J. R. R. Tolkien — Povesti Neterminate

J.R.R. Tolkien 


|. R. R. Iolkien 


Poveşti Neterminate 


CUPRINS: 

INTRODUCERE. 

PARTEA ÎNTÂI PRIMUL EV 

I. Despre 'Tuor şi sosirea lui în Gondolin Note. 

Copilăria lui Turin. 

Vorbele lui Hurin şi ale lui Morgoth... 

Plecarea lui Turin. 

Turin în Doriath. 

Turin printre proscrişi. 

Despre Mâm Gnomul întoarcerea lui Turin în Dor-lomin. 

Sosirea lui Turin în Brethil. 

Călătoria lui Morwen şi a lui Nienor în Nargothrond. 

Nienor în Brethil. 

Venirea lui Glaurung. 

Moartea lui Glaurung. 

Moartea lui Turin. 

Note. 

Anexă. 

PARTEA A DOUA AL DOILEA EV. 

Harta Numenorului 2 

I. O descriere a insulei Numenor 2 

Note 2 

II. Aldarion şi Erendis 241 

Note 295 

III. Casa lui Elros: regii Numenorului 302 

Note 310 

IV. Istoria lui Galadriel şi Celeborn şi a lui Amroth, Regele 
Lorienului 315 

Note 349 

Anexa A: Elfii Pădureni şi graiul lor 354 


Anexa B: Prinții sindarini ai Elfilor Pădureni 356 

Anexa C: Hotarele Lorienului 359 

Anexa D: Portul Lond Daer 361 

Anexa E: Numele lui Celeborn şi Galadriel 367 

PARTEA A TREIA AL TREILEA EV. 

I. Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor 373 

Note 383 

Anexă: Măsurile de lungime mimenoreene 392 

II. Cirion şi Eorl şi prietenia dintre Gondor şi Rohan ...397 

Oamenii de la Miazănoapte şi Căruţaşii 397 

Călătoria lui Eorl 407 

Cirion şi Eorl 413 

Datina lui Isildur 424 

Note 427 

III. In căutarea Ereborului 441 

Note 449 

Anexă 450 

IV. Pe urmele Inelului 463 

Despre călătoria Călăreţilor Negri aşa cum a relatat-o 
Gandalf lui Frodo 463 

Alte versiuni ale poveştii 469 

Despre Gandalf, Saruman şi Comitat 479 

Note 484 

V. Bătăliile de la Vadurile Isenului 488 

Note 501 

Anexă 504 

PARTEA A PATRA. 

Druedainii 517 

Note 527 

Istarii 532 

Note 549 

Palantfrii 553 

Note 565 

Indice 571 

Harta Pământului de Mijloc 632-633 


INTRODUCERE. 

Problemele cu care se confruntă cel căruia i s-au dat în 
grijă scrierile unui autor decedat sunt greu de rezolvat. 
Unii dintre cei aflaţi în această situaţie pot să opteze pentru 
varianta de a nu da publicităţii materialele respective, cu 
excepţia poate a textelor aflate practic în varianta finală la 
data decesului autorului. În cazul operelor nepublicate ale 
lui ]. R. R. Tolkien, aceasta ar părea, la prima vedere, 
opţiunea preferabilă; întrucât el însuşi, deosebit de critic şi 
de meticulos cu propriile sale scrieri, nu s-ar fi gândit nici o 
clipă să permită publicarea nici măcar a povestirilor cât de 
cât întregite din volumul de faţă, fără o muncă asiduă de 
cizelare. 

Pe de altă parte, natura şi scopul acestor ficțiuni ale sale 
îmi par acela de a-şi plasa chiar şi poveştile abandonate 
într-o anumită poziţie. Am considerat că ar fi fost de 
neconceput ca Silmarillion să nu vadă lumina tiparului, în 
ciuda textului neordonat şi în ciuda intenţiilor tatălui meu - 
cunoscute, chiar dacă neîmplinite în mare măsură - dea 
aduce modificări textului; dată fiind situaţia, m-am gândit, 
după îndelungi ezitări, să prezint opera nu în forma unui 
studiu istoric, un complex de texte divergente legate între 
ele prin comentarii, ci ca o entitate completă, caracterizată 
prin coeziune. Naraţiunile din volumul de faţă sunt de o cu 
totul altă natură; luate împreună, ele nu constituie un 
întreg, iar volumul nu este altceva decât o antologie de 
scrieri, disparate ca formă, intenţie, finalizare şi dată la 
care au fost concepute (chiar şi în modul în care le-am 
redactat eu), având ca temă Numenorul şi Pământul de 
Mijloc. Dar argumentul pentru a le da publicităţii nu diferă 
în esenţă, deşi e mai puţin percutant, de argumentul care 
justifică publicarea volumului. 

Silmarillion. Cei care cu siguranţă nu au dat uitării 
imaginea lui Melkor şi a lui Ungoliant privind în jos de pe 


creasta Hyamentir spre „câmpiile şi pajiştile Yavannei, aurii 
sub înaltele grâne ale zeilor”; sau umbra armiei lui 
Fingolfin în primul răsărit de lună în Apus; sau pe Beren, cu 
înfăţişare de lup, pândind sub tronul lui Morgoth; sau 
lumina silmarilului, dezvăluită dintr-odată privirilor în 
întunecimea Pădurii Neldoreth - vor găsi, sunt sigur, că 
imperfecţiunile formei acestor basme pălesc în prezenţa 
vocii lui Gandalf (auzită acum pentru ultima oară), luându-l 
în răspăr pe semeţul Sauron la întrunirea Sfatului Alb în 
anul 2851, sau descriind în Minas Tirith, după încheierea 
Războiului Inelului, cum de s-a întâmplat să-i trimită pe 
gnomi la petrecerea de la Fundătura; în faţa înălţării lui 
Uimo, Domnul Apelor, din mare la Vinyamar; în faţa lui 
Mablung din Doriath, care se ascunde „ca un şoarece” sub 
ruinele podului fortăreței Nargothrond; sau în faţa morţii 
lui Isildur, pe când încerca să se smulgă din mâlul râului 
Anduin. 

Multe poveşti din această antologie sunt elaborări ale unor 
subiecte spuse mai scurt sau cel puţin amintite în altă 
parte. Şi trebuie menţionat de la bun început că mare parte 
din acest volum nu-i va satisface pe cei care au citit 
Stăpânul Inelelor şi care, considerând structura istorică a 
Pământului de Mijloc drept o cale şi nu un scop, modalitatea 
de a povesti şi nu ţinta urmărită, nu prea se arată dornici să 
exploreze mai departe doar de dragul explorării, nu doresc 
să afle cum erau organizaţi Cavalerii Obştii Rohan, şi 
categoric îi vor lăsa pe Oamenii Sălbatici în Codrul Druadan 
acolo unde i-au găsit. Cu siguranţă că tatăl meu le-ar fi dat 
dreptatE. Într-o scrisoare din martie 1955, înainte de 
publicarea celui de-al treilea volum al Stăpânului Inelelor, 
tata scria: 

Acum îmi doresc să nu mai fi promis nici un fel de anexă! 
Căci consider că apariţia lor în formă trunchiată şi 
comprimată nu va mulţumi pe nimeni: pe mine în nici un 
caz; iar cei cărora le place cartea doar ca un „basm istoric” 


şi consideră „orizonturile neexplicate” ca parte a efectului 
literar, vor ignora anexele, şi pe bună dreptate. 

Nu mai sunt deloc sigur că tendinţa de a trata totul ca pe 
un fel de joc uriaş este cea mai bună - în orice caz nu 
pentru mine, eu fiind atras, în mod fatal, de acest gen de 
lucruri. Presupun că este un tribut adus efectului ciudat pe 
care-l are povestea când se bazează pe structuri extrem de 
elaborate şi detaliate, privind geografia, cronologia şi limba, 
despre care mulţi pretind a fi doar „informaţii”, sau 
„cunoştinţe”. 

În anul următor, tata nota într-o scrisoare: 

„„„în vreme ce mulţi, asemenea dumitale, cer hărţi, alţii 
doresc indicaţii geologice, nu neapărat locuri; mulţi vor 
gramatici ale limbilor elfice, fonologii, exemple de texte; 
alţii indicaţii metrice şi prozodice... Muzicienii doresc 
melodii şi partituri; arheologii vor informaţii despre 
ceramică şi metalurgie; botaniştii - o descriere mai exactă a 
florei: mallorn, elanor, niphredil, alfirin, mallos şi 
symbelmyne; istoricii vor detalii mai multe despre structura 
socială şi politică a Gondolinului; în alte scrisori mi se cer 
informaţii despre Căruţaşi, Harod, originile gnomilor, 
Morţii, beorningii şi cei doi vrăjitori (din cinci) despre care 
nu se spune nimic. 

Dar indiferent care este opinia legată de acest gen de 
întrebări, pentru unii - eu numărându-mă printre ei - mult 
mai important decât dezvăluirea unor detalii ciudate este să 
afle că Veantur Numenoreanul şi-a adus corabia Entulesse, 
„întoarcerea”, la Limanurile Cenuşii, lăsând ca pânzele să-i 
fie umflate de vânturile primăvăratice ale celui de-al şase 
sutelea an al celui de-al Doilea Ev, că mormântul lui Elendil 
cel înalt a fost făcut de fiul său Isildur pe culmea dealului de 
strajă Halifirien, că acel Călăreţ Negru pe care hobiţii l-au 
văzut în întunecimea ceţoasă de pe malul celălalt al 
Pontonului Cotuascuns era Khamul, mai-marele Duhurilor 
Inelelor din Doi Guldur - sau chiar că faptul că Tarannon, al 
doisprezecelea Rege al Gondorului, care nu a avut urmaşi 


(acest lucru este consemnat într-o Anexă a Stăpânului 
Inelelor), era legat de pisicile Reginei Beruthiel, fiinţe al 
căror mister încă n-a fost elucidat. 

Construirea cărţii a fost dificilă iar rezultatul este destul 
de complex. Poate poveştile sunt „neterminate”, într-o 
măsura mai mare sau mai mică şi în varii sensuri ale 
cuvântului, necesitând chiar şi abordări diferite; în cele ce 
urmează voi spune câte ceva despre fiecare în parte, dar 
deocamdată voi atrage atenţia asupra câtorva trăsături 
generale. 

Cea mai importantă este problema „consecvenţei”, cel mai 
bine ilustrată de secţiunea intitulată „Istoria lui Galadriel şi 
a lui Celeborn”. Aceasta este o „Poveste neterminată” în 
sensul larg al cuvântului: nu e o naraţiune care se încheie 
brusc, aşa cum se încheie „Despre Tuor şi venirea lui în 
Gondolin”, nici o serie de fragmente, ca „Cirion şi Eorl”, ci 
un fir primar în istoria Pământului de Mijloc, care nu a 
beneficiat niciodată de o definiţie clară, cu atât mai puţin de 
o formă scrisă finală. Prin urmare, includerea naraţiunilor 
nepublicate şi a schițelor de poveşti pe această temă 
implică din capul locului acceptarea istoriei nu ca o 
realitate imuabilă, cu existenţă independentă, „relatată” de 
autor (în „rolul” său de traducător şi redactor), ci ca un 
produs tot mai elaborat şi schimbător al minţii sale. Când 
autorul însuşi a încetat să-şi mai publice scrierile, după ce 
le-a supus propriilor sale păreri critice şi comparatiste 
detaliate, informaţiile ulterioare despre Pământul de Mijloc 
ce vor fi găsite în scrierile sale nepublicate vor intra adesea 
în conflict cu ceea ce este deja „cunoscut“; iar noile 
elemente adăugate edificiului existent vor tinde, în 
asemenea cazuri, să contribuie mai puţin la istoria lumii 
inventate ca atare, cât la istoria invenţiei înseşi. În cartea 
de faţă, am acceptat de la bun început această situaţie; şi 
cu excepţia unor detalii minore, precum modificarea 
toponimiei şi a numelor de persoane (în cazul în care 
păstrarea formei din manuscris ar duce la confuzii 


exagerate sau la necesitatea unor spaţii disproporționat de 
mari pentru explicaţii), n-am operat nici o schimbare doar 
de dragul consecvenţei cu operele publicate, în schimb am 
atras atenţia, de câte ori a fost cazul, asupra punctelor de 
conflict şi variațiilor. Ca urmare, Poveştile neterminate se 
deosebesc în mod esenţial sub acest aspect de Silmarillion, 
unde un obiectiv esenţial, dar nu exclusiv al redactării a fost 
acela de a ajunge la o coeziune de fond şi de formă; şi cu 
excepţia unor cazuri menţionate ca atare, am considerat 
versiunea publicată a lui Silmarillion drept un punct fix de 
referinţă de acelaşi calibru ca şi scrierile publicate de tatăl 
meu, fără să iau în seamă nenumăratele decizii 
„neautorizate” privind variantele şi versiunile rivale 
apărute pe parcursul conceperii sale. 

În privinţa conţinutului, cartea este în totalitate narativă 
(ori descriptiva): am exclus tot ceea ce-a scris el despre 
Pământul de Mijloc ori Amon, de natură în primul rând 
filosofică sau speculativă; şi acolo unde uneori apar 
asemenea aspecte, le-am lăsat deoparte. Din motive 
practice am împărţit textul în Părţi, corespunzătoare 
primelor trei Evuri ale Lumii, în mod inevitabil apărând 
unele suprapuneri, precum în legenda despre Amroth şi 
menţionarea sa în „Istoria lui Galadriel şi Celeborn”. A 
patra parte constituie un apendice care trebuie privit cu 
oarece îngăduinţă într-o carte intitulată, deoarece textele 
pe care le cuprinde aceasta sunt eseuri cu aspect general şi 
discursiv, cu prea puţine elemente de „poveste” sau 
aproape lipsite de ele. Secţiunea despre Druedaini îşi 
datorează într-adevăr includerea iniţială poveştii despre 
„Piatra Credincioasă”, care alcătuieşte o mică parte a ei; 
această secţiune m-a determinat să le introduc pe cele 
despre istari şi palantfri, deoarece ele (mai ales prima) 
reprezintă aspecte care au trezit curiozitatea multor 
cititori, iar această carte a părut locul cel mai potrivit să 
cuprindă tot ce e de spus pe această temă. 


Notele pot să pară în unele locuri prea numeroase, dar se 
va vedea că acolo unde abundă cu adevărat (ca în 
„Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor”), acest fapt se 
datorează nu editorului, cât autorului care, în scrierile sale 
ulterioare, a gândit în acest mod structurarea materialului, 
prin dezvoltarea în paralel a unor teme pe care le-a împletit 
cu note. M-am străduit permanent să stabilesc foarte clar 
ce ţine de munca de editare şi ce nu. Şi dată fiind 
abundența de material original care apare în note şi anexe, 
m-am gândit că este cel mai bine să nu restricţionez 
menţionarea paginilor în Indice numai la textele ca atare, ci 
să cuprind toate părţile cărţii, cu excepţia Introducerii. 

De la bun început am presupus că cititorul cunoaşte 
suficient de bine operele publicate ale tatălui meu (în 
special Stăpânul Inelelor), căci altfel ar fi trebuit extins într- 
o foarte mare măsură elementul editorial, şi aşa abundent. 
Totuşi, am inclus câteva explicaţii definitorii la aproape 
toate elementele cuprinse în Indice, în speranţa de a-1 scuti 
pe cititor să caute referinţe în altă parte. Dacă explicaţiile 
noastre sunt inadecvate ori fără voie neclare, Complete 
Guide to Middle-earth [Pământul de Mijloc - Ghid complet!] 
realizat de Robert Foster oferă o lucrare de referinţă 
admirabilă, după cum am descoperit eu însumi prin 
folosirea lui frecventă. 

Urmează acum notele bibliografice la fiecare parte ca 
atare. 

PARTEA ÎNTÂI 1. 

Despre Tuor şi sosirea lui în Gondolin. 

Tatăl meu a spus nu numai o dată că prima poveste despre 
Primul Ev pe care a scris-o a fost „Căderea Gondolinului”, şi 
nu avem nici un motiv să ne îndoim de acest lucrU. Într-o 
scrisoare din 1964, el declara că a scris-o „„din capul meu”, 
în timpul unei permisii din armată pe motiv de boală, în 
1917”, dată care alteori apare ca 1916, ori ca 1916-17. 
Într-o scrisoare din 1944, adresată mie, scria: „Am început 
să scriu [Silmarillion] în barăci militare, înghesuite, pline de 


zgomotele gramofoanelor”; şi, într-adevăr, câteva versuri în 
care apar cele Şapte Nume ale Gondolinului sunt mâzgălite 
pe dosul unui document care stabilea „ordinea 
responsabilităţilor într-un batalion”. Primul manuscris încă 
există, umplând două caiete mici; a fost scris la repezeală, 
în creion, peste care s-a revenit în mare parte cu cerneală 
şi cu nenumărate corecturi şi adăugiri. Pornind de la acest 
text, mama mea a făcut o copie curată, din cât se pare în 
1917; dar şi la aceasta s-au făcut ulterior adăugiri 
importante, nu-mi pot da seama când anume, probabil prin 
1919-20, când tata se afla la Oxford, făcând parte din 
echipa care lucra la Dicţionarul încă neterminat la acea 
dată. În primăvara lui 1920 a fost invitat să citească un 
eseu la Clubul Eseiştilor din cadrul colegiului său (Exeter); 
şi a citit „Căderea Gondolinului”. Notele despre ceea ce 
dorise să spună drept introducere la „eseul” său au 
supravieţuit şi ele. Se scuza că nu a putut produce o lucrare 
critică, şi continua astfel: „Prin urmare, trebuia să citesc 
ceva deja scris, şi în disperare de cauză m-am decis asupra 
acestei poveşti. Până acum n-am scos-o la lumină, 
bineînţeles... Un ciclu întreg de întâmplări într-o lume elfică 
imaginată de mine a tot crescut de o vreme încoace (mai 
corect, a fost construit) în mintea mea. Unele episoade au 
fost notate în grabă... Povestea asta nu e cea mai bună 
dintre ele, dar singura care a fost revizuită până în prezent 
şi pe care îndrăznesc s-o citesc cu voce tare, chiar dacă 
revizia nu este suficienta.” 

Povestea lui Tuor şi a Exilaţilor din Gondolin (astfel se 
intitulează manuscrisul iniţial al „Căderii Gondolinului”) a 
rămas neatinsă timp de mulţi ani, deşi tata, la un moment 
dat, probabil între 1926-1930, a scris versiunea scurtă, 
comprimată, a poveştii pentru a forma o parte din 
Silmarillion (un titlu care, întâmplător, a apărut pentru 
prima oară în scrisoarea adresată de el publicaţiei The 
Observer din 20 februarie 1938); versiunea a fost 
schimbată ulterior pentru a o armoniza cu viziuni 


modificate în alte părţi ale cărţii. Mult mai târziu a început 
să lucreze la o poveste complet refăcuta, intitulată „Despre 
Tuor şi căderea Gondolinului”. Din cât se pare, a fost scrisă 
în 1951, după ce Stăpânul Inelelor fusese încheiat, dar 
publicarea sa îndoielnică. Profund schimbată ca stil şi 
semnificaţii, totuşi păstrând multe dintre elementele 
esenţiale ale poveştii scrise în tinereţea lui, „Despre Tuor şi 
căderea Gondolinului” ar fi urmat să ofere întreaga 
legendă, cu toate detaliile, a scurtului capitol 23 din 
Silmarillion; din păcate, el nu a mers mai departe de 
momentul în care Tuor şi Voronwe au ajuns la ultima poartă 
şi Tuor a zărit oraşul Gondolin în partea cealaltă a câmpiei 
Tumladen. Nu există nici un indiciu asupra motivelor ce l-au 
determinat să abandoneze povestea în acel punct. 

Acesta este textul inclus în paginile de faţă. Pentru a evita 
orice confuzie, l-am reintitulat „Despre Tuor şi sosirea lui în 
Gondolin”, deoarece nu spune nimic despre căderea 
oraşului. Ca în cazul tuturor scrierilor tatălui meu, există 
mai multe corecturi, şi într-o scurtă secţiune (când Tuor şi 
Voronwe se apropie de râul Sirion şi-l traversează) mai 
multe variante valabile în egală măsură; prin urmare, a fost 
necesară o oarecare muncă de editare. 

Este remarcabil faptul că singura variantă completă scrisă 
vreodată de tata a poveştii despre timpul petrecut de Tuor 
în Gondolin, despre căsătoria sa cu Idril Celebrindal, despre 
naşterea lui Eărendil, trădarea lui Maeglin, jefuirea 
oraşului şi fuga celor care-au reuşit să scape din prăpăd -o 
poveste ce reprezenta un element central în felul în care-şi 
imaginase el Primul Ev - a fost istorisirea scrisa în tinereţe. 
Nu am nici o îndoială că această istorisire (cu adevărat 
remarcabilă) nu este potrivită pentru a fi inclusă în volumul 
de faţă. Este scrisă într-un stil extrem de arhaic, aşa cum 
scria tata la acea vreme, şi dă glas unor idei ale sale care nu 
mai corespund universului din Stăpânul Inelelor şi 
Silmarillion în formele în care acestea au văzut lumina 
tiparului. Ea aparţine primei faze a mitologiei, „Cartea 


poveştilor pierdute”: ea însăşi o lucrare substanţială, de un 
deosebit interes pentru cine e preocupat de originile 
Pământului de Mijloc, dar care ar necesita eventual un 
studiu de amploare şi complex drept prezentare. 

II. 

Povestea Copiilor lui Hurin. 

Evoluţia legendei lui Turin Turambar este, în unele 
privinţe, cea mai întortocheata şi mai complexă dintre toate 
elementele narative ale istoriei Primului Ev. Asemenea 
poveştii despre Tuor şi Căderea Gondolinului, şi aceasta îşi 
are originea în primele începuturi şi încă mai poate fi găsită 
într-o naraţiune în fază timpurie (din ciclul „Poveştilor 
pierdute”) şi într-un poem lung, rămas neterminat, scris în 
versuri aliterative. Dar în vreme ce „versiunea lungă” 
ulterioară a lui Tuor n-a mers prea departe, tata a dus 
„versiunea lungă” ulterioară a lui Turin mult mai aproape 
de momentul final. Se intitulează Narn i Hân Hurin; această 
versiune este prezentată în paginile cărţii de faţă. 

Există însă diferenţe marcante pe parcursul versiunii lungi 
a lui Narn, în sensul că povestea se apropie mult de forma 
perfectă ori finală. Secţiunea ultimă (de la Reîntoarcerea lui 
Turin în Dorlomin, până la Moartea lui Turin) a necesitat 
modificări editoriale nesemnificative; în schimb, prima 
parte (de la început şi până la sfârşitul secţiunii despre 
Turin în Doriath) a trebuit serios revizuita şi supusă unei 
operaţii de selecţie, în unele locuri chiar comprimată, din 
pricină că textele originale erau fragmentare şi fără 
legătură între ele. Dar secţiunea centrală (Turin printre 
proscrişi, Mâm Gnomul Scundac, ţinutul Dor-Câarthol, 
moartea lui Beleg de mâna lui Turin şi viaţa lui Turin în 
Nargothrond) a constituit o problemă editorială cu mult mai 
dificilă. Este o secţiune câtuşi de puţin finalizată, iar în 
unele părţi chiar are tendinţa să schimbe cu totul şirul 
narativ. 'Iatăl meu era în plin proces de dezvoltare a acestei 
părţi, când brusc a încetat să mai lucreze la ea; iar 
versiunea mai scurtă ce trebuia cuprinsă în Silmarillion 


urma să aştepte evoluţia finală a lui Narn. Pregătind textul 
Silmarillion pentru tipărire, a fost necesar să scot o mare 
parte a acestei secţiuni a poveştii lui Turin tocmai din 
aceste materiale, care sunt de o complexitate extraordinară 
în varietatea şi interacţiunile lor. 

Pentru prima parte din această secţiune centrală, până la 
începutul perioadei petrecute de Turin în locuinţa lui Mâm 
pe Amon Rudh, am compilat o povestire - comparabilă ca 
întindere cu alte părţi din Narn - folosind materialele 
existente (cu o singură lacună, vezi pg. 138 şi nota 12); dar 
din acest punct (vezi pg. 151), până la sosirea lui Turin la 
Ivrin, după căderea fortăreței Nargothrond, nu mi s-a mai 
părut profitabil să încerc aşa ceva. Lacunele sunt mult prea 
întinse şi nu puteau fi completate decât cu ceea ce a apărut 
în Silmarillionîntr-o Anexă (pg. 214 şi urm.) am citat 
fragmentele izolate din această parte a poveştii mai mari, 
aşa cum fusese ea plănuită iniţial. 

În a treia secţiune a lui Narn (începând cu întoarcerea lui 
Turin în Dor-lomin), o comparaţie cu Silmarillion (pp. 288- 
302) va scoate în evidenţă corespondențe apropiate şi chiar 
frazări identice; pe de altă parte, în prima secţiune sunt 
două pasaje mai întinse, pe care le-am exclus din textul de 
faţă (vezi pg 86 şi nota 1 şi pg. 97 şi nota 2), deoarece sunt 
variante apropiate ale unor pasaje care apar în altă parte şi 
sunt incluse în Silmarillion. Această suprapunere şi 
interdependenţa între o lucrare şi alta pot fi explicate în 
mai multe moduri, din mai multe unghiuri de vedere. 
Tatălui meu îi plăcea să re-povestească în registre diferite; 
dar unele părţi nu necesitau o tratare mai extinsă într-o 
versiune mai amplă, prin urmare nu era nevoie să 
reformuleze numai de dragul reformulării. O altă explicaţie 
ar fi aceea că, atunci când totul era încă fluid şi mai avea 
mult până la organizarea finală a poveştilor distincte, 
acelaşi fragment putea fi adăugat ori într-un text, ori în 
celălalt. Dar mai există o explicaţie, la un alt nivel. Unele 
legende, precum cea a lui Turin Turambar, au primit o 


formă poetică deosebită cu mult timp în urmă - în acest caz 
anume, Narn i Hân Hurin al bardului Dfrhavel - şi formulări 
sau chiar fragmente întregi din ea (în special în momente 
de înaltă intensitate retorică, precum acela în care Turin se 
adresează săbiei sale, înainte de moarte) urmau să fie 
păstrate intacte de către cei care ulterior au condensat 
istoria Zilelor de Odinioară (cum este cazul cu Silmarillion). 

PARTEA A DOUA. 

je 

O descriere a Insulei Numenor. 

Deşi având caracter mai mult descriptiv decât narativ, am 
inclus selecţii din descrierea pe care o face tatăl meu 
Numenorului, în special fragmentele privind natura fizică a 
Insulei, deoarece ele clarifică şi însoțesc în mod firesc 
povestea despre Aldarion şi Erendis. Descrierea exista fără 
doar şi poate în 1965, fiind probabil scrisă nu cu mult 
înainte. 

Am redesenat harta, luându-mă după o schiţă mică, făcută 
în grabă, din cât se pare singura pe care a desenat-o tata 
vreodată şi care înfăţişează Numenorul. Nu am introdus 
decât numele ori formele distinctive indicate pe schiţa 
originală. În plus, schiţa indică încă un liman, în Golful 
Andunie, nu departe de Andunie apusean însuşi; numele 
este greu de descifrat, dar mai mult ca sigur este Almaida. 
Din câte ştiu, numele nu apare în altă parte. 

II. 

Aldarion şi Erendis. 

Această poveste a rămas în stadiul cel mai puţin elaborat 
dintre toate istorisirile cuprinse în această culegere, şi în 
unele părţi a necesitat o anumită muncă de redactare, care 
m-a făcut să mă îndoiesc de oportunitatea includerii ei în 
volumul de faţă. Totuşi, ea este de mare interes, deoarece 
este singura poveste (spre deosebire de hrisoave şi hronice) 
care a supravieţuit din lungile evuri ale Numenorului, 
datând dinainte de povestea sfârşitului insulei (. 
Akallabeth), şi în plus este o povestire unică în privinţa 


conţinutului printre scrierile tatălui meu, ceea ce m-a 
convins că aş greşi dacă aş omite-o din această culegere de 

Pentru a aprecia necesitatea unui asemenea tratament 
editorial, e cazul să explic faptul că tatăl meu a întrebuințat 
în compunerea naraţiunilor „planuri ale intrigilor”, 
acordând o atenţie meticuloasă datării evenimentelor, încât 
aceste planuri au ceva din rostul consemnării anilor într-o 
cronică. În cazul de faţă, există nu mai puţin de cinci 
asemenea scheme, variind constant în relativa lor 
dezvoltare în anumite momente şi nu rareori 
contrazicându-se reciproc atât sub aspect general, cât şi în 
privinţa detaliilor. Dar aceste scheme au avut întotdeauna 
tendinţa de a se transforma în naraţiune pură, în special 
prin introducerea unor pasaje scurte de vorbire directă; în 
a cincea şi cea mai recentă schemă pentru povestea despre 
Aldarion şi Erendis, elementul narativ este atât de 
pronunţat, încât textul ajunge la aproximativ şaizeci de 
pagini de manuscris. 

Totuşi, această deplasare de la stilul analitic în ritm 
staccato la timpul prezent, la naraţiunea completă, a avut 
loc gradat, pe măsură ce înainta în elaborarea schemei; în 
partea de început a povegştii, am rescris în mare măsură 
materialul, în încercarea de a obţine o oarecare 
omogenizare stilistică pe tot parcursul ei. Rescrierea se 
referă strict la refrazare, fără să alterez textul sau să 
introduc elemente ce nu sunt conforme cu textul. 

„Schema” ultimă, anume textul după care m-am ghidat cu 
prioritate, se numeşte Umbra Umbrei, povestea soţiei 
marinarului; şi povestea Reginei păstoriţe. Manuscrisul se 
încheie brusc, iar eu nu pot să ofer nici o explicaţie clară 
asupra motivelor care l-au făcut pe tatăl meu să o 
abandoneze. O dactilogramă care ajunge până în acest 
punct a fost realizată în ianuarie 1965. Mai există şi o 
dactilogramă de două pagini care, după presupunerea mea, 
este cel mai recent dintre aceste materiale şi în mod 


evident începutul a ceea ce urma să fie o versiune finală a 
întregii poveşti, constituind textul de la pp. 241-243 din 
cartea de faţă (unde acţiunea este schiţată extrem de 
sumar). Se numeşte Indis i'Kiryamo, JSo (ia marinarului”: o 
poveste despre străvechiul Numenore, înfăţişând primele 
zvonuri despre Umbră. 

La sfârşitul acestei naraţiuni (pg. 285) am adăugat câteva 
indicaţii sumare privitoare la felul cum decurge ulterior 
povestea. 

III. 

Casa lui Elros: Regii Numenorului. 

Deşi are forma unei pure consemnări dinastice, am inclus 
totuşi şi acest text, deoarece constituie un document 
important pentru istoria celui de-al Doilea Ev şi o mare 
parte a materialului care a supravieţuit referitor la acest Ev 
îşi găseşte locul printre textele şi comentariile din cartea de 
faţă. Este un manuscris bun, în care datele privind Regii şi 
Reginele Numenorului şi anii lor de domnie au suferit 
multiple corecturi, uneori confuze: mi-am permis să aleg 
cea mai recenta versiune. 'lextul conţine câteva neclarităţi 
cronologice minore, dar şi clarificări ale unor aparente 
erori din Anexele adăugate Stăpânului Inelelor. 

Tabelul genealogic al primelor generaţii din Casa lui Elros 
este constituit din câteva tabele strâns înrudite, care 
decurg din aceeaşi perioadă ca şi discuţia privitoare la 
legile succesiunii în Numenor (pp. 263-265). Apar câteva 
mici variaţii în cazul unor nume minore: astfel, Vardilne 
apare şi ca Vardilye, iar Yavien şi ca Yâvie. Cred că formele 
care apar în tabelul meu sunt cele mai recente. 

IV. 

Istoria lui Galadriel şi Celeborn. 

Această secţiune a cărţii diferă de celelalte (cu excepţia 
celor din Partea a Patra) în sensul că aici nu există un 
singur text, ci mai curând un eseu care încorporează citate. 
Acest procedeu a fost impus de natura materialelor; după 
cum se va vedea şi pe parcursul eseului, o istorie a lui 


Galadriel nu poate fi decât o istorie a schimbării 
concepţiilor tatălui meu, iar natura „neterminată” a poveştii 
nu aparţine în cazul de faţă unei scrieri ca atare. Eu m-am 
limitat doar la prezentarea scrierilor nepublicate ale tatălui 
meu, referitoare la acest subiect, lăsând deoparte orice 
discuţie despre probleme mai ample care marchează 
evoluţia; căci o atare discuţie ar necesita o analiză a întregii 
relaţii dintre vălări şi elfi, pornind de la decizia iniţială 
(descrisă în Silmarillion) de a-i chema pe eldari în Valinor, 
cât şi multe alte aspecte colaterale, în legătură cu care tatăl 
meu a scris multe lucruri care nu intră în sfera de interes a 
acestei cărţii. 

Istoria lui Galadriel şi Celeborn se împleteşte atât de 
strâns cu alte legende şi istorii - cea despre Lothlorien şi 
despre Elfii Pădureni, despre Amroth şi Nimrodel, despre 
Celebrimbar şi făurirea Inelelor Puterii, despre războiul 
împotriva lui Sauron şi intervenţia numenoreenilor - încât 
nu poate fi tratată izolat, prin urmare această secţiune a 
cărţii, împreună cu cele cinci Anexe ale sale, adună practic 
toate materialele nepublicate despre istoria celui de-al 
Doilea Ev al Pământului de Mijloc (iar în anumite locuri 
discuţia se extinde în mod inevitabil până în al Treilea Ev). 
În Povestea Anilor, cuprinsă în Anexa B din Stăpânul 
Inelelor, se spune: „Aceia au fost ani întunecaţi pentru 
Oamenii de pe Pământul de Mijloc, dar şi ani de glorie 
pentru ţinutul Numenor. Despre cele întâmplate pe 
Pământul de Mijloc mărturiile sunt puţine şi 
neîndestulătoare, iar datele adesea nesigure.” Dar chiar şi 
puţinul care-a supravieţuit din „anii întunecaţi” s-a 
schimbat, pe măsură ce gândurile tatălui meu referitoare la 
aceste aspecte s-au aprofundat şi s-au schimbat; eu unul nu 
am încercat câtuşi de puţin să netezesc inadvertenţele, ci 
mai curând le-am scos în evidenţă, atrăgând atenţia asupra 
lor. 

Versiunile divergente nu trebuie întotdeauna să fie tratate 
doar ca o chestiune de stabilire a priorităţii compoziţiei; iar 


tatăl meu, ca „autor” sau „născocitor”, nu poate fi 
întotdeauna, în aceste privinţe, deosebit de „cronicarul” 
tradiţiilor străvechi, transmise în diverse forme pentru 
diferitele neamuri de-a lungul evurilor lungi (când Frodo a 
întâlnit-o pe Galadriel în Lorien, trecuseră mai bine de 
şaizeci de secole de când ea se îndreptase înspre răsărit, 
părăsind ruinatul Beleriand şi traversând Munţii Albaştri). 
„Despre aceste două lucruri se povesteşte, cu toate că unde 
se află adevărul numai cei înţelepţi ar putea da seamă, dar 
ei de mult nu mai sunt.” în ultimii lui ani, tatăl meu a scris o 
serie întreagă de eseuri privitor la etimologia numelor din 
Pământul de Mijloc. Discursive în mare măsură, ele conţin 
foarte multă istorie împletită cu legende; dar fiind 
subsidiare scopului filologic principal şi introduse, ca să zic 
aşa, în trecere, aspectele respective au trebuit eliminate. 
lată motivul pentru care partea a doua a cărţii este 
compusă mai cu seamă din citate scurte, alte materiale de 
acelaşi gen fiind incluse în Anexe. 

PARTEA A TREIA I. 

Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor. 

Aceasta este o naraţiune „târzie” - ceea ce nu înseamnă 
altceva decât că, în absenţa oricărei datări precise, ea 
aparţine perioadei finale a scrierilor tatălui meu despre 
Pământul de Mijloc, împreună cu „Cirion şi Eorl”, „Bătăliile 
de la Vadurile Isenului”, „Druedainii” şi eseurile filologice 
citate în „Istoria lui Galadriel şi Celeborn”, iar nu 
momentului în care a fost publicat Stăpânul Inelelor şi 
anilor care i-au urmat. Există două versiuni: o dactilogramă 
brută a întregului (în mod clar o primă fază a compoziţiei) şi 
o dactilogramă bună, cuprinzând multe modificări, care se 
întrerupe când Elendur îl îndeamnă pe Isildur să fugă (pg. 
378). Editorul a avut prea puţin de intervenit aici. 

II. 

Cirion şi Eorl şi prietenia dintre Gondor şi Rohan. 

Am socotit că aceste fragmente aparţin aceleiaşi perioade 
ca şi „Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor”, când tatăl 


meu manifesta mult interes pentru istoria timpurie a 
Gondorului şi Rohanului; fără îndoială că urmau să 
reprezinte părţi dintr-o istorie substanţială, dezvoltând în 
detaliu relatările sumare oferite în Anexa A din Stăpânul 
Inelelor. Materialul se găseşte în faza de început a 
elaborării, extrem de dezorganizat, plin de variante, 
întrerupându-se brusc pentru a introduce iute nişte note în 
parte ininteligibile. 

III în căutarea Ereborului într-o scrisoare din 1964, tatăl 
meu scria: 

Desigur că există numeroase legături între Hobbitul şi 
Stăpânul Inelelor, care nu sunt precizate cu claritate. 
Majoritatea au fost scrise ori schiţate, apoi tăiate pentru a 
uşura barca; aşa, de pildă, călătoriile exploratoare ale lui 
Gandalf, relaţiile sale cu Aragorn şi Gondor; tot ceea ce-a 
făcut Gollum până când s-a refugiat în Moria. Am scris chiar 
şi o întreagă poveste despre ce s-a întâmplat cu adevărat 
înaintea vizitei lui Gandalf la Bilbo şi despre „Neaşteptata 
petrecere” care a urmat, văzută din perspectiva lui Gandalf 
însuşi. Ar fi însemnat să ne întoarcem în timp la o 
conversaţie care avusese loc în Minas 'Tirith: dar a trebuit 
să renunţ la ea şi s-o prezint pe scurt în Anexa A (pp. 506- 
508), deşi acolo sunt omise dificultăţile pe care le-a 
întâmpinat Gandalf cu Thorin. 

Această poveste despre Gandalf este inclusă în volumul de 
faţă. Situaţia textuală complexă este descrisă în Anexa la 
povestirea respectivă, în care am inclus fragmente destul 
de lungi dintr-o versiune anterioară. 

IV. 

Pe urmele Inelului. 

Există multe texte scrise în legătură cu evenimentele 
anului 3018 al celui de-al Treilea Ev, cunoscute altfel din 
Povestea Anilor şi din cele relatate de Gandalf şi de către 
alţii la Sfatul lui Elrond; aceste texte sunt cele menţionate 
drept „schiţate” în scrisoarea citată mai sus. Le-am intitulat 
„Pe urmele Inelului”. Manuscrisele ca atare, foarte confuze, 


ceea ce nu este neobişnuit, sunt descrise la pg. 426 şi urm;; 
aici însă putem spune ceva despre problema datării lor (eu 
unul considerând că toate au fost scrise în aceeaşi perioadă, 
inclusiv cele referitoare la „Gandalf, Saruman şi Comitatul”, 
constituind al treilea element al acestei secţiuni). Ele au fost 
scrise după publicarea Stăpânului Inelelor, deoarece se fac 
referiri la pagini din textul tipărit; totuşi, în datele pe care 
le dau pentru anumite evenimente, există diferenţe faţă de 
datele menţionate în Povestea Anilor din Anexa B. Explicaţia 
constă în faptul că au fost scrise după publicarea primului 
volum, dar înainte de publicarea celui de-al treilea, care 
cuprinde Anexele. 

V. 

Bătăliile de la Vadurile Isenului. 

Acest text, împreună cu relatarea despre organizarea 
militară a rohiirimilor şi istoria Isengardului, dată într-o 
Anexă la text, stă alături de alte scrieri ulterioare, 
cuprinzând o analiză istorică foarte serioasă; din punct de 
vedere al textului ca atare, nu a prezentat dificultăţi 
marcante, singurul lucru fiind acela că a rămas pur şi 
simplu neterminat. 

PARTEA A PATRA. 

Î. 

Druedainii. 

Către sfârşitul vieţii sale, tatăl meu a destăinuit mult mai 
multe despre Oamenii Sălbatici din Codrul Druadan aflat în 
Anorien şi despre statuile Oamenilor-Pukel de pe drumul 
spre Adăpostul din Valea Calvarului. Povestea inclusă în 
acest volum, referitoare la druedainii din Beleriand în 
Primul Ev şi cuprinzând şi povestirea despre „Piatra 
credincioasă” este extrasă dintr-un eseu lung, discursiv şi 
neterminat, care se ocupă îndeobşte de legăturile dintre 
graiurile vorbite în Pământul de Mijloc. După cum se va 
vedea, druedainii aparţin istoriei primelor evuri; dar despre 
acest aspect nu există nici o urmă în Silmarillion - versiunea 
publicată. 


II. 

Istarii în cele din urmă, Stăpânul Inelelor a beneficiat de 
un indice abia la a doua ediţie, apărută în 1966, dar ciorna 
originală făcută de tatăl meu s-a păstrat. Din ea m-am 
inspirat pentru realizarea indicelui la Silmarillion, 
traducând numele şi oferind scurte texte explicative, 
precum şi pentru introducerea - în indicele din Silmarillion 
şi în cel din volumul de faţă - a câtorva traduceri şi a unor 
„definiţii”. De aici provine şi „eseul despre Istari”, care 
deschide secţiunea respectivă a volumului - un text deo 
lungime total necaracteristică pentru indicele original, deşi 
tipic pentru modul în care lucra adesea tatăl meu. 

În privinţa altor citate din aceeaşi secţiune, am oferit toate 
indicaţiile existente referitoare la date. 

III. 

Palantirii menţionat; nu am făcut altceva decât să le unesc 
într-un eseu continuu. 

Harta Pământului de Mijloc. 

Intenţia mea iniţială a fost să includ în această carte harta 
care însoţeşte Stăpânul Inelelor, adăugind pe ea încă o 
serie de toponime. Gândindu-mă însă mai bine, am 
considerat că ar fi preferabil să copiez harta mea originală 
şi să profit de ocazie ca să remediez câteva din micile sale 
defecte (remedierea defectelor majore fiind dincolo de 
puterile mele). Prin urmare, am redesenat-o destul de 
exact, la o scară de două ori mai mică decât dimensiunile 
vechii hărţi aşa cum a apărut ea publicată. Suprafaţa 
reprezentată este mai mică, dar singurele elemente care au 
dispărut sunt Limanurile Umbar şi Capul Forochel. 

* Nu mai am nici o îndoială acum că apele marcate drept 
„Golful îngheţat Forochel” erau în realitate doar o mică 
parte a Golfului (despre care în Stăpânul Inelelor, Anexa A, 
[, iii, se spune că era „imens”), care se întindea mult mai 
departe spre nord-est; țărmurile sale nordice şi vestice fiind 
formate din marele Cap Forochel, al cărui vârf, fără nume, 
apare pe harta mea originală. Într-una din schiţele 


cartografice făcute de tatăl meu, coasta nordică a 
Pământului de Mijloc este reprezentat ca întinzându-se într- 
o curbă imensă orientată spre est-nord-est, pornind de la 
Cap, cel mai nordic punct aflându-se la vreo 700 de mile de 
Cârn Dum. 

Ceea ce mi-a permis un corp de literă mai mare şi diferit, 
şi o mai mare claritate. 

Cele mai importante toponime care apar în această carte, 
nu şi în Stăpânul Inelelor, au fost incluse pe hartă, precum 
Lond Daer, Druwaith, laur, Edhellond, Neadâncurile, 
Vijeliosul Cenuşiu şi câteva altele care probabil că au fost, 
sau ar fi trebuit să fie indicate pe harta originală, precum 
râurile Harnen şi Camen, Annuminas, Depresiunea 
Răsăriteană, Depresiunea Apuseană, Munţii Angmar. 
Includerea eronată a toponimului Rhudaur de sine stătător 
a fost corectată prin adăugarea toponimelor Cardolan şi 
Arthedain; am indicat, de asemenea, mica insulă Himling, în 
largul îndepărtatei coaste nord-vestice, care apare pe una 
din schiţele cartografice ale tatălui meu, precum şi pe 
prima mea ciornă. Himling a fost forma iniţială a lui 
Himring (marele deal pe care Maedhros, fiul lui Feanor, îşi 
avea fortăreaţa în Silmarillion), şi cu toate că faptul nu e 
menţionat nicăieri, este limpede că vârful dealului Himring 
ieşea din apele care au scufundat Beleriandul. Ceva mai 
departe spre vest de acest vârf se găsea o insulă mai mare, 
numită Toi Fuin, care trebuie să fi fost regiunea cea mai 
înaltă a codrului Taur-nu-FuiN. În general, dar nu în toate 
cazurile, am preferat denumirea sindarină (acolo unde era 
cunoscută), dar de regulă am menţionat şi toponimul 
tradus, atunci când acesta este folosit în mod frecvent. De 
notat faptul că „Pustiul de la Miazănoapte”, marcat în 
partea de sus a hărţii mele originale, pare mai mult ca sigur 
să fi fost iniţial gândit ca un echivalent al toponimului 
Forodwaith*. 

Am considerat că este de dorit să marchez întreaga 
lungime a Marelui Drum ce uneşte Arnor şi Gondor, deşi 


desfăşurarea sa între Edoras şi Vadurile Isen poate fi doar 
bănuită (cum este şi situarea precisă a portului Lond Daer 
şi a limanului Edhellond). 

* Forodwaith apare o singură dată în Stăpânul Inelelor 
(Anexa A, [, iii), cu referire la străvechii locuitori ai 
ținuturilor de la Miazănoapte, dintre care au supravieţuit 
Oamenii Zăpezii; dar cuvântul sindarin (g) waith se folosea 
atât referitor la regiuni, cât şi la neamurile care trăiau 
acolo (vezi şi Enedwalth). Într-una din schiţele cartografice 
făcute de tatăl meu, Forodwaith pare să fie echivalat în mod 
explicit cu „Pustiul de la Miazănoapte”, în alta fiind tradus 
prin „|inutul de la Miazănoapte”. 

În sfârşit, aş dori să subliniez că păstrarea cu sfinţenie a 
stilului şi detaliului (altele decât toponimia şi corpul de 
literă) ale hărţii pe care am întocmit-o în grabă în urmă cu 
douăzeci şi cinci de ani nu este o dovadă că sunt convins de 
modul desăvârşit în care a fost conceputa ori executată. Am 
regretat întotdeauna că tatăl meu nu a înlocuit-o cu o hartă 
concepută de el. Totuşi, ea a devenit până la urmă, în ciuda 
defectelor şi a ciudăţeniilor ei, „Harta”, însuşi tatăl meu 
folosind-o ulterior ca bază de lucru (remarcându-i nu o dată 
inadvertenţele). Diferitele schiţe cartografice pe care le-a 
făcut el, şi din care m-am inspirat şi eu, fac acum parte din 
istoria scrierii Stăpânului Inelelor. Prin urmare, am 
considerat că lucrul cel mai bun este ca - în limitele 
contribuţiei mele la aceste chestiuni - să păstrez desenul 
meu original, deoarece el cel puţin reprezintă cu o 
acuratețe tolerabilă structura ideilor tatălui meu. 

PARTEA ÎNTÂI. 

PRIMUL EV. 

Î. 

DESPRE TUOR ŞI SOSIREA LUI ÎN GONDOLIN. 

Rian, soaţa lui Huor, trăia împreună cu neamul Casei lui 
Hador; dar când s-a aflat în Dor-lomin despre bătălia 
Nirnaeth, iar de la omul ei nu primea nici o veste, tare s-a 
tulburat şi a pornit de una singură în sălbăticie. Ar fi pierit 


acolo, de n-ar fi fost Elfii Cenugşii să vină în ajutorul ei. 
Neamul acesta avea un sălaş în munţii aflaţi la apus de 
Lacul Mithrim; într-acolo au dus-o ei, şi tot acolo a dat ea 
naştere unui băiat încă înainte de-a se sfârşi Anul Jelirii. 

lar Rfan le-a spus elfilor: 

— Fie numele său Tuor, căci acesta a fost numele ales de 
tătâne-său, înainte ca războiul să ne despartă. Vă rog pe voi 
acum să-l creşteţi ca pe fiul vostru şi ascuns să-l ţineţi în 
grija voastră; căci simt că mare bine va veni de la el, pentru 
elfi şi oameni deopotrivă. Ci eu voi porni în căutarea lui 
Huor, stăpânul meu. 

Elfilor li s-a făcut milă de ea; numai unul dintre ei, pe 
nume Annael, singurul care s-a întors din bătălia Nirnaeth 
din tot neamul celor duşi la război, i-a spus: 

— Domnița, cu amărăciune îţi spun că se ştie că Huor a 
căzut alături de fratele său, Hurin, şi zace, socotesc eu, în 
marea movilă a celor răpuşi, înălţată de orei pe câmpul de 
bătălie. 

Atunci Rian s-a ridicat şi a părăsit sălaşurile elfilor, şi a 
străbătut ea ţinutul Mithrim, ajungând în cele din urmă la 
Haudh-en-Ndengin, în pustietatea Anfauglith, unde s-a 
întins pe pământ şi a închis ochii pentru totdeauna. Elfii 
însă au avut grijă de pruncul lui Huor, şi Tuor a crescut 
printre ei; era frumos la chip, cu pârul bălai, aşa cum era 
neamul tatălui său, şi s-a făcut puternic, înalt şi viteaz, iar 
pentru că crescuse printre elfi, le deprinsese învăţăturile şi 
priceperea, asemenea prinților edainilor, înainte ca 
prăpădul să se fi abătut asupra ținuturilor de la 
Miazănoapte. 

Dar odată cu trecerea anilor, viaţa seminţiilor din Hithlum, 
cele care mai rămăseseră pe meleagurile acelea, fie ele elfi 
ori oameni, devenea tot mai aspră şi mai primejdioasă. 
După cum se povesteşte în altă parte, Morgoth şi-a încălcat 
făgăduielile făcute Răsăritenilor care-l slujiseră, nevrând 
să le mai dăruiască bogatele pământuri din Beleriand, după 
care tânjiseră ei; a alungat el acest popor ticălos în 


Hithlum, poruncindu-i ca acolo să-şi facă sălaşurile. Şi cu 
toate că nu-l mai îndrăgeau pe Morgoth, Răsăritenii încă îl 
slujeau cu teamă, iar pe elfi îi urau până la ultimul; şi-i 
dispreţuiau pe cei rămaşi din Casa lui Hador (cei mai mulţi 
fiind aceştia bătrâni, femei şi copii), îi asupreau, cu forţa le 
sileau pe femei să le devină neveste, le luau pământurile şi 
avuturile şi le înrobeau pruncii. Orcii veneau şi hălăduiau 
prin ţară după bunul lor plac, urmărindu-i pe elfii care mai 
zăboveau pe acele meleaguri, până-n fortărețele lor din 
munţi, făcându-i prizonieri pe mulţi dintre ei şi ducându-i în 
minele din Angband să trudească acolo drept sclavi ai lui 
Morgpoth. 

Astfel că Annael şi-a călăuzit mica sa obşte în peşterile 
Androth, unde au rămas să ducă o viaţă apăsată de nevoi, 
mereu cu ochii la pândă, până când Tuor a împlinit 
şaisprezece ani, făcându-se el un flăcău vânjos şi 
deprinzând meşteşugul armelor, securea şi arcul Elfilor 
Cenuşii; sufletul lui se încrâncena tot mai mult când i se 
povestea despre suferinţele neamului său, şi tare îşi dorea 
să poată porni la drum ca să-i răzbune pentru tot ce 
îndurau din pricina orcilor şi Răsăritenilor. Dar Annael nu-l 
lăsa să plece. 

— Departe de-aici presimt că ţi-e scris să ajungi, Iuor, fiu 
al lui Huor, i-a spus el odată. lar această ţară nu va scăpa de 
umbra lui Morgoth decât atunci când însuşi Thangorodrim 
se va fi năruit. De aceea ne-am hotărât noi în sfârşit s-o 
părăsim şi să o apucăm spre Miazăzi; iară tu vei merge 
împreună cu noi. 

— Dar cum vom scăpa de năvodul duşmanilor noştri? a 
întrebat Tuor. Căci marşul atâtor suflete la un loc nu va 
trece nebăgat în seamă. 

— Nu vom străbate ţara în văzul tuturor, a zis Annael; iar 
de-o fi să avem norocul de partea noastră, vom ajunge la 
drumul tainic căruia noi îi spunem Annon-in-Gelydh, Poarta 
Noldorilor, asta pentru că priceperea acelui neam 1-a croit, 
de mult de tot, pe vremea lui lurgon. 


Auzind acel nume, Tuor a tresărit, fără să ştie de ce; l-a 
întrebat pe Annael cine era Turgon, iar acesta i-a spus: 

— Este unul din fiii lui Fingolfin, socotit Mare Rege al 
noldorilor de când a pierit Fingon. Căci încă mai trăieşte şi-i 
cel mai temut printre duşmanii lui Morgoth; a scăpat din 
cumplita bătălie Nirnaeth, mulţumită lui Hurin din Dor- 
lomin şi lui Huor, tătâne-tău, care au apărat trecătoarea 
Sirion în urma lui. 

— Atunci mă voi duce să-l caut pe Turgon, a zis Tuor, căci 
nu se poate să nu îmi vină în ajutor, de dragul lui tătâne- 
meu. Gândeşti altminteri? 

— Nu ai cum să-l găseşti, a răspuns Annael. Fortăreaţa lui 
este ascunsă de ochii elfilor şi ai oamenilor deopotrivă, nici 
măcar nu ştim unde se află. Poate printre noldori să fie 
câţiva care să cunoască drumul într-acolo, dar nu-l vor 
destăinui nimănui. Dacă tu vrei totuşi să vorbeşti cu ei, 
atunci vino cu mine, aşa cum te-am rugat; căci în limanurile 
îndepărtate de la Miazăzi vei avea poate norocul să dai 
peste pribegi din Regatul Ascuns. 

Aşa s-a întâmplat că elfii au părăsit peşterile Androth şi 
Tuor a plecat împreună cu ei. Dar duşmanii lor puseseră 
pândari, astfel că în curând au prins de veste că elfii 
plecaseră; mult n-au apucat ei să se depărteze de munţi şi 
să pătrundă în câmpie, când o mare oştire de orei şi 
Răsăriteni i-au atacat şi i-au împrăştiat în cele patru 
vânturi, iar elfii au fugit din calea lor în întunericul tot mai 
adânc. Tuor însă, a cărui inimă fusese cuprinsă de focul 
bătăliei, n-a fugit, ci, aşa copilandru cum era, mânuia 
securea asemenea tatălui său pe vremuri, şi n-a dat înapoi 
până n-a ucis pe mulţi din cei care-l atacau; dar într-un 
târziu duşmanii l-au dovedit şi l-au luat prizonier, ducându- 
1 în faţa lui Lorgan Răsăriteanul. Lorgan ăsta era socotit 
căpetenia Răsăritenilor, iar întregul Dor-lomin - după 
spusele sale - sub cârmuirea lui se afla, din porunca lui 
Morgoth; astfel că pe Tuor 1-a luat să-i fie sclav. Amară şi 
vitregă i-a devenit viaţa din acea clipă; căci tare mult îi 


plăcea lui Lorgan să-l oropsească pe Tuor, mai abitir decât 
pe rubedeniile altor foşti seniori, şi căuta cu tot dinadinsul 
să îngenuncheze, dacă putea, mândria Casei lui Hador. Dar 
Tuor, înţelept cum era, a îndurat toate suferinţele şi ocările 
cu o răbdare mereu la pândă; cu timpul, soarta a părut săi 
se mai îmblânzească întrucâtva, măcar că nu răbda foame, 
aşa cum se întâmpla cu mulţi dintre nefericiţii sclavi ai lui 
Lorgan. Căci Tuor era vânjos şi destoinic şi Lorgan avea 
grijă să-şi hrănească bine animalele de povară, atâta timp 
cât erau tinere şi în putere. 

Dar după trei ani de robie, Tuor a găsit o portiţă de 
scăpare. Crescuse între timp, se făcuse înalt, mai înalt la 
stat şi mai iute în mişcări decât oricare dintre Răsăriteni; şi 
fiind el trimis dimpreună cu alţi sclavi să trudească în 
pădure, Tuor s-a răsucit brusc spre paznici şi i-a răpus cu 
securea, apoi a fugit şi s-a ascuns în munţi. Răsăritenii l-au 
vânat cu câinii, dar în zadar; căci el se împrietenise cu 
aproape toţi dulăii lui Lorgan, încât, dacă-l ajungeau din 
urmă, se gudurau pe lângă el, apoi, la porunca lui, o rupeau 
la fugă înapoi acasă. Astfel a ajuns el iarăşi la peşterile 
Androth, unde a sălăşluit de unul singur. Timp de patru ani 
a trăit ca proscris în ţara străbunilor săi, întunecat la chip şi 
fără nici un suflet în preajmă; numele său ajunsese de 
temut, căci adeseori ieşea din ascunzătoare şi hălăduia 
până departe, ucigând mulţi dintre Răsăritenii ce-i apăreau 
în cale. Drept urmare, Răsăritenii au pus un preţ mare pe 
capul lui; dar să se apropie de bârlogul lui, nu îndrăzneau, 
nici măcar în ceată - se temeau, vezi bine, de neamul elfilor 
şi din astă pricină ocoleau cu fereală peşterile în care 
trăiseră ei. Se povesteşte însă că nu răzbunarea îl mâna pe 
Tuor în toate drumurile astea ale lui, ci dorinţa de a găsi 
Poarta Noldorilor, de care îi vorbise Annael. Zadarnică îi era 
căutarea, căci n-avea habar încotro să se uite - iar puţinii 
elfi care-şi mai făceau veacul prin munţi nu auziseră de ea. 

Tuor ştia prea bine că, măcar că soarta era de partea lui, 
până la urmă zilele unui proscris sunt numărate şi tot mai 


puţine şi mai lipsite de speranţă. Unde mai pui că nu-şi 
dorea să trăiască întreaga viaţă ca un om al sălbăticiei, în 
munţii unde nu-şi putea dura casă şi unde n-avea parte nici 
de fapte de vitejie, aşa cum îl îmboldea inima. Povestea mai 
spune că la acel ceas şi-ar fi arătat Uimo puterea. Căci 
despre toate câte se-ntâmplau în Beleriand afla el prin 
pristavii săi, pâraiele mari şi mici care curgeau din 
Pământul de Mijloc spre Marea cea Mare, ducând şi 
aducând veşti; îl mai lega şi străvechea prietenie cu Cirdan 
şi cu Făuritorii de Corăbii de la Gurile Sirionului.1 lar la 
acea vreme Uimo îşi pleca urechea mai cu seamă la soarta 
celor din Casa lui Hador, cărora, în gândurile sale tainice, le 
hărăzise un rol însemnat în ajutorul ce voia să-l dea 
Surghiuniţilor; nu-i erau, prin urmare, străine nici 
nenorocirile ce se abătuseră asupra lui Tuor, căci Annael şi 
mulţi din neamul său izbutiseră să scape din Dor-lomin şi să 
ajungă, în cele din urmă, la Cirdan, departe la miazăzi. 

S-a întâmplat ca, în ziua începutului de an (al douăzeci şi 
treilea de la bătălia Nirnaeth), Tuor să şadă lângă un izvor 
ce susura în apropiere de gura peşterii în care sălăşluia el; 
şi şezând el acolo, a privit către apus, la norii ce ascundeau 
soarele în asfinţire. Dintr-o dată a simţit în inima sa că nu 
trebuia să mai zăbovească, ci numaidecât să se ridice şi să 
pornească la drum. 

— A sosit clipa să părăsesc tărâmul cenuşiu al neamului 
meu care nu mai este, a strigat el, şi să pornesc în căutarea 
ursitei ce mi-a fost scrisă! Dar încotro să mă îndrept? 
îndelung am căutat Poarta, şi n-am găsit-o. 

Şi-a luat harfa, pe care mereu o purta cu sine, căci se 
pricepea să-i mângâie strunele, şi fără a-i păsa de pericolul 
de a-i fi auzit glasul limpede în acea pustietate, a cântat un 
cântec elfesc de la Miazănoapte, menit să întărească inimile 
temătoare. Chiar în timp ce cânta, izvorul de la picioarele 
sale a prins dintr-odată să clocotească învolburat şi s-a 
revărsat peste maluri, preschimbându-se într-un râuşor 
care se rostogolea gălăgios pe coasta stâncoasă a muntelui 


din faţa lui. Drept un semn 1-a socotit Tuor şi n-a mai stat 
pe gânduri, ci a pornit de îndată de-a lungul lui la vale. 
Curând a ajuns la poalele înaltelor culmi Mithrim şi de acolo 
a ieşit în câmpia dinspre miazănoapte a ținutului Dor-lomin; 
pârâul îşi umfla tot mai mult undele, pe măsură ce se 
îndrepta spre apus, iar Tuor îi urma albia, până când, trei 
zile mai târziu, pribeagul a început să desluşească la soare- 
apune lungile creste surii ale munţilor Ered Lomin, care pe 
acele meleaguri se îndreptau spre miazăzi şi miazănoapte, 
despărţind ţinutul de îndepărtatele pământuri de coastă ale 
Ţărmurilor Apusene. Până la acele înălţimi muntoase, Tuor 
nu ajunsese niciodată în vreuna din călătoriile sale. 

Pe măsură ce se apropia de munţi, meleagul devenea 
iarăşi tot mai hârtopit şi mai pietros, şi în curând a prins să 
urce în faţa lui Tuor, în vreme ce pârâul cobora într-o albie 
scobită în stâncă. Dar chiar înainte ca amurgul neguros să 
întunece a treia zi a călătoriei sale, Tuor s-a pomenit în faţa 
unei stane în care se căsca o trecătoare, asemenea unui arc 
măreț; prin ea trecea pârâul, pierzându-se apoi. 

— Uite cum m-a amăgit speranţa! a zis Tuor, cuprins de 
deznădejde. Semnul din munţi n-a făcut decât să mă ducă 
spre un capăt întunecat, în chiar inima meleagului străjuit 
de vrăjmaşii mei. 

Cu sufletul înnegurat s-a aşezat el printre stâncile de pe 
malul înalt al pârâului şi a stat de veghe toată noaptea 
aceea friguroasă, fără o scânteie de foc în preajmă; era în 
luna Sulime, şi primăvara încă nu se făcuse simțită pe 
tărâmul acela îndepărtat de la miazănoapte, iar dinspre 
răsărit sufla un vânt tăios. 

Dar chiar când lumina soarelui ce sta să răsară a străbătut 
palidă negurile, ascunzând în zare ţinutul Mithrim, Tuor a 
auzit voci; şi privind în jos a zărit cu uimire doi elfi care se 
bălăceau în undele puţin adânci; când aceştia au urcat pe 
treptele săpate în mal, Tuor s-a ridicat şi i-a strigat. Cât ai 
clipi, elfii şi-au tras din teci săbiile scăpărătoare şi s-au 
repezit la el. Abia atunci a văzut Tuor că purtau mantii 


cenuşii, dar pe sub ele erau înzăuaţi; şi s-a mirat foarte de 
chipurile lor mai frumoase şi mai crâncene - din pricina 
străfulgerărilor din ochii lor - decât ale celor din neamul 
elfilor pe care îi cunoscuse el. Îndreptându-se de spate, i-a 
aşteptat neînfricat; dar când elfii au văzut că el nu-şi 
pregăteşte nici o armă şi că-i întâmpina de unul singur, cu 
vorbe de bun-venit în graiul elfilor, şi-au vârât săbiile înapoi 
în teci şi i-au vorbit cuviincios. 

— Suntem Gelmir şi Arminas, din neamul lui Finarfin, a zis 
unul dintre ei. Nu eşti oare un edain din cei de demult care 
s-au statornicit pe meleagurile acestea încă înainte de 
Nirnaeth? Ba chiar aş zice că te tragi din neamul lui Hador 
şi Hurin; aşa-mi vine să cred uitându-mă la auriul părului 
tău. 

Iar Tuor i-a răspuns: 

— Aşa-i, Tuor sunt, fiul lui Huor care-a fost fiul lui Galdor, 
al lui Hador fiu; dar acum voiesc să părăsesc acest pământ 
unde sunt un proscris şi unde nu mi-a mai rămas nici o 
rubedenie. 

I-a spus Gelmir: 

— Atunci, dacă ţi-a fost dorinţa să scapi şi să găseşti 
limanurile de la Miazăzi, până acum paşii ţi-au fost îndeptaţi 
pe drumul cel bun. 

— Astfel am crezut şi eu, a zis luor. M-am luat după un 
pârâiaş ce a prins să curgă pe neaşteptate din munte, până 
la vărsarea lui în pârâul ăsta înşelător. Iar acuma nu ştiu 
încotro să mă îndrept, căci iată, apele lui se pierd în 
întuneric. 

— Prin întuneric poţi răzbi la lumină, a spus Gelmir. 

— Dar mai bine-i să mergi cu Soarele deasupra, cât mai 
mult cu putinţă, nu s-a lăsat Tuor. Voi însă din neamul acela 
fiind, poate-mi veţi spune unde se află Poarta NoldoriloR. 
Îndelung am căutat-o, de când mi-a vorbit de ea Annael, 
tătâne-meu vitreg, din neamul Elfilor Cenugşii. 

Au râs elfii auzindu-l şi i-au zis: 


— Căutarea ta s-a sfârşit; căci noi tocmai am trecut prin 
Poartă. Iat-o, în faţa ta se află! Şi au arătat spre arcul prin 
care curgea pârâul. Vino! i-au spus ei. Prin întuneric vei 
răzbi spre lumină. Îţi vom îndrepta paşii pe drumul cel bun, 
dar prea departe nu te putem petrece; am fost trimişi 
înapoi pe meleagurile de pe care am fugit, cu o misie ce 
trebuie împlinită fără zăbavă. leamă să nu ai, a mai zis 
Gelmir; în frunte ţi-e pusă o soartă măreaţă, care, din câte 
chitesc eu, te va duce departe de aste locuri, departe de 
Pământul de Mijloc. 

I-a urmat atunci Tuor pe noldori pe trepte în jos, şi prin 
apă au mers până în umbrele din spatele arcului de piatră. 
Acolo, Gelmir a scos la iveală unul din acele lămpaşe pentru 
care noldorii erau vestiți; făurite fuseseră de mult de tot, în 
Valinor, şi nici vântul, nici apa nu le putea stinge, iar când li 
se scotea acoperământul, trimiteau o lumină albastră 
limpede, dintr-o flăcăruie zăvorită în cristal alb.2 In lumina 
aceea pe care Gelmir o ţinea deasupra capului, Tuor a 
văzut că dintr-o dată pârâul curgea în jos pe o clină lină şi 
intra într-un mare tunel, dar de-a lungul albiei sale săpate 
în stânca se găseau trepte late care duceau în jos, în bezna 
adâncă de dincolo de raza lămpaşului. 

Ajungând la poalele pragurilor acelora, s-au pomenit sub o 
boltă largă de piatră, loc în care râul se prăvălea peste 
muchia unei prăpăstii abrupte, şi vuietul său cumplit era 
întors cu ecou de bolta stâncoasă; ajunsă jos, apa trecea 
mai departe, pe sub un alt arc, într-un al doilea tunel. 
Noldorii s-au oprit chiar lângă buza prăpastiei şi şi-au luat 
rămas bun de la Tuor. 

— Noi trebuie să ne întoarcem şi s-o apucăm pe drumul 
nostru cu toată iuţeala, a zis Gelmir; pericole nebănuit de 
mari ameninţă Beleriandul. 

— A sosit oare ceasul ca Turgon să iasă din ascunzătoare? 
a întrebat Tuor. 

Elfii l-au privit cu mirare. 


— De treaba asta noldorii trebuie să aibă habar, nu fiii 
oamenilor, a zis Arminas. Ce ştii tu despre Turgon? 

— Puţine, a răspuns Tuor. Doar că tatăl meu 1-a ajutat să 
scape din bătălia Nirnaeth şi că în fortăreaţa lui ascunsă se 
află nădejdea noldorilor. Dar nu ştiu de ce numele său îmi 
tulbură inima şi-mi vine pe buze. De-ar fi după cum voiesc 
eu, aş porni în căutarea lui, în loc să străbat ăst drum 
întunecat al spaimei. Ori te pomeneşti că tocmai această 
cale tainică mă duce în sălaşul lui? 

— Cine poate şti? a răspuns elful. Sălaşul lui Turgon 
ascuns este şi ascunse sunt şi căile ce duc într-acolo. Mie 
unul nu-mi sunt cunoscute, cu toate că le-am căutat 
îndelung. Dar şi dacă le-aş şti, nu le-aş dezvălui nici ţie, nici 
altcuiva din seminţia oamenilor. 

Dar Gelmir a zis: 

— Totuşi am auzit că cei din casa ta se bucură de grațiile 
Domnului Apelor. Şi dacă sfaturile sale te mână spre 
Turgon, fără doar şi poate că vei şi ajunge la el, oriîncotro 
te vor duce paşii. Urmează acum calea până la care te-a 
călăuzit el, şi teamă să nu ai! Nu vei umbla multă vreme în 
întunecime. Drum bun! Să nu gândeşti că întâlnirea asta a 
noastră a fost întâmplătoare; căci Cel din Adânc încă pune 
multe în mişcare pe acest meleag. Anarkaluva tielyanna! 3 

Cu aceste vorbe, noldorii s-au răsucit pe călcâie şi au 
pornit înapoi, urcând lungile trepte; Tuor nu s-a clintit, 
până când lumina lampasului lor nu s-a mai zărit, iar ela 
rămas de unul singur în întunericul mai adânc decât 
noaptea, înconjurat de mugetul cascadel. Într-un târziu, 
adunându-şi curajul, şi-a pus mâna stângă pe peretele de 
stâncă şi astfel şi-a ghicit drumul înainte, la început încet, 
apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce se deprindea cu 
bezna şi simţea că nici o piedică nu-i stătea în cale. După o 
bună bucată de drum, cum i s-a părut lui, când istovirea 
pusese stăpânire pe el, dar încă nu voia să se oprească să-şi 
tragă sufletul în tunelul negru ca smoala, a zărit departe în 
faţă o lumină; grăbind pasul, a ajuns la o despicătură înaltă 


şi îngustă; urmând pârâul gălăgios printre pereţii înclinați, 
s-a pomenit deodată afară, în înserarea aurie: se afla într-o 
ravină adâncă, închisă de-o latură şi de alta de stânci înalte 
şi abrupte, care înainta drept spre Apus; în faţa lui, soarele 
ce scăpata pe un cer senin îşi trimitea razele în strungă, 
scăldându-i pereţii în foc galben, iar undele râului scânteiau 
asemenea aurului, când se spărgeau şi se înspumau în jurul 
multelor pietre lucitoare. 

Acel loc adânc îl străbătea acum Tuor, mânat de o mare 
speranţă şi cuprins de bucurie, găsind cu uşurinţă o potecă 
sub peretele dinspre miazăzi, unde râul avea un mal lung şi 
îngust. Iar când s-a lăsat noaptea şi râul îşi continuă 
curgerea nevăzut - doar stelele bolţii se oglindeau în 
ochiurile de apă ascunse în întuneric - Tuor s-a oprit în 
sfârşit să se odihnească şi să doarmă; căci, în apropierea 
apei în care se revărsa puterea lui Uimo, teama nu-l 
încolţea. 

La ivirea zorilor s-a aşternut din nou la drum, fără grabă. 
Soarele a răsărit în spatele lui, apoi a apus în faţa lui, iar 
acolo unde apa clocotea printre bolovani ori se prăvălea 
peste praguri neaşteptate, dimineţile şi serile ţeseau 
curcubeie dintr-un mal în celălalt. De aceea a numit Tuor 
strunga aceea Cirith Ninniach. 

Şi astfel a umblat Tuor agale timp de trei zile, 
stâmpărându-şi setea din undele reci, dar nedorind nimic 
de mâncare, cu toate că mulţi peşti luceau asemenea 
aurului şi argintului, ori în culorile asemenea curcubeielor 
desenate în miriadele de stropi de deasupra, în cea de-a 
patra zi, strâmtoarea a început să se lărgească, pereţii îi 
deveneau tot mai mici şi mai puţin prăpăstioşi; dar râul se 
adâncea şi curgea mai vijelios, căci de o parte şi de alta a 
mătcii sale se iveau munţi înalţi din care alte ape curgeau şi 
cădeau în cascade sclipitoare, pentru a se reuni în Cirith 
Ninniach. Acolo a zăbovit îndelung Tuor, urmărind 
învolburările râului şi ascultându-i glasul necurmat, până ce 
noaptea s-a aşternut din nou şi stelele au prins să clipească 


reci şi albe pe întinsul întunecat al cerului de deasupra. Şi-a 
înălţat Tuor vocea atunci, a ciupit corzile harfei şi peste 
zgomotul apei au răzbătut cântul său şi dulcea vibrare a 
corzilor, iar stânca le răsfrângea, sporindu-le şi trimiţându- 
le mai departe şi făcându-le să răsune în munţii învăluiţi de 
noapte, până când întreg acel târâm pustiu s-a umplut de 
muzică, sub panoplia stelelor. Căci Tuor ajunsese, fără s-o 
ştie, în Munţii Răsunători din Lammoth, ce înconjurau 
Fiordul Drengist. Acolo coborâse, cu mult timp în urmă, 
Feanor, venind de pe mare, şi glasurile celor care se aflau 
cu el se preschimbaseră într-un vuiet cumplit, cutremurând 
toate coastele de la Miazănoapte, înainte de-a fi răsărit 
pentru prima oară Luna.4 

S-a minunat 'Tuor şi şi-a curmat cântarea; încet, muzica s-a 
stins în munţi, urmându-i liniştea. Deodată, în mijlocul 
acelei linişti, a auzit în văzduhul de deasupra capului său un 
țipăt ciudat; nu putea desluşi ce fiinţă anume scosese acel 
țipăt. 

— Glas de zână trebuie să fie, îşi zicea el, ca apoi să se 
încontreze: Ba-i glas de sălbăticiune mică, s-o fi văietând în 
pustietate; dar auzind iarăşi ţipătul, să spună: Fără doar şi 
poate este ţipătul vreunei păsări de noapte ce mie mi-e 
necunoscută. 

I se părea ca un sunet trist, cu toate acestea îşi dorea să-l 
audă încă o dată şi să se ia după el, căci ar fi zis că-l 
cheamă încotrova. 

A doua zi dimineaţa a auzit acelaşi glas chiar deasupra 
capului său; ridicând privirea, a văzut trei păsări albe mari 
ce zburau prin strungă, înfruntând vântul dinspre apus; 
aripile lor puternice străluceau în soarele abia răsărit şi, 
trecând peste 'Tuor, păsările au scos din nou ţipătul lor. 
Astfel i-a fost dat lui să vadă pentru prima oară marii 
pescăruşi îndrăgiţi de teleri. Tuor s-a ridicat ca să se ia 
după ei şi, pentru a vedea mai bine încotro se îndreptau, a 
urcat pe stânca aflată la stânga lui, până în vârf s-a căţărat, 
şi acolo sus a fost izbit în faţă de un vânt puternic dinspre 


Apus; părul îi flutura pe spate, suflat de vânt. A tras adânc 
în piept aerul acela nou pentru el şi a spus: 

— Îmi înalţă spiritul asemenea unei cupe de vin răcoros. - 
fără să ştie că vântul venea tocmai dinspre Marea cea 
Mare. 

A pornit Tuor din nou la drum, luând urma pescăruşilor ce 
zburau în înalt, pe deasupra râului; pe măsură ce el înainta, 
strunga se strimta la loc, şi în curând Tuor a ajuns într-un 
loc unde albia arăta ca un canal îngust din care se înălța 
vuietul cumplit al apei. Privind în jos, Tuor a văzut ceva ce 
lui i s-a părut ca o mare minune: căci prin strâmtoarea 
aceea venea o apă ca scăpată din zăgazuri, încleştându-se 
în luptă cu râul ce curgea vijelios înainte, şi un val 
asemenea unui zid s-a înălţat până aproape de vârful 
stâncii, încoronat de creste de spumă spulberată de vânt. 
Atunci râul a fost împins îndărăt şi zidul de apă s-a repezit 
urlând prin canal, umplându-l, şi, pe unde trecea, bolovanii 
se rostogoleau cu bubuit de tunet. Astfel 1-a salvat 
chemarea păsărilor mării pe Tuor de la moarte, căci l-ar fi 
înghiţit fluxul care era foarte mare în acel anotimp al 
anului, iar acum mai cu seamă din pricina vântului de pe 
mare. 

Numai că furia ciudatelor ape 1-a tulburat pe Tuor, 
făcându-l să se abată de la calea de până atunci şi s-o 
apuce spre miazăzi. Din pricina asta n-a ajuns la țărmurile 
cele lungi ale Fiordului Drengist, şi preţ de câteva zile a 
rătăcit pe un meleag colţuros, unde nu creştea nici un 
copac; acolo sufla un vânt venit de pe mare, dinspre apus 
adică, făcând ca ierburile şi tufişurile pipernicite să crească 
înclinate spre răsărit. Astfel a trecut Tuor hotarul ținutului 
Nevrast, unde odată trăise Turgon; şi într-un târziu, pe 
neaşteptate (căci vârfurile stâncilor care mărgineau ţinutul 
întreceau în înălţime povârnişurile din spatele lor) s-a 
pomenit pe ţărmul stâncos şi negru al Pământului de Mijloc 
şi a văzut Marea cea Mare, Belegaer cea Neţărmurită. La 
acel ceas, soarele a coborât dincolo de marginea lumii, 


asemenea unui foc mare; iar Tuor a stat singur sus, pe 
stâncă, deschizându-şi larg braţele şi simțind cum un alean 
necuprins îi copleşeşte inima. Din cât se povesteşte, el a fost 
primul din seminţia oamenilor care a ajuns la Marea cea 
Mare şi nimeni altul, fără doar de eldari, n-a simţit mai 
adânc dorul pe care-l trezeşte ea. 

Tuor a zăbovit multe zile în Nevrast, şi părea că-i prieşte, 
căci acel ţinut pe care munţii îl apărau dinspre miazănoapte 
şi răsărit, lăsându-l deschis spre mare, era mai blând şi mai 
primitor decât şesurile din Hithlum. Vânător fiind, Tuor se 
deprinsese de multă vreme să trăiască de unul singur în 
sălbăticie, iar de hrană nu ducea lipsă; primăvara era în toi 
în Nevrast, văzduhul vuia de glasurile păsărilor care 
cuibăreau puzderie pe ţărmuri, ori colcăiau în smârcurile 
Linaewen, aflate în mijlocul acelui pământ copăit; dar în 
vremurile de atunci, glas de om ori de elf nu răzbătea 
pustietatea aceea. 

Şi a mers Tuor până în locul unde începea întinsul lac, 
numai că la apele sale n-a izbutit să ajungă, stându-i în cale 
mlaştinile necuprinse şi pădurile de trestii nestrăbătute de 
poteci; dar n-a zăbovit acolo, ci s-a întors pe coastă, căci 
într-acolo îl atrăgea Marea şi nu voia să pregete prea mult 
unde nu auzea foşnetul valurilor. De-a lungul coastelor a 
găsit primele urme ale străvechilor noldori. Printre stâncile 
înalte, bătute de mare, la miazăzi de Drengist, se găseau 
multe golfuri mici şi fiorduri adăpostite, cu plaje de nisip alb 
între stâncile lucind negre; Tuor descoperea adesea trepte 
săpate în stâncă, ce şerpuiau în jos până pe țărm; iar în 
apropierea apei se aflau cheiuri căzute în ruină, durate din 
blocuri mari tăiate din stâncă; acolo trăgeau pe vremuri 
corăbiile elfilor. Pe acele meleaguri a rămas Tuor timp 
îndelungat, privind la marea mereu schimbătoare; anul a 
înaintat încet din primăvară în vară, întunecimea s-a 
adâncit în Beleriand, iar toamna destinului nemilos căruia 
Nargothrond îi era sortit se apropia. 


Poate că păsările au zărit de departe iarna crâncenă ce 
avea să vină, 5 căci acelea dintre ele care urmau să 
pornească spre miazăzi s-au strâns de timpuriu, 
pregătindu-se de plecare, iar altele, ce-şi aveau îndeobşte 
cuiburile la miazănoapte, şi le-au părăsit şi s-au retras în 
NevrasT. Într-o bună zi, pe când stătea pe țărm, Tuora 
auzit zbaterea şi fâlfâitul unor aripi mari, şi ridicându-şi 
privirile a văzut şapte lebede albe care zburau iute şi pieziş 
spre miazăzi. Dar când au ajuns deasupra lui, s-au rotit, s- 
au lăsat dintr-odată în jos şi au coborât pe mare, stârnind o 
ploaie de stropi şi de spumă cu bătăile aripilor lor. 

Tuor îndrăgea lebedele, le ştia de pe iazurile cenuşii din 
Mithrim; ele erau însemnul lui Annael şi al obştii care-l 
crescuse pe el. Astfel că s-a ridicat să le ureze bun-venit, a 
strigat la ele, minunându-se când a văzut că erau mai mari 
şi mai mândre decât oricare surată de-a lor, pe care îi 
fusese dat să o vadă înainte; dar ele au bătut din aripi, au 
scos ţipete aspre, parcă mânioase pe el şi dornice să-l 
alunge de la țărm. Apoi, cu mare tumult, iarăşi s-au înălţat 
de pe apă şi au zburat peste capul lui, şi zbaterea aripilor 
lor părea să-l lovească asemenea unui vânt şuierător; 
rotindu-se într-un cerc larg, au zburat în înaltul văzduhului 
şi de acolo spre miazăzi. 

Atunci Tuor a strigat: 

— Asta trebuie să fie un alt semn că am zăbovit prea mult! 
Fără să mai stea pe gânduri, a urcat în vârful stâncii şi a 
văzut că lebedele încă se mai roteau pe cer; dar când el s-a 
răsucit pe călcâie şi a pomit după ele, lebedele s-au 

îndepărtat în grabă. 

De-a lungul coastei a tot mers Tuor spre miazăzi, timp de 
şapte zile întregi, şi în fiecare dimineaţă era trezit de bătaia 
aripilor deasupra lui, la ivirea zorilor, şi în fiecare zi 
lebedele zburau mai departe când el pornea după ele. Pe 
măsură ce înainta, stâncile mari deveneau tot mai mici, iar 
vârfurile lor se acopereau de iarbă presărată cu flori; spre 
răsărit, pădurile se înveşmântau în galben, căci anul se 


apropia de sfârşit. Dar în faţa lui, tot mai aproape, se zărea 
un lanţ de dealuri măreţe, ce-i închidea drumul, 
îndreptându-se spre apus unde se termina într-un munte 
înalt: un pisc întunecat, cu o căciulă de nori pe creştet, se 
sumeţea dintre coame puternice deasupra unui 
promontoriu verde ce pătrundea adânc în mare. 

Dealurile acelea surii nu erau altceva decât culmişurile 
apusene ale lanţului Ered Wethrin, ce străjuia Beleriandul 
la miazănoapte, iar piscul şi coamele se numeau Muntele 
Târâş, cel mai apusean dintre toate tancurile acelui ţinut, 
primul pe care-l zărea orice marinar de la multe mile 
depărtare când se apropia pe mare de țărmurile muritoarE. 
În zilele de demult, în umbra lungilor sale pripoare 
sălăşluise Turgon, în sălile din Vinyamar, cea mai veche 
zidire durată din piatră de către noldori pe pământurile 
surghiunului loR. Încă se mai afla acolo, părăsită dar 
trainică, sus, pe terasele largi ce dădeau spre mare. Anii n-o 
clintiseră, iar servitorii lui Morgoth o ocoliseră; însă vântul 
şi ploaia şi îngheţul săpaseră urme adânci în ea, şi pe 
creasta zidurilor şi peste bucăţile mari de şindrilă ale 
acoperişului se întinsese un pled gros de buruieni surii- 
verzui, pe care aerul sărat le făcuse să pătrundă chiar şi în 
crăpăturile pietrelor. 

Tuor a dat peste urmele unui drum de mult uitat: 
strecurându-se printre muşuroaie verzi şi pietre căzute 
într-o rină, a ajuns, la ceasul când ziua se îngâna cu 
noaptea, la sala cea mare şi la curţile înalte şi vântoase. 
Duhuri ale fricii ori ale ticăloşiei nu adăstau în acel loc, doar 
un simţământ de venerație 1-a cuprins pe Tuor, gândindu- 
se la cei care vieţuiseră acolo şi se duseseră nimeni nu ştia 
unde: neamul mândru, nemuritor dar osândit, venit de 
peste Mare. S-a răsucit Tuor şi a privit - cum ades priviseră 
şi ochii lor - la întinderea scăpărândâ a apelor 
fremătătoare, până unde marea se unea cu cerul. Apoi s-a 
întors cu spatele la mare şi a văzut că lebedele se lăsaseră 
pe cea mai de sus terasă, în dreptul porţii apusene a sălii; 


îşi scuturau aripile şi păreau să-i facă semn lui Tuor să 
intre. Atunci el a urcat scările late, acum năpădite pe 
jumătate de opâţel şi limba-peştelui, a trecut pe sub arcada 
impunătoare a porţii şi a pătruns în umbrele casei lui 
Turgon; în cele din urmă, a păşit în sala cu pilaştri înalţi. 
Mare i se păruse de afară, dar dinăuntru i se înfăţişa uriaşă, 
minunată; era atât de înmărmurit, încât nu vroia să 
trezească ecourile în pustietatea ei. Nu era nimic de văzut 
înăuntru, fără doar de un tron măreț, aşezat pe o platformă, 
la capătul dinspre răsărit. Tuor s-a îndreptat într-acolo, 
păşind cât mai uşor cu putinţă; cu toate acestea, sunetul 
paşilor săi răsuna pe podeaua din piatră, asemenea paşilor 
destinului, iar ecoul lor i-o lua înainte, de-a lungul 
culoarelor dintre pilaştri. 

S-a oprit în faţa marelui tron împrejmuit de umbre şi a 
văzut că era cioplit dintr-o singură bucată de piatră pe care 
se desluşeau gravate semne ciudate; tocmai atunci soarele 
ce asfinţea a ajuns în dreptul unei ferestre aflate sus, sub 
cornişa apuseană, şi o săgeată de lumină s-a izbit de 
peretele din faţa lui Tuor şi a scânteiat pe ceva ce aducea a 
metal lustruit. Tare s-a mirat Tuor văzând că pe perete, în 
spatele tronului, atârnau un scut şi o cămaşă lungă de zale, 
precum şi un coif şi o sabie vârâtă în teacă. Cămaşa lucea 
de ziceai că era împletită din argint din cel mai curat, iar 
raza de soare o împodobea cu scânteieri de aur. Dar scutul 
avea o formă necunoscuta ochilor lui Tuor, fiind lung şi 
îngustat la vârf; pe faţă era albastru, iar la mijloc avea 
încrustat însemnul aripii albe de lebăda. Atunci a vorbit 
Tuor, şi glasul său a răsunat ca o sfruntare sub acoperişul 
sălii: 

— Iată, voi lua aceste arme cu mine şi odată cu ele ursita 
ce le este hărăzită, oricare ar fi aceasta.6 

A coborât scutul din cui şi s-a minunat de cât de uşor era, 
şi la fel de uşor de mânuit; părea făcut din lemn pe care 
meşterii elfi cu măiestria lor îl înveliseră în plăci de metal, 


trainice şi-n acelaşi timp subţiri ca o foiţă, care-l feriseră de 
cari şi de urmele trecerii vremii. 

Tuor a îmbrăcat cămaşa de zale, şi-a pus coiful pe cap, şi-a 
încins la brâu sabia; negre erau teaca şi cingătoarea, iar 
catarama, de argint. Astfel înarmat, a părăsit sala lui 
Turgon şi s-a oprit pe terasele înalte ale muntelui Târâş, în 
lumina roşie a soarelui. Nimeni nu se afla acolo să-l vadă 
cum privea spre apus, înveşmântat în sclipiri de argint şi 
aur, iar el nu ştia că în acel ceas arăta ca unul dintre Prea- 
mâreţii Apusului, potrivit a fi părintele mai-marilor Regi ai 
Oamenilor de dincolo de Mare, aşa cum îi era cu adevărat 
menit să fie; 7 dar luând el acele arme, o schimbare s-a 
petrecut în Tuor, fiul lui Huor, căci s-a simţit îmboldit de un 
curaj neîncercat până atunci. lar când a ieşit pe poartă, 
lebedele au făcut o plecăciune în faţa lui, şi-au smuls câte o 
pană lungă din aripi şi i-au dăruit-o, întinzându-şi gâturile 
lungi la picioarele lui; el a luat cele şapte pene şi le-a prins 
în panaşul coifului, şi-n aceeaşi clipă lebedele s-au înălţat şi 
au zburat spre miazănoapte, însoţite de lumina apusului, şi 
de atunci Tuor nici că le-a mai zărit. 

Tuor a simţit că picioarele doreau să-i pornească singure 
spre ţărmul mării, aşa că a coborât pe nişte trepte lungi 
până la un țărm larg, aflat la miazănoapte de Taras-ness; în 
timp ce mergea, a văzut că soarele se cufunda într-un nor 
mare şi negru ce începuse să acopere marea tot mai 
întunecată; dintr-odată, aerul s-a răcit şi văzduhul s-a 
tulburat şi s-a umplut de un murmur ca de furtună ce sta să 
înceapă. Tuor s-a oprit pe țărm, privind la soarele care 
arăta ca un foc fumegând în spatele amenințării cerului; şi i 
s-a năzărit lui Tuor că un mare val se înălţa în depărtarea 
mării, venind spre pământ, ceea ce 1-a minunat atât de 
tare, încât 1-a țintuit nemişcat în loc. Valul se îndrepta spre 
el, şi pe creasta lui se zărea o ceaţă umbroasă. Şi pe 
neaşteptate, în timp ce se apropia, valul şi-a rostogolit 
creasta şi s-a spart şi s-a repezit înainte cu lungi braţe de 
spumă; dar în locul în care se spărsese rămăsese o alcătuire 


vie, neînchipuit de înaltă şi de maiestuoasă, desenându-se 
neagră pe cerul de furtună. 

Atunci 'Tuor s-a înclinat plin de venerație, gândind că în 
faţa lui se afla un rege preaputernic. Pe cap avea o coroană 
făcută parcă din argint, de sub care pletele lungi cădeau 
asemenea spumei sclipind în lumina apusului; şi când 
alcătuirea aceea şi-a dat la o parte mantia cenuşie ce părea 
să-l împresoare ca o negură, numai ce-a văzut Tuor că 
purta o cămaşă de zale sclipitoare, atât de strâns lucrată, 
de-ar fi zis că erau solzii unui peşte uriaş, şi-un caftan verde 
închis, din care şerpuia şi fulgera focul mării, ţinând măsura 
paşilor lui domoli spre uscat. Astfel i s-a înfăţişat sub 
zidurile Vinyamarului Sălăşluitorul din Adâncuri, pe care 
noldorii îl numesc Uimo, Domnul Apelor, lui Tuor, fiul lui 
Huor din Casa lui Hador. 

Pe țărm n-a pus piciorul, ci s-a oprit acolo unde apa îi 
venea până la genunchi, şi i-a vorbit lui Tuor, şi când i-a 
văzut 'Tuor lumina din ochi şi i-a auzit vocea adâncă ce 
părea a veni din chiar temeliile lumii, s-a simţit cuprins de 
teamă şi s-a aruncat cu faţa în nisipul țărmului. 

— Te ridică, Tuor, fiu al lui Huor! a zis Uimo. Nu te lăsa 
înfricoşat de mânia mea, cu toate că mult am strigat după 
tine, fără să mă auzi; iar după ce te-ai pornit, mult ai 
zăbovit pe drum încoacE. Încă din Primăvară ar fi trebuit să 
ajungi, acu' iată că în curând o iarnă cruntă se va abate 
dinspre ţara Duşmanului. Cu graba va trebui să te deprinzi, 
iar calea tihnită pe care ţi-o pregătisem trebuie schimbată. 
Căci sfaturile mele au fost luate în răspăr”, şi un mare râu 
se furişează pe Valea Sirionului, iar oastea vrăjmaşilor a şi 
ajuns între tine şi ţinta ce urmează s-o atingi. 

— Şi care este ţinta asta a mea, Stăpâne? a întrebat Tuor. 

— Cea pe care a căutat-o dintotdeauna inima ta, a răspuns 
Uimo: să-l găseşti pe Turgon şi să vezi oraşul ascuns. Căci 
astfel îţi este sortit ţie să fii pristavul meu şi să porţi armele 
pe care de multă vreme ţi le-am sorocit. Numai că acum la 
pavăza umbrei va trebui să treci prin primejdiE. Învăluie-te, 


prin urmare, în astă mantie şi cu nici un chip să n-o lepezi, 
până nu vei fi ajuns la capătul călătoriei. 

Lui Tuor i s-a părut atunci că Uimo îşi rupe în două mantia 
surie şi că îi aruncă lui o jumătate, iar când a căzut aceasta 
peste el, s-a dovedit a fi o mantie largă, în care se putea 
înfăşură din cap până-n picioare. 

— Astfel vei merge sub umbra mea, a mai zis Uimo. Ci nu 
mai zăbovi; căci în ţinuturile lui Anar şi în focurile lui 
Melkor umbra nu va dăinui. Spune-mi, prin urmare, vei 
duce solia mea? 

— O voi duce, Stăpâne. 

— Atunci îţi voi pune vorbe în gură pe care să le rosteşti în 
faţa lui Turgon. Dar mai întâi te voi dăscăli şi vei auzi 
lucruri pe care nici un alt om nu le-a auzit înaintea ta - ce 
spun eu? - nici măcar cei mai măreţi dintre eldari. 

I-a vorbit Uimo lui Tuor despre Valinor şi întunecarea sa, 
despre surghiunul noldorilor şi despre Blestemul lui 
Mandos şi despre tăinuirea Tărâmului Binecuvântat. 

— Dar ţine minte! a zis Uimo; în platoşa Soartei (cum o 
numesc Copiii Pământului) va fi întotdeauna o crăpătură, 
iar în Zidurile Destinului o spărtură, şi-asta până la 
desăvârşirea împlinirii sale, pe care voi o numiţi sfârşit. 
Astfel va fi câtă vreme voi fi eu pe lume, o voce tainică ce se 
împotriveşte şi o lumină acolo unde s-a rânduit a fi 
întuneric. Prin urmare, chiar dacă în zilele acestei 
întunecimi eu par a mă împotrivi voinţei fârtaţilor mei, 
Stăpânii Apusului, acesta mi-e rostul printre ei, care mi-a 
fost dat încă de la bunul început al facerii Lumii. Numai că 
Destinul este puternic şi umbra vrăjmaşului se tot întinde; 
iar eu m-am împuţinat, în Pământul de Mijloc am ajuns de- 
acum doar ca o şoaptă tainică. Seacă apele ce curg spre 
apus, otrăvite le sunt izvoarele, puterea-mi se retrage de pe 
pământ; căci elfii şi oamenii deopotrivă nu mă mai văd şi nu 
mă mai aud, şi-asta din pricina puterii lui Melkor. lar acum 
Blestemul lui Mandos stă să se împlinească şi toate lucrările 
noldorilor vor pieri, şi toate nădejdile pe care le-am nutrit 


se vor risipi. A mai rămas o singura nădejde, cea pe care n- 
au căutat-o şi pentru care nu s-au pregătit. Nădejdea aceea 
în tine zace; căci astfel am statornicit eu. 

— Să înţeleg atunci că Turgon nu-l va înfrunta pe 
Morgoth, aşa cum trag nădejde toţi eldarii? a întrebat Tuor. 
Şi ce aşteaptă domnia ta de la mine, Stăpâne, dacă ajung la 
Turgon? Căci, cu toate că voiesc a face precum tătâne-meu, 
şi să-i fiu sprijin acelui rege la ceas de restrişte, de prea 
puţin folos voi fi, un biet muritor singur, printre atât de 
mulţi şi de viteji din Nobila Seminţie a Apusului. 

— Dacă am ales să te trimit pe tine, Tuor, fiu al lui Huor, să 
nu crezi cumva că, singură fiind, sabia ta nu merită a fi 
trimisă. Căci vitejia edainilor şi-o vor aminti elfii cât vor fi 
evurile de lungi, minunându-se că au dăruit cu atâta 
dărnicie din viaţa din care ei au pe pământ atât de puţina. 
Dar nu numai pentru vitejia ta te trimit pe tine, ci şi pentru 
a aduce în lume o speranţă dincolo de putinţa ta deao 
vedea şi o lumină ce va străpunge întunecimea. 

Şi când Uimo a sfârşit a spune aceste vorbe, bolboroseala 
furtunii s-a preschimbat într-un țipăt răsunător şi vântul s-a 
întețit, iar cerul a devenit negru; mantia Domnului Apelor s- 
a înfoiat, asemenea unui nor gonind pe cer. 

— "Te du acum, a spus Uimo, să nu apuce Marea să te 
înghită! Căci Osse ascultă de porunca lui Mandos şi, slujind 
Destinului, e tare mânios. 

— lar domnia ta eşti cel care porunceşti, a zis Tuor. Dar 
dacă scap de Destin, ce cuvinte să-i spun lui Turgon? 

— De vei ajunge la el, a răspuns Uimo, atunci vorbele îţi 
vor veni singure în minte, iar gura ta le va rosti ca şi cum le- 
aş rosti eu. Vorbeşte fără teamă! Apoi fă aşa cum te 
îndeamnă inima şi vitejia. Şi înveleşte-te în mantia mea, căci 
ea te va păzi. Iar eu îţi voi trimite pe cineva pe care-l voi 
salva din mânia lui Osse, pentru a-ţi fi călăuză: chiar aşa, pe 
ultimul marinar de pe ultima corabie care va căuta liman în 
Apus până la răsăritul Stelei. Şi-acum te du înapoi pe 
pământ! 


S-a auzit atunci bubuit de tunet şi fulgerul a scăpărat 
peste mare; 'Tuor 1-a văzut pe Uimo stând între valuri 
asemenea unui turn de argint din care ţâşneau săgeți de 
flăcări; şi i-a strigat, acoperind vuietul vântului: 

— Mă duc, Stăpâne! Ci inima mea după Mare tânjeşte. 

Uimo a înălţat un corn uriaş şi a suflat în el o singură notă, 
atât de răsunătoare, încât urletul furtunii părea ca suflarea 
vântului pe un lac. Tuor a auzit nota aceea, care l-a 
învăluit, 1-a pătruns, iar lui i s-a părut că țărmurile 
Pământului de Mijloc au dispărut dintr-odată şi că acum 
putea cuprinde într-o privire toate apele lumii: de la 
izvoarele pământurilor până la gurile râurilor, şi de la 
maluri şi fiorduri, până în adâncurile uscatului. Marea cea 
Mare îi apărea cu toate întinderile ei fremătânde, plină de 
alcătuiri ciudate, chiar şi adâncurile nepătrunse de lumină, 
şi-n întunericul acela etern răsunau voci înspăimântătoare 
pentru urechile muritorilor. A cercetat cu privirea 
fulgerătoare a valarilor apele nesfârşite ale mării, 
nemişcate de vânt sub ochiul lui Anar, ori sclipind sub Luna 
cornută, ori înălțându-se în munţi de furie ce se spărgeau 
peste Insulele Neguroased, până când departe în zare, 
unde ochiul abia mai răzbea, dincolo de leghele făr' de 
număr, a desluşit un munte ce se înălța unde nici cu mintea 
nu putea gândi, într-un nor luminos, iar la poalele sale 
licăreau valuri lungi. Şi în timp ce el îşi încorda auzul să 
prindă zvonul acelor valuri şi privirea pentru a vedea mai 
lămurit acea lumină depărtată, chemarea cornului a 
încetat, iar el s-a trezit că stătea în bătaia furtunii, sub cerul 
sfâşiat de braţele şerpuitoare ale fulgerelor. Uimo 
dispăruse, marea fierbea şi valurile sălbatice ale lui Osse se 
repezeau asupra zidurilor Nevrastului. 

Tuor a fugit din calea furiei mării, cu greu a izbutit să urce 
înapoi pe terasele cele înalte; vântul aproape că-l izbea de 
stânci, iar când Tuor a ajuns în vârf, suflarea 1-a prăvălit în 
genunchi. A fost nevoit să intre încă o dată în sala 
întunecoasă şi pustie, ca să se adăpostească, şi acolo şi-a 


petrecut toată noaptea, în jilţul de piatră al lui TurgoN. 
Înşişi pilaştrii se cutremurau de sălbăticia furtunii, iar 
vântul îi părea lui Tuor plin de vaiere şi ţipete dezlănţuite. 
Dar era atât de obosit, încât din când în când aţipea; 
somnul îi era bântuit de multe vise, de care însă nu-şi mai 
amintea când se trezea; unul totuşi i-a stăruit în amintire: i 
se arătase o insulă mare, şi-n mijlocul ei se afla un munte 
prăpăstios, soarele apunea dincolo de el şi umbre se înălţau 
spre boltă; dar deasupra muntelui strălucea o singură stea 
orbitoare. 

După acest vis, Tuor s-a cufundat într-un somn adânc, căci, 
înainte să se fi sfârşit noaptea, furtuna se potolise, 
împingând norii negri spre Răsăritul lumii. S-a trezit într-un 
târziu în lumina cenuşie, s-a ridicat în capul oaselor şi a 
coborât de pe tron şi, mergând prin sala întunecoasă, a 
văzut că era plină de păsări de mare alungate înăuntru de 
furtună; a ieşit din sală tocmai când ultimele stele se 
stingeau în Apus, lăsând loc zilei ce sta să înceapă. Şi a 
văzut că valurile cele mari năvăliseră în timpul nopţii până 
departe pe uscat şi-şi aruncaseră crestele peste vârfurile 
stâncilor, încât terasele din faţa porţilor erau acoperite de 
alge şi mormane de resturi. Privind peste marginea terasei 
celei mai de jos, a zărit un elf, învelit într-o mantie cenuşie 
grea de apă, care stătea rezemat de zid, printre pietre, 
bucăţi de lemne aduse de ape şi alge. Stătea tăcut elful, cu 
privirile aţintite dincolo de malurile mâncate de furtună, la 
lungile coame ale valurilor. Cerurile se potoliseră, nu se 
auzea decât vuietul mării de la poalele stâncii. 

Şi cum se uita Tuor la făptura aceea tăcută şi cenugşie, şi-a 
amintit de cuvintele lui Uimo, şi-un nume neştiut până 
atunci i-a venit pe buze şi Tuor a strigat: 

— Bun venit, Voronwe! Le aşteptam.10 

Atunci elful s-a răsucit şi a privit în sus, iar Tuor i-a întâlnit 
căutătura sfredelitoare a ochilor lui cenuşii ca marea şi a 
înţeles pe dată că era unul din neamul nobil al noldorilor. 
Dar privirea elfului s-a umplut de teamă şi mirare văzându- 


1 pe Tuor stând acolo pe zid, deasupra lui, înfăşurat ca de o 
umbră în mantia surie, sub care lucea pe pieptu-i cămaşa 
elficâ de zale. 

Au stat aşa amândoi, preţ de o clipă, cercetând fiecare 
chipul celuilalt, până când elful s-a ridicat şi s-a înclinat 
adânc la picioarele lui Tuor. 

— Cine eşti, domnul meu? a întrebat elfuL. Îndelung m-am 
luptat cu marea neîndurătoare. Ci spune-mi: ce lucruri 
măreţe s-au petrecut de când am părăsit eu uscatul? 
Umbra a fost alungată? A ieşit la lumină Poporul Ascuns? 

— Niciuna, nici alta, a răspuns Tuor. Umbra se lăţeşte, iar 
Ascunşii ascunşi au rămas. 

Atunci Voronwe 1-a privit îndelung şi în tăcere. 

— Dar tu cine eşti? a întrebat el din nou. Cu mulţi ani în 
urmă, poporul meu a plecat de pe acest meleag, şi de atunci 
nimeni n-a sălăşluit aici. Şi-acum văz că, măcar că porţi 
asemenea straie, nu eşti unul dintre ei, aşa cum am gândit 
întâi, ci eşti din seminţia oamenilor. 

— Întocmai, a zis Tuor. Şi oare nu eşti tu ultimul marinar 
de pe ultima corabie care a plecat de la Limanurile lui 
Cirdan să caute Apusul? 

— Întocmai, a răspuns elful. Sunt Voronwe, fiul lui Aranwe. 
Dar cum de-mi ştii numele şi soarta nu pricep. 

— Te ştiu pentru că însuşi Domnul Apelor mi-a vorbit seara 
trecută şi mi-a spus el că te va salva de mânia lui Osse şi te 
va trimite aici, să-mi fii călăuză. 

A strigat atunci Voronwe, cuprins de şi mai mare teamă şi 
mirare: 

— Ai vorbit cu Uimo cel Puternic? Nepreţuite îţi sunt 
virtuțile şi însemnată ţi-e ursita! Dar unde-ar fi să te 
călăuzesc, domnul meu? Căci fără doar şi poate eşti un rege 
al oamenilor, şi mulţi ar fi cei care de cuvântul tău ascultă. 

— Nu-s decât un sclav fugit şi-un proscris într-o ţară 
pustie. Dar am o solie pentru Turgon, Regele Ascuns. Ştii 
oare drumul care mă poate duce la el? 


— In aste vremuri ticăloase mulţi sunt proscrişi şi sclavi, 
din cei care nu s-au născut astfel, a răspuns Voronwe. 
Senior al Oamenilor eşti de drept, eu aşa socot. Dar şi de-ai 
fi cârmuitor peste întreaga-ţi seminţie, drept n-ai să-l cauţi 
pe Turgon şi zadarnică ţi-ar fi căutarea. Căci şi de te-aş 
duce până la porţile sale, nu ai putea intra. 

— Mai departe de poartă nici nu te rog să mă duci. Acolo 
Destinul se va înfrunta cu Sfatul lui Uimo. Iar dacă Turgon 
nu mă va primi, atunci misia mi se va sfârşi, iar Destinul a 
învins. Cât despre dreptul meu de a-l căuta pe Turgon: eu 
sunt 'Tuor, fiul lui Huor şi rubedenie cu Hurin, nume pe care 
Turgon nu le va uita nicicând. Unde mai pui că Uimo însuşi 
mi-a poruncit să-l caut. Oare va da uitării Turgon ce i-a 
spus Uimo în vremurile de demult: Nu uita că ultima 
nădejde a noldorilor de pe Mare va veni? Şi i-a mai spus: 
Când aproape va fi primejdia din Nevrast, va veni cel care 
te va preveni]l Eu sunt cel care ar fi să vină, iar veşmintele 
ce le port de mult mi-au fost pregătite. 

Tuor se minuna auzindu-se vorbind astfel, căci până în 
clipa aceea nu ştiuse ce anume îi spusese Uimo lui Turgon 
înainte ca acesta să plece din Nevrast, şi nimeni altcineva, 
în afară de Poporul Ascuns, nu le auzise vreodată. Şi mai 
uimit a fost Voronwe; dar n-a zis nimic, ci s-a întors cu 
spatele spre Tuor, a privit marea şi a oftat. 

— Vai mie! a spus el într-un târziu. Nu voiesc să mă întorn 
acolo vreodată. De câte ori nu m-am jurat în largurile mării 
că, de-o fi să mai pun piciorul pe uscat, mă voi statornici în 
tihnă cât mai departe de Umbra de la Miazănoapte, ori 
poate la Limanurile lui Cirdan, sau chiar pe frumoasele 
plaiuri din Nan-tathren, unde primăvara este mai dulce 
decât aleanul inimii. Dar dacă răul s-a întins şi mai mult 
câtă vreme am fost eu dus şi primejdia cea de pe urmă se 
apropie de neamul meu, la el trebuie să mă întorc. S-a 
răsucit spre 'Tuor şi a adăugat: Ie voi călăuzi până la porţile 
ascunse, căci cine-i înţelept nu se împotriveşte sfaturilor lui 
Uimo. 


— Atunci împreună vom merge, aşa cum ne-a sfătuit el, a 
zis Tuor. Să nu te jeluieşti, Voronwe! Inima-mi spune că 
drumul lung îţi va fi şi departe de Umbră te va duce, iar 
nâdejdea-ţi la Mare se va înturna.12 

— A ta aşijderea, a mai spus Voronwe. Să pornim, dară, 
fără a mai zăbovi defel. 

— Că bine zici. Dar încotro mă călăuzeşti, şi cât e până 
acolo? Nu s-ar cuveni ca mai întâi să chibzuim cum să 
străbatem sălbăticia asta, iar daca drumul se dovedeşte 
lung, cum să trecem de iarnă fără adăpost? 

Voronwe însă nu i-a spus nimic despre drum. 

— Tu cunoşti forţa ce zace în oameni. Cât despre mine, eu 
mă trag din neamul noldorilor, şi îndelungă trebuie să fie 
foamea şi rece tare iarna care să răpună neamul celor care 
au trecut de Gheţurile Scrâşnitoare. Cum gândeşti tu că am 
putut să trudim zile făr' de număr în pustiurile sărate ale 
mării? Să nu fi auzit de turta elfilor? Cum fac toţi marinarii, 
am păstrat şi eu o bucată, s-o am la mare ananghie. Şi-a dat 
mantia la o parte şi i-a arătat lui Tuor taşca pecetluita ce-o 
ţinea prinsă la brâu, şi i-a spus: Atâta vreme cât e 
pecetluita, nici apa, nici vremea rea nu-i vor pricinui vreun 
rău. Numai că va trebui s-o păstrăm până când o fi mare 
nevoie de ea; fără doar şi poate că un proscris şi un vânător 
vor găsi niscaiva merinde înainte să se strice de tot vremea. 

— Aşa o fi, nu s-a arătat prea încrezător Tuor. Numai că nu 
pe toate meleagurile se poate vâna fără teamă, chiar de-ai 
da peste sălbăticiuni la tot pasul. Unde mai pui că vânătorii 
zăbovesc prea mult pe drum. 

În sfârşit, Tuor şi Voronwe s-au pregătit de plecare. Tuor a 
luat cu sine arcul cel mic şi săgețile, arme ce fuseseră 
dintotdeauna ale lui, precum şi pe cele găsite în sală; sulița, 
pe care era încrustat numele său cu rune elfice de la 
Miazănoapte, a lăsat-o sprijinită de zid, în semn că trecuse 
pe acolo. Voronwe nu avea alte arme decât o sabie scurtă. 

Înainte să se lumineze bine de ziuă, ei au părăsit vechiul 
sălaş al lui Turgon. Voronwe 1-a dus pe Tuor pe un drum ce 


ocolea pe la apus povârnişurile râpoase ale muntelui Taraş 
şi traversa marele promontoriu. Pe acolo trecuse odinioară 
drumul de la Nevrast spre Brithombar, dar acum nu mai 
rămăsese din el decât un făgaş verde între maluri vechi, 
năpădite de iarbă. Astfel au ajuns ei în Beleriand şi în 
partea de miazănoapte a ținutului de coastă numit Falas; 
apucând-o spre răsărit, au căutat văioagele întunecate de la 
poalele munţilor Ered Wethrin şi acolo s-au ascuns şi s-au 
odihnit până când ziua s-a preschimbat în noapte. Căci, cu 
toate că vechile aşezări ale falathrimilor, Brithombar şi 
Eglarest, erau încă departe, orcii se cuibăriseră acolo şi 
întregul meleag viermuia de iscoadele lui Morgoth: se 
temea, vezi bine, de corăbiile lui Cirdan, care când şi când 
atacau țărmurile şi îşi uneau forţele cu cetele de războinici 
trimise din Nargothrond. 

Stând ei aşa, înveliţi în mantiile lor, ca nişte umbre sub 
coastele muntelui, Tuor şi Voronwe au avut multe să-şi 
spună. Tuor îl tot iscodea pe Voronwe despre Turgon, dar 
elful, nevrând să dezvăluie prea multe, îi povestea mai 
degrabă despre Insula Balar şi despre Lisgardh, împărăţia 
trestiilor de la Gurile Sirionului. 

— Acolo se îngroaşă acum rândurile eldarilor, i-a zis el, 
căci într-acolo fug tot mai mulţi din toate neamurile, de 
frica lui Morgoth şi sătui de război. Eu însă nu mi-am 
părăsit obştea de bună-voie. După bătălia Bragollach şi 
spargerea Asediului asupra fortăreței Angband, în inima lui 
Turgon s-a strecurat teama că Morgoth s-ar putea dovedi 
prea puterniC. În acel an a trimis pentru prima oară în 
afară pe câţiva din obştea lui; şi au ieşit aceştia pe poartă, 
venind dinăuntru: puţini erau şi duceau cu ei o solie tainică. 
Au coborât pe râul Sirion până la țărmurile de la vărsare, 
şi-acolo au făurit corăbii. 

Dar zadarnică le-a fost truda, n-au ajuns cu ele decât până 
la Insula Balar, unde şi-au făcut câteva sălaşuri, departe de 
puterea lui Morgoth. Căci noldorii nu cunosc meşteşugul de 


a făuri corăbii care să înfrunte vreme îndelungată valurile 
lui Belegaer cea Măreaţă.13 

Dar când Turgon a auzit mai târziu despre urgia abătută 
asupra coastelor Falas şi jefuirea străvechilor Limanuri ale 
Făuritorilor de Corăbii, care se găsesc nu departe de aici, şi 
i s-a spus că Cirdan îi salvase pe cei care rămăseseră în 
viaţă din poporul lui şi pornise cu ei pe mare, spre Golful 
Balar, aflat la miazăzi, a trimis iarăşi soli. Asta s-a petrecut 
nu cu mult în urmă, dar în amintirea mea a rămas ca şi 
când de atunci s-a scurs cea mai mare parte a vieţii mele. 
Căci eu am fost unul dintre cei trimişi de el, fiind eu la 
prima tinereţe după răbojul eldarilor. Aici m-am născut, în 
Pământul de Mijloc, în ţara Nevrast. Mama se trăgea din 
neamul Elfilor Cenuşii din Falas, se înrudea cu Cirdan însuşi 
- la începutul cârmuirii lui Turgon, neamurile din Nevrast 
se înrudeau între ele -; de la neamul mamei am moştenit 
dragostea de mare. Aşa am ajuns să mă număr printre cei 
aleşi, căci lui Cirdan urma să-i ducem solia prin care-i 
ceream ajutor în făurirea corăbiilor şi cu ele să ajungem la 
Stăpânii Apusului şi să-i înduplecăm să ne sprijine înainte 
ca totul să fie pierdut. Eu însă am tot zăbovit pe druM. 
Înţelegi tu, n-apucasem înainte să văd prea mult din 
Pământul de Mijloc, iar noi ajunsesem la Nan-tathren în 
plină primăvară. Minunat peste poate e acel tărâm, Tuor, o 
să vezi cu ochii tăi dacă vreodată paşii te vor purta pe 
drumurile dinspre miazăzi, în josul Sirionului. Acolo te 
tămăduieşti de toate aleanurile după mare, fără doar de 
acelea de care soarta nu te lasă să le dai deoparte. Acolo, 
Uimo nu este decât slujitorul Yavannei, iar pământul a dat 
viaţă unui belşug de lucruri frumoase cum sufletul şi mintea 
nici nu le pot închipui în munţii neîndurători de la 
Miazănoapte. Acolo, se varsă Narog în Sirion, şi curgerea 
lor nu mai este grăbită, ci se lăţeşte şi se domoleşte printre 
pajiştile mănoase; de-o parte şi de alta a râului sclipitor 
cresc stânjenei, asemenea unei păduri în floare, iarba, şi ea, 
e smălțuită de flori ce seamănă cu nestematele, altele sunt 


ca nişte clopoței, ca flăcări galbene şi roşii, ori ca o 
puzderie de stele bălţate pe un crug verde. Dar dintre 
toate, cele mai frumoase sunt sălciile din Nan-tathren, de- 
un verde palid, ori argintii în suflarea vântului, şi foşnetul 
miriadelor de frunze e precum vraja muzicii: zi şi noapte 
tremurau şi clipoceau de jur împrejur până hăt departe, iar 
eu stăteam în iarba până la genunchi de înaltă şi le 
ascultam. Mă vrăjiseră, în inima mea dădusem uitării 
Marea. Hălăduiam şi găseam nume pentru felurite flori, ori 
zăceam visând cu ochii deschişi, înconjurat de cântec de 
păsări, de zumzăit de albine şi muşte; şi aş fi rămas să 
trăiesc acolo, în încântare şi bucurie, părăsindu-mi neamul, 
uitând de corăbiile telerilor şi de săbiile noldorilor, dar 
ursita mea a vrut altminteri. Ori poate că Domnul Apelor 
însuşi; căci pe acel meleag puterea lui era mare. 

Într-o bună zi m-a apucat aşa, din senin, să fac o plută din 
ramuri de salcie şi să pornesc pe undele strălucitoare ale 
Sirionului; aşa am făcut, şi dus am fost. Mă găseam odată la 
mijlocul râului, când s-a stârnit pe neaşteptate un vânt care 
m-a prins şi m-a purtat departe de Meleagul Sălciilor, până 
la Mare. Aşa am ajuns să fiu ultimul dintre solii trimişi la 
Cirdan, şi dintre toate corăbiile pe care le făurise după cum 
îl rugase Turgon toate erau gata, în afară de una singură. 
Au înălţat pânzele şi au pornit rând pe rând către Apus, dar 
niciuna nu s-a mai întors, nici veşti despre ele nu s-au auzit. 

Dar aerul sărat al mării a aţâţat din nou în pieptul meu 
inima moştenită de la neamul mamei - mă bucurau valurile, 
învăţam toate poveştile şi legendele despre corăbii şi le 
ştiam ca şi când de mult s-ar fi aflat în mintea mea. Astfel 
că, atunci când şi ultima corabie, cea mai mare dintre toate, 
a fost gata de drum, eu ardeam de nerăbdare să plec, 
gândind în sinea mea: „Dacă vorbele noldorilor sunt 
adevărate, atunci în Apus se găsesc pajişti ce întrec cu mult 
pe acelea din Pământul de Mijloc. Acolo nimic nu se 
veştejeşte, iar Primăvara n-are sfârşit. Şi poate că şi mie, 
Voronwe, îmi va fi dat să pun piciorul pe acel meleag. Mai 


bine să fiu pe mare, decât sub Umbra de la Miazănoapte.” 
Teamă n-aveam, pentru că nici o apă nu poate scufunda 
corăbiile făurite de teleri. 

Dar Marea cea Mare e cumplită, Tuor, fiu al lui Huor; şi-i 
urăşte pe noldori, căci ea săvârşeşte Ursita scrisă de vălări. 
Ascunde în ea lucruri mai rele decât să te scufunzi în abisul 
ei şi să-ţi găseşti astfel sfârşitul: urâtul, singurătatea, 
nebunia; spaima de vânt şi de răscolirile adâncului, tăcerea, 
umbre ce apar când orice nădejde a pierit şi nici o făptură 
vie nu-ţi mai este în preajmă. Şi multe ţărmuri nefaste şi 
ciudate sunt spălate de valurile ei, şi multe insule pline de 
primejdii şi dătătoare de fiori o împânzesc. Nu vreau să-ţi 
întunec inima, fiu al Pământului de Mijloc, povestindu-ţi 
chinurile ce le-am îndurat timp de şapte ani pe Marea cea 
Mare, de la Miazănoapte până la Miazăzi, dar niciodată 
spre Apus. Căci acela este ferecat pentru noi. 

În cele din urmă, cuprins de o neagră deznădejde, sătui de 
întreaga lume, ne-am întors din drum şi am fugit de soarta 
ce până atunci nu cruţase vieţile. Numai că acum ne-a lovit 
cu şi mai multă cruzime. Căci abia apucasem să desluşesc 
un munte în zare şi să strig: „Uite! Acolo-i Târâş, şi 
pământul unde m-am născut!”, că tocmai atunci s-a stârnit 
vântul şi nori întunecaţi, grei de furtună, s-au ridicat 
dinspre Apus. Valurile ne-au vânat, de-ai fi crezut că-s fiinţe 
vii însetate de sânge, şi fulgerele ne biciuiau; parcă ne 
găseam într-o biată copaie, şi deodată marea s-a năpustit 
asupra noastră cu furie. Dar după cum vezi, eu am fost 
cruțat; şi-acum văd cum parcă a venit un val, mai mare şi 
totuşi mai potolit ca toate celelalte, care m-a luat şi m-a 
ridicat de pe corabie şi m-a purtat sus, pe creasta lui şi, 
rostogolindu-se spre pământ, m-a azvârlit pe-o brazdă de 
iarbă, apoi s-a retras, scurgându-se în jos pe stâncă, 
asemenea unei cascade urieşeşti. Am stat acolo preţ de 
vreun ceas, încă ameţit de răscolirea mării, când ai apărut 
tu. Şi-acum mai simt spaima de-atunci, şi durerea că mi-am 
pierdut toţi prietenii care m-au întovărăşit atâta amar de 


vreme, până departe, dincolo de zările ce se desluşesc de 
pe pământurile muritoare. 

A oftat Voronwe, apoi a zis cu voce şoptită, ca pentru sine: 

— Dar stelele erau atât de strălucitoare la marginea lumii, 
când se retrăgeau norii de la Apus. lată însă că nu ştiu dacă 
nori au fost ce vedeam noi încă şi mai departe, ori chiar am 
zărit Munţii Pelori din jurul pierdutelor maluri ale 
meleagurilor noastre de demult, aşa cum au zis unii dintr-ai 
noştri. Departe, tare departe se aflau, şi nimeni de pe 
pământurile muritoare nu va mai pune vreodată piciorul 
acolo, aşa gândesc eu. 

Apoi Voronwe a tăcut; se lăsase noaptea cât vorbise el şi 
stelele luceau albe şi reci. 

Nu mult după aceea, Tuor şi Voronwe s-au ridicat şi, 
întorcând mării spatele, au pornit în lunga lor călătorie prin 
întuneric; puţine sunt de spus despre drumul acesta, căci 
umbra lui Uimo îl însoțea pe Tuor şi nimeni nu i-a văzut 
trecând, nici prin codri, nici pe poteci de piatră, nici pe 
şesuri, nici prin smârcuri, între apusul şi răsăritul soarelui. 
Totuşi mergeau cu băgare de seamă, ferindu-se de vânătorii 
lui Morgoth, ai căror ochi vedeau şi noaptea, şi ocolind căile 
bătute de elfi şi oameni. Voronwe găsea potecile, Tuor 
venea în urmă-i. Nu punea întrebări fără rost, dar a băgat 
de seamă că se îndreptau tot spre răsărit, de-a lungul 
hotarului desenat de munţii din ce în ce mai înalţi, nici o 
clipă nu o apucau spre miazăzi; lucru de mirare pentru el, 
din pricina că, asemenea tuturor elfilor şi oamenilor, 
gândea că Turgon sălăşluia undeva departe de bătăliile de 
la Miazănoapte. 

Înceată le era înaintarea în înserare sau noaptea, prin 
sălbăticiile acelea netăiate de poteci, iar crunta iarnă se 
apropia cu repeziciune dinspre regatul lui MorgotH. În 
ciuda adăpostului ce-1 ofereau dealurile, vânturile suflau cu 
putere, biciuitoare, şi curând zăpada acoperea cu un strat 
gros crestele, sau se învolbura prin trecători, căzând peste 
codrii Nuath înainte să-şi fi pierdut de tot frunzele 


scofâlcite.14 Astfel că, deşi porniseră la drum la mijlocul 
lunii Narquelie, Hfsime i-a întâmpinat cu îngheţ amarnic 
încă înainte ca ei să ajungă la izvoarele râului Narog. 

Acolo s-au oprit, la capătul unei nopţi istovitoare, în zorii 
cenuşii; Voronwe s-a uitat în jur deznădăjduit, pradă 
amărăciunii şi fricii. Unde odată se aflase frumosul lac Ivrin, 
în borta lui adâncă, săpată de apele ce cădeau din munte, şi 
jur împrejurul lui copacii umbreau valea de la poalele 
povârnişurilor, acum nu se mai zărea decât un pământ 
batjocorit şi pustiit. Copacii fie arseseră, fie zăceau smulşi 
din rădăcini; malurile de piatră ale lacului fuseseră sparte, 
încât apele se scurseseră afară, înnămolindu-se şi băltind 
într-o mlaştină întinsă, lipsită de viaţă. Totul se 
preschimbase într-o învălmăşeală de smârcuri îngheţate, şi 
o miasmă de putreziciune se târa ca o negură puturoşită 
peste pământ. 

— Vai şi-amar! Până aici a ajuns răul? a strigat Voronwe. 
Ce departe de ameninţarea din Angband a fost pe vremuri 
locul acesta; dar degetele lui Morgoth se-ntind şi se tot 
întind. 

— Întocmai aşa mi-a spus şi Uimo, a zis Tuor: „Otrăvite 
sunt izvoarele, puterea-mi se retrage din apele uscatului.” 

— Numai că pe-aici a trecut ceva cu mult mai ticălos decât 
orcii. Locul ăsta e bântuit de spaimă. 

Voronwe a cercetat marginile mlaştinii şi dintr-odată s-a 
oprit ca împietrit şi a strigat: 

— Da, un rău neînchipuit de mare! 

I-a făcut semn lui Tuor să se apropie şi, când s-a apropiat, 
Tuor văzut o crăpătură ca o brazdă uriaşă, ce înainta spre 
miazăzi, şi de-o parte şi de alta a ei, pe alocuri nelămurite, 
în alte locuri întipărite adânc şi pecetluite de îngheţ, urmele 
unor labe îngherate, cât toate zilele de mari. 

— Vezi! Chipul lui Voronwe pălise de groază şi scârba. Pe- 
aici a trecut nu de mult Marele Vierme din Angband, cea 
mai ticăloasă dintre toate creaturile Duşmanului! Prea 


târziu ajunge solia noastră la Turgon. Să grăbim pasul, cât 
ne ţin puterile. 

Nici n-a terminat bine aceste vorbe, că au şi auzit un 
strigăt în codru; au rămas stană, cu urechile ciulite. Dar 
glasul acela venea de departe, plin de durere, parcă striga 
un nume, ca unul care caută o fiinţă rătăcită. Şi în timp ce 
Voronwe şi Tuor aşteptau să vadă ce avea să urmeze, numai 
ce s-a ivit dintre copaci un om înalt, înarmat, înveşmântat în 
negru, cu o sabie lungă, scoasă din teacă; s-au mirat ei 
văzând că tăişul săbiei era şi el negru, doar muchiile luceau 
reci. Nenorocirea brăzda chipul omului, iar când a dat cu 
ochii de lacul Ivrin, a scos încă un strigăt de durere. 

— Ivrin. Faelivrin! a zis el. Gwindor şi Beleg! Aici m-am 
tămăduit eu odinioară. Dar de-acum niciodată nu voi mai 
bea din izvorul liniştii. 

Şi cu acestea s-a îndepărtat iute spre Miazănoapte, părea 
să fie pe urmele cuiva, sau ducea vreo solie grabnică; l-au 
mai auzit o vreme strigând Faelivrin, Findulias! apoi vocea i 
s-a stins în codru.15 Nu ştiau cei doi că Nargothrond 
căzuse şi că acesta era Turin, fiul lui Hurin, Sabia Neagră. 
Astfel s-au apropiat, preţ de o clipă şi nicicând altcândva 
mai apoi, drumurile acestor doi oameni înrudiţi, Turin şi 
Tuor. 

După ce Turin Sabia Neagră s-a făcut nevăzut, Tuor şi 
Voronwe şi-au urmat o vreme calea, cu toate că se luminase 
de ziuă; îi apăsa amintirea durerii acelui om şi nu puteau 
nici să îndure să rămână lingă pângăritul lac Ivrin. Mult 
însă n-au mai mers; şi-au căutat o ascunzătoare, căci tot 
meleagul acela era plin de presimţirea râului. Au dormit 
puţin, fără tihnă; ziua stingându-se, a coborât întunericul şi 
a prins să ningă vârtos, şi odată cu noaptea a venit şi gerul 
muşcător. Din acel ceas, ninsoarea şi gerul nu s-au mai lăsat 
duse şi timp de cinci luni larna Cruntă, de care lumea avea 
să-şi aducă aminte multă vreme, a ţinut tărâmurile de la 
Miazănoapte ferecate în chingile ei. Tuor şi Voronwe 
îndurau un frig năprasnic, unde mai pui că se temeau că, 


din pricina zăpezii, duşmanii le vor lua urma, sau că vor 
nimeri în cine ştie ce capcane ascunse cu perfidie. Nouă zile 
au tot mers, din ce în ce mai încet şi mai chinuitor; drumul 
ales de Voronwe ducea oarecum spre miazănoapte, dar asta 
numai până ce-au traversat cele trei izvoare ale râului 
Teiglin, ca după aceea să o apuce din nou spre răsărit, 
părăsind munţii şi umblând cu multă fereala, până ce-au 
trecut râul Glithui şi au ajuns la izvoarele lui Malduin care 
era acoperit cu o crustă de gheaţă neagră.16 

Atunci Tuor i-a zis lui Voronwe: 

— Cumplit e îngheţul ăsta, simt cum se apropie moartea 
de mine, şi poate că şi de tine. 

Erau la mare ananghie amândoi; de mult nu mai găsiseră 
nimic de mâncare în sălbăticie, iar turtele erau pe sfârşite; 
unde mai pui că erau aproape îngheţaţi şi osteniţi peste 
poate. 

— Rău e să fii prins între Osânda valarilor şi Ticăloşia 
Duşmanului, a zis Voronwe. Oare am scăpat din fălcile 
mării, ca să pier sub zăpadă? 

Dar Tuor 1-a întrebat: 

— Cât mai avem de mers? Voronwe, e timpul să nu mai fii 
atât de misterios cu mine. Mă duci pe drumul cel drept? Şi 
încotro? Dacă e să-mi pun la bătaie şi ultimele puteri, batăr 
să ştiu că n-am făcut-o degeaba. 

— Te-am dus cât am putut de drept şi de ferit de primejdii, 
a răspuns Voronwe. Află dar că Turgon îşi are sălaşul în 
partea de miazănoapte a ţării eldarilor, cu toate că puţini 
sunt cei care ştiu această taină. Ne aflăm destul de 
aproape, dar mai avem multe leghe de mers, chiar şi dac- 
am zbura prin văzduh; mai avem de trecut Sirionul, şi cine 
ştie ce mari nenorociri ne aşteaptă până acolo. Căci în 
curând vom ajunge la Marele Drum care cobora pe vremuri 
de la Minas, turnul Regelui Finrod, şi ducea până la 
Nargothrond.17 Acolo vom da peste slujitorii Duşmanului, 
care fac de strajă. 


— Socoteam că dintre oameni sunt singurul care poate 
îndura frigul, oricât de aprig ar fi, după ce-am trecut prin 
multe ierni nemiloase în munţi; dar pe atunci mă aflam 
adăpostit într-o peşteră, cu focul alături; acum mă îndoiesc 
să am puterea să merg mai departe, aşa flămând cum sunt, 
pe vremea asta câinoasa. Să mergem însă, cât om mai 
putea, înainte să ne părăsească şi ultima nădejde. 

— Altă cale nici n-avem de ales, a zis Voronwe, doar să ne 
punem jos aici şi să aşteptăm să ne cuprindă somnul în 
zăpadă. 

Astfel că şi-au continuat drumul istovitor cât a fost de 
lungă ziua aceea amarnică, temându-se mai puţin de 
duşmani, cât de iarnă; dar pe măsură ce înaintau, zăpada 
se împuţina, pentru că se îndreptau din nou spre miazăzi, 
coborând în Valea Sirion, iar Munţii Dor-lomin rămâneau în 
stânga, tot mai în spatE. În întunericul care se lăsa, au 
ajuns la Marele Drum, la poalele unui deal înalt şi 
împădurit. Dintr-odată, şi-au dat seama că aud voci; pitiţi 
după copaci, au cercetat în jur şi cu adevărat au văzut, ceva 
mai jos, o lumină roşie. O ceată de orei îşi pusese tabăra 
chiar în mijlocul drumului; orcii stăteau ghemuiţi unii în 
alţii, în jurul unui foc mare de lemne. 

— Gurth an Glamhoth! a murmurat luor.18 Acum va ieşi 
sabia de sub mantie. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru focul 
ăla, şi chiar şi carnea de orc ar fi o pradă bună. 

— Nu! 1-a oprit VoronwE. În călătoria asta a noastră, 
numai mantia ne este de folos. Ori focul, ori lurgon, alege. 
Ăştia nu-s singurii orei aici, în sălbăticie: oare ochii tăi 
muritori nu zăresc flăcările depărtate ale altor tabere de 
pază, spre miazănoapte şi spre miazăzi? Dacă iscam zaveră, 
ne trezim cu o întreagă oştire pe cap. Ascultă-mă bine, 
Tuor! Pravila Regatului Ascuns nu îngăduie nimănui să se 
apropie de poartă, dacă e urmărit de duşmani; şi pravila 
aceea eu n-o voi încălca, nici la rugămintea lui Uimo, nici 
sub ameninţarea cu moartea. Dacă-i stârneşti pe orei, te 
părăsesc. 


— Bine, fie, s-a înduplecat Tuor. Fie să vină ziua aia în care 
să nu trebuiască să mă furişez, asemenea unui câine bătut, 
pe lângă o mână de orei. 

— Hai să mergem! a mai zis Voronwe. Nu mai sta să te 
socoteşti, c-or să ne adulmece orcii. După mine! 

S-au târât printre copaci, spre miazăzi, cu vântul în spate, 
până la jumătatea distanţei între primul foc orcesc şi al 
doilea, aflat tot pe drum. S-au oprit şi au rămas multă 
vreme nemişcaţi şi în ascultare. 

— N-aud pe nimeni umblând pe drum, a zis el, dar n-avem 
de unde şti ce pândari sunt în umbră. Şi-a încordat privirile, 
ca să străpungă întunericul, şi s-a scuturat înfiorat. 
Văzduhul e plin de ticăloşie, a murmurat el. Vai şi-amar! De 
partea cealaltă e ţara unde se găseşte ceea ce căutăm, şi 
nădejdea de viaţă, dar între noi şi ea bântuie moartea. 

— Moartea este peste tot în jurul nostru, a spus Tuor. Mie 
însă mi-a rămas putere cât pentru drumul cel scurt. Ori trec 
pe-aici, ori pieR. Îmi pun toată nădejdea în mantia lui Uimo, 
care ajunge să te apere şi pe tine. Acum o iau eu înainte! 

Spunând acestea, s-a furişat până la marginea drumului. 
Acolo 1-a strâns pe Voronwe lângă sine, 1-a ascuns şi pe el 
sub mantia cenuşie a Domnului Apelor şi a păşit înainte. 

În jur, numai linişte şi nemişcare. Vântul cel rece sufla 
oftând de-a lungul străvechiului drum. Pe neaşteptate, până 
şi el s-a potoliT. În răstimpul acesta, Tuor a simţit că se 
schimbă ceva în văzduh, ca şi când răsuflarea tărâmului lui 
Morgoth se oprise preţ de câteva clipe, şi în locul ei, 
asemenea unei amintiri palide a Mării, a pătruns o adiere 
dinspre Apus. Ca o ceaţă fumurie adusă de vânt au trecut ei 
drumul pietruit şi au intrat în desişul pădurii, prin capătul 
ei răsăritean. 

Dar chiar atunci, de undeva de foarte aproape s-a auzit un 
strigăt sălbatec, căruia i-au răspuns multe altele, de pe 
marginea drumului. A răsunat şi chemarea aspră a unui 
corn, urmat de paşi care alergau. Tuor însă şi-a văzut mai 
departe de drum. Deprinsese destul de bine graiul orcilor, 


cât fusese ţinut prizonier la ei, ca să cunoască tâlcul acelor 
strigăte: străjerii îi adulmecaseră şi-i auziseră, dar nu-i 
vedeau nicăieri. Vânătoarea începuse. Disperat, Tuor 
înainta ba împiedicându-se, ba târându-se, cu Voronwe lipit 
de el, în susul unei cline lungi, acoperită de un strat gros de 
grozamă şi de rugi de afine printre pilcurile de scoruşi şi de 
mesteceni pitici, în vârful clinei s-au oprit, ca să asculte 
strigătele orcilor şi trosniturile pricinuite de mişunarea lor 
prin desişul din vale. 

Lângă ei se afla un bolovan ce-şi iţea creştetul dintr-un 
hăţiş de tufărişuri şi muri, iar sub el un fel de bârlog, din 
cele în care se aciuiază sălbăticiunile hăituite căutând să 
scape de urmăritori, sau măcar să stea cu spatele la stâncă 
şi astfel să-şi vândă scump vieţile, în umbra neagră a 
bârlogului 1-a tras Tuor pe Voronwe şi acolo au stat, unul 
lângă altul, sub mantia cenuşie, gâfâind ca nişte vulpi 
obosite. Niciunul n-a scos vreun cuvânt, erau numai urechi. 

Strigătele vânătorilor au început să se stingă; orcii nu se 
încumetau niciodată să pătrundă prea adânc în hăţişurile ce 
mărgineau drumul de-o parte şi de alta, ci mai tot timpul 
patrulau în susul şi-n josul lui. Nu de fugarii rătăciţi se 
sinchiseau ei, ci de iscoade şi de cetele de vrăjmaşi 
înarmaţi; Morgoth pusese străji la drumul mare nu ca să-i 
prindă în plasă pe Tuor şi Voronwe (despre care încă nu 
prinsese de veste), ori pe cei care veneau dinspre Apus, ci 
ca să împiedice Sabia Neagră să scape şi să pornească 
după captivii din Nargothrond; unde mai pui că Turin ar fi 
putut să cheme şi niscaiva ajutoare din Doriath. 

Noaptea a trecut şi liniştea apăsătoare s-a aşternut din 
nou peste pământurile pustii. Istovit şi slăbit, Tuor a 
adormit sub mantia lui Uimo; însă Voronwe s-a târât afară şi 
a rămas stană, tăcut, nemişcat, străpungând bezna cu ochii 
lui de elf. La ivirea zorilor 1-a trezit pe Tuor; ieşind din 
bârlog, Tuor a văzut că vremea se înmuiase cât de cât, norii 
cei negri se spărseseră. Zorii se iveau sângerii; departe în 


faţă se zăreau piscurile unor munţi necunoscuţi, sclipind în 
focul de la răsărit. 

Atunci Voronwe a murmurat: 

— Alae! Ered en Echoriath, ered evnbar nin! 19 

Ştia că privea la Munţii Încercuitori şi la zidurile regatului 
lui Turgon. Sub picioarele lor, spre soare-răsare, într-o vale 
adâncă şi umbroasă se găsea frumosul Sirion, slăvit în 
cântece; iar dincolo de el, învăluit în ceaţă, un meleag 
cenuşiu urca în pantă spre dealurile şi graiurile de la 
poalele munţilor. 

— Acela-i liniştitul Dimbar, a spus Voronwe. Ce n-aş da să 
fim acolo! Căci pe-acolo duşmanii noştri nu prea cutează să 
umble. Sau aşa a fost pe vremea când puterea lui Uimo încă 
mai era mare în Sirion. Dar poate că acum e altminteri20 - 
doar râul a rămas la fel de primejdios: e adânc şi curge 
repede prin locurile astea, până şi eldarii se tem să-l 
treacă. Te-am adus bine; uite, acolo sclipeşte Vadul 
Brithiach - mai la miazăzi decât mă aşteptam - pe unde 
trece peste râu Drumul Răsăritean care în alte vremuri 
venea tocmai de la Târâş, din Apus. Nimeni nu mai cutează 
acum să-l străbată, nici elfi, nici oameni, nici orei, decât la 
mare ananghie, pentru că drumul ăsta duce la Dungortheb 
şi la meleagul acela al spaimei, dintre Gorgoth şi Brâul lui 
Melian; astfel că a ajuns să fie înghiţit de pustietate, ori a 
rămas doar o biată potecă printre buruieni şi scaieţi 
târâtori.21 

Tuor a privit acolo unde îi arăta Voronwe şi departe în zare 
a desluşit un sclipet ca de ape îngheţate, sub scurta 
scăpărare a zorilor; dar dincolo de ele domnea o 
întunecime, nimic altceva decât marele codru Brethil care 
urca spre miazăzi, spre un platou şi mai îndepărtat. Cu 
ochii în patru, au coborât coasta văii până când, într-un 
târziu, au ajuns la străvechiul drum ce venea de la 
răscrucea aflată la marginea codrului, adică de unde 
întretăia marele drum dinspre Nargothrond. Tuor a văzut 
că se apropiaseră de Sirion. Pereţii albiei adânci cădeau 


abrupt în acel loc, iar apele, sufocate de bolovani 
rostogoliţi22, se răspândeau în ochiuri mari, pline de 
susurul izvoarelor ce rodeau malurile. Ceva mai încolo, râul 
îşi aduna din nou apele şi curgea într-o albie nouă spre 
pădure, iar în zare dispărea într-o ceaţă deasă pe care ochii 
lui Tuor n-o puteau străpunge; nu avea de unde şti că acolo 
se afla hotarul dinspre miazănoapte al Doriathului, chiar în 
umbra Brâului lui Melian. 

Tuor ar fi rupt-o la fugă spre vad, dar Voronwe 1-a oprit, 
spunând: 

— Nu putem trece pe la Brithiach la lumina zilei, şi nici cât 
încă nu suntem siguri că nu ne mai urmăreşte nimeni. 

— Şi-atunci o să stăm să putrezim aici? a întrebat Tuor. 
Pentru că siguri n-o să fim niciodată, atâta vreme cât 
dăinuie regatul lui Morgoth. Vino! Sub umbra mantiei lui 
Uimo trebuie să mergem mai departe. 

Voronwe însă nu s-a lăsat înduplecat cu una cu două; s-a 
uitat în urmă, spre apus, dar poteca din spate era pustie, şi 
în jur numai linişte, în afară de sunetul apelor. Şi-a ridicat 
privirile - cerul era cenuşiu şi gol, nici măcar o pasăre nu 
zbura. Dintr-odată, chipul i s-a luminat de bucurie. 

— E bine! a strigat el. Vadul e încă păzit de vrăjmaşii 
Duşmanului. Orcii n-or să ne urmărească aici; acoperiţi de 
mantie, vom putea trece fără teamă. 

— Acu' ce-ai mai văzut? a vrut să ştie Tuor. 

— Scurtă e vederea oamenilor muritori! a zis Voronwe. 
Văd Vulturii de pe Crissaegrim; zboară încoace. Priveşte! 

Tuor şi-a încordat privirile; curând, în înaltul văzduhului, a 
zărit trei forme care băteau din aripi puternice, coborând 
de pe tancurile îndepărtate ale munţilor, din nou învăluite 
în nori. Zburau încet, desenând cercuri largi, şi brusc s-au 
lăsat drept în jos, asupra drumeţilor; dar înainte ca 
Voronwe să apuce să strige la ei, vulturii au dat o roată 
mare şi s-au depărtat, apucând-o spre miazănoapte, de-a 
lungul albiei râului. 


— Hai să mergem, a spus Voronwe. Dacă s-a întâmplat să 
fie un orc prin preajmă, sta acum ciucit, cu nasul în pământ, 
aşteptând ca vulturii să se îndepărteze. 

Şi au pornit cu pas grăbit la vale, pe o clină lungă, au 
trecut vadul, calcând adesea pe terase de prundiş uscate, 
dar se mai întâmpla şi să se afunde până la genunchi în 
nămol. Apa era limpede şi foarte rece, iar băltoacele puţin 
adânci - în care se strângeau fire de apă rătăcite de matcă 
şi pierdute printre pietre - erau acoperite cu o crustă de 
gheaţă; însă niciodată, nici măcar în Iarna Cruntă din anul 
Căderii fortăreței Nargothrond, n-a izbutit răsuflarea 
ucigătoare de la Miazănoapte să îngheţe apele mari ale 
Sirionului.23 

Ajunşi în partea cealaltă a vadului, au dat peste un făgaş, 
poate firul unui vechi pârâu care secase; după cum arata, ai 
fi crezut că un torent săpase în străvechime o albie adâncă, 
venind de la miazănoapte, din munţii Echoriath, şi ducând 
cu sine în Sirion tot bolovănişul vadului Brithiach. 

— In sfârşit! Nu credeam că o s-o mai găsim! a strigat 
Voronwe. Vezi? Aici e gura Râului Secat, ăsta-i drumul pe 
care trebuie să mergem.24 

Au intrat pe făgaşul care o apuca spre miazănoapte; în 
partea aceea, pământul urca în pante abrupte, încât pereţii 
făgaşului urcau şi ei; Tuor se împiedica la tot pasul în 
lumina chioară a zilei, din pricina bolovanilor rostogoliţi 
peste tot pe fundul pietros. 

— Dacă ăsta numeşti tu drum, a pufnit el, e tare păcătos 
pentru picioarele obosite. 

— O fi, dar e dramul ce ne duce la Turgon, a zis Voronwe. 

— Cu atât mai mult mă minunez că intrarea se află la 
vedere şi nu-i păzită. Mă aşteptam să găsesc o poartă mare, 
străjuită de oşteni. 

— Ai răbdare şi-o s-o vezi. Aceasta nu-i decât calea spre 
ea. l-am zis drum; dar nimeni n-a mers pe-aici de mai bine 
de trei sute de ani, fără doar de puţinii soli, şi aceia în taină, 
iar după trecerea Poporului Ascuns noldorii şi-au folosit 


toată priceperea lor să-l ascundă. Stă la vedere? Ai fi ştiut 
că pe-aici e drumul, dacă n-ai fi avut drept călăuză pe 
cineva din Regatul Ascuns? Sau ai fi crezut că este doar 
măcinarea pricinuită de vreme şi de apele din sălbăticie? 
Mai sunt şi Vulturii, doar i-ai văzut. Sunt din neamul lui 
Thorondor, odată şi-au avut cuiburile chiar sus pe 
Thangorodrim, înainte ca Morgoth să devină atât de 
puternic, iar acum, de când a pierit Fingolfin, sălăşluiesc în 
Munţii lui Turgon.25 In afară de noldori, numai ei mai ştiu 
de Regatul Ascuns şi străjuiesc văzduhurile de deasupra lui, 
cu toate că până acum nici un servitor al Duşmanului nu a 
cutezat să zboare până la asemenea înălţimi; tot ei aduc 
veşti Regelui despre tot ce mişcă pe meleagurile de dincolo 
de munţi. De-am fi fost orei, fii sigur că am fi fost luaţi în 
gheare şi lăsaţi să cădem din înalt pe stâncile nemiloase. 

— Sunt sigur, a spus Tuor. Dar mă întreb şi dacă nu cumva 
vestea despre apropierea noastră va ajunge la Turgon mai 
iute decât noi. Iar dacă acest lucru e de bine sau de râu, 
numai tu poţi să spui. 

— Nici de bine, nici de rău, a răspuns Voronwe. Căci nu 
putem trece de Poarta Străjuită fără să fim luaţi la ochi, fie 
că vrem, fie că nu; şi dacă ajungem acolo, nu trebuie să le 
spunem Străjerilor că nu suntem orei. Dar pentru a trece, 
nu-i de ajuns să nu fim orei. Căci n-ai habar, Tuor, ce 
primejdie ne va paşte. Să nu mă învinovăţeşti, ca unul 
neprevenit, pentru ceea ce se poate întâmpla; fie ca 
Domnul Apelor să-şi arate cu adevărat puterea! E singura 
nădejde care m-a făcut să primesc a-ţi fi călăuză, iar dacă 
ea nu se împlineşte, acolo o să ne găsim moartea, nu aici, 
din pricina iernii şi a primejdiilor sălbăticiei. 

— Nu mai cobi atâtA. În sălbăticie, moartea vine oricum; 
dar, cu toate cele spuse de tine, mă îndoiesc că ne vom găsi 
moartea la Poartă. Du-mă mai departe. 

Leghe după leghe au mers ei tot aşa, înaintând cu greu 
peste pietrele Râului Secat, până când n-au mai putut face 
un pas, iar seara a adus cu sine întunericul în defileul 


adânc; s-au căţărat afară de acolo, pe malul răsăritean, şi 
au văzut că ajunseseră la îngrămădeala de dealuri de la 
poalele munţilor. Ridicând privirile, Tuor a văzut că aceştia 
se înălţau cu totul altfel decât toţi munţii pe care-i văzuse: 
feţele lor erau ca nişte ziduri netede aşezate unul în spatele 
celuilalt, fiecare mai înalt decât cel din faţă, ca şi când ar fi 
fost pilaştrii urieşeşti ai unei cascade cu nenumărate terase. 
Dar ziua se stinsese, pământurile din jur deveniseră surii şi 
înceţoşate, iar Valea Sirionului era învăluită în umbre. 
Voronwe 1-a dus pe Tuor la o grotă nu foarte adâncă, în 
coasta unui deal, din gura căreia se vedeau pripoarele 
singuratice ale ținutului Dimbar; s-au furişat înăuntru şi 
acolo au rămas ascunşi; au mâncat ultimele firimituri din 
hrana ce-o aveau la ei; erau înfriguraţi, istoviţi, dar n-au 
închis ochii. Astfel au ajuns Tuor şi Voronwe în amurgul 
celei de-a optsprezecea zile a lui Hisime, a treizeci şi şaptea 
a călătoriei lor, la bastioanele munţilor Echoriath şi la 
pragul regatului lui Turgon, şi mulţumită puterii lui Uimo 
au scăpat şi de Osândă, şi de Răutate. 

Când primele luciri ale zilei au străpuns cenuşii negurile 
lui Dimbar, s-au târât înapoi în albia Râului Secat, care 
curând a apucat-o spre răsărit, şerpuind până sub abruptul 
munţilor; chiar în faţa călătorilor s-a ivit dintr-odată 
peretele unei prăpăstii, ce se înălța drept în sus la capătul 
unei pante foarte înclinate, acoperită de un hăţiş de 
mărăciniŞ. În acest hăţiş a pătruns albia pietroasă; acolo 
înăuntru încă era noapte; s-au oprit călătorii, pentru că 
mărăcinii creşteau până departe pe pereţii albiei, iar 
rămurişul încâlcit o acoperea ca o boltă, dar atât de jos, 
încât Tuor şi Voronwe erau nevoiţi să se târască, asemenea 
unor fiare ce se întorc în bârlog. 

S-au chinuit ei ce s-au chinuit, însă până la urmă tot au 
ajuns la poala stâncii, unde au găsit o deschizătură, parcă 
era gura unui tunel săpat în stâncă dură de ape curgând 
din miezul muntelui. Au intrat, şi cu toate că acolo nu 
pătrundea nici o rază de lumină, Voronwe a mers mai 


departe, urmat de Tuor care se ţinea cu o mână de umărul 
lui, aplecaţi puţin de spate amândoi, din pricina tavanului 
scund. Astfel au înaintat o vreme orbeşte, pas după pas, 
până când au simţit că stâncă de sub picioare nu mai era 
înclinată, nici bolovani răzleţi nu le mai stăteau în cale. Abia 
acum s-au oprit, au tras adânc aer în piept şi şi-au încordat 
auzul. Aerul părea proaspăt şi prielnic, iar tunelul parcă se 
lărgise în acel loc şi se înălţase; liniştea însă era adâncă, 
nici măcar un picur de apă nu se auzea. Tuor a simţit că 
Voronwe părea să stea în cumpănă, cuprins de nelinişte, aşa 
că 1-a întrebat în şoaptă: 

— Unde este Poarta Străjuită? Sau te pomeneşti că am 
trecut de ea? 

— Asta nu. Ciudat mi se pare că nişte străini se furişează 
aici fără să fie opriţi. Mă tem să nu fim atacați în beznă. 

Dar şoaptele lor au trezit ecourile adormite ale tunelului, 
care le-au repetat sporindu-le şi înmulţindu-le, încât se 
auzeau acum în pereţii nevăzuţi şi în tavan, murmurând şi 
şuierând precum zvonul multor voci tainice. Şi când 
ecourile s-au stins în piatră, Tuor a auzit de undeva din 
inima întunericului o voce care grăia cu graiul elfilor: mai 
întâi în Graiul Nobil al noldorilor, pe care Tuor nu-l 
cunoştea; apoi în graiul din Beleriand, care suna oarecum 
ciudat în urechile lui, părând al unui neam despărţit de 
rubedeniile sale.26 

— Staţi pe loc! a zis vocea. Nu vă clintiţi! Sau veţi muri, 
duşmani de sunteţi, ori prieteni. 

— Prieteni suntem, a zis Voronwe. 

— Atunci faceţi precum am zis, le-a cerut vocea. 

Ecoul glasurilor lor s-a preschimbat în tăcere. Voronwe şi 
Tuor au rămas neclintiţi; şi clipele treceau încete şi multe, 
aşa i se părea lui Iluor, a cărui inimă a fost cuprinsă de o 
spaimă pe care niciuna din primejdiile drumului nu i-o 
trezise înainte. Apoi s-a auzit călcătura unor paşi, tot mai 
tare, preschimbându-se în bufnituri, de-ai fi zis că o 
întreagă oştire de căpcăuni mărşăluia în peştera aceea. 


Dintr-odată s-a ivit un lămpaş elfesc, şi raza sa puternică s-a 
îndreptat asupra lui Voronwe, care se afla în faţa lui Tuor, 
dar altceva nu se zărea, doar o stea scăpărătoare în 
întuneric; Tuor ştia că, atâta vreme cât îl ţintuia raza aceea, 
nu se putea mişca, nici să o rupă la fugă înapoi, nici să 
ţâşnească înainte. 

Preţ de-o clipă au stat ca pironiţi de ochiul de lumină, apoi 
vocea a vorbit din nou, spunând: 

— Arătaţi-vă chipurile! 

Voronwe şi-a dat gluga la o parte şi chipul lui a strălucit în 
lumină, neînfricat şi senin, parcă cioplit în piatră; 1-a privit 
Tuor şi tare s-a minunat să vadă cât de frumos era. Apoi 
Voronwe a vorbit mândru, spunând: 

— Oare nu ştii pe cine ai în faţa ochilor? Sunt Voronwe, fiul 
lui Aranwe, din Casa lui Fingolfin. Sau am şi fost dat uitării 
în ţara mea, după numai câţiva ani? Tare departe am 
călătorit, unde gândul celor din Pământul de Mijloc nici nu 
poate ajunge, dar glasul tău, Elemmakil, mi-l amintesc. 

— Atunci Voronwe îşi va aminti şi de legile acestei ţări, a 
zis vocea. Dacă prin poruncă a plecat, drept are să se 
întoarcă. Dar nu să călăuzească încoace pe-un venetic. 
Făcând aceasta, nu-i mai este îngăduit a se întoarce, astfel 
că trebuie dus ca prizonier în faţa regelui care-l va judeca. 
Cât despre venetic, el va fi răpus, ori luat prizonier - 
străjerii vor hotări ce şi cum. Adu-l1 încoace, ca să pot lua o 
hotărâre. 

Atunci Voronwe 1-a dus pe Tuor spre lumină şi, când s-au 
apropiat, mulţi noldori înzăuaţi şi înarmaţi s-au ivit din 
beznă şi i-au înconjurat, cu săbiile scoase din teci. lar 
Elemmakil, căpitanul străjerilor, cel care ţinea lampasul 
luminos, s-a uitat îndelung şi scrutător la ei. 

— E ceva ciudat la tine, Voronwe, a zis el. Am fost prieteni 
multă vreme, tu şi cu mine. Atunci de ce mă pui cu atâta 
cruzime să aleg între pravilă şi prietenia noastră? Dacă ai fi 
adus cu tine pe-un nepoftit din una din casele noldorilor, ar 
mai fi fost cum ar fi fost. Dar tu dezvălui taina Drumului 


unui om muritor - căci după ochi îi recunosc seminţia. Liber 
nu va mai putea nicicând pleca, după ce-a aflat taina; iar 
pentru cutezanţa de-a veni până aici, cu toate că e de altă 
seminţie, ar trebui să-l ucid - chiar dacă ţi-e prieten şi drag 
inimii tale. 

— Elemmakil, în lumea largă de afară, cu multe lucruri 
ciudate te poţi întâlni, şi îndatoriri nebănuite ţi se pot cere, 
a zis Voronwe. lar călătorul se poate întoarce altfel decât 
cum a pornit la drum. Am făcut ce am făcut pentru că am 
primit o poruncă mult mai mare decât pravila Străjerilor. 
Numai Regele poate să ne judece pe mine şi pe cel care a 
venit cu mine. 

Atunci Tuor a vorbit, fără să se mai teamă: 

— Am venit cu Voronwe, fiul lui Aranwe, pentru că el mi-a 
fost dat drept călăuză de către Domnul Apelor. Pentru 
această misie a fost slobozit din ghearele Mării furioase şi 
de sub Osânda valarilor. Căci o solie a lui Uimo am a-i duce 
fiului lui Fingolfin, şi numai lui i-o voi spune-o. 

Auzindu-l, Elemmakil 1-a privit cu mirare pe Tuor. 

— Cine eşti tu, atunci? Şi dincotro vii? 

— Sunt Tuor, fiul lui Huor, din Casa lui Hador şi din neamul 
lui Hurin, şi, din câte ştiu, aste nume nu-s neştiute în 
Regatul Ascuns. Din Nevrast am venit, trecând prin multe 
primejdii, ca să-l găsesc. 

— Din Nevrast? a întrebat Elemmakil neîncrezător. Dar se 
zice că nimeni nu mai trăieşte acolo de când a plecat 
poporul nostru. 

— Adevărat se zice, a răspuns Tuor. Pustii şi reci sunt 
curţile din Vinyamar. Şi totuşi eu de acolo vin. Du-mă acum 
la cel care a clădit în străvechime acele săli. 

— Nu-s îndrituit eu să judec asemenea porunci măreţe, a 
zis Elemmakil. Te voi scoate, prin urmare, la lumină, unde 
vor ieşi la iveală şi alte taine, şi te voi da în grija Păzitorului 
de la Poarta cea Mare. 

La porunca sa, doi străjeri înalţi s-au pus în faţa lui Tuor şi 
a lui Voronwe, iar trei în spatele lor; cu căpitanul în frunte, 


au părăsit grota Străjii Exterioare şi au pătruns, din cât se 
părea, într-un coridor drept prin care au mers multă vreme, 
pe o podea netedă, până când undeva în faţă a început să 
mijească o lumină palidă. In sfârşit au ajuns la un arc larg, 
sprijinit de-o parte şi de alta de pilaştri înalţi, tăiaţi în 
stâncă, iar între ei se găsea un grilaj mare, făcut din drugi 
de lemn încrucişaţi, minunat sculptați şi bătuţi în cuie de 
fier. 

Elemmakil doar 1-a atins cu mâna, şi grilajul s-a ridicat 
fără zgomot; au trecut de el şi atunci Tuora văzut că se 
găseau la capătul unei trecători cum nu-i mai fusese dat 
vreodată să vadă, nici măcar să-şi închipuie în gândurile 
sale, cu toate că bătuse multe drumuri în munţii sălbatici de 
la Miazănoapte; căci pe lângă Orfalach Echor, Cirith 
Ninniach părea un biet făgaş în stâncă. Dar aici, în 
străvechile războaie de la începutul lumii, mâinile valarilor 
înşişi despicaseră în două marii munţi, iar pereţii trecătorii 
erau atât de drepţi, încât păreau tăiaţi cu barda, şi se 
avântau până în înalturi nebănuite. Undeva, sus de tot, se 
zărea o geană de cer, şi pe albastrul lui adânc se desenau 
ţancuri negre şi creste zimţate, îndepărtate dar 
neîndurătoare, fioroase precum vârfurile de suliţi. Prea 
înalţi erau pereţii aceia pentru ca soarele iernii să 
răzbească până jos şi, cu toate că se făcuse de mult 
dimineaţă, deasupra vârfurilor încă mai licăreau slab câteva 
stele, iar acolo în vale, în afară de lumina palidă a 
lămpaşelor, aşezate de-a lungul clinei drumului, totul era 
cufundat în întuneric. Fundul trecătorii urca abrupt, spre 
răsărit; în partea stângă, Tuor a zărit un drum larg, pavat 
cu piatră, ce urma albia pârâului, şerpuind în sus până se 
pierdea în umbră. 

— Aţi trecut de Prima Poartă, Poarta de Lemn, le-a spus 
Elemmakil. Drumul e cel din faţă. Să ne grăbim. 

Cât de departe ducea acel drum, Tuor nu avea de unde şti 
şi, în timp ce privea de-a lungul lui, o mare oboseală a pus 
stăpânire pe el, asemenea unui nor. Un vânt rece şuiera pe 


feţele stâncilor, făcându-l pe Tuor să-şi strângă mantia în 
jurul trupului. 

— Rece mai suflă vântul dinspre Regatul Ascuns! a spus el. 

— Aşa este, cu adevărat, a zis Voronwe. Cel străin de 
locurile astea ar putea gândi că mândria i-a făcut nemiloşi 
pe slujitorii lui Turgon. Lungi şi grele par leghele celor 
Şapte Porţi aceluia flămând şi ostenit de drum. 

— Dacă pravila noastră ar fi fost mai îngăduitoare, demult 
s-ar fi strecurat până la noi viclenia şi ura, şi ne-ar fi nimicit. 
Ştii asta foarte bine, a zis Elemmakil. Fără milă însă nu 
suntem. Aici nu avem de mâncare, iar cel străin nu poate să 
se întoarcă prin poarta prin care a trecut. Mai rabdă puţin, 
până la a Doua Poartă, când ţi se va ostoi suferinţa, i-a mai 
spus el lui Tuor. 

— Aşa voi face, a zis Tuor şi a pornit la drum, cum i se 
ceruse. 

Uitându-se peste umăr după o vreme, a văzut că numai 
Elemmakil şi Voronwe veneau în urmă-i. 

— Nu mai e nevoie de străjeri, a zis Elemmakil, citindu-i 
gândul. Din Orfalach nimeni n-are cum scăpa, de-i elf ori 
om, şi nici drum de întoarcere nu-i. 

Astfel au mers mai departe, pe drumul povârnit, uneori 
urcând trepte lungi, alteori pe cline şerpuite, sub umbra 
priveghetoare a stâncii, până când, la vreo jumătate de 
leghe de Poarta de Lemn, Tuor a văzut că drumul era închis 
de un mare zid durat dintr-un perete în altul al trecătorii, 
cu trainice turnuri de piatră de o parte şi de alta a lul. În 
zidul acela se găsea o boltă larg arcuită, chiar deasupra 
drumului, dar părea că zidarii o înfundaseră cu un singur 
bolovan, mare cât toate zilele. Când s-au apropiat, faţa lui 
neagră şi şlefuită a lucit în lumina unui lămpaş alb ce atârna 
deasupra pietrei de boltă. 

— Aici se află a Doua Poartă, Poarta de Piatră, a zis 
Elemmakil. 

Apropiindu-se, s-a proptit uşor în ea. Poarta s-a rotit pe un 
pivot nevăzut, până când muchia ei a ajuns în dreptul lor; 


drumul era acum deschis şi de-o parte şi de cealaltă a ei; au 
trecut şi au ajuns într-o curte unde se găseau mulţi străjeri 
înarmaţi şi înveşmântaţi în haine cenuşii. Fără ca nimeni să 
rostească vreun cuvânt, Elemmakil şi-a dus captivii într-o 
încăpere de sub turnul dinspre miazănoapte; acolo li s-au 
adus merinde şi băutură şi li s-a îngăduit să-şi tragă 
sufletul. 

— Ţi-o fi pârând sărăcăcioasă masa, i-a zis Elemmakil lui 
Tuor. De se va dovedi că adevărat este tot ce-ai spus, 
răsplata va fi pe măsură. 

— Mi-e de ajuns, i-a răspuns Tuor. Slabă e inima ce şi-ar 
dori mai multă tămăduire. 

Şi într-atât l-au înviorat pe Tuor băutura şi bucatele 
noldorilor, încât curând s-a arătat gata de plecare. 

După puţin timp au ajuns la un alt zid, mai înalt şi mai 
trainic decât cel dinainte, şi-n el se afla a Treia Poartă, 
Poarta de Bronz; o poartă măreaţă, cu două aripi, acoperită 
cu scuturi şi plăci de bronz în care erau gravate multe 
chipuri şi semne ciudate. Pe zid, deasupra pragului de sus, 
erau trei turnuri pătrate, cu acoperişurile şi pereţii înveliţi 
cu plăci de cupru, care, prin cine ştie ce măiestrie ştiută de 
făurari, erau luminate tot timpul şi străluceau asemenea 
focului în razele lămpaşelor roşii aranjate ca nişte torţe de- 
a lungul zidului. Şi iarăşi fără să scoată un cuvânt au trecut 
de poartă şi în curtea de spatele ei au zărit o companie încă 
şi mai numeroasă de străjeri, înzăuaţi în cămăşi ce luceau 
asemenea focului aproape stins; tăişurile securilor erau 
roşii. Din neamul sindarilor din Nevrast erau cei mai mulţi 
dintre paznicii acestei porţi. 

Dar acum urma partea cea mai grea a drumului, căci în 
mijlocul trecătorii Orfalach povârnişul era abrupt de tot şi, 
în timp ce-l urcau, Tuor a văzut semeţindu-se întunecaţi 
deasupra lui cei mai falnici pereţi din câţi îi fusese dat să 
vadă. Cu greu au ajuns în cele din urmă la a Patra Poartă, 
Poarta de Fier Bătut în FoC. Înalt şi negru era zidul, 
neluminat de nici un lămpaş. Deasupra lui se înălţau patru 


turnuri de fier, iar între cele două turnuri interioare fusese 
aşezat un vultur mare, turnat în fier, asemenea la înfăţişare 
cu însuşi Thorondor Regele Vulturilor, şi care poposea din 
înaltul văzduhului pe un munte. Dar cum stătea Tuor în faţa 
porţii, i s-a părut că priveşte printre ramurile şi tulpinile 
unor copaci nepieritori şi că zăreşte un luminiş în care 
coborâse Luna - şi tare s-a minunat de această privelişte. 
Căci o lumină venea prin dantelăriile porţii, lucrate şi 
bătute în forma unor copaci cu rădăcini zgârcite şi ramuri 
împletite, grele de frunze şi flori. Dar trecând prin această 
poartă, a înţeles cum fusese făcută lucrătura; zidul era 
foarte gros, iar poarta, în loc de un singur grilaj, avea trei, 
aşezate unul în spatele celuilalt, astfel încât fiecare forma o 
poartă în sine; cât despre lumina văzută de Tuor, nu era 
altceva decât lumina zilei. 

Căci urcaseră pe o înălţime aflata mult deasupra fundului 
trecătorii de unde porniseră, iar în spatele Porții de Fier 
drumul înainta aproape drept. Trecuseră şi de inima 
munţilor Echoriath, iar de-acum ţancurile se făceau tot mai 
mici, coborând spre dealurile interioare, iar trecătoarea se 
deschidea mai largă, între pereţi mai puţin prăpăstioşi. 
Costişele lungi erau învelite în zăpadă albă, şi lumina 
cerului, răsfrântă în zăpadă, se întrezărea albă ca razele 
lunii într-un abur licăritor ce umplea văzduhul. 

Mergeau acum printre şirurile de Străjeri de Fier, aliniaţi 
în spatele Porții; negre le erau mantiile, şi cămăşile de zale, 
şi scuturile lungi; viziere în formă de cioc de vultur le 
acoperea chipurile. Elemmakil a luat-o înainte, iar Voronwe 
şi Tuor l-au urmat în lumina palidă. Tuor a văzut o pajişte 
smălţuita de flori albe, ca nişte stele, purtând numele de 
uilos, Veşnicuţe, ce nu au habar de trecerea anotimpurilor 
şi nu se veştejesc niciodată; 27 uimit de ce vedea şi cu inima 
tot mai uşoară, Tuor a ajuns la Poarta de Argint. 

Zidul celei de-a Cincea Porţi era durat din marmură albă, 
nu foarte înalt, dar lat, iar drept parapet avea o leasă de 
argint prinsă între cinci globuri mari de marmură; sus 


stăteau mulţi arcaşi în veşminte albe. Poarta arăta ca un 
cerc din care se tăiase un sfert, şi era făcută din argint şi 
perle din Nevrast, ca să semene cu Luna; dar deasupra 
Porții, pe globul din mijloc, se afla un copac, aidoma lui 
Telperion, Copacul Alb, făurit din argint şi malahit, cu florile 
tăiate în perle mari aduse din Balar.28 Dincolo de Poartă, 
într-o curte încă şi mai largă, cu caldarâm din marmură, 
stăteau arcaşi înzăuaţi în argint şi purtând pe cap coifuri cu 
panaş alb, câte o sută de o parte şi de alta a curţii. 
Elemmakil i-a dus pe Tuor şi pe Voronwe printre rândurile 
lor tăcute şi au ajuns la un drum lung şi alb ce înainta până 
la a Şasea Poartă; pe măsură ce mergeau, pajiştea se 
lărgea, şi printre albele stele uilos se deschideau 
nenumărate floricele ca nişte ochi de aur. 

Astfel s-au pomenit şi în faţa Porții de Aur, ultima dintre 
străvechile porţi ale lui Turgon, făurite înainte de bătălia 
Nirnaeth; arăta aproape la fel ca Poarta de Argint, doar că 
zidul era durat din marmură galbenă, iar globurile şi 
parapetul turnate din aur roşu; şase la număr erau 
globurile, iar în mijloc, pe o piramidă de aur, se înălța 
copacul asemenea lui Laurelin, Copacul Soarelui, cu flori 
din topaz înşirate în ciorchini lungi pe lanţuri de aur. lar 
Poarta însăşi avea drept podoabe discuri de aur, bogate în 
raze, la fel ca Soarele, şi-n jurul lor erau încrustate granate, 
topaze şi diamante galbene. In curtea din spatele porţii se 
înşirau trei sute de arcaşi cu arcuri lungi, cămăşile de zale 
le erau aurite şi creste înalte de aur le împodobeau 
coifurile; scuturile mari şi rotunde erau roşii ca para 
focului. 

Soarele lumina drumul mai departe, de-acum 
povârnişurile dealurilor se micşoraseră de ambele părţi, şi 
numai crestele le stăteau ascunse sub căciuli de zăpadă; 
spre poale însă erau înierbate; Elemmakil a grăbit pasul, 
căci drumul era scurt până la a Şaptea Poartă, numită cea 
Mare, Poarta de Oţel pe care o făurise Maeglin, după ce se 


întorsese din bătălia Nirnaeth, pentru a acoperi intrarea 
spre Orfalach Echor. 

Nici un zid nu se găsea acolo, doar două turnuri rotunde, 
ameţitor de înalte, cu multe ferestre, care se îngustau cu 
fiecare din cele şapte etaje, până spre vârfuri unde fiecare 
avea câte un foişor de oţel strălucitor; iar între cele două 
turnuri se întindea un gard uriaş, din oţel ce nu ruginea, ci 
lucea rece şi alb. Şapte mari pilaştri de oţel mai erau acolo, 
la fel de înalţi şi de groşi precum tulpinile copacilor tineri, 
dar vârfurile li se terminau în ţepuşe la fel de ascuţite ca 
nişte ace; între pilaştri erau şapte drugi de oţel, aşezaţi pe 
orizontală, şi încă de şapte ori câte şapte drugi de oţel puşi 
pe verticală, care se terminau cu vârfuri de suliță. Dar chiar 
deasupra pilastrului din mijloc, care era şi cel mai înalt, se 
afla un coif aidoma coifului regesc al lui Turgon, Coroana 
Regatului Ascuns, încrustată cu diamante. 

Nici poartă, nici uşă nu vedea Tuor în gardul acela de oţel, 
de netrecut; însă, apropiindu-se de el, i s-a părut că printre 
drugi pătrundea o lumina orbitoare, astfel că şi-a dus mâna 
streaşină la ochi şi a rămas țintuit locului, înmărmurit şi 
înspăimântat. Dar Elemmakil a mers mai departe, fără ca 
vreo poartă să se deschidă la atingerea lui; a fost de ajuns 
să lovească un drug, şi gardul a răsunat asemenea unei 
harpe cu multe corzi, picurând note limpezi şi melodioase 
care s-au prelins de la un turn la celălalt. 

În clipa următoare, din turnuri au ieşit călăreţi, iar în 
fruntea celor din turnul dinspre miazănoapte se afla un 
călăreț pe un cal alb; a descălecat călăreţul şi s-a îndreptat 
cu paşi mari spre ei. Mândru şi nobil arăta Elemmakil, dar 
Echtelion îl întrecea în măreție şi maiestuozitate - Seniorul 
Fântânilor era el, la acea vreme Păzitorul Marii Porţi.29 în 
argint era înveşmântat din cap până-n picioare, şi pe coiful 
strălucitor se înălța un vârf de oţel, ce se termina cu un 
diamant; şi când scutierul i-a luat scutul, a scânteiat acesta 
de-ai fi zis că-i acoperit cu boabe de rouă, căci astfel păreau 
cele o mie de ţinte de cristal. 


L-a salutat Elemmakil şi a spus: 

— 'Ţi l-am adus aici pe Voronwe Aranwion, care s-a 
înturnat din Balar; iar acesta este străinul pe care l-a adus 
cu sine, şi care cere să-l vadă pe Rege. 

Atunci Echtelion s-a răsucit spre 'Tuor, dar când 1-a privit, 
şi-a înfăşurat strâns mantia în jurul trupului şi a rămas 
tăcut; şi i s-a părut lui Voronwe că un abur îl împresura pe 
Tuor şi că arăta mai înalt la stat, încât vârful glugii sale 
întrecea coiful seniorului elf, parcă era creasta unui val 
cenuşiu al mării, gonind către uscat. Dar Echtelion şi-a 
aplecat privirea luminoasă asupra lui Tuor şi, după ce a mai 
tăcut o vreme, a vorbit cu voce adâncă, spunând:30 

— Ai ajuns la Ultima Poartă. Află dar că nici un străin care 
trece de ea nu va mai ieşi vreodată, decât prin poarta 
morţii. 

— Nu cobi! Dacă solul Domnului Apelor trece prin poarta 
aceea, atunci toţi cei care sălăşluiesc aici îl vor urma. 
Senior al Fântânilor, nu-i sta în cale pristavului trimis de 
Domnul Apelor! 

Atunci Voronwe şi toţi cei aflaţi în preajmă l-au privit cu 
uimire sporită pe Tuor, minunându-se de vorbele şi vocea 
lui. lar Voronwe ar fi zis că auzise o voce măreaţă, dar 
venită parcă de undeva de departe. Lui Tuor însă îi părea 
că s-ar fi ascultat pe sine vorbind, parcă altcineva grăia cu 
gura lui, şi nu el. 

O vreme, Echtelion a rămas tăcut, uitându-se la Tuor, şi 
încet chipul i-a fost cuprins de venerație şi teamă, ca şi cum 
zărea în umbra cenuşie a mantiei lui Tuor vedenii iscate în 
depărtări necuprinse. Apoi a făcut o plecăciune, s-a 
apropiat de gard şi şi-a pus mâinile pe el, şi porţi s-au 
deschis spre înăuntru, de-o parte şi de alta a pilastrului 
Coroanei. Şi Tuor a trecut, ajungând la o pajişte înaltă, de 
unde se vedea valea de la poalele ei, şi de acolo a văzut 
Tuor Gondolinul, înconjurat de nea albă. Era atât de vrăjit 
de priveliştea aceea, încât multă vreme nu şi-a putut 
întoarce privirile în altă parte; căci, în sfârşit, în faţa ochilor 


lui se întruchipa dorinţa lui născută din visuri pline de 
alean. 

A stat el acolo şi nu a scos un cuvânt. La fel de tăcute 
stăteau, la stânga şi la dreapta lui, două companii ale armiei 
din Gondolin; flamurile tuturor celor şapte regi ai celor 
şapte Porţi se găseau acolo; iar căpitanii şi căpeteniile 
stăteau călare pe cai, albi şi suri. Şi în vreme ce ei îl priveau 
pe Tuor, minunându-se, mantia i-a căzut de pe umeri şi elli 
s-a înfăţişat în măreţul veşmânt din Nevrast. Şi printre cei 
aflaţi acolo, mulţi erau cei care-l văzuseră cu ochii lor pe 
Turgon însuşi agăţând de peretele din spatele înaltului Tron 
din Vinyamar ceea ce purta Tuor acum. 

Şi-atunci Echtelion a spus într-un târziu: 

— De-acum nu mai e nevoie de nici o altă dovadă; şi chiar 
şi numele pe care spune că-l are, ca fiu al lui Huor, 
cântăreşte cu mult mai puţin decât acest limpede adevăr, 
anume că vine trimis de Uimo însuşi.31 

NOTE 

1 în Silmarillion, pg. 277, se spune că atunci când 
Limanurile Brithombar şi Eglarest au fost distruse în anul 
ce-a urmat bătăliei Nirnaeth Arnoediad, acei elfi din Falas 
care au scăpat l-au urmat pe Ci'rdan în Insula Balar. „Aici 
au durat ei un loc de refugiu pentru toţi cei care ar fi venit 
mai târziu; şi mai aveau ei un loc al lor, la Gurile Sirionului, 
unde ascunseseră corăbii uşoare şi iuți, în micile estuare şi 
în golfuri năpădite de stuf des ca o pădure.” 

3 „Soarele va străluci asupra drumului tău” - în povestea 
mult mai scurtă redată în Silmarillion, nu se spune cum a 
găsit Tuor Poarta Noldorilor şi nu se face nici o referire la 
elfii Gelmir şi Arminas. Ei apar totuşi în povestea lui Turin 
(Silmarillion) drept solii care au venit în Nargothrond cu 
avertismentul lui Uimo; acolo se spune despre ei ca se trag 
din poporul lui Angrod, fiul lui Finarfin, care, după bătălia 
Dagor Bragollach, s-a dus să trăiască la miazăzi, împreună 
cu Cirdan Făuritorul de Corăbil. Într-o versiune mai lungă a 
poveştii despre venirea lor în Nargothrond, Arminas îl 


compara pe Turin, în defavoarea lui, cu rubedenia lui şi 
spune că 1-a întâlnit pe Tuor „în pustietatea Dor-lomin”; 
vezi pg. 227. 

4 în Silmarillion, pag. 121, se spune că atunci când 
Morgoth şi Ungoliant s-au luptat în această regiune pentru 
a pune mâna pe silmarili, „Morgoth a scos un strigăt 
cumplit, ce a umplut munţii de ecou. Din aceasta pricină, 
acel meleag a fost numit Lammoth; căci ecourile vocii sale 
au rămas pentru veşnicie între munţi, trezindu-se ori de 
câte ori cineva se apuca să strige prin locurile acelea, şi 
toată pustietatea dintre culmi şi mare se umplea cu un vuiet 
ca de voci aflate în mare agonie”. Aici, pe de altă parte, 
ideea este că în acea regiune orice sunet se amplifică de la 
sine; ideea este exprimată cu claritate şi la începutul 
capitolului 13 din Silmarillion, unde (într-un fragment 
foarte asemănător cu acesta) se spune: „Şi chiar în clipa în 
care au pus noldorii piciorul pe țărm, strigătele lor au fost 
purtate între înălțimile muntoase şi sporite, încât o larmă ca 
de voci puternice făr' de număr a umplut coastele de la 
Miazănoapte”. Din cât se pare, conform uneia dintre 
„tradiţii”, Lammoth şi Ered Lomin (Munţii Răsunători) se 
numeau astfel din pricina faptului că păstraseră ecourile 
înfiorătorului strigăt scos de Morgoth în încleştarea cu 
Ungoliant; cealaltă „tradiţie” spune că numele acestea 
descriu pur şi simplu natura sunetelor din acea regiune. 

5 Cf. Silmarillion, pg. 302: „Turin gonea pe drumuri, spre 
miazănoapte, străbătând meleaguri pustiite, între Narog şi 
Teiglin, şi, curând, a dat piept cu Iarna Cruntă; căci în acel 
an, zăpada a căzut înainte să se sfârşească toamna, iar 
primăvara a venit târziu, cu mult frig.” 

6 In Silmarillion, pg. 181, se spune că, atunci când Uimoi 
s-a arătat lui Turgon la Vinyamar şi 1-a rugat să plece în 
Gondolin, el i-a zis: „Astfel se poate întâmpla ca blestemul 
noldorilor să te găsească în cele din urmă şi aici, iar 
trădarea să se înfiripe între zidurile tale. Şi vor fi ele atunci 
în primejdie de a cădea pradă focului. Dar de va fi ca 


această primejdie să se apropie, un sol din îndepărtatul 
Nevrast va veni să te prevină şi tot prin el va renaşte, 
dincolo de prăpăd şi foc, speranţa pentru elfi şi oameni 
deopotrivă. Lasă, prin urmare, în această casă un veşmânt 
şi o sabie, pentru ca, în anii ce-o să vină, el să le găsească şi 
prin ele îl vei recunoaşte şi nu vei putea fi amăgit.” Şi i-a 
mai spus Uimo lui Turgon în ce fel trebuie să fie coiful şi 
zalele şi sabia pe care avea să le lase în urmă. 

7 Tuor a fost tatăl lui Eărendil, care a fost tatăl lui Elros 
Tar-Minyatur, primul Rege al Numenorului. 

8 Se face referire aici la avertismentul lui Uimo, adus de 
Gelmir şi Arminas în Nargothrond; vezi pg. 225 şi urm. 

9 Insulele Neguroase sunt foarte probabil Insulele 
Fermecate, descrise la sfârşitul capitolului 11 din 
Silmarillion, care, la vremea Tăinuirii Valinorului, erau 
„legate între ele asemenea nodurilor unui năvod, de la 
miazănoapte până la miazăzi în Mările Neguroase”. 

10 Cf. Silmarillion, pg. 277: „A ascultat Cfrdan rugămintea 
lui Turgon şi a făurit şapte corăbii iuți, care au pornit spre 
Apus; dar numai despre una singură dintre toate, cea de pe 
urmă, au mai ajuns veşti în Balar. Mult s-au luptat marinarii 
de pe acea corabie cu marea şi, în cele din urma, cuprinşi 
de disperare, au făcut cale întoarsă, dar au nimerit într-o 
furtuna cumplită, nu departe de țărmurile Pământului de 
Mijloc, iar corabia s-a scufundat cu ei cu tot; unul singur a 
scăpat de furia lui Osse, şi asta mulţumită lui Uimo; valurile 
l-au purtat şi l-au aruncat pe ţărmul Nevrastului. Voronwe 
se numea el; era unul dintre solii trimişi de Turgon din 
Gondolin”. 

11 Cuvintele spuse de Uimo lui Turgon apar în 
Silmarillion, capitolul 15, sub forma: „Nu uita că adevărata 
nădejde a noldorilor tot la Apus se află şi de pe Mare va 
veni!”, şi „Dar de va fi ca această primejdie să se apropie, 
un sol din îndepărtatul Nevrast va veni să te prevină...” 

12 In Silmarillion nu se spune nimic despre soarta lui 
Voronwe după întoarcerea sa în Gondolin împreună cu 


Tuor; dar din povestea originală („Despre Tuor şi 
Surghiuniţii din Gondolin”), el a fost unul din cei care au 
scăpat din atacul asupra oraşului - aşa cum sugerează aici 
cuvintele lui Tuor. 

13 Cf. Silmarillion, pag. 226: „[Turgon] Mai credea însă şi 
că, dacă noldorii nu erau ajutaţi, sfârşitul asediului însemna 
începutul decăderii lor, astfel că a trimis în taină trupe de 
gondolidrimi la gurile Sirionului şi pe Insula Balar. Acolo au 
făurit ei corăbii şi, urmând porunca lui Turgon, au pornit pe 
mare spre Apusul cel mai îndepărtat, în căutarea 
Valinorului, pentru a le cere iertare valarilor şi a-i îndupleca 
să le vină în ajutor; drept călăuză le-au luat pe zburătoarele 
mării. Dar mările erau sălbatice, întinse cât cuprindeai cu 
ochii, iar în jurul lor numai neguri şi vrăji; Valinorul era bine 
tăinuit. Aşa s-a făcut că niciunul dintre trimişii lui Turgon n- 
a ajuns în Apus, ba mulţi s-au pierdut şi prea puţini s-au 
înturnat”. 

Într-unui din textele care „compun” Silmarillion se spune 
că, deşi noldorii „nu deprinseseră meşteşugul de a făuri 
corăbii şi toate pe câte le făcuseră se scufundau ori erau 
împinse îndărăt la mal de vânturi”, totuşi, după bătălia 
Bragollach, „Turgon îşi păstrase un loc tainic pe Insula 
Balar”, şi când, după bătălia Nirnaeth Arnoediad, Cirdan şi 
cei din neamul său care supravieţuiseră au fugit din 
Brithombar şi Eglarest pe insulă, „ei s-au amestecat cu cei 
din neamul lui Turgon, aflaţi acolo”. Dar acest element al 
poveştii a fost dat la o parte, astfel că în textul publicat al 
volumului Silmarillion nu se face nici o referire la 
întemeierea de aşezări în Balar de către elfii din Gondolin. 

14 Codrii Nuath nu sunt menţionaţi în Silmarillion şi nu 
apar pe harta ce însoţeşte volumul. Ei se întindeau la vest 
de cursul superior al râului Narog, către izvoarele râului 
Nenning. 

15 Cf. Silmarillion, pg. 295: „... numai Finduilas, fiica 
Regelui Orodreth, a ştiut cine este şi i-a dat bineţe; îl iubise 
pe Gwindor înainte de bătălia Nirnaeth, şi el o iubise pentru 


frumuseţea ei, numind-o Faelivrin, ceea ce înseamnă 
„Strălucirea Soarelui în apele Ivrinului”,,. 

16 Râul Glithui nu este menţionat în Silmarillion, iar 
numele său nu apare pe hartă, cu toate că e desenat: un 
afluent al lui Teiglin, vărsându-se în acesta ceva mai la nord 
de vărsarea lui Malduin în acelaşi râu. 

17 La acest drum, se face referire în Silmarillion la pg. 
290: „Pe drumul străvechi au coborât, pe cel ce străbătea 
lungul defileu al Sirionului, trecea de insula pe care se 
aflase odată Minas Tirith, turnul lui Finrod, şi-apoi prin 
ţinutul dintre Malduin şi Sirion şi mai departe, pe la poalele 
codrului Brethil, până la Trecerea peste Teiglin”. 

18 Moarte glamhothilor!” Acest nume, cu toate că nu 
apare nici în Silmarillion, nici în Stăpânul Inelelor, era un 
termen general în limba sindarină pentru orei. Sensul este 
„hoarda de larmă”, „mulţime de tumult”; cf. Glamdring, 
numele săbiei lui Gandalf, şi Tol-in-Gaurhoth, Insula (armia) 
Vârcolacilor. 

19 Echoriath: Munţii încercuitori, ce înconjură GondoliN. 
Ered evnbar nfn: „munţii din ţara care-mi este mumă”. 

20 în Silmarillion, pg. 284, Beleg din Doriath i-a spus lui 
Turin (cândva, cu câţiva ani înainte de întâmplările din 
povestea de faţă), că orcii făcuseră un drum prin 
Trecătoarea Anach, „iar Dimbar, un meleag liniştit până mai 
deunăzi, aproape că a ajuns sub stăpânirea Mâinii Negre”. 

21 Pe acest drum au fugit Maeglin şi Aredhel din Gondolin, 
urmăriţi de Eol (Silmarillion, capitolul 16); ulterior, 
Celegorm şi Curufin au pornit pe acelaşi drum când au fost 
alungaţi din Nargothrond (ibid). Doar în textul de faţă se 
face referire la prelungirea sa vestică, spre străvechiul 
sălaş al lui Turgon din Vinyamar, sub Muntele Târâş; cursul 
său nu este însemnat pe hartă mai încolo de întretăierea sa 
cu vechiul drum sudic spre Nargothrond, la marginea nord- 
vestică a codrului Brethil. 

22 Numele Brithiach conţine elementul brith, „pietriş”, ca 
şi în numele râului Brithon şi în cel al limanului Brithombar. 


23 In acest moment al povestirii, într-o versiune paralelă a 
textului, aproape sigur dată la o parte în favoarea celei 
tipărite, călătorii nu au traversat Sirionul pe la Vadul 
Brithiach, ci au ajuns la râu câteva leghe mai la nord de 
vad. „Au mers pe o potecă istovitoare, pe malul râului, şi 
deodată Voronwe a strigat: „Ce minune! Semn şi de bine, şi 
de râu. Sirion e îngheţat, cu toate că nici o poveste nu 
pomeneşte de asemenea lucru de când au venit eldarii de la 
Răsărit. Putem, aşadar, trece, scăpând de multe leghe 
chinuitoare, prea lungi pentru puterile noastre. Asta însă 
înseamnă că şi alţii au trecut ori vor trece în urma 
noastră.” Au trecut râul pe gheaţă, neiîmpiedicaţi de 
nimeni şi de nimic, şi „astfel sfaturile lui Uimo au înclinat 
ticăloşia Duşmanului în folosul lor, căci scurtaseră drumul, 
şi la capătul oricărei speranţe şi al puterilor, Tuor şi 
Voronwe au ajuns în cele din urma la Râul Secat, chiar la 
izvoarele sale de la poalele munţilor”. 

24 Cf. Silmarillion, pag. 180: „Dar, în adânc, pe sub munţi 
trecea o cale tăiata în beznă de apele ce curgeau apoi afară 
pentru a se uni cu pâraiele Sirionului; calea aceasta a 
descoperit-o Turgon şi astfel a ajuns el în acea vale verde 
dintre munţi şi a zărit dealul singuratec ce se înălța acolo, 
din piatră dură şi netedă; căci valea fusese în străvechime 
un lac mare”. 

25 în Silmarillion nu se spune că Vulturii cei mari îşi 
avuseseră cuiburile pe ThangorodriM. În capitolul 13 (pg. 
161), Manwe „trimisese din vreme seminţia Vulturilor cu 
poruncă să-şi dureze cuiburile pe steiurile de la 
Miazănoapte şi să vegheze asupra lui Morgoth”; în vreme 
ce în capitolul 18 (pg. 219), Thorondor „s-a repezit din 
sălaşul lui dintre tancurile Crissaegrim” pentru a salva leşul 
lui Fingolfin din faţa porţilor fortăreței Angband. Vezi şi 
întoarcerea regelui, VI4: „bătrânul Thorondor care-şi 
durase cuiburile pe ţancurile de neajuns ale Munţilor 
încercuitori, în vremurile de început ale Pământului de 
Mijloc”. Este foarte probabil ca ideea că Thorondor şi-a avut 


mai întâi cuiburile pe Thangorodrim, care se găseşte într- 
un text Silmarillion anterior, să fi fost ulterior abandonată. 

26 în Silmarillion nu se spune nimic cu precizie referitor la 
graiul elfilor din Gondolin; dar acest fragment sugerează 
că, pentru unii din ei, Graiul Nobil (quenyan) era folosit în 
mod curenT. Într-un eseu lingvistic de dată târzie, tatăl meu 
spune că graiul quenyan era vorbit la curtea lui Turgon şi a 
fost limba învățată de Eărendil în copilărie; dar că „pentru 
cei mai mulţi din Gondolin devenise un grai al hrisoavelor 
şi, asemenea celorlalţi noldori, vorbeau şi ei în graiul 
sindarin”. Vezi Silmarillion, pg. 186: după legea impusă de 
Thingol, „Surghiuniţii s-au văzut nevoiţi să folosească graiul 
sindarin în toate îndeletnicirile lor de zi cu zi, încât Vorbirea 
Nobilă din Apus nu mai era rostită decât de seniorii 
noldorilor între el. Însă legendele şi datinile în acest grai au 
fost lăsate urmaşilor noldori, peste tot unde a vieţuit acest 
neam”. 

28 în Silmarillion, pg. 137, se spune că Thingol i-a răsplătit 
pe gnomii din Belegost cu multe perle: „Pe acestea le 
primise... de la Cirdan, care le găsea în număr mare în 
apele puţin adânci din jurul Insulei Balar”. 

29 Echtelion de la Fântână este menţionat în Silmarillion 
drept unul din căpitanii lui Turgon, care a apărat flancurile 
armatei din Gondolin în timpul retragerii pe Sirion la vale 
din bătălia Nirnaeth Arnoediad, şi drept cel care 1-a răpus 
pe Gothmog, căpetenia balrogilor, de care el însuşi a fost 
răpus în timpul atacului asupra oraşului. 

30 în acest punct se sfârşeşte manuscrisul scris cu 
îngrijire, deşi modificat, restul fiind scris în grabă, pe o 
bucată de hârtie. 

31 Aici se încheie povestirea, tot ceea ce urmează fiind 
câteva însemnări grăbite, indicând desfăşurarea mai 
departe a poveştii: Tuor a întrebat care era numele 
oraşului, şi i s-au spus cele şapte nume. (De menţionat că 
numele de Gondolin nu este folosit decât o singură dată în 
poveste, la sfârşit - fără îndoială că aşa a vrut autorul; 


mereu i se spune Regatul Ascuns sau Oraşul Ascuns.) 
Echtelion a poruncit atunci să se dea semnalul şi trâmbiţele 
au răsunat pe turnurile Porții celei Mari, umplând munţii de 
ecou. S-au adus cai (pentru Tuor un cal sur); şi au pornit 
spre Gondolin. 

Ar fi urmat o descriere a Gondolinului, a treptelor care 
duceau până sus, la intrare, şi a porţii sale măreţe; a 
colinelor (cuvântul nu se descifrează corect) cu mallorni, 
mesteceni şi copaci cu frunza mereu verde; a Lacului 
Fântânii, a turnului Regelui pe o arcadă sprijinită pe 
pilaştri, a casei regale şi a stindardului lui Fingolfin. Acum 
urma să apară Turgon însuşi, „mai înalt decât toţi Copiii 
Lumii, fără doar de Thingol care-1 întrecea”, cu o sabie albă 
şi aurie într-o teacă făcută din os de ruel (fildeş) şi să-i 
ureze bun-venit lui Tuor. Maeglin avea să fie văzut stând la 
dreapta tronului, iar Idril, fiica Regelui, aşezată la stânga 
lui; iar Tuor urma să transmită mesajul lui Uimo fie „în 
auzul tuturor”, fie în „camera sfatului”. 

Alte însemnări fără legătură unele cu altele indică faptul 
că ar fi urmat o descriere a oraşului Gondolin aşa cum îl 
văzuse 'Tuor de departe; că mantia lui Uimo avea să dispară 
când Tuor îi spunea lui Turgon mesajul Domnului Apelor; că 
urma să se explice de ce nu exista o Regină în Gondolin; şi 
că avea să se explice, fie când Tuor va fi zărit-o prima oară 
pe Idril, fie înainte de acel moment, faptul că la viaţa lui 
cunoscuse ori văzuse puţine femei. Cele mai multe femei şi 
toţi copiii din obştea lui Annad din Mithrin erau trimişi în 
sud; iar ca sclav, Tuor le văzuse numai pe mândrele femei 
barbare ale Răsăritenilor, care-l tratau ca pe o 
sălbăticiune, sau pe nefericitele sclave silite să trudească 
din fragedă pruncie, şi pentru care nu simţea decât milă. 

Trebuie notat că menţionarea ulterioară a copacilor 
mallorn în Numenor, Lindon şi Lothlorien nu sugerează, dar 
nici nu neagă, existenţa acestora în Gondolin, în Zilele de 
Odinioară, şi că soaţa lui Turgon, Elenwe, a pierit înainte de 


trecerea strâmtorii Helcaraxe de către armia lui Fingolfin 
(Silmarillion, pag. 133). 

II. 

NARNIHÂN HURIN. 

Povestea copiilor lui Hurin. 

Copilăria lui Turin. 

Hador Capaurit era un senior al edainilor, mult îndrăgit de 
eldari. Câte zile a avut, le-a trăit sub cârmuirea lui 
Fingolfin, care i-a dăruit pământuri întinse în acea parte a 
ținutului Hithlum numit Dor-lomin. Fiica lui, Gloredhel, 1-a 
luat de soţ pe Haldir, fiul lui Halmir, seniorul oamenilor din 
Brethil; la acelaşi ospăț, fiul său Galdor cel înalt a luat-o de 
soaţă pe Hareth, fiica lui Halmir. 

Galdor şi Hareth au avut doi fii, pe Hurin şi pe Huor. Hurin 
era cu trei ani mai mare decât fratele său, dar mai scund 
decât toţi ceilalţi bărbaţi din neamul său; statura o 
moştenise de la neamul mamei sale, dar în toate celelalte 
semăna cu Hador, bunicul său, deschis la piele, cu pârul 
bălai, cu trup vânjos şi fire aprigă. Focul din el ardea 
necontenit, iar voinţa îi era de fier. Dintre toţi oamenii de la 
Miazănoapte, el ştia mai tot ceea ce hotărau noldorii între 
ei. Fratele său, Huor, era înalt, cel mai înalt dintre toţi 
edainii, fără doar de propriul său fiu, Tuor, şi foarte iute de 
picior; dar dacă se luau la întrecere şi alergarea se dovedea 
lungă şi grea, tot Hurin ajungea primul, pentru că el alerga 
la fel de repede la început ca şi la sfârşit. Tare se mai 
iubeau fraţii şi arareori s-au despărţit la anii tinereţii. 

Hurin s-a însurat cu Morwen, fiica lui Baragund, fiul lui 
Bregolas din Casa lui Beor; astfel ca Morwen era rubedenie 
apropiată a lui Beren Ciungul. Avea părul negru, era înaltă, 
şi cu o strălucire în ochi şi o frumuseţe pe chip pentru care 
oamenii o porecliseră Eledhwen, frumoasa-elfâ; dar la fire 
era aspră şi mândră. Necazurile ce loviseră Casa lui Beor îi 
întristau inima; căci ea venise în Dor-lomin ca surghiunită 
din Dorthonion, după înfrângerea din bătălia Bragollach. 


Turin era numele celui mai mare copil al lui Hurin şi al lui 
Morwen; se născuse în anul în care Beren venise în Doriath 
şi o găsise pe Luthien Tinuviel, fiica lui Thingol. Morwen i-a 
mai născut şi o fată lui Hurin, pe nume Urwen; dar toţi cei 
care-au cunoscut-o pe fata lor în scurta ei viaţă au numit-o 
Lalaith, care înseamnă Râset. 

Huor s-a însurat cu Rian, verişoara lui Morwen; ea era 
fiica lui Belegund, fiul lui Bregolas. Nemiloasă a fost soarta 
cu ea, lăsând să fie adusă pe lume în asemenea vremuri, 
căci ea avea suflet blând şi nu-i plăceau nici vânătoarea, nici 
războiul. Ea iubea copacii şi florile sălbatice şi-i plăcea să 
cânte şi să născocească cântece noi. Doar două luni a fost 
soţia lui Huor, înainte ca el să i se alăture fratelui său în 
bătălia Nirnaeth Arnoediad, şi de atunci nici că l-a mai 
văzut. 

În anii ce-au urmat bătăliei Dagor Bragollach şi pieirii lui 
Fingolfin, umbra amenințării lui Morgoth s-a lungit şi mai 
mult. Dar în anul patru sute şaizeci şi nouă de la 
întoarcerea noldorilor în Pământul de Mijloc, elfii şi oamenii 
parcă au prins să aibă din nou o brumă de speranţă; 
auziseră şi ei de faptele lui Beren şi ale lui Luthien şi de 
ruşinea ce-o păţise Morgoth chiar pe tronul din Angband, şi 
unii spuneau că Beren şi Luthien încă mai trăiau, sau se 
întorseseră dintre MorţI. În acel an aproape că luaseră 
sfârşit marile sfaturi de la curtea lui Maedhros şi, mulţumită 
reînnoitei puteri a eldarilor şi edainilor, înaintarea lui 
Morgoth fusese oprită, iar orcii alungaţi din Beleriand. Apoi 
unii au început să vorbească despre victoriile ce aveau să 
vină şi despre răsturnarea soartei în bătălia Bragollach, 
căci Maedhros avea să se afle în fruntea armiilor unite şi cu 
toţii îl vor alunga pe Morgoth sub pământ şi vor pecetlui 
Porţile Angbandului. 

Dar înţelepţii încă nu-şi găsiseră liniştea, temându-se că 
Maedhros îşi arătase prea curând puterea sporită, şi astfel 
îi dădea timp lui Morgoth să-şi pregătească atacul împotriva 
lui. 


— În Angband se va pune la cale o nouă ticăloşie, ce va 
întrece închipuirea elfilor şi a oamenilor, spuneau ei. 

În toamna acelui an, parcă pentru a le întări spusele, un 
vânt râu s-a iscat la Miazănoapte, suflând pe sub 
văzduhurile plumbuite. Răsuflarea Rea, aşa a fost numit, 
pentru că aducea cu sine miasme puturoase; şi mulţi au fost 
loviți de boleşniţe şi au murit în toamna acelui an în 
ţinuturile de la miazănoapte, ce se învecinau cu pustii - 
ciunea Anfauglith, mai cu seamă copiii ori flăcăii şi 
fetişcanele din casele oamenilor. 

În acel an, Tuor, fiul lui Hurin, avea cinci ani, iar Urwen, 
sora lui, împlinise trei la începutul primăverii. Pârul ei era 
asemenea crinilor galbeni în iarba, aşa părea când copila 
alerga pe câmpuri, iar râsul ei amintea de susurul veselului 
pârâiaş care cobora dintre dealuri şi trecea pe lângă 
zidurile casei părinteşti. Nen Lalaith se numea acest 
pârâiaş, şi după numele său toţi cei ai casei au numit-o pe 
copilă Lalaith, iar inimile lor se bucurau s-o aibă în preajmă. 

Turin însă nu era tot atât de îndrăgit ca şi ea. Avea părul 
negru al mamei sale şi chiar şi la fire dădea semne că-i va 
semăna; căci nu era un copil vesel, nici vorbăreţ, cu toate 
că învățase să vorbească de la o vârstă fragedă şi 
întotdeauna arătase mai mare decât anii pe care-i avea. Cu 
greu uita vreo nedreptate ori batjocură: dar în el mocnea şi 
focul din tatăl său, drept care nu arareori izbucnea 
nestăpânit. Mila îl cuprindea la fel de repede, iar durerile şi 
amărăciunile lumii îi aduceau lacrimi în ochi; până şi în asta 
semăna cu tatăl său, Morwen fiind mai curând aspră cu sine 
şi cu alţil. Îşi iubea mama, căci vorba ei era întotdeauna 
sinceră şi simplă; pe tătâne-său îl vedea când şi când, Hurin 
fiind adeseori dus de-acasă, cu armia lui Fingon, ce păzea 
hotarele răsăritene ale ținutului Hithlum, iar când venea 
acasă, zisa lui repezită, cu vorbe ciudate şi snoave şi 
înţelesuri doar pe jumătate rostite, îl umplea de uimire pe 
Turin şi-l făcea să se simtă stingherit. La acea vreme, toată 
căldura pe care o simţea în inimă se răsfrângea asupra 


surorii lui, Lalaith; dar arar se juca împreună cu ea, mai 
mult îi plăcea să stea şi să o păzească nevăzut, să o 
urmărească atunci când hoinărea pe pajiştea verde, printre 
copaci, când cânta cântecele făcute de copiii edainilor în 
vremuri de demult, pe când graiul elfilor încă era nou pe 
buzele lor. 

— Frumoasă ca o copilă de elf este Lalaith, îi spunea Hiirin 
lui Morwen, dar, vai! prea curând se va trece. Şi poate cu 
atât mai frumoasă, din astă pricină, ori poate mai dragă. 

Iar Turin, auzind aceste vorbe, a stat să cumpănească la 
ele, dar nu le-a priceput tâlcul. Căci nu văzuse niciodată o 
odraslă elfă. Eldari nu vieţuiau pe pământurile lui tătâne- 
sâu la acea vreme, iar de văzut, îi văzuse doar o dată, când 
Regele Fingon şi mulţi dintre seniorii săi străbătuseră 
călare ţinutul Dor-lomin şi trecuseră podul peste Nen 
Lalaith, sclipind în veşmintele lor argintii şi albe. 

Dar mai înainte să se încheie anul, tâlcul vorbelor rostite 
de tatăl său s-a adeverit; căci Răsuflarea Rea s-a abătut 
asupra Dor-lominului şi Turin a căzut la pat, zăcând multă 
vreme pradă fierbinţelii şi viselor negre. Şi când s-a 
întremat - aşa îi fusese lui scris, iar viaţa din el se dovedise 
mai puternică - a întrebat de Lalaith. Atunci dădaca lui i-a 
spus: 

— De Lalaith să nu mai pomeneşti, fiu al lui Hurin; ci 
întreab-o pe mama ta despre soarta surorii tale Urwen. 

Iar când Morwen a venit la el, Turin i-a spus: 

— Nu mai sunt bolnav şi tare-aş vrea s-o văd pe Urwen; 
dar de ce nu mi se mai îngăduie să pomenesc de Lalaith? 

— Pentru că Urwen a murit, şi râsetul a pierit din această 
casă, a răspuns ea. Tu însă trăieşti, fiu al lui Morwen; şi la 
fel trăieşte şi Duşmanul care ne-a lovit astfel. 

N-a încercat să-l aline mai mult decât se alina pe sine; ea 
şi-a îndurat durerea în tăcere, cu inima îngheţată. Dar 
Hurin a jelit fără să se ferească şi şi-a luat harfa cu gând să 
pună pe strune un cântec de jale; n-a putut însă, şi-atunci 


şi-a spart harfa şi, ieşind din casă, şi-a înălţat braţele spre 
Miazănoapte şi a strigat: 

— Ruinătorule al Pământului de Mijloc, ne-om întâlni noi 
odată faţă-n faţă, şi-o să te schilodesc aşa cum te-a schilodit 
seniorul meu Fingolfin! 

Turin a plâns amar singur în noapte, iar faţă de Morwen n- 
a mai rostit nicicând numele surorii sale. Unui singur 
prieten şi-a deschis el sufletul în acea vreme, numai lui i-a 
vorbit de tristeţea lui şi de pustiul din casă. Sador se numea 
prietenul acesta, un servitor al lui Hurin; era şchiop de-un 
picior şi mic la stat. Fusese pădurar, dar ceasul rău, ori 
poate vreo stângăcie în mânuirea toporului să fi fost pricina 
pentru care şi-a retezat laba dreaptă, iar piciorul schilodit 
s-a zgârcit şi mai mult; Turin îl poreclise Labadal, ceea ce 
înseamnă „Hopalabă”, dar lui Sador îi plăcea porecla asta, 
căci îi fusese dată din milă, nu a batjocură. Sador muncea la 
acareturi, meşterea ori dregea mărunţişuri trebuincioase în 
gospodărie, pricepându-se el cât de cât la tâmplărie; Turin 
îi aducea ba una, ba alta, ca să-i cruţe piciorul, iar uneori 
şterpelea câte o unealtă ori vreo bucată de lemn uitată cine 
ştie pe unde, gândind că prietenul său o avea nevoie de ele. 
Sador zâmbea, dar îl ruga să ducă darurile înapoi de unde 
le luase. 

— Dăruieşte tot ce vrei, dar dăruieşte numai ce-i al tău, îi 
spunea el. 

Răsplătea cum putea bunătatea copilului, îi cioplea în lemn 
figuri de oameni şi sălbăticiuni; dar cel mai mult îi plăcea lui 
Turin să-l asculte pe Sador povestind - era tânăr când se 
dăduse bătălia Bragollach, iar acum îşi amintea cu drag de 
scurtul răstimp al bărbăţiei sale dinainte de-a rămâne olog. 

— Aia a fost o bătălie măreaţă, aşa se zice, fiu al lui Hurin. 
Mi s-a spus să-mi părăsesc îndeletnicirile mele obişnuite şi 
să mă duc în pădure, unde era nevoie de noi în acelan; n- 
am luptat în bătălia Bragollach şi, de-aş fi făcut-o, măcar m- 
aş fi ales cu beteşugul ăsta cu mai multă onoare. Dar noi am 
ajuns prea târziu, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât 


să aducem înapoi năsălia seniorului ăl bătrân, Hador, care-a 
căzut apârându-l pe regele Fingolfin. După aia m-am dus 
ca soldat, în Eithel Sirion, marea fortăreață a regilor elfi, şi- 
am stat acolo mulţi ani; aşa-mi pare acum, iar anii 
întunecaţi scurşi de atunci nu-s prin nimic însemnați. Mă 
aflam în Eithel Sirion când ne-a atacat Regele Negru, dar 
Galdor, tătânele lui tătâne-tău, era căpitan acolo, ţinea locul 
Regelui. În atacul acela a fost răpus; şi l-am văzut pe 
tătâne-tău luându-i locul în fruntea obştii şi a oştirii, cu 
toate că abia împlinise vârsta bărbăţiei. Mocnea în el un foc 
ce înfierbânta până şi sabia din mâna lui, aşa se zicea. Pe el 
l-am urmat şi i-am împins pe orei în pustie; şi din acea zi 
spurcăciunile nici că s-au mai apropiat de ziduri. Dar, vai! 
cum mi s-a stins dragostea de bătălie, atâta sânge vărsat şi 
răni am văzut de să-mi ajungă pentru o viaţă întreagă; mi s- 
a îngăduit să mă întorc în codrul după care tânjeam. Şi 
acolo m-am ales cu beteşugul; aşa păţeşte omul care fuge 
de frica sa, se pomeneşte că a luat-o doar pe-o scurtătură, 
ca să dea nas în nas tot cu ea. 

Aşa-i vorbea Sador lui Turin; iar Turin, care se făcea tot 
mai mare, a început să-i pună întrebări la care lui Sador îi 
venea tot mai greu să răspundă, gândind că s-ar fi cuvenit 
ca rubedeniile băiatului să se îngrijească de învăţătura lul. 
Într-o bună zi, Turin i-a spus: 

— Oare chiar a fost Lalaith ca o copilă de elf, aşa cum a zis 
tatăl meu? Şi ce-a vrut să spună când a zis că prea curând 
se va trece? 

— Ca o copilă de elf, cu adevărat aşa arăta, căci în fragedă 
pruncie copiii oamenilor şi ai elfilor par să se înrudească 
îndeaproape. Numa' că ai oamenilor cresc mai repede, iar 
tinereţea le trece prea curând; aşa ne e nouă scris. 

— Cum adică ne e scris? 

— Cât despre ce le e scris oamenilor, întreabă pe cineva 
mai înţelept decât Labadal. Vedem însă cu toţii că ne sleim 
iute şi murim; iar unii au nenorocul să se stingă înainte de 
vreme. Elfii însă nu se sleiesc şi nu mor decât dacă sunt 


vătămaţi rău de tot. De rănile şi durerile ce-i răpun pe 
oameni elfii se tămăduiesc adesea; şi chiar dacă trupurile le 
sunt rău betegite, într-o bună zi ei iar se întorc. Cu noi nu 
se întâmplă aşa. 

— Înseamnă că Lalaith n-o să se întoarcă? Unde s-a dus? 

— N-o să se întoarcă. Dar unde s-a dus, nici un om nu 
poate şti; eu unul nu ştiu. 

— Aşa a fost din totdeauna? Ori poate că avem de îndurat 
un blestem trimis asupra noastră de Regele cel rău, aşa 
cum a fost Răsuflarea Rea? 

— Nu ştiU. În urmâ-ne întuneric se află, din el puţine 
poveşti au ajuns până la noi. Poate că părinţii părinţilor 
noştri au avut multe de spus, dar nu le-au spus. Până şi 
numele lor au fost uitate. Munţii s-au înălţat între noi şi 
viaţa din care au venit ei, fugind de ceva ce nimeni nu ştie. 

— De teamă au fugit? a întrebat Turin. 

— Poate că da, a răspuns Sador. Poate că noi am fugit de 
teama de întuneric, şi ne-am trezit cu întunericul în faţa 
noastră, iar de aici nu avem unde fugi, decât pe mare. 

— Dar noi nu ne mai temem. Nu toţi. lata nu se teme, iar 
mie n-o să-mi fie teamă; sau o să-mi fie, dar n-o să arăt, aşa 
cum face şi mama. 

Lui Sador i s-a părut atunci că ochii lui Turin nu arătau ca 
ochii unui copil, şi-n sinea lui şi-a spus: „Durerea-i ca un 
spin pentru o minte puternică”. Dar cu glas tare a zis: 

— Fiu al lui Hurin şi Morwen, ce va fi în inima ta, Labadal 
nu are cum ghici; dar arar şi puţinora le vei arăta ce-i 
înăuntru. 

Atunci Turin i-a spus: 

— Poate că-i mai bine să nu vorbeşti despre ceea ce-ţi 
doreşti, atunci când nu-ţi poţi împlini vrerea. Dar îmi 
doresc, L.abadal, să fiu un eldar. Atunci Lalaith s-ar întoarce 
şi eu aş mai fi aici, chiar dacă ea a lipsit multă vreme. Voi 
pleca soldat cu un rege al elfilor, de cum voi fi împlinit 
vârsta, aşa cum ai făcut şi tu, Labadal. 


— De la ei ai multe de învăţat, a oftat Sador. Sunt un neam 
frumos şi minunat şi au putere asupra inimilor oamenilor. Şi 
totuşi, uneori mă gândesc că ar fi fost poate mai bine să nu-i 
fi întâlnit niciodată, ci să fi rămas noi acolo unde ne era 
locul. Căci învăţăturile lor sunt străvechi, iar felul lor de a fi, 
mândru şi răbdătoR. În lumina lor noi pălim, ori focul din 
noi arde prea repede, iar povara ursitei noastre ne apasă 
cu mult mai râu. 

— Dar tatăl meu îi îndrăgeşte, a zis Turin, şi nu e fericit 
fără ei. Cică aproape tot ceea ce ştim de la ei am învăţat, şi 
prin asta am devenit şi noi mai nobili, aşa spune tata; şi mai 
spune că oamenii care au venit în ultima vreme de peste 
Munţi sunt făcuţi cam din aceeaşi plămadă ca şi orcii. 

— Câţiva dintre noi cu adevărat sunt din aceeaşi plămadă. 
Dar urcuşul e dureros, iar din locurile înalte uşor se poate 
cădea până jos de tot. 

La acea vreme, Turin avea aproape opt ani, după socoteala 
edainilor, îi împlinea în luna Gwaeron a acelui an ce nu 
poate fi dat uitării. Printre ai lui se vorbea cum că armiile ar 
fi fost chemate să se strângă la o mare adunare, despre 
care Turin nu auzise nimic; iar Hurin, ştiindu-şi soaţa 
curajoasă şi cu buzele ferecate atunci când trebuia, îi 
spunea adesea lui Morwen despre planurile regilor elfi şi 
despre ce avea să se întâmple dacă izbândeau ori dacă 
dădeau greş. Sufletul îi era plin de speranţă, nu se temea 
câtuşi de puţin că bătălia ar fi putut fi pierdută; căci el nu 
socotea că se afla în Pământul de Mijloc vreo forţă în stare 
să înfrângă puterea şi măreţia eldarilor. 

— Ei au văzut Lumina la Apus, îi spunea Hurin, şi în cele 
din urmă întunecimea va fi silită să fugă din calea lor. 

Morwen nu-i tăgăduia spusele; când se afla lângă Hurin, 
cumpăna înclina totdeauna de partea speranţei. Dar printre 
cei de-un neam cu ea, istoriile elfilor nu erau necunoscute, 
astfel că în sinea ei îşi zicea: „Dar oare nu au părăsit ei 
Lumina şi nu le este zăgăzuită calea spre ea? Cine ştie dacă 
Domnii Apusului nu şi-au luat cumva gândul de la ei; şi oare 


cum vor putea Copiii mai Mari să înfrângă pe una dintre 
Puteri?” 

Nici măcar umbra vreunei îndoieli nu-l înnegura pe Hurin 
Thalion; cu toate acestea, într-o dimineaţă din primăvara 
acelui an, s-a trezit ca dintr-un somn neliniştit şi parcă un 
nor se lăsase peste seninătatea lui; iar seara numai ce-a 
spus deodată: 

— Când voi fi chemat, Morwen Eledhwen, voi lăsa în grija 
ta pe moştenitorul Casei lui Hador. Vieţile oamenilor sunt 
scurte, şi multe ghinioane îi pasc în răstimpul ăsta, chiar şi 
pe vreme de pace. 

— Întotdeauna a fost aşa, a răspuns ea. Dar ce să înţeleg 
din vorbele tale? 

— Prevenire, nu îndoială, a răspuns Hurin, care totuşi nu 
era în apele sale. Dar cine priveşte înainte, asta trebuie să 
vadă: că lucrurile nu vor rămâne aşa cum au fos. 
Încercarea de-acum va fi mare şi una din părţi va cădea mai 
jos decât se află acum... De va fi să cadă regii elfilor, 
edainilor le va merge tare rău; unde mai pui că sălaşurile 
noastre sunt cele mai aproape de Duşman. Dar dacă se va 
întâmpla cu adevărat ce e mai rău, nu-ţi voi spune: Nu te 
teme! Căci teamă îţi este doar de ceea ce trebuie să te temi, 
de nimic altceva; iar teama nu te aruncă în deznădejde. Ci 
îţi voi spune: Nu aştepta! Mă voi întoarce la tine cum voi 
putea, dar nu aştepta! Porneşte spre miazăzi cât poţi de 
repede; iar eu te voi urma şi te voi găsi, chiar de-ar fi să 
răscolesc tot Beleriandul. 

— Beleriandul e lung şi lat şi nu-i adăposteşte pe 
surghiuniţi, a zis MorweN. Încotro să fug şi câţi să iau cu 
mine, mulţi sau puţini? 

Hurin a căzut pe gânduri o vreme. 

— Rubedeniile mamei mele trăiesc în Brethil, a zis el. La 
vreo treizeci de leghe de aici, în linie dreaptă. 

— Dar de-ar fi să vină vremuri atât de ticăloase, ce sprijin 
mai pot găsi la oameni? a întrebat Morwen. Casa lui Beor a 


căzut. Dacă şi marea Casă a lui Hador va cădea, în ce 
văgăuni se va putea târi micul Popor al lui Haleth? 

— Puţini sunt, şi neştiutori, dar să nu te îndoieşti de vitejia 
lor, i-a spus HuriN. În alta parte unde mai găseşti nădejde? 

— Nu zici nimic de Gondolin. 

— Nu, căci numele acesta n-a fost nicicând rostit de buzele 
mele, a zis Hurin. Dar ce-ai auzit vorbindu-se e adevărat: 
am fost acolo. Şi-ţi voi mărturisi acum ceea ce n-am spus 
nimănui şi nu voi spune vreodată: nu ştiu unde se află. 

— Bănuieşti însă, şi bănuieşti bine, aşa-mi vine să cred. 

— Poate că da, a zis Hurin. Dar până ce Turgon nu mă 
dezleagă de jurământul pe care i l-am făcut, nu pot spune 
ce bănuiesc, nici măcar ţie; astfel că ai căuta în van. Şi chiar 
dacă, spre ruşinea mea, ar fi să-ţi spun, n-ai izbuti decât să 
ajungi cel mult la o poartă zăvorită; dacă Turgon nu iese la 
război, lucru despre care nu s-a auzit nimic şi nici nădejde 
nu este, nimeni nu va pătrunde acolo. 

— Atunci, dacă neamul tău nu ne ajută, iar prietenii te 
reneagă, înseamnă că singură va trebui să iau o hotărâre; şi 
uite că-mi vine în gând Doriath. Brâul lui Melian va ţine 
piept duşmanului până în ultima clipă, eu aşa socot; iar 
Casa lui Beor nu va fi dispreţuită în Doriath. Doar sunt de- 
acelaşi sânge cu regele, ştii bine. Căci Beren, fiul lui 
Barabhir, nepot i-a fost lui Bregor, la fel ca tatăl meu. 

— Thingol nu-i apropiat sufletului meu, a zis Hurin. N-a 
trimis pe nimeni în ajutorul Regelui Fingon; şi nu ştiu de ce 
mă adumbresc atunci când aud de Doriath. 

— La fel cum mă adumbresc eu când aud de Brethil, a zis 
Morwen. 

Deodată, Hurin a izbucnit în râs. 

— Uite cum stăm noi aici şi vorbim despre lucruri dincolo 
de puterea noastră de înţelegere şi despre umbre ce 
izvorăsc din visele noastre. Nu va fi chiar atât de rău; dar 
de-o fi să fie, atunci las totul în seama curajului şi 
înţelepciunii tale. Să faci aşa cum te îndeamnă inima. 
Numai să nu zăboveşti. lar dacă ne vom vedea împlinite 


nădejdile, atunci regii elfilor vor da fără doar şi poate înapoi 
urmaşilor Casei lui Beor tot ceea ce a fost al lor odată; şi 
astfel fiul nostru va deveni stăpân peste o mare moştenire. 

În acea noapte, Turin s-a trezit pe jumătate şi i s-a părut 
că tatăl şi mama lui stăteau lângă patul lui şi-l priveau în 
pâlpâirea luminărilor pe care le ţineau în mâini; dar el nu le 
vedea chipurile. 

În dimineaţa zilei în care Turin împlinea opt ani, Hurin i-a 
dat fiului său în dar un cuţit făurit de elfi; plăselele şi teaca 
erau argintii şi negre; şi i-a vorbit spunându-i: 

— Mogştenitor al Casei lui Hador, iată darul pentru ziua ta 
de naştere. Dar să fii cu băgare de seamă! Tăişul e 
neiertător, iar oţelul îl slujeşte numai pe acela care se 
pricepe să-l mânuiască. Îţi va tăia mâna una-două, ca şi 
când nu ar fiata. L-a aşezat pe Turin pe masă, l-a sărutat şi 
a adăugat: Uite că m-ai şi întrecut, fiu al lui Morwen; 
curând o să fii la fel de înalt şi când vei sta în picioare. Şi 
când va veni acea zi, mulţi se vor teme de tăişul tău. 

Apoi Turin a fugit din încăpere şi a pornit de unul singur; 
îşi simţea inima caldă, aşa cum soarele încălzeşte pământul 
rece şi-l face să dea iarăşi roD. Îşi repeta vorbele pe carei 
le spusese tătâne-sâu: Moştenitorul Casei lui Hador; dar şi 
alte vorbe îi veneau în minte: Dăruieşte tot ce vrei, dar 
dăruieşte numai ce-i al tău. S-a dus atunci la Sador şi i-a 
strigat: 

— Labadal, azi e ziua mea de naştere, ziua de naştere a 
moştenitorului Casei lui Hador! Şi ţi-am adus un dar, ca să 
ţii minte această zi. Uite-aici un cuţit, întocmai cel de care 
ai nevoie; va tăia tot ce vrei, la fel de uşor ca pe-un fir de 
pâr. 

Sador s-a tulburat, pentru că ştia că Turin primise cuțitul 
în acea zi; dar oamenilor le vine greu să refuze ceva dăruit 
din toată inima, oricine ar fi cel care dăruieşte. Aşa că i-a 
spus cu voce gravă: 

— Te tragi dintr-un neam mărinimos, Turin, fiu al lui 
Hurin. Nu am făcut nimic să merit darul tău şi nu am nici o 


nădejde să fiu mai breaz în zilele care mi-au mai rămas de 
trăit; dar tot ce îmi va sta în puteri să fac, voi face. 

A tras Sador cuțitul din teacă şi a spus: 

— E un dar cu adevărat minunat: tâiş din oţel elfic. Ce dor 
mi-a fost să-l ating. 

N-a trecut mult până când Hurin a băgat de seamă că 
Turin nu purta cu sine pumnalul; 1-a întrebat dacă nu 
cumva vorbele ce i le spusese îl făcuseră să se teamă de el. 

— Nu, a răspuns Turin, i l-am dat lui Sador tâmplarul. 

— Înseamnă că dispreţuieşti darul tatălui tău? a întrebat 
Morwen; la care Turin i-a răspuns: 

— Nu; dar îl iubesc pe Sador şi-mi este milă de el. 

Auzindu-l, Hurin a spus: 

— 'Toate trei darurile erau ale tale, Turin, şi liber ai fost să 
le dăruieşti: dragostea, mila, şi pumnalul, cel mai 
neînsemnat dintre ele. 

— Nu sunt sigură că Sador îl merită, a zis Morwen. Singur 
s-a ologit, din pricina nepriceperii sale, şi e tare încet la 
treabă, căci îşi pierde vremea cu nimicuri fără rost. 

— Aibi milă de el, a sfătuit-o Hurin. O mână cinstită şi o 
inimă curată mai pot nimeri şi pe de lături; iar răul pricinuit 
astfel poate fi mai greu de îndurat decât lucrătura unui 
duşman. 

— Acum ai de aşteptat până o să primeşti un pumnal nou, 
i-a zis Morwen lui Turin. Şi va fi un dar pe care-l vei câştiga 
prin propriile tale puteri. 

După aceea, Turin a băgat de seamă că ai săi se purtau 
mult mai frumos cu Sador, şi chiar i-au cerut să facă un jilţ 
mare în care să se aşeze stăpânul în încăperea lui. 

Într-o bună dimineaţă, în luna Lothron, Turin a fost trezit 
brusc de sunet de trâmbiţe; alergând la uşă, a văzut în 
curte oameni înghesuindu-se, dintre care unii erau călări, 
toţi înarmaţi până-n dinţi, ca pentru război. Hurin se afla şi 
el acolo, vorbindu-le oamenilor şi dând porunci; astfel a 
aflat Turin că în acea zi plecau cu toţii spre Barad Eithel. 
Oamenii aceia erau garda lui Hurin şi servitorii casei; dar la 


arme fuseseră chemaţi toţi bărbaţii din ţară. Unii plecaseră 
înainte, împreună cu Huor, fratele lui Hurin; mulţi alţii 
aveau să i se alăture Seniorului din Dor-lomin pe drum, şi 
sub stindardul său aveau să meargă la marea adunare a 
Regelui. 

Morwen şi-a luat rămas-bun de la Hurin fără să verse o 
lacrimă, ci spunându-i: 

— Voi păzi ceea ce laşi în grija mea, şi ceea ce este, şi ceea 
ce va veni. 

lar Hurin i-a zis: 

— Rămâi cu bine, Doamnă a Dor-lominului; plecăm acum 
cu nădejdi mult mai mari decât am avut vreodată înainte. 
Să ne gândim doar că la mijlocul iernii acesteia sărbătoarea 
va fi mai veselă decât în oricare alt an şi că o primăvară 
netemătoare îi va urma! Apoi l-a ridicat pe Turin pe umăr şi 
a strigat către oamenii săi: Arătaţi-i moştenitorului Casei lui 
Hador lumina săbiilor voastre! 

Atunci soarele a scăpărat pe cincizeci de tăişuri scoase 
iute din teci, şi curtea a răsunat de strigătul de luptă al 
edainilor de la Miazănoapte: Lacho calad! Drego mornl 
Aprinde-te, Lumină! Piei, Noapte! 

În sfârşit, Hurin a sărit în şa şi stindardul lui aurit s-a 
deschis în vânt şi trâmbiţele au răsunat din nou în 
dimineaţă; astfel a pornit Hurin Thalion spre bătălia 
Nirnaeth Arnoediad. 

Dar Morwen şi Turin au rămas nemişcaţi în prag. Până 
când din depărtare vântul le-a adus glasul unui singur corn: 
Hurin trecuse peste culmea dealului, din spatele căruia nu- 
şi mai putea zări casa. 

Vorbele lui Hurin şi ale lui Morgoth. 

Multe cântece sunt cântate şi multe poveşti sunt povestite 
de elfi despre Nirnaeth Arnoediad, Bătălia Lacrimilor Făr' 
de Număr, în care a căzut răpus Fingon şi floarea eldarilor 
s-a ofilit. De-ar fi să fie toate re-povestite, viaţa unui om n-ar 
ajunge pentru a le asculta2; aici însă se va povesti numai 
despre ce s-a întâmplat cu Hurin, fiul lui Galdor, Seniorul 


din Dor-lomin, când într-un sfârşit a fost prins viu lângă 
pârâul Rivil, după cum poruncise Morgoth, şi dus în 
Angband. 

Hurin a fost adus în faţa lui Morgoth, căci Morgoth ştia, 
mulţumită vrâjitoriilor şi iscoadelor sale, că Hurin se bucura 
de prietenia Regelui din Gondolin; astfel că se gândea să-l 
facă să mărturisească doar prin puterea ochilor săi. Dar 
Hurin nu putea fi supus cu una cu două, ci l-a înfruntat pe 
Morgoth. Atunci Morgoth a poruncit să fie pus în lanţuri şi 
să fie schingiuit încetul cu încetul; după o vreme a venit la 
el şi i-a spus să aleagă între a pleca liber oriunde vroia, şi ai 
se da putere şi a fi uns mai mare peste toţi căpitanii lui 
Morgoth - pentru aceasta nu i se cerea altceva decât să 
dezvăluie unde anume îşi avea Turgon fortăreaţa şi tot ce 
mai ştia despre planurile Regelui. Dar Hurin Neclintitul i-a 
râs în nas: 

— Orb eşti, Morgoth Bauglir, şi orb vei rămâne pe vecie, 
numai întunecime ai în faţa ochilor. N-ai habar cărei pravile 
se supun inimile oamenilor şi, chiar de-ai şti, nu eşti în 
putere s-o dai. Nebun e acela care ar primi vreun dar de la 
Morgoth. Întâi iei preţul, după care te faci că uiţi de 
făgăduiala; eu m-aş alege doar cu moartea dacă ţi-aş spune 
ceea ce vrei să afli. 

Auzindu-1, Morgoth a izbucnit în râs şi i-a spus: 

— O să te rogi tu mult şi bine să-ţi dăruiesc moartea. 

Apoi 1-a luat pe Hurin şi 1-a dus sus pe Haudh-en- 
Nirnaeth, gorganul ce abia fusese ridicat, şi duhoarea 
morţii stăruia peste el; în vârful gorganului 1-a pus 
Morgoth pe Hurin şi 1-a poftit să privească spre apus, unde 
se găsea Hithlum, şi să se gândească la soaţa şi la fiul său şi 
la toate celelalte rubedenii ale sale. 

— Căci de-acum în regatul meu sălăşluiesc ei, i-a spus 
Morgoth, şi la mila mea se află. 

— Milă nu ai, a răspuns Hurin. lar prin ei tot nu vei ajunge 
la Turgon; ei nu-i cunosc tainele. 

Cuprins de furie, Morgoth i-a zis: 


— Dar pot să ajung la tine şi la toată blestemata aia de 
casă a ta; voinţa mea vă va înfrânge, chiar dacă din oţel aţi 
fost făcuţi cu toţii. 

A luat o sabie lungă ce se afla acolo şi a frânt-o în faţa 
ochilor lui Hurin; o aşchie i-a crestat lui Hurin obrazul, dar 
el nici măcar n-a clipit. A întins atunci Morgoth braţul spre 
Dor-lomin şi i-a blestemat pe Hurin şi Morwen şi toate 
vlăstarele lor, spunând: 

— Ia aminte! Umbra gândului meu se va întinde peste ei, 
oriunde s-ar duce, iar ura mea îi va urmări până la capătul 
lumii. 

— In pustiu vorbeşti, a zis Hurin. Din depărtare nu-i poţi 
vedea şi nici stăpâni; şi n-o poţi face atâta vreme cât îţi 
păstrezi alcătuirea asta şi încă mai doreşti a fi un Rege în 
carne şi oase pe acest pământ. 

— Nebunule, s-a răsucit Morgoth spre Hurin, năpârstoc ce 
eşti printre oameni, seminţia asta de nimic printre cele care 
au glas să vorbească! I-ai văzut cumva pe vălări, ori ţi-ai 
măsurat puterea cu Manwe sau Varda? Ştii până unde 
poate ajunge gândul lor? Sau poate îţi închipui că asupra ta 
se opreşte şi te poate apăra din depărtare? 

— Nu ştiu. Dar ar putea fi şi aşa, dacă ei ar vrea. Căci 
Regele mai Bătrân nu va fi dat jos de pe tron câtă vreme 
dăinuie Arda. 

— Tu ai spus-o, nu s-a lăsat Morgoth. Eu sunt Regele mai 
Bătrân: Melkor, întâiul şi cel mai puternic dintre toţi valarii, 
cel care a fost încă dinainte de a fi lumea pe care ela făcut- 
o. Umbra vrerii mele se întinde peste Arda, şi tot ce se află 
în ea se supune încet şi nesmintit voinţei mele. Dar asupra 
celor pe care tu îi iubeşti gândul meu va apăsa ca un noral 
Destinului necruţător şi-i va arunca în întunecime şi 
deznădejde. Oriîncotro se vor duce, vor semăna râul. Ori de 
câte ori vor vorbi, păcătoase sfaturi vor aduce vorbele lor. 
Orice vor face, împotrivâ-le se va întoarce. Fără speranţă 
vor muri, blestemând viaţă şi moarte deopotrivă. 

Dar Hurin i-a răspuns: 


— Uiţi cui spui toate astea? La fel le-ai spus şi străbunilor 
noştri; dar uite că noi am scăpat de sub umbra ta. Acum 
ştim cine eşti, pentru că am privit chipurile celor care au 
văzut Lumina şi-am auzit vocile celor care i-au vorbit lui 
ManwE. Înainte de Arda ai apărut tu, dar şi alţii aşijderea; 
nu tu ai făurit Arda. Şi nu eşti nici cel mai puternic; căci ţi-ai 
irosit forţele asupra ta însuţi şi ţi le-ai risipit în propria ta 
goliciune. Nu mai eşti acum decât un sclav fugit de-al 
valarilor, lanţul lor încă te mai aşteaptă. 

— Văd că ai învăţat bine lecţiile pe care ţi le-au dat 
stăpânii tăi, a spus Morgoth. Dar poveşti din astea 
copilăreşti nu-ţi vor fi de ajutor, căci de-acum cu toţii au 
fugit. 

— Doar atât îţi voi mai spune, sclavule Morgoth, a zis 
Hurin, şi ceea ce-ţi voi spune nu vine de la învăţăturile 
eldarilor, ci din inima mea, în chiar ceasul acesta. Nu eşti 
Seniorul oamenilor şi nicicând nu vei fi, chiar de-ar fi ca 
toată Arda şi întregul Menel să cadă sub stăpânirea ta. 
Dincolo de Cercurile Lumii nu-i vei putea urma pe aceia 
care te alungă. 

— Dincolo de Cercurile Lumii nu-i voi urma. Căci dincolo 
de Cercurile Lumii nu este nimic. Dar în aceste Cercuri 
nimeni nu-mi va scăpa până vor intra cu toţii în Nimicnicie. 

— Minţi, a zis Hurin. 

— Singur vei vedea şi singur vei recunoaşte că nu mint, a 
spus Morgoth. 

Ducându-1l pe Hurin înapoi în Angband, 1-a aşezat într-un 
jilţ de piatra sus de tot, pe Thangorodrim, de unde putea 
vedea în depărtare ţara Hithlum, la apus, şi pământurile 
Beleriandului, la miazănoapte. Acolo sus a fost el țintuit de 
puterea lui Morgoth; iar Morgoth, stând lângă el, 1-a 
blestemat încă o dată şi şi-a pogorât puterea sa asupra lui, 
pentru ca Hurin să nu se poată clinti din acel loc şi să nu 
poată nici muri, până când Morgoth nu-l va fi eliberat. 

— Aici să şezi, a zis Morgoth, şi de aici să priveşti spre 
pământurile unde râul şi deznădejdea se vor abate asupra 


celor pe care i-ai dat pe mâna mea. Căci ai cutezat să mă iei 
în derâdere şi ai pus la îndoială puterea lui Melkor, 
Stăpânul ursitelor de pe Arda. Prin urmare, cu ochii mei vei 
vedea şi nimic nu-ţi va rămâne ascuns. 

Plecarea lui Turin. 

Numai trei oameni au găsit în cele din urmă drumul înapoi 
prin Taur-nu-Fuin, un drum tare păcătos; şi când Gloredhel, 
fiica lui Hador, a auzit de moartea lui Haldir, a jelit până a 
murit. 

În Dor-lomin nu a ajuns nici o veste. Rfan, a lui Huor soaţă, 
a fugit în sălbăticie, cuprinsă de deznădejde; dar Elfii 
Cenugşii din Munţii Mithrim au venit în ajutorul ei, şi când s- 
a născut fiul ei, Tuor, ei l-au luat în grija lor. Rian însă s-a 
dus la gorganul Haudh-en-Nirnaeth şi acolo s-a pus jos şi a 
murit. 

Morwen Eledhwen a rămas în Hithlum, amuţită de durere. 
Fiul ei Turin abia împlinise nouă ani, iar ea era din nou 
grea. Negre îi erau zilele. Răsăritenii năvăliseră în ţară în 
număr mare; se purtau cu cruzime faţă de poporul lui 
Hador, îi jefuiau de tot ce aveau şi-i înrobeau. Pe toţi cei de 
pe pământurile lui Hurin care puteau munci ori puteau fi 
folositori în orice alt chip îi luau în sclavie, chiar şi pe 
fetişcane şi flăcăiandri, iar pe bătrâni îi omorau ori îi lăsau 
să piară de foamE. Însă de Doamna din Dor-lomin încă nu 
îndrăzniseră să se atingă şi nici s-o alunge din casa ei nu 
cutezau; se zvonise printre ei că femeia asta era 
primejdioasă, o vrăjitoare, nici mai mult, nici mai puţin, care 
uneltea cu vrăjmaşii cei albi: aşa îi numeau ei pe elfi, pe 
care îi urau din tot sufletul, dar mai aprig se temeau de ei.3 
Aceasta era pricina pentru care nu se apropiau de munţi, 
unde se refugiaseră mulţi dintre eldari, mai ales în partea 
de miazăzi a ţării; iar după ce-au jefuit şi au pustiit totul, 
Răsăritenii s-au retras spre miazănoapte. Casa lui Hurin se 
găsea în partea de sud-est a ținutului Dor-lomin, nu departe 
de munţi; Nen Lalaith îşi avea originea într-un izvor din 
umbra vârfului Amon Darthir, dincolo de al cărui umăr se 


găsea o trecătoare râpoasă. Cine se încumeta putea trece 
pe aici munţii Ered Wethrin şi, coborând pe lângă izvoarele 
râului Glithui, ajungea în Beleriand. Dar acest drum nu le 
era cunoscut Răsăritenilor, şi nici Morgoth încă nu aflase de 
el; căci atâta vreme cât dura Casa lui Fingolfin, întreagă 
acea ţară era bine păzită şi nici măcar vreun slujitor de-al 
lui Morgoth nu izbutise vreodată să pătrundă acolo. 
Fingolfin socotea că Ered Wethrin era un zid de netrecut, 
atât de către cei care, fugind de la miazănoapte, căutau să 
se adăpostească aici, cât şi de orice atac venit dinspre 
miazăzi; şi cu adevărat un alt loc de trecere între Serech şi 
capătul dinspre apus, unde Dor-lomin se unea cu Nevrast, 
nu mai era pentru cei care nu aveau aripi să zboare. 

Aşa s-a întâmplat că, după primele atacuri, Morwen a fost 
lăsată în pace, cu toate că pădurile din preajmă viermuiau 
de oameni şi era tare primejdios să umbli pe drumurile 
ţăril. Împreună cu Morwen rămăseseră la adăpostul casei 
Sador, tâmplarul, şi câţiva bătrâni, femei şi bărbaţi, precum 
şi Turin, căruia nu i se dădea voie să iasă din curte. Dar 
gospodăria lui Hurin a căzut curând în paragină şi, cu toate 
că Morwen se spetea muncind, tot săracă rămânea şi ar fi 
pierit fără doar şi poate, de n-ar fi fost Aerin, rubedenia lui 
Hurin, s-o ajute în taină; un Răsăritean, pe nume Brodda, o 
silise pe Aerin să-i devină soaţă. Greu îi venea lui Morwen 
să primească de pomană, dar o făcea totuşi de dragul lui 
Turin şi a pruncului încă nenăscut, şi pentru că, spunea ea, 
venea din partea cuiva din neamul ei. Brodda nu era altul 
decât cel care îi luase în robie pe oamenii din ţara lui Hurin 
şi-i dusese, dimpreună cu tot avutul şi vitele ce le aveau, în 
locul unde-şi avea el sălaşurile. Era un bărbat sfruntat, dar 
fără nici un rang printre ai săi înainte de a fi venit în 
Hithlum; cum însă voia să se înavuţească, era gata să pună 
mâna pe pământuri la care ceilalţi nu râvneau. Pe Morwen 
o văzuse o singură dată, când năvălise călare în gospodăria 
lui Hurin, cu gând de prădăciune; dar dând cu ochii de ea, 
1-a cuprins o mare spaimă. Parcă privea în ochii sălbatici ai 


unui vrăjmaş alb, aşa i se păruse lui, năpădit deodată de o 
teamă soră cu moartea, la gândul că un râu neştiut se va 
abate asupra lui; încât nu i-a jefuit casa şi astfel nu 1-a 
descoperit pe Turin, altfel scurtă într-adevăr ar fi fost viaţa 
moştenitorului adevăratului senior. 

Brodda i-a înrobit pe Capete de Paie, cum îi numea el pe 
cei din poporul lui Hador, şi i-a pus să-i ridice o casă de 
lemn pe pământul aflat la miazănoapte de casa lui Hurin; 
sclavii erau ţinuţi într-o îngrăditură, mânaţi precum vitele 
într-un ocol, dar nepăziţi. Şi printre aceştia încă se mai 
găseau câţiva netemători, gata oricând să-i vină în ajutor 
Doamnei din Dor-lomin, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa; 
de la ei primea Morwen în taină veşti despre ce se întâmpla 
în ţară, cu toate că niciuna dintre ele nu era dătătoare de 
speranţă. Pe Aerin însă Brodda o luase de soaţă, nu de 
sclavă, neamul său având puţine femei printre atâţia 
bărbaţi, şi niciuna nu se asemăna cu fiicele edainilor; năzuia 
Brodda, pasămite, să devină stăpân al ţării aceleia şi să aibă 
un moştenitor care să-i urmeze la cârmă. 

Despre ce se petrecuse şi ar fi putut să se petreacă în 
zilele ce aveau să vină Morwen nu i-a destăinuit aproape 
nimic lui Turin; iar el se temea să-i tulbure tăcerea cu 
întrebări. Când Răsăritenii au venit întâiaşi dată în Dor- 
lomin, Turin s-a dus la mama sa. 

— Când se întoarce tata, să-i alunge pe hoţii ăştia urâţi? a 
vrut el să afle. De ce nu se întoarce? 

— Nu ştiu, i-a răspuns Morwen. Poate că a căzut răpus, ori 
poate a fost luat prizonier; sau o fi fost alungat departe şi n- 
are cum veni înapoi printre toţi duşmanii ăştia care ne- 
nconjoară. 

— Îmi vine să cred că a murit, a zis Turin, înghiţindu-şi 
lacrimile în faţa mamei sale; căci dacă ar fi viu, nimeni nu |- 
ar împiedica să vină înapoi să ne ajute. 

— Eu, fiul meu, nu cred aşa ceva, i-a spus Morwen. 

Pe măsură ce vremea trecea, tot mai mult se întuneca 
inima lui Morwen de teamă pentru fiul ei, Turin, 


moştenitorul ținuturilor Dor-lomin şi Ladros; îl şi vedea luat 
sclav de Răsăriteni, încă înainte de-a împlini vârsta 
bărbăţiei. Şi-ntr-o bună zi i-a venit în minte ce vorbise ea cu 
Hurin şi gândul i s-a îndreptat din nou spre Doriath; într-un 
târziu, s-a hotărât să-l trimită pe Turin de acasă, în taină 
dacă putea, şi să-l roage pe Regele Thingol să-l 
adăpostească. Şi stând ea aşa, cumpănind cum să facă şi să 
dreagă, a auzit în mintea ei vocea limpede a lui Hurin, 
spunându-i: Pleacă repede! Nu mă aştepta! Numai că 
sorocul pruncului nenăscut se apropia, drumul avea să fie 
greu şi plin de primejdii; şi cu cât zăbovea mai mult, cu atât 
se împuţinau sorții de evadare. Unde mai pui că inima încă 
o amăgea cu o speranţă căreia nu îndrăznea să-i dea glas: 
în străfundul sufletului ei, simţea că Hurin nu pierise, iar în 
nopţile în care veghea fără somn aştepta să-i audă paşii ori 
se trezea încredinţată că auzise în ogradă nechezatul lui 
Aixoch, armăsarul lui Hurin. Pe lângă asta, cu toate că nu se 
împotrivea defel obiceiului vremii, anume de a-şi trimite fiul 
spre a creşte la curtea unui alt senior, nu era încă pregătită 
să-şi calce în picioare mândria şi să devină ea însăşi un 
oaspete milog, nici măcar la curtea unui rege. Astfel că a 
alungat din minte vocea lui Hurin, ori doar amintirea acelei 
voci, pecetluind astfel prima jurubiţă a ursitei lui Turin. 

Toamna Anului Jelirii aproape că începuse, înainte ca 
Morwen să fi luat o hotărâre; apoi a trebuit să facă totul în 
grabă. Nu prea mai era timp pentru o călătorie atât de 
lungă, dar pe de altă parte se temea că, dacă aştepta să 
treacă iarna, Turin avea să fie luat de Răsăritenii care 
dădeau târcoale gospodăriei, iscodind casa. 

Aşa că într-o bună zi, pe neaşteptate, i-a spus lui Turin: 

— Tatăl tău nu vine. Tu trebuie să pleci, cât mai curând cu 
putinţă. Asta ar fi dorinţa lui. 

— Să plecăm? a strigat Turin. Unde să plecăm? Peste 
Munţi? 

— Da, peste Munţi, spre miazăzi. La miazăzi s-ar putea să 
mai fie o nădejde. Dar eu nu am spus că noi plecăm, fiul 


meu. Ci numai tu; eu trebuie să rămân. 

— Nu pot să plec singur! Nu te las aici. Dece sănu 
mergem împreună? 

— Eu nu pot să plec. Dar nu vei merge singur. O să-l trimit 
pe Gethron cu tine, şi poate şi pe Grithnir. 

— Dar pe Labadal? 

— Nu, pentru că Sador este şchiop, iar drumul va fi greu. 
Şi pentru ca tu eşti fiul meu şi vremurile sunt întunecate, nu 
te voi cruța ascunzându-ţi adevărul: s-ar putea să mori pe 
drum. Este târziu în an. Dar dacă zăboveşti aici, vei ajunge 
şi mai rău: or să te înrobească. Dacă vrei să fii bărbat când 
vei împlini vârsta bărbăţiei, atunci fă aşa cum te rog eu, şi 
fii curajos. 

— Dar asta înseamnă să te las doar cu Sador şi Ragnir cel 
orb, şi cu bătrânele. N-a zis oare tata că eu sunt 
moştenitorul lui Hador? Moştenitorul trebuie să stea în casa 
lui Hador şi s-o apere. Ah, ce mi-aş dori să mai am pumnalul 
acela. 

— Mogştenitorul trebuie să stea, numai că nu poate, a zis 
Morwen. Dar cine ştie dacă nu se va întoarce într-o bună zi. 
Hai, fii curajos! Te voi urma şi eu dacă pe-aici va fi mai rău 
ca acum; numai să pot. 

— Dar cum ai să mă găseşti, cine ştie pe unde-oi fi în 
sălbăticie? a întrebat Turin şi dintr-odată a simţit câ-l 
părăseşte curajul şi a izbucnit în plâns, fără să se mai 
ferească. 

— Dacă te văicăreşti, or să fie alţii care te vor găsi înaintea 
mea, i-a zis Morwen. Dar eu ştiu încotro vei merge, iar dacă 
vei ajunge acolo şi dacă vei rămâne acolo, te voi găsi, dac-oi 
putea. Căci te trimit la Regele Thingol, în Doriath. Nu vrei 
să fii mai curând oaspetele unui rege, decât un sclav? 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce e aia un sclav. 

— 'Te trimit de aici ca să nu fii nevoit să afli, a răspuns 
Morwen. L-a aşezat pe Turin în faţa, ei şi l-a privit în ochi, ca 
şi când vroia să citească în ei o taină. Într-un târziu i-a 
vorbit: E greu, Turin, fiul meu. Nu-i numai pentru tine greu. 


Mi-e greu şi mie, în zilele astea ticăloşite, să judec ce e mai 
bine de făcut. Dar fac aşa cum cred că e mai bine; căci altfel 
de ce m-aş despărţi de singura fiinţă care mi-a mai rămas şi 
care mi-e atât de dragă? 

N-au mai vorbit despre asta, dar Turin a rămas tare 
îndurerat şi descumpănit. A doua zi dimineaţa, s-a dus să-l 
caute pe Sador; l-a găsit tăind lemne pentru foc - până şi 
astea abia le ajungeau, căci nu îndrăzneau să se aventureze 
în pădure după altele. Sador s-a sprijinit în cârjă şi s-a uitat 
la jilţul cel mare al lui Hurin, care fusese uitat într-un colţ, 
neisprăvit. 

— Trebuie să-1 tai, a zis eL.. În zilele astea nu putem să ne- 
ngrijim decât de nevoile cele mai simple. 

— Mai lasâ-1, i-a cerut Turin. Poate că odată şi odată tot se 
va întoarce acasă, şi-atunci o să-i pară bine să vadă ce-ai 
făcut pentru el cât a fost plecat. 

— Speranţele deşarte sunt mai primejdioase decât 
temerile şi nu ne vor ţine de cald în iarna asta. Sador şi-a 
trecut degetele peste ciopliturile în lemnul scaunului şi a 
oftat. Mi-am pierdut vremea, cu toate că atunci mi s-a părut 
că timpul trece mai plăcut. Dar toate astea au viaţă scurtă; 
iar bucuria pe care o simţi când le faci este singurul lor rost 
adevărat, aşa-mi vine să cred. Acum pot să-ţi dau înapoi 
darul pe care mi l-ai făcut. 

Turin a întins mâna, dar în clipa următoare şi-a tras-o 
îndărăt. 

— Un bărbat nu ia înapoi ceea ce a dăruit, a zis el. 

— Dar dacă este al meu, nu pot să-l dăruiesc cui vreau 
eu? a întrebat Sador. 

— Oricui vrei, însă nu mie. Dar de ce vrei să-l dai? 

— Nu mai am speranţă să-mi trebuiască pentru ceva 
folositor. In vremurile ce vor urma, Labadal n-o să mai aibă 
parte decât de muncă de sclav. 

— Ce-i aia un sclav? a întrebat Turin. 

— Un om care a fost om, dar care acum e socotit drept 
animal. I se dă de mâncare cât să nu moară de foame, e 


ţinut în viaţă doar ca să se spetească muncind, şi se 
speteşte doar de teama durerii ori a morţii. lar de la 
jefuitorii ăştia un sclav se alege cu durere ori cu moarte 
numai pentru că aşa le place lor. Am auzit că pe cei iuți de 
picior îi pun să fugă şi apoi îi vânează cu câinii. Au deprins 
obiceiurile orcilor mai cu sârg decât le-am deprins noi pe 
ale Seminţiei Frumoase. 

— Abia acum încep să înţeleg, a zis Turin. 

— Mare păcat că eşti nevoit să înţelegi asemenea lucruri la 
vârsta asta, a zis Sador; dar văzând expresia ciudată de pe 
chipul lui Turin, 1-a întrebat: Ce anume înţelegi acum? 

— De ce mă trimite mama de-aici. 

Ochii lui Turin s-au umplut de lacrimi. 

— Aha! a făcut Sador, apoi a mormăit pentru sine: De ce-o 
fi amânat atâta! S-a răsucit către Turin şi i-a zis: Ce-mi zici 
nu-mi pare să merite lacrimile astea. Dar despre ce gânduri 
are mama ta nu trebuie să vorbeşti cu Labadal, şi nici cu 
nimeni altcineva. 'Toate zidurile şi toţi pereţii au urechi în 
ziua de azi, urechi ce nu cresc pe capete frumoase. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva! 'Ţie întotdeauna ţi-am 
spus totul. Nu vreau să te părăsesc, Labadal. Nu vreau să 
părăsesc casa asta, şi nici pe mama. 

— Dacă n-o faci, i-a spus Sador, curând Casa lui Hador se 
va sfârşi pe vecie, cred că înţelegi acest lucru acum. 
Labadal nu vrea să pleci; dar Sador, servitorul lui Hurin, va 
fi mai fericit când va şti că Răsăritenii nu-l mai pot atinge 
pe fiul lui Hurin. Asta e, n-avem ce face: trebuie să ne 
despărţim. Acum n-ai să iei cuțitul, ca dar de despărţire? 

— Nu! a spus Turin. Osă mă duc la elfi, la Regele din 
Doriath, aşa zice mama. Acolo poate că am să primesc alte 
cuțite, asemănătoare cu ăsta. Numai că de-acolo n-o să-ţi 
pot trimite nici un dar, Labadal. O să fiu tare departe şi tare 
singur. 

Şi Turin a izbucnit în plâns; dar Labadali-a spus: 

— Hei! Unde-i fiul lui Hurin? Nu de mult l-am auzit 
spunând: Voi pleca soldat cu un rege al elfilor, de cum voi fi 


împlinit vârsta. 

— Prea bine, a spus Turin înghiţindu-şi lacrimile, dacă 
astea au fost cuvintele fiului lui Hurin, atunci trebuie să şi le 
împlinească şi să plece. Dar de câte ori zic că voi face una 
sau alta, altfel arată totul când vine vremea să le fac. Acum 
nu mai vreau să plec. Trebuie să am grijă să nu mai spun 
asemenea lucruri. 

— Ar fi mai bine, cu adevărat, a consimţit Sador. Mulţi sunt 
gata să dea lecţii, puţini sunt dornici să înveţe. Ce va fi să se 
întâmple se va întâmpla. Eu mă mulţumesc cu ce este 
astăzi. 

Turin era gata de drum; şi-a luat rămas-bun de la mama sa 
şi a plecat în taină, însoţit de cei doi tovarăşi de drum. Dar 
când ei i-au spus să se întoarcă şi să mai privească o dată la 
casa părintească, chinul despărțirii l-a lovit precum tăişul 
unei săbii şi Turin a strigat: 

— Morwen, Morwen, când te voi mai vedea? 

Morwen, care stătea în prag, a auzit ecoul acelui strigăt 
rostogolindu-se printre munţii împăduriţi; şi-a încleştat 
mâna de uşorul uşii şi a strâns până a simţit că degetele i se 
jupoaie. 

Aceasta era prima dintre durerile pe care avea să le 
îndure Turin. 

La începutul anului care a urmat plecării lui Turin, 
Morwen a dat naştere unei fetiţe şi i-a pus numele de 
Nienor, adică Bocirea; Turin era foarte departe când ea a 
venit pe lume. Lung şi plin de primejdii îi era drumul, căci 
puterea lui Morgoth se întindea mult dincolo de hotarele 
ţării sale; dar Turin îi avea drept călăuze pe Gethron şi pe 
Grithnir, care fuseseră tineri pe vremea lui Hador, şi, cu 
toate că îmbătrâniseră între timp, erau tare viteji şi 
cunoşteau bine locurile, pentru că pe vremuri străbătuseră 
adesea Beleriandul. Având soarta de partea lor şi inimi 
curajoase, au trecut Munţii Umbroşi, au coborât în Valea 
Sirionului şi de acolo au pătruns în Codrul Brethil; într-un 
târziu, istoviţi şi sălbăticiţi la înfăţişare, au ajuns la hotarele 


Doriathului. Dar aici n-au mai ştiut pe unde s-o ia, prinşi în 
labirinturile Reginei, încât au rătăcit printre copaci, fără să 
găsească vreo potecă, până când li s-a isprăvit şi ultima 
fărâmă de mâncare. Şi ar fi murit toţi trei, căci iarna venise 
cu ger mare de la Miazănoapte; numai că lui Turin nu-i era 
menit să aibă o soartă atât de uşoară. Cum stăteau ei 
cuprinşi de deznădejde, numai ce-au auzit o chemare de 
corn. Beleg Arcul Puternic vâna prin părţile acelea; 
dintotdeauna îşi avusese sălaşul la hotarul Doriathului şi 
cunoştea pădurea ca nimeni altul în acele vremuri. Auzindu- 
le strigătele, a venit la ei şi, după ce le-a dat să mănânce şi 
să bea, a aflat cum se numeau şi de unde veneau şi tare s-a 
minunat şi s-a înduioşat. S-a uitat la Turin şi i-a plăcut 
chipul lui, căci moştenise frumuseţea mamei sale şi ochii 
tatălui său, şi arăta zdravăn la trup şi vânjos. 

— Ce-ai vrea tu să-i ceri Regelui Thigol? 1-a întrebat Beleg 
pe băiat. 

— Să fiu unul din cavalerii lui şi să lupt împotriva lui 
Morgoth, ca să-mi răzbun tatăl, a răspuns Turin. 

— Se prea poate să fie aşa, după ce vei mai fi crescut un 
pic, i-a zis BeleG. Încă eşti mic, dar dai de pe acuma semne 
că te vei face un bărbat viteaz, demn de a fi fiul lui Hurin 
Neclintitul. 

Din vorbele lui era limpede că numele lui Hurin se bucura 
de cinstire pe toate meleagurile locuite de elfi. Aşa că Beleg 
i-a călăuzit bucuros, ducându-i la un sălaş unde stătea el în 
zilele acelea împreună cu alţi vânători, şi i-a găzduit acolo, 
trimițând în acelaşi timp un sol la Menegroth. lar când solul 
s-a întors cu vestea că Thingol şi Melian îi aşteptau pe fiul 
lui Hurin şi pe însoțitorii săi, Beleg i-a călăuzit din nou, pe 
poteci tainice, până în Regatul Ascuns. 

Astfel a ajuns Turin la marele pod peste Esgalduin şi a 
trecut prin porţile ce dădeau în sălile lui Thingol; cu ochi 
mari s-a uitat copilul la minunile din Menegroth, pe care 
nici un muritor nu le mai văzuse înaintea lui, în afară de 
Beren. Apoi Gethron le-a repetat lui Thingol şi lui Melian ce- 


1 rugase Morwen să spună; Thingol i-a primit cu bunătate 
şi l-a aşezat pe Turin pe genunchii săi, în onoarea părintelui 
său Hurin, cel mai măreț dintre toţi oamenii, şi a lui Beren, 
rubedenia sa. Cei de faţă s-au mirat, căci era semn că 
Thingol îl primea pe Turin ca pe fiul său vitreg; lucru care, 
în acele vremuri, regii nu-l făceau, şi nici un alt senior elf n- 
a mai făcut-o de atunci cu vreo odraslă de-a oamenilor. Apoi 
Thingol i-a spus: 

— Aici va fi casa ta, fiu al lui Hurin; şi cât vei trăi vei fi 
socotit drept fiul meu, chiar dacă eşti oM. Înţelepciune vei 
primi mai multă decât orice alt muritor, iar în mâini ţi se vor 
pune armele elfilor. Poate că va veni timpul cândva să iei 
înapoi pământurile pe care tatăl tău le-a avut în Hithlum; 
până atunci, aici vei sălăşlui, înconjurat de iubirea noastră. 

Astfel a început viaţa lui Turin în Doriath. O vreme, 
Gethron şi Grithnir au rămas cu el, purtându-i de grijă, cu 
toate că tânjeau să se întoarcă la Doamna lor din Dor-lomin. 
Dar vârsta înaintată şi suferinţa trupească l-au covârşit pe 
Grithnir, astfel că el a rămas cu Turin până când i s-au 
sfârşit zilele; Gethron însă a plecat, iar Thingol a trimis cu 
el o escortă, care să-l păzească şi să-l căâlăuzească, şi 
totodată să-i ducă lui Morwen o solie din partea Regelul. 
Într-un târziu au ajuns la casa lui Hurin, şi când Morwen a 
aflat că Turin a fost primit cu cinstire de către Thingol, a 
simţit că durerea i se mai îndulceşte. Elfii aduseseră daruri 
bogate din partea lui Melian, care o ruga, prin aceşti soli, să 
vină dimpreună cu ei în DoriatH. Înţeleaptă era Melian şi- 
avea puterea prevestirii, încât nădăjduia că astfel va putea 
să împiedice răul clocit de mintea lui Morgoth. Dar Morwen 
nu vroia cu nici un chip să plece şi să-şi lase casa, căci ceea 
ce simţea în inima ei nu se schimbase şi nici mândria nu o 
părăsise; pe lângă asta, Nienor era încă mult prea mică. 
Aşa că le-a mulţumit elfilor din Doriath fără multă vorbă şi 
le-a dăruit ultimele lucruşoare de aur ce-i mai rămăseseră, 
ascunzându-şi astfel sărăcia; şi i-a rugat să-i ducă lui 
Thingol Coiful lui HadoR. În tot acest timp, Turin aştepta 


nerăbdător întoarcerea solilor lui Thingol; şi când aceştia s- 
au întors fără mama lui, a fugit în pădure şi a izbucnit în 
plâns - ştia de rugămintea lui Melian şi nădăjduise că 
Morwen va veni. Aceasta a fost a doua durere a lui Turin. 

Când solii au spus ce răspuns le dăduse Morwen, Melian a 
fost cuprinsă de milă, înţelegându-i gândul; a înţeles atunci 
că soarta pe care o prezisese ea nu putea fi abătută cu una 
cu două. 

Lui Thingol solii i-au dat Coiful lui Hador. Era făcut din oţel 
cenuşiu, împodobit cu aur, având gravate pe el runele 
victoriei. Coiful avea puterea de a-l feri pe cel care-l purta 
de orice rană ori de moarte, căci de-l lovea vreo sabie, 
aceasta se frângea, iar săgeata ţintită asupra lui îşi abătea 
zborul. Fusese făurit de Telchar, fierarul din Nogrod, vestit 
pentru lucrările sale. Avea şi o vizieră (asemănătoare cu 
acelea pe care le purtau gnomii în fierăriile lor pentru a-şi 
feri ochii), iar chipul ascuns în spatele ei băga frica în 
inimile tuturor celor care-l priveau, fiind la rândul său ferit 
de atingerea săgeţii ori a foculul. În vârful coifului era 
aşezat a sfidare un cap aidoma celui al dragonului 
Glaurung; căci coiful fusese făcut la scurtă vreme după ce 
dragonul ieşise pe porţile fortăreței lui Morgoth. Adeseori 
Hador, iar mai apoi Galdor au purtat coiful în război; iar 
oştenii din Hithlum îşi simțeau inimile îmbărbătate când îl 
vedeau în bătălie, mai înalt decât toate celelalte, şi strigau: 

— Mai de preţ e Dragonul din Dor-lomin decât viermele de 
aur din Angband! 


Adevărul e că acest coif nu fusese făcut pentru a fi purtat 
de oameni, ci anume pentru Azaghâl, seniorul din Belegost, 
cel care a fost răpus de Glaurung în Anul Jelirii.4 Azaghâl 
însuşi i 1-a dăruit lui Maedhros, ca răsplată pentru că i-a 
salvat viaţa şi comoara, atunci când Azaghăl a căzut în 
capcana pregătită de orei pe Drumul Gnomilor, în 
Beleriandul Răsăritean.5 lar mai târziu, Maedhros 1-a 
trimis în dar lui Fingon - ei doi nu arareori îşi făceau daruri, 
în semn de prietenie - ca dovadă că-şi amintea cum Fingon 
îl alungase pe Glaurung înapoi în Angband. Dar în tot 
ţinutul Hithlum nu s-au găsit vreun cap sau umeri într-atât 
de puternici încât să nu se încovoaie sub apăsarea coifului 
gnomilor, în afara celor ai lui Hador şi ai fiului său Galdor. 
Prin urmare, Fingon 1-a dăruit lui Hador, atunci când 
acesta a fost uns cârmuitor în Dor-lomin. Ghinionul a făcut 
ca Galdor să nu-l poarte în timpul apărării fortăreței Eithel 
Sirion, căci atacul se petrecuse pe neaşteptate, iar el a fugit 
cu capul descoperit la ziduri şi o săgeată orcească i-a 
străpuns ochiul. Lui Hurin însă îi venea greu să poarte 
Coiful Dragonului, şi în fapt nici nu vroia. 

— Vreau să-mi privesc duşmanul cu chipul meu adevărat, 
spunea el. 

Dar coiful se număra printre moştenirile cele mai de preţ 
ale casei sale. 

În Menegroth, Thingol avea în adâncuri cămări pline de 
arme scumpe: fiare lucrate asemenea solzilor de peşte şi 
lucind precum apa sub clar de lună, săbii şi topoare, scuturi 
şi coifuri, făurite de însuşi Telchar sau de cel care-i fusese 
dascăl într-ale meşteşugului, bătrânul Gamil Zirak, sau de 
încă şi mai pricepuţii fierari elfi. Unele arme le primise în 
dar din Valinor, fiind turnate de Feanor, meşterul mai mare 
decât oricare altul de când fusese lumea făcută. Cu toate 
acestea, Thingol s-a uitat la Coiful lui Hador, pe care-l ţinea 
în mâini, ca şi când propriul său arsenal era nimic pe lângă 
acesta, şi cu vorbe de curtenie a spus: 


— Mândru a fost capul care-a purtat acest coif, pe care l- 
au purtat şi strămoşii lui Hurin. 

Vorbind astfel, un gând i-a venit dintr-odată şi, chemându- 
1 pe Turin, i-a zis că Morwen trimisese fiului său un lucru 
măreț, lăsat moştenire de străbunii săi. 

— la Capul Dragonului de la Miazănoapte, i-a zis el, şi 
când va veni vremea, poartâ-l cu noroc. 

Dar Turin încă era prea mic să ridice coiful, iar pentru că 
sufletul îi era atât de îndurerat, nici n-a vrut să se uite la el. 

Turin în Doriath în toţi anii în care Turin şi-a petrecut 
copilăria în regatul Doriath, Melian nu l-a scăpat din ochi 
nici o clipă, cu toate că el arareori o vedea. Însă în pădure 
trăia o fecioară, pe nume Nellas; la rugămintea lui Melian, 
fata îl urmărea pe Turin de câte ori acesta se rătăcea 
printre copaci şi adeseori îi ieşea în cale, ca din întâmplare. 
De la Nellas a aflat Turin multe despre potecile şi 
sălbăticiunile din Doriath, şi tot ea 1-a învăţat să vorbească 
graiul sindarin al străvechiului regat, mai bogat în cuvinte 
alese şi frumoase, şi mai vechi decât erau cele ale graiului 
de-acum.6 O vreme, Turin s-a mai luminat la chip şi la 
suflet, dar n-a trecut mult şi iarăşi i s-au adumbrit 
gândurile, şi prietenia lor a trecut asemenea unei dimineţi 
de primăvară. Căci Nellas nu se ducea la Menegroth, 
nevoind să păşească sub acoperişuri de piatră; iar Turin 
creştea şi, odată cu sfârşitul copilăriei sale, gândurile i se 
îndreptau tot mai mult spre faptele pe care le făceau 
bărbaţii; tot mai rar s-a întâlnit cu fata, până când, într-o 
bună zi, n-a mai vrut s-o vadă. Dar Nellas a continuat să-i 
păzească paşii, fără să i se mai arate vreodată.7 

Nouă ani a sălăşluit Turin în Menegroth. Sufletul şi 
gândurile i se întorceau mereu la ai săi şi uneori primea 
veşti despre ei, ceea ce pentru el era o mângâiere. Thingol 
trimitea soli la Morwen ori de câte ori putea, iar ei îi 
aduceau lui Turin mesaje din partea mamei lui; astfel a aflat 
Turin că Nienor, sora lui, se făcea tot mai frumoasă pe 
măsură ce creştea, o adevărată floare în cenuşiul de la 


Miazănoapte, iar chinul lui Morwen se mai uşurase. Turin 
creştea şi el; s-a făcut mai înalt decât cei din seminţia 
oamenilor; forţa şi bărbăţia lui ajunseseră vestite în regatul 
lui ThingoL. În acei ani a învăţat multe poveşti şi legende, 
plăcându-i mai cu seamă istoriile despre vremurile 
străvechi; devenea gânditor şi scump la vorbă. Adesea 
Beleg Arcul Puternic venea la Menegroth, să-l caute, apoi 
plecau amândoi departe, iar Beleg îl învăţa să vâneze, să 
tragă cu arcul şi să mânuiască sabia (asta îi plăcea lui Turin 
cel mai mult); dar meşteşugurile le deprindea mai greu, din 
pricină că încă nu-şi ştia puterea şi adeseori cu o lovitură 
neaşteptată strica ceea ce făcuse până atunci. Dar nici în 
alte privinţe soarta nu se arăta prietenoasă cu el - adesea, 
ceea ce plănuia se ducea pe apa sâmbetei, şi ce-şi dorea nu 
se împlinea; prieteni nu-şi făcea uşor şi, pentru că nu era 
vesel din fire, râdea arar, iar tinereţea îi era întunecată ca 
de o umbră. Cu toate acestea, cei care-l cunoşteau bine îl 
preţuiau şi-l îndrăgeau; iar ca fiu vitreg al Regelui, se 
bucura de multă cinstire. 

Dar era cineva care-l pizmuia pentru asta şi, pe măsură 
ce se apropia de vârsta bărbăţiei, pizma creştea: Saeros era 
acesta, fiul lui Ithilbor. Se trăgea din neamul nandorilor, 
fiind unul dintre cei care se refugiaseră în Doriath, după 
răpunerea seniorului lor Denethor pe Amon Ereb, în prima 
bătălie din Beleriand. Aceşti elfi sălăşluiau mai cu seamă în 
Arthorien, între Aros şi Celon, la răsărit de Doriath; uneori 
treceau râul Celon şi hălăduiau prin sălbăticiile ce se 
întindeau pe malul celălalt; nu legaseră prieteşug cu edainii 
de când străbătuseră Ossiriandul şi se statorniciseră în 
Estolad. Dar Saeros trăia mai mult în Menegroth, 
bucurându-se de prețuirea regelui; era un elf tare mândru, 
purtându-se trufaş cu aceia pe care-i socotea mai prejos ca 
el şi mai neînsemnaţi. Era priceput în arta cântului şi de 
aceea s-a împrietenit cu Daeron bardul8; pe oameni nu-i 
avea deloc la inimă, şi cel mai puţin pe cei care se înrudeau 
cu Beren Erchamion. 


— Nu e oare ciudat că ţara asta îşi deschide porţile pentru 
încă unul din neamul acela de nimic? întreba el. N-a 
pricinuit celălalt destul rău Doriathului? 

Pe Turin, prin urmare, îl privea chiondorâş, luând în 
derâdere tot ce făcea el, dar cu şiretenie, ascunzându-şi 
răutatea. Când însă îl întâlnea pe Turin singur, îşi dădea 
arama pe faţă, vorbindu-i de sus şi purtându-se 
dispreţuitor; încet, încet, lui Turin i s-a făcut lehamite de el, 
cu toate că răspundea cu tăcere la vorbele lui ticăloase, căci 
Saeron era de rang înalt printre locuitorii din Doriath şi 
sfetnic al Regelui. Dar tăcerea lui Turin îi displăcea lui 
Saeros la fel de mult ca vorbele lui. 

În anul în care Turin a împlinit şaptesprezece ani, durerea 
ce-o avea în suflet i-a sporit şi mai mult, din pricină că nu 
mai primea nici o veste de acasă. Cu fiecare an care 
trecuse, puterea lui Morgoth crescuse şi mai mult, iar 
ţinutul Hithlum fusese acoperit de umbra lui. Neîndoios că 
ştia cam tot ce făcea neamul lui Hurin, dar până acum nu le 
pricinuise nici un râu, aşteptând să i se împlinească planul 
ticluit; dar acum, tocmai pentru această împlinire a pus să 
fie păzite toate trecătorile din Munţii Umbroşi, ca nimeni să 
nu poată ieşi din Hithlum ori intra, decât primejduindu-şi 
viaţa, iar orcii erau peste tot la izvoarele Narogului şi 
Teiglinului şi pe valea Sirionului dinspre Munte. Astfel s-a 
întâmplat că odată solii lui Thingol nu s-au mai întors, iar 
regele nu a vrut să trimită alţii. Nu-i plăcuse niciodată când 
cei din regatul său se aventurau dincolo de hotarele bine 
păzite, încât un semn mai mare de preţuire faţă de Hurin şi 
de neamul său nici că putea fi ca acela de a-şi trimite solii la 
Morwen, pe drumurile împânzite de primejdii, ce duceau 
până în Dor-lomin. 

Turin îşi simţea inima tot mai grea, neştiind ce rău se 
abătuse asupra ţării sale şi temându-se ca nu cumva 
Morwen şi Nienor să fi păţit ceva; stătea tăcut cu zilele, cu 
gândul mereu la pieirea Casei lui Hador şi a oamenilor de la 
MiazănoaptE. Într-o bună zi şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus 


să-l caute pe Thingol; 1-a găsit şezând cu Melian sub 
ramurile lui Hfrilorn, fagul cel mare din Menegroth. 

Thingol s-a uitat mirat la Turin, căci în faţa lui apăruse 
dintr-odată nu fiul său adoptiv, ci un bărbat străin parcă, 
înalt, cu părul negru, care-l privea cu ochii aceia şi mai 
adânci din pricina albeţii chipului. Fără altă vorbă, Turin 1-a 
rugat pe Thingol să-i dea o cămaşă de zale, o sabie şi un 
scut, şi a mai cerut şi Coiful Dragonului din Dor-16min; 
regele i-a îndeplinit rugămintea, spunându-i: 

— Îţi voi da un loc printre cavalerii săbiei: căci sabia va fi 
întotdeauna arma tA. Împreună cu ei vei putea să te lupţi la 
hotare, dacă asta-ţi este vrerea. 

Dar Iurin i-a spus: 

— Inima mă îndeamnă să trec dincolo de hotarele 
Doriathului: vreau să-l atac pe Duşman, nu să păzesc 
hotarele. 

— Atunci singur va trebui să te duci, a zis Thingol. Când şi 
cum va intra poporul meu în războiul împotriva 
Angbandului eu hotărăsc, după cum socot eu că-i mai bine, 
Turin, fiu al lui Hurin. La această vreme nu trimit nici o 
armie din Doriath; şi nici în altă vreme, din cât pot eu să 
prezic. 

— Dar tu eşti liber să pleci când voieşti, fiu al lui Morwen, 
a zis Melian. Brâul lui Melian nu-i împiedică să plece pe cei 
care au pătruns aici cu voia noastră. 

— Dar poate te va ţine în loc un sfat înţelept, a mai spus 
Thingol. 

— Ce mă sfătuieşti, domnia ta? a vrut să ştie Turin. 

— Ca un bărbat arăţi la trup, a răspuns Thingol, dar încă 
n-ai ajuns la vârsta deplină a bărbăţiei. Va veni şi acea 
vârstă, şi poate că atunci vei putea să-ţi aminteşti de 
neamul tău: dar mică e nădejdea ca împotriva Seniorului 
întunecimii un singur om să izbândească altceva decât să-i 
ajute pe seniorii elfi în apărarea lor, cât s-o mai putea şi 
asta. 

— Beren, rubedenia mea, a izbândit mai mult. 


— Beren şi Luthien, a zis Melian. Te întreci cu măsura 
vorbind astfel părintelui lui Luthien. Nu cred că destinul tău 
e într-atât de mare, Turin, fiu al lui Morwen, chiar dacă 
soarta ţi se împleteşte cu cea a seminţiei elfilor, la bine sau 
la rău. la seama şi păzeşte-te, altfel rău îţi va fi. A tăcut 
Melian o vreme, apoi a vorbit din nou, spunând: Du-te 
acum, fiu al nostru adoptiv; şi ascultă de sfatul regelui. Cu 
toate că nu-mi vine a crede că vei mai zăbovi mult printre 
noi după ce-ai împlinit vârsta bărbăţiei. Dacă în zilele ce vor 
veni îţi vei aminti de vorbele lui Melian, bine îţi va fi: teme- 
te de fierbinţeala şi de îngheţul din inima ta. 

Turin a făcut o plecăciune în faţa lor şi a plecat. Dar 
curând după aceea şi-a pus pe cap Coiful Dragonului, şi-a 
luat armele şi a plecat la hotarele dinspre miazănoapte. 
Acolo s-a alăturat celor unsprezece războinici care se 
luptau fără încetare cu orcii şi toţi slujitorii şi toate făpturile 
lui Morgoth. Abia dacă-i mijise mustaţa, şi iatâ-1 pe Turin 
făcând fapte de vitejie şi dovedindu-şi puterea: amintindu-şi 
de suferinţele pe care le îndura neamul său, era mereu 
primul la fapte care cereau cutezanţă, şi cu multe răni s-a 
ales de pe urma suliţelor ori săgeţilor ori tăişurilor 
încovoiate ale orcilor. Dar soarta ce-i fusese pregătită îl 
ferea de moarte; iar prin codri se dusese vestea, până 
departe, dincolo de Doriath, că vestitul Coif al Dragonului 
din Dor-lomin era iarăşi văzut pe câmpul de luptă. S-au 
mirat mulţi auzind aceasta şi s-au întrebat: 

— Să se fi întors din moarte duhul lui Hador ori al lui 
Galdor cel înalt? Sau cu adevărat Hurin din Hithlum o fi 
scăpat din văgăunile Angbandului? 

Unul singur îl întrecea pe Turin în putere şi vitejie printre 
străjuitorii lui Thingol la hotare, şi acela era Beleg 
Cuthalion; iar Beleg şi Turin se avântau cot la cot în fiece 
primejdie şi străbăteau împreună în lung şi-n lat 
neîmblânziţii codri. 

Astfel au trecut trei ani, timp în care Turin arar s-a întors 
în sălile lui Thingol; nu-i mai păsa de cum arăta la înfăţişare 


ori la veşminte, încât pârul îi stătea nepieptănat, iar peste 
za purta o manta cenuşie, roasă de vremE. În cea de-a treia 
vară, când Turin avea douăzeci de ani, s-a întâmplat ca el să 
se întoarcă pe neaşteptate la Menegroth, în faptul serii - 
voia să-şi ia un răgaz de odihnă şi să-şi meşteruiască armele 
la fierărie. Şi a intrat el în sala tronului. Thingol nu era 
acolo, fiind dus împreună cu Melian în crângul verde, aşa 
cum îi plăcea lui uneori să facă în miez de vară. Turin s-a 
dus să se aşeze într-un jilţ, fără să ia seama la cei din jur, 
într-atât era de istovit de drum şi de adâncit în gânduri; 
ghinionul a făcut să nimerească printre bătrânii regatului, 
tocmai în jilţul unde şedea de obicei Saeros. Intrând ceva 
mai târziu, Saeros s-a mâniat, crezând că Turin se aşezase 
acolo din trufie şi pentru a-l desfide pe el; iar mânia i-a 
sporit şi mai tare când a înţeles că nimeni din preajmă nu-l 
dojenise pe Turin pentru aceasta, ba chiar îl întâmpinaseră 
cu bineţe. 

O vreme, Saeros s-a prefăcut a se bucura că-l vede şi s-a 
aşezat de partea cealaltă a mesei, chiar în faţa lui Turin. 

— Arareori străjerul hotarului ne face onoarea de a fi 
printre noi, a zis el; sunt bucuros să-i dau locul meu şi să 
mai stăm puţin de poveşti. 

I-a mai spus şi altele lui Turin şi 1-a întrebat despre ce se 
mai întâmpla la hotare şi despre faptele sale pe cele 
meleaguri sălbatice; dar cu toate că vorbele îi păreau 
frumoase, batjocura din glasul său era vădită pentru toată 
lumea. Lui Turin i s-a făcut lehamite să-i mai răspundă şi s-a 
uitat în jur, simțind în suflet amărăciunea surghiunului; căci 
cu toată lumina şi hohotele de râs ce umpleau sălile elfeşti, 
gândul lui tot la Beleg se înturna, şi la viaţa lor în codri, iar 
de acolo mai departe, la Morwen în Dor-16min, în casa 
părintelui său; s-a încruntat din pricina gândurilor sale 
întunecate şi nu i-a mai răspuns lui Saeros. Dar Saeros a 
bănuit că încruntarea aceasta împotriva lui era îndreptata, 
astfel că nu şi-a mai înfrânat mânia; a scos un pieptene de 
aur şi l-a aruncat pe masă, în faţa lui Turin, spunând: 


— Neîndoios, omule din Hithlum, că ai venit la masa 
aceasta în graba, aşa că te iertăm pentru mantaua 
ferfeniţită; dar nu e nevoie să-ţi laşi capul neîngrijit; parcă-i 
un rug de muri. Şi poate că dacă nu ţi-ar fi acoperite 
urechile, ai auzi mai bine când ţi se vorbeşte. 

Fără să rostească un cuvânt, Turin şi-a întors privirile spre 
Saeros şi întunecimea lor a scăpărat. Dar lui Saeros nu i-a 
păsat de sclipirea aceasta prevestitoare, ci i-a întors 
privirea cu dispreţ, zicând astfel ca toţi să audă: 

— Dacă bărbaţii din Hithlum arată atât de sălbatici şi de 
fioroşi, ce soi or fi femeile din ţara aia? Umblă precum 
ciutele, cu trupurile acoperite doar de păr? 

Atunci Turin a luat o carafă de pe masă şi i-a aruncat-o în 
faţă lui Saeros, care s-a prăvălit pe spate, lovindu-se rău de 
tot; Turin a scos sabia şi s-ar fi repezit la el, dacă nu l-ar fi 
oprit Mablung Vânătorul, care şedea lângă el. Saeros s-a 
ridicat de jos, a scuipat sânge pe masă şi a vorbit printre 
buzele sparte: 

— Cât o să-l mai găzduim aici pe woseul ăsta al pădurii? 
Cine-i stăpân aici în astă-seară? Pravila regească nu-i 
blândă cu aceia care-i atacă pe seniori în sala tronului; iar 
pentru cei care scot sabia aici, surghiunul este soarta cea 
mai uşoară. În afara zidurilor sunt gata să-ţi răspund la 
zădărâre, Woseule al pădurii! 9 

Dar când Turin a văzut sângele de pe masă, chipul i-a 
devenit ca de piatră; s-a smuls din strânsoarea lui Mablung 
şi a părăsit sala fără un cuvânt. 

— Ce streche te-a apucat în astă-seară? l-a întrebat 
Mablung pe Saeros. Pentru răul de-acum pe tine te 
învinovăţesc; şi nu m-ar mira ca Regele să judece că buzele 
tale sparte sunt o dreaptă pedeapsă pentru vorbele-ţi de 
ocară. 

— Dacă ţângăul are a se plânge de ceva, să i-o spună 
Regelui şi s-aştepte dreapta lui judecată, a răspuns Saeros. 
Dar nici o pricină nu îngăduie a se scoate săbiile aicl. În 


afara zidurilor, dacă necioplitul mă întărită, îl scurtez de 
zile. 

— Nu-mi prea vine a crede, nu s-a lăsat Mablung; aş zice 
însă că oricare dintre voi ar cădea răpus, tot mârşav ar fi, o 
faptă potrivită mai curând pentru Angband decât pentru 
Doriath, şi fapta asta ar duce la altele şi mai rele. Şi-aş mai 
zice că în seara asta ne-a atins o umbră de la Miazănoapte. 
Fii cu băgare de seamă, Saeros, fiu al lui Ithilbor, dacă nu 
vrei, în trufia ta, să împlineşti vrerea lui Morgoth, şi adu-ţi 
aminte că eşti un eldar. 

— Nu uit asta, a răspuns Saeros; mânia însă nu şi-a potolit- 
O, iar în timpul nopţii răutatea i-a devenit şi mai aprigă, 
sporindu-i simţământul că fusese nedreptăţit. 

A doua zi dimineaţa, când Turin a plecat din Menegroth ca 
să se întoarcă la hotarul de la miazănoapte, Saeros 1-a 
atacat pe drum, ajungându-l din urmă cu sabia scoasă şi 
scutul prins de braţ. Dar Turin, pe care sălbăticia îl învățase 
să stea cu toate simţurile la pândă, 1-a văzut cu coada 
ochiului şi, ferindu-se într-o parte, şi-a tras iute sabia din 
teacă şi s-a răsucit către vrăjmaşul său. 

— Morwen! a strigat el. Acum cel care te-a batjocorit va 
plăti pentru disprețul său! 

Cu o lovitură a despicat scutul lui Saeros, apoi s-au luptat 
în săbii iuți ca fulgerul. Turin însă avusese dascăli 
neîndurători, încât devenise la fel de sprinten ca un elf şi cu 
mult mai puternic. Curând 1-a dovedit pe Saeros; rănit la 
mâna ce ţinea sabia, Saeros s-a pomenit la mila lui Tuor 
care şi-a pus piciorul pe sabia scăpată de elf. 

— Saeros, ai cale lungă de alergat, a zis Turin. Hainele or 
să te încurce; părul o să-ţi fie de-ajuns. 

Şi dintr-odată, trântindu-1 la pământ, 1-a despuiat de 
veşminte. I-a simţit Saeros forţa neînchipuit de mare şi abia 
atunci i s-a făcut frică. Dar Turin 1-a ridicat de jos. 

— Fugi! i-a strigat el. Fugi! Şi dacă nu fugi iute ca o 
căprioară, o sa simţi în dos ascuţişul săbiei mele. 


A rupt-o la fugă Saeros în pădure, strigând după ajutor; 
Turin însă îl urmărea ca un ogar, şi oricât fugea Saeros de 
tare ori pe căi ocolite, sabia lui Turin era în urma lui, 
îmboldindu-l1 cu vârful. 

Auzindu-i strigătele, mulţi alţii au pornit şi ei pe urmele lui, 
dar numai cei mai iuți de picior izbuteau să se ţină după cei 
doi. Mablung era în frunte, tulburat de gânduri, căci dacă 
zeflemeaua i se păruse nefastă, „răutatea ce se trezeşte 
dimineaţa este prilej de bucurie pentru Morgoth înainte de- 
a se însera”; încă şi mai dureros era că un elf ajunsese de 
ruşine din pricina propriei îndărătnicii, fără ca sămânţa 
zâzaniei să fie desluşită şi judecată. Nimeni nu ştia atunci 
că Saeros îl atacase primul pe Turin şi că l-ar fi ucis fără să 
stea pe gânduri. 

— Opreşte-te, Turin, stai pe loc! a strigat Mablung. Numai 
orcii fac ce faci tu aici, în pădure. 

— Treabă orcească în pădure pentru vorbe orceşti în sala 
tronului! a strigat Turin peste umăr şi iar s-a repezit după 
Saeros. 

Iar elful, strigând deznădăjduit după ajutor şi gândind că 
sfârşitul îi era aproape, fugea de mânca pământul, până 
când, pe neaşteptate, a ajuns la o buză de râpă în fundul 
căreia un pârâu ce se vărsa în Esgalduin curgea printre 
pereţi înalţi de stâncă ai unei strâmtori adânci şi atât de 
late, încât nici o căprioară n-ar fi putut-o trece sărind. Dar 
Saeros, înnebunit de frică, a încercat să sară; piciorul i-a 
alunecat de pe malul celălalt, şi el s-a prăvălit pe spate, 
urlând, şi s-a zdrobit de un bolovan mare ce ieşea din apă. 
Astfel s-a sfârşit viaţa lui în Doriath; şi multă vreme avea 
Mandos să-l ţină în sălile sale. 

Turin s-a uitat la trupul lui rostogolit în pârâu şi în sinea lui 
şi-a zis: „Nebun nefericit! De aici l-aş fi lăsat s-o ia domol 
spre Menegroth. Acum m-a împovărat cu o vină pe care nu 
o meritam.” S-a răsucit şi i-a privit întunecat pe Mablung şi 
pe cei care-l însoțeau; se apropiaseră şi ei de marginea 
prăpastiel. Într-un târziu, Mablung a spus: 


— Mare păcat! Dar acum, Turin, va trebui să te întorci cu 
noi, pentru ca Regele să judece aste fapte. 

— Dacă Regele ar fi drept, m-ar găsi nevinovat, a spus 
Turin. Oare n-a fost acesta unul din sfetnicii lui? De ce şi-ar 
alege un rege drept un suflet ticălos să-i fie prieten? îi 
desfid pravila şi judecata. 

— Neînţelepte vorbe ai spus, i-a zis Mablung, cu toate că-n 
suflet îi era milă de Turin. Nu vreau s-apuci pe calea 
pribegiel. Îţi cer, ca un prieten ce-ţi sunt, să te întorci cu 
mine. Martor am fost, şi sunt şi alţii. Când Regele va afla 
adevărul, poţi să te aştepţi la iertare din partea sa. 

Dar Turin se săturase de sălaşurile elfilor, iar în sufletul 
său se cuibărise teama că va fi aruncat în temniţa, astfel că 
i-a zis lui Mablung: 

— N-am să-ţi dau ascultare. N-am să aştept iertare din 
partea regelui Thingol, fără a fi vinovat; şi voi merge acum 
unde osânda lui nu mă poate ajunge. Alege: fie mă laşi să 
plec, fie mă răpui, daca aşa sună legea voastră. Căci sunteţi 
prea puţini să mă prindeţi viu. 

În ochii lui au citit adevărul spuselor sale, aşa că i s-au dat 
la o parte din cale. 

— O moarte e de-ajuns, a zis Mablung. 

— N-am vrut-o, dar nu o plâng, a mai spus Turin. Fie ca 
Mandos să-l judece cu dreptate, dar, de-o fi să se întoarcă 
vreodată în lumea celor vii, poate se va arăta mai înţelept. 
Rămâneţi cu bine! 

— Eşti liber să pleci, căci asta-ţi este vrerea, i-a zis 
Mablung. Dar nu mă aştept la nimica bun dacă pleci astfel. 
Inima ţi-e întunecată de o umbră. Să nu fie şi mai 
întunecată când ne-om întâlni din nou. 

Turin nu i-a mai răspuns, ci, întorcându-le spatele, s-a 
îndepărtat cu pas iute spre oareunde. 

Se povesteşte că, atunci când Turin nu s-a întors la hotarul 
de miazănoapte a Doriathului şi nici veşti despre el nu s-au 
auzit, Beleg Arcul Puternic a venit el însuşi la Menegroth, 
să-l caute; pe măsură ce auzea ba una, ba alta despre 


faptele şi fuga lui Turin, inima i se îngreuna tot mai mult. 
Curând după aceea, Thingol şi Melian s-au întors acasă, 
câci vara era pe sfârşite; şi când Regele a aflat ce se 
întâmplase, s-a aşezat pe tronul său, în sala cea mare din 
Menegroth, şi-n jurul lui s-au strâns toţi seniorii şi sfetnicii 
din Doriath. 

Veştile au fost răsucite pe toate feţele şi răspovestite, până 
la ultimele cuvinte de despărţire ale lui Turin; într-un 
târziu, Thingol a oftat şi a spus: 

— Vai şi-amar! Cum s-a putut furişa umbra asta în regatul 
meu? Credincios şi înţelept îl credeam pe Saeros; de-ar trăi, 
ar simţi mânia mea, căci sfruntarea lui a fost mârşavă, şi pe 
el îl socotesc vinovat pentru cele petrecute aici în sală. Până 
aici, pe Turin îl iert. Dar ruşinarea lui Saeros şi hărţuirea 
care i-a adus moartea au fost păcate mai mari decât ocara 
pe care i-a adus-o el lui Turin, şi peste ele nu pot trece. Ele 
arată o inimă crudă şi trufie. Thingol a tăcut, apoi a vorbit 
din nou, cu glas plin de tristeţe: Un fiu vitreg 
nerecunoscător, un om prea trufaş pentru rangul lui. Cum 
să mai găzduiesc pe cineva care mă batjocoreşte şi-mi 
nesocoteşte pravila, cum să iert pe cineva care nu se 
căieşte? Astfel că îl voi izgoni pe Turin, fiul lui Hurin, din 
regatul Doriath. De va căuta să intre aici, în faţa mea să fie 
adus, să-l judec; şi până nu-şi va cere iertare în genunchi, 
la picioarele mele, nu-l mai privesc drept fiu. Dacă cineva 
aici de faţă socoteşte că n-am judecat cu dreptate, să 
vorbească. 

S-a lăsat tăcerea în sală, şi Thingol şi-a înălţat mâna, 
pentru a consfinţi osânda. Dar în acea clipă Beleg s-a 
năpustit în sală şi a strigat: 

— Domnia ta, mai pot vorbi? 

— Vii târziu, a spus regele. N-ai fost poftit odată cu 
ceilalţi? 

— Aşa e, domnia ta, a răspuns Beleg, dar a trebuit să 
zăbovesc pe drum încoace. Am căutat pe cineva pe care-l 


cunosc de mult. lată că am adus cu mine un martor care 
trebuie ascultat ce are de spus, înainte să dai osânda. 

— "Toţi cei care au avut ceva de spus au fost chemaţi aici, a 
zis Regele. Ce-ar putea spune martorul tău, care să aibă 
mai multă greutate decât cei pe care i-am ascultat până 
acum? 

— Singur vei judeca, după ce-l vei fi auzit, a răspuns 
Beleg. Dacă sunt demn de graţia domniei tale, îngăduie-i să 
vorbească. 

— O fac pentru tine, s-a înduplecat Regele. 

Atunci Beleg a ieşit şi s-a întors cu fecioara Nellas, care 
sălăşluia în pădure şi care nu păşea niciodată în 
Menegroth; s-a înspăimântat ea văzând sala aceea uriaşă, 
cu pilaştri şi cu tavanul de piatră, şi văzând toţi ochii aceia 
îndreptaţi asupra ei. lar când Thingol a poftit-o să 
vorbească, ea a zis: 

— Domnia ta, şedeam într-un copac... dar glasul i-a 
tremurat, căci se pierduse cu firea în faţa Regelui, şi n-a 
mai putut vorbi. 

— Au mai făcut-o şi alţii, a zâmbit Regele, dar n-au simţit 
nevoia să mi se destăinuie. 

— Aşa e, a spus fata. Zâmbetul Regelui îi dădea curaj. 
Chiar şi Luthien a stat! Tocmai la ea mă gândeam în 
dimineaţa cu pricina, şi la Beren Omul. 

Thingol n-a scos un cuvânt; zâmbetul i s-a şters de pe chip. 
Aştepta ca Nellas să vorbească mai departe. 

— Căci Turin îmi amintea de Beren, a spus ea în sfârşit. 
Sunt înrudiţi, aşa mi s-a spus, unii bagă de seamă acest 
lucru - cei care privesc cu luare-aminte. 

Regele îşi pierdea răbdarea. 

— Aşa o fi, a zis el. Dar Turin, fiul lui Hurin, a plecat în 
semn de dispreţ faţă de mine şi nu-l vei mai vedea ca să ştii 
cu cine se-nrudeşte. Căci acum îi voi rosti osânda. 

— Domnia ta! a strigat fata. Fii îngăduitor cu mine şi lasă- 
mă să vorbesc mai întâi. Stăteam într-un copac, să-l văd pe 
Turin cum pleacă; şi l-am văzut pe Saeros ivindu-se din 


pădure cu sabie şi scut şi năpustindu-se pe neaşteptate 
asupra lui Turin. 

La aceste vorbe, sala s-a umplut de murmur; Regele şi-a 
înălţat mâna şi a spus: 

— Îmi aduci veşti mai tulburătoare decât mi-am închipuit. 
Ai grijă ce-mi spui; pentru că aici te găseşti într-o sală de 
judecată. 

— Aşa mi-a zis şi Beleg, a răspuns ea, şi numai de aceea 
am îndrăznit să vin, pentru ca Turin să nu fie judecat cu 
nedreptate. E viteaz, dar şi îndurător. Stăpâne, s-au luptat 
cei doi până când Turin 1-a lăsat pe Saeros şi fără sabie, şi 
fără scut; dar nu l-a răpus. Şi de aceea gândesc că nui-a 
dorit moartea. Dacă Saeros a fost umilit, umilire a şi 
meritat. 

— Eu judec faptele, a spus Thingol. Dar ceea ce mi-ai zis 
va atârna greu în balanţă. 

Regele a descusut-o pe Nellas cu de-amănuntul; în cele din 
urmă s-a întors spre Mablung: 

— Ciudat îmi pare că Turin nu ţi-a vorbit despre toate 
astea. 

— Şi totuşi n-a făcut-o, s-a apărat Mablung. De mi-ar fi zis, 
altele mi-ar fi fost cuvintele la despărţire. 

— Şi alta îmi va fi hotărârea acum, a spus Thingol. 
Ascultaţi! îl iert pe Turin de orice păcat, socotind că a fost 
nedreptăţit şi zădărât. Şi întrucât cu adevărat unul dintre 
sfetnicii mei - cum a zis şi lurin - a fost cel care s-a purtat 
astfel cu el, nu trebuie să-şi mai ceară el iertare, ci eu o să-i 
cer să mă ierte, oriunde s-ar afla; şi-l voi ruga să se 
întoarcă în casa mea, cu cinstirea ce i se cuvine. 

După ce Regele a rostit aceste cuvinte, Nellas a izbucnit în 
plâns. 

— Unde poate fi găsit? a întrebat ea. A plecat din ţara 
noastră, şi lumea e mare. 

— Îl vom căuta, a zis Thingol. 

S-a ridicat Regele de pe tron, iar Beleg a luat-o pe Nellas 
şi a însoţit-o afară din Menegroth. 


— Nu plânge, a rugat-o el. Căci dacă Turin mai e în viaţă 
ori pribegeşte prin lumea largă, eu îl voi găsi, chiar dacă 
toţi ceilalţi vor da greş. 

A doua zi, Beleg s-a înfăţişat la Thingol şi Melian, iar 
Regele i-a spus: 

— Dă-mi un sfat, Beleg, căci sunt tare îndurerat. L-am 
primit pe fiul lui Hurin drept fiu al meu, şi aşa va rămâne, 
fără doar dacă se întoarce Hurin dintre umbre să-mi ceară 
înapoi ce-i al său. Nu vreau să umble vorba că l-aş fi alungat 
pe nedrept pe Turin în sălbăticie; bucuros l-aş primi înapoi 
pentru că mi-a fost tare drag. 

Atunci Beleg i-a zis: 

— Îl voi căuta pe Turin până-l1 voi găsi şi, de-oi putea, îl voi 
aduce înapoi în Menegroth; şi mie mi-e drag. 

A plecat Beleg; în lungul şi-n latul Beleriandului a căutat în 
zadar să afle veşti despre Turin, şi multe primejdii a- 
nfruntat; astfel a trecut iarna, apoi şi primăvara. 

Turin printre proscrişi. 

Povestea se întoarce acum din nou la Turin. Crezându-se 
un proscris căruia regele avea să-i ia urma, lurin nu s-a mai 
dus la Beleg, la hotarul de la miazănoapte, ci s-a îndreptat 
spre apus şi, ieşind în taină din Regatul Străjuit, a pătruns 
în ţinuturile împădurite aflate la miazăzi de TeigliN. Înainte 
de bătălia Nirnaeth, acolo-şi avuseseră nenumărați oameni 
gospodăriile, risipite care-ncotro; cei mai mulţi dintre ei 
ţineau de poporul lui Haleth, dar nu aveau nici un stăpân. 
Ca să-şi ducă zilele, vânau, creşteau porci pe lângă casă şi 
plugăreau poieni în păduri, pe care apoi le înconjurau cu 
garduri, să le ferească de sălbăticiuni. Puţini mai 
rămăseseră dintre ei, ceilalţi pierind răpuşi ori fugind în 
Brethil, şi toată acea regiune trăia cu spaima de orei şi de 
proscrişi. Căci în acele vremi de prăpăd, oameni ajunşi fără 
adăpost şi deznădăjduiţi o apucau unde vedeau cu ochii: 
erau cei care scăpaseră din bătălii şi înfrângeri, ori fuseseră 
alungaţi de pe pământurile pustiite; alţii fugiseră în 
sălbăticie din pricina nelegiuirilor. Se hrăneau din ce vânau 


şi din ce izbuteau să culeagă din pădure; dar iarna, muşcaţi 
de colții foamei, deveneau ca lupii de sângeroşi, iar cei care 
încă îşi apărau avuturile se temeau cumplit de ei şi-i 
numeau gaurwaithi, adică oamenii-lupi. Vreo cincizeci din 
aceşti oameni se uniseră într-o bandă care pribegea prin 
pădurile aflate dincolo de hotarele apusene ale Doriathului; 
sălăşluitorii acelor meleaguri îi urau aproape la fel de mult 
ca pe orei, şi asta pentru că unii proscrişi îşi aveau sufletele 
încrâncenate, duşmănindu-şi semenii. Cel mai neîndurător 
dintre ei era unul pe nume Androg, gonit din Dor-lomin 
pentru că ucisese o femeie; mai erau câţiva veniţi din 
acelaşi ţinut, bătrânul Algund, cel mai împovărat de ani 
dintre ei, care fugise din Nirnaeth, şi Forweg, cum singur 
se numise, căpetenia cetei, un bărbat cu păr bălai şi ochi 
scăpărători care iscodeau în toate părţile, mătăhălos şi 
îndrăzneţ, dar care se îndepărtase mult de felul de-a fi al 
edainilor din poporul lui Hador. Deveniseră cu toţii 
prevăzători, mereu puneau pe câte unul dintre ei de strajă, 
şi când umblau, şi când se odihneau; astfel că au prins iute 
de veste că Turin se apropiase de bârlogul lor. I-au luat 
urma şi l-au împresurat; dintr-odată, când Turin a ajuns 
într-o poiană, lângă un pârâu, s-a pomenit în mijlocul unui 
cerc de oameni care-şi încordaseră arcurile şi-şi scoseseră 
săbiile din teci. 

Turin s-a oprit locului, dar nu dădea semn că i-ar fi fost 
frică. 

— Cine sunteţi? a întrebat el. Credeam că numai orcii îi 
atacă pe oameni; dar văd că am greşit. 

— Amarnic ai să te căieşti pentru greşeala asta, a zis 
Forweg; aici sunt locurile noastre de sălăşluire şi nu lăsăm 
pe nimeni să se apropie. Drept pedeapsă pentru cel care-o 
face, îi luăm viaţa, fără doar dacă are cum să şi-o 
răscumpere. 

Turin a izbucnit în râs, auzind acestea. 

— N-o să vă alegeţi cu nici o răscumpărare de la unul ca 
mine, proscris şi surghiunit. N-aveţi decât să mă scotociţi 


când oi fi mort, dar vă va costa foarte scump dacă vreţi să 
vedeţi de-am spus adevărul ori nu. 

Moartea însă părea să-i fie aproape, cu toate săgețile 
acelea puse în arcuri, aşteptând doar o vorbă de la 
căpetenie; şi niciunul dintre vrăjmaşi nu stătea îndeajuns de 
aproape ca, dintr-un salt, Turin să-l poată răpune cu sabia. 
Dar zărind nişte pietre chiar la picioarele sale, pe malul 
pârâiaşului, el s-a aplecat dintr-odată; în aceeaşi clipă, unul 
dintre bărbaţi, mâniat de vorbele lui Turin, a tras o săgeată. 
Numai că aceasta a zburat peste capul lui Turin care, în 
clipa următoare, a sărit în picioare, aruncând o piatră drept 
în arcaş, nimerindu-l din plin; arcaşul s-a prăvălit la 
pământ cu ţeasta crăpată. 

— V-aş putea fi mult mai de folos viu, în locul 
nenorocosului ăstuia, a zis Turin; răsucindu-se spre 
Forweg, a adăugat: Dacă tu eşti căpetenia, n-ar trebui să le 
îngădui oamenilor tăi să tragă fără poruncă. 

— Nu le îngădui, a zis Forweg; ăsta şi-a primit pedeapsa 
destul de iute. 'Te voi lua pe tine în locul lui, dacă-mi vei da 
mai multă ascultare decât el. 

Doi dintre proscrişi, dintre care unul - Ulrad pe nume - 
era prieten cu cel căzut, au strigat la Forweg, împotrivindu- 
se, şi Ulrad a zis: 

— Ciudat fel de a-ţi câştiga dreptul să intri într-o frăţie, 
răpunându-l pe unul dintre cei mai buni. 

— Nu fără temei, a spus Turin. Dar veniţi! O să vă ţin piept 
la amândoi o dată, ne batem în arme, dacă vreţi, ori ne 
luăm la trântă; atunci o să vedeţi dacă-s potrivit să iau locul 
unuia din cei mai buni de-ai voştri. 

Din doi paşi a fost lângă ei; dar Ulrad s-a tras îndărăt, 
nevrând să lupte. Celălalt şi-a aruncat arcul la pământ şi 1-a 
măsurat pe Turin din cap până-n picioare; Androg era omul 
ăsta, din Dor-lomin de loc. 

— Nu mă pot măsura cu tine, a zis el în cele din urmă, 
clătinând din cap. Şi nu gândesc că-i vreunul printre noi s-o 
facă. Din partea mea, ni te poţi alătura. Dar nu-ş' ce mi se 


pare ciudat la tine; eşti un om primejdios. Cum zici că te 
cheamă? 

— Neithan, Nedreptăţitul, aşa mi-e numele, a zis Turin, şi 
Neithan i-a rămas mai apoi numele printre proscrişi; dar cu 
toate că le-a spus că fusese nedreptăţit (şi de atunci Turin 
şi-a aplecat urechea la oricine se plângea de nedreptate), n- 
a vrut să le mai zică nimic altceva legat de viaţa ori locul lui 
de baştină. Era limpede totuşi pentru ei că odată fusese de 
rang înalt şi că, deşi nu avea altceva la el decât armele, 
acestea erau făcute în fierării elfeşti. N-a trecut mult şi toţi 
au ajuns să-l laude, pentru că era puternic şi viteaz şi se 
descurca mult mai bine în pădure decât ei; aveau încredere 
în el pentru că nu se lăcomea şi nu se gândea în primul 
rând la sine; dar se şi temeau de el, din pricina răbufnirilor 
sale de mânie, pe care arareori le înţelegeaU. În Doriath, 
Turin nu se putea întoarce, ori poate mândria îl oprea să se 
întoarcă. În Nargothrond, după căderea lui Felagund, 
nimeni nu avea cum pătrunde. La micul popor al lui Haleth, 
din Brethil, nu găsea de cuviinţă să se ducă; iar în Dor- 
lomin nu îndrăznea, căci ţinutul era împresurat din toate 
părţile şi un om singur nu avea nădejde, la acea vreme, să 
poată răzbate prin trecătorile Munţilor Umbrei - aşa 
gândea Turin. Aşa că a rămas cu proscrişii, pentru că îi 
venea mai uşor să îndure sălbăticia în tovărăşia altor 
oameni. lar pentru că dorea să trăiască şi nu putea să fie 
tot timpul în sfadă cu ei, nu făcea mai nimic să-i abată de la 
fărădelegile pe care le puneau la cale. Uneori însă mila şi 
ruşinea se deşteptau în el, şi atunci mânia ce-l cuprindea 
se dovedea primejdioasă. Astfel a trăit el până la sfârşitul 
acelui an, şi a îndurat frigul şi foamea din timpul iernii, 
până ce-a venit Dezmorţirea şi apoi o primăvară minunată. 

Aşa cum s-a mai povestit, în pădurile de la miazăzi de 
Teiglin se mai găseau câteva gospodării ale unor oameni 
care se dovedeau pe cât de temerari, pe atât de 
prevăzători, mai cu seamă că erau puţini la număr. Nu-i 
aveau câtuşi de puţin la inimă pe proscrişi şi nu le era milă 


de ei, cu toate acestea, în iernile crunte, se lipseau de 
merindele ce le prisoseau şi le aşezau în locuri unde 
bănuiau ei că oamenii-lupi le vor putea găsi; astfel 
nădăjduiau să se pună la adăpost de atacurile cetelor de 
flămânzi. Dar mai curând le arătau recunoştinţa păsările şi 
sălbăticiunile, decât proscrişii de care îi apărau câinii şi 
gardurile. Căci pământurile le erau împrejmuite cu garduri 
de scaieţi înalte şi dese, iar în jurul caselor săpaseră şanţuri 
şi ridicaseră palisade; de la o gospodărie la alta bătuseră 
poteci şi, când aveau nevoie de ajutorul vecinilor, suflau din 
corni. 

Dar când venea primăvara, pentru gaurwaithi era 
primejdios să se apropie prea mult de casele Pădurenilor 
care puteau să se strângă şi ei în cete şi să-i vâneze. Lucru 
ce-l făcea pe Turin să se întrebe mirat de ce oare Forweg 
nu-şi ducea fârtaţii din locurile celea. Doar la miazăzi, unde 
nu se mai afla picior de om, ar fi găsit şi hrană mai multă, şi 
sălbăticiunI. Într-o bună zi, Turin nu i-a mai văzut pe 
Forweg şi pe prietenul său Androg; când a întrebat unde se 
duseseră, fârtaţii au râs. 

— Au ei treburile lor, aşa cred, a răspuns Ulrad. N-or să 
lipsească mult, şi-atunci o s-o luăm cu toţii din loc. Poate că 
în grabă; mare noroc de n-or veni cu tot stupul după ei. 

Soarele strălucea, frunzele tinere erau de-un verde crud; 
sătul până-n gât de tabăra sărăcăcioasă a proscrişilor, Turin 
a pornit de unul singur prin pădure. Fără să vrea, gândurile 
i s-au întors la Regatul Ascuns şi i se părea că aude numele 
florilor din Doriath ca nişte ecouri ale unei limbi străvechi, 
aproape uitate. Dar pe neaşteptate chiar a auzit ţipete şi 
dintr-un aluniş numai ce a văzut ieşind în fugă o femeie 
tânără, cu hainele toate sfâşiate de spini; atât de 
înspăimântata era, încât s-a împiedicat şi a căzut la pământ. 
Dintr-un salt, Turin a şi ajuns la desiş şi, scoțând sabia, a 
înfipt-o fără să stea pe gânduri într-un bărbat care se 
repezise dintre copaci pe urmele femeii; dar în aceeaşi clipă 


a văzut că omul pe care-l răpusese nu era altul decât 
Forweg. 

Şi cum stătea el şi se uita uluit la sângele ce se scurgea în 
iarbă, din aluniş a ieşit Androg. S-a oprit locului la fel de 
uluit. 

— Rea treabă, Neithan! a strigat el, scoțând sabia. 

Dar Turin 1-a privit cu ochi de gheaţă şi 1-a întrebat: 

— Ei? Unde-s orcii? Să-nţeleg că le-aţi luat-o înainte ca s-o 
ajutaţi pe femeie? 

— Orei? a pufnit Androg. Neghiobule! Şi mai zici că eşti 
proscris. Singura pravilă a proscrişilor sunt nevoile lor. 
Vezi-ţi de-ale tale, Neithan, şi lasă-ne pe noi să ne vedem 
de-ale noastre. 

— Aşa voi face, a zis Turin. Dar azi potecile noastre s-au 
încrucişat. Ori mi-o laşi pe femeia asta, ori te trimit alături 
de Forweg. 

Androg a izbucnit în râs. 

— Dacă aşa voieşti, aşa să fie, a spus el. Singur nu-ţi pot 
ţine piept; dar fârtaţii n-or să privească răpunerea noastră 
cu ochi buni. 

Atunci femeia s-a ridicat în picioare şi şi-a pus o mână pe 
braţul lui Turin. S-a uitat la sânge, apoi la Turin, şi-n ochii ei 
se citea că era bucuroasă de ceea ce vedea. 

— Omoară-l, domnul meu! a zis ea. Omoară-l şi pe el! Şi- 
apoi vino cu mine. Dacă le aduci capetele, Larnach, tatăl 
meu, se va bucura. Pentru două „capete de lupi” i-a 
răsplătit pe oameni cu prisosinţă. 

Dar Turin 1-a întrebat pe Androg: 

— Cât e până la casa ei? 

— Vreo milă şi ceva, a răspuns acesta; gospodăria aia 
împrejmuita, care se vede colo. Femeia ieşise de una 
singură. 

— Du-te iute înapoi, s-a întors Turin către femeie. Spune-i 
tatălui tău să te păzească mai bine. Dar nu-mi voi scurta de 
cap fârtaţii ca să-i câştig bunăvoința ori să fiu răsplătit. 
Apoi, băgând sabia în teacă, i-a zis lui Androg: Vino! Ne vom 


întoarce la ai noştri. Dar de vrei să-ţi îngropi căpetenia, o 
vei face de unul singur. Şi cât mai iute, să nu ne pomenim 
că se dă alarma. Adu-i şi armele! 

Şi cu aceste vorbe Turin şi-a văzut de drumul său. Androg 
s-a uitat în urma lui încruntat, ca şi când se străduia să 
dezlege o ghicitoare. 

Întorcându-se la bârlogul proscrişilor, Turin i-a găsit 
cuprinşi de neastâmpăr şi nelinişte; stătuseră prea mult 
într-un singur loc, prea aproape de gospodăriile bine 
păzite, şi-acum cârteau între ei împotriva lui Forweg. 

— Se joacă cu focul pe pielea noastră, ziceau ei; or să 
plătească alţii pentru plăcerile lui. 

— Atunci alegeţi-vă o căpetenie nouă! a zis Turin, oprindu- 
se în faţa lor. Forweg nu vă mai poate conduce; e mort. 

— De unde ştii? a vrut să afle Ulrad. Ai căutat miere în 
acelaşi stup? L-au înţepat albinele? 

— Nu, a răspuns Turin. O singură înţepătură a fost de- 
ajuns. Eu l-am răpus. Dar l-am cruțat pe Androg, care o să 
fie aici în curând. 

Apoi le-a povestit tot ce se întâmplase, având numai 
cuvinte de ocară pentru toţi cei care făceau asemenea lui 
Forweg; încă nu terminase ce avea de spus, când s-a întors 
şi Androg, aducând armele fostei lor căpetenii. 

— Vezi, Neithan! a strigat el. N-a dat nimeni alarma. Poate 
că femeia gândeşte că te va întâlni oarecândva. 

— Dacă mă iei peste picior, a spus Turin, o să-mi pară rău 
că nu i-am dat scăfârlia ta. Hai, îndrugă-ţi povestea, dar nu 
te lungi cu vorba. 

Androg le-a zis cele petrecute, fără să se abată prea mult 
de la adevăr. 

— Acum stau şi mă-ntreb ce treabă avea Neithan prin 
locurile alea, a spus ella urmă. Alta decât a noastră, aş zice 
eu. Căci atunci când am apărut eu, Forweg zăcea mort de 
mâna lui. Tare i-a mai plăcut femeii ce vedea şi l-a chemat 
cu ea pe Neithan, cerând capetele noastre drept preţ 
pentru a-i deveni femeie. Dar Turin n-o dorea pe femeie şi i- 


a zis să-şi ia tălpăşiţa de-acolo. Aşa că ce-o fi avut de 
împărţit cu căpitanul nostru, nu pot pricepe. Mi-a lăsat 
capul pe umeri şi pentru asta-i sunt recunoscător, dar nu 
mă dumiresc. 

— Atunci nu te mai cred că te tragi din Poporul lui Hador, 
1-a înfruntat Turin. Mai curând eşti dintr-ai lui Uldor 
Blestematul şi-ar trebui să te duci să slujeşti în Angband. 
Dar acum ascultaţi-mă bine! a strigat Turin ca să-l audă 
toţi. Vă pun să alegeţi. Ori mă luaţi drept căpetenie în locul 
lui Forweg, ori mă lăsaţi să plec. Ori conduc frăţia de-acum 
încolo, ori o părăsesc. Dar de vreţi să mă răpuneţi, daţi-i 
bătaie! Mă lupt cu voi toţi până cad mort - ori cădeţi voi. 

Auzindu-1, mulţi bărbaţi au pus mâna pe arme, dar 
Androg le-a strigat: 

— Nu! Capul cruțat nu-i chiar prost. Dacă ne luptăm, mai 
mulţi de unul or să piară fără rost, înainte să apucăm să-l 
răpunem pe cel mai bun dintre noi. 

Apoi a izbucnit în râs. 

— Aşa a fost şi când ni s-a alăturat. Ucide ca să-şi facă loc. 
Dacă a dovedit prima dată că a avut dreptate, la fel poate să 
se întâmple şi acum; şi poate că ne va duce spre o soartă 
mai bună decât aceea de a răscoli prin bălegarul altora. 

— Cel mai bun dintre noi, a zis şi bătrânul Algund. A fost o 
vreme când şi noi am fi făcut la fel, dacă am fi îndrăznit; dar 
de-atunci multe am dat uitării. Poate că până la urmă ne va 
duce înapoi la casele noastre. 

La aceste vorbe, un gând i-a venit lui Turin, anume că din 
această ceată mică ar putea să-şi alcătuiască o obşte liberă, 
sub cârmuirea sa. I-a privit pe Algund şi pe Androg şi a zis: 

— La casele voastre, ziceţi voi? înalţi şi friguroşi vă taie 
calea Munţii Umbrei. Dincolo de ei se află neamul lui Uldor, 
iar împrejurul lor oştirile din Angband. Dacă toate acestea 
nu vă înspăimântă pe voi, de şapte ori câte şapte, atunci v- 
aş putea duce până la casele voastre. Dar cât de departe 
am ajunge, înainte să pierim? 

Tăceau cu toţii. lar Turin le-a vorbit din nou: 


— Vreţi să vă fiu căpitan? Atunci vă voi duce mai întâi în 
sălbăticie, departe de locurile de sălăşluire ale oamenilor. 
Poate om da acolo de-o soartă mai bună, poate nu; batăr ne 
vom alege cu mai puţină ură din partea semenilor noştri. 

Atunci toţi cei care se trăgeau din Poporul lui Hador s-au 
strâns în jurul său şi l-au ales drept căpetenie; ceilalţi n-au 
avut încotro, au trebuit şi ei să se supună. Şi fără să mai 
zăbovească, Turin i-a scos din acea ţară.10 

Mulţi soli fuseseră trimişi de Thingol ca să dea de urma lui 
Turin între hotarele Doriathului şi pe meleagurile vecine; 
dar în anul fugii sale l-au căutat zadarnic, căci nimeni nu 
ştia sau nu se gândea că s-ar fi putut alătura proscrişilor şi 
duşmanilor oamenilor. Iar când a venit iarna, s-au întors cu 
toţii, în afară de Beleg. El singur a rămas să-l caute mai 
departe. 

Dar în Dimbar şi de-a lungul hotarelor de la miazănoapte, 
lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. Coiful Dragonului 
nu mai fusese zărit în luptă; se simţea şi lipsa Arcului 
Puternic; au prins astfel curaj servitorii lui Morgoth, care-şi 
sporeau numărul şi se făceau tot mai îndrăzneţi. larna a 
venit şi a trecut, şi, odată cu primăvara, şi-au întețit şi ei 
atacurile: Dimbar a fost cucerit, iar în oamenii din Brethil se 
cuibărise spaima, din pricină că răul ajunsese de-acum 
chiar la hotarele meleagului lor, fără doar de partea dinspre 
miazănoapte. 

Trecuse aproape un an de când fugise Turin, iar Beleg 
încă îl căuta, cu nădejde tot mai mică de a-1 găsi. In 
peregrinările sale a apucat-o spre miazănoapte, unde se 
găsea Trecerea peste Teiglin, dar acolo, auzind veştile rele 
despre o nouă năvală a orcilor dinspre Taur-nu-Fuin, s-a 
întors din drum; întâmplarea a făcut să ajungă la 
gospodăriile Pădurenilor la scurtă vreme după ce Turin 
părăsise acel meleag. De la Pădureni i-a fost dat să audă o 
poveste ciudată. Un om înalt, de stirpe aleasă, ori poate un 
războinic elf - spuneau unii - apăruse în pădure şi-l 


răpusese pe unul dintre gaurwaithi, salvând-o pe fiica lui 
Larnach, pe care aceştia o urmăreau. 

— Mândru mai era, i-a spus lui Beleg fiica lui Larnach, cu 
ochi luminoşi care se fereau să mă privească. Cu toate 
acestea, spunea că oamenii-lupi erau tovarăşii săi şi n-a vrut 
să-l răpună pe altul care stătea acolo şi care îi zicea pe 
nume. Neithan, aşa-i zicea. 

— Poţi să desluşeşti taina asta? 1-a întrebat Larnach pe elf. 

— Pot, din păcate, a răspuns Beleg. Omul despre care-mi 
vorbiţi este cel pe care-l caut. 

Mai mult nu le-a spus el Pădurenilor despre Turin; dar i-a 
prevenit că la hotarul de la miazănoapte se strângea răul. 

— Curând orcii vor năvăli în ţara asta, şi vor fi atât de 
mulţi, încât voi nu veţi putea să le ţineţi piept, le-a spus el. 
Anul ăsta vă veţi pierde fie libertatea, fie viaţa. Duceţi-vă în 
Brethil, cât mai aveţi vreme! 

Apoi Beleg a plecat în mare grabă pe drumul său, căutând 
ascunzişurile proscrişilor şi orice semn care i-ar fi putut 
arăta încotro o apucaseră. Până la urmă a găsit asemenea 
semne; dar Turin se găsea acum la câteva zile depărtare; 
înainta cu repeziciune, temându-se să nu fie urmărit de 
Pădureni, şi folosea toate vicleşugurile pe care le cunoştea 
pentru a zăpăci ori a amăgi pe oricine încerca să se ia după 
ei. Arar rămâneau două nopţi într-o tabără şi lăsau puţine 
urme ale zăbovirii ori înaintării lor. Astfel s-a făcut că până 
şi Beleg i-a căutat în zadar. Luându-se după semne pe care 
le putea desluşi ori după zvonurile despre trecerea 
proscrişilor, aflate de la sălbăticiunile ale căror graiuri le 
înţelegea, Beleg se apropia adesea de ei, dar de câte ori 
ajungea la bârlog, îl găsea părăsit; căci proscrişii puneau de 
strajă dintre ei, zi şi noapte, şi când prindeau de veste 
despre apropierea cuiva, pe loc strângeau tabăra şi o luau 
din loc. 

— Vai şi-amar! striga Beleg. Prea bine l-am deprins pe 
puiul ăsta de om cu tainele pădurii şi ale şesului! Mai că-mi 
vine să cred că urmăresc o ceată de elfi. 


Cât despre proscrişi, ei au înţeles că aveau de-a face cu un 
urmăritor ce nu cunoştea oboseala, pe care nu-l puteau 
vedea, dar de care nici nu se puteau descotorosi cu una cu 
două; şi i-a cuprins neliniştea.11 

Nu mult după aceea, temerile lui Beleg s-au adeverit: orcii 
au trecut râul Brithiach, dar, fiind stăviliţi în înaintarea lor 
de Handir din Brethil şi de toţi cei pe care acesta reuşise 
să-i cheme la arme, orcii au apucat-o spre miazăzi, pe la 
Trecerea peste Teiglin, cu gând să prade tot ce găseau în 
cale. Mulţi dintre Pădureni au urmat sfatul lui Beleg şi şi-au 
trimis soaţele şi copiii să ceară adăpost în Brethil. Astfel au 
scăpat ei şi toţi cei care-i însoțeau, luând-o la timp înaintea 
orcilor, pe la Trecere; dar bărbaţii înarmaţi, care veneau în 
urma lor, s-au pomenit faţă în faţă cu orcii, care i-au biruit. 
Câţiva bărbaţi s-au luptat cu îndârjire şi au izbutit să 
răzbească până în Brethil, dar cei mai mulţi au căzut răpuşi 
ori au fost luaţi în captivitate; după care orcii au ajuns la 
gospodăriile lor şi le-au jefuit şi le-au pârjolit. Fără să mai 
piardă vremea, au apucat-o către apus, căutând Drumul, 
căci acum vroiau să se întoarcă pe meleagurile de la 
miazănoapte cât mai repede cu putinţă, dimpreună cu 
prăzile şi cu captivii. 

Numai că iscoadele proscrişilor i-au mirosit la vreme; şi cu 
toate că nu se prea sinchiseau de captivi, tâlhărirea 
Pădurenilor le-a aţâţat lăcomia. Turin gândea că era 
primejdios a se arăta orcilor, înainte de a şti câţi numărau 
aceştia; dar proscrişii n-au vrut să-i dea ascultare - aveau 
trebuinţă de multe lucruri acolo în sălbăticie, iar unora 
dintre ei începuse să le pară rău câ-1 aleseseră pe Turin 
drept căpetenie. Aşa s-a făcut că Turin a pornit înainte, 
luându-şi-l doar pe Orleg drept tovarăş, ca să iscodească 
oastea orcilor; lăsându-l pe Androg drept căpetenie în lipsa 
lui, l-a dăscălit ca în tot acest timp să nu-i lase să se 
răzleţească unii de alţii şi să stea bine ascunşi. 

Oştirea orcilor întrecea cu mult ceata proscrişilor, dar se 
afla pe un meleag unde rareori cutezaseră să vină, şi mai 


ştiau şi că dincolo de Drum se afla Talath Dirnen, Câmpia 
Străjuita, unde stăteau de pază iscoadele din Nargothrond; 
mirosindu-le a primejdie, erau cu ochii-n patru, iar propriile 
lor iscoade se furişau printre copaci, de-o parte şi de alta a 
şirurilor care înaintau. Astfel au dat ei peste Tiirin şi Orleg, 
când trei iscoade s-au împiedicat de cei doi pitiţi la pândă; 
şi cu toate că doi dintre orei au căzut răpuşi, al treilea a 
scăpat fugind, şi-n timp ce fugea a strigat Golug! Golug! 
Aşa-i numeau ei pe noldori. Pe neaşteptate, pădurea s-a 
umplut de orei, împrăştiaţi peste tot, aproape neauziţi, 
amuşinând în lung şi-n lat. Văzând că aveau puţină nădejde 
să scape, Turin s-a gândit că măcar să-i amăgească şi să-i 
îndepărteze de bârlogul alor săi; înțelegând din strigătul 
orcului că aceştia se temeau de iscoadele din Nargothrond, 
a rupt-o la fugă împreună cu Orleg, spre apus. Hăitaşii s-au 
luat de îndată după ei, până când, tot cătând şi ferindu-se 
din calea lor, Turin şi Orleg au ieşit din pădure; acolo au 
fost de îndată zăriţi şi, tocmai când să treacă Drumul, Orleg 
a căzut doborât de nenumărate săgeți. Turin însă a scăpat 
mulţumită cămăşii de zale elfeşti şi a fugit de unul singur în 
sălbăticiile de dincolo de Drum. lute şi viclean cum era, a 
izbutit să-i ducă de nas pe duşmani, adâncindu-se într-un 
meleag ce-i era străin. lar orcii, care se temeau să nu-i 
stârnească pe elfii din Nargothrond, i-au răpus pe captivi şi 
au pornit în grabă spre Miazănoapte. 

După ce-au trecut trei zile fără ca Turin şi Orleg să se 
întoarcă, unii proscrişi au vrut să iasă din peştera în care 
stătuseră ascunşi; dar Androg nu i-a lăsat. Şi tocmai când 
se sfădeau ei din această pricină, numai ce se iveşte în faţa 
lor o arătare cenuşie. Beleg îi descoperise în cele din urmă. 
S-a apropiat fără să aibă vreo armă la el, cu palmele 
întoarse spre ei; dar ei au sărit cuprinşi de teamă, iar 
Androg, venind pe la spate, a aruncat în jurul lui un laţ şi a 
smucit, legându-i astfel braţele. 

— Dacă n-aveţi poftă de oaspeţi, ar trebui să vă păziţi mai 
bine, a zis Beleg. De ce mă primiţi astfel? Eu vin ca un 


prieten, ca să-mi caut prietenul. Am auzit că voi îi ziceţi 
Neithan. 

— Nu-i aici, a spus Ulrad. Dar cum se face că-i ştii numele? 
Doar nu ne-ai iscodit? 

— Ba ne-a iscodit, şi-ncă de mult, a zis Androg. Asta-i 
umbra care s-a ţinut după noi. Acum poate vom afla care-s 
adevăratele lui gânduri. 

Apoi le-a cerut ortacilor săi să-l lege pe Beleg de-un 
copac, lângă peşteră; şi după ce l-au legat fedeleş de mâini 
şi de picioare, l-au luat la întrebări. Dar la toate întrebările 
lor, Beleg dădea un singur răspuns: 

— Prieten i-am fost lui Neithan ăsta, de când l-am întâlnit 
prima oară în codru, era pe-atunci un copilandrU. Îl caut cu 
iubire, pentru a-i aduce veşti bune. 

— Să-l ucidem, să scăpăm de iscodirile sale, a izbucnit 
mânios Androg, uitându-se la arcul cel mare al lui Beleg şi 
râvnind la el, căci el însuşi era arcaş. 

Dar câţiva mai cu suflet i s-au împotrivit, iar Algund i-a 
spus: 

— Căpitanul o să se întoarcă; şi-atunci o să te căieşti dacă 
o afla că l-ai lăsat şi fără prieten şi fără veştile cele bune. 

— Nu-mi vine a crede în povestea elfului ăstuia, a zis 
Androg. E-o iscoadă de-a Regelui din Doriath. Dar dacă are 
cu adevărat veşti, ni le va spune nouă; iar noi vom judeca 
dacă ele sunt destulă pricină pentru a-l lăsa în viaţă. 

— Îl voi aştepta pe căpitanul vostru, a spus Beleg. 

— Acolo ai să rămâi, până vorbeşti, l-a ameninţat Androg. 

Apoi, întărâtaţi de Androg, proscrişii l-au lăsat pe Beleg 
legat de copac, fără hrană ori apă, iar ei s-au aşezat în 
preajma lui, ca să mănânce şi să bea; dar el nu a mai scos 
nici un cuvânt. Şi au mai trecut două zile şi două nopţi, în 
acelaşi fel, şi proscrişii au fost cuprinşi de teamă şi totodată 
de mânie, şi tare ar fi vrut să plece de acolo; mulţi se arătau 
dornici să-l omoare pe elf. La lăsarea nopţii, s-au strâns cu 
toţii în jurul lui şi Ulrad a adus un tăciune aprins din focul 
mic ce ardea în gura peşterii. Dar chiar în clipa aceea s-a 


întors Turin. Apropiindu-se încet, după cum îi era obiceiul, 
s-a oprit în umbrele din spatele cercului de oameni şi, în 
lumina tăciunelui, a văzut chipul supt al lui Beleg. 

Parcă l-a lovit o săgeată în acea clipă şi, ca şi când o 
gheaţă s-ar fi topit brusc, lacrimi de mult înfrânate i-au 
umplut ochii. S-a repezit la copac. 

— Beleg! Beleg! a strigat el. Cum ai ajuns aici? Şi de ce 
eşti legat astfel? 

De îndată a tăiat frânghia ce-l pironea pe prietenul său şi 
Beleg s-a prăbuşit în faţă, în braţele lui Turin. 

Auzind tot ceea ce avuseseră de spus ciracii săi, mânia şi 
durerea l-au cuprins pe Turin; dar mai întâi s-a îngrijit de 
Beleg. Şi-n timp ce-i ostoia suferinţa cum se pricepea el mai 
bine, s-a gândit la viaţa lui în pădure, şi mânia i s-a 
îndreptat asupra lui însuşi. Adesea străinii care se 
apropiaseră prea mult de bârlogurile proscrişilor fuseseră 
ucişi ori atraşi în capcană, iar el nu-i împiedicase niciodată 
să facă astfel; ba mai mult, nu o dată îi ponegrise pe Regele 
Thingol şi pe Elfii Cenugşii, încât îşi avea şi el partea lui de 
vină dacă aceştia erau socotiți duşmani. 

— Aţi fost cruzi, s-a întors el cu amărăciune spre proscrişi, 
cruzi fără să fie nevoie. Până acum încă n-am chinuit 
niciodată un prizonier; dar pricina pentru asemenea 
purtare orcească este însăşi viaţa pe care o ducem. 
Nelegiuite şi sterpe ne-au fost toate faptele noastre, numai 
la noi ne-am gândit, umplându-ne inimile de ură. 

— Păi, la cine să ne gândim, dacă nu la noi? 1-a luat 
Androg în răspăr. Pe cine să iubim, dacă toţi ne urăsc? 

— Batăr eu unul nu voi mai ridica nicicând mâna împotriva 
elfilor sau a oamenilor, a zis Turin. Angbandul are şi aşa 
destui slujitori. Dacă nu vreţi să juraţi alături de mine, voi 
merge de aici încolo de unul singur. 

Atunci Beleg a deschis ochii şi şi-a înălţat capul. 

— Singur nu! a zis el. Acum pot în sfârşit să-ţi spun veştile 
cele bune. Nu eşti proscris şi Neithan e un nume ce nu ţi se 
potriveşte. Eşti slobozit de orice învinuire ce ţi s-a adus. De 


un an de zile eşti căutat pentru a fi dus înapoi cu cinstire şi 
pentru a-i fi de ajutor regelui. Prea mult timp am simţit 
lipsa Coifului Dragonului. 

Dar Turin nu s-a arătat bucuros la auzul acestor veşti, ci a 
stat îndelung fără să scoată o vorbă; căci cele spuse de 
Beleg readuseseră o umbră în sufletul lui. 

— Să lăsăm noaptea asta să treacă, a zis el într-un târziu. 
Mâine îţi voi spune ce-am hotărât. Dar oricare ar fi 
hotărârea mea, mâine trebuie să părăsim ascunzătoarea 
asta; căci nu toţi cei care ne caută ne vor şi binele. 

— Ba chiar nimeni, a zis Androg, aruncând o privire haină 
lui Beleg. 

A doua zi dimineaţa, Beleg, care, asemenea elfilor din 
strâve chime, se întremase iute de pe urma chinurilor 
îndurate, l-a tras p” Turin deoparte, pentru a-i vorbi între 
patru ochi. 

— Mă aşteptam ca veştile mele să te bucure, i-a zis el. Te 
ve întoarce în Doriath, nu-i aşa? 

Cu cerul şi pământul l-a implorat pe 'Turin să facă astfel; 
dai cu cât stăruia el mai mult, cu atât Turin bătea în 
retragere. Totuş a vrut să afle de la Beleg cu de-amănuntul 
cum îl judecase Thingol. Iar Beleg i-a spus tot ce ştia, şi în 
cele din urmă Iurir a spus: 

— Înţeleg că Mablung s-a dovedit cu adevărat a-mi fi 
prieten aşa cum părea odată? 

— Prietenul adevărului, aş zice eu, a răspuns Beleg, şi 
până li urmă a fost mai bine aşa. Dar, Turin, de ce nui-ai 
spus nimic despre cum te atacase Saeros? Cu totul altfel s- 
ar fi petrecu lucrurile atunci. Şi - a adăugat el, privind la 
bărbaţii întinşi pe jos în gura peşterii - ţi-ai fi ţinut încă la 
rang înalt coiful, n-ai fi căzu atât de jos, ca acum. 

— Aşa o fi, dacă tu numeşti asta cădere, a zis lurin. Aşa o 
fi Dar aşa a fost să fie; vorbele nu-mi ieşeau cu nici un chip 
pe gură în ochii lui am citit dojana, fără să-mi fi pus vreo 
întrebare, pentru o faptă pe care n-o făcusem. Inima mea 
de om a fost mândră, aşk. cum a zis regele elf. Ţi încă mai 


este aşa, Beleg CuthalioN. Încă nu mă lasă să mă întorc în 
Menegroth şi să îndur privirile lor pline de milă şi 
îngăduinţă, ca pentru un băietan iertat pentru năbădăile 
sale, Eu ar trebui să iert, nu să fiu iertat. Şi nu mai sunt 
băietan, ci bărbat, după socoteala seminţiei mele; şi soarta 
m-a făcut să fiu un bărbai neiertător. 

Beleg l-a privit plin de tulburare. 

— Şi-atunci, ce vei face? 

— O să-mi văd de drumul meu în libertate. Asta mi-a 
îngădui! Mablung să fac la despărţire. Şi mă gândesc că 
iertarea lui Thingol nu-i chiar atât de mare, încât să-i încapă 
pe toţi aceşti tovarăşi ai mei întru cădere; nu mă voi 
despărţi de ei acum, dacă ei nu vor să se despartă de minE. 
Îi îndrăgesc în felul meu, câte puţin chiar şi pe cei mai 
netrebnici dintre ei. Sunt din seminţia mea şi-n fiecare zace 
ascuns ceva bun, care ar putea da rod. Cred că-mi vor sta 
alături. 

— Tu priveşti cu alţi ochi decât mine, a spus Beleg. Dacă 
încerci să-i lecuieşti de rău, nu vei izbândi. N-am încredere 
în ei, mai cu seamă în unul dintre ei. 

— Cum poate un elf să-i judece pe oameni? 

— Aşa cum judecă toate faptele, oricine le-ar fi făptuit, a 
răspuns Beleg fără să spună mai mult, aşa că nu i-a vorbit 
despre răutatea lui Androg, din a cărui pricină mai cu 
seamă îndurase el atâtea; înţelegea simţămintele lui Turin 
şi se temea că nu-i va da crezare şi că, spunând prea multe, 
va dăuna vechii lor prietenii, făcându-l pe Turin să se 
întoarcă la nelegiuirile sale. 

— Să-ţi vezi de drum în libertate, Turin, prietene. Ce vrei 
să zici cu asta? 

— Îi voi conduce pe oamenii mei şi mă voi război aşa cum 
cred eu de cuviinţă, a răspuns Turin. Dar ceva tot s-a 
schimbat de-acum în sufletul meu: mă căiesc pentru toate 
loviturile pe care le-am dat, fără doar de cele asupra 
Duşmanului oamenilor şi al elfilor. Şi mai presus de toate, aş 
vrea să te am alături. Rămâi cu mine! 


— De-ar fi să rămân alături de tine, din dragoste aş face-o, 
nu din înţelepciune, a zis Beleg. Inima-mi spune că mai bine 
ar fi să ne înturnăm în Doriath. 

— Eu acolo nu mă duc, orice-ar fi, i-a spus Turin. 

Beleg a încercat încă o dată să-l înduplece să se întoarcă 
şi să-l slujească pe Regele Thingol, spunându-i că de forţa 
şi de vitejia lui era mare nevoie la hotarele de la 
miazănoapte ale Doriathului; i-a spus chiar şi despre cum 
năvăleau orcii, coborând din Taur-nu-Fuin, prin Trecătoarea 
Anach, şi cum pătrundeau în Dimbar. Dar toate vorbele lui 
au fost zadarnice şi în cele din urmă i-a spus: 

— Ai zis că eşti un bărbat neiertător, Turin. Şi aşa eşti, şi 
îndărătnic pe deasupra. Acum e rândul meu. Dacă voieşti cu 
adevărat să-l ai pe Arcul Puternic alături de tine, atunci 
vino în Dimbar, de mă caută; căci eu acolo mă întorc. 

Turin a rămas tăcut, luptându-se cu mândria din el, care 
nu-l lăsa să se întoarcă; şi gândul i-a zburat la anii ce 
trecuseră. Deodată, scuturându-se de gânduri, i-a spus lui 
Beleg: 

— Ai pomenit de fecioara aceea elfa: îi rămân dator pentru 
că mi-a fost martoră tocmai când trebuia; dar nu mi-o 
amintesc. De ce mă urmărea? 

Beleg l-a măsurat cu o privire ciudată. 

— Cum adică, de ce te urmărea? a zis el. Turin, oare chiar 
trăieşti mereu cu sufletul şi cu jumătate din minţile tale în 
altă parte? Doar ai hălăduit ca băietan împreună cu Nellas 
prin pădurile din Doriath. 

— Asta a fost demult. Aşa-mi pare acum copilăria mea, şi 
parcă-i învăluită în ceaţă - nu-mi amintesc decât de casa 
tatălui meu din Dor-lomin. Dar de ce hălăduiam eu cu 
fecioara elfă? 

— Poate ca să deprinzi ceea ce te putea ea învăţa, a 
răspuns Beleg. Vai, vai, vlăstar al oamenilor! Alte suferinţe 
îndură Pământul de Mijloc, nu pe ale tale, iar rănile sale nu 
de arme-s pricinuite. Chiar că încep să cred că elfii şi 


oamenii n-ar trebui să se întâlnească ori să se amestece unii 
cu alţii. 

Fără să spună un cuvânt, Turin l-a privit îndelung pe 
Beleg, ca şi când ar fi vrut să desluşească pe chipul lui 
înţelesul tainic al vorbelor sale. Dar lui Nellas din Doriath 
nu i-a mai fost dat să-l vadă pe Turin, şi umbra lui a părăsit- 
0.12 

Despre Mâm Gnomul. 

După plecarea lui Beleg (asta se întâmpla în a doua vară 
de la fuga lui Turin din Doriath), 13 proscrişii au început s-o 
ducă rău. Ploua când se aşteptau mai puţin, iar orcii, mai 
mulţi decât oricând înainte, veneau de la miazănoapte, de-a 
lungul vechiului Drum spre Miazăzi, trecând râul Teiglin şi 
tulburând toţi codrii de la hotarul apusean al Doriathului. 
Proscrişii nu prea mai aveau unde să se ascundă fără 
teamă, nici măcar răgaz de odihnă nu mai găseau, căci se 
preschimbaseră din vânători în vânat. 

Într-o noapte, pe când stăteau la pândă în întunericul 
neluminat de foc, Turin şi-a cernut în minte viaţa şi şi-a spus 
în sinea lui că nu i-ar fi stricat s-o facă niţel mai bună. 
„Trebuie să găsesc o ascunzătoare ferită de primejdii”, 
gândea el, „şi-acolo să strâng provizii pentru când vor veni 
iarna şi foametea”; astfel că a doua zi şi-a dus oamenii din 
acel loc, mai departe ca niciodată de Teiglin şi de hotarul 
Doriathului. Şi-au mers ei fără odihnă trei zile încheiate, şi 
abia la sfârşitul celei de-a treia s-au oprit la poala apuseană 
a pădurilor din Valea Sirionului. Acolo pământurile erau mai 
uscate şi mai sterpe, căci începeau să urce spre platourile 
acoperite cu iarbă-rea. 

Nu mult după aceea, s-a întâmplat că la ceasul la care 
prinsese să pălească lumina unei zile ploioase, Turin şi 
oamenii săi s-au adăpostit într-un desiş de stejari-de-piatră; 
dincolo de desiş, copacii dispăreau, lăsând locul multor 
bolovani uriaşi, rezemaţi unii de alţii ori prăbuşiţi de-a 
valma. Peste tot tăcerea era stăpâna, nu se auzea decât 
picurul ploii de pe frunze. Dintr-odată, pândarul a scos un 


strigat; sărind în picioare, proscrişii au zărit trei forme 
înglugate şi învelite în mantii cenuşii, care se furişau printre 
bolovani. Fiecare ducea în cârcă un sac greu, dar, în ciuda 
poverilor, se mişcau cu sprinteneală. 

Turin le-a strigat să se oprească, iar oamenii au ţâşnit pe 
urmele lor ca nişte ogari; dar formele şi-au văzut mai 
departe de drum. Şi cu toate că Androg a tras câteva săgeți 
asupra lor, două s-au făcut nevăzute în umbrele serii. A 
treia rămăsese ceva mai în urmă, poate din pricină că era 
mai înceată în mişcări ori mai împovărată decât celelalte; 
curând, proscrişii au ajuns-o şi au trântit-o la pământ, 
pironind-o acolo cu mâinile lor neîndurătoare, cu toate că 
vietatea se zbătea şi muşca asemenea unei sălbăticiuni. 
Apropiindu-se, Turin s-a stropşit la oameni, întrebându-i: 

— Ce-aţi prins acolo? De ce sunteţi atât de fioroşi? E o 
fiinţă bătrână şi mică. Ce rău v-a făcut? 

— Muşcă, i-a răspuns Androg, arătându-şi mâna 
însângerată. E-un orc sau vreo spurcăciune de soiul ăsta. 
Să-l omorâm! 

— O merită din plin, pentru că ne-a dus de nas, a zis altul 
care luase sacul. N-are aici decât rădăcini şi pietriş. 

— Ba uite că are barbă, a zis Turin. E-un gnom, aşa cred. 
Ridicaţi-l şi lăsaţi-l să vorbească. 

Astfel a apărut Mâm în Povestea Copiilor lui Hurin. S-a 
ridicat cu greu în genunchi, la picioarele lui Turin, şi l-a 
rugat să-i cruţe viaţa. 

— Sunt bătrân şi sărac. Sunt un biet gnom, aşa cum ai zis, 
nu-s orc. Mâm este numele meu. Stăpâne, nu-i lăsa să mă 
răpună fără pricină, aşa ca orcii. 

Cu toate că i se făcuse milă de fiinţa asta, Turin i-a zis: 

— Cu adevărat pari sărac, Mâm, cu toate că tare ciudat e 
lucrul ăsta la un gnom; dar îmi vine să cred că noi suntem şi 
mai săraci: oameni fără adăpost şi fără prieteni. Dacă ţi-aş 
spune că nu cruţăm numai din milă, căci la mare ananghie 
suntem, ce ne-ai da drept răscumpărare? 

— Nu ştiu ce v-ar trebui, stăpâne, a zis Mâm prevăzător. 


— La ceasul ăsta, nu mare lucru, i-a răspuns Turin 
uitându-se amărât în jur, în timp ce ploaia îi cădea în ochi. 
Un loc ferit de primejdii, unde să putem dormi şi astfel să 
scăpăm de pădurile astea mustind de apă. Nu mă îndoiesc 
că tu ai un asemenea loc, unde te adăposteşti. 

Mâm s-a codit. 

— Am, numai că nu-l pot da drept răscumpărare. Sunt 
prea bătrân ca să trăiesc sub cerul liber. 

— Te-ai mătorit destul. Androg a făcut un pas înainte, cu 
un cuţit în mâna nevătămată. Pe loc îţi scurtez zilele. 

— Stăpâne! a strigat Mâm înspăimântat peste poate. De- 
mi pierd eu viaţa, s-a dus şi adăpostul vostru; fără Mâm, n-o 
să-l găsiţi în veci. Să-1 dau, mi-e peste poate, dar l-oi 
împărţi cu voi. E mai încăpător acum, decât a fost odată, 
atâţia s-au dus pentru totdeauna. 

Spunând acestea, gnomul s-a pus pe plâns. 

— Îţi cruţ viaţa, Mâm, a hotărât Turin. 

— Măcar până ajungem la bârlogul lui, nu s-a lăsat 
Androg. 

Dar Turin s-a răsucit spre el şi i-a zis: 

— Dacă Mim ne duce la casa lui fără vicleşuguri, şi casa e 
bună, înseamnă că şi-a răscumpărat viaţa; şi nu va fi răpus 
de nici un om care mă urmează pe mine. Jur. 

Atunci Mâm 1-a cuprins pe Turin pe după genunchi şi a 
spus: 

— Mân va fi prietenul tău, stăpâne. Am crezut întâi că eşti 
elf, aşa mi s-a părut după cum ţi-e vorba şi glasul; dar de 
eşti om, cu atât mai bine. Mâm nu-i iubeşte pe elfi. 

— Şi unde, mă rog frumos, e casa aia a ta? a dorit să ştie 
Androg. Dacă e ca Androg s-o împartă cu un gnom, trebuie 
să fie o casă bună. Pentru că lui Androg nu-i plac gnomii. 
Neamul meu venit din Răsărit n-a prea avut lucruri bune de 
povestit despre seminţia asta. 

— Judecă singur după ce vei fi văzut-o, i-a zis Mâm. Numai 
că aveţi nevoie de lumină pe drum, oameni împiedicaţi ce 


sunteţi. Mă duc şi mă-ntorc cât ai clipi, ca să vă călăuzesc 
într-acolo. 

— Nu, nu! a strigat Androg. Doar n-o să-l laşi să facă asta, 
căpitane? N-o să-l mai vezi pe pişicherul ăsta bătrân. 

— Se-ntunecă, a zis Turin. Să zicem că ne lasă ceva drept 
zălog. Tu ce zici, Mâm, rămâne sacul ăsta la noi, cu tot ce-i 
în el? 

Dar la aceste vorbe, gnomul a căzut din nou în genunchi, 
vădit tulburat, şi le-a spus: 

— Dacă Mâm n-ar avea de gând să se întoarcă, nu s-o 
întoarce după un sac plin cu rădăcini. O să mă întorc. 
Lăsaţi-mă să plec! 

— Nu te las, i-a retezat-o Turin. Dacă nu vrei să te desparţi 
de sacul tău, atunci rămâi aici cu el. Poate că, dacă-ţi 
petreci o noapte cu noi sub frunziş, o să ne plângi şi tu de 
milă. 

Dar lui Turin nu-i scăpase, cum nu le scăpase nici 
celorlalţi, că Mâm punea pe povara lui un preţ mult mai 
mare decât părea să merite la o primă vedere. 

L-au dus pe bătrânul gnom la tabăra lor jalnică, şi-n timp 
ce mergeau l-au auzit bolborosind într-un grai ciudat, ce 
părea înăsprit de o ură străveche; dar când i-au legat 
picioarele, Mâm a tăcut dintr-odată. Iar cei care au stat de 
strajă în noaptea aceea l-au văzut cum a şezut tot timpul 
tăcut şi nemişcat ca o stană, doar ochii fără somn îi sclipeau 
cercetând neliniştiţi întunericul. 

Înainte să se crape de ziuă, ploaia a încetat şi vântul a 
tulburat frunzişul. Zorile au venit mai strălucitoare decât în 
multe alte dimineţi din urmă şi suflări uşoare de la Miazăzi 
au limpezit cerul care arăta palid şi senin în aşteptarea 
răsăritului. Mâm continua să şadă neclintit, de-ai fi zis că-i 
mort; căci acum pleoapele lui grele coborâseră peste ochi, 
iar lumina dimineţii îl făcea să apară zbârcit şi sfrijit de 
bătrâneţe. Turin s-a apropiat şi a privit în jos spre el. 

— Acum e destulă lumină, i-a zis el. 


Atunci Mâm a deschis ochii şi a arătat spre legături; iar 
când i le-au scos, s-a stropşit la ei: 

— 'Ţineţi minte ce vă spun, descreieraţilor! Niciodată să 
nu-l legaţi pe-un gnom! N-o să v-o ierte. Nu vreau să mor. 
Dar pentru ce mi-aţi făcut, inima mea clocoteşte. Mă căiesc 
pentru ce v-am făgăduit. 

— Eu nu mă căiesc, i-a întors-o Turin. Mă vei duce la casa 
ta. Până atunci, nu mai vorbim de moarte. Aşa voiesc eu. 

Şi-a aţintit privirile în ochii gnomului, dar acesta nu le-a 
putut îndura; puţini erau cei care puteau înfrunta privirile 
lui Turin când îşi punea în gând ceva ori când era mânios. 
Gnomul şi-a ferit ochii şi s-a ridicat în picioare. 

— Urmează-mă, stăpâne! a zis el. 

— Prea bine! Dar întâi să-ţi mai spun ceva: îţi înţeleg 
mândria. Mai bine mori, decât să mai fi legat vreodată. 

Mâm i-a dus până la locul unde-l prinseseră cu o seară 
înainte şi a arătat spre apus. 

— Acolo-i casa mea! Aş zice că aţi văzut-o adesea, pentru 
că este înaltă. Îi ziceam Sharbhund, înainte ca elfi să fi 
schimbat numele la toate cele. 

Atunci au văzut că gnomul arăta spre Amon Rudh, Dealul 
Pleşuv, al cărui creştet golaş străjuia peste multe leghe ale 
pustiei. 

— L-am zărit, dar niciodată atât de aproape, a zis Androg. 
Ce sălaş neprimejdios se poate găsi acolo? Apă e? Sau orice 
altceva de care avem trebuinţă? îmi vine să cred că-i un 
vicleşug la mijloc. Cine-a pomenit de oameni care se ascund 
pe creştetul unui deal? 

— Uneori e mai bine să priveşti până departe, decât să 
pândeşti de-aproape, a zis Turin. Amon Rudh vede în lung 
şi-n lat. Ei bine, Mâm, voi veni să văd şi eu ce-ai să-mi arăţi. 
Cât ne va lua nouă, oamenilor ăstora împiedicaţi, să 
ajungem acolo? 

— Ziua-ntreagă, până-n înserare, a răspuns Mâm. 

Ceata a pornit spre apus. Turin mergea în frunte, cu Mâm 
lângă el. După ce au ieşit din pădure, au mers cu fereală, 


dar ţinutul era pustiu şi tăcut. Au trecut peste bolovanii 
rostogoliţi şi au început să urce; Amon Rudh se găsea la 
marginea răsăriteană a înaltului podiş cuprins între văile 
Sirionului şi Narogului, iar de la bărăganul pietros de la 
poale, până-n creştet măsura mai bine de o mie de picioare. 
Pe partea sa răsăriteană, clina hârtopită urca încet spre 
crestele înalte, printre pâlcuri de mesteceni şi scoruşi; 
mărăcini vechi de când lumea atârnau din stâncă, 
spânzurați în rădăcinile lor. Spre poale, povârnişurile 
dealului erau împrejmuite cu desişuri de aeglos; dar capul 
cenuşiu şi abrupt nu era acoperit decât de seregonul roşu 
care învelea stâncă.14 în după-amiaza târzie, proscrişii au 
ajuns aproape de poalele dealului. Veneau dinspre 
miazănoapte, aşa-i dusese Mâm; lumina soarelui aflat la 
scăpătat cădea pe creştetul Amon Rudhului, iar sere gonul 
era înflorit. 

— Ia uitaţi-vă! Sus e numai sânge, a strigat Androg. 

— Încă nu, a zis Turin. 

Soarele apunea, lumina dispărea din vâlcele. Dealul se 
semeţea acum înaintea şi deasupra capetelor lor; proscrişii 
se întrebau ce rost avea o călăuza, când ţinta era chiar 
acolo, în faţa ochilor. Dar pe măsură ce urcau ultimele 
povârnişuri abrupte, avându-l pe Mâm în frunte, au băgat 
de seamă că gnomul urma o anumită potecă pe care o 
desluşea după semne tainice sau poate după deprinderi 
străvechi. Ba o lua într-o parte, ba în cealaltă, şi, privind în 
jur, proscrişii vedeau că în dreapta şi-n stânga lor se căscau 
vâlcele şi strungi întunecate, sau că pripoarele se prăvăleau 
în grohotişuri de bolovani mari, iar prăpăstiile şi rupturile 
se ascundeau sub rugi şi mărăcinişuri. Fără călăuză, s-ar fi 
opintit şi s-ar fi căţărat zile întregi, ca să dea de-un drum. 

Într-un târziu au ajuns la o pantă mai abruptă, dar mai 
netedă. Au trecut pe sub umbra unor scoruşi bătrâni, apoi 
prin crânguri de aeglos târâtori: umbrele de-aici erau pline 
de-o aromă dulce.15 Pe neaşteptate, s-au pomenit în faţa 


unui perete de stâncă, drept, neted, înălțându-se mult 
deasupra lor în amurg. 

— Asta-i uşa casei tale? a întrebat Turin. Se spune că 
gnomii iubesc piatra. 

S-a dat mai aproape de Mâm, ca nu cumva gnomul să-i 
păcălească tocmai acum. 

— Nu-i uşa casei, ci poarta ogrăzii, a răspuns Mâm. 

Apoi a luat-o la dreapta, spre piciorul stâncii, şi după 
douăzeci de paşi s-a oprit brusc; Turin a văzut o crăpătură, 
în aşa fel tăiată de mâna cuiva ori de trecerea timpului, 
încât cele două feţe ale peretelui se încălecau, iar între ele 
se găsea o despicătură ce se adâncea în stâncă, înspre 
stânga. Intrarea era acoperită de plante care atârnau 
prinse în spărturile de deasupra, dar înăuntrul 
deschizăturii o potecă de piatră urca abrupt în beznă. Se 
auzea picurând apa, iar aerul era jilaV. Înaintau în şiR. În 
partea de sus, poteca a cotit la dreapta, apoi spre miazăzi, 
scoţându-i printr-un hăţiş de mărăcini, pe un platou verde, 
unde se pierdea în umbre. Ajunseseră la casa lui Mâm, Bar- 
en-Nibin-noeg16, de care numai străvechile poveşti din 
Doriath şi Nargothrond mai aminteau şi pe care nici un om 
n-o văzuse vreodată. Dar noaptea cădea, la răsărit cerul se 
umpluse de stele, încât proscrişii nu-şi puteau da seama ce 
formă avea acest loc ciudat. 

Amon Rudh avea un creştet: un ditamai dealul, ce se 
asemăna cu o căciulă de piatră înaltă, cu vârful teşit şi 
golaŞ. În partea dinspre miazănoapte, din el se desprindea 
un fel de prag, drept şi aproape pătrat, ce nu putea fi văzut 
de joS. În spatele pragului, creştetul dealului arăta ca un 
zid, iar de la marginile sale de la apus şi răsărit porneau în 
jos stânci prăpăstioase. Aici sus se ajungea uşor doar 
dinspre miazănoapte, aşa cum veniseră ei, şi numai cei care 
cunoşteau drumul puteau s-o facă.17 Poteca ce pornea de 
la crăpătură dădea curând într-o pădurice de mesteceni 
pitici care creşteau în jurul unui iaz limpede, adunat într-o 
copaie scobită în stâncă. Iazul îşi primea apa de la un 


pârâiaş izvorând din peretele din spatele pragului, şi printr- 
un canal se vărsa asemenea unui fir alb de tort peste buza 
apuseană a pragului. Dincolo de cortina copacilor, aproape 
de pârâiaş, între două steiuri înalte, se găsea o peşteră. 
Părea o grotă micuță, nimic altceva, cu o intrare joasă 
arcuită şi crăpată; dar dincolo de prag fusese adâncită şi 
sfredelită, mult înăuntrul dealului, de mâinile migăloase ale 
Gnomilor Scundaci, în lungii ani în care vieţuiseră acolo, 
netulburaţi de Elfii Cenugşii din păduri. 

Prin noaptea adâncă, Mâm i-a dus pe proscrişi lângă iazul 
în care, printre umbrele ramurilor de mesteceni, prinseseră 
a se oglindi stelele. La gura peşterii, s-a întors şi a făcut o 
plecăciune în faţa lui Turin. 

— Intraţi, i-a poftit el. Bar-en-Danwedh, Casa 
Răscumpărării; căci astfel se va numi de-acum încolo. 

Turin însă nu s-a lăsat convins cu una cu două. 

— Poate că aşa se va numi. Mai întâi să arunc o privire. 

A intrat împreună cu Mâm, iar ceilalţi, văzându-şi 
căpitanul netemător, i-au urmat, chiar şi Androg, cel care 
avea cel mai puţin încredere în gnom. Curând, întunericul a 
devenit ca de smoală; dar Mâm a bătut din palme şi pe loca 
apărut o luminiţă, venind de după un colţ: dintr-un coridor 
din spatele grotei de la intrare, s-a ivit un alt gnom, 
aducând o torţă mică. 

— Ha! a făcut Androg. Nu l-am nimerit. De-asta m-am 
temut! 

Dar Mâm a schimbat câteva vorbe cu celălalt gnom, în 
graiul acela aspru al lor, şi, pârând mânios ori tulburat de 
cele auzite, s-a repezit spre coridor şi a dispărut. Androg a 
dat să se ia după el. 

— Atacaţi primii! a strigat el. O fi vreun viespar aici, de 
fiinţe din astea; noroc că-s mici. 

— Eu zic că-s numai trei, a spus Turin şi a pornit în urma 
lui Mâm; în spatele lui, proscrişii înaintau bâjbâind şi 
pipăindu-şi drumul cu mâinile pe pereţii aspri. Erau nevoiţi 
s-o ia brusc ba într-o parte, ba în cealaltă, până când, în 


cele din urmă, o lumină palidă a lucit în faţă, şi iată-i ajunşi 
într-o sală mică, dar înaltă, slab luminata de felinare ce 
aninau de lanţuri subţiri atârnând din umbra tavanului. 
Mâm nu era acolo, numai vocea i se auzea şi, luându-se 
după ea, Turin a dat de uşa unei încăperi aflate în partea 
cealaltă a sălii. A privit înăuntru şi l-a văzut pe Mâm 
îngenuncheat pe podea. Lângă el stătea tăcut gnomul cu 
torţa; pe laviţa de piatră lipită de peretele opus zăcea un al 
treilea. 

— Khâm, Khâm, Khâm! se tânguia bătrânul gnom, 
smulgându-şi barba. 

— Văz că nu toate săgețile ţi s-au pierdut în vânt, i-a zis 
Turin lui Androg. Doar că n-ai nimerit unde trebuia. Prea 
uşor te descotoroseşti de săgeți; poate că n-ai să trăieşti 
îndeajuns de mult să apuci să înveţi să fii înţelept. 

Intrând încet, Turin s-a oprit în spatele lui Mâm şi i-a 
vorbit: 

— Care-i necazul, Mâm? Mă pricep cât de cât să 
tămăduiesC. Îţi pot fi de folos? 

Mâm şi-a răsucit capul spre el; în ochi îi ardea o lumină 
roşie. 

— Numai dacă dai timpul înapoi şi apoi reteza mâinile 
crude ale oamenilor tăi, a răspuns el. Acesta e fiul meu, 
străpuns de-o săgeată. Acum nu mai poate vorbi. A murit la 
apusul soarelui. Legăturile voastre m-au împiedicat să-l pot 
tămădui. 

Din nou mila de mult împietrită a năvălit în inima lui Turin, 
asemenea apei din stâncă. 

— Vai, vai! Dacă mi-ar sta în puteri, aş opri din zbor 
săgeata. De-acum, casa aceasta cu adevărat se va numi 
Bar-en-Danwedh, Casa Răscumpărării. De-o fi sau nu să ne 
statornicim aici, eu îţi rămân îndatorat; şi dacă va fi 
vreodată să strâng avere, voi răscumpăra cu aur greu 
moartea fiului tău şi durerea ta, cu toate că aurul nu-ţi va 
mai bucura inima. 


S-a ridicat Mâm şi l-a privit pe Turin îndelunG. Într-un 
târziu a spus: 

— Să fie precum spui! Vorbeşti ca un senior gnom din 
străvechime; şi tare mă minunez. Mi s-a răcorit inima, chiar 
dacă nu e bucuroasă. Eu unul îmi voi plăti răscumpărarea: 
puteţi sălăşlui aici, dacă voiţi. Un singur lucru cer: acela 
care a slobozit săgeata să-şi frângă arcul şi săgețile şi să le 
pună la picioarele fiului meu; şi nicicând să nu mai pună 
mina pe vreo săgeată ori să poarte arc. De-o va face, de ele 
să piară. Astfel îl blestem. 

L-a cam luat cu frig pe Androg auzind blestemul; fără nici 
o tragere de inimă, şi-a rupt arcul şi săgețile şi le-a pus la 
picioarele gnomului mort. Dar când a ieşit din încăpere, a 
aruncat o privire rea lui Mâm şi a mârâit: 

— Blestemul unui gnom nu piere niciodată, aşa se zice; 
dar şi omului o să-i vină apa la moară. Fie ca gnomul să 
moară cu o săgeată în grumaz! 18 în acea noapte s-au 
culcat în sală şi au dormit chinuit, din pricina vaierelor lui 
Mâm şi ale lui Ibun, celălalt fiu al său. Când au încetat 
acestea, n-ar fi putut spune; dar când s-au trezit în cele din 
urmă, gnomii dispăruseră şi încăperea avea un bolovan pus 
în dreptul uşii. Ziua era senină şi-n soarele dimineţii 
proscrişii s-au îmbăiat în iaz şi au pregătit ceva de-ale gurii, 
din merindele pe care le aveau; şi-n timp ce mâncau, numai 
ce apare Mâm în faţa lor. 

Gnomul a făcut o plecăciune în faţa lui Turin. 

— L-am dus de-aici şi-am împlinit toate datinile, a zis el. 
Acum zace alături de străbunii săi. Ne întoarcem la viaţa ce 
ne-a mai rămas, măcar că scurte-s zilele ce ne stau 
dinainte. Vă place sălaşul lui Mâm? Răscumpărarea e 
plătită şi primită? 

— Da, a răspuns Turin. 

— Atunci totul e al vostru, statorniciţi-vă aici după cum vă 
este voia. Un singur lucru vă cer: nimeni n-are voie să 
deschidă încăperea închisă, în afară de mine. 


— Să fie precum spui, a zis Turin. Din cât îmi pare mie, aici 
suntem în siguranţă; nu ne-ar prisosi însă nişte hrană şi 
încă nişte lucruri. Cum vom putea ieşi? Dar mai ales, cum 
ne vom putea întoarce? 

Spre neliniştea lor, Mâm a scos un hohot de râs gâlgăit, 
din fundul gâtlejului. 

— Te pomeneşti că vă temeţi că v-aţi luat după un păianjen 
pana în mijlocul plasei lui? a întrebat el. Mâm nu mănâncă 
oameni! Şi un păianjen ar avea mult de furca de s-ar 
înfrunta cu treizeci de viespi în acelaşi timp. Vedeţi doar că 
voi sunteţi înarmaţi, câtă vreme eu stau aici cu mâinile 
goale. Nu, voi şi cu mine trebuie să împărţim sălaşul, hrana, 
focul şi poate ca şi alte lucruri. Casa, gândesc eu, o veţi păzi 
şi păstra drept o taină pentru binele vostru, chiar şi când 
veţi şti să ieşiţi şi să veniţi înapoi. Cu timpul, veţi învăţa 
drumurile. Până una-alta, vă va fi călăuză Mâm ori Ibun, fiul 
său. 

Turin a consimţit; i-a mulţumit lui Mâm şi mulţi dintre 
ciracii sâi au fost bucuroşi; căci în soarele dimineţii, şi cu 
vara în toi, sălaşul gnomului părea de-a dreptul frumos. 
Numai Androg era neîmpăcat. 

— Cu cât ne vom cunoaşte drumurile mai repede, cu atât 
va fi mai bine, a spus el. Nicicând n-am luat cu noi în 
aventurile noastre un prizonier care să se fâţâie atâta. 

În acea zi s-au odihnit, şi-au curăţat armele, şi-au cârpit 
veşmintele; merinde mai aveau pentru o zi sau două, plus 
ce mai punea şi Mâm dintr-ale sale. Le-a dat trei oale mari 
şi lemne de foc; a mai scos şi un sac din peşteră. 

— Pleavă, a zis el. Nu merită nici măcar să le şterpeleşti. 
Rădăcini sălbatice, nimic altceva. 

Dar după ce le-au gătit, rădăcinile s-au dovedit bune de 
mâncat, aveau gust de pâine; s-au bucurat proscrişii, 
pentru că de multă vreme nu mai puseseră gura pe pâine, 
doar ce mai apucaseră să şterpelească de ici de colo. 

— Elfii Sălbatici nu ştiu de ele; Elfii Cenuşii încă nu le-au 
descoperit; iar îia de peste Mare, care se ţin mândri, sunt 


prea mândri să le caute, a zis Mâm. 

— Care le e numele? a vrut să ştie Turin. 

Mâm l-a privit chiondorâş. 

— N-au nume decât în graiul gnomilor, pe care nu-l 
dezvăluim nimănui. lar pe oameni nu-i învăţăm cum să dea 
de ele, căci oamenii sunt lacomi şi necumpătaţi şi nu s-ar 
opri din cules decât după ce vor fi pierit toate; câtă vreme 
acum, când merg, trec pe lângă ele ca orbeţii prin pustie. 
Alta nici că mai aflaţi de la mine; dar vă puteţi înfrupta din 
prada mea, numai să vorbiţi frumos şi să nu iscodiţi sau să 
nu şterpeliţi. Din nou a scos hohotul acela gâlgăit din gâtlej. 
Sunt nepreţuite, a mai zis el. Mai de preţ ca aurul în iarna 
flamandă, căci pot fi puse la păstrare precum alunele în 
scorbura veveriţei, iar noi tocmai începusem să ne facem 
provizii din cele care au apucat să se coacă. Numai că voi 
sunteţi neghiobi de vă închipuiţi că n-o să mă lipsesc de un 
tain mic, de-ar fi ca astfel să-mi salvez pielea. 

— I-auzi, a spus Ulrad, care scotocise în sac când Mâm 
fusese luat captiv. Da' când a fost s-o faci, n-ai făcut-o; 
vorbele tale mă minunează cu atât mai mult. 

Mâm s-a răsucit spre el şi 1-a aţintit cu priviri întunecate. 

— Tu eşti unul dintre neghiobii după care primăvara n-ar 
jeli dacă ai pieri iarna, i-a spus el. Eu făcusem o făgăduiala, 
prin urmare trebuia să mă întorc, de bunăvoie sau nu, cu 
sac sau făr' de el, şi un om fără de lege şi fără de credinţă 
n-are decât să creadă ce-o vrea! Dar nu-mi place ca un 
ticălos să mă despartă cu forţa de ce-i al meu - chiar şi de-i 
numai o nojiţă. Crezi că nu-mi aduc aminte ca mâinile tale 
au fost printre cele care m-au legat, împiedicându-mă să 
mai pot vorbi cu fiul meu? De câte ori voi lua pâinea 
pământului din proviziile mele, tu nu vei fi pus la socoteală, 
iar de vei mânca, o vei face din tainul tovarăşilor tăi, nu din 
al meu. 

Zicând acestea, Mâm a plecat; dar Ulrad, care se pierduse 
cu firea în faţa mâniei lui, atât a aşteptat ca să spună: 


— Ce vorbe măreţe! Numa! că pişicherul ăsta bătrân are şi 
altele în sacul ăla al lui, asemenea la formă cu rădăcinile, 
dar mai tari şi mai grele. Te pomeneşti că s-o mai găsi în 
sălbăticie şi altceva pe lângă pâinea pământului, 
nedescoperit de elfi şi despre care oamenilor nu le este 
îngăduit să afle! 19 

— Poate, a zis Turin. Măcar un lucru tot 1-a spus adevărat 
gnomul, anume că eşti neghiob. De ce trebuie să dai glas 
gândurilor tale? Dacă vorbele frumoase îţi stau în gât, mai 
de folos ne este la toţi să-ţi ţii gura. 

Ziua a trecut liniştită, fără ca vreunul dintre proscrişi să 
dorească să se depărteze de sălaş. Turin s-a tot plimbat pe 
pajiştea verde a pragului, măsurând-o dintr-o margine în 
alta; se uita ba spre răsărit, ba spre apus, ba spre 
miazănoapte, minunându-se de cât de departe puteau 
desluşi privirile sale în văzduhul acela limpede. La 
miazănoapte când câta, zărea codrul Brethil acoperind cu 
verdeaţa sa pantele dealului Amon Obel, aflat în mijlocul 
său; într-acolo îi erau atrase mereu privirile, fără să ştie de 
ce: căci inima lui tânjea, mai curând, după meleagurile 
aflate ceva mai la apus, unde i se părea că, la multe leghe 
depărtare, unde cerul se îngemăna cu pământul, desluşeşte 
Munţii Umbrei, zidurile casei salE. În amurg, Turin şi-a 
întors privirile către apus, la ceasul în care soarele se 
rostogolea roşu peste coastele îndepărtate, iar Valea Narog 
se adâncea în neguri. 

Astfel a început viaţa lui Turin, fiul lui Hurin, în sălile lui 
Mâm, în Bar-en-Danwedh, Casa Răscumpărării. 

Pentru povestea lui Turin, de la venirea sa în Bar-en- 
Danwedh şi până la căderea fortăreței Nargothrond, vezi 
Silmarillion, pp. 288-302, şi Anexa la Narn i Hân Hurin, pg. 
214 mai jos. 

Întoarcerea lui Turin în Dor-lomin într-un târziu, istovit de 
graba cu care mersese şi de drumul lung (patruzeci de 
leghe - poate chiar mai multe - străbătuse fără odihnă), 
Turin a ajuns odată cu primele înghețuri ale iernii la 


iazurile Ivrin, unde se tămăduise înainte. Acum se 
preschimbaseră într-o mlaştină îngheţată, din care nu mai 
putea să-şi stâmpere setea. 

Şi a mers mai departe, până la curmăturile ce duceau în 
Dorlomin; 20 ninsoarea cădea nemiloasă dinspre 
Miazănoapte, drumurile erau toate primejdioase şi 
îngheţate. Cu toate că trecuseră douăzeci şi trei de ani de 
când străbătuse pentru prima oară acea cale, îi rămăsese 
adânc întipărită în inimă, atât de mare fusese durerea ce-i 
îngreunase fiecare pas care-l dusese tot mai departe de 
Morwen. lată că acum se întorcea în sfârşit pe meleagurile 
copilăriei sale. Pustii şi neprimitoare i s-au înfăţişat; puţinii 
oameni care mai trăiau acolo erau neciopliţi; vorbeau graiul 
aspru al Răsăritenilor, pe când vechiul grai era vorbit doar 
de slugi ori de duşmani. 

Turin mergea cu băgare de seamă, ursuz, cu gluga trasă 
peste ochi; într-un târziu, a ajuns la casa pe care o căuta. 
Rece şi întunecată era; prin preajmă, nici ţipenie; căci 
Morwen plecase, iar Brodda Veneticul (cel care o luase cu 
de-a sila de soaţă pe Aerin, rubedenia lui Hurin) îi prădase 
casa, luând tot ce mai rămăsese din avutul lui Morwen şi 
din servitori. Casa lui Brodda se găsea în vecinătatea vechii 
gospodării a lui Hurin, şi-ntr-acolo s-a îndreptat Turin, 
sfârşit de drumul lung şi de amărăciune, şi a cerut 
găzduire; a fost primit, căci Aerin izbutise să mai păstreze 
ceva din vechile obiceiuri ale omeniei. I s-a făcut loc lângă 
un foc, printre servitori şi printre câţiva pribegi aproape la 
fel de mohorâţi la chip şi de istoviţi ca şi el; iar Turin i-a 
întrebat ce se mai întâmpla prin ţară. 

La aceasta, oamenii au tăcut, câţiva s-au retras mai la o 
parte, privindu-l chiondorâş pe străin. Numai un pribeag, 
care se sprijinea într-o cârjă, i-a zis: 

— Jupâne, dacă ai poftă să vorbeşti în graiul străvechi, fă-o 
mai încet şi nu cere să afli ce se întâmpla. Vrei să te alegi cu 
o cotonogeală pe cinste, ca orice pungaş, ori să fii luat drept 
iscoadă şi să atârni în laţ? După cum arăţi, poţi fi şi una, şi 


alta. Adicătelea - a continuat bătrânul, apropiindu-se şi 
susurându-i lui Turin în ureche - unul din acel neam 
cumsecade de demult, care a venit dimpreună cu Hador în 
zilele de aur, înainte ca scăfârliile să fie acoperite de pâr de 
lup. Sunt p-aici şi din ăştia, e drept c-au ajuns cerşetori şi 
sclavi, şi de n-ar fi Doamna Aerin, n-ar avea parte nici de 
focul ăsta, nici de un coltuc de pâine. Dar mata de unde vii, 
şi ce veşti ai vrea să afli? 

— Era pe vremuri o domniţă, se numea Morwen, a răspuns 
Turin, pe-atunci locuiam în casa ei. După ce-am bătut 
pământul în lung şi-n lat, m-am întors, aşteptându-mă să fiu 
întâmpinat cu bucurie, şi uite că n-am mai găsit nici foc, nici 
suflet de om. 

— De mai bine de-un an nu maie urmă de viaţă acolo, a 
răspuns bătrânul. Dar şi focul, şi oamenii s-au împuţinat în 
casa aia de când cu războiul nimicitor; domniţa se trăgea 
din neamu' ăla vechi - mă îndoiesc că ştii asta - văduva lui 
Hurin, fiul lui Galdor, era ea. De ea n-au îndrăznit să se 
atingă, atât de tare îi înspăimânta; mândră şi frumoasă ca o 
regină, înainte ca durerea să o macine. Ziceau despre ea 
că-i vrăjitoare şi se fereau din calea ei. Auzi vorbă, 
vrăjitoare: care va să zică, „prietena elfilor”, aşa s-ar numi 
asta în graiul cel nou. Dar au prădat-o. Nu o dată ar fi 
flămânzit ea şi fiica ei, de n-ar fi fost Doamna Aerin. Ea le-a 
ajutat în taină, aşa se povesteşte, şi de multe ori a fost 
snopită în bătăi de necioplitul Brodda, bărbatul ei cu de-a 
sila. 

— lar de-un an şi mai bine încoace? a întrebat Turin. Au 
murit, au fost luate în robie, sau ce? Le-au atacat orcii? 

— Prea bine nu se ştie, a răspuns bătrânul. A plecat cu 
fiica ei; dar Brodda ăsta i-a prădat casa şi-a luat tot ce-a mai 
găsit. Până şi pe ultimul câine l-a luat, iar mâna de oameni 
ce mai rămăsese din neamul ei au căzut în robie; fără doar 
de aceia care-au apucat-o pe drumul bejeniei, aşa ca mine. 
Ani fără număr am slujit-o, iar mai înainte, pe Stăpânul cel 
Mare, eu Sador Ologul: de n-ar fi fost un topor blestemat în 


pădure, de mult de tot, aş zăcea şi eu acum în Gorganul cel 
Mare. Parcă ieri a fost ziua în care băiatul lui Hurin a fost 
trimis de-acasă, şi cum mai plângea; şi ea la fel, după ce-a 
plecat băiatul. S-a dus în Regatul Ascuns, aşa se zice. 

Dintr-odată bătrânul a tăcut, aruncându-i o privire 
neîncrezătoare lui Turin. 

— Sunt bătrân, a zis el. Nu mă lua în seamă! O fi plăcut să 
stau la taclale în graiul de demult cu cineva care-l vorbeşte 
la fel de frumos ca-n vremurile apuse, dar cele de-acum 
sunt ticăloase, şi trebuie să fim cu ochii-n patru. Nu toţi cei 
care vorbesc graiul cel frumos au şi inimile frumoase. 

— Aşa e, a zis Turin. Inima mi-e încrâncenată. Dar de te 
temi c-oi fi vreo iscoadă de la Miazănoapte sau de la 
Răsărit, înseamnă că nu te-ai înţelepţit câtuşi de puţin, 
Sador Labadal. 

Bătrânul 1-a privit cu gura căscată; apoi, tremurând tot, i- 
a spus: 

— Să ieşim! E mai frig, dar mai sigur. Vorbeşti prea tare, 
iară eu prea mult, pentru încăperea unui Răsăritean. 

Ajunşi în ogradă, bătrânul 1-a prins pe Turin de mantie. 

— Zici că ai trăit în casa aceea cu mult timp în urmă. 
Stăpâne Turin, fiu al lui Hurin, de ce-ai venit înapoi? Mi s-au 
deschis ochii, la fel şi urechile, în sfârşit; ai vocea tatălui 
dumitale. Numai băietanul Turin îmi spunea aşa, Labadal. 
Dar nu în batjocură: eram prieteni buni şi veseli la acea 
vreme. Ce caută el aici, acum? Puţini am rămas; suntem 
bătrâni, arme n-avem. Mai fericiţi sunt cei din Marele 
Gorgan. 

— N-am venit cu gând de bătălie, a spus Turin, cu toate că 
vorbele tale, Labadal, mă-ndeamnă să mă gândesc la asta. 
Bătălia însă mai trebuie să aştepte. Am venit să le caut pe 
Doamna Morwen şi pe Nienor. Ce poţi să-mi spui? lute! 

— Puţine, stăpâne, a răspuns Sador. Au plecat pe-ascuns. 
Se zvonea printre noi că le-a trimis vorbă Stăpânul Turin; 
căci nu ne îndoiam că în toţi anii ce trecuseră ajunsese înalt 


în rang, rege sau senior undeva pe meleagurile de la 
miazăzi. Dar, din câte văd, nu-i aşa. 

— Nu-i aşa. Am fost senior într-o ţară de la miazăzi, acum 
sunt doar un pribeaG. Însă nu eu am trimis vorbă să vină la 
mine. 

— Atunci nu ştiu ce să-ţi spun. Mă gândesc c-o şti Doamna 
Aerin. Ea ştie de toate planurile mamei dumitale. 

— Cum pot să ajung la ea? 

— Nici asta nu ştiu. Chiar de i-am putea trimite vorbă, ar 
plăti scump dacă ar fi prinsă şuşotind în prag cu un 
vagabond pribeag din neamul celor asupriţi. lar un cerşetor 
ca tine n-ajunge prea departe, de vrea să străbată sala spre 
masa stăpânilor, c-au şi pus Răsăritenii labele pe el şi-l bat 
de-i zboară fulgii, dacă nu şi mai rău. 

Turin s-a aprins de mânie auzind acestea. 

— Spui că nu-i îngăduit să străbat sala lui Brodda şi c-or să 
mă ciomăgească? a strigat el. la, hai să vedem! 

A intrat în sală, şi-a dat jos gluga de pe cap şi, îmbrâncind 
tot ce-i stătea în cale, s-a îndreptat spre masa la care 
şedeau stăpânul casei şi soaţa lui, dimpreună cu alţi mai- 
mari Răsăriteni. Unii dintre ei s-au repezit să-l prindă, însă 
el i-a trântit la pământ şi a strigat: 

— Nu-i nimeni stăpân aici, ori e-o vizuină de orei? Unde-i 
stăpânul? 

Atunci Brodda s-a ridicat furios. 

— Eu conduc această casă. 

Dar înainte să apuce să mai spună ceva, Turin i-a zis: 

— Înseamnă că n-ai deprins datina omeniei, pe care-o avea 
această ţară înainte să vii tu. Aşa-i obiceiul bărbaţilor în 
ziua de azi, să-şi lase slugile să batjocorească rubedeniile 
soaţelor lor? Căci eu rubedenie sunt, şi-am o solie pentru 
Doamna Aerin. Mă laşi să mă apropii slobod, ori mă apropii 
cum voi crede de cuviinţă? 

— Apropie-te, a zis Brodda, mustrându-şi supuşii; dar 
Aerin a pălit dintr-odată. 


Turin s-a apropiat cu paşi mari de masă, s-a oprit în faţa ei 
şi a făcut o plecăciune. 

— Cu iertare să-mi fie, doamnă Aerin, că vin aşa, pe 
nepusă masă; dar solia mea nu poate să mai aştepte şi 
drum lung am bătut pentru ea. Le caut pe Morwen, 
Doamna din Dor-16min, şi pe Nienor, copila ei. Le-am găsit 
casa pustie şi jefuită. Ce-mi poţi spune? 

— Nimic, a zis Aerin, cuprinsa de o teamă cumplita, căci 
Brodda n-o scăpa din ochi. Nimic mai mult decât că a 
plecat. 

— Nu cred, a zis Turin. 

Atunci Brodda s-a repezit de după masă, roşu de furie 
aghesmuită. 

— De-ajuns! a strigat el. N-am să îngădui ca vorbele soţiei 
mele să fie tăgăduite de-un cerşetor care vorbeşte graiul 
slugilor. Nimeni n-a auzit de vreo Doamnă din Dor-lomin. 
Cât despre Morwen, era una din neamul ăla de sclavi, şi-a 
fugit aşa cum fug sclavii: fă şi tu la fel, repejor, dacă nu vrei 
s-ajungi în ştreang. 

Turin a sărit la Brodda, şi-a tras din teacă sabia neagra, 1- 
a prins pe Brodda de pâr şi i-a smucit capul pe spate. 

— Nimeni să nu se clintească, a spus el, altfel unde-i stau 
picioarele acolo o să-i stea şi capul! Doamnă Aerin, îţi mai 
cer încă o dată iertare dacă mi-a putut trece prin minte că 
necioplitul ăsta s-a purtat vreodată cu tine altfel decât râu. 
Acum spune-mi, şi nu-mi ascunde nimic! Oare nu-s eu Turin, 
Seniorul din Dor-lomin? Vrei să-ţi poruncesc? 

— Porunceşte-mi, a răspuns ea. 

— Cine a prădat casa lui Morwen? 

— Brodda. 

— Când a fugit Morwen, şi-ncotro? 

— Au trecut un an şi trei luni de-atunci, a zis Aerin. 
Stăpânul Brodda şi alţi câţiva venetici de la Răsărit, care se 
află aici, au asuprit-o fără milă. De multă vreme fusese 
rugată să plece în Regatul Ascuns; în cele din urmă a 
plecat. Căci meleagurile până acolo fuseseră ferite o vreme 


de rău, se zice că mulţumită vitejiei Săbiei Negre din ţara 
aceea de la miazăzi; dar acum s-a sfârşit. S-a dus să-şi 
caute fiul care o aştepta acolo. Dar dacă tu eşti acela, atunci 
mă tem că totul e anapoda. 

Turin a izbucnit într-un râs amar. 

— Anapoda? Anapoda? a strigat el. Că bine zici: la fel de 
sucit ca şi Morgoth! 

Şi dintr-odată 1-a cuprins o furie neagră; ochii i s-au 
limpezit şi ultimele fire ale vrajei lui Glaurung, ce-l ţinuseră 
legat, s-au slobozit, iar Turin a priceput minciunile cu care 
fusese îmbrobodit. 

— Am fost oare momit să vin încoace ca să-mi găsesc o 
moarte ruşinoasă, tocmai eu care puteam măcar să mor 
vitejeşte în faţa Porţilor fortăreței Nargothrond? 

Şi din noaptea ce înconjura casa i s-a năzărit că aude 
strigătele lui Finduilas. 

— N-o să pier eu primul aici! a strigat Turin. 

L-a înşfăcat pe Brodda şi, cu forţa ce i-o dădeau suferinţa 
sa cumplită şi mânia, l-a ridicat în văzduh şi l-a scuturat ca 
pe un câine. 

— Morwen din neamul sclavilor, aşa ai zis? Pui de venetic, 
banditule, sclav al sclavilor! 

L-a azvârlit pe Brodda cu capul înainte, de-a latul mesei, 
chiar în faţa unui Răsăritean care se ridicase să-l atace pe 
Turin. 

În cădere, Brodda şi-a frânt gâtul; iar Turin s-a repezit 
după servitorii lui şi a mai răpus trei care, prinşi fără arme, 
se făcuseră mici de frică. S-a iscat zarvă mare în sală. 
Răsăritenii care se aflau acolo l-ar fi înfruntat pe Turin, dar 
se mai găseau acolo mulţi alţii, dintre vechii locuitori ai Dor- 
lominului: vreme îndelungată fuseseră slugi supuse, dar 
acum şi-au părăsit locurile, strigând răzvrătiți. Curând, în 
sală s-a încins lupta, şi cu toate ca răzvrătiţii nu aveau la ei 
decât cuțite de carne şi alte asemenea unelte pe care 
apucaseră să pună mâna ca să se apere de pumnale şi săbii, 
mulţi au pierit curând şi dintr-o tabără şi din cealaltă, 


înainte ca Turin să sară între ei şi să-i căsăpească pe ultimii 
Răsăriteni rămaşi în sală. 

Istovit, Turin s-a rezemat de un pilastru; focul furiei sale se 
transformase în cenuşă. Dar bătrânul Sador s-a târât până 
la el şi i-a cuprins genunchii. Era rănit de moarte. 

— De trei ori câte şapte ani, dacă nu şi mai mult, au trecut, 
lungă mi-a fost aşteptarea pentru această clipă, a spus el. 
Dar acum te du, stăpâne, te du! Te du şi nu te mai întoarce, 
decât dacă aduci armie cu tine. Or să ridice întreaga ţară 
împotriva ta. Mulţi au scăpat de-aici cu fuga. Te du, altfel 
aici vei sfârşi. Cu bine! 

Atât a mai apucat să spună, apoi a alunecat pe podea şi şi- 
a dat sufletul. 

— Adevărul vorbelor de pe urmă, a zis Aerin. Ai aflat ce-ai 
vrut să ştii. Acum dispari repede! Dar mai întâi du-te la 
Morwen, să-i aduci mângâiere, altfel nu-ţi voi ierta 
niciodată prăpădul pe care l-ai făcut aici. O fi fost viaţa mea 
rea, dar, din pricina nestăpânirii tale, zilele mele sunt de- 
acum numărate. Veneticii s-or răzbuna pentru astă noapte 
pe toţi care am fost aici. Pripite îţi sunt faptele, fiu al lui 
Hurin, de parcă ai fi tot copilandrul pe care-l ştiam eu. 

— Şi slabă eşti de inimă, Aerin, fiică a lui Indor, aşa cum 
erai şi pe vremea când îţi spuneam mătuşă şi când te speria 
până şi un câine burzuluit. Ar fi trebuit să trăieşti într-o 
lume mai blândă. Dar vino cu mine! Te voi duce la Morwen. 

— Zăpada acoperă pământul, îmi trece de cap de adâncă 
ce e, a răspuns ea. Aş pieri în sălbăticie cu tine, la fel de iute 
ca şi de mâinile sălbaticilor Răsăriteni. Nu poţi îndrepta ce- 
ai stricat. Te du! De rămâi, o să fie şi mai rău, şi-o vei 
îndurera şi mai mult pe Morwen, fără nici un rost. Te du, 
din suflet te rog! 

Turin a făcut o plecăciune adâncă în faţa ei, s-a răsucit pe 
călcâie şi a părăsit sala lui Brodda; în urma lui au pornit de 
îndată toţi răsculații care se mai simțeau în putere. Au fugit 
în munţi, căci unii dintre ei cunoşteau bine potecile din 
pustie, şi au binecuvântat zăpada ce cădea şi le acoperea 


urmele. Astfel, cu toate că vânarea lor a început destul de 
curând după aceea, oameni şi câini şi nechezături de cai 
umplând locurile şi văzduhul, fugarii au reuşit să scape în 
munţii de la miazăzi. Uitându-se mai apoi în urmă, au zărit 
o lumină roşie în depărtare, în ţara pe care o părăsiseră. 

— Au dat foc la casă, a zis Turin. De ce oare au făcut asta? 

— Au dat foc? Nu, stăpâne: ea trebuie să fi fost, a răspuns 
un fugar, pe nume Asgon. Mulţi războinici nu ştiu să 
citească ce zace în spatele răbdării şi tăcerii. Ea ne-a făcut 
mult bine, plătind scump pentru aceasta. Inima nu-i era 
câtuşi de puţin slabă, iar răbdarea are şi ea un sfârşit în 
cele din urmă. 

Câţiva dintre cei mai voinici, care puteau îndura iarna, au 
rămas cu lurin şi l-au dus, pe cărări doar de ei ştiute, la un 
adăpost în munţi, o peşteră a proscrişilor şi a fugarilor; de 
aceea se găseau acolo şi provizii din belşug. Au aşteptat în 
peşteră până s-a potolit ninsoarea, după care i-au dat lui 
Turin merinde şi l-au dus la o trecătoare aproape 
neumblată, ce ducea spre miazăzi, în Valea Sirionului, unde 
zăpada nu ajunsese. Pe drumul de coborâre şi-au luat 
rămas-bun unii de la alţii. 

— Rămâi cu bine, Senior al Dor-lominului, a zis Asgon. Dar 
să nu ne dai uitării. De-acum vom fi vânaţi fără răgaz; iar 
neamul oamenilor-lupi va fi şi mai sângeros, din pricina 
venirii tale. Aşa că du-te şi nu te mai înturna, fără doar dacă 
vii cu armie, să ne eliberezi. Cu bine! 

Sosirea lui Turin în Brethil. 

Iar Turin a coborât spre Sirion, cu mintea chinuită de 
gânduri. Il se părea lui că, dacă înainte avusese de ales între 
două rele, acum erau trei, la cele vechi adăugându-se şi 
poporul său asuprit care-l chema şi căruia el nu făcuse 
altceva decât să-i sporească suferinţa. O singură mângâiere 
avea Turin: nu se mai îndoia că Morwen şi Nienor 
ajunseseră de mult în Doriath, iar drumul le fusese ferit de 
primejdii numai mulţumită vitejiei Săbiei Negre din 
NargothronD. În sinea lui îşi spunea: „Unde în alt loc mai 


bun le-aş fi putut adăposti, dacă aş fi ajuns mai din vreme? 
De s-o frânge şi Brâul lui Melian, atunci totul se va sfârşi. 
Mai bine aşa cum s-au brodit acum lucrurile; căci prin furia 
şi pripeala mea nu fac decât să aduc înnegurare oriunde m- 
aş afla. Să le ţină Melian la ea! Ci eu le voi lăsa în pace, 
ferite de umbră, măcar o vreme.” 

Dar prea târziu s-a pornit Turin s-o caute pe Finduilas, 
răscolind codrii de la poalele munţilor Ered Wethrin, 
sălbăticit şi pândar asemenea unei fiare; toate drumurile le- 
a cercetat, care duceau spre miazănoapte, la Trecătoarea 
Sirion. Prea târziu. Urmele fuseseră spălate de ploi şi 
zăpadă. Dar aşa s-a făcut că, luând-o de-a lungul râului 
Teiglin la vale, Turin s-a întâlnit cu câţiva dintre oamenii 
Poporului lui Haleth, din Codrul Brethil. Războiul îi 
secerase, împuţinându-le rândurile, iar cei rămaşi, o mână 
de suflete, trăiau neştiuţi de nimeni la adăpostul unei 
palisade, pe Amon Obel, în inima codrului. Ephel Brandir se 
numea acel loc; căci Brandir, fiul lui Handir, era acum 
căpetenia lor, după ce tatăl lui pierise răpus. Brandir nu era 
un om potrivit pentru războaie, din pricină că era olog de 
un picior pe care şi-l frânsese în copilărie, într-o 
împrejurare nefericită; avea şi o fire tare blândă, iubind mai 
degrabă lemnul şi nu fierul, şi ştiinţa despre tot ceea ce 
creştea sub pământ, mai curând decât despre orice altceva. 

Dar unii dintre pădurenii aceştia încă îi vânau pe orei la 
hotarele ținutului lor; aşa s-a făcut că atunci când Turin a 
ajuns în acele locuri, a auzit zvon de încleştare. A grăbit 
pasul, s-a furişat cu băgare de seamă printre copaci şi a 
văzut o ceată mică de oameni, înconjurată de orei. Oamenii 
se apărau cu disperare, stând cu spatele la un pâlc de 
copaci care creşteau stingheri, în mijlocul unei poieni; dar 
orcii erau mulţi la număr, încât bieţii pădureni nu prea 
aveau cum să scape dacă nu-i ajuta cineva. Pitit în desiş, 
fără să-l vadă careva, lurin s-a apucat să facă o hărmălaie 
cumplită, cu bufnituri de picioare şi trosnet de crengi rupte, 


ca apoi să strige în gura mare, de-ai fi zis că se afla în 
fruntea unei adevărate armii. 

— Aha! Aici mi-erau! Veniţi după mine! La atac, ucideţi tot 
ce puteţi! 

Auzindu-l, mulţi dintre orei s-au uitat peste umăr, cuprinşi 
de spaimă; dintr-un salt, Turin a fost în poiană, făcând semn 
cu mâna ca pentru a-i îndemna şi pe ceilalţi din urmă, iar 
tăişurile Săbiei Gurthang au scăpărat asemenea unei flăcări 
în mâna lui. Prea bine cunoşteau orcii lama aceea, încât, 
înainte ca Turin să ajungă în mijlocul lor, ei s-au şi 
împrăştiat şi au rupt-o la fugă. Pădurenii i s-au alăturat şi 
împreună i-au vânat pe orei, împingându-i în râu: puţini au 
izbutit să iasă pe malul celălalt. 

În cele din urmă, oamenii s-au oprit pe mal şi Dorlas, 
căpetenia pădurenilor, a spus: 

— Iute eşti la vânătoare, jupâne; dar ciracii nu se grăbesc 
să te urmeze. 

— Altfel stă treaba, i-a răspuns Turin: alergăm cu toţii ca şi 
când am fi unul singur şi cu nici un chip nu ne despărţim. 

Oamenii din Brethil au început să râdă. 

— Păi, unul singur de-alde tine face cât o armie întreagă. 
Îţi suntem datori mii de mulţumiri. Dar cine eşti tu, şi ce faci 
aici? 

— Îmi fac treaba pe care o ştiu face, adică să răpun orei, a 
zis Turin. Şi sălăşluiesc acolo unde am treabă. Sunt 
Sălbaticul din Păduri. 

— Atunci vino de sălăşluieşte cu noi, au zis ei. Căci noi în 
păduri ne avem sălaşurile şi ne trebuie oameni pricepuţi. 
Vei fi primit cu braţele deschise! 

Turin le-a aruncat o privire ciudată şi a zis: 

— Să mai fi rămas suflete pe lumea asta, care să nu se 
teamă că voi pogori umbra peste uşile lor? Prieteni, mai am 
o misie dureroasă de îndeplinit: s-o caut pe Finduilas, fiica 
lui Orodreth din Nargothrond, sau măcar să aflu ce s-a ales 
de ea. Vai şi-amar! Multe săptămâni au trecut de când a fost 


luată din Nargothrond, dar tot trebuie să mă duc şi s-o 
caut. 

Oamenii l-au privit cu milă, iar Dorlas a spus: 

— Nu o mai căuta. Căci o oaste de orei a venit dinspre 
Nargothrond spre Trecerea peste Teiglin: aflasem despre 
ea cu mult înainte, din pricină că înaintau foarte încet, 
ducând cu ei mulţi prizonieri. Atunci ne-am gândit să dăm şi 
noi micul nostru atac în război, astfel că i-am înconjurat pe 
orei din toate părţile, cu toţi arcaşii pe care izbutisem să-i 
strângem, nădăjduind să-i putem elibera pe prizonieri. Dar, 
vai! de cum au fost atacați, orcii aceia ticăloşi i-au ucis pe 
captivi, întâi pe femei, iar pe fiica lui Orodreth au pironit-o 
de-un copac, cu o suliță. 

Turin a rămas ca trăsnit. 

— De unde ştiţi că ea era? a întrebat el. 

— Pentru că mi-a vorbit, înainte să moară, a răspuns 
Dorlas. Era limpede că privirea ei căuta pe cineva pe care-l 
aştepta şi mi-a zis aşa: „Mormegil. Spuneţi-i lui Mormegil ca 
Finduilas este aici”. Altceva n-a mai spus. Acelea fiind 
ultimele ei cuvinte, am înmormântat-o acolo unde a murit. 
Zace într-un gorgan, lângă Teiglin. Să fi trecut o lună de- 
atunci. 

— Duceţi-mă acolo, le-a cerut Turin; şi ei l-au dus la o 
colină în apropiere de Trecerea peste Teiglin. S-a întins 
Turin pe pământ şi o întunecime l-a cuprins, încât oamenii |- 
au crezut mort. Dorlas s-a aplecat asupra lui, 1-a privit cu 
băgare de seamă, apoi s-a întors către oamenii săi şi a spus: 

— Prea târziu! Mare păcat. Aici zace însuşi Mormegil, 
marele căpitan din Nargothrond. După sabie ar fi trebuit 
să-l recunoaştem, aşa cum au făcut orcii. 

Căci Săbiei Negre de la Miazăzi i se dusese faima în lung 
şi-n lat, până şi în inima codrului. 

L-au ridicat cu venerație şi l-au purtat până la Ephel 
Brandir; iar Brandir a ieşit în întâmpinarea lor şi s-a 
minunat de năsălia pe care-l duceau. Dar când a dat lao 


parte acoperământul de pe trup, s-a uitat la chipul lui Turin, 
fiul lui Hurin; şi o umbră întunecată i-a cuprins inima. 

— Vai, oameni cruzi ai lui Haleth! a strigat el. De ce aţi 
împiedicat moartea să-l ia pe omul ăsta? V-aţi chinuit să 
aduceţi pân-aici ultimul blestem al neamului nostru. 

Dar pădurenii i-au zis: 

— Nicidecum, acesta este Mormegil din Nargothrond21, 
un mare casap de orei, şi de mult folos ne va fi dacă va trăi. 
Şi chiar de n-ar fi aşa, cum am putea lăsa leşul unui om lovit 
de durere să zacă de izbelişte? 

— Cu adevarat n-aţi putea, a consimţit Brandir. Soarta a 
vrut să fie altfel. 

Şi 1-a luat pe Turin în casa lui şi 1-a îngrijit. 

Dar când Turin a izbutit într-un târziu să alunge 
întunecimea, venise primăvara; s-a trezit şi a văzut soarele 
luminând mugurii verzi. Şi dintr-odată s-a redeşteptat în el 
curajul Casei lui Hador, şi s-a ridicat Turin în capul oaselor, 
spunând în sinea lui: „Loate faptele mele şi zilele de 
odinioară mi-au fost întunecate şi pline de ticăloşie. lată că 
a venit o zi nouă. Aici mă voi statornici în pace şi mă voi 
lepăda şi de nume, şi de neam; şi voi lăsa în urmă umbra, 
sau măcar voi încerca să n-o arunc peste cei pe care-i 
iubesc.” 

Astfel că şi-a luat un nume nou, zicându-şi Turambar, care 
în graiul Elfilor Nobili însemna Stăpânul Destinului; şi a 
trăit el printre pădureni, fiind iubit de ei, iar eli-a rugat să-i 
dea uitării numele de odinioară şi să-l socotească drept 
unul dintre ei, născut în Brethil. Numai ca schimbându-şi 
numele n-a însemnat şi că îşi schimbase năravul pe de-a- 
ntregul, ori că uitase de vechile lui păsuri împotriva 
servitorilor lui Morgoth; când şi când pornea la vânătoare 
de orei, însoţit de câţiva care gândeau asemenea lui, cu 
toate că treaba asta nu-i plăcea defel lui Brandir. Căci el 
dorea să păzească obştea mai curând tăinuind-o şi fără 
zarvă. 


— Mormegil nu mai este, spunea el, dar teamă mi-e ca 
semeţia lui Turambar să nu stârnească mânia duşmanilor 
împotriva codrului Brethil! 

Aşa că Turambar şi-a pus sabia neagră deoparte şi nu a 
mai luat-o cu sine la luptă, mânuind de-acum numai arcul şi 
săgeata. Pe orei însă nu-i lăsa nicicum să se apropie de 
Trecerea peste Teiglin ori de măgura în care zăcea 
Finduilas. Haudh-en-Elleth a fost numită acea măgură, 
Gorganul Fecioarei Elfe, şi curând orcii s-au învăţat să se 
teamă de acel loc şi să-l ocolească. Dar Dorlas i-a spus lui 
Turambar: 

— Ţi-ai lepădat numele, tu însă tot Sabia Neagră ai rămas; 
oare nu-i adevărat ce se zvoneşte, cum că Sabia Neagră era 
fiul lui Hurin din Dor-lomin, senior al Casei lui Hador? 

Turambar i-a răspuns: 

— Aşa am auzit şi eu. Dar nu o spune şi altora, te rog mult, 
ca pe un prieten ce-mi eşti. 

Călătoria lui Morwen şi a lui Nienor în Nargothrond. 

După trecerea Iernii Crunte, în Doriath au sosit noi veşti 
despre Nargothrond. Le aduseseră câţiva care scăpaseră 
din atacul asupra fortăreței şi reuşiseră să supravieţuiască 
iernii în sălbăticie, iar acum veniseră să caute adăpost la 
Thingol şi străjerii de la hotare îi aduseseră în faţa Regelui. 
Unii spuneau că toţi duşmanii se retrăseseră la 
miazănoapte, alţii că Glaurung încă mai sălăşluia în sălile lui 
Felagund; mai erau cei care ziceau că Mormegil fusese 
răpus; câţiva vorbeau cum că Mormegil fusese vrăjit de 
Dragon şi rămăsese în fortăreață, preschimbat în stană. Dar 
cu toţii spuneau că în Nargothrond se ştiuse tot timpul că 
Sabia Neagră nu era altcineva decât Turin, fiul lui Hurin din 
Dor-lomin. 

Auzind aceasta, Morwen şi Nienor au fost cuprinse de o 
spaimă şi o durere cumplite. Şi a spus Morwen: 

— Îndoiala asta este lucrarea lui Morgoth! Oare nu ne e 
dat să aflăm adevărul şi astfel să ştim la ce ne putem 
aştepta mai rău? 


Chiar şi Ihingol dorea să afle mai multe despre soarta 
fortăreței Nargothrond şi se gândea să trimită într-acolo 
câteva iscoade, numai că el credea că Turin fusese ucis, ori, 
dacă nu murise, nimeni nu l-ar mai fi putut salva; şi nu vroia 
cu nici un chip să trăiască ceasul în care Morwen ar fi aflat 
crudul adevăr dincolo de orice îndoială. Astfel că i-a spus: 

— Treaba asta e tare primejdioasă, Doamnă din Dor-lomin, 
trebuie să cumpăniM. Îndoiala poate într-adevăr fi lucrarea 
lui Morgoth, vrând să ne facă să ne pripim. 

Dar Morwen, pradă deznădejdii, i-a strigat: 

— Pripeală, domnul meu! Dacă fiul meu rătăceşte flamand 
prin codri, dacă zace în lanţuri undeva, dacă leşul lui a 
rămas neînmormântat, atunci crede-mă că mă voi pripi. N- 
aş irosi nici o clipă ca să mă duc să-l caut. 

— Doamnă din Dor-lomin, a zis Thingol, fiul lui Hurin nu şi- 
ar dori aşa ceva. El s-ar gândi că aici eşti mai la adăpost 
decât în oricare alt meleag de pe acest pământ, aici, în grija 
lui Melian. De dragul lui Hurin şi al lui Turin, nu te voi lăsa 
să rătăceşti cine ştie pe unde în vremurile astea pline de 
primejdii. 

— Pe Turin nu l-ai împiedicat să dea piept cu primejdia, 
dar pe mine vrei să mă ţii departe de el, a ţipat MorwenN. În 
grija lui Melian! Da, o prizonieră a Brâului. Multă vreme am 
pregetat până să păşesc înăuntrul Brâului, iar acum mă 
căiesc. 

— Doamnă din Dor-lomin, i-a zis Thingol, dacă astfel ţi-e 
vorba, atunci să ştii: Brâul este deschis. Liberă ai venit aici, 
libera vei sta - ori vei pleca. 

Melian, care tăcuse în tot acest timp, i-a spus: 

— Nu te duce, Morwen. Adevărat ai spus: îndoiala aceasta 
de la Morgoth vine. Dacă pleci, pleci pentru că aşa vrea el. 

— Teama de Morgoth nu mă va opri să urmez chemarea 
neamului meu, a răspuns Morwen. Dar dacă te temi pentru 
viaţa mea, atunci, domnul meu, dă-mi pe câţiva dintre 
slujitorii domniei tale să mă însoţească. 


— Ţie nu-ţi spun ce să faci, i-a răspuns Thingol. Alor mei 
însă le spun. Li voi trimite atunci când cred eu de cuviinţă. 

Morwen n-a mai spus nimic; izbucnind în plâns, a plecat 
din faţa Regelui. Thingol îşi simţea inima grea, căci i se 
părea că Morwen îşi pierduse minţile, şi a întrebat-o pe 
Melian dacă puterile ei n-o puteau împiedica să plece. 

— Ca să împiedic răul să intre, pot să fac multe, a răspuns 
ea. Dar nu şi împotriva celor care vor să iasă. Asta numai ţie 
îţi stă în puteri. Dacă e să fie ţinută aici, trebuie s-o ţii cu 
forţa. Doar aşa o vei face să se răzgândească. 

Morwen s-a dus la Nienor şi i-a spus: 

— Rămâi cu bine, fiică a lui Hurin. Eu plec să-mi caut fiul, 
ori măcar să aflu ce i s-a întâmplat cu adevărat; aici toţi se 
codesc să facă ceva, şi-or să se codească până va fi prea 
târziu. Tu aşteaptă-mă, nădăjduiesc să mă întorc curând. 

Cuprinsă de teamă şi deznădejde, Nienor a încercat s-o 
oprească, dar Morwen n-a mai scos un cuvânt, ci s-a întors 
în camera ei; iar când a venit dimineaţa, a încălecat şi dusă 
a fost. 

Thingol dăduse poruncă să nu stea nimeni în calea lui 
Morwen. Dar de cum a plecat, regele i-a chemat la sine pe 
cei mai voinici şi mai pricepuţi dintre străjeri, iar pe 
Mablung l-a numit căpetenia lor. 

— Plecaţi acum fără zăbavă, le-a zis el, dar să nu ştie că o 
urmăriţi. lar când o ajunge în pustie, de-o fi s-o amenințe 
ceva, arătaţi-vă; dacă nu se întoarce cu voi, păziţi-o cum 
puteţi mai binE. Însă pe câţiva dintre voi îi voi ruga s-o ia 
înainte cât pot ei de repede, să afle tot ce se poate afla. 

Aşa s-a întâmplat că Thingol a trimis mai mulţi străjeri 
decât avusese de gând, iar printre ei se aflau şi zece 
Cavaleri care duceau de dârlogi alţi câţiva cai. Au pornit pe 
urmele lui Morwen care a apucat-o spre miazăzi, 
străbătând ţinutul Region, şi astfel a ajuns la malul râului 
Sirion, mai sus de Heleşteiele Amurgului; acolo s-a oprit ea, 
căci Sirionul era lat şi vijelios, şi Morwen nu ştia pe unde s-o 


apuce. Străjerii au fost nevoiţi să se arate; iar Morwen le-a 
spus: 

— Thingol vrea să mă oprească din drum? Ori poate abia 
acum îmi trimite ajutorul pe care nu voise să mi-l dea? 

— Şi una, şi alta, a răspuns Mablung. Nu vrei să te întorci? 

— Nu! 

— Înseamnă că va trebui să te ajut, cu toate că o fac 
împotriva inimii. Aici Sirionul e lat şi adânc, nu poate fi 
trecut înot nici de noi, nici de cai. 

— Atunci duceţi-mă dincolo, pe unde trec elfii, i-a zis 
Morwen, altfel voi încerca să-l trec înot. 

Şi Mablung a dus-o la Heleşteiele Amurgului. Pe acel mal 
răsăritean, în micile estuare şi în desişul de stuf, elfii ţineau 
ascunse şi bine pazite bărci, pentru ca solii care-i aduceau 
lui Thingol veşti despre rubedeniile sale din Nargothrond22 
să poată trece dintr-o parte în cealaltă. Acum au aşteptat să 
treacă noaptea luminată de stele şi abia în ceţurile 
albicioase dinaintea zorilor au traversat râul. Iar la vremea 
când soarele apăruse roşu de după Munţii Albaştri şi vântul 
dimineţii sufla cu putere, împrăştiind ceața, străjerii au 
urcat malul apusean, lăsând în urmă Brâul lui Melian. Elfi 
înalţi din Doriath erau străjerii aceştia, cu veşminte cenuşii 
şi cu mantii peste cămăşile de zale. De pe ponton, Morwen 
îi privea cum trec în tăcere pe lângă ea, şi dintr-odată a 
scos un țipăt. 

— Acela de unde a apărut? a întrebat ea, arătând spre 
coada companiei. De trei ori zece eraţi când aţi venit la 
mine. lar acum urcați ţărmul de trei ori câte zece şi încă 
unul! 

Atunci s-au întors şi ceilalţi şi cu adevărat au văzut că 
soarele lumina un cap auriu: căci Nienor era nou-venitul; 
din pricina vântului, gluga îi căzuse de pe cap. Astfel au 
descoperit că ea se luase după străjeri şi li se alăturase în 
întuneric, înainte să înceapă traversarea râului. Străjerii s- 
au înspăimântat, dar mai speriată era Morwen. 

— Du-te înapoi, i-a strigat eA. Întoarce-te! îţi poruncesc. 


Dar Nienor i-a răspuns: 

— Dacă soaţa lui Hurin poate să plece împotriva tuturor 
sfaturilor, pentru ca o cheamă glasul sângelui, la fel poate şi 
fiica lui Hurin. Mi-ai dat numele de Bocirea, numai că nu 
voiesc a jeli de una singură după tată, după frate şi după 
mamă. Voi sunteţi tot ce am şi vă iubesc mai presus de 
orice. Şi dacă tu nu te temi, nici eu nu mă tem. 

Şi cu adevărat, pe chipul ei nu se citea nici urmă de teamă. 
Nienor părea înaltă şi puternică; semăna cu cei din casa lui 
Hador, înalţi la stat, iar cu veşmintele acelea elfeşti pe care 
le purta, nu se deosebea de străjeri, fiind doar cu puţin mai 
scundă decât cel mai înalt dintre ei. 

— Şi-acum, ce-ai de gând să faci? a întrebat-o Morwen. 

— Să merg încotro vei merge şi tu. Ai de ales. Fie mă duci 
înapoi şi mă dai în siguranţă în grija lui Melian; căci nu e 
înţelept să nu-i asculţi sfatul. Fie, dacă tu vei apuca-o pe 
drumul primejdiei, vei şti că te urmez pe acelaşi drum. 

Adevărul e ca Nienor venise până aici în nădejdea că, de 
teamă pentru viaţa fiicei ei şi din dragoste pentru ea, 
Morwen se va întoarce; iar Morwen nu ştia cum să se 
împartă. 

— Una e să nu dai ascultare unui sfat, a răspuns Morwen. 
Cu totul alta să nu te supui poruncii pe care ţi-o dă mama 
ta. Du-te înapoi! 

— Nu, s-a împotrivit Nienor. De mult nu mai sunt copil. Am 
şi eu vrerea mea şi o minte care judecă singură, cu toate că 
până acum nu a judecat altminteri decât a ta. Merg cu tine. 
Mai curând în Doriath, ca semn de cinstire pentru cei care- 
1 cârmuiesc; dar de nu voieşti astfel, atunci spre apus. Şi 
dacă tot vorbim despre cine să meargă mai departe, mai 
degrabă eu ar trebui să fiu aceea, fiind în deplinătatea 
puterilor mele. 

Privindu-şi fiica, Morwen a văzut, în ochii ei cenuşii, 
încăpăţânarea lui Hurin; mai că i-ar fi dat ascultare, dar nu- 
şi putea înfrânge mândria - ar fi părut, în ciuda vorbelor 


meşteşugite, că se lasă dusă înapoi de Nienor, ca o femeie 
bătrână care-a dat în mintea copiilor. 

— Îmi voi urma drumul, aşa cum am plănuit, i-a răspuns 
ea. Dacă vrei să vii, vino, dar fără consimţământul meu. 

— Aşa să fie, a zis Nienor. 

Atunci Mablung le-a spus străjerilor: 

— E limpede acum că nu din lipsă de curaj, ci de 
prevedere, aduce poporul lui Hurin nenorociri asupra 
altora! Aşa s-a întâmplat şi cu Turin; dar nu şi cu strămoşii 
lui. Cei de-acum sunt toţi cu minţile rătăcite, unul mai rău 
ca celălalt, şi asta nu-mi place defel. Mai tare mă tem de- 
această misie ce ne-a dat-o Regele, decât de a-1 vâna pe 
Lup. Ce-i de făcut? 

Dar Morwen, care urcase şi ea pe țărm şi se apropiase de 
ei, a auzit ultimele cuvinte. 

— Faceţi aşa cum v-a rugat regele, le-a spus ea. Căutaţi să 
aflaţi veşti despre Nargothrond şi despre Turin. Pentru asta 
am venit cu toţii până aici. 

— Ehei, mai e drum lung de străbătut, şi presărat de 
primejdii, i-a zis Mablung. Dacă e să mergeţi mai departe, 
trebuie să urcați în şei şi să călăriţi alături de ceilalţi 
călăreţi, fără să vă depaărtaţi nici un pas de ei. 

Se luminase bine de ziuă când au pornit mai departe şi au 
ieşit, fără să se grăbească şi cu ochii-n patru, din ţinutul 
trestiilor şi al sălciilor pitice, ajungând la poalele pădurilor 
cenuşii care acopereau mare parte din câmpia de la miazăzi 
de Nargothrond. Cât a fost ziua de lungă au mers tot spre 
apus, fără să vadă în jur altceva decât pustiiciune şi fără să 
audă vreun zgomot; meleagul era tăcut, parcă sub 
stăpânirea unei spaime mari, aşa i s-a părut lui Mablung. Pe 
acelaşi drum apucase şi Beren, cu mulţi ani înainte, apoi 
pădurile se umpluseră de ochii ascunşi ai vânătorilor; dar 
acum toţi cei care sălăşluiseră de-a lungul râului Narog 
plecaseră, şi nu se vedea nici un semn că orcii s-ar fi 
încumetat atât de departe spre miazăzl. În acea noapte şi- 


au aşezat tabăra în pădurea cenuşie, fără să aprindă vreun 
foc, nici măcar cât de-o torţă. 

Următoarele două zile şi-au continuat călătoria; în seara 
celei de-a treia zile de când traversaseră Sirionul, au ajuns 
în partea cealaltă a câmpiei, de unde nu mai era mult până 
la ţărmul răsăritean al Narogului. Dintr-odată, pe Mablung 
1-a cuprins o asemenea tulburare, încât a rugat-o pe 
Morwen să nu meargă mai departe. Dar ea a râs şi a spus: 

— Din cât mi se pare, în curând vei scăpa de noi şi-atunci o 
să poţi răsufla uşurat. Dar până atunci va trebui să ne mai 
rabzi puţin. Aproape am ajuns, n-o să mă întorc tocmai 
acum doar pentru că mi-e teamă. 

— Sunteţi nebune de legat şi nesăbuite amândouă, i-a 
strigat Mablung. Mai mult ne împiedicaţi decât ne ajutaţi să 
aflăm veşti. Ascultaţi-mă bine ce vă spun! Am fost rugat să 
nu stăm cu voi cu de-a sila; dar am fost rugat şi să vă apăr, 
cum oi putea mai binE. În trecătoarea asta nu pot face 
decât un singur lucru, să vă păzesc. Mâine vă voi duce la 
Amon Ethir, Dealul Iscoadelor, care nu e departe de-aici; 
acolo veţi rămâne sub strajă şi nu vă veţi mai clinti din loc 
atâta vreme cât sunt eu căpetenie aici. 

Amon Ethir era un gorgan mare cât un deal, care, cu 
multă vreme în urmă, la porunca lui Felagund fusese ridicat 
cu trudă pe câmpia din faţa Porţilor fortăreței sale, la o 
leghe spre răsărit de Narog. De atunci, crescuseră copaci 
pe el, golaş rămăsese numai creştetul de unde se putea 
vedea în toate părţile. Se zăreau drumurile care duceau la 
marele pod al Nargothrondului şi plaiurile împrejmuitoare. 
La acest deal au ajuns ei târziu dimineaţa, şi l-au urcat 
dinspre răsărit. Apoi, privind de-acolo de sus spre Platoul 
Faroth, cafeniu şi golaş dincolo de râu23, Mablung a văzut 
cu ochii lui de elf terasele fortăreței Nargothrond, pe 
abruptul malului apusean; ca o gaură mică şi neagră în zid 
se desluşeau Porţile lui Felagund. Dar Mablung nu izbutea 
să prindă nici un zvon şi nu zărea nici urmă de duşman ori 
de Dragon, în afară de semnele de foc din jurul Porţilor, pe 


care le pricinuise Dragonul când prădase fortăreaţa. Totul 
zăcea în nemişcare sub un soare palid. 

După cum spusese că o să facă, Mablung le-a poruncit 
celor zece Cavaleri să le ţină pe Morwen şi pe Nienor în 
vârful dealului, şi nu care cumva să se clintească de acolo 
până nu se întorcea el, decât dacă se ivea vreo primejdie 
cumplită; şi dacă totuşi se ivea, atunci Cavalerii trebuiau să 
le înconjoare pe mamă şi fiică şi să fugă, cât puteau ei de 
repede, spre răsărit, spre Doriath, trimițând pe unul dintre 
ei înainte, ca să dea de veste şi să ceară ajutor. 

Apoi Mablung i-a luat cu sine pe ceilalţi tovarăşi de drum 
şi împreuna au coborât dealul; când au ajuns în câmpia 
apuseană, unde copacii erau rari, s-au împrăştiat şi, cu 
îndrăzneală dar şi cu fereală, fiecare a apucat-o pe alt 
drum, îndreptându-se spre malul râului Narog. Mablung 
însuşi a luat-o pe drumul din mijloc, ce ducea spre pod, şi 
astfel a ajuns la capătul lui de pe malul cestălalt, şi 1-a găsit 
dărâmat; jos, în albia adâncă, râul curgea vijelios, umflat de 
ploile căzute departe la miazănoapte, înspumat şi vuind 
printre pietrele prăvălite. 

Dar Glaurung se afla acolo, zăcând în umbra marelui 
coridor ce ducea de la Porţile sfărâmate până în inima 
fortăreței; prinsese de mult de veste de venirea iscoadelor, 
cu toate că puţini ochi din Pământul de Mijloc le-ar fi zărit. 
Dar căutătura ochilor lui ticăloşi era mai ageră decât cea a 
vulturilor, întrecând-o chiar şi pe cea departe-văzătoare a 
elfilor; ştia şi că unii rămăseseră în urmă, sus, pe creştetul 
pleşuv al dealului Amon Ethir. 

Astfel, pe când Mablung se strecura printre bolovani, 
cercând să treacă râul dezlănţuit pe pietrele podului năruit, 
numai ce iese Glaurung, scuipând foc, şi se târăşte jos în 
râu. Dintr-odată s-a auzit un sfârâit cumplit şi din ape s-au 
înălţat vălătuci de neguri; Mablung şi ceilalţi străjeri care 
pândeau în apropiere s-au pomenit învăluiţi într-un abur 
orbitor şi-ntr-o miasmă greţoasă; cei mai mulţi au rupt-o la 
fugă, mai curând nimerind decât găsind drumul înapoi spre 


Dealul Iscoadelor. Dar în timp ce Glaurung trecea râul 
Narog, Mablung s-a tras deoparte şi s-a ascuns sub o 
stâncă, rămânând pitit acolo; căci socotea că misia lui încă 
nu se încheiase. Acum ştia dincolo de orice îndoială că 
Glaurung sălăşluia în Nargothrond, dar încă nu aflase nimic 
despre soarta fiului lui Hurin; inima lui vitează îi dădea 
ghes să traverseze râul de cum dispărea Glaurung şi să 
cerceteze sălile lui FelagunD. Îşi spunea că făcuse tot ce-i 
stătea lui în puteri să le apere pe Morwen şi Nienor; fără 
doar şi poate ca străjerii vor fi prins de veste că Glaurung 
se apropia, iar Cavalerii vor fi pornit în galop înapoi spre 
Doriath. 

Aşa s-a făcut că Glaurung a trecut pe lângă Mablung - o 
formă urieşeasca înconjurată de aburi; înainta cu 
repeziciune, căci o fi fost el un Vierme mare, dar era şi 
sprinten. Mablung a trecut la rândul său Narogul, pe malul 
celălalt, nu fără să-şi primejduiască viaţa; de sus de pe 
Amon Ethir, străjile l-au văzut pe Dragon ieşind, şi s-au 
înspăimântat. N-au mai stat o clipă pe gânduri, ci le-au 
rugat pe Morwen şi pe Nienor să încalece şi s-au pregătit să 
fugă spre răsărit, aşa cum le spusese căpetenia lor. Dar 
chiar când lăsaseră în urmă clina dealului şi porniseră în 
galop pe câmpie, un vânt râu a împins asupra lor aburii şi o 
miasmă pe care nici un cal n-a putut-o îndura. Orbiţi de 
negură şi înnebuniţi de groaza ce le-o stârnise duhoarea 
Dragonului, caii n-au mai fost de stăpânit, încât au rupt-o la 
fugă care-ncotro; străjerii n-au mai ştiut unii de alţii, ci se 
izbeau de copaci sau orbecăiau zadarnic în căutarea 
tovarăşilor lor. Nechezaturile cailor şi strigătele călăreţilor 
au ajuns la urechile lui Glaurung şi tare i-a plăcut ce auzea. 

Unul dintre elfii călăreţi, care-ncerca să-şi strunească 
armăsarul în ceaţă, a văzut-o pe Doamna Morwen trecând 
pe lângă el, un duh cenuşiu pe un cal înnebunit; în clipa 
următoare a dispărut, strigând Nienor, şi de atunci dusă a 
fost. 


Când groaza aceea oarbă a pus stăpânire pe călăreţi, calul 
lui Nienor, care gonea sălbatic, s-a împiedicat, aruncând-o 
pe fată din şa. A căzut în iarba moale, aşa că nu s-a rănit, 
dar, ridicându-se în picioare, a văzut că rămăsese singură: 
pierdută în ceaţă, fără cal şi fără străjeri. Nu s-a 
înspăimântat câtuşi de puţin, ci a cumpănit ce era mai bine 
de făcut: n-avea nici un rost, şi-a zis ea, să se ia după un 
strigăt sau altul, căci, chiar dacă răsunau peste tot în jurul 
ei, strigătele păreau să devină tot mai slabe. Mai înţelept 
era să încerce să se întoarcă la deal: cu siguranţă că acolo 
avea să vină şi Mablung înainte de a se îndrepta spre 
Doriath, măcar pentru a vedea dacă nu cumva rămăsese 
cineva în urmă. 

Aşa că Nienor a pornit în direcţia în care simţea că se 
înalţă pământul sub picioarele ei şi, cu adevărat, în scurt 
timp a ajuns la deal, apoi a luat-o încet pe poteca ce ducea 
dinspre latura răsăriteană spre vârf. Pe măsură ce urca, 
ceața se subţia, iar când a ajuns pe culme, soarele scălda 
creştetul golaş. Nienor a mai făcut câţiva paşi şi a privit 
spre apus. Şi chiar acolo, în faţa ei, se găsea capul cel mare 
al lui Glaurung care tocmai atunci se târâse până sus din 
partea cealaltă a dealului; înainte ca fata să se dumirească 
ce se întâmpla, ochii ei au privit în cumpliţii ochi ai 
Viermelui, plini de spiritul ticălos al lui Morgoth, stăpânul 
lui. 

Nienor, care nu se pierdea cu firea cu una cu două, s-a 
împotrivit căutăturii din ochii lui Glaurung; dar dragonul a 
copleşit-o cu puterea lui. 

— Ce cauţi aici? a întrebat-o el. 

Fără voia ei, fata a răspuns: 

— Îl caut pe unul numit Turin, care a sălăşluit aici o vreme. 
Dar poate că a pierit. 

— Nu am de unde şti, a zis Glaurung. A fost lăsat aici să le 
apere pe femei şi pe nevolnici; dar când am venit eu, eli-a 
părăsit pe toţi şi a rupt-o la fugă. Un fanfaron şi-un fricos 


fără pereche, aşa-mi pare. De ce-l cauţi tocmai pe unul de 
teapa lui? 

— Minţi, a zis Nienor. Copiii lui Hurin nu-s fricoşi, aşa să 
ştii. Nu ne temem de tine. 

Glaurung a izbucnit într-un râs răutăcios: fiica lui Hurin se 
dăduse de gol. 

— Înseamnă că sunteţi nebuni, şi tu, şi fratele tău, a zis el. 
Iar lăudăroşenia voastră se va pierde în pustiu. Căci eu sunt 
Glaurung! 

Atunci el i-a înlănţuit privirea în privirea lui şi voinţa ei s-a 
risipit ca fumul. Lui Nienor i s-a părut că soarele păleşte şi 
că totul în jur devine nedesluşit; încet, o mare întunecime a 
pogorât peste ea şi în acea întunecime era doar un gol 
uriaş; Nienor n-a mai ştiut nimic şi n-a mai auzit nimic şi nu 
şi-a mai amintit nimic. 

Multă vreme a cercetat Mablung încăperile fortăreței 
Nargothrond, înfruntând bezna şi duhoarea; dar nu a mai 
dat peste nici un suflet viu acolo: nimic nu se mişca printre 
oase, strigătele lui nu primeau nici un răspuns. În cele din 
urmă, copleşit de grozăvenia acelui loc şi temându-se ca un 
cumva Glaurung să se întoarcă, s-a îndreptat înapoi spre 
Porţi. Soarele cobora spre asfinţit; în spate, Faroth îşi 
arunca umbrele negre peste terase şi peste râul dezlănţuit 
din vale; dar în depărtare, sub Amon Ethir, ochii lui păreau 
să desluşească forma blestemată a Dragonului. Mai grea şi 
mai primejdioasă a fost acum traversarea Narogului pe 
malul celălalt, căci pasul nu-i era doar grăbit, ci şi nesigur 
din pricina fricii; abia a apucat Mablung să pună piciorul pe 
malul răsăritean şi să se furişeze la adăpostul stâncii, că 
Glaurung şi ajunsese pe buza râpei. Doar că acum se mişca 
leneş şi parcă furişat; focurile din el mocneau; îşi irosise 
multă putere, iar acum nu dorea decât să se odihnească şi 
să doarmă în întuneric. Aşa că şi-a târât trupul prin apă şi 
apoi în sus, spre Porţi, ca un şarpe uriaş, cenuşiu ca cenuşa, 
mânjind pământul cu scursura lipicioasă a pântecelui sau. 


Dar înainte să dispară dincolo de Porţi, şi-a întors privirea 
spre răsărit, şi din ela răsunat hohotul de râs al lui 
Morgoth, abia auzit, dar cumplit, un ecou al răutăţii venit 
din îndepărtatele abisuri negre. Hohotului i-a urmat vocea 
sa, rece şi coborâtă: 

— Te-ai pitit ca un şoarece sub mal, Mablung slăvitule! 
Prost te-ai priceput să îndeplineşti misiile ce ţi le-a dat 
Thingol. Grăbeşte-te să ajungi pe deal ca să vezi ce s-a ales 
din ceea ce ţi s-a dat în grijă. 

Şi cu aceasta Glaurung s-a furişat în bârlogul lui, soarele a 
asfinţit şi înserarea cenuşie a coborât rece peste pământ. 
Mablung însă a rupt-o la fugă spre Amon Ethir; iar când a 
început să urce poteca, stelele prinseseră să scapere la 
răsăriT. În lumina lor a zărit el o siluetă întunecata, stând în 
picioare nemişcată, parcă cioplită în piatră. Astfel stătea 
Nienor, fără să audă ce-i spunea el şi fără să-i adreseze vreo 
vorbă. Dar când ela luat-o de mână, ea a tresărit şi s-a lăsat 
dusă de acolo; cât o elţinea de mână, ea îl urma, când îi 
dădea drumul, ea se oprea locului. 

Amărăciunea şi nedumerirea l-au copleşit pe Mablung; nu 
avea de ales - trebuia s-o ducă pe Nienor pe lungul drum 
răsăritean, fără ca nimeni dintre ai săi să-l însoţească ori 
să-l ajute. Parcă erau somnambuli, aşa mergeau amândoi, 
şi astfel au ajuns pe câmpia cufundată în noapte. lar când a 
venit dimineaţa, Nienor s-a împiedicat şi a căzut şi acolo a 
rămas, nemişcată; iar Mablung s-a aşezat lângă ea, cuprins 
de disperare. 

— Nu zadarnic m-am temut eu de misia asta, a murmurat 
el ca pentru sine. Dar din cât mi se pare, va fi şi ultima. 
Alături de nefericita asta de odraslă de om voi pieri şi eu în 
pustietate, iar numele îmi va ajunge de batjocură în Doriath 
- de va ajunge până acolo vreo veste despre soarta noastră. 
Fără doar şi poate ca toţi ceilalţi au fost răpuşi, numai ea a 
fost cruţată, dar nu din milă. 

Astfel au fost ei găsiţi de trei dintre străjerii care fugiseră 
de pe malul râului Narog când ieşise Glaurung din bârlogul 


lui; rătăciseră vreme îndelungată, dar după ce se risipise 
ceața se întorseseră pe deal, unde nu mai găsiseră pe 
nimeni, drept care nu le mai rămăsese decât să caute 
drumul înapoi spre casă. In sufletul lui Mablung s-a retrezit 
speranţa; au pornit cu toţii, apucând-o mai întâi spre 
miazănoapte, apoi spre răsărit, căci spre miazăzi nu era nici 
un drum care să-i ducă până în Doriath, iar de când căzuse 
fortăreaţa Nargothrond, nimeni nu mai putea folosi podul 
plutitor ca să pătrundă în Regatul Ascuns, ci numai ca să 
iasă. 

Tare încet înaintau, ca şi când ar fi dus cu ei un copil sleit 
de puteri. Dar pe măsură ce se depărtau de Nargothrond şi 
se apropiau de Doriath, Nienor îşi recăpăta puterile - 
mergea ore întregi, ascultătoare, dusă de mână. Numai că 
ochii ei larg deschişi nu vedeau nimic, urechile ei nu auzeau 
nici un cuvânt, buzele ei nu rosteau nici o vorbă. 

După multe zile de mers, au ajuns într-un târziu la hotarul 
apusean al Doriathului, undeva la miazăzi de Teiglin; se 
gândiseră să treacă de împrejurimile micului regat al lui 
Thingol dincolo de Sirion şi astfel să ajungă la podul păzit, 
aflat în apropiere de locul de vărsare a râului Esgalduin. 
Acolo s-au oprit o vreme; au întins-o pe Nienor pe un pat de 
iarbă, iar ea a închis ochii, lucru pe care nu-l făcuse până 
atunci; părea că se cufundase în somn. Elfii s-au aşezat şi ei 
să se odihnească; erau atât de osteniţi, încât au uitat să 
pună o strajă. Deodată, au fost atacați de o ceată de 
vânători orei, una din multele care cutreierau în cele 
vremuri hotarele şi îndrăzneau chiar să se apropie de 
împrejurimile Doriathulul. În toiul încăierării care a urmat, 
Nienor a sărit brusc în picioare din culcuşul ei de iarbă, ca 
unul trezit din somn de o alarmă în miez de noapte, şi cu un 
strigăt s-a repezit în pădure. Zărind-o, orcii s-au luat după 
ea; iar elfii după orei. Dar cu Nienor se petrecuse la fel de 
neaşteptat o schimbare, căci acum era mai iute de picior 
decât toţi, fugind ca o căprioară printre copaci, cu pârul 
fluturându-i în vânt, atât de repede gonea. Mablung şi 


tovarăşii săi i-au ajuns pe orei şi i-au răpus până la ultimul, 
după care au pornit din nou pe urmele lui Nienor. Dar pe 
Nienor parcă o înghiţise pământul; n-au mai dat de ea, nici 
măcar de vreo urmă a ei, cu toate că au căutat-o zile 
întregi. 

Până la urmă, Mablung a trebuit să se întoarcă în Doriath, 
gârbovit de amărăciune şi ruşine. 

— Stăpâne, alege-ţi o alta căpetenie pentru vânători, i-a 
spus el Regelui. Eu m-am făcut de râs. 

Dar Melian i-a spus: 

— Nu ai dreptate, Mablung. Ai făcut tot ce ţi-a stat în 
puteri, nici un alt slujitor al Regelui n-ar fi izbutit mai mult. 
Din nefericire, ai fost nevoit să înfrunţi o putere mult prea 
mare pentru tine: prea mare pentru toţi cei care sălăşluiesc 
în Pământul de Mijloc. 

— Te-am trimis să afli veşti, şi ai aflat, a zis şi Thingol. Nu 
este vina ta că aceia pentru care veştile aveau cea mai mare 
însemnătate nu le mai pot auzi. Cu adevărat dureros este 
acest sfârşit pentru neamul lui Hurin, dar nu tu eşti cel 
vinovat. 

Ca şi când n-ar fi fost de ajuns că Nienor se pierduse în 
sălbăticie, cu minţile rătăcite, Morwen dispăruse şi ea. Nici 
atunci şi nici mai târziu, despre soarta ei nu s-a mai aflat 
nimic sigur în Doriath ori în Dor-lomin. Dar Mablung nu-şi 
găsea liniştea, astfel că, însoţit de câţiva din tovarăşii săi, a 
plecat în sălbăticie, şi timp de trei ani a bătut hotarele în 
lung şi-n lat, de la Ered Wethrin până la gurile Sirionului, 
căutând urme sau veşti despre cele care se pierduseră. 

Nienor în Brethil. 

Cât despre Nienor, ea a fugit şi a tot fugit prin pădure, 
auzind în spate strigătele următorilor; în timp ce fugea, şi-a 
sfâşiat veşmintele, unul câte unul, până când a rămas goală; 
o zi întreagă a fugit, ca o sălbăticiune vânată care-şi dă 
duhul de oboseală, dar nu îndrăzneşte să se oprească să-şi 
tragă sufletul. Dintr-odată, la apusul soarelui, nebunia a 
părăsit-o pe Nienor. S-a oprit preţ de o clipă, buimacă 


parcă, apoi, cuprinsă de o sfârşeală soră cu moartea, s-a 
prăbuşit ca răpusa într-un desiş de ferigi. Şi-acolo, printre 
ferigile bătrâne şi lăstarele fragede ale primăverii, a rămas 
ea adâncită într-un somn greu, fără să mai ştie de nimic. 

S-a trezit a doua zi dimineaţa, bucuroasă de lumina din 
jur, asemenea unei fiinţe care deschide pentru prima oară 
ochii asupra lumii; totul în jurul ei i se părea necunoscut şi 
ciudat, nu ştia numele lucrurilor pe care le vedea. Căci în 
urma ei nu era altceva decât o întunecime goală, prin care 
nu răzbătea nici o'amintire despre ceea ce cunoscuse 
vreodată, nici un ecou al vreunui cuvânt. Nu-şi amintea 
decât de umbra fricii, din care pricină era mereu cu ochii la 
pândă, căuta tot timpul locuri unde să se ascundă: se căţăra 
în copaci, se furişa în tufărişuri, la fel de iute ca o veveriţă 
sau o vulpe, ori de câte ori auzea vreun zgomot sau o 
înspăimânta vreo umbră; şi din ascunziş pândea multă 
vreme printre frunze, înainte să iasă la lumină. 

Astfel şi-a continuat ea drumul, tot înainte, până ce a ajuns 
la râul Teiglin, unde şi-a stâmpărat setea; dar hrană nu 
găsea şi nu ştia nici cum să şi-o găsească; foamea o chinuia, 
la fel şi frigul. Şi cum copacii de pe malul celălalt păreau 
mai deşi, mai umbroşi (aşa şi erau, aflându-se la poalele 
codrului Brethil), ea a trecut râul într-acolo şi a ajuns la un 
dâmb verde, unde s-a lăsat să cadă, sfârşită de puteri: i se 
părea că întunecimea aceea o ajungea din urmă şi soarele 
însuşi se înnegura. 

În fapt, o furtună cumplită se apropia dinspre miazăzi, 
grea de fulgere şi ploaie groasă; Nienor a rămas pe dâmbul 
acela, chincindu-se de groază de câte ori bubuia tunetul, iar 
ploaia îi biciuia goliciunea. 

Întâmplarea a făcut ca, tocmai la acel ceas, nişte pădureni 
din Brethil să se întoarcă de la vânătoare de orei, 
traversând în grabă Trecerea peste Teiglin şi îndreptându- 
se spre un adăpost aflat în apropiere; un trăsnet a luminat 
dintr-odată cerul, învăluind Haudh-en-Elleth într-o flamă 
albă. Turambar, care se afla în fruntea cetei, s-a dat înapoi 


cutremurat şi şi-a acoperit ochii; i se năzărise că văzuse 
duhul unei fecioare răpuse, zăcând pe mormântul lui 
Finduilas. 

Dar unul dintre oameni s-a repezit spre gorgan şi l-a 
strigat pe Turambar: 

— Aici, stăpâne! O femeie tânără zace aici, e încă în viaţă! 
Turambar s-a apropiat şi a luat-o în braţe; apa şiroia din 
pârul ei; fata a închis ochii, un fior a părut s-o scuture, apoi 

a rămas nemişcată. Mirat de goliciunea ei, Turambar a 
învelit-o în mantia lui şi a dus-o la adăpostul din pădure al 
vânătorilor. Acolo au făcut focul şi au acoperit-o pe fată cu 
pături, iar ea a deschis ochii şi i-a privit; când l-a văzut pe 
Turambar, faţa i s-a luminat; a întins o mână spre el, căcii 
se părea că în sfârşit găsise ceva ce căutase în întunecime, 
şi s-a simţit cuprinsă de o mare linişte. Turambar i-a luat 
mâna într-ale sale, a zâmbit şi i-a spus: 

— Ei bine, domniţă, n-ai vrea acum să ne spui care ţi-e 
numele, din ce neam te tragi şi ce nenorocire s-a abătut 
asupra ta? 

Ea a clătinat din cap şi nu a spus nimic, ci a început să 
plângă; aşa că n-au mai iscodit-o, ci au lăsat-o să mănânce 
hulpav tot ceea ce i-au pus dinainte. După ce a isprăvit de 
mâncat, fata a oftat şi l-a luat din nou pe Turambar de 
mână, iar el i-a spus: 

— Cu noi n-ai de ce te teme. Odihneşte-te în noaptea asta, 
iar mâine te vom duce la sălaşurile noastre, sus, în pădure. 
Dar am vrea să-ţi aflăm numele şi neamul din care te tragi, 
ca să-i putem găsi pe-ai tăi şi să le dăm de ştire despre tine. 

Nici de data asta n-a răspuns, ci s-a pornit pe plâns. 

— Nu te necăji! i-a zis Turambar. O fi prea tristă povestea 
ca să ne-o spui acum. Până una-alta, îţi dau eu un nume, îţi 
voi spune Nfniel, Fecioara Lacrimilor. 

Auzind numele acesta, ea şi-a ridicat privirile, a clătinat 
din cap, dar a spus: Nfniel. Era primul cuvânt pe care îl 
rostea după întunecime, şi de atunci aşa s-a numit ea 
printre pădureni. 


A doua zi dimineaţa, au dus-o pe Nfniel spre Ephel 
Brandir, pe drumul care urca abrupt, spre Amon Obel, până 
ce au ajuns la un loc unde trebuiau să traverseze apele 
vijelioase ale pârâului Celebros. Un pod de lemn fusese 
construit acolo, sub el pârâul trecea peste un prag de 
stâncă, mâncat de ape, şi cădea pe multe trepte înspumate, 
într-o copaie de piatră, aflată departe jos; văzduhul era plin 
de stropi, de-ai fi zis că ploua tot timpul. În capul cascadei 
se întindea o pajişte verde, înconjurată de mesteceni, dar 
de partea cealaltă a podului se deschidea o privelişte largă 
spre ravinele 'Teiglinului, la vreo două mile depărtare. Acolo 
aerul era răcoros, tocmai bun ca drumeţii să se oprească 
vara pentru a se odihni şi a bea din apa rece. Dimrost, 
Scara Ploioasă, astfel se numea cascada, dar din ziua aceea 
avea să fie numită Nen Girith, Apa Tremurătoare; pentru că 
Turambar şi oamenii săi s-au oprit acolo, dar Nfniel, de cum 
a ajuns, s-a înfiorat dintr-odată şi a început să tremure; iar 
ei nu au putut nici s-o încălzească şi nici s-o liniştească.24 
Astfel că au luat-o repede din loc; şi încă înainte de a ajunge 
la Ephel Brandir, Nfniel aiura, cuprinsă de fierbinţeală. 

Multă vreme a zăcut ea bolnavă; Brandir şi-a folosit toată 
ştiinţa sa ca s-o tămăduiască, iar soaţele pădurenilor au stat 
de veghe la căpătâiul ei zi şi noapte. Dar numai când se 
aşeza Turambar lângă ea, fata îşi găsea liniştea ori dormea 
fără să mai geamă; cât a durat fierbinţeala, cu toate că 
adesea era tulburată, fata n-a murmurat o vorbă în niciuna 
din limbile oamenilor ori ale elfilor. lar după ce s-a întremat 
încetul cu încetul şi a prins din nou să umble şi să mănânce, 
femeile din Brethil au trebuit s-o înveţe ca pe un copil să 
cuvinte, vorbă de vorbă. Dar Nfniel deprindea iute graiul, 
tare-i plăcea, ca şi când redescoperea comori mari şi mici 
pe care le crezuse pierdute; iar când, în sfârşit, învățase 
destul cât să poată vorbi cu prietenii ei, ea întreba: 

— Care e numele lucrului ăstuia? Căci l-am rătăcit în 
întunecimea mea. 


Începând ea să umble iarăşi pe afară, se ducea acasă la 
Brandir; voia să afle numele tuturor vietăţilor, iar el le ştia 
pe cele mai multe; şi se preumblau împreună prin grădini şi 
poieni. 

Astfel a ajuns Brandir să prindă drag de ea; după ce s-a 
întremat deplin, Nfniel îi dădea braţul ca el să se sprijine în 
şontâcăială lui, şi-l numea fratele el. Însă inima şi-o dăruise 
lui Turambar, şi numai când îl vedea pe el venind, zâmbea şi 
ea, iar numai când vorbea el vesel izbucnea şi ea în râs. 

Într-una din serile toamnei aceleia aurite, şedeau ei 
împreună, iar soarele scălda în lumină coasta dealului şi 
casele din Ephel Brandir, şi peste tot era o linişte adâncă. 
Atunci Nfniel i-a zis lui Turambar: 

— Am întrebat de numele tuturor lucrurilor, numai de 
numele tău n-am întrebat. Cum ţi se spune ţie? 

— Turambar, a răspuns el. 

Ea a tăcut, parcă ascultând un ecou; apoi a spus: 

— Şi ce înseamnă asta, ori este doar numele tău? 

— Înseamnă Stăpânul Umbrei întunecate. Pentru că, 
Nfniel, şi eu am avut parte de întunecime, în care am 
pierdut lucruri dragi mie; dar acum socotesc că am trecut 
peste asta. 

— Şi ai fugit şi tu de întunecimea ta, până ce-ai ajuns în 
pădurile astea frumoase? a întrebat ea. Şi când ai scăpat de 
ea, Turambar? 

— Aşa e, a răspuns el, am fugit timp de mulţi ani. Şi am 
scăpat când ai scăpat şi tu. Era întuneric atunci cânt ai 
apărut tu, Nfniel, dar de atunci a fost numai lumină. Şi e ca 
şi când ceea ce am căutat îndelung şi în van în sfârşit a 
ajuns la mine. 

Iar când s-a îndreptat spre casa lui, în înserare, Turambar 
şi-a spus în sinea lui: „Haudh-en-Elleth! Din gorganul verde 
a apărut ea. E acesta un semn, oare cum să-l citesc?” 

Anul acela auriu s-a stins încet-încet într-o iarnă blândă, 
după care a venit un alt an luminoS. În Brethil domnea 
pacea, pădurenii stăteau liniştiţi la gospodăriile lor, nu 


hălăduiau pe alte meleaguri, cât despre veşti din ţinuturile 
învecinate, nu primeau. La acea vreme, în miazăzi orcii se 
aflau sub puterea întunecată a lui Glaurung, ori erau trimişi 
să iscodească hotarele Doriathului; ocolind Trecerea peste 
Teiglin, se îndreptau spre apus, departe de râu. 

Tămăduită pe deplin, Nfniel se făcuse frumoasă şi prinsese 
din nou puteri; Turambar n-a mai stat pe gânduri, ci a 
cerut-o de soţie. Tare s-a bucurat Nfniel, dar când Brandir a 
auzit această veste, inima i s-a încrâncenat. 

— Nu te pripi! i-a spus el lui Nfniel. Nu mi-o lua în nume 
de rău dacă te sfătuiesc să mai aştepţi. 

— Nimic din ce faci tu nu-i făcut cu gând rău, i-a răspuns 
ea. Atunci de ce mă sfătuieşti astfel, înțeleptul meu frate? 

— Frate înţelept? s-a mirat el. Frate neputincios, mai 
degrabă, neiubit şi fără vino-ncoace. N-aş şti să-ţi spun de 
ce. Dar asupra omului ăstuia adastă o umbră de care mă 
tem. 

— O umbră a fost, a zis Nfniel, aşa mi-a spus el. Dara 
scăpat de ea, cum am scăpat şi eu. Oare nu merită el 
iubirea? Chiar dacă acum stă la casa lui, în linişte şi pace, n- 
a fost el oare cel mai mare căpitan din faţa căruia fugeau 
toţi duşmanii noştri? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Dorlas. N-a spus adevărul? 

— Ba da, a zis Brandir, fără să-i placă ce-a auzit, deoarece 
Dorlas era căpetenia celor care doreau să pornească război 
împotriva orcilor. Totuşi, căuta pricini s-o oprească pe 
Nfniel să se mărite, astfel că i-a spus: Adevărul, dar nu pe 
de-a-ntregul; câci el a fost Căpitanul din Nargothrond, iar 
înainte de asta a venit de la Miazăzi şi a fost (din cât se zice) 
fiul lui Hurin din Dor-lomin, din Casa războinică a lui Hador. 
Văzând înnegurarea ce se aşternuse peste chipul fetei, dar 
neînţelegându-i tâlcul, Brandir a adăugat: Aşa e, Nfhniel, că 
bine gândeşti: mai devreme sau mai târziu unul ca el va 
pleca din nou la război, poate departe de meleagul istă. Şi 
de-o fi să se întâmple astfel, cum vei îndura singurătatea? 


Fii cu băgare de seamă, căci presimt că, dacă Turambar se 
va duce din nou la bătălie, nu el va izbândi, ci Umbra. 

— Greu îmi va veni să îndur, a răspuns ea, dar nu-mi va fi 
mai uşor nemăritată, decât măritată. lar o nevastă poate că 
mai curând îl va înfrâna şi va ţine Umbra la depărtare. 

Cu toate acestea, vorbele lui Brandir au tulburat-o, astfel 
ca l-a rugat pe Turambar să mai aibă răbdare. S-a mirat 
Turambar şi s-a mâhnit; apoi a aflat de la Nfniel că Brandir 
o sfătuise să aştepte, şi nu i-a plăcut defel. 

Şi a venit şi următoarea primăvară şi atunci i-a spus lui 
Nfniel: 

— Timpul trece. Am aşteptat până acum, nu vreau să mai 
aştept. Fă aşa cum te îndeamnă inima, prea dragă Nfniel, 
dar ascultă-mă bine: am de ales între a mă întoarce la 
război, în sălbăticie, şi a mă însura cu tine şi a nu mai 
merge niciodată la luptă - decât pentru a te apăra pe tine, 
de-o fi să se abată vreun râu asupra casei noastre. 

S-a bucurat din nou Nfniel de vorbele astea şi a primit pe 
data, iar la mijlocul verii au făcut nunta; ospăț mare au 
pregătit pădurenii şi le-au dăruit o casă frumoasă pe care o 
construiseră anume pentru ei, sus pe Amon Obel. Acolo au 
trăit ei fericiţi; numai Brandir era tulburat, umbra ce i se 
lăsase peste inimă se adâncise şi mai mult. 

Venirea lui Glaurung. 

Puterea şi răutatea lui Glaurung sporeau; creatura se 
îngroşa la trup, îi strângea pe orei în jurul său şi cârmuia ca 
un rege dragon, şi întregul ţinut care fusese odată regatul 
Nargothrond se afla sub stăpânirea lui. Dar înainte să se 
sfârşească anul, al treilea de când Turambar trăia printre 
pădureni, Glaurung a pornit atacul împotriva meleagului lor 
în care, de o vreme încoace, domniseră liniştea şi pacea; şi 
asta pentru că şi Glaurung, şi stăpânul său ştiau prea bine 
că în Brethil încă sălăşluia o obşte de oameni liberi, singurii 
care mai rămăseseră din cele Trei Case ce se împotriviseră 
puterii de la Miazănoapte, şi acest lucru nu puteau ei 
răbda, căci gândul lui Morgoth era acela de a supune 


întregul Beleriand şi de a-i scotoci fiece cotlon, pentru ca 
nimeni să nu rămână în viaţă fără a-i fi lui sclav. Astfel că, 
dacă Glaurung a ghicit unde se ascundea Turin, sau dacă 
(aşa cum spun unii) la acea vreme Turin scăpase de ochiul 
Râului care-l urmărea, are prea puţină însemnătate. Căci, 
în cele din urmă, sfaturile lui Brandir trebuiau să se 
dovedească zadarnice, iar Turambar nu avea de ales decât 
fie să stea fără să facă nimic, până când va fi fost descoperit 
şi va fi fost vânat ca un şobolan, fie să plece la luptă şi astfel 
să se arate duşmanului. 

Dar când în Ephel Brandir au ajuns primele veşti despre 
venirea orcilor, Turambar nu s-a dus să lupte, ci a ascultat 
de rugile lui Nfniel, care îi spunea: 

— Gospodăriile noastre încă nu sunt atacate, şi tu aşa mi- 
ai spus. Se mai zice că orcii nu-s mulţi. lar Dorlas mi-a spus 
că, înainte să fi venit tu, asemenea atacuri se întâmplau 
adesea, dar pădurenii le ţineau piept. 

Numai ca de data asta pădurenii au fost înfrânți, pentru ca 
orcii ăştia erau de-un soi tare rău, fioroşi, vicleni; şi 
veniseră cu gândul limpede de-a invada Codrul Brethil, nu 
doar de a-i da ocol pe la margini, cum făceau alte dăţi, 
minaţi de treburile lor sau când vânau în cete mari. Acum 
Dorlas şi oamenii sâi au fost puşi pe fugă şi au pierdut mulţi 
dintr-ai lor, iar orcii au trecut râul Teiglin şi au pătruns 
adânc în codru. Dorlas a venit la Turambar, i-a arătat rănile 
cu care se alesese şi i-a spus: 

— Vezi, stăpâne, acum chiar că suntem la restrişte mare, 
iar pacea a fost doar o amăgire, întocmai aşa cum am 
presimţit eu. Ne-ai zis odată să te socotim unul de-ai noştri, 
şi nu un străin? Primejdia asta nu te ameninţă şi pe tine? 
Căci gospodăriile noastre nu vor rămâne nedescoperite, 
dacă orcii vor mai înainta pe meleagul nostru. 

Aşa ca Turambar s-a ridicat, şi-a luat din nou sabia, pe 
Gurthang, şi a plecat la bătălie; şi aflând pădurenii despre 
aceasta, au prins curaj şi s-au strâns în jurul lui, până au 
alcătuit o armie de multe sute. Şi au pornit vânătoarea în 


codru şi i-au răpus pe toţi orcii care se furişaseră acolo, 
spânzurându-i de copaci, lângă Trecerea peste Teiglin. Şi 
când o nouă oştire i-a atacat, ei au împresurat-o, iar când 
orcii s-au trezit înconjurați de atâţia pădureni şi s-au 
pomenit faţă în faţă cu Sabia Neagră care se întorsese, au 
ieşit din ascunzători şi atunci au fost măcelăriți unul după 
altul. După care pădurenii au înălţat ruguri mari pe care au 
ars mormanele de leşuri ale soldaţilor lui Morgoth; fumul 
răzbunării lor s-a înălţat negru spre înaltul cerului, iar 
vântul 1-a purtat spre apus. Câţiva dintre orei tot au scăpat 
şi s-au întors în Nargothrond, ducând aceste veşti. 

S-a înfuriat peste poate Glaurung auzind veştile; dar o 
vreme nu s-a clintit din loc, ci a stat şi a cugetat la cele 
auzite. Astfel a trecut iarna, în pace, şi oamenii spuneau: 

— Măreaţă este Sabia Neagră din Brethil, căci toţi 
duşmanii noştri au fost răpuşi. 

Nfniel era mulţumită, îi plăcea că Turambar al ei era atât 
de vestit; numai el stătea adâncit în gânduri, şi-n sinea lui 
îşi spunea: „Zarurile au fost aruncate. Acum urmează 
încercarea, în care fie îmi dovedesc renumele, fie dau greş 
cu totul. Nu voi mai fugi. Voi fi Turambar şi prin propria 
mea voinţă şi vitejie îmi voi învinge soarta - ori voi cădea. 
Fie că ajung pe scut, fie sub scut, pe Glaurung tot îl voi 
râpune.” 

Fără să-şi poată alunga neliniştea, Turambar a trimis drept 
iscoade pe câţiva oameni dintre cei mai curajoşi, căci, cu 
toate că nimeni nu vorbise despre acest lucru, el poruncea 
în dreapta şi-n stânga după cum socotea că-i mai bine, ca şi 
când el ar fi fost stăpân în Brethil, şi nimeni nu-i mai da 
ascultare lui Brandir. 

Primăvara a venit plină de speranţă, oamenii munceau şi 
cântau. Dar în acea primăvară Nfniel a rămas grea; chipul îi 
era palid şi tras, iar fericirea îi dispăruse. Curând au 
început să se audă zvonuri ciudate, aduse de oamenii care 
trecuseră dincolo de Teiglin, cum că în depărtări se vedeau 


focuri în pădurile de pe câmpia dinspre Nargothrond, şi 
pădurenii se-ntrebau ce semn putea fi acesta. 

N-a trecut mult şi alte veşti au ajuns la urechile lor: anume 
că focurile se întindeau spre miazănoapte, iar cel care le 
stârnea era însuşi Glaurung. Căci el părăsise fortăreaţa 
Nargothrond şi iarăşi bântuia meleagurile cu treburi numai 
de el ştiute. Cei mai nesocotiţi şi mai încrezători dintre 
oameni spuneau: 

— Oastea lui a fost distrusă, şi-acum i-a venit mintea la cap 
şi se-ntoarce de unde a venit. 

Iar alţii ziceau: 

— Să nădăjduim că va trece de noi şi ne va lăsa în pace. 

Dar Turambar nu nutrea asemenea speranţe, el ştia că 
Glaurung venea să-l caute pe el. Astfel că, deşi îşi ferea 
gândurile de Nfniel, cumpănea zi şi noapte ce să facă şi 
cum să dreagă; iar primăvara a trecut şi a venit vara. 

Într-o bună zi, doi oameni s-au întors în Ephel Brandir 
aproape morţi de spaimă, căci îl văzuseră cu ochii lor pe 
Viermele cel Mare. Şi i-au spus lui Turambar: 

— Stăpâne, nu-ncape nici o îndoială că se apropie de 
Teiglin, nu ne ocoleşte. L-am văzut întins în mijlocul unui 
pârjol mare, copacii fumegau peste tot în jurul lui. 
Duhoarea ce iese din trupul lui este greu de îndurat. Şi 
brazda ticăloasă pe care-a târşit-o atâtea leghe lungi de la 
Nargothrond ni s-a părut că nu se abate nici măcar de-un 
pas, ci ţinteşte drept spre noi. Ce-i de făcut? 

— Prea puţin, a răspuns Turambar, dar chiar şi la puţinul 
acesta am cumpănit. Veştile pe care mi le-aţi dat mai 
curând mă umplu de speranţă, decât de teamă; dacă el cu 
adevărat înaintează drept, aşa cum spuneţi voi, şi nu se 
abate, atunci m-am şi gândit la ceva demn de cei cu inima 
vitează. 

Oamenii au rămas pe gânduri, căci mai mult n-a vrut să le 
spună; cu toate acestea, văzându-l că nu se pierde cu firea, 
parcă au prins şi ei mai mult curaj.25 


Astfel arăta albia Teiglinului: râul cobora din Ered 
Wethrin, la fel de tumultuos ca şi Narog, dar la început 
între maluri joase, până după Trecere, strângându-şi 
puterea din apele altor râuri, ca să poată sfredeli pe la 
poalele podişului pe care se întindea codrul Brethil. După 
care curgea prin defileuri adânci, ai căror pereţi înalţi erau 
ca nişte ziduri de stâncă; la picioarele lor însă, albia era 
sugrumată, încât apele curgeau vijelioase şi urlând. O 
strâmtoare din aceasta, nu cea mai adâncă, dar cea mai 
îngustă, se afla acum tocmai în calea lui Glaurung, la 
miazănoapte de locul unde Celebros se vărsa în 'Teiglin. 
Astfel că Turambar a trimis trei bărbaţi viteji să urmărească 
de pe buza strâmtorii toate mişcările Dragonului; el însuşi 
avea să se îndrepte spre Nen Girith, cascada cea înaltă; 
acolo veştile puteau să ajungă la el iute, iar el putea să vadă 
până departe. 

Dar înainte de a porni, i-a strâns pe pădurenii din Ephel 
Brandir şi le-a vorbit, spunându-le: 

— Oameni din Brethil, o primejdie de moarte s-a abătut 
asupra noastră, căreia numai o vitejie fără seamăn îi poate 
ţine piept. Câţi suntem la număr are prea puţină 
însemnătate; ci arma noastră trebuie să fie viclenia, şi să 
avem nădejde în noroc. Dacă am porni împotriva 
Dragonului cu toate forţele noastre, ca şi când am înfrunta 
o oştire de orei, n-am face decât să ne aruncăm cu toţii în 
braţele morţii, lăsându-ne soaţele şi rubedeniile fără 
apărare. Aşa că eu vă spun să rămâneţi aici şi să vă 
pregătiţi să fugiţi. Căci de-o fi să vină Glaurung, atunci va 
trebui să părăsiţi acest loc şi să vă risipiţi care unde vede cu 
ochii; astfel unii dintre voi vor izbuti să scape cu viaţă. N-am 
nici o îndoială că, de va putea, el va veni la fortăreaţa şi 
sălaşul nostru şi-l va face una cu pământul, răpunând tot ce 
mişcă; dar nu va rămâne aici. În Nargothrond se află 
comoara lui, acolo sunt încăperile cele adânci în care zace 
şi-n care creşte el fără teamă. 


Oamenii l-au ascultat abătuţi, cuprinşi de mare 
deznădejde, pentru că aveau încredere în Turambar şi se 
aşteptaseră să audă de la el vorbe dătătoare de mai multă 
speranţă. Dar el le-a mai spus: 

— Ăsta e răul cel mai mare care se poate întâmpla. Dar 
dacă planul meu se dovedeşte bun şi norocul e de partea 
mea, nu se va ajunge aici. Căci eu unul nu cred că Dragonul 
e de neînvins, cu toate că puterea şi răutatea lui sporesc 
odată cu trecerea aniloR. Îl cunosc într-o oarecare măsură. 
Puterea i se trage mai curând din spiritul ticălos ce 
sălăşluieşte în el, decât din forţa trupului, oricât de mare i- 
ar fi acesta. O să vă zic o poveste pe care şi eu am auzit-o 
de la cei care au luptat în anul bătăliei Nirnaeth, când eu şi 
cei mai mulţi care mă ascultați acum eram copii. Pe acea 
câmpie, gnomii i-au ţinut piept şi Azaghâl din Belegost l-a 
străpuns atât de adânc, încât dragonul a fugit înapoi în 
Angband. Dar aici am un ghimpe mult mai ascuţit şi mai 
lung decât pumnalul lui Azaghâl. 

Turambar a scos sabia Gurthang din teacă şi a străpuns cu 
ea văzduhul de deasupra capului, iar celor care-l priveau li 
s-a părut că văd o limbă de foc ţâşnind din mâna lui 
Turambar, spre înaltul cerului. Şi atunci au strigat ei: 

— Ghimpele Negru din Brethil! 

— Ghimpele Negru din Brethil, a spus şi Turambar. Ar face 
bine să se teamă de el. Căci să ştiţi de la mine: astfel este 
ursita Dragonului ăstuia (şi, din cât se zice, a prăsilelor 
sale), încât, oricât de falnică i-ar fi platoşa de solzi cornoşi, 
mai tari ca fierul, sub ea pântecele tot de şarpe îi este. Prin 
urmare, oameni din Brethil, plec acum să caut, cum oi şti şi 
oi putea, pântecele lui Glaurung. Cine vrea să vină cu mine? 
Mi-s de ajuns câţiva cu braţ vânos şi inimi viteze. 

Atunci Dorlas a ieşit în faţă şi a spus: 

— Merg cu tine, stăpâne; căci mai bine înaintez, decât să 
aştept să vină duşmanul la mine. 

Ceilalţi însă nu s-au grăbit să răspundă chemării, prea 
mare fiindu-le spaima de Glaurung, iar povestea iscoadelor 


care-l zăriseră trecuse din gură în gură şi sporise în 
grozăvenie. 

— Ascultaţi, oameni din Brethil, a strigat Dorlas, se 
vădeşte acum că toate sfaturile lui Brandir nu-s de niciun 
folos în faţa răului din vremea noastră. Nu avem cum scăpa 
ascunzându-ne. Oare niciunul dintre voi nu vrea să ia locul 
fiului lui Handir, pentru a nu face de râs Casa lui Haleth? 

Vorbe de ocară erau acestea, îndreptate împotriva lui 
Brandir care cu adevărat şedea în jilţul mai-marelui 
sfatului, dar nimeni nu lua seamă la el, şi tare s-a 
încrâncenat inima sa auzindu-le; mai cu seamă că 
Turambar nu l-a mustrat pe Dorlas pentru ele. Unul dintre 
bărbaţi s-a ridicat totuşi în picioare, Hunthor era acesta, 
rubedenia lui Brandir, spunând: 

— Râu faci, Dorlas, când batjocoreşti cu astfel de vorbe pe 
stăpânul tău, ale cărui mădulare din pricina sorții nefericite 
nu pot să dea ascultare vrerii inimii sale. Fereşte-te ca nu 
cumva tu însuţi să te dovedeşti altfel decât ţi-e zisa! Şi cum 
poţi spune că sfaturile sale au fost în zadar, când niciodată 
nu le-am urmat? Tu însuţi, vasalul său juruit, le-ai nesocotit. 
Vă spun că Glaurung vine la noi acum, aşa cum s-a dus şi-n 
Nargothrond, din pricină că faptele noastre ne-au trădat - 
iar Brandir tocmai de asta s-a temut. Dar dacă năpasta s-a 
abătut asupra noastră, cu voia ta, fiu al lui Handir, mă voi 
duce în numele Casei lui Haleth. 

— Trei mi-s de-ajuns! a spus Turambar. Pe voi doi vă iau cu 
mine. Dar, stăpâne, eu unul nu te dispreţuiesC. Înţelege! 
Trebuie să ne grăbim, treaba ce-o avem de îndeplinit cere 
mădulare vânjoase. Socot că locul ţi-e alături de obştea ta. 
Eşti înţelept şi ştii să tămăduieşti; mă tem că în puţină 
vreme va fi trebuinţă de înţelepciune şi putere de 
tămăduire. 

Frumoase vorbe, dar care n-au făcut decât să-l amărască 
şi mai mult pe Brandir, care i-a spus lui Hunthor: 

— Te du, atunci, însă fără învoirea mea. Căci asupra 
omului ăstuia adastă o umbră care te va duce spre râu. 


Turambar nu mai avea vreme de pierdut, dar când s-a dus 
la Nfniel să-şi ia rămas bun, ea s-a agăţat de el, plângând 
îndurerată. 

— Nu pleca, Turambar, ascultă-mi ruga! Nu te înfrunta cu 
umbra de care ai fugit! Nu, nu, mai bine fugi şi ia-mă cu 
tine, cât mai departe! 

— Nfniel, draga mea dragă, a răspuns el, nu mai putem 
fugi, tu şi cu mine. Suntem împrejmuiţi în ţara asta. Şi chiar 
dacă aş pleca şi i-aş părăsi pe oamenii care ne-au primit în 
mijlocul lor cu prietenie, n-aş putea decât să te duc în 
sălbăticie, unde n-avem nici un adăpost şi unde ai pieri, tu şi 
pruncul nostru. O sută de leghe ne despart de orice meleag 
la care Umbra nu poate ajunge. Dar nu-ţi pierde cumpătul, 
Nfniel. Căci asta îţi spun: nici tu, nici eu nu vom fi răpuşi de 
Dragonul ăsta ori de vreun alt duşman de la Miazănoapte. 

Nfhniel s-a oprit din plâns şi n-a mai spus nimic, dar sărutul 
ei de despărţire a fost rece. 

Apoi Turambar cu Dorlas şi Hunthor au pornit întins spre 
Nen Girith şi, când au ajuns acolo, soarele cobora spre 
asfinţit şi umbrele se lungiseră; ultimele două iscoade îi 
aşteptau acolo. 

— Aţi sosit tocmai la timp, stăpâne, au zis ei. Dragonul a 
venit, iar când am plecat noi el ajunsese la malul Teiglinului, 
privea pe partea cealaltă a râului. Se mişcă numai noaptea, 
aşa că ne putem aştepta la un atac chiar mâine, înainte de 
ivirea zorilor. 

Turambar a privit peste cascada Celebros şi a văzut 
soarele scăpătând şi sulițe negre de fum ridicându-se la 
malul râului. 

— N-avem timp de pierdut, a spus el, însă veştile sunt 
bune. Mă temusem că o să mişune în dreapta şi-n stânga; 
dacă o apuca spre miazănoapte şi ajungea la Trecere şi de 
acolo la vechiul drum de la şes, n-ar mai fi fost nici o 
nădejde. Acum însă furia stârnită de trufie şi răutate îl 
împinge înainte. Dar chiar în timp ce spunea acestea, în 
gândul său cumpănea îndoit: „le pomeneşti că o creatură 


atât de ticăloasă şi de haină se fereşte de Trecere, la fel ca 
orcii? Haudh-en-Elleth! Oare Finduilas încă adastă între 
mine şi destinul meu?” 

S-a răsucit spre însoțitorii săi şi a spus: 

— lată ce avem de făcut. Trebuie să mai aşteptăm o 
vreme; pripeala poate fi la fel de rea acum ca şi zăbava. 
Când s-o lăsa întunericul, o să ne furişăm până jos la râu. 
Dar să fiţi cu mare băgare de seamă! Căci urechile lui 
Glaurung aud la fel de bine pe cât de bine îi văd ochii - iar 
ochii îi sunt ucigători. Dacă ajungem la râu fără să ne simtă, 
trebuie să coborâm în strungă, să trecem râul şi astfel 
ajungem la poteca pe care o va urma el când va porni. 

— Dar cum poate el veni pe acolo? a întrebat Dorlas. O fi el 
sprinten, însă e un Dragon urieşesc, şi cum o putea să 
coboare o stâncă şi s-o urce pe cealaltă, când partea din 
faţă trebuie să urce înainte ca a din spate să fi apucat să 
coboare? Şi dacă o face totuşi, la ce ne slujeşte că ne aflam 
în apele dezlănţuite de sub el? 

— O fi aşa cum spui, a răspuns Turambar, şi dacă într- 
adevăr aşa va face, va fi vai şi-amar de noi. Dar eu trag 
nădejde, din ceea ce ştim despre el şi după locul în care se 
află acum, că altele îi sunt gândurile. A ajuns la marginea 
strungii Cabed-en-Aras, pe care, după cum mi-aţi povestit 
voi, odată o căprioară a trecut-o dintr-un salt, fugind de 
vânătorii lui Haleth. E atât de mare acum Dragonul, încât 
gândesc că va căuta să se arunce pe malul celălalt. Asta 
este nădejdea noastră, şi-n ea trebuie să ne încredem. 

Auzindu-l ce spune, Dorlas a simţit că-l părăseşte curajul, 
căci el cunoştea mai bine decât toţi întregul ţinut Brethil, şi 
cu adevărat Cabed-en-Aras era un loc cumplit. Pe malul 
răsăritean, o stâncă dreaptă, de vreo patruzeci de picioare 
înălţime, golaşă până aproape de buza unde creşteau 
copaci; pe partea cealaltă, malul era mai puţin prăpăstios şi 
mai puţin înalt, acoperit de copaci şi tufăriş care atârnau în 
rădăcini, dar jos în vale apa curgea vijelioasă printre 
bolovani, şi chiar dacă un bărbat curajos şi sigur pe 


picioarele sale putea să-l treacă în timpul zilei, era 
primejdios să se încumete pe acolo în timpul nopţii. Dar 
acesta era planul lui Turambar şi era zadarnic să i se 
împotrivească. 

Astfel că au pornit la lăsarea întunericului, dar nu spre 
locul unde se afla Dragonul, ci mai întâi au apucat-o pe 
poteca ce ducea spre Trecere; apoi, înainte să ajungă acolo, 
au luat-o spre miazăzi, pe o cărăruie care i-a dus până la 
marginea pădurilor ce umbreau Valea Teiglin.26 Şi pe 
măsură ce se apropiau de Cabed-en-Aras, pas cu pas, 
oprindu-se adesea ca să asculte, au simţit miros de arsură şi 
o duhoare care i-a îngreţoşat. Altfel, peste tot nemişcare de 
moarte, nimic nu se clintea în văzduh. Primele stele au 
licărit la Răsărit, în spatele lor, şi săgeți palide de fum se 
înălţau drepte, neşovăitoare pe cerul apusean încă luminat. 

După plecarea lui Turambar, Nfniel a rămas tăcută şi 
împietrită; dar Brandir a venit la ea şi i-a spus: 

— Nfhniel, nu te teme de pe-acum de ce-i mai râu. Oare nu 
te-am sfătuit să aştepţi? 

— Ba da, a răspuns ea. Dar la ce mi-ar mai folosi acum? 
Căci dragostea nu trece şi nu îndură mai puţin dacă nu te 
măriţi. 

— Ştiu asta, a zis Brandir. Dar nici nu te măriţi doar ca să 
fii măritată. 

— De două luni sunt grea cu pruncul lui. Şi nu-mi pare că 
din pricina asta mi-e mai greu să îndur teama de a-l pierde. 
Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nici eu nu mă mai înţeleg. Ştiu doar ca mi-e teama. 

— Halal mângâiere îmi aduci! a izbucnit ea. Brandir, 
prietene, ascultă-mă: fie că-s măritată sau nemăritată, fie 
că-s mamă sau fecioară, mi-e peste puteri să mai îndur 
teama. Stăpânul Destinului s-a dus să-şi înfrunte destinul ce 
i-a fost scris, departe de-aici, iar eu cum să stau şi s-aştept 
să primesc veşti, bune, rele, cum or fi? Poate chiar în 
noaptea asta se va întâlni cu Dragonul, iar eu cum să stau, 
sau să şed, aşteptând să treacă orele astea cumplite? 


— Nu ştiu, a răspuns Brandir, dar, cum-necum, orele 
trebuie să treacă, şi pentru tine, şi pentru soaţele celora 
care s-au dus cu el. 

— Ele n-au decât să facă ce le îndeamnă inimile lor! a 
strigat Nfniel. Eu însă trebuie să plec. Nu vreau ca multele 
leghe să mă despartă de primejdia în care se află stăpânul 
meu. Vreau să le ies veştilor în cale! 

Vorbele lui Nfniel i-au sporit lui Brandir însutit teama, 
făcându-l să strige: 

— Ba nu te las nici în ruptul capului să faci una ca asta. 
Căci astfel ai pune în primejdie tot planul nostru. Multele 
leghe ce vă despart îţi dau răgazul să scapi, de-o fi să fie 
cum e mairău. 

— De-o fi să fie cum e mai rău, eu nu vreau să scap, a 
răspuns ea. lar acum înţelepciunea ta e în zadar şi nici n-ai 
să-mi stai în cale. 

S-a înfăţişat Nfniel în faţa oamenilor care încă mai erau 
strânşi în Ephel şi a strigat: 

— Oameni din Brethil! Nu voi aştepta aici. Dacă stăpânul 
meu dă greş, atunci orice nădejde este o amăgire. [ara şi 
pădurile voastre vor fi preschimbate în cenuşă şi nimeni, 
nimeni nu va scapa. De ce, atunci, să mai zăbovim aici? Eu 
plec să aflu veştile şi soarta ce ne aşteaptă. Cei care 
gândesc la fel ca mine să mă însoţească! 

Mulţi s-au arătat gata să plece împreună cu ea: soaţele lui 
Dorlas şi Hunthor, din pricină că aceia pe care-i iubeau erau 
duşi cu Turambar; altele, din milă faţă de Nfhiel şi din 
dorinţa de a se împrieteni cu ea; şi-au mai fost şi alţii din cei 
atraşi de ceea ce se povestea despre Dragon, şi, mânaţi de 
vitejie ori nesăbuinţă (neştiind ei prea multe despre râu), 
gândeau că vor fi martori la fapte ciudate şi glorioase. Căci, 
în mintea lor, Sabia Neagră ajunsese atât de măreaţă, încât 
puţini îşi puteau închipui că Glaurung o va înfrânge. Aşa s-a 
făcut că în scurtă vreme şi în mare grabă s-au pornit la 
drum, o mulţime numeroasă, îndreptându-se spre o 
primejdie pe care nu o pricepeau; şi mergând aproape fără 


să se oprească, au ajuns în cele din urmă, la miez de 
noapte, frânţi de oboseală, la Nen Girith; însă Turambar 
plecase, chiar dacă nu cu mult înaintea sosirii lor. Noaptea 
e un sfetnic cu mintea limpede, şi mulţi dintre ei s-au mirat 
de propria lor pripeală; iar când au auzit de la pândarii 
rămaşi acolo cât de aproape se afla Glaurung şi ce disperat 
era planul lui Turambar, au simţit cum îi părăseşte curajul 
şi n-au mai îndrăznit să meargă mai departe. Unii au privit 
cu ochi temători spre Cabed-en-Aras, dar nimic nu izbuteau 
să zărească şi nu auzeau altceva decât glasul rece al 
cascadei. Nfniel stătea de una singură, scuturată de un 
tremur cumplit. 

După plecarea lui Nfniel şi a însoţitorilor ei, Brandir le-a 
spus celor rămaşi: 

— Priviţi cât sunt de disprețuit şi cum mi se nesocotesc 
sfaturile! Fie ca Turambar să vă cârmuiască de-acum 
încolo, căci mi-a luat puterea ce-o aveam de drept. Eu unul 
mă lepăd şi de cârmuire, şi de obşte. Şi nimeni să nu mai 
vină la mine după sfaturi ori pentru tămăduire! 

Zicând acestea, şi-a rupt toiagul şi în sinea lui şi-a spus: 
„De-acum nimic nu mi-a mai rămas, decât doar iubirea 
pentru Nfniel: prin urmare, unde se duce ea, din 
înţelepciune ori din nesăbuinţă, şi eu trebuie să mă duC. În 
ceasul acesta întunecat, nimic nu se întrevede; dar cine ştie 
de n-aş putea-o feri cât de cât de râu, dacă aş fi lângă ea.” 

Astfel că şi-a încins la brâu o sabie scurtă, cum rareori 
făcuse înainte, şi-a luat toiagul şi a plecat din Ephel, cât de 
repede putea, cu mersul lui şchiopătat, apucând-o în urma 
celorlalţi pe lunga potecă ce ducea la hotarul apusean al 
codrului Brethil. 

Moartea lui Glaurung. 

Într-un târziu, la ceasul când noaptea învăluise 
pământurile, Turambar şi însoțitorii săi au ajuns la Cabed- 
en-Aras, bucuroşi de vuietul asurzitor al cascadei; căci, cu 
toate că le dădea de veste despre primejdiile ce-i aşteptau 
în fundul văii, acoperea orice alt zgomot. Dorlas i-a dus 


puţin mai spre miazăzi, până într-un loc de unde, printr-un 
hom, au coborât până la poalele stâncii; dar acolo jos 
curajul l-a părăsit pe Dorlas, din pricina multelor stânci şi 
bolovanilor nenumărați îngrămădiţi în apele ce curgeau în 
jurul lor dezlănţuite şi scrâşnitoare. 

— Mai sigur drum spre moarte nici că se poate, a zis 
Dorlas. 

— Dar e singurul, fie spre moarte, fie spre viaţă, a zis 
Turambar; iar zăbava nu-l va face să pară mai plin de 
nădejde. Aşa că, după mine! 

Şi cu acestea Turambar a luat-o înainte; cu pricepere şi 
curaj, ori poate cu ajutorul sorții, a trecut dincolo şi-n 
întunericul negru ca smoala s-a răsucit să vadă cine-l 
urma. O siluetă şi mai întunecata stătea lângă el. 

— Dorlas? a întrebat Turambar. 

— Nu, eu sunt, a răspuns Hunthor. Dorlas n-a cutezat să 
treacă. Chiar de îndrăgeşte războiul, un bărbat se poate 
teme de multe lucruri. Şade tremurând pe mal, aşa bănui; 
ruşine să-i fie pentru vorbele ce i le-a spus rubedeniei mele. 

Turambar şi Hunthor s-au aşezat să-şi tragă sufletul, dar 
curând noaptea i-a pătruns cu frigul ei, amândoi fiind uzi 
până la piele, aşa că s-au apucat să caute o potecă de-a 
lungul râului, spre miazănoapte, unde poposise Glaurung. 
Valea se îngusta şi întunericul se adâncea încă şi mai mult, 
dar pe măsură ce înaintau orbecăind, Turambar şi Hunthor 
au zărit un licăr deasupra lor, ca de la un foc mocnit, şi au 
auzit mârâitul Marelui Vierme în somnul său pânditor. 
Atunci cei doi au încercat să găsească o cale care să-i ducă 
în sus, până sub buza peretelui; numai astfel nădăjduiau ei 
să se apropie de duşman fără ca acesta să-i simtă. Dar 
duhoarea era atât de cumplită, încât au simţit că-i apucă 
ameţeala, şi mai mult alunecau în jos decât urcau. Se 
agăţau de trunchiurile copacilor, maţele li se întorceau pe 
dos, şi-n deznădejdea ce-i stăpânea uitaseră de orice frică, 
în afară de groaza de a nu se prăbuşi în colții Teiglinului. 


— Ne irosim prosteşte bruma de putere ce-o mai avem. 
Până nu vom şti pe unde va trece Dragonul, zadarnic 
urcăm, a zis lurambar. 

La care Hunthor i-a spus: 

— Iar când vom afla, n-o să mai avem vreme să căutăm o 
cale de-a ieşi din strâmtură. 

— Aşa e. Numai că singur norocul ne poate veni în ajutor, 
şi-n el trebuie să ne-ncredem. 

S-au oprit, prin urmare, şi au aşteptat, şi din defileul 
întunecat au privit cum o stea albă şi îndepărtată străbătea 
palida fâşie de cer de deasupra lor; apoi Turambar a 
alunecat încet într-un vis în care se făcea că întreaga sa 
voinţă se încorda pentru a rămâne agăţat, în vreme ce un 
val negru îi zbea şi-i rodea mădularele. 

Dintr-odată a răsunat un mare vuiet şi pereţii defileului s- 
au cutremurat şi au răspuns cu ecou. lurambar s-a 
scuturat din mrejele visului şi i-a spus lui Hunthor: 

— Se urneşte. A sosit ceasul. Să loveşti adânc, pentru că 
doi trebuie să lovească tot atât de vârtos ca trei! 

Şi astfel a început atacul lui Glaurung asupra codrului 
Brethil; şi multe s-au întâmplat aşa cum sperase Turambar. 
Dragonul îşi târa greutatea spre marginea stâncii, fără să 
se abată într-o parte sau alta, ci pregătindu-se să sară peste 
prăpastie cu uriaşele lui labe dinainte, iar apoi să-şi tragă 
trupul mătăhălos. Mişcarea lui i-a băgat în sperieţi pe 
pândarii de dedesubt, şi asta pentru că nu-şi pregătea 
săritura chiar deasupra lor, ci puţin mai la miazănoapte, 
încât din locul unde se aflau ei zăreau acum umbra capului 
de vierme desenându-se pe bolta înstelată; fălcile îi stăteau 
căscate, lăsând la vedere şapte limbi de foc. Apoi a scuipat o 
pălălaie, încât prăpastia s-a umplut de-o lumină roşietică şi 
umbre negre au prins să dănţuiască printre stânci; copacii 
din faţa lui s-au zgârcit şi s-au preschimbat în fum, bucăţi 
de stâncă s-au prăvălit în râu. Apoi Dragonul s-a azvârlit în 
faţă şi cu ghearele lui vânjoase s-a prins de celălalt perete 
stâncos şi a început să se tragă peste hău. 


Acum era nevoie de curaj şi iuţeală, căci, cu toate ca 
Turambar şi Hunthor scăpaseră neatinşi de pala de foc, 
neaflându-se chiar în drumul lui Glaurung, trebuiau totuşi 
să ajungă la el, înainte ca dragonul să apuce să treacă peste 
ei, altfel nu mai aveau nici o nădejde. Fără să-i mai pese de 
primejdie, Turambar s-a târât de-a lungul malului, ca să 
ajungă sub trupul viermelui; dar acolo fierbinţeala şi 
miasma erau atât de cumplite, încât Turambar s-a pierdut 
cu firea şi ar fi căzut fără doar şi poate, dacă Hunthor, care 
îl urma bărbăteşte, nu l-ar fi prins de braţ şi nu l-ar fi ţinut. 

— Vitează inimă! i-a zis Turambar. Norocul mi te-a ales 
drept tovarăş! 

Dar chiar în timp ce spunea acestea, un pietroi cât toate 
zilele s-a rostogolit de sus şi i-a căzut lui Hunthor drept în 
cap, prâvălindu-1 în apă, şi astfel şi-a găsit sfârşitul unul 
dintre cei mai neînfricaţi din Casa lui Haleth. 

— Vai şi-amar! a strigat Turambar. Numai nenorociri se- 
abat asupra celor care merg în umbra mea! De ce am 
căutat ajutor? Acum ai rămas singur, Stăpân al Destinului, 
aşa cum ar fi trebuit să ştii că se va întâmpla. Singur vei 
învinge! 

Şi-a adunat el întreaga voinţă şi ura toată ce-o nutrea 
pentru Dragon şi Stăpânul acestuia, şi dintr-odată i-a părut 
că inima şi trupul îi sunt cuprinse de-o putere pe care n-o 
cunoscuse până atunci; a urcat stâncă, din piatră în piatră, 
din rădăcină în rădăcină, până când, în cele din urmă, s-a 
apucat de-un copac subţirel ce creştea chiar sub buza 
râpei, şi cu toate că vârful fusese pârjolit, trunchiul se ţinea 
bine înfipt în rădăcini. Tocmai când s-a sprijinit în furca 
făcută de câteva crengi, partea de mijloc a trupului 
Dragonului a ajuns deasupra lui şi s-a lăsat în jos, tras de 
propria-i greutate, cât pe ce să atingă creştetul lui 
Turambar, înainte ca Glaurung sa şi-l poată trage în sus. 
Spălăcite şi zbârcite îi erau dedesubturile trupului, jilăvite 
de o scursoare cenuşie de care se lipiseră scârnăvii de tot 
felul, care acum se desprindeau şi cădeau; duhoarea ce-o 


răspândeau era ca de moarte. Atunci Turambar şi-a tras din 
teaca Sabia Neagră a lui Beleg şi a avântat-o în sus, cu 
toată puterea braţului şi a urii sale, iar lama ucigaşă, lungă 
şi lacomă, a pătruns în pântecele Dragonului până la 
plasele. 

Glaurung a simţit muşcătura morţii şi a scos un țipăt care 
a cutremurat codrii dintr-o poală în alta, iar cei care 
priveau de la Nen Girith au simţit că li se opreşte răsuflarea 
în piept. Turambar s-a clătinat ca lovit şi a alunecat, iar 
sabia i s-a smuls din strânsura mâinii, rămânând înfipta în 
pântece. Căci Glaurung dintr-odată s-a smucit spasmodic. 
Şi-a răsucit în sus huiduma de trup şi s-a aruncat cu totul 
peste hău; prăvălindu-se în partea cealaltă, a prins să se 
zvârcolească, ţipând, izbind şi răsucindu-se în agonie, până 
când a făcut una cu pământul tot ce se afla în jurul său; în 
cele din urmă, a rămas nemişcat, în mijlocul pârjolului, 
învăluit în fum. 

Turambar s-a agăţat de rădăcinile copacului, mut şi năucC. 
Încet, şi-a strâns din nou puterile şi, pe jumătate alunecând, 
pe jumătate coborând din rădăcină-n piatră şi din piatră-n 
rădăcină, a ajuns din nou jos la râu şi s-a încumetat să-l 
treacă înapoi, iarăşi înfruntând primejdia, târându-se în 
patru labe, agăţându-se de bolovani, orbit de ploaia de 
stropi, până a pus piciorul pe malul celălalt şi de acolo, 
istovit peste poate, a urcat prin hornul prin care coborâseră 
ei înainte. Astfel a ajuns în cele din urmă la locul unde 
trăgea să moară Dragonul; fără urmă de milă şi-a privit 
duşmanul rănit şi s-a bucurat. 

Glaurung zăcea acolo, cu fălcile căscate; dar focurile din el 
se stinseseră, ochii săi ticăloşi îi erau închişi. Zăcea întins 
cât era el de lung, răsturnat pe o parte, iar din Gurthang, 
înfiptă în pântecele lui, nu se vedeau decât plăselele. Lui 
Turambar i-a crescut inima-n piept văzând aceasta, căci, cu 
toate că Dragonul încă răsufla, el avea să-şi ia înapoi sabia 
pe care o preţuise şi înainte, dar acum era mai presus decât 
toate comorile din Nargothrond. Adevărate se dovedeau 


vorbele ce fuseseră rostite la făurirea ei, anume ca nimic 
din ce era măreț sau mărunt nu avea să supravieţuiască 
muşcăturii sale. 

Aşa că Turambar s-a apropiat de duşman, şi-a pus un 
picior pe pântecele lui şi, apucând plăselele săbiei, a tras de 
ele cu toată puterea, şi i-a strigat a batjocură lui Glaurung, 
îngânându-i cuvintele ce le spusese în Nargothrond: 

— Slavă, Vierme al lui Morgoth! Bine-mi pare de-ntâlnire! 
Crăpi acum şi întunecimea să te-nghită! Astfel s-a răzbunat 
Turin, fiul lui Hurin! 

Şi-a smuls sabia şi, în aceeaşi clipă, din tăietură a ţâşnit un 
şuvoi de sânge negru care i-a căzut lui Turambar pe mână, 
frigându-i carnea cu veninul său. Turambar a urlat de 
durere. lar Glaurung a tresărit, a deshis ochii funeşti şi i-a 
aţintit asupra lui Turambar cu atât răutate, încât Turambar 
s-a simţit ca străpuns de o săgeată; din pricina ochilor şi a 
durerii de la mână, a căzut fără simţire, zăcând ca mort 
lângă Dragon, cu sabia sub trup. 

Ţipetele lui Glaurung au ajuns până la oamenii de la Nen 
Girith, umplându-i de groază; şi când iscoadele au zărit în 
depărtare prăpădul şi pârjolul pe care-l făcea Dragonul în 
zvârcolirile sale, au crezut că dihania îi călca în picioare şi-i 
nimicea pe aceia care-l atacaseră. Şi-au dorit atunci ca 
multele leghe ce-i despărţeau de Dragon să fie şi mai multe; 
dar nu îndrăzneau să părăsească înălţimea pe care se 
strânseseră, căci îşi aminteau de vorbele lui Turambar, 
anume că, dacă Glaurung ieşea victorios, spre Ephel 
Brandir avea să se îndrepte. Astfel că se uitau plini de 
teama, aşteptând să-l vadă mişcându-se, dar niciunul nu 
era îndestul de curajos ca să coboare şi să se ducă până la 
locul bătăliei, să vadă ce se întâmplă acolo. lar Nfniel şedea 
fără să se clintească, neputând să-şi mişte mădularele şi nici 
să-şi stăpânească tremurul trupului; şi-asta pentru că 
atunci când a auzit glasul lui Glaurung, inima i s-a oprit în 
piept, iar ea a simţit cum o împresoară din nou 
întunecimea. 


Aşa a găsit-o Brandir. Căci într-un târziu a ajuns şi el la 
podul peste Celebros, abia târându-se de ostenit ce era; 
şchiopătând şi sprijinindu-se în toiagul lui, bătuse atâta 
amar de drum, cinci leghe şi mai bine de la el de-acasă. 
Teama pentru soarta lui Niniel îl minase înainte, iar veştile 
pe care le auzea acum erau întocmai aşa cum se temuse că 
vor fi. 

— Dragonul a trecut râul, îi spuneau oamenii. Sabia 
Neagră a pierit, fără doar şi poate, la fel şi cei care au mers 
cu el. 

Brandir s-a oprit lângă Nfniel, ghicindu-i deznădejdea, şi 
tare ar mai fi alinat-o; dar în sinea lui şi-a spus: „Sabia 
Neagră a murit, Nfniel însă trăieşte”. S-a cutremurat ca de- 
un fior, căci dintr-odată a simţit că se face frig lângă apele 
râului Nen Girith; şi-a scos mantia şi a învelit-o pe Nfniel în 
ea. Ce să-i spună, nu ştia; iar Nfniel era mută. 

Timpul trecea, dar Brandir a rămas tăcut lângă ea, 
scrutând întunericul nopţii şi ascultând; nu vedea însă 
nimic, cât despre auzit, nici un sunet nu desluşea în afara 
de vuietul cascadei Nen Girith. „Fără doar şi poate că 
Glaurung a plecat de-acolo şi a pătruns în Brethil”, şi-a spus 
în gândul său. Dar nu-i mai părea râu de oamenii lui, 
neghiobi care-i nesocotiseră sfaturile şi-l batjocoriseră. „N- 
are decât Dragonul să se ducă până la Amon Obel; o să am 
atunci răgaz s-o iau pe Nfniel de-aici.” încotro să se 
îndrepte, habar n-avea, câci nicicând nu se depărtase de 
Codrul Brethil. 

În cele din urmă, s-a aplecat şi a atins-o pe Nfhniel pe braţ, 
spunând: 

— Trece timpul, Nfniel! Vino! E vremea să mergem. Dacă 
mă laşi, o să te duc de-aici. 

Tăcută, ea s-a ridicat şi 1-a luat de mână, apoi au trecut 
amândoi podul şi au coborât pe cărarea ce ducea la 
Trecerea peste Teiglin. 

Dar cei care i-au zărit mişcându-se ca nişte umbre prin 
întuneric nu ştiau cine ar putea fi, şi nici nu le păsa. Au 


mers ei aşa o bucată de drum printre copacii nefoşnitori şi 
dintr-odată luna s-a înălţat în spatele dealului Amon Obel, 
umplând luminişurile pădurii cu o lumină cenuşie. Atunci s- 
a oprit Nfniel şi l-a întrebat pe Brandir: 

— Acesta este drumul? 

lar el a răspuns: 

— Care drum anume? Căci în Brethil nu mai avem nici o 
nădejde. Drum altul nu mai avem, decât acela care ne scapă 
de Dragon şi pe care putem fugi de el cât mai departe cu 
putinţă şi cât mai avem răgaz. 

Nfniel l-a privit uimită. 

— Nu la el ai zis că mă duci? l-a întrebat ea. Sau ai vrut să 
mă amăgeşti? Sabia Neagră a fost iubitul meu, bărbatul 
meu, şi nu merg decât în căutarea lui. Cum de-ţi închipui 
altceva? De-acum, n-ai decât să faci cum socoteşti, dar eu 
sunt în mare grabă. 

Brandir a rămas ca năuc preţ de câteva clipe, dar ea s-a şi 
depărtat iute de el. 

— Stai, Nfniel! Nu te duce singură! a strigat el în urmă-i. 
Nu ştii ce-ai să găseşti acolo. Vin cu tine! 

Dar ea nu l-a luat în seamă, ci şi-a văzut de drum, ca şi 
când clocotea în ea sângele care înainte îi fusese îngheţat; 
şi cu toate că ela urmat-o cât de repede îi stătea în puteri, 
ea s-a făcut nevăzută. Şi-a blestemat Brandir soarta şi 
nevolnicia, dar nu s-a întors din drum. 

Luna urca albă pe boltă, era aproape plină, şi când Nfniel 
a început să coboare spre pământurile ce mărgineau râul, i 
s-a părut că-şi aminteşte de apele sale, şi a cuprins-o 
spaima. Căci ajunsese la Trecerea peste Teiglin, Haudh-en- 
Elleth se găsea acolo, în faţa ei, ca o fantasmă în lumina 
lunii, cu o umbră neagră de-a curmezişul lui; şi din 
gorganul acela se înălța o mare ameninţare. 

Scoţând un țipăt, Nfhniel i-a întors spatele şi-a rupt-o la 
fugă spre miazăzi, de-a lungul râului, lepădându-şi mantia 
în timp ce fugea, ca şi când s-ar fi lepădat de-o umbră ce se 
agăța de ea; veşmântul îi era alb, iar luna îl făcea să 


lucească în timp ce Nfhniel fugea printre copaci. Aşa s-a 
făcut ca Brandir a zărit-o de sus, de pe coasta dealului, şi pe 
loc a apucat-o şi el spre miazăzi, cu gând să-i taie calea, 
dacă izbutea; printr-un noroc a găsit o cărăruie, tocmai cea 
pe care o urmase şi Turambar, care se desprindea din 
drumul ceva mai umblat şi cobora abrupt spre râu; pe 
acesta a coborât şi Brandir, ajungând din nou aproape de 
Nfniel, doar că în spatele ei. A strigat-o, dar ea nu s-a 
sinchisit, ori poate nu-l auzise, fapt este că n-a trecut mult 
şi iar s-a depărtat de el; astfel s-au îndreptat ei spre 
pădurile aflate chiar lângă Cabed-en-Aras şi lângă locul 
unde Glaurung se dădea de ceasul morţii. 

Luna se găsea pe cerul de la Miazăzi, neumbrită de nici un 
nor, iar lumina îi era clară şi rece. Ajungând la marginea 
pârjolului pricinuit de Glaurung, Nfniel i-a văzut trupul 
prăvălit acolo, şi pântecele cenuşiu sub sclipirea lunii; dar 
lângă el zăcea un om. Uitând de frică, Nfniel s-a repezit 
printre cioturile arzând mocnind şi s-a apropiat de 
Turambar. Căzuse pe-o parte, cu sabia sub el; în lumina 
lăptoasă, chipul îi era pierit, ca atins de moarte. Nfniel s-a 
aruncat peste trupul lui şi a-nceput să plângă şi să-l sărute; 
i s-a părut că încă mai respiră, dar s-a gândit că-i doar o 
amăgire a unei speranţe deşarte, căci trupul bărbatului era 
rece şi nemişcat, iar gura îi rămânea mută la strigătele el. 
În timp ce-l mângâia, a descoperit că mâna îi era înnegrită, 
parcă fusese pârlită pe foc; i-a spălat-o cu lacrimile ei şi i-a 
înfăşat-o cu o bucată ruptă din veşmântul ei. Dar el tot 
nemişcat rămânea, în ciuda mângâierilor ei; 1-a sărutat 
Nfniel încă o dată şi a strigat: 

— Turambar, Turambar, vino-ţi în simţiri! Auzi-mă! 
Trezeşte-te! Sunt eu, Nfniel. Dragonul a murit, a murit, 
numai eu sunt aici lângă tine. 

Dar el nu răspundea. 

Brandir i-a auzit strigătul, căci ajunsese şi el la marginea 
pământului pârjolit; dar tocmai când să facă un pas spre 
Nfniel, s-a oprit locului şi a rămas stană. La strigătul lui 


Nfniel, Glaurung a tresărit pentru ultima oară, iar trupul i 
s-a cutremurat ca de un fior; şi-a întredeschis ochii funeşti 
în care s-a oglindit luna şi a horcăit: 

— Slavă, Nienor, fiică a lui Hurin. Ne mai întâlnim o dată 
până să se sfârşească totul. Mă gândesc că te bucuri că ai 
izbutit să-ţi găseşti fratele. Acum vei cunoaşte cine este: cel 
care împlântă pumnalul în întuneric e viclean cu duşmanii, 
îşi trădează prietenii şi e un adevărat blestem pentru 
neamul său, Turin, fiul lui Hurin! Dar, dintre toate faptele 
sale, pe cea mai ticăloasă o vei simţi chiar în tine. 

Nienor a rămas ca împietrită, dar Glaurung şi-a dat duhul; 
şi odată cu moartea lui, vălul aruncat asupra ei de răutatea 
lui i s-a ridicat de pe ochii şi întreaga ei aducere aminte i s-a 
limpezit dintr-odată, zi cu zi, mai mult chiar, şi-a amintit şi 
de tot ceea ce i se întâmplase de când zăcuse pe Haudh-en- 
Elleth. Şi întreg trupul ei s-a cutremurat de groază şi 
durere. lar Brandir, care auzise totul, s-a rezemat fără 
vlagă de un trunchi. 

Pe neaşteptate, Nienor a sărit în picioare, a stat palidă ca 
o nălucă în lumina lunii, a privit în jos la Turin şi a strigat: 

Copleşită de atâta nenorocire şi de groaza ce-o 
cuprinsese, a rupt-o la fugă. 

— Stai! Aşteaptă, Nfhniel! a strigat Brandir, pornind 
şchiopătat după ea. 

S-a oprit o clipă Nfhniel şi s-a uitat în urmă cu ochi sticloşi. 

— Să aştept? a strigat la rândul ei. Să aştept? Aşa mi-ai 
spus mereu. De te-aş fi ascultat! Acum e prea târziu. De- 
acum n-am să mai aştept pe Pământul de Mijloc. 

Şi cu acestea s-a făcut nevăzută.2 7 

În câteva clipe a ajuns la marginea strâmtorii Cabed-en- 
Aras; s-a oprit, s-a uitat la apa volburoasă şi a strigat: 

— Apă, apă! la-o acum pe Nfniel Nienor, fiica lui Hurin; 
Bocirea, Bocirea, fiica lui Morwen! la-mă şi du-mă până la 
Mare! 

Astfel zicând, s-a aruncat în gol: o străfulgerare albă 
înghițită de hăul negru, un țipăt pierdut în urletul râului. 


Apele 'Teiglinului şi-au continuat curgerea, dar Cabed-en- 
Aras nu mai era: Cabed Naeramarth aveau s-o numească 
oamenii; şi-asta pentru că nici o ciută n-o mai trecea sărind 
şi toate fiinţele vii o ocoleau şi nici un om nu mai umbla pe 
malurile ei. Ultimul dintre oameni care a privit în 
întunecimea ei a fost Brandir, fiul lui Handir; iar el şi-a ferit 
îngrozit faţa, inima i s-a strâns de frică şi, cu toate că i se 
urâse dintr-odată de viaţă, n-a putut să se arunce în braţele 
morţii pe care şi-o dorea.28 Apoi gândul i s-a întors către 
Turin Turambar. 

— 'Te urăsc oare, ori îţi plâng de milă? a strigat Brandir. 
Dar tu eşti mort. Nu-ţi sunt dator mulţumiri, ţie, hrăpăreţ a 
tot ce-am avut sau aş fi putut avea. Neamul meu însă are 
să-ţi plătească o datorie. Se cuvine ca de la mine s-o afle. 

Astfel că a pornit cu mersul lui şchiopătat înapoi spre Nen 
Girith, ocolind cu scârba întinderea pârjolită de Glaurung; 
în timp ce urca poteca abruptă, a dat peste un om care 
iscodea printre copaci şi zărindu-l a făcut un pas îndărăr. 
Într-o rază a lunii care scapata i-a desluşit chipul. 

— Hei, Dorlas! a strigat el. Ce veşti îmi poţi da? Şi cum se 
face că ai scăpat viu? Rubedenia mea unde-i? 

— Nu ştiu, a răspuns ursuz omul. 

— Mare ciudăţenie, a spus Brandir. 

— De chiar vrei să ştii, a spus Dorlas, Sabia Neagră ne-a 
pus să trecem pe întuneric Teiglinul clocotitor. Ce-i ciudat 
că n-am putut? Sunt mai priceput decât mulţi să mânuiesc 
toporul, da' n-am mădulare de ciută. 

— Să înţeleg că s-au dus fără tine să-l înfrunte pe 
Dragon? a întrebat Brandir. Dar cum, când zici că a trecut 
râul? Măcar de-ai fi stat prin preajmă, ca să vezi ce se- 
ntâmplă. 

La aceasta Dorlas n-a mai răspuns, ci sta şi-l privea cu ură 
pe Brandir. Şi a priceput Brandir dintr-odată că omul ăsta 
îşi părăsise tovarăşii şi, copleşit de ruşine, se ascunsese în 
pădure. 


— Ruşine să-ţi fie, Dorlas! i-a spus el. Vinovat eşti de toate 
nenorocirile noastre: ai aţâţat Sabia Neagră, l-ai adus pe 
Dragon încoace, asupra noastră, m-ai botjocorit, l-ai atras 
pe Hunthor spre moarte şi-apoi fugi ca un codaci, să te 
piteşti în pădure! în timp ce spunea acestea, un alt gând i s- 
a ivit lui Brandir în minte şi s-a stropşit la Dorlas cu mânie: 
De ce n-ai venit să ne aduci veştile? Măcar atât puteai face 
ca să-ţi ispăşeşti vinovăția. De-ai fi făcut-o, Doamna Nfniel 
n-ar mai fi trebuit să vină să le afle singură. N-ar mai fi 
trebuit să vadă Dragonul. Ar fi fost în viaţă acum. Dorlas, te 
urăsc! 

— Păstrează-ţi ura pentru tine! Jalnica este, ca şi sfaturile 
tale. De n-aş fi fost eu, ar fi venit orcii şi te-ar fi agăţat ca 
pe-o sperietoare chiar în grădina ta. Cât despre codaci, cine 
spune ăla e! 

Zicând acestea, iute la mânie cum era din pricina ruşinii, 
şi-a pregătit pumnul uriaş să-l pocnească pe Brandir - şi 
aşa l-a surprins moartea, înainte ca uimirea să i se şteargă 
de pe faţă: căci Brandir şi-a scos sabia şi l-a răpus cu o 
lovitură. Preţ de o clipă, Brandir a rămas tremurând, 
îngreţoşat de sânge; aruncându-şi sabia cât colo, s-a-ntors 
şi şi-a văzut de drum, aplecat peste toiagul său. 

Când a ajuns la Nen Girith, luna palidă apusese, noaptea 
era pe sfârşite; dimineaţa se deschidea la Răsărit. Oamenii 
care încă stăteau chirciţi lângă pod l-au zărit pe Brandir 
venind asemenea unei umbre cenuşii în prima lumină a 
zorilor, şi câţiva i-au strigat uimiţi: 

— Unde ai fost? Ai văzut-o? Căci Doamna Nfniel s-a dus. 

— Da, s-a dus, a zis el. S-a dus, s-a dus şi nicicând nu se va 
mai întoarce! Eu însă am venit să vă aduc veşti. Ascultaţi 
acum, oameni din Brethil, şi să-mi spuneţi voi de-aţi auzit 
vreodată o poveste ca aceasta pe care o să v-o zic eu! 
Dragonul a murit, dar mort e şi Turambar, lângă el. Astea-s 
veştile cele bune: da, bune-s amândouă. 

Oamenii au prins să murmure, mirându-se de vorbele lui, 
şi unii au zis că fără doar şi poate îşi pierduse minţile; dar 


Brandir a strigat: 

— Ascultaţi-mă până la capăt! Nfniel este moartă şi ea, 
Nfniel cea frumoasă, pe care voi o îndrăgeaţi, pe care eu o 
îndrăgeam mai presus de orice. S-a aruncat de pe 
marginea prăpastiei Săritura Căprioarei29, iar colții 
Teiglinului au înhăţat-o. S-a dus, făcându-i-se lehamite de 
lumina zilei. Căci iată ce-a aflat înainte de-a fugi: copii ai lui 
Hurin erau amândoi, soră şi frate. Mormegil i se spunea lui, 
Turambar îşi spunea singur, astfel ascunzându-şi trecutul: 
Turin, fiul lui Hurin. Nfniel îi spuneam ei, neştiindu-i 
trecutul: Nienor era ea, fiica lui HuriN. În Brethil şi-au adus 
umbra întunecatei lor ursite. Aici li s-a împlinit soarta, şi de 
durere acest meleag nu va mai scăpa nicicând. Nu-l mai 
numiţi Brethil, nici ţara halethrimilor, ci Sarch ni a Hân 
Hurin, Mormântul Copiilor lui Hurin! 

Cu toate că nu înțelegeau cum de se petrecuse acest rău, 
oamenii au început să plângă şi câţiva au spus: 

— Un mormânt se află în Teiglin pentru Niniel cea 
preaiubita, şi un alt mormânt i se va face lui Turambar, cel 
mai viteaz dintre oameni. Izbăvitorul nostru nu va fi lăsat să 
zacă sub cerul liber. Să mergem dară la el. 

Moartea lui Turin. 

Pe când Nfniel fugea, Turin s-a trezit şi i s-a năzărit ca în 
bezna adâncă în care se cufundase a auzit glasul ei 
chemându-l de undeva de departe; dar în clipa în care 
Glaurung a murit, leşinul negru ce-l cuprinsese a dispărut 
ca prin farmec, şi Turin a tras cu nesaţ aer în piept, a oftat 
şi a picat într-un somn pricinuit de o mare sfârşeală. Dar pe 
măsură ce se apropiau zorii, s-a lăsat un frig muşcător; 
Turin s-a răsucit în somn şi plăselele lui Gurthang i s-au 
înfipt în coapsă, astfel că el s-a trezit brusc. Noaptea era pe 
sfârşite, în văzduh se simţea adierea dimineţii; Turin a sărit 
în picioare şi pe loc şi-a amintit de victorie şi de veninul 
arzător de pe mână. Şi-a ridicat mâna, s-a uitat la ea şi s-a 
mirat. Era legată cu o fâşie de pânză albă, dar pielea îi 
arăta proaspătă şi nu-l durea; în sinea lui şi-a spus: „Cine 


m-a oblojit astfel şi totuşi m-a lăsat să zac aici, în frig, în 
mijlocul prăpădului şi lângă duhoarea dragonului? Ce 
lucruri ciudate s-au petrecut?” 

A strigat atunci, dar nimeni nu i-a răspuns. Totul era negru 
şi pustiit în jurul lui şi în văzduh plutea duhoarea morţii. S-a 
aplecat, şi-a ridicat sabia şi a văzut că era întreagă, iar 
tăişurile ei luceau la fel ca înainte. 

— Cumplit a fost veninul lui Glaurung, a zis el, dar tu eşti 
mai puternică decât mine, Gurthang! Eşti lacomă de sânge. 
A ta e victoria. Dar, să mergem! Trebuie să caut ajutor. 
Trupul mi-e istovit şi simt că frigul mi-a pătruns în oase. 

Apoi a întors spatele lui Glaurung, lăsându-l să 
putrezească acolo; dar cu cât se depărta de locul acela, 
paşii îi deveneau tot mai grei, şi-n gândul lui şi-a spus: 
„Poate că la Nen Girith m-o aştepta una din iscoade. Ah, de- 
aş ajunge odată în casa mea, să simt mâinile blânde ale lui 
Nfniel şi să am parte de priceperea de tămăduire a lui 
Brandir!” Şi astfel, abia târându-se sprijinit în Gurthang, a 
ajuns într-un târziu, prin lumina cenuşie a primelor ceasuri 
ale dimineţii, la Nen Girith; tocmai când oamenii dădeau să 
pornească în căutarea leşului său, el le-a apărut dinainte. 

S-au tras oamenii îndărăt înspăimântați, gândind că duhul 
lui neliniştit li se arăta, iar femeile s-au pus pe bocit şi şi-au 
acoperit ochii. Dar Turin le-a spus: 

— Nu, să nu plângeţi, ci bucuraţi-vă! Uitaţi-vă! Sunt viu, 
nu-i aşa? Şi oare nu l-am răpus pe Dragonul de care vă 
temeaţi? 

Atunci oamenii s-au răsucit spre Brandir şi au strigat: 

— Neghiobule, cu poveştile tale scornite, ziceai c-a murit. 
Nu ţi-am spus că eşti nebun? 

Brandir stătea cu gura căscată şi se holba la Turin cu 
teamă în ochi, fără să poată rosti un cuvânt. 

Dar Turin l-a întrebat: 

— Înseamnă că tu ai fost acolo, de mi-ai oblojit mâna? îţi 
mulţumesc. Dar bag seamă că nu te pricepi chiar atât de 
bine, dacă nu poţi osebi leşinul de moarte. lar oamenilor le- 


a spus: Voi să nu-i vorbiţi astfel, neghiobi ce sunteţi. Care 
dintre voi ar fi făcut mai mult? Măcar ela avut curajul să 
vină până la locul bătăliei, în timp ce voi aţi stat şi aţi bocit! 

Haide, fiu al lui Handir, a mai zis el, întorcându-se spre 
Brandir. Vreau să aflu mai multe. De ce te afli aici, 
împreună cu toţi oamenii ăştia pe care i-am lăsat la Ephel? 
Dacă eu îmi pun pielea la bătaie de hatârul vostru, oare nu 
mi se poate da ascultare cât sunt plecat? Şi unde-i Nfniel? 
Măcar atâta nădejde să am, că n-ai adus-o şi pe ea cu tine, 
ci ai lăsat-o acolo unde i-am spus să rămână, în casa mea, 
cu oameni de nădejde care s-o apere. 

Dar cum nimeni nu-i răspundea, el a strigat: 

— Haideţi, spuneţi-mi unde-i Nfniel? Pentru ca pe ea vreau 
s-o văd; şi ei îi voi spune mai întâi povestea celor întâmplate 
în noaptea asta. 

Oamenii şi-au ferit chipurile; într-un târziu, Brandir i-a 
spus: 

— Nfniel nu este aici. 

— Atunci e bine, a zis Turin. Prin urmare, mă duc acasă. 
Aveţi vreun cal aici? O targă ar fi şi mai bună. Simt că mă 
prăbuşesc de sfârşeală. 

— Nu, nu! a strigat deznădăjduit Brandir. Casa ta e pustie. 
Nfniel nu e acolo. E moartă. 

Dar una dintre femei - soaţa lui Dorlas, care nu-l avea la 
inimă pe Brandir - a ţipat: 

— Nu lua seamă la el, stăpâne! Căci şi-a pierdut minţile. A 
venit aici strigând că ai pierit, şi-a zis că asta-i veste bună. 
Şi uite că trăieşti. Atunci de ce-ar fi adevărată povestea lui 
despre Nfhniel: cum că ar fi moartă, şi-asta ar fi vestea cea 
rea? 

Atunci Turin s-a repezit la Brandir: 

— Carevasăzică, moartea mea era veste bună? a strigat el. 
Da, de la început ai avut pică pe mine din pricina lui Nfniel, 
ştiu asta. Acum zici că-i moartă. Asta e vestea rea? Ce 
minciună ai scornit în ticăloşia ta, Şontorogule? Vrei să ne 


faci de petrecanie cu vorbe mişeleşti, dacă nu poţi mânui 
armele? 

Mânia ce 1-a cuprins pe Brandir i-a alungat din inimă 
orice urmă de milă. 

— Eu mi-am pierdut minţile? Nu, tu ţi le-ai pierdut pe-ale 
tale, Sabie Neagră a Soartei negre! Tu şi toţi becisnicii 
ăştia. Eu nu mint! Nfniel e moartă, moartă, moartă! In 
Teiglin s-o cauţi! 

Turin a rămas ca împietrit şi fără vlagă. 

— De unde ştii? a întrebat el încet. Ce-ai pus la cale? 

— Eu ştiu pentru că am văzut-o cum s-a aruncat, a răspuns 
Brandir. lar tu ai pus totul la cale. De tine a fugit, Turin, fiu 
al lui Hurin, şi în Cabed-en-Aras s-a aruncat, pentru a nu te 
mai vedea niciodată. Nfniel! Niniel? Ba Nienor, fiica lui 
Hurin. 

Atunci Turin 1-a apucat de umeri şi 1-a scuturat pe 
Brandir; căci în acele vorbe i se părea că aude paşii 
destinului ajungându-l din urmă; dar în groaza şi furia ce-l 
cuprinseseră inima lui se împotrivea vorbelor, asemenea 
unei sălbăticiuni rănite de moarte, care vrea să ucidă tot ce- 
i stă în preajmă, înainte de a-şi da sufletul. 

— Da, sunt Turin, fiul lui Hurin, a strigat el. De mult ai 
ghicit asta. Despre sora mea Nienor nu ştii însă nimic. 
Nimic! Se află în Regatul Ascuns, teafără. E o minciună a 
minţii tale mârşave şi-aşa cum ai încercat s-o sminteşti pe 
soaţa mea, încerci acum şi cu mine. Nemernic olog - vrei să 
ne-mpingi pe amândoi la moarte? 

Dar Brandir s-a smuls din mâinile sale. 

— Nu mă atinge! i-a spus el. Şi pune-ţi frâu nebuniei. Cea 
pe care o numeşti soaţa ta a venit la tine şi te-a oblojit, iar 
tu nu ai răspuns chemărilor ei. A răspuns altcineva în locul 
tău. Glaurung Dragonul, care îmi vine să cred că v-a vrăjit 
pe amândoi, spre nenorocirea ta. Şi-aşa i-a vorbit, înainte să 
moară: „Nienor, fiică a lui Hurin, iată-l pe fratele tău: 
viclean cu duşmanii, trădător al prietenilor, blestem pentru 
neamul său, Lurin, fiu lui Hurin”. Dintr-odată, Brandir a 


izbucnit într-un râs dement. Se zice că pe patul de moarte 
oamenii spun adevărul, a chicotit el. Chiar şi un Dragon, 
pare-mi-se! Turin, fiu al lui Hurin, un blestem pentru 
neamul tău şi pentru toţi cei care te găzduiesc! 

Turin şi-a încleştat mâna pe Gurthang şi o sclipire 
sângeroasă i-a apărut în ochi. 

— Iar despre tine ce-ar fi de zis, Şontorogule? a întrebat 
el. Cine i-a şuşotit ei în ureche, pe la spatele meu, 
adevâratu-mi nume? Cine-a adus-o la ticălosul de Dragon? 
Cine-a stat de-o parte şi-a lăsat-o să moară? Cine-a venit 
încoace şi s-a grăbit să trâmbiţeze grozăvenia? Hai, spune 
repede. 

Văzându-şi moartea pe chipul lui Turin, Brandir a rămas 
nemişcat, fără să se ferească din faţa lui, cu toate că nu 
avea nici o armă prinsă la brâu; şi a vorbit, spunând: 

— Tot ce s-a petrecut e o poveste prea lungă să fie spusă, 
iar mie mi s-a urât de tine. Dar tu, fiu al lui Hurin, mă 
ponegreşti. Pe tine te-a ponegrit Glaurung? Dacă-mi iei 
viaţa, toţi vor vedea că nu te-a ponegrit. Dar teamă nu mi-e 
să mor, căci astfel mă voi duce s-o găsesc pe Nfhiel pe care 
am iubit-o, şi poate o voi regăsi dincolo de Mare. 

— S-o cauţi pe Nfhiel! a strigat Turin. Ba pe Glaurung ai 
să-l găseşti, ca să scorniţi minciuni. Cu Viermele ai să 
dormi, fratele tău de suflet, şi-n aceeaşi întunecime veţi 
putrezi! 

A înălţat-o pe Gurthang, a prăvălit-o peste Brandir şi dintr- 
o lovitură l-a trimis în braţele morţii. Oamenii şi-au ferit 
privirile de la astă faptă, iar când el s-a răsucit pe călcâie şi 
a plecat de la Nen Girith, i-au fugit din cale îngroziţi. 

Turin a umblat ca buimac prin codrii sălbateci, acum 
blestemând Pământul de Mijloc şi întreaga viaţă a 
oamenilor, acum strigând-o pe Niniel. Dar când, în cele din 
urma, nebunia durerii s-a risipit, s-a aşezat o vreme să 
cumpănească la toate faptele sale şi s-a auzit strigând: „Se 
află în Regatul Ascuns, teafără!” Şi s-a gândit că acum, când 
din întreaga lui viaţă nu se mai alegea nimic, într-acolo 


trebuia şi el să se îndrepte; căci toate minciunile lui 
Glaurung îi îndreptaseră mereu paşii în altă parte. Aşa că s- 
a ridicat şi a pornit spre Trecerea peste Teiglin şi, ajungând 
în dreptul gorganului Haudh-en-Elleth, a strigat: 

— Amar am plătit, ooo, Finduilas! că am ascultat de 
Dragon. Trimite-mi acum un sfat! 

Dar tocmai când striga el aşa, a zărit doisprezece oameni 
bine înarmaţi, vânători de-ai lui Thingol. 

— Turin! a strigat Mablung drept saluT. În sfârşit, ne 
întâlnim. 'Te caut şi-s tare bucuros să te văd în viaţă, chiar 
dacă anii au lăsat semne grele pe chipul tău. 

— Grele! a zis Turin. Da, asemenea labelor lui Morgoth. 
Dar de te bucuri să mă vezi în viaţă, eşti ultimul din 
Pământul de Mijloc care-o face. Oare de ce? 

— Pentru că te-ai bucurat de mare cinstire printre noi, a 
răspuns Mablung, şi chiar dacă ai scăpat din multe 
primejdii, tot m-am temut pentru tine. Am urmărit 
înaintarea lui Glaurung şi mă gândeam că şi-a împlinit misia 
mârşavă şi-acum se-nturna la stăpânul său. Dar a luat-o 
spre Brethil, şi tot atunci am aflat de la cei care străbăteau 
ţara că Sabia Neagră din Nargothrond apăruse din nou pe 
cele meleaguri şi orcii se fereau de hotarele ţării ca de 
moarte. M-a cuprins spaima şi mi-am spus în sinea mea: 
„Vai şi-amar! Glaurung se duce acolo unde orcii lui nu 
cutează, ca să-l caute pe Turin”. Astfel că am venit încoace 
cât am putut de iute, să te previn şi să te ajut. 

— Iute, dar nu îndeajuns, a zis Turin. Glaurung e mort. 

Elfii l-au privit cu uimire. 

— L-ai ucis pe Viermele cel Mare! Lăudat întru veşnicie fie 
numele tău printre elfi şi oameni! 

— Nu-mi pasă, a zis Turin. Căci şi inima mi-e răpusă. Dar 
dacă tot aţi venit din Doriath, daţi-mi veşti despre 
rubedeniile mele. Căci mi s-a spus în Dor-lomin că ar fi fugit 
în Regatul Ascuns. 

Elfii nu i-au răspuns; într-un târziu, Mablung a vorbit, 
spunând: 


— Cu adevărat aşa au făcut, în anul dinaintea venirii 
Dragonului. Dar, vai! Acum nu mai sunt acolo. 

Lui Turin i s-a oprit inima în piept, auzind cum îl urmăresc 
paşii destinului până în ultima clipă. 

— Spune tot! a strigat el. Şi iute! 

— Au plecat în sălbăticie, să te caute, a continuat Mablung. 
Toţi le-au spus altminteri; dar ele au ţinut morţiş să se ducă 
la Nargothrond atunci când s-a aflat că tu erai Sabia 
Neagră; iar Glaurung a ieşit din fortăreaţa şi oştenii care le 
apărau s-au risipit în cele patru vânturi. Pe Morwen nimeni 
n-a mai zărit-o din acea zi; iar Nienor a fost învăluita într-o 
vrajă ce i-a amorţit mintea, şi a fugit spre miazănoapte, în 
codri, asemenea unei căprioare sălbatice, şi i s-a pierdut 
urma. 

Spre mirarea elfilor, Turin a izbucnit în hohote 
răsunătoare şi piţigăiate. 

— Nu-i cumva o glumă? a strigat el. Ah, frumoasa Nienor! 
Prin urmare, a fugit din Doriath până la Dragon, şi de la 
Dragon la mine. Ce dulce milostivire a sorții! Ochi ca mura, 
negru-i părul; mică şi firavă, ca o copilă de elf, nimeni n-o 
putea lua drept altcineva! 

Mablung l-a privit cu ochi mari. 

— Şi totuşi vorbeşti despre altcineva, i-a spus el. Nu astfel 
arăta sora ta. Era înaltă, cu ochi albaştri, cu părul ca spicul 
griului, aidoma tătânelui ei, Hurin, doar că avea trup de 
femeie. N-ai avut cum s-o vezi! 

— N-am avut, zici tu, Mablung, că n-am avut? a strigat 
Turin. Şi cum să fi avut! Vezi doar că sunt orb! Nu ştiai? 
Orb, orb, bâjbâind încă din pruncie în negura întunecata a 
lui Morgoth! Aşa că lasă-mă! Du-te, du-te! Întoarce-te în 
Doriath, şi fie ca iarna să-l veştejească! Blestemat fie 
Menegroth! Blestemată să-ţi fie şi solia! A fost ultima 
picătura. De-acum se pogoară noaptea. 

Şi a rupt-o la fugă de acolo, ca vântul de iute; iar elfii au 
privit în urma lui înmărmuriţi şi plini de teamă. Dar 
Mablung a spus: 


— S-a petrecut ceva ciudat şi înspăimântător, despre care 
noi nu ştim. Să-l urmam şi să-l ajutăm, de-om putea; căci 
acum e cu mintea tulbure. 

Dar Turin alerga mai iute ca ei; ajungând la Cabed-en- 
Aras, s-a oprit dintr-odată; şi a auzit vuietul apei şi a văzut 
că toţi copacii de aproape şi de departe se veştejiseră şi 
frunzele lor ofilite cădeau a jale, ca şi când iarna se abătuse 
asupra lor în chiar primele zile ale verii. 

— Cabed-en-Aras, Cabed Naernamarth! a strigat el. Nu-ţi 
voi spurca apele care au dus-o pe Nfhniel. Căci toate faptele 
mele au fost ticăloase, şi ultima a fost cea mai rea dintre 
toate. 

Şi-a scos sabia din teacă şi a spus: 

— Slavă, Gurthang, fier al morţii, doar tu mi-ai mai rămas! 
Dar ce alt stăpân şi altă credinţă cunoşti, fără doar de mâna 
ce te mânuieşte? Sângele nimănui nu te va face să dai 
îndărăt! Vei vrea atunci să iei viaţa lui Turin Turambar? Vei 
vrea să mă răpui fără zăbavă? 

Şi din tăişul săbiei s-a auzit răspunzând un glas rece: 

— Da, îţi voi bea sângele, ca să uit de sângele lui Beleg, 
stăpânul meu, şi de sângele lui Brandir, pe nedrept ucis. 
Fără zăbavă te voi ucide. 

Atunci Turin a înfipt plăselele în pământ şi el s-a aruncat 
cu pieptul în vârful ascuţit al lui Gurthang, iar lama neagră 
i-a luat viaţa. 

Când a sosit acolo Mablung, s-a uitat la stârvul hidos al lui 
Glaurung şi s-a uitat la trupul lui Turin, şi tare s-a 
îndurerat, gândindu-se la Hurin aşa cum îl văzuse în bătălia 
Nirnaeth Arnoediad, şi la cumplita soartă a neamului său. 
Şi-n timp ce elfii stăteau acolo, au venit şi oamenii de la Nen 
Girith, ca să se uite la Dragon, şi când au zărit cum se 
sfârşise viaţa lui Turin Turambar, au început să plângă; 
aflând ce tâlc avuseseră vorbele pe care li le spusese Turin, 
elfii au rămas împietriţi de uimire. lar Mablung a spus cu 
amărăciune: 


— Şi eu am avut partea mea de vină în soarta Copiilor lui 
Hurin, şi cu veştile mele l-am ucis pe cel pe care-l iubeam. 

Apoi l-au ridicat pe Turin de acolo şi au văzut că tăişul 
săbiei lui se frânsese. Astfel s-au săvârşit toate cele ce odată 
fuseseră ale lui. 

Cu truda multor mâini au adunat laolaltă lemne şi le-au 
pus unele peste altele, făcând un rug uriaş pe care au ars 
leşul Dragonului, până ce din el n-au mai rămas decât 
cenuşă neagră şi oase preschimbate-n colb, iar locul unde s- 
a înălţat rugul avea să fie pentru totdeauna sterp şi pustiu. 
Dar pe Turin l-au aşezat într-un gorgan mare, durat chiar 
pe locul unde îşi dăduse ultima suflare, iar alături au pus 
frânturile lui Gurthang. După ce au isprăvit toate acestea, 
barzii elfilor şi ai oamenilor au cântat cântece de jelanie, 
amintind de vitejia lui Turambar şi de frumuseţea lui Nfniel; 
şi au adus o piatră mare cenugşie pe care au aşezat-o pe 
gorgan; iar pe ea elfii au gravat cu runele din Doriath: 

NIENOR NINIEL. 

Dar ea nu se afla acolo şi nimeni n-a ştiut vreodată unde 
au dus-o apele reci ale râului Teiglin. 

Astfel se sfârşeşte Povestea Copiilor lui Hurin, cea mai 
lungă dintre toate baladele din Beleriand. 

NOTE într-o notă introductiva, existentă în mai multe 
variante, se spune că, deşi compusă în graiul elfic şi 
împletind în ea numeroase elemente elfice, mai ales din 
Doriath, Narn i Hân Hurin a fost opera unui poet de spiţă 
omeneasca, Dfrhavel, care a trăit la Limanurile Sirionului în 
vremea lui Eărendil, unde a strâns toate informaţiile despre 
Casa lui Hador, pe care le-a putut afla de la oameni sau elfi, 
supraviețuitori sau fugari din Dor-lomin, din Nargothrond, 
din Gondolin sau din DoriatH. Într-o versiune a acestei note, 
se spune că însuşi Dfrhavel se trăgea din Casa lui Hador. 
Această baladă, cea mai lungă dintre toate baladele din 
Beleriand, a fost singura compusă de el, dar s-a bucurat de 
mare trecere printre eldari, deoarece Dfrhavel a folosit 
graiul Elfilor Cenuşii, pe care-l cunoştea foarte bine. Versul 


elfic ales de el este cel numit Minlamed thent/ estent, 
destinat din vechime tipului de balada narn (o poveste în 
versuri, menită a fi spusă, nu cântată). Dfrhavel a pierit în 
atacul Fiilor lui Feanor asupra Limanurilor Sirion. 

1 în acest punct al textului Narn, există un pasaj care 
descrie şederea lui Hurin şi a lui Huor în Gondolin. Se 
bazează în mare măsura pe povestea spusă într-unui din 
„textele constitutive” ale scrierii Silmarillion - într-o 
asemenea măsură, încât este practic o variantă, astfel că nu 
am mai repetat-o aici. Povestea poate fi citită în Silmarillion, 
la pp. 224-225. 

2 în textul Narn există un pasaj în care se relatează despre 
Nirnaeth Arnoediad, pe care l-am eliminat din acelaşi 
considerent ca la Nota 1; vezi Simarillion, pp. 272-276. 

3 într-o alta versiune a textului se spune limpede că 
Morwen avea într-adevăr legături cu eldarii care îşi 
construiseră sălaşuri tainice în munţii aflaţi în apropierea 
casei ei. „Dar ei nu-i puteau da veşti. Niciunul nu-l văzuse 
pe Hurin pierind. „Nu era cu Fingon”, spuneau ei; „a fost 
alungat spre miazăzi, împreună cu Turgon, dar dacă 
vreunul dintr-ai lui a scăpat, înseamnă că se afla în urma 
armiei din Gondolin. Dar cine poate şti? Căci orcii au făcut 
un morman din toţi cei ucişi, a-l căuta este în zadar, chiar 
de-ar îndrăzni careva sa se ducă pe Haudh-en-Nirnaeth.”,, 

4 Comparaţi această descriere a Coifului lui Hador cu 
măştile „ce-ţi dădeau fiori”, purtate de gnomii din Belegost 
în bătălia Nirnaeth Arnoediad, şi „astfel au putut ei să-i 
înfrunte pe dragoni” (Silmarillion, pg. 273). Mai târziu, şi 
Turin a purtat o mască de-a gnomilor, când s-a dus la luptă 
în faţa fortăreței Nargothrond, „şi orcii au fugit din calea 
lui” (ibid, pg. 299). Vezi Anexa la Narn, pg. 214 mai jos. 

5 Este singurul loc unde se pomeneşte despre raidul 
orcilor în Beleriandul Răsăritean, în timpul căruia 
Maedhros 1-a salvat pe Azaghăl. 

6 în altă parte, tatăl meu făcea observaţia că graiul vorbit 
în Doriath de Rege sau de ceilalţi din acea ţară era chiar şi 


pe vremea lui Turin mult mai vechi decât cel folosit în alte 
părţi; de asemenea, şi faptul că Mâm i-a spus lui Turin (fapt 
neconsemnat în vreun alt text amplu despre Mâm) că una 
din deprinderile de care nu se lepădase Turin, în ciuda 
obidei nutrite faţă de Doriath, era graiul pe care-l învățase 
cât trăise acolo. 

7 O notă marginală la unul dintre texte spune aici: 
„întotdeauna căuta să vadă chipul lui Lalaith în chipurile 
celorlalte femei”. 

8 într-o variantă a acestui pasaj al naraţiunii, se zice că 
Saeros ar fi fost rudă cu Daeron, iar în alta, că ar fi fost 
fratele lui Daeron; textul tipărit este probabil cea mai 
recentă variantă. 

9 Woodwose: „om sălbatic din păduri”, vezi nota 14 la 
Druedainii, pg. 531 mai jos. 

10 într-o varianta la această secţiune a poveştii, Turin a 
apucat să le spună proscrişilor adevăratul său nume; le-a 
mai spus că, fiind de drept seniorul şi judele Poporului lui 
Hador, avusese tot dreptul să-l ucidă pe Forweg, deoarece 
era un om din Dor-lomin. Atunci Algund, bătrânul proscris 
care scăpase din bătălia Nirnaeth Arnoediad fugind pe 
Sirion la vale, i-a spus lui Turin că ochii lui îl făcuseră să se 
gândească la cineva pe care nu şi-l putea aminti, dar că-l 
recunoştea acum a fi fiul lui Hurin. „„Numai că el era ceva 
mai mic de statură, scund pentru neamul lui, cu toate că 
firea-i era înfocată; iar pârul îl avea bâlai-roşcat. Tu îl ai 
negru şi eşti înalt. Dacă te privesc mai bine, o văd pe maică- 
ta în tine; ea se trăgea din neamul lui Beor. Tare-aş vrea să 
ştiu ce soartă o fi avut.” „Nu ştiu”, a răspuns Turin. „De la 
miazănoapte nu-mi vine nici o veste.”,, în versiunea 
respectivă, tocmai faptul că ştiau că Neithan era Turin, fiul 
lui Hurin, i-a convins pe proscrişii veniţi din Dor-lomin să-l 
accepte drept căpetenie a cetei lor. 

11 în toate versiunile ulterioare ale acestei părţi din 
poveste se spune că, atunci când a devenit căpetenia 
proscrişilor, Turin i-a dus departe de casele Pădurenilor, în 


pădurea aflată la sud de Teiglin, şi că Beleg a ajuns la 
Pădureni curând după ce proscrişii plecaseră; dar 
topografia este neclară, iar relatările despre deplasările 
proscrişilor, contradictorii. Ţinând cont de desfăşurarea în 
continuare a poveştii, pare necesar să presupunem că ei au 
rămas în Valea Sirionului şi că într-adevăr nu se aflau 
departe de fostele lor bârloguri la vremea atacului orcilor 
asupra caselor PădureniloR. Într-o versiune de probă, 
proscrişii s-au îndreptat spre miazăzi şi au ajuns în ţara 
aflată „mai sus de Aelin-uial şi de Smârcurile Sirionului”; 
dar cum oamenii se arătau tot mai nemulţumiţi în „acea 
ţară ce nu-i putea adăposti”, Turin s-a lăsat până la urma 
convins să-i ducă înapoi în regiunea împădurită aflată la sud 
de 'Teiglin, acolo unde i-a întâlnit pentru prima oară. Era 
cea mai bună variantă pentru necesităţile povestirii. 

12 în Silmarillion, povestirea continuă (pp. 283-284) cu 
despărţirea lui Beleg de Turin, cu ciudata premoniţie a lui 
Turin că soarta lui îl va duce pe Amon-Rudh, cu sosirea lui 
Beleg la Menegroth (unde a primit Sabia Anglachel de la 
Thingol şi lembas de la Melian), şi cu întoarcerea lui la 
luptele împotriva orcilor în Dimbar. Nu există nici un alt text 
care să completeze acest fragment, iar pasajul este omis 
aici. 


13 Turin a fugit din Doriath în timpul verii; toamna şi iarna 
şi le-a petrecut printre proscrişi, apoi 1-a omorât pe Forweg 
şi a devenit căpetenia lor în primăvara anului următor. 
Evenimentele petrecute aici au avut loc în vara anului 
respectiv. 

14 Se spune că aeglos, „ghimpe de zăpadă”, semăna cu 
grozama, dar era ceva mai mare şi cu flori albe. Aeglos era 
şi numele Săbiei lui Gil-galad [în Silmarillion, snowpoint - 
„Vârf de zăpadă” - n.tr.]. Seregon, „sânge de piatră”, era o 
plantă asemănătoare cu iarba-de-şoaldină; avea flori de un 
roşu-închis. 

16 în altă parte, numele sindarin al Gnomilor Scundaci 
apare ca Noegyth Nibin (vezi Silmarillion, pg. 288), şi 
Nibin-Nogrim. „Podişul mlăştinos cuprins între văile 
Sirionului şi Narogului” (pg. 143 mai sus) este menţionat în 
câteva locuri drept Mlaştinile Nibin-noeg (sau cu variante 
ale acestui nume). 

17 Stâncă înaltă prin care Mâm i-a dus la crăpătura pe 
care el o numea „poarta ogrăzii” era (din cât se pare) 
marginea nordică a pragului; stâncile ce formau laturile 
răsăriteană şi apuseană erau mult mai prăpăstioase. 

18 Blestemul lui Androg apare şi în următoarea varianta: 
„Fie să-i lipsească arcul la nevoie, înainte să-şi găsească 
sfârşitul”. Întâmplarea a făcut ca Mâm să moară de sabia lui 
Hurin, în faţa porţilor Nargothrond (Silmarillion, pg. 323). 

19 Misterul celorlalte lucruri aflate în sacul lui Mâm nu 
este explicat. Se mai face o singură referire la acest subiect, 
într-o înseninare scrisă în grabă, ce sugerează că acestea 
ar fi fost lingouri de aur, mascate sub formă de rădăcini, şi îl 
descrie pe Mâm căutând „vechi comori într-un sălaş al 
gnomilor, în apropiere de „pietrele teşite”,. Fără îndoială că 
acestea erau tocmai acei „bolovani uriaşi, rezemaţi unii de 
alţii ori prăbuşiţi de-a valma” (pg. 139 mai sus) în locul 
unde a fost prins Mâm. Dar nicăieri nu se specifică anume 
ce rol urma să aibă această comoară în povestea despre 
Bar-en-Danweth. 


20 La pg. 100 se spune că trecătoarea peste vârful Amon 
Darthir era singura „între Serech şi capătul dinspre apus, 
unde Dor-lomin se unea cu Nevrast”. 

21 în Silmarillion (pg. 305) se spune că Brandir a presimţit 
apropierea răului după „veştile aduse de Dorlas”, prin 
urmare, din cât se pare, după ce-a înţeles că omul de pe 
targa era Sabia Neagră din Nargothrond, despre care se 
zvonea că era fiul lui Hurin din Dor-lomin. 

22 Vezi pg. 217 mai jos, unde se zice că Orodreth 
comunica „pe căi tainice” cu Thingol. 

23 în Silmarillion (pg. 176) Platoul Faroth, sau Taur-en- 
Faroth, este „un mare platou împădurit”. Descrierea făcută 
aici, „cafeniu şi golaş”, se referă probabil la faptul că, la 
începutul primăverii, copacii erau încă desfrunziţi. 

24 Se poate presupune că abia după ce totul s-a sfârşit, iar 
Turin şi Nienor muriseră, oamenii şi-au adus aminte de 
tremurul ei şi i-au înţeles semnificaţia, astfel ca Dimrost a 
devenit Nen Girith; dar în legendă nu este pomenit ca nume 
decât Nen Girith, de la început până la sfârşit. 

25 Dacă intenţia lui Glaurung fusese cu adevărat aceea de 
a se întoarce în Angband, se poate presupune că ar fi urmat 
vechiul drum de Ia Trecerea peste Teiglin, nu foarte diferit 
de cel care-l adusese până la Cabed-en-Aras. Probabil s-a 
presupus că se va întoarce în Angband pe drumul pe care 
ajunsese la sud de Nargothrond, adică urcând pe cursul 
râului Narog până la Ivrin. Vezi, de asemenea, cuvintele lui 
Mablung (pg. 205): „Am urmărit înaintarea lui Glaurung şi 
mă gândeam ca... se-nturna la stăpânul său. Dar a luat-o 
spre Brethil”. 

Când Turambar a vorbit despre speranţa lui că Glaurung 
va urma un drum drept şi nu se va abate de la el, se referea 
la faptul că, dacă Dragonul urca de-a lungul Teiglinului 
până la Trecere, ar fi putut să intre în Brethil fără să fie 
nevoit să treacă peste defileu, unde era vulnerabil: vezi ce 
le spune oamenilor săi la Nen Girith, pg. 186. 


26 Nu am găsit nici o hartă care să ilustreze felul cum 
închipuise tatăl meu topografia regiunii respective, dar 
schiţa aceasta pare cel puţin să corespundă indicaţiilor din 
text: 

27 Propoziţiile „a rupt-o la fugă” şi „cu acestea s-a făcut 
nevăzută” sugerează că între locul unde Turin zăcea lângă 
leşul lui Glaurung şi marginea defileului era o oarecare 
distanţă. E posibil ca săritura agonizantă a lui Glaurung 
să-l fi dus ceva mai departe de buza malului. 

28 Ceva mai departe în povestire (pg. 207), Turin însuşi, 
înainte de-a muri, a numit locul acesta Cabed Naeramarth, 
şi se poate presupune că de la ultimele sale cuvinte se trage 
şi denumirea ulterioară. 

Aparenta discrepanţă, anume că, deşi se spune (atât aici 
cât şi în Silmarillion) ca Brandir ar fi fost ultimul care a 
privit în adâncul defileului Cabed-en-Aras, Turin s-a 
apropiat şi el de margine curând după aceea, şi au mai fost 
şi elfii şi toţi cei care au înălţat tumulul peste trupul lui, 
poate fi explicată prin aceea că textul baladei Narn este 
interpretat într-un sens restrâns: el a fost ultimul om care, 
în fapt, a „privit în jos, în întunecimea sa”. Tatăl meu 
intenţiona să modifice povestea, astfel ca Turin să nu se 
sinucidă la Cabed-en-Aras, ci pe gorganul lui Finduilas, 
lângă Trecerea peste Teiglin; dar intenţia nu s-a concretizat 
în scris. 

29 De aici ar rezulta că „Săritura Căprioarei” era 
denumirea originală a locului şi adevăratul înţeles al 
denumirii Cabed-en-Aras. 

ANEXĂ. 

Din momentul în care povestea spune despre statornicirea 
lui Turin şi a oamenilor săi în străvechiul sălaş al Gnomilor 
Scundaci pe Amon Rudh, nu exista nici o poveste încheiata 
care să urmeze acelaşi plan detaliat, până când Nam reia 
călătoria lui Turin spre miazănoapte, după căderea 
fortăreței Nargothrond. Totuşi, din multele schiţe şi 
însemnări cu caracter de tatonare, se desluşesc câteva 


aspecte dincolo de relatarea sumară din Silmarillion, şi 
chiar câteva fragmente de povestiri legate între ele pe 
parcursul baladei Narn. 

Un fragment izolat relatează viaţa proscrişilor pe Amon 
Rudh, după ce s-au statornicit acolo, şi oferă o descriere 
mai amplă a sălaşului Bar-en-Danwedh. 

O vreme îndelungată, proscrişii au dus o viaţă pe placul 
lor. De hrană nu duceau lipsă, adăpost bun aveau, cald şi 
uscat, larg cât să le ajungă lor şi să mai încapă şi alţii; căci 
au descoperit că peşterile ar fi putut găzdui, la nevoie, mai 
bine de o sută de sufletE. În adâncul stâncii se mai afla o 
sală, ceva mai mică. De o parte avea o vatră, deasupra 
căreia un horn urca prin stâncă până la o răsuflătoare 
ascunsă cu dibăcie într-o despicătură din coasta dealului. 
Mai erau şi alte încăperi, multe la număr, ce se deschideau 
din săli sau din coridoarele dintre ele, unele folosite drept 
locuinţă, altele ca ateliere sau cămări. Când era vorba de a 
pune ceva la păstrare, Mâm se pricepea mai bine ca ei, şi 
avea multe vase şi cufere din piatră şi lemn ce arătau a fi 
foarte vechi. Dar cele mai multe din încăperile astea erau 
goale acum: în cele pentru arme atârnau topoare şi 
harnaşamente colbuite şi ruginite, rafturile şi scrinurile 
erau goale; iar în fierării focul nu mai ardea de mult. Decât 
în una singură: o încăpere mică, ce dădea în holul interior şi 
a cărei vatră împărțea hornul cu vatra din hol. Acolo lucra 
Mâm la răstimpuri, dar nu lăsa pe nimeni altcineva să intre. 

Cât a mai durat anul acela, proscrişii n-au mai dat iama pe 
nicăieri, iar dacă totuşi părăseau dealul ca să vâneze ori să 
caute de-ale gurii, se duceau îndeobşte în cete mici. Dar 
aproape de fiecare data, cetele se chinuiau la întoarcere să 
regăsească drumul, astfel că până la urmă, în afară de 
Turin, doar şase dintre ei îl nimereau fără să mai dea greş. 
Cu toate acestea, văzând că aceia care se pricepeau la a citi 
urmele puteau ajunge la bârlogul lor fără ajutorul lui Mâm, 
s-au hotărât să pună pândari zi şi noapte, în apropierea 
crăpăturii din peretele dinspre miazănoapte. Dinspre 


miazăzi nu se aşteptau să fie atacați de duşmani şi nu se 
temeau că s-ar fi încumetat careva să se caţăre pe Amon 
Rudh dinspre acea parte; dar ziua, aproape tot timpul se 
găsea câte un străjer în punctul cel mai înalt al creştetului 
dealului, care putea vedea până hăt departe de jur 
împrejur. Oricât erau de abrupte pantele creştetului, acolo 
în vârf se putea ajunge, căci la răsărit de gura peşterii 
fuseseră săpate în piatră nişte trepte ce duceau până la 
cline pe care orice om le putea urca uşor, fără ajutor. 

Şi astfel a trecut anul, fără necazuri ori temeri. Dar pe 
măsură ce zilele se scurtau şi apa iazului devenea cenuşie şi 
tot mai rece, iar mestecenilor le cădeau frunzele şi ploile 
cele mari se reîntorceau, proscrişii erau nevoiţi să-şi 
petreacă tot mai mult timp în adăpost. Curând a început să 
li se urască de întunericul de sub deal sau de penumbra 
sălilor; şi cei mai mulţi gândeau ca viaţa ar fi fost mai bună 
dacă n-ar fi trebuit s-o împartă cu Mâm. Prea adesea 
apărea din vreun cotlon umbros ori se ivea în vreun prag, 
tocmai când ei îl credeau a fi în cu totul altă parte: iar când 
Mâm se afla în preajma lor, le venea greu să mai vorbească 
între ei. Din care pricină s-au obişnuit să vorbească numai 
în şoaptă. 

Cu Turin însă lucrurile stăteau taman pe dos, lucru ce lor li 
se părea ciudat; se arăta din ce în ce mai prietenos cu 
bătrânul gnom şi îi urma tot mai mult sfaturilE. În iarna 
aceea, a stat ore întregi cu Mâm şi i-a ascultat istorisirile şi 
peripeţiile vieţii; iar când avea vorbe de ocară despre 
eldari, nu-l dojenea. Mâm părea pe deplin mulţumit şi la 
rândul său îi arăta multă bunăvoință lui Turin; numai pe el îl 
îngăduia în fierărie din când în când, unde stăteau de vorbă 
cu glasuri şoptite. Oamenii priveau cu ochi răi toată această 
poveste; mai cu seamă Androg, ros de gelozie cum era. 

Textul preluat în Silmarillion nu oferă indicii despre felul în 
care a găsit Beleg drumul până la Bar-en-Danwedh: „S-a 
ivit dintr-odată” printre ei, „în amurgul unei zile de iarnă”. 
In câteva însemnări scurte se spune că, din pricina 


imprudenţei proscrişilor, în acea iarnă proviziile de hrană s- 
au împuţinat în Bar-en-Danwedh, iar Mâm nu vroia să le 
mai dea din rădăcinile sale, astfel că la începutul anului au 
plecat la vânătoare, coborând din adăpostul lor. Beleg se 
apropia de Amon Rudh când a dat de urmele lor şi s-a luat 
după ei fie până la tabăra pe care fuseseră nevoiţi să şi-o 
facă din pricina unei neaşteptate furtuni de zăpada, fie 
până sus, la Bar-en-Danwedh, strecurându-se înăuntru 
după ce-au intrat ei. 

Cam tot atunci, Androg, care vroia să găsească proviziile 
ascunse de Mâm, s-a pierdut în labirintul peşterii şi a găsit 
o scară tainică ce ducea până sus, pe creştetul teşit al 
dealului Amon Rudh (pe aceeaşi scară au fugit câţiva dintre 
proscrişi din Bar-en-Danwedh, când sălaşul a fost atacat de 
orei: Silmarillion, pg. 291). Şi ori în timpul expediției mai 
sus pomenite, ori mai târziu, Androg, care-şi făcuse un arc 
nou şi săgeți, sfidând blestemul lui Mâm, a fost rănit de o 
săgeată otrăvită - într-o singură referinţă, din multe 
existente, la acest episod se spune că ar fi fost vorba de o 
săgeată orceascâ. 

Beleg a fost cel care i-a vindecat lui Androg rana, ceea ce, 
din cât se pare, n-a avut darul să stingă antipatia şi 
neîncrederea pe care o nutrea omul faţă de elf; mai mult 
chiar, a încins încă şi mai tare ura lui Mâm faţă de Beleg, 
pentru că l-a „dezlegat” pe Androg de blestem. „O să-l 
muşte din nou [săgeata, n.tr.]”, a zis el. Pe de altă parte, îi 
intrase lui Mâm în cap că, dacă mânca şi el din turta lembas 
a lui Melian, va reîntineri şi-şi va recăpăta puterile; şi cum 
nu putea să ajungă la ea pe furiş, s-a prefăcut bolnav şi i-a 
cerut duşmanului său să-i dea şi lui o bucată. Când Beleg l-a 
refuzat, ura lui n-a mai cunoscut margini, cu atât mai mult 
cu cât Turin îl îndrăgea pe elf. 

Putem menţiona aici că atunci când Beleg a scos bucăţile 
de lembas din legătura adusă cu sine (vezi Silmarillion, pg. 
289), Turin le-a refuzat: 


Frunzele de argint luceau roşii în lumina focului; şi când 
Turin a văzut pecetea, privirile i s-au înnegurat. 

— Ce-ai tu acolo? a întrebat el. 

— Cel mai mare dar pe care ţi-l trimite cineva care încă te 
mai iubeşte, i-a răspuns Beleg. Am aici lembas, turta 
eldarilor, din care încă nici un om n-a gustat. 

— Coiful străbunilor mei îl iau, a spus Turin, ca semn de 
recunoştinţă pentru că ai avut grijă de el; însă nu voiesc a 
primi daruri din Doriath. 

— Atunci trimite-ţi înapoi sabia şi celelalte arme, a zis 
Beleg. Trimite înapoi şi toată învăţătura şi grija ce ţi s-a 
purtat în tinereţe. Şi lasă-ţi oamenii să moară în pustie, ca 
să-ţi faci pe plac toanelor. Numai că turtele astea nu ţie ţi- 
au fost dăruite, ci mie, iar eu fac cu ele ce poftesc. N-ai 
decât să nu le mănânci, dacă-i stau în gât; dar poate ca alţii 
or fi mai flămânzi şi mai puţin fuduli. 

Astfel făcut de ocară, Turin şi-a înghiţit trufia şi a primit 
darul. 

Se mai găsesc câteva referiri privind Dor-Cuarthol, Ţara 
Arcului şi-a Coifului, unde, o vreme, Beleg şi Turin au 
devenit, din adăpostul de pe Amon Rudh, căpeteniile unei 
armii din ţinutul aflat la sud de Teiglin (, Silmarillion, pg. 
203). 

Turin îi primea cu bucurie pe toţi cei care veneau la el, 
dar, sfătuit de Beleg, nu îi lăsa să urce în adăpostul său de 
pe Amon Rudh (care acum se numea Echad i Sedryn, 
Tabăra Credincioşilor); drumul până acolo nu-l ştiau decât 
cei din vechea lui ceată şi nimănui altcuiva nu-i era îngăduit 
să-l urmezE. În schimb, au fost întemeiate alte tabere şi 
forturi în jurul dealului: în pădurea de la răsărit, pe podiş, 
sau chiar în smârcurile de la miazăzi, de la Methed-en-glad 
(„Capătul Pădurii”), până la Bar-erib, la câteva leghe spre 
miazăzi de Amon Rudh; şi din toate locurile astea oamenii 
puteau vedea creştetul dealului Amon Rudh, şi prin semnale 
primeau veşti şi porunci. 


Astfel, încă înainte să se fi sfârşit vara, ceata lui Turin s-a 
preschimbat într-o adevărată armie; iar puterea din 
Angband a fost împinsă înapoi. Vestea a ajuns până în 
Nargothrond, şi mulţi din cei care sălăşluiau acolo au 
început să se agite, zicând că, dacă un Proscris putea să 
pricinuiască atâtea necazuri Duşmanului, Seniorul râului 
Narog ar fi putut face cu mult mai mult. Dar Orodreth nu 
voia să-şi schimbe planurilE. Îi dădea ascultare numai lui 
Thingol, de la care primea şi căruia îi trimitea solii pe căi 
tainice; se dovedea un senior înţelept, aşa cum erau toţi cei 
care puneau soarta popoarelor lor mai presus de orice şi 
care se îngrijeau să-şi apere cât mai mult timp viaţa şi 
averile, de pofta nesătulă a puterii de la Miazănoapte. Din 
această pricina, nu a îngăduit nici unuia dintre supuşii săi 
să i se alăture lui Turin, trimiţându-i vorbă acestuia ca, în 
tot ceea ce făcea ori punea la cale în războiul său, să se 
ferească să pună piciorul pe pământul Nargothrondului ori 
să-i împingă pe orei într-acolo. Totuşi, era gata să-i ajute pe 
cei Doi Căpitani de vor fi avut nevoie (se crede că Thingol şi 
Melian îl sfătuiseră astfel), dar nu cu oştire. 

De mai multe ori se precizează faptul că, în tot acest timp, 
Beleg s-a opus planurilor măreţe ale lui Turin, cu toate că 1- 
a ajutat; i se părea că efectul pe care-l avusese Coiful 
Dragonului asupra lui Turin era cu totul altul decât sperase 
el; în plus, presimţea ce avea să se întâmple în scurtă 
vreme, şi asta-1 tulbura nespus. S-au păstrat frânturi din 
discuţiile lui cu Turin pe această temă. Într-un loc se 
povesteşte cum şedeau ei doi în adăpostul Echad i Sedryn, 
şi Turin i-a zis lui Beleg: 

— De ce eşti amărât şi gânditor? Oare nu merg toate bine 
de când te-ai întors la mine? Nu s-a adeverit bun planul 
meu? 

— Toate-s bune acum, a răspuns Beleg. Duşmanii noştri 
încă nu s-au dezmeticit şi-s tot speriaţi. Şi-n faţă ne stau 
încă zile bune; o vreme. 

— Şi după aceea? 


— Vine iarna. Şi-apoi un alt an, pentru cei ce-or mai trăi 
sa-l prindă. 

— Şi după aceea? 

— Mânia Angbandului. Am ars doar vârfurile degetelor de 
la Mâna Neagră - nimic mai mult. Ea nu se va retrage. 

— Dar oare nu este tocmai mânia Angbandului ţinta şi 
bucuria noastră? a întrebat Turin. Ce altceva te-ai aştepta 
să fac? 

— Ştii prea bine. Dar despre acea cale m-ai oprit să mai 
vorbesc. Acum însă ascultă-mă bine. Căpetenia unei armii 
numeroase are multe nevoi. Întâi îi trebuie un refugiu 
sigur; apoi avere, şi mulţi a căror treabă să nu fie războiul. 
Când sporeşte numărul oştenilor, e nevoie de hrană, mai 
multa decât poate fi găsită în sălbăticie; şi-apoi, cu atât de 
mulţi, se duce şi vorba mai iute. Amon Rudh e un loc bun 
pentru o mână de oameni - are şi ochi şi urechi. Dar n-are 
nimic împrejur şi poate fi văzut de la depărtare; nu-i nevoie 
de cine ştie ce oştire să-l împresoare. 

— Orice-ai zice, eu voi fi căpetenia armiei mele, nu s-a 
lăsat Turin. Şi dacă ea piere, voi pieri şi eu. Stau aici, în 
calea lui Morgoth, şi câtă vreme stau aici, el nu poate folosi 
drumul spre miazăzi. Pentru aceasta, cei din Nargothrond 
ar trebui să-mi mulţumească; şi chiar să mă ajute cu cele 
trebuincioase. 

Într-un alt paragraf scurt, Turin a răspuns astfel lui Beleg, 
care-i atrăgea luarea aminte asupra şubrezeniei puterii 
sale: 

— Îmi doresc să cârmuiesc o ţară; dar nu pe aceasta. Aici 
vreau doar să-mi strâng armie. Ci inima mea după ţara 
tatălui meu tânjeşte, după Dor-lomin, şi-acolo mă voi duce 
când voi putea. 

Se spune, de asemenea, că, o vreme, Morgoth şi-a înfrânat 
mâna, făcând doar mici tentative de atac, „astfel ca, prin 
victorii uşoare, răzvrătiţii ăştia să nu-şi mai încapă în piele 
de-atâta încredere în ei; aşa cum s-a şi dovedit curând”. 


Androg apare din nou într-o schiţă despre atacul asupra 
dealului Amon Rudh. Abia atunci i-a dezvăluit lui Turin 
existenţa scării interioare; el a fost unul dintre cei care au 
ajuns în vârf pe calea aceea. Se spune că el s-a luptat cu 
mai mult curaj decât toţi, dar a căzut în cele din urmă, 
răpus de-o săgeată; şi astfel s-a împlinit blestemul lui Mâm. 

Nu mai este nimic de adăugat poveştii din Silmarillion 
despre călătoria lui Beleg în căutarea lui Turin, întâlnirea 
lui cu Gwindor în Taur-nu-Fuin, salvarea lui Turin şi 
moartea lui Beleg, ucis de Turin. Despre faptul că Gwindor 
avea asupra sa unul din „lămpaşele feanoriene” cu lumina 
lor albastră, şi rolul pe care 1-a jucat acest lampas într-o 
versiune a poveştii, (vezi nota 2 de la capitolul precedent). 

Aş putea menţiona aici că tata a intenţionat să extindă 
istoria Coifului Dragonului din Dor-lomin până în perioada 
petrecută de Turin în Nargothrond, şi chiar şi după aceea; 
dar intenţia n-a prins formă concretă în naraţiunl. În 
versiunile existente, coiful dispare odată cu sfârşitul ţării 
Dor-Cuarthol, când a fost distrusă fortăreaţa proscrişilor de 
pe Amon Rudh; totuşi, urma să reapară în posesia lui Turin 
la Nargothrond. Nu putea să ajungă acolo decât dacă 
fusese luat de orcii care l-au dus pe Turin în Angband; dar 
recuperarea lui când Turin a fost salvat de Beleg şi Gwindor 
ar fi necesitat o digresiune în poveste în acel punct. 

O însemnare izolată ne spune că în Nargothrond Turin n-a 
vrut să poarte din nou Coiful „ca să nu-l dea de gol”, dar că 
1-a purtat când s-a dus să lupte în Bătălia din Tumhalad 
(Silmarillion, pg. 299, unde se spune că purta masca 
gnomilor, pe care o găsise în arsenalul din Nargothrond). 
Nota continua astfel: 

De teama acelui coif, toţi vrăjmaşii se fereau de el, şi astfel 
s-a făcut ca a scăpat nevătămat de pe acel câmp al morţii. 
Şi s-a întors în Nargothrond purtând Coiful Dragonului, iar 
Glaurung, dorind să-l păgubească pe Turin de ajutorul şi 
protecţia coifului (el însuşi temându-se de el), 1-a luat în 
derâdere, spunându-i că fără doar şi poate Turin vroia să-i 


dea de înţeles că i-ar fi vasal şi servitor, atâta vreme cât pe 
creasta coifului purta un chip asemănător cu al stăpânului 
său. 

Dar Turin i-a răspuns: 

— Minţi, şi o ştii prea bine. Căci acest chip a fost făurit în 
semn de dispreţ faţă de tine; şi câtă vreme va fi cineva care 
să-l poarte, vei fi ros de îndoială, neştiind dacă cel care-l 
poartă nu cumva îţi va hotări soarta. 

— Atunci va trebui să aştepte un stăpân care să aibă alt 
nume, a zis Glaurung, pentru ca de Turin, fiu al lui Hurin, 
nu mă tem. Ba aş zice că alta-i pricina. Nu cutează a mă 
privi drept în faţă. 

Şi cu adevărat, într-atât era de mare spaima ce-o 
răspândea Dragonul, încât Turin nu îndrăznea să-l 
privească în ochi, ci-şi ţinuse viziera coborâtă, proteguindu- 
şi chipul, şi cât vorbise cu el nu-şi ridicase privirile mai sus 
de picioarele lui Glaurung. Dar fiind astfel luat în derâdere, 
mândru şi pripit şi-a ridicat viziera şi s-a uitat în ochii lui 
Glaurung. 

Într-un alt loc, există o însemnare în care se spune că, 
atunci când Morwen a aflat în Doriath despre apariţia 
Coifului Dragonului în Bătălia din Tumladen, a ştiut că 
povestea auzită era adevărată şi că Mormegil era într- 
adevăr fiul ei Turin. 

În sfârşit, undeva se sugerează că Turin urma să poarte 
Coiful atunci când l-a răpus pe Glaurung, şi să-l 
zeflemisească pe Dragon în agonie în legătura cu ceea ce-i 
spusese în Nargothrond despre „stăpânul care să aibă alt 
nume”; dar nu exista nici o indicație despre cum ar fi 
trebuit să se desfăşoare povestea pentru a introduce acest 
element. 

Într-o ciornă se relatează despre natura şi motivaţia 
împotrivirii lui Gwindor la strategiile lui Turin în 
Nargothrond, în Silmarillion menţionându-se doar foarte 
scurt acest lucru (pg. 298). Textul ciornei nu a căpătat 
forma completă de naraţiune, dar poate fi reprodus aici. 


Gwindor mereu vorbea împotriva lui Turin la Sfatul 
Regelui, spunând că fusese în Angband şi ştia câte ceva 
despre oştirile lui Morgoth şi despre planurile lui. 

— Victoriile mărunte se vor dovedi păguboase până la 
urmă, zicea el; căci astfel Morgoth va afla unde se găsesc 
cei mai curajoşi dintre duşmanii lui şi va strânge oştire 
îndeajuns de mare să-i distrugă. Întreaga putere unită a 
elfilor şi a edainilor nu va ajunge decât pentru a-l ţine în 
loc şi a se alege cu liniştea unui asediu; lung, nu-i vorbă, dar 
numai atât de lung cât să-i dea răgaz lui Morgoth să spargă 
asediul; şi nicicând o asemenea unire nu va mai putea fi 
făptuită. Tăinuirea este singura noastră nădejde. Până la 
venirea valarilor. 

— Valarii! a izbucnit Turin. Pe voi v-au părăsit, iar pe 
oameni îi dispreţuiesc. Ce rost are să privim spre apus, 
peste Marea fără sfârşit? Noi n-avem treabă decât cu un 
singur vala, anume cu Morgoth; şi dacă până la urmă nu-l 
putem înfrânge, batăr îl rănim şi-l oprim. Victoria e 
victorie, oricât ar fi de mică, iar valoarea nu-i stă doar în 
ceea ce urmează după ea. Dar este şi folositoare; căci dacă 
nu faceţi nimic să-l împiedicaţi, întregul Beleriand va cădea 
sub umbra lui, mai curând decât gândiţi, şi-atunci rând pe 
rând vă va forţa să ieşiţi din vizuină. Şi-apoi? Câţiva 
supraviețuitori demni de milă vor fugi spre miazăzi şi spre 
apus, şi se vor tupila pe țărmurile Marii, prinşi la mijloc, 
între Morgoth şi Osse. Mai bine, atunci, să ne câştigăm 
gloria, chiar dacă scurtă; sfârşitul n-are cum fi mai râu. 
Vorbeşti de tăinuire, spui că doar în ea zace nădejdea 
noastră; dar chiar de-ar fi să atacați prin surprindere şi să 
răpuneţi toate iscoadele lui Morgoth până la ultima, ca 
niciuna să nu se poată întoarce vreodată cu veşti în 
Angband, el taman astfel va afla că trăiţi şi va ghici şi unde 
anume. Şi vă mai spun: chiar daca oamenii muritori au viaţa 
scurta pe lângă cea a elfilor, mai curând şi-o petrec în 
bătălie, decât fugind sau supunându-se: nesupunerea lui 
Hurin Thalion este o faptă măreaţă; şi chiar dacă Morgoth îl 


răpune pe făptuitor, nu poate şterge fapta ca şi când n-ar fi 
fost. Chiar şi stăpânii Apusului o vor cinsti; şi oare nu stă 
scrisă în istoria Ardei, de unde nici Morgoth şi nici Manwe 
n-o pot face să dispară? 

— Vorbeşti de lucruri măreţe, a răspuns Gwindor, şi-mi 
este limpede că ai trăit printre eldari. Dar de întunecime ţi- 
e cuprinsă mintea dacă-i pui alături pe Morgoth şi pe 
Manwe, ori dacă vorbeşti despre vălări ca despre vrăjmaşii 
elfilor şi ai oamenilor; căci valarii nu dispreţuiesc nimic, cu 
atât mai puţin pe Copiii lui Iluvatar. Nici n-ai habar de toate 
nădejdile eldarilor. Ştim toţi de prorocirea cum că într-o 
bună zi un sol din Pământul de Mijloc va străpunge negurile 
şi va ajunge în Valinor, iar Manwe va auzi şi Mandos se va 
îndupleca. Oare pentru acea vreme nu se cade să păstrăm 
sămânţa noldorilor şi a edainilor? Iar Cirdan sălăşluieşte 
acum la Miazăzi şi acolo se făuresc corăbii; dar ai tu ştiinţă 
de corăbii şi de Mare? Tu te gândeşti la tine şi la gloria ta, şi 
ne îmboldeşti să facem la fel; dar mai trebuie să ne gândim 
şi la alţii pe lângă noi înşine, căci nu toţi pot să lupte şi să 
piară, şi pe aceştia trebuie să-i ferim de război şi de 
nimicire, atât cât mai putem. 

— Atunci trimite-i la corăbiile voastre, cât mai este vreme, 
a zis Turin. 

— Nu vor să se despartă de noi, a răspuns Gwindor, chiar 
dacă Cirdan i-ar putea adăposti pe toţi. Trebuie să 
rămânem împreună cât mai îndelung cu putinţă şi nu să ne 
jucăm cu moartea. 

— Tocmai la asta am găsit răspuns, a zis Turin. Apărare 
curajoasă a hotarelor şi lovituri nemiloase, înainte ca 
duşmanul să-şi strângă rândurile: numai astfel aveţi 
nădejde să rămâneţi împreună multă vreme. Şi oare aceia 
despre care vorbeşti cu drag, cei care se furişează prin 
păduri şi vânează asemenea lupilor, fac mai mult decât cel 
care-şi pune coiful şi-şi ia scutul şi-i alungă pe vrăjmaşi, 
chiar de-s mai mulţi decât întreaga lui armie? Măcar 


femeile edainilor nu şi-au împiedicat bărbaţii să lupte în 
Nirnaeth Arnoediad. 

— Dar au îndurat mai multă durere decât dacă nu s-ar fi 
dus acea bătălie, a zis Gwindor. 

Iubirea lui Finduilas pentru Turin urma şi ea să fie redată 
mai pe larg: 

Finduilas, fiica lui Orodreth, avea părul bălai al celor din 
casa lui Finarfin, iar lui Turin începuse să-i facă plăcere să o 
vadă şi să fie în compania ei; îi amintea de cei din neamul 
lui şi de femeile din Dor-lomin, din casa părintelui său. La 
început o întâlnea numai când se afla şi Gwindor prin 
preajmă; dar după o vreme l-a căutat ea şi astfel se 
întâlneau uneori numai ei doi, deşi de fiecare dată părea ca 
întâmplarea îi aducea împreună. Apoi ea a început să-l 
întrebe despre edaini, din care mai văzuse şi ea când şi 
când câte unul, şi despre ţara şi neamul lui. 

Iar Turin îi răspundea fără ocolişuri, cu toate că nu 
pomenea numele meleagului unde se născuse ori pe cele 
ale rubedeniilor sale; odată i-a zis: 

— Am avut o sora, Lalaith, aşa-i spuneam eu; chipul tău de 
ea îmi aduce aminte. Dar Lalaith era o copilită, o floare 
galbenă în iarba verde a primăverii; de-ar fi trăit, poate că 
acum s-ar fi veştejit de durere. Dar tu semeni cu o regină şi 
cu un copac de aur; mi-ar plăcea să am o soră atât de 
frumoasă. 

— Dar şi tu pari de viţă regească, i-a zis ea, asemenea 
seniorilor poporului lui Fingolfin; aş vrea să am un frate 
atât de viteaz. Şi nu cred că Agarwaen este numele tău 
adevărat, nici nu ţi se potriveşte, Adanedhel. Am să te 
numesc Thurin, Taina. 

Turin a tresărit auzind-o, dar a zis: 

— Nu e numele meu, cu adevărat, şi eu nu-s rege, căci 
regii noştri dintre eldari se trag, iar eu nu-s eldar. 

Adevărul e ca în Finduilas se ducea o luptă. Pe de o parte, 
îl preţuia pe Gwindor şi-i era milă de el, şi-ar fi vrut să nu-i 
adâncească prin nimic suferinţa; dar, împotriva voinţei ei, 


iubirea ce i-o purta lui Turin sporea pe zi ce trecea, şi 
gândul îi zbura la Beren şi la Luthien. Dar Turin nu era ca 
Beren! Nu o privea cu dispreţ, se bucura când ea se găsea 
în preajma lui; însă Finduilas ştia că el nu-i putea dărui 
iubirea pe care şi-o dorea ea. Mintea şi sufletul lui îi erau în 
altă parte, hălăduind pe râuri din primăveri de mult 
trecute. 

Într-o buna zi, Turin i-a vorbit lui Finduilas, spunându-i: 

— Nu lăsa vorbele lui Gwindor să te înspăimânte. A pătimit 
în întunecimea din Angband; iar unui viteaz ca el îi vine 
greu să fie olog şi neputincios din astă pricină. Are nevoie 
de multă alinare şi de-un răgaz mai lung să se tămăduiască. 

— Ştiu prea bine, a răspuns ea. 

— Dar mulţumită nouă va avea acest răgaz! Nargothrond 
nu va cădea! Nicicând Morgoth Mişelul nu va mai ieşi din 
Angband, doar pe servitorii săi se va mai putea bizui; sunt 
vorbele lui Melian din Doriath. Ei sunt degetele de la mâna 
lui; iar noi le vom zdrobi şi le vom reteza, până ce-şi va 
trage înapoi ghearele. Nargothrond nu va cădea! 

— O fi cum spui, a zis Finduilas. Nu va cădea, dacă tu vei 
izbândi. Dar fii cu băgare de seamă, Adanedhel; inima mi-e 
grea când te văd mergând la bătălie, de teamă ca 
Nargothrond să nu te piardă. 

Apoi Turin l-a căutat pe Gwindor şi i-a spus: 

— Gwindor, prieten drag, te cufunzi iarăşi în întristare; nu 
trebuie! Căci tămăduirea ţi-o vei regăsi în casele celor de- 
un neam cu tine şi-n lumina lui Finduilas. 

Gwindor s-a uitat lung la Turin, dar n-a spus nimic, ci faţa i 
s-a adumbrit. 

— De ce mă priveşti astfel? 1-a întrebat Turin. Adesea 
ochii tăi m-au privit ciudat de o vreme încoace. Ţi-am 
pricinuit vreo supărare? M-am împotrivit sfaturilor tale, dar 
un om trebuie să vorbească după cum îl îndeamnă mintea, 
şi nu să ascundă adevărul în care crede, dintr-o pricină 
doar de el ştiută. Mi-aş dori să putem gândi la fel; căci îţi 
sunt adânc îndatorat, şi acest lucru nu-l voi uita. 


— Aşa să fie? a întrebat Gwindor. Cu toate acestea, faptele 
şi sfaturile tale mi-au schimbat şi casa, şi rubedeniile. 
Umbra ta adastă asupra lor. De ce m-aş bucura, eu care am 
pierdut totul din pricina ta? 

Dar Turin n-a înţeles aceste vorbe, nu se gândea decât ca 
Gwindor îl pizmuia pentru prețuirea de care se bucurau el 
şi sfaturile sale în inima Regelui. 

Urmează un pasaj în care Gwindor o avertiza pe Finduilas 
asupra iubirii ei pentru Turin, spunându-i cine anume era 
Turin, ceea ce se găseşte aproape identic în textul din 
Silmarillion (pg. 297). Dar după ce Gwindor termină ce 
avea de spus, Finduilas îi dă un răspuns mai lung decât în 
versiunea tipărită: 

— Ochii-ţi sunt orbiţi, Gwindor, i-a zis ea. Nu vezi şi nu 
înţelegi ce urmează să se întâmple. Oare trebuie acum de 
două ori să mă acopăr de ruşine, dezvăluindu-ţi adevărul? 
Căci te iubesc, Gwindor, şi mi-e ruşine ca nu te iubesc mai 
mult, ci m-am lăsat cuprinsă de o iubire încă şi mai mare, de 
care nu pot scăpa. Nu am căutat-o, şi multă vreme am pus-o 
deoparte. Dar dacă mie mi-e milă de suferinţele tale, ai şi tu 
milă de ale mele. Turin nu mă iubeşte; şi nu mă va iubi. 

— Spui asta numai ca să iei asupră-ţi vina de pe umerii 
celui pe care-l iubeşti. De ce te caută şi şade îndelung cu 
tine şi apoi pleacă de două ori mai bucuros? 

— Pentru că şi el are nevoie de mângâiere, a zis Finduilas, 
şi duce dorul după cei de-un neam cu el. Amândoi aveţi 
nevoi. Dar cum rămâne cu Finduilas? Nu-i de ajuns că-ţi 
mărturisesc că sunt neiubită, ci mai zici şi tu că vorbesc 
astfel numai ca să amăgesc? 

— Nu, o femeie nu se lasă amăgită cu una cu două când e 
vorba de iubire, a răspuns Gwindor. Şi nu vei găsi mulţi 
care să tăgăduiască iubirea ce li se arată, dacă iubirea e 
adevărată. 

— De-ar fi ca unul din noi trei să mintă, atunci aceea-s eu: 
fără voia mea, însă. Dar ce-mi vei spune de soarta ta şi de 
veştile despre Angband? Ce-mi vei spune despre moarte şi 


nimicire? Adanedhel e prea puternic în povestea Lumii şi 
faima lui va ajunge chiar şi până la Morgoth într-o bună zi. 

— E trufaş, a zis Gwindor. 

— Dar şi îndurătoR. Încă nu s-a trezit deplin, dar mila îi 
mai poate străpunge inima, lucru pe care nu-l va tăgădui 
vreodată. Aş zice că mila va fi întotdeauna singura portiţă 
de intrare în sufletul lui. De mine însă nu-i este milă. Mă 
venerează, ca şi când i-aş fi mama şi regină în acelaşi timp! 

Se prea poate ca Finduilas să fi spus adevărul, căci vedea 
lucrurile cu ochii pătrunzători ai eldarilor. lar Turin, care 
nu ştia ce vorbiseră între ei Finduilas şi Gwindor, se purta 
cu tot mai multă blândeţe faţă de ea, căci i se părea tot mai 
tristă. Dar într-o bună zi Finduilas i-a spus: 

— 'Thurin Adanedhel, de ce ţi-ai ascuns numele de mine? 
De-aş fi ştiut cine erai, nu ţi-aş fi arătat mai puţină cinstire, 
ci aş fi înţeles mai bine durerea ce te macină. 

— Ce vrei să spui? a întrebat-o el. Cine crezi că sunt? 

— Turin, fiul lui Hurin Thalion, căpitanul de la 
Miazănoapte. 

Atunci Turin l-a mustrat pe Gwindor pentru că i-a dat în 
vileag numele adevărat, aşa cum se povesteşte în 
Silmarillion (pg. 297). 

Există un alt pasaj în acest punct al naraţiunii, într-o 
versiune mai completa decât în Silmarillion (despre bătălia 
din Tumlahad şi pustiirea Nargothrondului nu se povesteşte 
în nici un alt text; în vreme ce dialogul dintre Turin şi 
Dragon sunt atât de ample în Silmarillion, încât pare puţin 
probabil să se mai fi pus problema lungirii lor). Textul care 
urmează reprezintă o relatare mai detaliată despre venirea 
elfilor Gelmir şi Arminas în Nargothrond, în anul căderii 
fortăreței (Silmarillion, pg. 248); pentru întâlnirea lor 
anterioară cu Tuor în Dor-lomin, la care se face referire în 
cele ce urmează, vezi pp. 36-39 mai sus. 

În acea primăvară, au sosit doi elfi, care spuneau că sunt 
Gelmir şi Arminas, din neamul lui Finarfin, şi că aveau o 


solie pentru Seniorul din Nargothrond. Au fost aduşi în faţa 
lui Turin; dar Gelmir a zis: 

— Lui Orodreth, fiul lui Finarfin, vrem noi să-i vorbim. 

Iar când a venit Orodreth, Gelmir i-a spus: 

— Domnia ta, din poporul lui Angrod ne tragem şi 
îndelung am hălăduit după bătălia Dagor Bragollach; dar în 
ultima vreme am sălăşluit în obştea lui Cirdan, lângă Gurile 
Sirionului. Şi-ntr-o bună zi ne-a chemat la el şi ne-a rugat să 
venim la tine; căci Uimo însuşi, Domnul Apelor, i s-a înfăţişat 
şi i-a vorbit de o mare primejdie ce se apropie de 
Nargothrond. 

Dar Orodreth, neîncrezător, i-a întrebat: 

— De ce, atunci, veniţi încoace dinspre Miazănoapte? Ori 
poate că aveţi şi alte misii de îndeplinit? 

Arminas i-a răspuns: 

— Domnia ta, de când s-a sfârşit bătălia Nirnaeth, am tot 
căutat regatul ascuns al lui Turgon, şi nu l-am găsit; şi mă 
tem că, din pricina acestei căutări, am întârziat prea mult 
cu solia către tine. Căci Cirdan ne-a trimis de-a lungul 
coastei, cu o corabie, pentru ca drumul să ne fie tăinuit şi 
grabnic, iar pe țărm am coborât în Drengist. Dar printre 
marinari erau câţiva care veniseră în Miazăzi cu ani în 
urmă, ca trimişi ai lui Turgon, şi din vorbele lor spuse cu 
fereală am înţeles că Turgon ar mai sălăşlui la Miazănoapte, 
şi nu la Miazăzi, aşa cum mulţi cred. Dar n-am găsit nici 
semne, nici zvonuri despre ceea ce căutam. 

— De ce-l căutaţi pe Turgon? a vrut să ştie Orodreth. 

— Pentru ca, din cât se spune, regatul lui va ţine piept cel 
mai mult lui Morgoth, a răspuns Arminas. 

Lui Orodreth nu i-au plăcut vorbele astea, care sunau râu 
prevestitoare. 

— Atunci nu mai zăboviţi în Nargothrond, le-a zis el, căci 
aici nu veţi auzi veşti despre Turgon. Şi n-am trebuinţă de 
nimeni care să-mi spună că Nargothrond se află în 
primejdie. 


— Să nu-ţi fie cu supărare, Domnia ta, dacă-ţi spunem 
adevărul atunci când ne întrebi, a zis Gelmir. Şi de ne-am 
abătut de la drumul drept până aici, n-a fost chiar în zadar, 
căci am umblat pe unde nici cele mai îndepărtate iscoade 
ale tale n-au ajuns; am străbătut Dor-lominul şi toate 
meleagurile aflate la poalele munţilor Ered Wethrin, şi am 
cercetat Trecătoarea Sirion, iscodind ceea ce pune la cale 
Duşmanul. Pe meleagurile acelea se adună orcii şi tot felul 
de făpturi ticăloase, iar o oştire se strânge în jurul Insulei 
lui Sauron. 

— Ştiu, a zis Turin. Veştile voastre sunt vechi. Dacă solia 
lui Cfrdan avea un rost, ar fi trebuit să ajungă mai devreme. 

— Domnia ta, măcar acum s-o auziţi, i-a răspuns Gelmir lui 
Orodreth. Ascultaţi vorbele Domnului Apelor! Astfel i-a 
vorbit el lui Cfrdan Făuritorul de Corăbii: „Răul de la 
Miazănoapte a pângărit izvoarele Sirionului, iar puterea 
mea se depărtează din degetele apelor curgătoare. Dar 
altceva şi mai rău stă să vină. Ci spune-i Seniorului din 
Nargothrond: Zăvorăşte porţile fortăreței şi nu mai ieşi de- 
acolo. Aruncă pietrele mândriei tale în apele zgomotoase, 
pentru ca răul ce se furişează să nu-i mai găsească poarta.” 
întunecate i s-au părut lui Orodreth aceste vorbe şi s-a uitat 
la Turin, aşa cum făcea de câte ori voia un sfat. Dar Turin 
nu avea încredere în mesageri, astfel că a zis dispreţuitor: 

— Ce ştie Cfrdan despre războaiele noastre, ale 
sălăşluitorilor din preajma Duşmanului? Marinarul să aibă 
grijă de corăbiile sale! Dar dacă Domnul Apelor vrea cu 
adevărat să ne trimită un sfat, să vorbească atunci mai pe 
şleau. Căci altfel am zice că ne-ar prinde mai bine să ne 
strângem forţele şi să pornim în calea duşmanilor, înainte 
să se apropie ei de noi. 

Atunci Gelmir a făcut o plecăciune în faţa lui Orodreth şi i- 
a spus: 

— Am grăit aşa cum am fost rugaţi, Domnia ta. 

Şi a dat să plece. Dar Arminas i-a zis lui Turin: 


— Te tragi cu adevărat din Casa lui Hador, aşa cum am 
auzit vorbindu-se? 

— Aici mi se spune Agarwaen, Sabia Neagră din 
Nargothrond, a răspuns Turin. Bag seamă că te pricepi să 
vorbeşti cu fereală, Arminas prietene; aş zice că e bine că 
taina lui Turgon nu ţi-a fost dezvăluită, altfel curând s-ar 
duce vestea în Angband. Numele unui om este al lui şi 
numai al lui, şi dacă fiul lui Hurin, care vrea să rămână 
ascuns, află că l-ai dat în vileag, n-are decât Morgoth să te 
prindă şi să-ţi pună limba pe foc! 

Furia neagră a lui Turin l-a tulburat pe Arminas, dar 
Gelmir a spus: 

— De noi nu va fi trădat, Agarwaen. Oare nu ne sfătuim 
aici cu uşile închise, astfel că putem vorbi mai pe şleau? Iar 
Arminas, socot eu, a pus această întrebare din pricină că 
toţi cei care trăiesc lângă mare ştiu că Uimo îndrăgeşte 
nespus Casa lui Hador, şi-s unii care spun că Hurin şi Huor, 
fratele său, au ajuns odată în Tărâmul Ascuns. 

— Dacă într-adevăr aşa s-a petrecut, n-ar fi vorbit despre 
asta nimănui, mare sau umil, necum fiului său, băietan, a 
răspuns Ilurin. Carevasăzică, nu cred că Arminas mi-a pus 
acea întrebare cu gândul să afle ceva despre Turgon. N-am 
încredere în asemenea soli ai ticăloşiei. 

— Fă bine şi păstrează-ţi neîncrederea pentru tine! s-a 
stropşit Arminas cu mânie. Gelmir m-a înţeles greşit. Am 
întrebat din pricină că mă îndoiam de ceea ce toţi de-aici 
par să creadă; căci cu adevărat prea puţin te asemeni cu 
neamul lui Hador, oricare ţi-ar fi numele. 

— Ce ştii tu despre ei? 1-a luat Turin în răspăr. 

— Pe Hurin l-am întâlnit, asemenea şi pe străbunii lui. lar 
în pustietatea din Dor-lomin l-am întâlnit pe Tuor, fiul lui 
Huor, fratele lui Hurin; el seamănă cu străbunii săi, tu însă 
nu. 

— Aşa o fi, a zis Turin, batâr ca despre Tuor n-am auzit 
până acum. Dar de mi-e părul negru, şi nu bălai, nu-i lucru 
de care să mă ruşinez. Căci nu-i primul fiu care seamănă cu 


mama lui; iar de partea lui Morwen Eledhwen mă trag din 
Casa lui Beor şi din neamul lui Beren Camlost. 

— Nu de pâr negru ori bălai vorbeam eu. Alţii din Casa lui 
Hador au o altă fire, iar Tuor se număra printre ei. Se 
poartă cuviincios, ascultă de sfaturile bune, le arată cinstire 
Stăpânilor Apusului. Câtă vreme tu nu asculţi decât de 
propria-ţi minte şi de sabia de la brâu; şi vorbeşti cu trufie. 
Ascultă-mă ce-ţi spun, soarta-ţi va fi cu totul alta decât ar 
aştepta-o unul din Casele lui Hador şi Beor. 

— Cu totul alta a fost de la bun început, a răspuns Turin. 
lar dacă e să îndur ura lui Morgoth din pricina vitejiei 
tatălui meu, atunci trebuie să îndur şi zeflemeli şi cobeli de 
parc-aş fi un vagabond, cu toate că-s os din os regesc? la 
aminte: fă bine şi te-ntoarce la malurile neprimejduite ale 
Marii. 

Astfel au plecat Gelmir şi Arminas şi s-au întors la Miazăzi: 
dar, în ciuda zeflemelilor lui Turin, ar fi rămas bucuroşi 
alături de cei de-o spiţă cu ei, să aştepte bătălia; au plecat 
doar din pricină că Cirdan îi rugase, la porunca lui Uimo, 
să-i aducă veşti din Nargothrond şi despre cum îşi 
împliniseră ei solia acolo. S-a tulburat Orodreth de vorbele 
trimişilor, cât despre Turin, el s-a încrâncenat şi mai tare: 
pentru nimic în lume nu voia să dea ascultare sfaturilor lui, 
cu atât mai puţin să dărâme podul. Măcar atât înţelesese şi 
el din vorbele lui Uimo. 

Nu se explică nicăieri de ce Gelmir şi Arminas, având acea 
solie grabnică pentru Nargothrond, au fost trimişi de 
Cfrdan taman până la Fiordul Drengist. Motivul invocat de 
Arminas a fost cel al iuţelii şi al păstrării tainei acestei solii; 
dar mult mai tainică le-ar fi fost călătoria dacă ar fi apucat-o 
de la Miazăzi în sus, de-a lungul râului Narog. Se poate 
presupune că Cfrdan a ascultat de porunca lui Uimo (astfel 
încât cei doi să-l întâlnească pe Tuor în Dor-lomin şi să-l 
călăuzească prin Poarta Noldorilor), dar nicăieri nu se dă 
de înţeles acest lucru. 

PARTEA A DOUA AL DOILEA EV. 


[. 

O DESCRIERE A INSULEI NUMENOR înfăţişarea Insulei 
Numenor prezentată în cele ce urmează se bazează pe 
descrieri şi hărţi simple păstrate de multă vreme în arhivele 
Regilor Gondorului. Ele reprezintă, desigur, doar o mică 
parte a tot ceea ce s-a scris odată, învățații din Numenor 
întocmind la vremea lor multe tomuri de istorie naturală şi 
geografie; dar acestea, ca aproape toată arta şi toată ştiinţa 
din epoca de glorie a Numenorului, au dispărut odată cu 
Decăderea sa. 

Chiar şi cronicile păstrate în Gondor sau în Imladris (unde 
comorile regilor numenoreeni de la Miazănoapte au fost 
date în grija lui Elrond) au suferit pierderi ori s-au distrus, 
din pricină că au fost date uitării. Căci, cu toate că 
Supraviețuitorii din Pământul de Mijloc „tânjeau” după 
Akallabeth, Decăzutul, aşa cum singuri spuneau, şi 
niciodată, nici după trecerea multor evuri, n-au încetat să 
se socotească într-o oarece măsură drept exilați, când a 
devenit limpede că [ara Dorului le-a fost luată şi ca 
Numenorul dispăruse pentru totdeauna, aproape toţi au 
gândit că a pătrunde tainele a ceea ce mai rămăsese din 
istoria insulei era zadarnic, nefăcând decât să hrănească un 
nefolositor simţământ de regret. Povestea lui Ar-Pharazon şi 
a armadei sale profanatoare este tot ce a rămas cunoscut în 
evurile de mai târziu. 

Numenor semăna la formă cu o stea cu cinci colţuri, sau o 
pentagramă, cu o porţiune centrală, lată de vreo două sute 
cincizeci de mile de la nord la sud, şi de la est la vest, din 
care se întindeau cinci promontorii peninsulare mari. 
Promontoriile acestea erau socotite drept regiuni separate, 
şi purtau numele de Forostar (Tărâmurile de la 
Miazănoapte), Andustar (Tărâmurile Apusene), Hyarnustar 
(Tărâmurile de la Sud-Vest), Hyarrostar (Tărâmurile de la 
Sud-Est) şi Orrostar (Tărâmurile Răsăritene). Porțiunea 
centrală se numea Mittalmar (Tărâmurile Interioare) şi nu 
avea nici o regiune de coastă, în afară de meleagul din jurul 


estuarului Romenna şi din vârful acestuia. O parte mică din 
Mittalmar era totuşi separată de restul, şi se numea 
ArandoR. În Arandor se găseau limanul Romenna, 
Meneltarma şi Armenelos, Oraşul Regilor; dintotdeauna a 
fost cea mai populată regiune a Numeriorului. 

Mittalmar se ridica deasupra promontoriilor (nepunându- 
se la socoteală înălțimile munţilor şi ale dealurilor 
acestora); era un meleag de plaiuri înierbate şi de coline 
domoale, pe care creşteau puţini copaci. Către mijloc, se 
găsea un munte semeţ, numit Meneltarma, Pilastrul 
Cerului, locul sacru unde era venerat Eru Iluvatar. Cu toate 
că la poale avea cline blânde, acoperite de iarbă, muntele 
devenea tot mai prăpăstios, pentru ca spre vârf să nu mai 
poată fi urcat; astfel că a fost tăiat în el un drum ce şerpuia 
şi-l înconjura, pornind de la poala dinspre miazăzi şi 
terminându-se sub buza vârfului, pe faţa dinspre 
miazănoapte. Vârful era oarecum teşit, chiar scobit, 
încăpând pe el o mare mulţime de oameni; dar în toată 
istoria Numenorului, niciodată n-a fost atins de mâna cuiva. 
Nici o casă ori vreun altar, nici măcar o grămadă de pietre 
nedăltuite nu s-a aflat vreodată acolo sus; şi nici vreo altă 
construcţie care să aducă a templu nu au avut 
numenoreenii în toate zilele bunăstării lor, până la venirea 
lui Sauron. Nimeni n-a purtat armă şi n-a mânuit vreo 
unealtă acolo; şi nimănui nu-i era îngăduit să rostească 
vreun cuvânt, decât doar Regelui. Doar de trei ori în fiecare 
an vorbea Regele, rostind o rugăciune de Erukyerme, în 
prima zi a primăverii, pentru anul ce urma, înălţând laude 
lui Eru Iluvatar de Erulaitale, în mijlocul verii, şi 
mulţumindu-i tot lui de Eruhantale, la sfârşitul toamnel. În 
acele zile anume, Regele urca muntele pe jos, urmat de o 
mare mulţime de oameni, înveşmântaţi în alb, purtând 
ghirlande, însă tăcuţi. Oricând altcândva în decursul anului, 
oamenii erau liberi să urce pe vârf singuri ori în grup; dar 
se spune că liniştea era atât de mare, încât până şi un străin 
care nu cunoştea Numenorul şi întreaga sa istorie, dacă ar 


fi fost dus acolo, nu ar fi cutezat să vorbească tare. Nici o 
pasăre, în afară de vulturi, nu zbura până sus. Când cineva 
se apropia de vârf, de îndată se iveau trei vulturi şi se 
aşezau pe trei stânci aflate aproape de marginea apuseană; 
dar atunci când se rosteau cele Trei Rugăciuni, ei nu 
coborau, ci rămâneau în văzduh, rotindu-se pe deasupra 
oamenilor. Erau numiţi Martorii lui Manwe şi se credea că 
fuseseră trimişi de el tocmai din Aman, pentru a străjui 
Muntele Sfânt şi întreaga insulă. 

La poale, Meneltarma se îmbina în aplecuşuri domoale cu 
plaiul înconjurător, dar îşi întindea cinci muchii joase, 
asemenea unor rădăcini, în direcţiile celor cinci promontorii 
ale insulei; Tarmasundar se numeau acestea, Rădăcinile 
Pilastrului. De-a lungul crestei muchiei de sud-vest, panta 
urcătoare a drumului ajungea până în apropierea muntelui; 
iar între această muchie şi cea dinspre sud-est, terenul 
cobora într-o vale puţin adâncă. Se numea Noirinan, Valea 
Mormintelor; căci în partea dinspre munte fuseseră săpate 
în poalele stâncii încăperi în care se găseau mormintele 
Regilor şi ale Reginelor Numenorului. 

Însă în cea mai mare parte a sa, Mittalmar era o regiune 
de păşuni. În sud-vest se înşiruiau gruiurile ierboase; acolo, 
în Emerie, era meleagul păstorilor. 

Forostar era cel mai puţin mănos dintre toate ţinuturile, 
pietros, copaci câte unul ici şi colo, şi numai pe 
povârnişurile apusene ale podişurilor înalte, acoperite de 
iarbă-rea, se găseau păduri de brad şi zada. Spre Capul de 
la Miazănoapte, se ridicau stâncile şi tot acolo marele 
Sorontil ieşea drept din mare, cu steiurile sale 
înspăimântătoare. Aici îşi aveau sălaşurile vulturii; şi tot pe 
acest meleag TarMeneldur Elentirmo a durat un turn înalt, 
din care putea să cerceteze mişcarea stelelor. 

Şi Andustar era stâncos în părţile dinspre miazănoapte, cu 
păduri de brazi falnici care străjuiau întinderea mării. Trei 
golfuri mici se deschideau spre apus, săpate adânc în 
podişul înalt; dar stâncile nu ajungeau peste tot până la 


marginea mării, ci la poalele lor se formase un platou ce 
cobora în pantă uşoară. Cel mai nordic dintre golfuri se 
numea Golful Andunie (Apusul), cu oraşul chiar pe țărm şi 
cu multe alte aşezări cocoţate pe povârnişurile abrupte. 
Dar înspre miazăzi pământul era mănos, cu păduri mari de 
mesteceni şi fagi în părţile sale mai înalte, iar pe văi se 
întindeau păduri de stejari şi ulml. Între promontoriile 
Andustar şi Hyarnustar se găsea marele Golf Eldanna, 
numit astfel deoarece se deschidea spre Eressea; iar 
pământurile din jurul său, proteguite spre miazănoapte şi 
mărginindu-se cu mările apusene, aveau o climă caldă, de 
aceea şi ploile erau mai dese aicl. În mijlocul Golfului 
Eldanna se găsea cel mai frumos liman al Numenorului, 
Verdele Eldalonde; în zilele de început, acolo poposeau 
îndeobşte corăbiile albe şi iuți ale eldarilor din Eressea. 

De jur împrejurul acelui loc, şi în sus pe pantele îndreptate 
spre mare, şi până departe în interiorul uscatului, creşteau 
copacii mereu verzi şi înmiresmaţi, aduşi tocmai din Apus, şi 
atât de bine le pria pe acel meleag, încât eldarii spuneau că 
Eldalonde era aproape la fel de frumos ca şi un liman din 
Eressea. Copacii aceştia erau cea mai mare bucurie a 
numenoreenilor şi multe cântece îi aminteau chiar şi după 
ce ei au pierit pentru totdeauna, căci prea puţini au înflorit 
vreodată la răsărit de Ţara Darului: oiolaire şi lairelosse, 
nesamelda, vardarianna, taniquelasse şi yavannamire, cu 
poamele sale ca nişte globuri purpurii. Florile, frunzele şi 
scoarţa copacilor acelora răspândeau în jur arome dulci, şi 
tot ţinutul era plin de miresme amestecate, astfel că a 
primit numele de Nisimaldar, Copacii înmiresmaţi. Mulţi 
dintre ei au fost sădiţi şi au crescut şi în alte ţinuturi ale 
Numenorului, cu toate că nu în acelaşi număr mare; însă 
numai aici creştea semeţul copac auriu malinorne, 
ajungând, după cinci secole, aproape la fel de înalt ca şi 
aceia care creşteau în Eressea. Scoarța îi era argintie şi 
netedă, ramurile îndreptate oarecum în sus, ca ale fagului; 
dar avea o singură tulpină. Frunzele, asemănătoare cu ale 


fagului, doar că mai mari, erau de un verde palid pe faţă, 
iar pe dos argintii, şi luceau în soare; când venea toamna, 
nu cădeau, ci deveneau palid-aurii. Primăvara îi apăreau 
flori aurii în ciorchini, ca ale cireşului, şi înfloreau până 
târziu în vară; de cum se deschideau florile, frunzele 
cădeau, încât primăvara şi vara crângurile de malinorni 
aveau un covor auriu şi un acoperiş aşijderea, doar pilaştrii 
îi erau ca argintul fumuriu.l Rodul lor semăna cu o nucă 
argintie la coajă; câteva i-au fost date în dar Regelui Gil- 
galad din Lindon, de către Tar-Aldarion, al şaselea Rege al 
Numenorulul. În Lindon nu au prins rădăcini; dar Gil-galad, 
la rândul său, a dat câteva din roadele acestea rubedeniei 
sale Galadriel, şi, mulţumită puterii ei, ele au crescut şi au 
înflorit în Lothlorien, tărâmul străjuit de pe malul Râului 
Anduin, până când Elfii Nobili au părăsit Pământul de 
Mijloc; dar n-au atins niciodată înălţimea sau grosimea 
trunchiurilor din marile crânguri ale Numenorului. 

Râul Nunduine se vărsa în mare la Eldalonde şi până să 
ajungă acolo forma micul lac Nfsinen, numit astfel datorită 
belşugului de tufişuri şi flori dulci-mirositoare, ce creşteau 
pe malurile sale. 

În partea apuseană, Hyarnustar era un ţinut muntos, cu 
stânci măreţe pe coastele apusene şi de miazăzi; dar la 
răsărit se găseau podgorii întinse, căci acolo clima era caldă 
şi pământul roditor. Promontoriile Hyarnustar şi Hyarrostar 
se aflau la o depărtare mare unul de altul, iar pe țărmurile 
lungi dintre ele, marea şi pământul se uneau blând, ca 
nicăieri altundeva în Numenor. Aici îşi vărsa apele Şirii, 
principalul râu al insulei (căci toate celelalte, fără doar de 
Nunduine, din partea de apus, erau torenţi scurţi şi repezi, 
care se grăbeau să ajungă în mare), ce-şi avea izvoarele la 
poalele muntelui Meneltarma, în valea Noirinan, şi, 
străbătând ţinutul Mittalmar spre miazăzi, îşi domolea 
curgerea, iar albia şerpuită i se lăţeA. În cele din urmă, 
ajungea la mare printre smârcuri întinse şi şesuri stufoase, 
iar numeroasele sale guri mici îşi croiau poteci 


schimbătoare printre dune mari de nisip; pe multe leghe 
de-o parte şi de alta se găseau plaje late şi prundişuri surii - 
aici locuiau îndeobşte pescarii, în sate aşezate pe peticele 
de pământ dintre mlaştini şi heleşteie. Cel mai mare dintre 
aceste sate era Nindamos. 

În Hyarrostar creşteau nenumărați copaci de soiuri 
diferite, printre care şi cel numit laurinque, al cărui singur 
rost era de a-i încânta pe oameni cu florile sale. Numele i se 
trăgea tocmai de la aceste flori, galbene la culoare şi 
crescând în ciorchini lungi, atârnători; unii oameni, care 
auziseră de la eldari despre Laurelin, Copacul de Aur din 
Valinor, credeau că laurinque din acel Copac măreț se 
trăgea, fiind adus aici de către eldari, sub formă de 
sămânță; dar nu era aşa. Începând cu domnia lui Tar- 
Aldarion, în Hyarrostar copacul a fost sădit pe suprafeţe 
întinse, fiind folosit ca lemn pentru corăbii. 

Orrostar era un meleag mai rece, fiind totuşi apărat de 
vânturile dinspre nord-est de platouri ce se înălţau spre 
capătul promontoriului; în interior creşteau multe grâne, 
mai cu seamă în regiunile aflate la hotarul cu Arandor. 

Întreaga insulă a Numenorului era aşezată ca şi când 
fusese împinsă în sus din mare şi înclinată spre miazăzi şi 
puţin spre răsărit; în afară de partea dinspre miazăzi, în 
aproape tot restul insulei pământul cădea spre mare în 
stânci abruptE. În Numenor, zburătoarele care sălăşluiau 
lângă mare şi înotau sau se cufundau în ea întreceau în 
număr orice închipuire. Marinarii spuneau că, orbi să fi fost, 
tot ar fi ştiut că li se apropia corabia de Numenor, după 
hărmălaia pe care o făcea păsăretul pe ţărmuri; iar când se 
apropia o corabie, păsările de mare ce-şi aveau cuiburile pe 
uscat se înălţau în stoluri mari şi zburau pe deasupra ei, în 
semn de bucurie şi de bun venit, căci nicicând nu erau ucise 
ori vătămate. Unele însoțeau corăbiile în călătoriile lor, 
chiar şi pe acelea care se îndreptau spre Pământul de 
Mijloc. 'Tot atât de multe erau şi păsările din interiorul 
insulei, de la kirinki, păsăruici la fel de mici ca pănţăruşii, 


numai că aveau penele de un roşu aprins, iar glasurile ca 
nişte ţiuituri, aproape de neauzit pentru urechea omului, 
până la vulturii cei mari, păsările sacre ale lui Manwe, 
niciodată năpăstuite înainte să înceapă zilele râului şi ale 
urii valarilor. Timp de două mii de ani, din vremea lui Elros 
Tar-Minyatur şi până în vremea lui TarAncalimon, fiul lui 
Tar-Atanamir, în vârful turnului castelului regal din 
Armenelos s-a găsit un cuib; în acel cuib a sălăşluit una şi 
aceeaşi pereche, bucurându-se de mărinimia Regelui. 

În Numenor, oamenii călătoreau dintr-o parte în alta 
călare; numenoreenilor, bărbaţi şi femei deopotrivă, le 
plăcea să călărească şi tuturor le erau dragi caii, purtându- 
se faţă de ei cu respect şi găzduindu-i în adăposturi de soi. 
Caii erau deprinşi să audă chemări de la depărtare şi să le 
răspundă, iar în poveştile de demult se spune că oamenii îşi 
puteau chema la nevoie caii până şi cu gândul, atunci când 
om şi animal erau legaţi printr-o mare iubire. Prin urmare, 
cele mai multe drumuri din Numenor erau nepietruite, 
făcute anume pentru călărie, căci trăsurile şi căruțele nu 
prea erau de trebuinţă în secolele de început, cât despre 
încărcăturile grele, acestea erau duse pe calea apei. 
Drumul principal şi cel mai vechi, potrivit pentru roţi, 
pornea din marele port Romenna, în răsărit, şi ducea până 
la oraşul regesc Armenelos, iar de acolo până în Valea 
Mormintelor şi la Meneltarma; curând a fost prelungit până 
la Andunie, în apus. De-a lungul lui treceau care încărcate 
cu piatră din Tărâmurile de la Miazănoapte, având mare 
căutare în zidărie, şi cu cherestea, ce se găsea cu prisosinţă 
în Tărâmurile Apusene. 

Edainii au adus cu ei în Numenor tainele multor 
meşteşuguri, precum şi meşteşugari, mulţi şi aceştia, care 
deprinseseră meseriile de la eldari, adăugându-le propriilor 
învățături şi tradiţii. Cât despre materiale, prea puţine au 
putut aduce cu ei, fără doar de uneltele trebuincioase; şi 
multă vreme singurele metale ce s-au găsit în Numenor au 
fost cele preţioase. Veniseră edainii cu întregi comori de aur 


şi argint şi nestemate; aşa ceva nu găseau în Numenor. Le 
îndrăgeau pentru frumuseţea lor, şi tocmai această 
dragoste a dat naştere lăcomiei în vremurile ce aveau să 
vină, când au căzut sub stăpânirea Umbrei şi au devenit 
trufaşi şi făţarnici faţă de neamurile mai umile din Pământul 
de Mijloc. Pe vremea prieteniei cu elfii din Eressea, căpătau 
de la aceştia, din când în când, daruri în aur şi argint şi 
nestemate; dar asemenea lucruri erau rare şi mult preţuite 
în secolele de început, până când puterea Regilor s-a întins 
până pe coastele de la Răsărit. 

Multe metale se găseau şi în Numenor şi, cum priceperea 
edainilor într-ale mineritului şi topitului şi meşteşugitului 
sporea cu repeziciune, obiectele din fier şi cupru se găseau 
de-acum la îndemâna oricui. Printre meşterii edaini erau 
făurarii de arme care, învățând de la noldori, ajunseseră 
iscusiţi în a bate săbii şi tăişuri de topor şi vârfuri de suliță 
şi cuțite. Breasla Făurarilor de Arme încă mai făcea săbii, 
pentru ca acest meşteşug să nu se piardă, cu toate că truda 
lor era mai curând menită a născoci unelte trebuincioase 
vremurilor de pace. Regele şi cele mai multe dintre marile 
căpetenii moşteniseră săbiile străbunilor lor; 2 şi uneori 
dăruiau câte o sabie moştenitorilor lor. O sabie nouă era 
făurită pentru Moştenitorul Regelui, pentru a-i fi dată în 
ziua în care era încoronat. Dar nici un om nu purta sabie în 
Numenor, şi timp de ani lungi puţine cu adevărat au fost 
armele menite războiului, care să fi fost făurite pe insulă. 
Aveau topoare, sulițe şi săgeți, numenoreenilor plăcându-le 
cu osebire să-şi petreacă timpul trăgând cu arcul, din 
picioare ori călare. Mult mai târziu, în războaiele purtate în 
Pământul de Mijloc, cele mai de temut aveau să se 
dovedească arcurile numenoreenilor. „Oamenii Mării”, se 
spunea la acea vreme, „au trimis înaintea lor un nor mare, 
ca o ploaie preschimbată în şerpi, ori ca o grindină neagră 
cu vârfuri de oţel”; şi în acele zile, marile cohorte ale 
Arcaşilor Regelui foloseau arcuri făcute din oţel, goale pe 


dinăuntru, şi săgeți cu pene negre, lungi de-un cot de la 
vârf până la aripioare. 

Dar timp îndelungat echipajele marilor corăbii 
numenoreene au venit neînarmate printre oamenii 
Pământului de Mijloc; şi cu toate că la bord aveau topoare şi 
arcuri, ca să doboare copaci şi să vâneze pentru hrană pe 
țărmurile sălbatice neaflate în stăpânirea nimănui, nu le 
purtau asupră-le când se duceau să-i caute pe locuitorii 
acelor meleaguri, şi mare le-a fost tristeţea când Umbra s-a 
furişat de-a lungul coastelor şi oamenii cu care se 
împrieteniseră au devenit duşmănoşi şi temători, şi când 
fierul a fost folosit împotrivă-le tocmai de cei cărora le 
destăinuiseră taina lui. 

Mai presus de toate îndeletnicirile lor, vânjoşilor locuitori 
ai Numenorului le plăcea Marea, să înoate, să se scufunde 
sau să se ia la întrecere în bărci cu vâsle sau pânze. Cei mai 
temerari erau pescarii; peşte se găsea din belşug peste tot 
de-a lungul coastelor, fiind dintotdeauna principala hrană în 
Numenor; şi toate oraşele, unde trăiau cei mai mulţi 
locuitori, erau aşezate în apropierea ţărmurilor. Din rândul 
pescarilor se trăgeau cei mai mulţi marinari care, cu 
trecerea vremii, au devenit oameni cu greutate şi la mare 
cinste. Se zice că atunci când edainii au pornit pentru 
prima oară pe Marea cea Mare, călăuzindu-se după Stea 
pentru a poposi în Numenor, la cârma fiecărei corăbii elfeşti 
care i-a purtat până acolo se găsea câte un eldar din cei 
aleşi de Cfrdan; iar după ce cârmacii au plecat şi au luat cu 
ei cele mai multe dintre corăbii, s-a scurs destul timp până 
când numenoreenii înşişi au cutezat să iasă departe în larg. 
Dar printre ei se găseau făuritori de corăbii care-şi 
deprinseseră meşteşugul de la eldari; apoi mai învățând de 
unii singuri, mai născocind una-alta, au ajuns tot mai 
pricepuţi, până când au îndrăznit să străbată întinsurile 
mării până hăt departe. Şi după ce şase sute de ani au 
trecut de la începutul celui de-al Doilea Ev, Veantur, 
Căpitanul Corăbiilor Regelui pe vremea lui Tar-Elendil, a 


ajuns primul în Pământul de Mijloc. Şi-a adus corabia 
Entulesse (care înseamnă „întoarcerea”) în Mithlond, 
împins de vânturile primăvăratice ce suflau de la apus; şi s- 
a întors în toamna anului următor. După aceea, călătoria pe 
mare a devenit îndeletnicirea de căpetenie prin care 
oamenii din Numenor îşi dovedeau curajul şi bărbăţia; iar 
Aldarion, fiul lui Meneldur, a cărui soaţă era fiica lui 
Veantur, a întemeiat Breasla Aventurierilor, care-i 
cuprindea pe toţi marinarii încercaţi ai Numenorului, aşa 
cum se povesteşte în cele ce urmează. 

NOTE 

2 Sabia Regelui era într-adevăr Aranruth, sabia lui Elu 
Thingol din Doriath, în Beleriand, care-i fusese dată lui 
Elros de către Elwing, mama sa. Mai erau şi alte obiecte 
moştenite: Inelul lui Barahir; marea Secure a lui Tuor, tatăl 
lui Eărendil; şi Arcul lui Bregor, din Casa lui Beor. Numai 
Inelul lui Barabhir, tatăl lui Beren Ciungul, a supravieţuit 
Decăderii; căci a fost dat de către Tar-Elendil fiicei sale, 
Silmarien, şi a fost păstrat în Casa Seniorilor din Andiinie, 
dintre care ultimul a fost Elendil cel Credincios, care a fugit 
în Pământul de Mijloc, ca să scape de scufundarea 
Numenorului. [Nota autorului] - Povestea Inelului lui 
Barahir este redata în Silmarillion, capitolul 19, iar istoria 
sa ulterioară, în Stăpânul Inelelor, Anexa A (, iii şi v). 
„Marea Secure a lui Tuor” nu apare menţionata în 
Silmarillion, dar este pomenită şi descrisă în versiunea 
originală a „Căderii Gondolinului” (1916-17, vezi pg. 12, 
unde se spune că în Gondolin Tuor ducea cu sine o secure, 
nu o sabie, şi că-i spunea Dramborleg, un nume din graiul 
locuitorilor Gondolinulul. Într-o listă de nume ce însoţeşte 
povestea, Dramborleg se traduce drept „Ascuţişul 
Bufnitor”: „securea lui Tuor, care, când izbea, lăsa o urmă 
adâncă, de măciucă, şi despica totodată, ca o sabie”. 

II. 

ALDARION ŞI ERENDIS. 

Soţia Marinarului. 


Meneldur era fiul lui Tar-Elendil, al patrulea Rege al 
Numenorului. Era al treilea copil al Regelui, mai având el 
două surori, pe nume Silmarien şi Isilme. Cea mai mare 
dintre ele era măritată cu Elatan din Andunie, iar fiul lor 
era Valandil, Seniorul din Andunie, din care s-a tras mai 
apoi lunga dinastie a Regilor Gondolinului şi ai Amorului, în 
Pământul de Mijloc. 

Meneldur avea o fire blândă şi se dovedea priceput mai 
curând la tainele minţii, decât la faptele trupului. Îndrăgea 
nespus tărâmul Numenorului şi tot ceea ce cuprindea el, 
dar nu se sinchisea de Marea ce se întindea de jur 
împrejur; căci ochii minţii lui priveau dincolo de hotarele 
Pământului de Mijloc: era înamorat de stele şi de înalturile 
cerului. Cerceta cu râvnă tot ce găsea în învăţăturile 
eldarilor şi ale edainilor despre Eă şi adâncurile care 
împrejmuiau Regatul Arda, cel mai mult placându-i să 
privească la astre. Şi-a durat un turn în Forostar (partea 
cea mai dinspre miazănoapte a insulei), unde văzduhul era 
limpede, şi de acolo, în timpul nopţii, scruta cerurile şi 
urmărea toate mişcările luminilor de pe boltă.1 

Când a primit Sceptrul, Meneldur a trebuit să părăsească 
ţinutul Forostar, pentru a se duce să locuiască în măreaţa 
casă a Regilor, din Armenelos. S-a dovedit un rege bun şi 
înţelept, cu toate că nici o clipă n-a încetat să jinduiască 
după zile în care să-şi poată spori ştiinţa despre bolta 
cerească. Soaţa lui era o femeie de o mare frumuseţe, pe 
nume Almarian. Era fiica lui Veantur, Căpitanul Corăbiilor 
Regelui în vremea lui Tar-Elendil; şi cu toate că ei înseşi nu-i 
erau mai dragi corăbiile şi marea, decât celor mai multor 
femei de pe insulă, fiul ei semăna mai curând cu Veantur, 
tatăl ei, decât cu Meneldur. 

Fiul lui Meneldur şi al lui Almarian era Anardil, care avea 
să fie cunoscut printre Regii Numenorului drept Tar- 
Aldarion. Avea două surori, mai mici decât el: Ailinel şi 
Almiel, dintre care cea mai vârstnică s-a măritat cu 
Orchaldor, descendent al Casei lui Hador, fiul lui Hatholdir, 


prieten apropiat al lui Meneldur; iar fiul lui Orchaldor şi al 
lui Ailinel era Soronto, despre care se va povesti ceva mai 
târziu în cele ce urmează.2 

Aldarion - căci astfel este numit în toate poveştile - a 
crescut iute şi s-a făcut un bărbat impunător, puternic şi 
curajos atât la minte cât şi la trup, cu păr bălai, ca al mamei 
sale, vesel şi generos la fire, dar mai mândru ca tatăl său, şi 
făcând mai totdeauna după cum îl tăia pe el capul. Din 
fragedă pruncie a îndrăgit Marea şi-n mintea sa se gândea 
numai la meşteşugul de a făuri corăbii. Nu-i plăcea defel 
meleagul de la miazănoapte şi-şi petrecea tot timpul pe 
care i-l îngăduia tatăl său pe ţărmul mării, mai cu seamă 
lângă Romenna, unde se găseau portul principal al 
Numenorului, cele mai mari ateliere de făurit corăbii şi cei 
mai destoinici meşteri. Mulţi ani tatăl său n-a căutat să-l 
împiedice în nici un fel, mulţumit fiind ca Aldarion îşi punea 
la încercare bărbăţia şi la treabă mintea şi mâna. 

Aldarion era nespus de îndrăgit de Veantur, părintele 
mamei sale, şi adeseori stătea în casa acestuia, în partea 
dinspre miazănoapte a fiordului Romenna. Casa avea un 
chei al său, la care erau legate multe bărci mici, căci 
Veantur nu mergea niciodată pe uscat dacă putea călători 
pe mare; acolo a învăţat Aldarion încă din copilărie să 
vâslească, iar mai târziu să mânuiască pânzelE. Înainte să fi 
ajuns la vârsta bărbăţiei, se pricepea să conducă o corabie 
cu echipaj numeros, străbătând marea de la un liman la 
altul. 

Odată s-a întâmplat ca Veantur să-i spună nepotului său: 

— Anardilya, se apropie primăvara, la fel şi ziua în care vei 
împlini vârsta bărbăţiei. (Căci în acel aprilie Aldarion avea 
să facă douăzeci şi cinci de ani.) M-am gândit s-o 
sărbătorim aşa cum se cuvine. Eu te întrec cu mult în ani şi 
nu cred că voi mai avea de multe ori curajul să las în urmă 
frumoasa-mi casă şi binecuvântatele ţărmuri ale 
Numenorului; dar mi-aş dori să mai străbat o dată Marea 
cea Mare, să dau piept cu Vântul de la Miazănoapte şi să 


văd Răsăritul. În ăst an vei veni cu mine şi ne vom duce în 
Mithlond, să vedem înalții munţi albaştri ai Pământului de 
Mijloc, iar la poalele lor meleagul verde al eldarilor. Cu 
braţele deschise vei fi primit de Cfrdan Făuritorul de 
Corăbii şi de Regele Gil-galad. Spune-i tatălui tău despre 
gândul meu.3 

Când Aldarion i-a vorbit despre aventură şi i-a cerut 
îngăduinţa să plece de cum aveau să bată vânturile 
prielnice ale primăverii, Meneldur n-a voit să-şi dea 
consimţământul. Îl cuprinsese un fel de frig, ca şi când în 
inima lui simţea ca în călătoria aceasta se ascundeau mai 
multe decât putea mintea lui să întrevadă. Dar uitându-se la 
chipul nerăbdător al fiului său, nu i-a dat de înţeles ce era 
în sufletul său. 

— Fă precum te îndeamnă inima, onya, i-a spus el. Cumplit 
o să-ţi duc dorul; dar cu Veantur la cârmă şi cu bunăvoința 
valarilor, voi trăi cu nădejdea întoarcerii tale. Numai să nu 
prinzi drag de Marile Pământuri, tocmai tu, care într-o 
bună zi va trebui să fi Regele şi Părintele acestei Insule! 

Astfel s-a întâmplat ca într-o bună dimineaţă, cu soare 
strălucitor şi vânt alb, în frumoasa primăvară a celui de-al 
şapte sute douăzeci şi cincilea an al celui de-al Doilea Ev, 
fiul Moştenitorului Regelui din Numenor4 a părăsit uscatul 
la bordul corăbiei; şi, înainte ca ziua să se stingă, a văzut 
insula pâlpâind şi scufundându-se în mare, şi ultimul care s- 
a scufundat a fost vârful muntelui Meneltarma, ca un deget 
negru desenat pe cerul apusului. 

Se spune că Aldarion însuşi a povestit despre toate 
călătoriile sale în Pământul de Mijloc, în cronici care s-au 
păstrat multă vreme în Romenna, dar care apoi s-au 
pierdut. Despre prima lui călătorie se ştiu puţine lucruri, 
doar că s-a împrietenit cu Cfrdan şi cu Gilgalad şi că s-a dus 
până departe în Lindon şi în meleagurile apusene ale 
Eriadorului, minunându-se de tot ce a văzut. Doi ani şi mai 
bine a stat plecat, iar Meneldur l-a aşteptat cu inima tot mai 
strânsă. Se spune că zăbava lui s-a datorat setei ce-o avea 


de a învăţa de la Cfrdan tot ce putea, cum se făureau 
corăbiile şi cum se conduceau, dar şi cum se durau zidurile 
ce se împotriveau lăcomiei mării. 

Bucurie mare a fost în Romenna şi în Armenelos când 
oamenii au văzut măreaţa corabie Numerrâmar (adică 
„Aripile Apusului”) apropiindu-se dinspre larg, cu pânzele 
aurii înroşite de soarele aflat la scăpătat. Vara aproape se 
destrămase, Eruhantale nu era departe.5 Întâmpinându-şi 
fiul în casa lui Veantur, lui Meneldur i s-a părut că se mai 
înălţase, că ochii îi erau mai strălucitori; dar ochii lui 
Aldarion priveau în zare. 

— Ce-ai văzut, onya, în călătoriile tale îndepărtate, ce 
acum trăiesc mai cu seamă în amintire? 

Cu privirile aţintite spre răsărit, în noapte, Aldarion a 
rămas tăcuT. Într-un târziu a răspuns, cu glas şoptit, ca unul 
care îşi vorbeşte sieşi: 

— Frumosul neam al elfilor? 'Ţărmurile verzi? Munţii 
învăluiţi de nori? Meleagurile de ceaţă şi umbre, ce nu pot fi 
desluşite? Nu ştiu. 

A tăcut, şi Meneldur a ştiut că nu spusese tot ce gândea. 
Căci Aldarion se îndrăgostise de Marea cea Mare şi de 
corabia călătorind singură, fără a zări uscatul, purtată de 
vânturi, cu spuma la prora, îndreptându-se spre coaste şi 
limanuri neştiute; şi acea iubire şi acea dorinţă nu l-au mai 
părăsit până la capătul zilelor sale. 

Veantur n-a mai părăsit insula; iar corabia Numerrâmar i- 
a dăruit-o lui Aldarion. Nici n-au trecut trei ani, şi Aldarion 
a cerut din nou învoire să plece, de data aceasta 
îndreptându-se spre Lindon. Trei ani a rămas plecat: nu 
mult după întoarcere, a plecat din nou, într-o călătorie care 
a durat patru ani, căci, din câte se povesteşte, nu-i mai era 
de ajuns să se ducă în Mithlond, astfel că a început să 
exploreze coastele de la miazăzi: a trecut de gurile râurilor 
Baranduin şi Gwathlo şi Angren şi a înconjurat întunecatul 
cap Pas Morthil, ajungând în marele Golf Belfalas, de unde 
vedea munţii din ţara Amroth, unde încă mai sălăşluiau elfii 


nandorini.6 în al treizeci şi nouălea an al vieţii sale, Aldarion 
s-a înturnat în Numenor, aducând tatălui său daruri de la 
Gil-galad; căci în anul următor, Tar-Elendil a trecut Sceptrul 
în mâinile fiului său, aşa după cum de mult hotărâse, iar 
Tar-Meneldur a fost înscăunat Rege. Atunci Aldarion şi-a 
înfrânat dorinţa şi a rămas o vreme acasă, întru liniştea 
tatălui său; şi-n acea vreme a folosit tot ceea ce deprinsese 
de la Cfrdan despre făurirea corăbiilor şi, cum visa să aibă 
corăbii tot mai mari, i-a pus pe oameni să lărgească 
limanurile şi cheiurile. Dar dorul de mare 1-a copleşit din 
nou, astfel că a părăsit Numenorul, şi nu numai o dată; în 
gândul său plănuia aventuri ce nu puteau fi împlinite doar 
cu câteva corăbii. Prin urmare, a pus temeliile Breslei 
Aventurierilor, care curând a ajuns vestită; în acea frăţie 
intrau cei mai temerari şi mai înfocaţi corăbieri, chiar şi 
tineri din meleagurile numenoreene depărtate de mare 
căutau să fie primiţi în breaslă, iar lui Aldarion îi spuneau 
Marele Căpitan. La acea vreme, nevrând să trăiască pe 
uscat, în Armenelos, Aldarion a pus să i se facă o corabie ce 
urma să-i fie sălaş; astfel că i-a dat numele de Eămbar; 
uneori, pornea cu ea din port în port, în jurul insulei, dar cel 
mai adesea corabia era ancorată nu departe de Toi Uinen: o 
insulă mică, în golful Romenna, aşezată acolo de Uinen, 
Doamna Mărilor.7 Breasla îşi avea şezământul tot pe 
Eămbar, şi tot acolo erau păstrate cronicile marilor lor 
călătorii; 8 căci Iar-Meneldur privea cu răceală tot ceea ce 
făcea fiul său şi nu dorea să-l audă povestind despre 
călătoriile sale, crezând că prin acestea Aldarion sădea 
seminţele frământărilor şi ale dorinţei de a cuceri alte 
pământuri. 

În acea vreme, Aldarion s-a înstrăinat de tatăl său şi a 
încetat să mai vorbească deschis despre planurile şi 
dorinţele sale; dar Almarian, Regina, îl sprijinea pe fiul său 
în tot ce făcea, astfel ca Meneldur s-a văzut nevoit să lase 
lucrurile în voia lor. Numărul Aventurierilor sporea, iar 
oamenii îi priveau cu tot mai mult respect şi-i numeau 


uinendili, cei care o iubesc pe Uinen; cu atât mai greu era 
de înfruntat ori de oprit Căpitanul lor. Corăbiile 
numenoreenilor erau tot mai mari şi mai iuți, încât puteau 
străbate mările până departe, ducând cu ele echipaje şi 
încărcături grele; iar Aldarion lipsea tot mai mult din 
Numenor. 'Tar-Meneldur se împotrivea fiului său de fiecare 
dată şi, ca să-l zădărnicească, a hotărât să curme 
doborârea copacilor în Numenor, meniţi făuririi corăbiilor. 
S-a gândit atunci Aldarion că ar putea găsi lemnul 
trebuincios în Pământul de Mijloc, şi un liman - numai să-l 
caute - unde să-şi repare corăbiile. In timpul călătoriilor de- 
a lungul coastelor, privea cu uimire la pădurile întinse; iar 
la gura râului pe care numenoreenii îl numeau Gwathir, 
Râul Umbrei, a pus temeliile Limanului cel Nou, 
Vinyalonde.9 

Dar după ce au trecut aproape opt sute de ani de la 
începutul celui de-al Doilea Ev, Tar-Meneldur i-a poruncit 
fiului său să rămână în Numenor şi să pună capăt, o vreme, 
călătoriilor sale spre răsărit; vroia să-l proclame pe 
Aldarion drept Moştenitorul Regelui, aşa cum făcuseră şi 
Regii dinaintea lui, când fiii lor împliniseră vârsta 
Moştenitorului. Atunci Meneldur şi fiul său s-au împăcat şi o 
vreme a domnit pacea între ei; în toiul bucuriei şi al 
ospeţelor, Aldarion a fost proclamat Moştenitor în al o 
sutălea an la vieţii sale, primind de la tatăl său titlul şi 
puternicia de Stăpân al Corăbiilor şi al Limanurilor din 
Numenor. La ospăţul ce s-a ţinut la Armenelos, a venit şi 
unul pe nume Beregar, care trăia în partea de apusa 
insulei, şi a adus-o cu sine şi pe Erendis, fiica sa. Almarian, 
Regina, a băgat de seamă frumuseţea fetei, de-un soi arar 
întâlnit în Numenor; căci Beregar se trăgea din moşi- 
strămoşi din Casa lui Beor, batâr că nu din osul regesc al lui 
Elros, iar Erendis avea pârul negru, o graţie zveltă, şi ochii 
cenuşii limpezi moşteniţi de la neamul său.10 Erendis s-a 
uitat la Aldarion, când a trecut călare prin dreptul ei, şi, 
văzându-i frumuseţea şi portul măreț, n-a mai avut ochi 


pentru altceva. Apoi Erendis a intrat în slujba Reginei, 
Regele însuşi arătându-i multă bunăvoință; dar pe Aldarion 
aproape că nu-l zărea Erendis nicăieri, căci el era dus la 
pădure, îngrijindu-se ca, în vremurile ce aveau să urmeze, 
Numenorul să nu ducă lipsă de lemnul trebuincios. N-a 
trecut mult şi corăbierii din Breasla Aventurierilor au dat 
semne de tulburare, nemulţumiţi fiind că erau prea scurte 
călătoriile lor, iar comandanții nişte fitecine; după 
scurgerea a şase ani de la ungerea Moştenitorului la tron, 
Aldarion a hotărât să înalțe din nou pânzele şi să pornească 
spre Pământul de Mijloc. Regele i-a dat învoire cu jumătate 
de gură: ar fi vrut ca fiul său să rămână în Numenor şi să-şi 
găsească o soaţă, dar Aldarion nu-i împlinea voia; în 
primăvara acelui an, s-a pregătit de plecare, însă când a 
venit să-şi ia rămas-bun de la mama lui, a zărit-o pe Erendis 
printre însoţitoarele Reginei; văzându-i frumuseţea, a ghicit 
forţa ce sta ascunsă în fiinţa ei. 

Iar Almarian 1-a întrebat: 

— Trebuie să pleci din nou, Aldarion, fiul meu? Nimic nu te 
ţine în meleagul cel mai frumos dintre toate meleagurile 
pieritoare? 

— Încă nu, a răspuns el; dar în Armenelos se află lucrări 
mai frumoase decât le-ar putea găsi un bărbat în alte 
colţuri de lume, chiar şi pe meleagurile eldarilor. Numai că 
marinarii sunt făpturi nehotărâte, războindu-se cu ei înşişi; 
iar dorinţa de a fi pe Mare încă mă ţine în mrejele ei. 

Erendis a socotit că vorbele acestea fuseseră rostite şi 
pentru urechile ei şi din acea clipă şi-a dăruit inima 
întreagă lui Aldarion, chiar dacă fără de speranţa. În acele 
timpuri, nici pravila, nici datina nu cereau ca vreun vlăstar 
din casa regală, fie el Moştenitorul Regelui, să ia drept 
soaţă odrasle din Casa lui Elros TarMinyatur; iar Erendis 
gândea că Aldarion era de os mult prea nobil. Cu toate 
acestea, de atunci nici un bărbat n-a mai avut trecere la ea 
şi orice peţitor era respins. 


Şapte ani au trecut până ce Aldarion s-a întors, aducând 
cu el argint şi aur; şi i-a vorbit tatălui său despre călătoria şi 
faptele sale. Meneldur însă i-a zis: 

— Mai degrabă aş vrea să te am alături de mine, decât să 
primesc veşti sau daruri de pe Meleagurile întunecate. 
Treburile astea-s pentru negustori şi cărturari, nu pentru 
Mogştenitorul Regelui. Ce nevoie avem noi de şi mai mult 
argint şi aur, decât să ne împăunăm cu ele, măcar că alte 
lucruri sunt la fel de bune pentru o astfel de trebuşoară? 
Casa unui Rege are trebuinţă de un bărbat care cunoaşte şi 
îndrăgeşte astă ţară şi ăst popor, peste care va cârmui. 

— Oare nu cercetez bărbaţii în fiece zi ce mi-e dată? a 
întrebat Aldarion. Pot să-i conduc şi să-i cârmuiesc după 
cum mi-e voia. 

— Poate vrei să zici că pe aceia care gândesc ca tine, a 
răspuns Regele. Mai sunt şi femei în Numenor, aproape la 
fel de multe ca şi bărbaţii; şi-n afară de mama ta, cu care în 
adevăr faci ce voieşti, ce ştii tu despre celelalte? Cu toate 
acestea, într-o bună zi va trebui să-ţi alegi o soaţă. 

— Într-o bună zi! Dar nu înainte să trebuiască; şi chiar mai 
târziu, de va încerca oarecine să mă împingă la însurătoare 
cu de-a sila. Sunt alte lucruri ce musai trebuie să le fac, 
numai la ele îmi stă mintea. „Rece e viaţa pentru soaţa 
marinarului”; iar marinarul care şi-a ales să fie singur şi pe 
care nimic nu-l leagă de țărm călătoreşte şi mai departe şi 
mai bine învaţă cum să dea piept cu marea. 

— Şi mai departe, dar fără de folos, a zis Meneldur. Şi nu 
„dai piept cu marea”, Aldarion, fiul meu. Ai uitat oare că 
edainii sălăşluiesc aici prin bunăvoința Stăpânilor Apusului, 
că Uinen este milostivă cu noi, că Osse îşi înfrânează 
pornirile? Corăbiile noastre sunt străjuite, alte mâini le 
cârmesc, nu ale noastre. Aşa că nu te semeţi, căci 
bunăvoința poate să dispară; şi să nu gândeşti că de ea se 
vor bucura şi aceia care-şi pun viaţa-n joc fără rost, printre 
stâncile ţărmurilor necunoscute ori pe meleagurile 
oamenilor întunecimii. 


— Atunci de ce să ne fie binecuvântate corăbiile, dacă nu-s 
menite a ajunge la alte ţărmuri şi a căuta ceea ce nu s-a 
văzut până acum? 

Nu i-a mai vorbit tatălui său despre toate acestea, ci-şi 
petrecea zilele pe corabia Eămbar, în tovărăşia 
Aventurierilor, îngrijindu-se de construirea unei corăbii mai 
mari decât oricare alta făurită până atunci; a numit corabia 
aceea Palarran, Departe-Rătăcitoarea. Acum însă o întâlnea 
adesea pe Erendis (mulţumită uneltirilor Reginei); iar 
Regele, prinzând de veste despre întâlnirile lor, a fost 
cuprins de nelinişte, fără însă a-i stârni nemulţumirea. 

— Ar fi mai înţelept să-1 tămăduieşti pe Aldarion de 
neastâmpărul său, înainte să câştige inima unei femei, 
spunea Regele. 

— Cum altfel să-l tămăduieşti, dacă nu prin iubire? 1-a 
întrebat Regina. 

— Erendis e tânără încă, a zis Meneldur. 

Dar Almarian i-a răspuns: 

— Neamul lui Erendis n-are parte de viaţa lungă ce le-a 
fost dăruită vlăstarelor lui Elros; iar inima ei i-a fost 
câştigată mai de mult.11 

Meşterii isprăviseră de făurit marea corabie Palarran şi 
Aldarion dorea să plece din nou. S-a înfuriat Meneldur 
aflând aceasta, dar, la rugăminţile Reginei, nu s-a folosit de 
puterea ce-o avea ca Rege ca să-l oprească. Aici se cuvine 
spus că în Numenor era obiceiul ca, atunci când o corabie 
pleca pe Marea cea Mare spre Pământul de Mijloc, o 
femeie, cel mai adesea din neamul căpitanului, să aşeze la 
prora Ramura cea Verde a întoarcerii; aceasta era tăiată 
din copacul oiolaire, care înseamnă „Vară eternă” şi pe care 
eldarii l-au dăruit numenoreenilor12, spunându-le că şi ei 
puneau ramuri pe corăbiile lor, în semn de prietenie faţă de 
Osse şi Uinen. Frunzele copacului erau pururea verzi, 
lucioase şi parfumate; aerul de mare le pria de minune. Dar 
Meneldur nu le-a îngăduit Reginei şi surorilor lui Aldarion 
să ducă ramura de oiolaire la Romenna, unde era ancorată 


Palarran, zicând că nicicum n-avea să-i dea binecuvântare 
fiului său care pleca la drum împotriva vrerii sale; iar 
Aldarion, auzind acestea, a spus: 

— Dacă trebuie să plec fără binecuvântare sau ramură, 
aşa voi pleca. 

S-a îndurerat Regina, dar Erendis a zis: 

— Tarinya, dacă vei tăia ramura din copacul elfilor, o voi 
duce eu în port, cu învoirea ta; căci pe mine Regele nu m-a 
oprit să mă duc. 

Marinarii socoteau că e un semn rău ca Aldarion, 
Căpitanul lor, să plece astfel; dar când toate cele au fost 
pregătite şi oamenii au dat să ridice ancora, numai ce apare 
Erendis, cu toate că nu-i plăceau defel zgomotul şi tumultul 
din portul cel mare şi strigătul pescăruşilor. Aldarion a 
întâmpinat-o cu uimire şi bucurie. 

— "Ţi-am adus Ramura întoarcerii, stăpâne, din partea 
Reginei, i-a spus ea. 

— Din partea Reginei? nu i-a venit lui Aldarion să creadă. 

— Da, stăpâne, dar i-am cerut îngăduinţa ca să vin. Pe 
lângă cei din neamul tău, mai sunt şi alţii care se vor bucura 
de întoarcerea ta, cât mai curând cu putinţă. 

Şi atunci, pentru prima oară, Aldarion a privit-o pe 
Erendis cu iubire; şi a stat multă vreme la pupa, uitându-se 
spre țărm, în vreme ce Palarran se îndrepta spre larg. Se 
povesteşte că el şi-a grăbit întoarcerea, rămânând departe 
de ţară mai puţin decât avusese de gând; şi venind înapoi, a 
adus cu sine daruri pentru Regină şi pentru doamnele de la 
curte, dar cel mai de preţ dari l-a adus lui Erendis, fiind 
acesta un diamant. Reci au fost de astă dată vorbele rostite 
de Rege şi fiul său, când s-au revăzut; iar Meneldur l-a 
mustrat, zicând că nu se cădea ca Moştenitorul Regelui să 
aducă un asemenea dar, decât dacă el era în semn de 
logodnă, şi i-a cerut lui Aldarion să-i spună ce avea de gând. 
Iar Aldarion a răspuns: 

— L-am adus în semn de recunoştinţă pentru o inimă 
caldă, în mijlocul răcelii atâtor altora. 


— Inimile reci nu izbutesc întotdeauna să încingă altele 
care să le dea căldură atunci când pleacă şi vin, a zis 
Meneldur; şi din nou l-a îndemnat pe Aldarion să se 
gândească la însurătoare, cu toate că n-a pomenit-o pe 
Erendis. 

Dar Aldarion nici nu vroia s-audă de aşa ceva şi, cu cât îl 
îmboldeau mai mult cei din jur, cu atât se împotrivea mai 
tare; purtându-se faţă de Erendis cu mai mare răceală, a 
hotărât să părăsească Numenorul şi să-şi ducă planurile la 
bun sfârşit, în VinyalondE. Îl obosea viaţa pe uscat, câtă 
vreme pe corabie nu era nevoit să se supună nici unei alte 
voințe decât a sa, iar Aventurierii care îl însoțeau nu-i 
arătau Marelui Căpitan decât dragoste şi admiraţie. De 
data asta însă Meneldur nu i-a mai îngăduit să plece; astfel 
că, încă înainte ca iarna să se fi sfârşit, Aldarion a ridicat 
ancorele a şapte corăbii şi a pornit la drum, însoţit de cei 
mai mulţi dintre Aventurieri, sfidând împotrivirea Regelui. 
Regina n-a îndrăznit să aţâţe şi mai mult mânia lui 
Meneldur; dar la ceas de noapte, o femeie ascunsă sub o 
mantie cu glugă a venit în port cu o ramură pe care a pus-o 
în mâinile lui Aldarion, zicând: 

— Aceasta îţi este trimisă de Domnița din Tărâmurile 
Apusene. 

Căci aşa i se spunea lui Erendis. Nici n-a sfârşit bine ce 
avusese de zis, şi femeia s-a făcut nevăzută în întuneric. 

Răzvrătirea făţişă a lui Aldarion 1-a făcut pe Rege să-i 
retragă titlul de Stăpân al Corăbiilor şi Limanurilor din 
Numenor; a poruncit de asemenea ca Breasla 
Aventurierilor de pe Eămbar să fie închisă, la fel şi 
atelierele din Romenna, unde se făureau corăbiile, şi a oprit 
şi doborârea copacilor din care se făceau acestea. Au trecut 
cinci ani; Aldarion s-a întors cu nouă corăbii, căci două 
fuseseră făurite în Vinyalonde, şi toate erau încărcate cu 
lemn bun din pădurile de pe coastele Pământului de Mijloc. 
Tare s-a mâniat Aldarion când a aflat ce se petrecuse în 
lipsa lui; iar tatălui său i-a spus: 


— Dacă nu-s bine primit în Numenor, iar mâinile mele nu- 
şi găsesc de muncă aici, şi dacă în limanurile insulei nu-mi 
pot drege corăbiile, atunci voi pleca iarăşi, cât mai curând 
cu putinţă; căci vânturile au fost aspre13 şi am nevoie să 
îndrept ce s-a stricat. Oare fiul unui Rege n-are altceva de 
făcut decât să cate la chipurile femeilor, pentru a-şi găsi o 
nevastă? Am ales în viaţă să am grijă de păduri, şi-am fost 
săbuit până acum; în Numenor o să fie mai mult lemn 
înainte să mi se sfârşească mie zilele, decât este acum, sub 
cârmuirea ta. 

Credincios cuvintelor sale, Aldarion a plecat din nou în 
acelaşi an, cu trei corăbii şi cu cei mai viteji dintre 
Aventurierii săi, fără binecuvântare şi fără ramură; şi asta 
pentru că, din porunca lui Meneldur, nici o femeie a casei 
sale sau vreuna de-a Aventurierilor nu avea voie să se 
apropie de corăbii, iar Romenna era înconjurată de străjeri. 

De data aceasta, Aldarion a stat plecat atât de multă 
vreme, încât oamenii au început să se teamă pentru viaţa 
lui; chiar şi Meneldur era neliniştit, în ciuda bunăvoinţei 
valarilor care întotdeauna proteguiseră corăbiile 
Numenorului.14 După ce au trecut zece ani de la plecarea 
lui, Erendis însăşi a fost cuprinsă de deznădejde şi, gândind 
că asupra lui Aldarion se abătuse năpasta, ori că, cine ştie, 
poate alesese să trăiască în Pământul de Mijloc, şi în acelaşi 
timp vrând să scape de stăruinţele peţitorilor, a rugat-o pe 
Regină să o lase să plece şi, părăsind oraşul Armenelos, s-a 
dus înapoi la rubedeniile sale din Tărâmurile Apusene. 
După trecerea altor patru ani, Aldarion s-a întors în sfârşit, 
cu corăbiile frânte şi hârbuite de mări. Spre limanul 
Vinyalonde se îndreptase mai întâi, iar de acolo înaintase 
de-a lungul coastelor spre miazăzi, mult mai departe de 
orice loc atins vreodată de corăbiile numenoreenilor; dar 
apucând-o apoi iarăşi spre miazănoapte, trebuise să 
înfrunte vânturi potrivnice şi furtuni cumplite şi, scăpând ca 
prin urechile acului de naufragiu în Harad, a ajuns din nou 
în Vinyalonde, pe care l-a găsit potopit de mări dezlănţuite 


şi jefuit de neamuri duşmănoase. De trei ori a fost 
împiedicat să treacă Marea cea Mare de vânturi turbate 
venite dinspre Apus, şi un trăsnet a lovit chiar corabia lui, 
spintecându-i catargul; şi numai cu mare caznă şi luptă cu 
largurile mării a ajuns în cele din urmă la liman în 
Numenor. A răsuflat uşurat Meneldur văzându-l pe 
Aldarion acasă; dar l-a dojenit aspru pentru că se răzvrătise 
împotriva regelui şi părintelui său, îndepărtându-şi astfel 
proteguirea valarilor şi atrăgând mânia lui Osse, nu numai 
asupra sa, ci şi a oamenilor care i se alăturaseră cu 
statornicie. S-a căit Aldarion, iar Meneldur l-a iertat, 
numindu-l din nou Stăpân al Corăbiilor şi Limanurilor, 
adăugind la aceasta şi rangul de Domn al Pădurilor. 

Când a aflat că Erendis plecase din Armenelos, Aldarion a 
fost cuprins de amărăciune, dar era prea mândru să se 
ducă în căutarea ei; iar dacă ar fi căutat-o, ar fi trebuit s-o 
ceară de soţie, însă încă nu vroia să se aşeze la casa lui. Aşa 
că s-a apucat să îndrepte ceea ce se stricase în lunga lui 
absenţă; stătuse departe de casă aproape douăzeci de ani; 
răstimp în care oamenii începuseră să dureze în porturi, 
mai cu seamă în Romenna, şi pentru aceasta, ca şi pentru 
făurirea altor multor lucruri, doborâseră cu nesăbuire 
copaci fără număr, iar alţii nu sădiseră în loc; astfel că 
Aldarion a străbătut în lung şi-n lat Numenorul, să vadă 
care era soarta pădurilor. 

Într-o bună zi, călărind prin codrii din Tărâmurile 
Apusene, a zărit o femeie al cărei păr negru flutura în vânt; 
era înveşmântată cu o pelerină verde, prinsă la gât cu o 
nestemată strălucitoare; Aldarion a crezut-o din seminţia 
eldarilor care poposeau când şi când prin cele colţuri ale 
Insulei. Dar ea s-a apropiat, şi atunci a recunoscut-o drept 
Erendis şi a văzut că nestemata era tocmai cea pe care i-o 
dăruise el; şi dintr-odată a ştiut în inima sa că o iubeşte şi a 
simţit pustiiciunea zilelor sale. Dar când Erendis a dat cu 
ochii de el, s-a albit toată la chip şi a vrut să se întoarcă din 
drum, însă el, mai iute, a prins-o din urmă şi i-a zis: 


— Cu vârf şi îndesat merit să fugi de mine, căci şi eu am 
fugit atât de adesea şi de departe! Mă iartă şi rămâi acum. 

Şi au pornit amândoi călare spre casa lui Beregar, tatăl ei, 
şi acolo Aldarion a dat răspicat glas dorinţei sale de a se 
însura cu Erendis; fata însă nu s-a grăbit să primească, 
măcar că, după obiceiurile şi felul de viaţă al neamului ei, 
împlinise vârsta măritişului. Nu că l-ar fi iubit mai puţin pe 
Aldarion, ori că dădea înapoi din viclenie; ci se temea în 
sufletul ei că în bătălia dintre ea şi Mare pentru păstrarea 
lui Aldarion, ea va fi cea învinsă. Nicicând nu s-ar fi 
mulţumit Erendis cu mai puţin, ca nu cumva să piardă tot; 
înspăimântată de Mare şi duşmănind toate corăbiile, era 
hotărâtă să înfrângă şi Marea şi corăbiile, pentru a nu fi ea 
înfrântă pe de-a-ntregul. 

Dar Aldarion nu s-a descurajat, ci o curta pe Erendis, 
urmând-o oriunde se ducea; nu-i mai păsa de limanuri şi de 
atelierele unde se făureau corăbii, ori de grijile Breslei 
Aventurierilor, şi nu mai dobora copaci, doar sădea alţii noi, 
şi zilele care treceau îi dăruiau mai multă bucurie decât 
simţise vreodată în viaţă, cu toate că de lucrul acesta şi-a 
dat seama abia mult mai târziu, când, împovărat de 
bătrâneţe, a privit în urmă. Într-o bună zi, Aldarion a căutat 
s-o înduplece pe Erendis să i se alăture într-o călătorie în 
jurul Insulei, pe corabia Eămbar; se împliniseră o sută de 
ani de când Aldarion întemeiase Breasla Aventurierilor şi 
toate porturile Numenorului se pregăteau de sărbătoare. 
Erendis a consimţit, tăinuindu-şi resentimentele şi teama; 
astfel au pornit ei pe mare din Romenna şi au ajuns în 
Andunie, în partea de apus a Insulei. Acolo Valandil, 
Seniorul din Andunie şi rubedenie apropiată a lui 
Aldarion15, a făcut un ospăț mare; şi la acel ospăț a băut în 
cinstea lui Erendis, numind-o Uineniel, Fiica lui Uinen, noua 
Domniţă a Mării. Dar Erendis, care şedea lângă soaţa lui 
Valandil, a strigat: 

— Nu mă numi astfel! Nu-s fiica lui Uinen: mai degrabă o 
socotesc vrăjmaşa mea. 


O vreme după aceea, iar s-a strecurat îndoiala în sufletul 
lui Erendis, căci Aldarion era din nou cu gândul la lucrările 
din Romenna şi îşi petrecea timpul ridicând ziduri mari în 
calea mării şi durând un turn înalt pe Toi Uinen: Calmindon, 
Turnul Luminii, aşa se numea. Dar după ce a isprăvit aceste 
treburi, Aldarion s-a înturnat la Erendis şi a stăruit pe lângă 
ea să-l ia de soţ; însă fata îl ducea cu vorba, zicând: 

— Am călătorit cu tine pe corabie, domnul meU. Înainte de 
a-ţi da răspunsul, nu voieşti a călători cu mine pe uscat, în 
locurile ce mi-s dragi mie? Prea puţine ştii despre ţara asta, 
pentru cel care-i va fi Rege. 

Astfel au plecat ei împreună, şi au ajuns în Emerie, unde 
se găseau gruieţele verzi şi locurile de păşunat pentru oile 
din Numenor; şi au văzut ei casele albe ale ţăranilor şi 
păstorilor şi au auzit behăiturile mioarelor. 

Şi i-a vorbit Erendis lui Aldarion, spunându-i: 

— Aici mă simt eu acasă! 

— Ca soaţă a Moştenitorului Regelui, vei sălăşlui unde vei 
voi, i-a răspuns Aldarion. lar ca Regină, în multe case 
arătoase, după cum îţi va fi voia. 

— Când vei ajunge Rege, eu voi fi bătrâna, a zis Erendis. 
Unde va sălăşlui Moştenitorul Regelui până atunci? 

— Cu soaţa lui, a zis Aldarion, atunci când treburile sale îi 
vor îngădui aceasta, dacă soaţa lui nu va putea să-i fie 
alături. 

— Nu-mi voi împărţi soţul cu Doamna Uinen, a răspuns 
Erendis. 

— Nedreaptă vorbă. La fel aş putea zice şi eu că nu vreau 
să-mi împart soaţa cu Orome, Domnul Pădurilor, din pricină 
că ea iubeşte copacii care cresc pe unde-apucă. 

— Chiar că n-ai face-o, căci, dacă ar fi după tine, ai dobori 
toţi copacii, ca să-i dăruieşti lui Uinen. 

— Spune-mi ce soi de copac îndrăgeşti şi în picioare va 
rămâne până va muri, i-a promis Aldarion. 

— Iubesc tot ce creşte pe insula asta, a răspuns Erendis. 


O vreme lungă au călărit în tăcere; iar la capătul acelei 
zile s-au despărţit şi Erendis s-a reîntors la casa tatălui său. 
Lui nu i-a povestit nimic, dar mamei sale, lui Nuneth, i-a 
repetat tot ceea ce vorbise cu Aldarion. 

— "Totul sau nimic, Erendis, a zis Nuneth. Te-ai purtat ca 
un copil. Dar tu îl iubeşti pe bărbatul acesta, iar el este un 
om mare, fără a-i pune la socoteală rangul ce-l poartă; şi 
nu vei alunga din inima ta iubirea prea uşor, fără a-ţi 
pricinui suferinţa. Femeia trebuie să împartă dragostea ce 
i-o poartă soţul cu munca lui şi cu focul spiritului său, altfel 
va face din el o fiinţă nedemnă de iubire. Dar gândesc că n- 
ai să înţelegi niciodată acest sfaT. Îndurerată mi-e inima, 
câci vârsta ţi-e coaptă pentru măritiş; cum am dat naştere 
unei copile frumoase, trăgeam nădejde să am parte de 
nepoți frumoşi; şi nu m-aş împotrivi câtuşi de puţin dacă ar 
veni pe lume în Casa Regelui. 

Sfatul mamei n-a făcut-o pe Erendis să se răzgândească; 
cu toate acestea, simţea că nu-şi poate stăpâni inima, iar 
zilele îi erau goale: mai goale decât în anii în care Aldarion 
fusese plecat. Acum el trăia în Numenor, dar uite că zilele 
treceau şi el nu-şi mai abătea paşii spre apus. 

În ăst timp, Almarian Regina, care aflase de la Nuneth ce 
se petrecuse şi se temea că Aldarion şi-ar putea căuta 
alinarea într-o nouă călătorie pe mare (căci trecuse destul 
de multă vreme de când se întorsese pe insula), i-a trimis 
vorbă lui Erendis, rugând-o să se întoarcă la Armenelos; 
îmboldita de Nuneth dar şi de propria ei inimă, Erendis a 
dat ascultare Reginei. Ducându-se acolo, s-a împăcat cu 
Aldarion; iar în primăvara acelui an, când a sosit vremea 
pentru Erukyernme, s-au alăturat cortegiului regal şi au 
urcat până sus pe Meneltarma, care era Muntele Venerat al 
numenoreenilor.16 Apoi toţi au coborât de pe munte, numai 
Aldarion şi Erendis au rămas în urmă; şi privind în zare, au 
văzut întreaga Insulă a Apusimii, aşternută verde şi 
primăvăratică la picioarele lor, şi au văzut scăpărarea 
luminii la Apus, unde la mare depărtare se afla Avallone17, 


şi umbrele de la Răsărit, peste Marea cea Mare; iar Menel 
se întindea albastru deasupra lor. Nu şi-au vorbit, căci 
nimeni, în afară de Rege, nu vorbea sus pe Meneltarma; dar 
când au coborât, Erendis s-a oprit preţ de o clipă şi s-a uitat 
spre Emerie, şi încă şi mai departe, spre pădurile 
meleagului ei. 

— Nu îndrăgeşti Yozâyan? a întrebat ea. 

— Ba-1 îndrăgesc, a răspuns el, chiar dacă tu pari să nu 
mă crezi. Dar eu mă gândesc şi la ce se va alege de insula 
asta în vremea ce va să vină, şi la nădejdea şi măreţia 
poporului ei; credinţa mea este ca un dar nu trebuie să stea 
ascuns în vistierie. 

Dar Erendis gândea altminteri, astfel că a zis: 

— Daruri din cele venite de la vălări, şi prin ei de la Unul, 
trebuie îndrăgite pentru ceea ce sunt, acum şi în toate 
timpurile. Nu au fost date ca să fie târguite şi schimbate 
pentru ceva mai mult sau mai bun. Edainii tot oameni 
muritori rămân, Aldarion, măcar că sunt măreţi: şi n-o să 
putem vieţui în vremurile ce vor veni dacă dăm ce avem 
acum pe o fantasmă născocită de închipuirea noastră. 

Cu un gest brusc, şi-a smuls nestemata de la gât şi a 
întrebat: 

— Ai vrea să dau giuvaierul ăsta pe alte lucruri pe care mi 
le doresc? 

— Nu! a răspuns el. Dar tu nu-l închizi în vistierie. Şi pui 
prea mare preţ pe el; uite-l cum păleşte în lumina ochilor 
tăi. 

A sărutat-o Aldarion pe ochi, şi-n acea clipă ea a uitat de 
orice teamă şi a primit să-i fie soţie; şi s-au juruit unul altuia 
pe cărăruia abruptă a muntelui Meneltarma. 

S-au întors în Armenelos, iar Aldarion a înfăţişat-o pe 
Erendis lui Tar-Meneldur drept logodnica Moştenitorului 
Regelui; s-a bucurat Regele şi oraşul întreg s-a veselit şi 
împreună cu el întreaga Insulă. Drept dar de logodnă, 
Meneldur i-a dat lui Erendis o frumoasă întindere de 


pământ în Emerie şi acolo i-a înălţat o casă albă. Dar 
Aldarion i-a spus lui Erendis: 

— În vistierie am şi alte giuvaieruri, dăruite de regi de pe 
meleaguri îndepărtate, cărora corăbiile din Numenor le-au 
venit în ajutor. Am nestemate la fel de verzi precum lumina 
soarelui în frunzele copacilor pe care-i iubeşti. 

— Nu! s-a împotrivit Erendis. Eu mi-am primit darul de 
logodnă, chiar dacă înainte de vreme. E singurul giuvaier 
pe care-l am sau îmi doresc să-l am; şi cu atât mai mult o 
să-l preţuiesc. 

Abia atunci a văzut el că ea pusese ca nestemata albă să 
fie încrustata ca o stea într-o lucrătură de argint; şi, la 
rugămintea ei, el i-a legat-o pe frunte. Astfel a purtat-o timp 
de mulţi ani, până când au copleşit-o nenorocirile; şi astfel a 
ajuns ea să fie cunoscută până hăt departe drept Tar- 
Elestirne, Doamna cu Sprinceana înstelată.18 Şi o vreme a 
fost pace şi bucurie în Armenelos, în casa Regelui şi în 
întreaga insulă, şi-n cronicile străvechi stă scris că a fost 
tare mănoasă vara aurie a acelui an, adică al opt sute 
cincizeci şi optulea an al celui de-al Doilea Ev. 

Singurii nemulţumiţi erau marinarii din Breasla 
Aventurierilor. Timp de cincisprezece ani, Aldarion a rămas 
în Numenor, fără să mai plece spre alte meleaguri; şi cu 
toate că se găseau printre ei şi alţi căpitani viteji care 
deprinseseră tainele mării de la Aldarion, fără averea şi 
trecerea fiului Regelui călătoriile lor erau mai puţine şi mai 
scurte, arareori plutind ei mai departe de meleagul lui 
Gilgalad. Pe lângă asta, lemnul se împuţinase în atelierele 
din porturi, din pricină că Aldarion dăduse uitării pădurile; 
astfel ca Aventurierii au căutat să-l înduplece să se întoarcă 
la treburile lui. Aldarion le-a ascultat ruga, iar la început 
Erendis 1-a însoţit în drumurile sale prin păduri; dar o 
întrista să vadă cum sunt doborâţi copacii fragezi încă, şi- 
apoi cum sunt despicaţi cu topoarele şi tăiaţi cu 
ferăstraiele. Curând Aldarion a mers singur, şi din această 
pricină se vedea mai rar cu Erendis. 


Şi iată că a venit şi anul în care oamenii aşteptau nunta 
Mogştenitorului Regelui; după cum era datina locului, o 
logodnă nu trebuia să ţină mai mult de trei anl. Într-o bună 
dimineaţă a acelei primăveri, Aldarion a pornit călare din 
portul Andunie, îndreptându-se spre drumul ce ducea la 
casa lui Beregar; urma să-i fie oaspete, şi-ntr-acolo se 
îndreptase şi Erendis, plecând din Armenelos pe drumurile 
din interiorul ţării. Când Aldarion a ajuns pe culmea 
marelui umăr de uscat ce înainta adânc în mare şi apăra 
limanul dinspre miazănoapte, s-a răsucit ca să se uite la 
apă. Bătea un vânt de la apus, cum se-ntâmpla adesea în 
acel anotimp, iubit de cei care doreau să se îndrepte spre 
Pământul de Mijloc, şi valuri cu creste albe înaintau spre 
țărm. Dintr-odată, l-a copleşit dorul de mare, parcă o mână 
de uriaş i se înfipsese în gâtlej, şi inima a prins să-i bată 
nebuneşte, iar răsuflarea i s-a oprit în piept. Cu greu a 
reuşit să-şi înfrângă simţământul; în cele din urmă, a întors 
mării spatele şi şi-a văzut de drum mai departe; anume a 
apucat-o prin pădurea în care o zărise cu cincisprezece ani 
în urmă pe Erendis călărind, când o crezuse a fi din neamul 
eldarilor. Aproape că se aştepta s-o întâlnească şi acum, ca 
atunci; dar ea nu era acolo, şi dorinţa de a-i revedea chipul 
l-a făcut să grăbească pasul, astfel că a ajuns la casa lui 
Beregar pe înserat. 

Ea l-a întâmpinat bucuroasă, iar el s-a înveselit, dar n-a 
scos un cuvânt despre căsătorie, măcar că toţi credeau că 
aceasta era una din pricinile ce-l aduseseră în Tărâmurile 
Apusene. Pe măsură că treceau zilele, Erendis a băgat de 
seamă că Aldarion adeseori se cufunda în tăcere când cei 
din jurul său erau veseli; şi când câta spre el, îi surprindea 
privirile aţintite asupra ei. Inima lui Erendis s-a tulburat; 
ochii albaştri ai lui Aldarion i se păreau fetei reci şi cenuşii, 
cu toate că privirea îi era flămândă. Adeseori înainte îi 
zărise acea privire şi se temea de ceea ce lăsa să se 
înţeleagă; de spus însă nu a spus nimic Erendis. Şi Nuneth, 
care vedea tot ce se-ntâmpla, s-a bucurat; „Cuvintele pot 


deschide râni”, obişnuia ea să zică. N-a trecut mult şi 
Aldarion şi Erendis au plecat împreună călare, înturnându- 
se în Armenelos, şi cu cât se depărtau de mare, cu atât îi 
revenea lui Aldarion buna dispoziţie. Dar nici acum nu şi-a 
destăinuit gândul tulbure lui Erendis; în sufletul lui se 
ducea o luptă al cărei sfârşit nu-1 întrezărea. 

Şi anul se scurgea mai departe, iar Aldarion nu spunea 
nimic nici despre însurătoare, nici despre mare; se ducea 
însă adesea la Romenna, petrecându-şi vremea cu 
Aventurieril. În cele din urmă, când a trecut anul vechi şi a- 
nceput un an nou, Regele 1-a chemat la sine pe Aldarion; 
iar dragostea ce şi-o purtau unul altuia nu mai era umbrită 
de nici un nor. 

— Fiul meu, a zis Tar-Meneldur, când îmi vei dărui fiica pe 
care mi-o doresc de-atâta vreme? Mai bine de trei ani au 
trecut, şi socotesc că sunt de-ajuns. E de mirare pentru 
mine că tu poţi îndura atâta amânare. 

Aldarion a rămas o vreme tăcut. Apoi a vorbit, spunând: 

— M-a cuprins din nou, Atarinya. Optspreceze ani e un 
post tare lung. Abia de mai pot zace liniştit în pat, ori să mă 
ţin în şa, şi uscatul tare şi pietros îmi răneşte tălpile. 

S-a îndurerat Meneldur şi 1-a cuprins mila pentru fiul său; 
dar nu-i înţelegea frământarea, căci el unul nu iubise 
nicicând corăbiile, astfel că i-a răspuns: 

— Vai! Dar tu eşti logodit, fiul meu. Şi după pravila din 
Numenor şi după dreapta datină a eldarilor şi a edainilor, 
un bărbat nu poate avea două soţii. Nu te poţi însura cu 
Marea, pentru că eşti juruit lui Erendis. 

I s-a strâns lui Aldarion inima, căci cuvintele acestea îi 
aminteau de cele vorbite cu Erendis când trecuseră prin 
Eremie; şi s-a gândit că ea se sfătuise înainte cu tatăl lui 
(ceea ce nu era adevărat). Aşa era firea lui, ca, atunci când 
credea că alţii unelteau să-l împingă pe o cale ce-o 
socoteau ei bună, el taman de aceea să nu le dea ascultare. 

— Fierarii pot sufla în foaie, călăreţii pot călări, minerii pot 
scormoni adâncul, chiar de-s logodiţi. Atunci de ce nu pot şi 


marinarii pleca pe mare? 

— Dacă fierarii ar sta cinci ani lângă nicovală, puţine ar fi 
neveste de fierari, a răspuns Regele. Şi neveste de marinari 
sunt puţine, şi îndură ceea ce le e dat să îndure, căci astfel 
îşi câştigă traiul şi-şi împlinesc nevoile. Menirea 
Mogştenitorului Regelui nu e să fie marinar şi nici nevoia nu- 
1 împinge spre aşa ceva. 

— Bărbatul mai are şi alte nevoi decât aceea de a-şi 
câştiga traiul, a zis Aldarion. Şi anii încă n-au intrat în sac. 

— Nu-i aşa; tu chiar gândeşti că mai poţi păsui: dar viaţa 
lui Erendis e mai scurtă decât a ta şi anii i se veştejesc mai 
iute. Ea nu se trage din spiţa lui Elros; şi te iubeşte de 
atâţia ani. 

— Şi-a ţinut în frâu iubirea aproape doisprezece ani, în 
vreme ce eu ardeam de nerăbdare, a răspuns Aldarion. Eu 
nu cer acum nici măcar a treia parte din acest răgaz. 

— La vremea aceea nu-ţi era logodnică. Dar acum nici tu, 
nici ea nu mai sunteţi liberi, şi dacă ea s-a înfrânat, nu mă 
îndoiesc că a făcut-o tocmai de teama a ceea ce stă acum să 
se întâmple, dacă tu nu te poţi stăpâni. Cum-necum, ai 
izbutit să-i alungi teama; şi dacă încă nu i-ai vorbit desluşit, 
gândesc că eşti dator s-o faci. 

S-a înfuriat Aldarion. 

— In loc să ţin sfat prin mijlocitor, mai bine i-aş spune 
chiar eu logodnicei mele ce gândesc. 

Cu aste vorbe, şi-a părăsit tatăl. Nu mult după aceea, i-a 
mărturisit lui Erendis dorinţa lui de a pleca din nou pe 
mările întinse, zicând că nu mai avea nici somn, nici linişte 
dacă n-o făcea. Erendis a rămas tăcută, albă la faţă. Într-un 
târziu a spus: 

— Credeam că ai venit să vorbim despre nuntă. 

— O voi face, a făgăduit Aldarion. Ne vom cununa de cum 
mă întorc. Dacă vei vrea să mă aştepţi. Văzând durerea de 
pe chipul ei, s-a înduioşat. Deodată i-a venit un gând. Ne 
vom cununa acum, a zis el. Ne vom cununa înainte să se 
sfârşească anul. Şi după aceea o să fac o corabie cum n-au 


văzut Aventurierii niciodată, o casă pe apă pentru Regină. 
Şi vei călători cu mine, Erendis, bucurându-ne de 
bunăvoința valarilor, a lui Yavanna şi a lui Orome pe care-l 
îndrăgeşti; vei călători spre pământuri unde-ţi voi arăta 
păduri cum n-ai mai văzut, unde încă şi acum mai cânta 
eldarii; sau păduri mai întinse decât cele din Numenor, 
libere şi sălbatice dintotdeauna, unde mai poţi auzi marele 
corn al lui Orome Măreţul. 

Dar Erendis a izbucnit în plâns. 

— Nu, Aldarion. Mă bucură să aud că lumea încă mai are 
asemenea lucruri despre care-mi vorbeşti; dar eu nu le voi 
vedea nicicând. Pentru că nu doresc: inima mi-am dăruit-o 
codrilor din Numenor. Şi, vai! dacă din iubire pentru tine m- 
aş sui pe corabie, nu m-aş mai întoarce. E dincolo de 
puterile mele să îndur; şi aş muri de nu mi-ar mai fi dat să 
văd uscatul. Marea mă urăşte; şi iată că e răzbunată acum, 
căci eu te-am ţinut departe de ea şi totuşi am fugit de tine. 
Du-te, domnul meu! Dar aibi milă şi nu sta departe tot atât 
de mulţi ani pe cât am irosit înainte. 

Aldarion s-a ruşinat auzind-o; căci iată, el îi vorbise tatălui 
său cu mânie nestăpânită, în vreme ce ea îi vorbea cu 
iubire. In acel an n-a plecat pe mare; dar nici linişte n-a 
avut, ori bucurie. „Departe de uscat, ea va muri!”, îşi 
spunea în sinea lui. „Curând o să mor eu dacă mai văd 
uscatul multă vreme. Aşa că, dacă e să ne petrecem ani 
împreună, trebuie să mă duc singur, şi cât mai iute.” Aşa că 
a-nceput să se pregătească în sfârşit pentru a pleca în 
primăvară; Aventurierii tare s-au bucurat, singurii dintre 
cei de pe insulă, care ştiau ce se petrece. Trei corăbii au 
fost echipate şi toate trei au ridicat ancora de la gura râului 
VfressE. Însăşi Erendis a aşezat ramura verde de oiolaire la 
prova corăbiei Palarran, înghiţindu-şi lacrimile până când 
marinarii au trecut dincolo de noile ziduri măreţe ale 
portului. 

Mai bine de şase ani au trecut până când Aldarion s-a 
înturnat în Numenor. Până şi Almarian, Regina, 1-a 


întâmpinat mai rece, iar Aventurierii nu se mai bucurau de 
cinstire; oamenii de pe insulă socoteau că Aldarion se 
purtase rău cu Erendis. Numai că el stătuse plecat atâta 
vreme fără voia lui; când ajunsese la limanul Vinyalonde, îl 
găsise în ruine, iar mările furtunoase îi zădărniciseră 
întreaga trudă de a-l reconstrui. Oamenii ce sălăşluiau în 
apropierea coastelor începuseră să se teamă de 
numenoreeni, ori chiar îşi arătaseră făţiş duşmănia; iar 
Aldarion auzise zvonuri cum că un senior din Pământul de 
Mijloc îi ura pe oamenii corăbieri. Apoi, când vroise să se 
întoarcă acasă, un vânt dezlănţuit pornise să sufle dinspre 
miazăzi, împingându-l departe spre miazănoapte. Aldarion 
zăbovise o vreme în Mithlond, dar când corăbiile sale 
ajunseseră încă o dată în larg, iarăşi îi împinsese vântul 
spre miazănoape, prin pustietăţi primejdioase din pricina 
gheţurilor, unde înduraseră un frig năprasniC. Într-un 
târziu, marea şi vântul se domoliseră, dar când, plin de dor, 
Aldarion privise în zare de la prora corăbiei Palarran şi 
zărise departe vârful muntelui Meneltarma, ochii îi fuseseră 
atraşi de ramura care, verde odată, acum arăta veştejită. Îl 
cuprinsese deznădejdea, căci nicicând nu se mai întâmplase 
una ca asta cu o ramură de oiolaire, atâta vreme cât era 
udată de stropii mării. 

— A îngheţat, Căpitane, îi spusese un marinar care stătea 
lângă el. A fost frig. Tare-s bucuros că văd Pilastrul. 

Odată întors, Aldarion a căutat-o pe Erendis, iar ea l-a 
privit adânc, dar nu i-a ieşit în întâmpinare; ela rămas 
nemişcat preţ de câteva clipe, neştiind ce să-i spună, ceea 
ce nu-i stătea în fire. 

— Aşază-te, domnul meu, i-a zis Erendis, şi-ntâi 
povesteşte-mi despre tot ce ai făcut. Multe trebuie să fi 
văzut şi dres în anii aceştia lungi! 

Cu vorbă împiedicată, Aldarion a început să povestească, 
iar ea a şezut tăcută, ascultând, în timp ce eli-a înşirat 
toate încercările prin care trecuse şi piedicile pe care le 
întâmpinase; şi când a sfârşit, ea a spus: 


— Le mulţumesc valarilor, căci numai datorită îndurării lor 
te-ai întors în cele din urmă. Dar le mulţumesc şi pentru că 
nu te-am însoţit; căci m-aş fi veştejit mai iute decât orice 
ramură verde. 

— Ramura ta verde n-a ajuns în frigul nâpraznic din voia 
mea, a răspuns el. Acum poţi să mă goneşti, dacă vrei. Şi 
gândesc că oamenii nu te vor judeca pentru aceasta. Dar 
oare n-am dreptul să nădăjduiesc că dragostea ta se va 
dovedi mai puternică să dăinuiască chiar şi decât frumoasa 
ramură oiolaire? 

— Într-adevăr, astfel se dovedeştE. Încă n-a îngheţat-o 
frigul morţii, Aldarion. Vai! Cum aş putea să te alung, când 
mi-e dat să te văd iarăşi, întors la fel de chipeş precum 
soarele după iarnă! 

— Atunci să înceapă primăvara şi vara! a zis el. 

— Şi să nu lăsăm iarna să vină înapoi, a mai zis ea. 

Atunci, spre bucuria lui Meneldur şi a lui Almarian, s-a 
hotărât nunta Moştenitorului Regelui pentru primăvara 
următoare; şi aşa s-a şi întâmplaT. În cel de-al opt sute 
şaptezecilea an al celui de-al Doilea Ev, Aldarion şi Erendis 
s-au căsătorit în Armenelos, şi fiecare casă răsuna de 
muzică şi pe toate străzile cântau bărbaţi şi femei. După 
aceea, Mogştenitorul Regelui şi mireasa lui au străbătut 
călare Insula, ducându-se unde-i îmboldea inima, până 
când, în mijloc de vară, au ajuns la Andunie, unde Valandil, 
seniorul oraşului, a pregătit ultimul ospâţ; toţi locuitorii 
Ţărmurilor Apusene s-au strâns acolo, din dragoste pentru 
Erendis şi din mândrie că o Regină a Numenorului se 
trăgea din rândul lor. 

În dimineaţa ospăţului, Aldarion s-a uitat afară, pe 
fereastra dormitorului, care dădea spre apus şi spre mare. 
— Priveşte, Erendis! a strigat el. O corabie se apropie de 
liman cu pânzele umflate; nu e din Numenor, ci e o corabie 
din acelea pe care nici tu, nici eu nu vom pune piciorul 

vreodată, chiar dacă am vrea. 


S-a uitat Erendis şi a zărit o corabie albă înaltă, în jurul 
căreia păsări albe dădeau roată în lumina soarelui; pânzele 
sclipeau de argint în timp ce corabia înainta spre port cu 
prora învăluită în spumă. Astfel binecuvântau eldarii 
căsătoria lui Erendis, din dragoste pentru poporul 
Tărâmurilor Apusene, a cărui prietenie o preţuiau cel mai 
mult.19 Corabia le era plină de flori pentru a înfrumuseţa 
ospăţul, astfel că toţi cei care se aflau acolo au primit la 
lăsarea serii câte o coroniţă de elanoi20 şi de lissuin, 
floarea cea dulce a cărei mireasmă bucură inima. Şi 
menestreli aduceau cu ei - cântăreţi care-şi aminteau de 
cântece de-ale elfilor şi oamenilor din vremea îndepărtată a 
Nargothrondului şi Gondolinului; şi mulţi eldari nobili şi 
chipeşi s-au aşezat printre oameni la mese. Dar locuitorii 
din Andunie, privind la comesenii lor fericiţi, ziceau că, 
dintre toţi, cea mai frumoasă era Erendis; şi mai spuneau 
că ochii ei erau la fel de luminoşi ca ai lui Morwen 
Eledhwen din străvechime2 1, sau chiar ca ai lui Avallone. 

Şi au mai adus eldarii multe daruri. Lui Aldarion i-au dat 
un puiet, cu coaja albă ca zăpada, cu tulpină dreaptă, 
puternică şi mlădie, de-ai fi zis că era făcută din oţel; frunze 
însă încă nu-i dăduseră. 

— Mulţumesc, le-a zis Aldarion elfilor. Lemnul unui 
asemenea copac trebuie să fie tare preţios. 

— Aşa o fi; noi nu ştim, au răspuns ei. Niciunul n-a fost 
retezat până acum. Frunzele-i sunt răcoroase vara, iar flori 
poartă iarna. De aceea îl preţuim. 

Lui Erendis i-au dăruit o pereche de păsări, surii, cu 
ciocuri şi lăbuţe auril. Îşi triluiau dulce una alteia, în 
cadenţe ce nu se repetau niciodată cât era cântecul de 
lung; dar dacă una era îndepărtată de lângă cealaltă, pe loc 
îşi luau zborul amândouă; una fără cealaltă nu cânta. 

— Cum să le ţin? a întrebat Erendis. 

— Lasă-le să zboare, să fie libere, au răspuns eldarii. Căci 
noi le-am vorbit şi le-am spus despre tine; şi ele vor sta 
oriunde vei sta şi tu. Se unesc pe viaţă, care le e foarte 


lungă. Poate că în grădinile copiilor tăi vor fi multe păsări 
precum acestea, care le vor umple de cântec. 

În acea noapte, Erendis s-a trezit şi a simţit o mireasmă 
dulce, care pătrundea prin zăbrelele ferestrei; noaptea era 
luminată de luna plină coborând spre asfinţit. Dându-se jos 
din patul lor, Erendis a privit afară şi a văzut cum întregul 
pământ dormea scăldat în argint; cele două păsărele 
şedeau una lângă alta, pe pervaz. 

După ce s-au sfârşit toate ospeţele, mirii s-au întors o 
vreme acasă la Erendis; păsărelele stăteau cocoţate pe 
pervazul ferestrei de la încăperea ei. Şi a sosit şi clipa în 
care Aldarion şi Erendis şi-au luat rămas-bun de la Beregar 
şi Nuneth; apoi au pornit amândoi înapoi spre Armenelos; 
acolo dorea Regele să locuiască Mogştenitorul său, şi pentru 
ei fusese pregătită o casă, în mijlocul unei grădini pline de 
copaci. Acolo au plantat puietul primit de la elfi şi tot acolo, 
pe rămurelele copăcelului, cântau cele două păsăruici 
elfeşti. 

Doi ani mai târziu, Erendis a rămas grea, iar în primăvara 
anului ce a urmat, ea i-a dăruit lui Aldarion o fiică. Chiar de 
la naştere era frumoasă şi frumuseţea îi sporea pe zi ce 
trecea: cea mai frumoasă femeie, după cum spun vechile 
poveşti, care s-a născut vreodată din spiţa lui Elros, în afară 
de Ar-Zimraphel, ultima dintre ele. Când a fost să i se dea 
primul nume, au numit-o Ancalime; Erendis se bucura în 
inima ei. „Fără doar şi poate că acum Aldarion îşi va dori un 
fiu”, îşi zicea ea, „care să-i fie moştenitor; şi asta o să-l ţină 
încă multă vreme lângă mine.” Căci în taină ea încă se 
temea de Mare şi de puterea pe care o avea asupra inimii 
lui; şi cu toate că se străduia să-şi ascundă frica şi vorbea 
adesea cu Aldarion despre aventurile de altădată şi despre 
speranţele şi planurile lui, îl urmărea cu priviri geloase de 
câte ori se ducea la corabia-casă sau îşi petrecea mai multă 
vreme cu Aventurierii. Odată, Aldarion a rugat-o să-l 
însoţească pe Eămbar, dar citind iute în ochii ei că n-o 
trăgea inima, n-a mai stăruit. Şi nu fără temei se temea 


Erendis. După cinci ani de când nu mai părăsise uscatul, 
Aldarion se apucase din nou să cerceteze pădurile, ca 
Stăpân al lor ce se afla, încât stătea zile în şir plecat de 
acasă. Lemn se găsea din belşug în Numenor (şi asta mai cu 
seamă datorită cumpătării sale); dar cum poporul se 
înmulţise, era nevoie de tot mai mult lemn pentru 
construcţii şi pentru multe alte lucruri. Căci, în acele 
vremuri străvechi, măcar că erau destui care se pricepeau 
să lucreze piatra şi metalele (întrucât străbunii edaini 
deprinseseră astfel de meşteşuguri de la noldori), 
numenoreenii îndrăgeau obiectele făcute din lemn, atât 
cele de care se foloseau zi de zi, cât şi cele pe care le 
admirau pentru lucrătura lor. Cu gândul iarăşi la viitor, 
Aldarion planta puieţi în locul unde fuseseră doborâţi 
copaci, şi oriunde era loc, un pământ potrivit pentru orice 
soi de copac, punea să se sădească păduri întregi. Atunci a 
ajuns el să fie cunoscut de oameni drept Aldarion, şi sub 
acest nume avea să rămână în amintirea celor care-au ţinut 
sceptrul Numenorului. Cu toate acestea, mulţi erau aceia 
care, ca şi Erendis, socoteau că el nu iubea copacii ca atare, 
ci mai curând lemnul lor, care avea să-l ajute să-şi 
împlinească planurile. 

Nu altfel stăteau lucrurile în ceea ce privea Marea. Căci, 
aşa cum îi spusese Nuneth lui Erendis cu mult timp în 
urmă, „o fi iubind el corăbiile, fiica mea, care-s făcute de 
minţile şi mâinile oamenilor; dar îmi vine să cred că nu 
vânturile ori apele cele întinse îi pârjolesc inima, nici măcar 
vederea unor pământuri necunoscute, ci o fierbinţeală în 
mintea lui, sau un vis ce-l bântuie”. Şi se prea poate să fi 
ghicit bine Nuneth; Aldarion era un om clarvăzător, cu 
gândul mereu la zilele în care oamenii aveau să aibă nevoie 
de un cuprins mai mare şi de bogăţie mai multă; şi fie că 
ştia lucrul acesta cu limpezime, fie că nu, el visa la gloria 
Numenorului şi la puternicia regilor ei, şi căuta capete de 
pod de pe care aceştia ar fi putut mai apoi să păşească spre 
stăpâniri şi mai mari. Astfel s-a făcut că n-a trecut mult şi 


iarăşi şi-a întors atenţia de la păduri spre făurirea corăbiilor 
şi în minte i-a apărut vedenia unei corăbii măreţe, 
asemenea unui castel, cu catarge înalte şi pânze urieşeşti, 
ca nişte nori, purtând oameni şi provizii cât să ajungă 
pentru un întreg oraş. Aşa au început să nu mai aibă linişte 
ferăstraiele şi baroasele din atelierele Romennei, în vreme 
ce printre sumedenia de corăbii mai mici a prins să ia formă 
o carenă cât toate zilele, cu multe coaste; şi oamenii se 
minunau. l-au dat numele de Turuphanto, Balena de Lemn, 
dar nu astfel se numea ea. 

Erendis a aflat despre ceea ce se întâmpla, cu toate că 
Aldarion nu-i spusese nimic, şi s-a neliniştit. Astfel că într-o 
zi l-a întrebat: 

— Ce-i cu toată forfota asta cu corăbiile, Stăpân al 
Limanurilor? Nu ne-a ajuns? Câţi copaci frumoşi au fost 
scurtaţi de viaţă în acest an? 

Vocea îi era veselă, iar faţa zâmbitoare. 

— Bărbatul trebuie să aibă ceva de făcut pe pământ, chiar 
dacă are o soaţă frumoasă. Răsar copaci, cad copaci. 
Sădesc mai mulţi decât cei doborâţi. 

Ii răspunsese la fel de vesel, fără a o privi în faţă; apoi n-au 
mai vorbit despre aceste treburi. 

Dar când Ancalime se apropia de vârsta de patru ani, 
Aldarion i-a mărturisit în sfârşit deschis lui Erendis dorinţa 
sa de a pleca din nou pe mare. Ea a rămas tăcută, pentru ca 
el nu-i spunea nimic din ceea ce ea să nu fi ştiut de mult; 
vorbele erau de prisos. El a mai zăbovit până la ziua de 
naştere a lui Ancalime, zi în care şi-a răsfăţat copila ca 
niciodată. Ancalime râdea şi era veselă, ceea ce nu se putea 
spune despre ceilalţi din casă; şi înainte de culcare, i-a spus 
tatălui ei: 

— Unde o să mă duci în vara asta, tatanya? Tare-aş vrea să 
văd casa albă din ţara oilor, de care-mi povesteşte mamil. 

Aldarion nu i-a răspuns: a doua zi a plecat de acasă şia 
lipsit câteva zile. Când totul a fost pregătit, s-a întors şi şi-a 
luat rămas-bun de la Erendis. lar ochii ei s-au umplut de 


lacrimi, cu toate că ea încerca să şi le stăpânească. S-a 
îndurerat Aldarion văzându-le, dar îl şi zădărau, căci în 
sinea lui era de nestrămutat, astfel că nu s-a lăsat înduioşat. 

— Haide, Erendis! Opt ani am rămas pe loc. Nu poţi 
priponi pentru totdeauna în frânghii de mătase pe fiul 
Regelui, sânge din sângele lui Tuor şi al lui Eărendil! Doar 
nu merg la moarte. Mă voi întoarce curând. 

— Curând? a suspinat ea. Dar anii sunt necruţători şi nu-i 
vei aduce înapoi cu tine. lar ai mei sunt mai numărați ca ai 
tăi. Tinereţea-mi zboară; şi unde mi-s copiii, unde-i 
moştenitorul tău? Prea îndelung şi prea adesea patul meu 
rămâne rece.22 

— Prea adesea am crezut în ultima vreme câ-1 vrei astfel, 
a răspuns Aldarion. Să nu ne mâniem tocmai acum, chiar 
dacă nu gândim la fel. Priveşte-te în oglindă, Erendis. Eşti 
frumoasă, pe chipul tău nu se întrezăreşte încă nici o umbră 
a vârstei. Mai ai vreme să mă aştepţi până-mi ostoiesc 
nevoia adâncă. Doi ani! Atâţia-ţi cer, doi ani! 

Dar Erendis i-a răspuns: 

— Mai bine spune: „Doi ani îmi voi lua, cu voia sau fără 
voia ta”. Prea bine, ia-ţi doi ani! Dar nu mai mulţi. Un fiu de 
Rege, sânge din sângele lui Eărendil, trebuie să-şi respecte 
şi cuvântul dat. 

A doua zi, Aldarion n-a mai zăbovit. A ridicat-o în braţe pe 
Ancalime şi a sărutat-o; fetiţa s-a agăţat de gâtul lui, dar el 
a pus-o iute jos şi, sărind în şa, a luat-o din loc. Curând după 
aceea, marea corabie a părăsit portul Romenna. Aldarion o 
numise Hirilonde, Descoperitorul de Limanuri; plecase însă 
din Numenor fără binecuvântarea lui 'Tar-Meneldur; iar 
Erendis nu se aflase în port ca să aşeze pe corabie Ramura 
Verde a întoarcerii şi nici nu trimisese vreuna, întunecat la 
chip şi ros de nelinişte, Aldarion stătea la prora, unde soaţa 
căpitanului său pusese o ramură mare de oiolairedar nu şi-a 
întors o clipă capul să se uite în urmă, decât după ce se 
depărtase mult spre apus. 


Cât a fost acea zi de lungă, Erendis a stat singură în 
camera ei, copleşită de durere; dar în adâncul inimii simţea 
o durere nouă, pricinuită de-o mânie rece care i-a săgetat 
dragostea pentru Aldarion până-n străfundul ei. Ura Marea; 
şi-acum nici măcar la copacii pe care-i iubise înainte nu mai 
vroia să se uite, căci îi aminteau de catargele marilor 
corăbii. Astfel că n-a trecut mult şi Erendis a părăsit oraşul 
Armenelos, îndreptându-se spre Emerie, în adâncul Insulei, 
unde vântul mereu purta cu sine, până departe, behăitul 
oilor. 

— Mai dulce răsună în auzul meu decât ţipătul 
pescăruşilor, a zis ea, stând în pragul casei albe, primite în 
dar de la Rege. 

Casa se afla aşezată pe o coastă de deal, cu faţa spre apus, 
şi peste tot se întindeau pajişti care se contopeau, neoprite 
de garduri ori ziduri, cu păşunile. Aici o adusese pe 
Ancalime, ţinându-şi una alteia de urât. Căci Erendis nu-şi 
dorea pe nimeni în gospodăria ei, în afară de servitoare; 
vroia să-şi crească fata după cum socotea ea că trebuie, 
picurându-i în suflet propria ei îndârjire împotriva spiţei 
bărbăteşti. Şi cu adevarat Ancalime arareori vedea vreun 
bărbat - Erendis nu-şi ţinea rangul, iar puţinii servitori pe 
care-i avea şi cei câţiva păstori sălăşluiau departe de casa 
ei. Doar când şi când mai venea până acolo câte-un trimis al 
Regelui; dar cum venea, cum se grăbea să plece, căci casa 
nu era câtuşi de puţin primitoare pentru bărbaţi, care se 
simțeau cuprinşi de-un fior îngheţat ce-i punea iute pe fugă, 
iar dacă totuşi zăboveau sub acel acoperiş, parca-i gâtuia 
ceva, silindu-i să vorbească mai mult în şoaptă. 

Într-o dimineaţă, curând după sosirea în Emerie, Erendis a 
fost trezită de cântec de păsări şi, când s-a uitat spre 
fereastră, a văzut pe pervaz păsările elfilor, care 
cuibăriseră vreme îndelungată în grădina ei din Armenelos 
şi pe care uitase să le ia cu sine. 

— Prostule dragi, zburaţi de-aici! le-a zis ea. Ăsta nu-i loc 
pentru o bucurie ca a voastră. 


Păsărelele şi-au curmat cântul şi şi-au luat zborul peste 
copaci; de trei ori au dat roată pe deasupra acoperişurilor, 
apoi s-au îndreptat către apusS. În seara aceleiaşi zile, s-au 
aşezat pe pervazul de la fereastra camerei tatălui lui 
Erendis, unde ea dormise cu Aldarion când veniseră de la 
ospăţul din Andunie; acolo le-au găsit Nuneth şi Beregar a 
doua zi dimineaţa. Dar când Nuneth a întins mâinile spre 
ele, păsărelele au zburat drept în sus şi apoi s-au depărtat, 
iar Nuneth le-a urmărit până ce s-au preschimbat în două 
picăţele în lumina soarelui, luând-o spre mare, şi de acolo 
spre ţara de unde veniseră odată. 

— E semn ca el iar a plecat şi a părăsit-o, a zis Nuneth. 

— De ce atunci ea nu ne-a dat de veste? s-a mirat Beregar. 
Sau de ce n-a venit acasă? 

— Veste ne-a dat. A alungat păsările elfilor şi rău a făcut. 
Nu-i semn bun. De ce, de ce, fiica mea? Doar ştiai ce soartă 
te aşteaptă, nu-i aşa? S-o lăsăm în pace, Beregar, oriunde- 
ar fi. Casa asta nu mai este a ei şi nu aici se va tămădui ea. 
El se va întoarce. Şi poate că atunci valarii îi vor da şi ei 
înţelepciune sau măcar şiretenie! 

Când a început al doilea an după plecarea lui Aldarion, 
Erendis s-a supus dorinţei Regelui şi a dat poruncă să fie 
pusă în ordine şi pregătită casa din Armenelos; dar ea 
însăşi nu se gătea de întoarcere. 

— Mă voi întoarce de-mi porunceşti, atar aranya, i-a trimis 
ea răspuns Regelui. Am însă vreo îndatorire, ca să mă 
grăbesc? Nu va fi timp îndeajuns când se vor zări pânzele 
corăbiei lui la Răsărit? 

Iar în gândul său şi-a zis: „Vrea oare Regele să mă pună să 
aştept la debarcarer, ca o iubită de marinar? Mi-aş dori să 
mai fiu, dar nu mai sunt. Rolul ista l-am jucat până la 
capăt.” 

A trecut însă şi anul acela, fără a se zări vreo pânză de 
corabie; anul următor a venit şi el, apoi s-a făcut toamnă. 
Sufletul lui Erendis s-a înăsprit, şi ea a devenit tăcută. A 
poruncit să se închidă casa din Armenelos şi din acea clipă 


nu s-a mai depărtat de casa ei din Emerie mai mult de 
câteva ceasuri de drum. Dragostea ce-i mai rămăsese în 
suflet şi-o revărsa toată asupra fiicei ei, se agăța de 
Ancalime şi n-o lăsa să se depărteze de ea nici cât să se 
ducă să le vadă pe Nuneth şi pe rubedeniile ei din 
Tărâmurile Apusene. Singurul dascăl al lui Ancalime era 
mama ei; de la ea a deprins cititul şi scrisul şi graiul elfilor 
pe care-l vorbea cu Erendis, aşa cum îl vorbeau oamenii 
nobili din Numenor. Câci în Tărâmurile Apusene acesta era 
graiul de zi cu zi în case precum a lui Beregar, iar Erendis 
arar vorbea graiul numenorean, mai drag lui Aldarion. 
Multe a aflat Ancalime despre Numenor şi despre zilele 
străvechi, din cărţile şi cronicile ce se găseau în casă şi pe 
care ea le putea pricepe; alte poveşti, despre oameni şi 
despre insulă, afla când şi când de la femeile din casă, fără 
ştirea lui Erendis. Dar femeile erau zgârcite la vorbă faţă de 
copilă, temându-se de stăpâna lor; cât despre râset, prea 
puţin îl auzea Ancalime în casa albă din Emerie, o casă plină 
de şoapte şi fără muzică, de-ai fi zis că murise cineva acolo 
nu de mult; câci în acele vremuri, în Numenor, bărbaţii erau 
cei care cântau la instrumente, iar muzica auzită de 
Ancalime în copilărie erau cântecele femeilor în timp ce 
munceau în preajma casei, departe de urechile Doamnei 
Albe din Emerie. Dar acum Ancalime împlinise şapte ani şi, 
de câte ori i se îngăduia, ieşea din casă şi se ducea pe 
pajiştile întinse, unde putea alerga în voie; uneori mergea 
cu câte o ciobăniţă să păzească oile şi să mănânce sub cerul 
liber. 

Într-o zi de vară din acel an, un băietan, mai mare în 
vârstă decât ea, a venit la ele acasă cu o solie de lao 
gospodărie îndepărtată; Ancalime a dat peste el în ograda 
din spatele casei, unde băietanul mânca un codru de pâine 
şi bea o cană de lapte. Ela privit-o fără teamă şi a continuat 
să bea. Apoi a pus cana jos. 

— Holbează-te, dacă asta vrei, ochioaso! i-a zis el. Eşti o 
fetişcană drăguță, da' cam plăpândă. Vrei şi tu o bucată? a 


întrebat-o, scoțând încă un codru din traistă. 

— Şterge-o, îbal! a strigat o bătrână, ieşind din lăptărie. Şi 
ia-ţi picioroangele la spinare, altfel ai să uiţi ce ţi-am zis 
pentru maică-ta, înainte s-ajungi acasă! 

— N-are omu' nevoie de câine de pază când eşti mata prin 
preajmă, mamă Zaman! i-a răspuns băiatul, şi cu un hohot 
de râs şi un chiuit a sărit peste poartă şi a rupt-o la fugă pe 
deal la vale. 

Zaman era o ţărancă bătrână, slobodă la gură, pe care 
nimeni n-o speria cu una cu două, nici batăr Doamna cea 
Albă. 

— Ce-a fost arătarea aia băţoasă? a întrebat Ancalime. 

— Un băiat, a răspuns Zaman, dacă ai habar ce-i aia. Da' 
de unde să ai? Ăştia-s d-ăia de fac pagubă şi-nfulecă toată 
ziua-bună ziua. Ăla de-a fugit înfulecă tot timpul - da' nu 
fără rost. Când s-o-ntoarce taică-su, o să găsească acasă o 
mândreţe de flăcău; numa' să se grăbească, altfel n-o să-l 
mai recunoască. Şi-ai putea spune asta despre mulţi alţii. 

— Băiatul ăsta are şi el tată? a întrebat Ancalime. 

— Ba bine că nu, a răspuns Zaman. Ulbar, unul dintre 
ciobanii seniorului ăluia mare de la miazăzi: noi îi zicem 
Stăpânul Oilor, e rubedenie cu Regele. 

— Atunci de ce nu-i acasă tatăl băiatului? 

— Păi, herinke, din pricină că a auzit de Aventurierii ceia şi 
s-a înhăitat cu ei şi a plecat cu tatăl tău, Seniorul Aldarion: 
numai valarii ştiu încotro sau de ce. 

În acea seară, Ancalime a întrebat-o ca din senin pe mama 
ei: 

— Lui tata i se spune şi Seniorul Aldarion? 

— I s-a spus cândva, a răspuns Erendis. De ce mă-ntrebi? 

Vocea îi era liniştită şi rece, dar în sinea ei era mirată şi 
tulburată de întrebare: căci între ele nu fusese niciodată 
pomenit vreun cuvânt legat de Aldarion. 

— Când o să vină acasă? a vrut să ştie copila, fără să 
răspundă la întrebare. 


— Nu mă-ntreba pe mine! Nu ştiu. Poate niciodată. Dar nu 
te frământa. Ai o mamă, iar ea n-o să fugă atâta vreme cât 
tu o iubeşti. 

De atunci, Ancalime n-a mai vorbit despre tatăl ei. 

Zilele au trecut, aducând încă un an, şi-apoi încă unul; în 
primăvară, Ancalime a împlinit nouă ani. Oile au fătat şi 
mieii creşteau; vremea tunsului a venit şi a trecut, o vară 
fierbinte a pârjolit iarba. 

Toamna s-a preschimbat în ploaie. Şi-atunci, adusă de un 
vânt greu de nori de la Răsărit, Hirilonde s-a întors de peste 
mările cenuşii, purtându-l pe Aldarion până în portul 
Romenna; de îndată s-a trimis veste în Emerie, dar Erendis 
s-a făcut că n-o aude. Nimeni nu i-a ieşit în întâmpinare lui 
Aldarion pe chei. El a călărit prin ploaie până în Armenelos; 
acolo şi-a găsit casa zăvorită. L-a cuprins neliniştea, dar n-a 
vrut să-ntrebe pe nimeni ce se întâmplase; înainte de toate, 
vroia să se ducă la Rege, care fără doar şi poate avea să-i 
spună multe. 

Regele l-a primit cu răceală, aşa cum şi bănuia Aldarion; şi 
i-a vorbit Meneldur, ca un Rege nemulţumit de purtarea 
unui căpitan. 

— Ai lipsit multă vreme, i-a spus el cu voce de gheaţă. Ar fi 
trebuit să te întorci acum mai bine de trei ani, aşa ai 
promis. 

— Vai, da! a răspuns Aldarion. Până şi eu m-am săturat de 
mare, şi de multă vreme inima mi-a tot tânjit după apus. 
Dar nu pentru că am vrut am zăbovit: sunt multe de făcut. 
Şi-n lipsa mea totul merge anapoda. 

— Nu mă îndoiesc. Mă tem că aidoma s-a întâmplat şi aici, 
în ţara care de drepte ata. 

— Nădăjduiesc să pot îndrepta lucrurile aici, a răspuns 
Aldarion. Dar lumea se schimbă iarăşi. Aproape o mie de 
ani au trecut în partea cealaltă de lume, de când Stăpânii 
Apusului şi-au trimis armiile împotriva Angbandului; zilele 
acelea au fost date uitării ori au fost învăluite în aburul 
legendei de către oamenii din Pământul de Mijloc. 


Tulburarea i-a cuprins din nou; şi teama le dă târcoale. 
Tare-aş vrea să ne sfătuim împreună, să-ţi vorbesc despre 
faptele mele şi despre ce gândesc eu că trebuie făcut. 

— Aşa să faci, a zis Meneldur. Nici nu aştept altceva. 
Numai că altele sunt treburile pe care le socotesc mai 
grabnice. E o vorbă din bătrâni: „Un rege mai întâi trebuie 
să-şi rânduiască propria ogradă, înainte de-ai mustra pe 
alţii”. Toţi oamenii trebuie să facă astfel, nu numai regil. Îţi 
dau un sfat, fiu al lui Meneldur. Tu ai şi o viaţă care este 
numai a ta. O jumătate din tine, pe care mereu ai nesocotit- 
o. Astfel că acum îţi spun: Du-te acasă! 

Aldarion a împietrit dintr-odată şi chipul i s-a înăsprit. 

— Dacă ştii, spune-mi, a zis el. Unde este casa mea? 

— Acolo unde se află soaţa ta, a răspuns Meneldur. Ţi-ai 
încălcat cuvântul faţă de ea, fie că n-ai avut încotro, fie din 
alte pricini. Acum trăieşte în Emerie, în casa ei, departe de 
marE. Într-acolo trebuie să te îndrepţi fără zăbavă. 

— De mi s-ar fi lăsat vorbă încotro să mă îndrept, m-aş fi 
dus de cum am pus piciorul pe uscat, a zis Aldarion. Batăr 
nu-s nevoit să aflu veşti de la străini. S-a răsucit pe călcâie 
ca să plece, dar s-a oprit şi a spus: Căpitanul Aldarion a 
uitat ceva ce ţine de cealaltă jumătate a sa şi socoate, în 
îndărătnicia lui, că e o treabă la fel de grabnică. Are o 
scrisoare, pe care trebuie să i-o înmâneze Regelui din 
Armenelos. 

I-a dat-o lui Meneldur, a făcut o plecăciune şi a părăsit 
încăperea; în mai puţin de o oră, a sărit în şa şi a pornit la 
drum, cu toate că se lăsa noaptea. Nu luase cu sine decât 
doi tovarăşi de drum, doi bărbaţi de pe corabia sa: pe 
Henderch, din Tărâmurile Apusene, şi pe Ulbar, care era de 
loc din Emerie. 

Călărind fără oprire, au ajuns în Emerie a doua zi, la 
căderea întunericului. Erau rupţi de oboseală, şi călăreţi, şi 
caii. Sus pe deal, casa arăta rece şi albă în ultima scăpărare 
a apusului de sub poala unui nor. De cum a zărit-o din 
depărtare, Aldarion a suflat din corn. 


Când a ajuns în ogradă, a sărit din şa, şi-n aceeaşi clipă a 
văzut-o pe Erendis: înveşmântată în alb, stătea pe treptele 
ce urcau până la pilaştrii din faţa uşii. Se ţinea mândră, dar, 
apropiindu-se, Aldarion a băgat de seamă că era palidă şi 
ochii îi străluceau nefiresc. 

— Vii târziu, domnul meu, i-a spus ea. De mult am încetat 
să te mai aştept. Mă tem că acum nimic nu-i pregătit pentru 
întâmpinarea ta, aşa cum a fost când te-am aşteptat. 

— Marinarii se mulţumesc cu puţin. 

— Atunci e bine, a zis ea şi, întorcându-i spatele, a intrat în 
casă, lăsându-l singur. 

Atunci două femei au înaintat spre el, iar o bătrână a 
coborât treptelE. În timp ce Aldarion intra în casă, ea le-a 
spus celor doi bărbaţi, cu voce tare, ca să audă şi stăpânul: 

— Aici nu vă puteţi adăposti. Mergeţi la casa de la poalele 
dealului! 

— Nu, Zaman, a răspuns Ulbar. Eu nu zăbovesc. Cu 
îngăduinţa Seniorului Aldarion, mă îndrept spre casa mea. 
Toate-s bune acolo? 

— Îndeajuns de bune, a zis Zaman. Băiatul tău atât a 
înfulecat, de nu-l mai recunoşti. Te du însă, şi află singur 
ceea ce doreşti să afli! 'Ţie o să-ţi fie mai cald acolo decât 
Căpitanului tău aici. 

Erendis nu a venit să se aşeze la masa la care el mânca o 
cină târzie, singur într-o încăpere, servit de femeile din 
casă. Dar înainte să-şi isprăvească cina, ea a intrat şi i-a 
spus, de faţă cu celelalte femei: 

— Fără doar şi poate că eşti obosit, domnul meu, după 
atâta zor. [i s-a pregătit o cameră de oaspeţi, în care te poţi 
retrage când vei voi. Femeile mele se vor îngriji de tot ce ai 
nevoie. Dacă-ţi este frig, cere să se facă focul. 

Aldarion n-a zis nimic. S-a retras curând în iatac şi, cum 
era ffânt de oboseală, s-a trântit pe pat şi un somn adânc l-a 
cuprins în scurt timp, făcându-l să uite de umbrele din 
Pământul de Mijloc şi de Numenor. Dar la primul cântat al 
cocoşilor, s-a trezit tulburat şi mânios. S-a dat jos din pat şi 


s-a gândit să părăsească neauzit casa: o să-l găsească pe 
tovarăşul său, Henderch, şi caii, şi-o să se ducă la rubedenia 
sa, Hallatan, Stăpânul de oi din Hyarastorni. Mai încolo o 
să-i ceară lui Erendis să-i aducă fiica la Armenelos, nevrând 
să se ia la harţă cu soţia lui la ea acasă. Dar când se 
îndrepta spre uşă, numai ce-i apare dinainte Erendis. Nu 
pusese geană peste geană în acea noapte, iar acum stătea 
în pragul încăperii lui. 

— Pleci mai iute decât ai venit, domnul meu, a zis ea. Trag 
nădejde că (marinar fiind) nu te-ai şi săturat de casa asta 
plină de femei, încât o iei chiar aşa din loc înainte să-ţi fi 
isprăvit treburile. Că veni vorba, ce treburi te-au adus 
încoace? Pot să le aflu înainte să pleci? 

— In Armenelos mi s-a spus că soţia mea ar fi aici şi că a 
luat-o şi pe fiica mea cu sine, a răspuns el. Din câte văd, am 
fost amăgit că-mi voi găsi soţia, dar oare nu am o fiică? 

— Cu ani în urmă ai avut una, a răspuns ea. Dar fiica mea 
încă nu s-a trezit. 

— Atunci trezeşte-o, până îmi aduc eu calul, i-a cerut 
Aldarion. 

Dacă ar fi fost după Erendis, s-ar fi împotrivit ca Ancalime 
să-l vadă pe Aldarion la acel ceas; dar se temea că, fiind 
prea necruțătoare, ar putea pierde bunăvoința Regelui, mai 
cu seamă că Sfatul23 se arăta de multă vreme nemulţumit 
de felul în care era crescută copila la ţară. Astfel ca, atunci 
când Aldarion s-a întors călare, avându-l pe Henderch 
alături, Ancalime se afla lângă mama ei, şi nu i-a dat bineţe 
lui Aldarion când acesta, descălecând, a urcat treptele spre 
ea. 

— Cine eşti? 1-a întrebat copila. Şi de ce ai pus să fiu 
trezită atât de devreme, înaintea tuturor celor din casă? 

Aldarion a privit-o cu atenţie şi, cu toate că faţa îi era 
aspră, în sinea lui a zâmbit: căci vedea în copilă odrasla ce-i 
semăna lui, şi nu lui Erendis, oricât şi-ar fi dădăcit ea fiica. 

— Odată ai ştiut cine sunt, domniţă Ancalime, dar treacă 
de la mine. Astăzi nu sunt decât un sol din Armenelos, venit 


pentru a-ţi aminti că eşti fiica Moştenitorului Regelui; şi (din 
câte văd eu acum) vei fi Moştenitoarea lui, la rândul tău. Nu 
vei trăi aici toată viaţa ta. Dar acum, domniţă, întoarce-te în 
patul tău, dacă aşa vrei, până se trezeşte slujnica ta. Eu 
unul mă zoresc să-l văd pe Rege. Cu bine! 

I-a sărutat mâna lui Ancalime şi a coborât treptele; apoi a 
încălecat şi a dat pinteni calului, făcând în urmă un semn cu 
mâna. 

Rămasă singură, Erendis 1-a urmărit singură, de la 
fereastră, cum coboară dealul şi 1-a văzut apucând-o spre 
Hyarastorni, nu spre Armenelos. Apoi a izbucnit în plâns, 
îndurerată, dar mai mult mânioasă. Se aşteptase la căinţă 
din partea lui şi s-ar fi învoit să-l ierte dacă el i-ar fi cerut-o, 
dar numai după ce s-ar fi stropşit la el; Aldarion se purtase 
însă ca şi când ea era cea vinovată, neluând-o în seamă în 
faţa fiicei ei. Prea târziu îi veneau în minte vorbele ce i le 
spusese Nuneth cu mult timp în urmă, şi înţelegea abia 
acum că Aldarion era ceva copleşitor de mare şi de 
neîmblânzit, mânat de o voinţă sălbatică, mai primejdios 
după ce focul se stinsese în el. Erendis s-a ridicat şi a 
părăsit fereastra, gândindu-se la propriile greşeli. 

— Primejdios! a spus ea. Eu sunt ca oţelul ce nu se frânge. 
Va afla şi el asta, chiar de-ar fi Regele Numenorului. 

Aldarion şi-a văzut de drum spre Hyarastorni, unde 
sălăşluia Hallatan, vărul său; plănuia să rămână acolo o 
vreme, ca să se odihnească şi să-şi dea răgaz de cumpănire. 
Când a ajuns aproape de casă, a auzit zvon de muzică şi i-a 
găsit pe păstori veselindu-se de întoarcerea lui Ulbar, care 
le adusese multe poveşti minunate şi sumedenie de daruri; 
iar soaţa lui Ulbar, gătită ca de sărbătoare, dănţuia cu el în 
sunetul cimpoaielor. La început nimeni n-a băgat de seamă 
venirea lui Aldarion, astfel că el a rămas în şa, privindu-i şi 
zâmbind; dar dintr-odată Ulbar a strigat, „Marele Căpitan 
şi îbal, fiul său, s-a repezit la scara lui Aldarion. 

— Domnia ta, Căpitane! a exclamat el bucuros. 


LLA 


— Ce-i? Sunt în grabă mare, a zis Aldarion, brusc 
nezâmbitor, cuprins de furie şi amărăciune. 

— Doar atât vreau să întreb, cât de bătrân trebuie să fie 
un bărbat ca să poată să străbată mările cu o corabie, aşa 
ca tatăl meu? 

— Cât munţii de bătrân, şi fără altă nădejde în viaţă, i-a 
răspuns Aldarion. Sau oricând pofteşte! Dar mama ta, fiu al 
lui Ulbar, nu vrea să-mi dea bineţe? 

Când s-a apropiat soţia lui Ulbar, Aldarion a luat-o de 
mână. 

— Vrei să primeşti acest dar de la mine? a întrebat-o el. E 
doar o mică răsplată pentru cei şase ani pe care mii-ai 
dăruit tu lăsându-l pe un om bun să mă ajute. 

Şi dintr-o taşcă de sub tunică a scos un giuvaier roşu ca 
focul, prins de un lanţ de aur, şii l-a apăsat în palmă. 

— De la Regele elfilor l-am primit, i-a zis el. Dar când îi voi 
spune cui l-am dat, va gândi că se află în mâini bune. 

Apoi Aldarion şi-a luat rămas bun de la cei aflaţi acolo şi a 
plecat mai departe, nedorind să rămână în acea casă. Când 
Hallatan a aflat despre ciudata lui venire şi plecare, s-a 
mirat, dar curând avea să primească veşti încă şi mai 
tulburătoare. 

N-a trecut mult de când plecaseră de acolo, când Aldarion 
şi-a oprit calul şi i-a vorbit lui Henderch, tovarăşul său de 
drum, spunându-i: 

— Oricum vei fi primit în Apus, prietene, nu te împiedic să 
te duci şi să descoperi singur. Porneşte acum spre casă, cu 
mulţumirile mele. Eu simt nevoia să călăresc de unul singur. 

— Nu se cuvine, domnia ta, Căpitane, a zis Henderch. 

— Ai dreptate, a zis Aldarion. Dar asta-i treaba. Drum bun! 

Şi cu aceste vorbe, Aldarion a pornit singur spre 
Armenelos, şi de atunci nici că a mai pus piciorul în Emerie. 

După ieşirea lui Aldarion din încăpere, Meneldur s-a uitat 
la scrisoarea pe care i-o dăduse fiul său şi a rămas mirat; 
căci a văzut că venea de la Regele Gil-galad, din Lindon. 


Purta pecetea şi blazonul regal - stele albe pe un disc 
albastru.24 Pe faţă stătea scris: 

Dată în Mithlond în mâna Seniorului Aldarion, 
Moştenitorul Regelui din Numenore, pentru a fi înmânată 
numai Regelui în Armenelos, şi nimănui altcuiva. 

Meneldur a rupt pecetea şi a citit: 

Ereinion Gil-galad, fiul lui Fingon, îl salută pe Tar- 
Meneldur din spiţa lui Eărendil: Valarii să te ocrotească şi 
nici o umbră să nu pogoare peste Insula Regilor. 

De multă vreme ţi-am rămas dator cu mulţumiri, căci de 
atâtea ori ţi-ai trimis fiul la mine, pe Anardil Aldarion: al 
elfilor cel mai măreț prieten care se află acum printre 
oameni, aşa-l văd eu. De data aceasta, iertare îţi cer că l- 
am ţinut în serviciul meu mai mult decât se cuvenea; câci 
mare trebuinţă am de învăţătura oamenilor şi de graiurile 
pe care numai el le cunoaşte. Prin multe primejdii a trecut 
pentru a veni să-mi dea sfaturi. Despre nevoile ce mă apasă 
îţi va vorbi el; dar habar nu are ce minunat este să fii tânăr 
şi plin de speranţă. Prin urmare, ceea ce scriu aici este 
numai pentru ochii Regelui din Numenore. 

O noua umbră se înalţă la Răsărit. Nu-i tirania oamenilor 
ticăloşi, cum bănuieşte fiul tău; ci un servitor al lui Morgoth 
e cel ce se urneşte, şi lucruri ticăloase se trezesc încă o 
dată. An după an, forţa îi sporeşte, căci cei mai mulţi 
oameni sunt gata să-i ducă la împlinire gândurile. După 
cum socotesc eu, nu-i departe ziua când forţa asta va fi mult 
prea mare pentru ca eldarii să-i ţină piept neajutaţi. De 
aceea, de câte ori zăresc o corabie din cele înalte ale 
Regilor Oamenilor, simt o uşurare în inimă. lar acum 
îndrăznesc să-ţi cer ajutorul. Dacă poţi să te lipseşti de-o 
armie, trimite-o la mine, te conjur. 

Dacă vei voi, fiul tău îţi va desluşi ce anume ne-mpinge la 
aceastA. În două vorbe însă, sfatul lui (întotdeauna înţelept) 
este ca atunci când va porni atacul, cum fără doar şi poate 
se va întâmpla, noi să căutăm să apărăm Tărâmurile 
Apusene, unde încă mai viețuiesc eldarii, precum şi oameni 


ai seminţiei tale, ale căror inimi încă nu s-au întunecat. Şi 
nu în ultimul rând, trebuie să apărăm Eriadorul, ce se- 
ntinde de-o parte şi de alta a lungilor râuri aflate la apus de 
munţii pe care-i numim Hithaeglir şi-n care ne punem toată 
nădejdea să ne apere. Numai că în acel zid muntos se află o 
spărtură uriaşă, spre miazăzi, în ţinutul Calenardhon; şi pe 
acolo va pătrunde puhoiul dinspre Răsărit, încă de pe-acum 
duşmanul se furişează de-a lungul coastei spre ea. Ar putea 
fi apărată şi astfel ar fi împiedicat atacul, dacă am avea un 
avanpost puternic pe ţărmul mai apropiat de noi. 

Seniorul Aldarion de mult s-a gândit la acest lucru. La 
Vinyalonde, unde se varsă Gwathlo, multă vreme a trudit să 
întemeieze un asemenea liman, ferit de atacuri şi dinspre 
mare, şi dinspre uscat; dar măreţele lui lucrări au fost în 
zadar. Se pricepe de minune la asemenea treburi, căci le-a 
deprins tainele de la Cfrdan, şi înţelege mai bine decât 
oricine de ce anume au trebuinţă corăbiile voastre mari. 
Dar niciodată n-a avut destui oameni să-l ajute; iar Cfrdan 
nu are nici meşteri şi nici zidari de care să se poată lipsi. 

Regele va fi ştiind care-i sunt nevoile; dar de va da 
ascultare cu îngăduinţă vorbelor Seniorului Aldarion şi de-l 
va ajuta cu ce va putea, atunci nădejdile lumii vor spori. 
Primul Ev abia de mai stăruie în amintirea noastră şi tot ce 
se află pe Pământul de Mijloc devine tot mai duşmănos. Să 
nu lăsăm ca străvechea prietenie dintre eldari şi dunedaini 
să se stingă şi ea. 

la seama! întunecimea ce va să vină mocneşte de ură 
împotrivâ-ne, dar nici voi nu sunteţi feriţi de ea. Marea cea 
Mare nu va fi îndestul de întinsă pentru aripile ei, dacă e să 
fie lăsată să se împlinească de tot. 

Fie ca Manwe să vă ţină sub ocrotirea Celui Unic şi să vă 
trimită vânt prielnic în pânze. 

Meneldur a lăsat pergamentul să-i cadă în poală. Nori 
negri purtaţi de-un vânt ce sufla dintre Răsărit au adus 
înnoptarea mai degrabă şi luminările înalte de lângă jilţ au 


părut să-şi împuţineze flăcăruile în întunericul ce-a umplut 
încăperea. 

— Fie ca Eru să mă cheme la sine înainte de-or veni 
vremurile celea! a strigat el. Apoi, vorbind ca pentru sine, a 
spus: Vai! Mândria lui şi răceala mea ne-au ţinut minţile 
departe una de cealaltă. Dar acum, înţelepciunea mă 
împinge să-i las lui Sceptrul mai curând decât 
statornicisem. Căci treburile astea sunt peste puterile mele. 

Când valarii ne-au dat [ara Darului, nu ne-au pus stăpâni 
în locul lor: ni s-a dat Regatul Numenor, nu al lumii. Ei sunt 
stăpânii. Era menit ca aici să uităm de ură şi de război; 
războiul se isprăvise, Morgoth fusese alungat de pe Arda. 
Astfel gândeam, astfel fusesem învăţat. 

Dar dacă este ca lumea să fie din nou cuprinsă de 
întuneric, Stăpânii ar trebui să ştie; ci mie nu mi-au trimis 
nici un semn. Doar de n-o fi acesta semnul. Şi-atunci? 
Străbunii noştri au fost răsplătiți pentru ajutorul pe care l- 
au dat în înfrângerea Umbrei celei Mari. Oare fiii lor 
trebuie să se ţină deoparte, dacă răul îşi iţeşte încă un cap? 

Prea sunt în cumpănă, ca să mai cârmuiesc. Să mă 
pregătesc, ori să las lucrurile în voia lor? Să mă pregătesc 
de război, care încă-i doar o bănuială: să-i deprind în vreme 
de pace pe meşteri şi pe plugari să verse sânge şi să se 
lupte, să pun fierul în mâinile căpitanilor lacomi, dornici 
doar să cucerească, şi să-i socotesc pe cei răpuşi drept 
rodul gloriei lor? îi vor zice ei oare lui Eru: Batăr duşmanii 
tăi s-au numărat printre cei căzuţi? Sau să stau cu mâinile 
în sân, în timp ce prietenii îmi pier pe nedrept: să-i las pe 
oameni să trăiască în pace oarbă, până când siluitorul 
ajunge la porţile noastre? Ce vor face ei atunci: se vor 
împotrivi cu mâinile goale fierului ucigaş şi vor muri în van, 
ori vor fugi, lăsând în urmă-le ţipetele femeilor? îi vor spune 
lui Eru: Batăr eu n-am vărsat sânge? 

Orice-aş alege, sânge tot se va vărsa, şi-atunci la ce bun să 
aleg? Fie ca valarii să cârmuiască sub Eru! Eu îi voi da 
Sceptrul lui Aldarion. Dar şi aceasta tot o alegere este, căci 


ştiu prea bine pe ce drum va apuca el. Decât dacă 
Erendis... 

Gândul la Erendis şi la Emerie i-a sporit neliniştea. 

— Dar din partea ei am prea puţină nădejde (dacă nădejde 
se poate numi). Când la mijloc sunt treburi atât de 
însemnate, el nu se va îndupleca. Ştiu ce-ar zice ea - chiar 
de-ar fi să asculte până ar pricepe în cele din urmă. Inima ei 
nu are aripi să zboare dincolo de Numenor, şi n-are habar 
care-i preţul. Dacă alegerea ei ar însemna propria-i moarte, 
fără teamă ar muri. Dar ce va face cu viaţa şi cu tot ce- 
nseamnă ea? Valarii, ca şi mine, vor trebui să aştepte până 
vor afla. 

Aldarion a ajuns înapoi la Romenna în a patra zi după ce 
Hirilonde se întorsese în port. Era plin de colbul drumului şi 
frânt de oboseală, astfel că s-a îndreptat fără zăbavă spre 
Eămbar, unde se gândea să vieţuiască de-acum încolo. Spre 
amărăciunea lui, a aflat că veştile i-o luaseră înainte şi 
lumea şuşotea pe la colţuri în Oraş. A doua zi a chemat la 
sine bărbaţii din Romenna şi împreună cu ei s-a dus în 
Armenelos. Acolo i-a pus pe câţiva să doboare toţi copacii, 
în afară de unul singur, cel din grădina sa, şi să ducă 
trunchiurile în atelierele din port; celorlalţi le-a cerut să-i 
dărâme casa. Singurul copac care a scăpat neatins a fost 
copacul alb, dăruit de elfi; şi după plecarea tăietorilor de 
lemne, Aldarion s-a uitat la el şi abia atunci, vâzându-l cum 
se înălța în pustiiciunea aceea din jur, şi-a dat seama cât de 
frumos era. Crescuse încet, ca orice copac elf, n-avea decât 
vreo douăsprezece picioare înălţime, dar tulpina îi era 
dreaptă, mlădie, plină de seva tinereţii şi florile sale 
iernatice înmuguriseră pe ramurile îndreptate spre ceR. Îi 
amintea de fiica lui. 

— Îţi voi da numele de Ancalime, a spus el. Fie ca şi tu, şi 
ea să aveţi parte de viaţă lungă şi să rămâneţi neîncovoiaţi 
de vânt ori de voinţa altora, şi neciuntiţi. 

În a treia zi de când se întorsese din Emerie, Aldarion s-a 
dus să-l caute pe Rege. L-a găsit pe Tar-Meneldur aşezat în 


aşteptare în jilţul său. Privindu-şi fiul, Meneldur a fost 
cuprins de teamă: Aldarion arăta schimbat; chipul îi 
devenise pământiu, rece, duşmănos, asemenea mării când 
soarele e învăluit pe neaşteptate într-un nor negru. Stând 
în faţa părintelui său, Aldarion a început să-i vorbească, 
încet, cu o voce mai curând dispreţuitoare decât mânioasă: 

— Ce rol ai jucat în tărăşenia asta numai tu poţi să ştii. Dar 
un Rege trebuie să cumpănească la cât poate îndura un 
bărbat, măcar că-i este supus ori chiar fiu. De vrei să mă 
încătuşezi pe Insulă, rele lanţuri ai ales. Căci soaţă nu mai 
am şi nici iubire pentru îst pământ nu mi-a mai rămas. Voi 
pleca de pe insula aceasta căzută sub vraja himerelor, unde 
femeile, în neobrăzarea lor, vor ca bărbaţii să facă sluJ. Îmi 
voi pune viaţa în slujba altor nevoi, pe alte meleaguri, unde 
nu sunt batjocorit şi unde sunt primit cu cinstire. Găseşte-ţi 
alt Moştenitor mai potrivit să joace rolul de servitor. Cât 
despre moştenirea mea, nu cer decât atât: corabia 
Hirilonde şi oameni cât poate ea să ducă. Aş lua-o şi pe fiica 
mea cu mine, de-ar fi mai mare; o voi lăsa însă în grija 
mamei mele. Şi dacă nu eşti nebun după oi, nu mă vei 
împiedica şi nu vei îngădui ca acestei copile să-i fie 
schilodite mintea şi sufletul, să fie crescută printre muieri 
mute, în neobrăzare sfidătoare şi dispreţ pentru neamul ei. 
Se trage şi ea din spiţa lui Elros şi nici un alt urmaş nu vei 
avea din partea fiului tău. Am zis ce-am avut de zis. Mă duc 
să-mi văd de treburi mult mai folositoare. 

Până în acea clipă, Meneldur îl ascultase răbdător, cu 
privirile în pământ şi fără să facă vreun semn. Dar acum a 
oftat şi şi-a ridicat ochii. 

— Aldarion, fiule, a spus el trist, Regele ar zice că şi tu 
arăţi neobrăzare sfidătoare şi dispreţ pentru neamul tău, şi 
că îi condamni pe alţii fără a-i asculta; dar părintele tău 
care te iubeşte şi e îndurerat pentru tine te va ierta. Nu 
sunt doar eu vinovat că până acum n-am înţeles care-ţi erau 
gândurile. Cât despre durerea ta (despre care, vai! prea 
mulţi sunt cei care vorbesc), nu am nici o vină. Pe Erendis 


am îndrăgit-o şi, întrucât inimile noastre simt aidoma, am 
crezut că i-a fost dat să îndure amărăciuni greu de îndurat. 
Dar acum mi s-au limpezit gândurile tale, cu toate că, dacă 
eşti în stare să auzi şi altceva decât laude, aş zice că la 
început te-a îmboldit şi propria ta plăcere. Şi poate că altfel 
ar fi stat lucrurile, dacă ai fi vorbit mai făţiş cu mulţi ani în 
urmă. 

— O fi având Regele pricină de nemulţumire, dar nu cea 
de care vorbeşti! a izbucnit Aldarion, mai aprins de data 
asta. Batăr ei i-am vorbit adesea şi îndelung: urechile însă i- 
au rămas nepăsătoare, fără să priceapă o iotă. Parcă aş fi 
fost un băiat zvăpăiat care povestea cum se caţără el în 
copaci, unei doici care n-avea altă grijă decât veşmintele 
sfâşiate şi orele de masă! O iubesc, altfel nu mi-ar păsa. Voi 
păstra trecutul în sufletul meu; viitorul însă este mort. Ea 
nu mă iubeşte, şi nici pe nimeni altcineva. Se iubeşte doar 
pe sine, şi doar aici, în Numenor, iar pe mine mă vrea drept 
dulău domesticit, care să moţăie lângă foc până are ea chef 
să iasă la preumblare pe pajiştile ei. Dar cum dulăii îi par 
acum prea respingători, o ţine pe Ancalime închisă în 
colivie, s-o audă ciripind. Dar, destul. Îmi îngăduie Regele 
să plec? Sau are să-mi dea vreo poruncă? 

— Regele, a răspuns Tar-Meneldur, a cumpănit mult la 
toate acestea, în lungile zile, cum i s-au părut, ce-au trecut 
de când ai fost ultima dată la Armenelos. A citit scrisoarea 
lui Gil-galad, sinceră şi plină de îngrijorare. Dar, vai! 
rugăminţii sale şi dorințelor tale Regele din Numenor 
trebuie să spună nu. Nu poate să facă altminteri, după cum 
înţelege el primejdiile ce se pot ivi, oricare dintre căi ar 
alege: fie că se pregăteşte de război, fie că nu se 
pregăteşte. 

Aldarion a ridicat din umeri şi a dat să plece. Dar 
Meneldur şi-a înălţat mâna, în semn că cere să fie ascultat 
mai departe, şi a zis: 

— Cu toate acestea, Regele, măcar că a fost la cârma ţării 
Numenor vreme de o sută patruzeci şi doi de ani, nu-i sigur 


că puterea lui de înţelegere este de ajuns pentru a hotări cu 
dreptate în treburi atât de însemnate şi de primejdioase. 

Zicând acestea, a luat un pergament pe care-l scrisese 
chiar el şi, cu voce clară, i-a dat citire: 

Prin urmare: mai întâi în semn de cinstire pentru propriul 
său fiu; apoi pentru o mai bună cârmuire a regatului în 
treburi pe care fiul său le desluşeşte cu mai mare 
limpezime, Regele a hotărât: să îi înmâneze de îndată 
Sceptrul fiului său, care din această clipă devine Tar- 
Aldarion, Regele. 

— Prin înscăunarea ta, a mai zis Meneldur, cu toţii vor afla 
ce gândesc eu despre cele ce se petrec acum. Dispreţul lor 
nu te mai atinge; şi te vei putea folosi de puterile ce le ai 
astfel încât orice pierdere să pară mai uşor de îndurat. 
După ce vei fi Rege, vei răspunde scrisorii lui Gil-galad cum 
vei socoti că se cade din partea purtătorului Sceptrului. 

Aldarion a rămas ca țintuit locului de uimire. In sinea lui, 
se pregătise să înfrunte mânia Regelui, pe care dinadins se 
străduise s-o stârnească. Acum însă stătea buimăcit. Dintr- 
odată, ca pălit de-o suflare de vânt venită de unde nu se 
aştepta, Aldarion a căzut în genunchi, în faţa tatălui său; în 
clipa următoare, şi-a înălţat capul lăsat în piept şi a izbucnit 
în râs - aşa cum făcea de câte ori auzea de o faptă de mare 
dărnicie, căci îi bucura inima. 

— Tată, roagă-l pe Rege să-mi ierte neobrăzarea faţă de 
el. El este un Rege mare şi smerenia lui e cu mult mai 
presus de mândria mea. M-a cucerit: mă supun întru totul. 
Ca un asemenea Rege să renunţe la Sceptru cât încă este în 
putere şi cu judecată înţeleaptă întrece orice închipuire. 

— Ci astfel este statornicit, a răspuns Meneldur. Şi-acum 
să se adune Sfatul. 

Când, în sfârşit, sfetnicii s-au adunat, şapte zile mai târziu, 
Tar-Meneldur le-a spus ce hotărâre luase şi le-a înfăţişat 
hrisovul. Toţi au privit miraţi, încă neştiind ce vroia Regele 
să spună cu acele căi ce trebuiau urmate; l-au rugat să-şi 
amâne hotărârea, doar Hallatan din Hyarastorni tăcea. De 


multă vreme îl preţuia cu asupra de măsură pe Aldarion, 
rubedenia sa, chiar dacă viaţa ce-o dusese el şi ceea ce-şi 
dorea de la ea erau cu totul altele; socotea drept nobilă 
fapta Regelui, bine chibzuită şi făcută taman la timp. 

Celor care îl sfătuiau ba de una, ba de alta, numai să stea 
şi să mai cumpănească, Meneldur le-a răspuns: 

— N-am orânduit astfel fără a fi stat să cumpănesc, şi în 
mintea mea am cântărit toate pricinile pe care mi le 
înfăţişaţi cu atâta înţelepciune. Acum, nu mai târziu, este 
cel mai bun ceas să dau de veste despre voinţa mea, din 
pricini pe care toţi trebuie să le întrezăriţi, cu toate că n-au 
fost pomenite aici. Acest hrisov trebuie vestit tuturor, fără 
zăbavă. Dar, dacă voiţi astfel, va fi împlinit abia în 
primăvară, când vine vremea pentru Erukyerme. Până 
atunci, Sceptrul va rămâne la mine. 

Când s-a auzit în Emerie despre hrisov, Erendis a fost 
cuprinsă de nelinişte; vedea în el un semn de mustrare din 
partea Regelui, pe care-l crezuse a fi de partea ei. Şi nu 
greşea gândind astfel, cu toate că nu-şi putea închipui ca 
dincolo de mustrare era în joc ceva cu mult mai însemnat. 
N-a trecut mult şi Erendis a primit o solie din partea lui Tar- 
Meneldur, în fapt o poruncă, pusă în cuvinte alese cu 
meşteşug. Era rugată să vină la Armenelos şi s-o aducă şi 
pe domniţa Ancalime, şi amândouă să rămână acolo măcar 
până la Erukyerme şi la proclamarea noului Rege. 

„Loveşte cu repeziciune”, şi-a spus ea în gând. „Ar fi 
trebuit să mă aştept la asta. O să-mi ia totul. Dar mie n-o să- 
mi dea ei porunci, chiar de-ar fi să le aud din gura lui 
tâtâne-său.” 

Drept care i-a răspuns lui Tar-Meneldur: „Rege şi părinte, 
fiica mea Ancalime negreşit trebuie să vină, dacă tu 
porunceşti astfel. Rogu-te dară să ţii seama de anii ei şi să 
te îngrijeşti să fie găzduită într-un loc liniştit. Cât despre 
mine, iertată să-mi fie nevenirea. Aflu că mi-a fost distrusă 
casa din Armenelos; şi n-aş dori să fiu oaspete, cu atât mai 
puţin pe o casă-corabie, printre marinari. Îngăduie-mi, prin 


urmare, să rămân în singurătatea mea, fără doar dacă 
Regele nu voieşte cumva să-şi ia înapoi această casă.” 

Citind scrisoarea lui Erendis, Tal-Meneldur nu şi-a ascuns 
îngrijorarea, dar nu s-a lăsat înduioşat. I-a arătat-o lui 
Aldarion, căci mai ales lui părea să-i fie adresată. lar 
Aldarion a citit scrisoarea; privind la chipul fiului său, 
Regele a spus: 

— Eşti îndurerat, fără doar şi poate. Dar la ce altceva te 
aşteptai? 

— Măcar nu la asta, a răspuns Aldarion. I s-a veştejit 
sufletul; şi dacă eu sunt pricina, neagră-mi este atunci 
vinovăția. Dar oare cei mari se ofilesc în vrăjmăşie? Nu-i 
asta calea, nici măcar când urăşti ori vrei să te răzbuni! Ar 
fi trebuit să ceară să i se pregătească o casă mare, să i se 
dea escortă regală şi să vină înapoi la Armenelos, încă şi 
mai frumoasă decât o ştiu, ca o regină, cu steaua legată 
peste frunte; cu siguranţă că atunci i-ar fi vrăjit pe mai toţi 
de pe Insula Numenor şi i-ar fi atras de partea ei, iar eu aş 
fi apărut drept nebun şi necioplit. Martori mi-s valarii ca 
mai degrabă aşa aş fi vrut să se-ntâmple; mai bine o Regină 
frumoasă, care să mă desfidă şi să mă facă de ocară, decât 
libertatea de a cârmui în vreme ce Lady Elestirne se 
scufundă cu de la sine vrere în propriul ei amurg. 

Cu un hohot de râs amar, Aldarion i-a dat Regelui înapoi 
scrisoarea. 

— Atunci aşa să fie, a mai zis. Dar dacă unul dispreţuieşte 
a sălăşlui pe o corabie, printre marinari, altuia i se poate 
ierta neplăcerea de a trăi într-o gospodărie unde se cresc 
oi, printre slujnice. Nu vreau însă ca fiica mea să crească 
astfel. Măcar ea să aleagă după cum va crede de cuviinţă. 

Astea fiind zise, s-a ridicat şi a cerut îngăduinţa să plece. 

Continuarea poveştii. 

Din momentul în care Aldarion citeşte scrisoarea lui 
Erendis, în care ea spune că refuză să se întoarcă la 
Armenelos, povestea poate fi urmărită doar fragmentar, din 
ceea ce reiese din însemnări şi notițe: nici măcar acestea nu 


reprezintă fragmente ale unei poveşti închegate, fiind 
scrise la date diferite şi adeseori contrazicându-se. 

Se pare că, după ce a devenit Regele Numenorului în anul 
883, Aldarion a hotărât să plece de îndată în Pământul de 
Mijloc, astfel că a pornit spre Mithlond fie în acelaşi an, fie 
în cel următor. Cronicile spun că la prora corăbiei Hirilonde 
nu a mai pus ramura de oiolaire, ci chipul unui vultur, cu 
ciocul de aur şi ochi de nestemate, pe care i-l dăruise 
Cirdan. 

Cu atâta har fusese făurit, încât stătea cocoţat acolo, ca şi 
când era gata să-şi ia zborul fără greş spre o ţintă 
îndepărtată pe care o ochise. 

— Însemnul acesta o să ne ducă spre țelul nostru, a spus 
el. De întoarcerea noastră să-i lăsăm pe vălări să se 
îngrijească - dacă faptele noastre nu-i nemulţumesc. 

Se mai spune, de asemenea, că „n-a mai rămas nici o 
mărturie despre călătoriile de mai târziu ale lui Aldarion”, 
dar că „se ştie că a străbătut şi uscaturi multe şi mări, şi că 
a înaintat în susul Râului Gwathlo tocmai până la Tharbad, 
şi acolo a întâlnit-o pe Galadriel”. Nicăieri altundeva nu este 
menţionată această întâlnire; dar, la acea vreme, Galadriel 
şi Celeborn trăiau în Eregion, nu departe de Tharbad (vezi 
Pg. 324-325). 

Dar din toate strădaniile lui Aldarion s-a ales praful. 
Zidirile pe care le începuse în Vinyalonde n-au fost niciodată 
isprăvite, iar marea le-a măcinat.25 Cu toate acestea, ela 
pus temeliile a ceea ce avea să împlinească Tar-Minastir 
mulţi ani mai târziu, în primul război cu Sauron, şi de n-ar fi 
trudit el atunci, corăbiile Numenorului nu ar fi putut aduce 
armia la ceasul şi la locul potrivite - aşa cum întrezărise el. 
Vrăjmăşia sporea din ce în ce, şi oameni întunecaţi coborau 
din munţi şi pătrundeau în Enedwaith. Dar în vremea lui 
Aldarion, numenoreenii nu-şi doreau mai mult pământ, iar 
Aventurierii lui au rămas o obşte mică, admirată, însă fără 
ucenici. 


Despre continuarea alianţei cu Gil-galad nu se mai 
vorbeşte, şi nici despre trimiterea ajutorului pe care-l 
ceruse în scrisoarea către Tar-Meneldur; doar atât se 
spune, ca Aldarion a ajuns prea târziu, sau prea curând. 
Prea târziu: căci puterea care nutrea ură pentru Numenor 
apucase să se trezească la viaţa. Prea curând: pentru că nu 
sosise încă ceasul ca Numenorul să-şi arate puterea sau să 
se întoarcă în bătălia pentru lume. 

S-a iscat oarece tulburare în Numenor când Tar-Aldarion a 
hotărât să se întoarcă în Pământul de Mijloc în 883 sau 884, 
căci nici un Rege nu părăsise vreodată înainte Insula, iar 
Sfatul nu se mai confruntase cu o asemenea situaţie. Din 
cât se pare, lui Meneldur i s-a propus regența, dar a 
refuzat-o, aşa ca regent a devenit Hallatan din Hyarastorni, 
numit ori de Sfat, ori de Tar-Aldarion însuşi. 

Despre viaţa lui Ancalime în acei ani, când creştea, nu 
există nici o relatare sigură. Mai puţin îndoielnice sunt 
informaţiile referitoare la caracterul ei întrucâtva ambiguu 
şi la influenţa mamei asupra ei. Era mai puţin înfumurată ca 
Erendis şi din fire îi plăceau fastul, giuvaierurile, muzica, să 
fie admirată şi curtată; era însă capricioasă şi nestatornică, 
şi se folosea de mama ei şi de casa albă din Emerie drept 
pretext pentru a evadA. Încuviinţa, cum s-ar zice, felul în 
care se purtase Erendis faţă de Aldarion din pricina 
întârzierii lui, dar şi mânia lui Aldarion, nepocâinţa lui şi, ca 
urmare, izgonirea neînduplecată a lui Erendis din inima şi 
din gândurile lul. Îi displăceau profund căsătoriile forţate şi 
ideea de a se mărita împotriva voinţei ei. Mama ei îi vorbise 
numai de râu despre bărbaţi; şi despre lecţiile pe care i le 
dăduse Erendis în această privinţă s-a păstrat un exemplu 
într-adevăr grăitor: 

Bărbaţii din Numenor sunt pe jumătate elfi (spunea 
Erendis), mai cu seamă cei nobili; adică nu-s niciuna, nici 
alta. Viaţa lungă ce le-a fost dăruită îi amăgeşte, şi zăbovesc 
pe lume, cu minţi de copilandri, până ce dă peste ei 
bătrâneţea - şi atunci mulţi dintre ei părăsesc joaca din 


ogradă pentru joaca din casă. Îşi preschimbă jocurile în 
treburi însemnate, iar treburile însemnate în jocuri. Ar dori 
să fie în acelaşi timp meşteri şi cărturari şi eroi; pentru ei, 
femeile sunt doar ca focurile în vatră - alţii trebuie să aibă 
grijă de ele, până ce se satură ei de joacă seara. Toate 
lucrurile au fost făcute pentru a-i sluji pe ei: munţii, ca să 
aibă vânat, râurile, ca să le dea apă ori să învârtă roţile. 
Copacii, pentru scânduri, femeile, pentru nevoia trupului, 
ori, dacă-s frumoase, pentru a le împodobi masa şi casa; iar 
copiii, pentru a avea pe cine sâcâi atunci când nu-i altceva 
de făcut - dar mai curând le-ar plăcea să se joace cu puii 
dulăilor lor. Faţă de toţi se arată curtenitori şi binevoitori, 
veseli ca privighetorile dimineaţa (când străluceşte 
soarele); căci bărbaţii caută să nu se înfurie niciodată. 
Bărbaţii trebuie să fie veseli, zic ei, generoşi precum 
bogătanii, darnici cu ceea ce Ie prisoseşte. Mânia şi-o arată 
numai când se dumiresc, dintr-odată, că mai sunt şi alte 
voințe în lume, pe lângă ale lor. Atunci pot fi la fel de 
nemiloşi ca vântul mării, dacă li se pune ceva în cale. Asta 
este, Ancalime, şi n-avem ce face. Căci bărbaţii au dat formă 
Numenorului; bărbaţii, eroii aceia din străvechime pe care 
tot ei îi slăvesc în cântec - despre femeile lor auzim mai 
puţine, decât că plângeau când le erau răpuşi bărbaţii. Dar 
când se satură de odihnă şi de jocurile din vreme de pace, 
bărbaţii se întorc curând la jocul lor cel mare, la uciderea 
semenilor şi la război. Aşa-i lumea: şi noi stăm aici, printre 
ei. Dar nu trebuie să consimţi. Dacă ne e drag Numenorul, 
să ne bucurăm de el înainte să-l distrugă ei. Şi noi suntem 
fiice ale celor măreţi, şi avem şi noi voințe şi curaj. Prin 
urmare, nu te supune, Ancalime. Puțin doar dacă te supui, 
te supun ei mai departe, până te pleci de tot. Înfige-ţi 
rădăcinile în stâncă, înfruntă vântul, chiar dacă-ţi 
zburătăceşte toate frunzele. 

Mai mult chiar, şi mult mai important, Erendis o 
deprinsese pe Ancalime cu societatea femeilor: viaţa calma, 
liniştită, blânda din Emerie, fără întreruperi ori îngrijorări. 


Băieţii, asemenea lui îbal, strigau. Bărbaţii veneau călare, 
suflând din corni la cele mai neaşteptate ore, şi făceau 
multa zarvă când mâncau. Făceau copii pe care-i părăseau 
în grija femeilor, atunci când deveneau sâcâitori. Şi chiar 
dacă naşterile nu produceau necazuri şi nu primejduiau 
vieţile, Numenorul nu era „un paradis pământesc” şi 
femeile nu erau iertate de istovirea pricinuită de sarcina ori 
de chinurile facerii. 

Asemenea tatălui ei, Ancalime era hotărâtă să ducă la bun 
sfârşit ce-şi punea în gând; şi, la fel ca el, era îndărătnică, 
făcând altminteri decât era sfătuită. Avea ceva din răceala 
mamei ei şi din sentimentul acesteia că i se comitea o 
nedreptate; în adâncul inimii ei, aproape uitată dar nu 
tocmai, rămăsese acea neîndurare cu care Aldarion îi 
descleştase mâinile şi o pusese jos atunci când se grăbise să 
plece. lubea cu patimă măgurile meleagului în care 
crescuse şi (după cum mărturisea ea) nicicând în viaţa ei nu 
ar fi putut dormi în pace departe de zvonul oilor. Dar nu a 
refuzat să fie Moştenitoare şi era hotărâtă ca, atunci când îi 
va veni vremea, să devină şi Regină Cârmuitoare puternică; 
şi, ca Regină, să trăiască unde şi cum îşi va dori. 

Se pare că, timp de vreo optsprezece ani după ce a urcat 
pe tron, Aldarion a fost adesea plecat din Numenor; în acea 
vreme, Ancalime şi-a petrecut zilele atât în Emerie cât şi în 
Armenelos, căci Regina Almarian ajunsese să o îndrăgească 
nespus şi-i îndeplinea toate dorinţele, aşa cum i le împlinise 
şi lui Aldarion în tinereţE. În Armenelos, toţi se purtau cu 
respect faţă de ea, mai cu seamă Aldarion, şi, cu toate că la 
început nu se simţise în apele ei, lipsindu-i spaţiile deschise 
de acasă, cu timpul nu s-a mai fâstăcit, ba chiar a băgat de 
seamă că bărbaţii se minunau de frumuseţea ei care se 
împlinise. Şi pe măsură ce înainta în vârstă, devenea tot mai 
îndărătnică şi o irita prezenţa lui Erendis care se purta ca o 
văduvă şi nu vroia să fie Regină; dar continua să se întoarcă 
în Emerie, nu numai ca să se retragă din Armenelos, ci şi 
pentru că vroia astfel să-l necăjească pe Aldarion. Era 


deşteaptă şi răutăcioasă. Iar iubirea nu era altceva decât 
premiul pentru care se băteau mama şi tatăl ei. 

În 892, când Ancalime avea nouăsprezece ani, a fost 
proclamată drept Moştenitoarea Regelui (la o vârstă mult 
mai fragedă decât fusese datina până atunci, vezi pg. 246); 
şi tot ca atunci, din porunca lui Tar-Aldarion, a fost 
schimbată legea succesiunii în Numenor. Se menţionează 
foarte precis că Tar-Aldarion a făcut acest lucru „din pricini 
personale, mai curând decât din cele politice”, şi din 
„îmdelungata lui neclintire de-a o învinge pe Erendis”. 
Despre schimbarea legii se face referire în Stăpânul 
Inelelor, Anexa A (Li): 

Al şaselea Rege a lăsat în urmă doar un vlăstar, o fiică. Ea 
a devenit prima Regină; căci pe atunci a dat casa regală o 
pravilă, anume că cel mai mare dintre copii, fie el bărbat ori 
femeie, să fie cel care va primi sceptrul. 

În altă parte, noua lege este formulată altfel. Cea mai 
completă şi lămuritoare versiune spune în primul rând că 
„legea veche”, cum a fost numită ulterior, nu era de fapt o 
„lege” numenoreană, ci un obicei moştenit, pe care 
circumstanţele nu impuseseră încă să fie luat în discuţie; 
conform acestui obicei, cel mai mare dintre fiii 
cârmuitorului moştenea Sceptrul. Se subînţelegea ca, dacă 
nu exista un asemenea fiu, cea mai apropiată rudă de sex 
masculin şi descendent pe linie bărbătească al lui Elros Tar- 
Minyatur va fi Moştenitorul. Astfel, dacă Tar-Meneldur nu 
ar fi avut un fiu, Moştenitorul nu ar fi fost Valandil, nepotul 
său (fiul lui Silmarien, sora sa), ci Malantur, vărul său 
(nepotul lui Eărendur, fratele mai mic al lui Tar-Elendil). 
Dar, după „noua lege”, Sceptrul era moştenit de fiica (cea 
mai mare) a Cârmuitorului, în cazul în care nu avea nici un 
fiu (ceea ce contrazice textul din Stăpânul Inelelor). La 
sugestia Sfatului, legea prevedea că fiica avea dreptul să 
refuze.26 în acest caz, conform „noii legi”, moştenitorul 
Cârmuitorului era cea mai apropiată rudă de sex masculin, 
de descendența fie pe linie bărbătească, fie femeiască. 


Astfel, dacă Ancalime ar fi renunţat la Sceptru, moştenitorul 
lui 'Tar-Aldarion ar fi fost Soronto, fiul surorii sale Ailinel; iar 
dacă Ancalime ar fi renunţat la tron sau ar fi murit fără să 
aibă copii, tot Soronto ar fi fost moştenitorul ei. 

La propunerea Sfatului, s-a mai hotărât că o moştenitoare 
trebuia să renunţe la tron dacă rămânea necăsătorită până 
la o anumită vârstă; la care 'Tar-Aldarion a adăugat ca 
Mogştenitorul sau Moştenitoarea Regelui nu avea voie să se 
căsătorească decât cu cineva din Casa lui Elros, şi cine nu 
făcea astfel decădea din dreptul de a deveni Moştenitor. Se 
spune că această condiţie a fost consecinţa directă a 
căsătoriei dezastruoase a lui Aldarion cu Erendis şi a 
gândurilor lui Aldarion legate de acest fapt; căci Erendis nu 
se trăgea din Casa lui Elros, prin urmare viaţa ei era mai 
scurtă, şi Aldarion era convins că de aici s-au tras toate 
necazurile. 

Nu încape îndoială că termenii „noii legi” au fost 
consemnați cu atâta minuţie, deoarece aveau să aibă 
strânsa legătură cu istoria ulterioară a respectivelor 
cârmuiri; din nefericire, prea puţine se pot spune acum în 
această privinţă. 

La o dată ulterioară, Tar-Aldarion a anulat condiţia ca o 
Regină Cârmuitoare să fie obligată să se mărite ori să 
renunţe la tron (şi asta fără îndoială din pricina faptului că 
Ancalime a refuzat să aleagă una din alternative; dar 
căsătoria Mogştenitorului cu un descendent al lui Elros a 
devenit de atunci o datină.27 

Cum-necum, pretendenţii la mâna lui Ancalime au început 
curând să apară în Emerie, şi nu numai din pricină că 
situaţia ei se schimbase, ci ii o 
pentru că vestea despre frumuseţea ei, despre indiferența 
şi disprețul pe care le afişa şi despre ciudatul fel în care 
fusese crescută se răspândise în toată ţara. La acea vreme, 
oamenii începuseră să o numească Emerwen Aranel, 
Prinţesa Păstoriţă. Ca să scape de nepoftiţi, Ancalime, 
ajutată de bătrâna Zaman, s-a dus şi s-a ascuns într-o 


gospodărie de la hotarul pământurilor lui Hallatan din 
Hyarastorni, unde a trăit o vreme ca păstoriţă. Relatările 
(însemnări făcute în grabă, nimic mai mult), diferă privitor 
la felul în care au reacţionat părinţii ei la această stare de 
lucruri. Conform uneia dintre aceste relatări, Erendis una 
ştia unde se afla Ancalime şi era de acord cu motivul fugii 
ei, în vreme ce Aldarion i-a oprit pe sfetnici să se ducă s-o 
caute, întrucât în sinea lui gândea ca fiica lui avea tot 
dreptul să aibă această purtare independentă. Însă o altă 
relatare o înfăţişează pe Erendis îngrijorată de fuga lui 
Ancalime, iar pe Rege plin de mânie; se mai zice că Erendis 
ar fi încercat să se împace cu Aldarion, măcar din respect 
pentru Ancalime. Dar el a rămas neclintit, declarând că 
Regele nu avea soţie, ci numai o fiică şi o moştenitoare; şi 
că nu credea că Erendis era neştiutoare în privinţa locului 
în care se ascundea Ancalime. 

Cert este însă că Ancalime s-a întâlnit din întâmplare cu un 
păstor care păştea turmele în aceeaşi regiune; bărbatul 
acesta i-a spus că se numea Mâmandil. Câtuşi de puţin 
obişnuită cu o prezenţa ca a lui, Ancalime s-a lăsat vrăjită 
de felul în care cânta, meşteşug la care el se pricepea de 
minune; iar Mâmandil îi cânta cântece din străvechime, din 
vremea apusă în care edainii îşi păşteau turmele în Eriador, 
cu mult înainte să-i fi întâlnit pe eldari. Cei doi se vedeau la 
păşune tot mai des, iar el schimba cântecele despre 
îndrăgostiţii din alte evuri, adăugând în ele numele lui 
Emerwen şi Mâmandil; iar Ancalime se prefăcea a nu 
înţelege unde băteau cuvintelE. În cele din urmă, el i-a 
mărturisit fără înconjur ca o iubeşte, la care ea a bătut în 
retragere şi l-a respins, spunându-i că ei doi nu puteau 
trece peste soarta ei, căci ea era Moştenitoarea Regelui. 
Ceea ce nu l-a făcut pe Mâmandil să-şi piardă cumpătul; ci a 
izbucnit în râs şi i-a spus că numele lui adevărat era 
Hallacar şi era fiul lui Hallatan din Hyarastorni, din neamul 
lui Elros Tar-Minyatur. 


— Cum altfel ar putea un peţitor să te găsească? a mai zis 
el. 

S-a supărat Ancalime pentru că o amăgise, ştiind de la bun 
început cine era ea; dar ela răspuns: 

— În parte e adevărat. Mi-am pus în cap să o găsesc pe 
domniţa al cărei fel de-a fi era atât de ciudat, încât m-a 
făcut curios să o cunosc mai îndeaproape. Apoi însă m-am 
îndrăgostit de Emerwen, şi-acum nu-mi pasă cine-i ea cu 
adevărat. Să nu gândeşti că-ţi vânez rangul; cu mult mai 
bine mi-ar părea dacă ai fi doar Emerwen. Mă bucur însă că 
mă trag şi eu din neamul lui Elros, căci altfel socot că nu ne- 
am putea căsători. 

— Am putea, a răspuns Ancalime, dacă mi-ar sta mintea la 
aşa ceva. Aş putea să mă lepăd de originea mea regească şi 
atunci aş fi liberă. Dar dacă aş face una ca asta, aş fi liberă 
să mă mărit cu oricine-aş vrea; şi alesul ar fi Uner (adică 
„Nimeni”) care-mi place mai mult decât oricare altul. 

Totuşi, până la urmă Ancalime s-a măritat cu Hallacar. 
Conform uneia dintre versiuni, se pare că încăpăţânarea cu 
care Hallacar a peţit-o, în ciuda faptului că ea îl respingea, 
şi insistenţele Sfatului de a-şi alege un soţ pentru liniştea 
Regatului au dus la căsătoria lor la doar câţiva ani de la 
prima întâlnire printre turmele din Emerie. Alte versiuni 
susţin însă că ea a rămas nemăritată atât de mult timp, 
încât vărul ei Soronto, bizuindu-se pe noua lege, i-a cerut 
lui Ancalime să renunţe la titlul de Moştenitoare şi atunci ea 
s-a căsătorit cu Hallacar, numai ca să-i facă în ciuda lui 
SorontO. Într-o notă scurtă se sugerează că ea s-ar fi 
măritat cu Hallacar după ce Aldarion a înlăturat această 
condiţie din lege, pentru a pune capăt speranţelor lui 
Soronto de a deveni Rege dacă Ancalime murea fără să fi 
avut copii. 

Oricare ar fi adevărul, povestea nu lasă loc de îndoială 
asupra faptului că Ancalime nu dorea iubire şi nici să dea 
naştere unui fiu; „Să ajung ca Regina Almarian, să nu mai 
pot de dragul lui?” întreba ea. Viaţa ei alături de Hallacar a 


fost nefericită şi nu 1-a iertat că i-a dăruit un fiu, pe 
Anârion, după a cărui naştere între cei doi soţi au început 
certurile. Ea căuta să-l îngenuncheze pe Hallacar, zicând 
că era stăpâna peste pământurile lui şi interzicându-i să 
trăiască acolo, căci, după cum zicea ea, nu vroia să aibă 
drept soţ un ţărănoi. De atunci datează şi ultima poveste 
despre aceste fapte nefericite. Ancalime nu le dădea voie 
slujnicelor ei să se căsătorească şi cu toate că, de teama ei, 
multe i s-au supus, ele erau de loc din ţinuturile învecinate 
şi aveau iubiţi cu care doreau să se mărite. Dar Hallacar a 
pregătit în taină o nuntă pentru toate aceste slujnice şi a 
dat sfoară în ţară că vroia să mai facă o ultimă petrecere la 
el acasă, înainte de a pleca de tot din ea. La această 
petrecere a poftit-o şi pe Ancalime, zicând că era casa 
neamului său şi că s-ar cuveni să-şi ia şi ea rămas-bun, în 
semn de respect pentru rubedeniile lui. 

Ancalime a venit însoţită de întregul cortegiu de slujnice, 
câci nu-i plăcea să fie slujita de bărbaţi. A găsit casa 
luminata de sus până jos, împodobită ca pentru un ospăț 
măreț, şi plină de bărbaţi purtând ghirlande, ca şi când se 
gătiseră de propria lor nuntă, şi fiecare ţinând în mână câte 
o ghirlanda, pentru o mireasă. 

— Veniţi! le-a poftit Hallacar. Nunţile sunt pregătite, 
iatacurile mireselor aşijderea. Dar cum nici cu gândul nu 
putem gândi a-i cere lui Lady Ancalime, Moştenitoarea 
Regelui, să doarmă cu un ţărănoi, va trebui, vai! să doarmă 
singură în noaptea aceasta. 

Ancalime s-a văzut nevoită să rămână acolo în acea 
noapte, fiind prea departe să călărească înapoi acasă, iar 
neînsoţita nu s-ar fi dus nici în ruptul capului. Nici bărbaţii, 
nici femeile nu şi-au ascuns zâmbetele; Ancalime n-a vrut să 
vină la ospăț, ci a stat în pat, ascultând hohotele de râs 
îndepărtate şi gândind că de ea se râdea. A doua zi a plecat 
călare, cuprinsă de o furie rece, iar Hallacar a trimis trei 
bărbaţi drept escortă. Astfel s-a răzbunat el, iar Ancalime 
nu s-a mai dus niciodată în Emerie, unde până şi oile 


păreau s-o ia în batjocură. Din acea zi, n-a mai simţit decât 
ură pentru Hallacar. 

Despre viaţa de mai târziu a lui Tar-Aldarion nimic nu e de 
spus, decât doar că, din cât se pare, şi-a continuat 
călătoriile în Pământul de Mijloc şi nu numai o dată a lăsat-o 
pe Ancalime drept regent. Ultima sa călătorie a avut loc 
spre sfârşitul primului mileniu al celui de-al Doilea Ev; şi în 
1075 Ancalime a devenit prima Regină Cârmuitoare a 
Numenorului. Se spune că, după moartea lui Tar-Aldarion 
în 1098, Tar-Ancalime a dat uitării toate rânduielile tatălui 
său şi nu l-a mai ajutat pe Gil-galad în Lindon. Fiul ei 
Anârion, care mai târziu a devenit al optulea Cârmuitor al 
Numenorului, a avut mai întâi două fiice. Acestea n-o 
plăceau pe Regină şi se temeau de ea, şi au refuzat să 
devină Moştenitoare, rămânând necăsătorite, deoarece 
Regina, din răzbunare, nu le-a îngăduit să se mărite. * Fiul 
lui Anârion, Surion, s-a născut ultimul, devenind al nouălea 
Cârmuitor al Numenorului. 

Despre Erendis se spune că, atunci când a ajuns la vârsta 
bătrâneţii, uitată de Ancalime şi trăind într-o singurătate 
amară, a fost cuprinsă de dor după Aldarion; şi aflând că el 
era dus din Numenor în ceea ce avea să se dovedească a fi 
ultima sa călătorie, dar a cărui întoarcere era aşteptată 
curând, a plecat în sfârşit din Emerie şi s-a dus necunoscută 
şi neştiută de nimeni până în Romenna. Pare-se că acolo şi-a 
găsit moartea; dar numai cuvintele „Erendis a pierit în apă 
în anul 985” dau de înţeles ce anume s-a întâmplat. 

NOTE. 

Cronologie. 

Anardil (Aldarion) s-a născut în anul 700 al celui de-al 
Doilea Ev, şi prima sa călătorie spre Pământul de Mijloc a 
avut loc în 725-727. Meneldur, tatăl său, a devenit Rege al 
Numenorului în 740. Breasla Aventurierilor a luat fiinţă în 
750, iar Aldarion a fost proclamat Moştenitorul Regelui în 
800. Erendis s-a născut în 771. Călătoria de şapte ania lui 
Aldarion (pg. 247) s-a petrecut între 806-813, prima 


călătorie a corăbiei Palarran (pg. 249) în 816-820, călătoria 
a şapte corăbii în semn de sfidare faţă de Tar-Meneldur (pg. 
250) în 824-829, iar călătoria de 14 ani care i-a urmat (pg. 
251) în 829-843. 

Aldarion şi Erendis s-au logodit în 858; anii în care 
Aldarion a întreprins călătoria de după logodnă (pg. 261) 
au fost 863-869, iar căsătoria a avut loc în 879. Ancalime s- 
a născut în primăvara lui 870. Hirilonde a ridicat ancora în 
primăvara lui 877, iar întoarcerea lui Aldarion, urmată de 
despărţirea de Erendis, a avut loc în 882; a primit Sceptrul 
Numenorului în 883. 

1 în „O descriere a Insulei Numenor” (pg. 233), i se mai 
spune şi Tar-Meneldur Elentirmo (Privitorul la stele). Vezi 
de asemenea articolul despre el în „Casa lui Elros” (pg. 
303). 

2 Rolul lui Soronto în poveste poate fi doar întrezărit; vezi 
Pg. 293. 

3 în „O descriere a Insulei Numenor” (pg. 239), Veantur a 
fost cel care a reuşit prima călătorie spre Pământul de 
Mijloc, în anul 600 al celui de-al Doilea Ev (el s-a născut în 
451). În Povestea Anilor, Anexa B la Stăpânul Inelelor, la 
consemnarea anului 600 se spune: „Primele corăbii ale 
numenoreenilor apar în dreptul coastelor”. 

Într-un articol filologic de dată târzie este descrisă prima 
întâlnire a numenoreenilor cu oamenii din Eriador, 
petrecută la acea vreme. „lrecuseră şase sute de ani de la 
plecarea supravieţuitorilor din rândul atanilor (edainilor) 
peste mare, spre Numenor, când o corabie a venit pentru 
prima oară din Apus spre Pământul de Mijloc şi a străbătut 
Golful Lhun. Căpitanul şi marinarii au fost primiţi cu braţele 
deschise de Gil-galad; şi astfel au început prietenia şi 
alianţa Numenorului cu eldarii din Lindon. Vestea s-a 
răspândit cu repeziciune şi oamenii din Eriador au fost 
cuprinşi de mirare. Cu toate că în Primul Ev sălăşluiseră la 
Răsărit, zvonurile despre cumplitul război „de dincolo de 
Munţii Apuseni” [adică Ered Luin] ajunseseră până la ei; 


dar tradiţiile lor nu păstraseră nici o relatare clară despre 
război, încât credeau că toţi oamenii care trăiau în 
ţinuturile de peste munţi fuseseră nimiciţi ori pieriseră 
înecaţi în marile răscoliri de foc şi mari ce înghiţiseră 
uscatul. Dar cum încă se mai vorbea printre ei că acei 
oameni fuseseră, în evuri de mult uitate, rubedenii de-ale 
lor, i-au trimis solii lui Gil-galad, cerând îngăduinţa să-i 
întâlnească pe corăbierii „care se întorseseră din moartea 
din adâncurile Mării”. Astfel s-a întâmplat că s-au întâlnit 
unii cu alţii pe Dealurile Turnului; şi la acea întâlnire cu 
numenoreenii au venit doisprezece bărbaţi din Eriador, 
nobili la suflet şi curajoşi, câci cei mai mulţi din neamul lor 
se temeau că nou-veniţii nu erau altceva decât duhuri 
primejdioase ale morţilor. Dar când i-au privit pe corăbieri, 
teama le-a dispărut, deşi o vreme au stat muţi de uimire; 
câci oricât ar fi fost ei socotiți drept cei mai măreţi ai 
neamului lor, corăbierii aduceau mai curând cu seniorii elfi, 
decât cu oameni muritori, atât în felul în care se purtau, cât 
şi la înfăţişare. Cu toate acestea, nu se îndoiau de 
străvechea lor legătură de rudenie; corăbierii, la rândul lor, 
i-au privit cu mirare bucuroasă pe oamenii din Pământul de 
Mijloc, crezând ei până atunci, în Numenor, că oamenii ce 
rămăseseră în urmă descin-deau din spiţa ticăloşită a celor 
care, în ultimele zile ale războiului împotriva lui Morgoth, 
fuseseră chemaţi de către acesta de la Răsărit. lar acum 
priveau la nişte chipuri neîntunecate de Umbră, la oameni 
care ar fi putut umbla prin Numenor fără a fi socotiți 
străini, decât prin veşmintele şi armele pe care le purtau. 
Dintr-odată, după tăcere, atât numenoreenii cât şi oamenii 
din Eriador au rostit vorbe de bună întâmpinare şi s-au 
salutat în graiurile lor, ca şi când s-ar fi adresat unor 
prieteni şi rubedenii după o lungă despărţire. La început au 
fost dezamăgiţi, pentru că niciuna dintre părţi n-a înţeles-o 
pe cealaltă; dar apropiindu-se unii de alţii cu prietenie, au 
descoperit că aveau multe cuvinte în comun, care încă 
puteau fi recunoscute, iar altele pe care le recunoşteau 


dacă erau cât de cât atenţi, încât puteau, chiar dacă 
ezitând, să vorbească despre treburi simple.” într-un alt 
paragraf al aceluiaşi eseu se explica faptul că aceşti oameni 
trăiau în preajma Lacului Amurgului, în Gruiurile de la 
Miazănoapte şi în Dealurile Vremii, şi pe pământurile dintre 
acestea, până hăt departe în Viniac, la apus de care adesea 
se avântau, cu toate că nu sălăşluiau acolo. Erau prietenoşi 
cu elfii, dar îi şi venerau; se temeau de Mare, într-atât încât 
nici măcar nu se uitau la ea. Din cât se pare, la origine se 
trăgeau din aceeaşi spiţă ca şi Popoarele lui Beor şi Hador, 
care nu trecuseră Munţii Albaştri în Beleriand, în Primul Ev. 

4 Fiul Moştenitorului Regelui: Aldarion, fiul lui Meneldur. 
TarElendil nu i-a cedat Sceptrul lui Meneldur decât după 
alţi cincisprezece ani. 

5 Eruhantale: „Recunoştinţă lui Eru”, sărbătoarea toamnei 
în Numenor; vezi „O descriere a Insulei Numenor”, pg. 232. 

6 (Sar) Angren era numele elfic al râului Isen. Ras Morthil, 
un nume care nu apare sub o altă formă, trebuie să fie 
marele promontoriu la capătul braţului nordic al Golfului 
Belfalas, numit şi Andrast (Capul Lung). 

Referinţa la „ţara Amroth, unde încă mai sălăşluiau elfii 
nandorini” poate fi înţeleasă ca sugerând că povestea lui 
Aldarion şi Erendis a fost scrisă în Gondor înaintea plecării 
ultimei corăbii din portul Elfilor Pădureni, lângă Doi 
Amroth, în anul 1981 al celui de-al Treilea Ev; vezi pg. 332 
şi urm. 

7 Pentru Uinen, soaţa lui Osse (Maiarul Mării), vezi 
Silmarillion, pg. 55. Acolo se spune că „Numenoreenii au 
trăit multă vreme sub oblăduirea ei şi îi arătau acelaşi 
respect ca şi tuturor valarilor”. 

8 Se spune că locul de adunare al Breslei Aventurierilor „a 
fost sechestrat de Regi şi mutat în portul apusean Andunie; 
toate izvoadele sale au pierit” (anume în Decăderea 
Numenorului), inclusiv hărţile exacte ale insulei. Dar nu se 
specifică momentul când a avut loc confiscarea corăbiei 
Eămbar. 


9 Râul a fost ulterior numit Gwathlo, sau Torentul Cenuşiu, 
iar limanul, Lond Daer; vezi pg. 361 şi urm. 

10 Vezi Simarillion, pg. 211: „Neamul ăsta [adică al lui 
Beor] avea părul negru ori castaniu şi ochi cenuşii”. 
Conform unui arbore genealogic al Casei lui Beor, Erendis 
descindea din Bereth, sora lui Baragund şi Belegund, prin 
urmare mătuşa lui Morwen, mama lui Turin Turambar, şi a 
lui Rfan, mama lui Tuor. 

11 Despre diferitele durate ale vieților numenoreenilor, 
vezi Nota 1 de la „Casa lui Elros”, pg. 310. 

12 Despre copacul oiolaire, vezi „O descriere a Insulei 
Numenor”, pg. 234. 

13 Trebuie înţeles drept semn rău. 

14 Vezi şi Akailabeth (Silmarillion, pg. 379), unde se spune 
că, pe vremea lui Ar-Pharazon, „tot mereu câte o corabie 
de-a numenoreenilor se rătăcea şi nu se mai întorcea la 
țărm - o durere pentru cei rămaşi acasă, pe care n-o mai 
cunoscuseră de când răsărise Steaua”. 

15 Valandil era vărul lui Aldarion, fiind fiul lui Silmarien, 
fiica lui Tar-Elendil şi sora cu Tar-Meneldur. Valandil, primul 
dintre Seniorii din Andunie, a fost strămoşul lui Elendil cel 
înalt, tatăl lui Isildur şi Anârion. 

16 Erukyerme: „Rugăciune lui Eru”, sărbătoarea 
Primăverii în Numenor, vezi „O descrire a Insulei 
Numenor”, pg. 232. 

17 în Akailabeth (Silmarillion, pg. 361-362), se spune că 
„uneori, când văzduhul era limpede iar soarele se afla la 
răsărit, cătau în zare şi desluşeau la apus un oraş lucind alb 
pe un țărm îndepărtat, un port măreț şi un turn. Câci pe 
atunci ochii numenoreenilor vedeau departe; şi totuşi, 
numai ochii cei mai ageri erau în stare să desluşească acea 
vedenie şi numai de pe Meneltarma, ori de pe vreun catarg 
înalt al unei corăbii aflate în largul țărmului lor apusean... 
Dar cei mai înţelepţi dintre ei ştiau că acel pământ 
îndepărtat nu era însuşi Tărâmul Binecuvântat al 


Valinorului, ci Vallone, limanul eldarilor, pe Insula Eressea, 
la răsărit de Meleagurile Nepieritoare”. 

18 Din cât se spune, aşa au ajuns mai apoi Regii şi 
Reginele să poarte drept stea o nestemată albă deasupra 
sprâncenelor, în loc de coroană. [Nota autorului] 

19 In Tărâmurile Apusene şi în Andunie, graiul elfic 
[sindarina] era vorbit şi de cei nobili şi de popor. Cu acest 
grai a crescut Erendis, dar Aldarion vorbea graiul 
numenorean. Cu toate că, asemenea tuturor celor de spiţă 
aleasă din Numenor, cunoştea şi graiul din Beleriand. [Nota 
autorului] - în altă parte, într-o notă despre limbile vorbite 
în Numenor, se spune că folosirea limbii sindarine de 
aproape toţi locuitorii părţii de nord-vest a Insulei se datora 
faptului că acele ţinuturi erau populate îndeobşte de 
oameni de descendență „beornianâ”; iar Poporul lui Beor 
renunţase destul de timpuriu la propriul lor grai, adoptând 
sindarina. (Despre acest fapt nu se vorbeşte în Silmarillion, 
deşi se spune acolo [pg. 210] ca în Dor-lomin, în vremea lui 
Fingolfin, poporul lui Hador nu şi-a uitat graiul „din care, 
mai apoi, s-a ivit limba comună a Numenorului”.) în alte 
regiuni ale Numenorului, limba maternă a locuitorilor era 
adunaica, cu toate că şi sindarina era cunoscută într-o 
oarecare măsură de aproape toţi; iar în casa regală, ca şi în 
majoritatea caselor celor nobili sau învăţaţi, sindarina era 
îndeobşte limba maternă, până după domnia lui Tar- 
Atanamir. (în povestirea de faţă, la pg. 270, se spune că 
Aldarion prefera graiul numenorean; probabil datorită 
faptului că pe acesta îl ştia foarte bine.) Conform acestei 
note, deşi sindarina, aşa cum era folosită de o lungă 
perioadă de timp de către oamenii muritori, părea să 
înceapă să se împartă în dialecte divergente, procesul era 
în mare măsură ţinut sub control în Numenor, cel puţin 
printre nobili şi cărturari, ca urmare a contactului cu eldarii 
din Eressea şi Lindon. Quenyana nu se vorbea în Numenor. 
Era cunoscută doar de cei învăţaţi şi de familiile de 
descendență nobilă, care o deprindeau din fragedă 


copilărie. Era folosita în documentele oficiale menite a fi 
păstrate, precum Pravilele şi Izvodul şi Hronicele Regilor 
(vezi şi Akallabeth, pg. 368: „în Izvodul Regilor, numele 
apare drept Herunumen, în graiul Elfilor Nobili”), şi adesea 
în texte mai misterioase ţinând de învățături străvechi. Era, 
de asemenea, mult folosita în toponimie: numele oficiale ale 
tuturor locurilor, regiunilor, formelor de relief aveau forma 
quenyană (deşi aveau de obicei şi nume locale, în general 
cu acelaşi sens, fie în sindarina, fie în adunaică). Numele, 
mai ales cele oficiale şi publice, ale tuturor membrilor casei 
regale, şi în general ale celor din Casa lui Elros, erau date 
în formă quenyană. 

21 Vezi nota 10 mai sus, pentru descendența lui Erendis 
din Bereth, sora lui Baragund, tatăl lui Morwen. 

22 Se spune că numenoreenii, asemenea eldarilor, evitau 
să zămislească dacă întrezăreau vreo despărţire posibila 
între soţi, în intervalul de timp între conceperea copilului şi 
cel puţin primii lui ani de viaţă. Aldarion a stat în casa lui o 
perioadă foarte scurtă de timp după ce s-a născut fiica lui, 
conform ideii numenoreenilor despre buna-cuviinţă a 
lucrurilor. 

23 într-o notă despre „Sfatul Sceptrului” la momentul 
respectiv din istoria Numenorului, se spune că acest sfat nu 
avea puteri asupra Regelui, neputând decât să-i dea poveţe; 
nici măcar nu se doreau asemenea puteri, cu atât mai puţin 
se socotea că ar fi fost necesare. Sfatul era compus din 
membri ai fiecărui ţinut al Numenorului; Moştenitorul 
Regelui devenea membru din momentul în care era 
proclamat moştenitor, ca să poată învăţa cum se cârmuieşte 
ţara, iar pe unii membri însuşi Regele îi numea, ori cerea să 
fie aleşi, dacă aveau cunoştinţe speciale în privinţa 
chestiunilor aflate în dezbatere. La momentul acesta, numai 
doi membri ai Sfatului (în afară de Aldarion) se trăgeau din 
spiţa lui Elros: Valandil din Andunie, pentru Andustar, şi 
Hallatan din Hyarastorni, pentru Mittalmar; dar ei îşi 
datorau poziţia nu descendenţei sau bogăției, ci respectului 


şi dragostei de care se bucurau în ţinuturile lor. (în 
Akailabeth, pg. 369, se spune că Seniorii din Andunie „erau 
sfetnicii de credinţă ai Sceptrului”.) 

24 Cronicile spun că Ereinion a primit numele de Gil- 
galad, „Steaua Strălucirii”, „pentru că zalele şi coiful lui, şi 
scutul îmbrăcat în argint şi având încrustat un blazon de 
stele albe, străluceau până departe, asemenea unui astru, 
în lumina soarelui ori a lunii, şi puteau fi zărite de ochii 
elfilor de la mare depărtare, dacă [el] stătea pe o înălţime”. 

25 Vezi pg. 366. 

26 Un moştenitor legitim, pe de altă parte, nu putea 
refuza; dar cum un Rege putea oricând să cedeze Sceptrul, 
un moştenitor putea să renunţe imediat la tron în favoarea 
propriului său moştenitor. Se considera atunci că şi el 
domnise cel puţin un an; acesta a fost cazul (singurul caz) al 
lui Vardamir, fiul lui Elros, care n-a urcat pe tron, ci a dat 
Sceptrul fiului său Amandil. 

27 în altă parte se spune că regula aceasta de „căsătorie 
regală” n-a constituit niciodată o lege în sine, ci a fost o 
chestiune de mândrie: „un semn al creşterii Umbrei, câci a 
ajuns să fie impusă numai atunci când deosebirea între 
Casa lui Elros şi alte familii, în privinţa lungimii vieţii, a 
vigorii sau puterii, s-a micşorat sau chiar a dispărut cu 
desăvârşire”. 

28 Un lucru ciudat, deoarece Anârion a fost Moştenitor în 
timpul vieţii lui AncalimE. În „Casa lui Elros” (pg. 305), se 
spune doar că fiicele lui Anârion „au refuzat sceptrul”. 

III. 

De la întemeierea Oraşului Armenelos, până la Decădere. 

Din cât se ştie, Regatul Numenor a fost întemeiat în cel de- 
al treizeci şi doilea an al celui de-al Doilea Ev, când Elros, 
fiul lui Eărendil, a urcat pe tron în Oraşul Armenelos, având 
el la acea vreme nouăzeci de ani. De atunci încolo, a fost 
cunoscut în Hronicul Regilor drept Tar-Minyatur; astfel era 
datina Regilor, de a-şi numi rangul în quenyană sau în 
graiul Elfilor Nobili, fiind cel mai ales grai al lumii, şi datina 


aceasta a dăinuit până în vremea lui Ar-Adunakhor (Iar- 
Herunumen). Elros Tar-Minyatur a cârmuit peste 
numenoreeni timp de patru sute zece ani. Căci 
numenoreenilor le fusese dăruită o viaţă lungă şi trăiau, 
fără a se veşteji, de trei ori mai mulţi ani decât oamenii 
muritori din Pământul de Mijloc; dar fiului lui Eărendil i-a 
fost dăruită cea mai lungă viaţă dintre toţi oamenii, iar 
urmaşii săi, cu toate că le fusese sortiră o viaţă mai scurtă, 
tot au trăit mai mult decât alţii, chiar şi decât 
numenoreenii; şi astfel a rămas rânduit până la venirea 
Umbrei, când anii numenoreenilor au început să se 
împuţineze.1 

I Elros Tar-Minyatur. 

S-a născut cu cincizeci şi opt de ani înainte să înceapă cel 
de-al Doilea Ev: a rămas în putere până la vârsta de cinci 
sute de ani, când a renunţat la viaţă în anul 442, după cea 
cârmuit 410 ani. 

II Vardamir Nolimon. 

S-a născut în anul 61 al celui de-al Doilea Ev şi a murit în 
471. A fost numit Nolimon datorită pasiunii pe care o avea 
pentru legendele şi datinile din străvechime, pe care le 
strângea de la elfi şi oameni. După pieirea lui Elros, fiind el 
atunci în vârstă de 381 de ani, nu s-a suit pe tron, ci a dat 
fiului său sceptrul. Cu toate acestea, este socotit drept al 
doilea Rege, care se zice că a domnit un an.2 De atunci şi 
până la Tar-Atanamir, s-a păstrat datina ca Regele să dea 
urmaşului său sceptrul înainte de a muri; iar Regii mureau 
de buna lor voie, cât încă îşi mai păstrau vioiciunea minţii. 

A fost fiul lui Vardamir Nolimon şi s-a născut în anul 192. A 
domnit timp de 148 de ani, 3 renunțând la sceptru în 590; a 
murit în 603. 

IV Tar-Elendil. 

A fost fiul lui 'Tar-Amandil, născându-se în anul 350. A 
cârmuit timp de 150 de ani, cedând sceptrul în 740; a murit 
în 751. A fost cunoscut şi sub numele de Parmaite, deoarece 
cu propria lui mână a scris multe cărţi şi legende din 


istorisirile strânse de bunicul său. S-a însurat târziu în 
viaţă, iar primul său copil a fost o fiică, Silmarien, născută în 
anul 5214, al cărei fiu a fost Valandil. Din Valandil s-au tras 
mai apoi Seniorii din Andunie, ultimul dintre aceştia fiind 
Amandil, tatăl lui Elendil cel înalt, care a venit în Pământul 
de Mijloc după DecăderE. În timpul domniei lui Tar-Elendil, 
au sosit în Pământul de Mijloc primele corăbii ale 
numenoreenilor. 

V Tar-Meneldur. 

A fost singurul fiu şi al treilea copil al lui Tar-Elendil, şi s-a 
născut în 543. A domnit timp de 143 de ani, cedând 
sceptrul în 883; a murit în 942. Numele său „prin naştere” 
era Irimon; şi-a luat titlul de Meneldur din dragoste pentru 
învăţătura despre stele. S-a însurat cu Almarian, fiica lui 
Veantur, Căpitanul Corăbiilor în timpul lui Tar-Elendil. A fost 
înţelept, dar şi blând şi răbdător. A renunţat la Tron în 
favoarea fiului său, pe neaşteptate şi cu mult înainte de 
vreme, o manevră strategică în faţa tulburărilor ce se 
anunțau şi ca răspuns la îngrijorarea lui Gil-galad din 
Lindon, în clipa în care a înţeles că un spirit rău, ostil 
eldarilor şi dunedainilor, se punea în mişcare în Pământul 
de Mijloc. 

VI Tar-Aldarion. 

A fost primul copil şi singurul fiu al lui Tar-Meneldur, 
născut în anul 700. A domnit timp de 192 ani, lăsând 
sceptrul fiicei sale în 1075; a murit în 1098. Numele său 
„prin naştere” era Anardil; dar încă din tinereţe a fost 
cunoscut drept Aldarion, deoarece grija lui principală erau 
copacii, sădind păduri întregi pentru a avea lemn în 
atelierele de făurit corăbii. A fost un marinar neîntrecut şi 
un mare făuritor de corăbii; adesea a străbătut mările până 
în Pământul de Mijloc unde a devenit prietenul şi sfetnicul 
lui Gil-galaD. Îndelungile sale călătorii pe meleaguri străine 
au mâniat-o pe soţia sa Erendis, ducând la despărţirea lor 
în 882. Singurul său vlăstar a fost o prea frumoasă fiică, 
Ancalime. Pentru ea, Aldarion a schimbat legea succesiunii 


la tron, astfel ca fiica unui Rege (cea mai mare) putea să-l 
urmeze la tron, dacă acesta nu avea fii. Schimbarea nu a 
fost pe placul urmaşilor lui Elros, mai cu seamă al 
moştenitorului de drept, Soronto, nepotul lui Aldarion, fiul 
surorii lui mai mari, Ailinel.5 

A fost singurul copil al lui Tar-Aldarion şi prima Regină 
Cârmuitoare a Numenorului. S-a născut în anul 873 şi a 
domnit timp de 205 ani, mai mult decât orice alt cârmuitor 
după Elros; a renunţat la sceptru în 1280 şi a murit în 
1285. Multă vreme a rămas nemăritată; dar pentru că 
Soronto o forţa să renunţe la tron, în anul 1000 s-a măritat 
cu Hallacar, fiul lui Hallaton, un urmaş al lui Vardamir, 
numai ca să-i facă în ciudă lui Soronto.6 După naşterea 
fiului ei Anârion, a început zâzania între Ancalime şi 
Hallacar. Ea era o femeie mândră şi încăpăţânată. După 
moartea lui Aldarion, nu i-a mai păsat de strategiile 
acestuia şi nu l-a mai ajutat pe Gilgalad. 

A fost fiul lui Tar-Ancalime şi s-a născut în anul 1003. A 
domnit timp de 114 ani, renunțând la sceptru în 1394; a 
murit în 1404. 

IX Tar-Surion. 

A fost al treilea copil al lui Tar-Anârion; surorile lui au 
refuzat sceptrul.7 S-a născut în 1174 şi a domnit timp de 
162 ani; a renunţat la sceptru în 1556 şi a murit în 1574. 

X Tar-lelperien. 

A fost a doua Regină Cârmuitoare în Numenor. A avut o 
viaţă lungă (căci femeile numenoreenilor trăiau mai mult 
ori renunţau mai greu la viaţă) şi nu a vrut să se mărite cu 
nici un bărbat. Astfel că, după domnia ei, sceptrul a trecut 
în mâinile lui Minastur; el era fiul lui Isilmo, al doilea copil al 
lui Tar-Surion.8 Tar-Ielperien s-a născut în anul 1320; a 
domnit vreme de 175 de ani, până în 1731, an în carea şi 
murit.9 

XI Tar-Minastir. 

Numele acesta 1-a primit pentru că a construit un turn 
înalt pe dealul Oromet, în apropiere de Andunie şi țărmurile 


apusene, şi acolo îşi petrecea mare parte din zile, privind 
către apus. Căci inimile numenoreenilor tânjeau tot mai 
apriG. Îi iubea pe eldari, dar îi şi pizmuia. El a fost cel care 
a trimis o flotă numeroasă în ajutorul lui Gil-galad, în primul 
război împotriva lui Sauron. S-a născut în anul 1474 şi a 
domnit timp de 138 ani; a renunţat la sceptru în 1869 şi a 
murit în 1873. 

S-a născut în anul 1634 şi a domnit timp de 160 de ani; a 
renunţat la sceptru în 2029 şi a murit în 2035. A fost un 
Rege puternic, dar lacom de avuţie; a construit o 
numeroasă flotă de corăbii regale şi servitorii lui îi aduceau 
grămezi de metale şi nestemate; pe oamenii din Pământul 
de Mijloc îi asuprea. Batjocorea năzuinţele părintelui său şi- 
şi domolea neastâmpărul inimii călătorind spre răsărit şi 
miazănoapte şi miazăzi, până când a luat sceptrul. Din cât 
se povesteşte, l-ar fi silit pe tatăl său să i-1 dea, mai înainte 
ca acesta să renunţe la el de bună voie. Se zice că acesta ar 
fi fost semnul primei scoborâri a Umbrei peste fericirea 
Numenorului. 

S-a născut în anul 1800 şi a domnit timp de 192 de ani, 
până în 2221, anul în care a şi murit. Multe se spun despre 
acest Rege în Hronicele care au supravieţuit Decăderii. 
Căci era leit taică-său în înfumurare şi lăcomie după avuţie, 
iar numenoreenii care-l slujeau storceau dări grele de la 
oamenii de pe coastele Pământului de MijloC. În vremea sa, 
Umbra s-a abătut asupra Numenorului; iar Regele şi cei 
care-i urmau poveţele nu se sfiau să se ridice împotriva 
Opreliştii Valarilor, duşmănindu-i în sufletele lor pe vălări şi 
pe eldari; dar înţelepciunea nu li se întunecase de tot, încât 
se temeau de Domnii Apusului şi nu-i desfideau. Lui 
Atanamir i se mai spune şi Nesupusul, pentru că a fost 
primul dintre Regi care a refuzat să renunţe la viaţă sau la 
sceptru; şi a trăit până l-a luat moartea cu de-a sila, când 
dăduse în mintea copiilor.10 

S-a născut în anul 1986 şi a domnit timp de 165 ani, până 
la moartea sa în 2386. În vremea sa, prăpastia între 


Oamenii Regelui (cei mai mulţi) şi cei care şi-au păstrat 
străvechea prietenie cu eldarii s-a adâncit. Mulţi dintre 
Oamenii Regelui au început să renunţe la a mai vorbi 
graiurile elfilor şi să nu-şi mai deprindă copiii cu ele. Dar 
titlurile regale tot în quenyană se dădeau, mai curând din 
pricină că era o datină străveche, nu pentru că le-ar fi fost 
drag acest grai, şi din pricină că se temeau a pune capăt 
acestui vechi obicei, ca să nu le aducă ghinion. 

XV Iar-lelemmaite. 

S-a născut în anul 2136 şi a domnit timp de 140 de ani, 
până la moartea sa, în 2526. De acum încolo, Regii vor 
cârmui cu numele de la moartea părinţilor lor până la 
propria lor moarte, cu toate că puterea ca atare va fi 
adesea trecută fiilor ori sfetnicilor lor; iar zilele urmaşilor 
lui Elros se vor împuţina din ce în ce sub stăpânirea 
Umbrei. 

Acest Rege a fost numit astfel din pricina patimii sale 
pentru argint, punându-şi mereu slujitorii să-i caute mithril. 

A fost a treia Regină Cârmuitoare, născută în 2277; a 
domnit timp de 111 ani, până la moartea ei în 2637. Nu 
prea se sinchisea ea de cârmuire, mai curând placându-i 
muzica şi dansul; astfel ca ffâiele puterii le ţinea soţul ei, 
Herucalmo, mai tânăr ca ea, dar fiind şi el urmaş al lui Tar- 
Atanamir. Herucalmo a luat sceptrul la moartea soţiei sale, 
numindu-se 'Tar-Abducal, şi nu şi-a lăsat fiul, pe Alcarin, să 
urce pe tron; cu toate acestea, unii nu pe el îl socotesc 
drept al şaptesprezecelea în Dinastia Regilor, ci pe Alcarin. 
Tar-Anducal s-a născut în anul 2286 şi a murit în 2657. 

S-a născut în 2406 şi a domnit timp de 80 de ani, până în 
2737, când a murit. 

S-a născut în 2516 şi a domnit timp de 88 de ani, până în 
2825, când a murit. Şi-a luat numele acesta datorită 
faptului că în tinereţe a fost un mare căpitan care a cucerit 
întinderi mari de pământ de-a lungul coastelor Pământului 
de Mijloc. Astfel a stârnit el ura lui Sauron, care însă s-a 
retras din calea lui şi şi-a întărit puterea la Răsărit, departe 


de ţărmuri, în aşteptarea clipei prielnice. In vremea lui Tar- 
Calmacil, numele Regelui a fost pentru prima oară rostit în 
graiul adunaic; Oamenii Regelui îl numeau Ar-Belzagar. 

S-a născut în 2118 şi a cârmuit timp de 74 de ani, până în 
2899, anul morţii sale. Numele său în adunaică a fost Ar- 
Abattârik.11 

XX Ar-Adunakhor (Tar-Herunumen) 

S-a născut în 2709 şi a domnit timp de 63 de ani, până la 
moartea sa în 2962. A fost primul Rege care a luat sceptrul, 
având un titlu în graiul adunaic; deşi, din teamă (după cum 
s-a spus mai înainte), în Hronice a fost menţionat sub un 
nume quenyan. Dar Credincioşii considerau asemenea 
titluri drept o blasfemie, căci însemnau „Stăpân al 
Apusului”, titlu prin care obişnuiau să-l desemneze doar pe 
unul din marii vălări, îndeobşte pe ManwE. În timpul 
domniei sale, graiurile elfice n-au mai fost folosite şi nimeni 
nu mai avea voie să le înveţe, doar Credincioşii au continuat 
să le vorbească în taină; iar de atunci, corăbiile din Eressea 
n-au mai venit decât arareori şi pe ascuns până la țărmurile 
apusene ale Numenorului. 

S-a născut în anul 2798 şi a domnit 71 de ani, până la 
moartea sa în 3033. 

S-a născut în anul 2876 şi a domnit timp de 69 de ani, 
până la moartea sa în 3102. 

S-a născut în 2960 şi a domnit 75 de ani, până în 3177, 
când a murit. A fost cel mai mare vrăjmaş din toate 
timpurile al Credincioşilor; a interzis cu desăvârşire 
graiurile eldarine şi n-a îngăduit nici unui eldar să vină pe 
insulă, pedepsindu-i pe aceia care-i primeau cu braţele 
deschise. N-a venerat pe nimeni şi nimic şi niciodată nu s-a 
dus la Sanctuarul lui Eru. S-a însurat cu Inzilbeth, o 
domniţă din neamul lui 'Tar-Calmacil; 12 în taină, ea făcea 
parte dintre Credincioşi, căci mama ei era Lindorie, din 
Casa Seniorului din Andunie, încât cei doi soţi nu se prea 
aveau la inimă, iar fiii lor se duşmăneau. Inziladun13, fiul 
cel mare, care gândea aidoma mamei sale, era îndrăgit de 


aceasta, câtă vreme mezinul, Gimilkhâd, era fiul tatălui, şi 
pe el ar fi vrut Ar-Gimilzor să-l numească drept Moştenitor, 
dacă i-ar fi îngăduit legea. Gimilkhâd s-a născut în 3044 şi a 
murit în 3243.14 

S-a născut în 3035 şi a domnit timp de 78 de ani, până la 
moartea sa în 3255. Tar-Palantir s-a căit pentru felul în care 
se purtaseră Regii dinaintea lui şi tare ar fi vrut să 
reînnoade prietenia cu eldarii şi Stăpânii Apusului, Numele 
de Inziladun şi 1-a luat pentru că vedea până departe, atât 
cu ochii cât şi cu mintea, şi chiar şi aceia care-l urau se 
temeau de vorbele lui, ca de ale unui clarvăzătoR. Îşi 
petrecea, de asemenea, multe zile în Andunie, întrucât 
Lindorie, bunica din partea mamei, se trăgea din neamul 
Seniorilor, fiind chiar soră cu Eărendur, al cincisprezecelea 
Senior şi bunic al lui Numendil, care a fost Senior în 
Andunie în vremea lui Tar-Palantir, vărul său; iar Tar- 
Palantir urca adesea în străvechiul turn al Regelui Minastir, 
privind cu alean spre apus, nădăjduind să vadă vreo pânză 
apropiindu-se dinspre Eressea. Dar nicicând n-a mai venit 
vreo corabie din Apus, din pricina sfruntării Regilor şi din 
pricină că inimile celor mai mulţi dintre numenoreeni erau 
încă încrâncenate. Căci Gimilkhâd i-a călcat pe urme lui Ar- 
Gimilzor şi a devenit mai-marele Taberei Regelui şi s-a 
împotrivit voinţei lui Tar-Palantir, cât a îndrăznit el de făţiş, 
dar mai mult în taină. Totuşi, o vreme, Credincioşii au avut 
parte de linişte; Regele urca la Sanctuar, sus pe 
Meneltarma, după cum cerea datina, iar Copacul Alb s-a 
bucurat iarăşi de îngrijire şi cinstire. Şi asta deoarece Tar- 
Palantir profeţise că atunci când Copacul avea să moară, 
dinastia Regilor avea să piară şi ea. 

Tar-Palantir s-a însurat târziu şi n-a avut fii, doar o fiică, pe 
care a numit-o Mfriel, în graiul elfic. Dar după moartea 
Regelui, ea a fost luată de soţie de Pharazon, fiul lui 
Gimilkhâd (care murise şi el), împotriva voinţei ei şi 
împotriva pravilei din Numenor, ca fiind copila fratelui 
tatălui său. Apoi Pharazon a luat sceptrul în mâinile sale şi 


şi-a dat numele de Ar-Pharazon (Iar-Calion); iar Mfriel a 
fost numită Ar-Zimraphel.15 

Cel mai puternic şi ultimul Rege al Numenorului. S-a 
născut în anul 3118 şi a domnit timp de 64 de ani, pierind 
odată cu Decăderea Numenorului, în anul 3319, după cea 
uzurpat-o de sceptru pe Tar-Miriel (Ar-Zimraphel) 

Ea s-a născut în anul 3117 şi a pierit odată cu Decăderea. 
Despre faptele lui Ar-Pharazon, despre gloria şi nesăbuinţa 
lui se povestesc mai multe în Decăderea Numenorului, 
scrisă de Elendil şi păstrată în Gondor.16 

NOTE 

1 Pe lângă ce se spune în povestea lui Aldarion şi Erendis, 
există mai multe referinţe la viaţa mai lungă a 
descendenților lui Elros, decât a oricărui alt numenorean. 
Astfel, în Akailabeth (Silmarillion, pg. 360) se spune că toţi 
urmaşii lui Elros „au avut vieţi lungi, chiar şi după socoteala 
numenoreenilor”; într-o notă izolată, diferenţa în 
longevitate este cuprinsă între limite precise: „sfârşitul 
vigorii” pentru descendenţii lui Elros se manifesta (înainte 
să înceapă să li se scurteze vieţile) cam în al patru sutelea 
an, sau puţin mai devreme, în timp ce, pentru cei care nu 
făceau parte din această casă, se manifesta spre al două 
sutelea an, sau puţin mai târziu. Se poate observa ca 
aproape toţi Regii, de la Vardamir la Tar-Ancalimon, au trăit 
până la vârsta de patru sute de ani, sau puţin mai mult, iar 
cei trei care n-au trăit atât au murit doar cu un an sau doi 
înainte. 

Dar în cea mai recentă scriere pe această temă (care 
datează totuşi cam din aceeaşi perioadă ca şi ultimul text 
despre povestea lui Aldarion şi Erendis), distincţia 
privitoare la longevitate este mult diminuată. 
Numenoreenilor luaţi ca popor le este atribuită o viaţă cam 
de cinci ori mai lungă decât a celorlalţi oameni (deşi acest 
fapt este în contradicţie cu ceea ce se spune în Stăpânul 
Inelelor, Anexa A [I, i], anume că numenoreenilor le-a fost 
dată o viaţă „la început de trei ori mai lungă decât a 


oamenilor de rând”, afirmaţie care se repetă şi în prefața la 
textul de faţă); iar diferenţa în această privinţă între Casa 
lui Elros şi alţii este mai puţin un semn distinctiv şi un 
atribut, cât o simplă tendinţă de a trăi până la o vârstă mai 
înaintată. Deşi sunt menţionate cazul lui Erendis şi vieţile 
oarecum mai scurte ale „beorienilor” din Apus, nu se 
sugerează aici, aşa cum se întâmplă în povestea lui Aldarion 
şi Erendis, că diferenţa în lungimile vieților lor era şi foarte 
mare, şi ţinând de ceva din natura destinelor lor, 
recunoscut ca atare. 

În această relatare, doar lui Elros i s-a acordat o 
longevitate deosebita, şi tot aici se spune că el şi fratele său 
Elrond nu se deosebeau în ceea ce privea potenţialul fizic 
de viaţă, ci doar că, întrucât Elros alesese să facă parte din 
seminţia oamenilor, el a păstrat trăsăturile caracteristice 
oamenilor, deosebite de cele ale quendilor: „cătând spre 
altundeva”, cum ziceau eldarii, „istovirea” sau dorinţa de a 
părăsi lumea. Se spune mai departe că lungimea vieţii 
numenoreenilor s-a datorat asimilării felului lor de viaţă cu 
acela al eldarilor: cu toate că fuseseră anume preveniţi că 
nu deveniseră eldari, ci că rămăseseră oameni muritori, şi 
că li se dăduse doar o prelungire a perioadei de vigoare a 
trupului şi a minţii. Astfel (asemenea eldarilor), creşteau 
cam în acelaşi ritm ca şi ceilalţi oameni, dar când ajungeau 
la „maturitate”, îmbătrâneau sau „se istoveau” cu mult mai 
încet. Când îi cuprindea pentru prima oară „istovirea de 
lume” era pentru ei un semn ca perioada lor de vigoare se 
apropia de sfârşit. lar când ajungea la sfârşit, dacă ei ţineau 
cu tot dinadinsul să mai trăiască, urma şubrezirea, care, la 
fel ca şi creşterea, se petrecea în acelaşi ritm ca şi la ceilalţi 
oameni. Astfel, un numenorean trecea repede, în cel mult 
zece ani, de la sănătatea şi vigoarea minţii, la decrepitudine 
şi senilitate. Cei din primele generaţii nu se „agăţaseră de 
viaţa”, ci renunţaseră la ea de bunăvoie. „A se agăța de 
viaţă” şi astfel, în cele din urmă, a muri de nevoie şi 
involuntar au fost una din schimbările pricinuite de Umbră 


şi de răscoala numenoreenilor; în acelaşi timp, lungimea 
firească a vieţii li s-a scurtat. 

2 Vezi pg. 300, nota 26. 

— Mai curând decât 147 - trebuie să reprezinte anii cât a 
cârmuit efectiv Tar-Amandil, fără a ţine seama de anul 
teoretic al cârmuirii lui Vardamir. 

4 Nu se pune la îndoială că Silmarien a fost cel mai mare 
copil al lui Tar-Elendil; data naşterii ei este de mai multe ori 
menţionată ca fiind 521 în cel de-al Doilea Ev, în vreme ce 
fratele ei 'Tar-Meneldur s-a născut în 543. Totuşi, în 
Povestea Anilor (Anexa B la Stăpânul Inelelor), data naşterii 
lui Silmarien este trecută la anul 548; o dată care îşi are 
originea în primele variante ale textului respectiv. Sunt 
convins că este o scăpare de revizuire. 

5 Nu concordă cu descrierea legilor anterioare şi a celor 
ulterioare referitoare la succesiune, aşa cum apare la pg. 
289-290, conform căreia Soronto devenea moştenitorul lui 
Ancalime (dacă ea murea fără a avea copii) prin virtutea 
noii legi, câci era descendent pe linie maternă. - „Sora lui 
mai mare” înseamnă fără îndoială „cea mai mare dintre cele 
două surori ale lui”. 

6 Vezi pg. 293. 

7 Vezi pg. 294 şi nota 28 de la pg. 301. 

8 Este ciudat faptul că sceptrul a trecut la Tar-Ielperien 
când Tar-Surion a avut un fiu, Isilmo. Se prea poate ca în 
acest caz succesiunea să fi depins de textul noii legi, după 
cum apare în Stăpânul Inelelor, anume pur şi simplu 
dreptul primului născut, indiferent de sex (vezi pg. 289), 
mai degrabă decât moştenirea titlului de către o fiică doar 
în cazul în care Cârmuitorul nu avea nici un fiu. 

9 Anul 1731 menţionat aici pentru sfârşitul cârmuirii lui 
Tar-Ielperien şi urcarea pe tron a lui Tar-Minastir 
contrazice în mod ciudat datarea, în multe surse, a primului 
război împotriva lui Sauron; câci marea flotă numenoreană 
trimisă de Tar-Minastir a ajuns în Pământul de Mijloc în 
anul 1700. Nu pot nicicum explica discrepanţa. 


10 în Povestea Anilor (Anexa B la Stăpânul Inelelor) apare 
următoarea menţiune: „2251 Tar-Atanamir preia sceptrul. 
Încep răscoalele şi discordiile între numenoreeni”. Ceea ce 
contrazice textul de faţă, conform căruia Iar-Atanamir a 
murit în 2221. Totuşi, acest an, 2221, este în sine o 
modificare fata de 2251. Prin urmare, acelaşi an apare în 
texte diferite atât ca dată a urcării pe tron, cât şi ca dată a 
morţii lui; întreaga structură a cronologiei arată limpede că 
urcarea pe tron este datată greşit. Mai mult, în Akailabeth 
(Silmarillion, pg. 366) se spune că în timpul domniei lui 
Ancalimon, fiul lui Atanamir, numenoreenii s-au împărţit în 
două tabere. Prin urmare, nu mă îndoiesc de faptul că 
menţiunea din Povestea Anilor ar trebui citită astfel: „2251 
Moartea lui Tar-Atanamir. Tar-Ancalimon preia sceptrul. 
Încep răscoalele şi discordiile între numenoreeni”. Dar, în 
acest caz, rămâne ciudat că data morţii lui Atanamir a fost 
schimbată în „Casa lui Elros”, după ce a fost stabilită prin 
menţionarea în Povestea Anilor. 

11 în lista Regilor şi Reginelor Numenorului din Anexa A 
(I, i) la Stăpânul Inelelor, cârmuitorul care i-a urmat lui Tar- 
Calmacil (al optsprezecelea) a fost Ar-Adunakhor (al 
nouăsprezecelea). În Povestea Anilor, Anexa B, se spune ca 
Adunakhor a luat sceptrul în 2899; şi bazându-se pe acesta, 
dl. Robert Foster menţionează în The Complete Guide to 
Middle-earth drept dată a morţii lui Tar-Calmacil anul 2899. 
Pe de altă parte, ceva mai târziu în înşiruirea cârmuitorilor 
Numenorului din Anexa A, Ar-Adunakhor este menţionat 
drept al douăzecilea rege; iar în 1964 tatăl meu a răspuns 
astfel la o scrisoare în care i se cereau lămuriri asupra 
acestui aspect: „Conform genealogiei, ar trebui să fie numit 
drept al şaisprezecelea rege şi al nouăsprezecelea 
cârmuitor. Al nouăsprezecelea trebuie înţeles drept al 
douăzecilea; dar este posibil şi să se fi sărit peste un nume”. 
Explica mai departe că nu putea fi sigur, deoarece în 
momentul în care scria răspunsul nu avea la dispoziţie 
materialele referitoare la acest subiect. 


Când am editat Akallabeth, am modificat textul astfel: 
„Când al douăzecilea rege a luat sceptrul străbunilor săi şi 
a urcat pe tron, şi-a dat numele de Adunakhor”, în loc de 
„când al nouăsprezecelea...” (Silmarillion, pg. 368), şi 
similar „douăzeci şi patru” în loc de „douăzeci şi trei” (ibid., 
Pg. 370). La acea dată, nu observasem ca în „Casa lui Elros” 
cârmuitorul ce i-a urmat lui Tar-Calmacil nu a fost Ar- 
Adunakhor, ci Tar-Ardamin; dar acum pare foarte limpede - 
din simplul fapt ca data morţii lui Iar-Ardamin este 
menţionată aici ca fiind 2899 - ca a fost omis din greşeală 
de pe lista din Stăpânul Inelelor. 


Pe de altă parte, este un fapt certificat de tradiţie (afirmat 
în Anexa A, în Akallabeth şi în „Casa lui Elros”) ca Ar- 
Adunakhor a fost primul Rege care a luat sceptrul şi 
totodată un nume în graiul adunaic. Pornind de la 
presupunerea că Iar-Ardamin a fost omis din greşeala de 
pe lista din Anexa A, surprinde faptul că schimbarea în stilul 
numelor regale este atribuită primului cârmuitor după 
TarCalmacil. E posibil ca un context mult mai complex să 
explice acest lucru, decât simpla omisiune din greşeală. 

12 în două tabele genealogice, tatăl ei este menţionat 
drept Gimilzagar, al doilea fiu (născut în 2630) al lui Tar- 
Calmacil, ceea ce este categoric imposibil: Inzilbeth este cu 
siguranţă o descendentă mult mai îndepărtată a lui Tar- 
Calmacil. 

13 Există un desen floral extrem de laborios, făcut de tatăl 
meu, asemănător ca stil cu acela înfăţişat în Pictures by]. R. 
R. Tolkien, 1979, nr. 45, dreapta jos, care poartă titlul 
Inziladun, iar dedesubt este scris şi cu litere feanoriene, şi 
transliterat drept Numellote [„Floarea Apusului”]. 

14 După cum este menţionat în Akailabeth (Silmarillion, 
Pg. 370) Gimilkăâd „a murit cu doi ani înainte de a împlini 
două sute de ani (socotită o moarte timpurie pentru cineva 
din spiţa lui Elros, chiar şi acum, când era în declin)”. 

15 După cum este notat în Anexa A la Stăpânul Inelelor, 
Mfriel ar fi trebuit să fie a patra Regină Cârmuitoare. 

O ultimă contradicţie între „Casa lui Elros” şi Povestea 
Anilor apare în privinţa datelor lui Tar-Palantir. Se spune în 
Akailabeth (pg. 369) că atunci „când a ajuns Inziladun pe 
tron, şi-a luat din nou nume în graiul elfilor, ca în 
străvechime, spunându-şi Tar-Palantir”; iar în Povestea 
Anilor apare următoarea menționare: „3175 Căâinţa lui Tar- 
Palantir. Război civil în Numenor”. Ar părea aproape sigur 
din aceste afirmaţii că 3175 a fost anul urcării sale pe tron; 
fapt care decurge din aceea ca în „Casa lui Elros” data 
morţii tatălui său, ArGimilzor, a fost menţionată iniţial ca 
fiind 3175, doar ulterior fiind modificata în 3177. Ca şi în 


cazul anului morţii lui Tar-Atanamir (nota 10 mai sus), este 
greu de înţeles de ce a fost operată această mică 
modificare, în contradicţie cu Povestea Anilor. 

16 Menţionarea lui Elendil drept autorul lui Akailabeth 
apare doar aici. In altă parte se mai spune că povestea lui 
Aldarion şi Erendis, „una dintre puţinele istorii detaliate 
păstrate din Numenor”, şi-a datorat supraviețuirea faptului 
că Elendil s-a arătat interesat de ea. 

IV. 

ISTORIA LUI GALADRIEL ŞI CELEBORN şi a lui Amroth, 
Regele Lodenului. 

Nici un alt capitol din istoria Pământului de Mijloc nu este 
mai plin de probleme ca povestea lui Galadriel şi Celeborn, 
şi trebuie să recunosc faptul că există inconsecvenţe 
serioase, „adânc sădite în tradiţii”; sau, pentru a privi 
chestiunea dintr-o altă perspectivă, că rolul şi importanţa 
lui Galadriel s-au conturat foarte încet şi ca povestea ei a 
suferit reformulări continue. 

Pe de altă parte, în Anexa B la Stăpânul Inelelor, apare o 
versiune ulterioară a poveştii; în ea se spune că la începutul 
celui de-al Doilea Ev, „în Lindon [...], la miazăzi de Lune, a 
trăit o vreme Celeborn, înrudit cu Thingol; soaţa lui era 
Galadriel, cea mai minunată dintre femeile elfe”. Iar în 
notele la The Road Goes Ever On* (1968, pg. 60), se spune 
că Galadriel „a trecut Munţii Eredluin împreună cu soţul ei 
Celeborn (unul dintre sindari) şi s-a îndreptat spre 
Eregion”. 

În Silmarillion se pomeneşte despre întâlnirea dintre 
Galadriel şi Celeborn în Doriath şi despre înrudirea lui 
Celeborn cu Thingol (pg. 167); şi despre faptul că se 
numărau printre eldarii care au rămas în Pământul de 
Mijloc după sfârşitul Primului Ev (pg. 352). 

Faptul că Galadriel a rămas în Pământul de Mijloc are 
diferite motive şi explicaţil. În fragmentul mai sus citat din 
The Road Goes Ever On se spune clar: „După înfrângerea 
lui Morgoth la sfârşitul Primul Ev, [lui Galadriel] nu i s-a mai 


îngăduit să se întoarcă, iar ea, mândră, a răspuns că nici nu 
dorea să facă astfel”. În Stăpânul Inelelor nu există nici o 
referire explicită în această privinţă, dar într-o scrisoare din 
1967, tatăl meu declara: 

Exilaţilor li s-a îngăduit să se întoarcă - în afara câtorva 
capi ai răzvrătirii, din care, la vremea celor întâmplate în 
Stăpânul Inelelor, numai Galadriel rămăsesE. În vremea 
Tânguirii ei în Lorien, ea credea că opreliştea îi va fi eternă, 
atât cât va dura Pământul. De aceea ea îşi încheie tânguirea 
cu dorinţa sau rugăciunea ca lui Frodo să i se acorde, ca o 
favoare specială, un popas de ispăşire (nu şi punitiv) în 
Eressea, insula solitară ce se zărea din Aman, cu toate că 
pentru ea drumul este închis. Rugăciunea i s-a împlinit - 
dar şi eii s-a ridicat interdicţia, drept răsplată pentru 
ajutorul dat împotriva lui Sauron, şi mai cu seamă pentru că 
a rezistat tentaţiei de a lua Inelul atunci când i s-a oferit. 
Astfel că la sfârşit o vedem urcându-se pe corabie. 

Această declaraţie, pozitivă în sine, nu demonstrează 
totuşi că în perioada în care fusese scris capitolul „Rămas- 
bun, Lorien”, cu mulţi ani 

* „Drumul merge tot mai departe” (nitr.) înainte, exista 
intenţia de interdicţie în privinţa întoarcerii lui Galadriel în 
Apus; şi îmi vine să cred că nici nu exista (vezi pg. 324). 

Într-un eseu de dată foarte târzie, de factură în primul 
rând filosofică, scris cu certitudine după ce a fost publicat 
The Road Goes Ever On, povestea sună cu totul altfel: 

Galadriel şi fratele ei, Finrod, erau copiii lui Finarfin, al 
doilea fiu al lui Indis. Finarfin aducea cu mama sa la minte 
şi la trup, având părul bălai al vanyarilor, firea lor nobilă şi 
blândă şi nutrind aceeaşi iubire pentru vălări. Pe cât putea, 
se ţinea departe de certurile dintre fraţii săi şi de 
înstrăinarea lor de vălări, şi adesea îşi căuta liniştea printre 
teleri, a căror limbă o învățase. S-a însurat cu Eorwen, fiica 
Regelui Olwe din Alqualonde, copiii lui fiind astfel înrudiţi 
cu Regele Elu Thingol al Doriathului, din Beleriand, căci el 
era fratele lui Olwe; iar această înrudire a înrâurit 


hotărârea de a se alătura Surghiunului, lucru ce avea să 
capete o mare însemnătate mai târziu în Beleriand. Finrod 
se asemăna cu tatăl său la frumuseţea chipului, la părul 
bălai şi la bunătatea şi dărnicia inimii, cu toate că moştenise 
curajul sublim al noldorilor, iar în tinereţe nerăbdarea şi 
spiritul lor neliniştit; de la mama sa telerină avea dragostea 
de mare şi visurile legate de pământuri îndepărtate pe care 
niciodată nu le văzuse. Galadriel era cea mai măreaţă 
dintre noldori, poate doar Feanor o întrecea, măcar ca ea 
era mai înţeleaptă decât el, iar înţelepciunea ei sporea pe 
măsură ce treceau anii cei lungi. 

Mama ei îi dăduse numele de Nerwen („fecioara-bărbat”), 
1 şi crescând ea s-a făcut înaltă, mai înaltă decât toate 
femeile noldorilor; era vânjoasă la trup, cu o minte şi o 
voinţă puternice, luându-se oricând la întrecere cu 
cărturarii şi cu cei mai voinici dintre eldari în zilele tinereţii 
lor. Chiar şi printre eldari era socotită drept frumoasă, şi 
toţi se minunau peste poate de părul ei. Era auriu, 
asemenea pârului tatălui ei şi al bunicii ei Indis, dar mult 
mai bogat şi mai strălucitor, câci auriul său avea ceva din 
argintiul sclipitor ca stelele al pârului mamei ei; eldarii 
spuneau că pletele ei furaseră din lumina celor Doi Copaci, 
Laurelin şi Telperion. Mulţi credeau că aceste vorbe l-au 
făcut întâi şi-ntâi pe Feanor să se gândească la întemnițarea 
şi împreunarea luminii Copacilor, care mai târziu a luat în 
mâinile sale forma silmarililor. Căci Feanor se uita la părul 
lui Galadriel cu minunare şi încântare. De trei ori a rugat-o 
să-i dea o şuviţă, dar Galadriel n-a vrut să-i dăruiască nici 
măcar un fir. Şi de atunci a început duşmănia dintre 
rubedeniile acestea două, cele mai măreţe din neamul 
eldarilor din Valinor. 

Galadriel s-a născut în fericitul Valinor, dar n-a trecut mult 
- după cum era măsurat timpul în Tărâmul Binecuvântat - 
până când această fericire a început să se stingă; iar 
Galadriel nu şi-a mai găsit liniştea acolo. Căci în acele 
vremuri încercate, în mijlocul vrajbei dintre noldori, ea era 


trasă ba într-o parte, ba în cealaltă. Galadriel era mândră, 
puternică şi îndărătnică, asemănându-se cu toţi urmaşii lui 
Finwe şi Finarfin; ca şi fratele ei Finrod, din tot neamul cel 
mai drag inimii ei, visa şi ea la pământuri îndepărtate şi la 
ţinuturi ce-ar fi putut deveni ale ei spre a le cârmui cum 
socotea ea de cuviinţă, fără a se mai supune nimănui. Dar 
mai adânc în fiinţa ei se înrădăcinaseră spiritul nobil şi 
generos al vanyarilor, şi un respect faţă de vălări, pe care 
nu-l putea da uităril. Încă din fragedă pruncie avusese 
uimitoarea putere de a citi gândurile semenilor, dar îi 
judeca întotdeauna cu îngăduinţă şi înţelegere şi tuturor le 
arăta bunăvoință, fără doar lui FeanoR. În el ghicea o 
întunecime pe care o ura şi de care se temea, cu toate că nu 
simţea că umbra aceluiaşi râu înnegurase minţile tuturor 
noldorilor şi chiar şi pe a ei. 

Aşa s-a făcut că atunci când lumina s-a stins în Valinor - 
pentru totdeauna, după cum credeau noldorii - ea s-a 
alăturat răzvrătirii împotriva valarilor care le porunceau să 
nu plece; şi odată ce a păşit pe calea surghiunului, n-a mai 
dat înapoi şi n-a ascultat de ultima solie a valarilor, astfel că 
şi asupra ei s-a abătut Blestemul lui Mandos. Nici măcar 
după atacul nemilos împotriva telerilor şi răpirea corăbiilor 
lor, Galadriel nu s-a întors din drum, cu toate că a luptat cu 
îndârjire împotriva lui Feanor, pentru a apăra neamul 
mamei ei. Mândria n-o lăsa să se întoarcă învinsă şi 
rugându-se a fi iertată; dimpotrivă, ardea de nerăbdare 
să-l urmărească pe Feanor cu mânia ei, indiferent pe ce 
uscaturi ar fi ajuns, şi să i se pună de-a curmezişul în toate 
felurile. Iar la capătul Zilelor de Odinioară, după ce 
Morgoth a fost în sfârşit biruit, tot mândria a făcut-o să 
refuze iertarea dată de către vălări tuturor celor care 
luptaseră împotriva Duşmanului şi a rămas în Pământul de 
Mijloc. Abia după trecerea altor două evuri lungi, când iată 
că putea dobândi tot ce-şi dorise în tinereţe - Inelul Puterii 
şi, prin el, visata stăpânire asupra Pământului de Mijloc - 
înţelepciunea i s-a copt şi Galadriel n-a vrut să ia Inelul; 


trecând astfel şi de ultima încercare, ea a plecat pentru 
totdeauna din Pământul de Mijloc. 

În Silmarillion (pg. 125) se spune că, la vremea răzvrătirii 
noldorilor în Valinor, Galadriel ţinea morţiş să plece. Nu 
jurase alături de ceilalţi, dar ceea ce spusese Feanor despre 
Pământul de Mijloc îi pusese inima pe jar, căci tânjea să 
vadă acele tărâmuri întinse şi nestrăjuite şi să cârmuiască 
acolo peste un regat numai al ei şi după cum credea ea de 
cuviinţă. 

În textul de faţă sunt totuşi câteva elemente care nu apar 
în Silmarillion: înrudirea copiilor lui Finarfin cu Thingol, ca 
factor ce influenţează decizia lor de a lua parte la 
răzvrătirea lui Feanor; antipatia deosebită şi neîncrederea 
manifestate de la bun început de Galadriel faţă de Feanor şi 
efectul pe care l-a avut ea asupra lui; şi lupta dintre noldori, 
la Alqualonde - Angrod i-a spus lui Thingol în Menegroth 
doar că neamul lui Finarfin nu se făcea vinovat de uciderea 
telerilor (Silmarillion, pg. 185). Dar cel mai important 
aspect în fragmentul citat este afirmaţia explicită ca 
Galadriel a refuzat iertarea valarilor la sfârşitul Primului Ev. 

În acelaşi eseu se spune mai departe ca, deşi mama ei o 
numea Nerwen, iar tatăl ei Artanis („femeie nobilă”), ea şi-a 
ales un nume sindarin, Galadriel, „căci era cel mai frumos 
dintre toate numele ei şi-i fusese dat de iubitul ei, leleporno 
din neamul telerilor, pe care l-a luat de soţ mai târziu, în 
Beleriand”. Teleporno este Celeborn, care îşi are şi el istoria 
sa, după cum se va vedea mai jos (pg. 322); despre nume ca 
atare, vezi Anexa E, pg. 367. 

O cu totul altă poveste, schiţată, dar niciodată dezvoltată, 
despre felul în care s-a comportat Galadriel în timpul 
răzvrătirii noldorilor apare într-o notă de dată foarte târzie, 
în parte ilizibilă: ultimul text scris de tatăl meu pe marginea 
subiectului Galadriel şi Celeborn şi probabil ultimul despre 
Pământul de Mijloc şi Valinor, pus pe hârtie în ultima lui 
lună de viaţă. Aici el subliniază cum şi-a impus Galadriel 
personalitatea, încă pe când se afla în Valinor, faptele ei 


egalându-le pe ale lui Feanor, chiar dacă erau de altă 
natură; şi tot aici se spune că, în afară de faptul că i s-a 
alăturat lui Feanor în răzvrătire, în toate celelalte privinţe 
era exact opusul lui. E adevărat că dorea să părăsească 
Valinorul şi să plece în lumea largă pentru a-şi dovedi 
harurile; câci „având o minte sclipitoare şi fiind aprigă în tot 
ce făptuia, deprinsese de la o vârstă frageda tot ce fusese în 
stare din învăţăturile pe care valarii socotiseră potrivite a le 
împărtăşi eldarilor”, încât se simţea ca întemniţată sub 
supravegherea din Aman. Din cât se pare, dorinţa lui 
Galadriel îi era cunoscută lui Manwe care n-o împiedicase 
să şi-o împlinească; dar nici nu-i dăduse îngăduinţa să 
plece. Cumpănind la ce ar fi putut să facă, Galadriel şi-a 
amintit de corăbiile telerilor, astfel ca, o vreme, s-a dus să 
locuiască împreună cu rudele mamei ei, în Alqualonde. 
Acolo l-a cunoscut pe Celeborn, care apare din nou ca prinţ 
telerin şi al cărui bunic era Olwe din Alqualonde, fiind prin 
aceasta înrudit îndeaproape cu Galadriel. Împreuna au 
plănuit să făurească o corabie şi să plece la bordul ei spre 
Pământul de Mijloc; tocmai vroiau să ceară valarilor 
îngăduinţa de a face această călătorie, când Melkor a fugit 
din Valmar şi, întorcându-se împreună cu Ungoliant, a 
distrus lumina CopaciloR. În răzvrătirea lui Feanor, care a 
urmat după Tăinuirea Valinorului, Galadriel n-a jucat nici un 
rol; dimpotrivă, ea şi Celeborn s-au luptat eroic pentru a 
apăra Alqualonde împotriva atacului noldorilor, corabia lui 
Celeborn scăpând de furia lor. Pierzându-şi orice speranţă 
în Valinor şi îngrozită de violenţa şi cruzimea lui Feanor, 
Galadriel a ridicat ancora şi a pornit în întunecime, fără a 
mai aştepta consimţământul lui Manwe, care neîndoielnic 
nu şi l-ar fi dat în acel ceas, oricât ar fi fost de îndreptăţită 
dorinţa ei. Astfel că şi asupra ei s-a abătut opreliştea 
impusă tuturor celor care plecau, şi Valinorul şi-a închis şi 
pentru ea porţile. Dar împreună cu Celeborn, ea a ajuns în 
Pământul de Mijloc ceva mai repede decât Feanor, şi a 
aruncat ancora în portul al cărui stăpân era Cirdan. Au fost 


primiţi cu bucurie, ca fiind de-un neam cu Elwe (Thingol). 
În anii care au urmat, nu au luat parte la războiul împotriva 
Angbandului, socotind că, dată fiind opreliştea valarilor şi 
lipsa oricărui ajutor din partea acestora, războiul n-avea 
sorţi de izbândă; planul lor era de a se retrage din 
Beleriand şi de a-şi întări forţele la răsărit (unde se temeau 
că Morgoth îşi va trimite întăriri), împrietenindu-se cu Elfii 
întunecimii şi cu oamenii din acele meleaguri şi 
împărtăşindu-le din ştiinţa lor. Dar cum acest plan nu putea 
fi pe placul elfilor din Beleriand, Galadriel şi Celeborn au 
plecat, trecând munţii Ered Lindon, încă înainte de a se 
sfârşi Primul Ev; iar când valarii le-au îngăduit să se 
întoarcă în Apus, ei au ales să rămână în Pământul de 
Mijloc. 

Această poveste, în care Galadriel este absolvită de orice 
asociere cu răzvrătirea lui Feanor, până acolo încât este 
arătată plecând separat (doar cu Celeborn) din Aman, se 
deosebeşte fundamental de tot ceea ce se relatează în alte 
scrieri. La bază stau considerente „filosofice” (mai degrabă 
decât „istorice”), referitoare la natura exactă a nesupunerii 
lui Galadriel în Valinor, pe de o parte, şi la statutul şi 
puterea ei în Pământul de Mijloc, pe de alta. Este evident că 
acest lucru ar fi necesitat modificări considerabile în 
povestea cuprinsă în Silmarillion; ceea ce tatăl meu 
intenţiona să facă, fără doar şi poate. Ar trebui menţionat 
aici ca Galadriel nu apărea în povestea originală a 
răzvrătirii şi fugii noldorilor, datată cu mult înaintea 
existenţei lui Galadriel; de asemenea, desigur că după 
introducerea ei în poveştile Primului Ev, faptele ei încă mai 
puteau fi transformate radical, deoarece Silmarillion nu 
fusese publicat. Totuşi, varianta publicată a fost alcătuită 
din naraţiuni complete, încât n-am putut lua în considerare 
simple intenţii de revizuire. 

Pe de altă parte, identificarea lui Celeborn ca elf telerin 
din Aman contrazice nu numai afirmaţii din Silmarillion, ci 
şi cele citate mai înainte (pp. 315-316) din The Road Goes 


Ever On şi din Anexa B la Stăpânul Inelelor, în care 
Celeborn este un elf sindarin din Beleriand. La întrebarea 
de ce anume a fost făcută această schimbare fundamentală 
în poveste, se poate răspunde prin aceea că s-a impus 
datorită noului element narativ al plecării lui Galadriel din 
Aman separat de armiile noldorilor răzvrătiți; dar Celeborn 
este deja transformat într-un elf telerin în textul citat la pg. 
319, în care Galadriel a luat parte la răzvrătirea lui Feanor 
şi la plecarea acestuia din Valinor, şi unde nu se spune nimic 
despre cum a ajuns Celeborn în Pământul de Mijloc. 
Povestea iniţială (fără aspectele opreliştii şi iertării) la care 
fac referire afirmaţiile din Silmarillion, The Road Goes Ever 
On şi Anexa B la Stăpânul Inelelor este destul de desluşită: 
Galadriel, venind în Pământul de Mijloc ca unul dintre capii 
celei de-a doua armii a noldorilor, l-a întâlnit pe Celeborn în 
Doriath, iar mai târziu s-a măritat cu el; Celeborn era 
nepotul lui Elmo, fratele lui Thingol - o figură obscură, 
despre care nu se spune nimic altceva decât că a fost 
fratele mai mic al lui Elwe (Thingol) şi al lui Olwe, şi că era 
„îndrăgit de Elwe, alături de care a rămas”. (Fiul lui Elmo s- 
a numit Galadhon, iar fiii lui au fost Celeborn şi Galathil; 
Galathil a fost tatăl lui Nimloth, care s-a măritat cu Dior, 
Moştenitorul lui Thingol, şi a fost mama lui Elwing. Conform 
acestei genealogii, Celeborn era înrudit cu Galadriel, 
nepoata lui Olwe din Algqualonde, dar gradul de rudenie nu 
era într-atât de apropiat ca acela ce decurgea din faptul că 
Olwe a devenit totodată şi bunicul lui Celeborn.) Se poate 
presupune că Celeborn şi Galadriel au fost de faţă la 
distrugerea Doriathului (într-un loc se zice că Celeborn „a 
scăpat din atacul asupra Doriathului”), şi probabil au ajutat- 
o pe Elwing să fugă în Limanul Sirion, ducând cu ea 
silmarilul - dar despre asta nu se pomeneşte nicăieri. În 
Anexa B la Stăpânul Inelelor se spune că Celeborn a locuit o 
vreme în Lindon, la sud de Lune; 2 dar la începutul celui de- 
al Doilea Ev, ei au trecut munţii şi au ajuns în Eriador. Din 


acest punct, povestea lor este relatată în scurta naraţiune 
care urmează. 

Cu privire la Galadriel şi Celeborn. 

Textul care poartă acest titlu este o schiţă scurtă şi 
expeditivă, neredactată, totuşi singura sursă narativă 
pentru evenimentele din partea de apus a Pământului de 
Mijloc, până la înfrângerea şi alungarea lui Sauron din 
Eriador, în anul 1701 al celui de-al Doilea EV. În afara 
acestui text, nu mai există decât nişte consemnări scurte şi 
sporadice în Povestea Anilor şi relatarea mult mai 
generalizată şi selectivă din Despre Inelele Puterii şi al 
Treilea Ev (publicată în Silmarillion). În mod sigur textul de 
faţă a fost conceput după publicarea Stăpânului Inelelor, 
dovadă stând referinţa la aceasta carte şi faptul că despre 
Galadriel se spune că este fiica lui Finarfin şi sora lui Finrod 
Felagund. Textul a suferit numeroase modificări şi în multe 
locuri este greu de stabilit ce anume ţine de perioada în 
care a fost conceput manuscrisul, şi ce a fost adăugat 
ulterior. Este cazul referinţelor la Amroth, conform cărora 
el ar fi fiul lui Galadriel şi Celeborn; dar în privinţa 
momentului în care au fost introduse aceste referinţe, sunt 
aproape sigur că au fost concepute ulterior, mult după 
scrierea Stăpânului Inelelor, deoarece, dacă el ar fi fost fiul 
lor la vremea respectivă, fără îndoială că faptul ar fi apărut 
menţionat în Stăpânul Inelelor. 

Trebuie observat nu numai că în text nu se face referire la 
interdicţia impusă întoarcerii lui Galadriel în Apus, dar 
chiar că, din cât lasă să se înţeleagă un fragment de la 
începutul relatării, nici măcar nu era vorba de vreo 
interdicţie; iar mai târziu în decursul poveştii, rămânerea 
lui Galadriel în Pământul de Mijloc, după înfrângerea lui 
Sauron în Eriador, este motivată prin aceea că eaa 
considerat ca fiind de datoria ei să nu plece, atâta vreme 
cât înfrângerea lui nu era definitivă. Acest fapt vine în 
sprijinul opiniei (ezitante) exprimate mai sus (pp. 316-317), 
anume ca povestea opreliştii a fost concepută după ce a fost 


scris Stăpânul Inelelor; vezi în acest sens şi un pasaj din 
povestea nestematei Elessar, de la pg. 345. 

Urmează textul repovestit, cu unele comentarii introduse 
în paranteze drepte. 

Galadriel era fiica lui Finarfin şi sora lui Finrod FelagunD. 
În Doriath a fost primită cu braţele deschise, întrucât mama 
ei, Eorwen, fiica lui Olwe, era telerină la origine şi nepoată 
a lui Thingol, iar poporul lui Finarfin nu luase parte în 
Alqualonde la Răpunerea Rubedeniilor; astfel s-a 
împrietenit ea cu MeliaN. În Doriath l-a întâlnit pe 
Celeborn, nepot al lui Elmo, fratele lui Thingol. Din 
dragoste pentru Celeborn, care nu vroia să părăsească 
Pământul de Mijloc (şi poate şi din propria ei mândrie, câci 
se numărase printre cei nerăbdători să se aventureze pe 
acele meleaguri), nu s-a întors în Apus după înfrângerea lui 
Melkor, ci a trecut munţii Ered Lindon dimpreună cu 
Celeborn, ajungând în Eriador. Au intrat în acel ţinut urmaţi 
de mulţi noldori, alături de care se aflau şi Elfii Cenuşii, 
precum şi Elfi Verzi; şi o vreme au sălăşluit în tărâmul ce 
înconjura Lacul Nenuial (Lacul înserării, la miazănoapte de 
Comitat). Celeborn şi Galadriel au ajuns să fie priviţi drept 
Seniorul şi Doamna eldarilor din Eriador, între care se 
numărau şi mulțimile rătăcitoare de obârşie nandorină, 
care nu trecuseră niciodată munţii Ered Lindon spre apus, 
ci se îndreptaseră spre Ossiriand [Silmarillion, pg. 139]. În 
răstimpul şederii lor în apropiere de Nenuial, cândva între 
anii 350 şi 400, s-a născut fiul lor Amroth. [Anul şi locul 
naşterii lui Celebrâan, acum şi aici, sau mai târziu în Lorien, 
rămân neclare.] 

Dar, într-un târziu, Galadriel a început să-şi dea seama că 
Sauron fusese încă o dată dat uitării, aşa cum se întâmplase 
şi în vremea de demult a captivităţii lui Melkor [vezi 
Silmarillion, pg. 102]. Sau mai curând, întrucât Sauron nu 
avea deocamdată un singur nume, iar uneltirile sale nu 
erau socotite a fi scornite de un singur spirit al răului, cel 
mai important servitor al lui Melkor, ea simţea ca în lumea 


largă din afara fruntariilor se afla o voinţă ce stăpânea răul 
şi care părea să-şi aibă originea departe în Răsărit, dincolo 
de Eriador şi de Munţii Ceţoşi. 

Astfel s-a făcut ca Celeborn şi Galadriel s-au îndreptat spre 
răsărit, cam în preajma anului 700 al celui de-al Doilea Ev, 
punând temeliile regatului noldorin Eregion (cel mai 
însemnat, dar nicidecum singurul). Se prea poate ca 
Galadriel să fi ales acel ţinut din pricină că avea cunoştinţă 
de gnomii din Khazad-dum (Moria). În partea de răsărit a 
munţilor Ered Lindon” gnomii sălăşluiseră dintotdeauna, 
chiar dacă nu mai rămăseseră decât câţiva, căci acolo se 
găsiseră prea-strâvechile oraşe Nogrod şi Belegost - nu 
departe de Nenuial; dar cei mai mulţi dintre ei se mutaseră 
în Khazad-dum. Celeborn nu-i avea la inimă pe gnomi, din 
oricare neam s-ar fi tras (după cum i-a dovedit lui Gimli în 
Lothlorien), şi nu i-a iertat nicicând pentru că luaseră parte 
la distrugerea Doriathului; dar în acel atac se găsise doar 
armia din Nogrod, care a pierit în bătălia de la Sarn Athrad 
(Silmarillion, pg. 328). Gnomii din Belegost au fost cuprinşi 
de deznădejde în faţa acestei nenorociri şi la gândul a ceea 
ce avea să urmeze, astfel că au luat-o din loc cât au putut ei 
de repede spre răsărit, unde se afla Khazad-dum.4 Se poate 
bănui, prin urmare, ca gnomii din Moria nu s-au făcut 
vinovaţi de ruinarea Doriathului şi nu-i duşmăneau pe elfi. 
Oricum, Galadriel vedea mult mai departe în timp decât 
Celeborn în aceasta privinţă; de la bun început a înţeles că 
Pământul de Mijloc nu putea fi salvat de „rămăşiţele râului” 
lăsate de Morgoth în urmă-i, decât numai prin unirea 
tuturor neamurilor care i se împotriveau în fel şi chip. 
Galadriel îi măsura pe gnomi cu ochiul unui comandant, 
văzând în ei cei mai buni războinici care-şi puteau măsura 
forţa cu orcii. Unde mai pui că ea ţinea de spiţa noldorilor, 
încât din fire nutrea simpatie pentru felul lor de a gândi şi 
pentru dragostea lor pătimaşă pentru meşteşuguri, o 
simpatie mult mai mare decât aceea dovedită de mulţi 
dintre eldari: gnomii erau „Copiii lui Aule”, iar Galadriel, ca 


şi alţi noldori, fusese ucenica lui Aule şi a Yavannei în 
Valinor. 

Cu mult mai puternic, iar Khazad-dum cu mult mai frumos, 
decât dacă fiecare seminţie s-ar fi străduit de una singură. 

[Aceasta relatare despre originea ținutului Eregion 
corespunde cu ceea ce se spune în Despre Inelele Puterii 
(Silmarillion, pg. 390) dar nici acolo şi nici în scurtele 
menționări din Anexa B la Stăpânul Inelelor nu se face 
referire la prezenţa lui Galadriel şi a lui Celeborn; în Anexa 
B, Celebrimbor este numit Seniorul din Eregion.] înălţarea 
celui mai însemnat oraş din Eregion, Ost-in-Edhil, a început 
cam prin anul 750 al celui de-al Doilea Ev [data indicată în 
Povestea Anilor pentru întemeierea Eregionului de către 
noldori]. Zvonuri despre faptele acestea au ajuns la urechile 
lui Sauron, sporindu-i teama de venirea numenoreenilor în 
Lindon şi pe coastele dinspre miazăzi, şi de prieteşugul lor 
cu Gil-galad; mai auzise el vorbindu-se şi despre Aldarion, 
fiul lui Tar-Meneldur, Regele din Numenor, cum că ar fi 
devenit mare făuritor de corăbii şi că-şi aducea corăbiile 
taman până în limanurile din Harad. Din această pricină, 
Sauron a dat o vreme uitării Eriadorul şi şi-a ales tărâmul 
Mordor, după cum avea sa fie numit mai apoi, drept 
fortăreață împotriva ameninţătoarei invazii numenoreene 
[acest fapt este situat în jurul anului 1000 în Povestea 
Anilor], După ce s-a simţit pus la adăpost, a trimis mesageri 
în Eriador, ca în cele din urmă, în anul 1200 al celui de-al 
Doilea Ev, să vină el însuşi, purtând cea mai frumoasă 
înfăţişare pe care şi-o putea născoci. 

Dar, între timp, puterea lui Galadriel şi a lui Celeborn 
sporise iar Galadriel, ajutată fiind de prietenia cu gnomii 
din Moria, luase legătura şi cu ţinutul Lorinand, aflat de 
cealaltă parte a Munţilor Ceţoşi.5 Acolo trăiau acei elfi care 
renunţaseră la Marea Călătorie a Eldarilor plecaţi din 
Cuivienen şi se statorniciseră în codrii din Valea Anduinului 
[Silmarillion, pg. 139]; ţinutul cuprindea codrii de pe 
ambele maluri ale Râului cel Mare, chiar şi tărâmul unde 


avea cândva să se afle Doi Guldur. Elfii aceştia n-aveau nici 
prinți, nici cârmuitori şi-şi duceau traiul feriţi de griji, câtă 
vreme puterea lui Morgoth se făcea simțită doar în partea 
de nord-vest a Pământului de Mijloc; 6 „dar mulţi sindari şi 
noldori au venit să vieţuiască printre ei şi astfel a început 
„sindarizarea” lor sub înrâurirea culturii beleriandice”. [Nu 
este limpede când a avut loc această mutare în Lorinand; e 
posibil ca ei să fi venit din Eregion prin Khazad-dum şi sub 
protecţia lui Galadriel.] în Lorinand, Galadriel a izbutit să 
zădărnicească uneltirile lui Sauron; în acest timp, Gil-galad 
îi oprea la hotarele Lindonului pe solii lui Sauron şi chiar pe 
Sauron însuşi [acest fapt este relatat mai pe larg în Despre 
Inelele Puterii (Silmarillion, pg. 391)]. Dar Sauron a avut 
mai mult noroc cu noldorii din Eregion, mai cu seamă cu 
Celebrimbor care, în sufletul său, dorea să-l întreacă pe 
Feanor în pricepere şi faimă. [Despre ademenirea făurarilor 
din Eregion de către Sauron şi despre cum şi-a luat el 
numele de Annatar, Seniorul Darurilor, se povesteşte în 
Inelele Puterii, fără însă a fi menţionata Galadriel.] în 
Eregion, Sauron s-a dat drept sol al valarilor, trimis de 
către aceştia în Pământul de Mijloc („anticipându-i astfel pe 
istari”), sau primind poruncă de la ei să rămână acolo şi să-i 
ajute pe elfi. Şi-a dat seama din prima clipă că Galadriel va 
fi principalul său adversar şi obstacol, astfel că a încercat s- 
o îmblânzească, îndurându-i disprețul cu nespusă blândeţe 
şi curtenie. [în acest text schiţat în grabă, nu se explică de 
ce Galadriel îl dispreţuia pe Sauron - se poate doar 
presupune că vedea ce se ascunde sub masca lui - şi nici de 
ce i-a îngăduit să rămână în Eregion, dacă într-adevăr i-a 
intuit natura adevărată. * |] Sauron şi-a folosit toate 
şiretlicurile ca să-i îmbrobodească pe Celebrimbor şi pe 
fârtaţii sâi făurari, care alcătuiseră o societate sau o frăţie, 
foarte puternică în Eregion, numită Gwaith-i-Mfrdain; dar 
Sauron ticluia totul în taină, fără ştirea lui Galadriel şi a lui 
Celeborn. N-a trecut mult şi Gwaith-i-Mfrdain se afla sub 
puterea lui, căci la început făurarii avuseseră numai de 


câştigat de pe urma învățăturilor ce li le dăduse el şi a 
tainelor meşteşugului lor, ce li le dezvăluise. ” Atât de mare 
ajunsese înrâurirea lui asupra frăţiei, încât cu timpul i-a 
convins să se răzvrătească împotriva lui Galadriel şi a lui 
Celeborn şi să pună mâna pe putere în Eregion; asta s-a 
întâmplat cândva între 1350 şi 1400, în cel de-al Doilea Ev. 
Şi-atunci Galadriel a părăsit Eregionul şi, trecând prin 
Khazad-dum, a ajuns în Lorinand, luându-i cu ea pe Amroth 
ţi pe Celebrâan; Celeborn însă nu a vrut să pătrundă în 
sălaşurile gnomilor, astfel că a rămas în Eregion, neluat în 
seamă de CelebrimboR. În Lorinand, Galadriel a ajuns la 
cârma ţârii, pregătind apărarea împotriva lui Sauron. 
Sauron însuşi a plecat din Eregion în jurul anului 1500, 
după ce frăţia Mfrdain începuse să făurească Inelele 
Puterii. Celebrimbor nu se lăsase într-atât de amăgit încât 
să-şi vândă sufletul şi să uite de loialitatea sa, ci îl luase pe 
Sauron drept ceea ce se arătase a fi; dar când, într-un 
târziu, a descoperit existenţa Inelului Suprem, s-a răzvrătit 
împotriva lui Sauron şi s-a dus în Lorinand, pentru a se mai 
sfătui o dată cu Galadriel. Atunci ar fi trebuit ei să distrugă 
Inelele Puterii, însă „n-au găsit în ei forţa s-o facă”. Sfatul 
lui Galadriel a fost să nu fie folosite cele Trei Inele ale elfilor 
niciodată, ci să fie ascunse fiecare în alt loc, departe de 
Eregion, unde credea Sauron că s-ar afla. Atunci l-a primit 
ea pe Nenya, Inelul Alb, de la Celebrimbor, şi, prin puterea 
acestuia, Lorinand a sporit şi el în putere şi în frumuseţe; 
dar inelul şi-a răsfrânt puterea şi asupra lui Galadriel, în 
feluri nebănuite dinainte, câci i-a stârnit mai aprig mocnitul 
dor de Mare şi de întoarcere în Apus, încât bucuria ce-o 
simţea în Pământul de Mijloc i s-a împuţinat. ” Celebrimbor 
i-a urmat sfatul ca Inelul de Aer şi Inelul de Foc să fie 
trimise undeva departe de Eregion; astfel că i le-a dat în 
grijă lui Gil-galad, în Lindon. (Se spune aici că imediat după 
aceea Gil-galad l-a dat pe Narya, Inelul Roşu, lui Cfrdan, 
Seniorul Limanurilor, dar ceva mai departe în povestire, 


într-o notă marginală, este menţionat faptul că l-a păstrat 
pentru sine, până când a plecat la Războiul Ultimei Alianțe.) 
Aflând Sauron despre căinţa şi revolta lui Celebrimbor, şi-a 
lepădat masca, arătându-şi întreaga mânie; şi strângând el 
o oştire numeroasă, a străbătut ţinutul Calenardhon 
(Rohan) şi a cotropit Eriadorul în 1695. Când veştile despre 
această fapta au ajuns la Gil-galad, el a trimis într-acolo o 
armie, în frunte cu Elrond Cel-pe-jumătate-elf; dar Elrond 
avea cale lungă de străbătut, iar Sauron şi-a întors forţele 
spre miazănoapte şi, fără nici o zăbavă, a pornit-o spre 
Eregion. Cercetaşii şi avangarda lui Sauron mai aveau puţin 
până la hotare, când Celeborn i-a atacat pe neaşteptate cu 
oştenii lui, obligându-i să se retragă; cu toate că a reuşit să- 
şi unească forţele cu ale lui Elrond, nu a putut să se 
întoarcă în Eregion, din pricină că oastea lui Sauron era cu 
mult mai mare decât a lor, într-atât de mare încât i-a ţinut şi 
pe ei la distanţă şi a împresurat şi EregionuL.. În cele din 
urmă, atacatorii au năvălit în Eregion, lăsând în urma lor 
numai ruine şi prăpăd, şi au cucerit ţinta principală a 
atacului lui Sauron, Casa Mfrdainilor, unde se găseau 
fierăriile şi comorile lor. Deznădăjduit, Celebrimbor i-a ţinut 
piept de unul singur lui Sauron, pe treptele intrării cele 
mari a Mfrdainilor; dar a fost prins şi luat prizonier, iar 
Casa a fost jefuita. Sauron a luat cele Nouă Inele şi alte 
lucrături mai puţin preţioase ale Mfrdainilor, dar pe cele 
Şapte şi pe cele Trei nu a reuşit să le găsească. L-au supus 
la cazne pe Celebrimbor şi astfel a aflat Sauron unde 
fuseseră ascunse; le-a spus Celebrimbor, pentru că mare 
preţ nu punea el pe cele Şapte sau pe cele Nouă, aşa cum 
punea pe cele Trei; cele Şapte şi cele Nouă fuseseră făurite 
cu ajutorul lui Sauron, câtă vreme pe cele Trei singur le 
făurise Celebrimbor, dăruindu-le altă putere şi hărăzindu-le 
altui ţel. [Aici nu se spune de fapt că, la acea vreme anume, 
Sauron ar fi intrat în posesia celor Şapte Inele, cu toate că 
se sugerează clar acest lucrU. În Anexa A (III) la Stăpânul 
Inelelor se menţionează faptul că gnomii care făceau parte 


din Poporul lui Durin credeau că Inelul lui Durin al II-lea, 
Regele din Khazad-dum, i-a fost dat acestuia de înşişi 
făurarii elfi, şi nu de către Sauron; dar în textul de faţă nu 
se spune nimic despre felul în care cele Şapte Inele au 
ajuns în posesia gnomilor.] Despre cele Trei Inele, Sauron 
nu a putut afla nimic de la Celebrimbor; astfel că a pus să 
fie omorât. Adevărul însă tot 1-a ghicit, anume că cele Trei 
au fost date în paza elfilor: fără îndoiala lui Galadriel şi lui 
Gil-galad. 

Negru de furie, Sauron s-a reîntors la bătălie; ducând 
drept stindard leşul lui Celebrimbor înfipt într-o prăjină şi 
străpuns de săgeți orceşti, s-a năpustit asupra armiilor lui 
Elrond. Elrond strânsese în jurul său pe puţinii elfi care 
scăpaseră din Eregion, dar nu avea destui oşteni să ţină 
piept asaltului. Şi ar fi fost învins, dacă oastea lui Sauron n- 
ar fi fost atacată din spate; căci Durin trimisese oştirea 
gnomilor din Khazad-dum, iar acesteia i s-au alăturat elfii 
din Lorinand, conduşi de Amroth. Elrond a reuşit să scape, 
dar a fost obligat să se îndrepte spre miazănoapte, şi aceea 
a fost vremea [anul 1697, conform Poveştii Anilor] când a 
întemeiat refugiul şi fortăreaţa în Imladris (Vâlceaua 
Despicată). Sauron şi-a chemat îndărăt oştenii ce-l 
urmăriseră pe Elrond şi i-a atacat pe gnomii şi pe elfii din 
Lorinand, silindu-i să se retragă; dar Porţile Moriei erau 
închise, astfel că acolo nu a putut pătrunde. De atunci a 
dăinuit ura lui Sauron împotriva Moriei şi toţi orcii au primit 
poruncă să-i hărţuiască pe gnomi ori de câte ori li se ivea 
prilejul. 

Până una-alta, Sauron vroia să supună Eriadorul; Lorinand 
putea să mai aştepte. Aşa că s-a pus pe pustiit pământurile, 
ucigând sau alungind micile obşti de oameni şi vânându-i pe 
elfii care mai rămăseseră; numai ca aceia care fugeau din 
calea lui îngroşau oastea lui Elrond, aflată la miazănoapte. 
Următoarea ţintă a lui Sauron era să cucerească Lindon, 
unde credea el că va putea pune mâna pe unul sau pe toate 
cele Trei Inele. Astfel că a dat poruncă să se adune toţi 


oştenii săi risipiţi care-ncotro şi în fruntea lor a pornit spre 
apus, spre ţara lui Gil-galad, pustiind totul în cale. 

Dar oastea lui era acum împuţinată, din pricină că fusese 
nevoit să lase în urmă o bună parte a ei pentru a-l ţine în 
loc pe Elrond şi a-l împiedica să-i atace ariergarda. 

Vreme de mulţi ani, numenoreenii îşi aduseseră corăbiile 
la Limanurile Cenuşii, unde fuseseră întotdeauna primiţi cu 
braţele deschise. De cum a început Gil-galad să se teamă că 
Sauron va veni cu gânduri de război în Eriador, a trimis solii 
în Numenor; astfel că pe țărmurile Lindonului, 
numenoreenii au început să-şi strângă oaste şi să-şi aducă 
provizii pentru luptă. În 1695, când Sauron a invadat 
Eriadorul, Gil-galad a cerut ajutor Numenorului. Atunci 
Regele Tar-Minastir a trimis o oştire numeroasa; dar având 
de înfruntat multe obstacole pe drum, aceasta a ajuns în 
Pământul de Mijloc abia în anul 1700. Între timp, Sauron 
pusese stăpânire pe întregul Eriador, fără doar de asediatul 
Imladris, şi ajunsese până la Râul Lhun. Chemase forţe noi, 
care se apropiau dinspre sud-est şi se aflau de-acum în 
Enedwaith, la Vadul Tharbad, unde paza era slabă. Gil- 
galad şi numenoreenii se luptau cu disperare să apere râul 
Lhun, pentru a împiedica înaintarea duşmanului spre 
Limanurile Cenugşii, când taman la timp s-a ivit marea oaste 
a lui Tar-Minastir; oştirea lui Sauron a suferit o înfrângere 
grea, fiind alungată. Amiralul mimenorean Ciryatur a trimis 
atunci o parte din corăbiile sale spre miazăzi, pentru a 
apăra coastele din acea parte. 

După cumplitul măcel de la Vadul Sarn (trecerea peste 
Baranduin), Sauron a fost alungat spre sud-est; şi cu toate 
că a primit întăriri la Tharbad, s-a pomenit iarăşi atacat de 
la spate de o armată numenoreană, căci Ciryatur adusese o 
armie puternică pe țărm, la gurile râului Gwathlo (Iorentul 
Cenuşiu), „unde se găsea un mic port mimenorean”. [E 
vorba de Vinyalonde, al lui Tar-Aldarion, numit mai apoi 
Lond Daer; vezi Anexa D, pg. 361.] în bătălia de la râul 
Gwathlo, Sauron a fost complet înfrânt, el însuşi abia 


scăpând cu viaţă. Oştirea lui, câtă mai supravieţuise, a fost 
atacată la răsărit de Calednardhon, iar el, însoţit doar de o 
escorta, s-a refugiat în regiunea numită mai apoi Dagorlad 
(Câmpia Bătăliei), de unde, umilit şi distrus, s-a întors în 
Mordor, jurând să se răzbune pe Numenor. Oştirea care 
asedia Imladris a fost prinsă între Elrond şi Gil-galad şi 
distrusă până la ultimul oştean. Eriador a fost curăţat de 
duşmani, dar ţinutul era mai mult o ruină. 

La această vreme, s-a ţinut primul Sfat, 10 la care s-a 
hotărât ca la răsărit de Eriador elfii să-şi păstreze o 
fortificaţie în Imladris, şi nu în Eriador. Tot la această vreme 
Gil-galad i 1-a dat pe Vilya, Inelul Albastru, lui Elrond pe 
care 1-a numit viceregentul său în Eriador; a păstrat însă 
pentru sine Inelul Roşu, până i l-a dat lui Cirdan, atunci 
când a plecat din Lindon, în zilele Ultimei Alianţe.11 Timp 
de mulţi ani, Tărâmurile Apusene au avut parte de pace, un 
răgaz pentru a-şi vindeca rănile, dar numenoreenii 
prinseseră gustul puterii în Pământul de Mijloc, şi de atunci 
[în Povestea Anilor, „circa 1800”] au început să-şi 
întemeieze aşezări statornice pe coastele apusene, 
devenind atât de puternici, încât multă vreme Sauron s-a 
ferit să iasă din Mordor şi să se îndrepte spre apus. 

În pasajul de încheiere, povestirea se reîntoarce la 
Galadriel, spunând că ea tânjea tot mai mult după mare, 
astfel că a hotărât să părăsească Lorinandul (cu toate că 
socotea de datoria ei să rămână în Pământul de Mijloc câtă 
vreme Sauron nu era învins definitiv) şi să trăiască lângă 
marE. În locul ei, la cârma Lorinandului 1-a pus pe Amroth 
şi, trecând din nou prin Moria împreună cu Celebrfan, a 
ajuns în Imladris, unde 1-a căutat pe Celeborn. Gâsindu-1 
(din cât se pare), au rămas împreună acolo multă vreme; 
acum a văzut-o Elrond pentru prima oară pe Celebrfan şi s- 
a îndrăgostit de ea, dar n-a spus un cuvânt despre iubirea 
lui. lar Sfatul despre care am pomenit mai sus tot acum s-a 
ţinut, cât s-a aflat Galadriel în Imladris. Dar după o vreme 
[nu există nici un indiciu asupra datei], Galadriel şi 


Celeborn, împreună cu Celebrfan, au plecat din Imladris, 
îndreptându-se spre ţinuturile puţin locuite dintre gura 
râului Gwathlo şi Ethir Anduin. Au trăit în Belfalas, în locul 
numit apoi Doi Amroth; acolo îi vizita din când în când fiul 
lor Amroth, iar cu timpul li s-au alăturat elfi nandorini din 
Lorinand. Abia mult după ce a început cel de-al Treilea Ev şi 
după ce Amroth, a pierit, iar Lorinand se afla în primejdie, 
s-a întors Galadriel în această ţară, în anul 1981. Aici se 
sfârşeşte textul „Despre Galadriel şi Celeborn”. 

E de menţionat aici că absenţa vreunei informaţii contrare 
în Stăpânul Inelelor i-a condus pe comentatori la concluzia 
firească, anume că Galadriel şi Celeborn şi-au petrecut a 
doua jumătate a celui de-al Doilea Ev şi întregul Ev al Treila 
în Lothlorien; ceea ce nu este adevărat, cu toate ca poveste 
lor, aşa cum a fost schiţată în „Despre Galadriel şi 
Celeborn”, a suferit ulterior modificări semnificative 
ulterior, lucru care se va vedea în cele ce urmează. 

Amroth şi Nimrodel. 

Am spus mai devreme (pg. 323) ca, dacă Amroth ar fi fost 
într-adevăr considerat fiul lui Galadriel şi Celeborn, atunci 
când a fost scris Stăpânul Inelelor, o asemenea legătură 
importantă n-ar fi putut trece neconsemnatâ. Dar dacă a 
fost sau nu fiul lor, acest aspect al descendenţei sale a fost 
ulterior înlăturaT. În cele ce urmează, redau o povestire 
(din 1969 sau de dată mai târzie), intitulată „Fragment din 
Legenda lui Amroth şi Nimrodel, repovestită pe scurt”. 

Amroth era Regele Lorienului, după ce tatăl său Amdxr a 
fost răpus în Bătălia de la Dagorlad [în anul 3434 al celui 
de-al Treilea Ev]. [ara sa a cunoscut pacea timp de mulţi 
ani după înfrângerea lui SauroN. În ciuda descendenţei sale 
sindarine, trăia asemenea Elfilor Pădureni şi sălăşluia în 
copacii înalţi de pe o colină mare şi verde, numită începând 
de atunci Cerin Amroth. Trăia astfel din iubire pentru 
Nimrodel. O iubea de multă vreme şi, din pricină că ea nu 
vroia să se mărite cu el, nu-şi luase altă soaţă. Şi ea îl iubea, 
nu-i vorbă, căci era un bărbat chipeş, chiar şi pentru cineva 


din spiţa eldarilor, şi viteaz şi înţelept; dar ea ţinea de 
neamul Elfilor Pădureni şi nu se bucura de venirea Elfilor 
din Apus care (zicea ea) aduceau cu ei războaie şi 
distrugeau pacea străveche. Nu vroia să vorbească decât în 
graiul Pădurenilor, deşi poporul din Lorien îl dăduse 
uitării12; trăia singură, în apropiere de cascada râului 
Nimrodel, care de la ea îşi căpătase numele. Dar când 
spaima s-a răspândit din Moria şi gnomii au fost alungaţi de 
acolo şi în locul lor s-au aciuat orcii, Nimrodel a fugit 
deznădăjduită, de una singură, spre miazăzi, în meleagurile 
pustii de acolo [în anul 1981 al celui de-al Treilea Ev], 
Amroth a urmat-o şi, într-un târziu, a găsit-o la poala 
codrului Fangorn care, în acele vremuri, se întindea mai 
mult spre Lorien.13 Nu îndrăznise să intre în codru, din 
pricină că, zicea ea, se simţea ameninţată de copaci, şi unii 
chiar se mişcau pentru a i se pune în cale. 

Acolo au stat îndelung de vorbă Amroth şi Nimrodel; în 
cele din urmă, s-au juruit unul altuia. 

— Cu credinţă îţi vorbesc acum, a zis ea, şi soaţă îţi voi fi 
atunci când mă vei duce într-o ţară în care este pace. 

De dragul ei, Amroth a jurat să-şi părăsească poporul, 
chiar şi la acel ceas de restrişte, şi să pornească împreună 
cu ea în căutarea unei asemenea ţări. 

— Dar nu-i niciuna acum în Pământul de Mijloc, i-a spus el, 
şi nicicând nu va mai fi vreuna pentru poporul elfilor. Va 
trebui să găsim o cale de a trece Marea cea Mare, spre 
străvechiul Apus. 

I-a povestit el atunci despre limanul de la miazăzi, unde 
poposiseră mulţi din neamul său în vremuri de demult. 

— Puţini au mai rămas, cei mai mulţi au ridicat ancorele şi 
s-au dus în Apus; ci aceia care mai sunt acolo încă făuresc 
corăbii şi sunt gata să-i ducă peste Mare pe toţi din neamul 
lor care vin la ei, sătui de Pământul de Mijloc. Se zice că 
îngăduinţa pe care ne-au dat-o valarii să trecem Marea o au 
acum şi aceia care au făcut Călătoria cea Mare, chiar dacă, 


în evurile de demult, n-au ajuns la țărm şi n-au văzut 
niciodată Tărâmul Binecuvântat. 

Amroth a ajuns în limanul elfilor şi a aflat că numai puţini 
elfi mai rămăseseră acolo. Mai puţini decât ar fi încăput pe 
o corabie; cât despre corăbii, în una singură îşi puneau 
nădejdea să poată înfrunta marea. Tocmai se pregăteau să 
plece şi să lase în urmă Pământul de Mijloc. I-au urat bun- 
venit lui Amroth, bucuroşi fiind ca mica lor ceata sporea cu 
încă un viteaz; pe Nimrodel însă nu vroiau s-o mai aştepte, 
căci venirea ei li se părea dincolo de orice speranţă. 

— Dacă ar veni prin ţinuturile aşezate ale Gondorului, 
spuneau ei, n-ar păţi nimic, ba chiar ar primi ajutor; 
oamenii din Gondor sunt buni şi au drept cârmuitori 
vlăstare ale Prietenilor Elfilor din străvechime, care încă 
mai cunosc oareşcum graiul nostru; dar prin munţi bântuie 
mulţi oameni neprietenoşi şi multe făpturi ticăloase. 

Zilele se micşorau pe măsura ce se apropia toamna, în 
scurtă vreme aveau să se pornească vânturile cele mari, 
duşmănoase şi primejdioase, chiar şi pentru corăbiile 
elfeşti, atâta timp cât zăboveau în Pământul de Mijloc. Dar 
atât de aprigă era durerea lui Amroth, încât şi-au amânat 
plecarea multe săptămâni; şi-n acest timp au trăit pe 
corabie, casele lor fiind de-acum goale şi pustii. Apoi, în 
toamnă, într-o noapte s-a dezlănţuit furtuna, una dintre cele 
mai cumplite din istoria Gondorului. A venit din Pustiul 
îngheţat de la Miazănoapte, urlând peste Eriador şi 
năpustindu-se asupra pământurilor Gondorului, prăpădind 
totul în cale; Munţii Albi s-au dovedit un scut neputincios 
împotriva ei, şi multe corăbii de-ale oamenilor au fost 
împinse în Golful Belfalas, dispărând pentru totdeauna. 
Uşoara corabie elfică a fost ruptă din odgoane şi mânată în 
apele turbate, spre coastele din Umbar. Despre ea nu s-a 
mai auzit nimic în Pământul de Mijloc; dar corăbiile elfilor, 
făurite anume pentru călătoria pe mare, nu se scufundau, 
prin urmare fără îndoială că ea a părăsit Cercurile Lumii şi 
în cele din urmă a ajuns în Eressea. Pe Amroth însă nu l-a 


dus până acolo. Furtuna a lovit coastele Gondorului la 
ceasul la care zorii străpungeau norii gonitori; dar când s-a 
trezit Amroth, corabia se îndepărtase mult de țărm. 
Strigând cu disperare „Nimrodel!”, el a sărit în mare şi a 
înotat spre ţărmul ce aproape că nu se mai zărea. Cu ochii 
lor elfeşti, marinarii l-au văzut vreme îndelungată luptându- 
se cu valurile, până când soarele ce răsărea a scăpărat 
printre nori şi în zare i-a luminat părul bălai, ca o scânteie 
de aur. Ochii nici unui elf sau om nu l-au mai întâlnit în 
Pământul de Mijloc. Cât despre ce s-a întâmplat cu 
Nimrodel, nu se spune nimic aici, cu toate ca soarta ei e 
pomenită în multe legende. 

Narațiunea de mai sus a fost în fapt compusă ca o 
derivație dintr-un comentariu etimologic privind toponimele 
câtorva râuri din Pământul de Mijloc, în acest caz Gilrain, 
un râu din Lebennin în Gondor, care se vărsa în Golful 
Belfalas, la apus de Ethir Anduin; o altă faţetă a legendei lui 
Nimrodel apare din analizarea elementului rain. Probabil că 
acesta deriva din rădăcina ran- „a hoinări, a se rătăci, a 
urma un curs nesigur” (ca în numele Mithrandir şi în 
toponimul Râna, dat Lunii). 

Acesta nu ar părea potrivit pentru nici un râu din Gondor; 
dar numele râurilor pot adesea să se refere doar la anumite 
părţi din cursul lor, la izvor, sau la cursul inferior, sau la alte 
caracteristici frapante pentru exploratorii care le-au 
botezat. Totuşi, în acest caz, fragmentele din legenda lui 
Amroth şi Nimrodel oferă o explicaţie. Gilrain se prăvălea 
din munţi, asemenea altor râuri din acea regiune; dar când 
ajungea la capătul coamei ce se desprindea din Ered 
Nimrais şi îl despărţea de Celos, albia lui străbătea o 
depresiune largă şi puţin adâncă. Rătăcea o vreme pe aici, 
formând un heleşteu mic la capătul sudic, înainte să-şi taie 
drum printr-o creastă şi să curgă iarăşi cu repeziciune, 11 
pentru a se uni cu Serni. Când Nimrodel a fugit din Lorien, 
se spune că, în timp ce căuta calea spre mare, s-a rătăcit în 
Munţii Albi, până când, în cele din urmă (pe ce potecă ori 


drum, nu se ştie) a ajuns la un râu care-i amintea de pârâul 
ei din Lorien. Răsuflând uşurată, s-a aşezat lângă un iaz şi a 
privit la stelele care se răsfrângeau în apele sale întunecate 
şi a ascultat zvonul cascadei în care se prăvălea râul pentru 
a-şi continua drumul spre mare. Acolo, din pricina istovirii, 
a cuprins-o un somn adânc şi a dormit atât de mult, încât n- 
a mai apucat să ajungă în Belfalas înainte ca furtuna să fi 
împins corabia lui Amroth în largul mării şi înainte ca 
Amroth să fi pierit în ape, încercând să se întoarcă înot la 
ţărmul Belfalasului. Legenda aceasta era bine cunoscută în 
Dor-en-Ernil (Ţara Prinţului)14, şi fără îndoială că numele 
râului în memoria ei a fost dat. 

Eseul continua cu o scurta explicaţie a legăturii dintre 
Amroth, ca Rege al Lorienului, şi cârmuirea lui Celeborn şi 
Galadriel în aceeaşi ţară: 

Locuitorii din Lorien erau chiar şi atunci [adică la vremea 
la care a pierit Amroth] în mare măsură la fel ca şi la 
sfârşitul celui de-al Treilea Ev: Elfi Pădureni la obârşie, dar 
cârmuiţi de prinți de origine sindarină (astfel era regatul lui 
Thranduil în părţile nordice ale Codrului întunecat; cu toate 
că acum nu se ştie dacă Thranduil şi Amroth erau sau nu 
înrudiţi).15 Se amestecaseră însă destul de mult cu noldorii 
(vorbitori ai graiului sindarin), care au trecut prin Moria 
după distrugerea Eregionului de către Sauron, în anul 1697 
al celui de-al Doilea Ev. La acea vreme, Elrond a plecat spre 
apus [sic; probabil însemnând ca nu a trecut Munţii Ceţoşi] 
şi a întemeiat refugiul din Imladris; dar Celeborn s-a dus 
mai întâi în Lorien şi a fortificat ţara împotriva oricăror alte 
încercări ale lui Sauron de a traversa Anduinul. Când totuşi 
Sauron s-a retras în Mordor şi nu-i mai păsa decât de 
cuceriri spre Răsărit (după cum s-a mai spus), Celeborn s-a 
reîntâlnit cu Galadriel în Lindon. 

Lorien a cunoscut apoi lungi ani de pace, sub domnia 
propriului său rege, Amdfr, fără a mai fi băgat în seamă de 
duşman, până la Decăderea Numenorului şi la 
reîntoarcerea neaşteptată a lui Sauron în Pământul de 


Mijloc. Amdfr a dat ascultare chemării lui Gil-galad şi s-a 
alăturat Ultimei Alianțe cu toată armia pe care a putut-o 
strânge, dar a fost răpus în Bătălia de la Dagorlad, şi 
dimpreună cu el au pierit şi cei mai mulţi oşteni ai săi. 
Amroth, fiul său, a devenit rege. 

Această relatare se deosebeşte în mare măsură de cea 
cuprinsă în „Despre Galadriel şi Celeborn”. Amroth nu mai 
este fiul lui Galadriel şi Celeborn, ci al lui Amdfr, un prinţ de 
origine sindarinâ. Povestea mai veche privind legătura lui 
Galadriel şi Celeborn cu Eregionul şi Lorienul pare să fi fost 
modificată în multe aspecte importante, dar cât din ea ar fi 
fost păstrat într-o poveste scrisă de la cap la coadă nu se 
poate spune. Legătura lui Celeborn cu Lorienul este acum 
plasată mult mai devreme (în schimb în „Despre Galadriel şi 
Celeborn” se spune că el nu s-a dus niciodată în Lorien pe 
tot parcursul celui de-al Doilea Ev); mai aflăm aici că mulţi 
elfi noldorini au trecut prin Moria spre Lorien după ce 
Eregionul a fost distruS. Într-o relatare anterioară, nu se 
face nici o aluzie la acest fapt, iar mutarea elfilor 
„beleriandici” în Lorien s-a petrecut în condiţii de pace, cu 
mulţi ani înainte (pg. 326). Ceea ce sugerează fragmentul 
de mai sus este că, după căderea Eregionului, Celeborn s-a 
aflat în fruntea acestei migrații spre Lorien, în vreme ce 
Galadriel i s-a alăturat lui Gil-galad în Lindon; în altă parte 
însă, într-un text scris în aceeaşi perioadă cu acesta, se 
spune în mod explicit că amândoi „au trecut prin Moria, 
urmaţi de mulţi exilați noldorini; şi au trăit ani îndelungaţi 
în Lorien”. Nici nu se afirmă categoric, nici nu se neagă în 
aceste scrieri de dată târzie că Galadriel (sau Celeborn) au 
avut vreo legătură cu Lorienul înainte de 1697, şi nu există 
alte referinţe, în afară de textul „Despre Galadriel şi 
Celeborn”, privind răzvrătirea lui Celebrimbor (petrecută 
cândva între 1350 şi 1400) împotriva cârmuirii lor în 
Eregion, ori referitoare la plecarea lui Galadriel, în acel 
timp, spre Lorien şi la preluarea de către ea a puterii în 
acea ţară, vreme în care Celeborn a rămas în EregioN. În 


relatările de dată târzie, nu este limpede unde şi-au 
petrecut Galadriel şi Celeborn anii cei lungi ai celui de-al 
Doilea Ev, după înfrângerea lui Sauron în Eriador; în orice 
caz, alte referiri la extrem de îndelungatul lor popas în 
Beleriand (pg. 331) nu există. Comentariul despre Amroth 
continuă: 

Dar în cel de-al Treilea Ev, Galadriel a fost cuprinsă de 
presimţiri, astfel că, însoţită de Celeborn, s-a dus în L.6- rien 
şi a stat acolo multă vreme împreună cu Amroth, fiind mai 
cu seamă dornică sa afle toate noutăţile şi zvonurile despre 
umbra tot mai întinsă din Codrul întunecat şi despre 
mohorâta fortăreață din Doi Guldur. Dar poporul era 
mulţumit de Amroth; era viteaz şi înţelept, iar micul său 
regat încă propăşea şi era frumos. Astfel că, după călătorii 
lungi în Rhovanion, pentru a afla veşti, şi din Gondor şi de la 
hotarele Mordorului, până la Thranduil, la miazănoapte, 
Celeborn şi Galadriel au trecut munţii în Imladris, şi acolo 
au mas ani fără număr; căci Elrond era rubedenia lor, de 
când la începutul celui de-al Treilea Ev [în anul 109, 
conform Poveştii Anilor] s-a însurat cu fiica lor, Celebrfan. 

După prăpădul din Moria [în anul 1980] şi după 
nenorocirile prin care trecuse Lorien, care rămăsese acum 
fără cârmuitor (căci Amroth se înecase în mare, în Golful 
Belfalas, şi nu lăsase nici un moştenitor), Celeborn şi 
Galadriel s-au întors în Lorien, fiind primiţi cu braţele 
deschise de popor. Acolo au trăit ei cât a durat cel de-al 
Treilea Ev, fără să-şi ia titlul de Rege sau de Regină; 
spuneau ei că nu erau altceva decât păzitorii acestui regat 
mic dar frumos, ultimul avanpost spre răsărit al elfilor. 

În altă parte, există o referire la călătoriile pe care le-au 
făcut în acei ani: 

Celeborn şi Galadriel s-au întors de două ori în Lorien, 
înaintea Ultimei Alianțe şi a sfârşitului celui de-al Doilea Ev; 
iar în cel de-al Treilea Ev, când umbra revenirii lui Sauron a 
început să se înalțe, au sălăşluit iarăşi acolo timp 
îndelungaT. Înţeleaptă fiind, Galadriel a înţeles că Lorien 


avea să fie o fortăreață şi un centru al puterii menite să 
împiedice Umbra să treacă Anduinul, în războiul ce trebuia 
fără doar şi poate să pornească înainte ca ea, Umbra, să fie 
din nou înfrântă (dacă era posibil acest lucru); dar că avea 
nevoie de o cârmuire mult mai puternică şi mai înţeleapă 
decât a poporului pădurean. Cu toate acestea, abia când s-a 
petrecut prăpădul din Moria şi când, pe căi cu neputinţă de 
ghicit de Galadriel, puterea lui Sauron a trecut de fapt 
Anduinul şi Lorien s-a aflat în mare primejdie, regele său 
pierind, iar poporul fugind şi mai mult ca sigur lăsând ţara 
pustie, numai bună să fie ocupată de orei, abia atunci 
Galadriel şi Celeborn au hotărât să rămână pentru 
totdeauna în Lorien şi să ia în mâinile lor cârmuirea. Nu 
însă şi titlul de Rege ori Regină, ci au rămas doar păzitorii 
care, în cele din urmă, au scos ţara nepângărita din 
Războiul Inelului. 

Copacii mari), posturi de pază de unde ţara şi hotarele 
sale puteau fi supravegheate de ochii elfilor: căci, după 
primul mileniu al celui de-al Treilea Ev, Lorien a devenit un 
tărâm greu de păzit, iar Amroth cu siguranţă că trăia într-o 
mereu sporită nelinişte, de când fusese durat Doi Guldur în 
Codrul întunecat. 

Un asemenea post de pază, folosit de străjerii hotarelor de 
la miazănoapte, era fleţul pe care şi-a petrecut Frodo 
noaptea. Sălaşul lui Celeborn în Caras Galadhon avea 
aceeaşi origine: fleţul cel mai de sus, pe care Frăția Inelului 
nu l-a văzut, era cel mai înalt punct din ţară. Înainte vreme, 
îl întrecuse în înălţime fleţul lui Amroth, în vârful marelui 
gorgan - sau colinei - Cerin Amroth, ridicat acolo cu truda 
multor mâini, pentru a supraveghea fortăreaţa Doi Guldur, 
aflata pe malul celălalt al Anduinului. Transformarea 
acestor telaini în sălaşuri permanente a avut loc mai târziu, 
şi numai în Caras Galadhon erau mai numeroase. Dar Caras 
Galadhon era el însuşi o fortăreață, şi doar o mică parte 
dintre galadhrimi trăia între zidurile sale. A locui în 
asemenea case aflate la înălţime a fost fără îndoiala socotit 


la început un lucru remarcabil şi probabil că Amroth a fost 
primul care şi-a ales un asemenea adăpost. Prin urmare, 
foarte probabil ca numele său - singurul pomenit mai târziu 
în legende - să i se tragă de la faptul că îşi avea sălaşul pe 
un talan înalt. 

O notă la propoziţia „şi probabil ca Amroth a fost primul 
care şi-a ales un asemenea adăpost” spune următoarele: 

Dacă nu cumva a fost Nimrodel. Motivele ei erau cu totul 
altele. Ea iubea apele şi cascada Nimrodel, de care nu vroia 
să fie despărțită mult timp; dar pe măsură ce vremurile 
deveneau tot mai întunecate, pârâul se afla mult prea 
aproape de hotarul de la miazănoapte, şi în plus într-o 
regiune unde mai trăiau puţini galadhrimi. Poate că de la 
Nimrodel i-a venit şi lui Amroth gândul să-şi facă sălaşul pe 
un fleţ înalt.17 

Note ulterioare şi fragmentare încearcă întrucâtva să 
explice aceste aluzii. Astfel, într-un comentariu (datând din 
1969 sau mai târziu) despre interdependenţele lingvistive şi 
politice din Pământul de Mijloc, se face în treacăt referire la 
faptul că, în vremea primelor aşezări din Numenor, 
țărmurile Golfului Belfalas încă erau pustii, „cu excepţia 
unui port şi a unei mici aşezări a elfilor, la sud de confluenţa 
râurilor Morthond şi Inglo” (adică puţin mai Ia nord de Doi 
Amroth). 

Conform legendelor din Doi Amroth, aceasta [aşezarea - 
n.tr.] a fost ridicata de sindarii marinari din limanurile 
apusene ale Beleriandului, care au fugit în trei corăbii mici 
când puterea lui Morgoth i-a copleşit pe eldari şi pe atani; 
dar mai târziu ea s-a mărit prin venirea aventurierilor din 
rândul Elfilor Pădureni care urmaseră râul Anduin la vale, 
în căutarea mării. 

Elfii Pădureni (se specifică aici) „n-au scăpat niciodată de o 
stare de neastâmpăr şi de dorul de Mare, care uneori îi 
mâna pe unii din ei departe de casele lor”. Pentru a face 
legătura între aceste „trei corăbii mici” şi tradiţiile 
consemnate în Silmarillion, ar trebui probabil să pornim de 


la presupunerea că ei au scăpat din Brithombar sau 
Eglarest (Limanurile din Falas, pe coasta vestică a 
Beleriandului), când acestea au fost distruse la un an după 
Bătălia Nirnaeth Arnoediad (Silmarillion, pg. 277), dar că, 
în vreme ce Cârdan şi Gil-galad s-au refugiat în Insula 
Balar, cei aflaţi pe cele trei corăbii au plutit mult mai 
departe spre Miazăzi, de-a lungul coastelor, până în 
Belfalas. 

Dar o cu totul altă versiune, conform căreia limanul elfilor 
a apărut mult mai târziu, se găseşte într-o ciornă 
neterminată despre originea numelui Belfalas. Aici se spune 
că, în vreme ce elementul Beleşte în mod cert derivat dintr- 
un nume prenumenorean, originea sa este de fapt 
sindarinâ. Nota se încheie înainte de a se mai da vreo 
informaţie despre Beldar explicaţia originii sale sindarine 
este aceea că „exista un detaliu mic, însă important în 
Gondor, de un gen cu totul excepţional: o aşezare 
sindarină”. După prăbuşirea muntelui Thangorodrim, elfii 
din Beleriand fie au urcat pe corăbii şi au plecat pe Marea 
cea Mare, fie au rămas în Lindon, fie au apucat-o spre 
răsărit, peste Munţii Albaştri, ajungând în Eriador; cu toate 
acestea, se pare că a existat un grup de sindari care, la 
începutul celui de-al Doilea Ev, au apucat-o spre sud. 
Sindarii aceştia se trăgeau din fostul popor din Doriath şi 
încă mai aveau un dinte împotriva noldorilor; după ce au 
poposit o vreme în Limanurile Cenuşii, deprinzând acolo 
meşteşugul de a făuri corăbii, „în decursul anilor au pornit 
să-şi caute un loc unde să-şi clădească propria lor viaţă şi în 
cele din urmă s-au aşezat la gura râului Morthond. Au găsit 
acolo un amărât de port al unei obşti de pescari care, de 
teama eldarilor, au fugit şi s-au ascuns în munţi”. 

Într-o notă scrisă în decembrie 1972 sau mai târziu, fiind 
unul dintre ultimele texte ale tatălui meu referitoare la 
Pământul de Mijloc, este consemnată o discuţie despre vâna 
elfică la oameni, ce poate fi observată în lipsa bărbii la cei 
care se trăgeau din elfi (una din trăsăturile elfilor era aceea 


că nu aveau barbă); se specifică aici, în legătură cu dinastia 
princiară din Doi Amroth, că „această spiţă avea o trăsătură 
specifică elfilor, după cum povesteau şi legendele lor” 
(făcându-se referire la schimbul de cuvinte între Legolas şi 
Imrabhil în întoarcerea Regelui V 9, citat mai sus). 

Menţionarea de către Legolas a numelui Nimrodel indică 
faptul că exista un port elfic străvechi în apropiere de Doi 
Amroth, şi o mică aşezare, tot acolo, a Elfilor Pădureni 
veniţi din Lorien. Legenda spiţei princiare spune că unul 
dintre străbunii lor a luat de soţie o fecioară elfă: în unele 
versiuni chiar se zicea că ar fi fost vorba de Nimrodel însăşi 
(improbabil, desigur). În alte poveşti, şi mult mai probabil, a 
fost una dintre însoţitoarele lui Nimrodel, care se pierduse 
prin văioagele de sub creasta muntelui. 

Această versiune mai târzie a legendei apare în formă mai 
detaliată într-o nota adăugată unei genealogii nepublicate a 
dinastiei din Doi Amroth, începând cu Angelimar, al 
douăzecilea prinţ, tatăl lui Adrahil care era tatăl lui Imrahil, 
prinţ în Doi Amroth la vremea Războiului Inelului: 

Conform tradiţiei casei sale, Angelimar era al douăzecilea 
în descendență neîntreruptă din Galador, primul Senior din 
Doi Amroth (c. 2004-2129, al Treilea Ev). Conform aceloraşi 
tradiţii, Galador era fiul lui Imrazor Numenoreanul, care 
trăia în Belfalas, şi al doamnei elfe Mothrellas. Ea a fost una 
din însoţitoarele lui Nimrodel, care, printre mulţi alţi elfi, a 
fugit pe coastă în jurul anului 1980 al celui de-al Treilea Ev, 
când râul s-a stârnit în Moria; iar Nimrodel şi fecioarele ei 
s-au risipit care-ncotro pe înălțimile împădurite şi s-au 
pierdut. Dar în această poveste se spune că Imrazor a 
găzduit-o pe Mithrellas şi a luat-o de soţie. Ea însă, după ce 
i-a dăruit un fiu, pe Galador, şi o fiică, pe Gilmith, s-a furişat 
afară în timpul nopţii şi de atunci Imrazor n-a mai văzut-o. 
Cu toate că Mithrellas se trăgea din spiţa mai umilă a 
Pădurenilor (şi nu din cea a Elfilor Nobili sau a Elfilor 
Cenuşii), întotdeauna s-a considerat că dinastia şi neamul 


Seniorilor din Doi Amroth era de sânge nobil, căci erau 
frumoşi la chip şi deschişi la minte. 

Elessar. 

Scrierile nepublicate nu prea mai conţin nimic referitor la 
povestea lui Celeborn şi Galadriel, în afară de un manuscris 
rămas în ciornă, nu mai lung de patru pagini şi intitulat 
„Elessar”. Se află în prima fază de concepere, dar conţine 
câteva modificări făcute cu creionul; alte versiuni nu există. 
Iată povestea, cu câteva mici corecturi editoriale: 

Trăia în Gondolin un giuvaiergiu pe nume Enerdhil, cel 
mai mare dintre meşterii giuvaiergii printre noldori, după 
moartea lui Feanor. Enerdhil iubea tot ce era verde şi 
creştea, şi cea mai mare bucurie a lui era să vadă lumina 
soarelui printre frunzele copacilor. Şi a simţit el în inima sa 
dorinţa să facă o nestemată în care să prindă lumina 
soarelui, dar piatra să fie verde precum frunzele. Şi a făcut- 
o, stârnind până şi mirarea noldorilor la vederea ei. Căci se 
spunea că aceia care priveau prin nestemată vedeau lucruri 
veştejite ori pârjolite arătând tămăduite ori cu farmecul 
redobândit al tinereţii lor, şi că mâinile celui care o ţinea 
aduceau tuturor celor pe care-i atingeau uşurarea de 
suferinţă. Această nestemată a dăruit-o Enerdhil lui Idril, 
fiica Regelui, iar ea o purta la piept; şi astfel a scăpat piatra 
de pârjolul ce-a mistuit Gondolinul. Şi înainte ca Idril să 
pornească pe mare, i-a spus lui Eărendil, fiul său: 

— "Ţie ţi-o las pe Elessar, câci cumplite răni are de îndurat 
Pământul de Mijloc şi poate că tu fi-vei menit să le 
tămăduieşti. Ci numânui altcuiva să n-o încredinţezi. 

Şi cu adevărat, în Limanul Sirion multe râni erau de 
tamăduit, ale oamenilor şi ale elfilor, dar şi ale 
sălbăticiunilor care fugeau într-acolo din calea grozăveniei 
de la Miazănoapte; şi câtă vreme Eărendil a trăit acolo, toţi 
s-au întremat şi au propăşit, şi o vreme totul a fost verde şi 
frumos. Dar când Eărendil şi-a început marile călătorii pe 
Mare, şi-a atârnat-o pe Elessar la piept, căci orice ar fi 
căutat el, gândul care stăruia în mintea lui acesta era: 


poate-poate o va găsi pe Idril din nou; şi prima lui amintire 
despre Pământul de Mijloc era cu nestemata verde atârnată 
la pieptul ei, în timp ce Idril cânta, aplecata peste leagănul 
lui, în Gondolinul încă măreț. Şi dusă a fost Elessar, când 
Eărendil nu s-a mai întors nicicând în Pământul de Mijloc. 

Evuri mai târziu, a mai fost o nestemată Elessar, despre 
care două lucruri se spun, dar care dintre ele este şi 
adevărat, ar şti să spună doar înţelepţii, numai că ei au 
pierit. Unii zic, pasâ-mi-te, că a doua nestemată nu era 
altceva decât prima înturnata, prin graţia valarilor; şi că 
Olorin (cunoscut în Pământul de Mijloc drept Mithrandir) ar 
fi adus-o cu sine din Apus. Cică ar fi venit odată Olorin la 
Galadriel, care sălăşluia acum sub arborii Marii Păduri 
Verzi; şi au stat ei îndelung la sfat. Căci anii surghiunului 
începuseră s-o apese grei pe Doamna noldorilor, iar ea 
tânjea să afle veşti despre neamul ei şi despre 
binecuvântatul tărâm unde se născuse, cu toate acestea nu 
vroia să părăsească Pământul de Mijloc [această propoziţie 
a fost schimbată astfel: dar încă nu i se îngăduia să 
părăsească Pământul de Mijloc]. lar după ce Olorin i-a 
înşirat toate veştile, ea a oftat şi a zis: 

— Mâhnită sunt în Pământul de Mijloc, din pricina 
frunzelor care cad şi a florilor care se ofilesc; inima-mi 
jinduie când îşi aminteşte de copacii şi iarba ce nu pier. 
Tare-aş dori să le am în casa mea. 

Şi Olorin a întrebat-o: 

— Atunci ai vrea s-o ai pe Elessar? 

— Unde s-o găsi acum Piatra lui Eărendil? Dus este şi 
Enerdhil, cel care-a făurit-o. 

— Cine poate şti? 

— Fără doar şi poate că au trecut Marea, cum trece tot ce 
e frumos, a spus Galadriel. Oare Pământul de Mijloc trebuie 
să se veştejească şi să piară pentru totdeauna? 

— Asta îi este ursita, a zis Olorin. Dar poate că, pentru o 
vreme, soarta poate fi îmbunată, dacă Elessar ar fi din nou 
aici. O vreme scurtă, pân-or veni Zilele Oamenilor. 


— Daca... Şi totuşi, cum s-ar putea întâmpla aceasta? a 
întrebat Galadriel. Căci valarii au plecat de mult, iar 
Pământul de Mijloc e departe de gândurile lor şi o umbră 
stăruie asupra tuturor celor care încă se mai agaţă de el. 

— Greşeşti vorbind astfel, a zis Olorin. Peste ochii lor nu s- 
a lăsat nici un văl şi inimile nu le-au împietrit. Drept 
mărturie, priveşte aici! 

Şi i-a arătat nestemata Elessar, iar Galadriel a privit-o şi s- 
a minunat. 

— De la Yavanna ţi-o aduc, a zis Olorin. Foloseşte-o cum 
crezi de cuviinţa şi pentru o vreme vei face din tărâmul pe 
care sălăşluieşti cel mai frumos loc din Pământul de Mijloc. 
Dar nu ţi-o dau pentru a rămâne a ta. O vei încredința 
altcuiva, când va veni vremea. Căci înainte să istoveşti şi să 
părăseşti în cele din urmă Pământul de Mijloc, va veni cel 
căruia îi este hărăzit să o primească, şi numele său va fi cel 
al pietrei: Elessar se va numi el.19 

Cealaltă poveste sună astfel: Cică de mult de tot, înainte ca 
Sauron să-i fi amăgit pe făurarii din Eregion, Galadriel s-a 
dus acolo şi i-a spus lui Celebrimbor, mai-marele făurarilor 
elfi: 

— Mâhnită sunt în Pământul de Mijloc, din pricină că 
frunzele şi florile pe care eu le iubesc se scutură şi se 
ofilesc, şi din pricină că tărâmul în care sălăşluiesc se 
tânguie că Primăvara nu poate ţine o veşnicie. 

— Cum altfel ar putea fi pentru eldari, dacă ţin cu tot 
dinadinsul să rămână în Pământul de Mijloc? a întrebat-o 
Celebrimbor. Ai vrea poate să treci Marea? 

— Ba, a răspuns ea. Angrod a pierit, pierit-a şi Aegnor, 
Felagund nici el nu mai este. Dintre copiii lui Finarfin ultima 
am rămas.20 Dar inima mi-am păstrat-o mândră. Cu cea 
greşit aurita casă a lui Finarfin pentru ca eu să cer iertare 
valarilor, sau sa mă mulţumească o insulă în mare, pe mine 
cea al cărei tărâm de baştină a fost Aman Binecuvântatul? 
Aici eu sunt stăpână. 

— Şi-atunci, ce-ai vrea? a întrebat-o Celebrimbor. 


— Aş vrea să am copaci şi iarbă în jurul meu, care să nu 
piară - aici, pe meleagul care este al meu, a răspuns ea. Ce 
s-a ales de măiestria eldarilor? 

Iar Celebrimbor i-a răspuns: 

— Unde se află acum Piatra lui Eărendil? Enerdhil, cel 
care-a făcut-o, dus este şi el. 

— Au trecut Marea, a zis Galadriel, luând cu ei aproape tot 
ce-a fost frumosS. Înseamnă oare că Pământul de Mijloc să 
se veştejească şi să piară pentru totdeauna? 

— Aceasta îi este ursita, gândesc eu, a răspuns 
Celebrimbor. Ci tu ştii că eu te îndrăgesc (chiar dacă tu te- 
ai însoţit cu Celeborn al Copacilor) şi pentru dragostea asta 
voi face tot ce-mi stă în putinţă, dacă măiestria mea poate 
să-ţi aline suferinţa. 

Dar el nu i-a spus lui Galadriel că şi el trăise în Gondolin cu 
mult timp în urmă şi că era prieten cu Enerdhil, chiar dacă 
prietenul său îl întrecuse în mai tot ce făcuse. Şi dacă 
Enerdhil n-ar fi fost, Celebrimbor ar fi ajuns mai vestit. 
Astfel, a stat el şi a cumpănit şi s-a apucat de o treabă 
migăloasă şi îndelungată, şi pentru Galadriel a făurit cea 
mai măreaţă lucrătură a sa (fără doar de cele Trei Inele). 
Se zice că nestemata verde făurită de el era cu mult mai 
măiestrit lucrată şi mai străvezie decât a lui Enerdhil, 
numai lumina sa era mai palidă. Căci în vreme ce a lui 
Enerdhil era luminată de Soarele aflat la tinereţe, trecuseră 
de-atunci ani fără număr până ce s-a apucat Celebrimbor 
de nestemata sa, şi nicăieri în Pământul de Mijloc nu mai 
era lumina atât de limpede precum fusese, pentru că o fi 
fost el Morgoth azvârlit în Nimicnicie, de unde nu se mai 
putea întoarce, însă umbra lui adăsta asupra Pământului de 
Mijloc. Şi totuşi strălucea Elessar cea făurită de 
Celebrimbor; apoi a încrustat-o într-o mare pafta de argint, 
asemenea unui vultur ce se înălța cu aripile întinse.21 
Mulțumită lui Elessar, în jurul lui Galadriel toate au devenit 
frumoase, până când Umbra a venit peste Pădure. Dar mai 
târziu, când Celebrimbor i l-a trimis pe Nenya, cel mai 


măreț dintre Cele Trei22, Galadriel n-a mai avut trebuinţa 
de Elessar (aşa gândea ea), astfel că i-a dat-o lui Celebrfan, 
fiica ei, şi astfel a ajuns la Arwen şi la Aragorn, căruia i s-a 
dat numele de Elessar. 

La sfârşitul poveştii stă scris: 

Elessar a fost făurită în Gondolin de către Celebrimbor, şi 
astfel a ajuns la Idril şi apoi la Eărendil. Dar piatra aceasta 
a pierit. A doua Elessar a fost făurită tot de Celebrimbor, în 
Eregion, la rugămintea Doamnei Galadriel (pe care elo 
iubea), şi nu s-a aflat sub puterea Inelului Suprem, căci a 
fost făurită înainte ca Sauron să redevină puternic. 

Aceasta povestire concordă cu „Despre Galadriel şi 
Celeborn” în anumite privinţe, fiind probabil scrisă cam la 
aceeaşi vreme sau poate puţin mai înainte. Celebrimbor 
este aici din nou giuvaiergiul din Gondolin, şi nu unul dintre 
feanorieni (cF. Pg. 325; iar despre Galadriel se spune că nu 
vroia să părăsească Pământul de Mijloc (cEF. Pg. 323) - cu 
toate că mai târziu textul a fost modificat şi s-a introdus 
ideea de oprelişte, iar mai încolo în poveste Galadriel 
vorbeşte despre iertare din partea valarilor. 

Enerdhil nu apare în nici un alt text; cuvintele care încheie 
textul de faţă arată că Celebrimbor îl va înlocui ca făuritor 
al lui Elessar în Gondolin. Despre iubirea lui Celebrimbor 
pentru Galadriel nu se vorbeşte nicăieri în altă partE. În 
„Despre Galadriel şi Celeborn” se sugerează că el ar fi venit 
în Eregion împreună cu ei (pg. 325); dar în textul respectiv, 
ca şi în Silmarillion, Galadriel l-a întâlnit pe Celeborn în 
Doriath, încât este greu de înţeles de ce spune Celebrimbor 
„dar tu te-ai însoţit cu Celeborn al Copacilor”. La fel de 
neclara este menţionarea faptului că Galadriel trăia „sub 
arborii Marii Păduri Verzi”. Ar putea fi luată ca o 
întrebuințare cu caracter mai general (şi care nu apare 
nicăieri altundeva) a toponimului, pentru a include pădurile 
din Lorien de pe celălalt mal al Anduinului; dar „venirea 
Umbrei peste Pădure” se referă neîndoielnic la înstăpânirea 
lui Sauron în Doi Guldur, care în Anexa A (III) la Stăpânul 


Inelelor este numită „Umbra din Pădure”. Ceea ce poate să 
însemne că puterea lui Galadriel se întindea la un moment 
dat până în părţile sudice ale Marii Păduri Verzi; un 
argument în acest sens poate fi găsit în „Despre Galadriel şi 
Celeborn”, pg. 326, unde se zice că regatul Lorinand 
(Lorien) „cuprindea codrii de pe ambele maluri ale Râului 
cel Mare, chiar şi tărâmul unde avea cândva să se afle Doi 
Guldur”. E, de asemenea, posibil ca aceeaşi idee să se fi 
aflat la baza afirmației din Anexa B la Stăpânul Inelelor, în 
preambulul la Povestea Anilor, cel de-al Doilea Ev: „...mulţi 
din seminţia sindarilor au purces spre răsărit şi unii au 
întemeiat regate în păduri îndepărtate. Cel mai măreț 
dintre aceştia era Thranduil, în partea de miazănoapte a 
Marii Păduri Verzi, iar Celeborn în partea ei de miazăzi”, în 
ediţia revizuită, această referire la Celeborn a fost omisă, în 
schimb se menţionează că trăia în Lindon (citată mai sus, 
Pg. 315). 

În fine, se poate observa că puterea tămăduitoare în 
Limanurile Sirion, atribuită aici nestematei Elessar, îi este 
conferită silmarilului în Silmarillion (pg. 329). 

NOTE 

1 Vezi Anexa E, pg. 367. 

2 într-o notă dintr-un material nepublicat despre elfii din 
Harlindon, sau Lindon, la sud de Lune, se spune că aceştia 
erau îndeobşte de origine sindarina, iar regiunea era un 
teritoriu aflat sub stăpânirea lui CeleborN. În mod firesc, 
această afirmaţie poate fi asociată cu cea din Anexa B, deşi 
ar putea să fi fost formulată ulterior, deoarece călătoriile 
întreprinse de Celeborn şi Galadriel şi locurile unde au trăit 
după căderea Eregionului în 1697 sunt extrem de vagi. 

3 Cf. Frăția Inelului 1 2: „Străvechiul Drum de la Soare- 
Răsare la Soare-Apune traversa Comitatul până la capătul 
acestuia, înspre Limanurile Cenuşii, iar gnomii îl folosiseră 
întotdeauna când se îndreptau spre minele din Munţii 
Albaştri.” 


4 în Anexa A (III) la Stăpânul Inelelor se spune că 
străvechile oraşe Nogrod şi Belegost au fost distruse când 
s-a prăbuşit muntele Thangorodrim; dar în Povestea Anilor 
din Anexa B: „c. 40 Mulţi gnomi ce-şi părăsesc vechile lor 
oraşe din Ered Luin se duc în Moria, înmulţind numărul 
celor aflaţi acolo”. 

5 într-o notă la text se explica faptul că Lorinand era 
numele nandorin al acestei regiuni (numită apoi Lorien şi 
Lothlorien), având în componenţa sa cuvântul elfic ce 
însemna „lumină aurie”: „valea de aur”. Forma gquenyană ar 
fi Laurenande, cea sindarinâ Glornan sau Nan Laur. Atât 
aici cât şi în alte părţi, sensul numelui este explicat prin 
referire la copacii-mallorn aurii din Lothlorien; dar ei au 
fost aduşi aici de Galadriel (pentru povestea originii lor, vezi 
Pg. 234-235, iar într-un comentariul ulterior se 
menţionează că numele Lorinand era el însuşi o 
transformare, după aducerea mallornilor, al unui nume încă 
şi mai vechi, Lindorinand, „Valea Ţării Cântăreţilor”. 
Deoarece elfii din această ţară erau la origine teleri, fără 
îndoială că acest nume conţine şi acela pe care şi-l 
dăduseră telerii înşişi, anume Lindar, „Cântăreţii”. Din 
multe alte comentarii legate de numele Lothlorien, într-o 
oarecare măsură contradictorii, rezultă că toate numele 
ulterioare s-au datorat lui Galadriel însăşi, şi combinau 
diferite elemente: laure, „aur”, nau (d), „vale”, ndor, „ţară”, 
lin, „a cânta”; şi în Laurenindorinan, „Valea Aurului 
Cântător” (numele iniţial, după cum le-a spus Arborebârbos 
hobbiţilor), repetând în mod deliberat numele Copacului de 
Aur care creştea în Valinor şi pentru care „era limpede ca 
lumina zilei ca aleanul lui Galadriel sporea an de an, 
preschimbându-se, în cele din urmă, într-un dor sfâşietor”. 

Însuşi toponimul Lorien era la origine denumirea 
quenyană a unei regiuni în Valinor, folosit adesea drept 
numele vala-ului (Irmo) căruia îi aparţinea acea regiune: 
„un loc de odihnă, cu copaci umbroşi şi fântâni, un loc de 
refugiu din faţa grijilor şi durerilor”. Următoarea schimbare 


din Lorinand, „Valea Aurului”, în Lorien „se datorează 
probabil lui Galadriel însăşi”, deoarece „asemănarea nu 
poate fi întâmplătoare. Se străduise să facă din Lorien un 
refugiu şi o insulă de pace şi frumuseţe, ca o aducere 
aminte a zilelor străvechi, dar acum era plin de regrete şi 
presimţiri rele, ştiind că visul de aur se grăbea să se 
preschimbe într-o trezire cenuşie. De notat faptul că 
Arborebârbos a tălmăcit Lothlorien drept „Floarea 
Visului”.” în „Despre Galadriel şi Celeborn” am păstrat 
toponimul Lorinand pe tot parcursul poveştii, cu toate că, la 
data scrierii ei, Lârinand a fost gândit ca numele nandorin 
original şi străvechi al regiunii, iar povestea despre 
aducerea mallornilor de către Galadriel nu fusese 
concepută încă. 

6 Aceasta este o modificare ulterioară; în versiunea 
originală, se spunea că L6rinand era cârmuit de prinți 
băştinaşi. 

8 într-o scrisoare din septembrie 1954, tatăl meu spunea: 
„La începutul celui de-al Doilea Ev, el [Sauron] era încă 
frumos la înfăţişare, sau încă îşi putea lua o formă vizibilă 
frumoasă - şi nu era întru totul râu, în măsura în care nu 
toţi „reformatorii” care se grăbesc să „reconstruiască” şi să 
„reorganizeze” sunt pe de-a-ntregul răi, înainte să-i macine 
orgoliul şi pofta de a-şi exercita propria voinţă. Ramura 
Elfilor Nobili luată în discuţie, noldorii sau învățații, era 
întotdeauna vulnerabilă în ceea ce privea „ştiinţa şi 
tehnologia”, ca să spunem aşa: ei vroiau să aibă aceleaşi 
cunoştinţe pe care le stăpânea Sauron, astfel ca cei din 
Eregion au refuzat să asculte de avertismentele lui Gil- 
galad şi Elrond. „Dorinţa” deosebită a elfilor din Eregion - o 
„alegorie”, dacă vreţi, a pasiunii pentru maşinării şi 
instalaţii tehnice - este de asemenea simbolizată de 
prietenia lor specială cu gnomii din Moria.” 

9 Galadriel nu s-ar fi putut folosi de puterile inelului Nenya 
decât mult mai târziu, după ce se va fi pierdut Inelul 
Suprem; dar trebuie să recunoaştem că textul nu 


sugerează câtuşi de puţin acest lucru (cu toate ca mai sus 
tocmai îl sfătuise pe Celebrimbor să nu folosească niciodată 
Inelele Elfice). 

10 Textul a fost modificat pentru a se citi „primul Sfat Alb”. 
În Povestea Anilor, formarea Sfatului Alb este menţionată la 
anul 2463 în cel de-al Treilea Ev; dar e posibil ca denumirea 
Sfatului din cel de-al Treilea Ev să-l repete în mod 
intenţionat pe cel al Sfatului ţinut cu mult timp în urmă, mai 
cu seamă că unii dintre membrii lui de frunte au participat 
şi la primul. 

11 Ceva mai devreme în povestire (pg. 328), se spune că 
Gil-galad l-a dat pe Narya, Inelul Roşu, lui Cfrdan, de îndată 
ce el l-a primit la rândul său de la Celebrimbor, ceea ce 
corespunde cu afirmaţia din Anexa B la Stăpânul Inelelor şi 
din Despre Inelele Puterii, anume ca Cfrdan l-a avut asupra 
sa de la bun început. Afirmația din textul de faţă, contrar 
celorlalte, a fost adăugată într-un marginal. 

12 Despre Elfii Pădureni şi graiul lor, vezi Anexa A, pg. 
359; 

13 Vezi Anexa C, pg. 359-360, despre hotarele Lorienului. 

14 Originea toponimului Dor-en-Emil nu este menţionată 
nicăieri; singurul loc unde mai apare este pe harta 
Rohanului, Gondorului şi Mordorului în Stăpânul Inelelor. 
Pe harta respectiva este plasat vizavi de Doi Amroth, pe 
partea cealaltă a munţilor, dar menţionarea sa în contextul 
de faţă sugerează că Emil era Prinţul din Doi Amroth (ceea 
ce, de altfel, poate fi presupus). 

15 Vezi Anexa B, pg. 356, despre prinții sindarini din 
neamul Elfilor Pădureni. 

16 Explicaţia presupune că primul element din numele 
Amroth este acelaşi cuvânt elfic ca în quenyanul amba, 
„sus”, găsit şi în sindarinul amon, un deal sau un munte cu 
pereţi abrupți; în vreme ce al doilea element derivă din 
rădăcina rathînsemnând „a urca” (de unde şi substantivul 
rath, care în sindarina numenoreană folosită în Gondor în 
toponime şi antroponime era aplicată tuturor drumurilor şi 


străzilor mai lungi din Minas Tirith, dintre care aproape 
toate se găseau pe câte o pantă: de exemplu Rath Dfnen, 
Strada Tăcută, care cobora din Citadelă până la Mormintele 
Regilor). 

17 în „Fragment din Legenda lui Amroth şi Nimrodel, 
repovestită pe scurt”, se spune că Amroth sălăşluia în 
Copacii din Cerin Amroth „din iubire pentru Nimrodel” (pg. 
332). 

18 Locul unde să găsea limanul elfic din Belfalas este 
marcat cu toponimul Edhellond, („Limanul Elfilor”, vezi 
Anexa la Silmarillion, la articolele edhel şi londe), pe harta 
Pământului de Mijloc făcută de Pauline Baynes; altă 
menționare a acestui toponim nu am găsit. Vezi Anexa D, 
Pg. 361. Cf. The Adventures of Tom Bombadil |, Aventurile 
lui Tom Bombadil” - n.tr.], ed. 1962, pg. 8: „Pe Ţărmul Vechi 
şi în Doi Amroth multe tradiţii erau legate de străvechile 
aşezări elfice şi de limanul la gurile râului Morthond, de 
unde „corăbiile cu destinaţia soare-apune” îşi ridicaseră 
ancorele încă de pe vremea decăderii Eregionului, în cel de- 
al Doilea Ev.” 

20 Aici, şi imediat mai jos, textul conţine numele de 
Finrod, pe care eu l-am schimbat cu Finarfin, pentru a evita 
confuziA. Înainte să fie publicată ediţia revizuită a 
Stăpânului Inelelor, în 1966, tatăl meu a schimbat numele 
de Finrod cu Finarfin, în vreme ce fiul Acestuia, numit 
anterior Inglor Felagund, a devenit Finrod Felagund. Doua 
fragmente din Anexele B şi F au fost modificate 
corespunzător pentru ediţia revizuită. 

— Merită menţionat faptul că Orodreth, Regele din 
Nargothrond după Finrod Felagund, nu este pomenit aici 
de către Galadriel printre fraţii ei. Dintr-un motiv 
necunoscut mie, tatăl meu l-a mutat pe al doilea Rege al 
Nargothrondului în rândul membrilor aceleiaşi familii, dar 
cu o generaţie mai târziu; totuşi, această modificare, cât şi 
schimbările genealogice rezultând de aici nu au fost 
niciodată incluse în povestirile din Silmarillion. 


ANEXE. 

ANEXA A ELFII PĂDURENI ŞI GRAIUL LOR. 

După cum se spune în Silmarillion (pg. 139), unii dintre 
nandori, elfii telerini care au abandonat marşul eldarilor în 
partea de răsărit a Munţilor Ceţoşi, au „vieţuit ani 
îndelungaţi în codrii din Valea Râului cel Mare” (în vreme ce 
alţii, se spune mai departe, au coborât de-a lungul râului 
până la gurile sale, ori au pătruns în Eriador; din aceştia 
din urmă s-au tras Elfii Verzi din Ossiriand). 

Într-o discuţie etimologică de dată târzie, cu privire la 
numele de Galadriel, Celeborn şi Lorien, Elfii Pădureni din 
Codrul întunecat şi din Lorien sunt identificaţi în mod clar 
ca fiind descendenţi ai elfilor telerini care au rămas în Valea 
Anduinului: 

Elfii Pădureni (lawarwaith) erau teleri la origine, prin 
urinare rude mai îndepărtate ale sindarilor, cu toate că 
despărțiți încă şi de mai îndelungă vreme de ei decât telerii 
din Valinor. Erau urmaşii acelor teleri care, în timpul Marii 
Călătorii, s-au înspăimântat de Munţii Ceţoşi şi au zăbovit în 
Valea Anduinului, încât n-au mai ajuns niciodată în 
Beleriand ori la Mare. Astfel că se înrudeau mai 
îndeaproape cu nandorii (numiţi şi Elfii Verzi) din Ossiriand, 
care în cele din urmă au trecut munţii şi au ajuns în 
Beleriand. 

Elfii Pădureni s-au ascuns în fortificaţii durate în regiunile 
împădurite de dincolo de Munţii Ceţoşi, devenind un neam 
împuţinat la număr şi împrăştiat, greu de deosebit de avari; 
dar încă îşi aminteau că erau eldari la origine, ţinând de cel 
de-al Treilea Clan, şi-i primeau cu braţele deschise pe acei 
noldori şi în special pe sindarii care nu treceau Marea, ci 
migrau spre răsărit [la începutul celui de-al Doilea Ev]. Sub 
cârmuirea acestora, neamul lor şi-a strâns din nou 
rândurile şi a sporit în înţelepciune. Thranduil, tatăl lui 
Legolas, unul din cei Nouă Peregrini, avea obârşie 
sindarină, şi graiul sindarin era vorbit în casa lui, cu toate 
că nu de toţi cei din neamul său. 


Cu apa, inexistent în sindarinâ. Lorien este probabil o 
modificare a unui nume mai vechi, pierdut între timp [cu 
toate că anterior s-a spus că toponimul original pădurean 
sau nandorin era Lorinand; vezi pg. 350 nota 5]. 

Să se compare aceste observaţii despre numele pădurene 
cu Anexa F (1) la Stăpânul Inelelor, secţiunea „Despre elfi”, 
nota de picior. 

O altă observaţie generală privitoare la graiul Elfilor 
Pădureni apare într-o analiză lingvistico-istoricâ, datând din 
aceeaşi perioadă târzie ca şi cea citată mai sus: 

Cu toate ca dialectele vorbite de Elfii Pădureni, în 
momentul în care şi-au reunit neamurile îndelung 
despărțite, se depărtaseră într-atât de mult de limba 
sindarină, încât aproape că nu mai erau înţelese, nu era 
nevoie de prea multă cercetare pentru a constata că se 
înrudeau ca limbi eldarine. Deşi învățații, mai cu seamă cei 
de obârşie noldorină, se arătau foarte interesaţi să compare 
dialectele sindarine cu propriul lor grai, prea puţine se ştiu 
în ziua de azi despre elfica pădureana. Elfii Pădureni nu 
inventaseră nici o formă de scriere, iar cei care au deprins 
această artă de la sindari scriau în sindarină atât cât se 
pricepeau. Către sfârşitul celui de-al Treilea Ev, limbile 
pădurene probabil că încetaseră a mai fi vorbite în cele 
două regiuni care au jucat un rol important la vremea când 
a avut loc Războiul Inelului: Lorien şi regatul lui Thranduil, 
în Codrul întunecat de la miazănoapte. Tot ce a mai rămas 
din ele în izvoade au fost câteva cuvinte şi mai multe nume 
de persoane şi toponime. 

ANEXA B. 

PRINŢII SINDARINI Al ELFILOR PĂDURENI în Anexa B la 
Stăpânul Inelelor, în preambulul la Povestea Anilor din cel 
de-al Doilea Ev, se spune că „înainte să se fi construit 
Barad-dur, mulţi din seminţia sindarilor au purces spre 
răsărit şi unii au întemeiat regate în păduri îndepărtate, 
unde vieţuiau mai cu seamă Elfii Pădureni. 


Unul dintre aceştia era Thranduil, rege în partea de 
miazănoapte a Marii Păduri Verzi”. 

Despre istoria acestor prinți sindarini ai Elfilor Pădureni 
se spune ceva mai mult în scrierile filologice de dată târzie 
ale tatălui meu. Astfel, într-un eseu se zice despre regatul 
lui Thranduil că s-ar fi întins în pădurile ce înconjurau 
Muntele Singuratec şi se lăţea pe malurile apusene ale 
Lacului cel Lung, înainte de venirea gnomilor alungaţi din 
Moria şi de atacul Dragonului. Poporul elf din acest regat 
migrase din sud, fiind înrudit cu elfii din Lorien şi vecini ai 
acestora; dar ei sălăşluiseră în Marea Pădure Verde, la 
răsărit de AnduiN. În cel de-al Doilea Ev, regele lor Oropher 
[tatăl lui Thranduil care, la rândul său, era tatăl lui Legolas] 
se retrăsese spre mare, dincolo de Câmpiile Stânjeneilor. 
Făcuse astfel pentru a scăpa de dominaţia şi atacurile 
gnomilor din Moria care devenise între timp cel mai măreț 
sălaş al gnomilor cunoscut vreodată în istorie; nu-i plăceau 
nici apariţiile nedorite ale lui Celeborn şi Galadriel în 
Lorien. Dar la acea vreme nu prea erau pricini de temere 
între Pădurea Verde şi Munţi, iar supuşii săi aveau multe 
legături cu neamurile lor de peste Râu, şi asta până la 
Războiul Ultimei Alianțe. 

În ciuda dorinţei Elfilor Pădureni de a se amesteca pe cât 
de puţin cu putinţă în treburile noldorilor şi ale sindarilor, 
sau ale oricăror alte seminţii, fie că erau gnomi, oameni sau 
orei, Oropher a avut înţelepciunea să prevadă că pacea nu 
se va întoarce până nu va fi învins Sauron. Prin urmare, a 
strâns o armie mare dintre supuşii săi care între timp 
sporiseră la număr şi, unindu-se cu armia mai puţin 
numeroasă a lui Malgalad din Lorien, a dus armata Elfilor 
Pădureni la război. Elfii Pădureni erau viteji, neînfricaţi, dar 
nu aveau nici armurile, nici armele eldarilor de la Apus; în 
plus, aveau firi independente, nevoind din această cauză să 
se supună comenzii supreme a lui Gil-galad. Astfel, 
pierderile suferite de ei au fost mult mai grele decât ar fi 
trebuit să fie, chiar şi în acel război crâncen. Malgalad şi 


mai mult de jumătate din oştenii săi au pierit în marea 
Bătălie de la Dagorlad, fiind rupţi de restul armatei şi 
împinşi în Smârcurile Morților: Oropher a fost răpus în 
primul atac asupra Mordorului, avântându-se în fruntea 
celor mai viteji războinici ai săi, înainte ca Gil-galad să fi dat 
semnalul de atac. Thranduil, fiul său, a supravieţuit, dar 
când s-a sfârşit războiul şi Sauron a fost ucis (din cât se 
părea), el s-a întors acasă cu mai puţin de o treime din 
armata cu care pornise la război. 

Malgalad din Lorien nu mai apare nicăieri altundeva şi nu 
se spune aici că ar fi tatăl lui Amroth. Pe de altă parte, 
despre Amdâr, tatăl lui Amroth, se spune de două ori (la pg. 
332 şi 337) că ar fi pierit în Bătălia de la Dagorlad; se pare, 
prin urmare, că Malgalad e una şi aceeaşi fiinţă cu Amdâr. 
Dar nu aş putea spune care nume l-a înlocuit pe celălalt. 
Eseul continua astfel: 

A urmat o pace lungă, în care Elfii Pădureni au sporit din 
nou la număr; erau însă fără astâmpăr şi neliniştiţi, simțind 
schimbarea pe care avea s-o aducă în lume cel de-al Treilea 
Ev. Oamenii, şi ei, deveneau tot mai numeroşi şi mai 
puternici. Stăpmirea regilor numenoreeni din Gondor se 
întindea spre miazănoapte, spre hotarele Lorienului şi ale 
Pădurii Verzi. Oamenii Liberi de la Miazănoapte (numiţi 
astfel de către elfi, deoarece nu se găseau sub cârmuirea 
dunedainilor şi doar pentru scurtă vreme ajunseseră să fie 
supuşi de Sauron sau de servitorii lui) se răspândeau spre 
miazăzi, mai cu seamă în răsăritul Pădurii Verzi, cu toate că 
unii se aşezau la poalele pădurii şi pe plaiurile verzi ale Văii 
Anduinului. Mai rău prevestitoare erau zvonurile ce veneau 
din îndepărtatul Răsărit: Oamenii Sălbatici dădeau semne 
de frământare. Foşti servitori ai lui Sauron, închinându-se 
acestuia, fuseseră eliberaţi de sub tirania lui, dar nu şi de 
râul şi întunericul pe care le aciuase el în inimile lor. 
Războaie crâncene au izbucnit între ei, din care unii se 
retrăgeau spre miazănoapte, cu minţile înecate în ură, 
socotind că tot ceea ce sălăşluia în Apus le era duşman şi 


trebuia răpus şi prădat. Dar în inima lui Thranduil se pitise 
o umbrire încă şi mai adâncă. El văzuse groznicia 
Mordorului şi n-o putea uita. De câte ori se uita spre 
miazăzi, amintirile sale întunecau lumina Soarelui, şi, cu 
toate că ştia că între timp Mordorul căzuse în ruină şi zăcea 
părăsit, sub atenta supraveghere a Regilor oamenilor, 
teama din inimă îi şoptea că acesta nu fusese înfrânt pentru 
totdeauna: avea să renască. 

Într-un alt fragment, scris la aceeaşi data ca şi cel de sus, 
se spune ca, după ce din cel de-al Treilea Ev trecuseră o 
mie de ani, iar Umbra căzuse asupra Marii Păduri Verzi, 
Elfii Pădureni cârmuiţi de Thranduil s-au retras din faţa ei 
pe măsură ce ea se întindea spre miazănoapte, până când, 
în cele din urmă, Thranduil şi-a întemeiat regatul la nord- 
est de pădure, săpând sub pământ o fortăreață şi săli mari. 
Oropher era sindar de origine şi fără îndoială că Thranduil, 
fiul său, urma străvechiul exemplu al Regelui Thingol din 
Doriath, cu toate că sălile sale nu se asemănau câtuşi de 
puţin cu cele din Menegroth. Nu avea nici dibăcia, nici 
bogăţia, nici ajutorul gnomilor; în comparaţie cu elfii din 
Doriath, poporul său pădurean era înapoiat şi barbar. 
Oropher sosise în mijlocul său doar cu o mână de sindari, 
care curând s-au amestecat cu Elfii Pădureni, însuşindu-şi 
graiul lor şi luându-şi nume după felul şi forma celor 
pădurene. Aşa a fost voia lor; căci ei (şi alţi aventurieri daţi 
uitării în legende ori pomeniţi ici şi colo după nume) veneau 
din Doriath după distrugerea acestuia şi nu aveau nici o 
dorinţă să părăsească Pământul de Mijloc şi nici să se 
amestece cu alţi sindari din Beleriand, care se aflau sub 
înrâurirea Surghiuniţilor noldorini pe care poporul din 
Doriath nu-i prea avea la inimă. Vroiau într-adevăr să 
devină elfi pădureni şi să se întoarcă, spuneau ei, la viaţa 
simplă dusă de elfi înainte să o fi tulburat chemarea 
valarilor. 

Nicăieri (cred eu) nu se lămureşte cum se potriveşte 
adoptarea graiului pădurean de către cârmuitorii sindarini 


ai Elfilor Pădureni din Codrul întunecat - după cum se 
spune mai sus - cu afirmaţia de la pg. 356, anume că, spre 
sfârşitul celui de-al Treilea Ev, graiul elfic pădurean a 
încetat să mai fie vorbit în regatul lui Thranduil. 

Vezi mai departe nota 14 la „Prăpădul de pe Câmpiile 
Stânjeneilor”, pg. 386. 

ANEXA C HOTARELE LORIENULUI în Anexa A (| iv) la 
Stăpânul Inelelor, se spune că regatul Gondor se întindea, 
în culmea gloriei sale, sub domnia Regelui Hyarmendacil | 
(al Treilea Ev, 1015-1149), „în nord [...] până la Celebrant şi 
la poalele sudice ale Codrului întunecat”. În mai multe 
rânduri tatăl meu a atras atenţia asupra formulării greşite: 
corect este să se citească „până la Câmpia Celebrant”. 
Conform lucrării sale de dată târzie despre limbile 
Pământului de Mijloc, Râul Celebrant (Râul Argintului) se 
găsea între hotarele ținutului Lorien, iar hotarul real al 
regatului Gondor în partea sa de nord (la vest de Anduin) 
era râul Lumina Fugară. Întreaga întindere de păşuni între 
Râul Argintului şi Lumina Fugară, în care pătrundeau pe 
vremuri pădurile din Lorien, mult mai departe spre sud, 
erau cunoscute în Lorien drept Parth Celebrant (altfel spus, 
câmpia, sau pajiştea împrejmuită, a Râului Argintului), fiind 
considerate ca parte a ținutului, cu toate că poporul elfilor 
din Lorien nu sălăşluia mai departe de poalele păduriloR. În 
vremurile de mai târziu, Gondorul a construit un pod peste 
cursul superior al Râului Argintului şi adeseori ocupa fâşia 
îngustă dintre cursul inferior al Râului Argintului şi Anduin 
ca ţinând de fortificațiile sale răsăritene, deoarece coturile 
largi ale Anduinului (acolo unde curgea vijelios pe lângă 
Lorien şi pătrundea pe pământurile joase şi netede, înainte 
de a se prăbuşi în cascada Emyn Muil), avea multe vaduri şi 
locuri largi, cu ape puţin adânci, pe unde vrăjmaşi hotărâți 
şi bine înarmaţi puteau forţa trecerea cu plute sau pe 
poduri plutitoare, mai cu seamă la cele două coturi spre 
apus, cunoscute drept Neadâncurile de la Miazănoapte şi 
de la Miazăzi. Acestui târâm i s-a dat în Gondor numele de 


Parth Celebrant; de unde şi folosirea sa pentru a desemna 
străvechiul hotar nordiC. În vremea la care a avut loc 
Războiul Inelului, când întregul tărâm la nord de Munţii 
Albi (în afară de Anorien) şi până la Lumina Fugară fusese 
inclus în Regatul Rohan, denumirea Parth (Câmpia) 
Celebrant era folosită doar pentru a desemna marea bătălie 
în care Eorl cel Tânăr i-a nimicit pe invadatorii Gondorului 
[vezi pg. 413]. 

Într-un alt eseu, tatăl meu nota că, în vreme ce ţinutul 
Lorien se mărginea la răsărit şi la apus cu râul Anduin şi cu 
munţii (şi nu pomeneşte nimic despre vreo întindere a ţării 
Lorien pe malul celălalt al râului Anduin, vezi pg. 349), 
hotarele de la miazănoapte şi de la miazăzi nu erau bine 
definite. 

Din străvechime, galadhrimii au ţinut să aibă în stăpânirea 
lor pădurile până la cascada Râului Argintului, unde a fost 
spălat Frodo; spre miazăzi, stăpânirea lor se întindea mult 
după Râul Argintului, spre tărâmuri mai deschise, cu păduri 
de copaci mai mici, care se uneau cu Codrul Fangorn, deşi 
inima ținutului acestuia se găsise întotdeauna în unghiul 
dintre Râul Argintului şi Anduin, unde se afla Caras 
Galadhon. Nu există hotare vizibile între Lorien şi Fangorn, 
dar nici enţii, nici galadhrimii nu le trecuseră vreodată. 
Legenda spune că Fangorn însuşi se întâlnise în vremuri de 
demult cu Regele galadhrimilor, şi Fangorn spusese: 

— Eu ştiu ce-i al meu, tu ştii ce-i al tău; fie ca nici o parte 
să nu stingherească ceea ce-i al celeilalte. Dar de vreun elf 
va dori să se preumble de plăcere pe tărâmul meu, va fi 
binevenit; iar de vreun ent va fi zărit pe pământul tău, 
teamă să nu ai de rău. 

Cu toate acestea, ani lungi au trecut fără ca elfii sau enţii 
să pună piciorul în cealaltă ţară. 

ANEXA D PORTUL LOND DAER. 

O relatare amplă se găseşte în eseul filosofic despre 
toponimele râurilor, din care s-a citat în legătură cu 


legenda lui Amroth şi Nimrodel (pg. 353). În acest eseu, 
toponimul Gwathlo este comentat după cum urmează: 

Râul Gwathlo este tradus drept „Iorentul Cenuşiu”. Dar 
gwath este un cuvânt sindarin pentru „umbră”, în sensul de 
lumină palidă din pricina ceţii sau a norilor, sau cum este 
lumina din văile adânci. Nu pare să se potrivească spaţiului 
geografic respectiv. Pământurile întinse, despărțite de 
Gwathlo în regiunile denumite de numenoreeni Minhiriath 
(„între Râuri”, Baranduin şi Gwathlo) şi Enedwaith 
(„Poporul din mijloc”) erau mai cu seamă câmpii, deschise, 
nemuntoasE. În punctul de confluență al râurilor Glanduin 
şi Mitheithel [Izvorul Brumat], terenul era aproape drept, 
apele deveneau leneşe şi mai curând se transformau în 
mlaştini. * Dar la câteva sute de mile mai jos de Tharbad, 
panta se înclina mai mult. Totuşi, Gwathlo nu îşi grăbea 
curgerea şi corăbiile mai mici puteau cu uşurinţă să 
înainteze cu ajutorul pânzelor ori a vâslelor în susul râului, 
până la 'Tharbad. 

Originea toponimului Gwathlo trebuie căutată în trecut. La 
vremea la care a avut loc Războiul Inelului, pământurile 
erau încă pe alocuri împădurite, în special în Minhiriath şi 
la sud-est de Enedwaith; dar cele mai multe şesuri erau 
acoperite de iarbă. După Marea Molimă din anul 1636 al 
celui de-al Treilea Ev, Minhiriath a fost aproape complet 
părăsit, cu toate că în păduri mai trăiau în taină câteva 
obşti de vânători. În Enedwaith, dunlendingii care se mai 
găseau acolo trăiau în partea de răsărit, între dealurile de 
la poalele Munţilor Ceţoşi; iar un neam de pescari, destul 
de numeros, însă barbar, vieţuia între gurile râurilor 
Gwathlo şi Angren (Isen). 

Dar în zilele de altădată, la vremea la care numenoreenii 
explorau pentru prima oară aceste pământuri, lucrurile 
stăteau cu totul altfel. Minhiriath şi Enedwaith erau 
acoperite de o pădure întinsă şi aproape neîntreruptă, cu 
excepţia regiunii centrale a Marilor Smârcuri. Schimbările 
care s-au petrecut mai apoi s-au datorat în mare măsura 


acţiunilor lui Tar-Aldarion, Regele Marinar, care a legat 
prietenie cu Gil-galad, formând cu acesta o alianţă. Aldarion 
avea nevoie de cât mai mult lemn, dorind să facă din 
Numenor o mare putere navala; tăierea copacilor în 
Numenor, poruncită de el, a stârnit discordiE. În călătoriile 
sale de-a lungul coastelor, a privit cu uimire la codrii întinşi, 
astfel că a ales estuarul 

* Râul Glanduin („râul-hotar”) curgea din Munţii Ceţoşi la 
sud de Moria, pentru a se uni cu Mitheithel, mai sus de 
Tharbad. Pe harta originala la Stăpânul Inelelor, toponimul 
nu era specificat (apare o singura dată în carte, în Anexa A 
[I, iii]). Se pare ca, în 1969, tatăl meu i-a comunicat 
domnişoarei Pauline Baynes câteva toponime suplimentare 
care sa fie incluse în harta Pământului de Mijloc întocmita 
de ea: „Edhellond” (menţionat mai sus, pg. 353, nota 18), 
„Andrast”, „Dniwaith laur (Vechiul Meleag al Pukelilor)”, 
„Lond Daer (ruine)”, „Eryn Vorn”, „R. Adom”, „Gârla 
Lebedelor” şi „R. Glanduin”. Ultimele trei toponime au fost 
înscrise pe harta originala care însoţeşte cartea, dar de ce 
s-a procedat astfel nu am reuşit să descopăr; şi în vreme ce 
„R. Adom” este plasat corect, „Gârla Lebedelor” şi „Râul 
Glandin” [sic] sunt plasate eronat pe cursul superior al 
Isenului. Pentru interpretarea corecta a relaţiei între 
toponimele Glanduin şi Gârla Lebedelor, vezi pp. 364-366. 

Râului Gwathlo drept loc pentru a construi un liman nou, 
pe care să-l stăpâneasca numai numenoreenii (la acea 
vreme, Gondorul încă nu exista). Şi s-a apucat de lucrări 
măreţe care au continuat şi după ce el nu a mai fost. 
Această poartă de intrare în Eriador s-a dovedit mai târziu 
extrem de importantă în războiul împotriva lui Sauron (al 
Doilea Ev 1693-1701); dar la origine a fost un port pentru 
cherestea şi pentru construirea de corăbii. Populaţia 
băştinaşă era destul de numeroasa şi războinica, însă trăia 
în păduri, în comunităţi risipite, fără o cârmuire centrală. 
Comunitățile acestea nutreau o teamă respectuoasă faţă de 
numenoreeni, nearătându-se duşmănoase decât în 


momentul în care doborârea copacilor a început să se 
dovedească un dezastru. Astfel că îi atacau prin 
surprindere pe numenoreeni de câte ori aveau prilejul, iar 
numenoreenii, considerându-i duşmani, s-au apucat şi mai 
vârtos să doboare copaci, fără nici un gând de a lucra 
pământul ori de a replanta pădurile. La început tăiaseră 
copacii de pe ambele maluri ale râului Gwathlo, ducând 
buştenii pe râu la vale, până în port (Lond Daer); acum însă, 
numenoreenii tăiau drumuri late prin pădurile de la nord şi 
sud de râu, iar populaţia băştinaşă care supravieţuise s-a 
refugiat din Minhiriath în codrii întunecaţi ai marelui Cap 
Eryn Vorn, la sud de gura de vărsare a râului Baranduin, pe 
care nu au îndrăznit să-l traverseze, chiar dacă ar fi putut, 
de teama elfilor. Din Enedwaith s-au refugiat în munţii 
răsăriteni, unde mai târziu avea să fie întemeiată Ţara 
Murgă; n-au trecut Isenul şi nici nu s-au refugiat pe marele 
promontoriu dintre Isen şi Lefnui, care forma braţul nordic 
al Golfului Belfalas [Ras Morthil sau Andrast: vezi pg. 297], 
din pricina „Oamenilor-Pukel”... [pentru continuarea 
acestui fragment, vezi pg. 526], Dezastrul pricinuit de 
numenoreeni a fost uriaş. Timp de ani lungi, aceste 
pământuri au reprezentat sursa lor principală de cherestea, 
nu numai pentru atelierele unde se construiau corăbii, din 
Lond Daer şi din alte părţi, ci şi pentru numenoreeni. 
Nenumărate corăbii încărcate cu lemn traversau marea 
spre apus. Despădurirea a sporit în timpul războiului din 
Eriador; căci băştinaşii surghiuniţi îl primeau cu braţele 
deschise pe Sauron şi nădăjduiau în victoria lui asupra 
Oamenilor Mării. Sauron ştia ce importanţă aveau pentru 
duşmanii săi Marele Liman şi atelierele de acolo, astfel că îi 
folosea pe băştinaşii clocotind de ură împotriva 
Numenorului drept iscoade şi călăuze pentru cetele lui de 
atacatori. Nu avea destulă armată să-şi îngăduie să atace 
forturile din Liman sau de pe malurile râului Gwathlo, dar 
cetele lui de atacatori făceau un adevărat prăpăd, 


provocând incendii în păduri şi dând foc stocurilor de 
buşteni ale numenoreenilor. 

Până ce Sauron să fie în sfârşit învins şi alungat spre 
răsărit, dincolo de hotarele Eriadorului, cea mai mare parte 
a bătrânilor codri fusese distrusă. Gwathlo curgea acum 
printr-un ţinut pustiit, cât vedeai cu ochii pe ambele maluri, 
fără copaci şi lăsat de izbelişte. Nu astfel arătase când îşi 
primise dintâiul nume de la neînfricaţii exploratori de pe 
corabia lui Tar-Aldarion, care se aventuraseră în susul 
râului, în bărci mici. De cum se termina regiunea de coastă, 
cu aerul ei sărat şi vânturile puternice, pădurea înainta 
până pe malul râului şi, chiar dacă albia era lată, copacii 
uriaşi aruncau umbre pe măsură deasupra râului, la 
adăpostul cărora bărcile aventurierilor înaintaseră fără 
zgomot în adâncul țărmului necunoscut. Astfel că primul 
nume pe care i l-au dat a fost „Râul Umbrei”, Gwath-hâr, 
Gwathir. Mai târziu au înaintat mult spre miazănoapte, 
până unde începeau marile ţinuturi ale smârcurilor; dar 
avea să mai treacă multa vreme până când se va fi ivit 
nevoia sau vor fi avut destui oameni să se apuce să sece 
smârcurile şi să ridice un stăvilar pentru a pune temeliile 
unui port mare pe locul unde avea să se afle Tharbad în 
vremea celor Două Regate. Cuvântul sindarin pe care-l 
foloseau ei pentru smârcuri era Io, anterior loga [din 
rădăcina loginsemnând „ud, muiat, mlăştinos”]; la început 
au crezut că de aici izvora râul pădurii, necunoscând încă 
râul Mitheithel care cobora din munţii aflaţi la miazănoapte 
şi, strângându-şi apele din Râul Urşilor [Apa Zgomotoasă] şi 
Glanduin, se revărsa tumultuos peste câmpie. Toponimul 
Gwarthir s-a preschimbat astfel în Gwathlo, râul umbros din 
smârcuri. 

Gwathlo a fost unul din puţinele toponime care a ajuns să 
fie cunoscut şi de alte neamuri în afară de marinarii din 
Numenor, şi să primească un echivalent în adunaică - 
Agathurush. 


Istoria limanului Lond Daer şi a oraşului port Tharbad este 
menţionată în acest eseu şi într-o analiză a toponimului 
Glanduin: 

Glanduin înseamnă „râul-hotar”. Aşa a fost numit la 
început (în cel de-al Doilea Ev), deoarece forma hotarul 
sudic al Eregionului, 

* în zilele de început ale celor două regate, cea mai rapida 
rută între ele (care nu putea fi folosita de oştiri numeroase) 
era pe mare, până la vechiul port aflat la capătul estuarului 
format de râul Gwathld, şi de acolo la portul fluvial 
Tharbad, apoi pe drum. Vechiul port maritim şi cheiurile 
sale impunătoare căzuseră în ruină, dar cu trudă multa s-a 
construit un port la Tharbad, unde puteau acosta şi 
corăbiile ce traversau marea, precum şi o fortăreață, cu 
mari fortificaţii de pământ pe ambele maluri ale râului, 
pentru a păzi Podul Tharbad, atât de faimos odată. 
Străvechiul port era unul dintre primele porturi durate de 
numenoreeni, ale cărui lucrări fuseseră începute de vestitul 
rege-marinar Tar-Aldarion, iar mai târziu a fost extins şi 
fortificat. Se numea Lond Daer Enedh, Marele Liman de la 
Mijloc (din pricină ca se afla între Lindon, la miazănoapte, şi 
Pelargir, de pe Anduin). [Nota autorului] 

Tatăl meu a intenţionat să introducă, într-o hartă revizuită 
din Stăpânul Inelelor, toponimul Glanduin ca nume al 
cursului superior al râului, şi să indice şi smârcurile ca 
atare, cu numele Nân-in-Eilph (sau Gârla Lebedelor). S-a 
dovedit că intenţia lui a fost înţeleasă greşit, deoarece, pe 
harta lui Pauline Baynes, cursul inferior este numit „R. 
Gârla Lebedelor”, în vreme ce pe harta din carte, după cum 
am spus mai sus (pg. 362), toponimele sunt indicate la alt 
râu. 

Din aceste comentarii, se poate observa că portul 
numenorean de la gura râului Gwathlo a evoluat, de când a 
fost scris „Despre Galadriel şi Celeborn”, de la „un mic port 
numenorean”, la Lond Daer, Marele Liman. Este desigur 
vorba de Vinyalonde, sau Noul Liman, din „Aldarion şi 


Erendis” (pg. 246), deşi acest toponim nu apare în 
comentariile citate mai suS. În „Aldarion şi Erendis” (pg. 
286), se spune că lucrările începute de Aldarion în 
Vinyalonde, după ce a devenit Rege, „n-au fost niciodată 
isprăvite”. Ceea ce probabil nu înseamnă altceva decât că 
n-au fost isprăvite de el; câci istoria ulterioară a portului 
Lond Daer presupune că limanul a fost până la urma 
reconstruit şi fortificat împotriva furiei mării, 

* Sindarinul alph, lebăda, plural eilph, quenyanul alqua, în 
Alqualonde. Ramura telerina a graiului eldarin a schimbat 
kw original în p (p-ul original a rămas neschimbat). 
Sindarina vorbita în Pământul de Mijloc, care a suferit 
multe schimbări, a transformat consoanele mute în spirante 
după 1 şi r. Astfel, alkwa original a devenit alpa în telerină şi 
alf (transcris alph) în sindarinâ. 

Şi într-adevăr, acelaşi pasaj din „Aldarion şi Erendis” 
continuă prin a spune că Aldarion „a pus temeliile a ceea ce 
avea să împlinească 'Tar-Minastir mulţi ani mai târziu, în 
primul război cu Sauron, şi, de n-ar fi trudit el atunci, 
corăbiile Numenorului nu ar fi putut aduce armia la ceasul 
şi la locul potrivite - aşa cum întrezărise el”. 

Afirmația din comentariul de mai sus referitor la Glanduin, 
anume că portul a fost numit Lond Daer Enedh, „Marele 
Liman de la Mijloc”, deoarece se afla între Lindon, la 
miazănoapte, şi Pelargir pe Anduin, se refera cu siguranţa 
la un timp mult după intervenţia numenoreenilor în 
războiul împotriva lui Sauron, în Eriador, câci, conform 
Poveştii Anilor, Pelargir a fost construit abia în anul 2350 al 
celui de-al Doilea Ev şi a devenit limanul principal al 
Numenoreenilor Credincioşi. 

ANEXA E. 

NUMELE LUI CELEBORN ŞI GALADRIEL. într-un eseu 
despre obiceiurile eldarilor din Valinor în privinţa 
prenumelor, se spune că ei aveau doua „nume date” (essi), 
din care unul era dat la naştere, de către tata; de obicei, 
acesta amintea de numele tatălui, asemănându-se acestuia 


ca sens şi fomiă, sau putea fi chiar acelaşi nume, la care 
ulterior se adăuga eventual un prefix distinctiv atonei când 
copilul atingea vârsta adultă. Al doilea nume era dat mai 
târziu, uneori mult mai târziu, alteori imediat după naştere, 
de către mamă; aceste nume materne aveau o mare 
semnificaţie, deoarece mamele eldarilor aveau o mare 
intuiţie privind caracterul şi capacităţile copiilor lor, şi unele 
chiar aveau darul profeţiel. În plus, oricare dintre eldari 
putea primi un epesse („nume ulterior”), căpătat nu 
neapărat de la rudele sale, o poreclă - în general în semn 
de admiraţie sau ca titlu de onoare; acest epesse putea 
deveni numele folosit îndeobşte şi pomenit în cântece şi în 
cronici (cum a fost, de exemplu, cazul lui Ereinion, cunoscut 
întotdeauna sub epesse-ul Gil-galad). 

Astfel, numele Alatăriel, care, conform versiunii ultime a 
poveştii despre relaţia lor (pg. 320) i-a fost dat lui Galadriel 
de către Celeborn în Aman, era un epesse (în privinţa 
etimologiei sale, vezi Anexa la Silmarillion, articolul kal-), pe 
care ea 1-a ales pentru a-l folosi în Pământul de Mijloc, 
redat în sindarină drept Galadriel, în defavoarea „numelui 
patern” Artanis, sau a „numelui matern” Nerwen. 

Desigur că doar în ultima versiune Celeborn apare cu un 
nume în graiul Elfilor Nobili, şi nu în sindarinâ: 'Teleporno. 
Se afirmă că, de fapt, forma este telerină; rădăcina 
străveche a cuvântului elfic pentru „argint” era Kyelepcare 
a devenit celeb în sindarină, teleptelpe în telerină, şi 
tyeleptyelpe în quenyanâ. Dar în quenyană s-a impus forma 
telpe sub influenţa graiului telerin; deoarece telerii 
preţuiau argintul mai presus de aur, iar măiestria lor în 
prelucrarea argintului era recunoscută până şi de noldori. 
Astfel, Telperion era mult mai des folosit decât Tyelperion, 
drept numele Copacului Alb din Valinor. (Alatâriel era şi el 
telerin; forma quenyană era Al tăriei). 

Numele de Celeborn a fost gândit la început cu sensul de 
„Copacul de Argint”; era, de asemenea, numele Copacului 
din 'Toi Eressea (Silmarillion, pg. 94). Rudele apropiate ale 


lui Celeborn aveau „nume de copaci” (pg. 322): Galadhon, 
tatăl lui, Galathil, fratele lui, şi Nimloth, nepoata lui, care 
purta acelaşi nume cu al Copacului Alb din Numenor. 
Totuşi, în scrierile de dată târzie ale tatălui meu, înţelesul 
de „Copac de Argint” a fost abandonat: al doilea element 
din Celeborn (ca nume de persoană) deriva mai curând din 
forma adjectivală străveche omâă, „înălţare, înalt”, decât din 
substantivul înrudit orng, „copac”. (La origine, orng se 
referea la copaci cu tulpini mai drepte şi mai zvelte, precum 
mestecenii, în vreme ce copacii mai viguroşi, cu rămuriş 
mai bogat, precum stejarii şi fagii, erau numiţi în limba 
străveche galadă, „crescut măreț”; dar în quenyană nu era 
respectată cu stricteţe această distincţie, ea dispărând cu 
totul în sindarină, limba în care toţi copacii au ajuns să fie 
numiţi galadh, iar om n-a mai fost nici el folosit, 
supraviețuind doar în versuri şi cântece, şi în multe nume 
de persoane şi de copaci.) Celeborn era înalt, fapt 
menţionat într-un comentariu despre Măsurile de lungime 
numenoreene, pg. 394. 

Despre confuzia creată uneori între numele lui Galadriel şi 
cuvântul galadh, tatăl meu scria următoarele: 

Când Celeborn şi Galadriel au devenit cârmuitori ai elfilor 
din Lorien (Elfi Pădureni la origine, care-şi spuneau 
galadhrimi), numele lui Galadriel a fost asociat cu copacii, 
contribuind la aceasta şi numele soţului ei, care, şi el, părea 
să conţină un cuvânt referitor la copac; astfel că, în afara 
hotarelor Lorienului, printre aceia a căror amintire despre 
zilele de odinioară şi despre istoria lui Galadriel începuse să 
pălească, numele ei era adesea schimbat în Galadhriel. 
Ceea ce nu se întâmpla în Lorien. 

Se poate menţiona aici că numele elfilor din Lorien se 
scrie corect galadhrim, iar al oraşului, Caras Galadhon. 
Iniţial, tatăl meu a schimbat forma sonoră a lui th (ca în 
then, din engleza modernă), din numele elfice, în d, 
deoarece (scria el) dh nu este folosit în engleză şi ar părea 
straniu. Ulterior s-a răzgândit asupra acestui aspect, însă 


Galadrim şi Caras Galadon au rămas necorectate până 
după publicarea ediţiei revizuite a Stăpânului Inelelor (în 
ediţiile recente s-a operat corectura). Numele acestea sunt 
scrise greşit la articolul aida din Indicele la Silmarillion* 

* în ediţia din 1999 a volumului Silmarillion, care a stat la 
baza versiunii româneşti, cele doua nume sunt scrise 
corect, (n.tr.) 

PARTEA A TREIA. 

AL TREILEA EV va Aa JÂ30T ia. 

[. 

PRĂPĂDUL DE PE CÂMPIILE STÂNJENEILOR. 

După căderea lui Sauron, Isildur, fiul şi moştenitorul lui 
Elendil, s-a reîntors în Gondor. Acolo şi-a pus însemnul de 
Rege al Amorului, nestemata Elendilmiri, şi şi-a proclamat 
cârmuirea suverană peste toţi dunedainii de la Miazănoapte 
şi de la Miazăzi; căci era un om tare mândru şi puternic. A 
rămas un an în Gondor, punând din nou ordine în ţară şi 
aşezând hotarele; 2 dar grosul oştirii din Arnor a venit 
înapoi în Eriador pe drumul numenorean ce ducea de la 
Vadurile Isenului la Fornost. 

Când în sfârşit a simţit că poate să se ducă înapoi în ţara 
sa, era în mare grabă şi dorea să meargă mai întâi în 
Imladris; acolo îşi lăsase soaţa şi pe fiul său cel mai mic; 3 
pe lângă asta, avea neapărată nevoie să ceară sfatul lui 
Elrond. Astfel că s-a hotărât să o ia pe la miazănoapte de 
Osgiliath, în sus pe Valea Anduinului, până la Cirith Forn en 
Andrath, înalta trecătoare de la Miazănoapte, prin care se 
cobora spre Imladris.4 Cunoştea bine ţinutul, căci adeseori 
călătorise prin acele părţi înainte de Războiul Alianţei, şi tot 
pe acolo mersese la luptă, cu bărbaţii din Amorul 
răsăritean, în compania lui Elrond.5 

Era o călătorie lungă, dar celălalt drum, spre apus, apoi 
spre miazănoapte, până la răscrucea din Arnor, de unde 
cotea spre răsărit, până în Imladris, era cu mult mai lung.6 
Poate că, pentru cine mergea călare, era la fel de iute, dar 
Isildur nu avea nici un cal bun de călărie; 7 şi poate ca în 


alte vremuri drumul acela fusese mai sigur, dar acum 
Sauron fusese înfrânt, iar sălăşluitorii Văii luptaseră alături 
de Isildur în această victorie. Nu se temea de nimic, doar de 
vremea rea şi de oboseală, dar acestea trebuiau îndurate 
de cei pe care nevoia îi trimitea într-o zare sau alta a 
Pământului de Mijloc.8 

Aşa s-a făcut, şi aşa se spune şi în legendele de mai târziu, 
că al doilea an al celui de-al Treilea Ev se apropia de sfârşit 
când Isildur a pornit la drum din Osgiliath, în primele zile 
ale lunii Ivanneth9, socotind să ajungă în Imladris în 
patruzeci de zile, pe la mijlocul lunii Narbeleth, înainte ca 
iarna să se aştearnă la MiazănoaptE. Într-o dimineaţă 
senină, la Poarta Răsăriteană a Podului, Meneldil10 şi-a luat 
rămas bun de la el, spunându-i: 

— Iute să-ţi fie drumul şi fie ca Soarele de la începutul 
călătoriei tale să nu înceteze să-ţi lumineze drumul! 

Împreună cu Isildur mergeau cei trei fii ai săi, Elendur, 
Aratan şi Ciryon11, şi Garda lui formata din două sute de 
cavaleri şi oşteni, bărbaţi neînfricaţi din Arnor, căliţi în 
războaie. Despre călătoria lor nu se ştie nimic, înainte să fi 
trecut peste Dagorlad, de unde şi-au continuat drumul spre 
miazănoapte, peste pământurile întinse şi pustii la miazăzi 
de Marea Pădure VerdE. În cea de-a douăzecea zi, au zărit 
în zare pădurea, învăluind şesul dinaintea lor în îndepărtata 
lucire de roşu şi auriu a lunii Ivanneth, când deodată cerul 
s-a acoperit şi dinspre Marea Rhun a prins să sufle un vânt 
întunecat şi greu de ploaie. Patru zile a ţinut ploaia; încât, 
atunci când au ajuns la intrarea în Vale, între Lorien şi 
Amon Lanc12, Isildur nici nu s-a mai apropiat de Anduin ale 
cărui ape erau umflate şi vijelioase, ci a apucat-o în sus, pe 
pripoarele abrupte de pe malul răsăritean, cu gând să 
ajungă la căile străvechi ale Elfilor Pădureni, de-a lungul 
poalei pădurii. 

Şi uite aşa, în după-amiaza târzie a celei de-a treizecea zi 
a călătoriei lor, au trecut hotarele de miazănoapte ale 
Câmpiilor Stânjeneilor1 3, urmând o potecă ce ducea în 


regatul din acele timpuri al lui Ihranduil14. Ziua senină se 
stingea în înserare; departe, peste munţi, se strângeau 
norii, înroşiţi de soarele ceţos care cobora spre ei; adâncul 
văii se cufundase de-acum în umbră surie. Dunedainii 
cântau, câci marşul din acea zi se apropia de capăt, iar în 
urmă lăsaseră trei sferturi din lungul drum spre ImladriS. 
În dreapta, Pădurea se înălța deasupra lor, în vârful 
pantelor pieptişe ce se lăsau până în potecă, de la care 
panta spre fundul văii era mai domolită. 

Dintr-odată, tocmai când soarele s-a prăvălit în spatele 
norilor, au auzit strigătele înfiorătoare ale orcilor şi-n clipa 
următoare i-au zărit ieşind din Pădure şi coborând pantele 
spre ei, scoțând urletele lor războinice.15 în lumina tot mai 
stinsă, nu-şi puteau da seama de numărul lor, dar era 
limpede că-i întreceau cu mult pe dunedaini, chiar de zece 
ori. De îndată Isildur a ordonat să se formeze un 
thangail16, un zid de scuturi în două rânduri strânse ce 
puteau să se retragă la ambele capete dacă erau luate prin 
flanc şi la nevoie chiar să formeze un cerc. Dacă terenul ar 
fi fost drept ori panta în favoarea lui, Isildur şi-ar fi dispus 
compania într-un dârnaith16 şi i-ar fi atacat pe orei, în 
speranţa că marea forţă a dunedainilor săi şi armele pe 
care le aveau ar fi reuşit să taie drum printre duşmani şi să- 
i împrăştie în cele patru zări; numai că tocmai asta nu putea 
face acum. Şi inima i-a fost cuprinsă de o presimţire 
întunecată. 

— O fi Sauron mort, dar răzbunarea lui e încă vie, i-a spus 
el lui Elendur care stătea lângă el. Atacul ăsta a fost ticluit 
cu vicleşug şi socoteală! N-avem nici o nădejde să primim 
ajutor: Moria şi Lorien au rămas mult în urmă, iar până la 
Thranduil ar mai fi patru zile de mers. 

— Unde mai pui că ducem cu noi poveri al căror preţ nici 
cu mintea nu-l putem gândi, a zis Elendur, care ştia ce 
taină ascundea tatăl său. 

Orcii se apropiau. Isildur s-a răsucit spre scutierul său: 


— Ohtar17, iată ce-ţi dau ţie spre păstrare - şi cu aceste 
vorbe i-a dat măreaţa teacă şi frânturile lui Narsil, sabia lui 
Elendil. Fă tot ce poţi, numai să nu cadă în mâinile 
duşmanilor; chiar şi cu preţul de-a fi socotit laş pentru că 
m-ai părăsit. la-l şi pe prietenul tău cu tine şi fugiţi! 
Dispăreţi! Vă poruncesc! 

Atunci Ohtar a îngenuncheat, i-a sărutat mâna şi cei doi 
tineri au rupt-o la fugă spre fundul întunecat al văii.18 

Dacă orcii, cu ochii lor ageri, au băgat de seamă fuga celor 
doi, nu s-au sinchisit de ea. S-au oprit câteva clipe, ca să-şi 
pregătească atacul. Întâi au slobozit o ploaie de săgeți; 
dintr-odată, cu un strigăt cumplit, au făcut ceea ce ar fi 
făcut şi Isildur, anume au năpustit la vale, pe ultimul 
povârniş, o armie întreagă din cei mai voinici războinici ai 
lor, chitind să spargă zidul de scuturi al dunedainilor. Dar 
zidul nu s-a clintit. Nici săgețile nu izbutiseră să pătrundă 
prin armurile numenoreene. Staturile măreţe ale oamenilor 
îi întreceau în înălţime până şi pe cei mai înalţi dintre orei, 
iar săbiile şi suliţele lor erau cu mult mai ucigătoare decât 
armele vrăjmaşilor. Atacatorii s-au oprit năuci, au rupt 
rândurile şi s-au retras, lăsându-i pe cei atacați aproape 
neatinşi, neclintiţi din locul lor şi cu mormane de orei răpuşi 
la picioare. 

Isildur ar fi zis că duşmanii se retrag spre Pădure. S-a 
uitat în urmă. Pleoapa roşie a soarelui care cobora în 
spatele munţilor a scăpărat printre nori; încă puţin şi se- 
nnopta. Isildur a dat poruncă să pornească din nou la drum, 
fără zăbavă, dar să o apuce în jos, unde pământul era mai 
drept şi mai neprielnic pentru orei.19 îşi zicea că poate, 
după atacul ăsta care-i costase scump, vrăjmaşii or să bată 
în retragere, chiar dacă iscoadele lor or să-i urmărească în 
timpul nopţii şi-or să le pândească tabăra. Ştia cam ce le 
poate pielea orcilor care adeseori îşi pierdeau cumpătul 
când prada lor izbutea să se răsucească şi să muşte. 

De data asta însă, Isildur a greşit socoteala. Atacul nu 
fusese făcut doar cu vicleşug, ci şi cu o ură sălbatică şi 


neostoită. Orcii din Munţi erau întărâtaţi de poruncile 
primite de la neîndurătorii servitori din Barad-dur, trimişi 
cu mult timp înainte să vegheze trecătorile20, iar Inelul, 
tăiat de pe mâna lui Sauron cu doi ani în urmă, încă mai 
purta cu sine voinţa ticăloasă a acestuia şi îi chema în ajutor 
pe toţi servitorii săi - lucru pe care dunedainii nu-l ştiau. 
Abia dacă merseseră preţ de o milă, când orcii s-au pus din 
nou în mişcare. N-au mai atacat ca prima dată, ci le-au ieşit 
în faţă cu toată oştirea lor. Au coborât câtă frunză şi iarbă, 
linia frontului întinzându-se la dreapta şi la stânga, pentru 
ca apoi să se arcuiască şi curând să se închidă într-un cerc 
de nepătruns, în jurul dunedainilor. Nu scoteau nici un 
strigăt şi se ţineau la distanţă de temutele arcuri de oţel din 
Numenor2 1, cu toate că lumina zilei pălea cu repeziciune, 
iar Isildur avea cu mult mai puţini arcaşi decât i-ar fi 
trebuit.22 Isildur şi dunedainii săi s-au oprit locului. 

O vreme, totul a fost nemişcare, deşi cei cu vedere mai 
bună dintre dunedaini spuneau că orcii se apropiau pe 
furiş, pas cu pas. Elendur s-a dus la tatăl său, care stătea 
singur, înnegurat la chip, pierdut parcă în gânduri. 

— Atarinya, i-a zis el, ce-i cu puterea aceea care ar băga în 
sperieţi făpturile astea scârbavnice şi le-ar porunci să-ţi dea 
ascultare? Nu-i de trebuinţă acum? 

— Vai, nu, senya. N-o pot folosi. Mi-e teamă de durerea ce 
mi-ar pricinui-o atingerea ei.23 Şi încă nu am găsit în mine 
tăria s-o fac să mi se supună. E nevoie de cineva cu mult 
mai măreț decât mine, aşa cum mă ştiu că sunt. Mândria 
mi-e la pământ. Puterea aceasta la Păstrătorii celor Trei ar 
trebui să ajungă. 

În acea clipă a izbucnit un sunet neaşteptat de corni şi 
orcii s-au strâns în jurul lor din toate părţile, năpustindu-se 
asupra dunedainilor cu o sălbăticie cruntă. În noaptea care 
se lăsase, orice nădejde pierise. Oamenii se prăbuşeau; 
asupra celor mai mari dintre ei se azvârleau câte doi orei 
deodată şi, fie că erau ucişi pe loc, fie că rămâneau vii, cu 
greutatea lor orcii îi puneau la pământ pe dunedaini, 


pentru ca alte gheare să-i tragă afară şi să-i sfâşie. Pentru 
un dunedain mureau cinci orei, şi tot era prea puţin. Astfel 
a pierit Ciryon, iar Aratan a fost rănit de moarte, încercând 
să-l salveze. 

Elendur, încă teafăr, îl căuta pe Isildur. Acesta îi încuraja 
pe oamenii din flancul răsăritean, unde atacul era mai 
crâncen, căci orcii încă se temeau de nestemata Elendilmir 
ce o purta Isildur deasupra sprâncenei, şi-l ocoleau. Când 
Elendur l-a atins pe umăr, el s-a răsucit cu furie, crezând că 
un orc se strecurase în spatele lui. 

— Regele meu, i-a spus Elendur, Ciryon a pierit, iar Aratan 
e pe moarte. Ultimul tău sfetnic trebuie să te sfătuiască, ba 
nu, să-ţi poruncească, aşa cum tu i-ai poruncit lui Ohtar. le 
du! la-ţi povara şi, cu orice preţ, du-o la Păstrători! Chiar cu 
preţul de a-ţi părăsi oamenii şi pe mine! 

— Fiu al Regelui, a răspuns Isildur, ştiam că astfel trebuie 
să fac; dar m-am temut de durere. Şi nu puteam pleca fără 
învoirea ta. Mă iartă şi iartă-mi şi mândria care v-a sortit 
acestui sfârşit.24 

Elendur 1-a sărutat, spunându-i: 

— Te du! Acum să te duci! 

Isildur s-a răsucit spre apus şi, scoțând Inelul pitit într-o 
punguliţă prinsă în jurul gâtului cu un lanţ subţire, şi 1-a 
pus pe deget cu un strigăt de durere, şi de atunci nici un 
ochi nu 1-a mai văzut în Pământul de Mijloc. Dar nestematei 
Apusului, Elendilmir, nu-i putea fi stinsă strălucirea, astfel 
că dintr-odată a scăpărat cu o lumină roşie şi mânioasă, ca 
o stea arzătoare. Oameni şi orei deopotrivă s-au ferit din 
calea ei, cuprinşi de teamă, iar Isildur, trăgându-şi gluga 
peste cap, a pierit în noapte.25 

Despre ce s-a ales de dunedaini atât s-a aflat mai târziu: în 
scurtă vreme, toţi zăceau morţi, în afară de unul singur, un 
tânăr scutier, năucit, îngropat sub oamenii căzuţi. Astfel a 
pierit Elendur, care, după cum ziceau toţi cei care îl 
cunoscuseră, ar fi trebuit să ajungă Rege, şi încă unul 
dintre cei mai măreţi, date fiind vigoarea şi înţelepciunea 


lui, şi noblețea lui netrufaşă, cel mai mândru din spiţa lui 
Elendil, neîndoielnic urmaş al străbunilor săi.26 Despre 
Isildur se spune că îl chinuia o mare durere şi inima-i era 
strânsă ca de un cleşte, dar la început a fugit asemenea 
unui cerb hăituit de ogari, până a ajuns în fundul văii. Acolo 
s-a oprit, ca să vadă dacă nu cumva era urmărit; căci orcii 
puteau lua urma unui fugar în întuneric după miros, fără să 
aibă nevoie de vederea ochilor. Apoi şi-a continuat drumul 
cu băgare de seamă; în faţa lui, în beznă, se întindeau 
pământuri hârtopite, lipsite de cărări, cu multe capcane 
pentru picioarele pribege. 

Astfel s-a făcut că, într-un târziu, a ajuns la malurile 
Anduinului, în puterea nopţii, frânt de oboseală; mersese la 
fel de mult şi tot atât de iute cât ar fi mers şi dunedainii de- 
ar fi străbătut acel ţinut fără oprire şi la lumina zilei.27 Râul 
curgea cu volburi iuți şi întunecate prin faţa lui. O vreme, 
Isildur a stat locului, singur şi deznădăjduit. Apoi, în grabă, 
şi-a lepădat armura şi armele, păstrând doar o sabie scurta, 
prinsă la brâu28, şi s-a aruncat în apă. Era un om cu o forţă 
şi o voinicie cu care puţini dintre dunedainii de vârsta lui s- 
ar fi putut lăuda, dar nădejde să ajungă pe malul celălalt nu 
avea. N-a apucat să se depărteze prea mult, când s-a văzut 
silit să înoate aproape spre miazănoapte, împotriva 
curentului; oricât ar fi înotat el de vârtos, apa îl împingea în 
jos, spre smârcurile Câmpiilor Stânjeneilor. Erau mai 
aproape decât îşi închipuise el29, şi tocmai când simţea că 
râul îşi domolea curgerea, şi aproape că ajunsese pe malul 
celălalt, s-a pomenit că trebuie să se lupte cu plauri de 
trestii şi buruieni lipicioase. Dintr-odată, şi-a dat seama că 
Inelul dispăruse. Din întâmplare, sau pentru că aşa a fost să 
fie, îi părăsise mâna şi dispăruse unde nu mai avea vreo 
nădejde să-l găsească. La început, într-atât l-a copleşit 
simţământul pierderii lui, încât nici nu s-a mai luptat, şi fără 
doar şi poate s-ar fi scufundat şi s-ar fi înecat. Dar, pe cât de 
repede îl cuprinsese acel simţământ, tot atât de repede a şi 
trecut. Durerea pierise şi ea. Isildur se eliberase de o 


povară cumplită. Picioarele au atins fundul râului, iar el, 
ridicându-se din mâl, şi-a croit drum printre trestii şi a 
ajuns la o insuliţă mocirloasă, în apropiere de malul 
apusean. Acolo a ieşit din apă: un biet muritor, o creatură 
măruntă, pierdută şi părăsită în sălbăticia Pământului de 
Mijloc. Dar pentru orei, ai căror ochi vedeau şi noaptea şi 
care stăteau pitiţi acolo, de strajă, ela părut să se înalțe 
deasupra lor ca o monstruoasă umbră a fricii, cu un singur 
ochi asemenea unei stele. Şi-au slobozit săgețile otrăvitoare 
spre ea şi au rupt-o la fugă. De prisos, căci Isildur, lipsit de 
armură, a fost străpuns în inimă şi-n gât, şi fără țipăt s-a 
prăvălit înapoi în apă. Nici o urmă a trupului său n-a mai 
fost găsită de elfi ori oameni. Astfel a pierit prima victimă a 
răutăţii Inelului ce nu avea stăpân: 

Isildur, al doilea Rege al tuturor dunedainilor, stăpân al 
Amorului şi Gondorului, şi ultimul în acel ev al Lumii. 

Sursele legendei privitoare la moartea lui Isildur. 

La această întâmplare au fost şi martori. Ohtar şi tovarăşul 
său scăpaseră, purtând asupra lor frânturile săbiei Narsil. 
Povestea pomeneşte de un tânăr care a supravieţuit 
măcelului: era scutierul lui Elendur, numit Estelmo, care a 
căzut la pământ printre ultimii, năucit de o lovitură de bâtă, 
dar n-a fost răpus, astfel că a fost găsit în viaţă sub trupul 
lui Elendur. Auzise ce-şi spuseseră Isildur şi Elendur la 
despărţire. Salvatorii veniseră la locul bătăliei, dar prea 
târziu, şi totuşi la vreme să-i împiedice pe orei să mutileze 
leşurile; unii Pădureni îi trimiseseră veşti lui Thranduil prin 
pristavi, şi chiar şi ei strânseseră o armie ca să-i atace pe 
orei - i-au pus pe fugă şi i-au împrăştiat în cele patru zări, 
căci, cu toate că orcii ieşiseră victorioşi, pierduseră mulţi 
dintre ai lor, şi aproape toţi cei mari căzuseră: timp de mulţi 
ani după aceea nici că au mai încercat un asemenea atac. 

Povestea ultimelor ceasuri ale lui Isildur şi a morţii lui s-a 
alcătuit din presupuneri care n-au fost departe de adevăR. 
În forma ei completă, legenda a fost compusă abia în timpul 
domniei lui Elessar, în cel de-al Patrulea Ev, când s-au 


descoperit şi alte dovezi. Până atunci, se ştiuse, întâi, că 
Isildur avea Inelul şi că fugise spre Râu; în al doilea rând, că 
zalele, coiful, scutul şi marea sabie ce le purtase (altceva 
însă nimic) fuseseră găsite pe mal, nu departe de Câmpiile 
Stânjeneilor; în al treilea rând, că orcii lăsaseră străjeri pe 
malul apusean, înarmaţi cu arcuri, pentru a-i prinde pe 
aceia care ar fi putut scăpa din bătălie şi ar fi fugit spre Râu 
(se găsiseră urme ale taberei lor, una în apropiere de 
marginea Câmpiilor Stânjeneilor); şi în al patrulea rând, că 
Isildur şi Inelul, separat sau împreună, pieriseră mai mult 
ca sigur în Râu, căci dacă Isildur ar fi ieşit pe malul apusean 
purtând Inelul, ar fi scăpat de străjeri, şi e greu de crezut 
că un om de o asemenea voinicie n-ar fi izbutit să ajungă în 
Lorien sau în Moria înainte să se prăbuşească. Cu toate că 
drumul era lung, fiecare dunadan purta într-o taşcă 
pecetluită, prinsă la brâu, o sticluţă plină cu o licoare 
întăritoare, şi turte dintr-un soi de pătlagina, menite a-l 
ţine în viaţă multe zile - nu chiar ca licoarea numită 
miruvoi30 sau turtele de lembas ale eldarilor, totuşi 
asemănătoare, căci arta tămăduirii şi alte taine ale 
Numenorului mai erau încă folosite, nefiind uitate. Dar 
printre armele lepădate de Isildur nu se găsiseră nici brâul, 
nici taşca. 

Mult mai târziu, pe măsură ce al Treilea Ev al Lumii Elfilor 
se săvârşea şi Războiul Inelului se apropia, la Sfatul din 
casa lui Elrond s-a dezvăluit că Inelul fusese găsit, 
scufundat nu departe de hotarul Câmpiilor Stânjeneilor, 
lângă malul apusean; dar nu se descoperiseră urme ale 
trupului lui Isildur. Tot atunci, cei prezenţi la Sfat şi-au dat 
seama că şi Saruman căutase în taină prin aceleaşi locuri; 
el nu găsise Inelul (care fusese dus de acolo cu mult timp 
înainte), dar cei de la Sfat nu ştiau încă dacă nu cumva 
Saruman dăduse peste altceva. 

Însă Regele Elessar, după ce a fost încoronat în Gondor, s- 
a apucat să facă ordine în regatul său, şi unul dintre 
primele lucruri pe care le-a făcut a fost să repare turnul 


Orthanc unde îşi pusese în gând să reaşeze palantârul, 
recuperat de la Saruman. Atunci au fost căutate toate 
secretele turnului. S-au găsit multe lucruri de preţ, 
giuvaieruri de-ale lui Eorl şi obiecte moştenite de el, furate 
din Edoras cu ajutorul lui Limbă de Vierme în vremea 
slăbiciunii dovedite de Regele Theoden, şi alte asemenea 
lucruri, încă şi mai vechi şi frumoase, din gorgane şi 
morminte din toate colţurile lumii. Pornit pe drumul 
pribegiei, Saruman nu se preschimbase în dragon, ci în 
cioară. Într-un târziu, în spatele unei uşi ascunse pe care 
nu ar fi putut-o găsi ori deschide dacă lui Elessar nu i-ar fi 
venit Gimli Gnomul în ajutor, au dat peste o cămăruţă de 
oţel. Poate că rostul ei fusese acela de a adăposti Inelul; în 
ea nu se găsea aproape nimiC. Într-un sipet de pe un raft 
înalt se aflau două lucruri. Unul era o cutioară de aur, 
prinsă de un lanţ frumos; goală, fără a avea gravat pe ea 
vreo literă sau un însemn, dar nu încăpea îndoială că pe 
vremuri purtase în ea Inelul şi atârnase la gâtul lui Isildur. 
Lângă ea, o comoară nepreţuită, deplânsa îndelung, căci se 
crezuse a fi pierdută pe vecie: însăşi Elendilmir, steaua albă 
din cristal elfesc, legată într-o plasă fină de mithril31, 
moştenită de Elendil de la Silmarien şi pe care el o luase ca 
însemn al regalității în Regatul de la Miazănoapte.32 Regii, 
fiecare în parte, şi toate căpeteniile ce i-au urmat în Arnor 
au purtat nestemata Elendilmir, ajungând astfel până la 
Elessar însuşi; dar cu toate că era un giuvaier de mare 
frumuseţe, făcut de făurarii elfi în Imladris pentru Valandil, 
fiul lui Isildur, nu avea nici vechimea şi nici puterile celei 
care se pierduse când Isildur a fugit în întunecime şi nu s-a 
mai întors. 

Elessar a luat nestemata cu venerație şi, când s-a reîntors 
pe meleagurile de la Miazănoapte şi a urcat pe tronul 
Amorului ca Rege de drept, Arwen i-a legat-o deasupra 
sprâncenei şi oamenii au rămas muţi de uimire văzându-i 
întreaga splendoare. Dar Elessar nu a mai primejduit-o, ci o 
purta numai în zile de mare sărbătoare ale Regatului de la 


MiazănoaptE. În toate celelalte zile, la veşmântul regal îşi 
lega nestemata Elendilmir pe care el însuşi o moştenise. 

— Şi aceasta merită veneraţia noastră, spunea el, chiar 
mai multă decât mi se arată mie; patruzeci de capete au 
purtat-o înaintea mea.33 

Cumpănind mai îndeaproape la toată această comoară 
ascunsă, oamenii au fost cuprinşi de tulburare. Li se părea 
ca lucrurile acelea, şi neîndoielnic Elendilmir, nu ar fi putut 
fi găsite decât dacă s-ar fi aflat asupra lui Isildur atunci 
când a căzut răpus în apă; dar dacă aceasta s-a întâmplat 
într-un loc adânc, unde curentul era iute, cu timpul ar fi fost 
duse de apă. Prin urmare, cel mai probabil Isildur a căzut 
nu în loc adânc, ci undeva unde apa mică nu-i trecea de 
umeri. Atunci de ce nu se găsise nici o urmă din osemintele 
lui, chiar dacă trecuse un Ev? Să le fi găsit Saruman şi, ca 
să-şi arate disprețul, le arsese în bătaie de joc în unul din 
cuptoarele iui? Dacă într-adevăr astfel se întâmplase, 
ruşinoasa-i era fapta; dar nu şi cea mai rea. 

NOTE 

1 Nestemata Elendilmir este numita astfel într-o notă de 
subsol în Anexa A (, iii) la Stăpânul Inelelor: Regii din 
Arnor nu purtau coroană, „ci numai o singura nestemată 
albă, Elendilmir se numea, Steaua lui Elendil, legată peste 
sprâncene cu o plasă fină de argint”. Această notă este 
valabilă şi pentru alte menționări ale Stelei lui Elendil în 
decursul poveştii. De fapt, n-a fost o singură nestemată cu 
acest nume, ci două; vezi pg. 382. 

2 După cum se relatează în Povestea lui Cirion şi Eorl, 
inspirându-se din istorii mai vechi, în mare parte pierdute, 
pentru a înfăţişa faptele care au dus la Jurământul lui Eorl 
şi la alianţa Gondorului cu rohirrimii. [Nota autorului] - Vezi 
Pg. 424. 

3 Cel mai mic dintre fiii lui Isildur era Valandil, al treilea 
Rege al Amorului; vezi „Despre Inelele Puterii” în 
Silmarillion, pg. 402. În Anexa A (I, ii) la Stăpânul Inelelor 
se spune că s-a născut în Imladris. 


5 Cf. Despre Inelele Puterii în Silmarillion, pg. 401: 
„LIsildur] a pornit-o spre miazănoapte, pe drumul pe care 
venise Elendil”. 

6 Mai bine de trei sute de leghe [adică pe drumul pe care 
intenţiona Isildur să meargă], şi în cea mai mare parte fără 
cărări bătute; în acele vremuri, singurele drumuri 
mimenoreene erau drumul cel mare ce unea Gondorul de 
Arnor, prin Calenardhon, apoi spre nord, peste Gwathlo la 
Tharbad, şi în sfârşit ajungea la Fornost; şi Drumul de la 
Răsărit la Apus, de la Limanurile Cenugşii la Imladris. Aceste 
drumuri se întretăiau la un moment dat [în Bree], la vest de 
Amon Sul (Ţancul Vremii), trei sute nouăzeci şi două de 
leghe depărtare de Osgiliath, după măsurătoarea 
numenoreană, şi apoi la răsărit de Imladris, la o sută 
şaisprezece leghe: în total cinci sute opt leghe. [Nota 
autorului] - Vezi Anexa despre Măsurile de lungime 
numenoreene, pg. 392. 

7 In ţara lor, numenoreenii aveau cai pe care-i preţuiau 
foarte mult [vezi „O descriere a Insulei Numenor”, pp. 236- 
237]. Dar nu-i foloseau la război, deoarece au purtat toate 
războaiele pe uscaturile de peste mare. De asemenea, erau 
înalţi şi puternici, iar soldaţii lor, când aveau asupra lor tot 
echipamentul de luptă, erau obişnuiţi să poarte armuri şi 
arme grelE. În aşezările lor din Pământul de Mijloc, şi-au 
făcut rost de cai, pe care-i creşteau, dar nu-i foloseau prea 
mult pentru călărie, decât la întreceri şi la plimbările de 
plăcerE. În război, caii erau călăriţi doar de soli şi de arcaşii 
care aveau armament uşor (şi care adesea nu erau 
numenoreeni). În Războiul Alianţei, au pierdut mulţi cai, 
dintre cei pe care i-au folosit, iar în Osgiliath rămăseseră 
prea puţini. [Nota autorului] 

8 Pe tărâmurile acelea fără adăpost trebuiau să ducă 
lucruri şi provizii cu ei; nu se aşteptau să dea peste aşezări 
de elfi sau oameni înainte să ajungă în regatul lui Thranduil, 
ceea ce însemna aproape de capătul călătoriei lor. Pe drum, 
fiecare om ducea cu el provizii pentru două zile (pe lângă 


„taşca de ananghie”, pomenită în text [pg. 381]), restul de 
provizii şi lucrurile trebuincioase erau transportate de cai 
mici şi voinici, din aceia - din cât se spunea - ce fuseseră 
găsiţi, trăind liberi şi sălbatici, pe câmpiile întinse din sudul 
şi estul Pădurii Verzi. Fuseseră domesticiţi; dar cu toate că 
puteau duce în spinare poveri mari (mergând la pas), nu se 
lăsau încălecaţi de nimeni. Din acest soi nu aveau decât 
zece cai. [Nota autorului] 

9 Yavannie 5, conform „Răbojului Regelui” din Numenor, 
păstrat cu mici modificări în Calendarul din Comitat. 
Yavannie (Ilvanneth) corespundea lunii Halimath, 
septembrie al nostru; iar Narbeleth, lunii octombrie. 
Ajungeau patruzeci de zile (până pe 15 Narbeleth), dacă nu 
se întâmpla nimic. Până la destinaţie făceau cel puţin trei 
sute opt leghe în marş; dar oştenii dunedaini, bărbaţi înalţi, 
extrem de vânjoşi şi de căliţi, erau deprinşi să străbată, 
înarmaţi până-n dinţi, opt leghe pe zi „cu uşurinţă”: opt 
etape a câte o leghe, făcând o pauză scurtă după fiecare 
leghe (Jar, în sindarină daur, însemnând la origine oprire 
sau pauză), şi o oră întreagă la amiază. Ceea ce însemna un 
„marş” de aproximativ zece ore şi jumătate, din care 
mergeau efectiv opt ore. Puteau menţine ritmul acesta 
perioade lungi de timp, dacă aveau proviziile trebuincioase. 
Când nevoia o cerea, puteau merge şi mai iute, 
douăsprezece leghe pe zi (sau chiar şi mai multe, dacă 
nevoia era foarte mare), dar pentru perioade mai scurte de 
timp. Când s-a întâmplat dezastrul, la latitudinea la care se 
afla Imladris (de care se apropiau), ziua-lumină măsura cel 
puţin unsprezece ore în regiunea de şes; în mijlocul iernii, 
mai puţin de opt ore. Totuşi, în regiunile nordice şi la vreme 
de pace, nu se făceau călătorii lungi între începutul lunii 
Hithlui (Hisime, noiembrie) şi sfârşitul lui Nânui (Nonime, 
februarie). [Nota autorului] - O descriere detaliată a 
Calendarelor folosite în Pământul de Mijloc se găseşte în 
Anexa D la Stăpânul Inelelor. 


'0 Meneldil era nepotul lui Isildur, fiul fratelui mai mic al 
lui Isildur, Anârion, răpus în asediul împotriva turnului 
Barad-dur. Isildur îl numise pe Meneldil Rege al 
Gondorului. Era un om plin de bunătate, dar cu puterea 
previziunii, astfel că nu-şi mărturisea gândurile. De fapt, îi 
părea bine ca Isildur şi fiii săi plecaseră şi spera că 
treburile din meleagurile de la Miazănoapte îi vor ţine 
ocupați multă vreme. [Nota autorului] - în hronicul privind 
Moştenitorii lui Elendil, încă nepublicat, se spune că 
Meneldil era al patrulea vlăstar al lui Anârion, că s-a născut 
în anul 3318 al celui de-al Doilea Ev şi că a fost ultimul om 
care s-a născut în Numenor. Nota citată mai sus este 
singura care se referă la caracterul lui. 

11 Toţi trei luptaseră în Războiul Alianţei, dar Aratan şi 
Ciryon n-au luat parte la invazia Mordorului şi la asediul 
turnului Barad-dur, deoarece Isildur îi trimisese să 
păzească fortăreaţa Minas Ithil, în cazul în care Sauron ar fi 
scăpat de Gil-galad şi de Elendil şi ar fi încercat să forţeze 
drumul prin Cirith Duath (ulterior numit Cirith Ungol) şi să 
se răzbune pe dunedaini înainte să cadă înfrânt. Elendur, 
moştenitorul lui Isildur, mult îndrăgit de către acesta, şi-a 
însoţit tatăl pe tot parcursul războiului (în afară de ultima 
confruntare pe Orodruin), iar Isildur avea deplină încredere 
în el. [Nota autorului] - în hronicul menţionat în nota 
anterioara se afirmă că fiul cel mai mare al lui Isildur s-a 
născut în Numenor, în anul 3299 al celui de-al Doilea Ev 
(Isildur însuşi s-a născut în 3209). 

12 Amon Lanc, „Dealul Golaş”, era cel mai înalt punct al 
podişului din cornul sud-vestic al Pădurii Verzi, fiind numit 
astfel deoarece nici un copac nu creştea pe creştetul lui. 
Mult mai târziu a fost numit Doi Guldur, prima fortificaţie a 
lui Sauron după reapariţia lui. [Nota autorului] 

13 Câmpiile Stânjeneilor (Loeg Ningloron). În Zilele de 
Odinioară, când Elfii Pădureni s-au stabilit pentru prima 
oară pe acel meleag, câmpiile acestea erau un lac format 
într-o depresiune adâncă, în care Anduinul îşi vărsa apele, 


venind de la Miazănoapte, pe porţiunea cea mai rapidă a 
cursului său, o coborâre lungă de vreo şaptezeci de mile, şi 
acolo se unea cu torentul Râului Stânjeneilor (Sar Ninglor) 
care se prăvălea din Munţi. Lacul fusese mai întins la vest 
de Anduin, deoarece partea estica a vâii era mai abrupta; 
dar la răsărit se întindea probabil până la poalele lungilor 
povârnişuri pornite din Pădure (împădurite şi ele la acea 
vreme), iar malurile sale pline de stufăriş erau formate de 
panta ceva mai lină aflata chiar sub drumeagul pe care-l 
urma Isildur. Lacul a devenit o mlaştină întinsă, prin care 
râul se strecura printre insulițe sălbatice şi plauri mari de 
stuf şi trestie şi mulţimi de stânjenei galbeni mai înalţi de- 
un stat de om, de la care se trăgea şi numele întregii 
regiuni şi a râului din Munţi - căci de-a lungul cursului său 
inferior creşteau cele mai multe flori din acestea. Dar 
mlaştina se retrăsese spre răsărit şi de la baza pantelor mai 
line porneau acum şesuri întinse, acoperite de iarba şi 
trestii mici, pe care oamenii le puteau străbate cu piciorul. 
[Nota autorului] 

14 Cu mult înainte să fi avut loc Războiul Alianţei, 
Oropher, Regele Elfilor Pădureni din partea de răsărit a 
Anduinului, fiind tulburat de veştile primite despre puterea 
tot mai mare a lui Sauron, a părăsit străvechile lor aşezări 
din jurul dealului Amon Lanc, peste râu de aşezările 
rubedeniilor lor din Lorien. De trei ori s-a mutat tot mai 
spre miazănoapte, iar la capătul celui de-al Doilea Ev se 
stabilise în strungile munţilor Emyn Duir, iar poporul său 
numeros trăia în codrii şi văile dinspre apus, bătând 
potecile acelui ţinut până la malul Anduinului, la nord de 
străvechiul Drum al Gnomilor (Men-iNaugrim). Oropher s-a 
alăturat şi el Alianţei, dar a fost răpus în timpul atacului 
asupra Părţilor Mordorului. Thranduil, fiul său, s-a întors cu 
ceea ce mai rămăsese din oastea Elfilor Pădureni, cu un an 
înainte de marşul lui Isildur. 

Emyn Duir (Munţii întunecaţi) erau un grup de munţi 
înalţi, la nord-est de Pădure, astfel numiţi din pricina 


pădurilor dese de brazi ce creşteau pe coastele sale; dar 
încă nu-şi căpătaseră renumele. Mai târziu, când Umbra lui 
Sauron a cuprins Marea Pădure Verde, schimbându-i 
numele din Eryn Galen în Taur-nu-Fuin (tradus drept 
Codrul întunecat), Emyn Duir au devenit un cuibar pentru 
cele mai becisnice creaturi ale lui Sauron, fiind numiţi 
Emyn-nu-Fuin, Munţii Codrului întunecat. [Nota autorului] 
- în legătură cu Oropher, vezi Anexa B la „Istoria lui 
Galadriel şi Celeborn”. Într-unui din pasajele citate acolo, 
retragerea lui Oropher spre miazănoapte, în Pădurea 
Verde, este pusă pe seama dorinţei sale de a se depărta de 
teritoriul gnomilor din Khazad-dum şi al lui Celeborn şi 
Galadriel din Lorien. 

Numele elfice ale Munţilor Codrului întunecat nu sunt 
menţionate nicăieri altundeva. În Anexa F (II) la Stăpânul 
Inelelor, numele elfic al Codrului întunecat este Taur-e- 
Ndaedelos, „Pădurea Cumplitei Spaime”; numele dat aici, 
Taur-nu-Fuin, „Pădurea de sub Umbra Nopţii”, avea să fie 
numele pentru Dorthonion, podişul împădurit la hotarul 
nordic al Beleriandului, în Zilele de Odinioară. Folosirea 
aceluiaşi nume, Taur-nu-Fuin, atât pentru Codrul întunecat 
cât şi pentru Dorthonion, este notabilă, ţinând cont de 
strânsa analogie între reprezentările lor grafice, închipuite 
de tatăl meu: vezi Pictures by ]. R. R. Tolkien, 1979, nota la 
ip ae Aa 

— După sfârşitul Războiului Inelului, Thranduil şi Celeborn 
au schimbat încă o dată numele Codrului întunecat, 
numindu-l Eryn Lasgalen, Pădurea Frunzelor Verzi (Anexa 
B la Stăpânul Inelelor.) 

Men-i-Naugrim, Drumul Gnomilor, este Vechiul Drum al 
Pădurii, descris în Hobbitul, cap. 7. Într-o primă ciornă a 
acestei secţiuni din povestirea de faţă, există o notă care se 
referă la „străvechiul Drum al Pădurii, care ducea în jos de 
la Trecătoarea Imladris şi traversa Anduinul pe un pod 
(care fusese lărgit şi fortificat pentru a putea fi trecut de 
armatele Alianţei), apoi străbătea valea răsăriteană şi 


pătrundea în Pădurea Verde. Peste Anduin nu se putea 
construi un pod altundeva mai jos; la câteva mile în aval de 
Drumul Pădurii, terenul devenea abrupt iar râul tumultuos, 
până ce ajungea în marele bazin al Câmpiilor Stânjeneilor. 
Dincolo de Câmpii, îşi grăbea din nou curgerea, devenind 
un adevărat puhoi în care se vărsau multe pâraie ale căror 
nume s-au uitat, în afară de ale celor mai mari: Râul 
Stânjeneilor (Sar Ninglor), Râul Argintului (Celebrant) şi 
Lumina Fugară (Limlaith)”. În Hobbitul, Drumul Pădurii 
traversa marele râu pe la Vechiul Vad; nu se menţionează 
că ar fi existat vreodată un pod acolo. 

15 O altă versiune a întâmplării - conținută în legende - 
apare într-o scurtă relatare din Despre Inelele Puterii 
(Silmarillion, pg. 401-2): „Numai că în Munţii Ceţoşi Isildur 
a fost atacat de o oştire de orei, care-l aştepta acolo. L-au 
împresurat pe nepusă masă, în tabăra pe care şi-o aşezase 
între Pădurea Verde şi Râul cel Mare, în apropiere de Loeg 
Ningloron, gândind că toţi duşmanii săi fuseseră răpuşi.” 

16 Thangail, „gardul de scuturi”, astfel se numea această 
dispunere a oştenilor în limba sindarină vorbită îndeobşte 
de poporul lui Elendil; denumirea oficială quenyană era 
sandastan, „bariera de scuturi”, derivată din străvechiul 
thandâ, „scut” şi stama- „a bara, a exclude”. În cuvântul 
sindarin al doilea element era diferit: caii, un gard sau o 
palisadă de sulițe şi pari ascuţiţi. În forma străveche keglg, 
acest element deriva din rădăcina keg, „piedică, cârlig”, 
găsit şi în cuvântul străvechi kegyâ, „gard”, de unde 
sindarinul cai (cf. Morgai, în Mordor). 

Dârnaith, în quenyană nernehta, „om-vârf de lance”, era o 
formaţie în formă unghiulară, care ataca pe distanţă scurtă 
un duşman care îşi strângea rândurile, dar încă nu se 
aşezase în linie de bătaie, sau împotriva unei formaţiuni 
defensive, pe teren deschiS. În quenyanâ nehte, în 
sindarina naith, se folosea pentru orice structură sau 
proeminenţă care se termina cu un vârf ascuţit: vârf de 
lance, clin, unghi, promontoriu îngust (rădăcina nek, 


„îngust”); cf. Naith în Lorien, pământul din locul unde 
Celebrant şi Anduin se uneau în unghi, care la punctul 
propriu-zis de unire a râurilor era mai îngust şi mai ascuţit 
decât se poate reprezenta pe o hartă la scară mică. [Nota 
autorului] 

17 Ohtar este singurul nume folosit în legende; probabil că 
este doar titlul de adresare folosit de Isildur în acest 
moment tragic, ascunzându-şi sentimentele în spatele unei 
adresări ceremonioase. Ohtar, „luptător, oştean”, era titlul 
tuturor celor care, deşi deplin instruiți şi căliţi, nu fuseseră 
încă primiţi în rândul rogquenilor, adică al „cavalerilor”. Dar 
Isildur îl îndrăgea pe Ohtar, care îi era şi rudă. [Nota 
autorului] 

18 în versiunea anterioară, Isildur i-a spus lui Ohtar să ia 
doi însoțitori cu eL. În Despre Inelele Puterii (Silmarillion, 
Pg. 402) şi în Frăția 

19 Trecuseră de depresiunea adâncă a Câmpiilor 
Stânjeneilor, dincolo de care terenul de pe malul răsăritean 
al Anduinului (care curgea printr-o albie adâncă) era mai 
tare şi mai uscat, deoarece avea o altă configuraţiE. 
Începea să urce spre miazănoapte până când, în apropiere 
de Drumul Pădurii şi de ţara lui Ihranduil, era aproape la 
acelaşi nivel cu streaşină Pădurii Verzi. Lucru pe care 
Isildur îl cunoştea bine. [Nota autorului] 

20 Nu încape îndoială că Sauron, bine informat despre 
alianţă, trimisese atâtea trupe de orei ale Ochiului Roşu 
câte îşi putea permite, pentru a face tot ce le stătea în 
putinţă să hartuiască orice armie care ar fi încercat să 
scurteze drumul traversând Munţii. În cele din urmă, 
oştirea principală a lui Gil-galad, împreună cu Isildur şi o 
parte din oamenii din Arnor au trecut Trecătorile Imladris 
şi Caradhras, iar orcii s-au pierdut cu firea şi s-au ascuns. 
Dar au rămas la pândă, hotărâți să atace orice companie a 
elfilor sau a oamenilor pe care o puteau depăşi 
numericeşte. Pe Thranduil au trebuit să-l lase să treacă, 
câci până şi oastea lui împuţinată era mult prea puternică 


pentru ei; dar orcii aşteptau un moment prielnic, mai tot 
timpul ascunşi în Pădure, în vreme ce alţii pândeau de-a 
lungul malurilor râului. Este puţin probabil că ajunsese 
până la ei vestea căderii lui Sauron, deoarece el fusese 
asediat sub pază strictă în Mordor, iar forţele sale nimicite 
până la ultimul oştean. Dacă totuşi scăpaseră câţiva, 
fugiseră departe în Răsărit, împreună cu Duhurile Inelelor. 
Detaşamentul acesta mic de la Miazănoapte fusese uitat, 
fără doar şi poate. Orcii îşi închipuiau probabil că Sauron 
învinsese şi armia lui Thranduil, decimată de război, se 
retrăgea ca să se ascundă în fortărețele din Pădure. Gândul 
acesta îi îmboldea să-şi dea osteneala să câştige laudele 
stăpânului lor, cu toate că nu luaseră parte la bătăliile 
principale. Dar nu cu laudele lui s-ar fi ales, de-ar fi trăit 
vreunul îndeajuns să-l vadă pe Sauron recăpătându-şi 
puterile. Nici o tortură n-ar fi ostoit mânia lui faţă de netoţii 
ăia neisprăviţi care lăsaseră să le scape printre degete cel 
mai râvnit obiect din Pământul de Mijloc; cu toate că ei nu 
aveau cum şti de Inelul Suprem, care, în afara lui Sauron, 
era cunoscut numai celor Nouă Duhuri ale Inelelor, sclavii 
săi. Totuşi, mulţi au crezut că ferocitatea şi hotărârea cu 
care l-au atacat pe Isildur s-au datorat în parte Inelului. 
Abia trecuseră doi ani şi un pic de când părăsise mâna lui 
şi, deşi se domolea cu repeziciune, încă era îngreunat de 
voinţa ticăloasă a stăpânului său, la care încerca din 
răsputeri să se întoarcă (aşa cum a încercat din nou după 
ce acesta şi-a recăpătat forţele şi şi-a schimbat sălaşul). Prin 
urmare, se crede că, deşi nu înțelegeau ce se petrece, 
căpeteniile orcilor clocoteau de o dorinţa sălbatică de a-i 
distruge pe dunedaini şi de a-l prinde pe mai-marele lor. S- 
a dovedit însă în cele din urmă că Războiul Inelului a fost 
pierdut odată cu Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor. 
[Nota autorului] 

21 Despre arcurile numenoreenilor, vezi „O descriere a 
Insulei Numenor”, pg. 238. 


22 Nu mai mult de douăzeci, din cât se spune; nimeni nu 
se aşteptase să apară o asemenea nevoie. [Nota autorului] 

25 Tâlcul, remarcabil în sine, al acestui pasaj pare să fie 
acela ca lumina nestematei Elendilmir era o dovadă ce 
tăgăduia invizibilitatea conferită de Inelul Suprem atunci 
când era purtat pe deget, deoarece ar fi trebuit să fie 
văzută doar când Inelul nu se afla pe deget; totuşi, când 
Isildur şi-a acoperit capul cu o glugă, lumina s-a stins. 

26 Se spune că, mult mai târziu, aceia (asemenea lui 
Elrond) în a căror amintire imaginea lui stăruia au fost 
surprinşi de marea asemănare, la trup şi la minte, între el şi 
Regele Elessar, învingătorul în Războiul Inelului în care atât 
Inelul cât şi Sauron şi-au găsit sfârşitul pentru totdeauna. 
Conform cronicilor dunedainilor, Elessar era al treizeci şi 
optulea descendent al lui Valandil, fratele lui Elendur. Atât 
de multă vreme a trebuit să treacă până a fost răzbunat. 
[Nota autorului] 

27 Şapte leghe şi mai bine de la locul bătăliei. Căzuse 
întunericul când a fugit el; a ajuns la Anduin pe la miezul 
nopţii. [Nota autorului] 

28 Tipul acesta de arma se numea eket: o sabie scurtă, 
făcută anume pentru a fi înfiptă, cu lamă lată, ascuţită la 
vârf şi tăioasă pe ambele laturi, cu o lungime variind între 
un picior şi un picior şi jumătate. [Nota autorului] 

29 Locul ultimului lor popas fusese la o milă, o milă şi ceva 
dincolo de hotarul de la miazănoapte, dar probabil că în 
întuneric terenul înclinat l-a făcut să o ia oarecum spre 
miazăzi. [Nota autorului] 

32 în „Aldarion şi Erendis” (pg. 257) se spune că Erendis a 
pus ca diamantul pe care i-l adusese Aldarion din Pământul 
de Mijloc să fie încrustat „ca o stea într-o lucrătură de 
argint; şi, la rugămintea ei, el i-a legat-o [nestemata] pe 
frunte”. Din acest motiv a fost cunoscută drept Tar- 
Elestirne, Doamna cu Sprinceana înstelată; „aşa au ajuns 
mai apoi Regii şi Reginele să poarte drept stea o nestemată 
albă deasupra sprâncenelor, în loc de coroană” (pg. 298, 


nota 18). Nu se poate să nu observăm o legătura între 
tradiţia aceasta şi cea referitoare la Elendilmir, o nestemată 
în formă de stea, purtată deasupra sprâncenei ca un 
însemn al regalității în Arnor; dar nestemata Elendilmir 
originala îi aparţinea lui Silmarien şi prin urmare exista în 
Numenor (oricare ar fi fost originea ei) înainte ca Aldarion 
să fi adus din Pământul de Mijloc giuvaierul lui Erendis, 
ceea ce înseamnă că nu pot fi unul şi acelaşi. 

33 Numărul real era treizeci şi opt, deoarece a doua 
Elendilmir fusese făcută pentru Valandil (vezi şi nota 26, 
mai sus). - în Povestea Anilor din Anexa B la Stăpânul 
Inelelor, notația pentru anul 16 al celui de-al Patrulea Ev 
(adică 1436, după Numărătoarea Anilor în Comitat) spune 
că, atunci când Regele Elessar a venit la Podul Viniac să-şi 
salute prietenii, i-a dat Jupânului Sam cel înţelept Steaua 
Dunedainilor, chiar în timp ce fiica lui Elanor era numită 
domnişoară de onoare a Reginei Arwen. Pornind de la 
această însemnare, domnul Robert Foster spune în The 
Complete Guide to Middle-earth [„Ghidul complet al 
Pământului de Mijloc”, n.tr.] că „Steaua [lui Elendil] a fost 
purtată deasupra sprâncenei de către Regii Regatului de la 
Miazănoapte până când Elessar i-a dat-o lui Sam Gamgee în 
anul 16 al celui de-al Patrulea Ev”. Sugestia clară a 
pasajului de faţă este aceea ca Regele Elessar a păstrat o 
perioadă de timp nedeterminata nestemata Elendilmir 
făcută pentru Valandil; mie mi se pare exclus faptul că ar fi 
dăruit-o Primarului din Comitat, oricât de mult l-ar fi 
prețuit. Elendilmir are mai multe nume: Steaua lui Elendil, 
Steaua de la Miazănoapte, Steaua Regatului de la 
Miazănoapte; Steaua Dunedainilor (care apare doar în 
această notație din Povestea Anilor) este socotită drept încă 
o denumire, atât în Ghidul lui Robert Foster, cât şi în Tolkien 
Companion [„Vademecum la Tolkien”, n.tr.], al lui ]. E. A. 
Tyler. Nu am găsit nici o altă referire la această denumire; 
dar eu sunt aproape convins că nu era o altă denumire şi ca 


Jupânul Sam cel înţelept a primit o altă recompensă 
onorifică (mult mai potrivită). 

ANEXĂ. 

MĂSURILE DE LUNGIME NUMENOREENE. 

O însemnare asociata cu pasajul din „Prăpădul de pe 
Câmpiile Stânjeneilor”, privind diferite drumuri din 
Osgiliath spre Imladris (pg. 373 şi pg. 383, nota 6) spune 
următoarele: 

Unităţile de măsură pentru distanţe sunt convertite cât 
mai exact cu putinţă în termeni moderni. „Leghea” este 
folosită deoarece reprezenta cea mai lunga unitate de 
măsură: în sistemul numenorean (care era decimal), cinci 
mii de rangar (paşi întregi) formau un Iar, echivalent cu 
aproape trei mile de-ale noastre [aproximativ 4,8 kilometri, 
n.tr.]. Lâr însemna „pauză”, deoarece, cu excepţia 
marşurilor forţate, se făcea de obicei o pauză scurta după 
parcurgerea acestei distanţe [vezi nota 9 mai sus]. Ranga 
numenoreană era cu puţin mai lungă decât un yard [= 
0,9144 m, n.tr.], aproximativ treizeci şi opt de inci [= 96,52 
cm, n.tr.], dat fiind faptul că numenoreenii erau mai înalţi. 
Prin urmare, cinci mii de rangar ar fi aproape echivalentul 
a 5280 yarzi, adică „leghea” noastră [= 4,83 km, nitr.]: 
5277 yarzi, două picioare şi patru inci, presupunând că 
echivalenţa este exactă. Ceea ce nu poate fi determinat cu 
certitudine, deoarece se bazează pe lungimi menţionate în 
relatări despre diferite lucruri şi distanţe comparabile cu 
acelea existente în vremea noastră. Trebuie ţinut cont atât 
de statura înaltă a numenoreenilor (deoarece se presupune 
că mâinile, labele picioarelor, degetele şi paşii se află la 
originea denumirilor unităţilor de măsură), precum şi de 
abaterile de la aceste medii sau norme în procesul de 
stabilire şi organizare a unui sistem de măsurare atât în 
viaţa de zi cu zi, cât şi pentru calcule exacte. Astfel, două 
rangar erau adesea numite „stat de om”, ceea ce la treizeci 
şi opt de inci dau o înălţime medie de şase picioare şi patru 
inci; dar asta a fost mai târziu, când se pare că statura 


dunedainilor s-a micşorat; totodată, nu era considerată o 
afirmaţie exactă privind media înălţimii bărbaţilor 
dunedaini, ci o lungime aproximativă exprimată în 
cunoscuta unitate de măsură ranga. (Se spune adesea ca 
ranga era lungimea unui pas mare, de la călcâiul rămas în 
spate până la degetul mare de la piciorul din faţă, al unui 
bărbat adult care merge iute, dar nu forţat; un pas mare 
întreg „ar putea fi o ranga şi jumătate”.) Totuşi, despre 
oamenii măreţi din trecut se spune că erau mai înalţi de-un 
stat de om. Elendil era descris ca fiind „mai înalt de-un stat 
de om cu jumătate de ranga”; dar el era socotit cel mai înalt 
dintre toţi numenoreenii care au scăpat din Decădere [şi 
într-adevăr, era cunoscut drept Elendil cel înalt]. Eldarii din 
Zilele de Odinioară erau şi ei foarte înalţi. Galadriel, „cea 
mai înaltă dintre toate femeile eldarilor râmase în legende”, 
avea statură de bărbat, aşa se spunea, adăugându-se: 
„după cum se făceau măsurătorile la dunedaini şi la oamenii 
din vechime”, ceea ce însemna o înălţime de aproximativ 
şase picioare şi patru inci. 

Rohirrimii erau în general mai scunzi, deoarece stră- 
strămoşii lor îşi amestecaseră sângele cu cel al unui neam 
mai îndesat. Despre Eomer se spunea că era înalt, la fel de 
înalt ca Aragorn; dar el şi alţi descendenţi ai Regelui 
Thengel depăşeau în înălţime statura obişnuită în Rohan, o 
caracteristică ce li se trăgea de la Morwen, soţia lui 
Thengel, o domniţa a Gondorului de origine nobilă 
numenoreană. 

O notă la textul precedent adauga informaţii cu privire la 
Morwen, pe lângă cele cuprinse în Stăpânul Inelelor (Anexa 
A [II], „Regii Obştii”): 

Era cunoscută drept Morwen din Losarnach, pentru că 
acolo trăia ea; dar nu se trăgea dintre locuitorii acelor 
părţi. Tatăl ei venise acolo din Belfalas, pentru că îndrăgea 
văile înfloritoare ale ținutului; era urmaşul unui fost Prinţ al 
Obgştii, prin urmare se înrudea cu Prinţul Imrahil şi între ei 
s-a legat o prietenie trainică. Eomer a luat de soţie pe fiica 


lui Imrahil |Lothfriel], iar fiul lor, Elfwine cel Frumos, 
semăna neînchipuit de mult cu tatăl mamei lui. 

Într-o altă nota se spune despre Celeborn că era „un linda 
din Valinor” (adică unul dintre teleri, care-şi spuneau 
lindari, Cântăreţii), şi că era socotit de către aceştia a fi 
înalt, după cum îi spunea şi numele („înalt-argintat”); dar 
telerii, în general, nu erau la fel de înalţi şi de voinici ca 
noldorii. 

Aceasta este ultima versiune a poveştii privitoare la 
originea lui Celeborn şi la semnificaţia numelui său; vezi pg. 
323, pg. 367. 

În altă parte, tatăl meu a scris despre statura hobbiţilor, în 
comparaţie cu aceea a numenoreenilor, şi despre originea 
numelui de „piticuţi”: într-o altă versiune a acestei note, se 
spune şi mai mult despre scăderea în înălţime atât a 
piticuţilor, cât şi a numenoreenilor: 

Scăderea în înălţime a dunedainilor nu era o tendinţă 
firească printre popoarele care trăiau în Pământul de 
Mijloc, ci se datora pierderii pământului lor strămoşesc, 
departe în Apus, cel mai apropiat, dintre toate pământurile 
muritoare, de Tărâmul Nepieritor. Scăderea în înălţime a 
hobbiţilor, care s-a petrecut mult mai târziu, s-a datorat cel 
mai probabil unei schimbări în condiţia şi felul lor de viaţă; 
au devenit un popor fugar şi ascuns. Silit (pe măsură ce 
oamenii, Seminţia Mare, se înmulţeau tot mai mult, 
uzurpând pământurile mai fertile şi mai prielnice) să se 
refugieze în păduri sau în sălbăticie: un popor pribeag şi 
sărac, uitându-şi meşteşugurile, ducând o viaţă nesigură, 
mereu în căutare de hrană şi temându-se să nu fie văzuţi. 

II. 

CIRION ŞI EORL ŞI PRIETENIA DINTRE GONDOR ŞI 
ROHAN (i) 

Oamenii de la Miazănoapte şi Căruţaşii. 

Cronica lui Cirion şi Eorll începe doar odată cu prima 
întâlnire dintre Cirion, Majordom al Gondorului, şi Eorl, 
Senior al eotheodilor, după ce se sfârşise Bătălia de pe 


Câmpia Celebrant şi invadatorii Gondorului fuseseră 
nimiciţi. Existau însă balade şi legende despre marele val 
de rohirrimi veniţi călare de la Miazănoapte, în Gondor şi în 
Rohan, din care au fost luate povestirile din Cronicile? de 
mai târziu şi multe alte informaţii privitoare la eotheodi. 
Toate acestea sunt reunite aici pe scurt, sub formă de 
cronică. 

Eotheodii au fost prima oară cunoscuţi sub acest nume în 
vremea Regelui Calimehtar al Gondorului (care a murit în 
anul 1936 al celui de-al Treilea Ev) vreme la care formau o 
obşte mică, sălăşluind în Văile Anduinului, între Carrock şi 
Câmpiile Stânjeneilor, mai mult pe malul apusean al râului. 
Erau o rămăşiţă a Oamenilor de la Miazănoapte care, 
odată, formaseră o confederație numeroasă şi puternică de 
obşti ce trăiau pe şesurile întinse dintre Codrul întunecat şi 
Râul Curgător, mari crescători de cai şi călăreţi vestiți 
pentru îndemânarea şi robusteţea lor, cu toate ca sălaşurile 
şi le aveau la poala Pădurii, mai cu seamă în Adâncătura 
Răsăriteană pe care tot ei o făcuseră în mare măsură, prin 
doborârea copacilor.3 

Oamenii aceştia de la Miazănoapte descindeau din aceeaşi 
seminţie de oameni ca şi aceia care, în Primul Ev, se 
strămutaseră în partea de apus a Pământului de Mijloc şi se 
aliaseră cu eldarii în războaiele pe care le purtau cu 
Morgoth.4 Prin urmare, se înrudeau de departe cu 
dunedainii sau numenoreenii şi îi lega o mare prietenie de 
poporul din Gondor. De fapt, erau priviţi ca un bastion al 
Gondorului, păzindu-i de invazii hotarele nordice şi estice; 
deşi regii nu şi-au dat seama de acest lucru decât când 
bastionul a început să se clatine şi în cele din urmă a fost 
distrus cu totul, împuţinarea Oamenilor de la Miazănoapte 
în Rhovanion a început odată cu Marea Molimă care 
prinsese să bântuie acele meleaguri în iarna lui 1635 şi 
curând s-a întins în Gondor. Mulţi au pierit acolo, mai cu 
seamă din rândul celor care trăiau în oraşe. Mai mulţi au 
murit însă în Rhovanion, unde, cu toate că majoritatea 


oamenilor trăiau sub cerul liber şi oraşele mari erau puţine, 
Molima a fost adusă de o iarnă rece, când oameni şi cai 
deopotrivă au fost nevoiţi să se adăpostească claie peste 
grămadă în casele lor scunde de lemn şi în grajduri; unde 
mai pui că nu se prea pricepeau la arta tămăduirii şi la 
leacuri, ceea ce nu se întâmpla în Gondor, unde oamenii 
ştiuseră să păstreze învăţăturile din Numenor. Se spune că, 
după ce s-a stins Molima, mai mult de jumătate din 
sălăşluitorii Rhovanionului şi din caii lor pieriseră. 

Regele însuşi căzând în luptă. Ce a mai rămas din oastea 
lui s-a retras peste câmpia Dagorlad în Ithilien, iar 
Gondorul a renunţat la toate pământurile aflate la răsărit 
de Anduin, păstrând doar Ithilienul.5 

Cât despre Oamenii de la Miazănoape, se povesteşte că au 
fost câţiva dintre ei care au fugit traversând râul Celduin 
(Râul Curgător), unindu-se cu locuitorii (rubedeniile lor) din 
Ţinutul de Jos, sub Erebor, alţii s-au refugiat în Gondor, şi 
au mai fost din cei care s-au strâns sub conducerea lui 
Marhwini, fiul lui Marhari (care a căzut în acţiunea de 
ariergardă, după Bătălia de pe Câmpii).6 Îndreptându-se 
spre miazănoapte, printre Codrul întunecat şi Anduin, s-au 
aşezat în văile Anduinului, unde li s-au alăturat numeroşi 
fugari care au venit la ei străbătând Pădurea. Aşa a început 
obştea numită Eotheod7, cu toate că în Gondor nu s-a ştiut 
ani la rând nimic despre acest lucru. Mulţi dintre Oamenii 
de la Miazănoapte au ajuns sclavi şi toate pământurile ce 
fuseseră ale lor odată au intrat în stăpânirea Căruţaşilor.8 

Dar a venit şi vremea când Regele Calimehtar, fiul lui 
Narmacil Il, nemaifiind ameninţat de alte pericole9, a 
hotărât să răzbune înfrângerea din Bătălia de pe Câmpii. 
Pristavi veneau la el, trimişi de Marhwini care-l avertiza cu 
privire la Căruţaşi şi la urzelile lor de a trece 
Neadâncurile10 ca să atace Calenardhonul; mai spuneau 
însă pristavii că Oamenii de la Miazănoapte, căzuţi în 
sclavie, puneau la cale o răscoală care avea să izbucnească 
fără doar şi poate dacă începea vreun război din pricina 


Căruţaşilor. Astfel, când s-a ivit clipa prielnică, Regele 
Calimehtar s-a pus în fruntea unei oştiri şi a părăsit 
Ithilienul, având grijă ca duşmanul să prindă de veste 
despre manevrele sale. Căruţaşii i-au atacat cu toţi oştenii 
pe care-i aveau, şi Calimehtar a bătut în retragere, făcându- 
i să-l urmărească şi astfel să se depărteze de sălaşurile lor. 
Până la urmă, bătălia s-a dat la Dagorlad şi soarta 
războiului a stat multă vreme în cumpănă. Dar în toiul 
luptei, călăreţii pe care Calimehtar îi trimisese peste 
Neadâncuri (râmase nepâzite de duşman), s-au unit cu un 
eored numeros11, în fruntea căruia se afla Marhwini, şi i-au 
atacat pe Căruţaşi din flanc şi din spate. Victoria Gondorului 
a fost copleşitoare - chiar dacă nu decisivă, după cum avea 
să se dovedească. Iar când duşmanii au dat bir cu fugiţii, 
risipindu-se curând care-ncotro spre miazănoapte, unde se 
aflau sălaşurile lor, Calimehtar nu s-a luat după ei, 
dovedindu-se înţelept. In urmă-le rămâneau morţi mai bine 
de o treime din oştenii duşmani, care aveau să putrezească 
pe câmpia Dagorlad printre osemintele altor bătălii din 
trecut, mult mai nobile. Dar călăreţii lui Marhwini i-au 
hărțuit pe Căruţaşi, pricinuindu-le şi mai mari pierderi în 
lunga lor fugă în derivă peste şesuri, până când, în 
depărtare, s-a ivit Codrul întunecat. Abia atunci şi-au oprit 
călăreţii urmărirea, strigându-le a batjocură: 

— La răsărit să vă mătrăşiţi, nu la miazănoapte, stirpe a lui 
Sauron! Vedeţi, pământurile pe care le-aţi furat sunt în 
flăcări! 

Şi cu adevărat un fum gros se înălța spre cer. 

Răzvrătirea pusă la cale şi sprijinită de Marhwini 
izbucnise; proscrişi deznădăjduiţi îşi părăsiseră 
ascunzişurile din Pădure şi îi aţâţaseră pe sclavi, iar 
împreună dăduseră foc la multe din casele Căruţaşilor şi la 
hambarele şi taberele lor de căruţe. Dar cei mai mulţi 
dintre ei pieriseră în această încercare; nu numai că erau 
slab înarmaţi, dar duşmanii nu-şi lăsaseră sălaşurile 
neapărate: le păzeau tinerii şi bătrânii şi femeile mai tinere 


care - aşa cum era obiceiul la acel neam - ştiau să 
mânuiască armele şi se luptau cu sălbăticie să-şi apere 
casele şi odraslele. Astfel că, în cele din urmă, Marhwini s-a 
văzut nevoit să se retragă în ţara lui de pe malul 
Anduinului, iar Oamenii de la Miazănoapte, neam din 
neamul lui, nu s-au mai întors niciodată pe meleagurile lor 
dinainte. Calimehtar s-a retras şi el în Gondor, şi o vreme 
(din 1899 până în 1944), ţinutul a fost ferit de alt război, 
până la marele atac în care dinastia regilor săi a fost 
aproape să se sfârşească. 

Cu toate acestea, alianţa dintre Calimehtar şi Marhwini nu 
fusese în zadar. Dacă oastea Căruţaşilor din Rhovanion n-ar 
fi fost înfrântă, atacul ar fi pornit mai devreme şi cu mai 
mare forţă, iar Gondorul ar fi fost distrus. Dar cea mai 
însemnată urmare a acestei alianţe avea să se arate într-un 
viitor îndepărtat, pe care nimeni nu-l putea întrezări: cele 
două mari raiduri ale rohirrimilor pentru salvarea 
Gondorului, venirea lui Eorl pe Câmpia Celebrant şi cornii 
Regelui 'Theoden pe Câmpia Pelennor, şi de n-ar fi fost 
acestea, zadarnică s-ar fi dovedit şi întoarcerea Regelui.12 
în acest timp, Căruţaşii îşi lingeau rănile şi puneau la cale 
răzbunareA. În locuri unde armiile Gondorului nu puteau 
ajunge, pe ţărmuri la răsărit de Marea Rhun, de unde nici o 
veste nu ajungea până la Regii Gondorului, neamul 
Căruţaşilor se înmulţea şi se răspândea, arzând de pofta de 
a face cuceriri şi a jefui, plin de ură faţă de regatul ce le 
stătea în drum. Dar până să se pună în mişcare, a trecut 
vreme lungă. Pe de o parte, se temeau de puterea 
Gondorului şi, cum nu ştiau nimic din ce se întâmpla la apus 
de Anduin, credeau că regatul acesta se întindea cu mult 
mai mult şi avea un popor mult mai numeros decât erau în 
fapt la acea vreme. Pe de altă parte, Căruţaşii răsăriteni 
înaintaseră între timp spre miazăzi, dincolo de Mordor, şi se 
învrăjbiseră cu neamurile din Khand şi cu vecinii lor, aflaţi şi 
mai spre miazăzi. Până la urmă, duşmanii aceştia ai 
Gondorului au căzut la pace şi au încheiat o alianţă, 


pregătind un atac ce urma să lovească Gondorul, şi de la 
miazănoapte, şi de la miazăzi. 

Despre toate planurile şi mişcările vrăjmaşe se ştia prea 
puţin în Gondor, sau chiar nimic. Faptele înşirate aici au fost 
descifrate de către cronicari mult după ce s-au petrecut, 
înțelegând că ura faţă de Gondor precum şi alianţa 
duşmanilor săi pentru a acţiona împreună (lucru pe care 
singuri n-ar fi avut nici voinţa, nici înţelepciunea să-l facă) 
s-a datorat uneltirilor lui Sauron. Este adevărat că 
Forthwini, fiul lui Marhwini, l-a prevenit pe Regele Ondoher 
(care i-a urmat tatălui său Calimehtar în anul 1936) că, în 
Rhovanion, Căruţaşii îşi recăpătau puterile şi spaima li se 
risipea, şi că el unul bănuia că primeau forţe proaspete de 
la Răsărit, căci mult îi mai dădeau de furcă raidurile din 
partea de miazăzi a ţării sale, atacatorii venind şi pe râu în 
sus, şi prin Strânsura Pădurii.13 Dar la acea vreme 
Gondorul nu putea face nimic mai mult decât să-şi 
alcătuiască şi să-şi instruiască o oştire atât de mare pe câţi 
oşteni era în stare să găsească sau să găzduiască. Astfel, 
când atacul s-a pornit în cele din urmă, Gondorul nu era 
chiar nepregătit, cu toate ca forţele sale erau mai mici 
decât ar fi fost nevoie. 

Ondoher şi-a dat seama că duşmanii săi de la miazăzi se 
pregăteau de război şi a avut înţelepciunea să-şi împartă 
forţele în două oştiri - una la miazănoapte şi una la miazăzi. 
A doua era mai mică, socotindu-se ca în acea parte 
primejdia era şi ea mai mica.14 Se afla sub comanda lui 
Eărnil, vlăstar al Casei Regale, urmaş al Regelui 
Telumehtar, tatăl lui Narmacil al Doilea. lar tabăra 
principală şi-o avea în Pelargir. Oastea de la miazănoapte 
era comandată de însuşi Regele Ondoher. Aşa fusese 
dintotdeauna datina în Gondor, ca Regele, dacă voia, să se 
afle în fruntea oştirii sale într-o bătălie importantă, cu 
condiţia să lase în urmă-i un moştenitor cu drept de 
netăgăduit la tron. Ondoher se trăgea dintr-o dinastie 
războinică, oştenii îl iubeau şi-l respectau; avea doi fii, 


amândoi ajunşi la vârsta la care puteau să poarte arme: 
Artamir, cel mare, şi Faramir, mai mic cu trei ani. 

Veştile despre apropierea duşmanului au ajuns în Pelargir 
în a noua zi a lunii Cermie, în anul 1944. Eărnil era 
pregătit: trecuse Anduinul cu jumătate din armia sa şi, 
lăsând intenţionat Vadurile Poros neapărate, aşezase tabăra 
la vreo patruzeci de mile mai la nord, în Ithilienul de la 
Miazăzi. Regele Ondoher plănuise să-şi ducă oştirea spre 
miazănoapte, traversând Ithilienul, şi s-o desfăşoare pe 
câmpia Dagorlad, un loc nefast pentru duşmanii 
Gondorului. (La acea vreme, încă se trudea la repararea 
fortăreţelor de-a lungul Anduinului, la nord de Sarn Gebir, 
ce fuseseră construite de Narmacil I, astfel că acolo se aflau 
destui oşteni din Calenardhon să împiedice orice încercare 
de-a duşmanilor să treacă râul pe la Neadâncuri.) Dar 
veştile despre atacul de la miazănoapte n-au ajuns la 
urechile lui Ondoher decât în dimineaţa celei de-a 
douăsprezecea zi din luna Cermie, vreme la care duşmanul 
se afla de-acum aproape, în vreme ce oştirea Gondorului se 
mişca mult mai încet decât dacă Ondoher ar fi fost prevenit 
mai devreme, şi avangarda sa încă nu ajunsese la Porţile 
Gondorului. Oastea principală era în frunte, împreună cu 
Regele şi Gărzile sale, urmată de oştenii Aripii Drepte şi 
Aripii Stingi care urmau să-şi ocupe poziţiile după ce ieşeau 
din Ithilien şi se apropiau de Dagorlad. Acolo se aşteptau ei 
să se dea atacurile din nord şi nord-est, aşa cum se 
întâmplase şi înainte, în Bătălia de pe Câmpii şi în victoria 
lui Calimehtar pe câmpia Dagorlad. 

Dar n-a fost aşa. Căruţaşii strânseseră o oştire numeroasă 
în preajma malurilor sudice ale mării interioare numite 
Rhun, căreia i se alăturară bărbaţi din Rhovanion, înrudiţi 
cu ei, şi din Khand, unde trăiau noii lor aliaţi. După ce toate 
au fost pregătite, au pornit spre Gondor din Răsărit, 
înaintând cât au putut ei de repede de-a lungul munţilor 
Ered Lithui, astfel că apropierea lor n-a fost observată 
decât când a fost prea târziu. Aşa s-a întâmplat că vârful de 


lance al oastei din Gondor abia ajunsese în dreptul Porţilor 
Mordorului (Morannon), când un mare nor de praf purtat 
de un vânt răsăritean a vestit apropierea avangardei 
duşmane.15 Aceasta era formată nu numai din carele de 
război ale Căruţaşilor, ci şi dintr-o forţă de cavalerie atât de 
numeroasă, încât întrecea orice închipuire. Ondoher abia a 
avut vreme să se întoarcă şi să înfrunte atacul cu flancul 
său drept, aflat mai aproape de Morannon, şi să-i trimită 
vorbă lui Minohtar, Căpitanul Aripii Drepte, care venea din 
urmă, să-i acopere flancul drept cât mai iute cu putinţă, 
când carele şi cavaleria s-au năpustit în liniile sale 
neorânduite. Despre haosul şi prăpădul care au urmat prea 
puţine veşti au ajuns vreodată în Gondor. 

Ondoher nu era câtuşi de puţin pregătit să ţină piept unui 
atac de cavalerie şi care de luptă în număr atât de marE. 
Împreună cu Garda sa şi purtându-şi stindardele, a ocupat 
iute poziţie pe un deluşor, ceea ce nu a folosit la nimic.16 
Atacul principal a ţintit tocmai stindardul care a fost 
capturat, Garda sa nimicită aproape în întregime, iar el 
răpus şi alături de ela căzut fiul său Artamir. Trupurile lor 
n-au fost nicicând găsite. Atacul duşman a trecut ca 
tăvălugul peste ei, a înconjurat deluşorul şi a pătruns adânc 
în armia învălmăşită a Gondorului, împingând-o înapoi, într- 
un talmeş-balmeş greu de descris, peste cei care veneau 
din urmă, împrăştiind-o şi hăituindu-i oştenii spre apus, 
până în Smârcurile Morților. 

Văzând acestea, Minohtar a trecut în fruntea oştii. Era un 
om pe cât de viteaz, pe atât de înţelept. Prima furie a 
atacului se risipise, cu mult mai puţine pierderi şi un succes 
mult mai mare decât visaseră duşmanii. Cavaleria şi carele 
s-au retras, căci se apropia oastea principală a CăruţaşiloR. 
În scurtul răstimp pe care-l avea la dispoziţie, Minohtar şi- 
a înălţat propriul stindard şi i-a regrupat pe oştenii armiei 
centrale, care mai rămăseseră pe câmpul de luptă, şi pe cei 
aflaţi sub comanda lui, care nu se împrăştiaseră. Fără să 
mai piardă timpul, a trimis câţiva soli la Adrahil din Doi 


Amroth17, Căpitanul Aripii Stingi, ordonându-i să se 
retragă cât mai iute cu putinţă cu oamenii lui şi cu cei din 
ariergarda Aripii Drepte, încă neintraţi în luptă. Cu aceste 
forţe urma să ocupe o poziţie de apărare între Cair Andros 
(unde se aflau oşteni de-ai lor) şi munţii Ephel Duath, unde, 
datorită marelui cot făcut de Anduin spre răsărit, terenul 
era foarte îngust, şi să apere cât mai mult cu putinţa căile 
spre Minas Tirith. Vrând să câştige timp pentru această 
retragere, Minohtar însuşi avea să formeze o ariergardă şi 
să încerce astfel să stăvilească înaintarea grosului oştirii 
Căruţaşilor. Adrahil trebuia să trimită de îndată soli care 
să-l caute pe Eărnil şi, dacă reuşeau să-l găsească, să-i 
spună despre dezastrul de la Morannon şi despre poziţiile 
oştirii de la miazănoapte, care se retrăgea. 

Când oastea principala a Căruţaşilor a pornit atacul, 
trecuseră două ceasuri de la amiază, iar Minohtar îşi 
retrăsese linia la capătul Marelui Drum de la Miazănoapte 
din Ithilien, cam la jumătate de milă dincolo de punctul 
unde acesta o cotea spre răsărit, spre Turnurile de Strajă 
ale Morannonului. Primul triumf al Căruţaşilor a fost însă 
începutul înfrângerii lor. Neştiind cât de mare era armia 
aflata în apărare şi cum era orânduită pe câmpul de luptă, 
îşi lansaseră atacul mult prea devreme, înainte ca grosul 
acestei oştiri să iasă din teritoriul îngust al Ithilienului, încât 
carele şi cavaleria lor se treziseră în faţa unei victorii mult 
prea uşor cucerite şi copleşitoare. Pentru ca apoi atacul 
principal să întârzie prea mult, iar când au atacat totuşi, n- 
au mai putut să-şi folosească oastea numeroasă cu efectul 
deplin pe care-l aşteptau de la tacticile plănuite de ei, fiind 
mai curând obişnuiţi cu lupte duse la loc deschis. N-am 
greşi dacă am crede că, ameţiţi de răpunerea Regelui şi de 
punerea pe fugă a unei părţi mari a oştii duşmane centrale, 
Căruţaşii au crezut că învinseseră întreaga armie şi că 
grosul propriei lor oştiri nu mai avea altceva de făcut decât 
să înainteze pentru a invada şi a ocupa Gondorul. Dacă aşa 
au gândit, s-au înşelat. 


Căruţaşii au venit mai degrabă la grămadă, chiuind şi 
cântând cântece de victorie, nevăzând încă nici urmă de 
apărători care să li se opună, până când au descoperit că 
drumul de intrare în Gondor o lua spre miazăzi, pătrunzând 
într-un ţinut îngust, acoperit de copaci, străjuit de umbra 
întunecatului Ephel Duath, unde o armie putea să 
mărşăluiască sau să călărească, în şiruri ordonate, doar de- 
a lungul unui drum lat. Acesta se întindea în faţa lor printr- 
un defileu adânc... 

Aici textul se întrerupe brusc, iar notele şi scurtele 
însemnări pentru continuarea lui sunt aproape în întregime 
ilizibile. Totuşi, se poate descifra ca eotheodi au luptat 
alături de Ondoher, iar celui de-al doilea fiu al lui Ondoher, 
Faramir, i s-a poruncit să rămână în Minas Tirith ca regent, 
deoarece pravila nu îngăduia ca ambii fii ai Regelui să 
meargă la bătălie în acelaşi timp (o observaţie similară 
apare mai devreme în text, la pg. 402). Dar Faramir nu s-a 
supus poruncii; a plecat la luptă deghizat, şi a fost ucis. 
Textul este aproape de nedescifrat aici, dar se pare că 
Faramir s-a alăturat eotheodilor şi a fost prins împreună cu 
un grup al acestora, în timp ce se retrăgeau spre 
Smârcurile Morților. Căpetenia eotheodilor (din al cărui 
nume nu se descifrează decât Marh-) a venit în ajutorul lor, 
dar Faramir a murit în braţele sale, şi abia când i-a cercetat 
trupul a descoperit însemnele ce dovedeau că el era Prinţul. 
Căpetenia eotheodilor s-a dus atunci să lupte alături de 
Minohtar la capătul Drumului de la Miazănoapte, în Ithilien; 
Minohtar tocmai dădea poruncă să se trimită în Minas 
Tirith o solie Prințului înscăunat Rege. 

Auzind porunca lui Minohtar, căpetenia eotheodilor i-a dat 
vestea că Prinţul se deghizase şi plecase la luptă, unde 
fusese răpus. 

Prezenţa eotheodilor şi rolul jucat de căpetenia lor poate 
să explice includerea în această poveste, în mod clar 
gândită să fie o poveste despre începuturile prieteniei 


dintre Gondor şi rohirrimi, a acestei laborioase istorii 
despre bătălia dintre oastea Gondorului şi Căruţaşi. 

Pasajul de încheiere al textului complet dă impresia că 
oastea Căruţaşilor urma să fie pusă în situaţia de a-şi înghiţi 
toată bucuria victoriei atunci când a ajuns pe drum la 
defileul cel adânc; dar notele de la sfârşit arată că nu au 
fost ţinuţi în loc prea mult de apărarea din ariergardă a lui 
Minohtar. „Căruţaşii se revărsau câtă frunză şi iarbă în 
Ithilien” şi „târziu, în a treisprezecea zi a lunii Cermie, l-au 
copleşit cu numărul lor pe Minohtar” care a fost ucis de o 
săgeată. Aici se spune că fusese fiul surorii Regelui 
Ondoher. „Oamenii lui l-au scos din încăierare, şi toţi cei 
care mai rămăseseră din ariergardă au fugit spre miazăzi, 
în căutarea lui Adrahil.” Căpetenia principală a Căruţaşilor 
a ordonat oştenilor să oprească înaintarea şi cu toţii s-au 
pus pe benchetuit. Nimic altceva nu se mai poate descifra; 
dar scurta însemnare din Anexa A la Stăpânul Inelelor arată 
cum Eărnil a venit de la miazăzi şi i-a hăituit: 

În 1944, Regele Ondoher şi amândoi fiii săi, Artamir şi 
Faramir, au căzut în luptă la nord de Morannon, iar 
vrăjmaşii s-au revărsat în Ithilien. Dar Eărnil, Căpetenia 
Oştii de la Miazăzi, a câştigat o mare victorie în Ithilienul de 
la Miazăzi, nimicind oastea din Harad, care trecuse Râul 
Poros. Grăbindu-se spre nord, el a adunat în jurul său tot ce 
a putut din Oastea de la Mizănoapte ce se retrăgea, 
atacând tabăra principală a Căruţaşilor, în timp ce aceştia 
benchetuiau şi se veseleau închipuindu-şi că regatul Gondor 
fusese distrus şi că nu mai aveau altceva de făcut decât să 
prade şi să jefuiască. Eărnil a făcut prăpăd în tabără, dând 
foc la căruţe şi punându-i pe fugă pe duşmani, până au ieşit 
cu totul din Ithilien. O mare parte dintre cei care fugeau 
mâncând pământul şi-au găsit sfârşitul în Smârcurile 
Morților. 

În Povestea Anilor, victoria lui Eărnil se numeşte Bătălia 
Taberei. După moartea lui Ondoher şi a ambilor săi fii la 
Morannon, Arvedui, ultimul rege al tărâmului de la 


Miazănoapte, a pretins coroana Gondorului; dar cererea lui 
a fost respinsă şi, în anul care a urmat Bătăliei Taberei, 
Fărnil a devenit Rege. Fiul său a fost Eărnur, care a pierit la 
Minas Morgul după ce a primit să se înfrunte cu Stăpânul 
Nazgulilor, şi a fost ultimul dintre Regii tărâmului de la 
miazăzi. (îi) 

Călătoria lui Eorl în timp ce eotheodii încă trăiau în 
locurile lor de baştină1 8, ajunseseră cunoscuţi în Gondor ca 
oameni de încredere, de la ei primindu-se veşti despre tot 
ce se petrecea pe acele meleaguri. Numai ei mai 
rămăseseră din Oamenii de la Miazănoapte despre care se 
spunea că, în vremuri de demult, se înrudiseră cu 
dunedainii, iar în timpul marilor Regi le fuseseră aliaţi 
acestora şi vărsaseră mult sânge pentru poporul 
Gondorului. Prin urmare, Gondorul a fost cuprins de 
nelinişte când eotheodii s-au strămutat departe la 
miazănoapte, în timpul domniei lui Eărnil II, penultimul 
dintre Regii tărâmului de la miazăzi.19 

Noua ţară a eotheodilor se găsea în partea de 
miazănoapte a Codrului întunecat, între Munţii Ceţoşi, aflaţi 
la apus, şi Râul Pădurii, aflat la răsăriT. În partea de 
miazăzi, se întindea până la confluenţa celor două râuri 
scurte pe care le-au numit Vijeliosul Cenugşiu şi Izvorul 
Vechi. Vijeliosul Cenuşiu cobora din Ered Mithrin, Munţii 
Cenuşii, dar Izvorul Vechi venea din Munţii Ceţoşi şi purta 
acest nume pentru că el era izvorul Anduinului, iar după ce 
se unea cu Vijeliosul Cenuşiu primea numele de Torentul 
Vechi.20 Chiar şi după plecarea lor, eotheodii şi Gondorul 
au continuat să-şi trimită soli unii altora; dar între 
confluenţa Vijeliosului Cenuşiu cu Izvorul Vechi (unde se 
găsea singurul lor burg fortificat) şi vărsarea râului Lumina 
Fugară în Anduin era o distanţă de aproape patru sute 
cincizeci de mile de-ale noastre în linie dreaptă, şi cu mult 
mai multe pentru cei care o străbăteau pe jos; şi, tot aşa, 
vreo opt sute de mile până la Minas Tirith. 


Cronica lui Cirion şi Eorl nu consemnează nici un 
eveniment înainte de Bătălia de pe Câmpia Celebrant; dar 
din alte surse se poate deduce cu aproximaţie cum s-au 
desfăşurat lucrurile. 

Pământurile întinse aflate la miazăzi de Codrul întunecat, 
de la Pământurile Maronii până la Marea Rhun, care nu 
împiedicau în nici un fel pătrunderea invadatorilor din 
Răsărit, până ce aceştia ajungeau la Anduin, stâmeau mai 
mult ca orice altceva frământarea şi neliniştea cârmuitorilor 
Gondorului. Dar în timpul Păcii Străjuitoare2 1, fortificațiile 
de-a lungul Anduinului, mai cu seamă pe ţărmul apusean al 
Neadâncurilor, rămăseseră fără oameni şi căzuseră în 
paragină.22 După acest răstimp, Gondorul a fost atacat atât 
de orcii veniţi din Mordor (asupra căruia nimeni nu mai 
străjuise de multă vreme) cât şi de Corsarii din Umbar, şi nu 
avea nici oameni şi nici prilejul să înarmeze malul 
Anduinului la nord de Emyn Muil. 

Cirion a devenit Majordomul Gondorului în 1489. 
Amenințarea de la Miazănoapte stăruindu-i tot timpul în 
minte, se gândea îndelung ce să facă şi cum să dreagă 
pentru a stăvili o invazie din acea parte de lume, mai cu 
seamă că puterea Gondorului devenea tot mai slabă. A 
trimis oameni în vechile fortărețe, să străjuiască 
Neadâncurile, şi a mai trimis cercetaşi şi iscoade în 
ţinuturile dintre Codrul întunecat şi Dagorlad. Astfel a aflat 
curând că duşmani din Răsărit, neştiuţi înainte şi 
primejdioşi, se îndreptau spre acele ţinuturi venind de 
dincolo de Marea RhuN. Îi ucideau ori îi împingeau în susul 
Râului Curgător şi-n Pădure pe Oamenii de la Miazănoapte, 
câţi mai rămăseseră dintre ei, prieteni ai Gondorului care 
încă sălăşluiau la răsărit de Codrul întunecat.23 Dar Cirion 
nu putea face nimic spre a-i ajuta, şi strângerea veştilor se 
dovedea o îndeletnicire tot mai primejdioasă; prea mulţi 
dintre cercetaşii lui nu se mai întorceau niciodată. 

Aşa s-a făcut ca, abia după ce a trecut iama anului 2509, a 
prins Cirion de veste că se pregătea un mare atac împotriva 


Gondorului: armii întregi de oameni se tot strângeau la 
marginea sudică a Codrului întunecat. Erau înarmaţi 
sărăcăcios şi nici cai de călărie nu prea aveau, ei folosind 
caii mai degrabă în atelaje, pentru că aveau care multe şi 
mari, ca şi Căruţaşii care atacaseră Gondorul în zilele de pe 
urmă ale Regilor. Dar dacă nu aveau arme, în schimb erau 
numeroşi, din câte îşi putea da seama Cirion. 

În faţa acestei primejdii, gândul lui s-a îndreptat 
deznădăjduit spre eotheodi. Le va trimite câţiva soli. Dar, ca 
să ajungă în Văile Anduinului, aceştia trebuiau să treacă 
prin Calenardhon şi să traverseze Neadâncurile şi apoi să 
străbată ţinuturi păzite de-acum de balchothi.24 Cu alte 
cuvinte, un drum de vreo patru sute de mile până la 
Neadâncuri, iar de acolo alte cinci sute şi mai bine până la 
eotheodi, unde mai pui că, după ce treceau de Neadâncuri, 
vor fi siliţi să meargă cu ochii-n patru şi mai mult noaptea, 
până ce treceau de umbra dealului Doi Guldur. Cirion avea 
prea puţină nădejde ca vreunul dintre soli să răzbată. A 
chemat la el voluntari şi a ales şase cavaleri, bărbaţi foarte 
viteji şi încercaţi, şi i-a trimis câte doi, la câte o zi distanţă. 
Fiecare dintre ei ducea cu sine o solie, învățată pe de rost, 
şi o piatră mică în care era gravat sigiliul Majordomilor25, 
pe care trebuia să o dea Seniorului eotheodilor, nimănui 
altcuiva, dacă izbutea să ajungă în ţinutul lor. Solia îi era 
adresată lui Eorl, fiul lui Leod, Cirion ştiind că Eorl îi 
urmase tatălui său în urmă cu câţiva ani, când încă era un 
flăcăiandru de numai şaisprezece ani, şi, cu toate că acum 
nu avea decât douăzeci şi cinci, era lăudat, în toate veştile 
ce ajungeau în Gondor, drept un bărbat de mare vitejie şi 
înţelepciune, mult peste vârsta lul. Însă chiar dacă solia 
ajungea la el, Cirion avea slabă nădejde că Eorl îi va 
răspundE. În afară de străvechea prietenie a eotheodilor cu 
Gondorul, Cirion nu avea nici un alt temei să-i aducă de lao 
atât de mare depărtare, şi pe deasupra şi cu oştire. Vestea 
că balchothii răpuneau ultimele lor rubedenii de la 
Miazănoapte - dacă nu cumva aflaseră între timp - putea să 


dea oarece îndrituire rugăminţii lui, numai să nu fi fost 
eotheodii înşişi ameninţaţi de vreun atac. Acestea fiind zise, 
26 Cirion a poruncit să se strângă oştirea, pentru a da piept 
cu furtuna. S-au strâns câţi s-au strâns, Cirion a preluat 
comanda şi, fără să mai piardă nici o clipă, s-a pregătit să 
pornească în fruntea ei spre Calenardhon, la miazănoaptE. 
În lipsa lui, la cârma oraşului Minas Tirith 1-a lăsat pe fiul 
său, Hallas. 

Prima pereche de pristavi a plecat în a zecea zi a lunii 
Sulime; în cele din urmă, unul dintre ei, singurul din cei 
şase, a izbutit să ajungă la eotheodi. Borondir se numea el, 
mare călăreț, vlăstarul unei familii care spunea că se trage 
dintr-un căpitan al Oamenilor de la Miazănoapte, aflat în 
slujba Regilor din străvechime.27 Despre ceilalţi pristavi nu 
s-a mai auzit nicicând nimic. Doar despre tovarăşul de drum 
al lui Borondir s-a aflat că a murit săgetat într-o 
ambuscadă, pe când treceau pe lângă Doi Guldur; Borondir 
a scăpat ca prin minune şi mulţumită iuţimii calului său. L- 
au urmărit apoi până departe spre miazănoapte, taman 
până la Câmpiile Stânjeneilor, şi nu rareori a fost atacat şi 
de oameni care ieşeau pe nepusă masă din Pădure, 
obligându-l să se abată, în ocoluri mari, de la drumul drept. 
La eotheodi a ajuns abia după cincisprezece zile, dintre 
care ultimele două petrecute fără hrană; era atât de sfârşit, 
încât abia a putut să-i spună lui Eorl solia ce-o adusese cu 
sine. 

Era în a douăzeci şi cincea zi a lunii Sulime. Eorla stat şi a 
cumpănit de unul singur; dar nu multă vreme. Curând, s-a 
ridicat şi a zis: 

— Voi merge. Dacă Fortăreaţa Colnicului cade, încotro 
vom mai putea fugi de întunecime? 

Apoi i-a strâns mâna lui Borondir, în semn de legământ. 

De îndată a chemat la sine Sfatul Bătrânilor şi a început să 
se pregătească pentru marea călătorie. Ceea ce i-a luat 
multe zile, căci trebuia să-şi strângă oştirea, să lase porunci 
limpezi obştii şi să întărească paza ţării. La acea vreme, 


eotheodii trăiau în pace şi nu se temeau de război: dar nu 
ştiau ce putea să se întâmple dacă se afla că seniorul lor 
plecase la bătălie departe la Miazăzi. Cu toate acestea, Eorl 
înţelegea foarte bine că nu putea pleca decât cu întreaga sa 
oştire, astfel că fie risca totul, fie se retrăgea şi-şi călca 
jurământul. 

În sfârşit s-a strâns toată oastea: doar câteva sute de 
oşteni rămâneau acasă, pentru a fi de ajutor bărbaţilor 
nepotriviţi unei asemenea încercări disperate, fiind ei prea 
tineri sau prea bătrâni. Era a şasea zi a lunii VfressE. În 
acea zi, într-o tăcere deplină, marea eohere a pornit la 
drum, lăsând în urmă teamă şi luând cu ei prea puţină 
nădejde; nu ştiau ce-i aşteaptă înainte, pe drum, ori la 
capătul acestuia. Se spune că Eorl se afla în fruntea a şapte 
mii de cavaleri înarmaţi până-n dinţi şi a câtorva sute de 
arcaşi călare. La dreapta lui călărea Borondir, care avea să 
le fie călăuză cât mai departe cu putinţă, căci străbătuse nu 
de mult acele ţinuturi. Dar armia aceasta numeroasă nu a 
fost atacată în timpul lungii lor călătorii în josul Văii 
Anduinului. Cine o vedea apropiindu-se, fie că avea gânduri 
bune ori ticăloase, fugea din calea ei, speriat de atâta 
măreție şi splendoare. Îndreptându-se spre miazăzi, armia 
a trecut pe lângă capătul sudic al Codrului întunecat (mai 
jos de marea Adâncătura Răsăriteană), bântuit de 
balchothi, dar nici măcar acolo n-au dat peste oameni, vreo 
oaste ori cete de cercetaşi, care să le taie calea sau să 
iscodească venirea loR. În parte, asta se datora unor 
întâmplări despre care eotheodii nu ştiau nimic, petrecute 
în răstimpul scurs de când Borondir pornise la drum; dar la 
mijloc mai era şi lucrătura altor forţe. Câci atunci când, 
într-un târziu, armia a ajuns aproape de Doi Guldur, Eorla 
părăsit drumul şi a apucat-o spre apus, temându-se de 
umbra întunecată şi norul negru ce ieşeau din el, după care 
s-a ţinut cât mai aproape de malul Anduinului. Mulţi dintre 
cavaleri îşi întorceau privirile într-acolo, pe jumătate cu 
frică, pe jumătate nădăjduind să zărească de la depărtare 


sclipirea ținutului Dwimordene, acel tărâm primejdios 
despre care, în legendele neamului lor, se spunea că luceşte 
asemenea aurului primăvara. Dar acum părea învăluit într- 
o ceaţă luminoasă; spre deznădejdea lor, ceața aceea a 
trecut râul şi a plutit peste şesurile din faţa lor. 

Eorl nu s-a oprit. 

— Călăriţi mai departe! le-a poruncit el. Altă cale nu avem. 
După un drum atât de lung, o să ne împiedice păcla râului 
să ajungem la bătălie? 

Pe măsură ce se apropiau de ea, au băgat de seamă că 
ceața albă alunga vălurile de întunecime ale dealului Doi 
Guldur; curând au pătruns în ea, la început încet, cu 
simţurile la pândă; dar sub acoperământul ceţii, totul era 
luminat de o lumină clară, lipsită de umbre, iar de-a 
dreapta şi de-a stingă lor, oştenii erau păziţi de ceva ce 
păreau nişte ziduri albe tăinuitoare. 

— Doamna din Codrul de Aur pare să ne ţină partea, a zis 
Borondir. 

— Poate, a spus Eorl. Dar eu mă voi încrede în 
înţelepciunea lui Felarof.28 Nu adulmecă nimica rău. A 
prins curaj şi i-a pierit oboseala: smuceşte de zăbală, să-l 
las s-alerge. Aşa să fie! Căci nicicând n-am avut atâta nevoie 
de tăinuire şi iuţeală. 

Atunci Felarof a ţâşnit înainte, şi întreaga armie din 
spatele lui 1-a urmat ca un vânt dezlănţuit, dar într-o linişte 
ciudată, ca şi când copitele cailor nu atingeau pământul. 
Astfel şi-au continuat goana, învioraţi şi nerăbdători ca în 
dimineaţa în care porniseră la drum, toată ziua aceea şi în 
următoarea; dar în zorii celei de-a treia zi, când s-au trezit 
din somn, ceața a dispărut dintr-odată şi ei au văzut că se 
aflau departe, pe plaiuri întinse. Undeva în dreapta curgea 
Anduinul, dar ei aproape că trecuseră de cotul lui larg29 şi 
iată că se zăreau Neadâncurile. Era dimineaţa celei de-a 
cincisprezecea zi a lunii Vtresse; ajunseseră acolo cu o 
iuţeală mai presus de orice speranţă.30 


Aici se sfârşeşte textul, cu o notă în care se spune că urma 
descrierea Bătăliei de pe Câmpia CelebranT. În Anexa A (I1) 
la Stăpânul Inelelor se găseşte o relatare scurtă despre 
război: 

O mare armie de oameni sălbatici dinspre Nord-Est a 
năvălit în ţinutul Rhovanion şi, venind dinspre Pămânurile 
Maronii, a traversat pe plute râul Anduin. La aceeaşi vreme, 
din întâmplare sau pentru că au chitit astfel, orcii (care, pe 
atunci, erau încă tare mulţi înainte de războiul cu gnomii) 
au coborât din Munţi. Năvălitorii au cotropit Calenardhon, 
iar Cirion, Majordomul Gondorului, a trimis solie la 
miazănoapte, cerând ajutor... 

Când Eorl şi Cavalerii lui au ajuns pe Câmpia Celebrant, 
acolo se găsea armia Gondorului în primejdia cea mai 
marE. Învinsă pe Platoul Golaş şi fiindu-i tăiată retragerea 
spre miazăzi, fusese împinsă dincolo de Lumina Fugară, 
unde, pe nepusă masă, se trezise atacată de oştirea orcilor 
care o mâna spre apele Anduinului. Nu mai era nici o 
nădejde, numai că, la fel de neaşteptat, Cavalerii s-au 
năpustit dinspre miazănoapte, lovind duşmanul pe la spate. 
Soarta bătăliei a fost astfel răsturnată, duşmanii fiind 
măcelăriți şi alungaţi dincolo de Lumina Fugară. Eorl însă 
nu s-a mulţumit cu atât, ci şi-a trimis oamenii pe urmele lor, 
iar spaima ce cuprindea suflarea dinaintea acestor călăreţi 
de la Miazănoapte era într-atât de mare, încât cei care 
cotropiseră Platoul Golaş au fost la rândul lor cotropiţi de 
groază, astfel că războinicii lui Eorl i-au hăituit peste 
câmpiile Calenardhon. 

O relatare asemănătoare, mai scurtă, este cuprinsă şi în 
alt paragraf din Anexa A (I, iv). Cursul bătăliei nu apare cu 
claritate în niciunul dintre fragmente, dar pare destul de 
sigur că, după ce au traversat Neadâncurile, Cavalerii au 
trecut Lumina Fugară (vezi nota 29, pg. 432) şi au lovit 
duşmanul din spate, pe Câmpia Celebrant; iar „duşmanii 
fiind măcelăriți şi alungaţi dincolo de Lumina Fugară” 


înseamnă că balchothii au fost împinşi înapoi spre miazăzi, 
pe Platoul Golaş. (iii) Cirion şi Eorl. 

Povestea este precedată de o însemnare despre Halifirien, 
cel mai apusean pisc de avertizare din Gondor, de-a lungul 
crestei Ered Nimrais. 

Halifirien31 era cel mai înalt dintre piscurile de avertizare 
şi, asemenea vârfului Eilenach, următorul ca înălţime, 
părea să se semeţească de unul singur dintr-un codru 
întins; căci în spatele lui se căsca un hău adânc, întunecata 
vale Firien, săpată în lungul lanţului nordic Ered Nimrais, 
din care piscul acesta era cel mai înalt. Din hăul văii ţâşnea 
în sus, ca un zid vertical, dar coamele ce se desprindeau din 
el, mai cu seamă spre miazănoapte, erau lungi şi câtuşi de 
puţin abrupte, acoperite de copaci care creşteau până 
aproape de vârf. Pe măsură ce coborau, copacii deveneau 
tot mai deşi, mai cu seamă de-a lungul Pârâului Mering 
(care izvora din vale) şi spre miazănoapte, înaintând în 
câmpia străbătută de Pârâu până se vărsa în Scăldătoarea 
Enţilor. Marele Drum Apusean trecea prin pădure, de-a 
lungul unei lungi fâşii tăiate în ea, pentru a evita terenul 
mocirlos din partea de miazănoapte a pădurii; dar drumul 
fusese făcut în vremuri de demult32, şi, după plecarea lui 
Isildur nici un alt copac n-a mai fost doborât în Pădurea 
Firien, în afară de cei tăiaţi de Păzitorii Piscului, a căror 
grijă era aceea de a ţine deschise marele drum şi poteca ce 
ducea sus pe munte. Poteca se desprindea din Drum 
aproape de locul unde acesta pătrundea în Pădure şi urca 
şerpuit până unde se terminau copacii, iar de acolo 
continua cu nişte trepte de piatră străvechi, care duceau 
chiar până la locul unde se aprindea focul, un cerc larg 
nivelat de cei care făcuseră treptele. Păzitorii Piscului erau 
singurii locuitori ai Pădurii, fără doar de sălbăticiuni; 
sălăşluiau în adăposturi cocoţate în copacii dinspre vârful 
piscului, dar nu stăteau mult acolo, decât dacă îi ţinea în loc 
vremea rea; altfel, veneau şi plecau, făcând de strajă cu 
schimbul. Mai totdeauna se întorceau acasă cu bucurie. Şi 


asta nu din pricina sălbăticiunilor şi nici pentru că s-ar fi 
întins asupra Pădurii vreo umbră ticăloasă, rămasă din zile 
întunecare; ci pentru ca, în afara şuierului vânturilor, a 
strigătelor de păsări şi fiare, sau, uneori, a zgomotelor 
făcute de călăreţii care străbăteau în grabă Drumul, stăruia 
O linişte ce-i făcea pe oameni să vorbească în şoaptă unii cu 
alţii, ca şi când s-ar fi aşteptat să audă ecoul unei voci 
răsunătoare chemând de undeva de foarte departe şi de 
foarte demult. 

Numele Halifirien însemna în graiul rohirrimilor „muntele 
sfânt”.33 înainte să vină rohirrimii, era cunoscut în 
sindarină drept Amon Anwar, „Muntele Venerării”; din care 
motiv, nimeni nu ştia în Gondor, în afară de Rege sau de 
Majordomul Cârmuitor (aşa după cum s-a dovedit mai 
târziu). Pentru puţinii oameni care se aventurau să 
părăsească şi să rătăcească printre copaci, Pădurea însăşi 
era o explicaţie mulţumitoare: în Limba Comună se numea 
„Pădurea Şopotitoare”. În vremurile de măreție ale 
Gondorului, pe Munte nu exista o vatră pentru focul de 
avertizare, întrucât cu ajutorul palantirilor încă se puteau 
trimite veşti între Osgiliath şi cele trei turnuri ale 
regatului34, fără a fi nevoie de solii ori semnale. Mai târziu, 
când locuitorii din Calenardhon s-au împuţinat la număr, 
prea puţin ajutor se mai putea aştepta de la Miazănoapte, şi 
nici o armie n-a fost trimisă într-acolo, întrucât Minas Tirith 
se străduia tot mai din greu să păstreze linia râului Anduin 
şi să-şi apere coasta sudică. În Anorien încă trăiau mulţi 
oameni şi treaba lor era să apere drumurile nordice, care 
veneau fie din Calenardhon, fie peste Anduin, pe la Cair 
Andros. Pentru a le putea transmite semnale, au fost 
pregătite şi păstrate în bună stare35 trei locuri de 
semnalizare, cele mai vechi (pe Amon Dân, Eilenach şi Min- 
Rimmon); dar cu toate ca malurile Pârâului Mering au fost 
fortificate (între mlaştinile de netrecut de la confluenţa sa 
cu Scăldătoarea Enţilor, până la podul peste care Drumul 
ieşea din Pădurea Firien şi o apuca spre apus), pe Amon 


Anwar nu s-a îngăduit durarea nici unei fortificaţii ori a 
unui punct de semnalizare. 

În vremea lui Cirion Majordomul, a avut loc un atac 
cumplit, pus la cale de balchothi care, aliindu-se cu orcii, au 
traversat Anduinul în Platoul Golaş şi au început să 
cotropească ţinutul Calenardhon. De la această primejdie 
de moarte, care ar fi ruinat Gondorul, a fost salvat regatul 
prin venirea lui Eorl cel Tânăr şi a rohirrimilor. 

După ce s-a sfârşit războiul, oamenii s-au întrebat în ce fel 
îşi va arăta Majordomul recunoştinţa faţă de Eorl şi cum îl 
va răsplăti, şi se aşteptau ca în Minas Tirith să fie pregătit 
un ospăț mare la care să fie dezvăluite tocmai aceste 
lucruri. Dar Cirion era un om care nu-şi trăda gândurile. Pe 
drumul de întoarcere spre miazăzi a împuţinatei oşti a 
Gondorului, Cirion a fost însoţit de Eorl şi un eored36 
format din Cavalerii de la Miazănoapte. Ajungând ei la 
Pârâul Mering, Cirion s-a întors către Eorl şi, spre mirarea 
tuturor, i-a spus: 

— Rămâi cu bine, Eorl, fiu al lui Leod. Eu mă întorc acum 
acolo unde mi-e casa şi unde multe sunt de pus în ordine. 
Ţie îţi las în grijă până una-alta Calenardhonul, dacă nu te 
împinge graba să te întorci pe meleagurile tale. Peste trei 
luni ne întâlnim din nou aici, şi-atunci vom sta şi ne vom 
sfătui împreună. 

— Voi veni, i-a făgăduit Eorl; şi cu aceste vorbe s-au 
despărţit. 

De cum a ajuns Cirion înapoi în Minas Tirith, i-a chemat la 
sine pe câţiva dintre cei mai de încredere sfetnici ai săi. 

— Duceţi-vă acum în Pădurea Şopotitoare, le-a spus el. 
Acolo trebuie să redeschideţi străvechea potecă ce duce pe 
Amon Anwar. De mult n-a mai fost curățată de hăţişuri; dar 
intrarea în ea este încă însemnată de o piatră pusă în 
picioare chiar lângă Drum, în locul unde capătul de 
miazănoapte al Pădurii se închide de-o parte şi de alta a lui. 
Poteca o ia ba într-o parte, ba în alta, dar la fiecare cot a 
fost pusă o piatră. Luându-vă după ele, veţi ajunge în cele 


din urmă unde se sfârşesc copacii şi unde veţi da peste 
nişte trepte de piatră ce duc în sus. Nu vă spun să mergeţi 
mai departe. Faceţi treaba asta cât mai iute cu putinţă, apoi 
întorceţi-vă la mine. Nu doborâţi copaci; curăţaţi numai atât 
cât să poată urca uşor cu piciorul câţiva oameni. Lăsaţi 
intrarea de lângă Drum ascunsă de tufărişuri, astfel ca 
nimeni din cei care merg pe Drum să nu dorească să vadă 
unde duce poteca, înainte să ajung eu însumi acolo. Dacă 
întreabă careva ce faceţi, spuneţi că Măria Sa Majordomul 
doreşte să fie pregătit un loc pentru întâlnirea sa cu 
Seniorul Cavalerilor. 

La vremea potrivită, Cirion a pornit la drum cu Hallas, fiul 
său şi Senior în Doi Amroth, şi cu încă doi sfetnici din sfatul 
lui; şi s-a întâlnit cu Eorl la trecerea peste Pârâul Mering. 
Eorl era însoţit de trei dintre căpeteniile sale de frunte. 

— Să mergem, dară, la locul ce l-am pregătit, a zis Cirion. 

Lăsând câţiva Cavaleri de strajă la pod, s-au întors pe 
Drumul umbrit de copaci şi au ajuns la piatra pusă în 
picioare. Acolo au coborât de pe cai, dându-i în grija altor 
străjeri bine înarmaţi, oşteni ai Gondorului; apropiindu-se 
de piatră, Cirion s-a răsucit spre însoțitorii săi şi a spus: 

— Voi urca acum pe Muntele Venerării. Urmaţi-mă, de 
vreţi! Cu mine va merge un scutier, şi încă unul cu Eorl, 
pentru a ne duce armele; toţi ceilalţi vor merge neînarmaţi, 
ca martori ai vorbelor şi faptelor noastre acolo sus. Poteca a 
fost pregătită, cu toate că nimeni n-a folosit-o de când am 
venit aici cu tatăl meu. 

Apoi Cirion l-a dus sus pe Eorl, printre copaci, şi ceilalţi i- 
au urmat în şir; şi după ce au trecut de primele pietre, 
vocile li s-au stins şi ei şi-au continuat drumul cu băgare de 
seamă, ca pentru a nu face vreun zgomot. Astfel au ajuns ei 
pe pantele de sus ale Muntelui şi au trecut printr-un brâu 
de mesteceni albi şi au zărit scara de piatră care ducea 
până în vârf. După umbra Pădurii, soarele părea fierbinte şi 
strălucitor, căci era luna Urime; dar creştetul Muntelui era 
verde, ca şi când anul n-ar fi trecut de luna Lotesse. 


La piciorul scării se găsea un prag scurt, sau o bortă 
săpată în coasta muntelui, ale cărei margini erau acoperite 
cu brazde de iarbă. Acolo s-au oprit drumeţii o vreme, până 
când Cirion s-a ridicat şi a luat de la scutierul său sceptrul 
alb şi mantia albă ale Majordomilor din Gondor. Apoi, 
urcându-se pe prima treaptă a scării, a spart tăcerea, 
vorbind cu voce joasă dar limpede: 

— Vă voi spune acum ce am statornicit, cu puterea ce-o au 
Majordomii Regilor: să-i dăruiesc lui Eorl, fiul lui Leod, 
Seniorul din Eotheod, în semn de recunoaştere a vitejiei 
poporului său şi-a ajutorului, dincolo de orice speranţă, pe 
care l-a dat Gondorului în vreme de cumplita restrişte. Lui 
Eorl îi voi dărui, fără a cere nimic în schimb, marele tărâm 
Calenardhon, de la Anduin până la Isen. Acolo va fi el rege, 
de va voi, şi moştenitorii lui aşijderea, şi poporal său va trăi 
în libertate, atâta vreme cât va dăinui puterea 
Majordomilor, şi până la întoarcerea Marelui Rege.37 Nici 
unui legământ, ci numai pravilelor şi voinţei lor se vor 
supune, fără doar de acesta: vor trăi în necurmată prietenie 
cu Gondorul şi duşmanii Gondorului vor fi duşmanii lor 
atâta cât vor dura cele două regate. Dară aceluiaşi 
legământ se va supune şi poporul Gondorului. 

Atunci Eorl s-a ridicat de la locul său şi a rămas o vreme 
tăcut. Era uluit de neînchipuita generozitate a darului şi de 
noblețea cu care fusese oferit; şi a înţeles pe dată 
înţelepciunea lui Cirion, atât în ceea ce-l privea pe el însuşi, 
ca Senior al Gondorului, care căuta să-şi apere ceea ce 
rămăsese din regatul său, cât şi ca prieten al eotheodilor, 
cunoscându-le nevoile. Căci poporul lor devenise mult prea 
numeros pentru ţara în care trăiau la Miazănoapte şi 
tânjeau să se întoarcă pe fostele lor meleaguri de la 
miazăzi, dar îi ţinea în loc teama de Doi GulduR. În 
Calenardhon însă aveau să aibă mai mult loc decât 
nădăjduiseră vreodată şi totodată aveau să fie departe de 
umbrele Codrului întunecat. 


Dar mai presus de înţelepciune şi de chibzuinţă, ceea ce-i 
apropia pe Cirion şi Eorl la acel ceas era marea prietenie 
care lega popoarele lor, precum şi dragostea dintre doi 
oameni adevăraţi. Din partea lui Cirion, dragostea era 
aceea a unui părinte înţelept, bun cunoscător al grijilor ce 
apăsau lumea, faţă de un fiu aflat în deplinătatea puterii şi a 
speranţelor tinereţii sale; în vreme ce în Cirion, Eorl vedea 
cel mai ales şi mai nobil bărbat al lumii, pe care-l 
cunoscuse vreodată, şi cel mai înţelept, în a cărui fiinţă se 
citea măreţia Regilor Oamenilor din vremurile de demult. 

După ce prin mintea lui s-au perindat cu repeziciune toate 
aceste gânduri, Eorl a vorbit în sfârşit, spunând: 

— Domnia ta, Majordom al Marelui Rege, darul pe care 
mi-l faci îl primesc pentru mine şi poporul meU. Întrece cu 
mult orice răsplată ce ar fi meritat-o faptele noastre, dacă 
ele însele n-ar fi fost un dar al prieteniei noastre. Dar acum 
voi pecetlui această prietenie cu un jurământ ce nu va fi dat 
uitării. 

— Să urcăm dară sus în vârf, a zis Cirion, şi în faţa acestor 
martori să facem jurămintele potrivite. 

Cirion a urcat treptele împreună cu Eorl, iar ceilalţi i-au 
urmat; şi când au ajuns în vârf, au văzut acolo un loc de 
formă ovală, acoperit cu brazde de iarbă netede. Nu era 
împrejmuit, doar în capătul său răsăritean se ridica o 
moviliţă pe care creşteau florile albe de alfirin38, smălţuite 
în auriu de soarele aflat la apus. Atunci Seniorul din Doi 
Amroth, căpetenia celor care-l însoțeau pe Cirion, s-a 
apropiat de moviliţă şi a văzut în faţa ei, culcată în iarbă şi 
totuşi fără a fi năpădită de buruieni ori roasă de vreme, o 
piatră neagră; iar pe piatră se zăreau gravate trei litere. S- 
a răsucit el spre Cirion şi l-a întrebat: 

— Mormânt e acesta? Oare care bărbat măreț din 
vremurile de demult odihneşte aici? 

— N-ai citit literele? l-a întrebat Cirion la rândul său. 

— Ba le-am citit, a răspuns Prinţul39, tocmai de aceea mă 
mir; căci literele sunt lambe, ando, lambe, dar acesta nu-i 


un mormânt pentru Elendil, iar după el nici un bărbat n-a 
îndrăznit să folosească acest nume.40 

— Cu toate acestea, iată-i mormântul, a spus Cirion; şi 
astfel se desluşeşte veneraţia ce învăluie acest munte şi 
pădurile din vale. De la Isildur care l-a făcut, până la 
Meneldil care l-a urmat, şi tot aşa, de-a lungul întregii spiţe 
a Regilor, şi de-a lungul spiţei Majordomilor şi până la mine, 
acest mormânt a fost păstrat ca taină, aşa cum a poruncit 
Isildur. Căci el a spus: „Aici se află inima Regatului de la 
Miazăzi41 şi aici va fi înălţat monumentul întru aducerea 
aminte a lui Elendil cel Credincios, şi în grija valarilor, atât 
cât va dăinui Regatul. Muntele acesta va fi un loc venerat şi 
fie ca nici un om să nu-i tulbure pacea şi liniştea, fără doar 
dacă este un moştenitor al lui Elendil.” Aici te-am adus, 
pentru ca noi şi moştenitorii noştri de ambele părţi să avem 
simţământul ca jurămintele pe care le facem aici sunt sacre. 

După aceste vorbe, toţi cei de faţă au păstrat câteva clipe 
de tăcere, stând cu capetele plecate, până când Cirion i-a 
spus lui Eorl: 

— Dacă eşti gata, fă-ţi jurământul aşa după cum socoteşti 
că este potrivit şi o cer datinile poporului tău. 

Eorl a făcut un pas înainte şi, luându-şi sulița de la 
scutierul său, a înfipt-o în pământ. Şi-a scos sabia şi a 
aruncat-o în sus, iar sabia a sclipit în soare; şi când a prins- 
o, Eorla înaintat şi a pus tăişul pe moviliţă, fără să lase 
plăselele din mână. Şi cu voce răsunătoare a rostit 
jurământul lui Eorl. lată ce a spus el în graiul vorbit în 
Eotheod, care în Limba Comună se tălmăceşte astfel:42 

Ascultaţi voi, popoare, care nu vă înclinați în faţa Umbrei 
de la Răsărit, prin darul ce ni 1-a făcut Seniorul Fortăreţei 
Colnicului vom veni să sălăşluim în ţara de el Calenardhon 
numită, şi astfel jur, în al meu nume şi-n numele eotheodilor 
de la Miazănoapte, că între noi şi Marele Popor de la Apus 
domni-vă prietenia pentru totdeauna: duşmanii lor ai noştri 
vor fi, nevoile lor ale noastre vor fi şi în orice râu, 
ameninţare ori atac ar fi să se abată asupra lor, în ajutorul 


lor veni-vom până la capătul puterilor ce le avem. Şi acest 
jurământ şi moştenitorii mei îl vor şti, toţi cei care după 
mine vor veni în noua noastră ţară, şi fie ca ei să-l ţină cu 
bună-credinţă şi să nu-l încalce, ori de-o vor face, Umbra să 
se pogoare asupră-le şi blestemaţi să fie în veci. 

Acestea fiind zise, Eorl şi-a pus sabia înapoi în teacă, a 
făcut o plecăciune şi s-a dus lângă căpitanii săi. 

A fost rândul lui Cirion să facă legământul. Îndreptându-se 
de spate, a pus mâna stângă pe mormânt, iar cu mâna 
dreaptă a înălţat sceptrul alb al Majordomilor şi a rostit 
vorbe ce i-a umplut de venerație pe aceia care le-au auzit. 
Căci, cum stătea el drept, soarele a coborât roşu ca para 
focului spre apus şi mantia albă a lui Cirion a părut ca o 
pălălaie; şi după ce a jurat ca Gondorul să le arate aceeaşi 
prietenie şi să vină în ajutorul lor ori de câte ori va fi nevoie, 
şi-a înălţat vocea şi a rostit în qguenyanâă;: 

Vanda şina termaruva Elenna noreo alcar enyalien ar 
Elendil Vorondo voronwe. Nai tiruvantes i hârar 
mahalmassen mi Numen ari Eru i orilye mahlmar eă 
tennoi0.43 

Şi acelaşi lucru 1-a rostit în Limba Comună: 

Acest jurământ este făcut întru aducerea aminte a gloriei 
Ţării Stelei, şi a credinţei lui Elendil cel Credincios, şi 
pentru a fi păstrat de cei suiţi pe tronurile Apusului şi de 
Unul, care se află deasupra tuturor tronurilor pentru 
totdeauna. 

Un asemenea jurământ nu mai fusese auzit în Pământul de 
Mijloc de când Elendil însuşi jurase să se lege prin alianţă 
cu Gilgalad, Regele Eldarilor.44 

Când totul a fost împlinit şi umbrele serii coborau peste 
lume, Cirion şi Eorl şi împreună cu ei cei care-i însoțeau au 
coborât din nou în tăcere prin Pădurea ce se cufunda în 
noapte şi s-au reîntors la tabăra de lângă Pârâul Mering, 
unde fuseseră pregătite corturi pentru ei. După ce au 
mâncat, Cirion şi Eorl, dimpreună cu Prinţul din Doi Amroth 
şi Eomund, căpetenia oştirii eotheodilor, au stat împreună şi 


au statornicit hotarele până la care se întindeau stăpânirea 
Regelui eotheodilor şi cea a Majordomului din Gondor. 

Hotarele regatului lui Eorl urmau să fie: în Apus râul 
Angren, de la vărsarea sa în Adorn, spre miazănoapte până 
la zidurile exterioare ale fortăreței Angrenost, şi de acolo 
spre apus şi spre miazănoapte, de-a lungul poalelor 
Codrului Fangorn, până la râul Lumina Fugară; râul acesta 
forma hotarul său de la Miazănoapte, căci pământurile de 
dincolo de Lumina Fugară nu se aflaseră nicicând sub 
stăpânirea Gondorului.45 La răsărit, hotarul se desena 
astfel: Anduinul şi versanţii apuseni ai lanţului Emyn Muil, 
până la mlaştinile de la Gurile Râului Onodlo, iar dincolo de 
acest râu, pârâul Glandhfr ce curgea prin Pădurea Anwar, 
pentru a se uni cu Onodlo. Iar la miazăzi, regatul se 
mărginea cu Ered Nimrais, până la capătul braţului său 
nordic, dar toate văile şi defileele ce se deschideau spre 
miazănoapte aveau să fie tot ale eotheodilor, la fel şi ţinutul 
aflat la miazănoapte de Hithaeglir, cuprins între râurile 
Angren şi Adom.46 în toate aceste regiuni, Gondorul mai 
stăpânea doar fortăreaţa Angrenost, în interiorul căreia se 
găsea cel de-al Treilea Turn al Gondorului, Orthanc cel de 
nepătruns, unde era păstrat al patrulea din pajantifrii 
tărâmului de la miazăzI. În vremea lui Cirion, Angrenost era 
păzit de o gardă de gondorieni, dar ei deveniseră o mică 
aşezare bine rânduita, cârmuită de un Căpitan, rang 
moştenit din ţâţă-n fiu, iar cheile erau ţinute de Majordomul 
Gondorului. „Zidurile exterioare”, de care se pomeneşte în 
descrierea hotarelor regatului lui Eorl, erau un zid şi un 
şanţ care se întindeau spre miazăzi, cale de două mile de la 
porţile fortăreței, între dealurile în care se termina lanţul 
Munţilor Ceţoşi; dincolo de acestea se găseau câmpurile 
lucrate de locuitorii fortăreței. 


S-a mai statornicit ca Marele Drum care înainte 
străbătuse ţinuturile Anorien şi Calenardhon până la Athrad 
Angren (Vadurile Isenului)47, şi de acolo o apuca spre 
miazănoapte, spre Arnor, să fie deschis tuturor oamenilor 
din cele două popoare, fără oprelişti pe vreme de pace, iar 
de buna lui stare între Pârâul Mering şi până la Vadurile 
Isenului să se îngrijească eotheodii. 

Ca urmare a acestui pact, doar o mică parte din Pădurea 
Anwar, la apus de Pârâul Mering, era cuprinsă în regatul lui 
Eorl; dar Cirion a spus răspicat că Muntele Anwar avea să 
fie de-acum încolo un loc venerat pentru ambele popoare, 
astfel că eorlingii şi Majordomii îl vor păzi şi îngriji 
deopotrivă. Totuşi, mult mai târziu, deoarece rohirrimii 
deveniseră tot mai puternici şi mai numeroşi, iar Gondorul 
îşi pierduse din putere şi era tot timpul ameninţat dinspre 
Răsărit şi de pe mare, străjerii Anwarului erau aleşi numai 
din rândul poporului din Depresiunea Răsăriteană, şi 
Pădurea a ajuns să fie socotită îndeobşte ca parte a 
domeniului regal al Regilor Obştii. Muntelui i-au dat numele 
de Halifirien, iar Pădurii, Crângul Firien.48 

Va mai trece o bucată de vreme până când ziua 
Jurământului va fi socotită drept ziua întâi a noului regat, 
când Eorl şi-a luat titlul de Rege al Obştii Cavalerilor. 
Deocamdată, rohirrimii încă nu deveniseră stăpâni peste 
acele pământuri, şi cât a mai trăit el, Eorl a fost cunoscut 
drept Seniorul eotheodilor şi Rege al Calenardhonului. 
„Obşte” însemna un ţinut de graniţă, în special unul care 
servea drept apărare pentru teritoriile din interiorul unui 
regat. Numele sindarine - Rohan pentru Obşte, şi rohirrimi 
pentru locuitorii ei - au fost născocite de Hallas, fiul şi 
urmaşul lui Cirion, dar adesea erau folosite nu numai de 
gondorieni, ci de eotheodii înşişi.49 

A doua zi după ce şi-au făcut jurămintele, Cirion şi Eorl s- 
au îmbrăţişat şi s-au despărţit fără tragere de inimă. Căci 
Eorl i-a spus: 


— Mărite Majordom, am multe de făcut în graba mare. 
Ţara asta a scăpat acum de duşmani; dar ei n-au fost 
stârpiţi din rădăcină, şi dincolo de Anduin şi în umbra 
Codrului întunecat nu ştim ce primejdii stau la pândă. 
Noaptea trecuta am trimis trei soli către miazănoapte, 
cavaleri viteji şi destoinici, în speranţa că măcar unul dintre 
ei va ajunge acasă înaintea mea. Căci acum eu însumi 
trebuie să mă întorc, şi măcar cu o parte din oaste; ţara 
mea a rămas cu prea puţini bărbaţi, cei mult prea tineri şi 
cei mult prea bătrâni; şi dacă femeile şi copiii noştri vor fi să 
facă o călătorie atât de lungă, ducând cu ei tot ceea ce nu 
poate fi lăsat în urmă, ei trebuie păziţi, şi nu-1 vor urma 
decât pe Seniorul eotheodilor însuşi. Voi lăsa aici toată 
armia de care mă pot lipsi, mai mult de jumătate dintre 
oştenii ce se află acum în Calenardhon. Or să fie şi câteva 
companii de arcaşi călare, să se ducă acolo unde o fi nevoie 
de ei, de-or mai fi rămas niscaiva şlehte de duşmani prin 
ungherele ţării; dar grosul oştirii va rămâne în partea de 
nord-est, ca să păzească toate locurile pe unde balchothii 
au trecut Anduinul dinspre Pământurile Maronii; acolo e 
pericolul cel mai mare, iar nădejdea mea, dacă mă întorc, 
este să-mi călăuzesc poporul în noua sa ţară cu cât mai 
puţine suferinţe şi pierderi. Dacă mă întorc, aşa am zis: dar 
poţi fi sigur că mă voi întoarce, pentru a-mi împlini 
jurământul, fără doar dacă nu s-o abate asupra noastră 
vreo năpastă, şi pier dimpreună cu poporul meu pe drumul 
ăsta lung. Căci va trebui să venim de-a lungul malului 
răsăritean al Anduinului, tot timpul sub ameninţarea 
Codrului întunecat, şi în cele din urmă să trecem prin valea 
bântuită de umbra acelui deal pe care voi îl numiţi Doi 
Guldur. Pe malul apusean nu e drum pentru călăreţi şi nici 
pentru o mulţime mare de care şi oameni, chiar de n-ar 
mişuna orcii prin Munţi; şi nimeni, nici mulţi, nici puţini, nu 
poate trece prin Dwimordene, unde sălăşluieşte Doamna 
cea Dalba şi ţese năvoade prin care picior de muritor nu 
poate trece.50 Pe drumul răsăritean voi veni, aşa cum am 


venit şi până la Celebrant; şi fie ca aceia pe care i-am 
invocat drept martori la jurămintele noastre să ne aibă în 
grija lor. Să ne despărţim acum cu nădejde în suflet! îmi 
îngădui să plec? 

— Îţi îngădui, a răspuns Cirion, căci acum văd că 
altminteri nu e cu putinţă. Înţeleg că, în primejdia în care 
ne-am aflat, prea puţin m-am gândit la primedjiile pe care 
le-ai înfruntat şi că a fost o minune că aţi venit, dincolo de 
orice speranţă, cale de atâtea leghe taman de la 
Miazănoapte. Răsplata pe care ţi-am dat-o cu bucuria şi 
uşurarea din inimi că am scăpat pare acum prea mică. Dar 
cred că vorbele jurământului meu, pe care nu le-am ticluit 
înainte să le rostesc, n-au fost zise în zadar. Cu nădejde să 
ne despărţim! 

După cum înfăţişează Cronicile, nu încape îndoială că 
multe din cele puse în gurile lui Eorl şi Cirion la despărţire 
au fost zise şi cumpănite în timpul sfatului ţinut cu o seară 
înainte; sigur este însă că, la despărţire, Cirion cu adevărat 
a spus acele vorbe despre ce anume i-a inspirat jurământul, 
căci era un om netrufaş, pe cât de curajos, pe atât de 
mărinimos, cel mai nobil dintre Majordomii Gondorului. (iv) 

Datina lui Isildur. 

Se spune că, atunci când Isildur s-a întors din Războiul 
Ultimei Alianțe, a rămas o vreme în Gondor, făcând ordine 
în regat şi dându-i sfaturi lui Meneldil, nepotul său, înainte 
de a pleca el însuşi pentru a urca pe tronul Amorulul. 
Împreună cu Meneldil şi un grup de prieteni de nădejde, a 
făcut o călătorie la hotarele tuturor ţărilor asupra cărora 
Gondorul dorea să-şi întinsă stăpânirea; şi pe când se 
întorceau de la hotarul nordic cu Anorien, au ajuns la un 
munte înalt care la acea vreme se numea Eilenaer, dar care 
mai târziu a primit numele de Amon Anwar, „Muntele 
Venerării”.51 Se afla aproape de inima ținuturilor 
Gondorului. Au tăiat o cărare prin pădurea deasă ce 
acoperea pantele nordice şi astfel au ajuns în vârful verde şi 
lipsit de copaci. Acolo au netezit o întindere de pământ şi la 


capătul dinspre răsărit au înălţat o movilă; în movila aceea 
Isildur a pus un sipet pe care-l ducea cu sine. Apoi a spus: 

— Acesta este un mormânt şi un loc de aduceri aminte 
pentru Elendil cel Credincios. Aici se va înălța, în chiar 
inima Regatului de la Miazăzi, în grija valarilor, atât cât va 
dăinui Regatul; şi va fi un loc venerat acesta, pe care nimeni 
nu-l va pângări. Nici un om să nu-i tulbure liniştea şi pacea, 
fără doar de moştenitorii lui Elendil. 

De la marginea pădurii au făcut trepte de piatră până sus, 
pe creasta muntelui; şi Isildur a spus: 

— Pe treptele acestea nimeni altcineva nu urcă decât 
Regele şi aceia pe care îi aduce cu el, şi numai dacă elle 
cere să-l însoţească. 

Apoi toţi cei aflaţi acolo au făcut legământul tăcerii; dar 
Isildur l-a sfătuit pe Meneldur, spunându-i ca Regele să 
viziteze locul sacru din când în când, mai cu seamă când 
simţea nevoia de gânduri înțelepte la vreme de primejdie 
ori restrişte; şi tot aici să-şi aducă şi moştenitorul când va fi 
ajuns la vârsta bărbăţiei, şi să-i spună despre cum a fost 
făcut acel loc venerat şi să-i dezvăluie tainele regatului şi 
alte lucruri pe care se cuvenea să le ştie. 

Meneldil a ascultat de sfatul lui Isildur şi la fel au făcut toţi 
Regii care i-au urmat, până la Romendacil Întâiul (al 
cincilea după Meneldil). În timpul domniei sale, Gondor a 
fost atacat pentru prima oară de Răsăriteni; 52 pentru ca 
datina aceasta să nu fie dată uitării din pricina războaielor 
sau a morţii neaşteptate sau din orice altă pricină 
nefericită, Meneldil a pus ca „Datina lui Isildur” să fie 
legiuită printr-o pravilă pecetluită, dimpreună cu alte 
lucruri pe care un Rege nou trebuia să le ştie; Majordomul 
dădea pravila Regelui înainte de încoronare.53 De atunci, 
pravila a fost înmânată nesmintit, cu toate că obiceiul de a 
urca la locul venerat de pe Amon Anwar împreună cu 
moştenitorul tronului a fost respectat de aproape toţi Regii 
Gondorului. 


Când zilele Regilor s-au sfârşit şi Gondorul a ajuns să fie 
cârmuit de Majordomii din spiţa lui Hurin, majordomul 
Regelui Minardil, s-a hotărât ca toate drepturile şi 
îndatoririle Regilor să devină ale lor „până când se va 
întoarce Marele Rege”. Cât despre împlinirea „Datinii lui 
Isildur”, numai ei singuri puteau judeca ce şi cum să facă, 
întrucât numai ei o cunoşteau. Şi au socotit că, vorbind de 
„un moştenitor al lui Elendil”, Isildur se gândise la cineva 
din dinastia regală, urmaş al lui Elendil, moştenitor al 
tronului: nicidecum la Majordomi, a căror cârmuire n-o 
întrezărise. Dacă la acea vreme Mardii a cârmuit asemenea 
unui Rege în absenţa acestuia54, urmaşii lui Mardii, care 
moşteniseră funcţia de Majordom, ar fi avut aceleaşi 
drepturi şi îndatoriri până la întoarcerea unui Rege; prin 
urmare, fiecare Majordom avea dreptul să urce la locul 
venerat oricând ar fi dorit şi să îngăduie acelaşi lucru şi 
celor care-l însoțeau, după cum credea el de cuviinţă. Cât 
priveşte cuvintele „atâta cât va dăinui Regatul”, Majordomii 
spuneau că Gondorul rămăsese „regat”, cârmuit de un 
viceregent, şi că aceste cuvinte înseamnă neîndoielnic 
„atâta cât va dăinui ţara Gondor”. 

Cu toate acestea, Majordomii, în parte din venerație şi în 
parte din pricina grijilor pentru regat, urcau arar la locul 
venerat de pe Muntele Anwar, doar când îşi duceau 
moştenitorul până sus, după cum era obiceiul Regilor. 
Uneori, locul rămânea necălcat de picior de om ani în şir şi, 
aşa după cum se rugase Isildur, valarii aveau grijă de el; 
căci, cu toate că pădurea creştea în mare neorânduială şi 
era ocolită de oameni din pricina tăcerii ei, încât poteca ce 
ducea sus fusese înghițită de hăţişuri, când totuşi a fost din 
nou tăiată, locul venerat s-a înfăţişat neatins de trecerea 
anilor şi neîntinat, mereu verde şi în pace sub bolta cerului, 
şi aşa avea să rămână cât a rămas şi Regatul Gondor 
neschimbat. 

S-a întâmplat însă ca al doisprezecelea Majordom 
Cârmuitor, Cirion, să trebuiască să înfrunte o nouă 


primejdie, încă şi mai mare: invadatorii amenințau să 
cucerească toate ţinuturile Gondorului aflate la 
miazănoapte de Munţii Albi, şi dacă acest lucru avea să se 
împlinească, curând întregul regat avea să decadă şi să fie 
distrus. După cum ne spun cronicile, primejdia a fost 
înlăturată numai cu ajutorul rohirrimilor; înțeleptul Cirion 
le-a dăruit atunci toate ţinuturile de la miazănoape, fără 
doar de Anorien, pentru a fi cârmuite de ei şi de regele lor, 
chiar dacă în alianţă necurmată cu GondoruL. În regat nu 
se mai găseau destui oameni care să se statornicească în 
regiunea de la miazănoapte, nici măcar cât să întărească 
linia bastioanelor de-a lungul Anduinului, care păzeau 
graniţa răsăriteană. Cirion a cumpănit îndelung la toate 
aceste lucruri, înainte să dăruiască Calenardhonul 
Cavalerilor de la Miazănoapte; şi a socotit că, făcând astfel, 
„Datina lui Isildur”, legată de locul venerat de pe Amon 
Anwar, trebuia să se schimbe cu totul. L-a dus în acel loc pe 
Seniorul rohirrimilor şi acolo, lângă movila lui Elendil, a 
primit, cu deplină solemnitate, Jurământul lui Eorl, căruia i- 
a răspuns cu Jurământul lui Cirion, consfinţind pentru 
totdeauna alianţa dintre Regatele rohirrimilor şi 
Gondorului. Dar după ce acestea au fost făcute şi Eorl s-a 
întors la Miazănoapte, pentru a-şi aduce întregul popor pe 
noile lor pământuri de sălăşluire, Cirion a scos de acolo 
însemnele ce făceau din acea movilă mormântul lui Elendil. 
Socotea că „Datina lui Isildur” nu-şi mai avea rostul. Locul 
venerat nu se mai găsea „în inima Regatului de la Miazăzi”, 
ci la hotarul unui alt regat; în plus, cuvintele „atâta cât va 
dăinui Regatul” se refereau la Regatul aşa cum fusese pe 
vremea când Isildur rostise aceste vorbe, după ce îi 
cercetase fruntariile şi le hotărnicise. E adevărat că de 
atunci fuseseră pierdute şi alte ţinuturi ale Regatului. Minas 
Ithil încăpuse pe mâinile nazgfdilor, iar Ithilien fusese 
pustiit; dar Gondorul încă le socotea ca fiind ţinuturile sale. 
Acum renunţase la Calenardhon, sub jurământ. Prin 
urmare, Cirion a luat sipetul pus de Isildur în movilă şi l-a 


dus la Locurile Venerate din Minas Tirith; dar movila verde 
a rămas ca un loc de aducere aminte a unui vechi loc de 
aducere aminte. Cu toate acestea, chiar şi după ce s-a 
preschimbat într-un măreț pisc de avertizare, Muntele 
Anwar a continuat să fie venerat de locuitorii Gondorului şi 
de rohirrimi care i-au dat un nume în graiul lor - Halifirien, 
Muntele Sfânt. 

NOTE 

1 Nu există nici o scriere purtând acest titlu, dar fără 
îndoială povestirea din secţiunea a treia („Cirion şi Eorl”, 
Pg. 413) reprezintă o parte a ei. 

2 Ca de exemplu Cartea Regilor. [Nota autorului] - La 
această scriere se face referinţă în pasajul de deschidere 
din Anexa A la Stăpânul Inelelor, ca numărându-se (alături 
de Cartea Majordomilor şi Akallabeth) printre cronicile 
Gondorului pe care Regele Elessar le-a pus la dispoziţia lui 
Frodo şi Peregrin; în ediţia revizuită, această referinţă a 
fost eliminată. 

3 Adâncătura Răsăriteană, toponim care apare numai aici, 
era marea scobitură în marginea de răsărit a Codrului 
întunecat, marcată pe harta din Stăpânul Inelelor. 

4 Se pare că Oamenii de la Miazănoapte au fost înrudiţi 
îndeaproape cu al treilea şi cel mai măreț dintre popoarele 
ce legaseră prietenie cu elfii, cârmuit de Casa lui Hador. 
[Nota autorului] 

5 Faptul că oastea Gondorului a scăpat de a fi nimicită 
complet s-a datorat în parte curajului şi devotamentului 
călăreţilor din rândul Oamenilor de la Miazănoapte, conduşi 
de Marhari (descendent al lui Vidugavia, „Regele 
Rhovanionului”) care au format ariergarda. Dar forţele 
Gondorului au pricinuit asemenea pierderi Căruţaşilor, 
încât aceştia nu au avut destulă forţă să îşi continue invazia 
fără a primi întăriri din Răsărit, astfel că o vreme s-au 
mulţumit să cucerească întregul Rhovanion. [Nota 
autorului] - în Anexa A (Î, iv) la Stăpânul Inelelor se spune 
că Vidugavia, care îşi luase titlul de Rege al Rhovanionului, 


era cel mai puternic dintre prinții Oamenilor de la 
Miazânoape; se bucura de favorurile lui Romendacil II, 
Regele Gondorului (mort în 1366), pe care 1-a ajutat în 
război împotriva Răsăritenilor, iar căsătoria dintre Valacar, 
fiul lui Romendacil, şi Vidumavi, fiica lui Vidugavia, a dus la 
distrugătoarea învrăjbire a Rubedeniilor din Gondor, în 
secolul XV. 

6 Un fapt interesant, nemenţionat, din câte ştiu eu, în 
niciuna din scrierile tatălui meu, este acela ca forma 
numelor primilor regi şi prinți din rândul Oamenilor de la 
Miazănoapte şi al eotheodilor provine din gotică, şi nu din 
engleza veche (anglo-saxonă), ca în cazul lui Leod, Eorl şi, 
ulterior, al rohirrimilor. Vidugavia are o ortografie 
latinizată, corespunzătoare formei gotice Widuganja 
(„locuitor al pădurii”), un nume gotic existent, iar Vidumavi 
este forma latinizată a goticului Widumawi („fecioara- 
pădurii”). Marhwini şi Marhari conţin cuvântul gotic marh, 
„cal”, al cărui corespondent în engleza veche este mearh, 
plural mearas, cuvântul folosit în Stăpânul Inelelor pentru 
caii din Rohan; wini, „prieten”, corespunde cuvântului din 
engleza veche wâne, care apare în numele mai multor Regi 
ai Obştii. Deoarece, aşa cum se explică în Anexa F (Îl), 
limba din Rohan a fost „făcută astfel încât să semene cu 
engleza străveche”, numele strămoşilor rohirrimilor capătă 
forme corespunzătoare primelor consemnări ale limbii 
germanice. 

7 Sub această formă apare numele în vremurile de mai 
târziu. [Nota autorului] - în engleza veche, „popor de 
călăreţi”; vezi nota 36. 

9 Bunicul său, Ielumehtar, cucerise Umbarul şi îi învinsese 
pe puternicii corsari, iar popoarele din Harad îşi purtau 
propriile războaie şi răfuieli. [Nota autorului] - Cucerirea 
Umbarului de către Telumehtar Umbardacil s-a petrecut în 
anul 1810. 

10 Marile coturi făcute de Anduin spre apus, la răsărit de 
Codrul Fangorn; vezi primul citat din Anexa C la „Istoria lui 


Galadriel şi Celeborn, pg. 360. 

11 Despre cuvântul eored, vezi nota 36. 

12 Această poveste este cu mult mai completă decât 
scurta relatare din Anexa A (Î, iv) la Stăpânul Inelelor: 
„Calimehtar, fiul lui Narmacil II, ajutat de o răzmeriţă, şi-a 
răzbunat tatăl printr-o mare victorie asupra Răsăritenilor, 
la Dagorlad, în 1899, şi o vreme primejdia a fost abătută.” 

13 Strânsura Pădurii se referă probabil la „gâtuirea” 
sudică a Codrului întunecat, pricinuită de scobitura numită 
Adâncătura Răsăriteană (vezi nota 3). 

14 Corect. Deoarece unui atac venind din Haradul 
Apropiat i se putea mai uşor ţine piept şi chiar putea fi ţinut 
în loc - dacă nu primea ajutoare din Umbar, ceea ce, la acea 
vreme, era exclus. Atacatorii nu puteau trece Anduinul, iar 
dacă o apucau spre miazănoapte, ar fi pătruns într-o 
regiune strâmtă, mărginită de o parte de râu, iar de 
cealaltă parte, de munţi. [Nota autorului] 

15 într-o însemnare izolată, referitoare la text, se 
menţionează că, la vremea respectivă, Morannon se afla 
încă sub controlul Gondorului, iar cele două Turnuri de 
Strajă ce se înălţau la est şi la vest de poartă (Turnurile 
Colţilor), erau încă pline de oşteni. Drumul prin Ithilien era 
bun până la Morannon; acolo se întâlnea cu două drumuri, 
unul ce se îndrepta către nord, spre Dagorlad, iar altul 
către est, de-a lungul lanţului Ered Lithui. [Niciunul nu 
apare pe hărţile din Stăpânul Inelelor.] Drumul de răsărit 
ducea până într-un punct la nord de Barad-dur; n-a fost 
niciodată continuat mai departe, şi chiar şi ceea ce fusese 
făcut până acolo căzuse în paragină. Totuşi, primele 
cincizeci de mile, odată în stare foarte bună, au grăbit în 
mare măsură apropierea Căruţaşilor. 

16 Istoricii au presupus că era acelaşi grui pe care s-a 
urcat Regele Elessar în ultima bătălie împotriva lui Sauron, 
cu care s-a încheiat cel de-al Treilea Ev. Dar dacă 
presupunerea lor e adevărată, graiul cu pricina era o 
simpla ridicătură de teren naturală, care nu prea avea cum 


sta în calea Călăreţilor şi pe care orcii încă nu o înălţaseră 
mai mult. [Nota autorului] - Pasajele din întoarcerea 
Regelui (V 10) la care se face referire aici spun că „Aragorn 
îşi aşeză oştirea după cum socoti el că era mai bine; o 
împărţi pe două gruiuri uriaşe de piatră sfărâmata şi 
pământ, înălțate de orei în anii de muncă fără număr”, şi că 
Aragorn şi Gandalf stăteau pe unul dintre ele, iar stindardul 
Rohanului şi cel al fortăreței Doi Amroth fluturau pe 
celălalt. 

17 Despre prezenţa lui Adrahil din Doi Amroth, vezi nota 
39. 

18 Fosta lor ţară: în Văile Anduinului, între Carrock şi 
Câmpiile Stânjeneilor, vezi pg. 399. 

19 Cauza migrării către miazănoapte a eotheodilor este 
dată în Anexa A (II) la Stăpânul Inelelor. „Cel mai mult 
iubeau [strămoşii lui Eorl] ţinuturile de câmpie şi le plăceau 
caii şi toate isprăvile ce ţineau de arta călăriei, dar se 
găseau mulţi bărbaţi în acele zile în văile mijlocii ale râului 
Anduin, iar pe lângă asta Umbra din Doi Guldur se tot 
întindea. Prin urmare, când au auzit de înlăturarea Regelui- 
vrăjitor [în anul 1975], au căuta ţinuturi noi la Miazănoapte, 
alungându-i pe cei ce mai rămăseseră din neamul care trăia 
în Angmar, pe partea răsăriteană a Munţilor. Dar în vremea 
lui Leod, tatăl lui Eorl, ajunseseră un popor numeros şi din 
această pricină pământul lor strămoşesc devenise un loc 
oarecum strâmt pentru ei.” 

20 Aceste râuri sunt desenate pe harta din Stăpânul 
Inelelor, fără a li se specifica numele. Vijeliosul Cenuşiu 
apare acolo cu doi afluenţi. 

21 Pacea Străjuitoare a durat din 2063 până în 4260, 
răstimp în care Sauron nu s-a aflat în Doi Guldur. 

22 Despre fortărețele de-a lungul Anduinului, vezi pg. 402, 
iar despre Neadâncuri, vezi pg. 360. 

23 Dintr-un pasaj anterior al acestui text (pg. 400) se 
poate trage concluzia că pe meleagurile aflate la răsărit de 
Codrul întunecat nu mai rămăsese nici un Om de la 


Miazănoapte după victoria lui Calimehtar împotriva 
Căruţaşilor, în bătălia din Dagorlad, din anul 1899. 

24 Astfel era numită această stirpe în Gondor: un cuvânt 
compus în vorbirea oamenilor de rând, format din cuvântul 
westron bale, „îngrozitor”, şi sindarinul hoth, „hoardă”, 
folosit pentru fiinţe cum erau orcii, de pildă. [Nota 
autorului] - Vezi articolul hoth în Anexa la Silmarillion. 

26 Nu şi-a mărturisit însă şi gândul ce-l avea în minte: 
anume ca - din câte aflase el - eotheodii dădeau semne de 
nelinişte, întrucât pământurile de la miazănoapte se 
dovedeau prea neîncăpătoare şi nu destul de roditoare 
pentru a adăposti şi a hrăni întreaga obşte care între timp 
îşi sporise numărul. [Nota autorului] 

27 Numele lui a fost multă vreme pomenit în cântecul 
Rochon Methestel (Călărețul Ultimei Speranţe) drept 
Borondir Udalraph (Borondir cel fără Scară la Şa), 
deoarece s-a întors călare cu eohere, la dreapta lui Eorl, şi 
a fost primul care a traversat Lumina Fugară şi şi-a croit 
drum pentru a veni în ajutorul lui Cirion. A căzut în cele din 
urmă pe Câmpia Celebrant, apărându-şi stăpânul, iar 
moartea lui a îndurerat nespus Gondorul şi pe eotheodi; a 
fost înmormântat în Locurile Venerate din Minas Tirith. 
[Nota autorului] 

28 Calul lui EorL. În Anexa A (II) la Stăpânul Inelelor se 
spune că Leod, tatăl lui Eorl, care îmblânzea cai sălbatici, a 
fost azvârlit din şa de către Felarof atunci când a îndrăznit 
să-1 încalece, şi astfel şi-a găsit moartea. Mai târziu, Eorli-a 
poruncit calului să-şi pună libertatea la picioarele sale, până 
la sfârşitul zilelor lui, drept dezdăunare pentru tatăl său; iar 
Felarof s-a supus, cu toate că nu lăsa nici un bărbat să-l 
încalece, altul decât EorlL. Înţelegea tot ce vorbeau oamenii 
şi viaţa lui a fost la fel de lungă precum a acestora, şi la fel 
au avut-o şi vlăstarele sale, mearaşii, „care nu se lăsau 
călăriţi decât de Regele Obgştii sau de fiii lui, şi asta până în 
vremea lui lute ca Gândul”. Felarof este un cuvânt care 
aparţine limbajului poetic anglo-saxon, cu toate că nu se 


găseşte în niciuna din poeziile păstrate de atunci: „foarte 
viteaz, foarte puternic”. 

29 între locul de vărsare a Luminii Fugare şi Neadâncuri. 
[Nota autorului] - Această afirmaţie pare să contrazică 
primul citat din Anexa C la „Istoria lui Galadriel şi 
Celeborn”, pg. 360, în care „Neadâncurile de la 
Miazănoapte şi de la Miazăzi” sunt „cele două coturi spre 
apus” ale Anduinului, iar Lumina Fugară se vărsa în cel de 
la miazănoapte. 

30 în nouă zile străbătuseră mai mult de cinci sute de mile 
în linie dreaptă, probabil mai mult de şase sute, aşa cum au 
călătorit ei. Cu toate că nu existau obstacole naturale mari 
pe malul estic al Anduinului, cea mai mare parte a 
pământurilor erau pustii, iar drumurile sau potecile pentru 
călărie ce se îndreptau spre miazăzi dispăruseră cu totul 
sau abia se mai desluşeau, din pricină că nu mai fuseseră 
folosite; doar pe distanţe scurte puteau călări în galop, 
unde mai pui că trebuiau să-şi cruţe forţele, şi pe ale lor, şi 
pe ale cailor, întrucât se aşteptau să intre în luptă de cum 
ajungeau la Neadâncuri. [Nota autorului] 

31 Halifirien este menţionat de două ori în întoarcerea 
Regelui V 1, când Pippin, călărind cu Gandalf pe Iute ca 
Gândul spre Minas Tirith, a strigat că a văzut focuri, iar 
Gandalf i-a răspuns: „Focurile de avertizare din Gondor au 
fost aprinse, semn că se cere ajutor. Războiul a început. 
Uite, e foc pe Amon Dân şi pălălaie pe Eilemach; şi uite cum 
se aprind cu iuţeală spre apus: Nardol, Erelas, Min- 
Rimmon, Calenhad, şi Halifirien la hotarele ținutului 
Rohan.” în V 3, Cavalerii din Rohan care se îndreptau spre 
Minas Tirith au trecut prin Hotarul Smârcurilor, „unde, la 
dreapta lor, codrii de stejar urcau până la poalele dealurilor, 
sub umbra aruncată de întunecatul Halifirien, aproape de 
fruntariile Gondorului”. 

32 Era marele drum numenorean ce unea cele Două 
Regate, traversând Isenul la Vadurile Isenului, şi Torentul 
Cenuşiu la Tharbad, continuând apoi spre miazănoapte 


spre Fornost; numit şi Drumul de la Miazănoapte la 
Miazăzi. Vezi pg. 365. 

33 Este ortografia modernizată a cuvântului anglo-saxon 
hâlig-firgenla fel şi Firiendale [Valea Firien, n.tr.] pentru 
firgen-dasl, şi Firien Wood [Pădurea Firien, n.tr.] pentru 
firgen-wudu. [Nota autorului] - G-ul din cuvântul anglo- 
saxon firgen, „munte”, a ajuns să fie pronunţat la fel ca y 
din engleza modernă. 

34 Minas Ithil, Minas Anor şi Orthanc. 

35 în altă parte, într-o notă despre numele piscurilor de 
avertizare, se spune că „întregul sistem al piscurilor de 
avertizare, care încă funcţiona în Războiul Inelului, nu 
putea fi mai vechi decât aşezarea rohirrimilor în 
Calenardhon, cu aproximativ cinci sute de ani înainte; 
deoarece funcţia sa principală era aceea de a-i avertiza pe 
rohirrimi ca Gondorul era în primejdie, sau invers (ceea ce 
se întâmpla mai rar)”. 

36 Conform unei note despre formaţiile militare ale 
rohirrimilor, un eored „nu avea un număr bine precizat de 
oşteni, dar în Rohan se aplica numai Cavalerilor, bine 
antrenați pentru război: oameni care întreaga oaste a 
cavaleriei se numea eohere (vezi nota 49). Aceste cuvinte, 
ca şi eotheod, au formă anglo-saxonă, deoarece adevărata 
limbă a Rohanului în acest mod este tradusă (vezi nota 6 de 
mai sus): primul element este eoh, „cal”. Eored, eorod este 
un cuvânt anglo-saxon existent, al doilea element derivând 
din râd, „călărie”; în eohere, al doilea element este here, 
„mulţime, oştire”. Eothâod conţine elementul theod, 
„popor” sau „ţară”, fiind folosit pentru a denumi atât 
cavalerii înşişi cât şi ţara lor. (Anglo-saxonul eorl în numele 
Eorl cel Tânăr este un cuvânt cu totul independent.) 

37 Aşa se spunea mereu în vremea Majordomilor, în orice 
declaraţie solemnă, deşi, când a început domnia lui Cirion 
(al doisprezecelea Majordom Cârmuitor) devenise o 
formulare despre care puţini credeau că se va împlini. 
[Nota autorului] 


38 alfirin: simbelnyne, de pe gorganele Regilor, la poalele 
Edorasului, şi uilos pe care le-a văzut Tuor în marea vale a 
Gondorului, în Zilele de Odinioară; vezi pg. 83, nota 27. Din 
cât se pare, alfirin este un nume folosit pentru o altă floare, 
într-un vers cântat de Legolas în Minas Tirith (întoarcerea 
Regelui V 9): „şi se scutur clopoţeii/ De mallos şi alfirin, /Pe 
câmpia Lebennin/ şi în vântul dinspre Mare”. 

39 Seniorul din Doi Amroth purta acest titlu. Fusese dat 
strămoşilor săi de către Elendil, cu care aceştia erau 
înrudiţi. Familia lor se numărase printre Credincioşii care 
veniseră pe mare din Numenor, înaintea Decăderii, şi se 
aşezaseră în Belfalas, între gurile râurilor Ringlo şi Gilrain, 
având o fortăreață pe înaltul promontoriu Doi Amroth 
(numit astfel după ultimul Rege al Lorienului.) [Nota 
autorului] - în altă parte (pg. 343) se arată că, după cum 
spune tradiţia Casei lor, primul Senior din Doi Amroth a fost 
Galador, (C. Al Treilea Ev 2004-2129), fiul lui Imrazor 
Numenoreanul care trăia în Belfalas, şi al doamnei elfe 
Mithrellas, una dintre însoţitoarele lui Nimrodel. Nota 
citata pare să sugereze că aceasta familie din rândul 
Credincioşilor s-a statornicit în Belfalas, având fortăreaţa 
pe Doi Amroth, înainte de Decăderea Numenorului; şi dacă 
într-adevăr aşa s-a întâmplat, cele două afirmaţii pot fi puse 
de acord doar pornind de la presupunerea că dinastia 
Prinţilor şi chiar şi locul lor de sălăşluire aveau o istorie de 
două mii de ani la vremea la care a ajuns la cârmă Galador, 
care a fost socotit primul Senior din Doi Amroth din cauză 
că abia în timpul domniei sale (după moartea prin înec a lui 
Amroth, în anul 1981) Doi Amroth a primit acest nume. O 
dificultate suplimentară constă în prezenţa unui Adrahil din 
Doi Amroth (în mod limpede un strămoş al lui Adrahil, tatăl 
lui Imrahil, Senior în Doi Amroth la vremea Războiului 
Inelului), căpetenie a armiilor Gondorului în bătălia 
împotriva Căruţaşilor în anul 1944 (pp. 404-406); dar se 
poate presupune că acestui strămoş Adrahil nu i se spunea 
„din Doi Amroth” la acea vreme. 


Deşi nu cu totul imposibil, mi se pare însă mai puţin 
probabil ca aceste explicaţii să poată rezolva contradicţia, ci 
mai curând ca afirmaţiile provin din două „tradiţii” distincte 
şi independente, privind originile Seniorilor din Doi Amroth. 

41 Amon Anwar era, de fapt, înălţimea mai apropiată de o 
linie care cobora din punctul de vărsare a Luminii Fugare, 
până jos la capul sudic al insulei 'Toi Falas; iar distanţa până 
la Vadurile Isenului era egală cu distanţa până la Minas 
Tirith. [Nota autorului] 

42 Deşi imperfect; deoarece jurământul conţinea cuvinte 
străvechi şi era rostit sub formă de versuri şi în graiul nobil, 
adică aşa cum vorbeau rohirrimii, lucru la care Eorl era 
foarte priceput. [Nota autorului] - Din cât se pare, nu s-a 
păstrat nici o altă versiune a Jurământului lui Eorl, în afară 
de cel în Limba Comună, redat în text. 

43 Vanda: jurământ, legământ, promisiune solemnă, ter- 
maruva: ter, „prins”, mar- „a trăi, a se aşeza ori statornici”; 
timpul viitor. Elennamoreo: cazul genitiv, subordonat lui 
alcara, de la Elennamore, „ţara numita Calea Stelei”, alcar: 
„glorie”, enyaline: en- „din nou”, yal- „a chema/ convoca”, la 
infinitiv (sau gerunziu) forma en-yalie, aici complement 
indirect „în scopul re-chemării”, dar cerând un complement 
direct, alcar: prin urmare, „a aduce aminte sau „a 
comemora” gloria”. Vorondo: genitiv de la voronda, 
„statornic în devotament, în împlinirea jurământului sau 
promisiunii, credincios”; adjectivele folosite ca „titlu” sau 
atribute des întrebuințate alături de un nume sunt puse 
după numele respectiv şi, conform regulilor limbii 
quenyene, în cazul a două nume declinabile, dintre care 
unul este apoziţie, doar al doilea se declină. [într-o variantă, 
adjectivul este vdrimo, forma genitivală de la vorima, cu 
acelaşi sens ca voronva.] voronwe- „statornicie, loialitate, 
credinţă”, complementul lui enyalien. 

Nai: „fie, fie ca”; Nai tiruvantes: „fie ca ei să-l străjuiască” 
(-nte, desinenţă pentru persoana a treia plural, fără 
menţionarea prealabilă a unui subiect), i hârar: „ei, cei care 


şed pe”, mahalmassen: plural locativ de la mahalma, „tron”, 
mi, „în”. Numen- „Apus”, i Erui: „El, Unul, care”. Ea: 
„este”. 'Tennoio: tenna, „până la”, oio, „vreme nesfârşită”; 
tennoio, „pentru totdeauna”. [Notele autorului.] 

44 Şi nici n-a mai fost rostit până la întoarcerea Regelui 
Elessar care a reînnoit legământul, în acelaşi loc, cu Regele 
rohirrimilor, Eomer, al optsprezecelea descendent al lui 
Eorl. După lege, numai Regele Numenorului putea să-l ia 
pe Eru drept martor, şi aceasta numai în situaţiile cele mai 
grave şi mai solemne. Dinastia Regilor se sfârşise odată cu 
Ar-Pharazon, care pierise în Decăderea Numenorului; dar 
Elendil Voronda era urmaş al lui Tar-Elendil, al patrulea 
Rege, fiind considerat seniorul de drept al Credincioşilor 
care nu luaseră parte la răzvrătirea Regilor şi astfel 
scăpaseră de la pieire. Cirion era Majordomul Regilor 
scoborâtori din Elendil, şi cel puţin în ceea ce privea 
Gondorul, avea, ca regent, toate puterile acestora - până la 
întoarcerea Regelui. Cu toate acestea, jurământul lui i-a 
uimit pe aceia care l-au auzit şi i-a umplut de venerație, 
fiind el îndeajuns (mai cu seamă rostit deasupra acelui 
mormânt străvechi) să sfinţească locul unde fusese auzit. 
[Nota autorului] - Numele de Voronda al lui Elendil, „Cel 
Credincios”, care apare şi în Jurământul lui Cirion, a fost 
scris Voronwe pentru prima oară în această notă, fiind un 
substantiv cu sensul de „credinţă, statornicie”. Dar în Anexa 
A (, ii) la Stăpânul Inelelor, Mardii, primul Majordom 
Cârmuitor al Gondorului, este numit „Mardii Voronwe „cel 
Neclintit”,; iar în Primul Ev, elful din Gondolin care l-a 
călăuzit pe Tuor din Vinyamar era numit Voronwe pe care 
în Indicele la Silmarillion l-am tradus tot ca „Neclintitul”. 

45 Vezi primul citat din Anexa C la „Istoria lui Galadriel şi 
Celeborn”, pg. 360. 

46 Aceste nume sunt date în forma sindarinâ, aşa cum 
erau folosite în Gondor; dar multe dintre ele au fost 
schimbate de eotheodi, fiind modificări ale numelor mai 
vechi, pentru a se potrivi propriului lor grai, sau traduceri 


ale acestora, sau chiar nume inventate de ei. În Stăpânul 
Inelelor se folosesc mai ales nume din graiul rohirrimilor. 
Este cazul toponimelor Angren = Isen; Angrenost = 
Isengard, Fangorn (folosit şi acesta) = Entwood [Pădurea 
Enţilor, n.tr.]; Onodlo = Entwash [Scăldătoarea Enţilor, 
n.tr.]; Glanhfr = Pârâul Mering (amândouă însemnând 
„pârâu de hotar”). [Nota autorului] - Toponimul râului 
Limlight [Lumina Fugară, n.tr.] are o origine încurcată. 
Exista două versiuni, textul şi nota, asupra acestui aspect; 
una dintre ele dă de înţeles că denumirea sindarinâ era 
Limlich, adaptat limbii din Rohan ca Limliht („modernizat” 
ca Limlight). În a doua versiune (ulterioară), Limlich este în 
mod surprinzător corectat în text ca Limliht, astfel încât 
aceasta devine forma sindarinâ. La pg. 387, denumirea 
sindarina a acestui râu este dată drept Limlaith. Confruntat 
cu această incertitudine, am ales forma Limlight în text. 
Indiferent care a fost denumirea sindarina originală, un 
lucru este clar, anume că forma din Rohan era o modificare 
a acesteia, şi nu o tălmăcire a ei, şi că sensul nu era 
cunoscut (deşi într-o nota scrisă cu mult înaintea textului de 
faţă, se spune că denumirea Limlight ar fi o tălmăcire 
parţială a denumirii elfice Limlint „lumină iute”). 
Denumirile sindarine ale Scăldătorii Enţilor şi Pârâului 
Mering se găsesc doar aici; cât despre Onodlo, să se 
compare cu onodrimi, enyd, enţii (Stăpânul Inelelor, Anexa 
F, „Despre alte seminţii”). 

47 Athrad Angren: vezi pg. 365, unde Ethraid Engrin este 
dat drept numele sindarin al Vadurilor Isenului. Se pare, 
prin urmare, că existau ambele forme, de singular şi de 
plural, ale numelui Vadului/ Vadurilor. 

48 In altă parte, pădurea este numită Pădurea Firien 
(prescurtare de la Pădurea Halifirien). Firienholt - un 
cuvânt existent în poezia anglosaxonă (firgenholt) - 
înseamnă acelaşi lucru: „pădurea de la munte”. Vezi nota 
e în 


49 Formele corecte erau Rochand şi Rochfr-rim, şi se 
scriau Rochand sau Rochan şi Rochirrim în cronicile 
Gondorului. Conţin sindarinul roch, „cal”, traducând grupul 
vocalic eodin eotheo şi din multe antroponime ale 
rohirrimilor [vezi nota 36], In Rochand a fost adăugată 
terminația sindarină nd (-and. - end. - ond); se folosea de 
obicei în denumirile regiunilor sau ţărilor, dar d era adesea 
omis în pronunție, mai ales în numele lungi, ca de exemplu 
Calenardhon, Ithilien, Lamedon etc. Rochirrim era format 
după modelul eo-here, termenul folosit de eotheodi pentru 
întreaga oaste a cavaleriei lor pe timp de război; era format 
din roch + sindarinul hâr, „senior, stăpân” (fără nici o 
legătură cu here [cuvânt anglo-saxon]). În numele 
popoarelor se folosea de obicei sindarinul rim, „număr 
mare, mulţime” (rimbe în quenyanâ), pentru a forma 
plurale colective, ca în eledhrim [i] (edhehim [i]), „toţi elfii”, 
onodrim [i], „seminţia enţilor”, nogothrim [i], „toţi gnomii, 
seminţia gnomilor”. Limba rohirrimilor conţinea sunetul 
reprezentat aici prin ch (spirantă guturală, asemenea lui ch 
în velşă) şi, cu toate că apărea rar în mijlocul cuvintelor, 
între vocale, nu punea nici o problemă la pronunție. Nu 
exista însă în Limba Comună, iar în sindarina vorbită (limbă 
în care apărea frecvent) oamenii din Gondor - dacă nu erau 
învăţaţi - îl reprezentau cu un h în mijlocul cuvintelor şi cu 
un k la sfârşitul lor (poziţie în care era pronunţat mai cu 
forţă în sindarina corecta). Astfel s-au format numele Rohan 
şi Rohirrimi folosite în Stăpânul Inelelor. [Nota autorului] 

50 Se pare că Eorl nu s-a lăsat convins de semnul de 
bunăvoință al Doamnei Dalbe, vezi pg. 412. 

51 Eilanaer era un nume de origine prenumenoreană, 
înrudit în mod evident cu Eilenach. [Nota autorului] - 
Conform unei note despre piscurile de avertizare, Eilenach 
era „probabil un nume străin: nicidecum sindarin, 
numenorean sau din Limba Comună... Atât Eilenach cât şi 
Eilenaer reprezentau repere inconfundabile. Eilenach era 
cel mai înalt punct al Pădurii Druadan. Putea fi văzut 


departe înspre Apus, iar funcţia sa, în vremea piscurilor de 
avertizare, era aceea de a transmite avertismentul focului 
aprins pe Amon Dân; dar nu era potrivit pentru un foc de 
avertizare mare, nefiind loc destul pe vârful ascuţit. De 
unde şi numele Nardol, „Vârful de deal al Focului”, pe care- 
1 avea următorul pisc spre apus; se găsea la capătul unei 
creste înalte care făcuse parte odată din Pădurea Druadan, 
dar rămăsese pleşuvă din pricina zidurilor şi a pietrarilor 
care veneau în sus pe Valea Carelor de Piatră. Nardol era 
păzit de o gardă care îi proteguia şi pe pietrari; lemn 
pentru foc era din belşug, pregătit la îndemână, şi la nevoie 
se putea aprinde o pălălaie mare, ce se zărea în nopţile 
senine chiar de pe ultimul pisc de avertizare (Halifirien), 
aflat la o sută douăzeci de mile spre apus.” în aceeaşi notă 
se spune că „Amon Dân, „dealul tăcut”, era poate cel mai 
vechi, a cărui funcţie inițiala fusese aceea de avanpost 
fortificat al oraşului Minas Tirith, de pe care puteau fi 
văzute piscuriie de avertizare, şi care străjuia trecerea din 
Dagorlad spre Ithilienul de la Miazănoapte, supraveghind 
orice încercare a duşmanilor de a traversa Anduinul pe la 
Cair Andros sau în apropiere de acest loc. De ce i s-a dat 
acest nume, nu se ştie. Poate pentru că era atât de 
deosebit, un deal stâncos şi golaş, înălțându-se izolat de 
toate dealurile acoperite de desişul Pădurii Druadan 
(Tawar-in-Druedain), şi pentru că arar se abăteau pe 
coastele lui oameni, sălbăticiuni ori zburătoare.” 

52 Conform Anexei A (Î, iv) la Stăpânul Inelelor, Gondorul 
a fost pentru prima oară atacat de oamenii sălbatici veniţi 
din Răsărit, în vremea lui Ostoher, al patrulea rege după 
Meneldil; „dar Tarostar, fiul său, i-a învins şi i-a alungat, 
luându-şi apoi numele de Romendacil, „învingătorul celor 
de la Răsărit”,,. 

53 Tot Romendacil | a înfiinţat postul de Majordom 
(Arandur, „servitorul regelui”), dar acesta era ales de Rege 
ca un om de mare încredere şi înţelepciune, de obicei în 
vârstă, nefiindu-i îngăduit să plece la război sau să 


părăsească regatul. Nu era niciodată un membru al Casei 
Regale. [Nota autorului] 

54 Mardii a fost primul Majordom Cârmuitor al 
Gondorului. A fost Majordomul lui Eărnur, ultimul Rege, 
care a dispărut în Minas Morgul în anul 2050. „în Gondor se 
credea că duşmanul fără de credinţa prinsese Regele în 
capcană şi că acesta murise în chinuri în Minas Morgul; dar 
cum nici un martor nu putea jurui câ-1l văzuse mort, Mardii, 
Majordomul cel Bun, a cârmuit Gondorul în numele lui timp 
de mulţi ani” (Stăpânul Inelelor, Anexa A [I, iv]). 

III. 

ÎN CĂUTAREA EREBORULUI. 

Pentru înţelegerea ei deplină, această poveste se bazează 
pe fragmentul narativ din Anexa A (III, Poporul lui Durin) 
din Stăpânul Inelelor, care poate fi rezumat astfel: 

Gnomii Thror şi fiul său Thrâin (împreună cu Thorin, fiul 
lui Thrâin, numit mai târziu Scut de Stejar) au scăpat din 
Muntele Singuratic (Erebor) printr-o uşă tainică, atunci 
când dragonul Smaug s-a coborât asupra acestuia. Thror s- 
a reîntors în Moria, după ce i-a dat lui Thrâin ultimul dintre 
cele Şapte Inele ale Gnomilor, iar acolo a fost omorât de 
orcul Azog care şi-a crestat numele pe sprinceana lui Thror. 
Acest fapt a dus la Războiul dintre gnomi şi orei, care s-a 
sfârşit cu marea Bătălie din Azanulbizar (Nanduhirion), în 
faţa Porții Răsăritene a Moriei, în anul 2799. După aceea, 
Thrâin şi Thorin Scut de Stejar au sălăşluit în Ered Luin, 
dar în anul 28641 Thrâin s-a pornit la drum de acolo, ca să se 
întoarcă la Muntele SinguratiC. În timp ce străbătea 
ţinuturile aflate la răsărit de Anduin, a fost prins şi 
întemnițat în Doi Guldur, unde i-a fost luat inelul. În 2850, 
Gandalf a pătruns în Doi Guldur şi a descoperit că, într- 
adevăr, stăpânul locului era Sauron; şi acolo a dat peste 
Thrâin, înainte ca acesta să moară. 

Există mai multe versiuni ale „Căutării Ereborului”, după 
cum se explică într-o Anexă la acest text, în care sunt date 
şi fragmente ample dintr-o versiune anterioară. 


Nu am găsit nici o scriere care să preceadă cuvintele de 
deschidere ale textului de faţă („în acea zi el n-a vrut să 
spună nimic mai mult”). Acel „EI” din propoziţia de 
deschidere este Gandalf, „noi” se referă la Frodo, Peregrin, 
Meriadoc şi Gimli, iar „Eu” este Frodo, cel care a 
consemnat discuţia; scena se petrece într-o casă din Minas 
Tirith, după încoronarea Regelui Elessar (vezi pg. 452). 

În acea zi el n-a vrut să spună nimic mai mult. Dar mai 
târziu am adus noi din nou vorba, şi el ne-a zis ciudata 
poveste de-a fir a' păr; cum ajunsese el să facă acea 
călătorie spre Erebor, de ce se gândise la Bilbo şi cum a 
reuşit să-l înduplece pe mândrul Thorin Scut de Stejar să-l 
ia în compania sa. Acum nu-mi mai amintesc întreaga 
poveste, dar, din ce pricepusem noi, la început Gandalf 
avusese în gând numai apărarea Apusului împotriva 
Umbrei. 

— Eram foarte tulburat la acea vreme, ne-a zis el, din 
pricină că Saruman îmi punea beţe-n roate la tot ce 
plănuiam. Ştiam că Sauron scosese din nou capul la lumină 
şi că în curând avea să se arate lumii, şi mai ştiam că se 
pregătea pentru un război mare. Cum va începe? Va 
încerca mai întâi să pună iarăşi stăpânire pe Mordor, sau va 
ataca principalele fortărețe ale duşmanilor săi? Mă 
gândeam atunci, lucru de care m-am convins între timp, că 
la început planul său fusese acela de a ataca Lorienul şi 
Vâlceaua Despicată, de cum prindea destulă putere: un plan 
care s-ar fi dovedit mult mai bun pentru el şi mult mai râu 
pentru noi. 

Poate veţi zice că Vâlceaua Despicată era mult prea 
departe pentru el. La miazănoapte lucrurile stăteau tare 
prost. Dispăruseră Regatul de sub Munte şi puternicii 
oameni din "Ţinutul de Jos. Pentru a ţine piept oricărei oştiri 
pe care Sauron ar fi putut-o trimite ca să recucerească 
trecătorile din partea de miazănoapte a munţilor şi vechile 
ţinuturi ale Angmarului, nu mai erau decât gnomii din 
Munţii de Fier, iar dincolo de munţi se întindea un pustiu şi 


se găsea un dragon. Sauron putea folosi dragonul şi 
urmările ar fi fost cumplite. Adeseori îmi spuneam: „Trebuie 
să găsesc ceva ca să-l distrug pe Smaug. Dar acum mai 
curând trebuie pusă la cale o lovitură directă asupra 
fortăreței Doi Guldur. Să dejucăm planurile lui Sauron. 
Trebuie să-i fac pe cei din Sfat să înţeleagă acest lucru.” 

Astfel de gânduri întunecate îmi umblau prin minte în timp 
ce mergeam teleap-teleap pe drum. Eram istovit şi mă 
îndreptam spre Comitat, să mă odihnesc o vreme, după ce 
lipsisem de acolo mai mult de douăzeci de anl. Îmi ziceam 
că, dacă o vreme alungam din minte aceste tulburări, poate 
aveam să găsesc o cale să le rostuiesc. Şi aşa am şi făcut, cu 
toate că n-am fost lăsat să le alung din gând. 

Câci tocmai când mă apropiam de Bree, m-a ajuns din 
urmă Thorin Scut de Stejari, care la acea vreme trăia în 
surghiun, dincolo de hotarul nord-apusean al Comitatului. 
Spre surprinderea mea, mi-a vorbit; şi din acea clipă mersul 
lucrurilor a început să se schimbe. 

Şi el era îngrijat, atât de îngrijat, încât mi-a cerut mie 
sfatul, nici mai mult, nici mai puţin. Aşa că m-am dus cu el, 
în sălaşurile sale din Munţii Albaştri, şi i-am ascultat lunga 
poveste. Nu mi-a trebuit mult până să înţeleg că îl ardea 
sufletul gândindu-se la toate păcatele sale şi la pierderea 
comorii străbunilor săi, şi-l mai împovăra şi îndatorirea 
care-i revenea lui acum, de a se răzbuna pe Smaug. Gnomii 
iau asemenea îndatoriri în serios. 

I-am făgăduit câ-1 voi ajuta dacă voi putea. Eram la fel de 
dornic ca şi el să-l văd pierit pe Smaug, dar Thorin o ţinea 
morţiş că trebuia să se bată, să pornească război, ca şi când 
ar fi fost cu adevărat Regele Thorin al Doilea, numai că eu 
nu vedeam nici o nădejde într-un asemenea plan. Aşa că l- 
am părăsit şi m-am îndreptat spre Comitat, culegând pe 
drum veştile. Ciudată treabă. N-am făcut altceva decât să 
urmez „norocul” şi, făcând aceasta, să greşesc de multe ori. 

Într-un anume fel, mă simţisem atras de Bilbo cu mult timp 
în urmă, de pe când fusese copil şi apoi un hobbit tânăr: 


ultima oară când îl văzusem, încă nu împlinise vârsta 
bărbăţiei. De atunci a stăruit în mintea mea, cu nerăbdarea 
şi ochii aceia mari ai lui şi cu dragostea lui pentru poveşti şi 
iscodirile despre lumea cea mare de dincolo de hotarele 
Comitatului. De cum am păşit în Comitat, am aflat veşti 
despre el. Intrase în gura obştii, din câte se părea. Părinţii 
lui muriseră când aveau vreo optzeci de ani, o vârstă 
timpurie pentru cei din Comitat; iar el unul nu se însurase 
niciodată. Începuse să aibă nişte apucături cam ciudate, 
zicea lumea, şi dispărea de acasă cu zilele, de unul singur. 
Fusese văzut vorbind cu venetici, chiar şi cu gnomi. 

„Chiar şi cu gnomi!” Dintr-odată, în mintea mea lucrurile 
astea trei s-au legat: Dragonul cel mare, cu poftele lui, şi cu 
auzul lui ascuţit şi mirosul fin; gnomii voinici, cu cişmele lor 
grele şi vechiul lor of arzător; şi hobbitul sprinten, cu pas 
uşor, tânjind în inima sa (din câte îmi dădeam eu seama) să 
vadă lumea largă. Am râs de mine însumi, dar am plecat 
fără să mai zăbovesc, să-l văd pe Bilbo şi cum se schimbase 
în cei douăzeci de ani, şi dacă era cu adevărat atât de 
promiţător pe cât dădeau de înţeles bârfele. Dar nu l-am 
găsit acasă. lar când am întrebat de el, toţi din Hobbiton au 
clătinat din cap. „A luat-o din loc”, mi-a zis un hobbit. 
Holman, grădinarul, aşa cred.2 „A luat-o iar din loc. O s-o ia 
de tot din loc într-o bună zi, dacă nu-şi bagă minţile-n cap. 
Păi cum, l-am întrebat încotro se duce şi când se-ntoarce, 
iar el cică Nu ştiu; şi-apoi mă priveşte chiondorâş. Depinde 
dac-oi întâlni vreunul, Holman, zice. Mâine-i Anul Nou al 
elfilor! 3 Mare păcat, că-i tare de treabă. N-ai să găseşti 
unu' mai bun ca el, oricât ai căuta între Coline şi Râu.” „Din 
ce în ce mai bine!”, mi-am zis. „Cred că o să-mi încerc 
norocul.” Mult timp nu mai aveam. Trebuia să ajung la 
Sfatul Alb cel mai târziu în august, altfel Saruman avea să-şi 
împlinească planul şi nimic nu se mai putea face. Fără să 
pun la socoteală treburi mult mai însemnate, lucrul acesta 
s-ar fi dovedit fatal: puterea din Doi Guldur n-ar fi ezitat să 


împiedice orice încercare de a se ajunge la Erebor, decât 
dacă avea altceva mai bun de făcut. 

Aşa că m-am întors în grabă la Thorin, ca să rezolv dificila 
misie de a-l convinge să uite deocamdată de planurile lui 
măreţe şi să plece în taină - luându-l şi pe Bilbo cu el. Fără 
să-l văd pe Bilbo mai întâi. A fost o greşeală, care aproape 
că a dus la catastrofă. Căci Bilbo se schimbase, bineînţeles. 
Măcar numai prin faptul că se îngrăşase şi devenise lacom, 
iar din vechile lui aleanuri nu mai rămăsese decât un vis 
ştiut doar de el. Nimic nu putea fi mai înspăimântător decât 
să te gândeşti că exista pericolul ca acesta să se 
împlinească! Bilbo era cu minţile într-atât de aiurea, încât s- 
a făcut de tot de râs. Thorin ar fi luat-o din loc de mânie, 
dacă nu s-ar fi ivit un noroc ciudat, despre care va voi 
povesti de îndată. 

Dar voi ştiţi cum s-au petrecut lucrurile, batăr ca Bilbo vi 
le-a povestit aşa cum le-a văzut el. Dacă aş fi scris-o eu, 
povestea ar fi sunat cu totul altfel. Întâi şi-ntâi, pentru ca el 
nu şi-a dat defel seama cât de fără minte îl socoteau gnomii 
a fi şi nici cât de mânioşi erau pe mine. Thorin era mult mai 
oţărât şi mai dispreţuitor decât simţise Bilbo pe propria lui 
piele. Dispreţuitor a fost de la bun început, crezând la acea 
vreme că pusesem eu totul la cale doar ca să-mi bat joc de 
el. Noroc cu harta şi cheia care au salvat totul. 

Nu mă mai gândisem la ele de ani de zile. Abia după ce am 
ajuns în Comitat şi am avut răgazul să cumpănesc la 
povestea lui Thorin, mi-am amintit de întâmplarea ciudată 
care mi le pusese în mână; iar acum parcă întâmplarea 
aceea nu mai arăta ca o simpla întâmplare. Mi-am amintit 
de o călătorie plină de primejdii, pe care o făcusem în urmă 
cu nouăzeci şi unu de ani, când pătrunsesem deghizat în 
Doi Guldur şi găsisem în temniţele fortăreței un gnom 
nefericit, aflat pe pragul morţii. Habar n-aveam cine era. 
Avea la el o hartă, care fusese a poporului lui Durin din 
Moria, şi o cheie care părea să ţină de ea, cu toate că 
gnomul era prea slăbit ca să mai aibă puterea să mă 


lămurească. Şi mi-a mai spus că avusese asupra sa un Inel 
mare. 

Aproape toată bălmăjeala lui aiuritoare s-a învârtit în jurul 
acestui inel. Ultimul din cele Şapte, spunea el una-ntruna. 
Dar cine poate şti cum ajunseseră lucrurile astea în mâinile 
lui. O fi fost un pristav, prins în timp ce fugea, ori un hoţ 
care căzuse în capcana unui hoţ mai mare. Harta şi cheia 
însă mi le-a dat mie. „Pentru fiul meu”, a zis el, apoi şi-a dat 
duhul; curând am scăpat şi eu de-acolo. Am pus bine 
lucrurile acelea; ceva în inimă-mi spunea să le ţin mereu 
asupra mea, la adăpost, ceea ce am şi făcut, dar curând am 
uitat de ele. Aveam alte treburi în Doi Guldur, mult mai 
importante şi mai primejdioase decât toate comorile din 
Erebor. 

Dar acum mi-am amintit de toată povestea aceea şi nu am 
avut nici o îndoială că fusesem martor la ultimele cuvinte 
ale lui Thrâin al Doilea4, cu toate că el nu-şi spusese 
numele, şi nici pe cel al fiului său; iar Thorin, bunînţeles, 
habar n-avea ce se alesese de tâtâne-său şi nici nu a 
pomenit vreodată de „ultimul din cele şapte Inele”. Eu 
aveam planul şi cheia de la intrarea secretă în Erebor, prin 
care scăpaseră Thror şi Thrâin, aşa după cum povestise 
Thorin. Le păstrasem, fără a-mi servi mie în vreun fel, până 
se va fi ivit o clipă în care se puteau dovedi de mare folos. 

Din fericire, n-am făcut greşeala să le folosesc eu însumi. 
Le-am ţinut în mânecă, aşa cum ziceţi voi în Comitat, până 
când părea că nu mai există nici o nădejde. De cum a dat cu 
ochii de ele, 'Thorin s-a hotărât în sfârşit să-mi urmeze 
planul, cel puţin în privinţa unei expediţii tainice. Orice ar fi 
gândit despre Bilbo, lăsase deoparte. Uşa aceea secretă, pe 
care gnomilor nu le rămânea decât s-o descopere, îi dădea 
speranţa că batâr ar putea afla ceva despre învârtelile 
Dragonului, cine ştie, poate chiar să pună mâna pe o parte 
din aur sau pe niscaiva lucruri rămase moştenire şi astfel 
să-şi stâmpere aleanul inimii. 


Dar pentru mine nu era de ajuns. În sufletul meu ştiam că 
Bilbo trebuia să plece cu el, altfel întreaga căutare avea să 
fie în van - sau, cum s-ar cuveni să spun acum, cele mai 
însemnate fapte nu s-ar fi petrecut, aşa să ştiţi. Prin 
urmare, încă mai aveam de luptat cu Thorin, să-l conving 
să-l ia cu sine. Aveau să fie încă multe alte greutăţi pe 
drum, dar pentru mine asta era partea cea mai grea a 
întregii poveşti. Cu toate că m-am ciondănit cu elpână 
târziu în noapte, după ce Bilbo se dusese la culcare, abia a 
doua zi dimineaţa am pus în sfârşit lucrurile la punct. 

Thorin s-a arătat dispreţuitor şi bănuitor. 

„E moale”, mi-a spus el. „Moale ca noroiul din Comitatul 
ăla al lui, şi prostănac. Maică-sa a murit prea curând. lar 
dumneata, Jupâne Gandalf, faci un joc sucit, numai 
dumneata ştii care. Bag mâna-n foc că ai şi alte socoteli, 
decât să mă ajuţi pe mine.” „Şi ai cum nu se poate mai 
multă dreptate”, am răspuns eu. „Dacă n-aş avea şi alte 
socoteli, nu te-aş fi ajutat cu nici un chip. Oricât de măreţe 
ţi se par trebuşoarele tale, ele sunt doar un firicel dintr-o 
plasă uriaşă. Multe sunt firele care nu-mi dau mie pace. Dar 
cu atât mai preţios este sfatul meu şi nicidecum mai 
neînsemnat.” în sfârşit îmi dădeam şi eu drumul la năduf. 
„Ascultă-mă bine, Thorin Scut de Stejar!”, am spus eu. 
„Dacă acest hobbit merge cu tine, vei izbândi. Dacă nu, vei 
da greş. Am eu o presimţire, aşa că te previn.” „îţi cunosc 
faima”, a răspuns Thorin. „Nădăjduiesc să o meriţi. Dar 
trebuşoara asta neghioabă cu hobbitul tău mă face să mă 
întreb dacă este cu adevărat presimţire ceea ce te frământă 
şi dacă nu cumva eşti mai curând smintit, decât departe- 
vâzător. Câte griji ai pe cap, ţi-or fi clintit o doagă din locul 
ei.” „Nu încape îndoială că sunt multe care ar fi putut s-o 
facă”, i-am răspuns eu. „Şi pe lângă ele mă mai scoate din 
răbdări şi un gnom fudul care-mi cere sfatul (fără ca eu să fi 
zis vreodată că aş şti să i-l dau), după care mă răsplăteşte 
cu neobrăzarea-i. Fă cum ştii, lhorin Scut de Stejar, dacă 
aşa vrei. Dar de-mi încâlci sfatul, numai nenorociri te 


aşteaptă. Şi nici că vei mai primi vreun sfat sau vreun ajutor 
de la mine, până s-o scobori Umbra asupra ta. Şi mai lasă 
deoparte fudulia asta a ta şi lăcomia ce te roade, altfel o să 
dai de belea când vei ajunge la capătul drumului pe care-l 
vei alege, chiar de-ţi vor fi mâinile pline de aur.” 

Vorbele mele l-au făcut să bată niţel în retragere; dar ochii 
îi ardeau mocnit. 

„Nu mă ameninţa!” a zis el. „Singur o să hotărăsc ce şi 
cum, ca în toate cele ce mă privesc pe mine.” „Atunci aşa să 
faci! Mai mult n-am ce să spun, decât atât: nu-mi dăruiesc 
uşor nici dragostea, nici încrederea, aşa să ştii, Thorin; 
hobbitul ăsta însă mi-e drag şi-i doresc numai binele. 
Poartă-te frumos cu el, şi vei avea parte de prietenia mea 
până la capătul zilelor tale.” 

Ultimele cuvinte le spusesem fără speranţa de a-l 
îndupleca, dar altceva mai bun n-aş fi avut ce să-i spun. 
Gnomii înţeleg ce înseamnă dăruirea faţă de prieteni şi 
recunoştinţa faţă de cei care-i ajută. 

„Prea bine”, a spus el după ce a tăcut o vreme. „Va pleca 
împreună cu tovarăşii mei de drum, dacă va avea curajul 
(ceea ce nu-mi vine să cred). Dar dacă ţii morţiş să mă 
împovărezi pe mine cu el, va trebui să vii şi tu, ca să ai grijă 
de nepreţuitul tău protejat.” „S-a făcut! O să vin şi eu şi o să 
stau cu voi cât o să pot de mult: măcar până vei fi 
descoperit câţi bani face.” 

Până la urmă s-a dovedit o idee inspirată, dar la vremea 
respectivă eram neliniştit, căci pe mine mă rodea treaba 
aceea cu Sfatul Alb, mult mai arzătoare. 

Astfel a început Căutarea Ereborului. Nu cred că, atunci 
când a început, Thorin chiar nădăjduia să-1 distrugă pe 
Smaug. Pentru că nu era nici o nădejde. Cu toate acestea, 
aşa s-a întâmplat. Dar, vai! Thorin n-a trăit să se bucure de 
triumful lui sau de comoară. Fudulia şi lăcomia i-au venit de 
hac, în ciuda avertismentului meu. 

— Dar cu siguranţă că ar fi căzut în bătălie oricum, nu-i 
aşa? am întrebat eu. Orcii tot ar fi atacat, oricât de 


mărinimos s-ar fi arătat Thorin cu comoara lui. 

— Aşa e, a răspuns Gandalf. Bietul Thorin! Cu toate 
păcatele lui, a fost un gnom măreț, dintr-o Casă măreaţă; şi 
măcar că a căzut la capătul călătoriei, lui i s-a datorat în 
mare măsură că Regele de sub Munte şi-a redobândit 
puterea, aşa cum dorisem eu. Dar Dâin Picior-de-Fier a fost 
un urmaş pe cinste. lar acum auzim că a căzut şi el, luptând 
iarăşi în faţa Ereborului, chiar în timp ce noi luptăm aici. Aş 
zice că este o grea pierdere, dacă n-ar fi fost mai curând o 
minune că, la vârsta lui atât de înaintată5, încă a mai putut 
să mânuiască securea cu puterea de care se vorbeşte, stând 
deasupra leşului Regelui Brand, în faţa Porții Ereborului 
până la căderea nopţii. 

Totul s-ar fi putut întâmpla şi altfel. Atacul principal a fost 
abătut spre miazăzi, e adevărat; dar chiar şi aşa, cu mâna 
sa dreaptă, departe-ajungătoare, Sauron ar fi putut pricinui 
mari nenorociri la Miazănoapte în vreme ce noi apăram 
Gondorul, dacă Regele Brand şi Regele Dâin nu i-ar fi stat 
în cale. Când vă gândiţi la marea Bătălie de pe Câmpiile 
Pelennor, nu uitaţi Bătălia din Ţinutul de Jos. Gândiţi-vă la 
ce s-ar fi putut întâmpla. Foc de dragoni şi săbii sălbatice în 
Eriador! Gondorul ar fi putut rămâne fără Regină. Am fi 
putut acum să ne întoarcem plini de speranţă după izbândă 
şi să găsim aici numai prăpăd şi cenuşă. Dariată că nu s-a 
întâmplat nimic din toate acestea - pentru că l-am întâlnit 
pe 'Thorin Scut de Stejar într-o seară, la sfârşit de 
primăvară, nu departe de Bree. O întâlnire întâmplătoare, 
cum zicem noi în Pământul de Mijloc. 

NOTE 

1 Întâlnirea lui Gandalf cu Thorin este relatata şi în Anexa 
A (III) la Stăpânul Inelelor, unde este menţionată şi data: 15 
martie 2941. Există o diferenţă mică între cele două 
relatări, anume că în Anexa A întâlnirea a avut loc în hanul 
din Bree, şi nu pe drum. Trecuseră douăzeci de ani de când 
Gandalf vizitase ultima dată Comitatul, prin urmare în 
1921, când Bilbo avea treizeci şi unu de ani. Gandalf spune 


mai târziu ca Bilbo nu împlinise încă vârsta bărbăţiei [adică 
treizeci şi trei de ani], atunci când îl văzuse el ultima oară. 

2 Holman grădinarul: Holman Mână-verde, la care a fost 
ucenic Gamgee Meşterul Îndemânatic (Unchieşul, tatăl lui 
Sam): Stăpânul Inelelor I 1 şi Anexa C. 

3 Anul solar elfic (loa) începea cu ziua numită yestare, 
dinaintea primei zile a anotimpului tuile (primăvara); iar în 
Calendarul din Imladris, yestare „corespundea mai mult sau 
mai puţin cu 6 aprilie din Comitat”. (Stăpânul Inelelor, 
Anexa D) 

4 'Thrâin al Doilea: Thrâin Întâiul, strămoşul îndepărtat al 
lui 'Thorin, a scăpat din Moria în anul 1981 şi a devenit 
primul Rege sub Munte (Stăpânul Inelelor, Anexa A [III] 

Notă la textele despre „Căutarea Ereborului” 

Situaţia textuala în aceasta bucată este complexă şi greu 
de descâlcit. Prima versiune este un manuscris complet, dar 
neredactat, conţinând multe modificări: îl voi numi 
manuscrisul A; poartă titlul „Istoria legăturilor pe care le-a 
avut Gandalf cu Thrâin şi Thorin Scut de Stejar”. Din acesta 
s-a alcătuit dactilograma B, cu şi mai multe modificări, deşi 
majoritatea minore. Se numeşte „în căutarea Ereborului”, 
şi „Relatarea lui Gandalf despre cum a ajuns să pună la cale 
expediţia spre Erebor şi să-l trimită pe Bilbo cu gnomii”. 
Câteva fragmente întinse din textul dactilografiat sunt 
redate mai jos. 

Pe lângă A şi B („versiunea anterioară”), mai există un 
manuscris C, fără titlu, care spune povestea într-o formă 
mult mai economicoasa şi mai concentrată, lăsând afară o 
buna parte din prima versiune şi introducând nişte 
elemente noi, dar şi reţinând (mai ales către sfârşit), în 
mare măsură manuscrisul original. Mi se pare aproape cert 
faptul că C a fost scris după B, fiind şi versiunea oferită mai 
sus, deşi se pare că o parte din început s-a pierdut, locul 
unde Gandalf îşi aminteşte evenimentele fiind situat în 
Minas Tirith. 


Paragrafele de început din B (redate mai jos) sunt aproape 
identice cu un pasaj din Anexa A (III, Poporul lui Durin) la 
Stăpânul Inelelor, şi sunt în mod evident dependente de 
povestea despre Thror şi Thrâin, care le precede în Anexa 
A; sfârşitul „Căutării Ereborului” se găseşte şi el aproape 
identic în Anexa A (III), Gandalf vorbindu-le lui Frodo şi 
Gimli în Minas Tirith. "Ţinând cont de scrisoarea citata în 
Introducere (pg. 22), este limpede ca tatăl meu a scris „în 
căutarea Ereborului” cu gândul de a introduce textul în 
povestirea Poporul lui Durin din Anexa A. 

Extrase din versiunea anterioară Manuscrisul B 
dactilografiat al versiunii anterioare începe astfel: 

Astfel Thorin Scut de Stejar a devenit Moştenitorul lui 
Durin, dar un moştenitor fără speranţă. Când a fost atacat 
Ereborul, fusese mult prea tânăr să poarte arme, dar în 
Azanulbizar a luptat în avangarda atacului; şi când Thrâin a 
pierit, el avea nouăzeci şi cinci de ani, un gnom măreț şi 
tare mândru la înfăţişare. Nu avea nici un Inel şi (poate din 
această pricină) părea mulţumit să rămână în Eriador. 
Trudea mult acolo şi strângea avere tot mai multă; iar 
poporul său devenea tot mai numeros datorită rătăcitorului 
Popor al lui Durin, din rândurile căruia mulţi, auzind de 
felul în care trăia el acolo, au venit să i se alăturE. Îşi 
făcuseră săli falnice în munţi şi cămări pline cu bunătăţi, iar 
viaţa nu li se părea prea grea, cu toate că în cântecele lor 
pomeneau mereu de Muntele Singuratic de departe şi de 
comoara şi fericirea din Măreaţa Sală luminată de Piatra 
Străveche. 

Anii se lungeau. 'Tăciunii ce mocneau în inima lui Thorin s- 
au reaprins, cu cât cugeta mai mult la nedreptăţile pe care 
le îndurase neamul său şi la răzbunarea împotriva 
Dragonului, ce lui îi fusese lăsată spre împlinire. Se gândea 
la arme şi oştiri şi alianţe, în vreme ce uriaşul său baros 
răsuna în fierărie; oştirile însă se risipiseră care-ncotro şi 
alianțele se rupseseră, iar securile poporului său erau prea 


puţine; şi în vreme ce bătea pe nicovală fierul încins, se 
simţea pârjolit de o mare mânie fără de speranţă. 

Gandalf încă nu jucase nici un rol în ursita Casei lui DuriN. 
Încă nu avusese multe de împărţit cu gnomii; cu toate că 
legase prietenie cu cei de bună credinţă şi îi avea la inimă 
pe acei surghiuniţi ai Poporului lui Durin, care sălăşluiau în 
Apus. Dar într-o bună zi s-a întâmplat să treacă el prin 
Eriador (îndreptându-se spre Comitat, unde nu mai fusese 
de câţiva ani buni), când numai ce s-a întâlnit cu Thorin 
Scut de Stejar, şi au stat ei de vorbă pe drum, iar apoi au 
înnoptat în Bree. 

A doua zi dimineaţa, Thorin i-a spus lui Gandalf: 

— Am multe griji pe cap şi am auzit că tu eşti înţelept şi ştii 
mai multe decât oricine altcineva despre ce se petrece pe 
lume. Vrei să vii la mine acasă şi să mă asculţi şi după aceea 
să mă sfătuieşti cum e mai bine? 

Gandalf a consimţit şi, ajungând la sălaşurile lui Thorin, au 
stat împreună şi Gandalf a ascultat întreaga poveste a 
necazurilor lui. 

Din această întâlnire a lor au urmat multe fapte şi 
întâmplări de mare însemnătate: anume găsirea Inelului 
Suprem şi aducerea lui în Comitat şi alegerea Purtătorului 
Inelului. De aceea mulţi au crezut că Gandalf a prevăzut 
toate aceste lucruri şi şi-a ales anume clipa întâlnirii cu 
Thorin. Dar noi credem că lucrurile n-au stat astfel. Căci în 
povestea lui despre Războiul Inelului, Frodo Purtătorul 
Inelului a lăsat o consemnare a cuvintelor lui Gandalf 
despre această întâmplare. lată ce a scris el: în loc de 
cuvintele „lată ce a scris el”, A, primul dintre manuscrise, 
conţine următoarea frază: „Acel pasaj a fost omis din 
povestire, deoarece părea lung; dar în cele ce urmează 
prezentam cea mai mare parte a lui”. 

După încoronare, am stat într-o casă frumoasă în Minas 
Tirith, împreună cu Gandalf, şi el era foarte vesel şi, cu 
toate că noi i-am pus întrebări despre tot ce ne trecea prin 
minte, răbdarea lui părea la fel de nesecata ca şi ştiinţa lui. 


De cele mai multe lucruri pe care ni le-a spus atunci nu-mi 
amintesc acum; adeseori nici nu le înţelegeam. Dar de una 
din discuţiile noastre îmi amintesc cu limpezime. Gimli era 
acolo cu noi şi i-a spus lui Peregrin: 

— Într-una din zilele astea, trebuie negreşit să fac ceva: 
anume să vin să văd Comitatul ăla al vostru*. Nu ca să văd 
şi mai mulţi hobbiţi! Mă îndoiesc să am ceva nou de aflat 
despre ei. Dar nici un gnom din Casa lui Durin n-ar putea să 
privească spre acea ţară fără să se minuneze. Oare nu acolo 
au început renaşterea Regatului de sub Munte şi căderea 
lui Smaug? Ca să nu mai pomenesc de sfârşitul fortăreței 
Barad-dur, cu toate că acestea două au fost strâns împletite. 
Ciudat, foarte ciudat, a zis el şi s-a oprit. 

Apoi, privindu-l aprig pe Gandalf, a continuat: 

* Cu siguranţa ca Gimli măcar a trecut prin Comitat în 
călătoriile pe care le-a făcut din locul său de baştină din 
Munţii Albaştri (vezi pg. 462). 

— Dar cine a ţesut plasa? Nu cred că m-am gândit la asta 
vreodată. Ai pus la cale toate astea atunci, Gandalf? Dacă 
nu, atunci de ce l-ai dus pe Thorin Scut de Stejar la o 
asemenea poartă doar bănuită? Ca să găseşti Inelul şi să-l 
duci departe, în Apus, şi să-l ascunzi aici, şi apoi să-l alegi 
pe Purtătorul Inelului - şi să reînvii Regatul Muntelui, aşa, 
ca o treabă făcută printre altele: nu ăsta ţi-a fost planul? 

Gandalf nu a răspuns pe loc. S-a ridicat în picioare şi a 
privit pe fereastră, spre apus, unde se găsea marea; soarele 
apunea, luminându-i chipul ca un foc. A stat astfel o vreme 
lungă, tăcuT. Într-un târziu s-a răsucit spre Gimli şi i-a spus: 

— Nu cunosc răspunsul. Căci m-am schimbat de atunci, nu 
mai sunt înfrânat de povara Pământului de Mijloc, aşa cum 
eram atunci, în acele vremuri, ţi-aş fi răspuns cam cu 
aceleaşi vorbe pe care i le-am spus lui Frodo nu mai 
devreme de anul trecut, în primăvară. Nu mai devreme de 
anul trecut! Dar asemenea măsuri nu mai au înţeles acuM. 
În acel timp îndepărtat i-am spus unui hobbit mic şi speriat: 
lui Bilbo i-a fost dat să găsească Inelul, şi nu făuritorului 


său, iar ţie, prin urmare, ţi-a fost dat să-l porţi. Şi poate aş 
fi adăugat: iar mie mi-a fost dat să vă călăuzesc pe amândoi 
spre aceste fapte. 

Pentru a face asta m-am folosit în mintea mea cugetătoare 
numai de ceea ce mi-a fost îngăduit şi am făptuit ce-mi era 
la îndemână întru împlinirea a ceea ce trebuia să împlinesc. 
Dar ce ştiam în inima mea, sau ştiusem încă înainte de a 
păşi pe aceste ţărmuri cenuşii: asta este o cu totul altă 
poveste. Olorin mă numesc eu în Apusul uitat, şi numai 
celor care se află acolo le voi vorbi mai fâţiş. 

În A se spune în acest loc: „şi numai celor care se află 
acolo (sau care poate se vor înturna acolo dimpreună cu 
mine) le voi vorbi mai fâăţiş”. 

Atunci eu am spus: 

— Acum te înţeleg ceva mai bine, Gandalf, decât te-am 
înţeles înainte. Cu toate că, gândesc eu, fie ca aşa a fost dat 
sau nu, Bilbo ar fi putut să nu vrea să plece de acasă, şi la 
fel şi eu. Nu ne puteai sili. Nici măcar n-aveai voie să 
încerci. Dar tot sunt curios să aflu de ce ai făcut ce-ai făcut, 
aşa cum erai tu atunci, un bătrân sur, aşa păreai. 

Gandalf le-a explicat atunci îndoielile ce-l roseseră la acea 
vreme în privinţa primei mişcări a lui Sauron şi temerile 
sale pentru L6rien şi Vâlceaua Despicată (vezi pg. 442). În 
această versiune, după ce a spus că o lovitură directă 
împotriva lui Sauron era încă şi mai imperioasă decât 
soarta lui Smaug, ela continat: 

— De aceea, ca să câştig timp, am luat-o din loc după ce se 
pornise bine expediţia împotriva lui Sauron şi am 
înduplecat Sfatul să atace mai întâi Doi Guldur, înainte ca 
Sauron să atace Lorienul. Aşa am făcut, şi Sauron a fugit. 
Dar mereu mi-o lua înainte cu planurile lui. Trebuie să 
mărturisesc că am crezut că el chiar se retrăsese din nou şi 
că vom avea încă un răstimp de pace străjuitoare. Dar n-a 
ţinut mult. Sauron a hotărât să facă următorul pas. S-a 
întors de îndată în Mordor şi în zece ani şi-a făcut 
cunoscută puterea. 


După care totul s-a întunecat. Măcar că nu acela a fost 
planul său de început; iar până la urmă s-a dovedit o 
greşeală. Cei care i se împotriveau încă mai aveau unde 
merge să se sfătuiască, neameninţaţi de Umbră. Cum ar fi 
putut să scape Purtătorul Inelului, dacă nu ar fi fost 
Lorienul sau Vâlceaua Despicată? Chiar şi acele locuri ar fi 
putut să cadă, aşa cred eu, dacă Sauron şi-ar fi asmuţit 
întreaga putere întâi asupra lor, în loc să irosească mai mult 
de jumătate din ea în atacul asupra Gondorului. 

Ei, acum ştiţi. Acesta a fost motivul meu de căpătâi. Dar 
una e să vezi ce-i de făcut, şi alta să afli şi cum s-o facil. 
Începeam să fiu chiar foarte îngrijorat de ceea ce se 
întâmpla la Miazănoapte, când, într-o bună zi, l-am întâlnit 
pe Thorin Scut de Stejar: la mijlocul lui martie, în 2941, 
dacă-mi aduc bine aminte. După ce i-am ascultat întreaga 
poveste, mi-am zis: „Mâi, mâi, păi ăsta-i fără doar şi poate 
un duşman al lui Smaug! Şi-ncă unul care merită să fie 
ajutat. Trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă. Ar fi trebuit 
chiar să mă gândesc mai de mult la gnomi.” 

Şi mai erau şi cei din Comitat. Începusem să le păstrez un 
locşor cald în inima mea în larna cea Lungă de care 
niciunul dintre voi nu-şi aminteşte. * Multe au avut de 
îndurat din pricina ei: 

* Despre Iarna cea Lungă din 2758-2759 şi despre 
urmările ei în Rohan se povesteşte în Anexa A (II) la 
Stăpânul Inelelor, iar nota referitoare la ea în Povestea 
Anilor menţionează că „Gandalf [a venit] în ajutorul 
poporului din Comitat”. 

Una dintre cele mai mari ananghii la care s-au aflat 
vreodată, murind de frig şi apoi de foamete în cumplita 
sărăcie care a urmat. Dar acea vreme le-a pus la încercare 
curajul şi grija ce şi-o purtau unii altora. Mulțumită acestei 
griji, cât şi curajului răbdător şi încăpățânat au izbutit ei să 
supravieţuiască. lar eu vroiam ca ei să supravieţuiască şi pe 
mai departe. Dar vedeam că, mai devreme sau mai târziu, 
Tărâmurile de la Apus aveau să treacă iarăşi printr-o altă 


încercare grea, deşi de un cu totul alt fel: războiul 
neîndurător. Pentru a-i putea supravieţui, mi-am spus că vor 
avea nevoie de mult mai mult decât aveau la acel ceas. Greu 
de spus de ce anume aveau nevoie. Mă rog, vor fi avut 
nevoie să ştie ceva mai mult, să înţeleagă mai bine ce 
anume se întâmpla, şi cam pe unde se aflau ei în toată 
această poveste. 

Uitau tot mai multe: propriile origini şi legende, chiar şi 
puţinul pe care-l ştiau despre măreţia lumil. Încă nu 
pierise aceasta măreție, dar începea să fie îngropată: 
amintirea a ceea ce era nobil şi a ceea ce era primejdios. 
Dar nu poţi lămuri asemenea lucruri unui întreg popor, şi 
încă iute de tot. Nu era vreme pentru aşa ceva. Şi, oricum, 
de început tot trebuie să începi de undeva şi cu cineva. Aş 
îndrăzni să spun că acel cineva a fost „ales”, iar eu am fost 
ales doar pentru a-l alege pe el; dar eu l-am ales pe Bilbo. 

— Tocmai asta vreau eu să aflu, a zis Peregrin. De ce-ai 
făcut aşa şi nu altminteri? 

— Adicătelea cum îl alegi pe un anume hobbit şi nu pe 
altul, pentru o atare treabă? a întrebat Gandalf. N-aveam 
răgaz să-i cern pe toţi; dar la acea vreme cunoşteam 
Comitatul destul de bine, cu toate ca atunci când l-am 
întâlnit pe 'Thorin nu mai fusesem pe acolo de mai bine de 
douăzeci de ani, prins cu îndeletniciri mai puţin plăcute. 
Aşa că, firesc, gândindu-mă la toţi hobbiţii pe care-i ştiam, 
mi-am zis: „Vreau ceva din vioiciunea neamului Took” (dar 
nu prea mult, jupâne Peregrin), „şi o temelie trainică din 
soiul mai încăpățânat, un Baggins poate”. Adunându-le, am 
ajuns de îndată la Bilbo. Pe vremuri, îl cunoscusem 
îndeaproape, cam până când împlinise vârsta bărbăţiei, mai 
bine decât mă cunoscuse el pe minE. Îmi plăcuse de el la 
acea vreme. lar acum aflam că era „ne-legat” - şi cu asta 
mai fac un salt în timp, pentru că bineînţeles că nu aflasem 
acest lucru decât după ce m-am întors în Comitat. Mi s-a 
spus că nu se însurase. Mi s-a părut ciudat, deşi am mirosit 
pricina; iar pricina mirosită de mine nu era cea pe care mi- 


au lămurit-o cei mai mulţi dintre hobbiţi; anume că de la o 
vârstă tânără fusese lăsat stăpân peste o avere mare şi 
peste propria sa soartă. Nu, ghicisem că dorea să rămână 
„ne-legat” dintr-un motiv foarte adânc, pe care nici el nu-l 
înţelegea - sau nu-l recunoştea, pentru că îl înspăimânta. 
Mă rog, el vroia să rămână liber să plece când avea să se 
ivească prilejul sau când îşi va fi făcut destul cura]. Îmi 
aminteam cum obişnuia el să mă bată la cap cu tot felul de 
întrebări, asta când fusese mai tânăr, despre hobbiţii care 
„spălaseră putina” - aşa ziceţi voi în Comitat. Cel puţin doi 
dintre unchii lui de pe partea neamului Iook făcuseră asta. 

Aceşti unchi au fost Hildifons 'Took, care „a plecat într-o 
călătorie şi nici că s-a mai întors”, şi Isengar Took (cel mai 
mic dintre cei doisprezece copii ai Bătrânului Took), despre 
care „se spusese că „luase calea mării” în tinereţe” 
(Stăpânul Inelelor, Anexa C, Arborele genealogic al familiei 
Took din Marile Smiale). 

Când Gandalf a acceptat invitaţia lui Thorin de a-1 însoţi la 
el acasă, în Munţii Albaştri, „am trecut de fapt prin Comitat, 
cu toate că Thorin nu a vrut să poposească îndeajuns de 
mult pentru ca trecerea noastră să aibă un folos. Şi-mi vine 
să cred că tocmai supărarea ce-o simţeam văzându-i 
disprețul trufaş faţă de hobbiţi mi-a dat ideea să-i aduc 
cumva împreuna. El unul nu vedea în ei decât nişte 
fermieri, care din întâmplare lucrau câmpurile de-o parte şi 
de alta a străvechiului drum al gnomilor, ce ducea spre 
Munţi.” în această versiune anterioară, Gandalf povesteşte 
îndelung cum, după ce a vizitat Comitatul, s-a întors la 
Thorin şi 1-a convins „să uite deocamdată de planurile lui 
măreţe şi sa plece în taina - luându-l şi pe Bilbocuel, - 
singura informaţie păstrată în versiunea ulterioară (p. 444). 

În cele din urmă, m-am hotărât şi m-am întors la Thorin. L- 
am găsit stând la sfat cu câţiva din neamul său. Balin şi 
Gloin erau acolo, şi alţi câţiva pe lângă ei. 

— Ei, ce-ai de spus? m-a întrebat Thorin de cum am intrat. 

lar eu am răspuns: 


— Mai întâi, gândurile tale sunt cele ale unui rege, Thorin 
Scut de Stejar, dar regatul tău nu mai este. Dacă e să 
reînvie, lucru de care nu mă îndoiesc, cu paşi mici trebuie 
să înceapă. În depărtarea asta unde trăiţi voi, mă întreb 
dacă vă daţi cu adevărat seama ce înseamnă forţa unui 
dragon din cei mari. Dar asta nu e tot: o Umbră creşte iute 
în lume şi e cu mult mai cumplită. Cei doi se vor ajuta între 
ei. 

Şi cu siguranţă că astfel ar fi făcut, dacă n-aş fi atacat Doi 
Guldur în acelaşi timp. 

— Războiul făţiş ar fi zadarnic, am continuat eu; şi oricum 
nu ai avea cum să-l pui la cale. Va trebui să încerci ceva 
mai simplu şi în acelaşi timp mai îndrăzneţ, ceva disperat, 
aş zice. 

— După ce că vorbeşti pe ocolite, mai şi bagi spaimă-n noi, 
a spus Thorin. Zi mai răspicat! 

— Păi, întâi, va trebui să te duci tu însuţi în această 
căutare, şi pe ascuns. Fără soli, pristavi ori desfideri, 'Thorin 
Scut de Stejar. Vei putea lua cu tine cel mult câteva 
rubedenii sau servitori credincioşi. Dar vei avea nevoie de 
ceva mai mult, ceva neaşteptat. 

— Anume! a cerut Thorin să lămuresc. 

— Aşteaptă niţeluş! am zis eu. Tu tragi nădejde să-ţi 
măsori forţele cu un dragon; un dragon care nu este doar 
foarte mare, ci şi foarte bătrân acum, şi viclean. De la bun 
începutul aventurii tale va trebui să ţii minte două lucruri: 
memoria lui şi mirosul lui. 

— Firesc, a zis Thorin. Gnomii au avut mult mai multe de 
împărţit cu dragonii decât oricine altcineva, astfel că nu 
vorbeşti cu un netot. 

— Prea bine, am răspuns eu, dar planurile pe care le aveai 
nu mi s-au părut a lua seamă la acest lucru. Planul meu este 
acela de-a pătrunde pe furiş. Pe furiş. * Smaug nu zace 
tolănit pe patul lui bogat fără să viseze, Thorin Scut de 
Stejar. El visează gnomi! Să nu ai nici o îndoială că-şi 
cercetează sălaşul zi de zi şi noapte de noapte, până când e 


sigur că nu adastă în văzduh nici cea mai firavă miroseala 
de gnom, şi abia apoi se duce la culcare; un somn ca de 
iepure, cu urechile ciulite să prindă zvonul... paşilor de 
gnom. 

* în acest loc probabil ca o frază din manuscrisul A a fost 
omisa în mod neintenţionat la dactilografiere, ţinând cont 
de observaţia de mai jos a lui Gandalf, legata de faptul că 
Smaug nu a adulmecat niciodată un hobbit: „Un miros ce 
nu poate fi recunoscut, cel puţin nu de Smaug, duşmanul 
gnomilor”. 

— Pe furişul ăsta al tău arată la fel de greu şi de lipsit de 
nădejde ca şi atacul deschis, a zis Balin. Greu peste poate! 

— Da, e greu, am răspuns eu. Dar nu peste poate de greu, 
altfel nu mi-aş pierde vremea aici. Aş zice absurd de greu. 
Aşa că vă dau o soluţie absurda la această trebuşoară. Luaţi 
cu voi un hobbit! Mă-ndoiesc ca Smaug să fi auzit în viaţa 
lui de hobbiţi, şi cu siguranţă nu i-a adulmecat niciodată. 

— Ce! a sărit Gloin ca ars. Un prostănac din ăla din 
Comitat? La ce poate să folosească unul ca el pe pământ, 
sau sub pământ? N-are decât să miroasă cum o vrea, tot n- 
ar îndrăzni el să se apropie până unde-ar putea fi mirosit, 
nici măcar de cel mai pipernicit dragonaş, abia ieşit din 
găoace! 

— Hei, hei! eşti nedrept, am zis eu. Habar n-ai cum e 
neamul celor din Comitat, Gloin. Din câte văd, tu îi crezi 
săraci cu duhul din pricină că sunt mărinimoşi şi nu stau la 
tocmeală; şi mai crezi că sunt fricoşi pentru că nu le vindeţi 
arme. Greşeşti. Oricum, am ochit pe unul dintre ei care să-ţi 
fie tovarăş de drum, Thorin. E îndemânatic şi isteţ, dar şi 
viclean, şi nu se pripeşte defel. Şi bănuiesc că are curaj. 
Mult curaj, îmi vine mie să cred, dacă e să mă iau după cum 
e felul neamului său. „Curajoşi la nevoie”, s-ar putea zice. 
Înghesuie-i la colţ, dacă vrei să vezi ce le poate pielea. 

— O încercare ce nu se poate face, a răspuns Thorin. Din 
câte am băgat eu de seamă, hobbiţii ăştia se pricep de 
minune să ocolească orice colţ. 


— Chiar aşa, am zis eu. Sunt un popor cu foarte mult 
scaun la cap. Dar hobbitul de care-ţi vorbeam este un 
personaj neobişnuit de-a binelea. Cred că poate fi convins 
să intre niţeluş la înghesuială! Şi mai cred că în adâncul 
inimii chiar îşi doreşte acest lucru - sau, cum ar zice el, să 
aibă o aventură. 

— Nu pe socoteala mea! s-a burzuluit Thorin, ridicându-se 
şi fâţâindu-se mânios de colo-colo. Asta nu-i sfat ce-mi dai 
tu, ci de-a dreptul neghiobie! Pur şi simplu nu văd ce-ar 
putea face un hobbit, bun sau râu cum o fi, casămă 
răsplătească pentru câ-l ţin o zi, chiar şi dacă ar reuşi 
cineva să-l înduplece să pornească la drum. 

— Nu vezi! Mai curând n-ai să auzi, am răspuns eu. Fără 
cea mai mică osteneală, hobbiţii se pot mişca atât de 
neauziţi, cum nici un gnom de pe lumea asta n-ar izbuti, 
chiar de le-ar fi viaţa în joc. Dacă mă întrebi pe mine, aş 
zice că-s fiinţele cu cea mai uşoară călcătura dintre toate 
făpturile muritoare. Lucrul acesta se poarte ca nu l-ai băgat 
de seamă, Thorin Scut de Stejar, în timp ce-ai tropăit prin 
Comitat, făcând un tărăboi (dacă-mi dai voie s-o spun) pe 
care locuitorii îl auzeau de la o poştă. Când ţi-am spus că ai 
nevoie de furişare, tocmai asta am şi vrut să spun: furişare 
meseriaşă. 

— Furişare meseriaşă? a strigat Balin, tălmâcindu-mi 
vorbele cu totul altfel decât le gândisem eu. Adică cineva 
care se pricepe să caute comori, asta vrei să zici? Mai sunt 
asemenea căutători pe lume? 

Am ezitat. Discuţia lua o întorsătură pentru care nu eram 
pregătit să răspund. 

— Aşa cred, am zis în cele din urmă. In schimbul unei 
râsplate, ei intră acolo unde voi nu îndrăzniţi, sau oricum 
nu puteţi, şi se întorc cu tot ce vă doreşte inima. 

Ochii lui Thorin au sclipit la amintirea comorilor pierdute, 
dar vorbele sale au fost pline de dispreţ: 

— Vrei să zici un hoţ plătit. E un lucru la care merită să 
cugetăm, dacă răsplata nu-i prea mare. Dar ce-are asta a 


face cu ţărănoii îia, care beau din câni de lut şi habar n-au 
să deosebească o nestemată de o mărgea de sticlă. 

— Tare-aş vrea să nu mai vorbeşti cu atâta convingere fără 
să ştii, m-am răstit eu la el. Ţărănoii ăştia viețuiesc în 
Comitat de vreo mie patru sute de ani şi au învăţat multe în 
acest răstimp. Au avut tot felul de treburi şi cu elfii şi cu 
gnomii, înainte să fi venit Smaug în Erebor. Niciunul dintre 
ei nu e bogat, aşa cum socoteau străbunii voştri, dar să nu 
vă mire că unele dintre sălaşurile lor au în ele lucruri mult 
mai măiastre decât multe dintre cele cu care vă lăudaţi voi 
aici, Thorin. Hobbitul la care mă gândesc eu are giuvaieruri 
de aur şi tacâmuri de argint la masă, iar vinul îl bea din 
cristal măiestrit tăiat. 

— Aha! în sfârşit m-am dumirit unde baţi, a răspuns Balin. 
E un hoţ, prin urmare? De-aia încerci să mi-l bagi pe gât? 

La asemenea vorbe, mă tem că mi-am ieşit din pepeni şi 
am dat uitării orice prevedere. Gnomii ăştia îşi închipuie că, 
în afară de ei, nimeni nu poate face ori nu poate avea nimic 
„de preţ” şi ca toate lucrurile frumoase care se găsesc în 
alte mâini au fost cândva primite, dacă nu de-a dreptul 
furate, de la gnomi - ei bine, în acel moment n-am mai 
suportat. 

— Un hoţ? am zis râzând. Oho, şi-ncă ce hoţ meseriaş! 
Cum altfel să ajungă un hobbit să aibă o lingură de argint? 
O să agăţ de uşă semnul hoţului şi astfel o să-l găseşti cu 
uşurinţă. 

M-am ridicat mânios şi am continuat cu o patimă în voce 
care m-a surprins şi pe mine. 

— Trebuie să cauţi uşa cu pricina, Thorin Scut de Stejar! 
Vorbesc serios. 

Dintr-odată am simţit că într-adevăr vorbeam cât se poate 
de serios. Ideea asta trăsnită a mea nu era o glumă, ci 
tocmai ceea ce trebuia. Îndeplinirea ei se cerea cu orice 
preţ şi cât mai grabnic cu putinţă. Gnomii trebuiau să-şi 
plece grumazurile ţepene. 


— Ascultaţi-mă bine, popor al lui Durin! am strigat eu. 
Dacâ-l înduplecaţi pe acest hobbit să vi se alăture, veţi 
izbândi. Altminteri, veţi da greş. Şi dacă vă veţi împotrivi 
până şi să încercaţi, am terminat-o cu voi. Nu veţi mai avea 
parte nici de sfaturi, nici de ajutor din partea mea, până ce 
Umbra va pogori asupra voastră! 

Thorin s-a răsucit spre mine şi m-a privit uimit de-a 
binelea. 

— Neînduplecate cuvinte! a zis el. Prea bine, voi veni. Ori 
presimţi tu ceva, ori ai înnebunit de-a binelea. 

— S-a făcut! am zis. Dar trebuie să vii cu bună credinţă, nu 
doar cu speranţa de a dovedi că mi-am pierdut minţile. 
Trebuie să ai râbdare şi să nu te dai bătut cu una-cu două, 
pentru ca nici curajul şi nici dorinţa de aventură de care ţi- 
am spus nu ţi se vor dezvălui de la prima privire. Va zice că 
nici vorbă de curaj ori de-o asemenea dorinţă. Va încerca să 
dea îndărăt; dar tu nu trebuie să-l laşi. 

— Tocmeala n-o să-l ajute la nimic, dacă asta vroiai să 
spui, m-a prevenit Thorin. O să-i ofer o recompensă pe 
măsură pentru tot ceea ce va reuşi să aducă înapoi, nimic 
mai mult. 

Nu asta vroisem să spun, dar mi s-a părut fără rost să mă 
împotrivesc. 

— Ar mai fi ceva, am continuat eu; să-ţi faci toate planurile 
şi pregătirile dinainte. Totul să fie pus la punct: odată ce s-a 
lăsat convins, să nu mai aibă timp să se răzgândească. Va 
trebui să porniţi în căutarea voastră direct din Comitat, 
spre răsărit. 

— Pare o creatură tare ciudată hoţul ăsta al tău, a zisun 
gnom tânăr, pe nume Fiii (nepotul lui Thorin, după cum am 
aflat mai târziu). Cum se numeşte? Sau ce nume foloseşte? 

— Hobbiţii îşi folosesc numele lor, nici un altul, am zis eu. 
Singurul pe care-l are el este Bilbo Baggins. 

— Halal nume! a pufnit Fiii în râs. 

— EL îl consideră un nume foarte respectabil, am zis eu. Şi 
chiar i se şi potriveşte; este un burlac de vârstă mijlocie, 


care a cam început să se fleşcăiască şi să se îngraşe. Tot ce 
se poate ca singurul lucru care îl interesează acum să fie 
mâncarea. Are o cămară plina cu toate bunătăţile, aşa am 
auzit, şi poate că nu e singura. Măcar veţi avea parte de o 
găzduire pe cinste. 

— Mi-ajunge, a zis Thorin. Dacă nu mi-aş fi dat cuvântul, n- 
aş mai veni. N-am chef să-şi bată cineva joc de mine. Pentru 
că şi eu vorbesc foarte serios. Mai mult decât serios, şi simt 
cum îmi arde inima. 

N-am luat seamă la vorbele lui. 

— Uite ce-i, Thorin, am zis eu. Trece aprilie şi vine 
primăvara. Aranjează totul cât de iute poţi. Eu am nişte 
treburi, dar mă întorc peste o săptămână. Şi dacă totul e în 
ordine când mă întorc, pronesc eu înainte, să pregătesc 
terenul. Apoi îi vom face împreună o vizită a doua zi. 

Şi cu asta am plecat, nevrând să-i dau lui Thorin mai mult 
răgaz să se răzgândească decât avea să aibă Bilbo. Ce a 
urmat, va este cunoscut, aşa cum v-a povestit Bilbo. Dacă aş 
fi scris eu istoria, ar fi arătat cu totul altfel. N-a avut de 
unde şti câte s-au mai întâmplat: de pildă, cum am avut eu 
grijă ca sosirea unei cete numeroase de gnomi în Lângă 
Ape, abătându-se din drumul principal pe care-l străbăteau 
ei de obicei, să nu ajungă prea repede la urechile lui. 

În dimineaţa zilei de marţi, 25 aprilie 2941, m-am dus să-l 
văd pe Bilbo; şi cu toate că ştiam mai mult sau mai puţin la 
ce să mă aştept, mărturisesc că încrederea mi s-a 
zdruncinat. Mi-am dat seama că lucrurile aveau să fie mult 
mai complicate decât crezusem. Dar nu m-am dat bătut. A 
doua zi, miercuri, 26 aprilie, i-am adus pe Thorin şi pe 
însoțitorii săi la Fundătura; cu mare greutate, în ceea ce l-a 
privit pe Thorin care până în ultima clipă a tot ezitat. Şi 
desigur că Bilbo a fost uluit peste poate şi s-a purtat 
prosteşte. De fapt, totul a mers foarte râu pentru mine de la 
bun început; şi povestea aia nefericită despre „hoţul 
meseriaş”, care le intrase ca un cui în cap gnomilor, a 
înrăutățit şi mai mult lucrurile. Slavă cerului că îi spusesem 


lui Thorin că trebuie să rămânem peste noapte la 
Fundătura, pentru că ne va trebui timp să discutăm totul 
de'a fir a pâr. Mai câştigasem astfel o şansă. Dacă Thorin ar 
fi plecat de la Fundătura înainte să apuc să vorbesc cu el 
între patru ochi, planul meu s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

Se va vedea ca unele elemente ale acestei discuţii au fost 
preluate în versiunea ulterioară a conversaţiei dintre 
Gandalf şi Thorin, la Fundătura. 

Din acest punct, povestirea din versiunea ulterioară o 
urmează aproape cuvânt cu cuvânt pe cea anterioară, din 
care pricină nici nu este citată aici, cu excepţia unui pasaj 
de la urmă. În versiunea anterioară, Frodo spune că Gimli a 
izbucnit în râs când Gandalf s-a oprit din povestit. 

— Încă şi acum pare greu de crezut că totul a ieşit până la 
urmă cum nu se poate mai bune, a zis Gimll. Îl ştiam pe 
Thorin, de bună seamă; şi tare-aş fi vrut să fiu şi eu de faţă, 
dar eram plecat când ai venit tu prima oară la noi. Unde 
mai pui că nu mi s-a îngăduit să merg şi eu în expediţia 
aceea: eram prea tânăr, aşa mi s-a spus, cu toate că la 
şaizeci şi doi mă consideram pregătit pentru orice. Oricum, 
mă bucur că am auzit întreaga poveste. Dacă e întreaga. 
Mai curând aş crede că nici acum nu ne spui tot ce ştii. 

— Bineînţeles că nu, a consimţit Gandalf. 

Apoi Meriadoc 1-a descusut pe Gandalf în legătură cu 
harta şi cheia lui Thrâin; răspunzându-i (cea mai mare 
parte a răspunsului este păstrata în versiunea ulterioară, la 
un moment dat în cursul povestirii), Gandalf a zis: 

Trecuseră nouă ani de când Thrâin îşi părăsise poporul, 
când l-am găsit eu, iar de cel puţin cinci ani zăcea în 
beciurile din Doi Guldur. Nu ştiu cum a putut să îndure atât 
de mult şi nici cum a izbutit să ţină ascunse aceste lucruri în 
ciuda schingiuirilor. Mă gândesc ca Puterea întunecimii n-a 
dorit altceva de la el decât Inelul şi, după ce i l-a luat, nu şi- 
a mai bătut capul cu el, ci şi-a azvârlit pur şi simplu 
prizonierul zdrobit în adâncul temniţelor, să bată câmpii 
acolo până murea. O măruntă scăpare din vedere, care s-a 


dovedit însă fatală. Aşa cum se întâmplă adesea cu 
măruntele scăpări din vedere. 

IV. 

PE URMELE INELULUI (i) 

Despre călătoria Călăreţilor Negri, aşa cum i-a relatat-o 
Gandalf lui Frodo. 

Gollum a fost prins în Mordor în anul 3017 şi a fost dus în 
Barad-dur, unde a fost luat la întrebări şi supus caznelor. 
După ce a aflat tot ce a putut de la el, Sauron l-a eliberat, 
dându-i drumul să plece. Nu avea încredere în Gollum, căci 
ghicea în el ceva cu neputinţă de îmblânzit, ceva ce nu 
putea fi stăpânit, nici măcar de Umbra Fricii, decât dacă 
era nimicit. Dar Sauron şi-a dat seama şi de cât de adâncă 
era vrăjmăşia lui Gollum faţă de cei care-l „jefuiseră” şi, 
bănuind că se va duce să-i caute, pentru a se răzbuna, 
Sauron nădăjduia că iscoadele sale vor ajunge astfel la Inel. 

Dar n-a trecut mult şi Gollum a fost prins de Aragorn care 
l-a dus în Codrul întunecat de la Miazănoapte; şi cu toate că 
a fost urmărit, n-a putut fi scăpat din mâinile lui Aragorn 
înainte să ajungă să fie pus la loc sigur. Trebuie spus că 
Sauron nu şi-a bătut niciodată capul cu „piticuţii”, chiar 
dacă auzise de ei, şi încă nu ştia unde se afla ţara lor. De la 
Gollum, chiar dacâ-1 supusese la cazne, nu izbutise să afle 
nici un amănunt limpede, pe de o parte pentru că nici 
măcar Gollum nu ştia prea bine, pe de alta din pricină că 
răstălmăcea tot ce ştiA. Într-adevăr era de neîmblânzit, 
decât doar prin moarte, aşa cum ghicise Sauron, şi asta 
dată fiind firea sa de piticuţ, dar şi dintr-o cauză pe care 
Sauron n-o pricepea pe de-a-ntregul, el însuşi fiind ros de 
pofta de a avea Inelul. Apoi Gollum a început să nutrească 
faţă de Sauron o ură chiar mai cumplită decât groaza ce i-o 
inspira, văzând cu adevărat în el cel mai mare duşman şi 
rival al său. Astfel s-a făcut ca a cutezat să spună că, din 
câte ştia el, ţara piticuţilor se găsea în apropierea locurilor 
unde el însuşi sălăşluise odată, pe malurile Râului 
Stânjeneilor. 


Aflând Sauron că Gollum fusese prins de cei mai cumpliţi 
dintre duşmanii săi, a fost cuprins de teamă şi a înţeles că 
trebuie să se grăbească. Dar niciunul dintre iscoadele şi 
trimişii săi obişnuiţi nu îi putea aduce veşti. Şi asta se 
datora în mare măsură atât vigilenţei dunedainilor cât şi 
trădării lui Saruman, ai cărui servitori fie îi atrăgeau în 
cursă pe slujitorii lui Sauron, fie îi duceau pe căi greşite. 
Sauron şi-a dat seama de acest lucru, însă braţul lui încă nu 
era atât de lung încât să ajungă până la Saruman în 
Isengard. Astfel că a tăinuit că ştia de jocul dublu al lui 
Saruman şi nu şi-a dat în vileag nici mânia, aşteptând clipa 
potrivită şi pregătindu-se pentru războiul cel mare în care 
plănuia să îşi împingă toţi duşmanii în marea apuseană. Cu 
timpul, a înţeles că nimeni nu avea să-i fie mai de folos în 
această împrejurare ca slujitorii săi cei mai puternici, 
Duhurile Inelelor, a căror singură vrere era a lui, fiecare 
supunându-se fără crâcnire şi inelului care-l înrobise pe 
Sauron şi se afla în stăpânirea lui. 

Puţini erau cei care puteau să se împotrivească acestor 
făpturi înfricoşătoare, dar nimeni nu le putea ţine piept (aşa 
cum şi chitise Sauron) atunci când se aflau reunite sub 
comanda cumplitului lor căpitan, Seniorul din Morgul. 
Aveau însă şi un neajuns, cât privea planul pus la cale de 
Sauron: atât de mare era spaima ce-o stârneau (chiar şi 
nevăzute şi neînveşmântate), încât înţelepţii aveau curând 
să le simtă apropierea şi să le ghicească misia. 

Astfel că Sauron a pus la cale două lovituri - în care mulţi 
vor fi văzut mai târziu începuturile Războiului Inelului. 
Atacurile au pornit în acelaşi timp. Orcii s-au năpustit 
asupra regatului lui Thranduil, având poruncă să pună din 
nou mâna pe Gollum; iar Seniorul din Morgul a fost trimis 
să înfrunte făţiş Gondorul. Acestea s-au petrecut către 
sfârşitul lui iunie 3018. Aşa a pus Sauron la încercare 
puterea lui Denethor şi a văzut cât de pregătit era de 
confruntare. Numai că ceea ce a aflat a fost mai mult decât 
nădăjduise el. Dar prea puţin s-a tulburat, căci aruncase în 


luptă doar o mică parte din oştirea sa, iar planul lui era ca 
înaintarea nazgulilor să pară doar ca o parte a strategiei 
sale de război împotriva Gondorului. 

Prin urmare, după ce a cucerit Osgiliathul şi podul s-a 
năruit, Sauron a pus capăt asaltului, iar nazgulilor le-a 
poruncit să înceapă căutarea Inelulului. Sauron însă ştia 
prea bine măsura puterilor şi prevederii înţelepţilor, încât 
le-a cerut nazgulilor să umble în mare taină. La acea vreme, 
Căpetenia Duhurilor Inelelor sălăşluia în Minas Morgul, 
împreună cu şase însoțitori, în vreme ce al doilea în grad 
după el, Khamul, Umbra de la Răsărit, îşi avea sălaşul în Doi 
Guldur, ca locotenent al lui Sauron, însoţit de încă un 
nazgul folosit drept sol.1 

Seniorul din Morgul a traversat Anduinul împreună cu 
însoțitorii săi, înveşmântaţi, fără cai şi nevăzuţi, şi cu toate 
aceastea răspândind în jurul lor, pe unde treceau, o groază 
ce cuprindea toate fiinţele vii. Să fi fost chiar la începutul lui 
iulie când s-au aşternut la drum. Au străbătut încet, furişaţi, 
Anorienul, au trecut Scăldătoarea Enţilor şi au ajuns în 
Platoul Golaş; în calea lor stârniseră zvonuri de întuneric şi 
groază în sufletele oamenilor, dar nimeni nu ştia de unde 
veneau acestea. Au ajuns pe malul apusean al Anduinului 
ceva mai la nord de Sarn Gebir, aşa cum hotărâseră; acolo 
au primit cai şi veşminte ce fuseseră aduse în taină pe Râu. 
Asta se întâmpla (din cât se pare) pe şaptesprezece iulie. 
Apoi s-au îndreptat spre miazănoapte, să caute Comitatul, 
ţara piticuţilor. 

Să tot fi fost douăzeci şi doi iulie atunci când s-au întâlnit 
cu tovarăşii lor, nazgulii din Doi Guldur, pe Câmpia 
Celebrant. Au aflat acolo ca Gollum le scăpase şi orcilor 
care izbutiseră să pună din nou mâna pe el, şi elfilor care le 
luaseră acestora urma, şi se făcuse nevăzut.2 Khamul le-a 
mai spus şi ca pe Valea Anduinului nu fusese descoperit nici 
un sălaş de piticuţi şi că satele neamului Stoor, de-a lungul 
Râului Stânjeneilor, fuseseră părăsite de multă reme. Dar 
Seniorul din Morgul, nepreaavând de ales, a hotărât să 


iscodească ceva mai departe spre miazănoapte, în speranţa 
câ, cine ştie, poate da de Gollum şi totodată descoperă şi 
Comitatul. Nu l-ar fi mirat dacă acest Comitat s-ar fi dovedit 
a se afla nu departe de mult urâtul Lorien, poate chiar între 
hotarele păzite de Galadriel. Dar nu avea de gând să 
sfideze puterea Inelului Alb şi nici să pătrundă, 
deocamdată, în Lorien. Trecând astfel între Lorien şi Munţi, 
cei Nouă şi-au continuat drumul spre Miazănoapte; groaza 
ce-o trezeau le-o lua înainte şi adăsta în urmă-le; dar de 
găsit ceea ce căutau, pas de-au găsit, nici batăr veşti care 
să le fi fost de folos. 

Într-un târziu, s-au întors; dar vara se apropia de sfârşit, 
iar mânia lui Sauron şi spaima trezită de el sporeau. Când 
au ajuns înapoi în Platoul Golaş, era de-acum septembrie; 
iar acolo s-au întâlnit cu soli din Barad-dur, cu vorbe atât de 
amenințătoare din partea Stăpânului lor, încât până şi 
Seniorul din Morgul s-a simţit cuprins de nelinişte. Căci 
Sauron prinsese de veste despre vorbele profetice rostite în 
Gondor, ca şi despre plecarea lui Boromir, despre faptele lui 
Saruman şi despre prinderea lui Gandalf. Din toate aceste 
lucruri, el a priceput că nici Saruman şi nici altul dintre 
înţelepţi nu avea încă Inelul, dar ca Saruman măcar ştia 
unde s-ar fi putut ascunde. Numai iuţeala mai putea să-l 
ajute acum şi orice tăinuire trebuia dată la o parte. 

Astfel că Duhurile Inelelor au primit poruncă să se 
îndrepte spre IsengarD. În grabă mare au străbătut ele 
Rohanul călare, iar spaima stârnită de trecerea lor era atât 
de cumplită, încât mulţi din cei care sălăşluiau pe acel 
meleag au fugit din calea lor şi s-au risipit îngroziţi care- 
ncotro, spre miazănoapte şi apus, încredinţaţi fiind că 
negreşit în urma acelor cai negri venea războiul de la 
răsărit. 

La două zile după ce Gandalf a părăsit turnul Orthanc, 
Seniorul din Morgul s-a oprit în faţa Porții fortăreței 
Isengard. Atunci Saruman, cuprins de-acum de furie şi frică 
din pricină că Gandalf reuşise să scape, a înţeles de îndată 


primejdia ce-l păştea dacă stătea între cei doi duşmani, 
cunoscut fiind ca trădător şi de unul, şi de celălalt. Spaima îi 
era mare, căci speranţa ce-o avusese de a-l amăgi pe 
Sauron, sau măcar de a se bucura de bunăvoința acestuia 
în caz de victorie, se risipise. De-acum, fie punea el însuşi 
mâna pe Inel, fie avea să piară în chinuri. Dar încă nu-şi 
pierduse nici spiritul de prevedere şi nici viclenia, cât 
despre fortăreață, o pregătise tocmai pentru a face faţă 
unei atari nenorociri. Inelul Isengard era prea puternic 
chiar şi pentru Seniorul din Morgul şi compania sa, care n- 
ar fi putut să-l atace fără o adevărată oştire de război. Ca 
urmare, la somaţia şi poruncile sale, Seniorul a primit drept 
răspuns doar vocea lui Saruman, care, printr-o vrăjitorie 
de-a sa, părea să vină chiar din Poartă. 

— Voi nu o ţară vreţi să găsiţi, le-a zis vocea. Ştiu ce 
căutaţi, cu toate că nu-i ziceţi pe nume. Nu e la mine, fără 
îndoială că servitorii lui o simt fără s-o spună; căci dacă s-ar 
afla la mine, v-aţi închina în faţa mea şi m-aţi numi Senior. 
Şi dacă aş şti unde se află ascuns acest lucru, nu aş fi acum 
aici, ci de mult aş fi plecat, înainte să fi venit voi să-l luaţi. 
Unul singur bănuiesc eu că are cunoştinţă despre asta: 
Mithrandir, duşmanul lui Sauron. Şi cum n-au trecut decât 
două zile de când a plecat din Isengard, căutaţi-l prin 
apropiere. 

Puterea vocii lui Saruman era încă atât de copleşitoare, 
încât Stăpânul nazgulilor n-a pus la îndoială ceea ce tocmai 
auzise, care fie că era minciună, fie adevărul aproape gol- 
goluţ; şi fără să mai zăbovească, a pornit în galop din faţa 
Porții şi a început vânătoarea lui Gandalf în Rohan. Aşa s-a 
făcut că, a doua zi seara, Călăreţii Negri au dat peste Grfma 
Limbă de Vierme, care se grăbea să-l vestească pe Saruman 
că Gandalf ajunsese în Edoras şi-l prevenise pe Regele 
Theoden despre planurile trădătoare ale Isengardulul. În 
acel ceas, Limbă de Vierme aproape că şi-a dat sufletul de 
groază; dar fiind deprins cu trădările, ar fi zis tot ce ştia, 
chiar şi dacă ameninţarea n-ar fi fost atât de cumplită. 


— Da, da, adevărat îţi grăiesc ţie, Stăpâne, a bâiguit el. I- 
am auzit cum vorbeau în Isengard. Ţara Piticuţilor: de acolo 
a venit Gandalf şi-acolo vrea să se întoarcă. Îşi caută un cal, 
atâta tot. Cruţă-mi viaţa! îţi spun repejor tot ce ştiu. Lia 
apus, prin Strunga Rohan ce se află colo, apoi spre 
miazănoapte şi iar niţeluş spre apus, până ce un alt râu 
mare taie drumul; Iorentul Cenuşiu, aşa se numeşte. De- 
acolo pe la vadul Tharbad, vechiul drum vă duce până la 
hotare. „Comitatul”, aşa i se zice. 

Da, pe onoarea mea, Saruman ştie totul. Bunătăţi de tot 
felul i-au fost aduse din ţărişoara aia pe vechiul drum. 
Cruţă-mi viaţa, stăpâne! Nici mort n-am să suflu o vorbuliţă 
despre întâlnirea noastră, nici unui suflet viu. 

Stăpânul nazgulilor i-a cruțat viaţa lui Limbă de Vierme, 
nu din milă, ci pentru că bănuia că o asemenea groază îi 
intrase până-n oase, încât nicicând n-avea să cuteze a vorbi 
despre întâlnirea lor (aşa cum s-a şi dovedit mai târziu), şi a 
văzut că fiinţa aia era ticăloasă şi că avea să mai facă încă 
mult rău lui Saruman, dacă va rămâne în viaţă. Aşa că l-a 
lăsat răstignit în colb şi el a plecat mai departe şi nu şi-a 
mai bătut capul să se întoarcă la Isengard. Răzbunarea 
pusă la cale de Sauron mai putea aştepta. 

Şi-a împărţit însoțitorii în patru perechi, fiecare plecând în 
altă direcţie, iar el mergând cu cea mai iute dintre perechi. 
Aşa au ieşit ei din Rohan pe la apus şi au cercetat 
pustietatea Enedwaith şi au ajuns la Tharbad. De acolo au 
străbătut Minhiriath şi, cu toate că nu se strânseseră cu 
toţii laolaltă, un zvon de mare spaimă se răspândea în jurul 
lor şi sălbăticiunile din pustie se ascundeau, iar oamenii 
singuratici fugeau din calea lor. Dar pe câţiva dintre fugari 
i-au prins pe drum; şi, spre încântarea Căpitanului, s-au 
dovedit a fi iscoade şi slujitori ai lui Saruman. Unul dintre ei 
fusese folosit îndelung drept cărăuş între Isengard şi 
Comitat şi, cu toate că el însuşi nu trecuse dincolo de 
hotarele Meleagului de la Miazăzi, avea hărţi pregătite de 
Saruman, înfăţişând şi descriind în amănunţime Comitatul. 


Pe acestea le-au luat nazgulii, după care pe om l-au trimis în 
Bree, să iscodească mai departe; dar l-au prevenit că de- 
acum era în slujba Mordorului şi, dacă va încerca vreodată 
să se întoarcă în Isengard, moartea şi-o va găsi, sub tortură. 

Noaptea era pe sfârşite, pe douăzeci şi doi septembrie, 
când, reunindu-se cu toţii, au ajuns la Vadul Sam şi la 
hotarul cel mai sudic al Comitatului. L-au găsit străjuit, iar 
Pribegii li s-au pus în cale. Dar treaba asta depăşea puterile 
dunedainilor; şi poate că la fel ar fi fost chiar dacă Aragorn, 
căpitanul lor, ar fi fost cu ei. Dar el era plecat la 
miazănoapte, pe Drumul Răsăritean, lângă Bree; iar pe 
dunedaini pana şi inimile lor i-au trădat. Unii au fugit spre 
miazănoapte, în speranţa că-i vor putea duce veşti lui 
Aragorn, dar au fost urmăriţi şi răpuşi, ori alungaţi în 
sălbăticie. Alţii s-au încumetat totuşi să apere vadul, ţinând 
piept duşmanului cât a fost ziua de lungă, dar de cum s-a 
lăsat noaptea, Seniorul din Morgul i-a măturat din calea sa, 
iar Călăreţii Negri au pătruns în Comitat; şi înainte ca 
vajnicii cocoşi să strige în zorii celei de-a douăzeci şi treia 
zile a lui septembrie, câţiva Călăreţi o şi apucaseră spre 
miazănoapte, străbătând ţara, chiar în timp ce Gandalf, 
călare pe Iute ca Gândul, traversa Rohanul, departe în 
urma lor. (ii) 

Alte versiuni ale poveştii. 

Am ales versiunea de mai sus ca fiind cea mai desăvârşită 
ca povestire; dar mai sunt multe alte scrieri legate de 
aceste întâmplări, adăugind sau schimbând povestea în 
diverse aspecte importante. Manuscrisele provoacă destulă 
confuzie şi relaţiile dintre ele sunt obscure, deşi 
neîndoielnic toate provin din aceeaşi perioadă, încât este 
suficient să notăm existenţa a încă două relatări principale 
pe lingă cea tipărita (pentru referinţă, numita aici „A”). Oa 
doua versiune („B”) este în linii mari identică în structura 
narativă cu A, dar o a treia („C”), în care naraţiunea este 
doar schiţată, începând la un moment ceva mai târziu din 
poveste, aduce câteva deosebiri substanţiale, şi sunt 


înclinat să cred că această versiune este cea mai recentă în 
ordinea compoziţiei. Mai există şi un material („D”) 
concentrat mai ales asupra rolului jucat de Gollum în 
eveniment, ca şi o serie de note privind această parte a 
istoriei. 

În D se spune că ceea ce i-a dezvăluit Gollum lui Sauron 
despre Inel şi despre locul unde se găsea a fost suficient ca 
să-l avertizeze pe Sauron că acesta era într-adevăr acel 
Unul, dar despre soarta lui la momentul respectiv nu a 
putut afla decât că a fost furat de o creatură pe nume 
Baggins, în Munţii Ceţoşi, şi ca Baggins venea dintr-o ţară 
numită Comitatul. Temerile lui Sauron au fost în mare 
măsură risipite când a înţeles din vorbele lui Gollum ca 
Baggins era aproape sigur o făptură de aceeaşi stirpe cu el. 

Gollum nu cunoştea cuvântul „hobbit”, o denumire locală, 
nicidecum unul folosit de toţi cei care vorbeau limba 
westron. Probabil că nu folosea nici denumirea de „piticuţ”, 
fiind el însuşi unul, şi pe lângă asta hobbiţilor nu le plăcea 
să li se spună aşa. Din această pricină, Călăreţii Negri par 
să nu fi avut decât două informaţii drept călăuză: Comitatul 
şi Baggins. 

Din toate textele reiese limpede ca Gollum a ştiut măcar în 
ce direcţie se afla Comitatul; dar, deşi nu încape îndoială că 
prin tortură s-ar fi putut scoate mai multe de la el, Sauron 
pur şi simplu nu avea nici o idee că Baggins venea dintr-o 
regiune aflată foarte departe de Munţii Ceţoşi sau că 
Gollum ştia unde se află aceasta, şi a presupus că se găsea 
în Valea Anduinului, în aceeaşi regiune în care trăise şi 
Gollum odată. 

Era o greşeală mărunta şi firească - dar poate cea mai 
importantă greşeală pe care a făcut-o Sauron în toată 
această poveste. De n-ar fi fost ea, Călăreţii Negri ar fi 
ajuns în Comitat cu câteva săptămâni mai devreme. 

În textul B se spun mai multe despre călătoria lui Aragorn 
cu prizonierul Gollum spre miazănoapte, către regatul lui 
Thranduil, şi se acordă mai multă atenţie îndoielilor lui 


Sauron legate de folosirea Duhurilor Inelelor în căutarea 
Inelului. 

[După eliberarea lui din Mordor], Gollum a dispărut 
curând în Smârcurile Morților, unde trimişii lui Sauron nu 
puteau sau nu vroiau să-l urmărească. Nici o altă iscoadă a 
lui Sauron nu i-a putut aduce vreo veste. (Probabil că 
puterea lui Sauron în Eriador era încă foarte mică şi 
slujitorii lui puţini pe acel meleag; iar cei pe care îi trimitea 
erau adesea fie împiedicaţi, fie amăgiţi de servitorii lui 
Saruman.) În cele din urmă, a hotărât să folosească 
Duhurile Inelelor. Până când n-a ştiut exact unde se afla 
Inelul, se codise să facă acest lucru, din mai multe pricini. 
Erau de departe cei mai puternici slujitori ai lui şi cei mai 
potriviţi pentru o asemenea treabă, fiind înrobiţi întru totul 
de cele Nouă Inele care se aflau acum în stăpânirea lui; nu 
erau în stare să se împotrivească vrerii lui şi dacă vreunul 
dintre ei, chiar şi Regele-vrăjitor, căpitanul lor, ar fi pus 
mâna pe Inelul Suprem, l-ar fi adus de îndată Stăpânului 
sau. Numai că, înainte să fi început războiul pe faţă (pentru 
care Sauron încă nu era pregătit) aveau şi neajunsuri. Toţi, 
în afară de Regele-vrăjitor, puteau să bântuie, când erau 
singuri, şi la lumina zilei; şi toţi, iarăşi în afară de Regele- 
vrăjitor, se temeau de apă şi nu se îndurau, decât la mare 
ananghie, să intre în ea sau să traverseze pâraie, fără doar 
dacă puteau trece peste vreun pod, ca să nu-şi ude 
picioarele.3 Mai mult, arma lor principală era groaza. 
Aceasta sporea atunci când umblau neînveşmântaţi, prin 
urmare nu puteau fi văzuţi; ori când Călăreţii se strângeau 
mai mulţi la un loc. Astfel că, oricare ar fi fost misia ce 
trebuiau s-o împlinească, cu greu o puteau face în taină; 
unde mai pui că trecerea Anduinului şi a altor râuri era o 
piedică în calea lor. Acestea erau pricinile care l-au făcut pe 
Sauron să stea multă vreme în cumpănă, nevrând ca 
duşmanii cei mai înverşunaţi ai săi să afle despre rosturile 
servitorilor săi. E de presupus ca Sauron n-a ştiut la început 
că mai era cineva în afară de Gollum şi de „hoţul Baggins” 


care avea cunoştinţă de IneL. Înainte ca Gandalf să vină şi 
să-l ia la întrebări, 4 Gollum habar n-a avut ca Gandalf avea 
vreo legătură cu Bilbo, nici măcar nu ştia de existenţa lui 
Gandalf. 

Dar când Sauron a aflat că Gollum a căzut în mâinile 
duşmanilor săi, situaţia s-a schimbat dramatic. Când şi cum 
s-a întâmplat acest lucru, nu se poate şti cu siguranţă. 
Probabil că mult după prinderea lui. Aragorn spunea că l-a 
luat pe Gollum la căderea nopţii, pe întâi februarie. 
Nădăjduind să nu fie descoperit de iscoadele lui Sauron, 1-a 
mânat pe Gollum pe la capătul nordic al lanţului Emyn Muil, 
după care au traversat Anduinul, chiar deasupra viitorilor 
Sarn Gebir. Bucăţi de trunchiuri erau adesea azvârlite pe 
bancurile de nisip dinspre ţărmul răsăritean; legându-1 pe 
Gollum de un trunchi, Aragorn a înotat cu elpână pe malul 
celălalt şi şi-a continuat călătoria spre miazănoapte pe 
cărări cât mai apusene cu putinţă, pe la poalele codrului 
Fangorn, peste râul Lumina Fugară, apoi trecând râul 
Nimrodel şi Râul Argintului, până la hotarele Lodenului5, 
iar de acolo mai departe, ocolind Moria şi Valea Pârâiaşului 
Tainic, peste Râul Stânjeneilor, până au ajuns la Carrock. 
Acolo iar au traversat Anduinul, cu ajutorul beorningilor, şi 
au pătruns în Pădure. Toată călătoria, făcută pe jos, măsura 
aproape nouă sute de mile, fiind făcută de Aragorn, cu 
mare trudă, în cincizeci de zile, şi ajungând la regele 
Thranduil pe douăzeci şi unu martie.6 

Este prin urmare foarte probabil ca primele veşti despre 
Gollum să fi fost auzite de servitorii din Doi Guldur, după ce 
Aragorn a intrat în Pădure; căci, cu toate că puterea din Doi 
Guldur ar fi trebuit să se termine la Vechiul Drum al 
Pădurii, iscoadele sale mişunau cu nemiluita prin codru. 
Este limpede că a trecut destulă vreme până când veştile au 
ajuns la căpetenia din Doi Guldur a nazgulilor, iar aceasta, 
la rândul ei, nu le-a trimis mai departe la Barad-dur decât 
după ce va fi încercat să afle mai multe despre soarta lui 
GolluM. Înseamnă că aprilie se apropia de sfârşit înainte ca 


Sauron să fi auzit că Gollum fusese din nou văzut, captiv - 
din cât se părea - în mâinile oamenilor. Ceea ce nu însemna 
cine ştie ce. Nici Sauron şi nici vreunul din servitorii lui nu 
aflaseră încă de existenţa lui Aragom sau de rangul pe care- 
1 purta el. Dar desigur că mai târziu (întrucât meleagurile 
lui Thranduil aveau de-acum să fie atent supravegheate), 
poate chiar o lună mai târziu, la urechile lui Sauron au 
ajuns veştile tulburătoare cum că înţelepţii aflaseră de 
Gollum, iar Gandalf pătrunsese în regatul lui Thranduil. 

Fără doar şi poate că asemenea veşti l-au mâniat şi l-au 
neliniştit pe Sauron. A hotărât să se folosească de Duhurile 
Inelelor cât mai curând cu putinţă, căci acum mai de preţ 
era iuţeala, nu tăinuirea. Sperând să-şi înspăimânte 
duşmanii şi să le tulbure sfaturile cu teama de război (pe 
care încă nu avea de gând să-l pornească), Sauron l-a 
atacat pe Thranduil şi cam tot atunci a atacat şi Gondorul.7 
Mai avea acum încă două ţinte: să-l prindă sau să-l omoare 
pe Gollum, sau măcar să-i lipsească pe duşmanii săi de 
această creatură; şi să forţeze trecerea peste podul din 
Osgiliath, pentru ca nazgulii să poată trece şi să pună la 
încercare forţa Gondorului. 

Întâmplarea a făcut ca Gollum să scape. Dar trecerea 
peste pod i-a izbutit lui Sauron. Oştenii pe care îi trimisese 
în luptă acolo au fost probabil mai puţini decât crezuseră 
oamenii din GondoR. În spaima pricinuită de primul atac, 
când Regelui-vrăjitor i s-a îngăduit să se înfăţişeze pentru 
scurt timp în toată grozăvenia lui8, nazgulii au trecut podul 
la adăpostul nopţii şi s-au răspândit către miazănoapte. 
Vitejia Gondorului nu poate fi pusă la îndoială, şi cu 
adevărat a fost mult mai mare decât crezuse Sauron, şi 
totuşi este limpede că Boromir şi Faramir au putut să 
respingă duşmanul şi să distrugă podul doar pentru că 
atacul îşi atinsese de fapt ţinta. 

Tatăl meu nu a explicat nicăieri teama de apă a Duhurilor 
IneleloR. În relatarea de mai sus, această teamă reprezintă 
motivul principal al atacului lui Sauron asupra oraşului 


Osgiliath, şi reapare în note detaliate privitoare la mişcările 
Călăreţilor Negri în Comitat: astfel, despre Călărețul (în 
fapt Khamul din Doi Guldur, vezi nota 1) văzut pe malul 
îndepărtat la Pontonul Cotuascuns, imediat după ce hobbiţii 
au trecut râul (Frăția Inelului [| 5) se spune că „îşi dădea 
foarte bine seama că Inelul trecuse râul; numai că râul, 
asemenea unei bariere, îl împiedica să-i mai adulmece 
mişcările”, şi că nazgulii n-ar fi atins nici în ruptul capului 
apele „elfice” ale Baranduinului. Dar nu se explică felul în 
care treceau alte râuri aflate în calea lor, de exemplu 
Torentul Cenuşiu, în albia căruia se găsea doar „un vad 
periculos, format lângă ceea ce mai rămăsese din pod” (pg. 
365). Tatăl meu a făcut totuşi o însemnare referitoare la 
faptul că această idee era greu de susţinut. 

Relatarea despre călătoria zadarnică a nazgulilor în susul 
Văii Anduinului apare în versiunea B aproape identică celei 
redate în întregime în paginile anterioare (A); există însă o 
deosebire, anume că în B aşezările neamului Stoor nu 
fuseseră complet părăsite la acea vreme; iar cei care încă 
mai vieţuiau acolo au fost ucişi ori alungaţi de către 
nazguli.9 în toate textele, datele exacte înregistrează mici 
variaţii, atât unele faţă de celelalte, cât şi faţă de cele 
consemnate în Povestea Anilor; aceste diferenţe sunt 
ignorate aici. 

În D se găseşte un text despre soarta lui Gollum după ce a 
scăpat din mâinile orcilor din Doi Guldur şi înainte ca Frăția 
să pătrundă în Moria prin Poarta Apuseană. Textul se găsea 
în formă brută, încât a avut nevoie de câteva revizuiri 
editoriale. 

Pare limpede că, urmărit atât de elfi cât şi de orei, Gollum 
a traversat Anduinul, probabil înot, scăpând astfel de 
Sauron care-l urmărea; dar fiind încă vânat de elfi şi 
neîndrăznind să treacă pe lângă Lorien (numai ispita 
Inelului însuşi 1-a împins mai târziu să îndrăznească acest 
lucru), el s-a ascuns în Moria.10 Probabil că asta s-a 


întâmplat în toamna acelui an; după care orice urmă de-a 
lui a dispărut. 

Din această cauză, nu se poate şti cu siguranţă ce s-a 
petrecut cu Gollum. Era cum nu se poate mai pregătit să 
supravieţuiască într-un loc cumplit ca acela, chiar cu preţul 
unor mari suferinţe; dar putea fi oricând descoperit de 
servitorii lui Sauron, care pândeau în Moria, 11 mai cu 
seamă dacă ne gândim că o nevoie atât de firească precum 
hrana, de care fără îndoială că nu se putea lipsi, nu şi-o 
putea împlini decât furând, ceea ce desigur că era 
primejdios. Mai mult ca sigur avusese de gând să folosească 
Moria doar ca o trecere tainică spre apus, vrând să 
găsească el însuşi „Comitatul” cât mai repede cu putinţă; 
dar s-a rătăcit şi multă vreme a trecut până a izbutit să 
nimerească o cale de ieşire. Prin urmare, este foarte 
probabil că găsise Poarta Apuseană nu cu mult înainte de 
sosirea celor Nouă Peregrini. Şi desigur că nu ştia nimic 
despre cum se deschideau porţile. Lui i se păruseră fără 
doar şi poate uriaşe şi de neclintit; şi cu loate că nu aveau 
nici zăvor, nici încuietoare, şi se deschideau înspre afară la 
o simplă împingere, el nu a descoperit acest lucru. Oricum 
era departe de orice sursă de hrană - căci orcii se 
adunaseră în capătul răsăritean al Moriei - încât slăbise 
tare mult şi căzuse pradă disperării, şi chiar dacă ar fi ştiut 
taina porţilor, tot nu le-ar fi putut împinge ca să le 
deschidă.12 Pentru el, venirea la acel ceas al celor Nouă 
Peregrini a fost un adevărat noroc nesperat. 

Povestea despre venirea Călăreţilor Negri în Isengard în 
septembrie 3018 şi, apoi, prinderea de către ei a lui Grfma 
Limbă de Vierme, aşa cum este relatată în A şi B, este mult 
schimbată în versiunea C, care reia povestirea din 
momentul întoarcerii lor la miazăzi, peste râul Lumina 
Fugară. In A şi B se spune că, la două zile după ce Gandalf 
scăpase din Orthanc, nazgulii au sosit în Isengard; Saruman 
le-a spus că Gandalf dispăruse şi a negat că ar fi ştiut ceva 
despre Comitat13, dar a fost trădat de Grama, pe care l-au 


prins în ziua următoare, pe când se grăbea spre Isengard 
cu veşti despre venirea lui Gandalf în Edoras. In C, pe de 
altă parte, Călăreţii Negri au sosit la Poarta Isengardului în 
timp ce Gandalf încă se afla prizonier în turN. În această 
versiune, Saruman, cuprins de frică şi disperare, şi dându-şi 
seama de cât de cumplită era supunerea în faţa Mordorului, 
a hotărât dintr-odată să-i facă pe voie lui Sauron şi să-l 
roage să fie iertat şi să-i dea ajutor. Căutând să câştige timp 
la Poartă, a recunoscut că îl avea pe Gandalf prizonier 
înăuntru şi a spus că se va duce şi va încerca să descopere 
ce anume ştia el; iar dacă nu izbutea, li-1 va da lor pe 
vrăjitor. Apoi Saruman a urcat în grabă până în vârful 
turnului Orthanc - şi a descoperit că Gandalf dispăruse. 
Spre miazăzi, desenat pe luna în asfinţire, a zărit un vultur 
mare zburând spre Edoras. 

Ei, acum Saruman era într-o belea şi mai mare. Dacă 
Gandalf scăpase, mai exista speranţa ca Sauron să nu pună 
mâna pe Inel şi astfel să fie înfrânT. În sufletul lui, Saruman 
recunoştea marea putere a lui Gandalf şi ciudatul „noroc” 
pe care-l avusese acesta. Numai că el, Saruman, rămăsese 
singur în faţa celor Nouă. Şi a simţit cum trufia îşi scoate 
din nou capul, preschimbându-se în mânie din pricina fugii 
lui Gandalf din fortăreaţa de nepătruns a Isengardului, în 
furie şi în pizmă. S-a întors la Poartă şi a minţit, spunând 
că-l făcuse pe Gandalf să mărturisească. N-a recunoscut că 
tot ceea ce avea să le zică era ceea ce el însuşi ştia, 
neavând habar cât de adânc citea Sauron în mintea şi inima 
lui.14 

— [i voi spune chiar eu Seniorului din Barad-dur despre 
toate acestea, s-a semeţit Saruman, căci cu el vorbesc peste 
mari depărtări despre treburi însemnate ce ne privesc pe 
noi. lot ceea ce aveţi voi nevoie să ştiţi despre misia pe care 
el v-a dat-o este unde anume se găseşte „Comitatul”. 
Mithrandir zice că se află la nord-vest de-aici, cam la şase 
sute de mile, la hotarele ţării elfilor, care se mărgineşte cu 
marea. 


Spre încântarea lui, Saruman a văzut că nici măcar 
Regelui-vrâjitor nu-i surâdea această veste. 

— Trebuie să treceţi Isenul pe la Vaduri, apoi înconjurați 
Munţii pe la capătul lor şi vă îndreptaţi spre Tharbad, care 
se află pe Torentul Cenugşiu. Grăbiţi-vă, iar eu îi voi spune 
stăpânului vostru că aţi făcut întocmai. 

Vorbirea lui dibace 1-a convins deocamdată până şi pe 
Regelevrâjitor că Saruman era un aliat credincios, 
bucurându-se de deplina încredere a lui Sauron. Fără 
zăbavă, Călăreţii au plecat de la Poartă şi au dat pinteni 
cailor, spre Vadurile Isenului. După plecarea lor, Saruman a 
trimis lupi şi orei să-i ia urma lui Gandalf, dar în zadar; mai 
avea însă şi un alt gând făcând aceasta, anume să-i 
impresioneze pe nazguli şi poate chiar să-i împiedice să 
întârzie prin preajmă; iar în mânia lui, vroia să rănească 
Rohanul şi să sporească teama tuturor faţă de el, o teamă 
pe care iscoada sa de încredere, Limbă de Vierme, o sădea 
în inima lui Theoden. Limbă de Vierme fusese nu demult în 
Isengard şi tocmai se găsea pe drum, întoreându-se în 
Edoras; câtorva dintre fiarele trimise în urmărire le 
încredinţase solii pentru el. 

După ce a scăpat de Călăreţi, Saruman s-a retras în 
Orthanc şi s-a lăsat pradă gândurilor adânci şi sumbre. Din 
cât se pare, încă dorea să câştige timp şi nu-şi pierduse 
speranţa că va pune el mâna pe Inel. Îşi zicea că drumul 
spre Comitat, pe care porniseră Călăreţii, mai degrabă avea 
să-i întârzie decât să-i ajute, căci Saruman ştia de straja 
Pribegilor şi mai şi credea (cunoscând cuvintele 
prevestitoare ale visului şi misia lui Boromir) că Inelul 
plecase din Comitat şi în curând avea să ajungă în Vâlceaua 
Despicată. Fără să mai piardă vremea, a chemat la sine 
toate iscoadele sale, păsările-iscoade şi toate făpturile de 
încredere pe care le-a putut aduna în grabă, şi le-a trimis în 
Eriador. 

Din această versiune lipseşte, din cât se vede, elementul 
prinderii lui Grama de către Duhurile Inelelor şi trădarea 


lui faţă de Saruman; căci, bineînţeles, nu e timp suficient - 
cum reiese din text - ca Gandalf să ajungă în Edoras şi să 
încerce să-l avertizeze pe Regele Theoden, şi ca Grfma, la 
rândul său, să pornească spre Isengard şi să-l avertizeze 
pe Saruman, înainte să fi apucat Călăreţii Negri să 
părăsească Rohanul.15 Descoperirea faptului că Saruman i- 
a minţit este prilejuită aici de omul pe care l-au prins ei şi la 
care au găsit hârţi ale Comitatului (pg. 468); mai multe se 
spun despre acest om şi despre legăturile lui Saruman cu 
Comitatul. 

Călăreţii Negri străbătuseră o bună bucată din Enedwaith 
şi se apropiau în sfârşit de Tharbad, când dintr-odată li s-a 
ivit în cale ceea ce pentru ei avea să se dovedească un 
adevărat noroc, dar pentru Saruman o lovitura 
dezastruoasă16, iar pentru Frodo o primejdie de moarte. 

De multa vreme Saruman trăgea cu coada ochiului la 
Comitat - din pricină că şi Gandalf, în care nu avea defel 
încredere, se arăta interesat de acest ţinut; dar şi pentru că 
prinsese gustul „frunzei piticuţilor” (alt lucru în care-l imita 
pe Gandalf, dar pe ascuns, desigur) şi avea nevoie de 
provizii, însă, din trufie (căci îl luase odată pe Gandalf peste 
picior pentru că folosea buruiana), îşi tăinuia deprinderea 
cât mai mult cu putinţă. Mai apoi s-au adăugat şi alte 
pricinI. Îi plăcea să-şi întindă puterea, mai ales în ţinuturile 
lui Gandalf, iar banii daţi în schimbul „frunzei” îl ajutau să 
şi-o sporească - după cum descoperise - şi-i schimba în râu 
pe unii hobbiţi, mai cu seamă pe cei din neamul Bracegirdle 
care avea în stăpânire multe plantaţii, precum şi pe cei din 
neamul SackvilleBaggins.17 în plus, era din ce în ce mai 
sigur că, în mintea lui Gandalf, Comitatul avea legătura cu 
Inelul. Ce altceva explica paza straşnica la hotarele sale? 
Prin urmare, a început să strângă informaţii amănunțite 
despre Comitat, despre persoanele şi familiile cu greutate, 
despre drumuri şi alte treburi ce priveau ţinutul. Pentru 
aceasta se folosea de hobbiţii din Comitat, plătiţi de cei din 
neamurile Bracegirdle şi Sackville-Baggins, dar iscoadele 


sale erau oameni, dunlendingi la origine. Când Gandalf a 
refuzat să cadă la învoiala cu el, Saruman şi-a sporit 
eforturile. Pribegii erau suspicioşi, dar nu i-au oprit pe 
slujitorii lui să intre în Comitat - ţinut prizonier, Gandalf nu- 
i putea preveni, iar când pornise el spre Isengard, Saruman 
încă era socotit drept aliat. 

Cu ceva vreme în urmă, unul dintre cei mai de încredere 
servitori ai lui Saruman (ceea ce nu-l împiedica să fie un 
ticălos fără de pereche, un proscris alungat din [ara 
Murgă, despre care mulţi dunlendingi spuneau că ar fi avut 
sânge orcesc în vene) se întorsese de la hotarele 
Comitatului, unde se tocmise pentru o provizie de „frunză” 
şi de alte mărfuri. Saruman îşi pregătea fortăreaţa 
împotriva războiului. Omul ăsta se întorcea acum ca să-şi 
continue îndeletnicirile negustoreşti, printre care şi aceea 
de a se îngriji ca mărfurile să ajungă în Isengard înainte să 
se sfârşească toamna.18 Primise, de asemenea, poruncă să 
încerce să intre în Comitat şi să afle dacă de acolo plecase 
de curând vreunul dintre hobbiţii cei mai cunoscuţi. Avea la 
el multe hărţi, liste de nume şi însemnări privind Comitatul. 

Acest dunlending a fost atacat de câţiva Călăreţi Negri 
care se apropiau de vadul Tharbad. Mai mult mort decât viu 
din pricina groazei ce-l cuprinsese, omul a fost dus în faţa 
Regelui-vrăjitor care 1-a luat la întrebări. A scăpat cu viaţă 
numai trâdându-l pe Saruman. Astfel a aflat Regele-vrâjitor 
ca Saruman ştia prea bine unde se afla Comitatul, precum 
şi multe lucruri legate de el, pe care ar fi putut şi ar fi 
trebuit să le destăinuie servitorului lui Sauron, dacă ar fi 
fost un adevărat aliat. Regele-vrâjitor a mai aflat şi altele, 
inclusiv câteva informaţii despre singurul nume care-l 
interesa: Baggins. Din această pricină anume, Hobbitonul a 
fost ales drept unul dintre locurile ce trebuiau vizitate şi 
cercetate fără întârziere. 

Regele-vrăjitor înţelegea acum mai bine cum stăteau 
treburile. Aflase câte ceva despre ţara asta cu mult timp în 
urma, în războaiele sale cu dunedainii, şi mai ales despre 


Tyrn Borthad, din Cardolan, cunoscute acum drept 
Gruiurile-gorgane, ale căror arătănii ticăloase fuseseră 
trimise acolo chiar de el.19 Văzând că Stăpânul său bănuia 
oareşce mişcare între Comitat şi Vâlceaua Despicată, şi-a 
dat seama că şi Bree (despre care ştia unde se afla) ar fi un 
loc ce nu trebuia câtuşi de puţin trecut cu vederea, măcar 
pentru că acolo putea să culeagă veşti.20 Astfel că a 
pogorât Umbra Fricii asupra dunlendingului şi 1-a trimis în 
Bree, ca iscoadă. El era răsăriteanul saşiu de la Han.21 

După cum este menţionat în versiunea B, Căpitanul Negru 
nu avea habar dacă Inelul se mai afla sau nu în Comitat; 
tocmai acest fapt trebuia să-l afle Regele-vrâjitor. 
Comitatul era prea întins ca să pornească un atac violent 
împotriva lui, aşa cum făcuse cu aşezările neamului Stoor; 
pe de o parte, trebuia să se furişeze, pe de alta, să se 
ferească a răspândi groază în jur, şi în acelaşi timp mai avea 
şi de supravegheat hotarele răsăritene. Aşa că a trimis 
câţiva Călăreţi în Comitat, cu poruncă să nu călărească 
împreună, ci să se răspândească atunci când îl vor străbate; 
dintre ei, Khamul urma să găsească Hobbitonul (vezi nota 
1), unde, din câte înţelesese din hărţile lui Saruman, trăia 
acest „Baggins”. Căpitanul Negru şi-a aşezat tabăra la 
Andrath, unde Dramul Verde trecea printr-un defileu 
mărginit pe o parte de Gruiurile-gorgane şi pe cealaltă de 
Graiurile de la Miazăzi; 22 de acolo, alţi câţiva nazguli au 
fost trimişi să păzească hotarele răsăritene, în timp ce el 
însuşi a dat o fugă pe la GruiurilegorganE. În notele 
privitoare la mişcările Călăreţilor Negri din acea vreme, se 
spune că timp de câteva zile Căpitanul Negru a rămas în 
Gruiurile-gorgane, trezind Arătăniile Gorganelor şi punând 
toate creaturile ticăloase, duşmănoase fata de elfi şi oameni 
deopotrivă, să supravegheze fără îndurare Pădurea 
Bătrână şi Gruiurile-gorgane. (iii) 

Despre Gandalf, Saruman şi Comitat. 

Un alt grupaj de scrieri din aceeaşi perioada constă dintr- 
un număr mare de povestiri neterminate, referitoare la 


relaţiile anterioare ale lui Saruman cu Comitatul, în special 
privind „frunza piticuţilor”, un aspect care are legătură cu 
„saşiul de la miazăzi” (vezi pp. 477-478). Textul care 
urmează este o versiune printre multe altele, dar, deşi mai 
scurtă decât unele dintre ele, este cea mai finisată. 

Curând, Saruman a început să fie ros de pizma pe care o 
nutrea faţă de Gandalf, şi această rivalitate s-a preschimbat 
în cele din urmă într-o ură tot mai adâncă, pe măsură ce şi- 
o tăinuia tot mai mult, şi cu atât mai înverşunată cu cât 
Saruman ştia în sufletul său ca Rătăcitorul cel Sur avea 
putere mai mare şi înrâurire mai multă asupra locuitorilor 
Pământului de Mijloc, chiar dacă el îşi ascundea puterea şi 
nu dorea nici să fie temut de alţii, nici venerat. Saruman nu- 
1 venera, dar încet-încet a ajuns să se teamă de el, neştiind 
niciodată în ce măsură îi putea Gandalf citi gândurile, şi 
neliniştit fiind mai curând de tăcerile decât de vorbele lui. 
Din această cauză, pe faţă se purta cu Gandalf cu mai puţin 
respect decât o făceau ceilalţi înţelepţi şi întotdeauna era 
gata să-i tăgăduiască vorbele sau să-i nesocotească 
sfaturile; în taină însă, păstra în minte şi cumpănea la tot ce 
spunea el, şi-i supraveghea, pe cât putea, toate mişcările. 

Aşa s-a făcut că Saruman a început să-şi îndrepte gândul 
spre piticuţi şi spre Comitat, pe care, altfel, i-ar fi socotit 
nedemni de atenţia sA. Întâi nu i-a trecut prin minte ca 
interesul pe care-l arăta rivalul său faţă de acest neam 
avea vreo legătură cu marile frământări ale Sfatului, şi cu 
atât mai puţin cu Inelele Puterii. Şi cu adevărat, la început 
nici nu a avut vreo legătură, motivat fiind doar de dragostea 
ce-o purta Gandalf Seminţiei Mici, fără doar dacă în inima 
lui nu avea vreo presimţire adâncă, de care nu ştia în 
gândurile sale de trezie. Timp de mulţi ani a vizitat 
Comitatul pe faţă şi vorbea despre poporul acestei ţări 
oricui vroia să asculte; Saruman zâmbea, ca şi când auzea 
poveşti plicticoase ale unui bătrân hoinar, dar în acelaşi 
timp căsca bine urechile. 


Înţelegând că, după părerea lui Gandalf, Comitatul era un 
loc ce merita vizitat, Saruman s-a dus să vadă cu ochii săi, 
dar deghizat şi în cea mai deplină taină, până când a 
explorat şi şi-a însemnat toate drumurile şi meleagurile 
sale, după care şi-a spus că aflase tot ce era de aflat. Şi 
chiar când i s-a părut că nu mai era nici înţelept şi nici 
folositor să meargă acolo, tot avea iscoade şi servitori care 
treceau hotarele sau le supravegheau. Saruman nu-şi 
alungase suspiciunea. El însuşi era atât de schimbat în rău, 
încât îşi închipuia că toţi ceilalţi din Sfat îşi aveau propriile 
planuri ascunse şi cu bătaie lungă, pentru a deveni mai 
puternici, şi tot ce făceau trebuia să fie legat în vreun fel de 
acestea. Prin urmare, când, mult mai târziu, a prins de 
veste câte ceva despre găsirea Inelului lui Gollum de către 
piticuţ, singurul lucru pe care şi l-a putut închipui a fost ca 
Gandalf ştiuse dinainte de toate acestea; ceea ce l-a supărat 
cumplit, deoarece socotea că tot ceea ce avea legătură cu 
Inelele el şi numai el avea dreptul să cunoască. lar faptul că 
neîncrederea lui Gandalf era meritată şi dreaptă n-avea 
darul să-i domolească mânia. 

Adevărul e că, la început, iscodirile şi tăinuirile lui 
Saruman nu ascundeau nici un gând rău, nu erau altceva 
decât neghiobie născută din trufie. Lucruri mărunte, ce 
păreau a nu merita să fie pomenite, se puteau dovedi până 
la urmă de o însemnătate copleşitoare. Şi pentru a fi drepţi, 
văzând cât de mult îi plăcea lui Gandalf planta aceea pe 
care el o numea „buruiana pipei” (măcar pentru ea, dacă 
nu şi pentru alte pricini, Seminţia Mică merita toată 
cinstirea, aşa zicea el), Saruman se prefăcuse a-1 lua în 
derâdere, dar pe ascuns a încercat-o şi el şi în scurt timp a 
început s-o folosească; din acest motiv, Comitatul a rămas 
un ţinut foarte însemnat pentru el. Dar se temea ca 
slăbiciunea lui să nu fie dată în vileag şi derâderea să nu se 
întoarcă împotrivă-i, încât să se facă de râsul lumii că-l 
imita pe Gandalf, şi de batjocură că o făcea pe furiş. lată 
pentru ce păstrase o taină atât de mare în privinţa 


întregului negoţ cu Comitatul, încă de la bun început, 
înainte să plutească vreo umbră de îndoială asupra ținutului 
ale cărui hotare erau nepăzite, deschise oricui vroia să 
intre. Pricină ca Saruman să înceteze să se mai ducă acolo 
el însuşi; aflase că nu trecuse chiar nebăgat în seamă de 
ochii ageri ai piticuţilor, şi unii, văzând ceva ce aducea a om 
bătrân înveşmântat în haine surii ori roş-cafenii, furişându- 
se prin păduri sau umblând la adăpostul umbrelor 
amurgului, îl luaseră drept Gandalf. 

Astfel ca Saruman nu s-a mai dus în Comitat, temându-se 
ca asemenea poveşti să nu se răspândească şi să ajungă, 
cine ştie cum, la urechile lui Gandalf. Dar Gandalf avea 
cunoştinţă de vizitele lui şi le-a ghicit şi rostul; râdea în 
sinea lui, socotind că era cea mai nevinovată dintre tainele 
lui Saruman; altora însă nu le-a spus nimic, deoarece nu-i 
stătea în fire să facă pe cineva de ruşine. Totuşi, nu i-a 
displăcut când vizitele lui Saruman au încetat, deoarece 
încă de pe atunci avea oarece îndoieli în privinţa lui, cu 
toate că încă nu întrezărea că va veni o vreme când ceea ce 
ştia Saruman despre Comitat se va dovedi primejdios şi de 
mare ajutor pentru Duşman, mai-mai să-i ofere victoria pe 
tavă. 

Într-o alta versiune, este descrisă scena în care Saruman 
şi-a bătut joc pe faţă de obiceiul lui Gandalf de a folosi 
„buruiana pipei”: 

Din pricina antipatiei şi a temerii pe care le nutrea, în 
ultima vreme Saruman îl evita pe Gandalf, astfel că se 
întâlneau arareori, numai atunci când se strângea Sfatul 
Alb. Şi tocmai la un asemenea Sfat, cel mare din 2851, s-a 
vorbit pentru prima oară de „frunza piticuţilor”, şi 
trebuşoara asta a fost primită cu zâmbete la acea dată, cu 
toate că mai târziu cei de la Sfat şi-au amintit de ea într-o 
cu totul altă lumină. Sfatul s-a întâlnit în Vâlceaua 
Despicată; Gandalf stătea deoparte, tăcut, dar trăgând din 
pipă cu nesaţ (ceea ce nu mai făcuse până atunci la vreo 
întâlnire a Sfatului), în timp ce Saruman vorbea împotriva 


lui, îndemnându-i pe toţi, contrar sfatului lui Gandalf, să nu 
atace încă turnul Doi Guldur. Atât tăcerea cât şi fumul 
păreau să-l scoată pe Saruman din pepeni şi, înainte ca toţi 
cei aflaţi la Sfat să se ridice, el i-a spus lui Gandalf: 

— Când cumpănim la treburi atât de însemnate, 
Mithrandir, mă miră oarecum că domnia ta stai şi te joci cu 
jucărelele tale de foc şi fum, în vreme ce alţii îşi bat capul. 

La care Gandalf a râs şi a răspuns: 

— Nu te-ai mai mira dacă ai folosi şi tu iarba asta. Ai afla 
astfel că fumul pe care-l dai afară ţi-ar limpezi mintea de 
umbrele ce zac înăuntru. Oricum, îţi dă răbdarea să asculţi 
fără mânie judecăţile greşite. Dar nicidecum nu-i vreo 
jucărie de-a mea. E un meşteşug al Seminţiei Mici din Apus: 
un popor vesel şi plin de haruri, chiar dacă nu prea este pus 
la socoteală în planurile tale măreţe. 

Vorbele lui Gandalf n-au avut darul să-l domolească pe 
Saruman (căruia nu-i plăcea defel să fie luat peste picior, 
oricât de blajin), astfel că a răspuns rece: 

— Vorbeşti a batjocură, Senior Mithrandir, aşa cum faci 
îndeobşte. Ştiu prea bine că ai devenit un explorator curios 
a tot ceea ce este mic: buruieni, sălbăticiuni, neamuri de 
copilandri. N-ai decât să-ţi petreci vremea cum pofteşti 
domnia ta, dacă nu ai altceva mai bun de făcut; şi n-ai decât 
să legi prietenie cu cine doreşti. Dar mie zilele îmi par mult 
prea întunecate pentru poveşti de hoinari şi n-am vreme 
pentru ţărănoi. 

Gandalf n-a mai râs acum; şi nici n-a mai răspuns, ci, 
privindu-l pătrunzător pe Saruman, a tras din pipă şi a dat 
afară un inel mare de fum, urmat de mai multe inele mici. 
Apoi şi-a ridicat mâna, ca pentru a le prinde, şi dintr-odată 
inelele au dispărut. Cu aceasta, s-a ridicat şi l-a părăsit pe 
Saruman fără altă vorbă; iar Saruman a rămas o vreme 
tăcut, cu chipul întunecat de îndoieli şi neplăcere. 

Aceasta povestire apare în câteva manuscrise diferite, în 
unul din ele spunându-se că Saruman era bănuitor, câci nu 
ştia dacă pricepuse tâlcul adevărat al gestului lui Gandalf 


cu inelele de fum (şi mai ales dacă nu cumva acesta dădea 
de înţeles că exista vreo legătură între piticuţi şi marea 
problemă a Inelelor Puterii, deşi părea puţin probabil); şi 
îndoindu-se că unul atât de măreț ca Gandalf se putea arăta 
interesat de un popor precum al piticuţilor, doar de dragul 
lor. 

În alt manuscris (tăiat), scopul lui Gandalf apare explicit: 

Ciudată întâmplare, ca supărarea pricinuită de 
neobrăzarea lui să-l facă pe Gandalf să aleagă această cale 
pentru a-i arăta lui Saruman bănuiala ce-o avea, anume ca 
dorinţa de a pune mâna pe inele începuse să-şi facă loc în 
planurile sale şi în desluşirea tainelor Inelelor; şi-l 
prevenea tot astfel ca Inelele nu vor ajunge la el. Nu încape 
îndoială că Gandalf încă nu se gândea că piticuţii (şi cu atât 
mai puţin meşteşugul de-a fuma, care era al lor) ar fi avut 
vreo legătură cu Inelele.23 Dacă ar fi avut un asemenea 
gând, cu siguranţă că n-ar fi făcut ce-a făcut. Totuşi, mai 
târziu, când piticuţii au ajuns într-adevăr să fie amestecați 
în această poveste, cea mai însemnată dintre toate, 
Saruman s-a gândit fără doar şi poate că Gandalf ştiuse sau 
presimţise şi ţinuse totul tăinuit faţă de el şi de Sfat, dintr-o 
pricină pe care numai Saruman o putea închipui: să pună 
mâna pe ele şi să-l înlăture pe el. 

În Povestea Anilor, însemnarea pentru anul 2851 se referă 
la întâlnirea Sfatului Alb în acel an, când Gandalf a vorbit 
despre necesitatea de a fi atacată fortăreaţa Doi Guldur, 
dar Saruman i s-a împotrivit; o notă de subsol la această 
însemnare spune următoarele: „Mai târziu a devenit 
limpede că încă de pe atunci începuse Saruman să dorească 
Inelul Suprem pentru sine şi trăgea nădejde că acesta se va 
dezvălui singur, căutându-şi stăpânul, dacă Sauron avea să 
fie lăsat în pace o vreme.” în continuare, se arată în poveste 
că la Sfatul din 2851 Gandalf însuşi 1-a bănuit pe Saruman 
de asemenea gânduri; deşi tatăl meu a menţionat ulterior 
ca din ceea ce a povestit Gandalf la Sfatul ţinut la Elrond 
acasă, despre întâlnirea sa cu Radagast, reiese că nu l-a 


suspectat pe Saruman de trădare (sau de dorinţa de a pune 
mâna pe Inel), decât după ce a devenit prizonier în 
Orthanc. 

NOTE 

1 Conform însemnării din Povestea Anilor referitoare la 
anul 2951, Sauron a trimis trei nazguli, nu doi, ca să 
reocupe fortăreaţa Doi Guldur. Cele două afirmaţii pot fi 
aduse la un numitor comun dacă presupunem că unul din 
Duhurile Inelelor din Doi Guldur s-a întors după aceea în 
Minas Morgul, dar mai curând îmi vine să cred că 
formularea din textul de faţă a fost înlocuită atunci când a 
fost concepută Povestea Anilor; de notat că, într-o versiune 
respinsă a fragmentului de faţă, în Doi Guldur se afla un 
singur nazgul (nefiind identificat drept Khamul, însă 
făcându-se referinţă la el drept „Secundul [Răsăriteanul 
Negru]”), în vreme ce un altul a rămas împreună cu 
Sauron, ca mesagerul său principal. 

— Din note ce înfăţişează detaliat mişcările Călăreţilor 
Negri în Comitat, reiese că acela care a venit în Hobbiton şi 
a vorbit cu Unchiaşul Gamgee a fost Khamul, şi tot eli-a 
urmărit pe hobbiţi de-a lungul drumului spre Stogu şi 
aproape i-a prins la Pontonul Cotuascuns (vezi pg. 473). 
Călărețul care îl însoțea, pe care l-a chemat prin strigăte de 
sus de pe Creasta ce străjuia satul Pădureni, ca apoi să-i 
facă împreună o vizită Fermierului Maggot, era „însoţitorul 
său din Doi Guldur”. Aici se spune despre Khamul că, dintre 
toţi nazgulii şi după Căpitanul Negru, el era cel mai 
pregătit să simtă prezenţa Inelului, dar tot el era şi acela a 
cărui putere era diminuată şi tulburată de lumina zilei. 

2 în groaza ce-l cuprinsese din pricina nazgulilor, îşi luase 
cu adevărat inima în dinţi şi se ascunsese în Moria. [Nota 
autorului] 

3 La Vadul Urşilor, numai Regele-vrăjitor şi încă doi 
nazguli, ispitiţi de inelul aflat în faţa lor, îndrăzniseră să 
intre în râu; ceilalţi au fost împinşi înăuntru de Glorfindel şi 
Aragorn. [Nota autorului] 


4 Aşa cum a povestit la Sfatul lui Elrond, Gandalf l-a luat la 
întrebări pe Gollum în timp ce era ţinut prizonier de elfii lui 
Thranduil. 

5 Gandalf a spus la Sfatul lui Elrond ca, după ce a plecat 
din Minas Tirith, „mi-au venit veşti din Lorien, anume ca 
Aragorn trecuse pe acolo şi dăduse peste acea creatură 
numită Gollum”. 

6 Gandalf a ajuns două zile mai târziu şi a plecat pe 29 
martie, devreme dimineaţa. După ce a trecut de Carrock, a 
făcut rost şi de un cal, dar avea de străbătut Trecătoarea 
înaltă din Munţi. În Vâlceaua Despicată şi-a luat un cal 
odihnit şi, dând pinteni, a gonit cât a putut de repede până 
în Hobbiton, ajungând seara târziu pe 12 aprilie, după o 
călătorie de aproape opt sute de mile. [Nota autorului] 

7 Atât aici cât şi în Povestea Anilor, atacul asupra 
Osgiliathului este datat 20 iunie. 

8 Această afirmaţie se leagă fără îndoială de descrierea 
bătăliei din Osgiliath, făcută de Boromir la Sfatul lui Elrond: 
„Ci se afla acolo o putere pe care n-o simţiserăm niciodată 
înainte. Unii spuneau că putea fi văzută, precum un călăreț 
uriaş şi negru, o umbra întunecată în lumina lunii.” 

9 într-o scrisoare din 1959, tatăl meu scria: „între 2463 
[când, conform Poveştii Anilor, Deagol din neamul Stoor a 
găsit Inelul Suprem] şi începutul investigaţiilor făcute de 
Gandalf privitoare la Inel (aproximativ 500 de ani mai 
târziu), neamul Stoor pare cu adevărat să fi murit până la 
ultimul (în afară de Smeagol, desigur); sau poate că au fugit 
din calea Umbrei din Doi Guldur.” 

10 Conform notei autorului redată în Nota 2 de mai sus, 
Gollum a fugit în Moria de groaza nazgulilor; vezi şi ideea 
de la pg. 466, anume ca unul din scopurile Seniorului din 
Morgul de a se îndrepta spre nord, dincolo de Râul 
Stânjeneilor, era acela de a-1 găsi pe Gollum. 

11 De fapt, aceştia nu erau foarte mulţi, din câte s-ar 
părea; dar destui ca să nu poată pătrunde nici un intrus 
dacă nu era mai bine înarmat sau pregătit decât însoțitorii 


lui Balin, şi dacă numărul intruşilor era mic. [Nota 
autorului] 

12 Conform spuselor gnomilor, era nevoie de obicei de 
forţa a doi gnomi; numai un gnom foarte puternic putea să 
le deschidă de unul singuR. Înainte ca Moria să fi fost 
părăsită, Poarta Apuseană era tot timpul păzită din interior 
de cel puţin un străjeR. În acest fel, cineva care vroia să 
iasă şi era singur, n-o putea face fără a i se permite (lucru 
valabil şi pentru un intrus ori pentru cel care vroia să scape 
de acolo). [Nota autorului] 

13 în versiunea A, Saruman a negat că ar fi ştiut unde era 
ascuns Inelul; în B, el „a negat că ar fi ştiut ceva despre 
ţara pe care o căutau”. Dar probabil că diferenţa constă 
doar în felul de a exprima aceeaşi idee. 

14 Ceva mai înainte în această versiune se spune că, la 
acea vreme, Sauron începuse, cu ajutorul palantirilor, cel 
puţin să-l intimideze pe Saruman, şi oricum putea adesea 
să-i citească gândurile, chiar şi când tăinuia informaţii. 
Astfel că Sauron prinsese de veste că Saruman avea o 
bănuială despre locul unde se afla ascuns Inelul; şi, de 
altfel, Saruman a destăinuit câ-1 avea ca prizonier pe 
Gandalf, care ştia cel mai mult în această privinţă. 

15 în Povestea Anilor, la data de 18 septembrie 3018 se 
spun următoarele: „Gandalf scapă din Orthanc la primele 
ore ale dimineţii. Călăreţii Negri trec Vadurile Isenului”. 
Oricât de laconica ar fi această notație, fără a sugera vizita 
făcută de Călăreţi la Isengard, se pare totuşi că se bazează 
pe povestea din versiunea C. 

16 Nu există nici o indicație în niciunul din texte despre ce 
s-a petrecut între Sauron şi Saruman ca rezultat al 
demascării celui din urmă. 

18 Calea obişnuita era pe la trecerea de la Tharbad, în 
Ţara Murgă (şi nu direct spre Isengard), de unde mărfurile 
erau apoi trimise pe căi tainice spre Saruman. [Nota 
autorului] 


19 Vezi şi Stăpânul Inelelor, Anexa A (, iii, Regatul de la 
Miazănoapte şi dunedainii): „Cam la această vreme [în 
timpul Marii Molime care a ajuns în Gondor în 1636] s-a 
sfârşit şi cu dunedainii din Cardolan şi spiritele rele din 
Angmar şi Rhudaur au pătruns în măgurile părăsite, 
făcându-şi sălaşurile acolo.” 

21 Vezi Frăția Inelului 1 9. Când Pas Mare şi hobbiţii au 
plecat din Bree (ibid, 1 11), Frodo L-a zărit cu coada ochiului 
pe dunlending („un chip livid, cu ochi vicleni şi oblici”) în 
casa lui Bill Ferigă, la marginea satului Bree, şi în sinea lui 
şi-a spus: „Mai degrabă îmi pare că seamănă a moroi decât 
a om ,,. 

22 Vezi şi cele spuse de Gandalf la Sfatul la Elrond acasă: 
„Căpetenia lor a rămas în taina la miazăzi de Bree.” 

23 Aşa cum arată ultima propoziţie a acestui fragment, 
sensul este: „Gandalf încă nici cu gândul nu gândea că 
piticuţii vor avea în viitor vreo legătură cu Inelele”. 
Reunirea Sfatului Alb în 2851 a avut loc cu nouăzeci de ani 
înainte ca Bilbo să fi găsit Inelul. 

V. 

BĂTĂLIILE DE LA VADURILE ISENULUI. 

Piedica cea mai mare în calea unei cuceriri uşoare a 
Rohanului de către Saruman erau lheodred şi Eomer: 
bărbaţi curajoşi, devotați Regelui şi foarte îndrăgiţi de 
acesta, unul fiind singurul său fiu, celălalt - fiul surorii sale; 
iar ei făceau tot ce puteau să zădărnicească înrâurirea pe 
care o avea Grama asupra Regelui, de când sănătatea 
acestuia din urmă începuse să se şubrezească. Asta s-a 
întâmplat în anul 3014, când Theoden avea şaizeci şi şase 
de ani; suferinţa lui se datora prin urmare unor cauze 
naturale, cu toate ca rohirrimii trăiau de obicei până la 
optzeci de ani, şi chiar mai mult. Dar se prea poate să fi fost 
pricinuită ori înrăutăţiră prin otrăvuri ştiute şi strecurate 
numai de Grfma. Cum-necum, slăbiciunea lui Iheoden şi 
supunerea lui faţă de Grfma erau în mare măsură urmarea 
vicleniei şi dibăciei cu care acest sfetnic ticălos îi susura 


sfaturi. Planul lui era acela de a-şi defăima în faţa lui 
Theoden principalii adversari şi, dacă reuşea, chiar de a 
scăpa de ei. Cu nici un chip nu izbutise să bage zâzanie 
între ei: înainte să se „îmbolnăvească”, Theoden fusese iubit 
de rubedeniile sale şi de popor, iar credinţa faţă de ela lui 
Theodred şi a lui Eomer a rămas nezdruncinată, chiar şi 
când regele părea să fi dat în mintea copiiloR. În plus, 
fiomer nu era un om ambițios, iar dragostea şi respectul ce 
le nutrea faţă de Theodred (cu treisprezece ani mai vârstnic 
decât el) nu erau întrecute decât de dragostea faţă de tatăl 
său adoptiv. Aşa că Grfma încerca să-i învrăjbească în 
mintea lui Theoden, înfăţişându-l pe Eomer drept setos de 
putere şi mereu făcând după cum îl tăia capul, fără să ceară 
sfatul Regelui sau al Moştenitorului săU. Încercarea lui 
Grfma n-a fost chiar zadarnică, roadele ticluirilor sale 
vădindu-se atunci când Saruman a izbutit în cele din urmă 
să-l răpună pe Theodred. 

După ce s-a aflat în Rohan adevărul despre bătăliile de la 
Vaduri, a devenit limpede că Saruman dăduse anume 
poruncă să fie ucis Theodred cu orice pre]. În prima 
bătălie, cei mai cumpliţi războinici ai său s-au năpustit în 
atacuri dintre cele mai necugetate asupra lui Theodred şi a 
gărzii sale, nemaipăsându-le de restul bătăliei, care altfel ar 
fi pricinuit rohirrimilor o înfrângere şi mai dureroasă. După 
ce Theodred a fost răpus, căpetenia lui Saruman (care fără 
doar şi poate asculta de poruncile primite) a părut mulţumit 
de isprava sa, iar Saruman a făcut greşeala - fatală, după 
cum avea să se dovedească - de a nu arunca fără zăbavă în 
luptă şi mai multe forţe şi de a nu invada cu toate armiile 
sale Depresiunea Apuseană?2, cu toate că amânarea aceasta 
s-a datorat şi lui Grimbold şi Elfhelm. Dacă invazia 
Depresiunii Apusene s-ar fi petrecut cu cinci zile mai 
devreme, e greu de crezut că întăririle primite din Edoras 
s-ar fi putut apropia de Văgăuna lui Helm, ci ar fi fost 
împresurate şi copleşite numericeşte la câmp deschis; dacă 


nu cumva Edorasul însuşi ar fi fost atacat şi cucerit înainte 
de sosirea lui Gandalf.3 

S-a spus că, mulţumită vitejiei lui Grimbold şi Elfhelm, 
Saruman a fost ţinut în loc, ceea ce avea să se şi 
dovedească un dezastru pentru el. Cele spuse mai sus poate 
că nici nu înfăţişează adevărata însemnătate a acestui fapt. 

Isenul se prăvălea în ape repezi de la izvoarele sale aflate 
mai sus de Isengard, dar pe pământurile întinse ale 
Strungii îşi domolea curgerea până o cotea spre apus; apoi 
albia sa trecea printr-un ţinut ce cobora în pante lungi până 
departe, la pământurile joase, de coastă, ale Gondorului şi 
Enedwaithului, adâncindu-se şi făcând ca apele să redevină 
repezi. Chiar mai sus de acest cot spre apus se aflau 
Vadurile Isenului. Acolo râul era lat şi puţin adânc, 
despicându-se în două braţe ce înconjurau un ostrov întins 
şi revărsându-se peste un prag pietros acoperit cu 
bolovâniş şi pietriş aduse de la miazănoapte. Numai aici, la 
sud de Isengard, puteau oştirile numeroase, mai cu seamă 
cele greu înarmate sau călări, să treacă râul. Saruman, prin 
urmare, avea un avantaj: îşi putea trimite oştirile pe oricare 
dintre malurile Isenului, ca să atace Vadurile, dacă acestea 
erau apărate de ambele părţi. Oricare oştire de-a sa la vest 
de Isen se putea la nevoie retrage în Isengard. Pe de altă 
parte, Ilheodred ar fi putut trimite pe celălalt țărm al 
Vadurilor o armie destul de numeroasă, fie ca să ţină piept 
trupelor lui Saruman, fie ca să apere capul de pod apusean; 
dar dacă era biruită, armia n-ar fi avut cum se retrage 
decât înapoi, pe la Vaduri, cu duşmanii pe urmele sale şi 
poate cu alţi duşmani aşteptându-i pe malul răsăritean. La 
miazăzi şi la apus de-a lungul Isenului, nu aveau nici un 
drum de întoarcere4, decât dacă aveau provizii 
îndestulătoare pentru o călătorie lungă prin Gondorul 
Apusean. 

Atacul lui Saruman n-a fost neaşteptat, doar că a venit cu 
cinci zile mai devreme decât se bănuise. Cercetaşii îl 
avertizaseră pe Theodred despre o mare adunare de forţe 


în faţa Porţilor Isengardului, mai ales (din cât se părea) pe 
malul apusean al râului. Ca urmare, Theodred a trimis pe 
drumurile de pe cele două maluri, care duceau la Vaduri, 
oameni voinici, pedeştri, chemaţi sub arme din Depresiunea 
Apuseană. Lăsând pe malul răsăritean trei companii de 
Cavaleri, dimpreună cu caii trebuincioşi şi alţii de rezervă, 
Theodred însuşi a trecut râul cu grosul cavaleriei sale - opt 
companii şi o companie de arcaşi - cu gândul să distrugă 
oastea lui Saruman înainte de a fi pe deplin pregătită. 

Dar Saruman nu şi-a dat în vileag nici planurile şi nici 
adevărata forţă a oştirilor sale. Acestea se puseseră în 
mişcare înainte ca Theodred să pornească în fruntea armiei 
sale. La vreo douăzeci de mile nord de Vaduri, Theodred a 
dat piept cu avangarda duşmană şi a împrăştiat-o în cele 
patru vânturi, pricinuindu-i pierderi mari. Dar când şi-a 
continuat marşul ca să atace grosul oştii, s-a ciocnit de-o 
rezistenţă neaşteptată. De fapt, pregătit pentru acest atac, 
duşmanul îşi ocupase poziţiile în spatele tranşeelor în care 
se ascundeau suliţaşii, iar Theodred, aflat în fruntea 
primului eored, s-a văzut nevoit să se oprească şi aproape 
că a fost înconjurat, căci noi forţe ce veneau în graba 
dinspre Isengard îi atacau flancul apusean. 

L-a salvat năvala companiilor care veneau în urma sa; însă 
când a privit spre răsărit, l-a cuprins deznădejdea. 
Dimineaţa fusese destul de întunecoasă din pricina ceţii, 
dar negurile se retrăgeau acum prin Strungă, împinse de o 
suflare dinspre apus, şi departe, la răsărit de râu, Theodred 
desluşea alte oştiri grăbind spre Vaduri, deşi nu-şi putea da 
seama câte erau şi nici cât de mari. Pe dată a ordonat 
retragerea. Cavalerii, bine instruiți în manevre, au izbutit 
să-ndeplinească ordinul fără învălmăşeală şi cu pierderi 
neînsemnate; dar astfel nu au reuşit nici să scape de tot de 
duşman şi nici să-l lase prea mult în urmă, câci retragerea 
s-a făcut mai încet decât a trebuit, din pricină că 
ariergarda, sub comanda lui Grimhold, trebuia să se 


întoarcă de câte ori era încolţită şi să-i împingă îndărăt pe 
cei mai înverşunaţi urmăritori. 

Când Theodred a cucerit Vadurile, ziua se stingea. L-a pus 
pe Grimbold la comanda garnizoanei de pe malul apusean, 
întărită cu cincizeci de Cavaleri pedeştri. Restul Cavalerilor 
şi toţi caii i-a trimis pe celălalt mal, în afară de cei aflaţi în 
compania sa: cu aceştia, pedeştri şi ei, a ocupat ostrovul, 
pentru a acoperi retragerea lui Grimbold, dacă s-ar fi 
întâmplat să fie împins îndărăt de duşman. Abia a apucat să 
facă acest lucru, când asupra lor s-a abătut prăpădul. 
Oastea răsăriteană a lui Saruman a năvălit cu o iuţeală 
neaşteptată; mai puţin numeroasă decât oastea apuseană, 
însă mult mai primejdioasă. Avangarda era formată din 
câţiva dunlendingi călare pe cai şi o ceată mare de orei 
călare pe lupi, care băgau spaima în cai.5 în urma lor 
veneau două batalioane din fioroşii urukşi, înarmaţi până-n 
dinţi, dar antrenați să se mişte cu iuţeală pe distanţe de 
multe mile. Dunlendingii călare pe cai şi orcii călare pe lupi 
s-au repezit asupra hergheliilor şi şi-au înfipt suliţele în cai, 
omorându-i sau punându-i pe fugă. Surprinsă de atacul 
neaşteptat al valului compact de urukşi, garnizoana de pe 
malul răsăritean a fost făcuta una cu pământul, iar 
Cavalerii, care tocmai trecuseră râul dinspre apus, n-au mai 
apucat să se grupeze şi, cu toate că s-au luptat cu 
disperare, au fost împinşi departe de Vaduri, de-a lungul 
râului Isen, urmăriţi îndeaproape de urukşi. 

De cum a reuşit duşmanul să pună stăpânire pe capătul 
răsăritean al Vadurilor, şi-a făcut apariţia o companie de 
oameni sau de oameni-orci (în mod limpede trimişi anume 
în acest scop), fioroşi, acoperiţi de zale şi înarmaţi cu 
securi. S-au repezit asupra ostrovului, atacându-l din 
ambele părţi. În acelaşi timp, Grimbold, care se afla pe 
malul apusean, a fost atacat de forţele lui Saruman de pe 
acea parte a Isenului. Privind spre răsărit, cuprins de 
deznădejde la auzul larmei bătăliei şi al hidoaselor strigăte 
de victorie ale orcilor, Grimbold a văzut cum oamenii cu 


securi îi împingeau pe oştenii lui Theodred de pe țărmurile 
ostrovului către movila din mijlocul acestuia, şi 1-a auzit pe 
Theodred strigând cu vocea lui răsunătoare Veniţi la mine, 
eorlingilor! De îndată Grimbold a luat câţiva dintre bărbaţii 
care se aflau lângă el şi s-a repezit înapoi la ostrov. Atât de 
sălbatic s-a năpustit din spatele atacatorilor, încât 
Grimbold, un om foarte vânjos şi înalt, şi-a tăiat drum 
secerând în dreapta şi-n stânga până când, împreună cu alţi 
doi oşteni, a ajuns la Theodred care se apăra cu îndârjire pe 
movilă. Prea târziu însă. Tocmai când i s-a alăturat, 
Theodred a căzut sub izbitura unui orc din cei mari. 
Grimbold 1-a răpus pe acesta dintr-o lovitură şi apoi s-a 
aplecat asupra trupului lui 'Theodred, crezându-l mort; şi 
acolo şi-ar fi dat şi el duhul curând, dacă n-ar fi sosit 
Elfhelm. 

Elfhem călărise într-un suflet, de-a lungul drumului pentru 
călărie - venea tocmai din Edoras în fruntea a patru 
companii, ca să răspundă chemării lui Theodred; se aştepta 
să intre în bătălie, dar gândea că va mai avea răgaz câteva 
zilE. Însă în apropierea întretăierii drumului pentru călărie 
cu acela care venea de la Văgăuna6, cercetaşii sâi din 
flancul drept i-au dat de veste că doi duşmani călare pe lupi 
fuseseră zăriţi pe câmp. Simţind că lucrurile nu stăteau 
tocmai cum trebuie, n-a cotit-o spre Văgăuna lui Helm, 
unde plănuise să-şi petreacă noaptea, ci a pornit-o cu toată 
iuţeala spre Vaduri. Drumul pentru călărie o apuca spre 
nord-vest după ce tăia drumul dinspre Văgăuna, dar iarăşi 
o cotea brusc spre nord, în dreptul Vadurilor, spre care 
apuca o cărare dreaptă, lungă de vreo două mile. Ca 
urmare, Elfhelm n-a auzit şi n-a văzut nimic din bătălia între 
garnizoana care se retrăgea şi urukşii aflaţi la sud de 
Vaduri. Soarele apusese şi lumina se stingea atunci când el 
se apropia de ultimul cot al drumului, unde a dat peste 
câţiva cai care fugeau ca muşcaţi de streche şi peste câţiva 
oşteni, fugari şi ei, care i-au spus despre dezastru. Cu toate 
că oamenii şi caii erau istoviţi, Elfhelm a gonit cât a putut el 


de repede pe poteca aceea dreaptă şi, când a zărit malul 
răsăritean, le-a ordonat oştenilor să atace. 

A fost rândul isengardezilor să fie luaţi pe nepregătite. Au 
auzit bubuitul copitelor şi au văzut cum se apropie, ca nişte 
umbre negre pe cerul răsăritean tot mai întunecat, o armie 
neînchipuit de mare (aşa li s-a părut lor), cu Elfhelm în 
frunte, iar alături de el un stindard alb purtat drept călăuză 
pentru cei care veneau din urmă. Puţini au fost aceia care 
au rămas să le ţină piept. Cei mai mulţi au rupt-o la fugă 
spre miazănoapte, urmăriţi de către două dintre companiile 
lui Elfhelm. Oştenilor din celelalte două companii Elfhelm 
le-a ordonat să descalece şi să păzească malul răsăritean, 
iar el împreună cu cei din garda lui s-au repezit, fără să mai 
zăbovească, spre ostrov. Oamenii înarmaţi cu securi erau 
acum prinşi între apărătorii care supravieţuiseră şi 
atacatorii lui Elfhelm, iar malurile amândouă se aflau în 
mâinile rohirrimilor. Lupta a continuat, dar n-a trecut mult 
şi duşmanii au fost răpuşi până la ultimul. Elfhelm însuşi s-a 
repezit spre movilă, unde l-a găsit pe Grimbold luptându-se 
cu doi oşteni înarmaţi cu securi, care vroiau să ia de acolo 
trupul lui Theodred. Pe unul l-a răpus Elfhelm, celălalt a 
căzut mort la picioarele lui Grimbold. 

Apoi cei doi s-au aplecat să ridice trupul şi abia atunci au 
băgat de seamă că Theodred încă mai respira; dar n-a mai 
trăit decât pentru a-şi rosti ultimele cuvinte: Lăsaţi-mă să 
zac aici - să păzesc Vadurile până la venirea lui Eomer! 
Curând s-a făcut noapte. S-a auzit chemarea pătrunzătoare 
a unui corn, apoi totul s-a cufundat în tăcere. Atacul asupra 
țărmului apusean încetase, duşmanii s-au pierdut în 
întuneric. Rohirrimii încercuiseră Vadurile Isenului; dar 
suferiseră pierderi grele, din rândul oamenilor şi a cailor 
deopotrivă; fiul Regelui murise, căpetenie nu mai aveau şi 
nu ştiau ce-i mai aştepta. 

Când s-au ivit zorii cenuşii, după o noapte rece, în care 
oştenii nu puseseră geană peste geană, n-au mai zărit nici 
urmă de isengardezi, în afară de leşurile pe care le lăsaseră 


în urma lor pe câmp. Lupii urlau în depărtare, aşteptând 
plecarea celor vii. Mulţi oameni care fugiseră din faţa 
atacului neaşteptat al isengardezilor au început să se 
întoarcă, unii călare, alţii aducând de dârlogi cai pe care 
reuşiseră să-i prindă din nou. Ceva mai târziu în acea 
dimineaţă, cei mai mulţi din Cavalerii lui Theodred, pe care 
un batalion de urukşi negri îi alungaseră pe râu la vale, 
spre miazănoapte, s-au reîntors sfârşiţi de lupte, dar în 
bună rânduială. Povestea semăna cu ceea ce se petrecuse la 
Vaduri. Se opriseră pe o colină, pregătindu-se să o apere. 
Deşi izbutiseră să împingă îndărăt o parte dintre atacatorii 
isengardezi, retragerea spre miazăzi se dovedise în cele din 
urmă fără de speranţă, căci nu aveau cum se apăra. Urukşii 
nicicum nu cedau înspre răsărit, ba dimpotrivă, îi 
împingeau pe Cavaleri spre ţinutul duşmănos al „hotarului 
apusean” din '[ara Murgă. Dar tocmai când Cavalerii se 
pregăteau să ţină piept asaltului lor, s-a auzit răsunetul 
unui com; şi curând şi-au dat seama că dușmanul dispăruse. 
Aveau prea puţini cai pentru a porni pe urmele lor, sau 
chiar pentru a trimite iscoade, măcar că prea mult nu aveau 
ce iscodi în întunericul nopţii. După o vreme, au început să 
înainteze din nou spre miazănoapte, cu toate simţurile la 
pândă, dar nimeni nu le-a stat în cale. Gândeau ca urukşii 
se reîntorseseră la Vaduri, să întărească paza, şi că, odată 
ajunşi acolo, iar vor trebui să se lupte; încât au rămas tare 
miraţi când, în locul vrăjmaşilor, au fost întâmpinați de 
rohirrimii victorioşi. Abia mai târziu au descoperit unde 
dispăruseră urukşii. 

Astfel s-a încheiat Prima Bătălie de la Vadurile Isenului. 
Despre a Doua Bătălie n-au rămas mărturii atât de 
amănunțite, date fiind unele întâmplări mult mai însemnate 
care s-au petrecut imediat după încheierea luptelor: când s- 
a auzit a doua zi în Cetatea Cornului despre pieirea lui 
Theodred, Erkenbrand din Depresiunea Apuseană a preluat 
comanda Obştii Apusene. De îndată a trimis soli călare în 
Edoras, pentru a da de veste despre cele întâmplate şi 


pentru a-i spune lui Theoden ultimele vorbe rostite de fiul 
său, la care a adăugat propria sa rugăminte ca Eomer să fie 
trimis degrabă, aducând cu sine pe toţi cei de care se putea 
lipsi ţara.” 

— Să apărăm Edorasul de aici, din apus, zicea el, să nu 
aşteptăm până va fi şi el împresurat. 

Dar Grfma a socotit că solia suna prea poruncitoare, aşa 
că a găsit de cuviinţă să-şi continue politica de amânare. 
Abia după ce ela fost înfrânt de Gandalf, s-a trecut la 
acţiune. Cu Eomer şi Regele însuşi în frunte, oastea 
aşteptată ca întărire a pornit la drum în după-amiaza zilei 
de 2 martie, dar chiar în acea noapte a avut loc a Doua 
Bătălie de la Vaduri, care a fost pierdută, şi astfel a început 
invazia Rohanului. 

Erkenbrand n-a pornit chiar imediat spre câmpul de 
bătălie. Nimic nu era limpede. Nu ştia câţi oşteni putea 
strânge în grabă; nu-şi dădea seama nici de pierderile pe 
care le suferiseră trupele lui Theodred: după socoteala lui - 
şi nu greşea - invazia avea să înceapă curând, dar Saruman 
nu îndrăznea să treacă pe malul răsăritean şi să atace 
Edorasul, câtă vreme fortăreaţa Cetăţii Cornului încă îi 
stătea în cale, bine străjuită şi cu provizii îndestulătoare. 
Trei zile i-au trebuit lui Erkenbrand ca să pregătească 
fortăreaţa şi să adune cât mai mulţi oşteni din Depresiunea 
Apuseană. Comanda pe câmpul de luptă i-a încredinţat-o lui 
Grimbold, până când va fi putut să vină el însuşi; însă 
Elfhelm şi Cavalerii n-au intrat sub comanda acestuia, căci 
ei ţineau de Oastea Edorasului. Totuşi, cei doi comandanţi 
erau prieteni şi amândoi oameni loiali şi înţelepţi, încât n- 
aveau cum să apară neînţelegeri între ei; chiar dacă fiecare 
îşi avea propria strategie de a-şi dispune oastea, până la 
urmă au găsit o cale de mijloc, mulţumitoare pentru 
amândoi. Elfhelm era de părere că Vadurile nu mai erau 
importante, ci mai curând deveniseră o capcană, ca să ţină 
în loc oşteni care ar fi fost de mai mare folos în altă parte; şi 
asta pentru că Saruman putea foarte bine să trimită forţe 


pe ambele maluri ale Isenului, după cum îi venea lui la 
îndemână; şi fără îndoială că mai la îndemână îi venea să 
atace Depresiunea Apuseană şi să asedieze Cetatea 
Cornului, înainte să sosească întăririle din Edoras. Prin 
urmare, oastea lui, sau cea mai mare parte a ei, avea să 
vină de-a lungul malului răsăritean al Isenului; şi chiar dacă 
pe acolo înaintau mai încet, din pricina pământului 
gloduros, nestrăbătut de nici un drum, nu erau nevoiţi să 
forţeze trecerea spre Vaduri. Prin urmare, sfatul lui Elfhelm 
era acela de a abandona Vadurile şi toţi oştenii pedeştri să 
se strângă pe malul răsăritean şi să se aşeze astfel încât să 
împiedice înaintarea duşmanului: anume, de-a lungul clinei 
ce se întindea de la vest la est, la câteva mile mai la nord de 
Vaduri; în schimb, cavaleria urma să se retragă spre răsărit, 
până într-un loc de unde, atunci când duşmanii se vor fi 
încleştat cu apărătorii, să-i poată ataca necruţător din flanc 
şi să-i împingă în apele râului. 

— Să le fie lor capcană Isenul, şi nu nouă! a zis Elfhelm. 

Grimbold, pe de altă parte, nu vroia să părăsească 
Vadurile. Aşa era tradiţia în Depresiunea Apuseană, pe care 
el şi Erkenbrand o deprinseseră de când erau mici; însă pe 
lângă asta, Grimbold avea şi altă pricină. 

— Nu ştim cât de mare este oastea lui Saruman, spunea el. 
Dar dacă are cu adevărat de gând să atace Depresiunea 
Apuseană şi să-i împingă pe cei care o apăra până în 
Văgăuna lui Helm, ca să-i ţină în loc acolo, înseamnă că 
oastea lui e foarte mare. N-o s-o arunce pe toată în luptă 
dintr-odată, sunt sigur de astA. În clipa în care îşi va da 
seama ori va descoperi cum ne-am pregătit apărarea, sunt 
sigur că-şi va trimite fără zăbavă o oaste numeroasă pe 
drumul dinspre Isengard, care va trece Vadurile neapărate 
şi ne va ataca pe la spate, dacă noi suntem strânşi cu toţii la 
miazănoapte. 

În cele din urmă, Grimbold şi-a dispus cea mai mare parte 
a oştii pedestre la capătul apusean al Vadurilor; aveau o 
poziţie puternică în forturile de pământ ce păzeau 


drumurile spre Vaduri. El şi restul oştenilor, în rândul 
cărora se numărau şi Cavalerii lui 'Theodred, care nu 
pieriseră în prima bătălie, au rămas pe malul răsăritean. 
Ostrovul era neapărat.8 Elfhelm însă şi-a retras Cavalerii şi 
i-a aşezat de-a lungul liniei pe care dorise el de la bun 
început să se afle apărarea principală; astfel gândea el că 
va prinde de veste din timp despre orice atac ce ar fi venit 
din partea de răsărit a râului şi îi va alunga pe atacatori 
înainte să ajungă la Vaduri. 

Însă nimic n-a mers după cum plănuiseră ei, şi oricum n-ar 
fi mers, din pricină că oastea lui Saruman s-a dovedit prea 
numeroasă. Atacul duşmanului a început la ceas de zi, 
înaintea amiezii, pe 2 martie. O oaste puternică din cei mai 
buni luptători ai lui Saruman, care venise pe Drumul 
dinspre Isengard, a atacat forturile aflate la vest de Vaduri. 
Dar oastea asta era doar o mică parte a întregii oştiri 
pregătite de luptă, anume atâta cât a socotit Saruman că îi 
trebuia pentru a învinge apărarea slabă. Garnizoana de la 
Vaduri, chiar dacă se văzuse depăşită cu mult ca număr, a 
ţinut piept cu îndârijirE. Însă în cele din urmă, când la 
ambele forturi se duceau lupte grele, o trapă de urukşi a 
forţat trecerea dintre ele şi a început să înainteze prin 
Vaduri. Punându-şi speranţa în Elfhelm să ţină piept 
atacului de pe malul răsăritean, Grimbold şi toţi oştenii pe 
care-i mai avea cu el s-au pus urukşilor în cale la Vaduri şi i- 
au împins îndărăt - o vreme. Atunci comandantul 
duşmanilor a aruncat în luptă un batalion ce stătuse 
deoparte, şi a înfrânt apărarea. Grimbold a fost silit să se 
retragă pe celălalt mal al Isenului. Asta s-a întâmplat pe la 
ceasul amurgului. Suferise pierderi însemnate, dar mai 
mari erau pierderile pe care le pricinuise duşmanului (mai 
cu seamă în rândul orcilor); în plus, malul răsăritean se afla 
încă în stăpânirea sa. Duşmanul n-a încercat să treacă 
Vadurile şi să se lupte pentru a urca povârnişurile abrupte 
şi a ajunge sus, la Grimbold, ca să-l silească să se retragă; 
nu încă. 


Elfhelm n-a putut să i se alăture lui Grimbold în această 
luptă. La adăpostul întunericului, şi-a retras companiile 
aproape de tabăra lui Grimbold, rămânând însă la oarece 
depărtare de ea, şi şi-a aşezat oamenii în grupuri, ca un fel 
de scut împotriva atacului de la miazănoapte şi de la 
răsărit. Dinspre miazăzi nu-i pândea nici un râu, ci aşteptau 
întăriri. După ce se retrăseseră pe malul răsăritean al 
Vadurilor, trimisese de îndată soli călare la Erkenbrand şi în 
Edoras, pentru a da de veste despre ananghia în care se 
aflau. Temându-se, ori chiar ştiind că un rău încă şi mai 
mare se va abate asupra lor dacă nu primeau cât mai iute 
cu putinţă un ajutor nesperat, apărătorii s-au pregătit să 
facă tot ce le stătea în putinţă ca să ţină în loc înaintarea lui 
Saruman, înainte de a fi covârşiţi de oştirea lui.9 Cei mai 
mulţi dintre ei au stat toată noaptea cu armele în mâini şi 
doar puţini şi-au îngăduit să fure o clipă de odihnă şi de 
somn. Grimbold şi Elfhelm n-au pus geană peste geană, 
aşteptând zorile, temându-se de ce aveau ele să aducă. 

Prea mult n-au avut de aşteptaT. Încă nu trecuse de miezul 
nopţii când puncte de lumină roşii s-au zărit venind de la 
miazănoapte şi apropiindu-se de râu dinspre apus. Era 
avangarda acelei oştiri a lui Saruman pe care acesta o 
arunca acum în luptă pentru a cuceri Depresiunea 
Apuseană.10 înaintau cu repeziciune şi, dintr-odată, 
întreaga oştire a părut să izbucnească în flăcări. Sute de 
torţe s-au aprins de la cele purtate de căpeteniile trupelor 
şi, unindu-se cu oştenii aflaţi dinainte pe malul apusean, au 
traversat Vadurile asemenea unui râu de foc, cu vuiet mare 
clocotind de ură. O companie de arcaşi i-ar fi putut face să 
se căiască pentru lumina torţelor, dar Grimbold n-avea 
decât o mână de săgetători. Nu putea apăra malul 
răsăritean şi să se şi retragă, pentru a forma un zid de 
scuturi în jurul taberei. Curând, aceasta a fost înconjurată 
şi atacatorii şi-au aruncat torţele unii altora şi pe unele le- 
au azvârlit în înalt, peste capetele celor care formau zidul 
de scuturi, sperând să dea foc la provizii şi să sperie caii pe 


care-i mai avea Grimbold. Dar zidul a rezistat. Apoi, din 
pricină că orcii nu prea erau de folos într-o asemenea luptă, 
dată fiind statura lor, asupra zidului s-au năpustit fioroasele 
companii ale dunlendingilor delureni. Dar, măcar că ura 
fierbea în ei, dunlendingii încă se temeau de rohirrimi când 
se întâlneau faţă în faţă, unde mai pui că nu erau tot atât de 
pricepuţi în luptă şi de bine înarmaţi.11 Zidul de scuturi a 
rezistat. 

În zadar a aşteptat Grimbold ajutor din partea lui ElfhelM. 
În cele din urmă, a hotărât să-şi ducă la împlinire, dacă 
izbutea, planul pe care şi-l făcuse tocmai pentru o 
asemenea ananghie în care se afla acum. Recunoştea că 
Elfhelm fusese mai înţelept şi înţelegea că, deşi oamenii lui 
ar fi fost în stare să lupte până la ultimul, şi chiar ar fi făcut- 
o dacă le-ar fi cerut-o el, o atare vitejie nu l-ar fi ajutat pe 
Erkenbrand: oricare dintre oamenii lui care ar fi izbutit să 
iasă din încercuire şi să scape spre miazăzi ar fi fost mai de 
folos, chiar dacă fapta lui ar fi părut lipsită de glorie. 

Noaptea fusese înnorată şi întunecoasă, dar acum luna în 
creştere a început să scapere printre fuioarele de nori. Un 
vânt prinsese a bate dinspre Răsărit: vestitorul cumplitei 
furtuni ce avea să treacă peste Rohan odată cu venirea zilei 
şi să se reverse peste Văgăuna lui Helm în noaptea 
următoare. Grimbold şi-a dat dintr-odată seama că cele mai 
multe torţe se stinseseră şi atacul se domolise.12 Prin 
urmare, a cerut cavalerilor să încalece caii pe care-i mai 
aveau, ceea ce a însemnat o jumătate dintr-un eored, şi i-a 
pus sub comanda lui Dunhere.13 Zidul de scuturi de la 
răsărit s-a deschis şi Cavalerii au ieşit pe acolo, alungându-i 
pe atacatorii din acea parte; apoi s-au împărţit în două şi, 
făcând stânga-mprejur, au atacat duşmanul aflat la 
miazănoapte şi la miazăzi de tabără. Manevra neaşteptată a 
dat roade o vreme. Duşmanii s-au pierdut cu firea şi au fost 
cuprinşi de deznădejde; mulţi au crezut că o mare armie de 
Cavaleri s-a năpustit asupra lor dinspre răsărit. Grimbold 
însuşi nu era călare, ci rămăsese în ariergarda formată din 


suliţaşi aleşi pe sprinceană; la adăpostul acestora şi a 
Cavalerilor lui Dunhere, restul oştii s-a retras cu toată 
iuţeala de care era în stare. Dar comandantul lui Saruman 
şi-a dat curând seama că zidul de scuturi fusese spart şi că 
apărătorii fugeau. Din fericire, norii au acoperit luna şi totul 
s-a scufundat din nou în beznă, iar comandantul era tare 
grăbit. Nu a îngăduit oştenilor săi să ia urma fugarilor în 
întunecime, acum că Vadurile fuseseră cucerite. Şi-a strâns 
trupele şi a pomit-o pe drumul ce se îndrepta spre miazăzi. 
Aşa s-a făcut că cei mai mulţi dintre oamenii lui Grimbold au 
scăpat cu viaţă. Deşi se risipiseră în noapte, n-au uitat 
ordinul ce-l primiseră de la el, astfel că s-au depărtat de 
Drum, la est de marele cot pe care-l făcea acesta spre vest, 
către Isen. Au răsuflat uşuraţi că nu li s-a ivit nici un 
duşman în cale, lucru de mirare pentru ei; nu ştiau că o 
oaste numeroasă trecuse spre miazăzi cu câteva ceasuri 
înainte şi că Isengard nu mai era apărat decât de zidul 
înconjurător şi de poartă.14 

Aceasta a fost pricina pentru care nici un ajutor nu venise 
din partea lui Elfhelm. Mai mult de jumătate din forţa lui 
Saruman fusese trimisă la răsărit de Isen. Trupele înaintau 
mult mai încet decât divizia apuseană, căci terenul era 
accidentat, lipsit de drumuri; şi nu aveau nici torţe să le 
lumineze calea. Dar înaintea lor mergeau, cu iuţeală şi 
neauzite, câteva trupe din temuţii călăreţi de lupi. Până să 
prindă Elfhelm de veste despre apropierea duşmanului pe 
acea parte a râului pe care se afla şi el, călăreţii lupilor au 
ajuns între oştenii săi şi tabăra lui Grimbold; încercau acum 
să înconjoare fiecare ceată mică de Cavaleri. În întunericul 
deplin, trupele lui Elfhelm erau în neorânduială. Elfhelm a 
încercat să-şi strângă Cavalerii într-un grup compact, dar s- 
a văzut obligat să se retragă spre răsărit. N-a izbutit să 
ajungă la Grimbold, cu toate că ştia că se găsea la 
ananghie; tocmai când se pregătise să meargă în ajutorul 
lui, fusese atacat de lupi şi de cei care-i călăreau. Bănuia 
însă - şi nu greşea - ca lupii nu erau decât avangarda unei 


oştiri mult prea mari pentru ca el să-i ţină piept, şi care se 
îndrepta spre drumul de miazăzi. Noaptea se apropia de 
sfârşit; lui Elfhelm nu-i rămânea decât să aştepte zorii. 

Ceea ce a urmat este mai puţin limpede, întrucât numai 
Gandalf cunoştea toate amănuntele. Veştile despre dezastru 
au ajuns la el abia târziu după-amiaza, în ziua de 3 
martie.15 Regele se afla atunci undeva la răsărit, nu 
departe de locul unde Drumul se întretăia cu celălalt drum 
care ducea la Cetatea Cornului. De acolo până la Isengard 
erau nouăzeci de mile în linie dreaptă; cu siguranţă că 
Gandalf s-a îndreptat într-acolo cu toată iuţeala de care era 
în stare Iute ca Gândul. A ajuns la Isengard la primul ceas 
al nopţii1l6 şi a plecat după nici douăzeci de minute. Atât pe 
drum încolo, când calea dreaptă ce-o urmase îl dusese 
aproape de Vaduri, cât şi pe drumul de înapoiere spre 
miazăzi, pentru a-l găsi pe Erkenbrand, îi întâlnise fără 
doar şi poate pe Grimbold şi Elfhelm. Cei doi erau siguri că 
acţiona în numele Regelui, nu numai pentru că îl călărea pe 
Iute ca Gândul, ci şi pentru că ştia cum se numea cavalerul 
trimis ca pristav, anume Ceorl, cât şi solia pe care o purta 
acesta; astfel că au socotit sfatul pe care l-au primit de la el 
drept poruncă.17 Pe oştenii lui Grimbold i-a trimis spre 
miazăzi, să i se alăture lui Erkenbrand... 

NOTE 

1 fiomer era fiul lui Theodwyn, sora lui Theoden, şi al lui 
Eomund din Depresiunea Răsăriteană, Mareşal suprem al 
Obştii. Eomund a fost ucis de orei în 3002, iar Theodwyn a 
murit la scurtă vreme după aceea; copiii lor, Eomer şi 
Eowyn, au fost luaţi de Regele Theoden în casa lui, pentru a 
creşte alături de Theodred, singurul fiu al Regelui. 
(Stăpânul Inelelor, Anexa A [I[1].) 

2 Enţii nu sunt incluşi aici în poveste, şi nimeni nu-i ia în 
seamă, în afară de Gandalf. Dar dacă Gandalf n-ar fi reuşit 
să-i stârnească pe enţi cu câteva zile mai înainte (ceea ce 
din povestire reiese că părea imposibil să se întâmple), 
Rohanul n-ar fi fost salvat. Enţii ar fi reuşit să distrugă 


Isengardul şi chiar să-l prindă pe Saruman (dacă după 
victorie acesta nu s-ar fi alăturat propriei sale oştiri). Enţii 
şi huornii, cu ajutorul acelor Cavaleri din Obştea 
Răsăriteană care încă nu intraseră în lupte, ar fi urmat să 
distrugă forţele lui Saruman în Rohan, dar Obştea ar fi fost 
ruinată şi ar fi rămas fără căpetenie. Chiar dacă s-ar fi găsit 
căpetenie care să primească Săgeata Roşie, tot nu s-ar fi 
dat ascultare chemării disperate a Gondorului - sau, cel 
mult, câteva companii de oşteni vlăguiţi ar fi ajuns în Minas 
Tirith, însă prea târziu, doar cât să piară odată cu oraşul. 
[Nota autorului] - Pentru Săgeata Roşie, vezi întoarcerea 
Regelui V 3, unde aceasta este adusă lui Theoden de către 
un pristav călare din Gondor, ca semn al restriştei în care se 
găsea Minas Tirith. 

3 Prima bătălie de la Vadurile Isenului, în care a pierit 
Theodred, a avut loc pe 25 februarie; Gandalf a ajuns în 
Edoras şapte zile mai târziu, pe 2 martie. (Stăpânul 
Inelelor, Anexa B, anul 3019.) Vezi nota 7. 

4 Dincolo de Strungă, ţinutul între Isen şi Adora ţinea de 
regatul Rohan; dar deşi Folcwine îl revendicase, alungându- 
i pe dunlendingi care-l ocupaseră, cei care încă sălăşluiau 
acolo erau de obârşie amestecată, loialitatea lor faţă de 
Edoras lăsând mult de dorit: nu uitaseră cum Regele Helm 
îl omorâse pe Freca, seniorul lor. La acea vreme erau chiar 
dornici să i se alăture lui Saruman şi mulţi dintre războinicii 
lor intraseră în oastea acestuiA. În orice caz, în ţara lor nu 
puteau pătrunde dinspre apus decât înotătorii temerari. 
[Nota autorului] - Regiunea dintre Isen şi Adorn a fost 
declarată parte a regatului lui Eorl la vremea la care s-a 
rostit jurământul lui Cirion şi Eorl: vezi pg. 420. 

În anul 2754, Helm Mâna-Baros, Regele Obştii, 1-a răpus 
cu pumnul său pe arogantul vasal Freca, seniorul 
pământurilor aflate de o parte şi de alta a râului Adorn; vezi 
Stăpânul Inelelor, Anexa A (11). 

5 Erau foarte iuți şi pricepuţi în a evita oştenii dispuşi 
ordonat în formaţie de armată, fiind mai ales obişnuiţi să 


distrugă grupuri izolate sau să vâneze fugari; dar, la nevoie, 
treceau cu o ferocitate neiertătoare prin orice spărtură în 
campaniile de călăreţi, spintecând pântecele cailor. [Nota 
autorului] 

8 Se povesteşte că, de jur împrejurai ostrovului, a înfipt în 
pari capetele oamenilor cu securi, pe care îi ucisese acolo, 
dar, chiar în mijloc, deasupra gorganului ridicat în grabă 
peste trupul lui Theodred, fusese aşezat stindardul său. 
„Asta va fi de ajuns ca să-l apere”, a zis el. [Nota autorului] 

9 Aşa a hotărât Grimbold, din cât se spune. Elfhelm n-a 
vrut să-l părăsească, dar dacă ar fi fost el cel care ar fi luat 
hotărârea, ar fi abandonat Vadurile la adăpostul întunericul 
şi s-ar fi retras spre miazăzi, pentru a se întâlni cu 
Erkenbrand şi a spori forţele care mai puteau încă să apere 
Viroaga Văgăunii şi Cetatea Cornului. [Nota autorului] 

11 Nu aveau armuri care să le apere trupurile, doar 
câteva cămăşi lungi de zale, pe care puseseră mâna furând 
şi jefuind. Rohirrimii aveau avantajul de a-şi obţine armele 
şi armurile de la fierarii din Gondor. In Isengard nu se 
găseau la acea vreme decât zalele grele şi grosolane pe 
care orcii singuri şi le făceau pentru propria trebuinţă. 
[Nota autorului] 

12 Se pare că apărarea vitejească a lui Grimbold nu a fost 
chiar zadarnică. Întâi ca duşmanii nu se aşteptau la aşa 
ceva, în al doilea rând comandantul lui Saruman n-a ajuns 
la timp: întârziase câteva ore bune, iar planul fusese acela 
de a lua cu asalt Vadurile, de a împrăştia apărarea slabă şi, 
fără a mai aştepta să-i urmărească pe fugari, de a se 
îndrepta iute spre drum şi de a porni spre sud, pentru a se 
alătura celor care atacau Văgăuna. Acum însă stătea în 
cumpăna. Poate că aştepta vreun semnal de la cealaltă 
oştire care fusese trimisă într-acolo pe malul răsăritean al 
Isenului. [Nota autorului] 

13 Un căpitan viteaz, nepot al lui Erkenbrand. A 
supravieţuit dezastrului de la Vaduri datorită curajului şi 
priceperii în a mânui armele, dar a pierit în Bătălia de la 


Câmpiile Pelennor, spre marea durere a poporului din 
Depresiunea Apuseana. [Nota autorului] - Dunhere a fost 
Senior al Văii Calvarului (întoarcerea Regelui V 3). 

14 Fraza aceasta nu este foarte limpede, dar, ţinând cont 
de ceea ce urmează, se pare că se referă la acea parte a 
marii oştiri care a ieşit din Isengard şi a venit la vale de-a 
lungul malului răsăritean al Isenului. 

ANEXĂ (i) în câteva scrieri având legătură cu textul de 
faţă sunt oferite şi alte particularităţi privind Maregşalii 
Obgştii în anul 3019 şi după sfârşitul Războiului Inelului: 

Mareşalul Obştii (sau al Obştii Cavalerilor) era cel mai 
înalt rang militar, fiind titlul purtat de locotenenţii Regelui 
(iniţial trei la număr), comandanţi ai forţelor regale formate 
din Cavaleri complet echipați şi bine antrenați. Districtul 
Primului Mareşal era capitala, Edoras, şi Domeniile Regelui 
(inclusiv Valea Calvarului) care înconjurau capitala. El 
comanda Cavalerii din Oastea Edorasului, recrutaţi din 
acest district, cât şi din unele părţi ale Obştii Apusene şi ale 
Obştii Răsăritene*, pentru care Edorasul era cel mai 
potrivit loc de adunare. Al Doilea Mareşal şi al Treilea 
Mareşal erau numiţi comandanţi, în funcţie de nevoile care 
se iveau. La începutul anului 3019, ameninţarea pe care o 
reprezenta Saruman era problema cea mai arzătoare, 
astfel ca al Doilea Mareşal, Theodred, fiul Regelui, deţinea 
comanda în Obştea Apuseană, avându-şi cartierul general 
în Văgăuna lui Helm; al Treilea Mareşal, Eomer, nepotul 
Regelui, avea sub comanda sa Obştea Răsăriteană, iar 
cartierul general chiar în oraşul său, Cetatea Veche în 
Lande, f în timpul domniei lui Theoden, nimeni nu a primit 
funcţia de Prim Maregşal. Theoden a urcat pe tron la o 
vârstă tânără (la treizeci şi doi de ani), un om viguros, un 
spirit marţial şi mare călăreț. Dacă avea să înceapă vreun 
război, el însuşi ar fi comandai Oastea din Edoras; dar 
regatul său a trăit în pace mulţi ani, iar el calarea cu 
cavalerii săi şi cu Oastea numai ca să facă instrucţie sau la 
paradă; cu toate ca retrezita umbră din Mordor a crescut 


tot mai mult din vremea când era el copil şi până a ajuns la 
vârsta bătrâneţil. În răstimpul acestei păci, Cavalerii şi alţi 
oameni înarmaţi din garnizoana din Edoras erau conduşi de 
un ofiţer cu grad de mareşal (între 3012-3019, acesta a fost 
Elfhelm). Când Theoden a părut să îmbătrânească înainte 
de vreme, lucrurile au continuat în acelaşi fel, fără să existe 
un comandament central: o stare de fapt încurajată de 
sfetnicul său, Grama. Senil şi arar părăsindu-şi casa, Regele 
şi-a luat obiceiul să dea porunci lui Hâma, Căpitanul Casei 
Regale, lui Elfhelm şi chiar Mareşalilor Obştii, prin gura lui 
Grama, Limbă de Vierme. Lucru care nu plăcea nimănui, 
dar ordinele erau îndeplinite în Edoras. Cât priveşte 
luptele, atunci când a început războiul cu Saruman, 
Theodred a preluat comanda generală, fără să mai aştepte 

* Aceştia erau termeni folosiţi doar în legătură cu 
organizarea militară. Hotarul lor era Râul Izvorul Zăpezii 
până unde acesta se unea cu Scăldătoarea Enţilor, iar de 
acolo spre nord, de-a lungul Scăldătorii. [Nota autorului] t 
Aici îşi avea Eorl casa; după ce Brego, fiul lui Eorl, s-a mutat 
înapoi în Edoras, casa a revenit lui Eofor, al treilea fiu al lui 
Brego, al cărui urmaş se pretindea a fi Eomund, tatăl lui 
Eomer. Landele făceau parte din Domeniile Regelui, dar 
Cetatea Veche a rămas cel mai potrivit cartier general al 
Oştii din Obştea Răsăriteană. [Nota autorului] ordine. A 
ordonat adunarea oastei din Edoras, din care a ales o mare 
parte dintre Cavaleri şi i-a pus sub comanda lui Elfhelm, 
pentru a întări Oastea din Depresiunea Apuseană şi a o 
ajuta astfel să ţină piept invaziei. 

În vreme de război sau de tulburări, fiecare Mareşal al 
Obştii avea sub comanda sa directă, ca parte a „casei” sale 
(ceea ce însemna oştenii înarmaţi şi încartiruiţi acasă la el) 
un eored pregătit de luptă, pe care îl putea folosi după cum 
socotea el mai bine în caz de urgenţa. Tocmai acest lucru 1- 
a făcut Eomer*; dar acuzaţia ce i s-a adus, susţinuta de 
Grama, a fost aceea ca Regele îi interzisese în acest caz să 
ia cu sine din Edoras vreo armie a Obştii Răsăritene, care 


nu fusese încă antrenată în luptă, din pricină că Edorasul 
rămânea slab păzit; că ştiuse de dezastrul de la Vadurile 
Isenului şi despre moartea lui Theodred înainte de a porni 
pe urmele orcilor în îndepărtatul Platou Golaş; şi că, 
împotriva ordinelor generale, a lăsat nişte venetici să plece 
mai departe liberi şi chiar le-a dat şi cai de împrumut. 

După pieirea lui Theodred, comanda în Obştea Apuseană 
(iarăşi fără ordine din Edoras) a fost luată de Erkenbrand, 
Seniorul din Viroaga Văgăunii şi al unei părţi bune din 
Depresiunea Apuseană. Asemenea majorităţii seniorilor, în 
tinereţe fusese ofiţer în rândul Cavalerilor Regelui, acum 
însă nu mai erA. În schimb, era Seniorul Obştii Apusene şi, 
întrucât locuitorii acesteia se găseau în primejdie, el avea 
dreptul şi datoria să-i strângă pe toţi aceia din rândul lor în 
stare să poarte arme şi să ţină piept invaziei. Astfel a 
hotărât să-i ia în subordinea sa şi pe Cavalerii Oştii 
Apusene; dar Elfhelm a rămas comandantul Cavalerilor din 
Oastea din Edoras, pe care Theodred îi chemase în ajutor. 

După ce Gandalf 1-a tămăduit pe Theoden, situaţia s-a 
schimbat. Regele însuşi a preluat din nou comanda. Eomer 
a fost repus în drepturi, devenind practic Primul Mareşal, 
pregătit să preia comanda în cazul în care Regele pierea ori 
îl părăseau puterile; dar titlul acesta nu a fost folosit în 
cazul lui, iar în prezenţa Regelui aflat în fruntea oastei, el 
putea doar să dea sfaturi, nu şi ordine. Rolul jucat de el 
semăna mult cu acela al lui Aragorn; un luptător redutabil 
printre însoțitorii Regelui.* 

Se spune că, după funeraliile lui Theoden, când fiomer şi-a 
făcut ordine în regat, Erkenbrand a fost numit Mareşal al 
Obştii Apusene, iar Elfhelm Mareşal al Obştii Răsăritene, 
titluri care au fost păstrate, înlocuindu-le pe cele de al 
Doilea şi al Treilea Mareşal, niciunul neavând întâietate faţă 
de celălalT. În timp de război, cineva era ales în mod 
excepţional în funcţia de Vicerege: respectivul fie cârmuia 
regatul în absenţa Regelui, împreună cu armata, fie prelua 
comanda pe câmpul de bătălie, în 


** Grimbold era un mareşal mai mic în rang al Cavalerilor 
din Obştea Apuseană, aflat sub comanda lui Theodred; i s-a 
dat această poziţie, ca oştean care îşi dovedise vitejia în 
ambele bătălii de la Vaduri, din pricina că Erkenbrand era 
mai bătrân, iar Regele simţise că avea nevoie de cineva cu 
demnitate şi autoritate pe care să-1 lase în urmă la 
comanda acelor forţe ce puteau rămâne să apere Rohanul. 
[Nota autorului] - Grimbold nu este pomenit în povestea 
Stăpânului Inelelor decât la ultima dispunere a rohirrimilor 
în faţa cetăţii Minas Tirith (întoarcerea Regelui V 5). 

Cazul în care, dintr-un motiv sau altul, Regele rămânea 
acasă. În vreme de pace, funcţia era preluata numai când 
Regele, din pricină de boală sau de vârsta înaintată, 
împuternicea pe altcineva să-i ţină locul; în mod firesc, cel 
numit în funcţie era Moştenitorul tronului, dacă împlinise 
vârsta corespunzătoarE. În timp de război, Sfatul nu 
îngăduia ca un Rege bătrân să-şi trimită Moştenitorul la 
bătălie în afara hotarelor regatului, decât dacă mai avea cel 
puţin un fiu. (ii) 

Urmează o notă lungă la acest text (acolo unde se iau în 
discuţie părerile diferite ale comandanților privitor la 
importanţa Vadurilor Isenului, pp. 495-496). Prima parte 
repetă în mare istoria relatată în alt loc în volumul de faţă, 
dar am considerat necesar să o reproduc aici în întregime. 

În zilele de demult, la miazăzi şi la răsărit, Regatul de la 
Miazănoapte se mărginea cu Iorentul Cenuşiu; hotarul de 
apus al Regatului de la Miazăzi era râul Isen. Pe tărâmul 
dintre cele două (Enedwaith sau „regiunea mijlocie”) puţini 
numenoreeni veniseră vreodată şi niciunul nu se aşezase 
acolO. În zilele Regilor, făcea parte din Gondor*, dar prea 
mare însemnătate nu avea pentru ei decât pentru patrulare 
şi pentru întreţinerea Drumului Regal. Acesta se întindea 
din Osgiliath şi Minas Tirith până în Fornost în Nordul 
îndepărtat, traversa Vadurile Isenului şi trecea prin 
Enedwaith, străbătând podişul din centru şi din nord-est, 
până când trebuia să coboare spre şesurile apusene ale 


cursului inferior al Iorentului Cenuşiu, pe care le trecea pe 
la un zăgaz puţin înalt care ducea la marele pod de la 
TharbaD. În acele zile, regiunea era puţin populată. Printre 
smârcurile de la gurile Torentului Cenugşiu şi Isenului trăiau 
câteva triburi de „sălbatici”, pescari şi vânători, care totuşi 
se înrudeau, ca seminţie şi grai, cu dunedainii din pădurile 

* Afiimaţia că Enedwaith făcea parte din regatul Gondor în 
zilele Regilor pare să contrazică afirmaţia precedentă, 
anume ca „hotarul de apus al Regatului de la Miazăzi era 
râul Isen”. În altă parte (vezi pg. 365) se spune că 
Enedwaith „nu ţinea de nici un regat”. 

Anorienulul. 'T Printre dealurile de la poalele apusene ale 
Munţilor Ceţoşi trăiau cei care mai rămăseseră din neamul 
pe care rohirrimii aveau să-i numească mai târziu 
dunlendingi [locuitorii Ţării Murge (Dunland), n.tr.]: un 
neam ursuz, înrudit cu străvechii locuitori ai văilor din 
Munţii Albi, blestemaţi de Isildur*. Prea puţin îndrăgeau ei 
Gondorul, dar în ciuda voiniciei şi a curajului lor, erau prea 
puţini şi nutreau o venerație plină de spaimă faţă de Regi, 
pentru a-i tulbura sau pentru a-şi îndrepta privirile în altă 
parte decât spre Răsărit de unde veneau toate pericolele 
ce-i amenințau. Dunlendingii au suferit şi ei, ca şi toate 
neamurile Amorului şi Gondorului, de pe urma Marii 
Molime din anii 1636-1637 ai celui de-al Treilea Ev, şi totuşi 
mai puţin decât cei mai mulţi, întrucât trăiau izolaţi, 
nepreaavând legături cu alţi oameni. Când s-au sfârşit zilele 
Regilor (1975-2050) şi a început sfârşitul puterii 
Gondorului, ei au încetat să mai fie supuşii Gondorului; 
nimeni nu se mai îngrijea de Drumul Regal din Enedwaith, 
iar Podului din Tharbad, ajuns o ruină, i-a luat locul un vad 
primejdios. Drept hotare, Gondorul avea acum râul Isen şi 
Strunga Calenardhon (cum se numea ea atunci). Strunga 
era păzită de fortărețele Aglarind (Cetatea Cornului) şi 
Angrenost (Isengard), iar Vadurile Isenului, singurul loc pe 
unde se putea pătrunde cu uşurinţă în Gondor, erau 


străjuite zi şi noapte împotriva oricăror invazii dinspre 
„Pământurile Sălbatice”. 

Dar în răstimpul Păcii Străjuitoare (din 2063 până în 
2460), sălăşluitorii din Calenardhon s-au împuţinat tot mai 
mult: cei mai viguroşi dintre ei plecau, an de an, spre 
răsărit, ca să apere linia t CE. Pg. 362, unde se spune că 
„iar un neam de pescari, destul de numeros însă barbar, 
vieţuia între gurile râurilor Gwathlo şi Angren (Isen)”. Nu 
se menţionează aici vreo legătură între acest popor şi 
druedaini, deşi, din cât se spune, aceştia din urma au locuit 
pe promontoriul Andrast, la sud de gura Isenului (şi au 
supravieţuit acolo pana în al Treilea Ev (pg. 527 şi nota 13). 

* Cf. Stăpânul Inelelor, Anexa F („Despre oameni”): 
„Aceştia [dunlendingii] erau rămăşiţe ale popoarelor care 
trăiseră în văile Munţilor Albi în vremuri de mult trecute. 
Morţii din Valea Calvarului erau rubedenii de-ale lor. Dar în 
Anii întunecaţi alţii s-au aşezat în văile sudice ale Munţilor 
Ceţoşi şi de acolo câţiva au trecut în ţinuturile pustii ce se 
întindeau spre miazănoapte până la Gruiurile-gorgane. De 
acolo se trăgeau oamenii din Bree, dar cu mult înainte ca 
aceştia să fi devenit supuşii Regatului Arnor de la 
Miazănoapte şi să fi adoptat graiul westron. Numai în Ţara 
Murgă îşi mai păstraseră oamenii din această seminţie 
vechiul lor fel de a vorbi şi vechile obiceiuri: un popor 
ascuns, neprietenos faţă de dunedaini şi plin de ură faţă de 
rohirrimi.” 

Anduinului; cei care au rămas, s-au apucat să lucreze 
pământul, dând uitării grijile ce frământau Minas Tirith. 
Garnizoanele din fortărețe nu s-au mai înnoit cu forţe 
proaspete, ci au rămas la cheremul căpeteniilor locale care- 
şi moşteneau rangul din tata în fiu şi ai căror supuşi aveau 
sângele tot mai amestecat. Aceasta pentru că dunlendingii 
treceau Isenul tot timpul şi neopriţi de nimeni. Aşa s-a făcut 
ca Gondorul a început să fie din nou atacat dinspre Răsărit, 
iar orcii şi Răsăritenii au invadat Calenardhonul şi au 
asediat fortărețele care n-ar fi putut rezista prea mult. 


Atunci au venit rohirrimii şi, după victoria lui Eorl pe 
Câmpia Celebrant în anul 2510, poporul său numeros şi 
războinic, cu marea sa mulţime de cai, a năvălit în 
Calenardhon, alungind sau distrugând invadatorii 
răsăriteni. Cirion Majordomul le-a dat în stăpânire 
Calenardhonul, numit de atunci Obştea Cavalerilor, sau 
Rochand (mai târziu Rohan) în Gondor. Rohirrimii au 
început imediat să se aşeze în acest ţinut, cu toate că, în 
timpul domniei lui Eorl, hotarele sale de la răsărit, de-a 
lungul lanţului Emyn Muil şi al Anduinului, încă erau 
atacate de duşmani. Dar în timpul lui Brego şi Aldor, 
dunlendingii au fost iarăşi siliţi s-o ia din loc, alungaţi 
dincolo de Isen, iar la Vadurile Isenului s-au pus străji. 
Astfel au ajuns rohirrimii să fie urâţi de dunlendingi, ură 
care nu s-a stins până la întoarcerea Regelui, încă foarte 
îndepărtată în viitor la acea vreme. Ori de câte ori 
rohirrimii dădeau semne de slăbiciune sau se găseau la 
ananghie, dunlendingii îşi reînnoiau atacurile. 

Nici o alianţă între popoare nu a fost vreodată respectată 
cu atâta credinţă de ambele tabere, precum alianţa dintre 
Gondor şi Rohan, statornicită prin Jurământul lui Cirion şi 
Eorl; şi nici alţi păzitori ai întinselor plaiuri verzi ale 
Rohanului nu erau mai potriviţi decât Cavalerii Obştii. 
Totuşi, situaţia lor suferea de o gravă slăbiciune, aşa cum s- 
a dovedit în zilele Războiului Inelului, când aproape că au 
pricinuit ruinarea Rohanului şi Gondorului. Şi aceasta din 
mai multe cauze. Mai presus de toate, din pricină că ochii 
Gondorului fuseseră întotdeauna îndreptaţi spre răsărit, de 
unde îi veneau toate primejdiile; duşmănia „sălbaticilor” 
dunlendingi nu părea să-i tulbure prea mult pe Majordomi. 
O altă pricină era aceea ca Majordomii aveau în stăpânire 
Turnul Orthanc şi Rotocolul din Isengard (Angrenost); 
cheile turnului au fost duse în Minas Tirith, Orthanc era 
încuiat, iar în Rotocolul din Isengard au rămas o căpetenie 
gondoriană ereditară şi mica sa obşte, cărora li s-au 
alăturat vechile gărzi, şi ele ereditare, din Aglarond. 


Fortăreaţa de acolo a fost reparată cu ajutorul zidarilor din 
Gondor şi apoi dată în grija rohirrimilor. * De acolo erau 
luaţi oştenii pentru gărzile Vadurilor. Cei mai mulţi dintre ei 
îşi ridicaseră gospodăriile la poalele Munţilor Albi şi în 
vâlcelele şi văile din sud. La hotarul nordic al Depresiunii 
Apusene arareori se duceau, şi atunci numai la nevoie; spre 
poalele Codrului Fangorn (Pădurea Enţilor) şi la zidurile 
încruntate ale Isengardului privea întotdeauna cu spaimă. 
Nu prea îşi încurcau potecile cu „Seniorul din Isengard” şi 
cu supuşii lui care mai mult stăteau ascunşi; despre aceştia, 
rohirrimii credeau că se ocupau de magia neagră. Încă şi 
mai rar veneau trimişi ai Minas Tirithului în Isengard: până 
la un moment dat, când n-au mai venit deloc; din câte se 
părea, cu toate grijile pe care le aveau pe cap, Majordomii 
dăduseră uitării lurnul, deşi cheile acestuia continuau să 
fie la ei. 

Totuşi, hotarul apusean şi linia Isenului se aflau în mod 
firesc sub comanda Isengardului, lucru care fusese bine 
înţeles de Regii Gondorului. Isenul curgea de la izvoarele 
sale în josul peretelui răsăritean al Rotocolului, şi mai 
departe spre miazăzi, printr-o albie încă puţin adâncă, ce 
putea fi cu uşurinţă trecută de invadatori, cu toate ca apele 
sale curgeau chiar şi acolo foarte repezi şi erau ciudat de 
reci. Dar Marea Poartă a fortăreței Angrenost se deschidea 
la vest de Isen şi, dacă fortăreaţa era bine păzită din 
interior, atunci duşmanii din ţinuturile de la apus trebuiau 
să vină în număr mare ca să poată pătrunde în Depresiunea 
Apuseană. În plus, Angrenost se afla la mai puţin de o 
jumătate din distanţa care despărţea Aglarond de Vaduri, 
de la care până la Porţi ducea un drum lat străbătând o 
regiune destul de netedă. Groaza ce-o răspândea măreţul 
Turn, ca şi spaima de negurosul Fangorn, aflat nu departe, 
proteguiau şi ele întrucâtva fortăreaţa, dar dacă rămânea 
de izbelişte şi neapărată din interior, aşa cum s-a întâmplat 
în vremea de mai târziu a domniei Majordomilor, 


proteguirea aceea avea curând să se dovedească prea 
firavă. 

* De care a fost numita Glâemscrafu, apoi Cetatea Suth, 
iar după domnia Regelui Helm, Cetatea Cornului. [Nota 
autorului] - Glâemscrafu (în care sc se pronunţa ca şti) este 
anglo-saxon, „peşterile străluminării”, acelaşi înţeles ca şi 
Aglarond. 

Cum s-a şi întâmplaT. În timpul cârmuirii Regelui Deor 
(2699-2718), rohirrimii au descoperit că nu erau de ajuns 
să străjuiască Vadurile. Cum nici Rohanului şi nici 
Gondorului nu le prea păsa de acest colţ îndepărtat al 
regatului, nu s-a aflat decât mult mai târziu ce se petrecuse 
acolo. Dinastia căpeteniilor gondoriene ale Angrenostului 
devenise neputincioasă, încât comanda fortăreței încăpuse 
pe mâinile unei familii din partea locului. După cum s-a mai 
spus, prin venele locuitorilor acelui ţinut curgea sânge 
amestecat; drept care se arătau mult mai prietenoşi faţa de 
dunlendingi, decât faţă de „sălbaticii Oameni de la 
Miazănoapte” care uzurpaseră ţara; şi cum Minas Tirith se 
afla departe, dunlendingii nu mai aveau de ce să se teamă. 
După moartea Regelui Aldor, care-i alungase până la 
ultimul şi, drept pedeapsă, le atacase pământurile din 
Enedwaith, dunlendingii - nebăgaţi în seamă de Rohan, însă 
primind tacit învoire din partea Isengardului - au început 
iarăşi să se strecoare în partea de nord a Depresiunii 
Apusene, întemeindu-şi aşezări în văile înguste dintre 
munţi, la vest şi la est de Isengard, şi chiar la poalele sudice 
ale codrului FangorN. În timpul domniei lui Deor, şi-au 
arătat făţiş duşmănia, atacând hergheliile şi grajdurile 
rohirrimilor din Depresiunea Apuseană. Curând, rohirrimii 
s-au dumirit ca aceşti atacatori nu trecuseră Isenul pe la 
Vaduri şi nici prin vreun alt loc la sud de Isengard, deoarece 
Vadurile erau apărate. * Ca urmare, Deor a organizat o 
expediţie şi s-a îndreptat spre miazănoapte, unde a dat 
piept cu o oaste a dunlendingilor. I-a înfrânt uşor, însă, spre 
disperarea lui, a descoperit că şi Isengardul îi era ostil. 


Crezând că eliberase fortăreaţa de un asediu al 
dunlendingilor, a trimis soli la Porţile sale, pentru a-i 
încredința pe cei dinăuntru de bunele sale intenţii, dar 
Porţile le-au fost închise în nas şi singurul răspuns cu care 
s-au ales solii au fost săgețile trase asupra lor. După cum s-a 
aflat mai târziu, dunlendingii fuseseră primiţi ca prieteni; 
atacaseră şi cuceriseră Rotocolul din Isengard şi îi răpuseră 
pe puţinii supraviețuitori ai străvechilor gărzi, care nu 
doreau (aşa cum îşi doreau cei mai mulţi) să se amestece cu 
neamul dunlendingilor. Fără să mai stea pe gânduri, Deor a 
trimis de veste Majordomului din Minas Tirith (Egalmoth la 
acea vreme, în anul 

* Atacurile se îndreptau adesea împotriva garnizoanei de 
pe malul apusean, dar de regulă scopul lor era acela de a 
distrage atenţia rohirrimilor de la ceea ce se întâmpla la 
miazănoapte. [Nota autorului] 

2710), dar acesta nu a putut să-i ajute, astfel că 
dunlendingii au rămas stăpâni în Isengard până când, 
pierind mulţi dintre ei în marea foamete ce a urmat Iernii 
celei Lungi (2758-2759) şi rămânând fără provizii, au 
capitulat în faţa lui Frealăf (ulterior primul Rege din a Doua 
Dinastie). Dar Deor nu a avut puterea să atace ori să 
asedieze Isengardul, încât timp de mulţi ani rohirrimii au 
trebuit să ţină o oaste numeroasă de Cavaleri în nordul 
Depresiunii Apusene, până în 2758*, când au avut loc 
marile invazii. 

Se poate astfel uşor înţelege că, atunci când Saruman s-a 
oferit să preia comanda fortăreței Isengard, să o repare şi 
să o pregătească pentru a deveni şi ea un bastion al 
apărării Apusului, a fost primit cu bucurie atât de Regele 
Frealâf cât şi de Majordomul Beren: odată Saruman 
statornicit în Isengard, Beren i-a dat cheile turnului 
Orthanc, iar rohirrimii şi-au reluat rolul de străjuitori ai 
Vadurilor Isenului, fiind, după socoteala lor, cel mai 
vulnerabil punct în hotarul lor apusean. 


Nimeni nu se îndoieşte de faptul că Saruman a fost de 
bună credinţă când a făcut această ofertă, ori cel puţin 
mânat de buna intenţie de a apăra Apusul, atâta vreme cât 
el rămânea în fruntea acestei apărări şi mai-marele sfatului. 
Era înţelept şi vedea cu limpezime că Isengardul, prin 
poziţia pe care o avea şi prin puterea sa, atât de la natură 
cât şi datorită dibăciei celui care-l stăpânea, era un loc de 
cea mai mare însemnătate. Albia Isenului, prinsă între colții 
Isengardului şi Cetatea Cornului, era ca un zăgaz împotriva 
invaziilor dinspre Răsărit (unele stârnite şi călăuzite de 
Sauron), urmărind fie să împrejmuiască Gondorul, fie să 
cotropească Rohanul. Dar, în cele din urmă, Saruman şi-a 
întors faţa către tot ce era râu şi a devenit un duşman; şi cu 
toate că fuseseră preveniţi asupra duşmăniei tot mai mari 
ce le-o purta, rohirrimii au continuat să-şi ţină cea mai mare 
parte a oastei în apus, la Vaduri, până când Saruman, 
declarându-le război, le-a dovedit că Vadurile nu puteau să-i 
apere fără a avea Isengardul alături, şi cu atât mai puţin 
împotriva acestei fortărețe. 

* O relatare despre aceste invazii în Gondor şi Rohan se 
găseşte în Stăpânul Inelelor, Anexa A (Î, iv şi II). 

PARTEA A PATRA. 

[. 

DRUEDAINII. 

Poporul lui Haleth era străin de ceilalţi atani, vorbind un 
grai necunoscut acestora; şi, cu toate că se unea cu ei în 
alianţa acestora cu eldarii, rămânea un popor de sine 
stătătoR. Între ei nu vorbeau decât graiul lor, şi chiar dacă, 
de nevoie, învățau sindarina pentru a putea comunica cu 
eldarii şi cu ceilalţi atani, mulţi o vorbeau împiedicat, iar 
unii dintre cei care arar treceau dincolo de hotarele 
codrului lor nici nu o foloseau. De bunăvoie nu deprindeau 
lucruri sau datini noi, cât despre ale lor, acestea păreau 
ciudate eldarilor şi celorlalţi atani, cu care de altfel aveau 
prea puţin de a face, fără doar când era vorba de războaie. 
Cu toate acestea, erau respectaţi drept aliaţi loiali şi 


războinici temuţi, deşi companiile pe care le trimiteau 
dincolo de hotare în bătălie erau mici. Şi asta pentru că 
erau şi au şi rămas un popor mic, a cărui grijă mai presus 
decât oricare alta era să-şi apere ţinuturile împădurite, 
fiind neîntrecuţi în luptele din codri. Şi într-adevăr, chiar şi 
orcii, anume pregătiţi pentru astfel de lupte, nu îndrăzneau 
să se apropie de hotarele lor. Unul dintre ciudatele 
obiceiuri despre care se dusese vestea era acela că mulţi 
dintre oştenii lor erau femei, cu toate că puţine treceau 
dincolo de fruntarii pentru a lupta în marile bătălii. Desigur 
că era un obicei străvechi; 1 drept căpetenie o aveau pe 
Haleth, o vestită amazoană, cu o gardă formată din femei 
alese pe sprinceană.2 

Cel mai ciudat dintre toate obiceiurile Poporului lui Haleth 
era prezenţa în mijlocul său a unui neam de un soi cu totul 
diferit3, din care nici eldarii din Beleriand şi nici ceilalţi 
atani nu văzuseră vreodată până atunci. Nu erau numeroşi, 
poate doar câteva sute, trăind separat, în familii sau triburi 
mici, dar având cu ceilalţi relaţii de prietenie, ca membri ai 
aceleiaşi comunităţi.4 Poporul lui Haleth numea acest neam 
drug, un cuvânt din graiul pe care-l vorbeau ei. Elfii şi alte 
neamuri de oameni nu-i găseau plăcuţi la înfăţişare: erau 
bondoci (unii nu mai înalţi de patru picioare), dar 
mătăhăloşi, cu fundul lat şi picioare scurte şi groase; pe 
chipurile lătăreţe ochii se adânceau în orbite, sub 
sprâncene stufoase, nasurile erau turtite, iar obrajii spâni; 
numai câtorva bărbaţi le creştea o codiţă de pâr negru în 
mijlocul bărbiei (şi tare se mai mândreau cu acest semn 
distinctiv). Trăsăturile le erau de regulă încremenite, gurile 
fiind cele mai mobile; iar mişcările ochilor lor pânditori nu 
puteau fi observate decât de foarte aproape, pentru că ochii 
erau atât de negri, încât pupilele nici nu se distingeau; însă 
la furie, scăpărau roşii. Aveau voci adânci, guturale, râsul 
lor însă surprindea întotdeauna: bogat, în cascade, făcându- 
i pe toţi cei care-l auzeau, elfi şi oameni deopotrivă, să 
izbucnească în râs, atât era de vesel, fără urmă de dispreţ 


sau răutate.5 în vreme de pace, adesea râdeau când 
munceau ori se juceau, spre deosebire de alte neamuri de 
oameni care poate cântau la asemenea îndeletniciri. În 
schimb, ca duşmani, puteau fi neîndurători şi, odată 
stârnită, mânia lor aprinsă se stâmpăra cu greutate, cu 
toate că altfel nu şi-o arătau, decât în scăpărarea ochilor; 
luptau pe tăcute, nu săreau în sus la victorie, nici măcar 
când îi învingeau pe orei, singurele fiinţe faţă de care ura 
lor era de nestins. 

Eldarii îi numeau druedaini, socotindu-i ca făcând parte 
dintre atani6, şi asta pentru că i-au îndrăgit mult atâta 
vreme cât a existat neamul lor. Căci, vai! vieţile lor erau 
scurte, iar numărul lor tot mai mic, mulţi dintre ei pierind în 
dihonia cu orcii care îi urau în egală măsură şi simțeau o 
plăcere deosebită în a-i prinde şi a-i tortura. Când victoriile 
lui Morgoth au dus la distrugerea tuturor regatelor şi 
fortăreţelor elfilor şi oamenilor din Beleriand, se zice că din 
neamul druedainilor n-au mai rămas decât câteva familii, 
formate mai cu seamă din femei şi copii, dintre care unele s- 
au retras în ultimele refugii de la Gurile Sirionului.7 

De mult de tot în istoria lor, druedainii fuseseră de mare 
folos celor în mijlocul cărora trăiau, şi mulţi i-ar fi dorit să-i 
aibă printre ei; dar puţini dintre ei se îndurau să 
părăsească ţinutul Poporului lui Haleth.8 Aveau o 
îndemânare ieşită din comun să ia urma oricărei fiinţe vii şi, 
atât cât puteau, îi învățau şi pe alţii această artă. Dar 
învăţăceii lor nu izbuteau nici măcar să-i egaleze, deoarece 
druedainii se foloseau de simţul mirosului, la fel ca ogarii, la 
care se mai adăugau şi ochii lor pătrunzători. Se lăudau că 
puteau adulmeca un orc, chiar dacă nu stătea în bătaia 
vântului, mai curând decât l-ar fi zărit ochii unui om, şi 
puteau urmări mirosul săptămâni întregi, fără doar prin 
apă curgătoare. Ştiinţa pe care o aveau despre tot ceea ce 
creştea aproape că o egala pe aceea a elfilor (deşi nu o 
învăţaseră de la ei); se mai spune că, dacă se mutau într-o 
altă ţară, în scurt timp ştiau despre toate cele care creşteau 


acolo, mari sau mici, şi dădeau nume celor care erau noi 
pentru ei, deosebind ce anume era otrăvitor şi ce era 
folositor pentru hrană.9 

Ca şi alţi atani, druedainii nu au avut nici o formă de 
scriere înainte de a-i întâlni pe eldari; dar n-au învăţat 
niciodată runele şi alfabetele eldarilor. Cât despre a-şi 
născoci ei un alfabet al lor, s-au oprit la câteva semne, mai 
toate simple, pentru a însemna urmele sau pentru a da 
informaţii ori a avertiza. Se pare că unelte avuseseră încă 
de timpuriu, mici, din cremene, cu care zgăriau sau tăiau; 
n-au renunţat la ele, cu toate că atanii cunoşteau întrucâtva 
metalele şi cum să le prelucreze, încă înainte de a veni în 
Beleriand10, dar metalele se găseau greu, iar făurirea 
armelor şi uneltelor costa mult. Dar când au ajuns în 
Beleriand şi s-au asociat cu eldarii şi au început să facă 
negoţ cu gnomii din Ered Lindon, asemenea unelte şi arme 
nu mai erau o raritate, iar druedainii s-au dovedit mari 
meşteri în sculptarea lemnului sau tăierea pietrei. Aveau 
cunoştinţe şi despre pigmenţi, pe care-i scoteau mai cu 
seamă din plante, şi cu ei făceau desene şi figuri decorative 
pe lemn sau pe suprafeţele drepte ale pietrelor; şi uneori 
sculptau chipuri în butuci, pe care apoi le pictau. Dar cu 
unelte mai ascuţite şi mai puternice le plăcea să cioplească 
oameni şi animale, fie ca jucării şi ornamente, fie sculpturi 
mari, pe care cei mai iscusiţi dintre ei le făceau să semene 
cu fiinţele vii. Uneori, figurile cioplite erau ciudate şi 
fantastice, chiar înspăimântătoare: una din glumele lor 
sumbre, în care îşi puneau toată priceperea, era să 
cioplească figuri de orei, aşezându-le apoi la hotarele ţării; 
astfel erau cioplite încât să pară că fug de pe acel meleag, 
ţipând a groază. Îşi ciopleau şi propriile chipuri - pe 
acestea le puneau la intrările pe drumuri ori la coturile pe 
care le făceau cărările în pădure. Le numeau „pietre 
străjuitoare”; cele mai remarcabile dintre ele se găseau 
lângă Trecerea peste Teiglin, fiecare înfăţişând un druadan, 
mai mare decât erau aceştia în realitate, aşezat cu toată 


greutatea pe un orc. Figurile nu erau menite doar ca o 
batjocură la adresa duşmanului; orcii chiar se temeau de 
ele şi credeau că în ele sălăşluia spiritul rău al oghor-hailor 
(cum îi numeau ei pe druedaini) şi că aveau puterea dea 
comunica cu aceştia. Ca urmare, arareori îndrăzneau să le 
atingă ori să încerce să le distrugă şi, dacă nu erau mulţi la 
un loc, când ajungeau la o „piatră străjuitoare” făceau cale 
întoarsă, nevrând cu nici un chip să meargă mai departe. 

Dar printre puterile cu care era înzestrat acest neam 
ciudat, cea mai uluitoare era capacitatea de a nu face nici 
un zgomot şi nici o mişcare, uneori zile în şir, şezând cu 
picioarele încrucişate, mâinile pe genunchi sau în poală, şi 
cu ochii închişi ori aţintiţi în joS. În legătură cu aceasta, 
Poporul lui Haleth avea o poveste: 

Cică odată, unul dintre cei mai mari meşteri cioplitori în 
piatră dintre drugi a făcut o statuie a tatălui său care 
murise; şi a aşezat-o lângă o potecă din apropierea casei 
lor. Apoi s-a pus şi el jos lângă ea, cufundându-se în tăcere 
adâncă şi în amintiri. Nu mult după aceea, s-a întâmplat ca 
un tăietor de lemne să treacă pe acolo în drumul său spre 
un sat îndepărtat şi, văzând doi drugi, a făcut o plecăciune 
şi le-a dat bineţe. Neprimind răspuns, a stat o vreme 
cuprins de mirare, privindu-i cu atenţie. 

Apoi şi-a văzut de drumul său, spunându-şi în sinea lui: 
„Mari meşteri sunt în cioplirea pietrei, dar nicicând n-am 
văzut să aducă atât de bine a fiinţe vii”. Trei zile mai târziu 
s-a întors pe acelaşi drum; era tare obosit, aşa că s-a aşezat 
şi s-a sprijinit cu spatele de unul dintre cei doi drugi. Mantia 
şi-a întins-o peste umerii acestuia, ca să se ususe; plouase, 
dar soarele strălucea din nou fierbinte. A adormit omul; 
după o vreme l-a trezit o voce care venea din silueta din 
spatele lui. „Trag nădejde că te-ai odihnit”, zicea vocea, „ci 
de-i vrea să mai dormi, rogu-te să te duci la celălalt. El nu 
mai are de ce să-şi întindă picioarele; şi-apoi mantia ta prea 
mâ-ncinge în soarele ăsta.” 


Se spune că druedainii şedeau astfel mai cu seamă când se 
aflau în suferinţa ori pierduseră pe cineva, dar uneori şi din 
plăcerea de a cugeta sau când făceau planuri. Insă foloseau 
această nemişcare şi când stăteau la pândă, fie în picioare, 
fie şezând, ascunși în umbră, şi chiar dacă ochii lor păreau 
închişi ori aţintiţi în gol, nimic nu trecea pe acolo ori nu se 
apropia de ei fără să nu fie băgat în seamă şi întipărit în 
memorie. Atât de intensă era veghea lor nevăzută, încât 
putea fi simțită de către intruşi ca o ameninţare, făcându-i 
să se retragă înspăimântați înainte de-a se da alarma; dar 
dacă cel care trecea pe acolo şi-şi continua drumul era o 
creatură ticăloasă, atunci druedainii de pază dădeau 
semnalul, un fluierat ascuţit care spărgea urechile oricui 
aflat în apropiere şi se auzea până departe, în vreme de 
primejdie, druedainii erau foarte preţuiţi de Poporul lui 
Haleth pentru rolul lor de străjuitori; şi dacă nu puteau 
avea asemenea paznici, atunci aşezau în preajma caselor 
chipuri cioplite după asemănarea druedainilor, despre care 
credeau (fiind făcute chiar de druedaini, tocmai în acest 
scop) că-i vor ţine la distanţă pe oamenii cu gânduri rele. 

Trebuie spus că, deşi îi îndrăgeau pe druedaini şi aveau 
încredere în ei, mulţi din Poporul lui Haleth erau 
încredinţaţi că ei aveau puteri misterioase şi magice; şi 
printre poveştile lor despre tot felul de minuni erau câteva 
în care se vorbea tocmai despre aceste puteri. Una dintre 
poveşti este consemnata în cele ce urmează. 

Piatra Credincioasă. 

A fost odată un drug pe nume Aghan, vestit pentru 
puterea sa de a tămădui. Era în mare prieteşug cu Barach, 
un pădurar din neamul Poporului lui Haleth, care-şi avea 
casa în adâncul pădurii, la mai bine de două mile de cel mai 
apropiat sat. Gospodăria lui Aghan şi a familiei lui se găsea 
ceva mai aproape, astfel că Aghan îşi petrecea mai tot 
timpul cu Barach şi soaţa lui, fiind mult îndrăgit de copiii 
lor. Şi a venit şi o vreme a tulburărilor, după ce o ceată de 
orei îndrăzneţi se furişase în pădurile învecinatE. 


Împărţindu-se câte doi, câte trei, orcii răpuneau pe oricine 
cuteza să străbată codrii de unul singur; noaptea, atacau 
gospodăriile singuratice. Barach şi ai săi nu se prea 
temeau, întrucât Aghan rămânea la ei peste noapte, stând 
de veghe afară. Dar într-o bună dimineaţă a venit la Barach 
şi a spus: 

— Prietene, am primit veşti rele de acasă şi mă tem că 
trebuie să vă părăsesc pentru o vreme. Fratele meu a fost 
rănit şi-acum zace doborât de durere şi a trimis vorbă să 
mă duc acolo pentru că mă pricep să tămăduiesc răni 
orceşti. Mă voi întoarce cât de curând. 

Barach a fost cuprins de tulburare, iar soţia lui şi copiii au 
izbucnit în plâns, dar Aghan le-a zis: 

— Ceva tot am făcut pentru voi. Am rugat să mi se aducă o 
piatră străjuitoare, pe care am pus-o lângă casă. 

Barach a ieşit cu Aghan şi s-a uitat la piatră. Era mare, 
grea, aşezată sub nişte tufişuri nu departe de uşa casei. 
Aghan şi-a pus o mână pe piatră şi, după câteva clipe de 
tăcere, a zis: 

— Vezi, i-am lăsat o parte din puterile mele. Fie să te 
păzească de necazuri! 

Două nopţi nu s-a întâmplat nimic, dar în a treia Barach a 
auzit strigătul ascuţit, de prevenire, al drugilor - sau a visat 
că l-a auzit, căci nimeni altcineva din casă nu se trezise. S- 
a ridicat din pat, a luat arcul din locul unde atârna pe 
perete şi s-a dus la o fereastră îngustă; a văzut cum doi orei 
se pregătesc să dea foc la ceea ce îngrămădiseră în jurul 
casei sale. Barach a început să tremure de frică, pentru că 
orcii ăia jefuitori aduseseră cu ei pucioasă sau cine ştie ce 
altă drăcovenie care se aprindea iute şi un putea fi stinsă cu 
apă. Stăpânindu-şi frica, Barach şi-a încordat arcul, dar 
chiar în clipa aceea, tocmai când pălălaia ţâşnea în sus, a 
zărit un drug venind în fugă din spatele orcilor. Pe unul 1-a 
doborât cu un pumn, celălalt a rupt-o la goană; apoi drugul 
s-a repezit cu picioarele goale în flăcări, împrăştiind şi 
călcând sub tălpi focul orcilor, care se întinsese peste tot pe 


pământ. Barach a sărit la uşă, dar, până să tragă zăvoarele 
şi să iasă afară, drugul dispăruse. Orcul căzut nu se zărea 
nicăieri. Din foc nu mai rămăseseră decât câteva fuioare de 
fum şi mirosul de arsură. 

Barach s-a întors în casă, pentru a-şi linişti familia care se 
trezise din pricina zgomotelor şi a trosnetului pâlâlaiei. 
Când s-a luminat de ziuă, Barach a ieşit şi s-a uitat în jur. A 
băgat de seamă că piatra străjuitoare dispăruse, dar n-a 
spus nimănui despre asta. „La noapte trebuie să stau de 
pază”, şi-a spus el; însă ceva mai târziu s-a întors Aghan şi 
toţi ai casei l-au primit cu bucurie. Era încălţat cu ciubote 
înalte, de felul celor pe care le purtau uneori drugii atunci 
când umblau prin ţinuturi neprietenoase, pline de mărăcini 
ori bolovăniş, şi arăta istovit. Zâmbea însă şi părea 
mulţumit. 

— Vă aduc veşti bune, a zis el. Fratele meu nu mai are 
dureri şi nu va muri, căci am ajuns la timp să opresc 
veninul. Şi acum aflu că jefuitorii au fost răpuşi ori poate au 
fugit. Voi cum sunteţi? 

— Încă în viaţă, a zis Barach. Dar vino cu mine, să-ţi arăt 
ceva şi să-ţi povestesc mai multe. 

L-a dus pe Aghan la locul unde fusese aprins focul şi i-a 
povestit despre atacul din timpul nopţii. 

— Piatra străjuitoare a dispărut - treabă orcească, aşa-mi 
vine să cred. Ce-ai de spus despre asta? 

— Întâi să mă mai uit primprejur şi să cumpănesc, şi-apoi 
îţi voi spune, a răspuns Aghan; apoi s-a dus ba într-o parte, 
ba în alta, cercetând pământul, iar Barach îl urma. În cele 
din urmă, Aghan l-a dus la un desiş, la marginea poienii în 
care se găsea casa. Acolo era piatra străjuitoare, şezând 
frumuşel pe un orc mort; picioarele îi erau înnegrite şi 
crăpate, iar o labă se rupsese de tot şi căzuse alături în 
iarbă. Aghan s-a întristat, dar a spus: Of, asta e! A făcut şi el 
ce-a putut. Şi-i mai bine ca focul orcesc să fie stins de 
picioarele lui şi nu de ale mele. 


S-a aşezat, şi-a desfăcut ciubotele, şi Barach a văzut că 
înăuntrul lor picioarele drugului erau înfăşurate în oblojeli. 
Aghan le-a desfăcut. 

— Aproape că s-au vindecat, a zis el. Am stat două nopţi de 
veghe lângă fratele meu, iar noaptea trecută am adormit. 
M-am trezit înainte de revărsatul zorilor, aveam dureri şi 
numai ce văd că picioarele mi-erau pline de băşici. Atunci 
am ghicit ce se întâmplase. Vai, da! Când dai din puterea ta 
unui lucru pe care l-ai făcut, atunci împărţi cu el vătămările 
pe care le suferă.11 

Alte însemnări despre druedaini. 

Tatăl meu s-a trudit să accentueze diferenţa radicală între 
druedaini şi hobbiţi. Se deosebeau atât ca statură, cât şi ca 
înfăţişare. Druedainii erau mai înalţi, mai mătăhăloşi şi mai 
voinici. Trăsăturile nu erau plăcute la vedere (judecate 
după criteriile general umane); în vreme ce hobbiţii aveau 
capetele acoperite cu pâr des (însă scurt şi cârlionţat), 
druedainii aveau păr rar şi lins pe creştete şi nici un fir pe 
picioare şi labe. Uneori erau veseli, aşa ca hobbiţii, dar firea 
lor avea şi o parte mai neîndurătoare şi puteau fi sardonici 
şi necruţători; în plus, aveau şi puteri ciudate ori magice - 
sau cel puţin aşa se credea despre el. În privinţa mâncării şi 
a băutorii, erau cumpătaţi, mulţumindu-se cu hrană puţină 
chiar şi în vremuri de belşug şi nebând altceva decât apă. 
În anumite privinţe se asemănau cu gnomii: conformaţia 
trupului, înălţimea şi rezistenţa; îndemânarea de a ciopli 
piatra; latura neîndurătoare a firii lor; şi puterile lor 
ciudate. Dar măiestriile „magice” cu care fuseseră dăruiţi 
gnomii erau de o cu totul altă natură; în plus, ei erau mult 
mai neîndurători şi trăiau mai mult, în vreme ce druedainii 
aveau vieţi mai scurte în comparaţie cu cele ale altor 
neamuri omeneşti. 

O singură dată, într-o însemnare izolată, se spune explicit 
ceva despre legătura dintre druedainii din Beleriand, din 
Primul Ev, care păzeau gospodăriile din Codrul Brethil ale 
Poporului lui Haleth, şi îndepărtaţii străbuni ai lui Ghân- 


buri-Ghân, cel care i-a călăuzit pe rohirrimi de-a lungul Văii 
Căruţelor de Piatră, în drumul lor spre Minas Tirith 
(întoarcerea Regelui V 5), sau făuritorii chipurilor înşirate 
pe drumul spre Valea Calvarului (ibid. V 3).12 Iată ce se 
spune în însemnare: 

O ramură emigrantă a drâedainilor a însoţit Poporul lui 
Haleth la sfârşitul Primului Ev, vieţuind împreună în Codru 
[Brethil]: Dar cei mai mulţi dintre ei au rămas în Munţii 
Albi, cu toate că erau persecutați de neamuri de oameni 
venite mai târziu, care redeveniseră slujitori ai întunecimii. 


Se mai spune aici că identificarea statuilor din Valea 
Calvarului cu cei care încă mai trăiau din neamul druathilor 
(sesizată de Meriadoc Brandybuck atunci când 1-a văzut 
pentru prima oară pe Ghân-buri-Ghân) fusese acceptata ca 
atare în Gondor, cu toate că, la vremea la care Isildur 
întemeiase regatul numenoreenilor, mai trăiau druathi doar 
în Pădurea Druadan şi în Druwaith laur (vezi mai jos). 

Putem astfel, dacă dorim, să completăm străvechea 
legendă a venirii edainilor, aşa cum apare în Silmarillion 
(pp. 203-205), adăugându-i pe druedaini, care au coborât 
din Ered Lindon în Ossiriand împreună cu haladinii (Poporul 
lui Haleth). O altă însemnare spune că, în Gondor, cărturarii 
credeau că primii oameni care trecuseră Anduinul fuseseră 
chiar druedainii. Veniseră (aşa se credea) din ţinuturile 
aflate la sud de Mordor, dar, înainte să ajungă pe coastele 
din Haradwaith, o apucaseră spre nord, spre Ithilien, şi, 
găsind într-un târziu un loc unde să treacă Anduinul 
(probabil în apropiere de Cair Andros), se aşezaseră în văile 
Munţilor Albi şi în regiunile împădurite de la poalele 
nordice ale acestora. „Erau un popor ascuns, bănuitor faţă 
de alte neamuri omeneşti care, de când se ştiau ei, îi 
hăituiseră şi-i persecutaseră; o porniseră spre apus în 
căutarea unui tărâm unde să se poată ascunde şi să 
trăiască în linişte.” Mai mult de atât nu se spune, nici aici, 
nici în altă parte, privind istoria legăturii lor cu Poporul lui 
Haleth. 

Într-un eseu citat anterior, privind numele râurilor din 
Pământul de Mijloc, apare o referire scurtă la druedainii din 
al Doilea Ev. Se spune (la pg. 363) că băştinaşii din 
Enedwaith, fugind din calea distrugerilor pricinuite de 
numenoreeni de-a lungul văii râului Gwathlo, n-au traversat 
Isenul şi nici nu s-au refugiat pe marele promontoriu între 
Isen şi Lefnui, care forma braţul nordic al Golfului Belfalas, 
din pricina „Oamenilor-Pukel”, care erau un popor ascuns şi 
crunt, vânători neobosiţi şi tăcuţi, folosind săgeți otrăvite. 
Spuneau că din totdeauna fuseseră acolo şi ca pe vremuri 


trăiseră şi în Munţii AlbI. În timpuri trecute, nu le pasase de 
Marele întunecat (Morgoth), iar mai târziu nu s-au aliat cu 
Sauron; căci îi urau pe toţi invadatorii de la Răsărit. 
Spuneau că de la Răsărit veniseră oamenii înalţi care-i 
alungaseră din Munţii Albi, oameni cu inimi ticăloase. Poate 
chiar şi în zilele Războiului Inelului unii din neamul dru încă 
mai trăiau în munţii Andrast, braţul apusean al Munţilor 
Albi, dar numai cei care vieţuiau în codrii din Anorien erau 
cunoscuţi poporului din Gondor. 

Aceasta regiune între Isen şi Lefnui se numea Druwaith 
laur; într-o altă însemnare scurtă pe această temă se spune 
că laur, „vechi”, care apare în nume, nu înseamnă 
„originar”, ci „fost”: „Oamenii-Pukel” au sălăşluit în Munţii 
Albi (de ambele părţi ale acestora) în Primul Ev. Când a 
început ocuparea regiunilor de coastă de către 
numenoreeni, în al Doilea Ev, ei au supravieţuit în munţii 
promontoriului [Andras] care n-a fost niciodată ocupat de 
numenoreeni. lar alţii au supravieţuit la capătul răsăritean 
al lanţului [în Anorien]. La sfârşitul celui de-al Treilea Ev, s-a 
crezut că aceştia din urmă, care se împuţinaseră foarte 
mult, erau singurii supraviețuitori; de aceea, cealaltă 
regiune a primit numele de „Vechea pustietate a Pukelilor” 
(Druwaith laur). A rămas o „pustietate”, unde oamenii din 
Gondor sau din Rohan nu s-au aşezat niciodată şi arareori 
dacă puneau piciorul pe acel meleag; dar oamenii din 
Anfalas credeau că unii dintre vechii „Sălbatici” încă mai 
vieţuiau acolo în taină.13 în Rohan nu se cunoştea faptul că 
ciopliturile din Valea Calvarului, numite „Oamenii-Pukel”, i- 
ar fi înfăţişat pe „Sălbaticii” din Pădurea Druadan, şi nici 
natura lor „omenească”: de unde şi ceea ce a spus Ghân- 
buri-Ghân cu privire la persecutarea în trecut a 
„Sălbaticilor” de către rohirrimi [ „lăsaţi în pace pe Sălbatici 
în pădure şi nu-i mai vânaţi ca pe fiare”]. Deoarece Ghân- 
buri-Ghân se străduia să folosească Limba Comună, îşi 
numea poporul „Sălbatici” (nu fără ironie); dar ei 
bineînţeles că nu-şi spuneau astfel.14 


NOTE 

1 Ceea ce nu se explică prin situaţia lor specială în 
Beleriand, şi fiind poate mai curând o cauză a numărului lor 
mic şi nu un rezultat al acestuia. Neamul lor sporea mult 
mai încet decât ceilalţi atani, încât aproape că nu reuşeau 
să înlocuiască vieţile pierdute în războaie; cu toate acestea, 
multe dintre femeile lor (care erau mai puţine decât 
bărbaţii) rămâneau necăsătorite. [Nota autorului] 

2 în Silmarillion, Beor i-a descris lui Felagund pe haladini 
(ulterior numiţi Poporul lui Haleth) drept „un popor cu alt 
grai decât al nostru” (pg. 203). Se mai spune de asemenea 
că „nu s-au amestecat cu alte neamuri” (pg. 209) şi că erau 
mai mici de statură decât oamenii din Casa lui Beor; 
„scumpi la vorbă, nu le plăcea când se strângeau prea mulţi 
oameni la un loc; mai curând doreau singurătatea, 
hălăduind neîngrădiţi prin pădurile cele verzi, descoperind 
tot mai mult meleagurile eldarilor” (pg. 211). Nimic nu se 
spune în Silmarillion despre elementul amazonian în 
societatea lor, în afară de acela ca Doamna Haleth era o 
războinică şi cârmuitoarea poporului, şi nici despre faptul 
că în Beleriand ar fi vorbit numai limba lor. 

3 Deşi vorbeau aceeaşi limbă (în felul lor de a o vorbi). Dar 
au păstrat un număr de cuvinte din propriul lor grai. [Nota 
autorului] 

4 La fel cum, în al Treilea Ev, oamenii şi hobbiţii din Bree 
trăiau împreună; deşi nu exista nici o legătura de sânge 
între neamul drugilor şi hobbiţi. [Nota autorului] 

5 Celor neprietenoşi care, necunoscându-i bine, declarau 
că Morgoth i-a zămislit pe orei dintr-un asemenea neam, 
eldarii le spuneau: „Fără îndoială Morgoth, neputând 
plămădi nici o fiinţa vie, zămislea orei din tot soiul de 
oameni, dar negregşit ca druedainii au scăpat de Umbra lui; 
câci felul lor de a râde şi cel al orcilor se deosebesc la fel de 
mult ca lumina din Aman de întunericul din Angband.” Unii 
totuşi credeau că o urmă de înrudire îndepărtata tot exista, 
ceea ce şi explica duşmănia dintre ei. Orcii şi drugii se 


considerau reciproc drept degeneraţi. [Nota autorului] - în 
Silmarillion se spune că orcii ar fi fost zămisliţi de Melkor 
din elfii căzuţi în captivitate la începutul zilelor lor (pg. 82; 
cf pg. 138); dar aceasta era una din multele speculaţii 
diverse privind originea orcilor. De notat că în întoarcerea 
regelui V 5 hohotul de râs al lui Ghân-buri-Ghân este 
descris astfel: „Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un 
sunet gâlgâit, ca şi când ar fi râs, sau cel puţin aşa părea”. 
Este descris ca având o barbă numai fire „rare, răzleţite pe 
bărbia lui vălurită, ca nişte fuioare de muşchi uscat”, şi ochi 
negri în care nu se putea citi nimic. 

6 în note izolate se spune că ei înşişi îşi spuneau Drughu 
(în care gh reprezintă un sunet spirant). Adoptat în limba 
sindarină în Beleriand, acest nume a devenit Dru (forme de 
plural drum şi druath); dar când eldarii au descoperit că 
neamul dru era duşman neclintit al lui Morgoth, şi în special 
al orcilor, la nume a fost adăugat „titlul” adan, astfel că au 
fost numiţi druedaini (singular druadan), pentru a marca 
atât natura lor umană şi prietenia cu eldarii, cât şi faptul că 
seminţia lor se deosebea de cei care făceau parte din cele 
Trei Case ale Edainilor. Dru a fost folosit de atunci doar în 
cuvinte compuse, precumDrunos, „o familie din neamul 
dru”, Druwaith, „pustietatea neamului dru”. În limba 
quenyană, Drughu a devenit Ru, şi Ruatan, plural Ruatani. 
Pentru celelalte nume ale lor, în vremurile de mai târziu 
(Sălbaticii, woseii, Oamenii-Pukel), vezi pg. 527 şi nota 14. 

7 în hronicul Numenorului se spune că acestora li s-a 
îngăduit să treacă marea împreună cu atanii şi ca în vremea 
de pace din ţara cea nouă au prosperat şi şi-au înmulţit din 
nou numărul, dar nu au mai luat parte la război, căci se 
temeau de mare. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu este 
consemnat în una din puţinele legende care au supravieţuit 
Decăderii [| Numenorului, n.tr.], anume povestea primei 
întoarceri pe mare a numenoreenilor în Pământul de Mijloc, 
cunoscută drept So (ia Marinarulul. Într-o copie a acestei 
legende, scrisă şi păstrată în Gondor, exista o consemnare a 


unui copist la un paragraf în care sunt menţionaţi 
druedainii de la Curtea Regelui Aldarion Marinarul: 
însemnarea spune că druedainii, recunoscuţi pentru 
ciudata lor premoniţie, s-au neliniştit auzind de călătoriile 
sale, presimţind că nu vor aduce decât râu, şi l-au rugat să 
nu mai plece. Dar nu au reuşit să-l înduplece, aşa cum nu 
au izbutit să-i schimbe hotărârea nici tatăl şi nici soţia lui, şi 
druedainii au plecat foarte tulburaţi. De atunci încolo, 
druedainii din Numenor au fost cuprinşi de neastâmpăr şi, 
în ciuda temerii lor de mare, au cerut, unul câte unul, sau 
câte doi şi câte trei, să fie luaţi în marile corăbii care 
porneau spre țărmurile nord-vestice ale Pământului de 
Mijloc. Când erau întrebaţi: „De ce vreţi să plecaţi, şi 
încotro?”, răspundeau: „Insula cea Mare nu mai este 
neclintită sub picioarele noastre şi voim să ne-nturnăm pe 
pământurile de unde am venit”. Astfel ca numărul lor iar s-a 
împuţinat, încetul cu încetul, în lungii ani care au urmat, 
nemairâmânând niciunul când Elendil a scăpat din 
Decădere: ultimul plecase atunci când Sauron a fost adus 
pe insulă. [Nota autorului] - Nu există nici o urmă, fie în 
materialele referitoare la povestea lui Aldarion şi Erendis, 
fie în altă parte, despre prezenţa druedainilor în Numenor, 
în afară de ce s-a prezentat mai sus; doar într-o notă 
separată se spune că „edainii care, la sfârşitul Războiului 
Nestematelor, au trecut marea spre Numenor, aveau 
printre ei câţiva supraviețuitori ai Poporului lui Haleth, iar 
puţinii druedaini care i-au însoţit au murit cu toţii cu mult 
înainte de Decădere”. 

8 Câţiva trăiau la curtea lui Hurin din Casa lui Hador, câci 
el sălăşluise o vreme, în tinereţea lui, împreună cu Poporul 
lui Haleth, fiind înrudit cu stăpânul lor. [Nota autorului] - 
Despre legătura lui Hurin cu Poporul lui Haleth, vezi 
Silmarillion, pg. 224. 

— Intenţia tatălui meu fusese aceea de a-l transforma pe 
Sador, bătrânul servitor de la casa lui Hurin, din Dor-lomin, 
într-un drug. 


9 Aveau o lege care interzicea folosirea otrăvurilor pentru 
a face râu vreunei fiinţe vii, chiar şi celor care le 
pricinuiseră lor rău - în afara orcilor, la ale căror săgeți 
otrăvite răspundeau cu săgeți şi mai otrăvite. [Nota 
autorului] - Elfhelm i-a spus lui Meriadoc Brandybuck ca 
Sălbaticii foloseau săgeți otrăvite (întoarcerea Regelui V 5), 
şi acelaşi lucru îl credeau despre ei locuitorii din Enedwaith 
în cel de-al Doilea Ev (pg. 526). Ceva mai încolo în acest 
text, se face referire la sălaşurile druedainilor, şi voi cita aici 
fragmentul respectiv. Trăind în mijlocul Poporului lui 
Haleth, un popor care sălăşluia în zone împădurite, 
„Ldruedainii] se mulţumeau să locuiască în corturi şi în 
adăposturi încropite în jurul trunchiurilor groase de arbori, 
câci ei erau o seminţie rezistenţă. După cum povesteau ei, 
acolo unde trăiseră odată, folosiseră peşterile din munţi mai 
mult drept cămări pentru provizii, şi doar pe vreme foarte 
rea se adăposteau şi dormeau în ele. Asemenea locuri de 
refugiu aveau şi în Beleriand, unde în timpul furtunilor sau 
al iernilor geroase se retrăgeau aproape toţi, în afara celor 
care puteau îndura frigul; dar locurile acestea erau păzite 
şi nici măcar cei mai apropiaţi prieteni din rândul Poporului 
lui Haleth nu erau bineveniţi acolo”. 

10 Deprinse de la gnomi, conform legendelor lor. [Nota 
autorului] 

11 în legătură cu această poveste, tatăl meu a notat: 
„Poveştile, precum cea despre Piatra Credincioasa, care 
vorbesc despre transferarea unei părţi din „puterile” lor 
asupra obiectelor făcute de ei, amintesc întrucâtva despre 
felul în care Sauron şi-a transferat puterea temeliilor 
fortăreței Barad-dur şi Inelului Suprem”. 

12 „La fiecare cotitura se găseau piloni mari de piatră 
ciopliţi după chipul şi asemănarea oamenilor, cu mădulare 
butucănoase şi urieşeşti, picioarele ţinute cruciş şi braţele 
scurte încrucişate peste pântece umflate. Unele chipuri, 
odată cu trecerea vremii, îşi pierduseră trăsăturile, în afară 


de găvanele întunecate ale ochilor care încă se aţinteau 
trişti asupra trecătorilor.” 

13 Denumirea Druwaith laur (Vechiul meleag al Pukelilor) 
apare pe harta Pământului de Mijloc, desenată de 
domnişoara Pauline Baynes (vezi pg. 362), plasată la nord 
de munţii de pe promontoriul Andrast. Tatăl meu a spus 
totuşi că denumirea fusese adăugată de el şi era plasată 
corect. 

— O însemnare marginala spune că, după Bătăliile de la 
Vadurile Isenului, s-a descoperit că, într-adevăr, mulţi 
druedaini supravieţuiseră în Druwaith laur, căci au ieşit din 
grotele unde trăiau, pentru a-i ataca pe oştenii ramaşi din 
oastea lui Saruman, care fuseseră alungaţi spre miazăzi. - 
într-un fragment citat la pg. 508 se face referire la triburile 
de „sălbatici”, pescari şi vânători, de pe coastele din 
Enedwaith, care se înrudeau ca neam şi limbă cu druedainii 
din Anorien. 

14 La un moment dat în Stăpânul Inelelor este folosit 
cuvântul, wose [i]” când Elfhelm îi spune lui Meriadoc 
Brandybuck: „Ce auzi tu sunt woseii, Sălbaticii Pădurii”. 
Wose este o forma modernizata (în acest caz, forma pe care 
ar fi avut-o cuvântul acum, dacă ar mai fi existat în limbă) a 
cuvântului anglo-saxon wasa, care de fapt se găseşte doar 
în substantivul compus wudu-wâsa, „sălbatic al pădurii”. 
(Saeros Elful din Doriath îl numea pe Turin „Woseu al 
pădurii”, pg. 116. Cuvântul a existat multă vreme în 
engleză, transformându-se până la urmă în „wood-house” 
[„şopron pentru lemne”].) Cuvântul folosit de rohirrimi 
(„wose” fiind o traducere, conform metodei folosite pe tot 
parcursul scrierilor) este menţionat o dată: rog, plural 
rogin. 

Din cât se pare, termenul „Oamenii-Pukel” (din nou o 
traducere: reprezintă anglo-saxonul pucel, „spiriduş, 
demon”, înrudit cu pucă, din care derivă Puck) era folosit 
doar în Rohan, pentru pietrele cioplite din Valea Calvarului. 

II. 


ISTARII. 

Cea mai completa relatare despre istari a fost scrisa, din 
cât se pare, în 1954 (vezi Introducerea, pg. 24, despre 
originea sa). O redau în întregime şi mă voi referi la ea 
drept „eseul despre Istari”. 

Vrăjitor este traducerea quenyanului iştar (în sindarină 
ithron): unul din membrii unui „ordin” (după cum îl numeau 
ei) care pretindea că posedă şi că face dovada unei 
cunoaşteri desăvârşite asupra istoriei şi naturii Lumii. 
Traducerea (deşi potrivită pentru înrudirea sa cu „înţelept” 
[wizard, „vrăjitor”, wise, „înţelept”, n.tr.] şi alte cuvinte 
străvechi desemnând cunoaşterea, acelaşi lucru fiind valabil 
şi pentru iştar din quenyanâ) nu este poate cea mai fericită, 
deoarece Heren Istarion, „Ordinul Vrăjitorilor”, se 
deosebea de „vrăjitorii” sau „magicienii” din legenda 
ulterioră; aceştia au aparţinut strict celui de-al Treilea Ev şi 
apoi au plecat, şi poate în afară de Elrond, Cfrdan şi 
Galadriel, nimeni n-a descoperit care anume le era seminţia 
şi de unde veniseră. 

Din rândul oamenilor, cei care au avut de-a face cu ei au 
crezut (la început) că erau şi ei oameni care dobândiseră 
toată ştiinţa şi priceperea după un studiu îndelung, făcut în 
taină. În Pământul de Mijloc au apărut pentru prima oară în 
jurul anului 1000 al celui de-al Treilea Ev, dar multă vreme 
au umblat sub o înfăţişare simplă, de oameni cu nenumărați 
ani în cârca, însă cu trupul încă verde, călători şi răbdători, 
care strângeau tot mai multe cunoştinţe despre Pământul 
de Mijloc şi despre tot ce vieţuia aici, fără însă a-şi dezvălui 
cuiva puterile şi scopurilE. În acele timpuri, oamenii îi 
zăreau arar şi prea puţin luau aminte la ei. Dar când umbra 
lui Sauron a început din nou să crească şi să capete formă, 
vrăjitorii au devenit mai activi, căutând să pună stavilă 
creşterii Umbrei şi să-i facă pe elfi şi pe oameni să-şi dea 
seama de primejdia ce-i pândea. Atunci a început să se 
vorbească printre oameni despre venirile şi plecările lor, 
despre amestecul lor în multe treburi; iar oamenii au băgat 


de seamă că aceştia nu mureau, ci rămâneau la fel (poate 
doar că păreau că îmbătrâneau la chip), în vreme ce părinţii 
şi odraslele oamenilor piereau. Din această pricină, oamenii 
ajunseseră să se teamă de ei, chiar şi când îi iubeau, şi-i 
socoteau a face parte din seminţia elfilor (cu care, într- 
adevăr, îşi petreceau timpul adesea). 

Şi totuşi, elfi nu erau. Căci veneau de peste Mare, din 
Apusul cel mai de la Apus; numai că acest lucru a fost 
cunoscut multă vreme doar de Cirdan, Păzitorul celui de-al 
Treilea Inel, stăpân al Limanurilor Cenuşii, care a fost 
martor la coborârea lor pe țărmurile apusene. Trimişi ai 
Stăpânilor Apusului erau ei, ai valarilor care încă mai ţineau 
sfat despre cum trebuia cârmuit Pământul de Mijloc, şi când 
umbra lui Sauron a început din nou să se urnească, au ales 
această cale de a i se opune. Cu consimţământul lui Eru, au 
trimis pe câţiva din cel mai înalt ordin al lor, înveşmântaţi în 
trupuri omeneşti, trupuri adevărate, nu plăsmuite, supuşi şi 
ei spaimelor şi durerilor şi istovirilor de pe pământ, simțind 
foamea şi setea şi putând fi răpuşi; doar că spiritele lor fiind 
atât de măreţe, ei nu mureau, iar ceea ce îi îmbătrânea 
erau grijile şi trudniciile anilor îndelungaţi. Astfel au făcut 
valarii, dorind să îndrepte greşelile trecutului, mai cu 
seamă pe aceea de a fi încercat să-i păzească şi să-i izoleze 
pe eldari, arătându-şi întreaga lor putere şi măreție; acum 
însă, emisarii lor nu aveau voie să se înfăţişeze în alcătuiri 
maiestuoase ori să încerce să domine voinţele oamenilor 
sau ale elfilor, dându-şi pe faţă puterea; ci, venind sub 
înfăţişări şubrede şi umile, trebuiau, după cum li se ceruse, 
să-i sfătuiască de bine pe oameni şi elfi, să-i îndemne spre 
fapte bune şi să caute să-i unească întru iubire şi înţelegere 
pe toţi cei pe care Sauron, de va mai fi venit, s-ar fi 
încumetat să-i subjuge şi să-i împingă spre rău. 

Câţi se găseau în Ordinul acesta, nu se ştie; dar dintre cei 
care au venit în partea de miazănoapte a Pământului de 
Mijloc, unde speranţa era cea mai mare (datorită 
dunedainilor care se mai găseau aici şi a eldarilor care 


sălăşluiau pe acele meleaguri), cinci au fost cei mai 
însemnați. Primul care a venit avea înfăţişarea şi purtarea 
alese, părul negru ca pana corbului şi vocea frumoasă, şi 
purta veşminte albe; pricepute foarte îi erau mâinile la a 
meşteşugi tot felul de lucruri, şi era privit de toţi, chiar şi de 
către eldari, ca mai-marele Ordinului.l Au mai venit şi alţii; 
doi în veşminte albastre ca marea, şi unul în veşmânt 
pământiu; ultimul care a venit părea şi cel mai neînsemnat 
dintre ei, mai scund decât ceilalţi şi mult mai bătrân la 
înfăţişare, cu pârul sur şi veşminte asemenea, şi sprijinindu- 
se într-un toiag. Dar Cfrdan a ghicit, încă de la prima lor 
întâlnire la Limanurile Cenuşii, ca în el zăcea cel mai măreț 
spirit şi mai înţelept; l-a primit cu plecăciune şi i-a dat spre 
păstrare al Treilea Inel, pe Narya cel Roşu. Şi i-a spus: 

— Căci multă trudă şi nenumărate primejdii îţi stau în cale, 
şi pentru ca misia ta să nu-ţi pară prea grea şi istovitoare, ia 
acest Inel, ca să-ţi fie de ajutor şi mângâiere. Mie mi-a fost 
încredinţat doar spre a-l ţine tăinuit, iar aici, pe ţărmul 
apusean, puterea lui stă în adormire; dar socot că în zile ce 
vor veni cândva, în mâini mai nobile decât ale mele îi va fi 
locul, care-1 vor folosi pentru a trezi curajul în toate 
inimile.2 

Şi Mesagerul Sur a luat Inelul şi de atunci l-a păstrat 
tăinuit; dar n-a trecut mult şi Mesagerul Alb (priceput în a 
descoperi toate tainele) a prins de veste despre acest dar şi 
a început să-l roadă pizma - astfel a început duşmănia pe 
care i-a purtat-o celui Sur şi pe care mai târziu şi-a arătat-o 
făţiş. 

În vremurile care au urmat, Mesagerul Alb a ajuns să fie 
cunoscut printre elfi drept Curunfr, Omul Priceput, şi drept 
Saruman în graiurile oamenilor de la Miazănoapte; dar asta 
a fost după ce el s-a întors din multele lui călătorii şi a ajuns 
în regatul Gondor, unde s-a şi statornicit. Despre cei 
Albaştri se ştiau puţine în Apus, neavând alt nume decât 
Ithryn Luin, „Vrăjitorii Albaştri”; căci au trecut în Răsărit 
însoţindu-l pe Curunrr, dar nu s-au mai întors; dacă au 


rămas în Răsărit, împlinindu-şi acolo misiile pentru care 
fuseseră trimişi, ori au pierit, ori - după cum vorbeau unii - 
au fost momiţi de Sauron şi au devenit slujitorii lui, nu se 
mai ştie.3 De întâmplat, s-a putut întâmpla ori una, ori 
celelalte; căci, oricât ar părea de ciudat, istarii, având drept 
veşmânt trupuri din Pământul de Mijloc, puteau, ca oameni 
sau elfi, să se abată de la misiile lor şi să facă râu, dând 
uitării binele în căutarea puterii de a-l făptui. 

Un paragraf separat, notat pe margine, trebuie fără 
îndoială inserat aici: într-adevăr, se spune că, întrupaţi 
fiind, istarii aveau nevoie să înveţe multe de la bun început, 
încet şi cu răbdare, şi, cu toate că ştiau de unde veneau, 
amintirea Tărâmului Binecuvântat era pentru ei ca o 
nălucire venită de la mare depărtare, după care tânjeau 
nespus (atâta vreme cât rămâneau credincioşi misiei pe 
care o aveau). Astfel, îndurând din propria lor voinţă 
chinurile exilului şi vicleniile lui Sauron, poate că reuşeau 
să îndrepte relele acelui timp. 

Dintre toţi istarii, cu adevărat numai unul a rămas 
credincios, cel care venise ultimul. Căci Radagast, al 
patrulea, îndrăgise nenumăratele fiare şi păsări care 
vieţuiau în Pământul de Mijloc, astfel că i-a dat uitării pe elfi 
şi oameni şi-şi petrecea zilele printre sălbăticiuni. De aici i 
s-a tras şi numele (care vine din graiul Numenorului din 
străvechime şi înseamnă - din cât se spune - „îmblânzitorul 
fiarelor”).4 Iar Curunfr 'Lân, Saruman cel Alb, s-a 
îndepărtat de înalta sa misie şi, devenind mândru şi 
nerăbdător, setos de putere, a căutat să-şi împlinească 
propria lui vrere prin forţă şi să-1 înlăture pe Sauron; 
numai că spiritul acela întunecat 1-a atras în mrejele sale, 
fiind mult mai puternic decât el. 

Dar cel care venise ultimul era numit printre elfi 
Mithrandir, Pelerinul Sur, căci nu se statornicea nicăieri şi 
nu strângea pentru sine bogății, nici ucenici nu avea, ci tot 
timpul străbătea Tărâmurile Apusene dintr-o parte în alta, 
din Gondor până-n Angmar, şi din Lindon pana în Lorien, 


fiind prietenul tuturor celor aflaţi la ananghie. Cald şi 
neastâmpărat îi era spiritul (mai ales datorită inelului 
Narya), căci el era duşmanul lui Sauron, împotrivind focului 
care devorează şi nimiceşte, focul care înflăcărează şi care 
sprijină la ceas de speranţă deşartă şi disperare; dar 
bucuria lui şi mânia ce i se aprindea uşor erau învelite în 
veşminte ca cenuşa de surii, încât numai aceia care-l 
cunoşteau bine zăreau flacăra ce se ascundea înăuntru. 
Vesel putea fi şi îngăduitor cu tinerii neştiutori, dar iute 
uneori să răspundă cu vorbă aspră şi mustrare neghiobiilor; 
fudul însă nu era şi nu umbla nici după putere, nici după 
laude şi de aceea, oriunde se ducea, îl îndrăgeau toţi cei 
care nu erau nici ei fuduli. Mai mult umbla pe jos, neobosit, 
sprijinindu-se în toiag; şi de aceea Oamenii de la 
Miazănoapte îl numeau Gandalf, „Elful Cârjei”. Căci îl 
socoteau (greşit, după cum s-a mai spus) a se trage din 
seminţia elfilor, şi asta pentru că uneori făcea minuni, 
placându-i mai cu seamă frumuseţea focului; dar cele mai 
multe miracole le punea la cale mai cu seamă pentru veselia 
şi plăcerea celorlalţi, şi nu dorea să fie privit cu venerație 
ori să i se urmeze sfaturile din teamă. 

În altă parte se spune cum, atunci când Sauron a ieşit iar 
la iveală, şi-a dezvăluit şi el o parte din putere şi, devenind 
sufletul rezistenţei împotriva lui Sauron, a învins până la 
urmă şi, prin veghe şi trudă, a dus totul la sfârşitul pe care- 
1 gândiseră valarii sub acel Unu care este mai presus de ei. 
Şi totuşi se spune că, pentru a desăvârşi misia pentru care 
venise, a pătimit cumplit şi a fost răpus, şi fiind trimis înapoi 
din moarte pentru scurtă vreme a fost înveşmântat în alb, 
devenind o flacără strălucitoare (tăinuită, însă arătându-se 
doar la mare nevoie). Şi când totul s-a sfârşit şi Umbra lui 
Sauron a fost înlăturată, a plecat pentru totdeauna peste 
Mare, câtă vreme Curunfr a fost doborât şi umilit cu totul, 
pierind în cele din urmă de mâna unui sclav asuprit; iar 
spiritul său s-a dus acolo unde îi fusese sortit să se ducă, iar 


în Pământul de Mijloc nu s-a mai întors nicicând - nici gol, 
nici întrupat. 

În Stăpânul Inelelor, singura informaţie generala despre 
istari apare în preambulul la cel de-al Treilea Ev din 
Povestea Anilor, Anexa B: 

Şi au trecut vreo mie de ani, prima umbră se lăsase de- 
acum peste Marea Pădure Verde, când istarii, sau vrăjitorii, 
şi-au făcut apariţia în Pământul de Mijloc. Mai târziu avea 
să se spună că veniseră din Apusul îndepărtat, fiind soli 
trimişi să înfrunte puterea lui Sauron şi să-i unească pe toţi 
aceia care aveau dorinţa să i se opună; dar nu le era 
îngăduit să împotrivească puterii lui o altă putere sau să 
caute să-i stăpânească pe elfi ori pe oameni prin forţă sau 
teamă. 

Prin urmare, au venit luând înfăţişare omenească, deşi nu 
apăreau niciodată ca tineri, iar de îmbătrânit îmbătrâneau 
nespus de încet şi mintea, şi mâna lor aveau puteri nebănuit 
de multe. Numele lor adevărate le mărturiseau puţinora, 
folosind, în schimb, numele ce li se dădeau de către alţii. Cei 
mai mari în rang printre aceştia (se spune că erau cinci cu 
totul) primiseră de la eldari numele de Curunfr, „Omul 
Priceput”, şi Mithrandir, „Pelerinul cel Sur”, dar oamenii de 
la miazănoapte le spuneau Saruman şi Gandalf. Curunfr a 
călătorit adesea în ţinuturile de la Soare-Răsare, aşezându- 
se în cele din urmă în Isengard. Mithrandir, în schimb, era 
mai apropiat de seminţia eldarilor, prin urmare străbătea 
mai mult părţile apusene, dar niciodată n-a avut un local 
său, unde să se aşeze. 

Mai departe se povesteşte despre păzirea celor Trei Inele 
ale Elfilor şi despre cum Cfrdan i-a dat lui Gandalf Inelul 
Roşu, atunci când acesta a venit la Limanurile Cenuşii de 
peste Mare („Câci Cirdan vedea mult mai departe şi mai 
adânc decât oricare altul de pe Pământul de Mijloc”). 

Eseul despre istari pe care tocmai l-am citat ne spune 
multe despre ei şi despre originea lor, lucruri care nu apar 
în Stăpânul Inelelor (cuprinzând şi câteva observaţii 


ocazionale de mare interes despre vălări, despre 
preocuparea lor permanentă pentru Pământul de Mijloc şi 
despre faptul că-şi recunoşteau greşeala străveche; dar 
acestea nu pot fi discutate aici). Extrem de interesante sunt 
descrierea istarilor ca „membri ai propriului lor ordin înalt” 
(ordinul valarilor) şi afirmaţiile despre întruparea lor 
fizica.5 Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că istarii au 
venit în Pământul de Mijloc la momente diferite; ca Cfrdan a 
simţit ca Gandalf era cel mai măreț dintre ei; că Saruman 
ştia că Gandalf are asupra sa Inelul Roşu şi că îl pizmuia 
pentru aceasta; felul în care este înfăţişat Radagast, care şi- 
a trădat misiunea; ceilalţi doi „Vrăjitori Albaştri”, nenumiţi, 
care l-au însoţit pe Saruman în Răsărit, dar, spre deosebire 
de el, nu s-au mai întors în Tărâmurile Apusene; numărul 
istarilor veniţi (despre care se spune că este necunoscut, 
deşi „cei mai însemnați” dintre cei care au pătruns în 
ţinuturile de miazănoapte ale Pământului de Mijloc au fost 
cinci); explicarea numelor de Gandalf şi Radagast; şi 
cuvântul sindarin ithron, plural ithryn. 

Pasajul din Despre Inelele Puterii (Silmarillion, pp. 407- 
408) este foarte asemănător cu fragmentul din Anexa B la 
Stăpânul Inelelor citat mai sus, chiar şi în privinţa 
cuvintelor folosite; dar include şi această frază, care 
confirmă cele spuse în eseul despre istari: 

Curunfr era cel mai bătrân dintre ei doi, el venise primul, 
urmat de Mithrandir şi Radagast, apoi de alţi istari care s- 
au dus în ţinuturile de răsărit ale Pământului de Mijloc, dar 
ei nu sunt pomeniţi în poveştile acestea. 

Majoritatea celorlalte texte despre istari (ca grup) sunt, 
din nefericire, nimic altceva decât notații făcute în grabă, 
adesea ilizibile. De un interes deosebit este totuşi o schiţa 
scurtă, notată şi ea în grabă, a unei povestiri în care se 
spune despre un sfat al valarilor, adunat, din cât se pare, de 
Manwe („poate i-a cerut sfatul lui Eru?”) în care s-a hotărât 
trimiterea în Pământul de Mijloc a trei emisari. „Cine să 
meargă? Căci trebuie să fie puternici, pe măsura lui 


Sauron, dar la putere trebuie să renunţe şi să se 
înveşmânte în carne, pentru a fi egali cu elfii şi oamenii şi a 
le câştiga încrederea. Lucru care i-ar pune în primejdie, 
împuţinându-le ştiinţa şi înţelepciunea şi tulburându-i cu 
spaime, griji şi ostenelile pe care le aduce cu sine carnea.” 
Numai doi au ieşit în faţă: Curumo, ales de Aule, şi Alatar, 
trimis de Orome. Atunci Manwe a întrebat unde era Olorin? 

Şi Olorin, care era înveşmântat în cenuşiu şi tocmai se 
întorsese dintr-o călătorie, din care pricină se aşezase la o 
margine a Sfatului, a întrebat ce anume voia Manwe de la 
el. lar Manwe i-a răspuns că dorea ca Olorin să se ducă 
drept al treilea mesager în Pământul de Mijloc (într-o 
paranteză se face observaţia că „Olorin îi îndrăgea pe 
eldarii ramaşi”, aparent pentru a explica alegerea făcută de 
Manwe). Dar Olorin a declarat că era prea obosit pentru o 
asemenea treabă şi că se temea de Sauron. Atunci Manwe i- 
a spus că acesta era un motiv în plus ca elsă meargă şi că îi 
poruncea lui Olorin (cuvintele care urmează sunt imposibil 
de citit, totuşi par să conţină cuvântul „al treilea”). Dar 
auzindu-l, Varda s-a uitat la el şi a spus: „Nu ca altreilea”; 
iar Curumo nu a uitat aceste vorbe. 

Nota se încheie cu afirmaţia că acest Curumo [Saruman] 
1-a luat pe Aiwendil [Radagast] la rugămintea Yavannei, iar 
Alatar 1-a luat pe Pallando pentru că îi era prieten.6 

Pe o altă pagină de însemnări care în mod limpede ţin de 
aceeaşi perioada se spune că „Curumo a fost silit să-l ia pe 
Aiwendil pentru a-i face pe plac Yavannei, soţia lui Aule”. 
Exista aici şi câteva tabele în ciornă în care se arată 
legăturile dintre numele istarilor şi cele ale valarilor: Olorin 
legat de Manwe şi Varda, Curumo de Aule, Aiwendil de 
Yavanna, Alazar de Orome, iar Pallando tot de Orome 
(înainte fusese legat de Mandos şi Nienna). 

În lumina scurtului fragment narativ citat mai sus, sensul 
acestor legături între istari şi vălări este limpede acela ca 
fiecare iştar a fost ales de un valar pentru trăsăturile sale 
proprii - poate chiar şi pentru faptul că erau membri ai 


„poporului” acelui vala, în acelaşi sens în care despre 
Sauron se spune în Valaguenta (Silmarillion, pg. 57) ca „la 
început a fost şi el unul dintre maiarii lui Aule şi şi-a păstrat 
renumele în legendele acelui neam”. Este, prin urmare, 
semnificativ că Aule 1-a ales pe Curumo (Saruman). Nimic 
nu sugerează vreo explicaţie a faptului că dorinţa vădită a 
Yavannei ca istarii să includă în grupul lor pe cineva care 
îndrăgea în mod deosebit ceea ce crease ea putea fi 
împlinită doar silindu-l pe Saruman să-l ia drept tovarăş 
pe Radagast; în vreme ce sugestia din eseul despre istari 
(pg. 535), conform căreia, îndrăgind sălbăticiunile din 
Pământul de Mijloc, Radagast şi-a neglijat misiunea pentru 
care fusese trimis, poate că nu corespunde întocmai cu 
ideea că el a fost ales anume de YavannaA. În plus, atât în 
eseul despre istari cât şi în Despre Inelele Puterii, Saruman 
a venit primul, şi neînsoţit. Pe de altă parte, este posibil să 
descifrăm o aluzie la povestea lui Radagast ca însoțitor 
nepoftit în disprețul total faţă de el al lui Saruman, aşa cum 
apare în relatarea lui Gandalf la Staful lui Elrond: 
„Radagast cel Cafeniu! a hohotit Saruman, fără să-şi mai 
ascundă disprețul, Radagast îmblânzitorul de Păsări! 
Radagast Nătăfleţul! Radagast Nebunul! A avut totuşi atâta 
minte cât să-şi joace rolul pe care i l-am încredinţat.” în 
vreme ce în eseul despre istari se spune despre cei doi care 
au plecat spre Răsărit că nu aveau alte nume decât Ithryn 
Luin, „Vrăjitorii Albaştri” (ceea ce înseamnă, desigur, că nu 
aveau nume în Apusul Pământului de Mijloc), aici ei sunt 
numiţi drept Alatar şi Pallando şi sunt asociaţi cu Orome, 
deşi nu se sugerează în nici un fel motivul acestei legături. 
Se prea poate (deşi e o simplă supoziţie) ca Orome dintre 
toţi valarii să fi avut cele mai multe informaţii despre 
ţinuturile mai îndepărtate ale Pământului de Mijloc, şi că 
Vrăjitorii Albaştri erau rânduiţi să călătorească în acele 
regiuni şi să rămână acolo. 

Dincolo de faptul că aceste însemnări despre alegerea 
istarilor au fost cu siguranţă făcute după încheierea 


Stăpânului Inelelor, nu găsesc nici o dovadă despre 
legătura lor, la vremea la care au fost scrise, cu eseul 
despre istari.7 

Nu cunosc nici un alt text despre istari, în afară de câteva 
note foarte sumare şi în parte imposibil de interpretat, care 
au fost în mod cert făcute mult mai târziu decât oricare din 
cele dinainte, şi care datează probabil din 1972: 

Trebuie să pornim de la premisa că ei [istarii] erau cu toţii 
maiari, adică persoanele din ordinul „îngerilor”, deşi nu 
neapărat de acelaşi rang. Maiarii erau „spirite”, dar 
capabile de auto-întrupare, şi puteau să-şi ia forme 
„umane” (în special elfice). Despre Saruman se spune (0 
face, de pildă, Gandalf însuşi) că era mai marele istarilor - 
adică avea un statut mai înalt decât ceilalţi în Valinor: 

Alte texte se concentrează exclusiv asupra lui Gandalf 
(Olorin, Mithrandir). Pe versoul paginii izolate care conţine 
povestea despre alegerea istarilor de către vălări apare 
următoarea însemnare cu adevărat remarcabilă: 

Elendil şi Gil-galad erau aliaţi; dar aceasta a fost „Ultima 
Alianţă” între elfi şi oameni. În înfrângerea finală a lui 
Sauron, elfii nu s-au implicat efectiv în acţiune. Legolas a 
avut probabil cel mai mic rol dintre cei Nouă Peregrini. 
Galadriel, cea mai măreaţă dintre eldarii care 
supravieţuiseră în Pământul de Mijloc, a acţionat mai ales 
prin înţelepciune şi bunătate, ca o conducătoare sau 
sfătuitoare în luptă, de neînvins în rezistenţa ei (mai cu 
seamă a minţii şi spiritului), dar incapabilă de acţiune 
punitivă, în acest sens, ea poate fi comparată cu Manwe în 
ceea ce priveşte acţiunea totală la dimensiuni mai mari. 
Totuşi, Manwe, chiar şi după Decăderea Numenorului şi 
distrugerea lumii vechi, chiar şi în al Treilea Ev, când 
Tărâmul Binecuvântat fusese îndepărtat din „Cercurile 
Lumii”, nu a fost un simplu observator. Este limpede că 
emisarii numiţi istari (sau Vrăjitori) din Valinor au venit, şi 
printre ei Gandalf, care s-a dovedit a fi conducătorul şi 
coordonatorul atât al atacului cât şi al apărării. 


Cine era „Gandalf? Se spune că mai târziu (când iarăşi s-a 
înălţat o umbră a râului în Regat), mulţi dintre 
„Credincioşii” din acea vreme credeau că „Gandalf era 
ultima apariţie a lui Manwe însuşi, înainte ca acesta să se 
retragă definitiv în turnul de strajă din Taniquetil. (Faptul 
că Gandalf spunea că „în Apus” numele său fusese Olorin 
era, conform acestei credinţe, adoptarea unui camuflaj, un 
simplu nume fals.) Nu cunosc (desigur) adevărul, iar dacă l- 
aş şti, ar fi o greşeală să fiu mai explicit decât a fost Gandalf 
însuşi. Dar eu unul nu cred că aşa au stat lucrurile. Manwe 
nu va cobori de pe munte înainte de Dagor Dagorath şi 
venirea Sfârşitului, când se întoarce Melkor.8 Pentru a-l 
dobori pe Morgoth, el l-a trimis pe pristavul sau Eonwe. Şi- 
atunci, pentru înfrângerea lui Sauron, n-ar trimite el un 
spirit mai puţin măreț (dar puternic) din rândul poporului 
îngerilor, un spirit de aceeaşi seamă şi neîndoielnic egal cu 
Sauron la începuturile lor, însă nu deasupra lui? Numele 
acestuia era Olorin. Dar despre Olorin nu vom şti niciodată 
mai mult decât a dat la iveală în Gandalf. 

Urmează şaisprezece versuri ale unui poem în care este 
folosită aliteraţia: 

Vrea-vei să auzi legenda multă vreme neştiută despre cei 
Cinci veniţi dintr-o ţarâ-ndepârtată? Unul doar s-a-ntors. 
Alţii niciodată sub stăpânirea oamenilor Pământul de Mijloc 
nu vor căuta până ce Dagor Dagorath şi Destinul se- 
mplinesc. 

De aflat cum ai aflat-o: la sfatul tainic al Stăpânilor 
Apusului din ţara Aman? 

Pierdute-s drumurile lungi ce într-acol' duceau, iar 
oamenilor muritori Manwe nu le vorbeşte. 

Din Apusul-care-a-fost un vânt a purtat-o pân' la urechea 
adormită, în tăcerile de sub umbra nopţii, când veştile-s 
aduse din uitate tărâmuri şi evuri pierdute peste mări de 
ani pân' la gândul iscoditor. Nu toate-au fost uitate de 
Regele BătrâN. În Sauron vedea o zăbavnică ameninţare... 


Sunt multe elemente aici care fac aluzie la problema mai 
generală a preocupării lui Manwe şi a valarilor faţă de 
soarta Pământului de Mijloc după Decăderea Numenorului, 
care însă nu intră în sfera de interes a volumului de faţă. 

După fraza „Dar despre Olorin nu vom şti niciodată mai 
mult decât a dat la iveală în Gandalf, tata a adăugat 
ulterior: decât că Olorin este un nume din graiul Elfilor 
Nobili şi prin urmare probabil că i-a fost dat în Valinor de 
către eldari, sau că era „o traducere” menită a avea o 
anumită semnificaţie pentru ei. Oricare ar fi fost cazul, ce 
înţeles avea acest nume primit sau adoptat? Ol or este un 
cuvânt tradus adesea ca „vis”, însă nu se referă la „visele” 
oamenilor, adică în mod sigur nu la cele din timpul 
somnului. Pentru eldari, el includea conţinutul viu al 
memoriei lor, adică ceea ce era produs al imaginaţiei: se 
referea, de fapt, la viziunea limpede, în minte, asupra unor 
lucruri care nu erau prezente fizic în locul unde se afla 
trupul. Nu era vorba doar de ideea despre lucrul respectiv, 
ci de întregul aspect al lucrului respectiv, de la o formă 
anume până la detalii. 

O notă etimologica izolată oferă o explicaţie similară 
sensului acestui cuvânt: 

Olo-s: viziune, „năzărire”: denumire comună în elfică 
pentru „construcţie a minţii” care nu (pre) există pe Eă 
distinct de construcţie, ci datorită eldarilor, putând prin 
intermediul Artei (Karme) să devină vizibilă, perceptibilă. 
Oloş se referă de obicei la construcţii frumoase, care au 
doar un scop artistic (cu alte cuvinte, nu sunt menite să 
amăgească ori să obţină puterea). 

Sunt enumerate cuvinte care derivă din această rădăcină: 
quenyanul oloş, „vis, viziune”, plural olozi/ olori; ola- 
(impersonal), „a visa”; olosta, „visător”. Apoi se face 
trimitere la olofantur, care fusese înainte „adevăratul” 
nume al lui Lorien, acel vala care era „domnul vedeniilor şi 
visurilor”, înainte să fi fost schimbat în Irmo, în Silmarillion 
(aşa cum Nurufantur a fost schimbat în Nămo (Mandos): 


deşi pluralul feanturi pentru aceşti doi „fârtaţi” apare în 
Valagquenta). 

Aceste analize ale cuvântului oloş, olor trebuie în mod clar 
legate de pasajul din Valaguenta (Silmarillion, pg. 56) în 
care se spune că Olorin trăia în Lorien, în Valinor, şi că deşi 
îi iubea pe elfi, umbla printre ei nevăzut sau, când se lăsa 
văzut, arăta întocmai ca ei, încât ei nu ştiau de unde le 
veneau acele năluciri frumoase ori străfulgerările de 
înţelepciune pe care el le insufla în inimile lor. 

Într-o variantă anterioară a acestui pasaj se spune că 
Olorin era „sfătuitorul lui Irmo” şi că în inimile celor care îi 
dădeau ascultare se trezeau gânduri „despre lucruri 
frumoase care încă nu fuseseră, dar se puteau făuri pentru 
a spori bogăţia Ardei”. 

Multe nume am eu, în nenumărate ţinuturi. Mithrandir 
printre elfi, Tharkun printre gnomi; în tinereţe, la Apus, mi 
se spunea Olorin, nume de mult uitat9; la Miazăzi, Incănus; 
la Miazănoapte, Gandalf; în Răsărit, nu mă duc niciodată. 

Nota a fost scrisă înainte de publicarea celei de-a doua 
ediţii a Stăpânului Inelelor, în 1988; iată ce se spune în ea: 

Data sosirii lui Gandalf este incertă. A venit de dincolo de 
mare, aparent odată cu ivirea primelor semne ale retrezirii 
„Umbrei”: reapariţia şi răspândirea a tot felul de lucruri 
ticăloase. Dar arareori este el menţionat în hronice ori 
izvoade în cel de-al doilea mileniu al celui de-al Treilea Ev. 
Probabil că a călătorit mult (deghizat în fel şi chip), 
preocupat nu de ceea ce se făptuia ori se întâmpla, ci de a 
cerceta inimile elfilor şi oamenilor care i se împotriviseră lui 
Sauron, sau de la care se putea aştepta o asemenea 
împotrivire. S-a păstrat ceea ce el însuşi spusese (sau cel 
puţin o versiunea a afirmației sale, oricum nedeplin 
înţeleasă), anume că în tinereţe numele lui fusese Olorin în 
Apus, dar elfii îl numeau Mithrandir (Rătăcitorul cel Sur), 
Tharkun îi era numele printre gnomi (însemnând, din cât se 
spune, „Omul cu Ioiagul”), Incănus la Miazăzi, şi Gandalf la 
Miazânoape, dar că „în Răsărit nu mă duc niciodată”. 


„Apusul” înseamnă aici în mod limpede Apusul îndepărtat, 
dincolo de Mare, şi nu partea apuseană a Pământului de 
Mijloc; numele Olorin aparţine ca formă limbii Elfilor Nobili. 
„Miazănoapte” se referă mai mult ca sigur la regiunile 
nord-vestice ale Pământului de Mijloc, unde majoritatea 
locuitorilor sau a popoarelor vorbitoare nu căzuseră în 
mrejele lui Morgoth ori ale lui SauroN. În acele regiuni, 
împotrivirea faţă de ticăloşiile lăsate în urmă de Duşman, 
ori faţă de Sauron, servitorul său, de-ar fi fost să apară din 
nou, ar fi fost cea mai puternică. Hotarele acestei regiuni 
erau de la natură nedefinite; graniţa răsăriteană urma, mai 
mult sau mai puţin, cursul Râului Carnen până la confluenţa 
cu Celduin (Râul Curgător) şi apoi până la Nurnen, iar de 
acolo spre miazăzi până la străvechile fruntarii ale 
Gondorului de la Miazăzi. (La început, nu excludea 
Mordorul, stăpânit de Sauron, deşi regiunea se afla în afara 
tărâmurilor iniţiale ale acestuia, „în Răsărit”, ca o 
ameninţare voită la adresa Apusului şi a numenoreenilor.) 
Prin urmare, teritoriul de la „Miazănoapte” include toată 
această zonă întinsă: de la vest la est, însemnând 
aproximativ de la Golful Lune la Nurnen, iar de la nord la 
sud, adică de la Cârn Dum la hotarele sudice ale 
străvechiului Gondor, între acesta şi Haradul Apropiat. 
Dincolo de Nurnen, Gandalf nu a trecut niciodată. 

Acest pasaj este singura dovadă existentă, referitoare la 
faptul că el şi-a extins călătoriile mai departe spre Miazăzi. 
Aragorn. 

Dar cea mai mare parte a timpului Gandalf şi-a petrecut-o 
la „Miazănoapte”, iar aici cel mai mult în nord-vest - 
Lindon, Eriador şi Văile Anduinului. A făcut alianţă mai ales 
cu Elrond şi cu dunedainii de la miazănoapte (Pribegii). 
Ceea ce-l caracteriza în mod deosebit erau dragostea ce le- 
o purta „piticuţilor” şi multele cunoştinţe pe care le avea 
despre ei: în înţelepciunea lui, presimţea rolul important ce- 
1 vor juca în cele din urmă şi în acelaşi timp îşi dădea 
seama de valoarea lor intrinsecă. Gondorul îi atrăgea mai 


puţin atenţia, din acelaşi motiv pentru care i se părea mai 
interesant lui Saruman: reprezenta un centru al cunoaşterii 
şi al puterii. Cârmuitorii săi, încă din cele mai vechi timpuri, 
şi tradiţiile sale îi erau irevocabil opuse lui Sauron, fără 
îndoială din considerente politice: regatul acesta constituia 
pentru el o ameninţare şi continua să existe doar în măsura 
în care şi atâta timp cât ameninţarea pe care o reprezenta 
el însuşi pentru gondorieni putea fi înfruntată cu forţa 
armelor. Gandalf nu prea avea cum să-i câlăuzească pe 
mândrii cârmuitori, sau să-i sfătuiască, şi doar când puterea 
lor a început să decadă, înnobilându-le în schimb curajul şi 
tăria cu care se luptau pentru o cauză aparent pierdută, a 
început şi Gandalf să fie preocupat în mod deosebit de 
soarta lor. 

Numele de Incânus este aparent „străin”, adică nu provine 
nici din limba westron, nici din elfică (sindarină sau 
quenyanâ) şi nu-şi are originea nici în graiurile Oamenilor 
de la Miazănoapte, care au supravieţuit. O notă din Cartea 
Thainului spune că este o formă adaptată limbii quenyene a 
unui cuvânt din limba haradrimilor, care înseamnă pur şi 
simplu „Iscoada de la Miazănoapte” (Inkă+ nus). N Gandalf 
este un nume de înlocuire în povestea în limba engleză, 
procedeul folosit fiind acelaşi ca şi în cazul numelor 
hobbiţilor şi ale gnomilor. De fapt, este un nume scandinav 
(purtat de un pitic* din Voluspâ)12, pe care l-am folosit 
deoarece pare să conţină elementul gandr, toiag, în special 
unul folosit în „magie”, şi s-ar putea traduce drept „fiinţă 
elfică având un toiag (vrăjit)”. Gandalf nu era elf, dar aşa îl 
considerau oamenii apropiaţi elfilor, prietenia şi alianţa lui 
cu elfii fiind bine-cunoscută. Deoarece numele este atribuit 
„tărâmurilor de la Miazănoapte” în general, este de 
presupus că Gandalf reprezintă un nume westron, format 
însă din elemente care nu provin din limbile elfice. 

O cu totul altă optică asupra sensului cuvintelor lui 
Gandalf „la Miazăzi Incânus” şi a etimologiei numelui apare 
într-o notă scrisă în 1967: 


* dwaiffân engl. În orig.) - pitic, gnoM. În versiunea 
româneasca a operelor lui Tolkien, am optat pentru 
termentul de gnom. (n.tr.) 

Nu este nicidecum limpede ce se înţelegea prin „la 
Miazăzi”: Gandalf a negat că a vizitat vreodată „Răsăritul”, 
dar de fapt el pare să-şi fi limitat călătoriile şi 
supravegherea la ţinuturile apusene, locuite de elfi şi de 
popoare în general ostile lui Sauron. Oricum, pare puţin 
probabil să fi călătorit sau să fi poposit suficient de mult în 
Harad (sau Haradul îndepărtat!) ca să fi primit un nume 
special în oricare din limbile străine din acele regiuni puţin 
cunoscute. Prin urmare, Miazăzi ar trebui să însemne 
Gondor (în sens larg, ţâri aflate sub suzeranitatea 
Gondorului, atunci când era în culmea gloriei sale). Dar la 
vremea când se petrece Povestea de faţă, pe Gandalf îl 
întâlnim sub numele de Mithrandir (aşa-l numeau oamenii 
de rang sau de origine numenoreană precum Denethor, 
Faramir etc.) în Gondor. Este un nume de origine sindarină, 
menţionat ca nume doar de către elfi; dar oamenii de rang 
din Gondor cunoşteau această limbă şi o foloseau. Numele 
„popular” în limba westron, sau Limba Comună, era evident 
unul care însemna „Manta-Surâ”, dar, fiind născocit cu mult 
timp în urmă, forma lui de acum era arhaică, reprezentată 
poate de acel „Mantie-Sură” folosit de Eomer din Rohan. 

Tatăl meu a tras concluzia că „la Miazăzi” se referea într- 
adevăr la Gondor, şi că Incânus era (la fel ca Olorin) un 
nume quenyan, însă născocit în Gondor, în vremurile de 
demult, când limba quenyană era încă mult folosită de cei 
învăţaţi, fiind şi limba numeroaselor documente istorice, aşa 
cum a fost cazul în Numenor. 

Născocit anume pentru el, care ulterior a ieşit din uz, 
rămânând doar în amintirea celor învăţaţi. 

Dată fiind această presupunere, se poate stabili o 
etimologie pornind de la elementele quenyene în (id)- 
„minte”, şi kan- „conducător”, mai ales în cano, cânu, 
„conducător, guvernator, căpetenie” (care ulterior 


constituie al doilea element în numele Turgon şi Fingon). În 
această notă, tatăl meu s-a referit şi la cuvântul latin 
incânus, „cu păr cărunt”, într-un fel care sugerează că 
aceasta era de fapt originea acestui nume al lui Gandalf 
când a fost scris Stăpânul Inelelor, lucru care ar fi extrem 
de surprinzător dacă ar fi adevărat; la sfârşitul acestei 
analize, el a remarcat despre coincidenţa în formă a 
numelui quenyan şi a cuvântului latin că trebuie privită 
drept un „accident”, la fel cum sindarinul Orthanc, 
„înălţime bifurcată”, coincide întâmplător cu anglo-saxonul 
orpanc, „născocire dibace”, ceea ce reprezintă traducerea 
acestei denumiri în limba rohirrimilor. 

NOTE 

2 O altă versiune a cuvintelor lui Cirdan câtre Gandalf, 
când i-a dat Inelul de Foc la Limanurile Cenuşii, se găseşte 
în Despre Inelele Puterii (Silmarillion, pg. 413), şi într-o 
variantă foarte asemănătoare în Anexa B la Stăpânul 
Inelelor (preambulul la Povestea Anilor celui de-al Treilea 
Ev). 

3 într-o scrisoare datând din 1958, tatăl meu spunea că nu 
ştia nimic limpede despre „ceilalţi doi”, deoarece ei nu 
reprezentau interes pentru istoria zonei de nord-vest a 
Pământului de Mijloc. „Cred”, scria el, „că s-au dus ca 
emisari în regiuni îndepărtate, la Răsărit şi la Miazăzi, 
departe de teritoriile numenoreene: misionari în ţări 
„ocupate de duşmani”, ca să spunem aşa. Dacă au avut 
succes, nu am de unde şti; dar mă tem că au dat greş, ca şi 
Saruman, deşi fără îndoiala că în alte feluri; şi bănuiesc că 
au fondat sau au iniţiat culte secrete şi tradiţii „magice” 
care au supravieţuit căderii lui Sauron.” 

5 într-adevăr, menţionarea lui Olorin în Valaquenta 
4 Silmarillion, pg. 56) da de înţeles că istarii erau maiari, 
deoarece Olorin era Gandalf. 

6 Curumo ar fi, din cât se pare, numele lui Saruman în 
quenyană, nemenţionat nicăieri altundeva; Curunir era 
forma sindarinâ. Saruman, numele pe care-l purta printre 


nordici, conţine cuvântul anglo-saxon scaru, şaru, 
„îndemânare, dibaci, născocire dibace”. Aiwendil trebuie să 
însemne „iubitorul de păsări”; cf. Linaewn, „lacul păsărilor” 
în Nevrast (vezi Anexa la Silmarillion, articolul lin 1.) Pentru 
sensul numelui Radagast, vezi pg. 535 şi nota 4. Pallando 
conţine poate - în ciuda ortografiei - elementul palan, 
„departe”, ca în palantir şi în Palarran „Departe- 
Râtăcitoarea”, numele corăbiei lui Aldarion. 

Chiar şi povestea Reginei Beruthiel există, chiar dacă într- 
o schiţă foarte „primitivă”, ilizibilă la un moment dat. A fost 
soţia ticăloasă, singuratică şi neiubitoare a lui Tarannon, al 
doisprezecelea Rege al Gondorului (al Treilea Ev, 830-913) 
şi primul „Rege al Corăbiilor”, care a luat coroana şi odată 
cu ea numele de Falastur, „Seniorul Coastelor”, fiind primul 
rege fără urmaşi (Stăpânul Inelelor, Anexa A, I, ii şi iv). 
Beruthiel trăia în Casa Regelui din Osgiliath, neplăcându-i 
defel zgomotele şi mirosurile mării, şi nici casa pe care 
Tarannon a construit-o mai jos de Pelargir, „pe arce ale 
căror picioare se înfigeau adânc în apele late ale lui Ethir 
Anduin”; ura toate câte erau create, toate culorile şi gătelile 
complicate, îmbrăcându-se numai în negru şi argintiu şi 
trăind în încăperi goale, iar grădinile casei din Osgiliath 
erau pline de sculpturi înfăţişând supliciul, aşezate sub 
chiparoşi şi tise. Avea nouă pisici negre şi una albă, sclavele 
ei, cu care stătea de vorbă, sau ale căror memorii le citea, 
punându-le să descopere toate tainele întunecate ale 
Gondorului, încât cunoştea acele lucruri „pe care oamenii 
doresc cel mai mult să le ţină ascunse”, punând-o pe pisica 
albă să le spioneze pe cele negre şi chinuindu-le. Nici un om 
din Gondor nu îndrăznea să le atingă; toţi se temeau de ele 
şi blestemau când le vedeau trecând. Ceea ce urmează este 
aproape în întregime ilizibil în singurul manuscris existent, 
cu excepţia finalului, în care se spune că numele ei a fost 
şters din Cartea Regilor („dar memoria oamenilor nu este 
în întregime închisă în cărţi, şi pisicile Reginei Beruthiel nu 
au pierit niciodată cu totul din vorbele oamenilor”) şi că 


Regele Tarannon a pus să fie urcată pe o corabie, însoţită 
doar de pisicile ei, şi lăsată să fie dusă pe mare de un vânt 
de la miazănoapte. Corabia a fost zărită ultima oară trecând 
prin dreptul golfului Umbar, sub secera lunii, cu o pisică pe 
catarg şi cu o alta ca o figură sculptată la prora. 

8 Se face aici aluzie la „A doua Profeţie a lui Mandos”, care 
nu apare în Silmarillion; nu poate fi elucidată aici, deoarece 
ar necesita relatarea istoriei mitologiei în raport cu 
versiunea publicată. 

9 Gandalf a repetat că „Olorin am fost în Apusul de mult 
uitat”, când a stat de vorbă cu hobbiţii şi cu Gimli în Minas 
Tirith, după încoronarea Regelui Elessar: vezi „Căutarea 
Ereborului”, pg. 453. 

10 „Stelele străine” sunt valabile doar pentru Harad, şi 
înseamnă că Aragorn a călătorit şi în emisfera sudică. [Nota 
autorului] 

11 Semnul de pe ultima vocală din Inkă-nus sugerează că 
ultima consoană era sh. 

12 Unul din poemele din antologia de poezie scandinavă 
străveche, cunoscută drept „Edda poetică” sau „Edda 
veche”. 

III. 

PALANTIRII. 

Fără îndoială, palantfrii n-au fost niciodată ceva pentru 
folosul oricui sau cunoscut de orişicine, nici măcar în 
Numenor. În Pământul de Mijloc erau ţinuţi în încăperi 
păzite, sus de tot, în turnuri greu de pătruns, unde numai 
regii şi cârmuitorii şi păzitori anume numiţi se puteau 
apropia de ei; niciodată nu erau cercetaţi în public şi nici nu 
erau arătaţi. Dar până la pieirea Regilor, n-au fost 
consideraţi nişte taine dătătoare de fiori. Folosirea 
palantirilor nu reprezenta vreo primejdie, şi nici un rege ori 
vreo altă persoană care avea voie să-i cerceteze n-ar fi 
ezitat să dezvăluie sursa cunoştinţelor despre faptele ori 
părerile cârmuitorilor din locuri îndepărtate, dacă acest 
fapt se datora Pietrelor.1 


După epoca Regilor şi pierderea oraşului Minas Ithil, nu se 
mai pomeneşte nicăieri despre întrebuinţarea lor făţişă şi 
oficială. La Miazănoapte, în urma naufragiului din 1975 al 
lui Arvedui, Ultimul Rege, nu mai rămăsese nici o Piatră 
care să dea răspunsuri.2 în 2002, Piatra din Ithil a dispărut. 
N-au mai rămas decât Piatra Anor, din Minas Tirith, şi 
Piatra Orthanc.3 

Două lucruri au contribuit la neglijarea Pietrelor şi la 
pieirea lor din memoria generală a oamenilor. Primul a fost 
faptul că nu se ştia ce se întâmplase cu Piatra Ithil: s-a 
presupus, nu fără temei, că a fost distrusă de apărătorii 
oraşului Minas Ithil înainte ca acesta să fie cucerit şi jefuit4 
- dar la fel de bine era posibil să fi fost furată şi să fi încăput 
pe mâinile lui Sauron, şi unii mai înţelepţi şi mai departe 
văzători poate că s-au gândit la aceasta. Din cât se pare, 
astfel au şi gândit, dându-şi seama totodată că nu-i va fi de 
mare folos în distrugerea Gondorului, atâta vreme cât nu 
intra în legătură cu o altă Piatră cu care să poată 
comunica.5 Este de presupus că, din aceasta pricină, Piatra 
Anor, despre care nici un document nu pomeneşte înainte 
de Războiul Inelului, a fost ţinută în cel mai deplin secret, 
neputându-se apropia de ea decât Majordomii Cârmuitori 
care (aparent) n-au folosit-o, până la Denethor II. 

Al doilea motiv a fost decăderea Gondorului şi pierderea 
interesului pentru istoria străveche, sau chiar uitarea 
acesteia de către toţi, în afară de câţiva dintre cei de rang 
înalt din regat, şi în afara acelor informaţii care priveau 
genealogiile lor: descendența şi gradele de rudenie. După 
epoca Regilor, Gondorul s-a înapoiat la un „Ev Mediu” în 
care învăţăturile se împuţinau tot mai mult, iar 
îndemânările devenau tot mai simple. Comunicarea 
depindea de mesageri şi soli călare sau, în vremuri de 
primejdie, de piscurile de avertizare, şi dacă Pietrele din 
Anor şi Orthanc încă erau păzite drept comori rămase din 
trecut, despre a căror existenţă ştiau doar câţiva, cele 
Şapte Pietre din vechime fuseseră în general uitate de 


oameni, iar stihurile legendelor care încă mai pomeneau de 
ele îşi pierduseră înţelesul, chiar dacă şi le mai aminteau 
câte unii; felul lor de a răspunde întrebărilor se 
preschimbase, datorită legendelor, în puterile elfice ale 
străvechilor Regi, cu ochii lor pătrunzători, şi în spiritele 
iuți, înaripate ca păsările, care-i slujeau aducându-le veşti 
sau purtându-le soliile. 

La acea vreme, din cât se pare Piatra din Orthanc zăcea 
de multă vreme neglijată de Majordomi: nu le mai era de 
nici un folos şi nici nu se putea atinge cineva de ea în turnul 
ei inaccesibil. Chiar dacă n-ar fi plutit şi asupra ei aceeaşi 
îndoială ca asupra Pietrei Ithil, se găsea într-o regiune faţă 
de care Gondorul arăta tot mai puţin interes. Calenardhon, 
puţin populat dintotdeauna, fusese pustiit de Molima 
întunecată din 1636, după care locuitorii de origine 
mimenoreană au început să părăsească acel ţinut şi să se 
mute în Ithilien şi pe pământurile mai apropiate de Anduin. 
Isengard a rămas în stăpânirea Majordomilor, dar turnul 
Orthanc a fost abandonat şi în cele din urmă încuiat, cheile 
fiind duse în Minas Tirith. Dacă Beren Majordomul s-a 
gândit vreo clipă la Piatră când i-a dat cheile lui Saruman, 
şi-o fi zis că nu putea încăpea pe mâini mai sigure decât 
cele ale mai-marelui Sfatului care i se împotrivea lui 
Sauron. 

Nu încape îndoială că Saruman cercetase6 izvoade şi 
astfel aflase multe despre Pietre, lucruri care-i stârneau 
curiozitatea, şi era sigur că Piatra Orthanc se afla întreagă 
şi nevătămată în turnul ei. A primit cheile turnului Orthanc 
în 2759, în calitate de paznic al acestuia şi locotenent al 
Majordomului din Gondor. La acea dată, Piatra Orthanc nu 
preocupa câtuşi de puţin Sfatul Alb. Numai Saruman, care 
câştigase încrederea Majordomilor, se aplecase asupra 
multelor documente ale Gondorului, ca să-şi dea seama de 
însemnătatea palantfrilor şi de felul în care puteau fi folosiţi 
cei care supravieţuiseră; dar despre toate acestea Saruman 
n-a suflat o vorbă nimănui din Sfat. Dată fiind pizma şi ura 


ce le nutrea faţă de Gandalf, el a rupt orice legătură cu 
Sfatul care s-a întrunit pentru ultima oară în 2953. Fără a 
anunţa pe nimeni în mod oficial despre intenţiile sale, 
Saruman a ocupat Isengardul, transformându-l în propriul 
său domeniu, şi a întors spatele Gondorului. Desigur că 
Sfatul a condamnat acest gest al lui; dar Saruman era un 
emisar independent şi avea dreptul, dacă dorea, să 
acţioneze după cum credea de cuviinţă în lupta împotriva 
lui Sauron.7 In mare, Sfatul însuşi avea cu siguranţă ştiinţă 
despre Pietre şi despre locurile în care fuseseră aşezate în 
străvechime, dar nu considera că acum ar mai fi avut o 
însemnătate prea mare; erau obiecte ce ţineau de istoria 
Regatelor dunedainilor, minunate, extraordinare, dar din 
care cele mai multe se pierduseră ori nu mai aveau la ce să 
fie folosite. Să ne amintim că, la origine, Pietrele fuseseră 
„inocente”, neservind nici unui scop ticălos. Funeste au 
devenit numai datorită lui Sauron, care le-a transformat în 
instrumente ale asupririi şi amăgirii. 

Poate că Sfatul (prevenit de Gandalf) începuse să 
bănuiască intenţiile lui Saruman privitoare la Inele, dar nici 
măcar Gandalf nu ştia că acesta devenise aliatul sau 
slujitorul lui Sauron. Abia în iulie 3018 a descoperit Gandalf 
acest fapt. Dar cu toate că, în anii din urmă, Gandalf 
cercetase documentele Gondorului pentru a afla - el şi 
totodată Sfatul - cât mai multe despre istoria regatului, 
preocuparea lor de căpătâi era deocamdată Inelul: încă nu- 
şi dădeau seama de Puterile Pietrelor şi cum anume puteau 
fi acestea folosite. Este limpede că, la vremea la care a avut 
loc Războiul Inelului, Sfatul abia de curând începuse să-şi 
pună întrebări legate de soarta Pietrei Ithil, dar nu reuşea 
(lucru de înţeles chiar şi la persoane precum Elrond, 
Galadriel şi Gandalf, apăsaţi de grijile pe care le aveau) să-i 
înţeleagă semnificaţia şi să cumpănească la ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă Sauron ar fi căzut sub puterea uneia din 
Pietre, iar altcineva s-ar fi folosit de o altă piatră. A fost 
nevoie de întâmplarea de pe Doi Baran, când s-a văzut ce 


efect a avut Piatra Orthanc asupra lui Peregrin, pentru ca 
dintr-odată să se dezvăluie că „legătura” între Isengard şi 
Baraddur (despre a cărei existenţă s-a ştiut după ce s-a 
aflat că forţelor din Isengard li se alăturaseră altele aflate 
sub comanda lui Sauron, atunci când atacaseră Frăția la 
Parth Galen) era, în fapt, Piatra Orthanc - adică un palantir. 

Sincer preocupat de Pietre, chibzuind la legăturile pe care 
le avea descoperirea făcută pe Doi Baran cu multe lucruri 
observate şi cumpănite de el: de pildă, faptul că Denethor 
cunoştea atât de bine evenimente petrecute la mare 
depărtare, ori faptul că arăta îmbătrânit înainte de vreme, 
ceea ce fusese băgat de seamă când abia trecuse de şaizeci 
de ani, cu toate că el se trăgea dintr-un neam şi o familie 
care, pe atunci, încă trăiau mai mult decât alte neamuri 
omeneşti. Fără îndoială că Gandalf se grăbea să ajungă în 
Minas Tirith nu numai din pricină că timpul era prea scurt 
şi războiul bătea la uşă, ci mai cu seamă deoarece l-a 
cuprins deodată teama că şi Denethor se folosise de un 
palanitfr, Piatra Anor; dorea, prin urmare, să vadă şi să 
judece singur ce efect avusese aceasta asupra 
Majordomului: dacă nu cumva, în încercarea crucială a 
războiului disperat, se va dovedi că nici în el nu se mai 
putea avea încredere şi că se va supune Mordorului (aşa 
cum se întâmplase şi cu Saruman). Întâlnirile dintre 
Gandalf şi Denethor, după ce vrăjitorul a sosit în Minas 
Tirith şi în zilele care au urmat, şi tot ceea ce se zice că şi- 
au spus cei doi trebuie privite în lumina acestei îndoieli 
care-l cuprinsese pe Gandalf.8 

Prin urmare, importanţa palantfrului din Minas Tirith a 
căpătat un loc aparte în gândurile lui Gandalf doar după 
experienţa trăită de Peregrin pe Doi Baran. Dar de 
existenţa Pietrei lui avusese cunoştinţă, ori cel puţin o 
intuise, cu mult mai devreme. Despre trecutul lui Gandalf 
până la sfârşitul Păcii Străjuitoare (2460) şi până la 
alcătuirea Stafului Alb (2463) se ştiu puţine lucruri; cât 
despre interesul lui deosebit pentru Gondor, acesta s-a 


manifestat doar după ce Bilbo a descoperit Inelul (2941) şi 
Sauron s-a întors în Mordor fără să se mai ascundă 
(2951).9 Atenţia lui (ca şi a lui Saruman) era la acea vreme 
concentrată asupra Inelului lui Isildur; dar din ceea cea 
citit în arhiva din Minas Tirith se presupune că aflase multe 
despre palantirii din Gondor, deşi la momentul respectiv nu 
înţelesese limpede posibila lor semnificaţie, ceea ce nu se 
poate spune despre Saruman a cărui minte, spre deosebire 
de a lui Gandalf, era atrasă mai mult de artefacturi şi 
instrumente ale puterii, decât de persoane. Totuşi, se poate 
bănui că la acea vreme Gandalf ştia mai multe decât 
Saruman despre natura şi originea palantirilor, deoarece 
tot ceea ce privea străvechiul regat al Amorului şi istoria 
mai recentă a respectivelor regiuni îl preocupau în mod 
deosebit; la asta se adăuga şi strânsa lui prietenie cu 
Elrond. 

Dar Piatra Anor devenise o taină: după distrugerea 
oraşului Minas Ithil, nici un hronic ori vreun izvod al 
Majordomilor n-a mai pomenit de soarta ei. Istoria va 
dovedi cu limpezime că nici turnul Orthanc, nici Turnul Alb 
din Minas Tirith n-au fost capturate sau jefuite vreodată de 
duşmani, prin urmare se poate presupune că Pietrele au 
rămas intacte şi în aceleaşi locuri în care fuseseră puse în 
străvechime; dar nu e sigur că n-au fost mutate de 
Majordomi şi poate „îngropate adânc”10 în vreo vistierie, 
chiar una într-un ultim refugiu ascuns în munţi, cum era, de 
exemplu, Valea Calvarului. 

Se zice despre Gandalf că ar fi spus că nu credea că 
Denethor îşi îngăduise să folosească palantârul înainte ca 
înţelepciunea să-l părăsească.11 Nu putea să fie sigur că 
aşa stăteau lucrurile, deoarece când anume şi de ce 
Denethor a îndrăznit să folosească Piatra au rămas o 
chestiune de conjunctură. Indiferent de ce credea Gandalf, 
este probabil ca Denethor - ţinând cont de firea lui şi de 
ceea ce se spune despre el - să fi început să folosească 
Piatra Anor cu mulţi ani înainte de 3019 şi înainte ca 


Saruman să fi cutezat să folosească Piatra Orthanc sau să 
se fi gândit că ar fi fost util să facă acest lucru. Denethor a 
devenit Majordom în 1984, la vârsta de cincizeci şi patru de 
ani; un bărbat autoritar, înţelept şi mai învăţat decât toţi 
învățații acelui timp, cu o voinţă de fier, încrezător în 
propriile forţe şi neînfricat. „Asprimea” înfăţişării lui a fost 
băgată în seamă de cei din jur după ce soţia lui, Finduilas, a 
murit în 1988, dar pare destul de limpede că s-a folosit de 
Piatră de îndată ce a ajuns Majordom, deoarece studiase 
îndelung problema palantirilor, tradiţiile legate de ei şi felul 
în care puteau fi folosiţi, toate acestea fiind păstrate în 
arhivele speciale ale Majordomilor, pe care aveau voie să le 
studieze doar Majordomul Cârmuitor şi moştenitorul său. 
Către sfârşitul cârmuirii lui Ecthelion II, tatăl său, probabil 
ca Denethor şi-a dorit foarte mult să consulte Piatra, pe 
măsură ce în Gondor sporea neliniştea, iar poziţia sa slăbea 
în faţa faimei lui „Ihorongil”12 şi a favoarei pe care i-o 
arăta acestuia tatăl său. Cel puţin unul din motivele sale 
trebuie să fi fost gelozia faţă de Thorongil şi ostilitatea faţă 
de Gandalf căruia, în timpul creşterii influenţei lui 
Thorongil, tatăl său îi acorda multă atenţie. Denethor vroia 
să-i depăşească pe aceşti „uzurpatori” în cunoaştere şi 
informaţii şi, de asemenea, dacă era posibil, să-i ţină sub 
supraveghere atunci când se aflau în altă parte. 

Tensiunea copleşitoare pe care-o implica înfruntarea lui 
Sauron de către Denethor trebuie deosebită de tensiunea 
generală cauzată de folosirea Pietrei.13 Denethor era 
convins (şi nu fără motiv) că pe aceasta din urmă o putea 
îndura; ani la rând, pe Sauron n-a fost nevoit să-l înfrunte, 
şi probabil că iniţial nici nu se gândise că o va face. Pentru 
întrebuinţările palantmlor şi pentru distincţia între folosirea 
lor doar cu scopul de „a vedea” şi folosirea lor pentru 
comunicarea cu o altă Piatră şi pentru „supravegherea” ei, 
vezi pg. 564-565. După ce a deprins arta folosirii lor, 
Denethor putea, doar cu ajutorul Pietrei Anor, să afle multe 
despre evenimente petrecute în colţuri îndepărtate, chiar şi 


după ce Sauron îşi dăduse seama de ceea ce făcea el, cu 
condiţia să-şi limiteze puterea de a-şi controla Piatra la 
propriile sale scopuri, în ciuda încercării lui Sauron să 
„răsucească” Piatra Anor mereu câtre sine. Trebuie, de 
asemenea, reţinut că Pietrele reprezentau un lucru mărunt 
în vastele planuri şi stratageme ale lui Sauron: un mijloc de 
a domina şi de a induce în eroare pe doi dintre opozanţii 
săi, dar nu dorea (şi nu putea) să ţină Piatra Ithil sub 
observaţie continuă. Cu nici un chip nu ar fi lăsat asemenea 
instrumente pe mâinile subordonaţilor sâi; şi nici nu avea 
vreun servitor ale cărui puteri mentale să le întreacă pe 
cele ale lui Sauron sau chiar pe ale lui Denethor. 

În cazul lui Denethor, Majordomul avea un avantaj chiar şi 
faţa de Sauron însuşi, prin aceea că Pietrele erau mult mai 
docile faţă de cei instruiți să le folosească: mai cu seamă 
faţă de adevărații „Mogştenitori ai lui Elendil” (precum 
Aragorn), dar şi faţă de cineva care moştenise autoritatea 
(precum Denethor), spre deosebire de Saruman sau 
Sauron. Trebuie observat că efectele erau diferite. 
Saruman a căzut sub stăpânirea lui Sauron, dorindu-i 
victoria sau nemaiopunându-se acesteia. Denethor a rămas 
neclintit în respingerea lui Sauron, dar a fost făcut să 
creadă că victoria acestuia era inevitabilă, ceea ce l-a 
aruncat în disperare. Motivele pentru această diferenţă 
constau fără îndoială în aceea că, în primul rând, Denethor 
era un om cu o voinţa puternică, păstrându-şi integritatea 
personalităţii până la lovitura finală a (aparentei) răni 
mortale a singurului fiu pe care-l mai avea. Era mândru, 
dar mândria lui nu servea strict persoana lui: iubea 
Gondorul şi poporul regatului, şi se considera menit de 
destin să-i cârmuiască în acel timp al deznădejdil. În al 
doilea rând, Piatra Anor era a sa de drept şi doar 
conjunctura îl putea împiedica s-o folosească întru 
lămurirea neliniştilor sale cumplite. Probabil că îşi dăduse 
seama că Piatra Ithil încăpuse pe mâini ticăloase şi a riscat 
să intre în legătură cu ea, încrezându-se în propriile forţE. 


Încrederea aceasta nu era chiar neîntemeiată. Sauron n-a 
reuşit să-l domine, neputând decât să-l influenţeze prin tot 
felul de şiretlicuri. Probabil că la început Denethor nu a 
privit în direcţia Mordorului, se mulțumea cu „priveliştile 
îndepărtate” pe care i le oferea Piatra; de aici şi 
surprinzătoarea sa cunoaştere a evenimentelor petrecute la 
mare depărtare. Nu se spune nicăieri dacă astfel a luat 
contact cu Piatra Orthanc ori cu Saruman; e posibil să o fi 
făcut, în propriul său folos. Sauron nu putea să intervină în 
aceste comunicări; doar cel care folosea Piatra Supremă 
din Osgiliath putea „trage cu urechea”. În timp ce două 
dintre celelalte Pietre se aflau în contact, ele apăreau 
complet opace pentru o a treia.14 

Cu siguranţă că existau multe legende şi învățături 
privitoare la palantlri, păstrate în Gondor de către Regi şi 
Majordomi şi transmise mai departe chiar şi după ce 
Pietrele n-au mai fost folosite. Aceste Pietre îi fuseseră 
dăruite o dată pentru totdeauna lui Elendil şi moştenitorilor 
săi, şi numai lor le aparţineau de drept; ceea ce nu 
înseamnă că nu puteau fi folosite în mod legitim de un 
„moştenitor”. Şi la fel puteau fi folosite de către oricine 
autorizat fie de „moştenitorul lui Anârion”, fie de 
„moştenitorul lui Isildur”, adică de un Rege legitim al 
Gondorului sau al Amorului. De fapt, tocmai asemenea 
împuterniciţi trebuiau în mod normal să le folosească. 
Fiecare Piatră îşi avea păzitorul său, ale cărui îndatoriri 
erau de a „supraveghea Piatra” la intervale regulate, sau 
când i se poruncea, sau când circumstanţele o cereau. Mai 
erau şi alte persoane desemnate să viziteze Pietrele, iar 
oficialități ale Coroanei responsabile cu „spionajul” efectuau 
inspecții regulate şi speciale, raportând Regelui şi Sfatului 
informaţiile obţinute, sau numai Regelui, după cum era 
cazul. Ulterior, în Gondor, când rolul Majordomului a 
căpătat tot mai multă importanţă, iar rangul ca atare a 
devenit ereditar, „dublându-1” permanent pe Rege şi 
asumându-şi îndatoririle de vicerege de câte ori era nevoie, 


controlul asupra Pietrelor şi dreptul de folosire a lor pare să 
fi aparţinut mai ales Majordomilor, iar tradiţiile privitoare la 
natura şi întrebuinţarea lor să fi fost strict păzite şi 
transmise numai celor din Casa lor. Deoarece funcţia de 
Majordom devenise ereditară începând cu 1998,15 
autoritatea de a folosi sau de a delega folosirea Pietrelor 
era transmisă legal urmaşilor, prin urmare îi revenea în 
totalitate lui Denethor.16 

Trebuie totuşi notat, privitor la povestea din Stăpânul 
Inelelor, că, dincolo şi mai presus de această autoritate 
delegată, chiar dacă ereditară, oricare „moştenitor al lui 
Elendil” (adică un descendent recunoscut, care ocupa un 
tron sau o funcţie de cârmuire în regatele mimenoreene, 
prin virtutea acestei descendenţe) avea dreptul să 
folosească oricare dintre palantlri. Astfel, Aragorn şi-a 
revendicat dreptul de a lua Piatra Orthanc în posesia sa, 
deoarece aceasta rămăsese, deocamdată, fără stăpân sau 
păzitor; şi, de asemenea, pentru că el era de iure Regele 
legiuit al Gondorului şi al Amorului deopotrivă, şi putea, 
dacă voia, să retragă pe bună dreptate toate autorizările 
acordate înainte. 

„Legendele şi învăţăturile despre Pietre” au fost uitate 
între timp şi pot fi recuperate doar prin deduceri, ori din 
ceea ce s-a consemnat despre ele. Erau sfere perfecte, care 
păreau făcute, atunci când erau total liniştite, din sticlă 
compactă sau din cristal, de un negru adânc. Cele mai mici 
măsurau un picior în diametru, altele - în mod cert Pietrele 
din Osgiliath şi Amon Sul - erau mult mai mari şi nu puteau 
fi ridicate de o singură persoană. Iniţial, au fost plasate în 
locuri potrivite dimensiunilor lor şi întrebuinţărilor cărora 
le erau menite, fiind puse pe mese joase şi rotunde din 
marmură neagră, într-o scobitură sau un bol central, în 
care, la nevoie, puteau fi rotite cu mâna. Erau foarte grele, 
dar de-o netezime perfectă şi dacă, printr-un accident sau 
cu rea intenţie, erau scoase de la locul lor şi rostogolite de 
pe masă, nu păţeau absolut nimic, într-adevăr, nu puteau fi 


sparte prin nici un act violent ce stătea în puterea omului 
să-l controleze, deşi unii credeau că o căldură mare, aşa 
cum era cea din Orodruin, le-ar fi făcut ţăndări, de unde şi 
presupunerea că aceasta fusese soarta Pietrei Ithil, atunci 
când se năruise tumul Barad-Dur. 

Deşi nici un semn exterior nu indica acest lucru, Pietrele 
aveau poli permanenţi şi iniţial au fost astfel aşezate în 
locurile lor, încât să stea „în picioare”: diametrele lor de la 
un pol la celălalt indicau centrul pământului, cu polul de jos 
plasat întotdeauna în fundul scobiturii sau a bolulul. În 
această poziţie, feţele de-a lungul circumferinței erau feţele 
în care se putea privi, primind imaginile de afară, dar 
transmiţându-le ochiului „supraveghetorului”. Prin urmare, 
supraveghetorul care dorea să privească la apus se aşeza în 
partea răsăriteană a Pietrei, şi dacă voia să-şi întoarcă 
privirea spre miazănoapte, trebuia să se mute spre stânga, 
adică în partea de miazăzi a Pietrei. Dar Pietrele mici, adică 
cele din Orthanc, Ithil şi Anor, şi probabil şi din Annuminas, 
aveau o orientare fixă în poziţionarea lor iniţială, încât (de 
exemplu) faţa lor apuseană privea numai spre apus, iar 
dacă era răsucită în celelalte direcţii, devenea opacă. Dacă 
o Piatră era scoasă din locul ei sau i se schimba poziţia, 
putea fi reaşezată printr-o examinare atentă, ceea ce se 
realiza prin rotirea ei. Dar dacă, scoasă fiind din locaşul ei, 
era aruncată pe jos, aşa cum s-a întâmplat cu Piatra 
Orthanc, nu mai era atât de simplu să fie repoziţionată 
corect. Astfel că a fost „o întâmplare”, cum o numesc 
oamenii (ar fi zis Gandalf) că Peregrin, făcându-şi de lucru 
cu Piatra, a pus-o pe pământ mai mult sau mai puţin „în 
picioare” şi, aşezându-se pe partea ei apuseană, s-a 
întâmplat ca faţa fixă, care privea spre răsărit, să se afle în 
poziţia corectă. Pietrele Mari nu erau atât de fixe: chiar 
dacă erau rotite, tot puteau „privi” în orice direcţie.17 

Palantirii în sine nu puteau decât „vedea”: sunete nu 
transmiteau. Nestăpânite de o minte care să le 
direcţioneze, erau capricioase, iar „imaginile” lor - 


întâmplătoare (cel puţin aparent). Aflate într-un loc înalt, 
faţa lor apuseană, de exemplu, privea spre mari depărtări; 
vederea îi era împăienjenită şi distorsionată şi în stânga şi 
în dreapta, şi sus şi jos, ceea ce se afla în prim plan fiind 
voalat de ceea ce se afla în spate şi pârând a se retrage 
într-o tot mai mare neclaritate. De asemenea, ceea ce 
„vedeau” era determinat ori împiedicat de hazard, de 
întuneric sau de „învăluire” (vezi mai jos). Vederea 
palantmlor nu era „blocată” sau „astupată” de obstacole 
fizice, ci numai de întunecime; prin urmare, puteau privi 
printr-un munte la fel cum puteau privi printr-o pată de 
întuneric ori umbră, dar nu vedeau acolo nimic din ce nu 
primea un strop de lumină. Puteau vedea prin pereţi, dar 
nu vedeau nimic în încăperi, peşteri sau subterane, dacă pe 
ceea ce se afla înăuntru nu cădea o rază de lumină; 
palantirii înşişi nu puteau să ofere această lumină sau s-o 
proiecteze. Era astfel posibil să te păzeşti de privirea lor 
prin procesul numit „învăluire”, prin care anumite lucruri 
sau zone erau văzute într-o Piatră doar ca o umbră sau o 
ceaţă adâncă. Cum anume se realiza acest proces (de către 
cei care îşi dădeau seama de existenţa Pietrelor şi de 
posibilitatea de a fi urmăriţi de ele) este unul din misterele 
pierdute ale palantirilor.18 

Prin puterea voinţei sale, un privitor putea determina 
vederea Pietrei să se concentreze asupra unui punct, direct 
pe linia pe care se afla acesta, ori foarte aproape de ea.19 
„Imaginile” necontrolate erau mici, mai ales în Pietrele mici, 
deşi erau mai mari pentru ochiul privitorului care se aşeza 
la o oarecare distanţă de suprafaţa palantirului (cam la 
aproximativ trei picioare depărtare). Dar controlate de 
voinţa unui supraveghetor priceput şi puternic, lucrurile 
mai depărtate puteau fi mărite, adică aduse mai aproape şi 
făcute să apară mai limpezi, în vreme ce fundalul dispărea 
aproape complet. Astfel, un om aflat la o depărtare destul 
de mare putea fi văzut ca o siluetă minusculă, nu mai mare 
de-o jumătate de deget, greu de distins într-un peisaj sau 


într-o mulţime; dar prin concentrare, imaginea sa putea fi 
mărită şi făcută mai clară, până când respectivul era văzut 
în detalii limpezi, chiar dacă mici, ca o poză de câteva 
palme înălţime; dacă privitorul îl cunoştea, îl putea 
recunoaşte cu uşurinţă. Printr-o concentrare sporită, 
privitorul putea mări şi mai mult anumite detalii care-l 
interesau, reuşind să vadă (de exemplu) dacă omul avea un 
inel pe mână. 

Dar această „concentrare” era extrem de obositoare, chiar 
extenuantă uneori. Ca urmare, se apela la ea numai când 
era absolută nevoie de informaţii, iar şansa (la care 
probabil se adăugau anumite cunoştinţe prealabile) îi 
permitea privitorului să aleagă elemente (semnificative 
pentru el şi pentru scopul său imediat) din învălmăşeala 
imaginilor oferite de Piatră. Să zicem că Denethor, stând în 
faţa Pietrei Amor, cuprins de îngrijorare din pricina 
Rohanului şi neştiind dacă să aprindă de îndată focurile de 
avertizare şi să trimită „săgeata”, s-ar fi putut plasa în 
poziţia din care ar fi privit în linie directă spre nord-vest 
prin vest, adică prin Rohan, trecând aproape de Edoras şi 
apoi mai departe spre Vadurile Isenului. La acea vreme, în 
acea direcţie s-ar fi zărit mişcări de trupE. În acest caz, 
Denethor s-ar fi putut concentra pe un grup (de pildă), ar fi 
văzut că sunt Cavaleri şi în sfârşit ar fi descoperit câteva 
figuri cunoscute: Gandalf, bunăoară, călărind cu trupele de 
întărire spre Văgăuna lui Helm, şi dintr-odată depărtându- 
se de ele şi apucând-o spre miazănoapte.20 

De unii singuri, palantirii nu puteau cerceta minţile 
oamenilor pe nepusă masă ori fără voia acestora; căci 
transferul gândurilor depindea de voinţele ambelor 
persoane care foloseau Pietrele, iar gândurile (primite sub 
formă de cuvinte21) puteau fi transmise de la o Piatră la 
cealaltă doar dacă acestea comunicau între ele la momentul 
respectiv. 


SFÂRŞIT 


1 Fără îndoială că au fost folosite în deliberările dintre 
Arnor şi Gondor în anul 1944, legate de succesiunea la 
Coroană. E posibil ca „mesajele” primite în Gondor în 1973, 
privitoare la situaţia disperată în care se afla Regatul de la 
Miazănoapte, să fi fost rezultatul ultimei întrebuinţări a 
Pietrelor până la apropierea Războiului Inelului. [Nota 
autorului] 

2 Odată cu Arvedui au pierit şi Pietrele din Annuminas şi 
Amon Sul (Ţancul Vremii). Al treilea palantfr de la 
Miazănoapte era cel din turnul Elostirion, de pe Emyn 
Beraid, care avea proprietăţi deosebite (vezi nota 16). 

3 Piatra din Osgiliath se pierduse în apele Anduinului în 
1437, în timpul războiului civil pricinuit de învrăjbirea 
Rubedeniilor. 

4 Despre destructibilitatea palantârilor, vezi pg. 562. În 
articolul din Povestea Anilor pentru anul 2002, şi în Anexa A 
(|, iv), se dă ca o certitudine faptul că palantfrul a fost 
capturat când a căzut Minas Ithil; dar tatăl meu a notat că 
aceste hronice au fost întocmite după Războiul Inelului şi ca 
afirmaţia, oricât de certă, era doar o deducție. Piatra Ithil 
nu a fost nicicând regăsită, pierind probabil odată cu 
distrugerea turnului Barad-dur; vezi pg. 562. 

5 Pietrele ca atare puteau doar vedea scene sau figuri din 
locuri îndepărtate sau din trecut. Nu exista nici o explicaţie 
pentru aceasta capacitate al lor; iar pentru oamenii din 
vremurile de mai târziu, era dificil să controleze ce imagini 
anume să fie dezvăluite de voinţa sau dorinţa privitorului. 
Dar când o altă minte pătrundea de bună voie într-o Piatră, 
gândurile puteau fi „transferate” (privite sub formă de 
„cuvinte”), şi imagini ale lucrurilor aflate în mintea celui 
care privea într-o Piatră puteau fi văzute de celălalt privitor. 
[Vezi mai departe la pg. 563 şi nota 21.] Iniţial, aceste 


puteri erau folosite mai cu seamă în consultări, în scopul 
schimbului de informaţii necesare în procesul guvernării 
sau de sfaturi şi păreri; mai puţin în relaţii de prietenie sau 
din pură plăcere, ori în scopul de a transmite salutări sau 
condoleanţe. Numai Sauron folosea o Piatră pentru a-şi 
transfera voinţa superioară, dominându-l pe privitorul mai 
slab şi obligându-l să-şi dezvăluie gândurile tainice şi să se 
supună poruncilor. [Nota autorului] 

6 CE. Observațiile lui Gandalf la Sfatul ţinut la Elrond 
acasă, privitoare la faptul că Saruman a cercetat îndelung 
sulurile şi cărţile din Minas Tirith. 

7 Pentru o politică „pământeană” a puterii şi a forţei 
războinice, Isengard era bine plasat, fiind cheia spre 
Strunga Rohan. Strunga era un punct slab în sistemul de 
apărare al Apusului, mai cu seamă de când Gondorul 
decăzuse. Pe acolo puteau trece în taină iscoade şi emisari 
ostili, sau chiar oştiri, aşa cum se întâmplase în Evul 
dinainte. Din cât se pare, Sfatul nu cunoştea ce se petrece 
în Rotocolul Isengardului, deoarece de ani de zile acesta 
era păzit îndeaproape. Folosirea şi poate chiar prăsirea 
anume a orcilor au fost ţinute secret şi cu nici un chip n-au 
avut cum începe înainte de 2990. Aparent, înaintea atacului 
asupra Rohanului, trupele de orei nu fuseseră folosite 
dincolo de teritoriul Isengardului. Dacă Sfatul ar fi avut 
cunoştinţă despre toate acestea, fără îndoială că şi-ar fi dat 
imediat seama că Saruman devenise o primejdie. [Nota 
autorului] 

8 Denethor era desigur conştient de intuiţiile şi bănuielile 
lui Gandalf, ceea ce îl înfuria şi-l amuza în acelaşi timp. De 
notat cuvintele pe care i le-a adresat lui Gandalf la 
întâlnirea lor din Minas Tirith (întoarcerea Regelui V 1): 
„LDar] ştiu de-acum destule despre aceste fapte, atât cât 
îmi sunt de trebuinţă împotriva primejdiei de la Răsărit”, şi 
mai ales vorbele batjocoritoare care au urmat: „Mda... 

Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se zice - seniorii din 
Gondor tot au simţul văzului mai ascuţit decât oamenii de 


rând, astfel că primesc mai multe veşti decât ceilalţi”. Fără 
a lua în considerare palantirii, Denethor era un om cu mari 
puteri ale minţii, în stare să citească iute gândurile ascunse 
în spatele chipurilor şi vorbelor, dar este posibil şi să fi 
văzut cu adevărat în Piatra Anor imagini ale evenimentelor 
din Rohan şi Isengard. [Nota autorului] - Vezi şi pg. 564. 

11 Se face referire aici la cuvintele rostite de Gandalf 
după moartea lui Denethor, în întoarcerea Regelui V 7, la 
sfârşitul capitolului. Corectura făcută de tatăl meu (şi 
impusă de discuţia de faţă) anume din „Denethor nu a voit 
să o folosească”, în „Denethor nu ar fi voit să o folosească” 
nu a fost introdusa în ediţia revizuita. Vezi Introducere, pg. 
25%. 

13 Folosirea palantmlor reprezenta un efort mental, în 
special pentru oamenii de mai târziu, neobişnuiţi cu acest 
proces; fără îndoială că, pe lângă neliniştile care-l rodeau 
pe Denethor, acest efort a adâncit şi mai mult „asprimea” 
lui. Probabil că soţia lui a simţit acest lucru mai devreme 
decât ceilalţi, ceea ce i-a sporit nefericirea şi i-a grăbit 
moartea. [Nota autorului] 

14 O notă marginală fără destinaţie remarcă faptul că 
integritatea lui Saruman „fusese subminată pur şi simplu de 
propria lui mândrie şi poftă nestăpânită de a-şi impune 
voinţa. Cercetarea Inelelor a fost cauza, deoarece în 
mândria lui credea că le putea folosi, sau îl putea folosi, 
sfidând astfel orice altă voinţă. Nemaifiind devotat nici unei 
alte persoane sau cauze, Saruman era dispus să accepte 
dominaţia de către o voinţă superioară, amenințările ei şi 
orice manifestare de putere din partea acesteia”. În plus, el 
însuşi nu avea nici un drept asupra Pietrei Orthanc. 

151998 a fost anul în care a murit Pelendur, Majordomul 
Gondorului. „După vremea lui Pelendur, rangul [de 
Majordom] a devenit ereditar, fiind transmis de la tată la fiu 
sau celui mai apropiat ca grad de rudenie, la fel ca şi 
regalitatea”, Stăpânul Inelelor, Anexa A, Î, iv, Majordomii. 


16 Alta era situaţia în Arnor. Regele avea dreptul legal să 
deţină Pietrele (el folosea în mod normal Piatra 
Annuminas); dar regatul s-a divizat şi tronul a început să fie 
disputat. Regii din Arthedain, cei care în mod limpede 
aveau dreptul la tron, au pus să se facă de strajă în jurul 
dealului Amon Sul; Piatra de pe acest deal era considerata 
drept cel mai important palantir de la Miazănoapte, cel mai 
mare şi mai puternic, şi cel prin care se stabilea 
comunicarea cu Gondorul. După ce în 1409 Angmarul a 
distrus dealul Amon Sul, ambele Pietre au fost duse în 
Fornost, unde sălăşluia Regele din Arthedain. Acestea s-au 
pierdut când Arvedui a pierit în naufragiu. Nimeni nu 
fusese împuternicit cu autoritatea directă sau moştenită de 
a folosi Pietrele. Numai una mai rămăsese la miazănoapte, 
Piatra lui Elendil, de pe Amyn Beraid, dar aceasta avea 
calităţi speciale şi nu putea fi folosită pentru comunicare. 
Fără îndoială că dreptul ereditar de a o folosi era păstrat de 
„moştenitorul lui Isildur”, căpetenia recunoscută a 
dunedainilor, descendent al lui Arvedui. Dar nu se ştie dacă 
vreunul dintre aceştia, inclusiv Aragorn, a privit vreodată în 
ea, din dorinţa de a vedea Apusul pierdut. Cfrdan şi elfii din 
Lindon erau cei care păzeau această Piatră şi turnul în care 
fusese aşezată. [Nota autorului] - în Anexa A (, iii) la 
Stăpânul Inelelor se spune că palantărul din Emyn Beraid 
„nu era ca şi celelalte [Pietre, n.tr.] şi nu se potrivea cu ele; 
nu privea decât spre Mare. Elendil a pus-o acolo ca să poată 
privi înapoi „de-a dreptul” şi să vadă Eressea în Apusul 
pierdut; dar mările învolburate de dedesubt au acoperit 
regatul Numenor pentru totdeauna”. Despre faptul că 
Elendil a zărit Eressea în palantirul din Emyn Beraid se 
spune şi în Despre Inelele Puterii (Silmarillion, pg. 398): 
„oamenii cred că astfel putea el să vadă uneori în zare chiar 
şi Turnul din Avallone, pe Insula Eressea, unde se afla şi 
încă se mai află Piatra cea Mare”. De remarcat că în 
relatarea de faţă nu se face nici o referire la această Piatră 
Mare. 


17 O notă ulterioară, stingheră, neagă faptul că palantirii 
aveau poli sau o orientare anume, dar alte detalii nu se dau. 

18 Nota ulterioară menţiontă la nota 17 tratează oarecum 
diferit câteva din aceste aspecte ale palantirilor; în special 
noţiunea de „învăluire” pare folosită diferit. Nota, scrisă în 
grabă şi destul de confuza, spune la un moment dat: „Ei 
păstrau imaginile primite, încât fiecare conţinea în sine o 
multitudine de imagini şi scene, unele dintr-un trecut 
îndepărtat. Nu puteau „vedea” în întuneric; adică nu 
înregistrau lucruri aflate în întuneriC. Înşişi palantirii erau 
de obicei ţinuţi în întuneric, deoarece astfel era mult mai 
uşor să se vadă scenele pe care le prezentau şi, pe măsură 
ce treceau secolele, să se limiteze „supraîncărcarea”. 
Metoda de a le „învălui” reprezenta un secret, necunoscut 
în ziua de azi. Nu erau „orbiţi” de obstacole fizice, de 
exemplu un zid, un deal sau o pădure, atâta vreme cât 
obiectele depărtate se aflau ele însele în lumină. Din câte 
spun sau bănuiesc comentatorii de mai târziu, iniţial 
Pietrele erau plasate în locurile lor în sipete sferice 
încuiate, pentru a împiedica folosirea lor incorectă de către 
cei neautorizaţi s-o facă; dar că aceste sipete în sine 
îndeplineau şi funcţia de învăluire a lor, pentru a le linişti. 
Prin urmare, sipetele erau probabil confecţionate dintr-un 
metal sau o altă materie necunoscută în ziua de azi.” 
însemnări marginale la această notă sunt ilizibile în parte, 
dar se poate deduce totuşi ca imaginea era cu atât mai 
limpede, cu cât trecutul era mai îndepărtat, în vreme ce, 
pentru a vedea la distanţă, trebuia ţinut cont de o „distanţă 
corespunzătoare” ce varia de la Piatră la Piatră şi oferea o 
imagine mai clară asupra obiectelor îndepărtate în spaţiu. 
Palantirii mai mari puteau privi mult mai departe decât cei 
mici; pentru cei mici, „distanţa corespunzătoare” măsura 
cinci sute de mile, ca de exemplu cea între Piatra din 
Orthanc şi cea din Anor. „Ithil era mult prea aproape, dar 
era folosita pentru [cuvinte ilizibile], şi nu pentru contacte 
personale cu Minas Anor.” 


19 Orientarea nu era împărţită în „sferturi” separate, ci 
era continuă; astfel, cineva care şedea în partea de sud-est 
a pietrei privea în linie directă spre nord-vest, şi aşa mai 
departe. [Nota autorului] 

21 Într-o notă separată, acest aspect este explicat cu mai 
multa limpezime: „Două persoane care foloseau fiecare o 
Piatră „în acord” cu cealaltă puteau discuta, dar nu prin 
intermediul sunetelor, pe care Pietrele nu le transmiteau. 
Privind una la cealaltă, persoanele puteau schimba 
„Jânduri” - nu gândul complet sau adevărat, ori intenţiile 
pe care le aveau, ci „vorbire mută”, adică acele gânduri pe 
care vroiau să le transmită (şi care fuseseră deja transpuse 
în formă lingvistică în mintea lor sau fuseseră rostite cu glas 
tare); acestea erau primite de conlocutor şi transformate 
imediat în „cuvinte”, şi numai astfel erau transmise mai 
departe.