JRR Tolkien — 0 Povesti Neterminate

eo 
J.R.R. TOLKIEN 


POVEŞTI `~ 
NETERMINATE 


editate de 
CHRISTOPHER TOLKIEN 


virtual-project.eu 


J.R.R. Tolkien 


ALE NUMENORULUI ŞI 
PAMANIULUI DE MIJLOC 


Editate de CHRISTOPHER TOLKIEN 


Traducere din limba engleză IRINA HOREA 
Titlu original: J.R.R. TOLKIEN Unfinished Tales - 1980 


Editura Rao 
- 2005 - 


Poveştile neterminate ale Numenorului şi Pământului de 
Mijloc este o colecţie de povestiri care se întind în timp de la 
Zilele de Odinioară ale Pământului de Mijloc, până la sfârşitul 
Războiului Inelului, şi cuprind o varietate întreagă de elemente, 
precum relatarea plină de culoare a lui Gandalf despre cum a 
ajuns el să-i trimită pe gnomi la vestita întâlnire de la Fundătura, 
apariţia lui Ulmo, Domnul Mării, în faţa ochilor lui Tuor pe coasta 
Beleriandului, şi descrierea exactă a organizării militare a 
Cavalerilor din Rohan. Cartea conţine singura poveste care a 
supravieţuit din lungile evuri ale Numenorului, înaintea 
scufundării acestuia în mare, şi tot ceea ce se cunoaşte despre 
cei Cinci Vrăjitori, Palantirii, legenda lui Amroth şi alte asemenea 
subiecte. 

Despre Anexele la Stăpânul Inelelor, J.R.R. Tolkien scria în 
1955: „Cei care apreciază cartea doar ca un «roman de aventuri 
eroic», şi consideră «evenimentele neexplicate» ca parte a 
efectului literar, vor ignora Anexele, şi bine fac." Poveştile 
neterminate sunt destinate, în mod explicit, celor care, 
dimpotrivă, n-au explorat suficient Pământul de Mijloc, limbile 
sale, legendele, politica şi regii săi. 

Christopher Tolkien a editat această culegere şi este 
autorul Introducerii. De asemenea, a redesenat harta pentru 
Stăpânul Inelelor la o scară mai mare şi a reprodus singura 
hartă a Numenorului, desenată vreodată de J.R.R. Tolkien. 


Nota editorului englez 

În diverse părţi ale volumului de faţă a fost necesară 
marcarea în mod diferit a autorului şi editorului, întrucât 
adnotările sunt multiple şi variate. Autorul apare, pe tot 
parcursul primelor texte, cu un corp de literă mai mare; atunci 
când editorul intervine în vreunul din aceste texte, comentariul 
său este marcat cu un corp de literă mai mic şi cu stare (spre 
exemplificare, vezi pg. 405. În /storia lui Galadriel şi Celeborn, 
unde textul editorului predomină, se foloseşte tabularea inversă. 
În Anexe (şi în Continuarea poveştii lui „Aldarion şi Erendis", pg. 
285 şi urm.) atât autorul cât şi editorul sunt marcați cu un corp 
de literă mai mic, citatele din autor fiind retrase de la margine 
(de ex.: pg. 217 şi urm.). 

Notele la textele din Anexă sunt date ca note de subsol, şi 
nu ca referinţe numerotate; iar adnotările autorului la un 
moment dat într-unui sau altul din texte sunt indicate peste tot 
cu paranteze drepte: [nota autorului]. 

Nota traducătorului 

În traducerea de faţă, trimiterile la paginile din Silmarillion 
s-au făcut la prima ediţie în română (Editura Rao, 2003), iar cele 
din Stăpânul Inelelor - la ediţia din 2002. 


INTRODUCERE 


Problemele cu care se confruntă cel căruia i s-au dat în grijă 
scrierile unui autor decedat sunt greu de rezolvat. Unii dintre cei 
aflaţi în această situaţie pot să opteze pentru varianta de a nu 
da publicităţii materialele respective, cu excepţia poate a 
textelor aflate practic în varianta finală la data decesului 
autorului. In cazul operelor nepublicate ale lui J.R.R. Tolkien, 
aceasta ar părea, la prima vedere, opţiunea preferabilă; întrucât 
el însuşi, deosebit de critic şi de meticulos cu propriile sale 
scrieri, nu s-ar fi gândit nici o clipă să permită publicarea nici 
măcar a povestirilor cât de cât întregite din volumul de faţă, fără 
o muncă asiduă de cizelare. 

Pe de altă parte, natura şi scopul acestor ficțiuni ale sale 
îmi par acela de a-şi plasa chiar şi poveştile abandonate într-o 
anumită poziţie. Am considerat că ar fi fost de neconceput ca 
Silmarillion să nu vadă lumina tiparului, în ciuda textului 
neordonat şi în ciuda intenţiilor tatălui meu - cunoscute, chiar 
dacă neîmplinite în mare măsură - de a aduce modificări 
textului; dată fiind situaţia, m-am gândit, după îndelungi ezitări, 
să prezint opera nu în forma unui studiu istoric, un complex de 
texte divergente legate între ele prin comentarii, ci ca o entitate 
completă, caracterizată prin coeziune. Naraţiunile din volumul 
de faţă sunt de o cu totul altă natură; luate împreună, ele nu 
constituie un întreg, iar volumul nu este altceva decât o 
antologie de scrieri, disparate ca formă, intenţie, finalizare şi 
dată la care au fost concepute (chiar şi în modul în care le-am 
redactat eu), având ca temă Numenorul şi Pământul de Mijloc. 
Dar argumentul pentru a le da publicităţii nu diferă în esenţă, 
deşi e mai puţin percutant, de argumentul care justifică 
publicarea volumului Silmarillion. Cei care cu siguranţă nu au 
dat uitării imaginea lui Melkor şi a lui Ungoliant privind în jos de 
pe creasta Hyamentir spre „câmpiile şi pajiştile Yavannei, aurii 
sub înaltele grâne ale zeilor"; sau umbra armiei lui Fingolfin în 
primul răsărit de lună în Apus; sau pe Beren, cu înfăţişare de 
lup, pândind sub tronul lui Morgoth; sau lumina silmarilului, 
dezvăluită dintr-odată privirilor în întunecimea Pădurii Neldoreth 
- vor găsi, sunt sigur, că imperfecţiunile formei acestor basme 
pălesc în prezenţa vocii lui Gandalf (auzită acum pentru ultima 
oară), luându-l în răspăr pe semeţul Sauron la întrunirea Sfatului 
Alb în anul 2851, sau descriind în Minas Tirith, după încheierea 


Războiului Inelului, cum de s-a întâmplat să-i trimită pe gnomi la 
petrecerea de la Fundătura; în faţa înălţării lui Ulmo, Domnul 
Apelor, din mare la Vinyamar; în faţa lui Mablung din Doriath, 
care se ascunde „ca un şoarece" sub ruinele podului fortăreței 
Nargothrond; sau în faţa morţii lui Isildur, pe când încerca să se 
smulgă din mâlul râului Anduin. 

Multe poveşti din această antologie sunt elaborări ale unor 
subiecte spuse mai scurt sau cel puţin amintite în altă parte. Și 
trebuie menţionat de la bun început că mare parte din acest 
volum nu-i va satisface pe cei care au citit Stăpânul Inelelor şi 
care, considerând structura istorică a Pământului de Mijloc drept 
o cale şi nu un scop, modalitatea de a povesti şi nu ţinta 
urmărită, nu prea se arată dornici să exploreze mai departe 
doar de dragul explorării, nu doresc să afle cum erau organizaţi 
Cavalerii Obştii Rohan, şi categoric îi vor lăsa pe Oamenii 
Sălbatici în Codrul Druadan acolo unde i-au găsit. Cu siguranţă 
că tatăl meu le-ar fi dat dreptate. Intr-o scrisoare din martie 
1955, înainte de publicarea celui de-al treilea volum al 
Stăpânului Inelelor, tata scria: 

Acum îmi doresc să nu mai fi promis nici un fel de anexă! Căci consider 
că apariţia lor în formă trunchiată şi comprimata nu va mulţumi pe nimeni: 
pe mine în nici un caz; iar cei cărora le place cartea doar ca un „basm 
istoric” şi considera „orizonturile neexplicate” ca parte a efectului literar, 
vor ignora anexele, şi pe buna dreptate. 

Nu mai sunt deloc sigur că tendinţa de a trata totul ca pe un fel de joc 
uriaş este cea mai bună - în orice caz nu pentru mine, eu fiind atras, în 
mod fatal, de acest gen de lucruri. Presupun că este un tribut adus 
efectului ciudat pe care-l are povestea când se bazează pe structuri extrem 
de elaborate şi detaliate, privind geografia, cronologia şi limba, despre care 
mulţi pretind a fi doar „informaţii”, sau „cunoştinţe". 

In anul următor, tata nota într-o scrisoare: 

„„„în vreme ce mulţi, asemenea dumitale, cer hărţi, alţii doresc indicaţii 
geologice, nu neapărat locuri; mulţi vor gramatici ale limbilor elfice, 
fonologii, exemple de texte; alţii indicaţii metrice şi prozodice... Muzicienii 
doresc melodii şi partituri; arheologii vor informaţii despre ceramică şi 
metalurgie; botaniştii - o descriere mai exactă a florei: mallorn, elanor, 
niphredil, alfirin, mallos şi simbelmynă; istoricii vor detalii mai multe despre 
structura socială şi politică a Gondolinului; în alte scrisori mi se cer 
informaţii despre Căruţaşi, Harod, originile gnomilor, Morţii, beorningii şi cei 
doi vrăjitori (din cinci) despre care nu se spune nimic. 

Dar indiferent care este opinia legată de acest gen de 
întrebări, pentru unii - eu numărându-mă printre ei - mult mai 
important decât dezvăluirea unor detalii ciudate este să afle că 
Vă&antur Númenóreanul şi-a adus corabia  Entulessă, 


„întoarcerea", la Limanurile Cenugşii, lăsând ca pânzele să-i fie 
umflate de vânturile primăvăratice ale celui de-al şase sutelea 
an al celui de-al Doilea Ev, că mormântul lui Elendil cel înalt a 
fost făcut de fiul său Isildur pe culmea dealului de strajă 
Halifirien, că acel Călăreţ Negru pe care hobiţii l-au văzut în 
întunecimea  ceţoasă de pe malul celălalt al Pontonului 
Cotuascuns era Khamul, mai-marele Duhurilor Inelelor din Dol 
Guldur - sau chiar că faptul că Tarannon, al doisprezecelea Rege 
al Gondorului, care nu a avut urmaşi (acest lucru este 
consemnat într-o Anexă a Stăpânului Inelelor), era legat de 
pisicile Reginei Beruthiel, fiinţe al căror mister încă n-a fost 
elucidat. 

Construirea cărţii a fost dificilă iar rezultatul este destul de 
complex. Poate poveştile sunt „neterminate", într-o măsura mai 
mare sau mai mică şi în varii sensuri ale cuvântului, necesitând 
chiar şi abordări diferite; în cele ce urmează voi spune câte ceva 
despre fiecare în parte, dar deocamdată voi atrage atenţia 
asupra câtorva trăsături generale. 

Cea mai importantă este problema „consecvenţei", cel mai 
bine ilustrată de secţiunea intitulată „Istoria lui Galadriel şi a lui 
Celeborn". Aceasta este o „Poveste neterminată" în sensul larg 
al cuvântului: nu e o naraţiune care se încheie brusc, aşa cum 
se încheie „Despre Tuor şi venirea lui în Gondolin", nici o serie 
de fragmente, ca „Cirion şi Eorl", ci un fir primar în istoria 
Pământului de Mijloc, care nu a beneficiat niciodată de o 
definiţie clară, cu atât mai puţin de o formă scrisă finală. Prin 
urmare, includerea naraţiunilor nepublicate şi a schițelor de 
poveşti pe această temă implică din capul locului acceptarea 
istoriei nu ca o realitate imuabilă, cu existenţă independentă, 
„relatată" de autor (în „rolul" său de traducător şi redactor), ci 
ca un produs tot mai elaborat şi schimbător al minţii sale. Când 
autorul însuşi a încetat să-şi mai publice scrierile, după ce le-a 
supus propriilor sale păreri critice şi comparatiste detaliate, 
informaţiile ulterioare despre Pământul de Mijloc ce vor fi găsite 
în scrierile sale nepublicate vor intra adesea în conflict cu ceea 
ce este deja „cunoscut"; iar noile elemente adăugate edificiului 
existent vor tinde, în asemenea cazuri, să contribuie mai puţin 
la istoria lumii inventate ca atare, cât la istoria invenţiei înseși. 
În cartea de faţă, am acceptat de la bun început această 
situaţie; şi cu excepţia unor detalii minore, precum modificarea 


toponimiei şi a numelor de persoane (în cazul în care păstrarea 
formei din manuscris ar duce la confuzii exagerate sau la 
necesitatea unor spaţii disproporționat de mari pentru 
explicaţii), n-am operat nici o schimbare doar de dragul 
consecvenţei cu operele publicate, în schimb am atras atenţia, 
de câte ori a fost cazul, asupra punctelor de conflict şi variațiilor. 
Ca urmare, Poveştile neterminate se deosebesc în mod esenţial 
sub acest aspect de Silmarillion, unde un obiectiv esenţial, dar 
nu exclusiv al redactării a fost acela de a ajunge la o coeziune 
de fond şi de formă; şi cu excepţia unor cazuri menţionate ca 
atare, am considerat versiunea publicată a lui Silmarillion drept 
un punct fix de referinţă de acelaşi calibru ca şi scrierile 
publicate de tatăl meu, fără să iau în seamă nenumăratele 
decizii „neautorizate" privind variantele şi versiunile rivale 
apărute pe parcursul conceperii sale. 

În privinţa conţinutului, cartea este în totalitate narativă 
(ori descriptiva): am exclus tot ceea ce-a scris el despre 
Pământul de Mijloc ori Amon, de natură în primul rând filosofică 
sau speculativă; şi acolo unde uneori apar asemenea aspecte, 
le-am lăsat deoparte. Din motive practice am împărţit textul în 
Părţi, corespunzătoare primelor trei Evuri ale Lumii, în mod 
inevitabil apărând unele suprapuneri, precum în legenda despre 
Amroth şi menţionarea sa în „Istoria lui Galadriel şi Celeborn". A 
patra parte constituie un apendice care trebuie privit cu oarece 
îngăduinţă într-o carte intitulată Poveşti neterminate, deoarece 
textele pe care le cuprinde aceasta sunt eseuri cu aspect 
general şi discursiv, cu prea puţine elemente de „poveste" sau 
aproape lipsite de ele. Secţiunea despre Druedaini îşi datorează 
într-adevăr includerea inițială  poveştii despre „Piatra 
Credincioasă", care alcătuieşte o mică parte a ei; această 
secţiune m-a determinat să le introduc pe cele despre Istari şi 
Palantiri, deoarece ele (mai ales prima) reprezintă aspecte care 
au trezit curiozitatea multor cititori, iar această carte a părut 
locul cel mai potrivit să cuprindă tot ce e de spus pe această 
temă. 

Notele pot să pară în unele locuri prea numeroase, dar se 
va vedea că acolo unde abundă cu adevărat (ca în „Prăpădul de 
pe Câmpiile Stânjeneilor"), acest fapt se datorează nu editorului, 
cât autorului care, în scrierile sale ulterioare, a gândit în acest 
mod structurarea materialului, prin dezvoltarea în paralel a unor 


teme pe care le-a împletit cu note. M-am străduit permanent să 
stabilesc foarte clar ce ţine de munca de editare şi ce nu. ŞI 
dată fiind abundența de material original care apare în note şi 
anexe, m-am gândit că este cel mai bine să nu restricţionez 
menţionarea paginilor în Indice numai la textele ca atare, ci să 
cuprind toate părţile cărţii, cu excepţia Introducerii. 

De la bun început am presupus că cititorul cunoaşte 
suficient de bine operele publicate ale tatălui meu (în special 
Stăpânul Inelelor), căci altfel ar fi trebuit extins într-o foarte 
mare măsură elementul editorial, şi aşa abundent. Totuşi, am 
inclus câteva explicaţii definitorii la aproape toate elementele 
cuprinse în Indice, în speranţa de a-l scuti pe cititor să caute 
referinţe în altă parte. Dacă explicaţiile noastre sunt inadecvate 
ori fără voie neclare, Complete Guide to Middle-earth [Pământul 
de Mijloc - Ghid complet'] realizat de Robert Foster oferă o 
lucrare de referinţă admirabilă, după cum am descoperit eu 
însumi prin folosirea lui frecventă. 

Urmează acum notele bibliografice la fiecare parte ca atare. 

x k x 


PARTEA ÎNTÂI PRIMUL EV 


I Despre Tuor şi sosirea lui în Gondolin 

Tatăl meu a spus nu numai o dată că prima poveste despre 
Primul Ev pe care a scris-o a fost „Căderea Gondolinului", şi nu 
avem nici un motiv să ne îndoim de acest lucru. Într-o scrisoare 
din 1964, el declara că a scris-o „«din capul meu», în timpul 
unei permisii din armată pe motiv de boală, în 1917", dată care 
alteori apare ca 1916, ori ca 1916-17. Într-o scrisoare din 1944, 
adresată mie, scria: „Am început să scriu [Silmarillion] în barăci 
militare, înghesuite, pline de zgomotele gramofoanelor"; şi, într- 
adevăr, câteva versuri în care apar cele Şapte Nume ale 
Gondolinului sunt mâzgălite pe dosul unui document care 
stabilea „ordinea responsabilităţilor într-un batalion". Primul 
manuscris încă există, umplând două caiete mici; a fost scris la 
repezeală, în creion, peste care s-a revenit în mare parte cu 
cerneală şi cu nenumărate corecturi şi adăugiri. Pornind de la 
acest text, mama mea a făcut o copie curată, din cât se pare în 
1917; dar şi la aceasta s-au făcut ulterior adăugiri importante, 
nu-mi pot da seama când anume, probabil prin 1919 - 20, când 
tata se afla la Oxford, făcând parte din echipa care lucra la 
Dicţionarul încă neterminat la acea dată. In primăvara lui 1920 a 
fost invitat să citească un eseu la Clubul Eseiştilor din cadrul 
colegiului său (Exeter); şi a citit „Căderea Gondolinului". Notele 
despre ceea ce dorise să spună drept introducere la „eseul“ său 
au supravieţuit şi ele. Se scuza că nu a putut produce o lucrare 
critică, şi continua astfel: „Prin urmare, trebuia să citesc ceva 
deja scris, şi în disperare de cauză m-am decis asupra acestei 
poveşti. Până acum n-am scos-o la lumină, bineînţeles... Un ciclu 
întreg de întâmplări într-o lume elfică imaginată de mine a tot 
crescut de o vreme încoace (mai corect, a fost construit) în 
mintea mea. Unele episoade au fost notate în grabă... Povestea 
asta nu e cea mai bună dintre ele, dar singura care a fost 
revizuită până în prezent şi pe care îndrăznesc s-o citesc cu 
voce tare, chiar dacă revizia nu este suficienta." 

Povestea lui Tuor şi a Exilaţilor din Gondolin (astfel se 
intitulează manuscrisul iniţial al „Căderii Gondolinului") a rămas 
neatinsă timp de mulţi ani, deşi tata, la un moment dat, probabil 


între 1926-1930, a scris versiunea scurtă, comprimată, a 
poveştii pentru a forma o parte din Silmarillion (un titlu care, 
întâmplător, a apărut pentru prima oară în scrisoarea adresată 
de el publicaţiei The Observer din 20 februarie 1938); versiunea 
a fost schimbată ulterior pentru a o armoniza cu viziuni 
modificate în alte părţi ale cărţii. Mult mai târziu a început să 
lucreze la o poveste complet refăcuta, intitulată „Despre Tuor şi 
căderea Gondolinului". Din cât se pare, a fost scrisă în 1951, 
după ce Stăpânul Inelelor fusese încheiat, dar publicarea sa 
îndoielnică. Profund schimbată ca stil şi semnificaţii, totuşi 
păstrând multe dintre elementele esenţiale ale poveştii scrise în 
tinereţea lui, „Despre Tuor şi căderea Gondolinului" ar fi urmat 
să ofere întreaga legendă, cu toate detaliile, a scurtului capitol 
23 din Silmarillion; din păcate, el nu a mers mai departe de 
momentul în care Tuor şi Voronw& au ajuns la ultima poartă şi 
Tuor a zărit oraşul Gondolin în partea cealaltă a câmpiei 
Tumladen. Nu există nici un indiciu asupra motivelor ce l-au 
determinat să abandoneze povestea în acel punct. 

Acesta este textul inclus în paginile de faţă. Pentru a evita 
orice confuzie, l-am reintitulat „Despre Tuor şi sosirea lui în 
Gondolin", deoarece nu spune nimic despre căderea oraşului. Ca 
în cazul tuturor scrierilor tatălui meu, există mai multe corecturi, 
şi într-o scurtă secţiune (când Tuor şi Voronw& se apropie de 
râul Sirion şi-l traversează) mai multe variante valabile în egală 
măsură; prin urmare, a fost necesară o oarecare muncă de 
editare. 

Este remarcabil faptul că singura variantă completă scrisă 
vreodată de tata a poveştii despre timpul petrecut de Tuor în 
Gondolin, despre căsătoria sa cu Idril Celebrindal, despre 
naşterea lui Eărendil, trădarea lui Maeglin, jefuirea oraşului şi 
fuga celor care-au reuşit să scape din prăpăd - o poveste ce 
reprezenta un element central în felul în care-şi imaginase el 
Primul Ev - a fost istorisirea scrisa în tinereţe. Nu am nici o 
îndoială că această istorisire (cu adevărat remarcabilă) nu este 
potrivită pentru a fi inclusă în volumul de faţă. Este scrisă într- 
un stil extrem de arhaic, aşa cum scria tata la acea vreme, şi dă 
glas unor idei ale sale care nu mai corespund universului din 
Stăpânul Inelelor şi Silmarillion în formele în care acestea au 
văzut lumina tiparului. Ea aparţine primei faze a mitologiei, 
„Cartea poveştilor pierdute": ea însăşi o lucrare substanţială, de 


un deosebit interes pentru cine e preocupat de originile 
Pământului de Mijloc, dar care ar necesita eventual un studiu de 
amploare şi complex drept prezentare. 


II Povestea Copiilor lui Húrin 

Evoluţia legendei lui Turin Turambar este, în unele privinţe, 
cea mai întortocheata şi mai complexă dintre toate elementele 
narative ale istoriei Primului Ev. Asemenea poveştii despre Tuor 
şi Căderea Gondolinului, şi aceasta îşi are originea în primele 
începuturi şi încă mai poate fi găsită într-o naraţiune în fază 
timpurie (din ciclul „Poveştilor pierdute") şi într-un poem lung, 
rămas neterminat, scris în versuri aliterative. Dar în vreme ce 
„Versiunea lungă" ulterioară a lui Tuor n-a mers prea departe, 
tata a dus „versiunea lungă" ulterioară a lui Turin mult mai 
aproape de momentul final. Se intitulează Warn i Hîn Húrin; 
această versiune este prezentată în paginile cărţii de faţă. 

Există însă diferenţe marcante pe parcursul versiunii lungi a 
lui Narn, în sensul că povestea se apropie mult de forma 
perfectă ori finală. Secţiunea ultimă (de la Reîntoarcerea lui 
Turin în Dor-lómin, până la Moartea lui Turin) a necesitat 
modificări editoriale nesemnificative; în schimb, prima parte (de 
la început şi până la sfârşitul secţiunii despre Turin în Doriath) a 
trebuit serios revizuita şi supusă unei operaţii de selecţie, în 
unele locuri chiar comprimată, din pricină că textele originale 
erau fragmentare şi fără legătură între ele. Dar secţiunea 
centrală (Turin printre proscrişi, Mîm Gnomul Scundac, ţinutul 
Dor-Cuarthol, moartea lui Beleg de mâna lui Turin şi viaţa lui 
Turin în Nargothrond) a constituit o problemă editorială cu mult 
mai dificilă. Este o secţiune câtuși de puţin finalizată, iar în 
unele părţi chiar are tendinţa să schimbe cu totul şirul narativ. 
Tatăl meu era în plin proces de dezvoltare a acestei părţi, când 
brusc a încetat să mai lucreze la ea; iar versiunea mai scurtă ce 
trebuia cuprinsă în Silmarillion urma să aştepte evoluţia finală a 
lui Warn. Pregătind textul Silmarillion pentru tipărire, a fost 
necesar să scot o mare parte a acestei secţiuni a poveştii lui 
Turin tocmai din aceste materiale, care sunt de o complexitate 
extraordinară în varietatea şi interacţiunile lor. 

Pentru prima parte din această secţiune centrală, până la 
începutul perioadei petrecute de Turin în locuinţa lui Mîm pe 
Amon Rûdh, am compilat o povestire - comparabilă ca întindere 
cu alte părţi din Warn -, folosind materialele existente (cu o 


singură lacună, vezi pg. 138 şi nota 12); dar din acest punct 
(vezi pg. 151), până la sosirea lui Turin la lvrin, după căderea 
fortăreței Nargothrond, nu mi s-a mai părut profitabil să încerc 
aşa ceva. Lacunele sunt mult prea întinse şi nu puteau fi 
completate decât cu ceea ce a apărut în Silmarillion -, într-o 
Anexă (pg. 214 şi urm.) am citat fragmentele izolate din această 
parte a poveştii mai mari, aşa cum fusese ea plănuită iniţial. 

In a treia secţiune a lui Narn (începând cu întoarcerea lui 
Turin în Dor-lómin), o comparaţie cu Silmarillion (pp. 288-302) 
va scoate în evidenţă corespondențe apropiate şi chiar frazări 
identice; pe de altă parte, în prima secţiune sunt două pasaje 
mai întinse, pe care le-am exclus din textul de faţă (vezi pg 86 şi 
nota 1 şi pg. 97 şi nota 2), deoarece sunt variante apropiate ale 
unor pasaje care apar în altă parte şi sunt incluse în Silmarillion. 
Această suprapunere şi interdependenta între o lucrare şi alta 
pot fi explicate în mai multe moduri, din mai multe unghiuri de 
vedere. Tatălui meu îi plăcea să re-povestească în registre 
diferite; dar unele părţi nu necesitau o tratare mai extinsă într-o 
versiune mai amplă, prin urmare nu era nevoie să reformuleze 
numai de dragul reformulării. O altă explicaţie ar fi aceea că, 
atunci când totul era încă fluid şi mai avea mult până la 
organizarea finală a poveştilor distincte, acelaşi fragment putea 
fi adăugat ori într-un text, ori în celălalt. Dar mai există o 
explicaţie, la un alt nivel. Unele legende, precum cea a lui Turin 
Turambar, au primit o formă poetică deosebită cu mult timp în 
urmă - în acest caz anume, Narn i Hin Húrin al bardului Dirhavel 
- şi formulări sau chiar fragmente întregi din ea (în special în 
momente de înaltă intensitate retorică, precum acela în care 
Turin se adresează săbiei sale, înainte de moarte) urmau să fie 
păstrate intacte de către cei care ulterior au condensat istoria 
Zilelor de Odinioară (cum este cazul cu Silmarillion). 


PARTEA A DOUA AL DOILEA EV 


I O descriere a Insulei Númenor 

Deşi având caracter mai mult descriptiv decât narativ, am 
inclus selecţii din descrierea pe care o face tatăl meu 
Numenorului, în special fragmentele privind natura fizică a 
Insulei, deoarece ele clarifică şi însoțesc în mod firesc povestea 
despre Aldarion şi Erendis. Descrierea exista fără doar şi poate 
în 1965, fiind probabil scrisă nu cu mult înainte. 

Am redesenat harta, luându-mă după o schiţă mică, făcută 
în grabă, din cât se pare singura pe care a desenat-o tata 
vreodată şi care înfăţişează Numenorul. Nu am introdus decât 
numele ori formele distinctive indicate pe schiţa originală. În 
plus, schiţa indică încă un liman, în Golful Andúnië, nu departe 
de Andúnië apusean însuşi; numele este greu de descifrat, dar 
mai mult ca sigur este A/maida. Din câte ştiu, numele nu apare 
în altă parte. 


II Aldarion şi Erendis 

Această poveste a rămas în stadiul cel mai puţin elaborat 
dintre toate istorisirile cuprinse în această culegere, şi în unele 
părţi a necesitat o anumită muncă de redactare, care m-a făcut 
să mă îndoiesc de oportunitatea includerii ei în volumul de faţă. 
Totuşi, ea este de mare interes, deoarece este singura poveste 
(spre deosebire de hrisoave şi hronice) care a supravieţuit din 
lungile evuri ale Numenorului, datând dinainte de povestea 
sfârşitului insulei (Aka/labeth), şi în plus este o povestire unică în 
privinţa conţinutului printre scrierile tatălui meu, ceea ce m-a 
convins că aş greşi dacă aş omite-o din această culegere de 
„Poveşti neterminate". 

Pentru a aprecia necesitatea unui asemenea tratament 
editorial, e cazul să explic faptul că tatăl meu a întrebuințat în 
compunerea naraţiunilor „planuri ale intrigilor", acordând o 
atenţie meticuloasă datării evenimentelor, încât aceste planuri 
au ceva din rostul consemnării anilor într-o cronică. În cazul de 
faţă, există nu mai puţin de cinci asemenea scheme, variind 
constant în relativa lor dezvoltare în anumite momente şi nu 
rareori contrazicându-se reciproc atât sub aspect general, cât şi 
în privinţa detaliilor. Dar aceste scheme au avut întotdeauna 
tendinţa de a se transforma în naraţiune pură, în special prin 


introducerea unor pasaje scurte de vorbire directă; în a cincea şi 
cea mai recentă schemă pentru povestea despre Aldarion şi 
Erendis, elementul narativ este atât de pronunţat, încât textul 
ajunge la aproximativ şaizeci de pagini de manuscris. 

Totuşi, această deplasare de la stilul analitic în ritm 
staccato la timpul prezent, la naraţiunea completă, a avut loc 
gradat, pe măsură ce înainta în elaborarea schemei; în partea 
de început a poveştii, am rescris în mare măsură materialul, în 
încercarea de a obţine o oarecare omogenizare stilistică pe tot 
parcursul ei. Rescrierea se referă strict la refrazare, fără să 
alterez textul sau să introduc elemente ce nu sunt conforme cu 
textul. 

„Schema" ultimă, anume textul după care m-am ghidat cu 
prioritate, se numeşte Umbra Umbrei, povestea sotiei 
marinarului; şi povestea Reginei păstorițe. Manuscrisul se 
încheie brusc, iar eu nu pot să ofer nici o explicaţie clară asupra 
motivelor care l-au făcut pe tatăl meu să o abandoneze. O 
dactilogramă care ajunge până în acest punct a fost realizată în 
ianuarie 1965. Mai există şi o dactilogramă de două pagini care, 
după presupunerea mea, este cel mai recent dintre aceste 
materiale şi în mod evident începutul a ceea ce urma să fie o 
versiune finală a întregii poveşti, constituind textul de la pp. 
241-243 din cartea de faţă (unde acţiunea este schiţată extrem 
de sumar). Se numeşte /ndis ieKiryamo, „Soția marinarului": o 
poveste despre străvechiul Númenórë, înfățișând primele 
Zvonuri despre Umbră. 

La sfârşitul acestei naraţiuni (pg. 285) am adăugat câteva 
indicaţii sumare privitoare la felul cum decurge ulterior 
povestea. 


III Casa lui Elros: Regii Numenorului 

Deşi are forma unei pure consemnări dinastice, am inclus 
totuşi şi acest text, deoarece constituie un document important 
pentru istoria celui de-al Doilea Ev şi o mare parte a materialului 
care a supravieţuit referitor la acest Ev îşi găseşte locul printre 
textele şi comentariile din cartea de faţă. Este un manuscris 
bun, în care datele privind Regii şi Reginele Numenorului şi anii 
lor de domnie au suferit multiple corecturi, uneori confuze: mi- 
am permis să aleg cea mai recenta versiune. Textul conţine 
câteva neclarităţi cronologice minore, dar şi clarificări ale unor 
aparente erori din Anexele adăugate Stăpânului Inelelor. 


Tabelul genealogic al primelor generaţii din Casa lui Elros 
este constituit din câteva tabele strâns înrudite, care decurg din 
aceeaşi perioadă ca şi discuţia privitoare la legile succesiunii în 
Numenor (pp. 263-265). Apar câteva mici variaţii în cazul unor 
nume minore: astfel, Vardilmë apare şi ca Vardilye, iar Yăvien şi 
ca Yávië. Cred că formele care apar în tabelul meu sunt cele mai 
recente. 


IV Istoria lui Galadriel şi Celeborn 

Această secţiune a cărţii diferă de celelalte (cu excepţia 
celor din Partea a Patra) în sensul că aici nu există un singur 
text, ci mai curând un eseu care încorporează citate. Acest 
procedeu a fost impus de natura materialelor; după cum se va 
vedea şi pe parcursul eseului, o istorie a lui Galadriel nu poate fi 
decât o istorie a schimbării concepţiilor tatălui meu, iar natura 
„neterminată" a poveştii nu aparţine în cazul de faţă unei scrieri 
ca atare. Eu m-am limitat doar la prezentarea scrierilor 
nepublicate ale tatălui meu, referitoare la acest subiect, lăsând 
deoparte orice discuţie despre probleme mai ample care 
marchează evoluţia; căci o atare discuţie ar necesita o analiză a 
întregii relaţii dintre valari şi elfi, pornind de la decizia iniţială 
(descrisă în Silmarillion) de a-i chema pe eldari în Valinor, cât şi 
multe alte aspecte colaterale, în legătură cu care tatăl meu a 
scris multe lucruri care nu intră în sfera de interes a acestei 
cărţii. 

Istoria lui Galadriel şi Celeborn se împleteşte atât de strâns 
cu alte legende şi istorii - cea despre Lothlórien şi despre Elfii 
Pădureni, despre Amroth şi Nimrodel, despre Celebrimbor şi 
făurirea Inelelor Puterii, despre războiul împotriva lui Sauron şi 
intervenţia numensreenilor - încât nu poate fi tratată izolat, prin 
urmare această secţiune a cărţii, împreună cu cele cinci Anexe 
ale sale, adună practic toate materialele nepublicate despre 
istoria celui de-al Doilea Ev al Pământului de Mijloc (iar în 
anumite locuri discuţia se extinde în mod inevitabil până în al 
Treilea Ev). In Povestea Anilor, cuprinsă în Anexa B din Stăpânul 
Inelelor, se spune: „Aceia au fost ani întunecaţi pentru Oamenii 
de pe Pământul de Mijloc, dar şi ani de glorie pentru ţinutul 
Numenor. Despre cele întâmplate pe Pământul de Mijloc 
mărturiile sunt puţine şi neîndestulătoare, iar datele adesea 
nesigure." Dar chiar şi puţinul care-a supravieţuit din „anii 
întunecaţi" s-a schimbat, pe măsură ce gândurile tatălui meu 


referitoare la aceste aspecte s-au aprofundat şi s-au schimbat; 
eu unul nu am încercat câtuși de puţin să netezesc 
inadvertenţele, ci mai curând le-am scos în evidenţă, atrăgând 
atenţia asupra lor. 

Versiunile divergente nu trebuie întotdeauna să fie tratate 
doar ca o chestiune de stabilire a priorităţii compoziţiei; iar tatăl 
meu, ca „autor" sau „născocitor'", nu poate fi întotdeauna, în 
aceste privinţe, deosebit de „cronicarul" tradiţiilor străvechi, 
transmise în diverse forme pentru diferitele neamuri de-a lungul 
evurilor lungi (când Frodo a întâlnit-o pe Galadriel în Lórien, 
trecuseră mai bine de şaizeci de secole de când ea se 
îndreptase înspre răsărit, părăsind ruinatul Beleriand şi 
traversând Munţii Albaştri). „Despre aceste două lucruri se 
povesteşte, cu toate că unde se află adevărul numai cei înţelepţi 
ar putea da seamă, dar ei de mult nu mai sunt." 

În ultimii lui ani, tatăl meu a scris o serie întreagă de eseuri 
privitor la etimologia numelor din Pământul de Mijloc. Discursive 
în mare măsură, ele conţin foarte multă istorie împletită cu 
legende; dar fiind subsidiare scopului filologic principal şi 
introduse, ca să zic aşa, în trecere, aspectele respective au 
trebuit eliminate. lată motivul pentru care partea a doua a cărţii 
este compusă mai cu seamă din citate scurte, alte materiale de 
acelaşi gen fiind incluse în Anexe. 


PARTEA A TREIA AL TREILEA EV 

I Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor 

Aceasta este o naraţiune „târzie" - ceea ce nu înseamnă 
altceva decât că, în absenţa oricărei datări precise, ea aparţine 
perioadei finale a scrierilor tatălui meu despre Pământul de 
Mijloc, împreună cu „Cirion şi Eorl", „Bătăliile de la Vadurile 
Isenului", „Druedainii" şi eseurile filologice citate în „Istoria lui 
Galadriel şi Celeborn", iar nu momentului în care a fost publicat 
Stăpânul Inelelor şi anilor care i-au urmat. Există două versiuni: 
o dactilogramă brută a întregului (în mod clar o primă fază a 
compoziţiei) şi o  dactilogramă bună, cuprinzând multe 
modificări, care se întrerupe când Elendur îl îndeamnă pe Isildur 
să fugă (pg. 378). Editorul a avut prea puţin de intervenit aici. 


II Cirion şi Eorl şi prietenia dintre Gondor şi 


Rohan 

Am socotit că aceste fragmente aparţin aceleiaşi perioade 
ca şi „Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor', când tatăl meu 
manifesta mult interes pentru istoria timpurie a Gondorului şi 
Rohanului; fără îndoială că urmau să reprezinte părţi dintr-o 
istorie substanţială, dezvoltând în detaliu relatările sumare 
oferite în Anexa A din Stăpânul Inelelor. Materialul se găseşte în 
faza de început a elaborării, extrem de dezorganizat, plin de 
variante, întrerupându-se brusc pentru a introduce iute nişte 
note în parte ininteligibile. 


III în căutarea Ereborului 


Intr-o scrisoare din 1964, tatăl meu scria: 

Desigur că există numeroase legături între Hobbitul şi Stăpânul 
Inelelor, care nu sunt precizate cu claritate. Majoritatea au fost scrise ori 
schiţate, apoi tăiate pentru a uşura barca; aşa, de pildă, călătoriile 
exploratoare ale lui Gandalf, relaţiile sale cu Aragorn şi Gondor; tot ceea 
ce-a făcut Gollum până când s-a refugiat în Moria. Am scris chiar şi o 
întreagă poveste despre ce s-a întâmplat cu adevărat înaintea vizitei lui 
Gandalf la Bilbo şi despre „Neaşteptata petrecere" care a urmat, văzută din 
perspectiva lui Gandalf însuşi. Ar fi însemnat să ne întoarcem în timp la o 
conversaţie care avusese loc în Minas Tirith: dar a trebuit să renunţ la ea şi 
s-o prezint pe scurt în Anexa A (pp. 506-508), deşi acolo sunt omise 
dificultăţile pe care le-a întâmpinat Gandalf cu Thorin. 


Această poveste despre Gandalf este inclusă în volumul de 
faţă. Situaţia textuală complexă este descrisă în Anexa la 


povestirea respectivă, în care am inclus fragmente destul de 
lungi dintr-o versiune anterioară. 


IV Pe urmele inelului 

Există multe texte scrise în legătură cu evenimentele anului 
3018 al celui de-al Treilea Ev, cunoscute altfel din Povestea 
Anilor şi din cele relatate de Gandalf şi de către alţii la Sfatul lui 
Elrond; aceste texte sunt cele menţionate drept „schiţate" în 
scrisoarea citată mai sus. Le-am intitulat „Pe urmele Inelului". 
Manuscrisele ca atare, foarte confuze, ceea ce nu este 
neobişnuit, sunt descrise la pg. 426 şi urm.; aici însă putem 
spune ceva despre problema datării lor (eu unul considerând că 
toate au fost scrise în aceeaşi perioadă, inclusiv cele referitoare 
la „Gandalf, Saruman şi Comitatul", constituind al treilea 
element al acestei secţiuni). Ele au fost scrise după publicarea 
Stăpânului Inelelor, deoarece se fac referiri la pagini din textul 
tipărit; totuşi, în datele pe care le dau pentru anumite 
evenimente, există diferenţe faţă de datele menţionate în 
Povestea Anilor din Anexa B. Explicaţia constă în faptul că au 
fost scrise după publicarea primului volum, dar înainte de 
publicarea celui de-al treilea, care cuprinde Anexele. 


V Bătăliile de la Vadurile Isenului 
Acest text, împreună cu relatarea despre organizarea 
militară a Rohirrimilor şi istoria Isengardului, dată într-o Anexă la 
text, stă alături de alte scrieri ulterioare, cuprinzând o analiză 
istorică foarte serioasă; din punct de vedere al textului ca atare, 
nu a prezentat dificultăţi marcante, singurul lucru fiind acela că 
a rămas pur şi simplu neterminat. 


PARTEA A PATRA 
I Druedainii 

Către sfârşitul vieţii sale, tatăl meu a destăinuit mult mai 
multe despre Oamenii Sălbatici din Codrul Druadan aflat în 
Andrien şi despre statuile Oamenilor-Pukel de pe drumul spre 
Adăpostul din Valea Calvarului. Povestea inclusă în acest volum, 
referitoare la Druedainii din Beleriand în Primul Ev şi cuprinzând 
şi povestirea despre „Piatra credincioasă" este extrasă dintr-un 
eseu lung, discursiv şi neterminat, care se ocupă îndeobşte de 
legăturile dintre graiurile vorbite în Pământul de Mijloc. După 
cum se va vedea, Druedainii aparţin istoriei primelor evuri; dar 
despre acest aspect nu există nici o urmă în Silmarillion - 
versiunea publicată. 


II Istari 


Imediat după ce Stăpânul Inelelor a fost acceptat spre 
publicare, s-a propus adăugarea unui indice de nume la sfârşitul 
celui de-al treilea volum, şi, din cât se pare, tatăl meu a început 
să lucreze la el în vara lui 1954, când primele două volume se 
găseau deja sub tipar. lată ce scria el în legătură cu această 
problemă, într-o scrisoare din 1956: „Urma să se alcătuiască un 
indice de nume, care ar fi cuprins, pe baza interpretării 
etimologice, şi un vocabular elfic destul de consistent... Am 
lucrat la acest indice câteva luni bune, indexând primele două 
volume (motivul principal pentru amânarea apariţiei volumului 
III), până când a devenit limpede că dimensiunile şi costurile 
unei asemenea întreprinderi ar fi fost ruinătoare." 

În cele din urmă, Stăpânul Inelelor a beneficiat de un indice 
abia la a doua ediţie, apărută în 1966, dar ciorna originală 
făcută de tatăl meu s-a păstrat. Din ea m-am inspirat pentru 
realizarea indicelui la Silmarillion, traducând numele şi oferind 
scurte texte explicative, precum şi pentru introducerea - în 
indicele din Silmarillion şi în cel din volumul de faţă - a câtorva 
traduceri şi a unor „definiţii”. De aici provine şi „eseul despre 
Istari", care deschide secţiunea respectivă a volumului - un text 
de o lungime total necaracteristică pentru indicele original, deşi 
tipic pentru modul în care lucra adesea tatăl meu. 

In privinţa altor citate din aceeaşi secţiune, am oferit toate 
indicaţiile existente referitoare la date. 


III Palantirii 


Pentru a doua ediţie a Stăpânului Inelelor (1966), tatăl meu 
a operat modificări substanţiale la un fragment din Cele dovă 
turnuri, ||| 11 „palantirul", şi alte câteva în legătură cu acelaşi 
subiect în Întoarcerea Regelui V 7, „Rugul lui Denethor", deşi 
aceste modificări nu au fost introduse în text decât la al doilea 
tiraj al ediţiei revizuite (1967). Această secţiune din cartea de 
faţă este extrasă din ceea ce a scris el despre pa/antiri, la care 
am adăugat textul revizuit mai sus menţionat; nu am făcut 
altceva decât să le unesc într-un eseu continuu. 

XX x 


Harta Pământului de Mijloc 

Intenţia mea iniţială a fost să includ în această carte harta 
care însoţeşte Stăpânul Inelelor, adăugind pe ea încă o serie de 
toponime. Gândindu-mă însă mai bine, am considerat că ar fi 
preferabil să copiez harta mea originală şi să profit de ocazie ca 
să remediez câteva din micile sale defecte (remedierea 
defectelor majore fiind dincolo de puterile mele). Prin urmare, 
am redesenat-o destul de exact, la o scară de două ori mai mică 
decât dimensiunile vechii hărţi aşa cum a apărut ea publicată. 
Suprafaţa reprezentată este mai mică, dar singurele elemente 
care au dispărut sunt Limanurile Umbar şi Capul Forochel: . 
Ceea ce mi-a permis un corp de literă mai mare şi diferit, şi o 
mai mare claritate. 

Cele mai importante toponime care apar în această carte, 
nu şi în Stăpânul Inelelor, au fost incluse pe hartă, precum Lond 
Daer, Druwaith laur, Edhellond, Neadâncurile, Vijeliosul Cenuşiu 
şi câteva altele care probabil că au fost, sau ar fi trebuit să fie 
indicate pe harta originală, precum râurile Harnen şi Carnen, 
Annuminas, Depresiunea Răsăriteană, Depresiunea Apuseană, 
Munţii Angmar. Includerea eronată a toponimului Rhudaur de 
sine stătător a fost corectată prin adăugarea toponimelor 
Cardolan şi Arthedain; am indicat, de asemenea, mica insulă 
Himring, în largul îndepărtatei coaste nord-vestice, care apare 
pe una din schiţele cartografice ale tatălui meu, precum şi pe 
prima mea ciornă. Himring a fost forma iniţială a lui Himring 
(marele deal pe care Maedhros, fiul lui Fëanor, îşi avea 
fortăreaţa în Silmarillion), şi cu toate că faptul nu e menţionat 
nicăieri, este limpede că vârful dealului Himring ieşea din apele 


care au scufundat Beleriandul. Ceva mai departe spre vest de 
acest vârf se găsea o insulă mai mare, numită 7o/ Fuin, care 
trebuie să fi fost regiunea cea mai înaltă a codrului Taur-nu- 
Fuin. In general, dar nu în toate cazurile, am preferat denumirea 
sindarină (acolo unde era cunoscută), dar de regulă am 
menţionat şi toponimul tradus, atunci când acesta este folosit în 
mod frecvent. De notat faptul că „Pustiul de la Miazănoapte', 
marcat în partea de sus a hărţii mele originale, pare mai mult ca 
sigur să fi fost iniţial gândit ca un echivalent al toponimului 
Forodwaith.. 

Am considerat că este de dorit să marchez întreaga 
lungime a Marelui Drum ce uneşte Arnor şi Gondor, deşi 
desfăşurarea sa între Edoras şi Vadurile Isen poate fi doar 
bănuită (cum este şi situarea precisă a portului Lond Daer şi a 
limanului Edhellond). 

In sfârşit, aş dori să subliniez că păstrarea cu sfinţenie a 
stilului şi detaliului (altele decât toponimia şi corpul de literă) ale 
hărţii pe care am întocmit-o în grabă în urmă cu douăzeci şi 
cinci de ani nu este o dovadă că sunt convins de modul 
desăvârșit în care a fost conceputa ori executată. Am regretat 
întotdeauna că tatăl meu nu a înlocuit-o cu o hartă concepută 
de el. Totuşi, ea a devenit până la urmă, în ciuda defectelor şi a 
ciudăţeniilor ei, „Harta", însuşi tatăl meu folosind-o ulterior ca 
bază de lucru (remarcându-i nu o dată inadvertenţele). Diferitele 
schiţe cartografice pe care le-a făcut el, şi din care m-am 
inspirat şi eu, fac acum parte din istoria scrierii Stăpânului 
Inelelor. Prin urmare, am considerat că lucrul cel mai bun este 
ca - în limitele contribuţiei mele la aceste chestiuni - să păstrez 
desenul meu original, deoarece el cel puţin reprezintă cu o 
acuratețe tolerabilă structura ideilor tatălui meu. 


PARTEA ÎNTÂI PRIMULEV 
I DESPRE TUOR ŞI SOSIREA LUI ÎN 
GONDOLIN 


Rian, soaţa lui Huor, trăia împreună cu neamul Casei lui 
Hador; dar când s-a aflat în Dor-lómin despre bătălia Nirnaeth, 
iar de la omul ei nu primea nici o veste, tare s-a tulburat şi a 
pornit de una singură în sălbăticie. Ar fi pierit acolo, de n-ar fi 
fost Elfii Cenuşii să vină în ajutorul ei. Neamul acesta avea un 
sălaş în munţii aflaţi la apus de Lacul Mithrim; într-acolo au dus- 
o ei, şi tot acolo a dat ea naştere unui băiat încă înainte de-a se 
sfârși Anul Jelirii. 

lar Rian le-a spus elfilor: 

— Fie numele său Tuor, căci acesta a fost numele ales de 
tătâne-său, înainte ca războiul să ne despartă. Vă rog pe voi 
acum să-l creşteţi ca pe fiul vostru şi ascuns să-l ţineţi în grija 
voastră; căci simt că mare bine va veni de la el, pentru elfi şi 
oameni deopotrivă. Ci eu voi porni în căutarea lui Huor, stăpânul 
meu. 

Elfilor li s-a făcut milă de ea; numai unul dintre ei, pe nume 
Annael, singurul care s-a întors din bătălia Nirnaeth din tot 
neamul celor duşi la război, i-a spus: 

— Domnița, cu amărăciune îţi spun că se ştie că Huor a 
căzut alături de fratele său, Hurin, şi zace, socotesc eu, în marea 
movilă a celor răpuşi, înălţată de orci pe câmpul de bătălie. 

Atunci Rian s-a ridicat şi a părăsit sălaşurile elfilor, şi a 
străbătut ea ţinutul Mithrim, ajungând în cele din urmă la 
Haudh-en-Ndengin, în pustietatea Anfauglith, unde s-a întins pe 
pământ şi a închis ochii pentru totdeauna. Elfii însă au avut grijă 
de pruncul lui Huor, şi Tuor a crescut printre ei; era frumos la 
chip, cu părul bălai, aşa cum era neamul tatălui său, şi s-a făcut 
puternic, înalt şi viteaz, iar pentru că crescuse printre elfi, le 
deprinsese învăţăturile şi priceperea, asemenea prinților 
edainilor, înainte ca prăpădul să se fi abătut asupra ținuturilor 
de la Miazănoapte. 


Dar odată cu trecerea anilor, viaţa seminţiilor din Hithlum, 
cele care mai rămăseseră pe meleagurile acelea, fie ele elfi ori 
oameni, devenea tot mai aspră şi mai primejdioasă. După cum 


se povesteşte în altă parte, Morgoth şi-a încălcat făgăduielile 
făcute Răsăritenilor care-l slujiseră, nevrând să le mai dăruiască 
bogatele pământuri din Beleriand, după care tânjiseră ei; a 
alungat el acest popor ticălos în Hithlum, poruncindu-i ca acolo 
să-şi facă sălaşurile. Şi cu toate că nu-l mai îndrăgeau pe 
Morgoth, Răsăritenii încă îl slujeau cu teamă, iar pe elfi îi urau 
până la ultimul; şi-i dispreţuiau pe cei râmaşi din Casa lui Hador 
(cei mai mulţi fiind aceştia bătrâni, femei şi copii), îi asupreau, 
cu forţa le sileau pe femei să le devină neveste, le luau 
pământurile şi avuturile şi le înrobeau pruncii. Orcii veneau şi 
hălăduiau prin ţară după bunul lor plac, urmărindu-i pe elfii care 
mai zăboveau pe acele meleaguri, până-n fortărețele lor din 
munţi, făcându-i prizonieri pe mulţi dintre ei şi ducându-i în 
minele din Angband să trudească acolo drept sclavi ai lui 
Morgoth. 

Astfel că Annael şi-a călăuzit mica sa obşte în peşterile 
Androth, unde au rămas să ducă o viaţă apăsată de nevoi, 
mereu cu ochii la pândă, până când Tuor a împlinit şaisprezece 
ani, făcându-se el un flăcău vânjos şi deprinzând meşteşugul 
armelor, securea şi arcul Elfilor Cenugşii; sufletul lui se 
încrâncena tot mai mult când i se povestea despre suferinţele 
neamului său, şi tare îşi dorea să poată porni la drum ca să-i 
răzbune pentru tot ce îndurau din pricina orcilor şi Răsăritenilor. 
Dar Annael nu-l lăsa să plece. 

— Departe de-aici presimt că ţi-e scris să ajungi, Tuor, fiu al 
lui Huor, i-a spus el odată. lar această ţară nu va scăpa de 
umbra lui Morgoth decât atunci când însuşi Thangorodrim se va 
fi năruit. De aceea ne-am hotărât noi în sfârşit s-o părăsim şi să 
o apucăm spre Miazăzi; iară tu vei merge împreună cu noi. 

— Dar cum vom scăpa de năvodul duşmanilor noştri? a 
întrebat Tuor. Căci marşul atâtor suflete la un loc nu va trece 
nebăgat în seamă. 

— Nu vom străbate ţara în văzul tuturor, a zis Annael; iar 
de-o fi să avem norocul de partea noastră, vom ajunge la 
drumul tainic căruia noi îi spunem Annon-in-Gelydh, Poarta 
Noldorilor, asta pentru că priceperea acelui neam l-a croit, de 
mult de tot, pe vremea lui Turgon. 

Auzind acel nume, Tuor a tresărit, fără să ştie de ce; l-a 
întrebat pe Annael cine era Turgon, iar acesta i-a spus: 


— Este unul din fiii lui Fingolfin, socotit Mare Rege al 
noldorilor de când a pierit Fingon. Căci încă mai trăieşte şi-i cel 
mai temut printre duşmanii lui Morgoth; a scăpat din cumplita 
bătălie Nirnaeth, mulţumită lui Húrin din Dor-lómin şi lui Huor, 
tătâne-tău, care au apărat trecătoarea Sirion în urma lui. 

— Atunci mă voi duce să-l caut pe Turgon, a zis Tuor, căci 
nu se poate să nu îmi vină în ajutor, de dragul lui tătâne-meu. 
Gândești altminteri? 

— Nu ai cum să-l găseşti, a răspuns Annael. Fortăreaţa lui 
este ascunsă de ochii elfilor şi ai oamenilor deopotrivă, nici 
măcar nu ştim unde se află. Poate printre noldori să fie câţiva 
care să cunoască drumul într-acolo, dar nu-l vor destăinui 
nimănui. Dacă tu vrei totuşi să vorbeşti cu ei, atunci vino cu 
mine, aşa cum te-am rugat; căci în limanurile îndepărtate de la 
Miazăzi vei avea poate norocul să dai peste pribegi din Regatul 
Ascuns. 

Aşa s-a întâmplat că elfii au părăsit peşterile Androth şi 
Tuor a plecat împreună cu ei. Dar duşmanii lor puseseră 
pândari, astfel că în curând au prins de veste că elfii plecaseră; 
mult n-au apucat ei să se depărteze de munţi şi să pătrundă în 
câmpie, când o mare oştire de orci şi Răsăriteni i-au atacat şi i- 
au împrăştiat în cele patru vânturi, iar elfii au fugit din calea lor 
în întunericul tot mai adânc. Tuor însă, a cărui inimă fusese 
cuprinsă de focul bătăliei, n-a fugit, ci, aşa copilandru cum era, 
mânuia securea asemenea tatălui său pe vremuri, şi n-a dat 
înapoi până n-a ucis pe mulţi din cei care-l atacau; dar într-un 
târziu duşmanii l-au dovedit şi l-au luat prizonier, ducându-l în 
faţa lui Lorgan Răsăriteanul. Lorgan ăsta era socotit căpetenia 
Răsăritenilor, iar întregul Dor-lómin - după spusele sale - sub 
cârmuirea lui se afla, din porunca lui Morgoth; astfel că pe Tuor 
l-a luat să-i fie sclav. Amară şi vitregă i-a devenit viaţa din acea 
clipă; căci tare mult îi plăcea lui Lorgan să-l oropsească pe Tuor, 
mai abitir decât pe rubedeniile altor foşti seniori, şi căuta cu tot 
dinadinsul să îngenuncheze, dacă putea, mândria Casei lui 
Hador. Dar Tuor, înţelept cum era, a îndurat toate suferinţele şi 
ocările cu o răbdare mereu la pândă; cu timpul, soarta a părut 
să i se mai îmblânzească întrucâtva, măcar că nu răbda foame, 
aşa cum se întâmpla cu mulţi dintre nefericiţii sclavi ai lui 
Lorgan. Căci Tuor era vânjos şi destoinic şi Lorgan avea grijă să- 
şi hrănească bine animalele de povară, atâta timp cât erau 


tinere şi în putere. 


Dar după trei ani de robie, Tuor a găsit o portiţă de 
scăpare. Crescuse între timp, se făcuse înalt, mai înalt la stat şi 
mai iute în mişcări decât oricare dintre Răsăriteni; şi fiind el 
trimis dimpreună cu alţi sclavi să trudească în pădure, Tuor s-a 
răsucit brusc spre paznici şi i-a răpus cu securea, apoi a fugit şi 
s-a ascuns în munţi. Răsăritenii l-au vânat cu câinii, dar în zadar; 
căci el se împrietenise cu aproape toţi dulăii lui Lorgan, încât, 
dacă-l ajungeau din urmă, se gudurau pe lângă el, apoi, la 
porunca lui, o rupeau la fugă înapoi acasă. Astfel a ajuns el 
iarăşi la peşterile Androth, unde a sălăşluit de unul singur. Timp 
de patru ani a trăit ca proscris în ţara străbunilor săi, întunecat 
la chip şi fără nici un suflet în preajmă; numele său ajunsese de 
temut, căci adeseori ieşea din ascunzătoare şi hălăduia până 
departe, ucigând mulţi dintre Răsăritenii ce-i apăreau în cale. 
Drept urmare, Răsăritenii au pus un preţ mare pe capul lui; dar 
să se apropie de bârlogul lui, nu îndrăzneau, nici măcar în ceată 
- se temeau, vezi bine, de neamul elffilor şi din astă pricină 
ocoleau cu fereală peşterile în care trăiseră ei. Se povesteşte 
însă că nu răzbunarea îl mâna pe Tuor în toate drumurile astea 
ale lui, ci dorinţa de a găsi Poarta Noldorilor, de care îi vorbise 
Annael. Zadarnică îi era căutarea, căci n-avea habar încotro să 
se uite - iar puţinii elfi care-şi mai făceau veacul prin munţi nu 
auziseră de ea. 

Tuor ştia prea bine că, măcar că soarta era de partea lui, 
până la urmă zilele unui proscris sunt numărate şi tot mai puţine 
şi mai lipsite de speranţă. Unde mai pui că nu-şi dorea să 
trăiască întreaga viaţă ca un om al sălbăticiei, în munţii unde 
nu-şi putea dura casă şi unde n-avea parte nici de fapte de 
vitejie, aşa cum îl îmboldea inima. Povestea mai spune că la 
acel ceas şi-ar fi arătat Ulmo puterea. Căci despre toate câte se- 
ntâmplau în Beleriand afla el prin pristavii săi, pâraiele mari şi 
mici care curgeau din Pământul de Mijloc spre Marea cea Mare, 
ducând şi aducând veşti; îl mai lega şi străvechea prietenie cu 
Cirdan şi cu Făuritorii de Corăbii de la Gurile Sirionului.: lar la 
acea vreme Ulmo îşi pleca urechea mai cu seamă la soarta celor 
din Casa lui Hador, cărora, în gândurile sale tainice, le hărăzise 
un rol însemnat în ajutorul ce voia să-l dea Surghiuniţilor; nu-i 
erau, prin urmare, străine nici nenorocirile ce se abătuseră 


asupra lui Tuor, căci Annael şi mulţi din neamul său izbutiseră 
să scape din Dor-lómin şi să ajungă, în cele din urmă, la Círdan, 
departe la miazăzi. 


S-a întâmplat ca, în ziua începutului de an (al douăzeci şi 
treilea de la bătălia Nirnaeth), Tuor să şadă lângă un izvor ce 
susura în apropiere de gura peşterii în care sălăşluia el; şi 
șezând el acolo, a privit către apus, la norii ce ascundeau 
soarele în asfinţire. Dintr-o dată a simţit în inima sa că nu 
trebuia să mai zăbovească, ci numaidecât să se ridice şi să 
pornească la drum. 

— A sosit clipa să părăsesc tărâmul cenuşiu al neamului 
meu care nu mai este, a strigat el, şi să pornesc în căutarea 
ursitei ce mi-a fost scrisă! Dar încotro să mă îndrept? îndelung 
am căutat Poarta, şi n-am găsit-o. 

Şi-a luat harfa, pe care mereu o purta cu sine, căci se 
pricepea să-i mângâie strunele, şi fără a-i păsa de pericolul de a- 
i fi auzit glasul limpede în acea pustietate, a cântat un cântec 
elfesc de la Miazănoapte, menit să întărească inimile temătoare. 
Chiar în timp ce cânta, izvorul de la picioarele sale a prins dintr- 
odată să clocotească învolburat şi s-a revărsat peste maluri, 
preschimbându-se într-un râuşor care se rostogolea gălăgios pe 
coasta stâncoasă a muntelui din faţa lui. Drept un semn l-a 
socotit Tuor şi n-a mai stat pe gânduri, ci a pornit de îndată de-a 
lungul lui la vale. Curând a ajuns la poalele înaltelor culmi 
Mithrim şi de acolo a ieşit în câmpia dinspre miazănoapte a 
ținutului Dor-lómin; pârâul îşi umfla tot mai mult undele, pe 
măsură ce se îndrepta spre apus, iar Tuor îi urma albia, până 
când, trei zile mai târziu , pribeagul a început să desluşească la 
soare-apune lungile creste surii ale munţilor Ered L6min, care pe 
acele meleaguri se îndreptau spre miazăzi şi miazănoapte, 
despărţind ţinutul de îndepărtatele pământuri de coastă ale 
Ţărmurilor Apusene. Până la acele înălţimi muntoase, Tuor nu 
ajunsese niciodată în vreuna din călătoriile sale. 

Pe măsură ce se apropia de munţi, meleagul devenea iarăşi 
tot mai hârtopit şi mai pietros, şi în curând a prins să urce în 
faţa lui Tuor, în vreme ce pârâul cobora într-o albie scobită în 
stâncă. Dar chiar înainte ca amurgul neguros să întunece a treia 
zi a călătoriei sale, Tuor s-a pomenit în faţa unei stane în care se 


căsca o trecătoare, asemenea unui arc măreț; prin ea trecea 
pârâul, pierzându-se apoi. 

— Uite cum m-a amăgit speranţa! a zis Tuor, cuprins de 
deznădejde. Semnul din munţi n-a făcut decât să mă ducă spre 
un capăt întunecat, în chiar inima meleagului străjuit de 
vrăjmaşii mei. 

Cu sufletul înnegurat s-a aşezat el printre stâncile de pe 
malul înalt al pârâului şi a stat de veghe toată noaptea aceea 
friguroasă, fără o scânteie de foc în preajmă; era în luna Sulimă, 
şi primăvara încă nu se făcuse simțită pe tărâmul acela 
îndepărtat de la miazănoapte, iar dinspre răsărit sufla un vânt 
tăios. 


Dar chiar când lumina soarelui ce sta să răsară a străbătut 
palidă negurile, ascunzând în zare ţinutul Mithrim, Tuor a auzit 
voci; şi privind în jos a zărit cu uimire doi elfi care se bălăceau în 
undele puţin adânci; când aceştia au urcat pe treptele săpate în 
mal, Tuor s-a ridicat şi i-a strigat. Cât ai clipi, elfii şi-au tras din 
teci săbiile scăpărătoare şi s-au repezit la el. Abia atunci a văzut 
Tuor că purtau mantii cenușii, dar pe sub ele erau înzăuaţi; şi s- 
a mirat foarte de chipurile lor mai frumoase şi mai crâncene - 
din pricina străfulgerărilor din ochii lor - decât ale celor din 
neamul elfilor pe care îi cunoscuse el. indreptându-se de spate, 
i-a aşteptat neînfricat; dar când elfii au văzut că el nu-şi 
pregăteşte nici o armă şi că-i întâmpină de unul singur, cu vorbe 
de bun-venit în graiul elfilor, şi-au vârât săbiile înapoi în teci şi i- 
au vorbit cuviincios. 

— Suntem Gelmir şi Arminas, din neamul lui Finarfin, a zis 
unul dintre ei. Nu eşti oare un edain din cei de demult care s-au 
statornicit pe meleagurile acestea încă înainte de Nirnaeth? Ba 
chiar aş zice că te tragi din neamul lui Hador şi Hurin; aşa-mi 
vine să cred uitându-mă la auriul părului tău. 

lar Tuor i-a răspuns: 

— Aşa-i, Tuor sunt, fiul lui Huor care-a fost fiul lui Galdor, al 
lui Hador fiu; dar acum voiesc să părăsesc acest pământ unde 
sunt un proscris şi unde nu mi-a mai rămas nici o rubedenie. 

l-a spus Gelmir: 

— Atunci, dacă ţi-a fost dorinţa să scapi şi să găseşti 
limanurile de la Miazăzi, până acum paşii ţi-au fost îndreptaţi pe 
drumul cel bun. 


— Astfel am crezut şi eu, a zis Tuor. M-am luat după un 
pârâiaș ce a prins să curgă pe neaşteptate din munte, până la 
vărsarea lui în pârâul ăsta înşelător. lar acuma nu ştiu încotro să 
mă îndrept, căci iată, apele lui se pierd în întuneric. 

— Prin întuneric poţi răzbi la lumină, a spus Gelmir. 

— Dar mai bine-i să mergi cu Soarele deasupra, cât mai 
mult cu putinţă, nu s-a lăsat Tuor. Voi însă din neamul acela 
fiind, poate-mi veţi spune unde se află Poarta Noldorilor. 
Indelung am căutat-o, de când mi-a vorbit de ea Annael, tătâne- 
meu vitreg, din neamul Elfilor Cenugşii. 

Au râs elfii auzindu-l şi i-au zis: 

— Căutarea ta s-a sfârşit; căci noi tocmai am trecut prin 
Poartă. lat-o, în faţa ta se află! Şi au arătat spre arcul prin care 
curgea pârâul. Vino! i-au spus ei. Prin întuneric vei răzbi spre 
lumină. iți vom îndrepta paşii pe drumul cel bun, dar prea 
departe nu te putem petrece; am fost trimişi înapoi pe 
meleagurile de pe care am fugit, cu o misie ce trebuie împlinită 
fără zăbavă. Teamă să nu ai, a mai zis Gelmir; în frunte ţi-e pusă 
o soartă măreaţă, care, din câte chitesc eu, te va duce departe 
de aste locuri, departe de Pământul de Mijloc. 

l-a urmat atunci Tuor pe noldori pe trepte în jos, şi prin apă 
au mers până în umbrele din spatele arcului de piatră. Acolo, 
Gelmir a scos la iveală unul din acele lămpaşe pentru care 
noldorii erau vestiți; făurite fuseseră de mult de tot, în Valinor, şi 
nici vântul, nici apa nu le putea stinge, iar când li se scotea 
acoperământul, trimiteau o lumină albastră limpede, dintr-o 
flăcăruie zăvorită în cristal alb. In lumina aceea pe care Gelmir 
o ţinea deasupra capului, Tuor a văzut că dintr-o dată pârâul 
curgea în jos pe o clină lină şi intra într-un mare tunel, dar de-a 
lungul albiei sale săpate în stâncă se găseau trepte late care 
duceau în jos, în bezna adâncă de dincolo de raza lămpaşului. 

Ajungând la poalele pragurilor acelora, s-au pomenit sub o 
boltă largă de piatră, loc în care râul se prăvălea peste muchia 
unei prăpăstii abrupte, şi vuietul său cumplit era întors cu ecou 
de bolta stâncoasă; ajunsă jos, apa trecea mai departe, pe sub 
un alt arc, într-un al doilea tunel. Noldorii s-au oprit chiar lângă 
buza prăpastiei şi şi-au luat rămas bun de la Tuor. 

— Noi trebuie să ne întoarcem şi s-o apucăm pe drumul 
nostru cu toată iuţeala, a zis Gelmir; pericole nebănuit de mari 
ameninţă Beleriandul. 


— A sosit oare ceasul ca Turgon să iasă din ascunzătoare? 
a întrebat Tuor. 

Elfii l-au privit cu mirare. 

— De treaba asta noldorii trebuie să aibă habar, nu fiii 
oamenilor, a zis Arminas. Ce ştii tu despre Turgon? 

— Puţine, a răspuns Tuor. Doar că tatăl meu l-a ajutat să 
scape din bătălia Nirnaeth şi că în fortăreaţa lui ascunsă se află 
nădejdea noldorilor. Dar nu ştiu de ce numele său îmi tulbură 
inima şi-mi vine pe buze. De-ar fi după cum voiesc eu, aş porni 
în căutarea lui, în loc să străbat ăst drum întunecat al spaimei. 
Ori te pomeneşti că tocmai această cale tainică mă duce în 
sălaşul lui? 

— Cine poate şti? a răspuns elful. Sălaşul lui Turgon ascuns 
este şi ascunse sunt şi căile ce duc într-acolo. Mie unul nu-mi 
sunt cunoscute, cu toate că le-am căutat îndelung. Dar şi dacă 
le-aş şti, nu le-aş dezvălui nici ţie, nici altcuiva din seminţia 
oamenilor. 

Dar Gelmir a zis: 

— Totuşi am auzit că cei din casa ta se bucură de grațiile 
Domnului Apelor. Şi dacă sfaturile sale te mână spre Turgon, 
fără doar şi poate că vei şi ajunge la el, oriîncotro te vor duce 
paşii. Urmează acum calea până la care te-a călăuzit el, şi 
teamă să nu ai! Nu vei umbla multă vreme în întunecime. Drum 
bun! Să nu gândeşti că întâlnirea asta a noastră a fost 
întâmplătoare; căci Cel din Adânc încă pune multe în mişcare pe 
acest meleag. Anar kaluva tielyannaF 

Cu aceste vorbe, noldorii s-au răsucit pe călcâie şi au pornit 
înapoi, urcând lungile trepte; Tuor nu s-a clintit, până când 
lumina lămpașului lor nu s-a mai zărit, iar el a rămas de unul 
singur în întunericul mai adânc decât noaptea, înconjurat de 
mugetul cascadei. Intr-un târziu , adunându-și curajul, şi-a pus 
mâna stângă pe peretele de stâncă şi astfel şi-a ghicit drumul 
înainte, la început încet, apoi din ce în ce mai repede, pe 
măsură ce se deprindea cu bezna şi simţea că nici o piedică nu-i 
stătea în cale. După o bună bucată de drum, cum i s-a părut lui, 
când istovirea pusese stăpânire pe el, dar încă nu voia să se 
oprească să-și tragă sufletul în tunelul negru ca smoala, a zărit 
departe în faţă o lumină; grăbind pasul, a ajuns la o despicătură 
înaltă şi îngustă; urmând pârâul gălăgios printre pereţii înclinați, 
s-a pomenit deodată afară, în înserarea aurie: se afla într-o 


ravenă adâncă, închisă de-o latură şi de alta de stânci înalte şi 
abrupte, care înainta drept spre Apus; în faţa lui, soarele ce 
scăpata pe un cer senin îşi trimitea razele în strungă, scăldându- 
i pereţii în foc galben, iar undele râului scânteiau asemenea 
aurului, când se spărgeau şi se înspumau în jurul multelor pietre 
lucitoare. 

Acel loc adânc îl străbătea acum Tuor, mânat de o mare 
speranţă şi cuprins de bucurie, găsind cu uşurinţă o potecă sub 
peretele dinspre miazăzi, unde râul avea un mal lung şi îngust. 
lar când s-a lăsat noaptea şi râul îşi continuă curgerea nevăzut - 
doar stelele bolţii se oglindeau în ochiurile de apă ascunse în 
întuneric -, Tuor s-a oprit în sfârşit să se odihnească şi să 
doarmă; căci, în apropierea apei în care se revărsa puterea lui 
Ulmo, teama nu-l încolţea. 

La ivirea zorilor s-a aşternut din nou la drum, fără grabă. 
Soarele a răsărit în spatele lui, apoi a apus în faţa lui, iar acolo 
unde apa clocotea printre bolovani ori se prăvălea peste praguri 
neaşteptate, dimineţile şi serile ţeseau curcubeie dintr-un mal în 
celălalt. De aceea a numit Tuor strunga aceea Cirith Ninniach. 

Şi astfel a umblat Tuor agale timp de trei zile, 
stâmpărându-şi setea din undele reci, dar nedorind nimic de 
mâncare, cu toate că mulţi peşti luceau asemenea aurului şi 
argintului, ori în culorile asemenea curcubeielor desenate în 
miriadele de stropi de deasupra, în cea de-a patra zi, 
strâmtoarea a început să se lărgească, pereţii îi deveneau tot 
mai mici şi mai puţin prăpăstioşi; dar râul se adâncea şi curgea 
mai vijelios, căci de o parte şi de alta a mătcii sale se iveau 
munţi înalţi din care alte ape curgeau şi cădeau în cascade 
sclipitoare, pentru a se reuni în Cirith Ninniach. Acolo a zăbovit 
îndelung Tuor, urmărind învolburările râului şi ascultându-i 
glasul necurmat, până ce noaptea s-a aşternut din nou şi stelele 
au prins să clipească reci şi albe pe întinsul întunecat al cerului 
de deasupra. Şi-a înălţat Tuor vocea atunci, a ciupit corzile 
harfei şi peste zgomotul apei au răzbătut cântul său şi dulcea 
vibrare a corzilor, iar stânca le răsfrângea, sporindu-le şi 
trimițându-le mai departe şi făcându-le să răsune în munţii 
învăluiţi de noapte, până când întreg acel târâm pustiu s-a 
umplut de muzică, sub panoplia stelelor. Căci Tuor ajunsese, 
fără s-o ştie, în Munţii Răsunători din Lammoth, ce înconjurau 
Fiordul Drengist. Acolo coborâse, cu mult timp în urmă, Fëanor, 


venind de pe mare, şi glasurile celor care se aflau cu el se 
preschimbaseră într-un vuiet cumplit, cutremurând toate 
coastele de la Miazănoapte, înainte de-a fi răsărit pentru prima 
oară Luna. 

S-a minunat Tuor şi şi-a curmat cântarea; încet, muzica s-a 
stins în munţi, urmându-i liniştea. Deodată, în mijlocul acelei 
linişti, a auzit în văzduhul de deasupra capului său un țipăt 
ciudat; nu putea desluşi ce fiinţă anume scosese acel țipăt. 

— Glas de zână trebuie să fie, îşi zicea el, ca apoi să se 
încontreze: Ba-i glas de sălbăticiune mică, s-o fi văietând în 
pustietate; dar auzind iarăşi ţipătul, să spună: Fără doar şi poate 
este ţipătul vreunei păsări de noapte ce mie mi-e necunoscută. 

| se părea ca un sunet trist, cu toate acestea îşi dorea să-l 
audă încă o dată şi să se ia după el, căci ar fi zis că-l cheamă 
încotrova. 

A doua zi dimineaţa a auzit acelaşi glas chiar deasupra 
capului său; ridicând privirea, a văzut trei păsări albe mari ce 
zburau prin strungă, înfruntând vântul dinspre apus; aripile lor 
puternice străluceau în soarele abia răsărit şi, trecând peste 
Tuor, păsările au scos din nou ţipătul lor. Astfel i-a fost dat lui să 
vadă pentru prima oară marii pescăruşi îndrăgiţi de teleri. Tuor 
s-a ridicat ca să se ia după ei şi, pentru a vedea mai bine încotro 
se îndreptau, a urcat pe stânca aflată la stânga lui, până în vârf 
s-a căţărat, şi acolo sus a fost izbit în faţă de un vânt puternic 
dinspre Apus; părul îi flutura pe spate, suflat de vânt. A tras 
adânc în piept aerul acela nou pentru el şi a spus: 

— Imi înalţă spiritul asemenea unei cupe de vin răcoros, - 
fără să ştie că vântul venea tocmai dinspre Marea cea Mare. 


A pornit Tuor din nou la drum, luând urma pescăruşilor ce 
zburau în înalt, pe deasupra râului; pe măsură ce el înainta, 
strunga se strimta la loc, şi în curând Tuor a ajuns într-un loc 
unde albia arăta ca un canal îngust din care se înălța vuietul 
cumplit al apei. Privind în jos, Tuor a văzut ceva ce lui i s-a părut 
ca o mare minune: căci prin strâmtoarea aceea venea o apă ca 
scăpată din zăgazuri, încleștându-se în luptă cu râul ce curgea 
vijelios înainte, şi un val asemenea unui zid s-a înălţat până 
aproape de vârful stâncii, încoronat de creste de spumă 
spulberată de vânt. Atunci râul a fost împins îndărăt şi zidul de 
apă s-a repezit urlând prin canal, umplându-l, şi, pe unde trecea, 


bolovanii se rostogoleau cu bubuit de tunet. Astfel l-a salvat 
chemarea păsărilor mării pe Tuor de la moarte, căci l-ar fi 
înghiţit fluxul care era foarte mare în acel anotimp al anului, iar 
acum mai cu seamă din pricina vântului de pe mare. 

Numai că furia ciudatelor ape l-a tulburat pe Tuor, făcându-l 
să se abată de la calea de până atunci şi s-o apuce spre miazăzi. 
Din pricina asta n-a ajuns la țărmurile cele lungi ale Fiordului 
Drengist, şi preţ de câteva zile a rătăcit pe un meleag colţuros, 
unde nu creştea nici un copac; acolo sufla un vânt venit de pe 
mare, dinspre apus adică, făcând ca ierburile şi tufişurile 
pipernicite să crească înclinate spre răsărit. Astfel a trecut Tuor 
hotarul ținutului Nevrast, unde odată trăise Turgon; şi într-un 
târziu , pe neaşteptate (căci vârfurile stâncilor care mărgineau 
ţinutul întreceau în înălţime povârnișurile din spatele lor) s-a 
pomenit pe ţărmul stâncos şi negru al Pământului de Mijloc şi a 
văzut Marea cea Mare, Belegaer cea Neţărmurită. La acel ceas, 
soarele a coborât dincolo de marginea lumii, asemenea unui foc 
mare; iar Tuor a stat singur sus, pe stâncă, deschizându-și larg 
braţele şi simțind cum un alean necuprins îi copleşeşte inima. 
Din cât se povesteşte, el a fost primul din seminţia oamenilor 
care a ajuns la Marea cea Mare şi nimeni altul, fără doar de 
eldari, n-a simţit mai adânc dorul pe care-l trezeşte ea. 


Tuor a zăbovit multe zile în Nevrast, şi părea că-i prieşte, 
căci acel ţinut pe care munţii îl apărau dinspre miazănoapte şi 
răsărit, lăsându-l deschis spre mare, era mai blând şi mai 
primitor decât şesurile din Hithlum. Vânător fiind, Tuor se 
deprinsese de multă vreme să trăiască de unul singur în 
sălbăticie, iar de hrană nu ducea lipsă; primăvara era în toi în 
Nevrast, văzduhul vuia de glasurile păsărilor care cuibăreau 
puzderie pe ţărmuri, ori colcăiau în smârcurile Linaewen, aflate 
în mijlocul acelui pământ copăit; dar în vremurile de atunci, glas 
de om ori de elf nu răzbătea pustietatea aceea. 

Şi a mers Tuor până în locul unde începea întinsul lac, 
numai că la apele sale n-a izbutit să ajungă, stându-i în cale 
mlaştinile necuprinse şi pădurile de trestii nestrăbătute de 
poteci; dar n-a zăbovit acolo, ci s-a întors pe coastă, căci într- 
acolo îl atrăgea Marea şi nu voia să pregete prea mult unde nu 
auzea foşnetul valurilor. De-a lungul coastelor a găsit primele 
urme ale străvechilor noldori. Printre stâncile înalte, bătute de 


mare, la miazăzi de Drengist, se găseau multe golfuri mici şi 
fiorduri adăpostite, cu plaje de nisip alb între stâncile lucind 
negre; Tuor descoperea adesea trepte săpate în stâncă, ce 
şerpuiau în jos până pe țărm; iar în apropierea apei se aflau 
cheiuri căzute în ruină, durate din blocuri mari tăiate din stâncă; 
acolo trăgeau pe vremuri corăbiile elfilor. Pe acele meleaguri a 
rămas Tuor timp îndelungat, privind la marea mereu 
schimbătoare; anul a înaintat încet din primăvară în vară, 
întunecimea s-a adâncit în Beleriand, iar toamna destinului 
nemilos căruia Nargothrond îi era sortit se apropia. 

Poate că păsările au zărit de departe iarna crâncenă ce 
avea să vină, căci acelea dintre ele care urmau să pornească 
spre miazăzi s-au strâns de timpuriu, pregătindu-se de plecare, 
iar altele, ce-şi aveau îndeobşte cuiburile la miazănoapte, şi le- 
au părăsit şi s-au retras în Nevrast. Intr-o bună zi, pe când 
stătea pe țărm, Tuor a auzit zbaterea şi fâlfâitul unor aripi mari, 
şi ridicându-și privirile a văzut şapte lebede albe care zburau 
iute şi pieziş spre miazăzi. Dar când au ajuns deasupra lui, s-au 
rotit, s-au lăsat dintr-odată în jos şi au coborât pe mare, stârnind 
o ploaie de stropi şi de spumă cu bătăile aripilor lor. 

Tuor îndrăgea lebedele, le ştia de pe iazurile cenușii din 
Mithrim; ele erau însemnul lui Annael şi al obştii care-l crescuse 
pe el. Astfel că s-a ridicat să le ureze bun-venit, a strigat la ele, 
minunându-se când a văzut că erau mai mari şi mai mândre 
decât oricare surată de-a lor, pe care îi fusese dat să o vadă 
înainte; dar ele au bătut din aripi, au scos ţipete aspre, parcă 
mânioase pe el şi dornice să-l alunge de la țărm. Apoi, cu mare 
tumult, iarăşi s-au înălţat de pe apă şi au zburat peste capul lui, 
şi zbaterea aripilor lor părea să-l lovească asemenea unui vânt 
şuierător; rotindu-se într-un cerc larg, au zburat în înaltul 
văzduhului şi de acolo spre miazăzi. 

Atunci Tuor a strigat: 

— Asta trebuie să fie un alt semn că am zăbovit prea mult! 

Fără să mai stea pe gânduri, a urcat în vârful stâncii şi a 
văzut că lebedele încă se mai roteau pe cer; dar când el s-a 
răsucit pe călcâie şi a pornit după ele, lebedele s-au îndepărtat 
în grabă. 


De-a lungul coastei a tot mers Tuor spre miazăzi, timp de 
şapte zile întregi, şi în fiecare dimineaţă era trezit de bătaia 


aripilor deasupra lui, la ivirea zorilor, şi în fiecare zi lebedele 
zburau mai departe când el pornea după ele. Pe măsură ce 
înainta, stâncile mari deveneau tot mai mici, iar vârfurile lor se 
acopereau de iarbă presărată cu flori; spre răsărit, pădurile se 
înveşmântau în galben, căci anul se apropia de sfârşit. Dar în 
faţa lui, tot mai aproape, se zărea un lanţ de dealuri măreţe, ce-i 
închidea drumul, îndreptându-se spre apus unde se termina într- 
un munte înalt: un pisc întunecat, cu o căciulă de nori pe 
creştet, se sumeţea dintre coame puternice deasupra unui 
promontoriu verde ce pătrundea adânc în mare. 

Dealurile acelea surii nu erau altceva decât culmişurile 
apusene ale lanţului Ered Wethrin, ce străjuia Beleriandul la 
miazănoapte, iar piscul şi coamele se numeau Muntele Taras, 
cel mai apusean dintre toate tancurile acelui ţinut, primul pe 
care-l zărea orice marinar de la multe mile depărtare când se 
apropia pe mare de țărmurile muritoare. In zilele de demult, în 
umbra lungilor sale pripoare sălășluise Turgon, în sălile din 
Vinyamar, cea mai veche zidire durată din piatră de către 
noldori pe pământurile surghiunului lor. Incă se mai afla acolo, 
părăsită dar trainică, sus, pe terasele largi ce dădeau spre mare. 
Anii n-o clintiseră, iar servitorii lui Morgoth o ocoliseră; însă 
vântul şi ploaia şi îngheţul săpaseră urme adânci în ea, şi pe 
creasta zidurilor şi peste bucăţile mari de şindrilă ale 
acoperişului se întinsese un pled gros de buruieni surii-verzui, 
pe care aerul sărat le făcuse să pătrundă chiar şi în crăpăturile 
pietrelor. 


Tuor a dat peste urmele unui drum de mult uitat: 
strecurându-se printre muşuroaie verzi şi pietre căzute într-o 
rină, a ajuns, la ceasul când ziua se îngâna cu noaptea, la sala 
cea mare şi la curţile înalte şi vântoase. Duhuri ale fricii ori ale 
ticăloşiei nu adăstau în acel loc, doar un simțământ de venerație 
l-a cuprins pe Tuor, gândindu-se la cei care vieţuiseră acolo şi se 
duseseră nimeni nu ştia unde: neamul mândru, nemuritor dar 
osândit, venit de peste Mare. S-a răsucit Tuor şi a privit - cum 
ades priviseră şi ochii lor - la întinderea scăpărândă a apelor 
fremătătoare, până unde marea se unea cu cerul. Apoi s-a întors 
cu spatele la mare şi a văzut că lebedele se lăsaseră pe cea mai 
de sus terasă, în dreptul porţii apusene a sălii; îşi scuturau 
aripile şi păreau să-i facă semn lui Tuor să intre. Atunci el a 


urcat scările late, acum năpădite pe jumătate de opăţel şi limba- 
peştelui, a trecut pe sub arcada impunătoare a porţii şi a 
pătruns în umbrele casei lui Turgon; în cele din urmă, a păşit în 
sala cu pilaştri înalţi. Mare i se păruse de afară, dar dinăuntru i 
se înfăţişa uriaşă, minunată; era atât de înmărmurit, încât nu 
vroia să trezească ecourile în pustietatea ei. Nu era nimic de 
văzut înăuntru, fără doar de un tron măreț, aşezat pe o 
platformă, la capătul dinspre răsărit. Tuor s-a îndreptat într- 
acolo, păşind cât mai uşor cu putinţă; cu toate acestea, sunetul 
paşilor săi răsuna pe podeaua din piatră, asemenea paşilor 
destinului, iar ecoul lor i-o lua înainte, de-a lungul culoarelor 
dintre pilaştri. 

S-a oprit în faţa marelui tron împrejmuit de umbre şi a 
văzut că era cioplit dintr-o singură bucată de piatră pe care se 
desluşeau gravate semne ciudate; tocmai atunci soarele ce 
asfinţea a ajuns în dreptul unei ferestre aflate sus, sub cornişa 
apuseană, şi o săgeată de lumină s-a izbit de peretele din faţa 
lui Tuor şi a scânteiat pe ceva ce aducea a metal lustruit. Tare s- 
a mirat Tuor văzând că pe perete, în spatele tronului, atârnau 
un scut şi o cămaşă lungă de zale, precum şi un coif şi o sabie 
vârâtă în teacă. Cămaşa lucea de ziceai că era împletită din 
argint din cel mai curat, iar raza de soare o împodobea cu 
scânteieri de aur. Dar scutul avea o formă necunoscuta ochilor 
lui Tuor, fiind lung şi îngustat la vârf; pe faţă era albastru, iar la 
mijloc avea încrustat însemnul aripii albe de lebăda. Atunci a 
vorbit Tuor, şi glasul său a răsunat ca o sfruntare sub acoperişul 
sălii: 

— lată, voi lua aceste arme cu mine şi odată cu ele ursita 
ce le este hărăzită, oricare ar fi aceasta.: 

A coborât scutul din cui şi s-a minunat de cât de uşor era, şi 
la fel de uşor de mânuit; părea făcut din lemn pe care meşterii 
elfi cu măiestria lor îl înveliseră în plăci de metal, trainice şi-n 
acelaşi timp subţiri ca o foiţă, care-l feriseră de cari şi de urmele 
trecerii vremii. 

Tuor a îmbrăcat cămaşa de zale, şi-a pus coiful pe cap, şi-a 
încins la brâu sabia; negre erau teaca şi cingătoarea, iar 
catarama, de argint. Astfel înarmat, a părăsit sala lui Turgon şi 
s-a oprit pe terasele înalte ale muntelui Taras, în lumina roşie a 
soarelui. Nimeni nu se afla acolo să-l vadă cum privea spre 
apus, înveşmântat în sclipiri de argint şi aur, iar el nu ştia că în 


acel ceas arăta ca unul dintre Prea-măreţii Apusului, potrivit a fi 
părintele mai-marilor Regi ai Oamenilor de dincolo de Mare, aşa 
cum îi era cu adevărat menit să fies; dar luând el acele arme, o 
schimbare s-a petrecut în Tuor, fiul lui Huor, căci s-a simţit 
îmboldit de un curaj neîncercat până atunci. lar când a ieşit pe 
poartă, lebedele au făcut o plecăciune în faţa lui, şi-au smuls 
câte o pană lungă din aripi şi i-au dăruit-o, întinzându-şi gâturile 
lungi la picioarele lui; el a luat cele şapte pene şi le-a prins în 
panaşul coifului, şi-n aceeaşi clipă lebedele s-au înălţat şi au 
zburat spre miazănoapte, însoţite de lumina apusului, şi de 
atunci Tuor nici că le-a mai zărit. 


Tuor a simţit că picioarele doreau să-i pornească singure 
spre ţărmul mării, aşa că a coborât pe nişte trepte lungi până la 
un țărm larg, aflat la miazănoapte de Taras-ness; în timp ce 
mergea, a văzut că soarele se cufunda într-un nor mare şi negru 
ce începuse să acopere marea tot mai întunecată; dintr-odată, 
aerul s-a răcit şi văzduhul s-a tulburat şi s-a umplut de un 
murmur ca de furtună ce sta să înceapă. Tuor s-a oprit pe țărm, 
privind la soarele care arăta ca un foc fumegând în spatele 
amenințării cerului; şi i s-a năzărit lui Tuor că un mare val se 
înălța în depărtarea mării, venind spre pământ, ceea ce l-a 
minunat atât de tare, încât l-a țintuit nemişcat în loc. Valul se 
îndrepta spre el, şi pe creasta lui se zărea o ceaţă umbroasă. ŞI 
pe neaşteptate, în timp ce se apropia, valul şi-a rostogolit 
creasta şi s-a spart şi s-a repezit înainte cu lungi braţe de 
spumă; dar în locul în care se spărsese rămăsese o alcătuire vie, 
neînchipuit de înaltă şi de maiestuoasă, desenându-se neagră 
pe cerul de furtună. 

Atunci Tuor s-a înclinat plin de venerație, gândind că în faţa 
lui se afla un rege preaputernic. Pe cap avea o coroană făcută 
parcă din argint, de sub care pletele lungi cădeau asemenea 
spumei sclipind în lumina apusului; şi când alcătuirea aceea şi-a 
dat la o parte mantia cenuşie ce părea să-l împresoare ca o 
negură, numai ce-a văzut Tuor că purta o cămaşă de zale 
sclipitoare, atât de strâns lucrată, de-ar fi zis că erau solzii unui 
peşte uriaş, şi-un caftan verde închis, din care şerpuia şi fulgera 
focul mării, ţinând măsura paşilor lui domoli spre uscat. Astfel i 
s-a înfăţişat sub zidurile Vinyamarului Sălăşluitorul din Adâncuri, 


pe care noldorii îl numesc Ulmo, Domnul Apelor, lui Tuor, fiul lui 
Huor din Casa lui Hador. 

Pe țărm n-a pus piciorul, ci s-a oprit acolo unde apa îi venea 
până la genunchi, şi i-a vorbit lui Tuor, şi când i-a văzut Tuor 
lumina din ochi şi i-a auzit vocea adâncă ce părea a veni din 
chiar temeliile lumii, s-a simţit cuprins de teamă şi s-a aruncat 
cu faţa în nisipul țărmului. 

— Te ridică, Tuor, fiu al lui Huor! a zis Ulmo. Nu te lăsa 
înfricoşat de mânia mea, cu toate că mult am strigat după tine, 
fără să mă auzi; iar după ce te-ai pornit, mult ai zăbovit pe drum 
încoace. Încă din Primăvară ar fi trebuit să ajungi, acu' iată că în 
curând o iarnă cruntă se va abate dinspre ţara Duşmanului. Cu 
graba va trebui să te deprinzi, iar calea tihnită pe care ţi-o 
pregătisem trebuie schimbată. Căci sfaturile mele au fost luate 
în răspărs, şi un mare râu se furişează pe Valea Sirionului, iar 
oastea vrăjmaşilor a şi ajuns între tine şi ţinta ce urmează s-o 
atingi. 

— Şi care este ţinta asta a mea, Stăpâne? a întrebat Tuor. 

— Cea pe care a căutat-o dintotdeauna inima ta, a răspuns 
Ulmo: să-l găseşti pe Turgon şi să vezi oraşul ascuns. Căci astfel 
îţi este sortit ţie să fii pristavul meu şi să porţi armele pe care de 
multă vreme ţi le-am sorocit. Numai că acum la pavăza umbrei 
va trebui să treci prin primejdie. Învăluie-te, prin urmare, în astă 
mantie şi cu nici un chip să n-o lepezi, până nu vei fi ajuns la 
capătul călătoriei. 

Lui Tuor i s-a părut atunci că Ulmo îşi rupe în două mantia 
surie şi că îi aruncă lui o jumătate, iar când a căzut aceasta 
peste el, s-a dovedit a fi o mantie largă, în care se putea 
înfăşură din cap până-n picioare. 

— Astfel vei merge sub umbra mea, a mai zis Ulmo. Ci nu 
mai zăbovi; căci în ţinuturile lui Anar şi în focurile lui Melkor 
umbra nu va dăinui. Spune-mi, prin urmare, vei duce solia mea? 

— O voi duce, Stăpâne. 

— Atunci îţi voi pune vorbe în gură pe care să le rosteşti în 
faţa lui Turgon. Dar mai întâi te voi dăscăli şi vei auzi lucruri pe 
care nici un alt om nu le-a auzit înaintea ta - ce spun eu? - nici 
măcar cei mai măreţi dintre eldari. 

l-a vorbit Ulmo lui Tuor despre Valinor şi întunecarea sa, 
despre surghiunul noldorilor şi despre Blestemul lui Mandos şi 
despre tăinuirea Tărâmului Binecuvântat. 


— Dar ţine minte! a zis Ulmo; în platoşa Soartei (cum o 
numesc Copiii Pământului) va fi întotdeauna o crăpătură, iar în 
Zidurile Destinului o spărtură, şi-asta până la desăvârşirea 
împlinirii sale, pe care voi o numiţi sfârşit. Astfel va fi câtă 
vreme voi fi eu pe lume, o voce tainică ce se împotriveşte şi o 
lumină acolo unde s-a rânduit a fi întuneric. Prin urmare, chiar 
dacă în zilele acestei întunecimi eu par a mă împotrivi voinţei 
fârtaţilor mei, Stăpânii Apusului, acesta mi-e rostul printre ei, 
care mi-a fost dat încă de la bunul început al facerii Lumii. 
Numai că Destinul este puternic şi umbra vrăjmaşului se tot 
întinde; iar eu m-am împuţinat, în Pământul de Mijloc am ajuns 
de-acum doar ca o şoaptă tainică. Seacă apele ce curg spre 
apus, otrăvite le sunt izvoarele, puterea-mi se retrage de pe 
pământ; căci elfii şi oamenii deopotrivă nu mă mai văd şi nu mă 
mai aud, şi-asta din pricina puterii lui Melkor. lar acum 
Blestemul lui Mandos stă să se împlinească şi toate lucrările 
noldorilor vor pieri, şi toate nădejdile pe care le-am nutrit se vor 
risipi. A mai rămas o singura nădejde, cea pe care n-au căutat-o 
şi pentru care nu s-au pregătit. Nădejdea aceea în tine zace; 
căci astfel am statornicit eu. 

— Să înţeleg atunci că Turgon nu-l va înfrunta pe Morgoth, 
aşa cum trag nădejde toţi eldarii? a întrebat Tuor. Şi ce aşteaptă 
domnia ta de la mine, Stăpâne, dacă ajung la Turgon? Căci, cu 
toate că voiesc a face precum tătâne-meu, şi să-i fiu sprijin 
acelui rege la ceas de restrişte, de prea puţin folos voi fi, un biet 
muritor singur, printre atât de mulţi şi de viteji din Nobila 
Seminţie a Apusului. 

— Dacă am ales să te trimit pe tine, Tuor, fiu al lui Huor, să 
nu crezi cumva că, singură fiind, sabia ta nu merită a fi trimisă. 
Căci vitejia edainilor şi-o vor aminti elfii cât vor fi evurile de 
lungi, minunându-se că au dăruit cu atâta dărnicie din viaţa din 
care ei au pe pământ atât de puţina. Dar nu numai pentru vitejia 
ta te trimit pe tine, ci şi pentru a aduce în lume o speranţă 
dincolo de putinţa ta de a o vedea şi o lumină ce va străpunge 
întunecimea. 

Şi când Ulmo a sfârşit a spune aceste vorbe, bolboroseala 
furtunii s-a preschimbat într-un țipăt răsunător şi vântul s-a 
întețit, iar cerul a devenit negru; mantia Domnului Apelor s-a 
înfoiat, asemenea unui nor gonind pe cer. 


— Te du acum, a spus Ulmo, să nu apuce Marea să te 
înghită! Căci Oss& ascultă de porunca lui Mandos şi, slujind 
Destinului, e tare mânios. 

— lar domnia ta eşti cel care porunceşti, a zis Tuor. Dar 
dacă scap de Destin, ce cuvinte să-i spun lui Turgon? 

— De vei ajunge la el, a răspuns Ulmo, atunci vorbele îţi vor 
veni singure în minte, iar gura ta le va rosti ca şi cum le-aş rosti 
eu. Vorbeşte fără teamă! Apoi fă aşa cum te îndeamnă inima şi 
vitejia. Şi înveleşte-te în mantia mea, căci ea te va păzi. lar eu îţi 
voi trimite pe cineva pe care-l voi salva din mânia lui Ossë, 
pentru a-ţi fi călăuză: chiar aşa, pe ultimul marinar de pe ultima 
corabie care va căuta liman în Apus până la răsăritul Stelei. Şi- 
acum te du înapoi pe pământ! 

S-a auzit atunci bubuit de tunet şi fulgerul a scăpărat peste 
mare; Tuor l-a văzut pe Ulmo stând între valuri asemenea unui 
turn de argint din care ţâşneau săgeți de flăcări; şi i-a strigat, 
acoperind vuietul vântului: 

— Mă duc, Stăpâne! Ci inima mea după Mare tânjeşte. 

Ulmo a înălţat un corn uriaş şi a suflat în el o singură notă, 
atât de răsunătoare, încât urletul furtunii părea ca suflarea 
vântului pe un lac. Tuor a auzit nota aceea, care l-a învăluit, l-a 
pătruns, iar lui i s-a părut că țărmurile Pământului de Mijloc au 
dispărut dintr-odată şi că acum putea cuprinde într-o privire 
toate apele lumii: de la izvoarele pământurilor până la gurile 
râurilor, şi de la maluri şi fiorduri, până în adâncurile uscatului. 
Marea cea Mare îi apărea cu toate întinderile ei fremătânde, 
plină de alcătuiri ciudate, chiar şi adâncurile nepătrunse de 
lumină, şi-n întunericul acela etern  răsunau voci 
înspăimântătoare pentru urechile muritorilor. A cercetat cu 
privirea fulgerătoare a valarilor apele nesfârşite ale mării, 
nemişcate de vânt sub ochiul lui Anar, ori sclipind sub Luna 
cornută, ori înălțându-se în munţi de furie ce se spărgeau peste 
Insulele Neguroasei, până când departe în zare, unde ochiul 
abia mai răzbea, dincolo de leghele făr' de număr, a desluşit un 
munte ce se înălța unde nici cu mintea nu putea gândi, într-un 
nor luminos, iar la poalele sale licăreau valuri lungi. Şi în timp ce 
el îşi încorda auzul să prindă zvonul acelor valuri şi privirea 
pentru a vedea mai lămurit acea lumină depărtată, chemarea 
cornului a încetat, iar el s-a trezit că stătea în bătaia furtunii, 
sub cerul sfâşiat de braţele şerpuitoare ale fulgerelor. Ulmo 


dispăruse, marea fierbea şi valurile sălbatice ale lui Osse se 
repezeau asupra zidurilor Nevrastului. 

Tuor a fugit din calea furiei mării, cu greu a izbutit să urce 
înapoi pe terasele cele înalte; vântul aproape că-l izbea de 
stânci, iar când Tuor a ajuns în vârf, suflarea l-a prăvălit în 
genunchi. A fost nevoit să intre încă o dată în sala întunecoasă 
şi pustie, ca să se adăpostească, şi acolo şi-a petrecut toată 
noaptea, în jilţul de piatră al lui Turgon. Înşişi pilaştrii se 
cutremurau de sălbăticia furtunii, iar vântul îi părea lui Tuor plin 
de vaiere şi ţipete dezlănţuite. Dar era atât de obosit, încât din 
când în când aţipea; somnul îi era bântuit de multe vise, de care 
însă nu-şi mai amintea când se trezea; unul totuşi i-a stăruit în 
amintire: i se arătase o insulă mare, şi-n mijlocul ei se afla un 
munte prăpăstios, soarele apunea dincolo de el şi umbre se 
înălţau spre boltă; dar deasupra muntelui strălucea o singură 
stea orbitoare. 

După acest vis, Tuor s-a cufundat într-un somn adânc, căci, 

înainte să se fi sfârşit noaptea, furtuna se potolise, împingând 
norii negri spre Răsăritul lumii. S-a trezit într-un târziu în lumina 
cenuşie, s-a ridicat în capul oaselor şi a coborât de pe tron şi, 
mergând prin sala întunecoasă, 
a văzut că era plină de păsări de mare alungate înăuntru de 
furtună; a ieşit din sală tocmai când ultimele stele se stingeau în 
Apus, lăsând loc zilei ce sta să înceapă. Şi a văzut că valurile 
cele mari năvăliseră în timpul nopţii până departe pe uscat şi-şi 
aruncaseră crestele peste vârfurile stâncilor, încât terasele din 
faţa porţilor erau acoperite de alge şi mormane de resturi. 
Privind peste marginea terasei celei mai de jos, a zărit un elf, 
învelit într-o mantie cenușie grea de apă, care stătea rezemat 
de zid, printre pietre, bucăţi de lemne aduse de ape şi alge. 
Stătea tăcut elful, cu privirile aţintite dincolo de malurile 
mâncate de furtună, la lungile coame ale valurilor. Cerurile se 
potoliseră, nu se auzea decât vuietul mării de la poalele stâncii. 

Şi cum se uita Tuor la făptura aceea tăcută şi cenușie, şi-a 
amintit de cuvintele lui Ulmo, şi-un nume neştiut până atunci i-a 
venit pe buze şi Tuor a strigat: 

— Bun venit, Voronwë! Te aşteptam.” 

Atunci elful s-a răsucit şi a privit în sus, iar Tuor i-a întâlnit 
căutătura sfredelitoare a ochilor lui cenușii ca marea şi a înţeles 
pe dată că era unul din neamul nobil al noldorilor. Dar privirea 


elfului s-a umplut de teamă şi mirare văzându-l pe Tuor stând 
acolo pe zid, deasupra lui, înfăşurat ca de o umbră în mantia 
surie, sub care lucea pe pieptu-i cămaşa elfică de zale. 

Au stat aşa amândoi, preţ de o clipă, cercetând fiecare 
chipul celuilalt, până când elful s-a ridicat şi s-a înclinat adânc la 
picioarele lui Tuor. 

— Cine eşti, domnul meu? a întrebat elful. Îndelung m-am 
luptat cu marea neîndurătoare. Ci spune-mi: ce lucruri măreţe s- 
au petrecut de când am părăsit eu uscatul? Umbra a fost 
alungată? A ieşit la lumină Poporul Ascuns? 

— Nici una, nici alta, a răspuns Tuor. Umbra se lăţeşte, iar 
Ascunşii ascunşi au rămas. 

Atunci Voronwe l-a privit îndelung şi în tăcere. 

— Dar tu cine eşti? a întrebat el din nou. Cu mulţi ani în 
urmă, poporul meu a plecat de pe acest meleag, şi de atunci 
nimeni n-a sălăşluit aici. Şi-acum văz că, măcar că porţi 
asemenea straie, nu eşti unul dintre ei, aşa cum am gândit întâi, 
ci eşti din seminţia oamenilor. 

— Întocmai, a zis Tuor. Şi oare nu eşti tu ultimul marinar de 
pe ultima corabie care a plecat de la Limanurile lui Cirdan să 
caute Apusul? 

— Întocmai, a răspuns elful. Sunt Voronw&, fiul lui Aranwë. 
Dar cum de-mi ştii numele şi soarta nu pricep. 

— Te ştiu pentru că însuşi Domnul Apelor mi-a vorbit seara 
trecută şi mi-a spus el că te va salva de mânia lui Ossë şi te va 
trimite aici, să-mi fii călăuză. 

A strigat atunci Voronwë, cuprins de şi mai mare teamă şi 
mirare: 

— Ai vorbit cu Ulmo cel Puternic? Nepreţuite îţi sunt 
virtuțile şi însemnată ţi-e ursita! Dar unde-ar fi să te călăuzesc, 
domnul meu? Căci fără doar şi poate eşti un rege al oamenilor, 
şi mulţi ar fi cei care de cuvântul tău ascultă. 

— Nu-s decât un sclav fugit şi-un proscris într-o ţară pustie. 
Dar am o solie pentru Turgon, Regele Ascuns. Ştii oare drumul 
care mă poate duce la el? 

— In aste vremuri ticăloase mulţi sunt proscrişi şi sclavi, din 
cei care nu s-au născut astfel, a răspuns Voronwe. Senior al 
Oamenilor eşti de drept, eu aşa socot. Dar şi de-ai fi cârmuitor 
peste întreaga-ţi seminţie, drept n-ai să-l cauţi pe Turgon şi 


zadarnică ţi-ar fi căutarea. Căci şi de te-aş duce până la porţile 
sale, nu ai putea intra. 

— Mai departe de poartă nici nu te rog să mă duci. Acolo 
Destinul se va înfrunta cu Sfatul lui Ulmo. lar dacă Turgon nu mă 
va primi, atunci misia mi se va sfârşi, iar Destinul a învins. Cât 
despre dreptul meu de a-l căuta pe Turgon: eu sunt Tuor, fiul lui 
Huor şi rubedenie cu Hurin, nume pe care Turgon nu le va uita 
nicicând. Unde mai pui că Ulmo însuşi mi-a poruncit să-l caut. 
Oare va da uitării Turgon ce i-a spus Ulmo în vremurile de 
demult: Wu uita că ultima nădejde a noldorilor de pe Mare va 
veni? Şi i-a mai spus: Când aproape va fi primejdia din Nevrast, 
va veni cel care te va preveni. Eu sunt cel care ar fi să vină, iar 
veşmintele ce le port de mult mi-au fost pregătite. 

Tuor se minuna auzindu-se vorbind astfel, căci până în clipa 
aceea nu ştiuse ce anume îi spusese Ulmo lui Turgon înainte ca 
acesta să plece din Nevrast, şi nimeni altcineva, în afară de 
Poporul Ascuns, nu le auzise vreodată. Şi mai uimit a fost 
Voronw&; dar n-a zis nimic, ci s-a întors cu spatele spre Tuor, a 
privit marea şi a oftat. 

— Vai mie! a spus el într-un târziu . Nu voiesc să mă întorn 
acolo vreodată. De câte ori nu m-am jurat în largurile mării că, 
de-o fi să mai pun piciorul pe uscat, mă voi statornici în tihnă 
cât mai departe de Umbra de la Miazănoapte, ori poate la 
Limanurile lui Círdan, sau chiar pe frumoasele plaiuri din Nan- 
tathren, unde primăvara este mai dulce decât aleanul inimii. Dar 
dacă răul s-a întins şi mai mult câtă vreme am fost eu dus şi 
primejdia cea de pe urmă se apropie de neamul meu, la el 
trebuie să mă întorc. S-a răsucit spre Tuor şi a adăugat: Te voi 
călăuzi până la porţile ascunse, căci cine-i înţelept nu se 
împotriveşte sfaturilor lui Ulmo. 

— Atunci împreună vom merge, aşa cum ne-a sfătuit el, a 
zis Tuor. Să nu te jeluieşti, Voronwe! Inima-mi spune că drumul 
lung îţi va fi şi departe de Umbră te va duce, iar nădejdea-ţi la 
Mare se va înturna.“ 

— A ta aşijderea, a mai spus Voronwe. Să pornim, dară, 
fără a mai zăbovi defel. 

— Că bine zici. Dar încotro mă călăuzeşti, şi cât e până 
acolo? Nu s-ar cuveni ca mai întâi să chibzuim cum să 
străbatem sălbăticia asta, iar daca drumul se dovedeşte lung, 
cum să trecem de iarnă fără adăpost? 


Voronw& însă nu i-a spus nimic despre drum. 

— Tu cunoşti forţa ce zace în oameni. Cât despre mine, eu 
mă trag din neamul noldorilor, şi îndelungă trebuie să fie 
foamea şi rece tare iarna care să răpună neamul celor care au 
trecut de Gheţurile Scrâşnitoare. Cum gândeşti tu că am putut 
să trudim zile făr' de număr în pustiurile sărate ale mării? Să nu 
fi auzit de turta elfilor? Cum fac toţi marinarii, am păstrat şi eu o 
bucată, s-o am la mare ananghie. Şi-a dat mantia la o parte şi i- 
a arătat lui Tuor taşca pecetluita ce-o ţinea prinsă la brâu, şi i-a 
spus: Atâta vreme cât e pecetluita, nici apa, nici vremea rea nu-i 
vor pricinui vreun rău. Numai că va trebui s-o păstrăm până 
când o fi mare nevoie de ea; fără doar şi poate că un proscris şi 
un vânător vor găsi niscaiva merinde înainte să se strice de tot 
vremea. 

— Aşa o fi, nu s-a arătat prea încrezător Tuor. Numai că nu 
pe toate meleagurile se poate vâna fără teamă, chiar de-ai da 
peste sălbăticiuni la tot pasul. Unde mai pui că vânătorii 
zăbovesc prea mult pe drum. 

În sfârşit, Tuor şi Voronwă& s-au pregătit de plecare. Tuor a 
luat cu sine arcul cel mic şi săgețile, arme ce fuseseră 
dintotdeauna ale lui, precum şi pe cele găsite în sală; sulița, pe 
care era încrustat numele său cu rune elfice de la Miazănoapte, 
a lăsat-o sprijinită de zid, în semn că trecuse pe acolo. Voronw& 
nu avea alte arme decât o sabie scurtă. 

Înainte să se lumineze bine de ziuă, ei au părăsit vechiul 
sălaş al lui Turgon. Voronwe l-a dus pe Tuor pe un drum ce 
ocolea pe la apus povârnişurile râpoase ale muntelui Taras şi 
traversa marele promontoriu. Pe acolo trecuse odinioară drumul 
de la Nevrast spre Brithombar, dar acum nu mai rămăsese din el 
decât un făgaş verde între maluri vechi, năpădite de iarbă. 
Astfel au ajuns ei în Beleriand şi în partea de miazănoapte a 
ținutului de coastă numit Falas; apucând-o spre răsărit, au 
căutat văioagele întunecate de la poalele munţilor Ered Wethrin 
şi acolo s-au ascuns şi s-au odihnit până când ziua s-a 
preschimbat în noapte. Căci, cu toate că vechile aşezări ale 
falathrimilor, Brithombar şi Eglarest, erau încă departe, orcii se 
cuibăriseră acolo şi întregul meleag viermuia de iscoadele lui 
Morgoth: se temea, vezi bine, de corăbiile lui Cirdan, care când 
şi când atacau țărmurile şi îşi uneau forţele cu cetele de 
războinici trimise din Nargothrond. 


Stând ei aşa, înveliţi în mantiile lor, ca nişte umbre sub 
coastele muntelui, Tuor şi Voronwe€ au avut multe să-şi spună. 
Tuor îl tot iscodea pe Voronwë despre Turgon, dar elful, nevrând 
să dezvăluie prea multe, îi povestea mai degrabă despre Insula 
Balar şi despre Lisgardh, împărăţia trestiilor de la Gurile 
Sirionului. 

— Acolo se îngroaşă acum rândurile eldarilor, i-a zis el, căci 
într-acolo fug tot mai mulţi din toate neamurile, de frica lui 
Morgoth şi sătui de război. Eu însă nu mi-am părăsit obştea de 
bună-voie. După bătălia Bragollach şi spargerea Asediului 
asupra fortăreței Angband, în inima lui Turgon s-a strecurat 
teama că Morgoth s-ar putea dovedi prea puternic. În acel an a 
trimis pentru prima oară în afară pe câţiva din obştea lui; şi au 
ieşit aceştia pe poartă, venind dinăuntru: puţini erau şi duceau 
cu ei o solie tainică. Au coborât pe râul Sirion până la țărmurile 
de la vărsare, şi-acolo au făurit corăbii. Dar zadarnică le-a fost 
truda, n-au ajuns cu ele decât până la Insula Balar, unde şi-au 
făcut câteva sălaşuri, departe de puterea lui Morgoth. Căci 
noldorii nu cunosc meşteşugul de a făuri corăbii care să înfrunte 
vreme îndelungată valurile lui Belegaer cea Măreaţă.: 

Dar când Turgon a auzit mai târziu despre urgia abătută 
asupra coastelor Falas şi jefuirea străvechilor Limanuri ale 
Făuritorilor de Corăbii, care se găsesc nu departe de aici, şi i s-a 
spus că Cirdan îi salvase pe cei care rămăseseră în viaţă din 
poporul lui şi pornise cu ei pe mare, spre Golful Balar, aflat la 
miazăzi, a trimis iarăşi soli. Asta s-a petrecut nu cu mult în 
urmă, dar în amintirea mea a rămas ca şi când de atunci s-a 
scurs cea mai mare parte a vieţii mele. Căci eu am fost unul 
dintre cei trimişi de el, fiind eu la prima tinereţe după răbojul 
eldarilor. Aici m-am născut, în Pământul de Mijloc, în ţara 
Nevrast. Mama se trăgea din neamul Elfilor Cenuşii din Falas, se 
înrudea cu Círdan însuşi - la începutul cârmuirii lui Turgon, 
neamurile din  Nevrast se  înrudeau între ele 
-; de la neamul mamei am moştenit dragostea de mare. Aşa am 
ajuns să mă număr printre cei aleşi, căci lui Círdan urma să-i 
ducem solia prin care-i ceream ajutor în făurirea corăbiilor şi cu 
ele să ajungem la Stăpânii Apusului şi să-i înduplecăm să ne 
sprijine înainte ca totul să fie pierdut. Eu însă am tot zăbovit pe 
drum. Inţelegi tu, n-apucasem înainte să văd prea mult din 
Pământul de Mijloc, iar noi ajunsesem la Nan-tathren în plină 


primăvară. Minunat peste poate e acel tărâm, Tuor, o să vezi cu 
ochii tăi dacă vreodată paşii te vor purta pe drumurile dinspre 
miazăzi, în josul Sirionului. Acolo te tămăduieşti de toate 
aleanurile după mare, fără doar de acelea de care soarta nu te 
lasă să le dai deoparte. Acolo, Ulmo nu este decât slujitorul 
Yavannei, iar pământul a dat viaţă unui belşug de lucruri 
frumoase cum sufletul şi mintea nici nu le pot închipui în munţii 
neîndurători de la Miazănoapte. Acolo, se varsă Narog în Sirion, 
şi curgerea lor nu mai este grăbită, ci se lăţeşte şi se domoleşte 
printre pajiştile mănoase; de-o parte şi de alta a râului sclipitor 
cresc stânjenei, asemenea unei păduri în floare, iarba, şi ea, e 
smălțuită de flori ce seamănă cu nestematele, altele sunt ca 
nişte clopoței, ca flăcări galbene şi roşii, ori ca o puzderie de 
stele bălţate pe un crug verde. Dar dintre toate, cele mai 
frumoase sunt sălciile din Nan-tathren, de-un verde palid, ori 
argintii în suflarea vântului, şi foşnetul miriadelor de frunze e 
precum vraja muzicii: zi şi noapte tremurau şi clipoceau de jur 
împrejur până hăt departe, iar eu stăteam în iarba până la 
genunchi de înaltă şi le ascultam. Mă vrăjiseră, în inima mea 
dădusem uitării Marea. Hălăduiam şi găseam nume pentru 
felurite flori, ori zăceam visând cu ochii deschişi, înconjurat de 
cântec de păsări, de zumzăit de albine şi muşte; şi aş fi rămas 
să trăiesc acolo, în încântare şi bucurie, părăsindu-mi neamul, 
uitând de corăbiile telerilor şi de săbiile noldorilor, dar ursita 
mea a vrut altminteri. Ori poate că Domnul Apelor însuşi; căci 
pe acel meleag puterea lui era mare. 

Într-o bună zi m-a apucat aşa, din senin, să fac o plută din 
ramuri de salcie şi să pornesc pe undele strălucitoare ale 
Sirionului; aşa am făcut, şi dus am fost. Mă găseam odată la 
mijlocul râului, când s-a stârnit pe neaşteptate un vânt care m-a 
prins şi m-a purtat departe de Meleagul Sălciilor, până la Mare. 
Aşa am ajuns să fiu ultimul dintre solii trimişi la Cirdan, şi dintre 
toate corăbiile pe care le făurise după cum îl rugase Turgon 
toate erau gata, în afară de una singură. Au înălţat pânzele şi au 
pornit rând pe rând către Apus, dar nici una nu s-a mai întors, 
nici veşti despre ele nu s-au auzit. 

Dar aerul sărat al mării a aţâţat din nou în pieptul meu 
inima moştenită de la neamul mamei - mă bucurau valurile, 
învăţam toate poveştile şi legendele despre corăbii şi le ştiam ca 
şi când de mult s-ar fi aflat în mintea mea. Astfel că, atunci când 


şi ultima corabie, cea mai mare dintre toate, a fost gata de 
drum, eu ardeam de nerăbdare să plec, gândind în sinea mea: 
„Dacă vorbele noldorilor sunt adevărate, atunci în Apus se 
găsesc pajişti ce întrec cu mult pe acelea din Pământul de 
Mijloc. Acolo nimic nu se veştejeşte, iar Primăvara n-are sfârşit. 
Şi poate că şi mie, Voronw&, îmi va fi dat să pun piciorul pe acel 
meleag. Mai bine să fiu pe mare, decât sub Umbra de la 
Miazănoapte." Teamă n-aveam, pentru că nici o apă nu poate 
scufunda corăbiile făurite de teleri. 

Dar Marea cea Mare e cumplită, Tuor, fiu al lui Huor; şi-i 
urăşte pe noldori, căci ea săvârşeşte Ursita scrisă de valari. 
Ascunde în ea lucruri mai rele decât să te scufunzi în abisul ei şi 
să-ţi găseşti astfel sfârşitul: urâtul, singurătatea, nebunia; 
spaima de vânt şi de răscolirile adâncului, tăcerea, umbre ce 
apar când orice nădejde a pierit şi nici o făptură vie nu-ţi mai 
este în preajmă. Şi multe ţărmuri nefaste şi ciudate sunt spălate 
de valurile ei, şi multe insule pline de primejdii şi dătătoare de 
fiori o împânzesc. Nu vreau să-ţi întunec inima, fiu al Pământului 
de Mijloc, povestindu-ţi chinurile ce le-am îndurat timp de şapte 
ani pe Marea cea Mare, de la Miazănoapte până la Miazăzi, dar 
niciodată spre Apus. Căci acela este ferecat pentru noi. 

In cele din urmă, cuprins de o neagră deznădejde, sătui de 
întreaga lume, ne-am întors din drum şi am fugit de soarta ce 
până atunci nu cruţase vieţile. Numai că acum ne-a lovit cu şi 
mai multă cruzime. Căci abia apucasem să desluşesc un munte 
în zare şi să strig: „Uite! Acolo-i Taras, şi pământul unde m-am 
născut!", că tocmai atunci s-a stârnit vântul şi nori întunecaţi, 
grei de furtună, s-au ridicat dinspre Apus. Valurile ne-au vânat, 
de-ai fi crezut că-s fiinţe vii însetate de sânge, şi fulgerele ne 
biciuiau; parcă ne găseam într-o biată copaie, şi deodată marea 
s-a năpustit asupra noastră cu furie. Dar după cum vezi, eu am 
fost cruțat; şi-acum văd cum parcă a venit un val, mai mare şi 
totuşi mai potolit ca toate celelalte, care m-a luat şi m-a ridicat 
de pe corabie şi m-a purtat sus, pe creasta lui şi, rostogolindu-se 
spre pământ, m-a azvârlit pe-o brazdă de iarbă, apoi s-a retras, 
scurgându-se în jos pe stâncă, asemenea unei cascade urieşeşti. 
Am stat acolo preţ de vreun ceas, încă ameţit de răscolirea 
mării, când ai apărut tu. Şi-acum mai simt spaima de-atunci, şi 
durerea că mi-am pierdut toţi prietenii care m-au întovărăşit 


atâta amar de vreme, până departe, dincolo de zările ce se 
desluşesc de pe pământurile muritoare. 

A oftat Voronw&, apoi a zis cu voce şoptită, ca pentru sine: 

— Dar stelele erau atât de strălucitoare la marginea lumii, 
când se retrăgeau norii de la Apus. lată însă că nu ştiu dacă nori 
au fost ce vedeam noi încă şi mai departe, ori chiar am zărit 
Munţii Pelóri din jurul pierdutelor maluri ale meleagurilor noastre 
de demult, aşa cum au zis unii dintr-ai noştri. Departe, tare 
departe se aflau, şi nimeni de pe pământurile muritoare nu va 
mai pune vreodată piciorul acolo, aşa gândesc eu. 

Apoi Voronwë a tăcut; se lăsase noaptea cât vorbise el şi 
stelele luceau albe şi reci. 


Nu mult după aceea, Tuor şi Voronwe s-au ridicat şi, 
întorcând mării spatele, au pornit în lunga lor călătorie prin 
întuneric; puţine sunt de spus despre drumul acesta, căci umbra 
lui Ulmo îl însoțea pe Tuor şi nimeni nu i-a văzut trecând, nici 
prin codri, nici pe poteci de piatră, nici pe şesuri, nici prin 
smârcuri, între apusul şi răsăritul soarelui. Totuşi mergeau cu 
băgare de seamă, ferindu-se de vânătorii lui Morgoth, ai căror 
ochi vedeau şi noaptea, şi ocolind căile bătute de elfi şi oameni. 
Voronw& găsea potecile, Tuor venea în urmă-i. Nu punea 
întrebări fără rost, dar a băgat de seamă că se îndreptau tot 
spre răsărit, de-a lungul hotarului desenat de munţii din ce în ce 
mai înalţi, nici o clipă nu o apucau spre miazăzi; lucru de mirare 
pentru el, din pricina că, asemenea tuturor elfilor şi oamenilor, 
gândea că Turgon sălăşluia undeva departe de bătăliile de la 
Miazănoapte. 

Inceată le era înaintarea în înserare sau noaptea, prin 
sălbăticiile acelea netăiate de poteci, iar crunta iarnă se apropia 
cu repeziciune dinspre regatul lui Morgoth. În ciuda adăpostului 
ce-l ofereau dealurile, vânturile suflau cu putere, biciuitoare, şi 
curând zăpada acoperea cu un strat gros crestele, sau se 
învolbura prin trecători, căzând peste codrii Nuath înainte să-şi fi 
pierdut de tot frunzele scofâlcite.:* Astfel că, deşi porniseră la 
drum la mijlocul lunii Narqueli&, Hisimă i-a întâmpinat cu îngheţ 
amarnic încă înainte ca ei să ajungă la izvoarele râului Narog. 

Acolo s-au oprit, la capătul unei nopţi istovitoare, în zorii 
cenuşii; Voronwë s-a uitat în jur deznădăjduit, pradă amărăciunii 
şi fricii. Unde odată se aflase frumosul lac lvrin, în borta lui 


adâncă, săpată de apele ce cădeau din munte, şi jur împrejurul 
lui copacii umbreau valea de la poalele povârnişurilor, acum nu 
se mai zărea decât un pământ batjocorit şi pustiit. Copacii fie 
arseseră, fie zăceau smulşi din rădăcini; malurile de piatră ale 
lacului fuseseră sparte, încât apele se scurseseră afară, 
înnămolindu-se şi băltind într-o mlaştină întinsă, lipsită de viaţă. 
Totul se  preschimbase într-o învălmăşeală de smârcuri 
îngheţate, şi o miasmă de putreziciune se târa ca o negură 
puturoşită peste pământ. 

— Vai şi-amar! Până aici a ajuns răul? a strigat Voronw&. Ce 
departe de ameninţarea din Angband a fost pe vremuri locul 
acesta; dar degetele lui Morgoth se-ntind şi se tot întind. 

— Întocmai aşa mi-a spus şi Ulmo, a zis Tuor: „Otrăvite sunt 
izvoarele, puterea-mi se retrage din apele uscatului." 

— Numai că pe-aici a trecut ceva cu mult mai ticălos decât 
orcii. Locul ăsta e bântuit de spaimă. 

Voronwë a cercetat marginile mlaştinii şi dintr-odată s-a 
oprit ca împietrit şi a strigat: 

— Da, un rău neînchipuit de mare! 

l-a făcut semn lui Tuor să se apropie şi, când s-a apropiat, 
Tuor văzut o crăpătură ca o brazdă uriaşă, ce înainta spre 
miazăzi, şi de-o parte şi de alta a ei, pe alocuri nelămurite, în 
alte locuri întipărite adânc şi pecetluite de îngheţ, urmele unor 
labe îngherate, cât toate zilele de mari. 

— Vezi! Chipul lui Voronw& pălise de groază şi scârbă. Pe- 
aici a trecut nu de mult Marele Vierme din Angband, cea mai 
ticăloasă dintre toate creaturile Duşmanului! Prea târziu ajunge 
solia noastră la Turgon. Să grăbim pasul, cât ne ţin puterile. 


Nici n-a terminat bine aceste vorbe, că au şi auzit un strigăt 
în codru; au rămas stană, cu urechile ciulite. Dar glasul acela 
venea de departe, plin de durere, parcă striga un nume, ca unul 
care caută o fiinţă rătăcită. Şi în timp ce Voronwë şi Tuor 
aşteptau să vadă ce avea să urmeze, numai ce s-a ivit dintre 
copaci un om înalt, înarmat, înveşmântat în negru, cu o sabie 
lungă, scoasă din teacă; s-au mirat ei văzând că tăişul săbiei era 
şi el negru, doar muchiile luceau reci. Nenorocirea brăzda chipul 
omului, iar când a dat cu ochii de lacul lvrin, a scos încă un 
strigăt de durere. 


— Ivrin. Faelivrin! a zis el. Gwindor şi Beleg! Aici m-am 
tămăduit eu odinioară. Dar de-acum niciodată nu voi mai bea 
din izvorul liniştii. 

Şi cu acestea s-a îndepărtat iute spre Miazănoapte, părea 
să fie pe urmele cuiva, sau ducea vreo solie grabnică; l-au mai 
auzit o vreme strigând Fael/ivrin, Finduilas!, apoi vocea i s-a stins 
în codru.” Nu ştiau cei doi că Nargothrond căzuse şi că acesta 
era Turin, fiul lui Hurin, Sabia Neagră. Astfel s-au apropiat, preţ 
de o clipă şi nicicând altcândva mai apoi, drumurile acestor doi 
oameni înrudiţi, Turin şi Tuor. 

După ce Turin Sabia Neagră s-a făcut nevăzut, Tuor şi 
Voronwe€ şi-au urmat o vreme calea, cu toate că se luminase de 
ziuă; îi apăsa amintirea durerii acelui om şi nu puteau nici să 
îndure să rămână lingă pângăritul lac Ivrin. Mult însă n-au mai 
mers; şi-au căutat o ascunzătoare, căci tot meleagul acela era 
plin de presimţirea râului. Au dormit puţin, fără tihnă; ziua 
stingându-se, a coborât întunericul şi a prins să ningă vârtos, şi 
odată cu noaptea a venit şi gerul muşcător. Din acel ceas, 
ninsoarea şi gerul nu s-au mai lăsat duse şi timp de cinci luni 
larna Cruntă, de care lumea avea să-şi aducă aminte multă 
vreme, a ţinut tărâmurile de la Miazănoapte ferecate în chingile 
ei. Tuor şi Voronw& îndurau un frig năprasnic, unde mai pui că 
se temeau că, din pricina zăpezii, duşmanii le vor lua urma, sau 
că vor nimeri în cine ştie ce capcane ascunse cu perfidie. Nouă 
zile au tot mers, din ce în ce mai încet şi mai chinuitor; drumul 
ales de Voronwe€ ducea oarecum spre miazănoapte, dar asta 
numai până ce-au traversat cele trei izvoare ale râului Taeglin, 
ca după aceea să o apuce din nou spre răsărit, părăsind munţii 
şi umblând cu multă fereala, până ce-au trecut râul Glithui şi au 
ajuns la izvoarele lui Malduin care era acoperit cu o crustă de 
gheaţă neagră.: 

Atunci Tuor i-a zis lui Voronwë: 

— Cumplit e îngheţul ăsta, simt cum se apropie moartea de 
mine, şi poate că şi de tine. 

Erau la mare ananghie amândoi; de mult nu mai găsiseră 
nimic de mâncare în sălbăticie, iar turtele erau pe sfârşite; unde 
mai pui că erau aproape îngheţaţi şi osteniţi peste poate. 

— Rău e să fii prins între Osânda valarilor şi Ticăloşia 
Duşmanului, a zis Voronwë. Oare am scăpat din fălcile mării, ca 
să pier sub zăpadă? 


Dar Tuor l-a întrebat: 

— Cât mai avem de mers? Voronw&, e timpul să nu mai fii 
atât de misterios cu mine. Mă duci pe drumul cel drept? Şi 
încotro? Dacă e să-mi pun la bătaie şi ultimele puteri, batăr să 
ştiu că n-am făcut-o degeaba. 

— Te-am dus cât am putut de drept şi de ferit de primejdii, 
a răspuns Voronwë. Află dar că Turgon îşi are sălaşul în partea 
de miazănoapte a ţării eldarilor, cu toate că puţini sunt cei care 
ştiu această taină. Ne aflăm destul de aproape, dar mai avem 
multe leghe de mers, chiar şi dac-am zbura prin văzduh; mai 
avem de trecut Sirionul, şi cine ştie ce mari nenorociri ne 
aşteaptă până acolo. Căci în curând vom ajunge la Marele Drum 
care cobora pe vremuri de la Minas, turnul Regelui Finrod, şi 
ducea până la Nargothrond.» Acolo vom da peste slujitorii 
Duşmanului, care fac de strajă. 

— Socoteam că dintre oameni sunt singurul care poate 
îndura frigul, oricât de aprig ar fi, după ce-am trecut prin multe 
ierni nemiloase în munţi; dar pe atunci mă aflam adăpostit într-o 
peşteră, cu focul alături; acum mă îndoiesc să am puterea să 
merg mai departe, aşa flămând cum sunt, pe vremea asta 
câinoasă. Să mergem însă, cât om mai putea, înainte să ne 
părăsească şi ultima nădejde. 

— Altă cale nici n-avem de ales, a zis Voronwë, doar să ne 
punem jos aici şi să aşteptăm să ne cuprindă somnul în zăpadă. 

Astfel că şi-au continuat drumul istovitor cât a fost de lungă 
ziua aceea amarnică, temându-se mai puţin de duşmani, cât de 
iarnă; dar pe măsură ce înaintau, zăpada se împuţina, pentru că 
se îndreptau din nou spre miazăzi, coborând în Valea Sirion, iar 
Munţii Dor-lómin rămâneau în stânga, tot mai în spate. În 
întunericul care se lăsa, au ajuns la Marele Drum, la poalele unui 
deal înalt şi împădurit. Dintr-odată, şi-au dat seama că aud voci; 
pitiţi după copaci, au cercetat în jur şi cu adevărat au văzut, 
ceva mai jos, o lumină roşie. O ceată de orci îşi pusese tabăra 
chiar în mijlocul drumului; orcii stăteau ghemuiţi unii în alţii, în 
jurul unui foc mare de lemne. 

— Gurth an Glamhoth! a murmurat Tuor.2 Acum va ieşi 
sabia de sub mantie. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru focul ăla, 
şi chiar şi carnea de orc ar fi o pradă bună. 

— Nu! l-a oprit Voronwe€. In călătoria asta a noastră, numai 
mantia ne este de folos. Ori focul, ori Turgon, alege. Aştia nu-s 


singurii orci aici, în sălbăticie: oare ochii tăi muritori nu zăresc 
flăcările depărtate ale altor tabere de pază, spre miazănoapte şi 
spre miazăzi? Dacă iscăm zaveră, ne trezim cu o întreagă oştire 
pe cap. Ascultă-mă bine, Tuor! Pravila Regatului Ascuns nu 
îngăduie nimănui să se apropie de poartă, dacă e urmărit de 
duşmani; şi pravila aceea eu n-o voi încălca, nici la rugămintea 
lui Ulmo, nici sub ameninţarea cu moartea. Dacă-i stârneşti pe 
orci, te părăsesc. 

— Bine, fie, s-a înduplecat Tuor. Fie să vină ziua aia în care 
să nu trebuiască să mă furişez, asemenea unui câine bătut, pe 
lângă o mână de orci. 

— Hai să mergem! a mai zis Voronwe. Nu mai sta să te 
socoteşti, c-or să ne adulmece orcii. După mine! 

S-au târât printre copaci, spre miazăzi, cu vântul în spate, 
până la jumătatea distanţei între primul foc orcesc şi al doilea, 
aflat tot pe drum. S-au oprit şi au rămas multă vreme nemişcaţi 
şi în ascultare. 

— N-aud pe nimeni umblând pe drum, a zis el, dar n-avem 
de unde şti ce pândari sunt în umbră. Şi-a încordat privirile, ca 
să străpungă întunericul, şi s-a scuturat înfiorat. Văzduhul e plin 
de ticăloşie, a murmurat el. Vai şi-amar! De partea cealaltă e 
ţara unde se găseşte ceea ce căutăm, şi nădejdea de viaţă, dar 
între noi şi ea bântuie moartea. 

— Moartea este peste tot în jurul nostru, a spus Tuor. Mie 
însă mi-a rămas putere cât pentru drumul cel scurt. Ori trec pe- 
aici, ori pier. Îmi pun toată nădejdea în mantia lui Ulmo, care 
ajunge să te apere şi pe tine. Acum o iau eu înainte! 

Spunând acestea, s-a furişat până la marginea drumului. 
Acolo l-a strâns pe Voronw& lângă sine, l-a ascuns şi pe el sub 
mantia cenuşie a Domnului Apelor şi a păşit înainte. 

In jur, numai linişte şi nemişcare. Vântul cel rece sufla 
oftând de-a lungul străvechiului drum. Pe neaşteptate, până şi el 
s-a potolit. In răstimpul acesta, Tuor a simţit că se schimbă ceva 
în văzduh, ca şi când răsuflarea tărâmului lui Morgoth se oprise 
preţ de câteva clipe, şi în locul ei, asemenea unei amintiri palide 
a Mării, a pătruns o adiere dinspre Apus. Ca o ceaţă fumurie 
adusă de vânt au trecut ei drumul pietruit şi au intrat în desişul 
pădurii, prin capătul ei răsăritean. 

Dar chiar atunci, de undeva de foarte aproape s-a auzit un 
strigăt sălbatec, căruia i-au răspuns multe altele, de pe 


marginea drumului. A răsunat şi chemarea aspră a unui corn, 
urmat de paşi care alergau. Tuor însă şi-a văzut mai departe de 
drum. Deprinsese destul de bine graiul orcilor, cât fusese ţinut 
prizonier la ei, ca să cunoască tâlcul acelor strigăte: străjerii îi 
adulmecaseră şi-i auziseră, dar nu-i vedeau nicăieri. Vânătoarea 
începuse. Disperat, Tuor înainta ba împiedicându-se, ba 
târându-se, cu Voronwë lipit de el, în susul unei cline lungi, 
acoperită de un strat gros de grozamă şi de rugi de afine printre 
pilcurile de scoruşi şi de mesteceni pitici, în vârful clinei s-au 
oprit, ca să asculte strigătele orcilor şi trosniturile pricinuite de 
mişunarea lor prin desişul din vale. 

Lângă ei se afla un bolovan ce-şi itea creştetul dintr-un 
hăţiş de tufărişuri şi muri, iar sub el un fel de bârlog, din cele în 
care se aciuează sălbăticiunile hăituite căutând să scape de 
urmăritori, sau măcar să stea cu spatele la stâncă şi astfel să-şi 
vândă scump vieţile, în umbra neagră a bârlogului l-a tras Tuor 
pe Voronwë şi acolo au stat, unul lângă altul, sub mantia 
cenuşie, gâfâind ca nişte vulpi obosite. Nici unul n-a scos vreun 
cuvânt, erau numai urechi. 

Strigătele vânătorilor au început să se stingă; orcii nu se 
încumetau niciodată să pătrundă prea adânc în hăţişurile ce 
mărgineau drumul de-o parte şi de alta, ci mai tot timpul 
patrulau în susul şi-n josul lui. Nu de fugarii rătăciţi se 
sinchiseau ei, ci de iscoade şi de cetele de vrăjmaşi înarmaţi; 
Morgoth pusese străji la drumul mare nu ca să-i prindă în plasă 
pe Tuor şi Voronwë (despre care încă nu prinsese de veste), ori 
pe cei care veneau dinspre Apus, ci ca să împiedice Sabia 
Neagră să scape şi să pornească după captivii din Nargothrond; 
unde mai pui că Turin ar fi putut să cheme şi niscaiva ajutoare 
din Doriath. 

Noaptea a trecut şi liniştea apăsătoare s-a aşternut din nou 
peste pământurile pustii. Istovit şi slăbit, Tuor a adormit sub 
mantia lui Ulmo; însă Voronw& s-a târât afară şi a rămas stană, 
tăcut, nemişcat, străpungând bezna cu ochii lui de elf. La ivirea 
zorilor l-a trezit pe Tuor; ieşind din bârlog, Tuor a văzut că 
vremea se înmuiase cât de cât, norii cei negri se spărseseră. 
Zorii se iveau sângerii; departe în faţă se zăreau piscurile unor 
munţi necunoscuţi, sclipind în focul de la răsărit. 

Atunci Voronwë a murmurat: 

— Alae! Ered en Echoriad, ered e*mbar nin!2 


Ştia că privea la Munţii Încercuitori şi la zidurile regatului lui 
Turgon. Sub picioarele lor, spre soare-răsare, într-o vale adâncă 
şi umbroasă se găsea frumosul Sirion, slăvit în cântece; iar 
dincolo de el, învăluit în ceaţă, un meleag cenușiu urca în pantă 
spre dealurile şi graiurile de la poalele munţilor. 

— Acela-i liniştitul Dimbar, a spus Voronwe. Ce n-aş da să 
fim acolo! Căci pe-acolo duşmanii noştri nu prea cutează să 
umble. Sau aşa a fost pe vremea când puterea lui Ulmo încă mai 
era mare în Sirion. Dar poate că acum e altminteri - doar râul a 
rămas la fel de primejdios: e adânc şi curge repede prin locurile 
astea, până şi eldarii se tem să-l treacă. Te-am adus bine; uite, 
acolo sclipeşte Vadul Brithiach - mai la miazăzi decât mă 
aşteptam -, pe unde trece peste râu Drumul Răsăritean care în 
alte vremuri venea tocmai de la Taras, din Apus. Nimeni nu mai 
cutează acum să-l străbată, nici elfi, nici oameni, nici orci, decât 
la mare ananghie, pentru că drumul ăsta duce la Dungortheb şi 
la meleagul acela al spaimei, dintre Gorgoroth şi Brâul lui 
Melian; astfel că a ajuns să fie înghiţit de pustietate, ori a rămas 
doar o biată potecă printre buruieni şi scaieţi târâtori.2 

Tuor a privit acolo unde îi arăta Voronw& şi departe în zare 
a desluşit un sclipet ca de ape îngheţate, sub scurta scăpărare a 
zorilor; dar dincolo de ele domnea o întunecime, nimic altceva 
decât marele codru Brethil care urca spre miazăzi, spre un 
platou şi mai îndepărtat. Cu ochii în patru, au coborât coasta văii 
până când, într-un târziu , au ajuns la străvechiul drum ce venea 
de la răscrucea aflată la marginea codrului, adică de unde 
întretăia marele drum dinspre Nargothrond. Tuor a văzut că se 
apropiaseră de Sirion. Pereţii albiei adânci cădeau abrupt în acel 
loc, iar apele, sufocate de bolovani rostogoliţi, se răspândeau 
în ochiuri mari, pline de susurul izvoarelor ce rodeau malurile. 
Ceva mai încolo, râul îşi aduna din nou apele şi curgea într-o 
albie nouă spre pădure, iar în zare dispărea într-o ceaţă deasă 
pe care ochii lui Tuor n-o puteau străpunge; nu avea de unde şti 
că acolo se afla hotarul dinspre miazănoapte al Doriathului, 
chiar în umbra Brâului lui Melian. 

Tuor ar fi rupt-o la fugă spre vad, dar Voronwe l-a oprit, 
spunând: 

— Nu putem trece pe la Brithiach la lumina zilei, şi nici cât 
încă nu suntem siguri că nu ne mai urmăreşte nimeni. 


— Şi-atunci o să stăm să putrezim aici? a întrebat Tuor. 
Pentru că siguri n-o să fim niciodată, atâta vreme cât dăinuie 
regatul lui Morgoth. Vino! Sub umbra mantiei lui Ulmo trebuie să 
mergem mai departe. 

Voronwë însă nu s-a lăsat înduplecat cu una cu două; s-a 
uitat în urmă, spre apus, dar poteca din spate era pustie, şi în 
jur numai linişte, în afară de sunetul apelor. Şi-a ridicat privirile - 
cerul era cenuşiu şi gol, nici măcar o pasăre nu zbura. Dintr- 
odată, chipul i s-a luminat de bucurie. 

— E bine! a strigat el. Vadul e încă păzit de vrăjmaşii 
Duşmanului. Orcii n-or să ne urmărească aici; acoperiţi de 
mantie, vom putea trece fără teamă. 

— Acu' ce-ai mai văzut? a vrut să ştie Tuor. 

— Scurtă e vederea oamenilor muritori! a zis Voronwe. Văd 
Vulturii de pe Crissaegrim; zboară încoace. Priveşte! 

Tuor şi-a încordat privirile; curând, în înaltul văzduhului, a 
zărit trei forme care băteau din aripi puternice, coborând de pe 
tancurile îndepărtate ale munţilor, din nou învăluite în nori. 
Zburau încet, desenând cercuri largi, şi brusc s-au lăsat drept în 
jos, asupra drumeţilor; dar înainte ca Voronwë să apuce să 
strige la ei, vulturii au dat o roată mare şi s-au depărtat, 
apucând-o spre miazănoapte, de-a lungul albiei râului. 

— Hai să mergem, a spus Voronwë. Dacă s-a întâmplat să 
fie un orc prin preajmă, sta acum ciucit, cu nasul în pământ, 
aşteptând ca vulturii să se îndepărteze. 

Şi au pornit cu pas grăbit la vale, pe o clină lungă, au trecut 
vadul, călcând adesea pe terase de prundiş uscate, dar se mai 
întâmpla şi să se afunde până la genunchi în nămol. Apa era 
limpede şi foarte rece, iar băltoacele puţin adânci - în care se 
strângeau fire de apă rătăcite de matcă şi pierdute printre 
pietre - erau acoperite cu o crustă de gheaţă; însă niciodată, 
nici măcar în larna Cruntă din anul Căderii fortăreței 
Nargothrond, n-a izbutit răsuflarea ucigătoare de la Miazănoapte 
să îngheţe apele mari ale Sirionului.2 

Ajunşi în partea cealaltă a vadului, au dat peste un făgaș, 
poate firul unui vechi pârâu care secase; după cum arăta, ai fi 
crezut că un torent săpase în străvechime o albie adâncă, 
venind de la miazănoapte, din munţii Echoriad, şi ducând cu 
sine în Sirion tot bolovănișul vadului Brithiach. 


— In sfârşit! Nu credeam că o s-o mai găsim! a strigat 
Voronwë. Vezi? Aici e gura Râului Secat, ăsta-i drumul pe care 
trebuie să mergem. 

Au intrat pe făgaşul care o apuca spre miazănoapte; în 
partea aceea, pământul urca în pante abrupte, încât pereţii 
făgaşului urcau şi ei; Tuor se împiedica la tot pasul în lumina 
chioară a zilei, din pricina bolovanilor rostogoliţi peste tot pe 
fundul pietros. 

— Dacă ăsta numeşti tu drum, a pufnit el, e tare păcătos 
pentru picioarele obosite. 

— O fi, dar e dramul ce ne duce la Turgon, a zis Voronwe€. 

— Cu atât mai mult mă minunez că intrarea se află la 
vedere şi nu-i păzită. Mă aşteptam să găsesc o poartă mare, 
străjuită de oşteni. 

— Ai răbdare şi-o s-o vezi. Aceasta nu-i decât calea spre ea. 
l-am zis drum; dar nimeni n-a mers pe-aici de mai bine de trei 
sute de ani, fără doar de puţinii soli, şi aceia în taină, iar după 
trecerea Poporului Ascuns noldorii şi-au folosit toată priceperea 
lor să-l ascundă. Stă la vedere? Ai fi ştiut că pe-aici e drumul, 
dacă n-ai fi avut drept călăuză pe cineva din Regatul Ascuns? 
Sau ai fi crezut că este doar măcinarea pricinuită de vreme şi de 
apele din sălbăticie? Mai sunt şi Vulturii, doar i-ai văzut. Sunt din 
neamul lui Thorondor, odată şi-au avut cuiburile chiar sus pe 
Thangorodrim, înainte ca Morgoth să devină atât de puternic, iar 
acum, de când a pierit Fingolfin, sălăşluiesc în Munţii lui 
Turgon.» In afară de noldori, numai ei mai ştiu de Regatul 
Ascuns şi străjuiesc văzduhurile de deasupra lui, cu toate că 
până acum nici un servitor al Duşmanului nu a cutezat să 
zboare până la asemenea înălţimi; tot ei aduc veşti Regelui 
despre tot ce mişcă pe meleagurile de dincolo de munţi. De-am 
fi fost orci, fii sigur că am fi fost luaţi în gheare şi lăsaţi să 
cădem din înalt pe stâncile nemiloase. 

— Sunt sigur, a spus Tuor. Dar mă întreb şi dacă nu cumva 
vestea despre apropierea noastră va ajunge la Turgon mai iute 
decât noi. lar dacă acest lucru e de bine sau de râu, numai tu 
poţi să spui. 

— Nici de bine, nici de rău, a răspuns Voronwe. Căci nu 
putem trece de Poarta Străjuită fără să fim luaţi la ochi, fie că 
vrem, fie că nu; şi dacă ajungem acolo, nu trebuie să le spunem 
Străjerilor că nu suntem orci. Dar pentru a trece, nu-i de ajuns 


să nu fim orci. Căci n-ai habar, Tuor, ce primejdie ne va paşte. 
Să nu mă învinovăţeşti, ca unul neprevenit, pentru ceea ce se 
poate întâmpla; fie ca Domnul Apelor să-şi arate cu adevărat 
puterea! E singura nădejde care m-a făcut să primesc a-ţi fi 
călăuză, iar dacă ea nu se împlineşte, acolo o să ne găsim 
moartea, nu aici, din pricina iernii şi a primejdiilor sălbăticiei. 

— Nu mai cobi atâta. In sălbăticie, moartea vine oricum; 
dar, cu toate cele spuse de tine, mă îndoiesc că ne vom găsi 
moartea la Poartă. Du-mă mai departe. 


Leghe după leghe au mers ei tot aşa, înaintând cu greu 
peste pietrele Râului Secat, până când n-au mai putut face un 
pas, iar seara a adus cu sine întunericul în defileul adânc; s-au 
căţărat afară de acolo, pe malul răsăritean, şi au văzut că 
ajunseseră la îngrămădeala de dealuri de la poalele munţilor. 
Ridicând privirile, Tuor a văzut că aceştia se înălţau cu totul 
altfel decât toţi munţii pe care-i văzuse: feţele lor erau ca nişte 
ziduri netede aşezate unul în spatele celuilalt, fiecare mai înalt 
decât cel din faţă, ca şi când ar fi fost pilaştrii urieşeşti ai unei 
cascade cu nenumărate terase. Dar ziua se stinsese, 
pământurile din jur deveniseră surii şi înceţoşate, iar Valea 
Sirionului era învăluită în umbre. Voronwă l-a dus pe Tuor lao 
grotă nu foarte adâncă, în coasta unui deal, din gura căreia se 
vedeau pripoarele singuratice ale ținutului Dimbar; s-au furişat 
înăuntru şi acolo au rămas ascunşi; au mâncat ultimele firimituri 
din hrana ce-o aveau la ei; erau înfriguraţi, istoviţi, dar n-au 
închis ochii. Astfel au ajuns Tuor şi Voronw& în amurgul celei de- 
a optsprezecea zile a lui Hisimă, a treizeci şi şaptea a călătoriei 
lor, la bastioanele munţilor Echoriad şi la pragul regatului lui 
Turgon, şi mulţumită puterii lui Ulmo au scăpat şi de Osândă, şi 
de Răutate. 

Când primele luciri ale zilei au străpuns cenuşii negurile lui 
Dimbar, s-au târât înapoi în albia Râului Secat, care curând a 
apucat-o spre răsărit, şerpuind până sub abruptul munţilor; 
chiar în faţa călătorilor s-a ivit dintr-odată peretele unei 
prăpăstii, ce se înălța drept în sus la capătul unei pante foarte 
înclinate, acoperită de un hăţiş de mărăciniș. În acest hăţiş a 
pătruns albia pietroasă; acolo înăuntru încă era noapte; s-au 
oprit călătorii, pentru că mărăcinii creşteau până departe pe 
pereţii albiei, iar rămurişul încâlcit o acoperea ca o boltă, dar 


atât de jos, încât Tuor şi Voronwă& erau nevoiţi să se târască, 
asemenea unor fiare ce se întorc în bârlog. 

S-au chinuit ei ce s-au chinuit, însă până la urmă tot au 
ajuns la poala stâncii, unde au găsit o deschizătură, parcă era 
gura unui tunel săpat în stâncă dură de ape curgând din miezul 
muntelui. Au intrat, şi cu toate că acolo nu pătrundea nici o rază 
de lumină, Voronwe a mers mai departe, urmat de Tuor care se 
ţinea cu o mână de umărul lui, aplecaţi puţin de spate amândoi, 
din pricina tavanului scund. Astfel au înaintat o vreme orbește, 
pas după pas, până când au simţit că stâncă de sub picioare nu 
mai era înclinată, nici bolovani răzleţi nu le mai stăteau în cale. 
Abia acum s-au oprit, au tras adânc aer în piept şi şi-au încordat 
auzul. Aerul părea proaspăt şi prielnic, iar tunelul parcă se 
lărgise în acel loc şi se înălţase; liniştea însă era adâncă, nici 
măcar un picur de apă nu se auzea. Tuor a simţit că Voronwe 
părea să stea în cumpănă, cuprins de nelinişte, aşa că l-a 
întrebat în şoaptă: 

— Unde este Poarta Străjuită? Sau te pomeneşti că am 
trecut de ea? 

— Asta nu. Ciudat mi se pare că nişte străini se furişează 
aici fără să fie opriţi. Mă tem să nu fim atacați în beznă. 

Dar şoaptele lor au trezit ecourile adormite ale tunelului, 
care le-au repetat sporindu-le şi înmulţindu-le, încât se auzeau 
acum în pereţii nevăzuţi şi în tavan, murmurând şi şuierând 
precum zvonul multor voci tainice. Şi când ecourile s-au stins în 
piatră, Tuor a auzit de undeva din inima întunericului o voce 
care grăia cu graiul elfilor: mai întâi în Graiul Nobil al noldorilor, 
pe care Tuor nu-l cunoştea; apoi în graiul din Beleriand, care 
suna oarecum ciudat în urechile lui, părând al unui neam 
despărţit de rubedeniile sale. 

— Staţi pe loc! a zis vocea. Nu vă clintiţi! Sau veţi muri, 
duşmani de sunteţi, ori prieteni. 

— Prieteni suntem, a zis Voronwe. 

— Atunci faceţi precum am zis, le-a cerut vocea. 

Ecoul glasurilor lor s-a preschimbat în tăcere. Voronwă şi 
Tuor au rămas necilintiţi; şi clipele treceau încete şi multe, aşa i 
se părea lui Tuor, a cărui inimă a fost cuprinsă de o spaimă pe 
care nici una din primejdiile drumului nu i-o trezise înainte. Apoi 
s-a auzit călcătura unor paşi, tot mai tare, preschimbându-se în 
bufnituri, de-ai fi zis că o întreagă oştire de căpcăuni mărşăluia 


în peştera aceea. Dintr-odată s-a ivit un lămpaș elfesc, şi raza sa 
puternică s-a îndreptat asupra lui Voronw&, care se afla în faţa 
lui Tuor, dar altceva nu se zărea, doar o stea scăpărătoare în 
întuneric; Tuor ştia că, atâta vreme cât îl ţintuia raza aceea, nu 
se putea mişca, nici să o rupă la fugă înapoi, nici să ţâșnească 
înainte. 

Preţ de-o clipă au stat ca pironiţi de ochiul de lumină, apoi 
vocea a vorbit din nou, spunând: 

— Arătaţi-vă chipurile! 

Voronw& şi-a dat gluga la o parte şi chipul lui a strălucit în 
lumină, neînfricat şi senin, parcă cioplit în piatră; l-a privit Tuor 
şi tare s-a minunat să vadă cât de frumos era. Apoi Voronwe a 
vorbit mândru, spunând: 

— Oare nu ştii pe cine ai în faţa ochilor? Sunt Voronw&, fiul 
lui Aranw&, din Casa lui Fingolfin. Sau am şi fost dat uitării în 
ţara mea, după numai câţiva ani? Tare departe am călătorit, 
unde gândul celor din Pământul de Mijloc nici nu poate ajunge, 
dar glasul tău, Elemmakil, mi-l amintesc. 

— Atunci Voronw& îşi va aminti şi de legile acestei ţări, a zis 
vocea. Dacă prin poruncă a plecat, drept are să se întoarcă. Dar 
nu să călăuzească încoace pe-un venetic. Făcând aceasta, nu-i 
mai este îngăduit a se întoarce, astfel că trebuie dus ca 
prizonier în faţa regelui care-l va judeca. Cât despre venetic, el 
va fi răpus, ori luat prizonier - străjerii vor hotărî ce şi cum. Adu- 
| încoace, ca să pot lua o hotărâre. 

Atunci Voronw€ l-a dus pe Tuor spre lumină şi, când s-au 
apropiat, mulţi noldori înzăuaţi şi înarmaţi s-au ivit din beznă şi 
i-au înconjurat, cu săbiile scoase din teci. lar Elemmakil, 
căpitanul străjerilor, cel care ţinea lămpaşul luminos, s-a uitat 
îndelung şi scrutător la ei. 

— E ceva ciudat la tine, Voronwë, a zis el. Am fost prieteni 
multă vreme, tu şi cu mine. Atunci de ce mă pui cu atâta 
cruzime să aleg între pravilă şi prietenia noastră? Dacă ai fi adus 
cu tine pe-un nepoftit din una din casele noldorilor, ar mai fi fost 
cum ar fi fost. Dar tu dezvălui taina Drumului unui om muritor - 
căci după ochi îi recunosc seminţia. Liber nu va mai putea 
nicicând pleca, după ce-a aflat taina; iar pentru cutezanţa de-a 
veni până aici, cu toate că e de altă seminţie, ar trebui să-l ucid 
- chiar dacă ţi-e prieten şi drag inimii tale. 


— Elemmakil, în lumea largă de afară, cu multe lucruri 
ciudate te poţi întâlni, şi îndatoriri nebănuite ţi se pot cere, a zis 
Voronw€. lar călătorul se poate întoarce altfel decât cum a 
pornit la drum. Am făcut ce am făcut pentru că am primit o 
poruncă mult mai mare decât pravila Străjerilor. Numai Regele 
poate să ne judece pe mine şi pe cel care a venit cu mine. 

Atunci Tuor a vorbit, fără să se mai teamă: 

— Am venit cu Voronw&, fiul lui Aranwe, pentru că el mi-a 
fost dat drept călăuză de către Domnul Apelor. Pentru această 
misie a fost slobozit din ghearele Mării furioase şi de sub Osânda 
valarilor. Căci o solie a lui Ulmo am a-i duce fiului lui Fingolfin, şi 
numai lui i-o voi spune-o. 

Auzindu-l, Elemmakil l-a privit cu mirare pe Tuor. 

— Cine eşti tu, atunci? Şi dincotro vii? 

— Sunt Tuor, fiul lui Huor, din Casa lui Hador şi din neamul 
lui Húrin, şi, din câte ştiu, aste nume nu-s neştiute în Regatul 
Ascuns. Din Nevrast am venit, trecând prin multe primejdii, ca 
să-l găsesc. 

— Din Nevrast? a întrebat Elemmakil neîncrezător. Dar se 
zice că nimeni nu mai trăieşte acolo de când a plecat poporul 
nostru. 

— Adevărat se zice, a răspuns Tuor. Pustii şi reci sunt 
curţile din Vinyamar. Şi totuşi eu de acolo vin. Du-mă acum la 
cel care a clădit în străvechime acele săli. 

— Nu-s îndrituit eu să judec asemenea porunci măreţe, a 
zis Elemmakil. Te voi scoate, prin urmare, la lumină, unde vor 
ieşi la iveală şi alte taine, şi te voi da în grija Păzitorului de la 
Poarta cea Mare. 

La porunca sa, doi străjeri înalţi s-au pus în faţa lui Tuor şi a 
lui Voronw&, iar trei în spatele lor; cu căpitanul în frunte, au 
părăsit grota Străjii Exterioare şi au pătruns, din cât se părea, 
într-un coridor drept prin care au mers multă vreme, pe o podea 
netedă, până când undeva în faţă a început să mijească o 
lumină palidă. In sfârşit au ajuns la un arc larg, sprijinit de-o 
parte şi de alta de pilaştri înalţi, tăiaţi în stâncă, iar între ei se 
găsea un grilaj mare, făcut din drugi de lemn încrucişaţi, 
minunat sculptați şi bătuţi în cuie de fier. 

Elemmakil doar l-a atins cu mâna, şi grilajul s-a ridicat fără 
zgomot; au trecut de el şi atunci Tuor a văzut că se găseau la 
capătul unei trecători cum nu-i mai fusese dat vreodată să vadă, 


nici măcar să-şi închipuie în gândurile sale, cu toate că bătuse 
multe drumuri în munţii sălbatici de la Miazănoapte; căci pe 
lângă Orfalch Echor, Cirith Ninniach părea un biet făgaş în 
stâncă. Dar aici, în străvechile războaie de la începutul lumii, 
mâinile valarilor înşişi despicaseră în două marii munţi, iar 
pereţii trecătorii erau atât de drepţi, încât păreau tăiaţi cu 
barda, şi se avântau până în înalturi nebănuite. Undeva, sus de 
tot, se zărea o geană de cer, şi pe albastrul lui adânc se 
desenau tancuri negre şi creste zimţate, îndepărtate dar 
neîndurătoare, fioroase precum vârfurile de sulițe. Prea înalţi 
erau pereţii aceia pentru ca soarele iernii să răzbească până jos 
şi, cu toate că se făcuse de mult dimineaţă, deasupra vârfurilor 
încă mai licăreau slab câteva stele, iar acolo în vale, în afară de 
lumina palidă a lămpaşelor, aşezate de-a lungul clinei drumului, 
totul era cufundat în întuneric. Fundul trecătorii urca abrupt, 
spre răsărit; în partea stângă, Tuor a zărit un drum larg, pavat 
cu piatră, ce urma albia pârâului, şerpuind în sus până se 
pierdea în umbră. 

— Aţi trecut de Prima Poartă, Poarta de Lemn, le-a spus 
Elemmakil. Drumul e cel din faţă. Să ne grăbim. 

Cât de departe ducea acel drum, Tuor nu avea de unde şti 
şi, în timp ce privea de-a lungul lui, o mare oboseală a pus 
stăpânire pe el, asemenea unui nor. Un vânt rece şuiera pe 
feţele stâncilor, făcându-l pe Tuor să-şi strângă mantia în jurul 
trupului. 

— Rece mai suflă vântul dinspre Regatul Ascuns! a spus el. 

— Aşa este, cu adevărat, a zis Voronwe&. Cel străin de 
locurile astea ar putea gândi că mândria i-a făcut nemiloşi pe 
slujitorii lui Turgon. Lungi şi grele par leghele celor Şapte Porţi 
aceluia flămând şi ostenit de drum. 

— Dacă pravila noastră ar fi fost mai îngăduitoare, demult 
s-ar fi strecurat până la noi viclenia şi ura, şi ne-ar fi nimicit. Ştii 
asta foarte bine, a zis Elemmakil. Fără milă însă nu suntem. Aici 
nu avem de mâncare, iar cel străin nu poate să se întoarcă prin 
poarta prin care a trecut. Mai rabdă puţin, până la a Doua 
Poartă, când ţi se va ostoi suferinţa, i-a mai spus el lui Tuor. 

— Aşa voi face, a zis Tuor şi a pornit la drum, cum i se 
ceruse. 

Uitându-se peste umăr după o vreme, a văzut că numai 
Elemmakil şi Voronwă& veneau în urmă-i. 


— Nu mai e nevoie de străjeri, a zis Elemmakil, citindu-i 
gândul. Din Orfalch nimeni n-are cum scăpa, de-i elf ori om, şi 
nici drum de întoarcere nu-i. 

Astfel au mers mai departe, pe drumul povârnit, uneori 
urcând trepte lungi, alteori pe cline şerpuite, sub umbra 
priveghetoare a stâncii, până când, la vreo jumătate de leghe de 
Poarta de Lemn, Tuor a văzut că drumul era închis de un mare 
zid durat dintr-un perete în altul al trecătorii, cu trainice turnuri 
de piatră de o parte şi de alta a lui. In zidul acela se găsea o 
boltă larg arcuită, chiar deasupra drumului, dar părea că zidarii 
o înfundaseră cu un singur bolovan, mare cât toate zilele. Când 
s-au apropiat, faţa lui neagră şi şlefuită a lucit în lumina unui 
lămpaş alb ce atârna deasupra pietrei de boltă. 

— Aici se află a Doua Poartă, Poarta de Piatră, a zis 
Elemmakil. 

Apropiindu-se, s-a proptit uşor în ea. Poarta s-a rotit pe un 
pivot nevăzut, până când muchia ei a ajuns în dreptul lor; 
drumul era acum deschis şi de-o parte şi de cealaltă a ei; au 
trecut şi au ajuns într-o curte unde se găseau mulţi străjeri 
înarmaţi şi înveşmântaţi în haine cenuşii. Fără ca nimeni să 
rostească vreun cuvânt, Elemmakil şi-a dus captivii într-o 
încăpere de sub turnul dinspre miazănoapte; acolo li s-au adus 
merinde şi băutură şi li s-a îngăduit să-şi tragă sufletul. 

— i-o fi pârând sărăcăcioasă masa, i-a zis Elemmakil lui 
Tuor. De se va dovedi că adevărat este tot ce-ai spus, răsplata 
va fi pe măsură. 

— Mi-e de ajuns, i-a răspuns Tuor. Slabă e inima ce şi-ar 
dori mai multă tămăduire. 

Şi într-atât l-au înviorat pe Tuor băutura şi bucatele 
noldorilor, încât curând s-a arătat gata de plecare. 


După puţin timp au ajuns la un alt zid, mai înalt şi mai 
trainic decât cel dinainte, şi-n el se afla a Treia Poartă, Poarta de 
Bronz; o poartă măreaţă, cu două aripi, acoperită cu scuturi şi 
plăci de bronz în care erau gravate multe chipuri şi semne 
ciudate. Pe zid, deasupra pragului de sus, erau trei turnuri 
pătrate, cu acoperişurile şi pereţii înveliţi cu plăci de cupru, 
care, prin cine ştie ce măiestrie ştiută de făurari, erau luminate 
tot timpul şi străluceau asemenea focului în razele lămpaşelor 
roşii aranjate ca nişte torţe de-a lungul zidului. Şi iarăşi fără să 


scoată un cuvânt au trecut de poartă şi în curtea de spatele ei 
au zărit o companie încă şi mai numeroasă de străjeri, înzăuaţi 
în cămăşi ce luceau asemenea focului aproape stins; tăişurile 
securilor erau roşii. Din neamul sindarilor din Nevrast erau cei 
mai mulţi dintre paznicii acestei porţi. 

Dar acum urma partea cea mai grea a drumului, căci în 
mijlocul trecătorii Orfalch povârnişul era abrupt de tot şi, în timp 
ce-l urcau, Tuor a văzut semeţindu-se întunecaţi deasupra lui cei 
mai falnici pereţi din câţi îi fusese dat să vadă. Cu greu au ajuns 
în cele din urmă la a Patra Poartă, Poarta de Fier Bătut în Foc. 
Înalt şi negru era zidul, neluminat de nici un lămpaş. Deasupra 
lui se înălţau patru turnuri de fier, iar între cele două turnuri 
interioare fusese aşezat un vultur mare, turnat în fier, asemenea 
la înfăţişare cu însuşi Thorondor Regele Vulturilor, şi care 
poposea din înaltul văzduhului pe un munte. Dar cum stătea 
Tuor în faţa porţii, i s-a părut că priveşte printre ramurile şi 
tulpinile unor copaci nepieritori şi că zăreşte un luminiş în care 
coborâse Luna - şi tare s-a minunat de această privelişte. Căci o 
lumină venea prin dantelăriile porţii, lucrate şi bătute în forma 
unor copaci cu rădăcini zgârcite şi ramuri împletite, grele de 
frunze şi flori. Dar trecând prin această poartă, a înţeles cum 
fusese făcută lucrătura; zidul era foarte gros, iar poarta, în loc 
de un singur grilaj, avea trei, aşezate unul în spatele celuilalt, 
astfel încât fiecare forma o poartă în sine; cât despre lumina 
văzută de Tuor, nu era altceva decât lumina zilei. 

Căci urcaseră pe o înălţime aflata mult deasupra fundului 
trecătorii de unde porniseră, iar în spatele Porții de Fier drumul 
înainta aproape drept. Trecuseră şi de inima munţilor Echoriad, 
iar de-acum tancurile se făceau tot mai mici, coborând spre 
dealurile interioare, iar trecătoarea se deschidea mai largă, între 
pereţi mai puţin prăpăstioşi. Costişele lungi erau învelite în 
zăpadă albă, şi lumina cerului, răsfrântă în zăpadă, se întrezărea 
albă ca razele lunii într-un abur licăritor ce umplea văzduhul. 

Mergeau acum printre şirurile de Străjeri de Fier, aliniaţi în 
spatele Porții; negre le erau mantiile, şi cămăşile de zale, şi 
scuturile lungi; viziere în formă de cioc de vultur le acoperea 
chipurile. Elemmakil a luat-o înainte, iar Voronwë şi Tuor l-au 
urmat în lumina palidă. Tuor a văzut o pajişte smălţuita de flori 
albe, ca nişte stele, purtând numele de uilos, Veşnicuţe, ce nu 
au habar de trecerea anotimpurilor şi nu se veştejesc 


niciodată; uimit de ce vedea şi cu inima tot mai uşoară, Tuor a 
ajuns la Poarta de Argint. 

Zidul celei de-a Cincea Porţi era durat din marmură albă, nu 
foarte înalt, dar lat, iar drept parapet avea o leasă de argint 
prinsă între cinci globuri mari de marmură; sus stăteau mulţi 
arcaşi în veşminte albe. Poarta arăta ca un cerc din care se 
tăiase un sfert, şi era făcută din argint şi perle din Nevrast, ca să 
semene cu Luna; dar deasupra Porții, pe globul din mijloc, se 
afla un copac, aidoma lui Telperion, Copacul Alb, făurit din 
argint şi malahit, cu florile tăiate în perle mari aduse din Balar.» 
Dincolo de Poartă, într-o curte încă şi mai largă, cu caldarâm din 
marmură, stăteau arcaşi înzăuaţi în argint şi purtând pe cap 
coifuri cu panaş alb, câte o sută de o parte şi de alta a curţii. 
Elemmakil i-a dus pe Tuor şi pe Voronwë printre rândurile lor 
tăcute şi au ajuns la un drum lung şi alb ce înainta până la a 
Şasea Poartă; pe măsură ce mergeau, pajiştea se lărgea, şi 
printre albele stele u;/os se deschideau nenumărate floricele ca 
nişte ochi de aur. 

Astfel s-au pomenit şi în faţa Porții de Aur, ultima dintre 
străvechile porţi ale lui Turgon, făurite înainte de bătălia 
Nirnaeth; arăta aproape la fel ca Poarta de Argint, doar că zidul 
era durat din marmură galbenă, iar globurile şi parapetul 
turnate din aur roşu; şase la număr erau globurile, iar în mijloc, 
pe o piramidă de aur, se înălța copacul asemenea lui Laurelin, 
Copacul Soarelui, cu flori din topaz înşirate în ciorchini lungi pe 
lanţuri de aur. lar Poarta însăşi avea drept podoabe discuri de 
aur, bogate în raze, la fel ca Soarele, şi-n jurul lor erau 
încrustate granate, topaze şi diamante galbene. In curtea din 
spatele porţii se înşirau trei sute de arcaşi cu arcuri lungi, 
cămăşile de zale le erau aurite şi creste înalte de aur le 
împodobeau coifurile; scuturile mari şi rotunde erau roşii ca para 
focului. 

Soarele lumina drumul mai departe, de-acum povârnişurile 
dealurilor se micşoraseră de ambele părţi, şi numai crestele le 
stăteau ascunse sub căciuli de zăpadă; spre poale însă erau 
înierbate; Elemmakil a grăbit pasul, căci drumul era scurt până 
la a Şaptea Poartă, numită cea Mare, Poarta de Oțel pe care o 
făurise Maeglin, după ce se întorsese din bătălia Nirnaeth, 
pentru a acoperi intrarea spre Orfalch Echor. 


Nici un zid nu se găsea acolo, doar două turnuri rotunde, 
ameţitor de înalte, cu multe ferestre, care se îngustau cu fiecare 
din cele şapte etaje, până spre vârfuri unde fiecare avea câte un 
foişor de oţel strălucitor; iar între cele două turnuri se întindea 
un gard uriaş, din oţel ce nu ruginea, ci lucea rece şi alb. Şapte 
mari pilaştri de oţel mai erau acolo, la fel de înalţi şi de groși 
precum tulpinile copacilor tineri, dar vârfurile li se terminau în 
țepuşe la fel de ascuţite ca nişte ace; între pilaştri erau şapte 
drugi de oţel, aşezaţi pe orizontală, şi încă de şapte ori câte 
şapte drugi de oţel puşi pe verticală, care se terminau cu vârfuri 
de suliță. Dar chiar deasupra pilastrului din mijloc, care era şi cel 
mai înalt, se afla un coif aidoma coifului regesc al lui Turgon, 
Coroana Regatului Ascuns, încrustată cu diamante. 

Nici poartă, nici uşă nu vedea Tuor în gardul acela de oţel, 
de netrecut; însă, apropiindu-se de el, i s-a părut că printre 
drugi pătrundea o lumina orbitoare, astfel că şi-a dus mâna 
streaşină la ochi şi a rămas țintuit locului, înmărmurit şi 
înspăimântat. Dar Elemmakil a mers mai departe, fără ca vreo 
poartă să se deschidă la atingerea lui; a fost de ajuns să 
lovească un drug, şi gardul a răsunat asemenea unei harpe cu 
multe corzi, picurând note limpezi şi melodioase care s-au 
prelins de la un turn la celălalt. 

În clipa următoare, din turnuri au ieşit călăreţi, iar în 
fruntea celor din turnul dinspre miazănoapte se afla un călăreț 
pe un cal alb; a descălecat călăreţul şi s-a îndreptat cu paşi mari 
spre ei. Mândru şi nobil arăta Elemmakil, dar Echtelion îl 
întrecea în măreție şi maiestuozitate - Seniorul Fântânilor era el, 
la acea vreme Păzitorul Marii Porţi.:: în argint era înveşmântat 
din cap până-n picioare, şi pe coiful strălucitor se înălța un vârf 
de oţel, ce se termina cu un diamant; şi când scutierul i-a luat 
scutul, a scânteiat acesta de-ai fi zis că-i acoperit cu boabe de 
rouă, căci astfel păreau cele o mie de ţinte de cristal. 

L-a salutat Elemmakil şi a spus: 

— i l-am adus aici pe Voronwë Aranwion, care s-a înturnat 
din Balar; iar acesta este străinul pe care l-a adus cu sine, şi 
care cere să-l vadă pe Rege. 

Atunci Echtelion s-a răsucit spre Tuor, dar când l-a privit, şi- 
a înfăşurat strâns mantia în jurul trupului şi a rămas tăcut; şi i s- 
a părut lui Voronwë că un abur îl împresura pe Tuor şi că arăta 
mai înalt la stat, încât vârful glugii sale întrecea coiful seniorului 


elf, parcă era creasta unui val cenuşiu al mării, gonind către 
uscat. Dar Echtelion şi-a aplecat privirea luminoasă asupra lui 
Tuor şi, după ce a mai tăcut o vreme, a vorbit cu voce adâncă, 
spunând:2 

— Ai ajuns la Ultima Poartă. Află dar că nici un străin care 
trece de ea nu va mai ieşi vreodată, decât prin poarta morţii. 

— Nu cobi! Dacă solul Domnului Apelor trece prin poarta 
aceea, atunci toţi cei care sălăşluiesc aici îl vor urma. Senior al 
Fântânilor, nu-i sta în cale pristavului trimis de Domnul Apelor! 

Atunci Voronwë şi toţi cei aflaţi în preajmă l-au privit cu 
uimire sporită pe Tuor, minunându-se de vorbele şi vocea lui. lar 
Voronwe ar fi zis că auzise o voce măreaţă, dar venită parcă de 
undeva de departe. Lui Tuor însă îi părea că s-ar fi ascultat pe 
sine vorbind, parcă altcineva grăia cu gura lui, şi nu el. 

O vreme, Echtelion a rămas tăcut, uitându-se la Tuor, şi 
încet chipul i-a fost cuprins de venerație şi teamă, ca şi cum 
zărea în umbra cenuşie a mantiei lui Tuor vedenii iscate în 
depărtări necuprinse. Apoi a făcut o plecăciune, s-a apropiat de 
gard şi şi-a pus mâinile pe el, şi porţi s-au deschis spre înăuntru, 
de-o parte şi de alta a pilastrului Coroanei. Şi Tuor a trecut, 
ajungând la o pajişte înaltă, de unde se vedea valea de la 
poalele ei, şi de acolo a văzut Tuor Gondolinul, înconjurat de nea 
albă. Era atât de vrăjit de priveliştea aceea, încât multă vreme 
nu şi-a putut întoarce privirile în altă parte; căci, în sfârşit, în 
faţa ochilor lui se întruchipa dorinţa lui născută din visuri pline 
de alean. 

A stat el acolo şi nu a scos un cuvânt. La fel de tăcute 
stăteau, la stânga şi la dreapta lui, două companii ale armiei din 
Gondolin; flamurile tuturor celor şapte regi ai celor şapte Porţi 
se găseau acolo; iar căpitanii şi căpeteniile stăteau călare pe 
cai, albi şi suri. Şi în vreme ce ei îl priveau pe Tuor, minunându- 
se, mantia i-a căzut de pe umeri şi el li s-a înfăţişat în măreţul 
veşmânt din Nevrast. Şi printre cei aflaţi acolo, mulţi erau cei 
care-l văzuseră cu ochii lor pe Turgon însuşi agăţând de peretele 
din spatele înaltului Tron din Vinyamar ceea ce purta Tuor 
acum. 

Şi-atunci Echtelion a spus într-un târziu : 

— De-acum nu mai e nevoie de nici o altă dovadă; şi chiar 
şi numele pe care spune că-l are, ca fiu al lui Huor, cântăreşte 


cu mult mai puţin decât acest limpede adevăr, anume că vine 
trimis de Ulmo însuşi». 


II NARN I HÎN HÚRIN 


Povestea copiilor lui Húrin 
Copilăria lui Turin 

Hador Cap-aurit era un senior al edainilor, mult îndrăgit de 
eldari. Câte zile a avut, le-a trăit sub cârmuirea lui Fingolfin, 
care i-a dăruit pământuri întinse în acea parte a ținutului 
Hithlum numit Dor-lómin. Fiica lui, Gl6redhel, l-a luat de soţ pe 
Haldir, fiul lui Halmir, seniorul oamenilor din Brethil; la acelaşi 
ospăț, fiul său Galdor cel înalt a luat-o de soaţă pe Hareth, fiica 
lui Halmir. 

Galdor şi Hareth au avut doi fii, pe Hurin şi pe Huor. Hurin 
era cu trei ani mai mare decât fratele său, dar mai scund decât 
toţi ceilalţi bărbaţi din neamul său; statura o moştenise de la 
neamul mamei sale, dar în toate celelalte semăna cu Hador, 
bunicul său, deschis la piele, cu pârul bălai, cu trup vânjos şi fire 
aprigă. Focul din el ardea necontenit, iar voinţa îi era de fier. 
Dintre toţi oamenii de la Miazănoapte, el ştia mai tot ceea ce 
hotărau noldorii între ei. Fratele său, Huor, era înalt, cel mai 
înalt dintre toţi edainii, fără doar de propriul său fiu, Tuor, şi 
foarte iute de picior; dar dacă se luau la întrecere şi alergarea se 
dovedea lungă şi grea, tot Hurin ajungea primul, pentru că el 
alerga la fel de repede la început ca şi la sfârşit. Tare se mai 
iubeau fraţii şi arareori s-au despărţit la anii tinereţii. 

Húrin s-a însurat cu Morwen, fiica lui Baragund, fiul lui 
Bregolas din Casa lui Bor; astfel ca Morwen era rubedenie 
apropiată a lui Beren Ciungul. Avea părul negru, era înaltă, şi cu 
o strălucire în ochi şi o frumuseţe pe chip pentru care oamenii o 
porecliseră Eledhwen, frumoasa-elfă; dar la fire era aspră şi 
mândră. Necazurile ce loviseră Casa lui Bëor îi întristau inima; 
căci ea venise în Dor-lómin ca surghiunită din Dorthonion, după 
înfrângerea din bătălia Bragollach. 

Turin era numele celui mai mare copil al lui Hurin şi al lui 
Morwen; se născuse în anul în care Beren venise în Doriath şi o 
găsise pe Lúthien Tinuviel, fiica lui Thingol. Morwen i-a mai 
născut şi o fată lui Hurin, pe nume Urwen; dar toţi cei care-au 
cunoscut-o pe fata lor în scurta ei viaţă au numit-o Lalaith, care 
înseamnă Râset. 

Huor s-a însurat cu Rian, verişoara lui Morwen; ea era fiica 
lui Belegund, fiul lui Bregolas. Nemiloasă a fost soarta cu ea, 


lăsând să fie adusă pe lume în asemenea vremuri, căci ea avea 
suflet blând şi nu-i plăceau nici vânătoarea, nici războiul. Ea 
iubea copacii şi florile sălbatice şi-i plăcea să cânte şi să 
născocească cântece noi. Doar două luni a fost soţia lui Huor, 
înainte ca el să i se alăture fratelui său în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad, şi de atunci nici că l-a mai văzut. 


În anii ce-au urmat bătăliei Dagor Bragollach şi pieirii lui 
Fingolfin, umbra amenințării lui Morgoth s-a lungit şi mai mult. 
Dar în anul patru sute şaizeci şi nouă de la întoarcerea noldorilor 
în Pământul de Mijloc, elfii şi oamenii parcă au prins să aibă din 
nou o brumă de speranţă; auziseră şi ei de faptele lui Beren şi 
ale lui Lúthien şi de ruşinea ce-o păţise Morgoth chiar pe tronul 
din Angband, şi unii spuneau că Beren şi Luthien încă mai 
trăiau, sau se întorseseră dintre Morți. În acel an aproape că 
luaseră sfârşit marile sfaturi de la curtea lui Maedhros şi, 
mulţumită reînnoitei puteri a eldarilor şi edainilor, înaintarea lui 
Morgoth fusese oprită, iar orcii alungaţi din Beleriand. Apoi unii 
au început să vorbească despre victoriile ce aveau să vină şi 
despre răsturnarea soartei în bătălia Bragollach, căci Maedhros 
avea să se afle în fruntea armiilor unite şi cu toţii îl vor alunga 
pe Morgoth sub pământ şi vor pecetlui Porţile Angbandului. 

Dar înţelepţii încă nu-şi găsiseră liniştea, temându-se că 
Maedhros îşi arătase prea curând puterea sporită, şi astfel îi 
dădea timp lui Morgoth să-şi pregătească atacul împotriva lui. 

— In Angband se va pune la cale o nouă ticăloşie, ce va 
întrece închipuirea elfilor şi a oamenilor, spuneau ei. 

In toamna acelui an, parcă pentru a le întări spusele, un 
vânt râu s-a iscat la Miazănoapte, suflând pe sub văzduhurile 
plumbuite. Răsuflarea Rea, aşa a fost numit, pentru că aducea 
cu sine miasme puturoase; şi mulţi au fost loviți de boleşniţe şi 
au murit în toamna acelui an în ţinuturile de la miazănoapte, ce 
se învecinau cu pustiiciunea Anfauglith, mai cu seamă copiii ori 
flăcăii şi fetişcanele din casele oamenilor. 

In acel an, Tuor, fiul lui Hurin, avea cinci ani, iar Urwen, 
sora lui, împlinise trei la începutul primăverii. Pârul ei era 
asemenea crinilor galbeni în iarba, aşa părea când copila alerga 
pe câmpuri, iar râsul ei amintea de susurul veselului pârâiaș 
care cobora dintre dealuri şi trecea pe lângă zidurile casei 
părinteşti. Nen Lalaith se numea acest pârâiaș, şi după numele 


său toţi cei ai casei au numit-o pe copilă Lalaith, iar inimile lor se 
bucurau s-o aibă în preajmă. 

Turin însă nu era tot atât de îndrăgit ca şi ea. Avea pârul 
negru al mamei sale şi chiar şi la fire dădea semne că-i va 
semăna; căci nu era un copil vesel, nici vorbăreţ, cu toate că 
învățase să vorbească de la o vârstă fragedă şi întotdeauna 
arătase mai mare decât anii pe care-i avea. Cu greu uita vreo 
nedreptate ori batjocură: dar în el mocnea şi focul din tatăl său, 
drept care nu arareori izbucnea nestăpânit. Mila îl cuprindea la 
fel de repede, iar durerile şi amărăciunile lumii îi aduceau 
lacrimi în ochi; până şi în asta semăna cu tatăl său, Morwen fiind 
mai curând aspră cu sine şi cu alţii. Işi iubea mama, căci vorba 
ei era întotdeauna sinceră şi simplă; pe tătâne-său îl vedea când 
şi când, Hurin fiind adeseori dus de-acasă, cu armia lui Fingon, 
ce păzea hotarele răsăritene ale ținutului Hithlum, iar când 
venea acasă, zisa lui repezită, cu vorbe ciudate şi snoave şi 
înţelesuri doar pe jumătate rostite, îl umplea de uimire pe Turin 
şi-l făcea să se simtă stingherit. La acea vreme, toată căldura pe 
care o simţea în inimă se răsfrângea asupra surorii lui, Lalaith; 
dar arar se juca împreună cu ea, mai mult îi plăcea să stea şi să 
o păzească nevăzut, să o urmărească atunci când hoinărea pe 
pajiştea verde, printre copaci, când cânta cântecele făcute de 
copiii edainilor în vremuri de demult, pe când graiul elfilor încă 
era nou pe buzele lor. 

— Frumoasă ca o copilă de elf este Lalaith, îi spunea Húrin 
lui Morwen, dar, vai! prea curând se va trece. Şi poate cu atât 
mai frumoasă, din astă pricină, ori poate mai dragă. 

lar Turin, auzind aceste vorbe, a stat să cumpănească la 
ele, dar nu le-a priceput tâlcul. Căci nu văzuse niciodată o 
odraslă elfă. Eldari nu vieţuiau pe pământurile lui tătâne-său la 
acea vreme, iar de văzut, îi văzuse doar o dată, când Regele 
Fingon şi mulţi dintre seniorii săi străbătuseră călare ţinutul Dor- 
lómin şi trecuseră podul peste Nen Lalaith, sclipind în 
veşmintele lor argintii şi albe. 

Dar mai înainte să se încheie anul, tâlcul vorbelor rostite de 
tatăl său s-a adeverit; căci Răsuflarea Rea s-a abătut asupra 
Dor-lóminului şi Turin a căzut la pat, zăcând multă vreme pradă 
fierbinţelii şi viselor negre. Şi când s-a întremat - aşa îi fusese lui 
scris, iar viaţa din el se dovedise mai puternică - a întrebat de 
Lalaith. Atunci dădaca lui i-a spus: 


— De Lalaith să nu mai pomeneşti, fiu al lui Húrin; ci 
întreab-o pe mama ta despre soarta surorii tale Urwen. 

lar când Morwen a venit la el, Turin i-a spus: 

— Nu mai sunt bolnav şi tare-aş vrea s-o văd pe Urwen; dar 
de ce nu mi se mai îngăduie să pomenesc de Lalaith? 

— Pentru că Urwen a murit, şi râsetul a pierit din această 
casă, a răspuns ea. Tu însă trăieşti, fiu al lui Morwen; şi la fel 
trăieşte şi Duşmanul care ne-a lovit astfel. 

N-a încercat să-l aline mai mult decât se alina pe sine; ea 
şi-a îndurat durerea în tăcere, cu inima îngheţată. Dar Hurin a 
jelit fără să se ferească şi şi-a luat harfa cu gând să pună pe 
strune un cântec de jale; n-a putut însă, şi-atunci şi-a spart harfa 
şi, ieşind din casă, şi-a înălţat braţele spre Miazănoapte şi a 
strigat: 

— Ruinătorule al Pământului de Mijloc, ne-om întâlni noi 
odată faţă-n faţă, şi-o să te schilodesc aşa cum te-a schilodit 
seniorul meu Fingolfin! 

Turin a plâns amar singur în noapte, iar faţă de Morwen n-a 
mai rostit nicicând numele surorii sale. Unui singur prieten şi-a 
deschis el sufletul în acea vreme, numai lui i-a vorbit de 
tristeţea lui şi de pustiul din casă. Sador se numea prietenul 
acesta, un servitor al lui Hurin; era şchiop de-un picior şi mic la 
stat. Fusese pădurar, dar ceasul rău, ori poate vreo stângăcie în 
mânuirea toporului să fi fost pricina pentru care şi-a retezat laba 
dreaptă, iar piciorul schilodit s-a zgârcit şi mai mult; Turin îl 
poreclise Labadal, ceea ce înseamnă „Hopalabă", dar lui Sador îi 
plăcea porecla asta, căci îi fusese dată din milă, nu a batjocură. 
Sador muncea la acareturi, meşterea ori dregea mărunţişuri 
trebuincioase în gospodărie, pricepându-se el cât de cât la 
tâmplărie; Turin îi aducea ba una, ba alta, ca să-i cruţe piciorul, 
iar uneori şterpelea câte o unealtă ori vreo bucată de lemn 
uitată cine ştie pe unde, gândind că prietenul său o avea nevoie 
de ele. Sador zâmbea, dar îl ruga să ducă darurile înapoi de 
unde le luase. 

— Dăruieşte tot ce vrei, dar dăruieşte numai ce-i al tău, îi 
spunea el. 

Răsplătea cum putea bunătatea copilului, îi cioplea în lemn 
figuri de oameni şi sălbăticiuni; dar cel mai mult îi plăcea lui 
Turin să-l asculte pe Sador povestind - era tânăr când se dăduse 


bătălia Bragollach, iar acum îşi amintea cu drag de scurtul 
răstimp al bărbăţiei sale dinainte de-a rămâne olog. 

— Aia a fost o bătălie măreaţă, aşa se zice, fiu al lui Hurin. 
Mi s-a spus să-mi părăsesc îndeletnicirile mele obişnuite şi să 
mă duc în pădure, unde era nevoie de noi în acel an; n-am 
luptat în bătălia Bragollach şi, de-aş fi făcut-o, măcar m-aş fi 
ales cu beteşugul ăsta cu mai multă onoare. Dar noi am ajuns 
prea târziu , nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să 
aducem înapoi năsălia seniorului ăl bătrân, Hador, care-a căzut 
apărându-l pe regele Fingolfin. După aia m-am dus ca soldat, în 
Eithel Sirion, marea fortăreață a regilor elfi, şi-am stat acolo 
mulţi ani; aşa-mi pare acum, iar anii întunecaţi scurşi de atunci 
nu-s prin nimic însemnați. Mă aflam în Eithel Sirion când ne-a 
atacat Regele Negru, dar Galdor, tătânele lui tătâne-tău, era 
căpitan acolo, ţinea locul Regelui. In atacul acela a fost răpus; şi 
l-am văzut pe tătâne-tău luându-i locul în fruntea obştii şi a 
oştirii, cu toate că abia împlinise vârsta bărbăţiei. Mocnea în el 
un foc ce înfierbânta până şi sabia din mâna lui, aşa se zicea. Pe 
el l-am urmat şi i-am împins pe orci în pustie; şi din acea zi 
spurcăciunile nici că s-au mai apropiat de ziduri. Dar, vai! cum 
mi s-a stins dragostea de bătălie, atâta sânge vărsat şi răni am 
văzut de să-mi ajungă pentru o viaţă întreagă; mi s-a îngăduit să 
mă întorc în codrul după care tânjeam. Şi acolo m-am ales cu 
beteşugul; aşa păţeşte omul care fuge de frica sa, se pomeneşte 
că a luat-o doar pe-o scurtătură, ca să dea nas în nas tot cu ea. 

Aşa-i vorbea Sador lui Turin; iar Turin, care se făcea tot mai 
mare, a început să-i pună întrebări la care lui Sador îi venea tot 
mai greu să răspundă, gândind că s-ar fi cuvenit ca rubedeniile 
băiatului să se îngrijească de învăţătura lui. Intr-o bună zi, Turin 
i-a spus: 

— Oare chiar a fost Lalaith ca o copilă de elf, aşa cum a zis 
tatăl meu? Şi ce-a vrut să spună când a zis că prea curând se va 
trece? 

— Ca o copilă de elf, cu adevărat aşa arăta, căci în fragedă 
pruncie copiii oamenilor şi ai elfilor par să se înrudească 
îndeaproape. Numa' că ai oamenilor cresc mai repede, iar 
tinereţea le trece prea curând; aşa ne e nouă scris. 

— Cum adică ne e scris? 

— Cât despre ce le e scris oamenilor, întreabă pe cineva 
mai înţelept decât Labadal. Vedem însă cu toţii că ne sleim iute 


şi murim; iar unii au nenorocul să se stingă înainte de vreme. 
Elfii însă nu se sleiesc şi nu mor decât dacă sunt vătămaţi rău 
de tot. De rănile şi durerile ce-i răpun pe oameni elfii se 
tămăduiesc adesea; şi chiar dacă trupurile le sunt rău betegite, 
într-o bună zi ei iar se întorc. Cu noi nu se întâmplă aşa. 

— Înseamnă că Lalaith n-o să se întoarcă? Unde s-a dus? 

— N-o să se întoarcă. Dar unde s-a dus, nici un om nu poate 
şti; eu unul nu ştiu. 

— Aşa a fost din totdeauna? Ori poate că avem de îndurat 
un blestem trimis asupra noastră de Regele cel rău, aşa cum a 
fost Răsuflarea Rea? 

— Nu ştiu. În urmă-ne întuneric se află, din el puţine poveşti 
au ajuns până la noi. Poate că părinţii părinţilor noştri au avut 
multe de spus, dar nu le-au spus. Până şi numele lor au fost 
uitate. Munţii s-au înălţat între noi şi viaţa din care au venit ei, 
fugind de ceva ce nimeni nu ştie. 

— De teamă au fugit? a întrebat Turin. 

— Poate că da, a răspuns Sador. Poate că noi am fugit de 
teama de întuneric, şi ne-am trezit cu întunericul în faţa noastră, 
iar de aici nu avem unde fugi, decât pe mare. 

— Dar noi nu ne mai temem. Nu toţi. Tata nu se teme, iar 
mie n-o să-mi fie teamă; sau o să-mi fie, dar n-o să arăt, aşa 
cum face şi mama. 

Lui Sador i s-a părut atunci că ochii lui Turin nu arătau ca 
ochii unui copil, şi-n sinea lui şi-a spus: „Durerea-i ca un spin 
pentru o minte puternică". Dar cu glas tare a zis: 

— Fiu al lui Hurin şi Morwen, ce va fi în inima ta, Labadal nu 
are cum ghici; dar arar şi puţinor le vei arăta ce-i înăuntru. 

Atunci Turin i-a spus: 

— Poate că-i mai bine să nu vorbeşti despre ceea ce-ţi 
doreşti, atunci când nu-ţi poţi împlini vrerea. Dar îmi doresc, 
Labadal, să fiu un eldar. Atunci Lalaith s-ar întoarce şi eu aş mai 
fi aici, chiar dacă ea a lipsit multă vreme. Voi pleca soldat cu un 
rege al elfilor, de cum voi fi împlinit vârsta, aşa cum ai făcut şi 
tu, Labadal. 

— De la ei ai multe de învăţat, a oftat Sador. Sunt un neam 
frumos şi minunat şi au putere asupra inimilor oamenilor. Şi 
totuşi, uneori mă gândesc că ar fi fost poate mai bine să nu-i fi 
întâlnit niciodată, ci să fi rămas noi acolo unde ne era locul. Căci 
învăţăturile lor sunt străvechi, iar felul lor de a fi, mândru şi 


răbdător. În lumina lor noi pălim, ori focul din noi arde prea 
repede, iar povara ursitei noastre ne apasă cu mult mai râu. 

— Dar tatăl meu îi îndrăgeşte, a zis Turin, şi nu e fericit fără 
ei. Cică aproape tot ceea ce ştim de la ei am învăţat, şi prin asta 
am devenit şi noi mai nobili, aşa spune tata; şi mai spune că 
oamenii care au venit în ultima vreme de peste Munţi sunt făcuţi 
cam din aceeaşi plămadă ca şi orcii. 

— Câţiva dintre noi cu adevărat sunt din aceeaşi plămadă. 
Dar urcuşul e dureros, iar din locurile înalte uşor se poate cădea 
până jos de tot. 


La acea vreme, Turin avea aproape opt ani, după socoteala 
edainilor, îi împlinea în luna Gwaeron a acelui an ce nu poate fi 
dat uitării. Printre ai lui se vorbea cum că armiile ar fi fost 
chemate să se strângă la o mare adunare, despre care Turin nu 
auzise nimic; iar Húrin, ştiindu-şi soaţa curajoasă şi cu buzele 
ferecate atunci când trebuia, îi spunea adesea lui Morwen 
despre planurile regilor elfi şi despre ce avea să se întâmple 
dacă izbândeau ori dacă dădeau greş. Sufletul îi era plin de 
speranţă, nu se temea câtuşi de puţin că bătălia ar fi putut fi 
pierdută; căci el nu socotea că se afla în Pământul de Mijloc vreo 
forţă în stare să înfrângă puterea şi măreţia eldarilor. 

— Ei au văzut Lumina la Apus, îi spunea Hurin, şi în cele din 
urmă întunecimea va fi silită să fugă din calea lor. 

Morwen nu-i tăgăduia spusele; când se afla lângă Hurin, 
cumpăna înclina totdeauna de partea speranţei. Dar printre cei 
de-un neam cu ea, istoriile elfilor nu erau necunoscute, astfel că 
în sinea ei îşi zicea: „Dar oare nu au părăsit ei Lumina şi nu le 
este zăgăzuită calea spre ea? Cine ştie dacă Domnii Apusului nu 
şi-au luat cumva gândul de la ei; şi oare cum vor putea Copiii 
mai Mari să înfrângă pe una dintre Puteri?" 

Nici măcar umbra vreunei îndoieli nu-l înnegura pe Hurin 
Thalion; cu toate acestea, într-o dimineaţă din primăvara acelui 
an, s-a trezit ca dintr-un somn neliniştit şi parcă un nor se lăsase 
peste seninătatea lui; iar seara numai ce-a spus deodată: 

— Când voi fi chemat, Morwen Eledhwen, voi lăsa în grija ta 
pe moştenitorul Casei lui Hador. Vieţile oamenilor sunt scurte, şi 
multe ghinioane îi pasc în răstimpul ăsta, chiar şi pe vreme de 
pace. 


— Întotdeauna a fost aşa, a răspuns ea. Dar ce să înţeleg 
din vorbele tale? 

— Prevenire, nu îndoială, a răspuns Hurin, care totuşi nu 
era în apele sale. Dar cine priveşte înainte, asta trebuie să vadă: 
că lucrurile nu vor rămâne aşa cum au fost. Încercarea de-acum 
va fi mare şi una din părţi va cădea mai jos decât se află acum... 
De va fi să cadă regii elfilor, edainilor le va merge tare rău; unde 
mai pui că sălaşurile noastre sunt cele mai aproape de Duşman. 
Dar dacă se va întâmpla cu adevărat ce e mai rău, nu-ți voi 
spune: Nu te teme! Căci teamă îţi este doar de ceea ce trebuie 
să te temi, de nimic altceva; iar teama nu te aruncă în 
deznădejde. Ci îţi voi spune: Wu aştepta! Mă voi întoarce la tine 
cum voi putea, dar nu aştepta! Porneşte spre miazăzi cât poţi de 
repede; iar eu te voi urma şi te voi găsi, chiar de-ar fi să 
răscolesc tot Beleriandul. 

—  Beleriandul e lung şi lat şi nu-i adăposteşte pe 
surghiuniţi, a zis Morwen. Încotro să fug şi câţi să iau cu mine, 
mulţi sau puţini? 

Hurin a căzut pe gânduri o vreme. 

— Rubedeniile mamei mele trăiesc în Brethil, a zis el. La 
vreo treizeci de leghe de aici, în linie dreaptă. 

— Dar de-ar fi să vină vremuri atât de ticăloase, ce sprijin 
mai pot găsi la oameni? a întrebat Morwen. Casa lui Bëor a 
căzut. Dacă şi marea Casă a lui Hador va cădea, în ce văgăuni 
se va putea târî micul Popor al lui Haleth? 

— Puţini sunt, şi neştiutori, dar să nu te îndoieşti de vitejia 
lor, i-a spus Hurin. În alta parte unde mai găseşti nădejde? 

— Nu zici nimic de Gondolin. 

— Nu, căci numele acesta n-a fost nicicând rostit de buzele 
mele, a zis Hurin. Dar ce-ai auzit vorbindu-se e adevărat: am 
fost acolo. Şi-ţi voi mărturisi acum ceea ce n-am spus nimănui şi 
nu voi spune vreodată: nu ştiu unde se află. 

— Bănuieşti însă, şi bănuieşti bine, aşa-mi vine să cred. 

— Poate că da, a zis Húrin. Dar până ce Turgon nu mă 
dezleagă de jurământul pe care i l-am făcut, nu pot spune ce 
bănuiesc, nici măcar ţie; astfel că ai căuta în van. Şi chiar dacă, 
spre ruşinea mea, ar fi să-ţi spun, n-ai izbuti decât să ajungi cel 
mult la o poartă zăvorită; dacă Turgon nu iese la război, lucru 
despre care nu s-a auzit nimic şi nici nădejde nu este, nimeni nu 
va pătrunde acolo. 


— Atunci, dacă neamul tău nu ne ajută, iar prietenii te 
reneagă, înseamnă că singură va trebui să iau o hotărâre; şi uite 
că-mi vine în gând Doriath. Brâul lui Melian va ţine piept 
duşmanului până în ultima clipă, eu aşa socot; iar Casa lui Bëor 
nu va fi dispreţuită în Doriath. Doar sunt de-acelaşi sânge cu 
regele, ştii bine. Căci Beren, fiul lui Barahir, nepot i-a fost lui 
Bregor, la fel ca tatăl meu. 

— Thingol nu-i apropiat sufletului meu, a zis Húrin. N-a 
trimis pe nimeni în ajutorul Regelui Fingon; şi nu ştiu de ce mă 
adumbresc atunci când aud de Doriath. 

— La fel cum mă adumbresc eu când aud de Brethil, a zis 
Morwen. 

Deodată, Hurin a izbucnit în râs. 

— Uite cum stăm noi aici şi vorbim despre lucruri dincolo de 
puterea noastră de înţelegere şi despre umbre ce izvorăsc din 
visele noastre. Nu va fi chiar atât de rău; dar de-o fi să fie, 
atunci las totul în seama curajului şi înţelepciunii tale. Să faci 
aşa cum te îndeamnă inima. Numai să nu zăboveşti. lar dacă ne 
vom vedea împlinite nădejdile, atunci regii elfilor vor da fără 
doar şi poate înapoi urmaşilor Casei lui Bëor tot ceea ce a fost al 
lor odată; şi astfel fiul nostru va deveni stăpân peste o mare 
moştenire. 

În acea noapte, Turin s-a trezit pe jumătate şi i s-a părut că 
tatăl şi mama lui stăteau lângă patul lui şi-l priveau în pâlpâirea 
luminărilor pe care le ţineau în mâini; dar el nu le vedea 
chipurile. 


În dimineaţa zilei în care Turin împlinea opt ani, Hurin i-a 
dat fiului său în dar un cuţit făurit de elfi; plăselele şi teaca erau 
argintii şi negre; şi i-a vorbit spunându-i: 

— Moştenitor al Casei lui Hador, iată darul pentru ziua ta de 
naştere. Dar să fii cu băgare de seamă! Tăişul e neiertător, iar 
oţelul îl slujeşte numai pe acela care se pricepe să-l mânuiască. 
Îţi va tăia mâna una-două, ca şi când nu ar fi a ta. L-a aşezat pe 
Turin pe masă, l-a sărutat şi a adăugat: Uite că m-ai şi întrecut, 
fiu al lui Morwen; curând o să fii la fel de înalt şi când vei sta în 
picioare. Şi când va veni acea zi, mulţi se vor teme de tăişul tău. 

Apoi Turin a fugit din încăpere şi a pornit de unul singur; îşi 
simţea inima caldă, aşa cum soarele încălzeşte pământul rece 
şi-l face să dea iarăşi rod. Işi repeta vorbele pe care i le spusese 


tătâne-său: Moştenitorul Casei lui Hador; dar şi alte vorbe îi 
veneau în minte: Dăruieşte tot ce vrei, dar dăruieşte numai ce-i 
al tău. S-a dus atunci la Sador şi i-a strigat: 

— Labadal, azi e ziua mea de naştere, ziua de naştere a 
moştenitorului Casei lui Hador! Şi ţi-am adus un dar, ca să ţii 
minte această zi. Uite-aici un cuţit, întocmai cel de care ai 
nevoie; va tăia tot ce vrei, la fel de uşor ca pe-un fir de păr. 

Sador s-a tulburat, pentru că ştia că Turin primise cuțitul în 
acea zi; dar oamenilor le vine greu să refuze ceva dăruit din 
toată inima, oricine ar fi cel care dăruieşte. Aşa că i-a spus cu 
voce gravă: 

— Te tragi dintr-un neam mărinimos, Turin, fiu al lui Hurin. 
Nu am făcut nimic să merit darul tău şi nu am nici o nădejde să 
fiu mai breaz în zilele care mi-au mai rămas de trăit; dar tot ce 
îmi va sta în puteri să fac, voi face. 

A tras Sador cuțitul din teacă şi a spus: 

— E un dar cu adevărat minunat: tăiş din oţel elfic. Ce dor 
mi-a fost să-l ating. 

N-a trecut mult până când Hurin a băgat de seamă că Turin 
nu purta cu sine pumnalul; l-a întrebat dacă nu cumva vorbele 
ce i le spusese îl făcuseră să se teamă de el. 

— Nu, a răspuns Turin, i l-am dat lui Sador tâmplarul. 

— Înseamnă că dispreţuieşti darul tatălui tău? a întrebat 
Morwen; la care Turin i-a răspuns: 

— Nu; dar îl iubesc pe Sador şi-mi este milă de el. 

Auzindu-l, Hurin a spus: 

— Toate trei darurile erau ale tale, Turin, şi liber ai fost să 
le dăruieşti: dragostea, mila, şi pumnalul, cel mai neînsemnat 
dintre ele. 

— Nu sunt sigură că Sador îl merită, a zis Morwen. Singur s- 
a ologit, din pricina nepriceperii sale, şi e tare încet la treabă, 
căci îşi pierde vremea cu nimicuri fără rost. 

— Aibi milă de el, a sfătuit-o Húrin. O mână cinstită şi o 
inimă curată mai pot nimeri şi pe de lături; iar răul pricinuit 
astfel poate fi mai greu de îndurat decât lucrătura unui duşman. 

— Acum ai de aşteptat până o să primeşti un pumnal nou, i- 
a zis Morwen lui Turin. Şi va fi un dar pe care-l vei câştiga prin 
propriile tale puteri. 


După aceea, Turin a băgat de seamă că ai săi se purtau 
mult mai frumos cu Sador, şi chiar i-au cerut să facă un jilt mare 
în care să se aşeze stăpânul în încăperea lui. 

Într-o bună dimineaţă, în luna Lothron, Turin a fost trezit 
brusc de sunet de trâmbiţe; alergând la uşă, a văzut în curte 
oameni înghesuindu-se, dintre care unii erau călări, toţi înarmaţi 
până-n dinţi, ca pentru război. Hurin se afla şi el acolo, vorbindu- 
le oamenilor şi dând porunci; astfel a aflat Turin că în acea zi 
plecau cu toţii spre Barad Eithel. Oamenii aceia erau garda lui 
Hurin şi servitorii casei; dar la arme fuseseră chemaţi toţi 
bărbaţii din ţară. Unii plecaseră înainte, împreună cu Huor, 
fratele lui Hurin; mulţi alţii aveau să i se alăture Seniorului din 
Dor-lómin pe drum, şi sub stindardul său aveau să meargă la 
marea adunare a Regelui. 

Morwen şi-a luat rămas-bun de la Hurin fără să verse o 
lacrimă, ci spunându-i: 

— Voi păzi ceea ce laşi în grija mea, şi ceea ce este, şi ceea 
ce va veni. 

lar Hurin i-a zis: 

— Rămâi cu bine, Doamnă a Dor-l6minului; plecăm acum 
cu nădejdi mult mai mari decât am avut vreodată înainte. Să ne 
gândim doar că la mijlocul iernii acesteia sărbătoarea va fi mai 
veselă decât în oricare alt an şi că o primăvară netemătoare îi 
va urma! Apoi l-a ridicat pe Turin pe umăr şi a strigat către 
oamenii săi: Arătaţi-i moştenitorului Casei lui Hador lumina 
săbiilor voastre! 

Atunci soarele a scăpărat pe cincizeci de tăişuri scoase iute 
din teci, şi curtea a răsunat de strigătul de luptă al edainilor de 
la Miazănoapte: Lacho calad! Drego morn! Aprinde-te, Lumină! 
Piei, Noapte! 

În sfârşit, Hurin a sărit în şa şi stindardul lui aurit s-a 
deschis în vânt şi trâmbiţele au răsunat din nou în dimineaţă; 
astfel a pornit Hurin Thalion spre bătălia Nirnaeth Arnoediad. 

Dar Morwen şi Turin au rămas nemişcaţi în prag. Până când 
din depărtare vântul le-a adus glasul unui singur corn: Hurin 
trecuse peste culmea dealului, din spatele căruia nu-şi mai 
putea zări casa. 

Vorbele lui Hurin şi ale lui Morgoth 

Multe cântece sunt cântate şi multe poveşti sunt povestite 

de elfi despre Nirnaeth Arnoediad, Bătălia Lacrimilor Făr' de 


Număr, în care a căzut răpus Fingon şi floarea eldarilor s-a ofilit. 
De-ar fi să fie toate re-povestite, viaţa unui om n-ar ajunge 
pentru a le asculta; aici însă se va povesti numai despre ce s-a 
întâmplat cu Húrin, fiul lui Galdor, Seniorul din Dor-lómin, când 
într-un sfârşit a fost prins viu lângă pârâul Rivil, după cum 
poruncise Morgoth, şi dus în Angband. 


Hurin a fost adus în faţa lui Morgoth, căci Morgoth ştia, 
mulţumită vrăjitoriilor şi iscoadelor sale, că Hurin se bucura de 
prietenia Regelui din Gondolin; astfel că se gândea să-l facă să 
mărturisească doar prin puterea ochilor săi. Dar Hurin nu putea 
fi supus cu una cu două, ci l-a înfruntat pe Morgoth. Atunci 
Morgoth a poruncit să fie pus în lanţuri şi să fie schingiuit încetul 
cu încetul; după o vreme a venit la el şi i-a spus să aleagă între 
a pleca liber oriunde vroia, şi a i se da putere şi a fi uns mai 
mare peste toţi căpitanii lui Morgoth - pentru aceasta nu i se 
cerea altceva decât să dezvăluie unde anume îşi avea Turgon 
fortăreaţa şi tot ce mai ştia despre planurile Regelui. Dar Hurin 
Neclintitul i-a râs în nas: 

— Orb eşti, Morgoth Bauglir, şi orb vei rămâne pe vecie, 
numai întunecime ai în faţa ochilor. N-ai habar cărei pravile se 
supun inimile oamenilor şi, chiar de-ai şti, nu eşti în putere s-o 
dai. Nebun e acela care ar primi vreun dar de la Morgoth. Întâi 
iei preţul, după care te faci că uiţi de făgăduială; eu m-aş alege 
doar cu moartea dacă ţi-aş spune ceea ce vrei să afli. 

Auzindu-l, Morgoth a izbucnit în râs şi i-a spus: 

— O să te rogi tu mult şi bine să-ţi dăruiesc moartea. 

Apoi l-a luat pe Húrin şi l-a dus sus pe Haudh-en-Nirnaeth, 
gorganul ce abia fusese ridicat, şi duhoarea morţii stăruia peste 
el; în vârful gorganului l-a pus Morgoth pe Hurin şi l-a poftit să 
privească spre apus, unde se găsea Hithlum, şi să se gândească 
la soaţa şi la fiul său şi la toate celelalte rubedenii ale sale. 

— Căci de-acum în regatul meu sălăşluiesc ei, i-a spus 
Morgoth, şi la mila mea se află. 

— Milă nu ai, a răspuns Húrin. lar prin ei tot nu vei ajunge la 
Turgon; ei nu-i cunosc tainele. 

Cuprins de furie, Morgoth i-a zis: 

— Dar pot să ajung la tine şi la toată blestemata aia de 
casă a ta; voinţa mea vă va înfrânge, chiar dacă din oţel aţi fost 
făcuţi cu toţii. 


A luat o sabie lungă ce se afla acolo şi a frânt-o în faţa 
ochilor lui Hurin; o aşchie i-a crestat lui Hurin obrazul, dar el nici 
măcar n-a clipit. A întins atunci Morgoth braţul spre Dor-lómin şi 
i-a blestemat pe Húrin şi Morwen şi toate vlăstarele lor, 
spunând: 

— la aminte! Umbra gândului meu se va întinde peste ei, 
oriunde s-ar duce, iar ura mea îi va urmări până la capătul lumii. 

— In pustiu vorbeşti, a zis Hurin. Din depărtare nu-i poţi 
vedea şi nici stăpâni; şi n-o poţi face atâta vreme cât îţi păstrezi 
alcătuirea asta şi încă mai doreşti a fi un Rege în carne şi oase 
pe acest pământ. 

— Nebunule, s-a răsucit Morgoth spre Húrin, năpârstoc ce 
eşti printre oameni, seminţia asta de nimic printre cele care au 
glas să vorbească! l-ai văzut cumva pe valari, ori ţi-ai măsurat 
puterea cu Manwë sau Varda? Ştii până unde poate ajunge 
gândul lor? Sau poate îţi închipui că asupra ta se opreşte şi te 
poate apăra din depărtare? 

— Nu ştiu. Dar ar putea fi şi aşa, dacă ei ar vrea. Căci 
Regele mai Bătrân nu va fi dat jos de pe tron câtă vreme dăinuie 
Arda. 

— Tu ai spus-o, nu s-a lăsat Morgoth. Eu sunt Regele mai 
Bătrân: Melkor, întâiul şi cel mai puternic dintre toţi valarii, cel 
care a fost încă dinainte de a fi lumea pe care el a făcut-o. 
Umbra vrerii mele se întinde peste Arda, şi tot ce se află în ea se 
supune încet şi nesmintit voinţei mele. Dar asupra celor pe care 
tu îi iubeşti gândul meu va apăsa ca un nor al Destinului 
necruţător şi-i va arunca în întunecime şi deznădejde. Oriîncotro 
se vor duce, vor semăna râul. Ori de câte ori vor vorbi, 
păcătoase sfaturi vor aduce vorbele lor. Orice vor face, 
împotrivă-le se va întoarce. Fără speranţă vor muri, blestemând 
viaţă şi moarte deopotrivă. 

Dar Hurin i-a răspuns: 

— Uiţi cui spui toate astea? La fel le-ai spus şi străbunilor 
noştri; dar uite că noi am scăpat de sub umbra ta. Acum ştim 
cine eşti, pentru că am privit chipurile celor care au văzut 
Lumina şi-am auzit vocile celor care i-au vorbit lui Manw&. 
Inainte de Arda ai apărut tu, dar şi alţii aşijderea; nu tu ai făurit 
Arda. Şi nu eşti nici cel mai puternic; căci ţi-ai irosit forţele 
asupra ta însuţi şi ţi le-ai risipit în propria ta goliciune. Nu mai 


eşti acum decât un sclav fugit de-al valarilor, lanţul lor încă te 
mai aşteaptă. 

— Văd că ai învăţat bine lecţiile pe care ţi le-au dat stăpânii 
tăi, a spus Morgoth. Dar poveşti din astea copilăreşti nu-ţi vor fi 
de ajutor, căci de-acum cu toţii au fugit. 

— Doar atât îţi voi mai spune, sclavule Morgoth, a zis Húrin, 
şi ceea ce-ţi voi spune nu vine de la învăţăturile eldarilor, ci din 
inima mea, în chiar ceasul acesta. Nu eşti Seniorul oamenilor şi 
nicicând nu vei fi, chiar de-ar fi ca toată Arda şi întregul Menel 
să cadă sub stăpânirea ta. Dincolo de Cercurile Lumii nu-i vei 
putea urma pe aceia care te alungă. 

— Dincolo de Cercurile Lumii nu-i voi urma. Căci dincolo de 
Cercurile Lumii nu este nimic. Dar în aceste Cercuri nimeni nu- 
mi va scăpa până vor intra cu toţii în Nimicnicie. 

— Minţi, a zis Húrin. 

— Singur vei vedea şi singur vei recunoaşte că nu mint, a 
spus Morgoth. 

Ducându-l pe Húrin înapoi în Angband, l-a aşezat într-un jilt 
de piatră sus de tot, pe Thangorodrim, de unde putea vedea în 
depărtare ţara Hithlum, la apus, şi pământurile Beleriandului, la 
miazănoapte. Acolo sus a fost el țintuit de puterea lui Morgoth; 
iar Morgoth, stând lângă el, l-a blestemat încă o dată şi şi-a 
pogorât puterea sa asupra lui, pentru ca Hurin să nu se poată 
clinti din acel loc şi să nu poată nici muri, până când Morgoth 
nu-l va fi eliberat. 

— Aici să şezi, a zis Morgoth, şi de aici să priveşti spre 
pământurile unde râul şi deznădejdea se vor abate asupra celor 
pe care i-ai dat pe mâna mea. Căci ai cutezat să mă iei în 
derâdere şi ai pus la îndoială puterea lui Melkor, Stăpânul 
ursitelor de pe Arda. Prin urmare, cu ochii mei vei vedea şi nimic 
nu-ţi va rămâne ascuns. 

Plecarea lui Turin 

Numai trei oameni au găsit în cele din urmă drumul înapoi 
prin Taur-nu-Fuin, un drum tare păcătos; şi când Gl6redhel, fiica 
lui Hador, a auzit de moartea lui Haldir, a jelit până a murit. 

In Dor-lómin nu a ajuns nici o veste. Rian, a lui Huor soaţă, 
a fugit în sălbăticie, cuprinsă de deznădejde; dar Elfii Cenuşii din 
Munţii Mithrim au venit în ajutorul ei, şi când s-a născut fiul ei, 
Tuor, ei l-au luat în grija lor. Rian însă s-a dus la gorganul 
Haudh-en-Nirnaeth şi acolo s-a pus jos şi a murit. 


Morwen Eledhwen a rămas în Hithlum, amuţită de durere. 
Fiul ei Turin abia împlinise nouă ani, iar ea era din nou grea. 
Negre îi erau zilele. Răsăritenii năvăliseră în ţară în număr mare; 
se purtau cu cruzime faţă de poporul lui Hador, îi jefuiau de tot 
ce aveau şi-i înrobeau. Pe toţi cei de pe pământurile lui Hurin 
care puteau munci ori puteau fi folositori în orice alt chip îi luau 
în sclavie, chiar şi pe fetişcane şi flăcăiandri, iar pe bătrâni îi 
omorau ori îi lăsau să piară de foame. Însă de Doamna din Dor- 
ISmin încă nu îndrăzniseră să se atingă şi nici s-o alunge din 
casa ei nu cutezau; se zvonise printre ei că femeia asta era 
primejdioasă, o vrăjitoare, nici mai mult, nici mai puţin, care 
uneltea cu vrăjmaşii cei albi: aşa îi numeau ei pe elfi, pe care îi 
urau din tot sufletul, dar mai aprig se temeau de ei. Aceasta 
era pricina pentru care nu se apropiau de munţi, unde se 
refugiaseră mulţi dintre eldari, mai ales în partea de miazăzi a 
ţării; iar după ce-au jefuit şi au pustiit totul, Răsăritenii s-au 
retras spre miazănoapte. Casa lui Hurin se găsea în partea de 
sud-est a ținutului Dor-lómin, nu departe de munţi; Nen Lalaith 
îşi avea originea într-un izvor din umbra vârfului Amon Darthir, 
dincolo de al cărui umăr se găsea o trecătoare râpoasă. Cine se 
încumeta putea trece pe aici munţii Ered Wethrin şi, coborând 
pe lângă izvoarele râului Glithui, ajungea în Beleriand. Dar acest 
drum nu le era cunoscut Răsăritenilor, şi nici Morgoth încă nu 
aflase de el; căci atâta vreme cât dura Casa lui Fingolfin, 
întreagă acea ţară era bine păzită şi nici măcar vreun slujitor de- 
al lui Morgoth nu izbutise vreodată să pătrundă acolo. Fingolfin 
socotea că Ered Wethrin era un zid de netrecut, atât de către cei 
care, fugind de la miazănoapte, căutau să se adăpostească aici, 
cât şi de orice atac venit dinspre miazăzi; şi cu adevărat un alt 
loc de trecere între Serech şi capătul dinspre apus, unde Dor- 
ISmin se unea cu Nevrast, nu mai era pentru cei care nu aveau 
aripi să zboare. 


Aşa s-a întâmplat că, după primele atacuri, Morwen a fost 
lăsată în pace, cu toate că pădurile din preajmă viermuiau de 
oameni şi era tare primejdios să umbli pe drumurile ţării. 
Împreună cu Morwen rămăseseră la adăpostul casei Sador, 
tâmplarul, şi câţiva bătrâni, femei şi bărbaţi, precum şi Turin, 
căruia nu i se dădea voie să iasă din curte. Dar gospodăria lui 
Hurin a căzut curând în paragină şi, cu toate că Morwen se 


spetea muncind, tot săracă rămânea şi ar fi pierit fără doar şi 
poate, de n-ar fi fost Aerin, rubedenia lui Hurin, s-o ajute în 
taină; un Răsăritean, pe nume Brodda, o silise pe Aerin să-i 
devină soaţă. Greu îi venea lui Morwen să primească de 
pomană, dar o făcea totuşi de dragul lui Turin şi a pruncului încă 
nenăscut, şi pentru că, spunea ea, venea din partea cuiva din 
neamul ei. Brodda nu era altul decât cel care îi luase în robie pe 
oamenii din ţara lui Hurin şi-i dusese, dimpreună cu tot avutul şi 
vitele ce le aveau, în locul unde-şi avea el sălaşurile. Era un 
bărbat sfruntat, dar fără nici un rang printre ai săi înainte de a fi 
venit în Hithlum; cum însă voia să se înavuţească, era gata să 
pună mâna pe pământuri la care ceilalţi nu râvneau. Pe Morwen 
o văzuse o singură dată, când năvălise călare în gospodăria lui 
Hurin, cu gând de prădăciune; dar dând cu ochii de ea, l-a 
cuprins o mare spaimă. Parcă privea în ochii sălbatici ai unui 
vrăjmaş alb, aşa i se păruse lui, năpădit deodată de o teamă 
soră cu moartea, la gândul că un râu neştiut se va abate asupra 
lui; încât nu i-a jefuit casa şi astfel nu l-a descoperit pe Turin, 
altfel scurtă într-adevăr ar fi fost viaţa  moştenitorului 
adevăratului senior. 

Brodda i-a înrobit pe Capete de Paie, cum îi numea el pe cei 
din poporul lui Hador, şi i-a pus să-i ridice o casă de lemn pe 
pământul aflat la miazănoapte de casa lui Hurin; sclavii erau 
ţinuţi într-o îngrăditură, mânaţi precum vitele într-un ocol, dar 
nepăziţi. Şi printre aceştia încă se mai găseau câţiva 
netemători, gata oricând să-i vină în ajutor Doamnei din Dor- 
ISmin, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa; de la ei primea 
Morwen în taină veşti despre ce se întâmpla în ţară, cu toate că 
nici una dintre ele nu era dătătoare de speranţă. Pe Aerin însă 
Brodda o luase de soaţă, nu de sclavă, neamul său având puţine 
femei printre atâţia bărbaţi, şi nici una nu se asemăna cu fiicele 
edainilor; năzuia Brodda, pasămite, să devină stăpân al ţării 
aceleia şi să aibă un moştenitor care să-i urmeze la cârmă. 

Despre ce se petrecuse şi ar fi putut să se petreacă în zilele 
ce aveau să vină Morwen nu i-a destăinuit aproape nimic lui 
Turin; iar el se temea să-i tulbure tăcerea cu întrebări. Când 
Răsăritenii au venit întâiaşi dată în Dor-lómin, Turin s-a dus la 
mama sa. 

— Când se întoarce tata, să-i alunge pe hoţii ăştia urâţi? a 
vrut el să afle. De ce nu se întoarce? 


— Nu ştiu, i-a răspuns Morwen. Poate că a căzut răpus, ori 
poate a fost luat prizonier; sau o fi fost alungat departe şi n-are 
cum veni înapoi printre toţi duşmanii ăştia care ne-nconjoară. 

— Îmi vine să cred că a murit, a zis Turin, înghiţindu-şi 
lacrimile în faţa mamei sale; căci dacă ar fi viu, nimeni nu l-ar 
împiedica să vină înapoi să ne ajute. 

— Eu, fiul meu, nu cred aşa ceva, i-a spus Morwen. 


Pe măsură ce vremea trecea, tot mai mult se întuneca 
inima lui Morwen de teamă pentru fiul ei, Turin, moştenitorul 
ținuturilor Dor-lómin şi Ladros; îl şi vedea luat sclav de 
Răsăriteni, încă înainte de-a împlini vârsta bărbăţiei. Şi-ntr-o 
bună zi i-a venit în minte ce vorbise ea cu Hurin şi gândul i s-a 
îndreptat din nou spre Doriath; într-un târziu , s-a hotărât să-l 
trimită pe Turin de acasă, în taină dacă putea, şi să-l roage pe 
Regele Thingol să-l adăpostească. Şi stând ea aşa, cumpănind 
cum să facă şi să dreagă, a auzit în mintea ei vocea limpede a 
lui Hurin, spunându-i: Pleacă repede! Nu mă aştepta! Numai că 
sorocul pruncului nenăscut se apropia, drumul avea să fie greu 
şi plin de primejdii; şi cu cât zăbovea mai mult, cu atât se 
împuţinau sorții de evadare. Unde mai pui că inima încă o 
amăgea cu o speranţă căreia nu îndrăznea să-i dea glas: în 
străfundul sufletului ei, simţea că Hurin nu pierise, iar în nopţile 
în care veghea fără somn aştepta să-i audă paşii ori se trezea 
încredinţată că auzise în ogradă nechezatul lui Arroch, 
armăsarul lui Hurin. Pe lângă asta, cu toate că nu se împotrivea 
defel obiceiului vremii, anume de a-şi trimite fiul spre a creşte la 
curtea unui alt senior, nu era încă pregătită să-și calce în 
picioare mândria şi să devină ea însăşi un oaspete milog, nici 
măcar la curtea unui rege. Astfel că a alungat din minte vocea 
lui Hurin, ori doar amintirea acelei voci, pecetluind astfel prima 
jurubiţă a ursitei lui Turin. 


Toamna Anului Jelirii aproape că începuse, înainte ca 
Morwen să fi luat o hotărâre; apoi a trebuit să facă totul în 
grabă. Nu prea mai era timp pentru o călătorie atât de lungă, 
dar pe de altă parte se temea că, dacă aştepta să treacă iarna, 
Turin avea să fie luat de Răsăritenii care dădeau târcoale 
gospodăriei, iscodind casa. 

Aşa că într-o bună zi, pe neaşteptate, i-a spus lui Turin: 


— Tatăl tău nu vine. Tu trebuie să pleci, cât mai curând cu 
putinţă. Asta ar fi dorinţa lui. 

— Să plecăm? a strigat Turin. Unde să plecăm? Peste 
Munţi? 

— Da, peste Munţi, spre miazăzi. La miazăzi s-ar putea să 
mai fie o nădejde. Dar eu nu am spus că noi; plecăm, fiul meu. Ci 
numai tu; eu trebuie să rămân. 

— Nu pot să plec singur! Nu te las aici. De ce să nu mergem 
împreună? 

— Eu nu pot să plec. Dar nu vei merge singur. O să-l trimit 
pe Gethron cu tine, şi poate şi pe Grithnir. 

— Dar pe Labadal? 

— Nu, pentru că Sador este şchiop, iar drumul va fi greu. Și 
pentru că tu eşti fiul meu şi vremurile sunt întunecate, nu te voi 
cruța ascunzându-ţi adevărul: s-ar putea să mori pe drum. Este 
târziu în an. Dar dacă zăboveşti aici, vei ajunge şi mai rău: or să 
te înrobească. Dacă vrei să fii bărbat când vei împlini vârsta 
bărbăţiei, atunci 
fă aşa cum te rog eu, şi fii curajos. 

— Dar asta înseamnă să te las doar cu Sador şi Ragnir cel 
orb, şi cu bătrânele. N-a zis oare tata că eu sunt moştenitorul lui 
Hador? Moştenitorul trebuie să stea în casa lui Hador şi s-o 
apere. Ah, ce mi-aş dori să mai am pumnalul acela. 

— Moştenitorul trebuie să stea, numai că nu poate, a zis 
Morwen. Dar cine ştie dacă nu se va întoarce într-o bună zi. Hai, 
fii curajos! Te voi urma şi eu dacă pe-aici va fi mai rău ca acum; 
numai să pot. 

— Dar cum ai să mă găseşti, cine ştie pe unde-oi fi în 
sălbăticie? a întrebat Turin şi dintr-odată a simţit că-l părăseşte 
curajul şi a izbucnit în plâns, fără să se mai ferească. 

— Dacă te văicăreşti, or să fie alţii care te vor găsi înaintea 
mea, i-a zis Morwen. Dar eu ştiu încotro vei merge, iar dacă vei 
ajunge acolo şi dacă vei rămâne acolo, te voi găsi, dac-oi putea. 
Căci te trimit la Regele Thingol, în Doriath. Nu vrei să fii mai 
curând oaspetele unui rege, decât un sclav? 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce e aia un sclav. 

— Te trimit de aici ca să nu fii nevoit să afli, a răspuns 
Morwen. L-a aşezat pe Turin în faţa ei şi l-a privit în ochi, ca şi 
când vroia să citească în ei o taină. Într-un târziu i-a vorbit: E 
greu, Turin, fiul meu. Nu-i numai pentru tine greu. Mi-e greu şi 


mie, în zilele astea ticăloşite, să judec ce e mai bine de făcut. 
Dar fac aşa cum cred că e mai bine; căci altfel de ce m-aş 
despărţi de singura fiinţă care mi-a mai rămas şi care mi-e atât 
de dragă? 


N-au mai vorbit despre asta, dar Turin a rămas tare 
îndurerat şi descumpănit. A doua zi dimineaţa, s-a dus să-l caute 
pe Sador; l-a găsit tăind lemne pentru foc - până şi astea abia le 
ajungeau, căci nu îndrăzneau să se aventureze în pădure după 
altele. Sador s-a sprijinit în cârjă şi s-a uitat la jilţul cel mare al 
lui Hurin, care fusese uitat într-un colţ, neisprăvit. 

— Trebuie să-l tai, a zis el. În zilele astea nu putem să ne- 
ngrijim decât de nevoile cele mai simple. 

— Mai lasă-l, i-a cerut Turin. Poate că odată şi odată tot se 
va întoarce acasă, şi-atunci o să-i pară bine să vadă ce-ai făcut 
pentru el cât a fost plecat. 

— Speranţele deşarte sunt mai primejdioase decât temerile 
şi nu ne vor ţine de cald în iarna asta. Sador şi-a trecut degetele 
peste ciopliturile în lemnul scaunului şi a oftat. Mi-am pierdut 
vremea, cu toate că atunci mi s-a părut că timpul trece mai 
plăcut. Dar toate astea au viaţă scurtă; iar bucuria pe care o 
simţi când le faci este singurul lor rost adevărat, aşa-mi vine să 
cred. Acum pot să-ţi dau înapoi darul pe care mi l-ai făcut. 

Turin a întins mâna, dar în clipa următoare şi-a tras-o 
îndărăt. 

— Un bărbat nu ia înapoi ceea ce a dăruit, a zis el. 

— Dar dacă este al meu, nu pot să-l dăruiesc cui vreau eu? 
a întrebat Sador. 

— Oricui vrei, însă nu mie. Dar de ce vrei să-l dai? 

— Nu mai am speranţă să-mi trebuiască pentru ceva 
folositor. In vremurile ce vor urma, Labadal n-o să mai aibă 
parte decât de muncă de sclav. 

— Ce-i aia un sclav? a întrebat Turin. 

— Un om care a fost om, dar care acum e socotit drept 
animal. | se dă de mâncare cât să nu moară de foame, e ţinut în 
viaţă doar ca să se spetească muncind, şi se speteşte doar de 
teama durerii ori a morţii. lar de la jefuitorii ăştia un sclav se 
alege cu durere ori cu moarte numai pentru că aşa le place lor. 
Am auzit că pe cei iuți de picior îi pun să fugă şi apoi îi vânează 


cu câinii. Au deprins obiceiurile orcilor mai cu sârg decât le-am 
deprins noi pe ale Seminţiei Frumoase. 

— Abia acum încep să înţeleg, a zis Turin. 

— Mare păcat că eşti nevoit să înţelegi asemenea lucruri la 
vârsta asta, a zis Sador; dar văzând expresia ciudată de pe 
chipul lui Turin, l-a întrebat: Ce anume înţelegi acum? 

— De ce mă trimite mama de-aici. 

Ochii lui Turin s-au umplut de lacrimi. 

— Aha! a făcut Sador, apoi a mormăit pentru sine: De ce-o 
fi amânat atâta! S-a răsucit către Turin şi i-a zis: Ce-mi zici nu- 
mi pare să merite lacrimile astea. Dar despre ce gânduri are 
mama ta nu trebuie să vorbeşti cu Labadal, şi nici cu nimeni 
altcineva. Toate zidurile şi toţi pereţii au urechi în ziua de azi, 
urechi ce nu cresc pe capete frumoase. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva! Ţie întotdeauna ţi-am spus 
totul. Nu vreau să te părăsesc, Labadal. Nu vreau să părăsesc 
casa asta, şi nici pe mama. 

— Dacă n-o faci, i-a spus Sador, curând Casa lui Hador se 
va sfârşi pe vecie, cred că înţelegi acest lucru acum. Labadal nu 
vrea să pleci; dar Sador, servitorul lui Hurin, va fi mai fericit 
când va şti că Răsăritenii nu-l mai pot atinge pe fiul lui Húrin. 
Asta e, n-avem ce face: trebuie să ne despărţim. Acum n-ai să 
iei cuțitul, ca dar de despărţire? 

— Nu! a spus Turin. O să mă duc la elfi, la Regele din 
Doriath, aşa zice mama. Acolo poate că am să primesc alte 
cuțite, asemănătoare cu ăsta. Numai că de-acolo n-o să-ţi pot 
trimite nici un dar, Labadal. O să fiu tare departe şi tare singur. 

Şi Turin a izbucnit în plâns; dar Labadal i-a spus: 

— Hei! Unde-i fiul lui Húrin? Nu de mult l-am auzit spunând: 
Voi pleca soldat cu un rege al elfilor, de cum voi fi împlinit 
vârsta. 

— Prea bine, a spus Turin înghiţindu-şi lacrimile, dacă astea 
au fost cuvintele fiului lui Hurin, atunci trebuie să şi le 
împlinească şi să plece. Dar de câte ori zic că voi face una sau 
alta, altfel arată totul când vine vremea să le fac. Acum nu mai 
vreau să plec. Trebuie să am grijă să nu mai spun asemenea 
lucruri. 

— Ar fi mai bine, cu adevărat, a consimţit Sador. Mulţi sunt 
gata să dea lecţii, puţini sunt dornici să înveţe. Ce va fi să se 
întâmple se va întâmpla. Eu mă mulţumesc cu ce este astăzi. 


Turin era gata de drum; şi-a luat rămas-bun de la mama sa 
şi a plecat în taină, însoţit de cei doi tovarăşi de drum. Dar când 
ei i-au spus să se întoarcă şi să mai privească o dată la casa 
părintească, chinul despărțirii l-a lovit precum tăişul unei săbii şi 
Turin a strigat: 

— Morwen, Morwen, când te voi mai vedea? 

Morwen, care stătea în prag, a auzit ecoul acelui strigăt 
rostogolindu-se printre munţii împăduriţi; şi-a încleştat mâna de 
uşorul uşii şi a strâns până a simţit că degetele i se jupoaie. 

Aceasta era prima dintre durerile pe care avea să le îndure 
Turin. 


La începutul anului care a urmat plecării lui Turin, Morwen a 
dat naştere unei fetiţe şi i-a pus numele de Nienor, adică 
Bocirea; Turin era foarte departe când ea a venit pe lume. Lung 
şi plin de primejdii îi era drumul, căci puterea lui Morgoth se 
întindea mult dincolo de hotarele ţării sale; dar Turin îi avea 
drept călăuze pe Gethron şi pe Grithnir, care fuseseră tineri pe 
vremea lui Hador, şi, cu toate că îmbătrâniseră între timp, erau 
tare viteji şi cunoşteau bine locurile, pentru că pe vremuri 
străbătuseră adesea Beleriandul. Având soarta de partea lor şi 
inimi curajoase, au trecut Munţii Umbroşi, au coborât în Valea 
Sirionului şi de acolo au pătruns în Codrul Brethil; într-un târziu , 
istoviţi şi sălbăticiţi la înfăţişare, au ajuns la hotarele Doriathului. 
Dar aici n-au mai ştiut pe unde s-o ia, prinşi în labirinturile 
Reginei, încât au rătăcit printre copaci, fără să găsească vreo 
potecă, până când li s-a isprăvit şi ultima fărâmă de mâncare. Şi 
ar fi murit toţi trei, căci iarna venise cu ger mare de la 
Miazănoapte; numai că lui Turin nu-i era menit să aibă o soartă 
atât de uşoară. Cum stăteau ei cuprinşi de deznădejde, numai 
ce-au auzit o chemare de corn. Beleg Arcul Puternic vâna prin 
părţile acelea; dintotdeauna îşi avusese sălaşul la hotarul 
Doriathului şi cunoştea pădurea ca nimeni altul în acele vremuri. 
Auzindu-le strigătele, a venit la ei şi, după ce le-a dat să 
mănânce şi să bea, a aflat cum se numeau şi de unde veneau şi 
tare s-a minunat şi s-a înduioşat. S-a uitat la Turin şi i-a plăcut 
chipul lui, căci moştenise frumuseţea mamei sale şi ochii tatălui 
său, şi arăta zdravăn la trup şi vânjos. 


— Ce-ai vrea tu să-i ceri Regelui Thingol? l-a întrebat Beleg 
pe băiat. 

— Să fiu unul din cavalerii lui şi să lupt împotriva lui 
Morgoth, ca să-mi răzbun tatăl, a răspuns Turin. 

— Se prea poate să fie aşa, după ce vei mai fi crescut un 
pic, i-a zis Beleg. Incă eşti mic, dar dai de pe acuma semne că te 
vei face un bărbat viteaz, demn de a fi fiul lui Húrin Necilintitul. 

Din vorbele lui era limpede că numele lui Hurin se bucura 
de cinstire pe toate meleagurile locuite de elfi. Aşa că Beleg i-a 
călăuzit bucuros, ducându-i la un sălaş unde stătea el în zilele 
acelea împreună cu alţi vânători, şi i-a găzduit acolo, trimițând 
în acelaşi timp un sol la Menegroth. lar când solul s-a întors cu 
vestea că Thingol şi Melian îi aşteptau pe fiul lui Húrin şi pe 
însoțitorii săi, Beleg i-a călăuzit din nou, pe poteci tainice, până 
în Regatul Ascuns. 

Astfel a ajuns Turin la marele pod peste Esgalduin şi a 
trecut prin porţile ce dădeau în sălile lui Thingol; cu ochi mari s- 
a uitat copilul la minunile din Menegroth, pe care nici un muritor 
nu le mai văzuse înaintea lui, în afară de Beren. Apoi Gethron le- 
a repetat lui Thingol şi lui Melian ce-l rugase Morwen să spună; 
Thingol i-a primit cu bunătate şi l-a aşezat pe Turin pe genunchii 
săi, în onoarea părintelui său Húrin, cel mai măreț dintre toţi 
oamenii, şi a lui Beren, rubedenia sa. Cei de faţă s-au mirat, căci 
era semn că Thingol îl primea pe Turin ca pe fiul său vitreg; 
lucru care, în acele vremuri, regii nu-l făceau, şi nici un alt 
senior elf n-a mai făcut-o de atunci cu vreo odraslă de-a 
oamenilor. Apoi Thingol i-a spus: 

— Aici va fi casa ta, fiu al lui Hurin; şi cât vei trăi vei fi 
socotit drept fiul meu, chiar dacă eşti om. Înţelepciune vei primi 
mai multă decât orice alt muritor, iar în mâini ţi se vor pune 
armele elfilor. Poate că va veni timpul cândva să iei înapoi 
pământurile pe care tatăl tău le-a avut în Hithlum; până atunci, 
aici vei sălăşlui, înconjurat de iubirea noastră. 

Astfel a început viaţa lui Turin în Doriath. O vreme, Gethron 
şi Grithnir au rămas cu el, purtându-i de grijă, cu toate că 
tânjeau să se întoarcă la Doamna lor din Dor-l6min. Dar vârsta 
înaintată şi suferinţa trupească l-au covârşit pe Grithnir, astfel 
că el a rămas cu Turin până când i s-au sfârşit zilele; Gethron 
însă a plecat, iar Thingol a trimis cu el o escortă, care să-l 
păzească şi să-l călăuzească, şi totodată să-i ducă lui Morwen o 


solie din partea Regelui. Într-un târziu au ajuns la casa lui Hurin, 
şi când Morwen a aflat că Turin a fost primit cu cinstire de către 
Thingol, a simţit că durerea i se mai îndulceşte. Elfii aduseseră 
daruri bogate din partea lui Melian, care o ruga, prin aceşti soli, 
să vină dimpreună cu ei în Doriath 

Inţeleaptă era Melian şi-avea puterea prevestirii, încât 
nădăjduia că astfel va putea să împiedice răul clocit de mintea 
lui Morgoth. Dar Morwen nu vroia cu nici un chip să plece şi să-și 
lase casa, căci ceea ce simţea în inima ei nu se schimbase şi nici 
mândria nu o părăsise; pe lângă asta, Nienor era încă mult prea 
mică. Aşa că le-a mulţumit elfilor din Doriath fără multă vorbă şi 
le-a dăruit ultimele lucruşoare de aur ce-i mai rămăseseră, 
ascunzându-şi astfel sărăcia; şi i-a rugat să-i ducă lui Thingol 
Coiful lui Hador. În tot acest timp, Turin aştepta nerăbdător 
întoarcerea solilor lui Thingol; şi când aceştia s-au întors fără 
mama lui, a fugit în pădure şi a izbucnit în plâns - ştia de 
rugămintea lui Melian şi nădăjduise că Morwen va veni. Aceasta 
a fost a doua durere a lui Turin. 

Când solii au spus ce răspuns le dăduse Morwen, Melian a 
fost cuprinsă de milă, înţelegându-i gândul; a înţeles atunci că 
soarta pe care o prezisese ea nu putea fi abătută cu una cu 
două. 

Lui Thingol solii i-au dat Coiful lui Hador. Era făcut din oţel 
cenuşiu, împodobit cu aur, având gravate pe el runele victoriei. 
Coiful avea puterea de a-l feri pe cel care-l purta de orice rană 
ori de moarte, căci de-l lovea vreo sabie, aceasta se frângea, iar 
săgeata ţintită asupra lui îşi abătea zborul. Fusese făurit de 
Telchar, fierarul din Nogrod, vestit pentru lucrările sale. Avea şi 
o vizieră (asemănătoare cu acelea pe care le purtau gnomii în 
fierăriile lor pentru a-şi feri ochii), iar chipul ascuns în spatele ei 
băga frica în inimile tuturor celor care-l priveau, fiind la rândul 
său ferit de atingerea săgeţii ori a focului. În vârful coifului era 
aşezat a sfidare un cap aidoma celui al dragonului Glaurung; 
căci coiful fusese făcut la scurtă vreme după ce dragonul ieşise 
pe porţile fortăreței lui Morgoth. Adeseori Hador, iar mai apoi 
Galdor au purtat coiful în război; iar oştenii din Hithlum îşi 
simțeau inimile îmbărbătate când îl vedeau în bătălie, mai înalt 
decât toate celelalte, şi strigau: 

— Mai de preţ e Dragonul din Dor-lómin decât viermele de 
aur din Angband! 


Adevărul e că acest coif nu fusese făcut pentru a fi purtat 
de oameni, ci anume pentru Azaghâl, seniorul din Belegost, cel 
care a fost răpus de Glaurung în Anul Jelirii.: Azaghâl însuşi i l-a 
dăruit lui Maedhros, ca răsplată pentru că i-a salvat viaţa şi 
comoara, atunci când Azaghâl a căzut în capcana pregătită de 
orci pe Drumul Gnomilor, în Beleriandul Răsăritean. lar mai 
târziu , Maedhros l-a trimis în dar lui Fingon - ei doi nu arareori 
îşi făceau daruri, în semn de prietenie -, ca dovadă că-şi 
amintea cum Fingon îl alungase pe Glaurung înapoi în Angband. 
Dar în tot ţinutul Hithlum nu s-au găsit vreun cap sau umeri într- 
atât de puternici încât să nu se încovoaie sub apăsarea coifului 
gnomilor, în afara celor ai lui Hador şi ai fiului său Galdor. Prin 
urmare, Fingon l-a dăruit lui Hador, atunci când acesta a fost 
uns cârmuitor în Dor-lómin. Ghinionul a făcut ca Galdor să nu-l 
poarte în timpul apărării fortăreței Eithel Sirion, căci atacul se 
petrecuse pe neaşteptate, iar el a fugit cu capul descoperit la 
ziduri şi o săgeată orcească i-a străpuns ochiul. Lui Hurin însă îi 
venea greu să poarte Coiful Dragonului, şi în fapt nici nu vroia. 

— Vreau să-mi privesc duşmanul cu chipul meu adevărat, 
spunea el. 

Dar coiful se număra printre moştenirile cele mai de preţ 
ale casei sale. 

În Menegroth, Thingol avea în adâncuri cămări pline de 
arme scumpe: fiare lucrate asemenea solzilor de peşte şi lucind 
precum apa sub clar de lună, săbii şi topoare, scuturi şi coifuri, 
făurite de însuşi Telchar sau de cel care-i fusese dascăl într-ale 
meşteşugului, bătrânul Gamil Zirak, sau de încă şi mai pricepuţii 
fierari elfi. Unele arme le primise în dar din Valinor, fiind turnate 
de Fëanor, meşterul mai mare decât oricare altul de când fusese 
lumea făcută. Cu toate acestea, Thingol s-a uitat la Coiful lui 
Hador, pe care-l ţinea în mâini, ca şi când propriul său arsenal 
era nimic pe lângă acesta, şi cu vorbe de curtenie a spus: 

— Mândru a fost capul care-a purtat acest coif, pe care l-au 
purtat şi strămoşii lui Hurin. 

Vorbind astfel, un gând i-a venit dintr-odată şi, chemându-l 
pe Turin, i-a zis că Morwen trimisese fiului său un lucru măreț, 
lăsat moştenire de străbunii săi. 

— la Capul Dragonului de la Miazănoapte, i-a zis el, şi când 
va veni vremea, poartă-l cu noroc. 


Dar Turin încă era prea mic să ridice coiful, iar pentru că 
sufletul îi era atât de îndurerat, nici n-a vrut să se uite la el. 

_ Turin în Doriath 

In toţi anii în care Turin şi-a petrecut copilăria în regatul 
Doriath, Melian nu l-a scăpat din ochi nici o clipă, cu toate că el 
arareori o vedea. insă în pădure trăia o fecioară, pe nume 
Nellas; la rugămintea lui Melian, fata îl urmărea pe Turin de câte 
ori acesta se rătăcea printre copaci şi adeseori îi ieşea în cale, 
ca din întâmplare. De la Nellas a aflat Turin multe despre 
potecile şi sălbăticiunile din Doriath, şi tot ea l-a învăţat să 
vorbească graiul sindarin al străvechiului regat, mai bogat în 
cuvinte alese şi frumoase, şi mai vechi decât erau cele ale 
graiului de-acum. O vreme, Turin s-a mai luminat la chip şi la 
suflet, dar n-a trecut mult şi iarăşi i s-au adumbrit gândurile, şi 
prietenia lor a trecut asemenea unei dimineţi de primăvară. Căci 
Nellas nu se ducea la Menegroth, nevoind să păşească sub 
acoperişuri de piatră; iar Turin creştea şi, odată cu sfârşitul 
copilăriei sale, gândurile i se îndreptau tot mai mult spre faptele 
pe care le făceau bărbaţii; tot mai rar s-a întâlnit cu fata, până 
când, într-o bună zi, n-a mai vrut s-o vadă. Dar Nellas a 
continuat să-i păzească paşii, fără să i se mai arate vreodată.“ 

Nouă ani a sălăşluit Turin în Menegroth. Sufletul şi 
gândurile i se întorceau mereu la ai săi şi uneori primea veşti 
despre ei, ceea ce pentru el era o mângâiere. Thingol trimitea 
soli la Morwen ori de câte ori putea, iar ei îi aduceau lui Turin 
mesaje din partea mamei lui; astfel a aflat Turin că Nienor, sora 
lui, se făcea tot mai frumoasă pe măsură ce creştea, o 
adevărată floare în cenuşiul de la Miazănoapte, iar chinul lui 
Morwen se mai uşurase. Turin creştea şi el; s-a făcut mai înalt 
decât cei din seminţia oamenilor; forţa şi bărbăţia lui ajunseseră 
vestite în regatul lui Thingol. În acei ani a învăţat multe poveşti 
şi legende, plăcându-i mai cu seamă istoriile despre vremurile 
străvechi; devenea gânditor şi scump la vorbă. Adesea Beleg 
Arcul Puternic venea la Menegroth, să-l caute, apoi plecau 
amândoi departe, iar Beleg îl învăţa să vâneze, să tragă cu arcul 
şi să mânuiască sabia (asta îi plăcea lui Turin cel mai mult); dar 
meşteşugurile le deprindea mai greu, din pricină că încă nu-şi 
ştia puterea şi adeseori cu o lovitură neaşteptată strica ceea ce 
făcuse până atunci. Dar nici în alte privinţe soarta nu se arăta 
prietenoasă cu el - adesea, ceea ce plănuia se ducea pe apa 


sâmbetei, şi ce-şi dorea nu se împlinea; prieteni nu-şi făcea uşor 
şi, pentru că nu era vesel din fire, râdea arar, iar tinereţea îi era 
întunecată ca de o umbră. Cu toate acestea, cei care-l 
cunoşteau bine îl preţuiau şi-l îndrăgeau; iar ca fiu vitreg al 
Regelui, se bucura de multă cinstire. 

Dar era cineva care-l pizmuia pentru asta şi, pe măsură ce 
se apropia de vârsta bărbăţiei, pizma creştea: Saeros era 
acesta, fiul lui lIthilbor. Se trăgea din neamul nandorilor, fiind 
unul dintre cei care se refugiaseră în Doriath, după răpunerea 
seniorului lor Denethor pe Amon Ereb, în prima bătălie din 
Beleriand. Aceşti elfi sălăşluiau mai cu seamă în Arth6rien, între 
Aros şi Celon, la răsărit de Doriath; uneori treceau râul Celon şi 
hălăduiau prin sălbăticiile ce se întindeau pe malul celălalt; nu 
legaseră prieteşug cu edainii de când străbătuseră Ossiriandul şi 
se statorniciseră în Estolad. Dar Saeros trăia mai mult în 
Menegroth, bucurându-se de prețuirea regelui; era un elf tare 
mândru, purtându-se trufaş cu aceia pe care-i socotea mai 
prejos ca el şi mai neînsemnaţi. Era priceput în arta cântului şi 
de aceea s-a împrietenit cu Daeron bardul“; pe oameni nu-i 
avea deloc la inimă, şi cel mai puţin pe cei care se înrudeau cu 
Beren Erchamion. 

— Nu e oare ciudat că ţara asta îşi deschide porţile pentru 
încă unul din neamul acela de nimic? întreba el. N-a pricinuit 
celălalt destul rău Doriathului? 

Pe Turin, prin urmare, îl privea chiondorâş, luând în 
derâdere tot ce făcea el, dar cu şiretenie, ascunzându-şi 
răutatea. Când însă îl întâlnea pe Turin singur, îşi dădea arama 
pe faţă, vorbindu-i de sus şi purtându-se dispreţuitor; încet, 
încet, lui Turin i s-a făcut lehamite de el, cu toate că răspundea 
cu tăcere la vorbele lui ticăloase, căci Saeros era de rang înalt 
printre locuitorii din Doriath şi sfetnic al Regelui. Dar tăcerea lui 
Turin îi displăcea lui Saeros la fel de mult ca vorbele lui. 


În anul în care Turin a împlinit şaptesprezece ani, durerea 
ce-o avea în suflet i-a sporit şi mai mult, din pricină că nu mai 
primea nici o veste de acasă. Cu fiecare an care trecuse, 
puterea lui Morgoth crescuse şi mai mult, iar ţinutul Hithlum 
fusese acoperit de umbra lui. Neîndoios că ştia cam tot ce făcea 
neamul lui Hurin, dar până acum nu le pricinuise nici un râu, 
aşteptând să i se împlinească planul ticluit; dar acum, tocmai 


pentru această împlinire a pus să fie păzite toate trecătorile din 
Munţii Umbroşi, ca nimeni să nu poată ieşi din Hithlum ori intra, 
decât primejduindu-şi viaţa, iar orcii erau peste tot la izvoarele 
Narogului şi Taeglinului şi pe valea Sirionului dinspre Munte. 
Astfel s-a întâmplat că odată solii lui Thingol nu s-au mai întors, 
iar regele nu a vrut să trimită alţii. Nu-i plăcuse niciodată când 
cei din regatul său se aventurau dincolo de hotarele bine păzite, 
încât un semn mai mare de preţuire faţă de Hurin şi de neamul 
său nici că putea fi ca acela de a-şi trimite solii la Morwen, pe 
drumurile împânzite de primejdii, ce duceau până în Dor-lómin. 

Turin îşi simţea inima tot mai grea, neştiind ce rău se 
abătuse asupra ţării sale şi temându-se ca nu cumva Morwen şi 
Nienor să fi păţit ceva; stătea tăcut cu zilele, cu gândul mereu la 
pieirea Casei lui Hador şi a oamenilor de la Miazănoapte. Într-o 
bună zi şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus să-l caute pe Thingol; l-a 
găsit şezând cu Melian sub ramurile lui Hirilorn, fagul cel mare 
din Menegroth. 

Thingol s-a uitat mirat la Turin, căci în faţa lui apăruse 
dintr-odată nu fiul său adoptiv, ci un bărbat străin parcă, înalt, 
cu părul negru, care-l privea cu ochii aceia şi mai adânci din 
pricina albeţii chipului. Fără altă vorbă, Turin l-a rugat pe 
Thingol să-i dea o cămaşă de zale, o sabie şi un scut, şi a mai 
cerut şi Coiful Dragonului din Dor-lómin; regele i-a îndeplinit 
rugămintea, spunându-i: 

— ţi voi da un loc printre cavalerii săbiei: căci sabia va fi 
întotdeauna arma ta. Împreună cu ei vei putea să te lupţi la 
hotare, dacă asta-ţi este vrerea. 

Dar Turin i-a spus: 

— Inima mă îndeamnă să trec dincolo de hotarele 
Doriathului: vreau să-l atac pe Duşman, nu să păzesc hotarele. 

— Atunci singur va trebui să te duci, a zis Thingol. Când şi 
cum va intra poporul meu în războiul împotriva Angbandului eu 
hotărăsc, după cum socot eu că-i mai bine, Turin, fiu al lui Hurin. 
La această vreme nu trimit nici o armie din Doriath; şi nici în 
altă vreme, din cât pot eu să prezic. 

— Dar tu eşti liber să pleci când voieşti, fiu al lui Morwen, a 
zis Melian. Brâul lui Melian nu-i împiedică să plece pe cei care au 
pătruns aici cu voia noastră. 

— Dar poate te va ţine în loc un sfat înţelept, a mai spus 
Thingol. 


— Ce mă sfătuieşti, domnia ta? a vrut să ştie Turin. 

— Ca un bărbat arăţi la trup, a răspuns Thingol, dar încă n- 
ai ajuns la vârsta deplină a bărbăţiei. Va veni şi acea vârstă, şi 
poate că atunci vei putea să-ţi aminteşti de neamul tău: dar 
mică e nădejdea ca împotriva Seniorului întunecimii un singur 
om să izbândească altceva decât să-i ajute pe seniorii elfi în 
apărarea lor, cât s-o mai putea şi asta. 

— Beren, rubedenia mea, a izbândit mai mult. 

— Beren şi Lúthien, a zis Melian. Te întreci cu măsura 
vorbind astfel părintelui lui Luthien. Nu cred că destinul tău e 
într-atât de mare, Turin, fiu al lui Morwen, chiar dacă soarta ţi se 
împleteşte cu cea a seminţiei elfilor, la bine sau la rău. la seama 
şi păzeşte-te, altfel rău îţi va fi. A tăcut Melian o vreme, apoi a 
vorbit din nou, spunând: Du-te acum, fiu al nostru adoptiv; şi 
ascultă de sfatul regelui. Cu toate că nu-mi vine a crede că vei 
mai zăbovi mult printre noi după ce-ai împlinit vârsta bărbăţiei. 
Dacă în zilele ce vor veni îţi vei aminti de vorbele lui Melian, 
bine îţi va fi: teme-te de fierbinţeala şi de îngheţul din inima ta. 

Turin a făcut o plecăciune în faţa lor şi a plecat. Dar curând 
după aceea şi-a pus pe cap Coiful Dragonului, şi-a luat armele şi 
a plecat la hotarele dinspre miazănoapte. Acolo s-a alăturat 
celor unsprezece războinici care se luptau fără încetare cu orcii 
şi toţi slujitorii şi toate făpturile lui Morgoth. Abia dacă-i mijise 
mustaţa, şi iată-l pe Turin făcând fapte de vitejie şi dovedindu-şi 
puterea: amintindu-şi de suferinţele pe care le îndura neamul 
său, era mereu primul la fapte care cereau cutezanţă, şi cu 
multe răni s-a ales de pe urma suliţelor ori săgeţilor ori tăişurilor 
încovoiate ale orcilor. Dar soarta ce-i fusese pregătită îl ferea de 
moarte; iar prin codri se dusese vestea, până departe, dincolo 
de Doriath, că vestitul Coif al Dragonului din Dor-lómin era iarăşi 
văzut pe câmpul de luptă. S-au mirat mulţi auzind aceasta şi s- 
au întrebat: 

— Să se fi întors din moarte duhul lui Hador ori al lui Galdor 
cel înalt? Sau cu adevărat Hurin din Hithlum o fi scăpat din 
văgăunile Angbandului? 

Unul singur îl întrecea pe Turin în putere şi vitejie printre 
străjuitorii lui Thingol la hotare, şi acela era Beleg Cuthalion; iar 
Beleg şi Turin se avântau cot la cot în fiece primejdie şi 
străbăteau împreună în lung şi-n lat neîmblânziţii codri. 


Astfel au trecut trei ani, timp în care Turin arar s-a întors în 
sălile lui Thingol; nu-i mai păsa de cum arăta la înfăţişare ori la 
veşminte, încât părul îi stătea nepieptănat, iar peste za purta o 
manta cenuşie, roasă de vreme. In cea de-a treia vară, când 
Turin avea douăzeci de ani, s-a întâmplat ca el să se întoarcă pe 
neaşteptate la Menegroth, în faptul serii - voia să-şi ia un răgaz 
de odihnă şi să-şi meşteruiască armele la fierărie. Şi a intrat el 
în sala tronului. Thingol nu era acolo, fiind dus împreună cu 
Melian în crângul verde, aşa cum îi plăcea lui uneori să facă în 
miez de vară. Turin s-a dus să se aşeze într-un jilţ, fără să ia 
seama la cei din jur, într-atât era de istovit de drum şi de 
adâncit în gânduri; ghinionul a făcut să nimerească printre 
bătrânii regatului, tocmai în jilţul unde şedea de obicei Saeros. 
Intrând ceva mai târziu , Saeros s-a mâniat, crezând că Turin se 
aşezase acolo din trufie şi pentru a-l desfide pe el; iar mânia i-a 
sporit şi mai tare când a înţeles că nimeni din preajmă nu-l 
dojenise pe Turin pentru aceasta, ba chiar îl întâmpinaseră cu 
bineţe. 

O vreme, Saeros s-a prefăcut a se bucura că-l vede şi s-a 
aşezat de partea cealaltă a mesei, chiar în faţa lui Turin. 

— Arareori străjerul hotarului ne face onoarea de a fi printre 
noi, a zis el; sunt bucuros să-i dau locul meu şi să mai stăm 
puţin de poveşti. 

l-a mai spus şi altele lui Turin şi l-a întrebat despre ce se 
mai întâmpla la hotare şi despre faptele sale pe cele meleaguri 
sălbatice; dar cu toate că vorbele îi păreau frumoase, batjocura 
din glasul său era vădită pentru toată lumea. Lui Turin i s-a făcut 
lehamite să-i mai răspundă şi s-a uitat în jur, simțind în suflet 
amărăciunea surghiunului; căci cu toată lumina şi hohotele de 
râs ce umpleau sălile elfeşti, gândul lui tot la Beleg se înturna, şi 
la viaţa lor în codri, iar de acolo mai departe, la Morwen în Dor- 
ISmin, în casa părintelui său; s-a încruntat din pricina gândurilor 
sale întunecate şi nu i-a mai răspuns lui Saeros. Dar Saeros a 
bănuit că încruntarea aceasta împotriva lui era îndreptata, astfel 
că nu şi-a mai înfrânat mânia; a scos un pieptene de aur şi l-a 
aruncat pe masă, în faţa lui Turin, spunând: 

—  Neîndoios, omule din Hithlum, că ai venit la masa 
aceasta în graba, aşa că te iertăm pentru mantaua ferfeniţită; 
dar nu e nevoie să-ţi laşi capul neîngrijit; parcă-i un rug de muri. 


Şi poate că dacă nu ti-ar fi acoperite urechile, ai auzi mai bine 
când ţi se vorbeşte. 

Fără să rostească un cuvânt, Turin şi-a întors privirile spre 
Saeros şi întunecimea lor a scăpărat. Dar lui Saeros nu i-a păsat 
de sclipirea aceasta prevestitoare, ci i-a întors privirea cu 
dispreţ, zicând astfel ca toţi să audă: 

— Dacă bărbaţii din Hithlum arată atât de sălbatici şi de 
fioroşi, ce soi or fi femeile din ţara aia? Umblă precum ciutele, 
cu trupurile acoperite doar de păr? 

Atunci Turin a luat o carafă de pe masă şi i-a aruncat-o în 
faţă lui Saeros, care s-a prăvălit pe spate, lovindu-se rău de tot; 
Turin a scos sabia şi s-ar fi repezit la el, dacă nu l-ar fi oprit 
Mablung Vânătorul, care şedea lângă el. Saeros s-a ridicat de 
jos, a scuipat sânge pe masă şi a vorbit printre buzele sparte: 

— Cât o să-l mai găzduim aici pe Wose-ul ăsta al pădurii? 
Cine-i stăpân aici în astă-seară? Pravila regească nu-i blândă cu 
aceia care-i atacă pe seniori în sala tronului; iar pentru cei care 
scot sabia aici, surghiunul este soarta cea mai uşoară. În afara 
zidurilor sunt gata să-ţi răspund la zădărâre, Wose al pădurii!= 

Dar când Turin a văzut sângele de pe masă, chipul i-a 
devenit ca de piatră; s-a smuls din strânsoarea lui Mablung şi a 
părăsit sala fără un cuvânt. 

— Ce streche te-a apucat în astă-seară? l-a întrebat 
Mablung pe Saeros. Pentru răul de-acum pe tine te învinovăţesc; 
şi nu m-ar mira ca Regele să judece că buzele tale sparte sunt o 
dreaptă pedeapsă pentru vorbele-ţi de ocară. 

— Dacă ţângăul are a se plânge de ceva, să i-o spună 
Regelui şi s-aştepte dreapta lui judecată, a răspuns Saeros. Dar 
nici o pricină nu îngăduie a se scoate săbiile aici. În afara 
zidurilor, dacă necioplitul mă întărită, îl scurtez de zile. 

— Nu-mi prea vine a crede, nu s-a lăsat Mablung; aş zice 
însă că oricare dintre voi ar cădea răpus, tot mârşav ar fi, o 
faptă potrivită mai curând pentru Angband decât pentru 
Doriath, şi fapta asta ar duce la altele şi mai rele. Şi-aş mai zice 
că în seara asta ne-a atins o umbră de la Miazănoapte. Fii cu 
băgare de seamă, Saeros, fiu al lui lthilbor, dacă nu vrei, în 
trufia ta, să împlineşti vrerea lui Morgoth, şi adu-ţi aminte că 
eşti un eldar. 


— Nu uit asta, a răspuns Saeros; mânia însă nu şi-a potolit- 
o, iar în timpul nopţii răutatea i-a devenit şi mai aprigă, 
sporindu-i simţământul că fusese nedreptăţit. 

A doua zi dimineaţa, când Turin a plecat din Menegroth ca 
să se întoarcă la hotarul de la miazănoapte, Saeros l-a atacat pe 
drum, ajungându-l din urmă cu sabia scoasă şi scutul prins de 
braţ. Dar Turin, pe care sălbăticia îl învățase să stea cu toate 
simţurile la pândă, l-a văzut cu coada ochiului şi, ferindu-se într- 
o parte, şi-a tras iute sabia din teacă şi s-a răsucit către 
vrăjmaşul său. 

— Morwen! a strigat el. Acum cel care te-a batjocorit va 
plăti pentru disprețul său! 

Cu o lovitură a despicat scutul lui Saeros, apoi s-au luptat în 
săbii iuți ca fulgerul. Turin însă avusese dascăli neîndurători, 
încât devenise la fel de sprinten ca un elf şi cu mult mai 
puternic. Curând l-a dovedit pe Saeros; rănit la mâna ce ţinea 
sabia, Saeros s-a pomenit la mila lui Tuor care şi-a pus piciorul 
pe sabia scăpată de elf. 

— Saeros, ai cale lungă de alergat, a zis Turin. Hainele or să 
te încurce; părul o să-ţi fie de-ajuns. 

Şi dintr-odată, trântindu-l la pământ, l-a despuiat de 
veşminte. l-a simţit Saeros forţa neînchipuit de mare şi abia 
atunci i s-a făcut frică. Dar Turin l-a ridicat de jos. 

— Fugi! i-a strigat el. Fugi! Şi dacă nu fugi iute ca o 
căprioară, o sa simţi în dos ascuţişul săbiei mele. 

A rupt-o la fugă Saeros în pădure, strigând după ajutor; 
Turin însă îl urmărea ca un ogar, şi oricât fugea Saeros de tare 
ori pe căi ocolite, sabia lui Turin era în urma lui, îmboldindu-l cu 
vârful. 

Auzindu-i strigătele, mulţi alţii au pornit şi ei pe urmele lui, 
dar numai cei mai iuți de picior izbuteau să se ţină după cei doi. 
Mablung era în frunte, tulburat de gânduri, căci dacă 
zeflemeaua i se păruse nefastă, „răutatea ce se trezeşte 
dimineaţa este prilej de bucurie pentru Morgoth înainte de-a se 
însera"; încă şi mai dureros era că un elf ajunsese de ruşine din 
pricina propriei îndărătnicii, fără ca sămânţa zâzaniei să fie 
desluşită şi judecată. Nimeni nu ştia atunci că Saeros îl atacase 
primul pe Turin şi că l-ar fi ucis fără să stea pe gânduri. 

— Opreşte-te, Turin, stai pe loc! a strigat Mablung. Numai 
orcii fac ce faci tu aici, în pădure. 


— Treabă orcească în pădure pentru vorbe orceşti în sala 
tronului! a strigat Turin peste umăr şi iar s-a repezit după 
Saeros. 

lar elful, strigând deznădăjduit după ajutor şi gândind că 
sfârşitul îi era aproape, fugea de mânca pământul, până când, 
pe neaşteptate, a ajuns la o buză de râpă în fundul căreia un 
pârâu ce se vărsa în Esgalduin curgea printre pereţi înalţi de 
stâncă ai unei strâmtori adânci şi atât de late, încât nici o 
căprioară n-ar fi putut-o trece sărind. Dar Saeros, înnebunit de 
frică, a încercat să sară; piciorul i-a alunecat de pe malul 
celălalt, şi el s-a prăvălit pe spate, urlând, şi s-a zdrobit de un 
bolovan mare ce ieşea din apă. Astfel s-a sfârşit viaţa lui în 
Doriath; şi multă vreme avea Mandos să-l ţină în sălile sale. 

Turin s-a uitat la trupul lui rostogolit în pârâu şi în sinea lui 
şi-a zis: „Nebun nefericit! De aici l-aş fi lăsat s-o ia domol spre 
Menegroth. Acum m-a împovărat cu o vină pe care nu o 
meritam." S-a răsucit şi i-a privit întunecat pe Mablung şi pe cei 
care-l însoțeau; se apropiaseră şi ei de marginea prăpastiei. Intr- 
un târziu , Mablung a spus: 

— Mare păcat! Dar acum, Turin, va trebui să te întorci cu 
noi, pentru ca Regele să judece aste fapte. 

— Dacă Regele ar fi drept, m-ar găsi nevinovat, a spus 
Turin. Oare n-a fost acesta unul din sfetnicii lui? De ce şi-ar 
alege un rege drept un suflet ticălos să-i fie prieten? îi desfid 
pravila şi judecata. 

— Neînţelepte vorbe ai spus, i-a zis Mablung, cu toate că-n 
suflet îi era milă de Turin. Nu vreau s-apuci pe calea pribegiei. li 
cer, ca un prieten ce-ţi sunt, să te întorci cu mine. Martor am 
fost, şi sunt şi alţii. Când Regele va afla adevărul, poţi să te 
aştepţi la iertare din partea sa. 

Dar Turin se săturase de sălaşurile elfilor, iar în sufletul său 
se cuibărise teama că va fi aruncat în temniţa, astfel că i-a zis 
lui Mablung: 

— N-am să-ţi dau ascultare. N-am să aştept iertare din 
partea regelui Thingol, fără a fi vinovat; şi voi merge acum unde 
osânda lui nu mă poate ajunge. Alege: fie mă laşi să plec, fie mă 
răpui, daca aşa sună legea voastră. Căci sunteţi prea puţini să 
mă prindeţi viu. 

În ochii lui au citit adevărul spuselor sale, aşa că i s-au dat 
la o parte din cale. 


— O moarte e de-ajuns, a zis Mablung. 

— N-am vrut-o, dar nu o plâng, a mai spus Turin. Fie ca 
Mandos să-l judece cu dreptate, dar, de-o fi să se întoarcă 
vreodată în lumea celor vii, poate se va arăta mai înţelept. 
Rămâneţi cu bine! 

— Eşti liber să pleci, căci asta-ţi este vrerea, i-a zis 
Mablung. Dar nu mă aştept la nimica bun dacă pleci astfel. 
Inima ţi-e întunecată de o umbră. Să nu fie şi mai întunecată 
când ne-om întâlni din nou. 

Turin nu i-a mai răspuns, ci, întorcându-le spatele, s-a 
îndepărtat cu pas iute spre oareunde. 


Se povesteşte că, atunci când Turin nu s-a întors la hotarul 
de miazănoapte a Doriathului şi nici veşti despre el nu s-au 
auzit, Beleg Arcul Puternic a venit el însuşi la Menegroth, să-l 
caute; pe măsură ce auzea ba una, ba alta despre faptele şi 
fuga lui Turin, inima i se îngreuna tot mai mult. Curând după 
aceea, Thingol şi Melian s-au întors acasă, căci vara era pe 
sfârşite; şi când Regele a aflat ce se întâmplase, s-a aşezat pe 
tronul său, în sala cea mare din Menegroth, şi-n jurul lui s-au 
strâns toţi seniorii şi sfetnicii din Doriath. 

Veştile au fost răsucite pe toate feţele şi răspovestite, până 
la ultimele cuvinte de despărţire ale lui Turin; într-un târziu , 
Thingol a oftat şi a spus: 

— Vai şi-amar! Cum s-a putut furişa umbra asta în regatul 
meu? Credincios şi înţelept îl credeam pe Saeros; de-ar trăi, ar 
simţi mânia mea, căci sfruntarea lui a fost mârşavă, şi pe el îl 
socotesc vinovat pentru cele petrecute aici în sală. Până aici, pe 
Turin îl iert. Dar ruşinarea lui Saeros şi hărţuirea care i-a adus 
moartea au fost păcate mai mari decât ocara pe care i-a adus-o 
el lui Turin, şi peste ele nu pot trece. Ele arată o inimă crudă şi 
trufie. Thingol a tăcut, apoi a vorbit din nou, cu glas plin de 
tristeţe: Un fiu vitreg nerecunoscător, un om prea trufaş pentru 
rangul lui. Cum să mai găzduiesc pe cineva care mă 
batjocoreşte şi-mi nesocoteşte pravila, cum să iert pe cineva 
care nu se căiește? Astfel că îl voi izgoni pe Turin, fiul lui Hurin, 
din regatul Doriath. De va căuta să intre aici, în faţa mea să fie 
adus, să-l judec; şi până nu-şi va cere iertare în genunchi, la 
picioarele mele, nu-l mai privesc drept fiu. Dacă cineva aici de 
faţă socoteşte că n-am judecat cu dreptate, să vorbească. 


S-a lăsat tăcerea în sală, şi Thingol şi-a înălţat mâna, pentru 
a consfinţi osânda. Dar în acea clipă Beleg s-a năpustit în sală şi 
a strigat: 

— Domnia ta, mai pot vorbi? 

— Vii târziu , a spus regele. N-ai fost poftit odată cu ceilalţi? 

— Aşa e, domnia ta, a răspuns Beleg, dar a trebuit să 
zăbovesc pe drum încoace. Am căutat pe cineva pe care-l 
cunosc de mult. lată că am adus cu mine un martor care trebuie 
ascultat ce are de spus, înainte să dai osânda. 

— Toţi cei care au avut ceva de spus au fost chemaţi aici, a 
zis Regele. Ce-ar putea spune martorul tău, care să aibă mai 
multă greutate decât cei pe care i-am ascultat până acum? 

— Singur vei judeca, după ce-l vei fi auzit, a răspuns Beleg. 
Dacă sunt demn de graţia domniei tale, îngăduie-i să vorbească. 

— O fac pentru tine, s-a înduplecat Regele. 

Atunci Beleg a ieşit şi s-a întors cu fecioara Nellas, care 
sălăşluia în pădure şi care nu păşea niciodată în Menegroth; s-a 
înspăimântat ea văzând sala aceea uriaşă, cu pilaştri şi cu 
tavanul de piatră, şi văzând toţi ochii aceia îndreptaţi asupra ei. 
lar când Thingol a poftit-o să vorbească, ea a zis: 

— Domnia ta, şedeam într-un copac... dar glasul i-a 
tremurat, căci se pierduse cu firea în faţa Regelui, şi n-a mai 
putut vorbi. 

— Au mai făcut-o şi alţii, a zâmbit Regele, dar n-au simţit 
nevoia să mi se destăinuie. 

— Aşa e, a spus fata. Zâmbetul Regelui îi dădea curaj. Chiar 
şi Luthien a stat! Tocmai la ea mă gândeam în dimineaţa cu 
pricina, şi la Beren Omul. 

Thingol n-a scos un cuvânt; zâmbetul i s-a şters de pe chip. 
Aştepta ca Nellas să vorbească mai departe. 

— Căci Turin îmi amintea de Beren, a spus ea în sfârşit. 
Sunt înrudiţi, aşa mi s-a spus, unii bagă de seamă acest lucru - 
cei care privesc cu luare-aminte. 

Regele îşi pierdea răbdarea. 

— Aşa o fi, a zis el. Dar Turin, fiul lui Hurin, a plecat în semn 
de dispreţ faţă de mine şi nu-l vei mai vedea ca să ştii cu cine 
se-nrudeşte. Căci acum îi voi rosti osânda. 

— Domnia ta! a strigat fata. Fii îngăduitor cu mine şi lasă- 
mă să vorbesc mai întâi. Stăteam într-un copac, să-l văd pe 
Turin cum pleacă; şi l-am văzut pe Saeros ivindu-se din pădure 


cu sabie şi scut şi năpustindu-se pe neaşteptate asupra lui 
Turin. 

La aceste vorbe, sala s-a umplut de murmur; Regele şi-a 
înălţat mâna şi a spus: 

— Îmi aduci veşti mai tulburătoare decât mi-am închipuit. Ai 
grijă ce-mi spui; pentru că aici te găseşti într-o sală de judecată. 

— Aşa mi-a zis şi Beleg, a răspuns ea, şi numai de aceea 
am îndrăznit să vin, pentru ca Turin să nu fie judecat cu 
nedreptate. E viteaz, dar şi îndurător. Stăpâne, s-au luptat cei 
doi până când Turin l-a lăsat pe Saeros şi fără sabie, şi fără scut; 
dar nu l-a răpus. Şi de aceea gândesc că nu i-a dorit moartea. 
Dacă Saeros a fost umilit, umilire a şi meritat. 

— Eu judec faptele, a spus Thingol. Dar ceea ce mi-ai zis va 
atârna greu în balanţă. 

Regele a descusut-o pe Nellas cu de-amănuntul; în cele din 
urmă s-a întors spre Mablung: 

— Ciudat îmi pare că Turin nu ţi-a vorbit despre toate 
astea. 

— Şi totuşi n-a făcut-o, s-a apărat Mablung. De mi-ar fi zis, 
altele mi-ar fi fost cuvintele la despărţire. 

— Şi alta îmi va fi hotărârea acum, a spus Thingol. 
Ascultaţi! îl iert pe Turin de orice păcat, socotind că a fost 
nedreptăţit şi zădărât. Şi întrucât cu adevărat unul dintre 
sfetnicii mei - cum a zis şi Turin - a fost cel care s-a purtat astfel 
cu el, nu trebuie să-şi mai ceară el iertare, ci eu o să-i cer să mă 
ierte, oriunde s-ar afla; şi-l voi ruga să se întoarcă în casa mea, 
cu cinstirea ce i se cuvine. 

După ce Regele a rostit aceste cuvinte, Nellas a izbucnit în 
plâns. 

— Unde poate fi găsit? a întrebat ea. A plecat din ţara 
noastră, şi lumea e mare. 

— Îl vom căuta, a zis Thingol. 

S-a ridicat Regele de pe tron, iar Beleg a luat-o pe Nellas şi 
a însoţit-o afară din Menegroth. 

— Nu plânge, a rugat-o el. Căci dacă Turin mai e în viaţă ori 
pribegeşte prin lumea largă, eu îl voi găsi, chiar dacă toţi ceilalţi 
vor da greş. 

A doua zi, Beleg s-a înfăţişat la Thingol şi Melian, iar Regele 
i-a spus: 


— Dă-mi un sfat, Beleg, căci sunt tare îndurerat. L-am 
primit pe fiul lui Hurin drept fiu al meu, şi aşa va rămâne, fără 
doar dacă se întoarce Hurin dintre umbre să-mi ceară înapoi ce-i 
al său. Nu vreau să umble vorba că l-aş fi alungat pe nedrept pe 
Turin în sălbăticie; bucuros l-aş primi înapoi pentru că mi-a fost 
tare drag. 

Atunci Beleg i-a zis: 

— ÎI voi căuta pe Turin până-l voi găsi şi, de-oi putea, îl voi 
aduce înapoi în Menegroth; şi mie mi-e drag. 

A plecat Beleg; în lungul şi-n latul Beleriandului a căutat în 
zadar să afle veşti despre Turin, şi multe primejdii a-nfruntat; 
astfel a trecut iarna, apoi şi primăvara. 

Turin printre proscrişi 

Povestea se întoarce acum din nou la Turin. Crezându-se un 
proscris căruia regele avea să-i ia urma, Turin nu s-a mai dus la 
Beleg, la hotarul de la miazănoapte, ci s-a îndreptat spre apus 
şi, ieşind în taină din Regatul Străjuit, a pătruns în ţinuturile 
împădurite aflate la miazăzi de Taeglin. Inainte de bătălia 
Nirnaeth, acolo-şi avuseseră nenumărați oameni gospodăriile, 
risipite care-ncotro; cei mai mulţi dintre ei ţineau de poporul lui 
Haleth, dar nu aveau nici un stăpân. Ca să-şi ducă zilele, vânau, 
creşteau porci pe lângă casă şi plugăreau poieni în păduri, pe 
care apoi le înconjurau cu garduri, să le ferească de sălbăticiuni. 
Puţini mai rămăseseră dintre ei, ceilalţi pierind răpuşi ori fugind 
în Brethil, şi toată acea regiune trăia cu spaima de orci şi de 
proscrişi. Căci în acele vremi de prăpăd, oameni ajunşi fără 
adăpost şi deznădăjduiţi o apucau unde vedeau cu ochii: erau 
cei care scăpaseră din bătălii şi înfrângeri, ori fuseseră alungaţi 
de pe pământurile pustiite; alţii fugiseră în sălbăticie din pricina 
nelegiuirilor. Se hrăneau din ce vânau şi din ce izbuteau să 
culeagă din pădure; dar iarna, muşcaţi de colții foamei, 
deveneau ca lupii de sângeroşi, iar cei care încă îşi apărau 
avuturile se temeau cumplit de ei şi-i numeau gaurwaith, adică 
oamenii-lupi. Vreo cincizeci din aceşti oameni se uniseră într-o 
bandă care pribegea prin pădurile aflate dincolo de hotarele 
apusene ale Doriathului; sălăşluitorii acelor meleaguri îi urau 
aproape la fel de mult ca pe orci, şi asta pentru că unii proscrişi 
îşi aveau sufletele încrâncenate, dușmănindu-și semenii. Cel mai 
neîndurător dintre ei era unul pe nume Andr6g, gonit din Dor- 
ISmin pentru că ucisese o femeie; mai erau câţiva veniţi din 


acelaşi ţinut, bătrânul Algund, cel mai împovărat de ani dintre 
ei, care fugise din Nirnaeth, şi Forweg, cum singur se numise, 
căpetenia cetei, un bărbat cu păr bălai şi ochi scăpărători care 
iscodeau în toate părţile, mătăhălos şi îndrăzneţ, dar care se 
îndepărtase mult de felul de-a fi al edainilor din poporul lui 
Hador. Deveniseră cu toţii prevăzători, mereu puneau pe câte 
unul dintre ei de strajă, şi când umblau, şi când se odihneau; 
astfel că au prins iute de veste că Turin se apropiase de bârlogul 
lor. l-au luat urma şi l-au împresurat; dintr-odată, când Turin a 
ajuns într-o poiană, lângă un pârâu, s-a pomenit în mijlocul unui 
cerc de oameni care-şi încordaseră arcurile şi-şi scoseseră 
săbiile din teci. 

Turin s-a oprit locului, dar nu dădea semn că i-ar fi fost 
frică. 

— Cine sunteţi? a întrebat el. Credeam că numai orcii îi 
atacă pe oameni; dar văd că am greşit. 

— Amarnic ai să te căieşti pentru greşeala asta, a zis 
Forweg; aici sunt locurile noastre de sălăşluire şi nu lăsăm pe 
nimeni să se apropie. Drept pedeapsă pentru cel care-o face, îi 
luăm viaţa, fără doar dacă are cum să şi-o răscumpere. 

Turin a izbucnit în râs, auzind acestea. 

— N-o să vă alegeţi cu nici o răscumpărare de la unul ca 
mine, proscris şi surghiunit. N-aveţi decât să mă scotociţi când 
oi fi mort, dar vă va costa foarte scump dacă vreţi să vedeţi de- 
am spus adevărul ori nu. 

Moartea însă părea să-i fie aproape, cu toate săgețile 
acelea puse în arcuri, aşteptând doar o vorbă de la căpetenie; şi 
nici unul dintre vrăjmaşi nu stătea îndeajuns de aproape ca, 
dintr-un salt, Turin să-l poată răpune cu sabia. Dar zărind nişte 
pietre chiar la picioarele sale, pe malul părâiașului, el s-a 
aplecat dintr-odată; în aceeaşi clipă, unul dintre bărbaţi, mâniat 
de vorbele lui Turin, a tras o săgeată. Numai că aceasta a zburat 
peste capul lui Turin care, în clipa următoare, a sărit în picioare, 
aruncând o piatră drept în arcaş, nimerindu-l din plin; arcaşul s- 
a prăvălit la pământ cu ţeasta crăpată. 

— V-aş putea fi mult mai de folos viu, în locul nenorocosului 
ăstuia, a zis Turin; răsucindu-se spre Forweg, a adăugat: Dacă 
tu eşti căpetenia, n-ar trebui să le îngădui oamenilor tăi să tragă 
fără poruncă. 


— Nu le îngădui, a zis Forweg; ăsta şi-a primit pedeapsa 
destul de iute. Te voi lua pe tine în locul lui, dacă-mi vei da mai 
multă ascultare decât el. 

Doi dintre proscrişi, dintre care unul - Ulrad pe nume - era 
prieten cu cel căzut, au strigat la Forweg, împotrivindu-se, şi 
Ulrad a zis: 

— Ciudat fel de a-ţi câştiga dreptul să intri într-o frăţie, 
răpunându-l pe unul dintre cei mai buni. 

— Nu fără temei, a spus Turin. Dar veniţi! O să vă ţin piept 
la amândoi o dată, ne batem în arme, dacă vreţi, ori ne luăm la 
trântă; atunci o să vedeţi dacă-s potrivit să iau locul unuia din 
cei mai buni de-ai voştri. 

Din doi paşi a fost lângă ei; dar Ulrad s-a tras îndărăt, 
nevrând să lupte. Celălalt şi-a aruncat arcul la pământ şi l-a 
măsurat pe Turin din cap până-n picioare; Andr6g era omul ăsta, 
din Dor-lómin de loc. 

— Nu mă pot măsura cu tine, a zis el în cele din urmă, 
clătinând din cap. Şi nu gândesc că-i vreunul printre noi s-o 
facă. Din partea mea, ni te poţi alătura. Dar nu-ş' ce mi se pare 
ciudat la tine; eşti un om primejdios. Cum zici că te cheamă? 

— Neithan, Nedreptăţitul, aşa mi-e numele, a zis Turin, şi 
Neithan i-a rămas mai apoi numele printre proscrişi; dar cu 
toate că le-a spus că fusese nedreptăţit (şi de atunci Turin şi-a 
aplecat urechea la oricine se plângea de nedreptate), n-a vrut 
să le mai zică nimic altceva legat de viaţa ori locul lui de 
baştină. Era limpede totuşi pentru ei că odată fusese de rang 
înalt şi că, deşi nu avea altceva la el decât armele, acestea erau 
făcute în fierării elfeşti. N-a trecut mult şi toţi au ajuns să-l 
laude, pentru că era puternic şi viteaz şi se descurca mult mai 
bine în pădure decât ei; aveau încredere în el pentru că nu se 
lăcomea şi nu se gândea în primul rând la sine; dar se şi temeau 
de el, din pricina răbufnirilor sale de mânie, pe care arareori le 
înțelegeau. În Doriath, Turin nu se putea întoarce, ori poate 
mândria îl oprea să se întoarcă. In Nargothrond, după căderea 
lui Felagund, nimeni nu avea cum pătrunde. La micul popor al 
lui Haleth, din Brethil, nu găsea de cuviinţă să se ducă; iar în 
Dor-lómin nu îndrăznea, căci ţinutul era împresurat din toate 
părţile şi un om singur nu avea nădejde, la acea vreme, să 
poată răzbate prin trecătorile Munţilor Umbrei - aşa gândea 
Turin. Aşa că a rămas cu proscrişii, pentru că îi venea mai uşor 


să îndure sălbăticia în tovărăşia altor oameni. lar pentru că 
dorea să trăiască şi nu putea să fie tot timpul în sfadă cu ei, nu 
făcea mai nimic să-i abată de la fărădelegile pe care le puneau 
la cale. Uneori însă mila şi ruşinea se deşteptau în el, şi atunci 
mânia ce-l cuprindea se dovedea primejdioasă. Astfel a trăit el 
până la sfârşitul acelui an, şi a îndurat frigul şi foamea din 
timpul iernii, până ce-a venit Dezmorţirea şi apoi o primăvară 
minunată. 

Aşa cum s-a mai povestit, în pădurile de la miazăzi de 
Taeglin se mai găseau câteva gospodării ale unor oameni care 
se dovedeau pe cât de temerari, pe atât de prevăzători, mai cu 
seamă că erau puţini la număr. Nu-i aveau câtuşi de puţin la 
inimă pe proscrişi şi nu le era milă de ei, cu toate acestea, în 
iernile crunte, se lipseau de merindele ce le prisoseau şi le 
aşezau în locuri unde bănuiau ei că oamenii-lupi le vor putea 
găsi; astfel nădăjduiau să se pună la adăpost de atacurile 
cetelor de flămânzi. Dar mai curând le arătau recunoştinţa 
păsările şi sălbăticiunile, decât proscrişii de care îi apărau câinii 
şi gardurile. Căci pământurile le erau împrejmuite cu garduri de 
scaieţi înalte şi dese, iar în jurul caselor săpaseră şanţuri şi 
ridicaseră palisade; de la o gospodărie la alta bătuseră poteci şi, 
când aveau nevoie de ajutorul vecinilor, suflau din corni. 

Dar când venea primăvara, pentru Gaurwaith era 
primejdios să se apropie prea mult de casele Pădurenilor care 
puteau să se strângă şi ei în cete şi să-i vâneze. Lucru ce-l făcea 
pe Turin să se întrebe mirat de ce oare Forweg nu-şi ducea 
fârtaţii din locurile celea. Doar la miazăzi, unde nu se mai afla 
picior de om, ar fi găsit şi hrană mai multă, şi sălbăticiuni. Într-o 
bună zi, Turin nu i-a mai văzut pe Forweg şi pe prietenul său 
Andr6g; când a întrebat unde se duseseră, fârtaţii au râs. 

— Au ei treburile lor, aşa cred, a răspuns Ulrad. N-or să 
lipsească mult, şi-atunci o s-o luăm cu toţii din loc. Poate că în 
grabă; mare noroc de n-or veni cu tot stupul după ei. 

Soarele strălucea, frunzele tinere erau de-un verde crud; 
sătul până-n gât de tabăra sărăcăcioasă a proscrişilor, Turin a 
pornit de unul singur prin pădure. Fără să vrea, gândurile i s-au 
întors la Regatul Ascuns şi i se părea că aude numele florilor din 
Doriath ca nişte ecouri ale unei limbi străvechi, aproape uitate. 
Dar pe neaşteptate chiar a auzit ţipete şi dintr-un aluniş numai 
ce a văzut ieşind în fugă o femeie tânără, cu hainele toate 


sfâşiate de spini; atât de înspăimântată era, încât s-a împiedicat 
şi a căzut la pământ. Dintr-un salt, Turin a şi ajuns la desiş şi, 
scoțând sabia, a înfipt-o fără să stea pe gânduri într-un bărbat 
care se repezise dintre copaci pe urmele femeii; dar în aceeaşi 
clipă a văzut că omul pe care-l răpusese nu era altul decât 
Forweg. 

Şi cum stătea el şi se uita uluit la sângele ce se scurgea în 
iarbă, din aluniş a ieşit Andr6g. S-a oprit locului la fel de uluit. 

— Rea treabă, Neithan! a strigat el, scoțând sabia. 

Dar Turin l-a privit cu ochi de gheaţă şi l-a întrebat: 

— Ei? Unde-s orcii? Să-nţeleg că le-aţi luat-o înainte ca s-o 
ajutaţi pe femeie? 

— Orci? a pufnit Andr6g. Neghiobule! Şi mai zici că eşti 
proscris. Singura pravilă a proscrişilor sunt nevoile lor. Vezi-ţi 
de-ale tale, Neithan, şi lasă-ne pe noi să ne vedem de-ale 
noastre. 

— Aşa voi face, a zis Turin. Dar azi potecile noastre s-au 
încrucişat. Ori mi-o laşi pe femeia asta, ori te trimit alături de 
Forweg. 

Andr6g a izbucnit în râs. 

— Dacă aşa voieşti, aşa să fie, a spus el. Singur nu-ţi pot 
ţine piept; dar fârtaţii n-or să privească răpunerea noastră cu 
ochi buni. 

Atunci femeia s-a ridicat în picioare şi şi-a pus o mână pe 
braţul lui Turin. S-a uitat la sânge, apoi la Turin, şi-n ochii ei se 
citea că era bucuroasă de ceea ce vedea. 

— Omoară-l, domnul meu! a zis ea. Omoară-l şi pe el! Şi- 
apoi vino cu mine. Dacă le aduci capetele, Larnach, tatăl meu, 
se va bucura. Pentru două „capete de lupi" i-a răsplătit pe 
oameni cu prisosinţă. 

Dar Turin l-a întrebat pe Andróg: 

— Cât e până la casa ei? 

— Vreo milă şi ceva, a răspuns acesta; gospodăria aia 
împrejmuita, care se vede colo. Femeia ieşise de una singură. 

— Du-te iute înapoi, s-a întors Turin către femeie. Spune-i 
tatălui tău să te păzească mai bine. Dar nu-mi voi scurta de cap 
fârtaţii ca să-i câştig bunăvoința ori să fiu răsplătit. Apoi, băgând 
sabia în teacă, i-a zis lui Andr6g: Vino! Ne vom întoarce la ai 
noştri. Dar de vrei să-ţi îngropi căpetenia, o vei face de unul 


singur. Şi cât mai iute, să nu ne pomenim că se dă alarma. Adu-i 
şi armele! 

Şi cu aceste vorbe Turin şi-a văzut de drumul său. Andr6g 
s-a uitat în urma lui încruntat, ca şi când se străduia să dezlege 
o ghicitoare. 


Întorcându-se la bârlogul proscrişilor, Turin i-a găsit cuprinşi 
de neastâmpăr şi nelinişte; stătuseră prea mult într-un singur 
loc, prea aproape de gospodăriile bine păzite, şi-acum cârteau 
între ei împotriva lui Forweg. 

— Se joacă cu focul pe pielea noastră, ziceau ei; or să 
plătească alţii pentru plăcerile lui. 

— Atunci alegeţi-vă o căpetenie nouă! a zis Turin, oprindu- 
se în faţa lor. Forweg nu vă mai poate conduce; e mort. 

— De unde ştii? a vrut să afle Ulrad. Ai căutat miere în 
acelaşi stup? L-au înţepat albinele? 

— Nu, a răspuns Turin. O singură înţepătură a fost de-ajuns. 
Eu l-am răpus. Dar l-am cruțat pe Andr6g, care o să fie aici în 
curând. 

Apoi le-a povestit tot ce se întâmplase, având numai 
cuvinte de ocară pentru toţi cei care făceau asemenea lui 
Forweg; încă nu terminase ce avea de spus, când s-a întors şi 
Andr6g, aducând armele fostei lor căpetenii. 

— Vezi, Neithan! a strigat el. N-a dat nimeni alarma. Poate 
că femeia gândeşte că te va întâlni oarecânava. 

— Dacă mă iei peste picior, a spus Turin, o să-mi pară rău 
că nu i-am dat scăfârlia ta. Hai, îndrugă-ţi povestea, dar nu te 
lungi cu vorba. 

Andr6g le-a zis cele petrecute, fără să se abată prea mult 
de la adevăr. 

— Acum stau şi mă-ntreb ce treabă avea Neithan prin 
locurile alea, a spus el la urmă. Alta decât a noastră, aş zice eu. 
Căci atunci când am apărut eu, Forweg zăcea mort de mâna lui. 
Tare i-a mai plăcut femeii ce vedea şi l-a chemat cu ea pe 
Neithan, cerând capetele noastre drept preţ pentru a-i deveni 
femeie. Dar Turin n-o dorea pe femeie şi i-a zis să-şi ia tălpăşiţa 
de-acolo. Aşa că ce-o fi avut de împărţit cu căpitanul nostru, nu 
pot pricepe. Mi-a lăsat capul pe umeri şi pentru asta-i sunt 
recunoscător, dar nu mă dumiresc. 


— Atunci nu te mai cred că te tragi din Poporul lui Hador, l- 
a înfruntat Turin. Mai curând eşti dintr-ai lui Uldor Blestematul 
şi-ar trebui să te duci să slujeşti în Angband. Dar acum ascultați- 
mă bine! a strigat Turin ca să-l audă toţi. Vă pun să alegeţi. Ori 
mă luaţi drept căpetenie în locul lui Forweg, ori mă lăsaţi să 
plec. Ori conduc frăţia de-acum încolo, ori o părăsesc. Dar de 
vreţi să mă răpuneţi, daţi-i bătaie! Mă lupt cu voi toţi până cad 
mort - ori cădeţi voi. 

Auzindu-l, mulţi bărbaţi au pus mâna pe arme, dar Andr6g 
le-a strigat: 

— Nu! Capul cruțat nu-i chiar prost. Dacă ne luptăm, mai 
mulţi de unul or să piară fără rost, înainte să apucăm să-l 
răpunem pe cel mai bun dintre noi. 

Apoi a izbucnit în râs. 

— Aşa a fost şi când ni s-a alăturat. Ucide ca să-şi facă loc. 
Dacă a dovedit prima dată că a avut dreptate, la fel poate să se 
întâmple şi acum; şi poate că ne va duce spre o soartă mai bună 
decât aceea de a răscoli prin bălegarul altora. 

— Cel mai bun dintre noi, a zis şi bătrânul Algund. A fost o 
vreme când şi noi am fi făcut la fel, dacă am fi îndrăznit; dar de- 
atunci multe am dat uitării. Poate că până la urmă ne va duce 
înapoi la casele noastre. 

La aceste vorbe, un gând i-a venit lui Turin, anume că din 
această ceată mică ar putea să-şi alcătuiască o obşte liberă, sub 
cârmuirea sa. l-a privit pe Algund şi pe Andr6g şi a zis: 

— La casele voastre, ziceţi voi? înalţi şi friguroşi vă taie 
calea Munţii Umbrei. Dincolo de ei se află neamul lui Uldor, iar 
împrejurul lor oştirile din Angband. Dacă toate acestea nu vă 
înspăimântă pe voi, de şapte ori câte şapte, atunci v-aş putea 
duce până la casele voastre. Dar cât de departe am ajunge, 
înainte să pierim? 

Tăceau cu toţii. lar Turin le-a vorbit din nou: 

— Vreţi să vă fiu căpitan? Atunci vă voi duce mai întâi în 
sălbăticie, departe de locurile de sălăşluire ale oamenilor. Poate 
om da acolo de-o soartă mai bună, poate nu; batăr ne vom 
alege cu mai puţină ură din partea semenilor noştri. 

Atunci toţi cei care se trăgeau din Poporul lui Hador s-au 
strâns în jurul său şi l-au ales drept căpetenie; ceilalţi n-au avut 
încotro, au trebuit şi ei să se supună. Şi fără să mai zăbovească, 
Turin i-a scos din acea ţară.: 


Mulţi soli fuseseră trimişi de Thingol ca să dea de urma lui 
Turin între hotarele Doriathului şi pe meleagurile vecine; dar în 
anul fugii sale l-au căutat zadarnic, căci nimeni nu ştia sau nu se 
gândea că s-ar fi putut alătura proscrişilor şi duşmanilor 
oamenilor. lar când a venit iarna, s-au întors cu toţii, în afară de 
Beleg. El singur a rămas să-l caute mai departe. 

Dar în Dimbar şi de-a lungul hotarelor de la miazănoapte, 
lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. Coiful Dragonului nu mai 
fusese zărit în luptă; se simţea şi lipsa Arcului Puternic; au prins 
astfel curaj servitorii lui Morgoth, care-şi sporeau numărul şi se 
făceau tot mai îndrăzneţi. larna a venit şi a trecut, şi, odată cu 
primăvara, şi-au întețit şi ei atacurile: Dimbar a fost cucerit, iar 
în oamenii din Brethil se cuibărise spaima, din pricină că răul 
ajunsese de-acum chiar la hotarele meleagului lor, fără doar de 
partea dinspre miazănoapte. 

Trecuse aproape un an de când fugise Turin, iar Beleg încă 
îl căuta, cu nădejde tot mai mică de a-l găsi. In peregrinările 
sale a apucat-o spre miazănoapte, unde se găsea Trecerea 
peste Taeglin, dar acolo, auzind veştile rele despre o nouă 
năvală a orcilor dinspre Taur-nu-Fuin, s-a întors din drum; 
întâmplarea a făcut să ajungă la gospodăriile Pădurenilor la 
scurtă vreme după ce Turin părăsise acel meleag. De la 
Pădureni i-a fost dat să audă o poveste ciudată. Un om înalt, de 
stirpe aleasă, ori poate un războinic elf - spuneau unii -, 
apăruse în pădure şi-l răpusese pe unul dintre gaurwaithi, 
salvând-o pe fiica lui Larnach, pe care aceştia o urmăreau. 

— Mândru mai era, i-a spus lui Beleg fiica lui Larnach, cu 
ochi luminoşi care se fereau să mă privească. Cu toate acestea, 
spunea că oamenii-lupi erau tovarăşii săi şi n-a vrut să-l răpună 
pe altul care stătea acolo şi care îi zicea pe nume. Neithan, aşa-i 
zicea. 

— Poţi să desluşeşti taina asta? l-a întrebat Larnach pe elf. 

— Pot, din păcate, a răspuns Beleg. Omul despre care-mi 
vorbiţi este cel pe care-l caut. 

Mai mult nu le-a spus el Pădurenilor despre Turin; dar i-a 
prevenit că la hotarul de la miazănoapte se strângea răul. 

— Curând orcii vor năvăli în ţara asta, şi vor fi atât de mulţi, 
încât voi nu veţi putea să le ţineţi piept, le-a spus el. Anul ăsta 


vă veţi pierde fie libertatea, fie viaţa. Duceţi-vă în Brethil, cât 
mai aveţi vreme! 

Apoi Beleg a plecat în mare grabă pe drumul său, căutând 
ascunzişurile proscrişilor şi orice semn care i-ar fi putut arăta 
încotro o apucaseră. Până la urmă a găsit asemenea semne; dar 
Turin se găsea acum la câteva zile depărtare; înainta cu 
repeziciune, temându-se să nu fie urmărit de Pădureni, şi 
folosea toate vicleşugurile pe care le cunoştea pentru a zăpăci 
ori a amăgi pe oricine încerca să se ia după ei. Arar rămâneau 
două nopţi într-o tabără şi lăsau puţine urme ale zăbovirii ori 
înaintării lor. Astfel s-a făcut că până şi Beleg i-a căutat în zadar. 
Luându-se după semne pe care le putea desluşi ori după 
zvonurile despre trecerea proscrişilor, aflate de la sălbăticiunile 
ale căror graiuri le înţelegea, Beleg se apropia adesea de ei, dar 
de câte ori ajungea la bârlog, îl găsea părăsit; căci proscrişii 
puneau de strajă dintre ei, zi şi noapte, şi când prindeau de 
veste despre apropierea cuiva, pe loc strângeau tabăra şi o luau 
din loc. 

— Vai şi-amar! striga Beleg. Prea bine l-am deprins pe puiul 
ăsta de om cu tainele pădurii şi ale şesului! Mai că-mi vine să 
cred că urmăresc o ceată de elfi. 

Cât despre proscrişi, ei au înţeles că aveau de-a face cu un 
urmăritor ce nu cunoştea oboseala, pe care nu-l puteau vedea, 
dar de care nici nu se puteau descotorosi cu una cu două; şi i-a 
cuprins neliniştea.“ 


Nu mult după aceea, temerile lui Beleg s-au adeverit: orcii 
au trecut râul Brithiach, dar, fiind stăviliţi în înaintarea lor de 
Handir din Brethil şi de toţi cei pe care acesta reuşise să-i 
cheme la arme, orcii au apucat-o spre miazăzi, pe la Trecerea 
peste Taeglin, cu gând să prade tot ce găseau în cale. Mulţi 
dintre Pădureni au urmat sfatul lui Beleg şi şi-au trimis soaţele şi 
copiii să ceară adăpost în Brethil. Astfel au scăpat ei şi toţi cei 
care-i însoțeau, luând-o la timp înaintea orcilor, pe la Trecere; 
dar bărbaţii înarmaţi, care veneau în urma lor, s-au pomenit faţă 
în faţă cu orcii, care i-au biruit. Câţiva bărbaţi s-au luptat cu 
îndârjire şi au izbutit să răzbească până în Brethil, dar cei mai 
mulţi au căzut răpuşi ori au fost luaţi în captivitate; după care 
orcii au ajuns la gospodăriile lor şi le-au jefuit şi le-au pârjolit. 
Fără să mai piardă vremea, au apucat-o către apus, căutând 


Drumul, căci acum vroiau să se întoarcă pe meleagurile de la 
miazănoapte cât mai repede cu putinţă, dimpreună cu prăzile şi 
cu captivii. 

Numai că iscoadele proscrişilor i-au mirosit la vreme; şi cu 
toate că nu se prea sinchiseau de captivi, tâlhărirea Pădurenilor 
le-a aţâţat lăcomia. Turin gândea că era primejdios a se arăta 
orcilor, înainte de a şti câţi numărau aceştia; dar proscrişii n-au 
vrut să-i dea ascultare - aveau trebuinţă de multe lucruri acolo 
în sălbăticie, iar unora dintre ei începuse să le pară rău că-l 
aleseseră pe Turin drept căpetenie. Aşa s-a făcut că Turin a 
pornit înainte, luându-şi-l doar pe Orleg drept tovarăş, ca să 
iscodească oastea orcilor; lăsându-l pe Andr6g drept căpetenie 
în lipsa lui, l-a dăscălit ca în tot acest timp să nu-i lase să se 
răzleţească unii de alţii şi să stea bine ascunşi. 

Oştirea orcilor întrecea cu mult ceata proscrişilor, dar se 
afla pe un meleag unde rareori cutezaseră să vină, şi mai ştiau 
şi că dincolo de Drum se afla Talath Dirnen, Câmpia Străjuita, 
unde stăteau de pază iscoadele din Nargothrond; mirosindu-le a 
primejdie, erau cu ochii-n patru, iar propriile lor iscoade se 
furişau printre copaci, de-o parte şi de alta a şirurilor care 
înaintau. Astfel au dat ei peste Turin şi Orleg, când trei iscoade 
s-au împiedicat de cei doi pitiţi la pândă; şi cu toate că doi dintre 
orci au căzut răpuşi, al treilea a scăpat fugind, şi-n timp ce 
fugea a strigat Go/ug! Golug! Aşa-i numeau ei pe noldori. Pe 
neaşteptate, pădurea s-a umplut de orci, împrăştiaţi peste tot, 
aproape neauziţi, amuşinând în lung şi-n lat. Văzând că aveau 
puţină nădejde să scape, Turin s-a gândit că măcar să-i 
amăgească şi să-i îndepărteze de bârlogul alor săi; înțelegând 
din strigătul orcului că aceştia se temeau de iscoadele din 
Nargothrond, a rupt-o la fugă împreună cu Orleg, spre apus. 
Hăitaşii s-au luat de îndată după ei, până când, tot cătând şi 
ferindu-se din calea lor, Turin şi Orleg au ieşit din pădure; acolo 
au fost de îndată zăriţi şi, tocmai când să treacă Drumul, Orleg a 
căzut doborât de nenumărate săgeți. Turin însă a scăpat 
mulţumită cămăşii de zale elfeşti şi a fugit de unul singur în 
sălbăticiile de dincolo de Drum. lute şi viclean cum era, a izbutit 
să-i ducă de nas pe duşmani, adâncindu-se într-un meleag ce-i 
era străin. lar orcii, care se temeau să nu-i stârnească pe elfii 
din Nargothrond, i-au răpus pe captivi şi au pornit în grabă spre 
Miazănoapte. 


După ce-au trecut trei zile fără ca Turin şi Orleg să se 
întoarcă, unii proscrişi au vrut să iasă din peştera în care 
stătuseră ascunşi; dar Andr6g nu i-a lăsat. Şi tocmai când se 
sfădeau ei din această pricină, numai ce se iveşte în faţa loro 
arătare cenuşie. Beleg îi descoperise în cele din urmă. S-a 
apropiat fără să aibă vreo armă la el, cu palmele întoarse spre 
ei; dar ei au sărit cuprinşi de teamă, iar Andr6g, venind pe la 
spate, a aruncat în jurul lui un laţ şi a smucit, legându-i astfel 
braţele. 

— Dacă n-aveţi poftă de oaspeţi, ar trebui să vă păziţi mai 
bine, a zis Beleg. De ce mă primiţi astfel? Eu vin ca un prieten, 
ca să-mi caut prietenul. Am auzit că voi îi ziceţi Neithan. 

— Nu-i aici, a spus Ulrad. Dar cum se face că-i ştii numele? 
Doar nu ne-ai iscodit? 

— Ba ne-a iscodit, şi-ncă de mult, a zis Andr6g. Asta-i 
umbra care s-a ţinut după noi. Acum poate vom afla care-s 
adevăratele lui gânduri. 

Apoi le-a cerut ortacilor săi să-l lege pe Beleg de-un copac, 
lângă peşteră; şi după ce l-au legat fedeleş de mâini şi de 
picioare, l-au luat la întrebări. Dar la toate întrebările lor, Beleg 
dădea un singur răspuns: 

— Prieten i-am fost lui Neithan ăsta, de când l-am întâlnit 
prima oară în codru, era pe-atunci un copilandru. Îl caut cu 
iubire, pentru a-i aduce veşti bune. 

— Să-l ucidem, să scăpăm de iscodirile sale, a izbucnit 
mânios Andr6g, uitându-se la arcul cel mare al lui Beleg şi 
râvnind la el, căci el însuşi era arcaş. 

Dar câţiva mai cu suflet i s-au împotrivit, iar Algund i-a 
spus: 

— Căpitanul o să se întoarcă; şi-atunci o să te căieşti dacă o 
afla că l-ai lăsat şi fără prieten şi fără veştile cele bune. 

— Nu-mi vine a crede în povestea elfului ăstuia, a zis 
Andr6g. E-o iscoadă de-a Regelui din Doriath. Dar dacă are cu 
adevărat veşti, ni le va spune nouă; iar noi vom judeca dacă ele 
sunt destulă pricină pentru a-l lăsa în viaţă. 

— İl voi aştepta pe căpitanul vostru, a spus Beleg. 

— Acolo ai să rămâi, până vorbeşti, l-a ameninţat Andrâg. 

Apoi, întărâtaţi de Andr6g, proscrişii l-au lăsat pe Beleg 
legat de copac, fără hrană ori apă, iar ei s-au aşezat în preajma 


lui, ca să mănânce şi să bea; dar el nu a mai scos nici un cuvânt. 
Şi au mai trecut două zile şi două nopţi, în acelaşi fel, şi 
proscrişii au fost cuprinşi de teamă şi totodată de mânie, şi tare 
ar fi vrut să plece de acolo; mulţi se arătau dornici să-l omoare 
pe elf. La lăsarea nopţii, s-au strâns cu toţii în jurul lui şi Ulrad a 
adus un tăciune aprins din focul mic ce ardea în gura peşterii. 
Dar chiar în clipa aceea s-a întors Turin. Apropiindu-se încet, 
după cum îi era obiceiul, s-a oprit în umbrele din spatele 
cercului de oameni şi, în lumina tăciunelui, a văzut chipul supt al 
lui Beleg. 

Parcă l-a lovit o săgeată în acea clipă şi, ca şi când o gheaţă 
s-ar fi topit brusc, lacrimi de mult înfrânate i-au umplut ochii. S-a 
repezit la copac. 

— Beleg! Beleg! a strigat el. Cum ai ajuns aici? Şi de ce eşti 
legat astfel? 

De îndată a tăiat frânghia ce-l pironea pe prietenul său şi 
Beleg s-a prăbuşit în faţă, în braţele lui Turin. 

Auzind tot ceea ce avuseseră de spus ciracii săi, mânia şi 
durerea l-au cuprins pe Turin; dar mai întâi s-a îngrijit de Beleg. 
Şi-n timp ce-i ostoia suferinţa cum se pricepea el mai bine, s-a 
gândit la viaţa lui în pădure, şi mânia i s-a îndreptat asupra lui 
însuşi. Adesea străinii care se apropiaseră prea mult de 
bârlogurile proscrişilor fuseseră ucişi ori atraşi în capcană, iar el 
nu-i împiedicase niciodată să facă astfel; ba mai mult, nu o dată 
îi ponegrise pe Regele Thingol şi pe Elfii Cenuşii, încât îşi avea şi 
el partea lui de vină dacă aceştia erau socotiți duşmani. 

— Aţi fost cruzi, s-a întors el cu amărăciune spre proscrişi, 
cruzi fără să fie nevoie. Până acum încă n-am chinuit niciodată 
un prizonier; dar pricina pentru asemenea purtare orcească este 
însăşi viaţa pe care o ducem. Nelegiuite şi sterpe ne-au fost 
toate faptele noastre, numai la noi ne-am gândit, umplându-ne 
inimile de ură. 

— Păi, la cine să ne gândim, dacă nu la noi? l-a luat Andr6g 
în răspăr. Pe cine să iubim, dacă toţi ne urăsc? 

— Batăr eu unul nu voi mai ridica nicicând mâna împotriva 
elfilor sau a oamenilor, a zis Turin. Angbandul are şi aşa destui 
slujitori. Dacă nu vreţi să juraţi alături de mine, voi merge de 
aici încolo de unul singur. 

Atunci Beleg a deschis ochii şi şi-a înălţat capul. 


— Singur nu! a zis el. Acum pot în sfârşit să-ţi spun veştile 
cele bune. Nu eşti proscris şi Neithan e un nume ce nu ţi se 
potriveşte. Eşti slobozit de orice învinuire ce ţi s-a adus. De un 
an de zile eşti căutat pentru a fi dus înapoi cu cinstire şi pentru 
a-i fi de ajutor regelui. Prea mult timp am simţit lipsa Coifului 
Dragonului. 

Dar Turin nu s-a arătat bucuros la auzul acestor veşti, ci a 
stat îndelung fără să scoată o vorbă; căci cele spuse de Beleg 
readuseseră o umbră în sufletul lui. 

— Să lăsăm noaptea asta să treacă, a zis el într-un târziu . 
Mâine îţi voi spune ce-am hotărât. Dar oricare ar fi hotărârea 
mea, mâine trebuie să părăsim ascunzătoarea asta; căci nu toţi 
cei care ne caută ne vor şi binele. 

— Ba chiar nimeni, a zis Andr6g, aruncând o privire haină 
lui Beleg. 

A doua zi dimineaţa, Beleg, care, asemenea elfilor din 
străvechime, se întremase iute de pe urma chinurilor îndurate, l- 
a tras p« Turin deoparte, pentru a-i vorbi între patru ochi. 

— Mă aşteptam ca veştile mele să te bucure, i-a zis el. Te 
vei întoarce în Doriath, nu-i aşa? 

Cu cerul şi pământul l-a implorat pe Turin să facă astfel; dai 
cu cât stăruia el mai mult, cu atât Turin bătea în retragere. 
Totuși a vrut să afle de la Beleg cu de-amănuntul cum îl 
judecase Thingol. lar Beleg i-a spus tot ce ştia, şi în cele din 
urmă Turin a spus: 

— Inţeleg că Mablung s-a dovedit cu adevărat a-mi fi 
prieten aşa cum părea odată? 

— Prietenul adevărului, aş zice eu, a răspuns Beleg, şi până 
li urmă a fost mai bine aşa. Dar, Turin, de ce nu i-ai spus nimic 
despre cum te atacase Saeros? Cu totul altfel s-ar fi petrecu 
lucrurile atunci. Şi - a adăugat el, privind la bărbaţii întinşi pe jos 
în gura peşterii - ţi-ai fi ţinut încă la rang înalt coiful, n-ai fi căzu 
atât de jos, ca acum. 

— Aşa o fi, dacă tu numeşti asta cădere, a zis Turin. Aşa o fi 
Dar aşa a fost să fie; vorbele nu-mi ieşeau cu nici un chip pe 
gură în ochii lui am citit dojana, fără să-mi fi pus vreo întrebare, 
pentru o faptă pe care n-o făcusem. Inima mea de om a fost 
mândră, aşa cum a zis regele elf. Şi încă mai este aşa, Beleg 
Cuthalion. Încă nu mă lasă să mă întorc în Menegroth şi să îndur 
privirile lor pline de milă şi îngăduinţă, ca pentru un băietan 


iertat pentru năbădăile sale, Eu ar trebui să iert, nu să fiu iertat. 
Şi nu mai sunt băietan, ci bărbat, după socoteala seminţiei 
mele; şi soarta m-a făcut să fiu un bărbat neiertător. 

Beleg l-a privit plin de tulburare. 

— Şi-atunci, ce vei face? 

— O să-mi văd de drumul meu în libertate. Asta mi-a 
îngădui! Mablung să fac la despărţire. Şi mă gândesc că iertarea 
lui Thingol nu-i chiar atât de mare, încât să-i încapă pe toţi 
aceşti tovarăşi ai mei întru cădere; nu mă voi despărţi de ei 
acum, dacă ei nu vor să se despartă de mine. li îndrăgesc în 
felul meu, câte puţin chiar şi pe cei mai netrebnici dintre ei. 
Sunt din seminţia mea şi-n fiecare zace ascuns ceva bun, care 
ar putea da rod. Cred că-mi vor sta alături. 

— Tu priveşti cu alţi ochi decât mine, a spus Beleg. Dacă 
încerci să-i lecuieşti de rău, nu vei izbândi. N-am încredere în ei, 
mai cu seamă în unul dintre ei. 

— Cum poate un elf să-i judece pe oameni? 

— Aşa cum judecă toate faptele, oricine le-ar fi făptuit, a 
răspuns Beleg fără să spună mai mult, aşa că nu i-a vorbit 
despre răutatea lui Andr6g, din a cărui pricină mai cu seamă 
îndurase el atâtea; înţelegea simţămintele lui Turin şi se temea 
că nu-i va da crezare şi că, spunând prea multe, va dăuna vechii 
lor prietenii, făcându-l pe Turin să se întoarcă la nelegiuirile sale. 

— Să-ţi vezi de drum în libertate, Turin, prietene. Ce vrei să 
zici cu asta? 

— li voi conduce pe oamenii mei şi mă voi război aşa cum 
cred eu de cuviinţă, a răspuns Turin. Dar ceva tot s-a schimbat 
de-acum în sufletul meu: mă căiesc pentru toate loviturile pe 
care le-am dat, fără doar de cele asupra Duşmanului oamenilor 
şi al elfilor. Şi mai presus de toate, aş vrea să te am alături. 
Rămâi cu mine! 

— De-ar fi să rămân alături de tine, din dragoste aş face-o, 
nu din înţelepciune, a zis Beleg. Inima-mi spune că mai bine ar fi 
să ne înturnăm în Doriath. 

— Eu acolo nu mă duc, orice-ar fi, i-a spus Turin. 

Beleg a încercat încă o dată să-l înduplece să se întoarcă şi 
să-l slujească pe Regele Thingol, spunându-i că de forţa şi de 
vitejia lui era mare nevoie la hotarele de la miazănoapte ale 
Doriathului; i-a spus chiar şi despre cum năvăleau orcii, 
coborând din Taur-nu-Fuin, prin Trecătoarea Anach, şi cum 


pătrundeau în Dimbar. Dar toate vorbele lui au fost zadarnice şi 
în cele din urmă i-a spus: 

— Ai zis că eşti un bărbat neiertător, Turin. Şi aşa eşti, şi 
îndărătnic pe deasupra. Acum e rândul meu. Dacă voieşti cu 
adevărat să-l ai pe Arcul Puternic alături de tine, atunci vino în 
Dimbar, de mă caută; căci eu acolo mă întorc. 

Turin a rămas tăcut, luptându-se cu mândria din el, care 
nu-l lăsa să se întoarcă; şi gândul i-a zburat la anii ce trecuseră. 
Deodată, scuturându-se de gânduri, i-a spus lui Beleg: 

— Ai pomenit de fecioara aceea elfă: îi rămân dator pentru 
că mi-a fost martoră tocmai când trebuia; dar nu mi-o amintesc. 
De ce mă urmărea? 

Beleg l-a măsurat cu o privire ciudată. 

— Cum adică, de ce te urmărea? a zis el. Turin, oare chiar 
trăieşti mereu cu sufletul şi cu jumătate din minţile tale în altă 
parte? Doar ai hălăduit ca băietan împreună cu Nellas prin 
pădurile din Doriath. 

— Asta a fost demult. Aşa-mi pare acum copilăria mea, şi 
parcă-i învăluită în ceaţă - nu-mi amintesc decât de casa tatălui 
meu din Dor-lómin. Dar de ce hălăduiam eu cu fecioara elfă? 

— Poate ca să deprinzi ceea ce te putea ea învăţa, a 
răspuns Beleg. Vai, vai, vlăstar al oamenilor! Alte suferinţe 
îndură Pământul de Mijloc, nu pe ale tale, iar rănile sale nu de 
arme-s pricinuite. Chiar că încep să cred că elfii şi oamenii n-ar 
trebui să se întâlnească ori să se amestece unii cu alţii. 

Fără să spună un cuvânt, Turin l-a privit îndelung pe Beleg, 
ca şi când ar fi vrut să desluşească pe chipul lui înţelesul tainic 
al vorbelor sale. Dar lui Nellas din Doriath nu i-a mai fost dat să-l 
vadă pe Turin, şi umbra lui a părăsit-o.“ 

Despre Mim Gnomul 

După plecarea lui Beleg (asta se întâmpla în a doua vară de 
la fuga lui Turin din Doriath), proscrişii au început s-o ducă rău. 
Ploua când se aşteptau mai puţin, iar orcii, mai mulţi decât 
oricând înainte, veneau de la miazănoapte, de-a lungul vechiului 
Drum spre Miazăzi, trecând râul Taeglin şi tulburând toţi codrii 
de la hotarul apusean al Doriathului. Proscrişii nu prea mai 
aveau unde să se ascundă fără teamă, nici măcar răgaz de 
odihnă nu mai găseau, căci se preschimbaseră din vânători în 
vânat. 


Într-o noapte, pe când stăteau la pândă în întunericul 
neluminat de foc, Turin şi-a cernut în minte viaţa şi şi-a spus în 
sinea lui că nu i-ar fi stricat s-o facă niţel mai bună. „Trebuie să 
găsesc o ascunzătoare ferită de primejdii", gândea el, „şi-acolo 
să strâng provizii pentru când vor veni iarna şi foametea"; astfel 
că a doua zi şi-a dus oamenii din acel loc, mai departe ca 
niciodată de Taeglin şi de hotarul Doriathului. Şi-au mers ei fără 
odihnă trei zile încheiate, şi abia la sfârşitul celei de-a treia s-au 
oprit la poala apuseană a pădurilor din Valea Sirionului. Acolo 
pământurile erau mai uscate şi mai sterpe, căci începeau să 
urce spre platourile acoperite cu iarbă-rea. 

Nu mult după aceea, s-a întâmplat că la ceasul la care 
prinsese să pălească lumina unei zile ploioase, Turin şi oamenii 
săi s-au adăpostit într-un desiş de stejari-de-piatră; dincolo de 
desiş, copacii dispăreau, lăsând locul multor bolovani uriaşi, 
rezemaţi unii de alţii ori prăbuşiţi de-a valma. Peste tot tăcerea 
era stăpână, nu se auzea decât picurul ploii de pe frunze. Dintr- 
odată, pândarul a scos un strigat; sărind în picioare, proscrişii au 
zărit trei forme înglugate şi învelite în mantii cenușii, care se 
furişau printre bolovani. Fiecare ducea în cârcă un sac greu, dar, 
în ciuda poverilor, se mişcau cu sprinteneală. 

Turin le-a strigat să se oprească, iar oamenii au ţâșnit pe 
urmele lor ca nişte ogari; dar formele şi-au văzut mai departe de 
drum. Şi cu toate că Andr6g a tras câteva săgeți asupra lor, 
două s-au făcut nevăzute în umbrele serii. A treia rămăsese 
ceva mai în urmă, poate din pricină că era mai înceată în 
mişcări ori mai împovărată decât celelalte; curând, proscrişii au 
ajuns-o şi au trântit-o la pământ, pironind-o acolo cu mâinile lor 
neîndurătoare, cu toate că vietatea se zbătea şi muşca 
asemenea unei sălbăticiuni. Apropiindu-se, Turin s-a stropşit la 
oameni, întrebându.-i: 

— Ce-aţi prins acolo? De ce sunteţi atât de fioroşi? E o fiinţă 
bătrână şi mică. Ce rău v-a făcut? 

—  Muşcă, i-a răspuns Andrâg, arătându-şi mâna 
însângerată. E-un orc sau vreo spurcăciune de soiul ăsta. Să-l 
omorâm! 

— O merită din plin, pentru că ne-a dus de nas, a zis altul 
care luase sacul. N-are aici decât rădăcini şi pietriş. 

— Ba uite că are barbă, a zis Turin. E-un gnom, aşa cred. 
Ridicaţi-l şi lăsaţi-l să vorbească. 


Astfel a apărut Mîm în Povestea Copiilor lui Húrin. S-a 
ridicat cu greu în genunchi, la picioarele lui Turin, şi l-a rugat să- 
i cruţe viaţa. 

— Sunt bătrân şi sărac. Sunt un biet gnom, aşa cum ai zis, 
nu-s orc. MÎm este numele meu. Stăpâne, nu-i lăsa să mă 
răpună fără pricină, aşa ca orcii. 

Cu toate că i se făcuse milă de fiinţa asta, Turin i-a zis: 

— Cu adevărat pari sărac, Mîm, cu toate că tare ciudat e 
lucrul ăsta la un gnom; dar îmi vine să cred că noi suntem şi mai 
săraci: oameni fără adăpost şi fără prieteni. Dacă ţi-aş spune că 
nu cruţăm numai din milă, căci la mare ananghie suntem, ce ne- 
ai da drept răscumpărare? 

— Nu ştiu ce v-ar trebui, stăpâne, a zis Mîm prevăzător. 

— La ceasul ăsta, nu mare lucru, i-a răspuns Turin uitându- 
se amărât în jur, în timp ce ploaia îi cădea în ochi. Un loc ferit de 
primejdii, unde să putem dormi şi astfel să scăpăm de pădurile 
astea mustind de apă. Nu mă îndoiesc că tu ai un asemenea loc, 
unde te adăposteşti. 

Mîm s-a codit. 

— Am, numai că nu-l pot da drept răscumpărare. Sunt prea 
bătrân ca să trăiesc sub cerul liber. 

— Te-ai mătorit destul. Andr6g a făcut un pas înainte, cu un 
cuţit în mâna nevătămată. Pe loc îţi scurtez zilele. 

— Stăpâne! a strigat Mîm înspăimântat peste poate. De-mi 
pierd eu viaţa, s-a dus şi adăpostul vostru; fără Mîm, n-o să-l 
găsiţi în veci. Să-l dau, mi-e peste poate, dar l-oi împărţi cu voi. 
E mai încăpător acum, decât a fost odată, atâţia s-au dus pentru 
totdeauna. 

Spunând acestea, gnomul s-a pus pe plâns. 

— Îţi cruţ viaţa, Mîm, a hotărât Turin. 

— Măcar până ajungem la bârlogul lui, nu s-a lăsat Andr6g. 

Dar Turin s-a răsucit spre el şi i-a zis: 

— Dacă Mim ne duce la casa lui fără vicleşuguri, şi casa e 
bună, înseamnă că şi-a răscumpărat viaţa; şi nu va fi răpus de 
nici un om care mă urmează pe mine. Jur. 

Atunci Mîm l-a cuprins pe Turin pe după genunchi şi a spus: 

— Mîm va fi prietenul tău, stăpâne. Am crezut întâi că eşti 
elf, aşa mi s-a părut după cum ţi-e vorba şi glasul; dar de eşti 
om, cu atât mai bine. Mîm nu-i iubeşte pe elfi. 


— Şi unde, mă rog frumos, e casa aia a ta? a dorit să ştie 
Andr6g. Dacă e ca Andróg s-o împartă cu un gnom, trebuie să 
fie o casă bună. Pentru că lui Andr6g nu-i plac gnomii. Neamul 
meu venit din Răsărit n-a prea avut lucruri bune de povestit 
despre seminţia asta. 

— Judecă singur după ce vei fi văzut-o, i-a zis Mîm. Numai 
că aveţi nevoie de lumină pe drum, oameni împiedicaţi ce 
sunteţi. Mă duc şi mă-ntorc cât ai clipi, ca să vă călăuzesc într- 
acolo. 

— Nu, nu! a strigat Andr6g. Doar n-o să-l laşi să facă asta, 
căpitane? N-o să-l mai vezi pe pişicherul ăsta bătrân. 

— Se-ntunecă, a zis Turin. Să zicem că ne lasă ceva drept 
zălog. Tu ce zici, Mîm, rămâne sacul ăsta la noi, cu tot ce-i în el? 

Dar la aceste vorbe, gnomul a căzut din nou în genunchi, 
vădit tulburat, şi le-a spus: 

— Dacă Mîm n-ar avea de gând să se întoarcă, nu s-o 
întoarce după un sac plin cu rădăcini. O să mă întorc. Lăsaţi-mă 
să plec! 

— Nu te las, i-a retezat-o Turin. Dacă nu vrei să te desparţi 
de sacul tău, atunci rămâi aici cu el. Poate că, dacă-ţi petreci o 
noapte cu noi sub frunziş, o să ne plângi şi tu de milă. 

Dar lui Turin nu-i scăpase, cum nu le scăpase nici celorlalţi, 
că Mîm punea pe povara lui un preţ mult mai mare decât părea 
să merite la o primă vedere. 


L-au dus pe bătrânul gnom la tabăra lor jalnică, şi-n timp ce 
mergeau l-au auzit bolborosind într-un grai ciudat, ce părea 
înăsprit de o ură străveche; dar când i-au legat picioarele, Mîm a 
tăcut dintr-odată. lar cei care au stat de strajă în noaptea aceea 
l-au văzut cum a şezut tot timpul tăcut şi nemişcat ca o stană, 
doar ochii fără somn îi sclipeau cercetând neliniştiţi întunericul. 

Inainte să se crape de ziuă, ploaia a încetat şi vântul a 
tulburat frunzişul. Zorile au venit mai strălucitoare decât în 
multe alte dimineţi din urmă şi suflări uşoare de la Miazăzi au 
limpezit cerul care arăta palid şi senin în aşteptarea răsăritului. 
Mîm continua să şadă neclintit, de-ai fi zis că-i mort; căci acum 
pleoapele lui grele coborâseră peste ochi, iar lumina dimineţii îl 
făcea să apară zbârcit şi sfrijit de bătrâneţe. Turin s-a apropiat şi 
a privit în jos spre el. 

— Acum e destulă lumină, i-a zis el. 


Atunci Mîm a deschis ochii şi a arătat spre legături; iar când 
i le-au scos, s-a stropşit la ei: 

— Ţineţi minte ce vă spun, descreieraţilor! Niciodată să nu-l 
legaţi pe-un gnom! N-o să v-o ierte. Nu vreau să mor. Dar 
pentru ce mi-aţi făcut, inima mea clocoteşte. Mă căiesc pentru 
ce v-am făgăduit. 

— Eu nu mă căiesc, i-a întors-o Turin. Mă vei duce la casa 
ta. Până atunci, nu mai vorbim de moarte. Aşa voiesc eu. 

Şi-a aţintit privirile în ochii gnomului, dar acesta nu le-a 
putut îndura; puţini erau cei care puteau înfrunta privirile lui 
Turin când îşi punea în gând ceva ori când era mânios. Gnomul 
şi-a ferit ochii şi s-a ridicat în picioare. 

— Urmează-mă, stăpâne! a zis el. 

— Prea bine! Dar întâi să-ţi mai spun ceva: îţi înţeleg 
mândria. Mai bine mori, decât să mai fi legat vreodată. 

Mîm i-a dus până la locul unde-l prinseseră cu o seară 
înainte şi a arătat spre apus. 

— Acolo-i casa mea! Aş zice că aţi văzut-o adesea, pentru 
că este înaltă. Îi ziceam Sharbhund, înainte ca elfii să fi 
schimbat numele la toate cele. 

Atunci au văzut că gnomul arăta spre Amon Rûdh, Dealul 
Pleşuv, al cărui creştet golaş străjuia peste multe leghe ale 
pustiei. 

— L-am zărit, dar niciodată atât de aproape, a zis Andr6g. 
Ce sălaş neprimejdios se poate găsi acolo? Apă e? Sau orice 
altceva de care avem trebuinţă? îmi vine să cred că-i un 
vicleşug la mijloc. Cine-a pomenit de oameni care se ascund pe 
creştetul unui deal? 

— Uneori e mai bine să priveşti până departe, decât să 
pândeşti de-aproape, a zis Turin. Amon Rûdh vede în lung şi-n 
lat. Ei bine, Mîm, voi veni să văd şi eu ce-ai să-mi arăţi. Cât ne 
va lua nouă, oamenilor ăstora împiedicaţi, să ajungem acolo? 

— Ziua-ntreagă, până-n înserare, a răspuns Mîm. 


Ceata a pornit spre apus. Turin mergea în frunte, cu Mîm 
lângă el. După ce au ieşit din pădure, au mers cu fereală, dar 
ţinutul era pustiu şi tăcut. Au trecut peste bolovanii rostogoliţi şi 
au început să urce; Amon Rûdh se găsea la marginea 
răsăriteană a înaltului podiş cuprins între văile Sirionului şi 
Narogului, iar de la bărăganul pietros de la poale, până-n creştet 


măsura mai bine de o mie de picioare. Pe partea sa răsăriteană, 
clina hârtopită urca încet spre crestele înalte, printre pâlcuri de 
mesteceni şi scoruşi; mărăcini vechi de când lumea atârnau din 
stâncă, spânzurați în rădăcinile lor. Spre poale, povârnişurile 
dealului erau împrejmuite cu desişuri de aeg/os; dar capul 
cenuşiu şi abrupt nu era acoperit decât de seregonul roşu care 
învelea stâncă.” 

În după-amiaza târzie, proscrişii au ajuns aproape de 
poalele dealului. Veneau dinspre miazănoapte, aşa-i dusese 
Mîm; lumina soarelui aflat la scăpătat cădea pe creştetul Amon 
Rădhului, iar seregonul era înflorit. 

— la uitaţi-vă! Sus e numai sânge, a strigat Andr6g. 

— Încă nu, a zis Turin. 


Soarele apunea, lumina dispărea din vâlcele. Dealul se 
semeţea acum înaintea şi deasupra capetelor lor; proscrişii se 
întrebau ce rost avea o călăuza, când ţinta era chiar acolo, în 
faţa ochilor. Dar pe măsură ce urcau ultimele povârnişuri 
abrupte, avându-l pe Mîm în frunte, au băgat de seamă că 
gnomul urma o anumită potecă pe care o desluşea după semne 
tainice sau poate după deprinderi străvechi. Ba o lua într-o 
parte, ba în cealaltă, şi, privind în jur, proscrişii vedeau că în 
dreapta şi-n stânga lor se căscau vâlcele şi strungi întunecate, 
sau că pripoarele se prăvăleau în grohotişuri de bolovani mari, 
iar prăpăstiile şi rupturile se ascundeau sub rugi şi mărăcinişuri. 
Fără călăuză, s-ar fi opintit şi s-ar fi căţărat zile întregi, ca să dea 
de-un drum. 

Intr-un târziu au ajuns la o pantă mai abruptă, dar mai 
netedă. Au trecut pe sub umbra unor scoruşi bătrâni, apoi prin 
crânguri de 
aeglos târâtori: umbrele de-aici erau pline de-o aromă dulce. 
Pe neaşteptate, s-au pomenit în faţa unui perete de stâncă, 
drept, neted, înălțându-se mult deasupra lor în amurg. 

— Asta-i uşa casei tale? a întrebat Turin. Se spune că 
gnomii iubesc piatra. 

S-a dat mai aproape de Mîm, ca nu cumva gnomul să-i 
păcălească tocmai acum. 

— Nu-i uşa casei, ci poarta ogrăzii, a răspuns Mîm. 

Apoi a luat-o la dreapta, spre piciorul stâncii, şi după 
douăzeci de paşi s-a oprit brusc; Turin a văzut o crăpătură, în 


aşa fel tăiată de mâna cuiva ori de trecerea timpului, încât cele 
două feţe ale peretelui se încălecau, iar între ele se găsea o 
despicătură ce se adâncea în stâncă, înspre stânga. Intrarea era 
acoperită de plante care atârnau prinse în spărturile de 
deasupra, dar înăuntrul deschizăturii o potecă de piatră urca 
abrupt în beznă. Se auzea picurând apa, iar aerul era jilav. 
Inaintau în şir. In partea de sus, poteca a cotit la dreapta, apoi 
spre miazăzi, scoţându-i printr-un hăţiş de mărăcini, pe un 
platou verde, unde se pierdea în umbre. Ajunseseră la casa lui 
Mîm, Bar-en-Nibin-noeg:, de care numai străvechile poveşti din 
Doriath şi Nargothrond mai aminteau şi pe care nici un om n-o 
văzuse vreodată. Dar noaptea cădea, la răsărit cerul se umpluse 
de stele, încât proscrişii nu-şi puteau da seama ce formă avea 
acest loc ciudat. 


Amon Rûdh avea un creştet: un ditamai dealul, ce se 
asemăna cu o căciulă de piatră înaltă, cu vârful teşit şi golaş. În 
partea dinspre miazănoapte, din el se desprindea un fel de prag, 
drept şi aproape pătrat, ce nu putea fi văzut de jos. In spatele 
pragului, creştetul dealului arăta ca un zid, iar de la marginile 
sale de la apus şi răsărit porneau în jos stânci prăpăstioase. Aici 
sus se ajungea uşor doar dinspre miazănoapte, aşa cum 
veniseră ei, şi numai cei care cunoşteau drumul puteau s-o 
facă.» Poteca ce pornea de la crăpătură dădea curând într-o 
pădurice de mesteceni pitici care creşteau în jurul unui iaz 
limpede, adunat într-o copaie scobită în stâncă. lazul îşi primea 
apa de la un pârâiaş izvorând din peretele din spatele pragului, 
şi printr-un canal se vărsa asemenea unui fir alb de tort peste 
buza apuseană a pragului. Dincolo de cortina copacilor, aproape 
de pârâiaș, între două steiuri înalte, se găsea o peşteră. Părea o 
grotă micuță, nimic altceva, cu o intrare joasă arcuită şi crăpată; 
dar dincolo de prag fusese adâncită şi sfredelită, mult înăuntrul 
dealului, de mâinile migăloase ale Gnomilor Scundaci, în lungii 
ani în care vieţuiseră acolo, netulburaţi de Elfii Cenugşii din 
păduri. 

Prin noaptea adâncă, Mîm i-a dus pe proscrişi lângă iazul în 
care, printre umbrele ramurilor de mesteceni, prinseseră a se 
oglindi stelele. La gura peşterii, s-a întors şi a făcut o plecăciune 
în faţa lui Turin. 


— Intraţi, i-a  poftit el.  Bar-en-Danwedh, Casa 
Răscumpărării; căci astfel se va numi de-acum încolo. 

Turin însă nu s-a lăsat convins cu una cu două. 

— Poate că aşa se va numi. Mai întâi să arunc o privire. 

A intrat împreună cu Mîm, iar ceilalţi, văzându-şi căpitanul 
netemător, i-au urmat, chiar şi Andr6g, cel care avea cel mai 
puţin încredere în gnom. Curând, întunericul a devenit ca de 
smoală; dar Mîm a bătut din palme şi pe loc a apărut o luminiţă, 
venind de după un colţ: dintr-un coridor din spatele grotei de la 
intrare, s-a ivit un alt gnom, aducând o torţă mică. 

— Ha! a făcut Andr6g. Nu l-am nimerit. De-asta m-am 
temut! 

Dar Mîm a schimbat câteva vorbe cu celălalt gnom, în 
graiul acela aspru al lor, şi, pârând mânios ori tulburat de cele 
auzite, s-a repezit spre coridor şi a dispărut. Andróg a dat să se 
ia după el. 

— Atacaţi primii! a strigat el. O fi vreun viespar aici, de 
fiinţe din astea; noroc că-s mici. 

— Eu zic că-s numai trei, a spus Turin şi a pornit în urma lui 
Mîm; în spatele lui, proscrişii înaintau bâjbâind şi pipăindu-şi 
drumul cu mâinile pe pereţii aspri. Erau nevoiţi s-o ia brusc ba 
într-o parte, ba în cealaltă, până când, în cele din urmă, o 
lumină palidă a lucit în faţă, şi iată-i ajunşi într-o sală mică, dar 
înaltă, slab luminata de felinare ce aninau de lanţuri subţiri 
atârnând din umbra tavanului. Mîm nu era acolo, numai vocea i 
se auzea şi, luându-se după ea, Turin a dat de uşa unei încăperi 
aflate în partea cealaltă a sălii. A privit înăuntru şi l-a văzut pe 
Mîm îngenuncheat pe podea. Lângă el stătea tăcut gnomul cu 
torţa; pe laviţa de piatră lipită de peretele opus zăcea un al 
treilea. 

— Khîm, Khîm, Khîm! se tânguia bătrânul gnom, 
smulgându-şi barba. 

— Văz că nu toate săgețile ţi s-au pierdut în vânt, i-a zis 
Turin lui Andr6g. Doar că n-ai nimerit unde trebuia. Prea uşor te 
descotoroseşti de săgeți; poate că n-ai să trăieşti îndeajuns de 
mult să apuci să înveţi să fii înţelept. 

Intrând încet, Turin s-a oprit în spatele lui Mîm şi i-a vorbit: 

— Care-i necazul, Mîm? Mă pricep cât de cât să tămăduiesc. 
Îţi pot fi de folos? 


Mîm şi-a răsucit capul spre el; în ochi îi ardea o lumină 
roşie. 

— Numai dacă dai timpul înapoi şi apoi reteza mâinile crude 
ale oamenilor tăi, a răspuns el. Acesta e fiul meu, străpuns de-o 
săgeată. Acum nu mai poate vorbi. A murit la apusul soarelui. 
Legăturile voastre m-au împiedicat să-l pot tămădui. 

Din nou mila de mult împietrită a năvălit în inima lui Turin, 
asemenea apei din stâncă. 

— Vai, vai! Dacă mi-ar sta în puteri, aş opri din zbor 
săgeata. De-acum, casa aceasta cu adevărat se va numi Bar-en- 
Danwedh, Casa Răscumpărării. De-o fi sau nu să ne statornicim 
aici, eu îţi rămân îndatorat; şi dacă va fi vreodată să strâng 
avere, voi răscumpăra cu aur greu moartea fiului tău şi durerea 
ta, cu toate că aurul nu-ţi va mai bucura inima. 

S-a ridicat Mîm şi l-a privit pe Turin îndelung. Într-un târziu 
a spus: 


— Să fie precum spui! Vorbeşti ca un senior gnom din 
străvechime; şi tare mă minunez. Mi s-a răcorit inima, chiar 
dacă nu e bucuroasă. Eu unul îmi voi plăti răscumpărarea: puteţi 
sălăşlui aici, dacă voiţi. Un singur lucru cer: acela care a slobozit 
săgeata să-și frângă arcul şi săgețile şi să le pună la picioarele 
fiului meu; şi nicicând să nu mai pună mina pe vreo săgeată ori 
să poarte arc. De-o va face, de ele să piară. Astfel îl blestem. 

L-a cam luat cu frig pe Andr6g auzind blestemul; fără nici o 
tragere de inimă, şi-a rupt arcul şi săgețile şi le-a pus la 
picioarele gnomului mort. Dar când a ieşit din încăpere, a 
aruncat o privire rea lui Mîm şi a mărâit: 

— Blestemul unui gnom nu piere niciodată, aşa se zice; dar 
şi omului o să-i vină apa la moară. Fie ca gnomul să moară cuo 
săgeată în grumaz!:: 


În acea noapte s-au culcat în sală şi au dormit chinuit, din 
pricina vaierelor lui Mîm şi ale lui Ibun, celălalt fiu al său. Când 
au încetat acestea, n-ar fi putut spune; dar când s-au trezit în 
cele din urmă, gnomii dispăruseră şi încăperea avea un bolovan 
pus în dreptul uşii. Ziua era senină şi-n soarele dimineţii 
proscrişii s-au îmbăiat în iaz şi au pregătit ceva de-ale gurii, din 
merindele pe care le aveau; şi-n timp ce mâncau, numai ce 
apare Mîm în faţa lor. 


Gnomul a făcut o plecăciune în faţa lui Turin. 

— L-am dus de-aici şi-am împlinit toate datinile, a zis el. 
Acum zace alături de străbunii săi. Ne întoarcem la viaţa ce ne-a 
mai rămas, măcar că scurte-s zilele ce ne stau dinainte. Vă 
place sălaşul lui Mîm? Răscumpărarea e plătită şi primită? 

— Da, a răspuns Turin. 

— Atunci totul e al vostru, statorniciţi-vă aici după cum vă 
este voia. Un singur lucru vă cer: nimeni n-are voie să deschidă 
încăperea închisă, în afară de mine. 

— Să fie precum spui, a zis Turin. Din cât îmi pare mie, aici 
suntem în siguranţă; nu ne-ar prisosi însă nişte hrană şi încă 
nişte lucruri. Cum vom putea ieşi? Dar mai ales, cum ne vom 
putea întoarce? 

Spre neliniştea lor, Mîm a scos un hohot de râs gâlgâit, din 
fundul gâtlejului. 

— Te pomeneşti că vă temeţi că v-aţi luat după un păianjen 
până în mijlocul plasei lui? a întrebat el. Mîm nu mănâncă 
oameni! Şi un păianjen ar avea mult de furcă de s-ar înfrunta cu 
treizeci de viespi în acelaşi timp. Vedeţi doar că voi sunteţi 
înarmaţi, câtă vreme eu stau aici cu mâinile goale. Nu, voi şi cu 
mine trebuie să împărțim sălaşul, hrana, focul şi poate că şi alte 
lucruri. Casa, gândesc eu, o veţi păzi şi păstra drept o taină 
pentru binele vostru, chiar şi când veţi şti să ieşiţi şi să veniţi 
înapoi. Cu timpul, veţi învăţa drumurile. Până una-alta, vă va fi 
călăuză Mîm ori Ibun, fiul său. 

Turin a consimţit; i-a mulţumit lui Mîm şi mulţi dintre ciracii 
săi au fost bucuroşi; căci în soarele dimineţii, şi cu vara în toi, 
sălaşul gnomului părea de-a dreptul frumos. Numai Andr6g era 
neîmpăcat. 

— Cu cât ne vom cunoaşte drumurile mai repede, cu atât 
va fi mai bine, a spus el. Nicicând n-am luat cu noi în aventurile 
noastre un prizonier care să se fâțâie atâta. 


În acea zi s-au odihnit, şi-au curăţat armele, şi-au cârpit 
veşmintele; merinde mai aveau pentru o zi sau două, plus ce 
mai punea şi Mîm dintr-ale sale. Le-a dat trei oale mari şi lemne 
de foc; a mai scos şi un sac din peşteră. 

— Pleavă, a zis el. Nu merită nici măcar să le şterpeleşti. 
Rădăcini sălbatice, nimic altceva. 


Dar după ce le-au gătit, rădăcinile s-au dovedit bune de 
mâncat, aveau gust de pâine; s-au bucurat proscrişii, pentru că 
de multă vreme nu mai puseseră gura pe pâine, doar ce mai 
apucaseră să şterpelească de ici de colo. 

—  Elfii Sălbatici nu ştiu de ele; Elfii Cenuşii încă nu le-au 
descoperit; iar ăia de peste Mare, care se ţin mândri, sunt prea 
mândri să le caute, a zis Mîm. 

— Care le e numele? a vrut să ştie Turin. 

Mîm l-a privit chiondorâş. 

— N-au nume decât în graiul gnomilor, pe care nu-l 
dezvăluim nimănui. lar pe oameni nu-i învăţăm cum să dea de 
ele, căci oamenii sunt lacomi şi necumpătaţi şi nu s-ar opri din 
cules decât după ce vor fi pierit toate; câtă vreme acum, când 
merg, trec pe lângă ele ca orbeţii prin pustie. Alta nici că mai 
aflaţi de la mine; dar vă puteţi înfrupta din prada mea, numai să 
vorbiţi frumos şi să nu iscodiţi sau să nu şterpeliţi. Din nou a 
scos hohotul acela gâlgâit din gâtlej. Sunt nepreţuite, a mai zis 
el. Mai de preţ ca aurul în iarna flămândă, căci pot fi puse la 
păstrare precum alunele în scorbura veveriţei, iar noi tocmai 
începusem să ne facem provizii din cele care au apucat să se 
coacă. Numai că voi sunteţi neghiobi de vă închipuiţi că n-o să 
mă lipsesc de un tain mic, de-ar fi ca astfel să-mi salvez pielea. 

— l-auzi, a spus Ulrad, care scotocise în sac când Mîm 
fusese luat captiv. Da' când a fost s-o faci, n-ai făcut-o; vorbele 
tale mă minunează cu atât mai mult. 

Mîm s-a răsucit spre el şi l-a aţintit cu priviri întunecate. 

— Tu eşti unul dintre neghiobii după care primăvara n-ar 
jeli dacă ai pieri iarna, i-a spus el. Eu făcusem o făgăduială, prin 
urmare trebuia să mă întorc, de bunăvoie sau nu, cu sac sau făr' 
de el, şi un om fără de lege şi fără de credinţă n-are decât să 
creadă ce-o vrea! Dar nu-mi place ca un ticălos să mă despartă 
cu forţa de ce-i al meu - chiar şi de-i numai o nojiţă. Crezi că nu- 
mi aduc aminte că mâinile tale au fost printre cele care m-au 
legat, împiedicându-mă să mai pot vorbi cu fiul meu? De câte ori 
voi lua pâinea pământului din proviziile mele, tu nu vei fi pus la 
socoteală, iar de vei mânca, o vei face din tainul tovarăşilor tăi, 
nu din al meu. 

Zicând acestea, Mîm a plecat; dar Ulrad, care se pierduse 
cu firea în faţa mâniei lui, atât a aşteptat ca să spună: 


— Ce vorbe măreţe! Numa' că pişicherul ăsta bătrân are şi 
altele în sacul ăla al lui, asemenea la formă cu rădăcinile, dar 
mai tari şi mai grele. Te pomeneşti că s-o mai găsi în sălbăticie 
şi altceva pe lângă pâinea pământului, nedescoperit de elfi şi 
despre care oamenilor nu le este îngăduit să afle!» 

— Poate, a zis Turin. Măcar un lucru tot l-a spus adevărat 
gnomul, anume că eşti neghiob. De ce trebuie să dai glas 
gândurilor tale? Dacă vorbele frumoase îţi stau în gât, mai de 
folos ne este la toţi să-ţi ţii gura. 

Ziua a trecut liniştită, fără ca vreunul dintre proscrişi să 
dorească să se depărteze de sălaş. Turin s-a tot plimbat pe 
pajiştea verde a pragului, măsurând-o dintr-o margine în alta; se 
uita ba spre răsărit, ba spre apus, ba spre miazănoapte, 
minunându-se de cât de departe puteau desluşi privirile sale în 
văzduhul acela limpede. La miazănoapte când câta, zărea codrul 
Brethil acoperind cu verdeaţa sa pantele dealului Amon Obel, 
aflat în mijlocul său; într-acolo îi erau atrase mereu privirile, fără 
să ştie de ce: căci inima lui tânjea, mai curând, după 
meleagurile aflate ceva mai la apus, unde i se părea că, la multe 
leghe depărtare, unde cerul se îngemăna cu pământul, 
desluşeşte Munţii Umbrei, zidurile casei sale. In amurg, Turin şi- 
a întors privirile către apus, la ceasul în care soarele se 
rostogolea roşu peste coastele îndepărtate, iar Valea Narog se 
adâncea în neguri. 

Astfel a început viaţa lui Turin, fiul lui Hurin, în sălile lui 
Mîm, în Bar-en-Danwedh, Casa Răscumpărării. 


Pentru povestea lui Turin, de la venirea sa în Bar-en- 
Danwedh şi până la căderea fortăreței Nargothrond, vezi 
Silmarillion, pp. 288—302, şi Anexa la Narn i Hin Húrin, pg. 214 
mai jos. 


Întoarcerea lui Turin în Dor-lómin 

Într-un târziu , istovit de graba cu care mersese şi de 
drumul lung (patruzeci de leghe - poate chiar mai multe - 
străbătuse fără odihnă), Turin a ajuns odată cu primele înghețuri 
ale iernii la iazurile Ivrin, unde se tămăduise înainte. Acum se 
preschimbaseră într-o mlaştină îngheţată, din care nu mai putea 
să-şi stâmpere setea. 

Şi a mers mai departe, până la curmăturile ce duceau în 
Dor-lómin; ninsoarea cădea nemiloasă dinspre Miazănoapte, 
drumurile erau toate primejdioase şi îngheţate. Cu toate că 
trecuseră douăzeci şi trei de ani de când străbătuse pentru 
prima oară acea cale, îi rămăsese adânc întipărită în inimă, atât 
de mare fusese durerea ce-i îngreunase fiecare pas care-l 
dusese tot mai departe de Morwen. lată că acum se întorcea în 
sfârşit pe meleagurile copilăriei sale. Pustii şi neprimitoare i s-au 
înfăţişat; puţinii oameni care mai trăiau acolo erau neciopliţi; 
vorbeau graiul aspru al Răsăritenilor, pe când vechiul grai era 
vorbit doar de slugi ori de duşmani. 

Turin mergea cu băgare de seamă, ursuz, cu gluga trasă 
peste ochi; într-un târziu , a ajuns la casa pe care o căuta. Rece 
şi întunecată era; prin preajmă, nici ţipenie; căci Morwen 
plecase, iar Brodda Veneticul (cel care o luase cu de-a sila de 
soaţă pe Aerin, rubedenia lui Húrin) îi prădase casa, luând tot ce 
mai rămăsese din avutul lui Morwen şi din servitori. Casa lui 
Brodda se găsea în vecinătatea vechii gospodării a lui Hurin, şi- 
ntr-acolo s-a îndreptat Turin, sfârşit de drumul lung şi de 
amărăciune, şi a cerut găzduire; a fost primit, căci Aerin izbutise 
să mai păstreze ceva din vechile obiceiuri ale omeniei. | s-a 
făcut loc lângă un foc, printre servitori şi printre câţiva pribegi 
aproape la fel de mohorâţi la chip şi de istoviţi ca şi el; iar Turin 
i-a întrebat ce se mai întâmpla prin ţară. 

La aceasta, oamenii au tăcut, câţiva s-au retras mai la o 
parte, privindu-l chiondorâş pe străin. Numai un pribeag, care se 
sprijinea într-o cârjă, i-a zis: 

— Jupâne, dacă ai poftă să vorbeşti în graiul străvechi, fă-o 
mai încet şi nu cere să afli ce se întâmplă. Vrei să te alegi cuo 
cotonogeală pe cinste, ca orice pungaş, ori să fii luat drept 
iscoadă şi să atârni în lat? După cum arăţi, poţi fi şi una, şi alta. 
Adicătelea - a continuat bătrânul, apropiindu-se şi susurându-i 
lui Turin în ureche - unul din acel neam cumsecade de demult, 


care a venit dimpreună cu Hador în zilele de aur, înainte ca 
scăfârliile să fie acoperite de păr de lup. Sunt p-aici şi din ăştia, 
e drept c-au ajuns cerşetori şi sclavi, şi de n-ar fi Doamna Aerin, 
n-ar avea parte nici de focul ăsta, nici de un coltuc de pâine. Dar 
mata de unde vii, şi ce veşti ai vrea să afli? 

— Era pe vremuri o domniţă, se numea Morwen, a răspuns 
Turin, pe-atunci locuiam în casa ei. După ce-am bătut pământul 
în lung şi-n lat, m-am întors, așteptându-mă să fiu întâmpinat cu 
bucurie, şi uite că n-am mai găsit nici foc, nici suflet de om. 

— De mai bine de-un an nu mai e urmă de viaţă acolo, a 
răspuns bătrânul. Dar şi focul, şi oamenii s-au împuţinat în casa 
aia de când cu războiul nimicitor; domniţa se trăgea din neamu' 
ăla vechi - mă îndoiesc că ştii asta -, văduva lui Hurin, fiul lui 
Galdor, era ea. De ea n-au îndrăznit să se atingă, atât de tare îi 
înspăimânta; mândră şi frumoasă ca o regină, înainte ca 
durerea să o macine. Ziceau despre ea că-i vrăjitoare şi se 
fereau din calea ei. Auzi vorbă, vrăjitoare: care va să zică, 
„prietena elfilor', aşa s-ar numi asta în graiul cel nou. Dar au 
prădat-o. Nu o dată ar fi flămânzit ea şi fiica ei, de n-ar fi fost 
Doamna Aerin. Ea le-a ajutat în taină, aşa se povesteşte, şi de 
multe ori a fost snopită în bătăi de necioplitul Brodda, bărbatul 
ei cu de-a sila. 

— lar de-un an şi mai bine încoace? a întrebat Turin. Au 
murit, au fost luate în robie, sau ce? Le-au atacat orcii? 

— Prea bine nu se ştie, a răspuns bătrânul. A plecat cu fiica 
ei; dar Brodda ăsta i-a prădat casa şi-a luat tot ce-a mai găsit. 
Până şi pe ultimul câine l-a luat, iar mâna de oameni ce mai 
rămăsese din neamul ei au căzut în robie; fără doar de aceia 
care-au apucat-o pe drumul bejeniei, aşa ca mine. Ani fără 
număr am slujit-o, iar mai înainte, pe Stăpânul cel Mare, eu 
Sador Ologul: de n-ar fi fost un topor blestemat în pădure, de 
mult de tot, aş zăcea şi eu acum în Gorganul cel Mare. Parcă ieri 
a fost ziua în care băiatul lui Hurin a fost trimis de-acasă, şi cum 
mai plângea; şi ea la fel, după ce-a plecat băiatul. S-a dus în 
Regatul Ascuns, aşa se zice. 

Dintr-odată bătrânul a tăcut, aruncându-i o privire 
neîncrezătoare lui Turin. 

— Sunt bătrân, a zis el. Nu mă lua în seamă! O fi plăcut să 
stau la taclale în graiul de demult cu cineva care-l vorbeşte la fel 
de frumos ca-n vremurile apuse, dar cele de-acum sunt 


ticăloase, şi trebuie să fim cu ochii-n patru. Nu toţi cei care 
vorbesc graiul cel frumos au şi inimile frumoase. 

— Aşa e, a zis Turin. Inima mi-e încrâncenată. Dar de te 
temi c-oi fi vreo iscoadă de la Miazănoapte sau de la Răsărit, 
înseamnă că nu te-ai înţelepţit câtuşi de puţin, Sador Labadal. 

Bătrânul l-a privit cu gura căscată; apoi, tremurând tot, i-a 
spus: 

— Să ieşim! E mai frig, dar mai sigur. Vorbeşti prea tare, 
iară eu prea mult, pentru încăperea unui Răsăritean. 

Ajunşi în ogradă, bătrânul l-a prins pe Turin de mantie. 

— Zici că ai trăit în casa aceea cu mult timp în urmă. 
Stăpâne Turin, fiu al lui Hurin, de ce-ai venit înapoi? Mi s-au 
deschis ochii, la fel şi urechile, în sfârşit; ai vocea tatălui 
dumitale. Numai băietanul Turin îmi spunea aşa, Labadal. Dar 
nu în batjocură: eram prieteni buni şi veseli la acea vreme. Ce 
caută el aici, acum? Puţini am rămas; suntem bătrâni, arme n- 
avem. Mai fericiţi sunt cei din Marele Gorgan. 

— N-am venit cu gând de bătălie, a spus Turin, cu toate că 
vorbele tale, Labadal, mă-ndeamnă să mă gândesc la asta. 
Bătălia însă mai trebuie să aştepte. Am venit să le caut pe 
Doamna Morwen şi pe Nienor. Ce poţi să-mi spui? lute! 

— Puţine, stăpâne, a răspuns Sador. Au plecat pe-ascuns. 
Se zvonea printre noi că le-a trimis vorbă Stăpânul Turin; căci nu 
ne îndoiam că în toţi anii ce trecuseră ajunsese înalt în rang, 
rege sau senior undeva pe meleagurile de la miazăzi. Dar, din 
câte văd, nu-i aşa. 

— Nu-i aşa. Am fost senior într-o ţară de la miazăzi, acum 
sunt doar un pribeag. Însă nu eu am trimis vorbă să vină la 
mine. 

— Atunci nu ştiu ce să-ţi spun. Mă gândesc c-o şti Doamna 
Aerin. Ea ştie de toate planurile mamei dumitale. 

— Cum pot să ajung la ea? 

— Nici asta nu ştiu. Chiar de i-am putea trimite vorbă, ar 
plăti scump dacă ar fi prinsă şuşotind în prag cu un vagabond 
pribeag din neamul celor asupriţi. lar un cerşetor ca tine n- 
ajunge prea departe, de vrea să străbată sala spre masa 
stăpânilor, c-au şi pus Răsăritenii labele pe el şi-l bat de-i zboară 
fulgii, dacă nu şi mai rău. 

Turin s-a aprins de mânie auzind acestea. 


— Spui că nu-i îngăduit să străbat sala lui Brodda şi c-or să 
mă ciomăgească? a strigat el. la, hai să vedem! 

A intrat în sală, şi-a dat jos gluga de pe cap şi, îmbrâncind 
tot ce-i stătea în cale, s-a îndreptat spre masa la care şedeau 
stăpânul casei şi soaţa lui, dimpreună cu alţi mai-mari 
Răsăriteni. Unii dintre ei s-au repezit să-l prindă, însă el i-a 
trântit la pământ şi a strigat: 

— Nu-i nimeni stăpân aici, ori e-o vizuină de orci? Unde-i 
stăpânul? 

Atunci Brodda s-a ridicat furios. 

— Eu conduc această casă. 

Dar înainte să apuce să mai spună ceva, Turin i-a zis: 

— Înseamnă că n-ai deprins datina omeniei, pe care-o avea 
această ţară înainte să vii tu. Aşa-i obiceiul bărbaţilor în ziua de 
azi, să-şi lase slugile să batjocorească rubedeniile soaţelor lor? 
Căci eu rubedenie sunt, şi-am o solie pentru Doamna Aerin. Mă 
laşi să mă apropii slobod, ori mă apropii cum voi crede de 
cuviinţă? 

— Apropie-te, a zis Brodda, mustrându-şi supuşii; dar Aerin 
a pălit dintr-odată. 

Turin s-a apropiat cu paşi mari de masă, s-a oprit în faţa ei 
şi a făcut o plecăciune. 

— Cu iertare să-mi fie, doamnă Aerin, că vin aşa, pe nepusă 
masă; dar solia mea nu poate să mai aştepte şi drum lung am 
bătut pentru ea. Le caut pe Morwen, Doamna din Dor-lómin, şi 
pe Nienor, copila ei. Le-am găsit casa pustie şi jefuită. Ce-mi poţi 
spune? 

— Nimic, a zis Aerin, cuprinsa de o teamă cumplita, căci 
Brodda n-o scăpa din ochi. Nimic mai mult decât că a plecat. 

— Nu cred, a zis Turin. 

Atunci Brodda s-a repezit de după masă, roşu de furie 
aghesmuită. 

— De-ajuns! a strigat el. N-am să îngădui ca vorbele soţiei 
mele să fie tăgăduite de-un cerşetor care vorbeşte graiul 
slugilor. Nimeni n-a auzit de vreo Doamnă din Dor-l6min. Cât 
despre Morwen, era una din neamul ăla de sclavi, şi-a fugit aşa 
cum fug sclavii: fă şi tu la fel, repejor, dacă nu vrei s-ajungi în 
ştreang. 

Turin a sărit la Brodda, şi-a tras din teacă sabia neagra, l-a 
prins pe Brodda de păr şi i-a smucit capul pe spate. 


— Nimeni să nu se clintească, a spus el, altfel unde-i stau 
picioarele acolo o să-i stea şi capul! Doamnă Aerin, îţi mai cer 
încă o dată iertare dacă mi-a putut trece prin minte că 
necioplitul ăsta s-a purtat vreodată cu tine altfel decât râu. 
Acum spune-mi, şi nu-mi ascunde nimic! Oare nu-s eu Turin, 
Seniorul din Dor-lómin? Vrei să-ți poruncesc? 

— Porunceşte-mi, a răspuns ea. 

— Cine a prădat casa lui Morwen? 

— Brodda. 

— Când a fugit Morwen, şi-ncotro? 

— Au trecut un an şi trei luni de-atunci, a zis Aerin. 
Stăpânul Brodda şi alţi câţiva venetici de la Răsărit, care se află 
aici, au asuprit-o fără milă. De multă vreme fusese rugată să 
plece în Regatul Ascuns; în cele din urmă a plecat. Căci 
meleagurile până acolo fuseseră ferite o vreme de rău, se zice 
că mulţumită vitejiei Săbiei Negre din ţara aceea de la miazăzi; 
dar acum s-a sfârşit. S-a dus să-și caute fiul care o aştepta 
acolo. Dar dacă tu eşti acela, atunci mă tem că totul e anapoda. 

Turin a izbucnit într-un râs amar. 

— Anapoda? Anapoda? a strigat el. Că bine zici: la fel de 
sucit ca şi Morgoth! 

Şi dintr-odată l-a cuprins o furie neagră; ochii i s-au limpezit 
şi ultimele fire ale vrăjii lui Glaurung, ce-l ţinuseră legat, s-au 
slobozit, iar Turin a priceput minciunile cu care fusese 
îmbrobodit. 

— Am fost oare momit să vin încoace ca să-mi găsesc o 
moarte ruşinoasă, tocmai eu care puteam măcar să mor 
vitejeşte în faţa Porţilor fortăreței Nargothrond? 

Şi din noaptea ce înconjura casa i s-a năzărit că aude 
strigătele lui Finduilas. 

— N-o să pier eu primul aici! a strigat Turin. 

L-a înşfăcat pe Brodda şi, cu forţa ce i-o dădeau suferinţa 
sa cumplită şi mânia, l-a ridicat în văzduh şi l-a scuturat ca pe 
un câine. 

— Morwen din neamul sclavilor, aşa ai zis? Pui de venetic, 
banditule, sclav al sclavilor! 

L-a azvârlit pe Brodda cu capul înainte, de-a latul mesei, 
chiar în faţa unui Răsăritean care se ridicase să-l atace pe Turin. 

În cădere, Brodda şi-a frânt gâtul; iar Turin s-a repezit după 
servitorii lui şi a mai răpus trei care, prinşi fără arme, se 


făcuseră mici de frică. S-a iscat zarvă mare în sală. Răsăritenii 
care se aflau acolo l-ar fi înfruntat pe Turin, dar se mai găseau 
acolo mulţi alţii, dintre vechii locuitori ai Dor-l6minului: vreme 
îndelungată fuseseră slugi supuse, dar acum şi-au părăsit 
locurile, strigând răzvrătiți. Curând, în sală s-a încins lupta, şi cu 
toate că răzvrătiţii nu aveau la ei decât cuțite de carne şi alte 
asemenea unelte pe care apucaseră să pună mâna ca să se 
apere de pumnale şi săbii, mulţi au pierit curând şi dintr-o 
tabără şi din cealaltă, înainte ca Turin să sară între ei şi să-i 
căsăpească pe ultimii Răsăriteni rămaşi în sală. 

Istovit, Turin s-a rezemat de un pilastru; focul furiei sale se 
transformase în cenuşă. Dar bătrânul Sador s-a târât până la el 
şi i-a cuprins genunchii. Era rănit de moarte. 

— De trei ori câte şapte ani, dacă nu şi mai mult, au trecut, 
lungă mi-a fost aşteptarea pentru această clipă, a spus el. Dar 
acum te du, stăpâne, te du! Te du şi nu te mai întoarce, decât 
dacă aduci armie cu tine. Or să ridice întreaga ţară împotriva ta. 
Mulţi au scăpat de-aici cu fuga. Te du, altfel aici vei sfârşi. Cu 
bine! 

Atât a mai apucat să spună, apoi a alunecat pe podea şi şi- 
a dat sufletul. 

— Adevărul vorbelor de pe urmă, a zis Aerin. Ai aflat ce-ai 
vrut să ştii. Acum dispari repede! Dar mai întâi du-te la Morwen, 
să-i aduci mângâiere, altfel nu-ţi voi ierta niciodată prăpădul pe 
care l-ai făcut aici. O fi fost viaţa mea rea, dar, din pricina 
nestăpânirii tale, zilele mele sunt de-acum numărate. Veneticii 
s-or răzbuna pentru astă noapte pe toţi care am fost aici. Pripite 
îţi sunt faptele, fiu al lui Húrin, de parcă ai fi tot copilandrul pe 
care-l ştiam eu. 

— Şi slabă eşti de inimă, Aerin, fiică a lui Indor, aşa cum 
erai şi pe vremea când îţi spuneam mătuşă şi când te speria 
până şi un câine burzuluit. Ar fi trebuit să trăieşti într-o lume mai 
blândă. Dar vino cu mine! Te voi duce la Morwen. 

— Zăpada acoperă pământul, îmi trece de cap de adâncă 
ce e, a răspuns ea. Aş pieri în sălbăticie cu tine, la fel de iute ca 
şi de mâinile sălbaticilor Răsăriteni. Nu poţi îndrepta ce-ai 
stricat. Te du! De rămâi, o să fie şi mai rău, şi-o vei îndurera şi 
mai mult pe Morwen, fără nici un rost. Te du, din suflet te rog! 

Turin a făcut o plecăciune adâncă în faţa ei, s-a răsucit pe 
călcâie şi a părăsit sala lui Brodda; în urma lui au pornit de 


îndată toţi răsculații care se mai simțeau în putere. Au fugit în 
munţi, căci unii dintre ei cunoşteau bine potecile din pustie, şi 
au binecuvântat zăpada ce cădea şi le acoperea urmele. Astfel, 
cu toate că vânarea lor a început destul de curând după aceea, 
oameni şi câini şi nechezături de cai umplând locurile şi 
văzduhul, fugarii au reuşit să scape în munţii de la miazăzi. 
Uitându-se mai apoi în urmă, au zărit o lumină roşie în 
depărtare, în ţara pe care o părăsiseră. 

— Au dat foc la casă, a zis Turin. De ce oare au făcut asta? 

— Au dat foc? Nu, stăpâne: ea trebuie să fi fost, a răspuns 
un fugar, pe nume Asgon. Mulţi războinici nu ştiu să citească ce 
zace în spatele răbdării şi tăcerii. Ea ne-a făcut mult bine, 
plătind scump pentru aceasta. Inima nu-i era câtuşi de puţin 
slabă, iar răbdarea are şi ea un sfârşit în cele din urmă. 

Câţiva dintre cei mai voinici, care puteau îndura iarna, au 
rămas cu Turin şi l-au dus, pe cărări doar de ei ştiute, la un 
adăpost în munţi, o peşteră a proscrişilor şi a fugarilor; de aceea 
se găseau acolo şi provizii din belşug. Au aşteptat în peşteră 
până s-a potolit ninsoarea, după care i-au dat lui Turin merinde 
şi l-au dus la o trecătoare aproape neumblată, ce ducea spre 
miazăzi, în Valea Sirionului, unde zăpada nu ajunsese. Pe 
drumul de coborâre şi-au luat rămas-bun unii de la alţii. 

— Rămâi cu bine, Senior al Dor-lSminului, a zis Asgon. Dar 
să nu ne dai uitării. De-acum vom fi vânaţi fără răgaz; iar 
neamul oamenilor-lupi va fi şi mai sângeros, din pricina venirii 
tale. Aşa că du-te şi nu te mai înturna, fără doar dacă vii cu 
armie, să ne eliberezi. Cu bine! 

Sosirea lui Turin în Brethil 

lar Turin a coborât spre Sirion, cu mintea chinuită de 
gânduri. | se părea lui că, dacă înainte avusese de ales între 
două rele, acum erau trei, la cele vechi adăugându-se şi poporul 
său asuprit care-l chema şi căruia el nu făcuse altceva decât să-i 
sporească suferinţa. O singură mângâiere avea Turin: nu se mai 
îndoia că Morwen şi Nienor ajunseseră de mult în Doriath, iar 
drumul le fusese ferit de primejdii numai mulţumită vitejiei 
Săbiei Negre din Nargothrond. În sinea lui îşi spunea: „Unde în 
alt loc mai bun le-aş fi putut adăposti, dacă aş fi ajuns mai din 
vreme? De s-o frânge şi Brâul lui Melian, atunci totul se va 
sfârşi. Mai bine aşa cum s-au brodit acum lucrurile; căci prin 
furia şi pripeala mea nu fac decât să aduc înnegurare oriunde 


m-aş afla. Să le ţină Melian la ea! Ci eu le voi lăsa în pace, ferite 
de umbră, măcar o vreme." 

Dar prea târziu s-a pornit Turin s-o caute pe Finduilas, 
răscolind codrii de la poalele munţilor Ered Wethrin, sălbăticit şi 
pândar asemenea unei fiare; toate drumurile le-a cercetat, care 
duceau spre miazănoapte, la Trecătoarea Sirion. Prea târziu . 
Urmele fuseseră spălate de ploi şi zăpadă. Dar aşa s-a făcut că, 
luând-o de-a lungul râului 
Taeglin la vale, Turin s-a întâlnit cu câţiva dintre oamenii 
Poporului lui Haleth, din Codrul Brethil. Războiul îi secerase, 
împuţinându-le rândurile, iar cei râmaşi, o mână de suflete, 
trăiau neştiuţi de nimeni la adăpostul unei palisade, pe Amon 
Obel, în inima codrului. Ephel Brandir se numea acel loc; căci 
Brandir, fiul lui Handir, era acum căpetenia lor, după ce tatăl lui 
pierise răpus. Brandir nu era un om potrivit pentru războaie, din 
pricină că era olog de un picior pe care şi-l frânsese în copilărie, 
într-o împrejurare nefericită; avea şi o fire tare blândă, iubind 
mai degrabă lemnul şi nu fierul, şi ştiinţa despre tot ceea ce 
creştea sub pământ, mai curând decât despre orice altceva. 

Dar unii dintre pădurenii aceştia încă îi vânau pe orci la 
hotarele ținutului lor; aşa s-a făcut că atunci când Turin a ajuns 
în acele locuri, a auzit zvon de încleştare. A grăbit pasul, s-a 
furişat cu băgare de seamă printre copaci şi a văzut o ceată 
mică de oameni, înconjurată de orci. Oamenii se apărau cu 
disperare, stând cu spatele la un pâlc de copaci care creşteau 
stingheri, în mijlocul unei poieni; dar orcii erau mulţi la număr, 
încât bieţii pădureni nu prea aveau cum să scape dacă nu-i ajuta 
cineva. Pitit în desiş, fără să-l vadă careva, Turin s-a apucat să 
facă o hărmălaie cumplită, cu bufnituri de picioare şi trosnet de 
crengi rupte, ca apoi să strige în gura mare, de-ai fi zis că se 
afla în fruntea unei adevărate armii. 

— Aha! Aici mi-erau! Veniţi după mine! La atac, ucideţi tot 
ce puteţi! 

Auzindu-l, mulţi dintre orci s-au uitat peste umăr, cuprinşi 
de spaimă; dintr-un salt, Turin a fost în poiană, făcând semn cu 
mâna ca pentru a-i îndemna şi pe ceilalţi din urmă, iar tăişurile 
Săbiei Gurthang au scăpărat asemenea unei flăcări în mâna lui. 
Prea bine cunoşteau orcii lama aceea, încât, înainte ca Turin să 
ajungă în mijlocul lor, ei s-au şi împrăştiat şi au rupt-o la fugă. 


Pădurenii i s-au alăturat şi împreună i-au vânat pe orci, 
împingându-i în râu: puţini au izbutit să iasă pe malul celălalt. 

În cele din urmă, oamenii s-au oprit pe mal şi Dorlas, 
căpetenia pădurenilor, a spus: 

— lute eşti la vânătoare, jupâne; dar ciracii nu se grăbesc 
să te urmeze. 

— Altfel stă treaba, i-a răspuns Turin: alergăm cu toţii ca şi 
când am fi unul singur şi cu nici un chip nu ne despărţim. 

Oamenii din Brethil au început să râdă. _ 

— Păi, unul singur de-alde tine face cât o armie întreagă. Iți 
suntem datori mii de mulţumiri. Dar cine eşti tu, şi ce faci aici? 

— Îmi fac treaba pe care o ştiu face, adică să răpun orci, a 
zis Turin. Şi sălăşluiesc acolo unde am treabă. Sunt Sălbaticul 
din Păduri. 

— Atunci vino de sălăşluieşte cu noi, au zis ei. Căci noi în 
păduri ne avem sălaşurile şi ne trebuie oameni pricepuţi. Vei fi 
primit cu braţele deschise! 

Turin le-a aruncat o privire ciudată şi a zis: 

— Să mai fi rămas suflete pe lumea asta, care să nu se 
teamă că voi pogori umbra peste uşile lor? Prieteni, mai am o 
misie dureroasă de îndeplinit: s-o caut pe Finduilas, fiica lui 
Orodreth din Nargothrond, sau măcar să aflu ce s-a ales de ea. 
Vai şi-amar! Multe săptămâni au trecut de când a fost luată din 
Nargothrond, dar tot trebuie să mă duc şi s-o caut. 

Oamenii l-au privit cu milă, iar Dorlas a spus: 

— Nu o mai căuta. Căci o oaste de orci a venit dinspre 
Nargothrond spre Trecerea peste Taeglin: aflasem despre ea cu 
mult înainte, din pricină că înaintau foarte încet, ducând cu ei 
mulţi prizonieri. Atunci ne-am gândit să dăm şi noi micul nostru 
atac în război, astfel că i-am înconjurat pe orci din toate părţile, 
cu toţi arcaşii pe care izbutisem să-i strângem, nădăjduind să-i 
putem elibera pe prizonieri. Dar, vai! de cum au fost atacati, 
orcii aceia ticăloşi i-au ucis pe captivi, întâi pe femei, iar pe fiica 
lui Orodreth au pironit-o de-un copac, cu o suliță. 

Turin a rămas ca trăsnit. 

— De unde ştiţi că ea era? a întrebat el. 

— Pentru că mi-a vorbit, înainte să moară, a răspuns 
Dorlas. Era limpede că privirea ei căuta pe cineva pe care-l 
aştepta şi mi-a zis aşa: „Mormegil. Spuneţi-i lui Mormegil că 
Finduilas este aici". Altceva n-a mai spus. Acelea fiind ultimele ei 


cuvinte, am înmormântat-o acolo unde a murit. Zace într-un 
gorgan, lângă Taeglin. Să fi trecut o lună de-atunci. 

— Duceţi-mă acolo, le-a cerut Turin; şi ei l-au dus la o colină 
în apropiere de Trecerea peste Taeglin. S-a întins Turin pe 
pământ şi o întunecime l-a cuprins, încât oamenii l-au crezut 
mort. Dorlas s-a aplecat asupra lui, l-a privit cu băgare de 
seamă, apoi s-a întors către oamenii săi şi a spus: 

— Prea târziu ! Mare păcat. Aici zace însuşi Mormegil, 
marele căpitan din Nargothrond. După sabie ar fi trebuit să-l 
recunoaştem, aşa cum au făcut orcii. 

Căci Săbiei Negre de la Miazăzi i se dusese faima în lung şi- 
n lat, până şi în inima codrului. 

L-au ridicat cu venerație şi l-au purtat până la Ephel 
Brandir; iar Brandir a ieşit în întâmpinarea lor şi s-a minunat de 
năsălia pe care-l duceau. Dar când a dat la o parte 
acoperământul de pe trup, s-a uitat la chipul lui Turin, fiul lui 
Hurin; şi o umbră întunecată i-a cuprins inima. 

— Vai, oameni cruzi ai lui Haleth! a strigat el. De ce aţi 
împiedicat moartea să-l ia pe omul ăsta? V-aţi chinuit să aduceţi 
pân-aici ultimul blestem al neamului nostru. 

Dar pădurenii i-au zis: 

— Nicidecum, acesta este Mormegil din Nargothrond, un 
mare casap de orci, şi de mult folos ne va fi dacă va trăi. Şi chiar 
de n-ar fi aşa, cum am putea lăsa leşul unui om lovit de durere 
să zacă de izbelişte? 

— Cu adevărat n-aţi putea, a consimţit Brandir. Soarta a 
vrut să fie altfel. 

Şi l-a luat pe Turin în casa lui şi l-a îngrijit. 

Dar când Turin a izbutit într-un târziu să alunge 
întunecimea, venise primăvara; s-a trezit şi a văzut soarele 
luminând mugurii verzi. Şi dintr 
-odată s-a redeşteptat în el curajul Casei lui Hador, şi s-a ridicat 
Turin în capul oaselor, spunând în sinea lui: „Toate faptele mele 
şi zilele de odinioară mi-au fost întunecate şi pline de ticăloşie. 
lată că a venit o zi nouă. Aici mă voi statornici în pace şi mă voi 
lepăda şi de nume, şi de neam; şi voi lăsa în urmă umbra, sau 
măcar voi încerca să n-o arunc peste cei pe care-i iubesc." 

Astfel că şi-a luat un nume nou, zicându-şi Turambar, care 
în graiul Elfilor Nobili însemna Stăpânul Destinului; şi a trăit el 
printre pădureni, fiind iubit de ei, iar el i-a rugat să-i dea uitării 


numele de odinioară şi să-l socotească drept unul dintre ei, 
născut în Brethil. Numai că schimbându-şi numele n-a însemnat 
şi că îşi schimbase năravul pe de-a-ntregul, ori că uitase de 
vechile lui păsuri împotriva servitorilor lui Morgoth; când şi când 
pornea la vânătoare de orci, însoţit de câţiva care gândeau 
asemenea lui, cu toate că treaba asta nu-i plăcea defel lui 
Brandir. Căci el dorea să păzească obştea mai curând tăinuind-o 
şi fără zarvă. 

— Mormegil nu mai este, spunea el, dar teamă mi-e ca 
semeţia lui Turambar să nu stârnească mânia duşmanilor 
împotriva codrului Brethil! 

Aşa că Turambar şi-a pus sabia neagră deoparte şi nu a mai 
luat-o cu sine la luptă, mânuind de-acum numai arcul şi săgeata. 
Pe orci însă nu-i lăsa nicicum să se apropie de Trecerea peste 
Taeglin ori de măgura în care zăcea Finduilas. Haudh-en-Elleth a 
fost numită acea măgură, Gorganul Fecioarei Elfe, şi curând orcii 
s-au învăţat să se teamă de acel loc şi să-l ocolească. Dar Dorlas 
i-a spus lui Turambar: 

— Ţi-ai lepădat numele, tu însă tot Sabia Neagră ai rămas; 
oare nu-i adevărat ce se zvoneşte, cum că Sabia Neagră era fiul 
lui Húrin din Dor-lómin, senior al Casei lui Hador? 

Turambar i-a răspuns: 

— Aşa am auzit şi eu. Dar nu o spune şi altora, te rog mult, 
ca pe un prieten ce-mi eşti. 

Călătoria lui Morwen şi a lui Nienor în Nargothrond 

După trecerea lernii Crunte, în Doriath au sosit noi veşti 
despre Nargothrond. Le aduseseră câţiva care scăpaseră din 
atacul asupra fortăreței şi reuşiseră să supravieţuiască iernii în 
sălbăticie, iar acum veniseră să caute adăpost la Thingol şi 
străjerii de la hotare îi aduseseră în faţa Regelui. Unii spuneau 
că toţi duşmanii se retrăseseră la miazănoapte, alţii că Glaurung 
încă mai sălăşluia în sălile lui Felagund; mai erau cei care ziceau 
că Mormegil fusese răpus; câţiva vorbeau cum că Mormegil 
fusese vrăjit de Dragon şi rămăsese în fortăreață, preschimbat 
în stană. Dar cu toţii spuneau că în Nargothrond se ştiuse tot 
timpul că Sabia Neagră nu era altcineva decât Turin, fiul lui 
Húrin din Dor-lómin. 

Auzind aceasta, Morwen şi Nienor au fost cuprinse de o 
spaimă şi o durere cumplite. Şi a spus Morwen: 


— Îndoiala asta este lucrarea lui Morgoth! Oare nu ne e dat 
să aflăm adevărul şi astfel să ştim la ce ne putem aştepta mai 
rău? 

Chiar şi Thingol dorea să afle mai multe despre soarta 
fortăreței Nargothrond şi se gândea să trimită într-acolo câteva 
iscoade, numai că el credea că Turin fusese ucis, ori, dacă nu 
murise, nimeni nu l-ar mai fi putut salva; şi nu vroia cu nici un 
chip să trăiască ceasul în care Morwen ar fi aflat crudul adevăr 
dincolo de orice îndoială. Astfel că i-a spus: 

— Treaba asta e tare primejdioasă, Doamnă din Dor-lómin, 
trebuie să cumpănim. Îndoiala poate într-adevăr fi lucrarea lui 
Morgoth, vrând să ne facă să ne pripim. 

Dar Morwen, pradă deznădejdii, i-a strigat: 

— Pripeală, domnul meu! Dacă fiul meu rătăceşte flămând 
prin codri, dacă zace în lanţuri undeva, dacă leşul lui a rămas 
neînmormântat, atunci crede-mă că mă voi pripi. N-aş irosi nici 
o clipă ca să mă duc să-l caut. 

— Doamnă din Dor-lómin, a zis Thingol, fiul lui Húrin nu şi- 
ar dori aşa ceva. El s-ar gândi că aici eşti mai la adăpost decât 
în oricare alt meleag de pe acest pământ, aici, în grija lui Melian. 
De dragul lui Hurin şi al lui Turin, nu te voi lăsa să rătăceşti cine 
ştie pe unde în vremurile astea pline de primejdii. 

— Pe Turin nu l-ai împiedicat să dea piept cu primejdia, dar 
pe mine vrei să mă ţii departe de el, a tipat Morwen. In grija lui 
Melian! Da, o prizonieră a Brâului. Multă vreme am pregetat 
până să păşesc înăuntrul Brâului, iar acum mă căiesc. 

— Doamnă din Dor-lómin, i-a zis Thingol, dacă astfel ţi-e 
vorba, atunci să ştii: Brâul este deschis. Liberă ai venit aici, 
libera vei sta - ori vei pleca. 

Melian, care tăcuse în tot acest timp, i-a spus: 

— Nu te duce, Morwen. Adevărat ai spus: îndoiala aceasta 
de la Morgoth vine. Dacă pleci, pleci pentru că aşa vrea el. 

— Teama de Morgoth nu mă va opri să urmez chemarea 
neamului meu, a răspuns Morwen. Dar dacă te temi pentru viaţa 
mea, atunci, domnul meu, dă-mi pe câţiva dintre slujitorii 
domniei tale să mă însoţească. 

— Ţie nu-ţi spun ce să faci, i-a răspuns Thingol. Alor mei 
însă le spun. Îi voi trimite atunci când cred eu de cuviinţă. 

Morwen n-a mai spus nimic; izbucnind în plâns, a plecat din 
faţa Regelui. Thingol îşi simţea inima grea, căci i se părea că 


Morwen îşi pierduse minţile, şi a întrebat-o pe Melian dacă 
puterile ei n-o puteau împiedica să plece. 

— Ca să împiedic răul să intre, pot să fac multe, a răspuns 
ea. Dar nu şi împotriva celor care vor să iasă. Asta numai ţie îţi 
stă în puteri. Dacă e să fie ţinută aici, trebuie s-o ţii cu forţa. 
Doar aşa o vei face să se răzgândească. 


Morwen s-a dus la Nienor şi i-a spus: 

— Rămâi cu bine, fiică a lui Húrin. Eu plec să-mi caut fiul, 
ori măcar să aflu ce i s-a întâmplat cu adevărat; aici toţi se 
codesc să facă ceva, şi-or să se codească până va fi prea târziu . 
Tu așteaptă-mă, nădăjduiesc să mă întorc curând. 

Cuprinsă de teamă şi deznădejde, Nienor a încercat s-o 
oprească, dar Morwen n-a mai scos un cuvânt, ci s-a întors în 
camera ei; iar când a venit dimineaţa, a încălecat şi dusă a fost. 

Thingol dăduse poruncă să nu stea nimeni în calea lui 
Morwen. Dar de cum a plecat, regele i-a chemat la sine pe cei 
mai voinici şi mai pricepuţi dintre străjeri, iar pe Mablung l-a 
numit căpetenia lor. 

— Plecaţi acum fără zăbavă, le-a zis el, dar să nu ştie că o 
urmăriţi. lar când o ajunge în pustie, de-o fi s-o amenințe ceva, 
arătaţi-vă; dacă nu se întoarce cu voi, păziţi-o cum puteţi mai 
bine. Insă pe câţiva dintre voi îi voi ruga s-o ia înainte cât potei 
de repede, să afle tot ce se poate afla. 

Aşa s-a întâmplat că Thingol a trimis mai mulţi străjeri 
decât avusese de gând, iar printre ei se aflau şi zece Cavaleri 
care duceau de dârlogi alţi câţiva cai. Au pornit pe urmele lui 
Morwen care a apucat-o spre miazăzi, străbătând ţinutul Region, 
şi astfel a ajuns la malul râului Sirion, mai sus de Heleşteiele 
Amurgului; acolo s-a oprit ea, căci Sirionul era lat şi vijelios, şi 
Morwen nu ştia pe unde s-o apuce. Străjerii au fost nevoiţi să se 
arate; iar Morwen le-a spus: 

— Thingol vrea să mă oprească din drum? Ori poate abia 
acum îmi trimite ajutorul pe care nu voise să mi-l dea? 

— Şi una, şi alta, a răspuns Mablung. Nu vrei să te întorci? 

—Nu! 

— Inseamnă că va trebui să te ajut, cu toate că o fac 
împotriva inimii. Aici Sirionul e lat şi adânc, nu poate fi trecut 
înot nici de noi, nici de cai. 


— Atunci duceţi-mă dincolo, pe unde trec elfii, i-a zis 
Morwen, altfel voi încerca să-l trec înot. 

Şi Mablung a dus-o la Heleşteiele Amurgului. Pe acel mal 
răsăritean, în micile estuare şi în desişul de stuf, elfii ţineau 
ascunse şi bine păzite bărci, pentru ca solii care-i aduceau lui 
Thingol veşti despre rubedeniile sale din Nargothrond= să poată 
trece dintr-o parte în cealaltă. Acum au aşteptat să treacă 
noaptea luminată de stele şi abia în ceţurile albicioase dinaintea 
zorilor au traversat râul. lar la vremea când soarele apăruse 
roşu de după Munţii Albaştri şi vântul dimineţii sufla cu putere, 
împrăştiind ceața, străjerii au urcat malul apusean, lăsând în 
urmă Brâul lui Melian. Elfi înalţi din Doriath erau străjerii aceştia, 
cu veşminte cenuşii şi cu mantii peste cămăşile de zale. De pe 
ponton, Morwen îi privea cum trec în tăcere pe lângă ea, şi 
dintr-odată a scos un țipăt. 

— Acela de unde a apărut? a întrebat ea, arătând spre 
coada companiei. De trei ori zece eraţi când aţi venit la mine. lar 
acum urcați ţărmul de trei ori câte zece şi încă unul! 

Atunci s-au întors şi ceilalţi şi cu adevărat au văzut că 
soarele lumina un cap auriu: căci Nienor era nou-venitul; din 
pricina vântului, gluga îi căzuse de pe cap. Astfel au descoperit 
că ea se luase după străjeri şi li se alăturase în întuneric, înainte 
să înceapă traversarea râului. Străjerii s-au înspăimântat, dar 
mai speriată era Morwen. 

— Du-te înapoi, i-a strigat ea. Întoarce-te! îţi poruncesc. 

Dar Nienor i-a răspuns: 

— Dacă soaţa lui Húrin poate să plece împotriva tuturor 
sfaturilor, pentru că o cheamă glasul sângelui, la fel poate şi 
fiica lui Húrin. Mi-ai dat numele de Bocirea, numai că nu voiesc a 
jeli de una singură după tată, după frate şi după mamă. Voi 
sunteţi tot ce am şi vă iubesc mai presus de orice. Şi dacă tu nu 
te temi, nici eu nu mă tem. 

Şi cu adevărat, pe chipul ei nu se citea nici urmă de teamă. 
Nienor părea înaltă şi puternică; semăna cu cei din casa lui 
Hador, înalţi la stat, iar cu veşmintele acelea elfeşti pe care le 
purta, nu se deosebea de străjeri, fiind doar cu puţin mai scundă 
decât cel mai înalt dintre ei. 

— Şi-acum, ce-ai de gând să faci? a întrebat-o Morwen. 

— Să merg încotro vei merge şi tu. Ai de ales. Fie mă duci 
înapoi şi mă dai în siguranţă în grija lui Melian; căci nu e înţelept 


să nu-i asculţi sfatul. Fie, dacă tu vei apuca-o pe drumul 
primejdiei, vei şti că te urmez pe acelaşi drum. 

Adevărul e că Nienor venise până aici în nădejdea că, de 
teamă pentru viaţa fiicei ei şi din dragoste pentru ea, Morwen se 
va întoarce; iar Morwen nu ştia cum să se împartă. 

— Una e să nu dai ascultare unui sfat, a răspuns Morwen. 
Cu totul alta să nu te supui poruncii pe care ţi-o dă mama ta. 
Du-te înapoi! 

— Nu, s-a împotrivit Nienor. De mult nu mai sunt copil. Am 
şi eu vrerea mea şi o minte care judecă singură, cu toate că 
până acum nu a judecat altminteri decât a ta. Merg cu tine. Mai 
curând în Doriath, ca semn de cinstire pentru cei care-l 
cârmuiesc; dar de nu voieşti astfel, atunci spre apus. Şi dacă tot 
vorbim despre cine să meargă mai departe, mai degrabă eu ar 
trebui să fiu aceea, fiind în deplinătatea puterilor mele. 

Privindu-şi fiica, Morwen a văzut, în ochii ei cenușii, 
încăpăţinarea lui Húrin; mai că i-ar fi dat ascultare, dar nu-şi 
putea înfrânge mândria - ar fi părut, în ciuda vorbelor 
meşteşugite, că se lasă dusă înapoi de Nienor, ca o femeie 
bătrână care-a dat în mintea copiilor. 

— Îmi voi urma drumul, aşa cum am plănuit, i-a răspuns ea. 
Dacă vrei să vii, vino, dar fără consimţământul meu. 

— Aşa să fie, a zis Nienor. 

Atunci Mablung le-a spus străjerilor: 

— E limpede acum că nu din lipsă de curaj, ci de prevedere, 
aduce poporul lui Hurin nenorociri asupra altora! Aşa s-a 
întâmplat şi cu Turin; dar nu şi cu strămoşii lui. Cei de-acum 
sunt toţi cu minţile rătăcite, unul mai rău ca celălalt, şi asta nu- 
mi place defel. Mai tare mă tem de-această misie ce ne-a dat-o 
Regele, decât de a-l vâna pe Lup. Ce-i de făcut? 

Dar Morwen, care urcase şi ea pe țărm şi se apropiase de 
ei, a auzit ultimele cuvinte. 

— Faceţi aşa cum v-a rugat regele, le-a spus ea. Căutaţi să 
aflaţi veşti despre Nargothrond şi despre Turin. Pentru asta am 
venit cu toţii până aici. 

— Ehei, mai e drum lung de străbătut, şi presărat de 
primejdii, i-a zis Mablung. Dacă e să mergeţi mai departe, 
trebuie să urcați în şei şi să călăriţi alături de ceilalţi călăreţi, 
fără să vă depărtaţi nici un pas de ei. 


Se luminase bine de ziuă când au pornit mai departe şi au 
ieşit, fără să se grăbească şi cu ochii-n patru, din ţinutul 
trestiilor şi al sălciilor pitice, ajungând la poalele pădurilor 
cenuşii care acopereau mare parte din câmpia de la miazăzi de 
Nargothrond. Cât a fost ziua de lungă au mers tot spre apus, 
fără să vadă în jur altceva decât pustiiciune şi fără să audă 
vreun zgomot; meleagul era tăcut, parcă sub stăpânirea unei 
spaime mari, aşa i s-a părut lui Mablung. Pe acelaşi drum 
apucase şi Beren, cu mulţi ani înainte, apoi pădurile se 
umpluseră de ochii ascunşi ai vânătorilor; dar acum toţi cei care 
sălăşluiseră de-a lungul râului Narog plecaseră, şi nu se vedea 
nici un semn că orcii s-ar fi încumetat atât de departe spre 
miazăzi. În acea noapte şi-au aşezat tabăra în pădurea cenuşie, 
fără să aprindă vreun foc, nici măcar cât de-o torţă. 

Următoarele două zile şi-au continuat călătoria; în seara 
celei de-a treia zile de când traversaseră Sirionul, au ajuns în 
partea cealaltă a câmpiei, de unde nu mai era mult până la 
ţărmul răsăritean al Narogului. Dintr-odată, pe Mablung l-a 
cuprins o asemenea tulburare, încât a rugat-o pe Morwen să nu 
meargă mai departe. Dar ea a râs şi a spus: 

— Din cât mi se pare, în curând vei scăpa de noi şi-atunci o 
să poţi răsufla uşurat. Dar până atunci va trebui să ne mai rabzi 
puţin. Aproape am ajuns, n-o să mă întorc tocmai acum doar 
pentru că mi-e teamă. 

— Sunteţi nebune de legat şi nesăbuite amândouă, i-a 
strigat Mablung. Mai mult ne împiedicaţi decât ne ajutaţi să 
aflăm veşti. Ascultaţi-mă bine ce vă spun! Am fost rugat să nu 
stăm cu voi cu de-a sila; dar am fost rugat şi să vă apăr, cum oi 
putea mai bine. În trecătoarea asta nu pot face decât un singur 
lucru, să vă păzesc. Mâine vă voi duce la Amon Ethir, Dealul 
Iscoadelor, care nu e departe de-aici; acolo veţi rămâne sub 
strajă şi nu vă veţi mai clinti din loc atâta vreme cât sunt eu 
căpetenie aici. 

Amon Ethir era un gorgan mare cât un deal, care, cu multă 
vreme în urmă, la porunca lui Felagund fusese ridicat cu trudă 
pe câmpia din faţa Porţilor fortăreței sale, la o leghe spre răsărit 
de Narog. De atunci, crescuseră copaci pe el, golaş rămăsese 
numai creştetul de unde se putea vedea în toate părţile. Se 
zăreau drumurile care duceau la marele pod al Nargothrondului 
şi plaiurile împrejmuitoare. La acest deal au ajuns ei târziu 


dimineaţa, şi l-au urcat dinspre răsărit. Apoi, privind de-acolo de 
sus spre Platoul Faroth, cafeniu şi golaş dincolo de râu 
s, Mablung a văzut cu ochii lui de elf terasele fortăreței 
Nargothrond, pe abruptul malului apusean; ca o gaură mică şi 
neagră în zid se desluşeau Porţile lui Felagund. Dar Mablung nu 
izbutea să prindă nici un zvon şi nu zărea nici urmă de duşman 
ori de Dragon, în afară de semnele de foc din jurul Porţilor, pe 
care le pricinuise Dragonul când prădase fortăreaţa. Totul zăcea 
în nemişcare sub un soare palid. 

După cum spusese că o să facă, Mablung le-a poruncit celor 
zece Cavaleri să le ţină pe Morwen şi pe Nienor în vârful 
dealului, şi nu care cumva să se clintească de acolo până nu se 
întorcea el, decât dacă se ivea vreo primejdie cumplită; şi dacă 
totuşi se ivea, atunci Cavalerii trebuiau să le înconjoare pe 
mamă şi fiică şi să fugă, cât puteau ei de repede, spre răsărit, 
spre Doriath, trimițând pe unul dintre ei înainte, ca să dea de 
veste şi să ceară ajutor. 

Apoi Mablung i-a luat cu sine pe ceilalţi tovarăşi de drum şi 
împreuna au coborât dealul; când au ajuns în câmpia apuseană, 
unde copacii erau rari, s-au împrăştiat şi, cu îndrăzneală dar şi 
cu fereală, fiecare a apucat-o pe alt drum, îndreptându-se spre 
malul râului Narog. Mablung însuşi a luat-o pe drumul din mijloc, 
ce ducea spre pod, şi astfel a ajuns la capătul lui de pe malul 
cestălalt, şi l-a găsit dărâmat; jos, în albia adâncă, râul curgea 
vijelios, umflat de ploile căzute departe la miazănoapte, 
înspumat şi vuind printre pietrele prăvălite. 

Dar Glaurung se afla acolo, zăcând în umbra marelui 
coridor ce ducea de la Porţile sfărâmate până în inima fortăreței; 
prinsese de mult de veste de venirea iscoadelor, cu toate că 
puţini ochi din Pământul de Mijloc le-ar fi zărit. Dar căutătura 
ochilor lui ticăloşi era mai ageră decât cea a vulturilor, 
întrecând-o chiar şi pe cea departe-văzătoare a elfilor; ştia şi că 
unii rămăseseră în urmă, sus, pe creştetul pleşuv al dealului 
Amon Ethir. 

Astfel, pe când Mablung se strecura printre bolovani, 
cercând să treacă râul dezlănţuit pe pietrele podului năruit, 
numai ce iese Glaurung, scuipând foc, şi se târăște jos în râu. 
Dintr-odată s-a auzit un sfârâit cumplit şi din ape s-au înălţat 
vălătuci de neguri; Mablung şi ceilalţi străjeri care pândeau în 
apropiere s-au pomenit învăluiţi într-un abur orbitor şi-ntr-o 


miasmă greţoasă; cei mai mulţi au rupt-o la fugă, mai curând 
nimerind decât găsind drumul înapoi spre Dealul Iscoadelor. Dar 
în timp ce Glaurung trecea râul Narog, Mablung s-a tras 
deoparte şi s-a ascuns sub o stâncă, rămânând pitit acolo; căci 
socotea că misia lui încă nu se încheiase. Acum ştia dincolo de 
orice îndoială că Glaurung sălăşluia în Nargothrond, dar încă nu 
aflase nimic despre soarta fiului lui Hurin; inima lui vitează îi 
dădea ghes să traverseze râul de cum dispărea Glaurung şi să 
cerceteze sălile lui Felagund. Işi spunea că făcuse tot ce-i stătea 
lui în puteri să le apere pe Morwen şi Nienor; fără doar şi poate 
că străjerii vor fi prins de veste că Glaurung se apropia, iar 
Cavalerii vor fi pornit în galop înapoi spre Doriath. 

Aşa s-a făcut că Glaurung a trecut pe lângă Mablung - o 
formă urieșească înconjurată de aburi; înainta cu repeziciune, 
căci o fi fost el un Vierme mare, dar era şi sprinten. Mablung a 
trecut la rândul său Narogul, pe malul celălalt, nu fără să-şi 
primejduiască viaţa; de sus de pe Amon Ethir, străjile l-au văzut 
pe Dragon ieşind, şi s-au înspăimântat. N-au mai stat o clipă pe 
gânduri, ci le-au rugat pe Morwen şi pe Nienor să încalece şi s- 
au pregătit să fugă spre răsărit, aşa cum le spusese căpetenia 
lor. Dar chiar când lăsaseră în urmă clina dealului şi porniseră în 
galop pe câmpie, un vânt râu a împins asupra lor aburii şi o 
miasmă pe care nici un cal n-a putut-o îndura. Orbiţi de negură 
şi înnebuniţi de groaza ce le-o stârnise duhoarea Dragonului, 
caii n-au mai fost de stăpânit, încât au rupt-o la fugă care- 
ncotro; străjerii n-au mai ştiut unii de alţii, ci se izbeau de copaci 
sau orbecăiau zadarnic în căutarea tovarăşilor lor. Nechezaturile 
cailor şi strigătele călăreţilor au ajuns la urechile lui Glaurung şi 
tare i-a plăcut ce auzea. 

Unul dintre elfii călăreţi, care-ncerca să-și strunească 
armăsarul în ceaţă, a văzut-o pe Doamna Morwen trecând pe 
lângă el, un duh cenuşiu pe un cal înnebunit; în clipa următoare 
a dispărut, strigând Nienor, şi de atunci dusă a fost. 

Când groaza aceea oarbă a pus stăpânire pe călăreţi, calul 
lui Nienor, care gonea sălbatic, s-a împiedicat, aruncând-o pe 
fată din şa. A căzut în iarba moale, aşa că nu s-a rănit, dar, 
ridicându-se în picioare, a văzut că rămăsese singură: pierdută 
în ceaţă, fără cal şi fără străjeri. Nu s-a înspăimântat câtuşi de 
puţin, ci a cumpănit ce era mai bine de făcut: n-avea nici un 
rost, şi-a zis ea, să se ia după un strigăt sau altul, căci, chiar 


dacă răsunau peste tot în jurul ei, strigătele păreau să devină 
tot mai slabe. Mai înţelept era să încerce să se întoarcă la deal: 
cu siguranţă că acolo avea să vină şi Mablung înainte de a se 
îndrepta spre Doriath, măcar pentru a vedea dacă nu cumva 
rămăsese cineva în urmă. 

Aşa că Nienor a pornit în direcţia în care simţea că se înalţă 
pământul sub picioarele ei şi, cu adevărat, în scurt timp a ajuns 
la deal, apoi a luat-o încet pe poteca ce ducea dinspre latura 
răsăriteană spre vârf. Pe măsură ce urca, ceața se subţia, iar 
când a ajuns pe culme, soarele scălda creştetul golaş. Nienor a 
mai făcut câţiva paşi şi a privit spre apus. Şi chiar acolo, în faţa 
ei, se găsea capul cel mare al lui Glaurung care tocmai atunci se 
târâse până sus din partea cealaltă a dealului; înainte ca fata să 
se dumirească ce se întâmpla, ochii ei au privit în cumpliţii ochi 
ai Viermelui, plini de spiritul ticălos al lui Morgoth, stăpânul lui. 

Nienor, care nu se pierdea cu firea cu una cu două, s-a 
împotrivit căutăturii din ochii lui Glaurung; dar dragonul a 
copleşit-o cu puterea lui. 

— Ce cauţi aici? a întrebat-o el. 

Fără voia ei, fata a răspuns: 

— ÎI caut pe unul numit Turin, care a sălăşiuit aici o vreme. 
Dar poate că a pierit. 

— Nu am de unde şti, a zis Glaurung. A fost lăsat aici să le 
apere pe femei şi pe nevolnici; dar când am venit eu, el i-a 
părăsit pe toţi şi a rupt-o la fugă. Un fanfaron şi-un fricos fără 
pereche, aşa-mi pare. De ce-l cauţi tocmai pe unul de teapa lui? 

— Minti, a zis Nienor. Copiii lui Húrin nu-s fricoşi, aşa să ştii. 
Nu ne temem de tine. 

Glaurung a izbucnit într-un râs răutăcios: fiica lui Hurin se 
dăduse de gol. 

— Înseamnă că sunteţi nebuni, şi tu, şi fratele tău, a zis el. 
lar lăudăroşenia voastră se va pierde în pustiu. Căci eu sunt 
Glaurung! 

Atunci el i-a înlănţuit privirea în privirea lui şi voinţa ei s-a 
risipit ca fumul. Lui Nienor i s-a părut că soarele păleşte şi că 
totul în jur devine nedesluşit; încet, o mare întunecime a 
pogorât peste ea şi în acea întunecime era doar un gol uriaş; 
Nienor n-a mai ştiut nimic şi n-a mai auzit nimic şi nu şi-a mai 
amintit nimic. 


Multă vreme a cercetat Mablung încăperile fortăreței 
Nargothrond, înfruntând bezna şi duhoarea; dar nu a mai dat 
peste nici un suflet viu acolo: nimic nu se mişca printre oase, 
strigătele lui nu primeau nici un răspuns. În cele din urmă, 
copleşit de grozăvenia acelui loc şi temându-se ca un cumva 
Glaurung să se întoarcă, s-a îndreptat înapoi spre Porţi. Soarele 
cobora spre asfintit; în spate, Faroth îşi arunca umbrele negre 
peste terase şi peste râul dezlănţuit din vale; dar în depărtare, 
sub Amon Ethir, ochii lui păreau să desluşească forma 
blestemată a Dragonului. Mai grea şi mai primejdioasă a fost 
acum traversarea Narogului pe malul celălalt, căci pasul nu-i era 
doar grăbit, ci şi nesigur din pricina fricii; abia a apucat Mablung 
să pună piciorul pe malul răsăritean şi să se furişeze la 
adăpostul stâncii, că Glaurung şi ajunsese pe buza râpei. Doar 
că acum se mişca leneş şi parcă furişat; focurile din el mocneau; 
îşi irosise multă putere, iar acum nu dorea decât să se 
odihnească şi să doarmă în întuneric. Aşa că şi-a târât trupul 
prin apă şi apoi în sus, spre Porţi, ca un şarpe uriaş, cenuşiu ca 
cenuşa, mânjind pământul cu scursura lipicioasă a pântecelui 
său. 

Dar înainte să dispară dincolo de Porţi, şi-a întors privirea 
spre răsărit, şi din el a răsunat hohotul de râs al lui Morgoth, 
abia auzit, dar cumplit, un ecou al răutăţii venit din 
îndepărtatele abisuri negre. Hohotului i-a urmat vocea sa, rece 
şi coborâtă: 

— Te-ai pitit ca un şoarece sub mal, Mablung slăvitule! 
Prost te-ai priceput să îndeplineşti misiile ce ţi le-a dat Thingol. 
Grăbește-te să ajungi pe deal ca să vezi ce s-a ales din ceea ce 
ţi s-a dat în grijă. 

Şi cu aceasta Glaurung s-a furişat în bârlogul lui, soarele a 
asfinţit şi înserarea cenuşie a coborât rece peste pământ. 
Mablung însă a rupt-o la fugă spre Amon Ethir; iar când a 
început să urce poteca, stelele prinseseră să scapere la răsărit. 
În lumina lor a zărit el o siluetă întunecata, stând în picioare 
nemişcată, parcă cioplită în piatră. Astfel stătea Nienor, fără să 
audă ce-i spunea el şi fără să-i adreseze vreo vorbă. Dar când el 
a luat-o de mână, ea a tresărit şi s-a lăsat dusă de acolo; cât o el 
ţinea de mână, ea îl urma, când îi dădea drumul, ea se oprea 
locului. 


Amărăciunea şi nedumerirea l-au copleşit pe Mablung; nu 
avea de ales - trebuia s-o ducă pe Nienor pe lungul drum 
răsăritean, fără ca nimeni dintre ai săi să-l însoţească ori să-l 
ajute. Parcă erau somnambuli, aşa mergeau amândoi, şi astfel 
au ajuns pe câmpia cufundată în noapte. lar când a venit 
dimineaţa, Nienor s-a împiedicat şi a căzut şi acolo a rămas, 
nemişcată; iar Mablung s-a aşezat lângă ea, cuprins de 
disperare. 

— Nu zadarnic m-am temut eu de misia asta, a murmurat 
el ca pentru sine. Dar din cât mi se pare, va fi şi ultima. Alături 
de nefericita asta de odraslă de om voi pieri şi eu în pustietate, 
iar numele îmi va ajunge de batjocură în Doriath - de va ajunge 
până acolo vreo veste despre soarta noastră. Fără doar şi poate 
că toţi ceilalţi au fost răpuşi, numai ea a fost cruţată, dar nu din 
milă. 

Astfel au fost ei găsiţi de trei dintre străjerii care fugiseră 
de pe malul râului Narog când ieşise Glaurung din bârlogul lui; 
rătăciseră vreme îndelungată, dar după ce se risipise ceața se 
întorseseră pe deal, unde nu mai găsiseră pe nimeni, drept care 
nu le mai rămăsese decât să caute drumul înapoi spre casă. In 
sufletul lui Mablung s-a retrezit speranţa; au pornit cu toţii, 
apucând-o mai întâi spre miazănoapte, apoi spre răsărit, căci 
spre miazăzi nu era nici un drum care să-i ducă până în Doriath, 
iar de când căzuse fortăreaţa Nargothrond, nimeni nu mai putea 
folosi podul plutitor ca să pătrundă în Regatul Ascuns, ci numai 
ca să iasă. 

Tare încet înaintau, ca şi când ar fi dus cu ei un copil sleit 
de puteri. Dar pe măsură ce se depărtau de Nargothrond şi se 
apropiau de Doriath, Nienor îşi recăpăta puterile - mergea ore 
întregi, ascultătoare, dusă de mână. Numai că ochii ei larg 
deschişi nu vedeau nimic, urechile ei nu auzeau nici un cuvânt, 
buzele ei nu rosteau nici o vorbă. 

După multe zile de mers, au ajuns într-un târziu la hotarul 
apusean al  Doriathului, undeva la miazăzi de 
Taeglin; se gândiseră să treacă de împrejurimile micului regat al 
lui Thingol dincolo de Sirion şi astfel să ajungă la podul păzit, 
aflat în apropiere de locul de vărsare a râului Esgalduin. Acolo s- 
au oprit o vreme; au întins-o pe Nienor pe un pat de iarbă, iar ea 
a închis ochii, lucru pe care nu-l făcuse până atunci; părea că se 
cufundase în somn. Elfii s-au aşezat şi ei să se odihnească; erau 


atât de osteniţi, încât au uitat să pună o strajă. Deodată, au fost 
atacați de o ceată de vânători orci, una din multele care 
cutreierau în cele vremuri hotarele şi îndrăzneau chiar să se 
apropie de împrejurimile Doriathului. In toiul încăierării care a 
urmat, Nienor a sărit brusc în picioare din culcuşul ei de iarbă, 
ca unul trezit din somn de o alarmă în miez de noapte, şi cu un 
strigăt s-a repezit în pădure. Zărind-o, orcii s-au luat după ea; iar 
elfii după orci. Dar cu Nienor se petrecuse la fel de neaşteptat o 
schimbare, căci acum era mai iute de picior decât toţi, fugind ca 
o căprioară printre copaci, cu părul fluturându-i în vânt, atât de 
repede gonea. Mablung şi tovarăşii săi i-au ajuns pe orci şi i-au 
răpus până la ultimul, după care au pornit din nou pe urmele lui 
Nienor. Dar pe Nienor parcă o înghiţise pământul; n-au mai dat 
de ea, nici măcar de vreo urmă a ei, cu toate că au căutat-o zile 
întregi. 

Până la urmă, Mablung a trebuit să se întoarcă în Doriath, 
gârbovit de amărăciune şi ruşine. 

— Stăpâne, alege-ţi o alta căpetenie pentru vânători, i-a 
spus el Regelui. Eu m-am făcut de râs. 

Dar Melian i-a spus: 

— Nu ai dreptate, Mablung. Ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri, 
nici un alt slujitor al Regelui n-ar fi izbutit mai mult. Din 
nefericire, ai fost nevoit să înfrunţi o putere mult prea mare 
pentru tine: prea mare pentru toţi cei care sălăşluiesc în 
Pământul de Mijloc. 

— Te-am trimis să afli veşti, şi ai aflat, a zis şi Thingol. Nu 
este vina ta că aceia pentru care veştile aveau cea mai mare 
însemnătate nu le mai pot auzi. Cu adevărat dureros este acest 
sfârşit pentru neamul lui Hurin, dar nu tu eşti cel vinovat. 

Ca şi când n-ar fi fost de ajuns că Nienor se pierduse în 
sălbăticie, cu minţile rătăcite, Morwen dispăruse şi ea. Nici 
atunci şi nici mai târziu, despre soarta ei nu s-a mai aflat nimic 
sigur în Doriath ori în Dor-lómin. Dar Mablung nu-şi găsea 
liniştea, astfel că, însoţit de câţiva din tovarăşii săi, a plecat în 
sălbăticie, şi timp de trei ani a bătut hotarele în lung şi-n lat, de 
la Ered Wethrin până la gurile Sirionului, căutând urme sau veşti 
despre cele care se pierduseră. 

Nienor în Brethil 

Cât despre Nienor, ea a fugit şi a tot fugit prin pădure, 

auzind în spate strigătele următorilor; în timp ce fugea, şi-a 


sfâşiat veşmintele, unul câte unul, până când a rămas goală; o 
zi întreagă a fugit, ca o sălbăticiune vânată care-şi dă duhul de 
oboseală, dar nu îndrăzneşte să se oprească să-şi tragă sufletul. 
Dintr-odată, la apusul soarelui, nebunia a părăsit-o pe Nienor. S- 
a oprit preţ de o clipă, buimacă parcă, apoi, cuprinsă de o 
sfârşeală soră cu moartea, s-a prăbuşit ca răpusa într-un desiş 
de ferigi. Şi-acolo, printre ferigile bătrâne şi lăstarele fragede ale 
primăverii, a rămas ea adâncită într-un somn greu, fără să mai 
ştie de nimic. 

S-a trezit a doua zi dimineaţa, bucuroasă de lumina din jur, 
asemenea unei fiinţe care deschide pentru prima oară ochii 
asupra lumii; totul în jurul ei i se părea necunoscut şi ciudat, nu 
ştia numele lucrurilor pe care le vedea. Căci în urma ei nu era 
altceva decât o întunecime goală, prin care nu răzbătea nici o 
amintire despre ceea ce cunoscuse vreodată, nici un ecou al 
vreunui cuvânt. Nu-şi amintea decât de umbra fricii, din care 
pricină era mereu cu ochii la pândă, căuta tot timpul locuri unde 
să se ascundă: se căţăra în copaci, se furişa în tufărişuri, la fel 
de iute ca o veveriţă sau o vulpe, ori de câte ori auzea vreun 
zgomot sau o înspăimânta vreo umbră; şi din ascunziş pândea 
multă vreme printre frunze, înainte să iasă la lumină. 

Astfel şi-a continuat ea drumul, tot înainte, până ce a ajuns 
la râul Taeglin, unde şi-a astâmpărat setea; dar hrană nu găsea 
şi nu ştia nici cum să şi-o găsească; foamea o chinuia, la fel şi 
frigul. Şi cum copacii de pe malul celălalt păreau mai deşi, mai 
umbroşi (aşa şi erau, aflându-se la poalele codrului Brethil), ea a 
trecut râul într-acolo şi a ajuns la un dâmb verde, unde s-a lăsat 
să cadă, sfârşită de puteri: i se părea că întunecimea aceea o 
ajungea din urmă şi soarele însuşi se înnegura. 

În fapt, o furtună cumplită se apropia dinspre miazăzi, grea 
de fulgere şi ploaie groasă; Nienor a rămas pe dâmbul acela, 
chincindu-se de groază de câte ori bubuia tunetul, iar ploaia îi 
biciuia goliciunea. 

Întâmplarea a făcut ca, tocmai la acel ceas, nişte pădureni 
din Brethil să se întoarcă de la vânătoare de orci, traversând în 
grabă Trecerea peste Taeglin şi îndreptându-se spre un adăpost 
aflat în apropiere; un trăsnet a luminat dintr-odată cerul, 
învăluind Haudh-en-Elleth într-o flamă albă. Turambar, care se 
afla în fruntea cetei, s-a dat înapoi cutremurat şi şi-a acoperit 


ochii; i se năzărise că văzuse duhul unei fecioare răpuse, zăcând 
pe mormântul lui Finduilas. 

Dar unul dintre oameni s-a repezit spre gorgan şi l-a strigat 
pe Turambar: 

— Aici, stăpâne! O femeie tânără zace aici, e încă în viaţă! 

Turambar s-a apropiat şi a luat-o în braţe; apa şiroia din 
pârul ei; fata a închis ochii, un fior a părut s-o scuture, apoi a 
rămas nemişcată. Mirat de goliciunea ei, Turambar a învelit-o în 
mantia lui şi a dus-o la adăpostul din pădure al vânătorilor. 
Acolo au făcut focul şi au acoperit-o pe fată cu pături, iar ea a 
deschis ochii şi i-a privit; când l-a văzut pe Turambar, faţa i s-a 
luminat; a întins o mână spre el, căci i se părea că în sfârşit 
găsise ceva ce căutase în întunecime, şi s-a simţit cuprinsă de o 
mare linişte. Turambar i-a luat mâna într-ale sale, a zâmbit şi i-a 
spus: 

— Ei bine, domniţă, n-ai vrea acum să ne spui care ţi-e 
numele, din ce neam te tragi şi ce nenorocire s-a abătut asupra 
ta? 

Ea a clătinat din cap şi nu a spus nimic, ci a început să 
plângă; aşa că n-au mai iscodit-o, ci au lăsat-o să mănânce 
hulpav tot ceea ce i-au pus dinainte. După ce a isprăvit de 
mâncat, fata a oftat şi l-a luat din nou pe Turambar de mână, iar 
el i-a spus: 

— Cu noi n-ai de ce te teme. Odihneşte-te în noaptea asta, 
iar mâine te vom duce la sălaşurile noastre, sus, în pădure. Dar 
am vrea să-ţi aflăm numele şi neamul din care te tragi, ca să-i 
putem găsi pe-ai tăi şi să le dăm de ştire despre tine. 

Nici de data asta n-a răspuns, ci s-a pornit pe plâns. 

— Nu te necăji! i-a zis Turambar. O fi prea tristă povestea 
ca să ne-o spui acum. Până una-alta, îţi dau eu un nume, îţi voi 
spune Niniel, Fecioara Lacrimilor. 

Auzind numele acesta, ea şi-a ridicat privirile, a clătinat din 
cap, dar a spus: Niniel. Era primul cuvânt pe care îl rostea după 
întunecime, şi de atunci aşa s-a numit ea printre pădureni. 

A doua zi dimineaţa, au dus-o pe Níniel spre Ephel Brandir, 
pe drumul care urca abrupt, spre Amon Obel, până ce au ajuns 
la un loc unde trebuiau să traverseze apele vijelioase ale 
pârâului Celebros. Un pod de lemn fusese construit acolo, sub el 
pârâul trecea peste un prag de stâncă, mâncat de ape, şi cădea 
pe multe trepte înspumate, într-o copaie de piatră, aflată 


departe jos; văzduhul era plin de stropi, de-ai fi zis că ploua tot 
timpul. În capul cascadei se întindea o pajişte verde, înconjurată 
de mesteceni, dar de partea cealaltă a podului se deschidea o 
privelişte largă spre ravenele Taeglinului, la vreo două mile 
depărtare. Acolo aerul era răcoros, tocmai bun ca drumeţii să se 
oprească vara pentru a se odihni şi a bea din apa rece. Dimrost, 
Scara Ploioasă, astfel se numea cascada, dar din ziua aceea 
avea să fie numită Nen Girith, Apa Tremurătoare; pentru că 
Turambar şi oamenii săi s-au oprit acolo, dar Niniel, de cum a 
ajuns, s-a înfiorat dintr-odată şi a început să tremure; iar ei nu 
au putut nici s-o încălzească şi nici s-o liniştească.” Astfel că au 
luat-o repede din loc; şi încă înainte de a ajunge la Ephel 
Brandir, Níniel aiura, cuprinsă de fierbinţeală. 

Multă vreme a zăcut ea bolnavă; Brandir şi-a folosit toată 
ştiinţa sa ca s-o tămăduiască, iar soaţele pădurenilor au stat de 
veghe la căpătâiul ei zi şi noapte. Dar numai când se aşeza 
Turambar lângă ea, fata îşi găsea liniştea ori dormea fără să mai 
geamă; cât a durat fierbinţeala, cu toate că adesea era 
tulburată, fata n-a murmurat o vorbă în nici una din limbile 
oamenilor ori ale elfilor. lar după ce s-a întremat încetul cu 
încetul şi a prins din nou să umble şi să mănânce, femeile din 
Brethil au trebuit s-o înveţe ca pe un copil să cuvinte, vorbă de 
vorbă. Dar Niniel deprindea iute graiul, tare-i plăcea, ca şi când 
redescoperea comori mari şi mici pe care le crezuse pierdute; 
iar când, în sfârşit, învățase destul cât să poată vorbi cu 
prietenii ei, ea întreba: 

— Care e numele lucrului ăstuia? Căci l-am rătăcit în 
întunecimea mea. 

Începând ea să umble iarăşi pe afară, se ducea acasă la 
Brandir; voia să afle numele tuturor vietăţilor, iar el le ştia pe 
cele mai multe; şi se preumblau împreună prin grădini şi poieni. 

Astfel a ajuns Brandir să prindă drag de ea; după ce s-a 
întremat deplin, Niniel îi dădea braţul ca el să se sprijine în 
şontâcăiala lui, şi-l numea fratele ei. Insă inima şi-o dăruise lui 
Turambar, şi numai când îl vedea pe el venind, zâmbea şi ea, iar 
numai când vorbea el vesel izbucnea şi ea în râs. 

Într-una din serile toamnei aceleia aurite, şedeau ei 
împreună, iar soarele scălda în lumină coasta dealului şi casele 
din Ephel Brandir, şi peste tot era o linişte adâncă. Atunci Niniel 
i-a zis lui Turambar: 


— Am întrebat de numele tuturor lucrurilor, numai de 
numele tău n-am întrebat. Cum ţi se spune ţie? 

— Turambar, a răspuns el. 

Ea a tăcut, parcă ascultând un ecou; apoi a spus: 

— Şi ce înseamnă asta, ori este doar numele tău? 

— Înseamnă Stăpânul Umbrei întunecate. Pentru că, Níniel, 
şi eu am avut parte de întunecime, în care am pierdut lucruri 
dragi mie; dar acum socotesc că am trecut peste asta. 

— Şi ai fugit şi tu de întunecimea ta, până ce-ai ajuns în 
pădurile astea frumoase? a întrebat ea. Şi când ai scăpat de ea, 
Turambar? 

— Aşa e, a răspuns el, am fugit timp de mulţi ani. Şi am 
scăpat când ai scăpat şi tu. Era întuneric atunci cânt ai apărut 
tu, Niniel, dar de atunci a fost numai lumină. Şi e ca şi când 
ceea ce am căutat îndelung şi în van în sfârşit a ajuns la mine. 

lar când s-a îndreptat spre casa lui, în înserare, Turambar 
şi-a spus în sinea lui: „Haudh-en-Elleth! Din gorganul verde a 
apărut ea. E acesta un semn, oare cum să-l citesc?" 


Anul acela auriu s-a stins încet-încet într-o iarnă blândă, 
după care a venit un alt an luminos. În Brethil domnea pacea, 
pădurenii stăteau liniştiţi la gospodăriile lor, nu hălăduiau pe 
alte meleaguri, cât despre veşti din ţinuturile învecinate, nu 
primeau. La acea vreme, în miazăzi orcii se aflau sub puterea 
întunecată a lui Glaurung, ori erau trimişi să iscodească hotarele 
Doriathului; ocolind Trecerea peste Taeglin, se îndreptau spre 
apus, departe de râu. 

Tămăduită pe deplin, Niniel se făcuse frumoasă şi prinsese 
din nou puteri; Turambar n-a mai stat pe gânduri, ci a cerut-o de 
soţie. Tare s-a bucurat Niniel, dar când Brandir a auzit această 
veste, inima i s-a încrâncenat. 

— Nu te pripi! i-a spus el lui Níniel. Nu mi-o lua în nume de 
rău dacă te sfătuiesc să mai aştepţi. 

— Nimic din ce faci tu nu-i făcut cu gând rău, i-a răspuns 
ea. Atunci de ce mă sfătuiești astfel, înțeleptul meu frate? 

— Frate înţelept? s-a mirat el. Frate neputincios, mai 
degrabă, neiubit şi fără vino-ncoace. N-aş şti să-ţi spun de ce. 
Dar asupra omului ăstuia adastă o umbră de care mă tem. 

— O umbră a fost, a zis Níniel, aşa mi-a spus el. Dara 
scăpat de ea, cum am scăpat şi eu. Oare nu merită el iubirea? 


Chiar dacă acum stă la casa lui, în linişte şi pace, n-a fost el oare 
cel mai mare căpitan din faţa căruia fugeau toţi duşmanii noştri? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Dorlas. N-a spus adevărul? 

— Ba da, a zis Brandir, fără să-i placă ce-a auzit, deoarece 
Dorlas era căpetenia celor care doreau să pornească război 
împotriva orcilor. Totuşi, căuta pricini s-o oprească pe Niniel să 
se mărite, astfel că i-a spus: Adevărul, dar nu pe de-a-ntregul; 
căci el a fost Căpitanul din Nargothrond, iar înainte de asta a 
venit de la Miazăzi şi a fost (din cât se zice) fiul lui Hurin din Dor- 
ISmin, din Casa războinică a lui Hador. Văzând înnegurarea ce 
se aşternuse peste chipul fetei, dar neînţelegându-i tâlcul, 
Brandir a adăugat: Aşa e, Niniel, că bine gândeşti: mai devreme 
sau mai târziu unul ca el va pleca din nou la război, poate 
departe de meleagul 
ăsta. Şi de-o fi să se întâmple astfel, cum vei îndura 
singurătatea? Fii cu băgare de seamă, căci presimt că, dacă 
Turambar se va duce din nou la bătălie, nu el va izbândi, ci 
Umbra. 

— Greu îmi va veni să îndur, a răspuns ea, dar nu-mi va fi 
mai uşor nemăritată, decât măritată. lar o nevastă poate că mai 
curând îl va înfrâna şi va ţine Umbra la depărtare. 

Cu toate acestea, vorbele lui Brandir au tulburat-o, astfel că 
l-a rugat pe Turambar să mai aibă răbdare. S-a mirat Turambar 
şi s-a mâhnit; apoi a aflat de la Niniel că Brandir o sfătuise să 
aştepte, şi nu i-a plăcut defel. 

Şi a venit şi următoarea primăvară şi atunci i-a spus lui 
Niniel: 

— Timpul trece. Am aşteptat până acum, nu vreau să mai 
aştept. Fă aşa cum te îndeamnă inima, prea dragă Niniel, dar 
ascultă-mă bine: am de ales între a mă întoarce la război, în 
sălbăticie, şi a mă însura cu tine şi a nu mai merge niciodată la 
luptă - decât pentru a te apăra pe tine, de-o fi să se abată vreun 
râu asupra casei noastre. 

S-a bucurat din nou Niniel de vorbele astea şi a primit pe 
data, iar la mijlocul verii au făcut nunta; ospăț mare au pregătit 
pădurenii şi le-au dăruit o casă frumoasă pe care o construiseră 
anume pentru ei, sus pe Amon Obel. Acolo au trăit ei fericiţi; 
numai Brandir era tulburat, umbra ce i se lăsase peste inimă se 
adâncise şi mai mult. 


Venirea lui Glaurung 

Puterea şi răutatea lui Glaurung sporeau; creatura se 
îngroşa la trup, îi strângea pe orci în jurul său şi cârmuia ca un 
rege dragon, şi întregul ţinut care fusese odată regatul 
Nargothrond se afla sub stăpânirea lui. Dar înainte să se 
sfârşească anul, al treilea de când Turambar trăia printre 
pădureni, Glaurung a pornit atacul împotriva meleagului lor în 
care, de o vreme încoace, domniseră liniştea şi pacea; şi asta 
pentru că şi Glaurung, şi stăpânul său ştiau prea bine că în 
Brethil încă sălăşluia o obşte de oameni liberi, singurii care mai 
rămăseseră din cele Trei Case ce se împotriviseră puterii de la 
Miazănoapte, şi acest lucru nu puteau ei răbda, căci gândul lui 
Morgoth era acela de a supune întregul Beleriand şi de a-i 
scotoci fiece cotlon, pentru ca nimeni să nu rămână în viaţă fără 
a-i fi lui sclav. Astfel că, dacă Glaurung a ghicit unde se 
ascundea Turin, sau dacă (aşa cum spun unii) la acea vreme 
Turin scăpase de ochiul Râului care-l urmărea, are prea puţină 
însemnătate. Căci, în cele din urmă, sfaturile lui Brandir trebuiau 
să se dovedească zadarnice, iar Turambar nu avea de ales 
decât fie să stea fără să facă nimic, până când va fi fost 
descoperit şi va fi fost vânat ca un şobolan, fie să plece la luptă 
şi astfel să se arate duşmanului. 

Dar când în Ephel Brandir au ajuns primele veşti despre 
venirea orcilor, Turambar nu s-a dus să lupte, ci a ascultat de 
rugile lui Niniel, care îi spunea: 

— Gospodăriile noastre încă nu sunt atacate, şi tu aşa mi-ai 
spus. Se mai zice că orcii nu-s mulţi. lar Dorlas mi-a spus că, 
înainte să fi venit tu, asemenea atacuri se întâmplau adesea, 
dar pădurenii le ţineau piept. 

Numai că de data asta pădurenii au fost înfrânți, pentru că 
orcii ăştia erau de-un soi tare rău, fioroşi, vicleni; şi veniseră cu 
gândul limpede de-a invada Codrul Brethil, nu doar de a-i da 
ocol pe la margini, cum făceau alte dăţi, minaţi de treburile lor 
sau când vânau în cete mari. Acum Dorlas şi oamenii săi au fost 
puşi pe fugă şi au pierdut mulţi dintr-ai lor, iar orcii au trecut 
râul Taeglin şi au pătruns adânc în codru. Dorlas a venit la 
Turambar, i-a arătat rănile cu care se alesese şi i-a spus: 

— Vezi, stăpâne, acum chiar că suntem la restrişte mare, 
iar pacea a fost doar o amăgire, întocmai aşa cum am presimţit 
eu. Ne-ai zis odată să te socotim unul de-ai noştri, şi nu un 


străin? Primejdia asta nu te ameninţă şi pe tine? Căci 
gospodăriile noastre nu vor rămâne nedescoperite, dacă orcii 
vor mai înainta pe meleagul nostru. 

Aşa că Turambar s-a ridicat, şi-a luat din nou sabia, pe 
Gurthang, şi a plecat la bătălie; şi aflând pădurenii despre 
aceasta, au prins curaj şi s-au strâns în jurul lui, până au alcătuit 
o armie de multe sute. Şi au pornit vânătoarea în codru şi i-au 
răpus pe toţi orcii care se furişaseră acolo, spânzurându-i de 
copaci, lângă Trecerea peste Taeglin. Şi când o nouă oştire i-a 
atacat, ei au împresurat-o, iar când orcii s-au trezit înconjurați 
de atâţia pădureni şi s-au pomenit faţă în faţă cu Sabia Neagră 
care se întorsese, au ieşit din ascunzători şi atunci au fost 
măcelăriți unul după altul. După care pădurenii au înălţat ruguri 
mari pe care au ars mormanele de leşuri ale soldaţilor lui 
Morgoth; fumul răzbunării lor s-a înălţat negru spre înaltul 
cerului, iar vântul l-a purtat spre apus. Câţiva dintre orci tot au 
scăpat şi s-au întors în Nargothrond, ducând aceste veşti. 

S-a înfuriat peste poate Glaurung auzind veştile; dar o 
vreme nu s-a clintit din loc, ci a stat şi a cugetat la cele auzite. 
Astfel a trecut iarna, în pace, şi oamenii spuneau: 

— Măreaţă este Sabia Neagră din Brethil, căci toţi duşmanii 
noştri au fost răpuşi. 

Niniel era mulţumită, îi plăcea că Turambar al ei era atât de 
vestit; numai el stătea adâncit în gânduri, şi-n sinea lui îşi 
spunea: „Zarurile au fost aruncate. Acum urmează încercarea, 
în care fie îmi dovedesc renumele, fie dau greş cu totul. Nu voi 
mai fugi. Voi fi Turambar şi prin propria mea voinţă şi vitejie îmi 
voi învinge soarta - ori voi cădea. Fie că ajung pe scut, fie sub 
scut, pe Glaurung tot îl voi răpune." 

Fără să-și poată alunga neliniştea, Turambar a trimis drept 
iscoade pe câţiva oameni dintre cei mai curajoşi, căci, cu toate 
că nimeni nu vorbise despre acest lucru, el poruncea în dreapta 
şi-n stânga după cum socotea ca-i mai bine, ca şi când el ar fi 
fost stăpân în Brethil, şi nimeni nu-i mai da ascultare lui Brandir. 

Primăvara a venit plină de speranţă, oamenii munceau şi 
cântau. Dar în acea primăvară Niniel a rămas grea; chipul îi era 
palid şi tras, iar fericirea îi dispăruse. Curând au început să se 
audă zvonuri ciudate, aduse de oamenii care trecuseră dincolo 
de Taeglin, cum că în depărtări se vedeau focuri în pădurile de 


pe câmpia dinspre Nargothrond, şi pădurenii se-ntrebau ce 
semn putea fi acesta. 

N-a trecut mult şi alte veşti au ajuns la urechile lor: anume 
că focurile se întindeau spre miazănoapte, iar cel care le stârnea 
era însuşi Glaurung. Căci el părăsise fortăreaţa Nargothrond şi 
iarăşi bântuia meleagurile cu treburi numai de el ştiute. Cei mai 
nesocotiţi şi mai încrezători dintre oameni spuneau: 

— Oastea lui a fost distrusă, şi-acum i-a venit mintea la cap 
şi se-ntoarce de unde a venit. 

lar alţii ziceau: 

— Să nădăjduim că va trece de noi şi ne va lăsa în pace. 

Dar Turambar nu nutrea asemenea speranţe, el ştia că 
Glaurung venea să-l caute pe el. Astfel că, deşi îşi ferea 
gândurile de Niniel, cumpănea zi şi noapte ce să facă şi cum să 
dreagă; iar primăvara a trecut şi a venit vara. 

Într-o bună zi, doi oameni s-au întors în Ephel Brandir 
aproape morţi de spaimă, căci îl văzuseră cu ochii lor pe 
Viermele cel Mare. Şi i-au spus lui Turambar: 

— Stăpâne, nu-ncape nici o îndoială că se apropie de 
Taeglin, nu ne ocoleşte. L-am văzut întins în mijlocul unui pârjol 
mare, copacii fumegau peste tot în jurul lui. Duhoarea ce iese 
din trupul lui este greu de îndurat. Şi brazda ticăloasă pe care-a 
târşit-o atâtea leghe lungi de la Nargothrond ni s-a părut că nu 
se abate nici măcar de-un pas, ci ţinteşte drept spre noi. Ce-i de 
făcut? 

— Prea puţin, a răspuns Turambar, dar chiar şi la puţinul 
acesta am cumpănit. Veştile pe care mi le-aţi dat mai curând mă 
umplu de speranţă, decât de teamă; dacă el cu adevărat 
înaintează drept, aşa cum spuneţi voi, şi nu se abate, atunci m- 
am şi gândit la ceva demn de cei cu inima vitează. 

Oamenii au rămas pe gânduri, căci mai mult n-a vrut să le 
spună; cu toate acestea, văzându-l că nu se pierde cu firea, 
parcă au prins şi ei mai mult curaj.% 


Astfel arăta albia Taeglinului: râul cobora din Ered Wethrin, 
la fel de tumultuos ca şi Narog, dar la început între maluri joase, 
până după Trecere, strângându-şi puterea din apele altor râuri, 
ca să poată sfredeli pe la poalele podişului pe care se întindea 
codrul Brethil. După care curgea prin defileuri adânci, ai căror 
pereţi înalţi erau ca nişte ziduri de stâncă; la picioarele lor însă, 


albia era sugrumată, încât apele curgeau vijelioase şi urlând. O 
strâmtoare din aceasta, nu cea mai adâncă, dar cea mai 
îngustă, se afla acum tocmai în calea lui Glaurung, la 
miazănoapte de locul unde Celebros se vărsa în Taeglin. Astfel 
că Turambar a trimis trei bărbaţi viteji să urmărească de pe 
buza strâmtorii toate mişcările Dragonului; el însuşi avea să se 
îndrepte spre Nen Girith, cascada cea înaltă; acolo veştile 
puteau să ajungă la el iute, iar el putea să vadă până departe. 

Dar înainte de a porni, i-a strâns pe pădurenii din Ephel 
Brandir şi le-a vorbit, spunându-le: 

— Oameni din Brethil, o primejdie de moarte s-a abătut 
asupra noastră, căreia numai o vitejie fără seamăn îi poate ţine 
piept. Câţi suntem la număr are prea puţină însemnătate; ci 
arma noastră trebuie să fie viclenia, şi să avem nădejde în 
noroc. Dacă am porni împotriva Dragonului cu toate forţele 
noastre, ca şi când am înfrunta o oştire de orci, n-am face decât 
să ne aruncăm cu toţii în braţele morții, lăsându-ne soaţele şi 
rubedeniile fără apărare. Aşa că eu vă spun să rămâneţi aici şi 
să vă pregătiţi să fugiţi. Căci de-o fi să vină Glaurung, atunci va 
trebui să părăsiţi acest loc şi să vă risipiţi care unde vede cu 
ochii; astfel unii dintre voi vor izbuti să scape cu viaţă. N-am nici 
o îndoială că, de va putea, el va veni la fortăreaţa şi sălaşul 
nostru şi-l va face una cu pământul, răpunând tot ce mişcă; dar 
nu va rămâne aici. În Nargothrond se află comoara lui, acolo 
sunt încăperile cele adânci în care zace şi-n care creşte el fără 
teamă. 

Oamenii l-au ascultat abătuţi, cuprinşi de mare deznădejde, 
pentru că aveau încredere în Turambar şi se aşteptaseră să 
audă de la el vorbe dătătoare de mai multă speranţă. Dar el le-a 
mai spus: 

— Asta e răul cel mai mare care se poate întâmpla. Dar 
dacă planul meu se dovedeşte bun şi norocul e de partea mea, 
nu se va ajunge aici. Căci eu unul nu cred că Dragonul e de 
neînvins, cu toate că puterea şi răutatea lui sporesc odată cu 
trecerea anilor. Îl cunosc într-o oarecare măsură. Puterea i se 
trage mai curând din spiritul ticălos ce sălăşluieşte în el, decât 
din forţa trupului, oricât de mare i-ar fi acesta. O să vă zic o 
poveste pe care şi eu am auzit-o de la cei care au luptat în anul 
bătăliei Nirnaeth, când eu şi cei mai mulţi care mă ascultați 
acum eram copii. Pe acea câmpie, gnomii i-au ţinut piept şi 


Azaghâl din Belegost l-a străpuns atât de adânc, încât dragonul 
a fugit înapoi în Angband. Dar aici am un ghimpe mult mai 
ascuţit şi mai lung decât pumnalul lui Azaghâl. 

Turambar a scos sabia Gurthang din teacă şi a străpuns cu 
ea văzduhul de deasupra capului, iar celor care-l priveau li s-a 
părut că văd o limbă de foc ţâșnind din mâna lui Turambar, spre 
înaltul cerului. Şi atunci au strigat ei: 

— Ghimpele Negru din Brethil! 

— Ghimpele Negru din Brethil, a spus şi Turambar. Ar face 
bine să se teamă de el. Căci să ştiţi de la mine: astfel este ursita 
Dragonului ăstuia (şi, din cât se zice, a prăsilelor sale), încât, 
oricât de falnică i-ar fi platoşa de solzi cornoşi, mai tari ca fierul, 
sub ea pântecele tot de şarpe îi este. Prin urmare, oameni din 
Brethil, plec acum să caut, cum oi şti şi oi putea, pântecele lui 
Glaurung. Cine vrea să vină cu mine? Mi-s de ajuns câţiva cu 
braţ vânos şi inimi viteze. 

Atunci Dorlas a ieşit în faţă şi a spus: 

— Merg cu tine, stăpâne; căci mai bine înaintez, decât să 
aştept să vină duşmanul la mine. 

Ceilalţi însă nu s-au grăbit să răspundă chemării, prea mare 
fiindu-le spaima de Glaurung, iar povestea iscoadelor care-l 
zăriseră trecuse din gură în gură şi sporise în grozăvenie. 

— Ascultaţi, oameni din Brethil, a strigat Dorlas, se vădeşte 
acum că toate sfaturile lui Brandir nu-s de nici un folos în faţa 
răului din vremea noastră. Nu avem cum scăpa ascunzându-ne. 
Oare nici unul dintre voi nu vrea să ia locul fiului lui Handir, 
pentru a nu face de râs Casa lui Haleth? 

Vorbe de ocară erau acestea, îndreptate împotriva lui 
Brandir care cu adevărat şedea în jilțul mai-marelui sfatului, dar 
nimeni nu lua seamă la el, şi tare s-a încrâncenat inima sa 
auzindu-le; mai cu seamă că Turambar nu l-a mustrat pe Dorlas 
pentru ele. Unul dintre bărbaţi s-a ridicat totuşi în picioare, 
Hunthor era acesta, rubedenia lui Brandir, spunând: 

— Rău faci, Dorlas, când batjocoreşti cu astfel de vorbe pe 
stăpânul tău, ale cărui mădulare din pricina sorții nefericite nu 
pot să dea ascultare vrerii inimii sale. Fereşte-te ca nu cumva tu 
însuţi să te dovedeşti altfel decât ţi-e zisa! Şi cum poţi spune că 
sfaturile sale au fost în zadar, când niciodată nu le-am urmat? 
Tu însuţi, vasalul său juruit, le-ai nesocotit. Vă spun că Glaurung 
vine la noi acum, aşa cum s-a dus şi-n Nargothrond, din pricină 


că faptele noastre ne-au trădat - iar Brandir tocmai de asta s-a 
temut. Dar dacă năpasta s-a abătut asupra noastră, cu voia ta, 
fiu al lui Handir, mă voi duce în numele Casei lui Haleth. 

— Trei mi-s de-ajuns! a spus Turambar. Pe voi doi vă iau cu 
mine. Dar, stăpâne, eu unul nu te dispreţuiesc. Înţelege! Trebuie 
să ne grăbim, treaba ce-o avem de îndeplinit cere mădulare 
vânjoase. Socot că locul ţi-e alături de obştea ta. Eşti înţelept şi 
ştii să tămăduiești; mă tem că în puţină vreme va fi trebuinţă de 
înţelepciune şi putere de tămăduire. 

Frumoase vorbe, dar care n-au făcut decât să-l amărască şi 
mai mult pe Brandir, care i-a spus lui Hunthor: 

— Te du, atunci, însă fără învoirea mea. Căci asupra omului 
ăstuia adastă o umbră care te va duce spre rău. 

Turambar nu mai avea vreme de pierdut, dar când s-a dus 
la Niniel să-şi ia rămas bun, ea s-a agăţat de el, plângând 
îndurerată. 

— Nu pleca, Turambar, ascultă-mi ruga! Nu te înfrunta cu 
umbra de care ai fugit! Nu, nu, mai bine fugi şi ia-mă cu tine, cât 
mai departe! 

— Níniel, draga mea dragă, a răspuns el, nu mai putem 
fugi, tu şi cu mine. Suntem împrejmuiţi în ţara asta. Şi chiar 
dacă aş pleca şi i-aş părăsi pe oamenii care ne-au primit în 
mijlocul lor cu prietenie, n-aş putea decât să te duc în sălbăticie, 
unde n-avem nici un adăpost şi unde ai pieri, tu şi pruncul 
nostru. O sută de leghe ne despart de orice meleag la care 
Umbra nu poate ajunge. Dar nu-ţi pierde cumpătul, Níniel. Căci 
asta îţi spun: nici tu, nici eu nu vom fi răpuşi de Dragonul ăsta 
ori de vreun alt duşman de la Miazănoapte. 

Niniel s-a oprit din plâns şi n-a mai spus nimic, dar sărutul 
ei de despărţire a fost rece. 

Apoi Turambar cu Dorlas şi Hunthor au pornit întins spre 
Nen Girith şi, când au ajuns acolo, soarele cobora spre asfinţit şi 
umbrele se lungiseră; ultimele două iscoade îi aşteptau acolo. 

— Aţi sosit tocmai la timp, stăpâne, au zis ei. Dragonul a 
venit, iar când am plecat noi el ajunsese la malul Taeglinului, 
privea pe partea cealaltă a râului. Se mişcă numai noaptea, aşa 
că ne putem aştepta la un atac chiar mâine, înainte de ivirea 
zorilor. 

Turambar a privit peste cascada Celebros şi a văzut soarele 
scăpătând şi sulițe negre de fum ridicându-se la malul râului. 


— N-avem timp de pierdut, a spus el, însă veştile sunt 
bune. Mă temusem că o să mişune în dreapta şi-n stânga; dacă 
o apuca spre miazănoapte şi ajungea la Trecere şi de acolo la 
vechiul drum de la şes, n-ar mai fi fost nici o nădejde. Acum însă 
furia stârnită de trufie şi răutate îl împinge înainte. Dar chiar în 
timp ce spunea acestea, în gândul său cumpănea îndoit: „Te 
pomeneşti că o creatură atât de ticăloasă şi de haină se fereşte 
de Trecere, la fel ca orcii? Haudh-en-Elleth! Oare Finduilas încă 
adastă între mine şi destinul meu?" 

S-a răsucit spre însoțitorii săi şi a spus: 

— lată ce avem de făcut. Trebuie să mai aşteptăm o vreme; 
pripeala poate fi la fel de rea acum ca şi zăbava. Când s-o lăsa 
întunericul, o să ne furişăm până jos la râu. Dar să fiţi cu mare 
băgare de seamă! Căci urechile lui Glaurung aud la fel de bine 
pe cât de bine îi văd ochii - iar ochii îi sunt ucigători. Dacă 
ajungem la râu fără să ne simtă, trebuie să coborâm în strungă, 
să trecem râul şi astfel ajungem la poteca pe care o va urma el 
când va porni. 

— Dar cum poate el veni pe acolo? a întrebat Dorlas. O fi el 
sprinten, însă e un Dragon urieşesc, şi cum o putea să coboare o 
stâncă şi s-o urce pe cealaltă, când partea din faţă trebuie să 
urce înainte ca a din spate să fi apucat să coboare? Şi dacă o 
face totuşi, la ce ne slujeşte că ne aflăm în apele dezlănţuite de 
sub el? 

— O fi aşa cum spui, a răspuns Turambar, şi dacă într- 
adevăr aşa va face, va fi vai şi-amar de noi. Dar eu trag 
nădejde, din ceea ce ştim despre el şi după locul în care se află 
acum, că altele îi sunt gândurile. A ajuns la marginea strungii 
Cabed-en-Aras, pe care, după cum mi-aţi povestit voi, odată o 
căprioară a trecut-o dintr-un salt, fugind de vânătorii lui Haleth. 
E atât de mare acum Dragonul, încât gândesc că va căuta să se 
arunce pe malul celălalt. Asta este nădejdea noastră, şi-n ea 
trebuie să ne încredem. 

Auzindu-l ce spune, Dorlas a simţit că-l părăseşte curajul, 
căci el cunoştea mai bine decât toţi întregul ţinut Brethil, şi cu 
adevărat Cabed-en-Aras era un loc cumplit. Pe malul răsăritean, 
o stâncă dreaptă, de vreo patruzeci de picioare înălţime, golaşă 
până aproape de buza unde creşteau copaci; pe partea cealaltă, 
malul era mai puţin prăpăstios şi mai puţin înalt, acoperit de 
copaci şi tufăriş care atârnau în rădăcini, dar jos în vale apa 


curgea vijelioasă printre bolovani, şi chiar dacă un bărbat 
curajos şi sigur pe picioarele sale putea să-l treacă în timpul 
zilei, era primejdios să se încumete pe acolo în timpul nopţii. Dar 
acesta era planul lui Turambar şi era zadarnic să i se 
împotrivească. 


Spre Amon Obel 


Astfel că au pornit la 


S um lăsarea întunericului, dar nu 
în age spre locul unde se afla 
ei Dragonul, ci mai întâi au 


apucat-o pe poteca ce 
ducea spre Trecere; apoi, 
înainte să ajungă acolo, au 
luat-o spre miazăzi, pe o 
a N cărăruie care i-a dus până la 
S marginea pădurilor ce 
umbreau Valea Taeglin.: Şi pe măsură ce se apropiau de Cabed- 
en-Aras, pas cu pas, oprindu-se adesea ca să asculte, au simțit 
miros de arsură şi o duhoare care i-a îngreţoşat. Altfel, peste tot 
nemişcare de moarte, nimic nu se clintea în văzduh. Primele 
stele au licărit la Răsărit, în spatele lor, şi săgeți palide de fum 
se înălţau drepte, neşovăitoare pe cerul apusean încă luminat. 


Trecerea 
paste 
Teiglin 


Spre Norgothrond 


După plecarea lui Turambar, Níniel a rămas tăcută şi 
împietrită; dar Brandir a venit la ea şi i-a spus: 

— Níniel, nu te teme de pe-acum de ce-i mai râu. Oare nu 
te-am sfătuit să aştepţi? 

— Ba da, a răspuns ea. Dar la ce mi-ar mai folosi acum? 
Căci dragostea nu trece şi nu îndură mai puţin dacă nu te măriți. 

— Ştiu asta, a zis Brandir. Dar nici nu te măriţi doar ca să fii 
măritată. 

— De două luni sunt grea cu pruncul lui. Şi nu-mi pare că 
din pricina asta mi-e mai greu să îndur teama de a-l pierde. Nu 
înţeleg ce vrei să spui. 

— Nici eu nu mă mai înţeleg. Ştiu doar că mi-e teama. 

— Halal mângâiere îmi aduci! a izbucnit ea. Brandir, 
prietene, ascultă-mă: fie că-s măritată sau nemăritată, fie că-s 
mamă sau fecioară, mi-e peste puteri să mai îndur teama. 
Stăpânul Destinului s-a dus să-şi înfrunte destinul ce i-a fost 
scris, departe de-aici, iar eu cum să stau şi s-aştept să primesc 
veşti, bune, rele, cum or fi? Poate chiar în noaptea asta se va 


întâlni cu Dragonul, iar eu cum să stau, sau să şed, aşteptând să 
treacă orele astea cumplite? 

— Nu ştiu, a răspuns Brandir, dar, cum-necum, orele 
trebuie să treacă, şi pentru tine, şi pentru soaţele celora care s- 
au dus cu el. 

— Ele n-au decât să facă ce le îndeamnă inimile lor! a 
strigat Niniel. Eu însă trebuie să plec. Nu vreau ca multele leghe 
să mă despartă de primejdia în care se află stăpânul meu. Vreau 
să le ies veştilor în cale! 

Vorbele lui Niniel i-au sporit lui Brandir însutit teama, 
făcându-l să strige: 

— Ba nu te las nici în ruptul capului să faci una ca asta. 
Căci astfel ai pune în primejdie tot planul nostru. Multele leghe 
ce vă despart îţi dau răgazul să scapi, de-o fi să fie cum e mai 
rău. 

— De-o fi să fie cum e mai rău, eu nu vreau să scap, a 
răspuns ea. lar acum înţelepciunea ta e în zadar şi nici n-ai să- 
mi stai în cale. 

S-a înfăţişat Níniel în faţa oamenilor care încă mai erau 
strânşi în Ephel şi a strigat: 

— Oameni din Brethil! Nu voi aştepta aici. Dacă stăpânul 
meu dă greş, atunci orice nădejde este o amăgire. Ţara şi 
pădurile voastre vor fi preschimbate în cenuşă şi nimeni, nimeni 
nu va scăpa. De ce, atunci, să mai zăbovim aici? Eu plec să aflu 
veştile şi soarta ce ne aşteaptă. Cei care gândesc la fel ca mine 
să mă însoţească! 

Mulţi s-au arătat gata să plece împreună cu ea: soaţele lui 
Dorlas şi Hunthor, din pricină că aceia pe care-i iubeau erau duşi 
cu Turambar; altele, din milă faţă de Niniel şi din dorinţa de a se 
împrieteni cu ea; şi-au mai fost şi alţii din cei atraşi de ceea ce 
se povestea despre Dragon, şi, mânaţi de vitejie ori nesăbuinţă 
(neştiind ei prea multe despre râu), gândeau că vor fi martori la 
fapte ciudate şi glorioase. Căci, în mintea lor, Sabia Neagră 
ajunsese atât de măreaţă, încât puţini îşi puteau închipui că 
Glaurung o va înfrânge. Aşa s-a făcut că în scurtă vreme şi în 
mare grabă s-au pornit la drum, o mulţime numeroasă, 
îndreptându-se spre o primejdie pe care nu o pricepeau; şi 
mergând aproape fără să se oprească, au ajuns în cele din 
urmă, la miez de noapte, frânţi de oboseală, la Nen Girith; însă 
Turambar plecase, chiar dacă nu cu mult înaintea sosirii lor. 


Noaptea e un sfetnic cu mintea limpede, şi mulţi dintre ei s-au 
mirat de propria lor pripeală; iar când au auzit de la pândarii 
râmaşi acolo cât de aproape se afla Glaurung şi ce disperat era 
planul lui Turambar, au simţit cum îi părăseşte curajul şi n-au 
mai îndrăznit să meargă mai departe. Unii au privit cu ochi 
temători spre Cabed-en-Aras, dar nimic nu izbuteau să zărească 
şi nu auzeau altceva decât glasul rece al cascadei. Niniel stătea 
de una singură, scuturată de un tremur cumplit. 


După plecarea lui Níniel şi a însoţitorilor ei, Brandir le-a 
spus celor râmaşi: 

— Priviţi cât sunt de disprețuit şi cum mi se nesocotesc 
sfaturile! Fie ca Turambar să vă cârmuiască de-acum încolo, 
căci mi-a luat puterea ce-o aveam de drept. Eu unul mă lepăd şi 
de cârmuire, şi de obşte. Şi nimeni să nu mai vină la mine după 
sfaturi ori pentru tămăduire! 

Zicând acestea, şi-a rupt toiagul şi în sinea lui şi-a spus: 
„De-acum nimic nu mi-a mai rămas, decât doar iubirea pentru 
Niniel: prin urmare, unde se duce ea, din înţelepciune ori din 
nesăbuinţă, şi eu trebuie să mă duc. In ceasul acesta întunecat, 
nimic nu se întrevede; dar cine ştie de n-aş putea-o feri cât de 
cât de râu, dacă aş fi lângă ea." 

Astfel că şi-a încins la brâu o sabie scurtă, cum rareori 
făcuse înainte, şi-a luat toiagul şi a plecat din Ephel, cât de 
repede putea, cu mersul lui şchiopătat, apucând-o în urma 
celorlalţi pe lunga potecă ce ducea la hotarul apusean al 
codrului Brethil. 

Moartea lui Glaurung 

Într-un târziu , la ceasul când noaptea învăluise 
pământurile, Turambar şi însoțitorii săi au ajuns la Cabed-en- 
Aras, bucuroşi de vuietul asurzitor al cascadei; căci, cu toate că 
le dădea de veste despre primejdiile ce-i aşteptau în fundul văii, 
acoperea orice alt zgomot. Dorlas i-a dus puţin mai spre 
miazăzi, până într-un loc de unde, printr-un horn, au coborât 
până la poalele stâncii; dar acolo jos curajul l-a părăsit pe 
Dorlas, din pricina multelor stânci şi bolovanilor nenumărați 
îngrămădiţi în apele ce curgeau în jurul lor dezlănţuite şi 
scrâşnitoare. 

— Mai sigur drum spre moarte nici că se poate, a zis Dorlas. 


— Dar e singurul, fie spre moarte, fie spre viaţă, a zis 
Turambar; iar zăbava nu-l va face să pară mai plin de nădejde. 
Aşa că, după mine! 

Şi cu acestea Turambar a luat-o înainte; cu pricepere şi 
curaj, ori poate cu ajutorul sorții, a trecut dincolo şi-n întunericul 
negru ca smoala s-a răsucit să vadă cine-l urma. O siluetă şi mai 
întunecata stătea lângă el. 

— Dorlas? a întrebat Turambar. 

— Nu, eu sunt, a răspuns Hunthor. Dorlas n-a cutezat să 
treacă. Chiar de îndrăgeşte războiul, un bărbat se poate teme 
de multe lucruri. Şade tremurând pe mal, aşa bănui; ruşine să-i 
fie pentru vorbele ce i le-a spus rubedeniei mele. 

Turambar şi Hunthor s-au aşezat să-și tragă sufletul, dar 
curând noaptea i-a pătruns cu frigul ei, amândoi fiind uzi până la 
piele, aşa că s-au apucat să caute o potecă de-a lungul râului, 
spre miazănoapte, unde poposise Glaurung. Valea se îngusta şi 
întunericul se adâncea încă şi mai mult, dar pe măsură ce 
înaintau orbecăind, Turambar şi Hunthor au zărit un licăr 
deasupra lor, ca de la un foc mocnit, şi au auzit mărâitul Marelui 
Vierme în somnul său pânditor. Atunci cei doi au încercat să 
găsească o cale care să-i ducă în sus, până sub buza peretelui; 
numai astfel nădăjduiau ei să se apropie de duşman fără ca 
acesta să-i simtă. Dar duhoarea era atât de cumplită, încât au 
simţit că-i apucă ameţeala, şi mai mult alunecau în jos decât 
urcau. Se agăţau de trunchiurile copacilor, maţele li se întorceau 
pe dos, şi-n deznădejdea ce-i stăpânea uitaseră de orice frică, în 
afară de groaza de a nu se prăbuşi în colții Taeglinului. 

— Ne irosim prosteşte bruma de putere ce-o mai avem. 
Până nu vom şti pe unde va trece Dragonul, zadarnic urcăm, a 
zis Turambar. 

La care Hunthor i-a spus: 

— lar când vom afla, n-o să mai avem vreme să căutăm o 
cale de-a ieşi din strâmtură. 

— Aşa e. Numai că singur norocul ne poate veni în ajutor, 
şi-n el trebuie să ne-ncredem. 

S-au oprit, prin urmare, şi au aşteptat, şi din defileul 
întunecat au privit cum o stea albă şi îndepărtată străbătea 
palida fâşie de cer de deasupra lor; apoi Turambar a alunecat 
încet într-un vis în care se făcea că întreaga sa voinţă se încorda 


pentru a rămâne agăţat, în vreme ce un val negru îl izbea şi-i 
rodea mădularele. 

Dintr-odată a răsunat un mare vuiet şi pereţii defileului s-au 
cutremurat şi au răspuns cu ecou. Turambar s-a scuturat din 
mrejele visului şi i-a spus lui Hunthor: 

— Se urneşte. A sosit ceasul. Să loveşti adânc, pentru că 
doi trebuie să lovească tot atât de vârtos ca trei! 

Şi astfel a început atacul lui Glaurung asupra codrului 
Brethil; şi multe s-au întâmplat aşa cum sperase Turambar. 
Dragonul îşi târa greutatea spre marginea stâncii, fără să se 
abată într-o parte sau alta, ci pregătindu-se să sară peste 
prăpastie cu uriaşele lui labe dinainte, iar apoi să-şi tragă trupul 
mătăhălos. Mişcarea lui i-a băgat în sperieţi pe pândarii de 
dedesubt, şi asta pentru că nu-şi pregătea săritura chiar 
deasupra lor, ci puţin mai la miazănoapte, încât din locul unde 
se aflau ei zăreau acum umbra capului de vierme desenându-se 
pe bolta înstelată; fălcile îi stăteau căscate, lăsând la vedere 
şapte limbi de foc. Apoi a scuipat o pălălaie, încât prăpastia s-a 
umplut de-o lumină roşietică şi umbre negre au prins să 
dănţuiască printre stânci; copacii din faţa lui s-au zgârcit şi s-au 
preschimbat în fum, bucăţi de stâncă s-au prăvălit în râu. Apoi 
Dragonul s-a azvârlit în faţă şi cu ghearele lui vânjoase s-a prins 
de celălalt perete stâncos şi a început să se tragă peste hău. 

Acum era nevoie de curaj şi iuţeală, căci, cu toate că 
Turambar şi Hunthor scăpaseră neatinşi de pala de foc, 
neaflându-se chiar în drumul lui Glaurung, trebuiau totuşi să 
ajungă la el, înainte ca dragonul să apuce să treacă peste ei, 
altfel nu mai aveau nici o nădejde. Fără să-i mai pese de 
primejdie, Turambar s-a târât de-a lungul malului, ca să ajungă 
sub trupul viermelui; dar acolo fierbinţeala şi miasma erau atât 
de cumplite, încât Turambar s-a pierdut cu firea şi ar fi căzut 
fără doar şi poate, dacă Hunthor, care îl urma bărbăteşte, nu |- 
ar fi prins de braţ şi nu l-ar fi ţinut. 

— Vitează inimă! i-a zis Turambar. Norocul mi te-a ales 
drept tovarăş! 

Dar chiar în timp ce spunea acestea, un pietroi cât toate 
zilele s-a rostogolit de sus şi i-a căzut lui Hunthor drept în cap, 
prăvălindu-l în apă, şi astfel şi-a găsit sfârşitul unul dintre cei 
mai neînfricaţi din Casa lui Haleth. 


— Vai şi-amar! a strigat Turambar. Numai nenorociri se- 
abat asupra celor care merg în umbra mea! De ce am căutat 
ajutor? Acum ai rămas singur, Stăpân al Destinului, aşa cum ar fi 
trebuit să ştii că se va întâmpla. Singur vei învinge! 

Şi-a adunat el întreaga voinţă şi ura toată ce-o nutrea 
pentru Dragon şi Stăpânul acestuia, şi dintr-odată i-a părut că 
inima şi trupul îi sunt cuprinse de-o putere pe care n-o 
cunoscuse până atunci; a urcat stâncă, din piatră în piatră, din 
rădăcină în rădăcină, până când, în cele din urmă, s-a apucat 
de-un copac subţire! ce creştea chiar sub buza râpei, şi cu toate 
că vârful fusese pârjolit, trunchiul se ţinea bine înfipt în rădăcini. 
Tocmai când s-a sprijinit în furca făcută de câteva crengi, partea 
de mijloc a trupului Dragonului a ajuns deasupra lui şi s-a lăsat 
în jos, tras de propria-i greutate, cât pe ce să atingă creştetul lui 
Turambar, înainte ca Glaurung să şi-l poată trage în sus. 
Spălăcite şi zbârcite îi erau dedesubturile trupului, jilăvite de o 
scursoare cenuşie de care se lipiseră scârnăvii de tot felul, care 
acum se desprindeau şi cădeau; duhoarea ce-o răspândeau era 
ca de moarte. Atunci Turambar şi-a tras din teacă Sabia Neagră 
a lui Beleg şi a avântat-o în sus, cu toată puterea braţului şi a 
urii sale, iar lama ucigașă, lungă şi lacomă, a pătruns în 
pântecele Dragonului până la plăsele. 

Glaurung a simţit muşcătura morţii şi a scos un țipăt care a 
cutremurat codrii dintr-o poală în alta, iar cei care priveau de la 
Nen Girith au simţit că li se opreşte răsuflarea în piept. 
Turambar s-a clătinat ca lovit şi a alunecat, iar sabia i s-a smuls 
din strânsura mâinii, rămânând înfipta în pântece. Căci Glaurung 
dintr-odată s-a smucit spasmodic. Şi-a răsucit în sus huiduma de 
trup şi s-a aruncat cu totul peste hău; prăvălindu-se în partea 
cealaltă, a prins să se zvârcolească, ţipând, izbind şi răsucindu- 
se în agonie, până când a făcut una cu pământul tot ce se afla în 
jurul său; în cele din urmă, a rămas nemişcat, în mijlocul 
pârjolului, învăluit în fum. 

i Turambar s-a agăţat de rădăcinile copacului, mut şi năuc. 
Incet, şi-a strâns din nou puterile şi, pe jumătate alunecând, pe 
jumătate coborând din rădăcină-n piatră şi din piatră-n rădăcină, 
a ajuns din nou jos la râu şi s-a încumetat să-l treacă înapoi, 
iarăşi înfruntând primejdia, târându-se în patru labe, agăţându- 
se de bolovani, orbit de ploaia de stropi, până a pus piciorul pe 
malul celălalt şi de acolo, istovit peste poate, a urcat prin hornul 


prin care coborâseră ei înainte. Astfel a ajuns în cele din urmă la 
locul unde trăgea să moară Dragonul; fără urmă de milă şi-a 
privit duşmanul rănit şi s-a bucurat. 

Glaurung zăcea acolo, cu fălcile căscate; dar focurile din el 
se stinseseră, ochii săi ticăloşi îi erau închişi. Zăcea întins cât 
era el de lung, răsturnat pe o parte, iar din Gurthang, înfiptă în 
pântecele lui, nu se vedeau decât plăselele. Lui Turambar i-a 
crescut inima-n piept văzând aceasta, căci, cu toate că Dragonul 
încă răsufla, el avea să-şi ia înapoi sabia pe care o preţuise şi 
înainte, dar acum era mai presus decât toate comorile din 
Nargothrond. Adevărate se dovedeau vorbele ce fuseseră rostite 
la făurirea ei, anume că nimic din ce era măreț sau mărunt nu 
avea să supravieţuiască muşcăturii sale. 

Aşa că Turambar s-a apropiat de duşman, şi-a pus un picior 
pe pântecele lui şi, apucând plăselele săbiei, a tras de ele cu 
toată puterea, şi i-a strigat a batjocură lui Glaurung, îngânânau-i 
cuvintele ce le spusese în Nargothrond: 

— Slavă, Vierme al lui Morgoth! Bine-mi pare de-ntâlnire! 
Crăpi acum şi întunecimea să te-nghită! Astfel s-a răzbunat 
Turin, fiul lui Hurin! 

Şi-a smuls sabia şi, în aceeaşi clipă, din tăietură a ţâşnit un 
şuvoi de sânge negru care i-a căzut lui Turambar pe mână, 
frigându-i carnea cu veninul său. Turambar a urlat de durere. lar 
Glaurung a tresărit, a deschis ochii funeşti şi i-a aţintit asupra lui 
Turambar cu atât răutate, încât Turambar s-a simţit ca străpuns 
de o săgeată; din pricina ochilor şi a durerii de la mână, a căzut 
fără simţire, zăcând ca mort lângă Dragon, cu sabia sub trup. 


Ţipetele lui Glaurung au ajuns până la oamenii de la Nen 
Girith, umplându-i de groază; şi când iscoadele au zărit în 
depărtare prăpădul şi pârjolul pe care-l făcea Dragonul în 
zvârcolirile sale, au crezut că dihania îi călca în picioare şi-i 
nimicea pe aceia care-l atacaseră. Şi-au dorit atunci ca multele 
leghe ce-i despărţeau de Dragon să fie şi mai multe; dar nu 
îndrăzneau să părăsească înălţimea pe care se strânseseră, căci 
îşi aminteau de vorbele lui Turambar, anume că, dacă Glaurung 
ieşea victorios, spre Ephel Brandir avea să se îndrepte. Astfel că 
se uitau plini de teama, aşteptând să-l vadă mişcându-se, dar 
nici unul nu era îndestul de curajos ca să coboare şi să se ducă 
până la locul bătăliei, să vadă ce se întâmplă acolo. lar Niniel 


şedea fără să se clintească, neputând să-şi mişte mădularele şi 
nici să-şi stăpânească tremurul trupului; şi-asta pentru că atunci 
când a auzit glasul lui Glaurung, inima i s-a oprit în piept, iar ea 
a simţit cum o împresoară din nou întunecimea. 

Aşa a găsit-o Brandir. Căci într-un târziu a ajuns şi el la 
podul peste Celebros, abia târându-se de ostenit ce era; 
şchiopătând şi sprijinindu-se în toiagul lui, bătuse atâta amar de 
drum, cinci leghe şi mai bine de la el de-acasă. Teama pentru 
soarta lui 
Niniel îl minase înainte, iar veştile pe care le auzea acum erau 
întocmai aşa cum se temuse că vor fi. 

— Dragonul a trecut râul, îi spuneau oamenii. Sabia Neagră 
a pierit, fără doar şi poate, la fel şi cei care au mers cu el. 

Brandir s-a oprit lângă Niniel, ghicindu-i deznădejdea, şi 
tare ar mai fi alinat-o; dar în sinea lui şi-a spus: „Sabia Neagră a 
murit, Níniel însă trăieşte". S-a cutremurat ca de-un fior, căci 
dintr-odată a simţit că se face frig lângă apele râului Nen Girith; 
şi-a scos mantia şi a învelit-o pe Niniel în ea. Ce să-i spună, nu 
ştia; iar Niniel era mută. 

Timpul trecea, dar Brandir a rămas tăcut lângă ea, scrutând 
întunericul nopţii şi ascultând; nu vedea însă nimic, cât despre 
auzit, nici un sunet nu desluşea în afara de vuietul cascadei Nen 
Girith. „Fără doar şi poate că Glaurung a plecat de-acolo şi a 
pătruns în Brethil", şi-a spus în gândul său. Dar nu-i mai părea 
râu de oamenii lui, neghiobi care-i nesocotiseră sfaturile şi-l 
batjocoriseră. „N-are decât Dragonul să se ducă până la Amon 
Obel; o să am atunci răgaz s-o iau pe Niniel de-aici." încotro să 
se îndrepte, habar n-avea, căci nicicând nu se depărtase de 
Codrul Brethil. 

În cele din urmă, s-a aplecat şi a atins-o pe Niniel pe braţ, 
spunând: 

— Trece timpul, Niniel! Vino! E vremea să mergem. Dacă 
mă laşi, o să te duc de-aici. 

Tăcută, ea s-a ridicat şi l-a luat de mână, apoi au trecut 
amândoi podul şi au coborât pe cărarea ce ducea la Trecerea 
peste Taeglin. Dar cei care i-au zărit mişcându-se ca nişte 
umbre prin întuneric nu ştiau cine ar putea fi, şi nici nu le păsa. 
Au mers ei aşa o bucată de drum printre copacii nefoşnitori şi 
dintr-odată luna s-a înălţat în spatele dealului Amon Obel, 


umplând luminişurile pădurii cu o lumină cenuşie. Atunci s-a 
oprit Níniel şi l-a întrebat pe Brandir: 

— Acesta este drumul? 

lar el a răspuns: 

— Care drum anume? Căci în Brethil nu mai avem nici o 
nădejde. Drum altul nu mai avem, decât acela care ne scapă de 
Dragon şi pe care putem fugi de el cât mai departe cu putinţă şi 
cât mai avem răgaz. 

Níniel l-a privit uimită. 

— Nu la el ai zis că mă duci? l-a întrebat ea. Sau ai vrut să 
mă amăgeşti? Sabia Neagră a fost iubitul meu, bărbatul meu, şi 
nu merg decât în căutarea lui. Cum de-ţi închipui altceva? De- 
acum, n-ai decât să faci cum socoteşti, dar eu sunt în mare 
grabă. 

Brandir a rămas ca năuc preţ de câteva clipe, dar ea s-a şi 
depărtat iute de el. 

— Stai, Niniel! Nu te duce singură! a strigat el în urmă-i. Nu 
ştii ce-ai să găseşti acolo. Vin cu tine! 

Dar ea nu l-a luat în seamă, ci şi-a văzut de drum, ca şi 
când clocotea în ea sângele care înainte îi fusese îngheţat; şi cu 
toate că el a urmat-o cât de repede îi stătea în puteri, ea s-a 
făcut nevăzută. Şi-a blestemat Brandir soarta şi nevolnicia, dar 
nu s-a întors din drum. 

Luna urca albă pe boltă, era aproape plină, şi când Niniel a 
început să coboare spre pământurile ce mărgineau râul, i s-a 
părut că-şi aminteşte de apele sale, şi a cuprins-o spaima. Căci 
ajunsese la Trecerea peste Taeglin, Haudh-en-Elleth se găsea 
acolo, în faţa ei, ca o fantasmă în lumina lunii, cu o umbră 
neagră de-a curmezişul lui; şi din gorganul acela se înălța o 
mare ameninţare. 

Scoţând un țipăt, Níniel i-a întors spatele şi-a rupt-o la fugă 
spre miazăzi, de-a lungul râului, lepădându-şi mantia în timp ce 
fugea, ca şi când s-ar fi lepădat de-o umbră ce se agăța de ea; 
veşmântul îi era alb, iar luna îl făcea să lucească în timp ce 
Niniel fugea printre copaci. Aşa s-a făcut că Brandir a zărit-o de 
sus, de pe coasta dealului, şi pe loc a apucat-o şi el spre 
miazăzi, cu gând să-i taie calea, dacă izbutea; printr-un noroc a 
găsit o cărăruie, tocmai cea pe care o urmase şi Turambar, care 
se desprindea din drumul ceva mai umblat şi cobora abrupt spre 
râu; pe acesta a coborât şi Brandir, ajungând din nou aproape 


de Níniel, doar că în spatele ei. A strigat-o, dar ea nu s-a 
sinchisit, ori poate nu-l auzise, fapt este că n-a trecut mult şi iar 
s-a depărtat de el; astfel s-au îndreptat ei spre pădurile aflate 
chiar lângă Cabed-en-Aras şi lângă locul unde Glaurung se 
dădea de ceasul morţii. 

Luna se găsea pe cerul de la Miazăzi, neumbrită de nici un 
nor, iar lumina îi era clară şi rece. Ajungând la marginea 
pârjolului pricinuit de Glaurung, Níniel i-a văzut trupul prăvălit 
acolo, şi pântecele cenuşiu sub sclipirea lunii; dar lângă el zăcea 
un om. Uitând de frică, Niniel s-a repezit printre cioturile arzând 
mocnind şi s-a apropiat de Turambar. Căzuse pe-o parte, cu 
sabia sub el; în lumina lăptoasă, chipul îi era pierit, ca atins de 
moarte. Niniel s-a aruncat peste trupul lui şi a-nceput să plângă 
şi să-l sărute; i s-a părut că încă mai respiră, dar s-a gândit că-i 
doar o amăgire a unei speranţe deşarte, căci trupul bărbatului 
era rece şi nemişcat, iar gura îi rămânea mută la strigătele ei. În 
timp ce-l mângâia, a descoperit că mâna îi era înnegrită, parcă 
fusese pârlită pe foc; i-a spălat-o cu lacrimile ei şi i-a înfăşat-o 
cu o bucată ruptă din veşmântul ei. Dar el tot nemişcat 
rămânea, în ciuda mângâierilor ei; l-a sărutat Niniel încă o dată 
şi a strigat: 

— Turambar, Turambar, vino-ţi în simţiri! Auzi-mă! 
Trezeşte-te! Sunt eu, Niniel. Dragonul a murit, a murit, numai eu 
sunt aici lângă tine. 

Dar el nu răspundea. 

Brandir i-a auzit strigătul, căci ajunsese şi el la marginea 
pământului pârjolit; dar tocmai când să facă un pas spre Niniel, 
s-a oprit locului şi a rămas stană. La strigătul lui Niniel, Glaurung 
a tresărit pentru ultima oară, iar trupul i s-a cutremurat ca de un 
fior; şi-a întredeschis ochii funeşti în care s-a oglindit luna şi a 
horcăit: 

— Slavă, Nienor, fiică a lui Húrin. Ne mai întâlnim o dată 
până să se sfârşească totul. Mă gândesc că te bucuri că ai 
izbutit să-ţi găseşti fratele. Acum vei cunoaşte cine este: cel 
care împlântă pumnalul în întuneric e viclean cu duşmanii, îşi 
trădează prietenii şi e un adevărat blestem pentru neamul său, 
Turin, fiul lui Hurin! Dar, dintre toate faptele sale, pe cea mai 
ticăloasă o vei simţi chiar în tine. 

Nienor a rămas ca împietrită, dar Glaurung şi-a dat duhul; şi 
odată cu moartea lui, vălul aruncat asupra ei de răutatea lui i s- 


a ridicat de pe ochii şi întreaga ei aducere aminte i s-a limpezit 
dintr-odată, zi cu zi, mai mult chiar, şi-a amintit şi de tot ceea ce 
i se întâmplase de când zăcuse pe Haudh-en-Elleth. Şi întreg 
trupul ei s-a cutremurat de groază şi durere. lar Brandir, care 
auzise totul, s-a rezemat fără vlagă de un trunchi. 

Pe neaşteptate, Nienor a sărit în picioare, a stat palidă ca o 
nălucă în lumina lunii, a privit în jos la Turin şi a strigat: 

— Rămâi cu bine, ooo, Tu, cel de două ori iubit! A Turin 
Turambart turun' ambartanen: stăpân al destinului, destinului 
sclav! Ferice de tine că ai murit! 

Copleşită de atâta nenorocire şi de groaza ce-o cuprinsese, 
a rupt-o la fugă. 

— Stai! Aşteaptă, Niniel! a strigat Brandir, pornind 
şchiopătat după ea. 

S-a oprit o clipă Niniel şi s-a uitat în urmă cu ochi sticloşi. 

— Să aştept? a strigat la rândul ei. Să aştept? Aşa mi-ai 
spus mereu. De te-aş fi ascultat! Acum e prea târziu . De-acum 
n-am să mai aştept pe Pământul de Mijloc. 

Şi cu acestea s-a făcut nevăzută.“ 

In câteva clipe a ajuns la marginea strâmtorii Cabed-en- 
Aras; s-a oprit, s-a uitat la apa volburoasă şi a strigat: 

— Apă, apă! la-o acum pe Níniel Nienor, fiica lui Húrin; 
Bocirea, Bocirea, fiica lui Morwen! la-mă şi du-mă până la Mare! 

Astfel zicând, s-a aruncat în gol: o străfulgerare albă 
înghițită de hăul negru, un țipăt pierdut în urletul râului. 

Apele Taeglinului şi-au continuat curgerea, dar Cabed-en- 
Aras nu mai era: Cabed Naeramarth aveau s-o numească 
oamenii; şi-asta pentru că nici o ciută n-o mai trecea sărind şi 
toate fiinţele vii o ocoleau şi nici un om nu mai umbla pe 
malurile ei. Ultimul dintre oameni care a privit în întunecimea ei 
a fost Brandir, fiul lui Handir; iar el şi-a ferit îngrozit faţa, inima i 
s-a strâns de frică şi, cu toate că i se urâse dintr-odată de viaţă, 
n-a putut să se arunce în braţele morţii pe care şi-o dorea. Apoi 
gândul i s-a întors către Turin Turambar. 

— Te urăsc oare, ori îţi plâng de milă? a strigat Brandir. Dar 
tu eşti mort. Nu-ţi sunt dator mulţumiri, ţie, hrăpăreţ a tot ce-am 
avut sau aş fi putut avea. Neamul meu însă are să-ţi plătească o 
datorie. Se cuvine ca de la mine s-o afle. 

Astfel că a pornit cu mersul lui şchiopătat înapoi spre Nen 
Girith, ocolind cu scârbă întinderea pârjolită de Glaurung; în 


timp ce urca poteca abruptă, a dat peste un om care iscodea 
printre copaci şi zărindu-l a făcut un pas îndărăt. Într-o rază a 
lunii care scăpăta i-a desluşit chipul. 

— Hei, Dorlas! a strigat el. Ce veşti îmi poţi da? Şi cum se 
face că ai scăpat viu? Rubedenia mea unde-i? 

— Nu ştiu, a răspuns ursuz omul. 

— Mare ciudăţenie, a spus Brandir. 

— De chiar vrei să ştii, a spus Dorlas, Sabia Neagră ne-a 
pus să trecem pe întuneric Taeglinul clocotitor. Ce-i ciudat că n- 
am putut? Sunt mai priceput decât mulţi să mânuiesc toporul, 
da' n-am mădulare de ciută. 

— Să înţeleg că s-au dus fără tine să-l înfrunte pe Dragon? 
a întrebat Brandir. Dar cum, când zici că a trecut râul? Măcar 
de-ai fi stat prin preajmă, ca să vezi ce se-ntâmplă. 

La aceasta Dorlas n-a mai răspuns, ci sta şi-l privea cu ură 
pe Brandir. Şi a priceput Brandir dintr-odată că omul ăsta îşi 
părăsise tovarăşii şi, copleşit de ruşine, se ascunsese în pădure. 

— Ruşine să-ţi fie, Dorlas! i-a spus el. Vinovat eşti de toate 
nenorocirile noastre: ai aţâţat Sabia Neagră, l-ai adus pe Dragon 
încoace, asupra noastră, m-ai batjocorit, l-ai atras pe Hunthor 
spre moarte şi-apoi fugi ca un codaci, să te piteşti în pădure! în 
timp ce spunea acestea, un alt gând i s-a ivit lui Brandir în minte 
şi s-a stropşit la Dorlas cu mânie: De ce n-ai venit să ne aduci 
veştile? Măcar atât puteai face ca să-ţi ispăşeşti vinovăția. De-ai 
fi făcut-o, Doamna Niniel n-ar mai fi trebuit să vină să le afle 
singură. N-ar mai fi trebuit să vadă Dragonul. Ar fi fost în viaţă 
acum. Dorlas, te urăsc! 

— Păstrează-ţi ura pentru tine! Jalnica este, ca şi sfaturile 
tale. De n-aş fi fost eu, ar fi venit orcii şi te-ar fi agăţat ca pe-o 
sperietoare chiar în grădina ta. Cât despre codaci, cine spune 
ăla e! 

Zicând acestea, iute la mânie cum era din pricina ruşinii, şi- 
a pregătit pumnul uriaş să-l pocnească pe Brandir - şi aşa l-a 
surprins moartea, înainte ca uimirea să i se şteargă de pe faţă: 
căci Brandir şi-a scos sabia şi l-a răpus cu o lovitură. Preţ de o 
clipă, Brandir a rămas tremurând, îngreţoşat de sânge; 
aruncându-şi sabia cât colo, s-a-ntors şi şi-a văzut de drum, 
aplecat peste toiagul său. 

Când a ajuns la Nen Girith, luna palidă apusese, noaptea 
era pe sfârşite; dimineaţa se deschidea la Răsărit. Oamenii care 


încă stăteau chirciţi lângă pod l-au zărit pe Brandir venind 
asemenea unei umbre cenuşii în prima lumină a zorilor, şi câţiva 
i-au strigat uimiţi: 

— Unde ai fost? Ai văzut-o? Căci Doamna Niniel s-a dus. 

— Da, s-a dus, a zis el. S-a dus, s-a dus şi nicicând nu se va 
mai întoarce! Eu însă am venit să vă aduc veşti. Ascultaţi acum, 
oameni din Brethil, şi să-mi spuneţi voi de-aţi auzit vreodată o 
poveste ca aceasta pe care o să v-o zic eu! Dragonul a murit, 
dar mort e şi Turambar, lângă el. Astea-s veştile cele bune: da, 
bune-s amândouă. 

Oamenii au prins să murmure, mirându-se de vorbele lui, şi 
unii au zis că fără doar şi poate îşi pierduse minţile; dar Brandir 
a strigat: 

— Ascultaţi-mă până la capăt! Níniel este moartă şi ea, 
Níniel cea frumoasă, pe care voi o îndrăgeaţi, pe care eu o 
îndrăgeam mai presus de orice. S-a aruncat de pe marginea 
prăpastiei Săritura Căprioarei?, iar colții Taeglinului au înhăţat-o. 
S-a dus, făcându-i-se lehamite de lumina zilei. Căci iată ce-a 
aflat înainte de-a fugi: copii ai lui Húrin erau amândoi, soră şi 
frate. Mormegil i se spunea lui, Turambar îşi spunea singur, 
astfel ascunzându-şi trecutul: Turin, fiul lui Húrin. Níniel îi 
spuneam ei, neştiindu-i trecutul: Nienor era ea, fiica lui Hurin. În 
Brethil şi-au adus umbra întunecatei lor ursite. Aici li s-a împlinit 
soarta, şi de durere acest meleag nu va mai scăpa nicicând. Nu-l 
mai numiţi Brethil, nici ţara halethrimilor, ci Sarch nia Hîn Húrin, 
Mormântul Copiilor lui Hurin! 

Cu toate că nu înțelegeau cum de se petrecuse acest rău, 
oamenii au început să plângă şi câţiva au spus: 

— Un mormânt se află în Taeglin pentru Níniel cea 
preaiubita, şi un alt mormânt i se va face lui Turambar, cel mai 
viteaz dintre oameni. Izbăvitorul nostru nu va fi lăsat să zacă 
sub cerul liber. Să mergem dară la el. 

Moartea lui Turin 

Pe când Niniel fugea, Turin s-a trezit şi i s-a năzărit că în 
bezna adâncă în care se cufundase a auzit glasul ei chemându-l 
de undeva de departe; dar în clipa în care Glaurung a murit, 
leşinul negru ce-l cuprinsese a dispărut ca prin farmec, şi Turin a 
tras cu nesaţ aer în piept, a oftat şi a picat într-un somn pricinuit 
de o mare sfârşeală. Dar pe măsură ce se apropiau zorii, s-a 
lăsat un frig muşcător; Turin s-a răsucit în somn şi plăselele lui 


Gurthang i s-au înfipt în coapsă, astfel că el s-a trezit brusc. 
Noaptea era pe sfârşite, în văzduh se simţea adierea dimineţii; 
Turin a sărit în picioare şi pe loc şi-a amintit de victorie şi de 
veninul arzător de pe mână. Şi-a ridicat mâna, s-a uitat la ea şi 
s-a mirat. Era legată cu o fâşie de pânză albă, dar pielea îi arăta 
proaspătă şi nu-l durea; în sinea lui şi-a spus: „Cine m-a oblojit 
astfel şi totuşi m-a lăsat să zac aici, în frig, în mijlocul prăpădului 
şi lângă duhoarea dragonului? Ce lucruri ciudate s-au petrecut?" 

A strigat atunci, dar nimeni nu i-a răspuns. Totul era negru 
şi pustiit în jurul lui şi în văzduh plutea duhoarea morţii. S-a 
aplecat, şi-a ridicat sabia şi a văzut că era întreagă, iar tăişurile 
ei luceau la fel ca înainte. 

— Cumplit a fost veninul lui Glaurung, a zis el, dar tu eşti 
mai puternică decât mine, Gurthang! Eşti lacomă de sânge. A ta 
e victoria. Dar, să mergem! Trebuie să caut ajutor. Trupul mi-e 
istovit şi simt că frigul mi-a pătruns în oase. 

Apoi a întors spatele lui Glaurung, lăsându-l să putrezească 
acolo; dar cu cât se depărta de locul acela, paşii îi deveneau tot 
mai grei, şi-n gândul lui şi-a spus: „Poate că la Nen Girith m-o 
aştepta una din iscoade. Ah, de-aş ajunge odată în casa mea, să 
simt mâinile blânde ale lui Níniel şi să am parte de priceperea 
de tămăduire a lui Brandir!" Şi astfel, abia târându-se sprijinit în 
Gurthang, a ajuns într-un târziu , prin lumina cenuşie a primelor 
ceasuri ale dimineţii, la Nen Girith; tocmai când oamenii dădeau 
să pornească în căutarea leşului său, el le-a apărut dinainte. 

S-au tras oamenii îndărăt înspăimântați, gândind că duhul 
lui neliniştit li se arăta, iar femeile s-au pus pe bocit şi şi-au 
acoperit ochii. Dar Turin le-a spus: 

— Nu, să nu plângeţi, ci bucuraţi-vă! Uitaţi-vă! Sunt viu, nu- 
i aşa? Şi oare nu l-am răpus pe Dragonul de care vă temeaţi? 

Atunci oamenii s-au răsucit spre Brandir şi au strigat: 

— Neghiobule, cu poveştile tale scornite, ziceai c-a murit. 
Nu ţi-am spus că eşti nebun? 

Brandir stătea cu gura căscată şi se holba la Turin cu teamă 
în ochi, fără să poată rosti un cuvânt. 

Dar Turin l-a întrebat: 

— Inseamnă că tu ai fost acolo, de mi-ai oblojit mâna? îţi 
mulţumesc. Dar bag seamă că nu te pricepi chiar atât de bine, 
dacă nu poţi osebi leşinul de moarte. lar oamenilor le-a spus: 
Voi să nu-i vorbiţi astfel, neghiobi ce sunteţi. Care dintre voi ar fi 


făcut mai mult? Măcar el a avut curajul să vină până la locul 
bătăliei, în timp ce voi aţi stat şi aţi bocit! 

Haide, fiu al lui Handir, a mai zis el, întorcându-se spre 
Brandir. Vreau să aflu mai multe. De ce te afli aici, împreună cu 
toţi oamenii ăştia pe care i-am lăsat la Ephel? Dacă eu îmi pun 
pielea la bătaie de hatârul vostru, oare nu mi se poate da 
ascultare cât sunt plecat? Şi unde-i Niniel? Măcar atâta nădejde 
să am, că n-ai adus-o şi pe ea cu tine, ci ai lăsat-o acolo unde i- 
am spus să rămână, în casa mea, cu oameni de nădejde care s- 
o apere. 

Dar cum nimeni nu-i răspundea, el a strigat: 

— Haideţi, spuneţi-mi unde-i Níniel? Pentru că pe ea vreau 
s-o văd; şi ei îi voi spune mai întâi povestea celor întâmplate în 
noaptea asta. 

Oamenii şi-au ferit chipurile; într-un târziu , Brandir i-a spus: 

— Niniel nu este aici. 

— Atunci e bine, a zis Turin. Prin urmare, mă duc acasă. 
Aveţi vreun cal aici? O targă ar fi şi mai bună. Simt că mă 
prăbuşesc de sfârşeală. 

— Nu, nu! a strigat deznădăjduit Brandir. Casa ta e pustie. 
Niniel nu e acolo. E moartă. 

Dar una dintre femei - soaţa lui Dorlas, care nu-l avea la 
inimă pe Brandir - a ţipat: 

— Nu lua seamă la el, stăpâne! Căci şi-a pierdut minţile. A 
venit aici strigând că ai pierit, şi-a zis că asta-i veste bună. ŞI 
uite că trăieşti. Atunci de ce-ar fi adevărată povestea lui despre 
Niniel: cum că ar fi moartă, şi-asta ar fi vestea cea rea? 

Atunci Turin s-a repezit la Brandir: 

— Carevasăzică, moartea mea era veste bună? a strigat el. 
Da, de la început ai avut pică pe mine din pricina lui Niniel, ştiu 
asta. Acum zici că-i moartă. Asta e vestea rea? Ce minciună ai 
scornit în ticăloşia ta, Şontorogule? Vrei să ne faci de petrecanie 
cu vorbe mişeleşti, dacă nu poţi mânui armele? 

Mânia ce l-a cuprins pe Brandir i-a alungat din inimă orice 
urmă de milă. 

— Eu mi-am pierdut minţile? Nu, tu ţi le-ai pierdut pe-ale 
tale, Sabie Neagră a Soartei negre! Tu şi toţi becisnicii ăştia. Eu 
nu mint! Niniel e moartă, moartă, moartă! In Taeglin s-o cauţi! 

Turin a rămas ca împietrit şi fără vlagă. 

— De unde ştii? a întrebat el încet. Ce-ai pus la cale? 


— Eu ştiu pentru că am văzut-o cum s-a aruncat, a răspuns 
Brandir. lar tu ai pus totul la cale. De tine a fugit, Turin, fiu al lui 
Hurin, şi în Cabed-en-Aras s-a aruncat, pentru a nu te mai vedea 
niciodată. Niniel! Niniel? Ba Nienor, fiica lui Hurin. 

Atunci Turin l-a apucat de umeri şi l-a scuturat pe Brandir; 
căci în acele vorbe i se părea că aude paşii destinului 
ajungându-l din urmă; dar în groaza şi furia ce-l cuprinseseră 
inima lui se împotrivea vorbelor, asemenea unei sălbăticiuni 
rănite de moarte, care vrea să ucidă tot ce-i stă în preajmă, 
înainte de a-şi da sufletul. 

— Da, sunt Turin, fiul lui Hurin, a strigat el. De mult ai ghicit 
asta. Despre sora mea Nienor nu ştii însă nimic. Nimic! Se află în 
Regatul Ascuns, teafără. E o minciună a minţii tale mârşave şi- 
aşa cum ai încercat s-o sminteşti pe soaţa mea, încerci acum şi 
cu mine. Nemernic olog - vrei să ne-mpingi pe amândoi la 
moarte? 

Dar Brandir s-a smuls din mâinile sale. 

— Nu mă atinge! i-a spus el. Şi pune-ţi frâu nebuniei. Cea 
pe care o numeşti soaţa ta a venit la tine şi te-a oblojit, iar tu nu 
ai răspuns chemărilor ei. A răspuns altcineva în locul tău. 
Glaurung Dragonul, care îmi vine să cred că v-a vrăjit pe 
amândoi, spre nenorocirea ta. Şi-aşa i-a vorbit, înainte să 
moară: „Nienor, fiică a lui Hurin, iată-l pe fratele tău: viclean cu 
duşmanii, trădător al prietenilor, blestem pentru neamul său, 
Turin, fiu lui Húrin". Dintr-odată, Brandir a izbucnit într-un râs 
dement. Se zice că pe patul de moarte oamenii spun adevărul, a 
chicotit el. Chiar şi un Dragon, pare-mi-se! Turin, fiu al lui Hurin, 
un blestem pentru neamul tău şi pentru toţi cei care te 
găzduiesc! 

Turin şi-a încleştat mâna pe Gurthang şi o sclipire 
sângeroasă i-a apărut în ochi. 

— lar despre tine ce-ar fi de zis, Şontorogule? a întrebat el. 
Cine i-a şuşotit ei în ureche, pe la spatele meu, adevăratu-mi 
nume? Cine-a adus-o la ticălosul de Dragon? Cine-a stat de-o 
parte şi-a lăsat-o să moară? Cine-a venit încoace şi s-a grăbit să 
trâmbiţeze grozăvenia? Hai, spune repede. 

Văzându-şi moartea pe chipul lui Turin, Brandir a rămas 
nemişcat, fără să se ferească din faţa lui, cu toate că nu avea 
nici o armă prinsă la brâu; şi a vorbit, spunând: 


— Tot ce s-a petrecut e o poveste prea lungă să fie spusă, 
iar mie mi s-a urât de tine. Dar tu, fiu al lui Hurin, mă 
ponegreşti. Pe tine te-a ponegrit Glaurung? Dacă-mi iei viaţa, 
toţi vor vedea că nu te-a ponegrit. Dar teamă nu mi-e să mor, 
căci astfel mă voi duce s-o găsesc pe Niniel pe care am iubit-o, 
şi poate o voi regăsi dincolo de Mare. 

— S-o cauţi pe Níniel! a strigat Turin. Ba pe Glaurung ai să-l 
găseşti, ca să scorniţi minciuni. Cu Viermele ai să dormi, fratele 
tău de suflet, şi-n aceeaşi întunecime veţi putrezi! 

A înălţat-o pe Gurthang, a prăvălit-o peste Brandir şi dintr-o 
lovitură l-a trimis în braţele morţii. Oamenii şi-au ferit privirile de 
la astă faptă, iar când el s-a răsucit pe călcâie şi a plecat de la 
Nen Girith, i-au fugit din cale îngroziţi. 

Turin a umblat ca buimac prin codrii sălbateci, acum 
blestemând Pământul de Mijloc şi întreaga viaţă a oamenilor, 
acum strigând-o pe Niniel. Dar când, în cele din urma, nebunia 
durerii s-a risipit, s-a aşezat o vreme să cumpănească la toate 
faptele sale şi s-a auzit strigând: „Se află în Regatul Ascuns, 
teafără!" Şi s-a gândit că acum, când din întreaga lui viaţă nu se 
mai alegea nimic, într-acolo trebuia şi el să se îndrepte; căci 
toate minciunile lui Glaurung îi îndreptaseră mereu paşii în altă 
parte. Aşa că s-a ridicat şi a pornit spre Trecerea peste Taeglin 
şi, ajungând în dreptul gorganului Haudh-en-Elleth, a strigat: 

— Amar am plătit, ooo, Finduilas!, că am ascultat de 
Dragon. Trimite-mi acum un sfat! 

Dar tocmai când striga el aşa, a zărit doisprezece oameni 
bine înarmaţi, vânători de-ai lui Thingol. 

— Turin! a strigat Mablung drept salut. În sfârşit, ne 
întâlnim. Te caut şi-s tare bucuros să te văd în viaţă, chiar dacă 
anii au lăsat semne grele pe chipul tău. 

— Grele! a zis Turin. Da, asemenea labelor lui Morgoth. Dar 
de te bucuri să mă vezi în viaţă, eşti ultimul din Pământul de 
Mijloc care-o face. Oare de ce? 

— Pentru că te-ai bucurat de mare cinstire printre noi, a 
răspuns Mablung, şi chiar dacă ai scăpat din multe primejdii, tot 
m-am temut pentru tine. Am urmărit înaintarea lui Glaurung şi 
mă gândeam că şi-a împlinit misia mârşavă şi-acum se-nturna la 
stăpânul său. Dar a luat-o spre Brethil, şi tot atunci am aflat de 
la cei care străbăteau ţara că Sabia Neagră din Nargothrond 
apăruse din nou pe cele meleaguri şi orcii se fereau de hotarele 


ţării ca de moarte. M-a cuprins spaima şi mi-am spus în sinea 
mea: „Vai şi-amar! Glaurung se duce acolo unde orcii lui nu 
cutează, ca să-l caute pe Turin". Astfel că am venit încoace cât 
am putut de iute, să te previn şi să te ajut. 

— lute, dar nu îndeajuns, a zis Turin. Glaurung e mort. 

Elfii l-au privit cu uimire. 

— L-ai ucis pe Viermele cel Mare! Lăudat întru veşnicie fie 
numele tău printre elfi şi oameni! 

— Nu-mi pasă, a zis Turin. Căci şi inima mi-e răpusă. Dar 
dacă tot aţi venit din Doriath, daţi-mi veşti despre rubedeniile 
mele. Căci mi s-a spus în Dor-lómin că ar fi fugit în Regatul 
Ascuns. 

Elfii nu i-au răspuns; într-un târziu , Mablung a vorbit, 
spunând: 

— Cu adevărat aşa au făcut, în anul dinaintea venirii 
Dragonului. Dar, vai! Acum nu mai sunt acolo. 

Lui Turin i s-a oprit inima în piept, auzind cum îl urmăresc 
paşii destinului până în ultima clipă. 

— Spune tot! a strigat el. Şi iute! 

— Au plecat în sălbăticie, să te caute, a continuat Mablung. 
Toţi le-au spus altminteri; dar ele au ţinut morţiş să se ducă la 
Nargothrond atunci când s-a aflat că tu erai Sabia Neagră; iar 
Glaurung a ieşit din fortăreaţa şi oştenii care le apărau s-au 
risipit în cele patru vânturi. Pe Morwen nimeni n-a mai zărit-o 
din acea zi; iar Nienor a fost învăluita într-o vrajă ce i-a amorţit 
mintea, şi a fugit spre miazănoapte, în codri, asemenea unei 
căprioare sălbatice, şi i s-a pierdut urma. 

Spre mirarea elfilor, Turin a izbucnit în hohote răsunătoare 
şi piţigăiate. 

— Nu-i cumva o glumă? a strigat el. Ah, frumoasa Nienor! 
Prin urmare, a fugit din Doriath până la Dragon, şi de la Dragon 
la mine. Ce dulce milostivire a sorții! Ochi ca mura, negru-i 
părul; mică şi firavă, ca o copilă de elf, nimeni n-o putea lua 
drept altcineva! 

Mablung l-a privit cu ochi mari. 

— Şi totuşi vorbeşti despre altcineva, i-a spus el. Nu astfel 
arăta sora ta. Era înaltă, cu ochi albaştri, cu părul ca spicul 
griului, aidoma tătânului ei, Hurin, doar că avea trup de femeie. 
N-ai avut cum s-o vezi! 


— N-am avut, zici tu, Mablung, că n-am avut? a strigat 
Turin. Şi cum să fi avut! Vezi doar că sunt orb! Nu ştiai? Orb, 
orb, bâjbâind încă din pruncie în negura întunecata a lui 
Morgoth! Aşa că lasă-mă! Du-te, du-te! Întoarce-te în Doriath, şi 
fie ca iarna să-l veştejească! Blestemat fie Menegroth! 
Blestemată să-ţi fie şi solia! A fost ultima picătura. De-acum se 
pogoară noaptea. 

Şi a rupt-o la fugă de acolo, ca vântul de iute; iar elfii au 
privit în urma lui înmărmuriţi şi plini de teamă. Dar Mablung a 
spus: 

— S-a petrecut ceva ciudat şi înspăimântător, despre care 
noi nu ştim. Să-l urmăm şi să-l ajutăm, de-om putea; căci acum 
e cu mintea tulbure. 

Dar Turin alerga mai iute ca ei; ajungând la Cabed-en-Aras, 
s-a oprit dintr-odată; şi a auzit vuietul apei şi a văzut că toţi 
copacii de aproape şi de departe se veştejiseră şi frunzele lor 
ofilite cădeau a jale, ca şi când iarna se abătuse asupra lor în 
chiar primele zile ale verii. 

— Cabed-en-Aras, Cabed Naeramarth! a strigat el. Nu-ţi voi 
spurca apele care au dus-o pe Niniel. Căci toate faptele mele au 
fost ticăloase, şi ultima a fost cea mai rea dintre toate. 

Şi-a scos sabia din teacă şi a spus: 

— Slavă, Gurthang, fier al morţii, doar tu mi-ai mai rămas! 
Dar ce alt stăpân şi altă credinţă cunoşti, fără doar de mâna ce 
te mânuieşte? Sângele nimănui nu te va face să dai îndărăt! Vei 
vrea atunci să iei viaţa lui Turin Turambar? Vei vrea să mă răpui 
fără zăbavă? 

Şi din tăişul săbiei s-a auzit răspunzând un glas rece: 

— Da, îţi voi bea sângele, ca să uit de sângele lui Beleg, 
stăpânul meu, şi de sângele lui Brandir, pe nedrept ucis. Fără 
zăbavă te voi ucide. 

Atunci Turin a înfipt plăselele în pământ şi el s-a aruncat cu 
pieptul în vârful ascuţit al lui Gurthang, iar lama neagră i-a luat 
viaţa. 

Când a sosit acolo Mablung, s-a uitat la stârvul hidos al lui 
Glaurung şi s-a uitat la trupul lui Turin, şi tare s-a îndurerat, 
gândindu-se la Hurin aşa cum îl văzuse în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad, şi la cumplita soartă a neamului său. Şi-n timp ce 
elfii stăteau acolo, au venit şi oamenii de la Nen Girith, ca să se 
uite la Dragon, şi când au zărit cum se sfârşise viaţa lui Turin 


Turambar, au început să plângă; aflând ce tâlc avuseseră 
vorbele pe care li le spusese Turin, elfii au rămas împietriţi de 
uimire. lar Mablung a spus cu amărăciune: 

— Şi eu am avut partea mea de vină în soarta Copiilor lui 
Hurin, şi cu veştile mele l-am ucis pe cel pe care-l iubeam. 

Apoi l-au ridicat pe Turin de acolo şi au văzut că tăişul 
săbiei lui se frânsese. Astfel s-au săvârşit toate cele ce odată 
fuseseră ale lui. 

Cu truda multor mâini au adunat laolaltă lemne şi le-au pus 
unele peste altele, făcând un rug uriaş pe care au ars leşul 
Dragonului, până ce din el n-au mai rămas decât cenuşă neagră 
şi oase preschimbate-n colb, iar locul unde s-a înălţat rugul avea 
să fie pentru totdeauna sterp şi pustiu. Dar pe Turin l-au aşezat 
într-un gorgan mare, durat chiar pe locul unde îşi dăduse ultima 
suflare, iar alături au pus frânturile lui Gurthang. După ce au 
isprăvit toate acestea, barzii elfilor şi ai oamenilor au cântat 
cântece de jelanie, amintind de vitejia lui Turambar şi de 
frumuseţea lui Níniel; şi au adus o piatră mare cenuşie pe care 
au aşezat-o pe gorgan; iar pe ea elfii au gravat cu runele din 
Doriath: 

TÚRIN TURAMBAR DAGNIR GLAURUNGA 
iar dedesubt: 
NIENOR NÍNIEL 

Dar ea nu se afla acolo şi nimeni n-a ştiut vreodată unde au 

dus-o apele reci ale râului Taeglin. 


Astfel se sfârşeşte Povestea Copiilor lui Húrin, cea mai 
lungă dintre toate baladele din Beleriand. 


NOTE 

Într-o notă introductiva, existentă în mai multe variante, se 
spune că, deşi compusă în graiul elfic şi împletind în ea 
numeroase elemente elfice, mai ales din Doriath, Narn i Hin 
Húrin a fost opera unui poet de spiţă omeneasca, Dírhavel, care 
a trăit la Limanurile Sirionului în vremea lui Eărendil, unde a 
strâns toate informaţiile despre Casa lui Hador, pe care le-a 
putut afla de la oameni sau elfi, supraviețuitori sau fugari din 
Dor-lómin, din Nargothrond, din Gondolin sau din Doriath. Intr-o 
versiune a acestei note, se spune că însuşi Dirhavel se trăgea 
din Casa lui Hador. Această baladă, cea mai lungă dintre toate 


baladele din Beleriand, a fost singura compusă de el, dar s-a 
bucurat de mare trecere printre eldari, deoarece Dirhavel a 
folosit graiul Elfilor Cenugşii, pe care-l cunoştea foarte bine. 
Versul elfic ales de el este cel numit Minlamed thent / estent, 
destinat din vechime tipului de balada narn (o poveste în 
versuri, menită a fi spusă, nu cântată). Dirhavel a pierit în atacul 
Fiilor lui Fëanor asupra Limanurilor Sirion. 
ANEXĂ 

Din momentul în care povestea spune despre statornicirea 
lui Turin şi a oamenilor săi în străvechiul sălaş al Gnomilor 
Scundaci pe Amon Rûdh, nu exista nici o poveste încheiata care 
să urmeze acelaşi plan detaliat, până când Warn reia călătoria 
lui Túrin spre miazănoapte, după căderea fortăreței 
Nargothrond. Totuşi, din multele schiţe şi însemnări cu caracter 
de tatonare, se desluşesc câteva aspecte dincolo de relatarea 
sumară din Si/marillion, şi chiar câteva fragmente de povestiri 
legate între ele pe parcursul baladei Narn. 

Un fragment izolat relatează viaţa proscrişilor pe Amon 
Rûdh, după ce s-au statornicit acolo, şi oferă o descriere mai 


amplă a sălaşului Bar-en-Danwedh. 

O vreme îndelungată, proscrişii au dus o viaţă pe placul lor. De hrană 
nu duceau lipsă, adăpost bun aveau, cald şi uscat, larg cât să le ajungă lor 
şi să mai încapă şi alţii; căci au descoperit că peşterile ar fi putut găzdui, la 
nevoie, mai bine de o sută de suflete. În adâncul stâncii se mai afla o sală, 
ceva mai mică. De o parte avea o vatră, deasupra căreia un horn urca prin 
stâncă până la o răsuflătoare ascunsă cu dibăcie într-o despicătură din 
coasta dealului. Mai erau şi alte încăperi, multe la număr, ce se deschideau 
din săli sau din coridoarele dintre ele, unele folosite drept locuinţă, altele ca 
ateliere sau cămări. Când era vorba de a pune ceva la păstrare, Mîm se 
pricepea mai bine ca ei, şi avea multe vase şi cufere din piatră şi lemn ce 
arătau a fi foarte vechi. Dar cele mai multe din încăperile astea erau goale 
acum: în cele pentru arme atârnau topoare şi harnaşamente colbuite şi 
ruginite, rafturile şi scrinurile erau goale; iar în fierării focul nu mai ardea 
de mult. Decât în una singură: o încăpere mică, ce dădea în holul interior şi 
a cărei vatră împărțea hornul cu vatra din hol. Acolo lucra Mîm la 
răstimpuri, dar nu lăsa pe nimeni altcineva să intre. 

Cât a mai durat anul acela, proscrişii n-au mai dat iama pe nicăieri, iar 
dacă totuşi părăseau dealul ca să vâneze ori să caute de-ale gurii, se 
duceau îndeobşte în cete mici. Dar aproape de fiecare data, cetele se 
chinuiau la întoarcere să regăsească drumul, astfel că până la urmă, în 
afară de Turin, doar şase dintre ei îl nimereau fără să mai dea greş. Cu 
toate acestea, văzând că aceia care se pricepeau la a citi urmele puteau 
ajunge la bârlogul lor fără ajutorul lui Mîm, s-au hotărât să pună pândari zi 
şi noapte, în apropierea crăpăturii din peretele dinspre miazănoapte. 
Dinspre miazăzi nu se aşteptau să fie atacați de duşmani şi nu se temeau 


că s-ar fi încumetat careva să se caţăre pe Amon Rûdh dinspre acea parte; 

dar ziua, aproape tot timpul se găsea câte un străjer în punctul cel mai înalt 

al creştetului dealului, care putea vedea până hăt departe de jur împrejur. 

Oricât erau de abrupte pantele creştetului, acolo în vârf se putea ajunge, 

căci la răsărit de gura peşterii fuseseră săpate în piatră nişte trepte ce 

duceau până la cline pe care orice om le putea urca uşor, fără ajutor. 

Şi astfel a trecut anul, fără necazuri ori temeri. Dar pe măsură ce zilele 
se scurtau şi apa iazului devenea cenuşie şi tot mai rece, iar mestecenilor 
le cădeau frunzele şi ploile cele mari se reîntorceau, proscrişii erau nevoiţi 
să-şi petreacă tot mai mult timp în adăpost. Curând a început să li se 
urască de întunericul de sub deal sau de penumbra sălilor; şi cei mai mulţi 
gândeau că viaţa ar fi fost mai bună dacă n-ar fi trebuit s-o împartă cu Mîm. 
Prea adesea apărea din vreun cotlon umbros ori se ivea în vreun prag, 
tocmai când ei îl credeau a fi în cu totul altă parte: iar când Mîm se afla în 
preajma lor, le venea greu să mai vorbească între ei. Din care pricină s-au 
obişnuit să vorbească numai în şoaptă. 

Cu Turin însă lucrurile stăteau taman pe dos, lucru ce lor li se părea 
ciudat; se arăta din ce în ce mai prietenos cu bătrânul gnom şi îi urma tot 
mai mult sfaturile. În iarna aceea, a stat ore întregi cu Mîm şi i-a ascultat 
istorisirile şi peripeţiile vieţii; iar când avea vorbe de ocară despre eldari, 
nu-l dojenea. Mîm părea pe deplin mulţumit şi la rândul său îi arăta multă 
bunăvoință lui Turin; numai pe el îl îngăduia în fierărie din când în când, 
unde stăteau de vorbă cu glasuri şoptite. Oamenii priveau cu ochi răi toată 
această poveste; mai cu seamă Andr6g, ros de gelozie cum era. 

Textul preluat în Silmarillion nu oferă indicii despre felul în 
care a găsit Beleg drumul până la Bar-en-Danwedh: „S-a ivit 
dintr-odată" printre ei, „în amurgul unei zile de iarnă". In câteva 
însemnări scurte se spune că, din pricina imprudenţei 
proscrişilor, în acea iarnă proviziile de hrană s-au împuţinat în 
Bar-en-Danwedh, iar Mîm nu vroia să le mai dea din rădăcinile 
sale, astfel că la începutul anului au plecat la vânătoare, 
coborând din adăpostul lor. Beleg se apropia de Amon Rûdh 
când a dat de urmele lor şi s-a luat după ei fie până la tabăra pe 
care fuseseră nevoiţi să şi-o facă din pricina unei neaşteptate 
furtuni de zăpada, fie până sus, la Bar-en-Danwedh, 
strecurându-se înăuntru după ce-au intrat ei. 

Cam tot atunci, Andr6g, care vroia să găsească proviziile 
ascunse de Mîm, s-a pierdut în labirintul peşterii şi a găsit o 
scară tainică ce ducea până sus, pe creştetul teşit al dealului 
Amon Rûdh (pe aceeaşi scară au fugit câţiva dintre proscrişi din 
Bar-en-Danwedh, când sălaşul a fost atacat de orci: Silmarillion, 
pg. 291). Şi ori în timpul expediției mai sus pomenite, ori mai 
târziu , Andr6g, care-şi făcuse un arc nou şi săgeți, sfidând 
blestemul lui Mîm, a fost rănit de o săgeată otrăvită - într-o 


singură referinţă, din multe existente, la acest episod se spune 
că ar fi fost vorba de o săgeată orcească. 

Beleg a fost cel care i-a vindecat lui Andr6g rana, ceea ce, 
din cât se pare, n-a avut darul să stingă antipatia şi 
neîncrederea pe care o nutrea omul faţă de elf; mai mult chiar, 
a încins încă şi mai tare ura lui Mîm faţă de Beleg, pentru că l-a 
„dezlegat' pe Andróg de blestem. „O să-l muşte din nou 
[săgeata, n.tr.]", a zis el. Pe de altă parte, îi intrase lui Mîm în 
cap că, dacă mânca şi el din turta /embas a lui Melian, va 
reîntineri şi-şi va recăpăta puterile; şi cum nu putea să ajungă la 
ea pe furiş, s-a prefăcut bolnav şi i-a cerut duşmanului său să-i 
dea şi lui o bucată. Când Beleg l-a refuzat, ura lui n-a mai 
cunoscut margini, cu atât mai mult cu cât Turin îl îndrăgea pe 
elf. 

Putem menţiona aici că atunci când Beleg a scos bucăţile 
de /lembas din legătura adusă cu sine (vezi Silmarillion, pg. 289), 
Turin le-a refuzat: 

Frunzele de argint luceau roşii în lumina focului; şi când Turin a văzut 
pecetea, privirile i s-au înnegurat. 

— Ce-ai tu acolo? a întrebat el. 

— Cel mai mare dar pe care ţi-l trimite cineva care încă te mai iubeşte, 
i-a răspuns Beleg. Am aici /lembas, turta eldarilor, din care încă nici un om 
n-a gustat. 

— Coiful străbunilor mei îl iau, a spus Turin, ca semn de recunoştinţă 
pentru că ai avut grijă de el; însă nu voiesc a primi daruri din Doriath. 

— Atunci trimite-ţi înapoi sabia şi celelalte arme, a zis Beleg. Trimite 
înapoi şi toată învăţătura şi grija ce ţi s-a purtat în tinereţe. Şi lasă-ţi 
oamenii să moară în pustie, ca să-ţi faci pe plac toanelor. Numai că turtele 
astea nu ţie ţi-au fost dăruite, ci mie, iar eu fac cu ele ce poftesc. N-ai decât 
să nu le mănânci, dacă-ţi stau în gât; dar poate că alţii or fi mai flămânzi şi 
mai puţin fuduli. 

Astfel făcut de ocară, Turin şi-a înghiţit trufia şi a primit darul. 

Se mai găsesc câteva referiri privind Dor-Cuarthol, Ţara 
Arcului şi-a Coifului, unde, o vreme, Beleg şi Turin au devenit, 
din adăpostul de pe Amon Rûdh, căpeteniile unei armii din 
ţinutul aflat la sud de Taeglin (,Si/mari/lion, pg. 203). 

Turin îi primea cu bucurie pe toţi cei care veneau la el, dar, sfătuit de 
Beleg, nu îi lăsa să urce în adăpostul său de pe Amon Rûdh (care acum se 
numea Echad i Sedryn, Tabăra Credincioşilor); drumul până acolo nu-l ştiau 
decât cei din vechea lui ceată şi nimănui altcuiva nu-i era îngăduit să-l 
urmeze. In schimb, au fost întemeiate alte tabere şi forturi în jurul dealului: 
în pădurea de la răsărit, pe podiş, sau chiar în smârcurile de la miazăzi, de 
la Methed-en-glad („Capătul Pădurii"), până la Bar-erib, la câteva leghe 
spre miazăzi de Amon Rûdh; şi din toate locurile astea oamenii puteau 


vedea creştetul dealului Amon Rûdh, şi prin semnale primeau veşti şi 
porunci. 

Astfel, încă înainte să se fi sfârşit vara, ceata lui Turin s-a preschimbat 
într-o adevărată armie; iar puterea din Angband a fost împinsă înapoi. 
Vestea a ajuns până în Nargothrond, şi mulţi din cei care sălășluiau acolo 
au început să se agite, zicând că, dacă un Proscris putea să pricinuiască 
atâtea necazuri Duşmanului, Seniorul râului Narog ar fi putut face cu mult 
mai mult. Dar Orodreth nu voia să-și schimbe planurile. li dădea ascultare 
numai lui Thingol, de la care primea şi căruia îi trimitea solii pe căi tainice; 
se dovedea un senior înţelept, aşa cum erau toţi cei care puneau soarta 
popoarelor lor mai presus de orice şi care se îngrijeau să-şi apere cât mai 
mult timp viaţa şi averile, de pofta nesătulă a puterii de la Miazănoapte. 
Din această pricina, nu a îngăduit nici unuia dintre supuşii săi să i se 
alăture lui Turin, trimiţându-i vorbă acestuia ca, în tot ceea ce făcea ori 
punea la cale în războiul său, să se ferească să pună piciorul pe pământul 
Nargothrondului ori să-i împingă pe orci într-acolo. Totuşi, era gata să-i 
ajute pe cei Doi Căpitani de vor fi avut nevoie (se crede că Thingol şi Melian 
îl sfătuiseră astfel), dar nu cu oştire. 


De mai multe ori se precizează faptul că, în tot acest timp, 
Beleg s-a opus planurilor măreţe ale lui Turin, cu toate că l-a 
ajutat; i se părea că efectul pe care-l avusese Coiful Dragonului 
asupra lui Turin era cu totul altul decât sperase el; în plus, 
presimţea ce avea să se întâmple în scurtă vreme, şi asta-l 
tulbura nespus. S-au păstrat frânturi din discuţiile lui cu Turin pe 
această temă. Într-un loc se povesteşte cum şedeau ei doi în 


adăpostul Echad i Sedryn, şi Turin i-a zis lui Beleg: 

— De ce eşti amărât şi gânditor? Oare nu merg toate bine de când te- 
ai întors la mine? Nu s-a adeverit bun planul meu? 

— Toate-s bune acum, a răspuns Beleg. Duşmanii noştri încă nu s-au 
dezmeticit şi-s tot speriaţi. Şi-n faţă ne stau încă zile bune; o vreme. 

— Şi după aceea? 

— Vine iarna. Şi-apoi un alt an, pentru cei ce-or mai trăi să-l prindă. 

— Şi după aceea? 

— Mânia Angbandului. Am ars doar vârfurile degetelor de la Mâna 
Neagră - nimic mai mult. Ea nu se va retrage. 

— Dar oare nu este tocmai mânia Angbandului ţinta şi bucuria 
noastră? a întrebat Turin. Ce altceva te-ai aştepta să fac? 

— Ştii prea bine. Dar despre acea cale m-ai oprit să mai vorbesc. Acum 
însă ascultă-mă bine. Căpetenia unei armii numeroase are multe nevoi. 
Întâi îi trebuie un refugiu sigur; apoi avere, şi mulţi a căror treabă să nu fie 
războiul. Când sporeşte numărul oştenilor, e nevoie de hrană, mai multa 
decât poate fi găsită în sălbăticie; şi-apoi, cu atât de mulţi, se duce şi vorba 
mai iute. Amon Rûdh e un loc bun pentru o mână de oameni - are şi ochi şi 
urechi. Dar n-are nimic împrejur şi poate fi văzut de la depărtare; nu-i 
nevoie de cine ştie ce oştire să-l împresoare. 

— Orice-ai zice, eu voi fi căpetenia armiei mele, nu s-a lăsat Turin. Şi 
dacă ea piere, voi pieri şi eu. Stau aici, în calea lui Morgoth, şi câtă vreme 
stau aici, el nu poate folosi drumul spre miazăzi. Pentru aceasta, cei din 


Nargothrond ar trebui să-mi mulţumească; şi chiar să mă ajute cu cele 
trebuincioase. 


Intr-un alt paragraf scurt, Turin a răspuns astfel lui Beleg, 
care-i atrăgea luarea aminte asupra şubrezeniei puterii sale: 

— Îmi doresc să cârmuiesc o ţară; dar nu pe aceasta. Aici vreau doar 
să-mi strâng armie. Ci inima mea după ţara tatălui meu tânjeşte, după Dor- 
ISmin, şi-acolo mă voi duce când voi putea. 

Se spune, de asemenea, că, o vreme, Morgoth şi-a înfrânat 
mâna, făcând doar mici tentative de atac, „astfel ca, prin victorii 
uşoare, răzvrătiţii ăştia să nu-şi mai încapă în piele de-atâta 
încredere în ei; aşa cum s-a şi dovedit curând". 


Andr6g apare din nou într-o schiţă despre atacul asupra 
dealului Amon Rûdh. Abia atunci i-a dezvăluit lui Turin existenţa 
scării interioare; el a fost unul dintre cei care au ajuns în vârf pe 
calea aceea. Se spune că el s-a luptat cu mai mult curaj decât 
toţi, dar a căzut în cele din urmă, răpus de-o săgeată; şi astfel s- 
a împlinit blestemul lui Mîm. 

Nu mai este nimic de adăugat poveştii din Silmarillion 
despre călătoria lui Beleg în căutarea lui Turin, întâlnirea lui cu 
Gwindor în Taur-nu-Fuin, salvarea lui Turin şi moartea lui Beleg, 
ucis de Turin. Despre faptul că Gwindor avea asupra sa unul din 
„lămpaşele feanoriene" cu lumina lor albastră, şi rolul pe care l- 
a jucat acest lămpaş într-o versiune a poveștii, (vezi nota 2 de la 
capitolul precedent). 

Aş putea menţiona aici că tata a intenţionat să extindă 
istoria Coifului Dragonului din Dor-lómin până în perioada 
petrecută de Turin în Nargothrond, şi chiar şi după aceea; dar 
intenţia n-a prins formă concretă în naraţiuni. În versiunile 
existente, coiful dispare odată cu sfârşitul ţării Dor-Cuarthol, 
când a fost distrusă fortăreaţa proscrişilor de pe Amon Rûdh; 
totuşi, urma să reapară în posesia lui Turin la Nargothrond. Nu 
putea să ajungă acolo decât dacă fusese luat de orcii care l-au 
dus pe Turin în Angband; dar recuperarea lui când Turin a fost 
salvat de Beleg şi Gwindor ar fi necesitat o digresiune în poveste 
în acel punct. 

O însemnare izolată ne spune că în Nargothrond Turin n-a 
vrut să poarte din nou Coiful „ca să nu-l dea de gol", dar că l-a 
purtat când s-a dus să lupte în Bătălia din Tumhalad 
(Silmarillion, pg. 299, unde se spune că purta masca gnomilor, 


pe care o găsise în arsenalul din Nargothrond). Nota continua 
astfel: 

De teama acelui coif, toţi vrăjmaşii se fereau de el, şi astfel s-a făcut 
că a scăpat nevătămat de pe acel câmp al morţii. Şi s-a întors în 
Nargothrond purtând Coiful Dragonului, iar Glaurung, dorind să-l 
păgubească pe Turin de ajutorul şi protecţia coifului (el însuşi temându-se 
de el), l-a luat în derâdere, spunându-i că fără doar şi poate Turin vroia să-i 
dea de înţeles că i-ar fi vasal şi servitor, atâta vreme cât pe creasta coifului 
purta un chip asemănător cu al stăpânului său. 

Dar Turin i-a răspuns: 

— Minţi, şi o ştii prea bine. Căci acest chip a fost făurit în semn de 
dispreţ faţă de tine; şi câtă vreme va fi cineva care să-l poarte, vei fi ros de 
îndoială, neştiind dacă cel care-l poartă nu cumva îţi va hotărî soarta. 

— Atunci va trebui să aştepte un stăpân care să aibă alt nume, a zis 
Glaurung, pentru că de Turin, fiu al lui Hurin, nu mă tem. Ba aş zice că alta- 
i pricina. Nu cutează a mă privi drept în faţă. 

Şi cu adevărat, într-atât era de mare spaima ce-o răspândea Dragonul, 
încât Turin nu îndrăznea să-l privească în ochi, ci-şi ţinuse viziera coborâtă, 
proteguindu-şi chipul, şi cât vorbise cu el nu-şi ridicase privirile mai sus de 
picioarele lui Glaurung. Dar fiind astfel luat în derâdere, mândru şi pripit şi- 
a ridicat viziera şi s-a uitat în ochii lui Glaurung. 


Într-un alt loc, există o însemnare în care se spune că, 
atunci când Morwen a aflat în Doriath despre apariţia Coifului 
Dragonului în Bătălia din Tumladen, a ştiut că povestea auzită 
era adevărată şi că Mormegil era într-adevăr fiul ei Turin. 

În sfârşit, undeva se sugerează că Turin urma să poarte 
Coiful atunci când l-a răpus pe Glaurung, şi să-l zeflemisească 
pe Dragon în agonie în legătura cu ceea ce-i spusese în 
Nargothrond despre „stăpânul care să aibă alt nume"; dar nu 
exista nici o indicație despre cum ar fi trebuit să se desfăşoare 
povestea pentru a introduce acest element. 


Într-o ciornă se relatează despre natura şi motivaţia 
împotrivirii lui Gwindor la strategiile lui Turin în Nargothrond, în 
Silmarillion menţionându-se doar foarte scurt acest lucru (pg. 
298). Textul ciornei nu a căpătat forma completă de naraţiune, 


dar poate fi reprodus aici. 

Gwindor mereu vorbea împotriva lui Turin la Sfatul Regelui, spunând că 
fusese în Angband şi ştia câte ceva despre oştirile lui Morgoth şi despre 
planurile lui. 

— Victoriile mărunte se vor dovedi păguboase până la urmă, zicea el; 
căci astfel Morgoth va afla unde se găsesc cei mai curajoşi dintre duşmanii 
lui şi va strânge oştire îndeajuns de mare să-i distrugă. Intreaga putere 
unită a elfilor şi a edainilor nu va ajunge decât pentru a-l ţine în loc şi a se 
alege cu liniştea unui asediu; lung, nu-i vorbă, dar numai atât de lung cât 
să-i dea răgaz lui Morgoth să spargă asediul; şi nicicând o asemenea unire 


nu va mai putea fi făptuită. Tăinuirea este singura noastră nădejde. Până la 
venirea valarilor. 

— Valarii! a izbucnit Turin. Pe voi v-au părăsit, iar pe oameni îi 
dispreţuiesc. Ce rost are să privim spre apus, peste Marea fără sfârşit? Noi 
n-avem treabă decât cu un singur valar, anume cu Morgoth; şi dacă până la 
urmă nu-l putem înfrânge, batăr îl rănim şi-l oprim. Victoria e victorie, 
oricât ar fi de mică, iar valoarea nu-i stă doar în ceea ce urmează după ea. 
Dar este şi folositoare; căci dacă nu faceţi nimic să-l împiedicaţi, întregul 
Beleriand va cădea sub umbra lui, mai curând decât gândiţi, şi-atunci rând 
pe rând vă va forţa să ieşiţi din vizuină. Şi-apoi? Câţiva supraviețuitori 
demni de milă vor fugi spre miazăzi şi spre apus, şi se vor tupila pe 
țărmurile Marii, prinşi la mijloc, între Morgoth şi Ossë. Mai bine, atunci, să 
ne câştigăm gloria, chiar dacă scurtă; sfârşitul n-are cum fi mai râu. 
Vorbeşti de tăinuire, spui că doar în ea zace nădejdea noastră; dar chiar de- 
ar fi să atacați prin surprindere şi să răpuneţi toate iscoadele lui Morgoth 
până la ultima, ca nici una să nu se poată întoarce vreodată cu veşti în 
Angband, el taman astfel va afla că trăiţi şi va ghici şi unde anume. Şi vă 
mai spun: chiar daca oamenii muritori au viaţa scurta pe lângă cea a elfilor, 
mai curând şi-o petrec in bătălie, decât fugind sau supunându-se: 
nesupunerea lui Húrin Thalion este o faptă măreaţă; şi chiar dacă Morgoth 
îl răpune pe făptuitor, nu poate şterge fapta ca şi când n-ar fi fost. Chiar şi 
stăpânii Apusului o vor cinsti; şi oare nu stă scrisă în istoria Ardei, de unde 
nici Morgoth şi nici Manwë n-o pot face să dispară? 

— Vorbeşti de lucruri măreţe, a răspuns Gwindor, şi-mi este limpede că 
ai trăit printre eldari. Dar de întunecime ţi-e cuprinsă mintea dacă-i pui 
alături pe Morgoth şi pe Manwë, ori dacă vorbeşti despre valari ca despre 
vrăjmaşii elfilor şi ai oamenilor; căci valarii nu dispreţuiesc nimic, cu atât 
mai puţin pe Copiii lui Ilúvatar. Nici n-ai habar de toate nădejdile eldarilor. 
Ştim toţi de prorocirea cum că într-o bună zi un sol din Pământul de Mijloc 
va străpunge negurile şi va ajunge în Valinor, iar Manwë va auzi şi Mandos 
se va îndupleca. Oare pentru acea vreme nu se cade să păstrăm sămânţa 
noldorilor şi a edainilor? lar Círdan sălăşluieşte acum la Miazăzi şi acolo se 
făuresc corăbii; dar ai tu ştiinţă de corăbii şi de Mare? Tu te gândeşti la tine 
şi la gloria ta, şi ne îmboldeşti să facem la fel; dar mai trebuie să ne gândim 
şi la alţii pe lângă noi înşine, căci nu toţi pot să lupte şi să piară, şi pe 
aceştia trebuie să-i ferim de război şi de nimicire, atât cât mai putem. 

— Atunci trimite-i la corăbiile voastre, cât mai este vreme, a zis Turin. 

— Nu vor să se despartă de noi, a răspuns Gwindor, chiar dacă Círdan 
i-ar putea adăposti pe toţi. Trebuie să rămânem împreună cât mai îndelung 
cu putinţă şi nu să ne jucăm cu moartea. 

— Tocmai la asta am găsit răspuns, a zis Turin. Apărare curajoasă a 
hotarelor şi lovituri nemiloase, înainte ca duşmanul să-și strângă rândurile: 
numai astfel aveţi nădejde să rămâneţi împreună multă vreme. Şi oare 
aceia despre care vorbeşti cu drag, cei care se furişează prin păduri şi 
vânează asemenea lupilor, fac mai mult decât cel care-şi pune coiful şi-şi ia 
scutul şi-i alungă pe vrăjmaşi, chiar de-s mai mulţi decât întreaga lui armie? 
Măcar femeile edainilor nu şi-au împiedicat bărbaţii să lupte în Nirnaeth 
Arnoediad. 

— Dar au îndurat mai multă durere decât dacă nu s-ar fi dus acea 
bătălie, a zis Gwindor. 


lubirea lui Finduilas pentru Turin urma şi ea să fie redată 
pe larg: 

Finduilas, fiica lui Orodreth, avea părul bălai al celor din casa lui 
Finarfin, iar lui Turin începuse să-i facă plăcere să o vadă şi să fie în 
compania ei; îi amintea de cei din neamul lui şi de femeile din Dor-lómin, 
din casa părintelui său. La început o întâlnea numai când se afla şi Gwindor 
prin preajmă; dar după o vreme l-a căutat ea şi astfel se întâlneau uneori 
numai ei doi, deşi de fiecare dată părea că întâmplarea îi aducea împreună. 
Apoi ea a început să-l întrebe despre edaini, din care mai văzuse şi ea când 
şi când câte unul, şi despre ţara şi neamul lui. 

lar Turin îi răspundea fără ocolişuri, cu toate că nu pomenea numele 
meleagului unde se născuse ori pe cele ale rubedeniilor sale; odată i-a zis: 

— Am avut o sora, Lalaith, aşa-i spuneam eu; chipul tău de ea îmi 
aduce aminte. Dar Lalaith era o copilită, o floare galbenă în iarba verde a 
primăverii; de-ar fi trăit, poate că acum s-ar fi veştejit de durere. Dar tu 
semeni cu o regină şi cu un copac de aur; mi-ar plăcea să am o soră atât de 
frumoasă. 

— Dar şi tu pari de viţă regească, i-a zis ea, asemenea seniorilor 
poporului lui Fingolfin; aş vrea să am un frate atât de viteaz. Şi nu cred că 
Agarwaen este numele tău adevărat, nici nu ţi se potriveşte, Adanedhel. 
Am să te numesc Thurin, Taina. 

Turin a tresărit auzind-o, dar a zis: 

— Nu e numele meu, cu adevărat, şi eu nu-s rege, căci regii noştri 
dintre eldari se trag, iar eu nu-s eldar. 


Acum Turin a băgat de seamă că Gwindor nu-i mai arăta 
aceeaşi prietenie ca la început; şi-l mai mira ceva: dacă la 
început suferinţa şi groaza ce i le stârnea Angbandul lui Gwindor 
se depărtaseră de el, acum părea că iarăşi îl cuprinseseră grijile 
şi tristeţea. Şi şi-a zis Turin în sinea lui: o fi amărât din pricină că 
mă împotrivesc sfaturilor sale şi că l-am biruit; mi-aş dori să nu 
fie aşa. II îndrăgea pe Gwindor, pentru c-l călăuzise şi-l 
tămăduise, şi-i era milă de el. Dar în acele zile, şi strălucirea lui 
Finduilas parcă se împuţinase, pasul îi era mai zăbavnic şi chipul 
îngândurat; şi băgând de seamă toate acestea, Turin şi-a spus 
că fără doar şi poate vorbele lui Gwindor îi strecuraseră fetei 
spaima în suflet pentru ceea ce avea să vină. 

Adevărul e că în Finduilas se ducea o luptă. Pe de o parte, îl 
preţuia pe Gwindor şi-i era milă de el, şi-ar fi vrut să nu-i 
adâncească prin nimic suferinţa; dar, împotriva voinţei ei, 
iubirea ce i-o purta lui Turin sporea pe zi ce trecea, şi gândul îi 
zbura la Beren şi la Lúthien. Dar Turin nu era ca Beren! Nu o 
privea cu dispreţ, se bucura când ea se găsea în preajma lui; 
însă Finduilas ştia că el nu-i putea dărui iubirea pe care şi-o 
dorea ea. Mintea şi sufletul lui îi erau în altă parte, hălăduind pe 
râuri din primăveri de mult trecute. 


ma 


Intr-o buna zi, Turin i-a vorbit lui Finduilas, spunându-i: 

— Nu lăsa vorbele lui Gwindor să te înspăimânte. A pătimit în 
întunecimea din Angband; iar unui viteaz ca el îi vine greu să fie olog şi 
neputincios din astă pricină. Are nevoie de multă alinare şi de-un răgaz mai 
lung să se tămăduiască. 

— Ştiu prea bine, a răspuns ea. 

— Dar mulţumită nouă va avea acest răgaz! Nargothrond nu va cădea! 
Nicicând Morgoth Mişelul nu va mai ieşi din Angband, doar pe servitorii săi 
se va mai putea bizui; sunt vorbele lui Melian din Doriath. Ei sunt degetele 
de la mâna lui; iar noi le vom zdrobi şi le vom reteza, până ce-şi va trage 
înapoi ghearele. Nargothrond nu va cădea! 

— O fi cum spui, a zis Finduilas. Nu va cădea, dacă tu vei izbândi. Dar 
fii cu băgare de seamă, Adanedhel; inima mi-e grea când te văd mergând 
la bătălie, de teamă ca Nargothrond să nu te piardă. 

Apoi Turin l-a căutat pe Gwindor şi i-a spus: 

— Gwindor, prieten drag, te cufunzi iarăşi în întristare; nu trebuie! Căci 
tămăduirea ţi-o vei regăsi în casele celor de-un neam cu tine şi-n lumina lui 
Finduilas. 

Gwindor s-a uitat lung la Turin, dar n-a spus nimic, ci faţa i s-a 
adumbrit. 

— De ce mă priveşti astfel? l-a întrebat Turin. Adesea ochii tăi m-au 
privit ciudat de o vreme încoace. i-am pricinuit vreo supărare? M-am 
împotrivit sfaturilor tale, dar un om trebuie să vorbească după cum îl 
îndeamnă mintea, şi nu să ascundă adevărul în care crede, dintr-o pricină 
doar de el ştiută. Mi-aş dori să putem gândi la fel; căci îţi sunt adânc 
îndatorat, şi acest lucru nu-l voi uita. 

— Aşa să fie? a întrebat Gwindor. Cu toate acestea, faptele şi sfaturile 
tale mi-au schimbat şi casa, şi rubedeniile. Umbra ta adastă asupra lor. De 
ce m-aş bucura, eu care am pierdut totul din pricina ta? 

Dar Turin n-a înţeles aceste vorbe, nu se gândea decât că Gwindor îl 
pizmuia pentru prețuirea de care se bucurau el şi sfaturile sale în inima 
Regelui. 

Urmează un pasaj în care Gwindor o avertiza pe Finduilas 
asupra iubirii ei pentru Turin, spunându-i cine anume era Turin, 
ceea ce se găseşte aproape identic în textul din Silmarillion (pg. 
297). Dar după ce Gwindor termină ce avea de spus, Finduilas îi 


dă un răspuns mai lung decât în versiunea tipărită: 

— Ochii-ţi sunt orbiţi, Gwindor, i-a zis ea. Nu vezi şi nu înţelegi ce 
urmează să se întâmple. Oare trebuie acum de două ori să mă acopăr de 
ruşine, dezvăluindu-ţi adevărul? Căci te iubesc, Gwindor, şi mi-e ruşine ca 
nu te iubesc mai mult, ci m-am lăsat cuprinsă de o iubire încă şi mai mare, 
de care nu pot scăpa. Nu am căutat-o, şi multă vreme am pus-o deoparte. 
Dar dacă mie mi-e milă de suferinţele tale, ai şi tu milă de ale mele. Turin 
nu mă iubeşte; şi nu mă va iubi. 

— Spui asta numai ca să iei asupră-ţi vina de pe umerii celui pe care-l 
iubeşti. De ce te caută şi şade îndelung cu tine şi apoi pleacă de două ori 
mai bucuros? 

— Pentru că şi el are nevoie de mângâiere, a zis Finduilas, şi duce 
dorul după cei de-un neam cu el. Amândoi aveţi nevoi. Dar cum rămâne cu 


Finduilas? Nu-i de ajuns că-ţi mărturisesc că sunt neiubită, ci mai zici şi tu 
că vorbesc astfel numai ca să amăgesc? 

— Nu, o femeie nu se lasă amăgită cu una cu două când e vorba de 
iubire, a răspuns Gwindor. Şi nu vei găsi mulţi care să tăgăduiască iubirea 
ce li se arată, dacă iubirea e adevărată. 

— De-ar fi ca unul din noi trei să mintă, atunci aceea-s eu: fără voia 
mea, însă. Dar ce-mi vei spune de soarta ta şi de veştile despre Angband? 
Ce-mi vei spune despre moarte şi nimicire? Adanedhel e prea puternic în 
povestea Lumii şi faima lui va ajunge chiar şi până la Morgoth într-o bună 
zi. 

— E trufaş, a zis Gwindor. 

— Dar şi îndurător. Încă nu s-a trezit deplin, dar mila îi mai poate 
străpunge inima, lucru pe care nu-l va tăgădui vreodată. Aş zice că mila va 
fi întotdeauna singura portiţă de intrare în sufletul lui. De mine însă nu-i 
este milă. Mă venerează, ca şi când i-aş fi mama şi regină în acelaşi timp! 

Se prea poate ca Finduilas să fi spus adevărul, căci vedea lucrurile cu 
ochii pătrunzători ai eldarilor. lar Turin, care nu ştia ce vorbiseră între ei 
Finduilas şi Gwindor, se purta cu tot mai multă blândeţe faţă de ea, căci i 
se părea tot mai tristă. Dar într-o bună zi Finduilas i-a spus: 

— Thurin Adanedhel, de ce ţi-ai ascuns numele de mine? De-aş fi ştiut 
cine erai, nu ţi-aş fi arătat mai puţină cinstire, ci aş fi înţeles mai bine 
durerea ce te macină. 

— Ce vrei să spui? a întrebat-o el. Cine crezi că sunt? 

— Turin, fiul lui Húrin Thalion, căpitanul de la Miazănoapte. 


Atunci Turin l-a mustrat pe Gwindor pentru că i-a dat în 
vileag numele adevărat, aşa cum se povesteşte în Silmarillion 
(pg. 297). 


Există un alt pasaj în acest punct al naraţiunii, într-o 
versiune mai completa decât în Silmarillion (despre bătălia din 
Tumhalad şi pustiirea Nargothrondului nu se povesteşte în nici 
un alt text; în vreme ce dialogul dintre Turin şi Dragon sunt atât 
de ample în Silmarillion, încât pare puţin probabil să se mai fi 
pus problema lungirii lor). Textul care urmează reprezintă o 
relatare mai detaliată despre venirea elfilor Gelmir şi Arminas în 
Nargothrond, în anul căderii fortăreței (Silmarillion, pg. 248); 
pentru întâlnirea lor anterioară cu Tuor în Dor-lómin, la care se 


face referire în cele ce urmează, vezi pp. 36-39 mai sus. 

În acea primăvară, au sosit doi elfi, care spuneau că sunt Gelmir şi 
Arminas, din neamul lui Finarfin, şi că aveau o solie pentru Seniorul din 
Nargothrond. Au fost aduşi în faţa lui Turin; dar Gelmir a zis: 

— Lui Orodreth, fiul lui Finarfin, vrem noi să-i vorbim. 

lar când a venit Orodreth, Gelmir i-a spus: 

— Domnia ta, din poporul lui Angrod ne tragem şi îndelung am hălăduit 
după bătălia Dagor Bragollach; dar în ultima vreme am sălăşluit în obştea 
lui Cirdan, lângă Gurile Sirionului. Şi-ntr-o bună zi ne-a chemat la el şi ne-a 


rugat să venim la tine; căci Ulmo însuşi, Domnul Apelor, i s-a înfăţişat şi i-a 
vorbit de o mare primejdie ce se apropie de Nargothrond. 

Dar Orodreth, neîncrezător, i-a întrebat: 

— De ce, atunci, veniţi încoace dinspre Miazănoapte? Ori poate că 
aveţi şi alte misii de îndeplinit? 

Arminas i-a răspuns: 

— Domnia ta, de când s-a sfârşit bătălia Nirnaeth, am tot căutat 
regatul ascuns al lui Turgon, şi nu l-am găsit; şi mă tem că, din pricina 
acestei căutări, am întârziat prea mult cu solia către tine. Căci Cirdan ne-a 
trimis de-a lungul coastei, cu o corabie, pentru ca drumul să ne fie tăinuit şi 
grabnic, iar pe țărm am coborât în Drengist. Dar printre marinari erau 
câţiva care veniseră în Miazăzi cu ani în urmă, ca trimişi ai lui Turgon, şi din 
vorbele lor spuse cu fereală am înţeles că Turgon ar mai sălăşlui la 
Miazănoapte, şi nu la Miazăzi, aşa cum mulţi cred. Dar n-am găsit nici 
semne, nici zvonuri despre ceea ce căutam. 

— De ce-l căutaţi pe Turgon? a vrut să ştie Orodreth. 

— Pentru că, din cât se spune, regatul lui va ţine piept cel mai mult lui 
Morgoth, a răspuns Arminas. 

Lui Orodreth nu i-au plăcut vorbele astea, care sunau râu 
prevestitoare. 

— Atunci nu mai zăboviţi în Nargothrond, le-a zis el, căci aici nu veţi 
auzi veşti despre Turgon. Şi n-am trebuinţă de nimeni care să-mi spună că 
Nargothrond se află în primejdie. 

— Să nu-ţi fie cu supărare, Domnia ta, dacă-ţi spunem adevărul atunci 
când ne întrebi, a zis Gelmir. Şi de ne-am abătut de la drumul drept până 
aici, n-a fost chiar în zadar, căci am umblat pe unde nici cele mai 
îndepărtate iscoade ale tale n-au ajuns; am străbătut Dor-l6minul şi toate 
meleagurile aflate la poalele munţilor Ered Wethrin, şi am cercetat 
Trecătoarea Sirion, iscodind ceea ce pune la cale Duşmanul. Pe meleagurile 
acelea se adună orcii şi tot felul de făpturi ticăloase, iar o oştire se strânge 
în jurul Insulei lui Sauron. 

— Ştiu, a zis Turin. Veştile voastre sunt vechi. Dacă solia lui Cirdan 
avea un rost, ar fi trebuit să ajungă mai devreme. 

— Domnia ta, măcar acum s-o auziţi, i-a răspuns Gelmir lui Orodreth. 
Ascultaţi vorbele Domnului Apelor! Astfel i-a vorbit el lui Círdan Făuritorul 
de Corăbii: „Răul de la Miazănoapte a pângărit izvoarele Sirionului, iar 
puterea mea se depărtează din degetele apelor curgătoare. Dar altceva şi 
mai rău stă să vină. Ci spune-i Seniorului din Nargothrond: Zăvorăşte 
porţile fortăreței şi nu mai ieşi de-acolo. Aruncă pietrele mândriei tale în 
apele zgomotoase, pentru ca răul ce se furişează să nu-i mai găsească 
poarta." 

intunecate i s-au părut lui Orodreth aceste vorbe şi s-a uitat la Turin, 
aşa cum făcea de câte ori voia un sfat. Dar Turin nu avea încredere în 
mesageri, astfel că a zis dispreţuitor: 

— Ce ştie Círdan despre războaiele noastre, ale sălăşluitorilor din 
preajma Duşmanului? Marinarul să aibă grijă de corăbiile sale! Dar dacă 
Domnul Apelor vrea cu adevărat să ne trimită un sfat, să vorbească atunci 
mai pe şleau. Căci altfel am zice că ne-ar prinde mai bine să ne strângem 
forţele şi să pornim în calea duşmanilor, înainte să se apropie ei de noi. 

Atunci Gelmir a făcut o plecăciune în faţa lui Orodreth şi i-a spus: 

— Am grăit aşa cum am fost rugaţi, Domnia ta. 


Şi a dat să plece. Dar Arminas i-a zis lui Turin: 

— Te tragi cu adevărat din Casa lui Hador, aşa cum am auzit vorbindu- 
se? 

— Aici mi se spune Agarwaen, Sabia Neagră din Nargothrond, a 
răspuns Turin. Bag seamă că te pricepi să vorbeşti cu fereală, Arminas 
prietene; aş zice că e bine că taina lui Turgon nu ţi-a fost dezvăluită, altfel 
curând s-ar duce vestea în Angband. Numele unui om este al lui şi numai al 
lui, şi dacă fiul lui Hurin, care vrea să rămână ascuns, află că l-ai dat în 
vileag, n-are decât Morgoth să te prindă şi să-ţi pună limba pe foc! 

Furia neagră a lui Turin l-a tulburat pe Arminas, dar Gelmir a spus: 

— De noi nu va fi trădat, Agarwaen. Oare nu ne sfătuim aici cu uşile 
închise, astfel că putem vorbi mai pe şleau? lar Arminas, socot eu, a pus 
această întrebare din pricină că toţi cei care trăiesc lângă mare ştiu că 
Ulmo îndrăgeşte nespus Casa lui Hador, şi-s unii care spun că Hurin şi Huor, 
fratele său, au ajuns odată în Tărâmul Ascuns. 

— Dacă într-adevăr aşa s-a petrecut, n-ar fi vorbit despre asta nimănui, 
mare sau umil, necum fiului său, băietan, a răspuns Turin. Carevasăzică, nu 
cred că Arminas mi-a pus acea întrebare cu gândul să afle ceva despre 
Turgon. N-am încredere în asemenea soli ai ticăloşiei. 

— Fă bine şi păstrează-ţi neîncrederea pentru tine! s-a stropşit Arminas 
cu mânie. Gelmir m-a înţeles greşit. Am întrebat din pricină că mă îndoiam 
de ceea ce toţi de-aici par să creadă; căci cu adevărat prea puţin te 
asemeni cu neamul lui Hador, oricare ţi-ar fi numele. 

— Ce ştii tu despre ei? l-a luat Turin în răspăr. 

— Pe Hurin l-am întâlnit, asemenea şi pe străbunii lui. lar în pustietatea 
din Dor-lómin l-am întâlnit pe Tuor, fiul lui Huor, fratele lui Húrin; el 
seamănă cu străbunii săi, tu însă nu. 

— Aşa o fi, a zis Turin, batăr că despre Tuor n-am auzit până acum. Dar 
de mi-e părul negru, şi nu bălai, nu-i lucru de care să mă ruşinez. Căci nu-i 
primul fiu care seamănă cu mama lui; iar de partea lui Morwen Eledhwen 
mă trag din Casa lui B&or şi din neamul lui Beren Camlost. 

— Nu de păr negru ori bălai vorbeam eu. Alţii din Casa lui Hador au o 
altă fire, iar Tuor se număra printre ei. Se poartă cuviincios, ascultă de 
sfaturile bune, le arată cinstire Stăpânilor Apusului. Câtă vreme tu nu 
asculţi decât de propria-ţi minte şi de sabia de la brâu; şi vorbeşti cu trufie. 
Ascultă-mă ce-ţi spun, soarta-ţi va fi cu totul alta decât ar aştepta-o unul 
din Casele lui Hador şi B&or. 

— Cu totul alta a fost de la bun început, a răspuns Turin. lar dacă e să 
îndur ura lui Morgoth din pricina vitejiei tatălui meu, atunci trebuie să îndur 
şi zeflemeli şi cobeli de parc-aş fi un vagabond, cu toate că-s os din os 
regesc? la aminte: fă bine şi te-ntoarce la malurile neprimejduite ale Mării. 

Astfel au plecat Gelmir şi Arminas şi s-au întors la Miazăzi: dar, în ciuda 
zeflemelilor lui Turin, ar fi rămas bucuroşi alături de cei de-o spiţă cu ei, să 
aştepte bătălia; au plecat doar din pricină că Cirdan îi rugase, la porunca lui 
Ulmo, să-i aducă veşti din Nargothrond şi despre cum îşi împliniseră ei solia 
acolo. S-a tulburat Orodreth de vorbele trimişilor, cât despre Turin, el s-a 
încrâncenat şi mai tare: pentru nimic în lume nu voia să dea ascultare 
sfaturilor lui, cu atât mai puţin să dărâme podul. Măcar atât înţelesese şi el 
din vorbele lui Ulmo. 

Nu se explică nicăieri de ce Gelmir şi Arminas, având acea solie 
grabnică pentru Nargothrond, au fost trimişi de Cirdan taman până la 


Fiordul Drengist. Motivul invocat de Arminas a fost cel al iuţelii şi al 
păstrării tainei acestei solii; dar mult mai tainică le-ar fi fost călătoria dacă 
ar fi apucat-o de la Miazăzi în sus, de-a lungul râului Narog. Se poate 
presupune că Cirdan a ascultat de porunca lui Ulmo (astfel încât cei doi să-l 
întâlnească pe Tuor în Dor-lómin şi să-l călăuzească prin Poarta Noldorilor), 
dar nicăieri nu se dă de înţeles acest lucru. 


PARTEA A DOUA AL DOILEA EV 


ORROSTAR 44 


I O DESCRIERE A INSULEI NUMENOR 


Înfăţişarea Insulei Númenor prezentată în cele ce urmează 
se bazează pe descrieri şi hărţi simple păstrate de multă vreme 
în arhivele Regilor Gondorului. Ele reprezintă, desigur, doar o 
mică parte a tot ceea ce s-a scris odată, învățații din Númenor 
întocmind la vremea lor multe tomuri de istorie naturală şi 
geografie; dar acestea, ca aproape toată arta şi toată ştiinţa din 
epoca de glorie a Numenorului, au dispărut odată cu Decăderea 
sa. 

Chiar şi cronicile păstrate în Gondor sau în Imladris (unde 
comorile regilor numenbreeni de la Miazănoapte au fost date în 
grija lui Elrond) au suferit pierderi ori s-au distrus, din pricină că 
au fost date uitării. Căci, cu toate că Supraviețuitorii din 
Pământul de Mijloc „tânjeau" după Akallabe&th, Decăzutul, aşa 
cum singuri spuneau, şi niciodată, nici după trecerea multor 
evuri, n-au încetat să se socotească într-o oarece măsură drept 


exilați, când a devenit limpede că Ţara Dorului le-a fost luată şi 
că Numenorul dispăruse pentru totdeauna, aproape toţi au 
gândit că a pătrunde tainele a ceea ce mai rămăsese din istoria 
insulei era zadarnic, nefăcând decât să hrănească un nefolositor 
simțământ de regret. Povestea lui Ar-Pharaz6n şi a armadei sale 
profanatoare este tot ce a rămas cunoscut în evurile de mai 
târziu . 
* 

Númenor semăna la formă cu o stea cu cinci colțuri, sau o 
pentagramă, cu o porțiune centrală, lată de vreo două sute 
cincizeci de mile de la nord la sud, şi de la est la vest, din care 
se întindeau cinci promontorii peninsulare mari. Promontoriile 
acestea erau socotite drept regiuni separate, şi purtau numele 
de  Forostar  (Tărâmurile de la  Miazănoapte), Andustar 
(Tărâmurile Apusene), Hyarnustar (Tărâmurile de la Sud-Vest), 
Hyarrostar (Tărâmurile de la Sud-Est) şi Orrostar (Tărâmurile 
Răsăritene). Porțiunea centrală se numea Mittalmar (Tărâmurile 
Interioare) şi nu avea nici o regiune de coastă, în afară de 
meleagul din jurul estuarului R6menna şi din vârful acestuia. O 
parte mică din Mittalmar era totuşi separată de restul, şi se 
numea Arandor. În Arandor se găseau limanul R6menna, 
Meneltarma şi Armenelos, Oraşul Regilor; dintotdeauna a fost 
cea mai populată regiune a Numenorului. 

Mittalmar se ridica deasupra promontoriilor (nepunându-se 
la socoteală înălțimile munţilor şi ale dealurilor acestora); era un 
meleag de plaiuri înierbate şi de coline domoale, pe care 
creşteau puţini copaci. Către mijloc, se găsea un munte semet, 
numit Meneltarma, Pilastrul Cerului, locul sacru unde era 
venerat Eru Ilúvatar. Cu toate că la poale avea cline blânde, 
acoperite de iarbă, muntele devenea tot mai prăpăstios, pentru 
ca spre vârf să nu mai poată fi urcat; astfel că a fost tăiat în el 
un drum ce şerpuia şi-l înconjura, pornind de la poala dinspre 
miazăzi şi terminându-se sub buza vârfului, pe faţa dinspre 
miazănoapte. Vârful era oarecum teşit, chiar scobit, încăpând pe 
el o mare mulţime de oameni; dar în toată istoria Numenorului, 
niciodată n-a fost atins de mâna cuiva. Nici o casă ori vreun 
altar, nici măcar o grămadă de pietre nedăltuite nu s-a aflat 
vreodată acolo sus; şi nici vreo altă construcţie care să aducă a 
templu nu au avut numenbreenii în toate zilele bunăstării lor, 
până la venirea lui Sauron. Nimeni n-a purtat armă şi n-a mânuit 


vreo unealtă acolo; şi nimănui nu-i era îngăduit să rostească 
vreun cuvânt, decât doar Regelui. Doar de trei ori în fiecare an 
vorbea Regele, rostind o rugăciune de Erukyermë, în prima zi a 
primăverii, pentru anul ce urma, înălțând laude lui Eru Ilúvatar 
de Erulaitală, în mijlocul verii, şi mulţumindu-i tot lui de 
Eruhantală, la sfârşitul toamnei. În acele zile anume, Regele 
urca muntele pe jos, urmat de o mare mulţime de oameni, 
înveşmântaţi în alb, purtând ghirlande, însă tăcuţi. Oricând 
altcândva în decursul anului, oamenii erau liberi să urce pe vârf 
singuri ori în grup; dar se spune că liniştea era atât de mare, 
încât până şi un străin care nu cunoştea Numenorul şi întreaga 
sa istorie, dacă ar fi fost dus acolo, nu ar fi cutezat să vorbească 
tare. Nici o pasăre, în afară de vulturi, nu zbura până sus. Când 
cineva se apropia de vârf, de îndată se iveau trei vulturi şi se 
aşezau pe trei stânci aflate aproape de marginea apuseană; dar 
atunci când se rosteau cele Trei Rugăciuni, ei nu coborau, ci 
rămâneau în văzduh, rotindu-se pe deasupra oamenilor. Erau 
numiţi Martorii lui Manwe şi se credea că fuseseră trimişi de el 
tocmai din Aman, pentru a străjui Muntele Sfânt şi întreaga 
insulă. 

La poale, Meneltarma se îmbina în aplecuşuri domoale cu 
plaiul înconjurător, dar îşi întindea cinci muchii joase, asemenea 
unor rădăcini, în direcţiile celor cinci promontorii ale insulei; 
Tarmasundar se numeau acestea, Rădăcinile Pilastrului. De-a 
lungul crestei muchiei de sud-vest, panta urcătoare a drumului 
ajungea până în apropierea muntelui; iar între această muchie şi 
cea dinspre sud-est, terenul cobora într-o vale puţin adâncă. Se 
numea Noirinan, Valea Mormintelor; căci în partea dinspre 
munte fuseseră săpate în poalele stâncii încăperi în care se 
găseau mormintele Regilor şi ale Reginelor Numenorului. 

Însă în cea mai mare parte a sa, Mittalmar era o regiune de 
păşuni. În sud-vest se înşiruiau gruiurile ierboase; acolo, în 
Emerie, era meleagul păstorilor. 

Forostar era cel mai puţin mănos dintre toate ţinuturile, 
pietros, copaci câte unul ici şi colo, şi numai pe povârnişurile 
apusene ale podişurilor înalte, acoperite de iarbă-rea, se găseau 
păduri de brad şi zadă. Spre Capul de la Miazănoapte, se ridicau 
stâncile şi tot acolo marele Sorontil ieşea drept din mare, cu 
steiurile sale înspăimântătoare. Aici îşi aveau sălașurile vulturii; 


şi tot pe acest meleag Tar-Meneldur Elentirmo a durat un turn 
înalt, din care putea să cerceteze mişcarea stelelor. 

Şi Andustar era stâncos în părţile dinspre miazănoapte, cu 
păduri de brazi falnici care străjuiau întinderea mării. Trei golfuri 
mici se deschideau spre apus, săpate adânc în podişul înalt; dar 
stâncile nu ajungeau peste tot până la marginea mării, ci la 
poalele lor se formase un platou ce cobora în pantă uşoară. Cel 
mai nordic dintre golfuri se numea Golful Anduni€ (Apusul), cu 
oraşul chiar pe țărm şi cu multe alte aşezări cocoţate pe 
povârnişurile abrupte. Dar înspre miazăzi pământul era mănos, 
cu păduri mari de mesteceni şi fagi în părţile sale mai înalte, iar 
pe văi se întindeau păduri de stejari şi ulmi. Intre promontoriile 
Andustar şi Hyarnustar se găsea marele Golf Eldanna, numit 
astfel deoarece se deschidea spre Eressëa; iar pământurile din 
jurul său, proteguite spre miazănoapte şi mărginindu-se cu 
mările apusene, aveau o climă caldă, de aceea şi ploile erau mai 
dese aici. În mijlocul Golfului Eldanna se găsea cel mai frumos 
liman al Numenorului, Verdele Eldalondă; în zilele de început, 
acolo poposeau îndeobşte corăbiile albe şi iuți ale eldarilor din 
Eressea. 

De jur împrejurul acelui loc, şi în sus pe pantele îndreptate 
spre mare, şi până departe în interiorul uscatului, creşteau 
copacii mereu verzi şi înmiresmaţi, aduşi tocmai din Apus, şi 
atât de bine le pria pe acel meleag, încât eldarii spuneau că 
Eldalonde era aproape la fel de frumos ca şi un liman din 
Eressëa. Copacii aceştia erau cea mai mare bucurie a 
numenbreenilor şi multe cântece îi aminteau chiar şi după ce ei 
au pierit pentru totdeauna, căci prea puţini au înflorit vreodată 
la răsărit de Ţara Darului: o/o/aire şi lairelosse, nesamelaa, 
vardarianna, taniquelasse şi yavannamiră, cu poamele sale ca 
nişte globuri purpurii. Florile, frunzele şi scoarţa copacilor 
acelora răspândeau în jur arome dulci, şi tot ţinutul era plin de 
miresme amestecate, astfel că a primit numele de Nisimaldar, 
Copacii înmiresmaţi. Mulţi dintre ei au fost sădiţi şi au crescut şi 
în alte ţinuturi ale Numenorului, cu toate că nu în acelaşi număr 
mare; însă numai aici creştea semeţul copac auriu ma/inornă, 
ajungând, după cinci secole, aproape la fel de înalt ca şi aceia 
care creşteau în Eressëa. Scoarța îi era argintie şi netedă, 
ramurile îndreptate oarecum în sus, ca ale fagului; dar avea o 
singură tulpină. Frunzele, asemănătoare cu ale fagului, doar că 


mai mari, erau de un verde palid pe faţă, iar pe dos argintii, şi 
luceau în soare; când venea toamna, nu cădeau, ci deveneau 
palid-aurii. Primăvara îi apăreau flori aurii în ciorchini, ca ale 
cireşului, şi înfloreau până târziu în vară; de cum se deschideau 
florile, frunzele cădeau, încât primăvara şi vara crângurile de 
malinorni aveau un covor auriu şi un acoperiş aşijderea, doar 
pilaştrii îi erau ca argintul fumuriu.“ Rodul lor semăna cu o nucă 
argintie la coajă; câteva i-au fost date în dar Regelui Gil-galad 
din Lindon, de către Tar-Aldarion, al şaselea Rege al 
Numenorului. În Lindon nu au prins rădăcini; dar Gil-galad, la 
rândul său, a dat câteva din roadele acestea rubedeniei sale 
Galadriel, şi, mulţumită puterii ei, ele au crescut şi au înflorit în 
Lothlórien, tărâmul străjuit de pe malul Râului Anduin, până 
când Elfii Nobili au părăsit Pământul de Mijloc; dar n-au atins 
niciodată înălţimea sau grosimea  trunchiurilor din marile 
crânguri ale Numenorului. 

Râul Nunduinë se vărsa în mare la Eldalondă şi până să 
ajungă acolo forma micul lac Nisinen, numit astfel datorită 
belşugului de tufişuri şi flori dulci-mirositoare, ce creşteau pe 
malurile sale. 

În partea apuseană, Hyarnustar era un ţinut muntos, cu 
stânci măreţe pe coastele apusene şi de miazăzi; dar la răsărit 
se găseau podgorii întinse, căci acolo clima era caldă şi 
pământul roditor. Promontoriile Hyarnustar şi Hyarrostar se 
aflau la o depărtare mare unul de altul, iar pe țărmurile lungi 
dintre ele, marea şi pământul se uneau blând, ca nicăieri 
altundeva în Numenor. Aici îşi vărsa apele Sirii, principalul râu al 
insulei (căci toate celelalte, fără doar de Nunduină, din partea 
de apus, erau torenţi scurţi şi repezi, care se grăbeau să ajungă 
în mare), ce-şi avea izvoarele la poalele muntelui Meneltarma, 
în valea Noirinan, şi, străbătând ţinutul Mittalmar spre miazăzi, 
îşi domolea curgerea, iar albia şerpuită i se lăţea. In cele din 
urmă, ajungea la mare printre smârcuri întinse şi şesuri 
stufoase, iar numeroasele sale guri mici îşi croiau poteci 
schimbătoare printre dune mari de nisip; pe multe leghe de-o 
parte şi de alta se găseau plaje late şi prundişuri surii - aici 
locuiau îndeobşte pescarii, în sate aşezate pe peticele de 
pământ dintre mlaştini şi heleşteie. Cel mai mare dintre aceste 
sate era Nindamos. 


În Hyarrostar creşteau nenumărați copaci de soiuri diferite, 
printre care şi cel numit /aurinque, al cărui singur rost era de a-i 
încânta pe oameni cu florile sale. Numele i se trăgea tocmai de 
la aceste flori, galbene la culoare şi crescând în ciorchini lungi, 
atârnători; unii oameni, care auziseră de la eldari despre 
Laurelin, Copacul de Aur din Valinor, credeau că /aurinque din 
acel Copac măreț se trăgea, fiind adus aici de către eldari, sub 
formă de sămânță; dar nu era aşa. Începând cu domnia lui Tar- 
Aldarion, în Hyarrostar copacul a fost sădit pe suprafeţe întinse, 
fiind folosit ca lemn pentru corăbii. 

Orrostar era un meleag mai rece, fiind totuşi apărat de 
vânturile dinspre nord-est de platouri ce se înălţau spre capătul 
promontoriului; în interior creşteau multe grâne, mai cu seamă 
în regiunile aflate la hotarul cu Arandor. 

Întreaga insulă a Numenorului era aşezată ca şi când 
fusese împinsă în sus din mare şi înclinată spre miazăzi şi puţin 
spre răsărit; în afară de partea dinspre miazăzi, în aproape tot 
restul insulei pământul cădea spre mare în stânci abrupte. In 
Numenor, zburătoarele care sălășluiau lângă mare şi înotau sau 
se cufundau în ea întreceau în număr orice închipuire. Marinarii 
spuneau că, orbi să fi fost, tot ar fi ştiut că li se apropia corabia 
de Numenor, după hărmălaia pe care o făcea păsăretul pe 
ţărmuri; iar când se apropia o corabie, păsările de mare ce-şi 
aveau cuiburile pe uscat se înălţau în stoluri mari şi zburau pe 
deasupra ei, în semn de bucurie şi de bun venit, căci nicicând nu 
erau ucise ori vătămate. Unele însoțeau corăbiile în călătoriile 
lor, chiar şi pe acelea care se îndreptau spre Pământul de Mijloc. 
Tot atât de multe erau şi păsările din interiorul insulei, de la 
Kirinki, păsăruici la fel de mici ca panţăruşii, numai că aveau 
penele de un roşu aprins, iar glasurile ca nişte ţiuituri, aproape 
de neauzit pentru urechea omului, până la vulturii cei mari, 
păsările sacre ale lui Manw&, niciodată năpăstuite înainte să 
înceapă zilele râului şi ale urii valarilor. Timp de două mii de ani, 
din vremea lui Elros Tar-Minyatur şi până în vremea lui Tar- 
Ancalimon, fiul lui Tar-Atanamir, în vârful turnului castelului 
regal din Armenelos s-a găsit un cuib; în acel cuib a sălăşluit una 
şi aceeaşi pereche, bucurându-se de mărinimia Regelui. 

În Numenor, oamenii călătoreau dintr-o parte în alta călare; 
numenbreenilor, bărbaţi şi femei deopotrivă, le plăcea să 
călărească şi tuturor le erau dragi caii, purtându-se faţă de ei cu 


respect şi găzduindu-i în adăposturi de soi. Caii erau deprinşi să 
audă chemări de la depărtare şi să le răspundă, iar în poveştile 
de demult se spune că oamenii îşi puteau chema la nevoie caii 
până şi cu gândul, atunci când om şi animal erau legaţi printr-o 
mare iubire. Prin urmare, cele mai multe drumuri din Numenor 
erau nepietruite, făcute anume pentru călărie, căci trăsurile şi 
căruțele nu prea erau de trebuinţă în secolele de început, cât 
despre încărcăturile grele, acestea erau duse pe calea apei. 
Drumul principal şi cel mai vechi, potrivit pentru roţi, pornea din 
marele port ROmenna, în răsărit, şi ducea până la oraşul regesc 
Armenelos, iar de acolo până în Valea Mormintelor şi la 
Meneltarma; curând a fost prelungit până la Anduniă, în apus. 
De-a lungul lui treceau care încărcate cu piatră din Tărâmurile 
de la Miazănoapte, având mare căutare în zidărie, şi cu 
cherestea, ce se găsea cu prisosinţă în Tărâmurile Apusene. 

Edainii au adus cu ei în Númenor tainele multor 
meşteşuguri, precum şi meşteşugari, mulţi şi aceştia, care 
deprinseseră meseriile de la eldari, adăugându-le propriilor 
învățături şi tradiţii. Cât despre materiale, prea puţine au putut 
aduce cu ei, fără doar de uneltele trebuincioase; şi multă vreme 
singurele metale ce s-au găsit în Numenor au fost cele 
preţioase. Veniseră edainii cu întregi comori de aur şi argint şi 
nestemate; aşa ceva nu găseau în Numenor. Le îndrăgeau 
pentru frumuseţea lor, şi tocmai această dragoste a dat naştere 
lăcomiei în vremurile ce aveau să vină, când au căzut sub 
stăpânirea Umbrei şi au devenit trufaşi şi făţarnici faţă de 
neamurile mai umile din Pământul de Mijloc. Pe vremea 
prieteniei cu elfii din Eressëa, căpătau de la aceştia, din când în 
când, daruri în aur şi argint şi nestemate; dar asemenea lucruri 
erau rare şi mult preţuite în secolele de început, până când 
puterea Regilor s-a întins până pe coastele de la Răsărit. 

Multe metale se găseau şi în Numenor şi, cum priceperea 
edainilor într-ale mineritului şi topitului şi meşteşugitului sporea 
cu repeziciune, obiectele din fier şi cupru se găseau de-acum la 
îndemâna oricui. Printre meşterii edaini erau făurarii de arme 
care, învățând de la noldori, ajunseseră iscusiţi în a bate săbii şi 
tăişuri de topor şi vârfuri de suliță şi cuțite. Breasla Făurarilor de 
Arme încă mai făcea săbii, pentru ca acest meşteşug să nu se 
piardă, cu toate că truda lor era mai curând menită a născoci 
unelte trebuincioase vremurilor de pace. Regele şi cele mai 


multe dintre marile căpetenii moşteniseră săbiile străbunilor 
lor; şi uneori dăruiau câte o sabie moştenitorilor lor. O sabie 
nouă era făurită pentru Moştenitorul Regelui, pentru a-i fi dată 
în ziua în care era încoronat. Dar nici un om nu purta sabie în 
Numenor, şi timp de ani lungi puţine cu adevărat au fost armele 
menite războiului, care să fi fost făurite pe insulă. Aveau 
topoare, sulițe şi săgeți, numensreenilor plăcându-le cu osebire 
să-şi petreacă timpul trăgând cu arcul, din picioare ori călare. 
Mult mai târziu , în războaiele purtate în Pământul de Mijloc, 
cele mai de temut aveau să se dovedească arcurile 
numendreenilor. „Oamenii Mării", se spunea la acea vreme, „au 
trimis înaintea lor un nor mare, ca o ploaie preschimbată în 
şerpi, ori ca o grindină neagră cu vârfuri de oţel"; şi în acele zile, 
marile cohorte ale Arcaşilor Regelui foloseau arcuri făcute din 
oţel, goale pe dinăuntru, şi săgeți cu pene negre, lungi de-un cot 
de la vârf până la aripioare. 

Dar timp îndelungat echipajele marilor corăbii 
numensreene au venit neînarmate printre oamenii Pământului 
de Mijloc; şi cu toate că la bord aveau topoare şi arcuri, ca să 
doboare copaci şi să vâneze pentru hrană pe țărmurile sălbatice 
neaflate în stăpânirea nimănui, nu le purtau asupră-le când se 
duceau să-i caute pe locuitorii acelor meleaguri, şi mare le-a 
fost tristeţea când Umbra s-a furişat de-a lungul coastelor şi 
oamenii cu care se împrieteniseră au devenit duşmănoşi şi 
temători, şi când fierul a fost folosit împotrivă-le tocmai de cei 
cărora le destăinuiseră taina lui. 

Mai presus de toate îndeletnicirile lor, vânjoşilor locuitori ai 
Numenorului le plăcea Marea, să înoate, să se scufunde sau să 
se ia la întrecere în bărci cu vâsle sau pânze. Cei mai temerari 
erau pescarii; peşte se găsea din belşug peste tot de-a lungul 
coastelor, fiind dintotdeauna principala hrană în Numenor; şi 
toate oraşele, unde trăiau cei mai mulţi locuitori, erau aşezate în 
apropierea ţărmurilor. Din rândul pescarilor se trăgeau cei mai 
mulţi marinari care, cu trecerea vremii, au devenit oameni cu 
greutate şi la mare cinste. Se zice că atunci când edainii au 
pornit pentru prima oară pe Marea cea Mare, călăuzindu-se 
după Stea pentru a poposi în Numenor, la cârma fiecărei corăbii 
elfeşti care i-a purtat până acolo se găsea câte un eldar din cei 
aleşi de Círdan; iar după ce cârmacii au plecat şi au luat cu ei 
cele mai multe dintre corăbii, s-a scurs destul timp până când 


numenbreenii înşişi au cutezat să iasă departe în larg. Dar 
printre ei se găseau făuritori de corăbii care-şi deprinseseră 
meşteşugul de la eldari; apoi mai învățând de unii singuri, mai 
născocind una-alta, au ajuns tot mai pricepuţi, până când au 
îndrăznit să străbată întinsurile mării până hăt departe. Şi după 
ce şase sute de ani au trecut de la începutul celui de-al Doilea 
Ev, Vëantur, Căpitanul Corăbiilor Regelui pe vremea lui Tar- 
Elendil, a ajuns primul în Pământul de Mijloc. Şi-a adus corabia 
Entulessă (care înseamnă „întoarcerea") în Mithlond, împins de 
vânturile primăvăratice ce suflau de la apus; şi s-a întors în 
toamna anului următor. După aceea, călătoria pe mare a 
devenit îndeletnicirea de căpetenie prin care oamenii din 
Númenor îşi dovedeau curajul şi bărbăţia; iar Aldarion, fiul lui 
Meneldur, a cărui soaţă era fiica lui V&antur, a întemeiat Breasla 
Aventurierilor, care-i cuprindea pe toţi marinarii încercaţi ai 
Numenorului, aşa cum se povesteşte în cele ce urmează. 


II ALDARION ŞI ERENDIS 


Soția Marinarului 

Meneldur era fiul lui Tar-Elendil, al patrulea Rege al 
Numenorului. Era al treilea copil al Regelui, mai având el două 
surori, pe nume Silmarien şi Isilme. Cea mai mare dintre ele era 
măritată cu Elatan din Anduniă, iar fiul lor era Valandil, Seniorul 
din Anduniă, din care s-a tras mai apoi lunga dinastie a Regilor 
Gondolinului şi ai Arnorului, în Pământul de Mijloc. 

Meneldur avea o fire blândă şi se dovedea priceput mai 
curând la tainele minţii, decât la faptele trupului. Îndrăgea 
nespus tărâmul Numenorului şi tot ceea ce cuprindea el, dar nu 
se sinchisea de Marea ce se întindea de jur împrejur; căci ochii 
minţii lui priveau dincolo de hotarele Pământului de Mijloc: era 
înamorat de stele şi de înalturile cerului. Cerceta cu râvnă tot ce 
găsea în învăţăturile eldarilor şi ale edainilor despre Ea şi 
adâncurile care împrejmuiau Regatul Arda, cel mai mult 
plăcându-i să privească la astre. Şi-a durat un turn în Forostar 
(partea cea mai dinspre miazănoapte a insulei), unde văzduhul 
era limpede, şi de acolo, în timpul nopţii, scruta cerurile şi 
urmărea toate mişcările luminilor de pe boltă. 

Când a primit Sceptrul, Meneldur a trebuit să părăsească 
ţinutul Forostar, pentru a se duce să locuiască în măreaţa casă a 
Regilor, din Armenelos. S-a dovedit un rege bun şi înţelept, cu 
toate că nici o clipă n-a încetat să jinduiască după zile în care 
să-şi poată spori ştiinţa despre bolta cerească. Soaţa lui era o 
femeie de o mare frumuseţe, pe nume Almarian. Era fiica lui 
Vantur, Căpitanul Corăbiilor Regelui în vremea lui Tar-Elendil; şi 
cu toate că ei înseşi nu-i erau mai dragi corăbiile şi marea, decât 
celor mai multor femei de pe insulă, fiul ei semăna mai curând 
cu Vantur, tatăl ei, decât cu Meneldur. 

Fiul lui Meneldur şi al lui Almarian era Anardil, care avea să 
fie cunoscut printre Regii Numenorului drept Tar-Aldarion. Avea 
două surori, mai mici decât el: Ailinel şi Almiel, dintre care cea 
mai vârstnică s-a măritat cu Orchaldor, descendent al Casei lui 
Hador, fiul lui Hatholdir, prieten apropiat al lui Meneldur; iar fiul 
lui Orchaldor şi al lui Ailinel era Soronto, despre care se va 
povesti ceva mai târziu în cele ce  urmeaz 


v 


ă.s 


> 


Aldarion - căci astfel este numit în toate poveştile - a 
crescut iute şi s-a făcut un bărbat impunător, puternic şi curajos 
atât la minte cât şi la trup, cu păr bălai, ca al mamei sale, vesel 
şi generos la fire, dar mai mândru ca tatăl său, şi făcând mai 
totdeauna după cum îl tăia pe el capul. Din fragedă pruncie a 
îndrăgit Marea şi-n mintea sa se gândea numai la meşteşugul de 
a făuri corăbii. Nu-i plăcea defel meleagul de la miazănoapte şi- 
şi petrecea tot timpul pe care i-l îngăduia tatăl său pe ţărmul 
mării, mai cu seamă lângă R6menna, unde se găseau portul 
principal al Numenorului, cele mai mari ateliere de făurit corăbii 
şi cei mai destoinici meşteri. Mulţi ani tatăl său n-a căutat să-l 
împiedice în nici un fel, mulţumit fiind că Aldarion îşi punea la 
încercare bărbăţia şi la treabă mintea şi mâna. 

Aldarion era nespus de îndrăgit de V&antur, părintele 
mamei sale, şi adeseori stătea în casa acestuia, în partea 
dinspre miazănoapte a fiordului Rómenna. Casa avea un chei al 
său, la care erau legate multe bărci mici, căci V&antur nu 
mergea niciodată pe uscat dacă putea călători pe mare; acolo a 
învăţat Aldarion încă din copilărie să vâslească, iar mai târziu să 
mânuiască pânzele 
„Inainte să fi ajuns la vârsta bărbăţiei, se pricepea să conducă o 
corabie cu echipaj numeros, străbătând marea de la un liman la 
altul. 

Odată s-a întâmplat ca V&antur să-i spună nepotului său: 

— Anardilya, se apropie primăvara, la fel şi ziua în care vei 
împlini vârsta bărbăţiei. (Căci în acel aprilie Aldarion avea să 
facă douăzeci şi cinci de ani.) M-am gândit s-o sărbătorim aşa 
cum se cuvine. Eu te întrec cu mult în ani şi nu cred că voi mai 
avea de multe ori curajul să las în urmă frumoasa-mi casă şi 
binecuvântatele ţărmuri ale Numenorului; dar mi-aş dori să mai 
străbat o dată Marea cea Mare, să dau piept cu Vântul de la 
Miazănoapte şi să văd Răsăritul. În ăst an vei veni cu mine şi ne 
vom duce în Mithlond, să vedem înalții munţi albaştri ai 
Pământului de Mijloc, iar la poalele lor meleagul verde al 
eldarilor. Cu braţele deschise vei fi primit de Cirdan Făuritorul de 
Corăbii şi de Regele Gil-galad. Spune-i tatălui tău despre gândul 
meu.” 

Când Aldarion i-a vorbit despre aventură şi i-a cerut 
îngăduinţa să plece de cum aveau să bată vânturile prielnice ale 
primăverii, Meneldur n-a voit să-şi dea consimţământul. Il 


cuprinsese un fel de frig, ca şi când în inima lui simţea că în 
călătoria aceasta se ascundeau mai multe decât putea mintea 
lui să întrevadă. Dar uitându-se la chipul nerăbdător al fiului 
său, nu i-a dat de înţeles ce era în sufletul său. 

— Fă precum te îndeamnă inima, onya, i-a spus el. Cumplit 
o să-ţi duc dorul; dar cu V&antur la cârmă şi cu bunăvoința 
valarilor, voi trăi cu nădejdea întoarcerii tale. Numai să nu prinzi 
drag de Marile Pământuri, tocmai tu, care într-o bună zi va 
trebui să fi Regele şi Părintele acestei Insule! 


Astfel s-a întâmplat că într-o bună dimineaţă, cu soare 
strălucitor şi vânt alb, în frumoasa primăvară a celui de-al şapte 
sute douăzeci şi cincilea an al celui de-al Doilea Ev, fiul 
Moştenitorului Regelui din Numenore a părăsit uscatul la bordul 
corăbiei; şi, înainte ca ziua să se stingă, a văzut insula pâlpâind 
şi scufundându-se în mare, şi ultimul care s-a scufundat a fost 
vârful muntelui Meneltarma, ca un deget negru desenat pe cerul 
apusului. 

Se spune că Aldarion însuşi a povestit despre toate 
călătoriile sale în Pământul de Mijloc, în cronici care s-au păstrat 
multă vreme în ROmenna, dar care apoi s-au pierdut. Despre 
prima lui călătorie se ştiu puţine lucruri, doar că s-a împrietenit 
cu Cirdan şi cu Gil-galad şi că s-a dus până departe în Lindon şi 
în meleagurile apusene ale Eriadorului, minunându-se de tot ce 
a văzut. Doi ani şi mai bine a stat plecat, iar Meneldur l-a 
aşteptat cu inima tot mai strânsă. Se spune că zăbava lui s-a 
datorat setei ce-o avea de a învăţa de la Cirdan tot ce putea, 
cum se făureau corăbiile şi cum se conduceau, dar şi cum se 
durau zidurile ce se împotriveau lăcomiei mării. 

Bucurie mare a fost în Romenna şi în Armenelos când 
oamenii au văzut măreaţa corabie Numerrâmar (adică „Aripile 
Apusului") apropiindu-se dinspre larg, cu pânzele aurii înroşite 
de soarele aflat la scăpătat. Vara aproape se destrămase, 
Eruhantale nu era departe. Intâmpinându-şi fiul în casa lui 
Vantur, lui Meneldur i s-a părut că se mai înălţase, că ochii îi 
erau mai strălucitori; dar ochii lui Aldarion priveau în zare. 

— Ce-ai văzut, onya, în călătoriile tale îndepărtate, ce acum 
trăiesc mai cu seamă în amintire? 

Cu privirile aţintite spre răsărit, în noapte, Aldarion a rămas 
tăcut. Intr-un târziu a răspuns, cu glas şoptit, ca unul care îşi 


vorbeşte sieşi: 


— Frumosul neam al elfilor? Ţărmurile verzi? Munţii învăluiţi 
de nori? Meleagurile de ceaţă şi umbre, ce nu pot fi desluşite? 
Nu ştiu. 

A tăcut, şi Meneldur a ştiut că nu spusese tot ce gândea. 
Căci Aldarion se îndrăgostise de Marea cea Mare şi de corabia 
călătorind singură, fără a zări uscatul, purtată de vânturi, cu 
spuma la prora, îndreptându-se spre coaste şi limanuri neştiute; 
şi acea iubire şi acea dorinţă nu l-au mai părăsit până la capătul 
zilelor sale. 

Vantur n-a mai părăsit insula; iar corabia Numerrămar i-a 
dăruit-o lui Aldarion. Nici n-au trecut trei ani, şi Aldarion a cerut 
din nou învoire să plece, de data aceasta îndreptându-se spre 
Lindon. Trei ani a rămas plecat: nu mult după întoarcere, a 
plecat din nou, într-o călătorie care a durat patru ani, căci, din 
câte se povesteşte, nu-i mai era de ajuns să se ducă în Mithlond, 
astfel că a început să exploreze coastele de la miazăzi: a trecut 
de gurile râurilor Baranduin şi Gwathl6 şi Angren şi a înconjurat 
întunecatul cap Ras Morthil, ajungând în marele Golf Belfalas, de 
unde vedea munţii din ţara Amroth, unde încă mai sălăşluiau 
elfii nandorini.* 

În al treizeci şi nouălea an al vieţii sale, Aldarion s-a 
înturnat în Numenor, aducând tatălui său daruri de la Gil-galad; 
căci în anul următor, Tar-Elendil a trecut Sceptrul în mâinile 
fiului său, aşa după cum de mult hotărâse, iar Tar-Meneldur a 
fost înscăunat Rege. Atunci Aldarion şi-a înfrânat dorinţa şi a 
rămas o vreme acasă, întru liniştea tatălui său; şi-n acea vreme 
a folosit tot ceea ce deprinsese de la Cirdan despre făurirea 
corăbiilor şi, cum visa să aibă corăbii tot mai mari, i-a pus pe 
oameni să lărgească limanurile şi cheiurile. Dar dorul de mare l- 
a copleşit din nou, astfel că a părăsit Numenorul, şi nu numai o 
dată; în gândul său plănuia aventuri ce nu puteau fi împlinite 
doar cu câteva corăbii. Prin urmare, a pus temeliile Breslei 
Aventurierilor, care curând a ajuns vestită; în acea frăţie intrau 
cei mai temerari şi mai înfocaţi corăbieri, chiar şi tineri din 
meleagurile numenbreene depărtate de mare căutau să fie 
primiţi în breaslă, iar lui Aldarion îi spuneau Marele Căpitan. La 
acea vreme, nevrând să trăiască pe uscat, în Armenelos, 
Aldarion a pus să i se facă o corabie ce urma să-i fie sălaş; astfel 


că i-a dat numele de Fâmbar, uneori, pornea cu ea din port în 
port, în jurul insulei, dar cel mai adesea corabia era ancorată nu 
departe de Tol Uinen: o insulă mică, în golful ROmenna, aşezată 
acolo de Uinen, Doamna Mărilor.- Breasla îşi avea şezământul 
tot pe Eămbar, şi tot acolo erau păstrate cronicile marilor lor 
călătorii;2 căci Tar-Meneldur privea cu răceală tot ceea ce făcea 
fiul său şi nu dorea să-l audă povestind despre călătoriile sale, 
crezând că prin acestea Aldarion sădea seminţele frământărilor 
şi ale dorinţei de a cuceri alte pământuri. 

In acea vreme, Aldarion s-a înstrăinat de tatăl său şi a 
încetat să mai vorbească deschis despre planurile şi dorinţele 
sale; dar Almarian, Regina, îl sprijinea pe fiul său în tot ce făcea, 
astfel că Meneldur s-a văzut nevoit să lase lucrurile în voia lor. 
Numărul Aventurierilor sporea, iar oamenii îi priveau cu tot mai 
mult respect şi-i numeau uinendili, cei care o iubesc pe Uinen; 
cu atât mai greu era de înfruntat ori de oprit Căpitanul lor. 
Corăbiile numendreenilor erau tot mai mari şi mai iuți, încât 
puteau străbate mările până departe, ducând cu ele echipaje şi 
încărcături grele; iar Aldarion lipsea tot mai mult din Numenor. 
Tar-Meneldur se împotrivea fiului său de fiecare dată şi, ca să-l 
zădărnicească, a hotărât să curme doborârea copacilor în 
Númenor, meniţi făuririi corăbiilor. S-a gândit atunci Aldarion că 
ar putea găsi lemnul trebuincios în Pământul de Mijloc, şi un 
liman - numai să-l caute - unde să-şi repare corăbiile. In timpul 
călătoriilor de-a lungul coastelor, privea cu uimire la pădurile 
întinse; iar la gura râului pe care numensreenii îl numeau 
Gwathir, Râul Umbrei, a pus temeliile Limanului cel Nou, 
Vinyalonde.= 


Dar după ce au trecut aproape opt sute de ani de la 
începutul celui de-al Doilea Ev, Tar-Meneldur i-a poruncit fiului 
său să rămână în Numenor şi să pună capăt, o vreme, 
călătoriilor sale spre răsărit; vroia să-l proclame pe Aldarion 
drept Moştenitorul Regelui, aşa cum făcuseră şi Regii dinaintea 
lui, când fiii lor împliniseră vârsta Moştenitorului. Atunci 
Meneldur şi fiul său s-au împăcat şi o vreme a domnit pacea 
între ei; în toiul bucuriei şi al ospeţelor, Aldarion a fost 
proclamat Moştenitor în al o sutălea an la vieţii sale, primind de 
la tatăl său titlul şi puternicia de Stăpân al Corăbiilor şi al 
Limanurilor din Númenor. La ospăţul ce s-a ţinut la Armenelos, a 


venit şi unul pe nume Beregar, care trăia în partea de apus a 
insulei, şi a adus-o cu sine şi pe Erendis, fiica sa. Almarian, 
Regina, a băgat de seamă frumuseţea fetei, de-un soi arar 
întâlnit în Numenor; căci Beregar se trăgea din moşi-strămoşi 
din Casa lui Bor, batăr că nu din osul regesc al lui Elros, iar 
Erendis avea pârul negru, o graţie zveltă, şi ochii cenuşii limpezi 
moşteniţi de la neamul său.” Erendis s-a uitat la Aldarion, când 
a trecut călare prin dreptul ei, şi, văzându-i frumuseţea şi portul 
măreț, n-a mai avut ochi pentru altceva. Apoi Erendis a intrat în 
slujba Reginei, Regele însuşi arătându-i multă bunăvoință; dar 
pe Aldarion aproape că nu-l zărea Erendis nicăieri, căci el era 
dus la pădure, îngrijindu-se ca, în vremurile ce aveau să urmeze, 
Numenorul să nu ducă lipsă de lemnul trebuincios. N-a trecut 
mult şi corăbierii din Breasla Aventurierilor au dat semne de 
tulburare, nemulţumiţi fiind că erau prea scurte călătoriile lor, 
iar comandanții nişte fitecine; după scurgerea a şase ani de la 
ungerea Moştenitorului la tron, Aldarion a hotărât să înalțe din 
nou pânzele şi să pornească spre Pământul de Mijloc. Regele i-a 
dat învoire cu jumătate de gură: ar fi vrut ca fiul său să rămână 
în Númenor şi să-şi găsească o soaţă, dar Aldarion nu-i împlinea 
voia; în primăvara acelui an, s-a pregătit de plecare, însă când a 
venit să-şi ia rămas-bun de la mama lui, a zărit-o pe Erendis 
printre însoţitoarele Reginei; văzându-i frumuseţea, a ghicit 
forţa ce sta ascunsă în fiinţa ei. 

lar Almarian l-a întrebat: 

— Trebuie să pleci din nou, Aldarion, fiul meu? Nimic nu te 
ţine în meleagul cel mai frumos dintre toate meleagurile 
pieritoare? 

— Încă nu, a răspuns el; dar în Armenelos se află lucrări 
mai frumoase decât le-ar putea găsi un bărbat în alte colţuri de 
lume, chiar şi pe meleagurile eldarilor. Numai că marinarii sunt 
făpturi nehotărâte, războindu-se cu ei înşişi; iar dorinţa de a fi 
pe Mare încă mă ţine în mrejele ei. 

Erendis a socotit că vorbele acestea fuseseră rostite şi 
pentru urechile ei şi din acea clipă şi-a dăruit inima întreagă lui 
Aldarion, chiar dacă fără de speranţa. In acele timpuri, nici 
pravila, nici datina nu cereau ca vreun vlăstar din casa regală, 
fie el Moştenitorul Regelui, să ia drept soaţă odrasle din Casa lui 
Elros Tar-Minyatur; iar Erendis gândea că Aldarion era de os 


mult prea nobil. Cu toate acestea, de atunci nici un bărbat n-a 
mai avut trecere la ea şi orice peţitor era respins. 

Şapte ani au trecut până ce Aldarion s-a întors, aducând cu 
el argint şi aur; şi i-a vorbit tatălui său despre călătoria şi faptele 
sale. Meneldur însă i-a zis: 

— Mai degrabă aş vrea să te am alături de mine, decât să 
primesc veşti sau daruri de pe Meleagurile întunecate. Treburile 
astea-s pentru negustori şi cărturari, nu pentru Moştenitorul 
Regelui. Ce nevoie avem noi de şi mai mult argint şi aur, decât 
să ne împăunăm cu ele, măcar că alte lucruri sunt la fel de bune 
pentru o astfel de trebuşoară? Casa unui Rege are trebuinţă de 
un bărbat care cunoaşte şi îndrăgeşte astă ţară şi ăst popor, 
peste care va cârmui. 

— Oare nu cercetez bărbaţii în fiece zi ce mi-e dată? a 
întrebat Aldarion. Pot să-i conduc şi să-i cârmuiesc după cum 
mi-e voia. 

— Poate vrei să zici că pe aceia care gândesc ca tine, a 
răspuns Regele. Mai sunt şi femei în Numenor, aproape la fel de 
multe ca şi bărbaţii; şi-n afară de mama ta, cu care în adevăr 
faci ce voieşti, ce ştii tu despre celelalte? Cu toate acestea, într- 
o bună zi va trebui să-ţi alegi o soaţă. 

— Într-o bună zi! Dar nu înainte să trebuiască; şi chiar mai 
târziu , de va încerca oarecine să mă împingă la însurătoare cu 
de-a sila. Sunt alte lucruri ce musai trebuie să le fac, numai la 
ele îmi stă mintea. „Rece e viaţa pentru soaţa marinarului"; iar 
marinarul care şi-a ales să fie singur şi pe care nimic nu-l leagă 
de țărm călătoreşte şi mai departe şi mai bine învaţă cum să 
dea piept cu marea. 

— Şi mai departe, dar fără de folos, a zis Meneldur. Şi nu 
„dai piept cu marea", Aldarion, fiul meu. Ai uitat oare că edainii 
sălăşluiesc aici prin bunăvoința Stăpânilor Apusului, că Uinen 
este milostivă cu noi, că Ossë îşi înfrânează pornirile? Corăbiile 
noastre sunt străjuite, alte mâini le cârmesc, nu ale noastre. Aşa 
că nu te semeţi, căci bunăvoința poate să dispară; şi să nu 
gândeşti că de ea se vor bucura şi aceia care-şi pun viaţa-n joc 
fără rost, printre stâncile ţărmurilor necunoscute ori pe 
meleagurile oamenilor întunecimii. 

— Atunci de ce să ne fie binecuvântate corăbiile, dacă nu-s 
menite a ajunge la alte ţărmuri şi a căuta ceea ce nu s-a văzut 
până acum? 


Nu i-a mai vorbit tatălui său despre toate acestea, ci-şi 
petrecea zilele pe corabia Fâmbar, în tovărăşia Aventurierilor, 
îngrijindu-se de construirea unei corăbii mai mari decât oricare 
alta făurită până atunci; a numit corabia aceea Pa/arran, 
Departe-Rătăcitoarea. Acum însă o întâlnea adesea pe Erendis 
(mulţumită uneltirilor Reginei); iar Regele, prinzând de veste 
despre întâlnirile lor, a fost cuprins de nelinişte, fără însă a-i 
stârni nemulţumirea. 

— Ar fi mai înţelept să-l tămăduieşti pe Aldarion de 
neastâmpărul său, înainte să câştige inima unei femei, spunea 
Regele. 

— Cum altfel să-l tămăduieşti, dacă nu prin iubire? l-a 
întrebat Regina. 

— Erendis e tânără încă, a zis Meneldur. 

Dar Almarian i-a răspuns: 

— Neamul lui Erendis n-are parte de viaţa lungă ce le-a fost 
dăruită vlăstarelor lui Elros; iar inima ei i-a fost câştigată mai de 
mult. 


Meşterii isprăviseră de făurit marea corabie Palarran şi 
Aldarion dorea să plece din nou. S-a înfuriat Meneldur aflând 
aceasta, dar, la rugăminţile Reginei, nu s-a folosit de puterea ce- 
o avea ca Rege ca să-l oprească. Aici se cuvine spus că în 
Numenor era obiceiul ca, atunci când o corabie pleca pe Marea 
cea Mare spre Pământul de Mijloc, o femeie, cel mai adesea din 
neamul căpitanului, să aşeze la prora Ramura cea Verde a 
întoarcerii; aceasta era tăiată din copacul oio/airă, care 
înseamnă „Vară eternă" şi pe care eldarii l-au dăruit 
numenbreenilor::, spunându-le că şi ei puneau ramuri pe 
corăbiile lor, în semn de prietenie faţă de Osse şi Uinen. 
Frunzele copacului erau pururea verzi, lucioase şi parfumate; 
aerul de mare le pria de minune. Dar Meneldur nu le-a îngăduit 
Reginei şi surorilor lui Aldarion să ducă ramura de oiolairë la 
Rómenna, unde era ancorată Pa/arran, zicând că nicicum n-avea 
să-i dea binecuvântare fiului său care pleca la drum împotriva 
vrerii sale; iar Aldarion, auzind acestea, a spus: 

— Dacă trebuie să plec fără binecuvântare sau ramură, aşa 
voi pleca. 

S-a îndurerat Regina, dar Erendis a zis: 


— Tarinya, dacă vei tăia ramura din copacul elfilor, o voi 
duce eu în port, cu învoirea ta; căci pe mine Regele nu m-a oprit 
să mă duc. 

Marinarii socoteau că e un semn rău ca Aldarion, Căpitanul 
lor, să plece astfel; dar când toate cele au fost pregătite şi 
oamenii au dat să ridice ancora, numai ce apare Erendis, cu 
toate că nu-i plăceau defel zgomotul şi tumultul din portul cel 
mare şi strigătul pescăruşilor. Aldarion a întâmpinat-o cu uimire 
şi bucurie. 

— Ti-am adus Ramura întoarcerii, stăpâne, din partea 
Reginei, i-a spus ea. 

— Din partea Reginei? nu i-a venit lui Aldarion să creadă. 

— Da, stăpâne, dar i-am cerut îngăduinţa ca să vin. Pe 
lângă cei din neamul tău, mai sunt şi alţii care se vor bucura de 
întoarcerea ta, cât mai curând cu putinţă. 

Şi atunci, pentru prima oară, Aldarion a privit-o pe Erendis 
cu iubire; şi a stat multă vreme la pupa, uitându-se spre țărm, în 
vreme ce Pa/arran se îndrepta spre larg. Se povesteşte că el şi-a 
grăbit întoarcerea, rămânând departe de ţară mai puţin decât 
avusese de gând; şi venind înapoi, a adus cu sine daruri pentru 
Regină şi pentru doamnele de la curte, dar cel mai de preţ dari 
l-a adus lui Erendis, fiind acesta un diamant. Reci au fost de astă 
dată vorbele rostite de Rege şi fiul său, când s-au revăzut; iar 
Meneldur l-a mustrat, zicând că nu se cădea ca Moştenitorul 
Regelui să aducă un asemenea dar, decât dacă el era în semn 
de logodnă, şi i-a cerut lui Aldarion să-i spună ce avea de gând. 
lar Aldarion a răspuns: 

— L-am adus în semn de recunoştinţă pentru o inimă caldă, 
în mijlocul răcelii atâtor altora. 

— Inimile reci nu izbutesc întotdeauna să încingă altele 
care să le dea căldură atunci când pleacă şi vin, a zis Meneldur; 
şi din nou l-a îndemnat pe Aldarion să se gândească la 
însurătoare, cu toate că n-a pomenit-o pe Erendis. 

Dar Aldarion nici nu vroia s-audă de aşa ceva şi, cu cât ÎI 
îmboldeau mai mult cei din jur, cu atât se împotrivea mai tare; 
purtându-se faţă de Erendis cu mai mare răceală, a hotărât să 
părăsească Numenorul şi să-şi ducă planurile la bun sfârşit, în 
VinyalondE. Îl obosea viaţa pe uscat, câtă vreme pe corabie nu 
era nevoit să se supună nici unei alte voințe decât a sa, iar 
Aventurierii care îl însoțeau nu-i arătau Marelui Căpitan decât 


dragoste şi admiraţie. De data asta însă Meneldur nu i-a mai 
îngăduit să plece; astfel că, încă înainte ca iarna să se fi sfârşit, 
Aldarion a ridicat ancorele a şapte corăbii şi a pornit la drum, 
însoţit de cei mai mulţi dintre Aventurieri, sfidând împotrivirea 
Regelui. Regina n-a îndrăznit să ațâțe şi mai mult mânia lui 
Meneldur; dar la ceas de noapte, o femeie ascunsă sub o mantie 
cu glugă a venit în port cu o ramură pe care a pus-o în mâinile 
lui Aldarion, zicând: 

— Aceasta îţi este trimisă de Domnița din Tărâmurile 
Apusene. 

Căci aşa i se spunea lui Erendis. Nici n-a sfârşit bine ce 
avusese de zis, şi femeia s-a făcut nevăzută în întuneric. 

Răzvrătirea făţişă a lui Aldarion l-a făcut pe Rege să-i 
retragă titlul de Stăpân al Corăbiilor şi Limanurilor din Numenor; 
a poruncit de asemenea ca Breasla Aventurierilor de pe Fâmbar 
să fie închisă, la fel şi atelierele din Romenna, unde se făureau 
corăbiile, şi a oprit şi doborârea copacilor din care se făceau 
acestea. Au trecut cinci ani; Aldarion s-a întors cu nouă corăbii, 
căci două fuseseră făurite în Vinyalondă, şi toate erau încărcate 
cu lemn bun din pădurile de pe coastele Pământului de Mijloc. 
Tare s-a mâniat Aldarion când a aflat ce se petrecuse în lipsa lui; 
iar tatălui său i-a spus: 

— Dacă nu-s bine primit în Númenor, iar mâinile mele nu-şi 
găsesc de muncă aici, şi dacă în limanurile insulei nu-mi pot 
drege corăbiile, atunci voi pleca iarăşi, cât mai curând cu 
putinţă; căci vânturile au fost aspre” şi am nevoie să îndrept ce 
s-a stricat. Oare fiul unui Rege n-are altceva de făcut decât să 
cate la chipurile femeilor, pentru a-şi găsi o nevastă? Am ales în 
viaţă să am grijă de păduri, şi-am fost săbuit până acum; în 
Numenor o să fie mai mult lemn înainte să mi se sfârşească mie 
zilele, decât este acum, sub cârmuirea ta. 

Credincios cuvintelor sale, Aldarion a plecat din nou în 
acelaşi an, cu trei corăbii şi cu cei mai viteji dintre Aventurierii 
săi, fără binecuvântare şi fără ramură; şi asta pentru că, din 
porunca lui Meneldur, nici o femeie a casei sale sau vreuna de-a 
Aventurierilor nu avea voie să se apropie de corăbii, iar 
R6menna era înconjurată de străjeri. 

De data aceasta, Aldarion a stat plecat atât de multă 
vreme, încât oamenii au început să se teamă pentru viaţa lui; 
chiar şi Meneldur era neliniştit, în ciuda bunăvoinţei valarilor 


care întotdeauna proteguiseră corăbiile Numenorului.* După ce 
au trecut zece ani de la plecarea lui, Erendis însăşi a fost 
cuprinsă de deznădejde şi, gândind că asupra lui Aldarion se 
abătuse năpasta, ori că, cine ştie, poate alesese să trăiască în 
Pământul de Mijloc, şi în acelaşi timp vrând să scape de 
stăruinţele peţitorilor, a rugat-o pe Regină să o lase să plece şi, 
părăsind oraşul Armenelos, s-a dus înapoi la rubedeniile sale din 
Tărâmurile Apusene. După trecerea altor patru ani, Aldarion s-a 
întors în sfârşit, cu corăbiile frânte şi hârbuite de mări. Spre 
limanul Vinyalondë se îndreptase mai întâi, iar de acolo 
înaintase de-a lungul coastelor spre miazăzi, mult mai departe 
de orice loc atins vreodată de corăbiile numenbreenilor; dar 
apucând-o apoi iarăşi spre miazănoapte, trebuise să înfrunte 
vânturi potrivnice şi furtuni cumplite şi, scăpând ca prin urechile 
acului de naufragiu în Harad, a ajuns din nou în Vinyalondă, pe 
care l-a găsit potopit de mări dezlănţuite şi jefuit de neamuri 
duşmănoase. De trei ori a fost împiedicat să treacă Marea cea 
Mare de vânturi turbate venite dinspre Apus, şi un trăsnet a lovit 
chiar corabia lui, spintecându-i catargul; şi numai cu mare caznă 
şi luptă cu largurile mării a ajuns în cele din urmă la liman în 
Numenor. A răsuflat uşurat Meneldur văzându-l pe Aldarion 
acasă; dar l-a dojenit aspru pentru că se răzvrătise împotriva 
regelui şi părintelui său, îndepărtându-şi astfel proteguirea 
valarilor şi atrăgând mânia lui Ossë, nu numai asupra sa, ci şi a 
oamenilor care i se alăturaseră cu statornicie. S-a căit Aldarion, 
iar Meneldur l-a iertat, numindu-l din nou Stăpân al Corăbiilor şi 
Limanurilor, adăugind la aceasta şi rangul de Domn al Pădurilor. 

Când a aflat că Erendis plecase din Armenelos, Aldarion a 
fost cuprins de amărăciune, dar era prea mândru să se ducă în 
căutarea ei; iar dacă ar fi căutat-o, ar fi trebuit s-o ceară de 
soţie, însă încă nu vroia să se aşeze la casa lui. Aşa că s-a 
apucat să îndrepte ceea ce se stricase în lunga lui absenţă; 
stătuse departe de casă aproape douăzeci de ani; răstimp în 
care oamenii începuseră să dureze în porturi, mai cu seamă în 
R6menna, şi pentru aceasta, ca şi pentru făurirea altor multor 
lucruri, doborâseră cu nesăbuire copaci fără număr, iar alţii nu 
sădiseră în loc; astfel că Aldarion a străbătut în lung şi-n lat 
Numenorul, să vadă care era soarta pădurilor. 

Într-o bună zi, călărind prin codrii din Tărâmurile Apusene, a 
zărit o femeie al cărei păr negru flutura în vânt; era 


înveşmântată cu o pelerină verde, prinsă la gât cu o nestemată 
strălucitoare; Aldarion a crezut-o din seminţia eldarilor care 
poposeau când şi când prin cele colţuri ale Insulei. Dar ea s-a 
apropiat, şi atunci a recunoscut-o drept Erendis şi a văzut că 
nestemata era tocmai cea pe care i-o dăruise el; şi dintr-odată a 
ştiut în inima sa că o iubeşte şi a simţit pustiiciunea zilelor sale. 
Dar când Erendis a dat cu ochii de el, s-a albit toată la chip şi a 
vrut să se întoarcă din drum, însă el, mai iute, a prins-o din 
urmă şi i-a zis: 

— Cu vârf şi îndesat merit să fugi de mine, căci şi eu am 
fugit atât de adesea şi de departe! Mă iartă şi rămâi acum. 

Şi au pornit amândoi călare spre casa lui Beregar, tatăl ei, 
şi acolo Aldarion a dat răspicat glas dorinţei sale de a se însura 
cu Erendis; fata însă nu s-a grăbit să primească, măcar că, după 
obiceiurile şi felul de viaţă al neamului ei, împlinise vârsta 
măritişului. Nu că l-ar fi iubit mai puţin pe Aldarion, ori că dădea 
înapoi din viclenie; ci se temea în sufletul ei că în bătălia dintre 
ea şi Mare pentru păstrarea lui Aldarion, ea va fi cea învinsă. 
Nicicând nu s-ar fi mulţumit Erendis cu mai puţin, ca nu cumva 
să piardă tot; înspăimântată de Mare şi duşmănind toate 
corăbiile, era hotărâtă să înfrângă şi Marea şi corăbiile, pentru a 
nu fi ea înfrântă pe de-a-ntregul. 

Dar Aldarion nu s-a descurajat, ci o curta pe Erendis, 
urmând-o oriunde se ducea; nu-i mai păsa de limanuri şi de 
atelierele unde se făureau corăbii, ori de grijile Breslei 
Aventurierilor, şi nu mai dobora copaci, doar sădea alţii noi, şi 
zilele care treceau îi dăruiau mai multă bucurie decât simţise 
vreodată în viaţă, cu toate că de lucrul acesta şi-a dat seama 
abia mult mai târziu , când, împovărat de bătrâneţe, a privit în 
urmă. Într-o bună zi, Aldarion a căutat s-o înduplece pe Erendis 
să i se alăture într-o călătorie în jurul Insulei, pe corabia Eâămbar; 
se împliniseră o sută de ani de când Aldarion întemeiase Breasla 
Aventurierilor şi toate porturile Numenorului se pregăteau de 
sărbătoare. Erendis a consimţit, tăinuindu-şi resentimentele şi 
teama; astfel au pornit ei pe mare din R6menna şi au ajuns în 
Anduniă, în partea de apus a Insulei. Acolo Valandil, Seniorul din 
Anduni€ şi rubedenie apropiată a lui Aldarion”, a făcut un ospăț 
mare; şi la acel ospăț a băut în cinstea lui Erendis, numind-o 
Uinéniel, Fiica lui Uinen, noua Domniţă a Mării. Dar Erendis, care 
şedea lângă soaţa lui Valandil, a strigat: 


— Nu mă numi astfel! Nu-s fiica lui Uinen: mai degrabă o 
socotesc vrăjmaşa mea. 

O vreme după aceea, iar s-a strecurat îndoiala în sufletul lui 
Erendis, căci Aldarion era din nou cu gândul la lucrările din 
R6menna şi îşi petrecea timpul ridicând ziduri mari în calea 
mării şi durând un turn înalt pe Tol Uinen: Ca/mindon, Turnul 
Luminii, aşa se numea. Dar după ce a isprăvit aceste treburi, 
Aldarion s-a înturnat la Erendis şi a stăruit pe lângă ea să-l ia de 
soţ; însă fata îl ducea cu vorba, zicând: 

— Am călătorit cu tine pe corabie, domnul meu. Înainte de 
a-ţi da răspunsul, nu voieşti a călători cu mine pe uscat, în 
locurile ce mi-s dragi mie? Prea puţine ştii despre ţara asta, 
pentru cel care-i va fi Rege. 

Astfel au plecat ei împreună, şi au ajuns în Emeriă&, unde se 
găseau gruieţele verzi şi locurile de păşunat pentru oile din 
Numenor; şi au văzut ei casele albe ale ţăranilor şi păstorilor şi 
au auzit behăiturile mioarelor. 

Şi i-a vorbit Erendis lui Aldarion, spunându-i: 

— Aici mă simt eu acasă! 

— Ca soaţă a Moştenitorului Regelui, vei sălăşlui unde vei 
voi, i-a răspuns Aldarion. lar ca Regină, în multe case arătoase, 
după cum îţi va fi voia. 

— Când vei ajunge Rege, eu voi fi bătrână, a zis Erendis. 
Unde va sălăşlui Moştenitorul Regelui până atunci? 

— Cu soaţa lui, a zis Aldarion, atunci când treburile sale îi 
vor îngădui aceasta, dacă soaţa lui nu va putea să-i fie alături. 

— Nu-mi voi împărţi soţul cu Doamna Uinen, a răspuns 
Erendis. 

— Nedreaptă vorbă. La fel aş putea zice şi eu că nu vreau 
să-mi împart soaţa cu Oromë, Domnul Pădurilor, din pricină că 
ea iubeşte copacii care cresc pe unde-apucă. 

— Chiar că n-ai face-o, căci, dacă ar fi după tine, ai dobori 
toţi copacii, ca să-i dăruieşti lui Uinen. 

— Spune-mi ce soi de copac îndrăgeşti şi în picioare va 
rămâne până va muri, i-a promis Aldarion. 

— lubesc tot ce creşte pe insula asta, a răspuns Erendis. 

O vreme lungă au călărit în tăcere; iar la capătul acelei zile 
s-au despărţit şi Erendis s-a reîntors la casa tatălui său. Lui nu i- 
a povestit nimic, dar mamei sale, lui Nuneth, i-a repetat tot ceea 
ce vorbise cu Aldarion. 


— Totul sau nimic, Erendis, a zis Nuneth. Te-ai purtat ca un 
copil. Dar tu îl iubeşti pe bărbatul acesta, iar el este un om 
mare, fără a-i pune la socoteală rangul ce-l poartă; şi nu vei 
alunga din inima ta iubirea prea uşor, fără a-ţi pricinui suferinţa. 
Femeia trebuie să împartă dragostea ce i-o poartă soţul cu 
munca lui şi cu focul spiritului său, altfel va face din el o fiinţă 
nedemnă de iubire. Dar gândesc că n-ai să înţelegi niciodată 
acest sfat. Îndurerată mi-e inima, căci vârsta ţi-e coaptă pentru 
măritiş; cum am dat naştere unei copile frumoase, trăgeam 
nădejde să am parte de nepoți frumoşi; şi nu m-aş împotrivi 
câtuşi de puţin dacă ar veni pe lume în Casa Regelui. 

Sfatul mamei n-a făcut-o pe Erendis să se răzgândească; cu 
toate acestea, simţea că nu-şi poate stăpâni inima, iar zilele îi 
erau goale: mai goale decât în anii în care Aldarion fusese 
plecat. Acum el trăia în Numenor, dar uite că zilele treceau şi el 
nu-şi mai abătea paşii spre apus. 

In ăst timp, Almarian Regina, care aflase de la Nuneth ce se 
petrecuse şi se temea că Aldarion şi-ar putea căuta alinarea 
într-o nouă călătorie pe mare (căci trecuse destul de multă 
vreme de când se întorsese pe insula), i-a trimis vorbă lui 
Erendis, rugând-o să se întoarcă la Armenelos; îmboldita de 
Nuneth dar şi de propria ei inimă, Erendis a dat ascultare 
Reginei. Ducându-se acolo, s-a împăcat cu Aldarion; iar în 
primăvara acelui an, când a sosit vremea pentru Erukyermă, s- 
au alăturat cortegiului regal şi au urcat până sus pe 
Meneltarma, care era Muntele Venerat al numenbreenilor.* Apoi 
toţi au coborât de pe munte, numai Aldarion şi Erendis au rămas 
în urmă; şi privind în zare, au văzut întreaga Insulă a Apusimii, 
aşternută verde şi primăvăratică la picioarele lor, şi au văzut 
scăpărarea luminii la Apus, unde la mare depărtare se afla 
Avallónë#, şi umbrele de la Răsărit, peste Marea cea Mare; iar 
Menel se întindea albastru deasupra lor. Nu şi-au vorbit, căci 
nimeni, în afară de Rege, nu vorbea sus pe Meneltarma; dar 
când au coborât, Erendis s-a oprit preţ de o clipă şi s-a uitat spre 
Emeri€, şi încă şi mai departe, spre pădurile meleagului ei. 

— Nu îndrăgeşti Y6zâyan? a întrebat ea. 

— Ba-l îndrăgesc, a răspuns el, chiar dacă tu pari să nu mă 
crezi. Dar eu mă gândesc şi la ce se va alege de insula asta în 
vremea ce va să vină, şi la nădejdea şi măreţia poporului ei; 


credinţa mea este că un dar nu trebuie să stea ascuns în 
vistierie. 

Dar Erendis gândea altminteri, astfel că a zis: 

— Daruri din cele venite de la valari, şi prin ei de la Unul, 
trebuie îndrăgite pentru ceea ce sunt, acum şi în toate timpurile. 
Nu au fost date ca să fie târguite şi schimbate pentru ceva mai 
mult sau mai bun. Edainii tot oameni muritori rămân, Aldarion, 
măcar că sunt măreţi: şi n-o să putem vieţui în vremurile ce vor 
veni dacă dăm ce avem acum pe o fantasmă născocită de 
închipuirea noastră. 

Cu un gest brusc, şi-a smuls nestemata de la gât şi a 
întrebat: 

— Ai vrea să dau giuvaierul ăsta pe alte lucruri pe care mi 
le doresc? 

— Nu! a răspuns el. Dar tu nu-l închizi în vistierie. Şi pui 
prea mare preţ pe el; uite-l cum păleşte în lumina ochilor tăi. 

A sărutat-o Aldarion pe ochi, şi-n acea clipă ea a uitat de 
orice teamă şi a primit să-i fie soţie; şi s-au juruit unul altuia pe 
cărăruia abruptă a muntelui Meneltarma. 

S-au întors în Armenelos, iar Aldarion a înfăţişat-o pe 
Erendis lui Tar-Meneldur drept logodnica Moştenitorului Regelui; 
s-a bucurat Regele şi oraşul întreg s-a veselit şi împreună cu el 
întreaga lInsulă. Drept dar de logodnă, Meneldur i-a dat lui 
Erendis o frumoasă întindere de pământ în Emeriă şi acolo i-a 
înălţat o casă albă. Dar Aldarion i-a spus lui Erendis: 

— În vistierie am şi alte giuvaieruri, dăruite de regi de pe 
meleaguri îndepărtate, cărora corăbiile din Numenor le-au venit 
în ajutor. Am nestemate la fel de verzi precum lumina soarelui 
în frunzele copacilor pe care-i iubeşti. 

— Nu! s-a împotrivit Erendis. Eu mi-am primit darul de 
logodnă, chiar dacă înainte de vreme. E singurul giuvaier pe 
care-l am sau îmi doresc să-l am; şi cu atât mai mult o să-l 
preţuiesc. 

Abia atunci a văzut el că ea pusese ca nestemata albă să 
fie încrustata ca o stea într-o lucrătură de argint; şi, la 
rugămintea ei, el i-a legat-o pe frunte. Astfel a purtat-o timp de 
mulţi ani, până când au copleşit-o nenorocirile; şi astfel a ajuns 
ea să fie cunoscută până hăt departe drept Tar-Elestirnă, 
Doamna cu Sprinceana înstelată.: Şi o vreme a fost pace şi 
bucurie în Armenelos, în casa Regelui şi în întreaga insulă, şi-n 


cronicile străvechi stă scris că a fost tare mănoasă vara aurie a 
acelui an, adică al opt sute cincizeci şi optulea an al celui de-al 
Doilea Ev. 


Singurii nemulţumiţi erau marinarii din Breasla 
Aventurierilor. Timp de cincisprezece ani, Aldarion a rămas în 
Numenor, fără să mai plece spre alte meleaguri; şi cu toate că 
se găseau printre ei şi alţi căpitani viteji care deprinseseră 
tainele mării de la Aldarion, fără averea şi trecerea fiului Regelui 
călătoriile lor erau mai puţine şi mai scurte, arareori plutind ei 
mai departe de meleagul lui Gil-galad. Pe lângă asta, lemnul se 
împuţinase în atelierele din porturi, din pricină că Aldarion 
dăduse uitării pădurile; astfel că Aventurierii au căutat să-l 
înduplece să se întoarcă la treburile lui. Aldarion le-a ascultat 
ruga, iar la început Erendis l-a însoţit în drumurile sale prin 
păduri; dar o întrista să vadă cum sunt doborâţi copacii fragezi 
încă, şi-apoi cum sunt despicaţi cu topoarele şi tăiaţi cu 
ferăstraiele. Curând Aldarion a mers singur, şi din această 
pricină se vedea mai rar cu Erendis. 

Şi iată că a venit şi anul în care oamenii aşteptau nunta 
Moştenitorului Regelui; după cum era datina locului, o logodnă 
nu trebuia să ţină mai mult de trei ani. Intr-o bună dimineaţă a 
acelei primăveri, Aldarion a pornit călare din portul Anduniă, 
îndreptându-se spre drumul ce ducea la casa lui Beregar; urma 
să-i fie oaspete, şi-ntr-acolo se îndreptase şi Erendis, plecând 
din Armenelos pe drumurile din interiorul ţării. Când Aldarion a 
ajuns pe culmea marelui umăr de uscat ce înainta adânc în 
mare şi apăra limanul dinspre miazănoapte, s-a răsucit ca să se 
uite la apă. Bătea un vânt de la apus, cum se-ntâmpla adesea în 
acel anotimp, iubit de cei care doreau să se îndrepte spre 
Pământul de Mijloc, şi valuri cu creste albe înaintau spre țărm. 
Dintr-odată, l-a copleşit dorul de mare, parcă o mână de uriaş i 
se înfipsese în gâtlej, şi inima a prins să-i bată nebuneşte, iar 
răsuflarea i s-a oprit în piept. Cu greu a reuşit să-şi înfrângă 
simţământul; în cele din urmă, a întors mării spatele şi şi-a 
văzut de drum mai departe; anume a apucat-o prin pădurea în 
care o zărise cu cincisprezece ani în urmă pe Erendis călărind, 
când o crezuse a fi din neamul eldarilor. Aproape că se aştepta 
s-o întâlnească şi acum, ca atunci; dar ea nu era acolo, şi 


dorinţa de a-i revedea chipul l-a făcut să grăbească pasul, astfel 
că a ajuns la casa lui Beregar pe înserat. 

Ea l-a întâmpinat bucuroasă, iar el s-a înveselit, dar n-a 
scos un cuvânt despre căsătorie, măcar că toţi credeau că 
aceasta era una din pricinile ce-l aduseseră în Tărâmurile 
Apusene. Pe măsură că treceau zilele, Erendis a băgat de seamă 
că Aldarion adeseori se cufunda în tăcere când cei din jurul său 
erau veseli; şi când câta spre el, îi surprindea privirile aţintite 
asupra ei. Inima lui Erendis s-a tulburat; ochii albaştri ai lui 
Aldarion i se păreau fetei reci şi cenuşii, cu toate că privirea îi 
era flămândă. Adeseori înainte îi zărise acea privire şi se temea 
de ceea ce lăsa să se înţeleagă; de spus însă nu a spus nimic 
Erendis. Şi Nuneth, care vedea tot ce se-ntâmpla, s-a bucurat; 
„Cuvintele pot deschide răni", obişnuia ea să zică. N-a trecut 
mult şi Aldarion şi Erendis au plecat împreună călare, 
înturnându-se în Armenelos, şi cu cât se depărtau de mare, cu 
atât îi revenea lui Aldarion buna dispoziţie. Dar nici acum nu şi-a 
destăinuit gândul tulbure lui Erendis; in sufletul lui se ducea o 
luptă al cărei sfârşit nu-l întrezărea. 

Şi anul se scurgea mai departe, iar Aldarion nu spunea 
nimic nici despre însurătoare, nici despre mare; se ducea însă 
adesea la R6menna, petrecându-şi vremea cu Aventurierii. În 
cele din urmă, când a trecut anul vechi şi a-nceput un an nou, 
Regele l-a chemat la sine pe Aldarion; iar dragostea ce şi-o 
purtau unul altuia nu mai era umbrită de nici un nor. 

— Fiul meu, a zis Tar-Meneldur, când îmi vei dărui fiica pe 
care mi-o doresc de-atâta vreme? Mai bine de trei ani au trecut, 
şi socotesc că sunt de-ajuns. E de mirare pentru mine că tu poţi 
îndura atâta amânare. 

Aldarion a rămas o vreme tăcut. Apoi a vorbit, spunând: 

— M-a cuprins din nou, Atarinya. Optsprezece ani e un post 
tare lung. Abia de mai pot zace liniştit în pat, ori să mă ţin în şa, 
şi uscatul tare şi pietros îmi răneşte tălpile. 

S-a îndurerat Meneldur şi l-a cuprins mila pentru fiul său; 
dar nu-i înţelegea frământarea, căci el unul nu iubise nicicând 
corăbiile, astfel că i-a răspuns: 

— Vai! Dar tu eşti logodit, fiul meu. Şi după pravila din 
Numenor şi după dreapta datină a eldarilor şi a edainilor, un 
bărbat nu poate avea două soţii. Nu te poţi însura cu Marea, 
pentru că eşti juruit lui Erendis. 


I s-a strâns lui Aldarion inima, căci cuvintele acestea îi 
aminteau de cele vorbite cu Erendis când trecuseră prin Eremie; 
şi s-a gândit că ea se sfătuise înainte cu tatăl lui (ceea ce nu era 
adevărat). Aşa era firea lui, ca, atunci când credea că alţii 
unelteau să-l împingă pe o cale ce-o socoteau ei bună, el taman 
de aceea să nu le dea ascultare. 

— Fierarii pot sufla în foaie, călăreţii pot călări, minerii pot 
scormoni adâncul, chiar de-s logodiţi. Atunci de ce nu pot şi 
marinarii pleca pe mare? 

— Dacă fierarii ar sta cinci ani lângă nicovală, puţine ar fi 
neveste de fierari, a răspuns Regele. Şi neveste de marinari sunt 
puţine, şi îndură ceea ce le e dat să îndure, căci astfel îşi câștigă 
traiul şi-şi împlinesc nevoile. Menirea Moştenitorului Regelui nu 
e să fie marinar şi nici nevoia nu-l împinge spre aşa ceva. 

— Bărbatul mai are şi alte nevoi decât aceea de a-şi câştiga 
traiul, a zis Aldarion. Şi anii încă n-au intrat în sac. 

— Nu-i aşa; tu chiar gândeşti că mai poţi păsui: dar viaţa lui 
Erendis e mai scurtă decât a ta şi anii i se veştejesc mai iute. Ea 
nu se trage din spiţa lui Elros; şi te iubeşte de atâţia ani. 

— Şi-a ţinut în frâu iubirea aproape doisprezece ani, în 
vreme ce eu ardeam de nerăbdare, a răspuns Aldarion. Eu nu 
cer acum nici măcar a treia parte din acest răgaz. 

— La vremea aceea nu-ţi era logodnică. Dar acum nici tu, 
nici ea nu mai sunteţi liberi, şi dacă ea s-a înfrânat, nu mă 
îndoiesc că a făcut-o tocmai de teama a ceea ce stă acum să se 
întâmple, dacă tu nu te poţi stăpâni. Cum-necum, ai izbutit să-i 
alungi teama; şi dacă încă nu i-ai vorbit desluşit, gândesc că eşti 
dator s-o faci. 

S-a înfuriat Aldarion. 

— In loc să ţin sfat prin mijlocitor, mai bine i-aş spune chiar 
eu logodnicei mele ce gândesc. 

Cu aste vorbe, şi-a părăsit tatăl. Nu mult după aceea, i-a 
mărturisit lui Erendis dorinţa lui de a pleca din nou pe mările 
întinse, zicând că nu mai avea nici somn, nici linişte dacă n-o 
făcea. Erendis a rămas tăcută, albă la faţă. Într-un târziu a 
spus: 


— Credeam că ai venit să vorbim despre nuntă. 
— O voi face, a făgăduit Aldarion. Ne vom cununa de cum 
mă întorc. Dacă vei vrea să mă aştepţi. Văzând durerea de pe 


chipul ei, s-a înduioşat. Deodată i-a venit un gând. Ne vom 
cununa acum, a zis el. Ne vom cununa înainte să se sfârşească 
anul. Şi după aceea o să fac o corabie cum n-au văzut 
Aventurierii niciodată, o casă pe apă pentru Regină. Şi vei 
călători cu mine, Erendis, bucurându-ne de bunăvoința valarilor, 
a lui Yavanna şi a lui Oromë pe care-l îndrăgeşti; vei călători 
spre pământuri unde-ţi voi arăta păduri cum n-ai mai văzut, 
unde încă şi acum mai cântă eldarii; sau păduri mai întinse 
decât cele din Numenor, libere şi sălbatice dintotdeauna, unde 
mai poţi auzi marele corn al lui Oromë Măreţul. 

Dar Erendis a izbucnit în plâns. 

— Nu, Aldarion. Mă bucură să aud că lumea încă mai are 
asemenea lucruri despre care-mi vorbeşti; dar eu nu le voi 
vedea nicicând. Pentru că nu doresc: inima mi-am dăruit-o 
codrilor din Númenor. Şi, vai! dacă din iubire pentru tine m-aş 
sui pe corabie, nu m-aş mai întoarce. E dincolo de puterile mele 
să îndur; şi aş muri de nu mi-ar mai fi dat să văd uscatul. Marea 
mă urăşte; şi iată că e răzbunată acum, căci eu te-am ţinut 
departe de ea şi totuşi am fugit de tine. Du-te, domnul meu! Dar 
aibi milă şi nu sta departe tot atât de mulţi ani pe cât am irosit 
înainte. 

Aldarion s-a ruşinat auzind-o; căci iată, el îi vorbise tatălui 
său cu mânie nestăpânită, în vreme ce ea îi vorbea cu iubire. In 
acel an n-a plecat pe mare; dar nici linişte n-a avut, ori bucurie. 
„Departe de uscat, ea va muri!", îşi spunea în sinea lui. „Curând 
o să mor eu dacă mai văd uscatul multă vreme. Aşa că, dacă e 
să ne petrecem ani împreună, trebuie să mă duc singur, şi cât 
mai iute." Aşa că a-nceput să se pregătească în sfârşit pentru a 
pleca în primăvară; Aventurierii tare s-au bucurat, singurii dintre 
cei de pe insulă, care ştiau ce se petrece. Trei corăbii au fost 
echipate şi toate trei au ridicat ancora de la gura râului Viress€. 
Insăşi Erendis a aşezat ramura verde de o/o/aire la prova 
corăbiei Pal/arran, înghiţindu-şi lacrimile până când marinarii au 
trecut dincolo de noile ziduri măreţe ale portului. 

Mai bine de şase ani au trecut până când Aldarion s-a 
înturnat în Numenor. Până şi Almarian, Regina, l-a întâmpinat 
mai rece, iar Aventurierii nu se mai bucurau de cinstire; oamenii 
de pe insulă socoteau că Aldarion se purtase rău cu Erendis. 
Numai că el stătuse plecat atâta vreme fără voia lui; când 
ajunsese la limanul Vinyalondă, îl găsise în ruine, iar mările 


furtunoase îi zădărniciseră întreaga trudă de a-l reconstrui. 
Oamenii ce sălăşluiau în apropierea coastelor începuseră să se 
teamă de númenóreeni, ori chiar îşi arătaseră făţiş duşmănia; 
iar Aldarion auzise zvonuri cum că un senior din Pământul de 
Mijloc îi ura pe oamenii corăbieri. Apoi, când vroise să se 
întoarcă acasă, un vânt dezlănţuit pornise să sufle dinspre 
miazăzi, împingându-l departe spre miazănoapte. Aldarion 
zăbovise o vreme în Mithlond, dar când corăbiile sale ajunseseră 
încă o dată în larg, iarăşi îi împinsese vântul spre miazănoapte, 
prin  pustietăţi primejdioase din pricina gheţurilor, unde 
înduraseră un frig năprasnic. Într-un târziu , marea şi vântul se 
domoliseră, dar când, plin de dor, Aldarion privise în zare de la 
prora corăbiei Pa/arran şi zărise departe vârful muntelui 
Meneltarma, ochii îi fuseseră atraşi de ramura care, verde 
odată, acum arăta veştejită. II cuprinsese deznădejdea, căci 
nicicând nu se mai întâmplase una ca asta cu o ramură de 
oiolairë, atâta vreme cât era udată de stropii mării. 

— A îngheţat, Căpitane, îi spusese un marinar care stătea 
lângă el. A fost frig. Tare-s bucuros că văd Pilastrul. 

Odată întors, Aldarion a căutat-o pe Erendis, iar ea l-a privit 
adânc, dar nu i-a ieşit în întâmpinare; el a rămas nemişcat preţ 
de câteva clipe, neştiind ce să-i spună, ceea ce nu-i stătea în 
fire. 

— Aşază-te, domnul meu, i-a zis Erendis, şi-ntâi povesteşte- 
mi despre tot ce ai făcut. Multe trebuie să fi văzut şi dres în anii 
aceştia lungi! 

Cu vorbă împiedicată, Aldarion a început să povestească, 
iar ea a şezut tăcută, ascultând, în timp ce el i-a înşirat toate 
încercările prin care trecuse şi piedicile pe care le întâmpinase; 
şi când a sfârşit, ea a spus: 

— Le mulţumesc valarilor, căci numai datorită îndurării lor 
te-ai întors în cele din urmă. Dar le mulţumesc şi pentru că nu 
te-am însoţit; căci m-aş fi veştejit mai iute decât orice ramură 
verde. 

— Ramura ta verde n-a ajuns în frigul năprasnic din voia 
mea, a răspuns el. Acum poţi să mă goneşti, dacă vrei. Şi 
gândesc că oamenii nu te vor judeca pentru aceasta. Dar oare 
n-am dreptul să nădăjduiesc că dragostea ta se va dovedi mai 
puternică să dăinuiască chiar şi decât frumoasa ramură oiolairë? 


— Într-adevăr, astfel se dovedeşte. Încă n-a îngheţat-o 
frigul morţii, Aldarion. Vai! Cum aş putea să te alung, când mi-e 
dat să te văd iarăşi, întors la fel de chipeş precum soarele după 
iarnă! 

— Atunci să înceapă primăvara şi vara! a zis el. 

— Şi să nu lăsăm iarna să vină înapoi, a mai zis ea. 


Atunci, spre bucuria lui Meneldur şi a lui Almarian, s-a 
hotărât nunta  Moştenitorului Regelui pentru primăvara 
următoare; şi aşa s-a şi întâmplat. In cel de-al opt sute 
şaptezecilea an al celui de-al Doilea Ev, Aldarion şi Erendis s-au 
căsătorit în Armenelos, şi fiecare casă răsuna de muzică şi pe 
toate străzile cântau bărbaţi şi femei. După aceea, Moştenitorul 
Regelui şi mireasa lui au străbătut călare Insula, ducându-se 
unde-i îmboldea inima, până când, în mijloc de vară, au ajuns la 
Anduniă, unde Valandil, seniorul oraşului, a pregătit ultimul 
ospăț; toţi locuitorii Ţărmurilor Apusene s-au strâns acolo, din 
dragoste pentru Erendis şi din mândrie că o Regină a 
Numenorului se trăgea din rândul lor. 

În dimineaţa ospăţului, Aldarion s-a uitat afară, pe fereastra 
dormitorului, care dădea spre apus şi spre mare. 

— Priveşte, Erendis! a strigat el. O corabie se apropie de 
liman cu pânzele umflate; nu e din Numenor, ci e o corabie din 
acelea pe care nici tu, nici eu nu vom pune piciorul vreodată, 
chiar dacă am vrea. 

S-a uitat Erendis şi a zărit o corabie albă înaltă, în jurul 
căreia păsări albe dădeau roată în lumina soarelui; pânzele 
sclipeau de argint în timp ce corabia înainta spre port cu prora 
învăluită în spumă. Astfel binecuvântau eldarii căsătoria lui 
Erendis, din dragoste pentru poporul Tărâmurilor Apusene, a 
cărui prietenie o preţuiau cel mai mult. Corabia le era plină de 
flori pentru a înfrumuseţa ospăţul, astfel că toţi cei care se aflau 
acolo au primit la lăsarea serii câte o coroniţă de e/anor: şi de 
lissuin, floarea cea dulce a cărei mireasmă bucură inima. Şi 
menestreli aduceau cu ei - cântăreţi care-şi aminteau de 
cântece de-ale elfilor şi oamenilor din vremea îndepărtată a 
Nargothrondului şi Gondolinului; şi mulţi eldari nobili şi chipeşi s- 
au aşezat printre oameni la mese. Dar locuitorii din Anduniă, 
privind la comesenii lor fericiţi, ziceau că, dintre toţi, cea mai 
frumoasă era Erendis; şi mai spuneau că ochii ei erau la fel de 


luminoşi ca ai lui Morwen Eledhwen din străvechimes, sau chiar 
ca ai lui Avallónë. 

Şi au mai adus eldarii multe daruri. Lui Aldarion i-au dat un 
puiet, cu coaja albă ca zăpada, cu tulpină dreaptă, puternică şi 
mlădie, de-ai fi zis că era făcută din oţel; frunze însă încă nu-i 
dăduseră. 

— Mulţumesc, le-a zis Aldarion elfilor. Lemnul unui 
asemenea copac trebuie să fie tare preţios. 

— Aşa o fi; noi nu ştim, au răspuns ei. Nici unul n-a fost 
retezat până acum. Frunzele-i sunt răcoroase vara, iar flori 
poartă iarna. De aceea îl preţuim. 

Lui Erendis i-au dăruit o pereche de păsări, surii, cu ciocuri 
şi lăbuţe aurii. Îşi triluiau dulce una alteia, în cadenţe ce nu se 
repetau niciodată cât era cântecul de lung; dar dacă una era 
îndepărtată de lângă cealaltă, pe loc îşi luau zborul amândouă; 
una fără cealaltă nu cânta. 

— Cum să le ţin? a întrebat Erendis. 

— Lasă-le să zboare, să fie libere, au răspuns eldarii. Căci 
noi le-am vorbit şi le-am spus despre tine; şi ele vor sta oriunde 
vei sta şi tu. Se unesc pe viaţă, care le e foarte lungă. Poate că 
în grădinile copiilor tăi vor fi multe păsări precum acestea, care 
le vor umple de cântec. 


În acea noapte, Erendis s-a trezit şi a simţit o mireasmă 
dulce, care pătrundea prin zăbrelele ferestrei; noaptea era 
luminată de luna plină coborând spre asfinţit. Dându-se jos din 
patul lor, Erendis a privit afară şi a văzut cum întregul pământ 
dormea scăldat în argint; cele două păsărele şedeau una lângă 
alta, pe pervaz. 


După ce s-au sfârşit toate ospeţele, mirii s-au întors o 
vreme acasă la Erendis; păsărelele stăteau cocoţate pe pervazul 
ferestrei de la încăperea ei. Şi a sosit şi clipa în care Aldarion şi 
Erendis şi-au luat rămas-bun de la Beregar şi Nuneth; apoi au 
pornit amândoi înapoi spre Armenelos; acolo dorea Regele să 
locuiască Moştenitorul său, şi pentru ei fusese pregătită o casă, 
în mijlocul unei grădini pline de copaci. Acolo au plantat puietul 
primit de la elfi şi tot acolo, pe rămurelele copăcelului, cântau 
cele două păsăruici elfeşti. 


Doi ani mai târziu , Erendis a rămas grea, iar în primăvara 
anului ce a urmat, ea i-a dăruit lui Aldarion o fiică. Chiar de la 
naştere era frumoasă şi frumuseţea îi sporea pe zi ce trecea: 
cea mai frumoasă femeie, după cum spun vechile poveşti, care 
s-a născut vreodată din spiţa lui Elros, în afară de Ar-Zimraphel, 
ultima dintre ele. Când a fost să i se dea primul nume, au numit- 
o Ancalime&; Erendis se bucura în inima ei. „Fără doar şi poate că 
acum Aldarion îşi va dori un fiu", îşi zicea ea, „care să-i fie 
moştenitor; şi asta o să-l ţină încă multă vreme lângă mine." 
Căci în taină ea încă se temea de Mare şi de puterea pe care o 
avea asupra inimii lui; şi cu toate că se străduia să-şi ascundă 
frica şi vorbea adesea cu Aldarion despre aventurile de altădată 
şi despre speranţele şi planurile lui, îl urmărea cu priviri geloase 
de câte ori se ducea la corabia-casă sau îşi petrecea mai multă 
vreme cu Aventurierii. Odată, Aldarion a rugat-o să-l însoţească 
pe Eämbar, dar citind iute în ochii ei că n-o trăgea inima, n-a 
mai stăruit. Şi nu fără temei se temea Erendis. După cinci ani de 
când nu mai părăsise uscatul, Aldarion se apucase din nou să 
cerceteze pădurile, ca Stăpân al lor ce se afla, încât stătea zile 
în şir plecat de acasă. Lemn se găsea din belşug în Numenor (şi 
asta mai cu seamă datorită cumpătării sale); dar cum poporul se 
înmulţise, era nevoie de tot mai mult lemn pentru construcţii şi 
pentru multe alte lucruri. Căci, în acele vremuri străvechi, măcar 
că erau destui care se pricepeau să lucreze piatra şi metalele 
(întrucât străbunii edaini deprinseseră astfel de meşteşuguri de 
la noldori), numenbreenii îndrăgeau obiectele făcute din lemn, 
atât cele de care se foloseau zi de zi, cât şi cele pe care le 
admirau pentru lucrătura lor. Cu gândul iarăşi la viitor, Aldarion 
planta puieţi în locul unde fuseseră doborâţi copaci, şi oriunde 
era loc, un pământ potrivit pentru orice soi de copac, punea să 
se sădească păduri întregi. Atunci a ajuns el să fie cunoscut de 
oameni drept Aldarion, şi sub acest nume avea să rămână în 
amintirea celor care-au ţinut sceptrul Numenorului. Cu toate 
acestea, mulţi erau aceia care, ca şi Erendis, socoteau că el nu 
iubea copacii ca atare, ci mai curând lemnul lor, care avea să-l 
ajute să-şi împlinească planurile. 

Nu altfel stăteau lucrurile în ceea ce privea Marea. Căci, aşa 
cum îi spusese Nuneth lui Erendis cu mult timp în urmă, „o fi 
iubind el corăbiile, fiica mea, care-s făcute de minţile şi mâinile 
oamenilor; dar îmi vine să cred că nu vânturile ori apele cele 


întinse îi pârjolesc inima, nici măcar vederea unor pământuri 
necunoscute, ci o fierbinţeală în mintea lui, sau un vis ce-l 
bântuie". Şi se prea poate să fi ghicit bine Nuneth; Aldarion era 
un om clarvăzător, cu gândul mereu la zilele în care oamenii 
aveau să aibă nevoie de un cuprins mai mare şi de bogăţie mai 
multă; şi fie că ştia lucrul acesta cu limpezime, fie că nu, el visa 
la gloria Numenorului şi la puternicia regilor ei, şi căuta capete 
de pod de pe care aceştia ar fi putut mai apoi să păşească spre 
stăpâniri şi mai mari. Astfel s-a făcut că n-a trecut mult şi iarăşi 
şi-a întors atenţia de la păduri spre făurirea corăbiilor şi în minte 
i-a apărut vedenia unei corăbii măreţe, asemenea unui castel, 
cu catarge înalte şi pânze urieşeşti, ca nişte nori, purtând 
oameni şi provizii cât să ajungă pentru un întreg oraş. Aşa au 
început să nu mai aibă linişte ferăstraiele şi baroasele din 
atelierele R6mennei, în vreme ce printre sumedenia de corăbii 
mai mici a prins să ia formă o carenă cât toate zilele, cu multe 
coaste; şi oamenii se minunau. l-au dat numele de Turuphanto, 
Balena de Lemn, dar nu astfel se numea ea. 

Erendis a aflat despre ceea ce se întâmpla, cu toate că 
Aldarion nu-i spusese nimic, şi s-a neliniştit. Astfel că într-o zi l-a 
întrebat: 

— Ce-i cu toată forfota asta cu corăbiile, Stăpân al 
Limanurilor? Nu ne-a ajuns? Câţi copaci frumoşi au fost scurtaţi 
de viaţă în acest an? 

Vocea îi era veselă, iar faţa zâmbitoare. 

— Bărbatul trebuie să aibă ceva de făcut pe pământ, chiar 
dacă are o soaţă frumoasă. Răsar copaci, cad copaci. Sădesc 
mai mulţi decât cei doborâţi. 

li răspunsese la fel de vesel, fără a o privi în faţă; apoi n-au 
mai vorbit despre aceste treburi. 

Dar când Ancalime se apropia de vârsta de patru ani, 
Aldarion i-a mărturisit în sfârşit deschis lui Erendis dorinţa sa de 
a pleca din nou pe mare. Ea a rămas tăcută, pentru că el nu-i 
spunea nimic din ceea ce ea să nu fi ştiut de mult; vorbele erau 
de prisos. El a mai zăbovit până la ziua de naştere a lui 
Ancalimë, zi în care şi-a răsfăţat copila ca niciodată. Ancalimë 
râdea şi era veselă, ceea ce nu se putea spune despre ceilalţi 
din casă; şi înainte de culcare, i-a spus tatălui ei: 

— Unde o să mă duci în vara asta, tatanya? Tare-aş vrea să 
văd casa albă din ţara oilor, de care-mi povesteşte mami]. 


Aldarion nu i-a răspuns: a doua zi a plecat de acasă şi a 
lipsit câteva zile. Când totul a fost pregătit, s-a întors şi şi-a luat 
rămas-bun de la Erendis. lar ochii ei s-au umplut de lacrimi, cu 
toate că ea încerca să şi le stăpânească. S-a îndurerat Aldarion 
văzându-le, dar îl şi zădărau, căci în sinea lui era de 
nestrămutat, astfel că nu s-a lăsat înduioşat. 

— Haide, Erendis! Opt ani am rămas pe loc. Nu poţi priponi 
pentru totdeauna în frânghii de mătase pe fiul Regelui, sânge 
din sângele lui Tuor şi al lui Eărendil! Doar nu merg la moarte. 
Mă voi întoarce curând. 

— Curând? a suspinat ea. Dar anii sunt necruţători şi nu-i 
vei aduce înapoi cu tine. lar ai mei sunt mai numărați ca ai tăi. 
Tinereţea-mi zboară; şi unde mi-s copiii, unde-i moştenitorul 
tău? Prea îndelung şi prea adesea patul meu rămâne rece. 

— Prea adesea am crezut în ultima vreme că-l vrei astfel, a 
răspuns Aldarion. Să nu ne mâniem tocmai acum, chiar dacă nu 
gândim la fel. Priveşte-te în oglindă, Erendis. Eşti frumoasă, pe 
chipul tău nu se întrezăreşte încă nici o umbră a vârstei. Mai ai 
vreme să mă aştepţi până-mi ostoiesc nevoia adâncă. Doi ani! 
Atâţia-ţi cer, doi ani! 

Dar Erendis i-a răspuns: 

— Mai bine spune: „Doi ani îmi voi lua, cu voia sau fără voia 
ta". Prea bine, ia-ţi doi ani! Dar nu mai mulţi. Un fiu de Rege, 
sânge din sângele lui Eărendil, trebuie să-şi respecte şi cuvântul 
dat. 

A doua zi, Aldarion n-a mai zăbovit. A ridicat-o în braţe pe 
Ancalimă şi a sărutat-o; fetiţa s-a agăţat de gâtul lui, dar el a 
pus-o iute jos şi, sărind în şa, a luat-o din loc. Curând după 
aceea, marea corabie a părăsit portul R6menna. Aldarion o 
numise Hirilondă, Descoperitorul de Limanuri; plecase însă din 
Numenor fără binecuvântarea lui Tar-Meneldur; iar Erendis nu 
se aflase în port ca să aşeze pe corabie Ramura Verde a 
întoarcerii şi nici nu trimisese vreuna, întunecat la chip şi ros de 
nelinişte, Aldarion stătea la prora, unde soaţa căpitanului său 
pusese o ramură mare de oiolairë -, dar nu şi-a întors o clipă 
capul să se uite în urmă, decât după ce se depărtase mult spre 
apus. 

Cât a fost acea zi de lungă, Erendis a stat singură în 
camera ei, copleşită de durere; dar în adâncul inimii simţea o 
durere nouă, pricinuită de-o mânie rece care i-a săgetat 


dragostea pentru Aldarion până-n străfundul ei. Ura Marea; şi- 
acum nici măcar la copacii pe care-i iubise înainte nu mai vroia 
să se uite, căci îi aminteau de catargele marilor corăbii. Astfel că 
n-a trecut mult şi Erendis a părăsit oraşul Armenelos, 
îndreptându-se spre Emeriă, în adâncul Insulei, unde vântul 
mereu purta cu sine, până departe, behăitul oilor. 

— Mai dulce răsună în auzul meu decât ţipătul pescăruşilor, 
a zis ea, stând în pragul casei albe, primite în dar de la Rege. 

Casa se afla aşezată pe o coastă de deal, cu faţa spre apus, 
şi peste tot se întindeau pajişti care se contopeau, neoprite de 
garduri ori ziduri, cu păşunile. Aici o adusese pe Ancalimă, 
ţinându-şi una alteia de urât. Căci Erendis nu-şi dorea pe nimeni 
în gospodăria ei, în afară de servitoare; vroia să-şi crească fata 
după cum socotea ea că trebuie, picurându-i în suflet propria ei 
îndârjire împotriva spiţei bărbăteşti. Şi cu adevărat Ancalimë 
arareori vedea vreun bărbat - Erendis nu-şi ţinea rangul, iar 
puţinii servitori pe care-i avea şi cei câţiva păstori sălăşluiau 
departe de casa ei. Doar când şi când mai venea până acolo 
câte-un trimis al Regelui; dar cum venea, cum se grăbea să 
plece, căci casa nu era câtuşi de puţin primitoare pentru 
bărbaţi, care se simțeau cuprinşi de-un fior îngheţat ce-i punea 
iute pe fugă, iar dacă totuşi zăboveau sub acel acoperiş, parcă-i 
gâtuia ceva, silindu-i să vorbească mai mult în şoaptă. 

Intr-o dimineaţă, curând după sosirea în Emerie, Erendis a 
fost trezită de cântec de păsări şi, când s-a uitat spre fereastră, 
a văzut pe pervaz păsările elfilor, care cuibăriseră vreme 
îndelungată în grădina ei din Armenelos şi pe care uitase să le ia 
cu sine. 

— Prostule dragi, zburaţi de-aici! le-a zis ea. Ăsta nu-i loc 
pentru o bucurie ca a voastră. 

Păsărelele şi-au curmat cântul şi şi-au luat zborul peste 
copaci; de trei ori au dat roată pe deasupra acoperişurilor, apoi 
s-au îndreptat către apus. In seara aceleiaşi zile, s-au aşezat pe 
pervazul de la fereastra camerei tatălui lui Erendis, unde ea 
dormise cu Aldarion când veniseră de la ospăţul din Anduniă; 
acolo le-au găsit Nuneth şi Beregar a doua zi dimineaţa. Dar 
când Nuneth a întins mâinile spre ele, păsărelele au zburat 
drept în sus şi apoi s-au depărtat, iar Nuneth le-a urmărit până 
ce s-au preschimbat în două picăţele în lumina soarelui, luând-o 
spre mare, şi de acolo spre ţara de unde veniseră odată. 


— E semn că el iar a plecat şi a părăsit-o, a zis Nuneth. 

— De ce atunci ea nu ne-a dat de veste? s-a mirat Beregar. 
Sau de ce n-a venit acasă? 

— Veste ne-a dat. A alungat păsările elfilor şi rău a făcut. 
Nu-i semn bun. De ce, de ce, fiica mea? Doar ştiai ce soartă te 
aşteaptă, nu-i aşa? S-o lăsăm în pace, Beregar, oriunde-ar fi. 
Casa asta nu mai este a ei şi nu aici se va tămădui ea. El se va 
întoarce. Şi poate că atunci valarii îi vor da şi ei înţelepciune sau 
măcar şiretenie! 


Când a început al doilea an după plecarea lui Aldarion, 
Erendis s-a supus dorinţei Regelui şi a dat poruncă să fie pusă în 
ordine şi pregătită casa din Armenelos; dar ea însăşi nu se gătea 
de întoarcere. 

— Mă voi întoarce de-mi porunceşti, atar atarinya, i-a trimis 
ea răspuns Regelui. Am însă vreo îndatorire, ca să mă grăbesc? 
Nu va fi timp îndeajuns când se vor zări pânzele corăbiei lui la 
Răsărit? 

lar în gândul său şi-a zis: „Vrea oare Regele să mă pună să 
aştept la debarcader, ca o iubită de marinar? Mi-aş dori să mai 
fiu, dar nu mai sunt. Rolul ăsta l-am jucat până la capăt." 

A trecut însă şi anul acela, fără a se zări vreo pânză de 
corabie; anul următor a venit şi el, apoi s-a făcut toamnă. 
Sufletul lui Erendis s-a înăsprit, şi ea a devenit tăcută. A poruncit 
să se închidă casa din Armenelos şi din acea clipă nu s-a mai 
depărtat de casa ei din Emeri& mai mult de câteva ceasuri de 
drum. Dragostea ce-i mai rămăsese în suflet şi-o revărsa toată 
asupra fiicei ei, se agăța de Ancalime şi n-o lăsa să se depărteze 
de ea nici cât să se ducă să le vadă pe Nuneth şi pe rubedeniile 
ei din Tărâmurile Apusene. Singurul dascăl al lui Ancalime era 
mama ei; de la ea a deprins cititul şi scrisul şi graiul elfilor pe 
care-l vorbea cu Erendis, aşa cum îl vorbeau oamenii nobili din 
Numenor. Căci în Tărâmurile Apusene acesta era graiul de zi cu 
zi în case precum a lui Beregar, iar Erendis arar vorbea graiul 
numenbrean, mai drag lui Aldarion. Multe a aflat Ancalimë 
despre Numenor şi despre zilele străvechi, din cărţile şi cronicile 
ce se găseau în casă şi pe care ea le putea pricepe; alte poveşti, 
despre oameni şi despre insulă, afla când şi când de la femeile 
din casă, fără ştirea lui Erendis. Dar femeile erau zgârcite la 
vorbă faţă de copilă, temându-se de stăpâna lor; cât despre 


râset, prea puţin îl auzea Ancalimă în casa albă din Emerie, o 
casă plină de şoapte şi fără muzică, de-ai fi zis că murise cineva 
acolo nu de mult; căci în acele vremuri, în Numenor, bărbaţii 
erau cei care cântau la instrumente, iar muzica auzită de 
Ancalimë în copilărie erau cântecele femeilor în timp ce 
munceau în preajma casei, departe de urechile Doamnei Albe 
din Emeri&. Dar acum AncalimE împlinise şapte ani şi, de câte 
ori i se îngăduia, ieşea din casă şi se ducea pe pajiştile întinse, 
unde putea alerga în voie; uneori mergea cu câte o ciobăniţă să 
păzească oile şi să mănânce sub cerul liber. 


Într-o zi de vară din acel an, un băietan, mai mare în vârstă 
decât ea, a venit la ele acasă cu o solie de la o gospodărie 
îndepărtată; Ancalime a dat peste el în ograda din spatele casei, 
unde băietanul mânca un codru de pâine şi bea o cană de lapte. 
El a privit-o fără teamă şi a continuat să bea. Apoi a pus cana 
jos. 

— Holbează-te, dacă asta vrei, ochioaso! i-a zis el. Eşti o 
fetişcană drăguță, da' cam plăpândă. Vrei şi tu o bucată? a 
întrebat-o, scoțând încă un codru din traistă. 

— Şterge-o, Îbal! a strigat o bătrână, ieşind din lăptărie. Şi 
ia-ţi picioroangele la spinare, altfel ai să uiţi ce ţi-am zis pentru 
maică-ta, înainte s-ajungi acasă! 

— N-are omu' nevoie de câine de pază când eşti mata prin 
preajmă, mamă Zamiîn! i-a răspuns băiatul, şi cu un hohot de 
râs şi un chiuit a sărit peste poartă şi a rupt-o la fugă pe deal la 
vale. 

Zamin era o ţărancă bătrână, slobodă la gură, pe care 
nimeni n-o speria cu una cu două, nici batăr Doamna cea Albă. 

— Ce-a fost arătarea aia băţoasă? a întrebat Ancalime. 

— Un băiat, a răspuns Zamîn, dacă ai habar ce-i aia. Da' de 
unde să ai? Aştia-s d-ăia de fac pagubă şi-nfulecă toată ziua- 
bună ziua. Ala de-a fugit înfulecă tot timpul - da' nu fără rost. 
Când s-o-ntoarce taică-su, o să găsească acasă o mândreţe de 
flăcău; numa' să se grăbească, altfel n-o să-l mai recunoască. Şi- 
ai putea spune asta despre mulţi alţii. 

— Băiatul ăsta are şi el tată? a întrebat Ancalime. 

— Ba bine că nu, a răspuns Zamiîn. Ulbar, unul dintre 
ciobanii seniorului ăluia mare de la miazăzi: noi îi zicem 
Stăpânul Oilor, e rubedenie cu Regele. 


— Atunci de ce nu-i acasă tatăl băiatului? 

— Păi, hérinkë, din pricină că a auzit de Aventurierii ceia şi 
s-a înhăitat cu ei şi a plecat cu tatăl tău, Seniorul Aldarion: 
numai valarii ştiu încotro sau de ce. 

În acea seară, Ancalimă a întrebat-o ca din senin pe mama 
ei: 

— Lui tata i se spune şi Seniorul Aldarion? 

— | s-a spus cândva, a răspuns Erendis. De ce mă-ntrebi? 

Vocea îi era liniştită şi rece, dar în sinea ei era mirată şi 
tulburată de întrebare: căci între ele nu fusese niciodată 
pomenit vreun cuvânt legat de Aldarion. 

— Când o să vină acasă? a vrut să ştie copila, fără să 
răspundă la întrebare. 

— Nu mă-ntreba pe mine! Nu ştiu. Poate niciodată. Dar nu 
te frământa. Ai o mamă, iar ea n-o să fugă atâta vreme câttu o 
iubeşti. 

De atunci, Ancalime n-a mai vorbit despre tatăl ei. 

Zilele au trecut, aducând încă un an, şi-apoi încă unul; în 
primăvară, Ancalime a împlinit nouă ani. Oile au fătat şi mieii 
creşteau; vremea tunsului a venit şi a trecut, o vară fierbinte a 
pârjolit iarba. Toamna s-a preschimbat în ploaie. Şi-atunci, 
adusă de un vânt greu de nori de la Răsărit, Hirilondë s-a întors 
de peste mările cenuşii, purtându-l pe Aldarion până în portul 
Rómenna; de îndată s-a trimis veste în Emeri€, dar Erendis s-a 
făcut că n-o aude. Nimeni nu i-a ieşit în întâmpinare lui Aldarion 
pe chei. El a călărit prin ploaie până în Armenelos; acolo şi-a 
găsit casa zăvorită. L-a cuprins neliniştea, dar n-a vrut să-ntrebe 
pe nimeni ce se întâmplase; înainte de toate, vroia să se ducă la 
Rege, care fără doar şi poate avea să-i spună multe. 

Regele l-a primit cu răceală, aşa cum şi bănuia Aldarion; şi 
i-a vorbit Meneldur, ca un Rege nemulţumit de purtarea unui 
căpitan. 

— Ai lipsit multă vreme, i-a spus el cu voce de gheaţă. Ar fi 
trebuit să te întorci acum mai bine de trei ani, aşa ai promis. 

— Vai, da! a răspuns Aldarion. Până şi eu m-am săturat de 
mare, şi de multă vreme inima mi-a tot tânjit după apus. Dar nu 
pentru că am vrut am zăbovit: sunt multe de făcut. Şi-n lipsa 
mea totul merge anapoda. 

— Nu mă îndoiesc. Mă tem că aidoma s-a întâmplat şi aici, 
în ţara care de drepte ata. 


— Nădăjduiesc să pot îndrepta lucrurile aici, a răspuns 
Aldarion. Dar lumea se schimbă iarăşi. Aproape o mie de ani au 
trecut în partea cealaltă de lume, de când Stăpânii Apusului şi- 
au trimis armiile împotriva Angbandului; zilele acelea au fost 
date uitării ori au fost învăluite în aburul legendei de către 
oamenii din Pământul de Mijloc. Tulburarea i-a cuprins din nou; 
şi teama le dă târcoale. Tare-aş vrea să ne sfătuim împreună, 
să-ţi vorbesc despre faptele mele şi despre ce gândesc eu că 
trebuie făcut. 

— Aşa să faci, a zis Meneldur. Nici nu aştept altceva. Numai 
că altele sunt treburile pe care le socotesc mai grabnice. E o 
vorbă din bătrâni: „Un rege mai întâi trebuie să-şi rânduiască 
propria ogradă, înainte de-ai mustra pe alții". Toţi oamenii 
trebuie să facă astfel, nu numai regii. Îţi dau un sfat, fiu al lui 
Meneldur. Tu ai şi o viaţă care este numai a ta. O jumătate din 
tine, pe care mereu ai nesocotit-o. Astfel că acum îţi spun: Du-te 
acasă! 

Aldarion a împietrit dintr-odată şi chipul i s-a înăsprit. 

— Dacă ştii, spune-mi, a zis el. Unde este casa mea? 

— Acolo unde se află soaţa ta, a răspuns Meneldur. Ţi-ai 
încălcat cuvântul faţă de ea, fie că n-ai avut încotro, fie din alte 
pricini. Acum trăieşte în Emeri€, în casa ei, departe de mare. 
Intr-acolo trebuie să te îndrepţi fără zăbavă. 

— De mi s-ar fi lăsat vorbă încotro să mă îndrept, m-aş fi 
dus de cum am pus piciorul pe uscat, a zis Aldarion. Batăr nu-s 
nevoit să aflu veşti de la străini. S-a răsucit pe călcâie ca să 
plece, dar s-a oprit şi a spus: Căpitanul Aldarion a uitat ceva ce 
ţine de cealaltă jumătate a sa şi socoate, în îndărătnicia lui, că e 
o treabă la fel de grabnică. Are o scrisoare, pe care trebuie să i- 
o înmâneze Regelui din Armenelos. 

l-a dat-o lui Meneldur, a făcut o plecăciune şi a părăsit 
încăperea; în mai puţin de o oră, a sărit în şa şi a pornit la drum, 
cu toate că se lăsa noaptea. Nu luase cu sine decât doi tovarăşi 
de drum, doi bărbaţi de pe corabia sa: pe Henderch, din 
Tărâmurile Apusene, şi pe Ulbar, care era de loc din Emeri€. 

Călărind fără oprire, au ajuns în Emerië a doua zi, la 
căderea întunericului. Erau rupti de oboseală, şi călăreţii, şi caii. 
Sus pe deal, casa arăta rece şi albă în ultima scăpărare a 
apusului de sub poala unui nor. De cum a zărit-o din depărtare, 
Aldarion a suflat din corn. 


Când a ajuns în ogradă, a sărit din şa, şi-n aceeaşi clipă a 
văzut-o pe Erendis: înveşmântată în alb, stătea pe treptele ce 
urcau până la pilaştrii din faţa uşii. Se ţinea mândră, dar, 
apropiindu-se, Aldarion a băgat de seamă că era palidă şi ochii îi 
străluceau nefiresc. 

— Vii târziu , domnul meu, i-a spus ea. De mult am încetat 
să te mai aştept. Mă tem că acum nimic nu-i pregătit pentru 
întâmpinarea ta, aşa cum a fost când te-am aşteptat. 

— Marinarii se mulţumesc cu puţin. 

— Atunci e bine, a zis ea şi, întorcându-i spatele, a intrat în 
casă, lăsându-l singur. 

Atunci două femei au înaintat spre el, iar o bătrână a 
coborât treptele. În timp ce Aldarion intra în casă, ea le-a spus 
celor doi bărbaţi, cu voce tare, ca să audă şi stăpânul: 

— Aici nu vă puteţi adăposti. Mergeţi la casa de la poalele 
dealului! 

— Nu, Zamiîn, a răspuns Ulbar. Eu nu zăbovesc. Cu 
îngăduinţa Seniorului Aldarion, mă îndrept spre casa mea. 
Toate-s bune acolo? 

—  Îndeajuns de bune, a zis Zamiîn. Băiatul tău atât a 
înfulecat, de nu-l mai recunoşti. Te du însă, şi află singur ceea 
ce doreşti să afli! Ţie o să-ţi fie mai cald acolo decât Căpitanului 
tău aici. 


Erendis nu a venit să se aşeze la masa la care el mânca o 
cină târzie, singur într-o încăpere, servit de femeile din casă. 
Dar înainte să-şi isprăvească cina, ea a intrat şi i-a spus, de faţă 
cu celelalte femei: 

— Fără doar şi poate că eşti obosit, domnul meu, după 
atâta zor. Ţi s-a pregătit o cameră de oaspeţi, în care te poţi 
retrage când vei voi. Femeile mele se vor îngriji de tot ce ai 
nevoie. Dacă-ţi este frig, cere să se facă focul. 

Aldarion n-a zis nimic. S-a retras curând în iatac şi, cum era 
frânt de oboseală, s-a trântit pe pat şi un somn adânc l-a cuprins 
în scurt timp, făcându-l să uite de umbrele din Pământul de 
Mijloc şi de Númenor. Dar la primul cântat al cocoşilor, s-a trezit 
tulburat şi mânios. S-a dat jos din pat şi s-a gândit să 
părăsească neauzit casa: o să-l găsească pe tovarăşul său, 
Henderch, şi caii, şi-o să se ducă la rubedenia sa, Hallaran, 
Stăpânul de oi din Hyarastorni. Mai încolo o să-i ceară lui Erendis 


să-i aducă fiica la Armenelos, nevrând să se ia la harţă cu soţia 
lui la ea acasă. Dar când se îndrepta spre uşă, numai ce-i apare 
dinainte Erendis. Nu pusese geană peste geană în acea noapte, 
iar acum stătea în pragul încăperii lui. 

— Pleci mai iute decât ai venit, domnul meu, a zis ea. Trag 
nădejde că (marinar fiind) nu te-ai şi săturat de casa asta plină 
de femei, încât o iei chiar aşa din loc înainte să-ţi fi isprăvit 
treburile. Că veni vorba, ce treburi te-au adus încoace? Pot să le 
aflu înainte să pleci? 

— In Armenelos mi s-a spus că soţia mea ar fi aici şi că a 
luat-o şi pe fiica mea cu sine, a răspuns el. Din câte văd, am fost 
amăgit că-mi voi găsi soţia, dar oare nu am o fiică? 

— Cu ani în urmă ai avut una, a răspuns ea. Dar fiica mea 
încă nu s-a trezit. 

— Atunci trezeşte-o, până îmi aduc eu calul, i-a cerut 
Aldarion. 


Dacă ar fi fost după Erendis, s-ar fi împotrivit ca Ancalimë 
să-l vadă pe Aldarion la acel ceas; dar se temea că, fiind prea 
necruțătoare, ar putea pierde bunăvoința Regelui, mai cu seamă 
că Sfatul“ se arăta de multă vreme nemulţumit de felul în care 
era crescută copila la ţară. Astfel că, atunci când Aldarion s-a 
întors călare, avându-l pe Henderch alături, Ancalime se afla 
lângă mama ei, şi nu i-a dat bineţe lui Aldarion când acesta, 
descălecând, a urcat treptele spre ea. 

— Cine eşti? l-a întrebat copila. Şi de ce ai pus să fiu trezită 
atât de devreme, înaintea tuturor celor din casă? 

Aldarion a privit-o cu atenţie şi, cu toate că faţa îi era aspră, 
în sinea lui a zâmbit: căci vedea în copilă odrasla ce-i semăna 
lui, şi nu lui Erendis, oricât şi-ar fi dădăcit ea fiica. 

— Odată ai ştiut cine sunt, domniţă Ancalime, dar treacă de 
la mine. Astăzi nu sunt decât un sol din Armenelos, venit pentru 
a-ţi aminti că eşti fiica Moştenitorului Regelui; şi (din câte văd eu 
acum) vei fi Moştenitoarea lui, la rândul tău. Nu vei trăi aici 
toata viaţa ta. Dar acum, domniţă, întoarce-te în patul tău, dacă 
aşa vrei, până se trezeşte slujnica ta. Eu unul mă zoresc să-l văd 
pe Rege. Cu bine! 

l-a sărutat mâna lui Ancalime€ şi a coborât treptele; apoi a 
încălecat şi a dat pinteni calului, făcând în urmă un semn cu 
mâna. 


Rămasă singură, Erendis l-a urmărit singură, de la 
fereastră, cum coboară dealul şi l-a văzut apucând-o spre 
Hyarastorni, nu spre Armenelos. Apoi a izbucnit în plâns, 
îndurerată, dar mai mult mânioasă. Se aşteptase la căinţă din 
partea lui şi s-ar fi învoit să-l ierte dacă el i-ar fi cerut-o, dar 
numai după ce s-ar fi stropşit la el; Aldarion se purtase însă ca şi 
când ea era cea vinovată, neluând-o în seamă în faţa fiicei ei. 
Prea târziu îi veneau în minte vorbele ce i le spusese 
Nuneth cu mult timp în urmă, şi înţelegea abia acum că Aldarion 
era ceva copleşitor de mare şi de neîmblânzit, mânat de o 
voinţă sălbatică, mai primejdios după ce focul se stinsese în el. 
Erendis s-a ridicat şi a părăsit fereastra, gândindu-se la propriile 
greşeli. 

— Primejdios! a spus ea. Eu sunt ca oţelul ce nu se frânge. 
Va afla şi el asta, chiar de-ar fi Regele Numenorului. 


Aldarion şi-a văzut de drum spre Hyarastorni, unde 
sălăşluia Hallatan, vărul său; plănuia să rămână acolo o vreme, 
ca să se odihnească şi să-şi dea răgaz de cumpănire. Când a 
ajuns aproape de casă, a auzit zvon de muzică şi i-a găsit pe 
păstori veselindu-se de întoarcerea lui Ulbar, care le adusese 
multe poveşti minunate şi sumedenie de daruri; iar soaţa lui 
Ulbar, gătită ca de sărbătoare, dănţuia cu el în sunetul 
cimpoaielor. La început nimeni n-a băgat de seamă venirea lui 
Aldarion, astfel că el a rămas în şa, privindu-i şi zâmbind; dar 
dintr-odată Ulbar a strigat, „Marele Căpitan!" şi Ibal, fiul său, s-a 
repezit la scara lui Aldarion. 

— Domnia ta, Căpitane! a exclamat el bucuros. 

— Ce-i? Sunt în grabă mare, a zis Aldarion, brusc 
nezâmbitor, cuprins de furie şi amărăciune. 

— Doar atât vreau să întreb, cât de bătrân trebuie să fie un 
bărbat ca să poată să străbată mările cu o corabie, aşa ca tatăl 
meu? 

— Cât munţii de bătrân, şi fără altă nădejde în viaţă, i-a 
răspuns Aldarion. Sau oricând pofteşte! Dar mama ta, fiu al lui 
Ulbar, nu vrea să-mi dea bineţe? 

Când s-a apropiat soţia lui Ulbar, Aldarion a luat-o de mână. 

— Vrei să primeşti acest dar de la mine? a întrebat-o el. E 
doar o mică răsplată pentru cei şase ani pe care mi i-ai dăruit tu 
lăsându-l pe un om bun să mă ajute. 


Şi dintr-o taşcă de sub tunică a scos un giuvaier roşu ca 
focul, prins de un lanţ de aur, şi i l-a apăsat în palmă. 

— De la Regele elfilor l-am primit, i-a zis el. Dar când îi voi 
spune cui l-am dat, va gândi că se află în mâini bune. 

Apoi Aldarion şi-a luat rămas bun de la cei aflaţi acolo şi a 
plecat mai departe, nedorind să rămână în acea casă. Când 
Hallatan a aflat despre ciudata lui venire şi plecare, s-a mirat, 
dar curând avea să primească veşti încă şi mai tulburătoare. 

N-a trecut mult de când plecaseră de acolo, când Aldarion 
şi-a oprit calul şi i-a vorbit lui Henderch, tovarăşul său de drum, 
spunându-i: 

— Oricum vei fi primit în Apus, prietene, nu te împiedic să 
te duci şi să descoperi singur. Porneşte acum spre casă, cu 
mulţumirile mele. Eu simt nevoia să călăresc de unul singur. 

— Nu se cuvine, domnia ta, Căpitane, a zis Henderch. 

— Ai dreptate, a zis Aldarion. Dar asta-i treaba. Drum bun! 

Şi cu aceste vorbe, Aldarion a pornit singur spre Armenelos, 
şi de atunci nici că a mai pus piciorul în Emeriă. 


După ieşirea lui Aldarion din încăpere, Meneldur s-a uitat la 
scrisoarea pe care i-o dăduse fiul său şi a rămas mirat; căci a 
văzut că venea de la Regele Gil-galad, din Lindon. Purta pecetea 
şi blazonul regal - stele albe pe un disc albastru. Pe faţă stătea 


SCTIS: 

Dată în Mithlond în mâna Seniorului Aldarion, Moştenitorul Regelui din 
Númenor, pentru a fi înmânată numai Regelui în Armenelos, şi nimănui 
altcuiva. 

Meneldur a rupt pecetea şi a citit: 

Ereinion Gil-galad, fiul lui Fingon, îl salută pe Tar-Meneldur din spiţa lui 
Eărendil: Valarii să te ocrotească şi nici o umbră să nu pogoare peste Insula 
Regilor. 

De multă vreme ţi-am rămas dator cu mulţumiri, căci de atâtea ori ţi-ai 
trimis fiul la mine, pe Anardil Aldarion: al elfilor cel mai măreț prieten care 
se află acum printre oameni, aşa-l văd eu. De data aceasta, iertare îţi cer 
că l-am ţinut în serviciul meu mai mult decât se cuvenea; căci mare 
trebuinţă am de învăţătura oamenilor şi de graiurile pe care numai el le 
cunoaşte. Prin multe primejdii a trecut pentru a veni să-mi dea sfaturi. 
Despre nevoile ce mă apasă îţi va vorbi el; dar habar nu are ce minunat 
este să fii tânăr şi plin de speranţă. Prin urmare, ceea ce scriu aici este 
numai pentru ochii Regelui din Númenor. 

O noua umbră se înalţă la Răsărit. Nu-i tirania oamenilor ticăloşi, cum 
bănuieşte fiul tău; ci un servitor al lui Morgoth e cel ce se urneşte, şi lucruri 
ticăloase se trezesc încă o dată. An după an, forţa îi sporeşte, căci cei mai 
mulţi oameni sunt gata să-i ducă la împlinire gândurile. După cum socotesc 


eu, nu-i departe ziua când forţa asta va fi mult prea mare pentru ca eldarii 

să-i ţină piept neajutaţi. De aceea, de câte ori zăresc o corabie din cele 

înalte ale Regilor Oamenilor, simt o uşurare în inimă. lar acum îndrăznesc 
să-ţi cer ajutorul. Dacă poţi să te lipseşti de-o armie, trimite-o la mine, te 

conjur. j 

Dacă vei voi, fiul tău îți va desluşi ce anume ne-mpinge la aceasta. În 
două vorbe însă, sfatul lui (întotdeauna înţelept) este ca atunci când va 
porni atacul, cum fără doar şi poate se va întâmpla, noi să căutăm să 
apărăm Tărâmurile Apusene, unde încă mai viețuiesc eldarii, precum şi 
oameni ai seminţiei tale, ale căror inimi încă nu s-au întunecat. Şi nu în 
ultimul rând, trebuie să apărăm Eriadorul, ce se-ntinde de-o parte şi de alta 

a lungilor râuri aflate la apus de munţii pe care-i numim Hithaeglir şi-n care 

ne punem toată nădejdea să ne apere. Numai că în acel zid muntos se află 

o spărtură uriaşă, spre miazăzi, în ţinutul Calenardhon; şi pe acolo va 

pătrunde puhoiul dinspre Răsărit, încă de pe-acum duşmanul se furişează 

de-a lungul coastei spre ea. Ar putea fi apărată şi astfel ar fi împiedicat 
atacul, dacă am avea un avanpost puternic pe ţărmul mai apropiat de noi. 

Seniorul Aldarion de mult s-a gândit la acest lucru. La Vinyalondă, unde 
se varsă Gwathl6, multă vreme a trudit să întemeieze un asemenea liman, 
ferit de atacuri şi dinspre mare, şi dinspre uscat; dar măreţele lui lucrări au 
fost în zadar. Se pricepe de minune la asemenea treburi, căci le-a deprins 
tainele de la Cirdan, şi înţelege mai bine decât oricine de ce anume au 
trebuinţă corăbiile voastre mari. Dar niciodată n-a avut destui oameni să-l 
ajute; iar Cirdan nu are nici meşteri şi nici zidari de care să se poată lipsi. 

Regele va fi ştiind care-i sunt nevoile; dar de va da ascultare cu 
îngăduinţă vorbelor Seniorului Aldarion şi de-l va ajuta cu ce va putea, 
atunci nădejdile lumii vor spori. Primul Ev abia de mai stăruie în amintirea 
noastră şi tot ce se află pe Pământul de Mijloc devine tot mai duşmănos. Să 
nu lăsăm ca străvechea prietenie dintre eldari şi dunedaini să se stingă şi 
ea. 

la seama! întunecimea ce va să vină mocneşte de ură împotrivă-ne, 
dar nici voi nu sunteţi feriţi de ea. Marea cea Mare nu va fi îndestul de 
întinsă pentru aripile ei, dacă e să fie lăsată să se împlinească de tot. 

Fie ca Manwë să vă ţină sub ocrotirea Celui Unic şi să vă trimită vânt 
prielnic în pânze. 

Meneldur a lăsat pergamentul să-i cadă în poală. Nori negri 
purtaţi de-un vânt ce sufla dintre Răsărit au adus înnoptarea 
mai degrabă şi luminările înalte de lângă jilţ au părut să-şi 
împuţineze flăcăruile în întunericul ce-a umplut încăperea. 

— Fie ca Eru să mă cheme la sine înainte de-or veni 
vremurile celea! a strigat el. Apoi, vorbind ca pentru sine, a 
spus: Vai! Mândria lui şi răceala mea ne-au ţinut minţile departe 
una de cealaltă. Dar acum, înţelepciunea mă împinge să-i las lui 
Sceptrul mai curând decât statornicisem. Căci treburile astea 
sunt peste puterile mele. 

Când valarii ne-au dat Ţara Darului, nu ne-au pus stăpâni în 


locul lor: ni s-a dat Regatul Numenor, nu al lumii. Ei sunt 


stăpânii. Era menit ca aici să uităm de ură şi de război; războiul 
se isprăvise, Morgoth fusese alungat de pe Arda. Astfel 
gândeam, astfel fusesem învăţat. 

Dar dacă este ca lumea să fie din nou cuprinsă de întuneric, 
Stăpânii ar trebui să ştie; ci mie nu mi-au trimis nici un semn. 
Doar de n-o fi acesta semnul. Şi-atunci? Străbunii noştri au fost 
răsplătiți pentru ajutorul pe care l-au dat în înfrângerea Umbrei 
celei Mari. Oare fiii lor trebuie să se ţină deoparte, dacă răul îşi 
iţeşte încă un cap? 

Prea sunt în cumpănă, ca să mai cârmuiesc. Să mă 
pregătesc, ori să las lucrurile în voia lor? Să mă pregătesc de 
război, care încă-i doar o bănuială: să-i deprind în vreme de 
pace pe meşteri şi pe plugari să verse sânge şi să se lupte, să 
pun fierul în mâinile căpitanilor lacomi, dornici doar să 
cucerească, şi să-i socotesc pe cei răpuşi drept rodul gloriei lor? 
îi vor zice ei oare lui Eru: Batăr duşmanii tăi s-au numărat 
printre cei căzuţi? Sau să stau cu mâinile în sân, în timp ce 
prietenii îmi pier pe nedrept: să-i las pe oameni să trăiască în 
pace oarbă, până când siluitorul ajunge la porţile noastre? Ce 
vor face ei atunci: se vor împotrivi cu mâinile goale fierului 
ucigaş şi vor muri în van, ori vor fugi, lăsând în urmă-le ţipetele 
femeilor? îi vor spune lui Eru: Batăr eu n-am vărsat sânge? 

Orice-aş alege, sânge tot se va vărsa, şi-atunci la ce bun să 
aleg? Fie ca valarii să cârmuiască sub Eru! Eu îi voi da Sceptrul 
lui Aldarion. Dar şi aceasta tot o alegere este, căci ştiu prea bine 
pe ce drum va apuca el. Decât dacă Erendis... 

Gândul la Erendis şi la Emerie i-a sporit neliniştea. 

— Dar din partea ei am prea puţină nădejde (dacă nădejde 
se poate numi). Când la mijloc sunt treburi atât de însemnate, el 
nu se va îndupleca. Ştiu ce-ar zice ea - chiar de-ar fi să asculte 
până ar pricepe în cele din urmă. Inima ei nu are aripi să zboare 
dincolo de Numenor, şi n-are habar care-i preţul. Dacă alegerea 
ei ar însemna propria-i moarte, fără teamă ar muri. Dar ce va 
face cu viaţa şi cu tot ce-nseamnă ea? Valarii, ca şi mine, vor 
trebui să aştepte până vor afla. 


Aldarion a ajuns înapoi la Rómenna în a patra zi după ce 
Hirilonde se întorsese în port. Era plin de colbul drumului şi frânt 
de oboseală, astfel că s-a îndreptat fără zăbavă spre Fămbar, 
unde se gândea să vieţuiască de-acum încolo. Spre 


amărăciunea lui, a aflat că veştile i-o luaseră înainte şi lumea 
şuşotea pe la colţuri în Oraş. A doua zi a chemat la sine bărbaţii 
din R6menna şi împreună cu ei s-a dus în Armenelos. Acolo i-a 
pus pe câţiva să doboare toţi copacii, în afară de unul singur, cel 
din grădina sa, şi să ducă trunchiurile în atelierele din port; 
celorlalţi le-a cerut să-i dărâme casa. Singurul copac care a 
scăpat neatins a fost copacul alb, dăruit de elfi; şi după plecarea 
tăietorilor de lemne, Aldarion s-a uitat la el şi abia atunci, 
văzându-l cum se înălța în pustiiciunea aceea din jur, şi-a dat 
seama cât de frumos era. Crescuse încet, ca orice copac elf, n- 
avea decât vreo douăsprezece picioare înălţime, dar tulpina îi 
era dreaptă, mlădie, plină de seva tinereţii şi florile sale 
iernatice înmuguriseră pe ramurile îndreptate spre cer. Îi 
amintea de fiica lui. 

— Îți voi da numele de Ancalime, a spus el. Fie ca şi tu, şi 
ea să aveţi parte de viaţă lungă şi să rămâneţi neîncovoiaţi de 
vânt ori de voinţa altora, şi neciuntiţi. 

In a treia zi de când se întorsese din Emeriă, Aldarion s-a 
dus să-l caute pe Rege. L-a găsit pe Tar-Meneldur aşezat în 
aşteptare în jilţul său. Privindu-şi fiul, Meneldur a fost cuprins de 
teamă: Aldarion arăta schimbat; chipul îi devenise pământiu, 
rece, duşmănos, asemenea mării când soarele e învăluit pe 
neaşteptate într-un nor negru. Stând în faţa părintelui său, 
Aldarion a început să-i vorbească, încet, cu o voce mai curând 
dispreţuitoare decât mânioasă: 

— Ce rol ai jucat în tărăşenia asta numai tu poţi să ştii. Dar 
un Rege trebuie să cumpănească la cât poate îndura un bărbat, 
măcar că-i este supus ori chiar fiu. De vrei să mă încătuşezi pe 
Insulă, rele lanţuri ai ales. Căci soaţă nu mai am şi nici iubire 
pentru ăst pământ nu mi-a mai rămas. Voi pleca de pe insula 
aceasta căzută sub vraja himerelor, unde femeile, în 
neobrăzarea lor, vor ca bărbaţii să facă sluj. Îmi voi pune viaţa în 
slujba altor nevoi, pe alte meleaguri, unde nu sunt batjocorit şi 
unde sunt primit cu cinstire. Găseşte-ţi alt Moştenitor mai 
potrivit să joace rolul de servitor. Cât despre moştenirea mea, 
nu cer decât atât: corabia Hirilondă şi oameni cât poate ea să 
ducă. Aş lua-o şi pe fiica mea cu mine, de-ar fi mai mare; o voi 
lăsa însă în grija mamei mele. Şi dacă nu eşti nebun după oi, nu 
mă vei împiedica şi nu vei îngădui ca acestei copile să-i fie 
schilodite mintea şi sufletul, să fie crescută printre muieri mute, 


în neobrăzare sfidătoare şi dispreţ pentru neamul ei. Se trage şi 
ea din spiţa lui Elros şi nici un alt urmaş nu vei avea din partea 
fiului tău. Am zis ce-am avut de zis. Mă duc să-mi văd de treburi 
mult mai folositoare. 

Până în acea clipă, Meneldur îl ascultase răbdător, cu 
privirile în pământ şi fără să facă vreun semn. Dar acum a oftat 
şi şi-a ridicat ochii. 

— Aldarion, fiule, a spus el trist, Regele ar zice că şi tu arăţi 
neobrăzare sfidătoare şi dispreţ pentru neamul tău, şi că îi 
condamni pe alţii fără a-i asculta; dar părintele tău care te 
iubeşte şi e îndurerat pentru tine te va ierta. Nu sunt doar eu 
vinovat că până acum n-am înţeles care-ţi erau gândurile. Cât 
despre durerea ta (despre care, vai!, prea mulţi sânt cei care 
vorbesc), nu am nici o vină. Pe Erendis am îndrăgit-o şi, întrucât 
inimile noastre simt aidoma, am crezut că i-a fost dat să îndure 
amărăciuni greu de îndurat. Dar acum mi s-au limpezit gândurile 
tale, cu toate că, dacă eşti în stare să auzi şi altceva decât 
laude, aş zice că la început te-a îmboldit şi propria ta plăcere. ŞI 
poate că altfel ar fi stat lucrurile, dacă ai fi vorbit mai făţiş cu 
mulţi ani în urmă. 

— O fi având Regele pricină de nemulţumire, dar nu cea de 
care vorbeşti! a izbucnit Aldarion, mai aprins de data asta. Batăr 
ei i-am vorbit adesea şi îndelung: urechile însă i-au rămas 
nepăsătoare, fără să priceapă o iotă. Parcă aş fi fost un băiat 
zvăpăiat care povestea cum se caţără el în copaci, unei doici 
care n-avea altă grijă decât veşmintele sfâşiate şi orele de 
masă! O iubesc, altfel nu mi-ar păsa. Voi păstra trecutul în 
sufletul meu; viitorul însă este mort. Ea nu mă iubeşte, şi nici pe 
nimeni altcineva. Se iubeşte doar pe sine, şi doar aici, în 
Numenor, iar pe mine mă vrea drept dulău domesticit, care să 
moţăie lângă foc până are ea chef să iasă la preumblare pe 
pajiştile ei. Dar cum dulăii îi par acum prea respingători, o ţine 
pe Ancalimă închisă în colivie, s-o audă ciripind. Dar, destul. Imi 
îngăduie Regele să plec? Sau are să-mi dea vreo poruncă? 

— Regele, a răspuns Tar-Meneldur, a cumpănit mult la 
toate acestea, în lungile zile, cum i s-au părut, ce-au trecut de 
când ai fost ultima dată la Armenelos. A citit scrisoarea lui Gil- 
galad, sinceră şi plină de îngrijorare. Dar, vai!, rugăminţii sale şi 
dorințelor tale Regele din Númenor trebuie să spună nu. Nu 
poate să facă altminteri, după cum înţelege el primejdiile ce se 


pot ivi, oricare dintre căi ar alege: fie că se pregăteşte de război, 
fie că nu se pregăteşte. 

Aldarion a ridicat din umeri şi a dat să plece. Dar Meneldur 
şi-a înălţat mâna, în semn că cere să fie ascultat mai departe, şi 
a zis: 

— Cu toate acestea, Regele, măcar că a fost la cârma ţării 
Numenor vreme de o sută patruzeci şi doi de ani, nu-i sigur că 
puterea lui de înţelegere este de ajuns pentru a hotărî cu 
dreptate în treburi atât de însemnate şi de primejdioase. 

Zicând acestea, a luat un pergament pe care-l scrisese 


chiar el şi, cu voce clară, i-a dat citire: 

Prin urmare: mai întâi în semn de cinstire pentru propriul său fiu; apoi 
pentru o mai bună cârmuire a regatului în treburi pe care fiul său le 
desluşeşte cu mai mare limpezime, Regele a hotărât: să îi înmâneze de 
îndată Sceptrul fiului său, care din această clipă devine Tar-Aldarion, 
Regele. 


— Prin înscăunarea ta, a mai zis Meneldur, cu toţii vor afla 
ce gândesc eu despre cele ce se petrec acum. Dispreţul lor nu 
te mai atinge; şi te vei putea folosi de puterile ce le ai astfel 
încât orice pierdere să pară mai uşor de îndurat. După ce vei fi 
Rege, vei răspunde scrisorii lui Gil-galad cum vei socoti că se 
cade din partea purtătorului Sceptrului. 

Aldarion a rămas ca țintuit locului de uimire. In sinea lui, se 
pregătise să înfrunte mânia Regelui, pe care dinadins se 
străduise s-o stârnească. Acum însă stătea buimăcit. Dintr- 
odată, ca pălit de-o suflare de vânt venită de unde nu se 
aştepta, Aldarion a căzut în genunchi, în faţa tatălui său; în clipa 
următoare, şi-a înălţat capul lăsat în piept şi a izbucnit în râs - 
aşa cum făcea de câte ori auzea de o faptă de mare dărnicie, 
căci îi bucura inima. 

— Tată, roagă-l pe Rege să-mi ierte neobrăzarea faţă de el. 
El este un Rege mare şi smerenia lui e cu mult mai presus de 
mândria mea. M-a cucerit: mă supun întru totul. Ca un 
asemenea Rege să renunţe la Sceptru cât încă este în putere şi 
cu judecată înţeleaptă întrece orice închipuire. 

— Ci astfel este statornicit, a răspuns Meneldur. Şi-acum să 
se adune Sfatul. 


Când, în sfârşit, sfetnicii s-au adunat, şapte zile mai târziu , 
Tar-Meneldur le-a spus ce hotărâre luase şi le-a înfăţişat 
hrisovul. Toţi au privit miraţi, încă neştiind ce vroia Regele să 


spună cu acele căi ce trebuiau urmate; l-au rugat să-şi amâne 
hotărârea, doar Hallatan din Hyarastorni tăcea. De multă vreme 
îl preţuia cu asupra de măsură pe Aldarion, rubedenia sa, chiar 
dacă viaţa ce-o dusese el şi ceea ce-şi dorea de la ea erau cu 
totul altele; socotea drept nobilă fapta Regelui, bine chibzuită şi 
făcută taman la timp. 

Celor care îl sfătuiau ba de una, ba de alta, numai să stea şi 
să mai cumpănească, Meneldur le-a răspuns: 

— N-am orânduit astfel fără a fi stat să cumpănesc, şi în 
mintea mea am cântărit toate pricinile pe care mi le înfăţişaţi cu 
atâta înţelepciune. Acum, nu mai târziu , este cel mai bun ceas 
să dau de veste despre voinţa mea, din pricini pe care toţi 
trebuie să le întrezăriţi, cu toate că n-au fost pomenite aici. 
Acest hrisov trebuie vestit tuturor, fără zăbavă. Dar, dacă voiţi 
astfel, va fi împlinit abia în primăvară, când vine vremea pentru 
Erukyerme. Până atunci, Sceptrul va rămâne la mine. 


Când s-a auzit în Emeri& despre hrisov, Erendis a fost 
cuprinsă de nelinişte; vedea în el un semn de mustrare din 
partea Regelui, pe care-l crezuse a fi de partea ei. Şi nu greşea 
gândind astfel, cu toate că nu-şi putea închipui că dincolo de 
mustrare era în joc ceva cu mult mai însemnat. N-a trecut mult 
şi Erendis a primit o solie din partea lui Tar-Meneldur, în fapt o 
poruncă, pusă în cuvinte alese cu meşteşug. Era rugată să vină 
la Armenelos şi s-o aducă şi pe domniţa Ancalimă, şi amândouă 
să rămână acolo măcar până la Erukyerme şi la proclamarea 
noului Rege. 

„Loveşte cu repeziciune", şi-a spus ea în gând. „Ar fi trebuit 
să mă aştept la asta. O să-mi ia totul. Dar mie n-o să-mi dea ei 
porunci, chiar de-ar fi să le aud din gura lui tătâne-său." 

Drept care i-a răspuns lui Tar-Meneldur: „Rege şi părinte, 
fiica mea Ancalime negreşit trebuie să vină, dacă tu porunceşti 
astfel. Rogu-te dară să ţii seama de anii ei şi să te îngrijeşti să 
fie găzduită într-un loc liniştit. Cât despre mine, iertată să-mi fie 
nevenirea. Aflu că mi-a fost distrusă casa din Armenelos; şi n-aş 
dori să fiu oaspete, cu atât mai puţin pe o casă-corabie, printre 
marinari. Ingăduie-mi, prin urmare, să rămân în singurătatea 
mea, fără doar dacă Regele nu voieşte cumva să-şi ia înapoi 
această casă." 


Citind scrisoarea lui Erendis, Tar-Meneldur nu şi-a ascuns 
îngrijorarea, dar nu s-a lăsat înduioşat. l-a arătat-o lui Aldarion, 
căci mai ales lui părea să-i fie adresată. lar Aldarion a citit 
scrisoarea; privind la chipul fiului său, Regele a spus: 

— Eşti îndurerat, fără doar şi poate. Dar la ce altceva te 
aşteptai? 

— Măcar nu la asta, a răspuns Aldarion. | s-a veştejit 
sufletul; şi dacă eu sunt pricina, neagră-mi este atunci vinovăția. 
Dar oare cei mari se ofilesc în vrăjmăşie? Nu-i asta calea, nici 
măcar când urăşti ori vrei să te răzbuni! Ar fi trebuit să ceară să 
i se pregătească o casă mare, să i se dea escortă regală şi să 
vină înapoi la Armenelos, încă şi mai frumoasă decât o ştiu, ca o 
regină, cu steaua legată peste frunte; cu siguranţă că atunci i-ar 
fi vrăjit pe mai toţi de pe Insula Numenor şi i-ar fi atras de 
partea ei, iar eu aş fi apărut drept nebun şi necioplit. Martori mi- 
s valarii că mai degrabă aşa aş fi vrut să se-ntâmple; mai bine o 
Regină frumoasă, care să mă desfidă şi să mă facă de ocară, 
decât libertatea de a cârmui în vreme ce Lady Elestirnë se 
scufundă cu de la sine vrere în propriul ei amurg. 

Cu un hohot de râs amar, Aldarion i-a dat Regelui înapoi 
scrisoarea. 

— Atunci aşa să fie, a mai zis. Dar dacă unul dispreţuieşte a 
sălăşlui pe o corabie, printre marinari, altuia i se poate ierta 
neplăcerea de a trăi într-o gospodărie unde se cresc oi, printre 
slujnice. Nu vreau însă ca fiica mea să crească astfel. Măcar ea 
să aleagă după cum va crede de cuviinţă. 

Astea fiind zise, s-a ridicat şi a cerut îngăduinţa să plece. 

Continuarea poveştii 

Din momentul în care Aldarion citeşte scrisoarea lui 
Erendis, în care ea spune că refuză să se întoarcă la Armenelos, 
povestea poate fi urmărită doar fragmentar, din ceea ce reiese 
din însemnări şi notițe: nici măcar acestea nu reprezintă 
fragmente ale unei poveşti închegate, fiind scrise la date diferite 
şi adeseori contrazicându-se. 


Se pare că, după ce a devenit Regele Numenorului în anul 
883, Aldarion a hotărât să plece de îndată în Pământul de Mijloc, 
astfel că a pornit spre Mithlond fie în acelaşi an, fie în cel 
următor. Cronicile spun că la prora corăbiei Hirilonde nu a mai 


pus ramura de o/ol/airă, ci chipul unui vultur, cu ciocul de aur şi 


ochi de nestemate, pe care i-l dăruise Cirdan. 
Cu atâta har fusese făurit, încât stătea cocoţat acolo, ca şi când era 
gata să-şi ia zborul fără greş spre o ţintă îndepărtată pe care o ochise. 
— Insemnul acesta o să ne ducă spre țelul nostru, a spus el. De 
întoarcerea noastră să-i lăsăm pe valari să se îngrijească - dacă faptele 
noastre nu-i nemulţumesc. 


Se mai spune, de asemenea, că „n-a mai rămas nici o 
mărturie despre călătoriile de mai târziu ale lui Aldarion", dar că 
„se ştie că a străbătut şi uscaturi multe şi mări, şi că a înaintat 
în susul Râului 
Gwathl6 tocmai până la Tharbad, şi acolo a întâlnit-o pe 
Galadriel". Nicăieri altundeva nu este menţionată această 
întâlnire; dar, la acea vreme, Galadriel şi Celeborn trăiau în 
Eregion, nu departe de Tharbad (vezi pg. 324-325). 


Dar din toate strădaniile lui Aldarion s-a ales praful. Zidirile pe care le 
începuse în Vinyalondë n-au fost niciodată isprăvite, iar marea le-a 
măcinat.* Cu toate acestea, el a pus temeliile a ceea ce avea să 
împlinească Tar-Minastir mulţi ani mai târziu , în primul război cu Sauron, şi 
de n-ar fi trudit el atunci, corăbiile Numenorului nu ar fi putut aduce armia 
la ceasul şi la locul potrivite - aşa cum întrezărise el. Vrăjmăşia sporea din 
ce în ce, şi oameni întunecaţi coborau din munţi şi pătrundeau în 
Enedwaith. Dar în vremea lui Aldarion, numensdreenii nu-şi doreau mai mult 
pământ, iar Aventurierii lui au rămas o obşte mică, admirată, însă fără 
ucenici. 


Despre continuarea alianţei cu Gil-galad nu se mai 
vorbeşte, şi nici despre trimiterea ajutorului pe care-l ceruse în 


scrisoarea către Tar-Meneldur; doar atât se spune, că 
Aldarion a ajuns prea târziu , sau prea curând. Prea târziu : căci 
puterea care nutrea ură pentru Numenor apucase să se trezească la viaţă. 
Prea curând: pentru că nu sosise încă ceasul ca Numenorul să-şi arate 
puterea sau să se întoarcă în bătălia pentru lume. 


S-a iscat oarece tulburare în Numenor când Tar-Aldarion a 
hotărât să se întoarcă în Pământul de Mijloc în 883 sau 884, căci 
nici un Rege nu părăsise vreodată înainte Insula, iar Sfatul nu se 
mai confruntase cu o asemenea situaţie. Din cât se pare, lui 
Meneldur i s-a propus regența, dar a refuzat-o, aşa că regent a 
devenit Hallatan din Hyarastorni, numit ori de Sfat, ori de Tar- 
Aldarion însuşi. 

Despre viaţa lui Ancalime€ în acei ani, când creştea, nu 
există nici o relatare sigură. Mai puţin îndoielnice sunt 
informaţiile referitoare la caracterul ei întrucâtva ambiguu şi la 
influenţa mamei asupra ei. Era mai puţin înfumurată ca Erendis 
şi din fire îi plăceau fastul, giuvaierurile, muzica, să fie admirată 


şi curtată; era însă capricioasă şi nestatornică, şi se folosea de 
mama ei şi de casa albă din Emerie drept pretext pentru a 
evada. Incuviinţa, cum s-ar zice, felul în care se purtase Erendis 
faţă de Aldarion din pricina întârzierii lui, dar şi mânia lui 
Aldarion, nepocăinţa lui şi, ca urmare, izgonirea neînduplecată a 
lui Erendis din inima şi din gândurile lui. li displăceau profund 
căsătoriile forţate şi ideea de a se mărita împotriva voinţei ei. 
Mama ei îi vorbise numai de râu despre bărbaţi; şi despre lecţiile 
pe care i le dăduse Erendis în această privinţă s-a păstrat un 
exemplu într-adevăr grăitor: 

Bărbaţii din Numenor sunt pe jumătate elfi (spunea Erendis), mai cu 
seamă cei nobili; adică nu-s nici una, nici alta. Viaţa lungă ce le-a fost 
dăruită îi amăgeşte, şi zăbovesc pe lume, cu minţi de copilandri, până ce 
dă peste ei bătrâneţea - şi atunci mulţi dintre ei părăsesc joaca din ogradă 
pentru joaca din casă. Îşi preschimbă jocurile în treburi însemnate, iar 
treburile însemnate în jocuri. Ar dori să fie în acelaşi timp meşteri şi 
cărturari şi eroi; pentru ei, femeile sunt doar ca focurile în vatră - alţii 
trebuie să aibă grijă de ele, până ce se satură ei de joacă seara. Toate 
lucrurile au fost făcute pentru a-i sluji pe ei: munţii, ca să aibă vânat, 
râurile, ca să le dea apă ori să învârtă roţile. Copacii, pentru scânduri, 
femeile, pentru nevoia trupului, ori, dacă-s frumoase, pentru a le împodobi 
masa şi casa; iar copiii, pentru a avea pe cine sâcâi atunci când nu-i 
altceva de făcut - dar mai curând le-ar plăcea să se joace cu puii dulăilor 
lor. Faţă de toţi se arată curtenitori şi binevoitori, veseli ca privighetorile 
dimineaţa (când străluceşte soarele); căci bărbaţii caută să nu se înfurie 
niciodată. Bărbaţii trebuie să fie veseli, zic ei, generoşi precum bogătanii, 
darnici cu ceea ce le prisoseşte. Mânia şi-o arată numai când se dumiresc, 
dintr-odată, că mai sunt şi alte voințe în lume, pe lângă ale lor. Atunci pot fi 
la fel de nemiloşi ca vântul mării, dacă li se pune ceva în cale. Asta este, 
Ancalimë, şi n-avem ce face. Căci bărbaţii au dat formă Numenorului; 
bărbaţii, eroii aceia din străvechime pe care tot ei îi slăvesc în cântec - 
despre femeile lor auzim mai puţine, decât că plângeau când le erau răpuşi 
bărbaţii. Dar când se satură de odihnă şi de jocurile din vreme de pace, 
bărbaţii se întorc curând la jocul lor cel mare, la uciderea semenilor şi la 
război. Aşa-i lumea: şi noi stăm aici, printre ei. Dar nu trebuie să consimţi. 
Dacă ne e drag Numenorul, să ne bucurăm de el înainte să-l distrugă ei. Şi 
noi suntem fiice ale celor măreţi, şi avem şi noi voințe şi curaj. Prin urmare, 
nu te supune, Ancalime. Puțin doar dacă te supui, te supun ei mai departe, 
până te pleci de tot. Infige-ţi rădăcinile în stâncă, înfruntă vântul, chiar 
dacă-ţi zburătăceşte toate frunzele. 

Mai mult chiar, şi mult mai important, Erendis o deprinsese 
pe Ancalimă cu societatea femeilor: viaţa calma, liniştită, blândă 
din Emeriă, fără întreruperi ori îngrijorări. Băieţii, asemenea lui 
Ibal, strigau. Bărbaţii veneau călare, suflând din corni la cele 
mai neaşteptate ore, şi făceau multa zarvă când mâncau. 


Făceau copii pe care-i părăseau în grija femeilor, atunci când 


deveneau sâcâitori. Şi chiar dacă naşterile nu produceau 
necazuri şi nu primejduiau vieţile, Numenorul nu era „un paradis 
pământesc" şi femeile nu erau iertate de istovirea pricinuită de 
sarcina ori de chinurile facerii. 

Asemenea tatălui ei, Ancalimă era hotărâtă să ducă la bun 
sfârşit ce-şi punea în gând; şi, la fel ca el, era îndărătnică, 
făcând altminteri decât era sfătuită. Avea ceva din răceala 
mamei ei şi din sentimentul acesteia că i se comitea o 
nedreptate; în adâncul inimii ei, aproape uitată dar nu tocmai, 
rămăsese acea neîndurare cu care Aldarion îi descleştase 
mâinile şi o pusese jos atunci când se grăbise să plece. lubea cu 
patimă măgurile meleagului în care crescuse şi (după cum 
mărturisea ea) nicicând în viaţa ei nu ar fi putut dormi în pace 
departe de zvonul oilor. Dar nu a refuzat să fie Moştenitoare şi 
era hotărâtă ca, atunci când îi va veni vremea, să devină şi 
Regină Cârmuitoare puternică; şi, ca Regină, să trăiască unde şi 
cum îşi va dori. 

Se pare că, timp de vreo optsprezece ani după ce a urcat 
pe tron, Aldarion a fost adesea plecat din Numenor; în acea 
vreme, Ancalimă& şi-a petrecut zilele atât în Emerië cât şi în 
Armenelos, căci Regina Almarian ajunsese să o îndrăgească 
nespus şi-i îndeplinea toate dorinţele, aşa cum i le împlinise şi 
lui Aldarion în tinereţe. În Armenelos, toţi se purtau cu respect 
faţă de ea, mai cu seamă Aldarion, şi, cu toate că la început nu 
se simţise în apele ei, lipsindu-i spaţiile deschise de acasă, cu 
timpul nu s-a mai fâstăcit, ba chiar a băgat de seamă că bărbaţii 
se minunau de frumuseţea ei care se împlinise. Şi pe măsură ce 
înainta în vârstă, devenea tot mai îndărătnică şi o irita prezenţa 
lui Erendis care se purta ca o văduvă şi nu vroia să fie Regină; 
dar continua să se întoarcă în Emeriă, nu numai ca să se retragă 
din Armenelos, ci şi pentru că vroia astfel să-l necăjească pe 
Aldarion. Era deşteaptă şi răutăcioasă. lar iubirea nu era altceva 
decât premiul pentru care se băteau mama şi tatăl ei. 


În 892, când AncalimE& avea nouăsprezece ani, a fost 
proclamată drept Moştenitoarea Regelui (la o vârstă mult mai 
fragedă decât fusese datina până atunci, vezi pg. 246); şi tot ca 
atunci, din porunca lui Tar-Aldarion, a fost schimbată legea 
succesiunii în Numenor. Se menţionează foarte precis că Tar- 
Aldarion a făcut acest lucru „din pricini personale, mai curând 


decât din cele politice", şi din „îndelungata lui neclintire de-a o 
învinge pe Erendis". Despre schimbarea legii se face referire în 


Stăpânul Inelelor, Anexa A (l i): 
Al şaselea Rege a lăsat în urmă doar un vlăstar, o fiică. Ea a devenit 
prima Regină; căci pe atunci a dat casa regală o pravilă, anume că cel mai 
mare dintre copii, fie el bărbat ori femeie, să fie cel care va primi sceptrul. 


În altă parte, noua lege este formulată altfel. Cea mai 
completă şi lămuritoare versiune spune în primul rând că „legea 
veche", cum a fost numită ulterior, nu era de fapt o „lege“ 
numendreană, ci un obicei moştenit, pe care circumstanţele nu 
impuseseră încă să fie luat în discuţie; conform acestui obicei, 
cel mai mare dintre fiii cârmuitorului moştenea Sceptrul. Se 
subînțelegea că, dacă nu exista un asemenea fiu, cea mai 
apropiată rudă de sex masculin şi descendent pe linie 
bărbătească al lui Elros Tar-Minyatur va fi Moştenitorul. Astfel, 
dacă Tar-Meneldur nu ar fi avut un fiu, Moştenitorul nu ar fi fost 
Valandil, nepotul său (fiul lui Silmarien, sora sa), ci Malantur, 
vărul său (nepotul lui Eărendur, fratele mai mic al lui Tar- 
Elendil). Dar, după „noua lege", Sceptrul era moştenit de fiica 
(cea mai mare) a Cârmuitorului, în cazul în care nu avea nici un 
fiu (ceea ce contrazice textul din Stăpânul Inelelor). La sugestia 
Sfatului, legea prevedea că fiica avea dreptul să refuze.* în 
acest caz, conform „noii legi", moştenitorul Cârmuitorului era 
cea mai apropiată rudă de sex masculin, de descendenta fie pe 
linie bărbătească, fie femeiască. Astfel, dacă Ancalime ar fi 
renunţat la Sceptru, moştenitorul lui Tar-Aldarion ar fi fost 
Soronto, fiul surorii sale Ailinel; iar dacă Ancalime ar fi renunţat 
la tron sau ar fi murit fără să aibă copii, tot Soronto ar fi fost 
moştenitorul ei. 

La propunerea Sfatului, s-a mai hotărât că o moştenitoare 
trebuia să renunţe la tron dacă rămânea necăsătorită până la o 
anumită vârstă; la care Tar-Aldarion a adăugat că Moştenitorul 
sau Moştenitoarea Regelui nu avea voie să se căsătorească 
decât cu cineva din Casa lui Elros, şi cine nu făcea astfel 
decădea din dreptul de a deveni Moştenitor. Se spune că 
această condiție a fost consecinţa directă a căsătoriei 
dezastruoase a lui Aldarion cu Erendis şi a gândurilor lui 
Aldarion legate de acest fapt; căci Erendis nu se trăgea din Casa 
lui Elros, prin urmare viaţa ei era mai scurtă, şi Aldarion era 
convins că de aici s-au tras toate necazurile. 


Nu încape îndoială că termenii „noii legi" au fost 
consemnați cu atâta minuţie, deoarece aveau să aibă strânsă 
legătură cu istoria ulterioară a respectivelor cârmuiri; din 
nefericire, prea puţine se pot spune acum în această privinţă. 

La o dată ulterioară, Tar-Aldarion a anulat condiţia ca o 
Regină Cârmuitoare să fie obligată să se mărite ori să renunţe la 
tron (şi asta fără îndoială din pricina faptului că Ancalime a 
refuzat să aleagă una din alternative; dar căsătoria 
Moştenitorului cu un descendent al lui Elros a devenit de atunci 
o datină.“ 

Cum-necum, pretendenţii la mâna lui Ancalimë au început 
curând să apară în Emeriă, şi nu numai din pricină că situaţia ei 
se schimbase, ci pentru că vestea despre frumuseţea ei, despre 
indiferența şi disprețul pe care le afişa şi despre ciudatul fel în 
care fusese crescută se răspândise în toată ţara. La acea vreme, 
oamenii începuseră să o numească Emerwen Aranel, Prinţesa 
Păstoriţă. Ca să scape de nepoftiţi, Ancalimeă, ajutată de bătrâna 
Zamiîn, s-a dus şi s-a ascuns într-o gospodărie de la hotarul 
pământurilor lui Hallatan din Hyarastorni, unde a trăit o vreme 
ca păstoriţă. Relatările (însemnări făcute în grabă, nimic mai 
mult), diferă privitor la felul în care au reacţionat părinţii ei la 
această stare de lucruri. Conform uneia dintre aceste relatări, 
Erendis una ştia unde se afla Ancalime şi era de acord cu 
motivul fugii ei, în vreme ce Aldarion i-a oprit pe sfetnici să se 
ducă s-o caute, întrucât în sinea lui gândea că fiica lui avea tot 
dreptul să aibă această purtare independentă. Insă o altă 
relatare o înfăţişează pe Erendis îngrijorată de fuga lui 
Ancalimă, iar pe Rege plin de mânie; se mai zice că Erendis ar fi 
încercat să se împace cu Aldarion, măcar din respect pentru 
Ancalimë. Dar el a rămas neclintit, declarând că Regele nu avea 
soţie, ci numai o fiică şi o moştenitoare; şi că nu credea că 
Erendis era neştiutoare în privinţa locului în care se ascundea 
Ancalime. 


sai" tabaj geziipaa t-s ae t) 
Eep ej 3914)3 inj je ujjmsew xas ap 
ewin pisika gaep 'efuapuassap gzeajaieu ţ Yori -tgoi 


3914)3 |n] jase) aje wa 
P că, “e în pjesauab ajawug xexeireH = 
nzi-zss -08 -661 Seti- CLS 
AexejeH QUESSA wra guupeouy "at. 
| : Jopreyuo = s = a 
PE = A r oi E gax 
up ueţelie aa B smut Py i Puy j UoieP|y -sel Yi 
| e | velieuYy = up enia = 
-sis zs -145 206-215 Tt- its „es -ns 
Jnpuawag swepy  2sspun y opuoițe—) IMPRBUZ We O us: uaaeuţiS + 
a l 2 3 E PE i să Aa 
-sér -388 -us uE -198 it 
ATUEXVy ppu Ug uae anpuautg [pui Ze 
-zzz -ér -soz 05-20 sds- 
WPUOION (!puainy aţi PAPA + ||putuiy-3eL 
4 : 1-19 
Jej turgy |pu2Mue Al [oiu9pui 4 uojo JurEPIeA 


zr pra 


Jet ae, soad 


Cert este însă că Ancalime s-a întâlnit din întâmplare cu un 
păstor care păştea turmele în aceeaşi regiune; bărbatul acesta i- 
a spus că se numea Mâmandil. Câtuşi de puţin obişnuită cu o 
prezenţa ca a lui, Ancalimë s-a lăsat vrăjită de felul în care 
cânta, meşteşug la care el se pricepea de minune; iar Mámandil 
îi cânta cântece din străvechime, din vremea apusă în care 
edainii îşi păşteau turmele în Eriador, cu mult înainte să-i fi 
întâlnit pe eldari. Cei doi se vedeau la păşune tot mai des, iar el 
schimba cântecele despre îndrăgostiţii din alte evuri, adăugând 
în ele numele lui Emerwen şi Mâmandil; iar Ancalime se 
prefăcea a nu înţelege unde băteau cuvintele. În cele din urmă, 
el i-a mărturisit fără înconjur că o iubeşte, la care ea a bătut în 
retragere şi l-a respins, spunându-i că ei doi nu puteau trece 
peste soarta ei, căci ea era Moştenitoarea Regelui. Ceea ce nu l- 
a făcut pe Mâmandil să-şi piardă cumpătul; ci a izbucnit în râs şi 
i-a spus că numele lui adevărat era Hallacar şi era fiul lui 
Hallatan din Hyarastorni, din neamul lui Elros Tar-Minyatur. 

— Cum altfel ar putea un peţitor să te găsească? a mai zis 
el. 

S-a supărat Ancalime pentru că o amăgise, ştiind de la bun 
început cine era ea; dar el a răspuns: 

— In parte e adevărat. Mi-am pus în cap să o găsesc pe 
domniţa al cărei fel de-a fi era atât de ciudat, încât m-a făcut 
curios să o cunosc mai îndeaproape. Apoi însă m-am îndrăgostit 
de Emerwen, şi-acum nu-mi pasă cine-i ea cu adevărat. Să nu 
gândeşti că-ţi vânez rangul; cu mult mai bine mi-ar părea dacă 
ai fi doar Emerwen. Mă bucur însă că mă trag şi eu din neamul 
lui Elros, căci altfel socot că nu ne-am putea căsători. 

— Am putea, a răspuns Ancalimă, dacă mi-ar sta mintea la 
aşa ceva. Aş putea să mă lepăd de originea mea regească şi 
atunci aş fi liberă. Dar dacă aş face una ca asta, aş fi liberă să 
mă mărit cu oricine-aş vrea; şi alesul ar fi Uner (adică „Nimeni") 
care-mi place mai mult decât oricare altul. 


Totuşi, până la urmă Ancalime s-a măritat cu Hallacar. 
Conform uneia dintre versiuni, se pare că încăpăţânarea cu care 
Hallacar a peţit-o, în ciuda faptului că ea îl respingea, şi 
insistenţele Sfatului de a-şi alege un soţ pentru liniştea 
Regatului au dus la căsătoria lor la doar câţiva ani de la prima 


întâlnire printre turmele din Emeri€. Alte versiuni susţin însă că 
ea a rămas nemăritată atât de mult timp, încât vărul ei Soronto, 
bizuindu-se pe noua lege, i-a cerut lui Ancalime să renunţe la 
titlul de Moştenitoare şi atunci ea s-a căsătorit cu Hallacar, 
numai ca să-i facă în ciudă lui Soronto. Într-o notă scurtă se 
sugerează că ea s-ar fi măritat cu Hallacar după ce Aldarion a 
înlăturat această condiţie din lege, pentru a pune capăt 
speranţelor lui Soronto de a deveni Rege dacă Ancalime murea 
fără să fi avut copii. 

Oricare ar fi adevărul, povestea nu lasă loc de îndoială 
asupra faptului că Ancalime nu dorea iubire şi nici să dea 
naştere unui fiu; „Să ajung ca Regina Almarian, să nu mai pot de 
dragul lui?" întreba ea. Viaţa ei alături de Hallacar a fost 
nefericită şi nu l-a iertat că i-a dăruit un fiu, pe Anârion, după a 
cărui naştere între cei doi soţi au început certurile. Ea căuta să-l 
îngenuncheze pe Hallacar, zicând că era stăpână peste 
pământurile lui şi interzicându-i să trăiască acolo, căci, după 
cum zicea ea, nu vroia să aibă drept soţ un ţărănoi. De atunci 
datează şi ultima poveste despre aceste fapte nefericite. 
Ancalime nu le dădea voie slujnicelor ei să se căsătorească şi cu 
toate că, de teama ei, multe i s-au supus, ele erau de loc din 
ţinuturile învecinate şi aveau iubiţi cu care doreau să se mărite. 
Dar Hallacar a pregătit în taină o nuntă pentru toate aceste 
slujnice şi a dat sfoară în ţară că vroia să mai facă o ultimă 
petrecere la el acasă, înainte de a pleca de tot din ea. La 
această petrecere a poftit-o şi pe Ancalimă, zicând că era casa 
neamului său şi că s-ar cuveni să-şi ia şi ea rămas-bun, în semn 
de respect pentru rubedeniile lui. 

Ancalime a venit însoţită de întregul cortegiu de slujnice, 
căci nu-i plăcea să fie slujita de bărbaţi. A găsit casa luminata 
de sus până jos, împodobită ca pentru un ospăț măreț, şi plină 
de bărbaţi purtând ghirlande, ca şi când se gătiseră de propria 
lor nuntă, şi fiecare ţinând în mână câte o ghirlanda, pentru o 
mireasă. 

—  Veniţi! le-a poftit Hallacar. Nunţile sunt pregătite, 
iatacurile mireselor aşijderea. Dar cum nici cu gândul nu putem 
gândi a-i cere lui Lady Ancalime&, Moştenitoarea Regelui, să 
doarmă cu un ţărănoi, va trebui, vai!, să doarmă singură în 
noaptea aceasta. 


Ancalimë s-a văzut nevoită să rămână acolo în acea 
noapte, fiind prea departe să călărească înapoi acasă, iar 
neînsoţită nu s-ar fi dus nici în ruptul capului. Nici bărbaţii, nici 
femeile nu şi-au ascuns zâmbetele; Ancalime n-a vrut să vină la 
ospăț, ci a stat în pat, ascultând hohotele de râs îndepărtate şi 
gândind că de ea se râdea. A doua zi a plecat călare, cuprinsă 
de o furie rece, iar Hallacar a trimis trei bărbaţi drept escortă. 
Astfel s-a răzbunat el, iar Ancalimë nu s-a mai dus niciodată în 
Emeriă, unde până şi oile păreau s-o ia în batjocură. Din acea zi, 
n-a mai simţit decât ură pentru Hallacar. 


Despre viaţa de mai târziu a lui Tar-Aldarion nimic nu e de 
spus, decât doar 
că, din cât se pare, şi-a continuat călătoriile în Pământul de 
Mijloc şi nu numai o dată a lăsat-o pe Ancalime drept regent. 
Ultima sa călătorie a avut loc spre sfârşitul primului mileniu al 
celui de-al Doilea Ev; şi în 1075 Ancalimë a devenit prima 
Regină Cârmuitoare a Numenorului. Se spune că, după moartea 
lui Tar-Aldarion în 1098, Tar-Ancalime a dat uitării toate 
rânduielile tatălui său şi nu l-a mai ajutat pe Gil-galad în Lindon. 
Fiul ei Anărion, care mai târziu a devenit al optulea Cârmuitor al 
Numenorului, a avut mai întâi două fiice. Acestea n-o plăceau pe 
Regină Şi se temeau de ea, Şi 

au refuzat să devină Moştenitoare, rămânând necăsătorite, 
deoarece Regina, din răzbunare, nu le-a îngăduit să se mărite.* 
Fiul lui Anăârion, Súrion, s-a născut ultimul, devenind al nouălea 
Cârmuitor al Numenorului. 

Despre Erendis se spune că, atunci când a ajuns la vârstă 
bătrâneţii, uitată de Ancalimă şi trăind într-o singurătate amară, 
a fost cuprinsă de dor după Aldarion; şi aflând că el era dus din 
Numenor în ceea ce avea să se dovedească a fi ultima sa 
călătorie, dar a cărui întoarcere era aşteptată curând, a plecat în 
sfârşit din Emeri€ şi s-a dus necunoscută şi neştiută de nimeni 
până în ROmenna. Pare-se că acolo şi-a găsit moartea; dar 
numai cuvintele „Erendis a pierit în apă în anul 985" dau de 
înţeles ce anume s-a întâmplat. 

Cronologie 

Anardil (Aldarion) s-a născut în anul 700 al celui de-al 
Doilea Ev, şi prima sa călătorie spre Pământul de Mijloc a avut 
loc în 725-727. Meneldur, tatăl său, a devenit Rege al 


Numenorului în 740. Breasla Aventurierilor a luat fiinţă în 750, 
iar Aldarion a fost proclamat Moştenitorul Regelui în 800. 
Erendis s-a născut în 771. Călătoria de şapte ani a lui Aldarion 
(pg. 247) s-a petrecut între 806-813, prima călătorie a corăbiei 
Palarran (pg. 249) în 816-820, călătoria a şapte corăbii în semn 
de sfidare faţă de Tar-Meneldur (pg. 250) în 824-829, iar 
călătoria de 14 ani care i-a urmat (pg. 251) în 829-843. 

Aldarion şi Erendis s-au logodit în 858; anii în care Aldarion 
a întreprins călătoria de după logodnă (pg. 261) au fost 863- 
869, iar căsătoria a avut loc în 879. Ancalimă s-a născut în 
primăvara lui 870. Hirilonade a ridicat ancora în primăvara lui 
877, iar întoarcerea lui Aldarion, urmată de despărţirea de 
Erendis, a avut loc în 882; a primit Sceptrul Numenorului în 883. 


III CASA LUI ELROS: REGII NUMENORULUI 


De la întemeierea Oraşului Armenelos, până la Decădere 

Din cât se ştie, Regatul Numenor a fost întemeiat în cel de- 
al treizeci şi doilea an al celui de-al Doilea Ev, când Elros, fiul lui 
Eărendil, a urcat pe tron în Oraşul Armenelos, având el la acea 
vreme nouăzeci de ani. De atunci încolo, a fost cunoscut în 
Hronicul Regilor drept Tar-Minyatur; astfel era datina Regilor, de 
a-şi numi rangul în Quenya sau în graiul Elfilor Nobili, fiind cel 
mai ales grai al lumii, şi datina aceasta a dăinuit până în vremea 
lui Ar-Adânakh6r (Tar-Herunumen). Elros Tar-Minyatur a cârmuit 
peste numendreeni timp de patru sute zece ani. Căci 
numenbreenilor le fusese dăruită o viaţă lungă şi trăiau, fără a 
se veşteji, de trei ori mai mulţi ani decât oamenii muritori din 
Pământul de Mijloc; dar fiului lui Eărendil i-a fost dăruită cea mai 
lungă viaţă dintre toţi oamenii, iar urmaşii săi, cu toate că le 
fusese sortiră o viaţă mai scurtă, tot au trăit mai mult decât alţii, 
chiar şi decât númenóreenii; şi astfel a rămas rânduit până la 
venirea Umbrei, când anii numensreenilor au început să se 
împuţineze.: 

I Elros Tar-Minyatur 

S-a născut cu cincizeci şi opt de ani înainte să înceapă cel 
de-al Doilea Ev: a rămas în putere până la vârsta de cinci sute 
de ani, când a renunţat la viaţă în anul 442, după ce a cârmuit 
410 ani. 


II Vardamir Nolimon 

S-a născut în anul 61 al celui de-al Doilea Ev şi a murit în 
471. A fost numit N6limon datorită pasiunii pe care o avea 
pentru legendele şi datinile din străvechime, pe care le strângea 
de la elfi şi oameni. După pieirea lui Elros, fiind el atunci în 
vârstă de 381 de ani, nu s-a suit pe tron, ci a dat fiului său 
sceptrul. Cu toate acestea, este socotit drept al doilea Rege, 
care se zice că a domnit un an.“ De atunci şi până la Tar- 
Atanamir, s-a păstrat datina ca Regele să dea urmaşului său 
sceptrul înainte de a muri; iar Regii mureau de buna lor voie, cât 
încă îşi mai păstrau vioiciunea minţii. 


III Tar-Amandil 


A fost fiul lui Vardamir N6limon şi s-a născut în anul 192. A 
domnit timp de 148 de ani,» renunțând la sceptru în 590; a 
murit în 603. 


IV Tar-Elendi! 

A fost fiul lui Tar-Amandil, născându-se în anul 350. A 
cârmuit timp de 150 de ani, cedând sceptrul în 740; a murit în 
751. A fost cunoscut şi sub numele de Parmaită, deoarece cu 
propria lui mână a scris multe cărţi şi legende din istorisirile 
strânse de bunicul său. S-a însurat târziu în viaţă, iar primul său 
copil a fost e) fiică, 
Silmarien, născută în anul 521%, al cărei fiu a fost Valandil. Din 
Valandil s-au tras mai apoi Seniorii din Anduniă, ultimul dintre 
aceştia fiind Amandil, tatăl lui Elendil cel înalt, care a venit în 
Pământul de Mijloc după Decădere. În timpul domniei lui Tar- 
Elendil, au sosit în Pământul de Mijloc primele corăbii ale 
numenreenilor. 


V Tar-Meneldur 

A fost singurul fiu şi al treilea copil al lui Tar-Elendil, şi s-a 
născut în 543. A domnit timp de 143 de ani, cedând sceptrul în 
883; a murit în 942. Numele său „prin naştere" era lrimon; şi-a 
luat titlul de Meneldur din dragoste pentru învăţătura despre 
stele. S-a însurat cu Almarian, fiica lui V&antur, Căpitanul 
Corăbiilor în timpul lui Tar-Elendil. A fost înţelept, dar şi blând şi 
răbdător. A renunţat la tron în favoarea fiului său, pe 
neaşteptate şi cu mult înainte de vreme, o manevră strategică 
în faţa tulburărilor ce se anunțau şi ca răspuns la îngrijorarea lui 
Gil-galad din Lindon, în clipa în care a înţeles că un spirit rău, 
ostil eldarilor şi dunedainilor, se punea în mişcare în Pământul 
de Mijloc. 


VI Tar-Aldarion 

A fost primul copil şi singurul fiu al lui Tar-Meneldur, născut 
în anul 700. A domnit timp de 192 ani, lăsând sceptrul fiicei sale 
în 1075; a murit în 1098. Numele său „prin naştere" era Anardil; 
dar încă din tinereţe a fost cunoscut drept Aldarion, deoarece 
grija lui principală erau copacii, sădind păduri întregi pentru a 
avea lemn în atelierele de făurit corăbii. A fost un marinar 
neîntrecut şi un mare făuritor de corăbii; adesea a străbătut 
mările până în Pământul de Mijloc unde a devenit prietenul şi 
sfetnicul lui Gil-galad. Indelungile sale călătorii pe meleaguri 


străine au mâniat-o pe soţia sa Erendis, ducând la despărţirea 
lor în 882. Singurul său vlăstar a fost o prea frumoasă fiică, 
Ancalime. Pentru ea, Aldarion a schimbat legea succesiunii la 
tron, astfel că fiica unui Rege (cea mai mare) putea să-l urmeze 
la tron, dacă acesta nu avea fii. Schimbarea nu a fost pe placul 
urmaşilor lui Elros, mai cu seamă al moştenitorului de drept, 
Soronto, nepotul lui Aldarion, fiul surorii lui mai mari, Ailinel.” 


VII Tar-Ancalime 

A fost singurul copil al lui Tar-Aldarion şi prima Regină 
Cârmuitoare a Numenorului. S-a născut în anul 873 şi a domnit 
timp de 205 ani, mai mult decât orice alt cârmuitor după Elros; a 
renunţat la sceptru în 1280 şi a murit în 1285. Multă vreme a 
rămas nemăritată; dar pentru că Soronto o forţa să renunţe la 
tron, în anul 1000 s-a măritat cu Hallacar, fiul lui Hallatan, un 
urmaş al lui Vardamir, numai ca să-i facă în ciudă lui Soronto.* 
După naşterea fiului ei Anárion, a început zăzania între Ancalimë 
şi Hallacar. Ea era o femeie mândră şi încăpăţânată. După 
moartea lui Aldarion, nu i-a mai păsat de strategiile acestuia şi 
nu l-a mai ajutat pe Gil-galad. 

VIII Tar-Anărion 

A fost fiul lui Tar-Ancalimë şi s-a născut în anul 1003. A 
domnit timp de 114 ani, renunțând la sceptru în 1394; a murit în 
1404. 


IX Tar-Surion 

A fost al treilea copil al lui Tar-Anărion; surorile lui au 
refuzat sceptrul.» S-a născut în 1174 şi a domnit timp de 162 
ani; a renunţat la sceptru în 1556 şi a murit în 1574. 

X Tar-Telperien 

A fost a doua Regină Cârmuitoare în Numenor. A avut o 
viaţă lungă (căci femeile numensreenilor trăiau mai mult ori 
renunţau mai greu la viaţă) şi nu a vrut să se mărite cu nici un 
bărbat. Astfel că, după domnia ei, sceptrul a trecut în mâinile lui 
Minastir; el era fiul lui Isilmo, al doilea copil al lui Tar-Surion.:*» 
Tar-Telperi&n s-a născut în anul 1320; a domnit vreme de 175 
de ani, până în 1731, an în care a şi murit.: 


XI Tar-Minastir 

Numele acesta l-a primit pentru că a construit un turn înalt 
pe dealul Oromet, în apropiere de Anduni€ şi țărmurile apusene, 
şi acolo îşi petrecea mare parte din zile, privind către apus. Căci 


inimile numensreenilor tânjeau tot mai aprig. Îi iubea pe eldari, 
dar îi şi pizmuia. El a fost cel care a trimis o flotă numeroasă în 
ajutorul lui Gil-galad, în primul război împotriva lui Sauron. S-a 
născut în anul 1474 şi a domnit timp de 138 ani; a renunţat la 
sceptru în 1869 şi a murit în 1873. 


XII Tar-Ciryatan 

S-a născut în anul 1634 şi a domnit timp de 160 de ani; a 
renunţat la sceptru în 2029 şi a murit în 2035. A fost un Rege 
puternic, dar lacom de avuţie; a construit o numeroasă flotă de 
corăbii regale şi servitorii lui îi aduceau grămezi de metale şi 
nestemate; pe oamenii din Pământul de Mijloc îi asuprea. 
Batjocorea năzuinţele părintelui său şi-şi domolea neastâmpărul 
inimii călătorind spre răsărit şi miazănoapte şi miazăzi, până 
când a luat sceptrul. Din cât se povesteşte, l-ar fi silit pe tatăl 
său să i-l dea, mai înainte ca acesta să renunţe la el de bună 
voie. Se zice că acesta ar fi fost semnul primei scoborâri a 
Umbrei peste fericirea Numenorului. 


XIII Tar-Atanamir cel Mare 

S-a născut în anul 1800 şi a domnit timp de 192 de ani, 
până în 2221, anul în care a şi murit. Multe se spun despre acest 
Rege în Hronicele care au supravieţuit Decăderii. Căci era leit 
taică-său în înfumurare şi lăcomie după avuţie, iar numensreenii 
care-l slujeau storceau dări grele de la oamenii de pe coastele 
Pământului de Mijloc. In vremea sa, Umbra s-a abătut asupra 
Numenorului; iar Regele şi cei care-i urmau poveţele nu se sfiau 
să se ridice împotriva Opreliştii Valarilor, duşmănindu-i în 
sufletele lor pe valari şi pe eldari; dar înţelepciunea nu li se 
întunecase de tot, încât se temeau de Domnii Apusului şi nu-i 
desfideau. Lui Atanamir i se mai spune şi Nesupusul, pentru că a 
fost primul dintre Regi care a refuzat să renunţe la viaţă sau la 
sceptru; şi a trăit până l-a luat moartea cu de-a sila, când 
dăduse în mintea copiilor.:> 


XIV Tar-Ancalimon 

S-a născut în anul 1986 şi a domnit timp de 165 ani, până 
la moartea sa în 2386. In vremea sa, prăpastia între Oamenii 
Regelui (cei mai mulţi) şi cei care şi-au păstrat străvechea 
prietenie cu eldarii s-a adâncit. Mulţi dintre Oamenii Regelui au 
început să renunţe la a mai vorbi graiurile elfilor şi să nu-şi mai 
deprindă copiii cu ele. Dar titlurile regale tot în Quenya se 


dădeau, mai curând din pricină că era o datină străveche, nu 
pentru că le-ar fi fost drag acest grai, şi din pricină că se temeau 
a pune capăt acestui vechi obicei, ca să nu le aducă ghinion. 


XV Tar-Telemmaite 

S-a născut în anul 2136 şi a domnit timp de 140 de ani, 
până la moartea sa, în 2526. De acum încolo, Regii vor cârmui 
cu numele de la moartea părinţilor lor până la propria lor 
moarte, cu toate că puterea ca atare va fi adesea trecută fiilor 
ori sfetnicilor lor; iar zilele urmaşilor lui Elros se vor împuţina din 
ce în ce sub stăpânirea Umbrei. 

Acest Rege a fost numit astfel din pricina patimii sale 
pentru argint, punându-şi mereu slujitorii să-i caute mitari]. 


XVI Tar-Vanimelde 


A fost a treia Regină Cârmuitoare, născută în 2277; a 
domnit timp de 111 ani, până la moartea ei în 2637. Nu prea se 
sinchisea ea de cârmuire, mai curând plăcându-i muzica şi 
dansul; astfel că frâiele puterii le ţinea soţul ei, Herucalmo, mai 
tânăr ca ea, dar fiind şi el urmaş al lui Tar-Atanamir. Herucalmo 
a luat sceptrul la moartea soţiei sale, numindu-se Tar-Anducal, 
şi nu şi-a lăsat fiul, pe Alcarin, să urce pe tron; cu toate acestea, 
unii nu pe el îl socotesc drept al şaptesprezecelea în Dinastia 
Regilor, ci pe Alcarin. Tar-Anducal s-a născut în anul 2286 şi a 
murit în 2657. 


XVII Tar-Alcarin 
S-a născut în 2406 şi a domnit timp de 80 de ani, până în 
2737, când a murit. 


XVI! Tar-Calmaci! 


S-a născut în 2516 şi a domnit timp de 88 de ani, până în 
2825, când a murit. Şi-a luat numele acesta datorită faptului că 
în tinereţe a fost un mare căpitan care a cucerit întinderi mari 
de pământ de-a lungul coastelor Pământului de Mijloc. Astfel a 
stârnit el ura lui Sauron, care însă s-a retras din calea lui şi şi-a 
întărit puterea la Răsărit, departe de ţărmuri, în aşteptarea 
clipei prielnice. In vremea lui Tar-Calmacil, numele Regelui a 
fost pentru prima oară rostit în graiul adânaic; Oamenii Regelui 
îl numeau Ar-Belzagar. 


XIX Tar-Ardamin 


S-a născut în 2118 şi a cârmuit timp de 74 de ani, până în 
2899, anul morţii sale. Numele său în adânaică a fost Ar- 
Abattârik.:e 


XX Ar-Aduinakhâr (Tar-Herunumen) 


S-a născut în 2709 şi a domnit timp de 63 de ani, până la 
moartea sa în 2962. A fost primul Rege care a luat sceptrul, 
având un titlu în graiul adûnaic; deşi, din teamă (după cum s-a 
spus mai înainte), în Hronice a fost menţionat sub un nume 
Quenya. Dar Credincioşii considerau asemenea titluri drept o 
blasfemie, căci însemnau „Stăpân al Apusului", titlu prin care 
obişnuiau să-l desemneze doar pe unul din marii valari, 
îndeobşte pe Manwë. În timpul domniei sale, graiurile elfice n-au 
mai fost folosite şi nimeni nu mai avea voie să le înveţe, doar 
Credincioşii au continuat să le vorbească în taină; iar de atunci, 
corăbiile din Eressëa n-au mai venit decât arareori şi pe ascuns 
până la țărmurile apusene ale Numenorului. 


XXI Ar-Zimrath6n (Tar-Hostamir) 


S-a născut în anul 2798 şi a domnit 71 de ani, până la 
moartea sa în 3033. 


XXII Ar-Sakalthâr (Tar-Falassion) 


S-a născut în anul 2876 şi a domnit timp de 69 de ani, până 
la moartea sa în 3102. 


XXIII Ar-Gimilzâr (Tar-Telemnar) 

S-a născut în 2960 şi a domnit 75 de ani, până în 3177, 
când a murit. A fost cel mai mare vrăjmaş din toate timpurile al 
Credincioşilor; a interzis cu desăvârşire graiurile eldarine şi n-a 
îngăduit nici unui eldar să vină pe insulă, pedepsindu-i pe aceia 
care-i primeau cu braţele deschise. N-a venerat pe nimeni şi 
nimic şi niciodată nu s-a dus la Sanctuarul lui Eru. S-a însurat cu 
Inzilbâth, o domniţă din neamul lui Tar-Calmacil;:* în taină, ea 
făcea parte dintre Credincioşii, căci mama ei era Lind6ri&, din 
Casa Seniorului din Anduniă, încât cei doi soţi nu se prea aveau 
la inimă, iar fiii lor se duşmăneau. Inziladân:s, fiul cel mare, care 
gândea aidoma mamei sale, era îndrăgit de aceasta, câtă vreme 
mezinul, Gimilkhâd, era fiul tatălui, şi pe el ar fi vrut Ar-Gimilzâr 
să-l numească drept Moştenitor, dacă i-ar fi îngăduit legea. 
Gimilkhâd s-a născut în 3044 şi a murit în 3243.:% 


XXIV Tar-Palantir (Ar-Inziladuin) 


S-a născut în 3035 şi a domnit timp de 78 de ani, până la 
moartea sa în 3255. Tar-Palantir s-a căit pentru felul în care se 
purtaseră Regii dinaintea lui şi tare ar fi vrut să reînnoade 
prietenia cu eldarii şi Stăpânii Apusului, Numele de Inziladân şi l- 
a luat pentru că vedea până departe, atât cu ochii cât şi cu 
mintea, şi chiar şi aceia care-l urau se temeau de vorbele lui, ca 
de ale unui clarvăzător. Îşi petrecea, de asemenea, multe zile în 
Anduniă, întrucât Lindórië, bunica din partea mamei, se trăgea 
din neamul Seniorilor, fiind chiar soră cu Eărendur, al 
cincisprezecelea Senior şi bunic al lui Numendil, care a fost 
Senior în Anduni€ în vremea lui Tar-Palantir, vărul său; iar Tar- 
Palantir urca adesea în străvechiul turn al Regelui Minastir, 
privind cu alean spre apus, nădăjduind să vadă vreo pânză 
apropiindu-se dinspre Eressëa. Dar nicicând n-a mai venit vreo 
corabie din Apus, din pricina sfruntării Regilor şi din pricină că 
inimile celor mai mulţi dintre numenbreeni erau încă 
încrâncenate. Căci Gimilkhâd i-a călcat pe urme lui Ar-Gimilzâr 
şi a devenit mai-marele Taberei Regelui şi s-a împotrivit voinţei 
lui Tar-Palantir, cât a îndrăznit el de făţiş, dar mai mult în taină. 
Totuşi, o vreme, Credincioşii au avut parte de linişte; Regele 
urca la Sanctuar, sus pe Meneltarma, după cum cerea datina, iar 
Copacul Alb s-a bucurat iarăşi de îngrijire şi cinstire. Şi asta 
deoarece Tar-Palantir profeţise că atunci când Copacul avea să 
moară, dinastia Regilor avea să piară şi ea. 

Tar-Palantir s-a însurat târziu şi n-a avut fii, doar o fiică, pe 
care a numit-o M 
iriel, în graiul elfic. Dar după moartea Regelui, ea a fost luată de 
soţie de Pharazân, fiul lui Gimilkhâd (care murise şi el), 
împotriva voinţei ei şi împotriva pravilei din Numenor, ca fiind 
copila fratelui tatălui său. Apoi Pharazân a luat sceptrul în 
mâinile sale şi şi-a dat numele de Ar-Pharazân (Tar-Calion); iar 
Miriel a fost numită Ar-Zimraphel..” 


XXV Ar-Pharaz6n (Tar-Calion) 

Cel mai puternic şi ultimul Rege al Numenorului. S-a născut 
în anul 3118 şi a domnit timp de 64 de ani, pierind odată cu 
Decăderea Numenorului, în anul 3319, după ce a uzurpat-o de 
sceptru pe 


XXVI Tar-Miriel (Ar-Zimraphel) 


Ea s-a născut în anul 3117 şi a pierit odată cu Decăderea. 
Despre faptele lui Ar-Pharaz6n, despre gloria şi nesăbuinţa lui se 
povestesc mai multe în Decăderea Numenorului, scrisă de 
Elendil şi păstrată în Gondor.:* 


IV ISTORIA LUI GALADRIEL ȘI CELEBORN 


şi a lui Amroth, Regele Lodenului 

Nici un alt capitol din istoria Pământului de Mijloc nu este 
mai plin de probleme ca povestea lui Galadriel şi Celeborn, şi 
trebuie să recunosc faptul că există inconsecvenţe serioase, 
„adânc sădite în tradiţii"; sau, pentru a privi chestiunea dintr-o 
altă perspectivă, că rolul şi importanţa lui Galadriel s-au 
conturat foarte încet şi că povestea ei a suferit reformulări 
continue. 

Astfel, încă de la început, este cert că, în varianta iniţială, 
Galadriel a părăsit singură Beleriandul şi s-a îndreptat spre 
răsărit, trecând munţii, înainte de-a se sfârşi Primul Ev, iar pe 
Celeborn l-a întâlnit în ţara lui, în Lórien; acest lucru este afirmat 
explicit în scrieri nepublicate, şi aceeaşi idee stă la baza a ceea 
ce-i spune Galadriel lui Frodo în Frăția /nelului || 7, când zice 
despre Celeborn că el „vieţuieşte în Apus de când s-au ivit primii 
zori al lumii, iar eu alături îi sunt de ani făr' de număr; încă 
înainte de a pieri Nargothrondul sau Gondolinul, am străbătut eu 
munţii şi de atunci ne împotrivim, prin evurile lumii, îndelungatei 
înfrângeri". Foarte probabil că, în această variantă, Celeborn era 
un elf nandorin (adică unul dintre telerii care au refuzat să 
treacă Munţii Ceţoşi în Marea Călătorie din Cuivienen). 

Pe de altă parte, în Anexa B la Stăpânul Inelelor, apare o 
versiune ulterioară a poveștii; în ea se spune că la începutul 
celui de-al Doilea Ev, „în Lindon [...], la miazăzi de Lune, a trăit o 
vreme Celeborn, înrudit cu Thingol; soaţa lui era Galadriel, cea 
mai minunată dintre femeile elfe". lar în notele la The Road 
Goes Ever On (1968, pg. 60), se spune că Galadriel „a trecut 
Munţii Ered Luin împreună cu soţul ei Celeborn (unul dintre 
sindari) şi s-a îndreptat spre Eregion". 


În Silmarillion se pomeneşte despre întâlnirea dintre 
Galadriel şi Celeborn în Doriath şi despre înrudirea lui Celeborn 
cu Thingol (pg. 167); şi despre faptul că se numărau printre 
eldarii care au rămas în Pământul de Mijloc după sfârşitul 
Primului Ev (pg. 352). 


Faptul că Galadriel a rămas în Pământul de Mijloc are 
diferite motive şi explicaţii. În fragmentul mai sus citat din The 
Road Goes Ever On se spune clar: „După înfrângerea lui 
Morgoth la sfârşitul Primul Ev, [lui Galadriel] nu i s-a mai 
îngăduit să se întoarcă, iar ea, mândră, a răspuns că nici nu 
dorea să facă astfel". În Stăpânul Inelelor nu există nici o 
referire explicită în această privinţă, dar într-o scrisoare din 


1967, tatăl meu declara: 

Exilaţilor li s-a îngăduit să se întoarcă - în afara câtorva capi ai 
răzvrătirii, din care, la vremea celor întâmplate în Stăpânul Inelelor, numai 
Galadriel rămăsese. In vremea Tânguirii ei în Lórien, ea credea că 
opreliştea îi va fi eternă, atât cât va dura Pământul. De aceea ea îşi încheie 
tânguirea cu dorinţa sau rugăciunea ca lui Frodo să i se acorde, ca o 
favoare specială, un popas de ispăşire (nu şi punitiv) în Eressëa, insula 
solitară ce se zărea din Aman, cu toate că pentru ea drumul este închis. 
Rugăciunea i s-a împlinit - dar şi ei i s-a ridicat interdicţia, drept răsplată 
pentru ajutorul dat împotriva lui Sauron, şi mai cu seamă pentru că a 
rezistat tentaţiei de a lua Inelul atunci când i s-a oferit. Astfel că la sfârşit o 
vedem urcându-se pe corabie. 


Această declaraţie, pozitivă în sine, nu demonstrează totuşi 
că în perioada în care fusese scris capitolul „Rămas-bun, 
Lórien", cu mulţi ani înainte, exista intenţia de interdicţie în 
privinţa întoarcerii lui Galadriel în Apus; şi îmi vine să cred că 
nici nu exista (vezi pg. 324). 

Într-un eseu de dată foarte târzie, de factură în primul rând 
filosofică, scris cu certitudine după ce a fost publicat The Road 


Goes Ever On, povestea sună cu totul altfel: 

Galadriel şi fratele ei, Finrod, erau copiii lui Finarfin, al doilea fiu al lui 
Indis. Finarfin aducea cu mama sa la minte şi la trup, având părul bălai al 
vanyarilor, firea lor nobilă şi blândă şi nutrind aceeaşi iubire pentru valari. 
Pe cât putea, se ţinea departe de certurile dintre fraţii săi şi de înstrăinarea 
lor de valari, şi adesea îşi căuta liniştea printre teleri, a căror limbă o 
învățase. S-a însurat cu Eărwen, fiica Regelui Olwë din Alqualondă, copiii lui 
fiind astfel înrudiţi cu Regele Elu Thingol al Doriathului, din Beleriand, căci 
el era fratele lui Olw&; iar această înrudire a înrâurit hotărârea de a se 
alătura Surghiunului, lucru ce avea să capete o mare însemnătate mai 
târziu în Beleriand. Finrod se asemăna cu tatăl său la frumuseţea chipului, 
la pârul bălai şi la bunătatea şi dărnicia inimii, cu toate că moştenise 
curajul sublim al noldorilor, iar în tinereţe nerăbdarea şi spiritul lor 
neliniştit; de la mama sa telerină avea dragostea de mare şi visurile legate 
de pământuri îndepărtate pe care niciodată nu le văzuse. Galadriel era cea 
mai măreaţă dintre noldori, poate doar F&anor o întrecea, măcar că ea era 
mai înţeleaptă decât el, iar înţelepciunea ei sporea pe măsură ce treceau 
anii cei lungi. 


Mama ei îi dăduse numele de Nerwen („fecioara-bărbat"),:» şi 
crescând ea s-a făcut înaltă, mai înaltă decât toate femeile noldorilor; era 
vânjoasă la trup, cu o minte şi o voinţă puternice, luându-se oricând la 
întrecere cu cărturarii şi cu cei mai voinici dintre eldari în zilele tinereţii lor. 
Chiar şi printre eldari era socotită drept frumoasă, şi toţi se minunau peste 
poate de părul ei. Era auriu, asemenea pârului tatălui ei şi al bunicii ei 
Indis, dar mult mai bogat şi mai strălucitor, căci auriul său avea ceva din 
argintiul sclipitor ca stelele al pârului mamei ei; eldarii spuneau că pletele 
ei furaseră din lumina celor Doi Copaci, Laurelin şi Telperion. Mulţi credeau 
că aceste vorbe l-au făcut întâi şi-ntâi pe Fëanor să se gândească la 
întemnițarea şi împreunarea luminii Copacilor, care mai târziu a luat în 
mâinile sale forma silmarililor. Căci F&anor se uita la părul lui Galadriel cu 
minunare şi încântare. De trei ori a rugat-o să-i dea o şuviţă, dar Galadriel 
n-a vrut să-i dăruiască nici măcar un fir. Şi de atunci a început duşmănia 
dintre rubedeniile acestea două, cele mai m 
ăreţe din neamul eldarilor din Valinor. 

Galadriel s-a născut în fericitul Valinor, dar n-a trecut mult - după cum 
era măsurat timpul în Tărâmul Binecuvântat - până când această fericire a 
început să se stingă; iar Galadriel nu şi-a mai găsit liniştea acolo. Căci în 
acele vremuri încercate, în mijlocul vrajbei dintre noldori, ea era trasă ba 
într-o parte, ba în cealaltă. Galadriel era mândră, puternică şi îndărătnică, 
asemănându-se cu toţi urmaşii lui Finwë şi Finarfin; ca şi fratele ei Finrod, 
din tot neamul cel mai drag inimii ei, visa şi ea la pământuri îndepărtate şi 
la ţinuturi ce-ar fi putut deveni ale ei spre a le cârmui cum socotea ea de 
cuviinţă, fără a se mai supune nimănui. Dar mai adânc în fiinţa ei se 
înrădăcinaseră spiritul nobil şi generos al vanyarilor, şi un respect faţă de 
valari, pe care nu-l putea da uitării. Incă din fragedă pruncie avusese 
uimitoarea putere de a citi gândurile semenilor, dar îi judeca întotdeauna 
cu îngăduinţă şi înţelegere şi tuturor le arăta bunăvoință, fără doar lui 
Fëanor. In el ghicea o întunecime pe care o ura şi de care se temea, cu 
toate că nu simţea că umbra aceluiaşi râu înnegurase minţile tuturor 
noldorilor şi chiar şi pe a ei. 

Aşa s-a făcut că atunci când lumina s-a stins în Valinor - pentru 
totdeauna, după cum credeau noldorii -, ea s-a alăturat răzvrătirii 
împotriva valarilor care le porunceau să nu plece; şi odată ce a păşit pe 
calea surghiunului, n-a mai dat înapoi şi n-a ascultat de ultima solie a 
valarilor, astfel că şi asupra ei s-a abătut Blestemul lui Mandos. Nici măcar 
după atacul nemilos împotriva telerilor şi răpirea corăbiilor lor, Galadriel nu 
s-a întors din drum, cu toate că a luptat cu îndârjire împotriva lui Fëanor, 
pentru a apăra neamul mamei ei. Mândria n-o lăsa să se întoarcă învinsă şi 
rugându-se a fi iertată; dimpotrivă, ardea de nerăbdare să-l urmărească pe 
F&anor cu mânia ei, indiferent pe ce uscaturi ar fi ajuns, şi să i se pună de-a 
curmezişul în toate felurile. lar la capătul Zilelor de Odinioară, după ce 
Morgoth a fost în sfârşit biruit, tot mândria a făcut-o să refuze iertarea dată 
de către valari tuturor celor care luptaseră împotriva Duşmanului şi a 
rămas în Pământul de Mijloc. Abia după trecerea altor două evuri lungi, 
când iată că putea dobândi tot ce-şi dorise în tinereţe - Inelul Puterii şi, prin 
el, visata stăpânire asupra Pământului de Mijloc -, înţelepciunea i s-a copt 
şi Galadriel n-a vrut să ia Inelul; trecând astfel şi de ultima încercare, ea a 
plecat pentru totdeauna din Pământul de Mijloc. 


Această ultimă frază este strâns legată de scena din 
Lothlórien, când Frodo i-a oferit lui Galadriel Inelul Măreţ (Frăția 
Inelului | 7): „Şi iată-l cum vine singur la mine. Îmi oferi Inelul 
de bună-voie! în locul Seniorului întunecimii, aşezi o regină." 

În Silmarillion (pg. 125) se spune că, la vremea răzvrătirii 


noldorilor în Valinor, Galadriel 
ţinea morţiş să plece. Nu jurase alături de ceilalţi, dar ceea ce spusese 
Fëanor despre Pământul de Mijloc îi pusese inima pe jar, căci tânjea să 
vadă acele tărâmuri întinse şi nestrăjuite şi să cârmuiască acolo peste un 
regat numai al ei şi după cum credea ea de cuviinţă. 


În textul de faţă sunt totuşi câteva elemente care nu apar 
în Silmarillion: înrudirea copiilor lui Finarfin cu Thingol, ca factor 
ce influenţează decizia lor de a lua parte la răzvrătirea lui 
Fëanor; antipatia deosebită şi neîncrederea manifestate de la 
bun început de Galadriel faţă de Fëanor şi efectul pe care l-a 
avut ea asupra lui; şi lupta dintre noldori, la Alqualonde - 
Angrod i-a spus lui Thingol în Menegroth doar că neamul lui 
Finarfin nu se făcea vinovat de uciderea telerilor (Silmarillion, 
pg. 185). Dar cel mai important aspect în fragmentul citat este 
afirmaţia explicită că Galadriel a refuzat iertarea valarilor la 
sfârşitul Primului Ev. 

În acelaşi eseu se spune mai departe că, deşi mama ei o 
numea Nerwen, iar tatăl ei Artanis („femeie nobilă"), ea şi-a ales 
un nume sindarin, Galadriel, „căci era cel mai frumos dintre 
toate numele ei şi-i fusese dat de iubitul ei, Teleporno din 
neamul telerilor, pe care l-a luat de soţ mai târziu , în 
Beleriand". Teleporno este Celeborn, care îşi are şi el istoria sa, 
după cum se va vedea mai jos (pg. 322); despre nume ca atare, 
vezi Anexa E, pg. 367. 


O cu totul altă poveste, schiţată, dar niciodată dezvoltată, 
despre felul în care s-a comportat Galadriel în timpul răzvrătirii 
noldorilor apare într-o notă de dată foarte târzie, în parte 
ilizibilă: ultimul text scris de tatăl meu pe marginea subiectului 
Galadriel şi Celeborn şi probabil ultimul despre Pământul de 
Mijloc şi Valinor, pus pe hârtie în ultima lui lună de viaţă. Aici el 
subliniază cum şi-a impus Galadriel personalitatea, încă pe când 
se afla în Valinor, faptele ei egalându-le pe ale lui Fëanor, chiar 
dacă erau de altă natură; şi tot aici se spune că, în afară de 
faptul că i s-a alăturat lui Fëanor în răzvrătire, în toate celelalte 
privinţe era exact opusul lui. E adevărat că dorea să părăsească 


Valinorul şi să plece în lumea largă pentru a-şi dovedi harurile; 
căci „având o minte sclipitoare şi fiind aprigă în tot ce făptuia, 
deprinsese de la o vârstă frageda tot ce fusese în stare din 
învăţăturile pe care valarii socotiseră potrivite a le împărtăşi 
eldarilor", încât se simţea ca întemniţată sub supravegherea din 
Aman. Din cât se pare, dorinţa lui Galadriel îi era cunoscută lui 
Manw& care n-o împiedicase să şi-o împlinească; dar nici nu-i 
dăduse îngăduinţa să plece. Cumpănind la ce ar fi putut să facă, 
Galadriel şi-a amintit de corăbiile telerilor, astfel că, o vreme, s- 
a dus să locuiască împreună cu rudele mamei ei, în Alqualondë. 
Acolo l-a cunoscut pe Celeborn, care apare din nou ca prinţ 
telerin şi al cărui bunic era Olwe din Algualondă, fiind prin 
aceasta înrudit îndeaproape cu Galadriel. Impreuna au plănuit 
să făurească o corabie şi să plece la bordul ei spre Pământul de 
Mijloc; tocmai vroiau să ceară valarilor îngăduinţa de a face 
această călătorie, când Melkor a fugit din Valmar şi, întorcându- 
se împreună cu Ungoliant, a distrus lumina Copacilor. In 
răzvrătirea lui Fëanor, care a urmat după Tăinuirea Valinorului, 
Galadriel n-a jucat nici un rol; dimpotrivă, ea şi Celeborn s-au 
luptat eroic pentru a apăra Alqualondë împotriva atacului 
noldorilor, corabia lui Celeborn scăpând de furia lor. Pierzându-şi 
orice speranţă în Valinor şi îngrozită de violenţa şi cruzimea lui 
Fëanor, Galadriel a ridicat ancora şi a pornit în întunecime, fără 
a mai aştepta consimţământul lui Manw&, care neîndoielnic nu şi 
l-ar fi dat în acel ceas, oricât ar fi fost de îndreptăţită dorinţa ei. 
Astfel că şi asupra ei s-a abătut opreliştea impusă tuturor celor 
care plecau, şi Valinorul şi-a închis şi pentru ea porţile. Dar 
împreună cu Celeborn, ea a ajuns în Pământul de Mijloc ceva 
mai repede decât F&anor, şi a aruncat ancora în portul al cărui 
stăpân era Cirdan. Au fost primiţi cu bucurie, ca fiind de-un 
neam cu Elwë (Thingol). In anii care au urmat, nu au luat parte 
la războiul împotriva Angbandului, socotind că, dată fiind 
opreliştea valarilor şi lipsa oricărui ajutor din partea acestora, 
războiul n-avea sorţi de izbândă; planul lor era de a se retrage 
din Beleriand şi de a-şi întări forţele la răsărit (unde se temeau 
că Morgoth îşi va trimite întăriri), împrietenindu-se cu Elfii 
întunecimii şi cu oamenii din acele meleaguri şi împărtășindu-le 
din ştiinţa lor. Dar cum acest plan nu putea fi pe placul elfilor 
din Beleriand, Galadriel şi Celeborn au plecat, trecând munţii 
Ered Lindon, încă înainte de a se sfârşi Primul Ev; iar când valarii 


le-au îngăduit să se întoarcă în Apus, ei au ales să rămână în 
Pământul de Mijloc. 

Această poveste, în care Galadriel este absolvită de orice 
asociere cu răzvrătirea lui Fëanor, până acolo încât este arătată 
plecând separat (doar cu Celeborn) din Aman, se deosebeşte 
fundamental de tot ceea ce se relatează în alte scrieri. La bază 
stau considerente „filosofice" (mai degrabă decât „istorice"), 
referitoare la natura exactă a nesupunerii lui Galadriel în 
Valinor, pe de o parte, şi la statutul şi puterea ei în Pământul de 
Mijloc, pe de alta. Este evident că acest lucru ar fi necesitat 
modificări considerabile în povestea cuprinsă în Silmarillion; 
ceea ce tatăl meu intenţiona să facă, fără doar şi poate. Ar 
trebui menţionat aici că Galadriel nu apărea în povestea 
originală a răzvrătirii şi fugii noldorilor, datată cu mult înaintea 
existenţei lui Galadriel, de asemenea, desigur că după 
introducerea ei în poveştile Primului Ev, faptele ei încă mai 
puteau fi transformate radical, deoarece Silmarillion nu fusese 
publicat. Totuşi, varianta publicată a fost alcătuită din naraţiuni 
complete, încât n-am putut lua în considerare simple intenţii de 
revizuire. 

Pe de altă parte, identificarea lui Celeborn ca elf telerin din 
Aman contrazice nu numai afirmaţii din Silmarillion, ci şi cele 
citate mai înainte (pp. 315-316) din The Road Goes Ever On şi 
din Anexa B la Stăpânul Inelelor, în care Celeborn este un elf 
sindarin din Beleriand. La întrebarea de ce anume a fost făcută 
această schimbare fundamentală în poveste, se poate răspunde 
prin aceea că s-a impus datorită noului element narativ al 
plecării lui Galadriel din Aman separat de armiile noldorilor 
răzvrătiți; dar Celeborn este deja transformat într-un elf telerin 
în textul citat la pg. 319, în care Galadriel a luat parte la 
răzvrătirea lui Feanor şi la plecarea acestuia din Valinor, şi unde 
nu se spune nimic despre cum a ajuns Celeborn în Pământul de 
Mijloc. 

Povestea iniţială (fără aspectele opreliştii şi iertării) la care 
fac referire afirmaţiile din Silmarillion, The Road Goes Ever On şi 
Anexa B la Stăpânul Inelelor este destul de desluşită: Galadriel, 
venind în Pământul de Mijloc ca unul dintre capii celei de-a doua 
armii a noldorilor, l-a întâlnit pe Celeborn în Doriath, iar mai 
târziu s-a măritat cu el; Celeborn era nepotul lui Elmo, fratele 
lui Thingol - o figură obscură, despre care nu se spune nimic 


altceva decât că a fost fratele mai mic al lui 
Elwë (Thingol) şi al lui Olwë, şi că era „îndrăgit de Elwë, alături 
de care a rămas". (Fiul lui Elmo s-a numit Galadhon, iar fiii lui au 
fost Celeborn şi Galathil; Galathil a fost tatăl lui Nimloth, care s- 
a măritat cu Dior, Moştenitorul lui Thingol, şi a fost mama lui 
Elwing. Conform acestei genealogii, Celeborn era înrudit cu 
Galadriel, nepoata lui Olwë din Alqualonde, dar gradul de 
rudenie nu era într-atât de apropiat ca acela ce decurgea din 
faptul că Olwe a devenit totodată şi bunicul lui Celeborn.) Se 
poate presupune că Celeborn şi Galadriel au fost de faţă la 
distrugerea Doriathului (într-un loc se zice că Celeborn „a scăpat 
din atacul asupra Doriathului"), şi probabil au ajutat-o pe Elwing 
să fugă în Limanul Sirion, ducând cu ea silmarilul - dar despre 
asta nu se pomeneşte nicăieri. In Anexa B la Stăpânul Inelelor se 
spune că Celeborn a locuit o vreme în Lindon, la sud de Lune; 
dar la începutul celui de-al Doilea Ev, ei au trecut munţii şi au 
ajuns în Eriador. Din acest punct, povestea lor este relatată în 
scurta naraţiune care urmează. 
Cu privire la Galadriel şi Celeborn 

Textul care poartă acest titlu este o schiţă scurtă şi 
expeditivă, neredactată, totuşi singura sursă narativă pentru 
evenimentele din partea de apus a Pământului de Mijloc, până la 
înfrângerea şi alungarea lui Sauron din Eriador, în anul 1701 al 
celui de-al Doilea Ev. In afara acestui text, nu mai există decât 
nişte consemnări scurte şi sporadice în Povestea Anilor şi 
relatarea mult mai generalizată şi selectivă din Despre Inelele 
Puterii şi al Treilea Ev (publicată în Silmarillion). În mod sigur 
textul de faţă a fost conceput după publicarea Stăpânului 
Inelelor, dovadă stând referinţa la aceasta carte şi faptul că 
despre Galadriel se spune că este fiica lui Finarfin şi sora lui 
Finrod Felagund. Textul a suferit numeroase modificări şi în 
multe locuri este greu de stabilit ce anume ţine de perioada în 
care a fost conceput manuscrisul, şi ce a fost adăugat ulterior. 
Este cazul referinţelor la Amroth, conform cărora el ar fi fiul lui 
Galadriel şi Celeborn; dar în privinţa momentului în care au fost 
introduse aceste referinţe, sunt aproape sigur că au fost 
concepute ulterior, mult după scrierea Stăpânului Inelelor, 
deoarece, dacă el ar fi fost fiul lor la vremea respectivă, fără 
îndoială că faptul ar fi apărut menţionat în Stăpânul Inelelor. 


Trebuie observat nu numai că în text nu se face referire la 
interdicţia impusă întoarcerii lui Galadriel în Apus, dar chiar că, 
din cât lasă să se înţeleagă un fragment de la începutul relatării, 
nici măcar nu era vorba de vreo interdicţie; iar mai târziu în 
decursul poveștii, rămânerea lui Galadriel în Pământul de Mijloc, 
dup 
ă înfrângerea lui Sauron în Eriador, este motivată prin aceea că 
ea a considerat ca fiind de datoria ei să nu plece, atâta vreme 
cât înfrângerea lui nu era definitivă. Acest fapt vine în sprijinul 
opiniei (ezitante) exprimate mai sus (pp. 316-317), anume că 
povestea opreliştii a fost concepută după ce a fost scris 
Stăpânul Inelelor, vezi în acest sens şi un pasaj din povestea 
nestematei Elessar, de la pg. 345. 

Urmează textul repovestit, cu unele comentarii introduse în 
paranteze drepte. 

Galadriel era fiica lui Finarfin şi sora lui Finrod Felagund. În 
Doriath a fost primită cu braţele deschise, întrucât mama ei, 
Eârwen, fiica lui Olwe, era telerină la origine şi nepoată a lui 
Thingol, iar poporul lui Finarfin nu luase parte în Alqualondë la 
Răpunerea Rubedeniilor; astfel s-a împrietenit ea cu Melian. În 
Doriath l-a întâlnit pe Celeborn, nepot al lui Elmo, fratele lui 
Thingol. Din dragoste pentru Celeborn, care nu vroia să 
părăsească Pământul de Mijloc (şi poate şi din propria ei 
mândrie, căci se numărase printre cei nerăbdători să se 
aventureze pe acele meleaguri), nu s-a întors în Apus după 
înfrângerea lui Melkor, ci a trecut munţii Ered Lindon dimpreună 
cu Celeborn, ajungând în Eriador. Au intrat în acel ţinut urmaţi 
de mulţi noldori, alături de care se aflau şi Elfii Cenuşii, precum 
şi Elfi Verzi; şi o vreme au sălăşluit în tărâmul ce înconjura Lacul 
Nenuial (Lacul înserării, la miazănoapte de Comitat). Celeborn şi 
Galadriel au ajuns să fie priviţi drept Seniorul şi Doamna 
eldarilor din Eriador, între care se numărau şi mulțimile 
rătăcitoare de obârşie nandorină, care nu trecuseră niciodată 
munţii Ered Lindon spre apus, ci se îndreptaseră spre Ossiriand 
[Silmarillion, pg. 139]. În răstimpul şederii lor în apropiere de 
Nenuial, cândva între anii 350 şi 400, s-a născut fiul lor Amroth. 
[Anul şi locul naşterii lui Celebrian, acum şi aici, sau mai târziu 
în Lórien, r 
ămân neclare.] 


Dar, într-un târziu , Galadriel a început să-şi dea seama că 
Sauron fusese încă o dată dat uitării, aşa cum se întâmplase şi 
în vremea de demult a captivităţii lui Melkor [vezi Silmarillion, 
pg. 102]. Sau mai curând, întrucât Sauron nu avea deocamdată 
un singur nume, iar uneltirile sale nu erau socotite a fi scornite 
de un singur spirit al răului, cel mai important servitor al lui 
Melkor, ea simţea că în lumea largă din afara fruntariilor se afla 
o voinţă ce stăpânea răul şi care părea să-şi aibă originea 
departe în Răsărit, dincolo de Eriador şi de Munţii Ceţoşi. 

Astfel s-a făcut că Celeborn şi Galadriel s-au îndreptat spre 
răsărit, cam în preajma anului 700 al celui de-al Doilea Ev, 
punând temeliile regatului noldorin Eregion (cel mai însemnat, 
dar nicidecum singurul). Se prea poate ca Galadriel să fi ales 
acel ţinut din pricină că avea cunoştinţă de gnomii din Khazad- 
dûm (Moria). În partea de răsărit a munţilor Ered Lindon:= 
gnomii sălăşluiseră dintotdeauna, chiar dacă nu mai rămăseseră 
decât câţiva, căci acolo se găsiseră prea-străvechile oraşe 
Nogrod şi Belegost - nu departe de Nenuial; dar cei mai mulţi 
dintre ei se mutaseră în Khazad-dûm. Celeborn nu-i avea la 
inimă pe gnomi, din oricare neam s-ar fi tras (după cum i-a 
dovedit lui Gimli în Lothlórien), şi nu i-a iertat nicicând pentru că 
luaseră parte la distrugerea Doriathului; dar în acel atac se 
găsise doar armia din Nogrod, care a pierit în bătălia de la Sarn 
Athrad (Silmarillion, pg. 328). Gnomii din Belegost au fost 
cuprinşi de deznădejde în faţa acestei nenorociri şi la gândul a 
ceea ce avea să urmeze, astfel că au luat-o din loc cât au putut 
ei de repede spre răsărit, unde se afla Khazad-dum..: Se poate 
bănui, prin urmare, că gnomii din Moria nu s-au făcut vinovaţi 
de ruinarea Doriathului şi nu-i duşmăneau pe elfi. Oricum, 
Galadriel vedea mult mai departe în timp decât Celeborn în 
aceasta privinţă; de la bun început a înţeles că Pământul de 
Mijloc nu putea fi salvat de „rămăşiţele râului" lăsate de 
Morgoth în urmă-i, decât numai prin unirea tuturor neamurilor 
care i se împotriveau în fel şi chip. Galadriel îi măsura pe gnomi 
cu ochiul unui comandant, văzând în ei cei mai buni războinici 
care-şi puteau măsura forţa cu orcii. Unde mai pui că ea ţinea 
de spiţa noldorilor, încât din fire nutrea simpatie pentru felul lor 
de a gândi şi pentru dragostea lor pătimaşă pentru meşteşuguri, 
o simpatie mult mai mare decât aceea dovedită de mulţi dintre 


eldari: gnomii erau „Copiii lui Aule", iar Galadriel, ca şi alţi 
noldori, fusese ucenica lui Aulă şi a Yavannei în Valinor. 

Galadriel şi Celeborn erau însoţiţi de un făurar noldorin, pe 
nume Celebrimbor. [Se zice aici că el ar fi fost unul din 
supraviețuitorii din Gondolin şi unul dintre cei mai mari făurari ai 
lui Turgon; dar textul a fost corectat pentru a corespunde 
versiunii ulterioare, în care apare ca descendent al lui Fëanor, 
aşa cum se menţionează în Anexa B la Stăpânul Inelelor, şi mult 
mai detaliat în Silmarillion (pg. 249, 391), unde se spune că ar fi 
fost fiul lui Curufin, al cincilea fiu al lui Fëanor, care s-a 
înstrăinat de tatăl său şi a rămas în Nargothrond atunci când 
Celegorm şi Curufin au fost mânaţi înainte.] Celebrimbor avea 
„O patimă aproape «ca de gnom» în privinţa meşteşugurilor"; 
curând a ajuns mai-marele făurarilor în Eregion, legând o 
strânsă prietenie cu gnomii din Khazad-dûm, dintre care cel mai 
bun prieten al său era Narvi. [În inscripţia de pe poarta 
apuseană a Moriei, Gandalf a citit următoarele cuvinte: /m Narvi 
hain echant: Celebrimbor o Eregion teithant i thiw hin: „Eu, 
Narvi, le-am făcut. Celebrimbor din Hollin a încrustat aceste 
semne." Frăția Inelului || 4.] Atât elfii cât şi gnomii au tras multe 
foloase de pe urma acestei prietenii: încât Eregion a devenit cu 
mult mai puternic, iar Khazad-dûm cu mult mai frumos, decât 
dacă fiecare seminţie s-ar fi străduit de una singură. 

[Aceasta relatare despre originea ținutului Eregion 
corespunde cu ceea ce se spune în Despre /nelele Puterii 
(Silmarillion, pg. 390) dar nici acolo şi nici în scurtele menționări 
din Anexa B la Stăpânul Inelelor nu se face referire la prezenţa 
lui Galadriel şi a lui Celeborn; în Anexa B, Celebrimbor este 
numit Seniorul din Eregion.] 

lnălţarea celui mai însemnat oraş din Eregion, Ost-in-Edhil, 
a început cam prin anul 750 al celui de-al Doilea Ev [data 
indicată în Povestea Anilor pentru întemeierea Eregionului de 
către noldori]. Zvonuri despre faptele acestea au ajuns la 
urechile lui Sauron, sporindu-i teama de venirea numenbreenilor 
în Lindon şi pe coastele dinspre miazăzi, şi de prieteşugul lor cu 
Gil-galad; mai auzise el vorbindu-se şi despre Aldarion, fiul lui 
Tar-Meneldur, Regele din Numenor, cum că ar fi devenit mare 
făuritor de corăbii şi că-şi aducea corăbiile taman până în 
limanurile din Harad. Din această pricină, Sauron a dat o vreme 
uitării Eriadorul şi şi-a ales tărâmul Mordor, după cum avea sa 


fie numit mai apoi, drept fortăreață împotriva ameninţătoarei 
invazii numensreene [acest fapt este situat în jurul anului 1000 
în Povestea Anilor], După ce s-a simţit pus la adăpost, a trimis 
mesageri în Eriador, ca în cele din urmă, în anul 1200 al celui 
de-al Doilea Ev, să vină el însuşi, purtând cea mai frumoasă 
înfăţişare pe care şi-o putea născoci. 

Dar, între timp, puterea lui Galadriel şi a lui Celeborn 
sporise iar Galadriel, ajutată fiind de prietenia cu gnomii din 
Moria, luase legătura şi cu ţinutul L6rinand, aflat de cealaltă 
parte a Munţilor Ceţoşi.:+ Acolo trăiau acei elfi care renunţaseră 
la Marea Călătorie a Eldarilor plecaţi din Cuivienen şi se 
statorniciseră în codrii din Valea Anduinului [Si/mari/lion, pg. 
139]; ţinutul cuprindea codrii de pe ambele maluri ale Râului cel 
Mare, chiar şi tărâmul unde avea cândva să se afle Dol Guldur. 
Elfii aceştia n-aveau nici prinți, nici cârmuitori şi-şi duceau traiul 
feriţi de griji, câtă vreme puterea lui Morgoth se făcea simțită 
doar în partea de nord-vest a Pământului de Mijloc; „dar mulţi 
sindari şi noldori au venit să vieţuiască printre ei şi astfel a 
început «sindarizarea» lor sub înrâurirea culturii beleriandice". 
[Nu este limpede când a avut loc această mutare în L6rinand; e 
posibil ca ei să fi venit din Eregion prin Khazad-dâm şi sub 
protecţia lui Galadriel.] în L6rinand, Galadriel a izbutit să 
zădărnicească uneltirile lui Sauron; în acest timp, Gil-galad îi 
oprea la hotarele Lindonului pe solii lui Sauron şi chiar pe 
Sauron însuşi [acest fapt este relatat mai pe larg în Despre 
Inelele Puterii (Silmarillion, pg. 391)]. Dar Sauron a avut mai 
mult noroc cu noldorii din Eregion, mai cu seamă cu 
Celebrimbor care, în sufletul său, dorea să-l întreacă pe Fëanor 
în pricepere şi faimă. [Despre ademenirea făurarilor din Eregion 
de către Sauron şi despre cum şi-a luat el numele de Annatar, 
Seniorul Darurilor, se povesteşte în /ne/e/e Puterii, fără însă a fi 
mentionata Galadriel.] 

În Eregion, Sauron s-a dat drept sol al valarilor, trimis de 
către aceştia în Pământul de Mijloc („anticipându-i astfel pe 
Istari"), sau primind poruncă de la ei să rămână acolo şi să-i 
ajute pe elfi. Şi-a dat seama din prima clipă că Galadriel va fi 
principalul său adversar şi obstacol, astfel că a încercat s-o 
îmblânzească, îndurându-i disprețul cu nespusă blândeţe şi 
curtenie. [În acest text schiţat în grabă, nu se explică de ce 
Galadriel îl dispreţuia pe Sauron - se poate doar presupune că 


vedea ce se ascunde sub masca lui - şi nici de ce i-a îngăduit să 
rămână în Eregion, dacă într-adevăr i-a intuit natura 
adevărată.::] Sauron şi-a folosit toate şiretlicurile ca să-i 
îmbrobodească pe Celebrimbor şi pe fârtaţii săi făurari, care 
alcătuiseră o societate sau o frăţie, foarte puternică în Eregion, 
numită Gwaith-i-Mirdain; dar Sauron ticluia totul în taină, fără 
ştirea lui Galadriel şi a lui Celeborn. N-a trecut mult şi Gwaith-i- 
Mirdain se afla sub puterea lui, căci la început făurarii avuseseră 
numai de câştigat de pe urma învățăturilor ce li le dăduse el şi a 
tainelor meşteşugului lor, ce li le dezvăluise.::7= Atât de mare 
ajunsese înrâurirea lui asupra frăţiei, încât cu timpul i-a convins 
să se răzvrătească împotriva lui Galadriel şi a lui Celeborn şi să 
pună mâna pe putere în Eregion; asta s-a întâmplat cândva între 
1350 şi 1400, în cel de-al Doilea Ev. Şi-atunci Galadriel a părăsit 
Eregionul şi, trecând prin Khazad-dâm, a ajuns în L6rinand, 
luându-i cu ea pe Amroth ţi pe Celebrian; Celeborn însă nu a 
vrut să pătrundă în sălașurile gnomilor, astfel că a rămas în 
Eregion, neluat în seamă de Celebrimbor. În L6rinand, Galadriel 
a ajuns la cârma ţării, pregătind apărarea împotriva lui Sauron. 
Sauron însuşi a plecat din Eregion în jurul anului 1500, 
după ce frăţia Mirdain începuse să făurească Inelele Puterii. 
Celebrimbor nu se lăsase într-atât de amăgit încât să-şi vândă 
sufletul şi să uite de loialitatea sa, ci îl luase pe Sauron drept 
ceea ce se arătase a fi; dar când, într-un târziu , a descoperit 
existenţa Inelului Suprem, s-a răzvrătit împotriva lui Sauron şi s- 
a dus în L6rinand, pentru a se mai sfătui o dată cu Galadriel. 
Atunci ar fi trebuit ei să distrugă Inelele Puterii, însă „n-au găsit 
în ei forţa s-o facă". Sfatul lui Galadriel a fost să nu fie folosite 
cele Trei Inele ale elfilor niciodată, ci să fie ascunse fiecare în alt 
loc, departe de Eregion, unde credea Sauron că s-ar afla. Atunci 
l-a primit ea pe Nenya, Inelul Alb, de la Celebrimbor, şi, prin 
puterea acestuia, L6rinand a sporit şi el în putere şi în 
frumuseţe; dar inelul şi-a răsfrânt puterea şi asupra lui Galadriel, 
în feluri nebănuite dinainte, căci i-a stârnit mai aprig mocnitul 
dor de Mare şi de întoarcere în Apus, încât bucuria ce-o simţea 
în Pământul de Mijloc i s-a împuţinat.::: Celebrimbor i-a urmat 
sfatul ca Inelul de Aer şi Inelul de Foc să fie trimise undeva 
departe de Eregion; astfel că i le-a dat în grijă lui Gil-galad, în 
Lindon. (Se spune aici că imediat după aceea Gil-galad l-a dat 
pe Narya, Inelul Roşu, lui Círdan, Seniorul Limanurilor, dar ceva 


mai departe în povestire, într-o notă marginală, este menţionat 
faptul că l-a păstrat pentru sine, până când a plecat la Războiul 
Ultimei Alianțe.) 

Aflând Sauron despre căinţa şi revolta lui Celebrimbor, şi-a 
lepădat masca, arătându-şi întreaga mânie; şi strângând el o 
oştire numeroasă, a străbătut ţinutul Calenardhon (Rohan) şi a 
cotropit Eriadorul în 1695. Când veştile despre această fapta au 
ajuns la Gil-galad, el a trimis într-acolo o armie, în frunte cu 
Elrond Cel-pe-jumătate-elf; dar Elrond avea cale lungă de 
străbătut, iar Sauron şi-a întors forţele spre miazănoapte şi, fără 
nici o zăbavă, a pornit-o spre Eregion. Cercetaşii şi avangarda 
lui Sauron mai aveau puţin până la hotare, când Celeborn i-a 
atacat pe neaşteptate cu oştenii lui, obligându-i să se retragă; 
cu toate că a reuşit să-și unească forţele cu ale lui Elrond, nu a 
putut să se întoarcă în Eregion, din pricină că oastea lui Sauron 
era cu mult mai mare decât a lor, într-atât de mare încât i-a 
ţinut şi pe ei la distanţă şi a împresurat şi Eregionul. În cele din 
urmă, atacatorii au năvălit în Eregion, lăsând în urma lor numai 
ruine şi prăpăd, şi au cucerit ţinta principală a atacului lui 
Sauron, Casa Mirdainilor, unde se găseau fierăriile şi comorile 
lor. Deznădăjduit, Celebrimbor i-a ţinut piept de unul singur lui 
Sauron, pe treptele intrării cele mari a Mirdainilor; dar a fost 
prins şi luat prizonier, iar Casa a fost jefuita. Sauron a luat cele 
Nouă Inele şi alte lucrături mai puţin preţioase ale Mirdainilor, 
dar pe cele Şapte şi pe cele Trei nu a reuşit să le găsească. L-au 
supus la cazne pe Celebrimbor şi astfel a aflat Sauron unde 
fuseseră ascunse; le-a spus Celebrimbor, pentru că mare preţ 
nu punea el pe cele Şapte sau pe cele Nouă, aşa cum punea pe 
cele Trei; cele Şapte şi cele Nouă fuseseră făurite cu ajutorul lui 
Sauron, câtă vreme pe cele Trei singur le făurise Celebrimbor, 
dăruindu-le altă putere şi hărăzindu-le altui ţel. [Aici nu se spune 
de fapt că, la acea vreme anume, Sauron ar fi intrat în posesia 
celor Şapte Inele, cu toate că se sugerează clar acest lucru. In 
Anexa A (III) la Stăpânul Inelelor se menţionează faptul că 
gnomii care făceau parte din Poporul lui Durin credeau că Inelul 
lui Durin al II-lea, Regele din Khazad-dim, i-a fost dat acestuia 
de înşişi făurarii elfi, şi nu de către Sauron; dar în textul de faţă 
nu se spune nimic despre felul în care cele Şapte Inele au ajuns 
în posesia gnomilor.] Despre cele Trei Inele, Sauron nu a putut 
afla nimic de la Celebrimbor; astfel că a pus să fie omorât. 


Adevărul însă tot l-a ghicit, anume că cele Trei au fost date în 
paza elfilor: fără îndoiala lui Galadriel şi lui Gil-galad. 

Negru de furie, Sauron s-a reîntors la bătălie; ducând drept 
stindard leşul lui Celebrimbor înfipt într-o prăjină şi străpuns de 
săgeți orceşti, s-a năpustit asupra armiilor lui Elrond. Elrond 
strânsese în jurul său pe puţinii elfi care scăpaseră din Eregion, 
dar nu avea destui oşteni să ţină piept asaltului. Şi ar fi fost 
învins, dacă oastea lui Sauron n-ar fi fost atacată din spate; căci 
Durin trimisese oştirea gnomilor din Khazad-dâm, iar acesteia i 
s-au alăturat elfii din L6rinand, conduşi de Amroth. Elrond a 
reuşit să scape, dar a fost obligat să se îndrepte spre 
miazănoapte, şi aceea a fost vremea [anul 1697, conform 
Poveştii Anilor] când a întemeiat refugiul şi fortăreaţa în Imladris 
(Vâlceaua Despicată). Sauron şi-a chemat îndărăt oştenii ce-l 
urmăriseră pe Elrond şi i-a atacat pe gnomii şi pe elfii din 
L6rinand, silindu-i să se retragă; dar Porţile Moriei erau închise, 
astfel că acolo nu a putut pătrunde. De atunci a dăinuit ura lui 
Sauron împotriva Moriei şi toţi orcii au primit poruncă să-i 
hărţuiască pe gnomi ori de câte ori li se ivea prilejul. 

Până una-alta, Sauron vroia să supună Eriadorul; L6rinand 
putea să mai aştepte. Aşa că s-a pus pe pustiit pământurile, 
ucigând sau alungind micile obşti de oameni şi vânându-i pe elfii 
care mai rămăseseră; numai că aceia care fugeau din calea lui 
îngroşau oastea lui Elrond, aflată la miazănoapte. Următoarea 
ţintă a lui Sauron era să cucerească Lindon, unde credea el că 
va putea pune mâna pe unul sau pe toate cele Trei Inele. Astfel 
că a dat poruncă să se adune toţi oştenii săi risipiţi care-ncotro 
şi în fruntea lor a pornit spre apus, spre ţara lui Gil-galad, 
pustiind totul în cale. Dar oastea lui era acum împuţinată, din 
pricină că fusese nevoit să lase în urmă o bună parte a ei pentru 
a-l ţine în loc pe Elrond şi a-l împiedica să-i atace ariergarda. 

Vreme de mulţi ani, numenbreenii îşi aduseseră corăbiile la 
Limanurile Cenugşii, unde fuseseră întotdeauna primiţi cu braţele 
deschise. De cum a început Gil-galad să se teamă că Sauron va 
veni cu gânduri de război în Eriador, a trimis solii în Numenor; 
astfel că pe țărmurile Lindonului, numenbreenii au început să-şi 
strângă oaste şi să-şi aducă provizii pentru luptă. În 1695, când 
Sauron a invadat Eriadorul, Gil-galad a cerut ajutor 
Numenorului. Atunci Regele Tar-Minastir a trimis o oştire 
numeroasa; dar având de înfruntat multe obstacole pe drum, 


aceasta a ajuns în Pământul de Mijloc abia în anul 1700. Între 
timp, Sauron pusese stăpânire pe întregul Eriador, fără doar de 
asediatul Imladris, şi ajunsese până la Râul Lhân. Chemase forţe 
noi, care se apropiau dinspre sud-est şi se aflau de-acum în 
Enedwaith, la Vadul Tharbad, unde paza era slabă. Gil-galad şi 
numendreenii se luptau cu disperare să apere râul Lhân, pentru 
a împiedica înaintarea duşmanului spre Limanurile Cenuşii, când 
taman la timp s-a ivit marea oaste a lui Tar-Minastir; oştirea lui 
Sauron a suferit o înfrângere grea, fiind alungată. Amiralul 
numendrean Ciryatur a trimis atunci o parte din corăbiile sale 
spre miazăzi, pentru a apăra coastele din acea parte. 

După cumplitul măcel de la Vadul Sarn (trecerea peste 
Baranduin), Sauron a fost alungat spre sud-est; şi cu toate că a 
primit întăriri la Tharbad, s-a pomenit iarăşi atacat de la spate 
de o armată numendreană, căci Ciryatur adusese o armie 
puternică pe țărm, la gurile râului Gwathl6 (Torentul Cenugşiu), 
„unde se găsea un mic port numenbrean". [E vorba de 
Vinyalondă, al lui Tar-Aldarion, numit mai apoi Lond Daer; vezi 
Anexa D, pg. 361.] în bătălia de la râul Gwathl6, Sauron a fost 
complet înfrânt, el însuşi abia scăpând cu viaţă. Oştirea lui, câtă 
mai supravieţuise, a fost atacată la răsărit de Calenardhon, iar 
el, însoţit doar de o escorta, s-a refugiat în regiunea numită mai 
apoi Dagorlad (Câmpia Bătăliei), de unde, umilit şi distrus, s-a 
întors în Mordor, jurând să se răzbune pe Numenor. Oştirea care 
asedia Imladris a fost prinsă între Elrond şi Gil-galad şi distrusă 
până la ultimul oştean. Eriador a fost curăţat de duşmani, dar 
ţinutul era mai mult o ruină. 

La această vreme, s-a ţinut primul Sfat,.:* la care s-a hotărât 
ca la răsărit de Eriador elfii să-şi păstreze o fortificaţie în 
Imladris, şi nu în Eriador. Tot la această vreme Gil-galad i l-a dat 
pe Vilya, Inelul Albastru, lui Elrond pe care l-a numit 
viceregentul său în Eriador; a păstrat însă pentru sine Inelul 
Roşu, până i l-a dat lui Cirdan, atunci când a plecat din Lindon, 
în zilele Ultimei Alianţe.: Timp de mulţi ani, Tărâmurile Apusene 
au avut parte de pace, un răgaz pentru a-şi vindeca rănile, dar 
numendreenii prinseseră gustul puterii în Pământul de Mijloc, şi 
de atunci [În Povestea Anilor, „circa 1800"] au început să-şi 
întemeieze aşezări statornice pe coastele apusene, devenind 
atât de puternici, încât multă vreme Sauron s-a ferit să iasă din 
Mordor şi să se îndrepte spre apus. 


În pasajul de încheiere, povestirea se reîntoarce la 
Galadriel, spunând că ea tânjea tot mai mult după mare, astfel 
că a hotărât să părăsească Ldrinandul (cu toate că socotea de 
datoria ei să rămână în Pământul de Mijloc câtă vreme Sauron 
nu era învins definitiv) şi să trăiască lângă mare. În locul ei, la 
cârma L6rinandului l-a pus pe Amroth şi, trecând din nou prin 
Moria împreună cu Celebrian, a ajuns în Imladris, unde l-a căutat 
pe Celeborn. Găsindu-l (din cât se pare), au rămas împreună 
acolo multă vreme; acum a văzut-o Elrond pentru prima oară pe 
Celebrian şi s-a îndrăgostit de ea, dar n-a spus un cuvânt despre 
iubirea lui. lar Sfatul despre care am pomenit mai sus tot acum 
s-a ţinut, cât s-a aflat Galadriel în Imladris. Dar după o vreme 
[nu există nici un indiciu asupra datei], Galadriel şi Celeborn, 
împreună cu Celebrian, au plecat din Imladris, îndreptându-se 
spre ţinuturile puţin locuite dintre gura râului Gwathl6 şi Ethir 
Anduin. Au trăit în Belfalas, în locul numit apoi Dol Amroth; acolo 
îi vizita din când în când fiul lor Amroth, iar cu timpul li s-au 
alăturat elfi nandorini din L6rinand. Abia mult după ce a început 
cel de-al Treilea Ev şi după ce Amroth, a pierit, iar L6rinand se 
afla în primejdie, s-a întors Galadriel în această ţară, în anul 
1981. Aici se sfârşeşte textul „Despre Galadriel şi Celeborn". 


E de menţionat aici că absenţa vreunei informaţii contrare 
în Stăpânul Inelelor i-a condus pe comentatori la concluzia 
firească, anume că Galadriel şi Celeborn şi-au petrecut a doua 
jumătate a celui de-al Doilea Ev şi întregul Ev al Treilea în 
Lothlórien; ceea ce nu este adevărat, cu toate că poveste lor, 
aşa cum a fost schiţată în „Despre Galadriel şi Celeborn", a 
suferit ulterior modificări semnificative ulterior, lucru care se va 
vedea în cele ce urmează. 

Amroth şi Nimrodel 

Am spus mai devreme (pg. 323) că, dacă Amroth ar fi fost 
într-adevăr considerat fiul lui Galadriel şi Celeborn, atunci când 
a fost scris Stăpânul Inelelor, o asemenea legătură importantă 
n-ar fi putut trece neconsemnată. Dar dacă a fost sau nu fiul lor, 
acest aspect al descendenţei sale a fost ulterior înlăturat. In cele 
ce urmează, redau o povestire (din 1969 sau de dată mai 
târzie), intitulată „Fragment din Legenda lui Amroth şi Nimrodel, 
repovestită pe scurt". 


Amroth era Regele L6rienului, după ce tatăl său Amdir a fost răpus în 
Bătălia de la Dagorlad [În anul 3434 al celui de-al Treilea Ev]. Ţara sa a 
cunoscut pacea timp de mulţi ani după înfrângerea lui Sauron. În ciuda 
descendenţei sale sindarine, trăia asemenea Elfilor Pădureni şi sălăşluia în 
copacii înalţi de pe o colină mare şi verde, numită începând de atunci Cerin 
Amroth. Trăia astfel din iubire pentru Nimrodel. O iubea de multă vreme şi, 
din pricină că ea nu vroia să se mărite cu el, nu-şi luase altă soaţă. Şi ea îl 
iubea, nu-i vorbă, căci era un bărbat chipeş, chiar şi pentru cineva din spiţa 
eldarilor, şi viteaz şi înţelept; dar ea ţinea de neamul Elfilor Pădureni şi nu 
se bucura de venirea Elfilor din Apus care (zicea ea) aduceau cu ei războaie 
şi distrugeau pacea străveche. Nu vroia să vorbească decât în graiul 
Pădurenilor, deşi poporul din Lórien îl dăduse uitării:2; trăia singură, în 
apropiere de cascada râului Nimrodel, care de la ea îşi căpătase numele. 
Dar când spaima s-a răspândit din Moria şi gnomii au fost alungaţi de acolo 
şi în locul lor s-au aciuat orcii, Nimrodel a fugit deznădăjduită, de una 
singură, spre miazăzi, în meleagurile pustii de acolo [in anul 1981 al celui 
de-al Treilea Ev], Amroth a urmat-o şi, într-un târziu , a găsit-o la poala 
codrului Fangorn care, în acele vremuri, se întindea mai mult spre L6rien.:2 
Nu îndrăznise să intre în codru, din pricină că, zicea ea, se simţea 
ameninţată de copaci, şi unii chiar se mişcau pentru a i se pune în cale. 

Acolo au stat îndelung de vorbă Amroth şi Nimrodel; în cele din urmă, 
s-au juruit unul altuia. 

— Cu credinţă îţi vorbesc acum, a zis ea, şi soaţă îţi voi fi atunci când 
mă vei duce într-o ţară în care este pace. 

De dragul ei, Amroth a jurat să-şi părăsească poporul, chiar şi la acel 
ceas de restrişte, şi să pornească împreună cu ea în căutarea unei 
asemenea ţâri. 

— Dar nu-i nici una acum în Pământul de Mijloc, i-a spus el, şi nicicând 
nu va mai fi vreuna pentru poporul elfilor. Va trebui să găsim o cale de a 
trece Marea cea Mare, spre străvechiul Apus. 

l-a povestit el atunci despre limanul de la miazăzi, unde poposiseră 
mulţi din neamul său în vremuri de demult. 

— Puţini au mai rămas, cei mai mulţi au ridicat ancorele şi s-au dus în 
Apus; ci aceia care mai sunt acolo încă făuresc corăbii şi sunt gata să-i 
ducă peste Mare pe toţi din neamul lor care vin la ei, sătui de Pământul de 
Mijloc. Se zice că îngăduinţa pe care ne-au dat-o valarii să trecem Marea o 
au acum şi aceia care au făcut Călătoria cea Mare, chiar dacă, în evurile de 
demult, n-au ajuns la țărm şi n-au văzut niciodată Tărâmul Binecuvântat. 

Nu e locul aici să povestim despre călătoria lor până în Gondor. S-a 
întâmplat în vremea Regelui Eâărnil al Doilea, penultimul dintre regii 
Tărâmului de la Miazăzi, când meleagurile sale erau cuprinse de tulburare. 
[Eărnil II a domnit în Gondor între 1945-2043.] în altă parte se spune [dar 
nu în vreun text care să se fi păstrat] cum s-au despărţit cei doi şi cum, 
după ce a căutat-o în zadar pe Nimrodel, Amroth a ajuns în limanul elfilor şi 
a aflat că numai puţini elfi mai rămăseseră acolo. Mai puţini decât ar fi 
încăput pe o corabie; cât despre corăbii, în una singură îşi puneau nădejdea 
să poată înfrunta marea. Tocmai se pregăteau să plece şi să lase în urmă 
Pământul de Mijloc. l-au urat bun-venit lui Amroth, bucuroşi fiind că mica 
lor ceată sporea cu încă un viteaz; pe Nimrodel însă nu vroiau s-o mai 
aştepte, căci venirea ei li se părea dincolo de orice speranţă. 


— Dacă ar veni prin ţinuturile aşezate ale Gondorului, spuneau ei, n-ar 
păţi nimic, ba chiar ar primi ajutor; oamenii din Gondor sunt buni şi au 
drept cârmuitori vlăstare ale Prietenilor Elfilor din străvechime, care încă 
mai cunosc oareşcum graiul nostru; dar prin munţi bântuie mulţi oameni 
neprietenoşi şi multe făpturi ticăloase. 

Zilele se micşorau pe măsura ce se apropia toamna, în scurtă vreme 
aveau să se pornească vânturile cele mari, duşmănoase şi primejdioase, 
chiar şi pentru corăbiile elfeşti, atâta timp cât zăboveau în Pământul de 
Mijloc. Dar atât de aprigă era durerea lui Amroth, încât şi-au amânat 
plecarea multe săptămâni; şi-n acest timp au trăit pe corabie, casele lor 
fiind de-acum goale şi pustii. Apoi, în toamnă, într-o noapte s-a dezlănţuit 
furtuna, una dintre cele mai cumplite din istoria Gondorului. A venit din 
Pustiul îngheţat de la Miazănoapte, urlând peste Eriador şi năpustindu-se 
asupra pământurilor Gondorului, prăpădind totul în cale; Munţii Albi s-au 
dovedit un scut neputincios împotriva ei, şi multe corăbii de-ale oamenilor 
au fost împinse în Golful Belfalas, dispărând pentru totdeauna. Uşoara 
corabie elfică a fost ruptă din odgoane şi mânată în apele turbate, spre 
coastele din Umbar. Despre ea nu s-a mai auzit nimic în Pământul de 
Mijloc; dar corăbiile elfilor, făurite anume pentru călătoria pe mare, nu se 
scufundau, prin urmare fără îndoială că ea a părăsit Cercurile Lumii şi în 
cele din urmă a ajuns în Eressëa. Pe Amroth însă nu l-a dus până acolo. 
Furtuna a lovit coastele Gondorului la ceasul la care zorii străpungeau norii 
gonitori; dar când s-a trezit Amroth, corabia se îndepărtase mult de țărm. 
Strigând cu disperare „Nimrodel!", el a sărit în mare şi a înotat spre ţărmul 
ce aproape că nu se mai zărea. Cu ochii lor elfeşti, marinarii l-au văzut 
vreme îndelungată luptându-se cu valurile, până când soarele ce răsărea a 
scăpărat printre nori şi în zare i-a luminat părul bălai, ca o scânteie de aur. 
Ochii nici unui elf sau om nu l-au mai întâlnit în Pământul de Mijloc. Cât 
despre ce s-a întâmplat cu Nimrodel, nu se spune nimic aici, cu toate că 
soarta ei e pomenită în multe legende. 


Narațiunea de mai sus a fost în fapt compusă ca o derivație 
dintr-un comentariu etimologic privind toponimele câtorva râuri 
din Pământul de Mijloc, în acest caz Gilrain, un râu din Lebennin 
în Gondor, care se vărsa în Golful Belfalas, la apus de Ethir 
Anduin; o altă faţetă a legendei lui Nimrodel apare din 
analizarea elementului rain. Probabil că acesta deriva din 
rădăcina ran-, „a hoinări, a se rătăci, a urma un curs nesigur" 


(ca în numele Mithrandir şi în toponimul Rána, dat Lunii). 

Acesta nu ar părea potrivit pentru nici un râu din Gondor; dar numele 
râurilor pot adesea să se refere doar la anumite părţi din cursul lor, la izvor, 
sau la cursul inferior, sau la alte caracteristici frapante pentru exploratorii 
care le-au botezat. Totuşi, în acest caz, fragmentele din legenda lui Amroth 
şi Nimrodel oferă o explicaţie. Gilrain se prăvălea din munţi, asemenea 
altor râuri din acea regiune; dar când ajungea la capătul coamei ce se 
desprindea din Ered Nimrais şi îl despărţea de Celos, albia lui străbătea o 
depresiune largă şi puţin adâncă. Rătăcea o vreme pe aici, formând un 
heleşteu mic la capătul sudic, înainte să-şi taie drum printr-o creastă şi să 
curgă iarăşi cu repeziciune, pentru a se uni cu Serni. Când Nimrodel a fugit 
din Lórien, se spune că, în timp ce căuta calea spre mare, s-a rătăcit în 


Munţii Albi, până când, în cele din urmă (pe ce potecă ori drum, nu se ştie) 
a ajuns la un râu care-i amintea de pârâul ei din Lórien. Răsuflând uşurată, 
s-a aşezat lângă un iaz şi a privit la stelele care se răsfrângeau în apele 
sale întunecate şi a ascultat zvonul cascadei în care se prăvălea râul pentru 
a-şi continua drumul spre mare. Acolo, din pricina istovirii, a cuprins-o un 
somn adânc şi a dormit atât de mult, încât n-a mai apucat să ajungă în 
Belfalas înainte ca furtuna să fi împins corabia lui Amroth în largul mării şi 
înainte ca Amroth să fi pierit în ape, încercând să se întoarcă înot la ţărmul 
Belfalasului. Legenda aceasta era bine cunoscută în Dor-en-Ernil (Ţara 
Prinţului):2, şi fără îndoială că numele râului în memoria ei a fost dat. 


Eseul continua cu o scurta explicaţie a legăturii dintre 
Amroth, ca Rege al L6rienului, şi cârmuirea lui Celeborn şi 
Galadriel în aceeaşi ţară: 

Locuitorii din Lórien erau chiar şi atunci [adică la vremea la care a 
pierit Amroth] în mare măsură la fel ca şi la sfârşitul celui de-al Treilea Ev: 
Elfi Pădureni la obârşie, dar cârmuiţi de prinți de origine sindarină (astfel 
era regatul lui Thranduil în părţile nordice ale Codrului întunecat; cu toate 
că acum nu se ştie dacă Thranduil şi Amroth erau sau nu înrudiţi).:2 Se 
amestecaseră însă destul de mult cu noldorii (vorbitori ai graiului sindarin), 
care au trecut prin Moria după distrugerea Eregionului de către Sauron, în 
anul 1697 al celui de-al Doilea Ev. La acea vreme, Elrond a plecat spre apus 
[sic]; probabil însemnând ca nu a trecut Munţii Ceţoşi] şi a întemeiat 
refugiul din Imladris; dar Celeborn s-a dus mai întâi în Lórien şi a fortificat 
ţara împotriva oricăror alte încercări ale lui Sauron de a traversa Anduinul. 
Când totuşi Sauron s-a retras în Mordor şi nu-i mai păsa decât de cuceriri 
spre Răsărit (după cum s-a mai spus), Celeborn s-a reîntâlnit cu Galadriel în 
Lindon. 

Lórien a cunoscut apoi lungi ani de pace, sub domnia propriului său 
rege, Amdir, fără a mai fi băgat în seamă de duşman, până la Decăderea 
Numenorului şi la reîntoarcerea neaşteptată a lui Sauron în Pământul de 
Mijloc. Amdir a dat ascultare chemării lui Gil-galad şi s-a alăturat Ultimei 
Alianțe cu toată armia pe care a putut-o strânge, dar a fost răpus în Bătălia 
de la Dagorlad, şi dimpreună cu el au pierit şi cei mai mulţi oşteni ai săi. 
Amroth, fiul său, a devenit rege. 

Această relatare se deosebeşte în mare măsură de cea 
cuprinsă în „Despre Galadriel şi Celeborn". Amroth nu mai este 
fiul lui Galadriel şi Celeborn, ci al lui Amdir, un prinţ de origine 
sindarină. Povestea mai veche privind legătura lui Galadriel şi 
Celeborn cu Eregionul şi L6rienul pare să fi fost modificată în 
multe aspecte importante, dar cât din ea ar fi fost păstrat într-o 
poveste scrisă de la cap la coadă nu se poate spune. Legătura 
lui Celeborn cu L6rienul este acum plasată mult mai devreme (în 
schimb în „Despre Galadriel şi Celeborn" se spune că el nu s-a 
dus niciodată în Lórien pe tot parcursul celui de-al Doilea Ev); 
mai aflăm aici că mulţi elfi noldorini au trecut prin Moria spre 
Lórien după ce Eregionul a fost distrus. Intr-o relatare 
anterioară, nu se face nici o aluzie la acest fapt, iar mutarea 


"us 


elfilor „beleriandici" în Lórien s-a petrecut în condiții de pace, cu 
mulți ani înainte (pg. 326). Ceea ce sugerează fragmentul de 
mai sus este că, după căderea Eregionului, Celeborn s-a aflat în 
fruntea acestei migrații spre Lórien, în vreme ce Galadriel i s-a 
alăturat lui Gil-galad în Lindon; în altă parte însă, într-un text 
scris în aceeaşi perioadă cu acesta, se spune în mod explicit că 
amândoi „au trecut prin Moria, urmaţi de mulţi exilați noldorini; 
şi au trăit ani îndelungaţi în Lórien". Nici nu se afirmă categoric, 
nici nu se neagă în aceste scrieri de dată târzie că Galadriel (sau 
Celeborn) au avut vreo legătură cu L6rienul înainte de 1697, şi 
nu există alte referinţe, în afară de textul „Despre Galadriel şi 
Celeborn", privind răzvrătirea lui Celebrimbor (petrecută cândva 
între 1350 şi 1400) împotriva cârmuirii lor în Eregion, ori 
referitoare la plecarea lui Galadriel, în acel timp, spre Lórien şi la 
preluarea de către ea a puterii în acea ţară, vreme în care 
Celeborn a rămas în Eregion. In relatările de dată târzie, nu este 
limpede unde şi-au petrecut Galadriel şi Celeborn anii cei lungi 
ai celui de-al Doilea Ev, după înfrângerea lui Sauron în Eriador; 
în orice caz, alte referiri la extrem de îndelungatul lor popas în 
Beleriand (pg. 331) nu există. 
Comentariul despre Amroth continuă: 

Dar în cel de-al Treilea Ev, Galadriel a fost cuprinsă de presimţiri, astfel 
că, însoţită de Celeborn, s-a dus în Lórien şi a stat acolo multă vreme 
împreună cu Amroth, fiind mai cu seamă dornică sa afle toate noutăţile şi 
zvonurile despre umbra tot mai întinsă din Codrul întunecat şi despre 
mohorâta fortăreață din Dol Guldur. Dar poporul era mulţumit de Amroth; 
era viteaz şi înţelept, iar micul său regat încă propăşea şi era frumos. Astfel 
că, după călătorii lungi în Rhovanion, pentru a afla veşti, şi din Gondor şi de 
la hotarele Mordorului, până la Thrandulil, la miazănoapte, Celeborn şi 
Galadriel au trecut munţii în Imladris, şi acolo au mas ani fără număr; căci 
Elrond era rubedenia lor, de când la începutul celui de-al Treilea Ev [in anul 
109, conform Poveştii Anilor] s-a însurat cu fiica lor, Celebrian. 

După prăpădul din Moria [in anul 1980] şi după nenorocirile prin care 
trecuse Lórien, care rămăsese acum fără cârmuitor (căci Amroth se înecase 
în mare, în Golful Belfalas, şi nu lăsase nici un moştenitor), Celeborn şi 
Galadriel s-au întors în Lórien, fiind primiţi cu braţele deschise de popor. 
Acolo au trăit ei cât a durat cel de-al Treilea Ev, fără să-şi ia titlul de Rege 


sau de Regină; spuneau ei că nu erau altceva decât păzitorii acestui regat 
mic dar frumos, ultimul avanpost spre răsărit al elfilor. 
In altă parte, există o referire la călătoriile pe care le-au 
făcut în acei ani: 

Celeborn şi Galadriel s-au întors de două ori în Lórien, înaintea Ultimei 
Alianțe şi a sfârşitului celui de-al Doilea Ev; iar în cel de-al Treilea Ev, când 
umbra revenirii lui Sauron a început să se înalțe, au sălăşluit iarăşi acolo 
timp îndelungat. Inţeleaptă fiind, Galadriel a înţeles că Lórien avea să fie o 


fortăreață şi un centru al puterii menite să împiedice Umbra să treacă 
Anduinul, în războiul ce trebuia fără doar şi poate să pornească înainte ca 
ea, Umbra, să fie din nou înfrântă (dacă era posibil acest lucru); dar că 
avea nevoie de o cârmuire mult mai puternică şi mai înţeleaptă decât a 
poporului pădurean. Cu toate acestea, abia când s-a petrecut prăpădul din 
Moria şi când, pe căi cu neputinţă de ghicit de Galadriel, puterea lui Sauron 
a trecut de fapt Anduinul şi Lórien s-a aflat în mare primejdie, regele său 
pierind, iar poporul fugind şi mai mult ca sigur lăsând ţara pustie, numai 
bună să fie ocupată de orci, abia atunci Galadriel şi Celeborn au hotărât să 
rămână pentru totdeauna în Lórien şi să ia în mâinile lor cârmuirea. Nu însă 
şi titlul de Rege ori Regină, ci au rămas doar păzitorii care, în cele din 
urmă, au scos ţara nepângărită din Războiul Inelului. 

Intr-un alt comentariu etimologic din aceeaşi perioadă, 
numele de Amroth este explicat drept un pseudonim, derivând 
din faptul că el îşi avea sălaşul pe un talan sau un flet înalt, 
genul acela de platformă de lemn construită sus, în copacii înalţi 
din Lothlórien, în care trăiau galadhrimii (vezi Stăpânul Inelelor |! 
6): înseamnă „căţărător, cel care urcă la înălţime". Se spune 
aici că deprinderea de a trai în copaci nu era un obicei al Elfilor 
Pădureni în general, ci a fost impusa treptat în Lórien de natura 
şi condiţiile ţării: un ţinut plat, fără piatră bună de construcţie, în 
afară de aceea care putea fi scoasă din munţii aflaţi la apus şi 
adusă cu mare greutate pe Râul Argintului la vale. Principala sa 
bogăţie erau copacii, rămăşiţe ale marilor codri din Zilele de 
Odinioară. Dar sălăşluitul în copaci nu era universal nici măcar 
în Lórien, tel/ainii ori fleturile fiind la origine fie locuri de refugiu, 
folosite în caz de atacuri, fie, cel mai adesea (mai cu seamă cele 
aşezate sus de tot în copacii mari), posturi de pază de unde ţara 
şi hotarele sale puteau fi supravegheate de ochii elfilor: căci, 
după primul mileniu al celui de-al Treilea Ev, Lórien a devenit un 
tărâm greu de păzit, iar Amroth cu siguranţă că trăia într-o 
mereu sporită nelinişte, de când fusese durat Dol Guldur în 


Codrul întunecat. 

Un asemenea post de pază, folosit de străjerii hotarelor de la 
miazănoapte, era fletu/ pe care şi-a petrecut Frodo noaptea. Sălaşul lui 
Celeborn în Caras Galadhon avea aceeaşi origine: fletul cel mai de sus, pe 
care Frăția Inelului nu l-a văzut, era cel mai înalt punct din ţară. Înainte 
vreme, îl întrecuse în înălţime fletu/ lui Amroth, în vârful marelui gorgan - 
sau colinei - Cerin Amroth, ridicat acolo cu truda multor mâini, pentru a 
supraveghea fortăreaţa Dol Guldur, aflata pe malul celălalt al Anduinului. 
Transformarea acestor tel/aini în sălaşuri permanente a avut loc mai târziu , 
şi numai în Caras Galadhon erau mai numeroase. Dar Caras Galadhon era 
el însuşi o fortăreață, şi doar o mică parte dintre galadhrimi trăia între 
zidurile sale. A locui în asemenea case aflate la înălţime a fost fără îndoiala 
socotit la început un lucru remarcabil şi probabil că Amroth a fost primul 


care şi-a ales un asemenea adăpost. Prin urmare, foarte probabil ca 
numele său - singurul pomenit mai târziu în legende - să i se tragă de la 
faptul că îşi avea sălaşul pe un 

talan înalt. 


O notă la propoziţia „şi probabil că Amroth a fost primul 


care şi-a ales un asemenea adăpost" spune următoarele: 

Dacă nu cumva a fost Nimrodel. Motivele ei erau cu totul altele. Ea 
iubea apele şi cascada Nimrodel, de care nu vroia să fie despărțită mult 
timp; dar pe măsură ce vremurile deveneau tot mai întunecate, pârâul se 
afla mult prea aproape de hotarul de la miazănoapte, şi în plus într-o 
regiune unde mai trăiau puţini galadhrimi. Poate că de la Nimrodel i-a venit 
şi lui Amroth gândul să-şi facă sălaşul pe un flet înalt.+%* 


Intorcându-ne acum la legenda lui Amroth şi a lui Nimrodel, 
ce era „limanul de la miazăzi" unde Amroth a aşteptat-o pe 
Nimrodel şi unde (aşa cum îi spusese el) „poposiseră mulţi din 
neamul său în vremuri de demult" (pg. 333)? Două fragmente 
din Stăpânul Inelelor au legătură cu aceasta întrebare. Unul este 
în Frăția Inelului || 6, în care Legolas, după ce cântă cântecul 
despre Amroth şi Nimrodel, vorbeşte despre „Golful Belfalas, de 
unde au pornit pe mare elfii din Lórien". Al doilea se găseşte în 
Întoarcerea Regelui V 9, unde Legolas, privind la Prinţul Imrahil 
din Dol Amroth, a văzut „o fiinţă prin venele căreia cu adevărat 
curgea sânge elfesc", şi i-a spus: „Multă vreme a trecut de când 
poporul lui Nimrodel a părăsit ţinuturile împădurite ale 
L6rienului, cu toate acestea, din cât se poate vedea, nu toţi au 
pornit peste mare, spre apus, din limanul lui Amroth". La care 
Prinţul Imrahil i-a răspuns: „Cu adevărat aşa spun legendele ţării 
mele". 

Note ulterioare şi fragmentare încearcă întrucâtva să 
explice aceste aluzii. Astfel, într-un comentariu (datând din 1969 
sau mai târziu) despre interdependenţele lingvistice şi politice 
din Pământul de Mijloc, se face în treacăt referire la faptul că, în 
vremea primelor aşezări din Númenor, țărmurile Golfului 
Belfalas încă erau pustii, „cu excepţia unui port şi a unei mici 
aşezări a elfilor, la sud de confluenţa râurilor Morthond şi Ringl6" 


(adică puţin mai la nord de Dol Amroth). 

Conform legendelor din Dol Amroth, aceasta [aşezarea - nitr.] a fost 
ridicata de sindarii marinari din limanurile apusene ale Beleriandului, care 
au fugit în trei corăbii mici când puterea lui Morgoth i-a copleşit pe eldari şi 
pe atani; dar mai târziu ea s-a mărit prin venirea aventurierilor din rândul 
Elfilor Pădureni care urmaseră râul Anduin la vale, în căutarea mării. 


Elfii Pădureni (se specifică aici) „n-au scăpat niciodată de o 
stare de neastâmpăr şi de dorul de Mare, care uneori îi mâna pe 
unii din ei departe de casele lor". Pentru a face legătura între 
aceste „trei corăbii mici" şi tradiţiile consemnate în Silmarillion, 
ar trebui probabil să pornim de la presupunerea că ei au scăpat 
din Brithombar sau Eglarest (Limanurile din Falas, pe coasta 
vestică a Beleriandului), când acestea au fost distruse la un an 
după Bătălia Nirnaeth Arnoediad (Silmarillion, pg. 277), dar că, 
în vreme ce Cirdan şi Gil-galad s-au refugiat în Insula Balar, cei 
aflaţi pe cele trei corăbii au plutit mult mai departe spre Miazăzi, 
de-a lungul coastelor, până în Belfalas. 

Dar o cu totul altă versiune, conform căreia limanul elfilor a 
apărut mult mai târziu , se găseşte într-o ciornă neterminată 
despre originea numelui Be/fa/as. Aici se spune că, în vreme ce 
elementul Bel- sau Beleg- este în mod cert derivat dintr-un 
nume prenumenbrean, originea sa este de fapt sindarină. Nota 
se încheie înainte de a se mai da vreo informaţie despre Be/-, 
dar explicaţia originii sale sindarine este aceea că „exista un 
detaliu mic, însă important în Gondor, de un gen cu totul 
excepţional: o aşezare sindarină". După prăbuşirea muntelui 
Thangorodrim, elfii din Beleriand fie au urcat pe corăbii şi au 
plecat pe Marea cea Mare, fie au rămas în Lindon, fie au apucat- 
o spre răsărit, peste Munţii Albaştri, ajungând în Eriador; cu 
toate acestea, se pare că a existat un grup de sindari care, la 
începutul celui de-al Doilea Ev, au apucat-o spre sud. Sindarii 
aceştia se trăgeau din fostul popor din Doriath şi încă mai aveau 
un dinte împotriva noldorilor; după ce au poposit o vreme în 
Limanurile Cenugşii, deprinzând acolo meşteşugul de a făuri 
corăbii, „în decursul anilor au pornit să-şi caute un loc unde să-şi 
clădească propria lor viaţă şi în cele din urmă s-au aşezat la 
gura râului Morthond. Au găsit acolo un amărât de port al unei 
obşti de pescari care, de teama eldarilor, au fugit şi s-au ascuns 
în munţi". 

Într-o notă scrisă în decembrie 1972 sau mai târziu , fiind 
unul dintre ultimele texte ale tatălui meu referitoare la Pământul 
de Mijloc, este consemnată o discuţie despre vâna elfică la 
oameni, ce poate fi observată în lipsa bărbii la cei care se 
trăgeau din elfi (una din trăsăturile elfilor era aceea că nu aveau 
barbă); se specifică aici, în legătură cu dinastia princiară din Dol 
Amroth, că „această spiţă avea o trăsătură specifică elfilor, 


după cum povesteau şi legendele lor" (făcându-se referire la 
schimbul de cuvinte între Legolas şi Imrahil în /ntoarcerea 
Regelui V 9, citat mai sus). 

Menţionarea de către Legolas a numelui Nimrodel indică faptul că 
exista un port elfic străvechi în apropiere de Dol Amroth, şi o mică aşezare, 
tot acolo, a Elfilor Pădureni veniţi din Lórien. Legenda spiţei princiare spune 
că unul dintre străbunii lor a luat de soţie o fecioară elfă: în unele versiuni 
chiar se zicea că ar fi fost vorba de Nimrodel însăşi (improbabil, desigur). În 
alte poveşti, şi mult mai probabil, a fost una dintre însoţitoarele lui 
Nimrodel, care se pierduse prin văioagele de sub creasta muntelui. 
Această versiune mai târzie a legendei apare în formă mai 

detaliată într-o nota adăugată unei genealogii nepublicate a 
dinastiei din Dol Amroth, începând cu Angelimir, al douăzecilea 
prinţ, tatăl lui Adrahil care era tatăl lui Imrahil, prinţ în Dol 


Amroth la vremea Războiului Inelului: 

Conform tradiției casei sale, Angelimir era al douăzecilea în 
descendență neîntreruptă din Galador, primul Senior din Dol Amroth (c. 
2004-2129, al Treilea Ev). Conform aceloraşi tradiţii, Galador era fiul lui 
Imrazâr Numendreanul, care trăia în Belfalas, şi al doamnei elfe Mithrellas. 
Ea a fost una din însoţitoarele lui Nimrodel, care, printre mulţi alţi elfi, a 
fugit pe coastă în jurul anului 1980 al celui de-al Treilea Ev, când râul s-a 
stârnit în Moria; iar Nimrodel şi fecioarele ei s-au risipit care-ncotro pe 
înălțimile împădurite şi s-au pierdut. Dar în această poveste se spune că 
Imrazâr a găzduit-o pe Mithrellas şi a luat-o de soţie. Ea însă, după ce i-a 
dăruit un fiu, pe Galador, şi o fiică, pe Gilmith, s-a furişat afară în timpul 
nopţii şi de atunci Imrazâr n-a mai văzut-o. Cu toate că Mithrellas se trăgea 
din spita mai umilă a Pădurenilor (şi nu din cea a Elfilor Nobili sau a Elfilor 
Cenuşii), întotdeauna s-a considerat că dinastia şi neamul Seniorilor din Dol 
Amroth era de sânge nobil, căci erau frumoşi la chip şi deschişi la minte. 

Elessar 
Scrierile nepublicate nu prea mai conţin nimic referitor la 
povestea lui Celeborn şi Galadriel, în afară de un manuscris 
rămas în ciornă, nu mai lung de patru pagini şi intitulat 
„Elessar". Se află în prima fază de concepere, dar conţine 
câteva modificări făcute cu creionul; alte versiuni nu există. lată 


povestea, cu câteva mici corecturi editoriale: 

Trăia în Gondolin un giuvaiergiu pe nume Enerdhil, cel mai mare dintre 
meşterii giuvaiergii printre noldori, după moartea lui Fëanor. Enerdhil iubea 
tot ce era verde şi creştea, şi cea mai mare bucurie a lui era să vadă 
lumina soarelui printre frunzele copacilor. Şi a simţit el în inima sa dorinţa 
să facă o nestemată în care să prindă lumina soarelui, dar piatra să fie 
verde precum frunzele. Şi a făcut-o, stârnind până şi mirarea noldorilor la 
vederea ei. Căci se spunea că aceia care priveau prin nestemată vedeau 
lucruri veştejite ori pârjolite arătând tămăduite ori cu farmecul redobândit 
al tinereţii lor, şi că mâinile celui care o ţinea aduceau tuturor celor pe 
care-i atingeau uşurarea de suferinţă. Această nestemată a dăruit-o 
Enerdhil lui Idril, fiica Regelui, iar ea o purta la piept; şi astfel a scăpat 


piatra de pârjolul ce-a mistuit Gondolinul. Şi înainte ca Idril să pornească pe 
mare, i-a spus lui Eärendil, fiul său: 

— Ţie ţi-o las pe Elessar, căci cumplite răni are de îndurat Pământul de 
Mijloc şi poate că tu fi-vei menit să le tămăduieşti. Ci nimănui altcuiva să n- 
o încredinţezi. 

Şi cu adevărat, în Limanul Sirion multe râni erau de tămăduit, ale 
oamenilor şi ale elfilor, dar şi ale sălbăticiunilor care fugeau într-acolo din 
calea grozăveniei de la Miazănoapte; şi câtă vreme Eärendil a trăit acolo, 
toţi s-au întremat şi au propăşit, şi o vreme totul a fost verde şi frumos. Dar 
când Eărendil şi-a început marile călătorii pe Mare, şi-a atârnat-o pe Elessar 
la piept, căci orice ar fi căutat el, gândul care stăruia în mintea lui acesta 
era: poate-poate o va găsi pe Idril din nou; şi prima lui amintire despre 
Pământul de Mijloc era cu nestemata verde atârnată la pieptul ei, în timp 
ce Idril cânta, aplecata peste leagănul lui, în Gondolinul încă măreț. Şi dusă 
a fost Elessar, când Eărendil nu s-a mai întors nicicând în Pământul de 
Mijloc. 

Evuri mai târziu , a mai fost o nestemată Elessar, despre care două 
lucruri se spun, dar care dintre ele este şi adevărat, ar şti să spună doar 
înţelepţii, numai că ei au pierit. Unii zic, pasă-mi-te, că a doua nestemată 
nu era altceva decât prima înturnată, prin graţia valarilor; şi că Olórin 
(cunoscut în Pământul de Mijloc drept Mithrandir) ar fi adus-o cu sine din 
Apus. Cică ar fi venit odată Olórin la Galadriel, care sălăşluia acum sub 
arborii Marii Păduri Verzi; şi au stat ei îndelung la sfat. Căci anii 
surghiunului începuseră s-o apese grei pe Doamna noldorilor, iar ea tânjea 
să afle veşti despre neamul ei şi despre binecuvântatul tărâm unde se 
născuse, cu toate acestea nu vroia să părăsească Pământul de Mijloc 
[această propoziţie a fost schimbată astfel: dar încă nu i se îngăduia să 
părăsească Pământul de Mijloc]. lar după ce Olórin i-a înşirat toate veştile, 
ea a oftat şi a zis: 

— Mâhnită sunt în Pământul de Mijloc, din pricina frunzelor care cad şi 
a florilor care se ofilesc; inima-mi jinduie când îşi aminteşte de copacii şi 
iarba ce nu pier. Tare-aş dori să le am în casa mea. 

Şi Oldrin a întrebat-o: 

— Atunci ai vrea s-o ai pe Elessar? 

— Unde s-o găsi acum Piatra lui Eărendil? Dus este şi Enerdhil, cel 
care-a făurit-o. 

— Cine poate şti? 

— Fără doar şi poate că au trecut Marea, cum trece tot ce e frumos, a 
spus Galadriel. Oare Pământul de Mijloc trebuie să se veştejească şi să 
piară pentru totdeauna? 

— Asta îi este ursita, a zis Ol6rin. Dar poate că, pentru o vreme, soarta 
poate fi îmbunată, dacă Elessar ar fi din nou aici. O vreme scurtă, pân-or 
veni Zilele Oamenilor. 

— Daca... Şi totuşi, cum s-ar putea întâmpla aceasta? a întrebat 
Galadriel. Căci valarii au plecat de mult, iar Pământul de Mijloc e departe 
de gândurile lor şi o umbră stăruie asupra tuturor celor care încă se mai 
agaţă de el. 

— Greşeşti vorbind astfel, a zis Oldrin. Peste ochii lor nu s-a lăsat nici 
un văl şi inimile nu le-au împietrit. Drept mărturie, priveşte aici! 

Şi i-a arătat nestemata Elessar, iar Galadriel a privit-o şi s-a minunat. 


— De la Yavanna ţi-o aduc, a zis Oldrin. Foloseşte-o cum crezi de 
cuviinţa şi pentru o vreme vei face din tărâmul pe care sălăşluieşti cel mai 
frumos loc din Pământul de Mijloc. Dar nu ţi-o dau pentru a rămâne a ta. O 
vei încredința altcuiva, când va veni vremea. Căci înainte să istoveşti şi să 
părăseşti în cele din urmă Pământul de Mijloc, va veni cel căruia îi este 
hărăzit să o primească, şi numele său va fi cel al pietrei: Elessar se va numi 
e|.:% 

Cealaltă poveste sună astfel: Cică de mult de tot, înainte ca Sauron să- 
i fi amăgit pe făurarii din Eregion, Galadriel s-a dus acolo şi i-a spus lui 
Celebrimbor, mai-marele făurarilor elfi: 

— Mâhnită sunt în Pământul de Mijloc, din pricină că frunzele şi florile 
pe care eu le iubesc se scutură şi se ofilesc, şi din pricină că tărâmul în care 
sălăşluiesc se tânguie că Primăvara nu poate ţine o veşnicie. 

— Cum altfel ar putea fi pentru eldari, dacă ţin cu tot dinadinsul să 
rămână în Pământul de Mijloc? a întrebat-o Celebrimbor. Ai vrea poate să 
treci Marea? 

— Ba, a răspuns ea. Angrod a pierit, pierit-a şi Aegnor, Felagund nici el 
nu mai este. Dintre copiii lui Finarfin ultima am rămas.:* Dar inima mi-am 
păstrat-o mândră. Cu ce a greşit aurita casă a lui Finarfin pentru ca eu să 
cer iertare valarilor, sau sa mă mulţumească o insulă în mare, pe mine cea 
al cărei tărâm de baştină a fost Aman Binecuvântatul? Aici eu sunt stăpână. 

— Şi-atunci, ce-ai vrea? a întrebat-o Celebrimbor. 

— Aş vrea să am copaci şi iarbă în jurul meu, care să nu piară - aici, pe 
meleagul care este al meu, a răspuns ea. Ce s-a ales de măiestria eldarilor? 

lar Celebrimbor i-a răspuns: 

— Unde se află acum Piatra lui Eărendil? Enerdhil, cel care-a făcut-o, 
dus este şi el. 

— Au trecut Marea, a zis Galadriel, luând cu ei aproape tot ce-a fost 
frumos. Înseamnă oare că Pământul de Mijloc să se veştejească şi să piară 
pentru totdeauna? 

— Aceasta îi este ursita, gândesc eu, a răspuns Celebrimbor. Ci tu ştii 
că eu te îndrăgesc (chiar dacă tu te-ai însoţit cu Celeborn al Copacilor) şi 
pentru dragostea asta voi face tot ce-mi stă în putinţă, dacă măiestria mea 
poate să-ţi aline suferinţa. 

Dar el nu i-a spus lui Galadriel că şi el trăise în Gondolin cu mult timp 
în urmă şi că era prieten cu Enerdhil, chiar dacă prietenul său îl întrecuse în 
mai tot ce făcuse. Şi dacă Enerdhil n-ar fi fost, Celebrimbor ar fi ajuns mai 
vestit. Astfel, a stat el şi a cumpănit şi s-a apucat de o treabă migăloasă şi 
îndelungată, şi pentru Galadriel a făurit cea mai măreaţă lucrătură a sa 
(fără doar de cele Trei Inele). Se zice că nestemata verde făurită de el era 
cu mult mai măiestrit lucrată şi mai străvezie decât a lui Enerdhil, numai 
lumina sa era mai palidă. Căci în vreme ce a lui Enerdhil era luminată de 
Soarele aflat la tinereţe, trecuseră de-atunci ani fără număr până ce s-a 
apucat Celebrimbor de nestemata sa, şi nicăieri în Pământul de Mijloc nu 
mai era lumina atât de limpede precum fusese, pentru că o fi fost el 
Morgoth azvârlit în Nimicnicie, de unde nu se mai putea întoarce, însă 
umbra lui adăsta asupra Pământului de Mijloc. Şi totuşi strălucea Elessar 
cea făurită de Celebrimbor; apoi a încrustat-o într-o mare pafta de argint, 
asemenea unui vultur ce se înălța cu aripile întinse.1% Mulțumită lui Elessar, 
în jurul lui Galadriel toate au devenit frumoase, până când Umbra a venit 
peste Pădure. Dar mai târziu , când Celebrimbor i l-a trimis pe Nenya, cel 


mai măreț dintre Cele Trei:*:, Galadriel n-a mai avut trebuinţa de Elessar 
(aşa gândea ea), astfel că i-a dat-o lui Celebrian, fiica ei, şi astfel a ajuns la 
Arwen şi la Aragorn, căruia i s-a dat numele de Elessar. 

La sfârşitul poveştii stă scris: 

Elessar a fost făurită în Gondolin de către Celebrimbor, şi astfel a ajuns 
la Idril şi apoi la Eärendil. Dar piatra aceasta a pierit. A doua Elessar a fost 
făurită tot de Celebrimbor, în Eregion, la rugămintea Doamnei Galadriel (pe 
care el o iubea), şi nu s-a aflat sub puterea Inelului Suprem, căci a fost 
făurită înainte ca Sauron să redevină puternic. 


Aceasta povestire concordă cu „Despre Galadriel şi 
Celeborn" în anumite privinţe, fiind probabil scrisă cam la 
aceeaşi vreme sau poate puţin mai înainte. Celebrimbor este 
aici din nou giuvaiergiul din Gondolin, şi nu unul dintre 
feanorieni (cf. pg. 325; iar despre Galadriel se spune că nu vroia 
să părăsească Pământul de Mijloc (cf. pg. 323) - cu toate că mai 
târziu textul a fost modificat şi s-a introdus ideea de 
oprelişte, iar mai încolo în poveste Galadriel vorbeşte despre 
iertare din partea valarilor. 

Enerdhil nu apare în nici un alt text; cuvintele care încheie 
textul de faţă arată că Celebrimbor îl va înlocui ca făuritor al lui 
Elessar în Gondolin. Despre iubirea lui Celebrimbor pentru 
Galadriel nu se vorbeşte nicăieri în altă parte. In „Despre 
Galadriel şi Celeborn" se sugerează că el ar fi venit în Eregion 
împreună cu ei (pg. 325); dar în textul respectiv, ca şi în 
Silmarillion, Galadriel l-a întâlnit pe Celeborn în Doriath, încât 
este greu de înţeles de ce spune Celebrimbor „dar tu te-ai 
însoţit cu Celeborn al Copacilor". La fel de neclara este 
menţionarea faptului că Galadriel trăia „sub arborii Marii Păduri 
Verzi". Ar putea fi luată ca o întrebuințare cu caracter mai 
general (şi care nu apare nicăieri altundeva) a toponimului, 
pentru a include pădurile din Lórien de pe celălalt mal al 
Anduinului; dar „venirea Umbrei peste Pădure" se referă 
neîndoielnic la înstăpânirea lui Sauron în Dol Guldur, care în 
Anexa A (III) la Stăpânul Inelelor este numită „Umbra din 
Pădure". Ceea ce poate să însemne că puterea lui Galadriel se 
întindea la un moment dat până în părţile sudice ale Marii Păduri 
Verzi; un argument în acest sens poate fi găsit în „Despre 
Galadriel şi Celeborn", pg. 326, unde se zice că regatul L6rinand 
(Lórien) „cuprindea codrii de pe ambele maluri ale Râului cel 
Mare, chiar şi tărâmul unde avea cândva să se afle Dol Guldur". 
E, de asemenea, posibil ca aceeaşi idee să se fi aflat la baza 
afirmației din Anexa B la Stăpânul Inelelor, în preambulul la 


Povestea Anilor, cel de-al Doilea Ev: „...mulţi din seminţia 
sindarilor au purces spre răsărit şi unii au întemeiat regate în 
păduri îndepărtate. Cel mai măreț dintre aceştia era Thrandulil, 
în partea de miazănoapte a Marii Păduri Verzi, iar Celeborn în 
partea ei de miazăzi", în ediţia revizuită, această referire la 
Celeborn a fost omisă, în schimb se menţionează că trăia în 
Lindon (citată mai sus, pg. 315). 

In fine, se poate observa că puterea tămăduitoare în 
Limanurile Sirion, atribuită aici nestematei Elessar, îi este 
conferită silmarilului în Silmarillion (pg. 329). 


ANEXE 
ANEXA: A ELFII PĂDURENI ŞI GRAIUL LOR 

După cum se spune în Silmarillion (pg. 139), unii dintre 
nandori, elfii telerini care au abandonat marşul eldarilor în 
partea de răsărit a Munţilor Ceţoşi, au „vieţuit ani îndelungaţi în 
codrii din Valea Râului cel Mare" (în vreme ce alţii, se spune mai 
departe, au coborât de-a lungul râului până la gurile sale, ori au 
pătruns în Eriador; din aceştia din urmă s-au tras Elfii Verzi din 
Ossiriand). 

Într-o discuţie etimologică de dată târzie, cu privire la 
numele de Galadriel, Celeborn şi Lórien, Elfii Pădureni din Codrul 
întunecat şi din Lórien sunt identificaţi în mod clar ca fiind 


descendenţi ai elfilor telerini care au rămas în Valea Anduinului: 
Elfii Pădureni (Tawarwaith) erau teleri la origine, prin urinare rude mai 
îndepărtate ale sindarilor, cu toate că despărțiți încă şi de mai îndelungă 
vreme de ei decât telerii din Valinor. Erau urmaşii acelor teleri care, în 
timpul Marii Călătorii, s-au înspăimântat de Munţii Ceţoşi şi au zăbovit în 
Valea Anduinului, încât n-au mai ajuns niciodată în Beleriand ori la Mare. 
Astfel că se înrudeau mai îndeaproape cu nandorii (numiţi şi Elfii Verzi) din 
Ossiriand, care în cele din urmă au trecut munţii şi au ajuns în Beleriand. 


Elfii Pădureni s-au ascuns în fortificaţii durate în regiunile 
împădurite de dincolo de Munţii Ceţoşi, devenind un neam 


împuţinat la număr şi împrăştiat, greu de deosebit de avari; 

dar încă îşi aminteau că erau eldari la origine, ţinând de cel de-al 
Treilea Clan, şi-i primeau cu braţele deschise pe acei noldori şi în special pe 
sindarii care nu treceau Marea, ci migrau spre răsărit [la începutul celui de- 
al Doilea Ev]. Sub cârmuirea acestora, neamul lor şi-a strâns din nou 
rândurile şi a sporit în înţelepciune. Thrandulil, tatăl lui Legolas, unul din cei 
Nouă Peregrini, avea obârşie sindarină, şi graiul sindarin era vorbit în casa 
lui, cu toate că nu de toţi cei din neamul său. 

In Lórien, unde mulţi se trăgeau din sindari sau din noldori, 
supraviețuitori din Eregion (vezi pg. 336), sindarina a devenit graiul tuturor. 
Nu se mai ştie prin ce se deosebea sindarina lor de formele vorbite în 
Beleriand - vez; Frăția Inelului || 6, unde Frodo spune că graiul neamului 
Elfilor Pădureni, pe care aceştia îl vorbeau între ei, nu se asemăna cu acela 
din Apus. Probabil că nu se deosebea cu mult mai mult decât în ceea ce azi 
se numeşte îndeobşte „accent“: în principal, diferenţe în felul de 
pronunțare a vocalelor şi în intonaţie, dar suficient pentru a induce în 
eroare pe cineva care, asemenea lui Frodo, nu era foarte familiarizat cu 
sindarina mai curată. E posibil, desigur, să fi existat şi cuvinte locale ori alte 
caracteristici datorate influenţei exercitate de un grai pădurean anterior. 
Lórien era de multă vreme izolat de lumea exterioară. In mod cert anumite 
nume păstrate din trecut, precum Amroth şi Nimrodel, nu pot fi explicate în 
întregime pe temeiul graiului sindarin, cu toate că i se potrivesc în privinţa 


formei. Caras pare a fi un cuvânt vechi pentru o fortăreață înconjurată cu 

un şanţ cu apă, inexistent în sindarină. Lórien este probabil o modificare a 

unui nume mai vechi, pierdut între timp [cu toate că anterior s-a spus că 

toponimul original pădurean sau nandorin era Lârinand; vezi pg. 350 nota 

5]. 

Să se compare aceste observaţii despre numele pădurene 
cu Anexa F (1) la Stăpânul Inelelor, secţiunea „Despre elfi", nota 
de picior. 

O altă observaţie generală privitoare la graiul Elfilor 
Pădureni apare într-o analiză lingvistico-istorică, datând din 
aceeaşi perioadă târzie ca şi cea citată mai sus: 

Cu toate că dialectele vorbite de Elfii Pădureni, în momentul în care şi- 
au reunit neamurile îndelung despărțite, se depărtaseră într-atât de mult 
de limba sindarină, încât aproape că nu mai erau înţelese, nu era nevoie de 
prea multă cercetare pentru a constata că se înrudeau ca limbi eldarine. 
Deşi învățații, mai cu seamă cei de obârşie noldorină, se arătau foarte 
interesaţi să compare dialectele sindarine cu propriul lor grai, prea puţine 
se ştiu în ziua de azi despre elfica pădureană. Elfii Pădureni nu inventaseră 
nici o formă de scriere, iar cei care au deprins această artă de la sindari 
scriau în sindarină atât cât se pricepeau. Către sfârşitul celui de-al Treilea 
Ev, limbile pădurene probabil că încetaseră a mai fi vorbite în cele două 
regiuni care au jucat un rol important la vremea când a avut loc Războiul 
inelului: Lórien şi regatul lui Thranduil, în Codrul întunecat de la 
miazănoapte. Tot ce a mai rămas din ele în izvoade au fost câteva cuvinte 
şi mai multe nume de persoane şi toponime. P 

ANEXA B: PRINŢII SINDARINI Al ELFILOR PADURENI 

In Anexa B la Stăpânul Inelelor, în preambulul la Povestea 
Anilor din cel de-al Doilea Ev, se spune că „înainte să se fi 
construit Barad-dăr, mulţi din seminţia sindarilor au purces spre 
răsărit şi unii au întemeiat regate în păduri îndepărtate, unde 
vieţuiau mai cu seamă Elfii Pădureni. Unul dintre aceştia era 
Thranduil, rege în partea de miazănoapte a Marii Păduri Verzi". 

Despre istoria acestor prinți sindarini ai Elfilor Pădureni se 
spune ceva mai mult în scrierile filologice de dată târzie ale 
tatălui meu. Astfel, într-un eseu se zice despre regatul lui 
Thranduil că s-ar fi 

intins în pădurile ce înconjurau Muntele Singuratec şi se lăţea pe 
malurile apusene ale Lacului cel Lung, înainte de venirea gnomilor alungaţi 
din Moria şi de atacul Dragonului. Poporul elf din acest regat migrase din 
sud, fiind înrudit cu elfii din Lórien şi vecini ai acestora; dar ei sălăşluiseră 
în Marea Pădure Verde, la răsărit de Anduin. În cel de-al Doilea Ev, regele 
lor Oropher [tatăl lui Thranduil care, la rândul său, era tatăl lui Legolas] se 
retrăsese spre mare, dincolo de Câmpiile Stânjeneilor. Făcuse astfel pentru 
a scăpa de dominaţia şi atacurile gnomilor din Moria care devenise între 
timp cel mai măreț sălaş al gnomilor cunoscut vreodată în istorie; nu-i 
plăceau nici apariţiile nedorite ale lui Celeborn şi Galadriel în Lórien. Dar la 


acea vreme nu prea erau pricini de temere între Pădurea Verde şi Munţi, iar 
supuşii săi aveau multe legături cu neamurile lor de peste Râu, şi asta până 
la Războiul Ultimei Alianțe. 

În ciuda dorinţei Elfilor Pădureni de a se amesteca pe cât de puţin cu 
putinţă în treburile noldorilor şi ale sindarilor, sau ale oricăror alte semintii, 
fie că erau gnomi, oameni sau orci, Oropher a avut înţelepciunea să 
prevadă că pacea nu se va întoarce până nu va fi învins Sauron. Prin 
urmare, a strâns o armie mare dintre supuşii săi care între timp sporiseră la 
număr şi, unindu-se cu armia mai puţin numeroasă a lui Malgalad din 
Lórien, a dus armata Elfilor Pădureni la război. Elfii Pădureni erau viteji, 
neînfricaţi, dar nu aveau nici armurile, nici armele eldarilor de la Apus; în 
plus, aveau firi independente, nevoind din această cauză să se supună 
comenzii supreme a lui Gil-galad. Astfel, pierderile suferite de ei au fost 
mult mai grele decât ar fi trebuit să fie, chiar şi în acel război crâncen. 
Malgalad şi mai mult de jumătate din oştenii săi au pierit în marea Bătălie 
de la Dagorlad, fiind rupţi de restul armatei şi împinşi în Smârcurile 
Morților: Oropher a fost răpus în primul atac asupra Mordorului, avântându- 
se în fruntea celor mai viteji războinici ai săi, înainte ca Gil-galad să fi dat 
semnalul de atac. Thrandulil, fiul său, a supravieţuit, dar când s-a sfârşit 
războiul şi Sauron a fost ucis (din cât se părea), el s-a întors acasă cu mai 
puţin de o treime din armata cu care pornise la război. 


Malgalad din Lórien nu mai apare nicăieri altundeva şi nu 
se spune aici că ar fi tatăl lui Amroth. Pe de altă parte, despre 
Amdir, tatăl lui Amroth, se spune de două ori (la pg. 332 şi 337) 
că ar fi pierit în Bătălia de la Dagorlad; se pare, prin urmare, că 
Malgalad e una şi aceeaşi fiinţă cu Amdir. Dar nu aş putea spune 


care nume l-a înlocuit pe celălalt. Eseul continua astfel: 

A urmat o pace lungă, în care Elfii Pădureni au sporit din nou la număr; 
erau însă fără astâmpăr şi neliniştiţi, simțind schimbarea pe care avea s-o 
aducă în lume cel de-al Treilea Ev. Oamenii, şi ei, deveneau tot mai 
numeroşi şi mai puternici. Stăpânirea regilor numendreeni din Gondor se 
întindea spre miazănoapte, spre hotarele Ldrienului şi ale Pădurii Verzi. 
Oamenii Liberi de la Miazănoapte (numiţi astfel de către elfi, deoarece nu 
se găseau sub cârmuirea dunedainilor şi doar pentru scurtă vreme 
ajunseseră să fie supuşi de Sauron sau de servitorii lui) se răspândeau spre 
miazăzi, mai cu seamă în răsăritul Pădurii Verzi, cu toate că unii se aşezau 
la poalele pădurii şi pe plaiurile verzi ale Văii Anduinului. Mai rău 
prevestitoare erau zvonurile ce veneau din îndepărtatul Răsărit: Oamenii 
Sălbatici dădeau semne de frământare. Foşti servitori ai lui Sauron, 
închinându-se acestuia, fuseseră eliberaţi de sub tirania lui, dar nu şi de 
râul şi întunericul pe care le aciuase el în inimile lor. Războaie crâncene au 
izbucnit între ei, din care unii se retrăgeau spre miazănoapte, cu minţile 
înecate în ură, socotind că tot ceea ce sălăşluia în Apus le era duşman şi 
trebuia răpus şi prădat. Dar în inima lui Thranduil se pitise o umbrire încă şi 
mai adâncă. El văzuse groznicia Mordorului şi n-o putea uita. De câte ori se 
uita spre miazăzi, amintirile sale întunecau lumina Soarelui, şi, cu toate că 
ştia că între timp Mordorul căzuse în ruină şi zăcea părăsit, sub atenta 
supraveghere a Regilor oamenilor, teama din inimă îi şoptea că acesta nu 
fusese înfrânt pentru totdeauna: avea să renască. 


Într-un alt fragment, scris la aceeaşi data ca şi cel de sus, 
se spune ca, după ce din cel de-al Treilea Ev trecuseră o mie de 
ani, iar Umbra căzuse asupra Marii Păduri Verzi, Elfii Pădureni 
cârmuiţi de Thranduil 

s-au retras din faţa ei pe măsură ce ea se întindea spre miazănoapte, 

până când, în cele din urmă, Thranduil şi-a întemeiat regatul la nord-est de 
pădure, săpând sub pământ o fortăreață şi săli mari. Oropher era sindar de 
origine şi fără îndoială că Thranduil, fiul său, urma străvechiul exemplu al 
Regelui Thingol din Doriath, cu toate că sălile sale nu se asemănau câtuşi 
de puţin cu cele din Menegroth. Nu avea nici dibăcia, nici bogăţia, nici 
ajutorul gnomilor; în comparaţie cu elfii din Doriath, poporul său pădurean 
era înapoiat şi barbar. Oropher sosise în mijlocul său doar cu o mână de 
sindari, care curând s-au amestecat cu Elfii Pădureni, însuşindu-şi graiul lor 
şi luându-şi nume după felul şi forma celor pădurene. Aşa a fost voia lor; 
căci ei (şi alţi aventurieri daţi uitării în legende ori pomeniţi ici şi colo după 
nume) veneau din Doriath după distrugerea acestuia şi nu aveau nici o 
dorinţă să părăsească Pământul de Mijloc şi nici să se amestece cu alţi 
sindari din Beleriand, care se aflau sub înrâurirea Surghiuniţilor noldorini pe 
care poporul din Doriath nu-i prea avea la inimă. Vroiau într-adevăr să 
devină elfi pădureni şi să se întoarcă, spuneau ei, la viaţa simplă dusă de 
elfi înainte să o fi tulburat chemarea valarilor. 

Nicăieri (cred eu) nu se lămureşte cum se potriveşte 
adoptarea graiului pădurean de către cârmuitorii sindarini ai 
Elfilor Pădureni din Codrul întunecat - după cum se spune mai 
sus - cu afirmaţia de la pg. 356, anume că, spre sfârşitul celui 
de-al Treilea Ev, graiul elfic pădurean a încetat să mai fie vorbit 
în regatul lui Thranduil. 

Vezi mai departe nota 14 la „Prăpădul de pe Câmpiile 
Stânjeneilor", pg. 386. 

_ ANEXA C: HOTARELE LORIENULUI 

In Anexa A (I iv) la Stăpânul Inelelor, se spune că regatul 
Gondor se întindea, în culmea gloriei sale, sub domnia Regelui 
Hyarmendacil | (al Treilea Ev, 1015-1149), „în nord [...] până la 
Celebrant şi la poalele sudice ale Codrului întunecat". In mai 
multe rânduri tatăl meu a atras atenţia asupra formulării 
greşite: corect este să se citească „până la Câmpia Celebrant". 
Conform lucrării sale de dată târzie despre limbile Pământului 
de Mijloc, 


Râul Celebrant (Râul Argintului) se găsea între hotarele ținutului 
Lórien, iar hotarul real al regatului Gondor în partea sa de nord (la vest de 
Anduin) era râul Lumina Fugară. Întreaga întindere de păşuni între Râul 
Argintului şi Lumina Fugară, în care pătrundeau pe vremuri pădurile din 
Lórien, mult mai departe spre sud, erau cunoscute în Lórien drept Parth 
Celebrant (altfel spus, câmpia, sau pajiştea împrejmuită, a Râului 
Argintului), fiind considerate ca parte a ținutului, cu toate că poporul elfilor 


din Lórien nu sălăşluia mai departe de poalele pădurilor. În vremurile de 

mai târziu , Gondorul a construit un pod peste cursul superior al Râului 

Argintului şi adeseori ocupa fâşia îngustă dintre cursul inferior al Râului 

Argintului şi Anduin ca ţinând de fortificațiile sale răsăritene, deoarece 

coturile largi ale Anduinului (acolo unde curgea vijelios pe lângă Lórien şi 

pătrundea pe pământurile joase şi netede, înainte de a se prăbuşi în 
cascada Emyn Muil), avea multe vaduri şi locuri largi, cu ape puţin adânci, 
pe unde vrăjmaşi hotărâți şi bine înarmaţi puteau forţa trecerea cu plute 
sau pe poduri plutitoare, mai cu seamă la cele două coturi spre apus, 
cunoscute drept Neadâncurile de la Miazănoapte şi de la Miazăzi. Acestui 
târâm i s-a dat în Gondor numele de Parth Celebrant; de unde şi folosirea 
sa pentru a desemna străvechiul hotar nordic. In vremea la care a avut loc 

Războiul Inelului, când întregul tărâm la nord de Munţii Albi (în afară de 

Andrien) şi până la Lumina Fugară fusese inclus în Regatul Rohan, 

denumirea Parth (Câmpia) Celebrant era folosită doar pentru a desemna 

marea bătălie în care Eorl cel Tânăr i-a nimicit pe invadatorii Gondorului 

[vezi pg. 413]. 

Intr-un alt eseu, tatăl meu nota că, în vreme ce ţinutul 
Lórien se mărginea la răsărit şi la apus cu râul Anduin şi cu 
munţii (şi nu pomeneşte nimic despre vreo întindere a ţării 
Lórien pe malul celălalt al râului Anduin, vezi pg. 349), hotarele 
de la miazănoapte şi de la miazăzi nu erau bine definite. 

Din străvechime, galadhrimii au ţinut să aibă în stăpânirea 
lor pădurile până la cascada Râului Argintului, unde a fost spălat 
Frodo; spre miazăzi, stăpânirea lor se întindea mult după Râul 
Argintului, spre tărâmuri mai deschise, cu păduri de copaci mai 
mici, care se uneau cu Codrul Fangorn, deşi inima ținutului 
acestuia se găsise întotdeauna în unghiul dintre Râul Argintului 
şi Anduin, unde se afla Caras Galadhon. Nu există hotare vizibile 
între Lórien şi Fangorn, dar nici enţii, nici galadhrimii nu le 
trecuseră vreodată. Legenda spune că Fangorn însuşi se 
întâlnise în vremuri de demult cu Regele galadhrimilor, şi 
Fangorn spusese: 

— Eu ştiu ce-i al meu, tu ştii ce-i al tău; fie ca nici o parte să 
nu stingherească ceea ce-i al celeilalte. Dar de vreun elf va dori 
să se preumble de plăcere pe tărâmul meu, va fi binevenit; iar 
de vreun ent va fi zărit pe pământul tău, teamă să nu ai de rău. 

Cu toate acestea, ani lungi au trecut fără ca elfii sau enţii 
să pună piciorul în cealaltă ţară. 

ANEXA D: PORTUL LOND DAER 

In „Despre Galadriel şi Celeborn" se spunea că în războiul 
împotriva lui Sauron, purtat în Eriador la sfârşitul secolului XVII 
al celui de-al Doilea Ev, amiralul numenbrean Ciryatur a adus o 
armie puternică la gura râului Gwathl6 (Torentul Cenuşiu), unde 


se găsea un mic port numensrean" (pg. 330). Pare să fie prima 
referire la acel port, despre care se spun multe în scrieri 
ulterioare. 

O relatare amplă se găseşte în eseul filosofic despre 
toponimele râurilor, din care s-a citat în legătură cu legenda lui 
Amroth şi Nimrodel (pg. 353). In acest eseu, toponimul Gwathl6 
este comentat după cum urmează: 

Râul Gwathl6 este tradus drept „Torentul Cenuşiu". Dar gwath este un 
cuvânt sindarin pentru „umbră", în sensul de lumină palidă din pricina ceţii 
sau a norilor, sau cum este lumina din văile adânci. Nu pare să se 
potrivească spaţiului geografic respectiv. Pământurile întinse, despărțite de 
Gwathl6 în regiunile denumite de numendreeni Minhiriath („între Râuri", 
Baranduin şi Gwathl6) şi Enedwaith („Poporul din mijloc") erau mai cu 
seamă câmpii, deschise, nemuntoase. În punctul de confluență al râurilor 
Glanduin şi Mitheithel [Izvorul Brumat], terenul era aproape drept, apele 
deveneau leneşe şi mai curând se transformau în mlaștini.: Dar la câteva 
sute de mile mai jos de Tharbad, panta se înclina mai mult. Totuşi, Gwathl6 
nu îşi grăbea curgerea şi corăbiile mai mici puteau cu uşurinţă să înainteze 
cu ajutorul pânzelor ori a vâslelor în susul râului, până la Tharbad. 

Originea toponimului Gwathl6 trebuie căutată în trecut. La vremea la 
care a avut loc Războiul Inelului, pământurile erau încă pe alocuri 
împădurite, în special în Minhiriath şi la sud-est de Enedwaith; dar cele mai 
multe şesuri erau acoperite de iarbă. După Marea Molimă din anul 1636 al 
celui de-al Treilea Ev, Minhiriath a fost aproape complet părăsit, cu toate că 
în păduri mai trăiau în taină câteva obşti de vânători. În Enedwaith, 
dunlendingii care se mai găseau acolo trăiau în partea de răsărit, între 
dealurile de la poalele Munţilor Ceţoşi; iar un neam de pescari, destul de 
numeros, însă barbar, vieţuia între gurile râurilor Gwathl6 şi Angren (Isen). 

Dar în zilele de altădată, la vremea la care numensdreenii explorau 
pentru prima oară aceste pământuri, lucrurile stăteau cu totul altfel. 
Minhiriath şi Enedwaith erau acoperite de o pădure întinsă şi aproape 
neîntreruptă, cu excepţia regiunii centrale a Marilor Smârcuri. Schimbările 
care s-au petrecut mai apoi s-au datorat în mare măsura acţiunilor lui Tar- 
Aldarion, Regele Marinar, care a legat prietenie cu Gil-galad, formând cu 
acesta o alianţă. Aldarion avea nevoie de cât mai mult lemn, dorind să facă 
din Numenor o mare putere navala; tăierea copacilor în Numenor, 
poruncită de el, a stârnit discordie. In călătoriile sale de-a lungul coastelor, 
a privit cu uimire la codrii întinşi, astfel că a ales estuarul râului Gwathl6 
drept loc pentru a construi un liman nou, pe care să-l stăpânească numai 
numensdreenii (la acea vreme, Gondorul încă nu exista). Şi s-a apucat de 
lucrări măreţe care au continuat şi după ce el nu a mai fost. Această poartă 
de intrare în Eriador s-a dovedit mai târziu extrem de importantă în 
războiul împotriva lui Sauron (al Doilea Ev 1693—1701); dar la origine a 
fost un port pentru cherestea şi pentru construirea de corăbii. Populaţia 
băştinaşă era destul de numeroasa şi războinica, însă trăia în păduri, în 
comunităţi risipite, fără o cârmuire centrală. Comunitățile acestea nutreau 
o teamă respectuoasă faţă de numenbreeni, near 
ătându-se duşmănoase decât în momentul în care doborârea copacilor a 
început să se dovedească un dezastru. Astfel că îi atacau prin surprindere 


pe numensdreeni de câte ori aveau prilejul, iar numensbreenii, considerându- 
i duşmani, s-au apucat şi mai vârtos să doboare copaci, fără nici un gând 
de a lucra pământul ori de a replanta pădurile. La început tăiaseră copacii 
de pe ambele maluri ale râului Gwathl6, ducând buştenii pe râu la vale, 
până în port (Lond Daer); acum însă, numensdreenii tăiau drumuri late prin 
pădurile de la nord şi sud de râu, iar populaţia băştinaşă care supravieţuise 
s-a refugiat din Minhiriath în codrii întunecaţi ai marelui Cap Eryn Vorn, la 
sud de gura de vărsare a râului Baranduin, pe care nu au îndrăznit să-l 
traverseze, chiar dacă ar fi putut, de teama elffilor. Din Enedwaith s-au 
refugiat în munţii răsăriteni, unde mai târziu avea să fie întemeiată Ţara 
Murgă; n-au trecut Isenul şi nici nu s-au refugiat pe marele promontoriu 
dintre Isen şi Lefnui, care forma braţul nordic al Golfului Belfalas [Ras 
Morthil sau Andrast: vezi pg. 297], din pricina „Oamenilor-Pukel"... [pentru 
continuarea acestui fragment, vezi Pg. 526], 


Dezastrul pricinuit de numensreeni a fost uriaş. Timp de ani lungi, 
aceste pământuri au reprezentat sursa lor principală de cherestea, nu 
numai pentru atelierele unde se construiau corăbii, din Lond Daer şi din 
alte părţi, ci şi pentru numendreeni. Nenumărate corăbii încărcate cu lemn 
traversau marea spre apus. Despădurirea a sporit în timpul războiului din 
Eriador; căci băştinaşii surghiuniţi îl primeau cu braţele deschise pe Sauron 
şi nădăjduiau în victoria lui asupra Oamenilor Mării. Sauron ştia ce 
importanţă aveau pentru duşmanii săi Marele Liman şi atelierele de acolo, 
astfel că îi folosea pe băştinaşii clocotind de ură împotriva Numenorului 
drept iscoade şi călăuze pentru cetele lui de atacatori. Nu avea destulă 
armată să-şi îngăduie să atace forturile din Liman sau de pe malurile râului 
Gwathl6, dar cetele lui de atacatori făceau un adevărat prăpăd, provocând 
incendii în păduri şi dând foc stocurilor de buşteni ale numensreenilor. 

Până ce Sauron să fie în sfârşit învins şi alungat spre răsărit, dincolo de 
hotarele Eriadorului, cea mai mare parte a bătrânilor codri fusese distrusă. 
Gwathl6 curgea acum printr-un ţinut pustiit, cât vedeai cu ochii pe ambele 
maluri, fără copaci şi lăsat de izbelişte. Nu astfel arătase când îşi primise 
dintâiul nume de la neînfricaţii exploratori de pe corabia lui Tar-Aldarion, 
care se aventuraseră în susul râului, în bărci mici. De cum se termina 
regiunea de coastă, cu aerul ei sărat şi vânturile puternice, pădurea înainta 
până pe malul râului şi, chiar dacă albia era lată, copacii uriaşi aruncau 
umbre pe măsură deasupra râului, la adăpostul cărora bărcile aventurierilor 
înaintaseră fără zgomot în adâncul țărmului necunoscut. Astfel că primul 
nume pe care i l-au dat a fost „Râul Umbrei ”, Gwath-hir, Gwathir. Mai târziu 
au înaintat mult spre miazănoapte, până unde începeau marile ţinuturi ale 
smârcurilor; dar avea să mai treacă multa vreme până când se va fi ivit 
nevoia sau vor fi avut destui oameni să se apuce să sece smârcurile şi să 
ridice un stăvilar pentru a pune temeliile unui port mare pe locul unde avea 
să se afle Tharbad în vremea celor Două Regate. Cuvântul sindarin pe care- 
| foloseau ei pentru smârcuri era 
ló, anterior loga [din rădăcina /og-, însemnând „ud, muiat, mlăştinos"]; la 
început au crezut că de aici izvora râul pădurii, necunoscând încă râul 
Mitheithel care cobora din munţii aflaţi la miazănoapte şi, strângându-şi 
apele din Râul Urşilor [Apa Zgomotoasă] şi Glanduin, se revărsa tumultuos 
peste câmpie. Toponimul Gwathir s-a preschimbat astfel în Gwath/6, râul 
umbros din smârcuri. 


Gwathl6 a fost unul din puţinele toponime care a ajuns să fie cunoscut 
şi de alte neamuri în afară de marinarii din Numenor, şi să primească un 
echivalent în adûnaică - Agathurush. 

Istoria limanului Lond Daer şi a oraşului port Tharbad este 
menţionată în acest eseu şi într-o analiză a toponimului 


Glanduin: 

Glanduin înseamnă „râul-hotar". Aşa a fost numit la început (în cel de- 
al Doilea Ev), deoarece forma hotarul sudic al Eregionului, dincolo de care 
trăiau neamuri prenumendreene şi în general neprietenoase, de exemplu 
strămoşii dunlendingilor. Mai târziu , împreună cu Gwathl6, ce se forma din 
unirea sa cu Mitheithel, a marcat hotarul sudic al Regatului de la 
Miazănoapte. Dincolo de acest hotar, pământul cuprins între Gwathl6 şi 
Isen (Sîr Angren), se numea Enedwaith („Poporul din mijloc"); nu ţinea de 
nici unul din regate şi nici nu s-a întemeiat acolo vreo aşezare statornică de 
oameni de origine numendreană. Dar marele Drum de la Miazănoapte la 
Miazăzi, principala rută de comunicare între cele Două Regate, în afară de 
căile pe mare, îl traversa de la Tharbad la Vadurile Isen (Ethraid Engrin). 
Inainte să decadă Regatul de la Miazănoapte şi să se abată nenorocirile 
asupra Gondorului, adică înainte de Marea Molimă din cel de-al Treilea Ev, 
1636, amândouă regatele îşi îndreptau atenţia deasupra acestei regiuni şi 
împreună au construit şi s-au îngrijit de Podul Tharbad şi de lungul zăgaz pe 
care drumul se întindea de ambele părţi ale râurilor Gwathl6 şi Mitheithel, 
traversând astfel smârcurile din câmpiile Minhiriath şi Enedwaith.:2 O 
garnizoană numeroasă, formată din marinari şi constructori, a fost ţinuta 
acolo până în secolul XVII al celui de-al Treilea Ev. Dar după aceea, 
regiunea a decăzut cu repeziciune; şi cu mult înainte de vremea Stăpânului 
Inelelor a devenit din nou o regiune de smârcuri. Când Boromir a făcut 
lunga lui călătorie din Gondor până în Vâlceaua Despicata - curajul şi 
efortul cerute de o atare întreprindere nu sunt pe deplin recunoscute în 
poveste -, Drumul de la Miazănoapte nu mai exista, fără doar de rămăşiţele 
fărâmicioase ale zăgazului pe care se putea ajunge, nu fără primejdii, până 
la Tharbad unde nu mai era de găsit altceva decât ruine pe colnice tot mai 
mici şi un vad primejdios, format lângă ceea ce mai rămăsese din pod, de 
netrecut dacă râul n-ar fi curs acolo încet şi puţin adânc - însă lat. 

Dacă-şi mai amintea cineva numele Glanduin, aceasta nu se întâmpla 
decât în Vâlceaua Despicată; iar numele se referea numai la cursul superior 
al râului, unde încă mai curgea cu repeziciune, pentru ca nu mult după 
aceea să se piardă în câmpii şi să dispară în smârcuri: un labirint de 
mlaştini, iazuri şi ostroave, locuite doar de stoluri de lebede şi multe alte 
păsări de apă. Dacă râul avea vreun nume, acesta era în graiul 
dunlendingilor. În Întoarcerea Regelui VI 6, râul (şi nu Râul) care curgea în 
Nîn-in-Eilph, „Tărâmul de ape al Lebedelor"::, se numea Gârla Lebedelor. 


Tatăl meu a intenţionat să introducă, într-o hartă revizuită 
din Stăpânul Inelelor, toponimul G/anduin ca nume al cursului 
superior al râului, şi să indice şi smârcurile ca atare, cu numele 
Nin-in-Eilph (sau Gârla Lebedelor). S-a dovedit că intenţia lui a 
fost înţeleasă greşit, deoarece, pe harta lui Pauline Baynes, 
cursul inferior este numit „R. Gârla Lebedelor", în vreme ce pe 


harta din carte, după cum am spus mai sus (pg. 362), 
toponimele sunt indicate la alt râu. 

Trebuie menţionat că despre Tharbad se spune că este „un 
oraş ruinat", în Frăția /nelului || 3 -, iar în Lothlórien Boromir a 
spus că îşi pierduse calul la Tharbad, încercând să treacă 
Torentul Cenuşiu pe la vad (jbid, Il 8). In Povestea Anilor, 
ruinarea şi părăsirea oraşului-port Tharbad sunt indicate în 
dreptul anului 2912 al celui de-al Treilea Ev, când mari revărsări 
de ape au devastat Enedwaith şi Minhiriath. 


Din aceste comentarii, se poate observa că portul 
numendrean de la gura râului Gwathl6 a evoluat, de când a fost 
scris „Despre Galadriel şi Celeborn", de la „un mic port 
numenbrean", la Lond Daer, Marele Liman. Este desigur vorba 
de Vinyalonde, sau Noul Liman, din „Aldarion şi Erendis" (pg. 
246), deşi acest toponim nu apare în comentariile citate mai 
sus. In „Aldarion şi Erendis" (pg. 286), se spune că lucrările 
începute de Aldarion în Vinyalondă, după ce a devenit Rege, „n- 
au fost niciodată isprăvite". Ceea ce probabil nu înseamnă 
altceva decât că n-au fost isprăvite de el; căci istoria ulterioară 
a portului Lond Daer presupune că limanul a fost până la urmă 
reconstruit şi fortificat împotriva furiei mării, şi într-adevăr, 
acelaşi pasaj din „Aldarion şi Erendis" continuă prin a spune că 
Aldarion „a pus temeliile a ceea ce avea să împlinească Tar- 
Minastir mulţi ani mai târziu , în primul război cu Sauron, şi, de 
n-ar fi trudit el atunci, corăbiile Numenorului nu ar fi putut aduce 
armia la ceasul şi la locul potrivite - aşa cum întrezărise el". 

Afirmația din comentariul de mai sus referitor la G/anauin, 
anume că portul a fost numit Lond Daer Enedh, „Marele Liman 
de la Mijloc", deoarece se afla între Lindon, la miazănoapte, şi 
Pelargir pe Anduin, se refera cu siguranţa la un timp mult după 
intervenţia numensreenilor în războiul împotriva lui Sauron, în 
Eriador, căci, conform Poveştii Anilor, Pelargir a fost construit 
abia în anul 2350 al celui de-al Doilea Ev şi a devenit limanul 
principal al Numensreenilor Credincioşi. 

ANEXA E: NUMELE LUI CELEBORN ȘI GALADRIEL 

Într-un eseu despre obiceiurile eldarilor din Valinor în 
privinţa prenumelor, se spune că ei aveau doua „nume date" 
(essi, din care unul era dat la naştere, de către tată; de obicei, 
acesta amintea de numele tatălui, asemănându-se acestuia ca 


sens şi formă, sau putea fi chiar acelaşi nume, la care ulterior se 
adăuga eventual un prefix distinctiv atonei când copilul atingea 
vârstă adultă. Al doilea nume era dat mai târziu , uneori mult 
mai târziu , alteori imediat după naştere, de către mamă; aceste 
nume materne aveau o mare semnificaţie, deoarece mamele 
eldarilor aveau o mare intuiţie privind caracterul şi capacităţile 
copiilor lor, şi unele chiar aveau darul profeţiei. In plus, oricare 
dintre eldari putea primi un epesse („nume ulterior"), căpătat nu 
neapărat de la rudele sale, o poreclă - în general în semn de 
admiraţie sau ca titlu de onoare; acest epessë putea deveni 
numele folosit îndeobşte şi pomenit în cântece şi în cronici (cum 
a fost, de exemplu, cazul lui Ereinion, cunoscut întotdeauna sub 
epesse-ul Gil-galad). 

Astfel, numele A/atărie!/, care, conform versiunii ultime a 
poveştii despre relaţia lor (pg. 320) i-a fost dat lui Galadriel de 
către Celeborn în Aman, era un epessë (în privinţa etimologiei 
sale, vezi Anexa la Silmarillion, articolul kal-), pe care ea l-a ales 
pentru a-l folosi în Pământul de Mijloc, redat în sindarină drept 
Galadriel, în defavoarea „numelui patern" Artanis, sau a 
„numelui matern" Nerwen. 

Desigur că doar în ultima versiune Celeborn apare cu un 
nume în graiul Elfilor Nobili, şi nu în sindarină: Te/eporno. Se 
afirmă că, de fapt, forma este telerină; rădăcina străveche a 
cuvântului elfic pentru „argint" era Kye/ep-, care a devenit celeb 
în sindarină, te/ep-, telpë în telerină, şi tye/ep-, tyelpe în 
Quenya. Dar în Quenya s-a impus forma te/pe sub influenţa 
graiului telerin; deoarece telerii preţuiau argintul mai presus de 
aur, iar măiestria lor în prelucrarea argintului era recunoscută 
până şi de noldori. Astfel, Te/perion era mult mai des folosit 
decât Tye/perion, drept numele Copacului Alb din Valinor. 
(Al/atăriel era şi el telerin; forma Quenya era A/atărie)). 

Numele de Celeborn a fost gândit la început cu sensul de 
„Copacul de Argint"; era, de asemenea, numele Copacului din 
Tol Eressëa (Silmarillion, pg. 94). Rudele apropiate ale lui 
Celeborn aveau „nume de copaci" (pg. 322): Galadhon, tatăl lui, 
Galathil, fratele lui, şi Nimloth, nepoata lui, care purta acelaşi 
nume cu al Copacului Alb din Numenor. Totuşi, în scrierile de 
dată târzie ale tatălui meu, înţelesul de „Copac de Argint" a fost 
abandonat: al doilea element din Ce/eborn (ca nume de 
persoană) deriva mai curând din forma adjectivală străveche 


ornă, „înălţare, înalt", decât din substantivul înrudit ornç, 
„Copac". (La origine, ornc se referea la copaci cu tulpini mai 
drepte şi mai zvelte, precum mestecenii, în vreme ce copacii 
mai viguroşi, cu rămuriş mai bogat, precum stejarii şi fagii, erau 
numiţi în limba străveche ga/adă, „crescut măreț"; dar în 
Quenya nu era respectată cu stricteţe această distincţie, ea 
dispărând cu totul în sindarină, limba în care toţi copacii au 
ajuns să fie numiţi ga/adh, iar orn n-a mai fost nici el folosit, 
supraviețuind doar în versuri şi cântece, şi în multe nume de 
persoane şi de copaci.) Celeborn era înalt, fapt menţionat într- 
un comentariu despre Măsurile de lungime numendreene, pg. 
394. 

Despre confuzia creată uneori între numele lui Galadriel şi 


cuvântul ga/adh, tatăl meu scria următoarele: 

Când Celeborn şi Galadriel au devenit cârmuitori ai elfilor din Lórien 
(Elfi Pădureni la origine, care-şi spuneau galadhrimi), numele lui Galadriel a 
fost asociat cu copacii, contribuind la aceasta şi numele soţului ei, care, şi 
el, părea să conţină un cuvânt referitor la copac; astfel că, în afara 
hotarelor L6rienului, printre aceia a căror amintire despre zilele de 
odinioară şi despre istoria lui Galadriel începuse să pălească, numele ei era 
adesea schimbat în Galadhriel. Ceea ce nu se întâmpla în Lórien. 


Se poate menţiona aici că numele elfilor din Lórien se scrie 
corect galadhrim, iar al oraşului, Caras Galadhon. Iniţial, tatăl 
meu a schimbat forma sonoră a lui th (ca în then, din engleza 
modernă), din numele elfice, în d, deoarece (scria el) dh nu este 
folosit în engleză şi ar părea straniu. Ulterior s-a răzgândit 
asupra acestui aspect, însă Ga/adrim şi Caras Galadon au rămas 
necorectate până după publicarea ediţiei revizuite a Stăpânului 
Inelelor (în ediţiile recente s-a operat corectura). Numele 
acestea sunt scrise greşit la articolul a/da din Indicele la 
Silmarillion 


_ PARTEA A TREIA AL TREILEA EV 
I PRAPADUL DE PE CAMPIILE STANJENEILOR 


După căderea lui Sauron, Isildur, fiul şi moştenitorul lui 
Elendil, s-a reîntors în Gondor. Acolo şi-a pus însemnul de Rege 
al Arnorului, nestemata Elendilmir::, şi şi-a proclamat cârmuirea 
suverană peste toţi dunedainii de la Miazănoapte şi de la 
Miazăzi; căci era un om tare mândru şi puternic. A rămas un an 
în Gondor, punând din nou ordine în ţară şi aşezând hotarele;:> 
dar grosul oştirii din Arnor a venit înapoi în Eriador pe drumul 
numendrean ce ducea de la Vadurile Isenului la Fornost. 

Când în sfârşit a simţit că poate să se ducă înapoi în ţara 
sa, era în mare grabă şi dorea să meargă mai întâi în Imladris; 
acolo îşi lăsase soaţa şi pe fiul său cel mai mic;:: pe lângă asta, 
avea neapărată nevoie să ceară sfatul lui Elrond. Astfel că s-a 
hotărât să o ia pe la miazănoapte de Osgiliath, în sus pe Valea 
Anduinului, până la Cirith Forn en Andrath, înalta trecătoare de 
la Miazănoapte, prin care se cobora spre Imladris.:* Cunoştea 
bine ţinutul, căci adeseori călătorise prin acele părţi înainte de 
Războiul Alianţei, şi tot pe acolo mersese la luptă, cu bărbaţii din 
Arnorul răsăritean, în compania lui Elrond.:* 

Era o călătorie lungă, dar celălalt drum, spre apus, apoi 
spre miazănoapte, până la răscrucea din Arnor, de unde cotea 
spre răsărit, până în Imladris, era cu mult mai lung.i Poate că, 
pentru cine mergea călare, era la fel de iute, dar Isildur nu avea 
nici un cal bun de călărie; şi poate că în alte vremuri drumul 
acela fusese mai sigur, dar acum Sauron fusese înfrânt, iar 
sălăşluitorii Văii luptaseră alături de Isildur în această victorie. 
Nu se temea de nimic, doar de vremea rea şi de oboseală, dar 
acestea trebuiau îndurate de cei pe care nevoia îi trimitea într-o 
zare sau alta a Pământului de Mijloc. 

Aşa s-a făcut, şi aşa se spune şi în legendele de mai târziu , 
că al doilea an al celui de-al Treilea Ev se apropia de sfârşit când 
Isildur a pornit la drum din Osgiliath, în primele zile ale lunii 
Ivanneth:, socotind să ajungă în Imladris în patruzeci de zile, pe 
la mijlocul lunii Narbeleth, înainte ca iarna să se aştearnă la 
Miazănoapte. Într-o dimineaţă senină, la Poarta Răsăriteană a 
Podului, Meneldil:: şi-a luat rămas bun de la el, spunându-i: 

— lute să-ţi fie drumul şi fie ca Soarele de la începutul 
călătoriei tale să nu înceteze să-ţi lumineze drumul! 


Împreună cu Isildur mergeau cei trei fii ai săi, Elendur, 
Aratan şi Ciryon:*, şi Garda lui formata din două sute de cavaleri 
şi oşteni, bărbaţi neînfricaţi din Arnor, căliţi în războaie. Despre 
călătoria lor nu se ştie nimic, înainte să fi trecut peste Dagorlad, 
de unde şi-au continuat drumul spre miazănoapte, peste 
pământurile întinse şi pustii la miazăzi de Marea Pădure Verde. 
In cea de-a douăzecea zi, au zărit în zare pădurea, învăluind 
şesul dinaintea lor în îndepărtata lucire de roşu şi auriu a lunii 
lvanneth, când deodată cerul s-a acoperit şi dinspre Marea Rhûn 
a prins să sufle un vânt întunecat şi greu de ploaie. Patru zile a 
ţinut ploaia; încât, atunci când au ajuns la intrarea în Vale, între 
Lórien şi Amon Lanc:, Isildur nici nu s-a mai apropiat de Anduin 
ale cărui ape erau umflate şi vijelioase, ci a apucat-o în sus, pe 
pripoarele abrupte de pe malul răsăritean, cu gând să ajungă la 
căile străvechi ale Elfilor Pădureni, de-a lungul poalei pădurii. 

Şi uite aşa, în după-amiaza târzie a celei de-a treizecia zi a 
călătoriei lor, au trecut hotarele de miazănoapte ale Câmpiilor 
Stânjeneilor:, urmând o potecă ce ducea în regatul din acele 
timpuri al lui Thranduil:*. Ziua senină se stingea în înserare; 
departe, peste munţi, se strângeau norii, înroşiţi de soarele 
ceţos care cobora spre ei; adâncul văii se cufundase de-acum în 
umbră surie. Dunedainii cântau, căci marşul din acea zi se 
apropia de capăt, iar în urmă lăsaseră trei sferturi din lungul 
drum spre Imladris. In dreapta, Pădurea se înălța deasupra lor, 
în vârful pantelor pieptişe ce se lăsau până în potecă, de la care 
panta spre fundul văii era mai domolită. 

Dintr-odată, tocmai când soarele s-a prăvălit în spatele 
norilor, au auzit strigătele înfiorătoare ale orcilor şi-n clipa 
următoare i-au zărit ieşind din Pădure şi coborând pantele spre 
ei, scoțând urletele lor războinice.» în lumina tot mai stinsă, nu- 
şi puteau da seama de numărul lor, dar era limpede că-i 
întreceau cu mult pe dunedaini, chiar de zece ori. De îndată 
Isildur a ordonat să se formeze un thangaihs, un zid de scuturi în 
două rânduri strânse ce puteau să se retragă la ambele capete 
dacă erau luate prin flanc şi la nevoie chiar să formeze un cerc. 
Dacă terenul ar fi fost drept ori panta în favoarea lui, Isildur şi-ar 
fi dispus compania într-un dírnaith= şi i-ar fi atacat pe orci, în 
speranţa că marea forţă a dunedainilor săi şi armele pe care le 
aveau ar fi reuşit să taie drum printre duşmani şi să-i împrăştie 


în cele patru zări; numai că tocmai asta nu putea face acum. Şi 
inima i-a fost cuprinsă de o presimţire întunecată. 

— O fi Sauron mort, dar răzbunarea lui e încă vie, i-a spus 
el lui Elendur care stătea lângă el. Atacul ăsta a fost ticluit cu 
vicleşug şi socoteală! N-avem nici o nădejde să primim ajutor: 
Moria şi Lórien au rămas mult în urmă, iar până la Thrandull ar 
mai fi patru zile de mers. 

— Unde mai pui că ducem cu noi poveri al căror preţ nici cu 
mintea nu-l putem gândi, a zis Elendur, care ştia ce taină 
ascundea tatăl său. 

Orcii se apropiau. Isildur s-a răsucit spre scutierul său: 

— Ohtan, iată ce-ţi dau ţie spre păstrare - şi cu aceste 
vorbe i-a dat măreaţa teacă şi frânturile lui Narsil, sabia lui 
Elendil. Fă tot ce poţi, numai să nu cadă în mâinile duşmanilor; 
chiar şi cu preţul de-a fi socotit laş pentru că m-ai părăsit. la-l şi 
pe prietenul tău cu tine şi fugiţi! Dispăreţi! Vă poruncesc! 

Atunci Ohtar a îngenuncheat, i-a sărutat mâna şi cei doi 
tineri au rupt-o la fugă spre fundul întunecat al văii.:: 

Dacă orcii, cu ochii lor ageri, au băgat de seamă fuga celor 
doi, nu s-au sinchisit de ea. S-au oprit câteva clipe, ca să-şi 
pregătească atacul. Intâi au slobozit o ploaie de săgeți; dintr- 
odată, cu un strigăt cumplit, au făcut ceea ce ar fi făcut şi 
Isildur, anume au năpustit la vale, pe ultimul povârniş, o armie 
întreagă din cei mai voinici războinici ai lor, chitind să spargă 
zidul de scuturi al dunedainilor. Dar zidul nu s-a clintit. Nici 
săgețile nu izbutiseră să pătrundă prin armurile numenbreene. 
Staturile măreţe ale oamenilor îi întreceau în înălţime până şi pe 
cei mai înalţi dintre orci, iar săbiile şi suliţele lor erau cu mult 
mai ucigătoare decât armele vrăjmaşilor. Atacatorii s-au oprit 
năuci, au rupt rândurile şi s-au retras, lăsându-i pe cei atacați 
aproape neatinşi, neclintiţi din locul lor şi cu mormane de orci 
răpuşi la picioare. 

Isildur ar fi zis că duşmanii se retrag spre Pădure. S-a uitat 
în urmă. Pleoapa roşie a soarelui care cobora în spatele munţilor 
a scăpărat printre nori; încă puţin şi se-nnopta. Isildur a dat 
poruncă să pornească din nou la drum, fără zăbavă, dar să o 
apuce în jos, unde pământul era mai drept şi mai neprielnic 
pentru orci. îşi zicea că poate, după atacul ăsta care-i costase 
scump, vrăjmaşii or să bată în retragere, chiar dacă iscoadele 
lor or să-i urmărească în timpul nopţii şi-or să le pândească 


tabăra. Ştia cam ce le poate pielea orcilor care adeseori îşi 
pierdeau cumpătul când prada lor izbutea să se răsucească şi să 
muşte. 

De data asta însă, Isildur a greşit socoteala. Atacul nu 
fusese făcut doar cu vicleşug, ci şi cu o ură sălbatică şi 
neostoită. Orcii din Munţi erau întărâtaţi de poruncile primite de 
la neîndurătorii servitori din Barad-dăr, trimişi cu mult timp 
înainte să vegheze trecătorile:», iar Inelul, tăiat de pe mâna lui 
Sauron cu doi ani în urmă, încă mai purta cu sine voinţa 
ticăloasă a acestuia şi îi chema în ajutor pe toţi servitorii săi - 
lucru pe care dunedainii nu-l ştiau. Abia dacă merseseră preţ de 
o milă, când orcii s-au pus din nou în mişcare. N-au mai atacat 
ca prima dată, ci le-au ieşit în faţă cu toată oştirea lor. Au 
coborât câtă frunză şi iarbă, linia frontului întinzându-se la 
dreapta şi la stânga, pentru ca apoi să se arcuiască şi curând să 
se închidă într-un cerc de nepătruns, în jurul dunedainilor. Nu 
scoteau nici un strigăt şi se ţineau la distanţă de temutele arcuri 
de oţel din Numenor:, cu toate că lumina zilei pălea cu 
repeziciune, iar Isildur avea cu mult mai puţini arcaşi decât i-ar 
fi trebuit. Isildur şi dunedainii săi s-au oprit locului. 

O vreme, totul a fost nemişcare, deşi cei cu vedere mai 
bună dintre dunedaini spuneau că orcii se apropiau pe furiş, pas 
cu pas. Elendur s-a dus la tatăl său, care stătea singur, 
înnegurat la chip, pierdut parcă în gânduri. 

—Atarinya, i-a zis el, ce-i cu puterea aceea care ar băga în 
sperieţi făpturile astea scârbavnice şi le-ar porunci să-ţi dea 
ascultare? Nu-i de trebuinţă acum? 

— Vai, nu, senya. N-o pot folosi. Mi-e teamă de durerea ce 
mi-ar pricinui-o atingerea ei.:* Şi încă nu am găsit în mine tăria 
s-o fac să mi se supună. E nevoie de cineva cu mult mai măreț 
decât mine, aşa cum mă ştiu că sunt. Mândria mi-e la pământ. 
Puterea aceasta la Păstrătorii celor Trei ar trebui să ajungă. 

In acea clipă a izbucnit un sunet neaşteptat de corni şi orcii 
s-au strâns în jurul lor din toate părţile, năpustindu-se asupra 
dunedainilor cu o sălbăticie cruntă. In noaptea care se lăsase, 
orice nădejde pierise. Oamenii se prăbuşeau; asupra celor mai 
mari dintre ei se azvârleau câte doi orci deodată şi, fie că erau 
ucişi pe loc, fie că rămâneau vii, cu greutatea lor orcii îi puneau 
la pământ pe dunedaini, pentru ca alte gheare să-i tragă afară şi 
să-i sfâşie. Pentru un dunedain mureau cinci orci, şi tot era prea 


puţin. Astfel a pierit Ciryon, iar Aratan a fost rănit de moarte, 
încercând să-l salveze. 

Elendur, încă teafăr, îl căuta pe Isildur. Acesta îi încuraja pe 
oamenii din flancul răsăritean, unde atacul era mai crâncen, căci 
orcii încă se temeau de nestemata Elendilmir ce o purta Isildur 
deasupra sprâncenei, şi-l ocoleau. Când Elendur l-a atins pe 
umăr, el s-a răsucit cu furie, crezând că un orc se strecurase în 
spatele lui. 

— Regele meu, i-a spus Elendur, Ciryon a pierit, iar Aratan 
e pe moarte. Ultimul tău sfetnic trebuie să te sfătuiască, ba nu, 
să-ţi poruncească, aşa cum tu i-ai poruncit lui Ohtar. Te du! la-ţi 
povara şi, cu orice preţ, du-o la Păstrători! Chiar cu preţul de a-ţi 
părăsi oamenii şi pe mine! 

— Fiu al Regelui, a răspuns Isildur, ştiam că astfel trebuie 
să fac; dar m-am temut de durere. Şi nu puteam pleca fără 
învoirea ta. Mă iartă şi iartă-mi şi mândria care v-a sortit acestui 
sfârşit.: 

Elendur l-a sărutat, spunându-i: 

— Te du! Acum să te duci! 

Isildur s-a răsucit spre apus şi, scoțând Inelul pitit într-o 
punguliţă prinsă în jurul gâtului cu un lanţ subţire, şi l-a pus pe 
deget cu un strigăt de durere, şi de atunci nici un ochi nu l-a mai 
văzut în Pământul de Mijloc. Dar nestematei Apusului, 
Elendilmir, nu-i putea fi stinsă strălucirea, astfel că dintr-odată a 
scăpărat cu o lumină roşie şi mânioasă, ca o stea arzătoare. 
Oameni şi orci deopotrivă s-au ferit din calea ei, cuprinşi de 
teamă, iar Isildur, trăgându-şi gluga peste cap, a pierit în 
noapte. 

Despre ce s-a ales de dúnedaini atât s-a aflat mai târziu : în 
scurtă vreme, toţi zăceau morţi, în afară de unul singur, un 
tânăr scutier, năucit, îngropat sub oamenii căzuţi. Astfel a pierit 
Elendur, care, după cum ziceau toţi cei care îl cunoscuseră, ar fi 
trebuit să ajungă Rege, şi încă unul dintre cei mai măreţi, date 
fiind vigoarea şi înţelepciunea lui, şi noblețea lui netrufaşă, cel 
mai mândru din spiţa lui Elendil, neîndoielnic urmaş al 
străbunilor săi. Despre Isildur se spune că îl chinuia o mare 
durere şi inima-i era strânsă ca de un cleşte, dar la început a 
fugit asemenea unui cerb hăituit de ogari, până a ajuns în fundul 
văii. Acolo s-a oprit, ca să vadă dacă nu cumva era urmărit; căci 
orcii puteau lua urma unui fugar în întuneric după miros, fără să 


aibă nevoie de vederea ochilor. Apoi şi-a continuat drumul cu 
băgare de seamă; în faţa lui, în beznă, se întindeau pământuri 
hârtopite, lipsite de cărări, cu multe capcane pentru picioarele 
pribege. 

Astfel s-a făcut că, într-un târziu , a ajuns la malurile 
Anduinului, în puterea nopţii, frânt de oboseală; mersese la fel 
de mult şi tot atât de iute cât ar fi mers şi dunedainii de-ar fi 
străbătut acel ţinut fără oprire şi la lumina zilei. Râul curgea cu 
volburi iuți şi întunecate prin faţa lui. O vreme, Isildur a stat 
locului, singur şi deznădăjduit. Apoi, în grabă, şi-a lepădat 
armura şi armele, păstrând doar o sabie scurta, prinsă la brâu:s, 
şi s-a aruncat în apă. Era un om cu o forţă şi o voinicie cu care 
puţini dintre dunedainii de vârsta lui s-ar fi putut lăuda, dar 
nădejde să ajungă pe malul celălalt nu avea. N-a apucat să se 
depărteze prea mult, când s-a văzut silit să înoate aproape spre 
miazănoapte, împotriva curentului; oricât ar fi înotat el de 
vârtos, apa îl împingea în jos, spre smârcurile Câmpiilor 
Stânjeneilor. Erau mai aproape decât îşi închipuise els, şi 
tocmai când simţea că râul îşi domolea curgerea, şi aproape că 
ajunsese pe malul celălalt, s-a pomenit că trebuie să se lupte cu 
plauri de trestii şi buruieni lipicioase. Dintr-odată, şi-a dat seama 
că Inelul dispăruse. Din întâmplare, sau pentru că aşa a fost să 
fie, îi părăsise mâna şi dispăruse unde nu mai avea vreo 
nădejde să-l găsească. La început, într-atât l-a copleşit 
simţământul pierderii lui, încât nici nu s-a mai luptat, şi fără 
doar şi poate s-ar fi scufundat şi s-ar fi înecat. Dar, pe cât de 
repede îl cuprinsese acel simţământ, tot atât de repede a şi 
trecut. Durerea pierise şi ea. Isildur se eliberase de o povară 
cumplită. Picioarele au atins fundul râului, iar el, ridicându-se 
din mâl, şi-a croit drum printre trestii şi a ajuns la o insuliţă 
mocirloasă, în apropiere de malul apusean. Acolo a ieşit din apă: 
un biet muritor, o creatură măruntă, pierdută şi părăsită în 
sălbăticia Pământului de Mijloc. Dar pentru orci, ai căror ochi 
vedeau şi noaptea şi care stăteau pitiţi acolo, de strajă, el a 
părut să se înalțe deasupra lor ca o monstruoasă umbră a fricii, 
cu un singur ochi asemenea unei stele. Şi-au slobozit săgețile 
otrăvitoare spre ea şi au rupt-o la fugă. De prisos, căci Isildur, 
lipsit de armură, a fost străpuns în inimă şi-n gât, şi fără țipăt s- 
a prăvălit înapoi în apă. Nici o urmă a trupului său n-a mai fost 
găsită de elfi ori oameni. Astfel a pierit prima victimă a răutăţii 


Inelului ce nu avea stăpân: Isildur, al doilea Rege al tuturor 
dunedainilor, stăpân al Arnorului şi Gondorului, şi ultimul în acel 
ev al Lumii. 

Sursele legendei privitoare la moartea lui Isildur 

La această întâmplare au fost şi martori. Ohtar şi tovarăşul 
său scăpaseră, purtând asupra lor frânturile săbiei Narsil. 
Povestea pomeneşte de un tânăr care a supravieţuit măcelului: 
era scutierul lui Elendur, numit Estelmo, care a căzut la pământ 
printre ultimii, năucit de o lovitură de bâtă, dar n-a fost răpus, 
astfel că a fost găsit în viaţă sub trupul lui Elendur. Auzise ce-şi 
spuseseră Isildur şi Elendur la despărţire. Salvatorii veniseră la 
locul bătăliei, dar prea târziu , şi totuşi la vreme să-i împiedice 
pe orci să mutileze leşurile; unii Pădureni îi trimiseseră veşti lui 
Thranduil prin pristavi, şi chiar şi ei strânseseră o armie ca să-i 
atace pe orci - i-au pus pe fugă şi i-au împrăştiat în cele patru 
zări, căci, cu toate că orcii ieşiseră victorioşi, pierduseră mulţi 
dintre ai lor, şi aproape toţi cei mari căzuseră: timp de mulţi ani 
după aceea nici că au mai încercat un asemenea atac. 

Povestea ultimelor ceasuri ale lui Isildur şi a morţii lui s-a 
alcătuit din presupuneri care n-au fost departe de adevăr. În 
forma ei completă, legenda a fost compusă abia în timpul 
domniei lui Elessar, în cel de-al Patrulea Ev, când s-au 
descoperit şi alte dovezi. Până atunci, se ştiuse, întâi, că Isildur 
avea Inelul şi că fugise spre Râu; în al doilea rând, că zalele, 
coiful, scutul şi marea sabie ce le purtase (altceva însă nimic) 
fuseseră găsite pe mal, nu departe de Câmpiile Stânjeneilor; în 
al treilea rând, că orcii lăsaseră străjeri pe malul apusean, 
înarmaţi cu arcuri, pentru a-i prinde pe aceia care ar fi putut 
scăpa din bătălie şi ar fi fugit spre Râu (se găsiseră urme ale 
taberei lor, una în apropiere de marginea Câmpiilor 
Stânjeneilor); şi în al patrulea rând, că Isildur şi Inelul, separat 
sau împreună, pieriseră mai mult ca sigur în Râu, căci dacă 
Isildur ar fi ieşit pe malul apusean purtând Inelul, ar fi scăpat de 
străjeri, şi e greu de crezut că un om de o asemenea voinicie n- 
ar fi izbutit să ajungă în Lórien sau în Moria înainte să se 
prăbuşească. Cu toate că drumul era lung, fiecare dunadan 
purta într-o taşcă pecetluită, prinsă la brâu, o sticluţă plină cu o 
licoare întăritoare, şi turte dintr-un soi de pătlagină, menite a-l 
ţine în viaţă multe zile - nu chiar ca licoarea numită miruvors 
sau turtele de /embas ale eldarilor, totuşi asemănătoare, căci 


arta tămăduirii şi alte taine ale Numenorului mai erau încă 
folosite, nefiind uitate. Dar printre armele lepădate de Isildur nu 
se găsiseră nici brâul, nici taşca. 

Mult mai târziu , pe măsură ce al Treilea Ev al Lumii Elfilor 
se săvârşea şi Războiul Inelului se apropia, la Sfatul din casa lui 
Elrond s-a dezvăluit că Inelul fusese găsit, scufundat nu departe 
de hotarul Câmpiilor Stânjeneilor, lângă malul apusean; dar nu 
se descoperiseră urme ale trupului lui Isildur. Tot atunci, cei 
prezenţi la Sfat şi-au dat seama că şi Saruman căutase în taină 
prin aceleaşi locuri; el nu găsise Inelul (care fusese dus de acolo 
cu mult timp înainte), dar cei de la Sfat nu ştiau încă dacă nu 
cumva Saruman dăduse peste altceva. 

Insă Regele Elessar, după ce a fost încoronat în Gondor, s-a 
apucat să facă ordine în regatul său, şi unul dintre primele 
lucruri pe care le-a făcut a fost să repare turnul Orthanc unde îşi 
pusese în gând să reaşeze pal/antirul, recuperat de la Saruman. 
Atunci au fost căutate toate secretele turnului. S-au găsit multe 
lucruri de preţ, giuvaieruri de-ale lui Eorl şi obiecte moştenite de 
el, furate din Edoras cu ajutorul lui Limbă de Vierme în vremea 
slăbiciunii dovedite de Regele Théoden, şi alte asemenea 
lucruri, încă şi mai vechi şi frumoase, din gorgane şi morminte 
din toate colţurile lumii. Pornit pe drumul pribegiei, Saruman nu 
se preschimbase în dragon, ci în cioară. Într-un târziu , în 
spatele unei uşi ascunse pe care nu ar fi putut-o găsi ori 
deschide dacă lui Elessar nu i-ar fi venit Gimli Gnomul în ajutor, 
au dat peste o cămăruţă de oţel. Poate că rostul ei fusese acela 
de a adăposti Inelul; în ea nu se găsea aproape nimic. Într-un 
sipet de pe un raft înalt se aflau două lucruri. Unul era o cutioară 
de aur, prinsă de un lanţ frumos; goală, fără a avea gravat pe ea 
vreo literă sau un însemn, dar nu încăpea îndoială că pe vremuri 
purtase în ea Inelul şi atârnase la gâtul lui Isildur. Lângă ea, o 
comoară nepreţuită, deplânsă îndelung, căci se crezuse a fi 
pierdută pe vecie: însăşi Elendilmir, steaua albă din cristal 
elfesc, legată într-o plasă fină de mitirite, moştenită de Elendil 
de la Silmarien şi pe care el o luase ca însemn al regalității în 
Regatul de la Miazănoapte..” Regii, fiecare în parte, şi toate 
căpeteniile ce i-au urmat în Arnor au purtat nestemata 
Elendilmir, ajungând astfel până la Elessar însuşi; dar cu toate 
că era un giuvaier de mare frumuseţe, făcut de făurarii elfi în 
Imladris pentru Valandil, fiul lui Isildur, nu avea nici vechimea şi 


nici puterile celei care se pierduse când Isildur a fugit în 
întunecime şi nu s-a mai întors. 

Elessar a luat nestemata cu venerație şi, când s-a reîntors 
pe meleagurile de la Miazănoapte şi a urcat pe tronul Arnorului 
ca Rege de drept, Arwen i-a legat-o deasupra sprâncenei şi 
oamenii au rămas muţi de uimire văzându-i întreaga 
splendoare. Dar Elessar nu a mai primejduit-o, ci o purta numai 
în zile de mare sărbătoare ale Regatului de la Miazănoapte. În 
toate celelalte zile, la veşmântul regal îşi lega nestemata 
Elendilmir pe care el însuşi o moştenise. 

— Şi aceasta merită veneraţia noastră, spunea el, chiar mai 
multă decât mi se arată mie; patruzeci de capete au purtat-o 
înaintea mea.: 

Cumpănind mai îndeaproape la toată această comoară 
ascunsă, oamenii au fost cuprinşi de tulburare. Li se părea ca 
lucrurile acelea, şi neîndoielnic Elendilmir, nu ar fi putut fi găsite 
decât dacă s-ar fi aflat asupra lui Isildur atunci când a căzut 
răpus în apă; dar dacă aceasta s-a întâmplat într-un loc adânc, 
unde curentul era iute, cu timpul ar fi fost duse de apă. Prin 
urmare, cel mai probabil Isildur a căzut nu în loc adânc, ci 
undeva unde apa mică nu-i trecea de umeri. Atunci de ce nu se 
găsise nici o urmă din osemintele lui, chiar dacă trecuse un Ev? 
Să le fi găsit Saruman şi, ca să-și arate disprețul, le arsese în 
bătaie de joc în unul din cuptoarele iui? Dacă într-adevăr astfel 
se întâmplase, ruşinoasă-i era fapta; dar nu şi cea mai rea. 


ANEXA 
MASURILE DE LUNGIME NUMENOREENE 
O însemnare asociata cu pasajul din „Prăpădul de pe 
Câmpiile Stânjeneilor", privind diferite drumuri din Osgiliath spre 
Imladris (pg. 373 şi pg. 383, nota 6) spune următoarele: 

Unităţile de măsură pentru distanţe sunt convertite cât mai exact cu 
putinţă în termeni moderni. „Leghea" este folosită deoarece reprezenta cea 
mai lunga unitate de măsură: în sistemul numensrean (care era decimal), 
cinci mii de rangar (paşi întregi) formau un /ăr, echivalent cu aproape trei 
mile de-ale noastre [aproximativ 4,8 kilometri, n.tr.]. Lár însemna „pauză", 
deoarece, cu excepţia marşurilor forţate, se făcea de obicei o pauză scurta 
după parcurgerea acestei distanţe [vezi nota 9 mai sus]. Ranga 
numendreană era cu puţin mai lungă decât un yard [= 0,9144 m, nitr.], 
aproximativ treizeci şi opt de inci [= 96,52 cm, nitr.], dat fiind faptul că 
numensreenii erau mai înalţi. Prin urmare, cinci mii de rangar ar fi aproape 
echivalentul a 5280 yarzi, adică „leghea" noastră [= 4,83 km, n.tr.]: 5277 
yarzi, două picioare şi patru inci, presupunând că echivalenţa este exactă. 
Ceea ce nu poate fi determinat cu certitudine, deoarece se bazează pe 
lungimi menţionate în relatări despre diferite lucruri şi distanţe comparabile 
cu acelea existente în vremea noastră. Trebuie ţinut cont atât de statura 
înaltă a numensreenilor (deoarece se presupune că mâinile, labele 
picioarelor, degetele şi paşii se află la originea denumirilor unităţilor de 
măsură), precum şi de abaterile de la aceste medii sau norme în procesul 
de stabilire şi organizare a unui sistem de măsurare atât în viaţa de zi cu zi, 
cât şi pentru calcule exacte. Astfel, două rangar erau adesea numite „stat 
de om", ceea ce la treizeci şi opt de inci dau o înălţime medie de şase 
picioare şi patru inci; dar asta a fost mai târziu , când se pare că statura 
dunedainilor s-a micşorat; totodată, nu era considerată o afirmaţie exactă 
privind media înălţimii bărbaţilor dunedaini, ci o lungime aproximativă 
exprimată în cunoscuta unitate de măsură ranga. (Se spune adesea că 
ranga era lungimea unui pas mare, de la călcâiul rămas în spate până la 
degetul mare de la piciorul din faţă, al unui bărbat adult care merge iute, 
dar nu forţat; un pas mare întreg „ar putea fi o ranga şi jumătate".) Totuşi, 
despre oamenii măreţi din trecut se spune că erau mai înalţi de-un stat de 
om. Elendil era descris ca fiind „mai înalt de-un stat de om cu jumătate de 
ranga"; dar el era socotit cel mai înalt dintre toţi numensreenii care au 
scăpat din Decădere [şi într-adevăr, era cunoscut drept Elendil cel înalt]. 
Eldarii din Zilele de Odinioară erau şi ei foarte înalţi. Galadriel, „cea mai 
înaltă dintre toate femeile eldarilor râmase în legende", avea statură de 
bărbat, aşa se spunea, adăugându-se: „după cum se făceau măsurătorile la 
dunedaini şi la oamenii din vechime", ceea ce însemna o înălţime de 
aproximativ şase picioare şi patru inci. 

Rohirrimii erau în general mai scunzi, deoarece stră-strămoşii lor îşi 
amestecaseră sângele cu cel al unui neam mai îndesat. Despre Eomer se 
spunea că era înalt, la fel de înalt ca Aragorn; dar el şi alţi descendenţi ai 
Regelui Thengel depăşeau în înălţime statura obişnuită în Rohan, o 
caracteristică ce li se trăgea de la Morwen, soţia lui Thengel, o domniţa a 
Gondorului de origine nobilă numensreană. 


O notă la textul precedent adaugă informaţii cu privire la 
Morwen, pe lângă cele cuprinse în Stăpânul Inelelor (Anexa A 
[II], „Regii Obştii"): 

Era cunoscută drept Morwen din Lossarnach, pentru că acolo trăia ea; 
dar nu se trăgea dintre locuitorii acelor părţi. Tatăl ei venise acolo din 
Belfalas, pentru că îndrăgea văile înfloritoare ale ținutului; era urmaşul unui 
fost Prinţ al Obştii, prin urmare se înrudea cu Prinţul Imrahil şi între ei s-a 
legat o prietenie trainică. Eomer a luat de soţie pe fiica lui Imrahil 
[Lothiriel], iar fiul lor, Elfwine cel Frumos, semăna neînchipuit de mult cu 
tatăl mamei lui. 

Intr-o altă nota se spune despre Celeborn că era „un lindar 
din Valinor" (adică unul dintre teleri, care-şi spuneau lindari, 
Cântăreţii), şi că: 

era socotit de către aceştia a fi înalt, după cum îi spunea şi numele 
(„înalt-argintat"); dar telerii, în general, nu erau la fel de înalţi şi de voinici 
ca noldorii. 


Aceasta este ultima versiune a poveştii privitoare la 
originea lui Celeborn şi la semnificaţia numelui său; vezi pg. 
323, pg. 367. 


In altă parte, tatăl meu a scris despre statura hobbiţilor, în 
comparaţie cu aceea a numenbreenilor, şi despre originea 
numelui de „piticuţi": 

Referirile [la statura hobbiţilor] din Prologul la Stăpânul Inelelor sunt 
inutil de vagi şi de complicate, din pricina includerii unor comentarii 
privitoare la supraviețuirea seminţiei lor în evurile de mai târziu ; în ceea ce 
priveşte Stăpânul Inelelor, ele pot fi rezumate astfel: hobbiţii din Comitat 
aveau o înălţime de trei-patru picioare, niciodată mai puţin şi arareori mai 
mult. Desigur că ei nu-şi spuneau piticuţi; aşa îi numeau numensreenii. 
Numele lor se referea la înălţimea lor în comparaţie cu a bărbaţilor 
numensdreeni, şi reflecta destul de fidel realitatea. Întâi a fost dat celor din 
familia Harfoot, care au fost cunoscuţi de cârmuitorii Arnorului în secolul XI 
[cf. notația pentru anul 1050 din Povestea Anilor], lar mai târziu celor din 
familia Fallohide şi Stoor. Regatele de la Miazănoapte şi de la Miazăzi au 
rămas în strâns 
ă legătură la acea vreme şi până târziu , şi fiecare ştia tot ce se întâmpla în 
ograda celuilalt, mai cu seamă despre strămutarea celor mai felurite 
neamuri şi seminţii. Astfel, cu toate că, din cât se ştie, nici un „piticuţ" nu 
îşi făcuse apariţia în Gondor înainte de Peregrin Took, existenţa acestui 
neam între hotarele regatului Arthedain era cunoscută în Gondor, membrii 
lui fiind numiţi piticuţi sau periani în sindarină. In clipa în care Boromir a dat 
prima oară cu ochii de Frodo [la sfatul ţinut la Elrond acasă], el l-a 
recunoscut ca făcând parte din acest neam. Probabil că până în acea clipă 
crezuse despre ei că ar fi creaturi de basm. Dar, din primirea ce i s-a făcut 
lui Pippin în Gondor, pare destul de limpede că locuitorii îşi aminteau de 
„piticuţi”. 


Într-o altă versiune a acestei note, se spune şi mai mult 
despre scăderea în înălţime atât a piticuţilor, cât şi a 
numenbreenilor: 

Scăderea în înălţime a dunedainilor nu era o tendinţă 
firească printre popoarele care trăiau în Pământul de Mijloc, ci 
se datora pierderii pământului lor strămoşesc, departe în Apus, 
cel mai apropiat, dintre toate pământurile muritoare, de 
Tărâmul Nepieritor. Scăderea în înălţime a hobbiţilor, care s-a 
petrecut mult mai târziu , s-a datorat cel mai probabil unei 
schimbări în condiţia şi felul lor de viaţă; au devenit un popor 
fugar şi ascuns. Silit (pe măsură ce oamenii, Seminţia Mare, se 
înmulţeau tot mai mult, uzurpând pământurile mai fertile şi mai 
prielnice) să se refugieze în păduri sau în sălbăticie: un popor 
pribeag şi sărac, uitându-şi meşteşugurile, ducând o viaţă 
nesigură, mereu în căutare de hrană şi temându-se să nu fie 
văzuţi. 


II CIRION ȘI EORL ȘI PRIETENIA DINTRE 
GONDOR ŞI ROHAN 


(i) Oamenii de la Miazănoapte şi Căruţaşii 

Cronica lui Cirion şi Eorl începe doar odată cu prima 
întâlnire dintre Cirion, Majordom al Gondorului, şi Eorl, Senior al 
€otheodilor, după ce se sfârşise Bătălia de pe Câmpia Celebrant 
şi invadatorii Gondorului fuseseră nimiciţi. Existau însă balade şi 
legende despre marele val de Rohirrimi veniţi călare de la 
Miazănoapte, în Gondor şi în Rohan, din care au fost luate 
povestirile din Cronicile: de mai târziu şi multe alte informaţii 
privitoare la 
éothéodi. Toate acestea sunt reunite aici pe scurt, sub formă de 
cronică. 

Eotheodii au fost prima oară cunoscuţi sub acest nume în 
vremea Regelui Calimehtar al Gondorului (care a murit în anul 
1936 al celui de-al Treilea Ev) vreme la care formau o obşte 
mică, sălăşluind în Văile Anduinului, între Carrock şi Câmpiile 
Stânjeneilor, mai mult pe malul apusean al râului. Erau o 
rămăşiţă a Oamenilor de la Miazănoapte care, odată, formaseră 
o confederație numeroasă şi puternică de obşti ce trăiau pe 
şesurile întinse dintre Codrul întunecat şi Râul Curgător, mari 
crescători de cai şi călăreţi vestiți pentru îndemânarea şi 
robusteţea lor, cu toate că sălaşurile şi le aveau la poala Pădurii, 
mai cu seamă în Adâncătura Răsăriteană pe care tot ei o 
făcuseră în mare măsură, prin doborârea copacilor. 

Oamenii aceştia de la Miazănoapte descindeau din aceeaşi 
seminţie de oameni ca şi aceia care, în Primul Ev, se 
strămutaseră în partea de apus a Pământului de Mijloc şi se 
aliaseră cu eldarii în războaiele pe care le purtau cu Morgoth. 2 
Prin urmare, se înrudeau de departe cu dunedainii sau 
númenóreenii şi îi lega o mare prietenie de poporul din Gondor. 
De fapt, erau priviţi ca un bastion al Gondorului, păzindu-i de 
invazii hotarele nordice şi estice; deşi regii nu şi-au dat seama 
de acest lucru decât când bastionul a început să se clatine şi în 
cele din urmă a fost distrus cu totul, împuţinarea Oamenilor de 
la Miazănoapte în Rhovanion a început odată cu Marea Molimă 
care prinsese să bântuie acele meleaguri în iarna lui 1635 şi 
curând s-a întins în Gondor. Mulţi au pierit acolo, mai cu „ din 
rândul celor care trăiau în oraşe. Mai mulţi au murit însă în 


Rhovanion, unde, cu toate că majoritatea oamenilor trăiau sub 
cerul liber şi oraşele mari erau puţine, Molima a fost adusă de o 
iarnă rece, când oameni şi cai deopotrivă au fost nevoiţi să se 
adăpostească claie peste grămadă în casele lor scunde de lemn 
şi în grajduri; unde mai pui că nu se prea pricepeau la arta 
tămăduirii şi la leacuri, ceea ce nu se întâmpla în Gondor, unde 
oamenii ştiuseră să păstreze învăţăturile din Numenor. Se spune 
că, după ce s-a stins Molima, mai mult de jumătate din 
sălăşluitorii Rhovanionului şi din caii lor pieriseră. 

Greu şi-au revenit; dar multă vreme măcar n-au avut de ce 
se teme din pricina şubrezeniei lor. Fără îndoială că popoarele 
trăind mai departe, spre răsărit, fuseseră în egală măsură lovite, 
încât duşmanii Gondorului i-au atacat hotarele mai cu seamă 
dinspre miazăzi şi de pe mare. Dar când a început invazia 
Căruţaşilor, atrăgând Gondorul în războaie care au durat 
aproape o sută de ani, Oamenii de la Miazănoapte au avut de 
înfruntat primele atacuri. Regele Narmacil II a dus o oştire 
numeroasă la miazănoapte, în şesurile aflate la sud de Codrul 
întunecat, şi a strâns în jurul său pe toţi Oamenii de la 
Miazănoapte pe care i-a mai găsit risipiţi care pe unde apucase; 
dar oastea a fost înfruntă, Regele însuşi căzând în luptă. Ce a 
mai rămas din oastea lui s-a retras peste câmpia Dagorlad în 
Ithilien, iar Gondorul a renunţat la toate pământurile aflate la 
răsărit de Anduin, păstrând doar lthilienul.:= 

Cât despre Oamenii de la Miazănoapte, se povesteşte că au 
fost câţiva dintre ei care au fugit traversând râul Celduin (Râul 
Curgător), unindu-se cu locuitorii (rubedeniile lor) din Ţinutul de 
Jos, sub Erebor, alţii s-au refugiat în Gondor, şi au mai fost din 
cei care s-au strâns sub conducerea lui Marhwini, fiul lui Marhari 
(care a căzut în acţiunea de ariergardă, după Bătălia de pe 
Câmpii). Îndreptându-se spre miazănoapte, printre Codrul 
întunecat şi Anduin, s-au aşezat în văile Anduinului, unde li s-au 
alăturat numeroşi fugari care au venit la ei străbătând Pădurea. 
Aşa a început obştea numită Eotheod:5, cu toate că în Gondor 
nu s-a ştiut ani la rând nimic despre acest lucru. Mulţi dintre 
Oamenii de la Miazănoapte au ajuns sclavi şi toate pământurile 
ce fuseseră ale lor odată au intrat în stăpânirea Căruţaşilor.: 


Dar a venit şi vremea când Regele Calimehtar, fiul lui 
Narmacil II, nemaifiind ameninţat de alte pericole:”, a hotărât să 


răzbune înfrângerea din Bătălia de pe Câmpii. Pristavi veneau la 
el, trimişi de Marhwini care-l avertiza cu privire la Căruţaşi şi la 
urzelile lor de a trece Neadâncurile:: ca să atace Calenardhonul; 
mai spuneau însă pristavii că Oamenii de la Miazănoapte, căzuţi 
în sclavie, puneau la cale o răscoală care avea să izbucnească 
fără doar şi poate dacă începea vreun război din pricina 
Căruţaşilor. Astfel, când s-a ivit clipa prielnică, Regele 
Calimehtar s-a pus în fruntea unei oştiri şi a părăsit lthilienul, 
având grijă ca duşmanul să prindă de veste despre manevrele 
sale. Căruţaşii i-au atacat cu toţi oştenii pe care-i aveau, şi 
Calimehtar a bătut în retragere, făcându-i să-l urmărească şi 
astfel să se depărteze de sălaşurile lor. Până la urmă, bătălia s-a 
dat la Dagorlad şi soarta războiului a stat multă vreme în 
cumpănă. Dar în toiul luptei, călăreţii pe care Calimehtar îi 
trimisese peste Neadâncuri (râmase nepăzite de duşman), s-au 
unit cu un éored numeros:*, în fruntea căruia se afla Marhwini, 
şi i-au atacat pe Căruţaşi din flanc şi din spate. Victoria 
Gondorului a fost copleşitoare - chiar dacă nu decisivă, după 
cum avea să se dovedească. lar când duşmanii au dat bir cu 
fugiţii, risipindu-se curând care-ncotro spre miazănoapte, unde 
se aflau sălaşurile lor, Calimehtar nu s-a luat după ei, 
dovedindu-se înţelept. In urmă-le rămâneau morţi mai bine de o 
treime din oştenii duşmani, care aveau să putrezească pe 
câmpia Dagorlad printre osemintele altor bătălii din trecut, mult 
mai nobile. Dar călăreţii lui Marhwini i-au hărțuit pe Căruţaşi, 
pricinuindu-le şi mai mari pierderi în lunga lor fugă în derivă 
peste şesuri, până când, în depărtare, s-a ivit Codrul întunecat. 
Abia atunci şi-au oprit călăreţii urmărirea, strigându-le a 
batjocură: 

— La răsărit să vă mătrăşiţi, nu la miazănoapte, stirpe a lui 
Sauron! Vedeţi, pământurile pe care le-aţi furat sunt în flăcări! 

Şi cu adevărat un fum gros se înălța spre cer. 

Răzvrătirea pusă la cale şi sprijinită de Marhwini izbucnise; 
proscrişi deznădăjduiţi îşi părăsiseră ascunzişurile din Pădure şi 
îi aţâţaseră pe sclavi, iar împreună dăduseră foc la multe din 
casele Căruţaşilor şi la hambarele şi taberele lor de căruţe. Dar 
cei mai mulţi dintre ei pieriseră în această încercare; nu numai 
că erau slab înarmaţi, dar duşmanii nu-şi lăsaseră sălaşurile 
neapărate: le păzeau tinerii şi bătrânii şi femeile mai tinere care 
- aşa cum era obiceiul la acel neam - ştiau să mânuiască armele 


şi se luptau cu sălbăticie să-şi apere casele şi odraslele. Astfel 
că, în cele din urmă, Marhwini s-a văzut nevoit să se retragă în 
ţara lui de pe malul Anduinului, iar Oamenii de la Miazănoapte, 
neam din neamul lui, nu s-au mai întors niciodată pe 
meleagurile lor dinainte. Calimehtar s-a retras şi el în Gondor, şi 
o vreme (din 1899 până în 1944), ţinutul a fost ferit de alt 
război, până la marele atac în care dinastia regilor săi a fost 
aproape să se sfârşească. 

Cu toate acestea, alianţa dintre Calimehtar şi Marhwini nu 
fusese în zadar. Dacă oastea Căruţaşilor din Rhovanion n-ar fi 
fost înfrântă, atacul ar fi pornit mai devreme şi cu mai mare 
forţă, iar Gondorul ar fi fost distrus. Dar cea mai însemnată 
urmare a acestei alianţe avea să se arate într-un viitor 
îndepărtat, pe care nimeni nu-l putea întrezări: cele două mari 
raiduri ale Rohirrimilor pentru salvarea Gondorului, venirea lui 
Eorl pe Câmpia Celebrant şi cornii Regelui Théoden pe Câmpia 
Pelennor, şi de n-ar fi fost acestea, zadarnică s-ar fi dovedit şi 
Întoarcerea Regelui .: 


În acest timp, Căruţaşii îşi lingeau rănile şi puneau la cale 
răzbunarea. In locuri unde armiile Gondorului nu puteau ajunge, 
pe ţărmuri la răsărit de Marea Rhin, de unde nici o veste nu 
ajungea până la Regii Gondorului, neamul Căruţaşilor se 
înmulţea şi se răspândea, arzând de pofta de a face cuceriri şi a 
jefui, plin de ură faţă de regatul ce le stătea în drum. Dar până 
să se pună în mişcare, a trecut vreme lungă. Pe de o parte, se 
temeau de puterea Gondorului şi, cum nu ştiau nimic din ce se 
întâmpla la apus de Anduin, credeau că regatul acesta se 
întindea cu mult mai mult şi avea un popor mult mai numeros 
decât erau în fapt la acea vreme. Pe de altă parte, Căruţaşii 
răsăriteni înaintaseră între timp spre miazăzi, dincolo de Mordor, 
şi se învrăjbiseră cu neamurile din Khand şi cu vecinii lor, aflaţi 
şi mai spre miazăzi. Până la urmă, duşmanii aceştia ai 
Gondorului au căzut la pace şi au încheiat o alianţă, pregătind 
un atac ce urma să lovească Gondorul, şi de la miazănoapte, şi 
de la miazăzi. 

Despre toate planurile şi mişcările vrăjmaşe se ştia prea 
puţin în Gondor, sau chiar nimic. Faptele înşirate aici au fost 
descifrate de către cronicari mult după ce s-au petrecut, 
înțelegând că ura faţă de Gondor precum şi alianţa duşmanilor 


săi pentru a acţiona împreună (lucru pe care singuri n-ar fi avut 
nici voinţa, nici înţelepciunea să-l facă) s-a datorat uneltirilor lui 
Sauron. Este adevărat că Forthwini, fiul lui Marhwini, l-a prevenit 
pe Regele Ondoher (care i-a urmat tatălui său Calimehtar în 
anul 1936) că, în Rhovanion, Căruţaşii îşi recăpătau puterile şi 
spaima li se risipea, şi că el unul bănuia că primeau forţe 
proaspete de la Răsărit, căci mult îi mai dădeau de furcă 
raidurile din partea de miazăzi a ţării sale, atacatorii venind şi 
pe râu în sus, şi prin Strânsura Pădurii.. Dar la acea vreme 
Gondorul nu putea face nimic mai mult decât să-şi alcătuiască şi 
să-şi instruiască o oştire atât de mare pe câţi oşteni era în stare 
să găsească sau să găzduiască. Astfel, când atacul s-a pornit în 
cele din urmă, Gondorul nu era chiar nepregătit, cu toate că 
forţele sale erau mai mici decât ar fi fost nevoie. 

Ondoher şi-a dat seama că duşmanii săi de la miazăzi se 
pregăteau de război şi a avut înţelepciunea să-şi împartă forţele 
în două oştiri - una la miazănoapte şi una la miazăzi. A doua era 
mai mică, socotindu-se că în acea parte primejdia era şi ea mai 
mica.:2 Se afla sub comanda lui Eârnil, vlăstar al Casei Regale, 
urmaş al Regelui Telumehtar, tatăl lui Narmacil al Doilea. lar 
tabăra principală şi-o avea în Pelargir. Oastea de la miazănoapte 
era comandată de însuşi Regele Ondoher. Aşa fusese 
dintotdeauna datina în Gondor, ca Regele, dacă voia, să se afle 
în fruntea oştirii sale într-o bătălie importantă, cu condiţia să 
lase în urmă-i un moştenitor cu drept de netăgăduit la tron. 
Ondoher se trăgea dintr-o dinastie războinică, oştenii îl iubeau 
şi-l respectau; avea doi fii, amândoi ajunşi la vârstă la care 
puteau să poarte arme: Artamir, cel mare, şi Faramir, mai mic 
cu trei ani. 

Veştile despre apropierea duşmanului au ajuns în Pelargir în 
a noua zi a lunii Cermi&, în anul 1944. Eărnil era pregătit: 
trecuse Anduinul cu jumătate din armia sa şi, lăsând intenţionat 
Vadurile Poros neapărate, aşezase tabăra la vreo patruzeci de 
mile mai la nord, în lthilienul de la Miazăzi. Regele Ondoher 
plănuise să-şi ducă oştirea spre miazănoapte, traversând 
lthilienul, şi s-o desfăşoare pe câmpia Dagorlad, un loc nefast 
pentru duşmanii Gondorului. (La acea vreme, încă se trudea la 
repararea fortăreţelor de-a lungul Anduinului, la nord de Sarn 
Gebir, ce fuseseră construite de Narmacil |, astfel că acolo se 
aflau destui oşteni din Calenardhon să împiedice orice încercare 


de-a duşmanilor să treacă râul pe la Neadâncuri.) Dar veştile 
despre atacul de la miazănoapte n-au ajuns la urechile lui 
Ondoher decât în dimineaţa celei de-a douăsprezecea zi din 
luna Cermië, vreme la care duşmanul se afla de-acum aproape, 
în vreme ce oştirea Gondorului se mişca mult mai încet decât 
dacă Ondoher ar fi fost prevenit mai devreme, şi avangarda sa 
încă nu ajunsese la Porţile Gondorului. Oastea principală era în 
frunte, împreună cu Regele şi Gărzile sale, urmată de oştenii 
Aripii Drepte şi Aripii Stingi care urmau să-şi ocupe poziţiile după 
ce ieşeau din Ithilien şi se apropiau de Dagorlad. Acolo se 
aşteptau ei să se dea atacurile din nord şi nord-est, aşa cum se 
întâmplase şi înainte, în Bătălia de pe Câmpii şi în victoria lui 
Calimehtar pe câmpia Dagorlad. 

Dar n-a fost aşa. Căruţaşii strânseseră o oştire numeroasă 
în preajma malurilor sudice ale mării interioare numite Rhin, 
căreia i se alăturară bărbaţi din Rhovanion, înrudiţi cu ei, şi din 
Khand, unde trăiau noii lor aliaţi. După ce toate au fost 
pregătite, au pornit spre Gondor din Răsărit, înaintând cât au 
putut ei de repede de-a lungul munţilor Ered Lithui, astfel că 
apropierea lor n-a fost observată decât când a fost prea târziu . 
Aşa s-a întâmplat că vârful de lance al oastei din Gondor abia 
ajunsese în dreptul Porţilor Mordorului (Morannon), când un 
mare nor de praf purtat de un vânt răsăritean a vestit 
apropierea avangardei duşmane.:: Aceasta era formată nu 
numai din carele de război ale Căruţaşilor, ci şi dintr-o forţă de 
cavalerie atât de numeroasă, încât întrecea orice închipuire. 
Ondoher abia a avut vreme să se întoarcă şi să înfrunte atacul 
cu flancul său drept, aflat mai aproape de Morannon, şi să-i 
trimită vorbă lui Minohtar, Căpitanul Aripii Drepte, care venea 
din urmă, să-i acopere flancul drept cât mai iute cu putinţă, 
când carele şi cavaleria s-au năpustit în liniile sale neorânduite. 
Despre haosul şi prăpădul care au urmat prea puţine veşti au 
ajuns vreodată în Gondor. 

Ondoher nu era câtuşi de puţin pregătit să ţină piept unui 
atac de cavalerie şi care de luptă în număr atât de mare. 
Împreună cu Garda sa şi purtându-şi stindardele, a ocupat iute 
poziţie pe un deluşor, ceea ce nu a folosit la nimic.:* Atacul 
principal a ţintit tocmai stindardul care a fost capturat, Garda sa 
nimicită aproape în întregime, iar el răpus şi alături de el a căzut 
fiul său Artamir. Trupurile lor n-au fost nicicând găsite. Atacul 


duşman a trecut ca tăvălugul peste ei, a înconjurat deluşorul şi 
a pătruns adânc în armia învălmăşită a Gondorului, împingând-o 
înapoi, într-un talmeş-balmeş greu de descris, peste cei care 
veneau din urmă, împrăştiind-o şi hăituindu-i oştenii spre apus, 
până în Smârcurile Morților. 

Văzând acestea, Minohtar a trecut în fruntea oştii. Era un 
om pe cât de viteaz, pe atât de înţelept. Prima furie a atacului 
se risipise, cu mult mai puţine pierderi şi un succes mult mai 
mare decât visaseră duşmanii. Cavaleria şi carele s-au retras, 
căci se apropia oastea principală a Căruţaşilor. În scurtul 
răstimp pe care-l avea la dispoziţie, Minohtar şi-a înălţat propriul 
stindard şi i-a regrupat pe oştenii armiei centrale, care mai 
rămăseseră pe câmpul de luptă, şi pe cei aflaţi sub comanda lui, 
care nu se împrăştiaseră. Fără să mai piardă timpul, a trimis 
câţiva soli la Adrahil din Dol Amroth, Căpitanul Aripii Stingi, 
ordonându-i să se retragă cât mai iute cu putinţă cu oamenii lui 
şi cu cei din ariergarda Aripii Drepte, încă neintraţi în luptă. Cu 
aceste forţe urma să ocupe o poziţie de apărare între Cair 
Andros (unde se aflau oşteni de-ai lor) şi munţii Ephel Duath, 
unde, datorită marelui cot făcut de Anduin spre răsărit, terenul 
era foarte îngust, şi să apere cât mai mult cu putinţa căile spre 
Minas Tirith. Vrând să câştige timp pentru această retragere, 
Minohtar însuşi avea să formeze o ariergardă şi să încerce astfel 
să stăvilească înaintarea grosului oştirii Căruţaşilor. Adrahil 
trebuia să trimită de îndată soli care să-l caute pe Eărnil şi, dacă 
reuşeau să-l găsească, să-i spună despre dezastrul de la 
Morannon şi despre poziţiile oştirii de la miazănoapte, care se 
retrăgea. 

Când oastea principala a Căruţaşilor a pornit atacul, 
trecuseră două ceasuri de la amiază, iar Minohtar îşi retrăsese 
linia la capătul Marelui Drum de la Miazănoapte din Ithilien, cam 
la jumătate de milă dincolo de punctul unde acesta o cotea spre 
răsărit, spre Turnurile de Strajă ale Morannonului. Primul triumf 
al Căruţaşilor a fost însă începutul înfrângerii lor. Neştiind cât de 
mare era armia aflata în apărare şi cum era orânduită pe 
câmpul de luptă, îşi lansaseră atacul mult prea devreme, înainte 
ca grosul acestei oştiri să iasă din teritoriul îngust al Ithilienului, 
încât carele şi cavaleria lor se treziseră în faţa unei victorii mult 
prea uşor cucerite şi copleşitoare. Pentru ca apoi atacul principal 
să întârzie prea mult, iar când au atacat totuşi, n-au mai putut 


să-şi folosească oastea numeroasă cu efectul deplin pe care-l 
aşteptau de la tacticile plănuite de ei, fiind mai curând obişnuiţi 
cu lupte duse la loc deschis. N-am greşi dacă am crede că, 
ameţiţi de răpunerea Regelui şi de punerea pe fugă a unei părţi 
mari a oştii duşmane centrale, Căruţaşii au crezut că învinseseră 
întreaga armie şi că grosul propriei lor oştiri nu mai avea altceva 
de făcut decât să înainteze pentru a invada şi a ocupa Gondorul. 
Dacă aşa au gândit, s-au înşelat. 

Căruţaşii au venit mai degrabă la grămadă, chiuind şi 
cântând cântece de victorie, nevăzând încă nici urmă de 
apărători care să li se opună, până când au descoperit că 
drumul de intrare în Gondor o lua spre miazăzi, pătrunzând într- 
un ţinut îngust, acoperit de copaci, străjuit de umbra 
întunecatului Ephel Duath, unde o armie putea să mărşăluiască 
sau să călărească, în şiruri ordonate, doar de-a lungul unui drum 


lat. Acesta se întindea în faţa lor printr-un defileu adânc... 

Aici textul se întrerupe brusc, iar notele şi scurtele însemnări pentru 
continuarea lui sunt aproape în întregime ilizibile. Totuşi, se poate descifra 
că éothéodi au luptat alături de Ondoher, iar celui de-al doilea fiu al lui 
Ondoher, Faramir, i s-a poruncit să rămână în Minas Tirith ca regent, 
deoarece pravila nu îngăduia ca ambii fii ai Regelui să meargă la bătălie în 
acelaşi timp (o observaţie similară apare mai devreme în text, la pg. 402). 
Dar Faramir nu s-a supus poruncii; a plecat la luptă deghizat, şi a fost ucis. 
Textul este aproape de nedescifrat aici, dar se pare că Faramir s-a alăturat 
cotheodilor şi a fost prins împreună cu un grup al acestora, în timp ce se 
retrăgeau spre Smârcurile Morților. Căpetenia éothéodilor (din al cărui 
nume nu se descifrează decât Marh-) a venit în ajutorul lor, dar Faramir a 
murit în braţele sale, şi abia când i-a cercetat trupul a descoperit însemnele 
ce dovedeau că el era Prinţul. Căpetenia éothéodilor s-a dus atunci să lupte 
alături de Minohtar la capătul Drumului de la Miazănoapte, în Ithilien; 
Minohtar tocmai dădea poruncă să se trimită în Minas Tirith o solie Prințului 
înscăunat Rege. 

Auzind porunca lui Minohtar, căpetenia 6otheodilor i-a dat vestea că 
Prinţul se deghizase şi plecase la luptă, unde fusese răpus. 

Prezenţa éothéodilor şi rolul jucat de căpetenia lor poate să explice 
includerea în această poveste, în mod clar gândită să fie o poveste despre 
începuturile prieteniei dintre Gondor şi Rohirrimi, a acestei laborioase istorii 
despre bătălia dintre oastea Gondorului şi Căruţaşi. 

Pasajul de încheiere al textului complet dă impresia că oastea 
Căruţaşilor urma să fie pusă în situaţia de a-şi înghiţi toată bucuria victoriei 
atunci când a ajuns pe drum la defileul cel adânc; dar notele de la sfârşit 
arată că nu au fost ţinuţi în loc prea mult de apărarea din ariergardă a lui 
Minohtar. „Căruţaşii se revărsau câtă frunză şi iarbă în Ithilien" şi „târziu, în 
a treisprezecea zi a lunii Cermiă, l-au copleşit cu numărul lor pe Minohtar" 
care a fost ucis de o săgeată. Aici se spune că fusese fiul surorii Regelui 
Ondoher. „Oamenii lui l-au scos din încăierare, şi toţi cei care mai 
rămăseseră din ariergardă au fugit spre miazăzi, în căutarea lui Adrahil." 


Căpetenia principală a Căruţaşilor a ordonat oştenilor să oprească 

înaintarea şi cu toţii s-au pus pe benchetuit. Nimic altceva nu se mai poate 

descifra; dar scurta însemnare din Anexa A la Stăpânul Inelelor arată cum 

Eărnil a venit de la miazăzi şi i-a hăituit: 

În 1944, Regele Ondoher şi amândoi fiii săi, Artamir şi 
Faramir, au căzut în luptă la nord de Morannon, iar vrăjmaşii s- 
au revărsat în Ithilien. Dar Eărnil, Căpetenia Oştii de la Miazăzi, 
a câştigat o mare victorie în lthilienul de la Miazăzi, nimicind 
oastea din Harad, care trecuse Râul Poros. Grăbindu-se spre 
nord, el a adunat în jurul său tot ce a putut din Oastea de la 
Miazănoapte ce se retrăgea, atacând tabăra principală a 
Căruţaşilor, în timp ce aceştia benchetuiau şi se veseleau 
închipuindu-şi că regatul Gondor fusese distrus şi că nu mai 
aveau altceva de făcut decât să prade şi să jefuiască. Eărnil a 
făcut prăpăd în tabără, dând foc la căruţe şi punându-i pe fugă 
pe duşmani, până au ieşit cu totul din Ithilien. O mare parte 
dintre cei care fugeau mâncând pământul şi-au găsit sfârşitul în 
Smărcurile Morților. 

In Povestea Anilor, victoria lui Eărnil se numeşte Bătălia Taberei. După 
moartea lui Ondoher şi a ambilor săi fii la Morannon, Arvedui, ultimul rege 
al tărâmului de la Miazănoapte, a pretins coroana Gondorului; dar cererea 
lui a fost respinsă şi, în anul care a urmat Bătăliei Taberei, Eărnil a devenit 
Rege. Fiul său a fost Eärnur, care a pierit la Minas Morgul după ce a primit 


să se înfrunte cu Stăpânul Nazgălilor, şi a fost ultimul dintre Regii tărâmului 
de la miazăzi. 


(ii) Călătoria lui Eorl 

În timp ce coth&odii încă trăiau în locurile lor de baştină, 
ajunseseră cunoscuţi în Gondor ca oameni de încredere, de la ei 
primindu-se veşti despre tot ce se petrecea pe acele meleaguri. 
Numai ei mai rămăseseră din Oamenii de la Miazănoapte despre 
care se spunea că, în vremuri de demult, se înrudiseră cu 
dunedainii, iar în timpul marilor Regi le fuseseră aliaţi acestora 
şi vărsaseră mult sânge pentru poporul Gondorului. Prin urmare, 
Gondorul a fost cuprins de nelinişte când 6otheodii s-au 
strămutat departe la miazănoapte, în timpul domniei lui Eărnil II, 
penultimul dintre Regii tărâmului de la miazăzi. 

Noua ţară a eotheodilor se găsea în partea de miazănoapte 
a Codrului întunecat, între Munţii Ceţoşi, aflaţi la apus, şi Râul 
Pădurii, aflat la răsărit. În partea de miazăzi, se întindea până la 
confluenţa celor două râuri scurte pe care le-au numit Vijeliosul 
Cenuşiu şi Izvorul Vechi. Vijeliosul Cenuşiu cobora din Ered 
Mithrin, Munţii Cenugşii, dar Izvorul Vechi venea din Munţii Ceţoşi 


şi purta acest nume pentru că el era izvorul Anduinului, iar după 
ce se unea cu Vijeliosul Cenuşiu primea numele de Torentul 
Vechi.: Chiar şi după plecarea lor, eotheodii şi Gondorul au 
continuat să-şi trimită soli unii altora; dar între confluenţa 
Vijeliosului Cenugşiu cu Izvorul Vechi (unde se găsea singurul lor 
burg fortificat) şi vărsarea râului Lumina Fugară în Anduin era o 
distanţă de aproape patru sute cincizeci de mile de-ale noastre 
în linie dreaptă, şi cu mult mai multe pentru cei care o 
străbăteau pe jos; şi, tot aşa, vreo opt sute de mile până la 
Minas Tirith. 

Cronica lui Cirion şi Eorl nu consemnează nici un eveniment 
înainte de Bătălia de pe Câmpia Celebrant; dar din alte surse se 
poate deduce cu aproximaţie cum s-au desfăşurat lucrurile. 

Pământurile întinse aflate la miazăzi de Codrul întunecat, 
de la Pământurile Maronii până la Marea Rhin, care nu 
împiedicau în nici un fel pătrunderea invadatorilor din Răsărit, 
până ce aceştia ajungeau la Anduin, stârneau mai mult ca orice 
altceva frământarea şi neliniştea cârmuitorilor Gondorului. Dar 
în timpul Păcii Străjuitoare:, fortificațiile de-a lungul Anduinului, 
mai cu seamă pe ţărmul apusean al Neadâncurilor, rămăseseră 
fără oameni şi căzuseră în paragină.:* După acest răstimp, 
Gondorul a fost atacat atât de orcii veniţi din Mordor (asupra 
căruia nimeni nu mai străjuise de multă vreme) cât şi de Corsarii 
din Umbar, şi nu avea nici oameni şi nici prilejul să înarmeze 
malul Anduinului la nord de Emyn Muil. 

Cirion a devenit Majordomul  Gondorului în 1489. 
Amenințarea de la Miazănoapte stăruindu-i tot timpul în minte, 
se gândea îndelung ce să facă şi cum să dreagă pentru a stăvili 
o invazie din acea parte de lume, mai cu seamă că puterea 
Gondorului devenea tot mai slabă. A trimis oameni în vechile 
fortărețe, să străjuiască Neadâncurile, şi a mai trimis cercetași şi 
iscoade în ţinuturile dintre Codrul întunecat şi Dagorlad. Astfel a 
aflat curând că duşmani din Răsărit, neştiuţi înainte şi 
primejdioşi, se îndreptau spre acele ţinuturi venind de dincolo 
de Marea Rhân. Îi ucideau ori îi împingeau în susul Râului 
Curgător şi-n Pădure pe Oamenii de la Miazănoapte, câţi mai 
rămăseseră dintre ei, prieteni ai Gondorului care încă sălăşluiau 
la răsărit de Codrul întunecat.: Dar Cirion nu putea face nimic 
spre a-i ajuta, şi strângerea veştilor se dovedea o îndeletnicire 


tot mai primejdioasă; prea mulţi dintre cercetaşii lui nu se mai 
întorceau niciodată. 

Aşa s-a făcut că, abia după ce a trecut iama anului 2509, a 
prins Cirion de veste că se pregătea un mare atac împotriva 
Gondorului: armii întregi de oameni se tot strângeau la 
marginea sudică a Codrului întunecat. Erau înarmaţi sărăcăcios 
şi nici cai de călărie nu prea aveau, ei folosind caii mai degrabă 
în atelaje, pentru că aveau care multe şi mari, ca şi Căruţaşii 
care atacaseră Gondorul în zilele de pe urmă ale Regilor. Dar 
dacă nu aveau arme, în schimb erau numeroşi, din câte îşi 
putea da seama Cirion. 

În faţa acestei primejdii, gândul lui s-a îndreptat 
deznădăjduit spre eotheodi. Le va trimite câţiva soli. Dar, ca să 
ajungă în Văile Anduinului, aceştia trebuiau să treacă prin 
Calenardhon şi să traverseze Neadâncurile şi apoi să străbată 
ţinuturi păzite de-acum de balchothi.:> Cu alte cuvinte, un drum 
de vreo patru sute de mile până la Neadâncuri, iar de acolo alte 
cinci sute şi mai bine până la eotheodi, unde mai pui că, după 
ce treceau de Neadâncuri, vor fi siliţi să meargă cu ochii-n patru 
şi mai mult noaptea, până ce treceau de umbra dealului Dol 
Guldur. Cirion avea prea puţină nădejde ca vreunul dintre soli să 
răzbată. A chemat la el voluntari şi a ales şase cavaleri, bărbaţi 
foarte viteji şi încercaţi, şi i-a trimis câte doi, la câte o zi 
distanţă. Fiecare dintre ei ducea cu sine o solie, învățată pe de 
rost, şi o piatră mică în care era gravat sigiliul Majordomilor:>, 
pe care trebuia să o dea Seniorului eotheodilor, nimănui 
altcuiva, dacă izbutea să ajungă în ţinutul lor. Solia îi era 
adresată lui Eorl, fiul lui Leod, Cirion ştiind că Eorl îi urmase 
tatălui său în urmă cu câţiva ani, când încă era un flăcăiandru 
de numai şaisprezece ani, şi, cu toate că acum nu avea decât 
douăzeci şi cinci, era lăudat, în toate veştile ce ajungeau în 
Gondor, drept un bărbat de mare vitejie şi înţelepciune, mult 
peste vârsta lui. Insă chiar dacă solia ajungea la el, Cirion avea 
slabă nădejde că Eorl îi va răspunde. In afară de străvechea 
prietenie a eotheodilor cu Gondorul, Cirion nu avea nici un alt 
temei să-i aducă de la o atât de mare depărtare, şi pe deasupra 
şi cu oştire. Vestea că balchothii răpuneau ultimele lor rubedenii 
de la Miazănoapte - dacă nu cumva aflaseră între timp - putea 
să dea oarece îndrituire rugăminţii lui, numai să nu fi fost 
éothéodii înşişi ameninţaţi de vreun atac. Acestea fiind zise:», 


Cirion a poruncit să se strângă oştirea, pentru a da piept cu 
furtuna. S-au strâns câţi s-au strâns, Cirion a preluat comanda 
şi, fără să mai piardă nici o clipă, s-a pregătit să pornească în 
fruntea ei spre Calenardhon, la miazănoapte. In lipsa lui, la 
cârma oraşului Minas Tirith l-a lăsat pe fiul său, Hallas. 

Prima pereche de pristavi a plecat în a zecea zi a lunii 
Sulim&; în cele din urmă, unul dintre ei, singurul din cei şase, a 
izbutit să ajungă la eotheodi. Borondir se numea el, mare 
călăreț, vlăstarul unei familii care spunea că se trage dintr-un 
căpitan al Oamenilor de la Miazănoapte, aflat în slujba Regilor 
din străvechime.:*» Despre ceilalţi pristavi nu s-a mai auzit 
nicicând nimic. Doar despre tovarăşul de drum al lui Borondir s- 
a aflat că a murit săgetat într-o ambuscadă, pe când treceau pe 
lângă Dol Guldur; Borondir a scăpat ca prin minune şi mulţumită 
iuţimii calului său. L-au urmărit apoi până departe spre 
miazănoapte, taman până la Câmpiile Stânjeneilor, şi nu rareori 
a fost atacat şi de oameni care ieşeau pe nepusă masă din 
Pădure, obligându-l să se abată, în ocoluri mari, de la drumul 
drept. La eotheodi a ajuns abia după cincisprezece zile, dintre 
care ultimele două petrecute fără hrană; era atât de sfârşit, 
încât abia a putut să-i spună lui Eorl solia ce-o adusese cu sine. 

Era în a douăzeci şi cincea zi a lunii Súlimë. Eorl a stat şi a 
cumpănit de unul singur; dar nu multă vreme. Curând, s-a 
ridicat şi a zis: 

— Voi merge. Dacă Fortăreaţa Colnicului cade, încotro vom 
mai putea fugi de întunecime? 

Apoi i-a strâns mâna lui Borondir, în semn de legământ. 

De îndată a chemat la sine Sfatul Bătrânilor şi a început să 
se pregătească pentru marea călătorie. Ceea ce i-a luat multe 
zile, căci trebuia să-şi strângă oştirea, să lase porunci limpezi 
obştii şi să întărească paza ţării. La acea vreme, eotheodii trăiau 
în pace şi nu se temeau de război: dar nu ştiau ce putea să se 
întâmple dacă se afla că seniorul lor plecase la bătălie departe 
la Miazăzi. Cu toate acestea, Eorl înţelegea foarte bine că nu 
putea pleca decât cu întreaga sa oştire, astfel că fie risca totul, 
fie se retrăgea şi-şi călca jurământul. 

În sfârşit s-a strâns toată oastea: doar câteva sute de oşteni 
rămâneau acasă, pentru a fi de ajutor bărbaţilor nepotriviţi unei 
asemenea încercări disperate, fiind ei prea tineri sau prea 
bătrâni. Era a şasea zi a lunii Viress€. In acea zi, într-o tăcere 


deplină, marea éohrë a pornit la drum, lăsând în urmă teamă şi 
luând cu ei prea puţină nădejde; nu ştiau ce-i aşteaptă înainte, 
pe drum, ori la capătul acestuia. Se spune că Eorl se afla în 
fruntea a şapte mii de cavaleri înarmaţi până-n dinţi şi a câtorva 
sute de arcaşi călare. La dreapta lui călărea Borondir, care avea 
să le fie călăuză cât mai departe cu putinţă, căci străbătuse nu 
de mult acele ţinuturi. Dar armia aceasta numeroasă nu a fost 
atacată în timpul lungii lor călătorii în josul Văii Anduinului. Cine 
o vedea apropiindu-se, fie că avea gânduri bune ori ticăloase, 
fugea din calea ei, speriat de atâta măreție şi splendoare. 
îndreptându-se spre miazăzi, armia a trecut pe lângă capătul 
sudic al Codrului întunecat (mai jos de marea Adâncătură 
Răsăriteană), bântuit de balchothi, dar nici măcar acolo n-au dat 
peste oameni, vreo oaste ori cete de cercetaşi, care să le taie 
calea sau să iscodească venirea lor. In parte, asta se datora 
unor întâmplări despre care eotheodii nu ştiau nimic, petrecute 
în răstimpul scurs de când Borondir pornise la drum; dar la 
mijloc mai era şi lucrătura altor forţe. Căci atunci când, într-un 
târziu , armia a ajuns aproape de Dol Guldur, Eorl a părăsit 
drumul şi a apucat-o spre apus, temându-se de umbra 
întunecată şi norul negru ce ieşeau din el, după care s-a ţinut 
cât mai aproape de malul Anduinului. Mulţi dintre cavaleri îşi 
întorceau privirile într-acolo, pe jumătate cu frică, pe jumătate 
nădăjduind să zărească de la depărtare sclipirea ținutului 
Dwimordene, acel tărâm primejdios despre care, în legendele 
neamului lor, se spunea că luceşte asemenea aurului primăvara. 
Dar acum părea învăluit într-o ceaţă luminoasă; spre 
deznădejdea lor, ceața aceea a trecut râul şi a plutit peste 
şesurile din faţa lor. 

Eorl nu s-a oprit. 

— Călăriţi mai departe! le-a poruncit el. Altă cale nu avem. 
După un drum atât de lung, o să ne împiedice pâcla râului să 
ajungem la bătălie? 

Pe măsură ce se apropiau de ea, au băgat de seamă că 
ceata albă alunga vălurile de întunecime ale dealului Dol Guldur; 
curând au pătruns în ea, la început încet, cu simţurile la pândă; 
dar sub acoperământul ceţii, totul era luminat de o lumină clară, 
lipsită de umbre, iar de-a dreapta şi de-a stingă lor, oştenii erau 
păziţi de ceva ce păreau nişte ziduri albe tăinuitoare. 


— Doamna din Codrul de Aur pare să ne ţină partea, a zis 
Borondir. 

— Poate, a spus Eorl. Dar eu mă voi încrede în 
înţelepciunea lui Felarâf.:* Nu adulmecă nimica rău. A prins 
curaj şi i-a pierit oboseala: smuceşte de zăbală, să-l las s-alerge. 
Aşa să fie! Căci nicicând n-am avut atâta nevoie de tăinuire şi 
iuţeală. 

Atunci Felar6f a ţâșnit înainte, şi întreaga armie din spatele 
lui l-a urmat ca un vânt dezlănţuit, dar într-o linişte ciudată, ca şi 
când copitele cailor nu atingeau pământul. Astfel şi-au continuat 
goana, învioraţi şi nerăbdători ca în dimineaţa în care porniseră 
la drum, toată ziua aceea şi în următoarea; dar în zorii celei de-a 
treia zi, când s-au trezit din somn, ceața a dispărut dintr-odată şi 
ei au văzut că se aflau departe, pe plaiuri întinse. Undeva în 
dreapta curgea Anduinul, dar ei aproape că trecuseră de cotul 
lui larg:” şi iată că se zăreau Neadâncurile. Era dimineaţa celei 
de-a cincisprezecea zi a lunii Viressă&; ajunseseră acolo cu o 


iuţeală mai presus de orice speranță.: 
Aici se sfârşeşte textul, cu o notă în care se spune că urma descrierea 
Bătăliei de pe Câmpia Celebrant. În Anexa A (IlI) la Stăpânul Inelelor se 
găseşte o relatare scurtă despre război: 


O mare armie de oameni sălbatici dinspre Nord-Est a 
năvălit în ţinutul Rhovanion şi, venind dinspre Pământurile 
Maronii, a traversat pe plute râul Anduin. La aceeaşi vreme, din 
întâmplare sau pentru că au chitit astfel, orcii (care, pe atunci, 
erau încă tare mulţi înainte de războiul cu gnomii) au coborât 
din Munți. Năvălitorii au cotropit Calenardhon, iar Cirion, 
Majordomul Gondorului, a trimis solie la miazănoapte, cerând 


ajutor... 
Când Eorl şi Cavalerii lui au ajuns pe Câmpia Celebrant, 


acolo se găsea armia Gondorului în primejdia cea mai 
mare. Învinsă pe Platoul Golaş şi fiindu-i tăiată retragerea spre 
miazăzi, fusese împinsă dincolo de Lumina Fugară, unde, pe 
nepusă masă, se trezise atacată de oştirea orcilor care o mâna 
spre apele Anduinului. Nu mai era nici o nădejde, numai că, la 
fel de neaşteptat, Cavalerii s-au năpustit dinspre miazănoapte, 
lovind duşmanul pe la spate. Soarta bătăliei a fost astfel 
răsturnată, duşmanii fiind măcelăriți şi alungaţi dincolo de 
Lumina Fugară. Eorl însă nu s-a mulţumit cu atât, ci şi-a trimis 
oamenii pe urmele lor, iar spaima ce cuprindea suflarea 
dinaintea acestor călăreţi de la Miazănoapte era într-atât de 


mare, încât cei care cotropiseră Platoul Golaş au fost la rândul 
lor cotropiţi de groază, astfel că războinicii lui Eorl i-au hăituit 


peste câmpiile Calenardhon. 

O relatare asemănătoare, mai scurtă, este cuprinsă şi în alt paragraf 
din Anexa A (|, iv). Cursul bătăliei nu apare cu claritate în nici unul dintre 
fragmente, dar pare destul de sigur că, după ce au traversat Neadâncurile, 
Cavalerii au trecut Lumina Fugară (vezi nota 29, pg. 432) şi au lovit 
duşmanul din spate, pe Câmpia Celebrant; iar „duşmanii fiind măcelăriți şi 


alungaţi dincolo de Lumina Fugară" înseamnă că balchothii au fost împinși 


înapoi spre miazăzi, pe Platoul Golaş. 
(iii) Cirion şi Eorl 
Povestea este precedată de o însemnare despre Halifirien, cel mai 
apusean pisc de avertizare din Gondor, de-a lungul crestei Ered Nimrais. 
Halifirien:* era cel mai înalt dintre piscurile de avertizare şi, 
asemenea vârfului Eilenach, următorul ca înălţime, părea să se 
semeţească de unul singur dintr-un codru întins; căci în spatele 
lui se căsca un hău adânc, întunecata vale Firien, săpată în 
lungul lanţului nordic Ered Nimrais, din care piscul acesta era cel 
mai înalt. Din hăul văii ţâșnea în sus, ca un zid vertical, dar 
coamele ce se desprindeau din el, mai cu seamă spre 
miazănoapte, erau lungi şi câtuşi de puţin abrupte, acoperite de 
copaci care creşteau până aproape de vârf. Pe măsură ce 
coborau, copacii deveneau tot mai deşi, mai cu seamă de-a 
lungul Pârâului Mering (care izvora din vale) şi spre 
miazănoapte, înaintând în câmpia străbătută de Pârâu până se 
vărsa în Scăldătoarea Enţilor. Marele Drum Apusean trecea prin 
pădure, de-a lungul unei lungi fâşii tăiate în ea, pentru a evita 
terenul mocirlos din partea de miazănoapte a pădurii; dar 
drumul fusese făcut în vremuri de demultz», şi, după plecarea lui 
Isildur nici un alt copac n-a mai fost doborât în Pădurea Firien, în 
afară de cei tăiaţi de Păzitorii Piscului, a căror grijă era aceea de 
a ţine deschise marele drum şi poteca ce ducea sus pe munte. 
Poteca se desprindea din Drum aproape de locul unde acesta 
pătrundea în Pădure şi urca şerpuit până unde se terminau 
copacii, iar de acolo continua cu nişte trepte de piatră străvechi, 
care duceau chiar până la locul unde se aprindea focul, un cerc 
larg nivelat de cei care făcuseră treptele. Păzitorii Piscului erau 
singurii locuitori ai Pădurii, fără doar de sălbăticiuni; sălăşluiau 
în adăposturi cocoţate în copacii dinspre vârful piscului, dar nu 
stăteau mult acolo, decât dacă îi ţinea în loc vremea rea; altfel, 
veneau şi plecau, făcând de strajă cu schimbul. Mai totdeauna 
se întorceau acasă cu bucurie. Şi asta nu din pricina 


sălbăticiunilor şi nici pentru că s-ar fi întins asupra Pădurii vreo 
umbră ticăloasă, rămasă din zile întunecare; ci pentru că, în 
afara şuierului vânturilor, a strigătelor de păsări şi fiare, sau, 
uneori, a zgomotelor făcute de călăreţii care străbăteau în grabă 
Drumul, stăruia o linişte ce-i făcea pe oameni să vorbească în 
şoaptă unii cu alţii, ca şi când s-ar fi aşteptat să audă ecoul unei 
voci răsunătoare chemând de undeva de foarte departe şi de 
foarte demult. 

Numele Halifirien însemna în graiul Rohirrimilor „muntele 
sfânt". înainte să vină Rohirrimii, era cunoscut în sindarină 
drept Amon Anwar, „Muntele Venerării"; din care motiv, nimeni 
nu ştia în Gondor, în afară de Rege sau de Majordomul 
Cârmuitor (aşa după cum s-a dovedit mai târziu ). Pentru puţinii 
oameni care se aventurau să părăsească şi să rătăcească 
printre copaci, Pădurea însăşi era o explicaţie mulţumitoare: în 
Limba Comună se numea „Pădurea Şopotitoare". In vremurile de 
măreție ale Gondorului, pe Munte nu exista o vatră pentru focul 
de avertizare, întrucât cu ajutorul pa/antirilor încă se puteau 
trimite veşti între Osgiliath şi cele trei turnuri ale regatului?, 
fără a fi nevoie de solii ori semnale. Mai târziu , când locuitorii 
din Calenardhon s-au împuţinat la număr, prea puţin ajutor se 
mai putea aştepta de la Miazănoapte, şi nici o armie n-a fost 
trimisă într-acolo, întrucât Minas Tirith se străduia tot mai din 
greu să păstreze linia râului Anduin şi să-şi apere coasta sudică. 
În Andrien încă trăiau mulţi oameni şi treaba lor era să apere 
drumurile nordice, care veneau fie din Calenardhon, fie peste 
Anduin, pe la Cair Andros. Pentru a le putea transmite semnale, 
au fost pregătite şi păstrate în bună stare trei locuri de 
semnalizare, cele mai vechi (pe Amon Din, Eilenach şi Min- 
Rimmon); dar cu toate că malurile Pârâului Mering au fost 
fortificate (între mlaştinile de netrecut de la confluenţa sa cu 
Scăldătoarea Enţilor, până la podul peste care Drumul ieşea din 
Pădurea Firien şi o apuca spre apus), pe Amon Anwar nu s-a 
îngăduit durarea nici unei fortificaţii ori a unui punct de 
semnalizare. 


În vremea lui Cirion Majordomul, a avut loc un atac cumplit, 
pus la cale de balchothi care, aliindu-se cu orcii, au traversat 
Anduinul în Platoul Golaş şi au început să cotropească ţinutul 
Calenardhon. De la această primejdie de moarte, care ar fi 


ruinat Gondorul, a fost salvat regatul prin venirea lui Eorl cel 
Tânăr şi a Rohirrimilor. 

După ce s-a sfârşit războiul, oamenii s-au întrebat în ce fel 
îşi va arăta Majordomul recunoştinţa faţă de Eorl şi cum îl va 
răsplăti, şi se aşteptau ca în Minas Tirith să fie pregătit un ospăț 
mare la care să fie dezvăluite tocmai aceste lucruri. Dar Cirion 
era un om care nu-şi trăda gândurile. Pe drumul de întoarcere 
spre miazăzi a împuţinatei oşti a Gondorului, Cirion a fost însoţit 
de Eorl şi un eorect* format din Cavalerii de la Miazănoapte. 
Ajungând ei la Pârâul Mering, Cirion s-a întors către Eorl şi, spre 
mirarea tuturor, i-a spus: 

— Rămâi cu bine, Eorl, fiu al lui Leod. Eu mă întorc acum 
acolo unde mi-e casa şi unde multe sunt de pus în ordine. Ţie îţi 
las în grijă până una-alta Calenardhonul, dacă nu te împinge 
graba să te întorci pe meleagurile tale. Peste trei luni ne 
întâlnim din nou aici, şi-atunci vom sta şi ne vom sfătui 
împreună. 

— Voi veni, i-a făgăduit Eorl; şi cu aceste vorbe s-au 
despărţit. 

De cum a ajuns Cirion înapoi în Minas Tirith, i-a chemat la 
sine pe câţiva dintre cei mai de încredere sfetnici ai săi. 

— Duceţi-vă acum în Pădurea Şopotitoare, le-a spus el. 
Acolo trebuie să redeschideţi străvechea potecă ce duce pe 
Amon Anwar. De mult n-a mai fost curățată de hăţişuri; dar 
intrarea în ea este încă însemnată de o piatră pusă în picioare 
chiar lângă Drum, în locul unde capătul de miazănoapte al 
Pădurii se închide de-o parte şi de alta a lui. Poteca o ia ba într-o 
parte, ba în alta, dar la fiecare cot a fost pusă o piatră. Luându- 
vă după ele, veţi ajunge în cele din urmă unde se sfârşesc 
copacii şi unde veţi da peste nişte trepte de piatră ce duc în sus. 
Nu vă spun să mergeţi mai departe. Faceţi treaba asta cât mai 
iute cu putinţă, apoi întoarceţi-vă la mine. Nu doborâţi copaci; 
curăţaţi numai atât cât să poată urca uşor cu piciorul câţiva 
oameni. Lăsaţi intrarea de lângă Drum ascunsă de tufărişuri, 
astfel ca nimeni din cei care merg pe Drum să nu dorească să 
vadă unde duce poteca, înainte să ajung eu însumi acolo. Dacă 
întreabă careva ce faceţi, spuneţi că Măria Sa Majordomul 
doreşte să fie pregătit un loc pentru întâlnirea sa cu Seniorul 
Cavalerilor. 


La vremea potrivită, Cirion a pornit la drum cu Hallas, fiul 
său şi Senior în Dol Amroth, şi cu încă doi sfetnici din sfatul lui; 
şi s-a întâlnit cu Eorl la trecerea peste Pârâul Mering. Eorl era 
însoţit de trei dintre căpeteniile sale de frunte. 

— Să mergem, dară, la locul ce l-am pregătit, a zis Cirion. 

Lăsând câţiva Cavaleri de strajă la pod, s-au întors pe 
Drumul umbrit de copaci şi au ajuns la piatra pusă în picioare. 
Acolo au coborât de pe cai, dându-i în grija altor străjeri bine 
înarmaţi, oşteni ai Gondorului; apropiindu-se de piatră, Cirion s- 
a răsucit spre însoțitorii săi şi a spus: 

— Voi urca acum pe Muntele Venerării. Urmaţi-mă, de vreţi! 
Cu mine va merge un scutier, şi încă unul cu Eorl, pentru a ne 
duce armele; toţi ceilalţi vor merge neînarmaţi, ca martori ai 
vorbelor şi faptelor noastre acolo sus. Poteca a fost pregătită, cu 
toate că nimeni n-a folosit-o de când am venit aici cu tatăl meu. 

Apoi Cirion l-a dus sus pe Eorl, printre copaci, şi ceilalţi i-au 
urmat în şir; şi după ce au trecut de primele pietre, vocile li s-au 
stins şi ei şi-au continuat drumul cu băgare de seamă, ca pentru 
a nu face vreun zgomot. Astfel au ajuns ei pe pantele de sus ale 
Muntelui şi au trecut printr-un brâu de mesteceni albi şi au zărit 
scara de piatră care ducea până în vârf. După umbra Pădurii, 
soarele părea fierbinte şi strălucitor, căci era luna Urimë; dar 
creştetul Muntelui era verde, ca şi când anul n-ar fi trecut de 
luna Lótessë. 

La piciorul scării se găsea un prag scurt, sau o bortă săpată 
în coasta muntelui, ale cărei margini erau acoperite cu brazde 
de iarbă. Acolo s-au oprit drumeţii o vreme, până când Cirion s-a 
ridicat şi a luat de la scutierul său sceptrul alb şi mantia albă ale 
Majordomilor din Gondor. Apoi, urcându-se pe prima treaptă a 
scării, a spart tăcerea, vorbind cu voce joasă dar limpede: 

— Vă voi spune acum ce am statornicit, cu puterea ce-o au 
Majordomii Regilor: să-i dăruiesc lui Eorl, fiul lui Leod, Seniorul 
din Éothéod, în semn de recunoaştere a vitejiei poporului său și- 
a ajutorului, dincolo de orice speranţă, pe care l-a dat 
Gondorului în vreme de cumplita restrişte. Lui Eorl îi voi dărui, 
fără a cere nimic în schimb, marele tărâm Calenardhon, de la 
Anduin până la Isen. Acolo va fi el rege, de va voi, şi moştenitorii 
lui aşijderea, şi poporal său va trăi în libertate, atâta vreme cât 
va dăinui puterea Majordomilor, şi până la întoarcerea Marelui 
Rege.2 Nici unui legământ, ci numai pravilelor şi voinţei lor se 


vor supune, fără doar de acesta: vor trăi în necurmată prietenie 
cu Gondorul şi duşmanii Gondorului vor fi duşmanii lor atâta cât 
vor dura cele două regate. Dară aceluiaşi legământ se va 
supune şi poporul Gondorului. 

Atunci Eorl s-a ridicat de la locul său şi a rămas o vreme 
tăcut. Era uluit de neînchipuita generozitate a darului şi de 
noblețea cu care fusese oferit; şi a înţeles pe dată înţelepciunea 
lui Cirion, atât în ceea ce-l privea pe el însuşi, ca Senior al 
Gondorului, care căuta să-şi apere ceea ce rămăsese din regatul 
său, cât şi ca prieten al eotheodilor, cunoscându-le nevoile. Căci 
poporul lor devenise mult prea numeros pentru ţara în care 
trăiau la Miazănoapte şi tânjeau să se întoarcă pe fostele lor 
meleaguri de la miazăzi, dar îi ţinea în loc teama de Dol Guldur. 
In Calenardhon însă aveau să aibă mai mult loc decât 
nădăjduiseră vreodată şi totodată aveau să fie departe de 
umbrele Codrului întunecat. 

Dar mai presus de înţelepciune şi de chibzuinţă, ceea ce-i 
apropia pe Cirion şi Eorl la acel ceas era marea prietenie care 
lega popoarele lor, precum şi dragostea dintre doi oameni 
adevăraţi. Din partea lui Cirion, dragostea era aceea a unui 
părinte înţelept, bun cunoscător al grijilor ce apăsau lumea, faţă 
de un fiu aflat în deplinătatea puterii şi a speranţelor tinereţii 
sale; în vreme ce în Cirion, Eorl vedea cel mai ales şi mai nobil 
bărbat al lumii, pe care-l cunoscuse vreodată, şi cel mai înţelept, 
în a cărui fiinţă se citea măreţia Regilor Oamenilor din vremurile 
de demult. 

După ce prin mintea lui s-au perindat cu repeziciune toate 
aceste gânduri, Eorl a vorbit în sfârşit, spunând: 

— Domnia ta, Majordom al Marelui Rege, darul pe care mi-l 
faci îl primesc pentru mine şi poporul meu. Întrece cu mult orice 
răsplată ce ar fi meritat-o faptele noastre, dacă ele însele n-ar fi 
fost un dar al prieteniei noastre. Dar acum voi pecetlui această 
prietenie cu un jurământ ce nu va fi dat uitării. 

— Să urcăm dară sus în vârf, a zis Cirion, şi în faţa acestor 
martori să facem jurămintele potrivite. 


Cirion a urcat treptele împreună cu Eorl, iar ceilalţi i-au 
urmat; şi când au ajuns în vârf, au văzut acolo un loc de formă 
ovală, acoperit cu brazde de iarbă netede. Nu era împrejmuit, 
doar în capătul său răsăritean se ridica o moviliţă pe care 


creşteau florile albe de a/firim*, smălţuite în auriu de soarele 
aflat la apus. Atunci Seniorul din Dol Amroth, căpetenia celor 
care-l însoțeau pe Cirion, s-a apropiat de moviliţă şi a văzut în 
faţa ei, culcată în iarbă şi totuşi fără a fi năpădită de buruieni ori 
roasă de vreme, o piatră neagră; iar pe piatră se zăreau gravate 
trei litere. S-a răsucit el spre Cirion şi l-a întrebat: 

— Mormânt e acesta? Oare care bărbat măreț din vremurile 
de demult odihneşte aici? 

— N-ai citit literele? l-a întrebat Cirion la rândul său. 

— Ba le-am citit, a răspuns Prințul, tocmai de aceea mă 
mir; căci literele sunt ambë, ando, lambe, dar acesta nu-i un 
mormânt pentru Elendil, iar după el nici un bărbat n-a îndrăznit 
să folosească acest nume.2* 

— Cu toate acestea, iată-i mormântul, a spus Cirion; şi 
astfel se desluşeşte veneraţia ce învăluie acest munte şi 
pădurile din vale. De la Isildur care l-a făcut, până la Meneldil 
care l-a urmat, şi tot aşa, de-a lungul întregii spiţe a Regilor, şi 
de-a lungul spiţei Majordomilor şi până la mine, acest mormânt 
a fost păstrat ca taină, aşa cum a poruncit Isildur. Căci el a spus: 
„Aici se află inima Regatului de la Miazăzi şi aici va fi înălţat 
monumentul întru aducerea aminte a lui Elendil cel Credincios, 
şi în grija valarilor, atât cât va dăinui Regatul. Muntele acesta va 
fi un loc venerat şi fie ca nici un om să nu-i tulbure pacea şi 
liniştea, fără doar dacă este un moştenitor al lui Elendil." Aici te- 
am adus, pentru ca noi şi moştenitorii noştri de ambele părţi să 
avem simţământul că jurămintele pe care le facem aici sunt 
sacre. 

După aceste vorbe, toţi cei de faţă au păstrat câteva clipe 
de tăcere, stând cu capetele plecate, până când Cirion i-a spus 
lui Eorl: 

— Dacă eşti gata, fă-ţi jurământul aşa după cum socoteşti 
că este potrivit şi o cer datinile poporului tău. 

Eorl a făcut un pas înainte şi, luându-şi sulița de la scutierul 
său, a înfipt-o în pământ. Şi-a scos sabia şi a aruncat-o în sus, 
iar sabia a sclipit în soare; şi când a prins-o, Eorl a înaintat şi a 
pus tăişul pe moviliţă, fără să lase plăselele din mână. Şi cu 
voce răsunătoare a rostit jurământul lui Eorl. lată ce a spus el în 
graiul vorbit în Eoth&od, care în Limba Comună se tălmăceşte 
astfel:2» 


Ascultaţi voi, popoare, care nu vă înclinați în faţa Umbrei de la Răsărit, 
prin darul ce ni l-a făcut Seniorul Fortăreţei Colnicului vom veni să 
sălăşluim în ţara de el Calenardhon numită, şi astfel jur, în al meu nume și- 
n numele &otheodilor de la Miazănoapte, că între noi şi Marele Popor de la 
Apus domni-va prietenia pentru totdeauna: duşmanii lor ai noştri vor fi, 
nevoile lor ale noastre vor fi şi în orice râu, ameninţare ori atac ar fi să se 
abată asupra lor, în ajutorul lor veni-vom până la capătul puterilor ce le 
avem. Şi acest jurământ şi moştenitorii mei îl vor şti, toţi cei care după 
mine vor veni în noua noastră ţară, şi fie ca ei să-l ţină cu bună-credinţă şi 
să nu-l încalce, ori de-o vor face, Umbra să se pogoare asupră-le şi 
blestemaţi să fie în veci. 


Acestea fiind zise, Eorl şi-a pus sabia înapoi în teacă, a 
făcut o plecăciune şi s-a dus lângă căpitanii săi. _ 

A fost rândul lui Cirion să facă legământul. Indreptându-se 
de spate, a pus mâna stângă pe mormânt, iar cu mâna dreaptă 
a înălţat sceptrul alb al Majordomilor şi a rostit vorbe ce i-a 
umplut de venerație pe aceia care le-au auzit. Căci, cum stătea 
el drept, soarele a coborât roşu ca para focului spre apus şi 
mantia albă a lui Cirion a părut ca o pălălaie; şi după ce a jurat 
ca Gondorul să le arate aceeaşi prietenie şi să vină în ajutorul 
lor ori de câte ori va fi nevoie, şi-a înălţat vocea şi a rostit în 
Quenya: 

Vanda sina termaruva Elenna-ndreo alcar enyalien ar Elendil Vorondo 
voronwë. Nai tiruvantes i hărar mahalmassen mi Númen ar i Eru i or ilyă 
mahlmar eă tennoio.2 
Şi acelaşi lucru l-a rostit în Limba Comună: 

Acest jurământ este făcut întru aducerea aminte a gloriei Ţării Stelei, şi 
a credinţei lui Elendil cel Credincios, şi pentru a fi păstrat de cei suiţi pe 
tronurile Apusului şi de Unul, care se află deasupra tuturor tronurilor pentru 
totdeauna. 

Un asemenea jurământ nu mai fusese auzit în Pământul de 
Mijloc de când Elendil însuşi jurase să se lege prin alianţă cu Gil- 
galad, Regele Eldarilor.22 

Când totul a fost împlinit şi umbrele serii coborau peste 
lume, Cirion şi Eorl şi împreună cu ei cei care-i însoțeau au 
coborât din nou în tăcere prin Pădurea ce se cufunda în noapte 
şi s-au reîntors la tabăra de lângă Pârâul Mering, unde fuseseră 
pregătite corturi pentru ei. După ce au mâncat, Cirion şi Eorl, 
dimpreună cu Prinţul din Dol Amroth şi Eomund, căpetenia oştirii 
&otheodilor, au stat împreună şi au statornicit hotarele până la 
care se întindeau stăpânirea Regelui éothéodilor şi cea a 
Majordomului din Gondor. 

Hotarele regatului lui Eorl urmau să fie: în Apus râul 
Angren, de la vărsarea sa în Adorn, spre miazănoapte până la 


zidurile exterioare ale fortăreței Angrenost, şi de acolo spre 
apus şi spre miazănoapte, de-a lungul poalelor Codrului 
Fangorn, până la râul Lumina Fugară; râul acesta forma hotarul 
său de la Miazănoapte, căci pământurile de dincolo de Lumina 
Fugară nu se aflaseră nicicând sub stăpânirea Gondorului.=: La 
răsărit, hotarul se desena astfel: Anduinul şi versanţii apuseni ai 
lanţului Emyn Muil, până la mlaştinile de la Gurile Râului Onodl6, 
iar dincolo de acest râu, pârâul Glanduin ce curgea prin Pădurea 
Anwar, pentru a se uni cu Onodl6. lar la miazăzi, regatul se 
mărginea cu Ered Nimrais, până la capătul braţului său nordic, 
dar toate văile şi defileele ce se deschideau spre miazănoapte 
aveau să fie tot ale eotheodilor, la fel şi ţinutul aflat la 
miazănoapte de Hithaeglir, cuprins între râurile Angren şi 
Adorn.2+ 

In toate aceste regiuni, Gondorul mai stăpânea doar 
fortăreaţa Angrenost, în interiorul căreia se găsea cel de-al 
Treilea Turn al Gondorului, Orthanc cel de nepătruns, unde era 
păstrat al patrulea din pa/antirii tărâmului de la miazăzi. În 
vremea lui Cirion, Angrenost era păzit de o gardă de gondorieni, 
dar ei deveniseră o mică aşezare bine rânduită, cârmuită de un 
Căpitan, rang moştenit din tată-n fiu, iar cheile erau ţinute de 
Majordomul  Gondorului. „Zidurile exterioare", de care se 
pomeneşte în descrierea hotarelor regatului lui Eorl, erau un zid 
şi un şanţ care se întindeau spre miazăzi, cale de două mile de 
la porţile fortăreței, între dealurile în care se termina lanţul 
Munţilor Ceţoşi; dincolo de acestea se găseau câmpurile lucrate 
de locuitorii fortăreței. 

S-a mai statornicit ca Marele Drum care înainte străbătuse 
ţinuturile Anórien şi Calenardhon până la Athrad Angren 
(Vadurile Isenului)25, şi de acolo o apuca spre miazănoapte, spre 
Arnor, să fie deschis tuturor oamenilor din cele două popoare, 
fără oprelişti pe vreme de pace, iar de buna lui stare între Pârâul 
Mering şi până la Vadurile Isenului să se îngrijească eotheodii. 

Ca urmare a acestui pact, doar o mică parte din Pădurea 
Anwar, la apus de Pârâul Mering, era cuprinsă în regatul lui Eorl; 
dar Cirion a spus răspicat că Muntele Anwar avea să fie de-acum 
încolo un loc venerat pentru ambele popoare, astfel că eorlingii 
şi Majordomii îl vor păzi şi îngriji deopotrivă. Totuşi, mult mai 
târziu , deoarece Rohirrimii deveniseră tot mai puternici şi mai 
numeroşi, iar Gondorul îşi pierduse din putere şi era tot timpul 


ameninţat dinspre Răsărit şi de pe mare, străjerii Anwarului erau 
aleşi numai din rândul poporului din Depresiunea Răsăriteană, şi 
Pădurea a ajuns să fie socotită îndeobşte ca parte a domeniului 
regal al Regilor Obştii. Muntelui i-au dat numele de Halifirien, iar 
Pădurii, Crângul Firien.2 

Va mai trece o bucată de vreme până când ziua 
Jurământului va fi socotită drept ziua întâi a noului regat, când 
Eorl şi-a luat titlul de Rege al Obştii Cavalerilor. Deocamdată, 
Rohirrimii încă nu deveniseră stăpâni peste acele pământuri, şi 
cât a mai trăit el, Eorl a fost cunoscut drept Seniorul cotheodilor 
şi Rege al Calenardhonului. „Obşte" însemna un ţinut de graniţă, 
în special unul care servea drept apărare pentru teritoriile din 
interiorul unui regat. Numele sindarine - Rohan pentru Obşte, şi 
Rohirrimi pentru locuitorii ei - au fost născocite de Hallas, fiul şi 
urmaşul lui Cirion, dar adesea erau folosite nu numai de 
gondorieni, ci de eotheodii înşişi.2 

A doua zi după ce şi-au făcut jurămintele, Cirion şi Eorl s-au 
îmbrăţişat şi s-au despărţit fără tragere de inimă. Căci Eorl i-a 
spus: 

— Mărite Majordom, am multe de făcut în graba mare. Ţara 
asta a scăpat acum de duşmani; dar ei n-au fost stârpiţi din 
rădăcină, şi dincolo de Anduin şi în umbra Codrului întunecat nu 
ştim ce primejdii stau la pândă. Noaptea trecuta am trimis trei 
soli către miazănoapte, cavaleri viteji şi destoinici, în speranţa 
că măcar unul dintre ei va ajunge acasă înaintea mea. Căci 
acum eu însumi trebuie să mă întorc, şi măcar cu o parte din 
oaste; ţara mea a rămas cu prea puţini bărbaţi, cei mult prea 
tineri şi cei mult prea bătrâni; şi dacă femeile şi copiii noştri vor 
fi să facă o călătorie atât de lungă, ducând cu ei tot ceea ce nu 
poate fi lăsat în urmă, ei trebuie păziţi, şi nu-l vor urma decât pe 
Seniorul &otheodilor însuşi. Voi lăsa aici toată armia de care mă 
pot lipsi, mai mult de jumătate dintre oştenii ce se află acum în 
Calenardhon. Or să fie şi câteva companii de arcaşi călare, să se 
ducă acolo unde o fi nevoie de ei, de-or mai fi rămas niscaiva 
şlehte de duşmani prin ungherele ţării; dar grosul oştirii va 
rămâne în partea de nord-est, ca să păzească toate locurile pe 
unde balchothii au trecut Anduinul dinspre Pământurile Maronii; 
acolo e pericolul cel mai mare, iar nădejdea mea, dacă mă 
întorc, este să-mi călăuzesc poporul în noua sa ţară cu cât mai 
puţine suferinţe şi pierderi. Dacă mă întorc, aşa am zis: dar poţi 


fi sigur că mă voi întoarce, pentru a-mi împlini jurământul, fără 
doar dacă nu s-o abate asupra noastră vreo năpastă, şi pier 
dimpreună cu poporul meu pe drumul ăsta lung. Căci va trebui 
să venim de-a lungul malului răsăritean al Anduinului, tot timpul 
sub ameninţarea Codrului întunecat, şi în cele din urmă să 
trecem prin valea bântuită de umbra acelui deal pe care voi îl 
numiţi Dol Guldur. Pe malul apusean nu e drum pentru călăreţi 
şi nici pentru o mulţime mare de care şi oameni, chiar de n-ar 
mişuna orcii prin Munţi; şi nimeni, nici mulţi, nici puţini, nu poate 
trece prin Dwimordene, unde sălăşluieşte Doamna cea Dalba şi 
ţese năvoade prin care picior de muritor nu poate trece. Pe 
drumul răsăritean voi veni, aşa cum am venit şi până la 
Celebrant; şi fie ca aceia pe care i-am invocat drept martori la 
jurămintele noastre să ne aibă în grija lor. Să ne despărţim 
acum cu nădejde în suflet! îmi îngădui să plec? 

— Îți îngădui, a răspuns Cirion, căci acum văd că altminteri 
nu e cu putinţă. Înţeleg că, în primejdia în care ne-am aflat, prea 
puţin m-am gândit la primejdiile pe care le-ai înfruntat şi că a 
fost o minune că aţi venit, dincolo de orice speranţă, cale de 
atâtea leghe taman de la Miazănoapte. Răsplata pe care ţi-am 
dat-o cu bucuria şi uşurarea din inimi că am scăpat pare acum 
prea mică. Dar cred că vorbele jurământului meu, pe care nu le- 
am ticluit înainte să le rostesc, n-au fost zise în zadar. Cu 
nădejde să ne despărţim! 

După cum înfăţişează Cronicile, nu încape îndoială că multe 
din cele puse în gurile lui Eorl şi Cirion la despărţire au fost zise 
şi cumpănite în timpul sfatului ţinut cu o seară înainte; sigur 
este însă că, la despărţire, Cirion cu adevărat a spus acele vorbe 
despre ce anume i-a inspirat jurământul, căci era un om 
netrufaş, pe cât de curajos, pe atât de mărinimos, cel mai nobil 
dintre Majordomii Gondorului. 

(iv) Datina lui Isildur 

Se spune că, atunci când Isildur s-a întors din Războiul 
Ultimei Alianțe, a rămas o vreme în Gondor, făcând ordine în 
regat şi dându-i sfaturi lui Meneldil, nepotul său, înainte de a 
pleca el însuşi pentru a urca pe tronul Arnorului. Impreună cu 
Meneldil şi un grup de prieteni de nădejde, a făcut o călătorie la 
hotarele tuturor ţărilor asupra cărora Gondorul dorea să-şi 
întinsă stăpânirea; şi pe când se întorceau de la hotarul nordic 
cu Andrien, au ajuns la un munte înalt care la acea vreme se 


numea Eilenaer, dar care mai târziu a primit numele de Amon 
Anwar, „Muntele Venerării”. 
=» Se afla aproape de inima ținuturilor Gondorului. Au tăiat o 
cărare prin pădurea deasă ce acoperea pantele nordice şi astfel 
au ajuns în vârful verde şi lipsit de copaci. Acolo au netezit o 
întindere de pământ şi la capătul dinspre răsărit au înălţat o 
movilă; în movila aceea Isildur a pus un sipet pe care-l ducea cu 
sine. Apoi a spus: 

— Acesta este un mormânt şi un loc de aduceri aminte 
pentru Elendil cel Credincios. Aici se va înălța, în chiar inima 
Regatului de la Miazăzi, în grija valarilor, atât cât va dăinui 
Regatul; şi va fi un loc venerat acesta, pe care nimeni nu-l va 
pângări. Nici un om să nu-i tulbure liniştea şi pacea, fără doar de 
moştenitorii lui Elendil. 

De la marginea pădurii au făcut trepte de piatră până sus, 
pe creasta muntelui; şi Isildur a spus: 

— Pe treptele acestea nimeni altcineva nu urcă decât 
Regele şi aceia pe care îi aduce cu el, şi numai dacă el le cere 
să-l însoţească. 

Apoi toţi cei aflaţi acolo au făcut legământul tăcerii; dar 
Isildur l-a sfătuit pe Meneldur, spunându-i ca Regele să viziteze 
locul sacru din când în când, mai cu seamă când simţea nevoia 
de gânduri înțelepte la vreme de primejdie ori restrişte; şi tot 
aici să-şi aducă şi moştenitorul când va fi ajuns la vârsta 
bărbăţiei, şi să-i spună despre cum a fost făcut acel loc venerat 
şi să-i dezvăluie tainele regatului şi alte lucruri pe care se 
cuvenea să le ştie. 

Meneldil a ascultat de sfatul lui Isildur şi la fel au făcut toţi 
Regii care i-au urmat, până la RGmendacil Întâiul (al cincilea 
după Meneldil). In timpul domniei sale, Gondor a fost atacat 
pentru prima oară de Răsăriteni; pentru ca datina aceasta să 
nu fie dată uitării din pricina războaielor sau a morţii 
neaşteptate sau din orice altă pricină nefericită, Meneldil a pus 
ca „Datina lui Isildur" să fie legiuită printr-o pravilă pecetluită, 
dimpreună cu alte lucruri pe care un Rege nou trebuia să le ştie; 
Majordomul dădea pravila Regelui înainte de încoronare.2 De 
atunci, pravila a fost înmânată nesmintit, cu toate că obiceiul de 
a urca la locul venerat de pe Amon Anwar împreună cu 
moştenitorul tronului a fost respectat de aproape toţi Regii 
Gondorului. 


Când zilele Regilor s-au sfârşit şi Gondorul a ajuns să fie 
cârmuit de Majordomii din spiţa lui Húrin, majordomul Regelui 
Minardil, s-a hotărât ca toate drepturile şi îndatoririle Regilor să 
devină ale lor „până când se va întoarce Marele Rege". Cât 
despre împlinirea „Datinii lui Isildur", numai ei singuri puteau 
judeca ce şi cum să facă, întrucât numai ei o cunoşteau. Şi au 
socotit că, vorbind de „un moştenitor al lui Elendil", Isildur se 
gândise la cineva din dinastia regală, urmaş al lui Elendil, 
moştenitor al tronului: nicidecum la Majordomi, a căror cârmuire 
n-o întrezărise. Dacă la acea vreme Mardil a cârmuit asemenea 
unui Rege în absenţa acestuia, urmaşii lui Mardil, care 
moşteniseră funcţia de Majordom, ar fi avut aceleaşi drepturi şi 
îndatoriri până la întoarcerea unui Rege; prin urmare, fiecare 
Majordom avea dreptul să urce la locul venerat oricând ar fi 
dorit şi să îngăduie acelaşi lucru şi celor care-l însoțeau, după 
cum credea el de cuviinţă. Cât priveşte cuvintele „atâta cât va 
dăinui Regatul", Majordomii spuneau că Gondorul rămăsese 
„regat', cârmuit de un viceregent, şi că aceste cuvinte 
înseamnă neîndoielnic „atâta cât va dăinui ţara Gondor". 

Cu toate acestea, Majordomii, în parte din venerație şi în 
parte din pricina grijilor pentru regat, urcau arar la locul venerat 
de pe Muntele Anwar, doar când îşi duceau moştenitorul până 
sus, după cum era obiceiul Regilor. Uneori, locul rămânea 
necălcat de picior de om ani în şir şi, aşa după cum se rugase 
Isildur, valarii aveau grijă de el; căci, cu toate că pădurea 
creştea în mare neorânduială şi era ocolită de oameni din 
pricina tăcerii ei, încât poteca ce ducea sus fusese înghițită de 
hăţişuri, când totuşi a fost din nou tăiată, locul venerat s-a 
înfăţişat neatins de trecerea anilor şi neîntinat, mereu verde şi 
în pace sub bolta cerului, şi aşa avea să rămână cât a rămas şi 
Regatul Gondor neschimbat. 

S-a întâmplat însă ca al doisprezecelea Majordom 
Cârmuitor, Cirion, să trebuiască să înfrunte o nouă primejdie, 
încă şi mai mare: invadatorii amenințau să cucerească toate 
ţinuturile Gondorului aflate la miazănoapte de Munţii Albi, şi 
dacă acest lucru avea să se împlinească, curând întregul regat 
avea să decadă şi să fie distrus. După cum ne spun cronicile, 
primejdia a fost înlăturată numai cu ajutorul Rohirrimilor; 
înțeleptul Cirion le-a dăruit atunci toate ţinuturile de la 
miazănoapte, fără doar de Anórien, pentru a fi cârmuite de ei şi 


de regele lor, chiar dacă în alianţă necurmată cu Gondorul. În 
regat nu se mai găseau destui oameni care să se statornicească 
în regiunea de la miazănoapte, nici măcar cât să întărească linia 
bastioanelor de-a lungul Anduinului, care păzeau graniţa 
răsăriteană. Cirion a cumpănit îndelung la toate aceste lucruri, 
înainte să dăruiască  Calenardhonul Cavalerilor de la 
Miazănoapte; şi a socotit că, făcând astfel, „Datina lui Isildur", 
legată de locul venerat de pe Amon Anwar, trebuia să se 
schimbe cu totul. L-a dus în acel loc pe Seniorul Rohirrimilor şi 
acolo, lângă movila lui Elendil, a primit, cu deplină solemnitate, 
Jurământul lui Eorl, căruia i-a răspuns cu Jurământul lui Cirion, 
consfinţind pentru totdeauna alianța dintre Regatele 
Rohirrimilor şi Gondorului. Dar după ce acestea au fost făcute şi 
Eorl s-a întors la Miazănoapte, pentru a-şi aduce întregul popor 
pe noile lor pământuri de sălăşluire, Cirion a scos de acolo 
însemnele ce făceau din acea movilă mormântul lui Elendil. 
Socotea că „Datina lui Isildur" nu-şi mai avea rostul. Locul 
venerat nu se mai găsea „în inima Regatului de la Miazăzi", ci la 
hotarul unui alt regat; în plus, cuvintele „atâta cât va dăinui 
Regatul" se refereau la Regatul aşa cum fusese pe vremea când 
Isildur rostise aceste vorbe, după ce îi cercetase fruntariile şi le 
hotărnicise. E adevărat că de atunci fuseseră pierdute şi alte 
ţinuturi ale Regatului. Minas Ithil încăpuse pe mâinile nazgililor, 
iar Ithilien fusese pustiit; dar Gondorul încă le socotea ca fiind 
ţinuturile sale. Acum renunţase la Calenardhon, sub jurământ. 
Prin urmare, Cirion a luat sipetul pus de Isildur în movilă şi l-a 
dus la Locurile Venerate din Minas Tirith; dar movila verde a 
rămas ca un loc de aducere aminte a unui vechi loc de aducere 
aminte. Cu toate acestea, chiar şi după ce s-a preschimbat într- 
un măreț pisc de avertizare, Muntele Anwar a continuat să fie 
venerat de locuitorii Gondorului şi de Rohirrimi care i-au dat un 
nume în graiul lor - Halifirien, Muntele Sfânt. 


III ÎN CĂUTAREA EREBORULUI 


Pentru înţelegerea ei deplină, această poveste se bazează 
pe fragmentul narativ din Anexa A (III, Poporul lui Durin) din 
Stăpânul Inelelor, care poate fi rezumat astfel: 

Gnomii Thrór şi fiul său Thrâin (împreună cu Thorin, fiul lui 
Thrâin, numit mai târziu Scut de Stejar) au scăpat din Muntele 
Singuratic (Erebor) printr-o uşă tainică, atunci când dragonul 
Smaug s-a coborât asupra acestuia. 
Thrór s-a reîntors în Moria, după ce i-a dat lui Thrâin ultimul 
dintre cele Şapte Inele ale Gnomilor, iar acolo a fost omorât de 
orcul Azog care şi-a crestat numele pe sprinceana lui Thrór. 
Acest fapt a dus la Războiul dintre gnomi şi orci, care s-a sfârşit 
cu marea Bătălie din Azanulbizar (Nanduhirion), în faţa Porții 
Răsăritene a Moriei, în anul 2799. După aceea, Thrâin şi Thorin 
Scut de Stejar au sălăşluit în Ered Luin, dar în anul 2841 Thrâin 
s-a pornit la drum de acolo, ca să se întoarcă la Muntele 
Singuratic. În timp ce străbătea ţinuturile aflate la răsărit de 
Anduin, a fost prins şi întemnițat în Dol Guldur, unde i-a fost luat 
inelul. În 2850, Gandalf a pătruns în Dol Guldur şi a descoperit 
că, într-adevăr, stăpânul locului era Sauron; şi acolo a dat peste 
Thrâin, înainte ca acesta să moară. 


Există mai multe versiuni ale „Căutării Ereborului", după 
cum se explică într-o Anexă la acest text, în care sunt date şi 


fragmente ample dintr-o versiune anterioară. 

Nu am găsit nici o scriere care să preceadă cuvintele de deschidere ale 
textului de faţă („în acea zi el n-a vrut să spună nimic mai mult"). Acel „EI" 
din propoziţia de deschidere este Gandalf, „noi" se referă la Frodo, 
Peregrin, Meriadoc şi Gimli, iar „Eu" este Frodo, cel care a consemnat 
discuţia; scena se petrece într-o casă din Minas Tirith, după încoronarea 
Regelui Elessar (vezi pg. 452). 


În acea zi el n-a vrut să spună nimic mai mult. Dar mai 
târziu am adus noi din nou vorba, şi el ne-a zis ciudata poveste 
de-a fir a' păr; cum ajunsese el să facă acea călătorie spre 
Erebor, de ce se gândise la Bilbo 
şi cum a reuşit să-l înduplece pe mândrul Thorin Scut de Stejar 
să-l ia în compania sa. Acum nu-mi mai amintesc întreaga 
poveste, dar, din ce pricepusem noi, la început Gandalf avusese 
în gând numai apărarea Apusului împotriva Umbrei. 


— Eram foarte tulburat la acea vreme, ne-a zis el, din 
pricină că Saruman îmi punea beţe-n roate la tot ce plănuiam. 
Ştiam că Sauron scosese din nou capul la lumină şi că în curând 
avea să se arate lumii, şi mai ştiam că se pregătea pentru un 
război mare. Cum va începe? Va încerca mai întâi să pună iarăşi 
stăpânire pe Mordor, sau va ataca principalele fortărețe ale 
duşmanilor săi? Mă gândeam atunci, lucru de care m-am 
convins între timp, că la început planul său fusese acela de a 
ataca L6rienul şi Vâlceaua Despicată, de cum prindea destulă 
putere: un plan care s-ar fi dovedit mult mai bun pentru el şi 
mult mai râu pentru noi. 

Poate veţi zice că Vâlceaua Despicată era mult prea 
departe pentru el. La miazănoapte lucrurile stăteau tare prost. 
Dispăruseră Regatul de sub Munte şi puternicii oameni din 
Ţinutul de Jos. Pentru a ţine piept oricărei oştiri pe care Sauron 
ar fi putut-o trimite ca să recucerească trecătorile din partea de 
miazănoapte a munţilor şi vechile ţinuturi ale Angmarului, nu 
mai erau decât gnomii din Munţii de Fier, iar dincolo de munţi se 
întindea un pustiu şi se găsea un dragon. Sauron putea folosi 
dragonul şi urmările ar fi fost cumplite. Adeseori îmi spuneam: 
„Trebuie să găsesc ceva ca să-l distrug pe Smaug. Dar acum 
mai curând trebuie pusă la cale o lovitură directă asupra 
fortăreței Dol Guldur. Să dejucăm planurile lui Sauron. Trebuie 
să-i fac pe cei din Sfat să înţeleagă acest lucru." 

Astfel de gânduri întunecate îmi umblau prin minte în timp 
ce mergeam teleap-teleap pe drum. Eram istovit şi mă 
îndreptam spre Comitat, să mă odihnesc o vreme, după ce 
lipsisem de acolo mai mult de douăzeci de ani. Imi ziceam că, 
dacă o vreme alungam din minte aceste tulburări, poate aveam 
să găsesc o cale să le rostuiesc. Şi aşa am şi făcut, cu toate că 
n-am fost lăsat să le alung din gând. 

Căci tocmai când mă apropiam de Bree, m-a ajuns din urmă 
Thorin Scut de Stejar», care la acea vreme trăia în surghiun, 
dincolo de hotarul nord-apusean al Comitatului. Spre 
surprinderea mea, mi-a vorbit; şi din acea clipă mersul lucrurilor 
a început să se schimbe. 

Şi el era îngrijat, atât de îngrijat, încât mi-a cerut mie sfatul, 
nici mai mult, nici mai puţin. Aşa că m-am dus cu el, în sălaşurile 
sale din Munţii Albaştri, şi i-am ascultat lunga poveste. Nu mi-a 
trebuit mult până să înţeleg că îl ardea sufletul gândindu-se la 


toate păcatele sale şi la pierderea comorii străbunilor săi, şi-l 
mai împovăra şi îndatorirea care-i revenea lui acum, de a se 
răzbuna pe Smaug. Gnomii iau asemenea îndatoriri în serios. 

l-am făgăduit că-l voi ajuta dacă voi putea. Eram la fel de 
dornic ca şi el să-l văd pierit pe Smaug, dar Thorin o ţinea morţiş 
că trebuia să se bată, să pornească război, ca şi când ar fi fost 
cu adevărat Regele Thorin al Doilea, numai că eu nu vedeam 
nici o nădejde într-un asemenea plan. Aşa că l-am părăsit şi m- 
am îndreptat spre Comitat, culegând pe drum veştile. Ciudată 
treabă. N-am făcut altceva decât să urmez „norocul" şi, făcând 
aceasta, să greşesc de multe ori. 

Intr-un anume fel, mă simţisem atras de Bilbo cu mult timp 
în urmă, de pe când fusese copil şi apoi un hobbit tânăr: ultima 
oară când îl văzusem, încă nu împlinise vârsta bărbăţiei. De 
atunci a stăruit în mintea mea, cu nerăbdarea şi ochii aceia mari 
ai lui şi cu dragostea lui pentru poveşti şi iscodirile despre lumea 
cea mare de dincolo de hotarele Comitatului. De cum am păşit 
în Comitat, am aflat veşti despre el. Intrase în gura obştii, din 
câte se părea. Părinţii lui muriseră când aveau vreo optzeci de 
ani, o vârstă timpurie pentru cei din Comitat; iar el unul nu se 
însurase niciodată. lIncepuse să aibă nişte apucături cam 
ciudate, zicea lumea, şi dispărea de acasă cu zilele, de unul 
singur. Fusese văzut vorbind cu venetici, chiar şi cu gnomi. 

„Chiar şi cu gnomi!" Dintr-odată, în mintea mea lucrurile 
astea trei s-au legat: Dragonul cel mare, cu poftele lui, şi cu 
auzul lui ascuţit şi mirosul fin; gnomii voinici, cu cişmele lor 
grele şi vechiul lor of arzător; şi hobbitul sprinten, cu pas uşor, 
tânjind în inima sa (din câte îmi dădeam eu seama) să vadă 
lumea largă. Am râs de mine însumi, dar am plecat fără să mai 
zăbovesc, să-l văd pe Bilbo şi cum se schimbase în cei douăzeci 
de ani, şi dacă era cu adevărat atât de promiţător pe cât dădeau 
de înţeles bârfele. Dar nu l-am găsit acasă. lar când am întrebat 
de el, toţi din Hobbiton au clătinat din cap. „A luat-o din loc", mi- 
a zis un hobbit. Holman, grădinarul, aşa cred. „A luat-o iar din 
loc. O s-o ia de tot din loc într-o bună zi, dacă nu-şi bagă mințile- 
n cap. Păi cum, l-am întrebat încotro se duce şi când se-ntoarce, 
iar el cică Nu ştiu; şi-apoi mă priveşte chiondorâş. Depinde dac- 
oi întâlni vreunul, Holman, zice. Mâine-i Anul Nou al elfilor!= 
Mare păcat, că-i tare de treabă. N-ai să găseşti unu' mai bun ca 
el, oricât ai căuta între Coline şi Râu." 


„Din ce în ce mai bine!", mi-am zis. „Cred că o să-mi încerc 
norocul." Mult timp nu mai aveam. Trebuia să ajung la Sfatul Alb 
cel mai târziu în august, altfel Saruman avea să-şi împlinească 
planul şi nimic nu se mai putea face. Fără să pun la socoteală 
treburi mult mai însemnate, lucrul acesta s-ar fi dovedit fatal: 
puterea din 
Dol Guldur n-ar fi ezitat să împiedice orice încercare de a se 
ajunge la Erebor, decât dacă avea altceva mai bun de făcut. 

Aşa că m-am întors în grabă la Thorin, ca să rezolv dificila 
misie de a-l convinge să uite deocamdată de planurile lui 
măreţe şi să plece în taină - luându-l şi pe Bilbo cu el. Fără să-l 
văd pe Bilbo mai întâi. A fost o greşeală, care aproape că a dus 
la catastrofă. Căci Bilbo se schimbase, bineînţeles. Măcar numai 
prin faptul că se îngrăşase şi devenise lacom, iar din vechile lui 
aleanuri nu mai rămăsese decât un vis ştiut doar de el. Nimic nu 
putea fi mai înspăimântător decât să te gândeşti că exista 
pericolul ca acesta să se împlinească! Bilbo era cu minţile într- 
atât de aiurea, încât s-a făcut de tot de râs. Thorin ar fi luat-o 
din loc de mânie, dacă nu s-ar fi ivit un noroc ciudat, despre 
care vă voi povesti de îndată. 

Dar voi ştiţi cum s-au petrecut lucrurile, batăr că Bilbo vi le- 
a povestit aşa cum le-a văzut el. Dacă aş fi scris-o eu, povestea 
ar fi sunat cu totul altfel. Întâi şi-ntâi, pentru că el nu şi-a dat 
defel seama cât de fără minte îl socoteau gnomii a fi şi nici cât 
de mânioşi erau pe mine. Thorin era mult mai oţărât şi mai 
dispreţuitor decât simţise Bilbo pe propria lui piele. Dispreţuitor 
a fost de la bun început, crezând la acea vreme că pusesem eu 
totul la cale doar ca să-mi bat joc de el. Noroc cu harta şi cheia 
care au salvat totul. 

Nu mă mai gândisem la ele de ani de zile. Abia după ce am 
ajuns în Comitat şi am avut răgazul să cumpănesc la povestea 
lui Thorin, mi-am amintit de întâmplarea ciudată care mi le 
pusese în mână; iar acum parcă întâmplarea aceea nu mai arăta 
ca o simpla întâmplare. Mi-am amintit de o călătorie plină de 
primejdii, pe care o făcusem în urmă cu nouăzeci şi unu de ani, 
când pătrunsesem deghizat în Dol Guldur şi găsisem în 
temniţele fortăreței un gnom nefericit, aflat pe pragul morţii. 
Habar n-aveam cine era. Avea la el o hartă, care fusese a 
poporului lui Durin din Moria, şi o cheie care părea să ţină de ea, 
cu toate că gnomul era prea slăbit ca să mai aibă puterea să mă 


lămurească. Şi mi-a mai spus că avusese asupra sa un Inel 
mare. 

Aproape toată bălmăjeala lui aiuritoare s-a învârtit în jurul 
acestui inel. Ultimul din cele Şapte, spunea el una-ntruna. Dar 
cine poate şti cum ajunseseră lucrurile astea în mâinile lui. O fi 
fost un pristav, prins în timp ce fugea, ori un hoţ care căzuse în 
capcana unui hoţ mai mare. Harta şi cheia însă mi le-a dat mie. 
„Pentru fiul meu", a zis el, apoi şi-a dat duhul; curând am scăpat 
şi eu de-acolo. Am pus bine lucrurile acelea; ceva în inimă-mi 
spunea să le ţin mereu asupra mea, la adăpost, ceea ce am şi 
făcut, dar curând am uitat de ele. Aveam alte treburi în Dol 
Guldur, mult mai importante şi mai primejdioase decât toate 
comorile din Erebor. 

Dar acum mi-am amintit de toată povestea aceea şi nu am 
avut nici o îndoială că fusesem martor la ultimele cuvinte ale lui 
Thrâin al Doilea, cu toate că el nu-şi spusese numele, şi nici pe 
cel al fiului său; iar Thorin, bunînţeles, habar n-avea ce se 
alesese de tătâne-său şi nici nu a pomenit vreodată de „ultimul 
din cele şapte Inele". Eu aveam planul şi cheia de la intrarea 
secretă în Erebor, prin care scăpaseră Thrór şi Thrâin, aşa după 
cum povestise Thorin. Le păstrasem, fără a-mi servi mie în 
vreun fel, până se va fi ivit o clipă în care se puteau dovedi de 
mare folos. 

Din fericire, n-am făcut greşeala să le folosesc eu însumi. 
Le-am ţinut în mânecă, aşa cum ziceţi voi în Comitat, până când 
părea că nu mai există nici o nădejde. De cum a dat cu ochii de 
ele, Thorin s-a hotărât în sfârşit să-mi urmeze planul, cel puţin în 
privinţa unei expediţii tainice. Orice ar fi gândit despre Bilbo, 
lăsase deoparte. Uşa aceea secretă, pe care gnomilor nu le 
rămânea decât s-o descopere, îi dădea speranţa că batăr ar 
putea afla ceva despre învârtelile Dragonului, cine ştie, poate 
chiar să pună mâna pe o parte din aur sau pe niscaiva lucruri 
rămase moştenire şi astfel să-și stâmpere aleanul inimii. 

Dar pentru mine nu era de ajuns. In sufletul meu ştiam că 
Bilbo trebuia să plece cu el, altfel întreaga căutare avea să fie în 
van - sau, cum s-ar cuveni să spun acum, cele mai însemnate 
fapte nu s-ar fi petrecut, aşa să ştiţi. Prin urmare, încă mai 
aveam de luptat cu Thorin, să-l conving să-l ia cu sine. Aveau să 
fie încă multe alte greutăţi pe drum, dar pentru mine asta era 
partea cea mai grea a întregii poveşti. Cu toate că m-am 


ciondănit cu el până târziu în noapte, după ce Bilbo se dusese 
la culcare, abia a doua zi dimineaţa am pus în sfârşit lucrurile la 
punct. 


Thorin s-a arătat dispreţuitor şi bănuitor. 

„E moale", mi-a spus el. „Moale ca noroiul din Comitatul ăla 
al lui, şi prostănac. Maică-sa a murit prea curând. lar dumneata, 
Jupâne Gandalf, faci un joc sucit, numai dumneata ştii care. Bag 
mâna-n foc că ai şi alte socoteli, decât să mă ajuţi pe mine." 

„Şi ai cum nu se poate mai multă dreptate", am răspuns eu. 
„Dacă n-aş avea şi alte socoteli, nu te-aş fi ajutat cu nici un chip. 
Oricât de măreţe ţi se par trebuşoarele tale, ele sunt doar un 
firicel dintr-o plasă uriaşă. Multe sunt firele care nu-mi dau mie 
pace. Dar cu atât mai preţios este sfatul meu şi nicidecum mai 
neînsemnat." în sfârşit îmi dădeam şi eu drumul la năduf. 
„Ascultă-mă bine, Thorin Scut de Stejar!", am spus eu. „Dacă 
acest hobbit merge cu tine, vei izbândi. Dacă nu, vei da greş. 
Am eu o presimţire, aşa că te previn." 

„iți cunosc faima", a răspuns Thorin. „Nădăjduiesc să o 
meriţi. Dar trebuşoara asta neghioabă cu hobbitul tău mă face 
să mă întreb dacă este cu adevărat presimţire ceea ce te 
frământă şi dacă nu cumva eşti mai curând smintit, decât 
departe-văzător. Câte griji ai pe cap, ţi-or fi clintit o doagă din 
locul ei." 

„Nu încape îndoială că sunt multe care ar fi putut s-o facă", 
i-am răspuns eu. „Şi pe lângă ele mă mai scoate din răbdări şi 
un gnom fudul care-mi cere sfatul (fără ca eu să fi zis vreodată 
că aş şti să i-l dau), după care mă răsplăteşte cu neobrăzarea-i. 
Fă cum ştii, Thorin Scut de Stejar, dacă aşa vrei. Dar de-mi 
încâlci sfatul, numai nenorociri te aşteaptă. Şi nici că vei mai 
primi vreun sfat sau vreun ajutor de la mine, până s-o scobori 
Umbra asupra ta. Şi mai lasă deoparte fudulia asta a ta şi 
lăcomia ce te roade, altfel o să dai de belea când vei ajunge la 
capătul drumului pe care-l vei alege, chiar de-ţi vor fi mâinile 
pline de aur." 

Vorbele mele l-au făcut să bată niţel în retragere; dar ochii 
îi ardeau mocnit. 

„Nu mă ameninţa!" a zis el. „Singur o să hotărăsc ce şi 
cum, ca în toate cele ce mă privesc pe mine." 


„Atunci aşa să faci! Mai mult n-am ce să spun, decât atât: 
nu-mi dăruiesc uşor nici dragostea, nici încrederea, aşa să ştii, 
Thorin; hobbitul ăsta însă mi-e drag şi-i doresc numai binele. 
Poartă-te frumos cu el, şi vei avea parte de prietenia mea până 
la capătul zilelor tale." 

Ultimele cuvinte le spusesem fără speranţa de a-l 
îndupleca, dar altceva mai bun n-aş fi avut ce să-i spun. Gnomii 
înţeleg ce înseamnă dăruirea faţă de prieteni şi recunoştinţa 
faţă de cei care-i ajută. 

„Prea bine", a spus el după ce a tăcut o vreme. „Va pleca 
împreună cu tovarăşii mei de drum, dacă va avea curajul (ceea 
ce nu-mi vine să cred). Dar dacă ţii morţiş să mă împovărezi pe 
mine cu el, va trebui să vii şi tu, ca să ai grijă de nepreţuitul tău 
protejat." 

„S-a făcut! O să vin şi eu şi o să stau cu voi câto să pot de 
mult: măcar până vei fi descoperit câţi bani face." 

Până la urmă s-a dovedit o idee inspirată, dar la vremea 
respectivă eram neliniştit, căci pe mine mă rodea treaba aceea 
cu Sfatul Alb, mult mai arzătoare. 

Astfel a început Căutarea Ereborului. Nu cred că, atunci 
când a început, Thorin chiar nădăjduia să-l distrugă pe Smaug. 
Pentru că nu era nici o nădejde. Cu toate acestea, aşa s-a 
întâmplat. Dar, vai!, Thorin n-a trăit să se bucure de triumful lui 
sau de comoară. Fudulia şi lăcomia i-au venit de hac, în ciuda 
avertismentului meu. 

— Dar cu siguranţă că ar fi căzut în bătălie oricum, nu-i 
aşa? am întrebat eu. Orcii tot ar fi atacat, oricât de mărinimos s- 
ar fi arătat Thorin cu comoara lui. 

— Aşa e, a răspuns Gandalf. Bietul Thorin! Cu toate 
păcatele lui, a fost un gnom măreț, dintr-o Casă măreaţă; şi 
măcar că a căzut la capătul călătoriei, lui i s-a datorat în mare 
măsură că Regele de sub Munte şi-a redobândit puterea, aşa 
cum dorisem eu. Dar Dâin Picior-de-Fier a fost un urmaş pe 
cinste. lar acum auzim că a căzut şi el, luptând iarăşi în faţa 
Ereborului, chiar în timp ce noi luptăm aici. Aş zice că este o 
grea pierdere, dacă n-ar fi fost mai curând o minune că, la 
vârstă lui atât de înaintată”, încă a mai putut să mânuiască 
securea cu puterea de care se vorbeşte, stând deasupra leşului 
Regelui Brand, în faţa Porții Ereborului până la căderea nopţii. 


Totul s-ar fi putut întâmpla şi altfel. Atacul principal a fost 
abătut spre miazăzi, e adevărat; dar chiar şi aşa, cu mâna sa 
dreaptă, departe-ajungătoare, Sauron ar fi putut pricinui mari 
nenorociri la Miazănoapte în vreme ce noi apăram Gondorul, 
dacă Regele Brand şi Regele Dâin nu i-ar fi stat în cale. Când vă 
gândiţi la marea Bătălie de pe Câmpiile Pelennor, nu uitaţi 
Bătălia din Ţinutul de Jos. Gândiţi-vă la ce s-ar fi putut întâmpla. 
Foc de dragoni şi săbii sălbatice în Eriador! Gondorul ar fi putut 
rămâne fără Regină. Am fi putut acum să ne întoarcem plini de 
speranţă după izbândă şi să găsim aici numai prăpăd şi cenuşă. 
Dar iată că nu s-a întâmplat nimic din toate acestea - pentru că 
l-am întâlnit pe Thorin Scut de Stejar într-o seară, la sfârşit de 
primăvară, nu departe de Bree. O întâlnire întâmplătoare, cum 
zicem noi în Pământul de Mijloc. 


ANEXĂ . 


Notă la textele despre „Căutarea Ereborului" 

Situaţia textuala în aceasta bucată este complexă şi greu 
de descâlcit. Prima versiune este un manuscris complet, dar 
neredactat, conţinând multe modificări: îl voi numi manuscrisul 
A; poartă titlul „Istoria legăturilor pe care le-a avut Gandalf cu 
Thrâin şi Thorin Scut de Stejar". Din acesta s-a alcătuit 
dactilograma B, cu şi mai multe modificări, deşi majoritatea 
minore. Se numeşte „în căutarea Ereborului", şi „Relatarea lui 
Gandalf despre cum a ajuns să pună la cale expediţia spre 
Erebor şi să-l trimită pe Bilbo cu gnomii". Câteva fragmente 
întinse din textul dactilografiat sunt redate mai jos. 

Pe lângă A şi B („versiunea anterioară"), mai există un 
manuscris C, fără titlu, care spune povestea într-o formă mult 
mai economicoasa şi mai concentrată, lăsând afară o buna parte 
din prima versiune şi introducând nişte elemente noi, dar şi 
reţinând (mai ales către sfârşit), în mare măsură manuscrisul 
original. Mi se pare aproape cert faptul că C a fost scris după B, 
fiind şi versiunea oferită mai sus, deşi se pare că o parte din 
început s-a pierdut, locul unde Gandalf îşi aminteşte 
evenimentele fiind situat în Minas Tirith. 

Paragrafele de început din B (redate mai jos) sunt aproape 
identice cu un pasaj din Anexa A (III, Poporul lui Durin) la 
Stăpânul Inelelor, şi sunt în mod evident dependente de 
povestea despre Thrór şi Thrâin, care le precede în Anexa A; 
sfârşitul „Căutării Ereborului" se găseşte şi el aproape identic în 


Anexa A (Ill), Gandalf vorbindu-le lui Frodo şi Gimli în Minas 
Tirith. Ţinând cont de scrisoarea citata în Introducere (pg. 22), 
este limpede că tatăl meu a scris „în căutarea Ereborului" cu 
gândul de a introduce textul în povestirea Poporul lui Durin din 
Anexa A. 
Extrase din versiunea anterioară 
Manuscrisul B dactilografiat al versiunii anterioare începe 


astfel: 

Astfel Thorin Scut de Stejar a devenit Moştenitorul lui Durin, dar un 
moştenitor fără speranţă. Când a fost atacat Ereborul, fusese mult prea 
tânăr să poarte arme, dar în Azanulbizar a luptat în avangarda atacului; şi 
când Thrâin a pierit, el avea nouăzeci şi cinci de ani, un gnom măreț şi tare 
mândru la înfăţişare. Nu avea nici un Inel şi (poate din această pricină) 
părea mulţumit să rămână în Eriador. Trudea mult acolo şi strângea avere 
tot mai multă; iar poporul său devenea tot mai numeros datorită 
rătăcitorului Popor al lui Durin, din rândurile căruia mulţi, auzind de felul în 
care trăia el acolo, au venit să i se alăture. Işi făcuseră săli falnice în munţi 
şi cămări pline cu bunătăţi, iar viaţa nu li se părea prea grea, cu toate că în 
cântecele lor pomeneau mereu de Muntele Singuratic de departe şi de 
comoara şi fericirea din Măreaţa Sală luminată de Piatra Străveche. 

Anii se lungeau. Tăciunii ce mocneau în inima lui Thorin s-au reaprins, 
cu cât cugeta mai mult la nedreptăţile pe care le îndurase neamul său şi la 
răzbunarea împotriva Dragonului, ce lui îi fusese lăsată spre împlinire. Se 
gândea la arme şi oştiri şi alianţe, în vreme ce uriaşul său baros răsuna în 
fierărie; oştirile însă se risipiseră care-ncotro şi alianțele se rupseseră, iar 
securile poporului său erau prea puţine; şi în vreme ce bătea pe nicovală 
fierul încins, se simţea pârjolit de o mare mânie fără de speranţă. 

Gandalf încă nu jucase nici un rol în ursita Casei lui Durin. Încă nu 
avusese multe de împărţit cu gnomii; cu toate că legase prietenie cu cei de 
bună credinţă şi îi avea la inimă pe acei surghiuniţi ai Poporului lui Durin, 
care sălăşluiau în Apus. Dar într-o bună zi s-a întâmplat să treacă el prin 
Eriador (îndreptându-se spre Comitat, unde nu mai fusese de câţiva ani 
buni), când numai ce s-a întâlnit cu Thorin Scut de Stejar, şi au stat ei de 
vorbă pe drum, iar apoi au înnoptat în Bree. 

A doua zi dimineaţa, Thorin i-a spus lui Gandalf: 

— Am multe griji pe cap şi am auzit că tu eşti înţelept şi ştii mai multe 
decât oricine altcineva despre ce se petrece pe lume. Vrei să vii la mine 
acasă şi să mă asculţi şi după aceea să mă sfătuieşti cum e mai bine? 

Gandalf a consimţit şi, ajungând la sălaşurile lui Thorin, au stat 
împreună şi Gandalf a ascultat întreaga poveste a necazurilor lui. 

Din această întâlnire a lor au urmat multe fapte şi întâmplări de mare 
însemnătate: anume găsirea Inelului Suprem şi aducerea lui în Comitat şi 
alegerea Purtătorului Inelului. De aceea mulţi au crezut că Gandalf a 
prevăzut toate aceste lucruri şi şi-a ales anume clipa întâlnirii cu Thorin. 
Dar noi credem că lucrurile n-au stat astfel. Căci în povestea lui despre 
Războiul Inelului, Frodo Purtătorul lInelului a lăsat o consemnare a 
cuvintelor lui Gandalf despre această întâmplare. lată ce a scris el: 


În loc de cuvintele „lată ce a scris el", A, primul dintre 
manuscrise, conţine următoarea frază: „Acel pasaj a fost omis 
din povestire, deoarece părea lung; dar în cele ce urmează 


prezentam cea mai mare parte a lui". 

După încoronare, am stat într-o casă frumoasă în Minas Tirith, 
împreună cu Gandalf, şi el era foarte vesel şi, cu toate că noi i-am pus 
întrebări despre tot ce ne trecea prin minte, răbdarea lui părea la fel de 
nesecata ca şi ştiinţa lui. De cele mai multe lucruri pe care ni le-a spus 
atunci nu-mi amintesc acum; adeseori nici nu le înţelegeam. Dar de una din 
discuţiile noastre îmi amintesc cu limpezime. Gimli era acolo cu noi şi i-a 
spus lui Peregrin: 

— Intr-una din zilele astea, trebuie negreşit să fac ceva: anume să vin 
să văd Comitatul ăla al vostru22%. Nu ca să văd şi mai mulţi hobbiţi! Mă 
îndoiesc să am ceva nou de aflat despre ei. Dar nici un gnom din Casa lui 
Durin n-ar putea să privească spre acea ţară fără să se minuneze. Oare nu 
acolo au început renaşterea Regatului de sub Munte şi căderea lui Smaug? 
Ca să nu mai pomenesc de sfârşitul fortăreței Barad-dur, cu toate că 
acestea două au fost strâns împletite. Ciudat, foarte ciudat, a zis el şi s-a 
oprit. 

Apoi, privindu-l aprig pe Gandalf, a continuat: 

— Dar cine a ţesut plasa? Nu cred că m-am gândit la asta vreodată. Ai 
pus la cale toate astea atunci, Gandalf? Dacă nu, atunci de ce l-ai dus pe 
Thorin Scut de Stejar la o asemenea poartă doar bănuită? Ca să găseşti 
Inelul şi să-l duci departe, în Apus, şi să-l ascunzi aici, şi apoi să-l alegi pe 
Purtătorul Inelului - şi să reînvii Regatul Muntelui, aşa, ca o treabă făcută 
printre altele: nu ăsta ţi-a fost planul? 

Gandalf nu a răspuns pe loc. S-a ridicat în picioare şi a privit pe 
fereastră, spre apus, unde se găsea marea; soarele apunea, luminându-i 
chipul ca un foc. A stat astfel o vreme lungă, tăcut. Intr-un târziu s-a 
răsucit spre Gimli şi i-a spus: 


— Nu cunosc răspunsul. Căci m-am schimbat de atunci, nu mai sunt 
înfrânat de povara Pământului de Mijloc, aşa cum eram atunci, în acele 
vremuri, ţi-aş fi răspuns cam cu aceleaşi vorbe pe care i le-am spus lui 
Frodo nu mai devreme de anul trecut, în primăvară. Nu mai devreme de 
anul trecut! Dar asemenea măsuri nu mai au înţeles acum. In acel timp 
îndepărtat i-am spus unui hobbit mic şi speriat: lui Bilbo i-a fost dat să 
găsească Inelul, şi nu făuritorului său, iar ţie, prin urmare, ţi-a fost dat să-l 
porţi. Şi poate aş fi adăugat: iar mie mi-a fost dat să vă călăuzesc pe 
amândoi spre aceste fapte. 

Pentru a face asta m-am folosit în mintea mea cugetătoare numai de 
ceea ce mi-a fost îngăduit şi am făptuit ce-mi era la îndemână întru 
împlinirea a ceea ce trebuia să împlinesc. Dar ce ştiam în inima mea, sau 
ştiusem încă înainte de a păşi pe aceste ţărmuri cenușii: asta este o cu 
totul altă poveste. Oldrin mă numesc eu în Apusul uitat, şi numai celor care 
se află acolo le voi vorbi mai fățiș. 


In A se spune în acest loc: „şi numai celor care se află acolo 
(sau care poate se vor înturna acolo dimpreună cu mine) le voi 
vorbi mai fățiș". 


Atunci eu am spus: 

— Acum te înţeleg ceva mai bine, Gandalf, decât te-am înţeles înainte. 
Cu toate că, gândesc eu, fie că aşa a fost dat sau nu, Bilbo ar fi putut să nu 
vrea să plece de acasă, şi la fel şi eu. Nu ne puteai sili. Nici măcar n-aveai 
voie să încerci. Dar tot sunt curios să aflu de ce ai făcut ce-ai făcut, aşa 
cum erai tu atunci, un bătrân sur, aşa păreai. 

Gandalf le-a explicat atunci îndoielile ce-l roseseră la acea 
vreme în privinţa primei mişcări a lui Sauron şi temerile sale 
pentru Lórien şi Vâlceaua Despicată (vezi pg. 442). In această 
versiune, după ce a spus că o lovitură directă împotriva lui 
Sauron era încă şi mai imperioasă decât soarta lui Smaug, el a 
continuat: 

— De aceea, ca să câştig timp, am luat-o din loc după ce se pornise 
bine expediţia împotriva lui Sauron şi am înduplecat Sfatul să atace mai 
întâi Dol Guldur, înainte ca Sauron să atace Ldrienul. Aşa am făcut, şi 
Sauron a fugit. Dar mereu mi-o lua înainte cu planurile lui. Trebuie să 
mărturisesc că am crezut că el chiar se retrăsese din nou şi că vom avea 
încă un răstimp de pace străjuitoare. Dar n-a ţinut mult. Sauron a hotărât 
să facă următorul pas. S-a întors de îndată în Mordor şi în zece ani şi-a 
făcut cunoscută puterea. 

După care totul s-a întunecat. Măcar că nu acela a fost planul său de 
început; iar până la urmă s-a dovedit o greşeală. Cei care i se împotriveau 
încă mai aveau unde merge să se sfătuiască, neameninţaţi de Umbră. Cum 
ar fi putut să scape Purtătorul Inelului, dacă nu ar fi fost Lârienul sau 
Vâlceaua Despicată? Chiar şi acele locuri ar fi putut să cadă, aşa cred eu, 
dacă Sauron şi-ar fi asmuţit întreaga putere întâi asupra lor, în loc să 
irosească mai mult de jumătate din ea în atacul asupra Gondorului. 

Ei, acum ştiţi. Acesta a fost motivul meu de căpătâi. Dar una e să vezi 
ce-i de făcut, şi alta să afli şi cum s-o faci. Incepeam să fiu chiar foarte 
îngrijorat de ceea ce se întâmpla la Miazănoapte, când, într-o bună zi, l-am 
întâlnit pe Thorin Scut de Stejar: la mijlocul lui martie, în 2941, dacă-mi 
aduc bine aminte. După ce i-am ascultat întreaga poveste, mi-am zis: „Măi, 
mâi, păi ăsta-i fără doar şi poate un duşman al lui Smaug! Şi-ncă unul care 
merită să fie ajutat. Trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă. Ar fi trebuit 
chiar să mă gândesc mai de mult la gnomi." 

Şi mai erau şi cei din Comitat. Incepusem să le păstrez un locşor cald 
în inima mea în larna cea Lungă de care nici unul dintre voi nu-şi 
aminteşte.?* Multe au avut de îndurat din pricina ei: una dintre cele mai 
mari ananghii la care s-au aflat vreodată, murind de frig şi apoi de foamete 
în cumplita sărăcie care a urmat. Dar acea vreme le-a pus la încercare 
curajul şi grija ce şi-o purtau unii altora. Mulțumită acestei griji, cât şi 
curajului răbdător şi încăpățânat au izbutit ei să supravieţuiască. lar eu 
vroiam ca ei să supravieţuiască şi pe mai departe. Dar vedeam că, mai 
devreme sau mai târziu , Tărâmurile de la Apus aveau să treacă iarăşi 
printr-o altă încercare grea, deşi de un cu totul alt fel: războiul neîndurător. 
Pentru a-i putea supravieţui, mi-am spus că vor avea nevoie de mult mai 
mult decât aveau la acel ceas. Greu de spus de ce anume aveau nevoie. 
Mă rog, vor fi avut nevoie să ştie ceva mai mult, să înţeleagă mai bine ce 
anume se întâmpla, şi cam pe unde se aflau ei în toată această poveste. 


Uitau tot mai multe: propriile origini şi legende, chiar şi puţinul pe care- 
| ştiau despre măreţia lumii. Încă nu pierise aceasta măreție, dar începea 
să fie îngropată: amintirea a ceea ce era nobil şi a ceea ce era primejdios. 
Dar nu poţi lămuri asemenea lucruri unui întreg popor, şi încă iute de tot. 
Nu era vreme pentru aşa ceva. Şi, oricum, de început tot trebuie să începi 
de undeva şi cu cineva. Aş îndrăzni să spun că acel cineva a fost „ales", iar 
eu am fost ales doar pentru a-l alege pe el; dar eu l-am ales pe Bilbo. 

— Tocmai asta vreau eu să aflu, a zis Peregrin. De ce-ai făcut aşa şi nu 
altminteri? 

— Adicătelea cum îl alegi pe un anume hobbit şi nu pe altul, pentru o 
atare treabă? a întrebat Gandalf. N-aveam răgaz să-i cern pe toţi; dar la 
acea vreme cunoşteam Comitatul destul de bine, cu toate că atunci când l- 
am întâlnit pe Thorin nu mai fusesem pe acolo de mai bine de douăzeci de 
ani, prins cu îndeletniciri mai puţin plăcute. Aşa că, firesc, gândindu-mă la 
toţi hobbiţii pe care-i ştiam, mi-am zis: „Vreau ceva din vioiciunea neamului 
Took" (dar nu prea mult, jupâne Peregrin), „şi o temelie trainică din soiul 
mai încăpățânat, un Baggins poate". Adunându-le, am ajuns de îndată la 
Bilbo. Pe vremuri, îl cunoscusem îndeaproape, cam până când împlinise 
vârsta bărbăţiei, mai bine decât mă cunoscuse el pe mine. Imi plăcuse de 
el la acea vreme. lar acum aflam că era „ne-legat" - şi cu asta mai fac un 
salt în timp, pentru că bineînţeles că nu aflasem acest lucru decât după ce 
m-am întors în Comitat. Mi s-a spus că nu se însurase. Mi s-a părut ciudat, 
deşi am mirosit pricina; iar pricina mirosită de mine nu era cea pe care mi- 
au lămurit-o cei mai mulţi dintre hobbiţi; anume că de la o vârstă tânără 
fusese lăsat stăpân peste o avere mare şi peste propria sa soartă. Nu, 
ghicisem că dorea să rămână „ne-legat" dintr-un motiv foarte adânc, pe 
care nici el nu-l înţelegea - sau nu-l recunoştea, pentru că îl înspăimânta. 
Mă rog, el vroia să rămână liber să plece când avea să se ivească prilejul 
sau când îşi va fi făcut destul curaj. Imi aminteam cum obişnuia el să mă 
bată la cap cu tot felul de întrebări, asta când fusese mai tânăr, despre 
hobbiţii care „spălaseră putina" - aşa ziceţi voi în Comitat. Cel puţin doi 
dintre unchii lui de pe partea neamului Took făcuseră asta. 

Aceşti unchi au fost Hildifons Took, care „a plecat într-o 
călătorie şi nici că s-a mai întors", şi Isengar Took (cel mai mic 
dintre cei doisprezece copii ai Bătrânului Took), despre care „se 
spusese că «luase calea mării» în tinereţe" (Stăpânul Inelelor, 
Anexa C, Arborele genealogic al familiei Took din Marile Smiale). 

Când Gandalf a acceptat invitaţia lui Thorin de a-l însoţi la 


el acasă, în Munţii Albaştri, 
„am trecut de fapt prin Comitat, cu toate că Thorin nu a vrut să 
poposească îndeajuns de mult pentru ca trecerea noastră să aibă un folos. 
Şi-mi vine să cred că tocmai supărarea ce-o simţeam văzându-i disprețul 
trufaş faţă de hobbiţi mi-a dat ideea sa-i aduc cumva împreuna. El unul nu 
vedea în ei decât nişte fermieri, care din întâmplare lucrau câmpurile de-o 
parte şi de alta a străvechiului drum al gnomilor, ce ducea spre Munţi." 


In această versiune anterioară, Gandalf povesteşte 
îndelung cum, după ce a vizitat Comitatul, s-a întors la Thorin şi 
l-a convins „să uite deocamdată de planurile lui măreţe şi sa 


plece în taina - luându-l şi pe Bilbo cu el " - singura informaţie 
păstrată în versiunea ulterioară (p. 444). 

În cele din urmă, m-am hotărât şi m-am întors la Thorin. L-am găsit 
stând la sfat cu câţiva din neamul său. Balin şi Gl6in erau acolo, şi alţi 
câţiva pe lângă ei. 

— Ei, ce-ai de spus? m-a întrebat Thorin de cum am intrat. 

lar eu am răspuns: 

— Mai întâi, gândurile tale sunt cele ale unui rege, Thorin Scut de 
Stejar, dar regatul tău nu mai este. Dacă e să reînvie, lucru de care nu mă 
îndoiesc, cu paşi mici trebuie să înceapă. În depărtarea asta unde trăiţi voi, 
mă întreb dacă vă daţi cu adevărat seama ce înseamnă forţa unui dragon 
din cei mari. Dar asta nu e tot: o Umbră creşte iute în lume şi e cu mult mai 
cumplită. Cei doi se vor ajuta între ei. 

Şi cu siguranţă că astfel ar fi făcut, dacă n-aş fi atacat Dol Guldur în 
acelaşi timp. 

— Războiul făţiş ar fi zadarnic, am continuat eu; şi oricum nu ai avea 
cum să-l pui la cale. Va trebui să încerci ceva mai simplu şi în acelaşi timp 
mai îndrăzneţ, ceva disperat, aş zice. 

— După ce că vorbeşti pe ocolite, mai şi bagi spaima-n noi, a spus 
Thorin. Zi mai răspicat! 

— Păi, întâi, va trebui să te duci tu însuţi în această căutare, şi pe 
ascuns. Fără soli, pristavi ori desfideri, Thorin Scut de Stejar. Vei putea lua 
cu tine cel mult câteva rubedenii sau servitori credincioşi. Dar vei avea 
nevoie de ceva mai mult, ceva neaşteptat. 

— Anume! a cerut Thorin să lămuresc. 

— Aşteaptă niţeluş! am zis eu. Tu tragi nădejde să-ți măsori forţele cu 
un dragon; un dragon care nu este doar foarte mare, ci şi foarte bătrân 
acum, şi viclean. De la bun începutul aventurii tale va trebui să ţii minte 
două lucruri: memoria lui şi mirosul lui. 

— Firesc, a zis Thorin. Gnomii au avut mult mai multe de împărţit cu 
dragonii decât oricine altcineva, astfel că nu vorbeşti cu un netot. 

— Prea bine, am răspuns eu, dar planurile pe care le aveai nu mi s-au 
părut a lua seamă la acest lucru. Planul meu este acela de-a pătrunde pe 
furiş. Pe furiş.2*% Smaug nu zace tolănit pe patul lui bogat fără să viseze, 
Thorin Scut de Stejar. El visează gnomi! Să nu ai nici o îndoială că-şi 
cercetează sălaşul zi de zi şi noapte de noapte, până când e sigur că nu 
adastă în văzduh nici cea mai firavă miroseală de gnom, şi abia apoi se 
duce la culcare; un somn ca de iepure, cu urechile ciulite să prindă zvonul... 
paşilor de gnom. 

— Pe furişul ăsta al tău arată la fel de greu şi de lipsit de nădejde ca şi 
atacul deschis, a zis Balin. Greu peste poate! 

— Da, e greu, am răspuns eu. Dar nu peste poate de greu, altfel nu mi- 
aş pierde vremea aici. Aş zice absurd de greu. Aşa că vă dau o soluţie 
absurda la această trebuşoară. Luaţi cu voi un hobbit! Mă-ndoiesc ca 
Smaug să fi auzit în viaţa lui de hobbiţi, şi cu siguranţă nu i-a adulmecat 
niciodată. 

— Ce! a sărit Gl6in ca ars. Un prostănac din ăla din Comitat? La ce 
poate să folosească unul ca el pe pământ, sau sub pământ? N-are decât să 
miroasă cum o vrea, tot n-ar îndrăzni el să se apropie până unde-ar putea fi 
mirosit, nici măcar de cel mai pipernicit dragonaş, abia ieşit din găoace! 


— Hei, hei! eşti nedrept, am zis eu. Habar n-ai cum e neamul celor din 
Comitat, Gl6in. Din câte văd, tu îi crezi săraci cu duhul din pricină că sunt 
mărinimoşi şi nu stau la tocmeală; şi mai crezi că sunt fricoşi pentru că nu 
le vindeţi arme. Greşeşti. Oricum, am ochit pe unul dintre ei care să-ţi fie 
tovarăş de drum, Thorin. E îndemânatic şi isteţ, dar şi viclean, şi nu se 
pripeşte defel. Şi bănuiesc că are curaj. Mult curaj, îmi vine mie să cred, 
dacă e să mă iau după cum e felul neamului său. „Curajoşi la nevoie", s-ar 
putea zice. Inghesuie-i la colţ, dacă vrei să vezi ce le poate pielea. 

— O încercare ce nu se poate face, a răspuns Thorin. Din câte am 
băgat eu de seamă, hobbiţii ăştia se pricep de minune să ocolească orice 
colţ. 

— Chiar aşa, am zis eu. Sunt un popor cu foarte mult scaun la cap. Dar 
hobbitul de care-ţi vorbeam este un personaj neobişnuit de-a binelea. Cred 
că poate fi convins să intre niţeluş la înghesuială! Şi mai cred că în adâncul 
inimii chiar îşi doreşte acest lucru - sau, cum ar zice el, să aibă o aventură. 

— Nu pe socoteala mea! s-a burzuluit Thorin, ridicându-se şi fâțâindu- 
se mânios de colo-colo. Asta nu-i sfat ce-mi dai tu, ci de-a dreptul 
neghiobie! Pur şi simplu nu văd ce-ar putea face un hobbit, bun sau râu 
cum o fi, ca să mă răsplătească pentru că-l ţin o zi, chiar şi dacă ar reuşi 
cineva să-l înduplece să pornească la drum. 

— Nu vezi! Mai curând n-ai să auzi, am răspuns eu. Fără cea mai mică 
osteneală, hobbiţii se pot mişca atât de neauziţi, cum nici un gnom de pe 
lumea asta n-ar izbuti, chiar de le-ar fi viaţa în joc. Dacă mă întrebi pe 
mine, aş zice că-s fiinţele cu cea mai uşoară călcătură dintre toate făpturile 
muritoare. Lucrul acesta se poarte că nu l-ai băgat de seamă, Thorin Scut 
de Stejar, în timp ce-ai tropăit prin Comitat, făcând un tărăboi (dacă-mi dai 
voie s-o spun) pe care locuitorii îl auzeau de la o poştă. Când ţi-am spus că 
ai nevoie de furişare, tocmai asta am şi vrut să spun: furişare meseriaşă. 

— Furişare meseriaşă? a strigat Balin, tălmăcindu-mi vorbele cu totul 
altfel decât le gândisem eu. Adică cineva care se pricepe să caute comori, 
asta vrei să zici? Mai sunt asemenea căutători pe lume? 

Am ezitat. Discuţia lua o întorsătură pentru care nu eram pregătit să 
răspund. 

— Aşa cred, am zis în cele din urmă. In schimbul unei răsplate, ei intră 
acolo unde voi nu îndrăzniţi, sau oricum nu puteţi, şi se întorc cu tot ce vă 
doreşte inima. 

Ochii lui Thorin au sclipit la amintirea comorilor pierdute, dar vorbele 
sale au fost pline de dispreţ: 

— Vrei să zici un hoţ plătit. E un lucru la care merită să cugetăm, dacă 
răsplata nu-i prea mare. Dar ce-are asta a face cu ţărănoii ăia, care beau 
din câni de lut şi habar n-au să deosebească o nestemată de o mărgea de 
sticlă. 

— Tare-aş vrea să nu mai vorbeşti cu atâta convingere fără să ştii, m- 
am răstit eu la el. Ţărănoii ăştia viețuiesc în Comitat de vreo mie patru sute 
de ani şi au învăţat multe în acest răstimp. Au avut tot felul de treburi şi cu 
elfii şi cu gnomii, înainte să fi venit Smaug în Erebor. Nici unul dintre ei nu e 
bogat, aşa cum socoteau străbunii voştri, dar să nu vă mire că unele dintre 
sălaşurile lor au în ele lucruri mult mai măiastre decât multe dintre cele cu 
care vă lăudaţi voi aici, Thorin. Hobbitul la care mă gândesc eu are 
giuvaieruri de aur şi tacâmuri de argint la masă, iar vinul îl bea din cristal 
măiestrit tăiat. 


— Aha! în sfârşit m-am dumirit unde baţi, a răspuns Balin. E un hoţ, 
prin urmare? De-aia încerci să mi-l bagi pe gât? 

La asemenea vorbe, mă tem că mi-am ieşit din pepeni şi am dat uitării 
orice prevedere. Gnomii ăştia îşi închipuie că, în afară de ei, nimeni nu 
poate face ori nu poate avea nimic „de preţ" şi că toate lucrurile frumoase 
care se găsesc în alte mâini au fost cândva primite, dacă nu de-a dreptul 
furate, de la gnomi - ei bine, în acel moment n-am mai suportat. 

— Un hoţ? am zis râzând. Oho, şi-ncă ce hoţ meseriaş! Cum altfel să 
ajungă un hobbit să aibă o lingură de argint? O să agăţ de uşă semnul 
hoţului şi astfel o să-l găseşti cu uşurinţă. 

M-am ridicat mânios şi am continuat cu o patimă în voce care m-a 
surprins şi pe mine. 

— Trebuie să cauţi uşa cu pricina, Thorin Scut de Stejar! Vorbesc 
serios. 

Dintr-odată am simţit că într-adevăr vorbeam cât se poate de serios. 
Ideea asta trăsnită a mea nu era o glumă, ci tocmai ceea ce trebuia. 
Indeplinirea ei se cerea cu orice preţ şi cât mai grabnic cu putinţă. Gnomii 
trebuiau să-şi plece grumazurile ţepene. 

—  Ascultaţi-mă bine, popor al lui Durin! am strigat eu. Dacă-l 
înduplecaţi pe acest hobbit să vi se alăture, veţi izbândi. Altminteri, veţi da 
greş. Şi dacă vă veţi împotrivi până şi să încercaţi, am terminat-o cu voi. Nu 
veţi mai avea parte nici de sfaturi, nici de ajutor din partea mea, până ce 
Umbra va pogori asupra voastră! 

Thorin s-a răsucit spre mine şi m-a privit uimit de-a binelea. 

— Neînduplecate cuvinte! a zis el. Prea bine, voi veni. Ori presimţi tu 
ceva, ori ai înnebunit de-a binelea. 

— S-a făcut! am zis. Dar trebuie să vii cu bună credinţă, nu doar cu 
speranţa de a dovedi că mi-am pierdut minţile. Trebuie să ai răbdare şi să 
nu te dai bătut cu una-cu două, pentru că nici curajul şi nici dorinţa de 
aventură de care ţi-am spus nu ţi se vor dezvălui de la prima privire. Va 
zice că nici vorbă de curaj ori de-o asemenea dorinţă. Va încerca să dea 
îndărăt; dar tu nu trebuie să-l laşi. 

— Tocmeala n-o să-l ajute la nimic, dacă asta vroiai să spui, m-a 
prevenit Thorin. O să-i ofer o recompensă pe măsură pentru tot ceea ce va 
reuşi să aducă înapoi, nimic mai mult. 

Nu asta vroisem să spun, dar mi s-a părut fără rost să mă împotrivesc. 

— Ar mai fi ceva, am continuat eu; să-ţi faci toate planurile şi 
pregătirile dinainte. Totul să fie pus la punct: odată ce s-a lăsat convins, să 
nu mai aibă timp să se răzgândească. Va trebui să porniţi în căutarea 
voastră direct din Comitat, spre răsărit. 

— Pare o creatură tare ciudată hoţul ăsta al tău, a zis un gnom tânăr, 
pe nume Fiii (nepotul lui Thorin, după cum am aflat mai târziu ). Cum se 
numeşte? Sau ce nume foloseşte? 

— Hobbiţii îşi folosesc numele lor, nici un altul, am zis eu. Singurul pe 
care-l are el este Bilbo Baggins. 

— Halal nume! a pufnit Fiii în râs. 

— El îl consideră un nume foarte respectabil, am zis eu. Şi chiar i se şi 
potriveşte; este un burlac de vârstă mijlocie, care a cam început să se 
fleşcăiască şi să se îngraşe. Tot ce se poate ca singurul lucru care îl 
interesează acum să fie mâncarea. Are o cămară plina cu toate bunătăţile, 


aşa am auzit, şi poate că nu e singura. Măcar veţi avea parte de o găzduire 

pe cinste. 

— Mi-ajunge, a zis Thorin. Dacă nu mi-aş fi dat cuvântul, n-aş mai veni. 
N-am chef să-şi bată cineva joc de mine. Pentru că şi eu vorbesc foarte 
serios. Mai mult decât serios, şi simt cum îmi arde inima. 

N-am luat seamă la vorbele lui. 

— Uite ce-i, Thorin, am zis eu. Trece aprilie şi vine primăvara. 
Aranjează totul cât de iute poţi. Eu am nişte treburi, dar mă întorc peste o 
săptămână. Şi dacă totul e în ordine când mă întorc, pornesc eu înainte, să 
pregătesc terenul. Apoi îi vom face împreună o vizită a doua zi. 

Şi cu asta am plecat, nevrând să-i dau lui Thorin mai mult răgaz să se 
răzgândească decât avea să aibă Bilbo. Ce a urmat, va este cunoscut, aşa 
cum v-a povestit Bilbo. Dacă aş fi scris eu istoria, ar fi arătat cu totul altfel. 
N-a avut de unde şti câte s-au mai întâmplat: de pildă, cum am avut eu 
grijă ca sosirea unei cete numeroase de gnomi în Lângă Ape, abătându-se 
din drumul principal pe care-l străbăteau ei de obicei, să nu ajungă prea 
repede la urechile lui. 

În dimineaţa zilei de marţi, 25 aprilie 2941, m-am dus să-l văd pe Bilbo; 
şi cu toate că ştiam mai mult sau mai puţin la ce să mă aştept, mărturisesc 
că încrederea mi s-a zdruncinat. Mi-am dat seama că lucrurile aveau să fie 
mult mai complicate decât crezusem. Dar nu m-am dat bătut. A doua zi, 
miercuri, 26 aprilie, i-am adus pe Thorin şi pe însoțitorii săi la Fundătura; cu 
mare greutate, în ceea ce l-a privit pe Thorin care până în ultima clipă a tot 
ezitat. Şi desigur că Bilbo a fost uluit peste poate şi s-a purtat prosteşte. De 
fapt, totul a mers foarte râu pentru mine de la bun început; şi povestea aia 
nefericită despre „hoţul meseriaş", care le intrase ca un cui în cap 
gnomilor, a înrăutățit şi mai mult lucrurile. Slavă cerului că îi spusesem lui 
Thorin că trebuie să rămânem peste noapte la Fundătura, pentru că ne va 
trebui timp să discutăm totul de'a fir a păr. Mai câştigasem astfel o şansă. 
Dacă Thorin ar fi plecat de la Fundătura înainte să apuc să vorbesc cu el 
între patru ochi, planul meu s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

Se va vedea că unele elemente ale acestei discuţii au fost 
preluate în versiunea ulterioară a conversaţiei dintre Gandalf şi 
Thorin, la Fundătura. 

Din acest punct, povestirea din versiunea ulterioară o 
urmează aproape cuvânt cu cuvânt pe cea anterioară, din care 
pricină nici nu este citată aici, cu excepţia unui pasaj de la 
urmă. În versiunea anterioară, Frodo spune că Gimli a izbucnit în 


râs când Gandalf s-a oprit din povestit. 

— Încă şi acum pare greu de crezut că totul a ieşit până la urmă cum 
nu se poate mai bune, a zis Gimli. Îl ştiam pe Thorin, de bună seamă; şi 
tare-aş fi vrut să fiu şi eu de faţă, dar eram plecat când ai venit tu prima 
oară la noi. Unde mai pui că nu mi s-a îngăduit să merg şi eu în expediţia 
aceea: eram prea tânăr, aşa mi s-a spus, cu toate că la şaizeci şi doi mă 
consideram pregătit pentru orice. Oricum, mă bucur că am auzit întreaga 
poveste. Dacă e întreaga. Mai curând aş crede că nici acum nu ne spui tot 
ce ştii. 

— Bineînţeles că nu, a consimţit Gandalf. 


Apoi Meriadoc l-a descusut pe Gandalf în legătură cu harta 
şi cheia lui Thrâin; răspunzându-i (cea mai mare parte a 
răspunsului este păstrata în versiunea ulterioară, la un moment 
dat în cursul povestirii), Gandalf a zis: 
Trecuseră nouă ani de când Thrâin îşi părăsise poporul, când l-am găsit 
eu, iar de cel puţin cinci ani zăcea în beciurile din Dol Guldur. Nu ştiu cum a 
putut să îndure atât de mult şi nici cum a izbutit să ţină ascunse aceste 
lucruri în ciuda schingiuirilor. Mă gândesc că Puterea întunecimii n-a dorit 
altceva de la el decât Inelul şi, după ce i l-a luat, nu şi-a mai bătut capul cu 
el, ci şi-a azvârlit pur şi simplu prizonierul zdrobit în adâncul temniţelor, să 
bată câmpii acolo până murea. O măruntă scăpare din vedere, care s-a 
dovedit însă fatală. Aşa cum se întâmplă adesea cu măruntele scăpări din 
vedere. 


IV PE URMELE INELULUI 
(i) Despre călătoria Călăreţților Negri, 
aşa cum i-a relatat-o Gandalf lui Frodo 

Gollum a fost prins în Mordor în anul 3017 şi a fost dus în 
Barad-dur, unde a fost luat la întrebări şi supus caznelor. După 
ce a aflat tot ce a putut de la el, Sauron l-a eliberat, dându-i 
drumul să plece. Nu avea încredere în Gollum, căci ghicea în el 
ceva cu neputinţă de îmblânzit, ceva ce nu putea fi stăpânit, nici 
măcar de Umbra Fricii, decât dacă era nimicit. Dar Sauron şi-a 
dat seama şi de cât de adâncă era vrăjmăşia lui Gollum faţă de 
cei care-l „jefuiseră" şi, bănuind că se va duce să-i caute, pentru 
a se răzbuna, Sauron nădăjduia că iscoadele sale vor ajunge 
astfel la Inel. 

Dar n-a trecut mult şi Gollum a fost prins de Aragorn care l- 
a dus în Codrul întunecat de la Miazănoapte; şi cu toate că a fost 
urmărit, n-a putut fi scăpat din mâinile lui Aragorn înainte să 
ajungă să fie pus la loc sigur. Trebuie spus că Sauron nu şi-a 
bătut niciodată capul cu „piticuţii", chiar dacă auzise de ei, şi 
încă nu ştia unde se afla ţara lor. De la Gollum, chiar dacă-l 
supusese la cazne, nu izbutise să afle nici un amănunt limpede, 
pe de o parte pentru că nici măcar Gollum nu ştia prea bine, pe 
de alta din pricină că răstălmăcea tot ce ştia. Într-adevăr era de 
neîmblânzit, decât doar prin moarte, aşa cum ghicise Sauron, şi 
asta dată fiind firea sa de piticuţ, dar şi dintr-o cauză pe care 
Sauron n-o pricepea pe de-a-ntregul, el însuşi fiind ros de pofta 
de a avea Inelul. Apoi Gollum a început să nutrească faţă de 
Sauron o ură chiar mai cumplită decât groaza ce i-o inspira, 
văzând cu adevărat în el cel mai mare duşman şi rival al său. 
Astfel s-a făcut că a cutezat să spună că, din câte ştia el, ţara 
piticuţilor se găsea în apropierea locurilor unde el însuşi 
sălăşluise odată, pe malurile Râului Stânjeneilor. 

Aflând Sauron că Gollum fusese prins de cei mai cumpliţi 
dintre duşmanii săi, a fost cuprins de teamă şi a înţeles că 
trebuie să se grăbească. Dar nici unul dintre iscoadele şi trimişii 
săi obişnuiţi nu îi putea aduce veşti. Şi asta se datora în mare 
măsură atât vigilenţei dunedainilor cât şi trădării lui Saruman, ai 
cărui servitori fie îi atrăgeau în cursă pe slujitorii lui Sauron, fie îi 
duceau pe căi greşite. Sauron şi-a dat seama de acest lucru, 
însă braţul lui încă nu era atât de lung încât să ajungă până la 


Saruman în Isengard. Astfel că a tăinuit că ştia de jocul dublu al 
lui Saruman şi nu şi-a dat în vileag nici mânia, aşteptând clipa 
potrivită şi pregătindu-se pentru războiul cel mare în care 
plănuia să îşi împingă toţi duşmanii în marea apuseană. Cu 
timpul, a înţeles că nimeni nu avea să-i fie mai de folos în 
această împrejurare ca slujitorii săi cei mai puternici, Duhurile 
Inelelor, a căror singură vrere era a lui, fiecare supunându-se 
fără crâcnire şi inelului care-l înrobise pe Sauron şi se afla în 
stăpânirea lui. 

Puţini erau cei care puteau să se împotrivească acestor 
făpturi înfricoşătoare, dar nimeni nu le putea ţine piept (aşa cum 
şi chitise Sauron) atunci când se aflau reunite sub comanda 
cumplitului lor căpitan, Seniorul din Morgul. Aveau însă şi un 
neajuns, cât privea planul pus la cale de Sauron: atât de mare 
era spaima ce-o stârneau (chiar şi nevăzute şi neînveşmântate), 
încât înţelepţii aveau curând să le simtă apropierea şi să le 
ghicească misia. 

Astfel că Sauron a pus la cale două lovituri - în care mulţi 
vor fi văzut mai târziu începuturile Războiului Inelului. Atacurile 
au 

pornit în acelaşi timp. Orcii s-au năpustit asupra regatului lui 

Thranduil, având poruncă să pună din nou mâna pe Gollum; iar 
Seniorul din Morgul a fost trimis să înfrunte făţiş Gondorul. 
Acestea s-au petrecut către sfârşitul lui iunie 3018. Aşa a pus 
Sauron la încercare puterea lui Denethor şi a văzut cât de 
pregătit era de confruntare. Numai că ceea ce a aflat a fost mai 
mult decât nădăjduise el. Dar prea puţin s-a tulburat, căci 
aruncase în luptă doar o mică parte din oştirea sa, iar planul lui 
era ca înaintarea nazgililor să pară doar ca o parte a strategiei 
sale de război împotriva Gondorului. 

Prin urmare, după ce a cucerit Osgiliathul şi podul s-a 
năruit, Sauron a pus capăt asaltului, iar nazgililor le-a poruncit 
să înceapă căutarea lInelului. Sauron însă ştia prea bine măsura 
puterilor şi prevederii înţelepţilor, încât le-a cerut nazgălilor să 
umble în mare taină. La acea vreme, Căpetenia Duhurilor 
Inelelor sălăşluia în Minas Morgul, împreună cu şase însoțitori, în 
vreme ce al doilea în grad după el, Khamil, Umbra de la Răsărit, 
îşi avea sălaşul în Dol Guldur, ca locotenent al lui Sauron, însoţit 
de încă un nazgûl folosit drept sol.z= 


Seniorul din Morgul a traversat Anduinul împreună cu 
însoțitorii săi, înveşmântaţi, fără cai şi nevăzuţi, şi cu toate 
acestea răspândind în jurul lor, pe unde treceau, o groază ce 
cuprindea toate fiinţele vii. Să fi fost chiar la începutul lui iulie 
când s-au aşternut la drum. Au străbătut încet, furişaţi, 
Andrienul, au trecut Scăldătoarea Enţilor şi au ajuns în Platoul 
Golaş; în calea lor stârniseră zvonuri de întuneric şi groază în 
sufletele oamenilor, dar nimeni nu ştia de unde veneau acestea. 
Au ajuns pe malul apusean al Anduinului ceva mai la nord de 
Sarn Gebir, aşa cum hotărâseră; acolo au primit cai şi veşminte 
ce fuseseră aduse în taină pe Râu. Asta se întâmpla (din cât se 
pare) pe  şaptesprezece iulie. Apoi s-au îndreptat spre 
miazănoapte, să caute Comitatul, ţara piticuţilor. 

Să tot fi fost douăzeci şi doi iulie atunci când s-au întâlnit cu 
tovarăşii lor, nazgilii din Dol Guldur, pe Câmpia Celebrant. Au 
aflat acolo că Gollum le scăpase şi orcilor care izbutiseră să 
pună din nou mâna pe el, şi elfilor care le luaseră acestora 
urma, şi se făcuse nevăzut. Khamul le-a mai spus şi că pe 
Valea Anduinului nu fusese descoperit nici un sălaş de piticuţi şi 
că satele neamului Stoor, de-a lungul Râului Stânjeneilor, 
fuseseră părăsite de multă reme. Dar Seniorul din Morgul, 
nepreaavând de ales, a hotărât să iscodească ceva mai departe 
spre miazănoapte, în speranţa că, cine ştie, poate dă de Gollum 
şi totodată descoperă şi Comitatul. Nu l-ar fi mirat dacă acest 
Comitat s-ar fi dovedit a se afla nu departe de mult urâtul 
Lórien, poate chiar între hotarele păzite de Galadriel. Dar nu 
avea de gând să sfideze puterea Inelului Alb şi nici să pătrundă, 
deocamdată, în Lórien. Trecând astfel între Lórien şi Munţi, cei 
Nouă şi-au continuat drumul spre Miazănoapte; groaza ce-o 
trezeau le-o lua înainte şi adăsta în urmă-le; dar de găsit ceea 
ce căutau, pas de-au găsit, nici batăr veşti care să le fi fost de 
folos. 

Într-un târziu , s-au întors; dar vara se apropia de sfârşit, iar 
mânia lui Sauron şi spaima trezită de el sporeau. Când au ajuns 
înapoi în Platoul Golaş, era de-acum septembrie; iar acolo s-au 
întâlnit cu soli din Barad-dir, cu vorbe atât de amenințătoare 
din partea Stăpânului lor, încât până şi Seniorul din Morgul s-a 
simţit cuprins de nelinişte. Căci Sauron prinsese de veste despre 
vorbele profetice rostite în Gondor, ca şi despre plecarea lui 
Boromir, despre faptele lui Saruman şi despre prinderea lui 


Gandalf. Din toate aceste lucruri, el a priceput că nici Saruman 
şi nici altul dintre înţelepţi nu avea încă Inelul, dar că Saruman 
măcar ştia unde s-ar fi putut ascunde. Numai iuţeala mai putea 
să-l ajute acum şi orice tăinuire trebuia dată la o parte. 

Astfel că Duhurile Inelelor au primit poruncă să se îndrepte 
spre Isengard. În grabă mare au străbătut ele Rohanul călare, 
iar spaima stârnită de trecerea lor era atât de cumplită, încât 
mulţi din cei care sălășluiau pe acel meleag au fugit din calea 
lor şi s-au risipit îngroziţi care-ncotro, spre miazănoapte şi apus, 
încredinţaţi fiind că negreşit în urma acelor cai negri venea 
războiul de la răsărit. 

La două zile după ce Gandalf a părăsit turnul Orthanc, 
Seniorul din Morgul s-a oprit în faţa Porții fortăreței Isengard. 
Atunci Saruman, cuprins de-acum de furie şi frică din pricină că 
Gandalf reuşise să scape, a înţeles de îndată primejdia ce-l 
păştea dacă stătea între cei doi duşmani, cunoscut fiind ca 
trădător şi de unul, şi de celălalt. Spaima îi era mare, căci 
speranţa ce-o avusese de a-l amăgi pe Sauron, sau măcar de a 
se bucura de bunăvoința acestuia în caz de victorie, se risipise. 
De-acum, fie punea el însuşi mâna pe Inel, fie avea să piară în 
chinuri. Dar încă nu-şi pierduse nici spiritul de prevedere şi nici 
viclenia, cât despre fortăreață, o pregătise tocmai pentru a face 
faţă unei atari nenorociri. Inelul Isengard era prea puternic chiar 
şi pentru Seniorul din Morgul şi compania sa, care n-ar fi putut 
să-l atace fără o adevărată oştire de război. Ca urmare, la 
somaţia şi poruncile sale, Seniorul a primit drept răspuns doar 
vocea lui Saruman, care, printr-o vrăjitorie de-a sa, părea să 
vină chiar din Poartă. 

— Voi nu o ţară vreţi să găsiţi, le-a zis vocea. Ştiu ce 
căutaţi, cu toate că nu-i ziceţi pe nume. Nu e la mine, fără 
îndoială că servitorii lui o simt fără s-o spună; căci dacă s-ar afla 
la mine, v-aţi închina în faţa mea şi m-aţi numi Senior. Şi dacă 
aş şti unde se află ascuns acest lucru, nu aş fi acum aici, ci de 
mult aş fi plecat, înainte să fi venit voi să-l luaţi. Unul singur 
bănuiesc eu că are cunoştinţă despre asta: Mithrandir, 
duşmanul lui Sauron. Şi cum n-au trecut decât două zile de când 
a plecat din Isengard, căutaţi-l prin apropiere. 

Puterea vocii lui Saruman era încă atât de copleşitoare, 
încât Stăpânul nazgililor n-a pus la îndoială ceea ce tocmai 
auzise, care fie că era minciună, fie adevărul aproape gol-goluţ; 


şi fără să mai zăbovească, a pornit în galop din faţa Porții şi a 
început vânătoarea lui Gandalf în Rohan. Aşa s-a făcut că, a 
doua zi seara, Călăreţii Negri au dat peste Gríma Limbă de 
Vierme, care se grăbea să-l vestească pe Saruman că Gandalf 
ajunsese în Edoras şi-l prevenise pe Regele Theoden despre 
planurile trădătoare ale lsengardului. In acel ceas, Limbă de 
Vierme aproape că şi-a dat sufletul de groază; dar fiind deprins 
cu trădările, ar fi zis tot ce ştia, chiar şi dacă ameninţarea n-ar fi 
fost atât de cumplită. 

— Da, da, adevărat îţi grăiesc ţie, Stăpâne, a bâiguit el. l- 
am auzit cum vorbeau în Isengard. Ţara Piticuţilor: de acolo a 
venit Gandalf şi-acolo vrea să se întoarcă. Işi caută un cal, atâta 
tot. Cruţă-mi viaţa! îţi spun repejor tot ce ştiu. La apus, prin 
Strunga Rohan ce se află colo, apoi spre miazănoapte şi iar 
niţeluş spre apus, până ce un alt râu mare taie drumul; Torentul 
Cenuşiu, aşa se numeşte. De-acolo pe la vadul Tharbad, vechiul 
drum vă duce până la hotare. „Comitatul", aşa i se zice. 

Da, pe onoarea mea, Saruman ştie totul. Bunătăţi de tot 
felul i-au fost aduse din ţărişoara aia pe vechiul drum. Cruţă-mi 
viaţa, stăpâne! Nici mort n-am să suflu o vorbuliţă despre 
întâlnirea noastră, nici unui suflet viu. 

Stăpânul nazgulilor i-a cruțat viaţa lui Limbă de Vierme, nu 
din milă, ci pentru că bănuia că o asemenea groază îi intrase 
până-n oase, încât nicicând n-avea să cuteze a vorbi despre 
întâlnirea lor (aşa cum s-a şi dovedit mai târziu ), şi a văzut că 
fiinţa aia era ticăloasă şi că avea să mai facă încă mult rău lui 
Saruman, dacă va rămâne în viaţă. Aşa că l-a lăsat răstignit în 
colb şi el a plecat mai departe şi nu şi-a mai bătut capul să se 
întoarcă la Isengard. Răzbunarea pusă la cale de Sauron mai 
putea aştepta. 

Şi-a împărţit însoțitorii în patru perechi, fiecare plecând în 
altă direcţie, iar el mergând cu cea mai iute dintre perechi. Aşa 
au ieşit ei din Rohan pe la apus şi au cercetat pustietatea 
Enedwaith şi au ajuns la Tharbad. De acolo au străbătut 
Minhiriath şi, cu toate că nu se strânseseră cu toţii laolaltă, un 
zvon de mare spaimă se răspândea în jurul lor şi sălbăticiunile 
din pustie se ascundeau, iar oamenii singuratici fugeau din 
calea lor. Dar pe câţiva dintre fugari i-au prins pe drum; şi, spre 
încântarea Căpitanului, s-au dovedit a fi iscoade şi slujitori ai lui 
Saruman. Unul dintre ei fusese folosit îndelung drept cărăuş 


între Isengard şi Comitat şi, cu toate că el însuşi nu trecuse 
dincolo de hotarele Meleagului de la Miazăzi, avea hărţi 
pregătite de Saruman, înfățișând şi descriind în amănunţime 
Comitatul. Pe acestea le-au luat nazgilii, după care pe om l-au 
trimis în Bree, să iscodească mai departe; dar l-au prevenit că 
de-acum era în slujba Mordorului şi, dacă va încerca vreodată să 
se întoarcă în Isengard, moartea şi-o va găsi, sub tortură. 
Noaptea era pe sfârşite, pe douăzeci şi doi septembrie, 
când, reunindu-se cu toţii, au ajuns la Vadul Sam şi la hotarul cel 
mai sudic al Comitatului. L-au găsit străjuit, iar Pribegii li s-au 
pus în cale. Dar treaba asta depăşea puterile dunedainilor; şi 
poate că la fel ar fi fost chiar dacă Aragorn, căpitanul lor, ar fi 
fost cu ei. Dar el era plecat la miazănoapte, pe Drumul 
Răsăritean, lângă Bree; iar pe dunedaini până şi inimile lor i-au 
trădat. Unii au fugit spre miazănoapte, în speranţa că-i vor 
putea duce veşti lui Aragorn, dar au fost urmăriţi şi răpuşi, ori 
alungaţi în sălbăticie. Alţii s-au încumetat totuşi să apere vadul, 
ţinând piept duşmanului cât a fost ziua de lungă, dar de cum s-a 
lăsat noaptea, Seniorul din Morgul i-a măturat din calea sa, iar 
Călăreţii Negri au pătruns în Comitat; şi înainte ca vajnicii cocoşi 
să strige în zorii celei de-a douăzeci şi treia zile a lui septembrie, 
câţiva Călăreţi o şi apucaseră spre miazănoapte, străbătând 
ţara, chiar în timp ce Gandalf, călare pe lute ca Gândul, traversa 
Rohanul, departe în urma lor. 
(ii) Alte versiuni ale poveştii 
Am ales versiunea de mai sus ca fiind cea mai desăvârşită ca 
povestire; dar mai sunt multe alte scrieri legate de aceste întâmplări, 
adăugind sau schimbând povestea în diverse aspecte importante. 
Manuscrisele provoacă destulă confuzie şi relaţiile dintre ele sunt obscure, 
deşi neîndoielnic toate provin din aceeaşi perioadă, încât este suficient să 
notăm existenţa a încă două relatări principale pe lingă cea tipărita (pentru 
referinţă, numita aici „A"). O a doua versiune („B") este în linii mari identică 
în structura narativă cu A, dar o a treia („C"), în care naraţiunea este doar 
schiţată, începând la un moment ceva mai târziu din poveste, aduce 
câteva deosebiri substanţiale, şi sunt înclinat să cred că această versiune 
este cea mai recentă în ordinea compoziţiei. Mai există şi un material („D") 


concentrat mai ales asupra rolului jucat de Gollum în eveniment, ca şi o 
serie de note privind această parte a istoriei. 


În D se spune că ceea ce i-a dezvăluit Gollum lui Sauron despre Inel şi 
despre locul unde se găsea a fost suficient ca să-l avertizeze pe Sauron că 
acesta era într-adevăr acel Unul, dar despre soarta lui la momentul 
respectiv nu a putut afla decât că a fost furat de o creatură pe nume 
Baggins, în Munţii Ceţoşi, şi că Baggins venea dintr-o ţară numită 


Comitatul. Temerile lui Sauron au fost în mare măsură risipite când a 
înţeles din vorbele lui Gollum că Baggins era aproape sigur o făptură de 
aceeaşi stirpe cu el. 

Gollum nu cunoştea cuvântul „hobbit", o denumire locală, 
nicidecum unul folosit de toţi cei care vorbeau limba westron. 
Probabil că nu folosea nici denumirea de „piticuţi", fiind el însuşi 
unul, şi pe lângă asta hobbiţilor nu le plăcea să li se spună aşa. 
Din această pricină, Călăreţii Negri par să nu fi avut decât două 
informaţii drept călăuză: Comitatul şi Baggins. 

Din toate textele reiese limpede că Gollum a ştiut măcar în ce direcţie 
se afla Comitatul; dar, deşi nu încape îndoială că prin tortură s-ar fi putut 
scoate mai multe de la el, Sauron pur şi simplu nu avea nici o idee că 
Baggins venea dintr-o regiune aflată foarte departe de Munţii Ceţoşi sau că 
Gollum ştia unde se află aceasta, şi a presupus că se găsea în Valea 
Anduinului, în aceeaşi regiune în care trăise şi Gollum odată. 


Era o greşeală mărunta şi firească - dar poate cea mai 
importantă greşeală pe care a făcut-o Sauron în toată această 
poveste. De n-ar fi fost ea, Călăreţii Negri ar fi ajuns în Comitat 


cu câteva săptămâni mai devreme. 

În textul B se spun mai multe despre călătoria lui Aragorn cu 
prizonierul Gollum spre miazănoapte, către regatul lui Thrandulil, şi se 
acordă mai multă atenţie îndoielilor lui Sauron legate de folosirea Duhurilor 
Inelelor în căutarea Inelului. 


[După eliberarea lui din Mordor], Gollum a dispărut curând 
în Smârcurile Morților, unde trimişii lui Sauron nu puteau sau nu 
vroiau să-l urmărească. Nici o altă iscoadă a lui Sauron nu i-a 
putut aduce vreo veste. (Probabil că puterea lui Sauron în 
Eriador era încă foarte mică şi slujitorii lui puţini pe acel meleag; 
iar cei pe care îi trimitea erau adesea fie împiedicaţi, fie amăgiţi 
de servitorii lui Saruman.) In cele din urmă, a hotărât să 
folosească Duhurile Inelelor. Până când n-a ştiut exact unde se 
afla Inelul, se codise să facă acest lucru, din mai multe pricini. 
Erau de departe cei mai puternici slujitori ai lui şi cei mai 
potriviţi pentru o asemenea treabă, fiind înrobiţi întru totul de 
cele Nouă Inele care se aflau acum în stăpânirea lui; nu erau în 
stare să se împotrivească vrerii lui şi dacă vreunul dintre ei, 
chiar şi Regele-vrăjitor, căpitanul lor, ar fi pus mâna pe Inelul 
Suprem, l-ar fi adus de îndată Stăpânului sau. Numai că, înainte 
să fi început războiul pe faţă (pentru care Sauron încă nu era 
pregătit) aveau şi neajunsuri. Toţi, în afară de Regele-vrăjitor, 
puteau să bântuie, când erau singuri, şi la lumina zilei; şi toţi, 
iarăşi în afară de Regele-vrăjitor, se temeau de apă şi nu se 
îndurau, decât la mare ananghie, să intre în ea sau să 


traverseze pâraie, fără doar dacă puteau trece peste vreun pod, 
ca să nu-şi ude picioarele. Mai mult, arma lor principală era 
groaza. Aceasta sporea atunci când umblau neînveşmântaţi, 
prin urmare nu puteau fi văzuţi; ori când Călăreţii se strângeau 
mai mulţi la un loc. Astfel că, oricare ar fi fost misia ce trebuiau 
s-o împlinească, cu greu o puteau face în taină; unde mai pui că 
trecerea Anduinului şi a altor râuri era o piedică în calea lor. 
Acestea erau pricinile care l-au făcut pe Sauron să stea multă 
vreme în cumpănă, nevrând ca duşmanii cei mai înverşunaţi ai 
săi să afle despre rosturile servitorilor săi. E de presupus că 
Sauron n-a ştiut la început că mai era cineva în afară de Gollum 
şi de „hoţul Baggins" care avea cunoştinţă de Inel. Inainte ca 
Gandalf să vină şi să-l ia la întrebări,“ Gollum habar n-a avut că 
Gandalf avea vreo legătură cu Bilbo, nici măcar nu ştia de 
existenţa lui Gandalf. 

Dar când Sauron a aflat că Gollum a căzut în mâinile 
duşmanilor săi, situaţia s-a schimbat dramatic. Când şi cum s-a 
întâmplat acest lucru, nu se poate şti cu siguranţă. Probabil că 
mult după prinderea lui. Aragorn spunea că l-a luat pe Gollum la 
căderea nopţii, pe întâi februarie. Nădăjduind să nu fie 
descoperit de iscoadele lui Sauron, l-a mânat pe Gollum pe la 
capătul nordic al lanţului Emyn Muil, după care au traversat 
Anduinul, chiar deasupra viitorilor Sarn Gebir. Bucăţi de 
trunchiuri erau adesea azvârlite pe bancurile de nisip dinspre 
ţărmul răsăritean; legându-l pe Gollum de un trunchi, Aragorn a 
înotat cu el până pe malul celălalt şi şi-a continuat călătoria spre 
miazănoapte pe cărări cât mai apusene cu putinţă, pe la poalele 
codrului Fangorn, peste râul Lumina Fugară, apoi trecând râul 
Nimrodel şi Râul Argintului, până la hotarele Lodenului:», iar de 
acolo mai departe, ocolind Moria şi Valea Pârâiașului Tainic, 
peste Râul Stânjeneilor, până au ajuns la Carrock. Acolo iar au 
traversat Anduinul, cu ajutorul b&orningilor, şi au pătruns în 
Pădure. Toată călătoria, făcută pe jos, măsura aproape nouă 
sute de mile, fiind făcută de Aragorn, cu mare trudă, în cincizeci 
de zile, şi ajungând la regele Thranduil pe douăzeci şi unu 
martie.2 

Este prin urmare foarte probabil ca primele veşti despre 
Gollum să fi fost auzite de servitorii din Dol Guldur, după ce 
Aragorn a intrat în Pădure; căci, cu toate că puterea din Dol 
Guldur ar fi trebuit să se termine la Vechiul Drum al Pădurii, 


iscoadele sale mişunau cu nemiluita prin codru. Este limpede că 
a trecut destulă vreme până când veştile au ajuns la căpetenia 
din Dol Guldur a nazgulilor, iar aceasta, la rândul ei, nu le-a 
trimis mai departe la Barad-dûr decât după ce va fi încercat să 
afle mai multe despre soarta lui Gollum. Inseamnă că aprilie se 
apropia de sfârşit înainte ca Sauron să fi auzit că Gollum fusese 
din nou văzut, captiv - din cât se părea - în mâinile oamenilor. 
Ceea ce nu însemna cine ştie ce. Nici Sauron şi nici vreunul din 
servitorii lui nu aflaseră încă de existenţa lui Aragorn sau de 
rangul pe care-l purta el. Dar desigur că mai târziu (întrucât 
meleagurile lui Thranduil aveau de-acum să fie atent 
supravegheate), poate chiar o lună mai târziu , la urechile 

lui Sauron au ajuns veştile tulburătoare cum că înţelepţii 
aflaseră de Gollum, iar Gandalf pătrunsese în regatul lui 
Thranduil. 

Fără doar şi poate că asemenea veşti l-au mâniat şi l-au 
neliniştit pe Sauron. A hotărât să se folosească de Duhurile 
Inelelor cât mai curând cu putinţă, căci acum mai de preţ era 
iuţeala, nu tăinuirea. Sperând să-şi înspăimânte duşmanii şi să 
le tulbure sfaturile cu teama de război (pe care încă nu avea de 
gând să-l pornească), Sauron l-a atacat pe Thranduil şi cam tot 
atunci a atacat şi Gondorul.2” Mai avea acum încă două ţinte: să- 
| prindă sau să-l omoare pe Gollum, sau măcar să-i lipsească pe 
duşmanii săi de această creatură; şi să forţeze trecerea peste 
podul din Osgiliath, pentru ca nazgălii să poată trece şi să pună 
la încercare forţa Gondorului. 

Intâmplarea a făcut ca Gollum să scape. Dar trecerea peste 
pod i-a izbutit lui Sauron. Oştenii pe care îi trimisese în luptă 
acolo au fost probabil mai puţini decât crezuseră oamenii din 
Gondor. In spaima pricinuită de primul atac, când Regelui- 
vrăjitor i s-a îngăduit să se înfăţişeze pentru scurt timp în toată 
grozăvenia lui, nazgulii au trecut podul la adăpostul nopţii şi s- 
au răspândit către miazănoapte. Vitejia Gondorului nu poate fi 
pusă la îndoială, şi cu adevărat a fost mult mai mare decât 
crezuse Sauron, şi totuşi este limpede că Boromir şi Faramir au 
putut să respingă duşmanul şi să distrugă podul doar pentru că 


atacul îşi atinsese de fapt ţinta. 

Tatăl meu nu a explicat nicăieri teama de apă a Duhurilor Inelelor. În 
relatarea de mai sus, această teamă reprezintă motivul principal al atacului 
lui Sauron asupra oraşului Osgiliath, şi reapare în note detaliate privitoare 
la mişcările Călăreţilor Negri în Comitat: astfel, despre Călărețul (în fapt 


Khamăl din Dol Guldur, vezi nota 1) văzut pe malul îndepărtat la Pontonul 
Cotuascuns, imediat după ce hobbiţii au trecut râul (Frăția /nelului | 5) se 
spune că „îşi dădea foarte bine seama că Inelul trecuse râul; numai că râul, 
asemenea unei bariere, îl împiedica să-i mai adulmece mişcările", şi că 
nazgulii n-ar fi atins nici în ruptul capului apele „elfice" ale Baranduinului. 
Dar nu se explică felul în care treceau alte râuri aflate în calea lor, de 
exemplu Torentul Cenugşiu, în albia căruia se găsea doar „un vad periculos, 
format lângă ceea ce mai rămăsese din pod" (pg. 365). Tatăl meu a făcut 
totuşi o însemnare referitoare la faptul că această idee era greu de 
susţinut. 

Relatarea despre călătoria zadarnică a nazgililor în susul Văii 
Anduinului apare în versiunea B aproape identică celei redate în întregime 
în paginile anterioare (A); există însă o deosebire, anume că în B aşezările 
neamului Stoor nu fuseseră complet părăsite la acea vreme; iar cei care 
încă mai vieţuiau acolo au fost ucişi ori alungaţi de către nazguli.2* în toate 
textele, datele exacte înregistrează mici variaţii, atât unele faţă de 
celelalte, cât şi faţă de cele consemnate în Povestea Anilor; aceste 
diferenţe sunt ignorate aici. 

În D se găseşte un text despre soarta lui Gollum după ce a scăpat din 
mâinile orcilor din Dol Guldur şi înainte ca Frăția să pătrundă în Moria prin 
Poarta Apuseană. Textul se găsea în formă brută, încât a avut nevoie de 
câteva revizuiri editoriale. 


Pare limpede că, urmărit atât de elfi cât şi de orci, Gollum a 
traversat Anduinul, probabil înot, scăpând astfel de Sauron care- 
| urmărea; dar fiind încă vânat de elfi şi neîndrăznind să treacă 
pe lângă Lórien (numai ispita Inelului însuşi l-a împins mai târziu 
să îndrăznească acest lucru), el s-a ascuns în Moria. 
2 Probabil că asta s-a întâmplat în toamna acelui an; după care 
orice urmă de-a lui a dispărut. 

Din această cauză, nu se poate şti cu siguranţă ce s-a 
petrecut cu Gollum. Era cum nu se poate mai pregătit să 
supravieţuiască într-un loc cumplit ca acela, chiar cu preţul unor 
mari suferinţe; dar putea fi oricând descoperit de servitorii lui 
Sauron, care pândeau în Moria,» mai cu seamă dacă ne gândim 
că o nevoie atât de firească precum hrana, de care fără îndoială 
că nu se putea lipsi, nu şi-o putea împlini decât furând, ceea ce 
desigur că era primejdios. Mai mult ca sigur avusese de gând să 
folosească Moria doar ca o trecere tainică spre apus, vrând să 
găsească el însuşi „Comitatul" cât mai repede cu putinţă; dar s- 
a rătăcit şi multă vreme a trecut până a izbutit să nimerească o 
cale de ieşire. Prin urmare, este foarte probabil că găsise Poarta 
Apuseană nu cu mult înainte de sosirea celor Nouă Peregrini. Şi 
desigur că nu ştia nimic despre cum se deschideau porţile. Lui i 
se păruseră fără doar şi poate uriaşe şi de neclintit; şi cu toate 
că nu aveau nici zăvor, nici încuietoare, şi se deschideau înspre 


afară la o simplă împingere, el nu a descoperit acest lucru. 
Oricum era departe de orice sursă de hrană - căci orcii se 
adunaseră în capătul răsăritean al Moriei -, încât slăbise tare 
mult şi căzuse pradă disperării, şi chiar dacă ar fi ştiut taina 
porţilor, tot nu le-ar fi putut împinge ca să le deschidă. Pentru 
el, venirea la acel ceas al celor Nouă Peregrini a fost un 


adevărat noroc nesperat. 

Povestea despre venirea Călăreţilor Negri în Isengard în septembrie 
3018 şi, apoi, prinderea de către ei a lui Grima Limbă de Vierme, aşa cum 
este relatată în A şi B, este mult schimbată în versiunea C, care reia 
povestirea din momentul întoarcerii lor la miazăzi, peste râul Lumina 
Fugară. In A şi B se spune că, la două zile după ce Gandalf scăpase din 
Orthanc, nazgilii au sosit în Isengard; Saruman le-a spus că Gandalf 
dispăruse şi a negat că ar fi ştiut ceva despre Comitat2%, dar a fost trădat 
de Grima, pe care l-au prins în ziua următoare, pe când se grăbea spre 
Isengard cu veşti despre venirea lui Gandalf în Edoras. In C, pe de altă 
parte, Călăreţii Negri au sosit la Poarta Isengardului în timp ce Gandalf încă 
se afla prizonier în turn. În această versiune, Saruman, cuprins de frică şi 
disperare, şi dându-şi seama de cât de cumplită era supunerea în faţa 
Mordorului, a hotărât dintr-odată să-i facă pe voie lui Sauron şi să-l roage 
să fie iertat şi să-i dea ajutor. Căutând să câştige timp la Poartă, a 
recunoscut că îl avea pe Gandalf prizonier înăuntru şi a spus că se va duce 
şi va încerca să descopere ce anume ştia el; iar dacă nu izbutea, li-l va da 
lor pe vrăjitor. Apoi Saruman a urcat în grabă până în vârful turnului 
Orthanc - şi a descoperit că Gandalf dispăruse. Spre miazăzi, desenat pe 
luna în asfinţire, a zărit un vultur mare zburând spre Edoras. 

Ei, acum Saruman era într-o belea şi mai mare. Dacă Gandalf scăpase, 
mai exista speranţa ca Sauron să nu pună mâna pe Inel şi astfel să fie 
înfrânt. În sufletul lui, Saruman recunoştea marea putere a lui Gandalf şi 
ciudatul „noroc" pe care-l avusese acesta. Numai că el, Saruman, rămăsese 
singur în faţa celor Nouă. Şi a simţit cum trufia îşi scoate din nou capul, 
preschimbându-se în mânie din pricina fugii lui Gandalf din fortăreaţa de 
nepătruns a Isengardului, în furie şi în pizmă. S-a întors la Poartă şi a minţit, 
spunând că-l făcuse pe Gandalf să mărturisească. N-a recunoscut că tot 
ceea ce avea să le zică era ceea ce el însuşi ştia, neavând habar cât de 
adânc citea Sauron în mintea şi inima lui.2% 

— li voi spune chiar eu Seniorului din Barad-dâr despre toate acestea, 
s-a semeţit Saruman, căci cu el vorbesc peste mari depărtări despre treburi 
însemnate ce ne privesc pe noi. Tot ceea ce aveţi voi nevoie să ştiţi despre 
misia pe care el v-a dat-o este unde anume se găseşte „Comitatul”. 
Mithrandir zice că se află la nord-vest de-aici, cam la şase sute de mile, la 
hotarele ţării elfilor, care se mărgineşte cu marea. 

Spre încântarea lui, Saruman a văzut că nici măcar Regelui-vrăjitor nu-i 
surâdea această veste. 

— Trebuie să treceţi Isenul pe la Vaduri, apoi înconjurați Munţii pe la 
capătul lor şi vă îndreptaţi spre Tharbad, care se află pe Torentul Cenugşiu. 
Grăbiţi-vă, iar eu îi voi spune stăpânului vostru că aţi făcut întocmai. 

Vorbirea lui dibace l-a convins deocamdată până şi pe Regele-vrăjitor 
că Saruman era un aliat credincios, bucurându-se de deplina încredere a lui 


Sauron. Fără zăbavă, Călăreţii au plecat de la Poartă şi au dat pinteni 
cailor, spre Vadurile Isenului. După plecarea lor, Saruman a trimis lupi şi 
orci să-i ia urma lui Gandalf, dar în zadar; mai avea însă şi un alt gând 
făcând aceasta, anume să-i impresioneze pe nazgili şi poate chiar să-i 
împiedice să întârzie prin preajmă; iar în mânia lui, vroia să rănească 
Rohanul şi să sporească teama tuturor faţă de el, o teamă pe care iscoada 
sa de încredere, Limbă de Vierme, o sădea în inima lui Théoden. Limbă de 
Vierme fusese nu demult în Isengard şi tocmai se găsea pe drum, 
întorcându-se în Edoras; câtorva dintre fiarele trimise în urmărire le 
încredinţase solii pentru el. 

După ce a scăpat de Călăreţi, Saruman s-a retras în Orthanc şi s-a 
lăsat pradă gândurilor adânci şi sumbre. Din cât se pare, încă dorea să 
câştige timp şi nu-şi pierduse speranţa că va pune el mâna pe Inel. Işi zicea 
că drumul spre Comitat, pe care porniseră Călăreţii, mai degrabă avea să-i 
întârzie decât să-i ajute, căci Saruman ştia de straja Pribegilor şi mai şi 
credea (cunoscând cuvintele prevestitoare ale visului şi misia lui Boromir) 
că Inelul plecase din Comitat şi în curând avea să ajungă în Vâlceaua 
Despicată. Fără să mai piardă vremea, a chemat la sine toate iscoadele 
sale, păsările-iscoade şi toate făpturile de încredere pe care le-a putut 
aduna în grabă, şi le-a trimis în Eriador. 

Din această versiune lipseşte, din cât se vede, elementul prinderii lui 
Grima de către Duhurile Inelelor şi trădarea lui faţă de Saruman; căci, 
bineînţeles, nu e timp suficient - cum reiese din text - ca Gandalf să ajungă 
în Edoras şi să încerce să-l avertizeze pe Regele Théoden, şi ca Gríma, la 
rândul său, să pornească spre Isengard şi să-l avertizeze pe Saruman, 
înainte să fi apucat Călăreţii Negri să părăsească Rohanul.2* Descoperirea 
faptului că Saruman i-a minţit este prilejuită aici de omul pe care l-au prins 
ei şi la care au găsit hârţi ale Comitatului (pg. 468); mai multe se spun 
despre acest om şi despre legăturile lui Saruman cu Comitatul. 

Călăreţii Negri străbătuseră o bună bucată din Enedwaith şi se 
apropiau în sfârşit de Tharbad, când dintr-odată li s-a ivit în cale ceea ce 
pentru ei avea să se dovedească un adevărat noroc, dar pentru Saruman o 
lovitura dezastruoasă,2* iar pentru Frodo o primejdie de moarte. 

De multa vreme Saruman trăgea cu coada ochiului la Comitat - din 
pricină că şi Gandalf, în care nu avea defel încredere, se arăta interesat de 
acest ţinut; dar şi pentru că prinsese gustul „frunzei piticuţilor" (alt lucru în 
care-l imita pe Gandalf, dar pe ascuns, desigur) şi avea nevoie de provizii, 
însă, din trufie (căci îl luase odată pe Gandalf peste picior pentru că folosea 
buruiana), îşi tăinuia deprinderea cât mai mult cu putinţă. Mai apoi s-au 
adăugat şi alte pricini. li plăcea să-și întindă puterea, mai ales în ţinuturile 
lui Gandalf, iar banii daţi în schimbul „frunzei" îl ajutau să şi-o sporească - 
după cum descoperise - şi-i schimba în râu pe unii hobbiţi, mai cu seamă 
pe cei din neamul Bracegirdle care avea în stăpânire multe plantaţii, 
precum şi pe cei din neamul Sackville-Baggins.2” în plus, era din ce în ce 
mai sigur că, în mintea lui Gandalf, Comitatul avea legătura cu Inelul. Ce 
altceva explica paza straşnica la hotarele sale? Prin urmare, a început să 
strângă informaţii amănunțite despre Comitat, despre persoanele şi 
familiile cu greutate, despre drumuri şi alte treburi ce priveau ţinutul. 
Pentru aceasta se folosea de hobbiţii din Comitat, plătiţi de cei din 
neamurile Bracegirdle şi Sackville-Baggins, dar iscoadele sale erau oameni, 
dunlendingi la origine. Când Gandalf a refuzat să cadă la învoiala cu el, 


Saruman şi-a sporit eforturile. Pribegii erau suspicioşi, dar nu i-au oprit pe 
slujitorii lui să intre în Comitat - ţinut prizonier, Gandalf nu-i putea preveni, 
iar când pornise el spre Isengard, Saruman încă era socotit drept aliat. 

Cu ceva vreme în urmă, unul dintre cei mai de încredere servitori ai lui 
Saruman (ceea ce nu-l împiedica să fie un ticălos fără de pereche, un 
proscris alungat din Ţara Murgă, despre care mulţi dunlendingi spuneau că 
ar fi avut sânge orcesc în vene) se întorsese de la hotarele Comitatului, 
unde se tocmise pentru o provizie de „frunză" şi de alte mărfuri. Saruman 
îşi pregătea fortăreaţa împotriva războiului. Omul ăsta se întorcea acum ca 
să-şi continue îndeletnicirile negustoreşti, printre care şi aceea de a se 
îngriji ca mărfurile să ajungă în Isengard înainte să se sfârșească toamna. 
Primise, de asemenea, poruncă să încerce să intre în Comitat şi să afle 
dacă de acolo plecase de curând vreunul dintre hobbiţii cei mai cunoscuţi. 
Avea la el multe hărţi, liste de nume şi însemnări privind Comitatul. 

Acest dunlending a fost atacat de câţiva Călăreţi Negri care se 
apropiau de vadul Tharbad. Mai mult mort decât viu din pricina groazei ce-l 
cuprinsese, omul a fost dus în faţa Regelui-vrăjitor care l-a luat la întrebări. 
A scăpat cu viaţă numai trădându-l pe Saruman. Astfel a aflat Regele- 
vrăjitor că Saruman ştia prea bine unde se afla Comitatul, precum şi multe 
lucruri legate de el, pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să le destăinuie 
servitorului lui Sauron, dacă ar fi fost un adevărat aliat. Regele-vrăjitor a 
mai aflat şi altele, inclusiv câteva informaţii despre singurul nume care-l 
interesa: Baggins. Din această pricină anume, Hobbitonul a fost ales drept 
unul dintre locurile ce trebuiau vizitate şi cercetate fără întârziere. 

Regele-vrăjitor înţelegea acum mai bine cum stăteau treburile. Aflase 
câte ceva despre ţara asta cu mult timp în urma, în războaiele sale cu 
dunedainii, şi mai ales despre Tyrn Gorthad, din Cardolan, cunoscute acum 
drept Gruiurile-gorgane, ale căror Arătanii ticăloase fuseseră trimise acolo 
chiar de el.2** Văzând că Stăpânul său bănuia oareşce mişcare între Comitat 
şi Vâlceaua Despicată, şi-a dat seama că şi Bree (despre care ştia unde se 
află) ar fi un loc ce nu trebuia câtuşi de puţin trecut cu vederea, măcar 
pentru că acolo putea să culeagă veşti.25 Astfel că a pogorât Umbra Fricii 
asupra dunlendingului şi l-a trimis în Bree, ca iscoadă. El era răsăriteanul 
saşiu de la Han.2: 

După cum este menţionat în versiunea B, Căpitanul Negru nu avea 
habar dacă Inelul se mai afla sau nu în Comitat; tocmai acest fapt trebuia 
să-l afle Regele-vrăjitor. Comitatul era prea întins ca să pornească un atac 
violent împotriva lui, aşa cum făcuse cu aşezările neamului Stoor; pe de o 
parte, trebuia să se furişeze, pe de alta, să se ferească a răspândi groază în 
jur, şi în acelaşi timp mai avea şi de supravegheat hotarele răsăritene. Aşa 
că a trimis câţiva Călăreţi în Comitat, cu poruncă să nu călărească 
împreună, ci să se răspândească atunci când îl vor străbate; dintre ei, 
Khamul urma să găsească Hobbitonul (vezi nota 1), unde, din câte 
înţelesese din hărţile lui Saruman, trăia acest „Baggins". Căpitanul Negru 
şi-a aşezat tabăra la Andrath, unde Dramul Verde trecea printr-un defileu 
mărginit pe o parte de Gruiurile-gorgane şi pe cealaltă de Graiurile de la 
Miazăzi;** de acolo, alţi câţiva nazguli au fost trimişi să păzească hotarele 
răsăritene, în timp ce el însuşi a dat o fugă pe la Gruiurile gorgane. In 
notele privitoare la mişcările Călăreţilor Negri din acea vreme, se spune că 
timp de câteva zile Căpitanul Negru a rămas în Gruiurile-gorgane, trezind 
Arătaniile Gorganelor şi punând toate creaturile ticăloase, duşmănoase faţă 


de elfi şi oameni deopotrivă, să supravegheze fără îndurare Pădurea 
Bătrână şi Gruiurile-gorgane. 
(iii) Despre Gandalf, Saruman şi Comitat 

Un alt grupaj de scrieri din aceeaşi perioada constă dintr-un număr 
mare de povestiri neterminate, referitoare la relaţiile anterioare ale lui 
Saruman cu Comitatul, în special privind „frunza piticuţilor", un aspect care 
are legătură cu „saşiul de la miazăzi" (vezi pp. 477-478). Textul care 
urmează este o versiune printre multe altele, dar, deşi mai scurtă decât 
unele dintre ele, este cea mai finisată. 


Curând, Saruman a început să fie ros de pizma pe care o 
nutrea faţă de Gandalf, şi această rivalitate s-a preschimbat în 
cele din urmă într-o ură tot mai adâncă, pe măsură ce şi-o 
tăinuia tot mai mult, şi cu atât mai înverşunată cu cât Saruman 
ştia în sufletul său că Rătăcitorul cel Sur avea putere mai mare 
şi înrâurire mai multă asupra locuitorilor Pământului de Mijloc, 
chiar dacă el îşi ascundea puterea şi nu dorea nici să fie temut 
de alţii, nici venerat. Saruman nu-l venera, dar încet-încet a 
ajuns să se teamă de el, neştiind niciodată în ce măsură îi putea 
Gandalf citi gândurile, şi neliniştit fiind mai curând de tăcerile 
decât de vorbele lui. Din această cauză, pe faţă se purta cu 
Gandalf cu mai puţin respect decât o făceau ceilalţi înţelepţi şi 
întotdeauna era gata să-i tăgăduiască vorbele sau să-i 
nesocotească sfaturile; în taină însă, păstra în minte şi 
cumpănea la tot ce spunea el, şi-i supraveghea, pe cât putea, 
toate mişcările. 

Aşa s-a făcut că Saruman a început să-şi îndrepte gândul 
spre piticuţi şi spre Comitat, pe care, altfel, i-ar fi socotit 
nedemni de atenţia sa. Întâi nu i-a trecut prin minte că interesul 
pe care-l arăta rivalul său faţă de acest neam avea vreo 
legătură cu marile frământări ale Sfatului, şi cu atât mai puţin cu 
Inelele Puterii. Şi cu adevărat, la început nici nu a avut vreo 
legătură, motivat fiind doar de dragostea ce-o purta Gandalf 
Seminţiei Mici, fără doar dacă în inima lui nu avea vreo 
presimţire adâncă, de care nu ştia în gândurile sale de trezie. 
Timp de mulţi ani a vizitat Comitatul pe faţă şi vorbea despre 
poporul acestei ţări oricui vroia să asculte; Saruman zâmbea, ca 
şi când auzea poveşti plicticoase ale unui bătrân hoinar, dar în 
acelaşi timp căsca bine urechile. 

Inţelegând că, după părerea lui Gandalf, Comitatul era un 
loc ce merita vizitat, Saruman s-a dus să vadă cu ochii săi, dar 
deghizat şi în cea mai deplină taină, până când a explorat şi şi-a 
însemnat toate drumurile şi meleagurile sale, după care şi-a 


spus că aflase tot ce era de aflat. Şi chiar când i s-a părut că nu 
mai era nici înţelept şi nici folositor să meargă acolo, tot avea 
iscoade şi servitori care treceau hotarele sau le supravegheau. 
Saruman nu-şi alungase suspiciunea. El însuşi era atât de 
schimbat în rău, încât îşi închipuia că toţi ceilalţi din Sfat îşi 
aveau propriile planuri ascunse şi cu bătaie lungă, pentru a 
deveni mai puternici, şi tot ce făceau trebuia să fie legat în 
vreun fel de acestea. Prin urmare, când, mult mai târziu , a prins 
de veste câte ceva despre găsirea lnelului lui Gollum de către 
piticuţ, singurul lucru pe care şi l-a putut închipui a fost că 
Gandalf ştiuse dinainte de toate acestea; ceea ce l-a supărat 
cumplit, deoarece socotea că tot ceea ce avea legătură cu 
Inelele el şi numai el avea dreptul să cunoască. lar faptul că 
neîncrederea lui Gandalf era meritată şi dreaptă n-avea darul 
să-i domolească mânia. 

Adevărul e că, la început, iscodirile şi tăinuirile lui Saruman 
nu ascundeau nici un gând rău, nu erau altceva decât neghiobie 
născută din trufie. Lucruri mărunte, ce păreau a nu merita să fie 
pomenite, se puteau dovedi până la urmă de o însemnătate 
copleşitoare. Şi pentru a fi drepţi, văzând cât de mult îi plăcea 
lui Gandalf planta aceea pe care el o numea „buruiana pipei" 
(măcar pentru ea, dacă nu şi pentru alte pricini, Seminţia Mică 
merita toată cinstirea, aşa zicea el), Saruman se prefăcuse a-l 
lua în derâdere, dar pe ascuns a încercat-o şi el şi în scurt timp a 
început s-o folosească; din acest motiv, Comitatul a rămas un 
ţinut foarte însemnat pentru el. Dar se temea ca slăbiciunea lui 
să nu fie dată în vileag şi derâderea să nu se întoarcă împotrivă- 
i, încât să se facă de râsul lumii că-l imita pe Gandalf, şi de 
batjocură că o făcea pe furiş. lată pentru ce păstrase o taină 
atât de mare în privinţa întregului negoţ cu Comitatul, încă de la 
bun început, înainte să plutească vreo umbră de îndoială asupra 
ținutului ale cărui hotare erau nepăzite, deschise oricui vroia să 
intre. Pricină ca Saruman să înceteze să se mai ducă acolo el 
însuşi; aflase că nu trecuse chiar nebăgat în seamă de ochii 
ageri ai piticuţilor, şi unii, văzând ceva ce aducea a om bătrân 
înveşmântat în haine surii ori roş-cafenii, furișându-se prin 
păduri sau umblând la adăpostul umbrelor amurgului, îl luaseră 
drept Gandalf. 

Astfel că Saruman nu s-a mai dus în Comitat, temându-se 
ca asemenea poveşti să nu se răspândească şi să ajungă, cine 


ştie cum, la urechile lui Gandalf. Dar Gandalf avea cunoştinţă de 
vizitele lui şi le-a ghicit şi rostul; râdea în sinea lui, socotind că 
era cea mai nevinovată dintre tainele lui Saruman; altora însă 
nu le-a spus nimic, deoarece nu-i stătea în fire să facă pe cineva 
de ruşine. Totuşi, nu i-a displăcut când vizitele lui Saruman au 
încetat, deoarece încă de pe atunci avea oarece îndoieli în 
privinţa lui, cu toate că încă nu întrezărea că va veni o vreme 
când ceea ce ştia Saruman despre Comitat se va dovedi 
primejdios şi de mare ajutor pentru Duşman, mai-mai să-i ofere 
victoria pe tavă. 


Într-o alta versiune, este descrisă scena în care Saruman şi-a bătut joc 
pe faţă de obiceiul lui Gandalf de a folosi „buruiana pipei": 


Din pricina antipatiei şi a temerii pe care le nutrea, în 
ultima vreme Saruman îl evita pe Gandalf, astfel că se întâlneau 
arareori, numai atunci când se strângea Sfatul Alb. Şi tocmai la 
un asemenea Sfat, cel mare din 2851, s-a vorbit pentru prima 
oară de „frunza piticuţilor", şi trebuşoara asta a fost primită cu 
zâmbete la acea dată, cu toate că mai târziu cei de la Sfat şi-au 
amintit de ea într-o cu totul altă lumină. Sfatul s-a întâlnit în 
Vâlceaua Despicată; Gandalf stătea deoparte, tăcut, dar trăgând 
din pipă cu nesaţ (ceea ce nu mai făcuse până atunci la vreo 
întâlnire a Sfatului), în timp ce Saruman vorbea împotriva lui, 
îndemnându-i pe toţi, contrar sfatului lui Gandalf, să nu atace 
încă turnul 
Dol Guldur. Atât tăcerea cât şi fumul păreau să-l scoată pe 
Saruman din pepeni şi, înainte ca toţi cei aflaţi la Sfat să se 
ridice, el i-a spus lui Gandalf: 

— Când cumpănim la treburi atât de însemnate, Mithrandir, 
mă miră oarecum că domnia ta stai şi te joci cu jucărelele tale 
de foc şi fum, în vreme ce alţii îşi bat capul. 

La care Gandalf a râs şi a răspuns: 

— Nu te-ai mai mira dacă ai folosi şi tu iarba asta. Ai afla 
astfel că fumul pe care-l dai afară ţi-ar limpezi mintea de 
umbrele ce zac înăuntru. Oricum, îţi dă răbdarea să asculţi fără 
mânie judecăţile greşite. Dar nicidecum nu-i vreo jucărie de-a 
mea. E un meşteşug al Seminţiei Mici din Apus: un popor vesel 
şi plin de haruri, chiar dacă nu prea este pus la socoteală în 
planurile tale măreţe. 


Vorbele lui Gandalf n-au avut darul să-l domolească pe 
Saruman (căruia nu-i plăcea defel să fie luat peste picior, oricât 
de blajin), astfel că a răspuns rece: 

— Vorbeşti a batjocură, Senior Mithrandir, aşa cum faci 
îndeobşte. Ştiu prea bine că ai devenit un explorator curios a tot 
ceea ce este mic: buruieni, sălbăticiuni, neamuri de copilandri. 
N-ai decât să-ţi petreci vremea cum pofteşti domnia ta, dacă nu 
ai altceva mai bun de făcut; şi n-ai decât să legi prietenie cu 
cine doreşti. Dar mie zilele îmi par mult prea întunecate pentru 
poveşti de hoinari şi n-am vreme pentru ţărănoi. 

Gandalf n-a mai râs acum; şi nici n-a mai răspuns, ci, 
privindu-l pătrunzător pe Saruman, a tras din pipă şi a dat afară 
un inel mare de fum, urmat de mai multe inele mici. Apoi şi-a 
ridicat mâna, ca pentru a le prinde, şi dintr-odată inelele au 
dispărut. Cu aceasta, s-a ridicat şi l-a părăsit pe Saruman fără 
altă vorbă; iar Saruman a rămas o vreme tăcut, cu chipul 


întunecat de îndoieli şi neplăcere. 
Aceasta povestire apare în câteva manuscrise diferite, în unul din ele 
spunându-se că Saruman era bănuitor, 


căci nu ştia dacă pricepuse tâlcul adevărat al gestului lui 
Gandalf cu inelele de fum (şi mai ales dacă nu cumva acesta 
dădea de înţeles că exista vreo legătură între piticuţi şi marea 
problemă a Inelelor Puterii, deşi părea puţin probabil); şi 
îndoindu-se că unul atât de măreț ca Gandalf se putea arăta 


interesat de un popor precum al piticuţilor, doar de dragul lor. 
In alt manuscris (tăiat), scopul lui Gandalf apare explicit: 


Ciudată întâmplare, ca supărarea pricinuită de neobrăzarea 
lui să-l facă pe Gandalf să aleagă această cale pentru a-i arăta 
lui Saruman bănuiala ce-o avea, anume că dorinţa de a pune 
mâna pe inele începuse să-şi facă loc în planurile sale şi în 
desluşirea tainelor Inelelor; şi-l prevenea tot astfel că Inelele nu 
vor ajunge la el. Nu încape îndoială că Gandalf încă nu se 
gândea că piticuţii (şi cu atât mai puţin meşteşugul de-a fuma, 
care era al lor) ar fi avut vreo legătură cu Inelele. Dacă ar fi 
avut un asemenea gând, cu siguranţă că n-ar fi făcut ce-a făcut. 
Totuşi, mai târziu , când piticuţii au ajuns într-adevăr să fie 
amestecați în această poveste, cea mai însemnată dintre toate, 
Saruman s-a gândit fără doar şi poate că Gandalf ştiuse sau 
presimţise şi ţinuse totul tăinuit faţă de el şi de Sfat, dintr-o 
pricină pe care numai Saruman o putea închipui: să pună mâna 
pe ele şi să-l înlăture pe el. 


În Povestea Anilor, însemnarea pentru anul 2851 se referă la întâlnirea 
Sfatului Alb în acel an, când Gandalf a vorbit despre necesitatea de a fi 
atacată fortăreaţa Dol Guldur, dar Saruman i s-a împotrivit; o notă de 
subsol la această însemnare spune următoarele: „Mai târziu a devenit 
limpede că încă de pe atunci începuse Saruman să dorească Inelul Suprem 
pentru sine şi trăgea nădejde că acesta se va dezvălui singur, căutându-şi 
stăpânul, dacă Sauron avea să fie lăsat în pace o vreme." în continuare, se 
arată în poveste că la Sfatul din 2851 Gandalf însuşi l-a bănuit pe Saruman 
de asemenea gânduri; deşi tatăl meu a menţionat ulterior că din ceea ce a 
povestit Gandalf la Sfatul ţinut la Elrond acasă, despre întâlnirea sa cu 
Radagast, reiese că nu l-a suspectat pe Saruman de trădare (sau de dorinţa 
de a pune mâna pe Inel), decât după ce a devenit prizonier în Orthanc. 


V BĂTĂLIILE DE LA VADURILE ISENULUI 

Piedica cea mai mare în calea unei cuceriri uşoare a 
Rohanului de către Saruman erau Theodred şi Eomer: bărbaţi 
curajoşi, devotați Regelui şi foarte îndrăgiţi de acesta, unul fiind 
singurul său fiu, celălalt - fiul surorii sale; iar ei făceau tot ce 
puteau să zădărnicească înrâurirea pe care o avea Grima asupra 
Regelui, de când sănătatea acestuia din urmă începuse să se 
şubrezească. Asta s-a întâmplat în anul 3014, când Théoden 
avea şaizeci şi şase de ani; suferinţa lui se datora prin urmare 
unor cauze naturale, cu toate că Rohirrimii trăiau de obicei până 
la optzeci de ani, şi chiar mai mult. Dar se prea poate să fi fost 
pricinuită ori înrăutăţiră prin otrăvuri ştiute şi strecurate numai 
de Gríma. Cum-necum, slăbiciunea lui Théoden şi supunerea lui 
faţă de Grima erau în mare măsură urmarea vicleniei şi dibăciei 
cu care acest sfetnic ticălos îi susura sfaturi. Planul lui era acela 
de a-şi defăima în faţa lui Théoden principalii adversari şi, dacă 
reuşea, chiar de a scăpa de ei. Cu nici un chip nu izbutise să 
bage zâzanie între ei: înainte să se „îmbolnăvească", Théoden 
fusese iubit de rubedeniile sale şi de popor, iar credinţa faţă de 
el a lui Theodred şi a lui Eomer a rămas nezdruncinată, chiar şi 
când regele părea să fi dat în mintea copiilor. In plus, Eomer nu 
era un om ambițios, iar dragostea şi respectul ce le nutrea faţă 
de Theodred (cu treisprezece ani mai vârstnic decât el) nu erau 
întrecute decât de dragostea faţă de tatăl său adoptiv. Aşa că 
Grima încerca să-i învrăjbească în mintea lui Theoden, 
înfăţișându-l pe Eomer drept setos de putere şi mereu făcând 
după cum îl tăia capul, fără să ceară sfatul Regelui sau al 
Moştenitorului său. Incercarea lui Gríma n-a fost chiar zadarnică, 
roadele ticluirilor sale vădindu-se atunci când Saruman a izbutit 
în cele din urmă să-l răpună pe Theodred. 

După ce s-a aflat în Rohan adevărul despre bătăliile de la 
Vaduri, a devenit limpede că Saruman dăduse anume poruncă 
să fie ucis Théodred cu orice preţ. In prima bătălie, cei mai 
cumpliţi războinici ai său s-au năpustit în atacuri dintre cele mai 
necugetate asupra lui Théodred şi a gărzii sale, nemaipăsându- 
le de restul bătăliei, care altfel ar fi pricinuit Rohirrimilor o 
înfrângere şi mai dureroasă. După ce Théodred a fost răpus, 
căpetenia lui Saruman (care fără doar şi poate asculta de 
poruncile primite) a părut mulţumit de isprava sa, iar Saruman a 
făcut greşeala - fatală, după cum avea să se dovedească - de a 


nu arunca fără zăbavă în luptă şi mai multe forţe şi de a nu 
invada cu toate armiile sale Depresiunea Apuseană, cu toate 
că amânarea aceasta s-a datorat şi lui Grimbold şi Elfhelm. Dacă 
invazia Depresiunii Apusene s-ar fi petrecut cu cinci zile mai 
devreme, e greu de crezut că întăririle primite din Edoras s-ar fi 
putut apropia de Văgăuna lui Helm, ci ar fi fost împresurate şi 
copleşite numericeşte la câmp deschis; dacă nu cumva Edorasul 
însuşi ar fi fost atacat şi cucerit înainte de sosirea lui Gandalf.2 

S-a spus că, mulţumită vitejiei lui Grimbold şi Elfhelm, 
Saruman a fost ţinut în loc, ceea ce avea să se şi dovedească un 
dezastru pentru el. Cele spuse mai sus poate că nici nu 
înfăţişează adevărata însemnătate a acestui fapt. 

Isenul se prăvălea în ape repezi de la izvoarele sale aflate 
mai sus de Isengard, dar pe pământurile întinse ale Strungii îşi 
domolea curgerea până o cotea spre apus; apoi albia sa trecea 
printr-un ţinut ce cobora în pante lungi până departe, la 
pământurile joase, de coastă, ale Gondorului şi Enedwaithului, 
adâncindu-se şi făcând ca apele să redevină repezi. Chiar mai 
sus de acest cot spre apus se aflau Vadurile Isenului. Acolo râul 
era lat şi puţin adânc, despicându-se în două braţe ce înconjurau 
un ostrov întins şi revărsându-se peste un prag pietros acoperit 
cu bolovăniş şi pietriş aduse de la miazănoapte. Numai aici, la 
sud de Isengard, puteau oştirile numeroase, mai cu seamă cele 
greu înarmate sau călări, să treacă râul. Saruman, prin urmare, 
avea un avantaj: îşi putea trimite oştirile pe oricare dintre 
malurile Isenului, ca să atace Vadurile, dacă acestea erau 
apărate de ambele părţi. Oricare oştire de-a sa la vest de Isen 
se putea la nevoie retrage în Isengard. Pe de altă parte, 
Théodred ar fi putut trimite pe celălalt țărm al Vadurilor o armie 
destul de numeroasă, fie ca să ţină piept trupelor lui Saruman, 
fie ca să apere capul de pod apusean; dar dacă era biruită, 
armia n-ar fi avut cum se retrage decât înapoi, pe la Vaduri, cu 
duşmanii pe urmele sale şi poate cu alţi duşmani aşteptându-i 
pe malul răsăritean. La miazăzi şi la apus de-a lungul Isenului, 
nu aveau nici un drum de întoarcere,” decât dacă aveau provizii 
îndestulătoare pentru o călătorie lungă prin Gondorul Apusean. 

Atacul lui Saruman n-a fost neaşteptat, doar că a venit cu 
cinci zile mai devreme decât se bănuise. Cercetaşii îl 
avertizaseră pe Théodred despre o mare adunare de forţe în 
faţa Porţilor Isengardului, mai ales (din cât se părea) pe malul 


apusean al râului. Ca urmare, Théodred a trimis pe drumurile de 
pe cele două maluri, care duceau la Vaduri, oameni voinici, 
pedeştri, chemaţi sub arme din Depresiunea Apuseană. Lăsând 
pe malul răsăritean trei companii de Cavaleri, dimpreună cu caii 
trebuincioşi şi alţii de rezervă, Theodred însuşi a trecut râul cu 
grosul cavaleriei sale - opt companii şi o companie de arcaşi - cu 
gândul să distrugă oastea lui Saruman înainte de a fi pe deplin 
pregătită. 

Dar Saruman nu şi-a dat în vileag nici planurile şi nici 
adevărata forţă a oştirilor sale. Acestea se puseseră în mişcare 
înainte ca Théodred să pornească în fruntea armiei sale. La vreo 
douăzeci de mile nord de Vaduri, Theodred a dat piept cu 
avangarda duşmană şi a împrăştiat-o în cele patru vânturi, 
pricinuindu-i pierderi mari. Dar când şi-a continuat marşul ca să 
atace grosul oştii, s-a ciocnit de-o rezistenţă neaşteptată. De 
fapt, pregătit pentru acest atac, duşmanul îşi ocupase poziţiile 
în spatele tranşeelor în care se ascundeau suliţaşii, iar 
Théodred, aflat în fruntea primului éored, s-a văzut nevoit să se 
oprească şi aproape că a fost înconjurat, căci noi forţe ce 
veneau în grabă dinspre Isengard îi atacau flancul apusean. 

L-a salvat năvala companiilor care veneau în urma sa; însă 
când a privit spre răsărit, l-a cuprins deznădejdea. Dimineaţa 
fusese destul de întunecoasă din pricina ceţii, dar negurile se 
retrăgeau acum prin Strungă, împinse de o suflare dinspre apus, 
şi departe, la răsărit de râu, Theodred desluşea alte oştiri 
grăbind spre Vaduri, deşi nu-şi putea da seama câte erau şi nici 
cât de mari. Pe dată a ordonat retragerea. Cavalerii, bine 
instruiți în manevre, au izbutit să-ndeplinească ordinul fără 
învălmăşeală şi cu pierderi neînsemnate; dar astfel nu au reuşit 
nici să scape de tot de duşman şi nici să-l lase prea mult în 
urmă, căci retragerea s-a făcut mai încet decât a trebuit, din 
pricină că ariergarda, sub comanda lui Grimbold, trebuia să se 
întoarcă de câte ori era încolţită şi să-i împingă îndărăt pe cei 
mai înverşunaţi urmăritori. 

Când Theodred a cucerit Vadurile, ziua se stingea. L-a pus 
pe Grimbold la comanda garnizoanei de pe malul apusean, 
întărită cu cincizeci de Cavaleri pedeştri. Restul Cavalerilor şi 
toţi caii i-a trimis pe celălalt mal, în afară de cei aflaţi în 
compania sa: cu aceştia, pedeştri şi ei, a ocupat ostrovul, pentru 
a acoperi retragerea lui Grimbold, dacă s-ar fi întâmplat să fie 


împins îndărăt de duşman. Abia a apucat să facă acest lucru, 
când asupra lor s-a abătut prăpădul. Oastea răsăriteană a lui 
Saruman a năvălit cu o iuţeală neaşteptată; mai puţin 
numeroasă decât oastea apuseană, însă mult mai primejdioasă. 
Avangarda era formată din câţiva dunlendingi călare pe cai şi o 
ceată mare de orci călare pe lupi, care băgau spaima în cai.2 în 
urma lor veneau două batalioane din fioroşii urukşi, înarmaţi 
până-n dinţi, dar antrenați să se mişte cu iuţeală pe distanţe de 
multe mile. Dunlendingii călare pe cai şi orcii călare pe lupi s-au 
repezit asupra hergheliilor şi şi-au înfipt suliţele în cai, 
omorându-i sau punându-i pe fugă. Surprinsă de atacul 
neaşteptat al valului compact de urukşi, garnizoana de pe malul 
răsăritean a fost făcuta una cu pământul, iar Cavalerii, care 
tocmai trecuseră râul dinspre apus, n-au mai apucat să se 
grupeze şi, cu toate că s-au luptat cu disperare, au fost împinşi 
departe de Vaduri, de-a lungul râului Isen, urmăriţi îndeaproape 
de urukşi. 

De cum a reuşit duşmanul să pună stăpânire pe capătul 
răsăritean al Vadurilor, şi-a făcut apariţia o companie de oameni 
sau de oameni-orci (în mod limpede trimişi anume în acest 
scop), fioroşi, acoperiţi de zale şi înarmaţi cu securi. S-au repezit 
asupra ostrovului, atacându-l din ambele părţi. In acelaşi timp, 
Grimbold, care se afla pe malul apusean, a fost atacat de forţele 
lui Saruman de pe acea parte a Isenului. Privind spre răsărit, 
cuprins de deznădejde la auzul larmei bătăliei şi al hidoaselor 
strigăte de victorie ale orcilor, Grimbold a văzut cum oamenii cu 
securi îi împingeau pe oştenii lui Théodred de pe țărmurile 
ostrovului către movila din mijlocul acestuia, şi l-a auzit pe 
Théodred strigând cu vocea lui răsunătoare Veniţi la mine, 
eorlingilor! De îndată Grimbold a luat câţiva dintre bărbaţii care 
se aflau lângă el şi s-a repezit înapoi la ostrov. Atât de sălbatic 
s-a năpustit din spatele atacatorilor, încât Grimbold, un om 
foarte vânjos şi înalt, şi-a tăiat drum secerând în dreapta şi-n 
stânga până când, împreună cu alţi doi oşteni, a ajuns la 
Theodred care se apăra cu îndârjire pe movilă. Prea târziu însă. 
Tocmai când i s-a alăturat, 
Théodred a căzut sub izbitura unui orc din cei mari. Grimbold l-a 
răpus pe acesta dintr-o lovitură şi apoi s-a aplecat asupra 
trupului lui Théodred, crezându-l mort; şi acolo şi-ar fi dat şi el 
duhul curând, dacă n-ar fi sosit Elfhelm. 


Elfhelm călărise într-un suflet, de-a lungul drumului pentru 
călărie - venea tocmai din Edoras în fruntea a patru companii, 
ca să răspundă chemării lui Theodred; se aştepta să intre în 
bătălie, dar gândea că va mai avea răgaz câteva zile. Insă în 
apropierea întretăierii drumului pentru călărie cu acela care 
venea de la Văgăuna,2 cercetaşii săi din flancul drept i-au dat 
de veste că doi duşmani călare pe lupi fuseseră zăriţi pe câmp. 
Simţind că lucrurile nu stăteau tocmai cum trebuie, n-a cotit-o 
spre Văgăuna lui Helm, unde plănuise să-şi petreacă noaptea, ci 
a pornit-o cu toată iuţeala spre Vaduri. Drumul pentru călărie o 
apuca spre nord-vest după ce tăia drumul dinspre Văgăuna, dar 
iarăşi o cotea brusc spre nord, în dreptul Vadurilor, spre care 
apuca o cărare dreaptă, lungă de vreo două mile. Ca urmare, 
Elfhelm n-a auzit şi n-a văzut nimic din bătălia între garnizoana 
care se retrăgea şi urukşii aflaţi la sud de Vaduri. Soarele 
apusese şi lumina se stingea atunci când el se apropia de 
ultimul cot al drumului, unde a dat peste câţiva cai care fugeau 
ca muşcaţi de streche şi peste câţiva oşteni, fugari şi ei, care i- 
au spus despre dezastru. Cu toate că oamenii şi caii erau 
istoviţi, Elfhelm a gonit cât a putut el de repede pe poteca 
aceea dreaptă şi, când a zărit malul răsăritean, le-a ordonat 
oştenilor să atace. 

A fost rândul isengardezilor să fie luaţi pe nepregătite. Au 
auzit bubuitul copitelor şi au văzut cum se apropie, ca nişte 
umbre negre pe cerul răsăritean tot mai întunecat, o armie 
neînchipuit de mare (aşa li s-a părut lor), cu Elfhelm în frunte, 
iar alături de el un stindard alb purtat drept călăuză pentru cei 
care veneau din urmă. Puţini au fost aceia care au rămas să le 
ţină piept. Cei mai mulţi au rupt-o la fugă spre miazănoapte, 
urmăriţi de către două dintre companiile lui Elfhelm. Oştenilor 
din celelalte două companii Elfhelm le-a ordonat să descalece şi 
să păzească malul răsăritean, iar el împreună cu cei din garda 
lui s-au repezit, fără să mai zăbovească, spre ostrov. Oamenii 
înarmaţi cu securi erau acum prinşi între apărătorii care 
supravieţuiseră şi atacatorii lui Elfhelm, iar malurile amândouă 
se aflau în mâinile Rohirrimilor. Lupta a continuat, dar n-a trecut 
mult şi duşmanii au fost răpuşi până la ultimul. Elfhelm însuşi s- 
a repezit spre movilă, unde l-a găsit pe Grimbold luptându-se cu 
doi oşteni înarmaţi cu securi, care vroiau să ia de acolo trupul lui 


Theodred. Pe unul l-a răpus Elfhelm, celălalt a căzut mort la 
picioarele lui Grimbold. 

Apoi cei doi s-au aplecat să ridice trupul şi abia atunci au 
băgat de seamă că Théodred încă mai respira; dar n-a mai trăit 
decât pentru a-şi rosti ultimele cuvinte: Lăsaţi-mă să zac aici - 
să păzesc Vadurile până la venirea lui Eomer! Curând s-a făcut 
noapte. S-a auzit chemarea pătrunzătoare a unui corn, apoi 
totul s-a cufundat în tăcere. Atacul asupra țărmului apusean 
încetase, duşmanii s-au pierdut în întuneric. Rohirrimii 
încercuiseră Vadurile Isenului; dar suferiseră pierderi grele, din 
rândul oamenilor şi a cailor deopotrivă; fiul Regelui murise, 
căpetenie nu mai aveau şi nu ştiau ce-i mai aştepta. 

Când s-au ivit zorii cenușii, după o noapte rece, în care 
oştenii nu puseseră geană peste geană, n-au mai zărit nici urmă 
de isengardezi, în afară de leşurile pe care le lăsaseră în urma 
lor pe câmp. Lupii urlau în depărtare, aşteptând plecarea celor 
vii. Mulţi oameni care fugiseră din faţa atacului neaşteptat al 
isengardezilor au început să se întoarcă, unii călare, alţii 
aducând de dârlogi cai pe care reuşiseră să-i prindă din nou. 
Ceva mai târziu în acea dimineaţă, cei mai mulţi din Cavalerii 
lui 
Théodred, pe care un batalion de urukşi negri îi alungaseră pe 
râu la vale, spre miazănoapte, s-au reîntors sfârşiţi de lupte, dar 
în bună rânduială. Povestea semăna cu ceea ce se petrecuse la 
Vaduri. Se opriseră pe o colină, pregătindu-se să o apere. Deşi 
izbutiseră să împingă îndărăt o parte dintre atacatorii 
isengardezi, retragerea spre miazăzi se dovedise în cele din 
urmă fără de speranţă, căci nu aveau cum se apăra. Urukşii 
nicicum nu cedau înspre răsărit, ba dimpotrivă, îi împingeau pe 
Cavaleri spre ţinutul duşmănos al „hotarului apusean" din Ţara 
Murgă. Dar tocmai când Cavalerii se pregăteau să ţină piept 
asaltului lor, s-a auzit răsunetul unui corn; şi curând şi-au dat 
seama că duşmanul dispăruse. Aveau prea puţini cai pentru a 
porni pe urmele lor, sau chiar pentru a trimite iscoade, măcar că 
prea mult nu aveau ce iscodi în întunericul nopţii. După o 
vreme, au început să înainteze din nou spre miazănoapte, cu 
toate simţurile la pândă, dar nimeni nu le-a stat în cale. 
Gândeau că urukşii se reîntorseseră la Vaduri, să întărească 
paza, şi că, odată ajunşi acolo, iar vor trebui să se lupte; încât 
au rămas tare miraţi când, în locul vrăjmaşilor, au fost 


întâmpinați de  Rohirrimii victorioşi. Abia mai târziu au 
descoperit unde dispăruseră urukşii. 


Astfel s-a încheiat Prima Bătălie de la Vadurile Isenului. 
Despre a Doua Bătălie n-au rămas mărturii atât de amănunțite, 
date fiind unele întâmplări mult mai însemnate care s-au 
petrecut imediat după încheierea luptelor: când s-a auzit a doua 
zi în Cetatea Cornului despre pieirea lui Theodred, Erkenbrand 
din Depresiunea Apuseană a preluat comanda Obştii Apusene. 
De îndată a trimis soli călare în Edoras, pentru a da de veste 
despre cele întâmplate şi pentru a-i spune lui Theoden ultimele 
vorbe rostite de fiul său, la care a adăugat propria sa rugăminte 
ca Eomer să fie trimis degrabă, aducând cu sine pe toţi cei de 
care se putea lipsi ţara.2* 

— Să apărăm Edorasul de aici, din apus, zicea el, să nu 
aşteptăm până va fi şi el împresurat. 

Dar Grima a socotit că solia suna prea poruncitoare, aşa că 
a găsit de cuviinţă să-şi continue politica de amânare. Abia după 
ce el a fost înfrânt de Gandalf, s-a trecut la acţiune. Cu Eomer şi 
Regele însuşi în frunte, oastea aşteptată ca întărire a pornit la 
drum în după-amiaza zilei de 2 martie, dar chiar în acea noapte 
a avut loc a Doua Bătălie de la Vaduri, care a fost pierdută, şi 
astfel a început invazia Rohanului. 

Erkenbrand n-a pornit chiar imediat spre câmpul de bătălie. 
Nimic nu era limpede. Nu ştia câţi oşteni putea strânge în grabă; 
nu-şi dădea seama nici de pierderile pe care le suferiseră 
trupele lui Théodred: după socoteala lui - şi nu greşea - invazia 
avea să înceapă curând, dar Saruman nu îndrăznea să treacă pe 
malul răsăritean şi să atace Edorasul, câtă vreme fortăreaţa 
Cetăţii Cornului încă îi stătea în cale, bine străjuită şi cu provizii 
îndestulătoare. Trei zile i-au trebuit lui Erkenbrand ca să 
pregătească fortăreaţa şi să adune cât mai mulţi oşteni din 
Depresiunea Apuseană. Comanda pe câmpul de luptă i-a 
încredinţat-o lui Grimbold, până când va fi putut să vină el 
însuşi; însă Elfhelm şi Cavalerii n-au intrat sub comanda 
acestuia, căci ei ţineau de Oastea Edorasului. Totuşi, cei doi 
comandanţi erau prieteni şi amândoi oameni loiali şi înţelepţi, 
încât n-aveau cum să apară neînţelegeri între ei; chiar dacă 
fiecare îşi avea propria strategie de a-şi dispune oastea, până la 


urmă au găsit o cale de mijloc, multumitoare pentru amândoi. 
Elfhelm era de părere că Vadurile nu mai erau importante, ci 
mai curând deveniseră o capcană, ca să ţină în loc oşteni care 
ar fi fost de mai mare folos în altă parte; şi asta pentru că 
Saruman putea foarte bine să trimită forţe pe ambele maluri ale 
Isenului, după cum îi venea lui la îndemână; şi fără îndoială că 
mai la îndemână îi venea să atace Depresiunea Apuseană şi să 
asedieze Cetatea Cornului, înainte să sosească întăririle din 
Edoras. Prin urmare, oastea lui, sau cea mai mare parte a ei, 
avea să vină de-a lungul malului răsăritean al Isenului; şi chiar 
dacă pe acolo înaintau mai încet, din pricina pământului 
gloduros, nestrăbătut de nici un drum, nu erau nevoiţi să forţeze 
trecerea spre Vaduri. Prin urmare, sfatul lui Elfhelm era acela de 
a abandona Vadurile şi toţi oştenii pedeştri să se strângă pe 
malul răsăritean şi să se aşeze astfel încât să împiedice 
înaintarea duşmanului: anume, de-a lungul clinei ce se întindea 
de la vest la est, la câteva mile mai la nord de Vaduri; în schimb, 
cavaleria urma să se retragă spre răsărit, până într-un loc de 
unde, atunci când duşmanii se vor fi încleştat cu apărătorii, să-i 
poată ataca necruţător din flanc şi să-i împingă în apele râului. 

— Să le fie lor capcană Isenul, şi nu nouă! a zis Elfhelm. 

Grimbold, pe de altă parte, nu vroia să părăsească 
Vadurile. Aşa era tradiţia în Depresiunea Apuseană, pe care el şi 
Erkenbrand o deprinseseră de când erau mici; însă pe lângă 
asta, Grimbold avea şi alt pricină. 

— Nu ştim cât de mare este oastea lui Saruman, spunea el. 
Dar dacă are cu adevărat de gând să atace Depresiunea 
Apuseană şi să-i împingă pe cei care o apără până în Văgăuna 
lui Helm, ca să-i ţină în loc acolo, înseamnă că oastea lui e 
foarte mare. N-o s-o arunce pe toată în luptă dintr-odată, sunt 
sigur de asta. In clipa în care îşi va da seama ori va descoperi 
cum ne-am pregătit apărarea, sunt sigur că-şi va trimite fără 
zăbavă o oaste numeroasă pe drumul dinspre Isengard, care va 
trece Vadurile neapărate şi ne va ataca pe la spate, dacă noi 
suntem strânşi cu toţii la miazănoapte. 

In cele din urmă, Grimbold şi-a dispus cea mai mare parte a 
oştii pedestre la capătul apusean al Vadurilor; aveau o poziţie 
puternică în forturile de pământ ce păzeau drumurile spre 
Vaduri. El şi restul oştenilor, în rândul cărora se numărau şi 
Cavalerii lui Théodred, care nu pieriseră în prima bătălie, au 


rămas pe malul răsăritean. Ostrovul era neapărat.2: Elfhelm însă 
şi-a retras Cavalerii şi i-a aşezat de-a lungul liniei pe care dorise 
el de la bun început să se afle apărarea principală; astfel 
gândea el că va prinde de veste din timp despre orice atac ce ar 
fi venit din partea de răsărit a râului şi îi va alunga pe atacatori 
înainte să ajungă la Vaduri. 

Însă nimic n-a mers după cum plănuiseră ei, şi oricum n-ar 
fi mers, din pricină că oastea lui Saruman s-a dovedit prea 
numeroasă. Atacul duşmanului a început la ceas de zi, înaintea 
amiezii, pe 2 martie. O oaste puternică din cei mai buni luptători 
ai lui Saruman, care venise pe Drumul dinspre Isengard, a 
atacat forturile aflate la vest de Vaduri. Dar oastea asta era doar 
o mică parte a întregii oştiri pregătite de luptă, anume atâta cât 
a socotit Saruman că îi trebuia pentru a învinge apărarea slabă. 
Garnizoana de la Vaduri, chiar dacă se văzuse depăşită cu mult 
ca număr, a ţinut piept cu îndârjire. Insă în cele din urmă, când 
la ambele forturi se duceau lupte grele, o trapă de urukşi a 
forţat trecerea dintre ele şi a început să înainteze prin Vaduri. 
Punându-şi speranţa în Elfhelm să ţină piept atacului de pe 
malul răsăritean, Grimbold şi toţi oştenii pe care-i mai avea cu el 
s-au pus urukşilor în cale la Vaduri şi i-au împins îndărăt - o 
vreme. Atunci comandantul duşmanilor a aruncat în luptă un 
batalion ce stătuse deoparte, şi a înfrânt apărarea. Grimbold a 
fost silit să se retragă pe celălalt mal al Isenului. Asta s-a 
întâmplat pe la ceasul amurgului. Suferise pierderi însemnate, 
dar mai mari erau pierderile pe care le pricinuise duşmanului 
(mai cu seamă în rândul orcilor); în plus, malul răsăritean se afla 
încă în stăpânirea sa. Duşmanul n-a încercat să treacă Vadurile 
şi să se lupte pentru a urca povârnişurile abrupte şi a ajunge 
sus, la Grimbold, ca să-l silească să se retragă; nu încă. 

Elfhelm n-a putut să i se alăture lui Grimbold în această 
luptă. La adăpostul întunericului, şi-a retras companiile aproape 
de tabăra lui Grimbold, rămânând însă la oarece depărtare de 
ea, şi şi-a aşezat oamenii în grupuri, ca un fel de scut împotriva 
atacului de la miazănoapte şi de la răsărit. Dinspre miazăzi nu-i 
pândea nici un râu, ci aşteptau întăriri. După ce se retrăseseră 
pe malul răsăritean al Vadurilor, trimisese de îndată soli călare 
la Erkenbrand şi în Edoras, pentru a da de veste despre 
ananghia în care se aflau. Temându-se, ori chiar ştiind că un rău 
încă şi mai mare se va abate asupra lor dacă nu primeau cât 


mai iute cu putinţă un ajutor nesperat, apărătorii s-au pregătit 
să facă tot ce le stătea în putinţă ca să ţină în loc înaintarea lui 
Saruman, înainte de a fi covârşiţi de oştirea lui.22 Cei mai mulţi 
dintre ei au stat toată noaptea cu armele în mâini şi doar puţini 
şi-au îngăduit să fure o clipă de odihnă şi de somn. Grimbold şi 
Elfhelm n-au pus geană peste geană, aşteptând zorile, 
temându-se de ce aveau ele să aducă. 

Prea mult n-au avut de aşteptat. Încă nu trecuse de miezul 
nopţii când puncte de lumină roşii s-au zărit venind de la 
miazănoapte şi apropiindu-se de râu dinspre apus. Era 
avangarda acelei oştiri a lui Saruman pe care acesta o arunca 
acum în luptă pentru a cuceri Depresiunea Apuseană.2: înaintau 
cu repeziciune şi, dintr-odată, întreaga oştire a părut să 
izbucnească în flăcări. Sute de torţe s-au aprins de la cele 
purtate de căpeteniile trupelor şi, unindu-se cu oştenii aflaţi 
dinainte pe malul apusean, au traversat Vadurile asemenea unui 
râu de foc, cu vuiet mare clocotind de ură. O companie de arcaşi 
i-ar fi putut face să se câăiască pentru lumina torţelor, dar 
Grimbold n-avea decât o mână de săgetători. Nu putea apăra 
malul răsăritean şi să se şi retragă, pentru a forma un zid de 
scuturi în jurul taberei. Curând, aceasta a fost înconjurată şi 
atacatorii şi-au aruncat torţele unii altora şi pe unele le-au 
azvârlit în înalt, peste capetele celor care formau zidul de 
scuturi, sperând să dea foc la provizii şi să sperie caii pe care-i 
mai avea Grimbold. Dar zidul a rezistat. Apoi, din pricină că orcii 
nu prea erau de folos într-o asemenea luptă, dată fiind statura 
lor, asupra zidului s-au năpustit fioroasele companii ale 
dunlendingilor delureni. Dar, măcar că ura fierbea în ei, 
Dunlendingii încă se temeau de Rohirrimi când se întâlneau faţă 
în faţă, unde mai pui că nu erau tot atât de pricepuţi în luptă şi 
de bine înarmaţi.“ Zidul de scuturi a rezistat. 

În zadar a aşteptat Grimbold ajutor din partea lui Elfhelm. 
În cele din urmă, a hotărât să-şi ducă la împlinire, dacă izbutea, 
planul pe care şi-l făcuse tocmai pentru o asemenea ananghie în 
care se afla acum. Recunoştea că Elfhelm fusese mai înţelept şi 
înţelegea că, deşi oamenii lui ar fi fost în stare să lupte până la 
ultimul, şi chiar ar fi făcut-o dacă le-ar fi cerut-o el, o atare 
vitejie nu l-ar fi ajutat pe Erkenbrand: oricare dintre oamenii lui 
care ar fi izbutit să iasă din încercuire şi să scape spre miazăzi 


ar fi fost mai de folos, chiar dacă fapta lui ar fi părut lipsită de 
glorie. 

Noaptea fusese înnorată şi întunecoasă, dar acum luna în 
creştere a început să scapere printre fuioarele de nori. Un vânt 
prinsese a bate dinspre Răsărit: vestitorul cumplitei furtuni ce 
avea să treacă peste Rohan odată cu venirea zilei şi să se 
reverse peste Văgăuna lui Helm în noaptea următoare. Grimbold 
şi-a dat dintr-odată seama că cele mai multe torţe se stinseseră 
şi atacul se domolise.z= Prin urmare, a cerut cavalerilor să 
încalece caii pe care-i mai aveau, ceea ce a însemnat o 
jumătate dintr-un éored, şi i-a pus sub comanda lui Dunhere.z 
Zidul de scuturi de la răsărit s-a deschis şi Cavalerii au ieşit pe 
acolo, alungându-i pe atacatorii din acea parte; apoi s-au 
împărţit în două şi, făcând stânga-mprejur, au atacat duşmanul 
aflat la miazănoapte şi la miazăzi de tabără. Manevra 
neaşteptată a dat roade o vreme. Duşmanii s-au pierdut cu firea 
şi au fost cuprinşi de deznădejde; mulţi au crezut că o mare 
armie de Cavaleri s-a năpustit asupra lor dinspre răsărit. 
Grimbold însuşi nu era călare, ci rămăsese în ariergarda formată 
din suliţaşi aleşi pe sprinceană; la adăpostul acestora şi a 
Cavalerilor lui Dunhere, restul oştii s-a retras cu toată iuţeala de 
care era în stare. Dar comandantul lui Saruman şi-a dat curând 
seama că zidul de scuturi fusese spart şi că apărătorii fugeau. 
Din fericire, norii au acoperit luna şi totul s-a scufundat din nou 
în beznă, iar comandantul era tare grăbit. Nu a îngăduit 
oştenilor săi să ia urma fugarilor în întunecime, acum că 
Vadurile fuseseră cucerite. Şi-a strâns trupele şi a pornit-o pe 
drumul ce se îndrepta spre miazăzi. Aşa s-a făcut că cei mai 
mulţi dintre oamenii lui Grimbold au scăpat cu viaţă. Deşi se 
risipiseră în noapte, n-au uitat ordinul ce-l primiseră de la el, 
astfel că s-au depărtat de Drum, la est de marele cot pe care-l 
făcea acesta spre vest, către Isen. Au răsuflat uşuraţi că nu li s-a 
ivit nici un duşman în cale, lucru de mirare pentru ei; nu ştiau că 
o oaste numeroasă trecuse spre miazăzi cu câteva ceasuri 
înainte şi că Isengard nu mai era apărat decât de zidul 
înconjurător şi de poartă. 

Aceasta a fost pricina pentru care nici un ajutor nu venise 
din partea lui Elfhelm. Mai mult de jumătate din forţa lui 
Saruman fusese trimisă la răsărit de Isen. Trupele înaintau mult 
mai încet decât divizia apuseană, căci terenul era accidentat, 


lipsit de drumuri; şi nu aveau nici torţe să le lumineze calea. Dar 
înaintea lor mergeau, cu iuţeală şi neauzite, câteva trupe din 
temuţii călăreţi de lupi. Până să prindă Elfhelm de veste despre 
apropierea duşmanului pe acea parte a râului pe care se afla şi 
el, călăreţii lupilor au ajuns între oştenii săi şi tabăra lui 
Grimbold; încercau acum să înconjoare fiecare ceată mică de 
Cavaleri. In întunericul deplin, trupele lui Elfhelm erau în 
neorânduială. Elfhelm a încercat să-şi strângă Cavalerii într-un 
grup compact, dar s-a văzut obligat să se retragă spre răsărit. 
N-a izbutit să ajungă la Grimbold, cu toate că ştia că se găsea la 
ananghie; tocmai când se pregătise să meargă în ajutorul lui, 
fusese atacat de lupi şi de cei care-i călăreau. Bănuia însă - şi 
nu greşea - că lupii nu erau decât avangarda unei oştiri mult 
prea mari pentru ca el să-i ţină piept, şi care se îndrepta spre 
drumul de miazăzi. Noaptea se apropia de sfârşit; lui Elfhelm nu- 
i rămânea decât să aştepte zorii. 

Ceea ce a urmat este mai puţin limpede, întrucât numai 
Gandalf cunoştea toate amănuntele. Veştile despre dezastru au 
ajuns la el abia târziu după-amiaza, în ziua de 3 martie. 
28 Regele se afla atunci undeva la răsărit, nu departe de locul 
unde Drumul se întretăia cu celălalt drum care ducea la Cetatea 
Cornului. De acolo până la Isengard erau nouăzeci de mile în 
linie dreaptă; cu siguranţă că Gandalf s-a îndreptat într-acolo cu 
toată iuţeala de care era în stare lute ca Gândul. A ajuns la 
Isengard la primul ceas al nopţii: şi a plecat după nici douăzeci 
de minute. Atât pe drum încolo, când calea dreaptă ce-o urmase 
îl dusese aproape de Vaduri, cât şi pe drumul de înapoiere spre 
miazăzi, pentru a-l găsi pe Erkenbrand, îi întâlnise fără doar şi 
poate pe Grimbold şi Elfhelm. Cei doi erau siguri că acţiona în 
numele Regelui, nu numai pentru că îl călărea pe lute ca 
Gândul, ci şi pentru că ştia cum se numea cavalerul trimis ca 
pristav, anume Ceorl, cât şi solia pe care o purta acesta; astfel 
că au socotit sfatul pe care l-au primit de la el drept poruncă.2 
Pe oştenii lui Grimbold i-a trimis spre miazăzi, să i se alăture lui 
Erkenbrand... 


ANEXA 

_ (i) 

In câteva scrieri având legătură cu textul de față sunt 
oferite şi alte particularități privind Mareşalii Obştii în anul 3019 
şi după sfârşitul Războiului Inelului: 

Mareşalul Obştii (sau al Obştii Cavalerilor) era cel mai înalt rang militar, 
fiind titlul purtat de locotenenţii Regelui (iniţial trei la număr), comandanţi 
ai forţelor regale formate din Cavaleri complet echipați şi bine antrenați. 
Districtul Primului Mareşal era capitala, Edoras, şi Domeniile Regelui 
(inclusiv Valea Calvarului) care înconjurau capitala. El comanda Cavalerii 
din Oastea Edorasului, recrutaţi din acest district, cât şi din unele părţi ale 
Obştii Apusene şi ale Obştii Răsăritene, pentru care Edorasul era cel mai 
potrivit loc de adunare. Al Doilea Mareşal şi al Treilea Mareşal erau numiţi 
comandanţi, în funcţie de nevoile care se iveau. La începutul anului 3019, 
ameninţarea pe care o reprezenta Saruman era problema cea mai 
arzătoare, astfel că al Doilea Mareşal, Théodred, fiul Regelui, deţinea 
comanda în Obştea Apuseană, avându-şi cartierul general în Văgăuna lui 
Helm; al Treilea Mareşal, Eomer, nepotul Regelui, avea sub comanda sa 
Obştea Răsăriteană, iar cartierul general chiar în oraşul său, Cetatea Veche 


în Lande.22f 

În timpul domniei lui Théoden, nimeni nu a primit funcţia de Prim 
Mareşal. Théoden a urcat pe tron la o vârstă tânără (la treizeci şi doi de 
ani), un om viguros, un spirit marţial şi mare călăreț. Dacă avea să înceapă 
vreun război, el însuşi ar fi comandai Oastea din Edoras; dar regatul său a 
trăit în pace mulţi ani, iar el călărea cu cavalerii săi şi cu Oastea numai ca 
să facă instrucţie sau la paradă; cu toate că retrezita umbră din Mordor a 
crescut tot mai mult din vremea când era el copil şi până a ajuns la vârsta 
bătrâneţii. În răstimpul acestei păci, Cavalerii şi alţi oameni înarmaţi din 
garnizoana din Edoras erau conduşi de un ofiţer cu grad de mareşal (între 
3012-3019, acesta a fost Elfhelm). Când Théoden a părut să îmbătrânească 
înainte de vreme, lucrurile au continuat în acelaşi fel, fără să existe un 
comandament central: o stare de fapt încurajată de sfetnicul său, Grima. 
Senil şi arar părăsindu-şi casa, Regele şi-a luat obiceiul să dea porunci lui 
Hâma, Căpitanul Casei Regale, lui Elfhelm şi chiar Mareşalilor Obştii, prin 
gura lui Grima, Limbă de Vierme. Lucru care nu plăcea nimănui, dar 
ordinele erau îndeplinite în Edoras. Cât priveşte luptele, atunci când a 
început războiul cu Saruman, Théodred a preluat comanda generală, fără 
să mai aştepte ordine. A ordonat adunarea oastei din Edoras, din care a 
ales o mare parte dintre Cavaleri şi i-a pus sub comanda lui Elfhelm, pentru 
a întări Oastea din Depresiunea Apuseană şi a o ajuta astfel să ţină piept 
invaziei. 

In vreme de război sau de tulburări, fiecare Mareşal al Obştii avea sub 
comanda sa directă, ca parte a „casei" sale (ceea ce însemna oştenii 
înarmaţi şi încartiruiţi acasă la el) un éored pregătit de luptă, pe care îl 
putea folosi după cum socotea el mai bine în caz de urgenţa. Tocmai acest 
lucru l-a făcut Eomer?%; dar acuzaţia ce i s-a adus, susţinuta de Gríma, a 
fost aceea că Regele îi interzisese în acest caz să ia cu sine din Edoras vreo 
armie a Obştii Răsăritene, care nu fusese încă antrenată în luptă, din 


pricină că Edorasul rămânea slab păzit; că ştiuse de dezastrul de la 
Vadurile Isenului şi despre moartea lui Théodred înainte de a porni pe 
urmele orcilor în îndepărtatul Platou Golaş; şi că, împotriva ordinelor 
generale, a lăsat nişte venetici să plece mai departe liberi şi chiar le-a dat 
şi cai de împrumut. 

După pieirea lui Théodred, comanda în Obştea Apuseană (iarăşi fără 
ordine din Edoras) a fost luată de Erkenbrand, Seniorul din Viroaga 
Văgăunii şi al unei părţi bune din Depresiunea Apuseană. Asemenea 
majorităţii seniorilor, în tinereţe fusese ofiţer în rândul Cavalerilor Regelui, 
acum însă nu mai era. În schimb, era Seniorul Obştii Apusene şi, întrucât 
locuitorii acesteia se găseau în primejdie, el avea dreptul şi datoria să-i 
strângă pe toţi aceia din rândul lor în stare să poarte arme şi să ţină piept 
invaziei. Astfel a hotărât să-i ia în subordinea sa şi pe Cavalerii Oştii 
Apusene; dar Elfhelm a rămas comandantul Cavalerilor din Oastea din 
Edoras, pe care Théodred îi chemase în ajutor. 

După ce Gandalf l-a tămăduit pe Theoden, situaţia s-a schimbat. 
Regele însuşi a preluat din nou comanda. Eomer a fost repus în drepturi, 
devenind practic Primul Mareşal, pregătit să preia comanda în cazul în care 
Regele pierea ori îl părăseau puterile; dar titlul acesta nu a fost folosit în 
cazul lui, iar în prezenţa Regelui aflat în fruntea oastei, el putea doar să dea 
sfaturi, nu şi ordine. Rolul jucat de el semăna mult cu acela al lui Aragorn; 
un luptător redutabil printre însoțitorii Regelui. z4 

Când întreaga Oaste s-a strâns în Valea Calvarului şi după ce s-a 
cumpănit şi s-au hotărât pe cât posibil „direcţia de mers" şi desfăşurarea 


bătăliei, | Eomer şi-a păstrat poziţia, călărind împreună cu Regele (în 
calitate de comandant al soreaului din frunte, Compania Regelui), şi având 
rolul de sfetnic principal al acestuia. Elfhelm a devenit Mareşal al Obştii, 
comandând primul éored al Oştii din Obştea Răsăriteană. Grimbold 
(nemenţionat mai înainte în povestire) avea funcţia de al Treilea Mareşal, 
dar nu şi titlul acesta, comandând Oastea din Obştea Apuseană.?* Grimbold 
a căzut în Bătălia de pe Câmpiile Pelennor, iar Elfhelm a devenit 
locotenentul lui liomer Regele; a rămas comandantul tuturor Rohirrimilor 
din Gondor atunci când Eomer a plecat spre Poarta Neagră, şi a împrăştiat 
oştirea duşmană care invadase Ansrienul (/ntoarcerea Regelui V, sfârşitul 
capitolului 9 şi începutul capitolului 10). Este numit drept unul dintre 
martorii principali ai încoronării lui Aragorn (ibid. VI 5). 

Se spune că, după funeraliile lui Théoden, când Éomer şi-a făcut ordine 
în regat, Erkenbrand a fost numit Mareşal al Obştii Apusene, iar Elfhelm 
Mareşal al Obştii Răsăritene, titluri care au fost păstrate, înlocuindu-le pe 
cele de al Doilea şi al Treilea Mareşal, nici unul neavând întâietate faţă de 
celălalt. In timp de război, cineva era ales în mod excepţional în funcţia de 
Vicerege: respectivul fie cârmuia regatul în absenţa Regelui, împreună cu 
armata, fie prelua comanda pe câmpul de bătălie, în cazul în care, dintr-un 
motiv sau altul, Regele rămânea acasă. In vreme de pace, funcţia era 
preluata numai când Regele, din pricină de boală sau de vârstă înaintată, 
împuternicea pe altcineva să-i ţină locul; în mod firesc, cel numit în funcţie 
era Moştenitorul tronului, dacă împlinise vârstă corespunzătoare. În timp de 
război, Sfatul nu îngăduia ca un Rege bătrân să-și trimită Moştenitorul la 
bătălie în afara hotarelor regatului, decât dacă mai avea cel puţin un fiu. 


(ii) 

Urmează o notă lungă la acest text (acolo unde se iau în 
discuţie părerile diferite ale comandanților privitor la importanţa 
Vadurilor Isenului, pp. 495-496). Prima parte repetă în mare 
istoria relatată în alt loc în volumul de faţă, dar am considerat 


necesar să o reproduc aici în întregime. 

În zilele de demult, la miazăzi şi la răsărit, Regatul de la Miazănoapte 
se mărginea cu Torentul Cenugşiu; hotarul de apus al Regatului de la Miazăzi 
era râul Isen. Pe tărâmul dintre cele două (Enedwaith sau „regiunea 
mijlocie") puţini numensreeni veniseră vreodată şi nici unul nu se aşezase 
acolo. In zilele Regilor, făcea parte din Gondor,?* dar prea mare 
însemnătate nu avea pentru ei decât pentru patrulare şi pentru întreţinerea 
Drumului Regal. Acesta se întindea din Osgiliath şi Minas Tirith până în 
Fornost în Nordul îndepărtat, traversa Vadurile Isenului şi trecea prin 
Enedwaith, străbătând podişul din centru şi din nord-est, până când trebuia 
să coboare spre şesurile apusene ale cursului inferior al Torentului Cenuşiu, 
pe care le trecea pe la un zăgaz puţin înalt care ducea la marele pod de la 
Tharbad. În acele zile, regiunea era puţin populată. Printre smârcurile de la 
gurile Torentului Cenuşiu şi Isenului trăiau câteva triburi de „sălbatici", 
pescari şi vânători, care totuşi se înrudeau, ca seminţie şi grai, cu 


dunedainii din pădurile Anórienului. zł Printre dealurile de la poalele 
apusene ale Munţilor Ceţoşi trăiau cei care mai rămăseseră din neamul pe 
care Rohirrimii aveau să-i numească mai târziu dunlendingi [locuitorii Ţării 
Murge ( 
Dunlana), n.tr.]: un neam ursuz, înrudit cu străvechii locuitori ai văilor din 
Munţii Albi, blestemaţi de Isildur?5. Prea puţin îndrăgeau ei Gondorul, dar în 
ciuda voiniciei şi a curajului lor, erau prea puţini şi nutreau o venerație 
plină de spaimă faţă de Regi, pentru a-i tulbura sau pentru a-şi îndrepta 
privirile în altă parte decât spre Răsărit de unde veneau toate pericolele ce- 
i amenințau. Dunlendingii au suferit şi ei, ca şi toate neamurile Arnorului şi 
Gondorului, de pe urma Marii Molime din anii 1636-1637 ai celui de-al 
Treilea Ev, şi totuşi mai puţin decât cei mai mulţi, întrucât trăiau izolaţi, 
nepreaavând legături cu alţi oameni. Când s-au sfârşit zilele Regilor (1975- 
2050) şi a început sfârşitul puterii Gondorului, ei au încetat să mai fie 
supuşii Gondorului; nimeni nu se mai îngrijea de Drumul Regal din 
Enedwaith, iar Podului din Tharbad, ajuns o ruină, i-a luat locul un vad 
primejdios. Drept hotare, Gondorul avea acum râul Isen şi Strunga 
Calenardhon (cum se numea ea atunci). Strunga era păzită de fortărețele 
Aglarind (Cetatea Cornului) şi Angrenost (Isengard), iar Vadurile Isenului, 
singurul loc pe unde se putea pătrunde cu uşurinţă în Gondor, erau 
străjuite zi şi noapte împotriva oricăror invazii dinspre „Pământurile 
Sălbatice". 

Dar în răstimpul Păcii Străjuitoare (din 2063 până în 2460), sălăşluitorii 
din Calenardhon s-au împuţinat tot mai mult: cei mai viguroşi dintre ei 
plecau, an de an, spre răsărit, ca să apere linia Anduinului; cei care au 
rămas, s-au apucat să lucreze pământul, dând uitării grijile ce frământau 
Minas Tirith. Garnizoanele din fortărețe nu s-au mai înnoit cu forţe 
proaspete, ci au rămas la cheremul căpeteniilor locale care-şi moşteneau 
rangul din tată în fiu şi ai căror supuşi aveau sângele tot mai amestecat. 


Aceasta pentru că Dunlendingii treceau lIsenul tot timpul şi neopriţi de 
nimeni. Aşa s-a făcut că Gondorul a început să fie din nou atacat dinspre 
Răsărit, iar orcii şi Răsăritenii au invadat Calenardhonul şi au asediat 
fortărețele care n-ar fi putut rezista prea mult. Atunci au venit Rohirrimii şi, 
după victoria lui Eorl pe Câmpia Celebrant în anul 2510, poporul său 
numeros şi războinic, cu marea sa mulţime de cai, a năvălit în Calenardhon, 
alungind sau distrugând invadatorii răsăriteni. Cirion Majordomul le-a dat în 
stăpânire Calenardhonul, numit de atunci Obştea Cavalerilor, sau Rochand 
(mai târziu Rohan) în Gondor. Rohirrimii au început imediat să se aşeze în 
acest ţinut, cu toate că, în timpul domniei lui Eorl, hotarele sale de la 
răsărit, de-a lungul lanţului Emyn Muil şi al Anduinului, încă erau atacate de 
duşmani. Dar în timpul lui Brego şi Aldor, 
Dunlendingii au fost iarăşi siliţi s-o ia din loc, alungaţi dincolo de Isen, iar la 
Vadurile Isenului s-au pus străji. Astfel au ajuns Rohirrimii să fie urâţi de 
dunlendingi, ură care nu s-a stins până la /ntoarcerea Regelui , încă foarte 
îndepărtată în viitor la acea vreme. Ori de câte ori Rohirrimii dădeau semne 
de slăbiciune sau se găseau la ananghie, dunlendingii îşi reînnoiau 
atacurile. 

Nici o alianţă între popoare nu a fost vreodată respectată cu atâta 
credinţă de ambele tabere, precum alianţa dintre Gondor şi Rohan, 
statornicită prin Jurământul lui Cirion şi Eorl; şi nici alţi păzitori ai întinselor 
plaiuri verzi ale Rohanului nu erau mai potriviţi decât Cavalerii Obştii. 
Totuşi, situaţia lor suferea de o gravă slăbiciune, aşa cum s-a dovedit în 
zilele Războiului Inelului, când aproape că au pricinuit ruinarea Rohanului şi 
Gondorului. Şi aceasta din mai multe cauze. Mai presus de toate, din 
pricină că ochii Gondorului fuseseră întotdeauna îndreptaţi spre răsărit, de 
unde îi veneau toate primejdiile; duşmănia „sălbaticilor" dunlendingi nu 
părea să-i tulbure prea mult pe Majordomi. O altă pricină era aceea că 
Majordomii aveau în stăpânire Turnul Orthanc şi Rotocolul din Isengard 
(Angrenost); cheile turnului au fost duse în Minas Tirith, Orthanc era 
încuiat, iar în Rotocolul din Isengard au rămas o căpetenie gondoriană 
ereditară şi mica sa obşte, cărora li s-au alăturat vechile gărzi, şi ele 
ereditare, din Aglarond. Fortăreaţa de acolo a fost reparată cu ajutorul 
zidarilor din Gondor şi apoi dată în grija Rohirrimilor.2* De acolo erau luaţi 
oştenii pentru gărzile Vadurilor. Cei mai mulţi dintre ei îşi ridicaseră 
gospodăriile la poalele Munţilor Albi şi în vâlcelele şi văile din sud. La 
hotarul nordic al Depresiunii Apusene arareori se duceau, şi atunci numai la 
nevoie; spre poalele Codrului Fangorn (Pădurea Enţilor) şi la zidurile 
încruntate ale Isengardului privea întotdeauna cu spaimă. Nu prea îşi 
încurcau potecile cu „Seniorul din Isengard" şi cu supușii lui care mai mult 
stăteau ascunşi; despre aceştia, Rohirrimii credeau că se ocupau de magia 
neagră. Încă şi mai rar veneau trimişi ai Minas Tirithului în Isengard: până 
la un moment dat, când n-au mai venit deloc; din câte se părea, cu toate 
grijile pe care le aveau pe cap, Majordomii dăduseră uitării Turnul, deşi 
cheile acestuia continuau să fie la ei. 

Totuşi, hotarul apusean şi linia Isenului se aflau în mod firesc sub 
comanda Isengardului, lucru care fusese bine înţeles de Regii Gondorului. 
Isenul curgea de la izvoarele sale în josul peretelui răsăritean al 
Rotocolului, şi mai departe spre miazăzi, printr-o albie încă puţin adâncă, 
ce putea fi cu uşurinţă trecută de invadatori, cu toate că apele sale 
curgeau chiar şi acolo foarte repezi şi erau ciudat de reci. Dar Marea Poartă 


a fortăreței Angrenost se deschidea la vest de Isen şi, dacă fortăreaţa era 
bine păzită din interior, atunci duşmanii din ţinuturile de la apus trebuiau să 
vină în număr mare ca să poată pătrunde în Depresiunea Apuseană. In 
plus, Angrenost se afla la mai puţin de o jumătate din distanţa care 
despărţea Aglarond de Vaduri, de la care până la Porţi ducea un drum lat 
străbătând o regiune destul de netedă. Groaza ce-o răspândea măreţul 
Turn, ca şi spaima de negurosul Fangorn, aflat nu departe, proteguiau şi 
ele întrucâtva fortăreaţa, dar dacă rămânea de izbelişte şi neapărată din 
interior, aşa cum s-a întâmplat în vremea de mai târziu a domniei 
Majordomilor, proteguirea aceea avea curând să se dovedească prea 
firavă. 


Cum s-a şi întâmplat. În timpul cârmuirii Regelui D&or (2699-2718), 
Rohirrimii au descoperit că nu erau de ajuns să străjuiască Vadurile. Cum 
nici Rohanului şi nici Gondorului nu le prea păsa de acest colţ îndepărtat al 
regatului, nu s-a aflat decât mult mai târziu ce se petrecuse acolo. Dinastia 
căpeteniilor gondoriene ale Angrenostului devenise neputincioasă, încât 
comanda fort 
ăreţei încăpuse pe mâinile unei familii din partea locului. După cum s-a mai 
spus, prin venele locuitorilor acelui ţinut curgea sânge amestecat; drept 
care se arătau mult mai prietenoşi faţa de dunlendingi, decât faţă de 
„sălbaticii Oameni de la Miazănoapte" care uzurpaseră ţara; şi cum Minas 
Tirith se afla departe, dunlendingii nu mai aveau de ce să se teamă. După 
moartea Regelui Aldor, care-i alungase până la ultimul şi, drept pedeapsă, 
le atacase pământurile din Enedwaith, dunlendingii - nebăgaţi în seamă de 
Rohan, însă primind tacit învoire din partea Isengardului - au început iarăşi 
să se strecoare în partea de nord a Depresiunii Apusene, întemeindu-şi 
aşezări în văile înguste dintre munţi, la vest şi la est de Isengard, şi chiar la 
poalele sudice ale codrului Fangorn. În timpul domniei lui Deor, şi-au arătat 
făţiş  duşmănia, atacând  hergheliile şi grajdurile  Rohirrimilor din 
Depresiunea Apuseană. Curând, Rohirrimii s-au dumirit că aceşti atacatori 
nu trecuseră Isenul pe la Vaduri şi nici prin vreun alt loc la sud de Isengard, 
deoarece Vadurile erau apărate.?% Ca urmare, Dor a organizat o expediţie 
şi s-a îndreptat spre miazănoapte, unde a dat piept cu o oaste a 
dunlendingilor. l-a înfrânt uşor, însă, spre disperarea lui, a descoperit că şi 
Isengardul îi era ostil. Crezând că eliberase fortăreaţa de un asediu al 
dunlendingilor, a trimis soli la Porţile sale, pentru a-i încredința pe cei 
dinăuntru de bunele sale intenţii, dar Porţile le-au fost închise în nas şi 
singurul răspuns cu care s-au ales solii au fost săgețile trase asupra lor. 
După cum s-a aflat mai târziu , dunlendingii fuseseră primiţi ca prieteni; 
atacaseră şi cuceriseră Rotocolul din Isengard şi îi răpuseră pe puţinii 
supraviețuitori ai străvechilor gărzi, care nu doreau (aşa cum îşi doreau cei 
mai mulţi) să se amestece cu neamul dunlendingilor. Fără să mai stea pe 
gânduri, Déor a trimis de veste Majordomului din Minas Tirith (Egalmoth la 
acea vreme, în anul 2710), dar acesta nu a putut să-i ajute, astfel că 
dunlendingii au rămas stăpâni în Isengard până când, pierind mulţi dintre ei 
în marea foamete ce a urmat lernii celei Lungi (2758-2759) şi rămânând 
fără provizii, au capitulat în faţa lui Frealâf (ulterior primul Rege din a Doua 
Dinastie). Dar Déor nu a avut puterea să atace ori să asedieze Isengardul, 
încât timp de mulţi ani Rohirrimii au trebuit să ţină o oaste numeroasă de 


Cavaleri în nordul Depresiunii Apusene, până în 2758,2 când au avut loc 
marile invazii. 

Se poate astfel uşor înţelege că, atunci când Saruman s-a oferit să 
preia comanda fortăreței Isengard, să o repare şi să o pregătească pentru a 
deveni şi ea un bastion al apărării Apusului, a fost primit cu bucurie atât de 
Regele Frealâf cât şi de Majordomul Beren: odată Saruman statornicit în 
Isengard, Beren i-a dat cheile turnului Orthanc, iar Rohirrimii şi-au reluat 
rolul de străjuitori ai Vadurilor Isenului, fiind, după socoteala lor, cel mai 
vulnerabil punct în hotarul lor apusean. 

Nimeni nu se îndoieşte de faptul că Saruman a fost de bună credinţă 
când a făcut această ofertă, ori cel puţin mânat de buna intenţie de a apăra 
Apusul, atâta vreme cât el rămânea în fruntea acestei apărări şi mai- 
marele sfatului. Era înţelept şi vedea cu limpezime că Isengardul, prin 
poziţia pe care o avea şi prin puterea sa, atât de la natură cât şi datorită 
dibăciei celui care-l stăpânea, era un loc de cea mai mare însemnătate. 
Albia Isenului, prinsă între colții Isengardului şi Cetatea Cornului, era ca un 
zăgaz împotriva invaziilor dinspre Răsărit (unele stârnite şi călăuzite de 
Sauron), urmărind fie să împrejmuiască Gondorul, fie să cotropească 
Rohanul. Dar, în cele din urmă, Saruman şi-a întors faţa către tot ce era râu 
şi a devenit un duşman; şi cu toate că fuseseră preveniţi asupra duşmăniei 
tot mai mari ce le-o purta, Rohirrimii au continuat să-şi ţină cea mai mare 
parte a oastei în apus, la Vaduri, până când Saruman, declarându-le război, 
le-a dovedit că Vadurile nu puteau să-i apere fără a avea lsengardul alături, 
şi cu atât mai puţin împotriva acestei fortărețe. 


PARTEA A PATRA 
I DRUEDAINII 


Poporul lui Haleth era străin de ceilalţi atani, vorbind un 
grai necunoscut acestora; şi, cu toate că se unea cu ei în alianţa 
acestora cu eldarii, rămânea un popor de sine stătător. Intre ei 
nu vorbeau decât graiul lor, şi chiar dacă, de nevoie, învățau 
sindarina pentru a putea comunica cu eldarii şi cu ceilalţi atani, 
mulţi o vorbeau împiedicat, iar unii dintre cei care arar treceau 
dincolo de hotarele codrului lor nici nu o foloseau. De bunăvoie 
nu deprindeau lucruri sau datini noi, cât despre ale lor, acestea 
păreau ciudate eldarilor şi celorlalţi atani, cu care de altfel 
aveau prea puţin de a face, fără doar când era vorba de 
războaie. Cu toate acestea, erau respectaţi drept aliaţi loiali şi 
războinici temuţi, deşi companiile pe care le trimiteau dincolo de 
hotare în bătălie erau mici. Şi asta pentru că erau şi au şi rămas 
un popor mic, a cărui grijă mai presus decât oricare alta era să- 
şi apere ţinuturile împădurite, fiind neîntrecuţi în luptele din 
codri. Şi într-adevăr, chiar şi orcii, anume pregătiţi pentru astfel 
de lupte, nu îndrăzneau să se apropie de hotarele lor. Unul 
dintre ciudatele obiceiuri despre care se dusese vestea era 
acela că mulţi dintre oştenii lor erau femei, cu toate că puţine 
treceau dincolo de fruntarii pentru a lupta în marile bătălii. 
Desigur că era un obicei străvechi; drept căpetenie o aveau pe 
Haleth, o vestită amazoană, cu o gardă formată din femei alese 
pe sprânceană.2: 

Cel mai ciudat dintre toate obiceiurile Poporului lui Haleth 
era prezenţa în mijlocul său a unui neam de un soi cu totul 
diferit, din care nici eldarii din Beleriand şi nici ceilalţi atani nu 
văzuseră vreodată până atunci. Nu erau numeroşi, poate doar 
câteva sute, trăind separat, în familii sau triburi mici, dar având 
cu ceilalți relaţii de prietenie, ca membri ai aceleiaşi 
comunităţi. Poporul lui Haleth numea acest neam drug, un 
cuvânt din graiul pe care-l vorbeau ei. Elfii şi alte neamuri de 
oameni nu-i găseau plăcuţi la înfăţişare: erau bondoci (unii nu 
mai înalţi de patru picioare), dar mătăhăloşi, cu fundul lat şi 
picioare scurte şi groase; pe chipurile lătăreţe ochii se adânceau 
în orbite, sub sprâncene stufoase, nasurile erau turtite, iar 
obrajii spâni; numai câtorva bărbaţi le creştea o codiţă de păr 
negru în mijlocul bărbiei (şi tare se mai mândreau cu acest 


semn distinctiv). Trăsăturile le erau de regulă încremenite, 
gurile fiind cele mai mobile; iar mişcările ochilor lor pânditori nu 
puteau fi observate decât de foarte aproape, pentru că ochii 
erau atât de negri, încât pupilele nici nu se distingeau; însă la 
furie, scăpărau roşii. Aveau voci adânci, guturale, râsul lor însă 
surprindea întotdeauna: bogat, în cascade, făcându-i pe toţi cei 
care-l auzeau, elfi şi oameni deopotrivă, să izbucnească în râs, 
atât era de vesel, fără urmă de dispreţ sau răutate.2 în vreme 
de pace, adesea râdeau când munceau ori se jucau, spre 
deosebire de alte neamuri de oameni care poate cântau la 
asemenea îndeletniciri. În schimb, ca duşmani, puteau fi 
neîndurători şi, odată stârnită, mânia lor aprinsă se stâmpăra cu 
greutate, cu toate că altfel nu şi-o arătau, decât în scăpărarea 
ochilor; luptau pe tăcute, nu săreau în sus la victorie, nici măcar 
când îi învingeau pe orci, singurele fiinţe faţă de care ura lor era 
de nestins. 

Eldarii îi numeau Druedaini, socotindu-i ca făcând parte 
dintre atani:2, şi asta pentru că i-au îndrăgit mult atâta vreme 
cât a existat neamul lor. Căci, vai!, vieţile lor erau scurte, iar 
numărul lor tot mai mic, mulţi dintre ei pierind în dihonia cu orcii 
care îi urau în egală măsură şi simțeau o plăcere deosebită în a-i 
prinde şi a-i tortura. Când victoriile lui Morgoth au dus la 
distrugerea tuturor regatelor şi fortăreţelor elfilor şi oamenilor 
din Beleriand, se zice că din neamul Druedainilor n-au mai 
rămas decât câteva familii, formate mai cu seamă din femei şi 
copii, dintre care unele s-au retras în ultimele refugii de la Gurile 
Sirionului.2% 

De mult de tot în istoria lor, Druedainii fuseseră de mare 
folos celor în mijlocul cărora trăiau, şi mulţi i-ar fi dorit să-i aibă 
printre ei; dar puţini dintre ei se îndurau să părăsească ţinutul 
Poporului lui Haleth. Aveau o îndemânare ieşită din comun să 
ia urma oricărei fiinţe vii şi, atât cât puteau, îi învățau şi pe alţii 
această artă. Dar învăţăceii lor nu izbuteau nici măcar să-i 
egaleze, deoarece Druedainii se foloseau de simţul mirosului, la 
fel ca ogarii, la care se mai adăugau şi ochii lor pătrunzători. Se 
lăudau că puteau adulmeca un orc, chiar dacă nu stătea în 
bătaia vântului, mai curând decât l-ar fi zărit ochii unui om, şi 
puteau urmări mirosul săptămâni întregi, fără doar prin apă 
curgătoare. Ştiinţa pe care o aveau despre tot ceea ce creştea 
aproape că o egala pe aceea a elfilor (deşi nu o învăţaseră de la 


ei); se mai spune că, dacă se mutau într-o altă ţară, în scurt 
timp ştiau despre toate cele care creşteau acolo, mari sau mici, 
şi dădeau nume celor care erau noi pentru ei, deosebind ce 
anume era otrăvitor şi ce era folositor pentru hrană.2* 

Ca şi alţi atani, Druedainii nu au avut nici o formă de scriere 
înainte de a-i întâlni pe eldari; dar n-au învăţat niciodată runele 
şi alfabetele eldarilor. Cât despre a-şi născoci ei un alfabet al lor, 
s-au oprit la câteva semne, mai toate simple, pentru a însemna 
urmele sau pentru a da informaţii ori a avertiza. Se pare că 
unelte avuseseră încă de timpuriu, mici, din cremene, cu care 
zgâriau sau tăiau; n-au renunţat la ele, cu toate că atanii 
cunoşteau întrucâtva metalele şi cum să le prelucreze, încă 
înainte de a veni în Beleriand, dar metalele se găseau greu, iar 
făurirea armelor şi uneltelor costa mult. Dar când au ajuns în 
Beleriand şi s-au asociat cu eldarii şi au început să facă negoţ cu 
gnomii din Ered Lindon, asemenea unelte şi arme nu mai erau o 
raritate, iar Druedainii s-au dovedit mari meşteri în sculptarea 
lemnului sau tăierea pietrei. Aveau cunoştinţe şi despre 
pigmenţi, pe care-i scoteau mai cu seamă din plante, şi cu ei 
făceau desene şi figuri decorative pe lemn sau pe suprafeţele 
drepte ale pietrelor; şi uneori sculptau chipuri în butuci, pe care 
apoi le pictau. Dar cu unelte mai ascuţite şi mai puternice le 
plăcea să cioplească oameni şi animale, fie ca jucării şi 
ornamente, fie sculpturi mari, pe care cei mai iscusiţi dintre ei le 
făceau să semene cu fiinţele vii. Uneori, figurile cioplite erau 
ciudate şi fantastice, chiar înspăimântătoare: una din glumele 
lor sumbre, în care îşi puneau toată priceperea, era să 
cioplească figuri de orci, aşezându-le apoi la hotarele ţării; astfel 
erau cioplite încât să pară că fug de pe acel meleag, ţipând a 
groază. Işi ciopleau şi propriile chipuri - pe acestea le puneau la 
intrările pe drumuri ori la coturile pe care le făceau cărările în 
pădure. Le numeau „pietre străjuitoare"; cele mai remarcabile 
dintre ele se găseau lângă Trecerea peste Taeglin, fiecare 
înfățișând un druadan, mai mare decât erau aceştia în realitate, 
aşezat cu toată greutatea pe un orc. Figurile nu erau menite 
doar ca o batjocură la adresa duşmanului; orcii chiar se temeau 
de ele şi credeau că în ele sălăşluia spiritul rău al Oghor-hailor 
(cum îi numeau ei pe Druedaini) şi că aveau puterea de a 
comunica cu aceştia. Ca urmare, arareori îndrăzneau să le 
atingă ori să încerce să le distrugă şi, dacă nu erau mulţi la un 


loc, când ajungeau la o „piatră străjuitoare" făceau cale 
întoarsă, nevrând cu nici un chip să meargă mai departe. 

Dar printre puterile cu care era înzestrat acest neam 
ciudat, cea mai uluitoare era capacitatea de a nu face nici un 
zgomot şi nici o mişcare, uneori zile în şir, şezând cu picioarele 
încrucişate, mâinile pe genunchi sau în poală, şi cu ochii închişi 
ori aţintiţi în jos. In legătură cu aceasta, Poporul lui Haleth avea 


o poveste: 

Cică odată, unul dintre cei mai mari meşteri cioplitori în piatră dintre 
drugi a făcut o statuie a tatălui său care murise; şi a aşezat-o lângă o 
potecă din apropierea casei lor. Apoi s-a pus şi el jos lângă ea, cufundându- 
se în tăcere adâncă şi în amintiri. Nu mult după aceea, s-a întâmplat ca un 
tăietor de lemne să treacă pe acolo în drumul său spre un sat îndepărtat şi, 
văzând doi drugi, a făcut o plecăciune şi le-a dat bineţe. Neprimind 
răspuns, a stat o vreme cuprins de mirare, privindu-i cu atenţie. 

Apoi şi-a văzut de drumul său, spunându-și în sinea lui: „Mari meşteri 
sunt în cioplirea pietrei, dar nicicând n-am văzut să aducă atât de bine a 
fiinţe vii". Trei zile mai târziu s-a întors pe acelaşi drum; era tare obosit, 
aşa că s-a aşezat şi s-a sprijinit cu spatele de unul dintre cei doi drugi. 
Mantia şi-a  întins-o peste umerii acestuia, ca să se usu 
ce; plouase, dar soarele strălucea din nou fierbinte. A adormit omul; după o 
vreme l-a trezit o voce care venea din silueta din spatele lui. „Trag nădejde 
că te-ai odihnit", zicea vocea, „ci de-i vrea să mai dormi, rogu-te să te duci 
la celălalt. El nu mai are de ce să-şi întindă picioarele; şi-apoi mantia ta 
prea mă-ncinge în soarele ăsta." 


Se spune că Druedainii şedeau astfel mai cu seamă când se 
aflau în suferinţa ori pierduseră pe cineva, dar uneori şi din 
plăcerea de a cugeta sau când făceau planuri. Insă foloseau 
această nemişcare şi când stăteau la pândă, fie în picioare, fie 
şezând, ascunşi în umbră, şi chiar dacă ochii lor păreau închişi 
ori aţintiţi în gol, nimic nu trecea pe acolo ori nu se apropia de ei 
fără să nu fie băgat în seamă şi întipărit în memorie. Atât de 
intensă era veghea lor nevăzută, încât putea fi simțită de către 
intruşi ca o ameninţare, făcându-i să se retragă înspăimântați 
înainte de-a se da alarma; dar dacă cel care trecea pe acolo şi-şi 
continua drumul era o creatură ticăloasă, atunci Druedainii de 
pază dădeau semnalul, un fluierat ascuţit care spărgea urechile 
oricui aflat în apropiere şi se auzea până departe, în vreme de 
primejdie, Druedainii erau foarte preţuiţi de Poporul lui Haleth 
pentru rolul lor de străjuitori; şi dacă nu puteau avea asemenea 
paznici, atunci aşezau în preajma caselor chipuri cioplite după 
asemănarea Druedainilor, despre care credeau (fiind făcute 
chiar de Druedaini, tocmai în acest scop) că-i vor ţine la distanţă 
pe oamenii cu gânduri rele. 


Trebuie spus că, deşi îi îndrăgeau pe Druedaini şi aveau 
încredere în ei, mulţi din Poporul lui Haleth erau încredinţaţi că 
ei aveau puteri misterioase şi magice; şi printre poveştile lor 
despre tot felul de minuni erau câteva în care se vorbea tocmai 
despre aceste puteri. Una dintre poveşti este consemnata în 
cele ce urmează. 


Piatra Credincioasă 

A fost odată un drug pe nume Aghan, vestit pentru puterea sa de a 
tămădui. Era în mare prieteşug cu Barach, un pădurar din neamul Poporului 
lui Haleth, care-şi avea casa în adâncul pădurii, la mai bine de două mile de 
cel mai apropiat sat. Gospodăria lui Aghan şi a familiei lui se găsea ceva 
mai aproape, astfel că Aghan îşi petrecea mai tot timpul cu Barach şi soaţa 
lui, fiind mult îndrăgit de copiii lor. Şi a venit şi o vreme a tulburărilor, după 
ce o ceată de orci îndrăzneţi se furişase în pădurile învecinate. Impărţindu- 
se câte doi, câte trei, orcii răpuneau pe oricine cuteza să străbată codrii de 
unul singur; noaptea, atacau gospodăriile singuratice. Barach şi ai săi nu se 
prea temeau, întrucât Aghan rămânea la ei peste noapte, stând de veghe 
afară. Dar într-o bună dimineaţă a venit la Barach şi a spus: 

— Prietene, am primit veşti rele de acasă şi mă tem că trebuie să vă 
părăsesc pentru o vreme. Fratele meu a fost rănit şi-acum zace doborât de 
durere şi a trimis vorbă să mă duc acolo pentru că mă pricep să 
tămăduliesc răni orceşti. Mă voi întoarce cât de curând. 

Barach a fost cuprins de tulburare, iar soţia lui şi copiii au izbucnit în 
plâns, dar Aghan le-a zis: 

— Ceva tot am făcut pentru voi. Am rugat să mi se aducă o piatră 
străjuitoare, pe care am pus-o lângă casă. 

Barach a ieşit cu Aghan şi s-a uitat la piatră. Era mare, grea, aşezată 
sub nişte tufişuri nu departe de uşa casei. Aghan şi-a pus o mână pe piatră 
şi, după câteva clipe de tăcere, a zis: 

— Vezi, i-am lăsat o parte din puterile mele. Fie să te păzească de 
necazuri! 

Două nopţi nu s-a întâmplat nimic, dar în a treia Barach a auzit 
strigătul ascuţit, de prevenire, al drugilor - sau a visat că l-a auzit, căci 
nimeni altcineva din casă nu se trezise. S-a ridicat din pat, a luat arcul din 
locul unde atârna pe perete şi s-a dus la o fereastră îngustă; a văzut cum 
doi orci se pregătesc să dea foc la ceea ce îngrămădiseră în jurul casei 
sale. Barach a început să tremure de frică, pentru că orcii ăia jefuitori 
aduseseră cu ei pucioasă sau cine ştie ce altă drăcovenie care se aprindea 
iute şi un putea fi stinsă cu apă. Stăpânindu-şi frica, Barach şi-a încordat 
arcul, dar chiar în clipa aceea, tocmai când pălălaia ţâșnea în sus, a zărit un 
drug venind în fugă din spatele orcilor. Pe unul l-a doborât cu un pumn, 
celălalt a rupt-o la goană; apoi drugul s-a repezit cu picioarele goale în 
flăcări, împrăştiind şi călcând sub tălpi focul orcilor, care se întinsese peste 
tot pe pământ. Barach a sărit la uşă, dar, până să tragă zăvoarele şi să iasă 
afară, drugul dispăruse. Orcul căzut nu se zărea nicăieri. Din foc nu mai 
rămăseseră decât câteva fuioare de fum şi mirosul de arsură. 

Barach s-a întors în casă, pentru a-şi linişti familia care se trezise din 
pricina zgomotelor şi a trosnetului pălălaiei. Când s-a luminat de ziuă, 
Barach a ieşit şi s-a uitat în jur. A băgat de seamă că piatra străjuitoare 


dispăruse, dar n-a spus nimănui despre asta. „La noapte trebuie să stau de 
pază", şi-a spus el; însă ceva mai târziu s-a întors Aghan şi toţi ai casei l-au 
primit cu bucurie. Era încălţat cu ciubote înalte, de felul celor pe care le 
purtau uneori drugii atunci când umblau prin ţinuturi neprietenoase, pline 
de mărăcini ori bolov 
ăniş, şi arăta istovit. Zâmbea însă şi părea mulţumit. 

— Vă aduc veşti bune, a zis el. Fratele meu nu mai are dureri şi nu va 
muri, căci am ajuns la timp să opresc veninul. Şi acum aflu că jefuitorii au 
fost răpuşi ori poate au fugit. Voi cum sunteţi? 

— Incă în viaţă, a zis Barach. Dar vino cu mine, să-ţi arăt ceva şi să-ţi 
povestesc mai multe. 

L-a dus pe Aghan la locul unde fusese aprins focul şi i-a povestit 
despre atacul din timpul nopții. 

— Piatra străjuitoare a dispărut - treabă orcească, aşa-mi vine să cred. 
Ce-ai de spus despre asta? 

— Întâi să mă mai uit primprejur şi să cumpănesc, şi-apoi îţi voi spune, 
a răspuns Aghan; apoi s-a dus ba într-o parte, ba în alta, cercetând 
pământul, iar Barach îl urma. În cele din urmă, Aghan l-a dus la un desiş, la 
marginea poienii în care se găsea casa. Acolo era piatra străjuitoare, 
şezând frumuşel pe un orc mort; picioarele îi erau înnegrite şi crăpate, iar o 
labă se rupsese de tot şi căzuse alături în iarbă. Aghan s-a întristat, dar a 
spus: Of, asta e! A făcut şi el ce-a putut. Şi-i mai bine ca focul orcesc să fie 
stins de picioarele lui şi nu de ale mele. 

S-a aşezat, şi-a desfăcut ciubotele, şi Barach a văzut că înăuntrul lor 
picioarele drugului erau înfăşurate în oblojeli. Aghan le-a desfăcut. 

— Aproape că s-au vindecat, a zis el. Am stat două nopţi de veghe 
lângă fratele meu, iar noaptea trecută am adormit. M-am trezit înainte de 
revărsatul zorilor, aveam dureri şi numai ce văd că picioarele mi-erau pline 
de băşici. Atunci am ghicit ce se întâmplase. Vai, da! Când dai din puterea 
ta unui lucru pe care l-ai făcut, atunci împărţi cu el vătămările pe care le 
suferă. 

Alte însemnări despre Drúedaini 

Tatăl meu s-a trudit să accentueze diferența radicală între Druedaini şi 
hobbiţi. Se deosebeau atât ca statură , cât şi ca înfăţişare. Druedainii erau 
mai înalţi, mai mătăhăloşi şi mai voinici. Trăsăturile nu erau plăcute la 
vedere (judecate după criteriile general umane); în vreme ce hobbiţii aveau 
capetele acoperite cu păr des (însă scurt şi cârlionţat), Druedainii aveau 
păr rar şi lins pe creştete şi nici un fir pe picioare şi labe. Uneori erau veseli, 
aşa ca hobbiţii, dar firea lor avea şi o parte mai neîndurătoare şi puteau fi 
sardonici şi necruţători; în plus, aveau şi puteri ciudate ori magice - sau cel 
puţin aşa se credea despre ei. In privinţa mâncării şi a băutorii, erau 
cumpătaţi, mulţumindu-se cu hrană puţină chiar şi în vremuri de belşug şi 
nebând altceva decât apă. In anumite privinţe se asemănau cu gnomii: 
conformaţia trupului, înălţimea şi rezistenţa; îndemânarea de a ciopli 
piatra; latura neîndurătoare a firii lor; şi puterile lor ciudate. Dar măiestriile 
„magice" cu care fuseseră dăruiţi gnomii erau de o cu totul altă natură; în 
plus, ei erau mult mai neîndurători şi trăiau mai mult, în vreme ce 
Druedainii aveau vieţi mai scurte în comparaţie cu cele ale altor neamuri 
omeneşti. 

O singură dată, într-o însemnare izolată, se spune explicit ceva despre 
legătura dintre Druedainii din Beleriand, din Primul Ev, care păzeau 


gospodăriile din Codrul Brethil ale Poporului lui Haleth, şi îndepărtaţii 

străbuni ai lui Ghân-buri-Ghân, cel care i-a călăuzit pe Rohirrimi de-a lungul 

Văii Căruţelor de Piatră, în drumul lor spre Minas Tirith (Intoarcerea Regelui 

V 5), sau făuritorii chipurilor înşirate pe drumul spre Valea Calvarului (ibid. 

V 3). lată ce se spune în însemnare: 

O ramură emigrantă a druedainilor a însoţit Poporul lui 
Haleth la sfârşitul Primului Ev, vieţuind împreună în Codru 
[Brethil]: Dar cei mai mulţi dintre ei au rămas în Munţii Albi, cu 
toate că erau persecutați de neamuri de oameni venite mai 


târziu , care redeveniseră slujitori ai întunecimii. 

Se mai spune aici că identificarea statuilor din Valea Calvarului cu cei 
care încă mai trăiau din neamul druathilor (sesizată de Meriadoc 
Brandybuck atunci când l-a văzut pentru prima oară pe Ghân-buri-Ghân) 
fusese acceptata ca atare în Gondor, cu toate că, la vremea la care Isildur 
întemeiase regatul numensreenilor, mai trăiau druathi doar în Pădurea 
Druadan şi în Druwaith laur (vezi mai jos). 

Putem astfel, dacă dorim, să completăm străvechea legendă a venirii 
edainilor, aşa cum apare în Si/marillion (pp. 203-205), adăugându-i pe 
Druedaini, care au coborât din Ered Lindon în Ossiriand împreună cu 
haladinii (Poporul lui Haleth). O altă însemnare spune că, în Gondor, 
cărturarii credeau că primii oameni care trecuseră Anduinul fuseseră chiar 
Druedainii. Veniseră (aşa se credea) din ţinuturile aflate la sud de Mordor, 
dar, înainte să ajungă pe coastele din Haradwaith, o apucaseră spre nord, 
spre Ithilien, şi, găsind într-un târziu un loc unde să treac 
ă Anduinul (probabil în apropiere de Cair Andros), se aşezaseră în văile 
Munţilor Albi şi în regiunile împădurite de la poalele nordice ale acestora. 
„Erau un popor ascuns, bănuitor faţă de alte neamuri omeneşti care, de 
când se ştiau ei, îi hăituiseră şi-i persecutaseră; o porniseră spre apus în 
căutarea unui tărâm unde să se poată ascunde şi să trăiască în linişte." Mai 
mult de atât nu se spune, nici aici, nici în altă parte, privind istoria legăturii 
lor cu Poporul lui Haleth. 

Într-un eseu citat anterior, privind numele râurilor din Pământul de 
Mijloc, apare o referire scurtă la Druedainii din al Doilea Ev. Se spune (la 
pg. 363) că băştinaşii din Enedwaith, fugind din calea distrugerilor 
pricinuite de numensreeni de-a lungul văii râului Gwathl6, 


n-au traversat Isenul şi nici nu s-au refugiat pe marele 
promontoriu între Isen şi Lefnui, care forma braţul nordic al 
Golfului Belfalas, din pricina „Oamenilor-Pukel", care erau un 
popor ascuns şi crunt, vânători neobosiţi şi tăcuţi, folosind 
săgeți otrăvite. Spuneau că din totdeauna fuseseră acolo şi că 
pe vremuri trăiseră şi în Munţii Albi. În timpuri trecute, nu le 
păsase de Marele întunecat (Morgoth), iar mai târziu nu s-au 
aliat cu Sauron; căci îi urau pe toţi invadatorii de la Răsărit. 
Spuneau că de la Răsărit veniseră oamenii înalţi care-i 
alungaseră din Munţii Albi, oameni cu inimi ticăloase. Poate 
chiar şi în zilele Războiului lInelului unii din neamul dr 


û încă mai trăiau în munţii Andrast, braţul apusean al Munţilor 
Albi, dar numai cei care vieţuiau în codrii din An6rien erau 


cunoscuţi poporului din Gondor. 
Aceasta regiune între Isen şi Lefnui se numea Druwaith laur; într-o altă 
însemnare scurtă pe această temă se spune că /aur, „vechi", care apare în 
nume, nu înseamnă „originar“, ci „fost“: 


„Oamenii-Pukel" au sălăşluit în Munţii Albi (de ambele părţi 
ale acestora) în Primul Ev. Când a început ocuparea regiunilor 
de coastă de către numendreeni, în al Doilea Ev, ei au 
supravieţuit în munţii promontoriului [Andras] care n-a fost 
niciodată ocupat de numendreeni. lar alţii au supravieţuit la 
capătul răsăritean al lanţului [În An6rien]. La sfârşitul celui de-al 
Treilea Ev, s-a crezut că aceştia din urmă, care se împuţinaseră 
foarte mult, erau singurii supraviețuitori; de aceea, cealaltă 
regiune a primit numele de „Vechea pustietate a Pukelilor" 
(Druwaith laur). A rămas o „pustietate'", unde oamenii din 
Gondor sau din Rohan nu s-au aşezat niciodată şi arareori dacă 
puneau piciorul pe acel meleag; dar oamenii din Anfalas 
credeau că unii dintre vechii „Sălbatici" încă mai vieţuiau acolo 
în taină. 

In Rohan nu se cunoştea faptul că ciopliturile din Valea 
Calvarului, numite  „Oamenii-Pukel", i-ar fi înfăţişat pe 
„Sălbaticii" din Pădurea Druadan, şi nici natura lor „omenească": 
de unde şi ceea ce a spus Ghân-buri-Ghân cu privire la 
persecutarea în trecut a „Sălbaticilor" de către Rohirrimi [ „lăsaţi 
în pace pe Sălbatici în pădure şi nu-i mai vânaţi ca pe fiare"]. 
Deoarece Ghân-buri-Ghân se străduia să folosească Limba 
Comună, îşi numea poporul „Sălbatici" (nu fără ironie); dar ei 
bineînţeles că nu-şi spuneau astfel. 


II ISTARII 


Cea mai completa relatare despre Istari a fost scrisa, din cât se pare, în 
1954 (vezi Introducerea, pg. 24, despre originea sa). O redau în întregime 
şi mă voi referi la ea drept „eseul despre Istari". 


Vrăjitor este traducerea Quenya-ului i/star (în sindarină 
ithron): unul din membrii unui „ordin" (după cum îl numeau ei) 
care pretindea că posedă şi că face dovada unei cunoaşteri 
desăvârşite asupra istoriei şi naturii Lumii. Traducerea (deşi 
potrivită pentru înrudirea sa cu „înţelept“ [wizard, „vrăjitor“, 
wise, „înţelept", n.tr.] şi alte cuvinte străvechi desemnând 
cunoaşterea, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru /star din 
Quenya) nu este poate cea mai fericită, deoarece Heren 
Istarion, „Ordinul Vrăjitorilor", se deosebea de „vrăjitorii' sau 
„Magicienii" din legenda ulterioară; aceştia au aparţinut strict 
celui de-al Treilea Ev şi apoi au plecat, şi poate în afară de 
Elrond, Cirdan şi Galadriel, nimeni n-a descoperit care anume le 
era seminţia şi de unde veniseră. 

Din rândul oamenilor, cei care au avut de-a face cu ei au 
crezut (la început) că erau şi ei oameni care dobândiseră toată 
ştiinţa şi priceperea după un studiu îndelung, făcut în taină. In 
Pământul de Mijloc au apărut pentru prima oară în jurul anului 
1000 al celui de-al Treilea Ev, dar multă vreme au umblat sub o 
înfăţişare simplă, de oameni cu nenumărați ani în cârcă, însă cu 
trupul încă verde, călători şi răbdători, care strângeau tot mai 
multe cunoştinţe despre Pământul de Mijloc şi despre tot ce 
vieţuia aici, fără însă a-şi dezvălui cuiva puterile şi scopurile. In 
acele timpuri, oamenii îi zăreau arar şi prea puţin luau aminte la 
ei. Dar când umbra lui Sauron a început din nou să crească şi să 
capete formă, vrăjitorii au devenit mai activi, căutând să pună 
stavilă creşterii Umbrei şi să-i facă pe elfi şi pe oameni să-şi dea 
seama de primejdia ce-i pândea. Atunci a început să se 
vorbească printre oameni despre venirile şi plecările lor, despre 
amestecul lor în multe treburi; iar oamenii au băgat de seamă 
că aceştia nu mureau, ci rămâneau la fel (poate doar că păreau 
că îmbătrâneau la chip), în vreme ce părinţii şi odraslele 
oamenilor piereau. Din această pricină, oamenii ajunseseră să 
se teamă de ei, chiar şi când îi iubeau, şi-i socoteau a face parte 
din seminţia elfilor (cu care, într-adevăr, îşi petreceau timpul 
adesea). 


Şi totuşi, elfi nu erau. Căci veneau de peste Mare, din 
Apusul cel mai de la Apus; numai că acest lucru a fost cunoscut 
multă vreme doar de Cirdan, Păzitorul celui de-al Treilea Inel, 
stăpân al Limanurilor Cenuşii, care a fost martor la coborârea lor 
pe țărmurile apusene. Trimişi ai Stăpânilor Apusului erau ei, ai 
valarilor care încă mai ţineau sfat despre cum trebuia cârmuit 
Pământul de Mijloc, şi când umbra lui Sauron a început din nou 
să se urnească, au ales această cale de a i se opune. Cu 
consimțământul lui Eru, au trimis pe câţiva din cel mai înalt 
ordin al lor, înveşmântaţi în trupuri omeneşti, trupuri adevărate, 
nu plăsmuite, supuşi şi ei spaimelor şi durerilor şi istovirilor de 
pe pământ, simțind foamea şi setea şi putând fi răpuşi; doar că 
spiritele lor fiind atât de măreţe, ei nu mureau, iar ceea ce Îi 
îmbătrânea erau grijile şi trudniciile anilor îndelungaţi. Astfel au 
făcut valarii, dorind să îndrepte greşelile trecutului, mai cu 
seamă pe aceea de a fi încercat să-i păzească şi să-i izoleze pe 
eldari, arătându-şi întreaga lor putere şi măreție; acum însă, 
emisarii lor nu aveau voie să se înfăţişeze în alcătuiri 
maiestuoase ori să încerce să domine voinţele oamenilor sau ale 
elfilor, dându-şi pe faţă puterea; ci, venind sub înfăţişări şubrede 
şi umile, trebuiau, după cum li se ceruse, să-i sfătuiască de bine 
pe oameni şi elfi, să-i îndemne spre fapte bune şi să caute să-i 
unească întru iubire şi înţelegere pe toţi cei pe care Sauron, de 
va mai fi venit, s-ar fi încumetat să-i subjuge şi să-i împingă spre 
rău. 

Câţi se găseau în Ordinul acesta, nu se ştie; dar dintre cei 
care au venit în partea de miazănoapte a Pământului de Mijloc, 
unde speranţa era cea mai mare (datorită dunedainilor care se 
mai găseau aici şi a eldarilor care sălăşluiau pe acele 
meleaguri), cinci au fost cei mai însemnați. Primul care a venit 
avea înfăţişarea şi purtarea alese, părul negru ca pana corbului 
şi vocea frumoasă, şi purta veşminte albe; pricepute foarte îi 
erau mâinile la a meşteşugi tot felul de lucruri, şi era privit de 
toţi, chiar şi de către eldari, ca mai-marele Ordinului.2* Au mai 
venit şi alţii; doi în veşminte albastre ca marea, şi unul în 
veşmânt pământiu; ultimul care a venit părea şi cel mai 
neînsemnat dintre ei, mai scund decât ceilalţi şi mult mai bătrân 
la înfăţişare, cu pârul sur şi veşminte asemenea, şi sprijinindu-se 
într-un toiag. Dar Cirdan a ghicit, încă de la prima lor întâlnire la 
Limanurile Cenugşii, că în el zăcea cel mai măreț spirit şi mai 


înţelept; l-a primit cu plecăciune şi i-a dat spre păstrare al 
Treilea Inel, pe Narya cel Roşu. Şi i-a spus: 

— Căci multă trudă şi nenumărate primejdii îţi stau în cale, 
şi pentru ca misia ta să nu-ţi pară prea grea şi istovitoare, ia 
acest Inel, ca să-ţi fie de ajutor şi mângâiere. Mie mi-a fost 
încredinţat doar spre a-l ţine tăinuit, iar aici, pe ţărmul apusean, 
puterea lui stă în adormire; dar socot că în zile ce vor veni 
cândva, în mâini mai nobile decât ale mele îi va fi locul, care-l 
vor folosi pentru a trezi curajul în toate inimile.2> 

Şi Mesagerul Sur a luat Inelul şi de atunci l-a păstrat tăinuit; 
dar n-a trecut mult şi Mesagerul Alb (priceput în a descoperi 
toate tainele) a prins de veste despre acest dar şi a început să-l 
roadă pizma - astfel a început duşmănia pe care i-a purtat-o 
celui Sur şi pe care mai târziu şi-a arătat-o  făţiş. 


În vremurile care au urmat, Mesagerul Alb a ajuns să fie 
cunoscut printre elfi drept Curunir, Omul Priceput, şi drept 
Saruman în graiurile oamenilor de la Miazănoapte; dar asta a 
fost după ce el s-a întors din multele lui călătorii şi a ajuns în 
regatul Gondor, unde s-a şi statornicit. Despre cei Albaştri se 
ştiau puţine în Apus, neavând alt nume decât /thryn Luin, 
„Vrăjitorii Albaştri"; căci au trecut în Răsărit însoţindu-l pe 
Curunir, dar nu s-au mai întors; dacă au rămas în Răsărit, 
împlinindu-şi acolo misiile pentru care fuseseră trimişi, ori au 
pierit, ori - după cum vorbeau unii - au fost momiţi de Sauron şi 
au devenit slujitorii lui, nu se mai ştie. De întâmplat, s-a putut 
întâmpla ori una, ori celelalte; căci, oricât ar părea de ciudat, 
istarii, având drept veşmânt trupuri din Pământul de Mijloc, 
puteau, ca oameni sau elfi, să se abată de la misiile lor şi să 
facă râu, dând uitării binele în căutarea puterii de a-l făptui. 

Un paragraf separat, notat pe margine, trebuie fără îndoială inserat 
aICI: 

Într-adevăr, se spune că, întrupaţi fiind, Istarii aveau nevoie 
să înveţe multe de la bun început, încet şi cu răbdare, şi, cu 
toate că ştiau de unde veneau, amintirea Tărâmului 
Binecuvântat era pentru ei ca o nălucire venită de la mare 
depărtare, după care tânjeau nespus (atâta vreme cât 
rămâneau credincioşi misiei pe care o aveau). Astfel, îndurând 
din propria lor voinţă chinurile exilului şi vicleniile lui Sauron, 
poate că reuşeau să îndrepte relele acelui timp. 


Dintre toţi lIstarii, cu adevărat numai unul a rămas 
credincios, cel care venise ultimul. Căci Radagast, al patrulea, 
îndrăgise nenumăratele fiare şi păsări care vieţuiau în Pământul 
de Mijloc, astfel că i-a dat uitării pe elfi şi oameni şi-şi petrecea 
zilele printre sălbăticiuni. De aici i s-a tras şi numele (care vine 
din graiul Numenorului din străvechime şi înseamnă - din cât se 
spune - „îmblânzitorul fiarelor").2* lar Curunir 'Lîn, Saruman cel 
Alb, s-a îndepărtat de înalta sa misie şi, devenind mândru şi 
nerăbdător, setos de putere, a căutat să-şi împlinească propria 
lui vrere prin forţă şi să-l înlăture pe Sauron; numai că spiritul 
acela întunecat l-a atras în mrejele sale, fiind mult mai puternic 
decât el. 

Dar cel care venise ultimul era numit printre elfi Mithrandir, 
Pelerinul Sur, căci nu se statornicea nicăieri şi nu strângea 
pentru sine bogății, nici ucenici nu avea, ci tot timpul străbătea 
Tărâmurile Apusene dintr-o parte în alta, din Gondor până-n 
Angmar, şi din Lindon până în Lórien, fiind prietenul tuturor celor 
aflaţi la ananghie. Cald şi neastâmpărat îi era spiritul (mai ales 
datorită inelului Narya), căci el era duşmanul lui Sauron, 
împotrivind focului care devorează şi nimiceşte, focul care 
înflăcărează şi care sprijină la ceas de speranţă deşartă şi 
disperare; dar bucuria lui şi mânia ce i se aprindea uşor erau 
învelite în veşminte ca cenuşa de surii, încât numai aceia care-l 
cunoşteau bine zăreau flacăra ce se ascundea înăuntru. Vesel 
putea fi şi îngăduitor cu tinerii neştiutori, dar iute uneori să 
răspundă cu vorbă aspră şi mustrare neghiobiilor; fudul însă nu 
era şi nu umbla nici după putere, nici după laude şi de aceea, 
oriunde se ducea, îl îndrăgeau toţi cei care nu erau nici ei fuduli. 
Mai mult umbla pe jos, neobosit, sprijinindu-se în toiag; şi de 
aceea Oamenii de la Miazănoapte îl numeau Gandalf, „Elful 
Cârjei". Căci îl socoteau (greşit, după cum s-a mai spus) a se 
trage din seminţia elfilor, şi asta pentru că uneori făcea minuni, 
plăcându-i mai cu seamă frumuseţea focului; dar cele mai multe 
miracole le punea la cale mai cu seamă pentru veselia şi 
plăcerea celorlalţi, şi nu dorea să fie privit cu venerație ori să i 
se urmeze sfaturile din teamă. 

În altă parte se spune cum, atunci când Sauron a ieşit iar la 
iveală, şi-a dezvăluit şi el o parte din putere şi, devenind sufletul 
rezistenţei împotriva lui Sauron, a învins până la urmă şi, prin 
veghe şi trudă, a dus totul la sfârşitul pe care-l gândiseră valarii 


sub acel Unu care este mai presus de ei. Şi totuşi se spune că, 
pentru a desăvârşi misia pentru care venise, a pătimit cumplit şi 
a fost răpus, şi fiind trimis înapoi din moarte pentru scurtă 
vreme a fost înveşmântat în alb, devenind o flacără strălucitoare 
(tăinuită, însă arătându-se doar la mare nevoie). Şi când totul s- 
a sfârşit şi Umbra lui Sauron a fost înlăturată, a plecat pentru 
totdeauna peste Mare, câtă vreme Curunir a fost doborât şi 
umilit cu totul, pierind în cele din urmă de mâna unui sclav 
asuprit; iar spiritul său s-a dus acolo unde îi fusese sortit să se 
ducă, iar în Pământul de Mijloc nu s-a mai întors nicicând - nici 


gol, nici întrupat. 
In Stăpânul Inelelor, singura informaţie generala despre Istari apare în 
preambulul la cel de-al Treilea Ev din Povestea Anilor, Anexa B: 


Şi au trecut vreo mie de ani, prima umbră se lăsase de- 
acum peste Marea Pădure Verde, când /stari;, sau vrăjitorii, şi-au 
făcut apariţia în Pământul de Mijloc. Mai târziu avea să se 
spună că veniseră din Apusul îndepărtat, fiind soli trimişi să 
înfrunte puterea lui Sauron şi să-i unească pe toţi aceia care 
aveau dorinţa să i se opună; dar nu le era îngăduit să 
împotrivească puterii lui o altă putere sau să caute să-i 
stăpâneasc 
ă pe elfi ori pe oameni prin forţă sau teamă. 

Prin urmare, au venit luând înfăţişare omenească, deşi nu 
apăreau niciodată ca tineri, iar de îmbătrânit îmbătrâneau 
nespus de încet şi mintea, şi mâna lor aveau puteri nebănuit de 
multe. Numele lor adevărate le mărturiseau puţinora, folosind, 
în schimb, numele ce li se dădeau de către alţii. Cei mai mari în 
rang printre aceştia (se spune că erau cinci cu totul) primiseră 
de la eldari numele de Curunir, „Omul Priceput", şi Mithrandir, 
„Pelerinul cel Sur", dar oamenii de la miazănoapte le spuneau 
Saruman şi Gandalf. Curunir a călătorit adesea în ţinuturile de la 
Soare-Răsare, aşezându-se în cele din urmă în Isengard. 
Mithrandir, în schimb, era mai apropiat de seminţia eldarilor, 
prin urmare străbătea mai mult părţile apusene, dar niciodată n- 


a avut un loc al său, unde să se aşeze. 

Mai departe se povesteşte despre păzirea celor Trei Inele ale Elfilor şi 
despre cum Cirdan i-a dat lui Gandalf Inelul Roşu, atunci când acesta a 
venit la Limanurile Cenuşii de peste Mare („Căci Cirdan vedea mult mai 
departe şi mai adânc decât oricare altul de pe Pământul de Mijloc"). 

Eseul despre Istari pe care tocmai l-am citat ne spune multe despre ei 
şi despre originea lor, lucruri care nu apar în Stăpânul Inelelor (cuprinzând 
şi câteva observaţii ocazionale de mare interes despre valari, despre 


preocuparea lor permanentă pentru Pământul de Mijloc şi despre faptul că- 
şi recunoşteau greşeala străveche; dar acestea nu pot fi discutate aici). 
Extrem de interesante sunt descrierea istarilor ca „membri ai propriului lor 
ordin înalt" (ordinul valarilor) şi afirmaţiile despre întruparea lor fizica.2% 
Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că Istarii au venit în Pământul de 
Mijloc la momente diferite; că Círdan a simţit că Gandalf era cel mai măreț 
dintre ei; că Saruman ştia că Gandalf are asupra sa Inelul Roşu şi că îl 
pizmuia pentru aceasta; felul în care este înfăţişat Radagast, care şi-a 
trădat misiunea; ceilalţi doi „Vrăjitori Albaştri", nenumiţi, care l-au însoţit pe 
Saruman în Răsărit, dar, spre deosebire de el, nu s-au mai întors în 
Tărâmurile Apusene; numărul istarilor veniţi (despre care se spune că este 
necunoscut, deşi „cei mai însemnați" dintre cei care au pătruns în ţinuturile 
de miazănoapte ale Pământului de Mijloc au fost cinci); explicarea numelor 
de Gandalf şi Radagast; şi cuvântul sindarin ithron, plural ithryn. 

Pasajul din Despre Inelele Puterii (Silmarillion, pp. 407-408) este foarte 
asemănător cu fragmentul din Anexa B la Stăpânul Inelelor citat mai sus, 
chiar şi în privinţa cuvintelor folosite; dar include şi această frază, care 
confirmă cele spuse în eseul despre Istari: 


Curunir era cel mai bătrân dintre ei doi, el venise primul, 
urmat de Mithrandir şi Radagast, apoi de alţi Istari care s-au dus 
în ţinuturile de răsărit ale Pământului de Mijloc, dar ei nu sunt 


pomeniţi în poveştile acestea. 

Majoritatea celorlalte texte despre Istari (ca grup) sunt, din nefericire, 
nimic altceva decât notații făcute în grabă, adesea ilizibile. De un interes 
deosebit este totuşi o schiţa scurtă, notată şi ea în grabă, a unei povestiri 
în care se spune despre un sfat al valarilor, adunat, din cât se pare, de 
Manwë („poate i-a cerut sfatul lui Eru?") în care s-a hotărât trimiterea în 
Pământul de Mijloc a trei emisari. „Cine să meargă? Căci trebuie să fie 
puternici, pe măsura lui Sauron, dar la putere trebuie să renunţe şi să se 
înveşmânte în carne, pentru a fi egali cu elfii şi oamenii şi a le câştiga 
încrederea. Lucru care i-ar pune în primejdie, împuţinându-le ştiinţa şi 
înţelepciunea şi tulburându-i cu spaime, griji şi ostenelile pe care le aduce 
cu sine carnea." Numai doi au ieşit în faţă: Curumo, ales de Aulë, şi Alatar, 
trimis de Oromë. Atunci Manwë a întrebat unde era Ol6rin? Şi Olórin, care 
era înveşmântat în cenuşiu şi tocmai se întorsese dintr-o călătorie, din care 
pricină se aşezase la o margine a Sfatului, a întrebat ce anume voia Manw& 
de la el. lar Manwe i-a răspuns că dorea ca Olórin să se ducă drept al 
treilea mesager în Pământul de Mijloc (într-o paranteză se face observaţia 
că „Oldrin îi îndrăgea pe eldarii râmaşi", aparent pentru a explica alegerea 
făcută de Manwë). Dar Olórin a declarat că era prea obosit pentru o 
asemenea treabă şi că se temea de Sauron. Atunci Manwë i-a spus că 
acesta era un motiv în plus ca el să meargă şi că îi poruncea lui Olórin 
(cuvintele care urmează sunt imposibil de citit, totuşi par să conţină 
cuvântul „al treilea"). Dar auzindu-l, Varda s-a uitat la el şi a spus: „Nu ca al 
treilea"; iar Curumo nu a uitat aceste vorbe. 

Nota se încheie cu afirmaţia că acest Curumo [Saruman] l-a luat pe 
Aiwendil [Radagast] la rugămintea Yavannei, iar Alatar l-a luat pe Pallando 
pentru că îi era prieten.2“ 

Pe o altă pagină de însemnări care în mod limpede ţin de aceeaşi 
perioada se spune că „Curumo a fost silit să-l ia pe Aiwendil pentru a-i face 


pe plac Yavannei, soţia lui Aulë". Exista aici şi câteva tabele în ciornă în 
care se arată legăturile dintre numele istarilor şi cele ale valarilor: Olórin 
legat de Manw& şi Varda, Curumo de Aul&, Aiwendil de Yavanna, Alazar de 
Oromë, iar Pallando tot de Oromë (înainte fusese legat de Mandos şi 
Nienna). 

În lumina scurtului fragment narativ citat mai sus, sensul acestor 
legături între Istari şi valari este limpede acela că fiecare istar a fost ales de 
un valar pentru trăsăturile sale proprii - poate chiar şi pentru faptul că erau 
membri ai „poporului" acelui vala, în acelaşi sens în care despre Sauron se 
spune în Va/aquenta (Silmarillion, pg. 57) că „la început a fost şi el unul 
dintre maiarii lui Aulë şi şi-a păstrat renumele în legendele acelui neam". 
Este, prin urmare, semnificativ că Aul€ l-a ales pe Curumo (Saruman). 
Nimic nu sugerează vreo explicaţie a faptului că dorinţa vădită a Yavannei 
ca istarii să includă în grupul lor pe cineva care îndrăgea în mod deosebit 
ceea ce crease ea putea fi împlinită doar silindu-l pe Saruman să-l ia drept 
tovarăş pe Radagast; în vreme ce sugestia din eseul despre Istari (pg. 535), 
conform căreia, îndrăgind sălbăticiunile din Pământul de Mijloc, Radagast 
şi-a neglijat misiunea pentru care fusese trimis, poate că nu corespunde 
întocmai cu ideea că el a fost ales anume de Yavanna. In plus, atât în eseul 
despre Istari cât şi în Despre Inelele Puterii, Saruman a venit primul, şi 
neînsoţit. Pe de altă parte, este posibil să descifrăm o aluzie la povestea lui 
Radagast ca însoțitor nepoftit în disprețul total faţă de el al lui Saruman, 
aşa cum apare în relatarea lui Gandalf la Sfatul lui Elrond: 


„Radagast cel Cafeniu! a hohotit Saruman, fără să-şi mai 
ascundă disprețul, Radagast îmblânzitorul de Păsări! Radagast 
Nătăfleţul! Radagast Nebunul! A avut totuşi atâta minte cât să-şi 


joace rolul pe care i l-am încredinţat." 

În vreme ce în eseul despre Istari se spune despre cei doi care au 
plecat spre Răsărit că nu aveau alte nume decât /thryn Luin, „Vrăjitorii 
Albaştri" (ceea ce înseamnă, desigur, că nu aveau nume în Apusul 
Pământului de Mijloc), aici ei sunt numiţi drept Alatar şi Pallando şi sunt 
asociaţi cu Oromë, deşi nu se sugerează în nici un fel motivul acestei 
legături. Se prea poate (deşi e o simplă supoziţie) ca Oromë dintre toţi 
valarii să fi avut cele mai multe informaţii despre ţinuturile mai îndepărtate 
ale Pământului de Mijloc, şi că Vrăjitorii Albaştri erau rânduiţi să 
călătorească în acele regiuni şi să rămână acolo. 

Dincolo de faptul că aceste însemnări despre alegerea istarilor au fost 
cu siguranţă făcute după încheierea Stăpânului Inelelor, nu găsesc nici o 
dovadă despre legătura lor, la vremea la care au fost scrise, cu eseul 
despre Istari.3% 

Nu cunosc nici un alt text despre Istari, în afară de câteva note foarte 
sumare şi în parte imposibil de interpretat, care au fost în mod cert făcute 
mult mai târziu decât oricare din cele dinainte, şi care datează probabil din 
1972: 


Trebuie să pornim de la premisa că ei [istarii] erau cu toţii 
maiari, adică persoanele din ordinul „îngerilor", deşi nu neapărat 
de acelaşi rang. Maiarii erau „spirite“, dar capabile de auto- 
întrupare, şi puteau să-şi ia forme „umane" (în special elfice). 


Despre Saruman se spune (o face, de pildă, Gandalf însuşi) că 
era mai marele istarilor - adică avea un statut mai înalt decât 
ceilalţi în Valinor: Gandalf era al doilea, din acest punct de 
vedere. Radagast este prezentat drept o persoană mai limitată 
ca putere şi înţelepciune. Despre ceilalţi doi nu se spune nimic şi 
în textele publicate, afară de referirea la cei Cinci Vrăjitori, în 
altercaţia dintre Gandalf şi Saruman [Ce/e dovă turnuri, MI 10]. 
Acum, aceşti maiari au fost trimişi de valari într-un moment 
cruciat al istoriei Pământului de Mijloc, pentru a întări rezistenţa 
elfilor din Apus, care-şi pierdeau puterea, şi a oamenilor 
nepervertiţi, tot din Apus, mult depăşiţi numeric de cei de la 
Răsărit şi de la Miazăzi. Se poate observa că fiecare era liber să 
facă tot ce putea în această misiune; că nu li se dăduseră 
porunci şi nu trebuiau să acţioneze împreună ca un mic organ 
central de putere şi înţelepciune; şi că fiecare avea alte puteri şi 


înclinații, iar valarii tocmai datorită lor îi aleseseră. 

Alte texte se concentrează exclusiv asupra lui Gandalf (Olórin, 
Mithrandir). Pe versoul paginii izolate care conţine povestea despre 
alegerea istarilor de către valari apare următoarea însemnare cu adevărat 
remarcabilă: 


Elendil şi Gil-galad erau aliaţi; dar aceasta a fost „Ultima 
Alianţă" între elfi şi oameni. În înfrângerea finală a lui Sauron, 
elfii nu s-au implicat efectiv în acţiune. Legolas a avut probabil 
cel mai mic rol dintre cei Nouă Peregrini. Galadriel, cea mai 
măreaţă dintre eldarii care supravieţuiseră în Pământul de 
Mijloc, a acţionat mai ales prin înţelepciune şi bunătate, ca o 
conducătoare sau sfătuitoare în luptă, de neînvins în rezistența 
ei (mai cu seamă a minţii şi spiritului), dar incapabilă de acțiune 
punitivă, în acest sens, ea poate fi comparată cu Manwë în ceea 
ce priveşte acţiunea totală la dimensiuni mai mari. Totuşi, 
Manwë, chiar şi după Decăderea Numenorului şi distrugerea 
lumii vechi, chiar şi în al Treilea Ev, când Tărâmul Binecuvântat 
fusese îndepărtat din „Cercurile Lumii", nu a fost un simplu 
observator. Este limpede că emisarii numiţi Istari (sau Vrăjitori) 
din Valinor au venit, şi printre ei Gandalf, care s-a dovedit a fi 
conducătorul şi coordonatorul atât al atacului cât şi al apărării. 

Cine era „Gandalf? Se spune că mai târziu (când iarăşi s-a 
înălţat o umbră a râului în Regat), mulţi dintre „Credincioşii" din 
acea vreme credeau că „Gandalf era ultima apariţie a lui 
Manwë însuşi, înainte ca acesta să se retragă definitiv în turnul 
de strajă din Taniquetil. (Faptul că Gandalf spunea că „în Apus" 


numele său fusese Olórin era, conform acestei credinţe, 
adoptarea unui camuflaj, un simplu nume fals.) Nu cunosc 
(desigur) adevărul, iar dacă l-aş şti, ar fi o greşeală să fiu mai 
explicit decât a fost Gandalf însuşi. Dar eu unul nu cred că aşa 
au stat lucrurile. Manwë nu va cobori de pe munte înainte de 
Dagor Dagorath şi venirea Sfârşitului, când se întoarce Melkor.: 
Pentru a-l dobori pe Morgoth, el l-a trimis pe pristavul său 
Eönwë. Şi-atunci, pentru înfrângerea lui Sauron, n-ar trimite el 
un spirit mai puţin măreț (dar puternic) din rândul poporului 
îngerilor, un spirit de aceeaşi seamă şi neîndoielnic egal cu 
Sauron la începuturile lor, însă nu deasupra lui? Numele 
acestuia era Ol6rin. Dar despre Olórin nu vom şti niciodată mai 


mult decât a dat la iveală în Gandalf. 
Urmează şaisprezece versuri ale unui poem în care este folosită 


aliteraţia: 

Vrea-vei să auzi legenda 
multă vreme neştiută 

despre cei Cinci veniţi 
dintr-o ţară-ndepărtată? 

Unul doar s-a-ntors. 
Alţii niciodată 

sub stăpânirea oamenilor 
Pământul de Mijloc nu vor căuta 

până ce Dagor Dagorath 
şi Destinul se-mplinesc. 

De aflat cum ai aflat-o: 
la sfatul tainic 

al Stăpânilor Apusului 
din ţara Aman? 

Pierdute-s drumurile lungi 
ce într-acol' duceau, 

iar oamenilor muritori 
ManwE nu le vorbeşte. 

Din Apusul-care-a-fost 
un vânt a purtat-o 

pân' la urechea adormită, 
în tăcerile 

de sub umbra nopţii, 
când veştile-s aduse 

din uitate tărâmuri 


şi evuri pierdute 
peste mări de ani 


pin' la gândul iscoditor. 


Nu toate-au fost uitate 
de Regele Bătrân. 
In Sauron vedea 


o zăbavnică ameninţare... 

Sunt multe elemente aici care fac aluzie la problema mai generală a 
preocupării lui Manwë şi a valarilor faţă de soarta Pământului de Mijloc 
după Decăderea Numenorului, care însă nu intră în sfera de interes a 
volumului de faţă. 

După fraza „Dar despre Olórin nu vom şti niciodată mai mult decât a 
dat la iveală în Gandalf, tata a adăugat ulterior: 


decât că Oldrin este un nume din graiul Elfilor Nobili şi prin 
urmare probabil că i-a fost dat în Valinor de către eldari, sau că 
era „o traducere" menită a avea o anumită semnificaţie pentru 
ei. Oricare ar fi fost cazul, ce înţeles avea acest nume primit sau 
adoptat? O/or este un cuvânt tradus adesea ca „vis", însă nu se 
referă la „visele" oamenilor, adică în mod sigur nu la cele din 
timpul somnului. Pentru eldari, el includea conţinutul viu al 
memoriei lor, adică ceea ce era produs al imaginației. se 
referea, de fapt, la viziunea limpede, în minte, asupra unor 
lucruri care nu erau prezente fizic în locul unde se afla trupul. 
Nu era vorba doar de ideea despre lucrul respectiv, ci de 
întregul aspect al lucrului respectiv, de la o formă anume până 
la detalii. 

O notă etimologica izolată oferă o explicaţie similară sensului acestui 
cuvânt: 

Olo-s: viziune, „năzărire": denumire comună în elfică pentru 
„construcţie a minții" care nu (prejexistă pe £Eăâ distinct de 
construcţie, ci datorită eldarilor, putând prin intermediul Artei 
(Karme) să devină vizibilă, perceptibilă. O/os se referă de obicei 
la construcţii frumoase, care au doar un scop artistic (cu alte 


cuvinte, nu sunt menite să amăgească ori să obţină puterea). 

Sunt enumerate cuvinte care derivă din această rădăcină: Quenya 
olos, „vis, viziune", plural o/ozi / olori; ola- (impersonal), „a visa"; olosta, 
„visător'. Apoi se face trimitere la o/ofantur, care fusese înainte 
„adevăratul“ nume al lui Lórien, acel vala care era „domnul vedeniilor şi 
visurilor", înainte să fi fost schimbat în /rmo, în Si/marillion (aşa cum 
Nurufantur a fost schimbat în Nămo (Mandos): deşi pluralul fâanturi pentru 
aceşti doi „fârtaţi" apare în Va/aguenta). 

Aceste analize ale cuvântului o/os, olor trebuie în mod clar legate de 
pasajul din Va/aquenta (Silmarillion, pg. 56) în care se spune că Ol6rin trăia 
în Lórien, în Valinor, şi că: 
deşi îi iubea pe elfi, umbla printre ei nevăzut sau, când se 


lăsa văzut, arăta întocmai ca ei, încât ei nu ştiau de unde le 


veneau acele  năluciri frumoase ori  străfulgerările de 


înţelepciune pe care el le insufla în inimile lor. 

Intr-o variantă anterioară a acestui pasaj se spune că Olórin era 
„Sfătuitorul lui Irmo" şi că în inimile celor care îi dădeau ascultare se 
trezeau gânduri „despre lucruri frumoase care încă nu fuseseră, dar se 
puteau făuri pentru a spori bogăţia Ardei". 

O însemnare lunga elucidează pasajul din Cele dovă turnuri IV 5, în 
care Faramir repetă la Henneth Annun ceea ce-l auzise pe Gandalf 
spunând: 

Multe nume am eu, în nenumărate ţinuturi. Mithrandir 
printre elfi, Tharkûn printre gnomi; în tinerețe, la Apus, mi se 
spunea Olórin, nume de mult uitat:*; la Miazăzi, Incânus; la 


Miazănoapte, Gandalf; în Răsărit, nu mă duc niciodată. 
Nota a fost scrisă înainte de publicarea celei de-a doua ediții a 
Stăpânului Inelelor, în 1988; iată ce se spune în ea: 


Data sosirii lui Gandalf este incertă. A venit de dincolo de 
mare, aparent odată cu ivirea primelor semne ale retrezirii 
„Umbrei": reapariţia şi răspândirea a tot felul de lucruri 
ticăloase. Dar arareori este el menţionat în hronice ori izvoade 
în cel de-al doilea mileniu al celui de-al Treilea Ev. Probabil că a 
călătorit mult (deghizat în fel şi chip), preocupat nu de ceea ce 
se făptuia ori se întâmpla, ci de a cerceta inimile elfilor şi 
oamenilor care i se împotriviseră lui Sauron, sau de la care se 
putea aştepta o asemenea împotrivire. S-a păstrat ceea ce el 
însuşi spusese (sau cel puţin o versiunea a afirmației sale, 
oricum nedeplin înţeleasă), anume că în tinereţe numele lui 
fusese Oldrin în Apus, dar elfii îl numeau Mithrandir (Rătăcitorul 
cel Sur), Tharkiân îi era numele printre gnomi (însemnând, din 
cât se spune, „Omul cu Toiagul"), Incânus la Miazăzi, şi Gandalf 
la Miazănoapte, dar că „în Răsărit nu mă duc niciodată". 

„Apusul" înseamnă aici în mod limpede Apusul îndepărtat, 
dincolo de Mare, şi nu partea apuseană a Pământului de Mijloc; 
numele Olórin aparţine ca formă limbii Elfilor Nobili. 
„Miazănoapte" se referă mai mult ca sigur la regiunile nord- 
vestice ale Pământului de Mijloc, unde majoritatea locuitorilor 
sau a popoarelor vorbitoare nu căzuseră în mrejele lui Morgoth 
ori ale lui Sauron. În acele regiuni, împotrivirea faţă de ticăloşiile 
lăsate în urmă de Duşman, ori faţă de Sauron, servitorul său, 
de-ar fi fost să apară din nou, ar fi fost cea mai puternică. 
Hotarele acestei regiuni erau de la natură nedefinite; graniţa 
răsăriteană urma, mai mult sau mai puţin, cursul Râului Carnen 
până la confluenţa cu Celduin (Râul Curgător) şi apoi până la 


Nurnen, iar de acolo spre miazăzi până la străvechile fruntarii 
ale Gondorului de la Miazăzi. (La început, nu excludea Mordorul, 
stăpânit de Sauron, deşi regiunea se afla în afara tărâmurilor 
iniţiale ale acestuia, „în Răsărit", ca o ameninţare voită la 
adresa Apusului şi a numenbreenilor.) Prin urmare, teritoriul de 
la „Miazănoapte" include toată această zonă întinsă: de la vest 
la est, însemnând aproximativ de la Golful Lune la Nurnen, iar 
de la nord la sud, adică de la Carn Dim la hotarele sudice ale 
străvechiului Gondor, între acesta şi Haradul Apropiat. Dincolo 
de Nurnen, Gandalf nu a trecut niciodată. 

Acest pasaj este singura dovadă existentă, referitoare la 
faptul că el şi-a extins călătoriile mai departe spre Miazăzi. 
Aragorn susţine că ar fi intrat „până hăt-departe în ţările Rhân şi 
Harad, unde stelele ne sunt străine" (Frăția /nelului || 2). Nu 
trebuie să presupunem că Gandalf a făcut acelaşi lucru. 
Legendele acestea se concentrează asupra tărâmurilor de la 
Miazănoapte - deoarece lupta împotriva lui Morgoth şi a 
servitorilor săi, care a avut loc în principal în partea de nord şi 
mai ales de nord-vest a Pământului de Mijloc, este considerată 
drept un fapt istoric, pentru că elfii şi apoi oamenii care au fugit 
din calea lui Morgoth s-au îndreptat în mod inevitabil spre vest, 
spre Tărâmul Binecuvântat, şi spre nord-vest, unde țărmurile 
Pământului de Mijloc erau cel mai aproape de Aman. Harad 
„Miazăzi" este astfel un termen vag şi, cu toate că înainte de 
Decădere oamenii din Númenor exploraseră coastele 
Pământului de Mijloc până departe în sud, aşezările lor dincolo 
de Umbar fuseseră absorbite, sau, fiind ridicate de oameni 
corupți deja de Sauron în Númenor, deveniseră ostile şi 
intraseră sub stăpânirea lui Sauron. Dar regiunile sudice care 
aveau contact cu Gondorul (numite de oamenii din Gondor pur 
şi simplu Harad „Miazăzi", Apropiat sau îndepărtat) erau 
probabil mai uşor de atras în „Rezistenţă", şi în acelaşi timp 
locuri unde Sauron îşi făcuse cel mai mult de lucru în cel de-al 
Treilea Ev, întrucât pentru el era o sursă de mână de lucru ce 
putea fi foarte uşor folosită împotriva Gondorului. În aceste 
regiuni se prea poate ca Gandalf să fi călătorit în zilele de 
început ale trudniciei sale. 

Dar cea mai mare parte a timpului Gandalf şi-a petrecut-o 
la „Miazănoapte", iar aici cel mai mult în nord-vest - Lindon, 
Eriador şi Văile Anduinului. A făcut alianţă mai ales cu Elrond şi 


cu dunedainii de la miazănoapte (Pribegii). Ceea ce-l caracteriza 
în mod deosebit erau dragostea ce le-o purta „piticuţilor" şi 
multele cunoştinţe pe care le avea despre ei: în înţelepciunea 
lui, presimţea rolul important ce-l vor juca în cele din urmă şi în 
acelaşi timp îşi dădea seama de valoarea lor intrinsecă. 
Gondorul îi atrăgea mai puţin atenţia, din acelaşi motiv pentru 
care i se părea mai interesant lui Saruman: reprezenta un 
centru al cunoaşterii şi al puterii. Cârmuitorii săi, încă din cele 
mai vechi timpuri, şi tradiţiile sale îi erau irevocabil opuse lui 
Sauron, fără îndoială din considerente politice: regatul acesta 
constituia pentru el o ameninţare şi continua să existe doar în 
măsura în care şi atâta timp cât ameninţarea pe care o 
reprezenta el însuşi pentru gondorieni putea fi înfruntată cu 
forţa armelor. Gandalf nu prea avea cum să-i călăuzească pe 
mândrii cârmuitori, sau să-i sfătuiască, şi doar când puterea lor 
a început să decadă, înnobilându-le în schimb curajul şi tăria cu 
care se luptau pentru o cauză aparent pierdută, a început şi 
Gandalf să fie preocupat în mod deosebit de soarta lor. 

Numele de /ncânus este aparent „străin", adică nu provine 
nici din limba westron, nici din elfică (sindarină sau Quenya) şi 
nu-şi are originea nici în graiurile Oamenilor de la Miazănoapte, 
care au supravieţuit. O notă din Cartea Thainului spune că este 
o formă adaptată limbii Quenya a unui cuvânt din limba 
haradrimilor, care înseamnă pur şi simplu „Iscoada de la 
Miazănoapte" (/nkâ+nus).2% 

Ganaalf este un nume de înlocuire în povestea în limba 
engleză, procedeul folosit fiind acelaşi ca şi în cazul numelor 
hobbiţilor şi ale gnomilor. De fapt, este un nume scandinav 
(purtat de un pitic* din Völuspá)”, pe care l-am folosit deoarece 
pare să conţină elementul ganar, toiag, în special unul folosit în 
„magie", şi s-ar putea traduce drept „fiinţă elfică având un toiag 
(vrăjit)". Gandalf nu era elf, dar aşa îl considerau oamenii 
apropiaţi elfilor, prietenia şi alianţa lui cu elfii fiind bine- 
cunoscută. Deoarece numele este atribuit „tărâmurilor de la 
Miazănoapte" în general, este de presupus că Gandalf 
reprezintă un nume westron, format însă din elemente care nu 
provin din limbile elfice. 


O cu totul altă optică asupra sensului cuvintelor lui Gandalf „la Miazăzi 
Incânus" şi a etimologiei numelui apare într-o notă scrisă în 1967: 


Nu este nicidecum limpede ce se înţelegea prin „la 
Miazăzi": Gandalf a negat că a vizitat vreodată „Răsăritul", dar 
de fapt el pare să-şi fi limitat călătoriile şi supravegherea la 
ţinuturile apusene, locuite de elfi şi de popoare în general ostile 
lui Sauron. Oricum, pare puţin probabil să fi călătorit sau să fi 
poposit suficient de mult în Harad (sau Haradul îndepărtat!) ca 
să fi primit un nume special în oricare din limbile străine din 
acele regiuni puţin cunoscute. Prin urmare, Miazăzi ar trebui să 
însemne Gondor (în sens larg, ţâri aflate sub suzeranitatea 
Gondorului, atunci când era în culmea gloriei sale). Dar la 
vremea când se petrece Povestea de faţă, pe Gandalf îl întâlnim 
sub numele de Mithrandir (aşa-l numeau oamenii de rang sau de 
origine numenbreană precum Denethor, Faramir etc.) în Gondor. 
Este un nume de origine sindarină, menţionat ca nume doar de 
către elfi; dar oamenii de rang din Gondor cunoşteau această 
limbă şi o foloseau. Numele „popular" în limba westron, sau 
Limba Comună, era evident unul care însemna „Manta-Sură", 
dar, fiind născocit cu mult timp în urmă, forma lui de acum era 
arhaică, reprezentată poate de acel „Mantie-Sură" folosit de 


Eomer din Rohan. 
Tatăl meu a tras concluzia că „la Miazăzi" se referea într-adevăr la 
Gondor, şi că Incânus era (la fel ca Ol6rin) un nume Quenya, însă născocit 
în Gondor, în vremurile de demult, când limba Quenya era încă mult 
folosită de cei învăţaţi, fiind şi limba numeroaselor documente istorice, aşa 
cum a fost cazul în Numenor. 


În Povestea Anilor se spune că Gandalf şi-a făcut apariţia în 
Apus la începutul secolului XI al celui de-al Treilea Ev. Dacă 
pornim de la presupunerea că mai întâi a vizitat Gondorul 
suficient de des şi pentru perioade destul de lungi de timp 
pentru a primi un nume acolo, sau mai multe - să spunem, în 
timpul domniei lui Atanatar Alcarin, cu aproximativ 1800 de ani 
înainte de Războiul lInelului - este posibil să considerăm că 
Incânus este un nume Quenya născocit anume pentru el, care 
ulterior a ieşit din uz, rămânând doar în amintirea celor învăţaţi. 

Dată fiind această presupunere, se poate stabili o 
etimologie pornind de la elementele Quenya /in(/id)- „minte", şi 
kan- „conducător', mai ales în câno, cânu, „conducător, 
guvernator, căpetenie" (care ulterior constituie al doilea 
element în numele Turgon şi Fingon). În această notă, tatăl meu 
s-a referit şi la cuvântul latin incânus, „cu păr cărunt", într-un fel 
care sugerează că aceasta era de fapt originea acestui nume al 


lui Gandalf când a fost scris Stăpânul Inelelor, lucru care ar fi 
extrem de surprinzător dacă ar fi adevărat; la sfârşitul acestei 
analize, el a remarcat despre coincidenţa în formă a numelui 
Quenya şi a cuvântului latin că trebuie privită drept un 
„accident", la fel cum sindarinul Orthanc, „înălţime bifurcată", 
coincide întâmplător cu anglo-saxonul orpanc, „născocire 
dibace", ceea ce reprezintă traducerea acestei denumiri în limba 
Rohirrimilor. 


III PALANTIRII 


Fără îndoială, pa/antirii n-au fost niciodată ceva pentru 
folosul oricui sau cunoscut de orişicine, nici măcar în Numenor. 
In Pământul de Mijloc erau ţinuţi în încăperi păzite, sus de tot, în 
turnuri greu de pătruns, unde numai regii şi cârmuitorii şi 
păzitori anume numiţi se puteau apropia de ei; niciodată nu 
erau cercetaţi în public şi nici nu erau arătaţi. Dar până la 
pieirea Regilor, n-au fost consideraţi nişte taine dătătoare de 
fiori. Folosirea pa/antirilor nu reprezenta vreo primejdie, şi nici 
un rege ori vreo altă persoană care avea voie să-i cerceteze n-ar 
fi ezitat să dezvăluie sursa cunoştinţelor despre faptele ori 
părerile cârmuitorilor din locuri îndepărtate, dacă acest fapt se 
datora Pietrelor.:* 

După epoca Regilor şi pierderea oraşului Minas Ithil, nu se 
mai pomeneşte nicăieri despre întrebuinţarea lor făţişă şi 
oficială. La Miazănoapte, în urma naufragiului din 1975 al lui 
Arvedui, Ultimul Rege, nu mai rămăsese nici o Piatră care să dea 
răspunsuri.:* în 2002, Piatra din Ithil a dispărut. N-au mai rămas 
decât Piatra Anor, din Minas Tirith, şi Piatra Orthanc.=» 

Două lucruri au contribuit la neglijarea Pietrelor şi la pieirea 
lor din memoria generală a oamenilor. Primul a fost faptul că nu 
se ştia ce se întâmplase cu Piatra Ithil: s-a presupus, nu fără 
temei, că a fost distrusă de apărătorii oraşului Minas Ithil înainte 
ca acesta să fie cucerit şi jefuit: - dar la fel de bine era posibil 
să fi fost furată şi să fi încăput pe mâinile lui Sauron, şi unii mai 
înţelepţi şi mai departe văzători poate că s-au gândit la aceasta. 
Din cât se pare, astfel au şi gândit, dându-şi seama totodată că 
nu-i va fi de mare folos în distrugerea Gondorului, atâta vreme 
cât nu intra în legătură cu o altă Piatră cu care să poată 
comunica.:2 Este de presupus că, din aceasta pricină, Piatra 
Anor, despre care nici un document nu pomeneşte înainte de 
Războiul lInelului, a fost ţinută în cel mai deplin secret, 
neputându-se apropia de ea decât Majordomii Cârmuitori care 
(aparent) n-au folosit-o, până la Denethor II. 

Al doilea motiv a fost decăderea Gondorului şi pierderea 
interesului pentru istoria străveche, sau chiar uitarea acesteia 
de către toţi, în afară de câţiva dintre cei de rang înalt din regat, 
şi în afara acelor informaţii care priveau genealogiile lor: 
descendența şi gradele de rudenie. După epoca Regilor, 


Gondorul s-a înapoiat la un „Ev Mediu" în care învăţăturile se 
împuţinau tot mai mult, iar îndemânările deveneau tot mai 
simple. Comunicarea depindea de mesageri şi soli călare sau, în 
vremuri de primejdie, de piscurile de avertizare, şi dacă Pietrele 
din Anor şi Orthanc încă erau păzite drept comori rămase din 
trecut, despre a căror existenţă ştiau doar câţiva, cele Şapte 
Pietre din vechime fuseseră în general uitate de oameni, iar 
stihurile legendelor care încă mai pomeneau de ele îşi 
pierduseră înţelesul, chiar dacă şi le mai aminteau câte unii; 
felul lor de a răspunde întrebărilor se preschimbase, datorită 
legendelor, în puterile elfice ale străvechilor Regi, cu ochii lor 
pătrunzători, şi în spiritele iuți, înaripate ca păsările, care-i 
slujeau aducându-le veşti sau purtându-le soliile. 

La acea vreme, din cât se pare Piatra din Orthanc zăcea de 
multă vreme neglijată de Majordomi: nu le mai era de nici un 
folos şi nici nu se putea atinge cineva de ea în turnul ei 
inaccesibil. Chiar dacă n-ar fi plutit şi asupra ei aceeaşi îndoială 
ca asupra Pietrei Ithil, se găsea într-o regiune faţă de care 
Gondorul arăta tot mai puţin interes. Calenardhon, puţin populat 
dintotdeauna, fusese pustiit de Molima întunecată din 1636, 
după care locuitorii de origine numenbreană au început să 
părăsească acel ţinut şi să se mute în Ithilien şi pe pământurile 
mai apropiate de Anduin. Isengard a rămas în stăpânirea 
Majordomilor, dar turnul Orthanc a fost abandonat şi în cele din 
urmă încuiat, cheile fiind duse în Minas Tirith. Dacă Beren 
Majordomul s-a gândit vreo clipă la Piatră când i-a dat cheile lui 
Saruman, şi-o fi zis că nu putea încăpea pe mâini mai sigure 
decât cele ale mai-marelui Sfatului care i se împotrivea lui 
Sauron. 


Nu încape îndoială că Saruman cercetase:: izvoade şi astfel 
aflase multe despre Pietre, lucruri care-i stârneau curiozitatea, şi 
era sigur că Piatra Orthanc se afla întreagă şi nevătămată în 
turnul ei. A primit cheile turnului Orthanc în 2759, în calitate de 
paznic al acestuia şi locotenent al Majordomului din Gondor. La 
acea dată, Piatra Orthanc nu preocupa câtuşi de puţin Sfatul 
Alb. Numai Saruman, care câştigase încrederea Majordomilor, se 
aplecase asupra multelor documente ale Gondorului, ca să-şi 
dea seama de însemnătatea pal/antirilor şi de felul în care 
puteau fi folosiţi cei care supravieţuiseră; dar despre toate 


acestea Saruman n-a suflat o vorbă nimănui din Sfat. Dată fiind 
pizma şi ura ce le nutrea faţă de Gandalf, el a rupt orice 
legătură cu Sfatul care s-a întrunit pentru ultima oară în 2953. 
Fără a anunţa pe nimeni în mod oficial despre intenţiile sale, 
Saruman a ocupat Isengardul, transformându-l în propriul său 
domeniu, şi a întors spatele Gondorului. Desigur că Sfatul a 
condamnat acest gest al lui; dar Saruman era un emisar 
independent şi avea dreptul, dacă dorea, să acţioneze după cum 
credea de cuviinţă în lupta împotriva lui Sauron.=: In mare, 
Sfatul însuşi avea cu siguranţă ştiinţă despre Pietre şi despre 
locurile în care fuseseră aşezate în străvechime, dar nu 
considera că acum ar mai fi avut o însemnătate prea mare; erau 
obiecte ce ţineau de istoria Regatelor dunedainilor, minunate, 
extraordinare, dar din care cele mai multe se pierduseră ori nu 
mai aveau la ce să fie folosite. Să ne amintim că, la origine, 
Pietrele fuseseră „inocente'", neservind nici unui scop ticălos. 
Funeste au devenit numai datorită lui Sauron, care le-a 
transformat în instrumente ale asupririi şi amăgirii. 

Poate că Sfatul (prevenit de Gandalf) începuse să 
bănuiască intenţiile lui Saruman privitoare la Inele, dar nici 
măcar Gandalf nu ştia că acesta devenise aliatul sau slujitorul 
lui Sauron. Abia în iulie 3018 a descoperit Gandalf acest fapt. 
Dar cu toate că, în anii din urmă, Gandalf cercetase 
documentele Gondorului pentru a afla - el şi totodată Sfatul - 
cât mai multe despre istoria regatului, preocuparea lor de 
căpătâi era deocamdată Inelul: încă nu-şi dădeau seama de 
Puterile Pietrelor şi cum anume puteau fi acestea folosite. Este 
limpede că, la vremea la care a avut loc Războiul Inelului, Sfatul 
abia de curând începuse să-şi pună întrebări legate de soarta 
Pietrei Ithil, dar nu reuşea (lucru de înţeles chiar şi la persoane 
precum Elrond, Galadriel şi Gandalf, apăsaţi de grijile pe care le 
aveau) să-i înţeleagă semnificaţia şi să cumpănească la ce s-ar 
fi putut întâmpla dacă Sauron ar fi căzut sub puterea uneia din 
Pietre, iar altcineva s-ar fi folosit de o altă piatră. A fost nevoie 
de întâmplarea de pe Dol Baran, când s-a văzut ce efect a avut 
Piatra Orthanc asupra lui Peregrin, pentru ca dintr-odată să se 
dezvăluie că „legătura" între Isengard şi Barad-diâr (despre a 
cărei existenţă s-a ştiut după ce s-a aflat că forţelor din Isengard 
li se alăturaseră altele aflate sub comanda lui Sauron, atunci 


când atacaseră Frăția la Parth Galen) era, în fapt, Piatra Orthanc 
- adică un palantir. 

Vorbindu-i lui Peregrin, în timp ce călăreau împreună pe 
lute ca Gândul şi părăseau dealul Dol Baran (Cele dovă turnuri 
III 11), Gandalf urmărea să-i dea hobbitului câteva informaţii 
despre istoria pa/antirilor, pentru ca el să poată să-şi dea seama 
de vechimea, măreţia şi puterea unor lucruri în care îşi băgase 
nasul fără să fie nevoie. Nu a considerat necesar să-i înfăţişeze 
cum anume descoperise el toate aceste lucruri şi ce concluzii 
trăsese, cu o singură excepţie: când i-a explicat cum de 
ajunsese Sauron să aibă control asupra palantirilor, încât acum 
oricine le-ar fi folosit era în primejdie. In acelaşi timp, în sinea 
lui, Gandalf era sincer preocupat de Pietre, chibzuind la 
legăturile pe care le avea descoperirea făcută pe Dol Baran cu 
multe lucruri observate şi cumpănite de el: de pildă, faptul că 
Denethor cunoştea atât de bine evenimente petrecute la mare 
depărtare, ori faptul că arăta îmbătrânit înainte de vreme, ceea 
ce fusese băgat de seamă când abia trecuse de şaizeci de ani, 
cu toate că el se trăgea dintr-un neam şi o familie care, pe 
atunci, încă trăiau mai mult decât alte neamuri omeneşti. Fără 
îndoială că Gandalf se grăbea să ajungă în Minas Tirith nu numai 
din pricină că timpul era prea scurt şi războiul bătea la uşă, ci 
mai cu seamă deoarece l-a cuprins deodată teama că şi 
Denethor se folosise de un palantír, Piatra Anor; dorea, prin 
urmare, să vadă şi să judece singur ce efect avusese aceasta 
asupra Majordomului: dacă nu cumva, în încercarea crucială a 
războiului disperat, se va dovedi că nici în el nu se mai putea 
avea încredere şi că se va supune Mordorului (aşa cum se 
întâmplase şi cu Saruman). Întâlnirile dintre Gandalf şi 
Denethor, după ce vrăjitorul a sosit în Minas Tirith şi în zilele 
care au urmat, şi tot ceea ce se zice că şi-au spus cei doi trebuie 
privite în lumina acestei îndoieli care-l cuprinsese pe Gandalf.: 

Prin urmare, importanţa pa/antirului din Minas Tirith a 
căpătat un loc aparte în gândurile lui Gandalf doar după 
experienţa trăită de Peregrin pe Dol Baran. Dar de existenţa 
Pietrei lui avusese cunoştinţă, ori cel puţin o intuise, cu mult mai 
devreme. Despre trecutul lui Gandalf până la sfârşitul Păcii 
Străjuitoare (2460) şi până la alcătuirea Sfatului Alb (2463) se 
ştiu puţine lucruri; cât despre interesul lui deosebit pentru 
Gondor, acesta s-a manifestat doar după ce Bilbo a descoperit 


Inelul (2941) şi Sauron s-a întors în Mordor fără să se mai 
ascundă (2951).:* Atenţia lui (ca şi a lui Saruman) era la acea 
vreme concentrată asupra Inelului lui Isildur; dar din ceea ce a 
citit în arhiva din Minas Tirith se presupune că aflase multe 
despre pa/antirii din Gondor, deşi la momentul respectiv nu 
înţelesese limpede posibila lor semnificaţie, ceea ce nu se poate 
spune despre Saruman a cărui minte, spre deosebire de a lui 
Gandalf, era atrasă mai mult de artefacte şi instrumente ale 
puterii, decât de persoane. Totuşi, se poate bănui că la acea 
vreme Gandalf ştia mai multe decât Saruman despre natura şi 
originea palantirilor, deoarece tot ceea ce privea străvechiul 
regat al Arnorului şi istoria mai recentă a respectivelor regiuni îl 
preocupau în mod deosebit; la asta se adăuga şi strânsa lui 
prietenie cu Elrond. 

Dar Piatra Anor devenise o taină: după distrugerea oraşului 
Minas Ithil, nici un hronic ori vreun izvod al Majordomilor n-a mai 
pomenit de soarta ei. Istoria va dovedi cu limpezime că nici 
turnul Orthanc, nici Turnul Alb din Minas Tirith n-au fost 
capturate sau jefuite vreodată de duşmani, prin urmare se 
poate presupune că Pietrele au rămas intacte şi în aceleaşi 
locuri în care fuseseră puse în străvechime; dar nu e sigur că n- 
au fost mutate de Majordomi şi poate „îngropate adânc": în 
vreo vistierie, chiar una într-un ultim refugiu ascuns în munţi, 
cum era, de exemplu, Valea Calvarului. 

Se zice despre Gandalf că ar fi spus că nu credea că 
Denethor îşi îngăduise să folosească pa/antirul înainte ca 
înţelepciunea să-l părăsească.=: Nu putea să fie sigur că aşa 
stăteau lucrurile, deoarece când anume şi de ce Denethor a 
îndrăznit să folosească Piatra au rămas o chestiune de 
conjunctură. Indiferent de ce credea Gandalf, este probabil ca 
Denethor - ţinând cont de firea lui şi de ceea ce se spune 
despre el - să fi început să folosească Piatra Anor cu mulţi ani 
înainte de 3019 şi înainte ca Saruman să fi cutezat să folosească 
Piatra Orthanc sau să se fi gândit că ar fi fost util să facă acest 
lucru. Denethor a devenit Majordom în 1984, la vârsta de 
cincizeci şi patru de ani; un bărbat autoritar, înţelept şi mai 
învăţat decât toţi învățații acelui timp, cu o voinţă de fier, 
încrezător în propriile forţe şi neînfricat. „Asprimea" înfăţişării lui 
a fost băgată în seamă de cei din jur după ce soţia lui, Finduilas, 
a murit în 1988, dar pare destul de limpede că s-a folosit de 


Piatră de îndată ce a ajuns Majordom, deoarece studiase 
îndelung problema pa/antirilor, tradiţiile legate de ei şi felul în 
care puteau fi folosiţi, toate acestea fiind păstrate în arhivele 
speciale ale Majordomilor, pe care aveau voie să le studieze 
doar Majordomul Cârmuitor şi moştenitorul său. Către sfârşitul 
cârmuirii lui Ecthelion Il, tatăl său, probabil că Denethor şi-a 
dorit foarte mult să consulte Piatra, pe măsură ce în Gondor 
sporea neliniştea, iar poziţia sa slăbea în faţa faimei lui 
„Thorongil":: şi a favorii pe care i-o arăta acestuia tatăl său. Cel 
puţin unul din motivele sale trebuie să fi fost gelozia faţă de 
Thorongil şi ostilitatea față de Gandalf căruia, în timpul creşterii 
influenţei lui Thorongil, tatăl său îi acorda multă atenţie. 
Denethor vroia să-i depăşească pe aceşti „uzurpatori" în 
cunoaştere şi informaţii şi, de asemenea, dacă era posibil, să-i 
ţină sub supraveghere atunci când se aflau în altă parte. 

Tensiunea copleşitoare pe care-o implica înfruntarea lui 
Sauron de către Denethor trebuie deosebită de tensiunea 
generală cauzată de folosirea Pietrei.: Denethor era convins (şi 
nu fără motiv) că pe aceasta din urmă o putea îndura; ani la 
rând, pe Sauron n-a fost nevoit să-l înfrunte, şi probabil că iniţial 
nici nu se gândise că o va face. Pentru întrebuinţările pa/antirilor 
şi pentru distincţia între folosirea lor doar cu scopul de „a 
vedea" şi folosirea lor pentru comunicarea cu o altă Piatră şi 
pentru „supravegherea" ei, vezi pg. 564-565. După ce a deprins 
arta folosirii lor, Denethor putea, doar cu ajutorul Pietrei Anor, 
să afle multe despre evenimente petrecute în colţuri 
îndepărtate, chiar şi după ce Sauron îşi dăduse seama de ceea 
ce făcea el, cu condiţia să-şi limiteze puterea de a-şi controla 
Piatra la propriile sale scopuri, în ciuda încercării lui Sauron să 
„răsucească" Piatra Anor mereu către sine. Trebuie, de 
asemenea, reţinut că Pietrele reprezentau un lucru mărunt în 
vastele planuri şi stratageme ale lui Sauron: un mijloc de a 
domina şi de a induce în eroare pe doi dintre opozanţii săi, dar 
nu dorea (şi nu putea) să ţină Piatra Ithil sub observaţie 
continuă. Cu nici un chip nu ar fi lăsat asemenea instrumente pe 
mâinile subordonaţilor săi; şi nici nu avea vreun servitor ale 
cărui puteri mentale să le întreacă pe cele ale lui Sauron sau 
chiar pe ale lui Denethor. 

In cazul lui Denethor, Majordomul avea un avantaj chiar şi 
faţa de Sauron însuşi, prin aceea că Pietrele erau mult mai 


docile faţă de cei instruiți să le folosească: mai cu seamă faţă de 
adevărații „Moştenitori ai lui Elendil" (precum Aragorn), dar şi 
faţă de cineva care moştenise autoritatea (precum Denethor), 
spre deosebire de Saruman sau Sauron. Trebuie observat că 
efectele erau diferite. Saruman a căzut sub stăpânirea lui 
Sauron, dorindu-i victoria sau nemaiopunându-se acesteia. 
Denethor a rămas neclintit în respingerea lui Sauron, dar a fost 
făcut să creadă că victoria acestuia era inevitabilă, ceea ce l-a 
aruncat în disperare. Motivele pentru această diferenţă constau 
fără îndoială în aceea că, în primul rând, Denethor era un om cu 
o voinţa puternică, păstrându-şi integritatea personalităţii până 
la lovitura finală a (aparentei) răni mortale a singurului fiu pe 
care-l mai avea. Era mândru, dar mândria lui nu servea strict 
persoana lui: iubea Gondorul şi poporul regatului, şi se 
considera menit de destin să-i cârmuiască în acel timp al 
deznădejdii. In al doilea rând, Piatra Anor era a sa de drept şi 
doar conjunctura îl putea împiedica s-o folosească întru 
lămurirea neliniştilor sale cumplite. Probabil că îşi dăduse seama 
că Piatra Ithil încăpuse pe mâini ticăloase şi a riscat să intre în 
legătură cu ea, încrezându-se în propriile forţe. Încrederea 
aceasta nu era chiar neîntemeiată. Sauron n-a reuşit să-l 
domine, neputând decât să-l influenţeze prin tot felul de 
şiretlicuri. Probabil că la început Denethor nu a privit în direcţia 
Mordorului, se mulțumea cu „priveliştile îndepărtate" pe care i le 
oferea Piatra; de aici şi surprinzătoarea sa cunoaştere a 
evenimentelor petrecute la mare depărtare. Nu se spune 
nicăieri dacă astfel a luat contact cu Piatra Orthanc ori cu 
Saruman; e posibil să o fi făcut, în propriul său folos. Sauron nu 
putea să intervină în aceste comunicări; doar cel care folosea 
Piatra Supremă din Osgiliath putea „trage cu urechea". În timp 
ce două dintre celelalte Pietre se aflau în contact, ele apăreau 
complet opace pentru o a treia. 

Cu siguranţă că existau multe legende şi învățături 
privitoare la pa/antiri, păstrate în Gondor de către Regi şi 
Majordomi şi transmise mai departe chiar şi după ce Pietrele n- 
au mai fost folosite. Aceste Pietre îi fuseseră dăruite o dată 
pentru totdeauna lui Elendil şi moştenitorilor săi, şi numai lor le 
aparţineau de drept; ceea ce nu înseamnă că nu puteau fi 
folosite în mod legitim de un „moştenitor". Şi la fel puteau fi 
folosite de către oricine autorizat fie de „moştenitorul lui 


Anârion", fie de „moştenitorul lui Isildur", adică de un Rege 
legitim al Gondorului sau al Arnorului. De fapt, tocmai asemenea 
împuterniciţi trebuiau în mod normal să le folosească. Fiecare 
Piatră îşi avea păzitorul său, ale cărui îndatoriri erau de a 
„Supraveghea Piatra" la intervale regulate, sau când i se 
poruncea, sau când circumstanţele o cereau. Mai erau şi alte 
persoane desemnate să viziteze Pietrele, iar oficialități ale 
Coroanei responsabile cu „spionajul“ efectuau inspecții regulate 
şi speciale, raportând Regelui şi Sfatului informaţiile obţinute, 
sau numai Regelui, după cum era cazul. Ulterior, în Gondor, 
când rolul Majordomului a căpătat tot mai multă importanţă, iar 
rangul ca atare a devenit ereditar, „dublându-l" permanent pe 
Rege şi asumându-şi îndatoririle de vicerege de câte ori era 
nevoie, controlul asupra Pietrelor şi dreptul de folosire a lor pare 
să fi aparţinut mai ales Majordomilor, iar tradiţiile privitoare la 
natura şi întrebuinţarea lor să fi fost strict păzite şi transmise 
numai celor din Casa lor. Deoarece funcţia de Majordom 
devenise ereditară începând cu 1998,32 autoritatea de a folosi 
sau de a delega folosirea Pietrelor era transmisă legal urmaşilor, 
prin urmare îi revenea în totalitate lui Denethor.» 

Trebuie totuşi notat, privitor la povestea din Stăpânul 
Inelelor, că, dincolo şi mai presus de această autoritate 
delegată, chiar dacă ereditară, oricare „moştenitor al lui Elendil" 
(adică un descendent recunoscut, care ocupa un tron sau o 
funcţie de cârmuire în regatele numenbreene, prin virtutea 
acestei descendenţe) avea dreptul să folosească oricare dintre 
palantiri. Astfel, Aragorn şi-a revendicat dreptul de a lua Piatra 
Orthanc în posesia sa, deoarece aceasta rămăsese, 
deocamdată, fără stăpân sau păzitor; şi, de asemenea, pentru 
că el era de drept Regele legiuit al Gondorului şi al Arnorului 
deopotrivă, şi putea, dacă voia, să retragă pe bună dreptate 
toate autorizările acordate înainte. 


„Legendele şi învăţăturile despre Pietre" au fost uitate între 
timp şi pot fi recuperate doar prin deduceri, ori din ceea ce s-a 
consemnat despre ele. Erau sfere perfecte, care păreau făcute, 
atunci când erau total liniştite, din sticlă compactă sau din 
cristal, de un negru adânc. Cele mai mici măsurau un picior în 
diametru, altele - în mod cert Pietrele din Osgiliath şi Amon Sul - 
erau mult mai mari şi nu puteau fi ridicate de o singură 


persoană. Iniţial, au fost plasate în locuri potrivite dimensiunilor 
lor şi întrebuinţărilor cărora le erau menite, fiind puse pe mese 
joase şi rotunde din marmură neagră, într-o scobitură sau un bol 
central, în care, la nevoie, puteau fi rotite cu mâna. Erau foarte 
grele, dar de-o netezime perfectă şi dacă, printr-un accident sau 
cu rea intenţie, erau scoase de la locul lor şi rostogolite de pe 
masă, nu păţeau absolut nimic, într-adevăr, nu puteau fi sparte 
prin nici un act violent ce stătea în puterea omului să-l 
controleze, deşi unii credeau că o căldură mare, aşa cum era 
cea din Orodruin, le-ar fi făcut ţăndări, de unde şi presupunerea 
că aceasta fusese soarta Pietrei Ithil, atunci când se năruise 
tumul Barad-dur. 

Deşi nici un semn exterior nu indica acest lucru, Pietrele 
aveau poli permanenţi şi iniţial au fost astfel aşezate în locurile 
lor, încât să stea „în picioare": diametrele lor de la un pol la 
celălalt indicau centrul pământului, cu polul de jos plasat 
întotdeauna în fundul scobiturii sau a bolului. În această poziţie, 
feţele de-a lungul circumferinței erau feţele în care se putea 
privi, primind imaginile de afară, dar transmițându-le ochiului 
„Supraveghetorului". Prin urmare, supraveghetorul care dorea 
să privească la apus se aşeza în partea răsăriteană a Pietrei, şi 
dacă voia să-şi întoarcă privirea spre miazănoapte, trebuia să se 
mute spre stânga, adică în partea de miazăzi a Pietrei. Dar 
Pietrele mici, adică cele din Orthanc, Ithil şi Anor, şi probabil şi 
din Annuminas, aveau o orientare fixă în poziţionarea lor iniţială, 
încât (de exemplu) faţa lor apuseană privea numai spre apus, 
iar dacă era răsucită în celelalte direcţii, devenea opacă. Dacă o 
Piatră era scoasă din locul ei sau i se schimba poziţia, putea fi 
reaşezată printr-o examinare atentă, ceea ce se realiza prin 
rotirea ei. Dar dacă, scoasă fiind din locaşul ei, era aruncată pe 
jos, aşa cum s-a întâmplat cu Piatra Orthanc, nu mai era atât de 
simplu să fie repoziţionată corect. Astfel că a fost „o 
întâmplare", cum o numesc oamenii (ar fi zis Gandalf) că 
Peregrin, făcându-şi de lucru cu Piatra, a pus-o pe pământ mai 
mult sau mai puţin „în picioare" şi, aşezându-se pe partea ei 
apuseană, s-a întâmplat ca faţa fixă, care privea spre răsărit, să 
se afle în poziţia corectă. Pietrele Mari nu erau atât de fixe: chiar 
dacă erau rotite, tot puteau „privi" în orice direcţie.:2 

Palantirii în sine nu puteau decât „vedea": sunete nu 
transmiteau. Nestăpânite de o minte care să le direcţioneze, 


erau capricioase, iar „imaginile" lor - întâmplătoare (cel puţin 
aparent). Aflate într-un loc înalt, faţa lor apuseană, de exemplu, 
privea spre mari depărtări; vederea îi era împăienjenită şi 
distorsionată şi în stânga şi în dreapta, şi sus şi jos, ceea ce se 
afla în prim plan fiind voalat de ceea ce se afla în spate şi 
părând a se retrage într-o tot mai mare neclaritate. De 
asemenea, ceea ce „vedeau" era determinat ori împiedicat de 
hazard, de întuneric sau de „învăluire“ (vezi mai jos). Vederea 
palantirilor nu era „blocată" sau „astupată" de obstacole fizice, 
ci numai de întunecime; prin urmare, puteau privi printr-un 
munte la fel cum puteau privi printr-o pată de întuneric ori 
umbră, dar nu vedeau acolo nimic din ce nu primea un strop de 
lumină. Puteau vedea prin pereţi, dar nu vedeau nimic în 
încăperi, peşteri sau subterane, dacă pe ceea ce se afla înăuntru 
nu cădea o rază de lumină; Palantirii înşişi nu puteau să ofere 
această lumină sau s-o proiecteze. Era astfel posibil să te 
păzeşti de privirea lor prin procesul numit „învăluire“, prin care 
anumite lucruri sau zone erau văzute într-o Piatră doar ca o 
umbră sau o ceaţă adâncă. Cum anume se realiza acest proces 
(de către cei care îşi dădeau seama de existenţa Pietrelor şi de 
posibilitatea de a fi urmăriţi de ele) este unul din misterele 
pierdute ale pa/antirilor.: 

Prin puterea voinţei sale, un privitor putea determina 
vederea Pietrei să se concentreze asupra unui punct, direct pe 
linia pe care se afla acesta, ori foarte aproape de ea. 
„Imaginile" necontrolate erau mici, mai ales în Pietrele mici, deşi 
erau mai mari pentru ochiul privitorului care se aşeza la o 
oarecare distanţă de suprafaţa pa/antirului (cam la aproximativ 
trei picioare depărtare). Dar controlate de voinţa unui 
supraveghetor priceput şi puternic, lucrurile mai depărtate 
puteau fi mărite, adică aduse mai aproape şi făcute să apară 
mai limpezi, în vreme ce fundalul dispărea aproape complet. 
Astfel, un om aflat la o depărtare destul de mare putea fi văzut 
ca o siluetă minusculă, nu mai mare de-o jumătate de deget, 
greu de distins într-un peisaj sau într-o mulţime; dar prin 
concentrare, imaginea sa putea fi mărită şi făcută mai clară, 
până când respectivul era văzut în detalii limpezi, chiar dacă 
mici, ca o poză de câteva palme înălţime; dacă privitorul îl 
cunoştea, îl putea recunoaşte cu uşurinţă. Printr-o concentrare 
sporită, privitorul putea mări şi mai mult anumite detalii care-l 


interesau, reuşind să vadă (de exemplu) dacă omul avea un inel 
pe mână. 

Dar această „concentrare" era extrem de obositoare, chiar 
extenuantă uneori. Ca urmare, se apela la ea numai când era 
absolută nevoie de informaţii, iar şansa (la care probabil se 
adăugau anumite cunoştinţe prealabile) îi permitea privitorului 
să aleagă elemente (semnificative pentru el şi pentru scopul său 
imediat) din învălmăşeala imaginilor oferite de Piatră. Să zicem 
că Denethor, stând în faţa Pietrei Amor, cuprins de îngrijorare 
din pricina Rohanului şi neştiind dacă să aprindă de îndată 
focurile de avertizare şi să trimită „săgeata", s-ar fi putut plasa 
în poziţia din care ar fi privit în linie directă spre nord-vest prin 
vest, adică prin Rohan, trecând aproape de Edoras şi apoi mai 
departe spre Vadurile Isenului. La acea vreme, în acea direcţie 
s-ar fi zărit mişcări de trupe. In acest caz, Denethor s-ar fi putut 
concentra pe un grup (de pildă), ar fi văzut că sunt Cavaleri şi în 
sfârşit ar fi descoperit câteva figuri cunoscute: Gandalf, 
bunăoară, călărind cu trupele de întărire spre Văgăuna lui Helm, 
şi  dintr-odată depărtându-se de ele şi apucând-o spre 
miazănoapte. 

De unii singuri, pal/antirii nu puteau cerceta minţile 
oamenilor pe nepusă masă ori fără voia acestora; căci transferul 
gândurilor depindea de voințe/e ambelor persoane care foloseau 
Pietrele, iar gândurile (primite sub formă de cuvinte:2) puteau fi 
transmise de la o Piatră la cealaltă doar dacă acestea 
comunicau între ele la momentul respectiv. 


INDICE 


După cum am specificat în Introducere, acest Indice 
acoperă nu numai textele ca atare, ci şi Notele şi Anexele, în 
care apar multe materiale originale. [...]> Asteriscurile sunt 
folosite pentru a indica numele/toponimele (aproape un sfert din 
total) care nu au fost publicate în scrierile tatălui meu. Scurtele 
descrieri nu se limitează la chestiuni menţionate în volumul de 
faţă; ocazional, am adăugat note referitoare la sensul unor 
nume/toponime netraduse până acum. 

Acest Indice nu reprezintă un model de consecvență în 
privinţa prezentării, dar deficienţele respective se pot justifica în 
parte prin numeroasele ramificări ale toponimelor (incluzând 
variante de traduceri, denumiri echivalente ca referinţă, dar nu 
şi ca sens), ceea ce face ca o asemenea consecvență să fie 
extrem de dificilă sau chiar imposibilă - după cum poate fi văzut 
din serii precum Eilenaer, Halifirien, Amon Anwar, Anwar, 
Muntele Anwar, Muntele Venerării, Pădurea Anwar, Crângul 
Firien, Pădurea Firien, Pădurea Şopotitoare. Ca regulă generala, 
am inclus referinţe pentru traducerea toponimelor elfice sub 
titlul elfic (precum Țărmul/ Vechi, sub titlul Anfa/as), toponimul 
tradus apărând şi ca titlu de sine stătător, dar nu am aplicat 
aceeaşi metoda în cazurile în care toponimele „traduse" 
(precum Codrul întunecat, Isengard) sunt familiare şi în general 
folosite ca atare. 


A 


Adanedhel - „Omul-elf” nume dat lui Turin în Nargothrond. 

Adăpostul din Valea Calvarului - Refugiu fortificat în Ered Nimrais, deasupra 
Văii Calvarului, la care se ajungea pe un drum în serpentine; la fiecare 
cot al drumului erau aşezate statuile numite Oamenii-Pukel. Morți; din 
Valea Calvarului, oameni din Ered Nimrais, care au fost blestemaţi de 
Isildur din cauză că şi-au încălcat jurământul de supunere faţă de el. 

*Adâncătura Răsăriteană - Marea scobitură în marginea estică a Codrului 
întunecat. Vezi Strânsura Pădurii. 

Adorn - Afluent al râului Isen, formând împreună cu acesta hotarele apusene 
ale Rohanului. (Numele este „O formă potrivită limbii sindarine, dar 
sensul în această limbă nu poate fi elucidat. E de presupus că are o 
origine prenumensreană, adaptată sindarinei".) 

*Adrahil (1) - Un comandant al forţelor din Gondor împotriva Căruţaşilor în cel 
de-al Treilea Ev, 1944; numit „din Dol Amroth", posibil strămoş al lui 
Adrahil (2). 

Adrahil (2) - Prinţ al fortăreței Dol Amroth, tatăl lui Imrahil. 

adinaică - Limba vorbită în Númenor. Graiul numenbrean. 

*aeglos (1) - „Ghimpe de zăpada", o plantă ce creştea pe Amon Rûdh. 

Aeglos (2) - „vârf de zăpadă", sulița lui Gil-galad (cuvânt format ca şi cel de 
mai sus). 

Aegnor - Prinţ noldorin, al patrulea fiu al lui Finarfin; ucis în bătălia Dagor 
Bragollach. 

Aelin-uial - Regiune de mlaştini şi iazuri unde Aros se vărsa în Sirion. Tradus 
ca „Heleşteiele Amurgului". 

Aerin - Femeie înrudită cu Húrin din Dor-lómin; a fost luată de soaţă de 
Brodda Răsăriteanul; a ajutat-o pe Morwen după bătălia Nirnaeth 
Arnoediad. 

Agarwaen - „Pătat-de-sânge", nume pe care şi l-a luat Turin când a venit în 
Nargothrond. 

*Agathurush - Traducere adânaică a numelui Gwath/6. 

*Aghan - Drug (Druadan) în povestea despre „Piatra Credincioasă". 

Aglarond - „Peşterile Scânteietoare" din Văgăuna lui Helm în Ered Nimrais; 
folosită, de asemenea, cu referire la fortăreaţa numită Cetatea Cornului, 
la intrarea în Văgăuna lui Helm. Vezi G/ăemscrafu. 

*Ailinel - Cea mai mare dintre surorile lui Tar-Aldarion. 

*Aiwendil - „lubitorul de Păsări", numele Quenya al lui Radagast Vrăjitorul. 

Akallabeth - „Decăzutul", Númenor. 

*Alatar - Unul dintre Vrăjitorii Albaştri (/thryn Luin). 

Al(a)tăriel - „Fecioara încununata cu o cununa strălucitoare" (vezi Anexa la 
Silmarillion, titlul kal-), forme Quenya şi telerine ale numelui Galadriel. 

Aldarion - Vezi Tar-Aldarion. 

Aldor - Al treilea Rege al Rohanului, fiul lui Brego care era fiul lui Eorl cel 
Tânăr. 

alfirin - O mică floare albă, numita şi uilos şi simbelmyne (Veşnicuţe). 

*Algund - Bărbat din Dor-lómin, unul din ceata de proscrişi (Gaurwaith) căreia 
i s-a alăturat Turin. 

* Almarian - Fiica marinarului numenbrean V&antur, Regina lui Tar-Meneldur şi 
mama lui Tar-Aldarion. 

*Almiel - Cea mai mică dintre surorile lui Tar-Aldarion. 


Alqualondë - „Limanul Lebedelor", oraşul principal şi sălaşul telerilor pe 
țărmurile Amanului. 

Aman - „Binecuvântat, neatins de râu", numele tărâmului valarilor din Apusul 
cel mai îndepărtat. Regatul Binecuvântat, Tărâmul Binecuvântat. Vezi 
Tărâmurile Nepieritoare. 

Amandil (1) - Vezi Tar-Amandil. 

Amandil (2) - Ultimul Senior din Anduniă, tatăl lui Elendil cel înalt. 

*Amdir - Rege în Lórien, ucis în bătălia Dagorlad; tatăl lui Amroth. Vezi 
Malgalad. 

*Amon Anwar - Nume sindarin pentru Halifirien, al şaptelea pisc de avertizare 
al Gondorului în Ered Nimrais. Tradus drept Muntele Venerării şi uneori 
Muntele Anwar, de asemenea doar Anwar. Vezi Eilenaer, Halifirien, 
Pădurea Anwar. 

*Amon Darthir - Un vârf al lanţului Ered Wethrin, la sud de Dor-lómin. 

Amon Diîn - „Dealul Tăcut", primul dintre piscurile de avertizare ale Gondorului 
în Ered Nimrais. 

Amon Ereb - „Dealul Singuratic", în Beleriandul Răsăritean. 

Amon Ethir - Marele gorgan ridicat de Finrod Felagund la răsărit de Porţile 
Nargothrondului. Tradus drept „Dealul Iscoadelor". 

Amon Gwareth - Dealul pe care a fost construit Gondolin, în mijlocul câmpiei 


Tumladen. 

*Amon Lanc - „Dealul Golaş", la sud de Marea Pădure Verde, numit ulterior 
Dol Guldur. 

Amon Obel - Un deal în inima Codrului Brethil, pe care a fost construit Ephel 
Brandir. 


Amon Rûdh - „Dealul Pleşuv", o înălţime singuratică pe meleagurile aflate la 
sud de Brethil; adăpost al lui Mîm şi bârlog al cetei de proscrişi conduse 
de Turin. Vezi Sharbhund. 

Amon Sil - „Dealul Vântului", un deal rotund şi sterp, la capătul sudic al 
Dealurilor Vremii în Eriador. In Bree era numit Ţancul Vremii. 

Amon Uilos - Nume sindarin al lui Oiol/osse. 

Amroth - Elf sindarin, Rege al L6rienului, iubitul lui Nimrodel; s-a înecat în 
Golful Belfalas. Jara lui Amroth (coasta Belfalas, lângă Dol Amroth). 
Limanul lui Amroth, vezi Edhellond. 

Anach - Trecătoare care coboară de pe Taur-nu-Fuin (Dorthonion) la capătul 
apusean al munţilor Ered Gorgoroth. 

Anar - Denumirea Quenya pentru Soare. 

Anărion (1) - Vezi Tar-Anărion. 

Anărion (2) - Mezinul lui Elendil, care a scăpat împreună cu tatăl său şi fratele 
său Isildur din Scufundarea Numenorului, întemeind în Pământul de 
Mijloc regatele numensreenilor din exil; senior din Minas Anor; răpus în 
asediul asupra turnului Barad-dur. Moştenitorul lui Anărion. 

*Anardil - Nume dat lui Tar-Aldarion; cu sufixul de alint Anardilya. [Al şaselea 
Rege al Gondorului se numea tot Anardil.] 

Ancalimă - Vezi Tar-Ancalimë. Numele a fost dat de către Aldarion şi copacului 
din Eressëa, pe care l-a plantat în Armenelos. 

*Andrast - „Capul Lung", promontoriu muntos între râurile Isen şi Lefnui. Vezi 
Ras Morthil, Drúwaith laur. 

*Andrath - „Clina Lungă", defileu între Gruiurile-gorgane şi Graiurile de la 
Miazăzi, prin care trecea Drumul de la Miazănoapte la Miazăzi (Drumul 
Verde). 


Andr6g - Bărbat din Dor-lómin, o căpetenie a cetei de proscrişi (Gaurwaith) 
căreia i s-a alăturat Turin. 

Androth - Peşteri în munţii Mithrim, unde Tuor a vieţuit cu Elfii Cenuşii, iar mai 
târziu ca proscris solitar. 


Anduin - „Râul cel Lung", la răsărit de Munţii Ceţoşi; i se mai spune şi Râul cel 
Mare sau simplu Râul. Adesea Valea Anduin. Vezi Ethir Anduin, Torentul 
Vechi. 

Andúnië - „Apusul“, oraş şi liman pe coasta de apus a Numenorului. Golful 
Andúnië. Seniorul(ii) din Andúnië. 

*Andustar - Promontoriul apusean al Numenorului. Tradus ca Tărâmurile 
Apusene. Doamna Tărâmurilor Apusene, Erendis. 

Anfalas - Teritoriu al Gondorului; regiune de coastă între gurile râurilor Lefnui 
şi Morthond. Tradus în westron drept Țărmul Vechi. 

Anfauglith - Numele câmpiei Ard-galen, după pustiirea ei de către Morgoth în 
bătălia Dagor Bragollach 

Angband - Marea fortăreață subterană a lui Morgoth, în nord-vestul 
Pământului de Mijloc. Asediul Angbanaului. 

*Angelimir - Al douăzecilea Prinţ al fortăreței Dol Amroth, bunicul lui Imrahil. 

Anglachel - Sabia lui Beleg. Vezi Gurthang. 

Angmar - Regatul Vrăjitorilor, cârmuit de Seniorul Nazgălilor, la capătul nordic 
al Munţilor Ceţoşi. 

*Angren - Nume sindarin pentru Isen (şi Sîr Angren, Râul Isen). Vezi Athrad 
Angren. 

Angrenost - Nume sindarin pentru /sengard. 

Angrod - Prinţ noldorin, al treilea fiu al lui Finarfin; răpus în bătălia Dagor 
Bragollach. 

Anii întunecați - Anii stăpânirii lui Sauron în cel de-al Doilea Ev. 

Annael - Elf Cenugşiu din Mithrim, tatăl vitreg al lui Tuor. 

Annatar - „Seniorul Darurilor", nume pe care şi l-a luat Sauron însuşi în Al 
Doilea Ev. Vezi Artano, Aulendil. 

Annon-in-Gelydh - Intrarea spre un râu subteran în dealurile apusene din Dor- 
ISmin, care ducea la Cirith Ninniach. Tradus ca Poarta Noldorilor. 

Annuiminas - „Turnul Apusului", reşedinţă străveche a Regilor din Arnor, lângă 
Lacul Nenuial; refăcută ulterior de Regele Elessar. 

Anul Jelirii - Anul bătăliei Nirnaeth Arnoediad. 

*Anwar - Vezi Amon Anwar. 

Apa Zgomotoasă - Vezi Râul Urșilor. 

Apusimea - Traducerea pentru Númenor, Insula Apusimii. 

*Ar-Abattârik - Nume adânaic al lui Tar-Ardamin. 

Ar-Adinakhâr - Al douăzecilea Cârmuitor al Numenorului; în Quenya se 
numeşte Tar-Herunumen. 

Aragorn - Al treizeci şi nouălea Moştenitor al lui Isildur în linie directă; Rege al 
regatelor unite Arnor şi Gondor, după Războiul Inelului; a luat-o de soaţă 
pe Arwen, fiica lui Elrond. Vezi Elessar, Piatra Elfă, Pas Mare, Thorongil. 

*Arandor - Númenor, „[ara Regilor". 

*Arandur - „Slujitorul Regelui, ministru", termen Quenya pentru Majordomii 
Gondorului. 

Aranruth - „Mânia Regelui", sabia lui Thingol. 

Aranwë - Elf din Gondolin, tatăl lui Voronwe€. 

Aranwion - Fiul lui Aranwë. 


Aratan - Al doilea fiu al lui Isildur, răpus pe Câmpiile Stânjeneilor. 

Arătaniile Gorganelor - Spirite rele care sălășluiau în tumulii-morminte de pe 
Gruiurile-gorgane. 

*Ar-Belzagar - Nume adûnaic al lui Tar-Calmacil. 

Arborebărbos - Vezi Fangorn. 

Arcul Puternic - Vezi Beleg. 

Arda - „Tărâmul", numele Pământului ca Regat al lui Manwë. 

Aredhel - Sora lui Turgon şi mama lui Maeglin. 

Ar-Gimilzâr - Al douăzeci şi treilea Cârmuitor al Numenorului; numele lui 
Quenya este Tar-Telemnar. 

Ar-Inziladân - Nume adûnaic al lui Tar-Palantir. 

Armenelos - Oraşul Regilor în Numenor. 

Arminas - Elf noldorin care, împreună cu Gelmir, s-a întâlnit cu Tuor la Annon- 
in-Gelydh, iar mai târziu s-a dus la Nargothrond să-l avertizeze pe 
Orodreth asupra pericolului ce ameninţa fortăreaţa. 


Arnor - Regatul nordic al numendreenilor în Pământul de Mijloc. Regatul de la 
Miazănoapte, Tărâmul de la Miazănoapte. 

Aros - Râul sudic din Doriath. 

Ar-Pharaz6n - Al douăzeci şi cincilea şi ultimul Cârmuitor al Numenorului, care 
a pierit în Decăderea insulei; în Quenya era numit 7ar-Cal/ion. 

*Arroch - Calul lui Húrin din Dor-lómin. 

Ar-Sakalthâr - Al douăzeci şi doilea Cârmuitor al Numenorului; în Quenya era 
numit 7ar-Falassion. 

Artamir - Fiul mai mare al Regelui Ondoher din Gondor; ucis în bătălia cu 
Căruţaşii. 

*Artanis - Nume primit de Galadriel de la tatăl ei. 

*Artano - „Făurar Suprem", nume pe care şi l-a luat Sauron în cel de-al Doilea 
Ev. Vezi Annatar, Aulendlil. 

Arthedain - Unul dintre cele trei regate în care a fost împărţit Arnor în secolul 
al IX-lea al celui de-al Treilea Ev; mărginit de râurile Baranduin şi Lhân, 
iar la răsărit de lanţul Dealurilor Vremii; fortăreaţa principala este 
Fornost. 

*Arthorien - Regiune între râurile Aros şi Celon, la est de Doriath. 

Arvedui - „Ultimul-rege" din Arthedain, care s-a înecat în Golful Forochel. 

Arwen - Fiica lui Elrond şi Celebrian; căsătorită cu Aragorn; Regina Gondorului. 

Ar-Zimraphel - Nume adânaic al lui Tar-Miriel. 

Ar-Zimrathân - Al douăzeci şi unulea Cârmuitor al Numenorului; numit în 
Quenya Tar-Hostamir. 

*Asgon - Bărbat din Dor-lómin, care l-a ajutat pe Turin să scape după ce a fost 
răpus Brodda. 

Atanamir - Vezi Tar-Atanamir. 

Atanatar Alcarin - („Gloriosul"), al şaisprezecelea Rege al Gondorului. 

Atani - Oamenii din cele Trei Case ale Prietenilor Elfilor (edaini, în sindarină). 

*Athrad Angren - Nume sindarin (şi în forma de plural Ethraid Engrin) pentru 
Vadurile Isen. 

Aulë - Unul dintre marii valari, fierar şi stăpân al meşteşugurilor, soţul 
Yavannei; adjectival au/âan. Copiii lui Aulă, gnomii. 

*Aulendil - „Servitorul lui Aulë"; nume pe care şi l-a luat Sauron în al Doilea 
Ev. Vezi Annatar, Artano. 

Avallone - Liman al eldarilor pe Tol Eressëa. 


Avari - Elfi care au refuzat să pornească în Marele Marş din Cuivienen spre 
apus. E/fii întunecimii. Vezi Elfii Sălbatici. 

*Aventurieri, Breasla - Frăția marinarilor, întemeiată de Tar-Aldarion. Vezi 
Uinendili. 

Azaghâl - Seniorul gnomilor din Belegost; l-a rănit pe Glaurung în bătălia 
Nirnaeth Arnoediad şi a fost omorât de acesta. 

Azanulbizar - Vale aflată sub poarta răsăriteană a Moriei, unde în al Treilea Ev, 
2799, s-a dus marea bătălie care a pus capăt Războiului dintre gnomi şi 
orci. Vezi Nanduhirion. 

Azog - Orc din Moria; cel care l-a ucis pe Thrór şi a fost răpus de Dáin Picior de 
Fier în bătălia de la Azanulbizar. 

B 


Baggins - Familie de hobbiţi din Comitat. Vezi şi Bilbo Baggins. 

Balar, Golful - Marele golf la sud de Beleriand, în care se vărsa râul Sirion. 

Balar, Insula - Insulă în Golful Balar, unde au locuit Círdan şi Gil-galad după 
bătălia Nirnaeth Arnoediad. 

Balchothi - Popor de răsăriteni înrudiţi cu Căruţaşii, a căror invazie în 
Calenardhon în cel de-al Treilea Ev, 2510, a fost oprită în Bătălia de pe 
Câmpia Celebrant. 

Balin - Gnom din Casa lui Durin; însoțitor al lui Thorin Scut de Stejar, iar apoi, 
pentru scurt timp, Senior al Moriei. 

Balrogi - Vezi Gothmog. 

*Barach - Pădurean din Poporul lui Haleth, în povestea „Pietrei Credincioase". 

Barad-dăr - „Turnul întunecimii" al lui Sauron în Mordor. Seniorul din Barad- 
dûr, Sauron. 

Barad Eithel - „Turnul Fântânii", fortăreața noldorilor la Eithel Sirion. 

Baragund - Tatăl lui Morwen, soţia lui Húrin; nepotul lui Barahir şi unul din cei 
doisprezece însoțitori ai săi pe Dorthonion. 

Barahir - Tatăl lui Beren; l-a salvat pe Finrod Felagund în bătălia Dagor 
Bragollach şi a primit de la acesta inelul său; răpus pe Dorthonion. /ne/u/ 
lui Barahir. 

Baranduin - „Lungul râu maroniu-auriu" din Eriador, numit Viniac în Comitat. 
Viniac, Podul Viniac; Râul. 

Bar-en-Danwedh - „Casa Răscumpărării", numele dat de Mîm sălaşului său de 
pe Amon Rûdh când i l-a cedat lui Turin. Vezi Echad i Sedryn. 

*Bar-en-Nibin-noeg - „Casa Gnomilor Scundaci", sălaşul lui Mîm pe Amon 
Rûdh. 

*Bar Erib - O fortăreață în Dor-Cúarthol, ceva mai la sud de Amon Rûdh. 

Bătălia de la Azanulbizar - Vezi Azanulbizar. 

Bătălia de la Cetatea Cornului - Atac asupra Cetăţii Cornului dezlănțuit de 
oastea lui Saruman în Războiul Inelului. 

Bătălia de la Dagorlad - Vezi Dagorlad. 

Bătălia de la Pelennor (Câmpiile) - Vezi Pelennor. 

Bătălia de pe Câmpia Celebrant - Vezi Câmpia Celebrant. 


*Bătălia de pe Câmpii - Infrângere a lui Narmacil II din Gondor de către 
Căruţași pe meleagurile la sud de Codrul întunecat în cel de-al Treilea 
Ev, 1856. 


*Bătălia de pe Gwathld - Înfrângere a lui Sauron de către numensreeni, în al 
Doilea Ev, 1700. 


Bătălia din Tabără - Victoria lui Eärendil II din Gondor asupra Căruţaşilor, în 
Ithilien, în cel de-al Treilea Ev 1944. 

Bătălia din Tumhalad - Vezi Tumhalad. 

Bătălia din Ţinutul de Jos - Bătălie din Războiul Inelului, în care oastea nordică 
a lui Sauron i-a învins pe Oamenii din Ţinutul de Jos şi pe gnomii din 
Erebor. 

Bătăliile de la Vadurile Isen - Două bătălii duse în timpul Războiului Inelului, 
între Căruţaşii din Rohan şi forţele lui Saruman aflate în afara 
Isengardului. Prima Bătălie; A Doua Bătălie. 

Bătrânul Took - Gerontius Took, hobbit din Comitat, bunicul lui Bilbo Baggins 
şi stră-străbunicul lui Peregrin Took. 

Bauglir - „Asupritorul", un nume al lui Morgoth. 

Beleg - Elf din Doriath; mare arcaş şi căpetenie al străjuitorilor hotarelor lui 
Thingol; prieten şi însoțitor al lui Turin, de către care a fost ucis. Numit 
Cúthalion, în traducere Arcul Puternic. 

Belegaer - „Marea cea Mare" din Apus, între Pământul de Mijloc şi Aman. 
Marea cea Mare. Deseori numită pur şi simplu Marea. 

Belegost - Unul dintre cele două oraşe ale gnomilor în Munţii Albaştri; 

Belegund - Tatăl lui Rian, soţia lui Huor; nepotul lui Barahir şi unul dintre cei 
doisprezece însoțitori ai săi pe Dorthonion. 

Beleriand - Pământuri la vest de Munţii Albaştri în Zilele de Odinioară. 
Beleriandul de Răsărit (despărţit de Beleriandul de Apus de râul Sirion). 
Graiul din Beleriand, vezi Sindarina. Prima Bătălie din Beleriand. Ca 
adjectiv, beleriandic. 

Belfalas - Fief al Gondorului; regiune de coastă deschizându-se spre marele 
golf cu acelaşi nume; Golful Belfalas. 

Bëor - Căpetenia primilor Oameni care au pătruns în Beleriand; strămoş al 
Primei Case a Edainilor. 

Beorningi - Oameni din Văile superioare ale Anduinului. 

*Beregar - Bărbat din Tărâmurile Apusene ale Numenorului, descendent al 
Casei lui Bëor; tatăl lui Erendis. 

Beren(l) - Bărbat din Casa lui B&or, care a tăiat silmarilul din coroana lui 
Morgoth, şi singurul dintre oamenii muritori care s-a reîntors dintre 
morţi. Numit, după întoarcerea sa din Angband, Erchamion, în traducere 
Ciungul; şi Camlost „Mână-goală". 

Beren (2) - Al nouăsprezecelea Majordom Cârmuitor al Gondorului, care i-a dat 
lui Saruman cheile turnului Orthanc. 

*Bereth - Sora lui Baragund şi Belegund, strămoașa lui Erendis. 

Benithiel - Regina lui Tarannon Falastur, al doisprezecelea Rege al Gondorului. 

Bilbo Baggins - Hobbit din Comitat, cel care a găsit Inelul Suprem. Vezi 
Baggins. 

Bocirea - Vezi Nienor. 

Boromir - Fiul mai mare al lui Denethor II, Majordom al Gondorului; a făcut 
parte din Frăția Inelului. 

* Borondir - Numit Vdalraph, „Cel fără scară la şa"; călăreț din Minas Tirith, 
care i-a adus lui Eorl mesajul din partea lui Cirion, cerându-i ajutorul. 

Bracegirdle - O familie de hobbiţi din Comitat. Lobelia Bracegirdle. 

Bragollach - Vezi Dagor Bragollach. 

Brand - Al treilea Rege din Ţinutul de Jos, nepotul lui Bard Arcaşul; răpus în 
Bătălia din Ţinutul de Jos. 


Brandir - Cârmuitor al Poporului lui Haleth în Brethil, la vremea la care a venit 
Turin Turambar, de care a fost răpus. Numit de Turin Șontorogul. 

*Breasla Aventurierilor - Vezi Aventurieri. 

Bree - Satul principal din ţinutul Bree, unde se intersectau drumurile 
numensreene în Eriador. Oamenii din Bree. Hobbiţii din Bree. 

Brego - Al doilea Rege din Rohan, fiul lui Eorl cel Tânăr. 

Bregolas - Fratele lui Barahir şi tatăl lui Baragund şi Belegund. 

Bregor - Tatăl lui Barahir şi Bregolas. Arcul lui Bregor, păstrat în Numenor. 

Brethil - Codru dintre râurile Taeglin şi Sirion, în Beleriand, loc de sălășluire al 
Poporului lui Haleth. Vezi şi Pădureni. Ghimpele Negru din Brethil, vezi 
Gurthang. 

Brithiach - Vad pe râul Sirionului, la nord de Codrul Brethil. 

Brithombar - Regiune în extremitatea nordică a Limanurilor Falas, pe coasta 
Beleriandului. 

Brithon - Râu care se varsă în Marea cea Mare la Brithombar. 

Brodda - Răsăritean din Hithlum după bătălia Nirnaeth Arnoediad, care a luat- 
o de soaţă pe Aerin, înrudită cu Húrin; răpus de Turin. Numit Veneticul. 

C 


Cabed-en-Aras - Defileu adânc al râului Taeglin, unde Túrin l-a ucis pe 
Glaurung, iar Nienor s-a aruncat în gol, luându-şi viaţa; în traducere, 
Săritura Căprioarei. Vezi Cabed Naeramarth. 

Cabed Naeramarth - „Săritura Sorţii Neîndurătoare", nume dat defileului 
Cabed-en-Aras după ce Nienor s-a aruncat de pe stâncile sale. 

Cair Andros - Insulă pe râul Anduin, la nord de Minas Tirith, fortificată de 
Gondor pentru apărarea regiunii Andrien. 

Calenardhon - „Ţinutul Verde", nume dat ținutului Rohan pe vremea când 
constituia partea de nord a Gondorului; Strunga Calenardhon, Regele 
din Calenardhon, Eorl. Vezi Rohan, Strunga Rohan. 

Calenhad - Al şaselea dintre piscurile de avertizare ale Gondorului, în Ered 
Nimrais. (Probabil că numele însemna „spaţiu verde", referire la coama 
dealului, teşită şi acoperită cu iarbă; had deriva, cu obişnuita mutație în 
cuvinte compuse, din sad „loc, punct fix".) 

*Calimehtar - Al treizecilea Rege al Gondorului, care i-a învins pe Căruţaşi la 
Dagorlad, în al Treilea Ev. 

* Calmindon - „Turnul Luminii", pe Tol Uinen, în Golful Rmenna. 

Camlost - Vezi Beren (1). 

Capete de Paie - Nume dispreţuitor folosit de Răsăritenii din Hithlum pentru 
Poporul lui Hador. 

*Capul de la Miazănoapte - Capătul promontoriului nordic Forostar, în 
Númenor. 

Caradhras, Trecătoarea - Trecătoare peste Munţii Ceţoşi, numită „Trecătoarea 
Cornului Roşu", sub vârful Caradhras (Cornul Roşu, Barazinbar), unul din 
Munţii Moriei. 


Caras Galadhon - „Oraşul Copacilor", principala aşezare a elfilor în Lórien. 

Cardolan - Unul dintre cele trei regate în care s-a împărţit Arnor în secolul IX al 
celui de-al Treilea Ev; mărginit la apus de Baranduin, iar la nord de 
Drumul de Răsărit. 

Cam Dim - Principala fortăreață în Angmar. 


Carnen - „Apa Roşie", râu care coboară din Munţii de Fier şi se varsă în Râul 
Curgător. 

Carrock - Insuliţă stâncoasă, pe cursul superior al Anduinului. Vezi Vadul 
Carrock. 

Cartea Majordomilor - Vezi Majordomii Gondorului. 

Cartea Regilor - Una din cronicile Gondorului. 

Cartea Thainului - O copie a Cărții Roşii a Hotarului de la Soare-Apune, făcută 
la cererea Regelui Elessar şi adusă acestuia de către Thainul Peregrin 
Took, atunci când s-a retras în Gondor. Mult adnotată ulterior, în Minas 
Tirith. 

Cavaleri - Vezi Eotheodi. (ii) Cavalerii din Rohan, vezi Rohirrimi. 

Călăreții de lupi - Orci sau fiinţe asemănătoare orcilor, care călăreau lupi. 

Călăreții Negri - Vezi Nazguli. 

Căpetenia Neagră - Vezi Seniorul Nazgililor. 

Căruţaşi - Neam al Răsăritenilor, care a invadat Gondorul în secolele XIX şi XX 
ale celui de-al Treilea Ev. 

Cei Doi Copaci din Valinor - Vezi Laurelin, Telperion. 

Cei Nouă - Vezi Nazguli. 

Cei Nouă Peregrini - Frăția Inelului. 

Celduin - Râu care curge din Muntele Singuratic şi se varsă în Marea Rhûn. În 
traducere, Râul Curgător. 

Celeborn (1) - „Copacul de Argint", Copacul din Tol Eressëa. 

Celeborn (2) - Rubedenie a lui Thingol; a luat de soaţă pe Galadriel; Seniorul 
din Lothlórien. Vezi Teleporno. 

Celebrant - Râu care izvorăşte din Heleşteul Oglinzii, străbate Lothlórien şi se 
uneşte cu Anduinul. În traducere, Râul Argintului. Vezi Câmpia 
Celebrant. 

Celebrian - Fiica lui Celeborn şi Galadriel. Căsătorită cu Elrond. 

Celebrimbor - „Mâna de Argint", cel mai mare dintre fierarii din Eregion; 
făuritorul celor Trei Inele ale elfilor; răpus de Sauron. 

Celebros - „Spuma Argintie" sau „Ploaia Argintie", un pârâu în Brethil, care se 
varsă în Taeglin, lângă Trecerea peste Taeglin. 

Cele Doua Regate - Arnor şi Gondor. 

Celegorm - Al treilea fiu al lui Fëanor. 


Celon - Râu în partea de est a Beleriandului, izvorând din înălţimea Himring. 

Celos - Unul din râurile din Lebennin în Gondor; afluent al râului Sirith. 
(„Numele derivă din rădăcina kelu- «curge repede», format cu un sufix - 
sse, -ssa, care apare în Quenya kelussë «puhoi, apă curgând repede 
dintr-un pârâu de munte».") 

Ceorl - Călăreţ din Rohan, care a adus veşti despre a Doua Bătălie de la 
Vadurile Isen. 

Cerin Amroth - „Colina lui Amroth" în Lórien. 

Cermië - Nume Quenya al celei de-a şaptea luni după calendarul numendrean, 
corespunzând lunii iulie. 

Cetatea Cornului - Fortăreață în Rohan, la intrarea în văgăuna lui Helm. Vezi 
Bătălia de la Cetatea Cornului; Aglarona, Cetatea Suth. 

*Cetatea Suth - Fost nume al Cetăţii Cornului. 

*Cetatea Veche - Sălaşul lui Eomer în Lande (Rohan), unde-şi avea casa Eorl 
Cel Tânăr. 


Círdan - Numit „Făuritorul de Corăbii"; elf telerin, „Seniorul Limanurilor" Falas; 
când au fost distruse după bătălia Nirnaeth Arnoediad, a scăpat 
împreună cu Gil-galad în Insula Balar; în timpul celui de-al Doilea şi celui 
de-al Treilea Ev, a fost străjuitorul Limanurilor Cenuşii în Golul Lhân; 
după venirea lui Mithrandir, i l-a încredinţat acestuia pe Narya, Inelul de 
Foc. 

Cirion - Al doisprezecelea Majordom al Gondorului, care le-a dăruit Rohirrimilor 
regiunea Calenardhon, după Bătălia de pe Câmpia Celebrant în cel de-al 
Treilea Ev. Cronica, Povestea lui Cirion şi Eorl. Jurământul lui Cirion. 

* Cirith Duath - „Crăpătura Umbrei", fostul nume al trecătorii Cirith Ungol. 

* Cirith Forn en Andrath - „înalta Trecătoare de la Miazănoapte", peste Munţii 
Ceţoşi, la răsărit de Vâlceaua Despicată. Numită Trecătoarea înalta şi 
Trecătoarea Imladris. 

Cirith Ninniach - „Crăpătura Curcubeului", nume dat de Tuor strungii care 
duce din stâncile apusene din Dor-lómin până în Fiordul Drengist. 

Cirith Ungol - „Crăpătura Păianjenului", trecătoare peste Ephel Duath, 
dominând Minas Morgul. Vezi Cirith Dúath. 

*Ciryatur - Amiral numenbrean care a comandat flota trimisă de Tar-Minastir 
în ajutorul lui Gil-galad împotriva lui Sauron. 

Ciryon - Al treilea fiu al lui Isildur, răpus pe Câmpiile Stânjeneilor. 

Câmpia Bătăliilor - Vezi Dagorlad. 

Câmpia Celebrant - Traducere parţiala a toponimului Parth Celebrant. Întinderi 
verzi între Râul Argintului (Celebrant) şi râul Lumina Fugară; în Gondor, 
în sens restrâns, meleagul dintre cursul inferior al Luminii Fugare şi 
Anduin. Toponimul Câmpia Celebrant este adesea folosit în contextul 
Bătăliei de pe Câmpia Celebrant, când victorioşi au fost Cirion şi Eorl 
împotriva balchothilor, în al Treilea Ev, 2510. 

Câmpia Străjuită - Vezi Talath Dirnen. 

Câmpiile Stânjeneilor - Traducere parţială a toponimului sindarin Loeg 
Ningloron; mari întinderi de trestie şi irişi (stânjenei), unde Râul 
Stânjeneilor se vărsa în Anduin. 

Codrul de Aur - Vezi Lórien (2). 

Codrul Enţilor - Astfel era numit în Rohan Codrul Fangorn. 

Codrul întunecat - Marea pădure la răsărit de Munţii Ceţoşi, numită înainte 
Eryn Galen, Marea Pădure Verde. Vezi Taur-nu-Fuin, Taur-e-Ndaedelos, 
Eryn Lasgalen; Munţii Codrului întunecat. 

Coiful Dragonului din Dor-lómin - Moştenire a Casei lui Hador, purtat de Turin; 
Dragonul din Dor-lómin; Capul Dragonului de la Miazănoapte; Coiful lui 
Hador. 

Coiful lui Hador - Vezi Coiful Dragonului din Dor-lómin. 

Colinele - Referire la Colinele Albe din Meleagul de la Apus din Comitat. 
Comitatul - Tinut în care trăiau îndeobşte hobbiţii, la vest de Eriador, 
Calendarul, Numărătoarea Anilor din Comitat, Poporul din Comitat. 
Copacul Alb - (i) Din Valinor, vezi Telperion. (ii) Din Tol Eressëa, vezi Celeborn 

(1). (iii) Din Númenor, vezi Nimloth (1). 

Copacul de Aur (din Valinor) - Vezi Laurelin. 

Copacul din Tol Eressëa - Vezi Celeborn (1). 

Copiii lui Aulë - Gnomii. 

Copiii lui Ilúvatar - EIfii şi oamenii. Copiii mai Mari, Elfii. 

Copiii Lumii - Elfii şi oamenii. 

Copiii mai Mari - Vezi Copiii lui Ilúvatar. 


Copiii Pământului - Elfii şi oamenii. 

Corsarii din Umbar - Vezi Umbar. 

Cotton, Fermierul - Tolman Cotton, hobbit din Lângă Ape. 

Credincioşi - (i) Acei numenbreeni care nu s-au înstrăinat de eldari şi au 
continuat să-i venereze pe valari în timpul lui Tar-Ancalimon şi al regilor 
care i-au urmat, (ii) „Credincioşii" celui de-al Patrulea Ev. 

Crissaegrim - Ţancuri muntoase la sud de Gondolin, unde se găseau cuiburile 
vulturului Thorondor. 

*Crângul Firien - Un alt nume pentru Pădurea Firien, având acelaşi înţeles. 

Cuivi&nen - „Apa Trezirii", lacul din Pământul de Mijloc unde s-au trezit primii 
elfi. 

Curufin - Al cincilea fiu al lui F&anor, tatăl lui Celebrimbor. 

*Curumo - Numele lui Curunir (Saruman) în Quenya. 

Curunir - „Cel priceput la vicleşuguri", numele sindarin al lui Saruman; şi 
Curunir 'Lîn, Saruman cel Alb. Vezi Curumo. 

Cúthalion - „Arcul Puternic"; vezi Beleg. 


D 


Daeron - Bard din Doriath; îndrăgostit de Luthien pe care a trădat-o de două 
ori, prieten (ori rubedenie) al lui Saeros. 

Dagor Bragollach - „Bătălia Focului Neaşteptat" (şi simplu Bragollach), a patra 
dintre marile bătălii ale Războaielor din Beleriand, care a pus capăt 
Asediului fortăreței Angband. 

Dagorlad - „Câmpia Bătăliei", la răsărit de Emyn Muil şi aproape de Smârcurile 
Morților, locul marii bătălii la nord de Mordor, între Sauron şi Ultima 
Alianţă a elfilor şi oamenilor la sfârşitul celui de-al Doilea Ev. Bătă/ia de 
la Dagorlad. Ultimele bătălii la Dagorlad: în cel de-al Treilea Ev, 1899, 
victoria Regelui Calimehtar asupra Căruţaşilor; înfrângerea şi moartea 
Regelui Ondoher în cel de-al Treilea Ev. 

Dăin Picior-de-Fier - Seniorul gnomilor din Dealurile de Fier, ulterior Rege sub 
Munte; ucis în Bătălia din Ţinutul de Jos. 

Déagol - Stoor din Văile Anduinului, cel care a găsit Inelul Suprem. 

Dealul Iscoadelor - Vezi Amon Ethir. 

Dealurile Turnului - Vezi Emyn Beraid. 

Dealurile Vremii - Dealuri în Eriador, dintre care Amon Sul (Ţancul Vremii) era 
cel mai sudic. 

Denethor (1) - Căpetenie a elfilor nandorini care au trecut Munţii Albaştri şi au 
trăit în Ossiriand; răpus pe Amon Ereb în Prima Bătălie din Beleriand. 

Denethor (2) - Al douăzeci şi şaselea şi ultimul Majordom Cârmuitor al 
Gondorului, al doilea majordom purtând acest nume; Senior în Minas 
Tirith la vremea când se purta Războiul Inelului; tatăl lui Boromir şi 
Faramir. 

Dor - Al şaptelea Rege al Rohanului. 

Depresiunea Apuseană - regiune din Rohan, coastele şi câmpiile între 
Thrihyrne (piscuri înălțându-se deasupra Cetăţii Cornului) şi Edoras. 
Adunarea din Depresiunea Apuseană. 

Depresiunea Răsăriteană - O parte din Rohan pe coastele nordice ale lanţului 
Ered Nimrais, la est de Edoras. (Elementul fo/d [din Eastfold, denumirea 
în engleză, n.tr.] derivă din anglo-saxonul fo/de, „pământ, teren, ţinut, 
regiune", ca şi în The Folde [tradus în Stăpânul Inelelor drept Landele, 
n.tr.]). 


Dimbar - Meleagul între râurile Sirion şi Mindeb. 

Dimrost - Cascada Celebros, în Codrul Brethil; ulterior numita Wen Girith în 
traducere, „Scara Ploioasă". 

Dior, Moştenitorul lui Thingol - Fiul lui Beren şi Luthien; Rege al Doriathului, 
după Thingol; posesor al silmarilului; răpus de către Fiii lui Fëanor. 

Dirhavel - Bărbat din Dor-lómin, autor al baladei Warn i Hîn Húrin. 

*dirnaith - Formaţiune de luptă, în formă unghiulară, folosită de dunedaini. 

Doamna Albă din Emeriă - vezi Erendis. 

Doamna cea Dalbă - Vezi Galadriel. 

Doamna din Dor-lómin - Morwen; vezi Dor-lómin. 

Doamna din Pădurea de Aur - Vezi Galadriel. 

*Doamna Noldorilor - Vezi Galadriel. 

*Doamna Tărâmurilor Apusene - Vezi Erendis. 

Dol Amroth - Fortăreaţă pe un promontoriu din Belfalas, numita după Regele 
Amroth din Lórien. Seniori sau Prinţi din Dol Amroth. Vezi Angelimir, 
Adrahil, Imrahil. 

Dol Baran - „Dealul Cafeniu-auriu", deal la capătul sudic al Munţilor Ceţoşi, 
unde Peregrin Took a privit în palantírul din Orthanc. 

Domeniile Regelui - (i) în Rohan. (ii) Jara Regilor în Númenor, vezi Arandor. 

Domnul Apelor - Vezi Ulmo. 

Dor-Cúarthol - „Įara Arcului şi-a Coifului", denumirea ţârii apărate de Beleg şi 
Túrin din bârlogul lor pe Amon Rûdh. 

Dor-en-Emil - „Ţara Prințului", în Gondor, la apus de râul Gilrain. 

Dol Guldur - „Dealul Vrăjitoriei", o înălțime lipsita de copaci la sud-vest de 
Codrul întunecat, fortăreața Necromantului înainte să se arate ca Sauron 
reîntrupat. Vezi Amon Lanc. 

Doriath - „Ţara Gardului" (Dôr lâth), referire la Brâul lui Melian; regatul lui 
Thingol şi Melian în pădurile Neldoreth şi Region, cârmuit din Menegroth, 
de pe râul Esgalduin. Numit şi Tărâmul Străjuit şi Regatul Ascuns. 

Dorlas - Bărbat din codrul Brethil; i-a însoţit pe Turin şi pe Hunthor în atacul 
asupra lui Glaurung, dar s-a retras înspăimântat; răpus de Brandir. 
Dor-lómin - Regiune la sud de Hithlum, teritoriul lui Fingon, dat ca feudă Casei 
lui Hador; căminul lui Húrin şi Morwen. Munţi; din Dor-lómin, acea parte 
a lanţului Ered Wethrin care forma zidul sudic al ținutului Hithlum. 
Doamna din Dor-lómin, Morwen. Seniorul din Dor-lómin, Húrin, Turin. 

Dragonul din Dor-lómin, vezi Coiful Dragonului. 

Dorthonion - „Ţara Pinilor", marele platou împădurit la graniţa nordică a 
Beleriandului, ulterior numit Taur-nu-Fuin. 

Dragonul - Vezi Glaurung, Smaug. 

*Dramborleg - Marea secure a lui Tuor, păstrată în Numenor. 

Drengist, Fiordul - Lungul fiord care străpungea Ered L6min, între Lammoth şi 
Nevrast. 

*Druath - Druedaini. (Singular Drů, plural şi Druin; forme sindarine derivate 
din numele băştinaş Drughu.) Vezi Róg, Ru. 

* Druiedaini - Nume sindarin (din Drû + adan, plural edain) al „Oamenilor 
Sălbatici" din Ered Nimrais (şi din Codrul Brethil în Primul Ev). Numiţi 
Oameni Sălbatici, Wose; şi vezi Oamenii-Pukel. 

*Drăg, neamul dri(9) - Druiedaini. 

Drumul Apusean - Vezi Drumuri. 

Drumul de la Miazănoapte la Miazăzi - Vezi Drumuri. 


Drumul Gnomilor - (i) Drum care ducea în Beleriand din oraşele Nogrod şi 
Belegost, traversând Gelionul la vadul Sarn Athrad. (ii) Traducerea 
toponimului Men-i-Naugrim, care desemna Vechiul Drum al Pădurii (vezi 
Drumuri). 

Drumul Pădurii - Vezi Drumuri. 

Drumul Răsăritean, Drumul de la Răsărit la Apus - Vezi Drumuri. 

* Drumul Regal - Vezi Drumuri. 

*Drumul Văgăunii - Drum care ducea spre nord din Viroaga Văgăunii, unindu- 
se cu Marele Drum aflat la răsărit de Vadurile Isen. 

Drumul Verde - Numele folosit în Bree, către sfârşitul celui de-al Treilea Ev, 
pentru Drumul de la Miazănoapte la Miazăzi, puţin umblat, în special 
pentru porţiunea din dreptul satului Bree. Vezi Drumuri. 

Drumuri - (1) în Beleriand în Zilele de Odinioară: (i) Marele drum din Tol Sirion 

până în Nargothrond, pe la Trecerea peste Taeglin; numit Vechiul Drum 
de la Miazăzi, (ii) Drumul Răsăritean, de la Muntele Taras în Apus, 
trecând Sirionul pe la Brithiach, şi Aros pe la Arossiach, ducând poate la 
Himring. (iii) Vezi Drumul Gnomilor (i). 
(2) La răsărit de Munţii Albaştri: (i) Marele drum numensbrean, care lega 
cele Două Regate, pe la Tharbad şi Vadurile Isenului; numit Drumul de la 
Miazăzi la Miazănoapte, şi Drumul Apusean (la est de Vadurile Isenului); 
numit şi Marele Drum, Drumul Regal, drumul pentru călărit, Drumul 
Verde, (ii) Drumul secundar din (i), ducând la Cetatea Cornului (vezi 
Drumul Văgăunii), (iii) Drumul din Isengard până la Vadurile Isenului. (iv) 
Drumul numendrean de la Limanurile Cenuşii până în Vâlceaua 
Despicată, traversând Comitatul; numit Drumul de la Răsărit la Apus, 
Drumul Răsăritean. (v) Drumul coborând din Trecătoarea Imladris, 
traversând Anduinul la Vechiul Vad, şi apoi Codrul întunecat; numit 
Vechiul Drum al Pădurii, Drumul Pădurii şi Men-i-Naugrim, Drumul 
Gnomilor, (vi) Drumurile numenbreene la est de Anduin; drumul care 
traversa lthilienul, numit Drumul de la Miazănoapte; drumurile la est şi 
nord de Morannon. 

*Druwaith laur - „Vechea pustietate a neamului drû", aflată pe promontoriul 
montan Andrast. Numită Vechea Pustietate a Pukelilor şi Vechiul Meleag 
al Pukelilor. 

Duhurile Inelelor - Vezi Nazgulii. 

Dunedaini - (Singular Dunadan). „Edainii din Apus", Numensreenii. 

Dungortheb - Nan Dungortheb, „Valea înfiorătoarei Morți", între prăpăstioşii 
Ered Gorgoroth şi Brâul lui Melian. 

Dunhere - Călăreţ din Rohan, Senior în Valea Calvarului; a luptat la Vadurile 
Isen şi pe Câmpiile Pelennor, unde a fost răpus. 

Dunlendingi - Locuitori ai Ţării Murge, supraviețuitorii unui neam străvechi al 
oamenilor, care a trăit odată în văile din Ered Nimrais: înrudiţi cu Morţii 
din Valea Calvarului şi cu oamenii din Bree. Dunlendingul, agentul lui 
Saruman, „saşiul de la Miazăzi" din hanul din Bree. Adjectiv dun/ending. 

Durin I- Cel mai bătrân dintre cei Şapte Părinţi ai gnomilor. Moştenitorul lui 
Durin, Thorin Scut de Stejar. Poporul lui Durin; Casa lui Durin. 

Durin III - Rege al Poporului lui Durin în Khazad-dûm, la vremea când Sauron a 
atacat Eregion. 

Duşmanul - Astfel erau denumiți Morgoth şi Sauron. 

Dwimordene - „Valea Fantasmă ", numele ținutului Lórien printre Rohirrimi. 


Eä - Lumea, Universul material; Eä, însemnând în elfică „Este" sau „Să fie", a 
fost cuvântul folosit de Ilúvatar când Lumea şi-a început existenţa. 
*Eămbar - Corabie făurită de Tar-Aldarion drept sălaş al său şi loc de adunare 
al Breslei Aventurierilor. (Fără îndoială că numele înseamnă „Sălaş pe 
mare".) 

Eärendil - Fiul lui Tuor şi Idril, fiica lui Turgon, născut în Gondolin; s-a însurat 
cu Elwing, fiica lui Dior, Moştenitorul lui Thingol; tatăl lui Elrond şi Elros; 
a plecat cu Elwing pe mare, spre Aman, unde a cerut ajutor pentru a-l 
înfrânge pe Morgoth; a pornit să străbată cerurile pe corabia sa 
Vingilătă, ducând cu sine silmarilul lui Lúthien (Steaua). Piatra lui 
Eärendil, Elessar. 

Eärendur (1) - Fratele mai mic al lui Tar-Elendil, născut în anul 361 al celui de- 
al Doilea Ev. 

Eărendur (2) - Al cincisprezecelea Senior din Anduni€, fratele lui Lindórië, 
bunica lui Tar-Palantir. 

Eărnil II - Al treizeci şi doilea Rege al Gondorului, învingător al haradrimilor şi 
al Căruţaşilor în cel de-al Treilea Ev, 1944. 

Eärnur - Al treizeci şi treilea şi ultimul Rege al Gondorului; a murit în Minas 
Morgul. 

Eărwen - Fiica Regelui Olw& din Alqualondă, soţia lui Finarfin şi mama lui 
Finrod, Orodreth, Angrod, Aegnor şi Galadriel. 

*Echad i Sedryn - „Tabăra Credincioşilor", denumire dată refugiului lui Turin şi 
Beleg pe Amon Rûdh. 

Echoriad - Munţi ce înconjurau Tumladen, câmpia unde se afla Gondolin. Ered 
en Echoriad; Munţii încercuitori; Munţii lui Turgon. 

Ecthelion (1) - Elf din Gondolin, numit Seniorul Fântânilor şi Păzitorul Marii 
Porţi. 

Echtelion (2) - Al douăzeci şi cincilea Majordom Cârmuitor al Gondorului, al 
doilea cu acest nume; tatăl lui Denethor II. 

Edaini - (Singular Adan) Oamenii din cele Trei Case ale Prietenilor Elfilor (în 
Quenya Atan). Vezi Adaneahel, Druiedaini, dinedaini. 

*Edhellond - „Limanul Elfilor" în Belfalas, aproape de confluenţa râurilor 
Morthond şi Ringl6, la nord de Dol Amroth. Numit Limanul lui Amroth. 

*Edhelrimi, Eledhrimi - „Elfii"; sindarinul edhel, eledh şi terminația de plural 
colectiv rim (vezi Anexa la Silmarillion, articolul €/, elen). 

Edoras - „Curţile", nume în limbajul Obştii pentru oraşul regal din Rohan, la 
muchia nordică a lanţului Ered Nimrais. Adunarea din Rohan. 

Egalmoth - Al optsprezecelea Majordom Cârmuitor al Gondorului. 

Eglarest - Cel mai sudic liman din Falas, pe coasta Beleriandului. 

Eilenach - Al doilea pisc de semnalizare al Gondorului, din munţii Ered 
Nimrais, cel mai înalt punct al Pădurii Druadan. 

*Eilenaer - Nume prenumensrean (înrudit cu Eilenach) pentru Amon Anwar 


(Halifirien). 

Eithel Sirion - „Fântâna lui Sirion", pe faţa răsăriteană a munţilor Ered 
Wethrin; folosit cu referire la fortăreaţa noldorină (Barad Eithe!), aflată în 
acel loc. 


*eket - Sabie scurtă, cu tăişul lat. 
elanor (1) - Floare mică, aurie, în formă de stea, care creştea şi în Tol Eressëa 
şi în Lothlórien. 


Elanor (2) - Fiica înţeleptului Sam Gamgee, numită după floarea cu acelaşi 
nume. 

*Elatan din Andúnië - Numenbrean, soţul lui Silmarien, tatăl lui Valandil, 
primul Senior din Andúnië. 

*Eldalondă - „Limanul Eldarilor" în Golful Eldanna, la gura râului Nunduină în 
Numenor; numit „Cel Verde". 

*E/danna - Golf mare în partea de apus a Numenorului, numit astfel pentru că 
„se deschidea spre Eressëa" (£/aa/r] + sufix = [n]na, despre mişcarea 
spre ceva; cf. E/lenna, R6menna). 

Eldari - Elfii din cele Trei Neamuri (vanyarii, noldorii şi telerii). Graiurile 
eldarine. Elfii din Beleriand, Elfii din Eressëa; în multe părţi, Elfii, 
menţionat ca atare, îi desemnează pe Eldari. 

*Eledhrimi - Vezi Edheltimi. 

Eledhwen - Nume al lui Morwen. 

*Elemmakil - Elf din Gondolin, căpitanul gărzii de la poarta exterioară. 

Elendil - Fiul lui Amandil, ultimul Senior al oraşului Andúnië, descindea din 
Eärendil şi Elwing, dar nu în linie directă din Regii Numenorului; a scăpat 
împreuna cu fiii săi Isildur şi Anărion din Scufundarea Numenorului şi a 
întemeiat regatele numendreene în Pământul de Mijloc; răpus alături de 
Gil-galad, când a fost înfrânt Sauron la sfârşitul celui de-al Doilea Ev. 
Numit Cel înalt şi Cel Credincios (Voronda). Steaua lui Elendil, vezi 
Elendilmir. Piatra lui Elendil, palantirul din Emyn Beraid. 

Elendilmir -  Nestemata albă purtată ca semn al regalității deasupra 
sprâncenei de către Regii din Arnor. Steaua /ui Elendil; Steaua de la 
Miazănoapte, Steaua Regatului de la Miazănoapte. 

Elendur - Cel mai mare fiu al lui Isildur, ucis pe Câmpiile Stânjeneilor. 

*Elenna-ndr& - „Ţara numită Calea Stelei", Númenor; forma întreagă a 
denumirii Elenna, care se găseşte în Silmarillion şi în Stăpânul Inelelor. 

*Elentirmo - „Privitorul la Stele", numele lui Tar-Meneldur. 

Elenwë - Soaţa lui Turgon; a pierit în traversarea strâmtorii Helcaraxă. 

Elessar (1) - Mare nestemata verde cu puteri tămăduitoare, făurită în Gondolin 
pentru Idril, fiica lui Turgon, care i-a dat-o lui Eärendil, fiul ei; Elessar, 
cea dată de Arwen lui Aragorn, era fie nestemata lui Eărendil, regăsită, 
fie alta. Piatra lui Eärendil; Piatra Elfă. 

Elessar (2) - Numele proorocit de Oldrin pentru Aragorn şi sub care acesta a 
devenit Rege al regatului reunit. Piatra Elfă. 

*Elestirnă - Vezi Tar-Elestirnă. 

Elfhelm - Călăreţ din Rohan; împreună cu Grimbold, căpetenie a Rohirrimilor 
în a Doua Bătălie de la Vadurile Isen; i-a pus pe fugă pe invadatorii din 
Ansrien; în timpul Regelui Eomer, Mareşal al Obştii Răsăritene. 

Elfica Nobilă - Vezi Quenya. 

Elfii Cenuşii - Vezi Sindari. Graiul Elfilor Cenuşii, vezi Sindarina. 

EIfii întunecimii - Vezi Avari. 

Elfii Nobili - Elfii din Aman şi toţi elfii care au trăit vreodată în Aman. Numiţi 
Nobilul popor din Apus. 

Elfii Pădureni - Elfi nandorini care n-au trecut niciodată la apus de Munţii 
Ceţoşi, ci au rămas în Valea Anduinului şi în Marea Pădure Verde. Graiul 
elfic pădurean, Graiul pădurean. Vezi Tawarwaith. 

Elfii Sălbatici - Astfel îi numea Mîm pe Elfii întunecimii (avari). 

EIfii Verzi - Elfi nandorini din Ossiriand. 


Elfwine cel Frumos - Fiul lui Eomer, Rege al Rohanului, şi Lothiriel, fiica lui 
Imrahil, Prinţ din Dol Amroth. 

*Elmo - Elf din Doriath, fratele mai mic al lui Elwë (Thingol) şi Olwë din 
Alqualondă; conform unei cronici, bunicul lui Celeborn. 

Elostirion - Cel mai înalt dintre Turnurile Albe de pe Emyn Beraid, în care a 
fost aşezat palantirul numit Piatra lui Elendil. 

Elrond - Fiu al lui Eărendil şi Elwing, frate al lui Elros Tar-Minyatur; la sfârşitul 
Primului Ev, a ales să facă parte dintre Intâii Născuţi şi a rămas în 
Pământul de Mijloc până la sfârşitul celui de-al Treilea Ev; stăpânul din 
Imladris (Vâlceaua Despicată) şi păstrătorul lui Vilya, Inelul de Aer, pe 
care l-a primit de la Gil-galad. Numit Ce/-pe-jumătate-elf. Vezi Sfatul lui 
Elrond. 

Elros - Fiu al lui Eärendil şi Elwing, fratele lui Elrond; la sfârşitul Primului Ev, a 
ales să facă parte din seminţia oamenilor şi a devenit primul Rege al 
Numenorului; numit Tar-Minyatur. Dinastia lui Elros, descendenții lui 
Elros 

Elu Thingol - Forma sindarina a numelui Elwë Singollo. Vezi Thingol. 

Elwë - Vezi Thingol. 

Elwing - Fiica lui Dior moştenitorul lui Thingol, care, scăpând din Doriath cu 
silmarilul, s-a căsătorit cu Eărendil la Gurile Sirionului şi a plecat cu el în 
Aman; mama lui Elrond şi Elros. 

*Emeri& - Regiune de păşunat pentru oi în Mittalmar (Tărâmurile Interioare), 
din Númenor. Doamna Albă din Emerië, Erendis. 

*Emerwen (Aranel) - „(Prinţesa) Păstoriţă", numele dat lui Tar-Ancalimă în 
tinereţea ei. 

Emyn Beraid - Dealuri în partea de vest a Eriadorului, pe care erau construite 
Turnurile Albe. Tradus drept „Dealurile Turnului". Vezi £/ostirion. 

*Emyn Duir - „Munţii întunecaţi", Munţii Codrului întunecat. Vezi Emyn-nu- 
Fuin. 

Emyn Muil - „Dealurile Mohorâte", un ţinut foarte deluros, stâncos şi (mai ales 
în partea de est) sterp, ce mărgineşte Nen Hithoel („Apa rece ca ceața"), 
deasupra Cascadei Rauros. 

*Emyn-nu-Fuin - „Munţi sub Noapte", nume primit ulterior de Munţii Codrului 
întunecat. Vezi Emyn Duir. 

Enedwaith - „Poporul din mijloc", între râurile Torentul Cenuşiu (Gwath/6) şi 
Isen. 

*Enerdhil - Făurar de nestemate în Gondolin. 

Entulessă - Intoarcerea, corabia cu care V&antur Numensreanul a făcut prima 
călătorie spre Pământul de Mijloc. 

Enti - Vezi Enyd, Onodrimi. 

Enyd - Nume sindarin pentru enţi (plural pentru Onod, vezi Onod!/6, Onoarimi). 

*Eofor - Al treilea fiu al lui Brego, al doilea rege al Rohanului; strămoşul lui 
Eomer. 

*éoherë - Termen folosit de Rohirrimi pentru adunarea întregii lor cavalerii. 

Eöl - „Elful întunecat" din codrul Nan Elmoth; tatăl lui Maeglin. 

Éomer - Nepot şi fiu adoptiv al Regelui Théoden; la vremea Războiului Inelului, 
al Treilea Mareşal al Obştii; după moartea lui Théoden, al optsprezecelea 
Rege al Rohanului; prieten cu Regele Elessar. 

*Eomund (1) - Marele căpitan al armiei &oth&odilor la vremea Marşului lui Eorl. 

Eomund (2) - Mareşal Suprem al Obştii din Rohan; s-a însurat cu Theodwyn, 
sora lui Théoden; tatăl lui Eomer şi Eowyn. 


Eönwë - Unul dintre cei mai măreţi maiari; numit Trimisul lui Manw&; 
căpetenie a armiei valarilor în atacul asupra lui Morgoth, la sfârşitul 
Primului Ev. 

Eored - corp de armată al Călăreţilor cotheodi. 

Eorl cel Tânăr - Senior al eotheodilor; a venit călare din îndepărtata sa ţară de 
la Miazănoapte, pentru a ajuta Gondorul împotriva invaziei balchothilor; 
a primit în dar ţinutul Calenardhon, de la Cirion, Majordom al Gondorului; 
primul Rege al Rohanului. Numit Senior al éothéodilor, Senior al 
Călăreților, Senior al Rohirrimilor, Regele Calenardhonului, Regele Obştii 
Călăreţilor. Cronica, Povestea lui Cirion şi Eorl. Jurământul lui Eorl. 

Eorlingi - Poporul lui Eorl, Rohirrimii; terminaţie de plural anglo-saxonă, 
Eorlingas. 

Eotheodi - Numele poporului numit ulterior Rohirrimi; ţara lor se numeşte 

Ă Eotheod. Că/ăreţii de la Miazănoapte. 

Eowyn - Sora lui Eomer, soţia lui Faramir; cea care l-a răpus pe Stăpânul 
nazgililor, în Bătălia de pe Câmpiile Pelennor. 

*epessă - Alt nume primit de unul dintre eldari, pe lângă celelalte nume ale 
sale (ess)). 

Ephel Brandir - „îngrăditura împrejmuitoare a lui Brandir", sălaşurile oamenilor 
din Brethil pe Amon Obel; numit şi simplu Ephel. 

Ephel Duath - „îngrăditura Umbrei", lanţ muntos între Gondor şi Mordor. 

Erchamion - Vezi Beren (1). 

Erebor - Munte izolat, la răsărit de extremitatea apuseană a Codrului 
întunecat, unde se găsea regatul Gnomilor de sub Munte şi bârlogul lui 
Smaug. Muntele Singuratec. 

Ered Lindon - „Munţii din Lindon", altă denumire pentru Ered Luin. 

Ered Lithui - „Munţii de Cenuşă", care formează hotarul nordic al Mordorului. 

Ered Lómin - „Munţii Răsunători", formând hotarul apusean al ținutului 
Hithlum. Munţii Răsunători din Lammoth. 

Ered Luin - Marele lanţ muntos (numit şi Ered Lindon), care despărţea 
Beleriandul de Eriador în Zilele de Odinioară, iar după prăpădul de la 
sfârşitul Primului Ev, a format lanţul de coastă nord-vestic al Pământului 
de Mijloc. Tradus ca Munţii Albaştri; numit Munţii Apuseni. 

Ered Mithrim - „Munţii Cenuşii", care se întindeau de la est la vest, la nord de 
Codrul întunecat. 

Ered Nimrais - „Munţii Coarnelor Albe", marele lanţ de la est la vest, la sud de 
Munţii Ceţoşi. Munţii Albi. 

Ered Wethrin - Marele lanţ curbat ce mărginea Anfauglith (Ard-galen) la vest şi 
la sud, formând bariera între Hithlum şi Beleriandul Apusean. Tradus ca 
Munţii Umbrei şi Munţii Umbroşi. 

Eregion - „Ţara celor Sfinţi", numită Hollin de către oameni; regat noldorin 
întemeiat în al Doilea Ev de către Galadriel şi Celeborn, în strânsă 
legătură cu Khazad-dûm; distrus de Sauron. Hollin. 

Ereinion - „Vlăstarul Regilor", nume primit de Gil-galad. 

Erelas - Al patrulea dintre piscurile de avertizare din Gondor, în Ered Nimrais. 
(Probabil un nume prenumensrean; deşi numele este de tip sindarin, nu 
are nici un sens în limba respectivă. „Era un deal verde, fără copaci, 
încât nici er- «singur, unic», nici /as/s], «frunză» nu par potrivite.") 

*Erendis - Soţia lui Tar-Aldarion („Soţia Marinarului"); marea lor iubire s-a 
transformat în ură; mama lui Tar-Ancalimă. Numita Domnița din 


Tărâmurile Apusene, şi Doamna Albă din Emeriă; vezi, de asemenea, 
Tar-Elestirne şi Uinéniel. 

Eressëa - „Insula Singuratica" din Golful Eldamar. Tol Eressëa. 

Eriador - Meleaguri între Munţii Ceţoşi şi Munţii Albaştri. 

Erkenbrand - Călăreţ din Rohan, Stăpânul Depresiunii Apusene şi al Cetăţii 
Cornului; în timpul Regelui Eomer, Mareşal al Obştii Apusene. 

Eru - „Unul“, „Cel care este Singur": Ilúvatar. Eru Ilúvatar, Unul, Sanctuarul lui 
Eru pe Meneltarma. 

*Eruhantală - „Ofranda lui Eru", sărbătoarea toamnei în Númenor. 

*Erukyermeă - „închinăciune la Eru", sărbătoarea primăverii în Númenor. 

*Erulaital& - „Laudă lui Eru", sărbătoarea din mijlocul verii în Númenor. 

"Eryn Galen - Marea pădure numită de obicei în traducere Marea Pădure 
Verde. 

Eryn Lasgalen - „Pădurea Frunzelor Verzi", nume dat Codrului întunecat după 
Războiul Inelului. 

*Eryn Vom - „Pădurea întunecata", marele cap de pe coasta Minhiriath, la sud 
de gurile râului Baranduin. 

Esgalduin - Râu din Doriath, care împarte pădurile Neldoreth şi Region şi se 
varsă în Sirion. 

*Estelmo - Scutierul lui Elendur, care a supravieţuit prăpădului de pe Câmpiile 
Stânjeneilor. 

Estolad - Tărâm la sud de Nan Elmoth, în Beleriandul Răsăritean, unde 
oamenii care i-au urmat pe B&or şi Marach au trăit după ce au traversat 
Munţii Albaştri. 

Ethir Anduin - „Revărsarea Anduinului", delta formată de Râul cel Mare în 
Golful Belfalas. 

*Ethraid Engrin - Nume sindarin (forma de singular Athrad Angren) al 
Vadurilor Isen. 

F 


Faelivrin - Nume dat lui Finduilas de către Gwindor. 

Falas - Coastele apusene ale Beleriandului, la sud de Nevrast. Limanurile 
Falas. 

Falastur - „Seniorul Coastelor", numele lui Tarannon, al doisprezecelea Rege 
al Gondorului. 

Falathrimi - Elfii telerini din Falas, al căror senior era Cirdan. 

Fallohide - Unul din cele trei neamuri în care erau împărţiţi hobbiţii, descrise în 
Prologul (I) la Stăpânul Inelelor. 

Fangorn - (i) Cel mai bătrân dintre enţi, păzitorul Codrului Fangorn. Tradus ca 
Arborebărbos. (ii) Codrul Fangorn, la capătul sud-estic al Munţilor Ceţoşi, 
împrejmuind cursurile superioare al râurilor Scăldătoarea Enţilor şi 
Lumina Fugară. Vezi Pădurea Enţilor. 

Faramir (1) - Fiul mai mic al Regelui Ondoher al Gondorului; răpus în bătălia 
cu Căruţaşii. 

Faramir (2) - Fiul mai mic al lui Denethor II, Majordom al Gondorului; Căpitanul 
Pribegilor din Ithilien; după Războiul Inelului, Prinţ al lthilienului şi 
Majordom al Gondorului. 

Faroth - Vezi Taur-en-Faroth. 

Fëanor - Cel mai mare fiu al lui Finwë, frate vitreg cu Fingolfin şi Finarfin; 
căpetenia noldorilor, când aceştia s-au răsculat împotriva valarilor; 
făuritor al silmarililor şi al pa/antirilor. Lămpașele f&anoriene. 


F&anturi - „Stăpânii Duhurilor", valarii Nâmo (Mandos) şi Irmo (Lórien). Vezi 
Nurutantur, Olofantur. 

Felagund - Numele sub care a fost cunoscut Finrod după întemeierea 
fortăreței Nargothrond; vezi şi Finrod. Porțile lui Felagund. 

Felaróf - Calul lui Eorl cel Tânăr. 

Ferigă - Nume de familie printre oamenii din Bree. Bill Ferigă. 

Fiii - Gnom din Casa lui Durin; nepot şi însoțitor al lui Thorin Scut de Stejar; 
ucis în Bătălia celor Cinci Oştiri. 

Finarfin - Al treilea fiu al lui Finwë, cel mai mic dintre fraţii vitregi ai lui Fëanor; 
a rămas în Aman după Fuga Noldorilor şi a cârmuit pe cei care mai 
rămăseseră din neamul său în Tirion. Tatăl lui Finrod, Orodreth, Angrod, 
Aegnor şi Galadriel. 

Finduilas (1) - Fiica lui Orodreth, îndrăgită de Gwindor; capturată în timpul 
jefuirii fortăreței Nargothrond, omorâtă de Orci la Trecerea peste Taeglin 
şi înmormântată în Haudh-en-Elleth. 

Finduilas (2) - Fiica lui Adrahil, Prinţul din Dol Amroth; soţia lui Denethor Il, 
Majordom al Gondorului, mama lui Boromir şi Faramir. 

Fingolfin - Al doilea fiu al lui Finwë, cel mai mare dintre fraţii vitregi ai lui 
Fëanor; Mare Rege al noldorilor în Beleriand, trăind în Hithlum; răpus de 
Morgoth în luptă corp la corp; tatăl lui Fingon, Turgon şi Aredhel. Fiul lui 
Fingolfin, Turgon. 

Fingon - Cel mai mare fiu al lui Fingolfin; Mare Rege al noldorilor în Beleriand, 
după moartea tatălui său; răpus de Gothmog în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad; tatăl lui Gil-galad. Fiul lui Fingon, Gil-galad. 

Finrod - Cel mai mare fiu al lui Finarfin. Intemeietor al fortăreței Nargothrond, 
de unde şi numele de Felagund, „săpătorul de peşteri"; răpus în timp ce- 
I apăra pe Beren în temniţele Tol-in-Gaurhoth. Finrod Felagund; 
Felagund. 

Finwë - Rege al noldorilor în Aman; tatăl lui Fëanor, Fingolfin şi Finarfin; răpus 
de Morgoth la Formenos. 

Fiordul Drengist - Vezi Drengist. 

flet - Cuvânt din engleza veche, însemnând „podea"; un talan. 

Folcwine - Al paisprezecelea Rege al Rohanului, străbunicul lui Théoden; a 
recucerit hotarul apusean al Rohanului, între Adorn şi Isen. 

Fornost - „Fortăreaţa de la Miazănoapte", numele întreg fiind Fornost Erain. 
„Cetăţuia de la Miazănoapte a Regilor", sălaşul Regilor Arnorului pe 
Gruiurile de la Miazănoapte, după ce Annuminas a fost abandonat. 

*Forostar - Promontoriu nordic al Nuimenorului. Tradus ca Tărâmurile de la 
Miazănoapte, țara de la miazănoapte. 

Fortăreața Colnicului - „Fortăreaţa Străjuitoare", denumirea pentru Minas 
Tirith în Rohan. 

*/Forthwini - Fiul lui Marhwini, conducătorul €otheodilor pe vremea Regelui 
Ondoher al Gondorului. 

*Forweg - Bărbat din Dor-lómin, căpitan al cetei de proscrişi (gaurwaith), 
căreia i s-a alăturat Turin; ucis de Turin. 

Fr&alăf - Al zecelea Rege al Rohanului, nepotul Regelui Helm Mâna-Baros. 

Freca - Vasal al Regelui Helm Mâna-Baros, răpus de acesta. 

Frodo - Frodo Baggins, hobbit din Comitat; Purtătorul Inelului în Războiul 
Inelului. 

Frumgar - Conducătorul migraţiei spre miazănoapte a €otheodilor, când au 
părăsit Valea Anduinului. 


Fundătura - Locuinţa lui Bilbo Baggins în Hobbiton, Comitatul, iar mai târziu a 
lui Frodo Baggins şi a înţeleptului Sam Gamgee. 


G 


*Galadhon - Tatăl lui Celeborn. 

Galadhrimi - Elfii din Lórien. 

*Galador - Primul Senior al fortăreței Dol Amroth, fiul lui Imrazôr 
Númenóreanul şi al elfei Mithrellas. 

Galadriel - Fiica lui Finarfin; una din cei care s-au aflat în fruntea răzvrătirii 
noldorilor împotriva valarilor; soția lui Celeborn, cu care a rămas în 
Pământul de Mijloc după sfârşitul Primului Ev; Doamna din Lothlórien. 
Numita Doamna Noldorilor, Doamna din Pădurea de Aur, Doamna Dalbă; 
vezi, de asemenea, Al(a)táiel, Artanis, Nerwen. 

*Galathil - Fratele lui Celeborn şi tatăl lui Nimloth, mama lui Elwing. 

Galdor - Numit Cel înalt; fiul lui Hador Capaurit şi senior în Dor-lómin, după 
moartea tatălui său; tatăl lui Hurin şi Huor; răpus la Eithel Sirion. 

Gamgee - Familie de hobbiţi din Comitat. Vezi Elanor, Meşterul îndemânatic, 
Sam cel înțelept. 

Gamgee Meşterul Indemânatic - Tatăl lui Sam Gamgee. (Numele de Hamfast 
[Meşterul indemânatic], este anglo-saxonul hám-fæst, literal „legat de 
casă", „fidel casei".) Numit Unchiaşul Gamgee, Unchiaşul. 

*Gamil Zirak - Numit Cel Bătrân; fierar gnom, stăpânul lui Telchar din Nogrod. 

Gandalf - Unul dintre Istari (vrăjitorii), membru al Frăției Inelului. Gandalf 
(„Elful Cârjei") era numele sub care era cunoscut printre Oamenii de la 
Miazănoapte. Vezi Olórin, Mithrandir, Incănus, Tharkân, Mantie-Sură. 

*Gaurwaith - Ceata de proscrişi de la hotarele apusene ale Doriathului, căreia 
i s-a alăturat Turin şi al căreia a devenit căpitan. Tradus drept Oamenii- 
lupi. 

Gelmir - Elf noldorin care, împreună cu Arminas, l-a întâlnit pe Tuor la Annon- 
in-Gelydh şi apoi s-a dus în Nargothrond pentru a-l preveni pe Orodreth 
asupra pericolului în care se afla. 

597 

*Gethron - Bărbat dintre oamenii de casă ai lui Hurin, care, împreună cu 
Grithnir, l-a însoţit pe Turin în Doriath şi după aceea s-a întors în Dor- 
lómin. 

Ghân-buri-Ghân - Căpetenie a Drúedainilor sau „Sălbaticii" din Pădurea 
Drúadan. Ghân. 

Gheturile Scrâşnitoare - Vezi Helcaraxë. 

Gil-galad - „Steaua Strălucirii", numele sub care a fost cunoscut Ereinion, fiul 
lui Fingon. După moartea lui Turgon, a devenit ultimul Mare Rege al 
noldorilor pe Pământul de Mijloc şi a rămas în Lindon după ce s-a sfârşit 
Primul Ev; împreună cu Elendil a condus Ultima Alianţă între oameni şi 
elfi şi tot împreună au fost răpuşi în lupta cu Sauron. Numit Regele 
Elfilor. Ţara lui Gil-galad, Lindon. Vezi Ereinion. 

*Gilmith - Sora lui Galador, primul Senior din Dol Amroth. 

Gilrain - Râu din Lebennin din Gondor, care se varsă în Golful Belfalas, la apus 
de Ethir Anduin. 

Gimilkhâd - Fiul mai tânăr al lui Ar-Gimilzâr şi Inzilbâth, şi tatăl lui Ar- 
Pharazân, ultimul Rege al Numenorului. 

*Gimilzagar - Al doilea fiu al lui Tar-Calmacil. 


Gimli - Gnom din Casa lui Durin, fiul lui Gl6in; membru al Frăției Inelului. 

Gârla Lebedelor - Vezi Nîn-in-Eilph. 

* Glăemscrafu - „Peşterile Străluminării", numele sub care era cunoscut 
Aglarond în Rohan. 

Glamaring - Sabia lui Gandalf. 

Glamhoth - Cuvânt sindarin pentru orci. 

Glanduin - „Râul-hotar", curgând spre apus din Munţii Ceţoşi; în al Doilea Ev, 
forma hotarul sudic al Eregionului, iar în al Treilea Ev, o parte din hotarul 
sudic al Arnorului. Vezi Nîn-in-Eilph. 

*Glanhir - „Părâul-hotar", denumirea sindarină al Pârâului Mering. 

Glaurung - Primul dintre dragonii lui Morgoth; în bătăliile Dagor Bragollach şi 
Nirnaeth Arnoediad, şi în jefuirea fortăreței Nargothrond; i-a vrăjit pe 
Turin şi pe Nienor; răpus de Turin la Cabed-en-Aras. Numit Dragonul. 
(Marele) Vierme; Viermele lui Morgoth; Marele Vierme din Angband; 
Viermele de Aur din Angband. 

*Glithui - Râu care curgea din Ered Wethrin, afluent al râului Taeglin. 

Glóin - Gnom din Casa lui Durin, însoțitor al lui Thorin Scut de Stejar; tatăl lui 
Gimli. 

Gldredhel - Fiica lui Hador Capaurit din Dor-lómin şi sora lui Galdor. 

Glorfindel - Elf din Vâlceaua Despicată. 

*Glornan - Vezi Lórien (2). 

Gnomi - Vezi şi Gnomii Scundaci. 

Gnomii Scundaci - Seminţie de gnomi în Beleriand, descrisă în Silmarillion, pp 
288. Vezi Nibin-noeg, Noegyth Nibin. 

Golful Balar - Vezi Balar. 

Golful Belfalas - Vezi Belfalas. 

Golful Lhân - Vezi Lhân. 

Gollum - Vezi Smeagol. 

*Golug - Nume dat de Orci noldorilor. 

Gondolin - Oraşul tainic al Regelui Turgon, distrus de Morgoth. Numit Oraşul 
Ascuns, Regatul Ascuns şi Tărâmul Ascuns. 

Gonadolindrimi - Poporul din Gondolin. Numit Poporul Ascuns. 

Gondor - Tărâmul sudic al numendreenilor în Pământul de Mijloc. Regatul de la 
Miazăzi, Tărâmul de la Miazăzi. 

Gorganul Fecioarei Elfe - Vezi Haudh-en-Elleth. 

Gorgoroth - Ered Gorgoroth, „Munţii Groazei", la nord de Nan Dungortheb. 

Gothmog - Mai-marele balrogilor, mare căpitan al Angbandului, cel care i-a 
ucis pe F&anor, Fingon şi Ecthelion. 

Graiul Nobil - Vezi Quenya. 

Gríma - Sfetnicul Regelui Théoden şi agent al lui Saruman. Numit Limbă de 
Vierme. 

Grimbold - Cavaler din Rohan, din Depresiunea Apuseană; împreuna cu 
Elfhelm, conducătorul Rohirrimilor în a Doua Bătălie de la Vadurile 
Isenului; a murit pe Câmpiile Pelennor. 

*Grithnir - Unul dintre oamenii de casă ai lui Hurin, care, împreună cu 
Gethron, l-a însoţit pe Turin în Doriath, unde a şi murit. 

Gruiurile de la Miazănoapte - Dealuri în Eriador, la nord de Comitat, unde a 
fost construită fortăreaţa Fornost. 

Gruiurile de la Miazăzi - Dealuri în Eriador, la sud de Bree. 

Gruiurile-gorgane - Gruiuri la răsărit de Pădurea Bătrână, pe care se găseau 
tumuli uriaşi despre care se spunea că fuseseră înălţaţi în Primul Ev de 


străbunii edainilor, înainte ca aceştia să fi pătruns în Beleriand. Vezi 
Tyrn Gorthad. 

Gurthang - „Fierul Morţii", numele săbiei lui Beleg, Anglachel, după ce a fost 
refăurită pentru Turin în Nargothrond. Turin a fost numit apoi Mormegi]/, 
Sabia Neagră. Numită Ghimpele Negru din Brethil. 

Gwaeron - Nume sindarin pentru a treia lună „în calendarul edainilor". (A se 
compara Gwaeron cu numele vulturului Gwaihir, „Stăpânul Vânturilor".) 
Vezi Súlimë. 

599 

Gwaith-i-Mirdain - „Neamul Făuritorilor de Nestemate", numele breslei 
făurarilor din Eregion, dintre care cel mai mare meşter era Celebrimbor; 
şi simplu Miradain. Casa Mirdainilor. 

*Gwathir - „Râul Umbrei", nume anterior al râului Gwathl6. 

Gwathlă - Râu format prin unirea lui Mitheithel cu Glanduin, hotarul între 
Minhiriath şi Enedwaith. In limba westron este numit Torentul Cenuşiu. 
Vezi Bătălia de pe Gwathl6; Gwathir, Agathurush. 

Gwindor - Elf din Nargothrond; căzut în sclavie în Angband, a scăpat şi l-a 
ajutat pe Beleg în salvarea lui Turin; l-a adus pe Turin în Nargothrond; a 
iubit-o pe Finduilas, fiica lui Orodreth; răpus în Bătălia de pe câmpia 
Tumhalad. 


H 


Hador - Numit „Capaurit"; senior în Dor-lómin, vasal al lui Fingolfin; tatăl lui 
Galdor care era tatăl lui Hurin; răpus la Eithel Sirion în bătălia Dagor 
Bragollach. Fiul lui Hador, Galdor,; moştenitor al (Casei lui) Hador, Turin. 
Coiful lui Hador, vezi Coiful Dragonului din Dor-lómin. 

Haladini - A doua spiţă a oamenilor care au intrat în Beleriand; ulterior numiţi 
Poporul lui Haleth (vezi Haleth). 

Haldir - Fiul lui Halmir din Brethil; s-a însurat cu Glóredhel, fiica lui Hador din 
Dor-lómin; răpus în bătălia Nirnaeth Arnoediad. 

Haleth - Numită Domnița Haleth; s-a aflat în fruntea haladinilor, în marşul lor 
din Thargelion până pe meleagurile aflate la vest de Sirion. Vezi Brethil, 
Halethrimi. 

*Halethrimi - Poporul lui Haleth. 

Halifirien - „Muntele Sfânt", numele sub care era cunoscut în Rohan Amon 
Anwar. Pădurea Halifirien. Vezi Eilenaer. 

Halimath - A noua lună în Calendarul din Comitat. Vezi Yavanniă, Ivanneth. 

*Hallacar - Fiul lui Hallatan din Hyarastorni; s-a însurat cu Tar-Ancalimă, prima 
Regină Cârmuitoare a Numenorului, între ei doi domnind vrajba. Vezi 
Mămandil. 

Hallas - Fiul lui Cirion; al Treisprezecelea Majordom Cârmuitor al Gondorului; 
cel care a născocit numele de Rohan şi de Rohirrimi. 

*Hallatan - Senior al ținutului Hyarastorni, în Mittalmar (Tărâmurile Interioare) 
din Numenor; văr cu Tar-Aldarion. Numit Stăpânul Oilor. 

Halmir - Seniorul haladinilor, tatăl lui Haldir. 

Hăma - Căpitan al Curţii Regelui Théoden. 

Handlir - Seniorul haladinilor, fiul lui Haldir şi Gl6redhel. Fiul lui Handir, Brandir 
Şchiopul. 

Harad - „Miazăzi", desemnând vag ţările departe la miazăzi de Gondor şi 
Mordor. Haradul Apropiat; Haradul îndepărtat. 

Haradrimi - Oamenii din Harad. 


Haradul Apropiat - Vezi Harad. 

Haradul îndepărtat - Vezi Harad. 

Haradwaith - „Poporul de la miazăzi", Harad. 

Hareth - Fiica lui Halmir din Brethil; s-a măritat cu Galdor din Dor-lómin; mama 
lui Hurin şi Huor. 

Harfoot - Unul dintre cele trei neamuri în care erau împărţiţi hobbiţii. (Vezi 
Fallohide.) 

Harlindon - Lindon, la sud de Golful Lhân. 

*Hatholdir - Bărbat din Númenor, prieten al lui Tar-Meneldur; tatăl lui 
Orchaldor. 

Haudh-en-Elleth - Gorgan în care a fost îngropată Finduilas, aproape de 
Trecerea peste Taeglin. (Nu este limpede care este legătura între Elleth, 
tradus prin „fecioara elfă" şi întotdeauna scris astfel, şi E/edh, „Elda", 
care se găseşte în numele lui Morwen, E/edhwen.) In traducere, 
Gorganul Fecioarei Elfe. 

Haudh-en-Ndengin - „Gorganul Răpuşilor" în pustiul Anfauglith, unde au fost 
îngrămădite leşurile elfilor şi oamenilor care au murit în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad. Marele Gorgan. 

Haudh-en-Nirnaeth - „Gorganul Lacrimilor", o altă denumire pentru Haudh-en- 
Ndengin. 

Helcaraxë - Strâmtoare între Araman şi Pământul de Mijloc; i se mai spune şi 
Gheţurile Scrâşnitoare. 

Heleşteiele Amurgului - Vezi Aelin-uial. 

Helm - Regele Helm Mâna-Baros, al nouălea Rege al Rohanului. Vezi Văgăuna 
lui Helm. 

* Henderch - Bărbat din Tărâmurile Apusene ale Numenorului, unul dintre 
marinarii lui Tar-Aldarion. 

Henneth Anniân - „Fereastra Apusului", numele unei peşteri din spatele unei 
cascade, în Ithilien. 

*Heren Istarion - „Ordinul Istarilor". 

*Herucalmo - Soţul lui Tar-Vanimeldă, a treia Regină Cârmuitoare a 
Numenorului; după moartea ei, el a uzurpat tronul, luându-şi numele de 
Tar-Anducal. 

Herunumen - Vezi Tar-Herunumen. 

Hildifons Took - Unul dintre unchii lui Bilbo Baggins. 

*Hirilondă - Descoperitoarea de Limanuri, marea corabie construită de Tar- 
Aldarion. Vezi Turuphanto. 

Hirilorn - Marele fag din Doriath cu trei trunchiuri, în care a fost ţinută 
prizonieră Luthien. 

Hisimă& - Numele Quenya pentru a unsprezecea lună, conform calendarului 
numendrean, corespunzând lunii noiembrie. Vezi Hithui. 

Hithaeglir - Numele sindarin al Munţilor Ceţoşi. 

Hithlum - Regiunea mărginită la est şi la sud de Ered Wethrin, şi la apus de 
Ered LOmin. 

Hithui - Numele sindarin pentru a unsprezecea lună. Vezi Hisimă. 

Hobbiton - Sat din Meleagul de la Apus din Comitat, locul de baştină al lui 
Bilbo Baggins. 

Hobbiţi - Numiţi Seminţia Mică; vezi şi Piticuţi, Perian, Poporul din Comitat. 

Hollin - Vezi Eregion. 

Holman Mână-verde - Hobbit din Comitat, grădinarul lui Bilbo Baggins. 

Hotarul Smârcurilor - Regiune a Regionului, la apus de Pârâul Mering. 


Hunthor - Bărbat din Brethil, care l-a însoţit pe Turin în atacul său asupra lui 
Glaurung la Cabed-en-Aras. 

Huor - Fiul lui Galdor din Dor-l6min, soţul lui Rian şi tatăl lui Tuor; a mers în 
Gondolin împreună cu Húrin, fratele său; răpus în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad. Fiul lui Huor, Tuor. 

Huorni - „Copacii" care s-au alătura Bătăliei de la Cetatea Cornului şi i-au prins 
în capcană pe Orci. (Denumirea este neîndoielnic sindarină, conţinând 
elementul orn „copac". Cf. ceea ce spune Meriadoc în Cele două turnuri 
III 9: „încă au glasuri şi pot vorbi cu enţii - de aceea li se spune huorni, 
zice Arborebărbos.") 

Húrin (1) - Numit Thalion, tradus drept „Neclintitul"; fiul lui Galdor din Dor- 
ISmin, soţul lui Morwen şi tatăl lui Turin şi Nienor; Senior în Dor-lómin, 
vasal al lui Fingon; s-a dus cu fratele său Huor în Gondolin; capturat de 
Morgoth în bătălia Nirnaeth Arnoediad, dar l-a înfruntat pe acesta, drept 
care a fost țintuit ani mulţi pe Thangorodrim; după ce a fost eliberat, l-a 
răpus pe Mîm în Nargothrond şi a adus Regelui Thingol colanul 
Nauglamir. 

Húrin (2) - Húrin din Emyn Arnen, Majordom al Regelui Minardil, din care s-a 
tras apoi Casa Majordomilor din Gondor. 

*Hyarastorni - Domeniile Seniorului Hallatan, în Mittalmar (Tărâmurile 
Interioare) din Númenor. 

Hyarmendacil I - „învingătorul de la Miazăzi", al cincisprezecelea Rege din 


Gondor. 

*Hyarnustar -  „Tărâmurile de la Sud-Vest", promontoriul sud-vestic al 
Numenorului. 

*Hyarrostar -  Tărâmurile de la Sud-Est", promontoriul sud-estic al 
Numenorului. 

| 

larna cea Lunga - larna din 2758-2759, cel de-al Treilea Ev. 

larna Cruntă - larna anului 495 de la răsăritul Lunii, după căderea 


Nargothrondului. 

Ibun - Unul dintre fiii lui Mîm Gnomul Scundac. 

Idril - (Celebrindal) Fiica lui Turgon din Gondolin, soţia lui Tuor, mama lui 
Eărendil. 

Ilăvatar - „Tatăl tuturor", Eru (Eru Ilivatar). Vezi Copiii lui Ilúvatar. 

Imladris - Denumirea sindarină a Vâlcelei Despicate. Trecătoarea Imlaaris, 
vezi Cirith Forn en Andrath. 

Imrahil - Senior în Dol Amroth la vremea Războiului Inelului. 

*/mraz6r - Numit „Numendreanul"; a luat-o de soţie pe elfa Mithrellas; tatăl lui 
Galador, primul Senior în Dol Amroth. 

Incănus - Nume dat lui Gandalf „la Miazăzi". 

Indis - Elfă vanyarină; a doua soţie a lui Finwë, mama lui Fingolfin şi Finarfin. 

*/ndor - Bărbat din Dor-lómin, tatăl lui Aerin. 

Inelul Alb - Vezi Nenya. 

Inelul Albastru - Vezi Vilya. 

Inelul Roşu - Vezi Narya. 

*/nglor - Nume al lui Finrod, respins de acesta. 

Insula Balar - Vezi Balar. 

Insula Regilor, Insula Apusimii - Vezi Númenor. 


Insulele Fermecate - Insulele întemeiate de valari în Marea cea Mare la răsărit 
de Tol Eressëa, când a fost tăinuit Valinorul. Vezi /nsu/e/e Neguroase. 

*/nsulele Neguroase - Probabil o denumire pentru Insulele Fermecate. 

Inziladăn - Vezi Ar-Inziladân. Denumire a unui desen floral laborios; vezi 
Numellctă. 

Inzilbeth - Regina-soaţă a lui Ar-Gimilz6r; din dinastia Seniorilor din Anduniă; 
mamă a lui Inziladân (Tar-Palantir). 

*rimon - Nume dat lui Tar-Meneldur. 

Irmo - Vala, „stăpânul visurilor şi al vedeniilor", numit de obicei Lórien, după 
cum e şi numele locului sălășluirii sale în Valinor. Vezi F&anturi, 
Olofantur. 

Isen - Râu care curge din Munţii Ceţoşi, prin Nan Curunir (Valea Vrăjitorului) şi 
prin Strunga Rohan; traducerea sindarinului 

Angren (pentru a reprezenta limba vorbită în Rohan). Vezi Vadurile /senului. 

Isengard - Fortăreaţă numendreană în valea numită - după ocuparea ei de 
către vrăjitorul Curunir (Saruman) - Nan Curunir, la capătul sudic al 
Munţilor Ceţoşi; traducere a sindarinului Angrenost (pentru a reprezenta 
limba vorbita în Rohan). Traducerea (în graiul din Rohan) a denumirii 
elfice Angrenost. Rotocolul din Isengard, Inelul Isengard, cu referire la 
marele zid circular înconjurând câmpia interioară, în mijlocul căreia se 
afla Orthanc. 

Isengar Took - Unul dintre unchii lui Bilbo Baggins. 

Isildur - Fiul mai mare al lui Elendil, care a scăpat, împreună cu tatăl şi fratele 
său Anărion, din Scufundarea Numenorului şi a întemeiat în Pământul de 
Mijloc regatele numensbreene din exil; Senior în Minas Ithil; a tăiat Inelul 
Stăpân de pe mâna lui Sauron; răpus de Orci în Anduin, când Inelul i-a 
alunecat de pe deget. 

*/silmă - Fiica lui Tar-Elendil, sora lui Silmari€ân. 

*/silmo - Fiul lui Tar-Surion; tatăl lui Tar-Minastir. 

Istari - Maiarii care, în al Treilea Ev, au fost trimişi din Aman pentru a-i ţine 
piept lui Sauron; în sindarină, /thryn (vezi /thryn Luin). Tradus ca 
Vrăjitorii. Vezi Heren Istarion. 

*/thilbor - Elf nandorin, tatăl lui Saeros. 

Ithilien - Teritoriu din Gondor, la est de râul Anduin; la început, aflat în posesia 
lui Isildur şi cârmuit din Minas Ithil. /thi/jen de la Miazănoapte; Ithilien de 
la Miazăzi. 

*/thryn Luin - Cei doi Istari care s-au dus în răsăritul Pământului de Mijloc şi nu 
s-au mai întors (singular ithron). Tradus ca Vrăjitorii Albaştri. Vezi A/atar, 
Pallando. 

lute ca Gândul - Marele armăsar din Rohan călărit de Gandalf în Războiul 
Inelului. 

Ivanneth - Nume sindarin al lunii a noua. Vezi Yavanni€. 

Ivrin - Lac şi cascadă de sub Ered Wethrin, de unde izvora râul Narog. 

Izvorul Brumat - Vezi Mitheithel. 

*/zvorul Vechi - „Izvorul Torentului Vechi", denumire dată de către éothéodi 
râului care curgea din partea nordică a Munţilor Ceţoşi şi pe care, după 
ce acesta se unea cu Vijeliosul Cenuşiu, îl numeau Torentul Vechi 
(Anduin). 

Izvorul Zăpezii - Râu izvorând de sub Ţancul Voinicului, curgând prin Valea 
Calvarului şi pe lângă Edoras. 


Aa 


*Íbal - Băiat din Emerië în Númenor, fiul lui Ulbar, unul din marinarii lui Tar- 

E Aldarion. 

inţelepţi - Istarii şi cei mai măreţi dintre eldarii din Pământul de Mijloc. Vezi 
Sfatul Alb. 

K 


*Khamuil - Nazgul, Căpetenie de rang secund; îşi avea sălaşul în Dol Guldur, 
după ce acesta a fost reocupat în cel de-al Treilea Ev. Numit Umbra de 
la Răsărit, Răsăriteanul Negru. 

Khand - Ţinut la sud-est de Mordor. 

Khazad-dim - Denumirea dată de gnomi Moriei. 

Khîm - Unul dintre fiii lui Mîm Gnomul Scundac; răpus de Andr6g. 

*Kirinki - Păsări mici din Númenor, cu penaj roşu aprins. 

L 

*Labadal - Numele dat de Turin, în copilăria sa, lui Sador; tradus ca Hopa/abă. 

Lacul Amurgului - Vezi Nenuial. 

Lacul cel Lung - Lac la sud de Erebor, în care se vărsau atât Râul Pădurii cât şi 
Râul Curgător, şi pe care fusese construit Esgaroth (Oraşul Lacului). 
Ladros - Tărâmuri la nord-est de Dorthonion, date de către regii noldorini 

oamenilor din Casa lui Bëor. 

*/airelossă - „Ghiocel de vară", copac cu frunzele veşnic verzi şi aromat, adus 
în Númenor de către eldarii din Eressëa. 

Lalaith - „Râset", nume ce i se dăduse fiicei lui Urwen Húrin, după cel al 
pârâului care curgea pe lângă casa lui Húrin. Vezi Nen La/aith. 

Lamedon - Regiune aflată pe cursul superior al râurilor Ciril şi Ringl6, sub 
pantele sudice ale munţilor Ered Nimrais. 

Lammoth - Regiune la nord de Fiordul Drengist, între Ered L6min şi Mare. 

Landele - Regiune a Rohanului, în jurul Edorasului, inclusă în Pământurile 
Regelui. 

*/ăr - Leghe (echivalentul a aproape trei mile). 

*Larnach - Unul dintre Pădurenii care trăiau la sud de Taeglin. 

Laurelin - „Cântul de Aur", cel mai tânăr dintre cei Doi Copaci din Valinor. 
Numit Copacul Soarelui, Copacul de Aur din Valinor. 

Laurelindărenan - „Valea Aurului Cântător", vezi Lórien (2). 

Laurenandă - Vezi Lórien (2). 

*/auringuă - Copac cu floarea galbenă din Hyarrostar, Númenor. 

Lebennin - „Cele Cinci Râuri" (adică Erui, Sirith, Celos, Serni, Gilrain), ţinut 
între Ered Nimrais şi Ethir Anduin; unul dintre „fiefurile credincioase" 
Gondorului. 

Lefnui - Râu care se vărsa în mare, coborând din capătul apusean al munţilor 
Ered Nimrais. (Denumirea înseamnă „al cincilea", adică după Erui, Sirith, 
Serni şi Morthond - râurile Gondorului care se vărsau în Anduin sau în 
Golful Belfalas.) 

Legolas - Elf sindarin din Codrul întunecat de la Miazănoapte, fiul lui Thrandulil; 
membru al Frăției Inelului. 

lembas - Nume sindarin pentru turta eldarilor. Turta (e/filor). 

Léod - Seniorul éothéodilor, tatăl lui Eorl cel Tânăr. 

Lhân - Râu din apusul ținutului Eriador, vărsându-se în Golful Lhân. Golful 
Lhûn. Adeseori cu o ortografie adaptată - Lune. 


Limanurile - (i) Brithombar şi Eglarest, pe coasta Beleriandului: Limanurile lui 
Círdan;  Limanurile  Făuritorilor de  Corăbii; Limanurile din Falas; 
Limanurile Apusene din Beleriand. (ii) La Gurile Sirionului, la sfârşitul 
Primului Ev: Limanurile de la Miazăzi; Limanurile Sirionului, Limanul 
Sirionului. 

Limanurile Cenuşii - Vezi Mithlond. 

Limba Comună - Vezi Westron. 

Limbă de Vierme - Vezi Grima. 

Linaewen - „Lacul Păsărilor', marele heleşteu din Nevrast. 

Lindari - „Cântăreţii", nume pe care şi l-au luat telerii. 

Lindon - Denumire pentru Ossiriand în Primul Ev; ulterior, denumirea a fost 
păstrată doar pentru ţinuturile la apus de Munţii Albaştri (Ered Lindon), 
care au mai rămas deasupra Mării. Me/leagul verde al eldarilor; țara lui 
Gil-galad. 

Lindórië - Sora lui Eărendur, al cincisprezecelea Senior din Anduni€, mama lui 
Inzilb&th care a fost mama lui Tar-Palantir. 

*Lindorinand - Vezi Lórien (2). 

*Lisgardh - împărăţia trestiilor de la Gurile Sirionului. 

*/issuin - Floare parfumată din Tol Eressëa. 

Lângă Ape - Sat în Comitat, câteva mile la sud-est de Hobbiton. 

IGa - Anul solar elfic. 

Loeg Ningloron - „lazuri de flori de apă aurii"; denumirea sindarină a Câmpiilor 
Stânjeneilor. 

*Lond Daer - Portul númenórean şi atelierele pentru construirea corăbiilor în 
Eriador, la gurile râului Gwathl6, întemeiat de Tar-Aldarion, care l-a 
numit Vinyalondă. Tradus drept Marele Liman; numit şi Lond Daer 
Eneah, „Marele Liman de la Mijloc". 

Lorgan - Căpetenia Râsăritenilor în Hithlum, după bătălia Nirnaeth Arnoediad, 
care l-a aruncat în sclavie pe Tuor. 

Lórien (1) - Numele sălaşului din Valinor al acelui vala numit Irmo, dar care de 
obicei este şi el numit Lórien. 

Lórien (2) - Ţara galadhrimilor, între Celebrant şi Anduin. Numele are multe 
alte forme: nandorinul Lórinand (în Quenya Laurenandă, în sindarină 
Glornan, Nan Laur), derivat din mai vechiul Lind6rinand, „Valea Ţării 
Cântăreţilor“;  Laurelindorenan, „Valea  Aurului  Cântător". Numită 
Pădurea de Aur, vezi şi Dwimordene, Lothlórien. 

* Lorinand - Vezi Lórien (2). 

Lossamach - Regiune la nord-est de Lebennin, în apropierea izvoarelor râului 
Erui. (Se spune că denumirea înseamnă „Arnach cel plin de flori", 
Arnach fiind o denumire prenumendreană.) 

Lâtess& - Numele Quenya al lunii a cincea, conform calendarului numendrean, 
corespunzând lunii mai. Vezi Lothron. f 

Lothíriel - Fiica lui Imrahil din Dol Amroth; soția Regelui Eomer din Rohan şi 
mama lui Elfwine cel Frumos. 

Lothlórien - Numele Lórien având ca prefix cuvântul sindarin /oth „floare". 

Lothron - Nume sindarin al lunii a cincea. Vezi Lótessë. 

Lumina Fugară - Râu curgând din Codrul Fangorn şi vărsându-se în Anduin; 
formează hotarul de la extremitatea nordică a Rohanului. 

Lune - Variantă ortografică pentru Lhân. 

Lupul - Carcharoth, Lupul din Angband. 


Lúthien - Fiica Regelui Thingol şi a lui Melian, care, după ce s-a împlinit 
Căutarea silmarilului şi Beren a murit, a ales să fie muritoare şi să-i 
împărtăşească soarta. Numită Tinúviel, „Privighetoarea". 


M 


Mablung - Numit Vânătorul; Elf din Doriath, marea căpetenie a lui Thingol, 
prieten cu Turin. 

Maedhros - Fiul cel mare al lui Fëanor. 

Maeglin - Fiul lui Eöl şi Aredhel, sora lui Turgon; a căpătat mare putere în 
Gondolin, oraş pe care l-a dat pe mâinile lui Morgoth; răpus de către 
Tuor în timpul jefuirii oraşului. 

Maggot, Fermierul - Hobbit din Comitat, a cărui fermă se găsea în Smârcurile, 
aproape de Pontonul Cotuascuns. 

Maiari - (Singular Maia). Ainuri de rang mai mic decât valarii. 


Majordomii Gondorului - Cartea Majordomilor. Vezi Arandur. 

* Malantur - Numenbrean, descendent al lui Tar-Elendil. 

Malduin - Afluent al râului Taeglin. 

* Malgalad - Rege al Lodenului, răpus în bătălia Dagorlad; din cât se pare, una 
şi aceeaşi persoană cu Amdir. 

*malinornă&- Forma Quenya a sindarinului mallorn. 

mallorn - Denumire a marilor copaci cu flori aurii, aduşi din Tol Eressëa în 
Eldalond& în Númenor, şi care apoi au crescut în Lothlórien. În Quenya 
malinornă, plural malinorni. 

mallos - Floare aurie din Lebennin. 

*Mămandil - Nume pe care şi l-a luat Hallacar în primele sale întâlniri cu 
Ancalime. 

Mandos - Locul de sălășluire în Aman a valaului care se numeşte de fapt 
Nâmo, dar care de obicei era numit Mandos. 

Mantie-Sură - „Manta-Sură", numele lui Gandalf în Rohan. 

Manwë - Mai-marele valarilor. Regele mai Bătrân. Vezi Martorii lui Manwë. 

Mardil - Primul Majordom Cârmuitor al Gondorului. Numit Voronwë „cel 
Neclintit", şi Majordomul cel Bun. 

* Marea Călătorie - Marşul spre apus din Cuivienen al eldarilor. 

Marea cea Mare - Vezi Belegaer. 

*Marea Insulă - Vezi Númenor. 

Marea Molimă - Molima care s-a răspândit din Rhovanion în Gondor şi Eriador, 
în cel de-al Treilea Ev. Molima întunecată. 

(Marea) Pădure Verde - Traducerea pentru Eryn Galen; vechea denumire a 
Codrului întunecat. 

* Marele Căpitan - Vezi Tar-Aldarion. 

Marele Drum - Vezi Drumuri. 

*Marele Gorgan - Vezi Haudh-en-Ndengin. 

*Marele Liman - Vezi Lond Daer. 

Marele Liman de la Mijloc - Vezi Lond Daer. 

Marele Vierme, Viermele cel Mare - Vezi Glaurung. 

* Marhari - Căpetenie a Oamenilor de la Miazănoapte în Bătălia de pe Câmpii, 
unde a fost răpus; tatăl lui Marhwini. 

*Marhwini - „Prietenul cailor", căpetenie a Oamenilor de la Miazănoapte 
(&otheodii) care s-au statornicit în Văile Anduinului, după Bătălia de pe 
Câmpii, şi aliat al Gondorului împotriva Căruţaşilor. 


Marile Pământuri - Vezi Pământul de Mijloc. 

Martorii lui Manw& - Vulturii de pe Meneltarma. 

mearaşi - Caii din Rohan. 

Meleagul de la Miazăzi - Una din părţile Comitatului. 

Meleagul Sălciilor - Vezi Nan-tathren. 

* Meleagurile întunecate - Denumirea Pământului de Mijloc, folosita în 
Númenor. 

Melian - O maia care a devenit Regina Regelui Thingol în Doriath pe care l-a 
înconjurat cu un brâu vrăjit; mama lui Lúthien şi străbună a lui Elrond şi 
Elros. 

Melkor - Marele vala rebel, începutul răului, la origine cel mai măreț dintre 
ainuri; ulterior numit Morgoth. 

Menegroth - „Cele o Mie de Peșteri", sălile ascunse ale lui Thingol şi Melian, pe 
râul Esgalduin în Doriath. 

Menel - Bolta cea înaltă, tărâmul stelelor. 

Meneldil - Fiul lui Anárion şi al treilea Rege al Gondorului. 

Meneldur - Vezi Tar-Meneldur. 

Meneltarma - Munte în mijlocul Númenorului, pe vârful căruia se afla 
Sanctuarul lui Eru Ilúvatar (vezi Eru). Tradus drept Pilastrul Cerurilor 
(Pilastrul). Numit şi Muntele Sfânt, Muntele Venerat al númenóreenilor. 

*Men-i-Naugrim - „Calea Gnomilor'", o denumire pentru Vechiul Drum al 
Pădurii. Tradus drept Drumul Gnomilor. 

Meriadoc Brandybuck - Hobbit din Comitat, membru al Frăției Inelului. 

*Mesagerul Alb - Saruman. 

* Mesagerul Sur - Vezi Mithrandir. 

* Methed-en-Glad - „Capătul Pădurii", fortăreaţa în Dor-Cuarthol, la marginea 
pădurii aflate la sud de Taeglin. 

Mim - Gnomul Scundac în casa (Bar-en-Danwedh) căruia pe Amon Rûdh a 
locuit Turin cu ceata lui de proscrişi, şi care le-a trădat ascunzătoarea, 
dându-i pe mâna orcilor; răpus de Hurin în Nargothrond. 

Minalcar - Vezi Rómendacil Il. 

Minardil - Al douăzeci şi cincilea Rege al Gondorului. 

Minas Anor - „Turnul Soarelui", numit ulterior Minas Tirith; oraşul Anărion, la 
poalele Muntelui Mindolluin. Vezi Piatra Anor. 

Minas Ithil - „Turnul Lunii", ulterior numit Minas Morgul; oraşul lui Isildur, 
construit pe un pinten al muntelui Ephel Duath. Vezi Piatra Ithil. 

Minas Morgul - „Turnul Vrăjitoriilor", denumirea pentru Minas Ithil după ce a 
fost capturat de Duhurile Inelelor. Vezi Seniorul din Morgul. 

Minastir - Vezi Tar-Minastir. 

Minas Tirith (1) - „Turnul Străjii", construit de Finrod Felagund pe Tol Sirion. 
Minas, tumul Regelui Morgul. 

609 

Minas Tirith (2) - Nume ulterior pentru Minas Anor. Turnul Alb din Minas Tirith. 
Vezi Fortăreaţa Colnicului. 

Minhiriath - „între Râuri", regiune din Eriador, între Baranduin şi Gwathl6. 

* Minohtar - Nepot al Regelui Ondoher; ucis în Ithilien, în cel de-al Treilea Ev, în 
bătălia cu Căruţaşii. 

Min-Rimmon - „Piscul Rimmon" (un grup de steiuri), al cincilea dintre piscurile 
de avertizare ale Gondorului în Ered Nimrais. 

Mirdain - Vezi Gwaith-i-Mirdain. 

Miriel - Vezi Tar-Miriel. 


miruvor - Licoare întăritoare a eldarilor. 

Mitheithel - Râu în Eriador, curgând din Valea Etten şi unindu-se cu Râul 
Urşilor (Apa Zgomotoasă). Tradus ca /zvorul Brumat. 

Mithlond - Porturile elfilor în Golful Lhân, aflate sub cârmuirea lui Círdan. 
Tradus drept Limanurile Cenuşii. 7 

Mithrandir - Numele lui Gandalf printre elfii din Pământul de Mijloc. In 
traducere, Pelerinul Sur, Rătăcitorul cel Sur, cf. şi Mesagerul cel Sur. 

* Mithrellas - Elfă din Lórien, însoţitoare a lui Nimrodel; luată drept soaţă de 
Imrazâr Numensreanul; mama lui Galador, primul Senior din Dol Amroth. 

mithril - Metalul cunoscut drept „argintul din Moria", care se găsea şi în 
Númenor. 

Mithrim - Denumire a marelui lac la răsărit de Hithlum, a regiunii din jurul 
acestuia şi a munţilor de la apus, care despart Mithrim de Dor-lómin. 
Mittalmar - Regiunea centrală a Númenorului, tradus drept Tărâmurile 

Interioare. 

Molima întunecată - Vezi Marea Molimă. 

Morannon - Intrarea principală (nordică) în Mordor. Tradus drept Poarta 
Neagră; numit şi Porţile Mordorului. Turnurile de Strajă ale 
Morannonului; vezi şi Turnurile Colţilor. 

Mordor - Ţinutul aflat sub cârmuirea directă al lui Sauron, la răsărit de munţii 
Ephel Duath. 

Morgai - „Gardul Negru", creasta interioară, mult mai puţin înaltă decât Ephel 
Duath şi separată de acest lanţ de o depresiune adâncă; inelul interior al 
fortificațiilor Mordorului. 

Morgoth - Nume ulterior al lui Melkor. Numit Regele cel Negru; Seniorul 
întunecimii: Duşmanul; Bauglir; iar de către Druiedaini, Marele întunecat. 

Morgul, Seniorul din - Vezi Stăpânul Nazgălilor, Minas Morgul. 

Moria - „Hăul Negru", denumire primită ulterior de marile lucrări făcute de 
gnomii din neamul lui Durin, sub Munţii Ceţoşi. Vezi Khazad-dûm. 

Mormegil - Aşa a fost numit Turin când a devenit căpetenia armiei din 
Nargothrond, nume datorat săbiei sale (vezi Gurthang) şi folosit ulterior 
în Brethil. Tradus ca Sabia Neagra. 

Morthond - „Rădăcina Neagră", râu care izvora dintr-o vale întunecată din 
munţii aflaţi la sud de Edoras, numita 

*Mornan nu numai din cauza celor doi munţi înalţi care o mărgineau, ci şi 
pentru ca prin ea trecea drumul de la Poarta Morților, pe care oamenii 
vii nu-l străbăteau. 

Morţii din Valea Calvarului - Vezi Valea Calvarului. 

Morwen (1) - Fiica lui Baragund (nepotul lui Barahir, tatăl lui Beren); soţia lui 
Húrin şi mama lui Turin şi Nienor. Vezi Eledhwen, Doamna din Dor-lómin 
(vezi Dor-lómin). 

Morwen (2) din Lossarnach - Doamnă din Gondor, înrudită cu Prinţul Imrahil; 
soţia Regelui Thengel din Rohan. 

* Muntele Anwar, 

* Muntele Venerării - Vezi Amon Anwar. 

*Muntele Sfânt - Vezi Meneltarma. (în Silmarillion, Muntele Sfânt este 
Taniquetil.) 

Muntele Singuratic - Vezi Erebor; Regele de sub Munte. 

Munţii Albaştri - Vezi Ered Lindon şi Ered Luin. 

Munţii Albi - Vezi Ered Nimrais. 

Munţii Cenuşii - Vezi Ered Mithrin. 


Munţii Ceţoşi - Mare lanţ muntos din Pământul de Mijloc, întinzându-se de la 
nord la sud şi formând hotarul răsăritean al Eriadorului; în sindarina 
numit Hithaeglir. 

Munţii Codrului întunecat - Vezi Emyn Duir, Emyn-nu-Fuin. 

Munţii de Fier - Lanţ aflat la est de Munţii Singuratici şi la nord de Marea Rhin. 

Munţii din Dor-lómin - Vezi Dor-lómin. 

Munţii încercuitori - Vezi Echoriad. 

Munţii lui Turgon - Vezi Echoriad. 

Munţii Răsunători - Vezi Ered Lomin. 

Munţii Umbrei - Vezi Ered Wethrin. 

Munţii Umbroşi - Vezi Ered Wethrin. 


Naith din Lórien - „Triunghiul“ sau „Clinul" din Lórien, limbă de pământ la 
confluenţa râurilor Celebrant şi Anduin. 

Nămo - Un vala, de obicei numit Mandos, după numele locului unde vieţuia el. 
Vezi F&anturi, Nurufantur. 

Nandori - Elfi din acea ramură a telerilor care au refuzat să treacă Munţii 
Ceţoşi, în Marea Călătorie din Cuivi&nen, ca să meargă în apus, dar din 
care o parte, condusă de Denethor, a trecut mult mai târziu Munţii 
Albaştri şi s-a aşezat în Ossiriand ( 
Elfii Verzi); pentru aceia dintre ei care au rămas la răsărit de Munţii 
Ceţoşi, vezi Elfii Pădureni. Ca adjectiv, nandorin. 

Nanduhirion - Vale îngustă din jurul Heleşteului Oglinzii, între cele două culmi 
ale Munţilor Ceţoşi în care se deschideau Marile Porţi ale Moriei; tradus 
ca Valea Pârâiașului Tainic. Vezi Azanulbizar. 

*Nan Laur - Vezi Lórien (2). 

Nan-tathren - „Valea Sălciei", locul unde râul Narog se vârsa în Sirion. Tradus 
ca Meleagul Sălciilor. 

Narbeleth - Numele sindarin al celei de-a zecea luni. Vezi Narquelië. 

Nardol - „Capul arzând", al treilea pisc de avertizare din Gondor în Ered 
Nimrais. 

Nargothrond - „Marea fortăreață subpământeană de pe râul Narog", 
întemeiata de Finrod Felagund şi distrusă de Glaurung; de asemenea, 
regatul Nargothrond, întinzându-se la răsărit şi la apus de Narog. Vezi 
Narog. 

Narmacil |- Al şaptesprezecelea Rege al Gondorului. 

Narmacil II - Al douăzeci şi nouălea Rege al Gondorului, răpus în Bătălia de pe 
Câmpii. 

Narog - Râul principal din Beleriandul Apusean, izvorând din Ivrin, de sub Ered 
Wethrin, şi vărsându-se în Sirion în Nan-tathren. 

Narquelië - „Soarele scăpărând", numele Quenya al celei de-a zecea luni, 
conform Calendarului Númenórean, corespunzând lunii octombrie. Vezi 
Narbeleth. 

Narsil - Sabia lui Elendil, care s-a frânt atunci când Elendil a murit în lupta cu 
Sauron; din frânturile sale a fost refăurită pentru Aragorn şi numită 
Andúril. 

Narvi - Gnom din Khazad-dûm, cel care a făurit Poarta Apuseană, prieten 
apropiat al lui Celebrimbor din Eregion. 

Narya - Unul dintre cele Trei Inele ale elfilor, purtat de Círdan şi apoi de 
Mithrandir. Numit /nelul de Foc, Inelul Roşu, al Treilea Inel. 


Nazguli - Sclavii celor Nouă Inele ale oamenilor şi slujitorii principali ai lui 
Sauron. Duhurile Inelelor. Călăreţii (Negri). Vezi Stăpânul Nazgililor. 
Neadâncurile - Cele două coturi spre apus ale Anduinului, numite Neadâncu/ 
de la Miazănoapte şi Neadâncul de la Miazăzi, între Pământurile Maronii 

şi Platoul Golaş din Rohan. 

Neithan - „Nedreptăţitul", nume pe care şi l-a luat Turin printre proscrişi. 
*Nellas - Elfă din Doriath, prietenă a lui Turin în copilăria acestuia; la judecata 
lui Turin, a depus mărturie în faţa lui Thingol împotriva lui Saeros. 

Nen Girith - „Apa Tremurătoare", denumire pentru Dimrost. Cascada Celebros, 
în Codrul Brethil. 

Nénimë - Nume Quenya pentru a doua lună, conform Calendarului 
Numendrean, corespunzând lunii februarie. Vezi Ninui. 

*Nen Lalaith - Izvor coborând de sub Amon Darthir, în Ered Wethrin şi curgând 
pe lângă casa din Dor-lómin a lui Húrin. Vezi La/aith. 

Nenning - Râu în Beleriandul Apusean, la a cărui gură se afla Limanul Eglarest. 

Nenuial - „Lacul Amurgului", între culmile Dealurilor Inserării (*Emyn Uiah la 
nord de Comitat, alături de care a fost zidit cel mai vechi oraş al 
numensreenilor, Annuminas. Tradus ca Lacul înserării. 

Nenya - Unul din cele Trei Inele ale elfilor, purtat de Galadriel. Numit /ne/u/ 
Alb. 

* Nerwen - Numele primit de Galadriel de la mama ei. 

*nessamelda - Copac aromat şi mereu verde, adus în Númenor de către 
eldarii din Eressëa. (Probabil că numele înseamnă „iubit de Nessa", una 
dintre valiere; cf. vardarianna, yavannamirë.) 

Nevrast - Regiunea la sud-vest de Dor-lómin, unde a viețuit Turgon înainte să 
plece în Gondolin. 

*Nibin-noeg, Nibin-nogrim - Gnomii Scundaci. Bar-en-Nibin-noeg; Mlaştinile 
Nibin-noeg. Vezi Noegyth Nibin. 

Nienna - Una dintre valiere („Reginele Valarilor"), Doamna milostiveniei şi a 
bocetului. 

Nienor - Fiica lui Húrin şi Morwen, şi sora lui Túrin; vrăjită de Glaurung în 
Nargothrond şi nemaiştiindu-şi trecutul, s-a măritat cu Turin în Brethil, 
purtând numele de Níniel. Tradus ca Bocirea. 

Nimloth (1) - „Floare Albă", Copacul din Númenor. Copacul Alb. 

Nimloth (2) - Elfă din Doriath care s-a măritat cu Dior Moştenitorul lui Thingol; 
mama lui Elwing. 

Nimrodel (1) - „Doamna din Grota Albă", elfă din Lórien, îndrăgită de Amroth, 
care şi-a avut sălaşul lângă cascada Nimrodel, până când a plecat spre 
miazăzi şi s-a pierdut în Ered Nimrais. 

Nimrodel (2) - Pârâu de munte, vărsându-se în Celebrant (Râul Argintului), 
numit astfel după elfa Nimrodel care şi-a avut sălaşul lângă el. 

* Nindamos - Principala aşezare a pescarilor pe coasta sudică a Numenorului, 
la gurile râului Sirii. 

Níniel - „Fecioara lacrimilor", numele pe care Turin, neştiind de legătura de 
rudenie dintre el şi sora lui, i l-a dat lui Nienor. 

Ninui - Nume sindarin pentru cea de-a doua lună. Vezi Nénimë. 

Nirnaeth Arnoediad - Bătălia „Lacrimilor Făr' de Număr", descrisă in 
Silmarillion, cap. 20; şi numai Nirnaeth. 

*Nisimaldar - Ţinut în jurul Limanului Eldalondă, în vestul Numenorului; tradus 
în text drept Copacii înmiresmați. 

*Nisinen - Lac format pe râul Nunduină, în partea de apus a Numenorului. 


*Nîn-in-Eilph - „Tărâmul de ape al lebedelor", smârcuri întinse pe cursul 
inferior al râului al cărui curs superior se numea Glanduin. Tradus drept 
Gârla Lebedelor. 

Noegyth Nibin - Gnomii Scundaci. Vezi Nibin-noeg. 

Nogothrimi - Gnomii. (Vezi Anexa la Silmarillion, articolul naug.) 

Nogrod - Unul dintre cele două oraşe ale gnomilor, în Munţii Albaştri. 

*Noirinan - Vale la poala sudică a muntelui Meneltarma, în capul căreia se 
aflau mormintele Regilor şi Reginelor Numenorului. Tradus drept Valea 
Mormintelor. 

Noldori - (Singular noldo). Numiţi învățații; al doilea dintre cele Trei Neamuri 
ale eldarilor, pornite în Marea Călătorie din Cuivienen; istoria lor 
constituie subiectul principal din Silmarillion. Poarta Noldorilor, vezi 
Annon-in-Gelydh; Graiul Nobil al Noldorilor, vezi Quenya; Doamna 
Noldorilor, vezi Galadriel, lămpaşele noldorilor, vezi şi Fëanor. Ca 
adjectiv, noldorin. 

*Nólimon - Nume dat lui Vardamir, fiul lui Elros (pentru sensul acestui nume, 
vezi Anexa la Silmarillion, articolul guh. 

Nuath, Codrii - Codrii care începeau în zona cursului superior al râului Narog şi 
se întindeau spre apus. 

*Numellotă- „Floarea Apusului" = /nziladân. 

Numendil - Al şaptesprezecelea Senior din Anduniă. 

Númenor - (Numendră, în forma Quenya completă.) „Apusimea", „Meleagul 
apusean", marea insulă pregătită de valari ca loc de vieţuire pentru 
edaini după sfârşitul Primului Ev. Numită /nsu/a cea Mare, Insula Regilor, 
Insula Apusimii, Ţara Darului, Ţara Stelei; vezi şi Akallabeth, Elennae 
nórë, Y6zâyan. 

Numendreeni - Oamenii din Númenor. Regii Oamenilor; Oamenii Mării; vezi şi 
dunedaini. Limba numendreană, Graiul númenórean, vezi Adunaică. 
Adjectival - númenórean. 

*Númerrámar - Aripile Apusului, corabia lui Vëantur în care Aldarion a 
întreprins prima sa călătorie spre Pământul de Mijloc. 

*Nunduinë - Râu în vestul Numenorului, vărsându-se în mare la Eldalondë. 

*Nuneth - Mama lui Erendis. 

Nurnen - „Apa tristă", mare interioară în sudul Mordorului. 

*Nurufantur - Unul dintre F&anturi; numele „adevărat" al lui Mandos, înainte 
de a fi înlocuit prin Nâmo. Vezi O/ofantur. 

O 


Oamenii de la Miazănoapte - Călăreţii din Rhovanion, aliaţi ai Gondorului, 
înrudiţi din străvechime cu edainii; din ei s-au tras apoi âotheodii. 

*Oamenii Liberi de la Miazănoapte - Vezi Oamenii de la Miazănoapte. 

*Oamenii-lupi - Vezi Gaurwaith. 

Oamenii Mării - Vezi Númenóreeni. 

Oamenii-Pukel - Nume în Rohan pentru statuile de pe drumul spre Adăpostul 
din Valea Calvarului, dar folosit şi ca echivalent general pentru 
Druedaini. Vezi Vechiul Meleag al Pukelilor. 

Oamenii Regelui - Númenóreenii ostili eldarilor. 

Obştea - Denumire folosită de Rohirrimi pentru propria lor ţară. Vezi Obştea 
Răsăriteană, Obştea Apuseană. 

Obştea Apuseană - Jumătatea apuseană a Rohanului în organizarea militară a 
Rohirrimilor (vezi Obştea Răsăriteană). 


Obştea Cavalerilor - Vezi Obştea. 

Obştea Răsăriteană - Jumătatea răsăriteană a Rohanului, în organizarea 
militară a Rohirrimilor, separată de Obştea Apuseană de Izvorul Zăpezii 
şi Scăldătoarea Enţilor. 

Ochiul Roşu - însemnul lui Sauron. 

*Oghor-hai - Numele dat Druedainilor de către Orci. 

Ohtar - „Războinicul", scutierul lui Isildur, cel care a adus frânturile săbiei lui 
Elendil în Imladris. 

*oiolairă - „Vară eternă", copac mereu verde, adus din Eressëa în Númenor de 
către eldari, din care se tăia Ramura întoarcerii pusă pe corăbiile 
numendreene. (Corollaire, Măgura Verde a Copacilor din Númenor, era 
numită şi Coron Oiolairë: Anexa la Silmarillion, articolul coron). Ramura 
întoarcerii. 

Oiolossë - „Albeaţa Nepieritoare", Muntele lui Manwë în Aman. Vezi Amon 
Uilos, Taniquetil. 

* Olofantur - Unul dintre F&anturi; numele „adevărat" al lui Lórien, înainte să fi 
fost înlocuit prin Imro. Vezi Nurufantur. 

Oldrin - Numele lui Gandalf în Valinor. 

Olwë - Rege al telerilor din Algqualondă, pe coasta Amanului. 

Ondoher - Al treizeci şi unulea Rege al Gondorului, ucis în bătălia cu Căruţaşii 
în cel de-al Treilea Ev, 1944. 

*Ondosto - Un loc în Forostar (Tărâmurile de la Miazănoapte) în Numenor, 
probabil asociat în mod deosebit cu carierele de piatră din regiune (în 
Quenya ondo, „piatră"). 

* Onodló - Denumire sindarină a râului Scă/dătoarea Entilor. 

Onodrimi - Nume sindarin pentru enţi. Vezi Enyd. 

Oraşul Ascuns - Vezi Gondolin. 

*Orchaldor - Numenbrean, soţul lui Ailinel, sora lui Tar-Aldarion; tatăl lui 
Soronto. 

Orci - Oamenii-orci din Isengard. 

Ordinul Vrăjitorilor - Vezi Heren Istarion. 

Orfalch Echor - Marea ravenă în Munţii încercuitori prin care se ajungea în 
Gondolin; şi simplu Orfalch. 

*Orleg - Proscris din ceata lui Turin, ucis de Orci pe drumul spre Nargothrond. 

Orodreth - Al doilea fiu al lui Finarfin; Rege în Nargothrond după moartea lui 
Finrod Felagund; tatăl lui Finduilas. Seniorul râului Narog. 

Orodruin - „Muntele Focului Pârjolitor" în Mordor, în care Sauron a făurit Inelul 
Suprem. 

Oromë - Unul dintre marii valari, numit Domnul Pădurilor. 

Oromet - Deal în apropiere de Andúnië, în vestul Númenorului, pe care a fost 
construit turnul Tar-Minastir. 

*Oropher - Rege al Elfilor Pădureni în Marea Pădure Verde; răpus în Războiul 
Ultimei Alianțe; tatăl lui Thrandulil. 

*Orrostar -  „Tărâmurile de la Răsărit", promontoriul răsăritean al 
Numenorului. 

Orthanc - Marele turn numendrean în Rotocolul din Isengard, ulterior sălaşul 
lui Saruman. 

Osgiliath - Principalul oraş în străvechiul Gondor, pe ambele maluri ale 
Anduinului. Piatra din Osgiliath, palantirul. 

Ossë - Maia al Mării, vasal al lui Ulmo. 


Ossiriand - „Ţara celor Şapte Râuri", între Gelion şi Munţii Albaştri, în Zilele de 
Odinioară. Vezi Lindon. 

Ost-in-Edhil - Oraş al elfilor în Eregion. 

Ostoher - Al şaptelea Rege al Gondorului. 


P 


Pacea Străjuitoare - Perioada cuprinsă între 2063 al Treilea Ev, când Sauron a 
părăsit Dol Guldur, şi 2460, când s-a întors. 


palantiri - (Singular, palantir) Cele şapte Pietre Văzătoare aduse din Numenor 
de către Elendil şi fiii săi; făcute de Fëanor în Aman. Frecvent 
menţionate drept Pietre/e (Piatra). 

*Palarran - Departe Rătăcitoarea, o corabie mare, construită de Tar-Aldarion. 

*Pallando - Unul dintre Vrăjitorii Albaştri (/thryn Luin). 

*Parmait& - Nume dat lui Tar-Elendil (în Quenya, parma, „carte"; al doilea 
element este neîndoielnic -maitë, „cu/pentru mâini", cf. Tar- 
Telemmaită). 

Parth Celebrant - „Câmpia (şesul) Râului Argintului"; nume sindarin tradus de 
obicei drept Câmpia Celebrant. 

Parth Galen - „Şesul Verde", pajişte de pe pantele nordice ale piscului Amon 
Hen, lângă malul lacului Nen Hithoel. 

Pas Mare - Numele lui Aragorn în Bree. 

*Pădurea Anwar - Vezi Pădurea Firien, Amon Anwar. 

Pădurea Bătrână - Străvechea pădure întinzându-se spre răsărit de la hotarul 
Ţării ledului. 

Pădurea Driadan - Pădure în Andrien, la capătul răsăritean al munţilor Ered 
Nimrais, unde au supravieţuit câţiva Druedaini sau „Oameni Sălbatici" în 
cel de-al Treilea Ev. Vezi Tawar-in-Druiedain. 

Pădurea Enţilor - Denumirea folosită în Rohan pentru Codrul Fangorn. 

Pădurea Firien - Numele întreg este Pădurea Halifirien; în Ered Nimrais, în jurul 
Pârâului Mering şi pe pantele dealului Halifirien. Numit şi Crângul Firien, 
Pădurea Şoptitoare, Pădurea Anwar. 

*Pădurea Şopotitoare - Vezi Pădurea Firien. 

Pădureni - Sat din Comitat, la poalele clinelor Capătului împădurit. 

Pădureni - (i) Locuitori ai pădurilor aflate la sud de Taeglin, hărţuiţi de 
gaurwaithi. (ii) Oamenii din Brethil. (iii) Cei din Marea Pădure Verde. 

Pământul de Mijloc - Numit şi Meleagurile întunecate, Marile Pământuri. 

Pământurile Maronii - Regiunea pustie între Codrul întunecat şi Emyn Muil. 

* Pământurile Sălbatice - Termen folosit în Rohan pentru pământurile aflate la 
apus de Strunga. 

Pelargir - Oraşul şi limanul numensrean în delta Anduinului. 

Pelendur - Majordom al Gondorului. 

Pelennor (Câmpiile) - „Ţara îngrădită", „domeniile" oraşului Minas Tirith, păzit 
de zidul Rammas Echor, unde s-a dus cea mai mare bătălie a Războiului 
Inelului. 

Pelerinul Sur, Rătăcitorul cel Sur - Vezi Mithrandir. 

Pelóri - Munţi pe țărmurile Amanului. 

Peregrin Took - Hobbit din Comitat, membru al Frăției Inelului. | se spunea 
Pippin. 

Perian - Cuvânt sindarin, tradus ca piticuţ; plural periannathi. 

Piatra Anor, Piatra din Anor - Palantirul din Minas Anor. 


Piatra Elfă - Vezi Elessar (1) şi (2). 

Piatra Ithil, Piatra din Ithil - Palantirul din Minas Ithil. 

Piatra lui Eärendil - Vezi Elessar (1). 

Piatra Orthanc - Palantirul din Orthanc. 

Piatra Străveche - Marele giuvaer de pe Muntele Singuratec. 

Pietrele - Vezi Palantiri. 

Pilastrul - Vezi Meneltarma. 

Pippin - Vezi Peregrin Took. 

Piticuţi - Hobbiţii; traducerea cuvântului sindarin periannath. Vezi Perian. 

Pârâul Mering - „Părâul-hotar", curgând din Ered Nimrais şi unindu-se cu 
Scăldătoarea Enţilor, forma hotarul între Rohan şi Gondor; în sindarină, 
numit G/anhir. 

Pârâul Văgăunii - Părâu care curgea din Văgăuna lui Helm spre Depresiunea 
Apuseană. 

Platoul Faroth - Vezi Taur-en-Faroth. 

Platoul Golaş - Regiune în Rohan, partea nordică a Câmpiei Răsăritene 
[Eastemnet (emnet în anglo-saxonă - „câmpie" - n.Ch.T.) n.tr.]. 

Poarta Neagră - Vezi Morannon. 

Poarta Noldorilor - Vezi Annon-in-Gelydh 

Pontonul Cotuascuns - Ponton de unde pleca podul plutitor peste Râul Viniac, 
de la Cotuascuns până la Smârcuri. 

Poporul Ascuns, Tărâmul Ascuns - Vezi Gondolindrimi, Gondolin. 

Poporul Frumos - Eldarii. 

Poros - Râu care curgea din Ephel Duath şi se unea cu Anduinul mai sus de 
locul unde începea delta Anduin. Vezi Vaauri/e Poros. 

* Poporul-lupilor - Nume dat Răsăritenilor din Dor-lómin. 

*Porţile Mordorului - Vezi Morannon. 

Pribegi - dunedainii de la Miazănoapte, după prăbuşirea Regatului de la 
Miazănoapte, străjuitori tainici ai Eriadorului. 

Prietenii Elfilor - Vezi Atani, Edaini. 

Pustiul de la Miazănoapte - Regiune îngheţată în nordul extrem al Pământului 
de Mijloc (numit şi Forodwaith). 

Puterea întunecimii - Vezi Sauron. 


Q 


Quendi - Numele elfic original pentru elfi. 

Quenya - Limba străveche, comună tuturor elfilor, sub forma pe care a 
căpătat-o în Valinor; adusă în Pământul de Mijloc de exilaţii noldorini, 
dar abandonată de către aceştia ca limbă de zi cu zi, fiind vorbită numai 
în Gondolin (vezi pg 83, n. 26), şi în unele cazuri în Númenor. Graiul 
nobil al Noldorilor, Graiul nobil din Apus, Elfica nobilă. 


R 


Radagast - Unul dintre istari (vrăjitori). Vezi Aiwendil. 

*Ragnir - Servitor orb din casa lui Húrin în Dor-lómin. 

*Ramura întoarcerii - Vezi Oiolairă. 

Rána - „Hoinara", un nume pentru Lună. 

*ranga - Măsura numensreană, un pas întreg, puţin mai lung decât un yard 
[un yard = 0,9144 m, nitr.]. 

*Ras Morthil - Denumire pentru Andrast. 

Rath Dinen - „Strada Tăcută" în Minas Tirith. 

*Răsăriteanul Negru - Vezi Khamil. 


Răsăriteni - (i) în Primul Ev, oamenii care au pătruns în Beleriand după bătălia 
Dagor Bragollach, au luptat în ambele tabere în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad, apoi au primit de la Morgoth ţinutul Hithlum, ca loc de 
sălășluire, unde i-au oprimat pe supraviețuitorii Poporului lui Hador. În 
Hithlum, numiţi Venetici, (ii) în cel de-al Treilea Ev, un termen general 
pentru valurile de oameni care au năvălit în Gondor din regiunile 
răsăritene ale Pământului de Mijloc (vezi Căruţaşi, Ba/choth)). 

* Răsuflarea Rea - Vânt care, venind din Angband, a adus molimă în Dor-lómin, 
de pe urma căreia a murit sora lui Turin, Urwen (Lalaith). 

Războiul Nestematelor - Războaiele din Beleriand, purtate de noldori pentru 
recuperarea silmarililor. 

Războiul (Ultimei) Alianțe - Vezi Ultima Alianţă. 

Regatul Ascuns - Denumire atât a Doriathului, cât şi a Gondolinului. Regele 
Ascuns, vezi Turgon. 

Regatul de la Miazănoapte - Vezi Arnor. 

Regatul de la Miazăzi - Vezi Gondor. Regatele dinedainilor, Arnor şi Gondor. 

Regatul Muntelui - Vezi Regele de sub Munte. 

Regatul Străjuit - Vezi Doriath. 

Regele de sub Munte - Cârmuitor al gnomilor din Erebor. Regatul, Regalitatea 
de sub Munte; Regatul Muntelui. 

Regele mai Bătrân - Vezi Manwë. (Titlu pe care şi l-a luat Morgoth.) 

* Regele Negru - Vezi Morgoth. 

Regele-vrăjitor - Vezi Seniorul Nazgălilor, Angmar. 

Regii Oamenilor - Vezi Numenoreeni. 

Region - Codru des ce formează partea de sud a Doriathului. 

Rhosgobel - Locul unde sălăşluia Radagast, la marginea Codrului întunecat, 
aproape de Carrock. (Se spune că numele înseamnă „«oraş» rustic" 
[adică loc îngrădit].) 

Rhovanion - Sălbăticia, întinsa regiune la răsărit de Munţii Ceţoşi. Regele 
Rhovanionului, Vidugavia. 

Rhudaur - Unul dintre cele trei regate în care a fost împărţit Arnor în secolul IX 
al celui de-al Treilea Ev, întinzându-se între Munţii Ceţoşi, Pârloagele 
Etten şi Dealurile Vremii. 

Rhân - „Răsărit", folosit în general în legătură cu ţinuturile din Răsăritul 
îndepărtat al Pământului de Mijloc. Marea Rhân. 

Rian - Soţia lui Huor şi mama lui Tuor. 

Ringló - Râu în Gondor, unindu-se cu Morthond la nord-est de Dol Amroth. (Se 
spune că Ringl6 „îşi avea izvoarele pe un platou înalt şi acoperit de 
zăpadă care alimenta un iaz îngheţat din munţi. Probabil că, la vremea 
topirii zăpezilor, iazul se transforma într-un lac puţin adânc, ceea ce ar 
putea explica sursa numelui, încă unul care se referă la izvorul unui 
râu". Vezi relatarea despre râul Gwathl6, pg. 361.) 

Rivil - Pârâu care curgea spre nord din Dorthonion şi, ajuns la Smârcurile 
Serech, se vărsa în Sirion. 

Râul Argintului - Vezi Celebrant. 

Râul cel Mare - Vezi Anduin. Valea Râului cel Mare. 

Râul Curgător - Vezi Celduin. 

Râul Pădurii - Râu care curgea din Ered Mithrin, prin partea de nord a Codrului 
întunecat, vărsându-se în Lacul cel Lung. 

Râul Secat - Albia râului care curgea odată din Munţii încercuitori şi se unea 
cu Sirionul; forma intrarea în Gondolin. 


Râul Urșilor - Râu în Eriador, afluent (împreuna cu Mitheithel) al râului 
Gwathl6; în traducere, Apa Zgomotoasă. Vadul Urșilor, mai jos de 
Vâlceaua Despicata. 

*Rochan(d) - Vezi Rohan. 

*Rochon Methestel - „Călărețul Ultimei Speranţe", titlul unui cântec în care se 
vorbeşte despre Borondir Vaalraph. 

*Róg - Numele real (plural Rógin) al Druedainilor în graiul Rohirrimilor, 
reprezentat de traducerea Wosei. 

Rohan - Formă în Gondor a numelui sindarin Rochan(ad), „Ţara Cailor", marea 
câmpie ierboasă care iniţial constituia partea de nord a Gondorului, 
numită apoi Calenardhon. Vezi Obştea, Strunga Rohan, Rohirrimi. 

Rohirrimi - „Stăpânii cailor" din Rohan. Cavalerii din Rohan. Vezi Eorlingii, 
Eothéodi. 

Rómendacil | - Tarostar, al optulea Rege al Gondorului, care şi-a luat titlul de 
„învingătorul de la Răsărit", după ce-a respins primele atacuri ale 
Răsăritenilor asupra Gondorului. 

Rómendacil II - Minalcar, timp de mulţi ani Regent şi după aceea al 
nouăsprezecelea Rege al Gondorului, care şi-a luat titlul de Rómendacil 
după marea victorie repurtata asupra Răsăritenilor în cel de-al Treilea 
Ev. 

Romenna - „Spre răsărit", mare liman în răsăritul Numenorului. Fioradu/ 
Rómenna; Golful Rómenna. 

*Rú, Rúatan - Forme Quenya derivate din cuvântul Drughu, corespunzând 
sindarinului Dră, Drúadan. 

S 


Sabia Neagră - Vezi Gurthang, Mormegil. 

Sackville-Baggins - Numele unei familii de hobbiţi din Comitat. Otho Sackville- 
Baggins, Lotho. 

* Sador - Servitor al lui Húrin în Dor-lómin şi prieten al lui Turin în copilăria 
acesteia, care îi dăduse numele de Labadal; poreclit Ologul. 

Saeros - Elf nandorin, sfetnic al Regelui Thingol în Doriath; l-a insultat pe Turin 
în Menegroth, drept care acesta l-a urmărit, provocându-i fără să vrea 
moartea. 

Sam Gamgee (cel înțelept) - Hobbit din Comitat, membru al Frăției Inelului şi 
tovarăş al lui Frodo în Mordor. /Jupânul Sam cel Ințelept. 

*Sarch nia Hin Húrin - „Mormântul Copiilor lui Húrin" (în Brethil). 

Sam Athrad - „Vadul Pietrelor", unde Drumul Gnomilor, venind dinspre Nogrod 
şi Belegost, traversa râul Gelion. 

Sam Gebir - „Ghimpii de piatră", denumirea vâltorilor de pe Anduin, mai sus 
de Argonathi; denumirea se trage de la colții de stâncă, ascuţiţi şi drepţi, 
ce se afla în locul unde începeau vâltorile. 

Saruman - „Omul Dibaci", după cum îl numeau oamenii pe Curunir (aşa se 
traduce numele acesta), unul dintre Istari (vrăjitori) şi mai-marele 
ordinului acestora. Vezi Curumo, Curunir; Mesagerul Alb. 

Sauron - „Mârşavul", cel mai puternic dintre servitorii lui Melkor, la origine un 
maia al lui Aulë. Numit Seniorul întunecimii, Puterea întunecimii; vezi şi 
Annatar, Artano, Aulendlil. Insula lui Sauron, vezi 7ol-in-Gaurhoth. 

Săgeata Roşie - „Săgeata de război" trimisă din Gondor în Rohan ca semn al 
ananghiei în care se afla Minas Tirith. 

* Sălăşlui torul din Adâncuri, Cel din Adânc - Vezi Ulmo. 


Sălbatici - (i) Druedainii. (ii) Termen general pentru Oamenii Răsăriteni de 
dincolo de Anduin. 

Sălbaticul din Păduri - Nume adoptat de Turin când a ajuns pentru prima oară 
printre oamenii din Brethil. 

*Săritura Căprioarei - Vezi Cabed-en-Aras. 

Scăldătoarea Enţilor - Râu care curgea prin Rohan din Codrul Fangorn, spre 
Nindalf. Vezi Onod!/6. 

Seminţia Mică - Vezi Hobbiţi. 

Seniorii din Anduni€ - Vezi Anduni€. 

Seniorul din Dor-lómin - Húrin, Túrin; vezi Dor-lómin. 

Seniorul din Morgul - Vezi Stăpânul Nazgililor, Minas Morgul. 

Seniorul întunecimii - Morgoth; Sauron. 

Serech - Marile smârcuri la nord de Trecătoarea Sirion, în care se vărsa râul 
Rivil coborând din Dorthonion. 

seregon - „Sânge de Piatră", plantă cu flori de un roşu închis, care creştea pe 
Amon Rûdh. 

Serni - Unul din râurile din Lebennin, Gondor. (Numele derivă din sindarinul 
sern, „pietricică, prundiş", echivalentul Quenya sarniă, „pietriş, banc de 
prundiş". „Cu toate că Serni era râul mai scurt, numele lui a fost păstrat 
chiar şi după confluenţa râului cu Gilrain, până la vărsarea în mare. Gura 
de vărsare era blocată de prundiş şi, oricum, în vremurile de mai târziu , 
corăbiile care se apropiau de Anduin, îndreptându-se spre Pelargir, 
treceau pe lângă ţărmul răsăritean al insulei Tol Falas, urmând cursul 
navigabil deschis de numensreeni în mijlocul Deltei Anduinului.") 

Sfatul - Referiri diferite: Sfatul Sceptrului (Sfatul Regelui din Númenor); Sfatul 
din Gondor, Sfatul Alb. i 

Sfatul Alb - Sfaturile pe care le-au ţinut /nțe/epții, care s-au întâlnit la 
răstimpuri în al Treilea Ev, între 2463-2953; de obicei este menționat ca 
Sfatul. Înainte de acest interval, înţelepţii au mai ţinut un sfat, numit şi 
el Sfatul Alb. 

Sfatul lui Elrond - [Sfat la Elrond acasă] Sfat ţinut în Vâlceaua Despicată, 
înainte ca Frăția Inelului să plece la drum. 

* Sharbhund - Denumire, printre Gnomii Scundaci, pentru Amon Rûdh. 

Silmariën - Fiica lui Tar-Elendil; mama lui Valandil, primul Senior din Anduniă, 
şi străbuna lui Elendil cel înalt. 

Silmarili - Cele trei nestemate făcute de Fëanor, înaintea distrugerii celor Doi 
Copaci din Valinor, pline de lumina acestora. 

simbelmynă& - Floare mică şi albă, numită şi a/firin şi uilos. Tradus ca 
Veşnicuţe. 

Sindari - Elfii Cenuşii, astfel se numeau toţi elfii telerini la origine pe care 
noldorii care s-au întors i-au găsit în Beleriand, dar nu şi Elfii Verzi din 
Ossiriand. 

Sindarin - Adjectiv folosit cu referire la sindari. 

Sindarină - graiul sindarilor. Graiul din Beleriand, Graiul Elfilor Cenuşii. 

* Siri] - Râul principal al Numenorului, curgând spre sud din Meneltarma. 

Sirion - Marele râu din Beleriand. Smârcurile Sirionului; Limanurile Sirionului, 
Limanul Sirionului, vezi Limanuri; Gurile Sirionului; Trecătoarea Sirion. 
Valea Sirionului. 

*Sir Angren - Vezi Angren. 

*Sir Ninglor - Nume sindarin pentru Râul Stânjeneilor. 

Smaug - Marele dragon din Erebor. In multe locuri numit Dragonul. 


Smeagol - Gollum. 

Smârcurile Morților - Smărcuri întinse, cu apă stătătoare, la sud-est de Emyn 
Muil, în care puteau fi văzuţi cei ucişi în Bătălia de la Dagorlad. 

*Sorontil - „Cornul vulturului", ţanc înalt pe coasta promontoriului nordic al 
Numenorului. 

*Soronto - Numendrean, fiul lui Ailinel, sora lui Tar-Aldarion, şi vâr cu Tar- 
Ancalime€. 

Stăpânii Apusului - Vezi Valari. 

Stăpânul Destinului - Vezi Turambar. 

Stăpânul Nazgălilor - Numit şi Căpetenia Duhurilor Inelelor, Căpitanul (Negru), 
Seniorul din Morgul, Regele-Vrăjitor. 

Steaua (lui Eärendil) - Vezi Eärendil; Ţara Stelei, vezi Númenor. 

Steaua lui Elendil, Steaua (Regatului) de la Miazănoapte - Vezi Elendilmir. 

Stânjeneilor, Râul - Râu care curgea din Munţii Ceţoşi, unindu-se cu Anduinul 
pe Câmpiile Stânjeneilor; traducerea toponimului sindarin Sir Ning!/or. 

Stogu - Un sat în Comitat, la capătul nordic al Smârcurilor. 

Stoor - Unul dintre cele trei neamuri în care erau împărţiţi hobbiţii; vezi 
Fallohide. 

*Strânsura Pădurii - „Gâtuirea" Codrului întunecat, produsă de scobitura 
numită Adâncătura Răsăriteană. 

Strunga Rohan, Strunga - Deschiderea, lată de aproximativ 20 de mile, între 
capătul extrem al Munţilor Ceţoşi şi pintenul nordic la Munţilor Albi, prin 
care curgea râul Isen. Strunga Calenardhon. 

Súlimë - Nume Quenya pentru a treia lună, conform Calendarului 
numensrean, corespunzând lunii martie. Vezi Gwaeron. 

Surghiuniţi - Noldorii răzvrătiți care s-au întors din Aman în Pământul de 
Mijloc. 

Súrion - Vezi Tar-Surion. 


T 


talan - (Plural telain [talani, în rom.]). Platforme de lemn construite în copacii 
din Lothlórien, pe care sălășluiau galadhrimii. Vezi fler. 

Talath Dirnen - Câmpia Străjuita, la nord de Nargothrond. 

*taniquelassë - Copac mereu verde şi parfumat, adus în Númenor de către 
eldarii din Eressëa. 

Taniquetil- Muntele lui Manwë în Aman. Vezi Amon Uilos, Oiolossë. 

Tar-Alcarin - Al şaptesprezecelea Cârmuitor al Numenorului. 

Tar-Aldarion - Al şaselea Cârmuitor al Numenorului, Regele Marinar; numit 
Marele Căpitan de către Breasla Aventurierilor. Vezi Anardil. 

Tar-Amandil - Al treilea Cârmuitor al Numenorului, nepotul lui Elros Tar- 
Minyatur. 

Tar-Anărion - Al optulea Cârmuitor al Numenorului, fiul lui Tar-Ancalimă şi 
Hallacar din Hyarastorni. 

Tar-Ancalimă - în ordinea Cârmuitorilor Numenorului, a şaptea, şi prima 
Regina Cârmuitoare, fiica lui Tar-Aldarion şi Erendis. Vezi Emerwen. 

Tar-Ancalimon - Al paisprezecelea Cârmuitor al Numenorului. 

Tar-Anducal - Nume pe care şi l-a luat în calitate de Cârmuitor al Numenorului 
Herucalmo care a uzurpat tronul la moartea lui Tar-Vanimeldă, soţia sa. 

Tarannon - Al doisprezecelea Rege al Gondorului. Vezi Fa/astur. 

* Tar-Ardamir - Al nouăsprezecelea Cârmuitor al Numenorului, numit Ar- 
Abattârik. 


Taras - Munte pe promontoriul Nevrast; sub el se găsea Vinyamar, străvechiul 
sălaş al lui Turgon. 

* Taras-ness - Promontoriul de pe care se înălța Muntele Taras. 

Tar-Atanamir - Al treisprezecelea Cârmuitor al Numenorului, numit Ce/ Mare şi 
Nesupusul. 

Tar-Calion - Numele Quenya al lui Ar-Pharazân. 

Tar-Calmacil - Al optsprezecelea Cârmuitor al Numenorului, numit în adânaică 
Ar-Belzagar. 

Tar-Ciryatan - Al doisprezecelea Cârmuitor al Numenorului. 

Tar-Elendil - Al patrulea Cârmuitor al Numenorului, tatăl lui Silmariën şi 
Meneldur. Vezi Parmaite. 

*Tar-Elestirnă - „Doamna cu Sprinceana înstelată", numele ce i s-a dat lui 
Erendis. 

* Tar-Falassion - Numele Quenya al lui Ar-Sakalthâr. 

Tar-Herunimen - Numele Quenya al lui Ar-Adânakhâr. 

*Tar-Hostamir - Numele Quenya al lui Ar-Zimrathon. 

* Tarmasundar - „Rădăcinile Pilastrului", cele cinci muchii întinzându-se de la 
baza muntelui Meneltarma. 

Tar-Meneldur - Al cincilea Cârmuitor al Numenorului, astronom, tatăl lui Tar- 
Aldarion. Vezi E/entirmo, Irimon. 

Tar-Minastir - Al unsprezecelea Cârmuitor al Numenorului, care a trimis flota 
împotriva lui Sauron. 

Tar-Minyatur - Numele lui Elros când a devenit cel dintâi Cârmuitor al 
Numenorului. 

Tar-Miriel - Fiica lui Tar-Palantir; luată cu de-a sila de soţie de către Ar- 
Pharazân, şi numită Ar-Zimraphel în adânaică, în calitate de regină. 

Tarostar - Nume primit de Romendacil I. 

Tar-Palantir - Al douăzeci şi patrulea Cârmuitor al Numenorului, care s-a 
lepădat de toate datinile regale şi şi-a luat un nume Quenya: „Cel care 
priveşte departe". În adânaică, numit (Ar-) Inziladân. 

Tar-Surion - Al nouăsprezecelea Cârmuitor al Numenorului. 

Tar-Telemmaită - Al cincisprezecelea Cârmuitor al Numenorului, numit astfel 
(„Mână de Argint") datorită pasiunii lui pentru argint. 

Tar-Telemnar - Numele Quenya al lui Ar-Gimilzâr. 

Tar-Telperi&n - în ordinea Cârmuitorilor Numenorului, a zecea, şi a doua 
Regină Cârmuitoare. 

Tar-Vanimeld€- în ordinea Cârmuitorilor Numenorului, a şaisprezecea, şi a 
treia Regină Cârmuitoare. 

Taur-e-Ndaedelos - „Pădurea Cumplitei Spaime", nume sindarin al Codrului 
întunecat. Vezi Taur-nu-Fuin. 

Taur-en-Faroth - Platourile împădurite la vest de râul Narog, mai sus de 
Nargothrond; Faroth, Platoul Faroth. 

Taur-nu-Fuin - „Pădurea de sub Umbra Nopţii", (i) Numele ulterior pentru 
Dorthonion. (ii) Un nume pentru Codrul întunecat. Vezi Taur-e- 
Ndaedelos. 

*Tawar-in-Driedain - Pădurea Druadan. 

*Tawarwaith - „Poporul Pădurii", Elfii Pădureni. 

Tărâmul Binecuvântat - Vezi Aman. 

Tărâmul de la Miazăzi - Vezi Gondor. 

Tărâmul de la Miazănoapte - Vezi Arnor. 


Tărâmurile Apusene - (i) Referitor la Númenor, vezi Andustar. (ii) Referitor la 
Pământul de Mijloc, o expresie cu caracter foarte general, indicând în 
sens larg ţinuturile aflate la apus de Anduin. 

*Tărâmurile de la Miazănoapte (din Númenor) - Vezi Forostar. 

Tărâmurile Nepieritoare - Aman şi Eressëa. Tărâmul Nepieritor. 

Taeglin - Afluent al Sirionului, izvorând în Ered Wethrin şi mărginind Codrul 
Brethil la miazăzi; Trecerea peste Taeglin, Trecerea, locul în care drumul 
spre Nargothrond traversa râul. 

Telchar - Vestit gnom fierar din Nogrod. 

*Teleporno - Numele în elfica nobilă al lui Celeborn (2). 

Teleri - Al treilea şi cel mai numeros dintre cele Trei Neamuri ale eldarilor 
porniţi în Marea Călătorie din Cuivienen; din acest neam făceau parte 
elfii din Alqualondă, în Aman, precum şi sindarii şi nandorii din Pământul 
de Mijloc. Al Treilea Clan. Vezi Lindari. 

Telerin - Referitor la teleri. Referitor la graiul vorbit de teleri. _ 

Telperion - Cel mai mare dintre cei Doi Copaci, Copacul Alb din Valinor. In 
Quenya, Tye/perion. 

Telumehtar - Al douăzeci şi optulea Rege al Gondorului; numit Umbardacil, 
„Cuceritorul Umbarului", după victoria lui asupra Corsarilor în cel de-al 
Treilea Ev, 1810. 

Thalion - Vezi Húrin. 

*thangail - „Gardul de scuturi", formaţiune de luptă a dunedainilor. 

Thangorodrim - „Munţii Tiraniei", înălţaţi de Morgoth deasupra Angbandului; 
sfărâmaţi în Marea Bătălie la sfârşitul Primului Ev. 

Tharbad - Port la râu şi oraş în locul unde Drumul de la Miazănoapte la Miazăzi 
traversa râul Gwathl6, ruinat şi distrus în timpul Războiului Inelului. 
Podul Tharbad. 

Tharkăn - „Omul cu toiagul" astfel îl numeau gnomii pe Gandalf. 

Thengel - Al şaisprezecelea Rege al Rohanului, tatăl lui Théoden. 

Théoden - Al şaptesprezecelea Rege al Rohanului; răpus în Bătălia de pe 
Câmpiile Pelennor. 

Théodred - Fiul lui Théoden, Regele Rohanului; răpus în Prima Bătălie de la 
Vadurile Isenului. 

Theodwyn - Fiica lui Thengel, Regele Rohanului, mama lui Eomer şi Eowyn. 

Thingol - „Pelerina-Cenuşie" (în Quenya, Singo!/lo), numele sub care era 
cunoscut în Beleriand Elwë (Elu, în sindarina), conducător, împreună cu 
fratele său Olwë, al armiei telerilor plecaţi din Cuivienen, şi ulterior Rege 
al Doriathului. Vezi Elu, Elwë. 

Thorin Scut de Stejar - Gnom din Casa lui Durin, Rege în exil, conducător al 
expediției în Erebor; răpus în Bătălia celor Cinci Oştiri. 

Thorondor - Regele Vulturilor din Crissaegrim. 

Thorongil - „Vulturul Stelei", numele lui Aragorn în Gondor, în timpul când l-a 
slujit pe Ecthelion II. 

Thrăin I- Gnom din Casa lui Durin, primul Rege de sub Munte. 

Thrăin II- Gnom din Casa lui Durin, Rege în exil, tatăl lui Thorin Scut de Stejar; 
a murit în temniţele din Dol Guldur. 

Thranduil - Elf sindarin, Rege al Elfilor Pădureni în partea de nord a Codrului 
întunecat; tatăl lui Legolas. 

Thrór - Gnom din Casa lui Durin, Rege de sub Munte la venirea lui Smaug, 
tatăl lui Thrâin II; răpus în Moria de orcul Azog. 


* Thurin - Nume dat lui Turin în Nargothrond de către Finduilas; tradus drept 
Taina. 

Tinuviel - Vezi Lúthien. 

Tol Eressëa - Vezi Eressëa. 

Tol Falas - Insula în Golful Belfalas, în apropiere de Ethir Anduin. 

Tol-in-Gaurhoth - „Insula Vârcolacilor", denumirea ulterioară a insulei Tol 
Sirion, aflată în râul ce trecea prin Trecătoarea Sirion, pe care Finrod a 
durat turnul Minas Tirith. /nsula lui Sauron. 

Tol Uinen - insulă în Golful Rómenna, pe coasta răsăriteană a Numenorului. 

Took - Numele unei familii de hobbiţi din Meleagul de la Apus al Comitatului. 
Vezi Peregrin, Hildifons, Isengar, Bătrânul Took. 

Torentul Cenuşiu - Vezi Gwathló. 

Torentul Vechi - Denumirea dată de éothéodi râului Anduin. 

Trecătoarea Caradhras - Vezi Caradhras. 

Trecătoarea Imladris - Vezi Cirith Forn en Andrath. 

Trecătoarea Ínaltă - Vezi Cirith Forn en Andrath. 

Trecerea - Vezi Taeglin. 

tuilë- Primul anotimp („primăvara") în /oa. 

Tumhalad - Vale în Beleriandul Apusean, între râurile Ginglith şi Narog, unde a 
fost înfrântă oştirea din Nargothrond. 

Tuor - Fiul lui Huor şi Rian; împreuna cu Voronwë, a venit în Gondolin aducând 
solia lui Ulmo; s-a însurat cu Idril, fiica lui Turgon, şi împreună cu ea şi 
fiul lor Eärendil au scăpat din năpasta abătută asupra oraşului. Securea 
lui Tuor, vezi Dramborleg. 

Turambar - Nume pe care şi l-a luat Túrin în zilele petrecute în Codrul Brethil. 
În traducere, Stăpânul Destinului, Túrin însuşi traducându-l ca Stăpânul 
Umbrei intunecate. 

Turgon - Al doilea fiu al lui Fingolfin; a trăit în Vinyamar, Nevrast, înainte să 
plece în taină spre Gondolin, pe care l-a cârmuit până la moartea sa în 
timpul jefuirii oraşului; tatăl lui Idril, care a fost mama lui Eärendil; numit 
Regele Ascuns. 

Túrin - Fiul lui Húrin şi Morwen; personajul principal al baladei Narn i Hîn 
Húrin. Pentru celelalte nume ale sale, vezi Neithan, Agarwaen, Thurin, 
Mormegil, Sălbaticul din Păduri, Turambar. 

Turnurile Colţilor - Turnurile de pază în părţile de est şi de vest ale 
Morannonului. 

*Turuphanto - în traducere, Balena de Lemn, numele dat corăbiei Hirilonde a 
lui Aldarion, în timp ce era construită. 

Tyrn Gorthad - Nume sindarin al Gruiurilor-gorgane. 


T 


Țancul Vremii - Vezi Amon Sûl. 

Țara Darului - Vezi Númenor, Y6zâyan. 

Jara Murgă - Ţară aflată la poalele apusene ale Munţilor Ceţoşi, la capătul lor 
sudic, locuită de dunlendingi [de la denumirea ţării lor, Dun/and - nitr.]. 

Țara Stelei - Númenor; traducere a denumirii Quenya E/lenna+ndră, care apare 
în Jurământul lui Cirion. 

Ţărmul Vechi - Vezi Anfalas. 

Ținutul de Jos - Ţară a bardingilor, la poalele Muntelui Erebor, aliată cu 
Regatul Gnomilor de sub Munte. Vezi Bătă/ia din Ţinutul de Jos. 

U 


*Udalraph - Vezi Borondlir. 

*uilos - Floare mică şi albă, numita şi a/firin şi simbelmynă (Veşnicuţe). 

Uinen - O maia, Doamna Mărilor, soaţa lui Ossë. 

*Uinendlili - „Cei care o iubesc pe Uinen'", nume primit de Breasla 
Aventurierilor din Numenor. 

*Uineniel - „Fiica lui Uinen", nume dat lui Erendis de Valandil, Seniorul din 
Anduni€. 

*Ulbar - Un numensrean, cioban în slujba lui Hallatan din Hyarastorni, care a 
devenit unul din marinarii lui Tar-Aldarion. 

Uldor - Numit B/estematul; unul din conducătorii Răsăritenilor, răpus în bătălia 
Nirnaeth Arnoediad. 

Ulmo - Unul din marii valari, Domnul Apelor. Numit Sălăşluitorul din Adâncuri. 

*Ulrad - Membru al cetei de proscrişi (Gaurwaith), căreia i s-a alăturat Turin. 

Ultima Alianţă - Liga întemeiată la sfârşitul celui de-al Doilea Ev, între Elendil 
şi Gil-galad pentru a-l înfrânge pe Sauron; vezi, de asemenea, Alianţa, 
Războiul Ultimei Alianțe. 

Umbar - Mare liman natural şi fortăreață a numendbreenilor la sud de Golful 
Belfalas; în cea mai mare parte a celui de-al Treilea Ev, stăpânit de varii 
neamuri de oameni duşmănoşi faţă de Gondor, cunoscuţi drept Corsari; 
din Umbar. 

Umbardacil - Vezi Telumehtar. 

*Uner - „Nimeni". 

Ungoliant - Marele Păianjen, cel care a distrus împreuna cu Melkor Copacii din 
Valinor. 

Urimă - Nume Quenya pentru a opta lună, conform calendarului numensrean, 
corespunzând lunii august. 

Urukşi - Formă anglicizată pentru Uruk-hai din Graiul Negru; o rasa de Orci de 
statură şi putere mare. 

*Urwen - Numele primit de Lalaith, fiica lui Hurin şi Morwen, care a murit în 
copilărie. 

V 


Vadul Carrock - Vad al râului Anduin, între Carrock şi malul răsăritean al 
râului; probabil aici se referă la Vechiul Vad, unde Vechiul Drum al 
Pădurii traversa Anduinul, la sud de Vadul Carrock. 

Vadul Enţilor - Vad în râul Scăldătoarea Enţilor. 

Vadul Sarn - Traducere parţială pentru Sam Athrad, „Vadul Pietrelor", vad 
peste Baranduin la punctul sudic extrem al Comitatului. 

Vadurile Isen - Trecerea peste Isen a marelui drum numendrean care lega 
Gondorul de Arnor; numit în sindarină Athrad Angren şi Ethraid Engrin; 
vezi, de asemenea, Bătăliile de la Vadurile Isen. 

Vadurile Poros - Trecere peste Râul Poros, pe Drumul Harad. 

Valacar - Al douăzecilea Rege al Gondorului, a cărui căsătorie cu Vidumavi, 
din neamul Oamenilor de la Miazănoapte, a dus la războiul civil cunoscut 
drept învrăjbirea Rubedeniilor. 

Valanail (1) - Fiul lui Silmarien; primul Senior din Anduni€. 

Valandil (2) - Fiul cel mic al lui Isildur; al treilea Rege al Arnorului. 

Valari - (Singular Vala). Puterile care stăpânesc Arda. Stăpânij; Apusului, 
Puterile. 

Valea Calvarului - Valea de la izvoarele Izvorului Zăpezii, mărginită de pereţii 
Văii Calvarului. 


Valea Carelor de Piatră - Vale în Pădurea Druadan, la capătul răsăritean al 
munţilor Ered Nimrais. (Toponimul este o traducere pentru */mrath 
Gondraich; imrath înseamnă „o vale lungă şi îngustă cu un drum sau o 
albie care o străbate în lungime".) 

* Valea Firien - Strungă din care izvora Pârâul Mering. 

Valea Mormintelor - Vezi Noirinan. 

Valea Pârâiașului Tainic - Vezi Nanduhirion. 

Valinor - Ţara valarilor în Aman. 

Valmar - Oraşul valarilor în Valinor. 

Vanyar - Primul dintre cele Trei Neamuri ale eldarilor plecaţi din Cuivienen în 
Marea Călătorie, toţi părăsind Pământul de Mijloc şi statornicindu-se în 
Aman. 

Varda - Cea mai măreaţă dintre valiere („Regina Valarilor"), făuritoarea 
Stelelor, soaţa lui Manwë. 

Vardamir - Numit Nólimon, datorită pasiunii lui pentru învăţătura străveche; 
fiul lui Elros Tar-Minyatur; socotit al doilea Cârmuitor al Numenorului, 
deşi nu s-a urcat pe tron. 

*vardarianna - Copac parfumat şi veşnic verde, adus în Númenor din Eressëa 
de către eldari. 

* Văgăuna - Aparent sinonim cu Viroaga Văgăunii. 

Văgăuna lui Helm - Defileu adânc, la capătul nord-vestic al munţilor Ered 
Nimrais, la a cărui intrare a fost construită Cetatea Cornului (vezi 
Pictures by J.R.R. Tolkien, 1979, nr. 26); numit astfel după Regele Helm 
care s-a refugiat acolo din calea vrăjmaşilor, în timpul lernii celei Lungi 
din al Treilea Ev. 

* Veantur - Căpitanul Corăbiilor Regelui în timpul lui Tar-Elendil; bunicul lui 
Tar-Aldarion; comandant al primei corăbii numendreene care s-a întors 
în Pământul de Mijloc. 

* Vechea Ceată - Numele purtat iniţial de membrii cetei lui Turin, în Dor- 
Cuarthol. 

Vechiul Drum al Pădurii - Vezi Drumuri. 

* Vechiul Meleag al Pukelilor, Vechea Pustietate a Pukelilor - Vezi Druwaith 
laur. 

* Vechiul Vad - Vadul peste Anduin, pe Vechiul Drum al Pădurii. Vezi Vadul 
Carrock. 

* Venetici - Vezi Răsăriteni, Brodda. 

Veşnicuţe - Vezi simbelmyne. 

Vicerege - în Rohan. 

Vidugavia - „Locuitor al pădurii", bărbat de la Miazănoapte, numit Regele 
Rhovanionului. 

Vidumavi - „Fecioara pădurii", fiica lui Vidugavia; s-a măritat cu Valacar, 
Regele Gondorului. 

* Vijeliosul Cenuşiu - Nume dat de éothéodi unui râu curgând din Ered Mithrin 
pentru a se uni cu Anduinul aproape de izvorul său. (Al doilea element al 
numelui [Greylin, în original, n.tr.] trebuie să fie anglo-saxonul hlynn, 
„torent", sensul literal fiind probabil acela de „cel zgomotos".) 

Vilya - Unul dintre cele Trei Inele ale elfilor, purtat de Gil-galad şi apoi de 
Elrond. Numit şi /nelul de Aer, Inelul Albastru. 

Viniac - Vezi Baranduin. 

* Vinyalondă - „Limanul cel Nou", liman númenórean întemeiat de Tar-Aldarion 
la gura râului Gwathl6; mai apoi numit Lond Daer. 


Vinyamar - „Noul Sălaş", casa lui Turgon în Nevrast. 

Viress& - Nume Quenya al celei de-a patra luni, conform calendarului 
numensrean, corespunzând lunii aprilie. 

Viroaga Văgăunii - Valea care ducea la Văgăuna lui Helm. 

Vâlceaua Despicată - Traducerea denumirii sindarine /m/aaris locul unde trăia 
Elrond, într-o vale adâncă din Munţii Ceţoşi. 

Voronw& (1) - Elf din Gondolin, singurul marinar care a supravieţuit de pe cele 
şapte corăbii trimise în Apus după bătălia Nirnaeth Arnoediad; s-a 
întâlnit cu Tuor la Vinyamar şi l-a călăuzit până în Gondolin. 

Voronw& (2) - Numele lui Mardil, Majordom al Gondorului. Vrăjitori - Vezi /stari, 
Heren Istarion, Ordinul Vrăjitorilor. 

Vrăjitorii Albaştri - Vezi Ithryn Luin. 

Vulturi - Din Crissaegrim. Din Númenor (vezi Martorii lui Manwë). Şi Gwaihir, 
care l-a salvat pe Gandalf din Orthanc. 

W 


Westron - Limba vorbită în general în nord-vestul Pământului de Mijloc, 
descrisă în Anexa F la Stăpânul Inelelor, şi reprezentată de engleza 
modernă. Limba Comună. 

Wosei - Vezi Druedainii. 


Yavanna - Una dintre valiere („Reginele Valarilor"), soaţa lui Aulë. 
*yavannamiră - „Nestemata Yavannei", copac aromat, veşnic verde, cu 


poame de un roşu aprins, adus în Númenor de către eldarii din Eressëa. 
Yavannie - Nume Quenya pentru a noua lună, conform Calendarului 
numensrean, corespunzând lunii septembrie. Vezi /vanneth. 
yestară - Prima zi a anului solar elfic (/oa). 
* Y6zâyan - Nume adânaic pentru Númenor, „[ara Darului". 


Z 


*Zamin - Bătrână care o slujea pe Erendis. 


HARADUL APROPIAT 


Notes 
[e1] 


Nu mai am nici o îndoială acum că apele marcate drept „Golful înghețat 
Forochel" erau în realitate doar o mică parte a Golfului (despre care în Stăpânul 
Inelelor, Anexa A, |, iii, se spune că era „imens"), care se întindea mult mai 
departe spre nord-est; țărmurile sale nordice şi vestice fiind formate din marele 
Cap Forochel, al cărui vârf, fără nume, apare pe harta mea originală. Intr-una din 
schiţele cartografice făcute de tatăl meu, coasta nordică a Pământului de Mijloc 
este reprezentat ca întinzându-se într-o curbă imensă orientată spre est-nord-est, 
pornind de la Cap, cel mai nordic punct aflându-se la vreo 700 de mile de Carn 
Dum. 


[+2] 


Forodwaith apare o singură dată în Stăpânul Inelelor (Anexa A, |, iii), cu 
referire la străvechii locuitori ai ținuturilor de la Miazănoapte, dintre care au 
supravieţuit Oamenii Zăpezii; dar cuvântul sindarin (g)waith se folosea atât 
referitor la regiuni, cât şi la neamurile care trăiau acolo (vezi şi Enedwaith). Într- 
una din schiţele cartografice făcute de tatăl meu, Forodwaith pare să fie 
echivalat în mod explicit cu „Pustiul de la Miazănoapte", în alta fiind tradus prin 
„Ţinutul de la Miazănoapte". 


[3] 


În Silmarillion, pg. 277, se spune că atunci când Limanurile Brithombar şi 
Eglarest au fost distruse în anul ce-a urmat bătăliei Nirnaeth Arnoediad, acei elfi 
din Falas care au scăpat l-au urmat pe Cirdan în Insula Balar. „Aici au durat ei un 
loc de refugiu pentru toţi cei care ar fi venit mai târziu ; şi mai aveau ei un loc al 
lor, la Gurile Sirionului, unde ascunseseră corăbii uşoare şi iuți, în micile estuare 
şi în golfuri năpădite de stuf des ca o pădure." 


[4] 


Lămpașele cu lumină albastră ale elfilor noldorini sunt pomenite în altă 
parte, deşi nu apar în textul tipărit al volumului Silmarillion. In versiuni anterioare 
ale poveştii lui Turin, Gwindor, elful din Nargothrond care a scăpat din Angband şi 
a fost găsit de Beleg în pădurea Taur-nu-Fuin, avea un asemenea lămpaş (poate 
fi văzut în desenul făcut de tatăl meu, care înfăţişează acea întâlnire, vezi 
Pictures by J.R.R. Tolkien [Ilustrații de J.R.R. Tolkien], 1979); şi prin rotirea şi 
dezvelirea lămpașului lui Gwindor, pentru ca razele lui să poată lumina, Turin a 
văzut chipul lui Beleg, cel pe care-l ucisese. Intr-o notă la povestea despre 
Gwindor sunt numite „lămpaşele f&anoriene", al căror secret nici măcar noldorii 
nu-l ştiau; sunt descrise drept „cristale atârnate într-o plasă fină de inele, care 
lucesc etern cu o radiere albastră ce vine din lăuntrul lor”. 


[5] 


„Soarele va străluci asupra drumului tău" - în povestea mult mai scurtă 
redată în Silmarillion, nu se spune cum a găsit Tuor Poarta Noldorilor şi nu se 
face nici o referire la elfii Gelmir şi Arminas. Ei apar totuşi în povestea lui Turin 
(Silmarillion) drept solii care au venit în Nargothrond cu avertismentul lui Ulmo; 
acolo se spune despre ei ca se trag din poporul lui Angrod, fiul lui Finarfin, care, 
după bătălia Dagor Bragollach, s-a dus să trăiască la miazăzi, împreună cu Cirdan 
Făuritorul de Corăbii. Intr-o versiune mai lungă a poveştii despre venirea lor în 


Nargothrond, Arminas îl compara pe Turin, în defavoarea lui, cu rubedenia lui şi 
spune că l-a întâlnit pe Tuor „în pustietatea Dor-lómin"; vezi pg. 227. 


[6] 


În Silmarillion, pag. 121, se spune că atunci când Morgoth şi Ungoliant s-au 
luptat în această regiune pentru a pune mâna pe silmarili, „Morgoth a scos un 
strigăt cumplit, ce a umplut munţii de ecou. Din aceasta pricină, acel meleag a 
fost numit Lammoth; căci ecourile vocii sale au rămas pentru veşnicie între 
munţi, trezindu-se ori de câte ori cineva se apuca să strige prin locurile acelea, şi 
toată pustietatea dintre culmi şi mare se umplea cu un vuiet ca de voci aflate în 
mare agonie". Aici, pe de altă parte, ideea este că în acea regiune orice sunet se 
amplifică de la sine; ideea este exprimată cu claritate şi la începutul capitolului 
13 din Silmarillion, unde (într-un fragment foarte asemănător cu acesta) se 
spune: „Şi chiar în clipa în care au pus noldorii piciorul pe țărm, strigătele lor au 
fost purtate între înălțimile muntoase şi sporite, încât o larmă ca de voci 
puternice făr' de număr a umplut coastele de la Miazănoapte". Din cât se pare, 
conform uneia dintre „tradiţii', Lammoth şi Ered L6min (Munţii Răsunători) se 
numeau astfel din pricina faptului că păstraseră ecourile înfiorătorului strigăt 
scos de Morgoth în încleştarea cu Ungoliant; cealaltă „tradiţie“ spune că numele 
acestea descriu pur şi simplu natura sunetelor din acea regiune. 


[e7] 

Cf. Silmarillion, pg. 302: „Túrin gonea pe drumuri, spre miazănoapte, 
străbătând meleaguri pustiite, între Narog şi Taeglin, şi, curând, a dat piept cu 
larna Cruntă; căci în acel an, zăpada a căzut înainte să se sfârşească toamna, iar 
primăvara a venit târziu , cu mult frig." 


[8] 

In Si/marillion, pg. 181, se spune că, atunci când Ulmo i s-a arătat lui 
Turgon la Vinyamar şi l-a rugat să plece în Gondolin, el i-a zis: „Astfel se poate 
întâmpla ca blestemul noldorilor să te găsească în cele din urmă şi aici, iar 
trădarea să se înfiripe între zidurile tale. Şi vor fi ele atunci în primejdie de a 
cădea pradă focului. Dar de va fi ca această primejdie să se apropie, un sol din 
îndepărtatul Nevrast va veni să te prevină şi tot prin el va renaşte, dincolo de 
prăpăd şi foc, speranţa pentru elfi şi oameni deopotrivă. Lasă, prin urmare, în 
această casă un veşmânt şi o sabie, pentru ca, în anii ce-o să vină, el să le 
găsească şi prin ele îl vei recunoaşte şi nu vei putea fi amăgit." Şi i-a mai spus 
Ulmo lui Turgon în ce fel trebuie să fie coiful şi zalele şi sabia pe care avea să le 
lase în urmă. 


[9] 


Tuor a fost tatăl lui Eărendil, care a fost tatăl lui Elros Tar-Minyatur, primul 
Rege al Numenorului. 


[10] 


Se face referire aici la avertismentul lui Ulmo, adus de Gelmir şi Arminas în 
Nargothrond; vezi pg. 225 şi urm. 


[11] 


Insulele Neguroase sunt foarte probabil Insulele Fermecate, descrise la 
sfârşitul capitolului 11 din Silmarillion, care, la vremea Tăinuirii Valinorului, erau 
„legate între ele asemenea nodurilor unui năvod, de la miazănoapte până la 
miazăzi în Mările Neguroase". 


[12] 


Cf. Silmarillion, pg. 277: „A ascultat Círdan rugămintea lui Turgon şi a 
făurit şapte corăbii iuți, care au pornit spre Apus; dar numai despre una singură 
dintre toate, cea de pe urmă, au mai ajuns veşti în Balar. Mult s-au luptat 
marinarii de pe acea corabie cu marea şi, în cele din urma, cuprinşi de disperare, 
au făcut cale întoarsă, dar au nimerit într-o furtuna cumplită, nu departe de 
țărmurile Pământului de Mijloc, iar corabia s-a scufundat cu ei cu tot; unul singur 
a scăpat de furia lui Ossë, şi asta mulţumită lui Uimo; valurile l-au purtat şi l-au 
aruncat pe ţărmul Nevrastului. Voronwë se numea el; era unul dintre solii trimişi 
de Turgon din Gondolin". 


[13] 


Cuvintele spuse de Ulmo lui Turgon apar în Silmarillion, capitolul 15, sub 
forma: „Nu uita că adevărata nădejde a noldorilor tot la Apus se află şi de pe 
Mare va veni!", şi „Dar de va fi ca această primejdie să se apropie, un sol din 
îndepărtatul Nevrast va veni să te prevină..." 


[14] 


In Silmarillion nu se spune nimic despre soarta lui Voronw& după 
întoarcerea sa în Gondolin împreună cu Tuor; dar din povestea originală („Despre 
Tuor şi Surghiuniţii din Gondolin"), el a fost unul din cei care au scăpat din atacul 
asupra oraşului - aşa cum sugerează aici cuvintele lui Tuor. 


[15] 


Cf. Silmarillion, pag. 226: „[Turgon] Mai credea însă şi că, dacă noldorii nu 
erau ajutaţi, sfârşitul asediului însemna începutul decăderii lor, astfel că a trimis 
în taină trupe de gondolidrimi la gurile Sirionului şi pe Insula Balar. Acolo au făurit 
ei corăbii şi, urmând porunca lui Turgon, au pornit pe mare spre Apusul cel mai 
îndepărtat, în căutarea Valinorului, pentru a le cere iertare valarilor şi a-i 
îndupleca să le vină în ajutor; drept călăuză le-au luat pe zburătoarele mării. Dar 
mările erau sălbatice, întinse cât cuprindeai cu ochii, iar în jurul lor numai neguri 
şi vrăji; Valinorul era bine tăinuit. Aşa s-a făcut că nici unul dintre trimişii lui 
Turgon n-a ajuns în Apus, ba mulţi s-au pierdut şi prea puţini s-au înturnat". 

Într-unui din textele care „compun“ Silmarillion se spune că, deşi noldorii 
„nu deprinseseră meşteşugul de a făuri corăbii şi toate pe câte le făcuseră se 
scufundau ori erau împinse îndărăt la mal de vânturi", totuşi, după bătălia 
Bragollach, „Turgon îşi păstrase un loc tainic pe Insula Balar", şi când, după 
bătălia Nirnaeth Arnoediad, Círdan şi cei din neamul său care supravieţuiseră au 
fugit din Brithombar şi Eglarest pe insulă, „ei s-au amestecat cu cei din neamul 
lui Turgon, aflaţi acolo". Dar acest element al poveştii a fost dat la o parte, astfel 
că în textul publicat al volumului Silmarillion nu se face nici o referire la 
întemeierea de aşezări în Balar de către elfii din Gondolin. 


[+16] 
Codrii Nuath nu sunt menţionaţi în Silmarillion şi nu apar pe harta ce 


însoţeşte volumul. Ei se întindeau la vest de cursul superior al râului Narog, către 
izvoarele râului Nenning. 


[17] 


Cf. Silmarillion, pg. 295: „.. .numai Finduilas, fiica Regelui Orodreth, a ştiut 
cine este şi i-a dat bineţe; îl iubise pe Gwindor înainte de bătălia Nirnaeth, şi el o 


iubise pentru frumuseţea ei, numind-o Faelivrin, ceea ce înseamnă «Strălucirea 
Soarelui în apele Ivrinului»". 


[18] 


Râul Glithui nu este menţionat în Silmarillion, iar numele său nu apare pe 
hartă, cu toate că e desenat: un afluent al lui Taeglin, vărsându-se în acesta ceva 
mai la nord de vărsarea lui Malduin în acelaşi râu. 


[+19] 


La acest drum, se face referire în Silmarillion la pg. 290: „Pe drumul 
străvechi au coborât, pe cel ce străbătea lungul defileu al Sirionului, trecea de 
insula pe care se aflase odată Minas Tirith, turnul lui Finrod, şi-apoi prin ţinutul 
dintre Malduin şi Sirion şi mai departe, pe la poalele codrului Brethil, până la 
Trecerea peste Taeglin". 


[+20] 


„Moarte glamhothilor!" Acest nume, cu toate că nu apare nici în 
Silmarillion, nici în Stăpânul Inelelor, era un termen general în limba sindarină 
pentru orei. Sensul este „hoarda de larmă", „mulţime de tumult"; cf. Glamdring, 
numele săbiei lui Gandalf, şi Tol-in-Gaurhoth, Insula (armia) Vârcolacilor. 


[+21] 


Echoriad: Munţii încercuitori, ce înconjură Gondolin ered e*mbar nin: 
„munţii din ţara care-mi este mumă". 


[+22] 


În Silmarillion, pg. 284, Beleg din Doriath i-a spus lui Turin (cândva, cu 
câţiva ani înainte de întâmplările din povestea de faţă), că orcii făcuseră un drum 
prin Trecătoarea Anach, „iar Dimbar, un meleag liniştit până mai deunăzi, 
aproape că a ajuns sub stăpânirea Mâinii Negre". 


[223] 


Pe acest drum au fugit Maeglin şi Aredhel din Gondolin, urmăriţi de Eöl 
(Silmarillion, capitolul 16); ulterior, Celegorm şi Curufin au pornit pe acelaşi drum 
când au fost alungaţi din Nargothrond (ibid). Doar în textul de faţă se face 
referire la prelungirea sa vestică, spre străvechiul sălaş al lui Turgon din 
Vinyamar, sub Muntele Taras; cursul său nu este însemnat pe hartă mai încolo de 
întretăierea sa cu vechiul drum sudic spre Nargothrond, la marginea nord-vestică 
a codrului Brethil. 


[24] 


Numele Brithiach conţine elementul brith, „pietriş", ca şi în numele râului 
Brithon şi în cel al limanului Brithombar. 


[+25] 


In acest moment al povestirii, într-o versiune paralelă a textului, aproape 
sigur dată la o parte în favoarea celei tipărite, călătorii nu au traversat Sirionul pe 
la Vadul Brithiach, ci au ajuns la râu câteva leghe mai la nord de vad. „Au mers 
pe o potecă istovitoare, pe malul râului, şi deodată Voronwë a strigat: «Ce 
minune! Semn şi de bine, şi de râu. Sirion e îngheţat, cu toate că nici o poveste 
nu pomeneşte de asemenea lucru de când au venit eldarii de la Răsărit. Putem, 
aşadar, trece, scăpând de multe leghe chinuitoare, prea lungi pentru puterile 
noastre. Asta însă înseamnă că şi alţii au trecut ori vor trece în urma noastră.»" 
Au trecut râul pe gheaţă, neîmpiedicaţi de nimeni şi de nimic, şi „astfel sfaturile 


lui Ulmo au înclinat ticăloşia Duşmanului în folosul lor, căci scurtaseră drumul, şi 
la capătul oricărei speranţe şi al puterilor, Tuor şi Voronwă& au ajuns în cele din 
urma la Râul Secat, chiar la izvoarele sale de la poalele munţilor". 


[+26] 


Cf. Silmarillion, pag. 180: „Dar, în adânc, pe sub munţi trecea o cale tăiata 
în beznă de apele ce curgeau apoi afară pentru a se uni cu pâraiele Sirionului; 
calea aceasta a descoperit-o Turgon şi astfel a ajuns el în acea vale verde dintre 
munţi şi a zărit dealul singuratec ce se înălța acolo, din piatră dură şi netedă; căci 
valea fusese în străvechime un lac mare". 


[+27] 


În Silmarillion nu se spune că Vulturii cei mari îşi avuseseră cuiburile pe 
Thangorodrim. In capitolul 13 (pg. 161), Manwë „trimisese din vreme seminţia 
Vulturilor cu poruncă să-şi dureze cuiburile pe steiurile de la Miazănoapte şi să 
vegheze asupra lui Morgoth"; în vreme ce în capitolul 18 (pg. 219), Thorondor „s- 
a repezit din sălaşul lui dintre tancurile Crissaegrim" pentru a salva leşul lui 
Fingolfin din faţa porţilor fortăreței Angband. Vezi şi Întoarcerea regelui, VI 4: 
„bătrânul Thorondor care-şi durase cuiburile pe ţancurile de neajuns ale Munţilor 
încercuitori, în vremurile de început ale Pământului de Mijloc". Este foarte 
probabil ca ideea că Thorondor şi-a avut mai întâi cuiburile pe Thangorodrim, 
care se găseşte într-un text Silmarillion anterior, să fi fost ulterior abandonată. 


[+28] 


În Silmarillion nu se spune nimic cu precizie referitor la graiul elfilor din 
Gondolin; dar acest fragment sugerează că, pentru unii din ei, Graiul Nobil 
(Quenya) era folosit în mod curent. Într-un eseu lingvistic de dată târzie, tatăl 
meu spune că graiul Quenya era vorbit la curtea lui Turgon şi a fost limba 
învățată de Eärendil în copilărie; dar că „pentru cei mai mulţi din Gondolin 
devenise un grai al hrisoavelor şi, asemenea celorlalţi noldori, vorbeau şi ei în 
graiul sindarin". Vezi Silmarillion, pg. 186: după legea impusă de Thingol, 
„Surghiuniţii s-au văzut nevoiţi să folosească graiul sindarin în toate 
îndeletnicirile lor de zi cu zi, încât Vorbirea Nobilă din Apus nu mai era rostită 
decât de seniorii noldorilor între ei. Insă legendele şi datinile în acest grai au fost 
lăsate urmaşilor noldori, peste tot unde a vieţuit acest neam". 


[+29] 


Erau florile care înfloreau din abundență pe gorganele Regilor din Rohan, 
sub Edoras, şi pe care Gandalf le numea în graiul Rohirrimilor (după cum a fost 
tradus în engleza veche), anume simbelmynë, „Veşnicuţe", „căci înfloresc în 
toate anotimpurile anului şi cresc pe unde se odihnesc morţii" (Cele două turnuri, 
III 6). Numele elfic, ui/os, este folosit doar în acest fragment, dar cuvântul este 
întâlnit şi în Amon Uilos, după cum a fost tradus în sindarină numele Quenya 
Oiolossă& („Albeaţa nepieritoare", Munţii lui Manw6). In „Cirion şi Eorl", floarea 
este numita cu un alt nume elfic, a/firin. 


[30] 

În Silmarillion, pg. 137, se spune că Thingol i-a răsplătit pe gnomii din 
Belegost cu multe perle: „Pe acestea le primise... de la Cirdan, care le găsea în 
număr mare în apele puţin adânci din jurul Insulei Balar". 


[31] 


Echtelion de la Fântână este menţionat în Silmarillion drept unul din 
căpitanii lui Turgon, care a apărat flancurile armatei din Gondolin în timpul 
retragerii pe Sirion la vale din bătălia Nirnaeth Arnoediad, şi drept cel care l-a 
răpus pe Gothmog, căpetenia balrogilor, de care el însuşi a fost răpus în timpul 
atacului asupra oraşului. 


[+32] 


În acest punct se sfârşeşte manuscrisul scris cu îngrijire, deşi modificat, 
restul fiind scris în grabă, pe o bucată de hârtie. 


[33] 


Aici se încheie povestirea, tot ceea ce urmează fiind câteva însemnări 
grăbite, indicând desfăşurarea mai departe a poveştii: Tuor a întrebat care era 
numele oraşului, şi i s-au spus cele şapte nume. (De menţionat că numele de 
Gondolin nu este folosit decât o singură dată în poveste, la sfârşit - fără îndoială 
că aşa a vrut autorul; mereu i se spune Regatul Ascuns sau Oraşul Ascuns.) 
Echtelion a poruncit atunci să se dea semnalul şi trâmbiţele au răsunat pe 
turnurile Porții celei Mari, umplând munţii de ecou. S-au adus cai (pentru Tuor un 
cal sur); şi au pornit spre Gondolin. 

Ar fi urmat o descriere a Gondolinului, a treptelor care duceau până sus, la 
intrare, şi a porţii sale măreţe; a colinelor (cuvântul nu se descifrează corect) cu 
mallorni, mesteceni şi copaci cu frunza mereu verde; a Lacului Fântânii, a 
turnului Regelui pe o arcadă sprijinită pe pilaştri, a casei regale şi a stindardului 
lui Fingolfin. Acum urma să apară Turgon însuşi, „mai înalt decât toţi Copiii Lumii, 
fără doar de Thingol care-l întrecea", cu o sabie albă şi aurie într-o teacă făcută 
din os de ruel (fildeş) şi să-i ureze bun-venit lui Tuor. Maeglin avea să fie văzut 
stând la dreapta tronului, iar Idril, fiica Regelui, aşezată la stânga lui; iar Tuor 
urma să transmită mesajul lui Ulmo fie „în auzul tuturor", fie în „camera sfatului". 

Alte însemnări fără legătură unele cu altele indică faptul că ar fi urmat o 
descriere a oraşului Gondolin aşa cum îl văzuse Tuor de departe; că mantia lui 
Ulmo avea să dispară când Tuor îi spunea lui Turgon mesajul Domnului Apelor; că 
urma să se explice de ce nu exista o Regină în Gondolin; şi că avea să se explice, 
fie când Tuor va fi zărit-o prima oară pe Idril, fie înainte de acel moment, faptul 
că la viaţa lui cunoscuse ori văzuse puţine femei. Cele mai multe femei şi toţi 
copiii din obştea lui Annad din Mithrin erau trimişi în sud; iar ca sclav, Tuor le 
văzuse numai pe mânarele femei barbare ale Răsăritenilor, care-l tratau ca pe o 
sălbăticiune, sau pe nefericitele sclave silite să trudească din fragedă pruncie, şi 
pentru care nu simţea decât milă. 

Trebuie notat că menţionarea ulterioară a copacilor mallorn în Numenor, 
Lindon şi Lothlórien nu sugerează, dar nici nu neagă, existenţa acestora în 
Gondolin, în Zilele de Odinioară, şi că soaţa lui Turgon, Elenwë, a pierit înainte de 
trecerea strâmtorii Helcaraxë de către armia lui Fingolfin (Silmarillion, pag. 133). 


[34] 


În acest punct al textului Warn, există un pasaj care descrie şederea lui 
Hurin şi a lui Huor în Gondolin. Se bazează în mare măsura pe povestea spusă 
într-unui din „textele constitutive" ale scrierii Silmarillion - într-o asemenea 
măsură, încât este practic o variantă, astfel că nu am mai repetat-o aici. 
Povestea poate fi citită în Silmarillion, la pp. 224-225. 


[235] 


În textul Warn există un pasaj în care se relatează despre Nirnaeth 
Arnoediad, pe care l-am eliminat din acelaşi considerent ca la Nota 1; vezi 
Silmarillion, pp. 272—276. 


[«36] 


Într-o alta versiune a textului se spune limpede că Morwen avea într- 
adevăr legături cu eldarii care îşi construiseră sălaşuri tainice în munţii aflaţi în 
apropierea casei ei. „Dar ei nu-i puteau da veşti. Nici unul nu-l văzuse pe Hurin 
pierind. «Nu era cu Fingon», spuneau ei; «a fost alungat spre miazăzi, împreună 
cu Turgon, dar dacă vreunul dintr-ai lui a scăpat, înseamnă că se afla în urma 
armiei din Gondolin. Dar cine poate şti? Căci orcii au făcut un morman din toţi cei 
ucişi, a-l căuta este în zadar, chiar de-ar îndrăzni careva sa se ducă pe Haudh-en- 
Nirnaeth.»" 


[37] 


Comparaţi această descriere a Coifului lui Hador cu măştile „ce-ţi dădeau 
fiori", purtate de gnomii din Belegost în bătălia Nirnaeth Arnoediad, şi „astfel au 
putut ei să-i înfrunte pe dragoni" (Silmarillion, pg. 273). Mai târziu, şi Turin a 
purtat o mască de-a gnomilor, când s-a dus la luptă în faţa fortăreței 
Nargothrond, „şi orcii au fugit din calea lui" (ibid, pg. 299). Vezi Anexa la Narn, 
pg. 214 mai jos. 


[38] 


Este singurul loc unde se pomeneşte despre raidul orcilor în Beleriandul 
Răsăritean, în timpul căruia Maedhros l-a salvat pe Azaghăl. 


[«39] 


În altă parte, tatăl meu făcea observaţia că graiul vorbit în Doriath de Rege 
sau de ceilalţi din acea ţară era chiar şi pe vremea lui Turin mult mai vechi decât 
cel folosit în alte părţi; de asemenea, şi faptul că Mîm i-a spus lui Turin (fapt 
neconsemnat în vreun alt text amplu despre Mîm) că una din deprinderile de care 
nu se lepădase Turin, în ciuda obidei nutrite faţă de Doriath, era graiul pe care-l 
învățase cât trăise acolo. 


[40] 


O notă marginală la unul dintre texte spune aici: „întotdeauna căuta să 
vadă chipul lui Lalaith în chipurile celorlalte femei". 


[41] 


Într-o variantă a acestui pasaj al naraţiunii, se zice că Saeros ar fi fost rudă 
cu Daeron, iar în alta, că ar fi fost fratele lui Daeron; textul tipărit este probabil 
cea mai recentă variantă. 


[42] 


Woodwose: „om sălbatic din păduri", vezi nota 14 la Druedainii, pg. 531 
mai jos. 


[43] 


Într-o varianta la această secţiune a poveştii, Turin a apucat să le spună 
proscrişilor adevăratul său nume; le-a mai spus că, fiind de drept seniorul şi 
judele Poporului lui Hador, avusese tot dreptul să-l ucidă pe Forweg, deoarece 
era un om din Dor-lómin. Atunci Algund, bătrânul proscris care scăpase din 
bătălia Nirnaeth Arnoediad fugind pe Sirion la vale, i-a spus lui Turin că ochii lui îl 
făcuseră să se gândească la cineva pe care nu şi-l putea aminti, dar că-l 


recunoştea acum a fi fiul lui Húrin. „«Numai că el era ceva mai mic de statură, 
scund pentru neamul lui, cu toate că firea-i era înfocată; iar pârul îl avea bălai- 
roșcat. Tu îl ai negru şi eşti înalt. Dacă te privesc mai bine, o văd pe maică-ta în 
tine; ea se trăgea din neamul lui B&or. Tare-aş vrea să ştiu ce soartă o fi avut.» 
«Nu ştiu», a răspuns Turin. «De la miazănoapte nu-mi vine nici o veste.»" în 
versiunea respectivă, tocmai faptul că ştiau că Neithan era Turin, fiul lui Hurin, i-a 
convins pe proscrişii veniţi din Dor-lómin să-l accepte drept căpetenie a cetei lor. 


[44] 


În toate versiunile ulterioare ale acestei părţi din poveste se spune că, 
atunci când a devenit căpetenia proscrişilor, Turin i-a dus departe de casele 
Pădurenilor, în pădurea aflată la sud de Taeglin, şi că Beleg a ajuns la Pădureni 
curând după ce proscrişii plecaseră; dar topografia este neclară, iar relatările 
despre deplasările proscrişilor, contradictorii. Ţinând cont de desfăşurarea în 
continuare a poveştii, pare necesar să presupunem că ei au rămas în Valea 
Sirionului şi că într-adevăr nu se aflau departe de fostele lor bârloguri la vremea 
atacului orcilor asupra caselor Pădurenilor. Intr-o versiune de probă, proscrişii s- 
au îndreptat spre miazăzi şi au ajuns în ţara aflată „mai sus de Aelin-uial şi de 
Smârcurile Sirionului"; dar cum oamenii se arătau tot mai nemulţumiţi în „acea 
ţară ce nu-i putea adăposti", Turin s-a lăsat până la urmă convins să-i ducă înapoi 
în regiunea împădurită aflată la sud de Taeglin, acolo unde i-a întâlnit pentru 
prima oară. Era cea mai bună variantă pentru necesităţile povestirii. 


[45] 


În Silmarillion, povestirea continuă (pp. 283-284) cu despărţirea lui Beleg 
de Turin, cu ciudata premoniţie a lui Turin că soarta lui îl va duce pe Amon-Rûdh, 
cu sosirea lui Beleg la Menegroth (unde a primit Sabia Anglachel de la Thingol şi 
lembas de la Melian), şi cu întoarcerea lui la luptele împotriva orcilor în Dimbar. 
Nu există nici un alt text care să completeze acest fragment, iar pasajul este 
omis aici. 

[46] 

Turin a fugit din Doriath în timpul verii; toamna şi iarna şi le-a petrecut 
printre proscrişi, apoi l-a omorât pe Forweg şi a devenit căpetenia lor în 
primăvara anului următor. Evenimentele petrecute aici au avut loc în vara anului 
respectiv. 


[47] 


Se spune că aeg/os, „ghimpe de zăpadă", semăna cu grozama, dar era 
ceva mai mare şi cu flori albe. Aeglos era şi numele Săbiei lui Gil-galad [în 
Silmarillion, snowpoint - „Vârf de zăpadă" - n.tr.]. Seregon, „sânge de piatră", era 
o plantă asemănătoare cu iarba-de-şoaldină; avea flori de un roşu-închis. 


[48] 


Arbuştii de grozamă, cu flori galbene, peste care au dat Frodo, Sam şi 
Gollum în Ithilien, erau şi ei „scofâlciţi şi despuiaţi la poale, dar cu coroane 
stufoase", încât cei trei puteau merge în picioare pe dedesubtul lor, „străbătând 
culoare lungi şi uscate"; florile lor „scânteiau în întuneric, răspândind o mireasmă 
dulce, suavă" (Cele dovă turnuri IN 7). 


[49] 


În altă parte, numele sindarin al Gnomilor Scundaci apare ca Noegyth 
Nibin (vezi Silmarillion, pg. 288), şi Nibin-Nogrim. „Podişul mlăştinos cuprins între 


văile Sirionului şi Narogului" (pg. 143 mai sus) este menţionat în câteva locuri 
drept Mlaştinile Nibin-noeg (sau cu variante ale acestui nume). 


[«50] 


Stâncă înaltă prin care Mîm i-a dus la crăpătura pe care el o numea 
„poarta ogrăzii" era (din cât se pare) marginea nordică a pragului; stâncile ce 
formau laturile răsăriteană şi apuseană erau mult mai prăpăstioase. 


[+51] 


Blestemul lui Andr6g apare şi în următoarea varianta: „Fie să-i lipsească 
arcul la nevoie, înainte să-şi găsească sfârşitul". Intâmplarea a făcut ca Mîm să 
moară de sabia lui Húrin, în faţa porţilor Nargothrond (Silmarillion, pg. 323). 


[452] 


Misterul celorlalte lucruri aflate în sacul lui Mîm nu este explicat. Se mai 
face o singură referire la acest subiect, într-o înseninare scrisă în grabă, ce 
sugerează că acestea ar fi fost lingouri de aur, mascate sub formă de rădăcini, şi 
îl descrie pe Mîm căutând „vechi comori într-un sălaş al gnomilor, în apropiere de 
«pietrele teşite»". Fără îndoială că acestea erau tocmai acei „bolovani uriaşi, 
rezemaţi unii de alţii ori prăbuşiţi de-a valma" (pg. 139 mai sus) în locul unde a 
fost prins Mîm. Dar nicăieri nu se specifică anume ce rol urma să aibă această 
comoară în povestea despre Bar-en-Danwedh. 


[+53] 


La pg. 100 se spune că trecătoarea peste vârful Amon Darthir era singura 
„între Serech şi capătul dinspre apus, unde Dor-lómin se unea cu Nevrast". 


[54] 


În Silmarillion (pg. 305) se spune că Brandir a presimţit apropierea răului 
după „veştile aduse de Dorlas", prin urmare, din cât se pare, după ce-a înţeles că 
omul de pe targă era Sabia Neagră din Nargothrond, despre care se zvonea că 
era fiul lui Húrin din Dor-lómin. 


[+55] 


Vezi pg. 217 mai jos, unde se zice că Orodreth comunica „pe căi tainice" 
cu Thingol. 


[«56] 


În Silmarillion (pg. 176) Platoul Faroth, sau Taur-en-Faroth, este „un mare 
platou împădurit". Descrierea făcută aici, „cafeniu şi golaş", se referă probabil la 
faptul că, la începutul primăverii, copacii erau încă desfrunziţi. 


[+57] 


Se poate presupune că abia după ce totul s-a sfârşit, iar Turin şi Nienor 
muriseră, oamenii şi-au adus aminte de tremurul ei şi i-au înţeles semnificaţia, 
astfel că Dimrost a devenit Nen Girith; dar în legendă nu este pomenit ca nume 
decât Nen Girith, de la început până la sfârşit. 


[+58] 


Dacă intenţia lui Glaurung fusese cu adevărat aceea de a se întoarce în 
Angband, se poate presupune că ar fi urmat vechiul drum de la Trecerea peste 
Taeglin, nu foarte diferit de cel care-l adusese până la Cabed-en-Aras. Probabil s- 
a presupus că se va întoarce în Angband pe drumul pe care ajunsese la sud de 
Nargothrond, adică urcând pe cursul râului Narog până la lvrin. Vezi, de 


asemenea, cuvintele lui Mablung (pg. 205): „Am urmărit înaintarea lui Glaurung 
şi mă gândeam că... se-nturna la stăpânul său. Dar a luat-o spre Brethil". 

Când Turambar a vorbit despre speranţa lui că Glaurung va urma un drum 
drept şi nu se va abate de la el, se referea la faptul că, dacă Dragonul urca de-a 
lungul Taeglinului până la Trecere, ar fi putut să intre în Brethil fără să fie nevoit 
să treacă peste defileu, unde era vulnerabil: vezi ce le spune oamenilor săi la 
Nen Girith, pg. 186. 


[«59] 


Nu am găsit nici o hartă care să ilustreze felul cum închipuise tatăl meu 
topografia regiunii respective, dar schiţa aceasta pare cel puţin să corespundă 
indicaţiilor din text: 


[«60] 


Propoziţiile „a rupt-o la fugă" şi „cu acestea s-a făcut nevăzută" sugerează 
că între locul unde Turin zăcea lângă leşul lui Glaurung şi marginea defileului era 
o oarecare distanţă. E posibil ca săritura agonizantă a lui Glaurung să-l fi dus 
ceva mai departe de buza malului. 


[61] 


Ceva mai departe în povestire (pg. 207), Turin însuşi, înainte de-a muri, a 
numit locul acesta Cabed Naeramarth, şi se poate presupune că de la ultimele 
sale cuvinte se trage şi denumirea ulterioară. 

Aparenta discrepanţă, anume că, deşi se spune (atât aici cât şi în 
Silmarillion) că Brandir ar fi fost ultimul care a privit în adâncul defileului Cabed- 
en-Aras, Turin s-a apropiat şi el de margine curând după aceea, şi au mai fost şi 
elfii şi toţi cei care au înălţat tumulul peste trupul lui, poate fi explicată prin 
aceea că textul baladei Warn este interpretat într-un sens restrâns: el a fost 
ultimul om care, în fapt, a „privit în jos, în întunecimea sa". Tatăl meu intenţiona 
să modifice povestea, astfel ca Turin să nu se sinucidă la Cabed-en-Aras, ci pe 
gorganul lui Finduilas, lângă Trecerea peste Taeglin; dar intenţia nu s-a 
concretizat în scris. 


[+62] 


De aici ar rezulta că „Săritura Căprioarei" era denumirea originală a locului 
şi adevăratul înţeles al denumirii Cabed-en-Aras. 


[63] 


Această descriere a ma/lorn-ului seamănă mult cu descrierea pe care le-o 
oferă Legolas prietenilor săi în timp ce se apropie de Lothlórien (Frăția /nelului II 
6). 


[64] 


Sabia Regelui era într-adevăr Aranruth, sabia lui Elu Thingol din Doriath, în 
Beleriand, care-i fusese dată lui Elros de către Elwing, mama sa. Mai erau şi alte 
obiecte moştenite: Inelul lui Barahir; marea Secure a lui Tuor, tatăl lui Eărendil; şi 
Arcul lui Bregor, din Casa lui B&or. Numai Inelul lui Barahir, tatăl lui Beren 
Ciungul, a supravieţuit Decăderii; căci a fost dat de către Tar-Elendil fiicei sale, 
Silmarien, şi a fost păstrat în Casa Seniorilor din Anduniă, dintre care ultimul a 
fost Elendil cel Credincios, care a fugit în Pământul de Mijloc, ca să scape de 
scufundarea Numenorului. [Nota autorului] - Povestea Inelului lui Barahir este 
redata în Si/marillion, capitolul 19, iar istoria sa ulterioară, în Stăpânul Inelelor, 


Anexa A (I, iii şi v). „Marea Secure a lui Tuor" nu apare menţionata în Silmarillion, 
dar este pomenită şi descrisă în versiunea originală a „Căderii Gondolinului" 
(1916-17, vezi pg. 12, unde se spune că în Gondolin Tuor ducea cu sine o secure, 
nu o sabie, şi că-i spunea Dramborieg, un nume din graiul locuitorilor 
Gondolinului. Într-o listă de nume ce însoţeşte povestea, Dramborleg se traduce 
drept „Ascuţişul Bufnitor": „securea lui Tuor, care, când izbea, lăsa o urmă 
adâncă, de măciucă, şi despica totodată, ca o sabie". 


[«65] 


În „O descriere a Insulei Númenor" (pg. 233), i se mai spune şi Tar- 
Meneldur Elentirmo (Privitorul la stele). Vezi de asemenea articolul despre el în 
„Casa lui Elros" (pg. 303). 


[+66] 


Rolul lui Soronto în poveste poate fi doar întrezărit; vezi pg. 293. 


[+67] 


În „O descriere a Insulei Númenor" (pg. 239), V&antur a fost cel care a 
reuşit prima călătorie spre Pământul de Mijloc, în anul 600 al celui de-al Doilea Ev 
(el s-a născut în 451). In Povestea Anilor, Anexa B la Stăpânul Inelelor, la 
consemnarea anului 600 se spune: „Primele corăbii ale numensreenilor apar în 
dreptul coastelor”. 

Intr-un articol filologic de dată târzie este descrisă prima întâlnire a 
numendreenilor cu oamenii din Eriador, petrecută la acea vreme. „Trecuseră 
şase sute de ani de la plecarea supravieţuitorilor din rândul atanilor (edainilor) 
peste mare, spre Numenor, când o corabie a venit pentru prima oară din Apus 
spre Pământul de Mijloc şi a străbătut Golful Lhun. Căpitanul şi marinarii au fost 
primiţi cu braţele deschise de Gil-galad; şi astfel au început prietenia şi alianţa 
Numenorului cu eldarii din Lindon. Vestea s-a răspândit cu repeziciune şi oamenii 
din Eriador au fost cuprinşi de mirare. Cu toate că în Primul Ev sălăşluiseră la 
Răsărit, zvonurile despre cumplitul război «de dincolo de Munţii Apuseni» [adică 
Ered Luin] ajunseseră până la ei; dar tradiţiile lor nu păstraseră nici o relatare 
clară despre război, încât credeau că toţi oamenii care trăiau în ţinuturile de 
peste munţi fuseseră nimiciţi ori pieriseră înecaţi în marile răscoliri de foc şi mari 
ce înghiţiseră uscatul. Dar cum încă se mai vorbea printre ei că acei oameni 
fuseseră, în evuri de mult uitate, rubedenii de-ale lor, i-au trimis solii lui Gil-galad, 
cerând îngăduinţa să-i întâlnească pe corăbierii «care se întorseseră din moartea 
din adâncurile Mării». Astfel s-a întâmplat că s-au întâlnit unii cu alţii pe Dealurile 
Turnului; şi la acea întâlnire cu numensreenii au venit doisprezece bărbaţi din 
Eriador, nobili la suflet şi curajoşi, căci cei mai mulţi din neamul lor se temeau că 
nou-veniţii nu erau altceva decât duhuri primejdioase ale morţilor. Dar când i-au 
privit pe corăbieri, teama le-a dispărut, deşi o vreme au stat muţi de uimire; căci 
oricât ar fi fost ei socotiți drept cei mai măreţi ai neamului lor, corăbierii aduceau 
mai curând cu seniorii elfi, decât cu oameni muritori, atât în felul în care se 
purtau, cât şi la înfăţişare. Cu toate acestea, nu se îndoiau de străvechea lor 
legătură de rudenie; corăbierii, la rândul lor, i-au privit cu mirare bucuroasă pe 
oamenii din Pământul de Mijloc, crezând ei până atunci, în Numenor, că oamenii 
ce rămăseseră în urmă descindeau din spiţa ticăloşită a celor care, în ultimele 
zile ale războiului împotriva lui Morgoth, fuseseră chemaţi de către acesta de la 
Răsărit. lar acum priveau la nişte chipuri neîntunecate de Umbră, la oameni care 
ar fi putut umbla prin Númenor fără a fi socotiți străini, decât prin veşmintele şi 
armele pe care le purtau. Dintr-odată, după tăcere, atât numensreenii cât şi 


oamenii din Eriador au rostit vorbe de bună întâmpinare şi s-au salutat în 
graiurile lor, ca şi când s-ar fi adresat unor prieteni şi rubedenii după o lungă 
despărţire. La început au fost dezamăgiţi, pentru că nici una dintre părţi n-a 
înţeles-o pe cealaltă; dar apropiindu-se unii de alţii cu prietenie, au descoperit că 
aveau multe cuvinte în comun, care încă puteau fi recunoscute, iar altele pe care 
le recunoşteau dacă erau cât de cât atenţi, încât puteau, chiar dacă ezitând, să 
vorbească despre treburi simple." într-un alt paragraf al aceluiaşi eseu se explica 
faptul că aceşti oameni trăiau în preajma Lacului Amurgului, în Gruiurile de la 
Miazănoapte şi în Dealurile Vremii, şi pe pământurile dintre acestea, până hăt 
departe în Viniac, la apus de care adesea se avântau, cu toate că nu sălășluiau 
acolo. Erau prietenoşi cu elfii, dar îi şi venerau; se temeau de Mare, într-atât încât 
nici măcar nu se uitau la ea. Din cât se pare, la origine se trăgeau din aceeaşi 
spiţă ca şi Popoarele lui B&or şi Hador, care nu trecuseră Munţii Albaştri în 
Beleriand, în Primul Ev. 


[+68] 


Fiul Moştenitorului Regelui: Aldarion, fiul lui Meneldur. Tar-Elendil nu i-a 
cedat Sceptrul lui Meneldur decât după alţi cincisprezece ani. 


[«69] 


Eruhantală: „Recunoştinţă lui Eru", sărbătoarea toamnei în Númenor; vezi 
„O descriere a Insulei Númenor", pg. 232. 


[+70] 


(Sîr) Angren era numele elfic al râului Isen. Ras Morthil, un nume care nu 
apare sub o altă formă, trebuie să fie marele promontoriu la capătul braţului 
nordic al Golfului Belfalas, numit şi Andrast (Capul Lung). 

Referinţa la „ţara Amroth, unde încă mai sălășluiau elfii nandorini" poate fi 
înţeleasă ca sugerând că povestea lui Aldarion şi Erendis a fost scrisă în Gondor 
înaintea plecării ultimei corăbii din portul Elfilor Pădureni, lângă Do/ Amroth, în 
anul 1981 al celui de-al Treilea Ev; vezi pg. 332 şi urm. 


[71] 


Pentru Uinen, soaţa lui Ossë (Maiarul Mării), vezi Silmarillion, pg. 55. Acolo 
se spune că „Numensreenii au trăit multă vreme sub oblăduirea ei şi îi arătau 
acelaşi respect ca şi tuturor valarilor”. 


[472] 


Se spune că locul de adunare al Breslei Aventurierilor „a fost sechestrat de 
Regi şi mutat în portul apusean Anduniă; toate izvoadele sale au pierit" (anume 
în Decăderea Numenorului), inclusiv hărţile exacte ale insulei. Dar nu se specifică 
momentul când a avut loc confiscarea corăbiei Eämbar. 


[73] 


Râul a fost ulterior numit Gwathl6, sau Torentul Cenugşiu, iar limanul, Lond 
Daer; vezi pg. 361 şi urm. 


[74] 


Vezi Silmarillion, pg. 211: „Neamul ăsta [adică al lui Bëor] avea părul 
negru ori castaniu şi ochi cenușii". Conform unui arbore genealogic al Casei lui 
B&or, Erendis descindea din Bereth, sora lui Baragund şi Belegund, prin urmare 
mătuşa lui Morwen, mama lui Turin Turambar, şi a lui Rian, mama lui Tuor. 


[+75] 


Despre diferitele durate ale vieților numensreenilor, vezi Nota 1 de la 
„Casa lui Elros", pg. 310. 


[76] 


Despre copacul oiolairë, vezi „O descriere a Insulei Númenor", pg. 234. 


[77] 


Trebuie înţeles drept semn rău. 


[+78] 


Vezi şi Akallabeth (Silmarillion, pg. 379), unde se spune că, pe vremea lui 
Ar-Pharazân, „tot mereu câte o corabie de-a numensreenilor se rătăcea şi nu se 
mai întorcea la țărm - o durere pentru cei râmaşi acasă, pe care n-o mai 
cunoscuseră de când răsărise Steaua". 


[+79] 


Valandil era vărul lui Aldarion, fiind fiul lui Silmarien, fiica lui Tar-Elendil şi 
sora cu Tar-Meneldur. Valandil, primul dintre Seniorii din Andúnië, a fost 
strămoşul lui Elendil cel înalt, tatăl lui Isildur şi Anărion. 


[+80] 


Erukyermă: „Rugăciune lui Eru", sărbătoarea Primăverii în Númenor, vezi 
„O descriere a Insulei Númenor", pg. 232. 


[+81] 


În Aka/labâth (Silmarillion, pg. 361-362), se spune că „uneori, când 
văzduhul era limpede iar soarele se afla la răsărit, cătau în zare şi desluşeau la 
apus un oraş lucind alb pe un țărm îndepărtat, un port măreț şi un turn. Căci pe 
atunci ochii numensreenilor vedeau departe; şi totuşi, numai ochii cei mai ageri 
erau în stare să desluşească acea vedenie şi numai de pe Meneltarma, ori de pe 
vreun catarg înalt al unei corăbii aflate în largul țărmului lor apusean... Dar cei 
mai înţelepţi dintre ei ştiau că acel pământ îndepărtat nu era însuşi Tărâmul 
Binecuvântat al Valinorului, ci Vallónë, limanul eldarilor, pe Insula Eressëa, la 
răsărit de Meleagurile Nepieritoare". 


[+82] 


Din cât se spune, aşa au ajuns mai apoi Regii şi Reginele să poarte drept 
stea o nestemată albă deasupra sprâncenelor, în loc de coroană. [Nota autorului] 


[83] 


In Tărâmurile Apusene şi în Anduni€, graiul elfic [sindarina] era vorbit şi de 
cei nobili şi de popor. Cu acest grai a crescut Erendis, dar Aldarion vorbea graiul 
numensrean. Cu toate că, asemenea tuturor celor de spiţă aleasă din Númenor, 
cunoştea şi graiul din Beleriand. [Nota autorului] - în altă parte, într-o notă despre 
limbile vorbite în Numenor, se spune că folosirea limbii sindarine de aproape toţi 
locuitorii părţii de nord-vest a Insulei se datora faptului că acele ţinuturi erau 
populate îndeobşte de oameni de descendență „b&orniană"; iar Poporul lui B&or 
renunţase destul de timpuriu la propriul lor grai, adoptând sindarina. (Despre 
acest fapt nu se vorbeşte în Silmarillion, deşi se spune acolo [pg. 210] că în Dor- 
ISmin, în vremea lui Fingolfin, poporul lui Hador nu şi-a uitat graiul „din care, mai 
apoi, s-a ivit limba comună a Numenorului".) în alte regiuni ale Numenorului, 
limba maternă a locuitorilor era adânaica, cu toate că şi sindarina era cunoscută 


într-o oarecare măsură de aproape toţi; iar în casa regală, ca şi în majoritatea 
caselor celor nobili sau învăţaţi, sindarina era îndeobşte limba maternă, până 
după domnia lui Tar-Atanamir. (în povestirea de faţă, la pg. 270, se spune că 
Aldarion prefera graiul numensrean; probabil datorită faptului că pe acesta îl ştia 
foarte bine.) Conform acestei note, deşi sindarina, aşa cum era folosită de o 
lungă perioadă de timp de către oamenii muritori, părea să înceapă să se împartă 
în dialecte divergente, procesul era în mare măsură ţinut sub control în Numenor, 
cel puţin printre nobili şi cărturari, ca urmare a contactului cu eldarii din Eressëa 
şi Lindon. Quenya nu se vorbea în Númenor. Era cunoscută doar de cei învăţaţi şi 
de familiile de descendență nobilă, care o deprindeau din fragedă copilărie. Era 
folosita în documentele oficiale menite a fi păstrate, precum Pravilele şi Izvodul şi 
Hronicele Regilor (vezi şi Aka/labeth, pg. 368: „în Izvodul Regilor, numele apare 
drept Herunumen, în graiul Elfilor Nobili"), şi adesea în texte mai misterioase 
ţinând de învățături străvechi. Era, de asemenea, mult folosita în toponimie: 
numele oficiale ale tuturor locurilor, regiunilor, formelor de relief aveau forma 
Quenya (deşi aveau de obicei şi nume locale, în general cu acelaşi sens, fie în 
sindarina, fie în adânaică). Numele, mai ales cele oficiale şi publice, ale tuturor 
membrilor casei regale, şi în general ale celor din Casa lui Elros, erau date în 
formă Quenya. 

In Anexa F | (secţiunea „Despre oameni") din Stăpânul Inelelor, unde se 
face referire la aceste chestiuni, se sugerează ceva despre locul oarecum diferit 
al limbii sindarine printre celelalte graiuri din Númenor: „Dintre toate seminţiile 
oamenilor, numai dunedainii cunoşteau şi vorbeau o limbă elfică; fiindcă străbunii 
lor învăţaseră graiul sindarin, pe care îl transmiseseră mai departe copiilor lor 
prin învăţătura datinilor, schimbând prea puţine odată cu trecerea vremii". 


[+84] 


Elanor era o floare mică, aurie, de forma unei stele; creştea şi pe colina 
Cerin Amroth din Lothlórien (Frăția /nelului || 2). Sam Gamgee i-a dat fiicei sale 
numele florii, la sugestia lui Frodo (/ntoarcerea Regelui VI 9). 


[85] 


Vezi nota 10 mai sus, pentru descendența lui Erendis din Bereth, sora lui 
Baragund, tatăl lui Morwen. 


[+86] 


Se spune că numendreenii, asemenea eldarilor, evitau să zămislească 
dacă întrezăreau vreo despărţire posibila între soţi, în intervalul de timp între 
conceperea copilului şi cel puţin primii lui ani de viaţă. Aldarion a stat în casa lui 
o perioadă foarte scurtă de timp după ce s-a născut fiica lui, conform ideii 
numendreenilor despre buna-cuviinţă a lucrurilor. 


[87] 


Într-o notă despre „Sfatul Sceptrului" la momentul respectiv din istoria 
Numenorului, se spune că acest sfat nu avea puteri asupra Regelui, neputând 
decât să-i dea poveţe; nici măcar nu se doreau asemenea puteri, cu atât mai 
puţin se socotea că ar fi fost necesare. Sfatul era compus din membri ai fiecărui 
ţinut al Numenorului; Moştenitorul Regelui devenea membru din momentul în 
care era proclamat moştenitor, ca să poată învăţa cum se cârmuieşte ţara, iar pe 
unii membri însuşi Regele îi numea, ori cerea să fie aleşi, dacă aveau cunoştinţe 
speciale în privinţa chestiunilor aflate în dezbatere. La momentul acesta, numai 


doi membri ai Sfatului (în afară de Aldarion) se trăgeau din spiţa lui Elros: 
Valandil din Anduniă, pentru Andustar, şi Hallatan din Hyarastorni, pentru 
Mittalmar; dar ei îşi datorau poziţia nu descendenţei sau bogăției, ci respectului 
şi dragostei de care se bucurau în ţinuturile lor. (In Aka//abeth, pg. 369, se spune 
că Seniorii din Anduniă „erau sfetnicii de credinţă ai Sceptrului".) 


[+88] 


Cronicile spun că Ereinion a primit numele de Gil-galad, „Steaua 
Strălucirii", „pentru că zalele şi coiful lui, şi scutul îmbrăcat în argint şi având 
încrustat un blazon de stele albe, străluceau până departe, asemenea unui astru, 
în lumina soarelui ori a lunii, şi puteau fi zărite de ochii elfilor de la mare 
depărtare, dacă [el] stătea pe o înălţime". 


[+89] 


Vezi pg. 366. 


[+90] 


Un moştenitor legitim, pe de altă parte, nu putea refuza; dar cum un Rege 
putea oricând să cedeze Sceptrul, un moştenitor putea să renunţe imediat la tron 
în favoarea propriului său moştenitor. Se considera atunci că şi el domnise cel 
puţin un an; acesta a fost cazul (singurul caz) al lui Vardamir, fiul lui Elros, care n- 
a urcat pe tron, ci a dat Sceptrul fiului său Amandil. 


[291] 


În altă parte se spune că regula aceasta de „căsătorie regală" n-a 
constituit niciodată o lege în sine, ci a fost o chestiune de mândrie: „un semn al 
creşterii Umbrei, căci a ajuns să fie impusă numai atunci când deosebirea între 
Casa lui Elros şi alte familii, în privinţa lungimii vieţii, a vigorii sau puterii, s-a 
micşorat sau chiar a dispărut cu desăvârșire". 


[+92] 


Un lucru ciudat, deoarece Anárion a fost Moştenitor în timpul vieții lui 
Ancalimë. In „Casa lui Elros" (pg. 305), se spune doar că fiicele lui Anárion „au 
refuzat sceptrul". 


[+93] 


Pe lângă ce se spune în povestea lui Aldarion şi Erendis, există mai multe 
referinţe la viaţa mai lungă a descendenților lui Elros, decât a oricărui alt 
numensrean. Astfel, în Aka/labeth (Silmarillion, pg. 360) se spune că toţi urmaşii 
lui Elros „au avut vieţi lungi, chiar şi după socoteala numensreenilor"; într-o notă 
izolată, diferenţa în longevitate este cuprinsă între limite precise: „sfârşitul 
vigorii" pentru descendenţii lui Elros se manifesta (înainte să înceapă să li se 
scurteze vieţile) cam în al patru sutelea an, sau puţin mai devreme, în timp ce, 
pentru cei care nu făceau parte din această casă, se manifesta spre al două 
sutelea an, sau puţin mai târziu . Se poate observa ca aproape toţi Regii, de la 
Vardamir la Tar-Ancalimon, au trăit până la vârsta de patru sute de ani, sau puţin 
mai mult, iar cei trei care n-au trăit atât au murit doar cu un an sau doi înainte. 

Dar în cea mai recentă scriere pe această temă (care datează totuşi cam 
din aceeaşi perioadă ca şi ultimul text despre povestea lui Aldarion şi Erendis), 
distincţia privitoare la longevitate este mult diminuată. Numensreenilor luaţi ca 
popor le este atribuită o viaţă cam de cinci ori mai lungă decât a celorlalţi oameni 
(deşi acest fapt este în contradicţie cu ceea ce se spune în Stăpânul Inelelor, 
Anexa A [I, i], anume că numensdreenilor le-a fost dată o viaţă „la început de trei 


ori mai lungă decât a oamenilor de rând", afirmaţie care se repetă şi în prefața la 
textul de faţă); iar diferenţa în această privinţă între Casa lui Elros şi alţii este 
mai puţin un semn distinctiv şi un atribut, cât o simplă tendinţă de a trăi până la 
o vârstă mai înaintată. Deşi sunt menţionate cazul lui Erendis şi vieţile oarecum 
mai scurte ale „b&orienilor" din Apus, nu se sugerează aici, aşa cum se întâmplă 
în povestea lui Aldarion şi Erendis, că diferenţa în lungimile vieților lor era şi 
foarte mare, şi ţinând de ceva din natura destinelor lor, recunoscut ca atare. 

In această relatare, doar lui Elros i s-a acordat o longevitate deosebita, şi 
tot aici se spune că el şi fratele său Elrond nu se deosebeau în ceea ce privea 
potenţialul fizic de viaţă, ci doar că, întrucât Elros alesese să facă parte din 
seminţia oamenilor, el a păstrat trăsăturile caracteristice oamenilor, deosebite de 
cele ale quendilor: „cătând spre altundeva", cum ziceau eldarii, „istovirea" sau 
dorinţa de a părăsi lumea. Se spune mai departe că lungimea vieţii 
numensreenilor s-a datorat asimilării felului lor de viaţă cu acela al eldarilor: cu 
toate că fuseseră anume preveniţi că nu deveniseră eldari, ci că rămăseseră 
oameni muritori, şi că li se dăduse doar o prelungire a perioadei de vigoare a 
trupului şi a minţii. Astfel (asemenea eldarilor), creşteau cam în acelaşi ritm ca şi 
ceilalţi oameni, dar când ajungeau la „maturitate", îmbătrâneau sau „se 
istoveau" cu mult mai încet. Când îi cuprindea pentru prima oară „istovirea de 
lume" era pentru ei un semn că perioada lor de vigoare se apropia de sfârşit. lar 
când ajungea la sfârşit, dacă ei ţineau cu tot dinadinsul să mai trăiască, urma 
şubrezirea, care, la fel ca şi creşterea, se petrecea în acelaşi ritm ca şi la ceilalţi 
oameni. Astfel, un numendrean trecea repede, în cel mult zece ani, de la 
sănătatea şi vigoarea minţii, la decrepitudine şi senilitate. Cei din primele 
generaţii nu se „agăţaseră de viaţa", ci renunţaseră la ea de bunăvoie. „A se 
agăța de viaţă" şi astfel, în cele din urmă, a muri de nevoie şi involuntar au fost 
una din schimbările pricinuite de Umbră şi de răscoala numendreenilor; în acelaşi 
timp, lungimea firească a vieţii li s-a scurtat. 


[+94] 


Vezi pg. 300, nota 26. 


[+95] 


148 - mai curând decât 147 - trebuie să reprezinte anii cât a cârmuit 
efectiv Tar-Amandil, fără a ţine seama de anul teoretic al cârmuirii lui Vardamir. 


[+96] 


Nu se pune la îndoială că Silmariën a fost cel mai mare copil al lui Tar- 
Elendil; data naşterii ei este de mai multe ori menţionată ca fiind 521 In cel de-al 
Doilea Ev, în vreme ce fratele ei Tar-Meneldur s-a născut în 543. Totuşi, în 
Povestea Anilor (Anexa B la Stăpânul Inelelor), data naşterii lui Silmarien este 
trecută la anul 548; o dată care îşi are originea în primele variante ale textului 
respectiv. Sunt convins că este o scăpare de revizuire. 


[97] 


Nu concordă cu descrierea legilor anterioare şi a celor ulterioare 
referitoare la succesiune, aşa cum apare la pg. 289-290, conform căreia Soronto 
devenea moştenitorul lui Ancalim& (dacă ea murea fără a avea copii) prin 
virtutea noii legi, căci era descendent pe linie maternă. - „Sora lui mai mare" 
înseamnă fără îndoială „cea mai mare dintre cele două surori ale lui". 


[+98] 


Vezi pg. 293. 


[+99] 


Vezi pg. 294 şi nota 28 de la pg. 301. 


[100] 


Este ciudat faptul că sceptrul a trecut la Tar-Telperi&n când Tar-Surion a 
avut un fiu, Isilmo. Se prea poate ca în acest caz succesiunea să fi depins de 
textul noii legi, după cum apare în Stăpânul Inelelor, anume pur şi simplu dreptul 
primului născut, indiferent de sex (vezi pg. 289), mai degrabă decât moştenirea 
titlului de către o fiică doar în cazul în care Cârmuitorul nu avea nici un fiu. 


[101] 


Anul 1731 menţionat aici pentru sfârşitul cârmuirii lui Tar-Telperien şi 
urcarea pe tron a lui Tar-Minastir contrazice în mod ciudat datarea, în multe 
surse, a primului război împotriva lui Sauron; căci marea flotă numendreană 
trimisă de Tar-Minastir a ajuns în Pământul de Mijloc în anul 1700. Nu pot nicicum 
explica discrepanţa. 


[102] 


În Povestea Anilor (Anexa B la Stăpânul Inelelor) apare următoarea 
menţiune: „2251 Tar-Atanamir preia sceptrul. Încep răscoalele şi discordiile între 
numendreeni". Ceea ce contrazice textul de faţă, conform căruia Tar-Atanamir a 
murit în 2221. Totuşi, acest an, 2221, este în sine o modificare faţă de 2251. Prin 
urmare, acelaşi an apare în texte diferite atât ca dată a urcării pe tron, cât şi ca 
dată a morţii lui; întreaga structură a cronologiei arată limpede că urcarea pe 
tron este datată greşit. Mai mult, în Aka//abeth (Silmarillion, pg. 366) se spune că 
în timpul domniei lui Ancalimon, fiul lui Atanamir, numensreenii s-au împărţit în 
două tabere. Prin urmare, nu mă îndoiesc de faptul că menţiunea din Povestea 
Anilor ar trebui citită astfel: „2251 Moartea lui Tar-Atanamir. Tar-Ancalimon preia 
sceptrul. Încep răscoalele şi discordiile între numensreeni". Dar, în acest caz, 
rămâne ciudat că data morţii lui Atanamir a fost schimbată în „Casa lui Elros", 
după ce a fost stabilită prin menţionarea în Povestea Anilor. 


[+103] 


În lista Regilor şi Reginelor Númenorului din Anexa A (|, i) la Stăpânul 
Inelelor, cârmuitorul care i-a urmat lui Tar-Calmacil (al optsprezecelea) a fost Ar- 
Adânakhâr (al nouăsprezecelea). În Povestea Anilor, Anexa B, se spune ca 
Adûnakhôr a luat sceptrul în 2899; şi bazându-se pe acesta, dl. Robert Foster 
menţionează în The Complete Guide to Middle-earth drept dată a morţii lui Tar- 
Calmacil anul 2899. Pe de altă parte, ceva mai târziu în înşiruirea cârmuitorilor 
Numenorului din Anexa A, Ar-Adinakhâr este menţionat drept al douăzecilea 
rege; iar în 1964 tatăl meu a răspuns astfel la o scrisoare în care i se cereau 
lămuriri asupra acestui aspect: „Conform genealogiei, ar trebui să fie numit drept 
al şaisprezecelea rege şi al nouăsprezecelea cârmuitor. Al nouăsprezecelea 
trebuie înţeles drept al douăzecilea; dar este posibil şi să se fi sărit peste un 
nume". Explica mai departe că nu putea fi sigur, deoarece în momentul în care 
scria răspunsul nu avea la dispoziţie materialele referitoare la acest subiect. 


Când am editat Aka/labeth, am modificat textul astfel: „Când al douăzecilea 
rege a luat sceptrul străbunilor săi şi a urcat pe tron, şi-a dat numele de 
Adinakhâr", în loc de „când al nouăsprezecelea..." (Silmarillion, pg. 368), şi 
similar „douăzeci şi patru" în loc de „douăzeci şi trei" (/bid., pg. 370). La acea 
dată, nu observasem că în „Casa lui Elros" cârmuitorul ce i-a urmat lui Tar- 


Calmacil nu a fost Ar-Adûnakhôr, ci Tar-Ardamin; dar acum pare foarte limpede - 
din simplul fapt că data morţii lui Tar-Ardamin este menţionată aici ca fiind 2899 
- că a fost omis din greşeală de pe lista din Stăpânul Inelelor. 

Pe de altă parte, este un fapt certificat de tradiţie (afirmat în Anexa A, în 
Akallabâth şi în „Casa lui Elros") că Ar-Adinakhâr a fost primul Rege care a luat 
sceptrul şi totodată un nume în graiul adûnaic. Pornind de la presupunerea că 
Tar-Ardamin a fost omis din greşeala de pe lista din Anexa A, surprinde faptul că 
schimbarea în stilul numelor regale este atribuită primului cârmuitor după Tar- 
Calmacil. E posibil ca un context mult mai complex să explice acest lucru, decât 
simpla omisiune din greşeală. 


[104] 


În două tabele genealogice, tatăl ei este menţionat drept Gimilzagar, al 
doilea fiu (născut în 2630) al lui Tar-Calmacil, ceea ce este categoric imposibil: 
Inzilbâth este cu siguranţă o descendentă mult mai îndepărtată a lui Tar- 
Calmacil. 


[105] 


Există un desen floral extrem de laborios, făcut de tatăl meu, asemănător 
ca stil cu acela înfăţişat în Pictures by J.R.R. Tolkien, 1979, nr. 45, dreapta jos, 
care poartă titlul /nziladân, iar dedesubt este scris şi cu litere f&anoriene, şi 
transliterat drept Númellótë [„Floarea Apusului"]. 


[106] 


După cum este menţionat în Aka//abeth (Silmarillion, pg. 370) Gimilkâd „a 
murit cu doi ani înainte de a împlini două sute de ani (socotită o moarte timpurie 
pentru cineva din spiţa lui Elros, chiar şi acum, când era în declin)". 


[107] 


După cum este notat în Anexa A la Stăpânul Inelelor, Miriel ar fi trebuit să 
fie a patra Regină Cârmuitoare. 

O ultimă contradicţie între „Casa lui Elros" şi Povestea Anilor apare în 
privinţa datelor lui Tar-Palantir. Se spune în Akallabêth (pg. 369) că atunci „când 
a ajuns Inziladân pe tron, şi-a luat din nou nume în graiul elfilor, ca în 
străvechime, spunându-şi Tar-Palantir"; iar în Povestea Anilor apare următoarea 
menționare: „3175 Căinţa lui Tar-Palantir. Război civil în Númenor". Ar părea 
aproape sigur din aceste afirmaţii că 3175 a fost anul urcării sale pe tron; fapt 
care decurge din aceea ca în „Casa lui Elros" data morţii tatălui său, Ar-Gimilzâr, 
a fost menţionată iniţial ca fiind 3175, doar ulterior fiind modificata în 3177. Ca şi 
în cazul anului morţii lui Tar-Atanamir (nota 10 mai sus), este greu de înţeles de 
ce a fost operată această mică modificare, în contradicţie cu Povestea Anilor. 


[108] 

Menţionarea lui Elendil drept autorul lui Aka//abeth apare doar aici. In altă 
parte se mai spune că povestea lui Aldarion şi Erendis, „una dintre puţinele istorii 
detaliate păstrate din Númenor", şi-a datorat supraviețuirea faptului că Elendil s- 
a arătat interesat de ea. 


[+109] 


„Drumul merge tot mai departe" (n.tr.) 


[110] 


Vezi Anexa E, pg. 367. 


[111] 


Într-o notă dintr-un material nepublicat despre elfii din Harlindon, sau 
Lindon, la sud de Lune, se spune că aceştia erau îndeobşte de origine sindarină, 
iar regiunea era un teritoriu aflat sub stăpânirea lui Celeborn. În mod firesc, 
această afirmaţie poate fi asociată cu cea din Anexa B, deşi ar putea să fi fost 
formulată ulterior, deoarece călătoriile întreprinse de Celeborn şi Galadriel şi 
locurile unde au trăit după căderea Eregionului în 1697 sunt extrem de vagi. 


[112] 


Cf. Frăția Inelului | 2: „Străvechiul Drum de la Soare-Răsare la Soare-Apune 
traversa Comitatul până la capătul acestuia, înspre Limanurile Cenugşii, iar gnomii 
îl folosiseră întotdeauna când se îndreptau spre minele din Munţii Albaştri." 


[113] 


În Anexa A (III) la Stăpânul Inelelor se spune că străvechile oraşe Nogrod şi 
Belegost au fost distruse când s-a prăbuşit muntele Thangorodrim; dar în 
Povestea Anilor din Anexa B: „c. 40 Mulţi gnomi ce-şi părăsesc vechile lor oraşe 
din Ered Luin se duc în Moria, înmulţind numărul celor aflaţi acolo". 


[114] 


Într-o notă la text se explica faptul că LGrinand era numele nandorin al 
acestei regiuni (numită apoi Lórien şi Lothlórien), având în componenţa sa 
cuvântul elfic ce însemna „lumină aurie": „valea de aur". Forma Quenya ar fi 
Laurenandă, cea sindarină Glornan sau Nan Laur. Atât aici cât şi în alte părţi, 
sensul numelui este explicat prin referire la copacii-mallorn aurii din Lothlórien; 
dar ei au fost aduşi aici de Galadriel (pentru povestea originii lor, vezi pg. 234- 
235, iar într-un comentariul ulterior se menţionează că numele Lórinand era el 
însuşi o transformare, după aducerea mallornilor, al unui nume încă şi mai vechi, 
Lindorenand, „Valea Ţării Cântăreţilor". Deoarece elfii din această ţară erau la 
origine teleri, fără îndoială că acest nume conţine şi acela pe care şi-l dăduseră 
telerii înşişi, anume Lindar, „Cântăreţii". Din multe alte comentarii legate de 
numele Lothlórien, într-o oarecare măsură contradictorii, rezultă că toate numele 
ulterioare s-au datorat lui Galadriel însăşi, şi combinau diferite elemente: /aură, 
„aur", nau(d), „vale“, ndor, „ţară", lin, „a cânta"; şi în Laureninddrenan, „Valea 
Aurului Cântător" (numele iniţial, după cum le-a spus Arborebărbos hobbiţilor), 
repetând în mod deliberat numele Copacului de Aur care creştea în Valinor şi 
pentru care „era limpede ca lumina zilei că aleanul lui Galadriel sporea an de an, 
preschimbându-se, în cele din urmă, într-un dor sfâşietor". 

Însuşi toponimul Lórien era la origine denumirea Quenya a unei regiuni în 
Valinor, folosit adesea drept numele vala-ului (Irmo) căruia îi aparţinea acea 
regiune: „un loc de odihnă, cu copaci umbroşi şi fântâni, un loc de refugiu din 
faţa grijilor şi durerilor". Următoarea schimbare din L6rinand, „Valea Aurului", în 
Lórien „se datorează probabil lui Galadriel însăşi", deoarece „asemănarea nu 
poate fi întâmplătoare. Se străduise să facă din Lórien un refugiu şi o insulă de 
pace şi frumuseţe, ca o aducere aminte a zilelor străvechi, dar acum era plin de 
regrete şi presimţiri rele, ştiind că visul de aur se grăbea să se preschimbe într-o 
trezire cenuşie. De notat faptul că Arborebărbos a tălmăcit Lothlórien drept 
«Floarea Visului»." 

In „Despre Galadriel şi Celeborn" am păstrat toponimul Lórinand pe tot 
parcursul poveştii, cu toate că, la data scrierii ei, L6rinand a fost gândit ca 


numele nandorin original şi străvechi al regiunii, iar povestea despre aducerea 
mallornilor de către Galadriel nu fusese concepută încă. 


[115] 


Aceasta este o modificare ulterioară; în versiunea originală, se spunea că 
L6rinand era cârmuit de prinți băştinaşi. 


[116] 


Într-o notă izolată şi imposibil de datat se spune că, deşi numele de Sauron 
este folosit mult mai devreme, în Povestea Anilor, numele în sine, care implică 
identificarea cu marele locotenent al lui Morgoth în Silmarillion, n-a fost cunoscut 
de fapt decât în jurul anului 1600 al celui de-al Doilea Ev, la vremea când a fost 
făurit Inelul Suprem. Misterioasa forţă a duşmăniei față de elfi şi edaini s-a făcut 
simțită curând după anul 1500, iar dintre númenóreeni primul care a devenit 
conştient de ea a fost Aldarion, către sfârşitul secolului VIII (cam la vremea la 
care a pus temeliile limanului Vinyalondë, pg. 246). Dar nu se cunoştea centrul 
de unde emana. Sauron s-a străduit să tragă un hotar limpede între cele două 
feţe ale sale: cea de dușman, şi cea de ispititor. Când şi-a făcut apariţia printre 
noldori, s-a înfăţişat sub o formă deosebit de chipeşă (un fel de anticipare 
simulată a istarilor de mai târziu ) şi şi-a luat un nume frumos: Artano, „făurarul 
suprem", sau Aulendil, însemnând cineva care este devotat slujirii vala-ului Aulë. 
(în Despre Inelele Puterii, pg. 391, numele pe care şi l-a luat Sauron la acel 
moment a fost Annatar, Seniorul Darurilor; dar acest nume nu este menţionat 
aici.) Nota continuă prin a spune că Galadriel nu s-a lăsat amăgită, căci ştia că 
acest Aulendil nu făcea parte din suita lui Aulë din Valinor; „ceea ce nu e 
concludent, deoarece Aulë exista încă înainte de «Facerea lui Arda», şi este 
probabil ca Sauron să fi fost de fapt unul dintre maiarii aul&ani, schimbat în râu 
de Melkor «înainte de începutul lui Arda»". A se compara cu primele propoziţii din 
Despre Inelele Puterii: „în străvechime a fost Sauron, din spiţa maiarilor... Când 
Arda a fost la început, Melkor l-a ademenit pe Sauron în slujba sa". 


[117] 


Într-o scrisoare din septembrie 1954, tatăl meu spunea: „La începutul celui 
de-al Doilea Ev, el [Sauron] era încă frumos la înfăţişare, sau încă îşi putea lua o 
formă vizibilă frumoasă - şi nu era întru totul râu, în măsura în care nu toţi 
«reformatorii» care se grăbesc să «reconstruiască» şi să «reorganizeze» sunt pe 
de-a-ntregul răi, înainte să-i macine orgoliul şi pofta de a-şi exercita propria 
voinţă. Ramura  Elfilor Nobili luată în discuţie, noldorii sau învățații, era 
întotdeauna vulnerabilă în ceea ce privea «ştiinţa şi tehnologia», ca să spunem 
aşa: ei vroiau să aibă aceleaşi cunoştinţe pe care le stăpânea Sauron, astfel că 
cei din Eregion au refuzat să asculte de avertismentele lui Gil-galad şi Elrond. 
«Dorinţa» deosebită a elfilor din Eregion - o «alegorie», dacă vreţi, a pasiunii 
pentru maşinării şi instalaţii tehnice - este de asemenea simbolizată de prietenia 
lor specială cu gnomii din Moria." 


[118] 


Galadriel nu s-ar fi putut folosi de puterile inelului Nenya decât mult mai 
târziu , după ce se va fi pierdut Inelul Suprem; dar trebuie să recunoaştem că 
textul nu sugerează câtuşi de puţin acest lucru (cu toate că mai sus tocmai îl 
sfătuise pe Celebrimbor să nu folosească niciodată Inelele Elfice). 


[119] 


Textul a fost modificat pentru a se citi „primul Sfat Alb". În Povestea Anilor, 
formarea Sfatului Alb este menţionată la anul 2463 În cel de-al Treilea Ev; dar e 
posibil ca denumirea Sfatului din cel de-al Treilea Ev să-l repete în mod 
intenţionat pe cel al Sfatului ţinut cu mult timp în urmă, mai cu seamă că unii 
dintre membrii lui de frunte au participat şi la primul. 


[120] 


Ceva mai devreme în povestire (pg. 328), se spune că Gil-galad l-a dat pe 
Narya, Inelul Roşu, lui Cirdan, de îndată ce el l-a primit la rândul său de la 
Celebrimbor, ceea ce corespunde cu afirmaţia din Anexa B la Stăpânul Inelelor şi 
din Despre Inelele Puterii, anume că Cirdan l-a avut asupra sa de la bun început. 
Afirmația din textul de faţă, contrar celorlalte, a fost adăugată într-un marginal. 


[121] 


Despre Elfii Pădureni şi graiul lor, vezi Anexa A, pg. 355. 


[122] 


Vezi Anexa C, pg. 359-360, despre hotarele L6rienului. 


[123] 


Originea toponimului Dor-en-Ernil nu este menţionată nicăieri; singurul loc 
unde mai apare este pe harta Rohanului, Gondorului şi Mordorului în Stăpânul 
Inelelor. Pe harta respectiva este plasat vizavi de Dol Amroth, pe partea cealaltă 
a munţilor, dar menţionarea sa în contextul de faţă sugerează că Emil era Prinţul 
din Dol Amroth (ceea ce, de altfel, poate fi presupus). 


[124] 


Vezi Anexa B, pg. 356, despre prinții sindarini din neamul Elfilor Pădureni. 


[125] 


Explicaţia presupune că primul element din numele Amroth este acelaşi 
cuvânt elfic ca în Quenya amba, „sus", găsit şi în sindarinul amon, un deal sau un 
munte cu pereţi abrupți; în vreme ce al doilea element derivă din rădăcina rath-, 
însemnând „a urca" (de unde şi substantivul rath, care în sindarină numensreană 
folosită în Gondor în toponime şi antroponime era aplicată tuturor drumurilor şi 
străzilor mai lungi din Minas Tirith, dintre care aproape toate se găseau pe câte o 
pantă: de exemplu Rath Dinen, Strada Tăcută, care cobora din Citadelă până la 
Mormintele Regilor). 


[126] 


În „Fragment din Legenda lui Amroth şi Nimrodel, repovestită pe scurt", se 
spune că Amroth sălăşluia în Copacii din Cerin Amroth „din iubire pentru 
Nimrodel" (pg. 332). 


[127] 


Locul unde să găsea limanul elfic din Belfalas este marcat cu toponimul 
Edhellond, („Limanul Elfilor', vezi Anexa la Silmarillion, la articolele edhe! şi 
lond€), pe harta Pământului de Mijloc făcută de Pauline Baynes; altă menționare 
a acestui toponim nu am găsit. Vezi Anexa D, pg. 361. Cf. The Adventures of Tom 
Bombadil [, Aventurile lui Tom Bombadil" - n.tr.], ed. 1962, pg. 8: „Pe Ţărmul 
Vechi şi în Dol Amroth multe tradiţii erau legate de străvechile aşezări elfice şi de 
limanul la gurile râului Morthond, de unde «corăbiile cu destinaţia soare-apune» 
îşi ridicaseră ancorele încă de pe vremea decăderii Eregionului, în cel de-al Doilea 
Ev." 


[128] 


Aceasta rimează cu fragmentul din Frăția /nelului || 8, în care Galadriel, 
dându-i piatra verde lui Aragorn, îi spune: „în acest ceas ai să iei numele ce ţi-a 
fost prorocit, Elessar, Piatra Elfă din Casa lui Elendil!" 


[129] 


Aici, şi imediat mai jos, textul conţine numele de Finrod, pe care eu l-am 
schimbat cu Finarfin, pentru a evita confuzia. Inainte să fie publicată ediţia 
revizuită a Stăpânului Inelelor, în 1966, tatăl meu a schimbat numele de Finrod 
cu Finarfin, în vreme ce fiul acestuia, numit anterior Inglor Felagund, a devenit 
Finrod Felagund. Doua fragmente din Anexele B şi F au fost modificate 
corespunzător pentru ediţia revizuită. - Merită menţionat faptul că Orodreth, 
Regele din Nargothrond după Finrod Felagund, nu este pomenit aici de către 
Galadriel printre fraţii ei. Dintr-un motiv necunoscut mie, tatăl meu l-a mutat pe 
al doilea Rege al Nargothrondului în rândul membrilor aceleiaşi familii, dar cu o 
generaţie mai târziu ; totuşi, această modificare, cât şi schimbările genealogice 
rezultând de aici nu au fost niciodată incluse în povestirile din Silmarillion. 


[130] 


Cf. modul în care este descrisă Piatra Elfă în Frăția Inelului II 8: „Din poală 
[Galadriel] ridică o piatră mare, de un verde-străveziu, într-o lucrătură de argint 
de forma unui vultur cu aripile întinse; ţinând-o aşa ridicată, nestemata scapără 
precum o rază de soare scăpată printre frunzele primăverii." 


[131] 


Dar în Întoarcerea Regelui VI 9, unde Inelul Albastru este zărit pe degetul 
lui Elrond, i se spune „Vilya, cel mai măreț dintre cele Trei". 


[132] 


Râul Glanduin („râul-hotar") curgea din Munţii Ceţoşi la sud de Moria, 
pentru a se uni cu Mitheithel, mai sus de Tharbad. Pe harta originala la Stăpânu/ 
Inelelor, toponimul nu era specificat (apare o singura dată în carte, în Anexa A [I, 
iii]). Se pare ca, în 1969, tatăl meu i-a comunicat domnişoarei Pauline Baynes 
câteva toponime suplimentare care sa fie incluse în harta Pământului de Mijloc 
întocmita de ea: „Edhellond" (menţionat mai sus, pg. 353, nota 18), „Andrast", 
„Druwaith laur (Vechiul Meleag al Pukelilor)", „Lond Daer (ruine)", „Eryn Vorn", 
„R. Adorn", „Gârla Lebedelor" şi „R. Glanduin". Ultimele trei toponime au fost 
înscrise pe harta originala care însoţeşte cartea, dar de ce s-a procedat astfel nu 
am reuşit să descopăr; şi în vreme ce „R. Adorn" este plasat corect, „Gârla 
Lebedelor" şi „Râul Glanduin" [sic] sunt plasate eronat pe cursul superior al 
Isenului. Pentru interpretarea corecta a relaţiei între toponimele G/anauin şi Gârla 
Lebedelor, vezi pp. 364-366. 


[+133] 


în zilele de început ale celor două regate, cea mai rapida rută între ele 
(care nu putea fi folosita de oştiri numeroase) era pe mare, până la vechiul port 
aflat la capătul estuarului format de râul Gwathló, şi de acolo la portul fluvial 
Tharbad, apoi pe drum. Vechiul port maritim şi cheiurile sale impunătoare 
căzuseră în ruină, dar cu trudă multa s-a construit un port la Tharbad, unde 
puteau acosta şi corăbiile ce traversau marea, precum şi o fortăreață, cu mari 
fortificații de pământ pe ambele maluri ale râului, pentru a păzi Podul Tharbad, 
atât de faimos odată. Străvechiul port era unul dintre primele porturi durate de 


numensreeni, ale cărui lucrări fuseseră începute de vestitul rege-marinar Tar- 
Aldarion, iar mai târziu a fost extins şi fortificat. Se numea Lond Daer Enedh, 
Marele Liman de la Mijloc (din pricină ca se afla între Lindon, la miazănoapte, şi 
Pelargir, de pe Anduin). [Nota autorului] 


[134] 


Sindarinul a/ph, lebădă, plural ei/ph, Quenya a/qua, în A/qualondă. Ramura 
telerina a graiului eldarin a schimbat kw original în p (p-ul original a rămas 
neschimbat). Sindarina vorbita în Pământul de Mijloc, care a suferit multe 
schimbări, a transformat consoanele mute în spirante după / şi r. Astfel, a/kwa 
original a devenit a/pa în telerină şi a/f (transcris alph) în sindarină. 


[135] 


în ediţia din 1999 a volumului Silmarillion, care a stat la baza versiunii 
româneşti, cele doua nume sunt scrise corect, (n.tr.) 


[136] 


Nestemata Elendilmir este numita astfel într-o notă de subsol în Anexa A 
(|, iii) la Stăpânul Inelelor. Regii din Arnor nu purtau coroană, „ci numai o singura 
nestemată albă, Elendilmir se numea, Steaua lui Elendil, legată peste sprâncene 
cu o plasă fină de argint". Această notă este valabilă şi pentru alte menționări ale 
Stelei lui Elendil în decursul poveştii. De fapt, n-a fost o singură nestemată cu 
acest nume, ci două; vezi pg. 382. 


[137] 


După cum se relatează în Povestea lui Cirion şi Eorl, inspirându-se din 
istorii mai vechi, în mare parte pierdute, pentru a înfăţişa faptele care au dus la 
Jurământul lui Eorl şi la alianţa Gondorului cu Rohirrimii. [Nota autorului] - Vezi 
pg. 424. 


[138] 


Cel mai mic dintre fiii lui Isildur era Valandil, al treilea Rege al Arnorului; 
vezi „Despre Inelele Puterii" în Silmarillion, pg. 402. În Anexa A (I, ii) la Stăpânul 
Inelelor se spune că s-a născut în Imladris. 


[+139] 


Trecătoarea aceasta poartă nume elfic numai aici. Mult mai târziu , în 
Vâlceaua Despicată, Glóin Gnomul a numit-o Trecătoarea înaltă: „Dacă n-ar fi fost 
beorningii, de mult nu s-ar mai fi putut trece dinspre Ținutul de Jos către 
Vâlceaua Despicată. Ei sunt bărbaţi viteji şi ţin deschise Trecătoarea înaltă şi 
Vadul Carrock" (Frăția Inelului || 1). In această trecătoare au fost prinşi de către 
orei Thorin Scut de Stejar şi compania lui (Hobbitul, capitolul 4). Fără îndoială că 
Andrath înseamnă „urcuş lung": vezi pg. 353 nota 16. 


[140] 


Cf. Despre Inelele Puterii în Silmarillion, pg. 401: „[lsildur] a pornit-o spre 
miazănoapte, pe drumul pe care venise Elendil". 


[141] 


Mai bine de trei sute de leghe [adică pe drumul pe care intenţiona Isildur 
să meargă], şi în cea mai mare parte fără cărări bătute; în acele vremuri, 
singurele drumuri numendreene erau drumul cel mare ce unea Gondorul de 
Arnor, prin Calenardhon, apoi spre nord, peste Gwathl6 la Tharbad, şi în sfârşit 


ajungea la Fornost; şi Drumul de la Răsărit la Apus, de la Limanurile Cenugşii la 
Imladris. Aceste drumuri se întretăiau la un moment dat [în Bree], la vest de 
Amon Sul (Ţancul Vremii), trei sute nouăzeci şi două de leghe depărtare de 
Osgiliath, după măsurătoarea numendreană, şi apoi la răsărit de Imladris, la o 
sută şaisprezece leghe: în total cinci sute opt leghe. [Nota autorului] - Vezi Anexa 
despre Măsurile de lungime numensreene, pg. 392. 


[142] 


In ţara lor, numensreenii aveau cai pe care-i preţuiau foarte mult [vezi „O 
descriere a Insulei Númenor", pp. 236-237]. Dar nu-i foloseau la război, deoarece 
au purtat toate războaiele pe uscaturile de peste mare. De asemenea, erau înalţi 
şi puternici, iar soldaţii lor, când aveau asupra lor tot echipamentul de luptă, erau 
obişnuiţi să poarte armuri şi arme grele. In aşezările lor din Pământul de Mijloc, 
şi-au făcut rost de cai, pe care-i creşteau, dar nu-i foloseau prea mult pentru 
călărie, decât la întreceri şi la plimbările de plăcere. În război, caii erau călăriţi 
doar de soli şi de arcaşii care aveau armament uşor (şi care adesea nu erau 
numensreeni). În Războiul Alianţei, au pierdut mulţi cai, dintre cei pe care i-au 
folosit, iar în Osgiliath rămăseseră prea puţini. [Nota autorului] 


[143] 


Pe tărâmurile acelea fără adăpost trebuiau să ducă lucruri şi provizii cu ei; 
nu se aşteptau să dea peste aşezări de elfi sau oameni înainte să ajungă în 
regatul lui Thranduil, ceea ce însemna aproape de capătul călătoriei lor. Pe drum, 
fiecare om ducea cu el provizii pentru două zile (pe lângă „taşca de ananghie", 
pomenită în text [pg. 381]), restul de provizii şi lucrurile trebuincioase erau 
transportate de cai mici şi voinici, din aceia - din cât se spunea - ce fuseseră 
găsiţi, trăind liberi şi sălbatici, pe câmpiile întinse din sudul şi estul Pădurii Verzi. 
Fuseseră domesticiţi; dar cu toate că puteau duce în spinare poveri mari 
(mergând la pas), nu se lăsau încălecaţi de nimeni. Din acest soi nu aveau decât 
zece cai. [Nota autorului] 


[144] 


Yavannië 5, conform „Răbojului Regelui" din Númenor, păstrat cu mici 
modificări în Calendarul din Comitat. Yavannië (/vanneth) corespundea lunii 
Halimath, septembrie al nostru; iar Warbeleth, lunii octombrie. Ajungeau 
patruzeci de zile (până pe 15 Warbe/eth), dacă nu se întâmpla nimic. Până la 
destinaţie făceau cel puţin trei sute opt leghe în marş; dar oştenii dunedaini, 
bărbaţi înalţi, extrem de vânjoşi şi de căliţi, erau deprinşi să străbată, înarmaţi 
până-n dinţi, opt leghe pe zi „cu uşurinţă": opt etape a câte o leghe, făcând o 
pauză scurtă după fiecare leghe (/ăr, în sindarină daur, însemnând la origine 
oprire sau pauză), şi o oră întreagă la amiază. Ceea ce însemna un „marş" de 
aproximativ zece ore şi jumătate, din care mergeau efectiv opt ore. Puteau 
menţine ritmul acesta perioade lungi de timp, dacă aveau proviziile 
trebuincioase. Când nevoia o cerea, puteau merge şi mai iute, douăsprezece 
leghe pe zi (sau chiar şi mai multe, dacă nevoia era foarte mare), dar pentru 
perioade mai scurte de timp. Când s-a întâmplat dezastrul, la latitudinea la care 
se afla Imladris (de care se apropiau), ziua-lumină măsura cel puţin unsprezece 
ore în regiunea de şes; în mijlocul iernii, mai puţin de opt ore. Totuşi, în regiunile 
nordice şi la vreme de pace, nu se făceau călătorii lungi între începutul lunii 
Hithui (Hísimë, noiembrie) şi sfârşitul lui Winui (Nénimë, februarie). [Nota 
autorului] - O descriere detaliată a Calendarelor folosite în Pământul de Mijloc se 
găseşte în Anexa D la Stăpânul Inelelor. 


[145] 


Meneldil era nepotul lui Isildur, fiul fratelui mai mic al lui Isildur, Anârion, 
răpus în asediul împotriva turnului Barad-dur. Isildur îl numise pe Meneldil Rege 
al Gondorului. Era un om plin de bunătate, dar cu puterea previziunii, astfel că 
nu-şi mărturisea gândurile. De fapt, îi părea bine că Isildur şi fiii săi plecaseră şi 
spera că treburile din meleagurile de la Miazănoapte îi vor ţine ocupați multă 
vreme. [Nota autorului] - în hronicul privind Moştenitorii lui Elendil, încă 
nepublicat, se spune că Meneldil era al patrulea vlăstar al lui Anărion, că s-a 
născut în anul 3318 al celui de-al Doilea Ev şi că a fost ultimul om care s-a născut 
în Numenor. Nota citată mai sus este singura care se referă la caracterul lui. 


[146] 


Toţi trei luptaseră în Războiul Alianţei, dar Aratan şi Ciryon n-au luat parte 
la invazia Mordorului şi la asediul turnului Barad-dur, deoarece Isildur îi trimisese 
să păzească fortăreaţa Minas Ithil, în cazul în care Sauron ar fi scăpat de Gil- 
galad şi de Elendil şi ar fi încercat să forţeze drumul prin Cirith Duath (ulterior 
numit Cirith Ungol) şi să se răzbune pe dunedaini înainte să cadă înfrânt. Elendur, 
moştenitorul lui Isildur, mult îndrăgit de către acesta, şi-a însoţit tatăl pe tot 
parcursul războiului (în afară de ultima confruntare pe Orodruin), iar Isildur avea 
deplină încredere în el. [Nota autorului] - în hronicul menţionat în nota anterioara 
se afirmă că fiul cel mai mare al lui Isildur s-a născut în Numenor, în anul 3299 al 
celui de-al Doilea Ev (Isildur însuşi s-a născut în 3209). 


[147] 


Amon Lanc, „Dealul Golaş", era cel mai înalt punct al podişului din cornul 
sud-vestic al Pădurii Verzi, fiind numit astfel deoarece nici un copac nu creştea pe 


creştetul lui. Mult mai târziu a fost numit 
Dol Guldur, prima fortificaţie a lui Sauron după reapariţia lui. [Nota autorului] 
[148] 


Câmpiile Stânjeneilor (Loeg Wing/oron). În Zilele de Odinioară, când Elfii 
Pădureni s-au stabilit pentru prima oară pe acel meleag, câmpiile acestea erau 
un lac format într-o depresiune adâncă, în care Anduinul îşi vărsa apele, venind 
de la Miazănoapte, pe porţiunea cea mai rapidă a cursului său, o coborâre lungă 
de vreo şaptezeci de mile, şi acolo se unea cu torentul Râului Stânjeneilor (Sîr 
Ninglor) care se prăvălea din Munţi. Lacul fusese mai întins la vest de Anduin, 
deoarece partea estica a văii era mai abrupta; dar la răsărit se întindea probabil 
până la poalele lungilor povârnişuri pornite din Pădure (împădurite şi ele la acea 
vreme), iar malurile sale pline de stufăriş erau formate de panta ceva mai lină 
aflata chiar sub drumeagul pe care-l urma Isildur. Lacul a devenit o mlaştină 
întinsă, prin care râul se strecura printre insulițe sălbatice şi plauri mari de stuf şi 
trestie şi mulţimi de stânjenei galbeni mai înalţi de-un stat de om, de la care se 
trăgea şi numele întregii regiuni şi a râului din Munţi - căci de-a lungul cursului 
său inferior creşteau cele mai multe flori din acestea. Dar mlaştina se retrăsese 
spre răsărit şi de la baza pantelor mai line porneau acum şesuri întinse, acoperite 
de iarba şi trestii mici, pe care oamenii le puteau străbate cu piciorul. [Nota 
autorului] 


[149] 


Cu mult înainte să fi avut loc Războiul Alianţei, Oropher, Regele Elfilor 
Pădureni din partea de răsărit a Anduinului, fiind tulburat de veştile primite 
despre puterea tot mai mare a lui Sauron, a părăsit străvechile lor aşezări din 


jurul dealului Amon Lanc, peste râu de aşezările rubedeniilor lor din Lórien. De 
trei ori s-a mutat tot mai spre miazănoapte, iar la capătul celui de-al Doilea Ev se 
stabilise în strungile munţilor Emyn Duir, iar poporul său numeros trăia în codrii şi 
văile dinspre apus, bătând potecile acelui ţinut până la malul Anduinului, la nord 
de străvechiul Drum al Gnomilor (Men-/-Naugrim). Oropher s-a alăturat şi el 
Alianţei, dar a fost răpus în timpul atacului asupra Părţilor Mordorului. Thranduil, 
fiul său, s-a întors cu ceea ce mai rămăsese din oastea Elfilor Pădureni, cu un an 
înainte de marşul lui Isildur. 

Emyn Duir (Munţii întunecaţi) erau un grup de munţi înalţi, la nord-est de 
Pădure, astfel numiţi din pricina pădurilor dese de brazi ce creşteau pe coastele 
sale; dar încă nu-şi căpătaseră renumele. Mai târziu , când Umbra lui Sauron a 
cuprins Marea Pădure Verde, schimbându-i numele din Eryn Galen în Taur-nu- 
Fuin (tradus drept Codrul întunecat), Emyn Duir au devenit un cuibar pentru cele 
mai becisnice creaturi ale lui Sauron, fiind numiţi Emyn-nu-Fuin, Munţii Codrului 
întunecat. [Nota autorului] - în legătură cu Oropher, vezi Anexa B la „Istoria lui 
Galadriel şi Celeborn". IÎntr-unui din pasajele citate acolo, retragerea lui Oropher 
spre miazănoapte, în Pădurea Verde, este pusă pe seama dorinţei sale de a se 
depărta de teritoriul gnomilor din Khazad-dâm şi al lui Celeborn şi Galadriel din 
Lórien. 

Numele elfice ale Munților Codrului întunecat nu sunt menționate nicăieri 
altundeva. In Anexa F (Il) la Stăpânul Inelelor, numele elfic al Codrului întunecat 
este Taur-e-Ndaedelos, „Pădurea Cumplitei Spaime"; numele dat aici, Taur-nu- 
Fuin, „Pădurea de sub Umbra Nopţii", avea să fie numele pentru Dorthonion, 
podişul împădurit la hotarul nordic al Beleriandului, în Zilele de Odinioară. 
Folosirea aceluiaşi nume, Taur-nu-Fuin, atât pentru Codrul întunecat cât şi pentru 
Dorthonion, este notabilă, ţinând cont de strânsa analogie între reprezentările lor 
grafice, închipuite de tatăl meu: vezi Pictures by J. R. R. Tolkien, 1979, nota la nr. 
37. - După sfârşitul Războiului Inelului, Thranduil şi Celeborn au schimbat încă o 
dată numele Codrului întunecat, numindu-l Eryn Lasgalen, Pădurea Frunzelor 
Verzi (Anexa B la Stăpânul Inelelor.) 

Men-i-Naugrim, Drumul Gnomilor, este Vechiul Drum al Pădurii, descris în 
Hobbitul, cap. 7. Intr-o primă ciornă a acestei secţiuni din povestirea de faţă, 
există o notă care se referă la „străvechiul Drum al Pădurii, care ducea în jos de 
la Trecătoarea Imladris şi traversa Anduinul pe un pod (care fusese lărgit şi 
fortificat pentru a putea fi trecut de armatele Alianţei), apoi străbătea valea 
răsăriteană şi pătrundea în Pădurea Verde. Peste Anduin nu se putea construi un 
pod altundeva mai jos; la câteva mile în aval de Drumul Pădurii, terenul devenea 
abrupt iar râul tumultuos, până ce ajungea în marele bazin al Câmpiilor 
Stânjeneilor. Dincolo de Câmpii, îşi grăbea din nou curgerea, devenind un 
adevărat puhoi în care se vărsau multe pâraie ale căror nume s-au uitat, în afară 
de ale celor mai mari: Râul Stânjeneilor (Sîr Ninglor), Râul Argintului (Celebrant) 
şi Lumina Fugară (Limlaith)". In Hobbitu/, Drumul Pădurii traversa marele râu pe 
la Vechiul Vad; nu se menţionează că ar fi existat vreodată un pod acolo. 


[150] 


O altă versiune a întâmplării - conținută în legende - apare într-o scurtă 
relatare din Despre /nelele Puterii (Silmarillion, pg. 401-2): „Numai că în Munţii 
Ceţoşi Isildur a fost atacat de o oştire de orei, care-l aştepta acolo. L-au 
împresurat pe nepusă masă, în tabăra pe care şi-o aşezase între Pădurea Verde 
şi Râul cel Mare, în apropiere de Loeg Ningloron, gândind că toţi duşmanii săi 
fuseseră răpuşi." 


[151] 


Thangail, „gardul de scuturi", astfel se numea această dispunere a 
oştenilor în limba sindarină vorbită îndeobşte de poporul lui Elendil; denumirea 
oficială Quenya era sanaastan, „bariera de scuturi", derivată din străvechiul than, 
„Sscut" şi stama-, „a bara, a exclude". În cuvântul sindarin al doilea element era 
diferit: cail un gard sau o palisadă de sulițe şi pari ascuţiţi. In forma străveche 
keglé, acest element deriva din rădăcina keg-, „piedică, cârlig", găsit şi în 
cuvântul străvechi kegyă, „gard", de unde sindarinul ca; (cf. Morgai, în Mordor). 

Dirnaith, în Quenya nernehta, „om-vârf de lance", era o formaţie în formă 
unghiulară, care ataca pe distanţă scurtă un duşman care îşi strângea rândurile, 
dar încă nu se aşezase în linie de bătaie, sau împotriva unei formaţiuni defensive, 
pe teren deschis. In Quenya nehte, în sindarină naith, se folosea pentru orice 
structură sau proeminenţă care se termina cu un vârf ascuţit: vârf de lance, clin, 
unghi, promontoriu îngust (rădăcina nek, „îngust"); cf. Naith în Lórien, pământul 
din locul unde Celebrant şi Anduin se uneau în unghi, care la punctul propriu-zis 
de unire a râurilor era mai îngust şi mai ascuţit decât se poate reprezenta pe o 
hartă la scară mică. [Nota autorului] 


[152] 


Ohtar este singurul nume folosit în legende; probabil că este doar titlul de 
adresare folosit de Isildur în acest moment tragic, ascunzându-şi sentimentele în 
spatele unei adresări ceremonioase. Ohtar, „luptător, oştean", era titlul tuturor 
celor care, deşi deplin instruiți şi căliţi, nu fuseseră încă primiţi în rândul 
roquenilor, adică al „cavalerilor“. Dar Isildur îl îndrăgea pe Ohtar, care îi era şi 
rudă. [Nota autorului] 


[153] 


În versiunea anterioară, Isildur i-a spus lui Ohtar să ia doi însoțitori cu el. În 
Despre Inelele Puterii (Silmarillion, pg. 402) şi în Frăția Inelului || 2 se spune că 
„numai trei dintre oamenii lui s-au întors din munţi". In textul redat aici, se 
subînţelege că al treilea a fost Estelmo, scutierul lui Elendur, care a supravieţuit 
bătăliei (vezi pg. 380). 


[154] 


Trecuseră de depresiunea adâncă a Câmpiilor Stânjeneilor, dincolo de care 
terenul de pe malul răsăritean al Anduinului (care curgea printr-o albie adâncă) 
era mai tare şi mai uscat, deoarece avea o altă configuraţie. Incepea să urce spre 
miazănoapte până când, în apropiere de Drumul Pădurii şi de ţara lui Thranduil, 
era aproape la acelaşi nivel cu streaşină Pădurii Verzi. Lucru pe care Isildur îl 
cunoştea bine. [Nota autorului] 


[155] 


Nu încape îndoială că Sauron, bine informat despre alianţă, trimisese 
atâtea trupe de orei ale Ochiului Roşu câte îşi putea permite, pentru a face tot ce 
le stătea în putinţă să hărţuiască orice armie care ar fi încercat să scurteze 
drumul traversând Munţii. În cele din urmă, oştirea principală a lui Gil-galad, 
împreună cu Isildur şi o parte din oamenii din Arnor au trecut Trecătorile Imladris 
şi Caradhras, iar orcii s-au pierdut cu firea şi s-au ascuns. Dar au rămas la pândă, 
hotărâți să atace orice companie a elfilor sau a oamenilor pe care o puteau 
depăşi numericeşte. Pe Thranduil au trebuit să-l lase să treacă, căci până şi 
oastea lui împuţinată era mult prea puternică pentru ei; dar orcii aşteptau un 
moment prielnic, mai tot timpul ascunşi în Pădure, în vreme ce alţii pândeau de-a 


lungul malurilor râului. Este puţin probabil că ajunsese până la ei vestea căderii 
lui Sauron, deoarece el fusese asediat sub pază strictă în Mordor, iar forţele sale 
nimicite până la ultimul oştean. Dacă totuşi scăpaseră câţiva, fugiseră departe în 
Răsărit, împreună cu Duhurile Inelelor. Detaşamentul acesta mic de la 
Miazănoapte fusese uitat, fără doar şi poate. Orcii îşi închipuiau probabil că 
Sauron învinsese şi armia lui Thranduil, decimată de război, se retrăgea ca să se 
ascundă în fortărețele din Pădure. Gândul acesta îi îmboldea să-şi dea osteneala 
să câştige laudele stăpânului lor, cu toate că nu luaseră parte la bătăliile 
principale. Dar nu cu laudele lui s-ar fi ales, de-ar fi trăit vreunul îndeajuns să-l 
vadă pe Sauron recăpătându-şi puterile. Nici o tortură n-ar fi ostoit mânia lui faţă 
de netoţii ăia neisprăviţi care lăsaseră să le scape printre degete cel mai râvnit 
obiect din Pământul de Mijloc; cu toate că ei nu aveau cum şti de Inelul Suprem, 
care, în afara lui Sauron, era cunoscut numai celor Nouă Duhuri ale Inelelor, 
sclavii săi. Totuşi, mulţi au crezut că ferocitatea şi hotărârea cu care l-au atacat 
pe Isildur s-au datorat în parte Inelului. Abia trecuseră doi ani şi un pic de când 
părăsise mâna lui şi, deşi se domolea cu repeziciune, încă era îngreunat de 
voinţa ticăloasă a stăpânului său, la care încerca din răsputeri să se întoarcă (aşa 
cum a încercat din nou după ce acesta şi-a recăpătat forţele şi şi-a schimbat 
sălaşul). Prin urmare, se crede că, deşi nu înțelegeau ce se petrece, căpeteniile 
orcilor clocoteau de o dorinţa sălbatică de a-i distruge pe dunedaini şi de a-l 
prinde pe mai-marele lor. S-a dovedit însă în cele din urmă că Războiul Inelului a 
fost pierdut odată cu Prăpădul de pe Câmpiile Stânjeneilor. [Nota autorului] 


[156] 


Despre arcurile numensdreenilor, vezi „O descriere a Insulei Númenor", pg. 
238. 


[+157] 


Nu mai mult de douăzeci, din cât se spune; nimeni nu se aşteptase să 
apară o asemenea nevoie. [Nota autorului] 


[+158] 


Compară cuvintele din pergamentul scris de Isildur, în legătură cu Inelul, 
înainte să plece din Gondor în ultima sa călătorie, şi pe care Gandalf le-a repetat 
la Sfatul ținut la Elrond, în Vâlceaua Despicată: „Era fierbinte când l-am luat 
întâia dată, fierbinte ca un tăciune, şi mâna mi s-a pârlit, încât tare mi-e teama 
că nicicând nu voi mai scăpa de durerea pe care mi-a pricinuit-o. Dar chiar în 
vreme ce scriu, prinde să se răcească şi pare că se face mai mic..." (Frăția 
Inelului || 2). 


[159] 


Trufia care l-a făcut să păstreze Inelul în ciuda sfatului lui Elrond şi al lui 
Círdan, anume că trebuia distrus în focurile Orodruinului (Frăția /nelului Il 2 şi 
Despre Inelele Puterii, în Silmarillion, pg. 401). 


[160] 


Tâlcul, remarcabil în sine, al acestui pasaj pare să fie acela că lumina 
nestematei Elendilmir era o dovadă ce tăgăduia invizibilitatea conferită de Inelul 
Suprem atunci când era purtat pe deget, deoarece ar fi trebuit să fie văzută doar 
când Inelul nu se afla pe deget; totuşi, când Isildur şi-a acoperit capul cu o glugă, 
lumina s-a stins. 


[161] 


Se spune că, mult mai târziu , aceia (asemenea lui Elrond) în a căror 
amintire imaginea lui stăruia au fost surprinşi de marea asemănare, la trup şi la 
minte, între el şi Regele Elessar, învingătorul în Războiul Inelului în care atât 
Inelul cât şi Sauron şi-au găsit sfârşitul pentru totdeauna. Conform cronicilor 
dunedainilor, Elessar era al treizeci şi optulea descendent al lui Valandil, fratele 
lui Elendur. Atât de multă vreme a trebuit să treacă până a fost răzbunat. [Nota 
autorului] 


[162] 


Şapte leghe şi mai bine de la locul bătăliei. Căzuse întunericul când a fugit 
el; a ajuns la Anduin pe la miezul nopţii. [Nota autorului] 


[163] 


Tipul acesta de arma se numea eket o sabie scurtă, făcută anume pentru 
a fi înfiptă, cu lamă lată, ascuţită la vârf şi tăioasă pe ambele laturi, cu o lungime 
variind între un picior şi un picior şi jumătate. [Nota autorului] 


[164] 


Locul ultimului lor popas fusese la o milă, o milă şi ceva dincolo de hotarul 
de la miazănoapte, dar probabil că în întuneric terenul înclinat l-a făcut să o ia 
oarecum spre miazăzi. [Nota autorului] 


[165] 


Un clondir cu miruvor, „întăritorul celor din Imlaaris", i-a fost dat lui 
Gandalf de către Elrond, când Frăția a plecat din Vâlceaua Despicată (Frăția 
Inelului || 3): vezi de asemenea The Road Goes Ever On, pg. 61. 


[166] 


Deoarece acel metal a fost găsit în Numenor. [Nota autorului] - în „Casa lui 
Elros" (pg. 306), se spune că Tar-Telemmaită, al cincisprezecelea Cârmuitor al 
Numenorului, ar fi fost poreclit astfel (adică „mână de argint") din pricină că 
îndrăgea argintul, „punându-şi mereu slujitorii să-i caute mithri/'. Dar Gandalf 
zicea că mitnhrilul nu se găsea decât în Moria, „numai aici, din întreaga lume" 
(Frăția Inelului || 4). 


[167] 


În „Aldarion şi Erendis" (pg. 257) se spune că Erendis a pus ca diamantul 
pe care i-l adusese Aldarion din Pământul de Mijloc să fie încrustat „ca o stea într- 
o lucrătură de argint; şi, la rugămintea ei, el i-a legat-o [nestemata] pe frunte". 
Din acest motiv a fost cunoscută drept Tar-Elestirne, Doamna cu Sprinceana 
înstelată; „aşa au ajuns mai apoi Regii şi Reginele să poarte drept stea o 
nestemată albă deasupra sprâncenelor, în loc de coroană" (pg. 298, nota 18). Nu 
se poate să nu observăm o legătura între tradiţia aceasta şi cea referitoare la 
Elendilmir, o nestemată în formă de stea, purtată deasupra sprâncenei ca un 
însemn al regalității în Arnor; dar nestemata Elendilmir originala îi aparţinea lui 
Silmarien şi prin urmare exista în Númenor (oricare ar fi fost originea ei) înainte 


ca Aldarion să fi adus din Pământul de Mijloc giuvaierul lui Erendis, ceea ce 
înseamnă că nu pot fi unul şi acelaşi. 


[168] 


Numărul real era treizeci şi opt, deoarece a doua Elendilmir fusese făcută 
pentru Valandil (vezi şi nota 26, mai sus). - în Povestea Anilor din Anexa B la 
Stăpânul Inelelor, notația pentru anul 16 al celui de-al Patrulea Ev (adică 1436, 
după Numărătoarea Anilor în Comitat) spune că, atunci când Regele Elessar a 
venit la Podul Viniac să-şi salute prietenii, i-a dat Jupânului Sam cel înţelept 
Steaua Dunedainilor, chiar în timp ce fiica lui Elanor era numită domnişoară de 
onoare a Reginei Arwen. Pornind de la această însemnare, domnul Robert Foster 
spune în The Complete Guide to Middle-earth [,„Ghidul complet al Pământului de 
Mijloc", n.tr.] că „Steaua [lui Elendil] a fost purtată deasupra sprâncenei de către 
Regii Regatului de la Miazănoapte până când Elessar i-a dat-o lui Sam Gamgee în 
anul 16 al celui de-al Patrulea Ev". Sugestia clară a pasajului de faţă este aceea 
că Regele Elessar a păstrat o perioadă de timp nedeterminată nestemata 
Elendilmir făcută pentru Valandil; mie mi se pare exclus faptul că ar fi dăruit-o 
Primarului din Comitat, oricât de mult l-ar fi prețuit. Elendilmir are mai multe 
nume: Steaua lui Elendil, Steaua de la Miazănoapte, Steaua Regatului de la 
Miazănoapte; Steaua Dunedainilor (care apare doar în această notație din 
Povestea Anilor) este socotită drept încă o denumire, atât în Ghidul lui Robert 
Foster, cât şi în Tolkien Companion [„Vademecum la Tolkien", n.tr.], al lui J.E.A. 
Tyler. Nu am găsit nici o altă referire la această denumire; dar eu sunt aproape 
convins că nu era o altă denumire şi că Jupânul Sam cel înţelept a primit o altă 
recompensă onorifică (mult mai potrivită). 


[169] 


Nu există nici o scriere purtând acest titlu, dar fără îndoială povestirea din 
secţiunea a treia („Cirion şi Eorl", pg. 413) reprezintă o parte a ei. 


[170] 


Ca de exemplu Cartea Regilor. [Nota autorului] - La această scriere se face 
referinţă în pasajul de deschidere din Anexa A la Stăpânul Inelelor, ca 
numărându-se (alături de Cartea Majordomilor şi Akallabeth) printre cronicile 
Gondorului pe care Regele Elessar le-a pus la dispoziţia lui Frodo şi Peregrin; în 
ediţia revizuită, această referinţă a fost eliminată. 


[171] 


Adâncătura Răsăriteană, toponim care apare numai aici, era marea 
scobitură în marginea de răsărit a Codrului întunecat, marcată pe harta din 
Stăpânul Inelelor. 


[172] 


Se pare că Oamenii de la Miazănoapte au fost înrudiţi îndeaproape cu al 
treilea şi cel mai măreț dintre popoarele ce legaseră prietenie cu elfii, cârmuit de 
Casa lui Hador. [Nota autorului] 


[173] 


Faptul că oastea Gondorului a scăpat de a fi nimicită complet s-a datorat în 
parte curajului şi devotamentului călăreţilor din rândul Oamenilor de la 
Miazănoapte, conduşi de Marhari (descendent al lui Vidugavia, „Regele 
Rhovanionului") care au format ariergarda. Dar forţele Gondorului au pricinuit 
asemenea pierderi Căruţaşilor, încât aceştia nu au avut destulă forţă să îşi 


continue invazia fără a primi întăriri din Răsărit, astfel că o vreme s-au mulţumit 
să cucerească întregul Rhovanion. [Nota autorului] - în Anexa A (I, iv) la Stăpânu/ 
Inelelor se spune că Vidugavia, care îşi luase titlul de Rege al Rhovanionului, era 
cel mai puternic dintre prinții Oamenilor de la Miazănoapte; se bucura de 
favorurile lui RSmendacil II, Regele Gondorului (mort în 1366), pe care l-a ajutat 
în război împotriva Răsăritenilor, iar căsătoria dintre Valacar, fiul lui Rmendacil, 
şi Vidumavi, fiica lui Vidugavia, a dus la distrugătoarea învrăjbire a Rubedeniilor 
din Gondor, în secolul XV. 


[174] 


Un fapt interesant, nemenţionat, din câte ştiu eu, în nici una din scrierile 
tatălui meu, este acela că forma numelor primilor regi şi prinți din rândul 
Oamenilor de la Miazănoapte şi al otheodilor provine din gotică, şi nu din 
engleza veche (anglo-saxonă), ca în cazul lui Leod, Eorl şi, ulterior, al 
Rohirrimilor. Vidugavia are o ortografie latinizată, corespunzătoare formei gotice 
Widuganja („locuitor al pădurii"), un nume gotic existent, iar Vidumavi este forma 
latinizată a goticului Widumavi („fecioara-pădurii"). Marhwini şi Marhari conţin 
cuvântul gotic marh, „cal“, al cărui corespondent în engleza veche este mearh, 
plural mearas, cuvântul folosit în Stăpânul Inelelor pentru caii din Rohan; wini, 
„prieten", corespunde cuvântului din engleza veche win6, care apare în numele 
mai multor Regi ai Obştii. Deoarece, aşa cum se explică în Anexa F (II), limba din 
Rohan a fost „făcută astfel încât să semene cu engleza străveche", numele 
strămoşilor Rohirrimilor capătă forme corespunzătoare primelor consemnări ale 
limbii germanice. 


[175] 


Sub această formă apare numele în vremurile de mai târziu . [Nota 
autorului] - în engleza veche, „popor de călăreţi"; vezi nota 36. 


[176] 


Povestirea anterioară nu contrazice relatările din Anexa A (|, iv şi II) la 
Stăpânul Inelelor, deşi este mai scurta. Aici nu se pomeneşte nimic despre 
războiul împotriva Răsăritenilor, purtat în secolul XIII, de Minalcar (care şi-a luat 
numele de R6mendacil II), de atragerea de către acest rege a multor Oameni de 
la Miazănoapte în oştirile Gondorului, sau despre căsătoria fiului său Valacar cu o 
prinţesă a Oamenilor de la Miazănoapte, şi nici despre învrăjbirea rubedeniilor 
din Gondor, a cărei cauză a fost această căsătorie; dar adaugă unele elemente 
care nu sunt menţionate în Stăpânul Inelelor. anume că Marea Molimă a fost cea 
care i-a decimat pe Oamenii de la Miazănoapte din Rhovanion; că bătălia în care 
Regele Narmacil II a fost ucis în anul 1856, despre care Anexa A menţionează că 
ar fi avut loc „dincolo de Anduin", s-a petrecut de fapt pe pământurile ce se 
întindeau la sud de Codrul întunecat, fiind cunoscută sub numele de Bătălia de 
pe Câmpii; şi că numeroasa lui oaste a scăpat de la a fi nimicită de Căruţaşi 
datorită faptului că a fost apărată în ariergardă de Marhari, descendent al lui 
Vidugavia. Tot aici se lămureşte şi faptul că, după Bătălia de pe Câmpii, 
€otheodii, un neam rămas din poporul Oamenilor de la Miazănoapte, a devenit un 
popor distinct, trăind în Văile Anduinului, între Carrock şi Câmpiile Stânjeneilor. 


[177] 


Bunicul său, Telumehtar, cucerise Umbarul şi îi învinsese pe puternicii 
corsari, iar popoarele din Harad îşi purtau propriile războaie şi răfuieli. [Nota 


autorului] - Cucerirea Umbarului de către Telumehtar Umbardacil s-a petrecut în 
anul 1810. 


[178] 


Marile coturi făcute de Anduin spre apus, la răsărit de Codrul Fangorn; vezi 
primul citat din Anexa C la „Istoria lui Galadriel şi Celeborn, pg. 360. 


[179] 


Despre cuvântul éored, vezi nota 36. 


[180] 


Această poveste este cu mult mai completă decât scurta relatare din 
Anexa A (I, iv) la Stăpânul Inelelor. „Calimehtar, fiul lui Narmacil II, ajutat de o 
răzmeriţă, şi-a răzbunat tatăl printr-o mare victorie asupra Răsăritenilor, la 
Dagorlad, în 1899, şi o vreme primejdia a fost abătută." 


[181] 


Strânsura Pădurii se referă probabil la „gâtuirea" sudică a Codrului 
întunecat, pricinuită de scobitura numită Adâncătura Răsăriteană (vezi nota 3). 


[182] 


Corect. Deoarece unui atac venind din Haradul Apropiat i se putea mai 
uşor ţine piept şi chiar putea fi ţinut în loc - dacă nu primea ajutoare din Umbar, 
ceea ce, la acea vreme, era exclus. Atacatorii nu puteau trece Anduinul, iar dacă 
o apucau spre miazănoapte, ar fi pătruns într-o regiune strâmtă, mărginită de o 
parte de râu, iar de cealaltă parte, de munţi. [Nota autorului] 


[153] 


Într-o însemnare izolată, referitoare la text, se menţionează că, la vremea 
respectivă, Morannon se afla încă sub controlul Gondorului, iar cele două Turnuri 
de Strajă ce se înălţau la est şi la vest de poartă (Turnurile Colţilor), erau încă 
pline de oşteni. Drumul prin Ithilien era bun până la Morannon; acolo se întâlnea 
cu două drumuri, unul ce se îndrepta către nord, spre Dagorlad, iar altul către 
est, de-a lungul lanţului Ered Lithui. [Nici unul nu apare pe hărţile din Stăpânul 
Inelelor.) Drumul de răsărit ducea până într-un punct la nord de Barad-dur; n-a 
fost niciodată continuat mai departe, şi chiar şi ceea ce fusese făcut până acolo 
căzuse în paragină. Totuşi, primele cincizeci de mile, odată în stare foarte bună, 
au grăbit în mare măsură apropierea Căruţaşilor. 


[184] 


Istoricii au presupus că era acelaşi grui pe care s-a urcat Regele Elessar în 
ultima bătălie împotriva lui Sauron, cu care s-a încheiat cel de-al Treilea Ev. Dar 
dacă presupunerea lor e adevărată, graiul cu pricina era o simpla ridicătură de 
teren naturală, care nu prea avea cum sta în calea Călăreţilor şi pe care orcii încă 
nu o înălţaseră mai mult. [Nota autorului] - Pasajele din /ntoarcerea Regelui (V 
10) la care se face referire aici spun că „Aragorn îşi aşeză oştirea după cum 
socoti el că era mai bine; o împărţi pe două gruiuri uriaşe de piatră sfărâmată şi 
pământ, înălțate de orei în anii de muncă fără număr", şi că Aragorn şi Gandalf 
stăteau pe unul dintre ele, iar stindardul Rohanului şi cel al fortăreței Dol Amroth 
fluturau pe celălalt. 


[185] 


Despre prezenţa lui Adrahil din Dol Amroth, vezi nota 39. 


[186] 


Fosta lor ţară: în Văile Anduinului, între Carrock şi Câmpiile Stânjeneilor, 
vezi pg. 399. 


[187] 


Cauza migrării către miazănoapte a cotheodilor este dată în Anexa A (II) la 
Stăpânul Inelelor. „Cel mai mult iubeau [strămoşii lui Eorl] ţinuturile de câmpie şi 
le plăceau caii şi toate isprăvile ce ţineau de arta călăriei, dar se găseau mulţi 
bărbaţi în acele zile în văile mijlocii ale râului Anduin, iar pe lângă asta Umbra din 
Dol Guldur se tot întindea. Prin urmare, când au auzit de înlăturarea Regelui- 
vrăjitor [In anul 1975], au căuta ţinuturi noi la Miazănoapte, alungându-i pe cei ce 
mai rămăseseră din neamul care trăia în Angmar, pe partea răsăriteană a 
Munţilor. Dar în vremea lui Leod, tatăl lui Eorl, ajunseseră un popor numeros şi 
din această pricină pământul lor strămoşesc devenise un loc oarecum strâmt 
pentru ei." 


[188] 


Aceste râuri sunt desenate pe harta din Stăpânul Inelelor, fără a li se 
specifica numele. Vijeliosul Cenuşiu apare acolo cu doi afluenţi. 


[189] 


Pacea Străjuitoare a durat din 2063 până în 4260, răstimp în care Sauron 
nu s-a aflat în Dol Guldur. 


[190] 


Despre fortărețele de-a lungul Anduinului, vezi pg. 402, iar despre 
Neadâncuri, vezi pg. 360. 


[191] 


Dintr-un pasaj anterior al acestui text (pg. 400) se poate trage concluzia că 
pe meleagurile aflate la răsărit de Codrul întunecat nu mai rămăsese nici un Om 
de la Miazănoapte după victoria lui Calimehtar împotriva Căruţaşilor, în bătălia 
din Dagorlad, din anul 1899. 


[192] 


Astfel era numită această stirpe în Gondor: un cuvânt compus în vorbirea 
oamenilor de rând, format din cuvântul westron balc, „îngrozitor", şi sindarinul 
hoth, „hoardă", folosit pentru fiinţe cum erau orcii, de pildă. [Nota autorului] - 
Vezi articolul hoth în Anexa la Silmarillion. 


[#193] 


Literele R + ND œe R, deasupra cărora se găseau trei stele, însemnau 
arandur (servitorul regelui), majordom. [Nota autorului] 


[194] 


Nu şi-a mărturisit însă şi gândul ce-l avea în minte: anume că - din câte 
aflase el - €otheodii dădeau semne de nelinişte, întrucât pământurile de la 
miazănoapte se dovedeau prea neîncăpătoare şi nu destul de roditoare pentru a 
adăposti şi a hrăni întreaga obşte care între timp îşi sporise numărul. [Nota 
autorului] 


[195] 


Numele lui a fost multă vreme pomenit în cântecul Rochon Methestel 
(Călărețul Ultimei Speranţe) drept Borondir Udalraph (Borondir cel fără Scară la 
Şa), deoarece s-a întors călare cu éoherë, la dreapta lui Eorl, şi a fost primul care 
a traversat Lumina Fugară şi şi-a croit drum pentru a veni în ajutorul lui Cirion. A 
căzut în cele din urmă pe Câmpia Celebrant, apărându-şi stăpânul, iar moartea 
lui a îndurerat nespus Gondorul şi pe éothéodi; a fost înmormântat în Locurile 
Venerate din Minas Tirith. [Nota autorului] 


[196] 


Calul lui Eorl. În Anexa A (II) la Stăpânul Inelelor se spune că L&od, tatăl lui 
Eorl, care îmblânzea cai sălbatici, a fost azvârlit din şa de către Felar6f atunci 
când a îndrăznit să-l încalece, şi astfel şi-a găsit moartea. Mai târziu , Eorl i-a 
poruncit calului să-şi pună libertatea la picioarele sale, până la sfârşitul zilelor lui, 
drept dezdăunare pentru tatăl său; iar Felaróf s-a supus, cu toate că nu lăsa nici 
un bărbat să-l încalece, altul decât Eorl. Înţelegea tot ce vorbeau oamenii şi viaţa 
lui a fost la fel de lungă precum a acestora, şi la fel au avut-o şi vlăstarele sale, 
mearaşii, „care nu se lăsau călăriţi decât de Regele Obştii sau de fiii lui, şi asta 
până în vremea lui lute ca Gândul". Felaróf este un cuvânt care aparţine 
limbajului poetic anglo-saxon, cu toate că nu se găseşte în nici una din poeziile 
păstrate de atunci: „foarte viteaz, foarte puternic". 


[197] 


Între locul de vărsare a Luminii Fugare şi Neadâncuri. [Nota autorului] - 
Această afirmaţie pare să contrazică primul citat din Anexa C la „Istoria lui 
Galadriel şi Celeborn", pg. 360, în care „Neadâncurile de la Miazănoapte şi de la 
Miazăzi" sunt „cele două coturi spre apus" ale Anduinului, iar Lumina Fugară se 
vărsa în cel de la miazănoapte. 


[198] 


În nouă zile străbătuseră mai mult de cinci sute de mile în linie dreaptă, 
probabil mai mult de şase sute, aşa cum au călătorit ei. Cu toate că nu existau 
obstacole naturale mari pe malul estic al Anduinului, cea mai mare parte a 
pământurilor erau pustii, iar drumurile sau potecile pentru călărie ce se îndreptau 
spre miazăzi dispăruseră cu totul sau abia se mai desluşeau, din pricină că nu 
mai fuseseră folosite; doar pe distanţe scurte puteau călări în galop, unde mai 
pui că trebuiau să-şi cruţe forţele, şi pe ale lor, şi pe ale cailor, întrucât se 
aşteptau să intre în luptă de cum ajungeau la Neadâncuri. [Nota autorului] 


[4199] 


Halifirien este menţionat de două ori în Întoarcerea Regelui V 1, când 
Pippin, călărind cu Gandalf pe lute ca Gândul spre Minas Tirith, a strigat că a 
văzut focuri, iar Gandalf i-a răspuns: „Focurile de avertizare din Gondor au fost 
aprinse, semn că se cere ajutor. Războiul a început. Uite, e foc pe Amon Dân şi 
pălălaie pe Eilemach; şi uite cum se aprind cu iuţeală spre apus: Nardol, Erelas, 
Min-Rimmon, Calenhad, şi Halifirien la hotarele ținutului Rohan." în V 3, Cavalerii 
din Rohan care se îndreptau spre Minas Tirith au trecut prin Hotarul Smârcurilor, 
„unde, la dreapta lor, codrii de stejar urcau până la poalele dealurilor, sub umbra 
aruncată de întunecatul Halifirien, aproape de fruntariile Gondorului”. 


[200] 


Era marele drum numendrean ce unea cele Două Regate, traversând 
Isenul la Vadurile Isenului, şi Torentul Cenuşiu la Tharbad, continuând apoi spre 


miazănoapte spre Fornost; numit şi Drumul de la Miazănoapte la Miazăzi. Vezi pg. 
365. 


[-201] 


Este ortografia modernizată a cuvântului anglo-saxon hálig-firgen; la fel şi 
Firiendale [Valea Firien, n.tr.] pentru firgen-dæl, şi Firien Wood [Pădurea Firien, 
n.tr.] pentru firgen-wuau. [Nota autorului] - G-ul din cuvântul anglo-saxon firgen, 
„mMunte", a ajuns să fie pronunţat la fel ca y din engleza modernă. 


[202] 


Minas Ithil, Minas Anor şi Orthanc. 


[203] 


În altă parte, într-o notă despre numele piscurilor de avertizare, se spune 
că „întregul sistem al piscurilor de avertizare, care încă funcţiona în Războiul 
Inelului, nu putea fi mai vechi decât aşezarea Rohirrimilor în Calenardhon, cu 
aproximativ cinci sute de ani înainte; deoarece funcţia sa principală era aceea de 
a-i avertiza pe Rohirrimi că Gondorul era în primejdie, sau invers (ceea ce se 
întâmpla mai rar)". 


[204] 


Conform unei note despre formaţiile militare ale Rohirrimilor, un éored „nu 
avea un număr bine precizat de oşteni, dar în Rohan se aplica numai Cavalerilor, 
bine antrenați pentru război: oameni care serveau pe o perioada determinata de 
timp, sau, în unele cazuri, permanent, în Oastea Regelui. Orice grup numeros de 
asemenea oameni, călărind ca un detaşament fie pentru a se antrena, fie pentru 
luptă, se numea éored. Dar după ce Rohirrimii şi-au refăcut forţele şi şi-au 
reorganizat oastea în timpul domniei Regelui Folcwine, cu o sută de ani înainte 
de Războiul Inelului, un «sored complet» în formaţie de luptă cuprindea nu mai 
puţin de 120 de oameni (inclusiv Căpitanul), reprezentând a o suta parte din 
întreaga Oaste a Cavalerilor Obştii, nepunându-le la socoteala pe cele ale Casei 
Regale. [În Cele două turnuri III 2, Éomer i-a urmărit pe orei în fruntea unui sored 
care avea 120 de Cavaleri: văzându-i în depărtare, Legolas a numărat 105, iar 
Eomer a spus că cincisprezece dintre ei pieriseră în luptele cu orcii.] Desigur că o 
asemenea oştire nu s-a strâns niciodată pentru a merge la război dincolo de 
hotarul Obştii; dar fără îndoiala ca Théoden nu a exagerat când a spus că, În caz 
de mare primejdie, putea să strângă o oaste de zece mii de Cavaleri (/ntoarcerea 
Regelui V 3). Rohirrimii sporiseră la număr de pe vremea Regelui Folcwine şi 
înainte de atacurile lui Saruman. Intreaga Oaste ar fi numărat probabil mai mult 
de douăsprezece mii de Cavaleri, încât Rohanul nu ar fi fost golit de tot de 
apărătorii antrenați. Dar, aşa cum au stat lucrurile, date fiind pierderile suferite în 
războiul din apus, graba cu care s-a strâns oastea şi ameninţarea de la 
Miazănoapte şi de la Miazăzi, Théoden a pornit în fruntea a numai şase mii de 
suliţaşi, cu toate că aceasta a fost cea mai mare oaste a Rohirrimilor, cunocută 
de la venirea lui Eorl." 

Intreaga oaste a cavaleriei se numea éoherë (vezi nota 49). Aceste cuvinte, 
ca şi éothéod, au formă anglo-saxonă, deoarece adevărata limbă a Rohanului în 
acest mod este tradusă (vezi nota 6 de mai sus): primul element este eoh, „cal. 
Eored, éorod este un cuvânt anglo-saxon existent, al doilea element derivând din 
rád, „călărie"; în éoherë, al doilea element este herë, „mulţime, oştire". Fotheod 
conţine elementul théod, „popor" sau „ţară", fiind folosit pentru a denumi atât 


cavalerii înşişi cât şi ţara lor. (Anglo-saxonul eor! în numele Eorl cel Tânăr este un 
cuvânt cu totul independent.) 


[205] 


Aşa se spunea mereu în vremea Majordomilor, în orice declaraţie solemnă, 
deşi, când a început domnia lui Cirion (al doisprezecelea Majordom Cârmuitor) 
devenise o formulare despre care puţini credeau că se va împlini. [Nota 
autorului] 


[206] 


alfirin: simbelmynă, de pe gorganele Regilor, la poalele Edorasului, şi Uilos 
pe care le-a văzut Tuor în marea vale a Gondorului, în Zilele de Odinioară; vezi 
pg. 83, nota 27. Din cât se pare, a/firin este un nume folosit pentru o altă floare, 
într-un vers cântat de Legolas în Minas Tirith (/ntoarcerea Regelui V 9): „şi se 
scutur clopoţeii / De mallos şi a/firin,/Pe câmpia Lebennin / şi în vântul dinspre 
Mare". 


[207] 


Seniorul din Dol Amroth purta acest titlu. Fusese dat strămoşilor săi de 
către Elendil, cu care aceştia erau înrudiţi. Familia lor se numărase printre 
Credincioşii care veniseră pe mare din Numenor, înaintea Decăderii, şi se 
aşezaseră în Belfalas, între gurile râurilor Ringl6 şi Gilrain, având o fortăreață pe 
înaltul promontoriu Dol Amroth (numit astfel după ultimul Rege al Lârienului.) 
[Nota autorului] - în altă parte (pg. 343) se arată că, după cum spune tradiţia 
Casei lor, primul Senior din Dol Amroth a fost Galador, (cap. al Treilea Ev 2004- 
2129), fiul lui Imrazâr Numensreanul care trăia în Belfalas, şi al doamnei elfe 
Mithrellas, una dintre însoţitoarele lui Nimrodel. Nota citata pare să sugereze că 
aceasta familie din rândul Credincioşilor s-a statornicit în Belfalas, având 
fortăreaţa pe Dol Amroth, înainte de Decăderea Numenorului; şi dacă într-adevăr 
aşa s-a întâmplat, cele două afirmaţii pot fi puse de acord doar pornind de la 
presupunerea că dinastia Prinţilor şi chiar şi locul lor de sălăşluire aveau o istorie 
de două mii de ani la vremea la care a ajuns la cârmă Galador, care a fost socotit 
primul Senior din Dol Amroth din cauză că abia în timpul domniei sale (după 
moartea prin înec a lui Amroth, în anul 1981) Dol Amroth a primit acest nume. O 
dificultate suplimentară constă în prezenţa unui Adrahil din Dol Amroth (în mod 
limpede un strămoş al lui Adrahil, tatăl lui Imrahil, Senior în Dol Amroth la 
vremea Războiului Inelului), căpetenie a armiilor Gondorului în bătălia împotriva 
Căruţaşilor în anul 1944 (pp. 404-406); dar se poate presupune că acestui 
strămoş Adrahil nu i se spunea „din Dol Amroth" la acea vreme. 

Deşi nu cu totul imposibil, mi se pare însă mai puţin probabil ca aceste 
explicaţii să poată rezolva contradicţia, ci mai curând că afirmaţiile provin din 
două „tradiţii" distincte şi independente, privind originile Seniorilor din Dol 
Amroth. 


[208] 


Literele erau SP © (L e ND e L): numele lui Elendil fără semnele de vocale, 
pe care le folosea drept însemn şi drept emblema pe sigiliile sale. [Nota 
autorului] 


[209] 


Amon Anwar era, de fapt, înălţimea mai apropiată de o linie care cobora 
din punctul de vărsare a Luminii Fugare, până jos la capul sudic al insulei 7o/ 
Falas; iar distanţa până la Vadurile Isenului era egală cu distanţa până la Minas 
Tirith. [Nota autorului] 


[210] 


Deşi imperfect; deoarece jurământul conţinea cuvinte străvechi şi era 
rostit sub formă de versuri şi în graiul nobil, adică aşa cum vorbeau Rohirrimii, 
lucru la care Eorl era foarte priceput. [Nota autorului] - Din cât se pare, nu s-a 
păstrat nici o altă versiune a Jurământului lui Eorl, în afară de cel în Limba 
Comună, redat în text. 


[211] 


Vanda: jurământ, legământ, promisiune solemnă, ter-maruva: ter, „prins", 
mar-, „a trăi, a se aşeza ori statornici"; timpul viitor. E/enna+ndreo: cazul genitiv, 
subordonat lui alcara, de la Elennaįnórë, „ţara numita Calea Stelei", alcar. 
„9lorie", enyaline: en-, „din nou", yal-, „a chema / convoca", la infinitiv (sau 
gerunziu) forma en-yaliă, aici complement indirect „în scopul re-chemării", dar 
cerând un complement direct, alcar. prin urmare, „a aduce aminte sau «a 
comemora» gloria". Voronao: genitiv de la voronda, „statornic în devotament, în 
împlinirea jurământului sau promisiunii, credincios"; adjectivele folosite ca „titlu" 
sau atribute des întrebuințate alături de un nume sunt puse după numele 
respectiv şi, conform regulilor limbii Quenyă, în cazul a două nume declinabile, 
dintre care unul este apoziţie, doar al doilea se declină. [intr-o variantă, 
adjectivul este vórimo, forma genitivală de la vorima, cu acelaşi sens ca 
voronva.] voronw&: „statornicie, loialitate, credinţă", complementul lui enyalien. 

Nai. „fie, fie ca"; Nai tiruvantes: „fie ca ei să-l străjuiască" (-nte, desinenţă 
pentru persoana a treia plural, fără menţionarea prealabilă a unui subiect), / 
hărar. „ei, cei care şed pe", mahalmassen: plural locativ de la mahalma, „tron", 
mi, „în". Numen-, „Apus", i Eru i „El, Unul, care". Eä: „este". Tennoio: tenna, 
„până la", oio, „vreme nesfârșită"; tennoio, „pentru totdeauna". [Notele 
autorului.] 


[212] 


Şi nici n-a mai fost rostit până la Întoarcerea Regelui Elessar care a 
reînnoit legământul, în acelaşi loc, cu Regele Rohirrimilor, Eomer, al 
optsprezecelea descendent al lui Eorl. După lege, numai Regele Numenorului 
putea să-l ia pe Eru drept martor, şi aceasta numai în situaţiile cele mai grave şi 
mai solemne. Dinastia Regilor se sfârşise odată cu Ar-Pharazân, care pierise în 
Decăderea Numenorului; dar Elendil Voronda era urmaş al lui Tar-Elendil, al 
patrulea Rege, fiind considerat seniorul de drept al Credincioşilor care nu luaseră 
parte la răzvrătirea Regilor şi astfel scăpaseră de la pieire. Cirion era Majordomul 
Regilor scoborâători din Elendil, şi cel puţin în ceea ce privea Gondorul, avea, ca 
regent, toate puterile acestora - până la /ntoarcerea Regelui. Cu toate acestea, 
jurământul lui i-a uimit pe aceia care l-au auzit şi i-a umplut de venerație, fiind el 
îndeajuns (mai cu seamă rostit deasupra acelui mormânt străvechi) să sfinţească 
locul unde fusese auzit. [Nota autorului] - Numele de Voronda al lui Elendil, „Cel 
Credincios", care apare şi în Jurământul lui Cirion, a fost scris Voronw€ pentru 
prima oară în această notă, fiind un substantiv cu sensul de „credinţă, 
statornicie". Dar în Anexa A (|, ii) la Stăpânul Inelelor, Mardil, primul Majordom 
Cârmuitor al Gondorului, este numit „Mardil Voronw& «cel Neclintit>»"; iar în 


Primul Ev, elful din Gondolin care l-a călăuzit pe Tuor din Vinyamar era numit 
Voronwă& pe care în Indicele la Silmarillion l-am tradus tot ca „Neclintitul". 


[213] 


Vezi primul citat din Anexa C la „Istoria lui Galadriel şi Celeborn", pg. 360. 


[214] 


Aceste nume sunt date în forma sindarină, aşa cum erau folosite în 
Gondor; dar multe dintre ele au fost schimbate de âotheodi, fiind modificări ale 
numelor mai vechi, pentru a se potrivi propriului lor grai, sau traduceri ale 
acestora, sau chiar nume inventate de ei. In Stăpânul /nelelor se folosesc mai 
ales nume din graiul Rohirrimilor. Este cazul toponimelor Angren = Isen; 
Angrenost = Isengard, Fangorn (folosit şi acesta) = Entwood [Pădurea Enţilor, 
n.tr.]; Onodl6 = Entwash [Scăldătoarea Enţilor, n.tr.]; Glanhir = Pârâul Mering 
(amândouă însemnând „pârâu de hotar"). [Nota autorului] - Toponimul râului 
Limlight [Lumina Fugară, n.tr.] are o origine încurcată. Exista două versiuni, 
textul şi nota, asupra acestui aspect; una dintre ele dă de înţeles că denumirea 
sindarină era Limlich, adaptat limbii din Rohan ca Limliht („modernizat" ca 
Limlight). În a doua versiune (ulterioară), Limlich este în mod surprinzător 
corectat în text ca Lim/iht, astfel încât aceasta devine forma sindarină. La pg. 
387, denumirea sindarină a acestui râu este dată drept Lim/aith. Confruntat cu 
această incertitudine, am ales forma Lim/ight în text. Indiferent care a fost 
denumirea sindarină originală, un lucru este clar, anume că forma din Rohan era 
o modificare a acesteia, şi nu o tălmăcire a ei, şi că sensul nu era cunoscut (deşi 
într-o nota scrisă cu mult înaintea textului de faţă, se spune că denumirea 
Limlight ar fi o tălmăcire parţială a denumirii elfice Limlint „lumină iute"). 
Denumirile sindarine ale Scăldătorii Enţilor şi Pârâului Mering se găsesc doar aici; 
cât despre Onodl6, să se compare cu onodrimi, enyd, enţii (Stăpânul Inelelor, 
Anexa F, „Despre alte seminţii"). 


[215] 


Athrad Angren: vezi pg. 365, unde Ethraid Engrin este dat drept numele 
sindarin al Vadurilor Isenului. Se pare, prin urmare, că existau ambele forme, de 
singular şi de plural, ale numelui Vadului / Vadurilor. 


[216] 


In altă parte, pădurea este numită Pădurea Firien (prescurtare de la 
Pădurea Halifirien). Firienholt - un cuvânt existent în poezia anglosaxonă 
(firgenholt) - înseamnă acelaşi lucru: „pădurea de la munte". Vezi nota 33. 


[217] 


Formele corecte erau Rochand şi Rochir-rim, şi se scriau Rochand sau 
Rochan şi Rochirrim în cronicile Gondorului. Conţin sindarinul roch, „cal", 
traducând grupul vocalic éo- din éothéo şi din multe antroponime ale Rohirrimilor 
[vezi nota 36], In Rochand a fost adăugată terminația sindarină -nd (-ana, -end, - 
ond); se folosea de obicei în denumirile regiunilor sau ţărilor, dar -d era adesea 
omis în pronunție, mai ales în numele lungi, ca de exemplu Calenardhon, Ithilien, 
Lamedon etc. Rochirrim era format după modelul éo-herë, termenul folosit de 
éothéodi pentru întreaga oaste a cavaleriei lor pe timp de război; era format din 
roch + sindarinul hîr, „senior, stăpân" (fără nici o legătură cu herë [cuvânt anglo- 
saxon]). In numele popoarelor se folosea de obicei sindarinul rim, „număr mare, 
mulţime" (rimb€ în Quenya), pentru a forma plurale colective, ca în e/eahrim[i] 
(edhehimli]), „toţi elfii", onodrimli], „seminţia enţilor", nogothrimli], „toţi gnomii, 


seminţia gnomilor". Limba Rohirrimilor conţinea sunetul reprezentat aici prin ch 
(spirantă guturală, asemenea lui ch în velşă) şi, cu toate că apărea rar în mijlocul 
cuvintelor, între vocale, nu punea nici o problemă la pronunție. Nu exista însă în 
Limba Comună, iar în sindarina vorbită (limbă în care apărea frecvent) oamenii 
din Gondor - dacă nu erau învăţaţi - îl reprezentau cu un Ph în mijlocul cuvintelor 
şi cu un k la sfârşitul lor (poziţie în care era pronunţat mai cu forţă în sindarina 
corecta). Astfel s-au format numele Rohan şi Rohirrimi folosite în Stăpânul 
Inelelor. [Nota autorului] 


[218] 


Se pare că Eorl nu s-a lăsat convins de semnul de bunăvoință al Doamnei 
Dalbe, vezi pg. 412. 


[219] 


Eilenaer era un nume de origine prenumendreană, înrudit în mod evident 
cu Eilenach. [Nota autorului] - Conform unei note despre piscurile de avertizare, 
Eilenach era „probabil un nume străin: nicidecum sindarin, numendrean sau din 
Limba Comună... Atât Eilenach cât şi Eilenaer reprezentau repere inconfundabile. 
Eilenach era cel mai înalt punct al Pădurii Druadan. Putea fi văzut departe înspre 
Apus, iar funcţia sa, în vremea piscurilor de avertizare, era aceea de a transmite 
avertismentul focului aprins pe Amon Diîn; dar nu era potrivit pentru un foc de 
avertizare mare, nefiind loc destul pe vârful ascuţit. De unde şi numele Nardol, 
„Vârful de deal al Focului", pe care-l avea următorul pisc spre apus; se găsea la 
capătul unei creste înalte care făcuse parte odată din Pădurea Druadan, dar 
rămăsese pleşuvă din pricina zidurilor şi a pietrarilor care veneau în sus pe Valea 
Carelor de Piatră. Nardol era păzit de o gardă care îi proteguia şi pe pietrari; lemn 
pentru foc era din belşug, pregătit la îndemână, şi la nevoie se putea aprinde o 
pălălaie mare, ce se zărea în nopţile senine chiar de pe ultimul pisc de avertizare 
(Halifirien), aflat la o sută douăzeci de mile spre apus." 

In aceeaşi notă se spune că „Amon Diîn, «dealul tăcut», era poate cel mai 
vechi, a cărui funcţie inițiala fusese aceea de avanpost fortificat al oraşului Minas 
Tirith, de pe care puteau fi văzute piscurile de avertizare, şi care străjuia trecerea 
din Dagorlad spre lthilienul de la Miazănoapte, supraveghind orice încercare a 
duşmanilor de a traversa Anduinul pe la Cair Andros sau în apropiere de acest 
loc. De ce i s-a dat acest nume, nu se ştie. Poate pentru că era atât de deosebit, 
un deal stâncos şi golaş, înălțându-se izolat de toate dealurile acoperite de 
desişul Pădurii Druadan (Tawar-in-Druedain), şi pentru că arar se abăteau pe 
coastele lui oameni, sălbăticiuni ori zburătoare." 


[220] 


Conform Anexei A (|, iv) la Stăpânu/ Inelelor, Gondorul a fost pentru prima 
oară atacat de oamenii sălbatici veniţi din Răsărit, în vremea lui Ostoher, al 
patrulea rege după Meneldil; „dar Tarostar, fiul său, i-a învins şi i-a alungat, 
luându-şi apoi numele de R6mendacil, «învingătorul celor de la Răsărit»". 


[221] 


Tot R6mendacil | a înfiinţat postul de Majordom (Aranaur, „servitorul 
regelui"), dar acesta era ales de Rege ca un om de mare încredere şi 
înţelepciune, de obicei în vârstă, nefiindu-i îngăduit să plece la război sau să 
părăsească regatul. Nu era niciodată un membru al Casei Regale. [Nota 
autorului] 


[222] 


Mardil a fost primul Majordom Cârmuitor al Gondorului. A fost Majordomul 
lui Eărnur, ultimul Rege, care a dispărut în Minas Morgul în anul 2050. „In Gondor 
se credea că duşmanul fără de credinţa prinsese Regele în capcană şi că acesta 
murise în chinuri în Minas Morgul; dar cum nici un martor nu putea jurui că-l 
văzuse mort, Mardil, Majordomul cel Bun, a cârmuit Gondorul în numele lui timp 
de mulţi ani" (Stăpânul Inelelor, Anexa A [I, iv]). 


[223] 


Întâlnirea lui Gandalf cu Thorin este relatata şi în Anexa A (IlI) la Stăpânul 
Inelelor, unde este menţionată şi data: 15 martie 2941. Există o diferenţă mică 
între cele două relatări, anume că în Anexa A întâlnirea a avut loc în hanul din 
Bree, şi nu pe drum. Trecuseră douăzeci de ani de când Gandalf vizitase ultima 
dată Comitatul, prin urmare în 1921, când Bilbo avea treizeci şi unu de ani. 
Gandalf spune mai târziu că Bilbo nu împlinise încă vârsta bărbăţiei [adică 
treizeci şi trei de ani], atunci când îl văzuse el ultima oară. 


[224] 


Holman grădinarul: Holman Mână-verde, la care a fost ucenic Gamgee 
Meşterul Indemânatic (Unchieşul, tatăl lui Sam): Stăpânul Inelelor | 1 şi Anexa C. 


[225] 


Anul solar elfic (/6a) începea cu ziua numită Yestară, dinaintea primei zile a 
anotimpului tuilë (primăvara); iar în Calendarul din Imladris, Yestarë 
„corespundea mai mult sau mai puţin cu 6 aprilie din Comitat". (Stăpânul 
Inelelor, Anexa D) 


[226] 


Thrâin al Doilea: Thrâin Întâiul, strămoşul îndepărtat al lui Thorin, a scăpat 
din Moria în anul 1981 şi a devenit primul Rege sub Munte (Stăpânul Inelelor, 
Anexa A [III] 


[227] 


Dáin II Picior-de-Fier s-a născut în 1767; în Bătălia din Azanulbizar 
(Nanduhirion) în 2799, l-a răpus în faţa Porții Răsăritene a Moriei pe marele orc 
Azog, astfel răzbunându-l pe Thrór, bunicul lui Thorin. A murit în Bătălia din 
Ţinutul de Jos în 3019. (Stăpânul Inelelor, Anexele A (III) şi B.) Frodo a aflat de la 
Gl6in, în Vâlceaua Despicată, că „Dáin era încă Rege sub Munte, că îmbătrânise 
(trecuse de al două sute cincizecilea an al vieţii sale), era respectat şi neînchipuit 
de bogat". (Frăția Inelului || 1) 


[228] 


Cu siguranţa că Gimli măcar a trecut prin Comitat în călătoriile pe care le-a 
făcut din locul său de baştină din Munţii Albaştri (vezi pg. 462). 


[«229] 


Despre larna cea Lungă din 2758-2759 şi despre urmările ei în Rohan se 
povesteşte în Anexa A (II) la Stăpânul Inelelor, iar nota referitoare la ea în 
Povestea Anilor menţionează că „Gandalf [a venit] în ajutorul poporului din 
Comitat". 


[230] 


în acest loc probabil că o frază din manuscrisul A a fost omisa în mod 
neintenţionat la dactilografiere, ţinând cont de observaţia de mai jos a lui 
Gandalf, legata de faptul că Smaug nu a adulmecat niciodată un hobbit: „Un 
miros ce nu poate fi recunoscut, cel puţin nu de Smaug, duşmanul gnomilor". 


[231] 


Conform însemnării din Povestea Anilor referitoare la anul 2951, Sauron a 
trimis trei nazguli, nu doi, ca să reocupe fortăreaţa Dol Guldur. Cele două 
afirmaţii pot fi aduse la un numitor comun dacă presupunem că unul din Duhurile 
Inelelor din Dol Guldur s-a întors după aceea în Minas Morgul, dar mai curând îmi 
vine să cred că formularea din textul de faţă a fost înlocuită atunci când a fost 
concepută Povestea Anilor; de notat că, într-o versiune respinsă a fragmentului 
de faţă, în Dol Guldur se afla un singur nazgul (nefiind identificat drept Khamil, 
însă făcându-se referinţă la el drept „Secundul [Răsăriteanul Negrul"), în vreme 
ce un altul a rămas împreună cu Sauron, ca mesagerul său principal. - Din note 
ce înfăţişează detaliat mişcările Călăreţilor Negri în Comitat, reiese că acela care 
a venit în Hobbiton şi a vorbit cu Unchiaşul Gamgee a fost Khamuil, şi tot el i-a 
urmărit pe hobbiţi de-a lungul drumului spre Stogu şi aproape i-a prins la 
Pontonul Cotuascuns (vezi pg. 473). Călărețul care îl însoțea, pe care l-a chemat 
prin strigăte de sus de pe Creasta ce străjuia satul Pădureni, ca apoi să-i facă 
împreună o vizită Fermierului Maggot, era „însoţitorul său din Dol Guldur". Aici se 
spune despre Khamil că, dintre toţi nazgulii şi după Căpitanul Negru, el era cel 
mai pregătit să simtă prezenţa Inelului, dar tot el era şi acela a cărui putere era 
diminuată şi tulburată de lumina zilei. 


[232] 


În groaza ce-l cuprinsese din pricina nazgălilor, îşi luase cu adevărat inima 
în dinţi şi se ascunsese în Moria. [Nota autorului] 


[233] 


La Vadul Urşilor, numai Regele-vrăjitor şi încă doi nazguli, ispitiţi de inelul 
aflat în faţa lor, îndrăzniseră să intre în râu; ceilalţi au fost împinşi înăuntru de 
Glorfindel şi Aragorn. [Nota autorului] 


[234] 


Aşa cum a povestit la Sfatul lui Elrond, Gandalf l-a luat la întrebări pe 
Gollum în timp ce era ţinut prizonier de elfii lui Thranduil. 


[235] 


Gandalf a spus la Sfatul lui Elrond că, după ce a plecat din Minas Tirith, 
„mi-au venit veşti din Lórien, anume că Aragorn trecuse pe acolo şi dăduse peste 
acea creatură numită Gollum". 


[236] 


Gandalf a ajuns două zile mai târziu şi a plecat pe 29 martie, devreme 
dimineaţa. După ce a trecut de Carrock, a făcut rost şi de un cal, dar avea de 
străbătut Trecătoarea înaltă din Munţi 
„ În Vâlceaua Despicată şi-a luat un cal odihnit şi, dând pinteni, a gonit cât a 
putut de repede până în Hobbiton, ajungând seara târziu pe 12 aprilie, după o 
călătorie de aproape opt sute de mile. [Nota autorului] 


[237] 


Atât aici cât şi în Povestea Anilor, atacul asupra Osgiliathului este datat 20 
iunie. 
[238] 

Această afirmaţie se leagă fără îndoială de descrierea bătăliei din 
Osgiliath, făcută de Boromir la Sfatul lui Elrond: „Ci se afla acolo o putere pe care 
n-o simţiserăm niciodată înainte. Unii spuneau că putea fi văzută, precum un 
călăreț uriaş şi negru, o umbra întunecată în lumina lunii." 


[+239] 


Într-o scrisoare din 1959, tatăl meu scria: „între 2463 [când, conform 
Poveştii Anilor, Déagol din neamul Stoor a găsit Inelul Suprem] şi începutul 
investigațiilor făcute de Gandalf privitoare la Inel (aproximativ 500 de ani mai 
târziu ), neamul Stoor pare cu adevărat să fi murit până la ultimul (în afară de 
Sméagol, desigur); sau poate că au fugit din calea Umbrei din Dol Guldur." 


[«240] 


Conform notei autorului redată în Nota 2 de mai sus, Gollum a fugit în 
Moria de groaza nazgililor; vezi şi ideea de la pg. 466, anume că unul din 
scopurile Seniorului din Morgul de a se îndrepta spre nord, dincolo de Râul 
Stânjeneilor, era acela de a-l găsi pe Gollum. 


[241] 


De fapt, aceştia nu erau foarte mulţi, din câte s-ar părea; dar destui ca să 
nu poată pătrunde nici un intrus dacă nu era mai bine înarmat sau pregătit decât 
însoțitorii lui Balin, şi dacă numărul intruşilor era mic. [Nota autorului] 


[+242] 


Conform spuselor gnomilor, era nevoie de obicei de forța a doi gnomi; 
numai un gnom foarte puternic putea să le deschidă de unul singur. Inainte ca 
Moria să fi fost părăsită, Poarta Apuseană era tot timpul păzită din interior de cel 
puţin un străjer. In acest fel, cineva care vroia să iasă şi era singur, n-o putea 
face fără a i se permite (lucru valabil şi pentru un intrus ori pentru cel care vroia 
să scape de acolo). [Nota autorului] 


[«243] 


În versiunea A, Saruman a negat că ar fi ştiut unde era ascuns Inelul; în B, 
el „a negat că ar fi ştiut ceva despre ţara pe care o căutau". Dar probabil că 
diferenţa constă doar în felul de a exprima aceeaşi idee. 


[244] 


Ceva mai înainte în această versiune se spune că, la acea vreme, Sauron 
începuse, cu ajutorul pa/antirilor, cel puţin să-l intimideze pe Saruman, şi oricum 
putea adesea să-i citească gândurile, chiar şi când tăinuia informaţii. Astfel că 
Sauron prinsese de veste că Saruman avea o bănuială despre locul unde se afla 
ascuns Inelul; şi, de altfel, Saruman a destăinuit că-l avea ca prizonier pe 
Gandalf, care ştia cel mai mult în această privinţă. 


[4245] 


În Povestea Anilor, la data de 18 septembrie 3018 se spun următoarele: 
„Gandalf scapă din Orthanc la primele ore ale dimineţii. Călăreţii Negri trec 
Vadurile Isenului". Oricât de laconica ar fi această notație, fără a sugera vizita 
făcută de Călăreţi la Isengard, se pare totuşi că se bazează pe povestea din 
versiunea C. 


[246] 


Nu există nici o indicație în nici unul din texte despre ce s-a petrecut între 
Sauron şi Saruman ca rezultat al demascării celui din urmă. 


[247] 


Lobelia Bracegirdle s-a măritat cu Otho Sackville-Baggins; fiul lor era 
Lotho, care a pus mâna pe putere în Comitat la vremea Războiului Inelului, fiind 
cunoscut la acea vreme drept „Şeful”. Discutând cu Frodo, Fermierul Cotton i-a 
spus că Lotho deţinea plantaţii de frunză în Meleagul de la Miazăzi. (/ntoarcerea 
Regelui VI 8) 


[«248] 


Calea obişnuita era pe la trecerea de la Tharbad, în Ţara Murgă (şi nu 
direct spre Isengard), de unde mărfurile erau apoi trimise pe căi tainice spre 
Saruman. [Nota autorului] 


[249] 


Vezi şi Stăpânul Inelelor, Anexa A ||, iii, Regatu/ de la Miazănoapte şi 
duinedainii): „Cam la această vreme [În timpul Marii Molime care a ajuns în 
Gondor în 1636] s-a sfârşit şi cu dunedainii din Cardolan şi spiritele rele din 
Angmar şi Rhudaur au pătruns în măgurile părăsite, făcându-şi sălaşurile acolo." 


[250] 


De vreme ce Căpitanul Negru ştia atât de multe lucruri, este poate de 
mirare că habar nu avea unde era Comitatul, ţara piticuţilor; conform Poveştii 
Anilor, în Bree locuiau deja hobbiţi la începutul secolului XIV al celui de-al Treilea 
Ev, când Regele-vrăjitor a venit la miazănoapte în Angmar. 


[251] 


Vezi Frăția Inelului | 9. Când Pas Mare şi hobbiţii au plecat din Bree (ibid, | 
11), Frodo l-a zărit cu coada ochiului pe dunlending („un chip livid, cu ochi vicleni 
şi oblici") în casa lui Bill Ferigă, la marginea satului Bree, şi în sinea lui şi-a spus: 
„Mai degrabă îmi pare că seamănă a moroi decât a om". 


[252] 


Vezi şi cele spuse de Gandalf la Sfatul la Elrond acasă: „Căpetenia lor a 
rămas în taină la miazăzi de Bree." 


[253] 


Aşa cum arată ultima propoziţie a acestui fragment, sensul este: „Gandalf 
încă nici cu gândul nu gândea că piticuţii vor avea în viitor vreo legătură cu 
Inelele". Reunirea Sfatului Alb în 2851 a avut loc cu nouăzeci de ani înainte ca 
Bilbo să fi găsit Inelul. 


[254] 


Éomer era fiul lui Theodwyn, sora lui Theoden, şi al lui Eomund din 
Depresiunea Răsăriteană, Mareşal suprem al Obştii. Eomund a fost ucis de orei în 
3002, iar Theodwyn a murit la scurtă vreme după aceea; copiii lor, Eomer şi 
Éowyn, au fost luaţi de Regele Théoden în casa lui, pentru a creşte alături de 
Théodred, singurul fiu al Regelui. (Stăpânul Inelelor, Anexa A [II].) 


[+255] 


Enţii nu sunt incluşi aici în poveste, şi nimeni nu-i ia în seamă, în afară de 
Gandalf. Dar dacă Gandalf n-ar fi reuşit să-i stârnească pe enţi cu câteva zile mai 
înainte (ceea ce din povestire reiese că părea imposibil să se întâmple), Rohanul 
n-ar fi fost salvat. Enţii ar fi reuşit să distrugă Isengardul şi chiar să-l prindă pe 
Saruman (dacă după victorie acesta nu s-ar fi alăturat propriei sale oştiri). Enţii şi 
huornii, cu ajutorul acelor Cavaleri din Obştea Răsăriteană care încă nu intraseră 
în lupte, ar fi urmat să distrugă forţele lui Saruman în Rohan, dar Obştea ar fi fost 
ruinată şi ar fi rămas fără căpetenie. Chiar dacă s-ar fi găsit căpetenie care să 
primească Săgeata Roşie, tot nu s-ar fi dat ascultare chemării disperate a 
Gondorului - sau, cel mult, câteva companii de oşteni vlăguiţi ar fi ajuns în Minas 
Tirith, însă prea târziu , doar cât să piară odată cu oraşul. [Nota autorului] - 
Pentru Săgeata Roşie, vezi Întoarcerea Regelui V 3, unde aceasta este adusă lui 
Théoden de către un pristav călare din Gondor, ca semn al restriștii în care se 
găsea Minas Tirith. 


[256] 


Prima bătălie de la Vadurile Isenului, în care a pierit Théodred, a avut loc 
pe 25 februarie; Gandalf a ajuns în Edoras şapte zile mai târziu , pe 2 martie. 
(Stăpânul Inelelor, Anexa B, anul 3019.) Vezi nota 7. 


[257] 


Dincolo de Strungă, ţinutul între Isen şi Adora ţinea de regatul Rohan; dar 
deşi Folcwine îl revendicase, alungându-i pe dunlendingi care-l ocupaseră, cei 
care încă sălăşluiau acolo erau de obârşie amestecată, loialitatea lor faţă de 
Edoras lăsând mult de dorit: nu uitaseră cum Regele Helm îl omorâse pe Freca, 
seniorul lor. La acea vreme erau chiar dornici să i se alăture lui Saruman şi mulţi 
dintre războinicii lor intraseră în oastea acestuia. În orice caz, în ţara lor nu 
puteau pătrunde dinspre apus decât înotătorii temerari. [Nota autorului] - 
Regiunea dintre Isen şi Adorn a fost declarată parte a regatului lui Eorl la vremea 
la care s-a rostit jurământul lui Cirion şi Eorl: vezi pg. 420. 

In anul 2754, Helm Mâna-Baros, Regele Obştii, l-a răpus cu pumnul său pe 
arogantul vasal Freca, seniorul pământurilor aflate de o parte şi de alta a râului 
Adorn; vezi Stăpânul Inelelor, Anexa A (Il). 


[258] 


Erau foarte iuți şi pricepuţi în a evita oştenii dispuşi ordonat în formaţie de 
armată, fiind mai ales obişnuiţi să distrugă grupuri izolate sau să vâneze fugari; 
dar, la nevoie, treceau cu o ferocitate neiertătoare prin orice spărtură în 
campaniile de călăreţi, spintecând pântecele cailor. [Nota autorului] 


[259] 


Deeping [Văgăuna, n.tr.] este ortografiat astfel [În engl. În original, n.tr.] şi 
în mod limpede ortografia este corecta. Tatăl meu a notat în altă parte că 
Deeping-coomb (şi Deeping-stream) [Viroaga Văgăunii, respectiv Pârâul Văgăunii, 
n.tr.] trebuie scrise astfel şi nu Deeping Coomb, „deoarece Deeping nu este o 
terminaţie verbală, ci indică relaţia; coomb [Viroaga, n.tr.], sau valea adâncă 
ţinând de Deep (Helm's Deep) [Văgăuna; Văgăuna lui Helm, n.tr.], spre care 
urca". (Note despre Nomenclatură [„Toponime şi nume'"], pentru a veni în 
ajutorai traducătorilor, publicate în A Tolkien Compass, editat de Jared Lobadell, 
1975, pg. 181.) 


[260] 


Mesajele nu au ajuns în Edoras decât pe la prânz, pe 27 februarie. Gandalf 
a sosit acolo la primele ceasuri ale dimineţii de 2 martie (februarie avea treizeci 
de zile!): prin urmare, după cum spusese Grima, încă nu trecuseră chiar cinci zile 
de când Regele aflase despre moartea lui Théodred. [Nota autorului] - Se face 
trimitere la Cele două turnuri IIl 6. 


[261] 


Se povesteşte că, de jur împrejurai ostrovului, a înfipt în pari capetele 
oamenilor cu securi, pe care îi ucisese acolo, dar, chiar în mijloc, deasupra 
gorganului ridicat în grabă peste trupul lui Théodred, fusese aşezat stindardul 
său. „Asta va fi de ajuns ca să-l apere", a zis el. [Nota autorului] 


[262] 


Aşa a hotărât Grimbold, din cât se spune. Elfhelm n-a vrut să-l părăsească, 
dar dacă ar fi fost el cel care ar fi luat hotărârea, ar fi abandonat Vadurile la 
adăpostul întunericul şi s-ar fi retras spre miazăzi, pentru a se întâlni cu 
Erkenbrand şi a spori forţele care mai puteau încă să apere Viroaga Văgăunii şi 
Cetatea Cornului. [Nota autorului] 


[263] 


Aceasta era marea armie pe care a văzut-o Meriadoc părăsind Isengardul, 
aşa cum le-a povestit el mai târziu lui Aragorn, Legolas şi Gimli ( 
Cele două turnuri II 9); „l-am văzut pe vrăjmaşi plecând - şiruri nesfârşite de orei 
şi trupe întregi încălecând pe lupi uriaşi. Mai erau şi batalioane de oameni. Mulţi 
purtau torţe şi le-am văzut chipurile... Le-a trebuit o oră să iasă pe poartă. O 
parte au luat-o pe drumul larg, către Vaduri, alţii s-au întors şi-au pornit spre 
soare-răsare. Cam la o mila depărtare, unde râul curge printr-un canal foarte 
adânc, fusese durat un pod." 


[«264] 


Nu aveau armuri care să le apere trupurile, doar câteva cămăşi lungi de 
zale, pe care puseseră mâna furând şi jefuind. Rohirrimii aveau avantajul de a-şi 
obţine armele şi armurile de la fierarii din Gondor. In Isengard nu se găseau la 
acea vreme decât zalele grele şi grosolane pe care orcii singuri şi le făceau 
pentru propria trebuinţă. [Nota autorului] 


[265] 


E Se pare că apărarea vitejească a lui Grimbold nu a fost chiar zadarnică. 
Intâi că duşmanii nu se aşteptau la aşa ceva, în al doilea rând comandantul lui 
Saruman n-a ajuns la timp: întârziase câteva ore bune, iar planul fusese acela de 
a lua cu asalt Vadurile, de a împrăştia apărarea slabă şi, fără a mai aştepta să-i 
urmărească pe fugari, de a se îndrepta iute spre drum şi de a porni spre sud, 
pentru a se alătura celor care atacau Văgăuna. Acum însă stătea în cumpăna. 
Poate că aştepta vreun semnal de la cealaltă oştire care fusese trimisă într-acolo 
pe malul răsăritean al Isenului. [Nota autorului] 


[266] 


Un căpitan viteaz, nepot al lui Erkenbrand. A supravieţuit dezastrului de la 
Vaduri datorită curajului şi priceperii în a mânui armele, dar a pierit în Bătălia de 
la Câmpiile Pelennor, spre marea durere a poporului din Depresiunea Apuseana. 
[Nota autorului] - Dunhere a fost Senior al Văii Calvarului (/ntoarcerea Regelui V 
3), 


[267] 


Fraza aceasta nu este foarte limpede, dar, ţinând cont de ceea ce 
urmează, se pare că se referă la acea parte a marii oştiri care a ieşit din Isengard 
şi a venit la vale de-a lungul malului răsăritean al Isenului. 


[268] 


Veştile au fost aduse de Cavalerul numit Ceorl, care, întorcându-se de la 
Vaduri, s-a întâlnit cu Gandalf, Théoden şi Eomer, ei înşişi călărind spre apus cu 
întăriri din Edoras: Cele două turnuri IIl 7. 


[269] 


După cum se sugerează în povestire, Gandalf luase legătura cu 
Arborebărbos şi ştia că enţii ajunseseră la capătul răbdării; pricepuse şi tâlcul 
vorbelor lui Legolas (Cele două turnuri III 7, la începutul capitolului); Isengard era 
învăluit într-o umbră de nepătruns, enţii îl înconjuraseră de-acum. [Nota 
autorului] 


[270] 


Când Gandalf a venit cu Théoden şi Éomer la Vadurile Isenului, după 
Bătălia de la Cetatea Cornului, le-a explicat: „Pe unii i-am trimis cu Grimbold din 
Depresiunea Apuseană, să-şi unească forţele cu Erkenbrand. Pe alţii i-am pus să 
facă acest mormânt. De-acum cred că s-au alăturat mareşalului tău, Elfhelm. L- 
am trimis cu mulţi Cavaleri în Edoras" (Cele dovă turnuri III 8). Textul de faţă se 
sfârşeşte în mijlocul propoziției următoare. 


[271] 


Aceştia erau termeni folosiţi doar în legătură cu organizarea militară. 
Hotarul lor era Râul Izvorul Zăpezii până unde acesta se unea cu Scăldătoarea 
Enţilor, iar de acolo spre nord, de-a lungul Scăldătorii. [Nota autorului] 


[272] 


+ Aici îşi avea Eorl casa; după ce Brego, fiul lui Eorl, s-a mutat înapoi în 
Edoras, casa a revenit lui Eofor, al treilea fiu al lui Brego, al cărui urmaş se 
pretindea a fi Eomund, tatăl lui Éomer. Landele făceau parte din Domeniile 
Regelui, dar Cetatea Veche a rămas cel mai potrivit cartier general al Oştii din 
Obştea Răsăriteană. [Nota autorului] 


[273] 


Adică, atunci când Eomer i-a urmărit pe orcii care-i prinseseră pe Meriadoc 
şi Peregrin şi care pătrunseseră în Rohan coborând din Emyn Muil. lată ce i-a 
spus Éomer lui Aragorn: „Am purces în fruntea gored-ului - bărbaţi din Casa mea 
cu toţii" (Cele două turnuri |Il 2). 


[274] 


Cei care nu ştiau despre evenimentele petrecute la Curte au presupus în 
mod firesc că întăririle trimise în apus se aflau sub comanda lui Eomer, ca 
singurul Mareşal al Obştii rămas în viaţă. [Nota autorului] - Se face aluzie aici la 
cuvintele lui Ceorl, Cavalerul care s-a întâlnit cu trupele de întărire venite din 
Edoras şi care le-a spus ce se petrecuse în a Doua Bătălie de la Vadurile Isenului 
(Cele două turnuri | 7) 

t Théoden a cerut imediat adunarea sfatului „mareşalilor şi căpitanilor", 
chiar înainte de a se aşeza la masă; sfatul nu este descris, deoarece Meriadoc nu 


a fost de faţa („Mă-ntreb ce-or tot vorbi atâta.") [Nota autorului] - Vezi 


Intoarcerea Regelui V 3. 


[275] 


Grimbold era un mareşal mai mic în rang al Cavalerilor din Obştea Apuseană, 
aflat sub comanda lui Théodred; i s-a dat această poziţie, ca oştean care îşi 
dovedise vitejia în ambele bătălii de la Vaduri, din pricina că Erkenbrand era mai 
bătrân, iar Regele simţise că avea nevoie de cineva cu demnitate şi autoritate pe 
care să-l lase în urmă la comanda acelor forţe ce puteau rămâne să apere 
Rohanul. [Nota autorului] - Grimbold nu este pomenit în povestea Stăpânului 
Inelelor decât la ultima dispunere a Rohirrimilor în faţa cetăţii Minas Tirith 
(Intoarcerea Regelui V 5). 


[276] 


Afirmația că Enedwaith făcea parte din regatul Gondor în zilele Regilor 
pare să contrazică afirmaţia precedentă, anume că „hotarul de apus al Regatului 
de la Miazăzi era râul Isen". În altă parte (vezi pg. 365) se spune că Enedwaith 
„nu ţinea de nici un regat". 


[277] 


t Cf. pg. 362, unde se spune că „iar un neam de pescari, destul de 
numeros însă barbar, vieţuia între gurile râurilor Gwathl6 şi Angren (Isen)". Nu se 
menţionează aici vreo legătură între acest popor şi Druedaini, deşi, din cât se 
spune, aceştia din urma au locuit pe promontoriul Andrast, la sud de gura 
Isenului (şi au supravieţuit acolo până în al Treilea Ev (pg. 527 şi nota 13). 


[278] 


Cf. Stăpânul Inelelor, Anexa F („Despre oameni"): „Aceştia [dunlendingii] 
erau rămăşiţe ale popoarelor care trăiseră în văile Munţilor Albi în vremuri de 
mult trecute. Morţii din Valea Calvarului erau rubedenii de-ale lor. Dar în Anii 
întunecaţi alţii s-au aşezat în văile sudice ale Munţilor Ceţoşi şi de acolo câţiva au 
trecut în ţinuturile pustii ce se întindeau spre miazănoapte până la Gruiurile- 
gorgane. De acolo se trăgeau oamenii din Bree, dar cu mult înainte ca aceştia să 
fi devenit supuşii Regatului Arnor de la Miazănoapte şi să fi adoptat graiul 
westron. Numai în Ţara Murgă îşi mai păstraseră oamenii din această seminţie 
vechiul lor fel de a vorbi şi vechile obiceiuri: un popor ascuns, neprietenos faţă de 
dunedaini şi plin de ură faţă de Rohirrimi." 


[279] 


De care a fost numita G/ăemscrafu, apoi Cetatea Suth, iar după domnia 
Regelui Helm, Cetatea Cornului. [Nota autorului] - G/ăemscrafu (în care sc se 
pronunţa ca sh) este anglo-saxon, „peşterile straluminării", acelaşi înţeles ca şi 
Aglarond. 


[280] 


Atacurile se îndreptau adesea împotriva garnizoanei de pe malul apusean, 
dar de regulă scopul lor era acela de a distrage atenţia Rohirrimilor de la ceea ce 
se întâmpla la miazănoapte. [Nota autorului] 


[281] 


O relatare despre aceste invazii în Gondor şi Rohan se găseşte în Stăpânul 
Inelelor, Anexa A (I, iv şi II). 


[282] 


Ceea ce nu se explică prin situaţia lor specială în Beleriand, şi fiind poate 
mai curând o cauză a numărului lor mic şi nu un rezultat al acestuia. Neamul lor 
sporea mult mai încet decât ceilalţi atani, încât aproape că nu reuşeau să 
înlocuiască vieţile pierdute în războaie; cu toate acestea, multe dintre femeile lor 
(care erau mai puţine decât bărbaţii) rămâneau necăsătorite. [Nota autorului] 


[283] 


În Silmarillion, Bëor i-a descris lui Felagund pe haladini (ulterior numiţi 
Poporul lui Haleth) drept „un popor cu alt grai decât al nostru" (pg. 203). Se mai 
spune de asemenea că „nu s-au amestecat cu alte neamuri" (pg. 209) şi că erau 
mai mici de statură decât oamenii din Casa lui B∨ „scumpi la vorbă, nu le 
plăcea când se strângeau prea mulţi oameni la un loc; mai curând doreau 
singurătatea, hălăduind neîngrădiţi prin pădurile cele verzi, descoperind tot mai 
mult meleagurile eldarilor" (pg. 211). Nimic nu se spune în Silmarillion despre 
elementul amazonian în societatea lor, în afară de acela că Doamna Haleth era o 
războinică şi cârmuitoarea poporului, şi nici despre faptul că în Beleriand ar fi 
vorbit numai limba lor. 


[284] 


Deşi vorbeau aceeaşi limbă (în felul lor de a o vorbi). Dar au păstrat un 
număr de cuvinte din propriul lor grai. [Nota autorului] 


[285] 


La fel cum, în al Treilea Ev, oamenii şi hobbiţii din Bree trăiau împreună; 
deşi nu exista nici o legătura de sânge între neamul drugilor şi hobbiţi. [Nota 
autorului] 


[286] 


Celor neprietenoşi care, necunoscându-i bine, declarau că Morgoth i-a 
zămislit pe orei dintr-un asemenea neam, eldarii le spuneau: „Fără îndoială 
Morgoth, neputând plămădi nici o fiinţa vie, zămislea orei din tot soiul de oameni, 
dar negreşit că Druedainii au scăpat de Umbra lui; căci felul lor de a râde şi cel al 
orcilor se deosebesc la fel de mult ca lumina din Aman de întunericul din 
Angband." Unii totuşi credeau că o urmă de înrudire îndepărtata tot exista, ceea 
ce şi explica duşmănia dintre ei. Orcii şi drugii se considerau reciproc drept 
degeneraţi. [Nota autorului] - în Silmarillion se spune că orcii ar fi fost zămisliţi de 
Melkor din elfii căzuţi în captivitate la începutul zilelor lor (pg. 82; cf pg. 138); dar 
aceasta era una din multele speculaţii diverse privind originea orcilor. De notat 
că în Intoarcerea regelui V 5 hohotul de râs al lui Ghân-buri-Ghân este descris 
astfel: „Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un sunet gâlgâit, ca şi când ar fi 
râs, sau cel puţin aşa părea". Este descris ca având o barbă numai fire „rare, 
răzleţite pe bărbia lui vălurită, ca nişte fuioare de muşchi uscat", şi ochi negri în 
care nu se putea citi nimic. 


[287] 


În note izolate se spune că ei înşişi îşi spuneau Drughu (în care gh 
reprezintă un sunet spirant). Adoptat în limba sindarină în Beleriand, acest nume 
a devenit Drû (forme de plural drúin şi druath); dar când eldarii au descoperit că 
neamul drû era duşman neclintit al lui Morgoth, şi în special al orcilor, la nume a 
fost adăugat „titlul" adan, astfel că au fost numiţi druedaini (singular drúadan), 
pentru a marca atât natura lor umană şi prietenia cu eldarii, cât şi faptul că 


seminţia lor se deosebea de cei care făceau parte din cele Trei Case ale Edainilor. 
Dră a fost folosit de atunci doar în cuvinte compuse, precum Drinos, „o familie 
din neamul drû", Drúwaith, „pustietatea neamului drû". În limba Quenya, Drughu 
a devenit Ru, şi Ruatan, plural Ruiatani. Pentru celelalte nume ale lor, în vremurile 
de mai târziu  (Sălbaticii, Wose, Oamenii-Pukel), vezi pg. 527 şi nota 14. 


[288] 


În hronicul Numenorului se spune că acestora li s-a îngăduit să treacă 
marea împreună cu atanii şi că în vremea de pace din ţara cea nouă au prosperat 
şi şi-au înmulţit din nou numărul, dar nu au mai luat parte la război, căci se 
temeau de mare. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu este consemnat în una din 
puţinele legende care au supravieţuit Decăderii [Numenorului, n.tr.], anume 
povestea primei întoarceri pe mare a numensreenilor în Pământul de Mijloc, 
cunoscută drept 
Soția Marinarului. Într-o copie a acestei legende, scrisă şi păstrată în Gondor, 
exista o consemnare a unui copist la un paragraf în care sunt menţionaţi 
Druedainii de la Curtea Regelui Aldarion Marinarul: însemnarea spune că 
Druedainii, recunoscuţi pentru ciudata lor premoniţie, s-au neliniştit auzind de 
călătoriile sale, presimţind că nu vor aduce decât râu, şi l-au rugat să nu mai 
plece. Dar nu au reuşit să-l înduplece, aşa cum nu au izbutit să-i schimbe 
hotărârea nici tatăl şi nici soţia lui, şi Druedainii au plecat foarte tulburaţi. De 
atunci încolo, Druedainii din Numenor au fost cuprinşi de neastâmpăr şi, în ciuda 
temerii lor de mare, au cerut, unul câte unul, sau câte doi şi câte trei, să fie luaţi 
în marile corăbii care porneau spre țărmurile nord-vestice ale Pământului de 
Mijloc. Când erau întrebaţi: „De ce vreţi să plecaţi, şi încotro?", răspundeau: 
„Insula cea Mare nu mai este necilintită sub picioarele noastre şi voim să ne- 
nturnăm pe pământurile de unde am venit". Astfel că numărul lor iar s-a 
împuţinat, încetul cu încetul, în lungii ani care au urmat, nemairămânând nici 
unul când Elendil a scăpat din Decădere: ultimul plecase atunci când Sauron a 
fost adus pe insulă. [Nota autorului] - Nu există nici o urmă, fie în materialele 
referitoare la povestea lui Aldarion şi Erendis, fie în altă parte, despre prezenţa 
Druedainilor în Numenor, în afară de ce s-a prezentat mai sus; doar într-o notă 
separată se spune că „edainii care, la sfârşitul Războiului Nestematelor, au trecut 
marea spre Númenor, aveau printre ei câţiva supraviețuitori ai Poporului lui 
Haleth, iar puţinii Druedaini care i-au însoţit au murit cu toţii cu mult înainte de 
Decădere". 


[289] 


Câţiva trăiau la curtea lui Hurin din Casa lui Hador, căci el sălășluise o 
vreme, în tinereţea lui, împreună cu Poporul lui Haleth, fiind înrudit cu stăpânul 
lor. [Nota autorului] - Despre legătura lui Hurin cu Poporul lui Haleth, vezi 
Silmarillion, pg. 224. - Intenţia tatălui meu fusese aceea de a-l transforma pe 
Sador, bătrânul servitor de la casa lui Húrin, din Dor-lómin, într-un drug. 


[290] 


Aveau o lege care interzicea folosirea otrăvurilor pentru a face râu vreunei 
fiinţe vii, chiar şi celor care le pricinuiseră lor rău - în afara orcilor, la ale căror 
săgeți otrăvite răspundeau cu săgeți şi mai otrăvite. [Nota autorului] - Elfhelm i-a 
spus lui Meriadoc Brandybuck că Sălbaticii foloseau săgeți otrăvite (/ntoarcerea 
Regelui V 5), şi acelaşi lucru îl credeau despre ei locuitorii din Enedwaith în cel 
de-al Doilea Ev (pg. 526). Ceva mai încolo în acest text, se face referire la 


sălaşurile Druedainilor, şi voi cita aici fragmentul respectiv. Trăind în mijlocul 
Poporului lui Haleth, un popor care sălășluia în zone împădurite, „[Druedainii] se 
mulţumeau să locuiască în corturi şi în adăposturi încropite în jurul trunchiurilor 
groase de arbori, căci ei erau o seminţie rezistenţă. După cum povesteau ei, 
acolo unde trăiseră odată, folosiseră peşterile din munţi mai mult drept cămări 
pentru provizii, şi doar pe vreme foarte rea se adăposteau şi dormeau în ele. 
Asemenea locuri de refugiu aveau şi în Beleriand, unde în timpul furtunilor sau al 
iernilor geroase se retrăgeau aproape toţi, în afara celor care puteau îndura 
frigul; dar locurile acestea erau păzite şi nici măcar cei mai apropiaţi prieteni din 
rândul Poporului lui Haleth nu erau bineveniţi acolo". 


[291] 


Deprinse de la gnomi, conform legendelor lor. [Nota autorului] 


[292] 


În legătură cu această poveste, tatăl meu a notat: „Poveştile, precum cea 
despre Piatra Credincioasa, care vorbesc despre transferarea unei părţi din 
«puterile» lor asupra obiectelor făcute de ei, amintesc întrucâtva despre felul în 
care Sauron şi-a transferat puterea temeliilor fortăreței Barad-dăr şi Inelului 
Suprem". 


[293| 


„La fiecare cotitura se găseau piloni mari de piatră ciopliţi după chipul şi 
asemănarea oamenilor, cu mădulare butucănoase şi urieşeşti, picioarele ţinute 
cruciş şi braţele scurte încrucişate peste pântece umflate. Unele chipuri, odată cu 
trecerea vremii, îşi pierduseră trăsăturile, în afară de găvanele întunecate ale 
ochilor care încă se aţinteau trişti asupra trecătorilor." 


[«294] 


Denumirea Druwaith laur (Vechiul meleag al Pukelilor) apare pe harta 
Pământului de Mijloc, desenată de domnişoara Pauline Baynes (vezi pg. 362), 
plasată la nord de munţii de pe promontoriul Andrast. Tatăl meu a spus totuşi că 
denumirea fusese adăugată de el şi era plasată corect. - O însemnare marginala 
spune că, după Bătăliile de la Vadurile Isenului, s-a descoperit că, într-adevăr, 
mulţi Druedaini supravieţuiseră în Druwaith laur, căci au ieşit din grotele unde 
trăiau, pentru a-i ataca pe oştenii râmaşi din oastea lui Saruman, care fuseseră 
alungaţi spre miazăzi. - într-un fragment citat la pg. 508 se face referire la 
triburile de „sălbatici", pescari şi vânători, de pe coastele din Enedwaith, care se 
înrudeau ca neam şi limbă cu Druedainii din Anórien. 


[295] 


La un moment dat în Stăpânul Inelelor este folosit cuvântul „,wose[i]" când 
Elfhelm îi spune lui Meriadoc Brandybuck: „Ce auzi tu sunt Wose, Sălbaticii 
Pădurii". Wose este o forma modernizata (în acest caz, forma pe care ar fi avut-o 
cuvântul acum, dacă ar mai fi existat în limbă) a cuvântului anglo-saxon wása, 
care de fapt se găseşte doar în substantivul compus wudu-wăsa, „sălbatic al 
pădurii". (Saeros Elful din Doriath îl numea pe Turin „Woseu al pădurii", pg. 116. 
Cuvântul a existat multă vreme în engleză, transformându-se până la urmă în 
„Wood-house" [„şopron pentru lemne"].) Cuvântul folosit de Rohirrimi („wose" 
fiind o traducere, conform metodei folosite pe tot parcursul scrierilor) este 
menţionat o dată: róg, plural r6gin. 


Din cât se pare, termenul „Oamenii-Pukel" (din nou o traducere: reprezintă 
anglo-saxonul púcel, „spiriduş, demon", înrudit cu púca, din care derivă Puck) era 
folosit doar în Rohan, pentru pietrele cioplite din Valea Calvarului. 


[296] 


În Cele două turnuri IIl 8, se spune că Saruman era „socotit de mulţi 
căpetenia Vrăjitorilor", iar la Sfatul lui Elrond (Frăția /nelului II 2), Gandalf a 
declarat în mod explicit următoarele: „Saruman cel Alb este cel mai mare în 
ordinul meu". 


[297] 


O altă versiune a cuvintelor lui Círdan către Gandalf, când i-a dat Inelul de 
Foc la Limanurile Cenuşii, se găseşte în Despre Inelele Puterii (Silmarillion, pg. 
413), şi într-o variantă foarte asemănătoare în Anexa B la Stăpânul Inelelor 
(preambulul la Povestea Anilor celui de-al Treilea Ev). 


[298] 


Într-o scrisoare datând din 1958, tatăl meu spunea că nu ştia nimic 
limpede despre „ceilalţi doi", deoarece ei nu reprezentau interes pentru istoria 
zonei de nord-vest a Pământului de Mijloc. „Cred“, scria el, „că s-au dus ca 
emisari în regiuni îndepărtate, la Răsărit şi la Miazăzi, departe de teritoriile 
numendreene: misionari în ţări «ocupate de duşmani», ca să spunem aşa. Dacă 
au avut succes, nu am de unde şti; dar mă tem că au dat greş, ca şi Saruman, 
deşi fără îndoiala că în alte feluri; şi bănuiesc că au fondat sau au iniţiat culte 
secrete şi tradiţii «magice» care au supravieţuit căderii lui Sauron." 


[299] 


Într-o însemnare de dată foarte târzie, despre numele istarilor, se zice că 
Radagast ar fi un nume provenind de la oamenii din Văile Anduinului, „care acum 
nu poate fi interpretat cu claritate". Rhosgobel, despre care se spune că era 
„casa cea străveche a lui Radagast" în Frăția /nelului Il 3, s-ar fi aflat „la hotarele 
împădurite dintre Carrock şi Vechiul Drum al Pădurii". 


[+300] 


Într-adevăr, menționarea lui Olórin în Valaquenta {Silmarillion, pg. 56) dă 
de înțeles că istarii erau maiari, deoarece Olórin era Gandalf. 


[+301] 


Curumo ar fi, din cât se pare, numele lui Saruman în Quenya, nemenţionat 
nicăieri altundeva; Curunir era forma sindarină. Saruman, numele pe care-l purta 
printre nordici, conţine cuvântul anglo-saxon scaru, saru, „îndemânare, dibaci, 
născocire dibace". Aiwendil trebuie să însemne „iubitorul de păsări"; cf. 
Linaewen, „lacul păsărilor" în Nevrast (vezi Anexa la Silmarillion, articolul /in 1.) 
Pentru sensul numelui Radagast, vezi pg. 535 şi nota 4. Pa/lanado conţine poate - 
în ciuda ortografiei - elementul palan, „departe", ca în palantír şi în Palarran 
„Departe-Rătăcitoarea", numele corăbiei lui Aldarion. 


[302] 


Într-o scrisoare din 1956, tatăl meu spunea că „în Stăpânul Inelelor nu se 
face aproape nici o referire la lucruri care nu există la nivelul respectiv (al 
realităţii secundare sau sub-creatoare)". Adăugând într-o notă la acest pasaj: 
„Nu-mi amintesc decât de pisicile Reginei Beruthiel şi de numele celorlalţi doi 
vrăjitori (cinci, minus Saruman, Gandalf, Radagast)". (în Moria, Aragorn i-a spus 


lui Gandalf că „Mai degrabă vă puteţi încrede în el să găsească drumul spre casă 
într-o noapte fără lună, decât în pisicile Reginei Beruthiel" {Frăția Inelului II 4).) 

Chiar şi povestea Reginei Beruthiel există, chiar dacă într-o schiţă foarte 
„primitivă", ilizibilă la un moment dat. A fost soţia ticăloasă, singuratică şi 
neiubitoare a lui Tarannon, al doisprezecelea Rege al Gondorului (al Treilea Ev, 
830-913) şi primul „Rege al Corăbiilor", care a luat coroana şi odată cu ea 
numele de Falastur, „Seniorul Coastelor", fiind primul rege fără urmaşi (Stăpânul 
Inelelor, Anexa A, |, ii şi iv). Beruthiel trăia în Casa Regelui din Osgiliath, 
neplăcându-i defel zgomotele şi mirosurile mării, şi nici casa pe care Tarannon a 
construit-o mai jos de Pelargir, „pe arce ale căror picioare se înfigeau adânc în 
apele late ale lui Ethir Anduin"; ura toate câte erau create, toate culorile şi 
gătelile complicate, îmbrăcându-se numai în negru şi argintiu şi trăind în încăperi 
goale, iar grădinile casei din Osgiliath erau pline de sculpturi înfățișând supliciul, 
aşezate sub chiparoşi şi tise. Avea nouă pisici negre şi una albă, sclavele ei, cu 
care stătea de vorbă, sau ale căror memorii le citea, punându-le să descopere 
toate tainele întunecate ale Gondorului, încât cunoştea acele lucruri „pe care 
oamenii doresc cel mai mult să le ţină ascunse", punând-o pe pisica albă să le 
spioneze pe cele negre şi chinuindu-le. Nici un om din Gondor nu îndrăznea să le 
atingă; toţi se temeau de ele şi blestemau când le vedeau trecând. Ceea ce 
urmează este aproape în întregime lizibil în singurul manuscris existent, cu 
excepţia finalului, în care se spune că numele ei a fost şters din Cartea Regilor 
(„dar memoria oamenilor nu este în întregime închisă în cărţi, şi pisicile Reginei 
Beruthiel nu au pierit niciodată cu totul din vorbele oamenilor") şi că Regele 
Tarannon a pus să fie urcată pe o corabie, însoţită doar de pisicile ei, şi lăsată să 
fie dusă pe mare de un vânt de la miazănoapte. Corabia a fost zărită ultima oară 
trecând prin dreptul golfului Umbar, sub secera lunii, cu o pisică pe catarg şi cu o 
alta ca o figură sculptată la prora. 


[303] 


Se face aici aluzie la „A doua Profeţie a lui Mandos", care nu apare în 
Silmarillion; nu poate fi elucidată aici, deoarece ar necesita relatarea istoriei 
mitologiei în raport cu versiunea publicată. 


[304] 


Gandalf a repetat că „Oldrin am fost în Apusul de mult uitat", când a stat 
de vorbă cu hobbiţii şi cu Gimli în Minas Tirith, după încoronarea Regelui Elessar: 
vezi „Căutarea Ereborului", pg. 453. 


[305] 


„Stelele străine" sunt valabile doar pentru Harad, şi înseamnă că Aragorn a 
călătorit şi în emisfera sudică. [Nota autorului] 


[306] 


Semnul de pe ultima vocală din /nkăâ-nus sugerează că ultima consoană 
era sh. 


[+307] 


Unul din poemele din antologia de poezie scandinavă străveche, cunoscută 
drept „Edda poetică" sau „Edda veche". f 

* dwarf (în engl. În orig.) - pitic, gnom. În versiunea româneasca a operelor 
lui Tolkien, am optat pentru termenul de gnom. (n.tr.) 


[308] 


Fără îndoială că au fost folosite în deliberările dintre Arnor şi Gondor în 
anul 1944, legate de succesiunea la Coroană. E posibil ca „mesajele" primite în 
Gondor în 1973, privitoare la situaţia disperată în care se afla Regatul de la 
Miazănoapte, să fi fost rezultatul ultimei întrebuinţări a Pietrelor până la 
apropierea Războiului Inelului. [Nota autorului] 


[309] 


Odată cu Arvedui au pierit şi Pietrele din Annuminas şi Amon Sul (Ţancul 
Vremii). Al treilea pa/antir de la Miazănoapte era cel din turnul Elostirion, de pe 
Emyn Beraid, care avea proprietăţi deosebite (vezi nota 16). 


[310] 


Piatra din Osgiliath se pierduse în apele Anduinului în 1437, în timpul 
războiului civil pricinuit de învrăjbirea Rubedeniilor. 


[311] 


Despre distructibilitatea pa/antirilor, vezi pg. 562. În articolul din Povestea 
Anilor pentru anul 2002, şi în Anexa A (I, iv), se dă ca o certitudine faptul că 
palantirul a fost capturat când a căzut Minas Ithil; dar tatăl meu a notat că aceste 
hronice au fost întocmite după Războiul Inelului şi că afirmaţia, oricât de certă, 
era doar o deducție. Piatra Ithil nu a fost nicicând regăsită, pierind probabil odată 
cu distrugerea turnului Barad-dûr; vezi pg. 562. 


[312] 


Pietrele ca atare puteau doar vedea scene sau figuri din locuri îndepărtate 
sau din trecut. Nu exista nici o explicaţie pentru aceasta capacitate al lor; iar 
pentru oamenii din vremurile de mai târziu , era dificil să controleze ce imagini 
anume să fie dezvăluite de voinţa sau dorinţa privitorului. Dar când o altă minte 
pătrundea de bună voie într-o Piatră, gândurile puteau fi „transferate" (privite 
sub formă de „cuvinte"), şi imagini ale lucrurilor aflate în mintea celui care privea 
într-o Piatră puteau fi văzute de celălalt privitor. [Vezi mai departe la pg. 563 şi 
nota 21.] Iniţial, aceste puteri erau folosite mai cu seamă în consultări, în scopul 
schimbului de informaţii necesare în procesul guvernării sau de sfaturi şi păreri; 
mai puţin în relaţii de prietenie sau din pură plăcere, ori în scopul de a transmite 
salutări sau condoleanţe. Numai Sauron folosea o Piatră pentru a-şi transfera 
voinţa superioară, dominându-l pe privitorul mai slab şi obligându-l să-şi 
dezvăluie gândurile tainice şi să se supună poruncilor. [Nota autorului] 


[313] 


Cf. observaţiile lui Gandalf la Sfatul ţinut la Elrond acasă, privitoare la 
faptul că Saruman a cercetat îndelung sulurile şi cărţile din Minas Tirith. 


[314] 


Pentru o politică „pământeană" a puterii şi a forţei războinice, Isengard era 
bine plasat, fiind cheia spre Strunga Rohan. Strunga era un punct slab în sistemul 
de apărare al Apusului, mai cu seamă de când Gondorul decăzuse. Pe acolo 
puteau trece în taină iscoade şi emisari ostili, sau chiar oştiri, aşa cum se 
întâmplase în Evul dinainte. Din cât se pare, Sfatul nu cunoştea ce se petrece în 
Rotocolul Isengardului, deoarece de ani de zile acesta era păzit îndeaproape. 
Folosirea şi poate chiar prăsirea anume a orcilor au fost ţinute secret şi cu nici un 
chip n-au avut cum începe înainte de 2990. Aparent, înaintea atacului asupra 


Rohanului, trupele de orei nu fuseseră folosite dincolo de teritoriul Isengardului. 
Dacă Sfatul ar fi avut cunoştinţă despre toate acestea, fără îndoială că şi-ar fi dat 
imediat seama că Saruman devenise o primejdie. [Nota autorului] 


[315] 


Denethor era desigur conştient de intuiţiile şi bănuielile lui Gandalf, ceea 
ce îl înfuria şi-l amuza în acelaşi timp. De notat cuvintele pe care i le-a adresat lui 
Gandalf la întâlnirea lor din Minas Tirith (Întoarcerea Regelui V 1): „[Dar] ştiu de- 
acum destule despre aceste fapte, atât cât îmi sunt de trebuinţă împotriva 
primejdiei de la Răsărit", şi mai ales vorbele batjocoritoare care au urmat: „Mda... 
Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se zice -, seniorii din Gondor tot au simţul 
văzului mai ascuţit decât oamenii de rând, astfel că primesc mai multe veşti 
decât ceilalţi". Fără a lua în considerare palantirii, Denethor era un om cu mari 
puteri ale minţii, în stare să citească iute gândurile ascunse în spatele chipurilor 
şi vorbelor, dar este posibil şi să fi văzut cu adevărat în Piatra Anor imagini ale 
evenimentelor din Rohan şi Isengard. [Nota autorului] - Vezi şi pg. 564. 


[316] 


De reţinut pasajul din Cele dovă turnuri IV 5, în care Faramir (născut în 
2983) îşi amintea că l-a văzut pe Gandalf în Minas Tirith o dată în copilărie şi încă 
de două sau de trei ori mai târziu ; şi a mai spus că ceea ce îl adusese pe Gandalf 
în cetate era interesul lui faţă de documentele aflate acolo. Ultima oară când l-a 
văzut a fost probabil în 3017, când Gandalf a găsit pergamentul lui Isildur. [Nota 
autorului] 


[317] 


Se face referire aici la ceea ce i-a spus Gandalf lui Peregrin (Ce/e dovă 
turnuri Ill 11): „Cine ştie unde zac acum îngropate sau adânc scufundate sub ape 
Pietrele pierdute din Arnor sau Gondor?" 


[318] 


Se face referire aici la cuvintele rostite de Gandalf după moartea lui 
Denethor, în intoarcerea Regelui V 7, la sfârşitul capitolului. Corectura făcută de 
tatăl meu (şi impusă de discuţia de faţă) anume din „Denethor nu a voit să o 
folosească" , în „Denethor nu ar fi voit să o folosească" nu a fost introdusa în 
ediţia revizuita. Vezi Introducere, pg. 25(** Este şi cazul ediţiei din 1981 (Random 
House), care a stat la baza versiunii în limba româna a Stăpânului Inelelor, 
apăruta la RAO. (n.tr.)). 


[319] 


Thorongil („Vulturul Stelei") a fost numele primit de Aragorn când, fără a-şi 
da în vileag identitatea, l-a slujit pe Ecthelion Il al Gondorului; vezi Stăpânul 
Inelelor, Anexa A (I, iv, Majordomii). 


[+320] 


Folosirea palantírilor reprezenta un efort mental, în special pentru oamenii 
de mai târziu , neobişnuiţi cu acest proces; fără îndoială că, pe lângă neliniştile 
care-l rodeau pe Denethor, acest efort a adâncit şi mai mult „asprimea" lui. 
Probabil că soția lui a simțit acest lucru mai devreme decât ceilalți, ceea ce i-a 
sporit nefericirea şi i-a grăbit moartea. [Nota autorului] 


[321] 


O notă marginală fără destinaţie remarcă faptul că integritatea lui 
Saruman „fusese subminată pur şi simplu de propria lui mândrie şi poftă 
nestăpânită de a-şi impune voinţa. Cercetarea Inelelor a fost cauza, deoarece în 
mândria lui credea că le putea folosi, sau îl putea folosi, sfidând astfel orice altă 
voinţă. Nemaifiind devotat nici unei alte persoane sau cauze, Saruman era dispus 
să accepte dominaţia de către o voinţă superioară, amenințările ei şi orice 
manifestare de putere din partea acesteia". În plus, el însuşi nu avea nici un 
drept asupra Pietrei Orthanc. 


[322] 


1998 a fost anul în care a murit Pelendur, Majordomul Gondorului. „După 
vremea lui Pelendur, rangul [de Majordom] a devenit ereditar, fiind transmis de la 
tată la fiu sau celui mai apropiat ca grad de rudenie, la fel ca şi regalitatea", 
Stăpânul Inelelor, Anexa A, |, iv, Majordomii. 


[323] 


Alta era situaţia în Arnor. Regele avea dreptul legal să deţină Pietrele (el 
folosea în mod normal Piatra Annuminas); dar regatul s-a divizat şi tronul a 
început să fie disputat. Regii din Arthedain, cei care în mod limpede aveau 
dreptul la tron, au pus să se facă de strajă în jurul dealului Amon Sul; Piatra de pe 
acest deal era considerata drept cel mai important palantír de la Miazănoapte, 
cel mai mare şi mai puternic, şi cel prin care se stabilea comunicarea cu 
Gondorul. După ce în 1409 Angmarul a distrus dealul Amon Sul, ambele Pietre au 
fost duse în Fornost, unde sălăşluia Regele din Arthedain. Acestea s-au pierdut 
când Arvedui a pierit în naufragiu. Nimeni nu fusese împuternicit cu autoritatea 
directă sau moştenită de a folosi Pietrele. Numai una mai rămăsese la 
miazănoapte, Piatra lui Elendil, de pe Emyn Beraid, dar aceasta avea calităţi 
speciale şi nu putea fi folosită pentru comunicare. Fără îndoială că dreptul 
ereditar de a o folosi era păstrat de „moştenitorul lui Isildur", căpetenia 
recunoscută a dunedainilor, descendent al lui Arvedui. Dar nu se ştie dacă 
vreunul dintre aceştia, inclusiv Aragorn, a privit vreodată în ea, din dorinţa de a 
vedea Apusul pierdut. Cirdan şi elfii din Lindon erau cei care păzeau această 
Piatră şi turnul în care fusese aşezată. [Nota autorului] - în Anexa A (I, iii) la 
Stăpânul Inelelor se spune că palantirul din Emyn Beraid „nu era ca şi celelalte 
[Pietre, n.tr.] şi nu se potrivea cu ele; nu privea decât spre Mare. Elendil a pus-o 
acolo ca să poată privi înapoi «de-a dreptul» şi să vadă Eressëa în Apusul pierdut; 
dar mările învolburate de dedesubt au acoperit regatul Numenor pentru 
totdeauna". Despre faptul că Elendil a zărit Eressëa în pa/antirul din Emyn Beraid 
se spune şi în Despre /nelele Puterii (Silmarillion, pg. 398): „oamenii cred că 
astfel putea el să vadă uneori în zare chiar şi Turnul din Avall6nă, pe Insula 
Eressëa, unde se afla şi încă se mai află Piatra cea Mare". De remarcat că în 
relatarea de faţă nu se face nici o referire la această Piatră Mare. 


[324] 


O notă ulterioară, stingheră, neagă faptul că pa/antirii aveau poli sau o 
orientare anume, dar alte detalii nu se dau. 


[325] 


Nota ulterioară menţionată la nota 17 tratează oarecum diferit câteva din 
aceste aspecte ale pa/antirilor, în special noţiunea de „învăluire" pare folosită 
diferit. Nota, scrisă în grabă şi destul de confuza, spune la un moment dat: „Ei 
păstrau imaginile primite, încât fiecare conţinea în sine o multitudine de imagini 


şi scene, unele dintr-un trecut îndepărtat. Nu puteau «vedea» în întuneric; adică 
nu înregistrau lucruri aflate în întuneric. Înşişi pa/antirii erau de obicei ţinuţi în 
întuneric, deoarece astfel era mult mai uşor să se vadă scenele pe care le 
prezentau şi, pe măsură ce treceau secolele, să se limiteze «supraîncărcarea». 
Metoda de a le «învălui» reprezenta un secret, necunoscut în ziua de azi. Nu erau 
«orbiţi» de obstacole fizice, de exemplu un zid, un deal sau o pădure, atâta 
vreme cât obiectele depărtate se aflau ele însele în lumină. Din câte spun sau 
bănuiesc comentatorii de mai târziu , iniţial Pietrele erau plasate în locurile lor în 
sipete sferice încuiate, pentru a împiedica folosirea lor incorectă de către cei 
neautorizaţi s-o facă; dar că aceste sipete în sine îndeplineau şi funcţia de 
învăluire a lor, pentru a le linişti. Prin urmare, sipetele erau probabil 
confecţionate dintr-un metal sau o altă materie necunoscută în ziua de azi." 
însemnări marginale la această notă sunt ilizibile în parte, dar se poate deduce 
totuşi că imaginea era cu atât mai limpede, cu cât trecutul era mai îndepărtat, în 
vreme ce, pentru a vedea la distanţă, trebuia ţinut cont de o „distanţă 
corespunzătoare" ce varia de la Piatră la Piatră şi oferea o imagine mai clară 
asupra obiectelor îndepărtate în spaţiu. Pa/antirii mai mari puteau privi mult mai 
departe decât cei mici; pentru cei mici, „distanţa corespunzătoare" măsura cinci 
sute de mile, ca de exemplu cea între Piatra din Orthanc şi cea din Anor. „Ithil era 
mult prea aproape, dar era folosita pentru [cuvinte ilizibile], şi nu pentru contacte 
personale cu Minas Anor." 


[326] 


Orientarea nu era împărţită în „sferturi" separate, ci era continuă; astfel, 
cineva care şedea în partea de sud-est a pietrei privea în linie directă spre nord- 
vest, şi aşa mai departe. [Nota autorului] 


[327] 


Vezi Cele două turnuri III 7. 


[328] 


Intr-o notă separată, acest aspect este explicat cu mai multa limpezime: 
„Două persoane care foloseau fiecare o Piatră «în acord» cu cealaltă puteau 
discuta, dar nu prin intermediul sunetelor, pe care Pietrele nu le transmiteau. 
Privind una la cealaltă, persoanele puteau schimba «gânduri» - nu gândul 
complet sau adevărat, ori intenţiile pe care le aveau, ci «vorbire mută», adică 
acele gânduri pe care vroiau să le transmită (şi care fuseseră deja transpuse în 
formă lingvistică în mintea lor sau fuseseră rostite cu glas tare); acestea erau 
primite de conlocutor şi transformate imediat în «cuvinte», şi numai astfel erau 
transmise mai departe." 


[329] 


în prezenta versiune în limba română am optat deliberat nu pentru un 
indice propriu-zis - cu trimiteri la pagină, ca în original -, ci pentru o formă mai 
apropiată de un glosar, considerând că este mai util pentru cititor să aibă un 
inventar complet al antroponimelor şi toponimelor, cu explicaţiile de rigoare, care 
să-i uşureze înţelegerea textului de faţă. (n.red.)