J. R. R. Tolkien — V3 Copiii Lui Hurin

J.R.R. Iolkien 


|. R. R. Iolkien 


Povestea Copiilor lui Hurin 


CUPRINS: 

PREFAŢĂ. 

INTRODUCERE Pământul de Mijloc şi Zilele de Odinioară. 

NOTĂ ASUPRA PRONUNŢIEI. 

Capitolul 1 COPILĂRIA LUI TURIN. 

Capitolul II BĂTĂLIA LACRIMILOR FĂR' DE NUMĂR. 

Capitolul III VORBELE LUI HURIN ŞI ALE LUI MORGOTH. 

Capitolul IV PLECAREA LUI TURIN. 

Capitolul V'TURIN ÎN DORIATH. 

Capitolul VI TURIN PRINTRE PROSCRIŞI. 

Capitolul VII DESPRE MÂM GNOMUL. 

Capitolul VIII ŢARA ARCULUI ŞI A COIFULUI. 

Capitolul IX MOARTEA LUI BELEG. 

Capitolul X TURIN ÎN NARGOTHROND. 

Capitolul XI CĂDEREA NARGOTHRONDULUI. 

Capitolul XII ÎNTOARCEREA LUI TURIN ÎN DOR-LOMIN. 

Capitolul XIII SOSIREA LUI TURIN ÎN BRETHIL. 

Capitolul XIV CĂLĂTORIA LUI MORWEN ŞI A LUI 
NIENOR ÎN NARGOTHROND. 

Capitolul XV NIENOR ÎN BRETHIL. 

CAPITOLUL. XVI VENIREA LUI GLAURUNG. 

Capitolul XVII MOARTEA LUI GLAURUNG. 

Capitolul XVIII MOARTEA LUI TURIN. 

ANEXĂ. 

NOTĂ DESPRE HARTĂ. 


PREFAŢĂ. 
Este de netăgăduit că multor cititori ai Stăpânului Inelelor 
legendele Zilelor de Odinioară (aşa cum au fost tipărite în 


diferite forme în Silmarillion, Poveşti neterminate şi Istoria 
Pământului de Mijloc) nu le sunt defel cunoscute, decât 
poate prin reputaţia de a fi ciudate şi inaccesibile ca stil şi 
ton. lată de ce m-am gândit - şi nu e un gând de ieri, de azi 
- că ar fi întrutotul justificat să prezint versiunea lungă a 
legendei Copiilor lui Hurin, aşa cum a conceput-o tatăl meu, 
ca o scriere independentă, între propriile coperte, cu o 
muncă de redactare minimă şi mai cu seamă într-o curgere 
continuă, fără întreruperi sau goluri, dacă acest lucru putea 
fi făcut fără distorsiuni sau fără a inventa ceva în plus, în 
ciuda formei neterminate în care au rămas unele părţi ale 
ei. 

M-am gândit că, dacă povestea despre soarta lui Turin şi a 
lui Nienor, copiii lui Hurin şi Morwen, ar putea fi prezentată 
în acest mod, s-ar deschide o fereastră spre o scenă şi o 
poveste plasate într-un Pământ de Mijloc necunoscut, foarte 
vii şi concrete, deşi sunt concepute ca şi când ar fi ajuns la 
noi din epoci îndepărtate: tărâmurile înghiţite de ape din 
apus, dincolo de Munţii Albaştri, pe unde umblase în 
tinereţe Arborebărbos, şi viaţa lui Turin Turam-bar în Dor- 
IOmin, Doriath, Nargothrond şi Codrul Brethil. 

Prin urmare, această carte se adresează în primul rând 
acelor cititori care poate îşi amintesc faptul că pielea lui 
Shelob era atât de cumplit de tare încât nu putea fi 
străpunsă nici măcar de-o armie omenească, şi asta chiar 
dacă oţelul ar fi fost făurit de elfi sau de gnomi sau de-ar fi 
fost mânuit de Beren ori Turin sau că Elrond i-a spus lui 
Frodo în Vâlceaua Despicată că Turin era unul dintre 
„măreţii prieteni ai elfilor din străvechime”; altceva nu ştiu 
despre el. 

În tinereţea sa, în anii Primului Război Mondial şi cu mult 
înainte să fi existat cea mai mică aluzie referitoare la 
poveştile care aveau să alcătuiască naraţiunea din Hobbitul 
sau Stăpânul Inelelor, tatăl meu a început să scrie o serie 
de povestiri, pe care a intitulat-o Cartea Poveştilor Pierdute. 
Aceea a fost prima scriere de literatură de imaginaţie, chiar 


substanţială, deoarece, deşi a fost lăsată neterminată, 
conţine paisprezece poveşti complete. În Cartea Poveştilor 
Pierdute au apărut în poveste zeii, sau valarii; elfii şi 
oamenii, care sunt Copiii lui Iluvatar (Creatorul); Melkor- 
Morgoth, Marele Vrăjmaş; balrogii şi orcii; şi ţinuturile în 
care sunt plasate poveştile, Valinor, tărâmul zeilor dincolo 
de oceanul apusean, şi Marile Pământuri (ulterior numite 
Pământul de Mijloc, între mările din răsărit şi din apus). 
Printre Poveştile Pierdute, trei erau mai lungi şi mai 
complete, toate având drept personaje oameni şi elfi 
deopotrivă: acestea sunt Povestea lui Tinuviel (care în 
Stăpânul Inelelor apare într-o formă scurtă, drept povestea 
lui Beren şi Luthien, pe care Aragon le-a spus-o hobbiţilor 
pe Piscul Vremii; pe aceasta tatăl meu a scris-o în 1917), 
Turumbar şi Foal6ke (Turin Turambar şi Dragonul, care cu 
siguranţă exista în 1919, chiar şi mai înainte) şi Căderea 
Gondolinului (1916-1917). Într-un fragment citat adesea, 
dintr-o scrisoare lungă în care îşi descria opera - şi pe care 
a scris-o în 1951, cu trei ani înainte să fie publicat Stăpânul 
Inelelor - tatăl meu vorbea despre ambițiosul său proiect 
anterior:,...Cu mult timp în urmă, mă gândisem, la un 
moment dat (între timp, mi-a pierit curajul), să creez un 
ansamblu de legende mai mult sau mai puţin legate între 
ele, pornind cu cele cosmogonice, de mare întindere, şi 
mergând până la basme romantice - cosmogonia 
fundamentându-se pe legendele pământene, mai puţin 
importante, iar acestea împrumutând splendoare din vasta 
țesătură a celor dintâi - să dezvolt complet unele dintre 
poveştile esenţiale, iar pe altele, cele mai multe, să le 
schiţez doar şi să le las ca atare în structura generală”. 
Din acest fragment se poate vedea că, încă de la început, 
modul în care concepuse ceea ce avea să fie numit 
Silmarillion cuprindea şi faptul că unele „Poveşti” trebuiau 
spuse într-o formă cât mai elaborată; şi într-adevăr, în 
aceeaşi scrisoare din 1951, el se referea în mod explicit la 
cele trei poveşti pe care le-am menţionat mai sus ca fiind 


cele mai lungi din Cartea Poveştilor Pierdute. În scrisoare 
amintea povestea lui Beren şi Luthien, „cea mai importantă 
poveste din Silmarillion”, spunând despre ea că „istoria 
aceasta poate fi citită ca o poveste cavalerească sau ca un 
basm (cred eu, minunat şi impresionant), având doar 
cunoştinţe vagi despre contextul general. Dar ea 
reprezintă, în acelaşi timp, o legătură fundamentală în 
ciclu, iar sensul ei nu poate fi înţeles pe deplin dacă e 
scoasă din context”. „Mai sunt şi alte poveşti aproape la fel 
de ample, continua tatăl meu, în aceeaşi măsură 
independente, dar legate şi ele de istoria generală”; 
acestea sunt Copiii lui Hurin şi Căderea Gondolinului. 

Din ceea ce a scris tatăl meu este limpede că, dacă ar fi 
realizat versiunile finale şi finisate, de anvergura pe care şi- 
o dorea el, atunci cele trei „Poveşti Mari” ale Zilelor de 
Odinioară (a lui Beren şi Luthien, a Copiilor lui Hurin şi cea 
despre Căderea Gondolinului) ar fi fost, în viziunea lui, nişte 
opere suficient de complete în ele însele încât să nu ceară 
neapărat cunoaşterea marelui ansamblu de legende 
cunoscut drept Silmarillion. Pe de altă parte, aşa cum 
observa tatăl meu în aceeaşi scrisoare, povestea despre 
Copiii lui Hurin face parte integrantă din istoria elfilor şi a 
oamenilor din Zilele de Odinioară şi, de bună seamă, există 
numeroase referinţe la evenimente şi circumstanţe din 
respectiva istorie mult mai amplă. 

Ar fi împotriva concepţiei cărţii de faţă ca lectura ei să fie 
îngreunată cu nenumărate note care să ofere informaţii 
despre persoane şi evenimente ce au arareori o importanţă 
reală în desfăşurarea naraţiunii ca atare. Totuşi, poate că 
pe alocuri nu strică o mână de ajutor, astfel că în 
Introducere prezint pe scurt Beleriandul şi popoarele sale 
către sfârşitul epocii Zilelor de Odinioară, când s-au născut 
Turin şi Nienor; de asemenea, pe lângă harta Beleriandului 
şi a Ţinuturilor de la Miazănoapte, am inclus o listă 
cuprinzând toate numele care apar în text, cu explicaţii 


foarte concise în legătură cu fiecare, şi câteva genealogii 
simplificate. 

La sfârşitul cărţii există o Anexă în două părţi: prima se 
referă la încercările tatălui meu de a ajunge la o formă 
finală a celor trei poveşti, iar a doua - la compoziţia textului 
din această carte, text care se deosebeşte în multe privinţe 
de cel din Poveşti neterminate. 

Îi sunt foarte recunoscător fiului meu Adam Tolkien pentru 
ajutorul indispensabil pe care mi l-a dat în aranjarea şi 
prezentarea materialului din Introducere şi Anexă şi pentru 
transpunerea cărţii în lumea descurajantă (pentru mine) a 
suportului electronic. 

INTRODUCERE. 

Pământul de Mijloc şi Zilele de Odinioară. 

Personajul Turin avea o semnificaţie profundă pentru tatăl 
meu; neîndoielnic, el a reuşit să realizeze un portret 
pregnant al copilului Turin, esenţial pentru tot ce se 
întâmplă în poveste: o fire severă, lipsită de bucurie, cu 
simţul dreptăţii şi al compasiunii; al lui Hurin - energic, 
vesel, sangvin al mamei lui, Morwen - rezervată, curajoasă 
şi mândră; şi o descriere a vieţii în gospodăria lor, în Dor- 
lOmin, ţara aceea rece în anii - încă de atunci apăsaţi de 
teamă - ce au urmat spargerii de către Morgoth a asediului 
asupra Angbandului, înainte să se fi născut Turin. 

Dar toate acestea s-au întâmplat în Zilele de Odinioară, 
Primul Ev al lumii, într-o epocă neînchipuit de îndepărtată. 
Distanţa în timp până unde se întoarce această poveste în 
trecut este sugerară memorabil în Stăpânul Inelelor. La 
Marele Sfat din Vâlceaua Despicată, Elrond a povestit 
despre Ultima Alianţă dintre elfi şi oameni şi despre 
înfrângerea lui Sauron la sfârşitul celui de-al Doilea Ev, cu 
mai mult de trei mii de ani înainte. 

Ajuns aici cu povestea, Elrond se opri din vorbit şi oftă. 

— Parcă văd şi acum splendoarea flamurilor lor, continuă 
el. Îmi aduceau aminte gloria Zilelor de Odinioară şi Oştile 
din Beleriand, atât de mulţi prinți şi căpetenii de seamă se 


strânseseră. Şi totuşi nu tot atât de mulţi şi de mândri ca 
atunci când a fost sfărâmat muntele Thangorodrim şi când 
elfii au socotit că răul se sfârşise o dată pentru totdeauna, 
dar n-a fost să fie aşa. 

— Chiar îţi aminteşti? Îi scăpă lui Frodo întrebarea cu voce 
tare, fără să vrea, într-atât era de uluit. Dar credeam - şi se 
opri o clipă fâstăcit, atunci când Elrond se răsuci spre el - 
credeam că Gil-galad a căzut cu mult mai multă vreme în 
urmă. 

— Cu adevărat aşa a fost, răspunse Elrond cu o voce 
groasă. Doar că amintirile mele se întorc departe în timp, 
până în Zilele de Odinioară. Earendil a fost seniorul meu, 
cel care s-a născut în Gondolin înainte de pieirea acestei 
ţări; iar mama mea a fost Elwing, fiica lui Dior, fiul lui 
Luthien din Doriath. Am fost martor la trei evuri în partea 
de apus a lumii, la multe înfrângeri şi la multe victorii 
nerodnice. 

Cu vreo şase mii cinci sute de ani înainte să se ţină Sfatul 
acasă la Elrond, în Vâlceaua Despicată, s-a născut Turin în 
Dor-lOmin, „în iarna anului ce prevestea mari suferinţe”, 
după cum se spune în Hronicul Beleriandului. 

Dar tragedia vieţii sale nu poate fi înţeleasă doar din 
descrierea personajului, deoarece Turin era condamnat să 
trăiască prins în capcana unei puteri uriaşe şi misterioase, 
blestemul plin de ură rostit de Morgoth împotriva lui Hurin, 
Morwen şi a copiilor lor, din cauză ci Hurin îl sfida şi refuza 
să se supună voinţei sale. lar Morgoth, Vrăjmaşul Negru, 
cum a ajuns să fie numit, era la origine - aşa i-a spusellui 
Hurin, adus captiv în faţa lui - „Melkor, întâiul şi cel mai 
puternic dintre toţi valarii, cel care a fost încă dinainte de a 
fi lumea”. Acum, întrupat pentru totdeauna în alcătuirea 
unui rege urieşesc şi maiestuos, dar terifiant, în nord-vestul 
Pământului de Mijloc, era prezent fizic în uriaşa lui 
fortăreață Angband, Infernul de Fier fumul negru ce ieşea 
prin meterezele Thangorodrimu-lui, munţii pe care Melkor 
i-a înălţat deasupra Angbandului, putea fi văzut de la mare 


depărtare, mânjind cerul de la miazănoapte. În Hronicul 
Beleriandului se spune că „porţile lui Morgoth se aflau doar 
la o sută cincizeci de leghe de podul spre Menegroth; 
departe şi totuşi prea aproape”. Este vorba de podul ce 
duce la curtea regelui elf Thingol, care l-a luat pe Turin 
drept fiu de suflet: curtea regelui se numea Menegroth, 
Cele o Mie de Peşteri, departe în sud şi la est de Dor-l6min. 
Dar, întrupat, Morgoth era stăpânit de teamă. lată ce scria 
tatăl meu despre Morgoth: „Căci pe măsură ce se înrăia în 
ticăloşia lui şi punea răul ce-l clocea în sine în ticluitele-i 
minciuni şi-n creaturile ticăloşiei, puterea îi trecea aşijderea 
în ele şi astfel se răspândea, iar el devenea tot mai legat de 
pământ, nemaidorind să iasă din fortărețele sale 
întunecate”. Astfel, când Fingolfin, Marele Rege al elfilor 
noldorini, a pornit călare de unul singur ca să-l provoace pe 
Morgoth la o luptă corp la corp, eli-a strigat la porţi: „leşi, 
rege laş ce eşti, să te lupţi cu propriile-ţi mâini! Sălăşluitor 
de bârlog, stăpân de sclavi, mincinos, pândar, duşman al 
zeilor şi elfilor, arată-te! Căci voiesc a-ţi vedea chipul 
gălbejit de frică!” Atunci (aşa se spune), „Morgoth a ieşit. 
Nu putea tăgădui o asemenea provocare în faţa căpitanilor 
săi”. S-a luptat cu Grond, barosul său cât toate zilele, care, 
la fiecare lovitură, muşca ţărâna, săpând un adevărat 
crater, şi l-a zdrobit pe Fingolfin; dar, înainte de a muri, 
regele elf a țintuit uriaşa labă a lui Morgoth de pământ „şi 
din tăietură a ţâşnit un sânge negru, umplând craterele 
scobite de Grond. lar Morgoth a umblat de-atunci olog de- 
un picior”. lar când Beren şi Luthien, sub înfăţişări de lup şi 
liliac, au pătruns în cea mai afundată sală din Angband, 
unde şedea Morgoth, Luthien l-a vrăjit pe Morgoth, care 
„deodată a început să alunece de pe tron ca un deal ce 
porneşte la vale prăbuşindu-se şi, asemenea unui tunet, s-a 
prăvălit întins cu faţa-n jos, pe podeaua infernului. Coroana 
de fier i s-a rostogolit de pe cap, făcând să răsune hăurile”. 
Blestemul unei asemenea fiinţe, care poate susţine că 
„umbra vrerii mele se întinde peste Arda [Pământul] şi tot 


ce se află în ea se supune încet şi nesmintit voinţei mele”, 
nu seamănă câtuşi de puţin cu blestemele şi sudalmele unor 
fiinţe cu puteri mai mici. Morgoth nu „invocă” răul sau 
nenorocirea asupra lui Hurin şi a copiilor săi, nu „face apel” 
la o instanţă superioară să fie agentul său, căci el, 
„Stăpânul ursitelor de pe Arda”, cum s-a autonumit în faţa 
lui Hurin, intenţionează să pricinuiască distrugerea 
duşmanului său prin forţa giganticei sale voințe. Astfel, 
„schiţează” viitorul celor pe care-i urăşte şi-i spune lui 
Hurin: „Asupra celor pe care tu îi iubeşti gândul meu va 
apăsa ca un nor al destinului necruţător şi-i va arunca în 
întunecime şi deznădejde”. 

Chinul pe care l-a ticluit pentru Hurin era acela „de a 
vedea cu ochii lui Morgoth”. Tatăl meu a dat o definiţie a 
ceea ce însemna acest lucru: dacă cineva era forţat să 
privească în ochii lui Morgoth, acel cineva „vedea” (sau 
primea în mintea sa din mintea lui Morgoth) un tablou 
extrem de credibil asupra evenimentelor, distorsionat de 
răutatea fără sfârşit a lui Morgoth; şi, dacă există cineva 
care se putea opune vrerii lui Morgoth, acesta era Hurin. 
Pentru că - spunea tatăl meu - iubirea ce o purta familiei 
sale şi îngrijorarea chinuitoare pentru soarta lor îl făceau 
să-şi dorească să afle tot ce putea despre ei, indiferent care 
era sursa; dar şi din mândrie, crezând că-l învinsese pe 
Morgoth în schimbul lor de replici şi că putea să-l facă pe 
Morgoth „să-şi plece privirea” sau că reuşea cel puţin să-şi 
păstreze discernământul şi să facă distincţia între realitate 
şi ticăloşie. 

Pe tot parcursul vieţii lui Turin, din momentul plecării sale 
din Dor-lOmin, şi al surorii sale, Nienor, care nu şi-a 
cunoscut niciodată tatăl, aceasta a fost soarta lui Hurin în 
timp ce a şezut nemişcat pe un ţanc al munţilor 
Thangorodrim, într-o amărăciune tot mai mare, pricinuită 
de călăul său. 

În povestea lui Tărin, care şi-a luat numele de Turambar, 
Stăpânul Destinului, blestemul lui Morgoth pare să fie văzut 


că o putere eliberată de sub orice control doar ca să facă 
rău, în căutare de victime; se spune că însuşi Morgoth, un 
vala căzut, se temea că Turin „va ajunge atât de puternic, 
încât blestemul pe care-l abătuse asupra lui nu se va mai 
împlini, iar el va scăpa de soarta ce-i fusese hărăzită” (p. 
131). Mai târziu, în Nargothrond, Turin şi-a ascuns 
adevăratul nume, încât atunci când Gwindor l-a dat în 
vileag el s-a supărat:,...mi-ai făcut rău, prietene, trădându- 
mi adevăratul nume, căci mi-ai invocat ursita de care voiam 
să mă feresc”. Gwindor era cel care îi spusese lui Turin 
despre ceea ce se zvonea în Angband, unde el fusese ţinut 
prizonier, anume că Morgoth îi blestemase pe Hurin şi pe 
toate rubedeniile sale. Dar la mânia de acum a lui Turin ela 
răspuns: „Ursita în tine zace, nu în numele tău”. 

Această idee complexă are un loc atât de important în 
poveste, încât tatăl meu a propus un al doilea titlul: Narn e 
Rach Morgoth, Povestea Blestemului lui Morgoth. lar opinia 
lui despre întreaga poveste este exprimată de următoarele 
cuvinte: „Astfel se încheie povestea lui Turin cel nefericit, 
cea mai mârşavă dintre faptele lui Morgoth printre oameni, 
în lumea străveche”. 

Când Arborebărbos străbătea cu paşii lui mari Codrul 
Fangom, ducându-i pe Merry şi Pippin la subsuorile sale, le 
cânta despre locuri pe care le cunoscuse în străvechime şi 
despre copacii care creşteau acolo: 

Pe lunci Tasarinaniene cu sălcii, mă plimbam Primăvara. 

Ah! Privelişti, parfum Primăvăratic din Nan-tasarion! 

Şi ziceam că-i bine. 

Hoinăream Vara prin păduri de ulm, în Ossiriand Ah! 
Lumina şi muzica, vara, de lângă Şapte Râuri, în Ossir! 

Şi credeam că-i grozav. 

Pe plajele din Neldoreth, venii în Toamnă. 

Ah! Aurul şi stacojiul, şi-al frunzelor suspin, toamna. 

În Taur-na-Neldor! 

Mai mult decât mi-aş fi dorit. 

Spre pinii de pe înălțimile Dorthonionului suiam iarna. 


Ah! Vântul şi albeaţa, şi crengile negre, în iarnă, Pe Orod- 
na-Thun! Glasul mi se-nălţa cântând în slăvi. 

Şi-acum toate zac sub văl de mare, Mă mai plimb numai în 
Ambarona, în Taur&mona, În Aldalome, Pe propriu-mi 
tărâm, în ţinutul Fangorn, Unde rădăcinile-s lungi. Şi ani - 
câtă frunză şi iarbă-s În Tauremornalome. 

Ţinerea de minte a lui Arborebărbos, „entul din pământ 
născutul, ca munţii bătrân”, era cu adevărat lungă. Îşi 
amintea de codri străvechi în marea ţară a Beleriandului, 
distrasă în răscolirile pricinuite de Bătălia cea Mare de la 
sfârşitul Zilelor de Odinioară. Marea cea Mare a năvălit 
peste uscat, înghițind toate pământurile la apus de Munţii 
Albaştri, numiţi Ered Luin şi Ered Lindon, încât harta ce 
însoţeşte Silmarillion se termină la răsărit cu acel lanţ 
muntos, în vreme ce harta din Stăpânul Inelelor se termină 
la apus cu acelaşi lanţ muntos: iar teritoriile de coastă de 
dincolo de munţi, numite pe harta respectivă Forlindon şi 
Harlindon (Lindon de la Miazănoapte şi Lindon de la 
Miazăzi) sunt tot ce a mai rămas după al Treilea Ev din ţara 
numită Ossiriand, Ţara celor Şapte Râuri. Dar şi Lindon, 
prin ale cărei păduri de alun se plimba odată Arborebărbos. 
S-a plimbat şi printre măreţii pini de pe podişul Dorthonion 
(Ţara Pinilor), care ulterior a fost numit Taur-nu-Fuin, 
Pădurea de sub Umbra Nopţii, după ce Morgoth a 
transformat-o într-un „ţinut al spaimei şi al vrăjitorilor 
întunericului, al rătăcirilor şi deznădejdii”; şi a ajuns în 
Neldoreth, pădurea din partea de nord a Doriathului, 
regatul lui Thingol. 

În Beleriand şi în ţinuturile nordice s-a consumat destinul 
cumplit al lui Turin; şi, într-adevăr, atât Dorthonion, cât şi 
Doriath, prin care se plimbase odată Arborebărbos, au fost 
cruciale în viaţa lui. S-a născut într-o lume a războaielor, 
deşi încă era copil când a avut loc ultima şi cea mai mare 
bătălie dintre războaiele din Beleriand. O scurtă prezentare 
a modului în care s-a ajuns la această bătălie va răspunde 


întrebărilor pe care le poate ridica textul de faţă, ca şi 
referinţele care se fac în timpul naraţiunii. 

La nord, hotarele Beleriandului par să fi fost formate de 
Ered Wethrin, Munţii Umbrei, în spatele cărora se întindea 
ţara lui Hurin, Dor-lomin, o parte din Hithlum; la est, 
Beleriand se întindea până la poalele Munţilor Albaştri. Şi 
mai departe, la răsărit, se aflau pământuri care nu prea 
sunt amintite în istoria Zilelor de Odinioară; dar popoarele 
care au făcut acea istorie au venit de la răsărit, prin 
trecătorile Munţilor Albaştri. 

Elfii au apărut pe pământ foarte departe la răsărit, lângă 
lacul numit Cuivienen, Apa Trezirii; şi de acolo au fost 
chemaţi de către valari să părăsească Pământul de Mijloc, 
să treacă Marea cea Mare şi să vină pe Tărâmul 
Binecuvântat, Aman, aflat în partea de apus a lumii, tărâmul 
zeilor. Cei care au răspuns chemării au pornit într-un marş 
lung, străbătând Pământul de Mijloc, din Cuivienen, fiind 
călăuziţi de vala Orome, vânătorul, iar ei au fost numiţi 
Eldari, Elfii Marii Călătorii, Elfii Nobili - ei se deosebesc de 
aceia care, refuzând să dea ascultare chemării, au ales să 
se statornicească în Pământul de Mijloc şi aici să-şi 
împlinească destinul. Ei sunt „elfii inferiori”, numiţi Avari, 
Nesupuşii. 

Dar, deşi au traversat Munţii Albaştri, nu toţi Eldarii au 
plecat peste mare; iar cei care au rămas în Beleriand se 
numesc Sindari, Elfii Cenugşii. Marele lor rege era Thingol 
(care înseamnă Pelerină cenuşie), care cârmuia din 
Menegroth, Cele o Mie de Peşteri, în Doriath. Şi nu toţi 
Eldarii care au trecut Marea cea Mare au rămas în ţara 
valarilor; căci unul dintre cele trei mari neamuri ale lor, 
Noldorii („Învăţaţii”), s-au întors în Pământul de Mijloc, fiind 
numiţi Surghiuniţii. În fruntea celor care s-au răzvrătit 
împotriva valarilor era Feanor, „Spiritul Focului”: cel mai 
mare fiu al lui Finwe, care condusese mulţimea noldorilor 
din Cuivienen, dar care murise între timp. Acest eveniment 


esenţial în istoria elfilor a fost rezumat astfel în Anexa A din 
Stăpânul Inelelor. 

Feanor a fost cel mai renumit dintre Eldari ca fâăurar şi 
cunoscător al tradiţiilor, dar şi cel mai mândru şi mai 
îndărătnic. El a făurit cele Trei Nestemate, Silmarilii, 
umplându-le cu strălucirea celor Doi Copaci, Telperion şi 
Laurelin, care dădeau lumină ţării valarilor. Nestematele au 
fost râvnite de Morgoth Vrăjmaşul, care le-a furat şi, după 
distrugerea Copacilor, le-a adus în Pământul de Mijloc, 
păzindu-le în marea lui fortăreață din 'Thangorodrim. 
Împotriva voinţei valarilor, Fsanor a părăsit Tărâmul 
Binecuvântat, plecând în exil în Pământul de Mijloc, 
împreună cu o mare parte din poporul său; căci, în orgoliul 
său, îşi pusese în gând să redobândească prin forţă 
Nestematele de la Morgoth. A urmat războiul fără de 
speranţă al Eldarilor şi Edainilor împotriva fortăreței din 
Thangorodrim, în care aceştia au fost într-un sfârşit învinşi 
definitiv. 

Feanor a fost ucis în bătălie la scurtă vreme după 
întoarcerea noldorilor în Pământul de Mijloc, iar fiii lui au 
devenit stăpâni peste pământuri întinse la răsărit de 
Beleriand, între Dorthonion (Taur-nu-Fuin) şi Munţii 
Albaştri; dar puterea lor a pierit în cumplita Bătălie a 
Lacrimilor Făr' de Număr, descrisă în Copiii lui Hurin. Şi de 
atunci „fiii lui Feanor rătăceau ca frunzele suflate de vânt” 
(p. 52). 

Al doilea fiu al lui Finwe era Fingolfin (frate vitreg cu 
Feanor), socotit Seniorul tuturor noldorilor împreună cu fiul 
său Fingon, el cârmuia Hithlum, aflat la nord şi la vest de 
marele lanţ Ered Wethrin, Munţii Umbrei. Fingolfin trăia în 
Mithrim, lângă întinsul lac purtând acelaşi nume, în vreme 
ce Fingon stăpânea peste Dor-l6min, la sud de Hithlum. 
Principala lor fortăreață era Barad Eithel (Turnul Sirion), la 
Eithel Sirion (Fântâna lui Sirion), unde izvora râul Sirion, 
pe faţa răsăriteană a Munţilor Umbrei: acolo a servit mulţi 
ani ca soldat Sador, bătrânul servitor olog al lui Hurin şi 


Morwen, aşa cum i-a spus el lui Turin (p. 35). După moartea 
lui Fingolfin, în luptă corp la corp cu Morgoth, Fingon a 
devenit marele rege al noldorilor. Turin l-a văzut o dată, 
„când Regele Fingon şi mulţi dintre seniorii săi 
străbătuseră călare ţinutul Dor-lomin şi trecuseră podul 
peste Nen Lalaith, sclipind în veşmintele lor argintii şi albe” 
(p. 33). 

Al doilea fiu ai lui Fingolfin era Turgon. După întoarcerea 
noldorilor, a trăit întâi în casa numită Vinyamar, lângă mare, 
în regiunea Nevrast, la apus de Dor-lOmin; dar în taină a 
construit oraşul ascuns Gondolin, pe un deal din mijlocul 
câmpiei numite Tumladen, împrejmuită de Munţii 
Încercuitori, la răsărit de râul Sirion. Odată Gondolinul 
construit, după mulţi ani de trudă, Turgon a părăsit 
Vinyamar ca să trăiască împreună cu poporal său, noldori şi 
sindari, în Gondolin; şi, timp de secole, această redută 
minunat de frumoasă a fost ţinută în cel mai deplin secret, 
singura cale de acces spre ea fiind imposibil de descoperit 
şi păzită cu străşnicie, încât nici un străin nu putea 
pătrunde în ea, iar Morgoth cu nici un chip nu reuşea să 
afle unde se găsea. Abia în Bătălia Lacrimilor Făr' de 
Număr, după ce trecuseră mai mult de trei sute cincizeci de 
ani de când părăsise Vinyamarul, a ieşit Turgon cu marea 
lui armie din Gondolin. 

Al treilea fiu al lui Finwe; fratele lui Fingolfin şi frate vitreg 
al lui Feanor, era Finarfin. El nu s-a întors în Pământul de 
Mijloc, dar fiii şi fiica lui au venit cu poporul lui Fingolfin şi 
fiii acestuia. Cel mai mare fiu al lui Finarfin era Finrod, 
care, atras de măreţia şi frumuseţea Menegrothului din 
Doriath, a întemeiat sub pământ oraşul-fortăreaţă 
Nargothrond, drept care a fost numit Felagund, care s-ar 
traduce prin Seniorul Peşterilor sau, în graiul gnomilor, 
Săpătorul de Peşteri. Porţile Nargothrondului se 
deschideau spre defileul râului Narog, în Beleriandul de 
Apus, unde râul cu pricina trecea printre dealuri înalte, 
numite Taur-en-Faroth sau Platoul Earoth; dar regatul lui 


Finrod se întindea până departe, la est până la râul Sirion, 
la apus până la râul Nenning, care se vărsa în mare la 
limanul Eglarest. Finrod a fost răpus în temniţele tui 
Sauron, mai-marele slujitorilor lui Morgoth, iar Orodreth, al 
doilea fiu al lui Finarfin, a luat coroana Nargothrondului. 
Acest fapt s-a întâmplat la un an după naşterea lui Turin în 
Dor-lOmin. 

Ceilalţi fii ai lui Finarfin, Angrod şi Aegnor, vasali ai fratelui 
lor Finrod, trăiau sus pe Dorthonion, care străjuia la 
miazănoapte întinsa câmpie Ard-galen. Galadriel, sora lui 
Finrod, trăia de multă vreme în Doriath, cu Melian Regina. 
Melian era o maia, un spirit cu o putere uriaşă, care se 
întrupase în formă omenească şi trăia în Codrii 
Beleriandului, alături de Regele Thingol: ea era mama lui 
Luthien şi străbuna lui Elrond. Cu puţin timp înainte de 
întoarcerea noldorilor din Aman, când oştiri numeroase 
veneau dinspre Angband în sud, intrând în Beleriand, 
Melian (după cum se spune în Silmarillion) „şi-a folosit 
întreaga putere ca să împrejmuiască tot ţinutul [codrii din 
Neldoreth şi Region] cu un zid nevăzut de umbră şi 
tulburare: Brâul lui Melian, de care de atunci nimeni nu va 
mai fi putut trece fără învoirea ei sau a Regelui Thingol, 
doar dacă se-narma cu o putere mai mare decât a lui 
Melian cea din seminţia maia”. După aceasta, ţara a primit 
numele de Doriath, „Ţara Gardului”. 

În al şaizecilea an după întoarcerea noldorilor, când s-a 
sfârşit pacea care dura de ani de zile, o mare oştire de orci 
a coborât dinspre Angband. Dar a fost înfrântă şi distrusă 
până la ultimul oştean de către noldori. S-a numit Dagor 
Aglareb bătălia asta, Bătălia Glorioasă; dar seniorii elfi au 
luat aminte de pe urma ei şi au asediat Angbandul, un 
asediu ce a durat aproape patru sute de ani. 

Se spunea că oamenii (pe care elfii îi numeau Atani, A 
Doua Seminţie, şi Hildori, Cei Veniţi După) au apărut 
departe, la răsărit de Pământul de Mijloc, către sfârşitul 
Zilelor de Odinioară; dar despre începuturile istoriei lor 


oamenii care au pătruns în Beleriand în zilele Păcii celei 
Lungi, când Angbandul era asediat, iar porţile sale 
zăvorâte, n-aveau să vorbească niciodată. Căpetenia 
acestor oameni care au trecut primii Munţii Albaştri se 
numea Beor cel Bătrân; iar lui Finrod Felagund, Regele din 
Nargothrond, primul care i-a întâlnit, B&or i-a spus: „În 
urma noastră e numai întuneric; ne-am întors spatele la 
întunericul acela şi nu voim a mai ne înturna acolo nici 
batăr cu gândul. Inimile noastre se îndreaptă către apus şi 
avem credinţa că acolo vom găsi Lumina”. La feli-a vorbit şi 
Sador, bătrânul servitor al lui Hurin, lui Turin băieţandrul 
(p. 35). Mai târziu s-a spus că atunci când Morgoth a aflat 
despre apariţia oamenilor a părăsit Angbandul pentru 
ultima oară şi a plecat spre răsărit; şi că primii oameni care 
au pătruns în Beleriand „s-au căit şi s-au răsculat împotriva 
Puterii întunecimii, dar au fost vânaţi cu sălbăticie şi 
asupriţi de cei care-o venerau şi-o slugăreau”. 

Aceşti oameni se trăgeau din trei Case, cunoscute drept 
Casa lui Beor, Casa lui Hador şi Casa lui Haleth. Tatăl lui 
Hurin, Galdor cel Înalt, ţinea de Casa lui Hador, fiind în fapt 
fiul acestuia; dar mama lui era de felul ei din Casa lui 
Haleth, în vreme ce Morwen, soţia lui, ţinea de Casa lui 
Beor, fiind înrudită cu Beren. 

Neamurile celor trei Case erau Edainii (forma sindarină 
pentru Atani), fiind numiţi prieteni ai elfilor. Hador trăia în 
Hithlum, iar Regele Fingolfin l-a făcut Senior peste Dor- 
lOmin; neamul lui Beor s-a statornicit în Dorthonion; iar al 
lui Haleth trăia, la vremea aceea în Codrul Brethil. După ce 
a luat sfârşit asediul asupra Angbandului, de peste munţi au 
venit oameni de un cu totul alt soi; li se spunea răsăritenii, 
iar unii dintre ei au jucat un rol important în povestea lui 
Turin. 

Asediul Angbandului s-a sfârşit brusc şi cumplit (deşi 
sfârşitul acesta fusese îndelung pregătit), într-o noapte de 
mijloc de iarnă, după 395 de ani de la începutul lui. 
Morgoth a descătuşat râuri de foc ce se scurgeau în jos din 


Thangorodrim, iar mănoasa câmpie Ard-galon, aflată la 
nord de platoul Dorthonion, s-a preschimbat într-un pustiu 
pârjolit, sterp, cunoscut după aceea sub un alt nume, 
Anfauglith, Colbul Năbugşitor. 

Acest atac catastrofal s-a numit Dagor Bragollach, Bătălia 
Focului Neaşteptat. Glaurung, Părintele Dragonilor, a ieşit 
acum, pentru prima oară, din Angband, înfăţişându-se în 
toată puterea sa; oştiri nesfârşite de orci s-au revărsat spre 
sud; seniorii elfi din Dorthonion au fost ucişi, la fel şi o mare 
parte din oştenii poporului lui Beor. Regele Fingolfin şi fiul 
său Fingon au fost nevoiţi să se retragă, împreună cu 
oştenii din Hithlum, în fortăreaţa Eithel Sirion, pe 
povârnişurile răsăritene ale Munţilor Umbrei, iar Hador 
Cap-aurit, care apăra fortăreaţa, a fost răpus. Atunci 
Galdor, tatăl lui Hurin, a devenit Senior în Dor-lomin; căci 
torentele de foc au fost stăvilite de bariera Munţilor Umbrei 
şi astfel au scăpat Hithlum şi Dor-lomin de a fi cucerite. 

În anul ce a urmat bătăliei Brugollach, Fingolfin, cuprins 
de o furie deznădăjduită, a pornit călare spre Angband şi, 
ajuns acolo, l-a provocat pe Morgoth. Doi ani mai târziu, 
Hurin şi Huor s-au dus în Gondolin. După alţi patra ani, într- 
un nou atac asupra legiunii Hithlum, Galdor, tatăl lui Turin, 
a fost răpus în fortăreaţa Eithel Sirion: acolo se afla şi 
Sador, aşa cum i-a povestit lui Turin (p. 35) şi la văzut pe 
Hurin (la vremea aceea, un tânăr de douăzeci şi unu de ani) 
„luându-i locul în fruntea obştii şi a oştirii”. 

Toate acestea erau proaspete în memoria Dor-lominului 
când s-a născut Turin, la nouă ani după Bătălia Focului 
Neaşteptat. 

NOTĂ ASUPRA PRONUNŢIEI. 

Nota care urmează are scopul de a lămuri o serie de 
particularităţi esenţiale ale pronunțării numelor. 

Consoane. 

C are întotdeauna valoarea lui k, niciodată a lui s; astfel, 
Celebros se pronunţă Kelebros, nu Selebros. 


CH are întotdeauna valoarea lui ch ca în cuvântul scoţian 
loch sau cel german Buch, niciodată valoarea lui ch din 
cuvântul englezesc church; exemple sunt Anach, Narn i 
Chin Hurin. 

DH este folosit întotdeauna pentru a reprezenta sunetul 
unui th sonor (sibilant) în engleză, ca thân then, nu th din 
thin. De exemplu, Gloredhel, Eledhwen, Maedhros. 

G are întotdeauna valoarea lui g din cuvântul englezesc 
get; prin urmare, Region nu este pronunţat ca englezescul 
region, iar prima silabă din Ginglith sună ca în englezescul 
begin, nu ca în gin. 

Vocale. 

AI se pronunţă ca eye în engleză; astfel, a doua silabă a 
cuvântului Edain se pronunţă asemenea englezescului dine, 
nu Dane. 

AU are valoarea englezescului ow din town; astfel, prima 
vocală din Sauron se pronunţă asemenea cuvântului 
englezesc sour, nu sore. 

EI în Teiglin, de exemplu, se pronunţă asemenea lui grey în 
engleză. 

IE nu trebuie pronunţat ca în cuvântul englezesc piece, ci 
prin pronunţarea distinctă a ambelor vocale i şi e, fiind 
citite legat; deci Ni-enor, nu „Neenor”. 

AE din Aegnor, Nirnaeth, de exemplu, este o combinaţie a 
vocalelor individuale a-e, dar pot fi pronunţate în acelaşi fel 
ca Al. 

EA, EO nu se citesc legat, ci constituie două silabe; aceste 
combinaţii sunt scrise ea şi eo, ca în Bor, sau la începutul 
numelor Ea, Eo, ca în Earendil. 

U în nume precum Hurin, Turin trebuie pronunţat oo; 
astfel, Toorin, nu Tyoorin. 

IR, UR înaintea unei consoane (ca în Cirdan, Gurthang) nu 
trebuie pronunţate ca în cuvintele englezeşti fir, fur, ci că în 
grupurile englezeşti de litere cer, oor. 

E la sfârşitul cuvintelor se pronunţă întotdeauna ca o 
vocală distinctă, iar în această poziţie este scris e. Este 


pronunţat întotdeauna în mijlocul cuvintelor precum 
Celebros, Menegroth. 

Capitolul 1. 

COPILĂRIA LUI TURIN. 

Hador Cap-aurit era un Senior al Edainilor, mult îndrăgit 
de Eldari. Câte zile a avut, le-a trăit sub cârmuirea lui 
Fingolfin, care i-a dăruit pământuri întinse în acea parte a 
ținutului Hithlum numit Dor-lomin. Fiica lui, Gloredhel, l-a 
luat de soţ pe Haldir, fiul lui Halmir, Seniorul Oamenilor din 
Brethil. La acelaşi ospăț, fiul său Galdor cel Înalt a luat-o de 
soaţă pe Hareth, fiica lui Halmir. 

Galdor şi Hareth au avut doi fii, pe Hurin şi pe Huor. Hurin 
era cu trei ani mai mare decât fratele său, dar mai scund 
decât toţi ceilalţi bărbaţi din neamul său; statura o 
moştenise de la neamul mamei sale, dar în toate celelalte 
semăna cu Hador, bunicul său, cu trup vânjos şi fire aprigă. 
Focul din el ardea necontenit, iar voinţa îi era de fier. Dintre 
toţi oamenii de la miazănoapte, ei ştia mai tot ceea ce 
hotărau noldorii între ei. Fratele său, Huor, era înalt, cel 
mai înalt dintre toţi Edainii, mai puţin faţă de propriul fiu, 
Tuor, şi foarte iute de picior; dar, dacă se luau la întrecere şi 
alergarea se dovedea lungă şi grea, tot Hurin ajungea 
primul, pentru că el alerga la fel de repede la început ca şi 
la sfârşit. Tare se mai iubeau fraţii şi arareori s-au despărţit 
la anii tinereţii! 

Hurin s-a însurat cu Morwen, fiica lui Baragund, fiul lui 
Bregolas din Casa lui Beor; astfel, Morwen era rubedenie 
apropiată a lui Beren Ciungul. Avea părul negru, era înaltă 
şi cu o strălucire în ochi şi o frumuseţe pe chip pentru care 
oamenii o porecliseră Eled-hwen, frumoasa-elfă; dar la fire 
era aspră şi mândră. Necazurile ce loviseră Casa lui Beor îi 
întristau inima; căci ea venise în Dor-lOmin ca surghiunită 
din Dorthonion, după înfrângerea din bătălia Bragollach. 

Turin era numele celui mai mare copil al lui Hurin şi 
Morwen; se născuse în anul în care Beren venise în Doriath 
şi o găsise pe Luthien Tinuviel, fiica lui Thingol. Morwen i-a 


mai născut şi o fată lui Hurin, pe nume Urwen; dar toţi cei 
care-au cunoscut-o pe fata lor în scurta ei viaţă au numit-o 
Lalaith, care înseamnă Râset. 

Huor s-a însurat cu Rian, verişoara lui Morwen; ea era 
fiica lui Belcgund, fiul lui Bregolas. Nemiloasă a fost soartă 
cu ea, lăsând să fie adusă pe lume în asemenea vremuri, 
căci ea avea suflet blând şi nu-i plăceau nici vânătoarea, nici 
războiul. Ea iubea copacii şi florile sălbatice şi-i plăcea să 
cânte şi să născocească noi cântece. Doar două luni a fost 
soţia lui Huor, înainte ca el să i se alăture fratelui său în 
bătălia Nirnaeth Arnoediad, şi de atunci nici că l-a mai 
văzut. 

Dar acum povestea se întoarce la Hurin şi Huor, în zilele 
tinereţii lor. Se spune că, o vreme, fiii lui Galdor au locuit în 
Brethil, ca fii de suflet ai lui Haldir, unchiul lor, după cum 
era datina oamenilor de la miazănoapte în acele timpuri. 
Deseori se duceau la bătălie cu Oamenii din Brethil 
împotriva orcilor, care acum făceau prădăciuni la hotarele 
de la miazănoapte ale ţării lor; căci Hurin, cu toate că avea 
numai şaptesprezece ani, era vânjos, iar Huor, mai mic ca 
vârstă decât frate-său, crescuse înalt asemenea celor mai 
mulţi bărbaţi ai acelui neam. Într-una din zile, Hurin şi Huor 
s-au alăturat unei companii de iscoade, numai că au fost 
atacați pe neaşteptate de orci şi risipiţi, iar fraţii au fost 
urmăriţi până la vadul Brithiach. Ar fi fost luaţi prizonieri 
sau chiar răpuşi acolo de n-ar fi fost puterea lui Ulmo, care 
încă mai stăruia în apele Sirionului; din cât se povesteşte, 
din râu s-a înălţat o ceaţă ce i-a învăluit, ascunzându-i de 
ochii duşmanilor, şi aşa au izbutit ei să scape, trecând vadul 
Brithiach şi ajungând în Dimbar. Au pribegit ei şi multe au 
îndurat printre dealurile de sub pereţii prăpăstioşi ai 
munţilor Crissaegrim, până când meleagul acela înşelător i- 
a zăpăcit de tot, de n-au mai ştiut pe unde să înainteze sau 
cum să se întoarcă. Dar i-a zărit Thorondor şi i-a trimis în 
ajutorul lor pe doi dintre vulturii săi; i-au purtat vulturii în 
înaltul cerului, apoi dincolo de Munţii Încercuitori, până în 


tainica vale Tumladen şi-n oraşul ascuns Gondolin, pe care 
nici unui om nu-i fusese dat până atunci să-l vadă. 

Aflând din ce neam se trăgeau, Regele Turgon i-a primit cu 
braţele deschise; căci Hador era prieten al elfilor, iar, pe 
lângă asta, Ulmo însuşi îl sfătuise pe Turgon să se poarte 
blând cu fiii din Casa acestuia, care aveau să-l ajute la ceas 
de nevoie. Astfel, Hurin şi Huor au stat mai bine de un an ca 
oaspeţi în casa regelui; se spune că, în această vreme, 
Hurin, a cărui minte era iute şi iscoditoare, a învăţat multe 
de la elfi şi a desluşit câte ceva din sfaturile şi gândurile 
regelui. Turgon i-a îndrăgit nespus pe fiii lui Galdor şi 
stătea mult la sfat cu ei; chiar vroia să-i ţină în Gondolin 
doar pentru că-i îndrăgea atât, şi nu din pricina pravilei sale 
ce statornicea ca nici unui străin, fie acesta elf sau om, care 
nimerea în regatul tainic şi vedea oraşul să nu-i mai fie 
îngăduit să plece de acolo, decât atunci când regele va 
ridica opreliştea şi poporul ascuns va putea ieşi în lume. 

Dar Hurin şi Huor doreau să se întoarcă la neamul lor şi să 
fie alături de acesta în războaiele şi durerile pe care le 
îndura. Astfel că Hurin i-a spus lui Turgon: 

— Măria Ta, noi suntem bieţi oameni muritori, nu ne 
asemănăm cu Eldarii. Or putea ei aştepta ani lungi până să 
se războiască, în cine ştie ce loc îndepărtat, cu vrăjmaşii lor; 
dar pentru noi timpul e scurt, nădejdile şi puterile noastre 
se împuţinează. Drumul spre Gondolin nu l-am găsit noi, 
nici măcar nu ştim unde se află oraşul, ci am fost aduşi - şi 
tare ne-am temut şi mult ne-am minunat - pe înaltele căi ale 
văzduhului. Şi mulţumim cerului că ochii ne-au fost 
acoperiţi ca de un văl. 

I-a ascultat Turgon ruga şi i-a răspuns, zicându-i: 

— Pe calea pe care aţi venit, îngăduit vă este să şi plecaţi, 
dacă Thorondor se învoieşte. Mă cuprinde jalea că ne 
despărţim; dar, în scurt timp, după socoteala Eldarilor, 
iarăşi ne vom întâlni. 

lată însă că Maeglin, nepotul după soră al regelui, care 
avea puteri mari în Gondolin, nu s-a întristat defel de 


plecarea lor, cu toate că, neiubind semeţia oamenilor, nu-i 
plăcea că regele le făcea această favoare; aşa că i-a spus lui 
Hurin: 

— Bunăvoinţa regelui e mai mare decât îţi poţi tu închipui, 
iar unii s-ar putea mira de ce porunca lui atât de aspră se 
îmblânzeşte pentru două vlăstare ticăloase ale seminţiei 
oamenilor. Am fi mai feriţi de primejdii dacă ei n-ar avea 
altceva de ales decât să rămână aici, ca servitori ai noştri, 
până la sfârşitul zilelor lor. 

— Cu adevărat, mare este bunăvoința regelui, a răspuns 
Hurin. Dar, dacă nu e de ajuns cuvântul nostru, iată, facem 
legământ şi în faţa ta. 

Şi fraţii au jurat să nu dezvăluie vreodată ceea ce aflaseră 
de la Turgon şi să păstreze taina asupra celor văzute în 
regatul său. Şi-au luat apoi rămas-bun, iar vulturii au venit 
şi i-au luat pe aripile lor, ducându-i de acolo pe timp de 
noapte şi aşezându-i pe pământ în Dor-lOmin, înainte de 
ivirea zorilor. S-a bucurat obştea să-i vadă iarăşi acasă, căci 
auziseră de la solii din Brethil cum că li s-ar fi pierdut urma; 
dar fraţii n-au spus nimănui, nici măcar tatălui lor, unde 
fuseseră, doar că îi salvaseră din sălbăticie vulturii aceia 
care-i aduseseră acasă. 

— Să înţeleg, prin urmare, că aţi trăit un an întreg în 
sălbăticie? I-a întrebat, nedumerit, Galdor. Ori poate v-au 
adăpostit vulturii în cuibarele lor? Mă uit la voi şi văd că de 
mâncat aţi mâncat, cu veşminte frumoase v-aţi pricopsit şi 
v-aţi întors ca nişte prinți, nicidecum ca oameni fără căpătâi 
ce bat codrii. 

— Mulţumeşte-te că am venit, tată, i-a spus Hurin. Căci 
numai sub legământul tăcerii ni s-a îngăduit ăst lucru. lar 
legământul odată făcut e bun făcut. 

Galdor nu i-a mai iscodit, dar bănuieli avea el, asemenea 
multora, asupra adevărului nerostit. Căci atât legământul 
tăcerii, cât şi vulturii îi duceau pe oameni cu gândul la 
Turgon. 


Astfel au trecut zilele, iar umbra amenințării lui Morgoth 
se lungea şi mai mult. Dar în anul patru sute şaizeci şi nouă 
de la întoarcerea noldorilor în Pământul de Mijloc, elfii şi 
oamenii parcă au prins să aibă din nou o brumă de 
speranţă. Auziseră şi ei de faptele lui Beren şi ale lui 
Luthien şi de ruşinea ce-o păţise Morgoth chiar pe tronul 
din Angband, iar unii spuneau că Beren şi Luthien încă mai 
trăiau sau se întorseseră dintre Morți. În acel an aproape 
că luaseră sfârşit marile sfaturi de la curtea lui Maedhros şi, 
mulţumită reînnoitei puteri a Eldarilor şi Edainilor, 
înaintarea lui Morgoth fusese oprită, iar orcii alungaţi din 
Beleriand. Apoi unii au început să vorbească despre 
victoriile ce aveau să vină şi despre răsturnarea sorții în 
bătălia Bragollach, căci Maedhros avea să se afle în fruntea 
armiilor unite şi cu toţii îl vor alunga pe Morgoth sub 
pământ şi vor pecetlui Porţile Angbandului. 

Dar înţelepţii încă nu-şi găsiseră liniştea, temându-se că 
Maedhros îşi arătase prea curând puterea sporită, şi astfel 
îi dădea timp lui Morgoth să-şi pregătească atacul împotriva 
lui. 

— În Angband se va pune la cale o nouă ticăloşie, ce va 
întrece închipuirea elfilor şi a oamenilor, spuneau ei. 

În toamna acelui an, parcă pentru a le întări spusele, un 
vânt rău s-a iscat la miazănoapte, suflând pe sub 
văzduhurile plumbuite. Răsuflarea Rea, aşa a fost numit, 
pentru că aducea cu sine miasme puturoase; şi mulţi au fost 
loviți de boleşniţe şi au murit în toamna acelui an în 
ţinuturile de la miazănoapte, ce se învecinau cu 
pustiiciunea Anfauglith, mai cu seamă copiii ori flăcăii şi 
fetişcanele din casele oamenilor. 

În acel an, Turin, fiul lui Hurin, avea cinci ani, iar Urwen, 
sora lui, împlinise trei la începutul primăverii. Părul ei era 
asemenea crinilor galbeni în iarbă, aşa părea când copila 
alerga pe câmpuri, iar râsul ei amintea de susurul veselului 
pârâiaş ce cobora dintre dealuri şi trecea pe lângă zidurile 
casei părinteşti. Nen Lalaith se numea acest pârâiaş şi, 


după numele său, toţi cei ai casei au numit-o pe copilă 
Lalaith, iar inimile lor se bucurau s-o aibă în preajmă. 

Turin însă nu era tot atât de îndrăgit ca şi ea. Avea părul 
negru al mamei sale şi chiar şi la fire dădea semne că-i va 
semăna; căci nu era un copil vesel, nici vorbăreţ, cu toate 
că învățase să vorbească de la o vârstă fragedă şi 
întotdeauna arătase mai mare decât anii pe care-i avea. Cu 
greu uita vreo nedreptate ori batjocură, doar în el mocnea 
şi focul din tatăl său, drept care nu arareori izbucnea 
nestăpânit. Mila îl cuprindea la fel de repede, iar durerile şi 
amărăciunile lumii îi aduceau lacrimi în ochi; până şi în asta 
semăna cu tatăl său, Morwen fiind mai curând aspră cu sine 
şi cu alţii. Îşi iubea mama, căci vorba ei era întotdeauna 
sinceră şi simplă; pe tătâne-său îl vedea când şi când, Hurin 
fiind adeseori dus de-acasă, cu armia lui Fingon, ce păzea 
hotarele răsăritene ale ținutului Hithlum, iar când venea 
acasă, zisa lui repezită, cu vorbe ciudate, snoave şi 
înţelesuri doar pe jumătate rostite, îl umplea de uimire pe 
Turin şi-l făcea să se simtă stingherit. La acea vreme, toată 
căldura pe care o simţea în inimă se răsfrângea asupra 
surorii lui, Lalaith; dar arar se juca împreună cu ea, mai 
mult îi plăcea să stea şi să o păzească nevăzut, să o 
urmărească atunci când hoinărea pe pajiştea verde, printre 
copaci, când cânta cântecele făcute de copiii Edainilor în 
vremuri de demult, pe când graiul elfilor încă era nou pe 
buzele lor. 

— Frumoasă ca o copilă de elf este Lalaith, îi spunea Hurin 
lui Morwen, dar, vai! Prea curând se va trece. Şi poate, din 
astă pricină, cu atât mai frumoasă ori poate mai dragă. 

Iar Turin, auzind aceste vorbe, a stat să cumpănească la 
ele, dar nu le-a priceput tâlcul. Căci nu văzuse niciodată o 
odraslă elfă. Eldari nu vieţuiau pe pământurile lui tătâne- 
său la acea vreme, iar de văzut îi văzuse doar o dată, când 
Regele Fingon şi mulţi dintre seniorii săi străbătuseră 
călare ţinutul Dor-lomin şi trecuseră podul peste Nen 
Lalaith, sclipind în veşmintele lor argintii şi albe. 


Dar, mai înainte să se încheie anul, tâlcul vorbelor rostite 
de tatăl său s-a adeverit; căci Răsuflarea Rea s-a abătut 
asupra Dor-lOminului şi Turin a căzut la pat, zăcând multă 
vreme pradă fierbinţelii şi viselor negre. Şi când s-a 
întremat - aşa îi fusese lui scris, iar viaţa din el se dovedise 
mai puternică - a întrebat de Lalaith. Atunci dădaca lui i-a 
spus: 

— De Lalaith să nu mai pomeneşti, fiu al lui Hurin; ci 
întreab-o pe mama ta despre soarta surorii tale Urwen. 

Iar când Morwen a venit la el, Turin i-a spus: 

— Nu mai sunt bolnav şi tare-aş vrea s-o văd pe Urwen; 
dar de ce nu mi se mai îngăduie să pomenesc de Lalaith? 

— Pentru că Urwen a murit şi râsetul a pierit din această 
casă, a răspuns ea. Tu însă trăieşti, fiu al lui Morwen; şi la 
fel trăieşte şi duşmanul care ne-a lovit astfel. 

N-a încercat să-l aline mai mult decât se alina pe sine; ea 
şi-a ascuns durerea în tăcere, cu inima îngheţată. Dar Hurin 
a jelit fără să se ferească şi şi-a luat harfa cu gând să pună 
pe strune un cântec de jale. N-a putut însă, şi atunci şi-a 
spart harfa şi, ieşind din casă, şi-a înălţat braţele spre 
miazănoapte şi a strigat: 

— Ruinătorule al Pământului de Mijloc, ne-om întâlni noi 
odată faţă-n faţă şi-o să te schilodesc aşa cum te-a schilodit 
seniorul meu Fingolfin! 

Turin a plâns amar singur în noapte, iar faţă de Morwen n- 
a mai rostit nicicând numele surorii sale. Unui singur 
prieten şi-a deschis el sufletul în acea vreme, numai lui i-a 
vorbit de tristeţea lui şi de pustiul din casă. Sador se numea 
prietenul acesta, un servitor al lui Hurin; era şchiop de-un 
picior şi mic la stat. Fusese pădurar, dar ceasul rău ori 
poate vreo stângăcie în mânuirea toporului să fi fost pricina 
pentru care şi-a retezat laba dreaptă, iar piciorul schilodit 
s-a zgârcit şi mai mult. Turin îl poreclise Labadal, ceea ce 
înseamnă Hopalabă, dar lui Sador îi plăcea porecla asta, 
căci îi fusese dată din milă, nu a batjocură. Sador muncea la 
acareturi, meşterea ori dregea mărunţişuri trebuincioase în 


gospodărie, pricepându-se el cât de cât la tâmplărie. Turin 
îi aducea ba una, ba alta, ca să-i cruţe piciorul, iar uneori 
şterpelea câte o unealtă ori vreo bucată de lemn uitată cine 
ştie pe unde, gândind că prietenul său o avea nevoie de ele. 
Sador zâmbea, dar îl ruga să ducă darurile înapoi de unde 
le luase. 

— Dăruieşte tot ce vrei, dar dăruieşte numai ce-i al tău, îi 
spunea el. 

Răsplătea cum putea bunătatea copilului, îi cioplea în lemn 
figuri de oameni şi sălbăticiuni; dar cel mai mult îi plăcea lui 
Turin să-l asculte pe Sador povestind - era tânăr când se 
dăduse bătălia Bragollach, iar acum îşi amintea cu drag de 
scurtul răstimp al bărbăţiei sale dinainte de a rămâne olog. 

— Aia a fost o bătălie măreaţă, aşa se zice, fiu al lui Hurin. 
Mi s-a spus să-mi părăsesc îndeletnicirile obişnuite şi să mă 
duc în pădure, unde era nevoie de noi în acel an; n-am 
luptat în bătălia Bragollach şi, de-aş fi făcut-o, măcar m-aş fi 
ales cu beteşugul ăsta cu mai multă onoare. Dar noi am 
ajuns prea târziu, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât 
să aducem înapoi năsălia seniorului ăl bătrân, Hador, care-a 
căzut apărându-l pe regele Fingolfin. După aia m-am dus ca 
soldat, în Eithel Sirion, marea fortăreață a regilor elfi, şi am 
stat acolo mulţi ani; aşa-mi pare acum, iar anii întunecaţi 
scurşi de atunci nu-s prin nimic însemnați. Mă aflam în 
Eithel Sirion când ne-a atacat Regele Negru, dar Galdor, 
tătânele lui tătâne-tău, era căpitan acolo, ţinea locul 
regelui. În atacul acela a fost răpus; şi l-am văzut pe tătâne- 
tău luându-i locul în fruntea obştii şi a oştirii, cu toate că 
abia împlinise vârsta bărbăţiei. Mocnea în el un foc ce 
înfierbânta până şi sabia din mâna lui, aşa se zicea. Pe ell- 
am urmat şi i-am împins pe orci în pustie şi din acea zi 
spurcăciunile nici că s-au mai apropiat de ziduri. Dar, vai! 
Cum mi s-a stins dragostea de bătălie, atâta sânge vărsat şi 
atâtea răni am văzut de să-mi ajungă pentru o viaţă 
întreagă; mi s-a îngăduit să mă întorc în codrul după care 
tânjeam. Şi acolo m-am ales cu beteşugul; aşa păţeşte omul 


care fuge de frică, se pomeneşte că a luat-o doar pe-o 
scurtătură, ca să dea nas în nas tot cu ea. 

Aşa-i vorbea Sador lui Turin, iar Turin, care se făcea tot 
mai mare, a început să-i pună întrebări la care lui Sador îi 
venea tot mai greu să răspundă, gândind că s-ar fi cuvenit 
ca rubedeniile băiatului să se îngrijească de învăţătura lui. 
Într-o bună zi, Tirin i-a spus: 

— Oare chiar a fost Lalaith ca o copilă de elf, aşa cum a zis 
tatăl meu? Şi ce-a vrut să spună când a zis că prea curând 
se va trece? 

— Ca o copilă de elf, cu adevărat aşa arăta, căci în fragedă 
pruncie copiii oamenilor şi ai elfilor par să se înrudească 
îndeaproape. Numa' că ai oamenilor cresc mai repede, iar 
tinereţea le trece prea curând; aşa ne e nouă scris. 

— Cum adică ne e scris? 

— Cât despre ce le e scris oamenilor, întreabă pe cineva 
mai înţelept decât Labadal. Vedem însă cu toţii că ne sleim 
iute şi murim, iar unii au nenorocul să se stingă înainte de 
vreme. Elfii însă nu se sleiesc şi nu mor decât dacă sunt 
vătămaţi rău de tot. De rănile şi durerile ce-i răpun pe 
oameni elfii se tămăduiesc adesea şi, chiar dacă trupurile le 
sunt rău betegite, într-o bună zi ei iar se întorc. Cu noi nu 
se întâmplă aşa. 

— Înseamnă că Lalaith n-o să se întoarcă? Unde s-a dus? 

— N-o să se întoarcă. Dar unde s-a dus nici un om nu 
poate şti; eu unul nu ştiu. 

— Aşa a fost dintotdeauna? Ori poate că avem de îndurat 
un blestem trimis asupra noastră de regele cel rău, aşa cum 
a fost Răsuflarea Rea? 

— Nu ştiu. În urmă-ne întuneric se află. Din el puţine 
poveşti au ajuns până la noi. Poate că părinţii părinţilor 
noştri au avut multe de spus, dar nu le-au spus. Până şi 
numele lor au fost uitate. Munţii s-au înălţat între noi şi 
viaţa din care au venit ei, fugind de ceva ce nimeni nu ştie. 

— De teamă au fugit? A întrebat Turin. 


— Poate că da, a răspuns Sador. Poate că noi am fugit de 
teama de întuneric şi ne-am trezit cu întunericul în faţa 
noastră, iar de aici nu avem unde fugi, decât pe mare. 

— Dar noi nu ne mai temem. Nu toţi. lata nu se teme, iar 
mie n-o să-mi fie teamă; sau o să-mi fie, dar n-o să arăt, aşa 
cum face şi mama. 

Lui Sador i s-a părut atunci că ochii lui Turin nu arătau ca 
ochii unui copil şi-n sinea lui şi-a spus: „Durerea-i ca un spin 
pentru o minte puternică”. Dar cu glas tare a zis: 

— Fiu al lui Hurin şi Morwen, ce va fi în inima ta Labadal 
nu are cum ghici; dar arar şi puţinora le vei arăta ce-i 
înăuntru. 

Atunci Turin i-a spus: 

— Poate că-i mai bine să nu vorbeşti despre ceea ce-ţi 
doreşti atunci când nu-ţi poţi împlini vrerea. Dar îmi doresc, 
Labadal, să fiu un eldar. Atunci Lalaith s-ar întoarce şi eu aş 
mai fi aici, chiar dacă ea a lipsit multă vreme. Voi pleca 
soldat cu un rege al elfilor de cum voi fi împlinit vârsta, aşa 
cum ai făcut şi tu, Labadal. 

— De la ei ai multe de învăţat, a oftat Sador. Sunt un neam 
frumos şi minunat şi au putere asupra inimilor oamenilor. Şi 
totuşi uneori mă gândesc că ar fi fost poate mai bine să nu-i 
fi întâlnit niciodată, ci să fi rămas noi acolo unde ne era 
locul. Căci învăţăturile lor sunt străvechi, iar felul lor de a fi, 
mândru şi răbdător. În lumina lor noi pălim ori focul din noi 
arde prea repede, iar povara ursitei noastre ne apasă mult 
mai rău. 

— Dar tatăl meu îi îndrăgeşte, a zis Turin, şi nu e fericit 
fără ei. Cică aproape tot ceea ce ştim de la ei am învăţat, iar 
prin asta am devenit şi noi mai nobili, aşa spune tata; şi mai 
spune că oamenii care au venit în ultima vreme de peste 
munţi sunt făcuţi cam din aceeaşi plămadă ca şi orcii. 

— Câţiva dintre noi sunt cu adevărat din aceeaşi plămadă. 
Dar urcuşul e dureros, iar din locurile înalte uşor se poate 
cădea până jos de tot. 


La acea vreme, Turin avea aproape opt ani; după 
socoteala Edainilor, îi împlinea în luna Gwaeron a acelui an 
ce nu poate fi dat uitării. Printre ai lui se vorbea cum că 
armiile ar fi fost chemate să se strângă la o mare adunare, 
despre care Turin nu auzise nimic; cu toate că băga de 
seamă că tatăl său se uita cu stăruinţă la el, aşa cum se uită 
un bărbat la ceva drag de care trebuie să se despartă. 

Acum, Hurin, ştiindu-şi soaţa curajoasă şi cu buzele 
ferecate atunci când trebuia, îi spunea adesea lui Morwen 
despre planurile regilor elfi şi despre ce avea să se întâmple 
dacă izbândeau ori dacă dădeau greş. Sufletul îi era plin de 
speranţă, nu se temea câtuşi de puţin că bătălia ar fi putut 
fi pierdută; căci el nu socotea că se afla în Pământul de 
Mijloc vreo forţă în stare să înfrângă puterea şi măreţia 
Eldarilor. 

— Ei au văzut Lumină la Apus, îi spunea Hurin, şi în cele 
din urmă întunecimea va fi silită să fugă din calea lor. 

Morwen nu-i tăgăduia spusele; când se afla lângă Hurin, 
cumpăna înclina totdeauna de partea speranţei. Dar printre 
cei de-un neam cu ea istoriile elfilor nu erau necunoscute, 
astfel că în sinea ei îşi zicea: „Dar oare nu au părăsit ei 
Lumina şi nu le este zăgăzuită calea spre ea? Cine ştie dacă 
Domnii Apusului nu şi-au luat cumva gândul de la ei; şi oare 
cum vor putea Copiii mai Mari să înfrângă una dintre 
Puteri?” 

Nici măcar umbra vreunei îndoieli nu-l înnegura pe Hurin 
Thalion; cu toate acestea, într-o dimineaţă din primăvara 
acelui an, s-a trezit ca dintr-un somn neliniştit şi parcă un 
nor se lăsase peste seninătatea lui. lar seara, numai ce-a 
spus deodată: 

— Când voi fi chemat, Morwen Eledhwen, îl voi lăsa în 
grija ta pe moştenitorul Casei lui Hador. Vieţile oamenilor 
sunt scurte şi multe ghinioane îi pasc în răstimpul ăsta, 
Chiar şi pe vreme de pace. 

— Întotdeauna a fost aşa, a răspuns ea. Dar ce să înţeleg 
din vorbele tale? 


— Prevenire, nu îndoială, a răspuns Hurin, care totuşi nu 
era în apele sale. Dar cine priveşte înainte asta trebuie să 
vadă: că lucrurile nu vor rămâne aşa cum au fost. 
Încercarea de acum va fi mare şi una din părţi va cădea mai 
jos decât se află acum... De va fi să cadă regii elfilor, 
Edainilor le va merge tare rău; unde mai pui că sălaşurile 
noastre sunt cele mai aproape de Duşman. Ţara aceasta ar 
putea să cadă în mâinile sale. Dar, dacă se va întâmpla cu 
adevărat ce e mai râu, nu-ţi voi spune: Nu te teme! Căci 
teamă îţi este doar de ceea ce trebuie să te temi, de nimic 
altceva; iar teama nu te aruncă în deznădejde. Ci îţi voi 
spune: Nu aştepta! Mă voi întoarce la tine cum voi putea, 
dar nu aştepta! Porneşte spre miazăzi cât poţi de repede - 
dacă rămân în viaţă, te voi urma şi te voi găsi, chiar de-ar fi 
să răscolesc tot Beleriandul. 

— Beleriandul e lung şi lat şi nu-i adăposteşte pe 
surghiuniţi, a zis Morwen. Încotro să fug şi câţi să iau cu 
mine, mulţi sau puţini? 

Hurin a căzut pe gânduri o vreme. 

— Rubedeniile mamei mele trăiesc în Brethil, a zis el. La 
vreo treizeci de leghe de aici, în linie dreaptă. 

— Dar, de-ar fi să vină vremuri atât de ticăloase, ce sprijin 
mai pot găsi la oameni? A întrebat Morwen. Casa lui Beor a 
căzut. Dacă şi marea Casă a lui Hador va cădea, în ce 
văgăuni se va putea târi micul Popor al lui Haleth? 

— În care le-or găsi, i-a răspuns Hurin. Dar de vitejia lor să 
nu te îndoieşti, chiar de-s puţini şi neştiutori. În altă parte 
unde mai găseşti nădejde? 

— Nu zici nimic de Gondolin. 

— Nu, căci numele acesta n-a fost nicicând rostit de buzele 
mele, a zis Hurin. Dar ce-ai auzit vorbindu-se e adevărat: 
am fost acolo. Şi-ţi voi mărturisi acum ceea ce n-am spus 
nimănui şi nu voi spune vreodată: nu ştiu unde se află. 

— Bănuieşti însă, şi bănuieşti bine, aşa-mi vine să cred. 

— Poate că da, a zis Hurin. Dar, până ce Turgon nu mă 
dezleagă de jurământul pe care i l-am făcut, nu pot spune 


ce bănuiesc, nici măcar ţie; astfel că ai căuta în van. Şi chiar 
dacă, spre ruşinea mea, ar fi să-ţi spun, n-ai izbuti decât să 
ajungi cel mult la o poartă zăvorâtă; dacă Turgon nu iese la 
război, lucru despre care nu s-a auzit nimic şi nici nădejde 
nu este, nimeni nu va pătrunde acolo. 

— Atunci, dacă neamul tău nu ne ajută, iar prietenii te 
reneagă, înseamnă că singură va trebui să iau o hotărâre; şi 
uite că-mi vine în gând Doriath. 

— Departe îţi merge gândul, a zis Hurin. 

— Prea departe, ai zice? L-a iscodit Morwen. Dar Brâul lui 
Melian va ţine piept duşmanului până în ultima clipă, eu aşa 
socot; iar Casa lui Beor nu va fi dispreţuită în Doriath. Doar 
sunt de-acelaşi sânge cu regele, ştii bine. Căci Beren, fiul lui 
Barabhir, nepot i-a fost lui Bregor, la fel ca tatăl meu. 

— Thingol nu-i apropiat sufletului meu, a zis Hurin. N-a 
trimis pe nimeni în ajutorul regelui Fingon şi nu ştiu de ce 
mă adumbresc atunci când aud de Doriath. 

— La fel cum mă adumbresc eu când aud de Brethil, a zis 
Morwen. 

Deodată, Hurin a izbucnit în râs: 

— Uite cum stăm noi aici şi vorbim despre lucruri dincolo 
de puterea noastră de înţelegere şi despre umbre ce 
izvorăsc din visele noastre. Nu va fi chiar atât de rău; dar, 
de-o fi să fie, atunci las totul în seama curajului şi 
înţelepciunii tale. Să faci aşa cum te îndeamnă inima. 
Numai să nu zăboveşti. Iar dacă ne vom vedea împlinite 
nădejdile, atunci regii elfilor vor da fără doar şi poate înapoi 
urmaşilor Casei lui Beor tot ceea ce a fost al lor odată; cu 
alte cuvinte, ţie, Morwen, fiică a lui Baragund. Întinsele 
pământuri ale noastre vor fi atunci şi astfel fiul nostru va 
deveni stăpân peste o mare moştenire. De va dispărea 
ticăloşia de la miazănoapte, bogat peste poate va ajunge şi 
rege peste oameni. 

— Hurin Thalion, a spus Morwen, mai aproape de adevăr 
ar fi să spui că tu ţinteşti spre înalt, câtă vreme mie mi-este 
frică să nu mă prăbuşesc. 


— De-asta nici în cele mai negre gânduri să nu te temi, i-a 
răspuns Hurin. 

În acea noapte, Turin s-a trezit pe jumătate şi i s-a părut 
că tatăl şi mama lui stăteau lângă patul său şi-l priveau în 
pâlpâirea lumânărilor pe care le ţineau în mâini; dar el nu 
le vedea chipurile. 

În dimineaţa zilei în care Tirin împlinea opt ani, Hurin i-a 
dat fiului său în dar un cuţit făurit de elfi; plăselele şi teaca 
erau argintii şi negre; şi i-a vorbit: 

— Mogştenitor al Casei lui Hador, iată darul pentru ziua ta 
de naştere. Dar să fii eu băgare de seamă! Tăişul e 
neiertător, iar oţelul îl slujeşte numai pe acela care se 
pricepe să-l mânuiască. Îţi va tăia mâna una-două, ca şi 
când nu ar fiata. L-a aşezat pe Turin pe masă, l-a sărutat şi 
a adăugat: Uite că m-ai şi întrecut, fiu al lui Morwen; 
curând o să fii la fel de înalt şi când vei sta în picioare. Şi, 
când va veni acea zi, mulţi se vor teme de tăişul tău. 

Apoi Turin a fugit din încăpere şi a pornit de unul singur; 
îşi simţea inima caldă, aşa cum soarele încălzeşte pământul 
rece şi-l face să dea iarăşi rod. Îşi repeta vorbele pe carei 
le spusese tătâne-său: Moştenitorul Casei lui Hador. Dar şi 
alte vorbe îi veneau în minte: „Dăruieşte tot ce vrei, dar 
dăruieşte numai ce-i al tău”. S-a dus atunci la Sador şi i-a 
strigat: 

— Labadal, azi e ziua mea de naştere, ziua de naştere a 
moştenitorului Casei lui Hador! Şi ţi-am adus un dar, ca să 
ţii minte această zi. Uite-aici un cuţit, întocmai cel de care 
ai nevoie; va tăia tot ce vrei, la fel de uşor ca pe-un fir de 
păr. 

Sador s-a tulburat, fiindcă ştia că Turin primise cuțitul în 
acea zi; dar oamenilor le vine greu să realizeze ceva dăruit 
din toată inima, oricine ar fi cel care dăruieşte. Aşa că i-a 
spus cu voce gravă: 

— Te tragi dintr-un neam mărinimos, Turin, fiu al lui 
Hurin. Nu am făcut nimic să merit darul tău şi nu am nici o 


nădejde să fiu mai breaz în zilele care mi-au mai rămas de 
trăit; dar tot ce îmi va sta în puteri să fac voi face. 

Sador a tras cuțitul din teacă şi a spus: 

— E un dar cu adevărat minunat: tâiş din oţel elfic. Ce dor 
mi-a fost să-l ating! 

N-a trecut mult până când Hurin a băgat de seamă că 
Turin nu purta cu sine pumnalul; l-a întrebat dacă nu 
cumva vorbele ce i le spusese îl făcuseră să se teamă de el. 

— Nu, a răspuns Turin, i l-am dat lui Sador tâmplarul. 

— Înseamnă că dispreţuieşti darul tatălui tău? A întrebat 
Morwen. 

La care 'Turin i-a răspuns: 

— Nu; dar îl iubesc pe Sador şi-mi este milă de el. 

Auzindu-l, Hurin a spus: 

— Toate cele trei daruri erau ale tale, Turin, şi liber ai fost 
să le dăruieşti: dragostea, mila şi pumnalul, cel mai 
neînsemnat dintre ele. 

— Nu sunt sigură că Sador îl merită, a zis Morwen. Singur 
s-a ologit, din pricina nepriceperii sale, şi e tare încet la 
treabă, căci îşi pierde vremea cu nimicuri fără rost. 

— Ai milă de el, a sfătuit-o Hurin. O mână cinstită şi o 
inimă curată mai pot nimeri şi pe de lături; iar răul pricinuit 
astfel poate fi mai greu de îndurat decât lucrătura unui 
duşman. 

— Acum ai de aşteptat până o să primeşti un pumnal nou, 
i-a zis Morwen lui Turin. Şi va fi un dar pe care-l vei câştiga 
prin propriile puteri. 

După aceea, Turin a băgat de seamă că ai săi se purtau 
mult mai frumos cu Sador şi chiar i-au cerut să facă un jilţ 
mare în care să se aşeze stăpânul în încăperea lui. 

Într-o bună dimineaţă, în luna Lothron, Tărin a fost trezit 
brusc de sunete de trâmbiţe; alergând la uşă, a văzut în 
curte oameni înghesuindu-se, dintre care unii erau călări, 
toţi înarmaţi până-n dinţi, ca pentru război. Hurin se afla şi 
el acolo, vorbindu-le oamenilor şi dând porunci; astfel a 
aflat Turin că în acea zi plecau cu toţii spre Barad Eithel. 


Oamenii aceia erau garda lui Hurin şi servitorii casei; dar la 
arme fuseseră chemaţi toţi bărbaţii din ţară. Unii plecaseră 
înainte, împreună cu Huor, fratele lui Hurin; mulţi alţii 
aveau să i se alăture Seniorului din Dor-lOmin pe drum şi 
sub stindardul său aveau să meargă la marea adunare a 
regelui. 

Morwen şi-a luat rămas-bun de la Hurin fără să verse o 
lacrimă, ci spunându-i: 

— Voi păzi ceea ce laşi în grija mea, şi ceea ce este, şi ceea 
ce va veni. 

Iar Hurin i-a zis: 

— Rămâi cu bine, Doamnă a Dor-lOminului; plecăm acum 
cu nădejdi mult mai mari decât am avut vreodată. Să ne 
gândim doar că la mijlocul iernii acesteia sărbătoarea va fi 
mai veselă decât în oricare alt an şi că o primăvară 
netemătoare îi va urma! Apoi l-a ridicat pe Turin pe umăr şi 
a strigat către oamenii săi: Arătaţi-i moştenitorului Casei lui 
Hador lumina săbiilor voastre! 

Atunci soarele a scăpărat pe cincizeci de tăişuri scoase 
iute din teci şi curtea a răsunat de strigătul de luptă al 
Edainilor de la miazănoapte: Lacho calad! Drego morn! 
Aprinde-te, Lumină! Piei, Noapte! 

În sfârşit, Hurin a sărit în şa şi stindardul lui aurit s-a 
deschis în vânt, iar trâmbiţele au răsunat din nou în 
dimineaţă; astfel a pornit Hurin 'Thalion spre bătălia 
Nirnaeth Arnoediad. 

Dar Morwen şi Turin au rămas nemişcaţi în prag, până 
când din depărtare vântul le-a adus glasul unui singur corn: 
Hurin trecuse peste culmea dealului din spatele căruia nu-şi 
mai putea zări casa. 

Capitolul II. 

BĂTĂLIA LACRIMILOR FĂR' DE NUMĂR. 

Multe cântece sunt cântate şi în ziua de azi şi multe 
poveşti sunt încă povestite de elfi despre Nirnaeth 
Arnoediad, Bătălia Lacrimilor Făr' de Număr, în care a 
căzut răpus Fingon şi floarea Eldarilor s-a ofilit. De-ar fi să 


fie toate repovestite, viaţa unui om n-ar ajunge pentru a le 
asculta. Aici însă se vor povesti numai acele fapte care au 
schimbat soarta Casei lui Hador şi pe aceea a copiilor lui 
Hurin Neclintitul. 

Şi a venit şi ceasul în care, după ce adunase o armie din 
toţi care-au vrut să-l urmeze, Maedhros a hotărât o zi: 
dimineaţa Mijlocului de Vară. În acea zi, trâmbiţele 
Eldarilor au salutat răsăritul soarelui; s-au înălţat atunci 
flamurile fiilor lui Feanor la răsărit, iar la apus stindardul lui 
Fingon, regele noldorilor. 

Privind în jos de pe zidurile fortăreței Eithel Sirion, Fingon 
şi-a văzut armia umplând văile şi pădurile aflate la răsărit 
de Ered Wethrin, bine ascunsă de ochii duşmanului. Fingon 
însă ştia că oştenii erau mulţi la număr. Se strânseseră 
acolo toţi noldorii din Hithlum, iar lor li se alăturaseră elfii 
din Falas şi din Nargothrond şi o mare armie de oameni. La 
dreapta se găseau oştirea din Dor-lOmin şi toţi vitejii lui 
Hurin şi ai lui Huor, fratele său, şi, pe lângă aceştia, venise 
şi Haldir din Brethil, rubedenia lor, cu mulţi oameni din 
codru. 

A privit apoi Fingon către răsărit şi ochii lui de elf au zărit 
în depărtare colb stârnit şi scăpărare de oţel, parcă ar fi 
fost stele în negură, şi a ştiut el atunci că Maedhros pornise 
la drum; şi s-a bucurat. După care s-a uitat către 
Thangorodrim. Crestele îi erau înconjurate de un nor 
întunecat, iar din gurile sale se înălța un fum negru; a 
înţeles Fingon că mânia lui Morgoth se aprinsese, semn că 
avea să răspundă înfruntării lor. O umbră de îndoială i s-a 
strecurat atunci lui Fingon în inimă. Dar în aceeaşi clipă un 
strigăt a răsunat, purtat din vale în vale de vântul de la 
miazăzi, şi, auzindu-l, elfii şi oamenii şi-au înălţat glasurile a 
uimire şi bucurie. Căci, cu toate că nu fusese chemat şi 
nimeni nu-l aştepta să se alăture Uniunii lui Maedhros, 
Turgon deschisese porţile Gondolinului şi se apropia cu o 
oştire de zece mii de luptători purtând zale sclipitoare, săbii 
şi sulițe dese ca o pădure. Şi, când Fingon a auzit din 


depărtare glasul trâmbiţei celei mări a lui Turgon, umbra 
ce-i îngreunase inima s-a risipit şi, prinzând curaj, Fingon a 
strigat: 

— Utulie'n aure! Aiya Eldalie ar Atanatarni, utulie'n aure! 
A venit ziua! Luaţi seama, seminţie a Eldarilor şi Părinţi ai 
oamenilor, a venit ziua! 

Şi toţi care i-au auzit vocea răsunând între dealuri au 
strigat: 

— Auta i lome! Noaptea e pe sfârşite! 

N-avea să treacă mult până să înceapă marea bătălie. Căci 
Morgoth avea cunoştinţă de multe din cele ce făceau şi 
pregăteau vrăjmaşii săi şi îşi pusese la cale propriile 
tertipuri pentru ceasul când aveau aceştia să atace. O mare 
oştire se şi pornise din Angband şi se apropia de Hithlum, în 
vreme ce o alta încă şi mai numeroasă urma să-i taie calea 
lui Maedhros, pentru a-i împiedica pe regi să-şi unească 
forţele. Şi toţi cei care veneau împotriva lui Fingon purtau 
straie cenuşii, nici un tăiş de oţel nu scăpăra la vedere şi 
astfel au izbutit să străbată o bună parte din pustiul 
Anfauglith, înainte ca să prindă cineva de veste. 

S-au înfuriat noldorii, iar căpeteniile lor ardeau de 
nerăbdare să-i atace pe vrăjmaşi chiar acolo, în mijlocul 
pustietăţii; dar Fingon s-a împotrivit. 

— Luaţi seamă la viclenia lui Morgoth, seniori! A spus el. 
Forţele lui sunt întotdeauna mai mari decât par la prima 
vedere, iar planurile sale, altele decât cele pe care le dă de 
bănuit. Nu vă arătaţi puterea, ci lăsaţi duşmanul să-şi 
risipească forţa luând cu asalt coastele dealurilor. 

Astfel era gândul regilor, anume ca Maedhros să străbată 
la lumina zilei câmpia Anfauglith cu întreaga sa armie 
alcătuită din elfi, oameni şi gnomi; şi, după ce va fi scos din 
bârlog, ca răspuns la cutezanţa lor, oştirile cele mai 
numeroase ale lui Morgoth - după cum nădăjduia Maedhros 
să se întâmple - Fingon urma să înainteze dinspre apus, 
prinzând forţele lui Morgoth între ciocan şi nicovală şi 
spulberându-i-o în cele patru vânturi; fapt ce avea să fie 


făcut cunoscut prin aprinderea unui mare foc în 
Dorthonion. 

Numai că Morgoth îi poruncise Căpitanului său aflat în 
fruntea oştirii de la apus să facă ce-o şti şi să-l silească pe 
Fingon să iasă dintre dealuri. Prin urmare, Căpitanul a 
înaintat până când a ajuns cu oştirea la izvoarele Sirionului, 
împânzind tot meleagul de la zidurile fortăreței Barad 
Eithel până la Smârcurile Serech; din avanposturile lui 
Fingon, oştenii săi îi puteau privi acum pe duşmanii lor în 
ochi. Dar înaintarea sfidătoare a Căpitanului a rămas fără 
răspuns, ceea ce i-a făcut pe orci să şovăie în faţa zidurilor 
tăcute ale fortăreței şi a amenințării ascunse a dealurilor. 

Atunci Căpitanul lui Morgoth a trimis înainte călăreţi 
purtând însemnele unor soli veniţi să cadă la învoială. Au 
înaintat călăreţii până sub zidurile turnului de pază al 
fortăreței Barad Eithel. Cu ei l-au adus şi pe Gelmir, fiul lui 
Guilin, un senior din Nargothrond, pe care îl făcuseră 
prizonier în bătălia Bragollach şi îi scoseseră ochii. Trimişii 
l-au împins în colb pe Gelmir, strigând: 

— Mai avem mulţi ca el la noi în fortăreață, dar, de vreţi 
să-i găsiţi, trebuie să vă grăbiţi. Căci altfel, după ce ne 
întoarcem din luptă, iată ce vor păţi! 

Nici n-au isprăvit bine vorbele acestea, că i-au şi retezat 
lui Gelmir braţele şi picioarele, lăsându-l apoi în colb. 

Ghinionul a făcut ca tocmai atunci în avanpost să se afle 
Gwindor, fiul lui Guilin, cu mulţi oşteni din Nargothrond; 
pornise la război cu toată forţa pe care reuşise s-o adune, 
tocmai din pricina durerii pricinuite de prinderea fratelui 
său. Ars de mânie ca de un foc, a sărit în şa şi, împreună cu 
el, mulţi alţi călăreţi; s-au luat după solii din Angband şi i-au 
răpus; şi toţi oştenii din Nargothrond l-au urmat şi au 
pătruns adânc în oastea Angbandului. Văzând aceasta, s-a 
înfierbântat atunci întreaga armie a noldorilor şi Fingon şi-a 
pus coiful său alb şi a făcut semn să răsune trâmbiţele, iar 
toţi oştenii săi s-au năpustit dinspre dealuri într-un atac 
neaşteptat. 


Scăpărarea săbiilor trase din teci de către noldori a părut 
asemenea unui foc pe un câmp acoperit de stuf; şi atât de 
năprasnic şi fulgerător a fost asaltul lor, încât aproape că a 
răsturnat toate planurile lui Morgoth. Înainte ca oastea pe 
care o trimisese la apus drept momeală să primească 
întăriri, a fost risipită ca pleava şi distrusă. Iar flamurile lui 
Fingon au străbătut pustiul Anfauglith şi s-au înălţat în faţa 
zidurilor Angbandului. 

În frunte se găseau Gwindor şi elfii din Nargothrond, care 
nici măcar acolo, în faţa Angbandului, nu şi-au domolit 
înaintarea; au forţat porţile exterioare şi au ucis străjile 
chiar în curţile Angbandului. Auzindu-i cum izbesc în porţile 
fortăreței, Morgoth s-a cutremurat de spaimă pe tronul său 
din adânc. Numai că acolo Gwindor a fost luat ostatic, iar 
elfii săi răpuşi fără milă; căci Fingon n-a putut veni în 
ajutorul lui. Prin multele ieşiri tăiate în coasta muntelui 
Thangorodrim, Morgoth îşi trimisese în luptă oastea 
principală pe care o ţinuse gata pregătită, astfel că Fingon 
s-a văzut nevoit să se retragă cu pierderi mari din faţa 
zidurilor Angbandului. 

În a patra zi a războiului, pe Anfauglith a început Nirnaeth 
Arnoediad şi nici o poveste nu poate da glas întregii dureri 
pe care a pricinuit-o această bătălie. Despre tot ce s-a 
petrecut în bătălia de la răsărit - înfrângerea lui Glaurung 
Dragonul de către gnomii din Belegost, trădarea 
răsăritenilor, înfrângerea armiei lui Maedhros şi fuga fiilor 
lui F&anor - nu se mai povesteşte aici. În apus, armia lui 
Fingon s-a retras dincolo de nisipuri, iar acolo au căzut 
Haldir, fiul lui Halmir, şi cei mai mulţi dintre Oamenii din 
Brethil. Dar în a cincea zi, la căderea nopţii, când încă se 
afla departe de Ered Wethrin, oştirile din Angband au 
împresurat armia lui Fingon şi luptele au ţinut până-n ziuă, 
cu tot mai puţine nădejdi de izbândă. Dar, odată cu venirea 
dimineţii, s-a arătat şi o nouă speranţă, căci au răsunat 
cornii lui Turgon, care se apropia cu armia cea mare din 
Gondolin. Până atunci, Turgon păzise Trecătoarea Sirion şi- 


şi ţinuse oştenii în frâu ca să nu pornească la atac. Acum 
însă se grăbea să-i vină în ajutor fratelui său; noldorii din 
Gondolin erau puternici, iar rândurile lor străluceau aidoma 
unui râu de oţel luminat de soare, căci sabia şi 
harnaşamentul celui mai neînsemnat oştean de-al lui 
Turgon preţuiau mai mult decât vistieria oricărui rege de-al 
oamenilor. 

Falanga formată din străjerii regelui a rupt rândurile 
orcilor; Turgon, aflat în frunte, îşi tăia drum cot la cot cu 
fratele său. Povestea spune că, în ciuda luptei crâncene în 
care erau încleştaţi, mare i-a fost bucuria lui Turgon când |- 
a revăzut pe Hurin, care stătea la dreapta lui Fingon. O 
vreme, oştile din Angband au fost respinse, iar Fingon a 
început din nou să se retragă. Dar, cum în răsărit Maedhros 
fusese înfrânt, Morgoth avea acum mult mai multe forţe să 
arunce în luptă şi, înainte ca Fingon şi Turgon să apuce să 
ajungă la adăpostul dealurilor, ei au fost atacați de o oştire 
vrăjmaşă de trei ori mai numeroasă decât armia ce le 
rămăsese. Gothmog, mare căpitan al Angbandului, se afla 
acolo; în fruntea războinicilor săi întunecaţi, şi-a croit un 
vad negru prin armia elfilor, împresurându-l pe Regele 
Fingon şi împingându-i pe Turgon şi Hurin spre Smârcurile 
Serech. Scăpând de aceştia doi, s-a întors la Fingon. 
Cumplită a fost întâlnirea lor. Într-un târziu, Fingon a rămas 
singur, căci toată garda lui zăcea răpusă de jur împrejur; s- 
a luptat el cu Gothmog până când un balrog a venit din 
spate şi l-a înconjurat cu un bici de oţel. Iar Gothmog şi-a 
repezit securea neagră asupra lui, despicându-i coiful 
negru din care a ţâşnit o flacără albă. Astfel a căzut regele 
noldorilor; şi l-au hăcuit în colbul pustietăţii cu ghioagele 
lor, iar stindardul său albastru cu argintiu l-au năclăit în 
mâzga sângelui său. 

Noldorii pierduseră bătălia; dar Hurin şi Huor, dimpreună 
cu cei care mai rămăseseră în viaţă din Casa lui Haldor, încă 
mai rezistau alături de Turgon din Gondolin, împiedicându-i 


pe războinicii lui Morgoth să cucerească Trecătoarea 
Sirion. În acel ceas, Hurin i-a vorbit lui Turgon, spunându-i: 

— Pleacă acum, Domnia 'Ta, cât mai ai vreme! Căci tu eşti 
ultimul vlăstar al Casei lui Fingolfin, în tine zace ultima 
nădejde a Eldarilor şi, atâta vreme cât durează Gondolinul, 
va dura şi spaima în sufletul lui Morgoth. 

— Gondolinul nu mai poate fi tăinuit multă vreme, a spus 
Turgon; iar când va fi descoperit, va pieri şi el. 

— Puțin de-ar mai dura, şi-ar fi de-ajuns, a zis şi Huor. Căci 
din casa ta va fi să vină nădejdea elfilor şi a oamenilor, 
deopotrivă. Îţi spun acestea, Domnia Ta, cu vederea 
dinaintea morţii; aici ne vom despărţi pentru totdeauna şi 
nicicând nu-ţi voi mai privi zidurile albe, dar din Domnia Ta 
şi din mine va răsări o nouă stea. Cu bine! 

A auzit aste vorbe Maglin, fiul surorii lui Turgon, aflat în 
apropiere, şi nu avea să le uite; dar de spus, n-a spus nimic. 

Iar Turgon a ascultat povaţa lui Hurin şi a lui Huor şi a dat 
poruncă armiei sale să-şi strângă rândurile şi să se retragă 
spre Trecătoarea Sirion. Ecthelion şi Glorfindel, căpitanii 
lui, păzeau flancurile din dreapta şi din stânga, pentru ca 
nici un duşman să nu poată trece pe lângă ei, căci singurul 
drum în acel ţinut era îngust şi înainta de-a lungul malului 
apusean al pârâului tot mai tumultuos al Sirionului. Dar 
oamenii din Dor-lOmin formau ariergarda, aşa cum doriseră 
Hurin şi Huor; în sufletele lor, nu vroiau să fugă de pe 
ţinuturile de la miazănoapte şi, dacă nu izbuteau să se 
întoarcă victorioşi la casele lor, aici aveau să rămână şi să 
lupte până la ultimul. Aşa s-a făcut că Turgon a izbutit să-şi 
croiască drum spre miazăzi şi, apărat din urmă de Hurin şi 
Huor, a traversat Trecătoarea şi a scăpat; s-a făcut nevăzut 
în munţi şi ascuns a rămas pentru ochii lui Morgoth. În ăst 
timp, fraţii i-au strâns pe oamenii ce mai rămăseseră dintre 
vitejii Casei lui Hador şi, pas cu pas, s-au retras, până au 
ajuns dincolo de Smârcurile Serech, unde aveau înaintea 
lor pârâul Rivil. Acolo însă s-au oprit şi nu au mai cedat nici 
o palmă de pământ. 


Oştirile Angbandului s-au îngrămădit pe malul celălalt câtă 
frunză şi iarbă. Din leşurile morţilor lor au durat un pod 
peste râu şi apoi au împresurat rămăşiţele armiei din 
Hithlum asemenea apelor ce cresc în jurul unei stânci. La 
ceasul la care soarele a apus şi umbra munţilor Ered 
Wethrin s-a adâncit, întunecându-se, acolo a pierit Huor, 
străpuns în ochi de o săgeată înveninată, şi toţi vitejii 
bărbaţi ai lui Hador au căzut răpuşi până la ultimul în jurul 
lui; iar orcii le-au retezat capetele şi le-au pus morman 
asemenea unei grămezi de aur în lumina apusului. 

Cel mai de pe urmă a rămas Hurin. Văzându-se singur, şi-a 
aruncat scutul şi, apucând securea unei căpetenii a orcilor, 
a început s-o mânuiască ţinând-o cu ambele mâini. 
Cântecele spun că tăişul securii scotea fum când se înmuia 
în sângele negru al trolilor ce-l apărau pe Gothmog şi, la 
fiecare izbitură, Hurin striga: 

— Aure entuluva! Va veni ea, ziua, din nou! 

De şaptezeci de ori a strigat el astfel. În cele din urmă, l-au 
prins viu, aşa poruncise Morgoth, care gândea să-i facă 
astfel mai mult rău decât dacă l-ar fi ucis. Orcii îl apucau cu 
mâinile, Hurin le reteza braţele, dar mâinile rămâneau 
încleştate de el şi altele li se adăugau, mereu altele, până 
când Hurin s-a prăbuşit sub greutatea lor. Abia atunci l-a 
legat Gothmog şi l-a târât până în Angband, în bătaia de joc 
a tuturor. 

Astfel s-a sfârşit Nirnaeth Arnoediad, iar soarele a coborât 
dincolo de mare. Noaptea s-a lăsat peste Hithlum şi, 
dinspre apus, s-a stârnit un vânt năprasnic. 

Mare a fost triumful lui Morgoth, chiar dacă nu toate se 
împliniseră după dorinţa inimii sale. Un gând nu-i dădea 
pace, îi umbrea victoria cu nelinişte; Turgon îi scăpase din 
plasă, tocmai el dintre toţi duşmanii lui, cel pe care dorise 
cel mai aprig să-l prindă ori să-l nimicească. Şi asta pentru 
că Turgon, vlăstar al măreţei spiţe a lui Fingolfin, era acum 
de drept rege al tuturor noldorilor; iar Morgoth se temea 
de spiţa lui Fingolfin şi o ura din pricină că îl batjocorise în 


Valinor şi legase prietenie cu Ulmo, vrăjmaşul său, şi din 
pricina rănilor pe care i le făcuse Fingolfin în luptă, cu 
tăişul sabiei sale. Dintre toţi cei din neamul acestuia, cel 
mai tare îl înspăimânta pe Morgoth Turgon. Încă din 
străvechimea Valinorului, privirile îi fuseseră atrase de el şi, 
de câte ori se afla în preajma lui, o umbră îi întuneca 
spiritul, prevestindu-i că, la un ceas ce încă nu i se 
dezvăluise, de la acest Turgon avea să i se tragă nimicirea. 

Capitolul III. 

VORBELE LUI HURIN ŞI ALE LUI MORGOTH. 

Acum, la porunca lui Morgoth, orcii au trudit îndelung 
până au strâns leşurile tuturor vrăjmaşilor, precum şi 
armurile şi armele din care apoi au făcut un morman mare 
în mijlocul câmpiei Anfauglith. Văzut din depărtare, 
mormanul părea un deal, iar Eldarii l-au numit Haudh-en- 
Nirnaeth. Dar n-a trecut mult şi iarba a prins să crească 
verde şi înaltă pe deal - şi numai pe el, în întreg pustiul 
acela; şi nici un slujitor de-al lui Morgoth n-a mai călcat 
vreodată pe pământul sub care săbiile Eldarilor şi ale 
Edainilor s-au preschimbat în rugină. Regatul lui Fingon 
dispăruse şi fiii lui Feanor rătăceau ca frunzele suflate de 
vânt în Hithlum nu s-a mai întors nici un bărbat din Casa lui 
Hador, cum n-au ajuns nici veştile despre bătălie şi despre 
soarta seniorilor lor. În locul acestora au sosit oameni aflaţi 
sub stăpânirea lui, oacheşii răsăriteni; Hithlum a devenit 
temniţa lor, căci Morgoth nu le îngăduia să părăsească acel 
meleag. Aceasta le-a fost răsplata, din toate bogăţiile pe 
care li se promisese pentru a-l trăda pe Maedhros: să-i 
jefuiască şi să-i hărţuiască pe copiii şi pe femeile poporului 
lui Hador. Pe Eldarii care mai rămăseseră în Hithlum, toţi 
cei care nu scăpaseră în sălbăticie şi în munţi, i-a dus în 
minele de la miazănoapte şi i-a pus să trudească acolo ca 
sclavi. Orcii însă hălăduiau fără oprelişte pe ţinuturile de la 
miazănoapte şi înaintau tot mai mult înspre miazăzi, spre 
Beleriand. Acolo încă se aflau Doriath şi Nargothrond; dar 
lui Morgoth nu de astea îi păsa, poate pentru că nu ştia mai 


nimic despre ele ori ceasul lor încă nu venise în socotelile 
ticăloşiei sale. Gândul său se întorcea tot mereu la Turgon. 

Prin urmare, Hurin a fost adus în faţa lui Morgoth, căci 
Morgoth ştia, mulţumită vrăjitoriilor şi iscoadelor sale, că 
Hurin se bucura de prietenia Regelui din Gondolin; astfel că 
se gândea să-l facă să mărturisească doar prin puterea 
ochilor săi. Dar Hurin nu putea fi supus cu una cu două, cil- 
a înfruntat pe Morgoth. Atunci Morgoth a poruncit să fie 
pus în lanţuri şi schingiuit încetul cu încetul. După o vreme, 
a venit la el şi i-a spus să aleagă între a pleca liber oriunde 
voia şi a i se da putere şi a fi uns mai mare peste toţi 
căpitanii lui Morgoth - pentru aceasta nu i se cerea altceva 
decât să dezvăluie unde anume îşi avea Turgon fortăreaţa şi 
tot ce mai ştia despre planurile regelui. Dar Hurin 
Neclintitul i-a râs în nas: 

— Orb eşti, Morgoth Bauglir, şi orb vei rămâne pe vecie, 
numai întunecime ai în faţa ochilor. N-ai habar cărei pravile 
se supun inimile oamenilor şi, chiar de-ai şti, nu eşti în 
putere s-o dai. Nebun e acela care ar primi vreun dar de la 
Morgoth. Întâi iei preţul, după care te faci că uiţi de 
făgăduială; eu m-aş alege doar cu moartea dacă ţi-aş spune 
ceea ce vrei să afli. 

Auzindu-l, Morgoth a izbucnit în râs şi i-a spus: 

— O să te rogi tu mult şi bine să-ţi dăruiesc moartea. 

Apoi l-a luat pe Hurin şi l-a dus sus pe Haudh-en-Nirnaeth, 
gorganul ce abia fusese ridicat, şi duhoarea morţii stăruia 
peste el; în vârful gorganului l-a pus Morgoth pe Hurin şi l-a 
poftit să privească spre apus, unde se găsea Hithlum, şi să 
se gândească la soaţa şi la fiul său şi la toate celelalte 
rubedenii ale sale. 

— Căci de-acum în regatul meu sălăşluiesc ei, i-a spus 
Morgoth, şi la mila mea se află. 

— Milă nu ai, a răspuns Hurin. lar prin ei tot nu vei ajunge 
la Turgon; ei nu-i cunosc tainele. 

Cuprins: de furie, Morgoth i-a zis: 


— Dar pot să ajung la tine şi la toată blestemata aia de 
casă a ta; voinţa mea vă va înfrânge, chiar dacă din oţel aţi 
fost făcuţi cu toţii. 

A luat o sabie lungă ce se afla acolo şi a frânt-o în faţa 
ochilor lui Hurin; o aşchie i-a crestat lui Hurin obrazul, dar 
el nici măcar n-a clipit. A întins atunci Morgoth braţul spre 
Dor-lOmin şi i-a blestemat pe Hurin şi Morwen şi pe toate 
vlăstarele lor, spunând: 

— Ia aminte! Umbra gândului meu se va întinde peste ei, 
oriunde s-ar duce, iar ura mea îi va urmări până la capătul 
lumii. 

— În pustiu vorbeşti, a zis Hurin. Din depărtare nu-i poţi 
vedea şi nici stăpâni; şi n-o poţi face atâta vreme cât îţi 
păstrezi alcătuirea asta şi încă mai doreşti a fi un rege în 
carne şi oase pe acest pământ. 

— Nebunule, s-a răsucit Morgoth spre Hurin, năpârstoc ce 
eşti printre oameni, seminţia asta de nimic printre cele care 
au glas să vorbească! I-ai văzut cumva pe valari ori ţi-ai 
măsurat puterea cu Manwe sau Varda? Ştii până unde 
poate ajunge gândul lor? Sau poate îţi închipui că asupra ta 
se opreşte şi te poate apăra din depărtare? 

— Nu ştiu. Dar ar putea fi şi aşa, dacă ei ar vrea. Căci 
Regele mai Bătrân nu va fi dat jos de pe tron câtă vreme 
dăinuie Arda. 

— Tu ai spus-o, nu s-a lăsat Morgoth. Eu sunt Regele mai 
Bătrân: Melkor, întâiul şi cel mai puternic dintre toţi valarii, 
cel care a fost încă dinainte de a fi lumea pe care ela făcut- 
o. Umbra vrerii mele se întinde peste Arda, iar tot ce se află 
în ea se supune încet şi nesmintit voinţei mele. Dar asupra 
celor pe care tu îi iubeşti gândul meu va apăsa ca un noral 
Destinului necruţător şi-i va arunca în întunecime şi 
deznădejde. Oriîncotro se vor duce, vor semăna răul. Ori de 
câte ori vor vorbi, păcătoase sfaturi vor aduce vorbele lor. 
Orice vor face, împotrivă-le se va întoarce. Fără speranţă 
vor muri, blestemând viaţa şi moarte deopotrivă. 

Dar Hurin i-a răspuns: 


— Uiţi cui spui toate astea? La fel le-ai spus şi străbunilor 
noştri, dar uite că noi am scăpat de sub umbra ta. Acum 
ştim cine eşti, pentru că am privit chipurile celor care au 
văzut Lumina şi-am auzit vocile celor care i-au vorbit lui 
Manw&. Înainte de Arda ai apărut tu, dar şi alţii aşijderea; 
nu tu ai făurit Arda. Şi nu eşti nici cel mai puternic, căci ţi-ai 
irosit forţele asupra ta însuţi şi le-ai risipit în propria 
goliciune. Nu mai eşti acum decât un sclav fugit de-al 
valarilor, lanţul lor încă te mai aşteaptă. 

— Văd că ai învăţat bine lecţiile pe care ţi le-au dat 
stăpânii tăi, a spus Morgoth. Dar poveşti din astea 
copilăreşti nu-ţi vor fi de ajutor, căci de-acum cu toţii au 
fugit. 

— Doar atât îţi voi mai spune, sclavule Morgoth, a zis 
Hurin, şi ceea ce-ţi voi spune nu vine de la învăţăturile 
Eldarilor, ci din inima mea, chiar în ceasul acesta. Nu eşti 
Seniorul oamenilor şi nicicând nu vei fi, chiar de-ar fi ca 
toată Arda şi întregul Menel să cadă sub stăpânirea ta. 
Dincolo de Cercurile Lumii nu-i vei putea urma pe aceia 
care te alungă. 

— Dincolo de Cercurile Lumii nu-i voi urma. Căci dincolo 
de Cercurile Lumii nu este nimic. Dar în aceste Cercuri 
nimeni nu-mi va scăpa până vor intra cu toţii în Nimicnicie. 

— Minţi, a zis Hurin. 

— Singur vei vedea şi singur vei recunoaşte că nu mint, a 
spus Morgoth. 

Ducându-l pe Hurin înapoi în Angband, l-a aşezat într-un 
jilţ de piatră sus de tot, pe Thangorodrim, de unde putea 
vedea în depărtare ţara Hithlum, la apus, şi pământurile 
Beleriandului, la miazănoapte. Acolo sus a fost el țintuit de 
puterea lui Morgoth; iar Morgoth, stând lângă el, l-a 
blestemat încă o dată şi şi-a pogorât puterea sa asupra lui, 
pentru ca Hurin să nu se poată clinti din acel loc şi să nu 
poată nici muri până când Morgoth nu-l va fi eliberat. 

— Aici să şezi, a zis Morgoth, şi de aici să priveşti spre 
pământurile unde răul şi deznădejdea se vor abate asupra 


celor pe care i-ai dat pe mâna mea. Căci ai cutezat să mă iei 
în derâdere şi ai pus la îndoială puterea lui Melkor, 
Stăpânul ursitelor de pe Arda. Prin urmare, cu ochii mei vei 
vedea şi nimic nu-ţi va rămâne ascuns. 

Capitolul IV. 

PLECAREA LUI TURIN. 

Numai trei oameni au găsit în cele din urmă drumul înapoi 
prin Taur-nu-Fuin, un drum tare păcătos; şi când Gloredhel, 
fiica lui Hador, a auzit de moartea lui Haldir, a jelit până a 
murit. 

În Dor-l6min nu a ajuns nici o veste, Rian, a lui Huor soaţă, 
a fugit în sălbăticie, cuprinsă de deznădejde; dar Elfii 
Cenuşii din Mithrim au venit în ajutorul ei şi, când s-a 
născut fiul ei, Tuor, l-au luat în grija lor. Rian însă s-a dus la 
gorganul Haudh-en-Nirnaeth şi acolo s-a pus jos şi a murit. 

Morwen Eledhwen a rămas în Hithlum, amuţită de durere. 
Fiul ei Turin abia împlinise nouă ani, iar ea era din nou 
grea. Negre îi erau zilele. Răsăritenii năvăliseră în ţară în 
număr mare; se purtau cu cruzime faţă de poporul lui 
Hador, îi jefuiau pe oameni de tot ce aveau şi-i înrobeau. Pe 
toţi cei de pe pământurile lui Hurin, care puteau munci ori 
puteau fi folositori în orice alt chip, îi luau în sclavie, chiar şi 
pe fetişcane şi flăcăiandri, iar pe bătrâni îi omorau ori îi 
lăsau să piară de foame. Însă de Doamna din Dor-l6min încă 
nu îndrăzniseră să se atingă şi nici s-o alunge din casa ei nu 
cutezau. Se zvonise printre ei că femeia asta era 
primejdioasă, o vrăjitoare, nici mai mult, nici mai puţin, care 
uneltea cu vrăjmaşii cei albi; aşa îi numeau ei pe elfi, pe 
care îi urau din tot sufletul, dar mai aprig se temeau de ei. 
Aceasta era pricina pentru care nu se apropiau de munţi, 
unde se refugiaseră mulţi dintre Eldari, mai ales în partea 
de miazăzi a ţării: iar după ce au jefuit şi au pustiit totul, 
Răsăritenii s-au retras spre miazănoapte. Casa lui Hurin se 
găsea în partea de sud-est a ținutului Dor-lOmin, nu departe 
de munţi. Nen Lalaith îşi avea originea într-un izvor din 
umbra vârfului Amon Darthir, dincolo de al cărui umăr se 


găsea o trecătoare râpoasă. Cine se încumeta putea trece 
pe aici munţii Ered Wethrin şi, coborând pe lângă izvoarele 
râului Glithui, ajungea în Beleriand. Dar acest drum nu le 
era cunoscut Răsăritenilor şi nici Morgoth încă nu aflase de 
el; căci, atâta vreme cât dura Casa lui Fingolfin, acea 
întreagă ţară era un zid de netrecut, atât de către cei care, 
fugind de la miazănoapte, căutau să se adăpostească aici, 
cât şi de orice atac venit dinspre miazăzi; şi cu adevărat un 
alt loc de trecere între Serech şi capătul dinspre apus, unde 
Dor-lOmin se unea cu Nevrast, nu mai era pentru cei care 
nu aveau aripi să zboare. 

Aşa s-a întâmplat că, după primele atacuri, Morwen a fost 
lăsată în pace, cu toate că pădurile din preajmă viermuiau 
de oameni şi era tare primejdios să umbli pe drumurile 
ţării. Împreună cu Morwen rămăseseră la adăpostul casei 
Sador, tâmplarul, şi câţiva bătrâni, femei şi bărbaţi, precum 
şi Turin, căruia nu i se dădea voie să iasă din curte. Dar 
gospodăria lui Hurin a căzut curând în paragină şi, cu toate 
că Morwen se spetea muncind, tot săracă rămânea şi ar fi 
pierit fără doar şi poate de n-ar fi fost Aerin, rubedenia lui 
Hurin, s-o ajute în taină. Un Răsăritean, pe nume Brodda, o 
silise pe Aerin să-i devină soaţă. Greu îi venea lui Morwen 
să primească de pomană, dar o făcea totuşi de dragul lui 
Turin şi a pruncului încă nenăscut; şi pentru că, spunea ea, 
venea din partea cuiva din neamul ei. Brodda nu era altul 
decât cel care îi luase în robie pe oamenii din ţara lui Hurin 
şi-i dusese, dimpreună cu tot avutul şi vitele lor, în locul 
unde-şi avea el sălaşurile. Era un bărbat sfruntat, dar fără 
nici un rang printre ai săi înainte de a fi venit în Hithlum; 
cum însă voia să se înavuţească, era gata să pună mâna pe 
pământuri la care ceilalţi nu râvneau. Pe Morwen o văzuse 
o singură dată, când năvălise călare în gospodăria lui Hurin, 
cu gând de prădăciune; dar, dând cu ochii de ea, l-a cuprins 
o mare spaimă. Parcă privea în ochii sălbatici ai unui 
vrăjmaş alb, aşa i se păruse lui, năpădit deodată de o teamă 
soră cu moartea, la gândul că un rău neştiut se va abate 


asupra lui, încât nu i-a jefuit casa şi astfel nu l-a descoperit 
pe Turin, altfel scurtă într-adevăr ar fi fost viaţa 
moştenitorului adevăratului Senior. 

Brodda i-a înrobit pe Capete de Paie, cum îi numea el pe 
cei din poporul lui Hador, şi i-a pus să-i ridice o casă de 
lemn pe pământul aflat la miazănoapte de casa lui Hurin. 
Sclavii erau ţinuţi într-o îngrăditură, mânaţi precum vitele 
într-un ocol, dar nepăziţi. Şi printre aceştia încă se mai 
găseau câţiva netemători, gata oricând să-i vină în ajutor 
Doamnei din Dor-l6min, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. 
De la ei primea Morwen în taină veşti despre ce se întâmpla 
în ţară, cu toate că niciuna dintre ele nu era dătătoare de 
speranţă. Pe Aerin însă Brodda o luase de soaţă, nu de 
sclavă, neamul său având puţine femei printre atâţia 
bărbaţi, şi niciuna nu se asemăna cu fiicele Edainilor; 
năzuia Brodda, pasămite, să devină stăpân al ţării aceleia şi 
să aibă un moştenitor care să-i urmeze la cârmă. 

Despre ce se petrecuse şi ar fi putut să se petreacă în 
zilele ce aveau să vină Morwen nu i-a destăinuit aproape 
nimic lui Turin. lar el se temea să-i tulbure tăcerea cu 
întrebări. Când Răsăritenii au venit întâia dată în Dor-lOmin, 
Turin s-a dus la mama sa. 

— Când se întoarce tata, să-i alunge pe hoţii ăştia urâţi? A 
vrut el să afle. De ce nu se întoarce? 

— Nu ştiu, i-a răspuns Morwen. Poate că a căzut răpus ori 
poate a fost luat prizonier; sau o fi fost alungat departe şi n- 
are cum veni înapoi printre toţi duşmanii ăştia care ne- 
nconjoară. 

— Îmi vine să cred că a murit, a zis Tărin, înghiţindu-şi 
lacrimile în faţa mamei sale; căci, dacă ar fi viu, nimeni nu l- 
ar împiedica să vină înapoi să ne ajute. 

— Eu, fiul meu, nu cred aşa ceva, i-a spus Morwen. 

Pe măsură ce vremea trecea, tot mai mult se întuneca 
inima lui Morwen de teamă pentru fiul ei, Turin, 
moştenitorul ținuturilor Dor-lOmin şi Ladros; îl şi vedea luat 
sclav de Răsăriteni, încă înainte de a împlini vârsta 


bărbăţiei. Şi-ntr-o bună zi i-a venit în minte ce vorbise ea cu 
Hurin, iar gândul i s-a îndreptat din nou spre Doriath; într- 
un târziu, s-a hotărât să-l trimită pe Turin de acasă, în taină 
dacă putea, şi să-l roage pe Regele Thingol să-l 
adăpostească. Şi stând ea aşa, cumpănind cum să facă şi să 
dreagă, a auzit în mintea ei vocea limpede a lui Hurin, 
spunându-i: Pleacă repede! Nu mă aştepta! Numai că 
sorocul pruncului nenăscut se apropia, drumul avea să fie 
greu şi plin de primejdii şi cu cât zăbovea mai mult, cu atât 
se împuţinau sorții de evadare. Unde mai pui că inima încă 
o amăgea cu o speranţă căreia nu îndrăznea să-i dea glas: 
în străfundul sufletului ei simţea că Hurin nu pierise, iar în 
nopţile în care veghea fără somn aştepta să-i audă paşii ori 
se trezea încredinţată că auzise în ogradă nechezatul lui 
Arroch, armăsarul lui Hurin. Pe lângă asta, cu toate că nu 
se împotrivea defel obiceiului vremii, anume de a-şi trimite 
fiul spre a creşte la curtea unui alt senior, nu era încă 
pregătită să-şi calce în picioare mândria şi să devină ea 
însăşi un oaspete milog, nici măcar la curtea unui rege. 
Astfel că a alungat din minte vocea lui Hurin ori doar 
amintirea acelei voci, pecetluind astfel prima jurubiţă a 
ursitei lui Turin. 

Toamna Anului Jelirii aproape că începuse, înainte ca 
Morwen să fi luat o hotărâre; apoi a trebuit să facă totul în 
grabă. Nu prea mai era timp pentru o călătorie atât de 
lungă, dar pe de altă parte se temea că, dacă aştepta să 
treacă iarna, Turin avea să fie luat de Răsăritenii care 
dădeau târcoale gospodăriei, iscodind casa. 

Aşa că într-o bună zi, pe neaşteptate, i-a spus lui Turin: 

— Tatăl tău nu vine. Tu trebuie să pleci cât mai curând cu 
putinţă. Asta ar fi dorinţa lui. 

— Să plecăm? A strigat Turin. Unde să plecăm? Peste 
munţi? 

— Da, peste munţi, spre miazăzi. La miazăzi s-ar putea să 
mai fie o nădejde. Dar eu nu am spus că noi plecăm, fiul 
meu. Ci numai tu; eu trebuie să rămân. 


— Nu pot să plec singur! Nu te las aici. Dece sănu 
mergem împreună? 

— Eu nu pot să plec. Dar nu vei merge singur. O să-l trimit 
pe Gethron cu tine şi poate şi pe Grithnir. 

— Dar pe Labadal? 

— Nu, pentru că Sador este şchiop, iar drumul va fi greu. 
Şi pentru că tu eşti fiul meu şi vremurile sunt întunecate, nu 
te voi cruța ascunzându-ţi adevărul: s-ar putea să mori pe 
drum. Este târziu în an. Dar, dacă zăboveşti aici, vei ajunge 
şi mai rău: or să te înrobească. Dacă vrei să fii bărbat când 
vei împlini vârsta bărbăţiei, atunci fă aşa cum te rog eu şi fii 
curajos. 

— Dar asta înseamnă să te las doar cu Sador şi Ragnir cel 
orb şi cu bătrânele. N-a zis oare tata că eu sunt 
moştenitorul lui Hador? Moştenitorul trebuie să stea în casa 
lui Hador şi s-o apere. Ah, ce mi-aş dori să mai am pumnalul 
acela! 

— Mogştenitorul trebuie să stea, numai că nu poate, a zis 
Morwen. Dar cine ştie dacă nu se va întoarce într-o bună zi. 
Hai, fii curajos! Te voi urma şi eu dacă pe-aici va fi mai rău 
ca acum; numai să pot. 

— Dar cum ai să mă găseşti, cine ştie pe unde-oi fi în 
sălbăticie? A întrebat Turin şi dintr-odată a simţit că-l 
părăseşte curajul şi a izbucnit în plâns, fără să se mai 
ferească. 

— Dacă te văicăreşti, or să fie alţii care te vor găsi înaintea 
mea, i-a zis Morwen. Dar eu ştiu încotro vei merge, iar dacă 
vei ajunge şi vei rămâne acolo, te voi găsi dac-oi putea. Căci 
te trimit la Regele Thingol, în Doriath. Nu vrei să fii mai 
curând oaspetele unui rege decât un sclav? 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce e aia un sclav. 

— 'Te trimit de aici ca să nu fii nevoit să afli, a răspuns 
Morwen. L-a aşezat pe Turin în faţa ei şi l-a privit în ochi, ca 
şi când voia să citească în ei o taină. Într-un târziu, i-a 
vorbit: E greu, Turin, fiul meu. Nu-i numai pentru tine greu. 
Mi-e greu şi mie, în zilele astea ticăloşite, să judec ce e mai 


bine de făcut. Dar fac aşa cum cred că e mai bine; căci altfel 
de ce m-aş despărţi de singură fiinţă care mi-a mai rămas şi 
care mi-e atât de dragă? 

N-au mai vorbit despre asta, dar Turin a rămas tare 
îndurerat şi descumpănit. A doua zi dimineaţă, s-a dus să-l 
caute pe Sador; l-a găsit tăind lemne pentru foc - până şi 
astea abia le ajungeau, căci nu îndrăzneau să se aventureze 
în pădure după altele. Sador s-a sprijinit în cârjă şi s-a uitat 
la jilţul cel mare al lui Hurin, care fusese uitat într-un colţ, 
neisprăvit. 

— Trebuie să-l tai, a zis el. În zilele astea nu putem să ne- 
ngrijim decât de nevoile cele mai simple. 

— Mai lasă-l, i-a cerut Turin. Poate că odată şi odată tot se 
va întoarce acasă şi-atunci o să-i pară bine să vadă ce-ai 
făcut pentru el cât a fost plecat. 

— Speranţele deşarte sunt mai primejdioase decât 
temerile şi nu ne vor ţine de cald în iarna asta. Sador şi-a 
trecut degetele peste ciopliturile în lemnul scaunului şi a 
oftat. Mi-am pierdut vremea, cu toate că atunci mi s-a părut 
că timpul trece mai plăcut. Dar toate astea au viaţă scurtă, 
iar bucuria pe care o simţi când le faci este singurul lor rost 
adevărat, aşa-mi vine să cred. Acum pot să-ţi dau înapoi 
darul pe care mi l-ai făcut. 

Turin a întins mâna, dar în clipa următoare şi-a tras-o 
îndărăt. 

— Un bărbat nu ia înapoi ceea ce a dăruit, a zis el. 

— Dar, dacă este al meu, nu pot să-l dăruiesc cui vreau eu? 
A întrebat Sador. 

— Oricui vrei, însă nu mie. Dar de ce vrei să-l dai? 

— Nu mai am speranţă să-mi trebuiască pentru ceva 
folositor. În vremurile ce vor urma, Labadal n-o să mai aibă 
parte decât de muncă de sclav. 

— Ce-i aia un sclav? A întrebat Turin. 

— Un om care a fost om, dar care acum e socotit drept 
animal. I se dă de mâncare cât să nu moară de foame, e 
ţinut în viaţă doar ca să se spetească muncind şi se speteşte 


doar de teama durerii ori a morţii. lar de la jefuitorii ăştia 
un sclav se alege cu durere ori cu moarte numai pentru că 
aşa le place lor. Am auzit că pe cei iuți de picior îi pun să 
fugă şi apoi îi vânează cu câinii. Au deprins obiceiurile 
orcilor mai cu sârg decât le-am deprins noi pe ale Seminţiei 
Frumoase. 

— Abia acum încep să înţeleg, a zis Turin. 

— Mare păcat că eşti nevoit să înţelegi asemenea lucruri la 
vârsta asta, a zis Sador. Dar, văzând expresia ciudată de pe 
chipul lui Turin, l-a întrebat: Ce anume înţelegi acum? 

— De ce mă trimite mama de-aici. 

Ochii lui Turin s-au umplut de lacrimi. 

— Aha! A făcut Sador, apoi a mormăit pentru sine: De ce-o 
fi amânat atâta?! S-a răsucit către Turin şi i-a spus: Ce-mi 
zici nu-mi pare să merite lacrimile astea. Dar despre ce 
gânduri are mama ta nu trebuie să vorbeşti cu Labadal şi 
nici cu nimeni altcineva. Toate zidurile şi toţi pereţii au 
urechi în ziua de azi, urechi ce nu cresc pe capete 
frumoase. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva! 'Ţie întotdeauna ţi-am 
spus totul. Nu vreau să te părăsesc, Labadal. Nu vreau să 
părăsesc casa asta şi nici pe mama. 

— Dacă n-o faci, i-a spus Sador, curând Casa lui Hador se 
va sfârşi pe vecie, cred că înţelegi acest lucru acum. 
Labadal nu vrea să pleci, dar Sador, servitorul lui Hurin, va 
fi mai fericit când va şti că Răsăritenii nu-l mai pot atinge pe 
fiul lui Hurin. Asta e, n-avem ce face: trebuie să ne 
despărţim. Acum n-ai să iei cuțitul ca dar de despărţire? 

— Nu! A spus Turin. O să mă duc la elfi, la Regele din 
Doriath, aşa zice mama. Acolo poate că am să primesc alte 
cuțite, asemănătoare cu ăsta. Numai că de-acolo n-o să-ţi 
pot trimite nici un dar, Labadal. O să fiu tare departe şi tare 
singur. 

Şi Turin a izbucnit în plâns, dar Labadal i-a spus: 

— Hei! Unde-i fiul lui Hurin? Nu de mult l-am auzit 
spunând: Voi pleca soldat cu un rege al elfilor de cum voi fi 


împlinit vârsta. 

— Prea bine, a spus Turin înghiţindu-şi lacrimile. Dacă 
astea a fost cuvintele fiului lui Hurin, atunci trebuie să şi le 
împlinească şi să plece. Dar, de câte ori zic că voi face una 
sau alta, altfel arată totul când vine vremea să le fac. Acum 
nu mai vreau să plec. Trebuie să am grijă să nu mai spun 
asemenea lucruri. 

— Ar fi mai bine, cu adevărat, a consimţit Sador. Mulţi sunt 
gata să dea lecţii, puţini sunt dornici să înveţe. Ce va fi să se 
întâmple se va întâmpla. Eu mă mulţumesc cu ce este 
astăzi. 

Turin era gata de drum; şi-a luat rămas-bun de la mama sa 
şi a plecat în taină, însoţit de cei doi tovarăşi de drum. Dar, 
când ei i-au spus să se întoarcă şi să mai privească o dată la 
casa părintească, chinul despărțirii l-a lovit precum tăişul 
unei săbii şi Turin a strigat: 

— Morwen, Morwen, când te voi mai vedea? 

Morwen, care stătea în prag, a auzit ecoul acelui strigăt 
rostogolindu-se printre munţii împăduriţi: şi-a încleştat 
mâna de uşorul uşii şi a strâns până a simţit că degetele i se 
jupoaie. Aceasta era prima dintre durerile pe care avea să 
le îndure Turin. 

La începutul anului care a urmat plecării lui Turin, 
Morwen a dat naştere unei fetiţe şi i-a pus numele Nienor, 
adică Bocirea; Turin era foarte departe când ea a venit pe 
lume. Lung şi plin de primejdii îi era drumul, căci puterea 
lui Morgoth se întindea mult dincolo de hotarele ţării sale; 
dar Turin îi avea drept călăuze pe Gethron şi pe Grithnir, 
care fuseseră tineri pe vremea lui Hador, şi, cu toate că 
îmbătrâniseră între timp, erau tare viteji şi cunoşteau bine 
locurile, pentru că pe vremuri străbătuseră adesea 
Beleriandul. Având soarta de partea lor şi inimi curajoase, 
au trecut Munţii Umbroşi, au coborât în Valea Sirionului şi 
de acolo au pătruns în Codrul Bretfail. Într-un târziu, 
istoviţi şi sălbăticiţi la înfăţişare, au ajuns la hotarele 
Doriathului. Dar aici n-au mai ştiut pe unde s-o ia, prinşi în 


labirinturile Reginei, încât au rătăcit printre copaci, fără să 
găsească vreo potecă, până când li s-a isprăvit şi ultima 
fărâmă de mâncare. Şi ar fi murit toţi trei, căci iarna venise 
cu ger mare de la miazănoapte; numai că lui Turin nu-i era 
menit să aibă o soartă atât de uşoară. Cum stăteau ei 
cuprinşi de deznădejde, numai ce au auzit o chemare de 
corn. Beleg Arcul Puternic vâna prin părţile acelea; 
dintotdeauna îşi avusese sălaşul la hotarul Doriathului şi 
cunoştea pădurea ca nimeni altul în acele vremuri. Auzindu- 
le strigătele, a venit la ei şi, după ce le-a dat să mănânce şi 
să bea, a aflat cum se numeau şi de unde veneau şi tare s-a 
minunat şi s-a înduioşat. S-a uitat la Turin şi i-a plăcut 
chipul lui, căci moştenise frumuseţea mamei sale şi ochii 
tatălui său şi arăta zdravăn la trup şi vânjos. 

— Ce-ai vrea tu să-i ceri Regelui Thingol? L-a întrebat 
Beleg pe băiat. 

— Să fiu unul dintre cavalerii lui şi să lupt împotriva lui 
Morgoth, ca să-mi răzbun tatăl, a răspuns Turin. 

— Se prea poate să fie aşa, după ce vei mai fi crescut un 
pic, i-a zis Beleg. Încă eşti mic, dar dai de pe acum semne 
că te vei face un bărbat viteaz, demn de a fi fiul lui Hurin 
Neclintitul. 

Din vorbele lui era limpede că numele lui Hurin se bucura 
de cinstire pe toate meleagurile locuite de elfi. Aşa că Beleg 
i-a călăuzit bucuros, ducându-i la un sălaş unde stătea el în 
zilele acelea împreună cu alţi vânători, şi i-a găzduit acolo, 
trimițând în acelaşi timp un sol la Menegroth. lar când solul 
s-a întors cu vestea că Thingol şi Melian îi aşteptau pe fiul 
lui Hurin şi pe însoțitorii săi, Beleg i-a călăuzit din nou, pe 
poteci tainice, până în Regatul Ascuns. 

Astfel a ajuns Turin la marele pod peste Esgalduin şi a 
trecut prin porţile ce dădeau în sălile lui Thingol. Cu ochi 
mari s-a uitat copilul la minunile din Menegroth, pe care 
nici un muritor nu le mai văzuse înaintea lui, în afară de 
Beren. Apoi Gethron le-a repetat lui Thingol şi lui Melian ce- 
l rugase Morwen să spună. Thingol i-a primit cu bunătate şi 


l-a aşezat pe Turin pe genunchii săi. În onoarea părintelui 
său Hurin, cel mai măreț dintre toţi oamenii, şi a lui Beren, 
rubedenia sa. Cei de faţă s-au mirat, căci era semn că 
Thingol îl primea pe Turin ca pe fiul său vitreg; lucru pe 
care, în acele vremuri, regii nu-l făceau şi nici un alt senior 
elf n-a mai făcut-o de atunci cu vreo odraslă de-a oamenilor. 
Apoi Thingol i-a spus: 

— Aici va fi casa ta, fiu al lui Hurin, şi cât vei trăi vei fi 
socotit drept fiul meu, chiar dacă eşti om. Înţelepciune vei 
primi mai multă decât orice alt muritor, iar în mâini ţi se vor 
pune armele elfilor. Poate că va veni timpul cândva să iei 
înapoi pământurile pe care tatăl tău le-a avut în Hirthlum; 
până atunci, aici vei sălăşlui înconjurat de iubirea noastră. 

Astfel a început viaţa lui Turin în Doriath. O vreme, 
Gethron şi Grithnir au rămas cu el, purtându-i de grijă, cu 
toate că tânjeau să se întoarcă la Doamna lor din Dor-lomin. 
Dar vârsta înaintată şi suferinţa trupească l-au covârşit pe 
Grithnir, astfel că el a rămas cu Turin până când i s-au 
sfârşit zilele. Gethron însă a plecat, iar Thingol a trimis cu el 
o escortă care să-l păzească şi să-l călăuzească şi totodată 
să-i ducă lui Morwen o solie din partea regelui. Într-un 
târziu, au ajuns la casa lui Hurin şi, când Morwen a aflat că 
Turin a fost primit cu cinstire de către Thingol, a simţit că 
durerea i se mai îndulceşte. Elfii aduseseră daruri bogate 
din partea lui Melian, care o rugă, prin aceşti soli, să vină 
dimpreună cu ei în Doriath. Înţeleaptă era Melian şi-avea 
puterea prevestirii. Încât nădăjduia că astfel va putea să 
împiedice răul clocit de mintea lui Morgoth. Dar Morwen nu 
voia cu nici un chip să plece şi să-şi lase casa, căci ceea ce 
simţea în inima ei nu se schimbase şi nici mândria nu o 
părăsise; pe lângă asta, Nienor era încă prea mică. Aşa că 
le-a mulţumit elfilor din Doriath fără multă vorbă şi le-a 
dăruit ultimele lucruşoare de aur ce-i mai rămăseseră, 
ascunzându-şi astfel sărăcia; şi i-a rugat să-i ducă lui 
Thingol Coiful lui Hador. În tot acest timp, Turin aştepta 
nerăbdător întoarcerea solilor lui Thingol; şi, când aceştia s- 


au întors fără mama lui, a fugit în pădure şi a izbucnit în 
plâns - ştia de rugămintea lui Melian şi nădăjduise că 
Morwen va veni. Aceasta a fost a doua durere a lui Turin. 
Când solii au spus ce răspuns le dăduse Morwen, Melian a 
fost cuprinsă de milă, înţelegându-i gândul; a ştiut atunci că 
soarta pe care o prezisese ea nu putea fi abătută cu una cu 
două. 

Lui Thingol solii i-au dat Coiful lui Hador. Era făcut din oţel 
cenuşiu, împodobit cu aur, având gravate pe el numele 
victoriei. Coiful avea puterea de a-l feri pe cel care-l purta 
de orice rană ori de moarte, căci, de-l lovea vreo sabie, 
aceasta se frângea, iar săgeata ţintită asupra lui îşi abătea 
zborul. Fusese făurit de Telchar, fierarul din Nogrod, vestit 
pentru lucrările sale. Avea şi o vizieră (asemănătoare cu 
acelea pe care le purtau gnomii în Fierăriile lor pentru a-şi 
feri ochii), iar chipul ascuns în spatele ei băga frica în 
inimile tuturor celor care-l priveau, fiind la rândul său ferit 
de atingerea săgeţii ori a focului. În vârful Coifului era 
aşezat a sfidare un cap aidoma celui al Dragonului 
Glaurung; căci Coiful fusese făcut la scurtă vreme după ce 
Dragonul ieşise pe porţile fortăreței lui Morgoth. Adeseori, 
Hador, iar apoi Galdor au purtat coiful în război; iar oştenii 
din Hithlum îşi simțeau inimile îmbărbătate când îl vedeau 
în bătălie, mai înalt decât toate celelalte, şi strigau: 

— Mai de preţ e Dragonul din Dor-lOmin decât viermele de 
aur din Angband! 

Lui Hurin însă îi venea greu să poarte Coiful Dragonului şi, 
în fapt, nici nu voia. 

— Vreau să-mi privesc duşmanul cu chipul meu adevărat, 
spunea el. 

Dar coiful se număra printre moştenirile cele mai de preţ 
ale casei sale. 

În Menegroth, Thingol avea în adâncuri cămări pline de 
arme scumpe: fiare lucrate asemenea solzilor de peşte şi 
lucind precum apa sub clar de lună, săbii şi topoare, scuturi 
şi coifuri, făurite de însuşi Telchar sau de cel care-i fusese 


dascăl într-ale meşteşugului, bătrânul Gamil Zirak, sau de 
încă şi mai pricepuţii fierari elfi. Unele arme le primise în 
dar din Valinor, fiind turnate de Feanor, meşterul mai mare 
decât oricare altul de când fusese lumea făcută. Cu toate 
acestea, Thingol s-a uitat la coiful lui Hador, pe care-l ţinea 
în mâini, ca şi când propriul său arsenal era nimic pe lângă 
acesta, şi cu vorbe de curtenie a spus: 

— Mândru a fost capul care-a purtat acest Coif pe care l- 
au purtat şi strămoşii lui Hurin. 

Vorbind astfel, un gând i-a venit dintr-odată şi, chemându-l 
pe Turin, i-a zis că Morwen îi trimisese fiului său un lucru 
măreț, lăsat moştenire de străbunii săi. 

— Ia Capul Dragonului de la Miazănoapte, i-a zis el, şi 
când va veni vremea poartă-l cu noroc. 

Dar Turin încă era prea mic să ridice coiful, iar pentru că 
sufletul îi era atât de îndurerat, nici n-a vrut să se uite la el. 

Capitolul V. 

TURIN ÎN DORIATH. 

În toţi anii în care Turin şi-a petrecut copilăria în regatul 
Doriath, Melian nu l-a scăpat din ochi nici o clipă, cu toate 
că el arareori o vedea. Însă în pădure trăia o fecioară, pe 
nume Nellas; la rugămintea lui Melian, fata îl urmărea pe 
Turin de câte ori acesta se rătăcea printre copaci şi 
adeseori îi ieşea în cale, ca din întâmplare. Atunci ei se 
jucau împreună sau se plimbau ţinându-se de mână; căci el 
creştea repede, în vreme ce ea părea să fie doar o fecioară 
de aceeaşi vârstă cu el, şi în inimă cu adevărat astfel era, în 
ciuda anilor mulţi pe care îi avea ca elfă. De la Nellas a aflat 
Turin multe despre potecile şi sălbăticiunile din Doriath şi 
tot ea l-a învăţat să vorbească graiul sindarin al 
străvechiului regat, mai bogat în cuvinte alese şi frumoase 
şi mai vechi decât erau cele ale graiului de-acum. O vreme, 
Turin s-a mai luminat la chip şi la suflet, dar n-a trecut mult 
şi iarăşi i s-au adumbrit gândurile şi prietenia lor a trecut 
asemenea unei dimineţi de primăvară. Căci Nellas nu se 
ducea la Menegroth, nevoind să păşească sub acoperişuri 


de piatră; iar Turin creştea şi, odată cu sfârşitul copilăriei 
sale, gândurile i se îndreptau tot mai mult spre faptele pe 
care le făceau bărbaţii; tot mai rar s-a întâlnit cu fata, până 
când, într-o bună zi, n-a mai vrut s-o vadă. Dar Nellas a 
continuat să-i păzească paşii, fără să i se mai arate 
vreodată. 

Nouă ani a sălăşluit Turin în Menegroth. Sufletul şi 
gândurile i se întorceau mereu la ai săi şi uneori primea 
veşti despre ei, ceea ce pentru el era o mângâiere. Thingol 
trimitea soli la Morwen ori de câte ori putea, iar ei îi 
aduceau lui Turin mesaje din partea mamei lui. Astfel a aflat 
Turin că Nienor, sora lui, se făcea tot mai frumoasă pe 
măsură ce creştea, o adevărată floare în cenuşiul de la 
miazănoapte, iar chinul lui Morwen se mai uşurase. Turin 
creştea şi el; s-a făcut mai înalt decât cei din seminţia 
oamenilor, întrecându-i chiar şi pe elfii din Doriath, iar forţa 
şi bărbăţia lui ajunseseră vestite în regatul lui Thingol. În 
acei ani a învăţat multe poveşti şi legende, plăcându-i mai 
cu seamă istoriile despre vremurile şi faptele din 
străvechime; devenea gânditor şi scump la vorbă. Adesea, 
Beleg Arcul Puternic venea în Menegroth să-l caute, apoi 
plecau amândoi mai departe, iar Beleg îl învăţa să vâneze, 
să tragă cu arcul şi să mânuiască sabia (asta îi plăcea lui 
Turin cel mai mult). Dar meşteşugurile le deprindea mai 
greu, din pricină că încă nu-şi ştia puterea şi adeseori cu o 
lovitură neaşteptată strica tot ceea ce făcuse până atunci. 
Dar nici în alte privinţe soarta nu se arăta prietenoasă cu el 
- adesea, ceea ce plănuia se ducea pe apa sâmbetei, iar ce- 
şi dorea nu se împlinea. Prieteni nu-şi făcea uşor şi pentru 
că nu era vesel din fire, râdea arar, iar tinereţea îi era 
întunecată ca de o umbră. Cu toate acestea, cei care-l 
cunoşteau bine îl preţuiau şi-l îndrăgeau; iar ca fiu vitreg al 
regelui, se bucura de multă cinstire. 

Dar era cineva care-l pizmuia pentru asta şi pe măsură ce 
se apropia de vârsta bărbăţiei, pizma creştea: Saeros era 
numele lui. Era un elf tare mândru, purtându-se trufaş cu 


aceia pe care-i socotea mai prejos decât el şi mai 
neînsemnaţi. Era priceput în arta cântului şi de aceea s-a 
împrietenit cu Daeron bardul; pe oameni nu-i avea deloc la 
inimă şi cel mai puţin pe cei care se înrudeau cu Beren 
Ciungul. 

— Nu e oare ciudat că ţara asta îşi deschide porţile pentru 
încă unul din neamul acela de nimic? Întreba el. N-a 
pricinuit celălalt destul rău Doriathului? 

Pe Turin, prin urmare, îl privea chiondorâş, luând în 
derâdere tot ce făcea el, dar cu şiretenie, ascunzându-şi 
răutatea. Când însă îl întâlnea pe Turin singur, îşi dădea 
arama pe faţă, vorbindu-i de sus şi purtându-se dispreţuitor. 
Încet, încet, lui Turin i s-a făcut lehamite, cu toate că 
răspundea cu tăcere vorbelor lui ticăloase, căci Saeros era 
de rang înalt printre locuitorii din Doriath şi sfetnic al 
regelui. Dar tăcerea lui Turin îi displăcea lui Saeros la fel de 
mult ca vorbele lui. 

În anul în care Turin a împlinit şaptesprezece ani, durerea 
ce-o avea în suflet i-a sporit şi mai mult din pricină că nu 
mai primea nici o veste de acasă. Cu fiecare an care 
trecuse, puterea lui Morgoth crescuse şi mai mult, iar 
ţinutul Hithlum fusese acoperit de umbra lui. Neîndoios că 
ştia cam tot ce făceau neamul şi rubedeniile lui Hurin, dar 
până acum nu le pricinuise nici un rău, aşteptând să i se 
împlinească planul ticluit. Acum însă, tocmai pentru această 
împlinire a pus să fie păzite toate trecătorile din Munţii 
Umbroşi, ca nimeni să nu poată ieşi din Hithlum ori intra, 
decât primejduindu-şi viaţa, iar orcii erau peste tot la 
izvoarele Narogului şi 'Teiglinului şi pe valea Sirionului 
dinspre munte. Astfel s-a întâmplat că o dată solii lui 
Thingol nu s-au mai întors, iar regele nu a vrut să trimită 
alţii. Nu-i plăcuse niciodată când cei din regatul său se 
aventurau dincolo de hotarele bine păzite, încât un semn 
mai mare de preţuire faţă de Hurin şi de neamul său nici că 
putea fi ca acela de a-şi trimite solii la Morwen, pe 


drumurile împânzite de primejdii, ce duceau până în Dor- 
lOmin. 

Turin îşi simţea inima tot mai grea, neştiind ce rău se 
abătuse asupra ţării sale şi temându-se ca nu cumva 
Morwen şi Nienor să fi păţit ceva. Stătea tăcut cu zilele, cu 
gândul mereu la pieirea Casei lui Hador şi a oamenilor de la 
miazănoapte. Într-o bună zi şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus 
să-l caute pe Thingol; l-a găsit şezând cu Melian sub 
ramurile lui Hirilorn, fagul cel mare din Menegroth. 

Thingol s-a uitat mirat la Turin, căci în faţa lui apăruse 
dintr-odată nu fiul său adoptiv, ci un bărbat străin parcă; un 
bărbat înalt, cu părul negru, care-l privea cu ochii aceia şi 
mai adânci din pricina albeţii chipului, un bărbat aspru şi 
mândru; stătea acolo şi tăcea. 

— Ce doreşti, fiul meu adoptiv? L-a întrebat Thingol, 
bănuind că n-o să-i ceară ceva lipsit de însemnătate. 

— O cămaşă de zale, o sabie şi un scut pe măsura mea, 
Domnia Ta, a răspuns Turin. Şi, cu voia ta, voi cere acum să 
mi se dea coiful dragonului, moştenit de la străbunii mei. 

— Pe toate le vei avea, după cum ceri, a spus Thingol. Dar 
ce nevoie ai tu de asemenea arme? 

— Nevoia unui bărbat, a răspuns Turin, şi a unui fiu care 
nu-şi uită rubedeniile. Pe lângă acestea, îmi trebuie tovarăşi 
de drum, viteji în luptă. 

— Îţi voi da un loc printre cavalerii sabiei: căci sabia va fi 
întotdeauna arma ta, a răspuns Thingol. Împreună cu ei vei 
putea să te lupţi la hotare, dacă asta-ţi este vrerea. 

— Inima mă îndeamnă să trec dincolo de hotarele 
Doriathului, i-a spus Turin. Vreau să-l atac pe Duşman, nu 
să păzesc hotarele. 

— Atunci singur va trebui să te duci, a zis Thingol. Când şi 
cum va intra poporul meu în războiul împotriva 
Angbandului eu hotărăsc, după cum socot eu că-i mai bine, 
Turin, fiu al lui Hurin. La această vreme nu trimit nici o 
armie din Doriath; şi nici în altă vreme, din cât pot eu să 
prezic. 


— Dar tu eşti liber să pleci când voieşti, fiu al lui Morwen, 
a zis Melian. Brâul lui Melian nu-i împiedică să plece pe cei 
care au pătruns aici cu voia noastră. 

— Dar poate te va ţine în loc un sfat înţelept, a mai spus 
Thingol. 

— Ce mă sfătuieşti, Domnia Ta? A vrut să ştie Turin. 

— Ca un bărbat arăţi la trup, şi chiar mai bărbat decât 
mulţi, a răspuns Thingol, dar încă n-ai ajuns la vârsta 
deplină a bărbăţiei. Până o vei fi împlinit, ar trebui să ai 
răbdare, să-ţi pui la încercare puterea şi să ţi-o modelezi. 
Abia atunci vei putea să-ţi aminteşti de neamul tău, dar 
mică e nădejdea că împotriva Seniorului Întunecimii un 
singur om să izbândească altceva decât să-i ajute pe 
seniorii elfi în apărarea lor, cât s-o mai putea şi asta. 

— Beren, rubedenia mea, a izbândit mai mult. 

— Beren şi Luthien, a zis Melian. Te întreci cu măsura 
vorbindu-i astfel părintelui lui Luthien. Nu cred că destinul 
tău e într-atât de mare, Turin, fiu al lui Morwen, chiar dacă 
e măreție în tine şi soarta ţi se împleteşte cu cea a seminţiei 
elfilor, la bine sau la rău. la seama şi păzeşte-te, altfel rău îţi 
va fi! A tăcut Melian o vreme, apoi a vorbit din nou, 
spunând: Du-te acum, fiu al nostru adoptiv; şi ascultă de 
sfatul regelui. Întotdeauna va fi mai bun decât ce-ţi şopteşte 
ţie vrerea ta. Cu toate că nu-mi vine a crede că vei mai 
zăbovi mult printre noi după ce-ai împlinit vârsta bărbăţiei. 
Dacă în zilele ce vor veni îţi vei aminti de vorbele lui Melian, 
bine îţi va fi: teme-te de fierbinţeala şi de îngheţul din inima 
ta şi străduieşte-te să fii răbdător dacă poţi. 

Turin s-a înclinat cu o plecăciune în faţa lor şi a plecat. Dar 
curând şi-a pus pe cap Coiful Dragonului, şi-a luat armele şi 
a pornit spre hotarele de la miazănoapte. Acolo s-a alăturat 
celor unsprezece războinici care se luptau fără încetare cu 
orcii şi toţi slujitorii, şi toate făpturile lui Morgoth. Abia 
dacă-i mijise mustaţa, şi iată-l pe Turin făcând fapte de 
vitejie şi dovedindu-şi puterea: amintindu-şi de suferinţele 
pe care le îndura neamul său, era mereu primul la fapte 


care cereau cutezanţă şi cu multe răni s-a ales de pe urma 
suliţelor ori săgeţilor, tăişurilor încovoiate ale orcilor. 

Dar soarta ce-i fusese pregătită îl ferea de moarte; iar prin 
codri se dusese vestea, până departe, dincolo de Doriath, că 
vestitul Coif al Dragonului din Dor-lomin era iarăşi văzut pe 
câmpul de luptă. S-au mirat mulţi auzind această şi s-au 
întrebat: 

— Poate să se întoarcă din moarte vreun duh de om? Sau 
cu adevărat Hurin din Hithlum o fi scăpat din văgăunile 
Infernului? 

Unul singur îl întrecea pe Turin în putere şi vitejie printre 
străjuitorii lui Thingol la hotare, şi acela era Beleg Arcul 
Puternic; iar Beleg şi Turin se avântau cot la cot în fiece 
primejdie şi străbăteau împreună în lung şi-n lat 
neîmblânziţii codri. 

Astfel au trecut trei ani, timp în care Turin arar s-a întors 
în sălile lui Thingol; nu-i mai păsa de cum arăta la înfăţişare 
ori la veşminte, încât părul îi stătea nepieptănat, iar peste 
za purta o mantă cenuşie, roasă de vreme. În cea de-a treia 
vară după plecarea lui Turin, când el avea douăzeci de ani, 
s-a întâmplat să se întoarcă pe neaşteptate la Menegroth, în 
faptul serii - voia să-şi ia un răgaz de odihnă şi să-şi 
meşteruiască armele la fierărie. Şi a intrat el în sala 
tronului. Thingol nu era acolo, fiind dus împreună cu Melian 
în crângul verde, aşa cum îi plăcea lui uneori să facă în miez 
de vară. Turin s-a aşezat într-un jilţ, fără să ia seamă la cei 
din jur, într-atât era de istovit de drum şi de adâncit în 
gânduri; ghinionul a făcut să nimerească printre bătrânii 
regatului, tocmai în jilţul unde şedea de obicei Saeros. 
Intrând ceva mai târziu, Saeros s-a mâniat, crezând că 
Turin se aşezase acolo din trufie şi pentru a-l desfide pe el; 
iar mânia i-a sporit şi mai tare când a înţeles că nimeni din 
preajmă nu-l dojenise pe Turin pentru aceasta, ba chiar îl 
întâmpinaseră cu bineţe, ca pe unul care merită să stea 
alături de ei. 


O vreme, Saeros s-a prefăcut a se bucura că-l vede şi s-a 
aşezat de partea cealaltă a mesei, chiar în faţa lui Turin. 

— Arareori străjerul hotarului ne face onoarea de a fi 
printre noi, a zis el; sunt bucuros să-i dau locul meu şi să 
mai stăm puţin de poveşti. 

Dar Turin, care tocmai vorbea cu Mablung Vânătorul, nu s- 
a ridicat, ci s-a mulţumit să îi arunce un „Mulţumesc”. 

Atunci Saeros s-a apucat să-l descoasă, punându-i 
întrebări despre ce se mai întâmpla la hotare şi despre 
faptele sale pe cele meleaguri sălbatice. Dar, cu toate că 
vorbele îi păreau frumoase, batjocura din glasul său era 
vădită pentru toată lumea. Lui Turin i s-a făcut lehamite să-i 
mai răspundă şi s-a uitat în jur, simțind în suflet 
amărăciunea surghiunului; căci, cu toată lumina şi hohotele 
de râs ce umpleau sălile elfeşti, gândul lui tot la Beleg se 
înturna şi la viaţa lor în codri, iar de acolo mai departe, la 
Morwen în Dor-lomin. În casa părintelui său: s-a încruntat 
din pricina gândurilor sale întunecate şi nu i-a mai răspuns 
lui Saeros. Dar Saeros a bănuit că încruntarea aceasta 
împotriva lui era îndreptată, astfel că nu şi-a mai înfrânat 
mânia, a scos un pieptene de aur şi l-a aruncat pe masă, în 
faţa lui Turin, strigând: 

— Neîndoios, omule din Hithlum, că ai venit la masa 
aceasta în grabă, aşa că te iertăm pentru mantaua 
ferfeniţită; dar nu e nevoie să-ţi laşi capul neîngrijit; parcă-i 
un Tug de muri. Şi poate că, dacă nu ţi-ar fi acoperite 
urechile, ai lua mai bine seamă la ce ţi se spune. 

Fără să rostească un cuvânt, Turin şi-a întors privirile spre 
Saeros şi întunecimea lor a scăpărat. Dar lui Saeros nu i-a 
păsat de sclipirea aceasta prevestitoare, ci i-a întors 
privirea cu dispreţ, zicând astfel ca toţi să audă: 

— Dacă bărbaţii din Hithlum arată atât de sălbatici şi de 
fioroşi, ce soi or fi femeile din ţara aia? Umblă precum 
ciutele, cu trupurile acoperite doar de păr? 

Atunci Turin a luat o carafă de pe masă şi i-a aruncat-o în 
faţă lui Saeros, care s-a prăvălit pe spate, lovindu-se rău de 


tot; Turin a scos sabia şi s-ar fi repezit la el dacă nu l-ar fi 
oprit Mabling. Saeros s-a ridicat de jos, a scuipat sânge pe 
masă şi printre buzele sparte, a reuşit să îngaime: 

— Cât o să-i mai găzduim aici pe woseul ăsta al pădurii? 
Cine-i stăpân aici în astă-seară? Pravila regească nu-i 
blândă cu aceia care-i atacă pe seniori în sala tronului; iar 
pentru cei care scot sabia aici surghiunul este soarta cea 
mai uşoară. În afara zidurilor sunt gata să-ţi răspund la 
zădărâre, woseule al pădurii! 

Dar, când Turin a văzut sângele de pe masă, chipul i-a 
devenit ca de piatră; cu o mişcare din umeri, s-a desprins 
din strânsoarea lui Mablung şi a părăsit sala fără un cuvânt. 

— Ce streche te-a apucat în astă-seară? L-a întrebat 
Mablung pe Saeros. Pentru răul de-acum pe tine te 
învinovăţesc şi nu m-ar mira ca regele să judece că buzele 
tale sparte sunt o dreaptă pedeapsă pentru vorbele-ţi de 
ocară. 

— Dacă ţângăul are a se plânge de ceva, să i-o spună 
regelui şi s-aştepte dreapta lui judecată, a răspuns Saeros. 
Dar nici o pricină nu îngăduie a se scoate săbiile aici. În 
afara zidurilor, dacă necioplitul mă întărâtă, îl scurtez de 
zile. 

— Ar putea fi şi altminterea, nu s-a lăsat Mablung. Aş zice 
însă că, oricare dintre voi ar cădea răpus, tot mârşav ar fi, o 
faptă potrivită mai curând pentru Angband decât pentru 
Doriath, şi fapta asta ar duce la altele şi mai rele. Şi-aş mai 
zice că în seara asta ne-a atins o umbră de la miazănoapte. 
Fii cu băgare de seamă, Saeros, dacă nu vrei, în trufia ta, să 
împlineşti vrerea lui Morgoth, şi adu-ţi aminte că eşti un 
eldar! 

— Nu uit asta, a răspuns Saeros; mânia însă nu şi-a potolit- 
O, iar în timpul nopţii răutatea i-a devenit şi mai aprigă, 
sporindu-i simţământul că fusese nedreptăţit. 

A doua zi dimineaţă, l-a atacat pe Turin la scurtă vreme 
după ce acesta plecase din Menegroth fără să mai 
zăbovească, vrând să se întoarcă la hotarul de la 


miazănoapte. Turin nu apucase să se îndepărteze prea 
mult, când Saeros l-a ajuns din urmă cu sabia scoasă şi 
scutul prins de braţ. Dar Turin, pe care sălbăticia îl învățase 
să stea cu toate simţurile la pândă, l-a văzui cu coada 
ochiului şi, ferindu-se într-o parte, şi-a tras iute sabia din 
teacă şi s-a răsucit către vrăjmaşul său. 

— Morwen! A strigat el. Acum cel oare te-a batjocorit va 
plăti pentru disprețul său! 

Cu o lovitură a despicat scutul lui Saeros, apoi s-au luptat 
în săbii iuți ca fulgerul. Turin însă avusese dascăli 
neîndurători, încât devenise la fel de sprinten ca un elf şi 
mult mai puternic. Când l-a dovedit pe Saeros; rănit la 
mâna ce ţinea sabia, Saeros s-a pomenit la mila lui Turin, 
care şi-a pus piciorul pe sabia scăpată de elf. 

— Saeros, ai cale lungă de alergat, a zis Turin. Hainele or 
să te încurce; părul o să-ţi fie de-ajuns. 

Şi, dintr-odată, trântindu-l la pământ, l-a despuiat de 
veşminte. la simţit Saeros forţa neînchipuit de mare şi abia 
atunci i s-a făcut frică. Dar Turin l-a ridicat de jos. 

— Fugi, fugi, zeflemitor de femei! I-a strigat el. Fugi! Şi, 
dacă nu fugi iute ca o căprioară, o să simţi în dos ascuţişul 
sabiei mele. 

Şi a înţepat cu vârful sabiei bucile lui Saeros, caro a rupt-o 
la fugă în pădure, strigând îngrozit după ajutor. Turin însă îl 
urmărea ca un ogar şi oricât fugea Saeros de tare ori pe căi 
ocolite, sabia lui Turin era în urma lui, îmboldindu-l cu 
vârful. 

Auzindu-i strigătele, mulţi alţii au pornit şi ei pe urmele lui, 
dar numai cei mai iuți de picior izbuteau să se ţină după cei 
doi. Mablung era în frunte, tulburat de gânduri, căci, dacă 
zeflemeaua i se păruse nefastă, „răutatea ce se trezeşte 
dimineaţa este prilej de bucurie pentru Morgoth înainte de 
a se însera”; încă şi mai dureros era că un elf ajunsese de 
ruşine din pricina propriei îndărătnicii, fără ca sămânţa 
zâzaniei să fie desluşită şi judecată. Nimeni nu ştia atunci 


că Saeros îl atacase primul pe Turin şi că l-ar fi ucis fără să 
stea pe gânduri. 

— Opreşte-te, Turin, stai pe loc! A strigat Mablung. Numai 
orcii fac ce faci tu aici, în pădure. 

— Treaba orcească a fost, acum e doar hârjoana orcească! 
A strigat Turin peste umăr. 

Înainte să-l audă pe Mablung, tocmai vroise să-l lase pe 
Saeros în plata Domnului, dar acum, cu un strigăt, s-a 
repezit din nou pe urmele lui. Iar Saeros, strigând 
deznădăjduit după ajutor şi gândind că sfârşitul îi era 
aproape, fugea de mânca pământul până când pe 
neaşteptate, a ajuns la o buză de râpa în fundul căreia un 
pârâu ce se vărsa în Esgalduin curgea printre pereţii înalţi 
de stâncă a unei strâmtori adânci şi atât de late încât nici o 
căprioară n-ar fi putut-o trece sărind. Dar Saeros, înnebunit 
de frică, a încercat să sară; piciorul i-a alunecat de pe malul 
celălalt şi el s-a prăvălit pe spate, urlând, şi s-a zdrobit de 
un bolovan mare care ieşea din apă. Astfel s-a sfârşit viaţa 
lui în Doriath; şi multă vreme avea Mandos să-l ţină în sălile 
sale. 

Turin s-a uitat la trupul lui rostogolit în pârâu şi în sinea lui 
şi-a zis: „Nebun nefericit! De aici l-aş fi lăsat s-o ia domol 
spre Menegroth, Acum m-a împovărat cu o vină pe care nu 
o meritam.” S-a răsucit şi l-a privit întunecat pe Mablung şi 
pe cei care-l însoțeau; se apropiaseră şi ei de marginea 
prăpastiei. Într-un târziu, Mablung a spus cu tristeţe; 

— Mare păcat! Dar acum, Turin, va trebui să te întorci cu 
noi, pentru ca regele să judece aste fapte. 

— Dacă regele ar fi drept m-ar găsi nevinovat, a spus 
Turin. Oare n-a fost acesta unul dintre sfetnicii lui? De ce şi- 
ar alege un rege drept un suflet ticălos să-i fie prieten? Îi 
desfid pravila şi judecata. 

— Prea înfumurate vorbe ai spus, i-a zis Mablung, cu toate 
că-n suflet îi era milă de Tirin. Învață să fii înţelept! Nu o 
apuca pe calea pribegiei. Îţi cer, ca un prieten ce-ţi sunt, să 
te întorci cu mine. Martor am fost şi sunt şi alţii, când 


regele va afla adevărul, poţi să te aştepţi la iertare din 
partea sa. 

Dar Turin se săturase de sălaşurile elfilor, iar în sufletul 
său se cuibărise teama că va fi aruncat în temniţă, astfel că 
i-a zis lui Mablung: 

— N-am să-ţi dau ascultare. N-am să aştept iertare din 
partea Regelui Thingol fără a fi vinovat; şi voi merge acum 
unde osânda lui nu mă poate ajunge. Alege: fie mă laşi să 
plec, fie mă răpui, dacă aşa sună legea voastră. Căci sunteţi 
prea puţini să mă prindeţi viu. 

În ochii lui scăpărători au citit adevărul spuselor sale, aşa 
că s-au dat la o parte din calea lui. 

— O moarte e de-ajuns, a zis Mablung. 

— N-am vrut-o, dar nu o plâng, a mai spus Turin. Fie ca 
Mandos să-l judece cu dreptate, dar, de-o fi să se întoarcă 
vreodată în lumea celor vii, poate se va arăta mai înţelept. 
Rămâneţi cu bine! 

— Eşti liber să pleci, căci asta-ţi este vrerea, i-a zis 
Mablung. Dar nu-ţi pot dori cale bătută, dacă pleci astfel. O 
umbră adastă întunecată asupră-ţi. Să nu fie şi mai 
întunecată când ne-om întâlni din nou. 

Turin nu i-a mai răspuns, ci, întorcându-le spatele, s-a 
îndepărtat cu pas iute spre oareunde. 

Se povesteşte că, atunci când Turin nu s-a întors la hotarul 
de miazănoapte al Doriathului şi nici veşti despre el nu s-au 
auzit, Beleg Arcul Puternic a venit el însuşi la Menegroth 
să-l caute; pe măsură ce auzea ba una, ba alta despre 
faptele şi fuga lui Turin, inima i se îngreuna tot mai mult. 
Curând după aceea, Thingol şi Melian s-au întors acasă, 
căci vara era pe sfârşite; şi, când regele a aflat ce se 
întâmplase, a spus: 

— Dureroasă poveste pe care trebuie s-o aud d'a fir a' păr. 
Cu toate că Saeros, sfetnicul meu, a fost răpus, iar Turin, 
fiul meu adoptiv, a fugit, mâine mă voi aşeza în jilţul 
judecății drepte şi voi asculta încă o dată totul de la un 
capăt la altul, înainte să rostesc osânda. 


A doua zi, regele s-a aşezat pe tronul său din sala sfatului, 
iar în jurul lui s-au adunat toate căpeteniile şi bătrânii din 
Doriath. Apoi au fost chemaţi pe rând mulţi martori şi 
dintre aceştia Mablung a avut cele mai multe de spus şi a 
vorbit cu limpezime. 

Şi, când a spus despre gâlceava de la masă, regelui i s-a 
părut că, în inima sa, Mablung lua partea lui Turin. 

— Mărturiseşti aici ca prieten al lui Turin, fiul lui Hurin? L- 
a întrebat Thingol. 

— Prieten i-am fost, dar adevărul îl îndrăgesc mai presus şi 
de mai multă vreme, a răspuns Mablung. Dă-mi ascultare 
până la capăt, Domnia Ta! 

Când toate au fost spuse, până la ultimele cuvinte de 
despărţire ale lui Turin, Thingol a oftat; i-a cuprins cu 
privirea pe cei care şedeau în faţa lui şi a zis: 

— Vai şi-amar! O umbră văd pe chipurile voastre. Cum de 
s-a putut furişa în regatul meu? Aici ticăloşia şi-a vârât 
coada. Credincios şi înţelept îl credeam pe Saeros; de-ar 
trăi, ar simţi mânia mea, căci sfruntarea lui a fost mârşavă 
şi pe el îl socotesc vinovat pentru cele petrecute aici în sală. 
Până aici, pe Turin îl iert. Dar nu pot face uitate faptele sale 
de pe urmă, când mânia ar fi trebuit să i se astâmpere. 
Ruşinarea lui Saeros şi hărţuirea care i-a adus moartea au 
fost păcate mai mari decât ocara pe care i-a adus-o el lui 
Turin, iar peste ele nu pot trece. Ele arată o inimă crudă şi 
trufie. 

A stat o vreme Thingol cufundat în gânduri şi-ntr-un târziu 
a rostit cu glas plin de tristeţe: 

— Un fiu vitreg nerecunoscător şi, în adevăr, un om prea 
trufaş pentru rangul lui. Cum să mai găzduiesc pe cineva 
care mă batjocoreşte şi-mi nesocoteşte pravila, cum să iert 
pe cineva care nu se căieşte? Osânda pe care o dau această 
va fi. Îl voi izgoni pe Tărin din Doriath. De va căuta să intre 
aici, în faţa mea să fie adus, să-l judec; şi până nu-şi va cere 
iertare în genunchi, la picioarele mele, nu-l mai privesc 


drept fiu. Dacă cineva aici de faţă socoteşte că n-am judecat 
cu dreptate, acum să vorbească! 

S-a lăsat tăcerea în sală, iar Thingol şi-a înălţat mâna 
pentru a consfinţi osânda. Dar în acea clipă Beleg s-a 
năpustit în sală şi a strigat: 

— Domnia Ta, mai pot vorbi? 

— Vii târziu, a spus Thingol. N-ai fost poftit odată cu 
ceilalţi? 

— Aşa e, Domnia Ia, a răspuns Beleg, dar a trebuit să 
zăbovesc pe drum încoace. Am căutat pe cineva pe care-l 
cunosc de mult. lată că am adus cu mine un martor care 
trebuie ascultat înainte să dai osânda. 

— "Toţi cei care au avut ceva de spus au fost chemaţi aici, a 
zis regele. Ce-ar putea spune martorul tău, care să aibă mai 
multă greutate decât cei pe care i-am ascultat până acum? 

— Singur vei judeca după ce-l vei fi auzit, a răspuns Beleg. 
Dacă sunt demn de graţia Domniei Tale, îngăduie-i să 
vorbească. 

— O fac pentru tine, s-a înduplecat regele. 

Atunci Beleg a ieşit şi s-a întors cu fecioara Nellas, care 
sălăşluia în pădure şi nu păşea niciodată în Menegroth; s-a 
înspăimântat ea văzând sala aceea uriaşă, cu pilaştri şi cu 
tavanul de piatră, şi toţi ochii aceia îndreptaţi asupra ei. lar 
când Thingol a poftit-o să vorbească, ea a zis: 

— Domnia Ia, şedeam într-un copac... dar glasul i-a 
tremurat, căci se pierduse cu firea în faţa regelui, şi n-a mai 
putut vorbi. 

— Au mai făcut-o şi alţii, a zâmbit regele, dar n-au simţit 
nevoia să mi se destăinuie. 

— Aşa e, a spus fata. Zâmbetul regelui îi dădea curaj. 
Chiar şi Luthien a stat! Tocmai la ea mă gândeam, în 
dimineaţa cu pricina, şi la Beren Omul. 

Thingol n-a scos un cuvânt; zâmbetul i s-a şters de pe chip. 
Aştepta ca Nellas să vorbească mai departe. 

— Căci Turin îmi amintea de Beren, a spus ea în sfârşit. 
Sunt înrudiţi, aşa mi s-a spus, unii bagă de seamă acest 


lucru - cei care privesc cu luare-aminte. 

Regele îşi pierdea răbdarea. 

— Aşa o fi, a zis el. Dar Turin, fiul lui Hurin, a plecat în 
semn de dispreţ faţă de mine şi nu-l vei mai vedea ca să ştii 
cu cine se-nrudeşte. Căci acum îi voi rosti osânda. 

— Domnia Ta! A strigat fata. Fii îngăduitor cu mine şi lasă- 
mă să vorbesc mai întâi. Stăteam într-un copac, să-l văd pe 
Turin cum pleacă; şi l-am văzut pe Saeros ivindu-se din 
pădure cu sabie şi scut şi năpustindu-se pe neaşteptate 
asupra lui Turin. 

La aceste vorbe, sala s-a umplut de murmur. Regele şi-a 
înălţat mâna şi a spus: 

— Îmi aduci veşti mai tulburătoare decât mi-am închipuit. 
Ai grijă ce-mi spui, pentru că aici te găseşti într-o sală de 
judecată. 

— Aşa mi-a zis şi Beleg, a răspuns ea, şi numai de aceea 
am îndrăznit să vin, pentru ca Turin să nu fie judecat cu 
nedreptate. E viteaz, dar şi îndurător. Stăpâne, s-au luptat 
cei doi până când Turin l-a lăsat pe Saeros şi fără sabie, şi 
fără scut; dar nu l-a răpus. Şi de aceea gândesc că nui-a 
dorit moartea. Dacă Saeros a fost umilit, umilire a şi 
meritat. 

— Eu judec faptele, a spus Thingol. Dar ceea ce mi-ai zis 
va atârna greu în balanţă. 

Regele a descusut-o pe Nellas cu de-amănuntul; în cele din 
urmă, s-a întors spre Mablung: 

— Ciudat îmi pare că Turin nu ţi-a vorbit despre toate 
astea. 

— Şi totuşi n-a făcut-o, căci altfel v-aş fi repetat vorbele 
sale aici, s-a apărat Mablung. Şi altele mi-ar fi fost cuvintele 
la despărţire. 

— Şi alta îmi va fi hotărârea acum, a spus Thingol. 
Ascultaţi! Îl iert pe Tărin de orice păcat, socotind că a fost 
nedreptăţit şi zădărât. Şi, întrucât cu adevărat unul dintre 
sfetnicii mei - cum a zis şi Turin - a fost cel care s-a purtat 
astfel cu el, nu trebuie să-şi mai ceară el iertare, ci eu o să-i 


cer să mă ierte, oriunde s-ar afla; şi-l voi ruga să se întoarcă 
în casa mea, cu cinstirea ce i se cuvine. 

După ce regele a rostit aceste cuvinte, Nellas a izbucnit în 
plâns. 

— Unde poate fi găsit? A întrebat ea. A plecat din ţara 
noastră, iar lumea e mare. 

— Îl vom căuta, a zis Thingol. 

S-a ridicat regele de pe tron, iar Beleg a luat-o pe Nellas şi 
a însoţit-o afară din Menegroth. 

— Nu plânge, a rugat-o el. Căci, dacă Turin mai e în viaţă 
ori pribegeşte prin lumea largă, eu îl voi găsi, chiar dacă 
toţi ceilalţi vor da greş. 

A doua zi, Beleg s-a înfăţişat la Thingol şi Melian, iar 
regele i-a spus: 

— Dă-mi un sfat, Beleg, căci sunt tare îndurerat. L-am 
primit pe fiul lui Hurin drept fiu al meu şi aşa va rămâne, 
numai dacă nu se întoarce Hurin dintre umbre să-mi ceară 
înapoi ce-i al său. Nu vreau să umble vorba că l-aş fi alungat 
pe nedrept pe Turin în sălbăticie; bucuros l-aş primi înapoi, 
pentru că mi-a fost tare drag. 

— Îngăduie-mi, Domnia Ta, a zis Beleg, ca în numele 
Domniei Tale să îndrept, dacă pot, răul ce s-a făcut. Căci o 
asemenea mândreţe de flăcău ce se ghicea în el nu trebuie 
să se irosească zadarnic în pustietate. Doriath are nevoie de 
el, iar nevoia asta tot sporeşte. Şi mie mi-e drag. 

— Acum chiar am nădejde în această căutare! I-a zis 
Thingol lui Beleg. Te du cu binecuvântarea mea, iar de-l 
găseşti, ai grijă de el şi călăuzeşte-l cum te-oi pricepe mai 
bine. Beleg Cuthalion, de multă vreme eşti cel mai aprig 
apărător al Doriathului şi pentru multe fapte de vitejie şi de 
înţelepciune ale tale îţi sunt recunoscător. lar de-l găseşti 
pe Turin, aceasta va fi dintre ele cea mai de seamă pentru 
mine. Şi-acum, că ne despărţim, cere-mi orice şi-ţi voi da. 

— Atunci îţi cer o sabie din cele mai straşnice, a spus 
Beleg, căci orcii s-au înmulţit peste măsură, încât arcul 


singur nu-mi mai face trebuinţă, iar tăişul ce-l am nu-i pe 
măsura armurilor lor. 

— Alege-o pe care vrei dintr-ale mele, numai pe Aranruth, 
sabia mea, să n-o iei. 

Atunci Beleg a ales-o pe Anglachel; era o sabie de mare 
faimă şi se numea astfel pentru că fusese făurită dintr-un 
fier ce căzuse din ceruri, asemenea unei stele căzătoare. 
Tăişul ei străpungea orice metal scos din adâncul 
pământului. O singură sabie din Pământul de Mijloc îi era 
aidoma. Dar locul ei nu este în povestea asta, cu toate că 
din acelaşi metal a fost şi ea bătută şi de către acelaşi fierar, 
pe nume Eol, Elful Întunecat, care a luat-o de soaţă pe 
Aredhel, sora lui Turgon. Cu părere de rău i-a dat-o elpe 
Anglachel lui Thingol, drept plată pentru a i se îngădui să-şi 
ducă traiul în Nan Elmoth. Pe Anguirel, surata lui 
Anglachel, a păstrat-o pentru sine, până când i-a fost furată 
de Maeglin, fiul său. 

Dar, când Thingol a întors sabia Anglachel cu plăselele 
către Beleg, Melian s-a uitat la tăişul ei şi a spus: 

— În sabia asta zace răutate. Inima întunecată a fierarului 
încă sălăşluieşte în ea. Nu va iubi mâna ce-o va mânui şi nu 
va rămâne la tine multă vreme. 

— Cu toate acestea, o voi mânui atât cât voi putea, a zis 
Beleg şi, mulţumind regelui, a luat sabia şi a plecat. 

În lungul şi-n latul Beleriandului a căutat în zadar să afle 
veşti despre Turin şi multe primejdii a-nfruntat; astfel a 
trecut iarna. Apoi, şi primăvara. 

Capitolul VI. 

TURIN PRINTRE PROSCRIŞI. 

Povestea se întoarce acum din nou la Turin. Crezându-se 
un proscris căruia regele avea să-i ia urma, Turin nu s-a mai 
dus la Beleg, la hotarul de la miazănoapte, ci s-a îndreptat 
spre apus şi, ieşind în taină din Regatul Străjuit, a pătruns 
în ţinuturile împădurite aflate la miazăzi de Teiglin. Înainte 
de bătălia Nirnaeth, acolo-şi avuseseră nenumărați oameni 
gospodăriile, risipite care-ncotro; cei mai mulţi dintre ei 


ţineau de poporul lui Haleth, dar nu aveau nici un stăpân. 
Ca să-şi ducă zilele, vânau, creşteau porci pe lângă casă şi 
plugăreau poieni în păduri, pe care apoi le înconjurau cu 
garduri, să le ferească de sălbăticiuni. Puţini mai 
rămăseseră dintre ei, ceilalţi pierind răpuşi ori fugind în 
Brethil, şi toată acea regiune trăia cu spaimă de orci şi de 
proscrişi. Căci, în acele vremi de prăpăd, oameni ajunşi fără 
adăpost şi deznădăjduiţi o apucau unde vedeau cu ochii: 
erau cei care scăpaseră din bătălii şi înfrângeri ori fuseseră 
alungaţi de pe pământurile pustiite; alţii fugiseră în 
sălbăticie din pricina nelegiuirilor. Se hrăneau din ce vânau 
şi din ce izbuteau să culeagă din pădure; dar mulţi se 
apucaseră de furat şi se dovedeau plini de cruzime când îi 
muşcau colții foamei ori îi chinuiau alte nevoi. Mai cu seamă 
iarna răspândeau groaza în jurul lor, ca lupii sângeroşi, iar 
cei care încă îşi apărau avuturile îi numeau gaurwaithi, 
adică oamenii-lupi. Vreo şaizeci dintre aceşti oameni se 
uniseră într-o bandă care pribegea prin pădurile aliate 
dincolo de hotarele apusene ale Doriathului. Sălăşluitorii 
acelor meleaguri îi urau aproape la fel de mult ca pe orci, şi 
asta pentru că unii proscrişi îşi aveau sufletele 
încrâncenate, duşmănindu-şi semenii. 

Cel mai neîndurător dintre ei era unul pe nume Andr6g, 
gonit din Dor-l6min pentru că ucisese o femeie; mai erau 
câţiva veniţi din acelaşi ţinut, bătrânul Algund, cel mai 
împovărat de ani dintre ei, care fugise din Nirnaeth, şi 
Forweg, cum singur se numise, un bărbat cu păr bălai şi 
ochi scăpărători, care iscodeau în toate părţile, mătăhălos şi 
îndrăzneţ, dar care se îndepărtase mult de felul de a fi al 
Edainilor din poporul lui Hador. Uneori însă se arăta 
înţelept şi generos; în plus, era căpetenia cetei. Pe unii 
restriştile ori încăierările îi răpuseseră, încât numărul lor se 
împuţinase la vreo cincizeci; iar cei rămaşi deveniseră 
prevăzători, mereu puneau pe câte unul de strajă şi când 
umblau, şi când se odihneau. Astfel că au prins iute de veste 
că Turin se apropiase de bârlogul lor. I-au luat urma şi l-au 


împresurat. Dintr-odată, când Turin a ajuns într-o poiană, 
lângă un pârâu, s-a pomenit în mijlocul unui cerc de oameni 
care-şi încordaseră arcurile şi-şi scoseseră săbiile din teci. 

Turin s-a oprit locului, dar nu dădea semn că i-ar fi fost 
teamă. 

— Cine sunteţi? A întrebat el. Credeam că numai orcii îi 
atacă pe oameni, dar văd că am greşit. 

— Amarnic ai să te căieşti pentru greşeala asta, a zis 
Forweg; aici sunt locurile noastre de sălăşluire şi oamenii 
mei nu lasă nici un alt om să se apropie. Drept pedeapsă 
pentru cel care-l face, îi luăm viaţa doar dacă nu are cum să 
şi-o răscumpere. 

Turin a izbucnit într-un râs amar: 

— N-o să vă alegeţi cu nici o răscumpărare de la unul ca 
mine, proscris şi surghiunit. N-aveţi decât să mă scotociţi 
când oi fi mort dar vă va costa foarte scump dacă vreţi să 
vedeţi de-am spus adevărul ori nu. Mulţi dintre voi or să 
moară înaintea mea. 

Moartea însă părea să-i fie aproape, cu toate săgețile 
acelea puse în arcuri, aşteptând doar o vorbă de la 
căpetenie şi cu toate că Turin purta zale elfice sub tunica 
cenuşie şi mantie, vreo săgeată tot ar fi găsit un cotlon 
ucigător. Niciunul dintre vrăjmaşii lui nu stătea îndeajuns 
de aproape ca, dintr-un salt, Turin să-l poată răpune cu 
sabia. Dar, zărind nişte pietre chiar la picioarele sale, pe 
malul pârâiaşului, el s-a aplecat dintr-odată. În aceeaşi 
clipă, unul dintre bărbaţi, mâniat de vorbele semeţe ale lui 
Turin, a tras o săgeată ţintindu-i chipul; numai că aceasta a 
zburat peste capul lui Turin, care, în clipa următoare, a 
sărit în picioare ca un arc slobozit şi a aruncat o piatră 
drept în arcaş, nimerindu-l în plin; arcaşul s-a prăvălit la 
pământ cu ţeasta crăpată. 

— V-aş putea fi mult mai de folos viu, în locul 
nenorocosului ăstuia, a zis Turin, răsucindu-se spre Forweg. 
A adăugat: Dacă tu eşti căpetenia, n-ar trebui să le îngădui 
oamenilor tăi să tragă fără poruncă. 


— Nu le îngădui, a zis Forweg; ăsta şi-a primit pedeapsa 
destul de iute. 'Te voi lua pe tine în locul lui dacă-mi vei da 
mai multă ascultare decât el. 

— Îţi voi da, a răspuns Turin, câtă vreme eşti căpetenie şi 
în toate cele ce ţin de o căpetenie. Dar a alege un nou fârtat 
nu ţine doar de vrerea căpeteniei, aşa judec eu. Vocile 
tuturor trebuie auzite. E vreunul dintre voi care nu mă 
vrea? 

Doi proscrişi, dintre care unul - Ulrad pe nume - era 
prieten cu cel căzut, au strigat împotrivindu-se, iar Ulrad a 
ZIS: 

— Ciudat fel de a-ţi câştiga dreptul să intri într-o frăţie, 
răpunându-l pe unul dintre cei mai buni. 

— Nu fără temei, a spus Turin. Dar veniţi! O să vă ţin piept 
la amândoi o dată, ne batem în arme, dacă vreţi, ori ne 
luăm la trântă. Atunci o să vedeţi dacă-s potrivit să iau locul 
unuia dintre cei mai buni de-ai voştri. Dar, dacă în această 
încercare veţi folosi arcuri, atunci trebuie să-mi daţi şi mie 
unul. 

Din doi paşi a fost lângă ei: dar Ulrad s-a tras îndărăt, 
nevrând să lupte. Celălalt şi-a aruncat arcul la pământ şi s-a 
îndreptat către Turin. Andr6g era omul ăsta, din Dor-lmin 
de loc. S-a oprit în faţa lui Turin şi l-a măsurat din cap până- 
n picioare. 

— Nu, a zis el într-un târziu, clătinând din cap. Nu-s fricos 
de felul meu, după cum prea bine mă ştiu fârtaţii, dar nu 
mă pot măsura cu tine. Şi nu gândesc că-i vreunul printre 
noi s-o facă. Din partea mea, ni te poţi alătura. Dar nu'ş ce 
sclipire ciudată ai în ochi; eşti un om primejdios. Cum zici 
că te cheamă? 

— Neithan, Nedreptăţitul, aşa mi-e numele, a zis Turin, şi 
Neithan i-a rămas mai apoi numele printre proscrişi; dar, cu 
toate că le-a spus că fusese nedreptăţit (şi de atunci Turin 
şi-a aplecat urechea la oricine se plângea de nedreptate), n- 
a vrut să le mai zică nimic altceva legat de viaţa ori locul lui 
de baştină. Era limpede totuşi pentru ei că odată fusese de 


rang înalt şi că, deşi nu avea altceva la el decât armele, 
acestea erau făcute în fierării elfeşti. N-a trecut mult şi toţi 
au ajuns să-l laude, pentru că era puternic şi viteaz şi se 
descurca mult mai bine în pădure decât ei; aveau încredere 
în el pentru că nu se lăcomea şi nu se gândea în primul 
rând la sine; dar se şi temeau de el, din pricina răbufnirilor 
sale de mânie, pe care arareori le înțelegeau. 

În Doriath, Târin nu se putea întoarce ori poate mândria îl 
oprea să o facă. În Nargothrond, după căderea lui 
Felagund, nimeni nu avea cum să pătrundă. La micul popor 
al lui Haleth, din Brethil, nu găsea de cuviinţă să se ducă, 
iar în Dor-lomin nu îndrăznea, căci ţinutul era împresurat 
din toate părţile şi un om singur nu avea nădejde, la acea 
vreme, să poată răzbate prin trecătorile Munţilor Umbrei 
aşa gândea Turin. Aşa că a rămas cu proscrişii, pentru că îi 
venea mai uşor să îndure sălbăticia în tovărăşia altor 
oameni. lar pentru că dorea să trăiască şi nu putea să fie 
tot timpul în sfadă cu ei, nu făcea mai nimic să-i abată de la 
fărădelegile pe care le puneau la cale. Astfel s-a făcut că în 
curând s-a deprins cu o viaţă josnică şi adeseori crudă şi cu 
toate acestea, mila şi dezgustul se deşteptau în el. Iar 
atunci mânia ce-l cuprindea se dovedea primejdioasă. În 
ticăloşie şi primejdii a trăit el până la sfârşitul acelui an şi a 
îndurat frigul şi foamea din timpul iernii, până ce-a venit 
Dezmorţirea. Şi apoi o primăvară minunată. 

Aşa cum s-a mai povestit, în pădurile din Teiglin se mai 
găseau câteva gospodării ale unor oameni care se dovedeau 
pe cât de temerari, pe atât de prevăzători, mai cu seamă că 
erau puţini la număr. Nu-i aveau câtuşi de puţin la inimă pe 
proscrişi şi nu le era milă de ei. Cu toate acestea, în iernile 
crunte se lipseau de merindele ce le prisoseau şi le aşezau 
în locuri unde bănuiau ei că oamenii-lupi le vor putea găsi: 
astfel nădăjduiau să se pună la adăpost de atacurile cetelor 
de flămânzi. Dar mai curând le arătau recunoştinţă păsările 
şi sălbăticiunile decât proscrişii de care îi apărau câinii şi 
gardurile. Căci pământurile le erau împrejmuite cu garduri 


de scaieţi înalte şi dese. Iar în jurul caselor săpaseră şanţuri 
şi ridicaseră palisade; de la o gospodărie la alta bătuseră 
poteci şi când aveau nevoie de ajutorul vecinilor, suflau în 
corni. 

Dar, când venea primăvara, pentru gaurwaithi era 
primejdios să se apropie prea mult de casele Pădurenilor, 
care puteau să se strângă şi ei în cete şi să-i vâneze. Lucru 
ce-l făcea pe Turin să se întrebe mirat de ce oare Forweg 
nu-şi ducea fârtaţii din locurile alea. Doar la miazăzi, unde 
nu se mai afla picior de om, ar fi găsit şi hrană mai multă, şi 
vânat. Într-o buni zi, Turin nu i-a mai văzut pe Forweg şi pe 
prietenul său Andr6g; când a întrebat unde se duseseră, 
fârtaţii au râs. 

— Au ei treburile lor, aşa cred, a răspuns Ulrad. N-or să 
lipsească mult, şi-atunci o s-o luăm cu toţii din loc. Poate că 
în grabă; mare noroc de n-or veni cu tot stupul după ei. 

Soarele strălucea, frunzele tinere erau de-un verde crud; 
sătul până-n gât de tabăra sărăcăcioasă a proscrişilor, Turin 
a pornit de unul singur prin pădure. Fără să vrea, gândurile 
i s-au întors la Regatul Ascuns şi i se părea că aude numele 
florilor din Doriath ca nişte ecouri ale unei limbi străvechi, 
aproape uitate. Dar, pe neaşteptate chiar, a auzit ţipete şi 
dintr-un aluniş numai ce a văzut ieşind în fugă o femeie 
tânără, cu veşmintele toate sfâşiate de spini; atât de 
înspăimântată era încât s-a împiedicat şi a căzut la pământ. 
Dintr-un salt, Turin a şi ajuns la desiş şi scoțând sabia, a 
înfipt-o fără să stea pe gânduri într-un bărbat care se 
repezise dintre copaci pe urmele femeii; dar în aceeaşi clipă 
a văzut că omul pe care-l răpusese nu era altul decât 
Forweg. 

Şi, cum stătea el şi se uita uluit la sângele ce se scurgea în 
iarbă, din aluniş a ieşit Andr6g. S-a oprit locului la fel de 
uluit. 

— Rea treabă, Neithan! A strigat el scoțând sabia. 

Dar Turin l-a privit cu ochi de gheaţă şi l-a întrebat: 


— Ei? Unde-s orcii? Să-nţeleg că le-aţi luat-o înainte ca s-o 
ajutaţi pe femeie? 

— Orci, a pufnit Andr6g. Neghiobule! Şi mai zici că eşti 
proscris. Singura pravilă a proscrişilor sunt nevoile lor. 
Vezi-ţi de-ale tale, Neithan şi lasă-ne pe noi să ne vedeam 
de-ale noastre! 

— Aşa voi face, a zis Turin. Dar azi potecile noastre s-au 
încrucişat. Ori mi-o laşi pe femeia asta, ori te trimit alături 
de Forweg. 

Andr6g a izbucnit în râs. 

— Dacă aşa voieşti, aşa să fie, a spus el. Singur nu-ţi pot 
ţine piept, dar fârtaţii n-or să privească răpunerea noastră 
cu ochi buni. 

Atunci femeia s-a ridicat în picioare şi şi-a pus o mână pe 
braţul lui Turin. S-a uitat la sânge, apoi la Turin şi-n ochii ei 
se citea că era bucuroasă de ceea ce vedea. 

— Omoară-l, domnul meu! A zis ea. Omoară-l şi pe el! Şi- 
apoi vino cu mine. Dacă le aduci capetele, Larnach, tatăl 
meu, se va bucura. Pentru două „capete de lupi” i-a 
răsplătit pe oameni cu prisosinţă. 

Dar Turin l-a întrebat pe Andr6g: 

— Cât e până la casa ei? 

— Vreo milă şi ceva, a răspuns acesta; gospodăria aia 
împrejmuită, care se vede colo. Femeia ieşise de una 
singură. 

— Du-te iute înapoi, s-a întors Turin către femeie. Spune-i 
tatălui tău să te păzească mai bine. Dar nu-mi voi scurta de 
cap fârtaţii ca să-i câştig bunăvoința ori să fiu răsplătit. 
Apoi, băgând sabia în teacă, i-a zis lui Androg: Vino! Ne vom 
întoarce la ai noştri. Dar, de vrei să-ţi îngropi căpetenia, o 
vei face de unul singur. Şi cât mai iute, să nu ne pomenim 
că se dă alarma. Adu-i şi armele! 

Femeia a pornit-o printre copaci, uitându-se de multe ori 
în urmă, înainte să dispară în pădure. lar Turin şi-a văzut 
de drumul său, fără să mai spună nimic. Androg l-a privit 


cum se îndepărtează încruntat, ca şi când se străduia să 
dezlege o ghicitoare. 

Întorcându-se în bârlogul proscrişilor, Târin i-a găsit 
cuprinşi de neastâmpăr şi nelinişte; stătuseră prea mult 
într-un singur loc, prea aproape de gospodăriile bine păzite 
şi-acum cârteau între ei împotriva lui Forweg. 

— Se joacă cu focul pe pielea noastră, ziceau ei. Or să 
plătească alţii pentru plăcerile lui. 

— Atunci alegeţi-vă o căpetenie nouă! A zis Turin, oprindu- 
se în faţa lor. Forweg nu vă mai poate conduce; e mort. 

— De unde ştii? A vrut să afle Ulrad. Ai căutat miere în 
acelaşi stup? L-au înţepat albinele? 

— Nu, a răspuns Turin. O singură înţepătură a fost de- 
ajuns. Eu l-am răpus. Dar l-am cruțat pe Andr6g, care o să 
fie aici în curând. 

Apoi le-a povestit tot ce se întâmplase, având numai 
cuvinte de ocară pentru toţi cei care făceau asemenea lui 
Forweg; încă nu terminase ce avea de spus, când s-a întors 
şi Andrâg, aducând armele fostei lor căpetenii. 

— Vezi, Neithan! A strigat el. N-a dat nimeni alarma. Poate 
că femeia gândeşte că te va întâlni oarecândva. 

— Dacă mă iei peste picior, a spus Turin, o să-mi pară rău 
că nu i-am dat scăfârlia ta. Hai, îndrugă-ţi povestea, dar nu 
te lungi cu vorba. 

Andr6g le-a zis cele petrecute, fără să se abată prea mult 
de la adevăr. 

— Acum stau şi mă-ntreb ce treabă avea Neithan prin 
locurile alea, a spus ella urmă. Alta decât a noastră, aş zice 
eu. Căci, atunci când am apărut eu, Forweg zăcea mort de 
mâna lui. Tare i-a mai plăcut femeii ce vedea şi l-a chemat 
cu ea pe Neithan, cerând capetele noastre drept preţ 
pentru a-i deveni femeie. Dar Turin n-o dorea pe femeie şi i- 
a zis să-şi ia tălpăşiţa de-acolo. Deci ce-o fi avut de împărţit 
cu căpitanul nostru nu pot pricepe. Mi-a lăsat capul pe 
umeri şi pentru asta-i sunt recunoscător, dar nu mă 
dumiresc. 


— Atunci nu te mai cred că te tragi din Poporul lui Hador, 
i-a înfruntat Turin. Mai curând eşti dintr-ai lui Uldor 
Blestematul şi-a trebui să te duci să slujeşti în Angband. Dar 
acum ascultaţi-mă bine! A strigat Turin ca să-l audă toţi. Vă 
pun să alegeţi. Ori mă luaţi drept căpetenie în locul lui 
Forweg, ori mă lăsaţi să plec. Ori conduc frăţia de-acum 
încolo, ori o părăsesc. Dar, de puteţi să mă răpuneţi, daţi-i 
bătaie! Mă lupt cu voi toţi până cad mort, ori cădeţi voi. 

Auzindu-l, mulţi bărbaţi au pus mâna pe arme, dar Androg 
le-a strigat: 

— Nu! Capul cruțat nu-i chiar prost. Dacă ne luptăm, mai 
mulţi de unul or să piară fără rost înainte să apucăm să-l 
răpunem pe cel mai bun dintre noi. 

Apoi a izbucnit în râs: 

— Aşa a fost şi când ni s-a alăturat. Ucide ca să-şi facă loc. 
Dacă a dovedit prima dată că a avut dreptate, la fel poate să 
se întâmple şi acum; şi poate că ne va duce spre o soartă 
mai bună decât aceea de a răscoli prin bălegarul altora. 

— Cel mai bun dintre noi, a zis şi bătrânul Algund. A fost o 
vreme când şi noi am fi făcut la fel dacă am fi îndrăznit, dar 
de-atunci multe am dat uitării. Poate că până la urmă ne va 
duce înapoi la casele noastre. 

La aceste vorbe, un gând i-a venit lui Turin, anume că din 
această ceată mică ar putea să-şi alcătuiască o obşte liberă, 
sub cârmuirea sa. I-a privit pe Algund şi pe Androg şi a zis: 

— La casele voastre, ziceţi voi? Înalţi şi friguroşi vă taie 
calea Munţii Umbrei. Dincolo de ei se află neamul lui Uldor, 
iar împrejurul lor oştirile din Angband. Dacă toate acestea 
nu vă înspăimântă pe voi, de şapte ori câte şapte, atunci v- 
aş putea duce până la casele voastre. Dar cât de departe 
am ajunge înainte să pierim? 

Tăceau cu toţii. lar Turin le-a vorbit din nou: 

— Vreţi să vă fiu căpitan? Atunci vă voi duce mai întâi în 
sălbăticie, departe de locurile de sălăşluire ale oamenilor. 
Poate om da acolo de-o soartă mai bună, poate nu; batăr ne 
vom alege cu mai puţină ură din partea semenilor noştri. 


Atunci toţi cei care se trăgeau din Poporul lui Hador s-au 
strâns în jurul său şi l-au ales drept căpetenie; ceilalţi n-au 
avut încotro, au trebuit şi ei să se supună. Şi, fără să mai 
zăbovească, Turin i-a scos din acea ţară. 

Mulţi soli fuseseră trimişi de Thingol ca să dea de urma lui 
Turin între hotarele Doriathului şi pe meleagurile vecine; 
dar în anul fugii sale l-au căutat zadarnic, căci nimeni nu 
ştia sau nu se gândea că s-ar fi putut alătura proscrişilor şi 
duşmanilor oamenilor. lar când a venit iarna, s-au întors cu 
toţii, în afară de Beleg. El singur a rămas să-l caute mai 
departe. 

Dar în Dimbar şi de-a lungul hotarelor de la miazănoapte 
lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. Coiful Dragonului 
nu mai fusese zărit în luptă; se simţea şi lipsa Arcului 
Puternic; au prins astfel curaj servitorii lui Morgoth, care-şi 
sporeau numărul şi sc făceau tot mai îndrăzneţi. Iarna a 
venit şi a trecut şi, odată cu primăvara, şi-au întețit şi ei 
atacurile: Dimbar a fost cucerit, iar în Oamenii din Brethil 
se cuibărise spaima din pricină că răul ajunsese de-acum 
chiar la hotarele meleagului lor, nu însă şi în partea dinspre 
miazăzi. 

Trecuse aproape un an de când fugise Turin, iar Beleg 
încă îl căuta, cu nădejde tot mai mică de a-i da de urmă. În 
peregrinările sale a apucat-o spre miazănoapte, unde se 
găsea Trecerea peste Teiglin, dar acolo, auzind veştile rele 
despre o nouă năvală a orcilor dinspre Taur-nu-Fuin, s-a 
întors din drum. Întâmplarea a făcut să ajungă la 
gospodăriile Pădurenilor la scurtă vreme după ce Turin 
părăsise acel meleag. De la Pădureni i-a fost dat să audă o 
poveste ciudată. Un om înalt, de stirpe aleasă, ori poate un 
războinic elf - spuneau unii - apăruse în pădure şi-l 
răpusese pe unul dintre gaurwaithi, salvând-o pe fiica lui 
Larnach, pe care aceştia o urmăreau. 

— Mândru mai era, i-a spus lui Beleg fiica lui Larnach, cu 
ochi luminoşi care se fereau să mă privească. Cu toate 
acestea, spunea că oamenii-lupi erau tovarăşii săi şi n-a vrut 


să-l răpună pe altul care stătea acolo şi care îi zicea pe 
nume. Neithan, aşa-i zicea. 

— Poţi să desluşeşti taina asta? L-a întrebat Larnach pe elf. 

— Pot din păcate, a răspuns Beleg. Omul despre care-mi 
vorbiţi este cel pe care-l caut. 

Mai mult nu le-a spus el Pădurenilor despre Turin; dar i-a 
prevenit că la hotarul de la miazănoapte se strângea răul. 

— Curând orcii vor năvăli în ţara asta şi vor fi atât de mulţi 
încât voi nu veţi putea să le ţineţi piept, le-a spus el. Anul 
ăsta vă veţi pierde fie libertatea, fie viaţa. Duceţi-vă în 
Brethil cât mai aveţi vreme! 

Apoi Beleg a plecat în mare grabă pe drumul său, căutând 
ascunzişurile proscrişilor şi orice semn care i-ar fi putut 
arăta încotro o apucaseră. Până la urmă a găsit asemenea 
semne; dar Turin se găsea acum la câteva zile depărtare. 
Înainta cu repeziciune, temându-se să nu fie urmărit de 
Pădureni, şi folosea toate vicleşugurile pe care le cunoştea 
pentru a zăpăci ori a amăgi pe oricine încerca să se ia după 
el. Şi-a dus ceata spre apus, cât mai departe de Pădureni şi 
de fruntariile Doriathului, până au ajuns la capătul dinspre 
miazănoapte al marilor podişuri ce se înălţau între văile 
Sirionului şi Narogului. Pământul era mai uscat acolo, iar 
pădurea se isprăvea pe neaşteptate chiar la buza unei 
coame. La poalele acesteia se zărea străvechiul Drum de la 
Miazăzi, urcând dinspre Trecerea peste Teiglin, ca să 
tivească marginea apuseană a ținutului mlăştinos şi să se 
îndrepte spre Nargothrond. Acolo şi-au dus o vreme 
proscrişii traiul hăituit, arar rămânând două nopţi într-o 
tabără şi lăsând puţine urme ale zăbovirii ori înaintării lor. 
Astfel s-a făcut că până şi Beleg i-a căutat în zadar. Luându- 
se după semne pe care le putea desluşi ori după zvonurile 
despre trecerea proscrişilor, aflate de la sălbăticiunile ale 
căror graiuri le înţelegea, Beleg se apropia adesea de ei, 
dar, de câte ori ajungea la bârlog, îl găsea părăsit, căci 
proscrişii puneau de strajă dintre ei, zi şi noapte, şi, când 


prindeau de veste despre apropierea cuiva, pe dată 
strângeau tabăra şi o luau din loc. 

— Vai şi-amar! Strigă Beleg. Prea bine l-am deprins pe 
puiul ăsta de om cu tainele pădurii şi ale şesului! Mai că-mi 
vine să cred că urmăresc o ceată de elfi. 

Cât despre proscrişi, ei au înţeles că aveau de-a face cu un 
urmăritor ce nu cunoştea oboseala, pe care nu-l puteau 
vedea, dar de care nici nu se puteau descotorosi cu una cu 
două; şi i-a cuprins neliniştea. 

Nu mult după aceea, temerile lui Beleg s-au adeverit, orcii 
au trecut răul Brithiach, dar, fiind stăviliţi în înaintarea lor 
de Handir din Brethil şi de toţi cei pe care acesta reuşise 
să-i cheme la arme, orcii au apucat-o spre miazăzi, pe la 
Trecerea peste Teiglin, cu gând să prade tot ce găseau în 
cale. Mulţi dintre Pădureni au urmat sfatul lui Beleg şi şi-au 
trimis soaţele şi copiii să ceară adăpost în Brethil. Astfel au 
scăpat ei şi toţi cei care-i însoțeau, luând-o la timp înaintea 
orcilor, pe la trecere; dar bărbaţii înarmaţi, care veneau în 
urma lor, s-au pomenit faţă în faţă cu orcii, care i-au biruit. 
Câţiva bărbaţi s-au luptat cu îndârjire şi au izbutit să 
răzbească până în Brethil, dar cei mai mulţi au căzut răpuşi 
ori au fost luaţi în captivitate; după care orcii au ajuns la 
gospodăriile lor şi le-au jefuit şi le-au pârjolit. Fără să mai 
piardă vremea, au apucat-o către apus, căutând Drumul, 
căci acum voiau să se întoarcă pe meleagurile de la 
miazănoapte cât mai repede cu putinţă, dimpreună cu 
prăzile şi cu captivii. 

Numai că iscoadele proscrişilor i-au mirosit la vreme: şi, 
cu toate că nu se prea sinchiseau de captivi, tâlhărirea 
Pădurenilor le-a aţâţat lăcomia. Turin gândea că era 
primejdios a se arăta orcilor, înainte de a şti câţi numărau 
aceştia; dar proscrişii n-au vrut să-i dea ascultare - aveau 
trebuinţă de multe lucruri acolo în sălbăticie, iar unora 
dintre ei începuse să le pară rău că-l aleseseră pe Turin 
drept căpetenie. Aşa s-a făcut că Turin a pornit înainte, 
luându-şi-l doar pe Orleg drept tovarăş, ca să iscodească 


oastea orcilor, lăsându-l pe Andr6g drept căpetenie în lipsa 
lui. I-a dăscălit ca în tot acest timp să nu-i lase să se 
răzleţească unii de alţii şi să stea bine ascunşi. 

Oştirea orcilor întrecea cu mult ceata proscrişilor, dar se 
afla pe un meleag unde rareori cutezaseră să vină şi mai 
ştiau că dincolo de Drum se afla Taiath Dimen, Câmpia 
Străjuită, unde stăteau de pază iscoadele din Nargothrond; 
mirosindu-le a primejdie, erau cu ochii-n patru, iar propriile 
iscoade se furişau printre copaci, de-o parte şi de alta a 
şirurilor care înaintau. Astfel au dat ei peste Turin şi Orieg, 
când trei iscoade s-au împiedicat de cei doi pitiţi la pândă. 
Şi cu toate că doi dintre orci au căzut răpuşi, al treilea a 
scăpat fugind şi-n timp ce fugea a strigat: Golug! Golug! 
Aşa-i numeau ei pe noldori. Pe neaşteptate, pădurea s-a 
umplut de orci, împrăştiaţi peste tot aproape neauziţi, 
amuşinând în lung şi-n lat. Văzând că aveau puţină nădejde 
să scape, Turin s-a gândit ca măcar să-i amăgească şi să-i 
îndepărteze de bârlogul alor săi; înțelegând din strigătul 
orcului că aceştia se temeau de iscoadele din Nargothrond, 
a rupt-o la fugă împreună cu Orieg, spre apus. Hăitaşii s-au 
luat de îndată după ei, până când, tot căutând şi ferindu-se 
din calea lor, Turin şi Orieg au ieşit din pădure; acolo au 
fost de îndată zăriţi şi, tocmai când să treacă Drumul, Orieg 
a căzut doborât de nenumărate săgeți. Turin însă a scăpat 
mulţumită cămăşii de zale elfeşti şi a fugit de unul singur în 
sălbăticiile de dincolo de Drum. lute şi viclean cum era, a 
izbutit să-i ducă de nas pe duşmani, adâncindu-se într-un 
meleag ce-i era străin, iar orcii, care se temeau să nu-i 
stârnească pe elfii din Nargothrond, i-au răpus pe captivi şi 
au pornit în grabă spre miazănoapte. 

După ce au trecut trei zile fără ca Turin şi Orieg să se 
întoarcă, unii proscrişi au vrut să iasă din peştera în care 
stătuseră ascunşi; iar AndrOg nu i-a lăsat. Şi-tocmai când se 
sfădeau ei din această pricină, numai ce se iveşte în faţa lor 
o arătare cenuşie. Beleg îi descoperise în cele din urmă. S-a 
apropiat fără să aibă vreo armă la el, cu palmele întoarse 


spre ei; dar ei au sărit cuprinşi de teamă, iar Andr6g, 
venind pe la spate, a aruncat în jurul lui un laţ şi a smucit 
legându-i astfel braţele. 

— Dacă n-aveţi poftă de oaspeţi, ar trebui să vă păziţi mai 
bine, a zis Beleg. De ce mă primiţi astfel? Eu vin ca un 
prieten, ca să-mi caut prietenul. Am auzit că voi îi ziceţi 
Neithan. 

— Nu-i aici, a spus Ulrad. Dar cum se face că-i ştii numele? 
Doar nu ne-ai iscodit? 

— Ba ne-a iscodit, şi-ncă de mult a zis Andr6g. Asta-i 
umbra care s-a ţinut după noi. Acum poate vom afla care-s 
adevăratele lui gânduri. 

Apoi le-a cerut ortacilor săi să-l lege pe Beleg de-un copac, 
lângă peşteră. Şi, după ce l-au legat fedeleş de mâini şi de 
picioare, l-au luat la întrebări. Dar la toate întrebările lor 
Beleg dădea un singur răspuns: 

— Prieten i-am fost lui Neithan acesta, de când l-am 
întâlnit prima oară în codru; era pe-atunci un copilandru. Îl 
caut cu iubire, pentru a-i aduce veşti bune. 

— Să-l ucidem, să scăpăm de iscodirile sale, a izbucnit 
mânios Andr6g, uitându-se la arcul cel mare al lui Beleg şi 
râvnind la el, căci el însuşi era arcaş. 

Dar câţiva mai cu suflet i s-au împotrivit iar Algund i-a 
spus: 

— Căpitanul o să se întoarcă; şi-atunci o să te căieşti dacă 
o afla că l-ai lăsat şi fără prieten, şi fără veştile cele bune. 

— Nu-mi vine a crede în povestea elfului ăstuia, a zis 
Andr6g. E-o iscoadă de-a Regelui din Doriath. Dar, dacă are 
cu adevărat veşti, ni le va spune nouă; iar noi vom judeca 
dacă ele sunt destulă pricină pentru a-l lăsa în viaţă. 

— Îl voi aştepta pe căpitanul vostru, a spus Beleg. 

— Acolo ai să rămâi până vorbeşti, l-a ameninţat Androg. 

Apoi, întărâtaţi de Andr6g, proscrişii l-au lăsat pe Beleg 
legat de copac, fără hrană ori apă. lar ei s-au aşezat în 
preajma lui, ca să mănânce şi să bea; dar el nu a mai scos 
nici un cuvânt. Şi au mai trecut două zile şi două nopţi, în 


acelaşi fel, iar proscrişii au fost cuprinşi de teamă şi 
totodată de mânie şi tare ar fi vrut să plece de acolo; mulţi 
se arătau dornici să-l omoare pe elf. La lăsarea nopţii, s-au 
strâns cu toţii în jurul lui şi Ulrad a adus un tăciune aprins 
din focul mic ce ardea în gura peşterii. Dar chiar în clipa 
aceea s-a întors Turin. Apropiindu-se încet, după cum îi era 
obiceiul, s-a oprit în umbrele din spatele cercului de oameni 
şi, în lumina tăciunelui, a văzut chipul supt al lui Beleg. 

Parcă l-a lovit o săgeată în acea clipă şi, ca şi când o 
gheaţă s-ar fi topit brusc, lacrimi de mult înfrânate i-au 
umplut ochii. S-a repezit la copac. 

— Beleg! Beleg! A strigat el. Cum ai ajuns aici? Şi de ce 
eşti legat astfel? 

De îndată a tăiat frânghia ce-l pironea pe prietenul său şi 
Beleg s-a prăbuşit în braţele lui Turin. 

Auzind tot ceea ce avuseseră de spus ciracii săi, mânia şi 
durerea l-au cuprins pe Turin; dar mai întâi s-a îngrijit de 
Beleg. Şi-n timp ce-i ostoia suferinţa cum se pricepea el mai 
bine, s-a gândit la viaţa lui în pădure şi mânia i s-a îndreptat 
asupra lui însuşi. Adesea străinii care se apropiaseră prea 
mult de bârlogurile proscrişilor fuseseră ucişi ori atraşi în 
capcană, iar el nu împiedicase niciodată asemenea fapte; 
ba, mai mult, nu o dată îi ponegrise pe Regele Thingol şi pe 
Elfii Cenugşii, încât avea şi el partea lui de vină dacă aceştia 
erau socotiți duşmani. 

— Aţi fost cruzi, s-a întors el cu amărăciune spre proscrişi, 
cruzi fără să fie nevoie. Până acum încă n-am chinuit 
niciodată un prizonier; dar pricina pentru asemenea 
purtare orcească este însăşi viaţa pe care o ducem. 
Nelegiuite şi sterpe ne-au fost toate faptele noastre, numai 
la noi ne-am gândit, umplându-ne inimile de ură. 

— Păi, la cine să ne gândim dacă nu la noi? L-a luat Andrâg 
în răspăr. Pe cine să iubim dacă toţi ne urăsc? 

— Batăr eu unul nu voi mai ridica nicicând mâna împotriva 
elfilor sau a oamenilor, a zis Turin. Angbandul are şi aşa 


destui slujitori. Dacă nu vreţi să juraţi alături de mine, voi 
merge de aici încolo de unul singur. 

Atunci Beleg a deschi ochii şi şi-a înălţat capul. 

— Singur nu! A zis el. Acum pot în sfârşit să-ţi spun veştile 
cele bune. Nu eşti proscris şi Neithan e un nume ce nu ţi se 
potriveşte. Eşti slobozit de orice învinuire ce ţi s-a adus. De 
un an de zile eşti căutat pentru a fi dus înapoi cu cinstire şi 
pentru a-i fi de ajutor regelui. Prea mult timp am simţit 
lipsa Coifului Dragonului. 

Dar Turin nu s-a arătat bucuros la auzul acestor veşti, ci a 
stat îndelung fără să scoată o vorbă, căci cele spuse de 
Beleg readuseseră o umbră în sufletul lui. 

— Să lăsăm noaptea asta să treacă, a zis el într-un târziu. 
Mâine îţi voi spune ce-am hotărât. Dar, oricare ar fi 
hotărârea mea, mâine trebuie să părăsim ascunzătoarea 
asta, căci nu toţi cei care ne caută ne vor şi binele. 

— Ba chiar nimeni, a zis Andr6g, aruncându-i o privire 
haină lui Beleg. 

A doua zi dimineaţă, Beleg, care, asemenea elfilor din 
străvechime, se întremase iute de pe urma chinurilor 
îndurate, l-a tras pe Turin deoparte, pentru a-i vorbi între 
patru ochi. 

— Mă aşteptam ca veştile mele să te bucure, i-a zis el. Te 
vei întoarce în Doriath, nu-i aşa? 

Cu cerul şi pământul l-a implorat pe Turin să facă astfel; 
dar cu cât stăruia el mai mult, cu atât Turin bătea în 
retragere. Totuşi a vrut să afle de la Beleg cu de-amănuntul 
cum îl judecase Thingol. Iar Beleg i-a spus tot ce ştia, iar în 
cele din urmă Turin a spus: 

— Înţeleg Mablung s-a dovedit cu adevărat a-mi fi prieten, 
aşa cum părea odată? 

— Prietenul adevărului, aş zice eu, a răspuns Beleg, şi 
până la urmă a fost bine aşa; cu toate că soartă ar fi fost 
mai puţin dreapta dacă Nellas n-ar fi venit să 
mărturisească. De ce, Turin de ce nu i-ai spus nimic lui 
Mablung despre atacul lui Saeros? Cu totul altfel s-ar fi 


petrecut lucrurile atunci. Şi a adăugat el, privind la bărbaţii 
întinşi pe jos, în gura peşterii - ţi-ai fi ţinut încă la rang înalt 
coiful, n-ai fi căzut atât de jos, ca acum. 

— Aşa o fi, dacă tu numeşti asta cădere, a zis Turin. Aşa o 
fi. Dar aşa a fost să fie; vorbele nu-mi ieşeau cu nici un chip 
pe gură. În ochii lui am citit dojana, fără să-mi fi pus vreo 
întrebare, pentru o faptă pe care n-o făcusem. Inima mea 
de om a fost mândră, aşa cum a zis regele elf. Şi încă mai 
este aşa, Beleg Cuthalion. Încă nu mă lasă să mă întorc în 
Menegroth şi să îndur privirile lor pline de milă şi 
îngăduinţă, ca pentru un băietan iertat pentru năbădăile 
sale. Eu ar trebui să iert. Nu să fiu iertat. Şi nu mai sunt 
băietan. Ci bărbat, după socoteala seminţiei mele; şi soarta 
m-a făcut să fiu un bărbat neiertător. 

Beleg l-a privit plin de tulburare. 

— Şi-atunci ce vei face? 

— O să-mi vad de drumul meu în libertate Asta mi-a 
îngăduit Mablung să fac la despărţire Şi mă gândesc că 
iertarea lui Thingol nu-i chiar atât de mare încât să-i încapă 
pe toţi aceşti tovarăşi ai mei întru cădere. Nu mă voi 
despărţi de ei acum dacă ei nu vor să se despartă de mine. 
Îi îndrăgesc în felul meu, câte puţin chiar şi pe cei mai 
netrebnici dintre ei. Sunt din seminţia mea şi-n fiecare zace 
ascuns ceva bun, care ar putea da rod. Cred că-mi vor sta 
alături. 

— Tu priveşti cu alţi ochi decât mine, a spus Beleg. Dacă 
încerci să-i lecuieşti de rău, nu vei izbândi. N-am încredere 
în ei, mai cu seamă în unul dintre ei. 

— Cum poate un elf să-i judece pe oameni? 

— Aşa cum judecă toate faptele, oricine le-ar fi făptuit, a 
răspuns Beleg fără să spună mai mult, aşa că nu i-a vorbi 
despre răutatea lui Androg, din a cărui pricină mai cu 
seamă îndurase el atâtea; înţelegea simţămintele lui Turin 
şi se temea că nu-i va da crezare şi că, spunând prea multe, 
va dăuna vechii lor prietenii, făcându-l pe Turin să se 
întoarcă la nelegiuirile sale. 


— Să-ţi vezi de drum în libertate, Turin, prietene. Ce vrei 
să zici cu asta? 

— Îi voi conduce pe oamenii mei şi mă voi război aşa cum 
cred cu de cuviinţă, a răspuns Turin. Dar ceva tot s-a 
schimbat de-acum în sufletul meu; mă căiesc pentru toate 
loviturile pe care le-am dat, în afară de cele asupra 
Duşmanului oamenilor şi al elfilor. Şi, mai presus de toate, 
aş vrea să te am alături. Rămâi cu mine! 

— De-ar fi să rămân cu tine, din dragoste aş face-o, nu din 
înţelepciune, a zis Beleg. Inima-mi spune că mai bine ar fi 
să ne înturnăm în Doriath. Oriunde altundeva o umbră se 
aşterne înaintea noastră. 

— Eu acolo nu mă duc, orice-ar fi, i-a spus Turin. 

— Mare păcat! A spus Beleg. Dar, asemenea unuitată care 
împlineşte dorinţa fiului său, împotriva propriilor 
presimţăminte, îţi voi face pe voie. Mai rugat, aşa că voi 
rămâne. 

— Bine faci! A consimţit Turin şi parcă simțind el însuşi 
umbra, dintr-odată a rămas tăcut, luptându-se cu mândria 
din el, care nu-l lăsa să se întoarcă; şi gândul i-a zburat la 
anii ce trecuseră. 

Scuturându-sc deodată de gânduri, i-a spus lui Beleg: 

— Ai pomenit de fecioara aceea elfă, i-am uitat numele; îi 
rămân dator pentru că mi-a fost martoră când trebuia, dar 
nu mi-o amintesc. De ce mă urmărea? 

Beleg l-a măsurat cu o privire ciudată. 

— Cum adică de ce te urmărea? A zis el. Turin, oare chiar 
trăieşti mereu cu sufletul şi cu jumătate din minţile tale în 
altă parte? Doar ai hălăduit ca băietan împreună cu Nellas 
prin pădurile din Doriath. 

— Asta trebuie să fi fost demult. Aşa-mi pare acum 
copilăria mea şi parcă-i învăluită în ceaţă - nu-mi amintesc 
decât de casa tatălui meu din Dor-lomin. De ce să fi hălăduit 
eu cu fecioara elfă? 

— Poate ca să deprinzi ceea ce te putea ea învăţa, a 
răspuns Beleg, chiar şi numai câteva cuvinte în elfică, 


numind florile pădurilor. Măcar numele acestea nu le-ai 
uitat. Vai, vai, vlăstar al oamenilor, alte suferinţe îndură 
Pământul de Mijloc, nu pe ale tale, iar rănile sale nu de 
arme-s pricinuite! Chiar că încep să cred că elfii şi oamenii 
n-ar trebui să se întâlnească ori să se amestece unii cu alţii. 

Fără să spună un cuvânt, Turin l-a privit îndelung pe 
Beleg, ca şi când ar fi vrut să desluşească pe chipul lui 
înţelesul tainic al vorbelor sale. Dar lui Nellas din Doriath 
nu i-a mai fost dat să-l vadă pe Turin şi umbra lui a părăsit- 
o. lar Beleg şi Turin au început să vorbească despre altele, 
cumpănind unde ar trebui ei să sălăşluiască. 

— Hai să ne întoarcem în Dimbar, la hotarul de la 
miazănoapte, pe unde umblam noi doi odată! A zis Beleg 
cuprins de neastâmpăr. E nevoie de noi acolo. Căci în ultima 
vreme orcii au găsit o cale să coboare din Taur-nu-Fuin, 
anume şi-au tăiat un drum prin Trecătoarea Anach. 

— Nu-mi amintesc de trecătoarea asta, a spus Turin. 

— Nici nu ne-am depărtat vreodată atât de mult de hotare, 
aşa e. Dar piscurile Crissaegrim le-ai zărit în depărtare. Iar 
la răsărit, pereţii întunecaţi ai munţilor Gorgoroth. Anach 
se află între masivele astea două şi mai sus de izvoarele 
râului Mindeb. O trecătoare greu de străbătut şi 
primejdioasă; şi totuşi este bătută de mulţi, iar Dimbarul, 
un meleag liniştit până deunăzi, aproape că a ajuns sub 
stăpânirea Mâinii Întunecate. Oamenii din Brethil sunt 
înspăimântați. Înspre Dimbar te chem să mergem! 

— Nu, nu o apuc înapoi pe nici un drum al vieţii, a spus 
Turin. Şi nici în Dimbar nu mi-e uşor să ajung. Sirionul îmi 
stă în cale, fără pod şi fără vad dincolo de Brithiach, 
departe la miazănoapte; îţi primejduieşti viaţa dacă încerci 
să treci râul. Doar în Doriath sc poate trece. Eu însă nu voi 
păşi în Doriath şi nu mă voi folosi de iertarea şi îngăduinţa 
pe care mi le-ar arăta Thingol. 

— Singur ai spus că eşti neiertător, Turin. lar dacă asta 
înseamnă încăpățânare, atunci ai dreptate. Acum e rândul 
meu. Cu îngăduinţa ta, eu unul voi pleca fără să mai 


zăbovesc şi-mi voi lua rămas-bun de la tine. Dacă vrei cu 
adevărat să-l ai pe Arcul Puternic alături de tine, caută-mă 
în Dimbar. 

Turin n-a mai spus nimic la aceste vorbe. 

A doua zi, Beleg a pornit-o la drum şi Turin l-a însoţit cât 
de-o aruncătură de săgeată din tabără; în tot acest timp nu 
a scos un singur cuvânt. 

— Să însemne că ne luăm rămas-bun, fiu al lui Hurin? L-a 
întrebat Beleg. 

— Dacă vrei cu adevărat să-ţi ţii vorba şi să rămâi cu mine, 
atunci caută-mă pe Amon Rudh! Astfel a răspuns Turin, 
apăsat de presimţiri şi fără a şti ce soartă îl aştepta. Altfel, 
ne luăm rămas-bun aici, pentru totdeauna. 

— Poate că aşa e cel mai bine, a spus Beleg şi dus a fost. 

Se povesteşte că Beleg s-a întors în Menegroth şi s-a 
înfăţişat lui Thingol şi Melian, istorisindu-le tot ce se 
întâmplase, lăsând la o parte doar cruzimea cu care se 
purtaseră tovarăşii lui Turin. La urmă, Thingol a oftat şi a 
spus: 

— L-am luat pe fiul lui Hurin drept fiu al meu şi aşa va 
rămâne, cu bune şi rele, cu iubire şi ură, dacă nu se 
întoarce Hurin Viteazul însuşi. Ce mai vrea să fac pentru el? 

Dar Melian a spus: 

— Pentru ajutorul ce ni l-ai dat şi pentru onoarea ta, 
Cuthalion, un dar vei primi de la mine şi nici că am altceva 
mai de preţ să-ţi dăruiesc. 

I-a dat atunci o grămadă de lembas, turlele elfilor, învelite 
în foiţe de argint cu fire înnodate şi sigilate cu sigiliul 
reginei - o bucată de ceară albă având formă unei flori de 
Teperion. Căci, după cum era tradiţia Eldalienilor, numai 
regina putea să păstreze şi să dăruiască lembas. 

— Turtele acestea, Beleg, a spus ea, de ajutor pe 
meleagurile celea sălbatice şi în vreme de iarnă vă vor fi ţie 
şi celor pe care-i vei alege alături de tine. Ţie ţi le dau 
acum, să le împărţi în numele meu aşa cum vei socoti de 
cuviinţă. 


Nicicând Melian nu-i făcuse lui Turin o favoare mai mare 
ca acum, dăruindu-i aceste turte, căci nicicând înainte 
Eldarii nu le îngăduiseră oamenilor să se folosească de ele 
şi rareori aveau după aceea să mai fie atât de darnici. 

A plecat apoi Beleg din Menegroth şi s-a îndreptat spre 
hotarele de la miazănoapte, unde-şi avea el sălaşul şi 
prietenii; dar, odată cu venirea iernii şi cu domolirea 
luptelor, numai ce s-au pomenit tovarăşii lui Beleg că acesta 
nu se mai găsea printre ei şi nici că s-a mai întors. 

Capitolul VII. 

DESPRE MÂM GNOMUL. 

Acum povestea se întoarce la Mâm Gnomul Scundac. 
Despre Gnomii Scundaci nu se mai ştie de mult nimic, căci 
Mâm fusese ultimul dintre ei. Şi chiar în vremurile trecute 
se ştiau puţine despre seminţia lor. Nibin-nogrim îi numeau 
în cele timpuri elfii din Beleriand, însă la suflet nu-i aveau; 
cât despre gnomi, ei nu iubeau pe nimeni, ci numai pe ei 
înşişi. lar dacă îi urau pe orci şi se temeau de ei, la fel de 
mult îi urau pe Eldari, mai cu seamă pe Surghiuniţi, căci 
noldorii le furaseră pământurile şi locurile de sălăşluire, aşa 
ziceau ei. Gnomii Scundaci fuseseră cei care descoperiseră 
peşterile Nargothrond şi tot ei începuseră să le transforme 
în sălile acelea uriaşe, cu mult înainte ca Fingon Felagund 
să fi venit de peste mare. 

Se zvoneşte că Scundaci i se trăgeau dintr-un neam de 
gnomi ce fuseseră alungaţi din oraşele lor aflate la răsărit, 
în evuri apuse. Cu mult înainte de venirea lui Morgoth, 
porniseră în bejenie spre apus. Neavând gnomi pricepuţi 
printre ei şi nefiind nici mulţi la număr, le fusese greu să 
ajungă la filoanele de metale, încât încet-încet îşi 
pierduseră măiestria de fierari, iar armele li se 
împuţinaseră. S-au apucat de jafuri, ca să aibă cu ce-şi duce 
viaţa, iar la trup parcă nu mai erau la fel de înalţi ca 
rubedeniile lor de la răsărit, din pricină că umblau mereu 
îndoiţi de spate şi cu paşi iuți, furişaţi. Şi totuşi, asemenea 
celor din spiţa gnomilor, erau mult mai vânjoşi decât lăsa să 


se întrevadă în statura lor, şi se ţineau cu dinţii de viaţă 
chiar şi în cele mai cumplite încercări. Dar, până la urmă, 
neamul lor s-a stins cu totul, pierind din Pământul de Mijloc. 
N-au mai rămas decât Mâm şi cei doi fii ai săi, iar Mâm era 
bătrân chiar şi după socoteala gnomilor, bătrân şi uitat de 
soartă. 

După plecarea lui Beleg (asta se întâmpla în a doua vară 
de la fuga lui Turin din Doriath), proscrişii au început s-o 
ducă rău. Ploua când se aşteptau mai puţin, iar orcii, mai 
mulţi decât oricând, veneau de la miazănoapte, de-a lungul 
vechiului Drum spre Miazăzi, trecând râul Teiglin şi 
tulburând toţi codrii de la hotarul apusean al Doriathului. 
Proscrişii nu prea mai aveau unde să se ascundă fără 
teamă, nici măcar răgaz de odihnă nu mai găseau, căci se 
preschimbaseră din vânători în vânat. 

Într-o noapte, pe când stăteau la pândă în întunericul 
neluminat de foc, Turin şi-a cernut în minte viaţa şi şi-a spus 
în sinea lui că nu i-ar strica s-o facă niţel mai bună. „Trebuie 
să găsesc o ascunzătoare ferită de primejdii, gândea el, şi- 
acolo să strâng provizii pentru când vor veni iarna şi 
foametea.” Dar încotro s-o apuce nu ştia. 

Astfel că a doua zi şi-a dus oamenii din acel loc, mai 
departe ca niciodată de Teiglin şi de hotarul Doriathului. Şi- 
au mers ei fără odihnă trei zile încheiate şi abia la sfârşitul 
celei de-a treia s-au oprit la poala apuseană a pădurilor din 
Valea Sirionului. Acolo pământurile erau mai uscate şi mai 
sterpe, căci începeau să urce spre platourile acoperite cu 
iarba-rea. 

Nu mult după aceea, la ceasul la care prinsele să pălească 
lumina unei zile ploioase, Turin şi oamenii săi s-au adăpostit 
într-un desiş de stejari-de-piatră; dincolo de desiş, copacii 
dispăreau, lăsând locul multor bolovani uriaşi, rezemaţi unii 
de alţii ori prăbuşiţi de-a valma. Peste tot tăcerea era 
stăpână, nu se auzea decât picurul ploii de pe frunze. 

Dintr-odată, pândarul a scos un strigăt; sărind în picioare, 
proscrişii au zărit trei forme înglugate şi învelite în mantii 


cenuşii, care se furişau printre bolovani. Fiecare ducea în 
cârcă un sac greu, dar, în ciuda poverilor, se mişcau cu 
sprinteneală. Turin le-a strigat să se oprească, iar oamenii 
au ţâşnit pe urmele lor ca nişte ogari, dar formele şi-au 
văzut mai departe de drum şi, cu toate ca Andr6g a tras 
asupra lor, două s-au făcut nevăzute în umbrele serii. A 
treia rămăsese ceva mai în urmă, poate din pricină că era 
mai înceată în mişcări ori mai împovărată decât celelalte; 
curând, proscrişii au ajuns-o şi au trântit-o la pământ, 
pironind-o acolo cu mâinile lor neîndurătoare, cu toate că 
vietatea se zbătea şi muşca asemenea unei sălbăticiuni. 
Apropiindu-se, Turin s-a stropşit la oameni, întrebându-i: 

— Ce-aţi prins acolo? De ce sunteţi atât de fioroşi? E o 
fiinţă bătrână şi mică. Ce rău v-a făcut? 

— Muşcă, i-a răspuns Andr6g, oblojindu-şi mâna 
sângerândă. E-un orc sau vreo spurcăciune de soiul ăsta. 
Să-l omorâm! 

— O merită din plin, pentru că ne-a dus de nas, a zis altul 
care luase sacul. N-are aici decât rădăcini şi pietriş. 

— Ba uite că are barbă, a zis Turin. E-un gnom, aşa cred. 
Ridicaţi-l şi lăsaţi-l să vorbească. 

Astfel a apărut Mâm în Povestea Copiilor lui Hurin. S-a 
ridicat cu greu în genunchi, la picioarele lui Turin, şi l-a 
rugat să-i cruţe viaţa. 

— Sunt bătrân şi sărac. Sunt un biet gnom, aşa cum ai zis, 
nu-s orc, Mâm este numele meu. Stăpâne, nu-i lăsa să mă 
răpună fără pricină, aşa ca orcii. 

Cu toate că i se făcuse milă de fiinţa asta, Turin i-a zis: 

— Cu adevărat pari sărac, Mâm, cu toate că tare ciudat e 
lucrul ăsta la un gnom; dar îmi vine să cred că noi suntem şi 
mai săraci; oameni fără adăpost şi fără prieteni. Dacă ţi-aş 
spune că nu cruţăm numai din milă, căci la mare ananghie 
suntem, ce ne-ai da drept răscumpărare? 

— Nu ştiu ce v-ar trebui, stăpâne, a zis Mâm prevăzător. 

— La ceasul ăsta, nu mare lucru, i-a răspuns Turin 
uitându-se amărât în jur, în timp ce ploaia îi cădea în ochi. 


Un loc ferit de primejdii, unde să putem dormi astfel să 
scăpăm de pădurile astea mustind de apă. Nu mă îndoiesc 
că tu ai un asemenea loc unde te adăposteşti. 

Mâm s-a codit. 

— Am, numai că nu-l pot da drept răscumpărare. Sunt 
prea bătrân ca să trăiesc sub cerul liber. 

— Te-ai mătorit destul. Andr6g a făcut un pas înainte, cu 
un cuţit în mâna nevătămată. Pe loc îţi scurtez zilele. 

— Stăpâne! A strigat Mâm înspăimântat peste poate, 
încleştându-se de genunchii lui Turin. De-mi pierd eu viaţa, 
s-a dus şi adăpostul vostru; fără Mâm, n-o să-l găsiţi în veci. 
Să-l dau mi-e peste poate, dar l-oi împărţi cu voi. E mai 
încăpător acum decât a fost odată; atâţia s-au dus pentru 
totdeauna. 

Spunând acestea, gnomul s-a pus pe plâns. 

— Îţi cruţ viaţa, Mâm, a hotărât Turin. 

— Măcar până ajungem la bârlogul lui, nu s-a lăsat 
Andr6g. 

Dar 'Turin s-a răsucit spre el şi i-a zis: 

— Dacă Mâm ne duce la casa lui fără vicleşuguri şi casa e 
bună, înseamnă că şi-a răscumpărat viaţa; şi nu va fi răpus 
de nici un om care mă urmează pe mine. Jur. 

Atunci Mâm i-a sărutat lui Turin genunchii şi a spus: 

— Mân va fi prietenul tău, stăpâne. A crezut întâi că eşti 
elf, aşa i s-a părut după cum îţi sunt vorba şi glasul. Dar, de 
eşti om, cu atât mai bine. Mâm nu-i iubeşte pe elfi. 

— Şi unde, mă rog, e casa aia a ta? A dorit să ştie Andr6g. 
Dacă e ca Andr6g s-o împartă cu un gnom, trebuie să fie o 
casă bună. Pentru că lui Androg nu-i plac gnomii. Neamul 
meu venit din răsărit n-a prea avut lucruri bune de povestit 
despre seminţia asta. 

— Poveştile ce au rămas după neamul ăsta au fost şi mai 
urâte. Judecă singur după ce vei fi văzut-o, i-a zis Mâm. 
Numai că aveţi nevoie de lumină pe drum, oameni 
împiedicaţi ce sunteţi! Mă duc şi mă-ntorc cât ai clipi, ca să 
vă călăuzesc într-acolo. 


— Nu, nu! A strigat Andr6g. Doar n-o să-l laşi să facă asta, 
căpitane? N-o să-l mai vezi pe pişicherul ăsta bătrân. 

— Se-ntunecă, a zis Turin. Să zicem că ne lasă ceva drept 
zălog. Tu ce zici, Mâm, rămâne sacul ăsta la noi, cu tot ce-i 
în el? 

Dar, la aceste vorbe, gnomul a căzut din nou în genunchi, 
vădit tulburat, şi le-a spus: 

— Dacă Mâm n-ar avea de gând să se întoarcă, nu s-o 
întoarce după un sac plin cu rădăcini. O să mă întorc. 
Lăsaţi-mă să plec! 

— Nu te las, i-a retezat-o Turin. Dacă nu vrei să te desparţi 
de sacul tău, atunci rămâi aici cu el. Poate că, dacă-ţi 
petreci o noapte cu noi sub frunziş, o să ne plângi şi tu de 
milă. 

Dar lui Turin nu-i scăpase, cum nu le scăpase nici 
celorlalţi, că Mâm punea pe sac şi povara dinăuntru un preţ 
mult mai mare decât părea să merite la o primă vedere. 

L-au dus pe bătrânul gnom la tabăra lor jalnică şi, în timp 
ce mergeau, l-au auzit bolborosind într-un grai ciudat, că 
parcă înăsprit de o ură străveche, dar, când i-au legat 
picioarele, Mâm a tăcut dintr-odată. Iar cei care au stat de 
strajă în noaptea aceea l-au văzut cum a şezut tot timpul 
tăcut şi nemişcat ca o stană; doar ochii fără somn îi sclipeau 
cercetând neliniştiţi întunericul. 

Înainte să se crape de ziuă, ploaia a încetat şi vântul a 
tulburat frunzişul. Zorile au venit mai strălucitoare decât în 
multe alte dimineţi din urmă şi suflări uşoare de la miazăzi 
au limpezit cerul care arăta palid şi senin în aşteptarea 
răsăritului. Mâm continua să şadă neclintit, de-ai fi zis că-i 
mort, căci acum pleoapele lui grele îi coborâseră peste ochi, 
iar lumina dimineţii îl făcea să pară zbârcit şi sfrijit de 
bătrâneţe. Turin s-a apropiat şi a privit în jos spre el. 

— Acum e destulă lumină, i-a zis el. 

Atunci Mâm a deschis ochii şi a arătat spre legături, iar 
când i le-au scos, s-a stropşit la ei: 


— 'Ţineţi minte ce vă spun, descreieraţilor! Niciodată să 
nu-l legaţi pe-un gnom! N-o să v-o ierte. Nu vreau să mor. 
Dar pentru ce mi-aţi făcut inima mea clocoteşte. Mă căiesc 
pentru ce v-am făgăduit. 

— Eu nu mă căiesc, i-a întors-o Turin. Mă vei duce la casa 
ta. Până atunci, nu mai vorbim de moarte. Aşa voiesc eu. 

Şi-a aţintit privirile în ochii gnomului, dar acesta nu le-a 
putut îndura; puţini erau cei care puteau înfrunta privirile 
lui Turin când îşi punea în gând ceva ori când era mânios. 
Gnomul şi-a ferit privirea şi s-a ridicat în picioare. 

— Urmează-mă, stăpâne! A zis el. 

— Prea bine! Dar întâi să-ţi mai spun ceva: îţi înţeleg 
mândria. Mai bine mori decât să mai fii legat vreodată. 

— Aşa este! A spus Mâm. Dar acum vino! 

Şi, cu acestea, gnomul i-a dus până la locul unde-l 
prinseseră cu o seară înainte şi a arătat spre apus. 

— Acolo-i casa mea! Aş zice că aţi văzut-o adesea, pentru 
că este înaltă. Îi ziceam Sharbhund înainte ca elfii să fi 
schimbat numele la toate cele. 

Atunci au văzut că gnomul arăta spre Amon Rudh, Dealul 
Pleşuv, al cărui creştet golaş străjuia peste multe leghe ale 
pustiei. 

— L-am zărit, dar niciodată atât de aproape, a zis Andr6g. 
Ce sălaş neprimejdios se poate găsi acolo? Apă e? Sau orice 
altceva de care avem trebuinţă? Îmi vine să cred că-i un 
vicleşug la mijloc. Cine-a pomenit de oameni care se ascund 
pe creştetul unui deal? 

— Uneori e mai bine să priveşti până departe decât să 
pândeşti de-aproape, a zis Turin. Amon Rudh vede în lung 
şi-n lat. Ei bine, Mâm, voi veni să văd şi eu ce-ai să-mi arăţi. 
Cât ne va lua nouă, oamenilor ăstora împiedicaţi, să 
ajungem acolo? 

— Ziua-ntreagă, până-n înserare, dacă pornim acum, a 
răspuns Mâm. 

Curând, ceața a pornit spre apus. Turin mergea în frunte, 
cu Mâm lângă el. După ce-au ieşit din pădure, au mers cu 


fereală, dar ţinutul părea pustiu şi tăcut. Au trecut peste 
bolovanii rostogoliţi şi au început să urce. Amon Rudh se 
găsea la marginea răsăriteană a înaltului podiş cuprins 
între văile Sirionului şi Narogului, iar de la bărăganul 
pietros de la poale până-n creştet măsura mai bine de o mie 
de picioare. Pe partea sa răsăriteană, clina hârtopită urca 
încet spre crestele înalte, printre pâlcuri de mesteceni şi 
scoruşi. Mărăcini vechi de când lumea atârnau din stâncă, 
spânzurați în rădăcinile lor. Dincolo de ei, spre platourile cu 
iarbă-rea şi spre poale, povârnişurile dealului erau 
împrejmuite cu desişuri de aeglos; dar capul cenuşiu şi 
abrupt nu era acoperit decât de seregonul roşu care 
învelea stânca. 

În după-amiaza târzie, proscrişii au ajuns aproape de 
poalele dealului. Veneau dinspre miazănoapte, aşa-i dusese 
Mâm; lumina soarelui aflat la scăpătat cădea pe creştetul 
Amon Rudhului, iar seregonul era înflorit. 

— Ia uitaţi-vă! Sus e numai sânge, a strigat Androg. 

— Încă nu, a zis Turin. 

Soarele apunea, iar lumina dispărea din vâlcele. Dealul se 
semeţea acum înaintea şi deasupra capetelor lor; proscrişii 
se întrebau ce rost avea o călăuză când ţinta era chiar 
acolo, în faţa ochilor. Dar, pe măsură ce urcau ultimele 
povârnişuri abrupte, avându-l pe Mâm în frunte, au băgat 
de seamă că gnomul urma o anumită potecă pe care o 
desluşea după semne tainice sau poate după deprinderi 
străvechi. Ba o lua într-o parte, ba în cealaltă şi, privind în 
jur, proscrişii vedeau că în dreapta şi-n stânga lor se căscau 
vâlcele şi strungi întunecate sau că pripoarele se prăvăleau 
în grohotişuri de bolovani mari, iar prăpăstiile şi rupturile 
se ascundeau sub rugi şi mărăcinişuri. Fără călăuză, s-ar fi 
opintit şi s-ar fi căţărat zile întregi ca să dea de-un drum. 

Într-un târziu, au ajuns la o pantă mai abruptă, dar mai 
netedă. Au trecut pe sub umbra unor scoruşi bătrâni, apoi 
prin crânguri de aeglos târâtori; umbrele de-aici erau pline 
de-o aromă dulce. Pe neaşteptate, s-au pomenit în faţa unui 


perete de stâncă, drept, neted, înălțându-se preţ de vreo 
patruzeci de picioare, dacă nu şi mai mult, dar amurgul 
întunecase cerul deasupra lor, încât nu puteau decât să-şi 
dea cu presupusul. 

— Asta-i uşa casei tale? A întrebat Turin. Se spune că 
gnomii iubesc piatra. 

S-a dat mai aproape de Mâm, ca nu cumva gnomul să-i 
păcălească tocmai acum. 

— Nu-i uşa casei, ci poarta ogrăzii, a răspuns Mâm. 

Apoi a luat-o la dreapta, spre piciorul stâncii, şi după 
douăzeci de paşi s-a oprit brusc; Turin a văzut o crăpătură 
în aşa fel tăiată de mâna cuiva ori de trecerea timpului încât 
cele două feţe ale peretelui se încălecau, iar între ele se 
găsea o despicătură ce se adâncea în stâncă, înspre stânga. 
Întrarea era acoperită de plante care atârnau prinse în 
spărturile de deasupra, dar înăuntrul deschizăturii o potecă 
de piatră urca abrupt în beznă. Se auzea picurând apa, iar 
aerul era jilav. 

Înaintau în şir. În partea de sus, poteca a cotit la dreapta, 
apoi spre miazăzi, scoţându-i printr-un hăţiş de mărăcini, 
pe un platou verde, unde se pierdea în umbre. Ajunseseră 
la casa lui Mâm, Bar-en-Nibin-noeg, de care numai 
străvechile poveşti din Doriath şi Nargothrond mai 
aminteau şi pe care nici un om n-o văzuse vreodată. Dar 
noaptea cădea, la răsărit cerul se umpluse de stele, încât 
proscrişii nu-şi puteau da seama ce formă avea acest loc 
ciudat. 

Amon Rudh avea un creştet; un ditamai dealul, ce se 
asemăna cu o căciulă de piatră înaltă, cu vârful teşit şi 
golaş. În partea dinspre miazănoapte, din el se desprindea 
un fel de prag, drept şi aproape pătrat, ce nu putea fi văzut 
de jos. În spatele pragului, creştetul dealului arăta ca un 
zid, iar de la marginile sale de la apus şi răsărit porneau în 
jos stânci prăpăstioase. Aici, sus, se ajungea uşor doar 
dinspre miazănoapte, aşa cum veniseră ei, şi numai cei care 


SH 


cunoşteau drumul puteau s-o facă. De la „poartă” pornea o 


potecă ce dădea curând într-o pădurice de mesteceni pitici 
care creşteau în jurul unui iaz limpede, aflat într-o copaie 
scobită în stâncă. Apa curgea dintr-un pârâiaş izvorând din 
peretele din spatele pragului, şi printr-un canal se vărsa 
asemenea unui fir alb de tort peste buza apuseană a 
pragului. Dincolo de cortina copacilor, aproape de pârâiaş, 
între două steiuri înalte, se găsea o peşteră. Părea o grotă 
micuță, nimic altceva, cu o intrare joasă, arcuită şi crăpată; 
dar dincolo de prag fusese adâncită şi sfredelită, mult 
înăuntrul dealului, de mâinile migăloase ale Gnomilor 
Scundaci, în lungii ani în care vieţuiseră acolo, netulburaţi 
de Elfii Cenuşii din păduri. 

Prin noaptea adâncă, Mâm i-a dus pe proscrişi lângă iazul 
în care, printre umbrele ramurilor de mesteceni, prinseseră 
a se oglindi stelele. La gura peşterii, s-a întors şi a făcut o 
plecăciune în faţa lui Turin. 

— Intră, stăpâne, l-a poftit el. Bar-en-Danwedh, Casa 
Răscumpărării, căci astfel se va numi de-acum încolo. 

Turin însă nu s-a lăsat convins cu una, cu două. 

— Poate că aşa se va numi. Mai întâi să arunci o privire 
înăuntru. 

A intrat împreună cu Mâm, iar ceilalţi, văzându-şi 
căpitanul netemător, i-au urmat, chiar şi Andr6g, cel care 
avea cel mai puţin încredere în gnom. Curând, întunericul a 
devenit ca de smoală, dar Mâm a bătut din palme şi pe loca 
apărut o luminiţă venind de după un colţ; dintr-un coridor 
din spatele grotei de la intrare, s-a ivit un alt gnom aducând 
o torţă mică. 

— Ha! A făcut Andrâg. Nu l-am nimerit. De-asta m-am 
temut! 

Dar Mâm a schimbat câteva vorbe cu celălalt gnom, în 
graiul acela aspru al lor, şi, părând mânios ori tulburat de 
cele auzite, s-a repezit spre coridor şi a dispărut. A fost 
destul ca să-l convingă pe Andr6g. 

— Atacaţi primii! A strigat el. O fi pe-aici vreun viespar de 
fiinţe din astea; noroc că-s mici. 


— Eu zic că-s numai trei, a spus Turin şi a pornit în urma 
lui Mâm. 

În spatele lui, proscrişii înaintau bâjbâind şi pipăind cu 
mâinile pereţii aspri. Erau nevoiţi s-o ia brusc ba într-o 
parte, ba în cealaltă, până când, în cele din urmă, o lumină 
palidă a lucit în faţă şi iată-i ajunşi într-o sală mică, dar 
înaltă, slab luminată de felinare ce erau aninate de lanţuri 
subţiri atârnând din umbra tavanului. Mâm nu era acolo, 
numai vocea i se auzea şi, luându-se după ea, Turin a dat de 
uşa unei încăperi aflate în partea cealaltă a sălii. A privit 
înăuntru şi l-a văzut pe Mâm îngenuncheat pe podea. Lângă 
el stătea tăcut gnomul cu torţa; pe laviţa de piatră lipită de 
peretele opus zăcea un al treilea. 

— Khâm, Khâm, Khâm! Se tânguia bătrânul gnom, 
smulgându-şi barba. 

— Văz că n-ai tras numai în vânt, i-a zis Turin lui Androg. 
Doar că n-ai nimerit unde trebuia. Prea uşor te 
descotoroseşti de săgeți; poate că n-ai să trăieşti îndeajuns 
de mult să apuci să înveţi să fii înţelept. 

Lăsându-i pe ceilalţi în sală, a intrat încet şi s-a oprit în 
spatele lui Mâm, vorbindu-i: 

— Care-i necazul, jupâne? Mă pricep cât de cât să 
tămăduiesc. Îţi pot fi de folos? 

Mâm şi-a întors capul spre el; în ochi îi ardea o lumină 
roşie. 

— Numai dacă poţi da timpul înapoi şi reteza mâinile 
crude ale oamenilor tăi, a răspuns el. Acesta e fiul meu. O 
săgeată i-a străpuns pieptul. Acum nu mai poate vorbi. A 
murit la apusul soarelui. Legăturile voastre m-au împiedicat 
să-l pot tămădui. 

Din nou mila de mult împietrită a năvălit în inima lui Turin, 
asemenea apei din stâncă. 

— Vai, vai! Dacă mi-ar sta în puteri, aş opri din zbor 
săgeata. De-acum, casa aceasta cu adevărat se va numi 
Bar-en-Danwedh, Casa Răscumpărării. De-o fi sau nu să ne 
statornicim aici, eu îţi rămân îndatorat şi, dacă va fi 


vreodată să strâng avere, voi plăti o danwedh în aur greu 
pentru moartea fiului tău şi durerea ta, cu toate că nu-ţi va 
mai bucura inima. 

S-a ridicat Mâm şi l-a privit pe Tirin îndelung. Într-un 
târziu, a spus: 

— Să fie precum spui! Vorbeşti ca un senior gnom din 
străvechime şi tare mă minunez. Mi s-a răcorit inima, chiar 
dacă nu e bucuroasă. Eu unul îmi voi plăti răscumpărarea; 
puteţi sălăşlui aici dacă voiţi. Un singur lucru cer; acela 
care a slobozit săgeata să-şi frângă arcul şi săgețile şi să le 
pună la picioarele fiului meu şi nicicând să nu mai pună 
mâna pe vreo săgeată ori să poarte arc. De-o va face, de ele 
să piară. Altfel îl blestem. 

L-a cam luat cu frig pe Andr6g auzind blestemul; fără nici 
o tragere de inimă, şi-a rupt arcul şi săgețile şi le-a aşezat la 
picioarele gnomului mort. Dar, când a ieşit din încăpere, i-a 
aruncat o privire rea lui Mâm şi a mârâit: 

— Blestemul unui gnom nu piere niciodată, aşa se zice; 
dar şi omului o să-i vină apa la moară. Fie ca gnomul să 
moară cu o săgeată în grumaz! 

În acea noapte s-au culcat în sală şi au dormit chinuit din 
pricina vaierelor lui Mâm şi ale lui Ibun, celălalt fiu al său. 
Când au încetat acestea n-ar fi putut spune, dar când s-au 
trezit, în cele din urmă, gnomii dispăruseră şi încăperea 
avea un bolovan pus în dreptul uşii. Ziua era senină şi-n 
soarele dimineţii proscrişii s-au îmbăiat în iaz şi au pregătit 
ceva de-ale gurii din merindele pe care le aveau. Şi, în timp 
ce mâncau, numai ce apare Mâm în faţa lor. 

Gnomul a făcut o plecăciune în faţa lui Turin. 

— L-am dus de-aici şi-am împlinit toate datinile, a zis el. 
Acum zace alături de străbunii săi. Ne întoarcem la viaţa ce 
ne-a mai rămas, măcar că scurte-s zilele ce ne stau 
dinainte. Vă place sălaşul lui Mâm? Răscumpărarea e 
plătită şi primită? 

— Da, a răspuns Turin. 


— Atunci totul e al vostru, statorniciţi-vă aici după cum vă 
este voia. Un singur lucru vă cer; nimeni n-are voie să 
deschidă încăperea închisă, în afară de mine. 

— Să fie precum spui, a zis Turin. Din cât îmi pare mie, aici 
suntem în siguranţă; nu ne-ar prisosi însă nişte hrană şi 
câteva lucruri. Cum vom putea ieşi? Dar, mai ales, cum ne 
vom putea întoarce? 

Spre neliniştea lor, Mâm a scos un hohot de râs gâlgăit, 
din fundul gâtlejului. 

— Te pomeneşti că vă temeţi că v-aţi luat după un 
păianjen? A întrebat el. Nu, Mâm nu mănâncă oameni! Şi 
un păianjen ar avea mult de furcă de s-ar înfrunta cu 
treizeci de viespi în acelaşi timp. Vedeţi doar că voi sunteţi 
înarmaţi, câtă vreme eu stau aici cu mâinile goale. Nu, voi şi 
cu mine trebuie să împărţim sălaşul, hrana, focul şi, poate, 
alte lucruri. Casa, gândesc eu, o veţi păzi şi păstra drept o 
taină pentru binele vostru, chiar şi când veţi şti să ieşiţi şi să 
veniţi înapoi. Cu timpul, veţi învăţa drumurile. Până una- 
alta, vă va călăuzi Mâm ori Ibun, fiul său, atunci când veţi 
ieşi; şi unul dintre ei va merge cu voi oriunde veţi merge şi 
se va întoarce când vă întoarceţi şi voi sau vă va aştepta 
într-un loc anume pe care-l ştiţi şi voi şi la care vă veţi putea 
întoarce şi singuri. Tot mai aproape de casă va fi locul ăsta, 
aşa gândesc. 

Turin a consimţit, i-a mulţumit lui Mâm şi mulţi dintre 
ciracii săi au fost bucuroşi, căci în soarele dimineţii, şi cu 
vara în toi, sălaşul gnomului părea de-a dreptul frumos. 
Numai Andr6g era neîmpăcat. 

— Cu cât ne vom cunoaşte drumurile mai repede, cu atât 
va fi mai bine, a spus el. Nicicând n-am luat cu noi în 
aventurile noastre un prizonier care să aibă atâtea păsuri. 

În acea zi s-au odihnit, şi-au curăţat armele, şi-au cârpit 
veşmintele; merinde mai aveau pentru o zi sau două, plus 
ce mai punea şi Mâm dintr-ale sale. Le-a dat trei oale mari 
şi lemne de foc; a mai scos şi un sac din peşteră. 


— Pleavă, a zis el. Nu merită nici măcar să le şterpeleşti. 
Rădăcini sălbatice, nimic altceva. 

Dar, după ce le-au spălat, rădăcinile au apărut albe şi cu o 
coajă cărnoasă, iar gătite erau bune de mâncat, având gust 
de pâine; s-au bucurat proscrişii, pentru că de multă vreme 
nu mai puseseră gura pe pâine, doar ce mai apucaseră să 
şterpelească de ici, de colo. 

— Elfii Sălbatici nu ştiu de ele, Elfii Cenuşii încă nu le-au 
descoperit; iar cei de peste mare, care se ţin mândri, sunt 
prea mândri să le caute, a zis Mâm. 

— Care le e numele? A vrut să ştie Turin. 

Mâm l-a privit chiondorâş. 

— N-au nume decât în graiul gnomilor, pe care nu-l 
dezvăluim nimănui. lar pe oameni nu-i învăţăm cum să dea 
de ele, căci sunt lacomi şi necumpătaţi şi nu s-ar opri din 
cules decât după ce vor fi pierit toate, câtă vreme acum, 
când merg, trec pe lângă ele ca orbeţii prin pustie. Alta nici 
că mai aflaţi de la mine, dar vă puteţi înfrupta din prada 
mea, numai să vorbiţi frumos şi să nu iscodiţi sau să nu 
şterpeliţi. Din nou a scos hohotul acela gâlgâit din gâtlej. 
Sunt nepreţuite, a mai zis el. Mai de preţ ca aurul în iarna 
flămândă, căci pot fi puse la păstrare precum alunele în 
scorbura veveriţei, iar noi tocmai începusem să ne facem 
provizii din cele care au apucat să se coacă. Numai că voi 
sunteţi neghiobi de vă închipuiţi că n-o să mă lipsesc de un 
tain mic de-ar fi ca astfel să-mi salvez pielea. 

— l-auzi, a spus Ulrad, care scotocise în sac când Mâm 
fusese luat captiv. Da' când a fost s-o faci, n-ai făcut-o; 
vorbele tale mă minunează cu atât mai mult. 

Mâm s-a răsucit spre el şi l-a aţintit cu priviri întunecate. 

— Tu eşti unul dintre neghiobii după care primăvara n-ar 
jeli dacă ai pieri iarna, i-a spus el. Eu făcusem o făgăduială, 
prin urmare trebuia să mă întorc, de bunăvoie sau nu, cu 
sac sau făr' de el, şi un om fără de lege şi fără de credinţă 
n-are decât să creadă ce-o vrea! Dar nu-mi place ca un 
ticălos să mă despartă cu forţa de ce-i al meu, chiar şi de-i 


numai o nojiţă. Crezi că nu-mi aduc aminte că mâinile tale 
au fost printre cele care m-au legat, împiedicându-mă să 
mai pot vorbi cu fiul meu? De câte ori voi lua pâinea 
pământului din proviziile mele, tu nu vei fi pus la socoteală, 
iar de vei mânca, o vei face din tainul tovarăşilor tăi, nu din 
al meu. 

Zicând acestea, Mâm a plecat, dar Ulrad, care se pierduse 
cu firea în faţa mâniei lui, atât a aşteptat ca să spună: 

— Ce vorbe măreţe! Numa! că pişicherul ăsta bătrân are şi 
altele în sacul ăla al lui, asemenea la formă cu rădăcinile, 
dar mai tari şi mai grele. Te pomeneşti că s-o mai găsi în 
sălbăticie şi altceva pe lângă pâinea pământului, 
nedescoperit de elfi şi despre care oamenilor nu le este 
îngăduit să afle! 

— Poate, a zis Turin. Măcar un lucru tot l-a spus adevărat 
gnomul, anume că eşti neghiob. De ce trebuie să dai glas 
gândurilor tale? Dacă vorbele frumoase îţi stau în gât, mai 
de folos ne este la toţi să-ţi ţii gura. 

Ziua a trecut liniştită, fără ca vreunul dintre proscrişi să 
dorească să se depărteze de sălaş. Turin s-a tot plimbat pe 
pajiştea verde a pragului, măsurând-o dintr-o margine în 
alta; se uita ba spre răsărit, ba spre apus, minunându-se de 
cât de departe puteau desluşi privirile sale în văzduhul 
acela limpede. La miazănoapte când căta, zărea, ciudat de 
aproape, Codrul Brethil acoperind cu verdeaţa sa pantele 
dealului Amon Obel, aflat în mijlocul său; într-acolo îşi 
simţea privirile atrase mai ades decât şi-ar fi dorit, fără să 
ştie de ce; căci inima lui tânjea mai curând după 
meleagurile aflate ceva mai la apus, unde i se părea că, la 
multe leghe depărtare, unde cerul se îngemăna cu 
pământul, desluşeşte Munţii Umbrei şi hotarele locului său 
de baştină. În amurg, Tărin şi-a întors privirile către apus, 
la ceasul în care soarele se rostogolea roşu peste coastele 
îndepărtate, iar Valea Narog se adâncea în neguri. 

Astfel a început viaţa lui Turin, fiul lui Hurin, în sălile lui 
Mâm, în Bar-en-Danwedh, Casa Răscumpărării. 


Vreme îndelungată, proscrişii au dus o viaţă pe placul lor. 
De hrană nu duceau lipsă, adăpost bun aveau, cald şi uscat, 
larg cât să le ajungă lor şi să mai încapă şi alţii; căci au 
descoperit că peşterile ar fi putut găzdui, la nevoie, mai 
bine de o sută de suflete. În adâncul stâncii se mai afla o 
sală, ceva mai mică. De o parte avea o vatră deasupra 
căreia un horn urca prin stâncă până la o răsuflătoare 
ascunsă cu dibăcie într-o despicătură din coasta dealului. 
Mai erau şi alte încăperi, multe la număr, ce se deschideau 
din săli sau din coridoarele dintre ele, unele folosite drept 
locuinţă, altele ca ateliere sau cămări. Când era vorba de a 
pune ceva la păstrare, Mâm se pricepea mai bine ca ei şi 
avea multe vase şi cufere din piatră şi lemn ce arătau a fi 
foarte vechi. Dar cele mai multe din încăperile astea erau 
goale acum; în cele pentru arme atârnau topoare şi 
harnaşamente colbuite şi ruginite, rafturile şi scrinurile 
erau goale, iar în fierării focul nu mai ardea de mult. Decât 
în una singură; o încăpere mică, ce dădea în holul interior şi 
a cărei vatră împărțea hornul cu vatra din hol. Acolo lucra 
Mâm la răstimpuri, dar nu lăsa pe nimeni altcineva să intre; 
şi nu le-a spus despre scara tainică ce ducea din casa lui 
până pe creştetul teşit al dealului Amon Rudh. A descoperit- 
o în schimb Andr6g, pe când, mişunând flămând ca să 
găsească proviziile de mâncare ale lui Mâm, se pierduse în 
peşteri; dar nici el nu a spus nimănui despre descoperire. 

Cât a mai durat anul acela, proscrişii n-au mai dat iama pe 
nicăieri, iar dacă totuşi părăseau dealul ca să vâneze ori să 
caute de-ale gurii, se duceau îndeobşte în cete mici. Dar, 
aproape de fiecare dată, cetele se chinuiau la întoarcere să 
regăsească drumul, astfel că până la urmă, în afară de 
Turin, doar şase dintre ei îl nimereau fără să mai dea greş. 
Cu toate acestea, văzând că aceia care se pricepeau la a citi 
urmele puteau ajunge la bârlogul lor fără ajutorul lui Mâm, 
s-au hotărât să pună pândari zi şi noapte, în apropierea 
crăpăturii din peretele dinspre miazănoapte. Dinspre 
miazăzi nu se aşteptau să fie atacați de duşmani şi nu se 


temeau că s-ar fi încumetat careva să se caţere pe Amon 
Rudh dinspre acea parte, dar ziua, aproape tot timpul, se 
găsea câte un străjer în punctul cel mai înalt al creştetului 
dealului, care putea vedea până hăt departe de jur 
împrejur. Oricât erau de abrupte pantele creştetului, acolo 
în vârf se putea ajunge, căci la răsărit de gura peşterii 
fuseseră săpate în piatră nişte trepte ce duceau până la 
cline pe care orice om le putea urca uşor, fără ajutor. 

Şi astfel a trecut anul, fără necazuri ori temeri. Dar, pe 
măsură ce zilele se scurtau şi apa iazului devenea cenuşie şi 
tot mai rece, iar mestecenilor le cădeau frunzele şi ploile 
cele mari se reîntorceau, proscrişii erau nevoiţi să-şi 
petreacă tot mai mult timp în adăpost. Curând a început să 
li se urască de întunericul de sub deal sau de penumbra 
sălilor, iar cei mai mulţi gândeau că viaţa ar fi fost mai bună 
dacă n-ar fi trebuit s-o împartă cu Mâm. Prea adesea 
apărea din vreun cotlon umbros ori se ivea în vreun prag 
tocmai când ei îl credeau a fi în cu totul altă parte, iar când 
Mâm se afla în preajma lor le venea greu să mai vorbească 
între ei. Din care pricină s-au obişnuit să vorbească numai 
în şoaptă. 

Cu Turin însă lucrurile stăteau taman pe dos, lucru ce lor li 
se părea ciudat; se arăta din ce în ce mai prietenos cu 
bătrânul gnom şi îi urmă tot mai mult sfaturile. În iarna 
aceea, a stat ore întregi cu Mâm şi i-a ascultat istorisirile şi 
peripeţiile vieţii, iar când avea vorbe de ocară despre 
Eldari, nu-l dojenea. Mâm părea pe deplin mulţumit şi la 
rândul său îi arăta multă bunăvoință lui Turin; numai pe el îl 
îngăduia în fierărie din când în când, unde stăteau de vorbă 
cu glasuri şoptite. 

Dar, odată cu trecerea toamnei, iarna a început să-i 
chinuie. Înainte de Sărbătoarea sfârşitului de an, dinspre 
miazănoapte s-au abătut ninsorile, mai grele decât le fusese 
dat să cunoască pe văile râurilor. La acea vreme, pe măsură 
ce sporea puterea Angbandului, iernile se înăspreau în 
Beleriand. Amon Rudh a fost acoperit de o pătură groasă de 


nea şi numai cei mai vânjoşi dintre proscrişi îndrăzneau să 
iasă din bârlog. Unii au căzut bolnavi şi cu toţii sufereau de 
foame. 

În amurgul întunecat al unei zile din mijlocul iernii, printre 
ei s-a ivit dintr-odată un om - aşa părea - mătăhălos, 
burduhănos, acoperit din cap până-n picioare cu o pelerină 
albă. Cum-necum, trecuse nebăgat în seamă de cei puşi să 
facă de strajă; s-a apropiat de foc fără a spune un cuvânt. 
Proscrişii au sărit în picioare, dar ela izbucnit în râs şi s-a 
descoperit, iar ei au văzut că în faţa lor se afla Beleg Arcul 
Puternic. Sub mantia largă ascunsese o legătură mare, în 
care adusese multe lucruri menite a-i ajuta. 

Astfel s-a întors Beleg la Turin, dând ascultare iubirii ce i-o 
purta, şi nu înţelepciunii sale. Mult s-a bucurat Turin, căruia 
nu 0 dată îi păruse rău că se arătase atât de îndărătnic, dar, 
iată, acum dorinţa inimii sale îi fusese împlinită, fără ca el să 
se umilească ori să fie nevoit să-şi calce hotărârea. Andr6g 
însă nu împărtăşea bucuria lui Turin şi nici alţi câţiva dintre 
tovarăşii lor. Te pomeneşti că Beleg şi căpetenia lor 
puseseră la cale ceva, îşi ziceau ei, o înţelegere pe care 
Turin o tăinuise de ei; iar Androg îi privea pizmaş cum stau 
deoparte şi vorbesc. 

Beleg adusese cu sine Coiful lui Hador, nădăjduind că 
astfel îl va face pe Turin să renunţe la a mai hălădui prin 
sălbăticie, în fruntea unei cete atât de jalnice. 

— Al tău este, drept care ţi l-am adus, i-a spus el lui Turin, 
scoțând Coiful din legătură. Mi-a fost dat în grijă la hotarul 
de la miazănoapte, dar de uitat nu l-a uitat nimeni, aşa zic 
eu. 

— Mai-mai că a fost dat uitării, ceea ce nu se va mai 
întâmpla vreodată, a spus Turin şi a tăcut, aţintindu-şi 
privirile gânditoare undeva în zare, până când atenţia i-a 
fost atrasă de ceva strălucitor în mâna lui Beleg. 

Era darul de la Melian, dar frunzele de argint luceau roşii 
în lumina focului şi, când Turin a văzut pecetea, privirile i s- 
au înnegurat. 


— Ce-ai tu acolo? A întrebat el. 

— Cel mai de preţ dar pe care ţi-l trimite cineva care încă 
te mai iubeşte, i-a răspuns Beleg. Am aici lembas in-Elidh, 
turta Eldarilor, din care încă nici un om nu a gustat. 

— Coiful străbunilor mei îl iau ca semn de recunoştinţă 
pentru că ai avut grijă de el, a spus Turin. Însă nu voiesc a 
primi daruri din Doriath. 

— Atunci trimite-ţi înapoi sabia şi celelalte arme, a zis 
Beleg. Trimite înapoi şi toată învăţătura şi grijă ce ţi s-a 
purtat în tinereţe. Şi lasă-ţi oamenii, care (spui tu) ţi-au fost 
credincioşi, să moară în pustie, ca să-ţi faci toanele. Numai 
că turtele astea nu ţie ţi-au fost dăruite, ci mie, iar eu fac cu 
ele ce poftesc. N-ai decât să nu le mănânci dacă-ţi stau în 
gât, dar poate că alţii or fi mai flămânzi şi mai puţin fuduli. 

I-au scăpărat lui Turin ochii, dar, uitându-se la chipul lui 
Beleg, focul lor s-a stins, lăsându-i cenuşii, iar el a glăsuit cu 
o voce abia auzită: 

— Mă minunez, prietene, că ai binevoit a te întoarce la un 
om atât de necioplit. De la tine primesc orice, chiar şi 
sudalmă. De acum încolo mă vei povăţui în toate cele, mai 
puţin spre calea de întoarcere în Doriath. 

Capitolul VIII. 

ŢARA ARCULUI ŞI A COIFULUI. 

În zilele care au urmat, Beleg a trudit mult ca să-i ajute pe 
soţii lui Turin în toate cele. Pe cei bolnavi ori răniţi i-a 
îngrijit şi iute s-au tămăduit. Căci în acele vremuri Elfii 
Cenuşii erau încă un popor ales, ei având puteri nebănuit 
de mari. Cunoşteau tainele vieţii, ca nimeni alţii, şi pe cele 
ale făpturilor vii; şi, cu toate că erau mai puţin învăţaţi şi 
pricepuţi decât Surghiuniţii din Valinor, harurile lor erau 
neştiute oamenilor. Unde mai pui că Beleg Arcaşul era 
osebit cu totul printre cei de-un neam cu el din Doriath; 
puternic şi răbdător, cu ochi şi minte care vedeau departe, 
iar la nevoie se dovedea viteaz în bătălie, punând temei nu 
numai pe iuţile săgeți trimise de arcul său puternic, ci şi pe 
straşnica lui sabie Anglachel. Tocmai de aceea sporea 


mereu ura în inima lui Mâm, care-i pizmuia pe toţi elfii 
deopotrivă, după cum s-a mai spus, şi privea cu ochi ciudoşi 
dragostea pe care Turin i-o purta lui Beleg. 

Dar iarna a trecut, totul prindea viaţă odată cu venirea 
primăverii, iar proscrişii s-au pomenit curând prinşi de 
treburi mult mai apăsătoare. Morgoth îşi punea din nou în 
mişcare puterea şi, asemenea degetelor lungi ale unei 
mâini hrăpăreţe, iscoadele oştirilor sale cercau drumurile 
spre Beleriand. 

Cine poate şti ce socoteli îşi făcea Morgoth? Cine poate 
măsura până unde ajungea gândul celui care fusese Melkor, 
măreț printre ainurii Marelui Cânt, şi care acum şedea ca 
stăpân întunecat pe un tron la fel de întunecat, la 
miazănoapte, cântărind în cumpăna răutăţii sale toate 
veştile pe care le primea, de la iscoadă ori trădător, 
cercetând cu ochii minţii şi înțelegând faptele şi gândurile 
tainice ale duşmanilor mai în adânc decât se temeau până şi 
cei mai înţelepţi dintre ei, dar nu şi Melian Regina. Spre ea 
se îndrepta adesea gândul lui, dar nu izbutea s-o 
desluşească. 

În anul acela anume, răutatea sa s-a îndreptat spre 
şesurile de pe malul apusean al Sirionului, unde se mai 
aflau puteri ce-i ţineau piept. Gondolinul, bunăoară, care 
însă îi era tăinuit. Avea cunoştinţă de Doriath, dar acolo 
încă nu putea pătrunde. Mai departe era Nargothrond, 
spre care niciunul dintre slujitorii săi nu găsise drumul, iar 
numele însuşi băga spaima în ei; acolo, poporul lui Finrod 
sălăşluia într-o fortăreață puternică şi bine ascunsă. Şi de 
foarte departe de la miazăzi, de dincolo de pădurile de 
mesteceni din Nimbrethil, dinspre coasta Arvernien şi 
gurile Sirionului răzbăteau veşti despre Limanul Corăbiilor. 
Până acolo Morgoth nu putea ajunge până nu cădeau toate 
celelalte piedici. 

Aşadar, orcii veneau dinspre miazănoapte în număr tot 
mai mare. Prin Anach au pătruns, au cucerit Dimbarul şi au 
împânzit hotarele de la miazănoapte. Coborau orcii pe 


drumul străvechi, cel ce străbătea lungul defileu al 
Sirionului, treceau de insula pe care se aflase odată Minas 
Tirith, turnul lui Finrod, apoi prin ţinutul dintre Malduin şi 
Sirion şi, mai departe, pe sub poala Codrului Brethil, până 
la Trecerea peste Teiglin. De-acolo, drumul ducea, ca de la 
începutul începuturilor, până hăt în Câmpia Străjuită şi, 
dinspre podişul vegheat de Amon Rudh, o apuca în jos, 
înspre Valea Narogului, şi tot aşa până-n Nargothrond. Dar 
orcii n-au urmat drumul până la acel capăt - nu atunci; 
pândea în sălbăticie o spaimă tăinuită, iar de pe dealul roşu 
iscodeau ochi mereu la pândă despre care nimeni nu le 
dăduse lor de veste. 

În acea primăvară, spre bucuria lui Beleg, Turin şi-a pus 
încă o dată pe cap Coiful lui Hador. La început, ceata lor 
număra mai puţin de cincizeci de ortaci, dar măiestria lui 
Beleg şi vitejia lui Turin îi făceau să pară, în ochii 
duşmanului, o adevărată armată. Iscoadele orcilor erau 
vânate, taberele le erau privegheate, iar dacă orcii 
strângeau rândurile ca să străbată în marş vreo strungă, 
dintre stânci ori din umbra copacilor numai ce săreau 
asupra lor Coiful Dragonului şi oamenii săi, înalţi şi fioroşi. 
În curând, doar ce auzeau răsunetul cornului său între 
dealuri, şi căpeteniile orcilor se făceau mici de frică, iar 
orcii făceau stânga-mprejur şi o rupeau la fugă înainte să 
zbârnâie vreo săgeată ori să sară o sabie din teacă. 


După, cum s-a mai spus, când Mâm a primit să-şi dea 
sălaşul de pe Amon Rudh pe mâinile lui Turin şi ale ciracilor 
săi, a cerut ca acela care trăsese săgeata ce-i răpusese fiul 
să-şi frângă arcul şi săgețile şi să le pună, aşa frânte, la 
picioarele lui Khâm; acel om era Andr6g. Cu multă obidă i-a 
dat Andr6g ascultare lui Mâm. Şi a mai cerut gnomul atunci 
ca Andr6g să nu mai poarte niciodată arc şi săgeată şi l-a 
blestemat ca, de-o fi să facă altminteri, de săgeată şi arc să 
fie răpus. 

Dar, în primăvara acelui an, Androg a luat în răspăr 
blestemul lui Mâm şi s-a înarmat cu un arc nou când ceața 
de pe Bar-en-Danweth a coborât la atac; şi-n acel atac ela 
fost rănit de o săgeată orcească otrăvită şi a fost adus 
înapoi în chinuri, mai mult mort decât viu. Dar Beleg i-a 
tămăduit rana. Ceea ce a sporit însutit ura pe care i-o purta 
Mâm lui Beleg, căci elful îl dezlegase pe Andr6g de blestem; 
dar „o să-l muşte din nou”, a zis scundacul. 

În acel an, în lungul şi-n latul Beleriandului, prin codri şi 
peste izvoare, străbătând trecătorile dintre dealuri, 
mersese vestea că Arcul şi Coiful care căzuseră în Dimbar 
(aşa se credea la acea vreme) se înălţaseră iarăşi, mai 
presus de orice speranţă. Încât mulţi elfi şi oameni 
deopotrivă, care rătăciseră fără căpetenie şi fără nici un 
rost, dar nu şi descurajaţi, rămaşi în viaţă după bătălii, 
înfrângeri şi pustiiri de pământuri, s-au înflăcărat din nou şi 
au pornit să-i caute pe cei Doi Căpitani, cu toate că nimeni 
nu ştia unde li se afla fortăreaţa. Turin îi primea cu bucurie 
pe toţi cei care veneau la el, dar, sfătuit de Beleg, nu îi lăsa 
să urce în adăpostul său de pe Amon Rudh (care acum se 
numea Achad i Sedryn, Tabăra Credincioşilor); drumul până 
acolo nu-l ştiau decât cei din vechea lui ceată şi nimănui 
altcuiva nu-i era îngăduit să-l urmeze. În schimb, au fost 
întemeiate alte tabere şi forturi în jurul dealului; în pădurea 
de la răsărit, pe podiş, sau chiar în smârcurile de la miazăzi, 
de la Methed-en-glad (Capătul Pădurii) până la Barerib, la 
câteva leghe spre miazăzi de Amon Rudh, pe pământul 


mănos pe vremuri dintre Narog şi Heleşteiele Sirionului; şi 
din toate locurile astea oamenii puteau vedea creştetul 
dealului Amon Rudh. lar prin semnale primeau veşti şi 
porunci. 

Astfel, încă înainte să se fi sfârşit vara, ceata lui Turin s-a 
preschimbat într-o adevărată armie, iar puterea din 
Angband a fost împinsă înapoi. Vestea a ajuns până în 
Nargothrond şi mulţi dintre cei care sălăşluiau acolo au 
început să se agite, zicând că dacă un proscris putea să-i 
pricinuiască atâtea necazuri Duşmanului, Seniorul râului 
Narog ar fi putut face mult mai mult. Dar Orodreth, Regele 
din Nargothrond, nu voia să-şi schimbe planurile. Îi dădea 
ascultare numai lui Thingol, de la care primea şi căruia îi 
trimitea solii pe căi tainice; se dovedea un senior înţelept, 
aşa cum erau toţi cei care puneau soarta popoarelor lor mai 
presus de orice şi care se îngrijeau să-şi apere cât mai mult 
timp viaţa şi averile de pofta nesătulă a puterii de la 
miazănoapte. Din această pricină, nu a îngăduit nici unuia 
dintre supuşii săi să i se alăture lui Turin, trimiţându-i vorbă 
acestuia ca, în tot ceea ce făcea ori punea la cale în războiul 
său, să se ferească să pună piciorul pe pământul 
Nargothrondului ori să-i împingă pe orci într-acolo. Totuşi, 
era gata să-i ajute pe cei Doi Căpitani de vor fi avut nevoie 
(se crede că Thingol şi Melian îl sfătuiseră astfel), dar nu cu 
oştire. 

La ceasul acela, Morgoth şi-a înfrânat mâna, cu toate că 
punea adesea la cale atacuri părelnice astfel ca, prin victorii 
uşoare, răzvrătiţii ăştia să nu-şi mai încapă în piele de-atâta 
încredere în ei. Aşa cum s-a şi dovedit curând. Căci Turin a 
dat numele de Dor-Cuarthol întregii întinderi dintre Teiglin 
şi hotarul apusean al Doriathului; iar sieşi, ungându-se 
drept stăpân al ţării, şi-a spus Gorthol, un nume nou ce 
însemna Coiful Groazei; şi se simţea de parcă avea aripi noi. 
Lui Beleg însă i se părea că alta ar fi trebuit să fie 
înrâurirea Coifului asupra lui Turin; şi, întrezărind zilele ce 
aveau să vină, gânduri tulburi au început să-l frământe. 


Într-un rând, pe la sfârşitul verii, şedea împreună cu Turin 
în Echad, odihnindu-se după o lungă hărţuire şi un marş la 
fel de lung. Şi i-a spus Turin lui Beleg: 

— De ce eşti amărât şi gânditor? Oare nu merg toate bine 
de când te-ai întors la mine? Nu s-a dovedit a fi bun planul 
meu? 

— Toate-s bune acum, a răspuns Beleg. Duşmanii noştri 
încă nu s-au dezmeticit şi-s tot speriaţi. Şi-n faţă ne stau 
încă zile bune - o vreme. 

— Şi după aceea? A întrebat Turin. 

— Vine iarna, a răspuns Beleg. Şi-apoi un alt an, pentru cei 
ce-or mai trăi să-l prindă. 

— Şi după aceea? 

— Mânia Angbandului. Am ars doar vârfurile degetelor de 
la Mâna Neagră - nimic mai mult. Ea nu se va retrage. 

— Dar oare nu este tocmai mânia Angbandului ţinta şi 
bucuria noastră? A întrebat Turin. Ce altceva te-ai aştepta 
să fac? 

— Ştii prea bine. Dar despre acea cale m-ai oprit să mai 
vorbesc. Acum însă ascultă-mă cu luare-aminte. Căpetenia 
unei armii numeroase are multe nevoi. Întâi îi trebuie un 
refugiu sigur; apoi avere şi mulţi a căror treabă să nu fie 
războiul. Când sporeşte numărul oştenilor, e nevoie de 
hrană, mai multă decât pot vânătorii să găsească în 
sălbăticie; şi-apoi, cu atât de mulţi, se duce şi vorba mai 
iute. Amon Rudh e un loc bun pentru o mână de oameni - 
are şi ochi, şi urechi. Dar n-are nimic împrejur şi poate fi 
văzut de la depărtare; nu-i nevoie de cine ştie ce oştire să-l 
împresoare dacă nu e păzit de o oaste mult mai numeroasă 
decât este a noastră acum sau va fi vreodată. 

— Orice-ai zice, eu voi fi căpetenia armiei mele, nu s-a 
lăsat Turin. Şi, dacă ea piere, voi pieri şi eu. Stau aici, în 
calea lui Morgoth, şi, câtă vreme stau aici, el nu poate folosi 
drumul spre miazăzi. 

Veşti desluşite despre Coiful Dragonului, care se afla în 
tărâmul de pe malul apusean al Sirionului, au ajuns iute la 


urechile lui Morgoth şi, auzindu-le, el a izbucnit în râs, căci, 
iată, Turin i se arăta din nou, cel îndelung pierdut în umbre 
şi sub vălurile lui Melian. Dar îi dădea târcoale şi teama că 
Turin va ajunge atât de puternic încât blestemul pe care-l 
abătuse asupra lui nu se va mai împlini, iar el va scăpa de 
soarta ce-i fusese hărăzită ori poate se va refugia în 
Doriath, unde ochii lui Morgoth nu-l vor mai putea vedea. 
Chitea să-l prindă pe Turin şi să-l facă să sufere, ca şi pe 
tatăl său, să-l supună la cazne şi să-l înrobească. 

Beleg adevăr grăise când îi spusese lui Turin că nu 
izbutiseră decât să ardă degetele Mâinii Negre, care cu nici 
un chip nu se va retrage. Dar Morgoth îşi ţinea bine 
ascunse socotelile pe care şi le făcea şi, până una-alta, se 
mulțumea să-şi trimită într-acolo cele mai iscusite iscoade; 
n-a trecut mult până când Amon Rudh a fost înconjurat de 
ochi supraveghetori, pândind din sălbăticie nebăgaţi în 
seamă, fără să se apropie de cetele de oameni care veneau 
şi plecau. 

Doar Mâm ştia că orcii adăstau pe pământurile ce 
înconjurau Amon Rudh, iar ura pe care i-o purta lui Beleg i- 
a îmboldit sufletul smolit să ia o hotărâre ticăloasă. Într-o 
bună zi, când anul era pe sfârşite, le-a spus oamenilor din 
Bar-en-Danweth că pleca împreună cu fiul său Ibun să 
caute rădăcini, pentru proviziile de iarnă; dar adevăratul 
său gând era acela de a-i găsi pe slujitorii lui Morgoth şi de 
a-i duce la ascunzătoarea lui Turin. 

Cu toate acestea, Mâm a încercat să se tocmească; orcii au 
râs, dar Mâm le-a spus că habar n-aveau dacă-şi închipuiau 
că puteau scoate ceva prin tortură de la un gnom scundac. 
Atunci au vrut să ştie ce anume le cerea în schimb, iar Mâm 
le-a zis: ei să-i plătească greutatea în fier a fiecărui om pe 
care-l prindeau ori îl răpuneau, în afară de Turin şi Beleg, 
pentru care cerea aur; sălaşul lui Mâm, după ce îl vor fi 
scăpat de Turin şi ai săi ciraci, să-i fie lăsat lui, iar el să 
scape nevătămat; Beleg să fie lăsat acolo, legat fedeleş, ca 
să-i facă Mâm de petrecanie; iar pe Turin să-l lase să plece. 


Trimişii lui Morgoth s-au învoit pe dată cu tot ceea ce le 
ceruse Mâm, fără însă a avea de gând să împlinească nici 
prima, nici a doua condiţie. În sinea lui, căpitanul orcilor şi- 
a zis că soarta lui Beleg o puteau lăsa în grija lui Mâm; cât 
despre a-l lăsa pe Turin să plece liber, el unul primise altă 
poruncă: să fie dus „viu în Angband”. Se învoise, nu-i vorbă, 
cu cele cerute de Mâm, dar pe Ibun avea să-l ţină ostatic, 
asta nu se negocia; atunci Mâm s-a înspăimântat şi a 
încercat să bată în retragere ori să scape în vreun fel. Însă 
fiul său era în mâinile orcilor, încât Mâm s-a văzut nevoit să- 
i călăuzească până la Bar-en-Danweth. Şi uite aşa a fost 
trădată Casa Răscumpărării. 

S-a mai spus că suprafaţa pietroasă ce alcătuia coroana 
ori căciula dealului Amon Rudh avea vârful pleşuv, retezat, 
dar, oricât de abrupte îi erau laturile, oamenii puteau 
ajunge până sus urcând nişte trepte tăiate în stâncă, ce 
porneau de la pragul ori terasa din dreptul intrării în 
sălaşul lui Mâm. Chiar în vârf vegheau oameni puşi de 
strajă, iar aceştia au dat alarmă că se apropiau duşmanii. 
Dar, călăuziţi de Mâm, orcii au ajuns până pe terasa din faţa 
intrării, iar Turin şi Beleg au fost nevoiţi să se retragă pe 
pragul sălaşului Bar-en-Danwedh. Câţiva dintre oamenii 
care au încercat să urce treptele tăiate în stâncă au fost 
doborâţi de săgețile orcilor. 

Turin şi Beleg s-au refugiat în peşteră şi au rostogolit o 
piatră mare în dreptul intrării. Abia acum, aflându-se ei la 
mare ananghie, le-a dezvăluit Andr6g scara tainică ce 
ducea pe culmea teşită a lui Amon Rudh, scara peste care 
dăduse când se pierduse în peşteră - dar despre asta s-a 
mai povestit. Atunci Turin şi Beleg au urcat împreună cu 
mulţi dintre oamenii lor această scară şi au ajuns sus, pe 
vârf, luându-i prin surprindere pe puţinii orci care 
urmaseră poteca de pe povârniş, şi i-au împins în abis. O 
vreme - nu lungă le-au ţinut piept orcilor care urcau stânca, 
dar adăpost nu aveau pe acel creştet pleşuv şi mulţi au fost 
săgetaţi trăgându-se asupra lor de jos. Cel mai viteaz s-a 


dovedit Androg, care a căzut în capul scării, rănit de o 
săgeată, fără nădejde de scăpare. 

Turin şi Beleg au rămas doar cu zece oameni şi împreună 
s-au retras în mijlocul creştetului, unde se găsea un stei, şi, 
aşezându-se de jur împrejurul lui, s-au apărat până ce toţi 
au căzut ucişi, în afară de Beleg şi Turin, asupra cărora 
orcii au aruncat nişte plase. Turin a fost legat fedeleş şi dus 
de-acolo; l-au legat orcii şi pe Beleg, care era rănit, dar pe 
el l-au lăsat pe pământ, cu încheieturile mâinilor şi gleznele 
priponite în piroane de fier înfipte în stâncă. 

Descoperind şi ei scara tainică, orcii au coborât de pe vârf 
şi au intrat în Bar-en-Danwedh, pângărindu-l şi jefuindu-l. 
Nu l-au găsit pe Mâm, care pândea în cine ştie ce cotlon al 
peşterii; dar, după ce aceştia au plecat de pe Amon Rudh, 
Mâm a urcat pe vârful dealului şi, îndreptându-se spre locul 
unde Beleg zăcea țintuit, nemişcat, i-a dat târcoale în vreme 
ce-şi ascuţea pumnalul. 

Dar Mâm şi Beleg nu erau singurele fiinţe vii de pe acea 
înălţime de piatră. Andr6g, deşi el însuşi rănit de moarte, s- 
a târât printre leşuri spre ei, şi apucând o sabie a azvârlit-o 
spre gnom. Scoţând un țipăt de spaimă, Mâm a rupt-o la 
fugă spre buza stâncii şi a dispărut; a tulit-o în jos, pe o 
bârnă de capre, abruptă, pe care o ştia doar el. Cu ultimele 
puteri, Andr6g a retezat funiile ce-l ţineau legat pe Beleg, 
redându-i libertatea. 

Iar Andr6g a mai apucat să îngaime: 

— Rănile mele sunt prea adânci, chiar şi pentru putinţa ta 
de a le tămădui. 

Şi, cu aceste vorbe, şi-a dat sufletul. 

Capitolul IX. 

MOARTEA LUI BELEG. 

Printre morţi l-a căutat Beleg pe Turin, ca să-l îngroape; 
dar leşul nu i l-a găsit. Atunci a înţeles că fiul lui Hurin era 
încă în viaţă şi dus ca prizonier în Angband; însă el s-a văzut 
nevoit să rămână în Bar-en-Darwedh, până i se vor fi 
tămăduit rănile. Abia atunci s-a aşternut la drum, fără 


multă speranţă, încercând să găsească urmele orcilor - a 
dat peste ele aproape de Trecerea peste Teiglin. Acolo 
acestea se împărțeau, unele trecând pe sub poala Codrului 
Brethil, spre Vadul Brithiach, iar celelalte apucând-o spre 
apus. Beleg s-a dumirit de îndată că trebuia să se ia după 
acelea care se îndreptau întins spre Angband, străbătând 
Trecătoarea Anach. Astfel, şi-a continuat drumul prin 
Dimbar, a urcat spre trecătoarea Anach din Ered 
Gorgoroth, Munţii Groazei, şi a ajuns în podişul Taur-nu- 
Fuin, Pădurea de sub Umbra Nopţii, un ţinut al spaimei şi al 
vrăjitorilor întunericului, al rătăcirilor şi deznădejdii. 

L-a apucat noaptea pe acel pământ ticăloşit şi, pe 
neaşteptate, Beleg a văzut o lumină firavă printre copaci; 
îndreptându-se într-acolo, a dat peste un elf care dormea la 
rădăcina unui copac înalt şi uscat; lângă capul acestuia se 
găsea un lămpaş de pe care căzuse acoperământul. L-a 
trezit Beleg din somn, i-a dat o bucată de lembas şi l-a 
întrebat ce vânt îl adusese în locul acela cumplit; iar elful i-a 
răspuns că se numea Gwindor, fiul lui Guilin. 

Beleg s-a uitat îndurerat la el; în faţa lui se găsea doar o 
umbră cocârjată şi nevolnică a celui care fusese Seniorul 
din Nargothrond, iar în Bătălia Lacrimilor Făr' de Număr 
călărise până la porţile Angbandului, unde căzuse prizonier. 
Puţini dintre noldorii prinşi de Morgoth erau ucişi, şi asta 
din pricină că erau neîntrecuţi în a scoate din măruntaiele 
pământului metale şi nestemate; din aceeaşi pricină a 
scăpat şi Gwindor cu viaţă şi a fost pus la muncă în minele 
de la miazănoapte. Noldorii aceştia aveau multe lămpaşe 
Feanoriene, nişte cristale atârnate într-o plasă fină de inele, 
care luceau etern cu o radiere albastră ce venea din 
lăuntrul lor, numai bună pentru a găsi drumul în 
întunecimea nopţii sau în tuneluri; nici măcar ei, noldorii, 
nu cunoşteau taina acestor lămpaşe. Astfel au izbutit mulţi 
dintre elfii truditori în mine să scape din bezna adâncurilor, 
bortelindu-şi drumul până afară. Gwindor însă primise şi o 
sabie scurtă de la un elf care muncea în fierărie şi, odată, în 


timp ce muncea din greu într-o galerie săpată în stâncă, 
numai ce s-a năpustit asupra păzitorilor. A scăpat el, nu-i 
vorbă, doar că ciung de-un braţ, iar acum zăcea sfârşit sub 
cetinile marilor pini ai codrului Taur-nu-Fuin. 

De la Gwindor a aflat Beleg că mica ceată de orci aflaţi 
undeva în faţa lor, de care el unul se ascunsese, nu ducea 
nici un prizonier şi înainta în grabă; vreo ariergardă, te 
pomeneşti, ducând veşti în Angband. L-a cuprins disperarea 
pe Beleg auzind acestea; bănuia acum că urmele pe care le 
văzuse apucând-o spre apus, după Trecerea peste Teiglin, 
erau ale unei oştiri mai mari, care, după obiceiul orcilor, se 
dedase la prădăciuni peste tot pe unde trecuseră, în 
căutare de hrană şi lucruri de preţ, iar acum pesemne se 
întorceau, în Angband prin „Gâtuitură”, lungul defileu al 
Sirionului, aflat mult mai departe la apus. Dacă aşa stăteau 
treburile, singura lui nădejde era aceea a se înturna la 
Vadul Brithiach şi apoi s-o apuce spre miazănoapte, spre Toi 
Sirion. Dar abia de hotărâse astfel, că au şi auzit zgomotele 
făcute de o oaste numeroasă, care se apropia prin pădure 
dinspre miazăzi; ascunzându-se în rămurişul unui copac, i- 
au zărit trecând pe slujitorii lui Morgoth, abia mergând, 
atât erau de îngreunaţi de prădăciuni şi prizonieri şi 
înconjurați de lupi. Şi l-au văzut pe Turin cu mâinile prinse 
în lanţuri, mânat cu biciul. 

Abia atunci i-a spus Beleg lui Gwindor ce anume căuta el 
în Taur-nu-Fuin; Gwindor a încercat să-i schimbe gândul, 
zicându-i că nu va izbuti decât să i se alăture lui Turin în 
chinurile care-l aşteptau. Dar Beleg nu voia să-l părăsească 
pe Turin şi, cu toate că el însuşi se simţea cuprins de 
deznădejde, hotărârea lui a retrezit speranţa în inima lui 
Gwindor; aşa că au plecat împreună, urmându-i pe orci, 
până când au ieşit din codru pe povârnişurile înalte la 
poalele cărora se aflau dunele pustietăţii Anfauglith. Acolo 
îşi făcuseră orcii tabăra, într-o văioagă stearpă, de unde se 
vedeau ţancurile Thangorodrimului, punându-i pe lupi 
drept strajă de jur împrejurul malurilor sale. Şi numai ce-au 


pornit ei să benchetuiască şi să se înfrupte din bunătăţile 
prădate; iar după ce şi-au supus prizonierii la cazne, cei mai 
mulţi dintre ei au căzut morţi de beţi şi au adormit. Lumina 
zilei se stinsese de-acum, iar întunericul se adâncea. O 
furtună cumplită se apropia cu repeziciune de la apus şi 
duduituri se auzeau în depărtare când Beleg şi Gwindor s- 
au furişat pe brânci spre văioagă. 

După ce tabăra s-a cufundat în somn, Beleg şi-a luat arcul 
şi în întuneric, a săgetat patru dintre lupii-străjeri, aflaţi pe 
clina dinspre miazăzi, unul câte unul, fără să scoată cel mai 
mic zgomot. Apoi cei doi au intrat în tabără, înfruntând 
primejdia de a fi prinşi, şi l-au găsit pe Turin, cu lanţuri la 
mâini şi la picioare, legat de un copac. În jurul lui erau 
cuțite aruncate spre el de schingiuitorii lui şi înfipte în 
trunchi, dar el nu era rănit; fără simţire zăcea, poate căzut 
într-o stare de sfârşeală pricinuită de cine ştie ce licoare 
sau poate adormit, răpus de istovire. Beleg şi Gwindor au 
tăiat legăturile ce-l ţineau țintuit de copac şi l-au scos pe 
Turin din tabără. Era însă mult prea greu ca să-l poată duce 
departe, încât n-au izbutit să ajungă decât până la un desiş 
de scaieţi, spre creasta povârnişurilor ce străjuiau tabăra. 
Acolo l-au lăsat jos; în ăst timp, furtuna se apropia, iar 
fulgerele scăpărau peste Thangorodrim. Beleg şi-a scos 
sabia Anglachel şi cu ea a retezat fiarele ce-l legau pe 
Turin. Dar soarta din acea zi s-a dovedit mai puternică, 
făcând ca tăişul lui Eol, Elful Întunecat, să-i alunece din 
mână şi să-i cresteze lui Turin laba piciorului. 

Atunci Turin s-a trezit cuprins brusc de furie şi spaimă şi, 
când a dat cu ochii de o umbră aplecată în întuneric asupra 
sa, cu un tăiş în mână, a sărit în sus ţipând, încredinţat că 
orcii veniseră iarăşi să-l chinuie; s-a luptat cu umbra în 
întuneric, a smuls-o pe Anglachel şi a înfipt-o în Beleg 
Cuthalion, gândind că e unul dintre duşmani. 

Dar, cum stătea el aşa, descătuşat şi gata să-şi vândă 
scump pielea în lupta cu vrăjmaşii pe care-i închipuia peste 
tot în jur, un fulger cumplit a brăzdat cerul deasupra lor şi 


în lumina aceea s-a uitat în jos şi a văzut chipul lui Beleg. Ca 
trăsnit a rămas Turin, mut, cu ochii aţintiţi la moartea aceea 
nemiloasă, înțelegând ce făcuse; iar chipul său era atât de 
încrâncenat în lumina fulgerelor ce scăpărau peste tot, 
încât Gwindor s-a ghemuit la pământ, fără să cuteze a-şi 
ridica ochii. 

În tabăra din vale, orcii se treziseră şi ei, din pricina 
furtunii dar şi a strigătului lui Turin, şi au descoperit că 
prizonierul lor dispăruse; n-au pornit însă în căutarea lui, 
cotropiţi cum erau de groaza ce le-o stârnea tunetul de la 
apus, încredinţaţi că era trimis împotriva lor de puternicii 
Duşmani de dincolo de Mare. Apoi s-a pornit vântul, baierile 
cerului s-au rupt şi de pe coamele podişului Taur-nu-Fuin se 
prăvăleau torente. Dându-şi seama în ce primejdie se aflau, 
Gwindor i-a strigat lui Turin să plece de-acolo, dar flăcăul 
continua să şadă nemişcat în furtună, cu chipul împietrit, 
lângă trupul lui Beleg Cuthalion, care zăcea în crângul 
întunecat, ucis de propria lui mână tocmai când acesta îi 
tăiase lanţurile ce-l înrobiseră. 

Până dimineaţă, furtuna se îndepărtase spre răsărit, peste 
Lothlam, făcând loc soarelui de toamnă, fierbinte şi 
strălucitor; dar orcii urau soarele la fel de mult ca şi tunetul 
şi, pe lângă asta, credeau că Turin fugise departe de locul 
acela, iar ploaia îi ştersese urmele, aşa că au luat-o din loc 
în mare grabă, nerăbdători să se întoarcă în Angband. 
Gwindor i-a zărit în zare, mărşăluind spre miazănoapte, 
peste nisipurile aburinde ale pustiului Anfauglith. 
Carevasăzică, orcii se întorceau la Morgoth cu mâinile 
goale, lăsându-l în urmă pe fiul lui Hurin, care şedea cu un 
aer buimac, ca de nebun, pe un povârniş al podişului Taur- 
nu-Fuin, apăsat de o povară mult mai grea decât lanţurile 
orcilor. 

Cu chiu, cu vai, Gwindor a reuşit să-l scoată pe Turin din 
împietrire, ca să-l ajute să-l îngroape pe Beleg. S-a ridicat 
Turin ca prin vis; împreună l-au întins pe Beleg într-o 
scobitură, iar alături l-au pus pe Belthronding, marele său 


arc, făcut din lemn negru de tisă. Dar pe Anglachel, temuta 
sabie, a luat-o Gwindor, spunând că, decât să zacă 
nefolositoare în pământ, mai bine să se răzbune pe slujitorii 
lui Morgoth; şi a mai luat Gwindor şi turtele lembas ale lui 
Melian, să le dea puteri în sălbăticie. 

Astfel a pierit Beleg Arcul Puternic, cel mai credincios 
prieten, cel mai priceput şi mai destoinic dintre toţi cei ce 
sălăşluiau în Codrii Beleriandului în Zilele de Odinioară, 
răpus de mâna celui pe care l-a iubit mai presus decât pe 
oricine altcineva; iar durerea pentru pierderea lui i s-a 
întipărit lui Turin pe chip pentru totdeauna. 

În schimb, elful din Nargothrond simţea în el o nouă 
putere şi, plin de curaj, l-a călăuzit pe Turin departe de 
Taur-nu-Fuin. Tot timpul cât au străbătut ei drumuri şi 
poteci lungi, presărate de primejdii, Turin nu a scos o 
vorbă; mergea ca unul care nu mai are nici o dorinţă sau 
nădejde în suflet. Anul se apropia de sfârşit. Iarna se 
abătuse de-acum peste meleagurile de la miazănoapte. Dar 
Gwindor era tot timpul acolo, lângă el, să-l păzească şi să-l 
călăuzească; aşa au trecut ei Sirionul spre apus şi, într-un 
târziu, au ajuns la Frumosul Heleşteu şi la Eithel Ivrin, 
izvoarele Râului Narog, la poalele Munţilor Umbrei, şi i-a 
vorbit Gwindor lui Turin astfel: 

— Trezeşte-te, Turin, fiu al lui Hurin! Pe Lacul Ivrin este 
numai râset. Din fântâni de cleştar nesecate îşi ia el apele şi 
nimic nu-l poate întina, căci e păzit de Ulmo, Domnul 
Apelor, care i-a săvârşit frumuseţea în străvechime. 

Turin a îngenuncheat şi a băut din apa lacului; pe 
neaşteptate, s-a aruncat la pământ şi lacrimile au prins să 
curgă slobode, tămăduindu-l de nebunia ce-l cuprinsese. 

Acolo a făcut el un cântec pentru Beleg; l-a numit Laer Cu 
Beleg, Cântecul Marelui Arc; îl cânta cu voce tare, fără să-i 
pese de primejdii. Gwindor i-a pus sabia Anglachel în mână. 
Turin ştia că era grea şi aprigă şi că avea puteri mari, dar 
lama îi era neagră, fără strălucire, cu tăişul tocit. 


— Ciudată e lama asta, a spus Gwindor, nu seamănă cu 
nimic din ce mi-a fost dat să văd în Pământul de Mijloc. Îl 
jeleşte pe Beleg, aidoma ţie. Fii însă pe pace; eu mă întorc 
în Nargothrond, fortăreaţa Casei lui Finarfin, unde m-am 
născut şi am trăit înainte de nenorocirea ce s-a abătut 
asupră-mi. lar tu vei veni cu mine şi acolo te vei întrema şi 
vei prinde puteri. 

— Cine eşti? L-a întrebat Turin. 

— Un elf rătăcitor, un sclav fugit, pe care l-a întâlnit Beleg 
şi i-a dat nădejde. Odată am fost Gwindor, fiul lui Guilin, 
Senior în Nargothrond, până am plecat să mă lupt în bătălia 
Nirnaeth Arnoediad şi am ajuns sclav în Angband. 

— Înseamnă că l-ai văzut pe Hurin, fiul lui Galdor, 
războinicul din Dor-lomin! A întrebat Turin. 

— De văzut nu l-am văzut, a răspuns Gwindor. Dar prin 
Angband se povesteşte cum că el încă îl mai înfruntă pe 
Morgoth, iar acesta i-ar fi blestemat pe el şi pe tot neamul 
său. 

— Aşa-mi vine să cred, a zis Turin. 

S-au ridicat de pe mal şi, lăsând în urmă Eithel Ivrin, s-au 
îndreptat spre miazăzi, de-a lungul Narogului, până au fost 
prinşi de iscoadele elfilor şi duşi ca prizonieri în fortăreaţa 
ascunsă. Astfel a ajuns Turin în Nargothrond. 

Capitolul X. 

TURIN ÎN NARGOTHROND. 

La început, Gwindor n-a fost recunoscut de-ai săi, căci 
plecase tânăr şi vânjos şi se întorsese ca un bătrân de-al 
oamenilor muritori, într-atât îl măcinaseră chinurile şi truda 
din mină; iar acum era şi olog. Dar Finduilas, fiica Regelui 
Orodreth, a ştiut cine este şi i-a dat bineţe; îl iubise pe 
Gwindor şi chiar fuseseră juruiţi unul altuia înainte de 
bătălia Nirnaeth, iar el o iubise pentru frumuseţea ei într- 
atât de mult încât o numise Faelivrin, ceea ce înseamnă 
strălucirea soarelui în iazurile Ivrinului. 

S-a întors dară Gwindor acasă şi, de hatârul lui, Turin a 
fost lăsat să intre împreună cu el în Nargothrond; căci era 


om viteaz, a spus Gwindor, şi prieten drag al lui Beleg 
Cuthalion din Doriath. Dar, când Gwindor a dat să-i spună 
pe nume, Turin l-a oprit: 

— Sunt Agarwaen, a zis el, fiul lui Umarth (adică Pătat-de- 
Sânge, Fiul Ghinionului), vânător în codri. 

Dar, cu toate că elfii bănuiau că-şi luase aceste nume din 
pricină că-şi ucisese prietenul (neştiind ei de alte pricini), 
nu l-au mai iscodit. 

Fierari pricepuţi din Nargothrond au bătut din nou tăişul 
sabiei Anglachel, dându-i-o lui Turin ca nouă şi, cu toate că 
lama avea să-i fie întotdeauna neagră, tăişurile îi luceau ca 
focul mocnit. Lui Turin însuşi i s-a dat în Nargothrond 
numele de Mormegil, Sabia Neagră, mergându-i vestea 
pentru faptele sale cu acea armă; iar sabia el şi-a numit-o 
Gurthang, Fierul Morţii. 

Atât de mari îi erau vitejia şi destoinicia în luptele cu orcii, 
încât Turin se bucura de tot mai multă preţuire din partea 
lui Orodreth, care l-a primit în sfatul său. Lui Turin nu-i 
plăcea felul în care se luptau elfii din Nargothrond, cu 
atacuri neaşteptate, furişări şi săgeți trase din ascunzişuri, 
astfel că îi îndemna să uite de ele şi să-şi folosească mai 
curând forţa pentru a-i ataca pe slujitorii Duşmanului, să 
pornească lupta la câmp deschis şi să le ia urma celor ce 
spălau putina. Dar Gwindor mereu vorbea împotriva lui 
Turin la Sfatul Regelui, spunând că fusese în Angband şi 
ştia câte ceva despre oştirile lui Morgoth şi îi ghicise şi 
planurile. 

— Victoriile mărunte se vor dovedi păguboase până la 
urmă, zicea el; căci astfel Morgoth va afla unde se găsesc 
cei mai curajoşi dintre duşmanii lui şi va strânge oştire 
îndeajuns de mare să-i distrugă. Întreaga putere unită a 
elfilor şi a Edainilor nu va ajunge decât pentru a-l ţine în loc 
şi a se alege cu liniştea unui asediu; lung, nu-i vorbă, dar 
numai atât de lung cât să-i dea răgaz lui Morgoth să-l 
spargă; şi nicicând o asemenea unire nu va mai putea fi 


făptuită. Tăinuirea este singura noastră nădejde de 
supravieţuire. Până la venirea valarilor. 

— Valarii! A izbucnit Turin. Pe voi v-au părăsit, iar pe 
oameni îi dispreţuiesc. Ce rost are să privim spre apus, 
peste Marea fără Sfârşit, spre scăpătarea muribundă de la 
apus? Noi n-avem treabă decât cu un singur vala, anume cu 
Morgoth; şi, dacă până la urmă nu-l putem înfrânge, batăr îi 
rănim şi-i oprim. Victoria e victorie, oricât ar fi de mică, iar 
valoarea nu-i stă doar în ceea ce urmează după ea. Dar este 
şi folositoare. Lupta din umbră n-are sorţi de izbândă până 
la urmă; singurul zid în calea lui Morgoth sunt armele. Dacă 
nu faceţi nimic să-l împiedicaţi, întregul Beleriand va cădea 
sub umbra lui, mai curând decât gândiţi, şi-atunci rând pe 
rând vă va forţa să ieşiţi din vizuină. Şi-apoi? Câţiva 
supraviețuitori demni de milă vor fugi spre miazăzi şi spre 
apus şi se vor tupila pe țărmurile mării, prinşi la mijloc, 
între Morgoth şi Osse. Mai bine atunci să ne câştigăm 
gloria, chiar dacă scurtă; sfârşitul n-are cum fi mai rău. 
Vorbeşti de tăinuire, spui că doar în ea zace nădejdea 
noastră; dar, chiar de-ar fi să atacați prin surprindere şi să 
răpuneţi toate iscoadele lui Morgoth până la ultima, ca 
niciuna să nu se poată întoarce vreodată cu veşti în 
Angband, el taman astfel va afla că trăiţi şi va ghici şi unde 
anume. Şi vă mai spun: chiar dacă oamenii muritori au viaţa 
scurtă pe lângă cea a elfilor, mai curând şi-o petrec în 
bătălie decât fugind sau supunându-se; nesupunerea lui 
Hurin Thalion este o faptă măreaţă. Şi, chiar dacă Morgoth 
îl răpune pe făptuitor, nu poate şterge fapta ca şi când n-ar 
fi fost. Chiar şi stăpânii Apusului o vor cinsti. Oare nu stă 
scris în istoria Ardei, de unde nici Morgoth şi nici Manwe n- 
o pot face să dispară? 

— Vorbeşti de lucruri măreţe, a răspuns Gwindor, şi-mi 
este limpede că ai trăit printre Eldari. Dar de întunecime ţi- 
e cuprinsă mintea dacă-i pui alături pe Morgoth şi pe 
Manwe ori dacă vorbeşti despre valari ca despre vrăjmaşii 
elfilor şi ai oamenilor; căci valarii nu dispreţuiesc nimic, cu 


atât mai puţin pe Copiii lui Iluvatar. Nici n-ai habar de toate 
nădejdile Eldarilor. Ştim toţi de prorocirea cum că într-o 
bună zi un sol din Pământul de Mijloc va străpunge negurile 
şi va ajunge în Valinor, iar Manwe va auzi şi Mandos se va 
îndupleca. Oare pentru acea vreme nu se cade să păstrăm 
sămânţa noldorilor şi a Edainilor? Iar Cirdan sălăşluieşte 
acum la miazăzi şi acolo se făuresc corăbii; dar ai tu ştiinţă 
de corăbii şi de mare? Tu te gândeşti la tine şi la gloria ta şi 
ne îmboldeşti să facem la fel; dar mai trebuie să ne gândim 
şi la alţii pe lângă noi înşine, căci nu toţi pot să lupte şi să 
piară, iar pe aceştia trebuie să-i ferim de război şi de 
nimicire, atât cât mai putem. 

— Atunci trimite-i la corăbiile voastre, cât mai este vreme, 
a zis Turin. 

— Nu vor să se despartă de noi, a răspuns Gwindor, chiar 
dacă Cirdan i-ar putea adăposti pe toţi. Trebuie să 
rămânem împreună cât mai îndelung cu putinţă şi nu să ne 
jucăm cu moartea. 

— Tocmai la asta am găsit răspuns, a zis Turin. Apărare 
curajoasă a hotarelor şi lovituri nemiloase, înainte ca 
duşmanul să-şi strângă rândurile; numai astfel aveţi 
nădejde să rămâneţi împreună multă vreme. Şi oare aceia 
despre care vorbeşti cu drag, cei care se furişează prin 
păduri şi-i vânează asemenea lupilor pe cei rătăciţi de 
oaste, fac mai mult decât cel care-şi pune coiful, îşi ia scutul 
şi-i alungă pe vrăjmaşi, chiar de-s mai mulţi decât întreaga 
lui armie? Măcar femeile Edainilor nu şi-au împiedicat 
bărbaţii să lupte în Nirnaeth Arnoediad. 

— Dar au îndurat mai multă durere decât dacă nu s-ar fi 
dus acea bătălie, a zis Gwindor. 

Turin avea tot mai multă trecere pe lângă Orodreth şi într- 
o bună zi a fost numit sfetnicul de frunte al regelui, care-i 
cerea sfatul în toate cele. În acele vremuri, elfii din 
Nargothrond au uitat de felul lor ascuns de a fi şi au umplut 
arsenalele cu arme; sfătuiţi de Turin, noldorii au durat un 
pod mare peste Narog, care pornea chiar de la Porţile lui 


Felagund, pentru ca armiile lor să poată trece râul mai iute, 
căci războiul se înteţise între timp, mai cu seamă pe malul 
răsăritean al Narogului, pe Câmpia Străjuită. Ca hotar de la 
miazănoapte, Nargothrondul stăpânea acum Pământul 
Discordiei, aproape de izvoarele râurilor Ginglith şi Narog 
şi de poalele Codrilor Nuath. Între Nenning şi Narog orcii 
nu pătrundeau; la răsărit de Narog, regatul se întindea 
până la Teiglin şi la marginile Bărăganurilor stăpânite de 
Nibin-noeg. 

Curând, nimeni nu mai lua seama la vorbele lui Gwindor, 
nemaifiind cel mai priceput în mânuirea armelor, iar 
puterea slăbindu-i; unde mai pui că adesea îl chinuia 
durerea braţului ciuntit. Turin însă era tânăr, abia atinsese 
vârsta la care putea fi numit bărbat, iar la înfăţişare semăna 
aidoma cu Morwen Eledhwen, mama sa; înalt, acelaşi păr 
negru şi aceeaşi piele albă, aceiaşi ochi cenuşii, mai chipeş 
decât orice alt muritor din Zilele de Odinioară. Vorba şi felul 
lui de a fi aminteau de străvechiul regat al Doriathului şi 
chiar şi printre elfi putea fi luat, la prima vedere, drept un 
vlăstar al măreţelor spiţe ale noldorilor. Într-atât de 
neînfricat era 'Turin, şi-ntr-atât de priceput în mânuirea 
armelor, mai cu seamă a sabiei şi scutului, încât elfii 
spuneau că nu putea fi răpus decât printr-o întâmplare 
nefericită ori de o săgeată ticăloasă trasă de la depărtare. 
Aşa că i-au dăruit zale din cele făcute de gnomi, ca să-l 
apere; şi odată, când era el foarte înverşunat, a descoperit 
printre armele din arsenal o mască de-a gnomilor, aurită 
toată, pe care şi-a pus-o înaintea unei bătălii - a fost de- 
ajuns că vrăjmaşii să fugă din calea lui. 

S-ar fi zis că toate mergeau după placul inimii lui şi bine, 
treabă avea întocmai cum îşi dorise şi era respectat pentru 
ceea ce făcea, se purta curtenitor cu toată lumea, nu mai 
era atât de încrâncenat, încât n-a trecut mult până când a 
câştigat inimile tuturor celor din Nargothrond. Astfel, mulţi 
îl numeau Adanedhel, Omul-elf. Dar, dintre toţi, Finduilas, 
fiica lui Orodreth, simţea cum îi tresaltă inima ori de câte 


ori se apropia el ori se găsea în aceeaşi încăpere cu ea. 
Avea părul bălai Finduilas, al celor din spiţa lui Finarfin, iar 
lui Turin începuse să-i facă plăcere să o vadă şi să fie în 
compania ei; îi amintea de cei din neamul lui şi de femeile 
din Dor-lOmin, din casa părintelui său. 

La început, o întâlnea numai când se afla şi Gwindor prin 
preajmă, dar, după o vreme, l-a căutat ea şi astfel se 
întâlneau uneori numai ei doi, deşi de fiecare dată părea că 
întâmplarea îi aducea împreună. Apoi ea a început să-l 
întrebe despre Edaini, din care mai văzuse şi ea când şi 
când câte unul, şi despre ţara şi neamul lui. 

Iar Turin îi răspundea fără ocolişuri, cu toate că nu 
pomenea numele meleagului unde se născuse ori pe cele 
ale rubedeniilor sale; odată i-a zis: 

— Am avut o soră, Lalaith, aşa-i spuneam eu; chipul tău de 
ea îmi aduce aminte. Dar Lalaith era o copiliţă, o floare 
galbenă în iarba verde a primăverii; de-ar fi trăit, poate că 
acum s-ar fi veştejit de durere. Dar tu semeni cu o regină şi 
cu un copac de aur; mi-ar plăcea să am o soră atât de 
frumoasă. 

— Dar şi tu pari de viţă regească, i-a zis ea, asemenea 
Seniorilor poporului lui Fingolfin; aş vrea să am un frate 
atât de viteaz. Şi nu cred că Agarwaen este numele tău 
adevărat, nici nu ţi se potriveşte, Adanedhel. Am să te 
numesc Thurin, Taina. 

Turin a tresărit auzind-o, dar a zis: 

— Nu e numele meu, cu adevărat, şi eu nu-s rege, căci 
regii noştri dintre Eldari se trag, iar eu nu-s eldar. 

Acum Turin a băgat de seamă că Gwindor nu-i mai arăta 
aceeaşi prietenie ca la început; şi-l mai mira ceva; dacă la 
început suferinţa şi groaza ce i le stârnea Angbandul lui 
Gwindor se depărtaseră de el, acum părea că iarăşi îi 
cuprinseseră grijile şi tristeţea. Şi şi-a zis Turin în sinea lui; 
o fi amărât din pricină că mă împotrivesc sfaturilor sale şi 
că l-am biruit; mi-aş dori să nu fie aşa. Îl îndrăgea pe 
Gwindor, pentru că-l călăuzise şi îl tămăduise şi-i era milă 


de el. Dar în acele zile şi strălucirea lui Finduilas parcă se 
împuţinase, pasul îi era mai zăbavnic şi chipul îngândurat, 
supt, trupul firav; şi, băgând de seamă toate acestea, Turin 
şi-a spus că fără doar şi poate vorbele lui Gwindor îi 
strecuraseră fetei spaima în suflet pentru ceea ce avea să 
vină. 

Adevărul e că în Finduilas se ducea o luptă. Pe de o parte, 
îl preţuia pe Gwindor şi-i era milă de el. Ar fi vrut să nu-i 
adâncească prin nimic suferinţa, dar, împotriva voinţei ei, 
iubirea ce i-o purta lui Turin sporea pe zi ce trecea, iar 
gândul îi zbură la Beren şi la Luthien. Dar Turin nu era ca 
Beren! Nu o privea cu dispreţ, se bucura când ea se găsea 
în preajma lui, însă Finduilas ştia că el nu-i putea dărui 
iubirea pe care şi-o dorea ea. Mintea şi sufletul lui îi erau în 
altă parte, hălăduind pe râuri din primăveri demult trecute. 

Într-o bună zi, Tărin i-a vorbit lui Finduilas, spunându-i: 

— Nu lăsa vorbele lui Gwindor să te înspăimânte. A pătimit 
în întunecimea din Angband, iar unui viteaz ca el îi vine 
greu să fie olog şi neputincios din astă pricină. Are nevoie 
de multă alinare şi de-un răgaz mai lung să se tămăduiască. 

— Ştiu prea bine, a răspuns ea. 

— Dar mulţumită nouă va avea acest răgaz! Nargothrond 
nu va cădea! Nicicând Morgoth Mişelul nu va mai ieşi din 
Angband, doar pe servitorii săi se va mai putea bizui; sunt 
vorbele lui Melian din Doriath. Ei sunt degetele de la mâna 
lui, iar noi le vom zdrobi şi le vom reteza, până ce-şi va 
trage înapoi ghearele. Nargothrond nu va cădea! 

— O fi cum spui, a zis Finduilas. Nu va cădea dacă tu vei 
izbândi. Dar fii cu băgare de seamă, Thurin, inima mi-e grea 
când te văd mergând la bătălie, de teamă ca Nargothrond 
să nu te piardă. 

Apoi Turin l-a căutat pe Gwindor şi i-a spus: 

— Gwindor, prieten drag, te cufunzi iarăşi în întristare; nu 
trebuie! Căci tămăduirea ţi-o vei regăsi în casele celor de- 
un neam cu tine şi-n lumina lui Finduilas. 


Gwindor s-a uitat lung la Turin, dar n-a spus nimic, ci faţa i 
s-a adumbrit. 

— De ce mă priveşti astfel? L-a întrebat Turin. Adesea 
ochii tăi m-au privit ciudat de o vreme încoace. Ţi-am 
pricinuit vreo supărare? M-am împotrivit sfaturilor tale, dar 
un om trebuie să vorbească după cum îl îndeamnă mintea, 
şi nu să ascundă adevărul în care crede, dintr-o pricină 
doar de el ştiută. Mi-aş dori să putem gândi la fel, căci îţi 
sunt adânc îndatorat, iar acest lucru nu-l voi uita. 

— Aşa să fie? A întrebat Gwindor. Cu toate acestea, faptele 
şi sfaturile tale mi-au schimbat şi casa, şi rubedeniile. 
Umbra ta adastă asupra lor. De ce m-aş bucura eu, care am 
pierdut totul din pricina ta? 

Dar Turin n-a înţeles aceste vorbe, nu se gândea decât că 
Gwindor îl pizmuia pentru prețuirea de care se bucurau el 
şi sfaturile sale în inima regelui. 

După plecarea lui Turin, Gwindor a rămas cufundat în 
gânduri întunecate şi l-a blestemat pe Morgoth, care-şi 
hăituia duşmanii cu nenorociri, oriunde ar fi fugit aceştia. 

— Abia acum, a spus el, dau crezare zvonurilor din 
Angband că Morgoth i-a blestemat pe Hurin şi pe toţi ai lui. 

S-a dus s-o caute pe Finduilas şi, găsind-o, i-a spus: 

— Eşti apăsată de tristeţe şi îndoială; prea ades îţi duc 
dorul acum şi-ncep să cred că mă ocoleşti. Dar, pentru că 
nu-mi spui pricina, trebuie să ghicesc. Fiică a spiţei lui 
Fingolfin, nu lăsa durerea să se strecoare între noi! Chiar 
dacă Morgoth mi-a distrus viaţa, tot pe tine te iubesc. Du-te 
acolo unde te cheamă dragostea; eu unul nu mai sunt 
potrivit să te iau de soaţă şi nici vitejia mea, nici sfaturile 
mele nu mai au preţ aici. 

Finduilas a izbucnit în plâns. 

— N-ai de ce să plângi acum! I-a spus Gwindor. Dar fii cu 
băgare de seamă, ca să nu ai pricină de lacrimi. Nu e bine 
ca Întâii Născuţi ai lui Iluvatar să-şi unească viaţa cu Cei 
Născuţi După; şi nu ar fi nici înţelept, căci viaţa lor e scurtă 
şi pier curând, lăsându-ne văduviţi cât durează lumea asta. 


Soarta însăşi nu o îngăduie, decât o dată sau de două ori, 
dintr-o pricină a destinului pe care noi nu avem cum s-o 
ştim. Dar omul acesta nu e Beren, a continuat Gwindor, 
chiar de-i la fel de chipeş şi de viteaz. Şi lui i-a fost scrisă o 
ursită. O ursită întunecată. Nu te băga peste ea. De-o vei 
face, dragostea te va trăda şi se va preface în amărăciune şi 
moarte. Ascultă-mă bine! O fi el agarwaen şi i-o fi Umarth 
părinte, dar adevăratul lui nume este Turin, fiul lui Hurin, 
pe care Morgoth îl ţine în Angband şi pe-al cărui neam l-a 
blestemat. Să nu pui la îndoială puterea lui Morgoth 
Bauglir! Nu şi-a lăsat ea semnele în fiinţa mea? 

S-a ridicat Finduilas în picioare şi într-adevăr arăta ca o 
regină. 

— Ochii-ţi sunt orbiţi, Gwindor, i-a zis ea. Nu vezi şi nu 
înţelegi ce urmează să se întâmple. Oare trebuie acum de 
două ori să mă acopăr de ruşine, dezvăluindu-ţi adevărul? 
Căci te iubesc, Gwindor, şi mi-e ruşine că nu te iubesc mai 
mult, ci m-am lăsat cuprinsă de o iubire încă şi mai mare, de 
care nu pot scăpa. Nu am căutat-o şi multă vreme am pus-o 
deoparte. Dar, dacă mie mi-e milă de suferinţele tale, ai şi 
tu milă de ale mele. Turin nu mă iubeşte şi nu mă va iubi. 

— Spui asta numai ca să iei asupră-ţi vina de pe umerii 
celui pe care-l iubeşti. De ce te caută şi şade îndelung cu 
tine şi apoi pleacă de două ori mai bucuros? 

— Pentru că şi el are nevoie de mângâiere, a zis Finduilas, 
şi duce dorul după cei de-un neam cu el. Amândoi aveţi 
nevoi. Dar cum rămâne cu Finduilas? Nu-i de ajuns că-ţi 
mărturisesc că sunt neiubită, ci mai zici şi tu că vorbesc 
astfel numai ca să amăgesc? 

— Nu, o femeie nu se lasă amăgită cu una, cu două când e 
vorba de iubire, a răspuns Gwindor. Şi nu vei găsi mulţi 
care să tăgăduiască iubirea ce li se arată, dacă iubirea e 
adevărată. 

— De-ar fi ca unul din noi trei să mintă, atunci aceea-s eu; 
fără voia mea, însă. Dar ce-mi vei spune despre soarta ta şi 
de veştile despre Angband? Ce-mi vei spune despre moarte 


şi nimicnicie? Adanedhel e prea puternic în povestea Lumii 
şi faima lui va ajunge chiar şi până la Morgoth într-o bună 
zi. 

— E trufaş, a zis Gwindor. 

— Dar şi îndurător. Încă nu s-a trezit deplin, dar mila îi mai 
poate străpunge inima, lucru pe care nu-l va tăgădui 
vreodată. Aş zice că mila va fi întotdeauna singura portiţă 
de intrare în sufletul lui. De mine însă nu-i este milă. Mă 
venerează, ca şi când i-aş fi mamă şi regină în acelaşi timp! 

Se prea poate ca Finduilas să fi spus adevărul, căci vedea 
lucrurile cu ochii pătrunzători ai Eldarilor. lar Turin, care 
nu ştia ce vorbiseră între ei Finduilas şi Gwindor, se purta 
cu tot mai multă blândeţe faţă de ea, căci i se părea tot mai 
tristă. Dar, într-o bună zi, Finduilas i-a spus: 

— Turin Adanedhel, de ce ţi-ai ascuns numele de mine? 
De-aş fi ştiut cine eşti, nu ţi-aş fi arătat mai puţină cinstire, 
ci aş fi înţeles mai bine durerea ce te macină. 

— Ce vrei să spui? A întrebat-o el. Cine crezi că sunt? 

— Turin, fiul lui Hurin Thalion, căpitanul de la 
miazănoapte. 

Aflând Turin de la Finduilas despre cele întâmplate, s-a 
lăsat pradă mâniei şi i-a spus lui Gwindor: 

— Mi-ai salvat viaţa şi m-ai apărat, iar pentru astea te-am 
îndrăgit. Dar acum mi-ai făcut rău, prietene, trădându-mi 
adevăratul nume, căci mi-ai invocat ursita de care voiam să 
mă feresc. 

— Ursita în tine zace, nu în numele tău, i-a răspuns 
Gwindor. 

În acel timp de linişte şi speranţă, când, mulţumită 
faptelor lui Mormegil, puterea lui Morgoth era zăgăzuită la 
apus de Sirion şi în codrii domnea pacea, Morwen a fugit în 
sfârşit din Dor-lomin, împreună cu Nienor, fiica ei, şi s-a 
încumetat să străbată lungul drum până la curtea lui 
Thingol. Acolo însă o aştepta o nouă durere, căci nu l-a mai 
găsit pe Turin, iar în Doriath nu se mai ştia nimic despre el 
de când Coiful Dragonului dispăruse de pe meleagurile de 


la apus de Sirion; cu toate acestea, Morwen a rămas în 
Doriath împreună cu Nienor, ca oaspeţi ai lui Thingol şi 
Melian, fiind cinstite cum se cuvenea rangului lor. 

Capitolul XI. 

CĂDEREA NARGOTHRONDULUI. 

În primăvara celui de-al cincilea an de la sosirea lui Turin 
în Nargothrond, au sosit doi elfi care spuneau că sunt 
Gelmir şi Arminas, din neamul lui Finarfin; ziceau că au o 
solie pentru Seniorul din Nargothrond. La vremea aceea, 
Turin comanda toate armiile din Nargothrond şi tot ceea 
ţinea de război; se înăsprise, devenise mândru, dădea 
porunci în dreapta şi-n stânga, cum dorea şi cum credea că 
e mai bine. Prin urmare, cei doi au fost aduşi în faţa lui 
Turin; dar Gelmir a zis: 

— Lui Orodreth, fiul lui Finarfin, vrem noi să-i vorbim. 

Iar când a venit Orodreth, Gelmir i-a spus: 

— Domnia Ta, din poporul lui Angrod ne tragem şi 
îndelung am hălăduit după Nirnaeth; dar în ultima vreme 
am sălăşluit în obştea lui Cirdan, lângă Gurile Sirionului. Şi- 
ntr-o bună zi ne-a chemat la el şi ne-a rugat să venim la 
tine; căci Ulmo însuşi, Domnul Apelor, i s-a înfăţişat şi i-a 
vorbit de o mare primejdie ce se apropie de Nargothrond. 

Dar Orodreth, neîncrezător, i-a întrebat: 

— De ce, atunci, veniţi încoace dinspre miazănoapte? Ori 
poate că aveţi şi alte misii de îndeplinit? 

Arminas i-a răspuns: 

— Da, Domnia Ta. De când s-a sfârşit bătălia Nirnaeth, am 
tot căutat Regatul Ascuns al lui Turgon, dar nu l-am găsit şi 
mă tem că din pricina acestei căutări am întârziat prea mult 
cu solia către tine. Căci Cirdan ne-a trimis de-a lungul 
coastei, cu o corabie, pentru ca drumul să ne fie tăinuit şi 
grabnic, iar pe țărm am coborât în Drengist. Dar printre 
marinari erau câţiva care veniseră în miazăzi cu ani în 
urmă, ca trimişi ai lui Turgon, şi din vorbele lor spuse cu 
fereală am înţeles că Turgon ar mai sălăşlui la miazănoapte, 


şi nu la miazăzi, aşa cum mulţi cred. Dar n-am găsit nici 
semne, nici zvonuri despre ceea ce căutam. 

— De ce-l căutaţi pe Turgon? A vrut să ştie Orodreth. 

— Pentru că, din cât se spune, regatul lui va ţine piept cel 
mai mult lui Morgoth, a răspuns Arminas. 

Lui Orodreth nu i-au plăcut vorbele astea, care sunau rău 
prevestitoare. 

— Atunci nu mai zăboviţi în Nargothrond, le-a zis el, căci 
aici nu veţi auzi veşti despre Turgon. Şi n-am trebuinţă de 
nimeni care să-mi spună că Nargothrond se află în 
primejdie. 

— Să nu-ţi fie cu supărare, Domnia Ta, dacă-ţi spunem 
adevărul când ne întrebi, a zis Gelmir. Şi, de ne-am abătut 
de la drumul drept până aici, n-a fost chiar în zadar, căci am 
umblat pe unde nici cele mai îndepărtate iscoade ale tale n- 
au ajuns; am străbătut Dor-lOminul şi toate meleagurile 
aflate la poalele munţilor Ered Wethrin şi am cercetat 
Trecătoarea Sirion, iscodind ceea ce pune la cale 
Duşmanul. Pe meleagurile acelea se adună orcii şi tot felul 
de făpturi ticăloase, iar o oştire se strânge în jurul Insulei 
lui Sauron. 

— Ştiu, a zis Turin. Veştile voastre sunt vechi. Dacă solia 
lui Cirdan avea un rost, ar fi trebuit să ajungă mai devreme. 

— Domnia Ta, măcar acum s-o auziţi, i-a răspuns Gelmir lui 
Orodreth. Ascultaţi vorbele Domnului Apelor! Astfel i-a 
vorbit el lui Cirdan: „Răul de la miazănoapte a pângărit 
izvoarele Sirionului, iar puterea mea se depărtează din 
degetele apelor curgătoare. Dar altceva şi mai rău stă să 
vină. Spune-i Seniorului din Nargothrond: „Zăvorăşte 
porţile fortăreței şi nu mai ieşi de-acolo. Aruncă pietrele 
mândriei tale în apele zgomotoase, pentru ca răul ce se 
furişează să nu-i mai găsească poarta”. 

Întunecate i s-au părut lui Orodreth aceste vorbe şi s-a 
uitat la Turin, aşa cum făcea de câte ori voia un sfat. Dar 
Turin nu avea încredere în mesageri, astfel că a zis 
dispreţuitor 


— Ce ştie Cirdan despre războaiele noastre, ale 
sălăşluitorilor din preajma Duşmanului? Marinarul să aibă 
grijă de corăbiile sale! Dar, dacă Domnul Apelor vrea cu 
adevărat, să ne trimită un sfat, să vorbească atunci mai pe 
şleau. Căci altfel cel hârşit în războaie ar zice că ne-ar 
prinde mai bine să ne strângem forţele şi să pornim în calea 
duşmanilor înainte să se apropie ei de noi. 

Atunci Gelmir a făcut o plecăciune în faţa lui Orodreth şi i- 
a spus: 

— Am grăit aşa cum am fost rugaţi, Domnia "Ia. 

Şi a dat să plece. Dar Arminas i-a zis lui Turin: 

— Te tragi cu adevărat din Casa lui Hador, aşa cum am 
auzit vorbindu-se? 

— Aici mi se spune Agarwaen, Sabia Neagră din 
Nargothrond, a răspuns Turin. Bag seamă că te pricepi să 
vorbeşti cu fereală, Arminas prietene. Aş zice că e bine că 
taina lui Turgon nu ţi-a fost dezvăluită, altfel curând s-ar 
duce vestea în Angband. Numele unui om este al lui şi 
numai al lui şi dacă fiul lui Hurin, care vrea să rămână 
ascuns, află că l-ai dat în vileag, n-are decât Morgoth să te 
prindă şi să-ţi pună limba pe foc! 

Furia neagră a lui Turin l-a tulburat pe Arminas, dar 
Gelmir a spus: 

— De noi nu va fi trădat, Agarwaen. Oare nu ne sfătuim 
aici cu uşile închise, astfel că putem vorbi mai pe şleau? Iar 
Arminas, socot eu, ţi-a pus această întrebare din pricină că 
toţi cei care trăiesc lângă mare ştiu că Ulmo îndrăgeşte 
nespus Casa lui Hador şi-s unii care spun că Hurin şi Huor, 
fratele său, au ajuns odată în Tărâmul Ascuns. 

— Dacă într-adevăr aşa s-a petrecut, n-ar fi vorbit despre 
asta nimănui, mare sau umil, necum fiului său, băietan, a 
răspuns Turin. Carevasăzică, nu cred că Arminas mi-a pus 
acea întrebare cu gândul să afle ceva despre Turgon. N-am 
încredere în asemenea soli ai ticăloşiei. 

— Fă bine şi păstrează-ţi neîncrederea pentru tine! S-a 
stropşit Arminas cu mânie. Gelmir m-a înţeles greşit. Am 


întrebat din pricină că mă îndoiam de ceea ce toţi de-aici 
par să creadă, căci cu adevărat prea puţin te asemeni cu 
neamul lui Hador, oricare ţi-ar fi numele. 

— Ce ştii tu despre ei? L-a luat Turin în răspăr. 

— Pe Hurin l-a întâlnit, asemenea şi pe străbunii lui. Iar în 
pustietatea din Dor-lOmin l-a întâlnit pe Tuor, fiul lui Huor, 
fratele lui Hurin; el seamănă cu străbunii săi, tu însă nu. 

— Aşa o fi, a zis Turin, batăr că despre Tuor n-am auzit 
până acum. Dar de mi-e părul negru, şi nu bălai nu-i lucru 
de care să mă ruşinez. Căci nu-s primul fiu care seamănă cu 
mama lui; iar de partea lui Morwen Eledhwen mă trag din 
Casa lui Beor şi din neamul lui Beren Camlost. 

— Nu de păr negru ori bălai vorbeam eu. Alţii din Casa lui 
Hador au o altă fire, iar Tuor se numără printre ei. Se 
poartă cuviincios, ascultă de sfaturile bune, le arată cinstire 
Stăpânilor Apusului, câtă vreme tu nu asculţi decât de 
propria-ţi minte şi de sabia de la brâu şi vorbeşti cu trufie. 
Ascultă-mă ce-ţi spun, soarta-ţi va fi cu totul alta decât ar 
aştepta-o unul din Casele lui Hador şi Beor. 

— Cu totul alta a fost de la bun început, a răspuns Turin. 
lar dacă e să îndur ura lui Morgoth din pricina vitejiei 
tatălui meu, atunci trebuie să îndur şi zeflemele de parcă aş 
fi un fugit de la război, cu toate că-s os din os regesc? Fă 
bine şi te-ntoarce la malurile neprimejduite ale mării. 

Astfel au plecat Gelmir şi Arminas şi s-au întors la miazăzi; 
dar, în ciuda zeflemelelor lui Turin, ar fi rămas bucuroşi 
alături de cei de-o spiţă cu ei să aştepte bătălia; au plecat 
doar din pricină că Cirdan îi rugase, la porunca lui Ulmo, 
să-i aducă veşti din Nargothrond şi despre cum îşi 
împliniseră ei solia acolo. S-a tulburat Orodreth de vorbele 
trimişilor, cât despre Turin, el s-a încrâncenat şi mai tare; 
pentru nimic în lume nu voia să dea ascultare sfaturilor lui, 
cu atât mai puţin să dărâme podul. Măcar atât înţelesese şi 
el din vorbele lui Ulmo. 

Curând după plecarea celor doi soli, Handir, Seniorul din 
Brethil a fost răpus; căci orcii năvăliseră în ţara lui, căutând 


să se pună de strajă la Trecerea peste Teiglin, ca să poată 
înainta pe-acolo mai târziu. Handir se luptase cu ei, dar 
Oamenii din Brethil au fost învinşi şi alungaţi înapoi în 
codrii lor. Orcii nu le-au luat urma, căci până una-alta 
câştigaseră ceea ce plănuiseră şi şi-au tot strâns forţele în 
Trecătoarea Sirion. 

În toamna aceluiaşi an, socotind că venise clipa potrivită, 
Morgoth a slobozit asupra poporului ce sălăşluia de-a 
lungul râului Narog marea oaste pe care o pregătise de 
mult vreme. Glaurung, Părintele Dragonilor, a străbătut 
pustiul Anfauglith şi a ajuns în văile de la miazănoapte ale 
Sirionului, prăpădind totul în calea lui. La umbra munţilor 
Ered Wethrin, în fruntea unei oştiri de orci făr' de număr, 
care-l urma îndeaproape, a pângărit izvorul Eithel Ivrin, 
apoi a trecut mai departe, intrând în regatul Naigothrond şi 
pârjolind Talath Dimen, Câmpia Străjuită, aflată între Narog 
şi Teiglin. 

Atunci au ieşit la luptă războinicii din Nargothrond; înalt şi 
cumplit arăta Turin în acea zi, iar oştenii prinseseră din nou 
curaj văzându-l cum călărea la dreapta lui Orodreth. Dar 
oştirea lui Morgoth era cu mult mai numeroasă decât 
spuseseră iscoadele regelui şi nimeni nu putea îndura 
apropierea lui Glaurung, în afară de Turin, apărat de masca 
lui. 

Elfii au fost siliţi de către orci să se retragă pe câmpia 
Tumhalad şi acolo au fost înfrânți, spulberându-se ca pleava 
toată mândria şi armia Nargothrondului. Orodreth Regele a 
căzut în primele rânduri, iar Gwindor, fiul lui Guilin, a fost 
rănit de moarte. Dar Turin i-a venit în ajutor şi orcii au fugit 
din calea lui; l-a scos pe Gwindor din învălmăşeala aceea şi, 
reuşind să se adăpostească într-o pădure, l-a aşezat pe 
iarbă. 

I-a spus Gwindor atunci: 

— Te-am purtat, m-ai purtat! Pentru mine a fost fără 
noroc, pentru tine este în zadar; căci trupul mi-e rănit şi 
nimic nu-l mai tămăduieşte şi va trebui să părăsesc 


Pământul de Mijloc. Batăr că te iubesc, fiu al lui Hurin, tot 
blestem ziua în care te-am luat de la orci. De n-ar fi fost 
curajul şi trufia ta, aş fi avut parte şi de iubire, şi de viaţă, 
iar Nargothrondul ar mai fi ţinut piept duşmanului o vreme. 
Acum, de mă iubeşti, lasă-mă! Grăbeşte-te spre 
Nargothrond şi scoate-o de-acolo pe Finduilas. Doar atât îţi 
mai spun: numai ea stă între tine şi soarta ce ţi-e hărăzită. 
Dacă tu o părăseşti pe Finduilas, fii încredinţat că ursita-ţi 
te va găsi fără greş! Rămâi cu bine! 

În grabă s-a întors atunci Tărin în Nargothrond, 
chemându-i după sine pe toţi oştenii pe care-i găsea pe 
drum; frunzele care mai atârnau pe crengi în acea toamnă 
ce se preschimbă în iarnă aspră erau smulse de vântul 
stârnit de goana lor. Numai că oastea orcilor şi Glaurung 
ajunseseră acolo înaintea lui Turin - din pricină că acesta 
întârziase ca să-l salveze pe Gwindor - şi, pe neaşteptate, 
au năvălit asupra lor, înainte că oştenii rămaşi de strajă să 
afle ce se petrecuse pe câmpia Tumhalad. În acea zi, podul 
pe care Turin ceruse să fie construit peste Narog s-a 
dovedit un lucru rău - mare şi bine clădit, n-a putut fi 
distrus cu repeziciune, încât duşmanii au trecut una-două 
peste râul adânc, iar Glaurung s-a repezit spre Porţile lui 
Felagund ca un berbece de foc şi, după ce le-a dărâmat, a 
pătruns în fortăreață. 

Când a sosit Turin, fortăreaţa Nargothrond căzuse pradă 
cumpliţilor vrăjmaşi. Orcii îi uciseseră ori îi puseseră pe 
fugă pe toţi oştenii pe care-i găsiseră acolo şi tocmai 
luaseră în stăpânire sălile cele mari şi încăperile, 
distrugând ceea ce nu jefuiau; femeile şi slujnicele pe care 
nu le dăduseră pradă focului sau nu le spintecaseră 
fuseseră îngrămădite pe terasele din faţa porţilor pentru a 
fi duse drept sclave în Angband. În acel ceas de pustiire şi 
deznădejde a sosit Turin şi nimeni n-a putut să i se 
împotrivească sau nu a vrut, cu toate că dobora tot ce-i 
stătea în cale, şi astfel a trecut podul, croindu-şi drum până 
la prizoniere. 


Singur rămăsese, căci puţinii oşteni care-l urmaseră 
fugiseră să se pitească pe unde apucau. Dar, în acea clipă, 
printre Porţile lui Felagund larg deschise s-a ivit Glaurung 
şi s-a aşezat între Turin şi pod. Pe neaşteptate, a prins glas, 
căci vorbea spiritul ticălos ce sălăşluia în el, şi a spus: 

— Slavă, fiu al lui Hurin. Bine-mi pare de întâlnire! 

Turin s-a răsucit dintr-un salt şi s-a repezit spre el, cu ochi 
scăpărând, iar tăişul lui Gurthang a lucit ca fulgerat. Dar 
Glaurung nu şi-a trimis flăcările asupra lui, nici nu s-a 
clintit, ci şi-a deschis larg ochii lui de şarpe şi i-a pironit 
asupra lui Turin. Fără teamă, Turin a privit drept în ochii 
aceia, în timp ce înălța sabia; în aceeaşi clipă, Turin a fost 
învăluit de vraja înfiorătoare a dragonului şi a împietrit. Aşa 
au rămas amândoi, nemişcaţi, tăcuţi, în faţa marilor Porţi 
ale lui Felagund. Apoi, Glaurung a vorbit din nou, luându-l 
în derâdere pe Turin: 

— Ticăloase ţi-au fost faptele, fiu al lui Hurin, vlăstar 
nerecunoscător, proscris, ucigaş de prieteni, hoţ de iubire, 
uzurpator al Nargotlirondului, căpetenie nesăbuită şi 
trădător de neam! Ca nişte sclave trăiesc mama şi sora ta în 
Dor-lOmin, în sărăcie şi în nevoi. Tu, înveşmântat ca un 
prinţ, ele - în zdrenţe. După tine tânjesc ele, dară ţie nici 
că-ţi pasă... Bucuros ar fi tătâne-tău să afle că are un 
asemenea fiu. Şi va afla! 

Ţintuit de vraja ochilor lui Glaurung, Turin îi asculta 
vorbele, văzându-se pe sine ca într-o oglindă strâmbată de 
răutate, şi l-a cuprins scârba de ceea ce vedea. 

În timp ce stătea astfel, împietrit de ochii lui Glaurung, 
pradă gândurilor chinuitoare, fără să se poată clinti, la un 
semn al dragonului, orcii le-au mânat pe prizoniere pe 
lângă Turin şi peste pod. Printre ele se găsea şi Finduilas. 
Fata şi-a întins braţele spre Turin şi l-a strigat pe nume. Dar 
abia după ce strigătele ei şi vaierele prizonierelor s-au stins 
departe, pe drumul către miazănoapte, l-a eliberat 
Glaurung pe flăcău de vraja ochilor. Însă vocea avea să-l 


bântuie de atunci încolo, fără ca Turin să-şi mai poată 
astupa urechile ca să n-o mai audă. 

Dintr-odată, Glaurung şi-a întors privirile într-o parte şi a 
aşteptat; Turin s-a mişcat încet, trezindu-se ca dintr-un vis 
înfiorător. 

Venindu-şi în fire, s-a aruncat asupra dragonului cu un 
strigăt. Dar Glaurung a izbucnit în râs, spunând: 

— Dacă vrei să cazi răpus, te voi răpune bucuros. Numai 
că lui Morwen şi lui Nienor le va fi de prea puţin folos. Nici 
nu ţi-a păsat de strigătele elfei celeia. Oare vei nesocoti şi 
legătura de sânge? 

Atunci Turin şi-a ridicat sabia şi a înfipt-o în ochii 
Dragonului; cu o răsucire fulgerătoare, Glaurung s-a înălţat 
deasupra lui, zicând: 

— Ia te uită! Da' ştiu că eşti viteaz. Mai abitir decât toţi pe 
care i-am cunoscut. Mint ceia care spun că d'alde noi nu 
preţuim vitejia duşmanilor. Ia aminte! Îţi dăruiesc 
libertatea. Du-te la rubedeniile tale dacă poţi! Pleacă de- 
aici! Şi, de-o fi să mai rămână în viaţă vreun elf sau om care 
să povestească despre aste zile, cu dispreţ te vor pomeni, n- 
ai grijă, dacă dai cu piciorul acestui dar! 

Încă buimăcit de privirea dragonului, părându-i-se că avea 
în faţă un duşman ce cunoştea mila, Turin s-a încrezut în 
vorbele lui Glaurung; făcând cale-ntoarsă, a rupt-o la fugă 
peste pod. În urmă a auzit din nou vocea cruntă a lui 
Glaurung: 

— Grăbeşte-te, fiu al lui Hurin, spre Dor-l6min! Ori te 
pomeneşti că iarăşi ajung orcii înaintea ta? Şi, de-o fi să 
zăboveşti din pricina lui Finduilas, nicicând n-o vei mai 
vedea pe Morwen, iar pe Nienor, nici atât; şi te vor 
blestema. 

Dar 'Turin o apucase de-acum pe drumul spre 
miazănoapte. Glaurung a izbucnit în râs, căci împlinise 
porunca ce i-o dăduse stăpânul său. Apoi şi-a văzut de ceea 
ce-i plăcea lui îndeosebi; scoțând flăcări pe nări, a pârjolit 
totul în jurul lui. După care i-a strâns pe orcii care 


rămăseseră la jefuit şi i-a mânat de-acolo, nelăsându-i să ia 
nimic din ceea ce tâlhăriseră. După ce-au trecut podul, 
Glaurung l-a făcut fărâme-fărâmiţe, lăsându-l să cadă în 
înspumatul Narog. De-acum, nimeni nu mai putea ajunge la 
el. Simţindu-se în siguranţă, a adunat toate bogăţiile lui 
Felagund într-o grămadă mare, în cea mai afundă sală, şi s- 
a cocoţat pe ea ca să se odihnească o vreme. 

Turin gonea pe drumuri, spre miazănoapte, străbătând 
meleaguri pustiite, între Narog şi Teiglin, şi, curând, a dat 
piept cu larna Cruntă; căci în acel an zăpada a căzut înainte 
să se sfârşească toamna, iar primăvara a venit târziu, cu 
multe zile reci. Mereu i se părea lui Turin că aude strigătele 
lui Finduilas, chemându-i numele prin păduri şi printre 
dealuri, iar chinul îi sporea cu atât mai abitir, dar inima îi 
era încă înfierbântată de minciunile lui Glaurung şi-n faţa 
ochilor i se năzărea că-i vede pe orci dând foc casei lui 
Hurin sau chinuindu-le pe Morwen şi Nienor, astfel că nu-şi 
abătea paşii de la drumul pe care pornise. 

Capitolul XII. 

ÎNTOARCEREA LUI TURIN ÎN DOR-LOMIN. 

Într-un târziu, istovit de graba cu care mersese şi de 
drumul lung (patruzeci de leghe - poate chiar mai multe - 
străbătuse fără odihnă), Turin a ajuns odată cu primele 
înghețuri ale iernii la iazurile Ivrin, unde se tămăduise 
înainte. Acum se preschimbaseră într-o mlaştină îngheţată, 
din care nu mai putea să-şi astâmpere setea. 

Şi a mers mai departe, până la curmăturile ce duceau în 
Dor-l6min; ninsoarea cădea nemiloasă dinspre 
miazănoapte, drumurile erau toate primejdioase şi 
îngheţate. Cu toate că trecuseră douăzeci şi trei de ani de 
când străbătuse pentru prima oară acea cale, îi rămăsese 
adânc întipărită în inimă, atât de mare fusese durerea ce-i 
îngreunase fiecare pas care-l dusese tot mai departe de 
Morwen. lată că acum se întorcea în sfârşit pe meleagurile 
copilăriei sale. Pustii şi neprimitoare i s-au înfăţişat; puţinii 
oameni care mai trăiau acolo erau neciopliţi; vorbeau graiul 


aspru al Răsăritenilor, pe când vechiul grai era vorbit doar 
de slugi ori de duşmani. Turin mergea cu băgare de seamă, 
ursuz, cu gluga trasă peste ochi. Într-un târziu, a ajuns la 
casa pe care o căuta. Rece şi întunecată era; prin preajmă, 
nici ţipenie; căci Morwen plecase, iar Brodda Veneticul (cel 
care o luase cu de-a silă de soaţă pe Aerin, rubedenia lui 
Hurin) îi prădase casa, luând tot ce mai rămăsese din avutul 
lui Morwen şi din senatori. Casa lui Brodda se găsea în 
vecinătatea vechii gospodării a lui Hurin şi-ntr-acolo s-a 
îndreptat Turin, sfârşit de drumul lung şi de amărăciune, şi 
a cerut găzduire; a fost primit, căci Aerin izbutise să mai 
păstreze ceva din vechile obiceiuri ale omeniei. 1 s-a făcut 
loc lângă un foc, printre servitori şi printre câţiva pribegi 
aproape la fel de mohorâţi la chip şi de istoviţi ca şi el; iar 
Turin i-a întrebat ce se mai întâmpla prin ţară. 

La aceasta, oamenii au tăcut, câţiva s-au retras mai la o 
parte, privindu-l chiondorâş pe străin. Numai un pribeag, 
care se sprijinea într-o cârjă, i-a zis: 

— Jupâne, dacă ai poftă să vorbeşti în graiul străvechi, fă-o 
mai încet şi nu cere să afli ce se întâmplă. Vrei să te alegi cu 
o cotonogeală pe cinste, ca orice pungaş, ori să fii luat drept 
iscoadă şi să atârni în laţ? După cum arăţi, poţi fi şi una, şi 
alta. Adicătelea - a continuat bătrânul, apropiindu-se şi 
susurându-i lui Turin în ureche - unul din acel neam 
cumsecade de demult, care a venit dimpreună cu Hador în 
zilele de aur, înainte ca scăfârliile să fie acoperite de păr de 
lup. Sunt p-aici şi din ăştia, e drept c-au ajuns cerşetori şi 
sclavi, şi, de n-ar fi Doamna Aerin, n-ar avea parte nici de 
focul ăsta, nici de un coltuc de pâine. Dar mata de unde vii 
şi ce veşti ai vrea să afli? 

— Era pe vremuri o domniţă, se numea Morwen, a răspuns 
Turin, pe-atunci locuiam în casa ei. După ce-am bătut 
pământul în lung şi-n lat, m-am întors, aşteptându-mă să fiu 
întâmpinat cu bucurie, şi uite că n-am mai găsit nici foc, nici 
suflet de om. 


— De mai bine de-un an nu maie urmă de viaţă acolo, a 
răspuns bătrânul. Dar şi focul, şi oamenii s-au împuţinat în 
casa aia de când cu războiul nimicitor; domniţa se trăgea 
din neamu' ăla vechi - mă îndoiesc că ştii asta - văduva lui 
Hurin, fiul lui Galdor, era ea. De ea n-au îndrăznit să se 
atingă, atât de tare îi înspăimânta; mândră şi frumoasă ca o 
regină, înainte ca durerea să o macine. Ziceau despre ea 
că-i vrăjitoare şi se fereau din calea ei. Auzi vorbă, 
vrăjitoare! Carevasăzică, „prietena elfilor”, aşa s-ar numi 
asta în graiul cel nou. Dar au prădat-o. Nu o dată ar fi 
flămânzit ea şi fiica ei de n-ar fi fost Doamna Aerin. Ea le-a 
ajutat în taină, aşa se povesteşte, şi de multe ori a fost 
snopită în bătăi de necioplitul Brodda, bărbatul ei cu de-a 
sila. 

— Iar de-un an şi mai bine încoace? A întrebat Turin. Au 
murit, au fost luate în robie sau ce? Le-au atacat orcii? 

— Prea bine nu se ştie, a răspuns bătrânul. A plecat cu 
fiica ei, dar Brodda ăsta i-a prădat casa şi a luat tot ce-a mai 
găsit. Până şi pe ultimul câine l-a luat, iar mâna de oameni 
ce mai rămăseseră din neamul ei au căzut în robie, în afară 
de aceia care-au apucat-o pe drumul bejeniei, aşa ca mine. 
Ani fără număr am slujit-o, iar mai înainte, pe Stăpânul cel 
Mare eu, Sador Ologul; de n-ar fi fost un topor blestemat în 
pădure, demult de tot, aş zăcea şi eu acum în Gorganul cel 
Mare. Parcă ieri a fost ziua în care băiatul lui Hurin a fost 
trimis de-acasă. Şi cum mai plângea! Şi ea la fel, după cea 
plecat băiatul. S-a dus în Regatul Ascuns, aşa se zice. 

Dintr-odată bătrânul a tăcut, aruncându-i o privire 
neîncrezătoare lui Turin. 

— Sunt bătrân şi vorbesc în dodi, stăpâne, a zis el. Nu mă 
lua în seamă! O fi plăcut să stau la taclale în graiul de 
demult cu cineva care-l vorbeşte la fel de frumos ca-n 
vremurile apuse, dar cele de-acum sunt ticăloase şi trebuie 
să fim cu ochii-n patru. Nu toţi cei care vorbesc graiul cel 
frumos au şi inimile frumoase. 


— Aşa e, a zis Turin. Inima mi-e încrâncenată. Dacă te temi 
c-oi fi vreo iscoadă de la miazănoapte sau de la răsărit, 
înseamnă că nu te-ai înţelepţit câtuşi de puţin, Sador 
Labadal! 

Bătrânul l-a privit cu gura căscată, apoi, tremurând tot, i-a 
spus: 

— Să ieşim! E mai frig, dar mai sigur. Vorbeşti prea tare, 
iară eu prea mult pentru încăperea unui Răsăritean. 

Ajunşi în ogradă, bătrânul l-a prins pe Turin de mantie. 

— Zici că ai trăit în casa aceea cu mult timp în urmă. 
Stăpâne Turin, de ce-ai venit înapoi? Mi s-au deschis ochii, 
la fel şi urechile, în sfârşit; ai vocea tatălui dumitale. Numai 
băietanul Turin îmi spunea aşa, Labadal. Dar nu în 
batjocură; eram prieteni buni şi veseli la acea vreme. Ce 
caută el aici, acum? Puţini am rămas; suntem bătrâni, arme 
n-avem. Mai fericiţi sunt cei din Marele Gorgan. 

— N-am venit cu gând de bătălie, a spus Turin, cu toate că 
vorbele tale, Labadal, mă-ndeamnă să mă gândesc la asta. 
Bătălia însă mai trebuie să aştepte. Am venit să le caut pe 
Doamna Morwen şi pe Nienor. Ce poţi să-mi spui? lute! 

— Puţine, stăpâne, a răspuns Sador. Au plecat pe-ascuns. 
Se zvonea printre noi că le-a trimis vorbă Stăpânul Turin, 
căci nu ne îndoiam că în toţi anii ce trecuseră ajunsese înalt 
în rang, rege sau senior undeva pe meleagurile de la 
miazăzi. Dar, din câte văd, nu-i aşa. 

— Nu-i aşa. Am fost senior într-o ţară de la miazăzi, acum 
sunt doar un pribeag. Însă nu eu am trimis vorbă să vină la 
mine. 

— Atunci nu ştiu ce să-ţi spun. Mă gândesc c-o şti Doamna 
Aerin. Ea ştie de toate planurile mamei dumitale. 

— Cum pot să ajung la ea? 

— Nici asta nu ştiu. Chiar de i-am putea trimite vorbă, ar 
plăti scump dacă ar fi prinsă şuşotind în prag cu un 
vagabond pribeag din neamul celor asupriţi. lar un cerşetor 
ca tine n-ajunge prea departe de vrea să străbată sala spre 


masa stăpânilor, c-au şi pus Răsăritenii labele pe el şi-l bat 
de-i zboară fulgii, dacă nu şi mai rău. 

Turin s-a aprins de mânie auzind acestea. 

— Spui că nu-i îngăduit să străbat sala lui Brodda şi c-or să 
mă ciomăgească? A strigat el. Ia, hai să vedem! 

A intrat în sală, şi-a dat jos gluga de pe cap şi, îmbrâncind 
tot ce-i stătea în cale, s-a îndreptat spre masa la care 
şedeau stăpânul casei şi soaţa lui, dimpreună cu alţi mai- 
mari Răsăriteni. Unii dintre ei s-au repezit să-i prindă, însă 
el i-a trântit la pământ şi a strigat: 

— Nu-i nimeni stăpân aici ori e-o vizuină de orci? Unde-i 
stăpânul? 

Atunci Brodda s-a ridicat furios: 

— Eu conduc această casă. 

Dar, înainte să apuce să mai spună ceva, Turin i-a zis: 

— Înseamnă că n-ai deprins încă datina omeniei, pe care-o 
avea această ţară înainte să vii tu. Aşa-i obiceiul bărbaţilor 
în ziua de azi, să-şi lase slugile să batjocorească rubedeniile 
soaţelor lor? Căci eu rubedenie sunt şi-am o solie pentru 
Doamna Aerin. Mă laşi să mă apropii slobod ori mă apropii 
cum voi crede de cuviinţă? 

— Apropie-te, a zis Brodda, mustrându-şi supuşii; dar 
Aerin a pălit dintr-odată. 

Turin s-a apropiat de masă cu paşi mari, s-a oprit în faţa ei 
şi a făcut o plecăciune. 

— Cu iertare să-mi fie, Doamnă Aerin, că vin aşa, pe 
nepusă masă, dar solia mea nu poate să mai aştepte şi drum 
lung am bătut pentru ea. Le caut pe Morwen, Doamna din 
Dor-l6min, şi pe Nienor, copila ei. Le-am găsit casa pustie şi 
jefuită. Ce-mi poţi spune? 

— Nimic, a zis Aerin, cuprinsă de o teamă cumplită, căci 
Brodda n-o scăpa din ochi. 

— Nu cred, a zis Turin. 

Atunci Brodda s-a repezit de după masă, roşu de furie 
aghesmuită. 


— De-ajuns! A strigat el. N-am să îngădui ca vorbele soţiei 
mele să fie tăgăduite de-un cerşetor care vorbeşte graiul 
slugilor. Nimeni n-a auzit de vreo doamnă din Dor-l6min. 
Cât despre Morwen, era una din neamul ăla de sclavi şi a 
fugit aşa cum fug sclavii. Fă şi tu la fel, repejor, dacă nu vrei 
s-ajungi în ştreang! 

Turin a sărit la Brodda, şi-a tras din teacă sabia neagră, l-a 
prins de păr şi i-a smucit capul pe spate. 

— Nimeni să nu se clintească, a spus el, altfel unde-i stau 
picioarele acolo o să-i stea şi capul! Doamna Aerin, îţi mai 
cer încă o dată iertare dacă mi-a putut trece prin minte că 
necioplitul ăsta s-a purtat vreodată cu tine altfel decât rău. 
Acum spune-mi şi nu-mi ascunde nimic! Oare nu-s eu Turin, 
Seniorul din Dor-lOmin? Vrei să-ţi poruncesc? 

— Porunceşte-mi, a spus ea. 

— Cine a prădat casa lui Morwen? 

— Brodda. 

— Când a fugit Morwen şi-ncotro? 

— Au trecut un an şi trei luni de-atunci, a zis Aerin. 
Stăpânul Brodda şi alţi câţiva venetici de la răsărit, care se 
află aici, au asuprit-o fără milă. De multă vreme fusese 
rugată să plece în Regatul Ascuns; în cele din urmă, a 
plecat. Căci meleagurile până acolo fuseseră ferite o vreme 
de rău, se zice, mulţumită vitejiei Sabiei Negre din ţara 
aceea de la miazăzi, dar acum s-a sfârşit. S-a dus să-şi caute 
fiul care o aştepta acolo. Dar, dacă tu eşti acela, atunci mă 
tem că totul e anapoda. 

Turin a izbucnit într-un râs amar. 

— Anapoda? Anapoda? A strigat el. Că bine zici; la fel de 
sucit ca şi Morgoth! 

Şi dintr-odată l-a cuprins o furie neagră, ochii i s-au 
limpezit şi ultimele fire ale vrăjii lui Glaurung, ce-l ţinuseră 
legat, s-au slobozit, iar Turin a priceput minciunile cu care 
fusese îmbrobodit. 

— Am fost oare momit să vin încoace ca să-mi găsesc o 
moarte ruşinoasă tocmai eu, care puteam măcar să mor 


vitejeşte în faţa Porţilor fortăreței Nargothrond? 

Şi din noaptea ce înconjura casa i s-a năzărit că aude 
strigătele lui Finduilas. 

— N-o să pier eu primul aici! A strigat Turin. 

L-a înşfăcat pe Brodda şi, cu forţa ce i-o dădeau suferinţa 
sa cumplită şi mânia, l-a ridicat în văzduh şi l-a scuturat ca 
pe un câine. 

— Morwen din neamul sclavilor, aşa ai zis? Pui de venetic, 
banditule, sclav al sclavilor! 

L-a azvârlit pe Brodda cu capul înainte, de-a latul mesei, 
chiar în faţa unui răsăritean care se ridicase să-l atace pe 
Turin. În cădere, Brodda şi-a frânt gâtul, iar Tirin s-a 
repezit după servitorii lui şi a mai răpus trei, care, prinşi 
fără arme, se făcuseră mici de frică. S-a iscat zarvă mare în 
sală. Răsăritenii care se aflau acolo l-ar fi înfruntat pe Turin, 
dar se mai găseau mulţi alţii dintre vechii locuitori ai Dor- 
lOminului. Vreme îndelungată, fuseseră slugi supuse, dar 
acum şi-au părăsit locurile, strigând răzvrătiți. Curând, în 
sală s-a încins lupta şi, cu toate că răzvrătiţii nu aveau la ei 
decât cuțite de carne şi alte asemenea unelte pe care 
apucaseră să pună mâna ca să se apere de pumnale şi săbii, 
mulţi au pierit curând, şi dintr-o tabără, şi din cealaltă, 
înainte ca Turin să sară între ei şi să-i căsăpească pe ultimii 
Răsăriteni rămaşi în sală. 

Istovit, Turin s-a rezemat de un pilastru; focul furiei sale se 
preschimbase în cenuşă. Dar bătrânul Sador s-a târât până 
la el şi i-a cuprins genunchii. Era rănit de moarte. 

— De trei ori câte şapte ani, dacă nu şi mai mult, au trecut. 
Lungă mi-a fost aşteptarea pentru această clipă, a spus el. 
Dar acum te du, stăpâne, te du! Te du şi nu te mai întoarce, 
decât dacă aduci armie cu tine. Or să ridice întreaga ţară 
împotriva ta. Mulţi au scăpat de-aici cu fuga. Te du, altfel 
aici vei sfârşi. Cu bine! 

Atât a mai apucat să spună, apoi a alunecat pe podea şi şi- 
a dat sufletul. 


— Adevărul vorbelor de pe urmă, a zis Aerin. Ai aflat ce-ai 
vrut să ştii. Acum dispari repede! Dar mai întâi du-te la 
Morwen, să-i aduci mângâiere, altfel nu-ţi voi ierta 
niciodată prăpădul pe care l-ai făcut aici. O fi fost viaţa mea 
rea, dar, din pricina nestăpânirii tale, zilele mele sunt de- 
acum numărate. Veneticii s-or răzbuna pentru astă noapte 
pe toţi care am fost aici. Pripite îţi sunt faptele, fiu al lui 
Hurin, de parcă ai fi tot copilandrul pe care-l ştiam eu. 

— Şi slabă eşti de inimă, Aerin, fiică a lui Indor, aşa cum 
erai şi pe vremea când îţi spuneam mătuşă şi când te speria 
până şi un câine burzuluit. Ar fi trebuit să trăieşti într-o 
lume mai blândă. Dar vino cu mine! Te voi duce la Morwen. 

— Zăpada acoperă pământul, îmi trece de cap de adâncă 
ce e, a răspuns ea. Aş pieri în sălbăticie cu tine la fel de iute 
ca şi de mâinile sălbaticilor Răsăriteni. Nu poţi îndrepta ce- 
ai stricat. Te du! De rămâi, o să fie şi mai rău şi-o vei 
îndurera şi mai mult pe Morwen, fără nici un rost. Te du, 
din suflet te rog! 

Turin a făcut o plecăciune adâncă în faţa ei, s-a răsucit pe 
călcâie şi a părăsit sala lui Brodda. În urma lui au pornit de 
îndată toţi răsculații care se mai simțeau în putere. Au fugit 
în munţi, căci unii dintre ei cunoşteau bine potecile din 
pustie, şi au binecuvântat zăpada ce cădea şi le acoperea 
urmele. Astfel, cu toate că vânarea lor a început destul de 
curând după aceea, oameni, câini şi nechezături de cai 
umplând locurile şi văzduhul, fugarii au reuşit să scape în 
munţii de la miazăzi. Uitându-se apoi în urmă, au zărit o 
lumină roşie în depărtare, în ţara pe care o părăsiseră. 

— Au dat foc la casă, a zis Turin. De ce oare au făcut asta? 

— Au dat foc? Nu, stăpâne. Ea trebuie să fi fost, a răspuns 
un fugar, pe nume Asgon. Mulţi războinici nu ştiu să 
citească ce zace în spatele răbdării şi tăcerii. Ea ne-a făcut 
mult bine, plătind scump pentru aceasta. Inima nu-i era 
câtuşi de puţin slabă, iar răbdarea are şi ea un sfârşit în 
cele din urmă. 


Câţiva dintre cei mai voinici, care puteau îndura iarna, au 
rămas cu Turin şi l-au dus, pe cărări doar de ei ştiute, la un 
adăpost în munţi, o peşteră a proscrişilor şi a fugarilor; de 
aceea se găseau acolo şi provizii din belşug. Au aşteptat în 
peşteră până s-a potolit ninsoarea, după care i-au dat lui 
Turin merinde şi l-au dus la o trecătoare aproape 
neumblată, ce ducea spre miazăzi, în Valea Sirionului, unde 
zăpada nu ajunsese. Pe drumul de coborâre şi-au luat 
rămas-bun. 

— Rămâi cu bine, Senior al Dor-l6minului, a zis Asgon. Dar 
să nu ne dai uitării. De-acum vom fi vânaţi fără răgaz, iar 
neamul oamenilor-lupi va fi şi mai sângeros din pricina 
venirii tale. Aşa că du-te şi nu te mai întruna, numai dacă vii 
cu armie, să ne eliberezi. Cu bine! 

Capitolul XIII. 

SOSIREA LUI TURIN ÎN BRETHIL. 

Iar Turin a coborât spre Sirion, cu mintea chinuită de 
gânduri. Il se părea lui că, dacă înainte avusese de ales între 
două rele, acum erau trei, la cele vechi adăugându-se şi 
poporul său asuprit, care-l chema şi căruia el nu făcuse 
altceva decât să-i sporească suferinţa. O singură mângâiere 
avea Turin: nu se mai îndoia că Morwen şi Nienor 
ajunseseră demult în Doriath, iar drumul le fusese ferit de 
primejdii numai mulţumită vitejiei Sabiei Negre din 
Nargothrond. În sinea lui îşi spunea: „Unde în alt loc mai 
bun le-aş fi putut adăposti dacă aş fi ajuns mai din vreme? 
De s-o frânge şi Brâul lui Melian, atunci totul se va sfârşi. 
Mai bine aşa cum s-au brodit acum lucrurile, căci prin furia 
şi pripeala mea nu fac decât să aduc înnegurare oriunde m- 
aş afla. Să le ţină Melian la ea! Eu le voi lăsa în pace, ferite 
de umbră, măcar o vreme”. 

Dar prea târziu s-a pornit Turin s-o caute pe Finduilas, 
răscolind codrii de la poalele munţilor Ered Wethrin, 
sălbăticit şi pândar asemenea unei fiare; toate drumurile le- 
a cercetat, care duceau spre miazănoapte, la Trecătoarea 
Sirion. Prea târziu. Urmele fuseseră spălate de ploi şi 


zăpadă. Dar aşa s-a făcut că, luând-o de-a lungul râului 
Teiglin la vale, Turin s-a întâlnit cu câţiva dintre oamenii 
Poporului lui Haleth, din Codrul Brethil. Războiul îi 
secerase, împuţinându-le rândurile, iar cei rămaşi, o mână 
de suflete, trăiau neştiuţi de nimeni la adăpostul unei 
palisade, pe Amon Obel, în inima codrului. Ephel Brandir se 
numea acel loc; căci Brandir, fiul lui Handir, era acum 
căpetenia lor, după ce tatăl lui pierise răpus. Brandir nu era 
un om potrivit pentru războaie, din pricină că era olog de 
un picior pe care şi-l frânsese în copilărie, într-o 
împrejurare nefericită; avea şi o fire tare blândă, iubind mai 
degrabă lemnul, şi nu fierul, şi ştiinţă despre tot ceea ce 
creştea sub pământ, mai curând decât despre orice altceva. 

Dar unii dintre Pădurenii aceştia încă îi vânau pe orci la 
hotarele ținutului lor. Aşa s-a făcut că, atunci când Turin a 
ajuns în acele locuri, a auzit zvon de încleştare. A grăbit 
pasul, s-a furişat cu băgare de seamă printre copaci şi a 
văzut o ceată mică de oameni, înconjurată de orci. Oamenii 
se apărau cu disperare, stând cu spatele la un pâlc de 
copaci care creşteau stingheri, în mijlocul unei poieni; dar 
orcii erau mulţi la număr, încât bieţii pădureni nu prea 
aveau cum să scape dacă nu-i ajuta cineva. Pitit în desiş, 
fără să-l vadă careva, Turin s-a apucat să facă o hărmălaie 
cumplită, cu bufnituri de picioare şi trosnet de crengi rupte, 
ca apoi să strige în gura mare, de-ai fi zis că se afla în 
fruntea unei adevărate armii. 

— Aha! Aici mi-erau! Veniţi după mine! La atac, ucideţi tot 
ce puteţi! 

Auzindu-i, mulţi dintre orci s-au uitat peste umăr, cuprinşi 
de spaimă. Dintr-un salt, Turin a fost în poiană, făcând semn 
cu mâna pentru a-i îndemna şi pe ceilalţi din urmă, iar 
tăişurile lui Ciurthang au scăpărat asemenea unei flăcări în 
mâna lui. Prea bine cunoşteau orcii lama aceea, încât, 
înainte ca Turin să ajungă în mijlocul lor, ei s-au şi 
împrăştiat şi au rupt-o la fugă. Pădurenii i s-au alăturat şi 
împreună i-au vânat pe orci, împingându-i în râu, puţini 


izbutind să iasă pe malul celălalt. În cele din urmă, oamenii 
s-au oprit pe mal şi Dorlas, căpetenia pădurenilor, a spus: 

— Iute eşti la vânătoare, jupâne, dar ciracii nu se grăbesc 
să te urmeze. 

— Altfel stă treaba, i-a răspuns Turin: alergăm cu toţii ca şi 
când am fi unul singur şi cu nici un chip nu ne despărţim. 

Oamenii din Brethil au început să râdă. 

— Păi, unul singur d-alde tine face cât o armie întreagă. Îţi 
suntem datori cu mii de mulţumiri. Dar cine eşti şi ce faci 
aici? 

— Îmi fac treaba pe care o ştiu face, adică să răpun orci, a 
zis Turin. Şi sălăşluiesc acolo unde am treabă. Sunt 
Sălbaticul din Păduri. 

— Atunci vino de sălăşluieşte cu noi, au zis ei. Căci noi în 
păduri ne avem sălaşurile şi ne trebuie oameni pricepuţi. 
Vei fi primit cu braţele deschise! 

Turin le-a aruncat o privire ciudată şi a zis: 

— Să mai fi rămas suflete pe lumea asta care să nu se 
teamă că voi pogori umbră peste uşile lor? Prieteni, mai am 
o misie dureroasă de îndeplinit: s-o caut pe Finduilas, fiica 
lui Orodreth din Nargothrond, sau măcar să aflu ce s-a ales 
de ea. Vai şi-amar! Multe săptămâni au trecut de când a fost 
luată din Nargothrond, dar tot trebuie să mă duc şi s-o 
caut. 

Oamenii l-au privit cu milă, iar Dorlas a spus: 

— Nu o mai căuta. Căci o oaste de orci a venit dinspre 
Nargothrond spre Trecerea peste Teiglin. Aflasem despre 
ea cu mult înainte, din pricină că înaintau foarte încet, 
ducând cu ei mulţi prizonieri. Atunci ne-am gândit să dăm şi 
noi micul nostru atac în război, astfel că i-am înconjurat pe 
orci din toate părţile, cu toţi arcaşii pe care izbutisem să-i 
strângem, nădăjduind să-i putem elibera pe prizonieri. Dar, 
vai! De cum au fost atacați, orcii aceia ticăloşi i-au ucis pe 
captivi, întâi pe femei, iar pe fiica lui Orodreth au pironit-o 
de-un copac cu o suliță. 

Turin a rămas ca trăsnit. 


— De unde ştiţi că ea era? A întrebat el. 

— Pentru că mi-a vorbit înainte să moară, a răspuns 
Dorlas. Era limpede că privirea ei căuta pe cineva pe care-l 
aştepta şi mi-a zis aşa: „Mormegil. Spuneţi-i lui Mormegil că 
Finduilas este aici”. Altceva n-a mai spus. Acelea fiind 
ultimele ei cuvinte, am înmormântat-o acolo unde a murit. 
Zace într-un gorgan, lângă Teiglin. Să fi trecut o lună de- 
atunci. 

— Duceţi-mă acolo, le-a cerut Turin, şi ei l-au dus la o 
colină în apropiere de Trecerea peste Teiglin. 

S-a întins Turin pe pământ şi o întunecime l-a cuprins, 
încât oamenii l-au crezut mort. Dorlas s-a aplecat asupra 
lui, l-a privit cu băgare de seamă, apoi s-a întors către 
oamenii săi şi a spus: 

— Prea târziu! Mare păcat. Aici zace însuşi Mormegil, 
Marele Căpitan din Nargothrond. După sabie ar fi trebuit 
să-l recunoaştem, aşa cum au făcut orcii. 

Căci Sabiei Negre de la miazăzi i se dusese faima în lung 
şi-n lat, până şi în inima codrului. 

L-au ridicat cu venerație şi l-au purtat până la Ephel 
Brandir, iar Brandir a ieşit în întâmpinarea lor şi s-a 
minunat de năsălia pe care-l duceau. Dar, când a dat la o 
parte acoperământul de pe trup, s-a uitat la chipul lui Turin, 
fiul lui Hurin, şi o umbră întunecată i-a cuprins inima. 

— Vai, oameni cruzi ai lui Haleth! A strigat el. De ce aţi 
împiedicat moartea să-l ia pe omul ăsta? V-aţi chinuit să 
aduceţi pân-aici ultimul blestem al neamului nostru. 

Dar pădurenii i-au zis: 

— Nicidecum, acesta este Mormegil din Nargothrond, un 
mare casap de orci şi de mult folos ne va fi dacă va trăi. Şi, 
chiar de n-ar fi aşa, cum am putea lăsa leşul unui om lovit 
de durere să zacă de izbelişte? 

— Cu adevărat n-aţi putea, a consimţit Brandir. Soarta a 
vrut să fie astfel. 

Şi l-a luat pe Turin în casa lui şi l-a îngrijit. 


Dar, când Turin a izbutit într-un târziu să alunge 
întunecimea, venise primăvara; s-a trezit şi a văzut soarele 
luminând mugurii verzi. Şi dintr-o dată s-a redeşteptat în el 
curajul Casei lui Hador şi s-a ridicat Turin în capul oaselor, 
spunând în sinea lui: „Toate faptele mele şi zilele de 
odinioară mi-au fost întunecate şi pline de ticăloşie. lată că 
a venit o zi nouă. Aici mă voi statornici în pace şi mă voi 
lepăda şi de nume, şi de neam. Voi lăsa în urmă sau măcar 
voi încerca să n-o arunc peste cei pe care îi iubesc”. 

Astfel că şi-a luat un nume nou, zicându-şi Turambar, care 
în graiul Elfilor Nobili însemna Stăpânul Destinului. Şi a 
trăit el printre pădureni, fiind iubit de ei, iar eli-a rugat să-i 
dea uitării numele de odinioară şi să-l socotească drept unul 
dintre ei, născut în Brethil. Numai că schimbându-şi numele 
n-a însemnat şi că îşi schimbase năravul pe de-a-ntregul ori 
că uitase de vechile lui păsuri împotriva servitorilor lui 
Morgoth. Când şi când, pornea la vânătoare de orci, însoţit 
de câţiva care gândeau asemenea lui, cu toate că treaba 
asta nu-i plăcea defel lui Brandir. Căci el dorea să păzească 
obştea mai curând tăinuind-o şi fără zarvă. 

— Mormegil nu mai este, spunea el, dar teamă mi-e că 
seminţia lui Turambar să nu stârnească mânia duşmanilor 
împotriva Codrului Brethil. 

Aşa că Turambar şi-a pus sabia neagră deoparte şi nu a 
mai luat-o cu sine la luptă, mânuind de acum numai arcul şi 
săgeata. Pe orci însă nu-i lăsa nicicum să se apropie de 
Trecerea peste Teiglin ori de măgura în care zăcea, 
Gorganul Fecioarei Elfe, şi curând orcii s-au învăţat să se 
teamă de acel loc şi să-i ocolească. Dar Dorlas i-a spus lui 
Turambar: 

— Ţi-ai lepădat numele, tu însă tot Sabia Neagră ai rămas. 
Oare nu-i adevărat ce se zvoneşte, cum că Sabia Neagră 
era fiul lui Hurin din Dor-lOmin, Senior al Casei lui Hador? 

Turambar i-a răspuns: 

— Aşa am auzit şi eu. Dar nu o spune şi altora, te rog mult, 
ca pe un prieten ce-mi eşti. 


Capitolul XIV. 

CĂLĂTORIA LUI MORWEN ŞI A LUI NIENOR ÎN 
NARGOTHROND. 

După trecerea Iernii Crunte, în Doriath au sosit veşti 
despre Nargothrond. Le aduseseră câţiva care scăpaseră 
din atacul asupra fortăreței şi reuşiseră să supravieţuiască 
iernii în sălbăticie, iar acum veniseră să caute adăpost la 
Thingol, iar străjerii de la hotare îi aduseseră în faţa 
regelui. Unii spuneau că toţi duşmanii se retrăseseră la 
miazănoapte, alţii că Glaurung încă mai sălăşluia în sălile lui 
Felagund; mai erau cei care ziceau că Mormegil fusese 
răpus; câţiva vorbeau cum că Mormegil fusese vrăjit de 
Dragon şi rămăsese în fortăreață, preschimbat în stană. Dar 
cu toţii spuneau că în Nargothrond se ştiuse tot timpul că 
Sabia Neagră nu era altcineva decât Turin, fiul lui Hurin din 
Dor-lOmin. 

Auzind acestea, Morwen şi Nienor au fost cuprinse de o 
spaimă şi o durere cumplite. Şi a spus Morwen: 

— Îndoiala asta este lucrarea lui Morgoth! Oare nu ne e 
dat să aflăm adevărul şi astfel să ştim la ce ne putem 
aştepta mai rău? 

Chiar şi Thingol dorea să afle mai multe despre soarta 
Fortăreţei Nargothrond şi se gândea să trimită într-acolo 
câteva iscoade, numai că el credea că Turin fusese ucis ori, 
dacă nu murise, nimeni nu l-ar mai fi putut salva; şi nu voia 
cu nici un chip să trăiască ceasul în care Morwen ar fi aflat 
crudul adevăr dincolo de orice îndoială. Astfel că i-a spus: 

— Treaba asta e tare primejdioasă, Doamnă din Dor-lOmin, 
trebuie să cumpănim. Îndoiala poate într-adevăr fi lucrarea 
lui Morgoth, vrând să ne facă să ne pripim. 

Dar Morwen, pradă deznădejdii, i-a strigat: 

— Pripeală, domnul meu! Dacă fiul meu rătăceşte flămând 
prin codri, dacă zace în lanţuri undeva, dacă leşul lui a 
rămas neînmormântat, atunci crede-mă că mă voi pripi. N- 
aş irosi nici o clipă ca să mă duc să-l caut. 


— Doamnă din Dor-lOmin, a zis Thingol, fiul lui Hurin nu şi- 
ar dori aşa ceva. El s-ar gândi că eşti mai la adăpost decât 
în oricare alt meleag de pe acest pământ aici, în grija lui 
Melian. De dragul lui Hurin şi al lui Turin, nu te voi lăsa să 
rătăceşti pe cine ştie ce coclauri în vremurile astea pline de 
primejdii. 

— Pe Turin nu l-ai împiedicat să dea piept cu primejdia, 
dar pe mine vrei să mă ţii departe de el, a ţipat Morwen. În 
grija lui Melian! Da, o prizonieră a brâului. Multă vreme am 
pregetat până să păşesc înăuntrul brâului, iar acum mă 
căiesc. 

— Doamnă din Dor-l6min, i-a zis Thingol, dacă astfel ţi-e 
vorba, atunci să ştii: brâul este deschis. Liberă ai venit aici, 
liberă vei sta ori vei pleca. 

Melian, care tăcuse în tot acest timp, i-a spus: 

— Nu te duce, Morwen. Adevărat ai spus: îndoiala aceasta 
de la Morgoth vine. Dacă pleci, pleci pentru că aşa vrea el. 

— Teama de Morgoth nu mă va opri să urmez chemarea 
neamului meu, a răspuns Morwen. Dar, dacă te temi pentru 
viaţa mea, atunci, domnul meu, dă-mi pe câţiva dintre 
slujitorii Domniei Tale să mă însoţească. 

— Ţie nu-ţi spun ce să faci, i-a răspuns Thingol. Alor mei 
însă le spun. Îi voi trimite când cred eu de cuviinţă. 

Morwen n-a mai spus nimic; izbucnind în plâns, a plecat 
din faţa regelui. Thingol îşi simţea inima grea, căci i se 
părea că Morwen îşi pierduse minţile şi a întrebat-o pe 
Melian dacă puterile ei n-o puteau împiedica să plece. 

— Ca să împiedic răul să intre pot să fac multe, a răspuns 
ea. Dar nu şi împotriva celor care vor să iasă. Asta numai ţie 
îţi stă în puteri. Dacă e să fie ţinută aici, trebuie s-o ţii cu 
forţa. Doar aşa o vei face să se răzgândească. 

Morwen s-a dus la Nienor şi i-a spus: 

— Rămâi cu bine, fiică a lui Hurin. Eu plec să-mi caut fiul 
ori măcar să aflu ce i s-a întâmplat cu adevărat. Aici toţi se 
codesc să facă ceva şi-or să se codească până va fi prea 
târziu. Tu aşteaptă-mă, nădăjduiesc să mă întorc curând. 


Cuprinsă de teamă şi deznădejde, Nienor a încercat s-o 
oprească, dar Morwen n-a mai scos un cuvânt, s-a întors în 
camera ei, iar când a venit dimineaţa a încălecat şi dusă a 
fost. 

Thingol dăduse poruncă să nu stea nimeni în calea lui 
Morwen. Dar de cum a plecat, regele i-a chemat la sine pe 
cei mai voinici şi mai pricepuţi dintre străjeri, iar pe 
Mablung l-a numit căpetenia lor. 

— Plecaţi acum fără zăbavă, le-a zis el, dar să nu ştie că o 
urmăriţi. lar când o ajunge în pustie, de-o fi s-o amenințe 
ceva, arătaţi-vă; dacă nu se întoarce cu voi, păziţi-o cum 
puteţi mai bine. Însă pe câţiva dintre voi îi voi ruga s-o ia 
înainte cât pot ei de repede, să afle tot ce se poate afla. 

Aşa s-a întâmplat că Thingol a trimis mai mulţi străjeri 
decât avusese de gând, iar printre ei se aflau şi zece 
Cavaleri care duceau de dârlogi alţi câţiva cai. Au pornit pe 
urmele lui Morwen care a apucat-o spre miazăzi, 
străbătând ţinutul Region, şi astfel a ajuns la malul râului 
Sirion, mai sus de Heleşteiele Amurgului; acolo s-a oprit ea, 
căci Sirionul era lat şi vijelios, iar Morwen nu ştia pe unde s- 
o apuce. Străjerii au fost nevoiţi să se arate, iar Morwen le- 
a spus: 

— Thingol vrea să mă oprească din drum? Ori poate abia 
acum îmi trimite ajutorul pe care nu voise să ni-l dea? 

— Şi una, şi alta, a răspuns Mablung. Nu vrei să te întorci? 

— Nu! 

— Înseamnă că va trebui să te ajut, cu toate că o fac 
împotriva inimii. Aici Sirionul e lat şi adânc, nu poate fi 
trecut înot nici de noi, nici de cai. 

— Atunci duceţi-mă dincolo, pe unde trec elfii, i-a zis 
Morwen, altfel voi încerca să-l trec înot. 

Şi Mablung a dus-o la Heleşteiele Amurgului. Pe acel mal 
răsăritean, în micile estuare şi în desişul de stuf, elfii ţineau 
ascunse şi bine pazite bărci, pentru ca solii care-i aduceau 
lui Thingol veşti despre rubedeniile sale din Nargothrond să 
poată trece dintr-o parte în cealaltă. Acum au aşteptat să 


treacă noaptea luminată de stele şi abia în ceţurile 
albicioase dinaintea zorilor au traversat râul. Iar la vremea 
când soarele apăruse roşu de după Munţii Albaştri şi vântul 
dimineţii sufla cu putere, împrăştiind ceața, străjerii au 
urcat malul apusean, lăsând în urmă Brâul lui Melian. Elfi 
Înalţi din Doriath erau străjerii aceştia, cu veşminte cenuşii 
şi cu mantii peste cămăşile de zale. De pe ponton, Morwen 
îi privea cum trec în tăcere pe lângă ea şi dintr-odată a scos 
un țipăt. 

— Acela de unde a apărut? A întrebat ea, arătând spre 
coada companiei. De trei ori câte zece eraţi când aţi venit la 
mine. lar acum urcați malul de trei ori câte zece şi încă 
unul! 

Atunci s-au întors şi ceilalţi şi cu adevărat au văzut că 
soarele lumina un cap auriu; căci Nienor era nou-venitul; 
din pricina vântului, gluga îi căzuse de pe cap. Astfel au 
descoperit că ea se luase după străjeri şi li se alăturase în 
întuneric, înainte să înceapă traversarea râului. Străjerii s- 
au înspăimântat, dar mai speriată era Morwen. 

— Du-te înapoi, i-a strigat că. Întoarce-te! Îţi poruncesc! 

Dar Nienor i-a răspuns: 

— Dacă soaţa lui Hurin poate să plece împotriva tuturor 
sfaturilor pentru că o cheamă glasul sângelui, la fel poate şi 
fiica lui Hurin. Mi-ai dat numele de Bocirea, numai că nu 
voiesc a jeli de una singură după tată, după frate şi după 
mamă. Voi sunteţi tot ce am şi vă iubesc mai presus de 
orice. Şi, dacă tu nu te temi, nici eu nu mă tem. 

Şi cu adevărat pe chipul ei nu se citea nici urmă de teamă. 
Nienor părea înaltă şi puternică; semăna cu cei din Casa lui 
Hador, înalţi la stat, iar cu veşmintele acelea elfeşti pe care 
le purta nu se deosebea de străjeri, fiind doar cu puţin mai 
scundă decât cel mai înalt dintre ei. 

— Şi-acum ce-ai de gând să faci? A întrebat-o Morwen. 

— Să merg încotro vei merge şi tu. Ai de ales. Fie mă duci 
înapoi şi mă dai în siguranţă în grija lui Melian, căci nu e 


înţelept să nu-i asculţi sfatul, fie, dacă tu vei apuca-o pe 
drumul primejdiei, vei şti că te urmez pe acelaşi drum. 

Adevărul e că Nienor venise până aici în nădejdea că, de 
teamă pentru viaţa fiicei ei şi din dragoste pentru ea, 
Morwen se va întoarce, iar Morwen nu ştia cum să se 
împartă. 

— Una e să nu dai ascultare unui sfat, a răspuns Morwen. 
Cu totul alta să nu te supui poruncii pe care ţi-o dă mama 
ta. Du-te înapoi! 

— Nu, s-a împotrivit Nienor. De mult nu mai sunt copil. Am 
şi eu vrerea mea şi o minte care judecă singură, cu toate că 
până acum nu a judecat altminteri decât a ta. Merg cu tine. 
Mai curând în Doriath, ca semn de cinstire pentru cei care-l 
cârmuiesc, dar, de nu voieşti astfel, atunci spre apus. Şi, 
dacă tot vorbim despre cine să meargă mai departe, mai 
degrabă eu ar trebui să fiu aceea, fiind în deplinătatea 
puterilor mele. 

Privindu-şi fiica, Morwen a văzut în ochii ei cenuşii 
încăpăţânarea lui Hurin. Mai că i-ar fi dat ascultare, dar nu- 
şi putea înfrânge mândria - ar fi părut, în ciuda vorbelor 
meşteşugite, că se lasă dusă înapoi de Nienor, ca o femeie 
bătrână ce a dat în mintea copiilor. 

— Îmi voi urma drumul, aşa cum am plănuit, i-a răspuns 
ea. Dacă vrei să vii, vino, dar fără consimţământul meu. 

— Aşa să fie, a zis Nienor. 

Atunci Mablung le-a spus străjerilor: 

— E limpede acum că nu din lipsă de curaj, ci din 
prevedere aduce poporul lui Hurin nenorociri asupra 
altora! Aşa s-a întâmplat şi cu Turin, dar nu şi cu strămoşii 
lui. Cei de-acum sunt toţi cu minţile rătăcite, unul mai rău 
decât celălalt, iar asta nu-mi place defel. Mai tare mă tem 
de această misie ce ne-a dat-o regele decât de a-l vâna pe 
Lup. Ce-i de făcut? 

Dar Morwen, care urcase şi ea pe țărm şi se apropiase de 
ei, a auzit ultimele cuvinte. 


— Faceţi aşa cum v-a rugat regele, le-a spus ea. Căutaţi să 
aflaţi veşti despre Nargothrond şi despre Turin. Pentru asta 
am venit cu toţii până aici. 

— Ehei, mai e drum lung de străbătut şi presărat de 
primejdii, i-a zis Mablung. Dacă e să mergeţi mai departe, 
trebuie să urcați în şei şi să călăriţi alături de ceilalţi 
călăreţi, fără să vă depaărtaţi nici un pas de ei. 

Se luminase bine de ziuă când au pornit mai departe şi au 
ieşit, fără să se grăbească şi cu ochii-n patru, din ţinutul 
trestiilor şi al sălciilor pitice, ajungând la poalele pădurilor 
cenuşii, care acopereau mare parte din câmpia de la 
miazăzi de Nargothrond. Cât a fost ziua de lungă, au mers 
tot spre apus, fără să vadă în jur altceva decât pustiiciune şi 
fără să audă vreun zgomot; meleagul era tăcut, parcă sub 
stăpânirea unei spaime mari, aşa i s-a părut lui Mablung. Pe 
acelaşi drum apucase şi Beren, cu mulţi ani înainte, apoi 
pădurile se umpluseră de ochii ascunşi ai vânătorilor, dar 
acum toţi cei care sălăşluiseră de-a lungul râului Narog 
plecaseră şi nu se vedea nici un semn că orcii s-ar fi 
încumetat atât de departe spre miazăzi. În acea noapte şi- 
au aşezat tabăra în pădurea cenuşie, fără să aprindă vreun 
foc, nici măcar cât de-o torţă. 

Următoarele două zile şi-au continuat călătoria. În seara 
celei de-a treia zile de când traversaseră Sirionul, au ajuns 
în partea cealaltă a câmpiei, de unde nu mai era mult până 
la malul răsăritean al Narogului. Dintr-odată, pe Mablung l- 
a cuprins o asemenea tulburare încât a rugat-o pe Morwen 
să nu meargă mai departe. Dar ea a râs şi a spus: 

— Din cât mi se pare, în curând vei scăpa de noi şi-atunci o 
să poţi răsufla uşurat. Dar până atunci va trebui să ne mai 
rabzi puţin. Aproape am ajuns, n-o să mă întorc tocmai 
acum doar pentru că mi-e teamă. 

— Sunteţi nebune de legat şi nesăbuite amândouă, i-a 
strigat Mablung. Mai mult ne împiedicaţi decât ne ajutaţi să 
aflăm veşti. Ascultaţi bine ce vă spun! Am fost rugaţi să nu 
stăm cu voi cu de-a sila, dar am fost rugaţi şi să vă apărăm 


cum om putea mai bine. În trecătoarea asta nu pot face 
decât un singur lucru, să vă păzesc. Mâine vă voi duce la 
Amon Ethir, Dealul Iscoadelor, care nu e departe de-aici; 
acolo veţi rămâne sub strajă şi nu vă veţi mai clinti din loc 
atâta vreme cât sunt eu căpetenie aici. 

Amon Ethir era un gorgan mare cât un deal, care, cu 
multă vreme în urmă, la porunca lui Felagund, fusese 
ridicat cu trudă pe câmpia din faţa Porţilor fortăreței sale, 
la o leghe spre răsărit de Narog. De atunci, crescuseră 
copaci pe el; golaş rămăsese numai creştetul de unde se 
putea vedea în toate părţile. Se zăreau drumurile care 
duceau la marele pod al Nargothrondului şi plaiurile 
împrejmuitoare. La acest deal au ajuns ei târziu dimineaţa 
şi l-au urcat dinspre răsărit. Apoi, privind de-acolo, de sus, 
spre platoul Faroth, cafeniu şi golaş dincolo de râu, 
Mablung a văzut cu ochii lui de elf terasele fortăreței 
Nargothrond, pe abruptul malului apusean; ca o gaură 
mică şi neagră în zid se desluşeau Porţile lui Felagund. Dar 
Mablung nu izbutea să prindă nici un zvon şi nu zărea nici 
urmă de Duşman ori de Dragon, în afară de semnele de foc 
din jurul porţilor, pe care le pricinuise Dragonul când 
prădase fortăreaţa. Totul zăcea în nemişcare sub un soare 
palid. 

După cum spusese că o să facă, Mablung le-a poruncit 
celor zece cavaleri să le ţină pe Morwen şi pe Nienor în 
vârful dealului şi nu care cumva să se clintească de acolo 
până nu se întorcea el, decât dacă se ivea vreo primejdie 
cumplită şi, dacă totuşi se ivea, atunci Cavalerii trebuiau să 
le înconjoare pe mamă şi fiică şi să fugă, cât puteau ei de 
repede, spre răsărit, spre Doriath, trimițând pe unul dintre 
ei înainte, ca să dea de veste şi să ceară ajutor. 

Apoi Mablung i-a luat cu sine pe ceilalţi tovarăşi de drum 
şi împreună au coborât dealul. Când au ajuns în câmpia 
apuseană, unde copacii erau rari, s-au împrăştiat şi, cu 
îndrăzneală, dar şi cu fereală, fiecare a apucat-o pe alt 
drum, îndreptându-se spre malul râului Narog. Mablung 


însuşi a luat-o pe drumul din mijloc, ce ducea spre pod. 
Astfel, a ajuns la capătul lui de pe malul cestălalt şi l-a găsit 
dărâmat; jos, în albia adâncă, râul curgea vijelios, umflat de 
ploile căzute departe la miazănoapte, înspumat şi vuind 
printre pietrele prăvălite. 

Dar Glaurung se afla acolo, zăcând în umbra marelui 
coridor ce ducea de la Porţile sfărâmate până în inima 
fortăreței; prinsese demult de veste de venirea iscoadelor, 
cu toate că puţini ochi din Pământul de Mijloc le-ar fi zărit. 
Dar căutătura ochilor lui ticăloşi era mai ageră decât cea a 
vulturilor, întrecând-o chiar pe cea departe-văzătoare a 
elfilor; ştia şi că unii rămăseseră în urmă, sus, pe creştetul 
pleşuv al dealului Amon Ethir. 

Astfel, pe când Mablung se strecură printre bolovani, 
cercând să treacă râul dezlănţuit pe pietrele podului năruit, 
numai ce iese Glaurung, scuipând foc, şi se târăşte jos în 
râu. Dintr-odată s-a auzit un sfârâit cumplit şi din ape s-au 
înălţat vălătuci de neguri. Mablung şi ceilalţi străjeri care 
pândeau în apropiere s-au pomenit învăluiţi într-un abur 
orbitor şi-ntr-o miasmă greţoasă. Cei mai mulţi au rupt-o la 
fugă, mai curând nimerind decât găsind drumul înapoi spre 
Dealul Iscoadelor. Dar, în timp ce Glaurung trecea râul 
Narog, Mablung s-a tras deoparte şi s-a ascuns sub o 
stâncă, rămânând pitit acolo, căci socotea că misia lui încă 
nu se încheiase. Acum ştia dincolo de orice îndoială că 
Glaurung sălăşluia în Nargothrond, dar încă nu aflase nimic 
despre soarta fiului lui Hurin. Inima lui vitează îi dădea 
ghes să traverseze râul de cum dispărea Glaurung şi să 
cerceteze sălile lui Felagund. Îşi spunea că făcuse tot ce-i 
stătea lui în puteri să le apere pe Morwen şi Nienor. Fără 
doar şi poate, străjerii vor fi prins de veste că Glaurung se 
apropia, iar Cavalerii vor fi pornit în galop înapoi spre 
Doriath. 

Aşa s-a făcut că Glaurung a trecut pe lângă Mablung - o 
formă urieşească înconjurată de aburi; înainta cu 
repeziciune, căci o fi fost el un vierme mare, dar era şi 


sprinten. Mablung a trecut la rândul său Narogul, pe malul 
celălalt, nu fără să-şi primejduiască viaţa. De sus, de pe 
Amon Ethir, străjile l-au văzut pe Dragon ieşind şi s-au 
înspăimântat. N-au mai stat o clipă pe gânduri, ci le-au 
rugat pe Morwen şi pe Nienor să încalece şi s-au pregătit să 
fugă spre răsărit, aşa cum le spusese căpetenia lor. Dar, 
chiar când lăsaseră în urmă clina dealului şi porniseră în 
galop pe câmpie, un vânt rău a împins asupra lor aburii şi o 
miasmă pe care nici un cal n-a putut-o îndura. Orbiţi de 
negură şi înnebuniţi de groaza ce le-o stârnise duhoarea 
Dragonului, caii n-au mai fost de stăpânit, încât au rupt-o la 
fugă care-ncotro. Străjerii n-au mai ştiut unii de alţii, ci se 
izbeau de copaci sau orbecăiau zadarnic în căutarea 
tovarăşilor lor. 

Nechezăturile cailor şi strigătele călăreţilor au ajuns la 
urechile lui Glaurung şi tare i-a plăcut ce auzea. 

Unul dintre elfii călăreţi, care-ncerca să-şi strunească 
armăsarul în ceaţă, a văzut-o deodată pe Doamna Morwen 
trecând pe lângă el, un duh cenuşiu pe un cal înnebunit; în 
clipa următoare a dispărut strigând „Nienor!” şi de atunci 
dusă a fost. 

Când groaza aceea oarbă a pus stăpânire pe călăreţi, calul 
lui Nienor, care gonea sălbatic, s-a împiedicat, aruncând-o 
pe fată din şa. A căzut în iarba moale, aşa că nu s-a rănit, 
dar, ridicându-se în picioare, a văzut că rămăsese singură, 
pierdută în ceaţă, fără cal şi fără străjeri. Nu s-a 
înspăimântat câtuşi de puţin, ci a cumpănit ce era mai bine 
de făcut. N-avea nici un rost, şi-a zis ea, să se ia după un 
strigăt sau altul, căci, chiar dacă răsunau peste tot în jurul 
ei, strigătele păreau să devină tot mai slabe. Mai înţelept 
era să încerce să se întoarcă la deal. Cu siguranţă, acolo 
avea să vină şi Mablung înainte de a se îndrepta spre 
Doriath, măcar pentru a vedea dacă nu cumva rămăsese 
cineva în urmă. 

Aşa că Nienor a pornit în direcţia în care simţea că se 
înalţă pământul sub picioarele ei şi, cu adevărat, în scurt 


timp a ajuns la deal, apoi a luat-o încet pe poteca ce ducea 
dinspre latura răsăriteană spre vârf. Pe măsură ce urca, 
ceața se subţia, iar când a ajuns pe culme, soarele scălda 
creştetul golaş. Nienor a mai făcut câţiva paşi şi a privit 
spre apus. Şi chiar acolo, în faţa ei, se găsea capul cel mare 
al lui Glaurung, care tocmai atunci se târâse până sus din 
partea cealaltă a dealului; înainte ca fata să se dumirească 
ce se întâmpla, ochii ei au privit în cumpliţii ochi ai 
viermelui, stăpâniţi de acelaşi spirit ticălos ca ai lui 
Morgoth, stăpânul lui. 

Nienor, a cărei fire îndărătnică nu se pierdea cu una, cu 
două, s-a împotrivit căutăturii din ochii lui Glaurung, dar 
dragonul a copleşit-o cu puterea lui. 

— Ce cauţi aici? A întrebat-o el. 

Fără voia ei, fata a răspuns: 

— Îl caut pe unul numit Turin, care a sălăşluit aici o vreme. 
Dar poate a pierit. 

— Nu am de unde şti, a zis Glaurung. A fost lăsat aici să le 
apere pe femei şi pe nevolnici, dar, când am venit eu, eli-a 
părăsit pe toţi şi a rupt-o la fugă. Un fanfaron şi-un fricos 
fără pereche, aşa-mi pare. De ce-l cauţi tocmai pe unul de 
teapa lui? 

— Minţi, a zis Nienor. Copiii lui Hurin nu-s fricoşi, aşa să 
ştii. Nu ne temem de tine. 

Glaurung a izbucnit într-un râs răutăcios; fiica lui Hurin se 
dăduse de gol. 

— Înseamnă că sunteţi nebuni şi tu, şi fratele tău, a zis el. 
Iar lăudăroşenia voastră se va pierde în pustiu. Căci eu sunt 
Glaurung! 

Atunci el i-a înlănţuit privirea în privirea sa şi voinţa ei s-a 
risipit ca fumul. Lui Nienor i s-a părut că soarele păleşte şi 
că totul în jur devine nedesluşit; încet, o mare întunecime a 
pogorât peste ea şi în acea întunecime era doar un gol 
uriaş, Nienor n-a mai ştiut nimic, n-a mai auzit nimic şi nu 
şi-a mai amintit nimic. 


Multă vreme a cercetat Mablung încăperile fortăreței 
Nargothrond înfruntând bezna şi duhoarea. Dar nu a mai 
dat peste nici un suflet viu acolo: nimic nu se mişca printre 
oase, strigătele lui nu primeau nici un răspuns. În cele din 
urmă, copleşit de grozăvenia acelui loc şi temându-se ca nu 
cumva Glaurung să se întoarcă, s-a îndreptat înapoi spre 
porţi. Soarele cobora spre asfinţit; în spate, Faroth îşi 
arunca umbrele negre peste terase şi peste râul dezlănţuit 
din vale, dar în depărtare, sub Amon Ethir, ochii lui 
Mablung păreau să desluşească forma blestemată a 
Dragonului. Mai grea şi mai primejdioasă a fost acum 
traversarea Narogului pe malul celălalt, căci pasul nu-i era 
doar grăbit, ci şi nesigur din pricina fricii. Abia a apucat 
Mablung să pună piciorul pe malul răsăritean şi să se 
furişeze la adăpostul stâncii, că Glaurung ajunsese pe buza 
râpei. Doar că acum se mişca leneş şi parcă furişat; focurile 
din el mocneau; îşi irosise multă putere, iar acum nu dorea 
decât să se odihnească şi să doarmă în întuneric. Aşa că şi-a 
târât trupul prin apă şi apoi în sus, spre porţi, ca un şarpe 
uriaş, cenuşiu, mânjind pământul cu scursura lipicioasă a 
pântecului său. 

Dar, înainte să dispară dincolo de porţi, şi-a întors privirea 
spre răsărit şi din ela răsunat hohotul de râs al lui 
Morgoth, abia auzit, dar cumplit, un ecou al răutăţii venit 
din îndepărtatele abisuri negre. Hohotului i-a urmat vocea 
sa rece şi coborâtă: 

— Te-ai pitit ca un şoarece sub mal, Mablung slăvitule! 
Prost te-ai priceput să îndeplineşti misiile ce ţi le-a dat 
Thingol. Grăbeşte-te să ajungi pe deal ca să vezi ce s-a ales 
din ceea ce ţi s-a dat în grijă. 

Şi cu aceasta Glaurung s-a furişat în bârlogul lui, soarele a 
asfinţit şi înserarea cenuşie a coborât rece peste pământ. 
Mablung însă a rupt-o la fugă spre Amon Ethir, iar când a 
început să urce poteca, stelele prinseseră să scapere la 
răsărit. În lumina lor a zărit el o siluetă întunecată, stând în 
picioare nemişcată, parcă cioplită în piatră. Astfel stătea 


Nienor, fără să audă ce-i spunea el şi fără să-i adreseze vreo 
vorbă. Dar, când ela luat-o de mână, ea a tresărit şi s-a 
lăsat dusă de acolo; cât o ţinea el de mână, ea îl urma, când 
îi dădea drumul, ea se oprea locului. 

Amărăciunea şi nedumerirea l-au copleşit pe Mablung; nu 
avea de ales - trebuia s-o ducă pe Nienor pe lungul drum 
răsăritean, fără ca nimeni dintre ai săi să-l însoţească ori să- 
l ajute. Parcă erau somnambuli, aşa mergeau amândoi, şi 
astfel au ajuns pe câmpia cufundată în noapte. lar când a 
venit dimineaţa, Nienor s-a împiedicat, a căzut şi acolo a 
rămas, nemişcată, iar Mablung s-a aşezat lângă ea, cuprins 
de disperare. 

— Nu zadarnic m-am temut eu de misia asta, a murmurat 
el ca pentru sine. Dar, după cum mi se pare, va fi şi ultima. 
Alături de nefericita asta de odraslă de om voi pieri şi eu în 
pustietate, iar numele îmi va ajunge de batjocură în Doriath 
- de va ajunge până acolo vreo veste despre soarta noastră. 
Fără doar şi poate, toţi ceilalţi au fost răpuşi, numai ea a 
fost cruţată, dar nu din milă. 

Astfel au fost ei găsiţi de trei dintre străjerii care fugiseră 
de pe malul râului Narog când ieşise Glaurung din bârlogul 
lui. Rătăciseră vreme îndelungată, dar după ce se risipise 
ceața se întorseseră pe deal, unde nu mai găsiseră pe 
nimeni, drept care nu le mai rămăsese decât să caute 
drumul înapoi spre casă. În sufletul lui Mablung s-a retrezit 
speranţa; au pornit cu toţii, apucând-o mai întâi spre 
miazănoapte, apoi spre răsărit, căci spre miazăzi nu era nici 
un drum care să-i ducă până în Doriath, iar de când văzuse 
fortăreaţa Nargothrond nimeni nu mai putea folosi podul 
plutitor ca să pătrundă în Regatul Ascuns, ci numai ca să 
iasă. 

Tare încet înaintau, ca şi când ar fi dus cu ei un copil sleit 
de puteri. Dar, pe măsură ce se depărtau de Nargothrond şi 
se apropiau de Doriath, Nienor îşi recăpăta puterile - 
mergea ore întregi, ascultătoare, dusă de mână. Numai că 


ochii ei larg deschişi nu vedeau nimic, urechile ei nu auzeau 
nici un cuvânt, buzele ei nu rosteau nici o vorbă. 

După multe zile de mers, au ajuns într-un târziu la hotarul 
apusean al Doriathului, undeva la miazăzi de Teiglin; se 
gândiseră să treacă de împrejurimile micului regat al lui 
Thingol dincolo de Sirion şi astfel să ajungă la podul păzit, 
aflat în apropiere de locul de vărsare a râului Esgalduin. 
Acolo s-au oprit o vreme; au întins-o pe Nienor pe un pat de 
iarbă, iar ea a închis ochii, lucru pe care nu-l făcuse până 
atunci; părea că se cufundase în somn. Elfii s-au aşezat şi ei 
să se odihnească; erau atât de osteniţi, încât au uitat să 
pună o strajă. Deodată, au fost atacați de o ceată de 
vânători orci, una din multele care cutreierau în cele 
vremuri hotarele şi îndrăzneau chiar să se apropie de 
împrejurimile Doriathului. În toiul încăierării care a urmat, 
Nienor a sărit brusc în picioare din culcuşul ei de iarbă, ca 
unul trezit din somn de o alarmă în miez de noapte şi cu un 
strigăt s-a repezit în pădure. Zărind-o, orcii s-au luat după 
ea, iar elfii după orci. Dar cu Nienor se petrecuse la fel de 
neaşteptat o schimbare, căci acum era mai iute de picior 
decât toţi, fugind ca o căprioară printre copaci, cu părul 
fluturându-i în vânt, atât de repede gonea. Mablung şi 
tovarăşii săi i-au ajuns pe orci şi i-au răpus până la ultimul, 
după care au pornit din nou pe urmele lui Nienor. Dar pe 
Nienor parcă o înghiţise pământul; n-au mai dat de ea, nici 
măcar de vreo urmă a ei, cu toate că au căutat-o zile 
întregi. 

Până la urmă, Mablung a trebuit să se întoarcă în Doriath, 
gârbovit de amărăciune şi ruşine. 

— Stăpâne, alege-ţi o altă căpetenie pentru vânători, i-a 
spus el regelui. Eu m-am făcut de râs. 

Dar Melian i-a spus: 

— Nu ai dreptate, Mablung. Ai făcut tot ce ţi-a stat în 
puteri, nici un alt slujitor al regelui n-ar fi izbutit mai mult. 
Din nefericire, ai fost nevoit să înfrunţi o putere mult prea 


mare pentru tine, prea mare pentru toţi cei care sălăşluiesc 
în Pământul de Mijloc. 

— Te-am trimis să afli veşti şi ai aflat, a zis şi Thingol. Nu 
este vina ta că aceia pentru care veştile aveau cea mai mare 
însemnătate nu le mai pot auzi. Cu adevărat dureros este 
acest sfârşit pentru neamul lui Hurin, dar nu tu eşti cel 
vinovat. 

Ca şi când n-ar fi fost de ajuns că Nienor se pierduse în 
sălbăticie cu minţile rătăcite, Morwen dispăruse şi ea. Nici 
atunci şi nici mai târziu, despre soarta ei nu s-a mai aflat 
nimic sigur în Doriath ori în Dor-lOmin. Dar Mablung nu-şi 
găsea liniştea, astfel că, însoţit de câţiva dintre tovarăşii săi, 
a plecat în sălbăticie şi timp de trei ani a bătut hotarele în 
lung şi-n lat, de la Ered Wethrin până la gurile Sirionului, 
căutând urme sau veşti despre cele care se pierduseră. 

Capitolul XV. 

NIENOR ÎN BRETHIL. 

Cât despre Nienor, ea a fugit şi a tot fugit prin pădure, 
auzind în spate strigătele urmăritorilor; în timp ce fugea, şi- 
a sfâşiat veşmintele, unul câte unul, până când a rămas 
goală; o zi întreagă a fugit, ca o sălbăticiune vânată care-şi 
dă duhul de oboseală, dar nu îndrăzneşte să se oprească să- 
şi tragă sufletul. Dintr-odată, la apusul soarelui, nebunia a 
părăsit-o pe Nienor. S-a oprit preţ de o clipă, buimacă 
parcă, apoi, cuprinsă de o sfârşeală soră cu moartea, s-a 
prăbuşit ca răpusă într-un desiş de ferigi. Şi-acolo, printre 
ferigile bătrâne şi lăstarele fragede ale primăverii, a rămas 
ea adâncită într-un somn greu, fără să mai ştie de nimic. 

S-a trezit a doua zi dimineaţă, bucuroasă de lumina din 
jur, asemenea unei fiinţe care deschide pentru prima oară 
ochii asupra lumii; totul în jurul ei i se părea necunoscut şi 
ciudat, nu ştia numele lucrurilor pe care le vedea. Căci în 
urma ei nu era altceva decât o întunecime goală, prin care 
nu răzbăteau nici o amintire despre ceea ce cunoscuse 
vreodată, nici un ecou al vreunui cuvânt. 


Nu-şi amintea decât de umbra fricii, din care pricină era 
mereu cu ochii la pândă şi căuta tot timpul locuri unde să se 
ascundă; se căţăra în copaci, se furişa în tufărişuri, la fel de 
iute ca o veveriţă sau o vulpe, ori de câte ori auzea vreun 
zgomot sau o înspăimânta vreo umbră, iar din ascunziş 
pândea multă vreme printre frunze înainte să iasă la 
lumină. 

Astfel şi-a continuat ea drumul, tot înainte, până ce a ajuns 
la râul Teiglin, unde şi-a stâmpărat setea; dar hrană nu 
găsea şi nu ştia nici cum să şi-o găsească; foamea o chinuia, 
la fel şi frigul. Şi cum copacii de pe malul celălalt păreau 
mai deşi, mai umbroşi (aşa şi erau, aflându-se la poalele 
Codrului Brethil), ea a trecut râul într-acolo şi a ajuns la un 
dâmb verde, unde s-a lăsat să cadă, sfârşită de puteri; i se 
părea că întunecimea aceea o ajungea din urmă şi soarele 
însuşi se înnegura. 

În fapt, o furtună cumplită se apropia dinspre miazăzi, 
grea de fulgere şi ploaie groasă. Nienor a rămas pe dâmbul 
acela, chircindu-se de groază de câte ori bubuia tunetul, iar 
ploaia îi biciuia goliciunea; ea privea fără să scoată un 
sunet, ca o sălbăticiune prinsă în capcană. 

Întâmplarea a făcut ca, tocmai la acel ceas, nişte Pădureni 
din Brethil să se întoarcă de la vânătoare de orci, 
traversând în grabă Trecerea peste Teiglin şi îndreptându- 
se spre un adăpost aflat în apropiere; un trăsnet a luminat 
dintr-odată cerul, învăluind Haudh-en-Elleth într-o flamă 
albă. Turambar, care se afla în fruntea cetei, s-a dat înapoi 
cutremurat şi şi-a acoperit ochii; i se năzărise că văzuse 
duhul unei fecioare răpuse, zăcând pe mormântul lui 
Finduilas. 

Dar unul dintre oameni s-a repezit spre gorgan şi l-a 
strigat pe Turambar: 

— Aici, stăpâne! O femeie tânără zace aici, e încă în viaţă! 

Turambar s-a apropiat şi a luat-o în braţe; apa şiroia din 
părul ei; fata a închis ochii, un fior a părut s-o scuture, apoi 
a rămas nemişcată. Mirat de goliciunea ei, Turambar a 


învelit-o în mantia lui şi a dus-o la adăpostul din pădure al 
vânătorilor. Acolo au făcut focul şi au acoperit-o pe fată cu 
pături, iar ea a deschis ochii şi i-a privit; când l-a văzut pe 
Turambar, faţa i s-a luminat; a întins o mână spre el, căcii 
se părea că în sfârşit găsise ceva ce căutase în întunecime, 
şi s-a simţit cuprinsă de o mare linişte. Turambar i-a luat 
mâna într-ale sale, a zâmbit şi i-a spus: 

— Ei bine, domniţă, n-ai vrea acum să ne spui care ţi-e 
numele, din ce neam te tragi şi ce nenorocire s-a abătut 
asupra ta? 

Ea a clătinat din cap şi nu a spus nimic, ci a început să 
plângă; aşa că n-au mai iscodit-o, ci au lăsat-o să mănânce 
hulpav tot ceea ce i-au pus dinainte. După ce a isprăvit de 
mâncat, fata a oftat şi l-a luat din nou pe Turambar de 
mână, iar el i-a spus: 

— Cu noi n-ai de ce te teme. Odihneşte-te în noaptea asta, 
iar mâine te vom duce la sălaşurile noastre, sus, în pădure. 
Dar am vrea să-ţi aflăm numele şi neamul din care te tragi, 
ca să-i putem găsi pe-ai tăi şi să le dăm de ştire despre tine. 

Nici de data asta n-a răspuns, ci s-a pornit pe plâns. 

— Nu te necăji! I-a zis Turambar. O fi prea tristă povestea 
că să ne-o spui acum. Până una-alta, îţi dau eu un nume, îţi 
voi spune Niniel, Fecioara Lacrimilor. 

Auzind numele acesta, ea şi-a ridicat privirile, a clătinat 
din cap, dar a zis: 

— Niniel. 

Era primul cuvânt pe care îl rostea după întunecime şi de 
atunci aşa s-a numit ea printre Pădureni. 

A doua zi dimineaţă, au dus-o pe Niniel spre Ephel 
Brandir, pe drumul care urca abrupt, până ce au ajuns la un 
loc unde trebuiau să traverseze apele vijelioase ale pârâului 
Celebros. Un pod de lemn fusese construit acolo, iar sub el 
pârâul trecea peste un prag de stâncă, mâncat de ape, şi 
cădea pe multe trepte înspumate, într-o copaie de piatră, 
aflată departe jos; văzduhul era plin de stropi, de-ai fi zis că 
ploua tot timpul. În capul cascadei se întindea o pajişte 


verde, înconjurată de mesteceni, dar de partea cealaltă a 
podului se deschidea o privelişte largă spre ravenele 
Teiglinului, la vreo două mile depărtare. Acolo aerul era 
mereu răcoros, tocmai bun ca drumeţii să se oprească vara 
pentru a se odihni şi a bea din apa rece. Dimrost, Scara 
Ploioasă, astfel se numea cascada, dar din ziua aceea avea 
să fie numită Nen Girith, Apa Tremurătoare, pentru că 
Turambar şi oamenii săi s-au oprit acolo, dar Niniel, de cum 
a ajuns, s-a înfiorat dintr-odată şi a început să tremure, iar 
ei nu au putut nici s-o încălzească şi nici s-o liniştească. 
Astfel, au luat-o repede din loc şi, încă înainte de a ajunge la 
Ephel Brandir, Niniel aiura, cuprinsă de fierbinţeală. 

Multă vreme a zăcut ea bolnavă. Brandir şi-a folosit toată 
ştiinţa ca s-o tămăduiască, iar soaţele Pădurenilor au stat 
de veghe la căpătâiul ei zi şi noapte. Dar numai când se 
aşeza Turambar lângă ea fata îşi găsea liniştea ori dormea 
fără să mai geamă; cât a durat fierbinţeala, cu toate că 
adesea era tulburată, fata n-a murmurat o vorbă în niciuna 
din limbile oamenilor ori ale elfilor. lar după ce s-a întremat 
încetul cu încetul, s-a trezit şi a început din nou să 
mănânce, femeile din Brethil au trebuit s-o înveţe că pe un 
copil să cuvânte, vorbă de vorbă. Dar Niniel deprindea iute 
graiul, tare-i plăcea, ca şi când redescoperea comori mari şi 
mici pe care le crezuse pierdute, iar când, în sfârşit, 
învățase destul cât să poată vorbi cu prietenii ei, ea întreba: 

— Care e numele lucrului ăstuia? Căci l-am rătăcit în 
întunecimea mea. 

Începând ea să umble iarăşi pe afară, se ducea acasă la 
Brandir. Voia să afle numele tuturor vietăţilor, iar el le ştia 
pe cele mai multe şi se preumblau împreună prin grădini şi 
poieni. 

Astfel a ajuns Brandir să prindă drag de ea; după ce s-a 
întremat deplin, Niniel îi dădea braţul ca el să se sprijine în 
şontâcăială lui şi-l numea fratele ei. Însă inima şi-o dăruise 
lui Turambar şi numai când îl vedea pe el venind zâmbea şi 
ea, iar numai când vorbea el vesel izbucnea şi ea în râs. 


Într-una din serile toamnei aceleia aurite, şedeau ei 
împreună, iar soarele scălda în lumină coasta dealului şi 
casele din Hphel Brandir şi peste tot era o linişte adâncă. 
Atunci Niniel i-a zis lui Turambar: 

— Am întrebat de numele tuturor lucrurilor, numai de 
numele tău n-am întrebat. Cum ţi se spune ţie? 

— Turambar, a răspuns el. 

Ea a tăcut, parcă ascultând un ecou, apoi a spus: 

— Şi ce înseamnă asta ori este doar numele tău? 

— Înseamnă Stăpânul Umbrei Întunecate. Pentru că, 
Niniel, şi eu am avut parte de întunecime, în care am 
pierdut lucruri dragi mie, dar acum socotesc că am trecut 
peste asta. 

— Şi ai fugit şi tu de întunecimea ta, până ce-ai ajuns în 
pădurile astea frumoase? Şi când ai scăpat de ea, 
Turambar? 

— Aşa e, a răspuns el, am fugit timp de mulţi ani. Şi am 
scăpat când ai scăpat şi tu. Era întuneric când ai apărut tu, 
Niniel, dar de atunci a fost numai lumină. Şi e ca şi când 
ceea ce am căutat îndelung şi în van în sfârşit a ajuns la 
mine. 

Iar când s-a îndreptat spre casa lui, în înserare, Turambar 
şi-a spus în sinea lui: „Haudh-en-Klleth! Din gorganul verde 
a apărut ea. E acesta un semn, oare cum să-l citesc?” 

Anul acela auriu s-a stins încet-încet într-o iarnă blândă, 
după care a venit un alt an luminos. În Hrethil domnea 
pacea, Pădurenii stăteau liniştiţi la gospodăriile lor, nu 
hălăduiau pe alte meleaguri, cât despre veşti din ţinuturile 
învecinate, nu primeau. La acea vreme, în miazăzi, orcii se 
aflau sub puterea întunecată a lui Glaurung ori erau trimişi 
să iscodească hotarele Doriathului; ocolind Trecerea peste 
Teiglin, se îndreptau spre apus, departe de râu. 

Tămăduită pe deplin, Niniel se făcuse frumoasă şi prinsese 
din nou puteri. Turambar n-a mai stat pe gânduri, şi a 
cerut-o de soţie. Tare s-a bucurat Niniel, dar când Brandir a 
auzit această veste, inima i s-a încrâncenat. 


— Nu te pripi! I-a spus el lui Niniel. Nu mi-o lua în nume 
de rău dacă te sfătuiesc să mai aştepţi. 

— Nimic din ce faci tu nu-i făcut cu gând rău, i-a răspuns 
ea. Atunci de ce mă sfătuieşti astfel, înțeleptul meu frate? 

— Frate înţelept? S-a mirat el. Frate neputincios mai 
degrabă, neiubit şi fără vino-ncoace. N-aş şti să-ţi spun de 
ce. Dar asupra omului ăstuia adastă o umbră de care mă 
tem. 

— O umbră a fost, a zis Niniel, aşa mi-a spus el. Dara 
scăpat de ea, cum am scăpat şi eu. Oare nu merită el 
iubirea? Chiar dacă acum stă la casa lui, în linişte şi pace, n- 
a fost el oare cel mai mare căpitan din faţa căruia fugeau 
toţi duşmanii noştri? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Dorlas. N-a spus adevărul? 

— Ba da, a zis Brandir, fără să-i placă ce auzise, deoarece 
Dorlas era căpetenia celor care doreau să pornească război 
împotriva orcilor. Totuşi, căuta pricini s-o oprească pe Niniel 
să se mărite, astfel că i-a spus adevărul, dar nu pe de-a- 
ntregul: Căci el a fost Căpitanul din Nargothrond, iar 
înainte de asta a venit de la miazăzi şi a fost (din ce se zice) 
fiul lui Hurin din Dor-lOmin, din Casa războinică a lui Hador. 
Văzând înnegurarea ce se aşternuse peste chipul fetei, dar 
neînţelegându-i tâlcul, Brandir a adăugat: Aşa e, Niniel, că 
bine gândeşti: mai devreme sau mai târziu, unul ca el va 
pleca din nou la război, poate departe de meleagul ăsta. Şi 
de-o fi să se întâmple astfel, câtă vreme vei îndura 
singurătatea? Fii cu băgare de seamă, căci presimt că, dacă 
Turambar se va duce din nou la bătălie, nu el va izbândi, ci 
Umbra. 

— Greu îmi va veni să îndur, a răspuns ea, dar nu-mi va fi 
mai uşor nemăritată decât măritată. Iar o nevastă poate că 
mai curând îl va înfrâna şi va ţine Umbra la depărtare. 

Cu toate acestea, vorbele lui Brandir au tulburat-o, astfel 
că l-a rugat pe Turambar să mai aibă răbdare. S-a mirat 


Turambar şi s-a mâhnit, apoi a aflat de la Niniel că Brandir 
o sfătuise să aştepte şi nu i-a plăcut defel. 

Şi a venit următoarea primăvară, iar atunci i-a spus lui 
Niniel: 

— Timpul trece. Am aşteptat până acum, nu vreau să mai 
aştept. Fă aşa cum te îndeamnă inima, prea dragă Niniel, 
dar ascultă-mă bine: am de ales între a mă întoarce la 
război, în sălbăticie, şi a mă însura cu tine şi a nu mai 
merge niciodată la luptă, decât pentru a te apăra pe tine, 
de-o fi să se abată vreun rău asupra casei noastre. 

S-a bucurat din nou Niniel de vorbele astea şi a primit pe 
dată, iar la mijlocul verii au făcut nunta, ospăț mare au 
pregătit pădurenii şi le-au dăruit o casă frumoasă pe care o 
construiseră anume pentru ei, sus pe Amon Obel. Acolo au 
trăit ei fericiţi. Numai Brandir era tulburat, iar umbra cei 
se lăsase peste inimă se adâncise şi mai mult. 

CAPITOLUL XVI. 

VENIREA LUI GLAURUNG. 

Puterea şi răutatea lui Glaurung sporeau; creatura se 
îngroşa la trup, îi strângea pe orci în jurul său şi cârmuia ca 
un rege-dragon, iar întregul ţinut care fusese odată regatul 
Nargothrond se afla sub stăpânirea lui. Dar, înainte să se 
sfârşească anul, al treilea de când Turambar trăia printre 
pădureni, Glaurung a pornit atacul împotriva meleagului 
lor, în care, de o vreme încoace, domniseră liniştea şi pacea; 
şi asta pentru că şi Glaurung, şi stăpânul său ştiau prea 
bine că în Brethil încă sălăşluia o obşte de oameni liberi, 
singurii care mai rămăseseră din cele Trei Case şi care se 
împotriveau puterii de la miazănoapte, iar ei nu puteau 
răbda acest lucru, căci gândul lui Morgoth era acela de a 
supune întregul Beleriand şi de a-i scotoci fiece cotlon, 
pentru ca nimeni să nu rămână în viaţă fără a-i fi lui sclav. 
Astfel că, dacă Glaurung a ghicit unde se ascundea Turin 
sau dacă (aşa cum spun unii) la acea vreme Turin scăpase 
de ochiul Răului care-l urmărea, are prea puţină 
însemnătate. Căci, în cele din urmă, sfaturile lui Brandir 


trebuiau să se dovedească zadarnice, iar Turambar nu avea 
de ales, decât fie să stea fără să facă nimic, până când va fi 
fost descoperit şi va fi fost vânat ca un şobolan, fie să plece 
la luptă şi astfel să se arate duşmanului. 

Dar, când în Ephel Brandir au ajuns primele veşti despre 
venirea orcilor, Turambar nu s-a dus să lupte, ci a ascultat 
de rugile lui Niniel, care îi spunea: 

— Gospodăriile noastre încă nu sunt atacate, cum ziceai 
tu. Se mai zice că orcii nu-s mulţi. lar Dorlas mi-a spus că, 
înainte să fi venit tu, asemenea atacuri se întâmplau 
adesea, dar pădurenii le ţineau piept. 

Numai că de data asta Pădurenii au fost înfrânți, pentru că 
orcii ăştia erau de-un soi tare rău, fioroşi, vicleni şi veniseră 
cu gândul limpede de-a invada Codrul Brethil, nu doar de a- 
i da ocol pe la margini, cum făceau alte dăţi, mânaţi de 
treburile lor sau când vânau în cete mari. Acum Dorlas şi 
oamenii săi au fost puşi pe fugă şi au pierdut mulţi dintr-ai 
lor, iar orcii au trecut râul Teiglin şi au pătruns adânc în 
codru. Dorlas a venit la Turambar, i-a arătat rănile cu care 
se alesese şi i-a spus: 

— Vezi, stăpâne, acum chiar că suntem la restrişte mare, 
iar pacea a fost doar o amăgire, întocmai aşa cum am 
presimţit eu. Nu ne-ai zis odată să te socotim unul de-ai 
noştri, şi nu un străin? Primejdia asta nu te ameninţă şi pe 
tine? Căci gospodăriile noastre nu vor rămâne 
nedescoperite dacă orcii vor mai înainta pe meleagul 
nostru. 

Aşa că Turambar s-a ridicat, şi-a luat din nou sabia, pe 
Gurthang, şi a plecat la bătălie; şi aflând pădurenii despre 
aceasta, au prins curaj şi s-au strâns în jurul lui, până au 
alcătuit o armie de multe sute. Au pornit vânătoarea în 
codru şi i-au răpus pe toţi orcii care se furişaseră acolo, 
spânzurându-i de copaci, lângă Trecerea peste Teiglin. Şi, 
când o nouă oştire i-a atacat, ei au împresurat-o, iar când 
orcii s-au trezit înconjurați de atâţia Pădureni şi s-au 
pomenit faţă în faţă cu Sabia Neagră, care se întorsese, au 


ieşit din ascunzători şi atunci au fost măcelăriți unul după 
altul. După care pădurenii au înălţat ruguri mari pe care au 
ars mormanele de leşuri ale soldaţilor lui Morgoth; fumul 
răzbunării lor s-a înălţat negru spre înaltul cerului, iar 
vântul l-a purtat spre apus. Câţiva dintre orci tot au scăpat 
şi s-au întors în Nargothrond, ducând aceste veşti. 

S-a înfuriat peste poate Glaurung auzind veştile, dar o 
vreme nu s-a clintit din loc, ci a stat şi a cugetat la cele 
auzite. Astfel a trecut iarna, în pace, iar oamenii spuneau: 

— Măreaţă este Sabia Neagră din Brethil, căci toţi 
duşmanii noştri au fost răpuşi. 

Niniel era mulţumită şi îi plăcea că Turambar al ei era atât 
de vestit; numai el stătea adâncit în gânduri şi-n sinea lui îşi 
spunea: „Zarurile au fost aruncate. Acum urmează 
încercarea în care fie îmi dovedesc renumele, fie dau greş 
cu totul. Nu voi mai fugi. Voi fi Turambar şi prin propria-mi 
voinţă şi vitejie îmi voi învinge soarta ori voi cădea. Fie că 
ajung pe scut, fie sub scut, pe Glaurung tot îl voi răpune”. 

Fără să-şi poată alunga neliniştea, Turambar a trimis drept 
iscoade câţiva oameni dintre cei mai curajoşi, căci, cu toate 
că nimeni nu vorbise despre acest lucru, el poruncea în 
dreapta şi-n stânga după cum socotea că-i mai bine, ca şi 
când el ar fi fost stăpân în Brethil şi nimeni nu-i mai dădea 
ascultare lui Brandir. 

Primăvara a venit plină de speranţă, oamenii munceau şi 
cântau. Dar în acea primăvară Niniel a rămas grea; chipul îi 
era palid şi tras, iar fericirea îi dispăruse. Curând au 
început să se audă zvonuri ciudate, aduse de oamenii care 
trecuseră dincolo de Teiglin, cum că în depărtări se vedeau 
focuri în pădurile de pe câmpia dinspre Nargothrond, iar 
Pădurenii se-ntrebau ce semn putea fi acesta. 

N-a trecut mult şi alte veşti au ajuns la urechile lor, anume 
că focurile se întindeau spre miazănoapte, iar cel care le 
stârnea era însuşi Glaurung. Căci el părăsise fortăreaţa 
Nargothrond şi iarăşi bântuia meleagurile cu treburi numai 


de el ştiute. Cei mai nesocotiţi şi mai încrezători dintre 
oameni spuneau: 

— Oastea lui a fost distrusă şi-acum i-a venit mintea la cap 
şi se-ntoarce de unde a venit. 

Iar alţii ziceau: 

— Să nădăjduim că va trece de noi şi ne va lăsa în pace. 

Dar Turambar nu nutrea asemenea speranţe, el ştia că 
Glaurung venea să-i caute. Astfel că, deşi îşi ferea gândurile 
de Niniel, cumpănea zi şi noapte ce să facă şi cum să 
dreagă; iar primăvara a trecut şi a venit vara. 

Într-o bună zi, doi oameni s-au întors în Ephel Brandir 
aproape morţi de spaimă, căci îl văzuseră cu ochii lor pe 
Viermele cel Mare. Şi i-au spus lui Turambar: 

— Stăpâne, nu-ncape nici o îndoială că se apropie de 
Teiglin, nu ne ocoleşte. L-am văzut întins în mijlocul unui 
pârjol mare; copacii fumegau peste tot în jurul lui. 
Duhoarea ce iese din trupul lui este greu de îndurat. Şi 
brazda ticăloasă pe care-a târşit-o atâtea leghe lungi de la 
Nargothrond ni s-a părut că nu se abate nici măcar de-un 
pas, ci ţinteşte drept spre noi. Ce-i de făcut? 

— Prea puţin, a răspuns Turambar, dar chiar şi la puţinul 
acesta am cumpănit. Veştile pe care mi le-aţi dat mai 
curând mă umplu de speranţă decât de teamă; dacă el cu 
adevărat înaintează drept, aşa cum spuneţi voi, şi nu se 
abate, atunci m-am şi gândit la ceva demn de cei cu inima 
vitează. 

Oamenii au rămas pe gânduri, căci mai mult n-a vrut să le 
spună; cu toate acestea, văzându-l că nu se pierde cu firea, 
parcă au prins şi ei mai mult curaj. 

Astfel arăta albia Teiglinului: râul cobora din Ered 
Wethrin, la fel de tumultuos ca şi Narog, dar la început 
între maluri joase, până după trecere, strângându-şi 
puterea din apele altor râuri, ca să poată sfredeli pe la 
poalele podişului pe care se întindea Codrul Brethil. După 
care curgea prin defileuri adânci, ai căror pereţi înalţi erau 
ca nişte ziduri de stâncă; la picioarele lor însă, albia era 


sugrumată, încât apele curgeau vijelioase şi urlând. O 
strâmtoare din aceasta, nu cea mai adâncă, dar cea mai 
îngustă, se afla acum tocmai în calea lui Glaurung, la 
miazănoapte de locul unde Celebros se vărsa în 'Teiglin. 
Astfel că Turambar a trimis trei bărbaţi viteji să urmărească 
de pe buza strâmtorii toate mişcările Dragonului; el însuşi 
avea să se îndrepte spre Nen Girith, cascada cea înaltă; 
acolo veştile puteau să ajungă la el iute, iar el putea să vadă 
până departe. 

Dar, înainte de a porni, i-a strâns pe Pădurenii din Ephel 
Brandir şi le-a vorbit, spunându-le: 

— Oameni din Brethil, o primejdie de moarte s-a abătut 
asupra noastră, căreia numai o vitejie fără seamăn îi poate 
ţine piept. Câţi suntem la număr are prea puţină 
însemnătate; arma noastră trebuie să fie viclenia şi să avem 
nădejde în noroc. Dacă am porni împotriva Dragonului cu 
toate forţele noastre, ca şi când am înfrunta o oştire de orci, 
n-am face decât să ne aruncăm cu toţii în braţele morţii, 
lăsându-ne soaţele şi rubedeniile fără apărare. Aşa că eu vă 
spun să rămâneţi aici şi să vă pregătiţi să fugiţi. Căci, de-o fi 
să vină Glaurung, atunci va trebui să părăsiţi acest loc şi să 
vă risipiţi care unde vede cu ochii; astfel unii dintre voi vor 
izbuti să scape cu viaţă. N-am nici o îndoială că, de va 
putea, el îl va face una cu pământul, răpunând tot ce mişcă, 
dar nu va rămâne aici. În Nargothrond se află comoara lui, 
acolo sunt încăperile cele adânci în care zace şi-n care 
creşte el fără teamă. 

Oamenii l-au ascultat abătuţi, cuprinşi de mare 
deznădejde, pentru că aveau încredere în Turambar şi se 
aşteptaseră să audă de la el vorbe dătătoare de mai multă 
speranţă. Dar el le-a mai spus: 

— Ăsta e răul cel mai mare care se poate întâmpla. Dar, 
dacă planul meu se dovedeşte bun şi norocul e de partea 
mea, nu se va ajunge aici. Căci eu unul nu cred că Dragonul 
e de neînvins, cu toate că puterea şi răutatea lui sporesc 
odată cu trecerea anilor. Îl cunosc într-o oarecare măsură. 


Puterea i se trage mai curând din spiritul ticălos ce 
sălăşluieşte în el decât din forţa trupului, oricât de mare i- 
ar fi acesta. O să vă zic o poveste pe care şi eu am auzit-o 
de la cei care au luptat în anul bătăliei Nirnaeth, când eu şi 
cei mai mulţi care mă ascultați acum eram copii. Pe acea 
câmpie, gnomii i-au ţinut piept, iar Azaghal din Belegost l-a 
străpuns atât de adânc încât dragonul a fugit înapoi în 
Angband. Dar aici am un ghimpe mult mai ascuţit şi mai 
lung decât pumnalul lui Azaghal. 

Turambar a scos sabia Gurthang din teacă şi a străpuns cu 
ea văzduhul de deasupra capului, iar celor care-l priveau li 
s-a părut că văd o limbă de foc ţâşnind din mâna lui 
Turambar, spre înaltul cerului. Şi atunci au strigat ei: 

— Ghimpele Negru din Brethil! 

— Ghimpele Negru din Brethil, a spus şi Turambar. Ar face 
bine să se teamă de el. Căci să ştiţi de la mine: astfel este 
ursita Dragonului ăstuia (şi, din ce se zice, a prăsilelor sale), 
încât, oricât de falnică i-ar fi platoşa de solzi comoşi, mai 
tari ca fierul, sub ea pântecele tot de şarpe îi este. Prin 
urmare, oameni din Brethil, plec acum să caut, cum oi şti şi 
oi putea, pântecele lui Glaurung. Cine vrea să vină cu mine? 
Mi-s de ajuns câţiva cu braţ vânos şi inimi viteze. 

Atunci Dorlas a ieşit în faţă şi a spus: 

— Merg cu tine, stăpâne, căci mai bine înaintez decât să 
aştept să vină duşmanul la mine. 

Ceilalţi însă nu s-au grăbit să răspundă chemării, prea 
mare fiindu-le spaima de Glaurung, iar povestea iscoadelor 
care-l zăriseră trecuse din gură în gură şi sporise în 
grozăvenie. 

— Ascultaţi, oameni din Brethil, a strigat Dorlas, se 
vădeşte acum că toate sfaturile lui Brandir nu-s de niciun 
folos în faţa răului din vremea noastră. Nu avem cum scăpa 
ascunzându-ne. Oare niciunul dintre voi nu vrea să ia locul 
fiului lui Handir pentru a nu face de râs Casa lui Haleth? 

Vorbe de ocară erau acestea, îndreptate împotriva lui 
Brandir, care cu adevărat şedea în jilţul mai-marelui 


sfatului, dar nimeni nu lua seama la el şi tare s-a 
încrâncenat inima sa auzindu-le; mai cu seamă că 
Turambar nu l-a mustrat pe Dorlas pentru ele. Unul dintre 
bărbaţi s-a ridicat totuşi în picioare, Hunthor era acesta, 
rubedenia lui Brandir, spunând: 

— Rău faci, Dorlas, când batjocoreşti cu astfel de vorbe pe 
stăpânul tău, ale cărui mădulare din pricina sorții nefericite 
nu pot să dea ascultare vrerii inimii sale. Fereşte-te ca nu 
cumva tu însuşi să te dovedeşti altfel decât ţi-e zisa! Şi cum 
poţi spune că sfaturile sale au fost în zadar, când niciodată 
nu le-am urmat? Tu însuţi, vasalul său juruit, le-ai nesocotit. 
Vă spun că Glaurung vine la noi acum, aşa cum s-a dus şi-n 
Nargothrond, din pricină că faptele noastre ne-au trădat, 
iar Brandir tocmai de asta s-a temut. Dar, dacă năpasta s-a 
abătut asupra noastră, cu voia ta, fiu al lui Handir, mă voi 
duce în numele Casei lui Haleth. 

— Trei mi-s de-ajuns! A spus Turambar. Pe voi doi vă iau cu 
mine. Dar, stăpâne, eu unul nu te dispreţuiesc. Înţelege! 
Trebuie să ne grăbim, treaba ce-o avem de îndeplinit cere 
mădulare vânjoase. Socot că locul ţi-e alături de obştea ta. 
Eşti înţelept şi ştii să tămăduieşti; mă tem că în puţină 
vreme va fi trebuinţă de înţelepciune şi putere de 
tămăduire. 

Frumoase vorbe, dar care n-au făcut decât să-l amărască 
şi mai mult pe Brandir, care i-a spus lui Hunthor: 

— Te du, atunci, însă fără învoirea mea. Căci asupra 
omului ăstuia adastă o umbră care te va duce spre râu. 

Turambar nu mai avea vreme de pierdut, dar când s-a dus 
la Niniel să-şi ia rămas-bun, ea s-a agăţat de el, plângând 
îndurerată. 

— Nu pleca, Turambar, ascultă-mi ruga! Nu te înfrunta cu 
Umbra de care ai fugit! Nu, nu, mai bine fugi şi ia-mă cu 
tine, cât mai departe! 

— Niniel, draga mea dragă, a răspuns el, nu mai putem 
fugi tu şi cu mine. Suntem împrejmuiţi în ţara asta. Şi, chiar 
dacă aş pleca şi i-aş părăsi pe oamenii care ne-au primit în 


mijlocul lor cu prietenie, n-aş putea decât să te duc în 
sălbăticie, unde n-avem nici un adăpost şi unde aţi pieri tu 
şi pruncul nostru. O sută de leghe ne despart de orice 
meleag la care Umbra nu poate ajunge. Dar nu-ţi pierde 
cumpătul, Niniel. Căci asta îţi spun: nici tu, nici eu nu vom fi 
răpuşi de Dragonul ăsta ori de vreun alt duşman de la 
miazănoapte. 

Niniel s-a oprit din plâns şi n-a mai spus nimic, dar sărutul 
ei de despărţire a fost rece. 

Apoi Turambar cu Dorlas şi Hunthor au pornit întins spre 
Nen Girith şi, când au ajuns acolo, soarele cobora spre 
asfinţit, iar umbrele se lungiseră; ultimele două iscoade îi 
aşteptau acolo. 

— Aţi sosit tocmai la timp, stăpâne, au zis ei. Dragonul a 
venit, iar când am plecat noi, el ajunsese la malul Teiglinului 
şi privea pe partea cealaltă a râului. Se mişcă numai 
noaptea, aşa că ne putem aştepta la un atac chiar mâine, 
înainte de ivirea zorilor. 

Turambar a privit peste cascada Celebros şi a văzut 
soarele scăpătând şi sulițe negre de fum ridicându-se la 
malul râului. 

— N-avem timp de pierdut, a spus el, însă veştile sunt 
bune. Mă temusem că o să mişune în dreapta şi-n stânga; 
dacă o apuca spre miazănoapte şi ajungea la trecere şi de 
acolo la vechiul drum de la şes, n-ar mai fi fost nici o 
nădejde. Acum însă furia stârnită de trufie şi răutate îl 
împinge înainte. Dar, chiar în timp ce spunea acestea, în 
gândul său cumpănea îndoit: „le pomeneşti că o creatură 
atât de ticăloasă şi de haină se fereşte de trecere la fel ca 
orcii? Haudh-en-Elleth! Oare Finduilas încă adastă între 
mine şi destinul meu?” 

S-a răsucit spre însoțitorii săi şi a spus: 

— lată ce avem de făcut. Trebuie să mai aşteptăm o 
vreme; pripeala poate fi la fel de rea acum ca şi zăbava. 
Când s-o lăsa întunericul, o să ne furişăm până jos la râu. 
Dar să fiţi cu mare băgare de seamă! Căci urechile lui 


Glaurung aud la fel de bine pe cât îi văd ochii, iar ochii îi 
sunt ucigători. Dacă ajungem la râu fără să ne simtă, 
trebuie să coborâm în strungă, să trecem râul şi astfel 
găsim poteca pe care o va urma el când va porni. 

— Dar cum poate el veni pe acolo? A întrebat Dorlas. O fi 
el sprinten, însă e un Dragon urieşesc. Şi cum o putea să 
coboare o stâncă şi s-o urce pe cealaltă, când partea din 
faţă trebuie să urce înainte ca a din spate să fi apucat să 
coboare? Şi, dacă o face totuşi, la ce ne slujeşte că ne aflăm 
în apele dezlănţuite de sub el? 

— O fi aşa cum spui, a răspuns Turambar, şi, dacă într- 
adevăr aşa va face, va fi vai şi-amar de noi. Dar eu trag 
nădejde, din ceea ce ştim despre el şi după locul în care se 
află acum, că altele îi sunt gândurile. A ajuns la marginea 
strungii Cabed-en-Aras, pe care, după cum mi-aţi povestit 
voi, odată o căprioară a trecut-o dintr-un salt, fugind de 
vânătorii lui Haleth. E atât de mare acum Dragonul, încât 
gândesc că va căuta să se arunce pe malul celălalt. Asta 
este nădejdea noastră şi-n ea trebuie să ne încredem. 

Auzindu-l ce spune, Dorlas a simţit că-l părăseşte curajul, 
căci el cunoştea mai bine decât toţi întregul ţinut Brethil şi 
cu adevărat Cabed-en-Aras era un loc cumplit. Pe malul 
răsăritean, o stâncă dreaptă, de vreo patruzeci de picioare 
înălţime, golaşă până aproape de buza unde creşteau 
copaci; pe partea cealaltă, malul era mai puţin prăpăstios şi 
mai puţin înalt, acoperit de copaci şi tufăriş care atârnau în 
rădăcini, dar jos, în vale, apa curgea vijelioasă printre 
bolovani şi, chiar dacă un bărbat curajos şi sigur pe 
picioarele sale putea să-l treacă în timpul zilei, era 
primejdios să se încumete pe acolo în timpul nopţii. Dar 
acesta era planul lui Turambar şi era zadarnic să i se 
împotrivească. 

Astfel, au pornit la lăsarea întunericului, dar nu spre locul 
unde se afla Dragonul, ci mai întâi au apucat-o pe poteca ce 
ducea spre trecere; apoi, înainte să ajungă acolo, au luat-o 
spre miazăzi, pe o cărăruie care i-a dus până la marginea 


pădurilor ce umbreau Valea Teiglin. Şi, pe măsură ce se 
apropiau de Cabed-en-Aras, pas cu pas, oprindu-se adesea 
ca să asculte, au simţit miros de arsură şi o duhoare care i-a 
îngreţoşat. Altfel, peste tot nemişcare de moarte, nimic nu 
se clintea în văzduh. Primele stele au licărit la răsărit, în 
faţa lor, şi săgeți palide de fum se înălţau drepte, 
neşovăitoare pe cerul apusean încă luminat. 

După plecarea lui Turambar, Niniel a rămas tăcută şi 
împietrită, dar Brandir a venit la ea şi i-a spus: 

— Niniel, nu te teme de pe-acum de ce-i mai rău. Oare nu 
te-am sfătuit să aştepţi? 

— Ba da, a răspuns ea. Dar la ce mi-ar mai folosi acum? 
Căci dragostea nu trece şi nu îndură mai puţin dacă nu te 
măriţi. 

— Ştiu asta, a zis Brandir. Dar nici nu te măriţi doar ca să 
fii măritată. 

— Aşa e, a răspuns Niniel. Căci de două luni sunt grea cu 
pruncul lui. Şi nu-mi pare că din pricina asta mi-e mai greu 
să îndur teama de a-l pierde. Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nici eu nu mă mai înţeleg. Ştiu doar că mi-e teamă. 

— Halal mângâiere îmi aduci! A izbucnit ea. Brandir, 
prietene, ascultă-mă: fie că-s măritată sau nemăritată, fie 
că-s mamă sau fecioară, mi-e peste puteri să mai îndur 
teama. Stăpânul Destinului s-a dus să-şi înfrunte destinul ce 
i-a fost scris, departe de-aici, iar eu cum să stau şi s-aştept 
să primesc veşti, bune, rele, cum or fi? Poate chiar în 
noaptea asta se va întâlni cu Dragonul, iar eu cum să stau 
sau să şed, aşteptând să treacă orele astea cumplite? 

— Nu ştiu, a răspuns Brandir, dar, cum-necum, orele 
trebuie să treacă şi pentru tine, şi pentru soaţele celora 
care s-au dus cu el. 

— Ele n-au decât să facă ce le îndeamnă inimile lor! A 
strigat Niniel. Eu însă trebuie să plec. Nu vreau ca multele 
leghe să mă despartă de primejdia în care se află stăpânul 
meu. Vreau să le ies veştilor în cale! 


Vorbele lui Niniel i-au sporit lui Brandir însutit teama, 
făcându-l să strige: 

— Ba nu te las nici în ruptul capului să faci una ca asta. 
Căci astfel ai pune în primejdie tot planul nostru. Multele 
leghe ce vă despart îţi dau răgazul să scapi, de-o fi să fie 
cum e mairău. 

— De-o fi să fie cum e mai rău, eu nu vreau să scap, a 
răspuns ea. lar acum înţelepciunea ta e în zadar şi nici n-ai 
să-mi stai în cale. 

S-a înfăţişat Niniel în faţa oamenilor care încă mai erau 
strânşi în Ephel şi a strigat: 

— Oameni din Brethil! Nu voi aştepta aici. Dacă stăpânul 
meu dă greş, atunci orice nădejde este o amăgire. [ara şi 
pădurile voastre vor fi preschimbate în cenuşă şi nimeni, 
nimeni nu va scăpa. Atunci de ce să mai zăbovim aici? Eu 
plec să aflu veştile şi soarta ce ne aşteaptă. Cei care 
gândesc la fel ca mine să mă însoţească! 

Mulţi s-au arătat gata să plece împreună cu ea; soaţele lui 
Dorlas şi Hunthor, din pricină că aceia pe care-i iubeau erau 
duşi cu Turambar; altele, din milă faţă de Niniel şi din 
dorinţa de a se împrieteni cu ea; şi au mai fost şi alţii din cei 
atraşi de ceea ce se povestea despre Dragon şi, mânaţi de 
vitejie ori nesăbuinţă (neştiind ei prea multe despre rău), 
gândeau că vor fi martori la fapte ciudate şi glorioase. Căci, 
în mintea lor, Sabia Neagră ajunsese atât de măreaţă încât 
puţini îşi puteau închipui că Glaurung o va înfrânge. Aşa s-a 
făcut că în scurtă vreme şi în mare grabă s-au pornit la 
drum, îndreptându-se spre o primejdie pe care nu o 
pricepeau; şi, mergând aproape fără să se oprească, au 
ajuns în cele din urmă, la căderea nopţii, frânţi de oboseală, 
la Nen Girith, însă Turambar plecase, chiar dacă nu cu mult 
înaintea sosirii lor. Noaptea e un sfetnic cu mintea limpede 
şi mulţi dintre ei s-au mirat de propria pripeală, iar când au 
auzit de la pândarii rămaşi acolo cât de aproape se află 
Glaurung şi ce disperat era planul lui Turambar, au simţit 
cum îi părăseşte curajul şi n-au îndrăznit să meargă mai 


departe. Unii au privit cu ochi temători spre Cabed-en-Aras, 
dar nimic nu izbuteau să zărească şi nu auzeau altceva 
decât glasul rece al cascadei. Niniel stătea de una singură, 
scuturată de un tremur cumplit. 

După plecarea lui Niniel şi a însoţitorilor ei, Brandir le-a 
spus celor rămaşi: 

— Priviţi cât sunt de disprețuit şi cum mi se nesocotesc 
sfaturile! Alegeţi-vă pe altcineva drept cârmuitor: eu unul 
mă lepăd şi de cârmuire, şi de obşte. Fie ca Turambar să vă 
fie acesta, măcar cu numele, căci mi-a luat puterea ce-o 
aveam de drept. Şi nimeni să nu mai vină la mine după 
sfaturi ori pentru tămăduire! 

Zicând acestea, şi-a rupt sceptrul şi în sinea lui şi-a spus: 
„De-acum nimic nu mi-a mai rămas, decât iubirea pentru 
Niniel. Prin urmare, unde se duce ea, din înţelepciune ori 
din nesăbuinţă, şi eu trebuie să mă duc. În ceasul acesta 
întunecat, nimic nu se întrevede, dar cine ştie de n-aş 
putea-o feri cât de cât de rău dacă i-aş fi în preajmă”. 

Astfel, şi-a încins la brâu o sabie scurtă, cum rareori făcuse 
înainte, şi-a luat cârja şi a plecat din Ephel, cât de repede 
putea, cu mersul lui şchiopătat, apucând-o în urma celorlalţi 
pe lunga potecă ce ducea la hotarul apusean al Codrului 
Brethil. 

Capitolul XVII. 

MOARTEA LUI GLAURUNG. 

Într-un târziu, la ceasul când noaptea învăluise 
pământurile, Turambar şi însoțitorii săi au ajuns la Cabed- 
en-Aras, bucuroşi de vuietul asurzitor al cascadei, căci, cu 
toate că le dădea de veste despre primejdiile ce-i aşteptau 
în fundul văii, acoperea orice alt zgomot. Dorlas i-a dus 
puţin mai spre miazăzi, până într-un loc de unde, printr-un 
horn, au coborât până la poalele stâncii, dar acolo jos 
curajul l-a părăsit pe Dorlas, din pricina stâncilor şi 
bolovanilor nenumărați îngrămădiţi în apele ce curgeau în 
jurul lor dezlănţuite şi scrâşnitoare. 


— Mai sigur drum spre moarte nici că se poate, a zis 
Dorlas. 

— Dar e singurul, fie spre moarte, fie spre viaţă, a zis 
Turambar, iar zăbava nu-l va face să pară mai plin de 
nădejde. Aşa că, după mine! 

Şi, cu acestea, Turambar a luat-o înainte; cu pricepere şi 
curaj ori poate cu ajutorul sorții, a trecut dincolo şi-n 
întunericul negru ca smoala s-a răsucit să vadă cine-l urma. 
O siluetă şi mai întunecată stătea lângă el. 

— Dorlas? A întrebat Turambar. 

— Nu, eu sunt, a răspuns Hunthor. Aş zice că Dorlas n-a 
cutezat să treacă. Chiar de îndrăgeşte războiul, un bărbat 
se poate teme de multe lucruri. Şade tremurând pe mal, 
aşa bănuiesc. Ruşine să-i fie pentru vorbele ce i le-a spus 
rubedeniei mele! 

Turambar şi Hunthor s-au aşezat să-şi tragă sufletul, dar 
curând noaptea i-a pătruns cu frigul ei, amândoi fiind uzi 
până la piele, aşa că s-au apucat să caute o potecă de-a 
lungul râului, spre miazănoapte, unde poposise Glaurung. 
Valea se îngusta şi întunericul se adâncea încă şi mai mult, 
dar, pe măsură ce înaintau orbecăind, Turambar şi Hunthor 
au zărit un licăr deasupra lor, ca de la un foc mocnit, şi au 
auzit mârâitul Marelui Vierme în somnul său pânditor. 
Atunci cei doi au încercat să găsească o cale care să-i ducă 
în sus, până sub buza peretelui; numai astfel nădăjduiau ei 
să se apropie de duşman fără ca acesta să-i simtă. Dar 
duhoarea era atât de cumplită, încât au simţit că-i apucă 
ameţeala şi mai mult alunecau decât urcau. Se agăţau de 
trunchiurile copacilor, maţele li se întorceau pe dos şi-n 
deznădejdea ce-i stăpânea uitaseră de orice frică, în afară 
de groaza de a nu se prăbuşi în colții Teiglinului. 

— Ne irosim prosteşte bruma de putere ce-o mai avem. 
Până nu vom şti pe unde va trece Dragonul, zadarnic 
urcăm, a zis lurambar. 

La care Hunthor i-a spus: 


— Iar când vom afla n-o să mai avem vreme să căutăm o 
cale de-a ieşi din strâmtură. 

— Aşa e. Numai norocul ne poate veni în ajutor şi-n el 
trebuie să ne-ncredem. 

S-au oprit, prin urmare, şi au aşteptat, iar din defileul 
întunecat au privit cum o stea albă şi îndepărtată străbătea 
palida fâşie de cer de deasupra lor; apoi Turambar a 
alunecat încet într-un vis în care se făcea că întreaga sa 
voinţă se încorda pentru a rămâne agăţat, în vreme ce un 
văl negru îi izbea şi-i rodea mădularele. 

Dintr-odată a răsunat un mare vuiet, iar pereţii defileului 
s-au cutremurat şi au răspuns cu ecou. Turambar s-a 
scuturat din mrejele visului şi i-a spus lui Hunthor: 

— Se urneşte. A sosit ceasul. Să loveşti adânc, pentru că 
doi trebuie să lovească tot atât de vârtos ca trei! 

Şi astfel a început atacul lui Glaurung asupra Codrului 
Brethil; şi multe s-au întâmplat aşa cum sperase Turambar. 
Dragonul îşi târa greutatea spre marginea stâncii, fără să 
se abată într-o parte sau alta, ci pregătindu-se să sară peste 
prăpastie cu uriaşele lui labe dinainte, apoi să-şi tragă 
trupul mătăhălos. Mişcarea lui i-a băgat în sperieţi pe 
pândarii de dedesubt, şi asta pentru că nu-şi pregătea 
săritura chiar deasupra lor, ci puţin mai la miazănoapte, 
încât din locul unde se aflau ei zăreau acum umbra capului 
de vierme desenându-se pe bolta înstelată; fălcile îi stăteau 
căscate, lăsând la vedere şapte limbi de foc. Apoi a scuipat o 
pălălaie, încât prăpastia s-a umplut de-o lumină roşietică şi 
umbre negre au prins să dănţuiască printre stânci; copacii 
din faţa lui s-au zgârcit şi s-au preschimbat în fum, iar 
bucăţi de stâncă s-au prăvălit în râu. Apoi Dragonul s-a 
azvârlit în faţă şi cu ghearele lui vânjoase s-a prins de 
celălalt perete stâncos şi a început să se tragă peste hău. 

Acum era nevoie de curaj şi iuţeală, căci, cu toate că 
Turambar şi Hunthor scăpaseră neatinşi de pala de foc, 
întrucât nu ajunseseră chiar în drumul lui Glaurung, 
trebuiau totuşi să se apropie de el, înainte ca dragonul să 


apuce să treacă peste ei, altfel nu mai aveau nici o nădejde. 
Fără să-i mai pese de primejdie, Turambar s-a târât pe 
stâncă în sus, ca să ajungă sub trupul viermelui; dar acolo 
fierbinţeala şi miasma erau atât de cumplite încât 
Turambar s-a pierdut cu firea şi ar fi căzut fără doar şi 
poate dacă Hunthor, care îl urma bărbăteşte, nu l-ar fi prins 
de braţ şi nu l-ar fi ţinut. 

— Vitează inimă! I-a zis Turambar. Norocul mi te-a ales 
drept tovarăş! 

Dar, chiar în timp ce spunea acestea, un pietroi cât toate 
zilele s-a rostogolit de sus şi i-a căzut lui Hunthor drept în 
cap, prăvălindu-l în apă, şi astfel şi-a găsit sfârşitul unul 
dintre cei mai neînfricaţi din Casa lui Haleth. 

— Vai şi-amar! A strigat Turambar. Numai nenorociri se- 
abat asupra celor care merg în umbra mea! De ce am 
căutat ajutor? Acum ai rămas singur, Stăpân al Destinului, 
aşa cum ar fi trebuit să ştii că se va întâmpla. Şi singur va 
trebui să învingi! 

Şi-a adunat el întreaga voinţă şi ura toată ce-o nutrea 
pentru Dragon şi stăpânul acestuia, iar dintr-odată i-a părut 
că inima şi trupul îi sunt cuprinse de-o putere pe care n-o 
cunoscuse până atunci; a urcat stânca, din piatră în piatră, 
din rădăcină în rădăcină, până când, în cele din urmă, s-a 
apucat de-un copac subţire ce creştea chiar sub buza râpei 
şi, cu toate că vârful fusese pârjolit, trunchiul se ţinea bine 
înfipt în rădăcini. Tocmai când s-a sprijinit în furcă făcută de 
câteva crengi, partea de mijloc a trupului Dragonului a 
ajuns deasupra lui şi s-a lăsat în jos, tras de propria-i 
greutate, cât pe ce să atingă creştetul lui Turambar, înainte 
ca Glaurung să şi-l poată trage în sus. Spălăcite şi zbârcite 
îi erau dedesubturile trupului, jilăvite de o scursoare 
cenuşie de care se lipiseră scârnăvii de tot felul, care acum 
se desprindeau şi cădeau; duhoarea ce-o răspândeau era ca 
de moarte. Atunci Turambar şi-a tras din teacă Sabia 
Neagră a lui Beleg şi a avântat-o în sus, cu toată puterea 


braţului şi a urii sale, iar lama ucigaşă, lungă şi lacomă, a 
pătruns în pântecele Dragonului până la plăsele. 

Glaurung a simţit muşcătura morţii şi a scos un țipăt care 
a cutremurat codrii dintr-o poală în alta, iar cei care 
priveau de la Nen Girith au simţit că li se opreşte 
răsuflarea. Turambar s-a clătinat ca lovit şi a alunecat, iar 
sabia i s-a smuls din strânsura mâinii, rămânând înfiptă în 
pântece. Căci Glaurung dintr-odată s-a smucit spasmodic. 
Şi-a răsucit în sus huiduma de trup şi s-a aruncat cu totul 
peste hău; prăvălindu-se în partea cealaltă, a prins să se 
zvârcolească, ţipând, izbind şi răsucindu-se în agonie, până 
când a făcut una cu pământul tot ce se afla în jurul său; în 
cele din urmă, a rămas nemişcat, în mijlocul pârjolului, 
învăluit în fum. 

Turambar s-a agăţat de rădăcinile copacului, mut şi năuc. 
Încet, şi-a strâns din nou puterile şi, pe jumătate alunecând, 
pe jumătate coborând din rădăcină-n piatră şi din piatră-n 
rădăcină, a ajuns din nou jos la râu şi s-a încumetat să-l 
treacă, iarăşi înfruntând primejdia, târându-se în patru 
labe, agăţându-se de bolovani, orbit de ploaia de stropi, 
până a pus piciorul pe malul celălalt şi de acolo, istovit 
peste poate, a urcat prin hornul prin care coborâseră ei 
înainte. Astfel a ajuns, în cele din urmă, la locul unde trăgea 
să moară Dragonul; fără urmă de milă, şi-a privit duşmanul 
rănit şi s-a bucurat. 

Glaurung zăcea acolo, cu fălcile căscate; dar focurile din el 
se stinseseră, iar ochii săi ticăloşi îi erau închişi. Zăcea 
întins cât era el de lung, răsturnat pe o parte, iar din 
Gurthang, înfiptă în pântecele lui, nu se vedeau decât 
plăselele. Lui Turambar i-a crescut inima-n piept văzând 
aceasta, căci, cu toate că Dragonul încă răsufla, el avea să- 
şi ia înapoi sabia pe care o preţuise şi înainte, dar acum era 
mai presus decât toate comorile din Nargothrond. 
Adevărate se dovedeau vorbele ce fuseseră rostite la 
făurirea ei, anume că nimic din ce era măreț sau mărunt nu 
avea să supravieţuiască muşcăturii sale. 


Aşa că Turambar s-a apropiat de duşman, şi-a pus un 
picior pe pântecele lui şi, apucând plăselele sabiei, a tras de 
ele cu toată puterea şi i-a strigat a batjocură lui Glaurung, 
îngânându-i cuvintele ce le spusese în Nargothrond: 

— Slavă, Vierme al lui Morgoth! Bine-mi pare de-ntâlnire! 
Crăpi acum şi întunecimea să te-nghită! Astfel s-a răzbunat 
Turin, fiul lui Hurin. 

Şi-a smuls sabia şi, în aceeaşi clipă, din tăietură a ţâşnit un 
şuvoi de sânge negru, care i-a căzut lui Turambar pe mână, 
frigându-i carnea cu veninul său. Turambar a urlat de 
durere. lar Glaurung a tresărit, a deschis ochii funeşti şi i-a 
aţintit asupra lui Turambar cu atâta răutate încât acesta s-a 
simţit ca străpuns de o săgeată; din pricina ochilor şi a 
durerii de la mână, a căzut fără simţire, zăcând ca mort 
lângă Dragon, cu sabia sub trup. 

Ţipetele lui Glaurung au ajuns până la oamenii de la Nen 
Girith, umplându-i de groază, şi când iscoadele au zărit în 
depărtare prăpădul şi pârjolul pe care le pricinuia Dragonul 
în zvârcolirile sale, au crezut că dihania îi călca în picioare 
şi-i nimicea pe aceia care-l atacaseră. Şi-au dorit atunci ca 
leghele ce-i despărţeau de dragon să fie şi mai multe, dar 
nu îndrăzneau să părăsească înălţimea pe care se 
strânseseră, căci îşi aminteau de vorbele lui Turambar, 
anume că, dacă Glaurung ieşea victorios, spre Ephel 
Brandir avea să se îndrepte. Astfel, se uitau plini de teamă, 
aşteptând să-l vadă mişcându-se, dar niciunul nu era 
îndestul de curajos ca să coboare şi să se ducă până la locul 
bătăliei să vadă ce se întâmplă acolo. lar Niniel şedea fără 
să se clintească, neputând să-şi mişte mădularele şi nici să- 
şi stăpânească tremurul trupului; şi-asta pentru că, atunci 
când a auzit glasul lui Glaurung, inima i s-a oprit în piept, 
iar ea a simţit cum o împresoară din nou întunecimea. 

Aşa a găsit-o Brandir. Căci într-un târziu a ajuns şi el la 
podul peste Celebros, abia târându-se de ostenit ce era; 
şchiopătând şi sprijinindu-se în cârja lui, bătuse atâta amar 
de drum, cinci leghe şi mai bine de la el de-acasă. Teama 


pentru soarta lui Niniel îl mânase înainte, iar veştile pe care 
le auzea acum erau întocmai aşa cum se temuse că vor fi. 

— Dragonul a trecut râul, îi spuneau oamenii. Sabia 
Neagră a pierit, fără doar şi poate, la fel şi cei care au mers 
cu el. 

Brandir s-a oprit lângă Niniel, ghicindu-i deznădejdea, şi 
tare ar mai fi alinat-o, dar în sinea lui şi-a spus: „Sabia 
Neagră a murit, Niniel însă trăieşte”. S-a cutremurat ca de- 
un fior, căci dintr-odată a simţit că se face frig lângă apele 
râului Nen Girith; şi-a scos mantia şi a învelit-o pe Niniel. 
Ce să-i spună nu ştia, iar Niniel era mută. 

Timpul trecea, dar Brandir a rămas tăcut lângă ea, 
scrutând întunericul nopţii şi ascultând; nu vedea însă 
nimic, cât despre auzit, nici un sunet nu desluşea în afară 
de vuietul cascadei Nen Girith. „Fără doar şi poate, 
Glaurung a plecat de-acolo şi a pătruns în Brethil”, şi-a spus 
în gândul său. Dar nu-i mai părea rău de oamenii lui, 
neghiobi care-i nesocotiseră sfaturile şi-l batjocoriseră. „N- 
are decât să se ducă Dragonul până la Amon Obel; o să am 
atunci răgaz s-o iau pe Niniel de-aici.” Încotro să se 
îndrepte habar n-avea, căci nicicând nu se depărtase de 
Codrul Brethil. 

În cele din urmă, s-a aplecat şi a atins-o pe Niniel pe braţ, 
spunând: 

— Trece timpul, Niniel! Vino! E vremea să mergem. Dacă 
mă laşi, o să te duc de-aici. 

Tăcută, ea s-a ridicat şi l-a luat de mână, apoi au trecut 
amândoi podul şi au coborât pe cărarea ce ducea la 
Trecerea peste Teiglin. Dar cei care i-au zărit mişcându-se 
ca nişte umbre prin întuneric nu ştiau cine ar putea fi şi nici 
nu le păsa. Au mers ei aşa o bucată de drum printre copacii 
nefoşnitori şi dintr-odată luna s-a înălţat în spatele dealului 
Amon Obel, umplând luminişurile pădurii cu o lumină 
cenuşie. Atunci s-a oprit Niniel şi l-a întrebat pe Brandir: 

— Acesta este drumul? 

lar ela răspuns: 


— Care anume? Căci în Brethil nu mai avem nici o 
nădejde. Alt drum nu mai avem, decât acela care ne scapă 
de Dragon şi pe care putem fugi de el cât mai departe cu 
putinţă şi cât mai avem răgaz. 

Niniel l-a privit uimită. 

— Nu la el ai zis că mă duci? L-a întrebat ea. Sau ai vrut să 
mă amăgeşti? Sabia Neagră a fost iubitul meu, bărbatul 
meu şi nu merg decât în căutarea lui. Cum de-ţi închipui 
altceva? De-acum n-ai decât să faci cum socoteşti, dar eu 
sunt în mare grabă. 

Brandir a rămas ca năuc preţ de câteva clipe, dar ea s-a şi 
depărtat iute de el. 

— Stai, Niniel! Nu te duce singură! A strigat el în urmă.-i. 
Nu ştii ce-ai să găseşti acolo. Vin cu tine! 

Dar ea nu l-a luat în seamă, ci şi-a văzut de drum, ca şi 
când clocotea în ea sângele care înainte îi fusese îngheţat. 
Şi, cu toate că ela urmat-o cât de repede îi stătea în puteri, 
ea s-a făcut nevăzută. Şi-a blestemat Brandir soarta şi 
nevolnicia, dar nu s-a întors din drum. 

Luna urca albă pe boltă, aproape plină, iar când Niniel a 
început să coboare spre pământurile ce mărgineau râul, i s- 
a părut că-şi aminteşte de apele sale şi a cuprins-o spaima. 
Căci ajunsese la Trecerea peste Teiglin, Haudh-en-Elleth se 
găsea acolo, în faţa ei, ca o fantasmă în lumina lunii, cu o 
umbră neagră de-a curmezişul lui, şi din gorganul acela se 
înălța o mare ameninţare. 

Scoţând un țipăt, Niniel i-a întors spatele şi a rupt-o la 
fugă spre miazăzi, de-a lungul râului, lepădându-şi mantia 
în timp ce fugea, ca şi când s-ar fi lepădat de-o umbră ce se 
agăța de ea; veşmântul îi era alb, iar luna îl făcea să 
lucească în timp ce Niniel fugea printre copaci. Aşa s-a 
făcut că Brandir a zărit-o de sus, de pe coasta dealului, şi pe 
loc a apucat-o şi el spre miazăzi, cu gând să-i taie calea, 
dacă izbutea. Printr-un noroc, a găsit o cărăruie, tocmai cea 
pe care o urmase şi Turambar, care se desprindea din 
drumul ceva mai umblat şi cobora abrupt spre râu; pe 


acesta a coborât şi Brandir, ajungând din nou aproape de 
Niniel, doar că în spatele ei. A strigat-o, dar ea nu s-a 
sinchisit ori poate nu-l auzise, fapt este că n-a trecut mult şi 
iar s-a depărtat de el. Astfel s-au îndreptat ei spre pădurile 
aflate chiar lângă Cabed-en-Aras şi lângă locul unde 
Glaurung se dădea de ceasul morţii. 

Luna se găsea pe cerul de la miazăzi, neumbrită de nici un 
nor, iar lumina îi era clară şi rece. Ajungând la marginea 
pârjolului pricinuit de Glaurung, Niniel i-a văzut trupul 
prăvălit acolo şi pântecele cenuşiu sub sclipirea lunii; dar 
lângă el zăcea un om. Uitând de frică, Niniel s-a repezit 
printre cioturile arzând mocnit şi s-a apropiat de Turambar. 
Căzuse pe-o parte, cu sabia sub el; în lumina lăptoasă, 
chipul îi era pierit, ca atins de moarte. Niniel s-a aruncat 
peste trupul lui şi a-nceput să plângă şi să-l sărute; i s-a 
părut că încă mai respiră, dar s-a gândit că-i doar o 
amăgire a unei speranţe deşarte, căci trupul bărbatului era 
rece şi nemişcat, iar gura îi rămânea mută la strigătele ei. 
În timp ce-l mângâia, a descoperit că mâna îi era înnegrită, 
parcă fusese pârlită pe foc; i-a spălat-o cu lacrimile ei şi i-a 
înfăşat-o cu o bucată ruptă din veşmântul ei. Dar el tot 
nemişcat rămânea, în ciuda mângâierilor ei; l-a sărutat 
Niniel încă o dată şi a strigat: 

— Turambar, Turambar, vino-ţi în simţiri! Auzi-mă! 
Trezeşte-te! Sunt eu, Niniel. Dragonul a murit, a murit, 
numai eu sunt aici lângă tine. 

Dar el nu răspundea. Brandir i-a auzit strigătul, căci 
ajunsese şi el la marginea pământului pârjolit; dar, tocmai 
când să facă un pas spre Niniel, s-a oprit locului şi a rămas 
împietrit. La strigătul lui Niniel, Glaurung a tresărit pentru 
ultima oară, iar trupul i s-a cutremurat ca de un fior; şi-a 
întredeschis ochii funeşti în care s-a oglindit luna şi a 
horcăit: 

— Slavă, Nienor, fiică a lui Hurin! Ne mai întâlnim o dată 
până să se sfârşească totul. Mă gândesc că te bucuri că ai 
izbutit să-ţi găseşti fratele. Acum vei cunoaşte cine este; cel 


care împlântă pumnalul în întuneric e viclean cu duşmanii, 
îşi trădează prietenii şi e un adevărat blestem pentru 
neamul său, Turin, fiul lui Hurin! Dar, dintre toate faptele 
sale, pe cea mai ticăloasă o vei simţi chiar în tine. 

Nienor a rămas ca împietrită, dar Glaurung şi-a dat duhul; 
şi, odată cu moartea lui, vălul aruncat asupra ei de răutatea 
lui i s-a ridicat de pe ochi şi întreaga ei aducere aminte i s-a 
limpezit dintr-odată, zi cu zi, mai mult chiar, şi-a amintit şi 
de tot ceea ce i se întâmplase de când zăcuse pe Haudh-en- 
Elleth. Şi întreg trupul ei s-a cutremurat de groază şi 
durere. lar Brandir, care auzise totul, s-a rezemat fără 
vlagă de un trunchi. 

Pe neaşteptate, Nienor a sărit în picioare, a stat palidă ca 
o nălucă în lumina lunii, a privit în jos la Turin şi a strigat: 

— Rămâi cu bine, ooo, tu, cel de două ori iubit! A Turin 
Turambar turun'ambartanen; stăpân al destinului, al 
destinului sclav! Ferice de tine că ai murit! 

Copleşită de atâta nenorocire şi de groaza ce-o 
cuprinsese, a rupt-o la fugă. 

— Stai! Aşteaptă, Niniel! A strigat Brandir, pornind 
şchiopătat după ea. 

S-a oprit o clipă Niniel şi s-a uitat în urmă cu ochi sticloşi. 

— Să aştept? A strigat la rândul ei. Să aştept? Aşa mi-ai 
spus mereu. De te-aş fi ascultat! Acum e prea târziu. De- 
acum n-am să mai aştept în Pământul de Mijloc. Şi cu 
acestea s-a făcut nevăzută. 

În câteva clipe a ajuns la marginea strâmtorii Cabed-en- 
Aras; s-a oprit, s-a uitat la apa volburoasă şi a strigat: 

— Apă, apă! Ia-o acum pe Niniel Nienor, fiica lui Hurin; 
Bocirea, Bocirea, fiica lui Morwen! la-mă şi du-mă până la 
mare! 

Astfel zicând, s-a aruncat în gol: o străfulgerare albă 
înghițită de hăul negru, un țipăt pierdut în vuietul râului. 

Apele 'Teiglinului şi-au continuat curgerea, dar Cabed-en- 
Aras nu mai era; Cabed Naeramarth, Săritura Sorţii 
Neîndurătoare, aveau s-o numească oamenii; şi-asta pentru 


că nici o ciută n-o mai trecea sărind şi toate fiinţele vii o 
ocoleau, iar nici un om nu mai umbla pe malurile ei. Ultimul 
dintre oamenii care au privit în întunecimea ei a fost 
Brandir, fiul lui Handir; iar el şi-a ferit îngrozit faţa, inima i 
s-a strâns de frică şi, cu toate că i se urâse dintr-odată de 
viaţă, n-a putut să se arunce în braţele morţii pe care şi-o 
dorea. Apoi gândul i s-a întors către Turin Turambar. 

— 'Te urăsc, oare, ori îţi plâng de milă? A strigat Brandir. 
Dar tu eşti mort. Nu-ţi sunt dator mulţumiri ţie, hrăpăreţ a 
tot ce-am avut sau aş fi putut avea. Neamul meu însă are 
să-ţi plătească o datorie. Se cuvine ca de la mine s-o afle. 

Astfel, a pornit cu mersul lui şchiopătat înapoi spre Nen 
Girith, ocolind cu scârbă întinderea pârjolită de Glaurung. 
În timp ce urca poteca abruptă, a dat peste un om care 
iscodea printre copaci şi zărindu-l a făcut un pas îndărăt. 
Într-o rază a lunii care scăpăta i-a desluşit chipul. 

— Hei, Dorlas! A strigat el. Ce veşti îmi poţi da? Şi cum se 
face că ai scăpat viu? Rubedenia mea unde-i? 

— Nu ştiu, a răspuns ursuz omul. 

— Mare ciudăţenie, a spus Brandir. 

— De chiar vrei să ştii, a spus Dorlas, Sabia Neagră ne-a 
pus să trecem pe întuneric Teiglinul clocotitor. Ce-i ciudat 
că n-am putut? Sunt mai priceput decât mulţi să mânuiesc 
toporul, da' n-am mădulare de ciută. 

— Să înţeleg că s-au dus fără tine să-l înfrunte pe Dragon? 
A întrebat Brandir. Dar cum, când zici că a trecut râul? 
Măcar de-ai fi stat prin preajmă, ca să vezi ce se-ntâmplă. 

La aceasta Dorlas n-a mai răspuns, ci stătea şi-l privea cu 
ură pe Brandir. Şi a priceput Brandir dintr-odată că omul 
ăsta îşi părăsise tovarăşii şi, copleşit de ruşine, se ascunsese 
în pădure. 

— Ruşine să-ţi fie, Dorlas! I-a spus el. Vinovat eşti de toate 
nenorocirile noastre; ai aţâţat Sabia Neagră, l-ai adus pe 
Dragon încoace, asupra noastră, m-ai batjocorit, l-ai atras 
pe Hunthor spre moarte şi-apoi fugi ca un codaci, să te 
piteşti în pădure! În timp ce spunea acestea, un alt gând i s- 


a ivit lui Brandir în minte şi s-a stropşit la Dorlas cu mânie: 
De ce n-ai venit să ne aduci veştile? Măcar atât puteai face 
ca să-ţi ispăşeşti vinovăția. De-ai fi făcut-o, Doamna Niniel 
n-ar mai fi trebuit să vină să le afle singură. N-ar mai fi 
trebuit să vadă Dragonul. Ar fi fost în viaţă acum. Dorlas, te 
urăsc! 

— Păstrează-ţi ura pentru tine! Jalnică este, ca şi sfaturile 
tale. De n-aş fi fost eu, ar fi venit orcii şi te-ar fi agăţat ca 
pe-o sperietoare chiar în grădina ta. Cât despre codaci, cine 
spune ăla e! 

Zicând acestea, iute la mânie cum era din pricina ruşinii, 
şi-a pregătit pumnul uriaş să-l pocnească pe Brandir şi aşa 
l-a surprins moartea, înainte ca uimirea să i se şteargă de 
pe faţă, căci Brandir şi-a scos sabia şi l-a răpus cu o 
lovitură. Preţ de o clipă, Brandir a rămas tremurând, 
îngreţoşat de sânge; aruncându-şi sabia cât colo, s-a-ntors 
şi şi-a văzut de drum, aplecat peste cârja sa. 

Când a ajuns la Nen Girith, luna palidă apusese, iar 
noaptea era pe sfârşite; dimineaţa se deschidea la răsărit. 
Oamenii care încă stăteau chirciţi lângă pod l-au zărit pe 
Brandir venind asemenea unei umbre cenuşii în prima 
lumină a zorilor, iar câţiva i-au strigat uimiţi: 

— Unde ai fost? Ai văzut-o? Căci Doamna Niniel s-a dus. 

— Da, a zis el, s-a dus. S-a dus, s-a dus şi nicicând nu se va 
mai întoarce! Eu însă am venit să vă aduc veşti. Ascultaţi 
acum, oameni din Brethil, şi să-mi spuneţi voi de-aţi auzit 
vreodată o poveste ca aceasta pe care o să v-o zic eu! 
Dragonul a murit, dar mort e şi Turambar, lângă el. Astea-s 
veştile cele bune; da, bune-s amândouă. 

Oamenii au prins să murmure, mirându-se de vorbele lui, 
şi unii au zis că fără doar şi poate îşi pierduse minţile; dar 
Brandir a strigat: 

— Ascultaţi-mă până la capăt! Niniel este moartă şi ea. 
Niniel cea frumoasă, pe care voi o îndrăgeaţi, pe care eu o 
îndrăgeam mai presus de orice. S-a aruncat de pe 
marginea prăpastiei Săritura Căprioarei, iar colții 


Teiglinului au înhăţat-o. S-a dus, făcându-i-se lehamite de 
lumina zilei. Căci iată ce-a aflat înainte de-a fugi: copii ai lui 
Hurin erau amândoi, soră şi frate. Mormegil i se spunea lui, 
Turambar îşi spunea singur, astfel ascunzându-şi trecutul; 
Turin, fiul lui Hurin. Ni&nor era ea, fiica lui Hurin. În Brethil 
şi-au adus umbra întunecatei lor ursite. Aici li s-a împlinit 
soarta şi de durere acest meleag nu va mai scăpa nicicând. 
Nu-l mai numiţi Brethil, nici ţara halethrimilor, ci Sarch nia 
Chân Hurin, Mormântul Copiilor lui Hurin! 

Cu toate că nu înțelegeau cum de se petrecuse acest rău, 
oamenii au început să plângă şi câţiva au spus: 

— Un mormânt se află în Teiglin pentru Niniel cea 
preaiubită şi un alt mormânt i se va face lui Turambar, cel 
mai viteaz dintre oameni. Izbăvitorul nostru nu va fi lăsat să 
zacă sub cerul liber. Să mergem dară la el. 

Capitolul XVIII. 

MOARTEA LUI TURIN. 

Pe când Niniel fugea, Turin s-a trezit şi i s-a năzărit că în 
bezna adâncă în care se cufundase a auzit glasul ei 
chemându-l de undeva de departe. Dar, în clipa în care 
Glaurung a murit, leşinul negru ce-l cuprinsese a dispărut 
ca prin farmec şi Turin a tras cu nesaţ aer în piept, a oftat şi 
a picat într-un somn pricinuit de o mare sfârşeală. Însă, pe 
măsură ce se apropiau zorii, s-a lăsat un frig muşcător. 
Turin s-a răsucit în somn şi plăselele lui Gurthang i s-au 
înfipt în coastă, astfel că el s-a trezit brusc. Noaptea era pe 
sfârşite, iar în văzduh se simţea adierea dimineţii; Turin a 
sărit în picioare şi pe loc şi-a amintit de victorie şi de 
veninul arzător de pe mână. Şi-a ridicat mâna, s-a uitat la 
ea şi s-a mirat. Era legată cu o fâşie de pânză albă, dar 
pielea îi arăta proaspătă şi nu-l durea. În sinea lui şi-a spus: 
„Cine m-a oblojit astfel şi totuşi m-a lăsat să zac aici, în frig, 
în mijlocul prăpădului şi lângă duhoarea Dragonului? Ce 
lucruri ciudate s-au petrecut?” 

A strigăt atunci, dar nimeni nu i-a răspuns. Totul era negru 
şi pustiit în jurul lui şi în văzduh plutea duhoarea morţii. S-a 


aplecat şi-a ridicat sabia şi a văzut că era întreagă, iar 
tăişurile ei luceau la fel ca înainte. 

— Cumplit a fost veninul lui Glaurung, a zis el, dar tu eşti 
mai puternică decât mine, Gurthang! Eşti lacomă de sânge. 
A ta e victoria. Dar să mergem! Trebuie să caut ajutor. 
Trupul mi-e istovit şi simt că frigul mi-a pătruns în oase. 

Apoi i-a întors spatele lui Glaurung, lăsându-l să 
putrezească acolo, dar cu cât se depărta de locul acela, 
paşii îi deveneau tot mai grei şi-n gândul lui şi-a spus: 
„Poate că la Nen Girith m-a aştepta una dintre iscoade. Ah, 
de-aş ajunge odată în casa mea, să simt mâinile blânde ale 
lui Niniel şi să am parte de priceperea de tămăduire a lui 
Brandir!” Şi astfel, abia târându-se sprijinit în Gurthang, a 
ajuns într-un târziu, prin lumina cenuşie a primelor ceasuri 
ale dimineţii, la Nen Girith; tocmai când oamenii dădeau să 
pornească în căutarea leşului său, el le-a apărut dinainte. 

S-au tras oamenii îndărăt înspăimântați, gândind că duhul 
lui neliniştit li se arăta, iar femeile s-au pus pe bocit şi şi-au 
acoperit ochii. Dar Turin le-a spus: 

— Nu, să nu plângeţi, ci bucuraţi-vă! Uitaţi-vă! Sunt viu, 
nu-i aşa? Şi oare nu l-am răpus pe Dragonul de care vă 
temeaţi? 

Atunci oamenii s-au răsucit spre Brandir şi au strigat: 

— Neghiobule, cu poveştile tale scornite, ziceai c-a murit. 
Nu ţi-am spus că eşti nebun? 

Brandir stătea cu gura căscată şi se holba la Turin cu 
teamă în ochi, fără să poată rosti un cuvânt. 

Dar Turin l-a întrebat: 

— Înseamnă că tu ai fost acolo, de mi-ai oblojit mâna? Îţi 
mulţumesc. Dar bag seamă că nu te pricepi chiar atât de 
bine dacă nu poţi osebi leşinul de moarte. Iar oamenilor le-a 
spus: Voi să nu-i vorbiţi astfel, neghiobi ce sunteţi! Care 
dintre voi ar fi făcut mai mult? Măcar ela avut curajul să 
vină până la locul bătăliei, în timp ce voi aţi stat şi aţi bocit! 
Haide, fiu al lui Handir, a mai zis el, întorcându-se spre 
Brandir. Vreau să aflu mai multe. De ce te afli aici, 


împreună cu toţi oamenii ăştia pe care i-am lăsat la Ephel? 
Dacă eu îmi pun pielea la bătaie de hatârul vostru, oare nu 
mi se poate da ascultare cât sunt plecat? Şi unde-i Niniel? 
Măcar atâta nădejde să am, că n-ai adus-o şi pe ea cu tine, 
ci ai lăsat-o acolo unde i-am spus să rămână, în casa mea, 
cu oameni de nădejde care s-o apere. 

Dar cum nimeni nu-i răspundea, el a strigat: 

— Haideţi, spuneţi-mi unde-i Niniel? Pentru că pe ea vreau 
s-o văd şi ei îi voi spune mai întâi povestea celor întâmplate 
în noaptea asta. 

Oamenii şi-au ferit chipurile. Într-un târziu, Brandir i-a 
spus: 

— Niniel nu este aici. 

— Atunci e bine, a zis Turin. Prin urmare, mă duc acasă. 
Aveţi vreun cal aici? O targă ar fi şi mai bună. Simt că mă 
prăbuşesc de sfârşeală. 

— Nu, nu! A strigat Brandir, cu inima cuprinsă de 
deznădejde. Casa ta e pustie. Niniel nu e acolo. E moartă. 

Dar una dintre femei - soaţa lui Dorlas, care nu-l avea la 
inimă pe Brandir - a ţipat: 

— Nu lua seamă la el, stăpâne! Căci şi-a pierdut minţile. A 
venit aici strigând că ai pierit şi-a zis că asta-i veste bună. Şi 
uite că trăieşti. Atunci de ce-ar fi adevărată povestea lui 
despre Niniel, cum că ar fi moartă şi-asta ar fi vestea cea 
rea? 

Atunci Turin s-a repezit la Brandir: 

— Carevasăzică, moartea mea era veste bună? A strigat el. 
Da, de la început ai avut pică pe mine din pricina lui Niniel, 
ştiu asta. Acum zici că-i moartă. Asta e vestea rea? Ce 
minciună ai scornit în ticăloşia ta, şontorogule? Vrei să ne 
faci de petrecanie cu vorbe mişeleşti dacă nu poţi mânui 
armele? 

Mânia ce l-a cuprins pe Brandir i-a alungat din inimă orice 
urmă de milă. 

— Eu mi-am pierdut minţile? Nu. Tu ţi le-ai pierdut pe-ale 
tale, Sabie Neagră a sorții negre! Tu şi toţi becisnicii ăştia. 


Eu nu mint! Niniel e moartă, moartă, moartă! În Teiglin s-o 
cauţi! 

Turin a rămas ca împietrit şi fără vlagă. 

— De unde ştii? A întrebat el încet. Ce-ai pus la cale? 

— Eu ştiu pentru că am văzut-o cum s-a aruncat, a răspuns 
Brandir. Iar tu ai pus totul la cale. De tine a fugit, Turin, fiu 
al lui Hurin, şi în Cabed-en-Aras s-a aruncat, pentru a nu te 
mai vedea niciodată. Niniel! Niniel? Ba Nienor, fiica lui 
Hurin. 

Atunci Turin l-a apucat de umeri şi l-a scuturat pe Brandir, 
căci în acele vorbe i se părea că aude paşii destinului 
ajungându-l din urmă; dar, în groaza şi furia ce-l 
cuprinseseră, inima lui se împotrivea vorbelor, asemenea 
unei sălbăticiuni rănite de moarte, care vrea să ucidă tot ce- 
i stă în preajmă înainte de a-şi da sufletul. 

— Da, sunt Turin, fiul lui Hurin, a strigat el. De mult ai 
ghicit asta. Despre sora mea Nienor nu ştii însă nimic. 
Nimic! Se află în Regatul Ascuns, teafără. E o minciună a 
minţii tale mârşave şi, aşa cum ai încerca s-o sminteşti pe 
soaţa mea, încerci acum şi cu mine. Nemernic olog, vrei să 
ne-mpingi pe amândoi la moarte? 

Dar Brandir s-a smuls din mâinile sale. 

— Nu mă atinge! I-a spus el. Şi pune-ţi frâu nebuniei. Cea 
pe care o numeşti soaţa ta a venit la tine şi te-a oblojit, iar 
tu nu ai răspuns chemărilor ei. A răspuns altcineva în locul 
tău. Glaurung Dragonul, care îmi vine să cred că v-a vrăjit 
pe amândoi, spre nenorocirea ta. Şi-aşa i-a vorbit, înainte să 
moară: „Nienor, fiică a lui Hurin, iată-l pe fratele tău; 
viclean cu duşmanii, trădător al prietenilor, blestem pentru 
neamul său, Turin, fiu al lui Hurin”. Dintr-odată, Brandir a 
izbucnit într-un râs dement. Se zice că pe patul de moarte 
oamenii spun adevărul, a chicotit el. Chiar şi un Dragon, 
pare-mi-se! Turin, fiu al lui Hurin, un blestem pentru 
neamul tău şi pentru toţi cei care te găzduiesc! 

Turin şi-a încleştat mâna pe Gurthang şi o sclipire 
sângeroasă i-a apărut în ochi. 


— Iar despre tine ce-ar fi de zis, şontorogule? A întrebat 
el. Cine i-a şuşotit ei în ureche, pe la spatele meu, 
adevăratu-mi nume? Cine a adus-o la ticălosul de Dragon? 
Cine a stat deoparte şi a lăsat-o să moară? Cine a venit 
încoace şi s-a grăbit să trâmbiţeze grozăvenia? Hai, spune 
repede! 

Văzându-şi moartea pe chipul lui Turin, Brandir a rămas 
nemișcat, fără să se ferească din faţa lui, cu toate că nu 
avea nici o armă prinsă la brâu, şi a vorbit, spunând: 

— Tot ce s-a petrecut e o poveste prea lungă să fie spusă, 
iar mie mi s-a urât de tine. Dar tu, fiul lui Hurin, mă 
ponegreşti. Pe tine te-a ponegrit Glaurung? Dacă-mi iei 
viaţa, toţi vor vedea că nu te-a ponegrit. Dar teamă nu mi-e 
să mor, căci astfel mă voi duce s-o găsesc pe Niniel pe care 
am iubit-o şi poate o voi regăsi dincolo de mare. 

— S-o cauţi pe Niniel! A strigat Turin. Ba pe Glaurung ai 
să-l găseşti, ca să scorniţi minciuni împreună. Cu viermele 
ai să dormi, fratele tău de suflet, şi-n aceeaşi întunecime 
veţi putrezi! 

A înălţat-o pe Gurthang, a prăvălit-o peste Brandir şi dintr- 
o lovitură l-a trimis în braţele morţii. Oamenii şi-au ferit 
privirile de la astă faptă, iar când el s-a răsucit pe călcâie şi 
a plecat de la Nen Girith, i-au fugit din cale îngroziţi. 

Turin a umblat ca buimac prin codrii sălbatici, acum 
blestemând Pământul de Mijloc şi întreaga viaţă a 
oamenilor, acum strigând-o pe Niniel. Dar când, în cele din 
urmă, nebunia durerii s-a risipit, s-a aşezat o vreme să 
cumpănească la toate faptele sale şi s-a auzit strigând: „Se 
află în Regatul Ascuns, teafără!” Şi s-a gândit că acum, când 
din întreaga lui viaţă nu se mai alegea nimic, într-acolo 
trebuia şi el să se îndrepte; căci toate minciunile lui 
Glaurung îi îndreptaseră mereu paşii în altă parte. Aşa că s- 
a ridicat şi a pornit spre Trecerea peste Teiglin şi, ajungând 
în dreptul gorganului Haudh-en-Elleth, a strigat: 

— Amar am plătit, oh, Finduilas, că am ascultat de Dragon! 
Trimite-mi acum un sfat! 


Dar, tocmai când striga el aşa, a zărit doisprezece vânători 
bine înarmaţi, vânători de-ai lui Thingol. 

— Turin! A strigat Mablung drept salut. În sfârşit, ne 
întâlnim. 'Te caut şi-s tare bucuros să te văd în viaţă, chiar 
dacă anii au lăsat semne grele pe chipul tău. 

— Grele! A zis Turin. Da, asemenea labelor lui Morgoth. 
Dar de te bucuri să mă vezi în viaţă, eşti ultimul din 
Pământul de Mijloc care-o face. Oare de ce? 

— Pentru că te-ai bucurat de mare cinstire printre noi, a 
răspuns Mablung, şi, chiar dacă ai scăpat din multe 
primejdii, tot m-am temut pentru tine. Am urmărit 
înaintarea lui Glaurung şi mă gândeam că şi-a împlinit misia 
mârşavă şi-acum se-nturna la stăpânul său. Dar a luat-o 
spre Brethil şi tot atunci am aflat de la cei care străbăteau 
ţara că Sabia Neagră din Nargothrond apăruse din nou pe 
cele meleaguri şi orcii se fereau de hotarele ţării ca de 
moarte. M-a cuprins spaima şi mi-am spus în sinea mea: 
„Vai şi-amar! Glaurung se duce acolo unde orcii lui nu 
cutează ca să-l caute pe Turin”. Astfel că am venit încoace 
cât mai putut de iute, să te previn şi să te ajut. 

— Iute, dar nu îndeajuns, a zis Turin. Glaurung e mort. 

Elfii l-au privit cu uimire. 

— L-ai ucis pe Viermele cel Mare! Lăudat întru veşnicie fie 
numele tău printre elfi şi oameni! 

— Nu-mi pasă, a zis Turin. Căci şi inima mi-e răpusă. Dar, 
dacă tot aţi venit din Doriath, daţi-mi veşti despre 
rubedeniile mele. Căci mi s-a spus în Dor-l6min că ar fi fugit 
în Regatul Ascuns. 

Elfii nu i-au răspuns. Într-un târziu, Mablung a vorbit: 

— Cu adevărat aşa au făcut, în anul dinaintea venirii 
Dragonului. Dar vai! Acum nu mai sunt acolo. 

Lui Turin i s-a oprit inima în piept, auzind cum îl urmăresc 
paşii destinului până în ultima clipă. 

— Spune tot! A strigat el. Şi iute! 

— Au plecat în sălbăticie să te caute, a continuat Mablung. 
Toţi le-au spus altminteri, dar ele au ţinut morţiş să se ducă 


la Nargothrond când s-a aflat că tu erai Sabia Neagră; iar 
Glaurung a ieşit din fortăreață şi oştenii care le apărau s-au 
risipit în cele patru vânturi. Pe Morwen nimeni n-a mai 
zărit-o din acea zi, iar Nienor a fost învăluită într-o vrajă ce 
i-a amorţit mintea şi a fugit spre miazănoapte, în codri, 
asemenea unei căprioare sălbatice, şi i s-a pierdut urma. 

Spre mirarea elfilor, Turin a izbucnit în hohote 
răsunătoare şi piţigăiate. 

— Nu-i cumva o glumă? A strigat el. Ah, frumoasa Nienor! 
Prin urmare, a fugit din Doriath până la Dragon şi de la 
Dragon la mine. Ce dulce milostivire a sorții! Ochi ca mura, 
negru-i părul; mică şi firavă, ca o copilă de elf, nimeni n-o 
putea lua drept altcineva! 

Mablung l-a privit cu ochi mari. 

— Şi totuşi vorbeşti despre altcineva, i-a spus el. Nu astfel 
arăta sora ta. Era înaltă, cu ochi albaştri, cu părul ca spicul 
grâului, aidoma tătâne-lui ei, Hurin, doar că avea trup de 
femeie. N-ai avut cum s-o vezi! 

— N-am avut, zici tu, Mablung, că n-am avut? A strigat 
Turin. Şi cum să fi avut! Vezi doar că sunt orb! Nu ştiai? 
Orb, orb, bâjbâind încă din pruncie în negura întunecată a 
lui Morgoth! Aşa că lasă-mă! Du-te, du-te! Întoarce-te în 
Doriath şi fie ca iarna să-l veştejească! Blestemat fie 
Menegroth! Blestemată să-ţi fie şi solia! A fost ultima 
picătură. De-acum se pogoară noaptea. 

Şi a rupt-o la fugă de acolo ca vântul de iute, iar elfii au 
privit în urma lui înmărmuriţi şi plini de teamă. Dar 
Mablung a spus: 

— S-a petrecut ceva ciudat şi înspăimântător, despre care 
noi nu ştim. Să-l urmăm şi să-l ajutăm de-om putea, căci 
acum e cu mintea tulbure. 

Dar Turin alerga mai iute ca ei; ajungând la Cabed-en- 
Aras, s-a oprit dintr-odată. A auzit vuietul apei şi a văzut că 
toţi copacii de aproape şi de departe se veştejiseră, iar 
frunzele lor ofilite cădeau a jale, ca şi când iarna se abătuse 
asupra lor chiar în primele zile ale verii. 


— Cabed-en-Aras, Cabed Naernamarth! A strigat el. Nu-ţi 
voi spurca apele care au dus-o pe Niniel. Căci toate faptele 
mele au fost ticăloase şi ultima a fost cea mai rea dintre 
toate. 

Şi-a scos sabia din teacă şi a spus: 

— Slavă, Gurthang, fier al morţii, doar tu mi-ai mai rămas! 
Dar ce alt stăpân şi altă credinţă cunoşti, în afară de mâna 
ce te mânuieşte? Sângele nimănui nu te va face să dai 
îndărăt! Vei vrea atunci să-i iei viaţa lui Turin Turambar? 
Vei vrea să mă răpui fără zăbavă? 

Şi din tăişul sabiei s-a auzit răspunzând un glas rece: 

— Da, îţi voi bea sângele, ca să uit de sângele lui Beleg, 
stăpânul meu, şi de sângele lui Brandir, pe nedrept ucis. 
Fără zăbavă te voi ucide. 

Atunci Turin a înfipt plăselele în pământ şi el s-a aruncat 
cu pieptul în vârful ascuţit al lui Gurthang, iar lama neagră 
i-a luat viaţa. 

Când a sosit acolo Mablung, a văzut stârvul hidos al lui 
Glaurung şi s-a uitat la trupul lui Turin şi tare s-a îndurerat, 
gândindu-se la Hurin aşa cum îl văzuse în bătălia Nirnaeth 
Araocediad şi la cumplita soartă a neamului său. Şi, în timp 
ce elfii stăteau acolo, au venit şi oamenii de la Nen Girith ca 
să se uite la Dragon, iar când au zărit cum se sfârşise viaţa 
lui Turin Turambar au început să plângă; aflând ce tâlc 
avuseseră vorbele pe care li le spusese Turin, elfii au rămas 
împietriţi de uimire. lar Mablung a spus cu amărăciune: 

— Şi eu am avut partea mea de vină în soarta Copiilor lui 
Hurin, iar cu veştile mele l-am ucis pe cel pe care-l iubeam. 

Apoi l-au ridicat pe Turin de acolo şi au văzut că tăişul 
sabiei lui se frânsese. Astfel s-au săvârşit toate cele ce odată 
fuseseră ale lui. 

Cu truda multor mâini au adunat laolaltă lemne şi le-au 
pus unele peste altele, făcând un rug uriaş pe care au ars 
leşul Dragonului, până ce din el n-au mai rămas decât 
cenuşă neagră şi oase preschimbate-n colb, iar locul unde s- 
a înălţat rugul avea să fie pentru totdeauna sterp şi pustiu. 


Dar pe Turin l-au aşezat într-un gorgan mare, durat chiar 
pe locul unde îşi dăduse ultima suflare, iar alături au pus 
frânturile lui Gurthang. După ce au isprăvit toate acestea, 
barzii elfilor şi ai oamenilor au cântat cântece de jelanie, 
amintind de vitejia lui Turambar şi de frumuseţea lui Niniel; 
şi au adus o piatră mare cenugşie pe care au aşezat-o pe 
gorgan, iar pe ea elfii au gravat cu Runele din Doriath: 

TURIN TURAMBAR DAGNIR GLAURUNGA iar dedesubt: 

NIENOR NÎNIEL.. 

Dar ea nu se afla acolo şi nimeni n-a ştiut vreodată unde 
au dus-o apele reci ale râului Teiglin. 

Astfel se sfârşeşte Povestea Copiilor lui Hurin, cea mai 
lungă dintre toate baladele din Beleriand. 

După moartea lui Turin şi a lui Nienor, Morgoth l-a 
eliberat pe Hurin din captivitate, astfel ducându-şi mai 
departe scopul mârşav. În rătăcirile sale, Hurin a ajuns în 
Codrul Brethil şi, într-o seară, venind dinspre Trecerea 
peste Teiglin, s-a oprit în locul unde fusese ars Glaurung şi 
unde se găsea marea piatră înălţată pe buza defileului 
Cabed Naeramarth. Despre ce s-a petrecut acolo se spune 
în cele ce urmează. 

Dar Hurin nu s-a uitat la piatră, pentru că ştia ce stătea 
scris pe ea; ochii lui văzuseră că nu se găsea singur acolo. 
În umbra pietrei şedea ghemuită o făptură aplecată peste 
genunchi. Părea un rătăcitor fără de casă, îngreunat de ani 
şi peste măsură de istovit de drum pentru a-i fi luat în 
seamă apropierea; dar zdrenţele aminteau de un veşmânt 
muieresc. Într-un târziu, în vreme ce Hurin rămăsese țintuit 
locului, făptura şi-a dat la o parte gluga ferfeniţită şi şi-a 
ridicat încet chipul, supt şi lihnit ca al unui lup hăituit. O 
femeie căruntă, cu nasul ascuţit şi dinţii stricaţi, cu o mână 
slăbănoagă încleştată de mantie în dreptul pieptului. 
Deodată, ochii ei i-au întâlnit pe-ai lui şi atunci Hurin a 
recunoscut-o; căci, cu toate că aveau o privire rătăcită şi 
temătoare, încă mai sclipea în ei o lumină greu de îndurat: 
elfica lumină care, într-o vreme de demult, îi adusese 


numele de Eledhwen, cea mai mândră dintre femeile 
muritoare din zilele de odinioară. 

— Eledhwen! Eledhwen! A strigat Hurin; iar ea s-a ridicat 
şi a dat să facă un pas, dar s-a împiedicat şi el a prins-o în 
braţe. 

— Ai venit, în sfârşit, a zis ea. Prea mult te-am aşteptat. 

— Întunecat a fost drumul. Am venit când am putut, a 
răspuns el. 

— Dar ai venit târziu, a zis ea, prea târziu. Ei au pierit. 

— Ştiu. Dar tu nu ai pierit. 

— Încă nu, a mai spus ea. Sunt sfârşită. Mă voi duce odată 
cu soarele. Ei au pierit. S-a prins de mantia lui şi a zis: 
Puţină vreme a mai rămas. Dacă ştii, spune-mi! Cum l-a 
găsit ea? 

Hurin însă nu i-a răspuns, ci s-a aşezat lângă piatră cu 
Morwen în braţe; şi nu şi-au mai vorbit. Soarele a asfinţit, 
iar Morwen a oftat, l-a prins de mână şi a rămas nemişcată; 
iar Hurin a ştiut că murise. 

GENEALOGIE. 

ANEXĂ. 

CUM AU EVOLUAT MARILE POVEŞTI. 

Aceste poveşti cu multe legături între ele, dar 
independente s-au remarcat aproape de la început în lunga 
şi complexa istorie a valarilor, elfilor şi oamenilor din 
Valinor şi Marile Pământuri. În anii care au urmat după cea 
abandonat Poveştile Pierdute înainte să le fi încheiat, tatăl 
meu a renunţat să mai scrie proză şi a început să lucreze la 
un poem lung ce purta titlul Turin, fiul lui Hurin, şi Glorund 
Dragonul, schimbat ulterior într-o versiune revizuită a 
Copiilor lui Hurin. Asta se întâmpla la începutul anilor 1920, 
când ţinea ore la Universitatea din Leeds. Pentru acest 
poem a folosit străvechiul metru aliterativ englez (tipul de 
versificaţie din Beowulf şi alte poeme anglo-saxone), 
impunând asupra englezei moderne tiparele 
constrângătoare ale accentului şi „rimei iniţiale” respectate 
de poeţii de demult; o artă în care a atins o mare măiestrie, 


în genuri foarte diferite, de la dialogul dramatic din 
Întoarcerea Acasă a lui B&orhtnoth la elegia pentru cei care 
au murit în bătălia de pe Câmpiile Pelennor. Poemul 
aliterativ Copiii lui Hurin era de departe cel mai lung dintre 
poemele compuse de el în acest metru, depăşind cu mult 
două mii de versuri; cu toate acestea, l-a conceput la 
dimensiuni atât de generoase încât abia dacă ajunsese cu 
povestea la atacul Dragonului asupra Nargothrondului, 
când tatăl meu l-a abandonat. Şi cum în Povestea Pierdută 
urmau multe întâmplări, la această scară ar fi avut nevoie 
de alte mii şi mii de versuri; în vreme ce o a doua versiune, 
abandonată la un moment mult mai timpuriu al naraţiunii, 
este aproape dublă în lungime faţă de prima versiune până 
în acel punct al povestirii. 

În acea parte a legendei Copiilor lui Hurin pe care tatăl 
meu a transpus-o în poemul aliterativ, vechea poveste din 
Cartea Poveştilor Pierdute a fost extinsă şi dezvoltată în 
mod substanţial. Încă şi mai important, acum apar pentru 
prima oară Nargothrond, marele oraş-fortăreaţă din adânc, 
ca şi întinsele pământuri ce îi alcătuiesc domeniul (un 
element central nu numai în legenda lui Turin şi Nienor, ci 
şi în istoria Zilelor de Odinioară ale Pământului de Mijloc), 
cu o descriere a câmpurilor cultivate de elfii din 
Nargothrond, care oferă o imagine rară a „vieţii paşnice” în 
lumea străveche, asemenea instanţe fiind extrem de puţine 
şi zgârcite. Coborând spre sud, de-a lungul râului Narog, 
Turin şi însoţitorul său (Gwindor, în textul din cartea de 
faţă) au găsit pământurile din preajma intrării în 
Nargothrond aparent părăsite: 

They came to a country kindlv tended: through flowery 
frith and fair acres they fared and found of folk empty the 
leas and leasows and the lawns of Narog. 

The teeming tilth by trees enfolded twist hills and river. 
The hoes unrecked în the fields were flung, and fallen 
ladders în the long grass lay of the lush orchards; every 
tree there turned its tangled head and eyed them secretly. 


And the ears leastened of the nodding grasses; though 
noontide glowed on land and leaf. Their limbs were chilld. 

Şi astfel au ajuns cei doi drumeţi la porţile 
Nargothrondului, în cheile râului Narog: there steeply 
stood the strong shoulders of the hills, o'erhanging the 
hurrying water. 

There shrouded în trees a sheer terrace, wide and 
winding, worn to smoothness. 

Was fashioned în the face of the falling slope. 

Doors there darkly dim gigantic were hewn în the hillside; 
huge their timbers. 

And their posts and lintels of ponderous stone. 

Prinşi de elfi, au fost duşi prin poarta cea mare, care s-a 
închis în urma lor: 

Ground and grumbled on its great hinges the door 
gigantic with din ponderous it clanged and closed like clap 
of thinder. 

And echoes awful în empty corridors there ran and 
runbled under root's unscen; the light was lost. Then led 
them on down long and winding lanes of darkness their 
guards guiding their groping feet, till the faint flicker offiery 
torches flared before them; fitful murmur as of many voices 
în meeting thronged they heard aş they hastened. High 
sprang the roof. 

Round a sudden turning they swung amazed, and saw a 
solemn silent conclave, where hundreds hushed în huge 
twilight neath distant domes darkly vaulted them wordless 
waited. 

Dar în textul Copiii lui Hurin, cuprins în această carte, nu 
ni se spune mai mult decât atât (p. 141): 

S-au ridicat de pe mal şi, lăsând în urmă Eithel Ivrin, s-au 
îndreptat spre miazăzi, de-a lungul Narogului, până au fost 
prinşi de iscoadele elfilor şi duşi ca prizonieri în fortăreaţa 
ascunsă. Astfel a ajuns Turin în Nargothrond. 

Cum s-a ajuns la această formă? În cele ce urmează voi 
încerca să dau un răspuns. 


Este aproape sigur că tot ceea ce a scris tatăl meu din 
poemul său aliterativ despre Turin a fost realizat la Leeds şi 
că l-a abandonat la sfârşitul anului 1924 sau la începutul lui 
1925; dar de ce a făcut-o rămâne un mister. În schimb, nu e 
defel un mister de ce anume s-a apucat după aceea: în vara 
lui 1925 a început să scrie un nou poem, într-un cu totul alt 
metru, având cuplete rimate octosilabice şi purtând titlul 
Balada Leithian, „Eliberarea din sclavie”. Prin urmare, se 
apuca de o altă poveste dintre cele pe care ani mai târziu, 
în 1951, le-a descris - după cum am mai spus - ca încheiate, 
de sine stătătoare şi totuşi legate de „istoria generală”; căci 
subiectul Baladei Leithian este legenda lui Beren şi Luthien. 
La acest al doilea poem lung a lucrat timp de şase ani, 
abandonându-l, şi pe acesta, în septembrie 1931, după ce 
scrisese mai mult de 4 000 de versuri. Ca şi în cazul 
poemului aliterativ Copiii lui Hurin, căruia i-a urmat şi i-a 
luat locul Balada, acest poem reprezintă un progres 
substanţial în evoluţia legendei de la inițiala Poveste 
Pierdută despre Beren şi Luthien. 

În timpul elaborării Baladei Leithian, tatăl meu a scris în 
1926 o „Schiţă a mitologiei” - destinată în mod declarat lui 
R. W. Reynolds, care fusese profesorul lui la Kind Edward's, 
în Birmingham - „pentru a explica context al versiunii 
aliterative despre Turin şi Dragonul”. Acest scurt 
manuscris, numărând aproximativ douăzeci de pagini 
dactilografiate, a fost scris anume ca un sinopsis, la timpul 
prezent, într-un stil succint; şi totuşi reprezenta punctul de 
plecare al versiunilor „Silmarillion” ulterioare (deşi numele 
acesta ca atare încă nu exista). Dar, în vreme ce respectivul 
text cuprindea întreaga concepţie mitologică, povestea lui 
Turin deţinea în mod evident un loc de frunte, iar titlul din 
manuscris este „Schiţă a mitologiei cu referire specială la 
„Copiii lui Hurin,,, în conformitate cu scopul său de ao 
scrie. 

În 1930 a urmat o scriere mult mai substanţială, Quenta 
Noldorinwa (Istoria noldorilor; istoria elfilor noldorini 


reprezentând tema centrală din „Silmarillion”). Sursă 
directă se afla în „Schiţă” şi, deşi dezvolta textul iniţial şi îl 
întregea ca stil, tatăl meu încă privea Quenta în mare 
măsură drept o lucrare de sinteză, o epitomă de o concepţie 
narativă mult mai bogată, după cum este ilustrat în mod 
limpede de subtitlul pe care i l-a dat, în care declara că e 
vorba de O Scurtă Istorie [a noldorilor] desprinsă din 
Cartea Poveştilor Neterminate. 

Trebuie ţinut cont că, la vremea aceea, Quenta reprezenta 
(chiar dacă într-o structură oarecum simplistă) întreaga 
dimensiune a „lumii imaginare” a tatălui meu. Nu era 
istoria Primului Ev, după cum a devenit ulterior, pentru că 
încă nu existau al Doilea Ev, nici al Treilea; nu existau 
Numenor, hobbiţi ori Inel, desigur. Istoria se încheia cu 
Marea Bătălie, în care Morgoth era în cele din urmă învins 
de ceilalţi zei (valarii), care „l-au azvârlit prin Poarta Nopţii 
fără de sfârşit, în nimicnicie, dincolo de Zidurile Lumii”, iar 
tatăl meu a scris drept încheiere la Quenta: „Acesta este 
sfârşitul poveştilor din zilele dinaintea vremurilor, din 
tărâmurile de la miazănoapte ale lumii apusene”. 

Prin urmare, va părea ciudat într-adevăr că această 
scriere, Quenta din 1930, era totuşi singurul text 
„Silmarillion” cu început şi sfârşit (după „Schiţă”) pe care l- 
a produs vreodată tatăl meu; dar, cum se întâmplă adesea, 
presiunile externe au influenţat evoluţia operei sale. Quenta 
a fost urmată mai târziu, în decursul anilor 1930, de o nouă 
versiune, într-un manuscris minunat, purtând în sfârşit titlul 
Quenta Silmarillion, Istoria Silmarililor. Era sau urma să fie 
mult mai lungă decât Quenta Noldorinwa care o precedase, 
dar concepţia lucrării ca o sinteză a miturilor şi legendelor 
(acestea, la rându-le, dacă ar fi fost spuse pe de-a-ntregul, 
de o natură şi o anvergură cu totul diferite) nu s-a pierdut 
câtuşi de puţin, fiind şi de această dată definită în titlu: 
„Quenta Silmarillion... Aceasta este o scurtă istorie 
inspirată din multe poveşti mai vechi; căci tot ceea ce 
cuprinde ea a existat în străvechime şi încă există printre 


Eldarii de la apus, repovestit mai pe larg în alte istorii şi 
cântece”. 

Este cel puţin probabil ca viziunea tatălui meu privitoare 
la Silmarillion a generat în realitate din faptul că ceea ce 
poate fi numit „faza Quenta” a scrierii din anii '30 a debutat 
ca un sinopsis condensat servind un anumit scop, ca apoi să 
se extindă şi să se desăvârşească în faze succesive până 
când a pierdut aspectul de sinopsis, păstrând totuşi, din 
forma sa de început, o „uniformitate” caracteristică a 
tonului. Am scris la un moment dat că „forma şi maniera 
succinte mai condensate ce caracterizează Silmarillion, 
creând impresia de veacuri de poezie şi „învăţătură, aflate 
la temelia sa, evocă pregnant sentimentul de „poveşti 
nespuse,, chiar atunci când „sunt spuse, „distanţa, nu se 
pierde niciodată. Nu există nici o urgenţă narativă, 
presiune şi teamă inspirate de un eveniment necunoscut, 
iminent. De fapt, nu vedem Silmarilii aşa cum vedem 
Inelul”. 

Totuşi, Quenta Silmarillion, în această formă, a ajuns în 
1937 la un final brusc şi, după cum s-a dovedit, decisiv. 
Hobbitul a fost publicat de George Allen & Unwin pe 21 
septembrie, în acelaşi an, şi nu mult după aceea, la invitaţia 
editorilor, tatăl meu a trimis câteva manuscrise de-ale sale, 
care au sosit la Londra pe 15 noiembrie. Printre acestea se 
afla şi Quenta Silmarillion, atât cât fusese scris până la acea 
dată, sfârşindu-se în mijlocul unei fraze la capătul de jos al 
paginii. Dar, după expedierea textului, el a continuat 
naraţiunea în ciornă, până la fuga lui Turin din Doriath şi 
începutul vieţii lui de proscris: 

Trecând de hotarele regatului, a strâns în jurul său o ceată 
de oameni care, ca mulţi alţii în acele vremuri ticăloşite, 
bântuiau sălbăticia, fără acoperiş deasupra capului şi pradă 
disperării. Vai de cel ce nimerea în calea lor, fie acela elf, om 
sau orc? 

Acesta este fragmentul care premerge începutul 
capitolului despre Turin printre proscrişi din cartea de faţă, 


p 123. 

Tatăl meu ajunsese în punctul respectiv al poveştii când a 
primit înapoi Quenta Silmarillion şi celelalte manuscrise. 
Trei zile mai târziu, pe 19 decembrie 1937, le-a scris lui 
Allen şi Unwin următoarele: „Am scris primul capitol al unei 
noi poveşti despre hobbiţi „O petrecere mult aşteptată”. 

Acesta a fost momentul în care tradiţia continuă, evolutivă 
a Silmarillionului în stilul sintetizator caracteristic pentru 
Quenta a ajuns la capăt, fiind brusc întreruptă odată cu 
plecarea lui Turin din Doriath. Continuarea istoriei din acel 
punct a rămas ani întregi după aceea în forma simplă, 
comprimată, nedezvoltată din Quenta anilor 1930, 
„îngheţată”, ca să zic aşa, în vreme ce marile structuri ale 
celui de-al Doilea şi de-al Treilea Ev s-au conturat pe 
parcursul scrierii Stăpânului Inelelor. Dar acea istorie 
continuatoare avea o importanţă cardinală în legendele 
străvechi, deoarece poveştile de încheiere (derivând din 
originala Carte a Poveştilor Pierdute) vorbeau despre 
povestea dezastruoasă a lui Hurin, tatăl lui Turin, după ce l- 
a eliberat Morgoth, şi despre distrugerea regatelor elfice 
Nargothrond, Doriath şi Gondolin, despre care cânta Gimli 
în minele Moriei, multe mii de ani mai târziu. 

Era o lume fără seamăn, În Zilele de Odinioară, Pân-au 
pierit semeţii regi Din Nargothrond şi Gondolin Spre Soare- 
Apune, peste mări... 

Acesta trebuia să fie punctul culminant şi final al 
întregului; pieirea elfilor noldorini în lunga lor luptă 
împotriva puterii lui Morgoth şi rolurile jucate de Hurin şi 
Turin în această poveste, încheindu-se cu povestea lui 
Earendil, care a scăpat din ruinele arzânde ale 
Gondolinului. 

După ce, mult mai târziu, la începutul anilor 1950, a 
încheiat Stăpânul Inelelor, tatăl meu s-a reîntors cu energie 
şi încredere la „Subiectul Zilelor de Odinioară”, devenite 
acum „Primul Ev”, iar în anii imediat următori a scos la 
lumină multe manuscrise vechi de pe unde zăcuseră. 


Reluând Silmarillion, a acoperit minunatul manuscris 
Quenta Silmarillion cu numeroase corecturi şi adăugiri 
ample. Dar revizuirea a încetat în 1951, înainte ca tatăl 
meu să ajungă la povestea lui Turin, acolo unde Quenta 
Silmarillion fusese abandonat în 1937, odată cu episodul 
„noii poveşti despre hobbiţi”. 

Tatăl meu s-a apucat să revizuiască Balada Leithian (un 
poem cu rimă, despre destinul lui Beren şi Luthien, 
abandonat în 1931), care curând a devenit aproape un 
poem nou, mult mai împlinit; dar munca la acest poem 
tărăgăna şi până la urmă a fost abandonată. Apoi tatăl meu 
a început să lucreze la ceea ce avea să fie o saga lungă 
despre Beren şi Luthien, în proză, bazată în mare măsură 
pe forma rescrisă a baladei; dar a abandonat-o şi pe 
aceasta. Astfel, dorinţa lui, manifestată în încercări 
succesive, de a da primei dintre „marile poveşti” amploarea 
pe care şi-o propusese nu s-a împlinit niciodată. 

La acea vreme, şi-a reîntors atenţia, în sfârşit, asupra 
„marii poveşti” despre Căderea Gondolinului, existentă timp 
de aproape treizeci şi cinci de ani doar în Povestea Pierdută 
şi în puţinele pagini dedicate acesteia în Quenta 
Noldorinwa, datând din 1930. Aceasta urma să fie 
prezentarea - atunci când tatăl meu se va fi aflat în culmea 
puterilor sale creatoare - într-o formă narativă densă şi în 
toate elementele sale, ale extraordinarei poveşti pe care o 
citise la Societatea de Eseuri de la colegiul la care studiase 
la Oxford în 1920 şi care a rămas pe parcursul întregii sale 
vieţi un element vital în imagistica Zilelor de Odinioară. 
Legătura specială cu povestea lui Turin este stabilită de cei 
doi fraţi: Hurin, tatăl lui Tirin, şi Huor, tatăl lui Tuor. În 
tinereţea lor, Hurin şi Huor au pătruns în oraşul elfilor, 
Gondolin, ascuns într-un cerc de munţi înalţi, aşa cum se 
povesteşte în Copiii lui Hurin (p. 29); ulterior, în Bătălia 
Lacrimilor Făr' de Număr, s-au întâlnit încă o dată cu 
Turgon, regele Gondolinului, iar acesta le-a spus (p. 49): 
„Gondolinul nu mai poate fi tăinuit multă vreme; iar când va 


fi descoperit, va pieri şi el”. Iar Tuor a răspuns: „Puţin de-ar 
mai dura, şi-ar fi de-ajuns. Căci din casa ta va fi să vină 
nădejdea elfilor şi a oamenilor, deopotrivă. Îţi spun acestea, 
Domnia Ia, cu vederea dinaintea morţii; aici ne vom 
despărţi pentru totdeauna şi nicicând nu-ţi voi mai privi 
zidurile albe, dar din Domnia Ia şi din mine va răsări o nouă 
stea”. 

Această profeție s-a împlinit când Tuor, văr primar cu 
Turin, a venit în Gondolin şi s-a însurat cu Idril, fiica lui 
Turgon; căci fiul lor era Earendil: „noua stea”, „nădejdea 
elfilor şi oamenilor”, care a scăpat din Gondolin. În saga în 
proză Căderea Gondolinului, începută probabil în 1951, 
tatăl meu descria călătoria lui Tuor şi a însoţitorului său elf, 
Voronwe, care-l călăuzea; şi pe drum, singuri în sălbăticie, 
au auzit un strigăt în păduri: 

Şi în timp ce Voronwe şi Tuor aşteptau să vadă ce avea să 
urmeze, numai ce s-a ivit dintre copaci un om înalt, înarmat, 
înveşmântat în negru, cu o sabie lungă, scoasă din teacă; s- 
au mirat ei văzând că tăişul sabiei era şi el negru, doar 
muchiile luceau reci. 

Omul era Turin, venind grăbit de la Nargothrond, care 
fusese devastat (p. 60); dar Tuor şi Voronwe nu i-au vorbit 
când a trecut prin dreptul lor, neştiind că „Nargothrond 
căzuse şi că acesta era Turin, fiul lui Hurin, Sabia Neagră. 
Astfel s-au apropiat, preţ de o clipă şi nicicând altcândva 
mai apoi, drumurile acestor doi oameni înrudiţi, Turin şi 
Tuor”. 

În noua poveste despre Gondolin, tatăl meu l-a adus pe 
Tuor până în acel loc înalt dintre Munţii Încercuitori, de 
unde ochiul putea cuprinde câmpia Oraşului Ascuns. Şi 
acolo, îndurerat, s-a oprit şi nu a mers niciodată mai 
departe. Astfel, în Căderea Gondolinului, tatăl meu a eşuat 
din nou şi nu şi-a atins scopul; nu vom vedea, prin urmare, 
nici Nargothrondul, nici Gondolinul prin viziunea lui de mai 
târziu. 


Am scris undeva că „odată cu încheierea marii „intruziuni,, 
şi abateri numite Stăpânul Inelelor, se pare că ela revenit 
la Zilele de Odinioară cu dorinţa să reia mult mai amplă 
structură pe care o începuse cu atâta vreme în urmă, în 
Cartea Poveştilor Pierdute. Încă nu-şi atinsese scopul de a 
termina Quenta Silmarillion; dar „marile poveşti, care 
evoluaseră mult de la forma lor iniţială şi din care 
următoarele capitole ale Quenta urmau să se dezvolte, n-au 
fost niciodată finalizate”. Aceste observaţii sunt valabile şi 
pentru „marea poveste” a Copiilor lui Hurin. Însă în acest 
caz tatăl meu a realizat mult mai mult, deşi niciodată nu a 
izbutit să dea o formă finală, rotundă versiunii ulterioare şi 
extrem de extinse. 

Concomitent cu revenirea la Balada Leithian şi Căderea 
Gondolinului, a reînceput să lucreze la Copiii lui Hurin, şi nu 
la copilăria lui Turin, ci la acea parte, mai târzie, care 
reprezintă punctul culminant al destinului său funest, după 
distrugerea Nargothrondului. În cartea de faţă, această 
parte începe cu Întoarcerea lui Turin în Dor-l6min (p. 163) 
şi se sfârşeşte cu moartea lui. De ce a procedat tatăl meu 
astfel, contrar obiceiului său de a reîncepe cu începutul, nu 
pot să ştiu. Dar de data aceasta a lăsat printre hârtiile sale 
o serie de manuscrise ulterioare, nedatate, privitoare la 
povestea lui Turin de la naşterea sa până la distrugerea 
Nargothrondului, în care versiunile vechi sunt extrem de 
elaborate şi digresează în direcţii narative necunoscute 
până în acel moment. 

Cea mai mare parte a acestei opere, dacă nu în întregime, 
ţine de perioada care a urmat publicării Stăpânului Inelelor. 
În acei ani, Copiii lui Hurin a devenit pentru el povestea 
dominantă de la sfârşitul Zilelor de Odinioară şi o vreme 
îndelungată ei şi-a dedicat toate gândurile. Dar acum îi era 
greu să impună o structură narativă fermă, deoarece 
povestea devenea tot mai complexă atât în privinţa 
personajelor, cât şi a evenimentelor şi, într-adevăr, într-un 


fragment lung povestea se compune dintr-un mozaic de 
ciorne nelegate între ele şi schiţe de intrigi. 

Totuşi, Copiii lui Hurin, în ultima sa formă, este principala 
poveste a Pământului de Mijloc după Stăpânul Inelelor; iar 
viaţa şi moartea lui Turin sunt descrise cu o forţă 
convingătoare şi un ritm presant rar întâlnite în cazul altor 
popoare ale Pământului de Mijloc. Din această pricină, după 
un studiu îndelungat al manuscriselor, am încercat în cartea 
de faţă să alcătuiesc un text ce oferă o naraţiune continuă 
de la început până la sfârşit, fără introducerea altor 
elemente care nu sunt autentice în concepţie. 

COMPOZIŢIA TEXTULUI. 

În Poveşti Neterminate, publicate cu mai mult de un sfert 
de secol în urmă, am prezentat un text parţial al versiunii 
lungi a acestei poveşti, cunoscut drept Narn, de la titlul elfic 
Narn i Chân Hurin, Povestea Copiilor lui Hurin. Dar acela 
era un element într-o carte largă cu un cuprins variat, iar 
textul era în mare măsură incomplet, pentru a respecta 
scopul general şi natura cărţii: căci am omis mai multe 
fragmente substanţiale (unul dintre ele foarte lung) - acolo 
unde textul Narn şi cel în versiunea mult mai scurtă din 
Silmarillion sunt foarte asemănătoare sau unde am decis că 
nu poate fi prezentat nici un text „lung” distinct. 

Forma textului Narn din volumul de faţă diferă, prin 
urmare, într-o serie de aspecte de acela din Poveşti 
Neterminate, unele dintre ele avându-şi originea în studiul 
mult mai aprofundat asupra extraordinarului ansamblu de 
manuscrise, pe care l-am efectuat după ce respectiva carte 
a fost publicată. Ceea ce m-a condus la cu totul alte 
concluzii privind relaţiile dintre anumite texte şi secvenţa 
acestora, în special în evoluţia extrem de derulantă a 
legendei în perioada petrecută de „Turin printre proscrişi”. 
Paginile care urmează cuprind o explicaţie a structurii 
acestui nou text despre Copiii lui Hurin. 

Un element important îl reprezintă statutul particular al 
textului Silmarillion publicat; după cum am menţionat în 


prima parte a acestei Anexe, tatăl meu a abandonat Quenta 
Silmarillion la un moment dat (adică în momentul în care 
Turin devine un proscris după fuga lui din Doriath), când a 
început, în 1937, Stăpânul Inelelor. În alcătuirea unei 
naraţiuni pentru opera publicată, am folosit în mare măsură 
Hronicul Beleriandului, iniţial o „Poveste a anilor”, dar care, 
în versiuni succesive, a crescut şi s-a extins într-o naraţiune- 
hronic, în paralel cu manuscrisele „Silmarillion” succesive, 
şi care se întindea până la eliberarea lui Hurin de către 
Morgoth, după moartea lui Turin şi a lui Nienor. 

Astfel, primul pasaj pe care l-am omis din versiunea Narn i 
Chân Hurin din Poveşti Neterminate (p. 86 şi nota 1) 
reprezintă povestea despre perioada petrecută de Hurin şi 
Huor în Gondolin în tinereţea lor, şi am făcut acest lucru 
pentru că respectiva poveste este redată în Silmarillion (p. 
224-225). Dar, de fapt, tatăl meu a scris două versiuni. Una 
dintre ele era în mod explicit destinată ca început pentru 
textul Narn, dar se baza în mare măsură pe un fragment 
din Hronicul Beleriandului şi diferă foarte puţin de acesta 
pe aproape tot parcursul său. În Silmarillion am folosit 
ambele texte, dar în volumul de faţă am urmat versiunea 
Narn. 

Al doilea pasaj pe care l-am omis din Narn în Poveşti 
Neterminate (p. 97 şi nota 2) este cel care descrie Bătălia 
Lacrimilor Făr' de Număr, o omisiune făcută din acelaşi 
motiv; şi în acest caz tatăl meu a scris două versiuni, una în 
Hronic, a doua mult mai târzie, dar având drept călăuză 
textul din Hronic, pe care l-a urmat îndeaproape în cea mai 
mare parte. Această a doua poveste despre marea bătălie 
era, şi ea, destinată explicit pentru a forma o parte 
integrantă a textului Narn (care este marcat ca Narn II, 
adică a doua secţiune a lui Narn), şi afirmă la început (p. 44 
în textul din acest volum): „Aici însă se vor povesti numai 
acele fapte care au schimbat soarta Casei lui Hador şi pe 
aceea a copiilor lui Hirin Neclintitul”. În continuare, tatăl 
meu a reţinut din Hronic doar descrierea „bătăliei apusene” 


şi distrugerea oştirii lui Fingon; prin această simplificare şi 
reducere a naraţiunii, a schimbat cursul bătăliei aşa cum a 
fost ea înfăţişată în Hronic. În Silmarillion, desigur, am 
urmat Hronicul, deşi cu anumite elemente luate din 
versiunea Narn; dar în cartea de faţă am urmat 
îndeaproape textul pe care tatăl meu l-a considerat potrivit 
pentru Narn în totalitatea lui. 

De la Turin în Doriath, noul text este într-o măsură 
considerabilă schimbat faţă de cel existent în Poveşti 
Neterminate. Există o serie întreagă de texte, în mare parte 
scrise la prima mână, în jurul aceloraşi elemente narative, 
în diferite stadii de dezvoltare, astfel că este, desigur, 
posibil să îţi faci o cu totul altă idee despre cum ar trebui 
tratat materialul original. Am ajuns să cred că, atunci când 
am compus textul din Poveşti Neterminate, mi-am permis o 
libertate editorială mult mai mare decât ar fi fost necesar. 
În cartea de faţă, am reconsiderat manuscrisele şi am 
reconstituit textul, în multe locuri (de regulă minore) 
revenind la cuvintele originale, introducând propoziţii sau 
pasaje scurte care nu ar fi trebuit omise, corectând câteva 
erori şi alegând între diferitele texte originale. 

Cât priveşte structura naraţiunii în această perioadă a 
vieţii lui Turin, de la fuga lui din Doriath până la adăpostul 
proscrişilor pe Amon Rudh, tatăl meu se gândise la anumite 
„elemente” narative: judecarea lui Turin în prezenţa lui 
Thingol; darurile pe care Thingol şi Melian i le-au făcut lui 
Beleg; chinuirea lui Beleg de către proscrişi în absenţa lui 
Turin; întâlnirile dintre Turin şi Beleg. Tatăl meu a tot mutat 
locul acestor elemente unele faţă de altele şi a plasat 
fragmente conţinând dialoguri în contexte diferite, dar i-a 
fost greu să le lege într-o „intrigă” cu cap şi coadă „să se se 
afle ce s-a întâmplat cu adevărat”. Dar acum, după ce am 
studiat îndelung manuscrisele sale, mi se pare limpede că 
înainte să o abandoneze, tatăl meu a ajuns totuşi la o 
structură şi o succesiune satisfăcătoare pentru această 
parte a poveştii; de asemenea, naraţiunea într-o formă mult 


redusă pe care am compus-o pentru a fi publicată în 
Silmarillion corespunde acesteia întru totul, cu o singură 
excepţie. 

În Poveşti Neterminate, există un al treilea hiatus în 
naraţiune, la p. 138; povestea se întrerupe în momentul în 
care Beleg, după ce l-a găsit în sfârşit pe Turin printre 
proscrişi, nu-l poate convinge să se întoarcă în Doriath (p, 
87 în noul text) şi face din nou această încercare abia când 
proscrişii îi întâlnesc pe Gnomii Scundaci. În acest punct am 
făcut din nou apel la Silmarillion pentru a umple golul, 
observând că în poveste urmează despărţirea lui Beleg de 
Turin şi întoarcerea primului în Menegroth, „unde a primit 
sabia Anglachel de la Thingol şi lembas de la Melian”. Se 
poate însă demonstra că tatăl meu a respins această 
succesiune; căci „ceea ce s-a întâmplat cu adevărat” a fost 
că Thingoli-a dat-o pe Anglachel lui Beleg după judecarea 
lui Turin, când Beleg a plecat prima oară în căutarea lui. 
Prin urmare, în textul de faţă, dăruirea sabiei este plasată 
în acel moment (p. 84) când nu se pomeneşte nimic despre 
dăruirea turtelor lembas. Ulterior, într-un alt pasaj, când 
Beleg s-a întors la Menegroth după ce-l găsise pe Turin, nu 
se mai vorbeşte despre Anglachel în textul de faţă - ci 
numai despre darul lui Melian. 

E bine de menţionat aici că am omis din text două pasaje 
pe care le-am inclus în Poveşti Neterminate, dar care sunt 
două digresiuni faţă de text: anume povestea despre felul în 
care Coiful Dragonului a ajuns în posesia lui Hador din Dor- 
lOmin (Poveşti Neterminate, p. 109) şi originea lui Saeros 
(Poveşti Neterminate, p. 112). Întâmplător, înțelegând mai 
profund legăturile dintre manuscrise, pare aproape o 
certitudine că tatăl meu a respins numele Saeros, 
înlocuindu-l cu Orgal, care printr-un „accident lingvistic”, 
coincide cu orgol, orgel, „orgoliu”, în engleza veche. Mi se 
pare însă că e prea târziu acum să renunţ la Saeros. 

Lacuna majoră în naraţiune aşa cum apare ea în Poveşti 
Neterminate (p. 151) este umplută în noul text de la p, 125 


pună la p. 162, adică de la sfârşitul capitolului „Despre 
Mâm Gnomul”, după care urmează capitolele „[ara Arcului 
şi Coifului”, „Moartea lui Beleg”, „Turin în Nargothrond” şi 
„Căderea Nargothrondului.” 

Există o relaţie complexă în această parte din „saga lui 
Turin”, între manuscrisele originale, povestea aşa cum e 
spusă în Silmarillion, fragmentele disparate strânse în 
Anexă la Narn din Poveşti Neterminate şi noul text din 
volumul de faţă. Întotdeauna am crezut că intenţia generală 
a tatălui meu, în momentul suprem când a isprăvit, spre 
satisfacția lui, „marea poveste” a lui Turin, a fost să extragă 
din ea o formă mult mai scurtă, conformă cu ceea ce s-ar 
putea numi „stilul Silmarillion”. Dar, desigur, acest lucru nu 
s-a întâmplat; astfel că mi-am asumat eu, acum mai mult 
decât în urmă cu treizeci de ani, ciudata sarcină de a 
încerca să fac ceea ce nu a făcut el: să scriu o versiune 
„Silmarillion” a celei de pe urmă forme a poveştii, 
extrăgând-o din materialele eterogene ale „versiunii lungi”, 
Narn, este vorba de Capitolul 21 din Silmarillion. 

Astfel, textul din volumul de faţă, care umple lunga lacună 
din povestea publicată în Poveşti Neterminate, derivă din 
aceleaşi materiale originale ca şi pasajul corespunzător din 
Silmarillion (p. 280 317), dar sunt folosite într-un cu totul 
alt scop în fiecare caz în parte, iar în textul cel nou cu o 
înţelegere mai bună a labirintului de ciorne şi note şi a 
succesiunii acestora. O bună parte din manuscrisele 
originale, care a fost omisă ori comprimată în Silmarillion, 
rămâne valabilă; dar unde nu mai e nimic de adăugat la 
versiunea Silmarillion (cum este episodul morţii lui Beleg, 
derivat din Hronicul Beleriandului) versiunea ca atare este 
redată fără modificări. 

Ca rezultat, deşi am fost nevoit să introduc pasaje de 
legătură ici şi colo pentru a uni diferitele ciorne, nu există 
nici un element de „invenţie” externă, oricât de mic, în 
textul prezentat aici. Cu toate acestea, textul este artificial 
şi nici nu ar fi putut fi altfel; mai cu seamă deoarece acest 


ansamblu voluminos de manuscrise reprezintă o evoluţie 
continuă în povestea ca atare. Ciorne care sunt esenţiale în 
alcătuirea unei naraţiuni neîntrerupte pot de fapt să 
aparţină unor faze mai timpurii. Astfel, bunăoară, un text 
iniţial pentru povestea despre cum a ajuns ceata de 
proscrişi a lui Turin la dealul Amon Rudh, despre locul de 
sălăşluire pe care l-au găsit pe culmea acestuia, despre 
viaţa lor acolo şi victoria efemeră a ţării Dor-Cuarthol a fost 
scris înainte de a exista orice referire la Gnomii Scundaci, 
iar o descriere completă a casei lui Mâm sub creasta 
dealului apare înaintea lui Mâm însuşi. 

În ceea ce urmează din poveste, după întoarcerea lui 
Turin în Dor-l6min, căreia tatăl meu i-a dat o formă finală, 
diferenţele faţă de textul din Poveşti Neterminate sunt 
foarte puţine. Trebuie totuşi menţionate două elemente de 
detaliu în relatarea atacului asupra lui Glaurung la Cabed- 
en-Aras, în care am modificat cuvintele originale, ceea ce 
necesită o explicaţie din partea mea. 

Primul priveşte geografia. Se spune (p. 188) că, atunci 
când Turin şi însoțitorii săi au pornit din Nen Girith în seara 
fatală, ei nu s-au îndreptat drept spre dragon, care se afla 
pe partea cealaltă a defileului, ci întâi au apucat-o pe 
drumul spre Trecerea peste Teiglin; „apoi, înainte să ajungă 
acolo, au luat-o spre miazăzi, pe o cărăruie” şi au traversat 
pădurea de pe malul înalt al râului, spre Cabed-en-Aras. În 
textul original se spune că atunci când au ajuns acolo 
„primele stele au licărit la răsărit, în spatele lor”. 

Când am pregătit textul pentru Poveşti Neterminate, n-am 
observat că era o inadvertenţă aici, deoarece ei nu se 
îndreptau spre vest, ci spre est, sau sud-est, lăsând în urmă 
trecătoarea, ceea ce înseamnă că primele stele de la răsărit 
trebuiau să fie în faţa lor, nu în urma lor. Analizând acest 
aspect în Războiul Nestematelor (1994, p. 1571), am 
acceptat sugestia că acea „cărăruie” ce ducea spre sud o 
apuca din nou spre vest, ca să ajungă la Teiglin. Ceea ce 
acum mi se pare improbabil, fără rost în naraţiune, iar o 


soluţie mult mai simplă este de a schimba „în spatele lor” cu 
„în faţa lor”, cum am şi făcut în textul cel nou. 


Harta pe care am schiţat-o în Poveşti Neterminate (p. 213) 
pentru a înfăţişa zona respectivă nu este de fapt bine 
orientată. Este privită din perspectiva hărţii Beleriandului şi 
este reprodusă în harta mea din Silmarillion astfel încât 
Amon Obel să fie orientat aproape spre est faţă de Trecerea 
peste 'Teiglin („luna s-a înălţat în spatele dealului Amon 
Obel”, p. 217), iar Teiglinul să curgă spre sud-est sau sud- 
sud-est prin defileu. Acum am redesenat schiţa şi am indicat 
şi locul aproximativ al strungii Cabed-en-Aras (la p. 203 se 
spune că „o strâmtoare din aceasta, nu cea mai adâncă, dar 
cea mai îngustă, se afla acum tocmai în calea lui Glaurung, 
la miazănoapte de locul unde Celebros se vărsa în Teiglin”). 

Al doilea element priveşte povestea uciderii lui Glaurung 
la trecerea defileului. Avem aici o ciornă şi o versiune finală. 
În ciornă, Turin şi însoțitorii săi au urcat malul opus al 
hăului, până au ajuns sub buză; acolo au rămas atârnaţi în 
timp ce noaptea se scurgea, iar Turin „se lupta cu vise 
întunecate şi înfricoşătoare în care întreaga sa voinţă se 
încorda pentru a rămâne agăţat şi a se ţine bine”. Odată cu 
venirea zilei, Glaurung s-a pregătit să treacă peste hău într- 
un loc aflat „mult mai departe către miazănoapte”, astfel că 
Turin a fost nevoit să coboare înapoi la râu şi apoi să urce 
iarăşi malul pietros, ca să ajungă sub pântecele dragonului. 

În versiunea finală (p. 191), Turin şi Huntor abia îşi 
începuseră căţărarea pe celălalt perete al defileului, când 
Turin a zis că îşi iroseau puterile chinuindu-se să urce 
înainte să ştie unde anume avea să treacă Glaurung. „S-au 
oprit, prin urmare, şi au aşteptat.” Nu se spune că au 
coborât din punctul în care ajunseseră când şi-au oprit 
urcuşul, iar fragmentul privitor la visul lui Turin, „în care se 
făcea că întreaga sa voinţă se încorda pentru a rămâne 
agăţat”, este preluat din ciornă. Dar în povestea revizuită 
nu ar fi fost nevoie să rămână agăţat; ar fi putut să coboare 
şi să aştepte acolo şi, cu siguranţă, aşa ar fi făcut. De fapt, 
asta au şi făcut; în textul final (Poveşti Neterminate, p. 192) 
se spune că cei doi nu-i stăteau lui Glaurung în cale şi că 


Turin „s-a târât de-a lungul malului, ca să ajungă sub trupul 
viermelui”. Se pare, prin urmare, că povestea finală a 
păstrat un element din ciorna iniţială, de care nu era 
neapărat nevoie. Ca să-i confer coerenţă, am înlocuit (p. 
213) „neaflându-se chiar în drumul lui Glaurung” cu 
„întrucât nu ajunseseră chiar în drumul lui Glaurung” şi „s- 
a târât de-a lungul malului” cu „s-a târât pe stâncă în sus”. 

Sunt detalii mărunte dacă le iei în sine, dar ele limpezesc 
scenele poate cel mai puternic vizualizate în toate 
legendele Zilelor de Odinioară şi unul dintre cele mai 
măreţe episoade. 

NOTĂ DESPRE HARTĂ. 

Această hartă se bazează în mare măsură pe aceea 
publicată în Silmarillion, care, la rândul ei, avea la bază 
harta făcută de tatăl meu în anii 1930 şi pe care el n-a 
înlocuit-o niciodată, folosind-o pentru toate scrierile sale 
ulterioare. Reprezentările cu contururi precise şi, desigur, 
foarte selective ale munţilor, dealurilor şi pădurilor copiază 
stilul lui. 

Redesenând harta, am introdus anumite elemente 
distincte, cu intenţia de a o simplifica şi de a o face mai 
potrivită pentru povestea Copiilor lui Hurin. Ca atare, nu se 
extinde spre răsărit pentru a include Ossiriand şi Munţii 
Albaştri, iar câteva detalii geografice sunt omise; cât despre 
nume, sunt marcate doar cele care apar propriu-zis în text 
(cu câteva excepţii). 


SFÂRŞIT