James Clavell — 01 Changi

JAMES CLAVELL 


KING RAT 


JAMES CLAVELL 


CHANGI 


Traducere de SERGIU CELAC 


CUPRINS 
CARTEA I 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
CARTEA II 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
CARTEA III 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
CARTEA IV 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 


Războiul a avut loc, închisorile Changi şi Utram Road din 
Singapore există sau au existat. Evident, tot restul acestei 
povestiri este invenţie şi nu există - şi nici nu se intenţionează - 
vreo asemănare cu nicio persoană în viaţă sau nu. 


Changi era ca o perlă în extremitatea estică a insulei 
Singapore, scânteietoare sub bolta cerului tropical. Se înălța pe 
un vârf de colină, înconjurată de o centură de verdeață, iar mai 
departe verdele junglei se pierdea în azuriul mării şi marea se 
topea în nesfârşitul zării. 

Văzută de aproape, Changi îşi pierdea farmecul şi se înfățișa 
cum era de fapt - o închisoare respingătoare şi cumplită. 
Corpuri de celule inconjurate de curţi pârjolite de soare, 
împrejmuite la rândul lor de ziduri impunătoare. 

Dincolo de ziduri, în interiorul corpurilor de clădire, etaj 
peste etaj, erau celule pentru două mii de deţinuţi, la 
capacitatea maximă. Acum, în aceste celule, pe culoare şi în 
toate colțurile şi cotloanele se aflau cam opt mii de oameni. 
Majoritatea englezi şi australieni, câţiva neozeelandezi şi 
canadieni - rămăşiţele trupelor din campania extrem-orientală. 

Aceşti oameni erau şi ei delincvenţi. Purtau o vină grea. 
Pierduseră un război. Şi rămăseseră în viaţă. 

Uşile celulelor erau deschise, uşile corpurilor de clădire erau 
deschise, poarta monstruoasă care despica zidurile era şi ea 
deschisă, iar oamenii puteau intra şi ieşi după voie... aproape 
liberi. Şi totuşi erau închişi, învăluiţi într-un iz de claustrare. 

De la poartă pornea un drum asfaltat. La mai puţin de o sută 
de metri spre vest drumul era închis de o reţea de sârmă 
ghimpată, iar dincolo de baraj era corpul de gardă populat de 
scursorile înarmate ale hoardelor cuceritoare. Mai departe, 
dincolo de barieră, drumul îşi urma voios cursul şi, cu timpul, 
se pierdea în nemărginirea oraşului Singapore. Dar pentru 
oamenii din interior drumul se termina la mai puţin de o sută 
de metri de poarta principală. 

La est, drumul ocolea zidul de incintă, apoi cotea spre sud şi 
iar urma conturul zidului. De ambele părţi ale drumului se 
înşirau „paradelniţele” lungi, cum li se spunea aici acelor 
barăci primitive. Toate erau la fel, şaizeci de paşi lungime, cu 
pereții din rogojini de frunze de cocotier prinse strâmb în cuie 
de stâlpi, cu acoperișuri tot din frunze de cocotier, strat peste 
strat de frunze mucegăite. In fiecare an se adăuga alt strat, sau 
ar fi trebuit să se adauge. Căci soarele, ploaia şi insectele 
Chinuiau mereu claia de frunze şi, până la urmă, izbuteau să o 
pătrundă. Drept uşi şi ferestre nu erau decât nişte simple 
deschizături. Șoproanele erau prevăzute cu streşini largi ca să 


le ferească de soare şi de ploaie şi erau suprainălţate pe nişte 
piloți de beton ca să nu pătrundă revărsările de ape, şerpii, 
broaştele, limacşii, melcii, scorpionii, miriapozii, coropişnițele, 
gândacii, tot soiul de fiinţe târâtoare. 

În aceste barăci trăiau ofiţerii. 

La sud şi la est de drum erau patru şiruri de bungalovuri din 
beton, câte douăzeci într-un rând, aşezate spate în spate. Aici 
locuiau ofițerii superiori - maiorii, locotenent-coloneii şi 
coloneii. 

Drumul cotea apoi spre vest, tot în lungul zidului, şi dădea 
de o altă aglomerare de barăci părăginite. Aici erau cazați cei 
ce nu mai încăpeau în clădirile închisorii. 

Iar într-una dintre acestea, în cea mai mică, sălăşluia 
contingentul american compus din douăzeci şi cinci de ostaşi. 

Acolo unde drumul se sucea din nou spre nord pe lângă 
ziduri era o parte din grădinile de legume. Restul grădinilor - 
care asigurau cea mai mare parte a hranei pentru lagăr - se 
aflau şi mai la nord, de cealaltă parte a drumului, în dreptul 
porții închisorii. Drumul mergea mai departe prin grădinile de 
mâna a doua încă vreo două sute de metri şi se termina în faţa 
pichetului. 

Întreaga zonă mustind de sudoare, cam jumătate de milă pe 
jumătate de milă, era împrejmuită de un gard de sârmă 
ghimpată. Uşor de tăiat. Lesne de trecut. Aproape nepăzit. Fără 
reflectoare. Fără cuiburi de mitraliere. Dar, după ce ai trecut 
dincolo, ce te faci? Drumul către casă ducea dincolo de mări, 
dincolo de orizont, dincolo de nemăsurata întindere vrăjmaşă a 
junglei. Dincolo era pierzania pentru cei care încearcă să plece, 
ca şi pentru cei ce rămân. 

Acum, în 1945, japonezii se lămuriseră deja că e mai bine să 
lase controlul vieţii în lagăr în seama prizonierilor. Japonezii 
dădeau ordinele, iar ofiţerii deţinuţi purtau răspunderea pentru 
îndeplinirea lor. Dacă lagărul nu le făcea probleme, îl lăsau şi ei 
în pace. A cere de mâncare era o problemă. A cere 
medicamente era o problemă. A cere orice era o problemă. 
Faptul că mai erau în viaţă era o problemă. 

Pentru cei de acolo, Changi era mai mult decât o închisoare. 
Changi era o geneză, locul unde totul se ia de la început. 


CARTEA I 


Capitolul 1 

— Îi vin eu de hac ticălosului, chiar de-ar fi să mor! 

Locotenentul Grey era bucuros că, în sfârşit, izbutise să 
spună cu voce tare gândul care îl muncea din rărunchi de atâta 
vreme. Tonul otrăvit al lui Grey l-a trezit brusc din reverie pe 
sergentul Masters. Tocmai se gândea la o sticlă de bere 
australiană de la gheaţă, la o friptură cu un ou prăjit deasupra, 
la casa lui din Sydney, la nevastă-sa, la sânii ei, la mireasma ei. 
Nici nu s-a ostenit să urmărească privirea locotenentului 
aţintită spre fereastră. Ştia pe cine trebuie să fi văzut printre 
oamenii pe jumătate goi care treceau pe poteca de pământ 
bătucit, în lungul reţelei de sârmă ghimpată. Şi totuşi l-a uimit 
izbucnirea lui Grey. De obicei şeful poliţiei militare interne de 
la Changi era scump la vorbă şi inabordabil ca orice englez. 

— Nu vă prăpădiţi cu firea, domnule locotenent, a spus 
plictisit Masters. Îl aranjează ei, japonezii, cât de curând. 

— Dă-i în mă-sa de japonezi, a zis Grey cu năduf. Vreau să-l 
prind eu. Vreau să-l văd aici, la carceră. Iar când termin eu cu 
el, vreau să ajungă la închisoarea din Utram Road. 

Masters s-a schimbat la faţă. 

— Utram Road? 

— Chiar aşa. 

— Pe cinstea mea, îmi dau seama de ce vreţi să-l înfundaţi, 
dar zău că nu i-aş dori nimănui soarta asta. 

— Acolo îi e locul. Şi am să am eu grijă să ajungă acolo. 
Pentru că e un hoţ, un mincinos, un trişor, o căpuşă. Un ticălos 
de vampir care se îmbuibă pe seama noastră. 

Grey s-a ridicat de la locul lui şi s-a apropiat de fereastra 
colibei care adăpostea sediul poliţiei militare. In căldura 
înăbuşitoare, s-a scuturat de muştele care se ridicau în roiuri 
printre scândurile podelei, şi-a mijit ochii, ferindu-i de 
strălucirea orbitoare a razelor soarelui de amiază ce se 
reflectau din pământul bătătorit. 

— Pe toţi sfinţii, a rostit el, am să mă răzbun pentru noi toţi. 

„Baftă, camarade, şi-a zis în gând Masters. Dacă îi poate 
veni cineva de hac lui King, tu eşti omul. Ai în tine exact atâta 
ură cât trebuie.” Lui Masters nu-i erau dragi ofiţerii şi nici 
poliţia militară nu-i era dragă. Pe Grey îl dispreţuia în mod 
deosebit, căci Grey fusese avansat de la trupă şi încerca să 
ascundă acest lucru. 


Dar Grey nu era singur în ura sa. Toţi cei din Changi îl urau 
pe King. Îi urau trupul musculos, lucirea senină a ochilor 
albaştri. În această lume crepusculară de cadavre ambulante 
nu existau oameni graşi sau bine făcuţi, rotofei sau plinuţi, 
trupeşi sau împliniţi. Nu erau decât chipuri dominate de ochi, 
trupuri istovite, numai vână, piele şi os. Nicio diferenţă între ei, 
decât vârsta, chipul şi înălţimea. Şi în toată această lume King 
era singurul care se hrănea omeneşte, fuma omeneşte, dormea 
omeneşte, visa omeneşte şi arăta omeneşte. 

— Dumneata! a răcnit Grey. Caporal! Treci aici! 

King („Împăratul”, cum i se spunea) îşi dăduse seama că 
Grey îl urmăreşte încă din clipa când trecuse de colţul 
închisorii, şi nu pentru că avea putinţa să pătrundă întunericul 
din coliba poliţiei militare, ci pentru că ştia că Grey e o 
persoană cu tabieturi, iar atunci când ai un duşman este bine 
să-i ştii metehnele. King ştia despre Grey atâta cât poate şti un 
om despre altul. 

A părăsit poteca şi s-a îndreptat spre coliba singuratică, 
izolată de celelalte colibe ca un buboi printre răni. 

— M-aţi chemat, domnule locotenent? a întrebat King, dând 
salutul reglementar. 

Avea un zâmbet amabil. Ochelarii de soare îi mascau 
disprețul din ochi. 

De la înălţimea ferestrei, Grey l-a măsurat lung pe King. 
Expresia încordată abia ascundea ura care-i devenise o a doua 
natură. 

— Unde te duci? 

— Mă întorc la coliba mea... domnule locotenent, l-a lămurit 
King cu răbdare. 

În tot acest timp cântărea în minte eventualităţile: o fi avut 
vreo scăpare, l-o fi denunţat careva, ce-o fi oare cu Grey? 

— De unde ai cămaşa asta? 

„Împăratul” cumpărase cămaşa cu o zi înainte de la un maior 
care o păstrase neatinsă timp de doi ani, până în ziua în care a 
trebuit să o vândă pe bani ca să-şi procure hrană. Lui King îi 
plăcea să fie îngrijit şi bine îmbrăcat. In condiţiile în care toţi 
ceilalţi n-aveau ce pune pe ei, era bucuros că astăzi cămaşa de 
pe el era curată şi nouă, pantalonii lungi bine călcaţi pe dungă, 
ciorapii proaspăt spălaţi, pantofii bine  lustruiţi, chipiul 
imaculat. Îi venea să şi râdă de Grey, aproape gol, doar cu nişte 


pantaloni peticiţi, caraghios de scurţi şi nişte saboţi de lemn în 
picioare, iar bereta de tanchist i se făcuse verzuie şi ţeapănă 
din cauza mucegaiului tropical. 

— Am cumpărat-o, a răspuns King. Mai demult. Nu e nicio 
lege care să-mi interzică să cumpăr ceva, orice, aici sau în altă 
parte. Domnule... 

Grey a sesizat impertinenţa acelui „domnule” de la urmă. 

— Bine, caporal. Treci înăuntru! 

— De ce? 

— Vreau să stăm putintel de vorbă, i-a răspuns ironic Grey. 

King şi-a ţinut firea, a urcat treptele, a pătruns prin 
deschiderea uşii, s-a oprit lângă masă. 

— Acum ce doriţi? Domnule... 

— Goleşte-ţi buzunarele. 

— De ce? 

— Faci ce-ţi spun eu. Ştii doar că am dreptul să te 
percheziţionez în orice moment, a precizat Grey, lăsând să se 
întrevadă ceva din disprețul care clocotea în el. Am şi acordul 
comandantului tău direct. 

— Numai pentru că aţi insistat să-l obţineţi. 

— Aveam şi motive. Goleşte-ţi buzunarele! 

Cu un aer de plictis, „Impăratul” s-a conformat. La urma 
urmelor, n-avea nimic de ascuns. Batista, pieptenele, 
portmoneul, un pachet de tigarete de fabrică, tabachera plină 
cu tutun crud de Java, foiţă fină de ţigară din hârtie de orez, 
chibrituri. Grey s-a asigurat că toate buzunarele sunt goale, 
apoi a deschis portmoneul. Erau acolo cincisprezece dolari 
americani şi aproape patru sute de dolari singaporezi de emisie 
japoneză. 

— De unde ai banii ăştia? s-a răstit la el Grey, simțind cum i 
se preling spre bărbie picăturile de sudoare. 

— I-am câştigat la cărţi. Domnule... 

Grey a râs fără haz. 

— Iar ai avut noroc. Te ţine norocul ăsta de aproape trei ani. 
Nu-i aşa? 

— Acum aţi terminat cu mine? Domnule... 

— Nu. la să-ţi văd ceasul. 

— E pe listă... 

— Am spus că vreau să mă uit la ceasul ăla! 


Încruntat, „Împăratul” şi-a tras de pe mână brăţara elastică 
din oţel inoxidabil, i-a întins ceasul lui Grey. 

În pofida urii pe care o nutrea faţă de King, Grey a simţit o 
undă de invidie. Ceasul era impermeabil, rezistent la şocuri, 
automat. Un „Oyster Royal”. Cea mai nepreţuită avere la 
Changi, cu excepţia aurului. A întors ceasul pe partea cealaltă 
şi s-a uitat la cifrele gravate în oţel, s-a dus apoi la peretele din 
împletitură de frunze, a luat din cui lista averilor lui King, a dat 
la o parte, cu un gest reflex, furnicile de pe ea şi a verificat cu 
meticulozitate numărul de pe „Oyster Royal”, comparându-l cu 
cel al ceasului de pe listă. 

— Se potriveşte. Nu vă îngrijoraţi. Domnule... 

— Nici nu mă îngrijorez, i-a replicat Grey. Tu ar trebui să fii 
îngrijorat. 

I-a înapoiat ceasul, obiect ce însemna hrană asigurată pe 
şase luni. 

King şi-a pus ceasul la mână, a început să-şi adune 
portmoneul şi celelalte lucruri. 

— A, da. Inelul! şi-a amintit Grey. Trebuie verificat. 

Dar şi inelul s-a potrivit cu cel de pe listă. Era trecut ca „inel 
de aur cu însemnul clanului Gordon”. Alături de acest înscris 
figura şi o schiţă a însemnului. 

— Cum se face ca un american să fie în posesia unui inel 
Gordon? 

Grey mai pusese de multe ori această întrebare. 

— L-am câştigat. La un pocheraş. 

— Ai o memorie remarcabilă, caporale, a spus Grey, dându-i 
înapoi inelul. 

Ştiuse din capul locului că atât inelul cât şi ceasul se vor 
potrivi cu cele de pe listă. Folosise percheziţia doar drept 
pretext. Se simţea îndemnat, la un mod aproape masochist, să 
se afle, măcar pentru câteva clipe, în preajma prăzii pe care o 
urmărea. Mai ştia şi că „Împăratul” nu intră în panică prea 
uşor. Mulţi încercaseră să-l prindă la înghesuială, dar dăduseră 
greş pentru că era deştept, prudent şi foarte viclean. 

— Cum de se întâmplă, a spus cu asprime Grey, arzând 
deodată de invidie pentru ceas, inel, ţigări, chibrituri şi bani, că 
tu ai atâtea, iar noi, ceilalţi, nu avem nimic? 

— Nu ştiu, domnule locotenent. Aşa o fi norocul meu. 

— De unde ai banii ăştia? 


— I-am câştigat la cărţi. Domnule..., a răspuns King la fel de 
politicos. 

Întotdeauna le spunea ofiţerilor „domnule” şi îi saluta 
primul, chiar şi pe cei englezi sau australieni. Dar ştia şi că ei 
îşi dau seama de imensitatea dispreţului său faţă de acest 
„domnule” şi faţă de salut. Toate astea erau contrare spiritului 
american. Omul e om, indiferent de origine, familie sau grad 
militar. Dacă-l respecţi, îi spui „domnule”. Dacă nu, nu; numai 
netrebnicii pot avea ceva împotrivă. Să-i ia naiba! 

„Împăratul” şi-a pus inelul pe deget, şi-a încheiat nasturii de 
la buzunare, a scuturat nişte firicele imaginare de praf de pe 
mânecă. 

— Aţi terminat cu mine? Domnule... 

Îndată a şi văzut lucirea de enervare din ochii lui Grey. Grey 
s-a întors atunci spre Masters care urmărea scena cu un aer de 
nervozitate. 

— Sergent, vrei să-mi dai, te rog, un pic de apă? 

Cu o mutră plictisită, Masters i-a adus plosca agăţată lângă 
uşă. 

— Poftiţi, domnule locotenent. 

— Asta-i de ieri, a spus Grey, ştiind perfect că nu-i adevărat. 
Umple-o cu apă proaspătă. 

— Aş fi jurat că am umplut-o la prima oră, a spus Masters şi 
a ieşit, clătinând din cap. 

Grey a lăsat tăcerea să mai dăinuie. King stătea în faţa lui 
degajat, aştepta. O adiere de vânt a foşnit prin cocotierii care 
se înălţau deasupra junglei, dincolo de îngrăditură, vestind 
apropierea ploii. Nori negri se înălţau de-acum dinspre răsărit, 
mai-mai să acopere tot cerul. Curând vor transforma praful în 
mocirlă, iar aerul umed va deveni mai respirabil. 

— Doriţi o ţigară? Domnule..., a spus King, oferindu-i 
pachetul. 

Ultima dată când mai fumase Grey o ţigară de fabrică fusese 
cu doi ani înainte, de ziua lui. Când împlinise douăzeci şi doi de 
ani. A rămas cu ochii la pachet, dorindu-şi o ţigară; de fapt, şi 
le dorea pe toate. 

— Nu, a răspuns el încruntat. Nu vreau să iau din ţigările 
tale. 

— Nu vă deranjează dacă fumez? Domnule... 

— Ba mă deranjează! 


Cu ochii ţintă la Grey, King şi-a scos calm o ţigară. A aprins- 
o, a tras adânc în piept. 

— Scoate-o din gură! i-a ordonat Grey. 

— Sigur. Domnule..., a zis King şi a mai tras încet un fum 
înainte de a se supune; apoi privirea i s-a înăsprit. Nu sunt 
subordonatul dumneavoastră şi nu e nicio regulă care să spună 
că n-am voie să fumez când am chef. Sunt american şi n-am 
treabă cu patriotarzii care-mi flutură pe la nas drapelul 
britanic! Vi s-a mai semnalat acest lucru. Şi mai lăsaţi-mă-n 
pace! Domnule... 

— Sunt cu ochii pe tine, caporale, a izbucnit Grey. Curând ai 
să faci tu un pas greşit, eu voi fi pe fază, iar tu vei fi acolo, a 
arătat el cu degetul tremurând spre cuşca de bambus ce servea 
drept carceră. Acolo ţi-e locul. 

— Eu nu încalc nicio regulă... 

— De unde faci rost de bani? 

— li câştig la cărţi. 

„Împăratul” s-a apropiat la un pas de Grey. Îşi stăpânea 
mânia, dar părea mai primejdios ca de obicei. 

— Mie nu-mi dă nimeni nimic. Ce am e-al meu şi e câştigat 
de mine. Cum îl câştig mă priveşte. 

— Nu atâta timp cât eu sunt şeful poliţiei militare, şi-a 
încleştat pumnii Grey. În ultimele luni s-au furat o groază de 
medicamente. Poate că ştii ceva despre asta. 

— Uite ce e... Ascultă, s-a înfuriat King. Eu n-am furat nimic 
la viaţa mea. N-am vândut droguri niciodată în viaţă, să nu uiţi 
asta! Pe naiba, dacă n-ai fi ofiţer, te-aş... 

— Dar asta e că sunt şi chiar mi-ar plăcea să te încumeţi. Pe 
Dumnezeu că mi-ar plăcea! Te crezi al dracului de tare. Ei bine, 
eu ştiu că nu eşti. 

— Un lucru îţi spun. Când scăpăm din rahatul ăsta de 
Changi, să vii să mă cauţi... Am să-ţi ofer dinţii în batistă! 

— N-am să uit! a zis scrâşnit Grey, încercând să-şi 
potolească bătăile inimii. Dar ţine minte: până atunci te am în 
vedere şi te aştept la cotitură. N-am auzit încă de vreunul pe 
care să nu-l părăsească norocul până la urmă. lar bafta ta e pe 
terminate! 

— Ba nu, câtuşi de puţin! Domnule... 

King ştia însă că e multă dreptate în vorbele acelea. Până 
acum îl cam răsfăţase norocul. Chiar foarte tare. Dar norocul 


înseamnă osteneală, capacitate de prevedere şi încă un pic de 
altceva în plus, dar nu riscuri inutile, în orice caz, cel mult un 
risc calculat. Cum a fost astăzi cu diamantul. Patru ditamai 
caratele. Ştia, cel puţin, cum să pună mâna pe el. Atunci când 
va fi gata. Şi dacă poate face această afacere, ea va fi ultima, 
nu va mai fi nevoie să rişte, măcar aici, la Changi. 

— Are să te lase şi pe tine norocul, a repetat cu răutate 
Grey. Şi ştii de ce? Pentru că eşti la fel cu toţi borfaşii. Lăcomia 
te omoară... 

— Nu sunt eu omul să-ţi suport toate măgăriile, a izbucnit 
mânios „Împăratul”. N-oi fi eu mai borfaş decât... 

— Ba da, eşti. Tot timpul încalci legea. 

— Pe dracu'. Poate legea japonezilor... 

— la naiba cu legea japonezilor. Eu vorbesc de 
regulamentul lagărului. În lagăr legea spune să nu te ţii de 
negustorie. Asta e exact ce faci tu! 

— Dovedeşte-o! 

— Am s-o fac la timpul potrivit. O dată ai să calci tu greşit. 
Atunci să vedem cum ai să supravieţuieşti în rând cu noi. Aici, 
în cuşca mea. lar după cuşcă, am să mă îngrijesc personal să fii 
trimis la Utram Road! 

„Împăratul” a simţit cum îl străfulgeră un fior îngheţat de 
groază, din inimă şi până jos, la boaşe. 

— Cristoase, a scrâşnit el printre dinţi. Eşti chiar tipul de 
nemernic care e în stare s-o facă şi pe asta! 

— În cazul tău, a rostit Grey cu spume la gură, va fi o 
plăcere. Japonezii sunt doar prietenii tăi! 

— Ascultă, tu... 

Încleştându-şi pumnul uriaş, King a pornit spre Grey. 

— Hei, ce se întâmplă acolo? 

Colonelul Brant a urcat în grabă treptele, a pătruns în 
colibă. Era un om scund, dacă depăşea un metru cincizeci, cu 
barba înfăşurată sub bărbie, ca la sikhi. Purta în mână un 
bastonaş de bambus. Chipiul de infanterist îi era zdrenţuit tot, 
cârpit cu pânză de sac: în centru, însemnul regimentului lucea 
ca aurul, tocit după ani de lustruială. 

— Nim... nimic, domnule colonel, l-a liniştit Grey, lovind cu 
palma într-un nor de muşte ivit pe neaşteptate; încercă să-şi 
recapete suflul normal. Tocmai l-am... percheziţionat pe 
caporal... 


— Ei lasă, Grey, l-a întrerupt colonelul Brant, vorbind 
apăsat. Am auzit ce-ai spus de Utram Road şi de japonezi. Eşti 
în dreptul tău să-l percheziţionezi şi să-l chestionezi, toată 
lumea ştie asta, dar n-are niciun rost să-l ameninţi sau să-l 
jigneşti. Apoi, întorcându-se spre King, cu fruntea îmbrobonată 
de sudoare: Dumneata, caporal să mulţumeşti stelei care-ţi 
poartă noroc, aşa să ştii, că nu-ţi fac raport la căpitanul Brough 
să bage niţică disciplină-n tine. Ar trebui să-ţi dai seama că nu 
poţi umbla mereu gătit în halul ăsta. Destul să scoţi pe oricine 
din sărite. Parcă ţi-o cauţi cu lumânarea. 

— Am înţeles, domnule colonel, a spus King aparent calm, 
dar  înjurându-se în gând pentru faptul că-şi pierduse 
stăpânirea de sine - exact ce urmărise Grey din capul locului. 

— Uită-te şi tu la hainele mele, spunea acum colonelul Brant. 
Cum dracu crezi că mă simt în ele? 

King n-a mai răspuns. Doar în gând şi-a zis: „Asta-i problema 
ta, Mac: tu îţi vezi de-ale tale, eu de-ale mele”. Colonelul nu 
avea pe el decât o cârpă legată peste coapse, făcută dintr-o 
jumătate de sarong şi înnodată la brâu ca o fustanelă scoțiană, 
iar pe dedesubt nu mai avea nimic. „Împăratul” era singurul om 
din Changi care purta chiloţi. Avea şase perechi. 

— Crezi că nu te pizmuiesc pentru pantofii aia? a întrebat 
iritat colonelul Brant. Când eu trebuie să port blestemaţii ăştia 
de galenţi? 

Într-adevăr, purta papuci din dotare: tălpici de lemn cu o 
bandă de pânză deasupra. 

— Nu ştiu, domnule colonel, a răspuns King cu umilinţă 
prefăcută, atât de dragă urechilor de ofiţer. 

— Chiar aşa. Chiar aşa. Colonelul Brant s-a întors acum spre 
Grey: Cred că eşti dator să-i ceri scuze. Faptul că l-ai ameninţat 
este o mare greşeală. Trebuie să fim drepţi, nu-i aşa, Grey? 

Colonelul şi-a şters iar sudoarea de pe faţă. Grey a făcut un 
efort uriaş ca să înăbuşe înjurătura care fusese cât pe ce să-i 
scape de pe buze. 

— Imi cer scuze. 

Cuvintele au răsunat încet şi crispat, iar King abia şi-a putut 
stăpâni zâmbetul. 

— Foarte bine, a făcut aprobator din cap colonelul Brant, 
apoi a întors privirea spre King. Foarte bine, dumneata poţi să 


pleci. Însă dacă te mai găteşti aşa, să ştii că dai de bucluc! Ţi-o 
faci cu mâna dumitale! 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

King a salutat ca la regulament şi a ieşit din colibă, în plin 
soare. Din nou putea respira mai în voie şi din nou s-a înjurat în 
gând. Cristoase, chiar era s-o păţească. Fusese cât pe ce să-l 
lovească pe Grey, iar aceasta ar fi fost o nebunie. Pentru a-şi 
veni în fire, s-a oprit în dreptul potecii, şi-a mai aprins o ţigară; 
mulţi dintre cei care treceau, pe acolo au zărit ţigara şi i-au 
adulmecat aroma. 

— Păcătos individ, a spus într-un târziu colonelul, 
urmărindu-l din ochi pe King şi ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte: apoi s-a întors spre Grey: Chiar aşa, Grey, trebuie să-ţi 
fi pierdut minţile ca să-l provoci în halul ăsta. 

— Mă scuzaţi. Am... mi-am închipuit că... 

— Oricum ar fi el, este limpede că nu-i de demnitatea unui 
ofiţer să-şi piardă stăpânirea de sine. Rău, foarte rău, nu crezi? 

— Da, domnule colonel. 

Grey nu mai avea nimic de zis. 

Colonelul Brant a mormăit ceva ininteligibil, a strâns din 
buze. 

— Bine atunci. Noroc de mine c-am trecut pe aici. Nu-i 
admisibil ca un ofiţer să se ia la harţă cu un ostaş de trupă. 

Şi-a scăpat iar privirea spre uşă, urându-l pe King, râvnindu- 
i ţigara. 

— Păcătos tip, a repetat el fără să se uite la Grey, şi 
nedisciplinat. La fel ca şi ceilalţi americani. O adunătură. Auzi, 
până şi ofiţerilor li se adresează pe numele mic! a ridicat din 
sprâncene. lar ofiţerii se încing la jocuri de cărţi cu trupa! 
Doamne fereşte! Mai răi decât australienii... că şi ăştia se dau 
în spectacol ca nimeni altul. O oroare! Nu se compară cu 
Armata Indiilor, ce zici? 

— Aşa e, domnule colonel, l-a aprobat supus Grey. 

Colonelul Brant s-a întors brusc spre el. 

— N-am în vedere... vezi dumneata, Grey, numai pentru 
că..., s-a oprit, avea ochii umeziţi de lacrimi. De ce, de ce să 
facă ei toate astea? a întrebat cu glas stins. De ce, Grey? Eu... 
pe toţi i-am iubit. 

Grey a ridicat din umeri. Dacă nu l-ar fi pus să-şi ceară 
scuze, poate că i-ar fi arătat mai multă compasiune. 


Colonelul a ezitat, apoi s-a întors şi a ieşit din colibă. Mergea 
cu capul plecat, îi şiroiau lacrimile pe obraji. 

La căderea Singaporelui, în '42, ostaşii săi sikhi au trecut de 
partea inamicului, la japonezi, aproape până la ultimul om; s-au 
răsculat împotriva ofiţerilor lor englezi. Sikhii s-au aflat printre 
primii gardieni ai prizonierilor, iar unii dintre ei s-au purtat cu 
sălbăticie. Foştii ofiţeri ai sikhilor nu mai aveau nicio clipă de 
linişte. Căci sikhii formaseră baza trupei, doar câţiva ce mai 
erau din alte regimente indiene. Ostaşii nepalezi, gurkha, se 
arătaseră fideli până la unul, în ciuda torturilor şi mizeriei. 
Acum, colonelul Brant îşi plângea oamenii, cei pentru care şi-ar 
fi dat viaţa, cei pentru care era şi acum gata să moară. 

Grey l-a urmărit cum se duce, l-a zărit pe „Impărat” fumând 
în marginea potecii. 

— Mă bucur că ţi-am zis că de-acum e care pe care, şi-a 
şoptit Grey, doar pentru el. 

S-a aşezat pe bancă, simțind o durere sfâşietoare în stomac - 
o amintire a faptului că dizenteria nu l-a ocolit nici săptămâna 
aceasta. 

— La dracu', a suspinat el, blestemându-l pe colonelul Brant 
şi faptul că trebuise să-şi ceară scuze. 

A revenit Masters cu plosca plină, i-a dat-o. El a înghiţit o 
gură de apă, i-a mulţumit şi s-a apucat să-şi facă planuri cum 
să-i vină de hac lui King. Dar foamea era prea tare pe la ora 
prânzului, nu se mai putea concentra pe un gând anume. 

Un geamăt înăbuşit a spintecat aerul stătut. Grey a aruncat 
o privire iute spre Masters, care şedea liniştit, fără să-şi dea 
seama că a scos vreun sunet; urmărea cum mişună pe grinzi 
şopârlele de casă, cum se reped după insecte şi se dedau la 
plăcerile cărnii. 

— Tu ai dizenterie, Masters? 

Masters şi-a îndepărtat cu un gest leneş mozaicul de muşte 
de pe faţă. 

— Nu, dom’ locotenent. Cel puţin, n-am avut de aproape 
două săptămâni. 

— Enterită? 

— Nu, slavă Domnului. Vreo amibă, ceva. lar malarie n-am 
mai avut de aproape trei luni. Aş zice c-am avut mult noroc şi 
sunt în formă bună, în ciuda... 

— Da, a zis Grey şi a mai adăugat: Pari destui de în formă. 


Ştia însă că va trebui să ceară un înlocuitor, cât de curând. 
S-a mai uitat o dată după King; văzându-l că fumează, i s-a 
făcut greață de dor de-o ţigară. 

Masters a gemut din nou. 

— Ce dracu” ai? l-a întrebat iritat Grey. 

— Nimic, dom’ locotenent. Nimic. Poate o fi... 

Dar efortul de a vorbi era prea mare şi Masters a lăsat 
vorbele să treneze, să se topească în bâzâitul muştelor. Muştele 
erau atotputernice ziua, iar ţânţarii noaptea. N-aveai pace. 
Nicicând. Cum o fi să trăieşti fără muşte şi țânțari, fără atâţia 
oameni? Masters încerca să-şi amintească, dar efortul era prea 
mare. Aşa că a rămas aşezat acolo liniştit, tăcut, abia suflând, o 
cochilie din ceea ce fusese cândva un bărbat. lar sufletul i se 
zbuciuma în nelinişte. 

— Bine. Masters, acum poţi pleca, a spus Grey. Am să stau 
eu până-ţi vine schimbul. Cine e azi? 

Masters s-a silit să-şi pună creierul în stare de funcţionare şi 
a rostit abia după o vreme: 

— Bluey... Bluey White. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vino-ţi în fire, omule, s-a 
răstit la el Grey. Caporalul White a murit acum trei săptămâni. 

— A, da, scuzaţi, dom’ locotenent, a rostit moale Masters. 
Îmi pare rău, trebuie să fi... E... ă-ă, cred că-i Peterson. Un 
amărât de englez. Cred că-i de la infanterie. 

— Bine, bine. Poţi să te duci la masă. Dar să nu zăboveşti 
prea mult. 

— ’Nțeles. 

Masters şi-a îndesat pe cap pălăria de papură, a salutat şi a 
ieşit şontâcăind pe uşă, adunându-şi zdrenţele pantalonilor în 
jurul coapselor. „Doamne, şi-a zis Grey, duhneşte de la 
cincizeci de paşi. Ar trebui să le dea mai mult săpun.” 

Dar ştia că nu-i vorba numai de Masters. La fel era şi cu toţi 
ceilalţi. Dacă nu te îmbăiai de şase ori pe zi, sudoarea te 
învăluia ca un linţoliu. Şi, gândindu-se la linţoliu, i-a venit iar în 
minte Masters... şi stigmatul morţii pe care îl purta. Poate că 
ştia asta şi Masters şi atunci ce rost mai avea să se spele? 

Grey văzuse murind mulţi oameni. Îl cuprindea furia când se 
gândea la regiment şi la război. Îi venea să şi tipe. „Blestemată 
viaţă, douăzeci şi patru de ani împliniţi şi nu-s decât 
locotenent! lar războiul merge înainte peste tot... în toată 


lumea. Avansări în fiecare zi. Posibilităţi de promovare. Iar eu, 
iată-mă, lâncezesc în împuţitul ăsta de lagăr de prizonieri şi tot 
locotenent am rămas. O, Doamne! Măcar de n-aş fi fost 
transferat la Singapore atunci, în '42. Măcar de ne-ar fi dus 
acolo unde se prevăzuse iniţial... în Caucaz. Măcar de...” 

— Încetează! a rostit cu voce tare. Ai ajuns la fel de rău ca 
Masters, tâmpitule! 

În lagăr era lucru normal ca oamenii să vorbească uneori 
singuri, cu glas tare. Mai bine să vorbeşti singur, aşa spuneau 
mereu doctorii, decât să-ţi înăbuşi gândurile - asta te poate 
duce la nebunie. În cele mai multe dintre zile nu era chiar aşa 
de rău. Omul mai era în stare să nu se gândească la cealaltă 
viaţă a sa, la lucrurile bune din ea: mâncare, femei, casă, 
mâncare, mâncare, femei, mâncare. Dar noaptea interveneau 
momentele de pericol, Noaptea omul visează. Visează la 
mâncare şi la trup de femeie. La femeia lui. Curând, omul 
ajunge să-i placă mai mult visul decât starea de veghe, iar dacă 
e imprudent începe să viseze şi când e treaz şi atunci ziua trece 
în noapte şi noaptea în zi. După aceasta nu urma decât 
moartea. Lin. Încetişor. Era uşor să mori. Un chin să trăieşti. 
Pentru toţi, cu excepţia „Împăratului”. El nu ştia ce-i chinul. 

Grey rămăsese tot cu ochii la King, încercând să ghicească 
ce-i spune omului de lângă el; erau prea departe ca să-i audă. 
Grey a încercat să-şi amintească cine este celălalt, dar n-a 
izbutit. După banderola de la braţ se putea vedea că are gradul 
de maior. Din ordinul japonezilor, toţi ofiţerii erau obligaţi să 
poarte pe braţul stâng o banderolă cu însemnele gradului. În 
permanenţă. Chiar şi când erau goi. 

Norii negri de ploaie se adunau acum mai repede. O rafală 
de fulgere a brăzdat cerul înspre răsărit, dar aici soarele încă 
mai ardea. O adiere cu miros de putregai a stârnit o clipă 
praful, apoi l-a lăsat să se aşeze la loc. 

Cu un gest automat, Grey a folosit bătătorul de muşte din 
trestie de bambus. O mişcare abilă, aproape inconştientă a 
mâinii şi, iată, încă o muscă a căzut la podea, mutilată. N-avea 
niciun haz să omori o muscă. S-o ologeşti, da, ca să sufere, 
mizerabila, şi să plătească, măcar în mică parte, pentru propria 
ta suferinţă. Dacă o ologeşti, nu-i va înceta ţipătul tăcut până 
ce vor veni furnicile şi alte muşte să se înfrupte din carnea ei 
încă vie. 


Dar Grey n-a mai resimţit plăcerea obişnuită de a urmări 
chinurile celei care-l chinuise. Acum era prea absorbit, cu ochii 
la King. 


Capitolul 2 

— Pe onoarea mea, tocmai îi spunea maiorul lui King cu o 
jovialitate exagerată, aşa a fost când am ajuns la New York, în 
'33. Am petrecut de minune. Ce ţară de basm e acolo, în State. 
Ţi-am povestit vreodată de drumul pe care l-am făcut pân’ la 
Albany? N-ajunsesem nici căpitan pe vremea aceea... 

— Ba da, domnule maior, a spus obosit King. Mi-aţi povestit. 

Avea sentimentul că fusese până atunci îndeajuns de 
politicos şi mai simţea încă privirea lui Grey aţintită asupra lui. 
Deşi era în perfectă siguranţă şi n-avea de ce să se teamă, era 
nerăbdător să plece din bătaia soarelui şi din raza acelei priviri. 
Avea multe de făcut. lar dacă maiorul nu spune ce are de zis, 
să-l ia naiba! 

— O să vă rog să mă scuzaţi, domnule maior. Mi-a făcut 
plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Numai o secundă, a spus repede maiorul Barry, rotindu-şi 
nervos ochii în jur, conştient de privirile curioase ale celor care 
treceau pe lângă ei, conştient de întrebarea lor nerostită: „Ce-o 
fi discutând ăsta cu Împăratul?” Eu... ă-ă... putem discuta ceva 
între patru ochi? 

Atent, King l-a cântărit din privire. 

— E destul de bine şi-aici. Doar să vorbiţi ceva mai încet. 

Maiorul Barry se simţea cât se poate de jenat. Dar tot el era 
acela care de câteva zile tot încercase să-l întâlnească 
întâmplător pe Împărat. Prilejul de acum era prea bun pentru a 
fi irosit. 

— Bine, dar coliba poliţiei militare e doar la... 

— Ce-au de-a face poliţaii cu o convorbire particulară? Nu 
prea pricep, domnule maior, a rostit sec King. 

— Nu e nevoie... ă-ă. În fine, colonelul Sellars mi-a zis că s-ar 
putea să mă ajuţi într-o problemă. 

În locul mâinii drepte, maiorul Barry nu avea decât un ciot; 
acum şi-l scărpina, îl atingea, îl mângâia. 

— Aş vrea, dacă se poate... să plasezi un obiect pentru noi, 
adică pentru mine, a spus maiorul pe nerăsuflate; a aşteptat 
apoi să nu mai fie nimeni prin preajmă. E vorba de o brichetă, a 
murmurat el. Un „Ronson”. În stare perfectă. 

Acum, dacă spusese ce avea de spus, maiorul se simţea mai 
în largul lui. Dar în acelaşi timp se simţea gol, expus pentru că-i 


vorbise americanului chiar acolo, în plin soare, pe o potecă 
plină de lume. 

„Împăratul” a rămas o clipă pe gânduri. 

— Cine este proprietarul? 

— Eu, a ridicat ochii maiorul, surprins. Doamne, nu cumva 
crezi că am furat-o? Dumnezeu mi-e martor că n-aş face aşa 
ceva. Am păstrat-o tot timpul ăsta la loc sigur, dar acum, ce să 
mai zic, trebuie s-o vindem. Aşa am convenit cu toţii, a adăugat 
el; trecându-şi limba peste buzele uscate, şi-a mai pipăit ciotul. 
Te rog. Faci asta pentru noi? Tu poţi obţine preţul cel mai bun. 

— Comerţul în lagăr e interzis de regulament. 

— Ştiu, dar te rugăm... Dumneata o poţi face, da? Poţi avea 
încredere în mine. 

King s-a răsucit ca să fie cu spatele la Grey şi cu faţa la 
reţeaua de sârmă ghimpată; cine ştie, poate că Grey era în 
stare să ghicească ce spune după mişcarea buzelor. 

— Trimit eu pe cineva după ce se termină cu masa, a zis el 
încet. Parola va fi: „M-a trimis locotenentul Albany la 
dumneavoastră”. Aţi reţinut? 

— Da, a făcut din cap maiorul Barry. A mai ezitat, simțind 
cât de tare îi bate inima. Când spui că vine? 

— După ce se dă masa. Prânzul. 

— A, aşa, perfect. 

— I-o daţi lui. După ce mă uit şi eu la ea, intru în legătură cu 
dumneavoastră. Parola rămâne aceeaşi. 

„Împăratul” a zburat cu un bobârnac vârful aprins al ţigării, 
apoi a aruncat-o în praful potecii. Era cât pe ce să calce pe ea, 
când a observat expresia de pe faţa maiorului. 

— A, scuzaţi! Aţi dorit chiştocul? 

Maiorul Barry s-a aplecat fericit şi l-a ridicat. 

— Mulţumesc. Foarte mulţumesc. 

Şi-a deschis tabachera de tinichea, a desfăcut cu grijă foiţa 
rămasă pe chiştoc, a presărat resturile de tutun peste 
frunzuliţele uscate de ceai, le-a amestecat. 

— Mare lucru să ai cu ce să te îndulceşti, a zâmbit el. 
Mulţumesc încă o dată. Am acum de cel puţin trei ţigări bune. 

— Ne mai vedem, domnule maior, a spus King, salutând. 

— Un moment, vezi dumneata..., s-a bâlbâit Barry, neştiind 
cum să-şi formuleze îndoiala. Nu crezi că..., a adăugat el 


nervos, cu glas scăzut. Cum să spun, i-o dau aşa, unui străin, de 
unde să ştiu eu că... ei bine, că totul e în regulă? 

King i-a răspuns rece, distant: 

— În primul rând, v-am comunicat parola. Pe uimă, am şi eu 
o reputaţie. În sfârşit, am încredere că nu-i un lucru de furat. 
Poate că-i mai bine s-o lăsăm baltă. 

— Vai, te rog să nu mă înţelegi greşit, s-a grăbit să 
retracteze maiorul. Am întrebat doar, atât. Este, cum să spun, 
tot ce mi-a mai rămas, a încercat el să schiţeze un surâs. 
Mulţumesc. După prânz. A, şi încă ceva: cât durează până când, 
ca să zic aşa... ă-ă, reuşeşti să plasezi obiectul? 

— Cât de repede. Condiţiile sunt cele cunoscute. Eu rețin 
zece la sută din preţul de vânzare, a spus King apăsat. 

— Desigur. Recunoscător... şi mulţumesc încă o dată pentru 
tutun. 

Acum, la încheierea discuţiei, maiorul Barry a simţit că i se 
ia o uriaşă greutate de pe inimă. „Dacă avem şi noroc, îşi 
spunea el coborând în grabă panta lină a colinei, căpătăm şase 
sau şapte sute de dolari. Destul să luăm de mâncare pentru 
câteva luni, dacă ne drămuim bine”. Nu s-a gândit nicio clipă la 
fostul stăpân al brichetei, cel care i-o dăduse în păstrare când a 
fost dus la spital, cu luni în urmă, spre a nu se mai întoarce 
niciodată. Asta se întâmplase cândva, în trecut. Astăzi el era 
proprietarul brichetei. Era a lui. Şi putea să o vândă. 

King ştia că Grey fusese tot timpul cu ochii pe el. Faptul că 
încheiase o afacere chiar în faţa colibei poliţiei militare îi dădea 
un nou imbold, îl făcea să se simtă şi mai tare. Mulţumit de 
sine, a urcat povârnişul, răspunzând automat la salutul multor 
cunoscuţi, ofiţeri şi ostaşi de trupă, englezi sau australieni. 
Celor mai importanţi le arăta o consideraţie deosebită, 
celorlalţi le făcea doar prieteneşte din cap. „Impăratul” era 
conştient de invidia lor răutăcioasă şi asta nu-l mai deranja 
câtuşi de puţin. Se obişnuise, îl amuza chiar şi îi sporea 
prestigiul. Îi făcea şi plăcere că i se spune „Împăratul”. Era 
mulţumit de ceea ce reuşise să realizeze ca om... şi ca 
american. Prin propria-i viclenie îşi croise o lume. Îşi trecea 
acum în revistă domeniile şi era satisfăcut. 

S-a oprit în dreptul barăcii douăzeci şi patru, unul dintre 
dormitoarele australienilor, şi-a băgat capul pe fereastră. 


— Ei, Tinker! Vreau să mă bărbiereşti şi să-mi faci 
manichiura. 

Tinker Bell era micuţ şi vânos. Avea pielea arămie, ochii 
mici, căprui, i se cojea nasul. În civilie tundea oi, dar acum era 
cel mai bun frizer din Changi. 

— Ce-ai păţit, că doar n-o fi iar ziua ta? Abia alaltăieri ţi-am 
mai făcut manichiura. 

— Ei bine, azi mi-o mai faci o dată. 

Tinker a dat din umeri şi a sărit afară pe fereastră. King s-a 
aşezat la umbră, într-un colţ ferit de vânt de sub şopronul 
barăcii, destins şi mulţumit, în timp ce Tinker îi punea şervetul 
în jurul gâtului şi îi potrivea înălţimea bărbiei. 

— Ia uite aici, camarade, a zis Tinker, plimbând o bucăţică 
de săpun pe sub nasul lui King. Miroase aici. 

— Ia te uită, a zâmbit King. Asta-i chiar muc şi sfârc! 

— Nu ştiu dacă-i ce spui tu, camarade! Dar e un „Yardley” 
adevărat, de violete. L-a şutit unul de-ai noştri, când i-au scos la 
muncă. Chiar de sub nasul unui blestemat de nipon. M-a costat 
treizeci de dolari, a făcut el cu ochiul, dublând preţul. Îl păstrez 
doar pentru tine, special, dacă-ţi place. 

— Îţi spun eu cum facem. Îţi plătesc cinci marafeţi rasul în 
loc de trei, până se consumă. 

Tinker şi-a făcut repede socoteala. Bucăţica de săpun ajunge 
pentru opt bărbierituri, poate zece. 

— Eu zic să mai pui, camarade. Aşa nici măcar nu-mi scot 
banii. 

— Te-ai cam păcălit, Tink, a suspinat King. Din astea pot să 
iau la kilogram, cu cinşpe' dolari bucata. 

— Fir-ar să fie, a izbucnit Tinker, prefăcându-se mâniat foc. 
Auzi, să mă tragă pe mine pe sfoară, tocmai un australian de-al 
meu! Asta nu-i în regulă! 

A început să frece cu furie pămătuful muiat în apă fierbinte 
pe bucăţica de săpun. Apoi a râs. 

— Nu degeaba ţi se spune Împăratul, camarade. 

— Asta aşa-i, a zis resemnat King. 

El şi cu Tinker erau prieteni vechi. 

— Gata, camarade? a întrebat Tinker, ţinând cu vârful în sus 
pămătuful bine săpunit. 

— Dă-i drumul. 


În clipa aceea King l-a zărit pe Tex, care tocmai cobora 
poteca. 

— Stai aşa. Hei, Tex! a strigat el. 

Tex a întors capul spre baracă, l-a văzut pe King, a pornit 
agale spre el. Era un băietan, cam lălăit, cu urechile mari şi 
nasul coroiat, cu o privire de om împăcat cu soarta; era şi 
foarte, foarte înalt. 

Fără să i se ceară, Tinker s-a dus câţiva paşi mai încolo în 
momentul în care King i-a făcut semn lui Tex să se apropie. 

— Faci ceva pentru mine? a întrebat el încet. 

— Sigur. 

King a scos din portmoneu o hârtie de zece dolari, i-a întins- 
0. 

— Găseşte-l pe colonelul Brant. Ştii tu, tipul ăla micuţ, cu 
barba răsucită pe sub bărbie. Îi dai asta. 

— Ai vreo idee pe unde-o fi? 

— Caută-l pe după colţul puşcăriei. Azi e rândul lui să stea 
cu ochii pe Grey. 

— Aud că iar v-aţi ciondănit, a râs Tex. 

— Ticălosul ăla mi-a făcut din nou percheziţie. 

— Grea viaţă, a spus Tex sec, scărpinându-se în cap; avea 
părul blond, tăiat scurt. 

— Chiar aşa, a râs şi King. Şi să-i spui lui Brant să nu mai 
întârzie atât data viitoare. Ar fi trebuit să fii de faţă, Tex. Mare 
actor Brant ăsta. L-a pus pe Grey să-şi ceară chiar scuze, a 
adăugat el zâmbind; a mai scos o hârtie de cinci. Spune-i că 
asta-i pentru scuze. 

— Okay. Asta-i tot? 

a Nu. 

Împăratul i-a dat parola şi i-a spus unde-l găseşte pe maiorul 
Barry. Apoi Tex a plecat, iar el s-a aşezat mai comod pe scaun, 
cu capul pe spate. Una peste alta, azi îi mersese destul de bine. 


lar Grey tocmai urca în grabă poteca spre baraca numărul 
şaisprezece. Se apropia ora prânzului şi îi era dureros de 
foame. 

Oamenii nerăbdători începeau deja să formeze coada la 
masă. Grey s-a dus repede la patul lui, şi-a luat cele două 
gamele, cana, lingura şi furculiţa, s-a aşezat şi el la rând. 


— De ce n-au adus încă masa? l-a întrebat cu glas obosit pe 
cel dinaintea lui. 

— Eu de unde naiba să ştiu? i-a retezat vorba Dave Daven. 

Avea un accent de şcoală bună - Eton, Harrow sau 
Charterhouse - şi era înalt şi mlădios ca un lăstar de bambus. 

— Am întrebat şi eu aşa, i-a replicat iritat Grey, plin de 
dispreţ faţă de accentul lui Daven şi originea sa aristocratică. 

După o aşteptare de un ceas, a venit şi mâncarea. Un ostaş a 
adus două bidoane până în capătul cozii, le-a pus jos. Cândva, 
bidoanele conţinuseră câte cinci galoane! de benzină de aviaţie. 
Acum unul era umplut pe jumătate cu orez fiert, cu bobul 
transparent. Celălalt era plin cu supă. 

Astăzi aveau supă de rechin, adică se împărţise un rechin, 
fărâmiţă cu fărâmiţă, ca să se pregătească o supă pentru zece 
mii de oameni. Era caldă şi avea un vag iz de peşte; mai găseai 
în ea şi câte o bucăţică de vânătă sau varză - o sută de funzi? 
pentru zece mii de oameni. Grosul supei era făcut din frunze 
roşii şi verzi, amărui, dar destul de hrănitoare, care se cultivau 
cu atâta grijă în grădinile din lagăr. Zeama era condimentată 
cu sare, praf de curry şi ardei iute. 

Fiecare înainta pe rând, în tăcere, cântărind din ochi cum a 
fost servit cel din faţă şi cel din spate, comparându-le porţiile 
cu cea primită de el. Dar acum, după trei ani, toate porţiile 
erau la fel. 

O căniţă de supă de căciulă. 

Orezul cald aburea în gamele. Astăzi aveau orez de Java, cu 
bobul lung, nelipicios, cel mai bun orez din lume. Câte o căniţă 
de persoană. 

O cană de ceai. 

După ce-şi luau porţia, se retrăgeau în tăcere şi o înfulecau 
repede, ca un dulce chin. Gărgăriţele din orez erau socotite 
drept un element nutritiv suplimentar, iar viermişorii sau 
insectele din supă erau îndepărtate fără supărare, dacă le mai 
observa cineva. Dar cei mai mulţi nici nu se mai uitau la supă 
după o primă privire pentru a constata dacă s-au ales cumva şi 
cu o bucăţică de peşte. 


1 1 galon = 4,34 litri (toate notele din acest volum aparţin 
traducătorului). 
2 1 funt (livră) = 454 grame. 


Azi a mai rămas un pic pe fundul bidoanelor; s-a verificat 
lista, primii trei au primit supliment şi au mulţumit cerului 
pentru norocul din acea zi. Pe urmă, omul cu bidoanele a 
plecat, prânzul s-a încheiat şi urma doar cina, la apusul 
soarelui. 

Însă, cu toate că primiseră doar supă şi orez, ici şi colo pe 
întinsul lagărului câte unii se mai înfruptau dintr-o bucăţică de 
nucă de cocos, o jumătate de banană, o sardeluţă, un firicel de 
carne din conservă sau chiar un ou pe care să-l amestece în 
orez. Un ou întreg era o raritate. O dată pe săptămână, dacă 
găinile din lagăr se ouau conform planului, fiecare om primea 
câte un ou. Atunci era o zi mare. Câtorva li se dădea câte un ou 
în fiecare zi, dar nimeni nu-şi dorea să se afle printre aceşti 
puţini privilegiați. 

— Hei, atenţie la mine, băieţi! 

Căpitanul Spence stătea în mijlocul barăcii, dar i se putea 
auzi glasul şi de afară. El era de serviciu în săptămână aceea, 
adjutant pe baracă, un bărbat scund, bruneţel, strâmb la faţă. A 
aşteptat să vină cu toţii înăuntru. 

— Mâine trebuie să mai scoatem la lucru încă zece oameni. 

A scos o listă şi a început să strige numele celor desemnaţi. 
La un moment dat, a ridicat capul. 

— Marlowe? 

Niciun răspuns. 

— Ştie cineva unde-i Marlowe? 

— Cred că-i la unitatea lui, a răspuns Ewart. 

— Spune-i că mâine e în echipa care lucrează la aeroport. 
Bine? 

— Bine. 

Pe Spence l-a apucat tusea. Azi îl cam chinuia astmul. Cândi 
s-a mai potolit accesul de tuse, a continuat: 

— Azi-dimineaţă comandantul lagărului s-a întâlnit din nou 
cu generalul japonez. A cerut o suplimentare a raţiilor şi a 
alocaţiei de medicamente. 

Spence şi-a dres vocea în tăcerea care se lăsase. A vorbit 
mai departe cu glas egal. 

— Ca răspuns a primit refuzul obişnuit. Raţia de orez 
rămâne la patru uncii? de boabe pe zi de om. 


31 uncie = 28,3 grame. 


S-a uitat pe uşă să controleze dacă cele două santinele sunt 
la posturile lor. A coborât vocea; toţi cei de faţă îl ascultau cu 
răsuflarea tăiată. 

— Aliaţii se află la vreo şaizeci de milet de Mandalay? şi 
înaintează rapid. l-au pus pe fugă pe japonezi, înaintarea 
aliaţilor în Belgia continuă, dar este frânată de vremea 
nefavorabilă. Viscole. Acelaşi lucru pe frontul de răsărit, dar 
ruşii s-au dezlănţuit ca turbaţii şi se aşteaptă să recucerească 
Harkovul în următoarele câteva zile. Yankeii merg bine la 
Manila. Au ajuns în apropiere de..., a ezitat, încercând să-şi 
amintească numele exact, cred că-i zice Agno, râul Agno, în 
insula Luzon. Asta-i tot. Ştiri bune. 

Spence era bucuros că a terminat şi cu partea aceasta. 
Învăţase ştirile pe dinafară la şedinţa adjutanţilor de baracă, 
dar de fiecare dată când se ridica să le repete de faţă cu toată 
lumea, îl trecea o năduşeală rece şi simţea un gol în stomac. 
Într-o zi, s-ar putea ca un informator să-l arate şi pe el cu 
degetul, să dea de veste inamicului că se află şi el printre cei 
care anunţă ştirile, iar Spence ştia că nu e destul de tare ca să- 
şi poată ţine gura. Sau s-ar putea să-l audă un japonez cum le 
vorbeşte oamenilor şi atunci, atunci... 

— Asta-i tot, băieţi. 

Spence s-a dus la culcuşul lui; îi era greață. Şi-a scos 
pantalonii şi a ieşit din baracă repede, cu prosopul pe braţ. 

Soarele ardea tare. Încă două ore până să înceapă ploaia. 
Spence a traversat aleea asfaltată şi s-a aşezat la rând, la 
duşuri. Mereu trebuia să facă un duş după ce comunica ştirile, 
simţea că-l înăbuşă duhoarea de sudoare dospită. 


— Aşa e bine, camarade? a întrebat Tinker. 

Împăratul şi-a privit unghiile. Manichiura era bine făcută, îşi 
simţea pielea feţei întinsă şi netedă după aplicarea prosoapelor 
fierbinţi şi reci, cu furnicături plăcute de la loţiunea de 
bărbierit. 

— Splendid, spuse el, plătind. Mulţumesc, Tink. 

S-a ridicat de pe scaun, şi-a pus cascheta, i-a salutat din cap 
pe Tinker şi pe un colonel care aştepta răbdător să-i vină 
rândul la tuns. Amândoi l-au urmărit, din priviri. King a urcat 


11 milă = 1609 metri. 
5 Oraş în centrul Birmaniei, pe râul Irrawaddy. 


iar colina, cu pas săltat, trecând pe lângă îngrămădirile de 
colibe. Se îndreptă spre casă. Îi era cam foame şi se simţea 
bine. 

Baraca americanilor era mai izolată de celelalte, destul de 
aproape de ziduri ca să beneficieze de umbra de după-amiază, 
destul de aproape de poteca circulară care forma fluxul vital al 
lagărului, destul de aproape de reţeaua de sârmă ghimpată. 
Amplasarea era exact cum trebuie. Căpitanul Brough din 
aviația militară a S.U.A., ofiţerul cu grad superior dintre 
americani, insistase ca oamenii săi să aibă o baracă a lor. Cei 
mai mulţi dintre ofiţerii americani ar fi preferat să se mute şi ei 
acolo - le venea cam greu să-şi ducă veacul printre străini -, 
dar nu li s-a permis deoarece japonezii dăduseră ordin ca 
ofiţerii să nu stea la un loc cu trupa. Celor de alt neam nu prea 
le convenea această împărţire, australienilor ceva mai puţin 
decât englezilor. 

Împăratul se gândea la diamant. Nu era lucru uşor să 
încheie această afacere, dar trebuia s-o ducă la capăt. Deodată, 
tocmai când se apropia de baracă, a zărit un tânăr care şedea 
pe vine în marginea potecii şi vorbea repede în malaieză cu un 
băştinaş. Avea pielea smeadă, îi jucau muşchii pe sub piele. 
Umeri largi, îngust în coapse. N-avea pe el decât un sarong, dar 
se vedea că ştie să-l poarte, chiar îi şedea bine. Avea chipul 
supt, dar, cu toate că era la fel de slab ca toţi cei din Changi, 
avea o anumită graţie în mişcări, un licăr numai al lui. 

Malaiezianul - aproape negru la culoare, mărunţel - asculta 
cu atenţie vorbirea cântată a tânărului; apoi a râs, şi-a arătat 
dinţii pătaţi de betel şi i-a răspuns, accentuându-şi frazele 
melodioase prin mişcări ale mâinii. Tânărul a râs şi el, l-a 
întrerupt cu un torent de cuvinte, fără să bage de seamă 
privirea concentrată a lui King. 

Împăratul nu reuşea să prindă decât câte un cuvânt, din 
când în când, căci malaieza sa era destul de slăbuţă şi trebuia 
să se descurce cu un amestec de cuvinte din malaieză, japoneză 
şi engleză stricată. A ascultat râsul acela plin şi şi-a dat seama 
că a dat peste ceva rar. Când râdea acel tânăr, râsul părea să-i 
pornească din interior. Asta era într-adevăr o mare raritate. 
Ceva de nepreţuit. 

Dus pe gânduri, King a intrat în baracă. Ceilalţi locatari şi-au 
ridicat scurt privirile, l-au salutat cu prietenie. El le-a răspuns 


egal, fără a face vreo distincţie faţă de unul sau altul. Dar ştia 
el ce ştia; ştiau şi ei. 

Dino dormita în culcuşul lui. Era un bărbat mic de statură, 
mereu îngrijit, cu tenul măsliniu şi părul negru, uşor încărunţit 
înainte de vreme, cu ochii umezi, uşor voalaţi. King i-a prins 
privirea, i-a făcut semn din cap, l-a văzut pe Dino că zâmbeşte. 
Dar în ochi n-avea nici urmă de zâmbet. 

În colţul mai îndepărtat, Kurt şi-a ridicat ochii de la 
pantalonii pe care tocmai se căznea să-i peticească, a scuipat 
pe jos. Era un om sfrijit, neplăcut la înfăţişare, cu dinţii 
îngălbeniţi, ca de şobolan; mereu scuipa pe jos, iar ceilalţi nu 
prea-l iubeau pentru că nu făcea baie niciodată. Aproape de 
mijlocul barăcii, Byron Jones III şi Miller erau absorbiți într-una 
dintre interminabilele lor partide de şah. Amândoi erau în 
pielea goală. Cu doi ani în urmă, când cargoul lui Miller fusese 
scufundat de o torpilă, cântărea două sute optzeci şi opt de 
funzif. Avea o înălţime de şase picioare şi şapte inci”. Acum nu 
mai trăgea la cântar decât o sută treizeci şi trei de funzi, iar 
pielea de pe burtă îi atârna în falduri, acoperindu-i sexul. Ochii 
albaştri i s-au aprins de plăcere când s-a întins să-i ia 
adversarului un cal. Byron Jones III a luat repede calul de pe 
tablă şi acum Miller a observat că îi este ameninţată tura. 

— Ai luat-o pe coajă, Miller, a spus Jones, scărpinându-şi 
eczema tropicală de pe picioare. 

— Du-te dracului! 

Jones a râs. 

— Marina militară o ia întotdeauna înaintea celei comerciale, 
la toate. 

— Şi pe voi, nenorociţilor, parcă nu v-a scufundat? Şi încă un 
cuirasat de linie! 

— Păi da, a rostit gânditor Jones, ducându-şi mâna la 
bandajul de la ochi şi amintindu-şi de pieirea navei sale, 
Houston, de moartea atâtor tovarăşi de-ai săi, de pierderea 
ochiului. 

King a trecut cu pas măsurat până în celălalt capăt al 
barăcii. Max mai şedea încă lângă patul lui, lângă lădiţa neagră 
prinsă într-un lanţ de piciorul patului. 

6 Circa 130 kilograme. 


7 Aproximativ 1 metru 98 centimetri. 
8 Circa 60 kilograme. 


— Okay, Max, a zis Împăratul. Mulţumesc. Acum poţi să 
pleci. 

— Cum spui. 

Max avea o mutră de om care a trecut prin multe la viaţa lui. 
Era din Cartierul de Vest al New York-ului şi deprinsese lecţiile 
aspre ale vieţii pe străzi, încă de la o vârstă fragedă. Avea ochii 
căprui, plini de neastâmpăr. 

Cu un gest mecanic, King şi-a scos tabachera, i-a dat lui Max 
un pic de tutun crud, cât de-o ţigară. 

— Asta da, mulţumesc, a spus Max. A, să nu uit, Lee mi-a zis 
să-ţi spun că ţi-a spălat rufele. Astăzi aduce el haleala - suntem 
în seria a doua -, dar mi-a zis să-ţi spun. 

— Bun, mulţumesc. 

King şi-a scos din buzunar pachetul de „Kooa” şi, deodată, 
baraca a amuţit. Înainte ca Împăratul să bage mâna după 
chibrituri, Max şi-a aprins deja bricheta de producţie locală. 

— Mulţumesc, Max, a spus King, trăgând adânc în piept, 
apoi, după o scurtă pauză: Nu vrei o „Kooa”? 

— Cristoase, cum să nu? a făcut Max fără să-i pese de tonul 
ironic al Împăratului. Mai ai vreo treabă cu mine? 

— Te chem eu când am nevoie. 

Max a trecut în lungul barăcii, s-a aşezat pe patul său de 
lângă uşă. Ochii vedeau ţigara, dar gurile nu spuneau nimic. 
Era a lui Max. Şi-o câştigase. Când le vine şi lor rândul să 
păzească averea Împăratului, poate, cine ştie, capătă şi ei una. 

Dino i-a zâmbit lui Max; drept răspuns, acesta i-a făcut cu 
ochiul. 'Ţigara au s-o fumeze împreună, după masă. Impărţeau 
întotdeauna tot ce reuşeau să găsească, să fure sau să producă. 
Ca-n orice armată, Max şi Dino formau o unitate. 

La fel era peste tot, în acea lume de la Changi. Oamenii 
mâncau în echipe, aveau încredere numai în echipe. Câte doi, 
trei, mai rar câte patru. De unul singur n-aveai cum să cuprinzi 
atâta loc, să găseşti ceva comestibil, să faci focul, să găteşti şi 
să mănânci... niciodată de unul singur. O echipă de trei forma o 
unitate perfectă. Unul să dea iama, altul să păzească ce s-a 
putut găbiji, al treilea în rezervă. Când cel de-al treilea nu era 
bolnav, era şi el bun de prăduială sau de păzit. Totul se 
împărțea în trei: dacă făcea unul rost de un ou, sau fura o nucă 
de cocos, sau găsea o banană când era trimis la lucru, sau mai 
dibuia câte ceva prin altă parte - totul mergea la echipă. 


Regula, ca orice lege naturală, era simplă. N-aveai cum să 
supravieţuieşti decât printr-un efort comun. Încercarea de a 
ascunde ceva faţă de echipă era fatală, căci, dacă erai expulzat 
dintr-o unitate, acest lucru se afla de îndată. Iar singur era 
imposibil să supravieţuieşti. 

Numai Împăratul n-avea unitatea lui. Numai el putea să se 
descurce de unul singur. 

Patul lui era plasat în cel mai bun loc al barăcii, sub geam, 
acolo unde se simte până şi cea mai slabă adiere. Patul următor 
era la o distanţă de opt paşi. Patul însuşi era de bună calitate. 
De fier. Arcuri bune, salteaua umplută cu iarbă de mare. Pe pat 
erau două pături, iar curăţenia imaculată a cearşafurilor 
răsfrânte peste pătura de sus se îmbina cu cea a feţei de pernă 
albite la soare. Deasupra patului erau un polog bine întins pe 
stinghii. Fără pată. 

Împăratul mai avea şi o masă cu două scaune, câte un preş 
de fiecare latură a patului. Pe poliţa din spatele patului erau 
aşezate instrumentele de bărbierit - aparatul de ras, pămătuful, 
săpunul, lamele -, iar alături de ele se aflau farfuriile, cănile, 
reşoul artizanal, tacâmurile, ustensilele de gătit. In colţul 
peretelui erau atârnate hainele: patru cămăşi, patru perechi de 
pantaloni lungi şi patru şorturi. Tot pe poliţă erau şase perechi 
de ciorapi şi de chiloţi. Sub pat se găseau două perechi de 
pantofi, papucii de baie şi o pereche de cizme indiene bine 
lustruite. 

King s-a aşezat pe unul dintre cele două scaune, s-a convins 
mai întâi că totul e la locul său. A observat că firul de păr pe 
care-l lipise cu grijă pe aparatul de bărbierit nu mai era acolo. 
„Nenorociţii, şi-a zis în gând, de ce naiba să risc eu să mă 
molipsesc de toate boleşniţele lor”? Dar n-a spus nimic, a 
reţinut doar că pe viitor va trebui să-şi încuie lucrurile. 

— Salut! (Tex era cel care-i vorbise). Eşti ocupat? „Ocupat” 
era altă parolă. Sensul ei era: „Eşti în măsură să preiei marfa”? 

Impăratul i-a zâmbit, încuviinţând din cap. Tex i-a strecurat 
neobservat bricheta „Ronson”. 

— Mulţumesc, i-a spus King. Ţi-a plăcut supa mea de azi? 

— O minune! i-a răspuns Tex, luând-o din loc. 

King a examinat bricheta pe îndelete. După cum îl asigurase 
maiorul, era aproape nouă. Fără nicio zgârietură. Funcţiona la 
fiecare apăsare. Bine curățată. A desfăcut şurubelul cu arc şi s- 


a uitat la piatră. Era o piatră ieftină, de producţie locală, nu 
mai rămăsese aproape nimic din ea. A luat, deci, cutia de ţigări 
de foi din raft, a găsit pacheţelul cu pietre roşii, de tip 
„Ronson”, a înlocuit piatra. A apăsat maneta şi bricheta a 
funcţionat. După ce a potrivit şi înălţimea flamei, a rămas 
satisfăcut. Bricheta nu era contrafăcută; cu siguranţă va lua pe 
ea opt-nouă sute de dolari. 

De unde stătea, putea să-i vadă pe tânărul acela şi pe 
malaiez. Pălăvrăgeau mai departe, ta-ra-ra şi ta-ra-ra. 

— Max! l-a chemat King, fără să ridice vocea. 

Max a venit în fugă, în tot lungul barăcii. 

— Aici! 

— Îl vezi pe tipul ăla? a arătat King spre fereastră. 

— Care? Ăla tuciuriu? 

— Nu. Celălalt. Adu-l aici, fii drăguţ. 

Max a sărit pe fereastră, s-a dus până-n potecă. 

— Hei, băi ăsta, l-a luat el din scurt pe tânăr. Împăratul vrea 
să stea de vorbă cu tine, l-a lămurit, făcând cu mâna spre 
baracă. Fuga marş! 

Tânărul s-a holbat la Max, a urmărit direcţia degetului spre 
baraca americanilor. 

— Cu mine? a întrebat el neîncrezător, cu ochii la Max. 

— Păi, da, cu tine, i-a răspuns nerăbdător Max. 

— Pentru ce? 

— De unde naiba să ştiu eu? 

Tânărul s-a încruntat la Max, încordat. S-a gândit o clipă, 
apoi s-a întors către Suliman, malaiezul: 

— Nanti-lah. 

— Bik, tuan, i-a zis Suliman, pregătindu-se să aştepte; a 
adăugat apoi în malaieziană: Ai grijă, tuan. Şi-acum du-te cu 
Dumnezeu. 

— Nu te teme, prietene... şi-ţi mulţumesc pentru gândul cel 
bun, a surâs tânărul. 

S-a ridicat şi a pornit în urma lui Max, spre baracă. 

— Spui c-ai o treabă cu mine? a întrebat el, apropiindu-se de 
King. 

— Să trăieşti, i-a zâmbit King. 

A şi băgat de seamă licărul de prudenţă din ochii tânărului. 
Asta i-a plăcut pentru că o privire precaută era un lucru rar. 

— Ia loc. 


La un semn, Max s-a întors la locul lui. Fără să le ceară, cei 
care erau mai pe aproape s-au îndepărtat pentru ca Împăratul 
să poată stă de vorbă cu siguranţa că nu este ascultat. 

— Hai, poftim, ia loc, a repetat King, amabil. 

— Mulţumesc. 

— Vrei o ţigară? 

Tânărul a făcut ochii mari, văzând că i se oferă o „Kooa”. A 
ezitat a clipă, apoi a luat ţigara. A fost şi mai uimit în momentul 
în care King a scăpărat „Ronsonul”, dar a căutat să-şi ascundă 
tulburarea trăgând adânc din ţigară. 

— Bunicică. Chiar foarte bună, a spus el încântat 
Mulţumesc. 

— Cum te cheamă? 

— Marlowe. Peter Marlowe, s-a prezentat tânărul, apoi 
ironic: Şi pe tine? 

Împăratul a râs copios. „Bun, şi-a zis, tipul are umor şi nu-i 
din ăia care te pupă-n fund”. A stocat informaţia şi l-a întrebat: 

— Eşti englez? 

— Da. 

King nu-l observase până atunci pe Peter Marlowe, dar 
faptul nu era de mirare când erau acolo zece mii de chipuri, 
toate la fel. L-a examinat în tăcere în timp ce ochii albaştri ai 
tânărului îl studiau cu aceeaşi răceală. 

— „Kooa” e cea mai bună ţigară care se poate găsi pe-aici, a 
rostit King într-un târziu. Desigur, nu se poate compara cu un 
„Camel”. Ţigară americană. Cea mai bună din lume. Ai fumat 
vreodată? 

— Da, i-a răspuns Marlowe. Dar, de fapt mi s-au părut cam 
prea seci. Marca mea preferată este „Gold Flake”, a precizat el, 
adăugând politicos: Chestie de gust, as zice. 

S-a lăsat iar tăcerea; Marlowe îl aştepta pe King să deschidă 
discuţia. Tot aşteptând, s-a gândit că-i place de King, în ciuda 
faimei proaste pe care o are; îi plăcea pentru că observase 
sclipirea de umor din ochii lui. 

— Vorbeşti foarte bine malaieză, a spus, în sfârşit, King, 
făcând cu capul spre malaiezul care aştepta răbdător afară. 

— A, asta, cred că nu mă descurc prea rău. 

King şi-a înăbuşit o înjurătură faţă de această modestie tipic 
englezească. 

— Aici ai învăţat-o? a întrebat, stăpânindu-şi nerăbdarea. 


— Nu. În Java, a spus Peter Marlowe. S-a uitat în jur, a ezitat 
o clipă. Te-ai instalat binişor aici. 

— Imi place confortul. Cum îţi pare scaunul? 

— Comod, i-a răspuns Marlowe, trădându-şi surprinderea. 

— M-a costat optzeci de marafeţi, l-a informat. King cu 
mândrie. Acum un an. 

Peter Marlowe l-a cercetat din ochi pe King ca să vadă dacă 
nu cumva glumeşte comunicându-i preţul aşa, într-o doară, dar 
tot ce-a văzut n-a fost decât mulţumire şi evidentă mândrie. 
„Nemaipomenit lucru, şi-a zis, să-i spui asta unui străin.” 

— Foarte comod, a repetat el, doar ca să-şi ascundă 
tulburarea. 

— Tocmai aveam de gând să-mi fac ceva de mâncare. Vrei şi 
tu? 

— Chiar acum am luat... masa, a spus prudent Marlowe. 

— S-ar putea să-ţi mai priască un pic. Ce zici de un ou? 

Acum Peter Marlowe nu şi-a mai putut ascunde uimirea, iar 
a făcut ochii mari. Împăratul a zâmbi: meritase să-l invite la 
masă, măcar pentru a obţine o asemenea reacţie. S-a aşezat în 
genunchi lângă cufărul negru, l-a descuiat cu grijă. 

Peter Marlowe a rămas cu ochii la conţinutul cufărului, uluit. 
O jumătate de duzină de ouă, săculeţe de cafea boabe. 
Borcănaşe pline de gula malacca, delicioasele dulciuri orientale 
făcute din zahăr candel cu nucă. Banane. Cel puţin un funt de 
tutun de Java. Zece sau unsprezece pachete de „Kooa”. Un 
borcan cu orez. Altul plin de boabe de katchang idju. Ulei de 
gătit. Tot felul de delicii locale înfăşurate în frunze de bananier. 
O asemenea comoară nu mai văzuse de ani de zile. 

Împăratul a scos uleiul şi două ouă, a încuiat la loc cufărul. 
Când a ridicat ochii spre Marlowe, a întâlnit aceeaşi privire 
precaută, calmă. 

— Cum îţi plac ouăle? Ochiuri? 

— Ca să spun aşa, mi se pare cam nedrept să primesc, a 
rostit Marlowe cu oarecare dificultate. Adică vreau să spun că 
nu tratezi lumea cu ochiuri chiar aşa, în fiecare zi. 

King i-a zâmbit. Un zâmbet bun; Peter Marlowe i-a simţit 
căldura. 


— Nu-ţi face alte gânduri. Pune-o în seama formulei „mâna 
întinsă peste ocean”, lend-lease.? 

Doar pentru o clipă, chipul englezului s-a înăsprit, a strâns 
din fălci. 

— Ce-i cu tine? l-a întrebat scurt King. 

— Nimic, a răspuns Peter Marlowe, după un timp. 

S-a mai uitat o dată la ouăle din mâna Împăratului. Nu-i 
venea rândul la un ou decât peste şase zile. 

— Dacă nu te deranjează prea tare, aş prefera un ochi. 

— Vine, vine-e! 

King şi-a dat seama că făcuse pe undeva o greşeală, căci 
înstrăinarea de-o clipită din ochii lui Marlowe fusese chiar 
adevărată. „Străinii ăştia sunt nişte fiinţe ciudate, şi-a zis. 
Niciodată nu ştii cum o întorc.” A pus reşoul electric pe masă, l- 
a băgat în priză. Apoi a spus pe un ton plăcut: 

— Bună sculă, aşa-i? 

— Da. 

— Max l-a făcut, special pentru mine, a arătat King cu capul 
spre celălalt capăt al barăcii. 

Peter Marlowe i-a urmărit privirea. Max a ridicat capul 
simţindu-le ochii aţintiţi asupra lui. 

— Ai vreo treabă cu mine? 

— Nu, i-a răspuns King. Doar să-i spui şi lui cum ai izbutit să 
fabrici reşoul. 

— Ei, asta-i! Funcţionează? 

— Sigur. 

Peter Marlowe s-a ridicat de la locul lui, a scos capul pe 
fereastră şi a strigat în malaieză: 

— Te rog frumos să nu mă mai aştepţi. Ne vedem mâine, 
Suliman. 

— Bine, tuan, rămâi în pace. 

— Mergi în pace, i-a zâmbit Peter Marlowe, l-a urmărit din 
ochi cum pleacă, apoi s-a aşezat la loc. 

King a crăpat ouăle cu grijă, le-a dat drumul pe rând peste 
uleiul încins. Gălbenuşurile erau perfect rotunde, aurii, albuşul 
din jur a început să sfârâie şi să se rumenească la dogoare. Pe 
dată, sfârâitul acela a umplut tot spaţiul barăcii. Pătrundea în 


” Referire la acordurile de împrumut-închiriere conform cărora S.U.A. 
au livrat Angliei armament şi alte bunuri strategice în timpul 
războiului. 


minţi şi-n inimi, le lăsa tuturor gura apă. Dar niciunul n-a zis 
nimic, n-a făcut nimic. Doar Tex n-a mai rezistat. S-a sculat 
încet, silnic şi a ieşit din baracă. 


Mulţi dintre cei care treceau pe potecă au simţit aroma şi l- 
au urât şi mai tare pe King. Mireasma s-a prelins pe povârniş şi 
a ajuns până la coliba poliţiei militare. Grey şi-a dat seama de 
îndată - şi Masters la fel - de unde vine. 

Simţind că-i vine greață. Grey s-a ridicat şi a pornit către 
uşă. I-a venit în gând să treacă în cealaltă parte a lagărului ca 
că scape de mirosul acela. S-a răzgândit brusc, s-a întors din 
drum. 

— Hai cu mine, sergent. Dăm o raită pe la baraca 
americanilor. Cred că-i momentul potrivit să verificăm cele 
raportate de Sellars. 

— Bine, a suspinat Masters, sfâşiat de miresme. Nenorocitul 
ăla ar fi trebuit măcar să gătească înainte de prânz, nu după, 
acum când ştim că mai sunt cinci ore până la cină. 

— Azi americanii sunt în seria a doua. N-au luat încă masa. 


În baraca americanilor, oamenii îşi reluau acum treburile 
obişnuite. Dino încerca să adoarmă la loc, Kurt împungea mai 
departe cu acul, s-a reluat şi jocul de pocher, Miller şi Byron 
Jones III au început o nouă partidă interminabilă de şah. Dar 
sfârâitul acela a redus la zero efectul unei chinte servite, Kurt 
s-a înţepat cu acul şi s-a pus să înjure de toţi dumnezeii, lui 
Dino i-a pierit somnul, iar Byron Jones III a rămas pleoştit când 
Miller i-a luat regina cu un amărât de pion. 

— Doamne, Isuse Cristoase, a spus Byron Jones III către 
nimeni anume, simțind că se înăbuşă. De-ar porni odată ploaia. 

Nu i-a răspuns nimeni, căci niciunul nu auzea altceva decât 
sfârâitul din tigaie. 

Împăratul se concentrase şi el asupra tigăii. Se mândrea cu 
faptul că nimeni nu era în stare să gătească ouă mai bine ca el. 
Din punctul lui de vedere, ochiurile trebuiau făcute cu simţ 
artistic, la foc iute, dar nu prea iute. 

King şi-a ridicat privirea şi i-a zâmbit lui Peter Marlowe, dar 
ochii acestuia erau aţintiţi asupra ouălelor. 

— Dumnezeii mă-sii, a rostit el încet, mai degrabă ca o 
binecuvântare decât ca o înjurătură. Ce frumos miroase! 


Asta i-a făcut plăcere lui King. 

— Aşteaptă până-s gata. Ai să vezi atunci cel mai senzaţional 
ou din viaţa ta. 

A presărat cu delicateţe un praf de piper, apoi a adăugat 
sarea. 

— Îţi place să găteşti? 

— Da, i-a răspuns Peter Marlowe, simțind că vocea îi sună 
cumva mai altfel. La mine la unitate, eu mă ocup mai mult de 
gătit. 

— Cum îţi place mai mult să-ţi spun? Pete? Peter? 

Peter Marlowe şi-a ascuns surprinderea. Numai prietenii 
încercaţi, cei mai de încredere îţi pot spune pe numele mic... 
altfel cum să faci deosebirea dintre prieteni şi simple 
cunoştinţe? A tras cu ochiul la Împărat, n-a citit în ochii lui 
decât prietenie, şi-a depăşit rezerva şi a spus: 

— Peter. De unde eşti? Adică unde stai cu casa? 

„Intrebări, întrebări, s-a gândit Marlowe. Acuşi o să vrea să 
ştie dacă sunt însurat şi ce cont am în bancă.” Curiozitatea îl 
îndemnase să accepte convocarea Împăratului, iar acum îi 
venea să se blesteme că a fost prea curios, însă sfârâitul 
delicios al ouălelor l-a mai îmbunat. 

— Portchester, i-a răspuns. Un sătuc pe litoral, în sud. În 
Hampshire. 

— Eşti însurat. Peter? 

— Dar tu? 

— Nu. 

King ar mai fi continuat, dar ouăle erau acum gata. A tras 
tigaia de pe reşou şi i-a făcut semn lui Peter Marlowe. 

— Farfuriile sunt în spatele tău, a spus, adăugând cu 
mândrie: Ia te uită ce-i aici! 

Erau cele mai frumoase ochiuri pe care le văzuse vreodată 
Peter Marlowe, aşa că i-a făcut Împăratului cel mai mare 
compliment posibil în lumea englezească. 

— Nu-i rău, a zis el pe un ton măsurat. Nu-i deloc prea rău, 
aş zice. 

A ridicat spre King o privire la fel de impasibilă ca şi tonul 
vocii, majorând în acest fel valoarea complimentului. 

— Ce dracu' spui tu acolo, nepricopsitule? s-a înfuriat King, 
Sunt cele mai minunate ochiuri pe care le-ai văzut în viaţa ta, 
amărâtule! 


Peter Marlowe a rămas uluit, în baracă s-a aşternut o tăcere 
de moarte. Vraja a fost spartă de un şuier ascuţit, în clipa 
următoare, Dino şi cu Miller au fost în picioare şi s-au repezit 
spre Împărat, iar Max s-a postat în dreptul uşii. Miller şi Dino 
au împins patul Împăratului în colţ, au strâns repede preşurile 
şi le-au îndesat sub saltea. Apoi au pus mâna pe paturile din 
apropiere şi le-au împins mai aproape, astfel că acum King 
avea, la fel ca şi toţi ceilalţi prizonieri de la Changi, un spaţiu 
de numai patru pe şase picioare!. În uşă stătea locotenentul 
Grey. La un pas în urma lui, vădit descumpănit, se afla 
sergentul Masters. 

Americanii s-au uitat lung la Grey, apoi, după o pauză 
suficient de lungă pentru a-şi marca atitudinea, s-au ridicat cu 
toţii în picioare. După o pauză la fel de insultătoare, Grey a 
salutat scurt şi a zis: 

— De voie. 

Singur Peter Marlowe nu s-a mişcat de pe scaun. 

— Ia poziţie de drepţi, i-a şoptit Împăratul. Altfel ăsta te 
pune la index. Scoală-te! 

Dintr-o îndelungată experienţă, King ştia că Grey e acum cu 
capsa pusă. Căci de data asta ochii lui Grey nu-l cercetau pe el 
ci erau aţintiţi asupra lui Peter Marlowe. Privirea aceea fixă l-a 
făcut până şi pe Împărat să tresară. 

Grey a trecut încet în tot lungul barăcii, fără grabă, s-a oprit 
în dreptul lui Peter Marlowe. Şi-a luat privirea de la Marlowe, 
s-a uitat lung la ouăle din tigaie. Apoi l-a scrutat scurt pe King, 
şi-a întors iar ochii spre Peter Marlowe. 

— Eşti cam departe de casă, ce zici, Marlowe? 

Degetele lui Peter Marlowe au scos tabachera, au pus un 
dram de tutun pe un petic de frunză de palmier. Şi-a răsucit o 
ţigară în chip de cornet, şi-a dus-o la buze. Lungimea pauzei a 
fost ca o palmă dată lui Grey. 

— Ei, ce ştiu eu, colega, a spus el blând. Un englez se simte 
ca acasă oriunde s-ar afla, nu crezi? 

— Unde ţi-e banderola? 

— La centură. 

— Trebuia să o porţi pe braţ. Aşa spune ordinul. 

— E ordinul japonezilor. Mie nu-mi prea plac ordinele lor, s-a 
strâmbat Peter Marlowe. 


10 1 picior = 30,5 centimetri. 


— Aşa sună şi ordinul pe lagăr, i-a amintit Grey. 

Vorbeau cât se poate de calm, cu o nuanţă de iritare abia 
perceptibilă pentru urechile americanilor, dar Grey ştia, după 
cum ştia şi Peter Marlowe. Tonul acela era ca o subită 
declaraţie de război. Peter Marlowe îi ura pe japonezi, iar Grey, 
în ochii lui, îi reprezenta pe japonezi, căci Grey veghea asupra 
regulamentului de lagăr, care fusese făcut după ordinele 
japonezilor. Îl aplica neabătut. Între ei mai era şi altă 
animozitate, mai profundă, ura de clasă suptă o dată cu laptele 
mamei. Peter Marlowe ştia că Grey îl dispreţuieşte din cauza 
originii şi descendenţei sale, din cauza acelor lucruri pe care 
Grey şi le dorea mai presus de orice şi pe care nu le putea 
dobândi niciodată. 

— Pune-ţi-o! 

Grey era în dreptul lui să dea acest ordin. 

Peter Marlowe a dat din umeri, a scos banderola, şi-a tras-o 
deasupra cotului stâng. Pe banderolă era marcat gradul: 
căpitan de aviaţie militară. 

Împăratul a rămas cu ochii holbaţi. „Cristoase, şi-a zis, ăsta-i 
ofiţer, iar eu eram cât pe ce să-i cer să...” 

— Îmi pare rău că vă deranjez de la masă, tocmai spunea 
Grey. Dar se pare că cineva a pierdut ceva. 

— Ce-a pierdut? 

„Doamne Dumnezeule: a ţipat în gând King «Ronsonul»! O. 
Doamne, îşi tot zicea, pălind de groază. Trebuie să mă scap de 
blestemata aia de brichetă!” 

— Ce-i cu tine, caporal? l-a scrutat mai îndeaproape Grey, 
observând broboanele de sudoare care-i ieşiseră deodată pe 
faţă. 

— Cam cald, nu? s-a bâlbâit King. 

Simţea cum i se moaie de transpiraţie cămaşa bine scrobită. 
Acum îşi dădea seama că i se întinsese o cursă. Mai ştia şi că 
Grey se distrează pe seama lui. S-a întrebat o clipă dacă are 
curajul s-o zbughească de-acolo, dar Peter Marlowe se afla 
între el şi fereastră, iar Grey îl putea prinde cu uşurinţă. Pe 
deasupra, dacă o lua la fugă însemna că se recunoaşte vinovat. 

L-a văzut pe Grey că spune ceva, simţea că se clatină între 
viaţă şi moarte. 

— Ce-aţi spus, domnule? 


De data aceasta, „domnule” n-a mai sunat ca o insultă; King 
a rămas cu ochii la Grey, nu-i venea să creadă. 

— Am zis că, hm... colonelul Sellars a anunţat că i s-a furat 
un inel de aur! a repetat Grey, privindu-l crunt. 

King a simţit pe moment un val de uşurare. Deci nu era 
vorba câtuşi de puţin de „Ronson”! Se speriase degeaba. Doar 
nenorocitul acela de inel al lui Sellars! Mijlocise vânzarea 
inelului lui Sellars încă în urmă cu trei săptămâni şi se alesese 
cu un câştig frumuşel. lar acum deşteptul de Sellars s-a gândit 
să anunţe că i-a fost furat. Mare mincinos colonelul! 

— Ia te uită! a spus cu un gâlgâit de râs în glas. Mare necaz. 
Să-i fure lui inelul. Închipuiţi-vă! 

— Eu pot să-mi închipui, a rostit aspru Grey. Dar tu? 

Împăratul nu i-a răspuns. Dar îi venea să zâmbească. Nimic 
de brichetă! Era în siguranţă. 

— Il cunoşti pe colonelul Sellars? l-a luat iar la întrebări 
Grey. 

— Nu prea bine, domnule. Am jucat de vreo două ori bridge 
cu el, i-a răspuns King, perfect liniştit. 

— Ţi-a arătat vreodată inelul? nu se lăsa Grey. 

King şi-a verificat încă o dată memoria. Colonelul Sellars îi 
arătase inelul de două ori. O dată când l-a rugat pe King să-l 
vândă şi a doua oară când s-a dus să-l cântărească. 

— Nu, domnule, a făcut el o mutră nevinovată. 

Ştia că n-are de ce să se teamă. Ambele întâlniri fuseseră 
fără martori. 

— Eşti sigur că nu l-ai văzut niciodată? 

— Absolut, domnule. 

Lui Grey i s-a făcut deodată lehamite de jocul acela de-a 
şoarecele şi pisica; i se făcuse şi greață de foame la vederea 
ochiurilor de pe masă. Ar fi fost gata să facă orice, chiar orice, 
măcar pentru unul. 

— N-ai un foc, amice Grey? l-a întrebat Peter Marlowe. 

N-avea cu el bricheta de fabricaţie locală. Şi avea tare chef 
să tragă o ţigară. Foarte tare. Îşi simţea buzele uscate din 
cauza neplăcerii provocate de întâlnirea cu Grey. 

— Nu. 

„la mai fă-ţi rost şi singur”, i-a spus în gând Grey, 
întorcându-se să plece. Atunci l-a auzit pe Peter Marlowe cum îi 
zice lui King: 


— Îmi împrumuţi şi mie un pic „Ronsonul” tău? Încet, Grey s- 
a răsucit spre el. Peter Marlowe era numai zâmbet, cu ochii la 
King. 

Cuvintele parcă au rămas gravate în văzduh. Apoi s-au 
răspândit în toate colţurile barăcii. 

Înfiorat, dorind măcar să câştige ceva timp, King s-a apucat 
să cotrobăiască după chibrituri. 

— E-n buzunarul din stânga, l-a ajutat Peter Marlowe. 

În clipa aceea, King a simţit că moare şi iar renaşte ca să 
moară din nou. Toţi cei din baracă şi-au ţinut răsuflarea. Aveau 
să fie martori la execuţia Împăratului. Să-l vadă prins, ridicat şi 
închis, lucru pe care, în orice împrejurări, l-ar fi considerat 
imposibil. Şi totuşi Grey era acolo, era şi King, şi cel care l-a 
dat de gol pe Împărat, depunându-l ca pe-un mieluşel pe altarul 
lui Grey. Unii dintre cei de faţă erau îngroziţi, alţii încântați, iar 
Dino şi-a zis supărat: „Doamne, tocmai când îmi venea mie 
rândul să stau mâine de pază la cufăr!” 

— Ce faci, nu-i dai un foc? a întrebat încetişor Grey. 

Ca prin minune, foamea l-a părăsit; în locul ei simţea acum o 
căldură plăcută în stomac. Grey ştia că nu figurează niciun 
„Ronson” pe listă. 

King a scos bricheta, i-a aprins ţigara lui Peter Marlowe. 
Flacăra cu care îşi dădea acum foc era dreaptă şi curată. 

— Mulţumesc, i-a surâs Peter Marlowe şi abia atunci şi-a dat 
seama de enormitatea gafei pe care o făcuse. 

— Aşa-a, a tărăgănat vorba Grey, luând în mână bricheta. 

Cuvântul a sunat majestuos şi violent, cu un aer de finalitate. 

King n-a răspuns, căci nu mai era nimic de spus. Aştepta 
doar; acum, când se ştia condamnat, nu mai resimțea nicio 
frică, îşi blestema numai propria stupizenie. Cel ce dă greş 
datorită propriei prostii nici nu mai merită numele de om. Şi 
nici nu mai are dreptul să fie Împărat, căci cel mai puternic 
este întotdeauna Împărat, dar nu numai prin putere, ci Împărat 
prin viclenie, putere şi noroc, toate la un loc. 

— De unde ai obiectul acesta, caporal? 

Întrebarea lui Grey a sunat mai mult ca o mângâiere. Peter 
Marlowe a avut simţământul că i se întoarce stomacul pe dos, 
mintea a început să-i funcţioneze febril. 

— De la mine. 


Îşi dădea seama că minciuna era cusută cu aţă albă, aşa că a 
adăugat repede: 

— Am făcut un pocheraş. Eu am pierdut. Chiar înainte de 
masă. 

Grey, King şi toţi ceilalţi se uitau la el cu gurile căscate. 

— Ce-ai făcut? nu se mai dezmeticea Grey. 

— Am pierdut-o la cărţi. Am făcut o mână de pocher. Mie mi- 
a intrat o chintă. Spune-i şi dumneata cum a fost, s-a întors el 
scurt spre King, pasându-i balonul ca să-l încerce cum se 
descurcă. 

Mintea lui King era încă învălătucită, dar avea reflexe bune. 
S-a auzit spunând: 

— Am jucat „la piron”. Mie mi-a venit un ful! şi... 

— Care era cartea? 

— Aşi cu doiari, l-a întrerupt Peter Marlowe fără nicio 
ezitare. „Ce naiba o fi aia «la piron»”? se tot întreba el în gând. 

King a avut o tresărire, în ciuda admirabilei sale stăpâniri de 
sine. Fusese cât pe ce să spună popi cu dame şi ştia că Grey îi 
observase şovăiala. 

— Cred că minţi, Marlowe! 

— Vai de mine, Grey, bătrâne, cum poţi să spui aşa ceva! a 
zis domol Peter Marlowe, ca să mai tragă de timp. „Cum 
paştele mă-sii, o fi jocul «la piron»” A fost ceva de groază, a 
spus el eu voce tare, savurând acel amestec de frică şi plăcere 
pe care-l resimte omul numai în momentele de mare pericol. 
Am crezut că-l am la mâna. Aveam chintă. De aceea am pus la 
bătaie bricheta. Spune-i şi dumneata, i s-a adresat el abrupt lui 
King. 

— Cum se joacă „la piron”, Marlowe? 

Un tunet îndepărtat a mârâit undeva, dincolo de orizont. 
King a deschis gura să spună ceva, dar Grey l-a oprit. 

— L-am întrebat pe Marlowe, a spus el pe un ton 
ameninţător. 

Peter Marlowe se simţea pierdut. S-a uitat la King şi, cu 
toate că avea impresia că ochii lui nu spun nimic, Împăratul şi-a 
dat seama. 

— Bine, a zis repede Marlowe, hai să-i arătăm. 

King a scos imediat pachetul de cărţi şi a spus fără nicio 
ezitare: 

— Eu aşteptam cartea „la găurică” şi... 


Grey s-a răsucit furios spre el. 

— Am spus că vreau să-mi zică Marlowe. Dacă mai scoţi o 
vorbă, te bag la arest pentru obstrucţionarea cercetărilor. 

King n-a mai spus nimic. Se ruga doar în gând ca Marlowe 
să-i fi prins poanta. 

„Cartea la găurică” a stârnit un ecou în străfundurile 
memoriei lui Peter Marlowe. Şi-a amintit. lar acum, dacă ştia 
jocul, a început el să-l învârtească pe Grey. 

— Cum să spun, s-a prefăcut el şi mai îngrijorat, e cam la fel 
cu orice partidă de pocher, Grey. 

— Mie să-mi explici numai cum se joacă! 

Grey era acum sigur că i-a prins cu minciuna. Peter Marlowe 
l-a privit drept, cu ochi de gheaţă. „S-or fi răcit şi ouăle alea”, 
şi-a zis în gând. 

— Ce încerci să dovedeşti tu aici, Grey? Ştie până şi orice 
fraier că se joacă cu patru cărţi pe faţă şi una întoarsă, „la 
găurică”. 

Un suspin de uşurare a plutit prin încăpere. Grey şi-a dat 
seama că nu mai e nimic de făcut. Nu mai rămânea decât 
cuvântul lui contra cuvântului lui Marlowe şi era conştient că 
până şi la Changi trebuie să vină cu probe mai concludente. 

— Aşa e, a rostit el încruntat, rotindu-şi privirea de la King la 
Peter Marlowe. Asta o ştie orice fraier, adăugă, înapoindu-i 
bricheta lui King. Ai grijă să fie trecută pe listă. 

— Am înţeles, domnule locotenent. 

Acum, când totul se sfârşise cu bine, King putea să se arate 
ceva mai uşurat. 

Peter Marlowe s-a uitat lung după Grey, iar în momentul 
când acesta a ajuns aproape de uşă, a spus ceva mai tare decât 
era nevoie, tot cu ochii la Grey: 

— Îmi mai dai o dată bricheta aia a ta? Mi s-a stins chiştocul. 

Dar Grey n-a încurcat pasul şi nici nu s-a mai întors. „E tare 
tipul, şi-a zis sumbru Peter Marlowe. Are nervii buni, exact 
omul pe care ţi-l doreşti de partea ta într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Dar şi un adversar de temut.” 

În tăcerea încărcată de electricitate, King s-a lăsat moale pe 
scaun. Peter Marlowe i-a luat bricheta din mână, şi-a aprins 
ţigara. Cu gesturi de robot, King şi-a scos pachetul de „Kooa”, 
şi-a pus o ţigară între buze şi a rămas cu ea aşa, fără să o 
simtă. Peter Marlowe s-a aplecat spre el, a scăpărat bricheta. 


King s-a concentrat îndelung asupra flăcăruiei, şi abia acum a 
văzut că lui Peter Marlowe îi tremură mâinile la fel de tare ca şi 
lui. S-a uitat în lungul barăcii; toţi stăteau ca nişte statui, cu 
ochii la el. A simţit răcoarea sudorii pe umeri, şi-a dat seama că 
şi cămaşa de pe ele udă leoarcă. 

De afară s-a auzit zgomot de gamele lovite cu lingura. Dino 
s-a ridicat să arunce o privire pe uşă. 

— Vine potolul! a strigat el fericit. 

Vraja s-a spart, oamenii şi-au adunat în grabă tacâmurile şi 
au ieşit din baracă. Au rămas doar Peter Marlowe şi cu 
Împăratul, singuri. 


Capitolul 3 

Cei doi au stat aşa o vreme, ca să-şi vină în fire. Apoi, într-un 
târziu, Peter Marlowe a spus cu voce spartă: 

— Doamne, că n-a lipsit mult! 

— Asta cam aşa e, a zis Împăratul fără grabă, după un timp. 

Fără să vrea, l-a trecut iar un fior; apoi şi-a scos portmoneul, 
a tras din el două hârtii de câte zece dolari, le-a pus pe masă. 

— Ia aici, pentru moment e destul. Dar de-acum înainte eşti 
pe leafă. Douăzeci pe săptămână. 

— Cum?! 

— Îţi dau douăzeci de marafeţi pe săptămână, l-a lămurit 
King. A rămas pe gânduri câteva clipe. Cred că ai dreptate, i-a 
spus apoi pe un ton binevoitor, surâzând. Merită mai mult. Să 
zicem treizeci. În clipa aceea a dat, în sfârşit, cu ochii de 
banderolă şi a adăugat: Domnule căpitan. 

— Poţi să-mi spui tot Peter, a spus Peter Marlowe cu iritare 
în glas. Şi, ca să fie totul limpede, n-am nevoie de banii tăi, a 
mai zis el şi s-a ridicat să plece. Mulţumesc pentru ţigară. 

— Hei, ia stai aşa, King era uluit. Ce naiba-i cu tine? Peter. 

Marlowe l-a privit de sus pe King, îi luceau ochii de 
indignare. 

— Drept cine dracu’ mă iei? Ia-ţi banii şi bagă-ţi-i... ştii tu 
unde. 

— Da' banii mei ce-au? 

— Nimic. Dar nu-mi plac manierele astea! 

— De când au manierele ceva de-a face cu banii? 

Peter Marlowe s-a întors scurt şi a luat-o din loc. King a sărit 
în picioare şi s-a postat între Peter Marlowe şi ieşire. 

— Un moment, a spus el încordat. Vreau să ştiu şi eu ceva. 
De ce m-ai acoperit adineaori? 

— Păi, se-nţelege de la sine, nu? Eu ţi-am făcut un pocinog. 
Nu puteam să te las cu pleaşca asta în braţe. Drept cine mă iei? 

— Nu ştiu. Incerc şi eu să mă dumiresc. 

— A fost greşeala mea. Te rog să mă ierti. 

— N-ai de ce să-ţi pară rău, a spus King ceva mai repezit. 
Greşeala a fost a mea. M-am prostit. Asta n-are nimic de-a face 
cu tine. 

— Oricum, asta nu schimbă lucrurile, i-a replicat Peter 
Marlowe; avea chipul ca de piatră, ochii la fel. Dar trebuie să 
mă consideri ultimul rahat dacă ţi-ai închipuit c-am să te las să 


te răstignească dobitocul ăla. Şi înseamnă că mă crezi un rahat 
încă şi mai mare dacă-ţi imaginezi c-am să iau bani de la tine... 
tocmai atunci când eu sunt cel care a comis o imprudenţă. Aşa 
ceva nu înghit de la nimeni! 

— Ia loc un moment. Te rog. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să stăm de vorba, ce naiba mai întrebi? 

Max s-a arătat şovăielnic în uşă, cu gamelele Împăratului în 
mână. 

— lertaţi-mă, a zis el prudent. Ţi-am adus masa. Vrei şi nişte 
ceai? 

— Nu. Tex primeşte azi porţia mea de supă, a dispus King, 
luând gamela cu orez şi punând-o pe masă. 

— Okay, a făcut Max, şovăind încă; se întreba dacă nu 
cumva Împăratul are nevoie de o mână de ajutor ca să-l 
cotonogească bine pe blestematul de englez. 

— Intinde-o, Max. Spune-le şi celorlalţi să ne lase singuri un 
timp. 

— S-a făcut. N 

Max s-a îndepărtat zâmbind. Şi-a zis în sinea lui că Impăratul 
e foarte înţelept că se fereşte de martori, mai ales când are de 
gând să caftească un ofiţer. 

King l-a privit iar pe Peter Marlowe. 

— Te-am rugat frumos. Nu vrei să iei loc câteva minute? 

— Bine, a spus înţepat Peter Marlowe. 

— Ascultă, a început King să-i explice cu răbdare. Tu m-ai 
scos din laţ. M-ai ajutat şi e cât se poate de firesc să te ajut şi 
eu. Ţi-am oferit nişte lovele pentru că am vrut să-ţi mulţumesc 
cumva. Dacă nu vrei banii, e-n regulă... dar să ştii că n-am vrut 
să te jignesc. Dacă am făcut-o, îmi cer scuze. 

— Îmi pare rău, s-a mai îmblânzit Peter Marlowe. Cred că m- 
am cam pripit. N-am înţeles, de fapt. 

Împăratul i-a întins mâna. 

— Hai să ne împăcăm pe chestia asta. 

Peter Marlowe i-a strâns mâna. 

— Nu prea-l ai la inimă pe Grey, nu-i aşa? a întrebat 
circumspect King. 

— Nu. 

— De ce? 


Peter Marlowe a dat din umeri. King a împărţit cu grijă 
orezul în două, i-a întins lui porţia mai mare. 

— Hai să mâncăm. 

— Dar tu? l-a întrebat Peter Marlowe, observând că a primit 
mai mult. 

— Nu mi-e foame. Mi-a pierit până şi pofta de mâncare. 
Doamne, chiar c-a fost pe muchie. Am crezut că ne pune capac 
la amândoi. 

— Cam da, a spus Peter Marlowe cu un început de zâmbet. 
Dar ne-am şi distrat de minune, nu-i aşa? 

— Cum?! 

— Ei, asta, farmecul tensiunii. Cred că n-am mai avut o 
satisfacţie ca asta de ani de zile. Dulcea emoție a primejdiei... 

— Sunt multe lucruri pe care nu le pricep la tine, a spus 
King, aproape umil. Vrei să spui că ţi-a făcut chiar plăcere? 

— Sigur că da. Cum, ţie nu ţi-a plăcut? Mie mi s-a părut 
aproape la fel de grozav ca atunci când pilotez un „Spit”!!. Ştii 
cum vine asta, în momentul respectiv ţi-e o frică îngrozitoare, 
dar în acelaşi timp parcă prinzi curaj, iar atunci - şi mai ales 
după aceea - te simţi, cum să zic, cam zurliu. 

— Eu aş zice mai degrabă că ţi-ai pierdut minţile. 

— Dacă nu-ți făcea plăcere, atunci de ce naiba ai încercat să 
mă încurci cu chestia aia „la piron”? Era să mor când te-am 
auzit. 

— N-am încercat să te încurc. Cum dracu' era să vreau să te 
încurc? 

— Ca să complici jocul şi să mă încerci pe mine. 

Total deprimat, King s-a şters la ochi, şi-a trecut mâna peste 
faţă. 

— Vrei să spui că ai crezut c-am făcut-o special? 

— Sigur! N-am făcut şi eu la fel când ţi-am pasat ţie 
întrebarea? 

— Hai să ne lămurim. Ai făcut-o doar ca să-mi testezi mie 
nervii? şi-a tras King răsuflarea. 

— Păi, sigur că da, bătrâne. Zău că nu înţeleg care-i 
problema. 


11 Prescurtat de la „Spitfire”, în traducere literală „scuipătorul de 
flăcări”, avion de vînătoare din dotarea armatei engleze în prima 
parte a războiului. 


— Doamne Cristoase, a făcut King, simțind că-l trece iar o 
sudoare rece. Eram amândoi ca şi morţi, iar lui îi ardea de 
joacă! King şi-a mai tras sufletul şi a continuat: Eşti nebun, zău 
dacă nu eşti nebun de legat. Când ai ezitat după ce ţi-am dat 
poanta aia, „la găurică”, am crezut că, gata, suntem morţi 
amândoi. 

— Aşa şi-a închipuit şi Grey. Dar eu nu făceam decât să-l 
zgândăr. Singurul motiv pentru care am încheiat-o mai repede 
a fost acela că ni se răceau ochiurile. Iar ochiuri ca astea nu 
vede omul în fiecare zi. Pe onoarea mea că nu. 

— Am avut impresia c-ai spus că nu-s bune de nimic. 

— Eu am zis că nu-s rele, a precizat Peter Marlowe apoi a 
ezitat o clipă. Ascultă, când spui că ceva „nu-i rău” asta 
înseamnă că este excepţional. E un mod de a face un 
compliment fără să pui omul în încurcătură. 

— Zău dacă nu eşti sărit de pe fix! Imi rişti mie capul - şi pe- 
al tău - numai ca să sporeşti savoarea pericolului, îţi sare 
ţandăra când îţi ofer nişte bani fără nicio condiţie şi spui că 
ceva „nu-i rău” atunci când, de fapt, ai în vedere ceva grozav. 
Cristoase, a adăugat el uluit. Cred că m-am prostit de tot. 

Ridicând ochii, a întâlnit privirea perplexă a lui Peter 
Marlowe şi n-a mai avut încotro, a izbucnit în râs. Peter 
Marlowe a pufnit şi el; după o clipă râdeau amândoi în hohote 
ca nişte isterici. 

Max a băgat nasul în baracă, ceilalţi americani se buluceau 
în spatele lui. 

— Ce naiba l-o fi apucat? s-a minunat Max. Aş fi zis că la 
vremea asta trebuie să-l fi snopit deja în bătaie. 

— Madonna, a suspinat Dino. Mai întâi Împăratul e mai-mai 
s-o feştelească, pe urmă se aşterne pe râs cu tipul care l-a 
arătat cu degetul. 

— Nu mai pricep nimic, a zis Max; nu i se mai potolea 
tremurul din măruntaie încă de când auzise primul şuier de 
alarmă. 

King a indicat privirea, i-a văzut cum se holbează la el, i-a 
întins lui Max ce mai rămăsese din pachetul de ţigări. 

— Ia aici, Max. Câte una la fiecare. Azi e sărbătoare! 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, i-a mulţumit Max, luând 
pachetul. Era cât pe ce s-o păţeşti. Suntem bucuroşi cu toţii c-ai 
scăpat. 


Împăratul le-a citit zâmbetele. Pe unele, cele bune, le-a 
reţinut. Pe altele, cele false, oricum le cunoştea. Luându-se 
după Max, i-au mulţumit şi ceilalţi. 

Max i-a scos iar pe toţi afară, s-a apucat să împartă comoara. 

— E încă sub efectul şocului, şi-a dat el cu părerea, coborând 
vocea. Lucru sigur. Ca atunci când pică un obuz chiar lângă 
tine. Acuşi îl ia la poceală pe englezoi. 

Din baracă a răbufnit o nouă rafală de râsete. Max a rămas 
cu ochii în zare, apoi a strâns din umeri. 

— A luat-o razna... şi nici nu-i de mirare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, tocmai spunea Peter 
Marlowe, ţinându-se cu mâinile de burtă. Hai să mâncăm. Dacă 
nu ne-apucăm acum, zău că n-am să mai pot. 

Au început să mănânce. Sughiţând de râs, Peter Marlowe și- 
a exprimat regretul că ochiurile s-au cam răcit, dar însăşi 
voioşia lor le încălzea acum şi le făcea delicioase. 

— Parcă ar mai avea nevoie de un pic de sare, nu crezi? a 
observat el, încercând să păstreze un ton egal, detaşat. 

— M-m, s-ar putea. Am crezut c-am pus destulă, încruntat, 
King a întins mâna după sare şi abia atunci a băgat de seamă 
lucirea maliţioasă din ochii englezului. 

— Acum ce dracu' mai e? a întrebat King, izbucnind iar în 
râs fără să vrea. 

— Am glumit, fi-ar să fie. Vouă, americanilor, vă cam lipseşte 
simţul umorului, nu-i aşa? 

— Ia mai du-te-n... Şi nu mai râde, pentru numele lui Cristos! 

După ce au terminat ouăle, King a pus de-o cafea şi s-a 
căutat de ţigări. Şi-a amintit apoi că le dăduse la băieţi, s-a 
aplecat să descuie cufărul. 

— Ia de-aici, încearcă-l şi pe-al meu, i-a zis Peter Marlowe, 
oferindu-i tabachera. 

— Mulţumesc, dar nu-mi prieşte mizeria asta. Mă zgârie pe 
gât ca dracu'. 

— Fă o încercare. E tratat. Am învăţat metoda de la nişte 
javanezi. 

Neîncrezător, King a luat în mână tabachera. „Tutunul” era 
făcut tot din iarbă obişnuită, dar în loc să fie galben ca paiele, 
era auriu închis la culoare, în loc să fie uscat şi ţeapăn, era 
moale şi mătăsos, în loc să n-aibă niciun miros, avea chiar o 
aromă de tutun, uşor dulceagă. A scos pachetul de foiţă de 


orez, şi-a pus o porţie cam exagerat de mare de iarbă tratată. 
Şi-a răsucit un cornet diform, a rupt firele care mai ieşeau 
afară, risipind neglijent pe jos resturile de tutun. 

„Dumnezeule mare, şi-a zis Peter Marlowe, ţi-am spus să 
guşti din el, nu să-mi iei toată provizia.” Ştia că ar fi trebuit să 
adune de pe jos firicelele de tutun şi să le pună înapoi în 
tabacheră, dar s-a abținut. „Sunt lucruri care nu se fac”, şi-a 
mai zis el în gând. 

King a scăpărat bricheta, au zâmbit amândoi văzând-o cum 
arde. Împăratul a tras o dată din ţigară, cu grijă, apoi încă o 
dată. Pe urmă a tras adânc în piept. 

— Nemaipomenit, a spus el cu uimire. Nu-i la fel de bună ca 
o „Kooa”, dar €..., s-a întrerupt, corectându-se. Vreau să spun 
că nu-i rea. 

— Nu-i rea chiar deloc, a râs Peter Marlowe. 

— Cum dracului se face? 

— Secret de fabricaţie. 

Împăratul şi-a dat seama că ar putea pune mâna pe o mină 
de aur. 

— E, bănuiesc, un proces destul de lung şi complicat, a luat- 
o el mai pe departe. 

— A, nu, de fapt e destul de simplu. Se moaie bine iarba într- 
o infuzie de ceai, pe urmă se stoarce. Apoi se presară deasupra 
un pic de zahăr şi se frământă, iar când s-a omogenizat, se 
coace cu grijă într-o tigaie, la foc mic. Se amestecă tot timpul 
ca să nu se prăjească prea tare. Totul e s-o potriveşti exact cum 
trebuie. Să nu fie nici prea uscată, nici prea umedă. 

King a rămas surprins că Peter Marlowe i-a relatat 
procedeul cu atâta uşurinţă, fără să se târguiască dinainte. 
„Evident, şi-a zis, acum nu face decât să-mi aţâţe pofta. Nu se 
poate să fie chiar atât de simplu, altfel ar face-o toată lumea. In 
plus, probabil că-şi dă seama că sunt singurul care poate pune 
pe picioare afacerea.” 

— Şi asta-i tot? a întrebat, zâmbind, King. 

— Da. De fapt, nu-i mare lucru. 

Împăratul a sesizat perspectiva unei afaceri înfloritoare. Şi, 
pe deasupra, perfect legale. 

— Îmi închipui că toţi cei din baraca voastră îşi prepară 
tutunul în felul ăsta. 

Peter Marlowe a clătinat din cap. 


— Doar eu fac treaba, numai pentru grupa noastră. Luni de 
zile i-am ţinut în şah, le-am spus tot felul de poveşti, dar tot n- 
au izbutit să prindă reţeta exactă. 

King a surâs satisfăcut. 

— Atunci înseamnă că eşti singurul care ştie cum se prepară 
otrava asta! 

— Ba deloc, i-a răspuns Peter Marlowe, iar King a simţit că i 
se opreşte inima în loc. E un procedeu de-al băştinaşilor. Se 
practică peste tot în Java. 

King s-a mai înseninat la faţă. 

— Însă aici nu-l ştie nimeni, nu-i aşa? 

— Habar n-am. Nu prea m-am gândit la asta. 

Împăratul a slobozit încet fumul pe nări, mintea îi lucra 
rapid. „Păi, sigur, şi-a zis, asta-i ziua mea cu noroc.” 

— Hai să-ţi spun cum vine treaba, Peter. Iți fac o propunere 
de afaceri. Îmi arăţi exact cum se face, iar eu îţi dau un procent 
de..., a mai ezitat un pic. Zece la sută. 

— Cum?! 

— Bine atunci. Douăş'cinci. 

— Douăzeci şi cinci? 

— Bine-e, a făcut Împăratul, privindu-l pe Peter Marlowe cu 
ceva mai mult respect. ii la preţ şi ăsta-i mare lucru. Eu 
organizez toată afacerea. Cumpărăm materia primă în vrac. Va 
trebui să amenajăm un atelier. Tu supraveghezi producţia, iar 
eu mă ocup de desfacere, a adăugat el, întinzându-i mâna. 
Lucrăm în parte şi împărţim pe din două, juma-juma. Bate 
palma. 

Peter Marlowe a rămas cu ochii la mâna lui King. Apoi l-a 
privit drept în faţă. 

— A, nu, aşa nu merge! a rostit el hotărât. 

— Fir-aş al dracului, a explodat Împăratul. Asta-i cea mai 
bună ofertă pe care ai putea-o căpăta vreodată. Ce vrei mai 
drept? Eu vin cu banii. Va mai trebui să şi..., s-a oprit deodată, 
străfulgerat de un gând. Peter, a continuat el după o clipă, 
puţin îndurerat, dar fără să o arate. Nu-i nevoie să afle nimeni 
că lucrezi cu mine. Îmi arăţi doar cum se face, iar eu am grijă 
să-ţi primeşti partea. Poţi avea încredere în mine. 

— Ştiu asta, a spus Peter Marlowe. 

— Atunci împărţim juma-juma! s-a luminat King. 

— Nu ţine. 


— Isuse Cristoase! 

Împăratul simțea acum cum se strânge şurubul. Dar şi-a 
tinut firea, gândindu-se numai la afacere. Şi cu cât se gândea 
mai mult... Şi-a rotit ochii în jur să se convingă că nu trage 
nimeni cu urechea. Apoi a coborât vocea şi a spus cu glas spart: 

— Şaizeci la patruzeci... şi să ştii că-n viața mea n-am mai 
făcut cuiva o asemenea ofertă. S-a făcut la şaizeci-patruzeci? 

— Nu. 

— Nu?! a izbucnit King, total şocat. Trebuie să scot şi eu 
ceva din afacerea asta. Ce naiba vrei să-ți dau ca să-mi spui 
procesul de fabricaţie? Bani peşin? 

— Nu vreau nimic, a spus Peter Marlowe. 

— Nimic? 

King s-a lăsat moale pe scaun, o epavă. Peter Marlowe se 
simţea foarte jenat. 

— Vezi tu, a spus el încă şovăind. Nu prea pricep de ce te 
înfierbânţi aşa în legătură cu anumite lucruri. Procedeul nu-i al 
meu, aşa că n-am cum să-l vând. E doar un simplu obicei al 
localnicilor. N-aş putea să-ţi iau nimic pentru el. N-ar fi corect. 
Chiar deloc. Şi oricum, eu..., s-a oprit Peter Marlowe, apoi a 
continuat repede: Vrei să-ţi arăt chiar acum? 

— Un moment. Vrei să spui că nu doreşti nimic de la mine 
dacă-mi arăţi procedeul? După ce ţi-am propus să împărţim 
şaizeci la patruzeci? După ce ţi-am spus că pot să scot bani 
buni din afacerea asta? 

Peter Marlowe a încuviinţat din cap. 

— Asta-i nebunie curată, a mormăit neajutorat King Ceva nu- 
i în regulă. Nu mai pricep. 

— Nu-i nimic de priceput, i-a zâmbit subţire Peter Marlowe. 
N-ai decât să spui că m-a bătut soarele-n cap. 

Împăratul l-a privit lung. 

— Poţi să-mi răspunzi şi mie pe faţă la o întrebare directă? 

— Da, desigur. 

— E din cauză că-i vorba de mine, nu-i aşa? 

Vorbele au rămas suspendate între ei, plutind în aerul 
înăbuşitor. 

— Nu, a răspuns Peter Marlowe, spărgând tăcerea. 

Şi adevăr a fost atunci între ei. 


O oră mai târziu. Peter Marlowe îl veghea pe Tex cum 
pregăteşte a doua serie de tutun. De data asta Tex lucra fără 
ajutor, iar King cotcodăcea primprejur ca o găină bătrână. 

— Eşti sigur c-ai pus zahăr cât trebuie? l-a întrebat el 
îngrijorat pe Peter Marlowe. 

— Exact cât trebuie. 

— Cât mai durează acum? 

— Tu cât crezi, Tex? 

Tex i-a întors zâmbetul lui Peter Marlowe, s-a ridicat cât era 
de lung. 

— Cinci, poate şase minute, cam aşa ceva. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare. 

— Unde-aveţi locul ăla? Privata adică. 

— Căcăstoarea? În spatele barăcii, i-a arătat King eu mâna. 
Nu poţi să te mai ţii până sfârşeşte Tex? Vreau să fiu sigur c-a 
prins meşteşugul. 

— Tex se descurcă foarte bine, a spus Peter Marlowe, ieşind 
afară. 

Când s-a întors, Tex tocmai lua tigaia de pe reşou. 

— Acuma da, a bâiguit el nervos, cu ochii la Peter Marlowe 
ca să vadă dacă a potrivit bine timpul. 

— La fix! a decretat Peter Marlowe, examinând tutunul 
tratat. 

Tremurând de nerăbdare, King a răsucit o ţigară din foiţă de 
orez. Tex şi Peter Marlowe la fel. Şi le-au aprins. Cu 
„Ronsonul”. Iarăşi râsete încântate. Apoi, tăcere. Fiecare îşi 
degusta ţigara ca un cunoscător. 

— Bunicel, a spus hotărât Peter Marlowe. Ţi-am spus doar, 
Tex, că-i destul de simplu. 

Tex a răsuflat uşurat. 

— Nu-i rău, a rostit King cu gândul parcă aiurea. 

— Ce dracu’ spui tu acolo? s-a răstit la el Tex. E-al naibii de 
bun! 

Peter Marlowe şi cu Împăratul s-au strâmbat de râs. I-au 
explicat lui Tex, printre sughiţuri, despre ce-i vorba, a râs şi el. 

— Trebuie să-i dăm şi-un nume de marcă, a declarat King, s- 
a gândit câteva clipe. Asta e! Ce-aţi zice de „Trei împărați”? 
Unul e Împăratul din aviația regală britanică, altul e Împăratul 
Texasului, iar al treilea sunt eu. 

— Nu-i rău, s-a pronunţat Tex. 


— Mâine pornim uzina. 

Tex a clătinat din cap. 

— Mâine trebuie să ies la lucru. 

— La naiba! Îl pun pe Dino să te înlocuiască. 

— Nu. Am să-l rog eu. 

Tex s-a sculat în picioare, i-a zâmbit lui Peter Marlowe. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule căpitan. 

— Las-o baltă cu „domnule”, de acord? i-a spus Peter 
Marlowe. 

— Sigur. Mulţumesc. 

Peter Marlowe l-a urmărit din privire. 

— Nostimă treabă, a spus el încetişor către King. N-am mai 
văzut niciodată atâtea zâmbete într-o singură baracă. 

— Eu zic aşa: n-are rost să-ţi ascunzi zâmbetul, dacă tot îţi 
vine. S-ar putea să fie mult mai rău. Ţi-au doborât avionul când 
zburai peste cocoaşă? 

— Vrei să spui pe ruta Calcutta-Chungking? Peste Himalaya? 

— Păi, da, a zis King, făcând cu capul spre tigaia cu tutun. 
Nu uita să-ţi umpli tabachera. 

— Mulţumesc. Chiar am s-o umplu, dacă nu te deranjează. 

— Oricând ai nevoie, vii şi-ţi iei. 

— Mulţumesc. Aşa am să fac. Eşti foarte drăguţ. 

Peter Marlowe şi-ar mai fi dorit o ţigară, dar îşi dădea seama 
că fumează prea mult. Dacă mai trage una acum, atunci foamea 
are să-l chinuie şi mai tare. Mai bine s-o ia uşurel. S-a uitat la 
umbra stâlpului, şi-a promis să nu fumeze până nu se mişcă 
umbra cu încă patru degete. 

— De fapt, nu m-au doborât. Jucăreaua... avionul adică, mi-a 
fost lovit la sol, în timpul unui bombardament, în Java. N-am 
mai putut zbura cu el. Plicticoasă treabă, a adăugat el, 
încercând să-şi ascundă amărăciunea. 

— Nu-i chiar atât de rău, l-a liniştit King. S-ar fi putut să fii 
în el. Eşti în viaţă, asta contează. Pe ce aparat zburai? 

— „Hurricane”. De vânătoare, cu un singur pilot. De obicei 
însă zburam pe un „Spit”... „Spitfire” adică. 

— Am auzit multe despre ele, dar n-am văzut niciunul. Le-aţi 
cam dat de furcă nemților, i-aţi pus cu botul pe labe. 

— Da, a spus încet Peter Marlowe. Cred că da. 

King a ridicat mirat din sprâncene. 

— Cum, n-ai participat la Bătălia Angliei? 


— Ba da. Am ieşit pilot în 1940... exact la timp. 

— Câţi ani aveai atunci? 

— Nouăsprezece. 

— Eh, uitându-mă la tine, ţi-aş fi dat pe puţin treizeci şi opt 
de ani, nu douăzeci şi patru! 

— Ai zbârcit-o, frăţioare! a pufnit în râs Peter Marlowe. Tu 
câţi ani ai? 

— Douăş'cinci. Fir-ar mama lor... Cei mai frumoşi ani din 
viaţă şi să stai închis în puşcăria asta împuţită! 

— N-aş zice că eşti chiar închis. Şi, după cât se pare, o duci 
chiar foarte bine. 

— Oricum ai lua-o, tot închişi suntem. Cât crezi că mai 
durează? 

— Pe nemți i-am cam pus pe fugă. Dincolo cred că se 
termină curând. 

— Aşa crezi? 

Peter Marlowe a ridicat din umeri. „Fii atent, şi-a zis în 
gând, niciodată nu ştii cât de atent trebuie să fii.” 

— Da, aşa cred. Dar, oricum, zvonurile sunt zvonuri. 

— Şi războiul de-aici? Cum o să fie cu războiul nostru? 

Pentru că întrebarea venea de la un prieten, Peter Marlowe 
i-a răspuns fără ocolişuri. 

— Cred că al nostru va dura o veşnicie. A, îi vom bate pe 
japonezi. Acum sunt sigur de asta. Dar noi, cei de aici? Nu cred 
că mai scăpăm. 

— De ce? 

— De fapt, nu cred că japonezii se vor lăsa vreodată bătuţi. 
Asta înseamnă că va trebui să debarce ai noştri pe continent. 
Iar când se va întâmpla aceasta, cred că ne vor lichida pe cei de 
aici, pe toţi. Dacă până atunci nu ne termină foamea şi bolile. 

— De ce naiba să facă ei una ca asta? 

— Ei, pentru a mai câştiga timp, aşa îmi închipui. Cred că, 
pe măsură ce se strânge năvodul în jurul Japoniei, ei vor începe 
să-şi retragă tentaculele. Şi de ce să-şi mai piardă timpul cu 
câteva mii de prizonieri? Japonezii concep viaţa într-un mod 
foarte diferit de al nostru. lar ideea că trupele noastre pot 
ajunge pe pământul lor îi va face s-o ia razna de tot, a continuat 
Peter Marlowe cu o voce cât se poate de plată şi calmă. Cred că 
pân-aici ne-a fost. Sigur, sper să greşesc. Dar asta este ceea ce 
cred. 


— Eşti un optimist, n-am ce zice, a mormăit acru Împăratul, 
iar când Peter Marlowe a râs, s-a zborşit la el: Acu’ de ce naiba 
te-a apucat râsul? Tu mereu râzi când nu trebuie. 

— Scuze, un obicei păcătos. 

— Hai să ieşim afară. Muştele astea s-au obrăznicit de tot. 
Hei, Max! a strigat King. Vrei să faci niţel curat? 

A venit Max, s-a apucat să strângă masa. King şi cu Peter 
Marlowe au sărit uşor pe fereastră. Chiar în dreptul ferestrei 
Împăratului mai erau încă o măsuţă şi o bancă sub o copertină 
de pânză. King s-a aşezat pe bancă. Peter Marlowe s-a lăsat pe 
vine, cu fundul pe călcâie, ca băştinaşii. 

— N-am reuşit niciodată să stau aşa, a spus King. 

— E foarte comod. Am învăţat asta în Java. 

— Cum se face că vorbeşti atât de bine malaieza? 

— Am trăit o vreme într-un sat. 

— Când? 

— În patruzeci şi doi. După încetarea focului. 

King l-a aşteptat cu răbdare să continue, dar n-a mai urmat 
nimic. A mai aşteptat câteva momente, pe urmă a întrebat: 

— Cum de-ai mai stat într-un sat din Java în '42, după 
încetarea focului, când la vremea aceea toată lumea era deja 
băgată în lagăre de prizonieri? 

Peter Marlowe a râs din toată inima. 

— Scuze. Nici n-am mare lucru de povestit. Nu-mi surâdea 
ideea de a sta într-un lagăr. De fapt, când a încetat războiul, m- 
am rătăcit în junglă şi, până la urmă, am dat peste sătucul 
acela. Li s-a făcut milă de mine. Am stat acolo vreo şase luni. 

— Şi cum ţi-a mers? 

— Minunat. Oamenii sunt foarte drăguţi. Mă socoteau drept 
unul de-al lor. Eram îmbrăcat ca un javanez, m-am şi boit pe 
piele ca să par mai tuciuriu... ştii cum e, dar de fapt era o 
prostie, căci statura şi culoarea ochilor m-ar fi dat oricând de 
gol... lucram în plantațiile de orez. 

— 'Te-au lăsat de capul tău? 

Peter Marlowe a zăbovit cu răspunsul. 

— Eram singurul european pe-acolo, dacă la asta te referi. 

S-a uitat spre lagăr, a văzut praful bătut de soare, a simţit 
vântul care stârneşte colbul şi-l prinde în vârtej. Iar vârtejul i-a 
amintit de ea. 


A întors privirea spre răsărit, către cerul tulbure. Dar ea era 
acum acolo, undeva, dincolo de văzduh. 

Vântul a mai prins putere, a început să încovoaie vârfurile 
cocotierilor. Dar ea se topise acum în vânt şi-n palmieri şi-n 
norii de sus. 

Peter Marlowe s-a smuls din reverie, l-a urmărit din ochi pe 
gardianul coreean care înainta greoi dincolo de reţeaua de 
sârmă ghimpată, năduşit tot din cauza zăpuşelii. Uniforma 
gardianului era uzată şi nespălată, chipiul îi era la fel de 
mototolit ca şi faţa, iar carabina îi atârna strâmb pe umăr. 
Dizgraţios pe cât fusese ea plină de graţie. 

Încă o dată, Peter Marlowe şi-a ridicat privirea spre cer, 
dornic de o distanţare. Numai aşa mai avea simţământul că nu 
se află într-o cutie... o cutie plină ochi de bărbaţi, cu mirosurile 
lor, cu murdăria lor, cu zgomotele lor. „Fără femei, şi-a zis 
neputincios Peter Marlowe, bărbaţii nu-s decât o glumă 
macabră.” În dogoarea soarelui, simţea cum îi sângerează 
inima. 

— Hei, Peter! 

King era cu ochii în susul povârnişului, cu gura căscată. 

Peter Marlowe i-a urmărit privirea şi a simţit că i se întoarce 
stomacul pe dos văzându-l pe Sean că se apropie de ei. 
„Dumnezeule!” A vrut să se strecoare pe fereastră înapoi în 
baracă, dar şi-a dat seama că asta ar bătea şi mai mult la ochi. 
Aşa că a rămas pe loc, înnegurat, abia suflând. Şi-a zis că poate 
are norocul să nu fie observat, căci Sean era prins în 
conversaţie cu maiorul de aviaţie Rodrick şi locotenentul Frank 
Parrish. Se ţineau aproape, absorbiți în discuţie. 

Chiar atunci, ca un făcut, lui Sean i-a scăpat privirea pe 
lângă Frank Parrish; l-a zărit pe Peter Marlowe, s-a oprit. 

Rodrick şi Frank s-au oprit şi ei, surprinşi. Când l-au văzut 
pe Peter Marlowe şi-au zis amândoi în gând: „O, Doamne!” Dar 
şi-au ascuns îngrijorarea. 

— Hello, Peter! a strigat de departe Rodrick. 

Era înalt şi bine îngrijit, cu o figură frumos dăltuită; Frank 
Parrish era tot atât de înalt, dar foarte neglijent. 

— Hello, Rod! i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Mă întorc într-o clipă, i-a spus Sean încet lui Rodrick şi a 
pornit spre Peter Marlowe şi Împărat. 

Acum, după ce-i trecuse primul şoc, Sean era numai zâmbet. 


Peter Marlowe a simţit că i se zbârleşte părul de pe ceafă; s- 
a ridicat în picioare, aşteptând. Fără să se întoarcă, îşi dădea 
seama că Împăratul îl sfredeleşte cu privirea. 

— Hello, Peter, a spus Sean. 

— Hello, Sean. 

— Ai cam slăbit, Peter. 

— Probabil, nu ştiu. Nu mai rău ca alţii. Dar mă simt bine, 
mulţumesc. 

— Nu te-am mai văzut de-atâta vreme... de ce nu treci o dată 
pe la teatru? Mai rămâne mereu câte ceva în plus... iar pe mine 
mă ştii, n-am fost niciodată un mare mâncău. 

În surâsul lui Sean s-a strecurat un licăr de speranţă. 

— M-mulţumesc, s-a bâlbâit Peter Marlowe, total stânjenit. 

— Ei, ştiu eu că n-ai să vii, a rostit întristat Sean. Dar eşti 
binevenit oricând, a ţinut el să precizeze, apoi după o pauză: 
Nu te mai vede omul deloc. 

— Ştii şi tu cum vine treaba. Sean. Tu eşti prins cu 
spectacolele, iar eu, ce să-ţi mai spun, ba sunt trimis cu echipa 
la lucru, ba mă iau cu altele... 

Ca şi Peter Marlowe, Sean purta şi el un sarong, dar, spre 
deosebire de cel al lui Peter Marlowe, care era jerpelit şi 
decolorat, al lui Sean era nou, alb, cu marginea brodată în 
albastru şi fir de argint. În plus, Sean avea pe el un pieptăraş 
fără mâneci, baju cum îi spun localnicii, mai scurt de talie, croit 
strâmt ca să-i scoată pieptul în evidenţă. Împăratul a rămas 
vrăjit, cu ochii la despicătura pieptarului baju. 

Sean a surprins privirea lui King, a surâs din colţul buzelor, 
şi-a prins o şuviţă de păr deranjată de adierea vântului şi a 
răsucit-o pe deget până în clipa în care King a ridicat ochii. 
Sean a zâmbit iar, ca pentru sine, străbătut de o căldură 
plăcută; King s-a îmbujorat la faţă. 

— S-a cam lăsat cu zăpuşeală, nu-i aşa? a zis King, vizibil 
stânjenit. 

— Cam aşa se pare, i-a răspuns afabil Sean. 

Părea să nu-i pese de arşiţă, n-avea un strop de sudoare pe 
faţă, niciodată, nici pe căldura cea mai toridă. S-a lăsat o 
tăcere. 

— A, scuzati, a spus Peter Marlowe, văzându-l pe Sean că se 
uită la King şi aşteaptă cu răbdare. L-ai cunoscut pe... 

Pe Sean l-a pufnit râsul. 


— O, Doamne, Peter. Pari tulburat, să ştii. Sigur că ştiu cine- 
i prietenul tău, deşi n-am fost prezentaţi, a zis Sean. 
Întinzându-i mâna lui King. Îmi pare bine de cunoştinţă. E o 
onoare să cunoşti un Împărat! 

— A-ă, mulţumesc, a spus King, abia atingând mâna delicată 
care se pierdea în palma lui butucănoasă. Doriţi... ă-ă... o 
țigară? 

— Mulţumesc, dar nu fumez. Dar dacă nu vă deranjează prea 
tare, aş lua una. De fapt, două, dacă-mi permiteţi, s-a corectat 
Sean, făcând semn cu bărbia spre potecă. Rod şi Frank 
fumează şi ştiu că s-ar bucura de o ţigară bună. 

— Sigur că da, a spus King. Poftiti. 

— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. 

Fără să vrea, King a simţit căldura zâmbetului lui Sean. Şi 
tot fără să vrea, dar perfect sincer, a adăugat: 

— Aţi fost formidabil în „Othello”. 

— Vai, mulţumesc, i-a răspuns încântat Sean. V-a plăcut 
spectacolul cu „Hamlet”? 

— Foarte. Cu toate că nu mă prea omor după Shakespeare. 

— Aşa compliment mai rar! a râs Sean. Acum punem o piesă 
nouă. A scris-o Frank, special. Va fi un spectacol foarte nostim. 

— Dacă e la nivelul obişnuit, oricum va fi un spectacol mare, 
a spus King, revenind la un ton ceva mai degajat. lar 
dumneavoastră veţi fi magnific. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Mulţumesc, s-a 
înclinat Sean, apoi s-a întors scurt spre Peter Marlowe cu o 
licărire şăgalnică în ochi. Dar mă tem că Peter nu va fi de acord 
cu această apreciere. 

— Încetează, Sean, a mormăit Peter Marlowe. 

Sean nici nu l-a privit pe Peter Marlowe, se uita numai la 
King, dar în spatele zâmbetului i se ghicea furia. 

— Peter nu mă prea agreează. 

— Încetează, Sean, a ridicat un pic tonul Peter Marlowe. 

— De ce? s-a înfierbântat Sean. Doar îi dispreţuieşti pe 
invertiţi... aşa-i numeşti tu pe pederaşti, nu? Mi-ai spus-o cât se 
poate de limpede. Să ştii că n-am uitat! 

— Nici eu! 

— Ei, asta-i bună! Nu-mi place să fiu disprețuit, să ştii... şi cu 
atât mai mult de unul ca tine! 


— Ţi-am spus să încetezi! Nu e nici timpul, nici locul. Am mai 
vorbit despre asta, mi-ai spus tot ce-ai avut de spus. Mi-am 
cerut scuze. N-am vrut să-ţi fac niciun rău! 

— Nu. Dar totuşi mă urăşti... de ce? De ce? 

— Eu nu te urăsc. 

— Atunci de ce mă ocoleşti mereu? 

— Pentru că-i mai bine aşa. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Sean, lasă-mă în pace! 

Sean s-a uitat lung la Peter Marlowe şi, deodată, la fel de 
brusc după cum izbucnise, mânia i s-a risipit. 

— lartă-mă, Peter. Probabil că ai perfectă dreptate. Prostul 
sunt eu. Necazul e că mă simt şi eu singur, din când în când. 
Mă simt singur şi mi-e dor să stăm de vorbă, doar atât, a 
adăugat el încet, atingând uşor braţul lui Peter Marlowe. Îmi 
pare rău. Nu vreau decât să fim iar prieteni. 

Peter Marlowe n-a fost în stare să mai zică nimic. Sean a mai 
ezitat o clipă. 

— Ei bine, cred că-i timpul s-o iau din loc. 

— Sean! i-a strigat Rodrick din potecă. Suntem în întârziere. 

— Vin îndată! 

Sean l-a privit iar lung pe Peter Marlowe, apoi a suspinat şi 
i-a întins mâna lui King. 

— Sunt bucuros că v-am cunoscut. Vă rog să-mi scuzaţi 
comportarea. 

King n-a putut evita să-i mai atingă o dată mâna. 

— Şi mie mi-a părut bine de cunoştinţă. 

Sean a ezitat iar, ochii i-au căpătat o expresie gravă, 
scrutătoare. 

— Sunteţi prietenul lui Peter? 

Împăratul a avut senzaţia că-l aude întreaga lume când i-a 
răspuns bâlbâit: 

— Ă-ă... sigur, da, cam aşa ceva. 

— Ciudat, nu-i aşa, cum poate avea un singur cuvânt sensuri 
atât de diferite. Dar, dacă sunteţi prietenul lui, să nu-l 
îndemnați pe căi greşite, vă rog. Aveţi reputaţia unui om 
periculos şi n-aş vrea ca Peter să aibă de suferit. in foarte 
mult la el. 

— Ă-ă... da, sigur. 

King a simţit că i se moaie genunchii, i se topeşte şira 
spinării. Surâsul magnetic al lui Sean l-a pătruns până în 


adâncurile fiinţei. Resimţea o senzaţie pe care n-o mai 
încercase până atunci. 

— Spectacolele de teatru sunt tot ce-i mai bun în lagăr, s-a 
auzit el vorbind. Te fac să simţi că merită să-ţi trăieşti viaţa. lar 
dumneavoastră sunteţi de departe cel mai bun. 

— Vă mulţumesc, s-a înclinat iar Sean apoi către Peter 
Marlowe: într-adevăr, parcă simţi că merită să trăieşti. Îmi 
place ceea ce fac. Chiar că merită osteneala, Peter. 

— Da, a încuviinţat chinuit Peter Marlowe. Mă bucur că-ţi 
merge bine. 

Sean a mai schiţat un ultim surâs incert, apoi s-a întors 
brusc şi s-a îndepărtat în grabă. King s-a lăsat greu la loc, pe 
bancă. 

— Măi, să fie-al naibii! 

Peter s-a aşezat şi el pe jos. Şi-a deschis tabachera şi a 
răsucit o ţigară. 

— Dacă n-ai şti că-i bărbat, te-ai jura pe toţi sfinţii că e 
femeie, a oftat King. Şi încă o femeie frumoasă. 

Peter Marlowe a dat din cap posomorât. 

— Nu e ca alţi pederei, ăsta-i lucru sigur. Pe legea mea. Ba 
chiar nu-i deloc la fel. Al naibii să fiu dacă n-are ceva care nu 
e... nu-şi mai găsea cuvintele King; s-a sculat în picioare, 
bâjbâind după înţeles. Nici nu ştiu cum să zic. E... e femeie, fir- 
ar al dracului! i-l aminteşti în rolul Desdemonei? Doamne, aşa 
cum arăta cu neglijeul ăla pe el, pun rămăşag că n-a fost om în 
Changi ca să nu se fi simţit stârnit. Nu condamn pe nimeni că s- 
a lăsat ispitit. Până şi eu sunt tentat, ca toată lumea. Cine zice 
că nu-i aşa minte de stinge. 

S-a uitat apoi la Peter Marlowe, l-a cercetat cu luare-aminte. 

— Uf, pentru numele lui Cristos, a spus agasat Peter 
Marlowe. Doar nu-ţi închipui c-oi fi şi eu din ăia? 

— Nu, i-a răspuns calm Împăratul. Dar nici nu m-ar deranja 
dacă ai fi. Numai să ştiu eu cum stau lucrurile. 

— Ei bine, nu sunt. 

— Să ştii că nu asta mi-a fost impresia, a rânjit King. O 
ceartă între doi îndrăgostiţi? 

— Du-te dracului! 

După un timp, King l-a întrebat într-o doară: 

— Il cunoşti de mult pe Sean? 


— A făcut parte din escadrila mea, i-a răspuns într-un târziu 
Peter Marlowe. Sean era mezinul, iar pe mine m-au pus, într-un 
fel, să-l dăscălesc. Am ajuns să-l cunosc destul de bine. 

A zburat cu un bobârnac vârful aprins al ţigăni, a pus restul 
de tutun din chiştoc înapoi în tabacheră. 

— De fapt, a fost cel mai bun prieten al meu. Era şi un pilot 
foarte bun... a doborât trei „Zero”-uri!? deasupra Javei a 
completat Peter Marlowe, a întors privirea spre King. Am ţinut 
mult la el. 

— Era... aşa şi mai înainte? 

— Nu. 

— Ei. Îmi dau seama că nu se gătea ca o muiere tot timpul, 
însă, la naiba, trebuia să se cunoască faptul că e mai altfel. 

— Sean nu era deloc mai altfel. Era doar un băiat frumos şi 
delicat. Nu era câtuşi de puţin efeminat, avea doar un fel de... 
compasiune. 

— L-ai văzut vreodată dezbrăcat? 

— Nu. 

— Se leagă. Nici alţii nu l-au văzut. Nici măcar pe jumătate 
dezbrăcat. 

Sean dispunea de o cămăruţă în clădirea teatrului, o 
încăpere numai a lui, cum nu mai avea nimeni la Changi, nici 
măcar Împăratul. Dar Sean nu dormea niciodată în camera 
aceea. Până şi gândul că Sean se află singur într-o cameră cu 
încuietoare pe dinăuntru era mult prea periculos, căci erau 
mulţi în lagăr ale căror pofte dădeau pe-afară, iar ceilalţi abia 
de se mai puteau stăpâni. Aşa că Sean dormea întotdeauna într- 
una dintre barăci; în camera lui doar se spăla şi se schimba de 
haine. 

— Ce e între voi doi, de fapt? a întrebat King. 

— Era cât pe ce să-l omor. Mai demult. 

Discuţia a încetat deodată, amândoi ascultau acum atent, cu 
încordare. Dar nu se auzea decât un fel de suspin, o vibraţie de 
alarmă. Împăratul s-a uitat repede în jur. Nevăzând nimic ieşit 
din comun, s-a ridicat şi s-a strecurat înapoi pe fereastră. Peter 
Marlowe l-a urmat, ţinându-se aproape. Cei din baracă ascultau 
şi ei încordaţi. 


12 Avion de vânătoare în dotarea armatei japoneze. 


King a tras cu ochiul spre colţul închisorii. Nu se zărea nimic 
neobişnuit. Mai trecea câte un om, încoace şi încolo, ca de 
obicei. 

— Ce crezi? a întrebat încet King. 

— Încă nu ştiu, i-a răspuns Peter Marlowe, concentrându-se. 

Tot mai treceau oameni pe lângă clădirea închisorii, doar că 
acum, aproape imperceptibil, cu un pas ceva mai grăbit. 

— Hei, atenţie, a şoptit Tex. 

De după colţul închisorii se ivise căpitanul Brough, venea 
acum pe potecă, drept spre baraca lor. În urma lui au apărut şi 
alţi ofiţeri, îndreptându-se cu toţii spre câte o baracă a trupei. 

— E de rău, a zis acru Tex. 

— Se lasă cu percheziţie, l-a îngânat Max. 

Într-o clipă, Împăratul a fost în genunchi, lângă cufărul 
negru, grăbindu-se să-l descuie. 

— Ne vedem mai târziu, a spus repede Peter Marlowe. 

— Ia aici, l-a oprit King, aruncându-i un pachet de „Kooa”. 
Ne întâlnim diseară, dacă vrei. 

Peter Marlowe a ieşit în fugă din baracă, a luat-o în jos pe 
potecă. 

King a scos iute cele trei ceasuri îngropate sub boabele de 
cafea, s-a ridicat. S-a gândit un moment, apoi s-a urcat pe 
scaun şi a îndesat ceasurile în acoperişul de frunze. Işi dădea 
seama că toţi ceilalţi ştiau acum de noua lui ascunzătoare, dar 
nu-i păsa, oricum nu se mai putea face nimic. A încuiat la loc 
cufărul. Brough era la uşă. 

— Haide, băieţi, toată lumea afară! 


Capitolul 4 

Gândul lui Peter Marlowe nu era decât la ploscă în timp ce-şi 
croia drum prin roiul de bărbaţi asudaţi care se aliniau acum pe 
drumul asfaltat. Încerca disperat să-şi amintească dacă a 
umplut-o cu apă, dar n-avea deloc siguranţa. 

A urcat în goană treptele spre baracă. Insă baraca era deja 
goală, iar în dreptul uşii stătea un gardian coreean cam jegos. 
Peter Marlowe şi-a dat seama că nu va fi lăsat să treacă, aşa că 
s-a întors din drum, strecurându-se pe sub streaşină până în 
partea cealaltă. S-a repezit pe uşa din partea opusă şi era de- 
acum lângă pat, cu plosca în mână, când l-a zărit gardianul. 

Coreeanul l-a înjurat furios, s-a apropiat şi i-a făcut semn să 
pună plosca la loc. Peter Marlowe l-a salutat ca la regulament 
şi i-a spus în malaieză, limbă pe care o pricepeau cei mai mulţi 
dintre gardieni: 

— Respectele mele, domnule şef. S-ar putea să avem mult de 
aşteptat, aşa că vă rog din suflet să mă lăsaţi să-mi iau plosca 
pentru că sufăr de dizenterie. 

În vreme ce vorbea, a scuturat plosca. Era plină. 

Gardianul i-a smuls plosca din mână, a adulmecat-o 
bănuitor. Apoi a vărsat un strop de apă pe jos, i-a întins plosca 
lui Peter Marlowe, l-a înjurat iar, i-a făcut semn să se ducă şi el 
la încolonare. 

Peter Marlowe i-a făcut o plecăciune, oftând de uşurare şi a 
pornit în fugă spre grupa lui, care era deja aliniată. 

— Unde dracu' ai fost, Peter? l-a întrebat Spence cu o 
îngrijorare sporită de durerile provocate de dizenterie. 

— Ce mai contează, o dată ce sunt aici? i-a răspuns Peter 
Marlowe, ameţit de bucurie că a izbutit să pună mâna pe 
ploscă. Hai, Spence, la treabă, aliniază-ţi trupa, l-a mai îmboldit 
el. 

— Să te ia naiba. Hai, băieţi, alinierea! a dat comanda 
Spence, şi-a numărat oamenii, apoi a întrebat: Unde-i Bones? 

— La infirmerie, a dat glas Ewart. L-am dus chiar cu azi- 
dimineaţă. 

— De ce naiba nu mi-ai spus mai înainte? 

— Am lucrat la grădină toată ziua, ce Dumnezeu mai vrei? 
Mai ia-te şi de altcineva! 

— Tu să-ţi ţii gura, auzi? 


Peter Marlowe însă nici nu auzea înjurăturile, vorbăria, 
zvonurile. Nădăjduia doar ca şi colonelul şi cu Mac să fi apucat 
să-şi ia şi ei ploştile. 

După verificarea efectivului grupei, căpitanul Spence s-a 
îndreptat pe drum spre locotenent-colonelul Sellars, care avea 
comanda formală peste patru barăci, l-a salutat. 

— Efectiv şaizeci şi patru, controlat, domnule locotenent- 
colonel. Nouăsprezece prezenţi, douăzeci şi trei la infirmerie, 
douăzeci şi doi la lucru. 

— Bine, Spence. 

De îndată ce a căpătat cifrele pentru toate cele patru barăci, 
Sellars le-a adunat pe categorii şi a pornit în lungul şirului să-i 
raporteze colonelului Smedly-Taylor, care avea în subordine 
zece barăci. Apoi, colonelul Smedly-Taylor s-a dus să raporteze 
şi el mai sus. Alţi ofiţeri au pornit şi ei să raporteze superiorilor 
şi operaţiunea s-a repetat în tot lagărul, în interiorul şi în afara 
închisorii, până când toate rapoartele au ajuns la comandantul 
lagărului. Comandantul a adunat numărul celor prezenţi cu cei 
de la infirmerie şi cu cei care fuseseră scoşi la lucru şi a 
prezentat totalul căpitanului  Yoshima, interpretul militar 
japonez. Yoshima l-a înjurat pe comandantul lagărului pentru 
că din total rezulta un om lipsă. 

A urmat o oră de panică până când omul lipsă a fost găsit, în 
sfârşit, la cimitir. Colonelul dr. Rofer, şeful serviciului medical, 
l-a înjurat pe adjunctul său, colonelul dr. Kennedy, care a 
încercat să explice cât de greu este să ţii evidenţa la moment, 
dar colonelul Rofer l-a mai înjurat o dată şi i-a atras atenţia că 
asta intră în atribuţiile lui. Apoi Rofer s-a dus să-şi ceară scuze 
de la comandantul lagărului, care l-a înjurat pentru lipsa lui de 
eficienţă, iar apoi comandantul lagărului s-a dus la Yoshima şi a 
încercat să-i explice cât mai politicos că, în sfârşit, mortul a fost 
găsit şi că este foarte greu să ţii evidenţa precisă la minut. Iar 
Yoshima l-a înjurat pe comandantul lagărului pentru lipsa lui de 
eficienţă şi i-a spus că poartă întreaga răspundere... dacă nu e 
în stare să ţină nici măcar o simplă evidenţă, atunci poate că a 
sosit timpul să preia un alt ofiţer comanda lagărului. 

În timp ce iritarea se transmitea cu iuţeală în sus şi-n jos pe 
scară ierarhică, gardienii coreeni se ocupau de 
percheziţionarea barăcilor, în special a barăcilor în care 
stăteau ofiţerii. Aici trebuia să se afle radioul pe care-l căutau. 


Legătura cu lumea din afară, speranţa tuturor. Urmăreau să 
găsească radioul, aşa cum mai găsiseră unul cu cinci luni în 
urmă. Insă gardienii se coceau de căldură, la fel cum se coceau 
de căldură şi oamenii aliniaţi în drum, iar cercetările lor erau 
destul de superficiale. 

Oamenii înjurau, năclăiţi de năduşeală. Câţiva au leşinat. Cei 
care aveau dizenterie se îndreptau cu pas şovăit spre latrine. 
Cei care erau prea bolnavi ca să le mai pese se puneau pe vine 
chiar acolo sau rămâneau culcaţi, lăsându-se cuprinşi de 
durere, savurând-o. Cei sănătoşi nici nu băgau în seamă 
duhoarea. Duhoarea era ceva normal, după cum tot normală 
era şi coada de la latrine; aşteptarea era şi ea normală. 

Percheziţia s-a încheiat abia după trei ore. S-a ordonat 
ruperea rândurilor. Au pornit în roiuri spre barăci, la umbră; 
unii stăteau acum întinşi pe priciuri, suflând greu, alţii se 
duceau la duşuri, sperând ca răcoarea apei să le mai 
îndulcească durerea din capetele încinse. 

Peter Marlowe a ieşit de la duşuri. Şi-a înfăşurat sarongul în 
jurul mijlocului şi a pornit spre bungalovul de beton unde 
stăteau prietenii săi, tovarăşii săi de unitate. 

— Puki “'mabhlu! i-a rânjit Mac. 

Maiorul McCall era un scoţian mic de statură, dar vânos, 
care se ţinea mereu foarte drept. Cei douăzeci şi cinci de ani 
petrecuţi în junglele din Malaya îi săpaseră cute adânci pe 
faţă... asta, băuturile tari, nopţile pierdute la cărţi şi crizele de 
friguri. 

— 'Mahlu senderis, i-a replicat fericit Peter Marlowe, 
aşezându-se pe vine. 

Injurăturile malaieziene fuseseră întotdeauna o încântare 
pentru el. O traducere precisă nici nu era posibilă, cu toate că 
puki era o denumire mai pitorească a părţii femeieşti, iar 
'mabhlu însemna „ruşinată”. 

— Nenorociţilor, nu puteţi să vorbiţi şi voi, măcar o dată, 
englezeşte ca oamenii? a mârâit colonelul Larkin. 

Stătea lungit pe salteaua pe care o aşternuse pe jos. Gâfâia 
încă din pricina căldurii, îl durea şi capul după o criză recentă 
de malarie. 

Mac i-a făcut cu ochiul lui Peter Marlowe. 

— Noi îi tot explicăm, dar nu intră nimic în capul ăla tare. 
Nu mai e nicio speranţă pentru sărmanul colonel! 


— Aş-şa-i, camarade, a făcut Peter Marlowe, maimuţărind 
accentul australian al lui Larkin. 

— Cum dracu' m-am înhăitat eu cu voi ăştia doi, s-a văitat 
Larkin, n-am să ştiu niciodată. 

— Pentru că-i prea leneş, ce zici, Peter? Noi doi ne spetim la 
muncă, nu-i aşa? lar el şade acolo şi se preface că nu se poate 
scula din pat doar pentru că are un flecuşteţ de malarie. 

— Puki “mahlu. Adu-mi şi mie nişte apă, Marlowe! 

— "Nţeles, să trăiţi, dom'le colonel! 

I-a întins plosca lui Larkin. Când a văzut-o, Larkin a zâmbit 
în pofida durerii. 

— Totul în regulă, băiete? 

— Da. Dar, Doamne, au fost momente în care am cam băgat- 
o pe mânecă. 

— La fel ca şi Mac şi cu mine. 

Larkin a sorbit câteva înghiţituri, i-a înapoiat cu grijă plosca. 

— Eşti bine, colonele? 

Pe Peter Marlowe îl îngrijora paloarea lui Larkin. 

— Bine pe dracu’, a mormăit Larkin. O sticlă de bere e 
singurul lucru care m-ar face bine. Mâine aş fi iar pe picioare. 

Peter Marlowe a dat din cap. 

— Cel puţin nu mai ai febră. 

Atunci, cu o indiferenţă prefăcută, a scos din buzunar 
pachetul de „Kooa”. 

— Doamne Dumnezeule! au făcut într-un glas Mac şi Larkin. 

Peter Marlowe a desfăcut pachetul, le-a dat la fiecare câte o 
țigară. 

— Dar de la Moş Crăciun! 

— De unde naiba le-ai ciupit, Peter? _ 

— Stai să le fumăm mai întâi, a zis mohorât Mac. Înainte de 
a primi vestea cea proastă. Probabil că ne-a vândut paturile... 
sau aşa ceva. N 

Peter Marlowe le-a spus povestea cu Impăratul şi cu Grey. 
Pe măsură ce-l ascultau, cei doi erau tot mai uluiţi. Când le-a 
spus despre procesul de preparare a tutunului, l-au ascultat în 
tăcere până în clipa în care a pomenit de procente. 

— Şaizeci la patruzeci! a explodat încântat Mac. Şaizeci la 
patruzeci. Dumnezeule! 

— Chiar aşa, a confirmat Peter Marlowe, înţelegându-l greşit 
pe Mac. Închipuiţi-vă! Până la urmă, tot i-am arătat cum se 


face. A părut surprins când i-am spus cu nu vreau nimic în 
schimb. 

— I l-ai dat aşa, pe gratis? 

Mac era înmărmurit. 

— Bineînţeles. Am greşit cumva, Mac? 

— Dar de ce? 

— Pentru că nu mă pot băga în afaceri, asta-i una la mână. În 
familia Marlowe n-au existat negustori, i-a explicat Peter 
Marlowe, vorbindu-i ca unui copil. Pur şi simplu, asta nu se 
face, bătrâne. 

— Dumnezeule, ai şi tu o ocazie minunată să faci ceva bani şi 
dai în ea cu piciorul, zâmbind nepăsător, cu dispreţ. Îmi 
închipui că-ţi dai seama că, avându-l pe King în spatele afacerii, 
ai fi câştigat destul ca să cumperi raţii duble de-acum şi până la 
sfârşitul lumii. De ce n-ai tăcut dracului din gură şi nu mi-ai zis 
mie ca să... 

— Ce spui tu acolo. Mac? l-a întrerupt tăios Larkin. Băiatul a 
făcut exact ce trebuie şi, oricum, ar fi fost rău să intre în 
afaceri cu Împăratul. 

— Dar... 

— Dar nimic, l-a potolit Larkin. 

Mac s-a domolit imediat, năpădit de remuşcări pentru 
izbucnirea de adineaori. A râs nervos, forţat: 

— Am vrut doar să te tachinez, Peter. 

— Eşti convins, Mac? Doamne, s-a întristat deodată Peter 
Marlowe. Am făcut cumva o prostie? N-aş vrea să vă fi 
dezamăgit. 

— Nu, băiete, fii serios, glumeam şi eu. Zi-i mai departe, 
spune-ne ce s-a mai întâmplat. 

Peter Marlowe le-a povestit totul cum a fost, întrebându-se 
tot timpul dacă n-a făcut pe undeva vreo greşeală. Mac era cel 
mai bun prieten al său, un tip deştept, care nu-şi pierde 
niciodată cumpătul. Le-a spus şi despre Sean, iar când a 
terminat parcă s-a simţit ceva mai bine. Apoi a plecat. Era 
rândul lui să dea de mâncare la pui. Când au rămas singuri, 
Mac i-a spus lui Larkin: 

— La naiba... îmi pare rău. N-avea niciun rost să-mi ies din 
pepeni în halul ăsta. 


— Nu te condamn, camarade. Ăsta umblă cu capul în nori. 
Are nişte idei cam trăsnite băiatul ăsta. Dar nu se ştie 
niciodată. Poate că şi Împăratul ne va fi cândva de folos. 

— Asta cam aşa e, a murmurat Mac, dus pe gânduri. 

Peter Marlowe avea în mână o gamelă plină cu frunze 
tocate, pe care le adunase dinainte. A trecut prin dreptul zonei 
latrinelor şi a ajuns la padocurile în care erau ţinute găinile din 
lagăr. 

Erau multe padocuri, mai mari şi mai mici, îngrădituri 
pentru o singură găină prăpădită şi un padoc uriaş pentru o 
sută treizeci de găini, cele care erau proprietatea întregului 
lagăr, iar ouăle lor mergeau la fondul comun. Alte padocuri 
aparţineau câte unei grupe sau unei asociaţii de unităţi care-şi 
valorificau în comun posibilităţile. Numai Impăratul avea 
padocul lui personal. 

Padocul grupei din care făcea parte Peter Marlowe fusese 
construit de Mac. Erau în el trei găini - averea unităţii. Larkin 
cumpărase găinile cu şapte luni în urmă, când unitatea a 
vândut ultimul lucru de preţ pe care-l mai avea: verigheta de 
aur a lui Larkin. Larkin nu vroia s-o vândă, dar pe-atunci Mac 
era bolnav, Peter Marlowe avea dizenterie, iar cu două 
săptămâni mai înainte rațiile de lagăr fuseseră iar reduse, aşa 
că Larkin a vândut-o. Dar nu prin mijlocirea Împăratului. 
Folosise serviciile unuia dintre oamenii lui, Tiny Timsen, 
negustorul australian. Cu banii căpătaţi a cumpărat atunci 
patru găini de la comerciantul chinez care obținuse de la 
japonezi concesiunea de a trata cu lagărul, iar împreună cu 
găinile mai luase şi două cutii de sardele, două cutii de lapte 
condensat şi o jumătate de litru de ulei de palmier portocaliu la 
culoare. 

Găinile erau bune şi se ouau la vreme. Apoi una a murit şi 
cei trei au mâncat-o. Oasele le-au păstrat, le-au pus într-o oală 
împreună cu măruntaiele, ghearele şi capul şi cu o papaia!’ 
verde, pe care o furase Mac când l-au scos la lucru, şi au făcut 
un fel de tocană. O săptămână întreagă şi-au simţit atunci 
trupurile pline şi curate. 

Larkin a deschis o cutie de lapte condensat în ziua în care a 
făcut cumpărătura. Fiecare primea câte o lingură, o dată pe zi, 
până ce s-a terminat cutia. Laptele condensat nu se strică din 


13 Fruct tropical asemănător, ca formă şi gust, cu pepenele galben. 


cauza căldurii. În ziua în care nu s-a mai putut scoate nimic cu 
lingura, au fiert cutia şi au băut lichidul. A fost foarte bun. 

Cele două cutii de sardele şi ultima cutie de lapte condensat 
constituiau fondul de rezervă al unităţii, pentru cazul în care-ar 
avea un ghinion rău de tot. Cutiile erau păstrate într-o 
ascunzătoare păzită permanent de un membru al unităţii. 

Peter Marlowe s-a uitat în jur înainte de a descuia lacătul de 
la coteţ pentru a fi sigur că nu-i nimeni prin apropiere care să 
poată vedea cum se deschide. A dat uşiţa la o parte şi a văzut 
două ouă. 

— Şezi liniştită, Nonya, i-a spus el blând găinii celei mai de 
soi. N-am de gând să te tulbur. 

Nonya clocea un cuibar de şapte ouă. Unitatea făcuse un 
mare efort de voinţă pentru a lăsa ouăle sub cloşcă, însă dacă 
aveau norocul să obţină şapte puişori, iar puii apucau să 
trăiască şi să ajungă cocoşi sau găini, atunci ajungeau să aibă 
un cârd uriaş. Atunci ar avea posibilitatea să lase mereu câte o 
găină de cloşcă. Şi nu le-ar mai fi niciodată teamă de Salonul 
Şase. 

Salonul Şase îi adăpostea pe orbi, cei care-şi pierduseră 
vederea în urma îmbolnăvirii de beri-beri!?. 

Orice adaos de vitamine avea un efect miraculos pentru 
îndepărtarea acestui pericol permanent, iar ouăle reprezentau 
o sursă puternică de vitamine, singura de care puteau dispune, 
de altfel. Aşa se făcea că, de fiecare dată, comandantul 
lagărului blestema şi cerea mai mult de la stăpânire. Dar, de 
cele mai multe ori, porţia era un ou de persoană pe săptămână. 
Unii primeau un ou în plus în fiecare zi, dar, de obicei, era deja 
prea târziu. 

Şi tot aşa se făcea că păsările erau păzite zi şi noapte de o 
gardă de ofiţeri. De aceea a te atinge de o găină care aparţinea 
lagărului sau altei unităţi era un delict grav. Un ostaş care a 
fost prins cu o găină cu gâtul sucit în mână a fost omorât în 
bătaie de cei care au dat de el. Autorităţile au stabilit că, în 
cazul acela, a fost vorba de un omor scuzabil. 

Peter Marlowe s-a oprit în capătul padocului ca să admire 
găinile Împăratului. Erau şapte, durdulii şi uriaşe în comparaţie 
cu celelalte. Era şi un cocoş în padoc, mândria lagărului. I se 


14 Boală specifică din Orientul Îndepărtat, datorată unei deficienţe de 
vitamina B, oarecum asemănătoare cu pelagra. 


spunea Sunset!5. Din sămânţa lui ieşeau pui viguroşi, cocoşei şi 
puicuţe. Putea să-l ceară oricine pentru împerecheat. Dar şi 
asta avea un preţ: Impăratul avea dreptul să-şi aleagă din puii 
prăsiţi. N 

Chiar şi găinile Împăratului erau inviolabile şi ţinute sub 
pază la fel cu celelalte. 

Peter Marlowe l-a urmărit pe Sunset cum îngenunchează o 
găină şi o calcă. Găina s-a săltat din praf, s-a pus să alerge de 
colo-colo, cotcodăcind, a mai şi ciupit cu ciocul o altă găină aşa, 
din ciudă. Peter Marlowe s-a ruşinat în gând pentru că a privit 
scena. Ştia că asta-i o dovadă de slăbiciune. Ştia că iar se va 
gândi la N'ai şi iar o să-l chinuiască junghiul acela, la 
încheietura coapselor. 

S-a întors la coteţ, a controlat dacă lacătul e bine încuiat şi a 
pornit înapoi spre bungalov, purtând cu grijă cele două ouă. 

— Peter, băiete, i-a zâmbit larg Mac, asta-i ziua mea cea 
norocoasă! 

Peter Marlowe a scos pachetul de „Kooa”, a împărţit ţigările 
în trei grămăjoare. 

— Pe celelalte două le tragem la sorţi. 

— Ia-le tu, Peter, a spus Larkin. 

— Nu, tragem la sorţi. Cartea cea mai mică pierde. 

Mac a pierdut şi s-a prefăcut tare amărât. 

— Rahat cu mac! 

Au desfăcut cu grija ţigările din foiţă, au presărat tutunul în 
tabachere şi l-au amestecat cu iarba tratată după modelul 
javanez, atâta cât avea fiecare. Apoi au împărţit porţiile în 
patru, au pus trei dintre ele în alte cutiuţe şi le-au încredinţat 
lui Larkin spre păstrare. Era prea tentant să ai asupra ta atâta 
tutun deodată. 

Brusc, cerurile s-au despicat şi a început potopul. 

Peter Marlowe şi-a scos sarongul, l-a împăturit atent şi l-a 
depus pe patul lui Mac. 

_ — Peter, a rostit grijuliu Larkin. Să ai grijă cum te porţi cu 
Împăratul ăla. S-ar putea să fie periculos. 

— Sigur că da. Nu-ţi face griji. A 

Peter Marlowe a ieşit afară, sub ruperea de nori. Intr-o 
clipită, Mac şi Larkin s-au despuiat şi ei şi l-au urmat, 


15 Asfinţit (engl.). 


alăturându-se mulţimii de bărbaţi goi care se bălăceau acum în 
ploaie. 

Trupurile primeau cu recunoştinţă şfichiuirea picăturilor, 
plămânii inspirau cu nesaţ aerul răcorit, li se dezmorţeau 
creierii. 

Şi aşa duhoarea de la Changi a fost spălată de ape. 


Capitolul 5 

După ploaie au rămas afară ca să se bucure de răcoarea 
trecătoare, aşteptând să vină ora mesei. Se mai scurgea ceva 
apă de pe acoperişurile din foi de palmier, gâlgâia prin 
şănţuleţele de scurgere, praful se transformase în noroi. Dar 
soarele lucea la fel de mândru pe cerul albicios. 

— Bu-un, a suspinat fericit Larkin. Parcă mă şi simt ceva mai 
bine. 

— Aşa-i, a încuviinţat absent Mac. 

Şedeau toţi trei pe terasă. Dar gândul lui Mac rătăcea acum 
departe, spre nordul ţării, la plantaţia lui de arbori de cauciuc 
de la Kedah. 

— Căldura are şi ea rostul ei, a rostit el încetişor, te face să 
preţuieşti mai bine răcoarea. La fel ca atunci când ai friguri. 

— Malaya e o împuţiciune, şi ploaia, şi arşiţa, şi malaria, şi 
ploşniţele, şi muştele - toate sunt o împuţiciune, a decretat 
Larkin. 

— Or fi, dar nu pe timp de pace, i-a făcut Mac cu ochiul lui 
Peter Marlowe. Şi nici într-un sătuc ascuns, ce zici, Peter, 
băiete? 

Peter Marlowe i-a zâmbit. Le spusese aproape totul despre 
viaţa lui în sătucul acela. Din ceea ce nu le spusese, bănuia că 
Mac ştie cum trebuie să fi stat lucrurile, căci Mac îşi petrecuse 
în Orient cea mai mare parte a vieţii, din adolescenţă încoace, 
şi iubea Orientul tot atât pe cât îl ura Larkin. 

— Aşa mi se pare şi mie, a spus visător Peter Marlowe. 

Au surâs toţi trei. Acum nu mai vorbeau mult între ei. Toate 
întâmplările fuseseră povestite şi repovestite, adică toate cele 
pe care a vrut fiecare să le spună. 

Aşteptau acum cu răbdare. Când a sosit vremea mesei, au 
stat cu toţii la rând, apoi s-au întors la bungalov. Fiertura care 
se numea supă au băut-o repede. Peter Marlowe a pus reşoul 
artizanal şi a prăjit un ou. A răsturnat toate porţiile de orez 
într-un singur castron şi a aşezat oul deasupra, cu un pic de 
sare şi piper. A amestecat îndelung, până ce întreaga cantitate 
de albuş şi gălbenuş s-a împrăştiat egal în orez; a împărţit 
porţiile. Au mâncat încet, savurând fiecare îmbucătură. 

Când au terminat, Larkin a strâns vasele şi s-a dus să le 
spele, căci era rândul lui. S-au aşezat iar pe terasă să aştepte 
amurgul şi apelul de seară. 


Peter Marlowe urmărea leneş cu privirea oamenii care 
treceau pe drum, bucuros să-şi simtă stomacul plin, când l-a 
zărit pe Grey venind drept spre ei. 

— Bună seara, domnule colonel, a spus Grey către Larkin, 
salutând reglementar. 

— "Seara, Grey, a oftat Larkin. Cine-a dat-o-n bară de data 
asta? 

Apariţia lui Grey nu putea decât să anunţe alte necazuri. 
Grey s-a uitat de sus la Peter Marlowe. Larkin şi Mac au simţit 
de îndată duşmănia dintre ei. 

— Colonelul Smedly-Taylor mi-a ordonat să vă comunic, 
domnule colonel, a spus Grey. Doi dintre oamenii 
dumneavoastră s-au luat la bătaie. Caporalul Townsend şi 
soldatul Gurble. I-am băgat pe amândoi la carceră. 

— Bine, locotenent, a zis înţepat Larkin. Poţi să le dai 
drumul. Le spui să se prezinte la mine după apelul de seară. 
Las’ că le-arăt eu lor! s-a indignat Larkin, apoi după o pauză: 
Ştii din ce cauză s-au bătut? 

— Nu, domnule colonel. Cred însă că s-au luat de la „două-n 

sus”. 
„Un joc de mai mare râsul, şi-a zis Grey. Două monede 
aşezate pe-o surcea, le arunci în sus şi trebuie să ghiceşti dacă 
pică amândouă cu pajură, amândouă cu cap, sau una aşa şi una 
aşa.” 

— Probabil că ai dreptate, a mormăit Larkin. 

— N-aţi putea interzice jocul ăsta? Se iscă întotdeauna 
necazuri când... 

— Să le interzic eu jocul? l-a întrerupt scurt Larkin. Dacă o 
fac, au să spună c-am înnebunit de tot. N-ar da nicio atenţie 
unui ordin atât de tâmpit... şi pe bună dreptate. Jocurile de 
noroc fac parte din însăşi fiinţa australianului, de atâta lucru 
puteai să-ţi dai seama până acum. Un joc de „două-n sus” îi mai 
ia omului gândul de la alte prostii, iar o bătaie nu-i nici ea rea, 
din când în când. 

S-a ridicat în picioare ca să-şi stăpânească tremurul 
umerilor. 

— Pentru un australian jocurile de noroc sunt ca aerul. La 
noi până şi ultimul nătărău mai păstrează un shilling sau doi ca 
să-şi încerce norocul, a înăsprit Larkin tonul, îmi place şi mie să 
mă prind la un joc de „două-n sus” când îmi vine cheful. 


— Da, domnule colonel, a constatat Grey. 

Il văzuse pe Larkin, cum mai văzuse şi pe alţi ofiţeri 
australieni, umblând de-a buşilea prin praf în rând cu ostaşii, 
zbierând şi suduind ca ultima cătană. Nici nu-i de mirare că 
stau aşa de prost cu disciplina. 

— Spune-i colonelului Smedly-Taylor că mă ocup eu de ei. 
Dar ce-şi închipuie! 

— Păcat de bricheta lui Marlowe, nu-i aşa, domnule Colonel? 
a aruncat Grey vorba, privindu-l fix pe Larkin. 

Larkin nu şi-a ferit ochii, s-a încruntat niţel. 

— Nu trebuia să se lăcomească la câştig. Nu-i aşa? 

— Chiar aşa, domnule colonel, a spus Grey după o pauză 
destul de lungă ca să-şi marcheze atitudinea. 

„Ce să-i faci, şi-a zis, merita măcar o încercare. La naiba cu 
Larkin, la naiba şi cu Marlowe, mai e timp destul.” 

Era gata-gata să salute şi să-şi ia rămas bun când i-a trăsnit 
prin minte o idee cu totul fantastică. Şi-a stăpânit tulburarea şi 
a spus ca din întâmplare: 

— A, bine că mi-am adus aminte, domnule colonel. Umblă un 
zvon că cineva dintre australieni ar avea un inel cu diamant. 

Apoi, socotind că afirmaţia şi-a făcut efectul, a mai adăugat: 

— Nu se întâmplă să ştiţi ceva despre chestia asta? 

Larkin avea ochii adunaţi în orbite, ascunşi în umbra unor 
sprâncene stufoase. A scăpat o privire scurtă spre Mac înainte 
de a răspunde. 

— Mi-au ajuns şi mie la ureche zvonurile astea. După câte-mi 
dau seama, nu e vorba de vreunul dintre oamenii mei. De ce? 

— Încerc să verific, domnule colonel, a zâmbit strâmb Grey. 
Desigur, vă daţi seama că un inel de felul ăsta ar putea fi 
dinamită curată. Şi pentru proprietar şi pentru mulţi alţii, a 
precizat el, apoi a adăugat: Ar fi mai bine să fie ţinut sub cheie. 

— N-aş zice, bătrâne, a spus Peter Marlowe, rostind cuvântul 
„bătrâne” ca o insultă voalată. Asta ar fi soluţia cea mai 
proastă, dacă diamantul există cu adevărat. Lucru de care mă 
cam îndoiesc. Dacă se află într-un loc cunoscut, s-ar găsi mulţi 
amatori să vadă cum arată. Şi, oricum, japonezii l-ar sălta de 
îndată ce ar afla despre el. 

— Sunt de acord, a zis gânditor Mac. 

— Povestea asta e mai bine s-o laşi cum e. Adică încurcată. 
Probabil că nu-i decât un zvon, a conchis Larkin. 


— Sper, a spus Grey, căpătând siguranţa că i se adevereşte 
bănuiala. Dar zvonul circulă totuşi destul de insistent. 

— Nu poate fi vorba de unul dintre oamenii mei. Mintea lui 
Larkin lucra acum febril Grey părea să fi mirosit ceva... Cine ar 
putea fi? Cine? 

— Ei bine, dacă mai auziţi câte ceva, domnule colonel, poate 
îmi spuneţi şi mie, a încheiat Grey, plimbându-şi dispreţuitor 
privirea spre Peter Marlowe. Menirea mea e să previn 
necazurile înainte de a izbucni. 

L-a salutat apoi corect pe Larkin, a făcut un semn din cap 
către Mac şi a plecat. 

S-a lăsat o tăcere lungă, grea de gânduri. 

— De ce o fi întrebat el de chestia asta? a zis Larkin, cu o 
privire scurta către Mac. 

— Da-a, a făcut Mac. M-am întrebat şi eu. Ai observat cum i 
s-a luminat faţa ca un far? 

— Chiar aşa! a spus Larkin cu brazdele de pe faţă parcă mai 
adâncite ca de obicei. Măcar într-o singură privinţă are şi Grey 
o dată dreptate. Un diamant ar putea să-i coste pe-o groază de 
oameni o groază de sânge. 

— Nu-i decât un zvon, colonele, a zis Peter Marlowe. Nimeni 
n-ar fi putut păstra aşa ceva atâta timp. Imposibil. 

— Sper să ai dreptate, s-a încruntat Larkin. Doamne fereşte 
să nu-l aibă cumva vreunul dintre băieţii mei. 

Mac s-a întins, trosnindu-şi oasele. Îl durea capul, simţea că 
se apropie o nouă criză de friguri. „Oricum, o mai trag trei 
zile”, şi-a zis el liniştit. Avusese friguri de-atâtea ori, încât 
făceau acum parte din viaţa lui, ca şi respiraţia. Cam o dată la 
două luni. Şi-a amintit că trebuia să treacă în retragere încă din 
1942, conform avizului medical. Când malaria te atinge şi la 
splină, atunci trebuie să te întorci acasă, bătrâne, acasă în 
Scoţia, într-o climă mai rece. Îţi cumperi o fermă micuță pe 
undeva pe lângă Killin, cu o privelişte încântătoare spre Loch! 
Tay. Atunci s-ar mai putea să trăieşti. 

— Da-a, a făcut Mac ostenit, simţindu-şi povara celor 
cincizeci de ani, apoi a rostit cu glas tare gândul care era în 
mintea tuturor: Dar dac-am avea noi pietricica aia blestemată, 
atunci am duce-o bine-mersi, fără nicio teamă de viitor. Chiar 
aşa, fără teamă. 


16 Lac, în dialectul scoţian. 


Larkin şi-a răsucit o ţigară, a aprins-o, a tras adânc în piept. 
I-a trecut-o lui Mac, care a tras şi el din ea, apoi i-a întins-o lui 
Peter Marlowe. Când era aproape pe terminate, Larkin a 
îndepărtat vârful aprins, a pus restul de tutun înapoi în 
tabacheră. Tot el a spart tăcerea: 

— M-aş duce să fac câţiva paşi. 

— Salamat, i-a zâmbit Peter Marlowe. Asta însemna „pace 
ţie”. 

— Salamat, a spus Larkin şi a ieşit afară, în dogoarea 
soarelui. 


În timp ce Grey urca poteca spre coliba poliţiei militare, 
creierul îi lucra înfrigurat. Şi-a făgăduit ca, de îndată ce ajunge 
la colibă şi-i eliberează pe australieni, să-şi răsucească o ţigară 
pentru a-şi sărbători victoria. Cea de-a doua pe ziua de azi, cu 
toate că nu mai avea tutun de buruiană decât pentru trei ţigări 
până la solda care se dădea abia săptămână viitoare. 

A urcat treptele, i-a făcut semn sergentului Masters: 

— Poţi să le dai drumul! 

Masters a dat la o parte ranga grea care bloca uşa cuştii de 
bambus. Cei doi ostaşi morocănoşi au luat poziţie de drepţi în 
faţa lui Grey. 

— Vă prezentaţi amândoi la colonelul Larkin după controlul 
de seară. 

Cei doi au salutat şi s-au dus. 

— Mama lor de scandalagii, a mormăit scurt Grey. 

S-a aşezat la masă, şi-a scos tabachera şi foiţa de ţigară. 
Fusese cam cheltuitor luna asta. Cumpărase o foaie întreagă 
dintr-o Biblie, cea mai bună hârtie de ţigară. Deşi nu era prea 
credincios, avea totuşi senzaţia că a fuma din Biblie e un act de 
blasfemie. Grey a citit pasajul din Scriptură de pe foiţa din care 
urma să-şi răsucească ţigara: „Atunci Satan a plecat dinaintea 
Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până- 
n creştetul capului. Şi a luat lov un ciob ca să se scarpine şi 
şedea pe gunoi, afară din oraş. Atunci nevasta lui a zis către 
el...” 

Nevasta! Cum naiba de-a trebuit să dea tocmai peste 
cuvântul ăsta? Grey a suduit în gând şi a întors peticul de 
hârtie pe partea cealaltă. 


Primele propoziţii de pe cealaltă parte erau: „De ce n-am 
murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu mi-am dat duhul 
ieşind din pântecele ei?” 

Grey a sărit în picioare în clipa în care a auzit ceva şuierând 
pe fereastră; o piatră s-a izbit de perete şi s-a rostogolit pe 
podea. 

Piatra era înfăşurată într-o bucată de hârtie de ziar. Grey a 
luat-o de jos şi s-a repezit la fereastră. Nu era nimeni în 
apropiere. Grey s-a aşezat iar la masă, a netezit hârtia. Pe 
marginea ei stătea scris: „Facem un târg. Vi-l dau pe Împărat 
pe tavă, dacă închideţi ochii puţin faţă de parnosul meu după 
ce-l găbjiţi pe el. Dacă ţine târgul, ieşiţi în prag şi staţi un 
minut cu piatra în mâna stângă. Pe urmă, descotorosiţi-vă de 
celălalt poliţai. Se spune că sunteţi un poliţai cinstit, aşa că am 
încredere”!”. 

— Ce spune, dom’ locotenent? a întrebat Masters cu ochii la 
hârtia din mâna lui Grey. 

Grey a strâns în pumn peticul de ziar. 

— Unul care-şi închipuie că ne spetim prea tare pentru 
japonezi, a răspuns el sec. 

— Ticălosul, a zis Masters, uitându-se şi el pe fereastră. Ce 
naiba cred ei că s-ar întâmpla aici dacă n-am veghea noi la 
menţinerea disciplinei? S-ar sfâşia între ei, nenorociţii. 

— Chiar aşa. 

Grey avea acum senzaţia că peticul acela de hârtie prinde 
viaţă în mâna lui. „Dacă oferta este reală, şi-a zis, atunci 
Împăratul poate fi doborât.” 

Hotărârea pe care o avea de luat nu era deloc uşoară. Dacă 
făcea târgul, trebuia să-şi ţină angajamentul ce-i revenea. 
Cuvântul dat era pentru el un legământ; era, într-adevăr, un 
„poliţai” cinstit şi, pe deasupra, mândru de acest renume. Grey 
ştia că ar fi în stare de orice, numai să-l vadă închis în cuşca de 
bambus, despuiat de straiele alea făloase, pentru asta ar putea 
chiar să închidă puţin ochii faţă de o încălcare de regulament. 
S-a întrebat apoi care dintre americani ar putea fi informatorul. 
Îl urau cu toţii pe Împărat, îl pizmuiau..., dar care dintre ei şi-ar 
asuma rolul Iudei, care ar risca să suporte toate urmările în 
cazul în care ar fi descoperit? Oricine ar fi, nu va putea 
prezenta niciodată un pericol mai mare decât Împăratul. 


17 Mesajul este scris în grai american. 


Aşa că a ieşit în uşă, ţinând piatra în mâna stângă şi 
scrutând cu privirea pe toţi cei ce treceau prin faţa colibei. 
Nimeni însă nu i-a făcut vreun semn. 

A zvârlit piatra cât colo şi i-a dat liber lui Masters. A luat 
apoi loc în colibă şi s-a pus pe aşteptat. Aproape că-şi pierduse 
orice speranţă când i-a venit pe fereastră încă o piatră, 
înfăşurată în alt bileţel: „Căutaţi în cutia din şanţul de scurgere 
de lângă baraca 16. De două ori pe zi, dimineaţa şi după 
strigarea de seară. Acesta va fi sistemul nostru de legătură. 
Astă-seară face afaceri cu Turasan.” 


Capitolul 6 

În noaptea aceea Larkin a stat mult timp lungit pe saltea, 
sub pologul contra ţânţarilor, tare îngrijorat din pricina 
caporalului Townsend şi a soldatului Gurble. Se văzuse cu ei 
după apelul de seară. 

— De ce, mama dracului, v-aţi luat la bătaie? i-a întrebat el 
de mai multe ori. 

Şi de fiecare dată amândoi i-au răspuns îmbufnaţi: 

— Două-n sus. 

Dar Larkin ştia din instinct că cei doi mint. 

— Mie să-mi spuneţi adevărul! s-a răstit el mânios. Ştiu bine 
că sunteţi prieteni. De ce v-aţi luat la bătaie? 

Amândoi însă se încăpăţânau să-şi ţină ochii pironiţi în 
pământ. Larkin i-a luat la întrebări şi separat, dar şi atunci 
fiecare dintre ei i-a răspuns rânjind: 

— Două-n sus. 

— Bine, nenorociţilor, a spus la urmă Larkin cu asprime în 
glas. Vă mai dau o ultimă şansă. Dacă nu-mi spuneţi, vă 
transfer pe amândoi din regimentul meu. lar în ceea ce mă 
priveşte, voi nu mai existaţi! 

— Domnule colonel, a gâfâit Gurble. Nu ne puteţi face una 
ca asta! 

— Vă dau treizeci de secunde, a rostit Larkin pe un ton 
categoric, irevocabil. 

Cei doi şi-au dat seama de îndată că se va ţine de cuvânt. Şi 
mai ştiau că un cuvânt de-al lui Larkin era lege în regiment, 
căci le era tuturor ca un tată. Excluderea însemna că de-acum 
înainte ei nu vor mai exista în ochii camarazilor, iar fără 
camarazi ştiau că nu vor avea mult de trăit. 

Larkin a aşteptat un minut întreg. Apoi a spus liniştit: 

— Bine atunci. De mâine... 

— Vă spun eu, domnule colonel, a izbucnit deodată Gurble. 
Păcătosul ăsta împuţit m-a acuzat c-am furat din mâncarea 
camarazilor. Impuţitul zice c-am furat... 

— Şi chiar asta ai făcut, otreapă nenorocită! 

Numai ordinul răcnit al lui Larkin - „Dre-epţi”! - i-a oprit să 
nu sară iar la bătaie. 

Caporalul Townsend a fost primul la rând să prezinte cum s- 
au petrecut lucrurile. 


— Luna asta e rândul meu să fac de control la bucătărie. Azi 
am avut de luat o sută optzeci şi opt de porţii şi... 

— Cine-i lipsă? l-a întrerupt Larkin. 

— Billy Donahy, dom’ colonel. Azi după-amiază l-au dus la 
infirmerie. 

— Bine. Spune. 

— Să vedeţi, dom’ colonel. O sută optzeci şi opt de porţii a 
câte o sută douăzeci şi cinci de grame pe zi face douăzeci şi trei 
de kile şi jumătate. Mă duc întotdeauna la magazie personal, 
împreună cu un camarad, să fiu de faţă la cântar şi pe urmă tot 
eu duc orezul la bucătărie ca să am siguranţa că ne primim cu 
toţii porţiile alea amărâte. Ei bine, azi tocmai făceam controlul 
la cântar când m-a lovit pântecăraia. Atunci l-am rugat pe 
Gurble, pe ăsta de-aici, să ducă orezul la cazan. E cel mai bun 
prieten al meu şi am crezut că pot să am încrederea că... 

— Nu m-am atins de niciun bob, ticălosule! Mă jur pe ce-am 
mai sfânt... 

— Am avut lipsă la cântar când m-am întors eu! s-a oţărât la 
el Townsend. A lipsit aproape o litră, iar asta-i porţia pentru doi 
inşi! 

— Ştiu, dar eu nici nu m-am... 

— Greutățile n-au avut nimic. Le-am controlai chiar sub ochii 
tăi, nemernicule! 

Larkin s-a dus cu ei să verifice greutăţile şi a constatat că 
sunt în regulă. Nu era nicio îndoială că de la magazie plecase 
cantitatea cuvenită de orez pentru că rațiile erau cântărite în 
public de locotenent-colonelul Jones, în fiecare dimineaţă. 
Răspunsul nu putea fi decât unul. 

— În ceea ce mă priveşte, Gurble, a spus încet. Larkin, din 
regimentul meu nu mai faci parte. Eşti mort. 

Gurble a dispărut în întuneric, împleticindu-se, scâncind 
încetişor. Larkin s-a întors către Townsend: 

— Tu să-ţi ţii gura despre povestea asta. 

— Mă jur pe cruce, dom’ colonel. Camarazii l-ar sfâşia în 
bucăţi dacă se află. Şi ar merita! Singurul motiv pentru care nu 
le-am spus a fost că e prietenul meu cel mai bun, a adăugat el 
şoptit, cu ochii năpădiţi de lacrimi. Pe crucea mea, dom’ 
colonel, împreună ne-am înrolat. Am fost amândoi, cu 
dumneavoastră, şi la Dunkirk, şi în împuţitul ăla de Orient 


Mijlociu, am străbătut toată Malaya... îl cunosc de-o viaţă şi mi- 
aş fi pus capul la bătaie că... 

Acum, regândind toată întâmplarea în amurgul somnului, 
Larkin s-a cutremurat. „Cum de se poate să decadă omul într- 
atât? se întreba acum neajutorat. Cum”? Tocmai Gurble, pe 
care-l cunoaşte de atâţia ani, care a şi lucrat în birourile lui, la 
Sydney! 

A închis ochii, încercând să nu se mai gândească la Gurble. 
Îşi făcuse doar datoria, iar datoria lui era să-i apere pe cei 
mulţi. Apoi a lăsat gândul să-i rătăcească la Betty, nevastă-sa, 
cum prepară ea friptura cu un ou prăjit deasupra, la căsuţa lui 
cu privelişte asupra golfului, la fiică-sa, la momentele pe care le 
vor mai petrece cândva împreună. Dar când? Când? 


Grey a urcat tiptil, hoţeşte, treptele barăcii numărul 
şaisprezece, s-a strecurat spre patul lui. Şi-a tras de pe el 
pantalonii scurţi, s-a băgat sub polog şi s-a întins gol pe saltea, 
foarte mulţumit de sine. Cu câteva clipe mai înainte îl văzuse 
pe Turasan, unul dintre gardienii coreeni, cum a dat pe furiş 
colţul spre baraca americanilor şi s-a făcut nevăzut pe sub 
copertina de pânză; îl zărise şi pe Împărat cum se fofilează pe 
fereastră în întâmpinarea lui Turasan. Grey n-a mai zăbovit 
decât un moment în întuneric. Acum nu făcea decât să verifice 
ştirea dată de informator, nu era nevoie să dea năvală peste 
King. Nu. Nu încă, acum când informatorul abia îşi dovedise 
utilitatea. 

Grey s-a răsucit în pat ca să se scarpine pe picior. Cu o 
îndemânare câştigată dintr-o practică îndelungată, a prins intre 
degete ploşniţa, a strivit-o. A auzit-o cum pocneşte şi se sparge, 
a simţit în nări mirosul dulceag al sângelui din ea... sângele lui. 

În jurul pologului bâzâiau nori de țânțari, căutând găurică 
inevitabilă prin care să se strecoare înăuntru. Spre deosebire 
de majoritatea celorlalţi ofiţeri, Grey refuzase să-şi schimbe 
patul pe un prici; nu suporta ideea să doarmă cu cineva 
deasupra sau dedesubt. Chiar dacă suprapunerea paturilor 
însemna să capeţi mai mult spaţiu. 

Pologurile contra ţânţarilor erau agăţate de o sârmă întinsă 
în lungul barăcii. Chiar şi în somn oamenii se simțeau legaţi 
între ei. Când unul dintre ei se întorcea pe partea cealaltă sau 
trăgea de polog ca să-i îndese marginile mai bine sub salteaua 


jilavă, se mişcau şi toate celelalte pologuri şi fiecare dintre ei se 
ştia împresurat. A 

Grey a mai stâlcit o ploşniţă, dar nu-i era mintea la asta. În 
noaptea aceea era plin de bucurie, îl ducea gândul la 
informator, la hotărârea de a-l da în gât pe Împărat, la inelul cu 
diamant, la Marlowe. Avea de ce să fie mulţumit, căci acum 
enigma era ca şi dezlegată. 

„E foarte simplu, şi-a zis el din nou în gând. Larkin ştie la 
cine e diamantul. Împăratul este singurul om din tot lagărul 
care poate mijloci vânzarea. Numai el dispune de legături 
sigure. Larkin nu îndrăzneşte să-l abordeze direct pe King, aşa 
că-l trimite pe Marlowe. Marlowe îndeplineşte, deci, funcţia de 
intermediar.” 

Grey a simţit că se duce patul de sub el în momentul în care 
Johnny Hawkins, bolnav-mort, încă pe jumătate adormit, s-a 
izbit de el în drum spre latrină. 

— Fii şi tu mai atent, ce naiba! s-a stropşit la el Grey. 

— Scuze, a murmurat stins Johnny, orbecăind mai departe 
spre uşă. 

Câteva minute mai târziu Johnny şi-a dibuit iar drumul 
înapoi, urmărit de câteva înjurături adormite. De cum a ajuns la 
locul lui, i-a venit iar să iasă afară. De data aceasta, Grey nici 
nu l-a mai simţit când s-a lovit de patul lui; era total absorbit în 
calcule, încercând să prevadă manevrele probabile ale 
adversarului. 


Peter Marlowe era şi el treaz; şedea pe treptele dure ale 
barăcii sub cerul fără Lună, scrutând întunericul cu ochii şi cu 
mintea. De unde stătea putea ţine sub observaţie cele două 
drumuri: cel care traversa lagărul şi cel ce ducea în lungul 
zidurilor închisorii. Ambele drumuri erau folosite atât de 
gardienii japonezi sau coreeni cât şi de prizonieri. Peter 
Marlowe era de santinelă pe latura dinspre nord. 

În spatele lui, la cealaltă scară, ştia că şi căpitanul de aviaţie 
Cox îşi încordează privirea în întuneric, pândind semne de 
pericol. Cox era de pază pe latura de sud. 

La est şi vest nu era nevoie de pază pentru că singurele căi 
de acces spre baracă erau dinspre nord sau dinspre sud. 

Din interiorul barăcii şi din afară, din toate părţile răzbăteau 
zgomotele făcute de cei care dormeau - gemete, râsete 


nefireşti, sforăituri, scâncete, ţipete înăbușite - amestecate cu 
şoaptele uşoare ale celor care nu aveau somn. Era o noapte 
blândă şi răcoroasă aici, pe povârnişul de deasupra drumului. 
Totul era normal. 

Peter Marlowe a tresărit ca un câine care adulmecă vânatul. 
Simţise prezenţa gardianului coreean chiar înainte ca ochii să-i 
fi desprins silueta din întuneric, iar în clipa în care l-a zărit cu 
adevărat dăduse deja semnalul de alarmă. 

Aflat în celălalt capăt al barăcii, Dave Daven nu a auzit 
prima şuierătură, într-atât era de absorbit cu lucrul. Când a 
auzit-o pe a doua, mai insistentă, a răspuns, a smuls acele din 
locaş, s-a întins pe prici şi şi-a ţinut răsuflarea. 

Gardianul care îşi târa paşii prin incinta lagărului, cu puşca 
pe umăr, nu l-a zărit pe Peter Marlowe şi nici pe ceilalţi nu-i 
vedea. Dar le simţea ochii. A iuţit pasul, grăbind să scape din 
umbra urii lor. 

După o veşnicie, Peter Marlowe l-a auzit pe Cox dând semn 
că pericolul a trecut şi a răsuflat uşurat. Cu toate simţurile la 
pândă, s-a pus să scruteze mai departe bezna nopţii. 

În capătul îndepărtat al barăcii, Daven şi-a recăpătat cu greu 
suflul. Pe sub pologul gros, s-a săltat iar pe priciul de sus. Cu o 
răbdare nesfârşită, a reconectat cele două ace la conductorii 
izolaţi ai reţelei electrice. În urma unor bâjbâieli istovitoare, a 
simţit, în sfârşit, cum trec acele prin găurile de carii din grinda 
groasă de deasupra priciului. Picătura de sudoare care i se 
adunase sub bărbie a căzut moale pe grindă chiar în clipa în 
care a găsit celelalte două ace care făceau legătura cu căştile şi 
iarăşi, după alte căutări oarbe, chinuitoare, a găsit orificiile ce 
le erau destinate şi a introdus acele în miezul grinzii. Peste 
trosnetul de paraziți, a auzit limpede în căşti: „... iar trupele 
noastre înaintează rapid prin junglă pe direcţia Mandalay. Cu 
aceasta încheiem ştirile. Aici postul de radio Calcutta. Repetăm 
sumarul ştirilor. Trupele americane şi britanice silesc inamicul 
să se retragă în Belgia precum şi în sectorul central, pe linia 
Saint Hubert, în condiţii de viscol puternic. În Polonia, armatele 
ruseşti sunt la douăzeci de mile de Cracovia, înfruntând şi ele 
viscolul. In Filipine, forţele americane au cucerit un cap de pod 
pe râul Agno, înaintând spre Manila. Formosa a fost 
bombardată în plină zi de aparate americane de tip B-29, fără 
pierderi. În Birmania, unităţile victorioase ale armatelor 


britanică şi indiană se află la treizeci de mile de Mandalay. 
Următorul buletin de ştiri se va transmite la orele şase, ora 
Calcuttei.” 

Daven şi-a dres vocea şi a simţit de îndată tresărirea firelor 
electrice în clipa în care Spence, aflat pe priciul de alături, şi-a 
smuls acele din sursa de curent. Daven a deconectat şi el rapid 
cele patru ace, le-a pus la loc în trusa de cusut. Şi-a şters 
broboanele de sudoare adunate pe faţă, s-a scărpinat, dându-şi 
seama abia acum de muşcăturile ploşniţelor. Apoi a deşurubat 
firele de la cască, le-a înfăşurat strâns şi a băgat casca într-un 
buzunăraş special de la suspensor, perfect ascuns între coapse. 
S-a încheiat la pantaloni, a strâns firele în două, le-a petrecut 
prin urechile pantalonilor în loc de curea, le-a înnodat în faţă. A 
pipăit după cârpă, s-a şters pe mâini, apoi a întins praful cu 
grijă peste orificiile minuscule din grindă, acoperindu-le, 
camuflându-le perfect. 

A rămas întins câteva momente ca să-şi refacă puterile, s-a 
mai scărpinat un pic. Când şi-a revenit cu totul, a ieşit de sub 
polog şi s-a aşezat pe marginea patului. La ceasul acela de 
noapte nu se ostenea niciodată să-şi mai pună piciorul de lemn, 
aşa că s-a mulţumit să-şi găsească pe pipăite cârjele şi a pornit 
spre uşă. N-a schiţat niciun semn când a trecut pe lângă priciul 
lui Spence. Aşa era regula. Nicio precauţie nu-i de prisos. 

Scârţâiau cârjele, lemn pe lemn, şi pentru a zecea milioana 
oară Daven s-a gândit la piciorul lui. Acum nu-l mai deranja 
chiar atât de rău, cu toate că ciotul îl durea ca toţi dracii. Ii 
spuseseră doctorii că, în curând, vor trebui să i-l mai scurteze. 
Suportase chinul ăsta de două ori până acum. Prima fusese o 
operaţie adevărată, amputare sub genunchi, în 1942, când i se 
întâmplase să calce pe o mină. A doua oară i l-au retezat 
deasupra genunchiului, fără anestezie. Amintirea l-a făcut să 
scrâşnească din dinţi, s-a jurat să nu mai treacă niciodată prin 
iadul acela. Dar data viitoare, ultima dată, n-are să fie chiar aşa 
de rău. Aici, la Changi, existau chiar şi anestezice. Avea să fie 
ultima dată, pentru că nu mai rămăsese prea mult din ciot. 

— A, salut, Peter. Cât pe ce să mă împiedic de tine. Nici nu 
te-am văzut. 

— Hello, Dave. 

— Frumoasă noapte, nu-i aşa? a spus Daven, mutând cu grijă 
cârjele din treaptă-n treaptă. Mă cam persecută vezica. 


Peter Marlowe a zâmbit. Cele spuse de Daven însemnau că 
are ştiri bune. Dacă ar fi spus „les şi eu la o pişare”, asta 
însemna că în lume nu s-a prea întâmplat mare lucru. Dacă ar fi 
spus „Mă cam taie la burtă în noaptea asta”, însemna că 
undeva în lume aliaţii întâmpină mari dificultăţi. Iar dacă ar fi 
spus „[ine-mi şi mie cârja asta un pic”, însemna că se anunţă o 
mare victorie. 

Cu toate că mâine avea să afle toate ştirile în amănunt, să le 
înveţe pe dinafară, împreună cu Spence, să le comunice la alte 
barăci, îi făcea plăcere să afle cum stau lucrurile chiar atunci, 
în noaptea aceea. S-a lăsat pe spate, urmărindu-l din ochi pe 
Daven cum se saltă în cârje spre pişătoare. Îi plăcea tipul, îl 
respecta. 

Daven s-a oprit, scârţâind din cârje. Pisoarul era 
confecţionat dintr-o bucată îndoită de tablă gofrată. Daven a 
privit cum i se scurge urina la vale pe jgheab şi scapă în 
cascadă din ciocul ruginit într-un butoi metalic, sporind stratul 
de spumă adunat la suprafaţă. Şi-a amintit că mâine e ziua în 
care iar se golesc butoaiele. Acesta, împreună cu celelalte 
butoaie, va fi cărat în grădina de zarzavat. Acolo conţinutul va 
fi amestecat cu apă, apoi amestecul va fi drămuit cu grijă, 
ceşcuţă de ceşcuţă, şi turnat la rădăcina plantelor îngrijite şi 
păzite de cei ce se ocupau de hrana lagărului. Îngrăşământul va 
face ca verdeţurile pe care le mănâncă oamenii din lagăr să fie 
mai verzi. 

Dave nu putea să sufere verdeţurile. Dar ele erau hrană, iar 
omul mai trebuie să şi mănânce. 

O adiere subţire i-a zvântat sudoarea de pe spate, aducând 
cu ea aroma mării de la trei mile, de la trei ani-lumină 
depărtare. 

Daven s-a gândit cât de perfect funcţionează aparatul de 
radio. Şi-a amintit cu multă plăcere cum a desprins o fâşie 
subţire de lemn de pe latura de sus a grinzii, cum a scobit apoi 
în ea o gaură de cincisprezece centimetri adâncime. Cum a 
izbutit să facă toate acestea pe ascuns. Cum i-au trebuit cinci 
luni să construiască receptorul, lucrând noaptea şi la prima 
lumină a zorilor şi dormind ziua. Cum potrivise atât de bine 
capacul încât, după ce astupai crăpăturile cu praf, nu-i puteai 
observa conturul chiar şi privindu-l de aproape. Şi cum nu se 


vedeau nici orificiile de contact, dacă întindeai bine praful 
deasupra. 

Gândul că el, Dave Daven, era primul om din lagăr care 
auzea ştirile îl făcea să se simtă mândru. Unic în felul său. În 
ciuda chestiei cu piciorul. Într-o zi el va fi cel care va afla că s-a 
sfârşit războiul. Nu numai războiul din Europa, ci şi războiul 
lor. Războiul din Pacific. Datorită strădaniei lui lagărul avea 
legătură cu lumea din afară, iar el ştia că groaza care-l însoțea 
mereu, truda şi sudoarea lui nu fuseseră în zadar. Numai el, 
Spence, Cox, Peter Marlowe şi doi colonei britanici ştiau unde 
se află, de fapt, aparatul de radio. Acesta era un lucru înţelept, 
căci, cu cât ştie mai puţină lume, cu atât mai mic e pericolul. 

Desigur, pericolul exista. Priviri curioase întâlneai mereu, 
priviri în care nu e neapărat nevoie să ai încredere. Exista 
permanent posibilitatea apariţiei unui informator. Sau 
posibilitatea unei indiscreţii nedorite. 

Când Daven a ajuns la uşă, Peter Marlowe era deja în patul 
lui. Daven l-a văzut pe Cox şezând tot acolo, pe treptele din 
cealaltă latură, dar şi acesta era un lucru obişnuit deoarece, de 
regulă, santinelele nu plecau de la posturi în acelaşi timp. 
Daven a simţit o mâncărime năprasnică în ciot, de fapt nu chiar 
în ciot, ci în laba piciorului pe care nu-l mai avea. S-a căţărat pe 
priciul lui, a închis ochii şi a început să se roage. Se ruga 
întotdeauna înainte de culcare. Atunci nu-i va mai reveni visul 
acela, imaginea vie a bunului Tom Cotlon, australianul care 
fusese prins cu celălalt aparat de radio, dus sub escortă spre 
închisoarea din Utram Road, cu pălăria chinezească trasă 
şmechereşte pe-o sprânceană, cântând în gura mare „Waltzing 
Matilda”, iar refrenul era „'tui în nas pe japonezi”. Dar în visul 
lui Daven el era acela, iar nu Tommy Cotlon, cel care păşea 
între baionete. El era cel dus sub escortă, cuprins de o groază 
abjectă. 

„O, Doamne, se ruga el din tot adâncul fiinţei. Doamne, dă- 
mi liniştea îndrăznelii Tale. Mi-e groază, Doamne, sunt un biet 
fricos.” 


Împăratul făcea exact ce-i plăcea lui mai mult pe lume. 
Număra un teanc de bancnote nou-nouţe. Profitul lui de pe 
urma unei afaceri. 


Turasan îi ţinea politicos lanterna, camuflând cu grijă lumina 
ca să se vadă doar ce e pe masă. Erau în „prăvălie”, cum îi 
spunea King, pe latura scurtă a barăcii americanilor. Din 
marginea copertinei atârna acum până la pământ încă o bucată 
de pânză, ferind masa şi banca de veşnicele priviri iscoditoare. 
Negustoria între gardieni şi deţinuţi era interzisă din ordinul 
japonezilor şi, deci, era oprită şi prin regulamentul intern al 
lagărului. 

King avea o expresie de parcă şi-ar zice „iar m-am lăsat 
păcălit” în timp ce număra încruntat banii. 

— Okay, a oftat el la sfârşit, când a ajuns la totalul de cinci 
sute. Ichi-bon! 

Turasan a încuviinţat din cap. Era mic şi îndesat, cu faţa 
turtită ca o Lună plină şi gura înţesată de dinţi de aur. 
Nepăsător, îşi lăsase arma sprijinită de peretele barăcii, mai în 
spate. A luat în mână stiloul „Parker” şi l-a examinat din nou, 
cu grijă. Punctul alb era la locul lui. Peniţa era de aur. A adus 
stiloul mai aproape în fascicolul subţire de lumină, şi-a mijit 
ochii să se convingă încă o dată de inscripţia „14 carate” 
gravată pe peniță. 

— Ichi-bon, a mormăit el într-un târziu, trăgând aerul printre 
dinţi. 

Avea şi el zugrăvită pe chip expresia de „iar m-am lăsat 

păcălit” şi îşi ascundea cu greu satisfacția. La preţul de cinci 
sute de dolari japonezi, cumpărarea stiloului era o afacere 
excelentă: ştia că va lua pe el cel puţin dublu de la chinezii din 
Singapore. 
_ — Dumneata negustor tare ichi-bon eşti, a spus amărât 
Împăratul. Data viitoare trebuie ichi-bon căscat ochii la mine. 
Dar fără niciun wong, ăsta nu-i comerţ. Trebuie să am şi eu un 
wong la afacerea asta. 

— Aici prea destul wong, a făcut Turasan cu capul spre 
teancul de bani. Poate un ceasul curând, da? 

— S-ar putea. 

Turasan i-a întins pachetul de ţigări. King a luat una, l-a 
lăsat pe Turasan să i-o aprindă. Apoi Turasan şi-a mai supt o 
dată dinţii, a zâmbit, arătându-şi tot aurul din gură. Şi-a 
aruncat arma pe umăr, s-a înclinat respectuos şi s-a topit în 
noapte. 


La ultimul fum de ţigară, King radia de satisfacţie. „Am făcut 
o treabă bună în seara asta”, şi-a zis în gând. Cincizeci de 
marafeţi pentru stilou, o sută cincizeci pentru şmecherul care a 
falsificat punctul alb şi a gravat inscripţia pe peniță, câştig net 
trei sute. Faptul ca peniţei îi va pieri luciul în cel mult o 
săptămână nu-l îngrijora câtuşi de puţin. Până atunci Turasan 
le va fi vândut de mult stiloul negustorilor chinezi. 

King a încălecat pervazul, a revenit în baracă. 

— Îţi mulţumesc, Max, a spus el în şoaptă pentru că ceilalţi 
americani dormeau de mult. Ia aici, acum eşti liber, i-a mai zis, 
punându-i în palmă două hârtii de zece dolari. Una i-o dai lui 
Dino. 

De obicei nu-şi plătea oamenii atât de gras pentru o treabă 
atât de puţin importantă. Dar în seara aceea se simţea plin de 
generozitate. 

— Să trăieşti, şefule. 

Max a ieşit în grabă să-l anunţe pe Dino căi s-a terminat 
cartul şi să-i dea partea lui de câştig. 

Împăratul şi-a pus ibricul pe reşou. S-a dezbrăcat repede, şi- 
a atârnat pantalonii pe spătarul scaunului; cămaşa, chiloţii şi 
ciorapii i-a băgat în sacul de rufe murdare. Şi-a încins coapsele 
cu o bucată de pânză albită la soare şi s-a vârât sub polog. 

Până să fiarbă apa şi-a făcut inventarul afacerilor de peste 
zi. În primul rând bricheta „Ronson”. Izbutise să-l scadă pe 
maiorul Barry până la cinci sute cincizeci de dolari, mai puţin 
cincizeci şi cinci, cât făcea comisionul lui de zece la sută; 
bricheta fusese trecută pe lista căpitanului Brough drept 
„câştig la pocher”. Făcea pe puţin nouă sute, aşa că, până la 
urmă, era o afacere bunicică. Oricum, ţinând seama de 
creşterea inflaţiei, era mai înţelept să plasezi cât mai mult 
capital în mărfuri. 

Împăratul făcuse lansarea întreprinderii de tratare a 
tutunului printr-o şedinţă consacrată problemelor de desfacere. 
Totul a mers conform planului. Americanii s-au înscris cu toţii 
să facă pe agenţii comerciali, iar australienii şi englezii cu care 
King avea legături de afaceri s-au arătat cam nemulţumiţi. N-ai 
ce-i face, era şi firesc. Se tocmise deja să cumpere cam zece 
kilograme de iarbă de Java de la Ah Lee, chinezul care deţinea 
concesiunea dughenei din lagăr şi care îi făcuse un rabat bun la 
preţ, Una dintre bucătăriile australienilor se învoise să-i pună 


la dispoziţie un cuptor o oră pe zi, astfel ca întreaga cantitate 
de tutun să poată fi preparată într-o singură repriză sub 
supravegherea lui Tex. Întrucât toţi acţionarii lucrau pe bază 
de procentaj din câştig, singura investiţie care îi revenea 
Împăratului era plata pentru materia primă. De mâine tutunul 
tratat va ieşi pe piaţă. Aşa cum ticluise el lucrurile, se aştepta 
la un câştig curat de sută la sută. Destul de echitabil. 

Acum, după lansarea afacerii cu tutunul, Impăratul era gata 
să se ocupe şi de diamant... 

Fâsâitul şi bolboroseala din ibric i-au întrerupt şirul 
raţionamentelor. A ieşit de sub polog, şi-a descuiat cufărul. A 
pus cafeaua în ibric, trei linguriţe cu vârf, a adăugat şi un praf 
de sare. Când a început să se ridice caimacul, a luat cafeaua de 
pe foc şi a aşteptat să se lase. 

Aroma de cafea s-a răspândit prin toată baraca, scoţându-i 
din minţi pe cei care mai erau încă treji. 

— Cristoase! i-a scăpat lui Max fără voia lui. 

— Ce-i cu tine, Max? l-a întrebat King. N-ai somn? 

— Nu prea. Îmi duduie mintea. Stăteam şi mă gândeam că 
putem scoate o groază de parale din tutunul ăla. 

Tex s-a foit şi el în culcuş, tulburat de mireasma cafelei. 

— Mirosul ăsta îmi aminteşte de vremea când lucram la 
foraj. 

— Cum vine asta? l-a întrebat King. 

A turnat în ibric câteva picături de apă rece ca să se depună 
zaţul, şi-a pus în cană o linguriţă de zahăr, a umplut-o. 

— La sondă cel mai frumos e dimineaţa. După ce tragi tare 
în schimbul de noapte. Când stai cu tovarăşii de echipă mai 
încolo, pe iarbă, şi sorbi o cafeluţă javaneză în zori de zi. 
Abureşte cafeaua în căni şi-i dulce, dar în acelaşi timp şi o idee 
amăruie... Stai şi te uiţi prin pădurea de sonde cum se înalţă 
soarele deasupra Texasului, a suspinat Tex, apoi, după o vreme: 
Asta viaţă, frăţioare. 

— N-am fost niciodată în Texas, a recunoscut King. Peste tot 
am fost, dar nu şi în Texas. 

— Paradisul pe pământ! 

— Vrei şi tu un strop? 

— Ba bine că nu! > 

Tex s-a prezentat imediat cu cana. Împăratul şi-a mai turnat 
o cană plină, apoi i-a pus şi lui Tex o jumătate de cană. 


— Max? 

A primit şi Max o jumătate de cană. Şi-a băut cafeaua pe 
nerăsuflate. 

— Asta ţi-o spăl eu dimineaţa, a spus el, luând ibricul cu 
zaţul depus pe fund. 

— Okay. Noapte bună, băieţi. 

King s-a strecurat iar sub polog, s-a asigurat că marginile 
sunt bine prinse sub saltea. Apoi s-a întins mulţumit în 
aşternut. L-a văzut pe Max, în celălalt capăt al barăcii, cum 
pune nişte apă peste zał şi lasă ibricul la piciorul priciului, să 
se moaie resturile de cafea. Ştia că, dimineaţa, Max îşi va mai 
fierbe o dată zaţul. Personal, Împăratului nu i-a plăcut niciodată 
cafeaua refiartă. Era prea amară. Dar băieţii spuneau că-i bună 
şi-aşa. Dacă Max mai vrea s-o fiarbă o dată, n-are decât, şi-a zis 
el fără supărare. Împăratului nu-i plăcea risipa. N 

A închis ochii, şi-a concentrat gândul asupra diamantului. În 
sfârşit, ştia acum cine-l are, cum să pună mâna pe el, iar acum, 
când norocul i-l scosese în cale pe Peter Marlowe, ştia şi cum 
poate fi pusă la punct această afacere deosebit de complicată. 

„Dacă-ţi cunoşti omul, şi-a zis mulţumit King, dacă-i ghiceşti 
călcâiul lui Ahile, atunci ştii cum să-l joci, cum să-i stabileşti 
locul în cadrul planului pe care ţi l-ai făcut.” Da, flerul lui nu se 
dezminţise, a bănuit că aşa va fi atunci când l-a zărit prima dată 
pe Peter Marlowe stând pe vine ca un chinezoi şi vorbind cu 
băştinaşul acela în malaieză. In lumea asta mai trebuie să te 
bizui şi pe fler. 

Acum, rememorând discuţia pe care o avusese cu Peter 
Marlowe după apelul de seară, King a simţit cum i se 
răspândeşte prin vine bucuria fierbinte a ceea ce va să vină. 

— Nu se întâmplă nimic în mahalaua asta împuţită, începuse 
King, cam într-o doară. 

Şedeau lângă baracă, pe latura de sub vânt; era o noapte 
fără Lună. 

— Adevărat, a spus Peter Marlowe. Ţi se face şi silă. Fiecare 
zi e aidoma celei de dinainte. Numai atât şi e de-ajuns să te 
scoată din minţi. 

King a încuviinţat din cap. S-a plesnit peste ceafă ca să mai 
omoare un ţânţar. 

— Cunosc eu un tip căruia îi merge bine la capitolul ăsta, ba 
chiar foarte bine. 


— Nu mai spune! Şi ce face? 

— Trece dincolo de reţeaua de sârmă ghimpată. Noaptea. 

— Dumnezeule! Ăsta şi-o caută cu lumânarea. Trebuie să fie 
nebun! 

King observase însă licărirea de interes din ochii lui Peter 
Marlowe. A aşteptat în tăcere, fără să mai spună nimic. 

— Şi de ce face asta? 

— De cele mai multe ori doar aşa, de-al dracului. 

— Vrei să spui că numai din spirit de aventură? 

King a făcut din cap că da. 

Peter Marlowe a fluierat încetişor. 

— Nu ştiu dacă aş avea curajul ăsta. 

— Câteodată se duce până-n satul malaiezian. 

Peter Marlowe s-a uitat spre gardul de sârmă ghimpată, a 
revăzut în minte satul despre care ştiau cu toţii că există 
undeva, pe malul mării, la trei mile depărtare. Urcase odată 
până în celula cea mai de sus din clădirea închisorii, se săltase 
în mâini spre ferestruica astupată cu gratii. A văzut atunci 
întinderea junglei, satul cuibărit pe țărm. Erau destul de multe 
vase pe apă în ziua aceea. Bărci de pescari şi nave militare 
inamice, mai mari şi mai mici, arătau ca nişte insulițe presărate 
pe suprafaţa de sticlă a mării. A rămas aşa, cu privirea pierdută 
în zare, fascinat de apropierea mării, atârnat de gratii, până ce 
nu l-au mai ţinut braţele. După ce s-a odihnit câteva clipe, a 
vrut să se salte iar până la ferestruică, să se mai uite. Dar nu s- 
a mai uitat. Niciodată. Era mult prea dureros. De când se ştia, 
trăise în preajma mării. Departe de mare se simţea întotdeauna 
pierdut, rătăcit. Acum o vedea iarăşi acolo, aproape. Insă nu 
putea ajunge la ea. 

— E foarte periculos să ai încredere într-un sat întreg, a spus 
într-un târziu Peter Marlowe. 

— Nu chiar, dacă-i cunoşti. 

— Adevărat. Şi zici că omul tău chiar se duce în sat? 

— Aşa mi-a spus. 

— Cred că nici Suliman n-ar îndrăzni s-o facă. 

— Cine? 

— Suliman. Malaiezianul cu care stăteam de vorbă, azi după- 
masă. 

— Acum îmi pare că a trecut mai mult de-o lună de-atunci, s- 
a mirat King. 


— Nu-i aşa?... 

— Ce naiba caută un tip ca Suliman în cocina asta? Cum de 
n-a luat-o din loc de îndată ce-au încetai luptele? 

— Sfârşitul războiului l-a prins în Java. Suliman era angajat 
lucrător pe plantaţia de arbori de cauciuc a lui Mac. Mace 
coleg de unitate cu mine. S-a întâmplat ca batalionul lui Mac 
din Regimentul Malaiezian să fie scos din Singapore şi trimis în 
Java. La încetarea războiului Suliman a fost nevoit să rămână 
pe lângă batalion. 

— Cum dracu' de nu şi-a luat tălpăşiţa? Doar sunt milioane 
ca el în Java... 

— Javanezii l-ar fi cunoscut imediat că nu-i de-al lor şi 
probabil că l-ar fi dat pe mâna japonezilor. 

— Cum e gogoriţa aia cu „sfera de coprosperitate”1%? Ştii 
cum vine aia, Asia pentru asiatici... 

— Mă tem că nu înseamnă mare lucru. Nici javanezilor nu le- 
a prea priit. Mai ales dacă nu înțelegeau să se supună. 

— Cum adică? 

— În patruzeci şi doi, în toamna lui patruzeci şi doi, eram 
într-un lagăr în apropiere de Bandung, a început Peter 
Marlowe. Asta vine în partea deluroasă a Javei, în centrul 
insulei. Pe vremea aceea se aflau cu noi mulţi ambonezi, 
menadonezi!” şi o seamă de javanezi care făcuseră parte din 
armata olandeză. Ei bine, javanezii mai ales suportau greu viaţa 
de lagăr pentru că mulţi dintre ei erau chiar din Bandung, 
nevestele şi copiii lor trăiau chiar dincolo de reţeaua de sârmă 
ghimpată. Multă vreme chiar aşa au făcut: seara se strecurau 
prin gard, petreceau noaptea acasă şi erau înapoi în lagăr 
înainte de a se lumina de ziuă. Paza lagărului nu era prea 
strictă, aşa că era o treabă destul de uşoară. Foarte periculoasă 
însă pentru europeni pentru că javanezii te dădeau pe mâna 
japonezilor şi-atunci, gata, s-a sfârşit. Într-o zi japonezii au dat 
ordin pe lagăr că cei care vor fi prinşi în afara incintei vor fi 
împuşcaţi. Desigur, javanezii şi-au închipuit că ordinul îi 
priveşte pe ceilalţi, numai pe ei nu. Oricum, fuseseră anunţaţi 
că în cel mult două săptămâni vor fi eliberaţi cu toţii. Intr-o 


18 Formulă propagandistică utilizată de militarismul japonez pentru a 
justifica acapararea şi înrobirea unor teritorii extinse din numeroase 
ţări asiatice. 

19 Locuitori ai unor grupuri de insule din arhipelagul indonezian. 


dimineaţă au fost prinşi şapte dintre ei. Ziua următoare ne-au 
aliniat pe toţi în curte. Tot lagărul. Javanezii au fost puşi la zid 
şi împuşcaţi. Chiar acolo, în faţa noastră. Cei şapte au fost 
înmormântați, cu onoruri militare, acolo unde au căzut. Apoi 
japonezii au amenajat o mică grădină în jurul mormintelor. Au 
sădit flori, au îngrădit locul cu parâme albe prinse în ţăruşi şi 
au aşezat acolo o plăcuţă în malaieză, japoneză şi engleză. Pe 
plăcuţă scria: „Aceşti oameni au murit pentru patria lor”. 

— Nu se poate! 

— Ba chiar aşa a fost. Ce-i mai caraghios e că japonezii au 
pus şi gardă de onoare la morminte. lar după aceea orice 
gardian, orice ofiţer japonez care trecea prin dreptul 
„monumentului” trebuia să se oprească şi să dea onorul. De 
fiecare dată. Şi asta se întâmpla într-o vreme când prizonierii 
trebuiau să se scoale în picioare şi să se încline la ivirea unui 
militar japonez, chiar şi a unui simplu soldat. Dacă nu făceai 
asta, primeai negreşit o lovitură zdravănă cu patul armei peste 
ceafă. 

— Dar n-are niciun sens. Povestea asta cu grădina şi cu 
onorul. 

— Pentru ei are. Aşa funcţionează mintea orientală. Pentru 
ei are chiar un sens foarte profund. 

— Pe dracu' sens! Tâmpenii! 

— Asta e ce nu-mi place la ei, a rostit îngândurat Peter 
Marlowe. Mi-e teamă de ei pentru că noi n-avem niciun etalon 
după care să-i judecăm. Nu reacţionează aşa cum credem noi 
că ar fi firesc. Niciodată. 

— Nu ştiu cum vine treaba asta. Dar cunosc valoarea banului 
şi poţi să te încrezi în cuvântul lor... de cele mai multe ori. 

— În afaceri, vrei să spui? a râs Peter Marlowe. Ei bine, la 
treaba asta nu mă pricep eu. Dar când e vorba de oameni... Îţi 
mai spun ceva ce-am văzut cu ochii mei. În alt lagăr din Java, 
tot pe lângă Bandung... atunci ne mutau mereu de colo până 
colo, nu ca aici, la Singapore. Era acolo un gardian japonez, 
dintre cei mai cumsecade. Nu se lega de om pentru nimica, aşa 
cum făceau ceilalţi. Ei bine, pe omul ăsta noi îl porecliserăm 
Sunny? pentru că era mereu numai zâmbet. Lui Sunny îi 
plăceau câinii. Mereu îl urmau vreo cinci-şase când îşi făcea 
rondul prin lagăr. Cel mai mult ţinea la unul ciobănesc... era, 


20 Însorit (engl.). 


de fapt, o căţea. Într-o zi căţeaua a făcut pui, cei mai simpatici 
căţelandri pe care i-am văzut vreodată, iar Sunny era, vezi bine, 
cel mai fericit japonez de pe lume; toată ziua îşi dresa căţeii, 
râdea, se juca cu ei. Când au început să umble le-a făcut nişte 
lese din sfoară şi se plimba aşa cu ei prin tot lagărul. Într-o zi, 
când trăgea căţeii după el, unul dintre pui s-a aşezat în fund. 
Ştii cum fac de multe ori căţeii: când obosesc se aşază pe coadă 
şi nu-i mai mişti din loc. Sunny l-a târât un timp, pe urmă a 
smucit o dată tare de sfoară. Căţelul a schelălăit, dar şi-a înfipt 
şi mai bine lăbuţele în pământ. 

Peter Marlowe s-a oprit din povestit pentru ca să-şi facă o 
ţigară. Pe urmă a spus mai departe: 

— Sunny a apucat mai strâns capătul de sfoară şi s-a pus să 
învârtească puiandrul acela în jurul capului, ca pe-o praştie. L-a 
rotit aşa de mai bine de zece ori, râzând ca şi cum ar face cea 
mai minunată glumă. Pe urmă, văzând că prinde viteză, l-a mai 
învârtit o dată şi a dat drumul la sfoară. Căţelul trebuie să se fi 
dus în sus, urlând ca vai de el, vreo cincisprezece metri. Când a 
căzut pe pământul bătucit, s-a spart ca o roşie coaptă. 

— Ticălosul! 

— Sunny s-a dus la locul unde căzuse cățelul, a continuat 
Peter Marlowe după un timp. S-a uitat lungă la el şi a izbucnit 
în lacrimi. Unul dintre băieţi a pus mâna pe-o lopată şi a 
îngropat ghemotocul acela de carne; în tot timpul ăsta Sunny 
îşi smulgea părul din cap de durere. Când mormântul a fost 
gata şi pământul netezit deasupra, şi-a şters lacrimile, i-a dat 
un pachet de ţigări omului care venise cu lopata, l-a înjurat 
vreo cinci minute, l-a izbit mânios cu patul puştii mai jos de 
stomac, pe urmă s-a înclinat în faţa mormântului, s-a înclinat în 
faţa omului pe care-l lovise şi a plecat de acolo zâmbind voios, 
împreună cu câinii şi căţeluşii lui. 

King a clătinat încet din cap. 

— Poate că era doar nebun. Sifilitic, ceva. 

— Nu era. Nu Sunny. Japonezii par uneori să se comporte ca 
nişte copii, dar au trupuri şi putere de bărbaţi. Doar că privesc 
lucrurile aşa cum o fac copiii. Dintr-o perspectivă care nouă ni 
se pare strâmbă şi deformată. 

— Am auzit c-aţi dus-o cam greu în Java după capitulare, a 
spus King doar ca să întreţină conversaţia. 


Îi trebuise cam un ceas ca să-i dezlege limba lui Peter 
Marlowe şi vroia să-l facă să se simtă cât mai în largul lui. 

— În anumite privinţe. Desigur, la Singapore erau peste o 
sută de mii de-ai noştri, aşa că japonezii trebuiau să-şi ia, cât de 
cât, nişte măsuri de prevedere. Ierarhia militară mai exista 
încă, iar multe dintre unităţi rămăseseră intacte. Japonezii se 
concentrau atunci asupra ofensivei lor spre Australia şi nu le 
păsa prea tare de noi, atâta timp cât prizonierii erau cuminţi şi 
se organizau singuri în lagăre. Un timp a fost aşa şi în Sumatra, 
şi în Java. Planul lor era să înainteze spre sud şi să cucerească 
Australia, mai apoi urmau să ne trimită pe toţi acolo, ca sclavi. 

— Eşti nebun! 

— Ba deloc. Mi-a spus-o un ofiţer japonez, după ce-au pus 
mâna pe mine. Dar când li s-a împotmolit ofensiva în Noua 
Guinee, s-au apucat să facă ceva curăţenie în spatele frontului. 
În Java nu eram prea mulţi, aşa că-şi puteau permite să fie mai 
duri. Spuneau că noi, ofiţerii adică, ne-am pierdut onoarea 
pentru că ne-am lăsat prinşi. Prin urmare, n-au să ne considere 
drept prizonieri de război. Ne-au ras în cap şi ne-au interzis să 
purtăm însemne ofiţereşti. Până la urmă, ne-au lăsat să 
„redevenim” ofiţeri, dar am rămas tot tunşi chilug, a încheiat 
zâmbind Peter Marlowe. Tu cum ai ajuns aici? 

— Încurcăturile obişnuite. Făceam parte dintr-o unitate de 
genişti, construiam piste de decolare-aterizare. In Filipine. A 
trebuit s-o luăm din loc de-acolo la marea iuţeală. Primul vapor 
pe care ne-am putut urca venea încoace, aşa că l-am luat. Ne- 
am închipuit că la Singapore o să fim mai în siguranţă decât la 
Fort Knox?!. Până să ajungem noi aici, japonezii aproape că 
trecuseră de Johore?. În panica din ultimul moment, toţi 
camarazii mei s-au îmbarcat pe cel din urmă convoi de 
evacuare. Mie mi s-a părut că riscu-i prea mare şi am rămas pe 
loc. Tot convoiul odihneşte acum pe fundul oceanului. Eu am 
avut atâta minte şi am rămas în viaţă. De cele mai multe ori 
numai fraierii o încasează. 

— Nu cred că aş fi avut înţelepciunea să nu plec... dacă s-ar 
fi ivit ocazia, a spus Peter Marlowe. 

— Trebuie să ne îngrijim de numărul unu, Peter, adică de 
propria persoană. Nimeni altcineva nu ne poartă de grijă. 


21 Locul de depozitare al tezaurului de metale preţioase al S.U.A. 
2 Extremitatea sudică a peninsulei Malaya. 


Peter Marlowe s-a gândit îndelung la această afirmaţie. 
Răzbăteau până la ei, prin noapte, frânturi de conversaţie. Din 
când în când, câte o izbucnire mânioasă. Şoapte. Norii de 
țânțari, mereu la datorie. Undeva, departe, mugeau trist şi se 
îngânau sirenele de vapor. Foşneau încet palmierii gravaţi pe 
cerul întunecat. O frunză moartă s-a desprins din creştetul unui 
palmier, a căzut cu zgomot în desişul de junglă. 

— Prietenul ăla al tău... a spart, în sfârşit, tăcerea Peter 
Marlowe. Chiar se duce în sat, de-adevăratelea? 

King s-a uitat drept în ochii lui Peter Marlowe. 

— Vrei să vii şi tu? l-a întrebat el cu glas domol. Data 
viitoare când mă duc acolo? 

Peter Marlowe a zâmbit uşor, doar din buze: 

— Da... 


Un bâzâit de ţânţar, în crescendo, chiar la urechea lui King. 
S-a ridicat brusc, a pus mâna pe lanternă şi a cercetat 
interiorul pologului. Într-un târziu, ţânţarul s-a lăsat pe o latură 
a cortuleţului de tifon. King l-a lichidat dintr-o singură lovitură. 
Apoi a mai controlat o dată să vadă dacă nu e vreo gaură în 
polog, s-a culcat la loc. 

În momentul următor şi-a izgonit din minte orice alt gând. 
Somnul l-a cuprins repede, a adormit liniştit. 


Peter Marlowe nu avea somn, se răsucea pe prici, 
scărpinându-se după fiecare pişcătură de ploşniţă. Cele spuse 
de King îi răscoliseră prea multe amintiri... 

Acum şi-a amintit de vaporul care i-a adus din Java, pe el, pe 
Mac şi pe Larkin, cu un an în urmă. 

Japonezii dăduseră ordin comandaturii din Bandung, unul 
din locurile de detenţie din Java, să asigure o mie de oameni 
buni de lucru. Aceştia urmau să fie trimişi pe două săptămâni 
într-un alt lagăr din apropiere şi să primească mâncare mai 
bună - raţii duble - şi ţigări. Apoi vor fi transferati în altă parte. 
Condiţii de muncă bune. 

S-au înscris mulţi, cu gândul la cele două săptămâni. Unii au 
primit ordin. Mac s-a înscris voluntar, i-a trecut şi pe Larkin şi 
Peter Marlowe. 

— Nu se ştie niciodată, băieţi, a raţionat el ca răspuns la 
înjurăturile lor. Dacă ne duc în cine ştie ce insulă, tot e ceva că 


Peter şi cu mine ştim limba. Şi, oricum, n-are să fie mai rău 
decât aici. 

Aşa s-au hotărât să schimbe răul pe care-l cunoşteau pe răul 
ce va să vină. 

Nava s-a dovedit a fi un mic cargou cu aburi. La piciorul 
pasarelei erau mulţi gardieni şi doi japonezi în salopete albe, cu 
măştile pe figură. Aveau în spate câte un bidon mare, legat cu 
un furtun de pulverizator. Toţi prizonierii împreună cu lucrurile 
lor trebuiau sa fie dezinfectaţi pentru a nu aduce microbi de 
Java pe vaporul cel curat. 

Cala strâmtă era plină de şobolani, păduchi şi fecale; în 
centru era un spaţiu liber de şapte pe şapte metri. De jur 
împrejur, din fundul calei până la plafon, erau cinci straturi de 
rafturi adânci. În înălţime, distanţa dintre rafturi era de mai 
puţin de un metru, iar lăţimea lor era cam de trei metri. 

Un sergent japonez le-a arătat cum să şadă pe rafturi, cu 
picioarele încrucişate sub ei. Câte cinci unul după altul, apoi 
alţi cinci şi alţi cinci, până când se umpleau toate rafturile. 

Când oamenii au intrat în panică şi au început să protesteze, 
sergentul a spus că aşa sunt transportaţi ostaşii japonezi şi, 
dacă metoda e bună pentru glorioasa armată japoneză, atunci 
trebuie să fie bună şi pentru lepădăturile de prizonieri albi. La 
vederea pistolului, primii cinci au intrat în hruba întunecată, 
înăbuşitoare, apoi presiunea celor care coborau în cală i-a 
forţat pe ceilalţi să se bage în rafturi numai pentru a scăpa de 
înghesuială. La rândul lor, erau împinşi mai departe de alţii. 
Genunchi lângă genunchi, spate în spate, umăr la umăr. Restul 
de oameni, aproape o sută, au rămas în picioare în spaţiul de 
şapte pe şapte metri de la mijloc, mulţumind cerului pentru 
norocul de a nu fi nimerit în rafturi. Bocaporţii erau încă 
deschişi, razele soarelui străbăteau până în fundul calei. 

Sergentul a condus cea de-a doua coloană, din care făceau 
parte Mac, Larkin şi Peter Marlowe, spre cala de la prova; a 
început să se umple şi ea. 

Când au ajuns în zăpuşeala din fundul calei, lui Mac i s-a 
tăiat răsuflarea, şi-a pierdut cunoştinţa. Peter Marlowe şi 
Larkin l-au luat în braţe şi, lovind şi înjurând în dreapta şi-n 
stânga, şi-au croit drum înapoi pe trepte, au revenit pe punte. 
Un gardian a încercat să-i împingă înapoi. Peter Marlowe s-a 
apucat să strige, pe urmă s-a rugat de el, arătându-i obrazul 


livid al lui Mac. Gardianul a dat din umeri şi i-a lăsat să treacă; 
le-a făcut doar semn să se ducă spre prova. 

Împingându-se şi înjurând, Larkin şi Peter Marlowe au 
izbutit până la urmă să găsească un loc unde să-l întindă pe 
Mac. 

— Acum ce facem? l-a întrebat Peter Marlowe pe Larkin. 

— Am să încerc să găsesc un doctor. 

Mâna lui Mac l-a prins de cămaşă. 

— Colonele, a  şoptit el repede, crăpând doar puţin 
pleoapele. N-am nici pe dracu’. A trebuit să inventez ceva ca să 
nu rămânem acolo, jos. Acum prefaceţi-vă naibii că aveţi de 
lucru cu mine şi nu vă speriaţi dacă simulez o criză. 

Aşa că au rămas acolo sa-l îngrijească pe Mac în timp ce 
acesta aiura în scâncete, se zvârcolea şi vomita apa pe care ei îl 
obligau s-o bea. A ţinut-o tot aşa până ce s-a desprins vaporul 
de mal. Acum până şi punţile vasului erau înţesate de oameni. 

Pe vapor nu era loc destul ca toţi cei îmbarcaţi să poată sta 
jos în acelaşi timp. Însă, întrucât trebuiau să stea la rând - 
coadă la apă, coadă la orez, coadă la closete - avea fiecare 
posibilitatea să se aşeze pe jos o vreme. 

În noaptea aceea vaporul a fost biciuit de furtună timp de 
vreo şase ore. Cei din cale încercau să se ferească de voma 
celor de deasupra, cei de pe punte trebuiau să înfrunte furia 
torenţilor de apă. 

A doua zi marea era liniştită, sub un cer albicios. A căzut un 
om în mare. Cei de pe punte, prizonieri şi gardieni, l-au urmărit 
mult timp cum se îneacă în spuma stârnită de elicele vaporului. 
După asta n-a mai căzut nimeni peste bord. 

În cea de-a doua zi au fost daţi mării trei oameni care 
muriseră peste noapte. Câţiva dintre gardienii japonezi au tras 
focuri în aer pentru a da ceremoniei un caracter mai militar. 
Totul n-a durat decât câteva minute, oamenii mai trebuiau să 
stea şi la cozi. _ 

Călătoria a ţinut patru zile şi cinci nopţi. În ceea ce-i priveşte 
pe Mac, Larkin şi Peter Marlowe, fără evenimente deosebite... 


Întins pe salteaua jilavă, Peter Marlowe se ruga să-i vină 
somnul. Gândul însă îi rătăcea fără voie, scoțând la suprafaţă 
grozăvii din trecut, temeri de viitor... Şi amintiri ce nu mai 


trebuie răscolite. Nu acum, nu când este singur. Amintiri 
despre ea. 

A izbutit să adoarmă abia când zorile începeau să mijească 
dinspre răsărit. Dar şi aşa somnul i-a fost crud. 


Capitolul 7 

O zi urma după altă zi, o monotonie de zile, toate la fel. 

Într-o seară Împăratul s-a dus la infirmeria lagărului să-l 
caute pe Masters. L-a găsit pe veranda uneia dintre barăci. 
Zăcea pe un pat fetid, într-o stare de semi-inconştienţă, cu ochii 
pironiţi la peretele din împletitură de frunze. 

— Salut, Masters, i-a spus King, asigurându-se mai întâi că 
nu trage nimeni cu urechea prin preajmă. Cum te mai simţi? 

Masters s-a uitat lung la el, incapabil să-l recunoască. 

— Cum mă simt? 

— Păi, da. 

A mai trecut aproape un minut până ce Masters să bâiguie: 

— Nu ştiu. E 

Un firişor de salivă i s-a prelins pe bărbie, Împăratul şi-a 
scos tabachera şi a umplut cutiuţa goală de pe măsuţa de lângă 
pat. 

— Masters, îţi mulţumesc că mi-ai dat de veste. 

— Veste? 

— Pentru că mi-ai spus c-ai citit pe peticul acela de hârtie. 
Am vrut doar să-ţi mulţumesc, ţi-am adus şi nişte tutun. 

Masters a făcut un efort să-şi amintească. 

— A, da! Nu-i frumos, un camarad să-şi denunțe camaradul... 
Urât lucru să ciripeşti la... 

Şi a murit. 

S-a apropiat doctorul Kennedy, a tras pătura aspră peste 
chipul rânjit al lui Masters. 

— Eraţi prieten cu el? l-a întrebat pe King; avea ochii obosiţi, 
privirea ca de gheaţă pe sub desişul sprâncenelor stufoase. 

— Într-un fel, domnule colonel. 

— A avut noroc. Acum nu-l mai doare nimic. 

— E şi ăsta un fel de a privi lucrurile, domnule colonel, a 
spus politicos King. 

A luat cutiuţa, a scuturat tutunul înapoi în tabacheră; 
Masters nu mai avea acum nevoie de el. S-a interesat apoi: 

— De ce-a murit? 

— Avea moralul scăzut. 

Doctorul şi-a înăbuşit un căscat. Avea dinţii îngălbeniţi şi 
murdari, părul îngălat şi murdar, mâinile trandafirii şi 
imaculate. 

— Vreţi să spuneţi că nu mai avea chef să trăiască? 


— E un fel de a privi lucrurile, l-a îngânat doctorul, 
holbându-se la King. Singura boală de care n-ai să mori 
dumneata, nu-i aşa? 

— Pe toţi dracii, nu. Domnule... 

— Ce te face pe dumneata aşa de... invincibil? a întrebat 
doctorul Kennedy, cuprins deodată de o ură cumplită faţă de 
trupul acela viguros, care emana sănătate şi forţă. 

— Mă tem că n-am înţeles. Domnule... 

— Cum de-ţi merge dumitale atât de bine, iar nouă, 
celorlalţi, atât de rău? 

— Poate că am noroc, a spus King, dând să plece. 

Doctorul l-a prins de mânecă. 

— Nu poate fi vorba numai de noroc. Nu se poate! S-ar putea 
să fii diavolul însuşi, trimis să ne pună la încercare. Eşti un 
vampir, un escroc, un hoţ... 

— Ia ascultă aici! N-am furat şi n-am înşelat pe nimeni în 
viaţa mea. Aşa ceva nu-nghit de la nimeni. 

— Atunci spune-mi cum reuşeşti? Cum? E tot ce vreau să 
ştiu. Nu-ţi dai seama? Dumneata ai soluţia, soluţia pentru noi 
toţi. Eşti încarnarea binelui sau a răului, vreau să ştiu doar care 
din ele. 

— Nu sunteţi zdravăn, a spus King, smulgându-şi braţul din 
încleştarea doctorului. 

— Ne poţi ajuta... 

— Ajutaţi-vă singuri. Eu îmi port singur de grijă. N-aveţi 
decât să faceţi şi dumneavoastră la fel, l-a sfătuit King şi abia 
acum a băgat de seamă cum atârnă bluza albă pe umerii 
vlăguiţi ai doctorului Kennedy. Poftiţi, i-a oferit el restul de 
ţigări din pachetul de „Kooa”. Serviţi o ţigară. Face bine la 
nervi. Domnule... 

A făcut stânga-mprejur şi a ieşit din baracă, scârbit. Nu 
putea să sufere atmosfera de spital. Nu putea să sufere 
duhoarea, greaţa pe care aceasta i-o provoca, neputinţa 
doctorilor. 

Impăratul îi dispreţuia pe cei slabi. „Doctorul ăsta, şi-a zis în 
sinea lui, n-are mult şi sare pârleazul, un bicisnic. Ţicnit cum e, 
n-are el zile. Ca şi Masters, sărmanul de el! Dar poate că nici 
Masters nu e de compătimit... Masters a fost Masters, un om 
slab şi, prin urmare, n-aveai ce alege din el. Lumea-i o junglă, 
supraviețuiesc doar cei puternici, celor slabi nu le rămâne 


decât să piară. Aşa e legea: ori tu ori ălălalt. Altă cale nu 
există.” 

Doctorul Kennedy a rămas cu ochii la ţigări, 
binecuvântându-şi norocul. Şi-a aprins una. A sorbit cu tot 
trupul dulceaţa nicotinei. S-a dus apoi în salon, la căpitanul 
Johnny Carstairs, DSO”, din regimentul unu de tancuri, care 
trăgea şi el să moară. 

— Poftim, i-a spus doctorul, oferindu-i o ţigară. 

— Dar dumneavoastră, domnule doctor Kennedy? 

— Eu nu fumez, n-am fumat niciodată. 

— Norocul dumneavoastră. 

Johnny a tuşit la primul fum, i-a venit în gură gust de sânge 
amestecat cu flegmă. Sforţarea de a tuşi i-a contractat 
intestinele, a scăpat din el un lichid sângeriu, căci sfincterele 
nu-i mai funcționau de mult. 

— Doctore, a spus Johnny. Vreţi să-mi puneţi ghetele? Vă 
rog. Trebuie să mă scol. 

Bătrânul a căutat cu ochii în jur. Nu se vedea prea bine, 
becurile din salon erau slabe, camuflate cu grijă. 

— Nu sunt aici, a spus el mijindu-şi ochii de miop la Johnny, 
s-a aşezat pe marginea patului. 

— A-a... Asta-i situaţia atunci. 

— Cum erau ghetele? 

Johnny s-a săltat puţin în coate, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Erau încă în stare bună. Cu ghetele alea am umblat de-o 
viaţă. Numai ele îmi mai rămăseseră. 

— Mai vreţi o ţigară? 

— Întâi s-o termin pe asta, mulţumesc. 

Johnny s-a lăsat la loc, în propria murdărie. 

— Păcat de ghetele alea... 

Doctorul Kennedy şi-a scos, oftând, ghetele fără şireturi, le-a 
tras pe picioarele lui Johnny. 

— Eu mai am o pereche, a minţit el. 

S-a sculat, pipăind podeaua cu tălpile goale; îl cam supăra o 
spondiloză mai veche. 

Johnny şi-a mişcat degetele de la picioare, bucuros să simtă 
atingerea pielii tăbăcite. A încercat să se uite la ghete, dar 
efortul era prea mare. 

— Acuma mor, a spus el. 


23 Distinguished Service Order - decorație militară britanică (engl.). 


— Da, a confirmat doctorul. 

A fost o vreme - o fi fost vreodată vremea aceea? - când şi-ar 
fi impus o atitudine mai blândă, prevenitoare, faţă de pacient. 
Acum nu mai avea motive. 

— Cam fără rost, nu-i aşa, doctore? Douăzeci şi doi de ani... 
şi nimic. Din nimic întru nimic. 

O adiere uşoară a străbătut salonul, vestind apropierea 
zorilor. ş 

— Vă mulţumesc că mi-aţi împrumutat ghetele. Întotdeauna 
am ţinut la asta. Omul trebuie să aibă ghetele-n picioare când... 

Era mort. 

Doctorul Kennedy a tras ghetele de pe picioarele lui Johnny 
şi le-a încălţat la loc. 

— Sanitar! a strigat el cu jumătate glas, văzând o umbră 
care traversa veranda. 

— Da, domnule colonel? i-a răspuns voios Steven. 

S-a apropiat; avea o căldare cu fecale în mâna stângă. 

— Anunţă-i pe cei din echipa de ciocli să-l ridice şi pe ăsta. 
A, da, s-a eliberat şi patul sergentului Masters. Te îngrijeşti şi 
de el. 

— Nu le pot face chiar pe toate, s-a plâns Steven, lăsând jos 
căldarea. Domnule colonel, trebuie să duc trei ploşti la paturile 
zece, douăzeci şi trei şi patruzeci şi şapte. Iar colonelul Hutton, 
sărmanul de el, iar nu se simte prea bine, trebuie să-i schimb 
pansamentul, a clătinat din cap Steven, uitându-se de sus la 
patul răvăşit. Numai morţi pe-aici... 

— Asta ne e meseria, Steven. Tot ce putem face e să-i 
îngropăm. Şi cu cât mai repede cu atât mai bine. 

— Cam aşa este. Sărmanii băieţi, a oftat Steven, 
tamponându-şi transpiraţia de pe frunte cu o batistă curată. 

Şi-a pus apoi batista la loc, în buzunarul halatului alb de 
sanitar, a luat de jos căldarea şi a pornit spre uşă, împleticindu- 
se sub greutatea ei. 

Doctorul Kennedy îl dispreţuia, îi dispreţuia părul negru, 
gras, dispreţuia faptul că se rade la subsuori şi pe picioare. În 
acelaşi timp însă nu-l putea condamna. Homosexualitatea era şi 
ea un mod de a supravieţui. Mulţi se băteau pentru Steven, îşi 
împărțeau raţia cu el, îi dădeau ţigări, toate astea pentru a se 
folosi timp de câteva momente de trupul lui. Şi, în definitiv, se 
întreba acum doctorul, ce-o fi atât de dezgustător în treaba 


asta? Dacă stai să te gândeşti la contactul sexual „normal”, 
apăi e cam la fel de dezgustător, clinic vorbind. 

Cu un gest absent, s-a scărpinat iar în zona inghinală; în 
noaptea asta mâncărimea parcă se mai accentuase. Fără să 
vrea, şi-a atins sexul. Total nesimţitor. Un cartilaj inert. 

Şi-a amintit că nu mai avusese o erecţie de luni de zile. Ei 
bine, şi-a zis, nu-i decât o chestiune de nutriţie. Niciun motiv de 
îngrijorare. De îndată ce scăpăm de aici şi ne hrănim normal, 
totul va fi în ordine. La patruzeci şi trei de ani eşti încă bărbat. 

S-a întors Steven cu echipa mortuară. Oamenii au pus 
cadavrul pe o targă, l-au scos afară. Steven a schimbat pătura. 
După numai câteva momente a fost adusă altă targă şi un nou 
pacient a fost ajutat să urce în pat. 

Magşinal, doctorul Kennedy i-a luat pulsul. 

— Mâine începe febra. Nu-i decât o malarie. 

— Da, domnule doctor, a strâmbat din nas Steven. Să-i dau 
chinină? 

— Sigur că trebuie să-i dai chinină! 

— Nu vă supăraţi, domnule colonel, s-a îmbufnat Steven şi a 
scuturat din plete. N-am făcut decât să întreb. Numai medicii 
au dreptul să prescrie administrarea de medicamente. 

— Bine atunci, administrează-i nişte chinină şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, Steven, încetează cu încercările astea de 
a te comporta ca o femeie. 

Steven şi-a înfrânat reacţia, s-a prefăcut că se ocupă de 
pacient, zornăindu-şi brăţările de pe mâna. 

— Să ştiţi, domnule doctor Kennedy, că nu e drept să vă luaţi 
tocmai de cineva care-şi dă toată silinţa. 

Doctorul Kennedy era cât pe ce să-l înjure pe Steven, dar 
tocmai în clipa aceea a intrat în salon doctorul Prudhomme. 

— Bună seara, domnule colonel. 

— A, salut, s-a întors spre el, recunoscător, doctorul 
Kennedy, dându-şi scama ce prostie ar fi fost să-şi pună mintea 
cu Steven. Ceva probleme? 

— Nu. Pot să vă rețin un moment? 

— Dar desigur! 

Prudhomme era mic de statură, cu toracele în carenă, mereu 
zâmbitor; de ani de zile de când lucra cu chimicale nu i se mai 
spălau petele de pe mâini. Timbrul vocii îi era profund, plăcut. 


— Mâine avem două apendectomii. Un caz ne-a sosit chiar 
acum, la urgenţă. 

— Bine. Îi văd pe amândoi înainte de plecare. 

— Doriţi să operaţi dumneavoastră? 

Prudhomme era cu ochii la celălalt capăt al salonului, unde 
Steven îi ţinea ligheanul unui bolnav în criză de vomă. 

— Da. Aşa, ca să-mi fac de lucru, a răspuns Kennedy, 
întorcând şi el privirea spre colţul întunecat. 

În lumina palidă a becului umbrit de un abajur improvizat, 
picioarele lungi, zvelte ale lui Steven se conturau parcă mai 
puternic, la fel ca şi fesele bombate, abia acoperite de 
pantalonii scurţi şi strâmţi. 

Simţindu-le privirea, Steven a ridicat ochii spre ei. A zâmbit. 

— Bună seara, domnule doctor Prudhomme. 

— Hello, Steven, i-a răspuns blând Prudhomme. 

Doctorul Kennedy a observat cu stupoare că Prudhomme nu- 
şi ia ochii de la Steven. 

Când s-a întors iar spre Kennedy, Prudhomme i-a citit în ochi 
surprinderea şi animozitatea. 

— A, apropo, am terminat autopsia omului care a fost găsit 
în latrină. Moarte prin sufocare, a conchis el pe un ton 
agreabil. 

— Când găseşti un om băgat pe jumătate într-o gaură de 
closet cu capul în jos, este mai mult decât probabil ca moartea 
să fi intervenit în urma sufocării. 

— Adevărat, domnule doctor, s-a grăbit să-l aprobe 
Prudhomme. Aşa am scris şi în certificatul de deces: 
„Sinucidere în stare de dezechilibru mental”. 

— Cadavrul a fost identificat? 

— O, da, desigur. Chiar astăzi după-amiază. Este vorba de un 
australian. Se numea Gurble. 

Doctorul Kennedy şi-a frecat bărbia. 

— Dacă ar fi să mă sinucid, nu cred c-aş alege metoda asta. 
Sinistru. 

Prudhomme a încuviinţat din cap, a scăpat iar o ocheadă 
spre Steven. 

— Sunt întru totul de acord. Desigur, s-ar putea să-l fi băgat 
alţii acolo. 

— Ceva semne pe corp? 

— Nimic. 


Doctorul Kennedy se străduia acum să nu observe felul în 
care se uită Prudhomme la Steven. 

— Ei bine, crimă sau sinucidere, oricum e ceva oribil. 
Groaznic! De fapt, cred că nu vom afla niciodată ce-a fost la 
mijloc. 

— S-a făcut o cercetare discretă azi după-amiază, de îndată 
ce s-a aflat despre cine e vorba. Se pare că, acum câteva zile, 
omul a fost prins furând din porţiile de la baracă. 

— A, asta era! 

— Oricum ar fi fost, aş spune că şi-a meritat soarta. Ce 
credeţi? 

— Da, probabil. 

Doctorul Kennedy şi-ar fi dorit să continue discuţia, căci se 
simţea cam singur, dar a văzut că tot ce-l interesa pe 
Prudhomme era Steven. 

— Bine atunci. Mă duc să-mi fac vizitele prin saloane. Veniţi 
cu mine? 

— Mulţumesc, nu. Trebuie să pregătesc pacienţii pentru 
operaţie. 

leşind din salon, doctorul Kennedy l-a zărit cu coada ochiului 
pe Steven cum se freacă în trecere de Prudhomme, l-a văzut şi 
pe Prudhomme cum îl mângâie pe furiş. A auzit râsul lui Steven 
şi l-a văzut cum îi întoarce dezmierdarea, cu neruşinare, pe 
faţă. 

Obscenitatea celor doi l-a copleşit; ştia că trebuie să se 
întoarcă în salon, să-i demaşte, să-i aducă în faţa curţii 
marţiale. Era însă prea obosit, aşa că s-a îndreptat spre cealaltă 
latură a verandei. 

Aerul era nemişcat, noaptea liniştită, fără foşnete, Luna ca 
un imens arc voltaic atârnat de grinzile cerului. Se mai vedeau 
oameni pe cărare, dar nu vorbea nimeni. Toţi şi toate erau în 
aşteptarea zorilor. 

Kennedy şi-a ridicat ochii spre stele, căutând să citească în 
ele răspunsul la întrebarea ce-l chinuia de atâta vreme. Când, o 
Doamne, când se va sfârşi odată coşmarul acesta? 

Şi iarăşi n-a primit răspuns. 


Peter Marlowe se afla în latrina ofiţerilor; savura frumuseţea 
primelor raze ale aurorei şi desfătarea unui scaun sănătos. 
Prima era frecventă, a doua destul de rară. 


Îşi alegea întotdeauna rândul din spate când venea la 
privată, în parte pentru că încă îi mai repugna să se uşureze în 
văzul tuturor, în parte pentru că nu-i plăcea să aibă pe cineva 
în spate şi în parte pentru că era mai distractiv să te uiţi la alţii. 

Gurile de hazna aveau douăzeci şi cinci de picioare? în 
adâncime, două picioare în diametru şi fuseseră forate la şase 
picioare distanţă una de alta. Douăzeci de şiruri în latul pantei, 
câte treizeci de găuri la fiecare şir. Fiecare gaură avea o podină 
de lemn prevăzută cu un capac rabatabil. 

În centrul zonei se afla un tron solitar făcut din scânduri. O 
privată în stil tradiţional. Aceasta era prerogativa coloneilor. 
Toţi ceilalţi trebuiau să se pună pe vine ca băştinaşii, cu 
picioarele pe marginea găurii. Nu existau niciun fel de 
paravane; întreaga zonă era expusă la vedere de sus şi dinspre 
lagăr. 

Tronul era ocupat acum, într-o splendidă însingurare, de 
colonelul Samson. Gol puşcă, doar cu o pălărie chinezească 
zdrenţuită pe cap. Nu se despărţea niciodată de pălăria aceea, 
o ciudăţenie de-a lui. O scotea doar atunci când se rădea pe cap 
sau îşi făcea frecţii cu ulei de cocos ori alte loţiuni miraculoase 
pentru refacerea părului. Prinsese o boală necunoscută şi-i 
căzuse tot părul de pe cap într-o singură zi, împreună cu 
sprâncenele şi genele. În rest era plin de păr ca un maimuţoi. 

Mai erau şi alţii în zonă, aşezaţi fiecare cât mai departe unul 
de altul. Fiecare avea în mână o ploscă de apă. Fiecare îşi făcea 
vânt să se ferească de năvala stolurilor de muşte. 

Peter Marlowe şi-a spus iar în gând că nu-i nimic mai urât şi 
mai ridicol pe lume decât un bărbat gol, aşezat pe vine să-şi 
facă nevoile. 

Pentru moment, apropierea zilei era doar o promisiune, o 
pâclă ceva mai luminoasă, tentacule aurii cuprinzând cerul de 
catifea. Pământul era mai rece sub tălpi, căci plouase niţeluş în 
timpul nopţii, venea o boare răcoroasă şi delicată, purtând cu 
ea mireasma sărată a mării şi parfum de iasomie. 

„Da, şi-a zis împăcat Peter Marlowe, vom avea o zi 
frumoasă.” Când a terminat, a înclinat plosca şi s-a spălat bine, 
folosind cu dibăcie degetele de la mâna stângă. Intotdeauna 
numai stânga. Mâna dreaptă era pentru mâncare. Băştinaşii 
nici n-aveau cuvinte deosebite pentru stânga şi dreapta; doar 


24 1 picior = 30,3 cm. 


mâna de scârnă şi mâna de mâncare. Toţi cei din lagăr foloseau 
numai apa, căci hârtia, orice fel de hârtie, era mult prea 
prețioasă. Toţi, cu excepţia Împăratului. El avea hârtie igienică 
adevărată. I-a dat şi lui Peter Marlowe un sul, dar acesta l-a 
împărţit cu tovarăşii lui de unitate; era superbă ca foiţă de 
țigară. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare, şi-a reînnodat sarongul 
şi a pornit spre baracă în aşteptarea dejunului. Tot terci de 
orez şi ceai subţire, ca de obicei, dar astăzi unitatea lui avea şi 
o nucă de cocos, alt dar din partea iui King. 

În cele câteva zile de când se cunoscuse cu King se înfiripase 
între ei o prietenie oarecum mai neobişnuită. Legătura ţinea în 
parte de hrană, în parte de afacerea cu tutunul, în parte de 
ajutorul dat: Împăratul a lecuit cu Salvarsan ulceraţiile 
tropicale de pe gleznele lui Mac, l-a lecuit în numai două zile, 
după ce acestea supuraseră mai bine de doi ani. Peter Marlowe 
mai ştia şi că, deşi toţi cei trei aveau nevoie de bogăţia şi 
ajutorul lui King, faptul că îl şi plăceau se datora în principal 
omului din el. Când erai alături de el simţeai cum emană putere 
şi încredere. Te simţeai atunci tu însuţi mai bun şi mai 
puternic, de parcă te-ai fi împărtăşit din vraja ce-l înconjura. 

— E un vraci păgân! a rostit Peter Marlowe, fără să vrea, cu 
glas tare. 

Când a intrat, cei mai mulţi dintre ofiţerii din baraca 
numărul şaisprezece mai dormeau încă sau stăteau întinşi pe 
priciuri în aşteptarea mesei. A scos de sub pernă nuca de 
cocos, a luat cu el o lingură de scobit şi o macetă grea, parang 
cum i se spune în partea locului. Apoi a ieşit afară, s-a aşezat 
pe bancă. O lovitură îndemânatică de parang şi nuca s-a 
despicat în două părţi perfect egale. A vărsat cu grijă laptele 
din ea într-o gamelă şi s-a apucat să scobească miezul cărnos 
din prima jumătate, fâşie cu fâşie, în gamela cu lapte. 

Miezul din cealaltă jumătate l-a pus în altă gamelă. Apoi l-a 
răsturnat într-o bucată de tifon ruptă din polog şi a stors atent 
zeama groasă şi dulce într-o cană. În ziua aceea era rândul lui 
Mac să-şi pună zeama în terciul de orez. 

Din nou, a câta oară, Peter Marlowe s-a gândit ce hrană 
minunată este miezul de nucă de cocos. Bogat în proteine şi 
absolut fără niciun gust. Dar e destul să-i pui un căţel de 
usturoi şi se preface totul în usturoi. Un sfert de sardină şi totul 


devine sardină, iar dintr-o nucă astfel preparată poţi să dai gust 
multor gamele de orez. 

A simţit deodată că abia aşteaptă să înfulece din nuca de 
cocos. Îi era atât de foame încât nici nu şi-a dat seama de 
apropierea gardienilor. Nu le-a simţit prezenţa decât atunci 
când stăteau deja ameninţători în uşa barăcii, iar toţi cei 
dinăuntru erau deja în picioare. 

Glasul lui Yoshima, ofiţerul japonez, a sfâşiat tăcerea: 

— Este un aparat de radio în baraca asta! 


Capitolul 8 

Yoshima a aşteptat cinci minute să vorbească cineva dintre 
cei de faţă. Când şi-a aprins ţigara, scăpărarea chibritului a 
răsunat ca un tunet. 

Prima reacţie a lui Dave Daven a fost: „O, Doamne, cine o fi 
ticălosul care ne-a vândut sau a scăpat vorba din prostie? Peter 
Marlowe? Cox? Spence? Coloneii?” Cea de-a doua reacţie a fost 
groaza - o groază amestecată în mod absurd cu un fel de 
uşurare - că, în sfârşit, a sosit ziua. 

Frica lui Peter Marlowe era la fel de paralizantă: „Cine-o fi 
ciripit? Cox? Coloneii? Dar nici măcar Mac şi cu Larkin nu ştiu 
că sunt băgat şi eu în povestea asta! Dumnezeule! Utram 
Road!” 

Cox era împietrit. Stătea sprijinit de prici, mutându-şi 
privirea de la ochii bridaţi ai ofițerului la ochii bridaţi ai 
gardienilor; numai tăria stâlpilor îl mai ţinea să nu cadă. 

Locotenent-colonelul Sellars era, cel puţin cu numele, şef 
peste baracă; era jilav de frică în clipa în care a intrat pe uşă 
urmat de adjutantul său, căpitanul Forest. 

Când a salutat i-a tremurat guşa; avea obrazul înroşit, plin 
de broboane de sudoare. 

— Bună dimineaţa, domnule căpitan Yoshima... 

— Nu este o dimineaţă bună. Aici se află un radio. Deţinerea 
unui aparat de radio contravine ordinului dat de Armata 
Imperială Niponă. 

Yoshima era mic de statură, subţirel, foarte îngrijit. La 
centironul lat îi atârna o sabie de samurai. Cizmele îi luceau ca 
oglinda. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Nu. Nimic... Dumneata! a 
răcnit el deodată, îndreptând un deget tremurător spre Daven. 
Ştii ceva despre chestia asta? 

— Nu, domnule colonel. 

Sellars s-a răsucit scurt, scrutându-i pe cei din baracă. 

— Unde este radioul? 

Tăcere. 

— Unde este radioul? a ţipat el aproape isteric. Unde este 
radioul?! Vă ordon să-l predaţi imediat. Ştiţi că avem cu toţii 
datoria să respectăm ordinele Armatei Imperiale. 

Tăcere. 


— Vă aduc pe toţi în faţa curţii marţiale! a zbierat iar Sellars 
de-i tremurau fălcile. O să primiţi voi ce vi se cuvine. 
Dumneata! Cum te numeşti? 

— Căpitan Marlowe, domnule colonel. 

— Unde este radioul? 

— Nu cunosc, domnule colonel. 

In acel moment Sellars a dat cu ochii de Grey. 

— Grey! S-ar zice că dumneata eşti şeful poliţiei militare. 
Dacă există aici vreun aparat de radio, dumneata porţi 
răspunderea, nimeni altcineva. Trebuia să raportezi de îndată 
pe scară ierarhică. Te dau la curtea marţială, ţi se trece şi în 
dosar... 

— Nu ştiu nimic despre vreun astfel de aparat, domnule 
colonel. 

— Atunci, pe dracu’, trebuia să ştii! a urlat la el Sellars, 
vânăt la faţă, strâmbat de furie. 

S-a năpustit apoi spre colţul unde îşi aveau culcuşurile cei 
cinci ofiţeri americani din baracă. 

— Brough! Ce ştii de chestia asta? 

— Nimic. Formula este „domnule căpitan Brough”, pentru 
precizare, domnule colonel! 

— Nu cred nimic! Asta-i genul de năzbâtii de care numai voi, 
nenorociţii de americani, sunteţi în stare. O gloată fără nicio 
disciplină... 

— Porcăriile astea să le ţii pentru dumneata! 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa! Mi te adresezi cu „domnule 
colonel” şi iei poziţie de drepţi! 

— Sunt ofiţerul american cel mai înalt în grad aici şi nu 
admit să fiu insultat de dumneata sau de oricine altcineva. La 
cunoştinţa mea, nu există niciun radio în contingentul 
american. Tot la cunoştinţa mea, nu există niciun radio în 
baraca asta. lar dacă aş şti, poţi fi sigur că nu ţi-aş spune 
dumitale. Domnule colonel! 

Gâfâind, Sellars a revenit în centrul barăcii. 

— Atunci facem percheziţie. Fiecare la patul lui! Drepţi! Să-l 
ferească Dumnezeu pe cel care-l are ascuns. Am eu grijă, 
personal, să-l pedepsesc, mergând până la limita 
regulamentului. Nişte porci, nişte răzvrătiți, asta sunteţi. 

— Taci din gură, Sellars! 


Au încremenit cu toţii în poziţie de drepţi la intrarea în 
baracă a colonelului Smedly-Taylor. 

— Este un radio aici, iar eu tocmai încercam... 

— Gura! 

Smedly-Taylor era mai tras la faţă ca de obicei. S-a îndreptat 
cu pas măsurat spre Yoshima, care până atunci îl urmărise cu 
uimire şi dispreţ pe Sellars. 

— Care e necazul, domnule căpitan? a întrebat colonelul, 
ştiind perfect de bine despre ce este vorba. 

— Există un aparat de radio în această baracă, a declarat 
Yoshima, adăugând apoi cu un surâs batjocoritor: Potrivit 
Convenţiei de la Geneva referitoare la tratamentul prizonierilor 
de război... 

— Cunosc destul de bine codul normelor etice, a spus 
Smedly-Taylor, străduindu-se să nu-i scape privirea spre grinda 
de opt pe opt. Dacă credeţi că există aici un aparat de radio, vă 
invit să-l căutaţi. lar dacă ştiţi unde se află, vă rog să-l luaţi şi 
să sfârşiţi odată cu povestea asta. Astăzi am multe de făcut. 

— Este de datoria dumneavoastră să vegheaţi la aplicarea 
legii... 

— Datoria mea este să pun în aplicare legi civilizate. Dacă 
vreţi să invocaţi legea, atunci respectaţi-o voi înşivă. Daţi-ne 
alimentele şi medicamentele pe care avem dreptul să le 
primim! 

— Intr-o zi veţi depăşi limita, domnule colonel. 

— Într-o zi voi fi mort. Poate că am să mor de apoplexie 
încercând să pun în aplicare nişte reguli ridicole impuse de o 
administraţie incompetentă. 

— Voi raporta generalului Shima despre impertinenţa 
dumneavoastră. 

— Chiar vă rog. Să-l întrebaţi şi cine a dat ordinul ca fiecare 
deţinut din lagăr să prindă câte douăzeci de muşte pe zi, care 
trebuie să fie adunate, numărate şi prezentate zilnic la biroul 
dumneavoastră de către mine personal. 

— Ofițerii dumneavoastră s-au plâns mereu de gradul înalt 
de mortalitate din cauza dizenteriei. Cum muştele răspândesc 
dizenteria... 

— Nu este cazul să-mi amintiţi mie de muşte sau de 
mortalitate, i-a tăiat vorba Smedly-Iaylor. Daţi-ne substanţele 
chimice necesare şi permisiunea de a igieniza zona 


înconjurătoare şi atunci vom lichida îmbolnăvirile în întreaga 
insulă Singapore. 

— Prizonierii nu au dreptul să... 

— La voi morbiditatea dizenterică este, pur şi simplu, 
neeconomică. Tot la voi frecvenţa îmbolnăvirilor de malarie 
este prea înaltă. Inainte de venirea voastră aici nu exista 
malarie la Singapore. 

— Posibil. Dar noi am fost cei care v-am învins şi v-am 
capturat cu miile. Un om de onoare nu se dă niciodată prins. 
Sunteţi cu toţii nişte animale şi meritaţi să fiţi trataţi ca atare. 

— Din câte ştiu eu, o mulţime de japonezi sunt luaţi acum 
prizonieri în Pacific. 

— De unde aveţi aceste informaţii? 

— Zvonuri, domnule căpitan Yoshima. Ştiţi cum e. Inexacte, 
desigur. După cum tot inexact este şi faptul că flotele japoneze 
au dispărut de pe mare, că Japonia însăşi este supusă 
bombardamentelor sau că americanii au cucerit insulele 
Guadalcanal? şi Guam”, Rabaul?” şi Okinawa?! şi ocupă în 
prezent poziţii de atac asupra arhipelagului japonez... 

— Minciuni! a tipat scurt Yoshima, gata-gata să-şi tragă de la 
brâu sabia de samurai. Minciuni! Armata Imperială Japoneză 
câştigă războiul, curând va domina Australia şi America. Noua 
Guinee este în mâinile noastre, iar o mare flotă japoneză se află 
chiar în acest moment în largul portului Sydney”! 

— Desigur. 

Smedly-Taylor s-a întors cu spatele la Yoshima, s-a uitat în 
lungul barăcii. Albi la faţă, oamenii îl priveau încremeniţi. 

— Toată lumea afară, vă rog, a spus el încet, liniştit. Ordinul 
a fost respectat în tăcere. 

Când s-a golit baraca, Smedly-Taylor s-a întors iar spre 
Yoshima. 

— Vă rog să vă efectuaţi percheziţia. 

— Şi dacă găsesc aparatul de radio? 

— Asta este în mâinile Domnului. 


25 Insulă în arhipelagul Solomon din sudul Pacificului. 

26 Insulă în arhipelagul Marianelor, vestul Pacificului. 

27 Capitala arhipelagului Bismark, în nord-estul Noii Guinee. 
28 Insulă în arhipelagul Ryukyu, la extremitatea sudică a 
arhipelagului japonez. 

29 Mare oraş portuar pe coasta de sud-est a Australiei. 


Deodată, Smedly-Taylor a simţit întreaga povară a celor 
cincizeci şi patru de ani ai săi. Şi s-a cutremurat sub greutatea 
răspunderii ce-i revine, căci, deşi era bucuros să fie militar, 
bucuros să se afle aici, unde este nevoie de el, bucuros să-şi 
facă datoria, acum trebuia să-l descopere pe trădător. Iar când 
îl va găsi, va trebui să-l pedepsească. Un asemenea om merita 
să moară, aşa cum va muri Daven dacă se descoperă radioul. 
„Mă rog Ţie, Doamne, să nu-l găsească, îşi spunea el acum cu 
disperare. Este singura noastră legătură cu lumea. Singura 
modalitate de a ne menţine mintea întreagă. Dacă există un 
Dumnezeu în ceruri, fie să nu-l găsească! Mă rog ie, Doamne.” 

Insă Smedly-Taylor ştia că într-o privinţă Yoshima avea 
dreptate. Ar fi trebuit să aibă curajul să moară ca un ostaş, pe 
câmpul de luptă sau încercând să evadeze. Cancerul amintirii îl 
rodea de viu: amintirea lăcomiei, însetării de putere şi 
incompetenţei care au dus la prăbuşirea poziţiilor în Orient şi 
la multe sute de mii de morţi inutile. „Dar atunci, îşi spunea el 
acum în gând, cum va fi cu iubita mea Maisie, cu John, fiul meu 
de la cavalerie, cu Percy, fiul meu din aviaţie, cu Trudy, care s- 
a măritat atât de tânără, a rămas însărcinată atât de tânără şi 
văduvă atât de tânără? Cu ei cum rămâne? Să nu-i mai văd, să 
nu-i mai ating, să nu mai simt niciodată căldura căminului?” 

— Asta este în mâinile Domnului, a mai spus el o dată, dar, 
ca şi el, vorbele erau bătrâne şi foarte triste. 

Yoshima le-a dat celor patru gardieni câteva ordine scurte, 
pe un ton răstit. Aceştia au tras priciurile din colţuri spre 
mijlocul barăcii, eliberând locul. Apoi au tras şi priciul lui 
Daven în spaţiul liber. Yoshima s-a dus în colţ şi a început să 
examineze căpriorii, împletitura de frunze de palmier şi 
scândurile negeluite ale podelei. Cerceta totul cu atenţie, însă 
Smedly-Taylor şi-a dat seama deodată că toate acestea se 
făceau numai pentru a-l induce pe el în eroare, că ascunzişul 
era cunoscut. 

Şi-a amintit de noaptea aceea, cu multe, multe luni în urma, 
când au venit la el. „Voi o faceţi, de capul vostru, le-a spus el 
atunci. Dacă sunteţi prinşi, asta este, s-a sfârşit. Eu n-am să pot 
să vă ajut cu nimic, chiar nimic.” I-a chemat apoi pe Daven şi 
pe Cox şi le-a spus încet: „Dacă se descoperă radioul, încercaţi 
să nu-i implicaţi şi pe alţii. Ţineţi-vă tare, măcar un timp. Pe 
urmă spuneţi că eu am fost cel care a autorizat instalarea 


radioului, că eu v-am ordonat să-l faceţi.” Apoi le-a dat drumul, 
i-a binecuvântat în felul lui şi le-a urat noroc. 

lar acum se abătuse asupra lor cel mai negru nenoroc. 

Aştepta acum cu nerăbdare ca Yoshima să înceapă să 
cerceteze grinda, nu mai suporta chinul acestui joc de-a 
şoarecele şi pisica. Avea senzaţia că aude freamătul de 
disperare al celor de afară. Nu mai putea face nimic, decât să 
aştepte. 

În sfârşit, Yoshima s-a plictisit şi el de jocul acela, îl deranja 
şi aerul greu din baracă. S-a îndreptat spre prici, l-a cercetat 
sumar. Apoi a examinat grinda de opt pe opt. Însă la vedere nu 
apărea nicio tăietură. Rânjind, a cercetat grinda mai 
îndeaproape, pipăind delicat lemnul cu buricele degetelor. Tot 
nu se observa nimic. 

O clipă i-a trecut prin gând că primise o informaţie greşită. 
Dar nu prea îi venea să creadă, pentru că informatorul nu 
fusese plătit încă. 

A mormăit un ordin; un gardian coreean şi-a desprins 
baioneta de la armă, i-a întins-o cu mânerul înainte. 

Yoshima a ciocănit uşor grinda, ascultând să sune a gol. A, 
da, aici era! A mai ciocănit de câteva ori. Din nou a sunat a gol. 
Dar tot nu se vedea nicio crăpătură. Enervat, a împlântat 
baioneta în lemn. 

Capacul s-a desfăcut. 

— Aşa-a... 

Yoshima era mândru că a găsit aparatul de radio. Generalul 
va fi satisfăcut. Poate chiar îndeajuns de satisfăcut ca să-l 
detaşeze la o unitate combatantă, căci, după normele 
Bushido“, se simţea dezgustat la gândul ca tot ce are de făcut 
este să plătească informatorii şi să aibă de-a face cu animalele 
acestea. 

Smedly-Taylor a făcut un pas înainte, uluit de ingeniozitatea 
ascunzătorii şi de răbdarea omului care o executase. „Trebuie 
să-l propun pe Daven pentru decorare, şi-a zis el. Daven şi-a 
făcut mai mult decât datoria. Adică pentru ce să-l propun?” 

— Cine ţine de patul acesta? a întrebat Yoshima. 

Smedly-Taylor a ridicat din umeri, prefăcându-se şi el că 
abia acum află despre cine este vorba. 


30 Codul onoarei militare la japonezi, de origine medievală. 


Yoshima s-a arătat întristat, cu adevărat întristat că lui 
Daven îi lipseşte un picior. 

— Doriţi o ţigară? a întrebat el, oferindu-i pachetul de 
„Kooa”. 

— Mulţumesc. 

Daven a acceptat ţigara şi focul, dar fumul nu avea niciun 
gust. 

— Cum vă numiţi? a întrebat curtenitor Yoshima. 

— Căpitan Daven, de la infanterie. 

— Cum v-aţi pierdut piciorul, domnule căpitan Daven? 

— Am fost... am călcat pe o mină. La Johore, puţin mai la 
nord de şosea. 

— Dumneavoastră aţi făcut aparatul de radio? 

— Da. 

Smedly-Taylor a făcut un efort uriaş ca să se elibereze de 
sub povara lipicioasă a groazei. 

— Eu i-am ordonat căpitanului Daven să-l facă. Eu sunt cel 
care poartă întreaga răspundere. El n-a făcut decât să-mi 
execute ordinul. 

Yoshima s-a uitat scurt la Daven. 

— Este adevărat? 

— Nu. 

— Cine mai ştia despre radio? 

— Nimeni. A fost ideea mea şi eu l-am făcut. Singur. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule căpitan Daven, l-a poftit 
Yoshima, întorcând apoi dispreţuitor privirea spre Cox, care 
plângea cu suspine, înnebunit de frică. Dânsul cum se 
numeşte? 

— Căpitanul Cox, i-a răspuns Daven. 

— Uitaţi-vă la el. Dezgustător. 

Daven a mai tras o dată din ţigară. 

— Mie mi-e la fel de teamă ca şi lui. 

— Dar vă stăpâniţi. Aveţi curaj. 

— Mie mi-e mai frică decât lui, a spus simplu Daven, s-a 
apropiat de Cox, sărind cu greu într-un picior, s-a aşezat lângă 
el, pe marginea patului, i-a pus mâna pe după umeri, cu drag. 
Nu-i nimic, Cox, bătrâne. Nu-i nimic, a repetat el, apoi, ridicând 
ochii spre Yoshima: Cox şi-a câştigat „Crucea Militară” la 


Dunkirk3!, când n-avea încă nici douăzeci de ani. Acum e alt 
om. Voi l-aţi adus în starea asta, ticăloşilor, în numai trei ani. 

Yoshima şi-a înfrânat pornirea de a-l lovi pe Daven. Când ai 
de-a face cu un bărbat adevărat, chiar dacă ţi-e duşman, codul 
trebuie respectat. S-a întors spre Smedly-Taylor şi i-a ordonat 
să desemneze şase oameni care ocupau paturile cele mai 
apropiate de culcuşul lui Daven, iar pe ceilalţi să-i ţină aliniaţi, 
sub pază, până la noi ordine. Cei şase stăteau acum în faţa lui 
Yoshima. Numai Spence ştia despre radio, dar, ca şi toţi 
ceilalţi, a negat că ar fi cunoscut ceva. 

— Luaţi priciul şi urmaţi-mă, a ordonat Yoshima. 

Când Daven a întins mâna după cârjă, Yoshima l-a ajutat să 
se ridice în picioare. 

— Mulţumesc, a spus Daven. 

— Mai doriţi o ţigară? 

— Nu, mulţumesc. 

Yoshima a ezitat o clipă. 

— Aş fi onorat dacă aţi primi tot pachetul. 

Daven a dat din umeri şi l-a luat, apoi a şontâcăit până în 
colţul său şi s-a aplecat să-şi ia piciorul de lemn. 

Yoshima a dat un ordin scurt, unul dintre gardienii coreeni a 
luat de jos proteza şi l-a ajutat pe Daven să se aşeze. 

Nu i-au tremurat degetele în timp ce-şi potrivea piciorul de 
lemn; s-a ridicat, apoi şi-a luat cârjele şi s-a uitat câteva clipe la 
ele. Apoi le-a aruncat într-un colţ al barăcii. 

A şchiopătat bocănind până la prici, s-a uitat lung la aparatul 
de radio. 

— Sunt foarte mândru de asta, a spus el. 

L-a salutat pe Smedly-Taylor şi a ieşit din baracă. 

Micul convoi a trecut încet prin tăcerea care se lăsase peste 
Changi. Yoshima mergea în frunte, potrivindu-şi pasul după 
umbletul lui Daven. Alături ele el era Smedly-ITaylor. Apoi 
venea Cox; lacrimile îi şiroiau pe faţă, dat nici nu-şi dădea 
seama de aceasta. Ceilalţi doi gardieni au rămas în aşteptare 
cu prizonierii din baraca numărul şaisprezece. 

Au aşteptat aşa unsprezece ore. 


31 Oraş pe coasta de nord-vest a Franţei, denumirea franceză 
Dunkerque; zona de unde a avut loc evacuarea trupelor aliate peste 
Canalul Mînecii sub presiunea ofensivei germane, în 1940. 


Smedly-Taylor s-a întors, s-au întors şi cei şase. Daven şi Cox 
nu s-au mai întors. Au rămas la corpul de gardă, urmând să fie 
transferați a doua zi la închisoarea Utram Road. 

S-a dat comanda de „rupeţi rândurile”. 


După atâtea ceasuri în plin soare, pe Peter Marlowe l-a lovit 
o durere de cap cumplită. Abia s-a târât până la bungalov. După 
ce a făcut duş, Larkin şi Mac l-au frecat pe rând la tâmple, i-au 
dat de mâncare. Când s-a mai întremat, Larkin a ieşit afară şi s- 
a aşezat mai încolo, lângă drumul asfaltat. Peter Marlowe s-a 
aşezat pe vine în pragul uşii fără uşă, cu spatele spre încăpere. 

Dincolo de orizont, noaptea îşi aduna puterile. S-a aşternut o 
mare însingurare peste Changi, iar cei ce se mai plimbau 
încoace şi încolo păreau mai pierduţi, mai părăsiţi ca oricând. 

— M-aş cam duce să mă culc, băiete, a căscat Mac. Astă 
seară o iau mai din vreme cu somnul. 

— Bine, Mac. 

Mac şi-a tras pologul peste pat, a strâns marginile sub 
saltea. S-a legat cu o cârpă la frunte ca să nu-i picure sudoarea, 
apoi a scos plosca lui Peter Marlowe din cămaşa de pâslă şi i-a 
desfăcut fundul fals. A scos învelişurile de pâslă şi fundurile de 
la celelalte două ploşti, a lui şi a lui Larkin, le-a aşezat cu grijă 
una peste alta. În interiorul fiecărei ploşti era o încurcătură de 
conductori, condensatori şi tuburi. 

Din plosca de sus a tras atent capul de contact cu şase 
picioare şi cu firele lui de legătură, l-a conectat cu îndemânare 
la priza din plosca de la mijloc. Apoi a scos fişa cu patru 
picioare din plosca a doua şi a conectat-o la priza 
corespunzătoare de la ultima ploscă. 

li tremurau mâinile şi genunchii pentru că era foarte 
incomod să le faci pe toate în semiîntuneric, sprijinit într-un 
cot, ferind cu trupul piramida de ploşti. 

Noaptea se întindea acum pe cer, sporind simţământul de 
claustrare. 'Ţânţarii şi-au început atacul. 

După ce a terminat conectarea tuturor ploştilor, Mac s-a 
întins ca să-şi mai potolească durerea din spinare, şi-a şters 
mâinile umezite. Apoi a tras căştile din locaşul lor, în plosca de 
sus, a verificat din nou contactele. Conductorul izolat pentru 
priza de curent era tot în plosca de sus. L-a desfăşurat, a 
controlat dacă acele sunt bine sudate la capetele firelor. S-a 


şters iar de sudoare şi a verificat încă o dată toate contactele, 
spunându-şi în gând că radioul arată la fel de curat şi îngrijit ca 
şi atunci când l-a terminat în secret încă în Java - în timp ce 
Larkin şi Peter Marlowe stăteau de pază - cu doi ani în urmă. 

Proiectarea şi execuţia duraseră şase luni. 

Putea fi folosită numai jumătatea inferioară a ploştii - partea 
de sus trebuia să poată fi umplută cu apă - astfel încât a trebuit 
nu numai să comprime radioul în trei subansambluri 
miniaturizate distincte, ci şi să le potrivească în chesoane 
impermeabile, iar apoi să sudeze chesoanele în interiorul 
fiecărei ploşti. 

Cei trei îşi purtau ploştile de optsprezece luni. Cu gândul la 
o zi ca cea de azi. 

Mac s-a ridicat în genunchi şi a înfipt cele două ace în miezul 
firelor care făceau legătura dintre becul din tavan şi sursa de 
curent. A tuşit încet, ca şi cum şi-ar drege glasul. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare să controleze dacă nu 
este nimeni prin apropiere. A deşurubat repede becul, a întors 
comutatorul. Apoi s-a întors la loc în pragul uşii să facă de 
pază. A văzut că Larkin se află tot la postul lui, păzind cealaltă 
latură, şi a dat semnalul că totul este în ordine. 

La auzul semnalului, Mac a dat volumul la maximum, şi-a 
pus căştile şi a început să asculte. 

Secundele s-au lungit, transformându-se în minute. Peter 
Marlowe s-a răsucit brusc, înfricoşat, auzind geamătul lui Mac. 

— Ce se întâmplă, Mac? a întrebat el în şoaptă. 

Mac şi-a scos capul din polog, era pământiu la faţă. 

— Nu merge, omule. Blestemăţia asta nu funcţionează. 


CARTEA II 


Capitolul 9 

Şase zile mai târziu Max a încolţit un şobolan. În baraca 
americanilor. 

— Ia uitaţi-vă la dihania asta, s-a minunat King. E cel mai 
mare guzgan pe care l-am văzut vreodată! 

— Doamne, a exclamat Peter Marlowe. Ai grijă să nu-ți 
muşte mâna din încheietură! 

L-au împresurat cu toţii pe şobolan. Max jubila, ţinând în 
mâini o mătură de bambus. Tex avea un bătac de baseball, 
Peter Marlowe altă mătură. Ceilalţi erau înarmaţi cu bețe şi 
cuțite. _ 

Numai Împăratul era neînarmat, dar stătea cu ochii la 
şobolan, gata să sară la o parte din calea lui. Stătea de vorbă cu 
Peter Marlowe, în colţul lui, atunci când a tipat Max prima 
dată; s-a repezit şi el într-acolo o dată cu ceilalţi. Era într-o 
dimineaţă, la puţin timp după dejun. 

— Atenţie! a strigat el, ghicind clipa când şobolanul a 
zbughit-o să scape din strânsoare. 

Max a lovit cu sete, dar pe alături. O altă lovitură de mătură 
l-a atins în lungul crupei, răsturnându-l pe spate pentru o clipă. 
Dar şobolanul s-a răsucit pe picioare, a fugit iar la colţ şi s-a 
întors, şuierând, scuipând şi arătându-şi colții subţiri ca nişte 
andrele. 

— Cristoase, a făcut King. De data asta era cât pe ce să 
scape, bestia. 

Şobolanul avea aproape treizeci de centimetri lungime. 
Coada îi era la fel de lungă, groasă la bază cât degetul mare, 
fără păr pe ea. Ochii mici, ca nişte mărgele, căutau în dreapta 
şi în stânga după o portiţă de scăpare. Blana de un maroniu 
murdar, scârbos. Capul se prelungea cu un bot subţire, îngust; 
incisivii lungi, foarte lungi. Greutate totală vreo doi funzi. Rău, 
viclean, foarte periculos. 

Max sufla greu de efort, cu ochii ţintă la şobolan. 

— Dumnezeule, a scuipat el într-o parte. Nu pot să sufăr 
şobolanii. Îmi face rău şi să mă uit la el. Hai să-l omorâm. Gata? 

— Mai stai un pic, Max, a vorbit Împăratul. N-avem nicio 
grabă. Acum n-are cum să mai scape. Vreau să văd ce face. 

— Mai încearcă o dată să scape, asta face, a mormăit Max. 


32 Joc sportiv american, întrucâtva asemănător cu oina. 


— Iar noi îl oprim. Care-i graba? a spus King, apoi a rânjit 
către şobolan: Te-ai dus pe copcă, pezevenchiule. Eşti mort. 

Ca şi cum l-ar fi înţeles, şobolanul s-a năpustit spre King, cu 
colții rânjiţi. Grindina de lovituri şi zbieretele oamenilor l-au 
mânat iar la colţ. 

— Lighioana asta te rupe în bucăţi dacă apucă să-şi înfigă 
colții în tine, a observat King. N-am crezut că poate să fie atât 
de iute. 

— Hei, s-a trezit vorbind 'Tex. Ce-ar fi să-l păstrăm? 

— Ce naiba spui tu acolo? 

— Am putea să-l păstrăm. Aşa, ca un fel de mascotă. Sau, 
când n-avem ce face, putem să-i dăm drumul şi să-l luăm la trei- 
păzeşte, ca acuma. 

— Ascultă. Tex, a spus Dino. Poate că nu-i chiar o prostie ce 
zici tu acolo. Spui să organizăm o vânătoare cum făceau ăia pe 
vremuri, la vulpi? 

— Nu-mi surâde ideea, a declarat Împăratul. E-n regulă să 
omori o jivină ca asta. Dar nu-i nevoie s-o chinuieşti, chiar dacă- 
i vorba de un şobolan. Nu v-a făcut niciun rău. 

— Poate. Dar şobolanii sunt o pacoste. N-au dreptul să 
trăiască. 

— Ba cum să nu, i-a replicat King. Dacă n-ar fi fost 
şobolanii... că ăştia se hrănesc cu mortăciuni, ca microbii. Fără 
ei nici nu ne-am mai vedea de-atâtea gunoaie. 

— Pe naiba, i-a întors-o Tex. Şobolanii distrug semănăturile. 
Poate că ăsta o fi ticălosul care a ros fundul săculeţului nostru 
cu orez. Văd că are burta destul de mare. 

— Aşa-i, l-a sprijinit încruntat Max. Ne-au păpat aproape 
cincisprezece kilograme într-o singură noapte. 

Şobolanul a mai făcut o tentativă de evadare. A străpuns 
încercuirea şi a luat-o la goană în lungul barăcii. Numai dintr- 
un noroc au izbutit să-l înghesuie iar într-un colţ. L-au 
împresurat din nou. 

— Mai bine să-l lichidăm şi gata. Data viitoare s-ar putea să 
nu mai avem norocul ăsta, a rostit King printre dinţi; atunci i-a 
venit deodată o inspiraţie: Staţi aşa! a strigat el în momentul în 
care erau gata cu toţii să dea atacul. 

— Ce spui? 

— Mi-a venit un gând, a spus el, s-a întors scurt spre Tex: 
Adu o pătură. Iute! 


Tex s-a repezit până la culcuşul lui, a smuls pătura de pe el. 

— Acum, a poruncit Împăratul, tu şi cu Max întindeţi pătura 
şi prindeţi şobolanul sub ea. 

— Ce-e? _ 

— Îl vreau viu. Haide odată, mişcaţi-vă! s-a răstit Împăratul. 

— Cu pătura mea? Eşti nebun? Numai pe asta o am! 

— Îţi fac eu rost de alta. Doar să-mi prindeţi lighioana aia. 

Acum toţi erau cu ochii holbaţi la King. Pe urmă Tex a ridicat 
din umeri. El şi cu Max au prins capetele păturii ca pe-un 
năvod, înaintând încet ca să închidă colţul. Ceilalţi stăteau cu 
măturile pregătite ca nu cumva şobolanul să scape pe la 
margine. La un semn, Tex şi Max s-au aruncat pe burtă, 
prinzând şobolanul sub faldurile ţesăturii. Animalul trăgea cu 
ghearele şi cu dinţii ca să scape, dar în clipa următoare Max a 
înfăşurat în jurul lui pătura care s-a transformat într-un gogoloi 
mişcător. Acum strigau şi ţopăiau cu toţii, bucuroşi, că au 
reuşit să-l prindă. 

— Linişte, a poruncit Împăratul. Max, ţine-l tu. Dar ai grijă 
să nu-l scapi cumva. Tex, pune tu ibricul la fiert. Merităm cu 
toţii câte-o cafeluţă de Java. 

— Spuneai că ţi-a venit o idee, i-a amintit Peter Marlowe. 

— E prea bună ca să-i dau drumul aşa, deodată. Mai întâi 
bem o cafea. i 

În vreme ce-şi beau cafeaua, Împăratul s-a ridicat în 
picioare. 

— Bine, băieți, gata. Acum ascultați la mine. Avem un 
şobolan, adevărat? 

— Şi? a făcut Miller, la fel de nedumerit ca şi ceilalți. 

— Cu mâncarea stăm cam prost, adevărat? 

— Sigur, dar... 

— O, Doamne, a spus scârbit Peter Marlowe. Doar n-ai să 
propui să-l şi mâncăm? 

— Sigur că nu, l-a liniştit King, apoi cu un zâmbet nevinovat: 
Noi n-o să-l mâncăm. Dar sunt mulţi cei care şi-ar dori să 
cumpere ceva carne... 

— Carne de şobolan? a întrebat Byron Jones III cu ochii cât 
cepele. 

— Ce-ai căpiat? Crezi c-ar cumpăra cineva carne de şobolan? 
Te asigur eu că nu, l-a pus la punct Miller. 


— Sigur că nu cumpără nimeni carnea, dacă ştie că e de 
şobolan. Dar dacă nu se ştie? a întrebat Împăratul; a tăcut 
câteva clipe ca oamenii să pătrundă înţelesul spuselor sale, 
apoi a continuat pe un ton lejer: Să zicem că nu spunem la 
nimeni. Ca aspect, carnea va fi ca oricare alta. Spunem că-i de 
iepure... 

— Nu există iepuri în Malaya, bătrâne, a precizat Peter 
Marlowe. 

— Ei bine atunci, gândeşte-te la un animal cam de aceeaşi 
mărime. 

— Bănuiesc, a spus Peter Marlowe după un scurt moment de 
gândire, că ai putea spune că-i veveriţă sau... gata, ştiu, s-a 
înseninat el deodată. Căprioară, asta e, căprioară... 

— Ei, asta-i bună! Căprioara e mult mai mare, şi-a dat cu 
părerea Max, ţinând strâns pătura mişcătoare. Am împuşcat eu 
una în munţii Allegheny“... 

— N-am în vedere soiul acela de căprior. E vorba de rusa 
tikus. E. o specie pitică, de vreo douăzeci de centimetri înălţime, 
în greutate de până la doi funzi, probabil. Cam de mărimea 
unui şobolan. Băştinaşii le consideră un deliciu, a adăugat el 
râzând. În traducere, rusa tikus înseamnă „căprioara şoricel”. 

Împăratul şi-a frecat mâinile încântat. 

— Minunat, bătrâne, l-a lăudat el, apoi şi-a plimbat privirea 
prin încăpere. O să vindem pulpiţe de rusa tikus. Şi nici măcar 
n-are să fie o minciună prea mare. 

Au râs cu toţii. 

— Acum, dacă tot am râs după pofta inimii, hai să omorâm 
blestematul ăsta de şobolan şi să-i scoatem şuncile la vânzare, 
a propus Max. Dihania asta e în stare să scape în orice clipă. Şi 
al naibii să fiu dacă mă las muşcat. |. 

— Avem un şobolan, a continuat Împăratul fără să-l bage în 
seamă. Tot ce avem de făcut este să aflăm dacă este mascul sau 
femelă. După aceea, îi prindem şi perechea, îi punem pe 
amândoi la un loc. Şi, presto, cât ai bate din palme, avem o 
afacere. 

— Ce afacere? s-a interesat Tex. 

— Uite aşa, bine, a rostit King, rotindu-şi încântat privirea în 
jur. Oameni buni, avem o afacere în sectorul creşterii 
animalelor. Facem o fermă de prăsit şobolani. Cu banii pe care- 


33 Lant muntos în estul Statelor Unite, în statele Kentucky şi Virginia. 


i obţinem cumpărăm pui... iar ţăranii n-au decât să se îndoape 
cu tikus. Atâta timp cât nimeni nu scoate o vorbă, suntem nişte 
oameni făcuţi. 

S-a lăsat o tăcere consternată. După o vreme, Tex a întrebat 
cu jumătate de glas: 

— Dar unde ţinem şobolanii cât timp se înmulţesc? 

— În tranşeea de adăpost. Ştii tu un loc mai bun? 

— Dar să zicem că se dă o alarmă aeriană. S-ar putea să 
avem nevoie de adăpost. 

— Inchidem tranşeea la un capăt. Facem un ţarc doar cât e 
nevoie pentru şobolani, s-a înfierbântat Împăratul; ochii îi 
scăpărau. Gândiţi-vă şi voi. Să avem de vânzare cam cincizeci 
de lighioane din astea pe săptămână. Asta-i o mină de aur! Ştiţi 
şi voi zicătoarea din bătrâni: „se înmulţesc precum şobolanii...” 

— Cam la cât timp fac pui? a întrebat Miller, scărpinându-se 
în ceafă. 

— Nu ştiu. Ştie careva? 

King a aşteptat câteva clipe, privindu-i pe rând, dar toţi au 
clătinat din cap în semn că nu. 

— Cum dracu' aflăm noi despre obiceiurile lor? 

— Ştiu eu, a spus Peter Marlowe. La şcoala lui Vexley. 

— Cum?! 

— La şcoala lui Vexley. Predă botanică, zoologie, chestii din 
astea. L-am putea întreba. 

S-au uitat unii la alţii, preocupaţi. Apoi, toţi deodată, au 
izbucnit în urale. Max a fost cât pe ce să scape din mână pătura 
în care se zbătea prada. Ceilalţi s-au pus să zbiere la el: 

— Să nu scapi aurul din mână, nepricopsitule! 

— 'Ţine-l bine, ce naiba faci acolo?! 

— Ai grijă, Max! 

— E-n regulă, acum l-am apucat mai bine, a strigat Max; 
apoi, după ce s-au mai potolit tipetele, s-a întors spre Peter 
Marlowe. Pentru un ofiţer, eşti băiat bun. Va să zică mergem cu 
toţii la şcoală... N 

— Ba nu, i-a retezat-o Împăratul. Voi aveţi de lucru. 

— Adică ce? 

— Adică să prindeţi alt şobolan. De sex opus ăstuia pe care-l 
avem aici. Peter şi cu mine ne ducem să culegem informaţii. 
Acum la treabă! 


Tex şi cu Byron Jones III s-au apucat să pregătească 
tranşeea. Fusese săpată chiar pe sub baracă, avea şase picioare 
adâncime, patru lăţime şi treizeci în lungime. 

— O minunăţie! s-a aprins Tex. Aici e loc pentru o mie de 
jivine din alea! 

A mai trecut o vreme până ce au reuşit să inventeze un 
sistem bun de închidere. Tex s-a dus să fure nişte plasă de 
sârmă, iar Byron Jones III s-a dus să fure nişte şipci. Jones a 
rânjit, amintindu-şi de nişte scândurele tocmai bune pe care 
englezii în posesia cărora se aflau nu le păzeau prea bine. Până 
să se întoarcă Tex, cadrul de lemn era gata terminat. Cuiele le- 
a scos din acoperişul barăcii, iar ciocanul fusese şi el 
„îimprumutat” de la atelierul mecanic în urmă cu câteva luni, 
împreună cu mai multe chei fixe, şurubelniţe şi alte obiecte 
utile. 

După ce poarta a fost instalată cum trebuie, Tex s-a dus să-l 
aducă pe King. N 

— E bine aşa, s-a pronunţat Împăratul, inspectând cuşca. 
Foarte bine. 

— Să mă ia naiba dacă ştiu cum le faceţi pe toate, a exclamat 
Peter Marlowe. Munciţi extraordinar de repede. 

— Când ai o treabă de făcut, nu mai stai pe gânduri, o faci. 
Asta-i stilul american, l-a lămurit King, apoi i-a făcut semn lui 
Tex să-l cheme pe Max. 

S-a strecurat şi Max în tranşeea de sub baracă. Cu grijă, ca 
să nu-l vatăme, i-a dat drumul şobolanului în ţarc. Şobolanul s-a 
învârtit o vreme, căutând cu disperare o cale de scăpare. Când 
s-a convins că n-are cum să fugă, s-a retras într-un colţ, 
şuierând ameninţător. 

— Pare destul de sănătos, a râs King. 

— Ia staţi aşa, trebuie să-i dăm şi-un nume, a propus Tex. 

— Cel mai simplu. Îi zicem Adam. 

— Da, dar dacă-i fetiţă? A 

— Atunci are să fie Eva, a decis Împăratul, ieşind din 
tranşee. Haide, Peter, la treabă. 

Maiorul de aviaţie Vexley îşi începuse deja ora când, în 
sfârşit, cei doi au izbutit să dea de el. 

— Doriţi ceva? a întrebat Vexley, uimit să-i vadă pe însuşi 
Împăratul şi pe un ofiţer tinerel stând în uşa barăcii, în plin 
soare, uitându-se la el. 


— Ne-am gândit, a început Peter Marlowe cu un aer 
stingherit, ne gândeam, dacă s-ar putea, ă-ă... să ne înscriem şi 
noi la cursuri. Asta, desigur, dacă nu vă deranjăm, a adăugat el 
repede. 

— Să vă înscrieţi? a repetat Vexley uluit. 

Era un tip ofilit, cu un ochi lipsă, cu obrazul scofâlcit, ca de 
pergament, plin de urmele arsurilor primite în ultima lui 
misiune de bombardament. Avea numai patru „studenţi” la 
curs, nişte idioţi care nu manifestau niciun interes pentru 
studiu. Ştia că îşi ţine cursurile numai pentru a evita să cadă în 
incertitudine; îi venea mai uşor să se prefacă acum că are 
succes decât să înceteze pur şi simplu. La început fusese plin 
de entuziasm, dar acum ştia că nu-i decât o prefăcătorie. lar 
dacă se hotăra să renunţe nu mai avea niciun rost în viaţă. 

Cu mult timp în urmă se hotărâse ca în lagăr să se 
organizeze o universitate. Universitatea de la Changi. S-au 
stabilit mai multe cursuri. Ordinul venise de sus. „Face bine 
pentru trupă, au zis atunci comandanții. Să aibă oamenii ceva 
de făcut. În felul acesta îi obligăm să-şi ridice nivelul. Dacă-i 
silim să se ocupe de ceva serios se vor ţine mai puţin de 
prostii.” 

S-au ţinut cursuri de limbi străine, de istoria artei, de 
mecanică, pentru că din o sută de mii de oameni, câţi erau la 
început, s-a găsit cel puţin câte unul care să cunoască materia. 

Pătrundeţi tainele universului! Nu pierdeţi prilejul! Lărgiţi- 
vă orizontul! Deprindeţi o meserie! Pregătiţi-vă pentru utopia 
ce va prinde viață de îndată ce se sfârşeşte războiul acesta 
blestemat şi va reintra totul în normal. În plus, universitatea 
era de tip atenian. Niciun fel de săli de curs. Profesorul n-avea 
decât să găsească un loc la umbră şi să-şi adune studenţii în 
jurul lui. 

Dar prizonierii de la Changi nu erau decât nişte oameni ca 
toţi oamenii, aşa că stăteau în fund şi-şi ziceau: „De mâine mă 
duc la cursuri”. Sau se duceau şi, când îşi dădeau seama că 
învăţătura vine cam greu, trăgeau chiulul o dată, de două ori, 
iar apoi îşi spuneau: „De mâine mă duc din nou. Mâine încep să 
mă pregătesc pentru viaţa pe care mi-o doresc după ce scap de 
aici. Nu mai trebuie să-mi irosesc timpul. De mâine încep cu 
adevărat.” 

Dar la Changi, la fel ca peste tot, nu exista decât ziua de azi. 


— Chiar vreţi să vă înscrieţi la cursurile mele? a mai întrebat 
o dată, neîncrezător, Vexley. 

— Numai dacă sunteţi sigur că nu v-am deranja, domnule 
maior, a spus Împăratul, surâzându-i cordial. 

Intrigat, Vexley s-a ridicat în picioare, le-a făcut loc la 
umbră. Era încântat să aibă un nou auditoriu. Şi, pe deasupra, 
însuşi Împăratul! Doamne, ce captură! Să vină Împăratul la 
cursurile lui! S-ar putea să aibă şi nişte ţigări la el... 

— Bucuros, băieţi, sunt chiar foarte bucuros, a exclamat el, 
strângând călduros mâna întinsă a lui King. Sunt maiorul 
Vexley. 

— Încântat de cunoştinţă, domnule maior. 

— Marlowe, căpitan de aviaţie, s-a prezentat şi Peter 
Marlowe, dând mâna cu maiorul şi aşezându-se la umbră. 

Cuprins deodată de nerăbdare, Vexley a aşteptat să se aşeze 
cu toţii, apăsându-şi absent cu degetul gros plaga de pe podul 
palmei de la cealaltă mână, numărând secundele până se 
potoleşte usturimea. „Pelagra îţi oferă şi anumite compensaţii, 
şi-a spus el, te ajută să te concentrezi.” Gândul la piele şi la 
oase i-a amintit atunci de cetacee şi singurul lui ochi a căpătat 
o lucire şăgalnică. 

— Bine atunci, astăzi aveam de gând să vorbesc despre 
balene. Ce cunoaştem noi despre balene? Ah... s-a întrerupt el 
înfiorat în momentul în care Împăratul a scos la iveală un 
pachet de „Kooa” şi i-a oferit o ţigară. 

King a trecut pachetul din mână în mână, să se servească 
toţi cursanţii. Ceilalţi patru „studenţi” şi-au luat câte una, s-au 
mişcat mai încolo ca să facă mai mult loc pentru Împărat şi 
Peter Marlowe. Se întrebau în sinea lor ce naiba caută 
Împăratul acolo, dar, de fapt, nu le prea păsa, atâta timp cât le 
dăduse câte o ţigară adevărată, de fabrică. 

Vexley şi-a continuat prelegerea despre balene. lubea 
balenele. Era nebun după ele. 

— Balenele reprezintă, fără îndoială, cea mai înaltă formă de 
viaţă spre care a aspirat vreodată natura, a început el 
satisfăcut de rezonanţa vocii sale, apoi a observat că Împăratul 
încruntă din sprâncene. Vreţi să puneţi o întrebare? s-a 
interesat el prevenitor. 

— Într-un fel... Vedeţi, balenele sunt foarte interesante, dar 
nu ne-aţi putea vorbi despre şobolani? 


— Mă tem că nu v-am înţeles, a spus politicos Vexley. 

— Este foarte interesant ce ne spuneţi despre balene, 
domnule maior, s-a grăbit s-o dreagă King. Mă întrebam doar 
cum e cu şobolanii, asta-i tot. 

— Ce e cu şobolanii? 

— Aşa, mă gândeam că poate ştiţi câte ceva şi despre ei, a 
precizat King. 

Avea multe de făcut şi n-avea chef să-şi piardă timpul aiurea. 

— Vrea să spună, a intervenit repede Peter Marlowe, că 
balenele au reflexe foarte apropiate de cele ale fiinţei umane. 
Oare acest lucru nu este valabil şi în privinţa şobolanilor? 

Vexley a clătinat din cap cu dezgust: _ 

— Clasa rozătoarelor este cu totul diferită. In ceea ce 
priveşte însă balena... 

— Prin ce este diferită? a întrebat King. 

— Tratez capitolul rozătoarelor în seminarul din primăvară, 
a rostit apăsat Vexley. Nişte vietăţi infecte. N-are ce să vă placă 
la ele. Chiar nimic. Dacă luăm însă balena cu pântecele galben, 
şi-a relansat el în grabă expunerea, ei bine, aceasta este un 
gigant între toate cetaceele. Are peste o sută de picioare 
lungime şi poate atinge greutatea de o sută cincizeci de tone. 
Cea mai mare fiinţă care trăieşte - şi a trăit vreodată - pe 
suprafaţa pământului. Animalul cel mai puternic din toate câte 
există. lar modul său de împerechere... a adăugat repede 
Vexley, căci ştia bine că orice discuţie despre viaţa sexuală este 
de natură să ţină trează atenţia cursanților. Împerecherea 
acestor balene este ceva magnific. Masculul începe jocul 
amoros suflând în sus jeturi impresionante de apă. Bate 
puternic apa cu coada în apropierea femelei, care aşteaptă cu 
răbdare, înfierbântată de dorinţă, pe suprafaţa oceanului. Apoi 
el se afundă în adâncuri şi sare din apă, imens, uriaş, enorm, se 
prăbuşeşte iar lângă ea cu un zgomot de tunet, înspumând 
suprafaţa apei, lovind viguros din coadă, a coborât tonul Vexley 
pe o notă de senzualitate extremă. Şi atunci alunecă lin spre 
femelă şi începe s-o gâdile cu aripa înotătoare... 

_ In ciuda nerăbdării sale de a afla despre şobolani, până şi 
Împăratul a început să asculte cu atenţie. 

— După aceea, el rupe vraja şi se scufundă din nou, lăsând 
femela aprinsă de patimă pe faţa apei, părăsind-o parcă pentru 
totdeauna..., s-a oprit pentru o clipă Vexley ca să accentueze 


dramatismul situaţiei. Dar nu! Nu o părăseşte. Dispare, poate, 
timp de o oră în adâncurile oceanului, adunându-şi puterile, 
apoi irumpe iar, sare cu tot trupul din apă şi recade cu o 
detunătură. Împroşcând nori de stropi în jur. Se răsuceşte spre 
iubită, o îmbrăţişează strâns cu înotătoarele şi o posedă 
năvalnic, până la epuizare... 

Vexley era şi el acum epuizat, revăzând imaginea 
impresionantă a acestei împerecheri între uriaşi. Ah, să ai 
norocul să fii de faţă, să fii martorul acestui moment... tu, o 
fărâmă de om... A continuat pe un ton repezit: 

— Împerecherea are loc prin luna iulie, în mările calde. La 
naştere, puiul are cam cinci tone greutate şi o lungime de vreo 
treizeci de picioare, a precizat Vexley cu un râs studiat, 
închipuiţi-vă! 

Auditoriul a reacţionat cu zâmbete politicoase şi atunci 
Vexley a venit cu poanta finală, cu care nu da greş niciodată, 
menită să stârnească râsete homerice: 

— lar dacă vă închipuiţi mărimea puişorului, puteţi să vă 
imaginaţi şi ce dimensiuni are mădularul balenei-mascul, nu? 

Din nou, cei de faţă au zâmbit cuviincios, căci studenţii mai 
vechi auziseră povestea de multe, multe ori. 

Vexley a descris în continuare modul în care balena-mamă 
îşi alăptează puiul timp de mai multe luni de zile, dându-i să 
sugă din două ţâţe monstruoase, amplasate în partea de jos a 
burţii. 

— După cum, fireşte, vă puteţi imagina, a declarat el cu 
încântare, suptul prelungit în condiţii de imersiune prezintă şi 
el anumite probleme. 

— Şobolanii îşi alăptează şi ei puii? a intervenit rapid 
Împăratul. 

— Da, a recunoscut abătut maiorul. Acum, dacă luăm 
caşalotul de ambră... 

Împăratul a suspinat învins şi s-a aşezat să asculte cuminte 
peroraţiile maiorului Vexley despre caşalotul de ambră şi 
caşalotul comun, despre balena cu dinţi şi balena albă, despre 
balena cu cioc de gâscă şi balena pitică, despre narval şi balena 
ucigaşă, despre balena cu cocoaşă, balena cenușie şi, în sfârşit, 
balena cu capul mare. Când a ajuns la acest din urmă cetaceu, 
toţi cursanţii erau plecaţi de mult, în afară de Peter Marlowe şi 
King. Când Vexley a terminat, King i-a spus simplu: 


— Vreau să ştiu despre şobolani. 

Vexley a oftat adânc. 

— Despre şobolani? Ă 

— Serviti o ţigară, l-a îndemnat blând Împăratul. 


Capitolul 10 
_ — Gata, băieţi, fiţi atenţi aici la mine, a ridicat glasul 
Împăratul, apoi a aşteptat câteva clipe să se facă linişte în 
baracă, iar santinela să-şi ia postul în dreptul uşii. Avem 
probleme. 

— Grey? a întrebat Max. 

— Nu. E vorba de crescătorie, a anunţat King, pe urmă s-a 
întors spre Peter Marlowe care se aşezase pe marginea patului. 
Spune-le tu, Peter. 

— Să vedeţi..., a început Peter Marlowe. Se pare că 
şobolanii... 

— Spune-le de la început. 

— Chiar totul? 

— Sigur că da. Întâi să ştim cu toţii cum stau lucrurile, pe 
urmă ne gândim şi la soluţii. 

— Bine. L-am găsit pe Vexley. Ne-a spus următoarele, citez: 
„Rattus norvegicus sau şobolanul norvegian, denumit uneori şi 
Mus decumanus...” 

— Asta pe ce limbă o fi? s-a interesat Max. 

— E-n latină, ce naiba? Asta o ştie până şi ultimul fraier, a 
spus Tex. 

— Ştii şi latineşte, Tex? s-a holbat la el Max. 

— De unde dracu’ să ştiu? Dar numele astea sucite sunt 
întotdeauna în latină. 

— Ce v-a apucat, fraţilor? a intervenit Împăratul. Vreţi să 
aflaţi despre ce e vorba sau nu? 

I-a făcut semn lui Peter Marlowe să zică mai departe. 

— Oricum, Vexley ni i-a descris în amănunt, păroşi, cu coada 
cheală, greutatea până la patru funzi, greutatea obişnuită doi 
funzi în această zonă a lumii. Şobolanii se împerechează fără 
discernământ în orice perioadă a anului... 

— Asta ce dracu’ mai înseamnă? 

— Că masculul călăreşte toate femelele de-a valma, a 
explicat King, începând să arate semne de nerăbdare. Şi mai 
înseamnă că n-au un sezon de împerechere anume. 

— Ca şi noi, adică? a remarcat zâmbitor Jones. 

— Da. Cam aşa, i-a răspuns Peter Marlowe. Oricum ar fi, 
şobolanul mascul este gata oricând de împerechere, iar femela 
poate avea până la douăsprezece fătări pe an, făcând de fiecare 
dată doisprezece până la paisprezece pui. Puii se nasc, orbi şi 


neputincioşi, la douăzeci şi două de zile după... contact, a ales 
el un cuvânt mai delicat. Puii deschid ochii la paisprezece până 
la şaptesprezece zile de la naştere şi ajung la maturitate 
sexuală în două luni. Încetează să se reproducă la doi ani, iar la 
trei ani sunt deja bătrâni. 

— Aoleu! a exclamat încântat Max, spărgând tăcerea 
înfiorată. E clar ca vaca: o să avem ceva probleme. Vedeţi şi 
voi, dacă puii încep să se înmulțească la două luni şi avem 
doisprezece - hai să spunem zece pui, pentru cifră rotundă - la 
o fătare, n-aveţi decât să calculaţi. Să zicem că obţinem zece 
puişori la prima fătare. Încă zece după treizeci de zile. In a 
şaizecea zi primele cinci perechi trec la împerechere şi mai 
rezultă alţi cincizeci. În a nouăsprezecea zi se împerechează 
celelalte cinci perechi şi mai obţinem încă cincizeci. În a o sută 
douăzecea zi avem două sute cincizeci, plus încă cincizeci şi 
încă cincizeci, precum şi o nouă serie de două sute cincizeci. 
Inchipuiţi-vă, asta înseamnă şase sute cincizeci în cinci luni. lar 
în luna următoare obţinem aproape şase mii cinci sute de... 

— Cristoase, asta-i o mină de aur! a observat Miller, 
scărpinându-se cu furie. g 

— Ba pe naiba! l-a pus la punct Împăratul. Trebuie să ne 
dumirim mai întâi. Una la mână, nu putem să-i ţinem la un loc. 
Sunt canibali. Asta înseamnă că trebuie să-i despărţim pe 
masculi de femele, cu excepția momentelor când îi ducem la 
împerechere. Două la mână este că ăştia se bat tot timpul între 
ci. Asta înseamnă că trebuie să despărţim şi masculii între ei şi 
femelele între ele. 

— Păi, să-i despărţim. Care-i greutatea? 

— Nu-i nicio greutate, Max, i-a răspuns cu răbdare King. 
Doar că trebuie să le facem cuşti separate şi să organizăm bine 
toată treaba. N-are să fie prea uşor. 

— La naiba, a spus Tex. Putem face un stoc de cuşti, nu-i 
mare scofală. 

— Crezi, Tex, că putem face în aşa fel încât să nu se afle 
nimic despre crescătorie? Măcar până ne constituim şeptelul? 

— Nu văd de ce să nu putem! 

— A, şi încă ceva, şi-a amintit King. 

Era mulţumit de reacţia oamenilor-săi, dar şi mai mulţumit 
de modul cum se înfiripa afacerea. Acesta era genul de afacere 
care-i mergea la inimă: să n-ai nimic de făcut decât să aştepţi. 


— Ăştia mănâncă orice, fiinţe vii sau mortăciuni. Chiar orice. 
Aşa că n-avem probleme cu aprovizionarea. 

— Dar astea-s nişte jivine murdare şi au să pută să ne mute 
nasul din loc, s-a pronunţat Byron Jones III. Pe-aici e destulă 
împuţiciune ca să mai punem o sursă chiar sub baracă. Şi pe 
urmă şobolanii mai sunt şi purtători de ciumă! 

— Poate că ăla e un tip special de şobolan, cum sunt doar 
anume țânțari care răspândesc malaria, a spus Dino cu 
speranţă în glas, plimbându-şi în jur ochişorii negri, vicleni. 

— Şobolanii pot fi purtători de ciumă, aşa este, a dat din 
umeri King. Pot transmite şi o sumedenie de boli umane. Dar 
astea n-au nicio însemnătate. Suntem pe cale să facem avere, 
iar voi, nepricopsiţilor, nu faceţi decât să căutaţi chichiţe! Asta- 
i contrar spiritului american! 

— Dar chestia aia cu ciuma... Cum naiba ştim dacă sunt 
curaţi sau nu? a întrebat îngreţoşat Miller. 

Împăratul a râs. 

— L-am întrebat pe Vexley despre asta, iar el ne-a spus, 
citez: „Aflaţi voi destul de curând. Veţi fi morţi cu toţii”. Am 
încheiat citatul. La urma urmei, e ca şi cum ai creşte găini. 
Dacă râneşti bine şi le dai de mâncare, cresc de mai mare 
dragul. Niciun motiv de îngrijorare! 

Au discutat astfel despre crescătorie, despre pericolele pe 
care le comportă şi avantajele sale potenţiale - erau cu toţii 
capabili să-i aprecieze perspectivele, cu condiţia să nu fie ei cei 
care consumă produsele - şi au mai vorbit şi despre problemele 
pe care le ridică organizarea unei asemenea afaceri de 
anvergură. Atunci s-a ivit în baracă şi Kurt; avea în braţe o 
pătură în care se zbătea ceva. 

— Am mai prins unul, a anunţat el încruntat. 

— Cum de-ai reuşit? 

— Aşa bine. Cât aţi pălăvrăgit voi aici, eu am făcut treabă. E 
femelă, a precizat Kurt, scuipând într-o parte. 

— Cum ştii asta? 

— M-am uitat. Am văzut destui şobolani în marina 
comercială ca să pot să-mi dau seama. lar celălalt e mascul. M- 
am uitat eu şi la el. 

S-au băgat cu toţii sub baracă să-l vadă pe Kurt cum o 
depune pe Eva în ţarcul din capătul tranşeei. Cei doi şobolani s- 
au încârligat de îndată cu atâta violenţă încât oamenii abia s-au 


ţinut să nu izbucnească în urale. Prima serie era deja pe drum. 
S-a stabilit prin vot să-l numească pe Kurt şef peste crescătorie, 
iar Kurt a primit fericit. 

In felul acesta ştia că-şi va căpăta şi el partea de câştig. 
Sigur că are să aibă grijă de şobolani. Mâncarea e mâncare. 
Kurt ştia acum că, dacă îi e dat cuiva să supravieţuiască din 
adunătura asta, el va rămâne în viaţă. 


Capitolul 11 

Douăzeci şi două de zile mai târziu, Eva a fătat. În cuşca de 
alături, Adam trăgea de plasa de sârmă, râvnind să-şi înfigă 
colții în hrana vie. Aproape că izbutise, dar Tex a descoperit la 
timp spărtura. Eva îşi alăpta puii. Erau printre ei Cain şi Abel, 
Grey şi Alliluha, Beulah şi Mabel, Junt şi Prinţesa. Prinţesa cea 
Mică, Mabel Grasa, Junt Grasul şi Beulah Grasa. Botezarea 
masculilor era lucru uşor. Dar niciunul dintre militari nu vroia 
ca femelelor să le fie atribuite numele iubitelor, surorilor sau 
mamelor lor. Chiar şi numele soacrelor erau pentru unii o 
legătură cu trecutul, o evocare. S-au dondănit vreo trei zile 
până să cadă de acord asupra numelor de Beulah şi Mabel. 

Când au împlinit cincisprezece zile, puii au fost puşi în cuşti 
separate. Împăratul, Peter Marlowe, Tex şi Max au lăsat-o pe 
Eva să se mai dezmeticească până la prânz, apoi au dus-o iar la 
Adam, la împerechere. S-a pus în operă şi a doua serie. 

— Peter, a spus surâzător King în momentul în care ieşeau 
prin trapă înapoi în baracă. A dat norocul peste noi. 

Împăratul hotărâse să se facă o trapă în podea pentru că îşi 
dădea seama că prea multe drumuri la tranşeea de sub baracă 
ar putea stârni curiozitatea celorlalţi. Pentru a asigura succesul 
crescătoriei, era de însemnătate vitală ca operaţiunea să fie 
ţinută în secret. Nici măcar Mac şi Larkin nu ştiau nimic despre 
ea. 

— Unde-i tot poporul? a întrebat Peter Marlowe, închizând 
capacul de la beci. 

În baracă nu era decât Max, întins în culcuşul lui. 

— Le-a venit rândul amărâţilor să iasă la lucru. Tex e la 
infirmerie. Restul sunt pe-afară, amuşină după prăzi. 

— Cred c-am să mă duc şi eu. Măcar să am şi eu o 
preocupare. 

King a coborât vocea: 

— Îţi ofer eu o preocupare. Mâine seară mergem în sat, a 
şoptit el, apoi a strigat către Max: Hei, Max, îl ştii pe Prouty? 
Maiorul ăia australian. La baraca numărul unsprezece. 

— Ăla bătrân? Îl cunosc. 

— Nu-i bătrân. N-are cum să aibă mai mult de patruzeci de 
ani. 


— Acolo de pe unde sunt eu se zice că unul trecut de 
patruzeci de ani e mai bătrân decât bunul Dumnezeu. Eu mai 
am optsprezece ani până să ajung la fel de bătrân. 

— S-ar putea să ai norocul ăsta, l-a încurajat Împăratul. 
Trage o fugă până la Prouty. Îi spui că te-am trimis eu. 

— Şi? 

— Şi nimic. Te duci doar să-i faci o vizită. Dar să ai grijă să 
nu fie Grey prin preajmă, sau vreuna dintre iscoadele lui. 

— Am plecat, a zis cam în silă Max şi i-a lăsat singuri. 

Peter Marlowe era cu ochii la reţeaua de sârmă ghimpată, 
scrutând jungla în direcţia mării. 

— Începusem să mă întreb dacă nu cumva te-ai răzgândit. 

— Dacă să te iau cu mine? 

— Da. 

— N-ai motive să-ţi faci griji, Peter, a spus King; a luat de jos 
ibricul, i-a turnat o cană de cafea lui Peter Marlowe. Vrei să iei 
masa cu mine? 

— Nu ştiu cum naiba îţi ies ţie toate, a oftat Peter Marlowe. 
Toată lumea moare de foame, iar tu mă pofteşti la masă. 

— Am nişte katchang idju. 

Împăratul a descuiat cufărul negru, a scos punga de fasole 
cu bobul mic, verzuliu, i-a dat-o lui Peter Marlowe. 

— Vrei să le speli tu? 

În timp ce Peter Marlowe s-a dus la robinet şi s-a apucat să 
spele fasolea, King a deschis o conservă de vacă şi a vărsat cu 
grijă conţinutul într-o farfurie. 

Peter Marlowe a revenit cu fasolea. Era bine spălată, nu 
pluteau niciun fel de cojiţe pe suprafaţa apei. „Bun, şi-a zis 
Împăratul. Lui Peter nu-i nevoie să-i spui ceva de două ori.” Iar 
vasul de aluminiu avea exact cantitatea de apă indicată; de şase 
ori înălţimea stratului de boabe. 

King a pus vasul pe reşou, a adăugat o lingură de zahăr şi 
două vârfuri de cuţit de sare. Pe urmă a vărsat înăuntru şi o 
jumătate din carnea conservată. 

— E ziua ta azi? l-a întrebat Peter Marlowe. 

— Poftim? 

— Katchang idju şi conservă la o singură masă? 

— Nu ştii tu să trăieşti cum trebuie. 

Peter Marlowe era vrăjit de aroma şi bolboroseala fierturii. 
Ultimele săptămâni fuseseră cam grele. Descoperirea 


aparatului de radio a fost o lovitură pentru întregul lagăr. 
Comandantul japonez al lagărului a decis „cu regret” reducerea 
raţiilor prizonierilor datorită „recoltelor proaste”, astfel că 
până şi micile stocuri pentru situaţii disperate ale unităţilor s- 
au epuizat curând. Ca prin minune, alte repercusiuni n-au mai 
fost. Decât reducerea cotei de alimente. 

În unitatea lui Peter Marlowe, reducerea l-a afectat cel mai 
rău pe Mac. Scăderea raţiei şi faptul că aparatul de radio atât 
de bine ascuns în ploşti s-a dovedit inutilizabil. 

— Fir-ar să fie, a suduit Mac după ce a tot încercat timp de 
mai multe săptămâni să identifice defecţiunea. Mă canonesc 
degeaba, băieţi. Fără să demontez toată porcăria asta nu pot 
face nimic. La vedere, totul pare să fie în regulă. Fără ceva 
scule şi o baterie n-am cum să-i găsesc buba. 

Mai apoi Larkin a făcut rost pe undeva de o baterie 
minusculă. Mac şi-a adunat ultimele puteri şi a luat-o de la 
capăt cu testările şi verificările pe circuit. Chiar cu o zi înainte, 
în timp ce testa aparatul, a icnit o dată şi şi-a pierdut 
cunoştinţa, căzând într-o comă malarică profundă. Peter 
Marlowe şi Larkin l-au cărat la infirmerie, l-au depus într-un 
pat. Doctorul le-a spus că nu e decât o criza de malarie, dar cu 
o splină ca a lui situaţia poate deveni foarte periculoasă. 

— Ce-i cu tine, Peter? a întrebat King, băgând de seamă că 
Peter Marlowe s-a întristat deodată. 

— Nimic, mă gândeam la Mac. 

— Ce-i cu el? 

— A trebuit să-l ducem ieri la infirmerie. L-a luat cu friguri. 

— Malarie? 

— În principal. 

— Cum adică? 

— Are ceva febră, e drept. Dar nu ăsta-i necazul principal. 
Trece prin momente de gravă depresiune nervoasă. Işi face 
griji din cauza... nevestei şi băiatului. 

— Toţi ăştia însuraţii au cam aceleaşi necazuri. 

— Dar nu în halul lui Mac, a spus trist Peter Marlowe. Vezi 
tu, chiar în preajma debarcării japonezilor la Singapore, Mac a 
izbutit să-i îmbarce, pe nevastă-sa şi pe fiu-său, pe un vapor 
care pleca cu ultimul convoi. Pe urmă, el şi cu subunitatea lui 
au pornit spre Java într-o joncă de cabotaj. Când a ajuns în 
Java, a auzit că întregul convoi a fost scufundat sau capturat. 


Nicio dovadă sigură într-un sens sau altul, numai zvonuri. Aşa 
că nu ştie dacă ai lui au scăpat. Sau dacă au murit. Sau dacă 
mai sunt în viaţă. lar dacă mai trăiesc, unde sunt. Băiatul lui 
era încă foarte mic, n-avea decât patru luni. 

— Ei bine, asta înseamnă că puştiul are acum trei ani şi 
patru luni, a spus cu încredere King. Regula numărul doi: să 
nu-ţi faci inimă rea atunci când tot nu poţi face nimic, a 
declarat el sentenţios; a scos din cufărul negru borcănaşul cu 
chinină, a numărat douăzeci de pastile, i le-a dat lui Peter 
Marlowe. Ia aici. Astea îl lecuiesc de malarie. 

— Dar tu ce te fac? 

— Eu am destul. Nici să nu te mai gândeşti la asta. 

— Nu înţeleg de ce eşti atât de darnic. Ne dai de mâncare, 
medicamente. Şi ce-ţi dăm noi ţie? Nimic. Nu mai înţeleg. 

— Îmi eşti prieten. 

— Doamne, dar mă simt nu ştiu cum să primesc atâtea... 

— La naiba! Ia-le şi gata. 

King s-a apucat să împartă fiertura. Şapte linguri pentru el, 
şapte linguri pentru Peter Marlowe. Cam un sfert din mâncare 
a rămas în gamelă. 

Primele trei linguri le-au înfulecat la repezeală pentru a-şi 
potoli foamea, restul pe îndelete, savurându-i gustul. 

— Mai vrei un pic? 

King aştepta cu lingura în mână. „Cât de bine te cunosc eu 
oare, Peter? Ştiu că mai poţi să mănânci şi-o tonă. Dar n-ai să 
vrei. Nici dac-ar fi să mori pentru asta.” 

— Nu, mulţumesc. Sunt plin. Ca un pepenaş. 

„E bine să-ţi cunoşti prietenul, şi-a zis în gând King. Ca să 
ştii de ce să te păzeşti.” Şi-a mai luat o lingură. Nu pentru că 
avea poftă. Dar a ghicit că trebuie să facă asta, pentru că altfel 
Peter Marlowe s-ar fi simţit stingherit. A mestecat în tihnă 
dumicatul, ce a rămas a pus de-o parte. 

— Îmi faci şi mie o ţigară? 

I-a aruncat tabachera cu tutun şi foiţă, s-a întors cu spatele. 
A pus restul de conservă în restul de fiertură, a amestecat bine. 
A împărţit totul în două gamele, le-a acoperit, le-a împins mai 
încolo. 

Peter Marlowe i-a întins ţigara gata răsucită. 

— Fă-ţi şi tu una, i-a spus King. 

— Mulţumesc. 


— La naiba, Peter, nu mai aştepta să fii rugat. Na aici, 
umple-ţi tabachera. 

A luat tabachera din mâna lui Peter Marlowe, a umplut-o 
ochi cu tutun „Trei Împărați”. 

— Ce-ai de gând să faci cu operaţiunea „Trei împărați”? 
Acum, dacă Tex e la infirmerie? a „întrebat” Peter Marlowe. 

— Nimic, a suflat fumul King. Am scos cât s-a putut din ideea 
asta. Acum au prins australienii secretul de fabricaţie şi ne scot 
de pe piaţă. 

— Vai, ce păcat. Cum crezi că l-au aflat? 

King a surâs tainic: 

— Oricum, nu era o afacere ele durată, o intrată şi-o ieşită. 

— Nu pricep. 

— Treaba cu o intrată şi-o ieşită? Faci repede afacerea şi o 
părăseşti la fel de repede. O investiţie mică, cu profit imediat. 
Mi-am scos banii după primele două săptămâni. 

— Dar spuneai atunci că vor trece luni de zile până când să- 
ţi recuperezi banii pe care i-ai băgat. 

— A fost un truc comercial. Doar pentru consum extern, 
pentru cei din afară. Trucul comercial e un fel de păcăleală. Un 
mod de a-i face pe oameni să creadă ceva anume. Oamenii vor 
întotdeauna să se aleagă cu ceva pe gratis. Aşa că trebuie să-i 
faci să creadă că ei sunt cei care te fură, că tu eşti fraierul, iar 
ei cumpărătorii, sunt mult mai şmecheri decât tine. De 
exemplu, afacerea cu „Trei împărați”. Cei care s-au ocupat cu 
desfacerea, adică primii cumpărători, au crezut că le sunt 
dator, că, dacă trag tare în prima lună, ajung tovarăşi la parte 
cu mine şi rămân lipiţi la afacere... pe banii mei. Au crezut că 
sunt atât de nătăfleţ încât să le deschid această posibilitate 
după prima lună. Numai că eu ştiam că secretul se va afla, iar 
afacerea nu va dura mult. 

— Asta cum ai mai ştiut-o? 

— Simplu. Aşa cum am plănuit de la început. Am vândut eu 
secretul. 

— Ce-ai făcut?! 

— Ce ai auzit. Le-am dat procesul de producţie în schimbul 
unor mici informaţii. 

— Bine, asta pot să înţeleg. Era al tău, puteai face ce vrei cu 
el. Dar ce se întâmplă cu cei care făceau treaba şi vindeau 
producţia de tutun preparat? 


— Ce-i cu ei? 

— Se pare că ai cam profilat de pe urma lor. I-ai făcut să 
muncească timp de o lună, mai mult sau mai puţin pe gratis, iar 
apoi le-ai tras preşul de sub picioare. 

— Ba deloc. Şi-au scos şi ei ceva parale din chestia asta. M- 
au luat de fraier, iar eu m-am arătat doar ceva mai şmecher 
decât ei, asta-i tot. Aşa-i când te bagi în afaceri. 

King s-a întins pe pat, amuzat de naivitatea lui Peter 
Marlowe. Acesta a strâns din sprâncene, încercând să priceapă. 

— Când începe cineva să-mi vorbească despre afaceri, mă 
tem că nu mai sunt în stare să pricep mare lucru. Mă simt cam 
tâmpit. 

— Ascultă aici. Aşa cum te văd, nu mai trece mult şi ai să te 
târguieşti mai bine decât oricare dintre ei, a râs King. 

— Mă cam îndoiesc. 

— Ai vreo treabă diseară? Cam la un ceas după apusul 
soarelui? 

— Nu, de ce? 

— Vrei să traduci pentru mine? 

— Cu plăcere. Cine e, un malaiezian? 

— Un coreean. 

— A-a..., s-a încruntat Peter Marlowe, dar şi-a revenit de 
îndată, corectându-se. Da, desigur. 

Impăratul a observat reținerea lui Peter Marlowe, dar nu i-a 
păsat prea tare. Oricine are dreptul să-şi aibă părerile lui, aşa 
susţinea el întotdeauna. Atâta vreme cât aceste păreri nu intră 
în contradicţie cu propriile lui scopuri, totul e-n regulă. 

A intrat Max în baracă, s-a lăsat greu pe patul lui. 

— Un ceas întreg am tot umblat după amărâtul ăla. Până la 
urmă, l-am găsit la straturile de legume. Cristoase, cu atâta 
pipiloi cât toarnă ăia acolo ca îngrăşământ, toată păcătoşenia 
aia de loc trăsneşte ca un lupanar din Harlem: într-o zi de 
vară. 

— Eşti exact tipul de dobitoc care să frecventeze bordelurile 
din Harlem. 

Replica tăioasă şi tonul răstit al lui King l-au făcut să tresară 
pe Peter Marlowe. Zâmbetul lui Max şi aerul lui de osteneală 
au dispărut într-o clipită. 


34 Cartier al săracilor la marginea New York-ului, populat în 
majoritate de negri. 


— N-am vrut să spun nimic, să ştii. Doar aşa, c-a venit 
vorba... 

— Atunci de ce te iei de Harlem? Dacă vrei să spui că 
undeva pute ca-ntr-un bordel, perfect, spune-o. Toate duhnesc 
la fel. Nu-i nicio diferenţă pentru că unu-i pentru negri şi altul 
pentru albi. 

Impăratul vorbea pe un ton dur, cu o furie abia stăpânită; i 
se întinsese pielea pe fălcile încordate, ca o mască. 

— Las-o acum. lartă-mă. N-am vrut să spun nimic rău. 

Max uitase că Împăratului îi cam sare ţandăra când îi 
vorbeşte careva de rău pe negri. „Isuse, dacă stai la New York, 
porţi mereu Harlemul cu tine, indiferent ce părere ai despre el. 
Sunt şi acolo bordeluri destule, iar o negresă la aşternut nu-i 
deloc ceva de lepădat, măcar din când în când. Oricum, şi-a zis 
el cu amărăciune, al dracului să fiu dacă-mi dau seama de ce-o 
fi atât de sensibil când e vorba de negri.” 

— Zău că n-am vrut să spun nimica rău, a repetat Max, 
străduindu-se să nu se uite la mâncarea de pe masă; simţise 
mirosul încă înainte de a intra în baracă. Am dat de el şi i-am 
spus ce mi-ai zis să-i transmit. 

— Şi? 

— Păi, ă-ă... mi-a dat ceva pentru tine, s-a bâlbâit Max, 
trăgând cu ochiul la Peter Marlowe. 

— Atunci dă-l încoace, ce te tot moşmondeşti? 

_ Max a rămas acolo, aşteptând cu răbdare în timp ce 
Impăratul s-a uitat la ceas pe toate părţile, l-a întors, şi l-a 
apropiat de ureche. 

— Acum ce mai vrei, Max? 

— Nimic. Ă-ă... nu vrei să spăl vasele? 

— Bine. la-le şi mişcă-te dracului de-aici. 

— Am înţeles. 

Max a adunat farfuriile murdare şi a plecat spăsit cu ele, 
spunându-şi în gând că într-o bună zi, pe toţi dracii, are să-i 
vină el de hac Împăratului. Peter Marlowe n-a spus nimic. 
„Ciudat, şi-a zis el. Ciudat şi imprevizibil. King ăsta îşi iese cam 
uşor din fire. E bine să ai temperament, dar de multe ori poate 
fi şi periculos. Când pleci în misiune de zbor e important să 
cunoşti valoarea celui care-ţi ţine flancul. Iar într-o misiune în 
care totul poate depinde doar de-o mică scăpare este înţelept 
să fii sigur de cel care-ţi ţine spatele.” 


King a deşurubat cu grijă capacul ceasului. Ceasul era de tip 
impermeabil, din oţel inoxidabil. 

— Aha! a făcut King. Am bănuit eu. 

— Ce? 

— E un fals. Uită-te aici. 

Peter Marlowe a examinat ceasul cu atenţie. 

— Mie-mi pare că e-n regulă. 

— Sigur că aşa pare. Numai că nu este ce s-ar crede c-ar fi. 
Adică un ceas „Omega”. Cutia e bună, dar mecanismul e vechi. 
Cineva, o secătură, i l-a înlocuit. 

Împăratul a înşurubat capacul la loc, a plimbat gânditor 
ceasul dintr-o mână în alta. 

— Vezi tu, Peter... Exact cum îţi spuneam adineaori. Trebuie 
să fii mereu cu ochii-n patru. Acum să zicem că-l vând drept un 
ceas „Omega”, fără să ştiu că e un fals. Abia atunci pot să intru 
la apă. Dar atâta timp cât ştiu dinainte, pot să-mi iau şi eu 
măsuri de siguranţă. Niciodată nu poţi spune c-ai fost îndeajuns 
de precaut, a spus serios King, apoi a zâmbit. Hai să bem şi 
câte-o cafea, că afacerile ne merg strună. 

Zâmbetul i s-a şters de pe faţă când s-a întors Max cu 
farfuriile spălate şi le-a pus la locul lor. Max n-a mai spus nimic, 
doar a dat slugarnic din cap şi a ieşit din baracă. 

— Pramatia, a spus King. 


Grey nu-şi revenise încă după emoţiile zilei în care Yoshima 
a găsit aparatul de radio. Mergând pe poteca strâmbă care 
ducea la manutanţă, îşi recapitula acum în sinea lui noile 
îndatoriri pe care i le fixase comandantul lagărului, de faţă cu 
Yoshima, şi pe care i le explicase apoi mai în amănunt colonelul 
Smedly-Taylor. Grey ştia că, deşi sub aspect oficial trebuia să 
pună în aplicare noile instrucţiuni, tot ce i se cerea, de fapt, era 
să facă pe orbul şi să nu întreprindă nimfe. „O, Maică 
Preacurată, şi-a zis el în gând. Orice aş face, tot rău iese.” 

A simţit că-i vine o crampă la stomac. S-a oprit, colica a venit 
şi a trecut. Nu era dizenterie, doar o diaree; iar fierbinţeala 
care l-a cuprins nu era malarie, ci doar un acces de febră 
tropicală, o formă mai uşoară, dar şi mai perfidă a bolii care-l 
scutura din când în când. Îi era şi tare foame. Nu avea niciun 
fel de rezerve de mâncare, nici măcar o ultimă cutie de 
conserve şi nici banii cu care să şi-o cumpere. Trebuia să 


subziste din raţie, fără nimic în plus, numai că rațiile erau prea 
mici, mult prea mici. 

„Când am să scap de aici, şi-a spus el, mă jur pe Dumnezeu 
că n-are să-mi mai fie foame niciodată. Voi avea o mie de ouă, 
şi-o tonă de carne, şi zahăr şi cafea, şi ceai, şi peşte... Vom găti 
toată ziua, Trina şi cu mine, iar atunci când nu gătim vom face 
dragoste.” Dragoste? Nu, doar altă durere. Scârba aia de Trina 
cu mofturile ei: „Sunt prea obosită” sau „Mă doare capul” sau 
„Pentru numele lui Dumnezeu, iarăşi?” sau „Bine atunci, 
înţeleg să-mi fac datoria” sau „Putem face amor acum, dacă tot 
ţii atât de mult” sau „Nu poţi să mă laşi şi pe mine în pace 
măcar o dată?”, când nu se întâmpla nici măcar atât de des şi 
de cele mai multe ori el trebuia să se stăpânească şi să sufere, 
sau „Bine, bine, îndată!” pe un ton enervat, apoi se aprindea 
lumina, ca se dădea jos din pat şi pleca furioasă la baie „să se 
pregătească”, iar el îi vedea trupul splendid numai prin 
străvezimea pânzei subţiri până se închidea uşa şi pe urmă 
aştepta şi iar aştepta până se stingea becul de la baie şi ea 
revenea în dormitor. Dura întotdeauna o veşnicie până traversa 
ea încăperea de la uşă la pat, el nu vedea decât puritatea 
formelor desăvârşite prin vălul de mătase, nu simţea decât 
răceala din ochii ei, nu-i putea suporta privirea şi se ura pentru 
asta. Pe urmă ea se strecura în pat alături de el, totul se 
consuma repede şi în tăcere, ea se scula şi se ducea la baie să 
se spele ca şi cum iubirea lui ar fi mânjit-o. Se auzea curgând 
apa la nesfârşit. Când se întorcea era proaspăt parfumată, iar 
el se ura din nou, neîmplinit şi mâhnit că a avut-o atunci când 
ea nu dorea să i se dea. Mereu a fost aşa. În cele şase luni de 
viaţă conjugală - din care numai douăzeci şi una de zile 
împreună, cât a avut permisie - au trecut prin durerea asta de 
nouă ori. Şi nici măcar o dată n-a reuşit s-o scoată din 
amorţeală. 

O ceruse în căsătorie la o săptămână după ce se 
cunoscuseră. De la început s-au ivit obstacole şi animozităţi. 
Mama ei nu putea să-l sufere pentru că a râvnit la singura ei 
fiică tocmai când începuse să-şi facă şi ea un rost în viaţă şi 
pentru că era încă atât de tânără. Nu avea decât optsprezece 
ani. Părinţii lui i-au spus să mai aştepte, că încă nu câştigă 
destul, că fata nu-i chiar dintr-o familie bună; el s-a uitat atunci 
la casa părintească, o clădire dărăpănată într-un şir de o mie de 


alte clădiri dărăpănate aşezate de-a lungul liniilor de tramvai 
întortocheate din Streatham, şi a observat că încăperile sunt 
strâmte, după cum sunt strâmţi la minte şi părinţii lui, oameni 
din clasa de jos a societăţii, iar iubirea lor e la fel de 
întortocheată ca şi liniile de tramvai. 

O lună mai târziu s-au cununat. Grey arăta fercheş în 
uniformă, cu sabia la brâu (închiriată cu ora). Mama Trinei nici 
nu s-a arătat la ceremonia modestă, oficiată în grabă între două 
alarme aeriene. Părinţii lui afişau o expresie de dezaprobare, i- 
au sărutat pe miri mai mult din obligaţie, Trina a izbucnit în 
plâns, certificatul de căsătorie era ud de lacrimi. 

În noaptea aceea Grey a descoperit că Trina nu era fecioară. 
A, desigur, s-a comportat ca şi cum ar fi fost şi s-a plâns timp 
de mai multe zile cum că „te rog, iubitule, mă doare încă, mai 
ai şi tu răbdare”. Dar adevărul era că n-a fost fată şi acest lucru 
l-a durut pe Grey pentru că aşa îi dăduse ea să înţeleagă, de 
mai multe ori. Dar s-a prefăcut că nu-şi dă scama că ea l-a 
păcălit. 

Ultima dată când a văzut-o pe Trina a fost cu şase zile 
înainte de a se îmbarca. Erau acasă la ei, el stătea culcat în pat, 
se uita la ca cum se îmbracă. 

— V-au spus unde vă trimit? a întrebat ea. 

— Nu. 

Ziua fusese destul de neplăcută, se certaseră şi cu o seară 
înainte, îl chinuia şi atitudinea ei absentă, şi gândul că azi i se 
sfârşeşte permisia. 

S-a ridicat din pat, s-a oprit în spatele ei, a prins în palme, cu 
drag, sânii ei tari, feciorelnici. 

— Încetează! 

— Trina, nu crezi că... 

— Lasă prostiile! Ştii doar că spectacolul începe la opt şi 
jumătate. 

— Mai e timp destul... 

— Pentru Dumnezeu, Robin, termină! Ai să-mi strici 
machiajul! 

— La naiba cu boiala aia a ta! Mâine n-am să mai fiu aici. 

— Poate că-i mai bine aşa. Nu te porţi frumos, nu eşti bun cu 
mine. 

— Dar cum ai vrea să fiu? Ce e rău în asta, ca un bărbat să-şi 
dorească soţia? 


— Nu mai striga, ce Dumnezeu, te aud vecinii. 

— La naiba, n-au decât să audă! 

S-a apropiat iar de ea, dar Trina i-a trântit în nas uşa de la 
baie. 

Când a revenit în dormitor era rece şi distantă, se 
parfumase, îşi pusese sutienul, un furou scurt, chiloţeii; ciorapii 
erau prinşi într-un portjartier minuscul. A luat de pe spătar 
rochia de seară, a început să şi-o tragă pe ea. 

— Trina... 

— Nu. 

Stătea acum în faţa ei, îşi simţea genunchii moi, ca de ceară. 

— Iartă-mă că... am strigat la tine. 

— Nu contează. 

S-a aplecat să-i sărute umerii, dar ea s-a ferit. 

— Văd că iar ai băut, a strâmbat ea din nas. 

Atunci l-a cuprins furia. 

— N-am luat decât o înghiţitură, lua-te-ar dracu’ să te ia! 

Orbit de mânie, i-a sfâşiat rochia, i-a smuls sutienul, a 
zvârlit-o de-a curmezişul patului. A rupt mai departe tot ce avea 
pe ea, lăsând-o goală, doar cu resturile de ciorapi zdrenţuiţi pe 
picioare. Şi în tot acest timp ea a rămas nemişcată, cu privirea 
ţintă în ochii lui. 

— O, Doamne, Trina, te iubesc, a gâfâit el neputincios, 
îndepărtându-se de ea, urându-se pentru ceea ce a făcut şi 
pentru ceea ce fusese cât pe ce să facă. 

Trina şi-a adunat de pe jos lucrurile ferfeniţite. Ca prin vis, a 
văzut-o cum se întoarce la oglindă, se aşază şi începe să-şi 
refacă machiajul, fredonând încet, la nesfârşit, aceeaşi melodie. 

Atunci a ieşit, trântind uşa, s-a dus la el la unitate. A doua zi 
a încercat să-i telefoneze. N-a răspuns nimeni. Era prea târziu 
să mai revină la Londra, în ciuda rugăminţilor lui disperate. 
Unitatea a fost dislocată la Greenock pentru îmbarcare, el i-a 
tot telefonat, în fiecare zi, la cele mai diferite ore, dar nu 
răspundea nimeni, n-a primit răspuns nici la telegramele lui 
deznădăjduite, iar apoi coasta Scoției s-a topit în noapte, iar în 
noapte nu mai erau decât vaporul şi marea, iar lui nu-i mai 
rămâneau decât lacrimile amare. 

Sub soarele arzător al Malayei, pe Grey l-a scuturat un 
frison. Zece mii de mile depărtare. „N-a fost vina Trinei, şi-a zis 
el şubrezit, dezgustat de sine însuşi. Nu ea, ci eu am fost de 


vină. Eram pornit, prea întărâtat. Poate că e ceva în neregulă 
cu mine, ceva nervos. Poate că ar trebui să mă duc la doctor. 
Poate că sunt un obsedat sexual. Trebuie să fie ceva cu mine, 
nu cu ea. O, Trina, dragostea mea.” 

— Nu te simţi bine, Grey? l-a întrebat colonelul Jones. 

— Ba da, domnule colonel, sunt bine, mulţumesc, şi-a revenit 
Grey, descoperind că se lăsase moale, sprijinit de peretele 
manutanţei. Am avut... m-a luat puţin cu frig. 

— Nu arăţi prea bine. Stai niţel jos să-ţi revii. 

— Acum mi-e bine, vă mulţumesc. Cred că... am să iau o 
gură de apă. 

Grey s-a dus la robinet, şi-a scos cămaşa, şi-a băgat capul 
sub jetul de apă. „Ce tâmpit, să mă las dus de gânduri în halul 
ăsta”, şi-a zis. Dar în ciuda hotărârii sale, gândul i se întorcea 
inexorabil la Trina. „Diseară, la noapte, n-o mai alung, o să 
visez la ea, şi-a promis el. Diseară şi în fiecare seară. La naiba, 
ce rost are să mai încerci să trăieşti fără hrană. Fără speranţă. 
Vreau să mor. O, cum aş vrea să mor odată.” 

Atunci l-a zărit pe Peter Marlowe urcând coama dealului. 
Avea în mâini o gamelă americană, o purta cu grijă. De ce? 

— Marlowe! s-a proţăpit Grey în calea lui. 

— Ce naiba vrei şi tu? 

— Ce ai acolo? 

— Mâncare. 

— Nu e marfă de contrabandă? 

— Nu te mai lega de mine, Grey. 

— Nu mă leg de tine. Omul e judecat după prietenii pe care-i 
are. 

— Vezi-ţi de treburile tale. 

— Imi pare rău, dar nu pot, bătrâne. Asta mi-e meseria. Aş 
dori să văd ce-ai acolo. Te rog. 

Peter Marlowe a avut o ezitare. Grey avea dreptul să se uite, 
avea dreptul să-l şi ducă în faţa colonelului Smedly-Taylor dacă- 
l] prinde călcând pe-alături. Iar în buzunar avea douăzeci de 
pastile de chinină. Nimeni n-avea dreptul să deţină provizii 
proprii de medicamente. Dacă se dă de gol, atunci va trebui să 
spună de unde le are, pe urmă va trebui să spună King de unde 
le are el şi, oricum ar fi, Mac are nevoie de ele chiar acum. Aşa 
că a ridicat capacul de la gamelă. 


Amestecul de katchang idju şi conservă de vacă l-a izbit pe 
Grey ca o aromă nepământeană. Simţea că i se întoarce 
stomacul pe dos, că nu-şi mai poate stăpâni foamea. A înclinat 
atent gamela ca să vadă dacă nu-i nimic ascuns la fund. Nu era 
nimic altceva decât carne de vacă şi katchang idju, un deliciu. 

— De unde ai căpătat asta? 

— Am primit-o. 

— El ţi-a dat-o? 

— Da. 

— Unde o duci? 

— La infirmerie. 

— Pentru cine? 

— Pentru unul dintre americani. 

— De când face un căpitan de aviaţie, distins cu înalte ordine 
militare, comisioane pentru un caporal? 

— Du-te dracului! 

— Poate c-am să mă duc. Dar înainte de asta am să am grijă 
ca amândoi, tu şi cu el, să căpătaţi ce vi se cuvine. 

„Uşurel, şi-a zis Peter Marlowe, ia-o uşurel. Dacă-i dai o 
scatoalcă lui Grey, tot tu dai de belea.” 

— Ai terminat interogatoriul, Grey? 

— Pentru moment. Dar ţine minte..., s-a apropiat de el Grey, 
chinuit de mireasma mâncării. Tu şi cu potlogarul acela de ţi-e 
prieten sunteţi pe listă. Să ştii că n-am uitat chestia aia cu 
bricheta. 

— Nici nu ştiu la ce te referi. N-am făcut nimic împotriva 
regulamentului. 

— Dar într-o zi ai s-o faci, Marlowe. Dacă-ţi vinzi sufletul, tot 
ai de plătit cândva. 

— Tu nu eşti zdravăn la cap! 

— E un escroc, un mincinos şi un hoţ... 

— E prietenul meu, Grey. Nu este escroc şi nici hoţ... 

— Dar e mincinos. 

— Toată lumea minte. Chiar şi tu. Ai spus că nu ştii nimic 
despre radioul acela. Trebuie să ştii să minţi ca să rămâi în 
viaţă. Trebuie să ştii să faci o groază de alte lucruri... 

— Cum ar fi să pupi în fund un caporal ca să-ţi dea de 
mâncare? 


Vinişoara de pe fruntea lui Peter Marlowe s-a umflat 
deodată, s-a făcut ca un şarpe negru, subţire. Dar i-a vorbit 
încet, pe un ton molatic, îndulcindu-şi veninul din glas: 

— Ar trebui să-ţi dau o chelfăneală, Grey. Dar nu-i frumos să 
te iei la bătaie cu inferiorii. Parcă n-ar fi echitabil. 

— Să fiu al dracului, Marlowe, dacă..., a început Grey, dari 
s-a tăiat răsuflarea; sufocat de furie, a rămas cu vorbele-n gât. 

Peter Marlowe s-a uitat adânc în ochii lui Grey şi în acea 
clipă şi-a dat seama că a învins. N-a savurat decât o secundă 
umilirea adversarului, apoi mânia i s-a evaporat dintr-o dată, l-a 
ocolit pe Grey şi şi-a urmat drumul în susul dealului. N-are rost 
să prelungeşti o bătălie câştigată. Nici ăsta n-ar fi un semn de 
bună creştere. 

„Pe Dumnezeu din ceruri, s-a jurat Grey aproape plângând. 
Ai să mi-o plăteşti tu! Ín genunchi ai să te târăşti, cerşindu-mi 
iertarea. Dar n-am să te iert. Niciodată!” 


Mac a luat şase pastile, s-a strâmbat când Peter Marlowe l-a 
ajutat să se salte de pe pernă ca să soarbă din cana cu apă pe 
care i-o dusese la buze. A înghiţit chinina, s-a lăsat iar pe spate. 

— Îţi mulţumesc, Peter, a murmurat. Asta mă scoate din 
criză. Tare-ţi mulţumesc, băiete. 

A căzut într-un somn adânc, cu obrajii aprinşi, splina 
umflată, gata-gata să crape, iar mintea i-a plecat departe, 
refugiindu-se în coşmar. Şi-a văzut soţia şi băieţelul plutind 
între ape în adâncurile oceanului, mâncau peştii din ei, iar ei îl 
strigau de acolo, din profunzimi. S-a văzut şi pe el acolo, în 
adâncuri, luptându-se cu rechinii, dar mâinile nu-i erau 
îndeajuns de puternice şi glasul nu-i era îndeajuns de tare, iar 
rechinii îi smulgeau hălci de carne din trup şi tot mai aveau, 
mereu, de sfâşiat. Rechinii aveau glas şi râsul lor era râs 
diavolesc, însă îngerii îi stăteau aproape şi-i spuneau întruna: 
„Grăbeşte-te. Mac, mai repede, căci curând va fi prea târziu”. 
lar apoi n-au mai fost rechini, ci doar oameni galbeni cu 
baionete şi dinţi de aur, ascuţiţi ca nişte ace, îl împresurau 
acum pe el şi-ai lui pe fundul mării. Baionete lungi, tăioase ca 
briciul. „Nu pe ei, pe mine! ţipa el acum. Pe mine, ucideţi-mă 
pe mine!” A privit apoi neputincios cum îi omoară soţia şi cum 
îi omoară copilul şi pe urmă au pornit spre el, dar îngerii erau 
tot acolo şi-i şopteau în cor: „Grăbeşte-te, Mac, mai repede! 


Fugi, fugi, fugi, doar aşa poţi scăpa”. Iar el fugea, deşi nu vroia 
să fugă, fugea de lângă băieţei şi de lângă soţie, fugea prin 
marea năclăită de sângele lor, se îneca în acea mare de sânge. 
Dar el tot fugea şi ei îi veneau din urmă, rechinii cu ochii oblici 
şi dinţii de aur ca acele, veneau cu puştile şi baionetele lor, 
sfârtecându-l din fugă până când n-a mai putut alerga. S-a 
luptat cu ei şi s-a rugat de ei, dar ei nu se opreau deloc şi l-au 
prins în cerc. Şi atunci Yoshima a înfipt baioneta în el. În 
adâncul măruntaielor. L-a fulgerat o durere groaznică, dincolo 
de închipuire. Yoshima i-a smuls baioneta din trup şi a simţit 
cum ţâşneşte sângele din el, din rana sfâşiată, de peste tot, 
până şi din porii pielii, până când nu i-a mai rămas decât 
sufletul închis într-o găoace. Şi atunci, în sfârşit, sufletul i s-a 
avântat şi a fost una cu sângele mării. L-a cuprins o mare 
uşurare, încântătoare, infinită, bucuria de a se şti mort. 

Mac a deschis ochii. Păturile de pe el erau ude de 
transpiraţie. Nu mai avea febră. Şi-a dat seama că, din nou, e în 
viaţă. i 

Peter Marlowe era tot acolo, lângă pat. În spatele lui, 
undeva, se aşternea noaptea. 

— Salut, băiete. 

Şoapta îi era atât de slabă încât Peter Marlowe a trebuit să 
se aplece spre el ca să-l audă. 

— 'Ţie mai bine, Mac? 

— Mi-e chiar bine, băiete. Aproape că merită să te ia cu 
friguri când e atât de bine după aceea. Acum am să dorm. 
Mâine să-mi aduci ceva de mâncare. 

Mac şi-a lăsat pleoapele şi a adormit. Peter Marlowe a tras 
păturile de pe el, a şters bine năduşeala de pe găoacea de om. 

— De unde să iau nişte pături uscate, Steven? l-a întrebat el 
pe sanitarul care tocmai trecea în grabă prin salon. 

— Nu ştiu, domnule căpitan. 

Steven îl văzuse de mai multe ori pe tânărul acela arătos. l-a 
plăcut de la început. „Poate că... dar nu, Lloyd ar fi groaznic de 
gelos. Lasă, într-altă zi. Avem tot timpul.” 

— Să văd, s-ar putea să vă servesc, domnule căpitan. 

Steven s-a dus cu patru paturi mai încolo, a tras păturile de 
pe cel care zăcea acolo, apoi a îndepărtat cu îndemânare 
pătura de dedesubt, a venit înapoi. 

— Poftiţi. Pe astea puteţi să le luaţi. 


— Şi cu cel de acolo cura rămâne? 

— Acela? a zâmbit blând Steven. El nu mai are nevoie de ele. 
Trebuie să vină acum să-l ia. Sărmanul băiat. 

— A, chiar aşa? s-a întors Peter Marlowe spre celălalt pat, 
însă chipul mortului nu-i era cunoscut. Mulţumesc, a spus el şi 
s-a apucat să-i aranjeze patul lui Mac. 

— Un moment, a intervenit Steven. Lăsaţi-mă pe mine. La 
asta mă pricep eu mult mai bine. 

Steven era foarte mândru că ştie să facă patul fără să-l 
chinuiască pe pacient. 

— Să nu vă faceţi griji pentru prietenul dumneavoastră. Mă 
ocup eu de el şi are să-i fie bine, l-a asigurat el pe Peter 
Marlowe, învelindu-l pe Mac în pături ca pe un copil. Uite-aşa, 
a adăugat el mândru, mângâind fruntea bolnavului, apoi a scos 
o batistă curată, i-a şters urmele de transpiraţie de pe obraz. În 
două zile se face bine. Bacă aţi putea face rost de ceva mâncare 
în plus..., a început el, dar, uitându-se la Peter Marlowe, s-a 
oprit, ochii i s-au umplut de lacrimi. Vai ce prostii spun şi eu. 
Dar să nu fiţi îngrijorat, găseşte Steven ceva pentru el. N-are 
rost să vă mai frământaţi acum. În seara asta nu mai aveţi 
nimic de făcut. Mai bine mergeţi să vă odihniţi. Gata, duceţi-vă, 
fiţi băiat cuminte. 

Mut de uimire, Peter Marlowe s-a lăsat condus afară din 
salon. Steven i-a mai zâmbit o dată, i-a urat noapte bună şi s-a 
întors înăuntru. 

Din întuneric, Peter Marlowe l-a urmărit pe Steven cum 
dezmiardă o frunte încinsă de febră, cum ia în palmă o mână 
tremurândă de malarie, cum alungă spiritele rele ale nopţii şi 
linişteşte un bolnav năpădit de vise urâte, cum netezeşte un 
aşternut, cum îl ajută pe unul să bea şi pe altul să vomite, 
murmurând tot timpul un cântec de leagăn gingaş şi tandru. 
Când a ajuns la patul numărul patru, Steven s-a oprit, s-a uitat 
lung la cadavru. I-a îndreptat picioarele şi i-a aşezat mâinile 
cruce pe piept, apoi şi-a scos halatul şi a acoperit mortul cu un 
gest de binecuvântare. Trupul mlădios şi picioarele zvelte ale 
lui Steven aveau o lucire mată în penumbra din încăpere. 

— Săracul băiat, a şoptit el rotindu-şi privirea ca într-un 
cavou. Sărmanii băieţi. Ah, sărmanii mei băieţi... 

Şi a plâns atunci pentru ei, pentru toţi. 


Peter Marlowe s-a întors şi a pornit prin noapte cuprins de 
milă, ruşinat de faptul că n-avusese cândva pentru Steven decât 
un sentiment de dezgust. 


Capitolul 12 

În vreme ce se apropia de baraca americanilor, Peter 
Marlowe era copleşit de îndoieli. li părea rău acum că se 
învoise atât de uşor să traducă pentru King şi, în acelaşi timp, 
era supărat pe el însuşi pentru că nu-i făcea plăcere să se ţină 
de cuvânt. „Aşa prieten eşti tu, s-a certat el în gând, după toate 
câte a făcut pentru tine?” 

Golul din stomac i s-a accentuat. „La fel ca atunci când pleci 
într-o misiune de zbor, şi-a zis. Nu, nu-i chiar la fel. Mai 
degrabă ca atunci când te cheamă directorul la cancelarie. 
Când pleci în misiune durerea este aceeaşi, dar se amestecă 
totodată cu un fel de plăcere. Cum e şi cu expediţia până-n sat. 
Parcă-ţi ia inima avânt. Să-ţi asumi riscul ăsta doar din spirit de 
aventură... sau, ca să fim drepţi, pentru mâncarea sau pentru 
fata care s-ar putea afla acolo.” 

Pentru a mia oară s-a întrebat de ce se duce King în sat, ce 
are el de făcut acolo. Dar ar fi fost nepoliticos să-l întrebe şi, 
oricum, dacă mai are puţină răbdare, tot va afla curând. Acesta 
era un alt motiv pentru care îl plăcea pe King. Faptul că nu 
spunea mai nimic despre treburile lui şi îşi păstra gândurile 
pentru el. „Asta-i stilul englezesc, şi-a spus mulţumit Peter 
Marlowe. Laşi de la tine doar câte puţin şi numai uneori, când 
ai chef s-o faci. Cine eşti şi ce eşti te priveşte... până în 
momentul când îţi vine să-ţi împărtăşeşti gândurile cu un 
prieten. lar un prieten nu întreabă niciodată. Ori te deschizi 
singur, ori nu te mai deschizi deloc. Cum ar fi povestea cu 
satul. Doamne, dar asta arată ce părere are el despre mine, 
dacă se deschide chiar aşa. Să te trezeşti spunând fără 
ocolişuri: nu vrei să vii cu mine data viitoare când mă duc 
acolo?” 

Peter Marlowe ştia că asta-i nebunie curată. Să te duci în 
sat, adică. Dar acum poate că nu-i mai părea chiar o nebunie. 
Acum avea un motiv real. Un motiv important. Să încerce să 
facă rost de piesa lipsă pentru repararea radioului... sau poate 
să găsească un aparat de radio, unul întreg. Asta da. Pentru 
asta merită să rişti. 

Dar în acelaşi timp ştia că ar fi mers şi numai pentru că a 
fost poftit să meargă, pentru un presupus blid de mâncare, 
pentru o presupusă femeie. 


A dat cu ochii de King, ca o umbră în dosul barăcii; stătea de 
vorbă cu altă umbră. Se ţineau foarte aproape unul ele celălalt, 
nu se auzea ce-şi vorbesc. Erau atât de absorbiți în discuţie 
încât Peter Marlowe s-a hotărât să treacă pe lângă ei, a început 
să urce treptele, arătându-se în geana de lumină ce răzbătea 
din baracă. 

— Hei, Peter, l-a strigat King. 

Peter Marlowe s-a oprit. 

— Vin şi eu îndată, Peter, a spus King, apoi s-a întors iar 
spre cel cu care stătea de vorbă. Cred că-i mai bine să aşteptaţi 
aici, domnule maior. De îndată ce soseşte vă dau eu un semn. 

— Mulţumesc, a spus pe un ton stingherit celălalt, un tip mai 
mărunţel. 

— Luaţi de-aici nişte tutun. 

Maiorul Prouty nu s-a lăsat rugat de două ori, pe urmă s-a 
retras în întuneric, fără însă să-l piardă din ochi pe Împărat. 

— Mi-a fost dor de tine, amice, i-a zis King lui Peter 
Marlowe, dându-i în joacă un pumn între coaste. Cum îi merge 
lui Mac? 

— Mai bine, mulţumesc. 

Peter Marlowe nu-şi dorea decât să iasă mai iute din lumină. 
„Fir-ar să fie, şi-a zis în gând. Mă simt stânjenit că am fost 
văzut cu prietenul meu. Iar asta-i rău. Foarte rău.” 

Dar nu putea să nu simtă privirea maiorului aţintită asupra 
lor şi nici nu şi-a putut reţine tresărirea când King i-a spus: 

— Haide odată. Nu mai e mult şi-avem o treabă de făcut! 


Grey s-a dus la ascunzătoare pentru orice eventualitate, să 
vadă dacă n-are cumva vreun mesaj. Bileţelul era acolo: 
„Ceasul maiorului Prouty. Astă seară. Marlowe şi cu el”. 

Grey a aruncat cutia goală în şanţ cu acelaşi gest neglijent 
cu care o ridicase de jos. S-a sculat apoi în picioare, s-a întins şi 
a pornit încet spre baraca numărul şaisprezece. Insă în tot 
acest timp mintea îi lucra cu viteza unui calculator. 

Marlowe şi Împăratul. Vor fi amândoi în „prăvălia” din 
spatele barăcii americanilor. Prouty. Care dintre ei? Maior! O fi 
cel de la artilerie? Sau australianul? „Haide, Grey, s-a certat el 
în gând, unde ţi-e fişierul mintal de care eşti atât de 
mândru?”A, da! Baraca numărul unsprezece. Un tip scund. 
Genist. Australian. 


Are vreo legătură cu Larkin? Nu. Din câte se ştie, nu. 
Australian deci. Atunci de ce nu face tranzacţia prin 
speculantul australian, Tiny Timsen? De ce Împăratul? Poate că 
afacerea e prea importantă ca să se poată ocupa Timsen de ea. 
Sau poate că-i vorba de un lucru de furat... mai degrabă aşa, 
căci altfel Prouty ar fi folosit canalele australiene obişnuite. 
Probabil că asta e. 

Grey s-a uitat la ceas. A făcut-o instinctiv, cu toate că nu mai 
avea ceas de trei ani de zile, cu toate că nu avea nevoie de ceas 
ca să marcheze scurgerea timpului sau să ghicească cât e ora, 
chiar şi noaptea. Ca şi toţi ceilalţi, se pricepea să măsoare 
vremea, atât cât e necesar să ştii. 

„E încă prea devreme, şi-a zis. Mai durează ceva până la 
schimbarea gărzii.” Iar când se va petrece aceasta, va putea să- 
l] vadă de la el din baracă pe gardianul solitar cum traversează 
lagărul şi urcă drumul prin faţa barăcii spre corpul de gardă. 
Cine o fi? Dar ce contează? Are să afle cât de curând. E mai 
prudent să aştepte şi să-i pândească până la momentul potrivit, 
apoi să-i ia prin surprindere. Insă cu băgare de seamă. 
Politicos. Totul e să-i prindă împreună: gardianul cu Împăratul 
şi cu Marlowe. Cel mai bine e să-i vadă când schimbă marfa sau 
când îi dă King banii lui Prouty. Pe urmă să-i raporteze 
colonelului Smedly-Taylor: „Aseară am fost de faţă când s-a 
făcut un schimb de bani”, sau poate şi mai bine: „l-am văzut pe 
caporalul american şi pe căpitanul Marlowe, DFC, din baraca 
numărul şaisprezece, cu un gardian coreean. Am motive să 
cred că maiorul Prouty, din trupele de geniu, este implicat în 
afacere şi a pus la dispoziţie un ceas spre vânzare.” 

Asta trebuie să le pună capac la toate. Regulamentul, şi-a zis 
el încântat, spune cât se poate de limpede şi lămurit: „Niciun 
fel de comerţ cu gardienii!” Prinşi asupra faptului. Pe urmă, 
clar, se întruneşte curtea marţială. 

Pentru început curtea marţială. „Apoi la arest, în micuța mea 
carceră. Fără porţii în plus şi fără katchang idju cu conservă de 
vacă. Fără nimic altceva. Doar cuşca, puşi în cuşcă aşa cum 
sunteţi, ca nişte şobolani. lar mai încolo vi se va da drumul, 
încrâncenaţi şi plini de ură. Omul la supărare, se ştie, mai face 
şi greşeli. Iar data viitoare s-ar putea ca Yoshima să fie pe fază. 
Mai bine să-i lăsăm pe japonezi să-şi facă ei treaba... nu-i 


35 Distinguished Flying Cross - înaltă distincţie militară britanică. 


frumos să le dai o mână de ajutor. Dar în cazul ăsta parcă mai 
treacă-meargă. Sau nu? Poate numai aşa, o mică sugestie?” 

„Ţi-o plătesc eu ţie, Peter Marlowe, blestematule! Poate că 
mai devreme decât am sperat. lar răzbunarea împotriva ta şi a 
pungaşului ăluilalt îmi va fi dulce ca mierea.” 


Împăratul s-a uitat la ceas. Patru minute trecute de nouă. E 
timpul. De un lucru eşti sigur când ai de-a face cu cei din 
armata japoneză: ştii întotdeauna exact, la minut, ce urmează 
să facă, odată stabilit programul, aşa rămânea - stabilit. 

S-au auzit paşi. Torusumi a dat colţul barăcii, s-a băgat 
repede sub copertina de la şopron. Împăratul s-a ridicat să-l 
întâmpine. Peter Marlowe care era şi el acolo, în cort, s-a sculat 
în picioare cam fără chef, înjurându-se în gând. 

Torusumi era o figură printre gardieni. Avea o faima rea. 
Periculos şi imprevizibil. Faţă de ceilalţi, care erau parcă fără 
chip, el avea o fizionomie distinctă. Era în lagăr de mai bine de 
un an. Îi plăcea să-i pună pe prizonieri la munci grele, să-i ţină 
în soare, să zbiere la ei, să-i lovească cu piciorul când îl apucau 
năbădăile. 

— Tobe, i-a zâmbit frumos King. Fumăm una? i-a oferit el 
tabachera cu tutun crud de Java. 

Torusumi şi-a arătat cu mândrie dinţii de aur, i-a dat arma 
lui Peter Marlowe, a luat loc. A scos un pachet de „Kooa”,il-a 
întins lui King, aceasta a acceptat o ţigară. Pe urmă coreeanul 
s-a uitat la Peter Marlowe. 

— Prieten ichi-bon, l-a lămurit Împăratul. 

Torusumi a mormăit ceva, şi-a arătat iar dinţii, a supt din 
buze, i-a oferit şi lui o ţigară. Peter Marlowe a ezitat. 

— Ia-o, Peter, i-a spus King. 

Peter Marlowe s-a supus, s-a aşezat şi el la masă. 

— Spune-i, a zis Împăratul către Peter Marlowe, că e 
binevenit. 

— Prietenul meu spune că eşti binevenit printre noi şi mare 
îi este plăcerea că te afli aici. 

— O, mulţumesc, mulţumesc. Are oare valorosul meu prieten 
ceva pentru mine? 

— Întreabă dacă ai ceva pentru el. 

— Spune-i exact ce zic eu, Peter. Cuvânt cu cuvânt. 


— Trebuie s-o întorc pe limba lor. Nu se poate traduce chiar 
exact. 

— Okay, doar sa fie precis ce-am spus... şi nu te grăbi. 

Împăratul i-a întins gardianului ceasul. Peter Marlowe a 
observat cu surprindere că e ca şi nou, proaspăt lustruit, cu 
lentila schimbată, băgat într-o cutiuţă frumoasă din piele de 
căprioară. 

— Spune-i aşa: un tip pe care-l ştiu eu vrea să-l vândă. Dar 
cere cam scump şi poate că nu-i exact ce-i trebuie. 

Până şi Peter Marlowe a băgat de seamă lucirea de lăcomie 
din ochii coreeanului când acesta a scos ceasul din cutiuţă şi l-a 
dus la ureche, apoi a mormăit ceva nedesluşit, cam într-o 
doară, şi l-a pus înapoi pe masă. 

Peter Marlowe a tradus răspunsul coreeanului: 

— Nu se întâmplă să ai şi altceva? Imi pare rău să spun că 
ceasurile „Omega” nu prea sunt la căutare acum în Singapore. 
Vorbeşti malaieza excepţional de bine, domnule, a adăugat 
Torusumi către Peter Marlowe, trăgând politicos aerul printre 
dinţi. 

— Îţi mulţumesc, i-a răspuns îmbufnat Peter Marlowe. 

— Ce-a spus, Peter? 

— Doar că vorbesc bine malaieza, asta-i tot. 

— A! Bine, spune-i atunci că-mi pare rău, dar asta-i tot ce 
am. 
Impăratul a aşteptat să i se traducă vorbele, a zâmbit, a dat 
din umeri, a luat ceasul de pe masă, l-a pus în cutiuţă, a vârât 
cutiuţa la loc în buzunar, s-a ridicat în picioare. 

— Salamat! 

Torusumi şi-a mai arătat o dată dinții, pe urmă i-a făcut 
semn Împăratului să ia loc. 

— Adevărul este că n-am nevoie de ceasul acesta, i s-a 
adresat el lui King. Dar pentru că îmi eşti bun prieten şi ţi-ai 
dat atâta osteneală, aş dori totuşi să mă interesez cât vrea pe el 
proprietarul acestui ceas lipsit de valoare? 

— Trei mii de dolari, a răspuns Împăratul. Regret că preţul 
este exagerat. 

— Cu adevărat exagerat. Proprietarul are o ceva boală la 
cap. Eu sunt om sărac, nu sunt decât un gardian, dar pentru că 
am mai făcut afaceri în trecut şi vreau să-ţi fac o favoare, am 
să-i ofer trei sute de dolari. 


— Regret. Nu îndrăznesc. Am auzit că mai sunt şi alţi 
cumpărători care ar plăti un preţ mai rezonabil prin alţi 
mijlocitori. Sunt de-o părere cu tine că eşti om sărac şi nu 
trebuie să arunci banii pe un ceas atât de neînsemnat. Desigur, 
ceasurile „Omega” nu valorează prea mulţi bani, dar din 
consideraţie pentru proprietar vei înţelege că ar fi o insultă să-i 
oferi cu mult mai puţin decât face un ceas de mâna a doua. 

— Adevărat ai spus. Poate că ar trebui să măresc preţul, 
pentru că până şi un om sărac îşi are onoarea lui şi este un 
lucru onorabil să încerci a mai uşura suferinţa omului în aceste 
vremuri de restrişte. Patru sute. 

— Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi cunoștinței 
mele. Dar ceasul acesta fiind „Omega” şi dat fiind faptul că 
preţul la marca „Omega” a căzut mult sub nivelul acceptat 
anterior, este evident că s-a ivit un motiv mult mai important ca 
tu să nu mai vrei să faci afaceri cu mine. Un om de onoare ţine 
mereu la onoarea sa, aşa că... 

— Sunt şi eu om de onoare. N-am dorinţa să-ţi zdruncin 
reputaţia şi nici să pun la îndoială reputaţia cunoştinţei tale 
care se întâmplă a fi posesorul ceasului. Poate că totuşi trebuie 
să-mi risc propria reputaţie şi să încerc să-i conving pe 
mizerabilii aceia de negustori chinezi cu care sunt silit să am 
de-a face să dea un preţ cinstit măcar o dată în toată existenţa 
lor nenorocită. Sunt convins că vei fi de acord că cinci sute este 
maximul de preţ cinstit şi onorabil până la care se poate merge 
pentru un ceas „Omega”, chiar înainte de scăderea valorii lui 
pe piaţă. 

— Adevărat, prietene. Dar am un gând pentru dumneata. S- 
ar prea putea ca preţurile la ceasurile „Omega” să nu fi căzut 
chiar aşa de la nivelul lor ichi-bon. Poate că zgârciobii aceia de 
chinezi vor să facă greşeala de a profita de pe urma unui om de 
onoare. Chiar săptămâna trecută a venit la mine un alt prieten 
coreean şi a cumpărat un ceas cam la fel, plătind trei mii de 
dolari pe el. Eu ţi l-am oferit dumitale numai datorită prieteniei 
şi încrederii noastre îndelungate care s-au înfiripat pe temeiul 
unor legături de durată. 

— Oare e adevărat ce-mi spui? 

Înfuriat, Torusumi a scuipat cu năduf pe jos, iar Peter 
Marlowe s-a pregătit să primească lovitura care urma 
întotdeauna după asemenea izbucniri. 


Împăratul şedea la locul lui, netulburat. „Doamne, şi-a spus 
Peter Marlowe, omul ăsta are nervi de oţel.” King şi-a scuturat 
în palmă nişte resturi de tutun, s-a apucat să-şi răsucească o 
ţigară. Văzându-l, Torusumi s-a oprit din ocări, a scos iar 
pachetul de „Kooa”, s-a mai calmat. 

— Sunt uluit că mizerabilii aceia de negustori chinezi pentru 
care îmi risc viaţa sunt chiar atât de neruşinaţi. M-a cuprins 
groaza când am auzit ce mi-ai spus dumneata, prietenul meu. 
Ba mai rău, sunt înspăimântat. Când mă gândesc acum că au 
abuzat de încrederea mea. De mai bine de-un an am avut de-a 
face doar cu un singur negustor: lar gândul că mă înşală de 
atâta vreme... Cred c-am să-l omor. 

— Mai bine-i să te-arăţi mai şmecher decât el. 

— Dar cum? Mi-aş dori din suflet, prietene, să-mi spui. 

— Blesteamă-l cu  şfichiul limbii. Spune-i că ai primit 
informaţii care-i dau în vileag toate potlogăriile. Spune-i că, 
dacă nu-ţi face un preţ cinstit de-acum înainte - adică preţ 
cinstit plus douăzeci la sută ca dreaptă despăgubire pentru 
toate relele pe care ţi le-a făcut în trecut -, atunci abia că s-ar 
putea să şopteşti ceva la urechea autorităţilor. Şi-atunci 
oamenii legii îl vor ridica pe el, îi vor lua femeile şi copiii şi pe 
toţi au să-i mătrăşească spre marea ta bucurie. 

— Sfatul tău mi-a mers la inimă. Mă simt fericit la gândul că 
am un asemenea prieten. Pentru gândul buri şi pentru prietenia 
ce ţi-o port ofer acum cincisprezece sute de dolari. Sunt toţi 
banii pe care-i am pe lume, plus încă ceva bani pe care mi i-a 
încredinţat un prieten care zace acum în împuţiciunea aceea 
de-i zice spital pentru că din desfrâu s-a molipsit de-o boală 
lumească şi n-are putinţa să-şi mai scoată şi el un câştig. 

Împăratul s-a aplecat să plesnească puzderia de țânțari cărei 
se aciuiseră pe glezne. „Aşa parcă mai merge, băiete, şi-a zis el 
în gând. Ia să vedem. Două mii ar fi cam mult. O mie opt sute e 
okay. O mie cinci sute nu-i rău.” 

— Împăratul te roagă să-l aştepţi puţin, a tradus Peter 
Marlowe. Trebuie să-l consulte şi pe nefericitul acela care şi-a 
pus în gând să-ţi vândă dumitale marfa la un preţ necuviincios. 

King a încălecat fereastra şi a trecut în lungul barăcii, 
verificând din mers posturile de pază. Max era la locul lui: Dino 
în josul potecii, pe o latură. Byron Jones III în partea cealaltă. 


L-a găsit pe maiorul Prouty scăldat de sudori reci, în umbra 
barăcii de alături. 

— Îmi pare rău. domnule maior, nu prea merge, a şoptit 
Împăratul, făcând o mutră amărâtă. Tipul nu se-n-dură deloc. 

Neliniştea maiorului Prouty a sporit considerabil. Trebuia 
neapărat să vândă obiectul. „O, Doamne, şi-a zis în sinea lui, 
ăsta mi-o fi norocul? Cum-necum, trebuie să scot nişte bani.” 

— A făcut vreo ofertă? 

— Maximum ce pot scoate de la el ar fi cam patru suie. 

— Patru sute! Doar ştie toată lumea că un ceas „Omega” 
face cel puţin două mii. 

— Mă tem că asta-i doar o poveste, domnule maior. El, ce 
mai... pare să fi intrat la bănuială. Zice că nu-i chiar „Omega”. 

— Dar îi lipseşte-o doagă! Sigur că este „Omega”. 

— Regret, domnule maior, i-a răspuns Împăratul, puţin 
înţepat. N-am făcut decât să vă relatez... 

— E vina mea, caporale. N-am vrut să te jignesc. Păcătoşii 
ăştia galbeni sunt toţi la fel. 

„Acum ce mă fac? se întreba Prouty. Dacă nu vând ceasul 
prin King, nu-l mai vindem niciodată. Unitatea are nevoie de 
banii ăştia, iar toate strădaniile noastre vor fi fost în zadar. Ce 
naiba ne facem?” Prouty a stat puţin pe gânduri. 

— Vezi ce poţi face, caporale. Nu pot să-l dau cu mai puţin 
de o mie două sute. Pur şi simplu nu pot. 

— Vedeţi, domnule maior... Nu cred că pot face mare lucru, 
dar am să mai încerc. 

— Uite-aşa parcă mai merge. Contez pe dumneata. Nu mi-aş 
fi permis să las atâta la preţ, dar vezi şi dumneata ce prost 
stăm cu mâncarea. Ştii bine care-i situaţia. 

— Da, domnule maior, s-a învoit politicos Împăratul. Am să 
încerc, dar mă tem că nu pot forţa nota prea tare. Mi-a spus că 
misiţii chinezi nu mai cumpără orice, ca pe vremuri. Dar am să 
fac tot ce pot. 


De cum l-a luat la ochi pe Torusumi care păşea alene prin 
incinta lagărului, Grey a ştiut că în curând îi va sosi momentul. 
De mult aşteptase el clipa aceasta. S-a ridicat şi a ieşit din 
baracă, potrivindu-şi banderola şi îndreptându-şi bereta. N- 
avea nevoie de alt martor, cuvântul lui era, suficient. Această 
operaţiune avea să o ducă singur la bun sfârşit. 


Inima parcă-i bătea mai tare de plăcere. Aşa i se întâmpla 
întotdeauna înainte de a aresta un delincvent. A traversat şirul 
de barăci, a coborât treptele până în drumul principal. Aceasta 
era calea mai ocolită. A ales-o anume pentru că ştia că 
Împăratul îşi postează oamenii de pază de fiecare dată când are 
de încheiat o afacere. Dar acum le cunoştea posturile. Şi mai 
ştia că există un loc de trecere prin acest câmp de mine format 
din oamenii lui King. 

— Grey! 

A întors capul. Colonelul Samson se apropia de el. 

— Domnule colonel? 

— A, Grey, mă bucur să te văd. Cum îţi mai merge? 

— Bine, mulţumesc, domnule colonel, a răspuns Grey, 
surprins că este salutat eu atâta prietenie. 

Deşi era cam grăbit, întâlnirea îi făcea totuşi plăcere. 
Colonelul Samson deţinea un loc anume în viitorul lui Grey, aşa 
cum şi-l vedea el. Samson era el ofiţer superior, dar dintre cei 
care au putere reală. Lucrase la Ministerul de Război. Avea şi 
relaţii. Un om ca acesta i-ar putea fi de mare folos... mai târziu. 
Făcuse parte din Statul Major pentru Orientul îndepărtat, 
deţinând o funcţie vag definită, dar foarte importantă, ceva 
legat de secţia „G”55, după cât se pare. li cunoştea pe toţi 
generalii şi povestea cum îi invita pe vremuri să petreacă la el, 
la „reşedinţa de la ţară” din Dorset, ce vânători nobiliare, 
petreceri în aer liber şi baluri câmpeneşti organiza el acolo. Un 
om ca Samson ar putea compensa, eventual, lacunele din 
cariera militară a lui Grey. Şi din condiţia sa socială. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata, Grey, a început 
Samson. Am o idee la care poate că merită să te mai gândeşti. 
Ştii că lucrez la alcătuirea unei istorii oficiale a campaniei din 
zonă. Desigur, a adăugat el surâzând, nu este încă „oficială”, 
dar, cine ştie, poate că va fi într-o bună zi. Generalul Sonny 
Wilkinson conduce echipa de cercetare din cadrul Ministerului 
de Război, ăsta-i lucru cunoscut, şi sunt convins că pe Sonny îl 
va interesa şi o versiune de la faţa locului. Mă întreb dacă nu 
te-ar amuza să verificăm anumite detalii pentru această 
lucrare. Mai ales în legătură cu regimentul dumitale. Ce zici? 

„Dacă m-ar amuza? şi-a spus Grey. Ah, ce mi-ar place. Aş da 
orice pentru asta. Dar nu acum.” 


35 General Staff Branch - sectorul operativ de informaţii (engl.). 


— Mi-ar place chiar foarte mult, domnule colonel. Sunt 
măgulit că v-aţi gândit că părerile mele ar putea prezenta un 
oarecare interes. V-ar conveni să mă primiţi mâine? În cursul 
dimineţii. 

— A-a..., s-a posomorât Samson. Sperasem să putem discuta 
un pic chiar acum. Bine atunci, poate altă dată. Te mai anunţ 
eu.... 
Instinctiv, Grey şi-a dat seama că dacă pierde acum ocazia, 
n-o va mai avea niciodată. Până atunci Samson nici nu prea-l 
băgase în seamă. „Poate că..., se chinuia în sinea lui Grey, 
poate să-i spun acum câteva lucruri care să-l intereseze cu 
adevărat şi să-mi rămână totuşi destul timp ca să pun mâna pe 
ei. Uneori încheierea unei afaceri durează ore întregi. Merită 
riscul!” 

— Vă servesc bucuros şi acum, dacă doriţi, domnule colonel. 
Dar nu prea mult timp, dacă nu vă supăraţi. Mă cam doare 
capul. Dacă nu vă deranjează, aş putea rămâne doar câteva 
minute. 

— Bun! a exclamat fericit colonelul Samson, luându-l la braţ 
pe Grey şi conducându-l înapoi, spre barăci. Ştii, Grey, 
regimentul tău a fost una dintre unităţile mele preferate. A 
luptat excelent. Dumneata ai fost citat într-un ordin de zi, nu-i 
aşa? Parcă la Kota Bharu? 

— Nu, domnule colonel. 

„Doamne, am bănuit eu că are să înceapă tocmai cu asta”, şi- 
a zis în gând Grey, apoi a continuat: 

— N-a mai fost timp să se înainteze propunerile de decorare. 
De fapt, să spun drept, nici n-am meritat-o mai mult decât alţii. 

Credea şi el în adevărul spuselor sale. Mulţi au fost cei care 
şi-au câştigat atunci pe drept ordinul „Victoria Cross”? şi n-au 
mai primit nici măcar o citaţie. Un capitol închis. 

— Nu se ştie niciodată. Grey, a remarcat Samson. După 
război s-ar putea să revedem o mulţime de lucruri. 

L-a poftit pe Grey să ia loc. 

— Ei, spune-mi acum care era situaţia pe frontul de luptă al 
regimentului atunci când ai sosit la Singapore? 


37 Cea mai înaltă distincţie militară britanică, acordată pentru fapte 
de arme excepţionale. 


— Cu regret trebuie să-l anunţ pe bunul meu prieten, a 
tradus Peter Marlowe cuvintele Împăratului, că nefericitul 
proprietar al acestui ceas mi-a râs în faţă. Mi-a spus că preţul 
cel mai coborât pe care l-ar putea accepta este de două mii 
şase sute de dolari. Mi-e chiar foarte ruşine să ţi-o spun, dar 
pentru că îmi eşti prieten sunt obligat să-ţi relatez exact cum a 
fost. 

Torusumi s-a întristat vizibil. Prin Peter Marlowe, a vorbit 
apoi cu King despre vreme şi despre lipsa de alimente, 
Torusumi le-a arătat o poză veche, ferfeniţită pe la colţuri, a 
nevestei şi celor trei copilaşi, le-a povestit câte ceva despre 
viaţa lui într-un sătuc din apropiere de Seul, cum îşi câştiga el 
existenţa din munca pământului, deşi făcuse câţiva ani de 
facultate, cât de tare ura el războiul. Le-a mai spus că nu poate 
să-i sufere pe japonezi, că toţi coreenii îi urăsc pe asupritorii 
japonezi. Coreenii nu sunt nici măcar primiţi în armata 
japoneză, s-a plâns el apoi. Sunt priviţi drept cetăţeni de mâna 
a doua, n-au şi ei un cuvânt de spus în nicio problemă şi pot fi 
urgisiţi după bunul plac al celui din urmă japonez. 

Au stat aşa de vorbă, pe îndelete, până când Torusumi s-a 
ridicat în picioare. Şi-a luat arma înapoi din mâna lui Peter 
Marlowe, care o ţinuse tot timpul, obsedat de gândul că e 
încărcată şi cât de lesne i-ar fi fost să-l ucidă. Da, dar pentru 
ce? lar după aceea?... 

— Am să-i mai spun un singur lucru prietenului meu, pentru 
că nu-mi place să-l las cu mâna goală şi fără niciun câştig în 
seara asta împuţită şi am să-l rog să se mai sfătuiască încă o 
dată cu lăcomitul proprietar al acestui ceas de nimic. Douăzeci 
şi una de sute! 

— Cu tot respectul, trebuie să-i reamintesc prietenului meu 
că mizerabilul proprietar, care se întâmplă să fie colonel şi, ca 
atare, un om care nu prea ştie de glumă, a spus că nu se 
învoieşte la mai puţin de douăzeci şi şase de sute. Ştiu bine că 
dumneata nu-mi doreşti să mă scuipe în obraz. 

— Adevărat. Cu toată stima de rigoare, aş sugera însă că ai 
putea măcar să-i dai posibilitatea să refuze o ultimă ofertă, pe 
care o fac cu adevărat numai din prietenie şi rămân eu însumi 
fără niciun câştig. Şi poate că astfel va avea şi el prilejul să-şi 
răscumpere grosolănia. 

— Am să încerc, dar numai pentru că îmi eşti prieten. 


Împăratul l-a lăsat pe Peter Marlowe singur cu coreeanul. 
Timpul se scurgea parcă mai încet în aşteptare. Peter Marlowe 
a trebuit să asculte iar povestea lui Torusumi, cum a fost el luat 
cu japca în armată şi câtă scârbă îi era de război. 

Într-un târziu, a apărut şi King prin deschizătura ferestrei. 

— Tipul e un porc, un desfrânat lipsit de onoare. M-a scuipat 
în obraz şi mi-a zis c-are să împrăştie vestea că nu-s bun de 
nimic în afaceri, că mă bagă la carceră dacă nu-i scot măcar 
douăzeci şi patru de sute... 

Torusumi s-a înfuriat rău, s-a pus să înjure şi să amenințe. 
King şedea impasibil, dar în gând îşi tot zicea: „Doamne, mi-am 
cam pierdut flerul, de data asta am forţat nota.” lar Peter 
Marlowe îşi spunea: „Cristoase, ce naiba am căutat eu să mă 
bag în toată povestea asta?” 

— Douăzeci şi două de sute, a mormăit Torusumi. 

Împăratul a ridicat din umeri neputincios, învins. 

— Spune-i că s-a făcut, a îngăimat el către Peter Marlowe. E 
prea tare pentru mine. Spune-i că sunt nevoit să renunţ la 
amărâtul ăla de comision ca să acopăr diferenţa. Nemernicul 
ăla n-o să-mi primească niciun sfanţ mai puţin. De unde dracu’ 
să mai scot şi eu un câştig de-aici? 

— Dumneata eşti un om de fier, a tradus Peter Marlowe 
vorbele lui King. Am să-i spun netrebnicului de proprietar, care 
e şi colonel, că-şi va primi preţul, dar pentru asta trebuie să 
renunţ la comision pentru a acoperi diferenţa dintre preţul 
oferit de domnia ta şi preţul pe care mizerabilul este dispus să-l 
accepte. Dar cum să mai ies şi eu cu un câştig? Negoţule o 
treabă onorabilă, dar chiar şi între prieteni trebuie să iasă cu 
un ceva profit pentru ambele părţi. _ 

— Pentru că eşti prietenul meu, am să mai pun o sută. In 
felul acesta îţi mai speli din ruşine, iar data viitoare te vei feri 
să te mai încurci cu asemenea clienţi lacomi şi hrăpăreţi. 

— Îţi mulţumesc din suflet. Recunosc că eşti mai dibaci 
decât mine. 

Împăratul i-a înmânat gardianului ceasul în cutiuţa din piele 
de căprioară, s-a apucat să numere teancul gros de bancnote 
falsificate. Douăzeci şi două de sute aşezate frumos grămadă. 
Pe urmă Torusumi i-a dat şi suta suplimentară. Zâmbind. 
Izbutise să-l întreacă în iscusinţă pe Împărat, a cărui faimă în 
afaceri era bine cunoscută în rândul gardienilor. Va putea vinde 


uşor un ceas „Omega” cu cel puţin cinci mii de dolari. Hai să 
zicem, la limită, cu trei mii cinci sute. Nu era un câştig prea rău 
pentru o singură zi de lucru. 

Torusumi le-a lăsat pachetul început de „Kooa” şi încă unul 
plin drept compensație pentru proasta afacere făcută de 
Împărat. „La urma urmei, şi-a zis el, mai avem înainte un război 
lung, iar afacerile merg bine. lar dacă războiul se scurtează... 
oricum ar fi, Împăratul poate fi un aliat folositor.” 

— Te-ai descurcat de minune, Peter. 

— La un moment dat am crezut că-l loveşte damblaua. 

— Şi eu la fel. Simte-te ca acasă, mă întorc într-o clipită. 

Împăratul l-a găsit pe Prouty în acelaşi loc. I-a dat cele nouă 
sute de dolari, suma pe care nefericitul de maior o acceptase cu 
chiu, cu vai, şi-a încasat comisionul de nouăzeci de dolari. 

— E tot mai greu pe zi ce trece, l-a consolat King. „Mie-mi 
spui, ticălosule? şi-a zis în sinea lui Prouty. Şi totuşi, opt sute 
zece e un preţ chiar frumuşel pentru un ceas care nu-i 
«Omega» decât cu numele”, a râs el în gând, bucuros că a 
reuşit să-l tragă pe sfoară pe Împărat. 

— Sunt groaznic de dezamăgit, caporale. E ultimul lucru pe 
care-l mai aveam. i 

În sinea lui era însă încântat: „Ia să vedem. În două 
săptămâni de muncă izbutim noi să mai facem încă unul la fel. 
Timsen, australianul, va putea să se ocupe de vânzarea 
următoare.” 

În clipa aceea Prouty a dat cu ochii de Grey. A luat-o la 
picior pe dată, s-a topit în întunericul dintre barăci, s-a făcut 
nevăzut. Dintr-un salt, King s-a aruncat pe fereastra barăcii 
americane, şi-a făcut loc la măsuţa de pocher, i-a şoptit lui 
Peter Marlowe: 

— Ia nişte cărţi în mână că ne ia naiba! 

Cei doi cărora le luaseră locurile s-au aşezat calmi în postură 
de chibiţi, urmărindu-l pe Împărat cum împarte teancul de bani 
ca să fie câte o grămadă bună în faţa fiecărui jucător, iar în 
clipa următoare Grey era în uşă. 

Nu i-a dat nimeni nicio atenţie până în momentul când 
Împăratul a ridicat capul şi a rostit cu o voce plăcută: 

— Bună seara. Domnule locotenent. 

— Bună seara, a răspuns Grey. 

li şiroia sudoarea pe faţă. 


— Cam mulţi bani la un loc, a observat el. 

„Maică Precistă, îşi zicea în gând, n-am văzut în viaţa mea 
atâta bănet. Chiar aşa, grămadă. Câte n-aş putea face măcar cu 
o părticică...” 

— Ne place să ne-ncercăm norocul, domn’ locotenent. 

Grey s-a reîntors în noapte. „Arză-l-ar focul pe Samson!” 

Au mai jucat câteva mâini, până s-a dat semnalul că nu mai e 
niciun pericol. Pe urmă Împăratul a adunat iar banii, i-a dat 
fiecăruia câte zece dolari; ei au mulţumit în cor. l-a dat lui Dino 
tot câte zece pentru oamenii care au făcut de pază pe-afară, i-a 
făcut un semn din cap lui Peter; s-au dus amândoi în partea 
cealaltă a barăcii, la culcuşul lui. 

— Acum parc-am merita şi noi o cafeluţă. 

Împăratul se simţea cam obosit. Resimţea încordarea luptei 
din care a ieşit învingător. S-a întins pe pat. Peter Marlowe s-a 
apucat să prepare cafeaua. 

— Am senzaţia că nu ţi-am prea purtat noroc, a spus încet 
Peter Marlowe. 

— Ce-ai zis? 

— Treaba cu ceasul. N-a mers prea bine, nu-i aşa? 

Împăratul s-a chircit de râs. 

— Exact cum am plănuit. Ia aici, a spus el, a scos din 
buzunar o sută zece dolari, i-a întins teancul lui Peter Marlowe. 
Îmi rămâi dator cu doi marafeţi. 

— Doi dolari? s-a mirat Peter Marlowe, uitându-se la bani. Şi 
ăştia pentru ce sunt? 

— Comisionul tău. 

— Dar pentru ce? 

— La naiba, doar n-ai să crezi că te-am pus la muncă pe 
veresie. Drept cine mă iei? 

— Ţi-am spus că te-ajut bucuros. Nu mi se cuvine nimic doar 
pentru faptul că am tradus. 

— Zău că nu eşti zdravăn. O sută opt marafeţi... asta-i exact 
zece la sută. Nu-s bani de pomană. Sunt ai tăi. I-ai câştigat 
cinstit. 

— Ba tu nu eşti întreg la cap. Cum Dumnezeu pot eu să 
câştig o sută opt dolari dintr-o vânzare de două mii două sute 
de dolari, atunci când ăsta a fost preţul total, fără niciun profit? 
Nici prin gând nu-mi trece să iau banii pe care ţi i-a dat ţie. 

— Ai nevoie de ei? Tu sau Mac, sau Larkin? 


— Sigur că am. Dar nu-i drept. Şi nici nu prea pricep de ce 
tocmai o sută opt dolari. 

— Peter, zău dacă ştiu cum ai reuşit să supravieţuieşti în 
lumea asta, a noastră. Fii atent aici, îţi explic eu cum de vine 
treaba. Din afacerea asta eu am scos o mie optzeci de marafeţi. 
Zece la sută face o sută opt dolari. O sută zece minus doi face o 
sută opt. Eu ţi-am dat o sută zece. Va să zică îmi datorezi doi. 

— Dar cum dracu' ai câştigat atât atunci când... 

— Hai să-ţi spun. Lecţia numărul unu în afaceri: cumperi 
ieftin şi vinzi scump, dacă poţi. De pildă astă seară... 

Plin de satisfacţie, Împăratul i-a explicat cum a izbutit să-l 
tragă pe sfoară pe Prouty. Când a terminat, Peter Marlowe a 
rămas tăcut multă vreme, apoi a spus: 

— Mi se pare... cum să spun?... îmi pare cam necinstit. 

— Nu-i nimic necinstit în treaba asta, Peter. Orice negustorie 
se bazează pe teoria că trebuie să vinzi mai scump decât 
cumperi, căci altfel dai din buzunar. 

— Asta da, înţeleg. Dar în cazul ăsta partea ta de câştig nu e 
totuşi puţin cam mare? 

— Pe naiba, mare! Ştiam cu toţii că ceasul e contrafăcut. 
Toţi, cu excepţia lui Torusumi. Sper că nu te deranjează că l-am 
şmecherit pe ăsta? Deşi are să-şi scoată şi el banii de la chinezi 
cu un profit frumuşel. 

— Asta nu, nu mă deranjează. 

— Bun! Hai să luăm cazul lui Prouty. El avea de vânzare un 
fals. Poate că l-a furat, dracu’ mai ştie, că eu n-am de unde. Dar 
a căpătat un preţ slăbuţ pentru că nu ştie să se tocmească. 
Dacă ar fi avut tăria să-şi ia ceasul înapoi şi să plece cu el, 
atunci l-aş fi oprit şi aş mai fi săltat preţul. Ar fi putut să mă 
păcălească el pe mine. Lui nu-i pasă nici cât negru sub unghie 
dacă se-ncurcă treaba. E lucru ştiut că eu îmi apăr clienţii, asta 
face parte din înţelegere. Aşa că Prouty e în siguranţă - şi ştie 
asta - în vreme ce eu pot să intru oricând la apă. 

— Şi ce te faci când Torusumi află cum stau lucrurile şi nu 
mai vrea să aibă de a face cu tine? | 

— Ba are să vrea, a zâmbit larg Împăratul cu o veselie de-a 
dreptul molipsitoare. Vine el înapoi, dar nu ca să zbiere la 
mine. Pe naiba, dac-ar face una ca asta, s-ar da el de ruşine. N- 
are să recunoască niciodată că l-am şmecherit, n-are el curajul 
ăsta. Ştie că ajunge de râsul lumii dacă m-apuc eu să ciripesc. 


Are să vină el înapoi, asta-i sigur, dar numai cu gândul să mă 
pungăşească el data viitoare. 

Şi-a aprins o ţigară, i-a dat una şi lui Peter Marlowe. 

— Prin urmare, a continuat el voios, Prouty s-a ales cu nouă 
sute, minus comisionul meu de zece la sută. Cam puţintel, dar 
nu-i nedrept pentru că - să nu uităm - tu şi cu mine ne-am 
asumat toate riscurile. Să trecem acum la cheltuielile noastre. 
Am avut de plătit o sută de marafeţi pentru curățirea şi 
lustruirea ceasului, i-am schimbat şi lentila. Douăzeci pentru 
Max, care era la curent cu toată treaba, câte zece de căciulă 
pentru cei patru care au stat de pază şi alţi şaizeci pentru 
băieţii care ne-au ţinut tira la pocher. Asta face în total o mie o 
sută douăzeci. Scădem o mie o sută douăzeci din două mii două 
sute şi rămânem cu o mie optzeci de dolari, bani curaţi. Zece la 
sută din asta face o sută opt. Foarte simplu. 

Lui Peter Marlowe îi vâjâia capul. Atâtea cifre, atâţia bani, 
atâtea emoţii. Adineaori mai stăteau de vorbă cu un coreean, 
iar în clipa următoare se trezeşte că i se pun în mână o sută 
zece - mai precis o sută opt - dolari, aşa, ca nimica. 
„Dumnezeule, şi-a zis  înfierbântându-se deodată. Asta 
înseamnă peste douăzeci de nuci de cocos ori o grămadă de 
ouă. Mac! Acum putem să-i facem rost de ceva mâncare. Ouă, 
dacă-i luăm ouă, scapă!” 

Deodată l-a auzit vorbind pe taică-său, l-a auzit atât de 
limpede de parcă s-ar afla chiar acolo, lângă el. Parcă-l şi 
vedea, cu umerii drepţi, bine legat, în uniforma lui de ofiţer de 
marină. „Ascultă, băiete. Există pe lume un lucru care se 
numeşte onoare. Dacă ai de-a face cu un om, spune-i adevărul 
şi atunci îţi va spune şi el neapărat adevărul, iar dacă nu, 
înseamnă că nu are onoare. Apără-ţi prietenul aşa cum te 
aştepţi să te apere şi el pe tine. Iar dacă ai de a face cu un om 
fără onoare, nu te însoţi cu el, căci te va mânji şi pe tine. Ţine 
minte, există oameni de onoare şi oameni spurcaţi. Există bani 
cinstiţi şi bani spurcaţi.” „Dar aceştia nu sunt bani murdari, s-a 
auzit Peter răspunzându-i. După cum mi-a explicat King, nu 
sunt. Ceilalţi l-au luat drept fraier. lar el a fost mai şmecher 
decât ei.” „Adevărat. Dar nu e cinstit să vinzi un obiect care 
aparţine altcuiva şi să-i spui că preţul este mult mai mic decât 
cel adevărat.” „Da, dar...” „Nu există niciun dar, fiule. E 
adevărat că sunt diferite grade ale onoarei, dar omul nu se 


poate conduce decât după un singur cod. Faci ce vrei. Numai tu 
poţi să hotărăşti. Există lucruri pe care omul trebuie să le 
decidă singur. Uneori trebuie să te mlădiezi după împrejurări. 
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, păzeşte-te pe tine şi 
păstrează-ţi cugetul curat - căci nimeni altcineva nu o va face 
în locul tău - şi să mai ştii că o hotărâre greşită la momentul 
potrivit te poate distruge mult mai sigur decât o lovitură de 
glonţ!” 

Peter Marlowe a cântărit banii în mână, gândindu-se câte ar 
putea să facă cu banii ăştia. El, Mac şi Larkin. Cu cât se gândea 
mai mult, cu atât balanţa atârna mai greu într-o parte. Pe 
drept, banii aparţineau lui Prouty şi unităţii sale. Poate că era 
ultimul lucru pe care-l mai aveau pe lume. Poate că din cauza 
banilor furaţi Prouty şi cei din unitatea lui - nu cunoştea pe 
niciunul dintre ei - vor muri. Şi aceasta numai din cauza 
lăcomiei lui. De partea cealaltă atârna greu soarta lui Mac. „El 
are nevoie de banii ăştia acum, imediat. Ca şi Larkin. Ca şi 
mine. Da, şi eu, nici pe mine nu mă pierd din vedere.” Şi-a 
amintit de vorbele lui King: „Ăştia nu-s bani de pomană.” Dar el 
tot primise pomeni, de mai multe ori. „Ce să fac, Doamne, ce să 
fac?” Dar Dumnezeu nu-i dădea răspuns... 

— Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru bani. 

Peter Marlowe a băgat repede banii în buzunar. Parcă 
simţea că-i frig mâna. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. I-ai câştigat. Sunt ai tăi. Ai 
muncit pentru ei. Eu nu ţi-am dat nimic. 

King era plin de voioşie, iar bucuria lui a înăbuşit repulsia lui 
Peter Marlowe faţă de sine însuşi. 

— Ei, gata, a spus Împăratul. Trebuie să sărbătorim primul 
târg pe care l-am făcut împreună. Cu mintea mea şi malaieză ta 
ne-om croi noi un drum în viaţă! 

Şi s-a apucat să prăjească nişte ouă. 

În timpul mesei King i-a povestit lui Peter Marlowe cum i-a 
trimis pe băieţi să cumpere stocuri suplimentare de alimente 
atunci când a aflat că Yoshima a descoperit aparatul de radio. 

— În viaţa asta trebuie să-ţi asumi şi riscuri, Peter, băiete. 
Asta-i lucru sigur. Mi-am dat seama că japonezii au să ne facă 
viaţa amară pentru o vreme. Dar numai pentru cei care nu sunt 
în stare să ghicească dincotro bate vântul. Uită-te la Tex. 
Nenorocitul n-avea bani să-şi cumpere nici măcar un amărât de 


ou. Uită-te la tine, la Larkin. Dacă n-aş fi fost eu, Mac ar fi tot 
în suferinţă, sărmanul de el. Sigur, sunt bucuros să dau o mână 
de ajutor. Cum e-atunci când îmi ajut prietenii. Omul trebuie 
să-şi ajute prietenii, altfel nici n-are rost să mai trăieşti pe 
lume. 

— Cred că ai dreptate, l-a îngânat Peter Marlowe, spunându- 
şi în sinea lui că e groaznic să gândeşti în felul acesta. 

Îl duruseră vorbele lui King pentru că nu-şi dădea seama cât 
de simplu funcţionează mintea americanului în anumite 
privinţe, la fel de simplu ca şi mintea unui englez. Americanul 
este mândru de capacitatea sa de a scoate bani din piatră 
seacă, şi pe bună dreptate. Englezii, cei de felul lui Peter 
Marlowe, sunt mândri să se lase omorâţi de dragul drapelului. 
Şi pe bună dreptate. 

L-a văzut pe King privind pe fereastră şi i-a surprins licărul 
din ochi. I-a urmărit privirea şi a zărit un om care urca poteca. 
În momentul în care omul a intrat în zona de lumină Peter 
Marlowe l-a recunoscut. Colonelul Samson. 

Văzându-l pe Împărat, Samson i-a făcut un semn amical cu 
mâna. 

— Bună seara, caporale, i-a spus el din mers, zâmbind, King 
a numărat nouăzeci de dolari, i-a dat banii lui Peter Marlowe. 

— Fă-mi un serviciu, Peter. Mai pune şi tu zece şi dă-i tipului 
ăstuia. 

— Lui Samson? Colonelului Samson? 

— Sigur. Îl găseşti la colţul închisorii, în partea dincoace. 

— Să-i dau lui banii? Aşa, pur şi simplu? Şi ce să-i spun? 

— Îi zici că sunt de la mine. 

„Dumnezeule, s-a întrebat uluit Peter Marlowe, l-a cumpărat 
şi pe Samson? Nu se poate! Nu pot face una ca asta. Eşti 
prietenul meu, dar nu pot să mă duc la un ditai colonelul şi să-i 
spun: ia aici o sută de marafeţi de la Împărat. Nu pot!” 

Împăratul i-a ghicit gândurile. „Ah, Peter, prietene, şi-a zis, 
ce copil poţi tu să fii uneori. Dacă-i aşa, să te ia dracul!” Dar şi- 
a alungat gândul şi s-a înjurat în sinea lui. Peter era singurul 
om din lagăr pe care şi-a dorit vreodată să-l aibă prieten, 
singurul de care avea cu adevărat nevoie. Aşa că s-a hotărât să- 
l înveţe să vadă lucrurile aşa cum sunt. „N-are să-ţi fie uşor, 
Peter, băiete, s-ar putea să te şi doară - şi încă tare -, dar am 


să te învăţ, chiar dacă se frânge ceva în tine. Ai să înveţi să 
supravieţuieşti şi ai să fii partenerul meu, orice-ar fi!” 

— Peter, sunt momente în care trebuie să ai încredere în 
mine. N-am să te las niciodată de izbelişte. Cât timp îmi eşti 
prieten, încrede-te-n mine. Dacă nu vrei să fii prieten cu mine, 
e-n regulă. Dar eu aş vrea să fim prieteni. 

Peter Marlowe şi-a dat seama că sosise un alt moment al 
adevărului. Ori are încredere şi ia banii, ori îi lasă acolo şi 
pleacă. 

Viaţa omului e mereu la o încrucişare de drumuri. Şi nu 
numai viaţa lui, dacă e să fie om până la capăt. Mai sunt în joc 
şi alte vieţi. 

Ştia că, pornind pe una dintre căi, pune în cumpănă viaţa lui 
Mac şi a lui Larkin, precum şi viaţa lui însuşi, căci fără sprijinul 
Împăratului ar fi la fel de lipsiţi de apărare ca şi toţi ceilalţi 
prizonieri din lagăr; fără Împărat nu va mai ajunge în sat, 
deoarece îşi dădea seama că nu va putea risca de unul singur, 
chiar dacă miza este aparatul de radio. Cealaltă cale punea în 
pericol o tradiţie, năruia un trecut. Samson era o forţă în 
armata regulată, aparţinea unei caste, avea situaţie şi avere, 
iar Peter Marlowe era născut să fie ofiţer - la fel ca tatăl său 
înaintea lui, la fel ca fiul său după el - şi o asemenea acuzaţie 
nu poate fi nicicând uitată. lar dacă Samson s-a vândut, atunci 
tot în ce fusese învăţat să creadă nu mai avea nicio valoare. 

Cu o ciudată detaşare, Peter Marlowe s-a văzut cum ia banii, 
dispare în noapte, urcă poteca, îl găseşte pe colonelul Samson 
şi-l aude şoptind: 

— A, salut, tu eşti Marlowe, nu-i aşa? 

S-a văzut înmânându-i banii. 

— Mi-a spus Împăratul să vă dau asta. 

A văzut lucirea de lăcomie din ochii urduroşi ai lui Samson 
când acesta a numărat banii şi i-a vârât sub centura 
pantalonilor scurţi, ponosiţi. 

— Mulţumeşte-i din partea mea, l-a auzit şoptind pe Samson. 
Şi mai spune-i că l-am ţinut în loc pe Grey vreme de-o oră. Mai 
mult n-am putut. A fost suficient, nu-i aşa? 

— A fost, dar la limită, s-a auzit spunând. Data viitoare să-l 
tii mai mult sau să trimiţi vorbă, dobitocule! N 

— L-am ţinut de vorbă cât s-a putut. Spune-i Împăratului că- 
mi pare rău. Spune-i că regret foarte tare şi că n-o să se mai 


întâmple. Promit. Ascultă, Marlowe, ştii şi tu cum e câteodată. 
Se ivesc anumite dificultăţi... 

— Am să-i spun că vă cereţi scuze. 

— Da, da, neapărat. Mulţumesc. Îţi mulţumesc, Marlowe. Să 
ştii că te invidiez, Marlowe. Faptul că eşti atât de aproape de 
Împărat... Ai avut noroc. Ă 

Peter Marlowe s-a întors la baraca americanilor. Împăratul i- 
a mulţumit, i-a mai mulţumit şi el încă o dată Împăratului şi s-a 
mistuit în noapte. 

A găsit un mic promontoriu deasupra reţelei de sârmă 
ghimpată, şi-a dorit să fie iar într-un „Spitfire”, să se înalțe spre 
cer, singur, sus, sus, tot mai sus, acolo unde nu sunt oameni de 
nimic (aşa cum e acum el), unde viaţa e uşor de trăit, unde poţi 
să-i vorbeşti lui Dumnezeu, fără să-ţi crape obrazul de ruşine. 


Capitolul 13 

Peter Marlowe zăcea în patul lui, încă pe jumătate adormit, 
în jurul lui oamenii începeau să se trezească, se ridicau din 
culcuşuri, se duceau să-şi facă nevoile, se pregăteau să meargă 
la lucru, ieşeau şi intrau în baracă. Mike se apucase deja să-şi 
răsucească mustăţile de peste treizeci şi cinci de centimetri de 
la un vârf la altul; jurase că nu şi le taie până la eliberare. 
Barstairs stătea deja în cap, într-un exerciţiu de yoga, Phil Mint 
se scobea în nas, partida de bridge începuse deja, Raylins îşi 
începuse vocalizele, Myner făcea deja game, pe claviatura 
închipuită dintr-o scândură, capelanul Grover se străduia deja 
să îmbărbăteze pe toată lumea, iar Thomas înjura deja că iar 
întârzie ăştia cu dejunul. 

Deasupra lui Peter Marlowe, Ewart, care ocupa cuşeta de 
sus, s-a trezit şi el, suspinând, şi-a atârnat picioarele peste 
marginea patului. 

— Mabhlu să-i fie şi nopţii ăsteia! 

— Te-ai zvârcolit ca toţi dracii. 

Peter Marlowe îi mai spusese acelaşi lucru de multe ori, 
pentru că Ewart avea un somn foarte agitat. 

— lartă-mă şi tu. 

Ewart îşi cerea întotdeauna scuze. Şi-a dat drumul jos greoi, 
duduind. El n-avea ce căuta la Changi. Locul lui era la cinci 
mile mai încolo, în lagărul pentru civili, unde îi erau soţia şi 
întreaga familie... cine ştie, poate ca mai erau acolo. Nu fusese 
permisă niciodată vreo legătură între cele două lagăre. 

— Hai să pârlim patul după ce ne spălăm, a propus el, 
căscând. 

Ewart era scund, negricios şi cusurgiu. 

— Că bine zici. 

— Nici nu-mi vine să cred că l-am pârlit acum trei zile. Tu 
cum ai dormit? 

— Ca de obicei. 

Peter Marlowe ştia însă că nimic nu va mai fi ca de obicei, 
mai ales acum, după ce a luat banii, după întâlnirea cu Samson. 

Oamenii se aşezau deja la coadă, nerăbdători, pentru micul 
dejun, când cei doi şi-au cărat patul metalic afară din baracă. 
Au săltat patul de sus, i-au scos picioarele din locaşurile care-l 
fixau de patul de jos. Pe urmă au adunat nişte coji de nucă de 


cocos şi vreascuri de sub baracă, din porţiunea ce le revenea 
lor, şi au aprins câte un foc la baza fiecăruia dintre picioare. 

Cât timp se încingeau picioarele patului, au luat în mână 
frunze de palmier aprinse şi le-au ţinut sub barele longitudinale 
şi sub reţelele de sârmă elastică. Curând pământul bătucit de 
sub pat s-a făcut negru de ploşniţe. 

— Ce dracu’ faceţi voi acolo? a strigat la ei Phil. Chiar 
trebuie să ne afumaţi înainte de masă? 

Era un tip acru, cu pieptul scobit şi o claie de păr roşu ca 
para. 

Nu i-au dai nicio atenţie. Phil striga mereu la ei, iar ei îşi 
pârleau întotdeauna patul înainte de gustarea de dimineaţă. 

— Pe onoarea mea, Ewart, a zis Peter Marlowe. Îţi vine să 
crezi că dihăniile astea ar fi în stare să ia patul în spate şi să 
plece cu el cu tot. 

— Azi noapte au fost cât pe ce să mă dea jos din pat, 
împuţiciunile dracului! 

Cuprins deodată de furie, Ewart s-a apucat să lovească 
sălbatic în puzderia de ploşniţe. 

— la-o uşurel. Ewart. 

— Nu pot să mă abţin. Mi se încrâncenează carnea când le 
văd. 

Când au terminat cu patul, l-au lăsat să se răcească şi s-au 
pus să curețe saltelele. Asta le-a luat o jumătate de oră. Pe 
urmă au scuturat şi au dres pologurile. Încă o jumătate de oră. 

Când au isprăvit şi cu treaba asta, patul se răcise îndeajuns 
ca să poată pune mâna pe el. L-au suprapus la loc şi l-au cărat 
înapoi, aşezându-i picioarele în patru cutii de conserve goale - 
bine spălate şi umplute cu apă - cu grijă ca nu cumva picioarele 
metalice să atingă marginile cutiilor. 

— Ce zi e azi. Ewart? a întrebat distrat Peter Marlowe în 
timp ce aşteptau să vină masa. 

— Duminică. 

Pe Peter Marlowe l-a trecut un fior la amintirea unei alte 
duminici de demult. 

Era atunci a doua zi după ce fusese înhăţat de o patrulă 
japoneză. În duminica aceea se afla într-un spital din Bandung. 
În duminica aceea japonezii au dat ordin ca toţi pacienţii, 
prizonieri de război, să-şi ia lucrurile şi să se încoloneze pentru 
că urmează să fie mutaţi la un alt spital. 


S-au aliniat cu sutele în curtea spitalului. Au rămas acolo 
numai ofiţerii superiori. Pe ei se zicea că-i trimit în Formosas, 
aşa umbla zvonul. A rămas şi generalul, cel mai înalt în grad, 
singurul care putea umbla prin lagăr şi comunica direct cu 
Sfântul Duh. Generalul părea întotdeauna îngrijit, avea umerii 
drepţi, iar uniforma îi era mereu udă de scuipăturile 
învingătorilor. 

Peter Marlowe şi-a amintit cum îşi căra salteaua pe străzile 
Bandungului, sub un cer de cuptor, printre şirurile de băştinaşi 
tăcuţi, îmbrăcaţi în veşminte multicolore. La un moment dat, a 
aruncat salteaua. Prea grea. A căzut de câteva ori, dar a izbutit 
să se ridice. Pe urmă s-a deschis uşa închisorii şi s-a închis în 
urma lor. Era destul loc să se culce cu toţii în curtea interioară. 
Însă el şi cu alţi câţiva au fost închişi fiecare într-o celulă 
minusculă. Acolo erau lanţuri fixate în zid şi o gaură în podea, 
care servea de closet, iar în jurul găurii era murdărie adunată 
de ani de zile. O mână de paie mucede pe pământul gol. 

În celula de alături era închis un descreierat, un javanez pe 
care-l apucase amocul şi care omorâse trei femei şi doi copii 
înainte de a pune olandezii mâna pe el. Acum paznicii nu mai 
erau olandezi. Fuseseră şi ei închişi. Tot timpul, zi şi noapte, 
nebunul îşi zornăia lanţurile şi urla ca o fiară. 

În uşa celulei lui Peter Marlowe era o găurice. Stătea culcat 
pe paie, se uita afară după picioarele celor care treceau pe 
acolo, asculta cum blestemă prizonierii şi cum mor, căci 
bântuia şi o molimă. 

A aşteptat aşa o veşnicie. 

Apoi s-a aşternut împăcarea şi a gustat apă limpede, nu mai 
vedea lumea printr-o găurică, era un cer albastru deasupra lui 
şi a simţit răcoarea apei pe faţă, a simţit cum se spală de 
murdărie. A deschis ochii şi a zărit un chip blând, numai că era 
răsturnat, apoi un alt chip, amândouă senine, şi atunci şi-a 
închipuit că a murit cu adevărat. 

Erau Mac şi Larkin. L-au găsit chiar înainte de a fi scoşi din 
închisoare pentru a fi mutaţi în alt lagăr. Crezuseră la început 
că e javanez, ca şi dementul de alături, care urla mai departe 
şi-şi zornăia lanţurile, pentru că şi el tot striga ceva în malaieză 
şi arăta ca un javanez... 


33 Denumire dată în trecut de europeni insulei Taiwan, provincie a 
Chinei. 


— Haide odată, Peter, a repetat Ewart. A venit haleala! 

— A, da, mulţumesc. 

Peter Marlowe şi-a luat gamela. 

— Tu nu te simţi bine? 

— Ba da, i-a răspuns Peter Marlowe, apoi, după o scurtă 
pauză: E bine să ştii că mai trăieşti, nu-i aşa? 


Pe la mijlocul dimineţii ştirea s-a răspândit ca fulgerul prin 
Changi. Comandantul japonez urmează să restabilească raţia 
obişnuită de orez în lagăr pentru a sărbători o mare victorie 
navală a japonezilor. Comandantul anunţase că a fost total 
distrusă o grupare operativă a flotei Statelor Unite, că 
încercarea de pătrundere în Filipine a fost, prin urmare, oprită 
şi că în prezent forţele japoneze se regrupează în vederea 
invadării insulelor Hawaii. Zvonuri şi contra-zvonuri. Păreri şi 
contrapăreri. 

— Prostii de-ale lor! Le-au dat drumul ca să mascheze o 
înfrângere. 

— N-aş crede. Nu ne-au mărit niciodată porţia când au 
mâncat bătaie. 

— Auzi la el! Porţie mărită? Nu fac decât să ne dea înapoi ce 
ne-au luat. Nu, bătrâne. Ascultă-mă pe mine. Ticăloşii ăştia de 
japonezi fac doar pe nebunii. Ascultă ce-ţi spun eu! 

— De unde dracu' ştii tu ceva ce nu ştim noi? Oi fi având 
vreun radio al tău? 

— Dacă l-aş avea, nu ţi-aş spune ţie. De asta poţi fi sigur ca 
de mântuirea sufletului. 

— Pentru că a venit vorba, ce se mai ştie despre Daven? 

— Cine? 

— Ăla care avea un radio. 

— A, da, îmi amintesc. Dar nu l-am cunoscut. Cum era? 

— Un tip pe cinste, din câte-am auzit. Păcat că l-au dibuit. 

— Mi-ar place să-i pun mâna-n gât nemernicului care l-a dat 
de gol. Pun pariu c-o fi unul de la aviaţie. Sau australian. 
Puchinoşii ăia şi-ar vinde şi sufletul pe o para chioară. 

— Vezi că şi eu sunt australian, ofticosule! 

— Ei, lasă, n-o lua aşa. Am glumit. 

— Ţi-ai găsit cu ce să glumeşti, poponarule! 

— Gata, voi ăia de-acolo, astâmpăraţi-vă! E-al dracului de 
cald. Ai să-mi dai careva de-o ţigară? 


— la, aici, trage un fum dintr-a mea. 

— Măiculiţă, asta te cam zgârie pe gât. 

— Frunze de papaia. Reţetă proprie. Să ştii că se poate 
fuma, după ce te obişnuieşti. 

— Ia uite cine-i acolo! 

— Unde? 

— Mai sus, acolo, pe drum. Marlowe! 

— Ăsta-i Marlowe? Măi să fie-al dracului! Aud că s-a înhăitat 
eu Împăratul. 

— De-aia ţi l-am arătat, tâmpitule. Asta o ştie tot lagărul. Tu 
pe ce lume trăieşti? 

— Eu n-am nimic cu el. Aş fi făcut şi eu la fel, dacă aveam, 
cât de cât, o şansă. Spune lumea că Împăratul are bani, inele 
de aur şi mâncare cât să hrănească o armată-ntreagă. 

— Am auzit c-ar fi cam homo. Marlowe ăsta ar fi noua lui 
fetiţă. 

— Aşa o fi. 

— O fi pe dracu'. Împăratul nu-i deloc homo, e doar un 
pungaş sadea. 

— Nici eu n-aş zice că-i homo. Dar că-i mare şmecher, asta 
trebuie să i-o recunoaştem. Mama lui de potlogar! 

— O fi sau nu homo, dar eu mi-aş dori să fiu în locul lui 
Marlowe. Ai auzit că are un teanc întreg de dolari? Se zice că el 
şi cu Larkin au cumpărat de curând nişte ouă şi o găină 
întreagă. 

— Tu nu eşti zdravăn. Nimeni n-are atâta bănet... decât 
Împăratul. Au ei găinile lor. Probabil că le-a murit o găină, asta- 
i tot. Îndrugi şi tu la baliverne... 

— Ce crezi că are Marlowe în gamela aia? 

— Mâncare. Ce altceva? Nu trebuie să te ducă mintea prea 
departe ca să ştii că-i mâncare. 


Peter Marlowe s-a îndreptat spre infirmerie. 

În gamelă avea un piept de pui, un picior şi o pulpă. Peter 
Marlowe şi Larkin îl cumpăraseră de la colonelul Poster contra 
şaizeci de dolari, plus nişte tutun şi promisiunea de a-i da un ou 
fertilizat de la Nonya, pe care urmau s-o împerecheze cu Rajah, 
fiul lui Sunset. Hotărâseră, cu aprobarea lui Mac, să-i mai dea 
Nonyei o şansă, să n-o taie încă, aşa cum merita deoarece 
niciunul dintre ouăle ei nu prinsese rod până atunci. Poate că 


nu era de vină Nonya, îşi dăduse cu părerea Mac, poate, că-i 
vina cocoşului ăluia de-l ţine colonelul Poster şi care nu-i bun 
de nimic... bate din aripi, ţopăie, sare la găini, le calcă şi tot 
degeaba. 

Peter Marlowe a stat cu Mac până ce acesta a terminat de 
mâncat tot puiul. 

— Tare bun a fost, băiete. Nu m-am mai simţit atât de bine şi 
cu burta plină aproape de când mă ştiu. 

— Bine. Să ştii că arăţi minunat, Mac. 

Peter Marlowe i-a povestit cum a făcut rost de bani pentru 
pui şi, la urmă, Mac a zis: 

— Ai făcut bine că ai luat banii. Mai mult ca sigur că băiatul 
ăla, Prouty, ori a furat ceasul, ori l-a falsificat. E urât să-ncerci 
să vinzi marfă contrafăcută. ine minte, băiete: caveat 
emptor”. 

— Atunci cum se face, a întrebat Peter Marlowe, că mă simt 
atât de vinovat? Şi tu şi Larkin spuneți că am procedat bine. Cu 
toate că am impresia că Larkin nu-i chiar la fel de sigur ca 
tine... 

— Ăsta-i comerțul, băiete. Larkin e contabil. Nu e un om de 
afaceri adevărat. Eu însă mai ştiu ce cu ce se mănâncă. 

— Ai avut şi tu o amărâtă de plantație de arbori de cauciuc. 
De unde naiba să te pricepi tu la afaceri? Nu te-ai mişcat ani de 
zile de pe plantaţia aia! 

— Ar fi cazul să-ţi intre-n cap, s-a răţoit la el Mac, şi să ştii 
că în meseria de plantator cel mai important e să fii şi om de 
afaceri. În fiece zi ai de-a face cu tamilii sau cu chinezii... iar 
ăştia-s neam de negustori, nu glumă. Să ştii, băiete, că ei au 
inventat toate şmecheriile câte există. 

Au stat aşa de vorbă mai multă vreme, iar Peter Marlowe era 
bucuros că Mac a început iar să reacționeze la înţepăturile lui. 
Aproape fără să-şi dea seama, au continuat discuţia în 
malaieză. 

— Ştii, în legătură cu acel lucru care-i făcut din trei 
lucruri..., a zis într-o doară Peter Marlowe. 

Pentru siguranţă, conveniseră să vorbească despre radio 
numai în parabole. 

Mac s-a uitat repede în jur să se convingă şi el că nu trage 
nimeni cu urechea. 


39 Cumpărătorul îşi asumă riscuri (lat.). 


— Adevărat. Ce e cu el? 

— Eşti sigur de ce boală anume suferă? 

— Nu chiar..., dar aproape sigur. Dar de ce mă întrebi tu 
oare? 

— Pentru că vântul mi-a adus o şoaptă ce vorbeşte de leacuri 
care pot vindeca felurite boli. 

Mac s-a înseninat la faţă. 

— Wah-lah. Ai făcut fericit un om bătrân. În două zile voi 
părăsi acest loc trist. Atunci mă vei duce la cel ce astfel ţi-a 
şoptit. 

— Nu. Asta nu se poate. Trebuie s-o fac eu însumi. Şi repede. 

— N-aş vrea să te pui în pericol, a spus gânditor Mac. 

— Vântul e aducător de speranţă. După cum scrie la Coran, 
fără speranţă omul nu-i decât un animal. 

— Poate că ar fi mai înţelept să aştepţi decât să-ţi cauţi 
moartea. 

— Aş fi aşteptat, dar învăţătura pe care o râvnesc chiar 
astăzi trebuie s-o capăt. 

— De ce? a întrebat brusc Mac, trecând iar pe engleză. De 
ce azi, Peter? 

Peter Marlowe s-a înjurat în gând pentru că a căzut în cursa 
pe care se străduise cu atâta grijă să o evite. Ştia că, dacă-i 
spune lui Mac despre expediţia plănuită, acesta îşi va ieşi din 
minţi de îngrijorare. Nu că Mac l-ar fi putut opri, dar îşi dădea 
seama că ar renunţa dacă Mac şi Larkin i-ar spune să nu se 
ducă. „Şi-acum ce dracu' mă fac?” Şi-a amintit atunci de sfatul 
lui King. 

— Azi, mâine, nu contează. Am întrebat şi eu aşa..., a spus 
el, jucându-şi ultimul atu. 

S-a ridicat în picioare. Cel mai vechi şiretlic din câte există. 

— Bine atunci, ne vedem mâine, Mac. Poate mai trecem pe- 
aici şi diseară, Larkin şi cu mine. 

— Stai jos, băiete. Numai dacă n-ai altceva de făcut. 

— N-am nimic de făcut. 

Mac a trecut din nou pe malaieză. 

— Adevăr mi-ai grăit tu oare? Şi cuvântul „astăzi” nu 
înseamnă oare nimic? Spiritul tatălui meu îmi şopteşte că 
tinerii cu mintea crudă pot îndrăzni şi acolo unde nici diavolul 
nu se bagă. 


— Stă scris că puţinătatea anilor nu e neapărat tot una cu 
lipsa de înţelepciune. 

Mac s-a uitat lung, întrebător, la Peter Marlowe. O fi punând 
ceva la cale? Poate împreună cu Împăratul? „Oricum, şi-a zis el 
obosit, Peter e deja prins în chestia asta cu radioul până peste 
cap şi a cărat o treime de aparat cu el tocmai din Java.” 

— Simt că te pândeşte primejdia, a rostit el într-un târziu. 

— Ursul ştie să le ia viespilor mierea fără să-şi pună blana în 
pericol. Păianjenul poate umbla în siguranţă pe sub pietre, căci 
el ştie pe unde să meargă şi ce să caute, i-a surâs calm Peter 
Marlowe. Nu te teme pentru mine. Om Bătrân. Eu caut numai 
pe sub pietre. 

Mac a dat din cap mulţumit. 

— Cunoşti plosca mea de apă? 

— De bună seamă. 

— Cred că s-a îmbolnăvit când s-a strecurat o picăturică de 
ploaie prin cerul ei şi a căzut pe ceva şi acel ceva a putrezit ca 
un arbore prăbuşit în junglă. Este vorba de un lucru micuţ, ca 
un şerpişor, subţire ca o râmă, scurt, cât un gândac. 

Mac s-a întins, gemând. A continuat în engleză: 

— Mă dor şalele de mor. Fii drăguţ, saltă-mi puţin perna, 
băiete. 

În momentul când Peter Marlowe s-a aplecat spre el, Mac s- 
a ridicat în capul oaselor şi i-a şoptit la ureche: 

— Condensator de cuplare, trei sute de microfarazi. 

— Aşa-i mai bine? a întrebat Peter Marlowe când Mac s-a 
lăsat la loc pe pernă. 

— Perfect, băiete, mult mai bine. Acum ia-o din loc. Toată 
vorbăria asta prostească m-a cam obosit. 

— Las-că ştiu eu că te-ai distrat, păcătos bătrân. 

— Nu chiar aşa de bătrân, puki 'mahlu! 

— Senderis! i-a spus Peter Marlowe, ieşind afară, la soare. 

Un condensator de cuplare, trei sute de microfarazi. Ce mă- 
sa o fi aia microfarad? 

Bătea vântul dinspre garaj, purtând cu el un miros dulceag 
de benzină, ulei şi vaselină. S-a aşezat pe călcâie în marginea 
potecii, pe un petic de iarbă, ca să adulmece mireasma. 
„Doamne, şi-a zis în gând, mirosul ăsta de carburanţi îţi 
trezeşte tot felul de amintiri. Şirurile de avioane de la Gosport, 
Farnborough şi alte opt aeroporturi, şiruri de «Spitfire» şi 


«Hurricane». Dar acum n-am să mă gândesc la ele, mă gândesc 
la aparatul de radio.” 

Şi-a schimbat poziţia, s-a aşezat în postura „lotus”, laba 
piciorului drept pe coapsa stângă, piciorul stâng pe coapsa 
dreaptă, mâinile în poală, cu încheieturile alăturate şi degetele 
îndreptate spre buric. Stătuse aşa de multe ori. Poziţia asta îţi 
limpezeşte mintea, căci, de îndată ce-ţi trece durerea iniţială, 
trupul e cuprins de împăcare, iar gândul se înalţă liber. 

Stătea acolo liniştit, iar cei care treceau pe acolo abia dacă-l 
băgau în seamă. Nu era nimic ciudat să vezi un om care stă 
astfel în arşiţa soarelui de amiază, ars la faţă ca un tăciune, 
numai cu un sarong pe el. Nimic neobişnuit. „Acum ştiu ce 
trebuie să obţin. Văd eu cum. Trebuie neapărat să existe un 
radio în satul acela. Satele sunt precum coţofenele, adună tot 
felul de lucruri”, a râs Peter Marlowe, amintindu-şi de satul lui 
din Java. 


A dat peste el după ce a rătăcit mult prin junglă, istovit, 
nemaiştiind încotro s-o apuce, mai mult mort decât viu, departe 
de firicelele drumurilor care împânzeau Java. Fugise la multe 
mile depărtare, iar data era 11 martie. Trupele din insulă 
capitulaseră la 8 martie; era în anul 1942. Timp de trei zile a 
pribegit prin junglă, pişcat de purici şi de muşte, sfâşiat de 
spini, supt de lipitori şi udat până la piele de ploi. N-a văzut pe 
nimeni, n-a auzit glas de om de când a părăsit aeroportul din 
nord, baza de avioane de vânătoare de la Bandung. Şi-a părăsit 
escadrila, sau ce mai rămăsese din ea, şi-a părăsit şi aparatul 
de zbor, un „Hurricane”. Dar înainte de a fugi şi-a transformat 
avionul ucis - mutilat şi sfârtecat de schije şi proiectile trasoare 
- într-un rug funerar. Sunt momente când tot ce poţi face este 
să-ţi incinerezi prietenul. 

Când a ajuns în marginea satului soarele era la asfinţit. 
Javanezii care l-au înconjurat se arătau duşmănoşi. Nu s-au 
atins de el, dar mânia li se citea limpede pe faţă. Se uitau la el 
în tăcere. Niciunul nu s-a mişcat să-i vină în ajutor. 

— Puteţi să-mi daţi nişte apă şi ceva de mâncare? a întrebat 
el atunci. 

Niciun răspuns. 


A văzut atunci fântâna, s-a îndreptat spre ea urmărit de 
privirile lor încruntate, şi-a potolit setea. Apoi s-a aşezat jos şi a 
început să aştepte. 

Satul era micuţ, bine ascuns. Părea destul de bogat. Casele 
care încadrau piaţa erau înălțate pe piloni şi erau făcute din 
bambus şi împletitură din frunze de palmier. Pe sub clădiri 
mişunau o mulţime de porci şi de găini, în apropierea unei case 
mai mari se afla un ţarc în care stăteau cinci bivoli. Toate 
acestea arătau că nimerise într-un sat înstărit. 

După un timp, a fost dus la casa mai-marelui satului. Sătenii 
l-au urmat în tăcere pe scări, dar n-au intrat în casă. S-au 
aşezat în pridvor să asculte şi să aştepte ce se hotărăşte. 

Şeful satului era bătrân, arămiu la faţă, smochinit. Şi 
neprietenos. Casa lui, ca şi toate celelalte, era formată dintr-o 
singură încăpere mare, împărţită în interior prin pereţi de 
rogojină. 

În centrul porțiunii care servea drept sufragerie, loc de sfat 
şi de gândire, trona un scaun de closet din porțelan, nou-nouţ, 
cu capac. Nu exista nicio ţeavă, closetul era aşezat la loc de 
cinste, pe un preş frumos, ţesut de mână. În faţa closetului, pe 
o rogojină curată, şedea pe vine mai-marele satului. Avea 
privirea aspră, pătrunzătoare. 

— Ce doreşti? Tuan! 

În gura lui, cuvântul tuan“ a sunat ca o învinuire. 

— Mi-am dorit doar ceva de mâncare şi o gură de apă, 
domnule. Şi încă... poate m-aţi lăsa să rămân aici o vreme, nu 
mult, numai cât să mă întremez. 

— Acum îmi spui „domnule”, dar până acum trei zile tu şi cu 
ceilalţi oameni albi ne spuneaţi sălbatici şi scuipaţi asupra 
noastră. 

— Eu n-am spus niciodată despre voi vreo vorbă de ocară. 
Am fost trimişi aici pentru a încerca să vă apărăm ţara de 
japonezi. 

— Ei sunt cei care ne-au eliberat de ciuma jugului olandez! 
Şi tot aşa vom elibera întreg Orientul de sub imperialiştii albi! 

— S-ar putea. Dar cred că vei regreta ziua în care au venit 
aici! 

— Să pleci din satul meu! Du-te împreună cu ceilalţi 
imperialişti. Du-te înainte de a-i chema eu pe japonezi! 


+ Domn, în limba malaieză. 


— Astfel stă scris: „De vine la tine un străin şi-ţi cere 
ospitalitate, dă-i-o lui, căci bine fi-vei privit în ochii lui Alah”. 

Mai-marele satului a rămas uluit. Obrazul arămiu, vesta 
scurtă baju, sarongul multicolor, legătura de stambă din jurul 
capului se estompau încet în întunericul care se lăsa. 

— Ce ştii tu de Coran şi de vorbele Profetului? 

— Slăvit fie numele Lui, a spus Peter Marlowe. Coranul a 
fost tradus în limba engleză de mulţi ani, spre cunoştinţa 
oamenilor. 

Lupta acum să-şi salveze viaţa. Ştia că, dacă rămâne în sat, 
s-ar putea să facă rost de o barcă şi să încerce să scape în 
Australia. Nu prea se pricepea el la navigaţie, dar merita să se 
încumete. Captivitatea era una cu moartea. 

— Eşti şi tu drept-credincios? l-a întrebat uimit căpetenia 
satului. 

Peter Marlowe a şovăit o clipă. l-ar fi fost uşor să se dea 
drept mahomedan. În programul lui de pregătire intrase şi 
studierea Cărţii Sfinte a Islamului. Ofițerii din armata 
Maiestăţii sale sunt trimişi în misiune în multe ţări străine. lar 
ofiţerii din tată-n fiu sunt pregătiţi în multe alte domenii, în 
afară de cursurile obişnuite. Ştia că, dacă spune da, va fi în 
siguranţă, deoarece cei mai mulţi dintre locuitorii din Java se 
închinau lui Mahomed. 

— Nu, nu fac parte dintre cei ce împărtăşesc Dreapta 
Credinţă, a răspuns el obosit, simțind că i se închid toate 
drumurile. Sau, cel puţin, nu ştiu încă. Am fost învăţat să cred 
în Dumnezeu. Părintele meu ne spunea, mie şi surorilor mele, 
că Dumnezeu poartă multe nume. Chiar şi creştinii spun că 
există o Sfântă Treime, că sunt părţi ale dumnezeirii. Nu cred 
că are vreo însemnătate cum îl numeşti pe Dumnezeu. 
Dumnezeu nu s-ar supăra dacă e recunoscui sub numele de 
Isus sau Alah, Buda sau Iehova, ori chiar Tu! Căci dacă Ele cu 
adevărat Dumnezeu, atunci ştie cât de trecătoare ne e viaţa şi 
cât de puţine lucruri suntem în stare să pătrundem. Cred că 
Mahomed a fost un om sfânt, un profet al Domnului, Cred că şi 
Isus a fost un om întru Dumnezeu, deoarece Mahomed însuşi îl 
numeşte în Coran „cel mai neîntinat dintre profeţi”. Dacă 
Mahomed este ultimul dintre profeţi, aşa cum a susţinut, asta 
nu mai ştiu. Nu cred că noi, muritorii, putem fi siguri de ceva 
ce ţine doar de Dumnezeu. Dar nu cred că Dumnezeu este un 


bătrân cu barbă albă, care şade pe un tron de aur undeva, în 
ceruri. Nu cred că, aşa cum a promis Mahomed, drept- 
credincioşii vor ajunge într-un Paradis, unde vor sta întinşi în 
culcuşuri de mătase şi vor sorbi nectar, înconjurați de 
preafrumoase fecioare, sau că Paradisul va fi o grădină cu 
multă verdeață, cu râuri limpezi şi pomi plini de rod. Nu cred 
că îngerilor le cresc aripi din spinare. 

Se lăsase noaptea peste sat. S-a auzit un scâncet de copil, 
glasul liniştitor al mamei care-l îndemna iar la somn. 

— Într-o zi voi şti cu siguranţă numele cu care săi vorbesc lui 
Dumnezeu. Ziua în care am să mor. 

S-a aşternut o tăcere grea. 

— Cred, a încheiat Peter Marlowe, că ar fi foarte trist să aflu 
că Dumnezeu nu există. 

Căpetenia satului i-a făcut semn să ia loc. 

— Poţi rămâne la noi. Dar sunt condiţii de îndeplinit. Ai să 
juri că vei respecta legea noastră şi vei trăi aidoma cu noi. Vei 
ieşi la muncile câmpului şi la alte câte sunt de făcut, muncă de 
bărbat. Nici mai mult nici mai puţin decât oricare bărbat din 
sat. Vei învăţa limba noastră, nu vei vorbi decât limba noastră, 
te vei îmbrăca la fel ca noi şi-ţi vei vopsi pielea să fii la fel ca 
noi. Înălţimea şi culoarea ochilor te vor da oricând de gol că 
eşti alb, dar, cine ştie, culoarea, îmbrăcămintea şi limba s-ar 
putea să te apere o vreme; s-ar putea spune că eşti jumătate 
javanez, jumătate alb. Nu te vei atinge de nicio femeie de aici 
fără încuviințarea mea. Şi mi te vei supune fără crâcnire. 

— Mă învoiesc. 

— Şi încă ceva. A ascunde un duşman al japonezilor este un 
lucru de mare pericol. Trebuie să ştii că atunci când va veni 
vremea să aleg între tine şi ai mei pentru a-mi apăra satul, voi 
fi întotdeauna de partea satului meu. 

— Înţeleg asta. Vă mulţumesc, domnule. 

— Jură-mi pe Dumnezeul tău..., a început bătrânul, apoi o 
umbră de surâs i-a trecut pe faţă, doar o clipă. Jură-mi pe 
Dumnezeu că te vei supune şi vei împlini aceste condiţii. 

— Jur pe Dumnezeu că mă învoiesc şi mă voi supune. Şi nu 
voi face nimic din ce s-ar putea să vă dăuneze cât timp mă aflu 
aici. 

— Însuşi faptul că te afli aici e un rău pentru noi, fiule, i-a 
răspuns bătrânul. 


După ce Peter Marlowe a mâncat şi a băut pe săturate, 
căpetenia satului a spus: 

— De-acum nu vei mai vorbi englezeşte. Numai malaieza. 
Chiar din acest moment. Este singurul fel în care poţi învăţa 
limba repede. 

— Bine. Dar mai întâi pot să pun şi eu o întrebare? 

— Da. 

— Cum trebuie să înţeleg prezenţa closetului de aici? Văd că 
nu e legat la nicio ţeavă... 

— Nu-i nimic de înţeles, decât că-mi face plăcere să văd ce 
mutre fac oaspeţii mei şi să-i aud cum îşi spun în gând: „Măi, ce 
caraghioslâc să-ţi împodobeşti casa cu aşa ceva!” 

Bătrânul a izbucnit în hohote de râs de-i curgeau lacrimile 
pe obraji, s-a trezit toată casa, au venit nevestele să-l 
oblojească, să-l frece pe spinare şi pe burtă, s-au pus şi ele să 
râdă cu sughiţuri şi Peter Marlowe în rând cu ele. 


Amintindu-şi, Peter Marlowe a zâmbit şi acum. „Ăsta zic şi 
eu bărbat, un om şi jumătate! Tuan Abu. Dar astăzi n-am să mă 
mai gândesc la satul meu, la prietenii mei din sat sau la N'ai, 
fata de care mi-au dat voie să mă ating. Astăzi am să mă 
gândesc la aparatul de radio şi cum să pun mâna pe 
condensator, acum trebuie să-mi ascut mintea pentru expediţia 
de diseară.” 

Şi-a despletit picioarele din poziţia „lotus”, a aşteptat cu 
răbdare până să-i curgă iar sângele în vine. Îl învăluia mirosul 
dulceag de benzină purtat de briză. Şi aceeaşi briză îi aducea 
acum frânturi de glasuri înălțate în psalm. Cântarea venea 
dinspre amfiteatru, care astăzi era al anglicanilor. Săptămână 
trecută fusese al catolicilor, cu o săptămână înainte al 
adventiştilor de ziua-şaptea, cu încă o săptămână înainte al 
altei religii, cine mai ştie? Toleranţa religioasă era o regulă la 
Changi. 

Erau acolo mulţi enoriaşi înghesuiți pe băncile rudimentare. 
Unii veniseră pentru că erau credincioşi, alţii pentru că nu erau 
credincioşi. Unii veniseră doar aşa, ca să facă ceva, alţii pentru 
că nu aveau nimic altceva de făcut. Astăzi slujba era oficiată de 
capelanul Drinkwater. 

Capelanul Drinkwater avea o voce răsunătoare şi plină. Avea 
o sinceritate năvalnică, versetele din Biblie prindeau viaţă pe 


buzele lui, te umpleau de speranţă, te făceau să uiţi de 
realitatea de la Changi, de faptul că iar ai să te culci pe burta 
goală. 

„Fariseu nenorocit”, şi-a zis Peter Marlowe plin de dispreţ 
faţă de Drinkwater, furat, iar de amintiri... 

— Hei, Peter, îi şoptise Dave Daven în ziua aceea. Ia uită-te 
ce-i acolo. 

Peter Marlowe l-a văzut pe Drinkwater stând de vorbă cu un 
caporal de aviaţie, un tip uscăţiv, pe nume Blodger. Patul lui 
Drinkwater ocupa un loc privilegiat, chiar lângă uşa barăcii 
numărul şaisprezece. 

— Asta trebuie să fie noua lui ordonanţă, şi-a dat Daven cu 
presupusul. 

Chiar şi în lagăr se mai păstra câteodată vechea tradiţie. 

— Ce s-a-ntâmplat cu cel pe care-l avea înainte? 

— Lyles? Mi-a spus un băiat de-al meu că e la infirmerie. 
Salonul şase. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare. 

— Drinkwater poate să facă ce i-o place cu cei de la 
infanterie, însă n-are să se-atingă de băieţii mei. 

A străbătut cu pas măsurat distanţa a patru paturi. 

— Blodger! 

— Ce-ai cu el, Marlowe? a zis repede Drinkwater. 

Peter Marlowe nu l-a băgat în seamă. 

— Ce cauţi aici, Blodger? 

— Am venit să-l văd pe domnul capelan, domnule... Mă 
scuzaţi, s-a bâlbâit caporalul, dând să se apropie. Nu vă văd 
prea bine. 

— Căpitan Marlowe. 

— A, bună ziua, domnule căpitan. Sunt noua ordonanţă a 
domnului capelan, domnule căpitan. 

— Şterge-o de-aici şi, înainte de a te mai angaja ordonanţă, 
să te prezinţi la mine! 

— Cine te crezi tu că eşti, Marlowe? s-a răstit la el 
Drinkwater. N-ai niciun drept asupra lui. 

— N-are să vă fie ordonanţă. 

— De ce? 

— Pentru că aşa spun eu. Eşti liber, Blodger. 

— Dar, domnule căpitan, să ştiţi c-am să am grijă de domnul 
capelan, am să-mi dau toată silinţa... 


— De unde ai ţigara asta? 


— Ascultă aici, Marlowe..., a încercat să intervină 
Drinkwater. 

Peter Marlowe s-a răsucit brusc spre el. 

— Să taci! 


Ceilalţi ofiţeri din baracă s-au oprit fiecare din ce făceau şi s- 
au pus să urmărească scena. 

— De unde ai ţigara aia, Blodger? 

— Mi-a dat-o domnul capelan, a scâncit Blodger, retrăgându- 
se cu spatele, speriat de tonul categoric al lui Peter Marlowe. I- 
am dat un ou. Dânsul mi-a promis nişte tutun în schimbul 
ouălelor pe care le primesc zilnic. Eu am nevoie de tutun, iar 
dânsul poate să ia ouăle. 

— Nu-i nimica rău în asta, s-a oţărât Drinkwater. Ce-i rău 
dacă-i dau băiatului nişte tutun? El m-a rugat. Am făcut schimb 
pe un ou. 

— Ai mai fost de curând la Salonul şase? l-a întrebat apăsat 
Peter Marlowe. Nu i-ai rugat dumneata să-l primească pe 
Lyles? Ultima ordonanţă a dumitale. Acum şi-a pierdut vederea. 

— Nu e vina mea. Eu nu i-am făcut nimic. 

— Câte ouă ai luat de la el? 

— Niciunul. N-am luat niciunul. 

Peter Marlowe a luat Biblia de pe măsuţă, i-a pus-o în mână 
lui Drinkwater. 

— Jură-te ca să te cred. Jură că altfel, pe cinstea mea, te 
snopesc! 

— Mă jur! a gemut Drinkwater. 

— Minţi cu neruşinare! a strigat Daven. Te-am văzut eu 
luând ouă de la Lyles. Cu toţii te-am văzut! 

Peter Marlowe a înşfăcat sufertaşul lui Drinkwater, a găsit 
oul. În clipa următoare i-a storcit oul între ochi, înghesuindu-i 
cojile în gură. Drinkwater şi-a pierdut cunoştinţa. 

Peter Marlowe i-a vărsat un lighean de apă în cap şi 
capelanul şi-a revenit. 

— Îţi mulțumesc, Marlowe, a şoptit cu glas stins. 
Binecuvântat să fii că mi-ai arătat greşeala în care am căzut. 

S-a aşezat în genunchi lângă marginea patului. 

— O, Doamne, iartă-mă pre mine, păcătosul. lartă-mi mie 
greşelile mele... 


Acum, în această duminică scăldată în soare, Peter Marlowe 
îl asculta pe Drinkwater cum îşi încheie predica. Blodger 
ajunsese demult la Salonul şase, dar dacă Drinkwater l-a ajutat 
să ajungă acolo, asta Peter Marlowe n-a mai putut-o dovedi. De 
unde, de neunde, Drinkwater tot îşi mai făcea rost de o mulţime 
de ouă. 

Lui Peter Marlowe i-a spus stomacul că se apropie ora 
mesei. 

Când a revenit la baracă, ceilalţi aşteptau deja cu gamelele 
în mână, nerăbdători. Porţiile suplimentare nu urmau să 
sosească astăzi. Nici mâine, după cum se zvonea. Ewart se 
interesase deja la bucătărie. Raţia obişnuită. Bună şi aia, dar de 
ce nu se mişcă dracului mai repede? 

Grey stătea aşezat pe marginea patului. 

— Ia te uită, Marlowe! Azi mănânci cu toată lumea! Ce 
surpriză plăcută! 

— Da, Grey, tot aici sunt, tot aici mănânc. N-ai vrea s-o iei 
din loc să te joci de-a hoţii şi vardiştii? Ştii cum vine asta, să te 
agăţi de unul care nu-ţi poate da peste bot! 

— Îmi pare rău, bătrâne. Am un vânat mai mare în cătare. 

— Să-ţi fie cu noroc. 

Peter Marlowe şi-a pregătit gamelele. Din partea cealaltă a 
barăcii, Brough, care tocmai făcea pe chibiţul la o partidă de 
bridge, i-a făcut cu ochiul. 

— Aştia-s poliţaii! i-a şoptit. Peste tot sunt la fel. 

— Asta cam aşa e. 

Brough s-a apropiat de Peter Marlowe. 

— Aud că ţi-ai făcut un prieten nou. 

— E-adevărat, s-a pus imediat în gardă Peter Marlowe. 

— Fiecare e liber să facă ce vrea. Dar uneori omul trebuie să 
scape de belea şi să iasă şi-n câştig. 

— Aşa? 

— Da. Când te-nsoţeşti cu dracul poţi avea şi surprize. 

— Asta-i adevărat oriunde şi oricând. 

— S-ar putea..., a zâmbit subţire Brough. N-ai vrea să bem 
cândva o cafea împreună şi să pălăvrăgim de una, de alta? 

— Cum să nu. Poate mâine? După haleală... 

Fără să vrea, folosise vorba preferată a lui King. Dar nu s-a 
corectat. A râs scurt, Brough a râs şi el. 

— Hei, vin ăştia cu masa! a anunţat Ewart. 


— Slavă Domnului, a suspinat Phil. Ce-ai zice să facem 
schimb, Peter? Îmi dai orezul şi eu îţi dau fiertura. 

— Văd că nu-ţi pierzi speranţa. 

— Încerc şi eu, ce-i rău în asta? 

Peter Marlowe a ieşit din baracă şi s-a aşezat la coadă. 
Raylins împărțea orezul. „Bun, şi-a zis, azi n-am de ce să-mi fac 
griji.” 

Raylins era un om între două vârste, chel. Fusese director 
adjunct la o mare bancă din Singapore şi, ca şi Ewart, făcuse 
parte din Regimentul Malaiez. În timp de pace apartenenţa la 
Regiment era un lucru minunat. Multe recepții, jocuri de 
crichet şi de polo. Trebuia să figurezi în Regiment ca să fii 
cineva. Raylins avea în grijă şi fondurile popotei, iar 
organizarea de banchete era specialitatea lui. Când i-au pus 
puşca-n mână, i-au spus că e război şi i-au ordonat să intre cu 
plutonul în dispozitiv, dincolo de rambleu, şi să se bată cu 
japonezii, s-a uitat la colonel şi l-a pufnit râsul. El se pricepea 
doar la contabilitate. Dar aceasta nu i-a fost de folos şi a fost 
nevoit să-i încoloneze pe cei douăzeci de ostaşi, la fel de 
neinstruiţi ca şi el, şi să pornească în marş pe drumul indicat. 
Au mers ei ce-au mers şi, deodată, din douăzeci au mai rămas 
doar trei. Treisprezece au fost ucişi pe loc într-o ambuscadă. 
Alţi patru au fost răniţi. Zăceau, ţipând, în mijlocul drumului. 
Unul avea mâna retezată de o schijă, se uita tâmp la ciot, aduna 
sângele în mâna cealaltă şi încerca să şi-l toarne înapoi în rană. 
Altul râdea, râdea în hohote în timp ce se chinuia să-şi 
înghesuie matele la loc, în burta despicată. 

Raylins a rămas năuc, cu ochii la tancul japonez care a ieşit 
în drum cu tunul în bătaie. Pe urmă tancul a trecut, iar din cei 
patru răniţi n-au mai rămas decât nişte terci pe asfalt. S-a uitat 
atunci la cei trei care mai erau în viaţă, unul dintre ei era 
Ewart. S-au uitat şi ei la el. În clipa următoare au luat-o la fugă, 
mânaţi de groază, prin junglă. Pe urmă s-au rătăcit. lar mai 
apoi s-a trezit singur, singur într-o noapte de coşmar, cu lipitori 
şi zgomote sinistre, şi singurul lucru care l-a salvat de la 
nebunie a fost că a dat peste el un băieţel malaiez, l-a găsit 
bâiguind în neştire şi l-a dus într-un sat. A ajuns într-o clădire 
unde se adunau rămăşiţele unei foste armate. In ziua 
următoare japonezii au împuşcat câte doi din fiecare zece. El şi 
cu alţi câţiva au rămas în clădire. Mai târziu au fost urcati într- 


un camion şi duşi într-un lagăr unde s-a reîntâlnit cu oamenii 
lui. Dar de-atunci nu-l putea uita nicio clipă pe prietenul său, 
Charles, cel cu maţele date pe-afară. 

Cea mai mare parte a timpului Raylins plutea într-un fel de 
ceaţă. Să-l omori, nu altceva, dar nu putea să priceapă cum de 
nu se află la el, la bancă, să adune cifre, cifre înşirate îngrijit pe 
coloane, şi cum de-a ajuns într-un lagăr unde era bun doar de 
un singur lucru. Era în stare să împartă o cantitate 
necunoscută de orez într-un număr precis de porţii. Matematic, 
până la ultimul bob. 

— A, Peter, a spus Raylins în timp ce-i potrivea porţia. L-ai 
cunoscut pe Charles, nu-i aşa? 

— O, da, sigur, bun băiat. 

Peter Marlowe nu-l cunoscuse. De fapt, nu-l cunoscuse 
niciunul dintre ei. 

— Crezi c-o fi izbutit să şi le pună la loc? l-a întrebat Raylins. 

— Asta da. Sigur. 

Peter Marlowe şi-a luat gamelele, iar Raylins s-a adresat cel 
ui care urma la rând. 

— A, domnul capelan Grover. Cam cald astăzi, nu-i aşa? Este 
că l-aţi cunoscut pe Charles? 

— Da, i-a răspuns capelanul, cu ochii la măsura de orez. 
Sunt sigur că a izbutit, Raylins. 

— Bine, foarte bine. Mă bucur să aud asta. Caraghios lucru 
să te trezeşti cu măruntaiele pe-afară, chiar aşa, zău. 

Gândul lui Raylins a rătăcit spre biroul lui răcoros, plăcut, de 
la bancă, spre nevastă-sa, pe care o va revedea diseară, după 
ce-şi termină treburile la bancă, în bungalovul lor micuţ, dar 
bine întreţinut, din apropiere de hipodrom. „la să vedem, îşi 
zicea el acum, astă seară vom avea miel la masă. Miel la tavă! 
Şi o bericică, bună, de la gheaţă. Pe urmă am să cânt la patru 
mâini cu fetiţa, cu Penelope, iar nevastă-mea are să şadă 
liniştită pe terasă, cu lucrul ei de mână.” 

— A-a!... a exclamat el bucuros, zărindu-l pe Ewart. Nu vrei 
să vii la noi diseară la masă, Ewart, bătrâne? Poate o-aduci şi 
pe nevastă-ta. 

Ewart a mormăit ceva, cu dinţii încleştaţi. Şi-a luat orezul şi 
fiertura şi s-a îndepărtat în grabă. 

— N-o pune la inimă, Ewart, l-a prevenit Peter Marlowe. 


— Ba nu pune tu! Îţi dai seama ce-i în sufletul meu? Am să-l 
omor într-o zi, mă jur pe Dumnezeu! 

— Nu te ambala... 

— Cum să nu mă ambalez?! Sunt moarte amândouă. Şi 
nevastă-sa şi fetiţa. Le-am văzut cu ochii mei. Dar nevastă-mea 
şi cei doi copilaşi? Ei unde sunt? Unde? Morti şi ei pe undeva. 
N-aveau cum să mai trăiască, după atâta vreme. Morți! 

— Sunt în lagărul pentru civili... 

— Cum poţi să ştii, pentru numele lui Dumnezeu? N-ai cum 
şi nici eu n-am cum, cu toate că nu-s decât la cinci mile 
depărtare. Sunt morţi! O, Doamne... 

Ewart s-a lăsat jos şi a izbucnit în plâns, risipind orezul şi 
fiertura din gamele. Peter Marlowe a adunat din țarină orezul 
şi frunzele care plutiseră în fiertură, le-a pus înapoi în gamela 
lui Ewart. 

— Săptămână viitoare au să te lase să le scrii. Sau poate că- 
ţi aprobă o vizită. Comandantul lagărului cere mereu liste cu 
cei care au neveste şi copii. Nu-ţi face griji, sunt în siguranţă. 

Peter Marlowe l-a lăsat acolo smiorcăind, cu obrajii mânjiţi 
de orezul tăvălit prin colb, şi-a luat gamelele şi a luat-o în jos, 
spre bungalov. 

— Hello, camarade, l-a întâmpinat Larkin. Ai fost să-l vezi pe 
Mac? 

— Da. Arată bine. A început chiar să se dea ţanţoş dacă-i 
spui că e bătrân. 

— Mă bucur că se-ntoarce acasă şi bătrânul Mac, a spus 
Larkin. A băgat mâna sub saltea şi a scos gamela pe care o 
avea de rezervă. Am o surpriză pentru tine! 

A ridicat capacul, scoțând la iveală un cubuleţ cât o cutie de 
chibrituri din ceva maroniu, cum e chitul pentru geamuri. 

— Pe ce-am mai sfânt! Blachang! Cum dracu' te-ai ales cu 
el? 

— L-am şterpelit, normal! 

— Eşti un geniu, colonele. Curios lucru, nici nu i-am simţit 
mirosul, s-a mirat Peter Marlowe, aplecându-se să guste o 
fărâmiţă de blachang. Ăsta ne ţine vreo două săptămâni. 

Blachang era numele unei delicatese locale, lesne de 
preparat. Într-o anumită perioadă a anului mergeai pe ţărmul 
mării şi prindeai într-o cârpă ceva din miriadele de vietăţi 
minuscule ce pluteau în spuma valurilor. Le puneai într-o 


gropiţă cu iarbă de mare, mai puneai nişte alge ude deasupra şi 
le uitai acolo la dospit timp de vreo două luni. 

Când deschideai ascunzătoarea, mormolocii erau deja bine 
intraţi în putrefacție, formând o pastă rău mirositoare, o 
putoare atât de rea încât îţi muta nasul din loc şi-ţi distrugea 
simţul olfactiv pe-o săptămână întreagă. Trebuia să-ţi ţii 
răsuflarea ca să aduni pasta aceea şi s-o prăjeşti. Dar, oricum, 
trebuia să stai pe partea de unde bate vântul, pentru că altfel te 
sufocai. După ce se răcea, o tăiai în cubuleţe şi o vindeai pe-o 
avere. Înainte de război preţul era zece cenți cubuleţul Acum 
poate şi zece dolari feliuţa. De ce era considerat blachang-ul o 
delicatesă? Pentru că e proteină în stare pură. Doar cu o 
bucăţică poţi să dai gust şi aromă unui blid întreg de orez. 
Desigur, poţi să te-alegi uşor şi cu o dizenterie. Dar dacă s-a 
dospit corect şi îl prăjeşti cum trebuie, şi dacă nu s-au atins 
muştele de el, atunci n-ai de ce te teme. 

Totul e să nu pui întrebări. Spui doar „Colonele, eşti un 
geniu”, ţi-l amesteci cu orezul şi te bucuri de viaţă. 

— li ducem un pic şi lui Mac, nu? 

— Bună idee. Dar să ştii că iar se plânge că nu-i destul de 
bine prăjit. 

— Bătrânul Mac se plânge chiar dacă-i gătit la perfecţie..., a 
început Larkin, dar s-a oprit brusc din vorbă. Hei, Johnny, a 
strigat el către un tip deşirat care tocmai trecea pe acolo 
purtând în lesă un căţelandru scheletic. Vrei niţel blachang, 
camarade? 

— Ba bine că nu! 

I-au dat o porţie pe o frunză de banană, au vorbit despre 
vreme, l-au întrebat cum o mai duce cățelul. John Hawkins îşi 
iubea câinele mai presus de orice, pe lume. Îşi împărțea hrana 
cu el - lucru de mirare ce se-ndură să mănânce un câine - şi 
dormea cu el pe pat. Rover îi era prieten bun. Când are un 
câine, omul parcă se simte mai civilizat. 

— Facem un brigde diseară? Il aduc eu pe-al patrulea, a 
propus Hawkins. 

— Astă seară nu pot, a spus Peter Marlowe, betegind o 
muscă. 

— Pot să-l aduc pe Gordon de-alături, a sugerat Larkin. 

— Splendid. După cină? 

— Perfect, ne vedem atunci. 


— Mulţumesc pentru blachang, s-a ridicat să plece Hawkins, 
în timp ce Rover se gudura, chelălăind fericit, pe lângă el. 

— Cum naiba reuşeşte să găsească de mâncare şi pentru el 
şi pentru javră, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu, a spus Larkin. 
Sau, dacă tot veni vorba, cum de l-a păzit să nu şi-l pună-n oală 
vreun fomist de-al nostru? 

Peter Marlowe şi-a amestecat bucăţica de blachang în orez, 
încet, cu grijă. Işi dorea foarte tare să-i împărtăşească lui 
Larkin secretul expediției din seara aceea. Dar ştia că e mult 
prea periculos. 


Capitolul 14 

leşirea din lagăr a fost o nimica toată. Doar un scurt salt 
înainte până la porţiunea adumbrită a gardului cu şase rânduri 
de sârmă ghimpată, s-au strecurat uşor pe dedesubt şi au fugit 
repede în junglă. Când s-au oprit să-şi dreagă răsuflarea, Peter 
Marlowe şi-a dorit să fie înapoi în lagăr, stând de vorbă cu Mac 
sau Larkin, ori chiar cu Grey. „Tot timpul, şi-a zis, mi-am dorit 
să scap de acolo, iar acum, când, în sfârşit, am izbutit, mi-e o 
frică de moarte.” 

Era un simţământ ciudat: să fii afară şi să priveşti înăuntru. 
De unde erau se vedea bine interiorul lagărului. Baraca 
americanilor era la numai o sută de yarzi“!. Se vedeau oameni 
plimbându-se încolo şi încoace. Hawkins îşi scosese cățelul la 
promenadă. Un gardian coreean tocmai traversa lagărul. In 
multe dintre barăci luminile erau deja stinse, apelul de seară se 
făcuse mai de mult. Cu toate acestea, lagărul era încă plin de 
oameni care n-aveau somn. Întotdeauna era aşa. 

— Haidem, Peter, a şoptit King, luând-o înainte prin desişul 
de frunze. 

Îşi plănuiseră bine ieşirea. Până la acest punct. Când a ajuns 
Peter Marlowe la baracă, Împăratul era deja gata de drum. 

— Trebuie să ai echipament ca să faci o treabă ca lumea, i-a 
spus, arătându-i o pereche de ghete japoneze bine unse - cu 
tălpi de crep şi feţele de piele moale, fără scârţ şi „uniforma”: 
nişte pantaloni chinezeşti din pânză neagră şi o bluză scurtă, de 
aceeaşi culoare. 

Numai Dino era la curent cu expediţia. A înnodat strâns cele 
două legăturele cu lucruri şi le-a lăsat pe furiş la locul de 
trecere. S-a întors apoi, iar când drumul le-a fost liber, Peter 
Marlowe şi King au ieşit liniştiţi din baracă, spunând că se duc 
să facă o partidă de bridge cu Larkin şi un alt australian. Au 
trebuit să aştepte, cu nervii încordaţi la limită, vreo jumătate 
de oră până au prins momentul să se arunce în şanţul de 
scurgere care ducea la reţeaua de sârmă ghimpată; acolo şi-au 
schimbat hainele şi s-au mânjit cu noroi pe obraz şi pe mâini. A 
mai trecut un sfert de ceas până ce au putut să se strecoare 
prin gard neobservaţi. După ce au trecut cu bine dincolo, Dino 
le-a adunat hainele lăsate în şanţ. 


111 yard = 0,91 metri. 


Noaptea în junglă. Totul era de un farmec sinistru. Dar Peter 
Marlowe se simţea în largul lui, la fel ca în Java, la fel ca în 
împrejurimile satului drag, aşa că încordarea i s-a risipit 
treptat. 

Împăratul mergea înainte, se vedea bine că ştie drumul, îl 
mai străbătuse de cinci ori până atunci. Păşea atent, cu toate 
simţurile la pândă. Mai aveau de depăşit un post de gardă. De 
fapt, nu era un post fix, ci o zonă de patrulare. Împăratul ştia 
însă că, de cele mai multe ori, soldatul trimis în patrulă îşi 
găsea o poieniţă şi se întindea acolo să tragă un pui de somn. 

După ce au înaintat o vreme cu strângere de inimă, o vreme 
nesfârşită în care fiecare vreasc uscat, fiecare frunză păreau să 
le denunțe cu glas tare prezenţa, iar fiecare crenguţă părea că 
doreşte să-i ţină în loc, au ajuns în potecă. Trecuseră de postul 
de pază. Poteca ducea spre mare. Şi spre sat. 

Au traversat poteca şi au luat-o pe un drum ocolit. Deasupra 
bolţii bogate în frunziş se zărea cornul lunii pe un cer fără nori. 
Doar atâta lumină cât să se poată simţi în siguranţă. 

Liberi. Fără ţarcul de sârmă ghimpată, fără îmbulzeala de 
oameni. Singuri, numai ei doi. Şi deodată Peter Marlowe a 
simţit că se trezeşte dintr-un vis urât. 

— Ce-i, Peter? l-a întrebat în şoaptă King, dându-şi seama că 
ceva nu-i în regulă. 

— Nimic... Numai, cum să spun... ieşirea asta în lume a venit 
ca un şoc. 

— Las-că te obişnuieşti tu, a spus King, uitându-se la ceas. 
Mai avem de mers cam o milă. Suntem înainte de ora fixată. 
Mai bine să aşteptăm un pic. 

A găsit o doborâtură de vânt împletită de liane, s-a sprijinit 
cu spatele de ea. 

— Aici putem să ne mai tragem sufletul. 

Au rămas în aşteptare, ascultând sunetele junglei. Greieri, 
brotăcei, câte un freamăt neaşteptat. Apoi linişte, tot pe 
neaşteptate. Foşnetul unui animal necunoscut. 

— Mi-ar cam prii o ţigară. 

— Şi mie. 

— Dar nu aici. 

Împăratul era cu mintea trează. Jumătate era atentă la 
zgomotele junglei. Cealaltă jumătate era în agitaţie, relua 


mereu firul afacerii pe care o avea de încheiat. „Da, şi-a zis, 
planul nu-i rău deloc.” 

S-a mai uitat o dată la ceas. Minutarul se mişca încet. Dar în 
felul acesta avea mai mult timp să-şi pună planurile la punct. 
„Cu cât ai mai mult timp să-ţi rânduieşti bine gândurile 
dinainte, cu atât mai bine. Nu faci greşeli şi capeţi un câştig 
mai mare. Slavă Domnului că mai iese şi câte-un profit! Cel 
care a inventat comerţul a fost cu adevărat un geniu. Să 
cumperi la preţ mic şi să vinzi la un preţ mai mare. Trebuie să- 
ţi pui creierul în mişcare. Rişti un pic şi banii curg gârlă. Iar cu 
bani totul e posibil. Şi, mai presus de orice, banii înseamnă 
putere. Când am să ies de-aici, îşi zicea acum în minte King, am 
să ajung milionar. Am să fac atâta bănet încât, în comparaţie, 
tezaurul de la Fort Knox are să arate ca puşculiţă de copil. Imi 
formez o echipă. Găsesc eu nişte băieţi buni, credincioşi, dar 
care se mulţumesc cu puţin. Minţile agere sunt uşor de 
cumpărat. Şi, o dată ce-i ştii preţul omului, poţi să-l foloseşti 
sau să-l târnoseşti cum vrei. Asta-i roata lumii! Elita şi restul. 
Eu sunt elita. Şi-aşa am să rămân. N-are să-şi mai bată nimeni 
joc de mine, nici să mă alunge dintr-un oraş în altul. Cu asta am 
terminat. Pe-atunci eram doar un puşti. Prea legat de tăticu'... 
la cheremul unui om care toată viaţa n-a reuşit altceva decât să 
facă pe chelnerul, să servească la pompa de benzină, să 
distribuie cărţi de telefon, să adune fier vechi sau să ceară de 
pomană ca să-şi ia de băut. Şi-apoi tot eu să rânesc... Gata, s-a 
terminat. Acum n-au decât să rânească alţii după mine. Tot ce- 
mi trebuie e să am lovele! Toţi oamenii se nasc egali... drepturi 
inalienabile... Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, şi-a zis în sinea lui 
King pentru a suta mia oară, că m-am născut american.” 

— Binecuvântată ţară, a rostit el tare, fără să-şi dea seama. 

— Care? 

— Statele Unite. 

— De ce? 

— E singurul loc din lume unde poţi cumpăra orice, unde ai 
posibilitatea să ajungi cineva. Asta-i important, Peter, dacă nu 
eşti născut pentru afaceri, iar din ăştia sunt ai dracului de 
puţini. Dar dacă n-ai darul ăsta şi vrei să munceşti, foarte bine, 
ai o groază de posibilităţi, destul să-ţi zburde mintea. Iar dacă 
nu-i place cuiva să muncească şi s-o ducă mai bine, ăla-i un 
nătărău, nu-i bun de nimic, nici american nu este, nici... 


— Ascultă! l-a făcut atent Peter Marlowe, încordându-se 
deodată. 

De departe, se auzea zgomot uşor de paşi care se apropie. 

— E bărbat, a şoptit încet Peter Marlowe, băgându-se mai 
adânc în desiş. Băştinaş. 

— De unde naiba ştii? 

— Poartă încălțări de-ale lor. Aş zice că-i bătrân. Îşi cam 
târşâie picioarele. Ascultă, poţi să-l auzi cum suflă. 

Câteva clipe mai târziu băştinaşul s-a ivit din penumbră, şi-a 
continuat netulburat drumul pe potecă. Era, într-adevăr, un 
bătrân, purta în spinare un mistreţ pitic ucis. S-au uitat după el 
cum trece şi se face nevăzut în lungul potecii. 

— Ne-a simţit, a spus îngrijorat Peter Marlowe. 

— Ba pe dracu'. 

— Nu, sunt sigur că s-a prins. O fi crezut, poate, că e vreun 
soldat japonez. Aşa e, m-am uitat la picioarele lui. În felul 
acesta poţi să-ţi dai seama întotdeauna dacă ai fost dibuit. I-a 
şovăit pasul, o singură dată. 

— Poate că a fost o denivelare a potecii sau un băț, ceva. 

Peter Marlowe a clătinat din cap. 

„Prieten sau duşman? se întreba acum înfrigurat King. Dacă 
e din sat, atunci e-n regulă. Tot satul ştie când vine Împăratul, 
pentru că îşi are fiecare partea de la Cheng San, negustorul cu 
care am întâlnire. Pe ăsta nu l-am recunoscut, dar nu-i lucru de 
mirare, pentru că mulţi dintre bărbaţii satului erau plecaţi la 
pescuit de noapte când am mai fost aici. Acum ce ne facem?” 

— Aşteptăm un timp, pe urmă facem o recunoaştere rapidă. 
Dacă nu e de-al nostru se duce drept în sat şi-l anunţă pe 
staroste. Atunci starostele ne dă un semn s-o ştergem dracului 
de-aici. 

— Crezi că poţi avea încredere-n ei? 

— Eu pot să am încredere, Peter, l-a asigurat King, luând-o 
din loc. Ţine-te la treizeci de paşi în urma mea. 

Au găsit uşor satul. Aproape prea uşor, şi-a zis Peter 
Marlowe, cuprins de bănuială. De unde erau, de la înălţime, au 
cercetat ce se petrece jos. Câţiva malaiezi şedeau pe vine într- 
un cerdac larg, fumau. Pe ici, pe colo, se auzea grohăind câte 
un porc. Satul era înconjurat de o centură de palmieri, iar mai 
încolo se zărea întinderea fosforescentă a mării. Câteva bărci 


cu pânzele strânse, plase pescăreşti întinse la uscat. Niciun 
semn de pericol. 

— Mi se pare că-i linişte, a şoptit Peter Marlowe. 

King l-a înghiontit în coaste. Pe veranda unei case mai 
impunătoare ieşiseră căpetenia satului şi omul cu care se 
întâlniseră adineauri. Cei doi malaiezieni discutau ceva cu voce 
scăzută, apoi tăcerea a fost spartă de un râs puternic şi 
bătrânul a coborât treptele. N 

L-au auzit cum strigă după cineva. Intr-o clipă, a venit în 
fugă o femeie. I-a luat mistrețul de pe umeri, l-a dus la foc, l-a 
înfipt în proţap. Curând s-au adunat în jurul focului şi alți 
malaiezieni, glumeau, râdeau vesel. 

— Iată-l! a exclamat King. A 

Dinspre mal venea un chinez înalt de statură. În urma lui, un 
băştinaş aduna pânza unei mici bărci de pescuit. Chinezul s-a 
dus drept spre căpetenia satului, cea doi s-au salutat politicos 
şi s-au aşezat să aştepte. 

— Okay, a surâs King. Să mergem. 

S-a ridicat şi, păşind cu atenţie, numai prin zona umbrită, a 
dat ocol clădirii. În spatele casei căpeteniei era pusă o scară 
care ducea la veranda supraînălţată. King a urcat scara, Peter 
Marlowe l-a urmat îndeaproape. Aproape imediat, au simţit că 
cineva ia jos scara. 

— Tabe, i-a salutat zâmbind King pe Cheng San şi pe Sutra, 
căpetenia satului, care tocmai intrau înăuntru. 

— Mult bucuros vedem la tine, tuan, a rostit căpetenia, 
chinuindu-se să găsească vorbele potrivite în engleză. Puţin 
makan, mâncare, da? 

Zâmbea mulţumit, arătându-şi dinţii pătaţi de betel. 

— Trima kassih, mulţumesc, i-a răspuns Împăratul. I-a întins 
mâna lui Cheng San. Cum îţi merge, Cheng San? 

— La mine meleu bine. Se vede, eu..., şi-a căutat Cheng San 
cuvintele... Asta la mine poate meleu bine melge. 

Împăratul a arătat spre Peter Marlowe. 

— Ichi-bon prieten. Peter. Spune-le şi tu ceva, ştii tu ce, 
salutări şi alte politeţuri. Pune-te pe treabă, băiete. 

Tot zâmbind, a scos un pachet de „Kooa”, le-a oferit la 
fiecare câte-o ţigară. 

— Prietenul meu şi cu mine îţi mulţumim pentru frumoasa 
primire, a început Peter Marlowe. Îţi preţuim bunătatea de a ne 


pofti la masă, căci ştim că în vremea de azi toată lumea o duce 
greu. Fără tăgadă, doar şarpele din junglă ar putea să refuze să 
primească bunătatea invitaţiei tale. 

Cheng San şi mai-marele satului s-au luminat amândoi la 
faţă. 

— Wah-lah, a făcut Cheng San. Tare va fi bine să pot rosti 
prin tine către prietenul meu Rajah“ toate cuvintele ce se află 
în nevrednica mea gură. De multe ori am râvnit să spun lucruri 
pe care nici eu, nici bunul meu prieten Sutra nu avem putinţa 
de a le pune în vorbe. Spune-i lui Rajah că înţelept e şi 
destoinic să găsească un tălmăcitor atât de bun. 

— Spune că mă descurc miştocel la traducere, a spus fericit 
Peter Marlowe; se calmase acum, se simţea în siguranţă. Şi e 
bucuros că acum poate să-ţi vorbească pe şleau. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai bine vorbeşte cum ştii, 
ca un inglişman bine-crescut ce eşti. Mişmaşul ăla cu 
„miştocelul” te face să semeni cu un vagabond sadea. 

— Vai, şi eu care m-am străduit să-l studiez cu asiduitate pe 
Max..., a spus abătut Peter Marlowe. 

— Renunţă. 

— Ţi-a şi spus „Rajah”! Asta are să-ţi fie porecla de-acum 
încolo. Adică, vreau să spun „de-acum încoaceşilea”. 

— Uite, Peter, du-te-n... 

— Ba pe-a mă-tii, frati-miu! 

— Hai, zău, Peter, că n-avem prea mult timp. Spune-i aşa lui 
Cheng San. În legătură cu afacerea. Eu am de gând... 

— Încă nu poţi discuta de afaceri, bătrâne, i-a spus şocat 
Peter Marlowe. Aşa strici totul. Mai întâi bem o cafea şi 
mâncăm ceva, abia apoi poţi să începi. 

— Spune-le acum. 

— Dacă o fac, s-ar simţi foarte ofensaţi. Chiar foarte. Poţi să 
mă crezi pe cuvânt. 

Împăratul a rămas pe gânduri. „Bine, şi-a spus în sinea lui, 
dacă tot ţi-ai cumpărat o minte, faci o proastă afacere să n-o 
foloseşti, decât doar dacă-ţi vine o inspiraţie. Asta-i momentul 
în care un negustor deştept dă lovitura sau invers, o dă în bară, 
atunci când joacă la inspiraţie împotriva unui aşa-numit creier”. 
Dar în cazul ăsta n-avea nicio inspiraţie, aşa că a încuviinţat din 
cap. 


42 Împărat, prinţ, în limba malaieză. 


— Bine, fie cum zici tu. 

Şedea acolo, pufăind din ţigară. Îl asculta pe Peter Marlowe 
cum vorbeşte cu oamenii locului. Il cerceta pe Cheng San cu 
coada ochiului. Era mai bine îmbrăcat decât data trecută. Avea 
şi un inel nou, cu o piatră ce părea a fi safir, cam de cinci 
carate. Obrazul fin, curat, cam spânatic, avea culoarea mierii, 
părul era proaspăt spălat. Da, se vede bine că lui Cheng San îi 
merge strună. Însă bătrânului Sutra nu-i merg lucrurile chiar 
aşa de bine. Sarongul de pe el era cam vechi şi zdrenţuit la 
poale. N-avea nicio podoabă. Data trecută purtase un inel de 
aur. Acum nu-l mai avea, iar semnul de pe deget aproape că 
nici nu se mai observa. Asta înseamnă că nu şi l-a scos doar 
pentru spectacolul din această seară. 

Auzea vorbăria domoală a femeilor în cealaltă parte a casei, 
iar de afară liniştea satului la vreme de noapte. Prin fereastra 
fără geam pătrundea miros de carne friptă. Asta însemna că 
satul are mare nevoie de Cheng San - prin care sătenii 
desfăceau la bursa neagră pastele pe care, altfel, trebuiau să-l 
vândă direct japonezilor - şi că-i oferă în dar un porc fript. Sau 
poate că bătrânul care tocmai a prins în cursă mistrețul oferă 
acum o masă pentru prietenii lui. Dar cei din jurul focului 
aşteptau cu nerăbdare, cu aceeaşi nerăbdare ca şi cei doi albi. 
Deci, le e foame şi lor. Asta înseamnă că viaţa e grea şi la 
Singapore. Satul ar trebui să fie bine aprovizionat cu alimente, 
băutură şi toate cele. Cheng San nu o scoate prea bine la capăt 
cu contrabanda peştelui din sat pe pieţele din oraş. Poate că şi 
japonezii sunt cu ochii pe el. Poate că nu mai are nici el prea 
mult de trăit! 

Prin urmare, s-ar putea ca el să aibă nevoie de sat mai mult 
decât are satul nevoie de el. Şi atunci se dă în spectacol: haine 
noi, podoabe. Poate că lui Sutra i s-a acrit de faptul că nu-i prea 
merg afacerile şi e gata să-l lase baltă şi să-şi găsească un alt 
misit. 

— Hei, Peter. Ia întreabă-l pe Cheng San cum merge negoţul 
de peşte la Singapore. 

Peter Marlowe a tradus întrebarea. 

— Spune că afacerile merg destul de bine. E o asemenea 
lipsă de alimente că izbuteşte să capete cele mai bune preţuri 
din toată insula. Dar zice că şi japonezii au început să strângă 
şurubul. Pe zi ce trece e tot mai greu să vinzi ceva. lar 


încălcarea legilor comerţului devine din ce în ce mai 
costisitoare. i 

„Aha! Te-am prins, s-a bucurat Împăratul, înseamnă că 
Cheng n-a venit numai ca să trateze cu mine! E vorba de peşte 
şi de sat. Se pune acum problema cum să întorc chestia asta în 
avantajul meu? E limpede că Cheng San are ceva greutăţi la 
livrarea mărfii. Poate că japonezii au interceptat câteva bărci 
cu peşte şi au înăsprit controlul. Bătrânul Sutra nu-i prost 
deloc. N-ai bani, nu facem târgul, iar Cheng San ştie şi el acest 
lucru. Dacă nu ne-nţelegem, nu încheiem afacerea şi Sutra îşi 
găseşte alt cumpărător. Asta-i, domnule!” Acum Împăratul ştia 
că poate să se tocmească la sânge şi, în mintea lui, şi-a sporit 
preţul de pornire. 

Atunci a venit mâncarea. Batate coapte, vinete prăjite, lapte 
de cocos, felii groase de porc fript, bine unse cu ulei. Banane. 
Papaia. Împăratul a băgat de seamă că nu s-a servit varză 
creaţă, nici miel, nici tocană de vită şi nici dulciuri care le plac 
atât de tare malaiezienilor. Da, înseamnă că, într-adevăr, 
trebuie să cam strângă cureaua. 

Mâncarea era servită de nevasta dintâi a căpeteniei, o 
bătrână ofilită, plină de zbârcituri. O ajuta Sulina, una dintre 
fiicele lui. Frumoasă, delicată, bine făcută, cu pielea fină. 
Mirosea frumos. Îşi pusese un sarong proaspăt în cinstea lor. 

— Tabe, Sam, i-a făcut Împăratul cu ochiul Sulinei. 

Fata s-a înecat de râs, s-a ruşinat, încercând să-şi ascundă 
tulburarea. 

— Sam? s-a mirat Peter Marlowe. 

— Chiar aşa, i-a răspuns sec Împăratul. Îmi aminteşte de 
frate-meu. 

— Ai un frate? s-a minunat şi mai tare Peter Marlowe. 

— Am glumit. N-am niciun frate. 

— A-a... a făcut Peter Marlowe, a stat puţin pe gânduri şi 
abia apoi a întrebat: De ce Sam? 

— Moşul n-a vrut să mă prezinte, a explicat King, fără să se 
uite la fată. Aşa că am botezat-o eu. Cred că i se potriveşte. 

Sutra şi-a dat seama că ce vorbeau ei era cumva în legătură 
cu fiica lui. Ştia acum că a greşit dându-i voie să vină acolo. 
Poate că în alte vremuri i-ar fi plăcut ca unul dintre cei doi 
tuan-tuan să o bage în seamă, s-o ia în bungalovul lui şi s-o ţină 
de ibovnică un an sau doi. După aceea s-ar fi întors în sat 


cunoscând bine ce le place bărbaţilor, cu o zestre mai bunicică 
şi i-ar fi fost uşor să-i găsească un soţ cum se cuvine. Aşa s-ar fi 
petrecut lucrurile pe vremuri. Dar acum dragostea nu însemna 
decât să-şi piardă timpul pe furiş, prin tufişuri, iar Sutra nu-i 
dorea fiicei lui soarta asta, cu toate că-i sosise vremea să 
ajungă şi ea femeie. 

S-a aplecat înainte şi i-a oferit lui Peter Marlowe o felie mai 
frumoasă de friptură. 

— Poate că asta o să-ţi îmbie pofta de mâncare? 

— Iţi mulţumesc. 

— Poţi pleca acum, Sulina. 

Peter Marlowe a surprins nota categorică din glasul 
bătrânului şi a observat unda de contrariere care a umbrit 
chipul fetei. Dar ea a făcut o plecăciune adâncă şi s-a 
îndepărtat. A rămas doar nevasta cea bătrână să-i servească pe 
bărbaţi. 

„Sulina, şi-a repetat în gând Peter Marlowe, simțind 
îndemnul unei dorinţe de mult uitate. Nu e la fel de frumoasă 
ca N'ai, care era perfecțiunea întruchipată, dar este de aceeaşi 
vârstă şi atrăgătoare. Trebuie să aibă vreo paisprezece ani şi e 
coaptă pentru... Doamne, cât de coaptă!” 

— Mâncarea asta nu ţi-e după pofta inimii? a întrebat Cheng 
San, râzând în sinea lui de evidenta atracţie pe care o resimțea 
Peter Marlowe faţă de fată; poate că şi acest lucru se va 
întoarce cumva în avantajul lui. 

— Dimpotrivă. S-ar putea să fie prea bună, pentru că ne-am 
cam pierdut gustul la bucate fine, dacă te gândeşti la ce 
mâncăm noi de obicei. 

Peter Marlowe şi-a amintit că la javanezi se consideră o 
dovadă de bun gust să vorbeşti numai în parabole despre femei. 

— Un guru înţelept a spus cândva, s-a întors el spre Sutra, 
că există pe lume mai multe feluri de lucruri bune. Unele sunt 
pentru stomac, altele pentru privire, altele pentru spirit. Astă- 
seară am gustat din bunătăţile menite stomacului. Iar spusele 
tale şi ale lui tuan Cheng San mi-au prilejuit desfătarea 
spiritului. E mai mult decât puteam spera. Şi totuşi mi s-a 
oferit... ni s-a oferit şi o desfătare a privirii. Cum aş putea să-ţi 
mulţumesc îndeajuns pentru minunata ta ospitalitate? 

Chipul lui Sutra s-a încreţit în zâmbet. Frumoase vorbe. S-a 
înclinat, primind complimentul, apoi i-a răspuns fără ocolişuri: 


— Înţelept a grăit omul acela. Poate că, în timp, privirea se 
va simţi iar înfometată. Trebuie să mai discutăm şi altă dată 
înţelepciunea din bătrâni. 

— Ce te umfli aşa în pene, Peter? 

— Ba nu mă umflu deloc, sunt doar mulţumit de mine. 
Tocmai le spusesem că, după părerea noastră, fata aceea eo 
frumuseţe. 

— Aşa şi e! O păpuşică! Ce-ar fi s-o poftim să ia cafeaua cu 
noi? 

— Doamne fereşte! a încercat Peter Marlowe să nu ridice 
vocea. Aici nu merge aşa, să-ţi dai întâlnire cât ai bate din 
palme. Asta durează, se clădeşte încetul cu încetul. 

— Pe dracu', aşa ceva nu-i deloc în stil american. Cunoşti o 
fetişcană, o placi, te place şi ea şi hopa-n scutece. 

— N-ai niciun rafinament. 

— Posibil, Dar am şi avut o mulţime de fetişcane d-astea. 

Au râs amândoi, Cheng San a întrebat care-i motivul veseliei 
lor, iar Peter Marlowe a explicat că Impăratul ar fi spus, 
chipurile, că-i mai bine să-şi deschidă prăvălie în sat şi să nu se 
mai ostenească să bată drumul înapoi în lagăr. 

După ce şi-au băut cafeaua, Cheng San a deschis primul 
discuţia. 

— Aş zice că e destul de primejdios să faci drumul din lagăr 
şi până aici la vreme de noapte. Mai primejdios decât venirea 
mea în sat. 

„Prima rundă e-a noastră”, şi-a zis Peter Marlowe. Din 
punctul de vedere al gândirii orientale Cheng San era acum în 
dezavantaj, pentru el era un minus că a făcut primul pas. 

— E-n regulă, Rajah, a spus Peter Marlowe. Poţi să începi. 
Avem un punct avantaj. 

— Crezi? 

— Da. Ce vrei să-i spun? 

— Spune-i că am o afacere grasă. Un diamant. Patru carate. 
Montură de platină. Perfect, fără pată, cu ape alb-albastre. 
Vreau pe el treizeci şi cinci de mii de dolari. Cinci mii în dolari 
emişi de englezi pentru zona Strâmtorii Malacca şi restul în 
bani traşi de japonezi. 

Peter Marlowe a făcut ochii mari. Era cu faţa la King, aşa că 
negustorul chinez nu i-a putut ghici surprinderea. Dar Sutra a 
observat-o. Întrucât nu era implicat direct în afacere şi urma 


doar să-şi primească comisionul în calitate de intermediar, s-a 
aşezat mai comod ca să urmărească duelul. Nu trebuia să-şi 
facă griji pentru Cheng San. Sutra ştia pe pielea lui că, atunci 
când e vorba de bani, chinezul ştie să se bată mai bine ca 
oricine. 

Peter Marlowe a tradus întocmai. lmensitatea afacerii 
compensa până şi o abatere de la bunele maniere. Şi mai dorea 
să-l şi zdruncine pe chinez. 

Lui Cheng San i-au lucit cam prea tare ochii, fusese luat prin 
surprindere. A cerut să vadă diamantul. 

— Spune-i că nu-l am la mine. Spune-i că livrez marfa în zece 
zile. Spune-i că trebuie să primesc banii cu trei zile înainte de 
livrare, pentru că proprietarul obiectului nu vrea să se despartă 
de el până nu vede banii. 

Cheng San ştia că Împăratul e negustor cinstit. Dacă spune 
că are un inel şi i-l va da, atunci aşa va face. Intotdeauna se 
ținuse de cuvânt. Dar să aduni atâta bănet şi să-l treci în lagăr, 
unde n-avea cum să fie mereu cu ochii pe Împărat, asta, da, era 
cam riscant. 

— Când pot vedea inelul? a întrebat el. 

— Spune-i că, dacă doreşte, poate să vină în lagăr, de-acum 
în şapte zile. 

„Asta înseamnă că trebuie să dau banii înainte de a vedea 
măcar diamantul! şi-a zis Cheng San. Imposibil, o ştie şi tuan 
Rajah. Ar fi o afacere cât se poate de proastă. Dacă piatra are 
într-adevăr patru carate, pot să obţin cincizeci... ba chiar o sută 
de mii de dolari pe ea. La urma urmei, îl cunosc pe chinezul 
care are în proprietate maşina care tipăreşte banii. Dar cinci 
mii de dolari în bani emişi de englezi, asta-i cu totul altceva. Pe 
ăştia trebuie să-i cumpăr la bursa neagră. Şi ia să vedem, la ce 
schimb? Şase la unu e prea puţin, douăzeci la unu prea scump.” 

— Spune-i prietenului meu Rajah, a zis el cu glas tare, că 
acesta este un aranjament comercial mai puţin obişnuit. Prin 
urmare, trebuie să mă gândesc ceva mai mult decât îi trebuie 
normal unui om de afaceri să gândească. 

S-a dus la fereastră, a rămas un timp acolo cu ochii pierduţi 
în noapte. 

Cheng San era plictisit de război, plictisit de uneltirile 
obscure la care trebuie să recurgă un om de afaceri pentru a 
scoate şi el un profit. S-a gândit la noapte şi la stele, la 


tâmpenia oamenilor care se luptă şi mor pentru lucruri care n- 
au decât o valoare trecătoare. În acelaşi timp, ştia că 
supraviețuiesc numai cei puternici, cei slabi sunt sortiţi pieirii. 
S-a gândit la soţie şi la cei patru copii, trei fii şi o fiică, la 
lucrurile pe care şi-ar dori să li le cumpere pentru ca să 
trăiască în îndestulare. S-a mai gândit şi la cea de-a doua soţie 
pe care ar dori să şi-o cumpere. Va trebui cumva să încheie şi 
tranzacţia asta. Şi merită riscul să ai încredere în Împărat. 

„Preţul e cinstit, a raţionat el. Dar cum să veghez asupra 
siguranţei banilor? Să găsesc un intermediar de încredere. Ar 
trebui să fie cineva din corpul de gardă. Gardianul ar urma să 
vadă inelul. Ar putea să transmită el banii dacă inelul e 
adevărat şi are greutatea cuvenită. Pe urmă tuan Rajah s-ar 
îngriji de livrarea mărfii aici, în sat. N-are niciun rost să te 
încrezi într-un gardian, să ia el inelul şi să-l predea. Cum poţi 
avea încredere într-un gardian?” 

Poate că ar reuşi să ticluiască o poveste, cum că banii 
reprezintă un împrumut făcut lagărului din partea chinezilor 
din Singapore... Nu, asta nu merge pentru că, oricum, 
gardianul va trebui să vadă inelul. Deci, gardianul trebuie să fie 
la curent cu toată afacerea. Asta înseamnă că se va aştepta la o 
recompensă substanţială. 

Cheng San a revenit încet la loc. A băgat de seamă că 
Împăratul transpiră mai tare ca de obicei. „A-a..., s-a dumirit 
chinezul, va să zică ţii tare să-l vinzi! Dar poate ştii că şi eu ţin 
tare să-l cumpăr. Tu şi cu mine suntem singurii care pot pune 
la punct o afacere de asemenea anvergură. Nimeni nu mai are 
renumele tău de negustor cinstit şi nimeni altul decât eu, dintre 
toţi chinezii care fac comerţ cu lagărul, nu este capabil să pună 
pe masă dintr-o dată atât de mulţi bani.” 

— Deci, tuan Marlowe, am un plan care s-ar putea să fie 
satisfăcător şi pentru prietenul meu Rajah şi pentru mine. 
Pentru început, să ne înţelegem asupra preţului. Cel pe care l-a 
menţionat este prea mare, dar, pentru moment, nu prezintă 
importanţă. În al doilea rând, convenim asupra unui 
intermediar, un gardian în care putem avea amândoi încredere. 
În termen de zece zile eu îi dau gardianului jumătate din sumă. 
Gardianul trebuie să aibă posibilitatea să examineze inelul. 
Dacă e exact aşa cum pretinde proprietarul, atunci poate să-i 
înmâneze banii prietenului meu Rajah. Rajah îmi livrează marfa 


mie, aici. Eu aduc cu mine un expert să cântărească piatra. 
Atunci plătesc cealaltă jumătate din bani şi preiau inelul. 

Împăratul a ascultat cu atenţie traducerea lui Peter 
Marlowe. 

— Spune-i că e okay. Dar trebuie să primesc toţi banii odată. 
Persoana nu dă obiectul din mână decât în schimbul sumei 
întregi. 

— Atunci spune-i prietenului meu Rajah că am să-i dau 
gardianului trei sferturi din preţul convenit pentru ca să-l ajut 
să se înţeleagă cu proprietarul. 

Cheng San bănuia că şaptezeci şi cinci la sută acoperă cu 
siguranţă suma ce urma să fie plătită proprietarului. Împăratul 
îşi punea astfel în joc numai câştigul lui, căci trebuie să fie 
destul de bun negustor ca să-şi asigure un comision de măcar 
douăzeci şi cinci la sută! 

Împăratul îşi făcuse calculul cam la trei pătrimi din sumă. 
Asta-i dădea suficient spaţiu de manevră. Poate că mai reuşeşte 
să stoarcă câţiva dolari din preţul iniţial cerut de proprietar, 
nouăsprezece mii cinci sute. Până aici parcă a mers destul de 
bine. Acum urma ce-i mai greu. 

— Spune-i că e okay. Pe cine l-ar vrea ca intermediar? 

— Torusumi. 

Împăratul a clătinat din cap. A rămas pe gânduri câteva 
clipe, apoi i s-a adresat direct lui Cheng San. 

— Ce zici de Immuri? 

— Spune-i prietenului meu că aş prefera să fie altcineva. 
Poate Kimina? 

Împăratul a şuierat printre dinţi. Auzi, domnule, un caporal! 
Nu făcuse niciodată afaceri cu el. Prea periculos. Mai bine 
cineva cunoscut. 

— Shagata-san? 

Cheng San a făcut din cap în semn de încuviinţare. Acesta 
era omul pe care şi-l dorise, dar nu a vrut să-l propună el. A 
vrut să vadă doar pe cine şi-l doreşte Împăratul, ca o ultimă 
verificare a probităţii sale. 

Da, Shagata era omul potrivit. Nu prea isteţ, dar destul de 
şmecher. Mai avusese de a face cu el. Bun. 

— Acum în legătură cu preţul, a continuat Cheng San. Aş 
propune să discutăm şi acest aspect. Patru mii de dolari 


contrafăcuţi de japonezi pentru un carat. Total şaisprezece mii. 
Patru mii în dolari malaiezi la schimbul de cincisprezece la unu. 

Împăratul a clătinat din cap fără supărare, apoi i-a spus lui 
Peter Marlowe: 

— Spune-i că n-am de gând să mă bag în rahatul ăsta de 
tocmeală. Preţul este de treizeci de mii, dintre care cinci în 
dolari emişi pentru zona Strâmtorii la schimbul de opt la unu, 
totul în bancnote de valoare mică. Asta-i ultimul meu preţ. 

— Ar trebui să te mai târguieşti un pic, s-a băgat Peter 
Marlowe. Ce-ar fi să-i spui treizeci şi trei şi pe urmă... 

Împăratul a făcut din cap că nu. 

— Nu. lar când traduci să nu uiţi cuvântul „rahat 

Înfrângându-şi cu regret pornirea, Peter Marlowe s-a întors 
iar către Cheng San. 

— Prietenul meu spune aşa: N-are de gând să se mai încurce 
cu fineţurile tocmelii. Ultimul lui preţ este de treizeci de mii de 
dolari, cinci mii în dolari pentru zona Strâmtorii, la schimbul de 
opt la unu. Toată suma în bancnote de valoare mică. 

Spre marea lui uimire, Cheng San a răspuns imediat: 

— Sunt de acord! 

Nu vroia nici el să-şi mai piardă vremea cu tocmeala. Preţul 
era bun şi, oricum, îşi dăduse seama că Împăratul fusese 
categoric. Există un moment în orice afacere în care omul 
trebuie să se hotărască, da sau nu. Rajah era un bun negustor. 

Au bătut palma. Sutra a scos la iveală, zâmbind, o sticlă de 
sake“. Au băut pe rând în sănătatea fiecăruia până au gătat 
toată sticla. Pe urmă s-au înţeles asupra amănuntelor. 

Peste zece zile Shagata va veni la baraca americanilor, la 
ceasul schimbării gărzii de noapte. Va avea banii cu el şi va 
vedea inelul înainte de a-i preda. Trei zile mai târziu Împăratul 
şi cu Peter Marlowe se vor întâlni cu Cheng San în sat. Dacă, 
pentru un motiv sau altul, Shagata nu se prezintă la întâlnire, 
înseamnă că vine în seara următoare sau în a treia seară. Tot 
aşa, dacă Împăratul nu vine la întâlnire, îl vor aştepta şi în 
seara zilei următoare. 

După ce a făcut şi a primit complimentele de rigoare, Cheng 
San a anunţat că trebuie să prindă refluxul de seară. S-a 
înclinat politicos. Sutra a ieşit cu el ca să-l conducă până la 


n 
! 


43 Băutură alcoolică japoneză din orez fermentat. 


țărm. În dreptul bărcii au început să se ciondănească cuviincios 
în legătură cu afacerea lor cu peştele. 

Împăratul era în al nouălea cer. 

— Am dat lovitura, Peter. Suntem nişte oameni făcuţi! 

— Ai fost extraordinar! Când mi-ai spus să i-o servesc aşa, 
dintr-o bucată, ei bine, bătrâne, am crezut că acum îţi întoarce 
spatele. Ei nu-s obişnuiţi să trateze în felul ăsta. 

— Am avut o inspiraţie, a rostit domol King, pe urmă a 
adăugat, mestecând un dumicat de friptură: lţi revine zece la 
sută... din câştig, bineînţeles. Dar va trebui să mai munceşti 
pentru asta. 

— Am să trag ca vita! Doamne! Când mă gândesc la toţi 
banii ăia... Treizeci de mii de dolari, asta înseamnă un teanc de 
un picior înălţime. 

— Mai mult, a spus Împăratul, molipsit şi el de înflăcărarea 
lui Peter Marlowe. 

— Dumnezeule, dar ai ceva tupeu. Cum naiba ai ajuns la 
preţul ăsta? Iar el, trosc, „de acord” şi gata. Până la un punct e 
doar vorbărie şi pe urmă, trosc-pleosc, te-ai îmbogăţit! 

— Am sucit-o eu pe toate părţile înainte de a ajunge să 
închei afacerea. Multe se mai pot încurca şi de-aici înainte. Nu 
zici hop până n-ai banii-n mână şi depuşi la bancă. 

— A... la asta nu m-am gândit. 

— Axioma negustorului. Vorbăria nu ţi-o treci în cont. Numai 
lovelele! 

— Nici nu pot încă să-mi revin. Suntem afară din lagăr, avem 
mai multă mâncare-n noi decât ne-a fost dat să gustăm de 
săptămâni de zile. lar perspectiva e minunată. Zău dacă nu eşti 
un geniu! 

— Vedem noi la urmă, Peter, a spus King, ridicându-se în 
picioare. Mă aştepţi aici. Eu mă întorc într-o oră sau cam aşa 
ceva. Mai am nişte treburi de făcut. Dacă plecăm de-aici în 
două ore, e tocmai bine. Atunci ajungem în lagăr chiar înainte 
de răsăritul soarelui. E momentul cel mai potrivit. Atunci şi 
străjile sunt mai adormite, Ne vedem mai târziu. 

A coborât repede treptele, mistuindu-se în noapte. 

Pe neaşteptate, Peter Marlowe s-a simţit singur, năpădit de 
tot felul de temeri. 

„Ce, Dumnezeu, o mai fi născocit? Unde s-a dus? Şi dacă 
întârzie? Dacă nu se mai întoarce? Dacă vine vreun japonez în 


sat? Dacă rămân singur, de capul meu? Să mă duc să-l caut? 
Dacă nu ajungem înapoi până-n zori, Doamne, ne dau evadați, 
şi va trebui să fugim. Unde? Poate că ne ajută Cheng San? Prea 
periculos! Şi unde-l găsim? Am putea oare să ajungem la 
debarcader şi să punem mâna pe un vas? Poate să luăm 
legătura cu partizanii despre care se zice că ar acţiona pe aici? 
Ţine-ţi firea, Marlowe, eşti un fricos, un laş, asta eşti! Te 
frămânţi ca un puşti de trei ani!” 

Înfrângându-şi îngrijorarea, s-a aşezat să aştepte. Dar, 
deodată, şi-a amintit de condensatorul de cuplare... trei sute de 
microfarazi. 


— Tabe, tuan, i-a zâmbit Kasseh când Împăratul a intrat în 
coliba ei. 

— Tabe, Kasseh! 

— Mâncare doreşte el da? 

El a refuzat, clătinând din cap, a prins-o în brațe, şi-a 
plimbat mâinile pe trupul ei. Ea s-a ridicat pe vârfuri, 
cuprinzându-l pe după gât. Părul lung şi mătăsos îi cădea până 
la brâu. 

— De mult nu fost, a suspinat ea, aţâţată de atingerea lui. 

— De mult, i-a răspuns el. Ţi-a fost dor de mine? 

— Uh-uh, a râs ea, maimuţărindu-i accentul. 

— A venit? 

Ea a făcut semn din cap că nu. 

— Nu place asta la mine, tuan. Mult periculos. 

— Totul e periculos. 

S-au auzit paşi, curând s-a profilat o umbră în dreptul uşii. 
Apoi uşa s-a deschis, a pătruns înăuntru un chinez mic de 
statură, negricios. Purta un sarong şi avea cipici indieni în 
picioare. A zâmbit, arătându-şi dinţii sparţi, vineţii. Pe după 
umeri avea un parang de război în teacă de lemn. Împăratul a 
băgat de seamă că teaca era bine unsă. Nimic mai uşor decât 
să tragi pumnalul şi să-i tai capul celui din faţa ta, hârşti, dintr- 
o singură mişcare. Omul mai avea şi un pistol la brâu. 

Împăratul o rugase pe Kasseh să intre în legătură cu 
luptătorii de gherilă care acționau în Johore, iar venirea acestui 
om era urmare a chemării lui. Ca şi mulţi alţii, erau foşti 
bandiți care luptau acum împotriva japonezilor sub steagul 
Rezistenței, care îi şi aproviziona cu arme. 


— Tabe. Vorbeşti englezeşte? a întrebat Împăratul, forţându- 
se să zâmbească. 

La prima vedere, nu prea-i plăcea cum se înfăţişează 
chinezul. 

— De ce vlei volbeşti cu noi? 

— M-am gândit că s-ar putea să ajungem la o înţelegere. 

Sub privirea pofiicioasă a chinezului, Kasseh a tresărit. 

— Şterge-o, Kasseh, i-a poruncit Împăratul. 

Ea s-a îndepărtat fără zgomot, trecând prin perdeaua de 
boabe înşirate în cealaltă încăpere. Chinezul s-a uitat lung după 
ea. 

— Tu nolocos eşti, i-a spus el lui King. Male nolocos. Asta 
femeia bine face hâţ-hâţ la doi, tlei balbaţi în una noaptea. Nu? 

— Vrei să vorbim despre înţelegere? Da sau nu? 

— Păzeşte bine la tine, omul alb. Poate eu spune la niponi ca 
tu aici. Poate spun la ei ca plisonieli albi vin libel în satul. Atuci 
el omoală la satul. 

— Aşa ajungi tu mort, mai repede decât crezi. 

Chinezul a mormăit ceva, s-a aşezat pe vine. Şi-a potrivit 
parang-ul la spate, cu un gest ameninţător. 

— Poate iau la tine femeia acum. 

„Doamne, şi-a zis King. Te pomeneşti c-am făcut o greşeală.” 

— Am o propunere pentru voi. Dacă războiul se termină 
brusc sau dacă japonezii îşi pun în cap să înceapă să-i 
măcelărească pe prizonierii de război, vreau să fiţi pe-a-proape 
ca să ne apăraţi. Vă plătesc două mii de dolari americani atunci 
când ajung în siguranţă. 

— Cum ştim noi ca niponi omoala la plisonieli? 

— Aflaţi voi. Şi-aşa ştiţi cam tot ce se petrece pe-aici. 

— Cum ştim tu plăteşti la noi? 

— Plăteşte guvernul american. Ştie toată lumea că s-a 
anunţat o recompensă. 

— Două miile! 'Mahlu! Două miile capatam olice zi noi. 
Spalgem una banca. Foalte uşol! 

Atunci Împăratul şi-a jucat cartea. 

— Sunt împuternicit de comandantul nostru să vă garantez 
câte două mii de dolari pentru fiecare salvat. Dacă se-ncinge 
zavera. 

— Nu înţeles. 


— Dacă japonezii încearcă să ne dea la scăfulie... să ne 
omoare. Dacă aliaţii debarcă aici, japonezii s-ar putea să se 
cam înfurie. Sau dacă ai noştri debarcă în Japonia, atunci 
japonezii de aici au să vrea să se răzbune. Dacă fac una ca asta, 
voi o să ştiţi, iar eu vreau să ne ajutaţi să scăpăm. 

— Câţi soldaţii? 

— Treizeci. 

— Plea mult. 

— Câţi puteţi să garantaţi voi? 

— Zece. Dai pleţul este cici miile pentlu un omul. 

— Prea mult. 

Chinezul a ridicat din umeri. 

— Bine. De acord. Cunoaşteţi lagărul? 

Chinezul a rânjit strâmb, arătându-şi dinţii. 

— Noi ştim la el. 

— Baraca noastră e pe partea dinspre răsărit. Ceva mai 
mică. Dacă va trebui să fugim, trecem prin gardul de sârmă 
ghimpată chiar în dreptul ei. Dacă vă postati în junglă, puteţi să 
ne acoperiţi retragerea. Noi cum ştim dacă voi vă aflaţi acolo? 

Din nou, chinezul a dat din umeri. 

— Daca noi nu acolo, voi olicum molţi. 

— Nu ne puteţi da un semnal? 

— Fălă semnalul. 

„E o nebunie, şi-a zis King în sinea lui. Noi n-avem cum să 
ştim când va trebui s-o zbughim de acolo, iar dacă aflăm ceva 
în ultimul moment, n-avem cum să-i anunţăm pe partizani ca să 
poată ajunge la timp. S-ar putea să fie acolo, s-ar putea să nu 
fie. Dar dacă le cade fisa că primesc câte cinci miare pentru 
fiecare american salvat, s-ar putea să fie cu ochii-n patru de-aci 
înainte.” 

— Va fi cineva acolo să urmărească ce se întâmplă în lagăr? 

— Poate şeful de la noi spune da, poate spune nu. 

— Cine e şeful vostru? 

Chinezul iar a dat din umeri, s-a scobit în dinţi. 

— Atunci ne-am înţeles? 

— Poate da..., a răspuns chinezul, aruncându-i o privire rea. 
Telminat? 

— Da, a spus Împăratul, întinzându-i mâna. Mulţumesc. 

Chinezul s-a uitat la mâna întinsă, a rânjit batjocoritor şi a 
pornit spre uşă. 


— Ține mintea. Numai zece. Alţi toţi molţi! 

A ieşit. 

„Oricum, măcar merită să încerci, s-a liniştit singur King. 
Ticăloşii ăia sigur că vor să pună mâna pe bani. «Unchiul Sam» 
are să plătească. Cum dracu' să n-o facă? Pentru ce naiba mai 
plătim noi impozite?” 

— Tuan, a spus din uşă Kasseh cu ochii umbriţi de 
îngrijorare. Asta la mine nu place. 

— Mai încearcă omul. Dacă încep ăia să ne omoare, poate 
avem o şansă să scăpăm cu viaţă, i-a făcut el cu ochiul. Asta 
merită osteneala. Altfel, oricum suntem morţi. Aşa că ce ne mai 
costă? Poate găsim o cale de scăpare, cine ştie... 

— De ce nu făcut înţelegerea numai pentru tu singur? De ce 
tu nu plecat cu el acum şi scăpat lagăr? 

— Simplu. Întâi, pentru că sunt mai în siguranţă în lagăr 
decât la partizani. N-am de ce să mă încred în ei decât la mare 
ananghie. Şi doi, pentru că lor nu le rentează să-şi piardă 
vremea pentru un singur om. De aceea i-am cerut să salveze 
treizeci. Dar n-are putinţa să se ocupe decât de zece. 

— Cum alegi la cei zece? 

— Fiecare pe barba lui, atâta vreme cât sunt şi eu printre ei. 

— Poate la comandant nu place numai zece. 

— Ba-i place, dacă se află şi el printre cei norocoşi. 

— Crezi japonezii împuşcă, bum-bum, la prizonieri? 

— S-ar putea. Hai să lăsăm asta, bine? 

— Lăsam, i-a zâmbit ea. Cald aici. Băița facem, da? 

— Da. 

Într-un colţ al colibei, după paravan, King şi-a turnat apă 
peste el, luând cu o căldăruşă dintr-un bazin de ciment. Apa era 
rece, i s-a tăiat răsuflarea, l-a furnicat pe piele. 

— Kasseh! 

Ea a venit de după perdea cu un prosop în mână. A rămas 
lângă paravan, uitându-se la el. Da, tuan al ei era un bărbat 
frumos. Puternic şi chipeş, cu o piele plăcută la culoare. „ Wah- 
lah, şi-a spus ea în gând, mare noroc să am un astfel de bărbat. 
Pare atât de mare, iar eu atât de mică... Mă depăşeşte, la 
înălţime cu două capete.” 

Chiar aşa, ştia că lui îi place de ea. Nu e greu să placi unui 
bărbat. Dacă eşti femeie. Şi dacă nu ţi-e ruşine să fii femeie. 

— De ce râzi? a întrebat-o el, văzându-i zâmbetul. 


— Ah, tuan, eu zic: tu aşa mare şi eu aşa mică-mică, aşa, 
când stat în picioarele. Dar când culcat jos, gata, amândoi la 
fel, nu? 

El a râs, i-a dat cu drag o palmă peste fund, a luat prosopul. 

— Ce-ai zice să bem ceva? 

— E gata, tuan. 

— Şi ce altceva mai e gata? 

A râs şi ea, cu gura şi cu ochii. Avea dinţii albi ca 
mărgăritarul, ochii de un maroniu închis, pielea fină şi dulce. 

— Cine ştie, tuan? 

Şi a trecut în cealaltă încăpere. 

„A dracului muiere, şi-a spus King în sinea lui, frecându-se 
viguros cu prosopul. Am avut noroc.” _ 

Treaba cu Kasseh i-o aranjase Sutra când Împăratul a venit 
în sat pentru prima oară. Toate amănuntele au fost stabilite 
dinainte. La terminarea războiului urma s-o plătească pe 
Kasseh cu douăzeci de dolari pentru fiecare seară petrecută cu 
ea. Obţinuse un rabat de câţiva marafeţi faţa de primul preţ - 
căci afacerile sunt afaceri -, iar la douăzeci de dolari era un 
târg cum nu se poate mai bun. 

— De unde ştii c-am să-ţi plătesc? a întrebat-o el odată. 

— Nu ştiu. Dar daca nu plăteşti, nu plăteşti, atunci eu ales 
numai cu plăcerea. Dacă plăteşti la mine, am şi banii şi 
plăcerea, i-a zâmbit ea atunci. 

Şi-a încălţat papucii pe care ea îi lăsase în prag şi a trecut 
prin perdeaua de boabe înşirate. Ea îl aştepta. 


Peter Marlowe încă se mai uita la Sutra şi Cheng San cum se 
tocmesc pe malul mării. Pe urmă Cheng San a făcut o 
plecăciune şi s-a urcat în barcă, iar Sutra l-a ajutat pe vâslaş să 
împingă barca pe întinderea scânteietoare a mării. Păşind 
încet, îngândurat, Sutra a pornit înapoi spre casă. 

— Tabe-lah! l-a salutat Peter Marlowe. 

— N-ai pofti să mai mănânci ceva? 

— Nu, îţi mulţumesc, tuan Sutra. 

„Pe onoarea mea, şi-a zis Peter Marlowe, parcă e mai altfel 
când eşti în stare să refuzi mâncarea.” Dar mâncase pe 
săturate şi ar fi fost nepoliticos din partea lui să mai ceară. Era 
evident că satul e sărac şi nu e pornit să irosească bucatele. 


— Am auzit că ştirile..., a spus el mai într-o doară, că ştirile 
de pe front sunt bune. 

— Aşa am auzit şi eu, dar nu lucruri pe care le-aş putea 
repeta. Zvonuri, nimic precis. 

— Păcat că nu mai e ca pe vremuri. Când omul mai putea să 
aibă un radio şi să asculte ştirile sau să citească un ziar. 

— Adevărat. Mare păcat. 

Sutra n-a dat niciun semn că a înţeles unde bate Peter 
Marlowe. S-a aşezat la locul lui, pe rogojină, şi-a răsucit o 
ţigară ca un cornet şi a început să fumeze ţinând-o în pumn, 
trăgând adânc fum după fum. 

— Auzim lucruri rele despre ce se petrece în lagăr, a spus el 
într-un târziu. 

— Nu e chiar atât de rău, tuan Sutra. Ne descurcăm, de 
bine, de rău. Dar să nu ştii ce se întâmplă în lume, asta cu 
siguranţă nu-i bine deloc. 

— Am auzit vorbe că ar fi existat un radio în lagăr, iar cei 
care-l aveau au fost prinşi. Şi se mai spune că acum s-ar afla la 
închisoarea din Utram Road. 

— Ai cumva veşti despre ei? Unul dintre ei mi-e prieten. 

— Nu. Am auzit doar că acolo i-au dus. 

— Tare mi-aş dori să ştiu cum le merge. 

— Cunoşti locul şi ce se alege de toţi cei ce sunt trimişi 
acolo, aşa că ştii deja ce se întâmplă cu ei. 

— Adevărat. Dar parcă tot mai nădăjduiesc să mai aibă şi 
unii ceva noroc. 

— Cu toţii suntem în mâinile lui Alah, aşa a spus Profetul. 

— Slăvit fie numele Lui. 

Sutra i-a aruncat o privire scurtă; apoi, pufăind liniştit din 
ţigară, l-a întrebat: 

— Unde ai învăţat malaieză? 

Peter Marlowe i-a povestit despre viaţa lui în sat. Cum a 
muncit pe parcelele de orez şi cum a trăit ca un javanez, ceea 
ce este cam acelaşi lucru cu a duce o viaţă de malaiezian. 
Obiceiurile sunt aceleaşi, limba este aceeaşi, cu excepţia unor 
cuvinte împrumutate de uz curent: radio în Malaya, aparat în 
Java, maşină în Malaya, automobil în Java. Dar în rest totul e la 
fel. Iubire, ură, boală, vorbele pe care le spune un bărbat altui 
bărbat sau un bărbat unei femei sunt toate la fel. Lucrurile cu 
adevărat importante sunt întotdeauna aceleaşi. 


— Cum se numea femeia ta din satul acela, fiule? a întrebat 
Sutra. 

Ar fi fost nepoliticos să-l întrebe mai înainte, dar acum, după 
ce vorbiseră despre sufletul omului, despre alcătuirea lumii, 
despre filosofie, despre Alah şi despre unele cugetări ale 
Profetului, lăudat fie-l numele, acum nu mai era urât din partea 
lui să pună această întrebare. 

— O chema N'ai Jahan. 

Bătrânul a suspinat mulţumit, aducându-şi aminte de propria 
lui tinereţe. 

— Şi te-a iubit cu drag, multă vreme. 

— Da. 

Peter Marlowe parcă o vedea şi acum aievea. A venit în 
coliba lui la vreme de noapte, când tocmai se pregătea să 
meargă la culcare. Purta un sarong roşu brodat cu fir de aur, 
iar pe sub poale i se vedeau picioarele mici, încălţate în 
sandale. Avea la gât o salbă împletită din flori vii, mireasma lor 
i-a umplut coliba şi întreaga lume. 

Şi-a lăsat jos, la picioare, rogojina şi aşternutul, s-a înclinat 
adânc în faţa lui. 

— Mă numesc N'ai Jahan. Tuan Abu, tatăl meu, m-a ales să 
împart viaţa cu tine, pentru că nu e bine pentru un bărbat să 
trăiască de unul singur. lar acum se împlinesc trei luni de când 
eşti tot singur. 

N'ai trebuie să fi avut cam paisprezece ani, dar în tărâmurile 
scăldate de soare şi de ploi o fată de paisprezece ani este de- 
acum femeie, cu toate dorinţele fireşti ale unei femei şi trebuie 
să fie măritată sau cel puţin dată unui bărbat ales de tatăl ei. 

Pielea ei întunecată avea un luciu de lapte proaspăt, ochii îi 
erau ca nişte nestemate de topaz, mâinile fierbinţi ca nişte 
petale de orhidee, picioarele delicate, iar trupul satinat de 
copilă-femeie avea în el zburdălnicia unui colibri. Căci era o 
copilă a soarelui, copilă a ploii. Avea nasul subţire şi fin, cu 
nările gingaşe. 

N'ai era parcă făcută din satin unduitor. Tare unde trebuie 
să fie tare. Moale unde trebuie să fie moale. Puternic unde 
trebuie să fie puternic. Şi slab unde trebuie să fie slab. 

Părul îi era precum pana corbului. Lung. Putea să se învăluie 
toată în el. 


Atunci Peter Marlowe i-a zâmbit. A încercat să-şi ascundă 
tulburarea şi să fie ca şi ea liber, fără griji şi fără sfiiciune. Ea 
şi-a desfăcut sarongul, a rămas mândră în faţa lui şi i-a spus: 

— M-am rugat să te pot face fericit şi să-ţi aduc somn dulce. 
Şi mă rog ţie să mă înveţi tot ce trebuie să ştie femeia ta ca să 
te facă să te simţi aproape de Dumnezeu. 

„Aproape de Dumnezeu..., se gândise atunci Peter Marlowe. 
Ce minunat, ce minunat de simplu e să poţi spune că dragostea 
te aduce aproape de Dumnezeu.” 

Şi-a ridicat privirea spre Sutra. 

— Da. Ne-am iubit cu drag, multă vreme, îi mulţumesc lui 
Alah că am avut parte să trăiesc şi să iubesc până în pragul 
nesfârşirii. Slăvite sunt căile lui Alah. 

Sus pe cer un norişor s-a luat la trântă cu Luna ca să-i 
răpească stăpânirea nopții. 

— E bine să fii bărbat, a spus Peter Marlowe. 

— Te chinuieşte lipsa în astă seară? 

— Nu. Cu adevărat. Nu în seara asta. 

Peter Marlowe s-a uitat lung la bătrânul malaiezian, 
recunoscător pentru propunerea făcută, mângâiat de bunătatea 
lui. 

— Ascultă, tuan Sutra. Am să-mi deschid sufletul către tine 
pentru că am credinţa că, în timp, am putea deveni prieteni. Cu 
timpul poate că vei avea răgazul să-mi cântăreşti prietenia şi să 
mă vezi aşa cum sunt. Dar războiul este un ucigaş al timpului. 
Aşa că am să-ţi vorbesc acum ca un prieten al tău, ceea ce nu 
sunt încă. 

Bătrânul n-a răspuns. Pufăia mai departe din ţigară, 
aşteptându-l să continue. 

— Am nevoie de o mică părticică dintr-un radio. Există vreun 
radio în sat, unul vechi? Poate că, dacă tot e stricat, aş putea 
lua din el părticica de care am nevoie. 

— Ştii doar că radiourile sunt interzise de japonezi. 

— Adevărat, dar uneori există locuri ascunse în care poţi 
păstra ce e interzis. 

Sutra a rămas pe gânduri. Exista un radio chiar în casa lui. 
Poate că Alah l-a trimis pe tuan Marlowe să-l ia de acolo. Ştia 
că poate să aibă încredere în el pentru că tuan Abu avusese 
încredere în el mai înainte. Dar dacă tuan este prins cu radioul 
în afara lagărului, satul va fi inevitabil implicat. 


Dar era periculos şi să mai lase radioul în sat. Desigur, ar fi 
trebuit să-l îngroape undeva, în adâncurile junglei, dar nu se 
îndurase. Aşa ar fi trebuit să facă, dar n-a făcut pentru că ispita 
de a asculta a fost întotdeauna prea puternică. Ispita femeilor 
de a asculta „muzică legănătoare” a fost mereu prea puternică. 
Şi ispita de a şti ceea ce alţii nu ştiu a fost şi ea prea puternică. 
Cu adevărat a fost scris că totul nu-i decât deşertăciune. 

„Mai bine, s-a hotărât el, să lăsăm omului alb ce-i al omului 
alb.” 

S-a ridicat, i-a făcut lui Peter Marlowe semn să-l urmeze şi a 
pornit, trecând prin perdelele de boabe înşirate, spre încăperile 
mai întunecoase ale clădirii. S-a oprit în pragul camerei Sulinei. 
Ea era întinsă în culcuş, cu sarongul desfăcut, cu ochii umezi. 

— Sulina, i-a poruncit Sutra. leşi pe terasă şi pândeşte să nu 
vină cineva. 

— Da, tată. 

Sulina a sărit din pat, şi-a reînnodat sarongul, şi-a potrivit 
vestuţa baju. Şi-a potrivit-o, şi-a zis Sutra, poate prea mult, cât 
să i se ghicească bine goliciunea sânilor tineri. „Da, cu 
siguranţă a sosit timpul să o mărit pe fata asta. Dar cu cine? Nu 
prea sunt bărbaţi care s-o merite.” 

S-a dat la o parte să o lase să treacă, cu ochii plecaţi, 
sfioasă. Dar nu era nimic sfios în legănarea coapselor ei şi, de 
bună seamă, asta a văzut şi Peter Marlowe. „Ar trebui să pun 
nuiaua pe ea”, şi-a zis Sutra. Dar ştia că nu trebuie s-o facă din 
supărare. Nu era decât o fetişcană care tânjeşte să fie femeie. 
Ispita e în firea femeii, femeia simte nevoia să fie dorită. 

„Poate că ar trebui să te dau englezului. Cine ştie, s-ar putea 
să-ţi mai potolească pofta: Pare a fi destul de bărbat, a suspinat 
Sutra. Ehei, ce înseamnă să fii tânăr!” 

S-a aplecat şi a tras de sub pat un aparat de radio mic. 

— O să am încredere în tine. Radioul e bun. Funcţionează. 
Poţi să-l iei. 

Peter Marlowe a fost cât pe ce să-l scape din mână de 
uimire. 

— Dar cu tine cum rămâne? Cu siguranţă că preţul e dincolo 
de închipuire. 

— N-are niciun preţ. Îl poţi lua cu tine. 

Peter Marlowe a întors radioul pe partea cealaltă. Era un 
aparat clasic. Nu avea capac în spate, lămpile luceau tainic la 


lumina opaiţului. Se vedeau mai mulţi condensatori. Chiar 
mulţi. S-a dus mai aproape de lumină şi a examinat cu atenţie 
interiorul aparatului, bucată cu bucată. 

A simţit cum i se prelinge sudoarea pe obraz. Atunci a găsit 
ce-i trebuia, trei sute de microfarazi. 

„Şi-acum ce fac? se întreba el înfrigurat. Să iau numai 
condensatorul? Mac zicea că e aproape sigur. Mai bine iau tot 
aparatul şi, dacă nu se potriveşte condensatorul, atunci putem 
încerca altul. Găsim noi un loc unde să-l ascundem. Da. Nu-i 
deloc rău să ai şi o rezervă.” 

— Îţi mulţumesc, tuan Sutra. Acesta este un dar pentru care 
nu-ţi pot mulţumi îndeajuns. Eu şi alte mii ca mine de la 
Changi. 

— Eu nu te rog decât să ai grijă de noi, cei de aici. Dacă vă 
vede vreun gardian, încearcă să îngropi radioul în junglă. Satul 
meu e în mâinile tale. 

— Fii fără teamă. Am să-l apăr cu preţul vieţii. 

— Cred ceea ce spui. Dar poate că totuşi am făcut o prostie. 

— Sunt clipe, tuan Sutra, când îmi vine să cred că toţi 
oamenii nu-s decât nişte nesăbuiţi. 

— Eşti mai înţelept decât te-arată vârsta. 

Sutra i-a dat o cârpă să învelească radioul, apoi s-au întors 
iar în încăperea principală. Sulina şedea ascunsă în umbră, sub 
streaşina terasei. Văzându-i intrând, s-a ridicat. 

— Vrei să-ţi aduc ceva de mâncare sau de băut, tată? 

„Wabh-lah, a mormăit Sutra în sinea lui, mă întreabă pe mine, 
dar trage cu ochiul la el.” 

— Nu. Du-te la culcare. 

Sulina a scuturat frumos din cap, dar s-a supus. 

— Cred că fiica mea merită o bătaie bună. 

— Ar fi mare păcat să loveşti o fiinţă atât de gingaşă, a spus 
Peter Marlowe. Îmi amintesc ce-mi spunea tuan Abu: „Bate-ţi 
femeia cel puţin o dată pe săptămână şi vei avea linişte în casă. 
Dar nu o bate prea tare, căci atunci o stârneşti mânia şi-ţi va 
răspunde şi ea, în felul ei, şi mult chin îţi va aduce”. 

— Ştiu şi eu zicala asta. Are mult adevăr în ea. Femeile sunt 
dincolo de puterea noastră de a le înţelege. 

Au mai vorbit despre multe altele, şezând pe verandă, cu 
privirea spre mare. Nu erau valuri aproape deloc. Peter 
Marlowe şi-a cerut voie să meargă să se scalde. 


— Aici nu sunt curenţi, i-a spus bătrânul malaiezian, dar 
câteodată mai dau târcoale rechinii. 

— O să am grijă. 

— Să înoţi numai în umbra bărcilor. S-a mai întâmplat să 
treacă uneori câte un japonez în lungul țărmului. Au un tun în 
baterie la vreo trei mile mai încolo. Fii cu ochii-n patru. 

— Am eu grijă. 

Peter Marlowe s-a ţinut în umbra colibelor până a ajuns în 
dreptul bărcilor. Pe cer, Luna începuse de-acum să coboare. 
„Nu mai avem prea mult timp”, şi-a zis el. 

În apropiere de bărci erau mai mulţi bărbaţi şi câteva femei 
care pregăteau şi dregeau năvoadele, schimbând câte-o vorbă 
şi râzând. Nu i-au dat nicio atenţie când s-a dezbrăcat şi a 
intrat încet în mare. 

Marea era caldă, dar se mai întâlnea şi câte un ochi de apă 
rece, ca în toate mările Sudului; a găsit un ochi din acela şi a 
încercat să rămână în el. Era minunat simţământul de libertate, 
aproape ca atunci când, copil fiind, făcea baie în mare la miezul 
nopţii, iar taică-său îi striga de pe mal: „Nu te duce prea 
departe, Peter! Nu uita de curenţi!” 

A înotat pe sub apă, simțind cum îi pătrunde în pori sarea 
mării. Când a ieşit la suprafaţă a suflat ca o balenă şi s-a 
îndreptat cu mişcări leneşe spre apa mică, unde a rămas întins 
pe spate, scăldat de valurile domoale, savurându-şi clipele de 
libertate. 

Cum bătea apa cu picioarele şi mişca din coapse ca să se 
ţină deasupra valurilor, şi-a dat seama că e gol puşcă şi că sunt 
bărbaţi şi femei la mai puţin de douăzeci de yarzi depărtare. 
Dar nu se simţea deloc ruşinat. 

Goliciunea devenise un lucru obişnuit în lagăr. lar lunile 
petrecute în satul din Java îl învăţaseră că nu e nicio ruşine să 
fii om, cu toate dorinţele şi nevoile omeneşti. 

Mângâierea senzuală a mării şi faptul că mâncase atât de 
bine cu puţin timp înainte i-au aprins deodată poftele trupului. 
S-a întors repede cu faţa în jos, şi-a făcut iar vânt în mare, 
ascunzându-se. 

A simţit sub tălpi nisipul de pe fund, a stat aşa, cu apa până 
la gât, s-a uitat înapoi spre mal, spre sat. Bărbaţii şi femeile 
trebăluiau mai departe pe lângă plasele de pescuit. L-a zărit pe 
Sutra în penumbra din cerdacul casei, fumând. Apoi, pe 


cealaltă latură, a văzut-o pe Sulina aplecată pe pervazul 
ferestrei, luminată de opaiţ. Işi ţinea cu mâna sarongul la piept 
şi se uita spre mare. 

Şi-a dat seama că se uită la el şi s-a întrebat ruşinat dacă nu 
cumva îl văzuse cum era cu câteva clipe mai înainte. Au rămas 
aşa, el cu ochii la ea, ea cu ochii la el. Apoi a văzut-o că dă 
sarongul la o parte şi-l pune jos, apoi începe să şteargă încet cu 
prosopul broboanele de sudoare care-i luceau pe trup. 

Copilă a soarelui, copilă a ploii. Părul lung şi negru o 
acoperea aproape în întregime, dar ea şi l-a scuturat pe spate, 
s-a apucat să şi-l împletească în cosiţe. Şi tot timpul nu se uita 
decât la el, surâzând. 

Şi atunci, deodată, fiecare unduire a mării a fost o 
dezmierdare, iar suflul moale al brizei şi atingerea oricărei alge 
plutitoare tot mângâiere a fost... degete fine de curtezane, 
deprinse în veacuri cu dulcea învăţătură. 

„Vei fi a mea, Sulina. Vei fi a mea, oricare ar fi preţul de 
plătit.”. 

Şi-a încordat voinţa ca să-l alunge pe Sutra de pe terasă. 
Sulina îl tot privea. Şi aştepta. Cu aceeaşi nerăbdare. 

„Are să fie a mea, Sutra. Nu mi te pune în cale! Nici să nu 
încerci. Căci altfel zău că...” 

Nu a simţit apropierea lui King şi nici nu a băgat de seamă 
când acesta s-a oprit mirat văzându-l culcat în apă, cu ochii 
pierduţi în zare. 

— Hei, Peter. Peter! 

Auzindu-i glasul ca prin ceaţă, Peter Marlowe a întors încet 
capul, l-a zărit pe King care îi făcea semne de pe mal. 

— Haide o dată, Peter! E timpul s-o luăm din loc. 

Văzându-l pe King, şi-a amintit de lagăr, de sârma ghimpată, 
de radio, de diamant, şi iar de lagăr, de război, de lagăr, de 
radio, de santinelele de care trebuiau să treacă, de îndoiala 
dacă mai ajung la timp, de ce o mai fi nou în lume, de bucuria 
lui Mac atunci când va primi cei trei sute de microfarazi şi va 
şti că există un radio de rezervă în stare de funcţionare. Patima 
bărbătească s-a risipit. Dar durerea a rămas. 

A ieşit din apă şi s-a dus să-şi ia hainele. 

— Văd că nu te ruşinezi deloc, a spus King. 

— De ce? 


— Să te preumbli în halul ăsta. N-o vezi pe fata lui Sutra că 
se uită la tine? 

— A văzut ea destui bărbaţi goi şi nu-i nimica rău în asta. 

Goliciunea nici nu contează când nu e aprinsă de patimă. 

— Câteodată nu te înţeleg deloc. Unde ţi-e decenţa? 

— Mi-am pierdut-o de mult. 

Peter Marlowe şi-a tras repede hainele pe el, s-a apropiat de 
King, îl mai săgeta încă un fior aproape dureros. 

— Mă bucur că ai venit chiar acum. Mulţumesc. 

— De ce? 

— A, nimic important. 

— "Ţi-a fost teamă c-am uitat de tine? 

Peter Marlowe a clătinat din cap. 

— Nu. i-am spus că nu contează. Oricum, îţi mulţumesc! 

Împăratul s-a uitat lung la el, apoi a dat din umeri. 

— Haide. Acum ajungem tocmai bine. 

A pornit înainte pe lângă casa lui Sutra, i-a făcut bătrânului 
semn cu mâna. 

— Salamat! 

— Aşteaptă puţin, Rajah. Numai o secundă şi-am venit! 

Peter Marlowe a urcat în fugă treptele, a intrat în casă. 
Radioul era tot acolo. Ţinându-l sub braţ aşa cum era, învelit 
într-o cârpă, s-a înclinat în faţa lui Sutra. 

— Îţi mulţumesc. Să ştii că e în mâini bune. 

— Du-te cu Dumnezeu, a spus Sutra, a şovăit o clipă, apoi a 
zâmbit. Păzeşte-ţi ochii, fiule. Când n-ai hrană pentru ei, rămâi 
mereu flămând. 

— Am să ţin minte, s-a înclinat iar Peter Marlowe; i s-au 
aprins obrajii, se întreba acum dacă nu o fi chiar adevărat că 
bătrânii de pe aici ştiu să ghicească gândurile oamenilor, 
măcar uneori. Iți mulţumesc. Pace ţie! 

— Pace şi ţie, până la următoarea întâlnire. 

Peter Marlowe s-a întors scurt şi a ieşit. Sulina era la 
fereastra ei, a văzut-o când a dat ocol casei. Sarongul o 
acoperea acum toată. Privirile li s-au întâlnit, au rămas o clipă 
ochi în ochi, făgăduinţa a fost dată, primită şi împărtăşită. A 
urmărit cele două umbre cum urcă pieziş dealul către junglă şi 
le-a însoţit cu gândul bun până ce s-au făcut nevăzute. 

Sutra a suspinat adânc, a păşit fără zgomot în camera 
Sulinei. Ea stătea visătoare la fereastră cu sarongul în jurul 


umerilor. Sutra avea o nuieluşă de bambus în mână; a lovit-o 
tare, dar nu prea tare, peste coapsele goale. 

— Asta e pentru că l-ai ispitit pe englez, când eu nu ţi-am 
spus încă să-l ispiteşti, a certat-o el, încercând să pară foarte 
supărat. 

— Da, tată, a scâncit ea şi fiecare suspin al ei era pentru el 
ca un cuţit înfipt în inimă. 

Dar când a rămas singură, s-a strâns ghem în culcuş şi a 
plâns niţel numai pentru ea, doar de plăcerea lacrimilor. Arsura 
loviturii i s-a întins în trup ca un fior moale, copleşitor de dulce. 


Când erau cam la o milă de sat, Împăratul şi Peter Marlowe 
s-au oprit să-şi dreagă răsuflarea. Abia atunci a băgat de seamă 
King că Peter Marlowe poartă o legătură sub braţ. 

Până atunci mersese el în faţă, atât de concentrat asupra 
izbânzilor din noaptea aceea, atât de atent la pericolele ce-i 
puteau pândi în întuneric, încât nu o observase înainte. 

— Ce-ai acolo? Un supliment de haleală? 

A rămas cu ochii la Peter Marlowe când acesta, zâmbind 
mândru, a desfăşurat cârpa. 

— O surpriză! 

Împăratului i s-a oprit inima în loc. 

— Ce mi-ai făcut, nenorocitule? Ţi-ai pierdut minţile? 

— Care-i problema? s-a mirat aproape sincer Peter Marlowe. 

— Ai căpiat? Chestia asta ne bagă într-un rahat mai mare 
decât naiba ştie ce! N-ai niciun drept să ne pui la amândoi 
capul la bătaie pentru un împuţit de aparat de radio. Şi n-ai 
niciun drept să te foloseşti de legăturile mele pentru învârtelile 
tale, să ştii! 

Peter Marlowe a simţit că-l înghite pământul. Parcă nici nu-i 
venea să creadă. 

— N-am vrut să fac nimica rău... 

— Tu nu-ţi dai seama, fir-ai să fii de bleg! s-a înfuriat şi mai 
tare Împăratul. Radioul ăsta e dinamită curată! 

— Dar în lagăr nu mai avem... 

— Şi nici nu trebuie! Aruncă-l naibii chiar în clipa asta! Şi- 
am să-ţi mai spun ceva. Între noi doi totul s-a terminat. Gata! 
N-ai dreptul să mă bagi în nu ştiu ce încurcături fără să-mi spui 
nimic, Ar trebui să-ţi dau o bătaie să-ţi sune apa-n cap! 

— Încearcă! 


Peter Marlowe era şi el acum mâniat şi furios, la fel de furios 
ca şi Împăratul. 

— Mi se pare c-ai uitat că suntem în război şi că n-avem 
niciun radio în lagăr. Unul dintre motivele pentru care am venit 
cu tine este că am sperat să fac rost de un condensator. lar 
acum am un aparat complet... care şi merge! 

— Aruncă-l dracului! 

— Nu. 

Cei doi bărbaţi stăteau faţă-n faţă, neclintiţi, neînduplecaţi. 
O clipă, doar o clipă, Împăratul a fost cât pe o să se 
năpustească asupra lui Peter Marlowe, să-l facă fărâme. 

Împăratul ştia însă că înverşunarea nu face nici doi bani 
atunci când ai de luat o hotărâre importantă, iar acum, după ce 
trecuse de primul şoc, putea iar să judece la rece şi să 
analizeze situaţia. 

În primul rând, trebuia să recunoască faptul că, deşi nu prea 
se face să rişti atât de tare, de data asta reuşita era clară. Dacă 
Sutra n-ar fi avut chef să-i dea lui Pete radioul, s-ar fi fofilat el 
cumva, i-ar fi spus: „La dracu', n-avem niciun radio pe-aici!” şi 
salut. Aşa că până aici nu s-a petrecut nimic rău. lar afacerea s- 
a făcut în particular, între Pete şi Sutra, pentru că Cheng San 
trebuie să fi fost deja plecat. 

In al doilea rând, un radio de a cărui existenţă el ştie, dar 
care nu se află în baraca lui, i-ar putea fi mai mult decât 
folositor. În felul ăsta ar fi la curent eu evoluţia situaţiei şi ar şti 
precis când trebuie să pună la punct evadarea. Aşa că, una 
peste alta, nu-i nicio nenorocire... decât că Pete a cam sărit 
peste cal. Acum, hai să vedem cum stau lucrurile şi-aici. Dacă 
ai încredere într-un om şi-l angajezi, înseamnă că ai nevoie de 
mintea lui. Nu-i nicio scofală să te-alegi cu un tip care ştie doar 
să stea la locul lui şi să-ţi execute ordinele. Iar Pete fusese cu 
siguranţă la înălţime în timpul tratativelor. Atunci când se 
organizează evadarea, dacă va fi cazul, Peter va fi inclus şi el în 
pluton. Trebuie să fie şi unul care vorbeşte limba. Da, şi încă 
ceva: Pete nu s-a speriat, chiar deloc. Deci, trăgând linie, 
Împăratul îşi dădea acum seama că ar fi o neghiobie să se ia la 
bătaie cu el înainte de a şti limpede cum ar putea folosi această 
nouă situaţie ca un om de afaceri ce se află. Chiar aşa, nu 
trebuia să-şi iasă din sărite ca un copilaş de doi ani. 

— Pete. 


A văzut sfidarea din ochii lui Peter Marlowe, a văzut şi cum i 
s-au încordat fălcile. „Mă întreb dacă i-aş putea veni de hac 
slăbănogului. Asta da, sigur. Am douăzeci, poate treizeci de 
kilograme în plus.” 

— Da? 

— Îmi pare rău că mi-a sărit ţandăra. Chestia cu radioul e o 
idee bună. 

— Cum? 

— Am zis doar că-mi pare rău. E o idee minunată. 

— Zău dacă te mai înțeleg, a rămas nedumerit Peter 
Marlowe. Acum sari la mine ca un nebun, iar în secunda 
următoare îmi spui că e o idee bună. 

„Îmi place tipul, fir-ar el să fie, şi-a zis Împăratul în sinea lui. 
Are vână.” 

— Vezi tu, eu cam fac alergie la radiourile astea, n-au niciun 
viitor, a râs el încetişor. N-au nicio valoare la a doua vânzare! 

— Asta înseamnă că nu te-ai săturat de mine? 

— Pe naiba, nu. Suntem pretenari! l-a înghiontit el în glumă. 
Am fost doar puţin întors pe dos de faptul că nu mi-ai spus. Aici 
n-ai făcut bine. _ 

— Îmi pare rău. Ai dreptate. Imi cer scuze. M-am purtat 
caraghios şi am fost şi nedrept. Ştii doar că n-aş fi vrut să-ţi 
creez probleme în niciun fel. Zău că-mi pare rău. 

— Hai să batem palma. Imi pare rău că mi-am ieşit din 
sărite. Dar data viitoare să-mi spui dinainte atunci când ai de 
gând să faci ceva. 

Peter Marlowe i-a strâns mâna. 

— Ai cuvântul meu. 

— Pentru mine e de-ajuns, a spus King, bucurându-se în 
gând că a trecut norul. Acum spune-mi şi mie ce dracu' e ăla un 
condensator? 

Peter Marlowe i-a povestit despre cele trei ploşti. 

— Înseamnă că tot ce-i trebuie lui Mac e un singur 
condensator, nu-i aşa? 

— El aşa crede. 

— Ştii ce-aş zice eu? Cred că cel mai bine ar fi să scoţi numai 
condensatorul şi să renunti la radio. Îl îngropi aici. Are să fie în 
siguranţă. lar dacă aparatul vostru nu funcţionează, putem să 
venim oricând să-l luăm. N-ar fi o problemă pentru Mac să pună 
condensatorul înapoi. Ar fi cu adevărat cam greu de ascuns 


radioul în lagăr şi, în definitiv, ar fi şi prea mare ispita să bagi 
pur şi simplu porcăria asta în priză, nu-i aşa? 

— Ba da, a fost de acord Peter Marlowe, apoi s-a uitat 
întrebător la King. Ai să vii atunci cu mine să-l luăm? 

— Sigur că da. 

— Dacă, dintr-un motiv sau altul, eu n-am să mai pot veni, te 
duci tu singur după el? Dacă te roagă Mac sau Larkin? 

King a stat o clipă pe gânduri înainte de a răspunde. 

— Sigur. 

— Pe cuvântul tău? 

— Da, a zâmbit subţire Împăratul. Pui mare preţ pe chestia 
asta cu cuvântul dat, nu-i aşa, Peter? 

— Cum altfel poţi judeca un om? 

Lui Peter Marlowe nu i-au trebuit decât câteva secunde ca 
să desprindă firele care legau condensatorul de măruntaiele 
radioului. A mai trecut un minut până a săpat o gropiţă în 
pământ şi a învelit bine aparatul cu cârpa. Au pus o piatră plată 
pe fundul gropii, au acoperit bine radioul cu frunze uscate, au 
netezit pământul din jur şi au tras un ciot de lemn peste 
ascunzătoare. În două săptămâni umezeala din sol avea să-l 
facă inutilizabil, dar asta le dădea destul timp să se întoarcă 
după el dacă nu izbuteau să repare până atunci aparatul ascuns 
în ploşti. 

Peter Marlowe şi-a şters sudoarea de pe frunte. O boare 
fierbinte, venită pe neaşteptate, îi învăluise dintr-o dată, iar 
mirosul de transpiraţie atrăgea noi nori de insecte care bâzâiau 
înnebunite în jurul lor. 

— Mama lor de țânțari! a suduit el încet, apoi a ridicat 
privirea spre cerul întunecat ca să ghicească timpul, cuprins de 
îngrijorare. Nu crezi că e cazul să o cam luăm din loc? 

— Încă nu. E doar patru şi un sfert. Momentul cel mai 
potrivit este cu puţin înainte de a se lumina. Mai aşteptăm zece 
minute, atunci ajungem exact la vreme. Prima dată, a zâmbit 
King, prima dată când am trecut gardul mi-a fost şi mie cam 
frică. La întoarcere a trebuit să aştept chiar lângă reţeaua de 
sârmă ghimpată. O jumătate de oră, dacă nu mai mult, am stat 
acolo până ce am putut să mă strecor înapoi. Doamne, când îmi 
amintesc... M-au trecut toate năduşelile, a încheiat el, alungând 
cu mâna roiul de musculiţe. Fir-ar ei de țânțari! 


Au mai stat jos un timp, ascultând perpetua mişcare a 
junglei. O mulţime de licurici se înşirau în şănţuleţul din 
marginea potecii, luminând-o. 

— Parc-am fi noaptea pe Broadway“, a spus King. 

— Am văzut pe vremuri un film, îi spunea Times Square“. O 
poveste cu ziarişti. Stai să-mi amintesc. Cred că era cu 
Cagneyff. 

— De ăsta nu-mi aduc aminte. Dar Broadway-ul trebuie să-l 
vezi aşa cum e în realitate. Ca şi cum s-ar face zi în mijlocul 
nopţii. Peste tot numai reclame de neon şi lumini de tot felul. 

— Tu de-acolo eşti? Din New York? 

— Nu. Am fost acolo de vreo două ori. De fapt, am fost cam 
peste tot. 

— Dar de unde eşti? 

— Taică-meu e mereu pe drumuri, a dat din umeri King. 

— Ce meserie are? 

— Bună întrebare. Câte puţin din una, câte puţin din alta. 
Dar majoritatea timpului e beat. 

— Înţeleg. Trebuie să fie cam greu cu el. 

— Când eşti copil e destul de greu. 

— Mai ai pe cineva? 

— Maică-mea a murit. S-a prăpădit când eu aveam vreo trei 
ani. Fraţi sau surori n-am. M-a crescut tata. E un pierde-vară, 
dar am învăţat de la el multe despre viaţă. Una la mână că 
sărăcia e o boală. Doi la mână că banii sunt totul. Trei la mână, 
nu contează cum îi dobândeşti, totul e să-i ai. N 

— Ştii, eu nu m-am gândit niciodată prea mult la bani. Imi 
închipui că în armată... vezi tu, îţi vine mereu solda lunară, ai 
asigurat un anumit nivel de viaţă, aşa că banii nu înseamnă 
mare lucru. 

— Cât câştigă taică-tău? 

— Nu ştiu precis. Bănuiesc eu că în jur de şase sute de lire 
pe an. 


4 Stradă din New York unde se află multe teatre, cinematografe, 
restaurante cu reclame luminoase. 

15 Piaţă în extremitatea Broadway-ului în care este situată şi redacţia 
ziarului „New York Times”. 

46 James Cagney (1900-1986), celebru actor american de film. 


— Cristoase! Asta face numai două mii patru sute de dolari. 
Păi, luam eu o mie trei sute la gradul meu de caporal. Pe 
cinstea mea că nu m-aş osteni pentru banii ăştia. 

— Poate c-o fi altfel în State. Dar în Anglia te poţi descurca 
binişor. Desigur, maşina noastră e destul de veche, dar asta nu 
prea contează, iar când termini serviciul ai şi-o pensie. 

— Cât? 

— Aproximativ jumătate din solda ta. 

— Asta mi se pare o nimica toată. Nu-i înţeleg pe cei care se 
fac militari de carieră. O fi pentru că n-au reuşit altfel în viaţă. 

Din coada ochiului, King a băgat de seamă cum s-a 
îmbăţoşat Peter Marlowe. 

— Sigur, a adăugat el repede, asta nu se referă la Anglia. Eu 
spuneam cum e în Statele Unite. 

— E o viaţă frumoasă în armată... pentru un bărbat. Bani 
destui... duci o viaţă interesantă în cele mai diferite părţi ale 
lumii. Mereu lume nouă, întâlniri, petreceri... Pe urmă, ofiţerii 
mai au şi un alt fel de prestigiu, a mai spus Peter Marlowe, 
aproape ca o scuză. Păstrătorii tradiţiei, chestii de-astea, ştii tu. 

— Ai să rămâi în armată şi după război? 

— Bineînţeles. 

— Mie îmi pare, a cugetat King, scobindu-se în dinţi cu o 
bucăţică de coajă de copac, mi se pare că-i prea uşor aşa. Nu-i 
ceva după care să te dai în vânt şi nici nu-i o treabă de viitor să 
primeşti mereu ordine de la nişte tipi care, cei mai mulţi, sunt 
nişte oameni de nimic. Cel puţin aşa îmi pare mie. Şi, pe naiba, 
asta nu-i leafă din care să te-alegi cu ceva. Să ştii, Pete, ar 
trebui să vii să vezi cum e în State. Cum e acolo nu-i nicăieri în 
lume. Chiar nicăieri. Fiecare de capul lui şi unul mai al dracului 
decât altul. Tot ce ai de făcut e să prinzi un fir şi să fii mai bun 
decât mototolul de-alături. Asta zic şi eu viaţă interesantă. 

— Nu cred că mi s-ar potrivi. Într-un fel, ştiu că nu-s făcut să 
câştig bani. Mie mi-e mai bine să fac ceea ce m-am născut să 
fac. 

— Asta-i o prostie. Numai pentru că taică-tău s-a făcut 
militar... 

— Ni se trage încă din 1720. Din tată-n fiu. Cam prea lungă 
tradiţia ca să încerci să lupţi împotriva ei. 

— E ceva vreme! a mormăit King. Eu nu ştiu decât de tata şi 
de tata lui tata. Mai încolo... nimic. Tot ce ştiu e că strămoşii 


mei se presupune că au venit de pe Vechiul Continent cândva 
prin 1880. 

— Din Anglia? 

— Pe naiba! Cred că din Germania. Sau poate de pe undeva 
din centrul Europei. Cui dracului îi mai pasă acum? Sunt 
american şi asta-i tot ce contează. 

— Toţi cei din neamul Marlowe au fost militari, asta-i 
situaţia! 

— Ba pe naiba! Nu depinde decât de tine. Fii atent. Hai să 
luăm situaţia ta de acum. Eşti în bani pentru că ţi-ai pus mintea 
la bătaie. Poţi să ajungi mare în afaceri, totul e să vrei. Ştii să 
vorbeşti ca un asiatic, nu-i adevărat? Eu am nevoie de mintea 
ta. Pentru asta eu te plătesc... stai aşa, nu te zburli iar la mine! 
Asta-i stilul american. Cui îi mişcă mintea ia bani pentru asta. 
Asta n-are nimic de-a face cu faptul că suntem prieteni. Nimic. 
Dacă n-aş plăti înseamnă că sunt ultimul om. 

— Dar asta-i rău. Nu trebuie să fii plătit dacă vrei să dai o 
mână de ajutor. 

— Zău dacă nu trebuie să-ţi fac niţică educaţie. Mi-ar plăcea 
să te iau cu mine în State şi să te pun pe calea cea dreaptă. Cu 
accentul tău caraghios de inglişman le-ai face praf pe toate 
muierile. Le-ai da gata într-o clipită. Te-am pune şef peste 
sectorul de lenjerie de damă. 

— Doamne sfinte! i-a zâmbit Peter, dar cu o umbră de oroare 
în glas. Să mă pui pe mine să vând ceva e ca şi cum m-ai pune 
să zbor. 

— Dar tu ştii să zbori. 

— Fără avion, asta am avut în vedere. 

— Sigur. Am glumit, s-a corectat King, s-a uitat la ceas. 
Parcă trece vremea mai încet când ai de aşteptat. 

— Câteodată îmi vine să cred că nu mai scăpăm niciodată 
din cloaca asta împuţită. 

— Ehei, Unchiul Sam i-a cam pus pe fugă pe niponi. Acum nu 
mai durează mult. Şi chiar dacă durează, cui dracului îi pasă? 
Noi suntem nişte oameni făcuţi, prietene. Asta-i tot ce 
contează. 

King s-a mai uitat o dată la ceas. 

— Hai să luăm colbu-n copite. 

— Ce-i aia? 

— S-o luăm din loc. 


— A, aşa? s-a ridicat în picioare Peter Marlowe. Macduff, 
arată calea!“ a exclamat el bucuros. 

— Cum? 

— Aşa, o vorbă înseamnă „Să luăm colbu-n copite”. 

Încântaţi amândoi că s-au împrietenit la loc, au pornit prin 
junglă. Au traversat drumul fără probleme. Acum, după ce au 
trecut de zona patrulată, au luat-o pe o scurtătură şi au ajuns 
cam la un sfert de milă de lagăr. King păşea în faţă, calm, 
netulburat. Numai licuricii şi roiurile de țânțari ce-i mai 
stânjeneau ceva la mers. 

— Cristoase, ăştia pişcă parcă mai rău. 

— Aşa e. Dac-aş putea i-aş frige pe toţi, i-a răspuns tot în 
şoaptă Peter Marlowe. 

În clipa următoare au văzut baioneta îndreptată spre ei. Au 
încremenit pe loc. 

Japonezul şedea cu spatele sprijinit de un copac, cu ochii 
pironiţi la ei, cu un rânjet înfiorător pe faţă; arma o ţinea între 
genunchi, cu baioneta înainte. 

l-a fulgerat pe amândoi acelaşi gând: „Doamne! Utram 
Road! Suntem morţi. Ucide!” 

King a reacţionat primul. Dintr-un salt a fost asupra 
santinelei, i-a smuls arma din mână, s-a rostogolit într-o parte 
şi într-o clipă a fost iar în picioare, gata să-i zdrobească 
japonezului capul cu patul puştii. Peter Marlowe s-a aruncat şi 
el să-l strângă de gât. Un al şaselea simţ i-a dat de veste, s-a 
răsucit din săritură, cu mâinile întinse, s-a izbit de copac. 

— Nu te-atinge de el! 

Peter Marlowe a sărit în picioare, l-a luat de mijloc pe King, 
l-a tras mai încolo. 

Santinela nu se mişcase. Acelaşi zâmbet răuvoitor îi strâmba 
faţa. 

— Ce dracu' faci? a şuierat îngrozit King, ţinând arma sus, 
gata să lovească. 

— Nu te apropia de el! Hai mai repede de-aici, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Peter Marlowe i-a smucit carabina din mâini, a aruncat-o 
lângă japonezul mort. Abia atunci a văzut King şarpele din 
poala santinelei. 


17 Replică din tragedia „Macbeth” de William Shakespeare. 


— Doamne, a hârâit el, făcând un pas înainte să-l vadă mai 
bine. 

Peter Marlowe l-a prins iar în braţe, s-a agăţat de el ca un 
nebun. 

— Nu te-apropia! Fugi dracului de-aici, fugi! 

A luat-o primul la goană, cât mai departe de copaci, croindu- 
şi drumul de-a dreptul prin tufişuri, fără să-i pese de zgomot. 
King s-a repezit după el. S-au oprit numai când au ajuns într-o 
poiană. 

— Ce-ai înnebunit? s-a strâmbat King, luptând să-şi recapete 
răsuflarea. Nu era decât un prăpădit de şarpe! 

— Era un şarpe zburător, a gâfâit Peter Marlowe. Ăştia 
trăiesc în copaci. Dacă te înţeapă, mori pe loc, bătrâne. Se urcă 
sus, pe crengi, se încolăcesc strâns, ca un arc şi-şi dau drumul 
jos, drept. În capul victimei. Avea unul în poală şi unul 
dedesubt. În mod sigur mai erau şi alţii, pentru că se ţin 
întotdeauna în cuiburi. 

— Sfinte Cristoase! 

— De fapt, bătrâne, ar trebui să le fim recunoscători 
târâtoarelor acelora  scârboase, a spus Peter Marlowe, 
încercând să respire mai rar ca să-şi potolească bătăile inimii. 
Japonezul mai era cald încă. Nu era mort de mai mult de două 
minute. Dacă nu-l muşcau, ne-ar fi prins. Şi trebuie să-i 
mulţumim lui Dumnezeu că ne-am luat la harţă. Asta le-a dat 
timp şerpilor să-şi facă treaba. Niciodată n-o să mai fim atât de 
aproape de a da în primire! De moarte, înţelegi? Niciodată! 

— Iar eu n-am să mai vreau să văd un blestemat de japonez 
cu o blestemată de baionetă îndreptată spre mine în toiul unei 
nopţi blestemate ca asta. Haidem! Mai bine să plecăm naibii 
de-aici. 

Curând au ajuns în apropierea reţelei de sârmă ghimpată, s- 
au pregătit să aştepte momentul potrivit. Încă nu puteau să 
parcurgă în fugă distanţa scurtă până la gard. Era prea multă 
lume în jur. Ca un făcut, mulţi se mai plimbau încă, nişte stafii 
umblătoare, cei care n-aveau somn şi cei care dormeau de-a-n 
picioarelea. 

Erau binevenite clipele acelea de odihnă pentru că încă le 
mai tremurau genunchii; erau amândoi recunoscători că au 
scăpat cu viaţă şi de data asta. 


„Doamne, ce noapte, îşi zicea în gând King. Dacă nu era 
Pete, aş fi fost mort şi-ngropat. Am fost cât pe ce să-i pun 
japonezului piciorul în piept înainte de a-l izbi cu patul armei. 
N-a mai lipsit decât un pas. Şerpii! Nu pot să-i sufăr pe şerpi. 
Hidoase fiinţe!” 

Pe măsură ce se liniştea, stima lui faţă de Peter Marlowe era 
tot mai mare. 

— Ea doua oară când mă scoţi din belea, i-a şoptit. 

— Tu ai pus primul mâna pe armă. Dacă japonezul nu era 
mort, l-ai fi ucis sigur. Eu am fost mai lent. 

— Ei, eu eram mai în faţă..., s-a oprit din vorbă King, a 
zâmbit. Hei, Peter. Noi facem echipă bună împreună. Cu 
înfăţişarea ta şi mintea mea, o scoatem noi la capăt. 

Pe Peter Marlowe l-a pufnit râsul. A încercat să şi-l înăbuşe, 
s-a rostogolit pe spate. Hohotele acelea sugrumate şi lacrimile 
ce-i şiroiau pe obraji l-au molipsit şi pe King, a început şi el să 
se chircească de râs. Într-un târziu, Peter Marlowe a şoptit 
printre sughiţuri: 

— Termină o dată, pentru Dumnezeu. 

— Tu ai început. 

— Ba nu. 

— Nu, tu... ai spus, ai spus..., nu şi-a mai terminat vorba 
King, ştergându-şi lacrimile. Parcă-l văd pe niponul ăla. Şedea, 
păcătosul, ca un maimuţoi şi... 

— Ia uită-te acolo! 

Le-a pierit râsul la amândoi. 

De cealaltă parte a reţelei de sârmă ghimpată, Grey îşi făcea 
rondul. L-au văzut cum se opreşte în dreptul barăcii 
americanilor. L-au văzut cum aşteaptă în umbra zidului, cum se 
uită spre gard, aproape pe direcţia lor. 

— Crezi că ştie? a întrebat în şoaptă Peter Marlowe. 

— Habar n-am. Dar e sigur că nu putem risca să trecem 
acum. Măi aşteptăm. 

Au mai aşteptat. Incet, cerul a început să se însenineze. Grey 
se ţinea tot în partea umbrită, mai pândea spre baraca 
americanilor, îşi plimba privirea prin lagăr. Împăratul îşi dădea 
seama că, din locul unde se postase, Grey putea să-i vadă patul. 
Ştia că Grey văzuse că el nu-i acolo. Dar aşternutul era 
desfăcut, putea să fi ieşit şi el la plimbare prin lagăr, ca şi alţii 
pe care nu-i lua somnul. Nu exista nicio regulă care să zică 


limpede că trebuie să stai în patul tău. „Dar hai mai repede, 
şterge-o dracului de-aici, Grey!” 

— Acum trebuie să trecem dincolo cât de iute, a şoptit King. 
Se luminează şi asta nu-i bine deloc. 

— Să încercăm prin altă parte? 

— De acolo vede toată lungimea gardului, până în colţul 
celălalt. 

— Crezi că a scăpat ceva... ne-o fi turnat careva? 

— S-ar putea. Dar poate că-i numai o coincidenţă, şi-a 
muşcat buzele King. 

— Ce-ai zice s-o luăm prin zona latrinelor? 

— Prea mare riscul. 

Au mai aşteptat. Pe urmă l-au văzut pe Grey că se mai uită o 
dată în direcţia lor şi pleacă. L-au urmărit din ochi până a dat 
colţul după zidul închisorii. 

— S-ar putea să fie o cursă, a zis King. Să-i mai dăm două 
minute. 

Secundele li se păreau ceasuri, cerul se lumina tot mai tare, 
umbrele începeau să se risipească. Acum nu mai era nimeni în 
preajma gardului, nimeni la vedere. 

— Hai, acum sau niciodată. 

Au străbătut în goană distanţa până la gard: în câteva 
secunde au trecut pe sub sârma ghimpată şi s-au băgat în 
şanţul de scurgere. 

— Fugi la baracă, Rajah. Eu mai aştept. 

— Okay! 

Cu toate că era mai voluminos, King era şi iute de picior; în 
câteva clipe a fost în baracă. Peter Marlowe a ieşit din şanţ. 
Parcă i-a şoptit un glas să se aşeze pe marginea şanţului şi să 
rămână cu ochii în zare, privind dincolo de lagăr prin reţeaua 
de sârmă ghimpată. Atunci, din coada ochiului, l-a zărit pe Grey 
cum dă colţul şi se opreşte. Şi-a dat seama imediat că a fost 
văzut. 

— Marlowe! 

— A, salut, Grey. Nici tu nu poţi dormi? l-a întrebat, 
pocnindu-şi oasele. 

— De cât timp eşti aici? 

— De câteva minute; cred. Am ostenit de-atâta mers şi m-am 
aşezat să mă odihnesc. 

— Unde ţi-e amicul? 


— Care dintre ei? 

— Americanul, a zâmbit strâmb Grey. 

— Ce ştiu eu? Doarme, probabil. 

Grey s-a uitat cu luare-aminte la straiele chinezeşti de pe 
Peter Marlowe. Tunica era sfâşiată la umeri şi udă de sudoare. 
Pe piept şi pe genunchi era plin de noroi şi de bucăţi de frunze 
uscate. O dâră de noroi pe obraz. 

— Cum de te-ai murdărit în halul ăsta? Şi de ce eşti atât de 
transpirat? Ce mai pui la cale? 

— Sunt murdar pentru că... un pic de noroi cinstit nu 
deranjează pe nimeni. De fapt, a continuat Peter Marlowe, 
ridicându-se în picioare şi scuturându-şi genunchii şi fundul 
pantalonilor, nimic nu-i mai bun decât un pic de noroi ca să te 
facă să te simţi curat după ce te speli. Şi transpir pentru că 
transpiri şi tu. Ştii cum vine chestia asta la tropice... căldură 
mare, specificul local. 

— Ce ai în buzunare? 

— Faptul că ai o minte redusă şi bănuitoare ca de gândac 
încă nu înseamnă că toată lumea nu face altceva decât să 
transporte marfă de contrabandă. Nu e nicio regulă care să-i 
interzică omului să se plimbe prin lagăr dacă n-are somn. 

— Corect, i-a replicat Grey. Dar există o regulă care 
interzice plimbările în afara lagărului. 

Peter Marlowe l-a măsurat nonşalant cu privirea, dar nu se 
simţea deloc în apele lui. Încerca să ghicească ce naiba o fi în 
mintea lui Grey. O fi ştiind oare ceva? 

— Trebuie să fii nebun să încerci una ca asta. 

— Chiar aşa. 

Grey s-a mai uitat o dată la el, lung, scrutător. Apoi s-a întors 
şi a plecat. 

Peter Marlowe l-a urmărit cu privirea. Pe urmă s-a întors şi 
el şi a plecat în direcţia opusă, fără să arunce măcar o privire 
spre baraca americanilor. În ziua aceea Mac urma să iasă de la 
infirmerie. Peter Marlowe a zâmbit, gândindu-se la cadoul care- 
l aştepta pe Mac la reîntoarcerea acasă. 

În siguranţă acum, lungit în patul lui, King l-a petrecut cu 
ochii pe Peter Marlowe. Apoi s-a concentrat asupra lui Grey, 
inamicul care stătea ţeapăn şi ameninţător în lumina tot mai 
puternică a zorilor. 


Scheletic, cu nişte pantaloni scurţi, ferfeniţiţi pe el, cu nişte 
galenţi primitivi în picioare, fără cămaşă, cu banderola de ofiţer 
pe braţul gol, cu o beretă răpciugoasă, de la trupele de tancuri, 
pe cap. O rază subţire de soare s-a aprins pe insigna metalică 
de pe beretă, transformând-o din nimic în aur topit. 

„Cât oi fi ştiind tu, Grey, ticălosule?” s-a întrebat Împăratul 
în sinea lui. 


CARTEA III 


Capitolul 15 

Era la puţin timp după răsăritul soarelui. 

Peter Marlowe stătea întins în patul lui, luptându-se să-şi 
alunge somnul. 

„N-o fi fost oare doar un vis?” s-a întrebat, trezindu-se brusc. 
Cu degetele tremurânde, a pipăit bucăţica de pânză în care era 
înfăşurat condensatorul şi abia atunci a ştiut sigur că n-a fost 
vis. 

Ewart s-a foit în patul de sus, suspinând că trebuie să se 
scoale. 

— 'Mahlu să fie de capul nopţii, a mormăit el, atârnându-şi 
picioarele peste marginea patului. 

Peter Marlowe şi-a amintit că era rândul unităţii lui să facă 
de serviciu la closete. A ieşit din baracă şi s-a dus să-l trezească 
în ghionţi pe Larkin. 

— Ce? Cine? A, tu erai, Peter, s-a bâlbâit Larkin, revenind cu 
greu la realitate. Ce s-a întâmplat? 

Peter Marlowe s-a stăpânit cu greu să nu-i destăinuie 
deodată vestea cea bună despre condensator; dorea să aştepte 
până ce este şi Mac de faţă, aşa că a spus doar atât: 

— De serviciu la budă, bătrâne. 

— Cristoşii şi Dumnezeii! Iar ne-a venit rândul? 

Larkin s-a întins cât era de lung ca să-şi potolească junghiul 
din spate, şi-a legat sarongul, şi-a tras papucii în picioare. 

Au găsit minciogul şi un bidon de cinci galoane, au trecut în 
cealaltă parte a lagărului care tocmai începuse să se trezească 
la viaţă. Când au ajuns în zona latrinelor n-au dat nicio atenţie 
celor care se aflau acolo, după cum nici aceştia nu i-au băgat în 
seamă. 

Larkin ridica scârbit capacul de pe gurile de puț, iar Peter 
Marlowe plimba repede minciogul pe pereţii găurii. Când 
scotea plasa afară aceasta era plină de gândaci. Scutura 
conţinutul minciogului în bidon şi mai învârtea o dată unealta 
în gaură. Încă o recoltă bogată. 

Larkin punea capacul la loc şi treceau la puţul următor. 

— Ține bine bidonul, a spus enervat Peter Marlowe. Uite ce- 
ai făcut! Mi-au scăpat cel puţin o sută. 

— Lasă că mai sunt destui, a bombănit dezgustat Larkin, 
apucând bidonul mai strâns. 


Putoarea era năprasnică, dar şi recolta era bogată. Nu după 
mult timp bidonul s-a umplut. Cel mai mic dintre gândaci 
măsura aproape patru centimetri. Larkin a potrivit capacul la 
bidon şi au pornit cu el spre infirmerie. 

— Nu prea mi-ar surâde asta ca meniu fix, a declarat Peter 
Marlowe. 

— Chiar n-ai minţit că ai mâncat aşa ceva în Java, Peter? 

— Sigur că nu. Ca şi tine, de altfel. Aici, la Changi. 

Larkin era să scape bidonul din mână. 

— Ce spui? 

— Doar nu crezi că o să le dau doar doctorilor acest deliciu 
oriental, care mai e şi sursă de proteine, şi n-am să profit şi eu, 
pentru noi toţi, nu-i aşa? 

— Dar am avut o convenţie! a strigat la el Larkin. Ne-am 
înţeles toţi trei că nu gătim nicio mâncare exotică înainte de a 
le spune şi celorlalţi. 

— l-am spus lui Mac şi el a fost de acord. 

— Dar eu n-am fost, ce mama dracului! 

— Ei, haide, gata, colonele! A trebuit să-i prindem şi să-i 
preparăm în secret şi pe urmă ne-am desfătat ascultându-te ce 
mâncărică bună ţi-am făcut. Află că suntem şi noi la fel de 
gingaşi la mâncare ca şi tine. 5 

— Data viitoare vreau să ştiu şi eu ce înghit. Îţi ordon, să 
ştii! 

— Am înţeles, să trăiţi! s-a hlizit Peter Marlowe. 

Au predat bidonul la bucătăria infirmeriei. Era o încăpere 
mică, separată, unde se gătea numai pentru bolnavii aflaţi în 
stare disperată. 

Când s-au întors la bungalov, Mac îi aştepta deja. Avea 
obrazul galben-cenuşiu, ochii injectaţi, îi tremurau mâinile, dar 
trecuse peste criza de friguri. Acum putea iar să zâmbească. 

— Mă bucur că eşti iar printre noi, camarade, a anunţat ritos 
Larkin, luând loc pe pat. 

— Bine. 

Cu un gest indiferent, Peter Marlowe a scos din buzunar 
bucăţica de cârpă. 

— A, apropo, a spus el cu o neglijenţă voit accentuată. S-ar 
putea ca asta să folosească la ceva, cândva. 

Mac a desfăcut legăturica fără niciun chef. 

— Să mă trăsnească Dumnezeu! a rostit Larkin. 


— Al dracului să fii, Peter, a spus Mac cu voce tremurândă. 
Tu ce vrei, să-mi provoci un atac de cord? 

Peter Marlowe păstra o figură impasibilă, glasul la fel, plat, 
dar sufletul îi tresaltă de bucurie. 

— N-are rost să ne sară tensiunea dintr-o nimica toată. 

Pe urmă nu şi-a mai putut reţine surâsul. Jubila. 

— Fir-ai tu să fii cu sângele tău rece de insular cu tot, a 
încercat Larkin să pară supărat, dar era şi el la fel de încântat. 
Cum de-ai pus mâna pe el, camarade? 

Peter Marlowe a dat din umeri. 

— Tâmpită întrebare. lartă-mă, Peter, şi-a cerut scuze 
Larkin. 

Peter Marlowe ştia că nu-l va mai întreba niciodată. Era mult 
mai bine ca ei să nu ştie nimic despre sat. 


Se lăsase înserarea. 

Larkin stătea de pază. Peter Marlowe stătea şi el de pază. 
Ascuns sub pologul de țânțari, Mac a montat condensatorul. 
Apoi, arzând de nerăbdare şi rostind în gând o rugăciune, a 
conectat cordonul de legătură la sursa de curent. Scăldat de 
sudoare, a dus casca la ureche. 

Chinul aşteptării. Era o zăpuşeală sufocantă sub polog, iar 
zidurile şi podeaua de beton păstrau căldura soarelui aflat 
acum la asfinţit. A auzit un ţânţar bâzâind agresiv, gata să 
atace. Mac l-a înjurat, dar n-a încercat să-l descopere şi să-l 
prindă pentru că, deodată, s-au auzit nişte paraziți în cască. 

Degetele încordate, ude de transpiraţia ce i se prelingea pe 
braţe, i-au alunecat pe şurubelniţă. S-a şters pe mână. 
Bâjbâind, a găsit buza şurubelului de la potenţiometru, a 
început să-l răsucească încet, cu nesfârşită grijă. Paraziţi. 
Numai paraziți. Şi, dintr-o dată, muzică. O înregistrare de-a lui 
Glenn Miller“. 

Melodia s-a terminat, s-a auzit vocea crainicului: „Aici 
Calcutta. Continuăm recitalul lui Glenn Miller cu melodia 
«Serenadă sub Lună»”. 

Prin deschiderea uşii, Mac îl vedea pe Larkin cum stă 
ghemuit în întuneric, iar dincolo de el se zăreau oameni 
trecând încoace şi încolo pe aleea dintre şirurile de bungalovuri 


48 Glenn Miller (1904-1944), muzician american, interpret şi şef de 
formaţie de jazz. 


de beton. I-a venit să iasă afară şi să strige: „Hei, băieţi, nu 
vreţi să ascultati ştirile? Am prins Calcutta!” 

Mac a mai ascultat câteva minute, apoi a deconectat 
aparatul de la reţea, a băgat ploştile în învelitorile lor de pâslă 
cenuşiu verzuie, le-a lăsat aruncate pe cele două paturi. La 
zece, postul de radio Calcutta va difuza un buletin de ştiri, aşa 
că, pentru a nu mai pierde timpul, Mac a ascuns cordonul şi 
casca sub saltea în loc să le bage în cea de-a treia ploscă. 

Stătuse chircit sub polog atâta vreme încât simţea că-i 
trosneşte spinarea; când s-a sculat în picioare a gemut de 
durere. 

Atent la postul lui de veghe, Larkin a întors capul. 

— Ce-i cu tine, camarade? Nu-ţi vine somnul? 

— Nu prea, băiete. 

Mac a ieşit la aer, s-a aşezat şi el pe vine alături de Larkin. 

— N-ar trebui să te oboseşti prea tare, mai ales acum, în 
prima zi după ieşirea din spital. 

Larkin nici nu avea nevoie să i se spună că aparatul merge 
perfect. O scurtă privire spre Mac i-a fost de-ajuns. L-a îmboldit 
uşurel cu cotul. 

— Te-ai făcut bine, păcătos bătrân. 

— Unde-i Peter? a întrebat Mac, deşi ştia că face de pază în 
partea dinspre duşuri. 

— Uite-l acolo. Stă şi el ca prostul. Uită-te la el! 

— Hei, 'mabhlu sana! a strigat Mac. 

Peter Marlowe ştia de-acum că Mac îşi terminase misiunea. 
S-a ridicat de jos şi a pornit spre bungalov, spunând din mers: 

— “Mabhlu senderis! 

Ceea ce înseamnă aproximativ: „Ba pe-a mă-ctii!” Nici lui nu 
a trebuit să-i spună nimeni nimic. 

— Ce-aţi zice de o partidă de bridge? a întrebat Mac. 

— Care-i al patrulea? 

— Hei, Gavin! a strigat taie Larkin. Vrei să fii tu al patrulea? 

Maiorul Gavin Ross şi-a tras cu mâna picioarele de pe 
scăunel. Sprijinit într-o cârjă, s-a târât peste drum, din 
bungalovul de alături. Era bucuros de invitaţia să facă o 
partidă. Nopțile astea erau o pacoste. Şi paralizia asta, cine are 
nevoie de ea? Cândva fusese bărbat, acum nu mai era nimic. 
Nişte picioare inutile. Condamnat pe viaţă la cărucior. 


Fusese lovit la cap de un vârf de schijă cu puţin înainte de 
capitularea garnizoanei de la Singapore. „N-aveţi niciun motiv 
de îngrijorare, i-au spus atunci doctorii. Vi-l scoatem de îndată 
ce ajungem într-un spital ca lumea, cu aparatura 
corespunzătoare. Avem tot timpul.” Dar n-au mai avut parte 
nici de un spital ca lumea, nici de aparatură corespunzătoare, 
iar timpul a trecut. 

— Na! s-a strâmbat el de durere, lăsându-se greu pe 
pardoseala de beton. 

Mac a găsit pe pipăite o pernă, i-a aruncat-o. 

— Mersi, bătrâne! 

A mai durat ceva până s-a aşezat ca oamenii, în timp ce 
Peter Marlowe s-a dus să aducă dinăuntru cărţile de joc, iar 
Larkin a măturat cu palma spaţiul dintre ei. Gavin şi-a săltat cu 
mâna piciorul stâng şi l-a tras la o parte, desfăcând sârma care- 
i lega vârful pantofului de banda metalică montată sub 
genunchi. Apoi şi-a tras la fel şi celălalt picior, tot paralizat, ca 
să libereze locul, s-a sprijinit de perete, potrivindu-şi perna la 
spate. 

— Aşa mai merge, a decretat el, netezindu-şi mustaţa 
bogată, ca a kaizerului Wilhelm“, cu o mişcare scurtă, 
nervoasă. 

— Te mai doare capul? a întrebat automat Larkin. 

— Nu prea rău, bătrâne, i-a răspuns Gavin, la fel de automat. 
Tu eşti partenerul meu? 

— Nu. Azi joci cu Peter. 

— O, Doamne, băiatul ăsta îmi taie întotdeauna asul cu atu. 

— Nu s-a întâmplat decât o dată, a protestat Peter Marlowe. 

— Câte o dată în fiecare seară, a râs Mac, începând să 
împartă cărţile. 

— 'Mahlu! 

— Două pici, a deschis vioi Larkin. 

Licitaţia a continuat cu vehemenţă şi pasiune. 


În noaptea aceea, mult mai târziu, Larkin a bătut la uşa 
unuia dintre bungalovuri. 

— Da? a întrebat Smedly-Taylor, mijindu-şi ochii în întuneric. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule colonel. 


19 Friedrich Wilhelm Viktor Albert (1859-1941). Ultimul Împărat al 
Germaniei (1888-1918). 


— A, salut, Larkin. Ceva necazuri? 

Ce altceva putea să fie decât necazuri? S-a întrebat ce 
mizerii or mai fi făcut australienii de data asta. S-a ridicat greoi 
din pat, îl dureau toate oasele. 

— Nu, domnule colonel. 

Larkin s-a asigurat că nu e nimeni primprejur să tragă cu 
urechea. A rostit încet şi limpede: 

— Ruşii sunt la patruzeci de mile de Berlin. Manila a fost 
eliberată. Yankeii au debarcat în Corregidor* şi pe Iwo Jima*!. 

— Eşti sigur, omule? 

— Da, domnule colonel. 

— Cine..., şi-a înghiţit vorba Smedly-Taylor. Nu. Nu vreau să 
ştiu nimic. Ia loc, colonele, l-a poftit el calm. Eşti absolut sigur? 

— Da, domnule colonel. 

— Tot ce pot să spun, domnule colonel, a zis pe un ton egal, 
dar solemn, cel mai mare în grad şi în vârstă, este că nu pot 
face nimic pentru a-l salva pe cel care e prins cu... pe cel care e 
prins. 

Nu dorea nici măcar să pronunţe cuvântul „radio”. 

— Nu vreau să ştiu nimic despre povestea asta, a adăugat el, 
cu o umbră de zâmbet care i-a muiat trăsăturile de granit. Te 
rog numai să-l păzeşti cu preţul vieţii şi să-mi comunici imediat 
ce auzi ceva. 

— Da, domnule colonel. Ne propunem să... 

— Nu vreau să aud nimic. Numai ştirile, a spus Smedly- 
Taylor, punându-i mâna pe umăr. lartă-mă. 

— Aşa e mai sigur, domnule colonel. 

Larkin era bucuros că bătrânul comandant n-a vrut să ia 
cunoştinţă de planul lor. Stabiliseră ca fiecare dintre ei să 
informeze doar două persoane. Larkin urma să-i spună lui 
Smedly-Taylor şi lui Gavin Ross, Mac maiorului Tooley şi 
locotenentului Bosley, buni prieteni amândoi, iar Peter 
Marlowe Împăratului şi părintelui Donovan, capelanul catolic. 
Aceştia urmau să transmită ştirile altor două persoane de 
încredere şi aşa mai departe. „Planul nu-i rău, şi-a zis Larkin. 
Bine a făcut Peter că n-a spus cum a făcut rost de condensator. 
Băiat bun, Peter ăsta.” 


50 Mică insulă fortificată, la intrarea în golful Manila, Filipine. 
51 Insulă în Oceanul Pacific, la circa 1200 kilometri sud de Tokyo. 


Târziu de tot în aceeaşi noapte, pe când se întorcea de la 
întâlnirea cu King, Peter Marlowe l-a găsit încă treaz pe Ewart. 
Şi-a scos capul prin polog şi a şoptit înfrigurat: 

— Peter! Ai auzit ştirile? 

— Ce ştiri? 

— Ruşii sunt la patruzeci de mile de Berlin. Yankeii au 
debarcat pe Iwo Jima şi în Corregidor. 

Peter Marlowe a simţit că-l trece un fior de groaza. „O, 
doamne, chiar atât de repede?” 

— Zvonuri, Ewart. Prostii. 

— Ba nu, Peter. Avem iarăşi un radio în lagăr. Aşa e, cum îţi 
spun. Nu-i zvon. Minunat, ce zici? A, şi mai e ceva, am uitat ce-i 
mai important. Yankeii au eliberat Manila. Acum nu mai e mult, 
aşa-i? 

— Nu cred decât dacă văd radioul cu ochii mei. 

„Poate că ar fi trebuit să-i spunem numai lui Smedly-Taylor 
şi atât, şi-a zis Peter Marlowe, întinzându-se în pat. Dacă ştie 
până şi Ewart, atunci ne-am dus pe copcă.” 

Cu atenţia încordată, s-a concentrat asupra zgomotelor din 
lagăr. Întregul Changi părea acum cuprins de o febrilitate 
crescândă. Lagărul ştia că se afla iar în contact cu lumea. 


Scăldat de sudori reci. Yoshima stătea în poziţie de drepţi în 
faţa generalului înfuriat. 

— Eşti un prost, un incompetent şi un nătărău, i-a comunicat 
generalul. 

Yoshima a închis ochii în aşteptarea loviturii şi ea nu a 
întârziat să vină, o palmă zdravănă, usturătoare, peste obraz. 

— Îmi găseşti radioul acela, altfel te degradez, imediat. Ţi- 
am anulat transferul. Liber! 

Yoshima a salutat reglementar, s-a înclinat apoi adânc, cu 
perfectă umilinţă. A ieşit din biroul generalului, mulţumind 
cerului că a scăpat doar cu atât. „Blestemaţi să fie ticăloşii de 
prizonieri!” 

Reîntors la corpul de gardă, şi-a aliniat trupa, i-a ocărât pe 
subofiţeri, i-a luat la palme până l-a durut mâna. La rândul lor, 
sergenţii i-au pălmuit pe caporali, aceştia pe ostaşi, iar ostaşii 
pe coreeni. Ordinul era limpede: „Puneţi mâna pe cel cu 
radioul, că altfel...” 


Timp de cinci zile nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă temnicerii 
s-au năpustit asupra lagărului, gata să rupă totul în bucăţi. Dar 
n-au găsit nimic. Trădătorul din interiorul lagărului nu fusese 
încă în stare să afle ceva, cât de cât, despre locul unde ar putea 
fi ascuns radioul. Totul a rămas ca înainte, numai că s-a retras 
promisiunea de a se reveni la rațiile obişnuite. Lagărul s-a 
cufundat în resemnare, zile lungi de aşteptare, şi mai lungi 
acum din cauza lipsei de hrană. Dar oamenii ştiau că, cel puţin, 
vor avea ştiri. Nu zvonuri, ci chiar ştiri. lar ştirile erau foarte 
bune. Războiul din Europa se apropia de sfârşit. 

Chiar şi în condiţiile astea, oamenii erau însă tot mai 
deprimati. Puţini mai aveau ceva rezerve de mâncare. lar 
veştile bune aveau şi un revers. O dată ce se termină războiul 
în Europa, vor fi trimise tot mai multe trupe în Pacific. Până la 
urmă, va fi atacat şi arhipelagul japonez. lar un asemenea atac 
îi va scoate din minţi pe gardieni. Represalii! Ştiau cu toţii că 
lagărul de la Changi nu poate avea decât un singur sfârşit. 


Peter Marlowe se îndrepta agale spre zona bucătăriilor, cu 
plosca de apă agăţată la centură. Conveniseră cu Mac şi Larkin 
că e, probabil, mai bine să poarte, pe cât posibil, ploştile asupra 
lor. Pentru cazul în care s-ar face pe neaşteptate o nouă 
percheziţie. 

Era într-o bună dispoziţie. Cu toate că banii pe care îi 
câştigase se topiseră de mult, Împăratul îi mai dădea din când 
în când ceva alimente şi tutun în contul câştigurilor viitoare. 
„Doamne, ce om! îşi zicea el acum. Dacă nu era el, Mac, Larkin 
şi cu mine am fi la fel de flămânziţi ca şi toţi ceilalţi de-aici, din 
Changi.” 

Vremea parcă se mai răcorise. Ploaia din ziua precedentă 
aşezase puţin praful. Era aproape de ora mesei. Când a ajuns în 
dreptul coteţelor de păsări, a grăbit pasul. Poate că astăzi 
găseşte şi un ou-două. Dar s-a oprit în loc descumpănit. 

Lângă îngrăditura în care îşi ţinea puii unitatea lui Peter 
Marlowe se adunase o mulţime de oameni furioşi, porniţi pe 
violenţă. A observat cu surprindere că era şi Grey printre ei. În 
faţa lui Grey se afla colonelul Foster. Numai cu o cârpă 
murdară legată împrejurul coapselor, ţopăia ca un apucat, 
înjurându-l cu glas tare, fără nicio noimă, pe John Hawkins care 


stătea acolo abătut cu câinele în braţe, îl strângea la piept cu 
un gest protector. 

— Salut, Max, a spus Peter Marlowe, zăbovind pentru o clipă 
în preajma coteţelor Împăratului. Ce se petrece aici? 

— Salut, Pete, i-a răspuns degajat Max, mutându-şi grebla în 
mâna cealaltă. 

A surprins reacţia instinctivă a lui Peter Marlowe când i-a 
spus Pete. „Ofițerii ăştia! încearcă doar să-l tratezi pe un ofiţer 
ca pe orice băiat de treabă şi să-i spui pe nume, că îndată-i sare 
țandăra. Dracu’ să-i ia pe toţi!” 

— Să vezi, Pete, a mai repetat el numai aşa, ca să-i facă în 
necaz. Toată zavera asta s-a pornit cam acum o oră. Se pare că 
atunci câinele lui Hawkins s-a băgat cumva în coteţul labagiului 
ăstuia şi i-a omorât o găină. 

— Nu se poate! 

— İl pocesc ăştia în bătaie, mai mult ca sigur. Foster zbiera 
cât îl ţinea gura: 

— Vreau să-mi dea altă găină şi să-mi dea şi despăgubiri. 
Javra asta mi-a omorât un copil, vreau să fie inculpat pentru 
crimă! 

— Domnule colonel, a intervenit Grey, ajuns la capătul 
răbdărilor. E vorba de o găină, nu de un copil. Nu poţi inculpa 
un om pentru... 

— Găinile astea sunt copiii mei, idiotule! Găină sau copil, 
care-i deosebirea? Hawkins este un ucigaş ordinar. Un 
criminal, auzi? 

— Ascultaţi, domnule colonel, s-a înfuriat de-a binelea Grey. 
Hawkins n-are de unde să vă dea altă găină. Şi-a cerut scuze. 
Câinele i-a scăpat din lesă şi... 

— La curtea marţială! Criminalul de Hawkins şi câinele lui, 
alt ucigaş! a ţipat colonelul Foster, făcând spume la gură. Javra 
asta împuţită mi-a omorât o găină şi a mâncat-o. A mâncat-o 
toată, n-au mai rămas decât fulgii din bietul meu copil! 

Rânjind sălbatic, a tăbărât asupra lui Hawkins cu mâinile 
întinse, cu degetele chircite ca nişte gheare, vrând să-i smulgă 
lui Hawkins câinele din braţe, ţipând: 

— Vă omor, pe tine şi pe javra ta împuţită! 

Hawkins s-a ferit, l-a împins pe Foster în piept. Colonelul a 
căzut în fund, iar Rover a început să scheaune de frică. 


— V-am spus că-mi pare rău, a spus Hawkins cu vocea 
gâtuită. Dacă aş avea bani, v-aş da bucuros două, chiar zece 
găini, dar nu pot! Grey..., s-a întors el disperat către acesta, 
pentru numele lui Dumnezeu, fă şi dumneata ceva! 

— Ce naiba mai pot face eu? s-a răstit la el Grey; era obosit 
şi suferea de dizenterie. Ştii bine că nu pot să fac nimic. Va 
trebui să raportez cazul. Cel mai bine ar fi să te scapi de 
câinele ăsta. 

— Cum adică? 

— Doamne, cum de nu pricepi? s-a îndârjit şi mai tare Grey. 
Am zis să te scapi de el. Să-l omori. lar dacă nu ţi se ridică 
mâna, pune-l pe altcineva s-o facă. Dar ai grijă, până diseară să 
nu-l mai văd în lagăr. 

— E câinele meu. Nu-mi poţi ordona să... 

— Ba pot, pe toţi dracii! 

Grey s-a crispat, încercând să-şi stăpânească muşchii 
abdominali. Hawkins îi plăcea, îi plăcuse întotdeauna, dar acum 
asta nu mai avea nicio însemnătate. 

— Cunoşti regulamentul. Ţi s-a atras atenţia să-l ţii în lesă şi 
să nu-l laşi să se apropie de zona aceasta. Rover a omorât şi a 
mâncat o găină. Sunt martori care l-au văzut. 

Colonelul Foster s-a adunai de pe jos; ochii mici şi negri î 
erau plini de răutate. 

— Eu îl omor, a şuierat el printre dinţi Pe câinele ăsta îl 
omor eu. Ochi pentru ochi! 

Grey s-a proţăpit în faţa lui Foster care tocmai se pregătea 
să atace din nou. 

— Domnule colonel Foster, voi raporta asupra incidentului. 
Căpitanul Hawkins a primit ordin să lichideze câinele... 

Dar Foster nici nu asculta ce spune Grey. 

— Javra asta mi se cuvine. Vreau s-o omor cu mâna mea. La 
fel cum mi-a omorât şi ea găina. Câinele e-al meu. Vreau să-l 
omor, a repetat Foster salivând; a făcut un pas înainte. Aşa cum 
mi-a ucis şi el copilul! 

Grey i-a pus mâna în piept. 

— Nu! Hawkins îşi lichidează singur câinele. 

— Domnule colonel Foster, s-a milogit de el Hawkins. Vă 
rog, vă implor să primiţi scuzele mele. Lăsaţi-mă să-mi păstrez 
câinele, vă asigur că nu se va mai întâmpla niciodată. 


p= $ 


— Sigur că n-are să se mai întâmple! a râs ca un dement 
colonelul Foster. Pentru că e mort şi e-al meu. 

A dat să se repeadă din nou, dar Grey l-a prins de braţ, iar 
Hawkins s-a tras înapoi. 

— Încetaţi! a strigat Grey. Altfel vă bag la arest! Acesta nu 
este comportament de ofiţer superior. Să nu vă atingeţi de 
Hawkins. Gata! 

Foster şi-a smuls braţul din mâna lui Grey. I-a vorbit direct 
lui Hawkins, abia şoptit: 

— Îţi vin eu de hac, ucigaşule! Îţi vin eu de hac. Şi a intrat 
de-a buşilea în coteţ, în casa lui, în locul unde stătea, dormea şi 
mânca împreună cu găinile, copiii lui. 

Grey s-a întors iar spre Hawkins. 

— Îmi pare rău, Hawkins, dar trebuie să te scapi de el. 

— Grey, s-a rugat de el Hawkins. Ai şi tu inimă, anulează 
ordinul. Te rog, fie-ţi milă. Fac orice altceva, orice vrei tu. 

— Nu pot, n-am încotro. Ştii şi tu că nu pot, Hawkins, 
bătrâne. Nu pot. Lichidează-l! Şi cât mai repede. 

S-a răsucit scurt pe călcâie şi a plecat de acolo. 

Hawkins avea obrajii uzi de lacrimi. A rămas pironit locului, 
cu câinele în braţe. Atunci l-a văzut pe Peter Marlowe. 

— Peter, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă! 

— Nu pot, Johnny. Îmi pare rău, dar nu pot face nimic. 
Nimeni nu te mai poate ajuta acum. 

Copleşit de durere. Hawkins a cercetat cu privirea chipurile 
întunecate ale celor din jur. Nici nu mai căuta să-şi ascundă 
lacrimile. Oamenii şi-au ferit ochii pentru că, într-adevăr, nu 
mai era nimic de făcut. Dacă găina ar fi fost omorâtă de unul 
dintre ei, ar fi fost aproape acelaşi lucru, probabil. Acum îl 
compătimeau în tăcere. Hawkins a mai rămas aşa o clipă, 
împietrit, pe urmă a fugit de acolo, purtându-l pe Rover în 
braţe. 

— Sărmanul de el, i-a spus Peter Marlowe lui Max. 

— Asta aşa e, dar slavă Domnului că nu s-a nimerit să fie o 
găină de-a Împăratului. Pe mine ar fi picat măgăreaţa. 

Max a încuiat portiţa de la ţarc, i-a făcut semn cu capul lui 
Peter Marlowe şi s-a dus. 

Lui Max îi plăcea să se îngrijească de găini. Câte un ou în 
plus, din când în când, nu strică deloc. Şi pe urmă nu-i niciun 
risc să sorbi repede un ou proaspăt, să mărunţeşti bine coaja şi 


s-o amesteci în păsatul pentru pui. Aşa se şterge orice urmă. Le 
face bine şi găinilor să mănânce un picuţ de coajă de ou. În 
definitiv, ce contează un ou, acolo, din câte are Împăratul? 
Atâta vreme cât aduci cel puţin unul pe zi pentru Împărat, n-ai 
probleme. Atunci ce naiba? Max era cu adevărat bucuros. 
Avusese în grija lui găinile o săptămână întreagă. 


Tot în ziua aceea, după masa de prânz, Peter Marlowe stătea 
întins în patul lui, se odihnea. 

— Mă scuzati, domnule căpitan. 

Peter Marlowe a deschis ochii şi l-a văzut pe Dino lângă pat. 

— Ce e? 

A aruncat o privire iute prin baracă, se simţea stânjenit. 

— Pot să vă vorbesc între patru ochi, domnule căpitan? 

Ca de obicei, „domnule” sunase niţel cam impertinent. „De 
ce oare nu pot americanii să rostească vorba asta ca toată 
lumea?” s-a întrebat Peter Marlowe. S-a ridicat şi l-a urmat. 

Dino a luat-o înainte, s-a oprit în mijlocul spaţiului liber 
dintre barăci. 

— Ascultă, Pete, Împăratul vrea să te vadă, a şoptit dintr-o 
răsuflare Dino. Îi aduci cu tine pe Larkin şi pe Mac. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Atâta mi-a spus, să vii cu ei. Vă întâlniți cu el în clădirea 
închisorii, în celula cincizeci şi patru de la etajul patru, peste o 
jumătate de oră. 

Ofiţerilor le era interzis să intre în clădirea închisorii. Din 
ordinul japonezilor. Poliţia militară a lagărului veghea la 
respectarea acestui ordin. „Pe naiba! şi-a zis Peter Marlowe. 
Asta-i prea riscant.” 

— Doar atât a spus? 

— Da. Asta-i tot. Celula cincizeci şi patru, etajul patru, peste 
o jumătate de oră. Ne vedem acolo, Pete. 

„Ce o mai fi acum şi cu chestia asta?” s-a întrebat îngrijorat 
Peter Marlowe. S-a grăbit spre bungalovul lui Larkin şi Mac, le- 
a spus despre ce e vorba. 

— Ce părere ai, Mac? 

— Ei, băiete, şi-a dat prudent cu părerea Mac, n-aş crede că 
Împăratul îşi permite să ne cheme pe toţi trei aşa, fără nicio 
explicaţie, dacă nu e ceva important. 

— Şi cum rămâne cu intrarea în închisoare?. 


— Dacă suntem prinşi, a spus Larkin, e mai bine să avem o 
poveste pregătită dinainte. Grey are să afle cu siguranţă şi e-n 
stare să împută atmosfera. Cel mai bine e să mergem separat. 
Eu pot spune oricând că trebuia să mă văd cu unii dintre 
australienii care sunt cazaţi în clădirea închisorii. Tu ce poţi 
spune, Mac? 

— Sunt acolo şi câţiva băieţi din Regimentul Malaiezian. Aş 
putea zice că l-am vizitat pe unul dintre ei. Dar tu, Peter? 

— Am acolo câţiva gradaţi de la aviaţie pe care-i cunosc, a 
şovăit o clipă Peter Marlowe. Poate că ar fi cazul să mă duc eu 
înainte, să văd despre ce e vorba şi să vin înapoi să vă spun. 

— Nu. Dacă nu eşti văzut când intri, s-ar putea să fii prins la 
ieşire. Atunci nu te mai lasă să intri înapoi. Nu poţi să încalci 
un ordin direct şi să te duci înăuntru a doua oară. Asta nu. Cred 
că-i mai bine să mergem. Dar fiecare pe contul lui, a zâmbit 
Larkin. Mister, nu? Mă întreb ce s-o coace acolo. 

— Sper din toată inima să nu dăm de necaz. 

— Ehei, băiete, a spus Mac. Nu-i destul necaz că trăim în 
vremurile astea? Parcă nu m-aş simţi bine dacă n-aş merge... 
Împăratul ăsta al tău are prieteni sus-puşi. S-ar putea să ştie el 
ceva. 

— Şi ce facem cu ploştile? 

Au rămas cu toţii pe gânduri, pe urmă Larkin a spart 
tăcerea. 

— Le luăm cu noi. 

— Nu e prea periculos? Vreau să spun, că, o dată ce am 
intrat în clădire, dacă se face o razie pe neaşteptate, nu mai 
avem unde să le ascundem. 

— Dacă e să ne prindă, ne prind şi gata, a spus grav Larkin, i 
s-au înăsprit deodată trăsăturile. Ori aşa ne e scris în stele, ori 
nu e. 


— Hei, Peter! a strigat Ewart după Peter Marlowe, văzându-l 
că iese din baracă. Ţi-ai uitat banderola. 

— A, da, mulţumesc, a spus absent Peter Marlowe? s-a întors 
la patul lui, înjurându-se în gând. lar am uitat blestemăţia asta. 

— Mie mereu mi se întâmplă. Trebuie să fim mai atenţi. 

— Aşa e. Mulţumesc încă o dată. 

Peter Marlowe s-a amestecat printre cei care mergeau pe 
potecă în lungul zidului. A ocolit latura dinspre nord, a dat 


colţul şi s-a aflat în faţa porţii. Când şi-a scos banderola s-a 
simţit deodată gol, a avut senzaţia că toţi cei care treceau pe 
lângă el sau îi veneau din faţă îl priveau nedumeriţi şi se 
întrebau de ce oare ofiţerul ăsta nu-şi poartă banderola la braţ. 
Înaintea lui, la vreo două sute de yarzi, era capătul drumului 
care ducea spre vest. Poarta era deschisă pentru că tocmai 
atunci se întorceau de la lucru echipele care plecaseră mai de 
dimineaţă. Cei mai mulţi dintre oameni erau epuizați, trăgeau 
din greu, înhămaţi la nişte sănii improvizate pe care erau 
îngrămădite buturugile scoase cu atâta trudă din mlaştină ca să 
asigure lemn de foc pentru bucătăriile din lagăr. Peter Marlowe 
şi-a amintit că peste două zile îi vine şi lui rândul să iasă la 
muncă. Nu avea nimic împotriva ieşirilor la lucru pe aeroport; 
asta se întâmpla aproape în fiecare zi. Acolo munca era mai 
uşoară. Dar la echipa de lemne era altceva. Scoaterea 
buturugilor era o treabă primejdioasă. Mulţi se aleseseră cu o 
hernie din cauza lipsei uneltelor care le-ar fi uşurat munca. 
Mulţi avuseseră membrele fracturate sau gleznele luxate. 
Trebuiau să facă de corvoadă cu toţii, cei încă în putere, o dată 
sau de două ori pe săptămână, ofiţerii în rând cu trupa, pentru 
că la bucătării se consumau multe lemne şi era drept ca cei 
care mai aveau ceva vlagă în ei să muncească şi pentru cei care 
nu mai aveau deloc. 

Lângă poartă era un subofițer din poliţia militară, iar de 
partea cealaltă stătea un gardian coreean, fuma sprijinit de zid, 
privind leneş la oamenii care se întorceau de la lucru târându-şi 
picioarele. Subofiţerul era atent la cei care treceau pe poartă. 
Într-una dintre sănii zăcea un om. Era un lucru obişnuit ca unul 
sau doi să fie aduşi în felul acesta înapoi în lagăr, dar trebuiau 
să fie foarte osteniţi sau foarte bolnavi ca să facă astfel drumul 
până acasă, la Changi. 

Peter Marlowe s-a strecurat pe lângă paznicii neatenţi şi s-a 
topit în mulţimea din curtea interioară. 

Şi-a făcut drum într-o secţie a închisorii şi a început să urce 
scara metalică, păşind cu grijă printre paturi şi peste rogojinile 
care le serveau unora drept aşternut. Erau oameni peste tot. Pe 
scări, pe paliere, pe coridoare şi în celulele cu uşile deschise, 
câte patru-cinci într-o celulă proiectată pentru un singur 
deţinut. Resimţea acum o apăsare oribilă de sus, de jos, de 
peste tot. Duhoarea era înăbuşitoare. Miros greu de cadavru în 


descompunere. Miros greu de trupuri nespălate. Mirosul greu 
al unei generaţii de trupuri încarcerate. Mirosul greu al 
zidurilor de închisoare. 

Peter Marlowe a dat, în sfârşit, de celula numărul cincizeci 
şi patru. Uşa era închisă, a deschis-o şi a intrat înăuntru. Mac şi 
Larkin erau deja acolo. 

— Dumnezeule, împuţiciunea de aici e ceva ucigător! 

— Am constatat şi eu, camarade, i-a răspuns Larkin. Era 
leoarcă de sudoare. La fel şi Mac. În celulă era un aer închis, 
pereţii de beton erau şi ei jilavi de transpiraţie, pătaţi de dâre 
lungi de mucegai în locurile unde se scursese umezeala de-a 
lungul anilor. 

Celula avea cam şapte picioare în lăţime, opt în lungime şi 
zece în înălţime. În mijlocul celulei, pornind direct din zid, se 
afla patul, un bloc masiv de beton, înalt de trei picioare, lat de 
trei picioare, lung de şase picioare. Patul era prevăzut şi cu o 
pernă, tot din beton. Într-un colţ al celulei era privata: o simplă 
gaură în podea care făcea legătura cu sistemul de canalizare. 
Sistemul nu mai funcţiona de multă vreme. Pe unul dintre 
pereţi, la nouă picioare înălţime, era o ferestruică acoperită cu 
gratii, dar prin ea nu se putea vedea cerul pentru că zidul era 
de două picioare grosime. 

— Mac, eu zic să le mai dăm câteva minute, pe urmă plecăm 
dracului din mizeria asta, a spus Larkin. 

— Aşa facem, băiete. 

— Măcar să deschidem uşa, a propus Peter Marlowe, şiroind 
de transpiraţie. 

— Las-o mai bine închisă, Peter. Aşa-i mai sigur, i-a răspuns 
Larkin, suflând greu. 

— Mai bine mor decât să stau aici. 

— Aşa e. Slavă domnului că mai există şi barăcile. 

— Hei, Larkin, a arătat Mac spre păturile de pe patul de 
beton. Nu pricep unde-or fi cei care stau în celula asta. Nu se 
poate să fi ieşit cu toţii la lucru. 

— Nici eu nu-mi dau seama, a spus îngrijorat Larkin, Hai mai 
bine s-o ştergem... : 

În clipa aceea s-a deschis uşa şi a intrat Împăratul radiind de 
plăcere. 

— Vă salut, fraţilor! 


Avea braţul plin de tot felul de pachete; s-a dat din drum ca 
să-l lase să intre şi pe Tex care era şi el încărcat. 

— Pune-le acolo, pe pat, Tex. 

Tex a depus reşoul electric şi tigaia cea mare, a împins uşa 
cu piciorul; ceilalţi au rămas cu ochii la el, uluiţi. 

— Du-te de adu nişte apă, i-a spus Împăratul lui Tex. 

— Gata, şefu'. 

— Ce se întâmplă aici? De ce ne-ai chemat? a întrebat 
Larkin. 

Împăratul a râs vesel. 

— Facem un ospăț în regulă. 

— La naiba! N-ai să spui că ne-ai convocat aici numai pentru 
atâta lucru. De ce dracu' n-am fi putut face asta la tine acasă? 

Larkin era furios. Împăratul i-a aruncat doar o privire şi a 
râs scurt. S-a întors cu spatele şi a desfăcut un pachet. Tex a 
revenit cu o sticlă de apă proaspătă, a pus tigaia pe reşou. 

— Rajah, ascultă, şi dacă..., şi-a înghiţit vorba Peter 
Marlowe. 

Împăratul tocmai deşerta cam două livre de katchang idju în 
apa din tigaie. A mai adăugat apoi nişte sare şi două linguri de 
zahăr, cu vârf. Pe urmă s-a întors spre asistenţă şi a desfăcut 
un alt pachet înfăşurat în frunze de bananier, ridicându-l sus ca 
să se vadă mai bine. 

— Maica Ta, Doamne! _ 

În celulă s-a aşternut deodată o tăcere de gheaţă, Împăratul 
era încântat de efectul surprizei pe care le-o făcuse. 

— Ţi-am spus eu, Tex, a râs el. Îmi eşti dator un dolar. Mac a 
întins mâna să atingă bucata de carne. 

— 'Mahlu! E de-adevăratelea. 

Larkin a pus şi el mâna pe halca de carne. 

— Am şi uitat cum arată carnea, a rostit el încet, cu un fel de 
evlavie. Al dracului să fiu dacă nu eşti un geniu. Un geniu, auzi? 

— E ziua mea. M-am gândit c-ar fi cazul s-o şi sărbătorim. Şi 
mai am şi asta! a anunţat Împăratul, arătându-le o sticlă. 

— Ce ai acolo? 

— Sake! 

— Nu-mi vine să cred, a spus Mac. Avem aici două jamboane 
de purcel, s-a aplecat el să mai adulmece o dată. Şi, pe ce-am 
mai sfânt, e carne adevărată, chiar adevărată şi proaspătă ca o 
zi de mai. Trăiască! 


Au râs cu toţii. 4 

— Vezi mai bine de încuie uşa, Tex, a poruncit Împăratul, 
apoi s-a întors spre Peter Marlowe. Okay, amice? 

Peter Marlowe era tot cu ochii la ciozvârta de carne. 

— Cum naiba ai făcut rost de chestia asta? 

— E-o poveste lungă! 

Împăratul a scos un cuţit şi a crestat carnea, pe urmă a 
despărţit cu îndemânare şunculiţele în două şi le-a aşezat în 
tigaie. L-au urmărit cu toţii cum mai pune un dram de sare, 
cum potriveşte încântat tigaia cu centrul exact pe reşou, cum 
se aşază apoi pe patul de beton, încrucişându-şi picioarele. 

— Nu-i rău, a? 

Multă vreme n-a zis nimeni nimic. 

O smucitură bruscă a clanţei de la uşă a spart vraja, 
Împăratul i-a făcut semn lui Tex; acesta a descuiat uşa, a 
întredeschis-o, apoi a dat-o la o parte. A intrat Brough. 

S-a uitat în jur, uimit. A văzut atunci reşoul. S-a apropiat, a 
văzut ce-i înăuntru. 

— Măi, să fie-al dracului! 

Împăratul i-a zâmbit blând. 

— E ziua mea de naştere. M-am gândit să vă invit la masă. 

— Atunci ţi-ai făcut rost de un oaspete, a spus Brough. I-a 
întins mâna lui Larkin. Sunt Don Brough, domnule colonel. 

— Grant îmi zice pe numele mic. Pe Mac şi pe Peter îi 
cunoşti? 

— Sigur, le-a zâmbit pe rând Brough, apoi l-a zărit pe Tex. 
Salut, Tex! 

— Mă bucur să te văd, Don. 

Împăratul i-a făcut semn spre pat. 

— Ia loc, Don. Că acuşi ne punem pe treabă! 

Peter Marlowe s-a întrebat din nou cum vine că ostașii şi 
ofiţerii americani se adresează unul altuia după numele de 
botez cu atâta uşurinţă. Nu suna nici a popularitate ieftină, nici 
a linguşire - de fapt, părea o formă de adresare aproape 
firească - şi se vedea limpede că, în calitatea lui de superior în 
grad, Brough se bucură întotdeauna de respect din partea 
subalternilor, chiar dacă aceştia îi spun „Don” pe faţă. Lucru de 
mirare. 

— Ce-i cu trusa asta de croitorie? a întrebat Brough. 


Împăratul s-a apucat să întindă pe pat nişte fâşii de postav 
rupte dintr-o pătură. 

— Va trebui să astupăm uşa, ermetic. 

— Cum asta? nu i-a venit să creadă lui Larkin. 

— Foarte bine, l-a lămurit Împăratul. Când începe să se 
coacă friptura, există primejdia reală să stârnim o răzmeriţă. 
Dacă cei de-afară prind mirosul, la naiba, gândiţi-vă şi voi ce s- 
ar putea întâmpla. Ne-ar rupe în bucăţi. Ăsta este singurul loc 
unde, mi-am zis eu, putem găti fără să fim deranjaţi. In felul 
ăsta mirosul se duce mai mult pe geam. Sigur, numai dacă 
astupăm bine uşa. Afară n-am fi putut găti, în niciun caz. 

— A avut dreptate Larkin, a decretat solemn Mac. Eşti într- 
adevăr un geniu. Mie nu mi-ar fi venit în cap aşa ceva. Credeti- 
mă, a adăugat el râzând, de-acum înainte americanii sunt 
prietenii mei! 

— Mulţumesc, Mac. Acum hai la treabă. 

Oaspeţii Împăratului au purces să îndese fâşiile de postav în 
crăpăturile din jurul uşii, au astupat şi ferestruica de observaţie 
din mijlocul uşii. Când au terminat, Împăratul a venit să 
recepţioneze lucrarea. 

— Bună treabă, a declarat el. Acum ce facem cu geamul? 

S-au uitat cu toţii spre gemuleţul cu gratii care ascundea 
cerul. 

— Îl mai lăsăm aşa un timp, a spus Brough, până ce dă 
mâncarea bine în fiert. Pe urmă îl acoperim şi rezistăm cât 
putem. Îl mai deschidem apoi din când în când, a adăugat el 
uitându-se în jur. Gândesc eu că n-ar fi rău să mai dăm drumul 
la parfum aşa, sporadic. Precum semnalele cu fum ale 
indienilor. 

— E ceva vânt pe-afară? 

— Al dracului să fiu dacă am observat. A băgat cineva de 
seamă? 

— Hei, Peter, ia saltă-mă tu sus, băiete, a spus Mac. Mac era 
cel mai uşurel dintre toţi. S-a urcat în picioare pe umerii lui 
Peter Marlowe, s-a uitat printre gratii, apoi şi-a umezit degetul 
şi l-a scos pe geam. 

— Mai repede, Mac, pentru Dumnezeu, doar nu eşti nici tu 
un puişor, să ştii! i-a strigat de jos Peter Marlowe. 

— Trebuie să probez vântul mai întâi, băieţel! 


Mac şi-a lins iar degetul şi a scos mâna afară. Arăta atât de 
concentrat şi de caraghios încât Peter Marlowe a izbucnit în 
râs, Larkin i-a ţinut isonul, Mac nu şi-a mai putut ţine 
echilibrul, a căzut de la şase picioare înălţime, s-a zgâriat la 
genunchi de muchia patului de beton şi s-a pornit să drăcuie. 

— Uită-te la piciorul meu, fir-ai tu să fii, s-a înecat de 
supărare Mac; nu era decât o julitură, dar îi curgea un pic de 
sânge. Mi-am jupuit aproape toată pielea de pe genunchi, 
blestematule. 

— Ascultă, Peter, a gemut Larkin, ţinându-se de burtă. Vezi 
că Mac are totuşi ceva sânge în el. Întotdeauna am crezut că 
nu-i curge decât latex”? în vine! 

— Duceţi-vă la dracu’, păcătoşilor, “mahlu! a mormăit 
enervat Mac. 

Apoi, dintr-o dată, l-a podidit şi pe el un hohot de râs, i-a luat 
la braţ pe Peter Marlowe şi pe Larkin şi s-a pornit să cânte în 
gura mare: „Hai te joacă printre flori, ne-nvârtim de două ori...” 

Peter Marlowe l-a luat la braţ pe Brough, Brough l-a prins în 
joc pe Tex, s-au învârtit cu toţii, repetând vorbele cântecului ca 
nişte isterici, în jurul oalei cu mâncare şi a Împăratului aşezat 
turceşte lângă ea. 

Mac s-a desprins primul din cerc. 

— Ave, Cezar! Pentru on-o-or, drepţi! 

Toţi ca unul, i-au dat salutul regulamentar, apoi s-au 
prăbuşit grămadă, unii peste alţii. 

— Vezi că-mi storceşti mâna, Peter, păcătosule! 

— Ia-ţi piciorul de-aici, bestie, că-mi distrugi ce-am mai 
scump! s-a răţoit Larkin la Brough. 

— Iartă-mă, Grant. O, Doamne! N-am mai râs atâta de ani de 
zile. 

— Hei, Rajah, a spus Peter Marlowe. Cred că trebuie că 
mestecăm cu toţii în mâncare, ca să fie cu noroc. 

— Poftiţi, i-a îmbiat Împăratul. 

I se umplea inima de bucurie să-i vadă pe toţi atât de veseli. 

Ceilalţi s-au aliniat pentru solemnitate. Peter Marlowe a 
amestecat cu lingura în mâncarea care se încălzise de-acum 
binişor. I-a trecut apoi lingura lui Mac, acesta a amestecat şi el, 


52 Sucul lăptos al arborelui de hevea din care se extrage cauciucul 
natural. 


rostind o binecuvântare obscenă. Ca să nu se lase mai prejos, 
Larkin a mai zis şi un descântec: 

— Fierbe-n oală, fierbe-n tuci / Fierbe, fierbe cu bulbuci... 

— Ce-ai înnebunit? a strigat la el Brough. Asta-i un citat din 
„Macbeth”, ce dracu’! 

— Şi ce-i cu asta? 

— Poartă ghinion. Să citezi din „Macbeth” e ca şi cum ai 
fluiera în garderoba unui teatru. 

— Chiar aşa? 

— Asta o ştie şi ultimul fraier! 

— Dracu' să mă ia. N-am ştiut până acum, s-a încruntat 
Larkin. 

— Oricum, ai şi citat greşit, a spus Brough. De fapt e „Necaz 
e pe un-te duci / Arde focul, fierbe-n tuci!” 

— Ba nu, nu-i aşa, yankeule! Eu l-am învăţat bine pe 
Shakespeare! 

— Te fac o prinsoare pe orezul de mâine? 

— Atenţie, colonele, a zis bănuitor Mac, cunoscându-i 
meteahna lui Larkin de a se arunca în pariuri. Nimeni nu pune 
rămăşag cu atâta uşurinţă. 

— Dar ştiu că eu am dreptate, Mac, i-a replicat Larkin, deşi 
nu prea îi plăcea expresia de satisfacţie de pe chipul 
americanului. Ce te face să fii aşa de sigur că ai reţinut exact? 

— Te prinzi sau nu? a întrebat Brough. 

Larkin a rămas pe gânduri. li plăcea să rişte... dar raţia de 
orez de a doua zi era o miză mult prea mare. 

— Nu. Sunt gata să-mi pun la bătaie porţia de orez la un joc 
de cărţi, dar al naibii să fiu dacă fac pariu pe un Shakespeare. 

— Păcat, s-a întristat Brough. O porţie în plus mi-ar fi prins 
tocmai bine. E din actul patru, tabloul unu, versetul zece. 

— Cum naiba poţi şti atât de precis? 

— Nicio scofală, a spus Brough. Am fost student în litere, la 
Universitatea din Carolina de Sud, cu accent pe ziaristică şi 
dramaturgie. Când scap de aici, mă fac scriitor. 

Mac s-a aplecat să mai examineze o dată fiertura. 

— Te invidiez, băiete. Scrisul este probabil meseria cea mai 
importantă din lume. Dacă se-ntâmplă s-o faci şi bine. 

— Astea-s prostii, Mac, a intervenit Peter Marlowe. Sunt un 
milion de lucruri mai importante. 

— Asta nu face decât să demonstreze cât de puţin ştii tu. 


— Negustoria e mult mai importantă, s-a băgat şi Împăratul 
în vorbă. Fără comerţ, lumea s-ar opri în loc... iar fără bani şi 
fără o economie stabilă nu i-ar mai păsa nimănui să cumpere 
cărţi. 

— La dracu’ negustoria şi economia, s-a înfierbântat. 
Brough. Astea se referă doar la bunurile materiale. E exact aşa 
cum spune Mac. 

— Mac, s-a interesat Peter Marlowe. Ce găseşti tu atât de 
important în scris? 

— Ei bine, băiete, în primul rând e o treabă pe care mi-am 
dorit întotdeauna s-o fac, dar n-am putut. Am încercat de mai 
multe ori, dar n-am izbutit niciodată să termin ceva. Asta-i 
partea cea mai grea: să ştii să închei. Dar lucrul cel mai 
important este că scriitorii sunt singurii oameni care mai pot 
face ceva pentru planeta asta. Un om de afaceri nu poate să 
facă nimic... 

— Asta-i o nerozie, a declarat Împăratul. Cum rămâne cu 
Rockefeller? Dar cu Morgan, cu Ford, cu du Pont”? Şi cu toţi 
ceilalţi? Tocmai operele lor de binefacere sunt cele din care se 
finanţează o grămadă de proiecte de cercetare, de biblioteci, 
spitale, de subvenţii pentru oamenii de artă. Păi, fără lovelele 
lor... 

— Dar ei şi-au adunat bănetul pe spinarea altora, a remarcat 
înţepat Brough. Îşi pot permite să mai tragă cu lopata câte ceva 
din miliardele lor şi să le dea înapoi celor care le-au făcut din 
capul locului. Lipitorile astea... _ 

— Ţii cu Partidul Democrat, nu-i aşa? s-a încins şi Împăratul. 

— Pe viaţa mea că ţin cu democraţii! Uită-te la Roosevelt! 
Uită-te ce face el pentru ţară. A tras-o de urechi din mocirlă, în 
timp ce blestemaţii de republicani... 

— Astea-s palavre, o ştii la fel de bine ca şi mine. N-are 
nimic de-a face cu republicanii. A intervenit ciclul economic 
ŞI... 

— Mă aia pe ciclurile economice! Republicanii... 

— Hei, fraţilor, a intervenit cu blândeţe Larkin. Hai s-o 
lăsăm încolo de politică până după masă, ce ziceţi? 

— Bine, fie, a mormăit ursuz Brough. Numai că tipul ăsta 
parc-ar fi din insula Christmas. 

— Mac, spune tu ce-i aşa de important? Că eu tot nu pricep. 


53 Cunoscuţi bancheri şi întreprinzători industriaşi americani. 


— Îţi spun. Scriitorul poate aşterne pe o bucată de hârtie o 
idee..., un punct de vedere. Dacă e şi bun, poate să influenţeze 
gândirea oamenilor, chiar, dacă a scris pe hârtie de closet. El e 
singurul, în cadrul sistemului economic al lumii contemporane, 
care poate să facă ceva..., poate să schimbe lumea. Un om de 
afaceri nu poate face asta, decât dacă cheltuieşte o groază de 
bani. N-o poate face niciun om politic, decât dacă dispune de o 
anumită platformă şi de putere. Un plantator nu poate. Şi 
niciun contabil, aşa e, Larkin? 

— Aşa e. 

— Dar tu vorbeşti de propagandă, a protestat Brough, în 
scrisul meu eu nu vreau să fac propagandă. N 

— Ai scris vreodată pentru filme, Don? a întrebat Împăratul. 

— N-am publicat încă nimic, nicăieri. Nu eşti scriitor până 
nu-ţi vinzi marfa, până nu publici. Dar filmele sunt ale dracului 
de importante. Ştiţi că Lenin a spus cândva că cinematografia 
este cel mai important mijloc propagandistic care a fost 
inventat vreodată? a spus Brough, dar în aceeaşi clipă a băgat 
de seamă că Împăratul este gata să riposteze. Nu, nu sunt 
comunist, să-ţi intre bine-n cap, doar pentru că votez cu 
Partidul Democrat! Auzi, s-a întors el spre Mac, dacă ai citit 
câte ceva din Lenin, Stalin sau Troțki, ăştia te şi taxează de 
comunist. E 

— Trebuie să recunoşti şi tu, Don, a observat Împăratul, că 
printre democrați sunt mulţi simpatizanți de stânga. 

— De când e moda asta: dacă le ţii partea ruşilor, gata, 
înseamnă că eşti şi comunist? Sunt aliaţii noştri, dacă vrei să 
ştii! 

— De asta-mi pare mie rău... în sens istoric, a spus Mac. 

— De ce? N 

— Pentru că vom avea multe necazuri mai târziu. In special 
în Orient. Ne-au dat de furcă pe-aici încă înainte de război. 

— Televiziunea are să fie marea noutate, a zis visător Peter 
Marlowe, uitându-se la aburul subţire care juca pe suprafaţa 
fierturii. Ştiţi, am văzut o emisiune demonstrativă făcută de la 


54 Minusculă insulă în Oceanul Indian, situată la sud de Java, parte a 
teritoriului Singapore. 


palatul „Alexandra”, la Londra. Baird” realizează câte un 
program în fiecare săptămână. 

— Am auzit despre televiziune, a spus Brough. Dar n-am 
văzut niciodată vreo emisiune. 

— Nici eu, a dat din cap Împăratul, însă cred că ar putea să 
ajungă o afacere extraordinară. 

— Dar nu în State, asta-i sigur, a mormăit Brough. Gândeşte- 
te la distanţe! La naiba, asta s-ar putea să se potrivească 
pentru una dintre ţările mai mici, cum e Anglia, dar nu pentru o 
ţară adevărată, ca Statele Unite. 

— Ce vrei să spui cu asta? s-a îmbăţoşat Peter Marlowe. 

— Vreau să spun că, dacă nu eram noi, războiul ăsta ar 
continua la nesfârşit. Numai banii noştri, armele noastre, 
puterea noastră... 

— Ascultă, bătrâne, ne-am descurcat noi destul de bine şi 
singuri până v-aţi hotărât voi să vă mişcaţi fundul. E războiul 
vostru tot atâta cât este şi al nostru! 

Peter Marlowe s-a uitat crunt la Brough, acesta i-a răspuns 
la fel. 

— Tâmpenii! De ce dracului n-aţi putea voi, europenii, să vă 
omorâţi mai departe între voi aşa cum tot faceţi de veacuri şi să 
ne lăsaţi pe noi în pace, asta n-am s-o ştiu niciodată! Am fost 
nevoiţi să vă sărim în ajutor înainte ca... 

În clipa următoare s-au pus toţi să ţipe şi să înjure; de 
ascultat nu mai asculta nimeni, fiecare avea câte o părere 
foarte fermă şi acea părere era singura justă. 

Împăratul îl ameninţa furios cu pumnul pe Brough care şi el 
îi arăta pumnii, Peter Marlowe striga la Mac... Deodată s-a 
auzit o izbitură puternică în uşă. 

Imediat s-a făcut linişte. 

— Ce-aţi înnebunit, v-aţi luat la bătaie? a răsunat o voce de 
dincolo de uşă. 

— Tu eşti acolo, Griffiths? 

— Dar cine-ai crezut că e, nen'-tu Adolf Hitler? Vrei să ne 
bage la carceră pe toţi? 

— Nu. Imi cer scuze. 

— Atunci faceţi dracului mai puţin scandal! 

— Cine-a fost ăsta? a întrebat Mac. 


55 John Logie Baird (1888-1946). Inginer şi inventator englez, a 
realizat primele demonstraţii de televiziune în 1926. 


— Griffiths. Proprietarul celulei. 

— Cum?! 

— Cum auzi. Am închiriat-o pentru cinci ore. Trei marafeţi 
ora. Nimic nu se capătă pe degeaba. 

— Ai închiriat celula? nu i-a venit să creadă lui Larkin. 

— Exact. Griffiths ăsta nu-i deloc prost ca negustor, a 
explicat Împăratul. Pe-aici sunt mii şi mii de oameni, nu-i aşa? 
Nu există nicăieri un locşor liniştit, aşa-i? Ei bine, englezoiul 
ăsta închiriază celula cu ora oricărui tip care vrea să fie lăsat în 
pace o vreme. Nu că ar fi sanctuarul ideal, dar lui Griffiths 
afacerea îi merge destul de bine. 

— Pariez că n-a fost ideea lui, a spus Brough. 

— Dom’ căpitan, eu nu-s în stare să spun minciuni, a zâmbit 
Împăratul. Trebuie să mărturisesc pe loc că a mea a fost ideea. 
Dar Griffiths câştigă destul ca s-o ducă binişor, el şi unitatea 
lui. 

— Şi ţie cât îţi iese? 

— Doar zece la sută. 

— Dacă-i numai zece la sută, atunci e corect, s-a pronunţat 
Brough. 

— Este. 

Împăratul nu-l minţea niciodată pe Brough, cu toate că, 
oricum, n-avea niciun drept să-şi bage nasul în afacerile lui. 

Brough s-a aplecat să mai mestece în tigaie. 

— Hei, fraţilor, a-nceput să fiarbă. 

S-au bulucit cu toţii să vadă. Într-adevăr, fierbea. 

— Mai bine să astupăm acum fereastra. Că îndată începe să 
miroasă. 

Au agăţat o pătură peste gratii, curând toată celula s-a 
umplut de miresme. 

Mac, Larkin şi Tex şedeau pe vine cu spatele sprijinit de 
perete, cu ochii ţintă la tigaie. Peter Marlowe stătea pe cealaltă 
parte a patului şi, dacă tot era mai aproape, mesteca din când 
în când în mâncare. 

Apa clocotea încetişor, făcând ca boabele delicate să se 
ridice în evantai la suprafaţă şi să se lase iar, lin, la fund. 
Aburul uşor purta cu el o aromă de carne proaspătă, Împăratul 
a mai adăugat la fiertură o mână de ierburi parfumate şi 
mirodenii, şofran, kajang, huan, taka, cuişoare, câţiva căţei de 
usturoi, care au înmiresmat şi mai tare încăperea. După zece 


minute de fiert, Împăratul a mai pus în mâncare şi un fruct 
crud de papaia. 

— E-o nebunie, a spus el. După război, cel care va pune la 
punct un sistem pentru deshidratarea fructelor de papaia va 
face avere. Drăcovenia asta poate să frăgezească până şi o 
halcă de bizon! 

— Malaiezienii îl folosesc dintotdeauna, i-a răspuns Mac. 

Dar, de fapt, nu-l asculta nimeni şi nici măcar el n-auzea ce 
spune, căci erau învăluiţi cu toţii în mireasma dulce a mâncării. 

Şiroaie de sudoare li se prelingeau pe piept, pe bărbie, pe 
picioare, pe braţe. Dar aproape că nici nu băgau în seamă 
transpiraţia şi aerul închis. Ştiau doar un singur lucru: că nu-i 
un vis, că ceea ce fierbe acolo e carne, chiar acolo, sub ochii 
lor, şi că în curând, foarte curând, vor mânca. 

— Cum de-ai făcut rost de carne? a întrebat Peter Marlowe. 

Nici nu-i prea păsa, de fapt. A simţit doar nevoia să spună 
ceva pentru a sparge tăcerea aceea înăbuşitoare. 

— E câinele lui Hawkins, i-a răspuns Împăratul fără alt gând 
în minte decât „Doamne, că tare frumos mai miroase!” 

— Câinele lui Hawkins? 

— Vrei să spui că ăsta-i Rover? 

— Câinele lui? 

— Şi eu care credeam că-i purcel! 

— E chiar câinele lui Hawkins? 

— Asta-i culmea! 

— Vrei să spui că şunculiţele astea sunt ale lui Rover? a 
întrebat scârbit Peter Marlowe. . 

— Sigur că da, i-a răspuns Împăratul; acum, dacă tot se 
aflase secretul, nu-i mai păsa. Am vrut să vă spun după aceea, 
dar ce dracu' mai contează? Acum ştiţi. 

S-au uitat unii la alţii; le cam pierise cheful. 

— Sfântă Fecioară, a rostit într-un târziu Peter Marlowe. 
Auzi, câinele lui Hawkins! 

— Ascultă aici, a raţionat Împăratul. Care-i deosebirea? Cu 
siguranţă că a fost câinele cel mai curat la mâncare pe care l- 
am văzut vreodată. Mult mai curat decât orice porc. Şi decât 
orice găină, dacă tot veni vorba. Carnea-i carne. Ce să ne mai 
complicăm? 


— Perfect adevărat, l-a sprijinit Mac. Nu-i niciun păcat să 
mănânci carne de câine. Chinezii fac asta de când lumea. Un 
deliciu. Chiar aşa! Sigur. 

— O fi, a spus îngreţoşat Brough. Numai că noi nu suntem 
chinezi, iar ăsta-i câinele lui Hawkins! 

— Mă simt ca un canibal, a mărturisit Peter Marlowe. 

— Ascultaţi, a ridicat glasul Împăratul. E aşa cum spune 
Mac. Nu-i nimica rău să mănânci carne de câine. Mirosiţi şi voi, 
ce naiba! 

— Să mirosim! s-a pronunţat Larkin în numele tuturor; saliva 
atât de tare încât îi venea şi greu să vorbească. Nu simt nimic 
decât miros de tocăniţă, e cel mai fin parfum pe care l-am 
adulmecat vreodată şi nu-mi pasă dacă-i Rover sau nu. Mie mi-e 
foame! a mai declarat el, frecându-se pe burtă. Nu ştiu ce-o fi 
în capul vostru, amărâţilor, dar pe mine mă seacă la lingurică. 
Mirosul ăsta îmi produce nişte reacţii metabolice cu totul ieşite 
din comun. 

— Mie mi se întoarce stomacul pe dos. Iar asta n-are nimic 
de-a face cu faptul că e vorba de carne de câine. Pur şi simplu, 
a suspinat Peter Marlowe, nu prea-mi vine să înfulec din Rover. 
Şi tu, s-a uitat el spre Mac, tu ce-o să faci când dai cu ochii de 
Hawkins? 

— Asta nu ştiu, băiete. Am să mă uit în altă parte. Da, n-aş 
crede că mi-ar prii să dau ochii cu el, a spus încet Mac; i-au 
fremătat nările când s-a uitat la fiertură. Dar şi ce frumos 
miroase! î 

— Bineînţeles, a anunţat sec Împăratul, care nu vrea să 
mănânce poate pleca. 

Nu s-a mişcat nimeni. S-au rezemat iar de perete, fiecare cu 
gândurile lui. Ascultau cum clocoteşte sosul. Savurau aroma. O 
minunăţie. 

— Dacă stai să te gândeşti, nici măcar nu e ceva şocant, a 
spus Larkin, mai mult ca să se convingă pe el decât pe ceilalţi. 
Vedeţi şi voi cât de tare ne legăm de găini. Şi cu toate astea nu 
ne e silă să le mâncăm... şi nici ouăle lor. 

— Aşa-i, băiete. Mai ţii minte mâţa aia pe care am prins-o şi 
am mâncat-o? Este că nu ne-a fost silă, aşa-i, Peter? 

— Nu ne-a fost, dar aia era o pisică oarecare. Asta-i Rover! 

— A fost! Acum nu-i decât nişte carne. 


— Voi sunteţi cei care-au prins pisica? a întrebat Brough, 
abia stăpânindu-şi indignarea. Cam cu vreo şase luni în urmă... 

— Nu. Asta a fost în Java. 

— Aşa-a..., a făcut Brough, dar în acea clipă a şi surprins 
lucirea din ochii Împăratului. Trebuia să-mi fi dat seama, a 
izbucnit el. Tu ai fost ăla, ticălosule! Iar noi care-am pândit-o 
vreo patru ore... 

— Nu-ţi face sânge rău, Don. Noi am înhăţat-o. Oricum, tot o 
victorie americană. 

— Australienii mei şi-au cam pierdut îndemânarea, a oftat 
Larkin. 

Împăratul a plimbat lingura prin fiertură; i-a tremurat mâna 
când a dus-o la gură. 

— Bu-un, a decretat el, apoi a încercat carnea cu vârful 
lingurii; era încă destul de tare. Mai durează cam un ceas. 

După vreo zece minute a gustat din nou. 

— Parc-ar mai cere un praf de sare. Ce părere ai, Peter? 

A gustat şi Peter Marlowe. Era o bunătate rară, ceva divin! 

— Doar un pic, un vârf de cuţit. 

Au gustat cu toţii, pe rând. Un praf de sare, o fărâmiţă de 
huan, un picuţ de zahăr, încă o idee de şofran. Pe urmă s-au 
pus iar să aştepte în acea încântătoare cameră de tortură, abia 
mai trăgându-şi răsuflarea. 

Din când în când mai dădeau jos pătura din gemuleţ ca să 
mai scape nişte parfum pe-afară şi să mai pătrundă ceva aer 
curat. 

Iar dincolo de Changi aromele pluteau pe aripile brizei. Dar 
şi aici, în interiorul închisorii, mai scăpa câte o adiere prin 
crăpăturile uşii, se prelingea în lungul coridorului, parfumând 
întreaga atmosferă. 


— Dumnezeule, Smithy, simţi mirosul ăsta? 

— Cum să nu-l simt? Ce, crezi că eu n-am nas? De unde 
vine? 

— Stai aşa! Trebuie să fie în clădirea închisorii, undeva, 
acolo, sus! 

— Pun rămăşag că iar s-au pus gălbiorii ăia să-şi gătească de 
mâncare dincolo de reţeaua de sârmă ghimpată. 

— Aşa e. Nemermnicii! 

— N-aş zice că vine de la ei. Parcă totuşi ar fi din închisoare. 


— O, Doamne, şi să-l mai crezi pe Smithy... Uită-te la el cum 
pontează, parc-ar fi câine de aret. 

— Dacă-ţi spun eu că mirosul vine dinspre închisoare... 

— Te păcăleşte vântul. Vezi că dintr-acolo bate. 

— Până acum vântul n-a mai mirosit niciodată în halul ăsta. 
Asta-i mâncare cu carne, îţi spun eu. Carne de vacă. Pariez pe 
ce vrei. Tocană de văcuţă. 

— Altă tortură de-a japonezilor. Ticăloşii! Asta-i lovitură sub 
centură! 

— Poate că doar aşa ne închipuim noi. Lumea spune că poţi 
să-ţi închipui şi un miros. 

— Atunci cum naiba ni-l închipuim cu toţii? Uită-te-n jur, toţi 
s-au oprit în loc şi adulmecă. 

— Cine spune aşa? 

— Cum? 

— N-ai zis tu c-ar spune lumea că-ţi poţi închipui şi-un 
miros? Care lume? Cine-s ăia? 

— O, Doamne, revino-ţi, Smithy. Aşa se spune. 

— Se spune, se spune... Dar care-s ăia? 

— Eu de unde dracului să ştiu?! 

— Atunci nu mai spune că „ăia” fac şi „ăia” dreg. Că ne-ai 
înnebunit la cap! 


Cei din celulă, aleşii Împăratului, îl pândeau acum smeriţi 
cum pune o porţie de mâncare în gamelă şi i-o întinde lui 
Larkin. Şi-au luat ochii din gamela lui Larkin, i-au îndreptat iar 
spre polonic, apoi spre Mac, apoi din nou spre polonic, spre 
Brough, apoi iar spre polonic, spre Tex, înapoi spre polonic, 
spre Peter Marlowe, spre polonic şi apoi spre porţia 
Împăratului. Iar când au fost serviţi cu toţii, s-au apucat să 
mănânce. Dar mai rămăsese în tigaie destul pentru încă cel 
puţin două porţii de căciulă. Era un chin să mănânci atât de 
bine. 

Boabele de  katchang idjiu se topiseră în  fiertură, 
transformându-se într-un fel de cremă. Papaia frăgezise carnea, 
făcând-o să se desprindă de pe oase, să se destrame şi ea; se 
rumenise, prinsese culoare de la mirodenii, de la fruct şi de la 
boabe. Sosul era gros, ca cel de tocană adevărată, aşa cum se 
face prin Irlanda, cu buburuze aurii de grăsime ce rămâneau 
lipite de pereţii gamelei. 


Împăratul şi-a ridicat ochii din gamela curată-linsă. I-a făcut 
semn lui Larkin. 

Larkin şi-a prezentat gamela, apoi fiecare, în tăcere, a mai 
primit câte o porţie. Au dispărut şi acestea. Pe urmă, ultima 
portie. 

În sfârşit, Împăratul şi-a pus gamela deoparte. 

— Fir-ar să fie! 

— Perfecţiune! s-a pronunţat Larkin. 

— Superb! l-a completat Peter Marlowe. Uitasem cum e să 
mesteci. Mă dor fălcile. 

Mac a adunat cu grijă ultimul bob, a râgâit mulţumit. O 
râgâială pe cinste. 

— Vă spun eu, băieţi, am mâncat eu ceva bunătăţi la viaţa 
mea. De la rosbiful care se serveşte la „Simpson”, în 
Piccadilly5* până la deliciosul rijsttafef” de la „Hotel des Indes” 
în Java, dar nimic nu s-ar putea spune că s-ar apropia de 
ospăţul ăsta. Niciodată! 

— Sunt de acord, a declarat Larkin, aşezându-se mai comod. 
Chiar şi la cele mai de soi localuri din Sidney - mă rog, şi acolo 
grătarul e o minune - n-am gustat ceva mai bun. 

A râgâit şi Împăratul, i-a servit pe toţi cu câte o ţigară dintr- 
un pachet de „Kooa”. Apoi a destupat sticla de sake şi a tras o 
duşcă bună. Băutura era aspră şi tare, i-a luat gustul de săţios 
din gură. 

— Ia aici, i-a întins el sticla lui Peter Marlowe. Au băut cu 
toţii, au fumat cu toţii. i 

— Hei, Tex, ce-ai zice de-o cafeluţă? a căscat Impăratul. 

— Să mai stăm aşa câteva minute înainte de a deschide uşa, 
a propus Brough; de fapt, nu-i păsa lui de uşă, dacă-i deschisă 
sau nu, nu-şi dorea decât să-şi prelungească desfătarea. O, 
Doamne, că bine mă mai simt! 

— Am mâncat atât că simt că fac poc, a anunţat Peter 
Marlowe. Fără îndoială a fost cea mai bună... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Peter. Am spus cu toţii 
acelaşi lucru. Ştim că aşa este. 

— Ei bine, am simţit nevoia s-o spun şi eu. 


56 Stradă elegantă din Londra, cu restaurante şi magazine de lux. 
57 Fel de mâncare combinat, împrumutat de olandezi din bucătăria 
tradiţională indoneziana, compus din orez condimentat şi o 
sumedenie de preparate cu sos picant, din carne şi peşte. 


— De fapt, cum ai reuşit? l-a întrebat Brough pe Împărat, 
înăbuşindu-şi un căscat. 

— Mi-a spus Max cum a fost de-a omorât câinele găina. L-am 
trimis pe Dino să stea de vorbă cu Hawkins. Acesta i-a dat 
câinele. L-am pus pe Kurt să-l taie. Mie mi-au revenit picioarele 
din spate. 

— Cum de i-a dat Hawkins câinele lui Dino? a întrebat Peter 
Marlowe. 

— E veterinar. 

— Aşa da, înţeleg. 

— Pe dracu’, a obiectat Brough. E matelot în marina 
comercială. 

— Azi a fost veterinar, a dat din umeri Împăratul. Ce-ai cu 
omul? 

— Recunosc că eşti tare. Să mă ia dracu’ dacă nu joci tare! 

— Mulţumesc, Don. 

— Şi cum... cum l-a omorât Kurt? a întrebat Brough. 

— Nu mă interesează. 

— Corect, băiete, s-a pronunţat Mac. Aş zice că-i mai bine să 
nu cercetăm, aşa-i? 

— Bună idee. 

Peter Marlowe s-a ridicat în picioare, s-a întins cât era de 
lung. 

— Ce facem cu oasele? a întrebat. 

— Le luăm cu noi la plecare. 

— Ce-aţi zice de un pocheraş? a aruncat vorba Larkin. 

— Excelentă idee, s-a înviorat Împăratul. Tex, pune tu de-o 
cafea. Peter, curăţă puţin locul. Grant, tu controlezi uşa. Don, 
nu vrei să aduni tu vasele? 

Brough s-a ridicat greoi de la locul lui. 

— Şi tu ce dracului ai de gând să faci? 

— Eu? a ridicat din sprâncene Împăratul. Eu stau şi mă uit. 

Brough s-a uitat lung la el. S-au uitat şi ceilalţi, tot a fel. Pe 
urmă Brough n-a mai răbdat. 

— Mă cam bate gândul să te fac ofiţer... doar pentru 
plăcerea de a-ţi trage o mamă de bătaie. i 

— Şansele ar fi cam doi contra cinci, a precizat Impăratul. 
Dar nu prea văd cum ai putea s-o scoţi la capăt. i 

Brough s-a uitat la ceilalți, a întors iar privirea spre Împărat. 


— Probabil că ai dreptate. M-aş trezi în faţa curţii marţiale, a 
râs el. Dar nu-i nimic în regulament care să-mi interzică să-ţi 
iau lovelele. 

A scos o hârtie de cinci dolari şi a făcut semn spre pachetul 
de cărţi din mâna Împăratului. 

— Cartea mai mare câştigă! 

Împăratul a desfăcut cărţile. 

— Alege. 

Jubilând, Brough i-a arătat dama. Împăratul s-a uitat la cărţi, 
a ales una... valet. 

— La pace, a rânjit Brough. 

— Don, l-a sfătuit cu blândeţe Împăratul. E mai bine să ieşi 
din joc cât timp eşti în câştig. 

A tras o carte şi a întors-o cu faţa fără să se uite la ea. As! 

— La fel de uşor aş fi putut să trag şi alt as... Astea-s cărţile 
mele! 

— Atunci de ce dracului nu m-ai bătut de la început? s-a 
interesat Brough. 

— Asta-i bună, domnule căpitan, s-a amuzat copios 
Împăratul. N-ar fi fost politicos din partea mea să vă uşurez de 
lovele. În definitiv, sunteţi comandantul nostru cel fără de frică. 

— Naiba să te ia! a rostit cu năduf Brough şi s-a apucat să 
strângă gamelele. Pe ăştia, dacă nu poţi să-i baţi, mai bine te 
dai cu ei. 


În noaptea aceea, în timp ce mai tot lagărul dormea. Peter 
Marlowe stătea întins sub polog; nici nu-şi dorea să-i vină 
somnul. S-a sculat din pat, şi-a făcut drum printre priciuri, a 
ieşit afară. Brough era şi el treaz. 

— Hei, Peter, l-a strigat încetişor Brough. Vino aici, stai jos. 
Nici tu nu poţi dormi? 

— Parcă nu-mi venea, nu încă. Mă simt prea bine. 

Sus, noaptea era de catifea. 

— Frumoasă noapte. 

— Da. 

— Eşti însurat? 

— Nu, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Ai avut noroc. Să nu crezi că-i chiar aşa de rău să nu fi 
însurat... a zăbovit câteva clipe Brough. Uneori mă 


înnebuneşte gândul dac-o mai găsesc. Şi dacă da, ce-o fi acum? 
Ce-o fi făcând ea în momentul ăsta? 

— Nimic, a răspuns automat Peter Marlowe; i-a revenit în 
minte chipul viu al lui N'ai. Nu-ţi face griji. 

Ca şi cum ar fi spus: „Nu mai respira!” 

— N-o condamn, n-aş putea condamna nicio femeie. E atâta 
timp de când sunt plecat, atât amar de timp... Nu-i vina ei. 

Cu mâinile tremurânde, Brough şi-a răsucit o ţigară din ceva 
frunzuliţe de ceai şi un chiştoc de „Kooa”. A aprins-o, a tras 
adânc din ea, i-a trecut-o lui Peter Marlowe. 

— Mulţumesc, Don. 

A tras şi el un fum, i-a dat-o înapoi. Au terminat ţigara în 
tăcere, zbuciumaţi de acelaşi dor. După o vreme, Brough s-a 
ridicat de jos. 

— Mă duc să mă culc. Ne mai vedem noi, Peter. 

— Noapte bună, Don. 

Peter Marlowe a rămas cu ochii pierduţi în noapte, gândul i 
s-a întors din nou la N'ai. Şi a ştiut atunci că nici el şi nici 
Brough nu vor putea adormi uşor în noaptea aceea. 


Capitolul 16 

A sosit şi ziua V-E58. Cei din Changi s-au simţit în al nouălea 
cer. Dar n-a fost decât o zi ca oricare alta, nu i-a afectat în mod 
deosebit. Mâncarea era aceeaşi, cerul acelaşi, aceeaşi 
zăpuşeală, aceleaşi boli, aceleaşi muşte, aceeaşi lentă trecere 
în neființă. Grey era mereu de veghe, aştepta. Iscoada lui îl 
anunţase că în curând diamantul îşi va schimba proprietarul. 
Chiar foarte curând. Peter Marlowe şi Împăratul aşteptau ziua 
cu aceeaşi încordare. Nu mai rămăseseră decât patru. 


A venit şi Ziua N, când Eva a născut încă o duzină de pui. 
Născocirea denumirii codificate pentru Ziua Naşterii i-a amuzat 
enorm pe Împărat şi pe colaboratorii săi. Grey a aflat despre 
Ziua N de la iscoadă; în ziua aceea a împresurat baraca şi i-a 
percheziţionat pe toţi cei de acolo, căutând ceasuri sau orice 
alte Obiecte ce ar fi urmat să fie vândute în „Ziua Negoţului”. 
Minte de poliţai tâmpit! Această confirmare a faptului că există 
un turnător în baracă nu l-a tulburat câtuşi de puţin pe 
Împărat. Seria a treia era de-acum pe drum. 

Acum erau şaptezeci de cuşti sub baracă. Paisprezece erau 
deja ocupate. Curând se vor mai umple încă douăsprezece. 

Problema numelor s-a rezolvat în cel mai simplu mod cu 
putinţă. Băieţii primeau numere cu soţ, iar fetiţele fără soţ. 

— Ascultaţi aici, a anunţat Împăratul. Trebuie neapărat să 
mai pregătim ceva cuşti. 

Erau în baracă, ţineau o şedinţă a consiliului de 
administraţie. O seară plăcută, răcoroasă. Abia se întrevedea 
Luna printre nori. 

— Ne-am cam epuizat posibilităţile, a spus Tex. Nu se mai 
găseşte nicăieri măcar o bucată de plasă de sârmă. Singurul 
lucru pe care-l mai putem face e să-i chemăm în ajutor pe 
australieni. 

— Dacă facem asta, a rostit încet Max, e ca şi cum i-am lăsa 
să ne ia din mână toată afacerea. 

Întregul efort de război al barăcii americane fusese 
concentrat asupra minei de aur viu care se extindea rapid chiar 
sub picioarele lor. O echipă de patru oameni transformase deja 


58 Victory-Europe (engl.), ziua victoriei pe frontul european în cel de- 
al doilea război mondial, 8 mai 1945. 


şanţul de adăpost într-o reţea de ganguri înguste. Acum aveau 
destul loc pentru cuşti, dar n-aveau de unde să facă rost de 
plasă de sârmă. Aveau neapărată nevoie de plasă, pentru că se 
apropia iar Ziua N şi, la puţin timp după aceea, altă Zi N şi apoi 
alta. 

— Dacă poţi găsi vreo zece tipi de încredere, le-ai putea da 
câte o pereche de prăsilă ca să-şi facă şi ei crescătoriile lor, a 
spus gânditor Peter Marlowe. Noi am putea ţine doar o fermă 
de reproducători de rasă. 

— Nu ţine, Peter. Aşa nu reuşim să păstrăm secretul 
operaţiunii. 

Impăratul şi-a răsucit o ţigară, şi-a amintit că în ultimul timp 
nu prea i-au mers afacerile şi că n-a mai fumat o ţigaretă de 
fabrică de-o săptămână încheiată. 

— Tot ce putem face, a conchis el după un moment de 
reflecţie, este să-l băgăm şi pe Timsen în afacere. 

— Puchinosul ăla de australian ne face şi-aşa destulă 
concurenţă, a obiectat Max. i 

— N-avem altă soluţie, a declarat Împăratul pe un ton 
categoric. Trebuie să mai facem rost de nişte cuşti, iar el e 
singurul, tip care se pricepe la chestii d-astea şi singurul în 
care pot avea încredere că are să-şi ţină gura. Dacă treaba cu 
crescătoria ne merge aşa cum ne-am gândit, atunci au să fie 
lovele destule pentru toată lumea, a adăugat el, apoi a întors 
privirea spre Tex. Du-te şi adu-l pe Timsen. 

Tex a dat din umeri şi a ieşit din baracă. 

— Haide, Peter, a spus. King. Să vedem cum stau lucrurile 
acolo, jos. 

A coborât el primul prin trapa din podea. 

— Sfinte Cristoase, a exclamat el, văzând cât de mult se 
extinseseră săpăturile. Dacă mai săpăm doar un pic, se 
prăbuşeşte dracului toată şandramaua şi-atunci cu ce ne- 
alegem? 

— Nu te teme, şefule, a spus mândru Miller care era mai- 
mare peste echipa de săpători. Am pus eu la punct un sistem 
care ne permite să ocolim stâlpii de beton. Avem acum destul 
loc pentru o mie cinci sute de cuşti, dacă putem face rost de 
plasă de sârmă. Asta sigur! Şi mai putem amenaja de două ori 
pe-atâta spaţiu dacă punem mâna şi pe nişte scânduri de 
căptuşit galeriile. Nu-i mare lucru. 


Împăratul a pornit în lungul tranşeei principale ca să vadă 
cum o duc animalele. Văzându-l că se apropie, Adam s-a repezit 
ca un turbat în plasă de parcă ar fi fost gata-gata să-l rupă pe 
Impărat în bucăţi. 

— Cam prietenos, nu? 

— Dihania asta, a rânjit Miller, parcă te-ar cunoaşte de 
undeva. 

— Poate că ar trebui să oprim împerecherile, şi-a dat cu 
părerea Peter Marlowe, până avem cuştile gata. 

— Timsen e soluţia, a spus Împăratul. Dacă mai poate cineva 
să ne livreze materialul, apoi ăsta-i el... şi cu gaşca lui de 
hoţomani. 

Au urcat înapoi în baracă, s-au şters de noroi. După ce au 
făcut şi un duş s-au simţit mult mai bine. 

— Salut, camarade! 

Timsen a traversat toată lungimea barăcii, a luat loc. 

— Ce-i cu voi, yankeii, v-aţi speriat că rămâneţi fără 
podoabele bărbăţiei când o fi la o adică? 

Era înalt şi voinic, avea ochii puternic adânciţi în orbite. 

— Ce vrei să spui? 

— Aşa cum săpaţi voi, dracilor, la adăposturi, ai zice că toată 
aviația aliată n-are altceva de ales decât să facă pulbere lagărul 
de la Changi. 

— Paza bună trece primejdia rea, i-a răspuns în doi peri 
Împăratul, întrebându-se dacă merită riscul să se asocieze cu 
Timsen. Nu trece mult şi se-apucă să bumbăcească şi la 
Singapore. lar când începe nasulia, noi vrem să fim la adăpost. 

— N-au să lovească niciodată în Changi. Doar ştiu că suntem 
noi aici. Numai dacă nu se pun englezoii pe treabă. Şi, sigur, 
când sunt de-ai voştri, yankei, în aer nu se mai ştie niciodată 
unde au să cadă bombele alea. 

L-au condus să viziteze întreprinderea. Şi-a dat seama 
imediat de perfecțiunea organizării. Dar şi de dimensiunile 
uriaşe ale proiectului. 

— Pe legea mea, camarade, a oftat Timsen când au revenit 
cu toţii în baracă. Trebuie să-mi scot pălăria. Dumnezeule! Şi 
când te gândeşti că noi am crezut c-a intrat frica-n voi. 
Doamne, cred că aveţi loc acolo pentru cinci sau şase sute de... 

— O mie cinci sute, l-a întrerupt cu voită nepăsare 
Împăratul. Iar în următoarea Zi N o să avem... 


— Ziua N? 

— Ziua naşterii. 

— Deci asta-i Ziua N! De săptămâni de zile tot încercăm să 
ne dumirim ce-o fi asta, a râs Timsen. Asta-i bună, pe legea 
mea! a râs el şi mai tare. Să n-am eu parte dacă nu eşti un 
geniu! 

— Trebuie să recunosc cinstit că a fost ideea mea, a spus 
Împăratul, străduindu-se să nu-şi arate satisfacția, dar fără 
succes pentru că, în definitiv, era chiar ideea lui. În Ziua N care 
urmează acum contăm pe cel puţin nouăzeci de pui. lar la 
naşterea următoare ceva cam în jur de trei sute. 

Lui Timsen i s-au ridicat singure sprâncenele de uimire. 

— Să-ţi spun ce suntem noi gata să facem, a continuat 
Împăratul, a zăbovit apoi ca să-şi revizuiască valoarea ofertei. 
Voi ne livraţi materiale ca să mai facem o mie de cuşti. Noi ne 
menţinem efectivul la o mie de capete... cele mai bune 
exemplare. Voi vă ocupați de desfacerea produselor, iar 
câştigul îl împărţim juma-juma. La o afacere de mărimea asta 
iese destul pentru toată lumea. 

— Când începem vânzarea? s-a învoit pe dată Timsen. Chiar 
aşa, cu toate că-şi dădea seama de imensele perspective ale 
tranzacţiei, nu prea era în apele lui. 

— Îţi livrăm zece pulpiţe într-o săptămână. Tăiem numai 
masculii şi păstrăm femelele. După cum ne-am socotit noi, nu 
vindem decât pulpiţe. Vom spori livrările pe măsură ce 
dezvoltăm producţia. 

— De ce vrei să începi numai cu zece? 

— Dacă scoatem pe piaţă mai multe dintr-o dată, s-ar putea 
ca unii să intre la bănuială. Trebuie s-o luăm mai uşurel. 

Timsen a mai stat pe gânduri un moment. 

— Eşti sigur că... ă-ă... carnea asta se poate mânca? 

Acum, după ce se angajase să livreze marfa, Împăratul s-a 
simţit şi el niţeluş cam scârbit. Dar, la naiba, carnea-i carne, iar 
afacerile-s afaceri. 

— Noi nu facem decât să oferim carne de rusa tikus. 

Timsen a scuturat din cap, şi-a încreţit buzele. 

— Nu prea-mi surâde ideea să vând din ea australienilor mei, 
a zis el îngreţoşat. Pe legea mea! E ceva ce nu-i în regulă. Ba 
chiar deloc, pe legea mea! Nu c-aş fi eu... cum să spun? Dar 
parcă n-aş face-o. N-am inima să le vând australienilor mei. 


Peter Marlowe a dat şi el din cap, simţea că i se întoarce 
stomacul pe dos. 

— Şi nici băieţilor noştri. 

__ S-au uitat toţi trei unul la altul. „Da, şi-a zis în gând 
Împăratul, ceva nu-i deloc în regulă. Dar noi, noi ăştia, trebuie 
să supravieţuim cumva...” Şi, deodată, i s-a luminat mintea. S-a 
albit la faţă, a rostit cu glas apăsat: 

— Adu-i... cheamă-i pe ceilalţi. Mi-a venit o inspiraţie. 

_ Americanii s-au adunat de îndată. Încordaţi, toţi cu ochii la 
Împărat. El se mai liniştise acum, dar n-a vorbit dintr-o dată. 
Pufăia din ţigară, părea că nici nu-i bagă în seamă. Peter 
Marlowe şi Timsen au schimbat câte o privire iute, îngrijoraţi. 

Impăratul s-a ridicat în picioare. Tensiunea s-a accentuat, în 
sfârşit, şi-a stins ţigara. 

— Fraţilor, a început el cu o voce spartă, de om sfârşit de 
oboseală. Mai sunt patru zile până la Ziua N. Ne aşteptăm..., s- 
a uitat el pe graficul agăţat pe perete, aşa-a... să ne sporim 
şeptelul la cu puţin peste o sută. Am ajuns la o înţelegere cu 
prietenul şi colaboratorul nostru Timsen. El ne asigură 
materialele necesare pentru o mie de cuşti, aşa că, la momentul 
înţărcării puilor, problema spaţiului va fi rezolvată. El şi grupul 
lui se ocupă de comercializarea produselor. Noi ne concentrăm 
pe creşterea animalelor din cele mai valoroase linii de 
reproducători, s-a oprit el din vorbă, s-a uitat fix la fiecare om 
în parte. Fraţilor, de azi într-o săptămână ieşim cu marfa pe 
piaţă. 

Acum, când au auzit că s-a stabilit şi ziua fatidică, oamenii 
au rămas muţi. 

— Chiar crezi că trebuie să...? a întrebat neîncrezător Max. 

— N-ai vrea să mai rabzi o clipă, Max? 

— Nu ştiu cum o fi cu ieşirea pe piaţă, a spus Byron Jones III, 
potrivindu-şi bandajul de la ochi. Până şi gândul mă face să... 

— De ce nu aştepţi până termin, ce naiba? l-a întrerupt 
nerăbdător Împăratul. 

S-au aplecat cu toţii înainte, chinuiţi de curiozitate, pentru 
că Împăratul le vorbea acum abia şoptit. 

— Fraţilor! Nu vindem decât la ofiţeri! Crema! De la maior 
în sus! 

— O, Doamne! a suflat Timsen. 

— Sfinte Cristoase! a exclamat inspirat Max. 


— Cum? a făcut uluit Peter Marlowe. 

Împăratul se simţea ca un zeu. 

— Da, la ofiţeri. Ăştia sunt şi singurii care-şi pot permite să 
cumpere. În loc să ne lansăm în producţia de masă, facem 
comerţ cu articole de lux! 

— Iar fraierii care-şi pot permite să cumpere sunt exact cei 
pe care ai vrea să-i vezi mâncând cărniţa asta! s-a luminat la 
faţă Peter Marlowe. 

— Eşti cineva, pe legea mea, a recunoscut Timsen plin de 
admiraţie. Un geniu! Ei bine, cunosc eu vreo trei nătărăi din 
ăştia... mi-aş da mâna dreaptă la tăiere numai să-i văd mâncând 
şobolan şi pe urmă să le spun... 

— Ştiu şi eu doi, a declarat Peter Marlowe. Ălora le-aş da 
gratis, nu m-aş mai încurca la vânzare. Dar dacă le dai 
dobitocilor carnea pe nimic, ăştia-s atât de cărpănoşi c-ar 
mirosi îndată ceva necurat! 

S-a ridicat Max şi a strigat tare, ca să acopere hohotele de 
râs: 

— Ascultati, băieţi. Linişte! Ascultaţi-mă şi pe mine un pic. 
Ştii tu, eu... cum să spun, eu am..., s-a întors el spre King: era 
atât de mişcat încât abia mai putea să vorbească. Eu... eu n-am 
fost întotdeauna de partea ta. Nu-i nicio nenorocire. Fiecare e 
liber să facă ce vrea. Dar asta, chestia asta e aşa... aşa de 
măreaţă, aşa de... cum să zic eu... că acum..., a întins el mâna 
cu un aer solemn. Aş vrea să-i strâng mâna omului căruia i-a 
venit în cap ideea asta! Cred că ar trebui să-i strângem cu toţii 
mâna celui care s-a dovedit cu adevărat un geniu. În numele 
tuturor soldaţilor de rând din lume... sunt mândru de tine, 
Impărate! _ 

Max şi Împăratul şi-au strâns mâinile cu căldură. Tex se 
clătina fericit dintr-o parte în alta. 

— Sellars, Prouty, Grey... ăsta-i sigur pe listă... 

— N-are bani, a spus King. 

— La naiba, îi dăm noi, a propus Max. 

— Asta nu putem face. Grey nu-i prost. Ar bănui el ceva, a 
obiectat Peter Marlowe. 

— Ce ziceţi de Thorsen... ticălosul ăla... 

— Nu şi ofiţerii yankei. Poate, a intervenit delicat King, 
numai unul sau doi. 

Râsetele s-au potolit deodată. 


— Şi cum rămâne cu australienii? 

— Lasă asta în seama mea, camarade, a spus Timsen. Am de- 
acum vreo trei duzini de clienţi în minte. 

— Şi cu englezii? a întrebat Max. 

— Putem să ne gândim la câţiva, l-a liniştit Împăratul, care 
se simţea acum cu adevărat mare şi puternic, plin de viaţă. 
Avem norocul că nemernicii care au bani sau au posibilitatea 
să-şi facă rost de lovele sunt tocmai cei cărora vrem şi noi să le 
vindem marfa şi să le spunem după aceea ce-au mâncat! 


Cu puţin timp înainte de a se da stingerea Max s-a strecurat 
în grabă prin deschizătura uşii, i-a şoptit lui King: 

— Un gardian, vine încoace. 

— Cine? 

— Shagata. 

— E-n regulă, a spus Împăratul, încercând să-şi stăpânească 
tremurul vocii. Controlează tu dacă cei care fac de pază sunt la 
posturi. 

— Okay! 

Max s-a făcut nevăzut. 

King s-a dat mai aproape de Peter Marlowe. 

— Să nu fi apărut vreo încurcătură, a şoptit el îngrijorat. 
Haide, să fim acolo când vine. 

A sărit pe fereastră, a verificat dacă marginea copertinei 
este bine trasă peste şopron. Pe urmă s-au aşezat pe bancă, el 
şi Peter Marlowe, s-au pus să aştepte. 

Shagata şi-a băgat capul prin deschizătura pânzei, l-a 
recunoscut pe Împărat, a intrat liniştit sub şopron şi a luat loc. 
Şi-a proptit carabina de perete, le-a oferit un pachet de „Kooa”. 

— Tabe. 

— Tabe, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Salut, a spus şi Împăratul. 

Îi tremura mâna când a luat ţigara. 

— Ai ceva de vânzare în seara asta? a întrebat Shagata; 
vorbea cam sâsâit. 

— Întreabă dacă ai să-i vinzi ceva în seara asta. 

— Spune-i că n-am! 

— Prietenul meu este foarte întristat că nu are nimic cu care 
să poată tenta un om de gust în această seară. 


— Va avea oare prietenul dumitale un asemenea articol, să 
spunem, peste trei zile? 

Împăratul a suspinat uşurat când Peter Marlowe i-a tradus 
spusele japonezului. 

— Spune-i că da. Şi mai spune-i că a fost înţelept din partea 
lui să verifice. 

— Prietenul meu spune că este foarte probabil ca în ziua 
aceea să aibă ceva cu care să poată tenta un om cu gusturi 
rafinate. Şi prietenul meu mai spune că, după părerea lui, 
faptul că are de a face cu un om atât de prudent este de bun 
augur pentru încheierea satisfăcătoare a tranzacţiei. 

— Trebuie să procedezi întotdeauna cu înţelepciune când ai 
ceva de făcut în taina nopţii, a rostit Shagata, trăgând aerul 
printre dinţi. Dacă nu sosesc peste trei zile, mă aşteptaţi în 
fiecare seară. Un prieten comun mi-a împărtăşit că s-ar putea 
să nu fie în măsură să se prezinte cu partea lui cu toată 
exactitatea. Dar am primit asigurări că va fi gata în trei seri de- 
acum încolo. j 

Shagata s-a ridicat, i-a dat Impăratului pachetul de ţigări. O 
scurtă plecăciune şi s-a topit iar în întuneric. 

Peter Marlowe i-a tradus lui King ce a spus la urmă Shagata. 
Acesta a zâmbit. 

— Minunat. Perfect! Vrei să vii pân-aici mâine dimineaţă? Ca 
să punem lucrurile la cale. 

— Trebuie să ies la lucru, la aeroport. 

— Vrei să-ţi găsesc un înlocuitor? 

Peter Marlowe a râs, clătinând din cap. 

— Oricum, cred că e mai bine să te duci, a spus King. Cine 
ştie, s-ar putea ca Cheng să vrea să ia legătura cu tine. 

— Crezi că s-a încurcat ceva? 3 

— Nu. Shagata a avut atâta minte să verifice. In locul lui aş 
fi făcut la fel. Totul merge conform planului. Încă o săptămână 
şi afacerea e ca şi încheiată. 

— Sper. 

Peter Marlowe şi-a îndreptat gândul spre sat şi s-a rugat 
cerului ca afacerea să reuşească. Işi dorea cu disperare să 
ajungă acolo iar şi, dacă izbuteşte, ştia că va trebui s-o aibă pe 
Sulina, căci altfel îşi va pierde minţile. 

— Ce-i cu tine? 


King n-a văzut, mai mult a simţit că pe Peter Marlowe îl 
trecuse un fior. 

— M-am gândit că mi-ar plăcea să fiu în braţele Sulinei chiar 
acum, i-a răspuns jenat Peter Marlowe. 

— Da-a.... 

In sinea lui King s-a întrebat dacă englezul ar putea încurca 
lucrurile din pricina unei gagici. 

Peter Marlowe i-a surprins privirea, a zâmbit din colţul 
buzelor. 

— N-ai de ce să te îngrijorezi, bătrâne. N-am de gând să fac 
vreo prostie, dacă la asta te gândeai. 

— Sigur, i-a zâmbit şi King. Avem viitorul în faţa noastră... 
iar mâine avem spectacol. Ai auzit cumva despre ce e vorba? 

— Numai că piesa se numeşte „Triunghiul”. Şi că Sean joacă 
rolul principal. 

Deodată, vocea lui Peter Marlowe a sunat cumva mai plat. 

— Cum s-a întâmplat de-a fost cât pe ce să-l omori pe Sean? 

Până atunci King nu-i pusese niciodată asemenea întrebări, 
ştiind că e întotdeauna periculos să-i pui unui om ca Peter 
Marlowe întrebări directe despre viaţa lui particulară. Dar 
acum simţise din instinct că este momentul potrivit. 

— N-ar fi prea multe de povestit, a spus imediat Peter 
Marlowe, bucuros că l-a întrebat King. Sean şi cu mine făceam 
parte din aceeaşi escadrilă, în Java. Cu o zi înainte de 
terminarea războiului în zona asta, Sean nu s-a mai întors din 
misiune. Am crezut că a încasat-o. Cam acum un an -a doua zi 
după ce am ajuns aici, venind din Java - m-am dus să văd un 
spectacol la teatrul din lagăr. Când, în fine, l-am recunoscut pe 
Sean acolo, pe scenă, poţi să-ţi închipui ce şoc am avut. Juca 
rolul unei fete, dar atunci nu m-am gândit la nimic rău... 
trebuie să fie întotdeauna cineva care să facă şi rolurile 
feminine. Aşa că am stat liniştit şi m-am uitat la piesă. Nu-mi 
venea să cred că-l văd viu şi-n formă bună, mă minunam cât de 
senzaţional e în rolul acela de fată... cum se mişca, cum vorbea, 
cum se aşeza... Rochia şi peruca îi stăteau de minune. M-a 
impresionat mult jocul lui, cu toate că ştiam precis că, mai 
înainte, n-avusese nimic de-a face cu teatrul. După spectacol m- 
am dus în culise să-l întâlnesc. Mai erau acolo şi alţii care îl 
aşteptau şi, după un timp, am avut sentimentul acela ciudat că 
ăia erau la fel cu tipii pe care îi găseşti la ieşirea artiştilor în 


orice teatru... ştii, filfizonii ăia care aşteaptă cu limba scoasă ca 
să le apară iubita. În sfârşit, s-a deschis uşa de la cabina 
actorilor, ne-am repezit cu toţii înăuntru. Eu am rămas mai la 
urmă, m-am oprit în uşă. Abia atunci mi-am dat seama că toţi 
ăia erau pervertiţi! Sean şedea pe un scaun, iar ei l-au 
înconjurat ciripind, se gudurau pe lângă el, îi spuneau „iubiţel”, 
îl îmbrăţişau şi-i spuneau cât de „minunată” a fost... ce mai. Il 
tratau ca pe-o preafrumoasă stea de cinema. lar Sean... Sean 
se prăpădea de plăcere! Doamne, chiar îi plăcea să se lase 
pipăit! Ca o căţea în călduri! Pe urmă m-a zărit şi, desigur, a 
avut şi el un şoc. Mi-a zis „Salut, Peter”, dar eu n-am fost în 
stare să spun nimic. Stăteam acolo ca un prost şi mă uitam la 
unul dintre suciţii ăia care-şi pusese mâna pe genunchiul lui 
Sean. Sean avea pe el un fel de capot subţire, ciorapi de mătase 
şi chiloţei... Când şi-a tras faldurile neglijeului am avut 
impresia că a făcut-o special, ca să-şi arate pulpa goală dincolo 
de marginea ciorapului... părea să aibă şi sâni în decolteu. Abia 
atunci mi-am dat seama că nu purta perucă... toată coafura aia 
era chiar părul lui, lung şi ondulat ca al unei fete. Pe urmă 
Sean i-a rugat pe toţi să plece. „Peter e un vechi prieten de-al 
meu. Crezusem c-a murit, a spus. Trebuie să stau de vorbă cu 
el. Vă rog să mă lăsaţi”. Când au plecat, l-am întrebat pe Sean: 
„Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu tine? Chiar îţi făcea plăcere să 
te pipăie toţi derbedeii ăia?” „Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu 
noi toţi? mi-a răspuns; pe urmă mi-a zis cu surâsul acela 
minunat, numai al lui: Sunt atât de bucuros să te revăd, Peter. 
Am crezut că ai murit de-a binelea. Ia loc o clipă, până mă 
demachiez. Avem multe de povestit. Ai venit cu ultimul 
transport din Java?” Am dat din cap că da, încă nu puteam să- 
mi revin. Sean s-a întors spre oglindă, a început să se ungă cu 
cremă ca să-şi dea jos fardul. „Ce-ai păţit tu, Peter? m-a 
întrebat. Te-au doborât cu avionul?” Când s-a apucat să-şi dea 
jos machiajul, mi-am mai venit în fire... acum totul părea ceva 
mai normal. Mi-am spus că am fost un tâmpit, că tot ce 
văzusem făcea parte din spectacol - ştii cum e cu perpetuarea 
legendei - şi că, desigur, se prefăcuse doar că-i face plăcere. 
Aşa că mi-am cerut scuze şi i-am zis: „Imi pare rău, Sean, cred 
că am făcut o figură de idiot! Pe cinstea mea, mă bucur că n-ai 
păţit nimic. Şi eu am crezut că ai dat în primire”. l-am povestit 
prin ce am trecut, l-am întrebat şi cum a fost cu el. Sean mi-a 


relatat cum a fost atacat de patru aparate „Zero” şi a fost 
nevoit să sară cu paraşuta. Când a ajuns, în sfârşit, la 
aerodrom, a văzut că avionul meu era făcut praf. l-am spus 
atunci cum i-am dat foc înainte de a pleca... nu vroisem ca 
blestemaţii de japonezi să-l mai poată repara. „Ah, a spus el, eu 
mi-am închipuit că ai capotat la aterizare... că atât ţi-a fost. Am 
rămas la Bandung, la comandament, împreună cu ceilalţi piloţi 
şi pe urmă ne-au băgat pe toţi într-un lagăr. La scurt timp după 
aceea ne-au trimis la Batavia şi de acolo aici.” Tot timpul ăsta 
Sean se uita în oglindă; avea tenul delicat şi fin, ca de fată. 
Deodată, am avut senzaţia cu totul neobişnuită că a uitat 
complet de mine. Nici nu mai ştiam ce să fac. Pe urmă şi-a luat 
ochii de la oglindă, s-a uitat drept la mine, cu o privire 
curioasă, niţel încruntat. Mi-am dat seama dintr-o dată cât era 
de nefericit, l-am întrebat dacă nu-i mai bine să plec. „Nu, mi-a 
spus. Nu, Peter, aş vrea să mai rămâi.” Şi atunci a luat o 
poşetuţă de pe măsuţa de toaletă, a pescuit din ea un ruj şi a 
început să-şi facă buzele. Am rămas înmărmurit. „Ce faci 
acolo?” l-am întrebat. „Mă rujez, Peter.” „Termină cu prostiile, 
Sean, i-am zis. Gluma-i glumă. Spectacolul s-a terminat de o 
jumătate de oră.” Dar el a continuat şi, când buzele i-au fost 
perfect vopsite, şi-a dat cu pudră pe nas, şi-a periat frumos 
părul şi, pe cinstea mea, s-a prefăcut iar într-o fată 
încântătoare. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Încă îmi mai 
închipuiam că, într-un fel foarte ciudat, tot mai vrea să facă 
bancuri cu mine. Şi-a mai aranjat o buclă aici, un cârlionţ 
dincolo, apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului, s-a privit lung în 
oglindă şi a părut cât se poate de satisfăcut de ceea ce vede. Pe 
urmă m-a zărit pe mine holbându-mă la el în oglindă şi l-a 
pufnit râsul. „Ce-i cu tine, Peter? m-a întrebat. N-ai mai fost 
niciodată într-o cabină de teatru?” „Ba da, i-am răspuns. Am 
fost, dar... numai în cabine de actriţe.” El s-a uitat lung la mine. 
Pe urmă şi-a strâns pe el capoţelul, şi-a încrucişat picioarele. 
„Asta este cabină de actriţă”, mi-a zis. „Incetează, Sean, am 
izbucnit eu. Ăsta-s eu, Peter Marlowe! Suntem la Changi, îţi 
mai aminteşti? Spectacolul s-a terminat şi acum totul a reintrat 
în normal.” „Da, a spus el cu un calm desăvârşit. Totul e 
normal.” A trecut mult timp până ce am fost în stare să spun 
ceva. „Bine atunci, am izbutit eu să rostesc într-un târziu. N-ai 


5 Denumirea olandeză a oraşului Djakarta, capitala Indoneziei. 


de gând să-ţi scoţi costumul ăla şi să-ţi dai jos porcăria aia de 
pe faţă?” „Îmi plac hainele astea, Peter, a spus el. Şi acum 
umblu întotdeauna uşor fardat.” S-a ridicat şi a deschis dulapul. 
Pe cinstea mea, era plin de saronguri, rochiţe, chiloţei şi 
sutiene... Când s-a întors spre mine era perfect calm. „Astea 
sunt singurele lucruri pe care le port acum, mi-a declarat. De 
fapt, eu sunt femeie.” „Cred că te-ai scrântit de tot”, am spus. 
Sean s-a ridicat de pe scaun şi din acea clipă nu ştiu cum, dar 
n-am putut să-mi mai scot din cap că am în faţă o fată... arăta, 
se mişca, vorbea, mirosea ca o fată. „Ascultă, Peter, mi-a spus. 
Ştiu cât de greu îţi vine să mă înţelegi, dar m-am schimbat. Nu 
mai sunt bărbat, sunt femeie.” „Nu eşti mai femeie decât sunt 
eu!” am zbierat. Dar aceasta n-a părut să-l tulbure deloc. A 
rămas acolo, zâmbind ca o madonă... Pe urmă a spus: „Sunt 
femeie, Peter.” Mi-a atins braţul într-un mod în care numai o 
fată ar fi putut-o face şi mi-a spus: „Te rog să te porţi cu mine 
ca şi cum aş fi femeie.” Am simţit că se rupe ceva în mine. L-am 
înşfăcat de braţ, i-am smuls neglijeul de pe umeri, la fel şi 
sutienul umplut cu câlţi, l-am împins în faţa oglinzii. „Spui că 
eşti femeie? am strigat eu la el. Uită-te la tine! Unde ziceai că-ţi 
sunt sânii?” Sean însă nu şi-a ridicat privirea. A rămas în faţa 
oglinzii cu capul plecat, cu părul căzut peste ochi. Capotul 
atârna strâmb pe el, era gol până la brâu. L-am înşfăcat de păr 
şi i-am smucit capul în sus. „Uită-te la tine, pederast nenorocit! 
am răcnit. Eşti bărbat, pentru numele lui Dumnezeu, şi aşa vei 
rămâne pentru totdeauna!” A rămas nemişcat, fără să mai 
spună nimic şi abia târziu mi-am dat seama că plânge. Pe urmă 
s-au repezit înăuntru Rodrick şi Frank Parrish, m-au împins la o 
parte, Parrish i-a tras lui Sean capotul pe umeri şi l-a luat în 
braţe, iar în tot timpul ăsta Sean plângea de ţi se rupea inima. 
Frank îl legăna în braţe, spunându-i mereu: „Nu-i nimic, Sean, 
nu-i nimic.” Pe urmă s-a uitat la mine şi mi-am dat seama că e 
gata să mă ucidă. „Pleacă de-aici, nenorocitule!” atât mi-a spus. 
Nici nu mai ştiu cum am ieşit de acolo... m-am trezit umblând 
aiurea prin lagăr şi atunci am început să înţeleg că n-avusesem 
niciun drept, dar chiar niciun drept să fac ceea ce făcusem. A 
fost o nebunie din partea mea. 

Peter Marlowe s-a oprit din povestire, a continuat apoi cu un 
glas chinuit, lipsit de expresie. 


— M-am întors la teatru. Trebuia să încerc să mă împac cu 
Sean. Uşa lui era încuiată, dar am avut totuşi impresia că e 
înăuntru. Am bătut de mai multe ori, însă nu mi-a răspuns şi 
nici n-a vrut să deschidă uşa, aşa că m-am înfuriat din nou şi 
am dărâmat uşa cu umărul. Doream să-mi cer scuze faţă-n faţă 
cu el, iar nu printr-o uşă închisă. El zăcea în pat. Avea o 
tăietură adâncă la încheietura mâinii stângi, era sânge peste 
tot. I-am aplicat un garou, am reuşit să-i găsesc, nici eu nu ştiu 
cum, pe doctorul Kennedy, pe Rodrick şi pe Frank. Sean avea o 
paloare cadaverică, n-a scos niciun sunet cât timp i-a cusut 
doctorul Kennedy tăietura făcută cu foarfecele. După ce a 
terminat doctorul, Frank mi-a spus: „Acum eşti mulţumit, 
secătură?” N-am mai putut să spun nimic. Am rămas acolo 
neputincios, urându-mă din toată inima. „Pleacă şi să nu te mai 
prindem pe-aici!” mi-a aruncat Rodrick. Am dat să plec, dar l- 
am auzit pe Sean că mă cheamă încet, abia şoptit. M-am întors 
şi am văzut că mă priveşte fără supărare, mai mult cu un fel de 
milă. „Îmi pare rău, Peter, a rostit el cu greu. N-a fost vina ta.” 
„Crede-mă, Sean, m-am bâlbâit eu. N-am vrut să-ţi fac niciun 
rău.” „Ştiu. Vreau să rămânem prieteni, te rog, Peter.” S-a uitat 
apoi la Parrish şi la Rodrick. „Am vrut să plec, dar acum... a 
zâmbit el încântător, acum sunt fericit că mă aflu iar acasă.” 

Peter Marlowe a tăcut, istovit. Îi curgeau broboane mari de 
sudoare, se prelingeau pe gât şi pe piept. King a aprins o 
„Kooa”. Peter Marlowe a ridicat neajutorat din umeri şi a plecat 
gârbovit sub povara propriilor remuşcări. 


Capitolul 17 

— Haideţi odată, grăbiţi-vă! a strigat Peter Marlowe la 
oamenii care se aliniau căscând în faţa barăcii. 

Era cu puţin după răsăritul soarelui, masa de dimineaţă era 
doar o amintire, iar foamea nu făcea decât să sporească iritarea 
trupei. Asta şi o zi lungă de lucru sub soarele arzător pe care o 
aveau în faţă acolo, la aeroport. Decât dacă le surâde norocul... 

Se zvonise că în ziua aceea una dintre echipe urma să fie 
trimisă în capătul mai îndepărtat al aeroportului, acolo unde 
cresc cocotierii. Se spunea că au să-i pună să taie palmierii 
aceia. lar măduva de cocotier este nu numai comestibilă, dar şi 
foarte hrănitoare şi bună la gust. I se zicea „varza milionarului” 
pentru că trebuia să sacrifici un palmier întreg ca să ţi-o 
procuri. Pe lângă „varza milionarului” se mai puteau nimeri şi 
câteva nuci de cocos. Mai mult decât destul pentru o echipă de 
treizeci de oameni. Era firesc, deci, ca ofiţerii şi trupa să fie 
cuprinşi de aceeaşi încordare. 

Sergentul de zi pe baracă s-a apropiat de Peter Marlowe, l-a 
salutat. 

— Ăştia-s toţi, domnule căpitan. Douăzeci de ostaşi, 
împreună cu mine. 

— Trebuiau să se prezinte treizeci. 

— Douăzeci e tot ce-avem. Restul sunt bolnavi sau la echipa 
de lemne. Nu pot face nimic, dom’ căpitan. 

— Bine. Pornim spre poartă. 

Sergentul a pus în mişcare coloana; oamenii au trecut în pas 
de voie pe lângă zidul închisorii, s-au alăturat, lângă poarta de 
vest, celorlalte echipe care trebuiau să iasă la lucru pe 
aeroport. Peter Marlowe i-a făcut semn sergentului să adune 
oamenii în poziţia cea mai bună, mai aproape de capătul 
coloanei, unde aveau şanse mai bune să fie aleşi pentru tăiatul 
palmierilor. Când au observat că ofiţerul a executat corect 
manevra, ostaşii i-au dat ascultare şi s-au aliniat repede, în 
perfectă ordine. 

Fiecare avea câte o cămaşă mai zdrenţuită în tolba de 
merinde. Tolba era un element de neînlocuit şi îmbrăca cele 
mai diverse forme. Uneori erau raniţe din dotare alteori 
geamantane, uneori coşuri împletite din frunză de palmier, 
alteori saci, uneori o legăturică în vârf de băț, alteori doar o 
bucată de pânză. Dar fiecare avea ceva în care să pună prada 


râvnită. Când ieşi la lucru e întotdeauna rost de pradă, dacă nu 
„varza milionarului” sau o nucă de cocos, poate fi o bucată de 
scândură, nişte lemne de foc, coji de nucă de cocos, banane, un 
pic de ulei de palmier, rizomi comestibili, frunze de diferite 
feluri, uneori chiar o papaia. 

Cei mai mulţi aveau în picioare galenţi de lemn cu bareta din 
cauciuc de automobil. Unii purtau pantofi cu vârfurile tăiate. 
Doar câţiva aveau bocanci. Peter Marlowe purta bocancii lui 
Mac. Îi erau cam strâmţi, dar pentru un marş de trei mile şi o zi 
de muncă erau mai buni decât galenţii. 

Coloana şerpuitoare a trecut de poartă şi a pornit spre vest; 
fiecare companie era comandată de un ofiţer. In frunte mergea 
un grup de coreeni, iar în urmă venea un singur gardian, tot 
coreean. 

Grupa lui Peter Marlowe a aşteptat să se încadreze în 
coloană mai la coadă. El era nerăbdător să pornească odată şi, 
cine ştie, să ajungă la palmieri. Şi-a potrivit mai bine curelele 
de la raniţă şi plosca la brâu... nu plosca aceea, ar fi fost prea 
periculos să o ia cu el la lucru. Nu poţi şti niciodată când îţi 
cere un gardian sau altcineva un gât de apă. 

În sfârşit, le-a venit rândul, au pornit şi ei spre poartă. 
Trecând prin faţa corpului de gardă, trebuiau să salute; pe 
verandă stătea un sergent japonez mic şi îndesat care le 
răspundea crispat la salut. Peter Marlowe a comunicat efectivul 
grupei altui gardian care verifica cifrele cu cele deja notate în 
interiorul lagărului. 

Au ieşit din lagăr şi au pornit pe banda de asfalt. Drumul 
unduia uşor peste coline scunde şi prin văi, trecea apoi drept 
printr-o plantație de arbori de cauciuc. Copacii erau neîngrijiţi, 
necrestaţi de multă vreme. Ciudat, s-a gândit Peter Marlowe, 
pentru că şi cauciucul era o materie primă vitală pentru 
ducerea războiului. 

— Hello, Duncan, l-a salutat el pe căpitanul Duncan în 
momentul în care grupa lui s-a încadrat şi ea în coloană. 

Şi-a potrivit pasul după Duncan, păşind alături de el, dar 
fără să scape din ochi grupa lui care era următoarea, ceva mai 
în faţă. 

— Nu-i aşa că-i splendid să avem iar ştiri? a deschis vorba 
Duncan. 

— Da, a răspuns el automat. Dacă sunt şi adevărate. 


— Trebuie să spun că par prea bune ca să fie adevărate. 

Lui Peter Marlowe îi plăcea de Duncan. Acesta era un 
scoţian mic de statură, cam între două vârste. Nimic nu părea 
să-l tulbure. Te întâmpina întotdeauna cu un zâmbet şi o vorbă 
bună. Dar în ziua aceea, a băgat de seamă Peter Marlowe, 
parcă era mai altfel. Ce-o fi cu el? 

Duncan i-a observat privirea curioasă, s-a strâmbat ca să-i 
arate că are o proteză dentară nouă. 

— A, asta era, a spus Peter Marlowe. Mi se păruse mie că s-a 
schimbat ceva. 

— Cum îţi plac dinţii mei? 

— Ei, parcă-i ceva mai bine decât să n-ai deloc. 

— Mersi pentru compliment. Eu aveam impresia că sunt o 
splendoare. 

— Nu pot să mă obişnuiesc cu dinţii ăştia de aluminiu. Arată 
ca dracu’. 

— Nu-ţi spun prin ce-am trecut până mi i-a scos pe-ai mei. 
Un calvar! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că stau bine cu dinţii. Mi-am 
pus nişte plombe anul trecut. M-au chinuit ceva. Probabil că ai 
fost înţelept să ti-i scoţi pe toţi. Câţi ti-au... 

— Optsprezece, a răspuns furios Duncan. Îmi venea mereu 
sânge în gură. Erau stricaţi toţi, terminaţi. Mi-a spus doctorul 
ceva în legătură cu apa, lipsa de masticaţie, faptul că mâncăm 
numai orez şi n-avem destul calciu... Dar, pe onoarea mea, mă 
simt minunat cu proteza asta, şi-a clănţănit el gânditor dinţii 
metalici de vreo două ori, apoi a continuat: Dentiştii noştri au 
căpătat o dexteritate extraordinară. Şi câtă imaginaţie! Sigur, 
trebuie să recunosc şi eu că e niţel şocant să vezi că n-ai dinţi 
albi în gură. Dar mă simt bine cu ei, să ştii, băiete, de ani de 
zile nu m-am simţit atât de bine, c-or fi albi sau de aluminiu nu 
mai contează. Am avut mereu necazuri cu dinţii. La naiba, bine 
c-am scăpat de ei. 

Capul coloanei a început să se tragă spre marginea drumului 
pentru că venea din faţă un autobuz. Era vechi, pufăia şi scotea 
fum pe toate părţile; avea douăzeci şi cinci de locuri. Dar 
înăuntru erau aproape şaizeci de pasageri, bărbaţi, femei şi 
copii, iar pe scări mai erau încă vreo zece, agăţaţi ca vai de 
lume. Pe capotă erau îngrămădite cuşti cu găini, bagaje, 
rogojini. Pe când trecea autobuzul acela astmatic, băştinaşii îi 


priveau curioşi pe prizonieri, iar aceştia holbau ochii la lăzile cu 
găini pe jumătate moarte şi sperau din tot sufletul ca 
blestematul acela de autobuz să alunece în şanţ, ei să pună 
umărul să-l scoată de acolo şi să libereze vreo duzină de găini. 
Dar autobuzul a trecut cu bine, însoţit doar de înjurături. 

Peter Marlowe mergea alături de Duncan care flecărea mai 
departe despre dinţii lui, zâmbea cât mai des ca să şi-i arate. 
Dar zâmbetul nu arăta bine deloc. Era sinistru. 

În spatele lor gardianul coreean care-şi târa plictisit 
picioarele a strigat după un prizonier care a ieşit din rând şi s-a 
dus la marginea drumului, dar acesta n-a făcut decât să-şi dea 
jos repede pantalonii şi să se uşureze pe loc, strigând „Sakit 
marah”, adică dizenterie, aşa că gardianul a dat scârbit din 
umeri, şi-a aprins o ţigară şi l-a aşteptat să termine; prizonierul 
s-a întors iute în coloană şi a pornit mai departe. 

— Peter, a spus încet Duncan, acoperă-mă! 

Peter Marlowe s-a uitat înainte. Cam la douăzeci de yarzi 
dincolo de drum, pe o potecuţă ce mărginea şanţul, erau 
nevasta şi copilul lui Duncan. Ming Duncan era chinezoaică din 
Singapore. Numai pentru că era orientală n-a fost internată în 
lagăr împreună cu soțiile şi copiii celorlalţi prizonieri, a fost 
lăsată să trăiască liber la periferia oraşului. Copilul, o fetiţă la 
fel de frumoasă ca şi mama, înăltuţă pentru vârsta ei, avea o 
mutrişoară despre care ai fi zis că nu va cunoaşte niciodată 
suspinul. O dată pe săptămână „se întâmplau” să treacă pe 
acolo pentru ca Duncan să le poată vedea. El repeta mereu că, 
atâta timp cât poate să le vadă, viaţa la Changi nu-i chiar atât 
de rea. 

Peter Marlowe s-a interpus între Duncan şi gardian, 
acoperindu-l şi dându-i posibilitatea să iasă în marginea 
convoiului. 

Când a trecut coloana, mama şi copilul n-au făcut niciun 
semn. Doar când a apărut Duncan li s-au întâlnit privirile numai 
o clipă, l-au văzut cum aruncă o bucăţică de hârtie în marginea 
drumului, dar nu s-au oprit din mers. În momentul următor 
Duncan a trecut prin dreptul lor şi s-a pierdut curând în masa 
prizonierilor. Dar el ştia că ele au văzut hârtiuţa, ştia că îşi vor 
continua drumul până ce convoiul şi gardienii nu se mai văd 
deloc; apoi se vor întoarce, vor găsi bileţelul şi-l vor citi, iar 
gândul acesta îl umplea de fericire pe Duncan. „Vă iubesc, mi-e 


dor, sunteţi viaţa mea”, doar atâta scrisese. Mesajul era 
întotdeauna acelaşi, dar mereu nou, atât pentru el cât şi pentru 
ele, pentru că acele cuvinte fuseseră proaspăt scrise şi meritau 
să fie rostite mereu, mereu... la nesfârşit. 

— Nu-i aşa că arată bine? a întrebat Duncan, revenind în 
preajma lui Peter Marlowe. 

— Minunat. Mare noroc ai avut! lar Mordeen are să fie o 
frumuseţe. E 

— Aşa-i, o frumuseţe, fata mea. Implineşte şase ani în 
septembrie. 

Încet, bucuria revederii s-a topit, multă vreme Duncan n-a 
mai spus nimic. 

— Tot ce-mi doresc e să se termine odată cu războiul ăsta. 

— De-acum nu mai e mult. 

— Când ai să te-nsori, Peter, ia neapărat o chinezoaică. Sunt 
cele mai bune neveste din lume, a spus Duncan, repetând ce-i 
mai spusese de o sută de ori. Ştiu că nu-i uşor să fii ostracizat, 
că e greu şi pentru copii..., dar am să mor împăcat dacă mă ştiu 
în braţele ei. Dar n-ai să mă asculţi, a suspinat. A să te-nsori tot 
cu o englezoaică şi-ai să ai impresia că asta-i viaţă. Ce amăgire! 
Eu ştiu însă. Le-am încercat pe amândouă. 

— Mai am ceva de aşteptat până să aflu, nu-i aşa, Duncan? a 
râs Peter Marlowe, grăbind pasul ca să ajungă în fruntea 
grupei lui. Ne vedem noi mai târziu. 

— Mulţumesc, Peter, a strigat după el Duncan. 

Ajunseseră acum aproape de aeroport. În faţă îi aştepta un 
grup de gardieni ca să-şi ducă fiecare echipa la locul de muncă 
desemnat. Lângă ei era o grămadă de săpăligi, cazmale şi 
lopeţi. Mai multe echipe de prizonieri intraseră deja în incinta 
aeroportului, sub paza gardienilor. 

Peter Marlowe şi-a aruncat privirea spre latura de vest. O 
echipă se îndrepta deja spre pâlcul de palmieri. Fir-ar să fie! 

A dat comanda „Grupă-ă stai!”, i-a salutat pe gardieni; a 
băgat de seamă că unul dintre ei era Torusumi. Torusumi l-a 
recunoscut şi el. 

— Tabe! şi i-a zâmbit. 

— Tabe, a răspuns Peter Marlowe, puţin jenat de atitudinea 
prietenească a lui Torusumi. 

— Tu şi cu grupa ta veniţi cu mine, a spus Torusumi, făcând 
semn cu capul spre unelte. 


— Îţi mulţumesc, s-a înclinat Peter Marlowe, apoi către 
sergent: Zice să mergem cu el. 

— Nenorocitul ăsta ne duce întotdeauna pe latura dinspre 
est, a spus amărât sergentul. Ghinionul nostru! 

— Asta o ştiu şi eu, i-a răspuns Peter Marlowe la fel de 
supărat, apoi, în vreme ce oamenii lui îşi luau de jos uneltele, s- 
a apropiat de Torusumi. Speram că azi ne vei duce în partea 
cealaltă, la vest. Acolo parcă e mai răcoare. 

— Mi s-a ordonat să vă duc pe latura de est. Ştiu că dincolo e 
mai răcoare, dar eu sunt trimis întotdeauna pe partea de est. 

Peter Marlowe s-a hotărât să-şi încerce norocul. 

— Poate că ar fi cazul să pretinzi un tratament mai bun. Ştia 
că este periculos să-ţi dai cu părerea când ai de-a face cu un 
coreean sau un japonez. 

Torusumi i-a aruncat o privire rece, s-a răsucit scurt pe 
călcâie şi s-a îndreptat spre Azumi, caporalul japonez care 
stătea încruntat mai la o parte. Azumi era cunoscut ca unul 
dintre cei mai câinoşi gardieni. 

Cu inima strânsă, Peter Marlowe l-a urmărit din ochi pe 
Torusumi cum se înclină şi începe să vorbească repezit în 
japoneză. A văzut şi cum se uită lung Azumi la el. 

Alături, sergentul urmărea şi el cu îngrijorare schimbul de 
cuvinte. 

— Ce i-aţi spus, dom’ căpitan? 

— l-am zis că n-ar fi rău să ne ducă şi pe noi o dată pe latura 
de vest. 

Sergentul s-a strâmbat. Dacă ofiţerul primeşte o palmă, o 
încasează automat şi sergentul. 

— Aţi cam tras dracul de coadă..., dar s-a oprit brusc, 
văzându-l pe Azumi că se îndreaptă spre ei, urmat servil de 
Torusumi, la doi paşi mai în spate. 

Azumi, un individ scund şi crăcănat, s-a oprit la cinci paşi de 
Peter Marlowe, l-a măsurat cu privirea timp de vreo zece 
secunde. Peter Marlowe s-a pregătit pentru palma ce avea să 
urmeze. Dar palma n-a mai venit. În schimb, surprinzător, 
Azumi i-a zâmbit, arătându-şi dantura de aur, şi-a supt dinţii şi 
a scos un pachet de ţigări. I-a oferit lui Peter Marlowe o ţigară 
şi a spus ceva în japoneză. Peter Marlowe n-a înţeles mare 
lucru, a prins doar cuvintele shoko-san şi s-a mirat şi mai tare 
pentru că până atunci nu-i spusese nimeni shoko-san. Shoko 


înseamnă „ofiţer”, iar san „domnule” şi, dacă un ticălos ca 
Azumi îţi spune „domnule ofiţer”, ăsta-i un compliment, nu 
glumă. 

— Arigato, a spus Peter Marlowe, acceptând ţigara şi focul. 

„Mulţumesc” era singurul cuvânt japonez pe care-l cunoştea, 
pe lângă comenzile „De voie!”, „Drepţi!”, „Inainte marş!”, 
„Pentru onor!” şi „Vino aici, diavole alb!” I-a ordonat 
sergentului, care rămăsese cu gura căscată, să alinieze trupa. 

— "Nţeles, dom’ căpitan! a făcut sergentul, bucuros să scape 
din raza pumnilor lui Azumi. 

Pe urmă Azumi i-a ordonat ceva în japoneză lui Torusumi, 
acesta a făcut un pas înainte şi a răcnit „Hotcha-tore!” ceea ce 
înseamnă „Înainte-e marş!” Când au trecut de jumătatea 
aerodromului şi Azumi n-avea cum să-i mai audă, Torusumi i-a 
zâmbit lui Peter Marlowe. 

— Astăzi mergem pe latura de vest. Avem de tăiat nişte 
palmieri. 

— Cum aşa? N-am prea înţeles. 

— Simplu. l-am spus lui Azumi-san că eşti translatorul 
Împăratului şi că trebuie să cunoască acest lucru pentru că el 
încasează zece la sută din câştigurile noastre. Aşa că..., a dat 
din umeri Torusumi, trebuie, desigur, să avem grijă unii de 
alţii. Şi poate că, în timpul zilei, mai putem discuta şi ceva 
afaceri. 

Cu jumătate glas, Peter Marlowe a comandat: 

— Trupă-ă, stai! 

— Ce s-a-ntâmplat, dom’ căpitan? a întrebat sergentul. 

— Nimic. Ascultă comanda la mine! Fără gălăgie! Mergem la 
palmieri. 

— Fir-aş al dracului, asta mai zic şi eu! 

Au încercat câţiva să strige „Ura-a!”, dar au fost iute reduşi 
la tăcere. 

Când au ajuns la pâlcul de palmieri. Spence şi echipa lui, 
împreună cu gardianul, erau deja acolo. Torusumi s-a dus la 
gardian, s-au răstit un timp unul la altul în coreeană. Până la 
urmă. Spence şi cu oamenii lui au trebuit să se alinieze şi să 
plece de acolo sub comanda gardianului la fel de furios. 

— Cum naiba te-ai ales tu cu palmierii, pramatie? Doar noi 
am ajuns primii! a strigat la el Spence. 


— Asta-i situaţia, l-a consolat Peter Marlowe. Îşi dădea şi el 
seama ce-i în sufletul lui Spence. 

Torusumi i-a făcut semn lui Peter Marlowe să se apropie, s-a 
aşezat la umbră, şi-a sprijinit carabina de un copac. 

— Pune pe cineva de santinelă, a căscat el. Te fac 
răspunzător dacă sunt prins dormind în post de vreun împuţit 
de japonez sau de coreean. 

— Poţi să dormi liniştit şi să-ţi pui nădejdea în mine, i-a 
răspuns Peter Marlowe. 

— Ai grijă să mă trezeşti la ora mesei. 

— Negreşit! 

Peter Marlowe a postat vreo trei santinele în locurile mai 
expuse, apoi a dat ordinul de atac asupra palmierilor. Copacii 
trebuiau să fie doborâţi şi despicaţi până vine altcineva să 
schimbe ordinul. 

La ora prânzului palmierii erau jos şi toată măduva, „varza 
milionarului”, scoasă. Oamenii erau epuizați, pişcaţi rău de 
furnici, dar asta n-avea nicio importanţă pentru că avuseseră 
parte de-o pradă bogată. Câte două nuci de cocos pe cap de om 
şi încă cincisprezece în plus. Peter Marlowe a hotărât ca din 
astea să-i dea cinci lui Torusumi, iar restul să-l împartă între ei 
la prânz. A împărţit în porţii egale două miezuri de palmier, iar 
ce-a mai rămas a spus că trebuie păstrat pentru Torusumi şi 
Azumi, în caz că şi-l doresc. Dacă nu, atunci se împarte şi 
restul. 

Peter Marlowe stătea sprijinit de un copac, gâfâind de 
oboseală, când un şuierat de alarmă l-a trezit brusc din 
amorţeală; într-o clipă a fost lângă Torusumi, l-a zgâlţâit să-l 
scoale din somn. 

— Vine încoace un gardian. Torusumi-san, grăbeşte-te! 

Torusumi a sărit în picioare, şi-a scuturat repede frunzele de 
pe uniformă. 

— Bine. Mergi înapoi la palmieri, prefaceţi-vă că munciţi, a 
spus el încet. 

Apoi 'Torusumi a ieşit nepăsător în poiană. Când l-a 
recunoscut pe celălalt gardian, a răsuflat, uşurat, i-a făcut 
semn să vină mai la umbră, şi-au proptit amândoi carabinele de 
un pom, s-au întins pe iarbă, şi-au aprins câte o ţigară. 

— Shoko-san, a strigat Torusumi. Puteţi s-o lăsaţi mai moale, 
dânsul e prietenul meu. 


Peter Marlowe i-a zâmbit frumos, apoi s-a întors spre 
oamenii lui. 

— Hei, sergent, sparge două nuci mai proaspete şi du-le la 
gardieni. 

El nu putea să le ducă pentru că şi-ar fi pierdut din 
prestanţă. 

Sergentul a ales cu grijă două dintre nucile de cocos cele 
mai frumoase, le-a despicat la vârf. Coaja exterioară era groasă 
de doi inci, de un verde-maroniu peste nuca ascunsă adânc 
înăuntru. Miezul alb, mustos care îmbrăca pereţii interiori ai 
nucii era moale şi delicat, uşor de mâncat cu lingura, sucul de 
la mijloc era răcoritor, cu un gust uşor dulceag. 

— Smith! 

— Aici, dom’ sergent. 

— Du nucile astea blestemaţilor de niponi. 

— De ce tocmai eu? Mereu mă pui să fac mai mult decât... 

— Mişcă-ţi fundul! 

Smith, un cockney® mărunţel şi slăbuţ, s-a ridicat 
bombănind de jos şi a executat ordinul. 

Torusumi şi celălalt gardian au băut cu sete din nucile 
primite. Apoi Torusumi a strigat spre Peter Marlowe: 

— Îţi mulţumim. 

— Pace ţie, i-a răspuns Peter Marlowe. 

Torusumi a scos un pachet mototolit de „Kooa”, i l-a întins 
lui Peter Marlowe. 

— Îţi mulţumesc, s-a înclinat acesta. 

— Pace ţie, i-a răspuns politicos Torusumi. 

În pachet erau şapte ţigări. Ceilalţi au stăruit ca Peter 
Marlowe să-şi oprească două. Restul au fost împărţite, câte una 
la patru inşi, s-au înţeles cu toţii să le fumeze după masă. 

La prânz au primit orez, o zeamă subţire cu miros de peşte, 
un ceai slab. Peter Marlowe a luat doar orezul, a amestecat în 
el o fărâmiţă de blachang. In loc de desert, şi-a savurat 
jumătatea cuvenită dintr-o nucă de cocos. S-a aşezat apoi cu 
spatele sprijinit de buturuga unui palmier proaspăt doborât, cu 
privirea pierdută spre aeroport, aşteptând să se termine pauza 
de prânz. 


5 Locuitor al zonei sărace din cartierul East End al Londrei, vorbitor 
al unui dialect specific. 


Spre sud era un deluşor, iar în jurul lui mişunau mii de culi 
chinezi. Toţi purtau pe umeri un fel de cobiliţă de bambus cu 
două coşuri mari, urcau dealul, încărcau coşurile cu pământ, 
apoi coborau încet şi le goleau în vale. Forfoteau aşa fără 
încetare, aveai senzaţia că vezi cum se împuţinează dealul. Şi 
tot aşa mereu, sub un soare torid. 

Se făcuseră aproape doi ani de când Peter Marlowe tot 
venea la aeroport, de patru-cinci ori pe săptămână. Când au 
văzut prima dată locul - era cu Larkin atunci - plin de coline, 
de smârcuri şi de dune de nisip, au râs amândoi, convinşi că nu 
se va putea construi niciodată un aeroport acolo. La urma 
urmei, chinezii n-aveau niciun tractor, niciun buldozer. Dar 
acum, după doi ani, exista deja o pistă de decolare în stare de 
funcţionare, iar cealaltă, mai mare, pentru bombardiere, era 
aproape terminată. 

Peter Marlowe s-a minunat de truda răbdătoare a acelui 
furnicar uman, s-a întrebat câte n-ar putea face dacă ar avea şi 
utilaje moderne. 

A simţit că i se închid ochii, l-a luat somnul. 


— Ewart! Unde e Marlowe? a întrebat repezit Grey. 

— E plecat cu grupa lui la lucru, la aeroport. De ce? 

— Spune-i numai să se prezinte imediat la mine când se 
întoarce. 

— Unde te găseşte? 

— Cum dracu' să ştiu? Spune-i să mă caute! 

leşind din baracă, Grey a simţit că iar îl apucă o crampă şi s- 
a grăbit spre zona latrinelor. N-a făcut nici jumătate de drum 
când spasmul s-a consumat, îmbibând şi mai tare ghemotocul 
de iarbă uscată pe care-l purta acum mereu în pantaloni. 
Chinuit de durere, abia mai ţinându-se pe picioare, s-a sprijinit 
de colţul unei barăci ca să-şi mai adune puterile. 

Grey îşi dădea seama că era cam timpul să schimbe 
ghemotocul acela de iarbă, al patrulea pe ziua aceea, dar acum 
nu-i mai păsa. Cel puţin era ceva mai igienic şi nu-şi distrugea 
pantalonii, singura pereche pe care o mai avea Oricum, nici nu 
mai putea umbla fără să aibă ghemotocul la el. Oribilă chestie! 
Dar, cel puţin, îşi dovedise eficacitatea. 

În ziua aceea ar fi putut să iasă la raport şi să anunţe căe 
bolnav, însă nu putea face una ca asta tocmai acum, când îl 


avea la mână pe Marlowe. A, nu, ocazia era prea bună ca s-o 
lase să-i scape, vroia să vadă şi ce mutră face Marlowe când 
are să-i spună. Merita să suporte şi durerea, ştiind că acum are 
de ce să se agate. Un om de nimic, o pramatie! lar datorită lui 
Marlowe îl bagă niţel în sperieţi şi pe Împărat. Oricum, peste 
două zile îi bagă la zdup pe amândoi. Pentru că ştia de povestea 
cu diamantul şi mai ştia că schimbul urma să se facă în cursul 
săptămânii viitoare. Nu ştia încă exact când, dar va afla. „Nu 
eşti prost deloc, şi-a zis Grey. Ba eşti chiar deştept, dacă ţi-ai 
pus la punct un sistem atât de eficient.” 

S-a dus la coliba unde era instalată carcera, i-a spus 
gradatului de serviciu să aştepte afară. Şi-a schimbat 
ghemotocul şi s-a frecat cu iarbă pe mâini, apoi s-a spălat 
îndelung. 

Acum se simţea ceva mai bine. S-a străduit să se ţină drept 
când a coborât treptele, a pornit încet spre manutanţă. Trebuia 
să facă azi controlul săptămânal al rezervelor de orez şi 
alimente. N-a găsit niciodată vreo lipsă pentru că locotenent- 
colonelul Jones muncea operativ şi cu dăruire şi cântărea 
întotdeauna rațiile de orez personal, în public. În felul acesta 
nu era loc de nicio escrocherie. 

Grey avea toată admiraţia pentru locotenent-colonelul Jones, 
îi impunea şi faptul că face totul cu mâna lui, ca să nu se 
strecoare nicio greşeală. Il şi invidia pentru că ajunsese 
locotenent-colonel atât de tânăr. N-avea decât treizeci şi trei de 
ani. „Parcă ţi-e şi lehamite, îşi zicea acum Grey. El e 
locotenent-colonel, iar tu doar locotenent şi singura diferenţă e 
să te afli la locul potrivit, în momentul potrivit. Dar totuşi nu 
poţi spune că-ţi merge prea rău, ţi-ai făcut şi prieteni care-ţi 
vor lua partea după ce se sfârşeşte războiul. Desigur, Jones 
vine din viaţa civilă şi n-o să mai rămână în armată şi după 
aceea. Însă Jones e prieten cu Samson şi cu Smedly-Taylor, 
şeful meu direct, joacă bridge cu el, cu însuşi comandantul 
lagărului. Mare noroc pe capul lui! Ştiu şi eu să joc bridge tot 
atât de bine, dar pe mine nu mă invită nimeni, cu toate că 
muncesc mai al dracului decât voi.” 

Când a ajuns la manutanţă, distribuirea raţiilor de orez pe 
barăci nu se terminase încă. 

— Bună dimineaţa, Grey, l-a salutat Jones. Numai o secundă, 
vin imediat. 


Era înalt, frumos, primise o educaţie aleasă, era întotdeauna 
calm. Arăta mai tânăr chiar decât vârsta pe care o avea şi 
fusese poreclit „Colonelul Băieţel”. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

Grey s-a tras mai la o parte şi a urmărit cum se prezintă la 
cântar reprezentanţii uneia dintre bucătării, un sergent şi un 
ostaş. Fiecare bucătărie îşi desemna doi dintre oameni care să 
ridice raţia, să fie mereu cu ochii unul pe altul. Reprezentanţii 
prezentau lista efectivului, se verificau cifrele, se cântărea 
cantitatea cuvenită. Apoi era parafată lista pe ziua respectivă. 

După ce a fost servită şi ultima bucătărie, plutonierul de 
intendenţă Blakely a luat sacul cu orezul care mai rămăsese şi 
l-a dus în magazie. Grey l-a urmat pe locotenent-colonelul 
Jones, i-a ascultat, distrat raportul asupra efectivului şi 
alocaţiilor. 

— Nouă mii patru sute optzeci şi trei de soldaţi şi ofiţeri. 
Ieşirile pe ziua de astăzi: două mii trei sute şaptezeci de livre şi 
trei sferturi, adică patru uncii de orez de om. Aproximativ 
doisprezece saci. 

A arătat cu bărbia spre teancul de saci de iută. Grey l-a 
privit cum îi numără, ştiind bine dinainte că vor fi doisprezece. 
Pe urmă Jones a continuat: 

— Unul dintre saci a avut zece livre lipsă (faptul nu era deloc 
neobişnuit), iar cantitatea rămasă este de douăzeci de livre şi 
un sfert. 

Locotenent-colonelul a luat de jos sacul aproape gol şi l-a 
pus pe cântarul pe care-l trăsese înăuntru plutonierul Blakely. 
A pus cu grijă greutăţile în talger: douăzeci de livre şi un sfert. 
Talgerul cu sacul s-a ridicat încet, a rămas în echilibru. 

— La fix! a zâmbit el mulţumit, cu ochii la Grey. 

Toate celelalte alimente - un but de carne de vită, 
şaisprezece hârdaie de peşte uscat, patruzeci de livre de puia 
malacca, cinci duzini de ouă, cincizeci de livre de sare şi 
pachetele de piper şi de boia de ardei - s-au dovedit, de 
asemenea, a fi în perfectă regulă. 

Grey a semnat în registrul de evidenţă al magaziei, s-a 
strâmbat, chinuit de o nouă crampă. 

— Dizenterie? l-a întrebat grijuliu Jones. 

— Nimic grav, domnule colonel, a răspuns Grey, şi-a mai 
plimbat o dată privirea prin semiîntunericul din magazie, a 


salutat. Mulţumesc, domnule colonel. Ne vedem săptămâna 
viitoare. 

— Eu vă mulţumesc, domnule locotenent. 

În drum spre ieşire Grey a fost lovit de o nouă crampă, a dat 
să se ţină de cântar, dar a răsturnat talgerul, risipind pe jos 
toate greutăţile. 

— Vă rog să mă scuzaţi, s-a bâlbâit Grey. N-am fost atent. 

A pus talgerul la loc şi s-a aplecat după greutăţi, însă într-o 
clipă Jones şi Blakely erau deja în genunchi, adunându-le în 
grabă. 

— Nu te obosi, Grey, a spus Jones, apoi s-a răstit la Blakely: 
De zece ori ţi-am spus să pui cântarul în colţul ăla! 

Grey însă apucase să ia de jos o greutate de două livre. Nu 
şi-a putut crede ochilor, aşa că a dus greutatea până în dreptul 
uşii ca să o vadă mai la lumină, să se convingă că nu-l înşală 
vederea. Nu-l înşelase. În partea de jos a greutăţii de fontă era 
săpată o găurică, bine acoperită cu lut. Alb la faţă, a scobit 
lutul cu unghia. 

— Ce se-ntâmplă, Grey? a întrebat Jones. 

— Cineva a umblat la greutatea asta. Cuvintele au fost 
rostite ca o acuzaţie. 

— Cum? Imposibil! s-a apropiat Jones de Grey. la să văd şi 
eu. 

A cercetat îndelung greutatea, apoi a zâmbit liniştit. 

— N-a umblat nimeni la ea. Este doar un orificiu de 
corectare după stas. Probabil că greutatea asta a fost din 
turnare ceva mai grea decât se cuvenea, a râs el puţin cam 
forţat. Doamne sfinte, pentru o clipă m-ai făcut într-adevăr să 
cred că ceva nu-i în ordine. 

Grey s-a dus repede spre locul unde erau celelalte greutăţi, a 
luat alta în mână. Şi aceasta era găurită. 

— Ia te uită! La toate s-a umblat! 

— E absurd! a intervenit Jones. E vorba de corectarea... 

— Ştiu destule despre măsuri şi greutăţi ca să spun că nu 
sunt permise niciun fel de găuri. Şi nici strunjiri de corectare. 
Dacă greutatea nu corespunde stasului, nu e pusă în circulaţie. 

Grey s-a întors brusc spre Blakely care se făcuse mic lângă 
uşă. 

— Ce ştii despre povestea asta? 

— Nimic, dom’ locotenent, i-a răspuns îngrozit Blakely. 


— Fii atent, e mai bine să-mi spui! 

— Nu ştiu nimic, dom’ locotenent, vă jur că... 

— Bine, Blakely... Ştii ce-am să fac eu acum? Am să ies din 
magazie şi am să le spun tuturor celor pe care-i întâlnesc. 
Tuturor, înţelegi... şi am să le-arăt şi greutatea asta... Până să 
ajung eu să-i raportez colonelului Smedly-Taylor, ai să fii sfâşiat 
în bucăţi! 

Grey a pornit spre uşă. 

— Staţi, dom’ locotenent, a rostit cu glas gâtuit Blakely. Vă 
spun tot. N-am fost eu, dom’ locotenent, dom’ colonel a fost. 
Dânsul m-a obligat. M-a prins ciupind un pic de orez şi s-a jurat 
că mă dă de gol dacă nu-l ajut... 

— Taci din gură, tâmpitule! a răcnit la el Jones, apoi, ceva 
mai calm, i s-a adresat lui Grey: Prostul ăsta încearcă să mă 
amestece şi pe mine în treaba asta. Eu n-am ştiut nimic de... 

— Nu-l ascultați, dom’ locotenent, l-a întrerupt Blakely, 
bâlbâindu-se şi mai tare. Dânsul cântăreşte orezul întotdeauna. 
De fiecare dată. Dânsul are cheia de la dulapul unde ţine 
greutăţile. Ştiţi şi dumneavoastră cum face. Şi pe urmă, oricine 
lucrează la cântar tot apucă să se uite măcar o dată la greutăţi. 
Oricât de bine ar fi astupate găurile nu se poate să nu observe. 
Şi toată povestea asta ţine de mai bine de un an. 

— Taci din gură, Blakely! a ţipat Jones. Taci! Tăcere! 

— Domnule colonel, a întrebat Grey după un timp, de când 
sunt folosite greutăţile astea? 

— Nu ştiu. 

— Un an? Doi ani? 

— Eu de unde dracului să ştiu? Chiar dacă s-a umblat la 
greutăţi, asta n-are nimic de-a face cu mine. 

— Dar dumneavoastră aveţi cheia şi le ţineţi încuiate? 

— Da, dar asta nu înseamnă că... 

— V-aţi uitat vreodată mai atent la greutăţi? 

— Nu, dar... 

— Asta e oarecum ciudat, nu? nu l-a slăbit deloc Grey. 

— Nu, nu este. Şi n-am să mă las interogat de un... 

— E mai indicat să spuneţi adevărul, pentru binele 
dumneavoastră. 

— Mă ameninţi, locotenente! Vezi că mai exista şi curtea 
marţială... 


— Nu ştiu ce veţi face, domnule colonel. Mă aflu aici în baza 
regulamentului, iar cineva a umblat la greutăţi, nu-i aşa? 

— Ascultă aici. Grey... 

— Nu-i aşa? 

Grey a ridicat greutatea, i-a arătat de aproape scobitura. 
Jones a pălit, chipul lui şi-a pierdut deodată expresia de 
băieţandru. 

— S-ar putea, dar... asta nu înseamnă că... 

— Înseamnă că unul din doi, Blakely sau dumneavoastră, 
poartă răspunderea. Poate amândoi. Sunteţi singurii care au 
acces la magazia de alimente. Greutățile au lipsă şi v-aţi oprit 
raţii suplimentare, fie unul, fie amândoi. 

— Nu eu, dom'le locotenent, a scâncit Blakely. Eu nu 
primesc decât o livră din zece... 

— Minti! a răcnit Jones. 

— Ba nu mint. V-am spus de o mie de ori că până la urmă ni 
se înfundă. Vă rog, dom' locotenent, s-a întors el spre Grey, 
frângându-şi mâinile. Vă rog să nu le spuneţi. Ăştia sunt chiar 
în stare să ne sfâşie. 

— Sper din suflet că aşa au să vă facă! 

Grey era tare bucuros că a descoperit falsul cu greutăţile. 
Doamne, ce bucuros era! 

Jones a scos tabachera, a început să-şi răsucească o ţigară. 

— Vrei nişte tutun? a întrebat el cu un surâs palid. Avea 
fălcile încleştate, chipul de băieţandru îi arăta acum îmbătrânit, 
bolnăvicios. 

— Nu, mulţumesc. 

Grey nu mai fumase de patru zile şi tare mult şi-ar mai fi 
dorit o ţigară. 

— Cred că putem să lămurim povestea asta, a spus Jones, 
recăpătându-şi puţin câte puţin buna creştere şi aerul băieţesc. 
Poate că, într-adevăr, a umblat cineva la greutăţi. Dar 
cantitatea este cu totul nesemnificativă. Pot să scot celelalte 
greutăţi, cele corecte... 

— Deci recunoaşteţi că acestea sunt false? 

— Eu, Grey, spuneam doar..., s-a poticnit Jones. leşi afară, 
Blakely. Aşteaptă până te chem. 

Blakely a pornit repede spre uşă. 


— Rămâi pe loc, Blakely, l-a oprit Grey, şi-a întors apoi 
privirea spre Jones, adăugând cu o politeţe exagerată: Nu e 
neapărat nevoie să plece Blakely, nu-i aşa, domnule colonel? 

Jones s-a uitat lung la el prin norişorul de fum. 

— Nu. Zidurile n-au urechi. Bine-e... Dumneata primeşti o 
livră de orez pe săptămână. 

— Asta-i tot? 

— Hai să fie două livre pe săptămână, plus o jumătate de 
livră de peşte uscat. O dată pe săptămână. 

— Ceva zahăr? Ouă? 

— Astea merg la infirmerie, ştii bine. 

Jones a rămas în aşteptare, a rămas şi Grey în aşteptare, 
Blakely scâncea cu faţa la perete. Pe urmă Grey a pus în 
buzunar greutatea şi s-a îndreptat spre ieşire. 

— Un moment, Grey, a strigat după el Jones, a luat din coş 
două ouă, i le-a întins. Ia aici, vei primi unul pe săptămână, 
împreună cu restul de alimente. Şi ceva zahăr. 

— Vă spun eu ce-am să fac, domnule colonel. Mă duc la 
colonelul Smedly-Taylor, îi spun ce mi-aţi zis şi îi arăt 
greutăţile... iar când vom ieşi la curăţat latrinele - şi mă rog 
cerului să fie aşa - am să te bag la fund cu mâna mea, dar nu 
prea iute, ca să te văd cum mori... Vreau să vă văd murind şi să 
vă aud cum urlati... încet, tot mai încet... Amândoi! 

A ieşit din magazie sub soarele arzător, a simţit cum îl 
izbeşte dogoarea, cum îi sfâşie măruntaiele o durere ascuţită. 
Dar şi-a încordat voinţa, s-a ţinut pe picioare şi a pornit încet 
spre poalele colinei. 

Încremeniţi în uşă, Jones şi Blakely l-au urmărit din ochi cum 
se duce. Şi pe amândoi i-a cuprins groaza. 

— O, Dumnezeule mare, şi-acum ce-o să fie, dom’ colonel? s- 
a smiorcăit Blakely. Ăştia ne pun ştreangul de gât cât ai... 

Jones i-a dat brânci înapoi, a trântit uşa şi i-a trăsnit un dos 
de palmă de l-a trântit jos. 

— Să taci! 

Blakely a rămas la podea, gângăvind ceva nedesluşit, cu 
obrajii scăldaţi în lacrimi. Jones l-a smucit în picioare şi i-a mai 
ars o palmă. 

— Să nu daţi în mine, n-aveţi dreptul să... 

— Taci dracului şi ascultă! l-a scuturat Jones ca pe-o cârpă. 
Ascultă, mama ta de... [i-am spus de-atâtea ori să foloseşti 


greutăţile bune în ziua când vine Grey în control, ţi-am spus 
doar, tâmpitule! Incetează cu smiorcăitul şi ascultă la mine! În 
primul rând, ai să negi tot ce s-a spus aici. Ai înţeles? Nu i-am 
propus nimic lui Grey, pricepi? 

— Dar, dom’ colonel... 

— Spui că nu-i adevărat, înţelegi? 

— Da, dom’ colonel. 

— Bu-un... Negăm amândoi şi, dacă nu te apucă iar 
limbariţa, am eu grijă să ieşim amândoi basma curată. 

— Credeţi că puteţi? Puteţi să faceţi asta, dom’ colonel? 

— Dacă te ţii tare, am să pot. Mai departe. Nu ştii nimic de 
greutăţi, după cum nu ştiu nici eu. Ai înţeles? 

— Dar noi suntem singurii care... 

— Ai înţeles? 

— "Nţeles, dom’ colonel. 

— Mai departe. Aici nu s-a întâmplat nimic, decât că Grey a 
descoperit o greutate cu scobitură... Amândoi am fost la fel de 
uimiţi. Ai înţeles? 

— Dar... 

— Acum îmi spui tu cum au decurs lucrurile. Mama ta de... 
Spune! a urlat la el Jones, mai-mai să-l bage-n pământ. 

— Tocmai ă-ă... se terminase controlul când... când Grey s-a 
împiedicat de cântar, a dărâmat greutăţile şi... şi atunci am 
văzut că o greutate nu era în regulă. E bine aşa, dom’ colonel? 

— Şi pe urmă? 

— Să vedeţi..., a şovăit o clipă Blakely, apoi s-a luminat la 
faţă. Grey ne-a întrebat ce e cu greutăţile alea... Eu n-am văzut 
niciodată să fi fost vreuna falsă, iar dumneavoastră aţi fost la 
fel de uimit. Pe urmă Grey a plecat. 

Jones i-a întins tabachera. 

— Ai uitat să repeţi ce-a spus Grey. Nu-ţi aminteşti? A spus 
aşa: „Dacă îmi daţi ceva orez în plus, o livră pe săptămână, şi 
un ou sau două, nu vă mai fac raport”. Atunci eu i-am zis să se 
ducă dracului, că am să raportez personal despre greutăţi şi că 
am să-l scot şi pe el la raport... Poţi să mai spui că eu eram 
foarte supărat din pricina greutăților. Cum au ajuns acolo? Cine 
o fi fost măgarul? 

Ochii mici ai lui Blakely s-au umplut de admiraţie. 

— Da, dom’ colonel, acum îmi amintesc precis. A cerut o 
livră de orez şi un ou sau două. Exact cum aţi spus. 


— Atunci să ţii minte, idiotule! Dacă ai fi folosit greutăţile 
cele bune şi ţi-ai fi ţinut gura, n-am fi intrat în buclucul ăsta. 
Dacă mai dai greş o dată, să ştii că dau toată vina pe tine. 
Cuvântul tău contra cuvântului meu. Să vedem cine-i crezut! 

— Nu mai greşesc, dom’ colonel. Vă promit că... 

— Oricum, e cuvântul tău contra cuvântului lui Grey acum. 
Dar n-ai de ce să-ţi fie teamă. Dacă îţi ţii firea şi-ţi aminteşti 
exact ce ai de spus. 

— N-am să uit, dom’ colonel. Aveţi cuvântul meu. 

— Bine. 

Jones a încuiat dulapul metalic şi uşa magaziei, apoi a 
plecat, fără să mai spună nimic. 

„Jones ăsta e mare şmecher, încerca acum să se convingă 
singur Blakely. Ne scoate el din rahatul ăsta.” Acum, după ce 
trecuse primul şoc al demascării, începea să se simtă mai în 
siguranţă. „Da, Jones va trebui să-şi salveze propria lui piele ca 
s-o salveze şi pe-a ta. Da, Blakely, băiete, dar nici tu nu eşti 
chiar prost, ai atâta minte încât să-l ai şi tu cu ceva la mână în 
caz de cacialma.” 


Colonelul Smedly-Taylor a examinat încruntat greutatea. 

— Extraordinar! Parcă nici nu-mi vine să cred, a rostit el 
după o vreme. l-a aruncat lui Grey o privire pătrunzătoare. 
Chiar eşti serios când îmi spui că locotenent-colonelul Jones a 
vrut să-ţi dea mită? Din proviziile lagărului? 

— Da, domnule colonel. A fost exact cum v-am spus. Smedly- 
Taylor s-a aşezat pe pat, s-a şters de sudoare, căci în micul 
bungalov era o căldură înăbuşitoare. 

— Nu-mi vine să cred, a repetat el, clătinând din cap. 

— Ei sunt singurii care aveau acces la greutăţi... 

— Ştiu asta. Să nu crezi că-ţi pun cuvântul la îndoială, Grey. 
Doar că povestea asta este chiar... incredibilă. 

Smedly-Taylor a rămas tăcut multă vreme: Grey, în picioare, 
aştepta răbdător. 

— Grey, a spus colonelul, fără să-şi ia ochii de la mica 
strunjitură din fundul greutăţii. Am să mă gândesc cum să 
procedăm. Toată povestea asta prezintă şi anumite... pericole. 
Nu trebuie să vorbeşti despre asta cu nimeni. Cu nimeni, 
înţelegi? 

— Da, domnule colonel. 


— Dumnezeule, dacă este aşa cum spui, atunci oamenii ăştia 
vor fi pur şi simplu masacrați, a clătinat iar din cap Smedly- 
Taylor. Când te gândeşti că doi dintre oamenii noştri... că 
locotenent-colonelul Jones s-a pretat să... din rațiile lagărului! 
Şi zici că erau false toate greutăţile? 

— Da, domnule colonel. 

— Câtă lipsă apreciezi că dădeau la cântar, în total? 

— Nu ştiu, s-ar putea să fie cam o livră la patru sute de livre. 
Trebuie să fi scos, bănuiesc, trei sau patru livre de orez pe zi. 
Fără a mai pune la socoteală peştele uscat sau ouăle. Poate că 
mai sunt şi alţii amestecati în afacerea asta... logic aşa ar fi. N- 
aveau cum să pregătească orezul fără să se bage de seamă. 
Trebuie să fi fost băgaţi şi cei de la vreo bucătărie. 

— Dumnezeule! a exclamat Smedly-Iaylor; s-a ridicat, a 
început să se plimbe nervos prin încăpere. Mulţumesc, Grey, ai 
făcut o treabă minunată. Voi avea grijă să ţi se treacă în 
raportul oficial de servici, a adăugat colonelul, întinzându-i 
mâna. Felicitări, Grey. 

Grey i-a strâns viguros mâna. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel. Singurul lucru de care 
îmi pare rău este că nu i-am dibuit mai înainte. 

— Ține minte, niciun cuvânt, cu nimeni. Îţi ordon! 

— Am înţeles! 

Grey a salutat şi a ieşit din bungalov; parcă nici nu mai 
simţea pământul sub picioare. 

„Auzi, să spună Smedly-Taylor: Am grijă să ţi se treacă în 
raportul oficial de servici! Poate că mă promovează”, şi-a zis 
Grey, îmbărbătat de o nouă speranţă. Se mai făcuseră câteva 
înaintări în lagăr, iar un grad mai înalt i-ar prii chiar foarte 
bine. Căpitanul Grey... sună destul de frumos. Căpitanul Grey! 


După-amiaza aceea parcă nu se mai sfârşea. Acum, după ce 
terminaseră ce aveau de făcut, oamenii nu mai aveau nici chef, 
nici putere să mai stea în picioare, aşa că Peter Marlowe i-a 
organizat pe echipe şi i-a trimis să adune frunze şi lemne, 
schimbând des santinelele. Torusumi se culcase la loc. Era o 
căldură cumplită, aerul îţi ardea răsuflarea. Înjurau cu toţii 
dogoarea soarelui şi se rugau să se însereze mai repede. 

În sfârşit, s-a trezit şi Torusumi, s-a dus să se uşureze în 
tufişuri, şi-a luat carabina pe umăr, s-a apucat să umble încoace 


şi încolo ca să-şi risipească somnul. A zbierat la câţiva 
prizonieri care aţipiseră la umbră, apoi i-a strigat lui Peter 
Marlowe: 

— Te rog să-i scoli pe aceşti pui de scroafă şi să-i faci să 
muncească sau să se prefacă măcar că muncesc. 

Peter Marlowe s-a apropiat de el. 

— Îmi pare rău că te-am supărat, i-a spus, s-a întors apoi 
către sergent: Ce mama dracului păzeşti tu aici? Trebuia să fii 
cu ochii pe el! Pune-i pe mototolii ăia să sape o groapă, să 
cojească trunchiul ăla sau să adune frunze de palmier, 
tâmpitule! 

Sergentul s-a prefăcut de minune că e îngrozitor de speriat, 
într-o clipă i-a pus pe toţi în mişcare, mimând o activitate 
intensă. În arta asta ajunseseră cu toţii la un înalt grad de 
măiestrie. 

Au adunat câteva coji de nucă de cocos, au aşezat grămadă 
câteva frunze de palmier, au dat o dată sau de două ori cu 
ferăstrăul la baza unor copaci. Se crea impresia că, dacă 
muncesc în acelaşi ritm zi după zi, atunci nu trece mult şi toată 
zona va fi netedă şi curată ca-n palmă. 

Sergentul s-a întors ostenit să-i raporteze lui Peter Marlowe. 

— Muncesc toţi ca leii, domnule căpitan... ca de obicei. 

— Bine. Acum nu mai e mult. 

— Mă scuzaţi, domnule căpitan, n-aţi vrea... n-aţi vrea să 
faceţi ceva pentru mine? 

— Ce? 

— Vedeţi, cam asta ar fi... Am văzut că dumneavoastră... 
cum să spun eu..., s-a oprit din vorbă sergentul, s-a şters la 
gură cu peticul de cârpă pe care-l avea legat de gât. Uitaţi-vă la 
asta, a spus el repede, scoțând din buzunar un stilou. N-aţi 
putea să vedeţi dacă nu vrea urâtul ăsta să-l cumpere? 

— Înţeleg eu bine că mă rogi să ţi-l vând? a rămas uluit Peter 
Marlowe. 

— Da, domnule căpitan. Eu... vedeţi... m-am gândit că, dacă 
tot sunteţi prieten cu Împăratul, v-aţi pricepe... adică s-ar putea 
să ştiţi cum se procedează. 

— E interzis prin ordin să faci comerţ cu gardienii. Aşa 
spune regulamentul, şi-al nostru, şi-al lor. 

— Lăsaţi, domnule căpitan, puteţi avea încredere în mine. 
Oricum, dumneavoastră şi Împăratul... 


— Ce-i cu mine şi Împăratul? 

— Nimic, domnule căpitan, s-a retras prudent sergentul. 
„Cum să-l iau pe şmecherul ăsta? şi-a zis în sinea lui. Pe cine 
încearcă el să prostească?” M-am gândit doar că aţi putea să 
mă ajutaţi. Pe mine şi, sigur, pe cei din unitatea mea. 

Peter Marlowe s-a uitat la sergent, s-a uitat la stilou şi s-a 
întrebat de ce oare se înfuriase în halul ăsta. La urma uimei, 
mai vânduse lucruri şi pentru King - sau cel puţin mai 
încercase - şi era, într-adevăr, prieten cu King. Nu era nimic 
rău în asta. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Împărat, n-ar fi ajuns 
niciodată să primească lotul cu palmieri. Mult mai probabil, 
acum şi-ar fi pus comprese la falcă, căci sigur ar fi încasat un 
pumn sau cel puţin o palmă. Aşa că, vrând-nevrând, trebuie să-i 
păstreze reputaţia Împăratului. Datorită lui se aleseseră cu 
nucile de cocos. 

— Cât vrei pe el? 

Sergentul a răsuflat uşurat. 

— Vedeţi, nu e chiar un „Parker”, dar are peniță de aur, a 
prins el curaj, a deşurubat capacul, i-a arătat. Aşa că, bănuiesc, 
ar face ceva parale. Poate vedeţi mai întâi cât vă dă el... 

— Are să vrea să ştie cât ceri. Eu îl întreb, dar dumneata 
stabileşti preţul. 

— Dacă mi-aţi putea scoate pe el... şaizeci şi cinci de dolari, 
aş fi cel mai fericit om. 

— Crezi că face atât? 

— Aşa sper. 

Stiloul avea cu adevărat peniță de aur cu marcaj de 
paisprezece carate şi, în măsura în care putea judeca Peter 
Marlowe, marcajul era veritabil. Nu ca cel de pe celălalt stilou. 

— De unde-l ai? 

— E al meu, domnule căpitan. L-am păstrat pentru zile 
negre. Iar în ultimul timp s-a cam întunecat vremea. 

Peter Marlowe a dat scurt din cap. Semn că-l crede pe 
cuvânt. 

— Bine atunci. Văd eu ce pot să fac. Dumneata stai cu ochii 
pe trupă şi ai grijă să nu doarmă santinela. 

— Nicio grijă, domnule căpitan. Nu clipeşte nimeni în front. 

Peter Marlowe l-a găsit pe Torusumi stând sprijinit de un 
copăcel pitic, înfăşurat tot în vrejuri de liane. 

— Tabe. 


— Tabe, i-a răspuns Torusumi, s-a uitat la ceas, a căscat. 
Peste un ceas plecăm. Încă nu s-a făcut ora, a precizat el, şi-a 
luat capela din cap, s-a şters cu ea de sudoare pe faţă şi pe gât. 
Împuţita asta de zăpuşeală pe împuţita asta de insulă! 

— Chiar aşa, l-a aprobat Peter Marlowe, şi-a dres glasul şi a 
vorbit pe un ton important, de parcă ar fi fost însuşi Împăratul: 
Unul dintre oamenii mei are un stilou de vânzare. M-am gândit 
că tu, care-mi eşti prieten, ai putea dori să-l cumperi. 

— Asraghfaru 'llah! N-o fi un „Parka”? 

— Nu, a oftat Peter Marlowe, a scos stiloul, i-a desfăcut 
capacul şi i-a arătat peniţa în aşa fel încât să prindă în ea o rază 
de soare. Dar are peniță de aur. 

Torusumi a examinat atent stiloul. Era puţin dezamăgit că nu 
e un „Parker”, dar nici nu s-ar fi putut aştepta la aşa ceva. In 
mod sigur, nu la aeroport. Dacă era vorba de un „Parker”, s-ar 
fi ocupat Împăratul de el. 

— Nu prea face mult. 

— Aşa este, adevărat. Dar dacă nu te interesează... 

Peter Marlowe a băgat stiloul înapoi în buzunar. 

— S-ar putea totuşi să mă intereseze. Poate că trece mai 
uşor timpul dacă stăm puţin de vorbă despre acest obiect lipsit 
de valoare, a dat el plictisit din umeri. N-ar merita mai mult de 
şaptezeci şi cinci de dolari. _ 

Pe Peter Marlowe l-a uimit mărimea primei oferte. Înseamnă 
că sergentul nu avea nicio idee cât valorează stiloul. „Doamne, 
ce n-aş da să ştiu care-o fi preţul adevărat!” 

S-au aşezat, deci, la umbră şi s-au pus pe tocmeală. 
Torusumi s-a înfuriat de câteva ori, dar Peter Marlowe s-a ţinut 
tare şi, până la urmă, au bătut palma pe o sută douăzeci de 
dolari şi un pachet de „Kooa”. 

Torusumi s-a ridicat de jos, căscând. 

— E timpul să mergem. Împăratul este un bun povăţuitor, a 
zâmbit el. Data viitoare când îl văd am să-i spun cum ai profitat 
de prietenia mea ca să capeţi un preţ atât de mare, a clătinat el 
din cap, prefăcându-se tare îndurerat. Un asemenea preţ 
pentru un stilou atât de mizer! Împăratul are să râdă sigur de 
mine. Spune-i, te rog frumos, că am să fiu de gardă de-aici într- 
o săptămână. Poate că reuşeşte să găsească un ceas pentru 
mine. Unul bun... de data asta! 


Peter Marlowe era mulţumit că făcuse fără mari probleme 
prima sa tranzacţie, la un preţ, după cât se pare, destul de 
onorabil. Dar acum îl muncea îndoiala. Dacă îi dă sergentului 
toţi banii, King va fi tare supărat. Aceasta ar duce la năruirea 
întregului sistem de preţuri pe care Împăratul îl construise cu 
atâta grijă. lar Torusumi îi va spune cu siguranţă Împăratului 
despre stilou şi despre suma plătită. Pe de altă parte, dacă îi dă 
sergentului numai cât a cerut şi păstrează restul, atunci, ce 
mai, asta-i escrocherie curată, nu? Sau doar o „afacere” bună? 
Adevărul era că sergentul ceruse şaizeci şi cinci de dolari şi 
atât trebuia să primească. lar Peter Marlowe îi datora lui King 
o groază de bani. 

Şi-a dorit să nu se fi băgat niciodată în afacerea asta 
tâmpită. Acum se simţea prins în propria lui cursă. „Necazul 
tău, Peter, este că-ţi faci o idee prea mare despre propria ta 
importanţă. Dacă i-ai fi spus nu sergentului, acum n-ai mai fi la 
ananghie. Şi acum ce te faci? Oricum ai lua-o, tot rău iese!” 

S-a întors în poiană păşind încet, dus pe gânduri. Trupa era 
deja încolonată. Sergentul l-a luat la o parte pe Peter Marlowe, 
arzând de nerăbdare. 

— Suntem gata cu toţii, domnule căpitan. Am numărat şi 
uneltele, e-n regulă, a raportat el, apoi coborând vocea: l-a 
cumpărat? 

— Da, s-a hotărât Peter Marlowe abia atunci; şi-a băgat 
mâna în buzunar şi i-a dat sergentului teancul de bani. Aici ai 
totul. Şaizeci şi cinci de dolari. 

— Domnule căpitan, sunteţi un om şi jumătate! a exclamat 
sergentul, a tras o hârtie de cinci dolari, i-a întins-o. Vă rămân 
dator un dolar cincizeci. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

— Vi se cuvin, aveţi zece la sută. Aşa e legea şi sunt bucuros 
să mă achit. Vă dau restul de un dolar şi jumătate de îndată ce 
schimb banii. 

Peter Marlowe i-a împins mâna înapoi. 

— Nu trebuie, a spus, simțindu-se deodată vinovat. 
Păstrează.-i. 

— Insist, a stăruit sergentul, punându-i bancnota în mână. 

— Ascultă, sergent... 

— Atunci luaţi-i măcar pe ăştia cinci. M-aş simţi îngrozitor 
dacă nu-i luaţi. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc îndeajuns. 


Pe tot drumul înapoi de la aeroport Peter Marlowe a rămas 
tăcut. Se simţea murdărit cu teancul acela monstruos de bani 
în buzunar, dar în acelaşi timp ştia că-i datorează mulţi bani lui 
King şi era bucuros că i-a căpătat pentru că în felul acesta va 
mai putea cumpăra ceva merinde pentru unitate. Singurul 
motiv pentru care i se adresase sergentul era că-l cunoaşte pe 
Împărat şi tocmai King, iar nu sergentul, era prietenul lui. 
Învârtea în minte mereu povestea asta păcătoasă şi când a 
ajuns la baracă. 

— Vezi că te caută Grey, Peter, i-a spus Ewart. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu, Peter, băiete. Dar mi s-a părut cam ţâfnos. 

Mintea ostenită a lui Peter Marlowe s-a străduit să cuprindă 
dimensiunile noului pericol. Trebuia să fie ceva în legătură cu 
King. Grey îi purta pică mai de mult. „Gândeşte-te, judecă, 
Peter, judecă! Satul? Ceasul? Diamantul? O, Doamne, nu 
cumva... stiloul? Nu, că m-am prostit de tot. Despre asta n-are 
cum să ştie încă. Să mă duc la King? S-ar putea să ştie el 
despre ce e vorba. Prea primejdios. Poate că tocmai de aceea i- 
a spus Grey lui Ewart, ca să mă îndemne să fac o greşeală. 
Trebuia să ştie că sunt plecat la lucru. N-are rost să mergi ca 
mielul la tăiere aşa asudat şi murdar. Fac un duş, pe urmă 
merg la carceră. Mai câştig ceva timp.” 

S-a dus, deci, la duşuri. Johnny Hawkins era sub una dintre 
gurile de apă. 

— Hello, Peter, l-a salutat Hawkins. 

Peter Marlowe a simţit cum i se roşeşte obrazul de ruşine. 

— Salut, Johnny, i-a răspuns, a băgat de seamă că Hawkins 
are un aspect de om bolnav. Vezi tu, Johnny, eu... mi-a părut 
tare rău de... 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Ţi-aş fi recunoscător să 
nu-mi mai aminteşti. 

„O fi ştiind, s-a întrebat Peter Marlowe înspăimântat, că şi 
eu sunt unul dintre cei care... au mâncat? Chiar acum... doar 
ieri a fost oare?” s-a revoltat el la gândul celor întâmplate... 
canibalism. „Nu, cu siguranţă că nu ştie, altfel ar fi încercat să 
mă omoare. Sunt convins că dacă eram în locul lui, aş fi făcut-o. 
Aş fi făcut-o oare? Dumnezeule, în ce stare am ajuns! Tot ce 
pare rău e, de fapt, bine şi viceversa. Mai mult decât îi e dat 
omului să înţeleagă. Cu mult mai mult. Ce lume ciudată, sucită! 


Dar cei şaizeci de dolari şi un pachet de «Kooa» pe care i-am 
câştigat şi în acelaşi timp i-am furat... sau i-am făcut... Cine 
ştie? N-ar trebui să-i dau înapoi? Nu, asta ar fi o greşeală.” 

— Marlowe! 

S-a întors şi l-a zărit pe Grey stând încruntat lângă duşuri. 

— Trebuia să te prezinţi la mine de îndată ce te întorci! 

— Mi s-a transmis că vrei să mă vezi. De îndată ce mă spăl 
aveam de gând să... 

— Am lăsat ordin să te prezinţi la raport imediat, a zâmbit 
subţire Grey. Dar n-are mare importanţă. Eşti arestat la 
domiciliu. 

S-a lăsat linişte la duşuri; toţi ofiţerii aflaţi acolo erau numai 
ochi şi urechi. 

— Pentru ce motiv? 

Grey a fost bucuros să observe umbra de îngrijorare de pe 
chipul lui Peter Marlowe. 

— Pentru nesocotirea ordinelor. 

— Ce ordine? 

— Ştii la fel de bine ca şi mine. 

„Aşa e bine, mai chinuieşte-te şi tu! şi-a zis în gând Grey. Să 
te roadă puţin conştiinţa vinovăţiei... dacă ai vreo conştiinţă, 
lucru de care mă cam îndoiesc.” 

— Te prezinţi la raport la colonelul Smedly-Taylor după masa 
de seară. Şi să vii îmbrăcat ca un ofiţer, nu ca o femeie de 
stradă! 

Peter Marlowe a ieşit de sub duş, şi-a înfăşurat sarongul şi l- 
a înnodat cu îndemânare, conştient de privirile curioase ale 
celorlalţi ofiţeri. Avea mintea învălătucită, se întreba mereu de 
unde i-o fi venit necazul, dar încerca totuşi să-şi ascundă 
tulburarea. De ce să-i dea satisfacţie lui Grey? 

— Eşti aşa de rău crescut, Grey, zău aşa. Mă cam plictiseşti. 

— Am aflat eu azi câte ceva despre buna ta creştere, 
pramatie nenorocită! Şi sunt bucuros că nu fac parte din clasa 
voastră de împuţiţi, de poponari infecţi. Toţi sunteţi nişte laşi, 
escroci, hoţi... 

— Pentru ultima oară, Grey, ţine-ţi gura sau ţi-o închid eu, cu 
mâna mea! 

Grey s-a străduit să-şi ţină firea. Şi-ar fi dorit să-şi încerce 
puterile cu domnişorul ăsta chiar acum, aici. Era în stare să-l 
bată, ştia asta. Oricând. Cu sau fără dizenterie. 


— Dacă scap cu viaţă din împuţiciunea asta, să ştii că am să 
te caut. În primul rând. În primul şi-n primul rând! 

— Va fi plăcerea mea. Dar până atunci, dacă mă mai insulţi 
vreodată, te bat de te umflu, a punctat Peter Marlowe, 
întorcându-se apoi spre ceilalţi ofiţeri. M-aţi auzit cu toţii. L-am 
avertizat. N-am de gând să mă las înjurat de un maimuţoi din 
clasele inferioare, a adăugat el dispreţuitor, s-a răsucit brusc 
spre Grey. Să nu te mai prind pe-aproape! 

— Cum să te las dacă încalci legea? 

— Ce lege? 

— Te prezinţi la colonelul Smedly-Taylor după masa de 
seară. Şi încă ceva: eşti consemnat la domiciliu până în 
momentul în care te prezinţi la raport. 

Cu asta, Grey a plecat de-acolo. li pierise tot cheful. A fost o 
prostie din partea lui să se ia în gură cu Marlowe O prostie, 
tocmai acum, când nici măcar nu mai era necesar. 


Când a sosit Peter Marlowe în faţa bungalovului rezervat 
colonelului Smedly-Taylor, Grey era deja acolo. 

— Îl anunţ eu pe domnul colonel că eşti aici, a spus Grey. 

— Eşti foarte amabil. 

Peter Marlowe nu se simţea deloc în largul lui. Cascheta de 
ofiţer de aviaţie pe care o împrumutase îl rodea. Cămaşa 
zdrenţuită, dar curată, îl rodea. Un sarong e mult mai 
confortabil, şi-a zis, mai potrivit condiţiilor. Iar gândindu-se la 
sarong, i-a venit în minte ziua de mâine. Era ziua în care urma 
să aibă loc transferarea banilor. În contul diamantului. Mâine 
Shagata va aduce banii, iar apoi, după trei zile, un nou drum 
până în sat. Poate Sulina... „E o prostie să te gândeşti acum la 
ea. Acum trebuie să ai mintea limpede, să te concentrezi.” 

— Gata, Marlowe. Drepţi! a dat comanda Grey. Peter 
Marlowe a luat poziţie de drepţi şi a pornit în pas de front spre 
camera colonelului. Când a trecut pe lângă Grey i-a şoptit „Ba 
pe-a mă-tii, Jack!” şi asta l-a făcut să se simtă ceva mai bine: în 
clipa următoare se afla în faţa colonelului. A salutat 
regulamentar şi a rămas cu ochii ţintă la colonel. 

Aşezat în spatele unei mese rudimentare, cu cascheta pe 
cap, cu bastonaşul de trestie lângă el, pe birou, Smedly-Taylor 
l-a privit încruntat pe Peter Marlowe, i-a răspuns la salut cu 
precizie militărească. Era mândru de modul în care reuşea să 


menţină disciplina în lagăr. Tot ce făcea era ca la armată. După 
regulament. 

L-a măsurat din ochi pe tânărul din faţa lui; stătea drept, 
nemişcat. „Bu-un, şi-a zis în sinea lui, măcar felul în care se 
prezintă îi este favorabil.” O vreme n-a spus nimic, după cum îi 
era obiceiul. Asta îl pune întotdeauna în încurcătură pe acuzat. 
În sfârşit, a vorbit. 

— Ei bine, domnule căpitan Marlowe, ce poţi să spui în 
apărarea dumitale? 

— Nimic, domnule colonel. Nu cunosc ce mi se impută. 

Colonelul Smedly-Iaylor a aruncat o privire mirată spre 
Grey, apoi s-a încruntat iar la Peter Marlowe. 

— Poate că dumneata încalci atâtea reguli încât îţi vine greu 
să-ţi aminteşti care sunt acelea. Ieri ai intrat în clădirea 
închisorii. Asta este o încălcare a ordinului. Nu purtai 
banderola la braţ. Altă încălcare a ordinului. 

Peter Marlowe s-a simţit uşurat. Deci era vorbă numai de 
închisoare. Dar mai rămânea de văzut dacă nu cumva şi ospăţul 
ăla... 

— Ascult, a rostit scurt colonelul. Aşa a fost sau nu? 

— Da, domnule colonel. 

— Ştiai că încalci două ordine? 

— Da, domnule colonel. 

— Ce-ai căutat în clădirea închisorii? 

— Am fost în vizită la nişte cunoscuţi. 

— A, aşa? a ridicat din sprâncene colonelul, apoi a repetat pe 
un tot caustic: Doar aşa, în vizită? 

Peter Marlowe; n-a mai spus nimic, a rămas în aşteptare. 
Atunci a venit şi lovitura următoare. 

— Americanul a fost şi el în clădirea închisorii. Ai fost cu el? 

— O parte a timpului. Nu există nicio regulă care să interzică 
asta, domnule colonel. Dar este adevărat că am... că am 
încălcat cele două ordine menţionate. 

— Ce năzbâtii aţi mai pus voi doi la cale? 

— Nimic, domnule colonel. 

— Recunoşti deci că voi doi mai faceţi şi lucruri necurate din 
când în când? 

Peter Marlowe era furios pe sine însuşi că nu s-a gândit bine 
înainte de a răspunde, ştiind că în înfruntarea cu omul pe care-l 
avea în fată, un ofiţer destoinic, n-avea cum s-o scoată la capăt. 


Să spun „Nu, domnule colonel”? L-a privit drept în ochi. Dar n-a 
spus nimic. Există o singură regulă. Când te afli înaintea 
superiorului răspunzi doar cu „da” sau „nu” şi spui întotdeauna 
adevărul. Este o regulă sfântă că ofiţerii spun întotdeauna 
adevărul şi iată-l pe el acum ridicându-se împotriva unei întregi 
tradiţii, împotriva a tot ce ştie că e corect în viaţă, spunând 
minciuni sau jumătăţi de adevăr. O mare greşeală. Sau poate 
nu este? 

Colonelul Smedly-Taylor a început acum să desfăşoare un joc 
pe care îl mai făcuse de atâtea ori înainte. li venea uşor să se 
joace cu câte un om şi pe urmă să-l căsăpească, dacă aşa avea 
chef. 

— Ascultă, Marlowe, a început el, adoptând un ton patern, 
mi s-a raportat că te însoţeşti cu anumite elemente indezirabile. 
Ar fi înţelept să-ţi analizezi situaţia de ofiţer şi de om de 
onoare. Acum despre legătura dumitale cu... cu acest american. 
Se ştie că el este un speculant. Nu a fost prins încă, dar noi 
ştim şi deci trebuie să ştii şi dumneata. Te-aş sfătui să pui capăt 
acestei legături. Nu-ţi pot ordona, desigur, dar acesta este 
sfatul meu. 

Peter Marlowe n-a spus nimic, dar îi sângera inima. Ceea ce 
spusese colonelul era adevărat şi totuşi King era prietenul lui, 
iar acest prieten îi hrănea şi îi ajuta pe cei din unitatea lui şi pe 
el. Era un om bun, minunat. 

„Greşiţi, şi nu-mi pasă de ce credeţi, ar fi vrut să spună Peter 
Marlowe. Îmi place King, e un om bun, ne simţim bine 
împreună, râdem mult când suntem numai noi doi”, dar în 
acelaşi timp ar fi fost gata să recunoască şi tranzacţiile, să 
recunoască şi plecarea în sat, să recunoască şi treaba cu 
diamantul, să recunoască şi transferul plănuit în seara aceea. 
Dar şi l-a închipuit pe King dincolo de zăbrele, despuiat de 
prestigiu şi de putere. Aşa că a strâns din dinţi şi s-a hotărât să 
nu recunoască nimic. 

Smedly-Taylor n-avea nicio greutate să observe zbuciumul 
din sufletul tânărului aflat în faţa lui. l-ar fi fost uşor să spună: 
„Aşteaptă puţin afară, Grey”, iar apoi: „Ascultă, băiatule, 
înţeleg care ţi-e problema. Pe cinstea mea, am avut pe mână un 
regiment aproape de când mă ştiu. Ştiu care e problema: nu 
vrei să-ţi torni prietenul. Asta este de admirat. Dar eşti ofiţer de 
carieră, ofiţer prin tradiţie... gândeşte-te la familia ta, la 


generaţiile de ofiţeri care şi-au slujit patria. La ei să te 
gândeşti. E în joc onoarea dumitale. Trebuie să spui adevărul, 
asta e legea.” Apoi, cu un uşor oftat, exersat pe pielea unei 
întregi generații: „Hai să uităm de fleacurile astea cu 
încălcarea regulamentului pentru simplul fapt că ai intrat în 
clădirea, închisorii. Am făcut şi eu asta, de câteva ori. Dar dacă 
ai vrea să te încrezi în mine şi...” Ar fi lăsat fraza în suspensie 
pentru a-i conferi exact măsura necesară de gravitate şi îndată 
ar ieşi la iveală secretele Împăratului, iar Împăratul însuşi s-ar 
trezi în carcera lagărului... însă la ce ar servi toate acestea? 

Pentru moment, colonelul avea altă bătaie de cap: povestea 
cu greutăţile. Asta, da, ar putea fi o catastrofă de proporţii 
infinite. 

Colonelul Smedly-Taylor ştia că poate scoate oricând de la 
copilul ăsta toate informaţiile pe care şi le-ar dori... cunoştea 
mult prea bine oamenii. Ştia că este un comandant iscusit - la 
naiba, după atâţia ani nici n-avea cum să nu fie - şi că prima 
regulă este să-ţi câştigi respectul ofiţerilor din subordine, să-i 
tratezi cu îngăduinţă până nu fac una cu adevărat mai boacănă 
şi atunci să-l devorezi pe unul dintre ei fără nicio milă, ca să le 
fie celorlalţi de învăţătură. Dar trebuie să-ţi alegi momentul 
potrivit, infracţiunea corespunzătoare şi ofiţerul cel mai indicat. 

— Bine, Marlowe, a spus el pe un ton hotărât. Te amendez 
cu solda pe o lună. N-am să ţi-o trec la dosar şi consider 
discuţia încheiată. Dar să nu mai încalci regulamentul. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel. 

Peter Marlowe a salutat şi a ieşit afară, bucuros că a scăpat 
de interogatoriu. Fusese chiar pe pragul de a mărturisi totul. 
Colonelul era totuşi un om bun şi cumsecade, cu o bogată 
reputaţie de păstrător al dreptăţii. 

— Te mustră conştiinţa? l-a întrebat Grey pe terasă, 
văzându-i fruntea îmbrobonată de sudoare. 

Peter Marlowe nu i-a mai răspuns. Era încă tulburat şi 
resimțea o imensă uşurare că a scăpat cu bine. 

— Grey! s-a auzit dinăuntru glasul colonelului. Poţi să vii o 
clipă? 

— Da, domnule colonel. 

Grey s-a mai uitat o dată la Peter Marlowe. Solda pe o lună! 
Cam puţin, dacă te gândeşti că de data asta colonelul îl avea la 
mână. Grey era surprins şi chiar destul de supărat că Peter 


Marlowe a scăpat doar cu atât. Dar în acelaşi timp şi-a amintit 
că-l mai văzuse pe Smedly-Taylor în exerciţiul funcţiunii. Ştia 
că, atunci când vrea, colonelul are tenacitatea unui buldog, că 
se joacă cu oamenii cum ai plimba un peşte în vârful undiţei. 
Trebuie să fi avut un plan, dacă l-a lăsat în pace atât de uşor pe 
Peter Marlowe. 

Grey l-a ocolit pe Peter Marlowe şi a reintrat în bungalov. 

— Fii drăguţ, închide uşa, Grey. 

— Da, domnule colonel. 

Când au rămas singuri, colonelul Smedly-Taylor a deschis 
discuţia. 

— Am stat de vorbă cu locotenent-colonelul Jones şi cu 
plutonierul de intendenţă Blakely. 

— Da? 

„Ei, da, şi-a zis Grey, acuma urmează ceva mai substanţial!” 

— l-am eliberat din funcţiile deţinute începând cu ziua de 
azi, a anunţat colonelul, jucându-se cu greutatea. 

— Da, domnule colonel, a zâmbit Grey cu toată faţa. 

Acum urmează stabilirea datei pentru şedinţa curţii 
marţiale, aranjamentele de procedură, dacă se va ţine in 
camera“! şi cum se va hotărî degradarea celor doi la simpli 
soldaţi. În curând toată lumea din lagăr va şti că el, Grey, este 
cel care i-a prins cu ocaua mică; el, Grey, este îngerul lor 
păzitor şi, Dumnezeule, ce bine va fi atunci! 

— Şi cu asta închidem chestiunea, a adăugat colonelul. 

Lui Grey i-a pierit zâmbetul. 

— Cum? 

— Da. Am hotărât să închid cazul. Şi asta te priveşte şi pe 
dumneata. De fapt, repet ordinul pe care ţi l-am dat. N-ai să 
menţionezi nimănui nimic şi ai să uiţi toată povestea asta. 

Grey a rămas atât de uluit încât s-a lăsat pe pat, cu ochii 
holbaţi la colonel. 

— Dar nu puteţi face asta, domnule colonel! a izbucnit el. I- 
am prins asupra faptului. Furând din alimentele lagărului. Din 
mâncarea dumneavoastră şi a mea! Au încercat şi să mă 
mituiască. Pe mine! a ţipat isteric Grey. Doar i-am prins, pe 
cuvântul meu, sunt nişte hoţi ordinari, merită să fie spânzurați 
şi ciopârţiţi cu securea! 


51 Şedinţă cu uşile închise (lat). 


— Adevărat, a dat cu gravitate din cap Smedly-Taylor. Dar 
am considerat că, în împrejurările actuale, aceasta este 
hotărârea cea mai înţeleaptă. 

Grey a sărit în picioare. 

— Nu puteţi să faceţi aşa ceva! a strigat el. Nu puteţi să-i 
lăsaţi să scape nepedepsiţi! Nu puteţi... 

— Mie să nu-mi spui ce pot şi ce nu pot face! 

— Mă scuzati, s-a bâlbâit Grey, încercând din greu să se 
stăpânească. Dar, domnule colonel, oamenii ăştia sunt nişte 
hoţi. Eu i-am prins. Aveţi aici greutatea! 

— Am hotărât să nu mai dau alt curs acestei afaceri, a rostit 
calm colonelul. Cazul este închis. 

Grey n-a mai putut răbda. 

— Ba nu, nu este închis! a explodat el. N-am să permit eu să 
fie închis! Ticăloşii ăia au mâncat pe săturate în timp ce noi 
muream de foame! Merită din plin să li se facă felul! Şi insist 
ca... 
Glasul lui Smedly-Taylor i-a tăiat izbucnirea isterică. 

— Tu să taci, Grey! Nu ai tu căderea să insişti în niciun fel. 
Cazul este închis. 

Smedly-Taylor a oftat adânc, a luat de pe masă o foaie de 
hârtie. 

— Acesta este raportul oficial, semnat de dumneata. Am mai 
adăugat astăzi ceva. Să-ţi citesc ce-am scris: „Recomand cu 
căldură pe locotenentul Grey pentru activitatea sa în calitate de 
şef al poliţiei militare din lagăr, îşi îndeplineşte, fără îndoială, 
excelent îndatoririle. Îmi permit să recomand avansarea sa, cu 
titlul provizoriu, la gradul de căpitan”, a încheiat colonelul, 
ridicând ochii de pe document. Am de gând să trimit astăzi 
comandantului de lagăr acest raport, cu recomandarea ca 
avansarea să intre în vigoare începând cu data de astăzi. Ştii, 
desigur, a zâmbit el, că dânsul are competenţa să te 
promoveze. Felicitări, domnule căpitan Grey. Meriţi pe deplin, 
a terminat el, întinzându-i mâna. 

Dar Grey nu i-a strâns-o. S-a uitat la mâna întinsă, s-a uitat 
la hârtie şi abia atunci şi-a dat seama. | 

— Sunteţi toţi în aceiaşi gaşcă! ÎIncercaţi acum să mă 
cumpăraţi, nu? Sunteţi la fel de corupt ca şi... poate c-aţi 
mâncat şi dumneavoastră din orezul ăla. Ce murdărie, Doamne, 
ce murdărie infectă... 


— Să-ţi ţii gura şi să nu sari peste cal! Ia poziţie de drepţi! 
Ţi-am spus să iei poziţie de drepţi! 

— Sunteţi de-o teapă cu ei, dar n-am să vă las pe niciunul să 
scăpaţi basma curată! a strigat Grey, luând greutatea de pe 
masă şi retrăgându-se cu spatele spre uşă. Încă n-am nicio 
dovadă împotriva dumneavoastră, dar împotriva lor am! 
Greutatea asta... 

— Ce e cu greutatea, Grey? 

A durat o veşnicie până ce Grey a terminat de cercetat 
greutatea pe toate părţile. Nu avea niciun cusur. 

— Te-am întrebat ce-i cu greutatea? 

„Ce nătăfleţ, şi-a zis cu dispreţ Smedly-Taylor, urmărindu-l 
pe Grey cum căuta zadarnic strunjitura. Mare tâmpit! Aş putea 
să-l înghit între două feluri şi să nici nu observ.” 

— Nu este cea pe care v-am dat-o, s-a înecat Grey. Nu e 
aceeaşi. Nu este aceeaşi! 

— Greşeşti, dragul meu, a spus foarte calm colonelul. Este 
chiar aceea, a apăsat el vorbele, continuând apoi pe un ton 
blând, plin de solicitudine: Vezi, Grey, dumneata eşti încă 
tânăr. Înţeleg că ai vrea să rămâi în armată după sfârşitul 
războiului. Este un lucru bun. Avem mare nevoie de ofiţeri 
harnici şi inteligenţi. Viaţa în cadrul armatei este ceva minunat. 
Asta sigur! Mi-a spus şi colonelul Samson ce părere bună are 
despre dumneata. Ştii, bineînţeles, că mi-e prieten. Sunt sigur 
că n-are să-mi fie prea greu să-l conving să completeze 
recomandarea mea cu ideea de a fi trecut în rândul cadrelor 
permanente. Cred că eşti puţin surmenat şi asta este de înţeles. 
Trăim momente îngrozitoare. Cred că este mai înţelept să nu 
revenim asupra cazului. Ar fi cât se poate de inoportun sa 
stârnim acum un scandal în lagăr. Foarte inoportun. Sper că vei 
înţelege acum înţelepciunea acestei soluţii. 

A aşteptat un timp, plin de dispreţ faţă de Grey. La 
momentul potrivit - căci în treburile astea era expert - a spus: 

— Vrei să-i mai trimit comandantului de lagăr recomandarea 
pentru avansarea dumitale la rangul de căpitan? 

Grey a întors încet privirea spre hârtia de pe masă, s-a uitat 
la ea cu groază. Ştia că acum colonelul poate să-i dea sau să 
nu-i dea ceea ce râvneşte şi, dacă este în măsură să facă 
aceasta, poate să-l şi distrugă. Grey şi-a dat seama că a fost 


bătut. Înfrânt. A vrut să spună ceva, dar era atât de zdruncinat 
încât nici nu mai putea vorbi. A încuviinţat din cap. 

— Bine, poţi considera că avansarea dumitale este ca şi 
confirmată. Sunt convins că recomandarea mea şi cea a 
colonelului Samson vor fi determinante pentru adoptarea 
hotărârii privind rămânerea dumitale în cadrele permanente 
ale armatei după război, l-a auzit el spunând pe Smedly-Taylor. 

Păşind ca în transă, a ieşit din bungalovul colonelului, a 
ajuns în carceră, i-a dat liber gradatului şi nici nu i-a păsat că 
acesta s-a uitat la el ca la un nebun. A rămas apoi singur în 
coliba poliţiei militare. A închis uşa, s-a aşezat pe marginea 
patului din celulă, a simţit cum irumpe din el toată 
amărăciunea acelei zile şi a izbucnit în plâns. Era un om sfârşit. 
Distrus. 

Mâinile şi faţa îi erau ude de lacrimi. Prins într-un vârtej al 
groazei, sufletul i-a mai bâjbâit pe marginea marelui 
necunoscut, apoi a alunecat în neființă... 

Când şi-a venit în simţiri, Grey era purtat pe targă de doi 
subofiţeri din poliţia militară. Doctorul Kennedy şontâcăia ceva 
mai în faţă. Grey şi-a dat seama că e pe moarte, dar acum nu-i 
mai păsa de nimic. Atunci l-a zărit pe Impărat stând în 
marginea potecii, uitându-se de sus la el. 

Grey i-a observat pantofii bine lustruiţi, dunga de la 
pantaloni, ţigara de fabrică, o „Kooa”, obrazul bine hrănit. Şi-a 
amintit atunci că mai are o treabă de făcut. Incă nu-şi putea 
permite luxul să moară. Nu, atâta timp cât Împăratul îi mai iese 
în cale bine lustruit, călcat şi hrănit. Nu, atâta timp cât se leagă 
afacerea cu diamantul. Pe toţi dracii, nu! 


— Facem ultima partidă, domnilor, a anunţat colonelul 
Smedly-Taylor. Să nu pierdem spectacolul. 

— Abia aştept să-l sorb din ochi pe Sean, a suspinat Jones, 
aşezându-şi cărţile în mână. Două carale, a deschis el cu un 
zâmbet mulţumit. 

— Ai o baftă drăcească, s-a îmbufnat Sellars Două pici. 

— Pas. 

— N-are chiar mereu norocul ăsta, colega, a zâmbit strâmb 
Smedly-Taylor, pironindu-l pe Jones cu o privire de granit. Azi 
ai făcut o prostie cam mare. 

— Am avut ghinion. 


— Ghinionul n-are nicio scuză, a spus Smedly-Taylor, filându- 
şi cărţile. Trebuia să controlezi. Faptul că n-ai controlat este o 
dovadă de incompetenţă. 

— Am spus deja că-mi pare rău. Credeţi că nu-mi dau seama 
ce prostie am făcut? N-am s-o mai fac. Niciodată. Nici n-am 
ştiut până acum ce înseamnă să intri în panică. 

— Două „sans atout”“?, a declarat Smedly-Taylor cu un surâs 
spre Sellars. Avem un rober® asigurat, colega! Am făcut 
recomandarea, s-a întors el din nou spre Jones, ca funcţiile 
dumitale să fie preluate de Samson... pentru că ai nevoie de 
niţică odihnă. În felul acesta Grey vă pierde urma... A, da, şi 
încă ceva: sergentul Donovan e numit plutonier de intendenţă 
pe lângă Samson. Păcat, a râs el scurt, că suntem nevoiţi să 
schimbăm sistemul, dar, până la urmă, nu contează. Trebuie 
doar să fim siguri că Grey este prins cu alte treburi în zilele în 
care se folosesc greutăţile false. Aceasta, i s-a adresat el lui 
Sellars, va fi misiunea dumitale. 

— Prea bine. 

— A, pentru că a venit vorba, l-am amendat pe Marlowe cu 
solda pe o lună. E cartiruit într-una din barăcile dumitale, nu-i 
aşa? 

— Da, a răspuns Sellars. 

— Am fost cam blând cu el, dar e băiat bun, se trage dintr-o 
familie onorabilă... nu ca sărăntocul ăla enervant de Grey. 
Dumnezeule, ce neobrăzare... să-şi închipuie el că l-aş putea 
recomanda pentru primirea în cadrele permanente ale armatei! 
Este exact genul de şarpe veninos de care nu avem nevoie în 
armată. Numai asta nu, pe onoarea mea! Ca să ajungă ăsta 
ofiţer de carieră va trebuie să păşească peste cadavrul meu! 

— Sunt absolut de acord, a spus scârbit Sellars. Dar în cazul 
lui Marlowe ar fi trebuit să-i reţineţi solda pe trei luni. Îşi poate 
permite. Blestematul acela de american a prins tot lagărul în 
mrejele lui. 

— Da, pentru moment aşa e, a mormăit Smedly-Taylor şi s-a 
concentrat iar asupra cărţilor din mână, încercând să-şi 
camufleze scăparea. 


52 Fără atu (fr.). 
55 Din robber (engl.), serie de manşe al căror punctaj cumulat duce la 
câștigarea unei partide de bridge. 


— Aveţi ceva dovezi împotriva lui? l-a sondat prudent Jones. 
Trei carale. 

— Păcătosule! a exclamat Sellars. Patru pici. 

— Pas. 

— Şase pici, a anunţat Smedly-Taylor. 

— Chiar îl aveţi cu ceva la mână pe american? a întrebat din 
nou Jones. 

Colonelul Smedly-Taylor a rămas impasibil. Ştia despre 
inelul de diamant, auzise că târgul a fost deja făcut şi că 
schimbul va avea loc cât de curând. Iar când banii vor ajunge în 
lagăr, ei bine, pentru asta se gândise el la un plan... un plan 
bun, sigur, numai al lui, pentru a pune mâna pe aceşti bani. Aşa 
că a mormăit doar ceva nedesluşit, a arborat iar zâmbetul lui 
subţire şi a spus într-o doară: 

— Dacă aş avea ceva, în orice caz nu v-aş spune vouă. Nu 
pot avea chiar atâta încredere în voi. 

Ceilalţi i-au observat zâmbetul şi au zâmbit şi ei, uşuraţi. 


Peter Marlowe şi Larkin s-au amestecat în şuvoiul de oameni 
care se îndreptau spre amfiteatru. A 

Luminile rampei erau deja aprinse, bătea şi Luna de sus. În 
total, teatrul avea cam două mii de locuri. Bănci de scânduri 
prinse în suporţi de cocotier se desfăşurau în evantai, pornind 
dinspre scenă. Fiecare spectacol se dădea de cinci ori, astfel ca 
toţi prizonierii din lagăr să-l poată vedea măcar o dată. Biletele 
se trăgeau la sorţi şi erau întotdeauna la mare preţ. 

Cele mai multe dintre rândurile de bănci erau deja înţesate 
de spectatori, cu excepţia rândurilor din faţă, care erau 
rezervate pentru ofiţeri. Ofițerii şedeau întotdeauna în faţa 
trupei şi soseau ceva mai târziu. Numai americanii nu prea 
respectau acest obicei. 

— Hei, voi doi de acolo! i-a strigat King. Nu vreţi să staţi cu 
noi? 

Împăratul avea locul privilegiat, la capătul băncii. 

— Am vrea, desigur, dar ştii şi tu cum..., i-a răspuns jenat 
Peter Marlowe. 

— A, da... Atunci ne vedem mai târziu. 

Peter Marlowe a tras cu ochiul la Larkin, şi-a dat seama că şi 
acesta era muncit de acelaşi gând: că e rău să nu poți sta cu 


prietenii atunci când doreşti... şi în acelaşi timp ar fi rău să ia 
loc acolo. 

— Vrei să stăm aici, colonele? l-a întrebat, trecându-i lui 
răspunderea deciziei şi urându-se pentru asta. 

— De ce nu? a zis Larkin. 

S-au aşezat, deci, ruşinaţi foarte, conştienţi de faptul că au 
comis o abatere, conştienţi şi de privirile uimite aţintite asupra 
lor. 

— Hei, colonele, s-a aplecat spre el Brough, abia ţinându-se 
să nu râdă. Vezi c-ai să-ţi pierzi capul. Asta nu face bine la 
disciplină şi alte asemenea aiureli. 

— Dacă vreau să stau aici, aici stau! 

Însă Larkin şi-ar fi dorit să nu fi consimţit atât de uşor. 

— Cum îţi merge, Peter? a întrebat King. 

— Mulţumesc, bine. 

Peter Marlowe s-a străduit să-şi depăşească stinghereala. 
Avea senzaţia că toată lumea se uită la el. Nu apucase încă să-i 
povestească lui King despre vânzarea stiloului, nici despre 
muştruluiala primită de la Smedly-Taylor, nici despre faptul că 
fusese cât pe ce să se încaiere cu Grey... 

— Bună seara, Marlowe. 

A ridicat ochii şi a tresărit când l-a văzut trecând pe Smedly- 
Taylor. O privire de gheaţă. 

— Bună seara, domnule colonel, i-a răspuns cu glas moale. 

„O, Doamne, şi-a zis în sinea lui, asta le pune capac la toate.” 

Un scurt moment de rumoare când a trecut în lungul stalului 
însuşi comandantul lagărului, s-a aşezat în primul rând. Lumina 
s-a micşorat. S-a desfăcut cortina. Pe scenă se afla orchestra 
lagărului, compusă din cinci instrumentişti, iar în centru stătea 
Phil, dirijorul formaţiei. 

Aplauze. A 

— Bună seara, a început Phil. În această seară vă prezentăm 
o nouă piesă de Frank Parrish intitulată „Triunghiul”. Acţiunea 
se petrece la Londra, înainte de război. În rolurile principale: 
Frank Parrish, Brod Rodrick şi unicul, neasemuitul Sean 
Jennison... 

Urale tumultuoase. Huiduieli. Fluierături. Strigăte: „Unde-i 
Sean?”, „Care război?”, „Lasă vraja!”, „Începeţi odată!”, „Îl 
vrem pe Sean!” 

Phil a ridicat grațios bagheta, a început uvertura. 


Acum, dacă tot a început spectacolul, Peter Marlowe parcă- 
şi mai revenise. 

Şi tocmai atunci a trebuit să se întâmple. 

Dino a apărut ca din pământ lângă King, i-a şoptit înfrigurat 
ceva la ureche. _ 

— Unde? l-a auzit Peter Marlowe întrebând pe Împărat, apoi: 
Bine, Dino. Fugi înapoi la baracă. 

King s-a aplecat spre el. 

— Trebuie să mergem, Peter, a şoptit el încet de tot. Arăta 
deodată mai tras la faţă. Vrea un tip să se-ntâlnească cu noi. 

„O, Doamne! Shagata! Ce mă fac acum?” s-a întrebat în 
gând Peter Marlowe. 

— Nu putem să ne ridicăm şi să ieşim aşa, în văzul tuturor. 

— Pe dracu' nu putem! Ne-a apucat pe amândoi pântecăraia. 
Haidem! 

King a şi pornit spre ieşire pe culoarul dintre bănci. 

Simţindu-se gol, dezbrăcat de privirile curioase ale celor din 
jur, Peter Marlowe s-a luat în grabă după el. 

L-au găsit pe Shagata în întunericul din spatele scenei. 
Părea tare tulburat. 

— Îţi cer iertare că m-am arătat atât de nepoliticos şi am 
trimis după tine pe neaşteptate, dar avem necazuri. Una dintre 
joncile prietenului nostru comun a fost interceptată şi acum e 
cercetat la poliţie, lua-i-ar ciuma, sub acuzaţia de contrabandă. 

Shagata se simţea stingher fără carabină, ştia că, dacă este 
prins în incinta lagărului în afara orelor de servici, va fi 
întemnițat pe trei săptămâni într-o ladă fără ferestre. 

— M-am gândit că, dacă prietenul nostru este cercetat ceva 
mai dur, s-ar putea să ne bage la apă şi pe noi. 

— Am încurcat-o, a spus încet Împăratul. 

I-a tremurat puţin mâna când a luat ţigara. Cei trei s-au 
mutat mai încolo, mai la întuneric. 

— M-am gândit că dumneata, ca om cu experienţă, a 
continuat grăbit Shagata, dumneata ai putea născoci un plan ca 
să ieşim din înghesuială. 

— Ăsta şi-a pus nădejdea-n mine! 

Oricât şi-ar fi sucit mintea Împăratul, nu-i venea decât un 
singur răspuns: tremură şi rabdă! 

— Peter, întreabă-l dacă Cheng San era pe joncă atunci când 
a fost reţinută. 


— Spune că nu. 

— Atunci poate că Cheng San mai poate să iasă din belea, a 
oftat uşurat King. S-a mai gândit un moment. Singurul lucru pe 
care-l putem face acum e să aşteptăm. Spune-i să nu intre în 
panică. Va trebui să se intereseze cumva de soarta lui Cheng 
San, să afle dacă a ciripit. Să ne trimită vorbă şi nouă dacă află 
dracului ceva. 

Peter Marlowe a tradus. 

Shagata şi-a supt dinţii cu un aer admirativ. 

— Sunt impresionat că voi doi puteţi fi atât de calmi în 
vreme ce eu sunt îngheţat de frică pentru că, dacă sunt prins, 
pot să spun c-am avut noroc dacă mă împuşcă şi-atât. Voi face 
aşa cum spui. Dacă eşti prins, te rog să încerci să nu mă bagi şi 
pe mine. Eu am să încerc să fac la fel. 

O fluierătură de alarmă l-a făcut să întoarcă pripit capul. 

— Acum trebuie să plec. Dacă totul merge bine, ne vom ţine 
de planul stabilit, a mai adăugat el, punându-i lui Peter 
Marlowe un pachet de „Kooa” în mână. Nu ştiu cum te împaci 
tu cu zeii tăi, dar eu am să mă rog mult şi din tot sufletul 
pentru mine, dar şi pentru voi. 

Pe urmă a dispărut în noapte. 

— Ce se întâmplă dacă Cheng San îşi dă drumul la gură? a 
întrebai Peter Marlowe, simțind un ghem fierbinte, dureros în 
coşul pieptului. Ce mai putem face atunci? 

— Atunci fugim, i-a răspuns King cu glas spart. Şi-a aprins 
altă ţigară cu degetele tremurânde, s-a sprijinit cu umărul de 
peretele teatrului Mai bine aşa decât să ajungem în Utram 
Road. 

Dincolo de scenă, în spatele lor, încheierea uverturii a fost 
salutată de aplauze, urale, râsete. Dar ei doi n-au auzit nici 
aplauzele, nici uralele, nici râsetele. 


Rodrick stătea în culise, se răstea la maşiniştii care aranjau 
decorurile, îi trimitea de colo până colo, îi îndemna să se 
grăbească. 

— Domnule maior! l-a strigat Mike, venind în fugă spre el. 
Sean a făcut o criză. Plânge de ţi se rupe inima! 

— O, Doamne, asta mai trebuia! Ce s-a întâmplat? Acum un 
minut l-am văzut şi n-avea nimic! a explodat Rodrick. 

— N-am de unde să ştiu sigur, s-a îmbufnat Mike. 


Rodrick s-a repezit înjurând spre cabină, a bătut la uşă. 

— Sean, eu sunt. Pot să intru? 

De dincolo de uşă răzbăteau nişte suspine sfâşietoare, abia 
înăbuşite. 

— Nu! Pleacă de-aici! Nu pot să merg mal departe! Nu pot! 

— Sean, toate merg cât se poate de bine. Eşti doar puţin 
obosit. Ascultă... 

— Pleacă, du-te, lasă-mă! a strigat isteric Sean prin uşă. Eu 
nu ies pe scenă! 

Rodrick a încercat uşa, dar era încuiată pe dinăuntru. A fugit 
iar în culise. 

— Frank! 

— Ce vrei? 

Frank, asudat tot, furios, era cocoţat în vârful unei scări, se 
căznea să înşurubeze un bec ce se încăpăţâna să nu se aprindă. 

— Dă-te jos de-acolo! Am să-ţi spun ceva. 

— Ce naiba mai vrei, nu vezi că am treabă? Orice ar fi, mai 
fă şi tu ceva singur, s-a răţoit Frank de sus. Tot eu să le fac pe 
toate? Mai trebuie să mă şi îmbrac, nici nu m-am machiat... 
încearcă şi celălalt set de comutatoare, Duncan! a strigat el la 
electrician. Haide, omule, mişcă odată! 

De dincolo de cortină se auzea acum tot mai tare un vacarm 
de glasuri nerăbdătoare, de fluierături. „Ce mă fac eu acum?” 
se întreba disperat Rodrick. A dat să pornească înapoi spre 
cabină. 

Atunci a dat cu ochii de Peter Marlowe care stătea de vorbă 
cu Împăratul lângă intrarea artiştilor. A coborât în fugă 
treptele. 

— Marlowe! Trebuie să mă ajuţi! 

— Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de Sean. Are trac, l-au apucat istericalele..., a 
spus într-un suflu Rodrick. Nu mai vrea să joace. N-ai vrea tu să 
vorbeşti cu el? Te rog! Eu nu mai pot face nimic. Încearcă, te 
rog. Vorbeşte cu el. Vrei? 

— Dar eu... 

— Numai tu ne poţi ajuta, l-a întrerupt Rodrick. Eşti ultima 
noastră şansă. Uite, te rugăm cu toţii! De săptămâni de zile m- 
am tot temut să nu se întâmple ceva cu Sean. Rolul ăsta e greu 
şi pentru o femeie, darămite..., şi-a înghiţit el vorba, apoi a 


continuat umil: Te rog, Marlowe. Mi-e frică pentru el. Ne-ai 
face tuturor un mare serviciu... 

Peter Marlowe a mai ezitat o clipă. 

— Bine. 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, bătrâne. Rodrick şi-a 
şters sudoarea de pe frunte şi a pornit înainte. Afară, hărmălaia 
creştea ameninţător. Peter Marlowe l-a urmat cu inima îndoită. 
Împăratul a pornit şi el după ei, absent, cu gândul numai la 
când şi cum să organizeze evadarea. 

S-au oprit într-un culoar strâmt. Peter Marlowe a ciocănit 
timid la uşă. 

— Eu sunt, Peter. Pot să intru, Sean? 

Sean, cu faţa îngropată în mâini pe masa de machiaj, l-a 
auzit ca prin ceaţă. 

— Eu sunt, Peter Marlowe. Mă primeşti? 

Cu machiajul spălat de şiroaiele de lacrimi, Sean s-a ridicat 
greu de pe scaun şi a tras zăvorul. De cum a intrat Peter 
Marlowe şovăitor în cabină, Sean a închis zăvorul la loc. 

— Ah, Peter, nu mai pot să joc! S-a terminat cu mine. Nu mai 
pot! a rostit Sean cu greu, printre sughiţuri. Nu sunt în stare să 
mă mai prefac, de-acum s-a sfârşit. Nu mai ştiu ce-i cu mine, 
Doamne, ajută-mă! s-a lamentat el, ascunzându-şi faţa în palme. 
Ce mă mai fac acum? Nu mai pot să fac faţă. Nu mai pot nimic. 
Nimic! 

— Nu-ţi face probleme, Sean, bătrâne, l-a îmbărbătat Peter 
Marlowe, pătruns ca nicicând de un simţământ de milă. N-are 
rost să te îngrijorezi. Eşti foarte important. Cea mai importantă 
persoană din tot lagărul, dacă vrei să ştii adevărul. 

— Îmi vine să mo-o-or!... 

— Te laşi prea uşor. 

Sean s-a întors brusc cu faţa spre el. 

— Uită-te la mine, pentru numele lui Dumnezeu! Ce sunt? 
Cine sunt eu? 

Fără să vrea, împotriva oricărei raţiuni. Peter Marlowe nu 
putea să vadă decât o fată, o tânără cu sufletul chinuit de 
îndoieli. lar tânăra aceea avea pe ea o fustă albă, pantofi cu 
toc, ciorapi de mătase bine întinşi pe gambele lungi, o bluză 
subţire, care lăsa să se întrevadă rotunjimea sânilor. 


— Eşti femeie, Sean, s-a trezit spunând Peter Marlowe în 
pofida voinţei sale. Dumnezeu ştie cum... de ce..., dar ăsta o 
adevărul. 

Ca prin minune, groaza, chinul şi îndoiala au dispărut de pe 
chipul lui Sean. 

— Îţi mulţumesc, Peter. Îţi mulţumesc din toată inima. 

Cineva a bătut şovăielnic, la uşă. 

— Intrarea în scenă peste două minute! s-a auzit prin uşă 
glasul temător al lui Frank. Pot intra? 

— Numai un moment! 

Sean s-a dus la masa de machiaj, şi-a şters lacrimile, şi-a 
refăcut fardul, s-a privit atent în oglindă. 

— Intră, Frank! 

La vederea lui Sean, lui Frank i s-a tăiat răsuflarea, aşa cum 
i se întâmpla de fiecare dată. 

— Arăţi minunat! Te simţi bine? 

— Da. Mă tem că m-am cam făcut de râs. Îmi pare rău. 

— Eşti surmenat, a spus Frank, ascunzându-şi îngrijorarea, 
apoi s-a întors spre Peter Marlowe. Hello, mă bucur să te văd. 

— Şi eu. 

— Du-te mai bine să te schimbi, Frank, a spus Sean. Mi-am 
revenit, acum mă simt chiar bine. 

Frank i-a simţit căldura zâmbetului şi a intrat automat, în 
rolul pe care el şi Rodrick începuseră să-l joace cu trei ani în 
urmă, regretând mereu amarnic după aceea. 

— Vei avea un succes nebun, Betty, a declarat, strângându-l 
la piept pe Sean. Sunt mândru de tine. 

Dar acum, spre deosebire de multe alte dăţi, se simțeau cu 
adevărat bărbat şi femeie. Sean s-a lăsat moale la pieptul lui, 
copleşit de nevoia de a-l avea aproape. lar Frank ştia, 
înţelegea. 

— Acum, gata... intrăm în scenă peste un minut, a spus el cu 
voce schimbată, tulburat şi el de intensitatea sentimentului. 
Trebuie... trebuie să mă schimb şi eu. 

Frank a ieşit repede pe uşă. 

— Cred că... mă întorc în sală, la locul meu, a spus Peter 
Marlowe după o scurtă ezitare. 

Nu că ar fi văzut ceva, dar simţise distinct descărcarea 
electrică dintre cei doi. 


— Da, a făcut absent Sean, aproape fără să-l mai bage în 
seamă. 

O ultimă privire în oglindă pentru a se convinge de 
perfecțiunea machiajului şi în momentul următor Sean se afla 
în arlechin, gata să-şi facă intrarea, într-un fel de extaz 
amestecat cu o teamă de nedescris. Pe urmă a păşit în scenă şi 
a devenit altcineva. Exclamaţii de uimire şi priviri pofticioase la 
ivirea „ei”... ochi aprinşi aţintiţi asupra „ei”, cum se mişcă, cum 
se aşază încrucişându-şi modest picioarele, cum vorbeşte... ochi 
ce „o” urmăresc pretutindeni, gata să „o” atingă, să se înfrupte 
din „ea”. Şi atunci, prin ce minune, „ea” şi ochii aceia au fost 
una. 


Peter Marlowe, Împăratul şi Rodrick urmăreau spectacolul 
din culise. 

— Domnule maior, a întrebat la un moment dat Peter 
Marlowe, ce-i povestea asta cu Betty? 

— Ah, tocmai aici se cam încurcă lucrurile, i-a răspuns 
întristat Rodrick. Acesta este numele personajului pe care-l 
joacă Sean săptămână asta. Noi doi - adică Frank şi cu mine - 
aşa îi spunem mereu lui Sean, după rolul pe care-l 
interpretează. 

— De ce? a întrebat Împăratul. 

— Ca să-l ajutăm. În felul ăsta îl ajutăm să-şi intre în rol, i-a 
lămurit Rodrick cu ochii la scenă, dar mai era mult până la 
intrarea lui. Totul a început ca un joc, a spus Rodrick cu un 
surâs amar, iar acum s-a transformat într-un vis urât. Noi 
suntem cei care am creat acest... această femeie, Doamne, 
iartă-ne. Noi suntem făptaşii. 

— De ce? a întrebat tărăgănat Peter Marlowe. 

— Ei bine, îţi aminteşti ce greu a fost în Java, a început 
Rodrick, trăgând cu ochiul la Împărat. Pentru că am fost actor 
înainte de război, mi s-a dat misiunea să organizez un teatru în 
lagăr. 

Şi-a scăpat iar privirea spre scenă, spre Frank şi Sean. „E 
ceva ciudat cu ăştia doi astă seară”, şi-a zis în sinea lui. Le-a 
urmărit jocul cu un ochi critic, şi-a dat seama că sunt amândoi 
inspirați. 

— Frank era singurul profesionist care s-a nimerit să stea în 
lagăr, aşa că ne-am apucat împreună să punem la punct 


primele spectacole. Când am ajuns la distribuţie, a trebuit să 
găsim interpreţi şi pentru rolurile feminine. Nu s-au găsit 
voluntari, aşa că s-a stabilit pe cale ierarhică să încercăm doi 
sau trei. Unul dintre ei a fost Sean. S-a împotrivit el cât a putut, 
dar ştiţi şi voi cât de încăpăţânaţi pot fi ofiţerii superiori. 
„Cineva trebuie să joace şi în roluri de fată, i-au spus. Eşti 
destul de tânăr ca să faci impresia. Nici nu te bărbiereşti decât 
o dată pe săptămână. Tot ce ai de făcut e să pui pe tine straie 
femeieşti timp de o oră şi ceva. Gândeşte-te că scopul este să 
ridicăm puţin moralul trupei.” Şi oricât a protestat, a înjurat şi 
s-a rugat Sean, tot n-a reuşit să-i convingă. Sean m-a rugat să 
nu-l primesc la teatru. Ştiţi şi voi că nu merită osteneala să 
lucrezi cu un actor care n-are tragere de inimă, aşa că am 
încercat să mă scap de el. „Vedeţi dumneavoastră, le-am 
explicat eu superiorilor, actoria implică o mare tensiune 
psihologică...” „Prostii! mi-au replicat. Ce rău poate să-i facă 
asta?” „Faptul că joacă un rol de femeie s-ar putea să-l 
dezechilibreze. Dacă are până şi cea mai mică înclinaţie...” 
„Asta-i o aiureală şi mai mare, mi-au spus. Voi ăştia din teatru 
sunteţi suciţi la minte. Sergentul Jennison? Imposibil! Ăsta nu 
păţeşte nimic. Un pilot de vânătoare de prima clasă! Ascultă 
aici, domnule maior! Am încheiat discuţia. Ai ordin să-l iei la 
teatru, iar el are ordin să joace!” Frank şi cu mine ne-am 
străduit să-l împăcăm cu gândul, dar Sean se tot jura că are să 
fie cea mai proastă actriţă din lume, că are să aibă el grijă să 
fie dat afară după primul spectacol ratat. Noi i-am răspuns că 
puţin ne pasă. La primul spectacol a fost o ruşine. Dar după 
aceea n-a mai părut să-i displacă la fel de tare. Spre marea lui 
surprindere, chiar a început să-i placă. Atunci ne-am pus şi noi 
pe treabă. Era mai bine să ai ceva de făcut... îţi mai lua mintea 
de la lăturile alea împuţite, de la nenorocitul ăla de lagăr. L-am 
învăţat cum vorbeşte o femeie, cum se mişcă, cum ia loc, cum 
fumează, cum bea, cum se îmbracă, până şi cum gândeşte. Pe 
urmă, ca să-l menţinem în formă, am început să jucăm noi 
teatru cu el. De fiecare dată când ne aflam în incinta teatrului, 
ne ridicam în picioare când intra el, îi ofeream scaunul, ce mai, 
îl tratam ca pe o femeie adevărată. La început ne-a distrat 
faptul că izbutim să păstrăm o iluzie, aveam grijă ca Sean să nu 
fie văzut niciodată punându-şi sau scoţându-şi costumele, iar 
toaletele lui să fie întotdeauna decente, dar îndeajuns de 


sugestive. Am obţinut chiar o aprobare specială să i se acorde o 
cameră separată. Cu duş, numai pentru el. Apoi, deodată, n-a 
mai avut nevoie de indicaţiile noastre de regie. A devenit el 
însuşi, pe scenă, o femeie desăvârşită. Puțin câte puţin, însă 
femeia din el a început să predomine şi în afara scenei, numai 
că noi n-am observat dintr-o dată. Pe vremea aceea Sean îşi 
lăsase părul lung... perucile pe care le aveam nu făceau nici doi 
bani. Pe urmă Sean a început să umble tot timpul în straie 
femeieşti. Intr-o noapte cineva a încercat să-l violeze. După 
aceea Sean a fost cât pe ce să-şi piardă minţile. S-a străduit din 
răsputeri să înăbuşe femeia din el, dar n-a mai reuşit. Atunci a 
încercat să se sinucidă. Desigur, lucrurile au fost trecute sub 
tăcere. Dar asta nu i-a fost de folos lui Sean, situaţia s-a 
înrăutățit, iar el ne blestema pentru faptul că l-am salvat de la 
moarte. Câteva luni mai târziu a avut loc o nouă tentativă de 
viol. După acel caz. Sean a renunţat total la masculinitate. „Nu 
mai pot lupta împotriva sorții, ne-a declarat. Aţi vrut să mă 
transformați în femeie, acum toţi cred că e chiar aşa. Ei bine, 
femeie am să fiu! În sinea mea îmi dau seama că sunt cu 
adevărat femeie aşa că nici nu mai e nevoie să mă prefac. Sunt 
femeie şi va trebui să fiu tratat ca atare!” Frank şi cu mine am 
încercat să stăm de vorbă cu el, să-l convingem, dar ne-am 
lămurit curând că e totul în zadar. Ne-am consolat cu gândul că 
e doar o rătăcire temporară, că Sean îşi va reveni ceva mai 
târziu. Adevărul este că jocul lui avea un mare efect pozitiv 
asupra moralului trupei, iar noi ştiam că nu vom găsi niciodată 
pe cineva care să joace roluri de fată nici pe-a zecea parte la fel 
de bine ca Sean. Aşa că am ridicat din umeri şi ne-am continuat 
jocul. Sărmanul Sean... E un om atât de minunat! Dacă n-ar fi 
fost el, Frank şi cu mine ne-am fi dat de mult duhul. 

Un ropot de aplauze a însoţit o nouă intrare în scenă a lui 
Sean din celălalt arlechin. 

— N-aveţi idee ce înseamnă să primeşti aplauze, a spus 
Rodrick mai mult pentru sine. Ce pot face din tine aplauzele şi 
adoraţia publicului. N-ai cum să ştii, decât dacă le-ai încercat 
pe pielea ta. Acolo, pe scenă! Nu-ţi poţi face o idee. E ceva 
fantastic de incitant, un drog fascinant, înspăimântător, dar... 
ce frumos! Acesta este izvorul din care se adapă talentul lui 
Sean, mereu, de fiecare dată. Asta şi patima pe care o 
stârneşte... în voi, în mine, în noi toţi. 


Cu grijă să nu-şi strice machiajul, Rodrick şi-a şters 
sudoarea de pe faţă, de pe mâini. 

— Iar noi purtăm răspunderea, Doamne, iartă-ne! 

Exact atunci i-a venit şi lui rândul să intre în scenă. 

— Vrei să ne întoarcem la locurile noastre? l-a întrebat Peter 
Marlowe pe King. 

— Nu. Mai bine ne uităm de aici. N-am mai stat niciodată în 
culise. Intotdeauna mi-am dorit asta. 

„Şi-o fi dat oare Cheng San drumul la gură?” se întreba însă, 
între timp, Împăratul. Dar ştia el că frământarea în gol n-aduce 
niciun câştig. Işi luase un angajament şi era gata să suporte 
consecinţele... orice carte ar trage. Şi-a întors privirea spre 
scenă, spre Rodrick, Frank şi Sean. Inexorabil, ochii lui s-au 
îndreptat asupra lui Sean, îi urmăreau acum fiecare mişcare, 
fiecare gest. 

De fapt, toţi ochii erau acum pe Sean, ca într-o beţie. 

Şi atunci Sean şi Frank şi toate privirile acelea s-au întrupat 
într-un singur simţământ, patima de pe scenă i-a cuprins pe 
actori şi s-a transmis auditoriului, rupând orice zăgazuri. 

lar când s-a lăsat cortina după ultimul act, s-a aşternut o 
tăcere adâncă. Spectatorii au rămas vrăjiţi. 

— Doamne, a spus uluit Rodrick. E cel mai mare compliment 
pe care l-am putea primi vreodată. lar voi doi îl meritaţi pe 
deplin. Aţi jucat într-adevăr cu inspiraţie, cu dăruire. 

Cortina a început să se ridice încet şi, când a ajuns sus, 
tăcerea aceea înfiorată a fost spartă de exclamaţii entuziaste, 
chemări repetate la rampă, aplauze. L-au lăsat pe Sean singur 
pe scenă să soarbă din plin licoarea îmbătătoare a succesului. 

Insoţiţi de ovaţii nesfârşite, Rodrick şi Frank au ieşit şi ei în 
scenă pentru ultima dată să-i împărtăşească triumful, cei doi 
creatori şi creaţia lor, acea fată frumoasă care le era mândria şi 
blestemul. 

Fără grabă, îngânduraţi, spectatorii au părăsit amfiteatrul. 
Fiecare cu gândul dus la cei de acasă, la „ea”, închizându-se 
fiecare în propria durere. Ce o fi făcând „ea” acum? 

Larkin era cel mai profund rănit. „Cum de le-a trăsnit ăstora 
prin cap să dea personajului feminin numele de Betty? De ce? 
lar Betty a mea... o fi şi ea... ar putea fi oare... acum, chiar 
acum, în braţele altui bărbat?” 


Şi Mac. L-a năpădit iar teama pentru Mem. „S-o fi scufundat 
cu adevărat vaporul acela? O mai fi oare în viaţă? Dar 
băieţelul? lar Mem... s-ar putea ca acum... şi ea? A trecut atâta 
timp, Doamne, cât o fi trecut?” 

Şi Peter Marlowe. „Ce o fi acum cu N'ai, unica, nepreţuita? 
O, iubirea mea...” 

Şi toţi. 

Până şi Împăratul. Se întreba cu cine o fi ea acum, icoana de 
frumuseţe pe care a întâlnit-o când n-avea încă nici douăzeci de 
ani şi era un tânăr vagabond ca oricare altul, fata care i-a spus, 
ţinându-şi batistuţa parfumată la nas, că albii nespălaţi put mai 
rău decât negrii ei. Buzele i s-au strâmbat într-un surâs 
sarcastic. „Aia da, a fost o muiere pe cinste”, şi-a zis, 
îndreptându-şi apoi gândul spre lucruri mai importante. 

S-au stins toate luminile din teatru. Nu mai era nimeni în 
clădire, decât cei doi care se priveau în cabina însingurată. 


CARTEA IV 


Capitolul 18 

Împăratul şi Peter Marlowe erau în aşteptare, cuprinşi de o 
îngrijorare crescândă. Shagata trebuia să fi apărut, de mult. 

— Ce noapte nenorocită, a spus agasat King. Năduşesc 
mereu ca un purcel. _ 

Stăteau în baracă, în colţul Împăratului; Peter Marlowe se 
uita cum face King pasienţe. O atmosferă mohorâtă, încordată, 
se pogorâse parcă peste lagăr din cerul întunecat, fără lună. 
Până şi vânzoleala continuă de sub baracă se mai domolise. 

— Tot ce-mi doresc e să ajungă odată, dacă mai vine, a spus 
Peter Marlowe. 

— Eu aş vrea să ştiu ce s-a mai întâmplat cu Cheng San. 
Putea cel puţin, tâlharul, să ne trimită vorbă. 

Pentru a mia oară, King s-a uitat pe fereastră, spre reţeaua 
de sârmă ghimpată. Căuta să prindă un semn din partea 
luptătorilor de gherilă care ar trebui să fie acolo, trebuie să fie 
acolo! Dar nu se simţea nicio mişcare, niciun semn. Jungla, ca 
şi lagărul, era în amorţire, linişte... 

Peter Marlowe s-a strâmbat de durere când a încercat să-şi 
mişte degetele de la mâna stângă, şi-a aşezat braţul într-o 
poziţie mai comodă. 

King a întors capul. 

— Cum e? 

— Doare ca dracu', bătrâne. 

— Ar trebui să te vadă un doctor. 

— M-am înscris pentru vizita medicală de mâine dimineaţă. 

— Mare ghinion. 

— Se întâmplă tot timpul accidente. N-ai ce-i face. 

Se petrecuse cu două zile înainte. Fusese cu echipa de tăiat 
lemne. Peter Marlowe tocmai se căznea să salte din mocirlă o 
buturugă grea, plină de cioturi de crengi rupte; alături de el, 
alte douăzeci de perechi de mâini asudate se încordau să 
răstoarne buturuga în sanie. In clipa următoare mâinile au 
alunecat sub povară şi braţul lui a rămas prins sub buturugă. A 
simţit cum i se înfige în carne un ciot ascuţit, cum îi scrâşneşte 
osul sub greutatea buturugii şi a ţipat de durere. 

Au mai trecut minute întregi până când ceilalţi au izbutit să 
ridice iar buturuga, să-i tragă braţul amorţii de sub ea şi să-l 
culce pe un petic de pământ uscat, în timp ce sângele îi ţâşnea 
din plaga deschisă, iar musculiţele roiau în jur, înnebunite de 


mirosul de sânge proaspăt. Rana era cam de şase inci lungime, 
doi în lăţime şi destul de adâncă pe alocuri. Camarazii i-au 
extras din rană aşchiile mai mari, au turnat apă peste ea şi au 
curăţat-o cât au putut de bine. I-au aplicat un garou, pe urmă, 
cu chiu cu vai, au încărcat buturuga în sanie şi au tras-o până 
în Changi. El a mers pe lângă sanie, abia ţinându-se pe 
picioare, chinuit de greață. 

Doctorul Kennedy a examinat rana şi a tamponat-o cu iod, în 
timp ce Steven îi ţinea mâna bună, iar el, Peter Marlowe, se 
zvârcolea de usturime. După aceea doctorul a pus un pic de 
alifie de zinc pe unele părţi din rană, iar restul l-a uns cu 
grăsime pentru ca sângele coagulat să nu se lipească de 
pansament. Apoi doctorul i-a bandajat strâns braţul. 

— Ai avut un noroc porcesc, Marlowe, i-a zis. Osul e întreg şi 
nici tendoanele nu sunt rupte. Avem aici, mai mult sau mai 
puţin, ceea ce se numeşte o rană superficială. Vino iar peste 
două zile să mai vedem cum se comportă. 

King şi-a ridicat brusc privirea de la cărţi în momentul în 
care a năvălit Max în baracă. 

— Avem necazuri, a anunţat Max cu jumătate de glas, vădit 
îngrijorat. Grey a ieşit de la infirmerie, a pornit-o încoace. 

— Fiţi cu ochii pe el, Max. Mai bine să-l trimiţi pe Dino. 

— Okay, a spus Max şi s-a repezit iar afară. 

— Ce părere ai, Peter? 

— Dacă a plecat Grey de la infirmerie, înseamnă că trebuie 
să ştie că se coace ceva. 

— De ştiut ştie el, asta-i sigur. 

— Cum? 

— Sigur că da. Are un turnător aici, în baraca asta. 

— Dumnezeule! Eşti sigur? 

— Da. Ştiu şi cine este. 

King a pus un patru de negru pe un cinci de roşu şi un cinci 
de roşu pe un şase de negru şi a mai eliberat un as. 

— Cine? 

— N-am să-ţi spun, Peter, a surâs amar Împăratul. E mai 
bine să nu ştii. Dar Grey îşi are omul lui aici. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Nimic. Pentru moment. Poate că mai târziu am să-l dau de 
mâncare la şobolani, a zâmbit King şi a schimbat subiectul 
discuţiei. Dar ferma asta de jos a fost o idee trăsnet, aşa-i? 


Peter Marlowe s-a întrebat ce ar fi făcut el dacă ştia cine-i 
informatorul. Ştia că şi Yoshima îşi are omul lui în lagăr, cel 
care îl dăduse în vileag pe Daven, cel care n-a fost prins încă... 
un necunoscut care chiar acum adulmecă după radioul închis în 
cele trei ploşti. S-a gândit că Împăratul a procedat înţelept 
când i-a ascuns identitatea turnătorului, în felul acesta se evita 
vreo scăpare nedorită; nici nu-i purta pică lui King pentru 
faptul că nu i-a spus despre cine este vorba. Dar chiar aşa a 
răsucit în minte câteva posibilităţi. 

— Crezi într-adevăr, a întrebat, că... să zic aşa, carnea aceea 
o fi bună de mâncat? 

— Drace, habar n-am. Numai când mă gândesc şi-mi vine să- 
mi vărs maţele. Dar - şi acesta este lucrul cel mai important - 
afacerile sunt afaceri. Cu sărăcia de acum, ideea e de geniu! 

Peter Marlowe a zâmbit, a uitat pentru o clipă de durerea 
din braţ. 

— Nu uita. Prima pereche de pulpiţe îmi revine mie. 

— Cunosc şi eu persoana? 

— Nu. 

King a râs cu poftă. 

— Ai început să ai secrete faţă de mine? 

— Am să-ţi comunic la efectuarea livrării. 

— Până la urmă, carnea-i carne şi mâncarea-i mâncare. De 
pildă, cățelul acela. 

— M-am întâlnit cu Hawkins acum vreo două zile. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic. Eu, evident, n-am vrut să-i spun nimic, iar el nici 
nu dorea să discute despre asta. 

— E un băiat de treabă. Oricum, ce-a fost a fost, a ridicat din 
umeri King, aruncând nervos cărţile pe masă. Shagata ăsta 
trebuia să fie demult aici. 

Tex a băgat capul pe fereastră. 

— Hei! 

— Ce e? 

— Zice Timsen că proprietarul a cam început să intre în 
panică. Cât timp îl mai aşteptaţi? g 

— Mă duc eu să vorbesc cu el, a spus Împăratul, sărind pe 
fereastră; s-a întors apoi şi a şoptit: Păzeşte tu prăvălia, Peter. 
Eu am să fiu pe-aproape. 

— Bine. 


Peter Marlowe a luat cărţile de pe masă, s-a apucat să i le 
amestece, cutremurându-se de fiecare dată când creştea 
durerea, îl mai lăsa puţin, apoi iar creştea la loc. 

Împăratul s-a strecurat prin întuneric, simțind cum îl 
pândesc mulţi ochi. Unii erau ochii santinelelor puse de el, 
ceilalţi erau străini şi-l priveau cu duşmănie. Când l-a găsit pe 
Timsen, pe acesta îl trecuseră deja toate sudorile. 

— Hei, camarade, nu pot să-l ţin aici o veşnicie. 

— Unde e? 

— Când îţi vine muşteriul, atunci mă prezint cu el. Aşa ne-a 
fost înţelegerea. Nu-i prea departe de-aici. 

— Să stai cu ochii pe el. Doar nu vrei să-i dea careva la cap 
tocmai acum! 

— Tu ai grijă de partea ta, eu de-a mea. E sub pază bună. 

Timsen a tras adânc dintr-o „Kooa”, i-a întins-o Împăratului, 
care a tras şi el un fum. j 

— Mulţumesc. Ştii despre ei? a făcut Impăratul cu capul spre 
zidul închisorii. 

— Sigur că da, a râs australianul. Şi-ţi mai spus un lucru: 
Grey a pornit încoace chiar acum. Toată zona colcăie de poliţai 
şi de amatori de pradă uşoară. Ştiu de o bandă de australieni şi 
aud că ar mai fi una care a prins de veste că se coace o afacere. 
Dar băieţii mei ţin sub supraveghere întreg teritoriul. De îndată 
ce primim banii, ai diamantul. 

— Îi mai dăm gardianului încă zece minute. Dacă nu se 
arată, amânăm. Acelaşi plan, schimbăm doar detaliile. 

— În regulă, camarade. Ne vedem mâine, după haleală. 

— Să sperăm totuşi că are să fie în seara asta. 

Dar n-a fost să fie în acea seară. Au aşteptat ce-au aşteptat, 
iar când Shagata nu s-a ivit. Împăratul a anulat operaţiunea. 


A doua zi Peter Marlowe s-a aşezat la rând, alături de mulţi 
alţii, în faţa infirmeriei. Era după prânz; soarele arzător chinuia 
aerul şi pământul şi fiinţele de pe pământ. Până şi muştele 
păreau adormite. A găsit un petic de umbră, s-a lăsat greu în 
praf şi s-a pus să aştepte. Zvâcniturile din braţ se mai 
înteţiseră. 

I-a venit rândul abia după apusul soarelui. 

Doctorul Kennedy l-a salutat scurt din cap şi i-a făcut semn 
să ia loc. 


— Cum te mai simţi astăzi? l-a întrebat cu un aer absent. 

— Nu prea rău, mulţumesc. 

Doctorul Kennedy s-a aplecat să cerceteze pansamentul. 
Peter Marlowe a ţipat de durere. 

— Ce naiba te-a apucat? s-a supărat doctorul Kennedy. Abia 
te-am atins, ce Dumnezeu? 

— Nu ştiu. La cea mai mică atingere mă doare ca dracu’. 

Doctorul Kennedy i-a pus termometrul în gură, a dat drumul 
la metronom şi i-a luat pulsul. Anormal, nouăzeci pe minut. 
Rău. Temperatura normală, iar asta era tot rău. I-a ridicat 
braţul, şi-a plimbat nasul în lungul bandajului. Avea un miros 
special, ca de şoarece. Rău. 

— Bine-e... Acum am să-ţi scot pansamentul. Ia aici, i-a întins 
el lui Peter Marlowe un dop mare de cauciuc pe care l-a scos cu 
o pensetă chirurgicală dintr-un vas cu antiseptic. Strânge asta 
între dinţi. Imi pare rău, are să te cam doară. 

A aşteptat până ce Peter Marlowe şi-a pus dopul între dinţi, 
pe urmă a început să desfacă pansamentul încet, cu grijă. Dar 
tifonul se lipise de carne, se făcuse una cu rana, nu i-a mai 
rămas decât să-l smulgă şi nici el nu mai avea îndemânarea pe 
care trebuia să o aibă şi o şi avusese cândva. 

Peter Marlowe cunoscuse multe feluri de durere la viaţa lui. 
Iar atunci când cunoşti un lucru îndeaproape, îi ştii şi limitele, 
şi culoarea, şi treptele. Cu ceva exerciţiu şi curaj, poţi izbuti să 
te laşi în voia durerii şi atunci durerea nu-i chiar aşa de 
cumplită, vine ca un val şi poţi s-o stăpâneşti. Uneori face chiar 
bine. 

Dar de data aceasta durerea a fost dincolo de închipuire. 

— O, Doamne, a scâncit Peter Marlowe fără să lase din gură 
dopul de cauciuc. 

Lacrimile îi şiroiau pe faţă, avea răsuflarea întretăiată. 

— Gata, acum terminăm, a spus doctorul Kennedy, cu toate 
că ştia bine că de-abia acum începe. 

De fapt, nu mai avea nimic de făcut, chiar nimic. Aici, în 
orice caz. Sigur, trebuia să-i facă pacientului o injecție cu 
morfină, asta o ştie şi-un începător, dar nu-şi putea permite să 
strice o fiolă. 

— Ia să ne uităm noi mai bine... 


A examinat cu atenţie plaga deschisă. Era umflată şi 
inflamată, cu o tentă gălbuie presărată de pete vineţii. 
Mucozitate sporită. 

— Hm..., a făcut meditativ doctorul, s-a lăsat pe spătarul 
scaunului, şi-a împreunat palmele, şi-a luat privirea de la rană, 
s-a concentrat asupra vârfurilor degetelor. Da, a rostit el într- 
un târziu, avem trei alternative, a precizat el. S-a ridicat de pe 
scaun şi s-a preumblat prin cabinet cu umerii aduşi, vorbind cu 
glas monoton, ca şi cum ar fi ţinut un curs. Plaga a căpătat 
acum un alt aspect. Miozită clostridiană. Sau, ca să mă exprim 
mai simplu, rana s-a cangrenat. Cangrenă gazoasă. Pot să 
deschid plaga şi să extirpez țesuturile infectate, dar nu cred că 
aceasta rezolvă problema deoarece infecția a pătruns în 
profunzime. Va trebui, deci, să îndepărtez o parte din muşchii 
braţului şi atunci, oricum, mâna tot nu va mai fi bună de nimic. 
Cea mai bună soluţie este să procedăm la amputarea... 

— Cum?! 

— Absolut, a confirmat doctorul Kennedy; acum nu mai 
vorbea cu pacientul, ci prezenta o comunicare în amfiteatrul 
steril al propriei închipuiri. Aş propune o amputaţie prin 
ghilotinare. Imediat. In felul acesta s-ar putea să salvăm 
încheietura cotului... 

— Dar e o rană superficială! a izbucnit disperat Peter 
Marlowe. Nimic grav, aşa aţi spus, doar o rană superficială! 

Groaza din glasul pacientului l-a readus pe pământ pe 
doctorul Kennedy; s-a uitat lung la faţa albită a lui Peter 
Marlowe. 

— Aşa este, osul n-a fost atins, dar pe alocuri plaga este 
destul de adâncă. lar acum ai făcut toxemie. Ascultă-mă, 
băiatule, situaţia e clară. Dacă aş avea ser antitetanic, aş mai 
putea face ceva, dar n-am. Dacă aş avea sulfonamidă, aş aplica- 
o pe plagă, dar n-am nici asta. Singurul lucru pe care-l pot face 
este să amputez... 

— Doctore, dar asta e o nebunie! a strigat la el Peter 
Marlowe. Vorbiţi aşa uşor de amputare când nu-i decât o rană 
superficială. 

Pe neaşteptate, degetele doctorului s-au înfipt în braţul 
bolnav, mult mai sus de rană; lui Peter Marlowe i-a scăpat un 
nou țipăt de durere. 


— Ai văzut? Nu mai este doar o rană superficială. Ai făcut 
toxemie, infecția ţi-a cuprins tot braţul, se răspândeşte acum în 
organism. Dacă vrei să trăieşti, va trebui să tăiem. Cel puţin ai 
să rămâi în viaţă! 

— Mie n-o să-mi tăiaţi mâna! 

— Cum vrei. Ori asta, ori..., şi-a înghiţit vorba doctorul, s-a 
lăsat ostenit pe scaun. Accept ideea că ai dreptul să te hotărăşti 
să mori. Nici nu pot spune că te condamn pentru asta. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, băiatule, cum de nu înţelegi ce 
vreau să-ţi spun? Dacă nu amputăm, ai să mori, pricepi? 

— Să nu vă atingeţi de mine! a scrâşnit Peter Marlowe; îşi 
dădea seama că poate să-l ucidă pe doctor dacă mai pune mâna 
pe el. E o nebunie! Nu-i decât o rană superficială. 

— Bine... Pe mine poţi să nu mă crezi. Să vedem ce spun şi 
alţi medici. 

Kennedy a chemat un coleg, acesta a confirmat diagnosticul 
şi atunci Peter Marlowe şi-a dat seama că totul nu era doar un 
vis urât. Avea, într-adevăr, cangrenă. Ce oroare! L-a cuprins un 
val de frică animalică, sleindu-l de putori. Asculta acum îngrozit 
ce spun doctorii. I-au explicat că fenomenul de cangrenare este 
cauzat de o specie de bacili care se înmulţesc chiar acum în 
adâncul plăgii, sortindu-l pieirii. Braţul era un focar! Trebuia să 
fie tăiat. Cam de la cot. Dacă nu se procedează imediat la 
amputare, va pierde tot braţul. Dar nu trebuia să aibă motive 
de îngrijorare. Nu va simţi nicio durere. Acum aveau destul 
eter... nu ca acum un an. 

Pe urmă Peter Marlowe s-a trezit că nu mai e în infirmerie, 
cu braţul încă întreg, acoperit cu un pansament proaspăt sub 
care bacilii se înmulţeau mai departe, bâjbâind la vale pe 
potecă după ce le spusese lor, doctorilor, că ar vrea să se mai 
gândească... Ce să te mai gândeşti? Ce mai era oare de gândit 
acum? A ajuns aşa în dreptul barăcii americanilor, a văzut că 
Impăratul e singur în baracă; totul era pregătit pentru sosirea 
lui Shagata... dacă mai vine cumva în seara aceea. 

— Doamne, ce-i cu tine, Peter? 

King a ascultat în tăcere toată povestea, tot mai 
înspăimântat la auzul fiecărui amănunt. 

— Mama mă-sii! a înjurat el printre dinţi, cu ochii la mâna 
întinsă pe masă. 


— Nu mă las, mă jur pe ce-am mai sfânt, mai bine mor decât 
să rămân ciung! Aşa să am eu parte! 

Peter Marlowe şi-a ridicat privirea spre King, o privire 
jalnică, neputincioasă, iar din ochi parcă-i ţâşnea un strigăt: 
„Ajută-mă, ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă!” 

Iar King îşi spunea în sinea lui: „Ce mama dracului aş face 
eu dac-aş fi în locul lui Peter, dacă ar fi vorba de braţul meu... 
şi cum rămâne cu diamantul, am nevoie de ajutorul lui Peter 
pentru că altfel...” 

— Hei! s-a auzit din uşă şoapta gâfâită a lui Max. Shagata 
vine încoace. 

— Bine, Max. Ce-i cu Grey? 

— E undeva acolo, pe lângă zid, stăm cu ochii pe el. Ştie şi 
Timsen. Australienii lui fac de pază acolo. 

— Bun, fugi înapoi şi să-mi fiţi cu ochii-n patru. Zi-le şi 
celorlalţi. 

— Okay! 

Max a şi luat-o la picior. 

— Haide. Peter, trebuie să ne pregătim pentru vizită, a spus 
King. 

Dar Peter Marlowe era parcă pălit cu leuca. Nu mai era bun 
de nimic. 

— Peter! l-a zgâlţâit Împăratul. Scoală-te şi hai la treabă! 
Haide. Trebuie să-mi dai o mână de ajutor. Haide odată! 

L-a silit pe Peter Marlowe să se ridice în picioare. 

— Ce, ce naiba ai cu... 

— Acuşi vine Shagata. Trebuie să încheiem afacerea. 

— La dracu’ acum cu afacerile tale! a ţipat Peter Marlowe 
ajuns pe marginea nebuniei. La dracu' şi cu diamantul ăla! N-ai 
auzit că vor să-mi taie mâna?! 

— N-au să ţi-o taie! 

— Poţi fi sigur că n-au să mi-o taie. Mai bine mor decât... 

King i-a ars un dos de palmă, l-a mai pălmuit o dată, tare. 

Delirul a încetat ca prin farmec, Peter Marlowe a scuturat 
nedumerit din cap. 

— Ce naiba te-a apucat să... 

— Vine Shagata. Trebuie să avem totul pregătit. 

— Vine? a repetat buimac Peter Marlowe, simțind încă 
usturimea palmelor. 

— Da! 


King a băgat de seamă că ochii lui Peter Marlowe şi-au 
recăpătat lucirea obişnuită, puţin bănuitoare, a înţeles că 
englezul a revenit cu picioarele pe pământ. 

— Slavă Domnului, a murmurat el uşurat. Am fost nevoit să 
fac asta, Peter, zbierai adineaori ca din gură de şarpe. 

— Chiar aşa? lartă-mă, sunt un prost. 

— Acum eşti bine? Trebuie să ai mintea limpede. 

— Da, acum sunt bine. 

A sărit şi Peter Marlowe pe fereastră, urmându-l pe King. S- 
a şi bucurat când a simţit o fulgerare de durere în braţ în clipa 
în care a ajuns jos. „Ai intrat în panică, tembelule, şi-a zis. Auzi, 
tu, Marlowe, să te sperii ca un copil. Tâmpit! Şi ce dacă pierzi o 
mână? Ai norocul că nu e un picior, atunci chiar că ajungeai un 
invalid. Ce-i mare lucru o mână? Nimic. Poţi să-ţi pui şi-o 
proteză. Asta sigur. Cu un fel de cârlig. Nu-i nicio ruşine să ai o 
mână artificială. Chiar deloc. S-ar putea chiar să fie o idee 
bună. Sigur că da.” 

— Tabe, i-a salutat Shagata, strecurându-se pe sub perdeaua 
de pânză care acoperea şopronul. 

— Tabe, i-au răspuns într-un glas Împăratul şi Peter 
Marlowe. 

Shagata era foarte nervos. Cu cât se gândise mai mult la 
afacerea asta, cu atât îi plăcea mai puţin. Prea mulţi bani, prea 
multe riscuri. Adulmeca aerul acum ca un câine de vânătoare. 

— Îmi spune nasul că-i miros de primejdie. 

— Zice că-i miroase a pericol. 

— Spune-i să n-aibă nicio grijă, Peter. Ştiu de unde vine 
pericolul şi m-am îngrijit de asta. Ce mai ştie de Cheng San? 

— Pot să-ţi spun, a şoptit în grabă Shagata, că zeii ne 
zâmbesc, şi ţie, şi mie, şi prietenului nostru. E mare vulpoi, căci 
poliţiştii, lua-i-ar ciuma, l-au lăsat să scape din cursă, a oftat el; 
sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă, cămaşa de pe el era leoarcă. 
Am banii la mine. 

Împăratul a simţit un gol în stomac. 

— Spune-i că-i mai bine să nu mai lungim vorba şi să trecem 
direct la treabă. Mă întorc îndată cu marfa. 

King l-a găsit pe Timsen în locul cunoscut, la întuneric. 

— Gata? 

— Gata, i-a răspuns în şoaptă Timsen, apoi a imitat un 
strigăt de pasăre de noapte; îndată s-a auzit şi răspunsul. 


Grăbeşte-te, camarade. Nu-ţi pot garanta siguranţa prea multă 
vreme. 

— Okay. 

După câteva secunde s-a ivit din întuneric un caporal 
australian. 

— Salut, camarade. Mă cheamă Townsend. Bill Townsend. 

— Vino cu mine. 

Mai departe, la colţul închisorii, Grey aştepta cu nerăbdare. 
Dino îi şoptise chiar atunci la ureche, nevăzut, că Shagata şi-a 
făcut apariţia, dar Grey ştia că operaţiunile preliminare au să 
mai dureze un timp. Doar un timp, după aceea poate să atace. 

Dispozitivul lui Smedly-Taylor era şi el gata, aştepta numai 
să se efectueze transferul. De îndată ce porneşte Grey, se vor 
pune şi ei în mişcare. 

Împăratul era acum sub şopron: alături de el stătea 
Townsend, schimbându-se neliniştit de pe un picior pe altul. 

— Arată-i diamantul, i-a poruncit Împăratul. Townsend şi-a 
desfăcut cămaşa zdrenţuită, a tras de o sforicică: la capătul ei 
era legat inelul cu diamant. Tremurând, Townsend i-a arătat 
inelul lui Shagata. Acesta şi-a aprins lanterna, a examinat atent 
piatra care lucea ca un cristal de gheaţă în capătul sforii. Pe 
urmă a luat inelul în mână şi a trecut diamantul peste geamul 
lanternei. A rămas o zgârietură clară. 

— Foarte bine, a dat din cap Shagata, năduşit tot. Este cu 
adevărat un diamant, s-a întors el spre Peter Marlowe, a scos 
din buzunar un şubler, a măsurat cu grijă dimensiunile pietrei, 
a făcut iar din cap. Patru carate, aşa cum s-a spus. 

— Bine atunci, le-a făcut semn Împăratul. Peter, tu şi cu 
Townsend aşteptaţi puţin afară. 

Peter Marlowe s-a ridicat şi a ieşit de sub şopron împreună 
cu Townsend. Au rămas să aştepte în umbra peretelui. Dar în 
jurul lor simțeau ochi la pândă. Sute de ochi. 

— Dracu' să mă ia, s-a strâmbat Townsend. Mai bine mă 
lipseam de piatra asta. N-am trăit într-o asemenea încordare de 
când mă ştiu, pe cuvânt! s-a jurat el, pipăind cu degetele 
înfrigurate, pentru a mia oară, sforicica, pentru a fi sigur că o 
mai are la gât. Slavă Domnului că se termină toate în seara 
asta. 

Abia stăpânindu-şi tulburarea, Împăratul se uita acum la 
Shagata cum îşi desface cartuşiera şi trânteşte pe masă un 


teanc de bani de trei inci grosime, cum se descheie la cămaşă şi 
scoate din sân un teanc de doi inci grosime şi alţi bani din 
buzunarele laterale, până când s-au adunat două grămezi de 
bani, fiecare de şase inci înălţime. Împăratul s-a apucat să 
numere banii, iar Shagata i-a făcut o scurtă plecăciune şi a 
plecat. După ce a dat la o parte perdeaua de la şopron şi s-a 
aflat iar pe potecă, s-a simţit parcă mai în siguranţă. Şi-a 
potrivit carabina pe umăr şi a pornit să facă rondul lagărului. 

În drum, s-a ciocnit cu Grey, care tocmai venea în grabă din 
direcţia opusă. Grey l-a înjurat şi a trecut repede mai departe, 
fără să ia în seamă torentul de sudălmi cu care l-a petrecut 
gardianul. De data asta Shagata n-a mai alergat după împuţitul 
acela de prizonier, aşa cum ar fi făcut altă dată, ca să-l 
snopească în bătaie şi să-l înveţe ce-i aia politeţea; acum era 
bucuros să scape de acolo şi să ajungă mai repede la postul lui. 

— Poliţia! s-a auzit de afară semnalul de alarmă dat de Max. 

Impăratul şi-a îndesat repede banii în sân şi a zbughit-o de 
sub şopron, şoptindu-i din fugă lui Townsend: 

— Dispari! îi spui lui Timsen că am banii şi-l plătesc mai 
târziu, când scăpăm de beleaua asta. 

Townsend s-a făcut nevăzut. 

— Hai cu mine, Peter! 

Împăratul s-a strecurat sub baracă tocmai în momentul în 
care Grey dădea colţul. 

— Stati pe loc, voi ăia doi! a strigat Grey. 

— "Nţeles, dom’ căpitan! a răcnit Max din întuneric şi i s-a 
pus în cale, umăr la umăr cu Tex, acoperind retragerea 
Împăratului şi a lui Peter Marlowe. 

— Nu voi! a încercat Grey să treacă pe lângă ei. 

— Dar acuşi ne-aţi spus să stăm pe loc..., a început Max, 
tărăgănând vorba şi aşezându-se iar în drumul lui Grey. 

Grey i-a împins furios la o parte, s-a băgat şi el sub baracă. 

Împăratul şi Peter Marlowe apucaseră deja să sară în 
tranşee şi să iasă pe partea cealaltă. Alţi americani i-au tăiat 
calea lui Grey care alerga să-l ajungă din urmă. 

Grey i-a zărit cum se strecoară în lungul zidului închisorii, a 
suflat din fluier ca să-i pună în gardă pe gradaţii aflaţi în 
dispozitiv. Aceştia au ieşit la lumină, închizând toată zona dintr- 
un capăt al închisorii în celălalt, iar de acolo până la reţeaua de 
sârmă ghimpată. 


— Pe aici. 

Împăratul a sărit pe fereastră în baraca lui Timsen. Niciunul 
dintre cei din baracă nu le-a acordat nicio atenţie, dar mulţi au 
băgat de seamă cât de umflată era cămaşa lui King. 

Au traversat în fugă baraca, au ieşit pe uşă. Îndată a apărut 
un alt grup de australieni ca să le acopere retragerea, tocmai în 
momentul în care Grey a ajuns gâfâind la fereastră şi a apucat 
să-i vadă ieşind. S-a repezit să dea ocol barăcii. Australienii i-au 
aţinut calea. 

— Încotro au luat-o? a strigat la ei Grey. Spuneţi odată! Pe 
unde au luat-o? 

— Cine? Care-s ăia, dom’ căpitan? i-au răspuns ei în cor. 

Grey şi-a croit cu greu drum printre ei până la loc deschis. 

— Toţi oamenii sunt pe poziţie, domnule căpitan, i-a raportat 
un gradat, apropiindu-se în fugă. 

— Bine. N-au cum să ajungă prea departe. Şi nici nu 
îndrăznesc să arunce banii. Pornim după ei în trăgători. Spune- 
le şi celorlalţi! 

Împăratul şi Peter Marlowe au luat-o la goană spre latura de 
nord a închisorii, dar după câţiva paşi au trebuit să se 
oprească. 

— Fir-ar mama lor să fie! a spus King cu năduf. Acolo unde 
trebuia să fie acum un grup de acoperire al australienilor, nu 
erau decât gradaţi din poliţia militară. Vreo cinci. 

— Ce ne facem? a întrebat Peter Marlowe. 

— O luăm înapoi. Haidem! 

Gonind în direcţia opusă. Împăratul se tot întreba: „Ce naiba 
s-o fi întâmplat?” Avea să afle chiar în clipa următoare. Le-au 
ieşit în faţă patru tipi. Toţi aveau feţele acoperite şi ţineau câte 
un băț gros în mâini. 

— Scoate banii, camarade, dacă nu vrei s-o iei pe coajă! 

Împăratul a făcut o fentă şi s-a repezit înainte cu Peter 
Marlowe alături de el. Pe unul l-a izbit cu capul în piept, altuia 
i-a trăsnit un picior sub pântece. Peter Marlowe a parat o 
lovitură de băț, înăbuşindu-şi ţipătul când acesta a ricoşat din 
braţul rănit, i-a smuls omului băţul din mână. Celălalt tâlhar a 
luat-o la sănătoasa şi s-a făcut nevăzut în întuneric. 

— Mama Ta, Cristoase, a gâfâit Împăratul. Hai s-o tulim de- 
aici. 


Au pornit în fugă mai departe. Se simțeau mereu urmăriţi de 
alţi ochi, se aşteptau în orice clipă la un nou atac. King s-a oprit 
brusc din goana mare. 

— Atenţie! Grey! 

S-au întors iar înapoi, ţinându-se pe lângă peretele barăcii, 
pe urmă s-au târât pe burtă sub ea. Au stat aşa, lipiţi de 
pământ, câteva minute ca să-şi dreagă răsuflarea. Aproape de 
tot, se auzeau zgomote de paşi grăbiţi, frânturi de şoapte 
furioase... 

— Pe aici au luat-o. Trebuie să punem mâna pe ei înaintea 
nemernicilor de poliţai! 

— Tot blestematul ăsta de lagăr e pe urmele noastre, a şoptit 
King. 

— Hai să ascundem banii aici, i-a propus Peter Marlowe în 
şoaptă. Putem să-i îngropăm. 

— E prea mare riscul. li găsesc ăştia până nici nu clipeşti. 
Fir-ar a naibii de treabă, totul mergea strună. Numai că 
păcătosul ăla de Timsen ne-a lăsat baltă, a mai suduit o dată 
Împăratul, şi-a şters noroiul şi sudoarea de pe faţă. Eşti gata? 

— Încotro? 

King nu i-a răspuns. S-a târât în tăcere de sub baracă şi a 
fugit înainte, ţinându-se mai la întuneric: Peter Marlowe l-a 
urmărit îndeaproape. Fără să ezite, Împăratul a trecut în goană 
de potecă şi a sărit jos în şanţul de scurgere de lângă reţeaua 
de sârmă ghimpată. S-au târât pe coate pe fundul şanţului până 
în dreptul barăcii americanilor, s-au oprit acolo cu spatele lipit 
de rambleu, suflând greu. Peste tot, deasupra lor şi de jur 
împrejur, numai forfote şi şoapte. 

— Ce zici că s-a-ntâmplat? 

— li caută pe Împărat şi pe ălălalt, Marlowe... au mii de 
dolari asupra lor. 

— Nu mai spune! Haide atunci, repede, poate că-i prindem 
noi mai întâi. 

— Vino cu noi! 

— Ai noştri-s banii! 

Grey primea mereu rapoarte de la oamenii lui, la fel şi 
Smedly-Taylor, la fel şi Timsen, dar toate rapoartele erau 
confuze de nu mai înţelegeai nimic. Timsen mai ales îşi înjura 
oamenii de-i trecea toate apele şi iar îi trimitea în căutarea 


Împăratului şi a lui Peter Marlowe înainte de a-i găsi poterele 
lui Grey şi Smedly-Taylor. 

— Să-mi veniţi cu banii! 

Oamenii lui Smedly-Taylor erau încă în aşteptare, nu-i 
scăpau din ochi pe australienii lui Timsen: nu ştiau nici ei ce să 
mai creadă. Încotro or fi luat-o cei doi? Unde să-i caute? 

Grey era şi el la pândă. Ştia că ambele culoare fuseseră 
blocate, spre nord şi spre sud. Nu mai era decât o chestiune de 
timp. lar acum cercul hăitaşilor se închidea. Grey ştia acum 
sigur că nu-i mai scapă din mână, iar atunci când îi va prinde 
vor avea şi banii la ei. De-acum nu mai îndrăznesc ei să-i 
ascundă. E în joc o sumă mult prea mare. Dar Grey nu ştia nici 
despre oamenii lui Smedly-Taylor, nici despre australienii lui 
Timsen. 

— Ia uită-te acolo! a şoptit Peter Marlowe, care îşi ridicase 
cu prudenţă capul dincolo de parapet, scrutând întunericul. 

Mijindu-şi ochii, King s-a uitat şi el într-acolo. Gradaţii din 
poliţia militară nu erau la nici cincizeci de yarzi distanţă. S-a 
întors în partea cealaltă. Mişunau şi acolo multe alte stafii, 
pândeau, căutau, se grăbeau. 

— Până aici ne-a fost, a rostit el încet, căutând febril o 
soluţie. 

Şi atunci Împăratului i-a scăpat privirea dincolo de reţeaua 
de sârmă ghimpată, spre întunecimea junglei. De cealaltă parte 
a reţelei se vedea un gardian care îşi făcea rondul, păşind 
agale. „Okay, şi-a zis. Punem în aplicare ultimul plan. Ce-o fi o 
fi” 

— Ia aici, a şoptit el repezit, începând să scoată banii şi să-i 
îndese în buzunarele lui Peter Marlowe. Te acopăr eu. Tu treci 
prin sârmă. E singura noastră şansă. 

— Eşti nebun, n-am să pot trece. Nu vezi gardianul ăla... 

— Du-te, n-avem altă ieşire! 

— N-am să reuşesc. Imposibil! 

— După ce treci dincolo, îi îngropi şi te întorci pe aceeaşi 
rută. Eu îţi ţin tira, le distrag atenţia. La naiba, du-te odată! 

— Uită-te şi tu, ce Dumnezeu! Mă împuşcă. Nu e nici la 
cincizeci de paşi... Renunţăm şi gata, asta a fost! 

Peter Marlowe şi-a rotit privirea în jur, căutând înfrigurat 
vreo portiţă de scăpare; din răsucire, fără să-şi dea seama, s-a 


izbit de peretele şanţului cu mâna bolnavă, de care uitase cu 
totul, a gemut de durere. 

— Dacă salvezi banii, a şuierat disperat King, îţi salvez şi eu 
braţul. 

— Ce face? 

— Ce-ai auzit! Ia-o din loc! 

— Dar cum poţi tu să... N 

— Şterge-o! i-a tăiat scurt vorba Împăratul. Numai dacă 
salvezi toți banii. 

Peter Marlowe l-a privit în ochi doar o clipă, a sărit din şanţ, 
a ajuns în câteva salturi la reţeaua de sârmă ghimpată şi s-a 
strecurat pe sub ea, aşteptându-se în orice moment să 
primească un glonte în cap. În secunda în care a pornit Peter 
Marlowe, King s-a săltat şi el din şanţ şi a luat-o la fugă spre 
potecă. Acolo s-a prefăcut că se împiedică şi s-a prăbuşit în praf 
cu o bufnitură, înjurând în gura mare. Gardianul s-a uitat 
repede spre el de dincolo de gard şi a râs cu poftă, iar când s-a 
întors la postul lui n-a mai văzut decât o umbră, ceva ce putea 
să fie doar o părere. În mod sigur nu un om. 

Lipit tot de pământ, Peter Marlowe se târa ca o vietate a 
junglei printre tufişurile întunecate. Deodată, şi-a ţinut 
răsuflarea şi a îngheţat. Gardianul venea ţintă spre el, tot mai 
aproape, aproape de tot, a călcat la numai câţiva centimetri de 
mâna lui Peter Marlowe, pe urmă celălalt bocanc a trecut peste 
ea un pas mai încolo. Când s-a mai îndepărtat încă cinci paşi, 
Peter Marlowe s-a târât ca un şarpe în desiş, mai la întuneric, 
cinci, zece, douăzeci, treizeci de paşi, iar când a fost la 
patruzeci de paşi, în siguranţă, abia atunci inima a început să-i 
bată din nou şi a trebuit să se oprească ca să-şi simtă iar 
respiraţia, bătăile inimii, durerea din braţ, braţul pe care, cine 
ştie, s-ar putea să-l aibă iarăşi. Ba da, dacă aşa a spus 
Împăratul, aşa va fi! 

A rămas acolo, întins la pământ, rugându-se să-şi recapete 
răsuflarea, rugându-se să rămână în viaţă, rugându-se să mai 
aibă putere, rugându-se pentru King. 

King şi-a ţinut şi el răsuflarea până ce a fost sigur că Peter 
Marlowe a ajuns cu bine în junglă. S-a ridicat de jos şi s-a 
apucat să se scuture pe pantaloni, bombănind. După doar 
câteva clipe, Grey şi cu un gradat erau lângă el. 

— Stai pe loc! 


— Cine, eu? s-a făcut Împăratul că nu-l recunoaşte dintr-o 
dată pe Grey, s-a aplecat înainte ca să-l vadă mai bine. A, 
dumneavoastră eraţi! Bună seara, domnule căpitan Grey. 

Apoi, cu un gest brusc, a scuturat de pe umăr mâna 
gradatului. 

— Ia laba de pe mine! 

— Eşti arestat! a spus Grey. 

— Pentru ce, domnule căpitan? 

— Fă-i percheziţie, sergent! 

Împăratul s-a supus, liniştit. Acum, dacă nu mai avea banii 
asupra lui, Grey nu putea să-i facă nimic. Chiar nimic. 

— N-are nimic la el, dom’ căpitan, a raportat gradatul. 

— Căutaţi în şanţ, a ordonat Grey, apoi s-a întors iar spre 
Împărat. Unde e Marlowe? 

— Cine? n-a auzit bine Împăratul. 

— Marlowe! a urlat Grey. 

Fierbea. „Niciun sfanţ la porcul ăsta, iar Marlowe parcă a 
intrat în pământ!” 

— O fi ieşit şi el la plimbare, domnule căpitan. 

Împăratul se străduia acum să fie cât mai politicos, să se 
concentreze numai asupra lui Grey şi a pericolului imediat, 
pentru că simţea că primejdia nu a trecut cu totul, iar în 
preajma clădirii închisorii se mai vedeau nişte stafii răuvoitoare 
care l-au mai urmărit o vreme înainte de a se mistui în noapte. 

— Unde ai ascuns banii? l-a auzit pe Grey întrebând. 

— Ce bani? 

— Banii pe care i-ai căpătat pe diamant. 

— Care diamant, domnule căpitan? 

Grey şi-a dat seama că, pentru moment, fusese bătut. Adică 
se putea da bătut dacă nu-l găseşte nici pe Marlowe cu banii la 
el. „Bine, bandiţilor, şi-a zis în sinea lui Grey, scrâşnind de 
furie. Bine, ţie îţi dau drumul, dar nu te slăbesc din ochi şi, 
până la urmă, tot tu ai să mă duci la Marlowe.” 

— Asta-i tot, pentru moment, a mormăit înciudat Grey. De 
data asta ne-ai avut. Dar mai e şi data viitoare. 

King s-a îndreptat spre baraca lui, râzându-şi în barbă. 
„Crezi că am să te duc la Peter, aşa-ţi închipui, nu, Grey? Te-ai 
făcut atât de şmecher că dai şi-n gropi”. 

În baracă i-a găsit pe Max şi pe Tex. Erau şi ei leoarcă de 
sudoare. 


— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Max. 

— Nimic... Max, du-te de-l caută pe Timsen. Spune-i să mă 
aştepte sub fereastră. Acolo vorbesc cu el. Zi-i să nu intre în 
baracă. Grey e încă pe-aici, cu ochii pe noi. 

— Okay! 

Împăratul a pus de o cafea. Acum trebuia să-şi pună creierul 
la bătaie. Cum să organizeze transferul? Unde să aibă loc? Ce 
hotărâre să ia în privinţa lui Timsen? Cum să-l păcălească pe 
Grey ca să nu-i ia urma lui Peter? 

— Ai vrut să mă vezi, camarade? 

Împăratul nu şi-a întors privirea spre fereastră. Şi-a aruncat 
doar ochii în lungul barăcii. Ceilalţi americani au priceput 
aluzia şi l-au lăsat singur. S-a uitat lung după Dino, i-a răspuns 
la zâmbet, tot aşa, din colţul gurii. 

— Timsen? a făcut Împăratul, mestecând în ibric. 

— Da, camarade? 

— Ar trebui să-ţi sucesc gâtul, potaie. 

— N-a fost vina mea, camarade. S-au cam încurcat niţeluş 
lucrurile şi... 

— Mda... Ai vrut să ai şi banii, şi diamantul. 

— Încercarea moarte n-are, camarade, a chicotit încet 
Timsen. N-are să se mai întâmple. 

— De asta poţi să fii chiar sigur! 

Împăratului îi plăcea de Timsen. Chibzuit şi dibaci. Avea şi 
dreptate că-ncercarea moarte n-are, mai ales când miza e atât 
de mare. În plus, avea nevoie de Timsen. 

— Facem transferul în cursul zilei. Ca să nu mai avem 
surprize. Îţi trimit eu vorbă când. 

— E-n regulă, camarade. Unde-i englezoiul? 

— Care englezoi? 

— Bine, ne vedem mâine, a râs Timsen. 

Împăratul şi-a băut cafeaua pe îndelete. L-a chemat pe Max 
şi l-a însărcinat să păzească cetatea. Pe urmă a sărit pe 
fereastră, cu grijă să nu facă zgomot, s-a furişat, ţinându-se 
mereu la întuneric, până la zidul închisorii. A avut grijă să nu 
fie observat, dar nu chiar prea multă grijă; a râs în sinea lui 
când l-a simţit pe Grey pornind în urmărire. Se prefăcea cu 
multă conştiinciozitate. S-a întors de câteva ori din drum, a dat 
câteva ocoluri printre barăci. Cuprins de o înverşunare rece, 
Grey îl urma ca o umbră. Împăratul l-a purtat aşa până la 


poarta închisorii, s-a învârtit prin curtea interioară, a intrat 
repede într-un corp de clădire. In sfârşit, Împăratul s-a 
îndreptat spre o celulă de la etajul patru, prefăcându-se mereu 
tot mai îngrijorat. Când a intrat în celulă, a avut grijă să lase 
uşa puţin întredeschisă. Cam din sfert în sfert de oră deschidea 
uşa şi se uita încruntat în lungul coridorului. A repetat circul 
ăsta până ce a apărut Tex. 

— E-n ordine! i-a raportat Tex. 

RA Bun! 

Insemna că Peter s-a întors cu bine şi putea, deci, să termine 
cu prefăcătoria. Fără să se mai ascundă, s-a întors la baraca 
lui. 

— Unde-ai fost? i-a făcut el cu ochiul lui Peter Marlowe. 

— Ce mi-am zis eu? la să văd ce-mi mai face prietenul... 

— Vrei o cafea? 

— Mulţumesc. 

Grey era în uşă. Nu a spus nimic, i-a privit doar. Peter 
Marlowe nu avea decât un sarong pe el. Sarongul nu are 
buzunare. Banderola de ofiţer o avea legată la umăr. 

Peter Marlowe şi-a dus cana la buze, a sorbit încet din cafea, 
cu ochii ţintă la Grey; acesta s-a întors scurt şi a dispărut în 
noapte. 

Peter Marlowe s-a ridicat; abia se mai ţinea pe picioare. 

— Cred c-am să mă duc să mă culc. 

— Sunt mândru de tine, Peter. 

— Ai să te ţii de cuvânt, nu-i aşa? 

— Sigur. 

— Mulţumesc. A 

În noaptea aceea Împăratul şi-a chinuit mintea cu o nouă 
problemă. Cum naiba să facă ceea ce a promis că va face? 


Capitolul 19 

În timp ce înainta pe potecă spre baraca australienilor, 
Larkin era adânc tulburat. Era îngrijorat din pricina lui Peter 
Marlowe, se vedea că rana de la mână îl doare mai tare decât 
vrea să recunoască, prea tare ca să mai poată fi tratată ca o 
simplă zgârietură. Era îngrijorat şi din pricina bătrânului Mac. 
Noaptea trecută Mac vorbise şi ţipase în somn. Şi mai era 
îngrijorat şi pentru Betty. Visase şi el urât în ultimele câteva 
nopţi, nişte imagini sucite rău: Betty şi el, apoi ea cu alţi 
bărbaţi în pat, el se uită, iar ea îi râde în nas. 

Larkin a intrat în baracă, s-a dus drept la Townsend care 
zăcea în culcuşul lui. 

Townsend avea obrazul umflat şi zgâriat de abia i se mai 
vedeau ochii, era plin de vânătăi pe braţe şi pe piept. Când a 
deschis gura să-i răspundă lui Larkin, s-a văzut că în locul 
dinţilor din faţă nu mai avea decât o năclăială de sânge. 

— Cine ţi-a făcut asta, Townsend? 

— Nu ştiu, a scâncit Townsend. Au sărit pe mine mai mulţi, 
pe neaşteptate. 

— Pentru ce? 

O lacrimă s-a prelins încet pe obrazul învineţit. 

— Eu n-am... n-am avut nimica... nimica ce să-mi ia. N-nu 
ştiu de ce... 

— Suntem numai noi doi aici, Townsend. Cine te-a atacat? 

— Zău că nu ştiu, a gemut chinuit Townsend. Ce mi-au făcut, 
Doamne, ce mi-au făcut... 

— De ce te-au atacat? 

— Eu... ce ştiu eu? 

Dar în acelaşi timp Townsend dorea să strige: „Diamantul, la 
mine era diamantul!” Ar fi avut nevoie şi de ajutorul colonelului 
ca să pună mâna pe ticăloşii care i-l furaseră. Dar nu putea să-i 
spună de diamant pentru că atunci colonelul are să vrea să ştie 
de unde l-a avut şi atunci el va trebui să spună căi l-a luat lui 
Gurble. Ar urmă atunci alte întrebări despre Gurble şi cum de l- 
a luat el tocmai de la... Gurble? Cel care s-a sinucis? Atunci s-ar 
putea să nu fie chiar sinucidere, n-o fi oare la mijloc o crimă? 
Dar nu fusese vorba de crimă, cel puţin el, Townsend, n-ar 
crede, dar cine ştie, poate că cineva l-o fi omorât pe Gurble cu 
gândul să pună mâna pe diamant. „Dar în seara aceea Gurble 
lipsea din baracă, am simţit de îndată forma inelului când i-am 


pipăit salteaua, l-am scos şi am plecat cu el în noapte... Cine să 
mai dovedească ceva? S-a întâmplat ca Gurble să se omoare 
chiar în noaptea aceea, aşa că alte necazuri n-am mai avut. 
Decât poate că tocmai eu l-am omorât pe Gurble pentru că i-am 
furat piatra, poate că pentru Gurble asta a fost ultima picătură: 
faptul că a fost dat afară din unitate pentru că a furat din porţii 
şi pe urmă i-a dispărut şi diamantul. Poate că pe chestia asta s- 
a scrântit la cap, sărmanul tâmpit, de şi-a dat drumul în closet 
cu capul înainte! Dar n-are niciun sens să furi din porţiile altora 
atunci când ai un diamant de vânzare. N-are rost. Ba chiar 
deloc. Decât poate că tocmai eu am pricinuit moartea lui 
Gurble şi de atunci mă tot blestem întruna pentru că am furat 
diamantul. De când m-am făcut hoţ, n-am mai avut nicio zi de 
linişte, nicio zi, o zi măcar. lar acum, credeţi-mă sau nu, sunt 
bucuros că mi l-au luat, că mi l-au furat şi mie.” 

— N-nu ştiu, a repetat Townsend printre suspine. Larkin şi-a 
dat seama că n-are rost să mai insiste şi l-a lăsat pe Townsend 
cu durerea lui. 

— Ah, scuză-mă, părinte, a spus Larkin. 

Fusese cât pe ce să se ciocnească de părintele Donovan când 
cobora treptele de la baracă. 

— Te salut, prietene. Cum o mai duci? Şi Mac? Şi tânărul 
Peter? 

Părintele Donovan era o apariţie fantomatică, incredibil de 
slab, cu ochii adânc afundaţi în orbite şi o privire ciudat de 
senină. 

— Mulţumesc, bine, i-a răspuns Larkin, a făcut apoi semn 
spre Townsend. Ştii ceva despre povestea asta? 

Donovan s-a uitat spre Townsend. 

— Nu văd decât un om chinuit, a spus el cu blândeţe. 

— Iartă-mă, n-ar fi trebuit să întreb, s-a scuzat Larkin, a 
rămas o clipă pe gânduri, i-a zâmbit. Nu vrei să facem o partidă 
de bridge? Poate astă seară? După masă? 

— Da. Mulţumesc. Mi-ar face multă plăcere. 

— Bine atunci. Ne vedem după masa de seară. 

Părintele Donovan l-a urmărit cu privirea pe Larkin, pe urmă 
a intrat în baracă şi s-a aşezat pe marginea patului lui 
Townsend. Acesta nu era catolic. Însă părintele Donovan se 
dăruia tuturor celor aflaţi în suferinţă căci ştia că sunt cu toţii 


copiii Domnului. „Dar sunt oare, chiar toţi? se întreba el acum 
nedumerit. Pot oare face copiii Domnului asemenea lucruri?” 


Pe la prânz s-au pornit deodată şi ploaia, şi vântul. N-a mai 
rămas nici om, nici loc uscat în tot lagărul. Pe urmă ploaia a 
contenit, dar vântul a suflat şi mai tare. Smulgea frunze uscate 
din acoperişuri, le rostogolea prin toată zona, amestecându-le 
cu bucăţi de cârpă şi pălării rupte, din paie de orez. Când a stat 
vântul lagărul şi-a revenit la normal, iar frigea soarele, iar se 
adunau muştele. Vreo jumătate de oră s-a mai scurs ceva apă 
prin şanţuri, apoi s-a dus în pământ, s-a strâns pe alocuri în 
băltoace. S-au adunat şi mai multe muşte. 

Peter Marlowe a urcat încet pe colină. Acum parcă nu-i mai 
păsa de nimic. Era plin de noroi pe picioare pentru că ieşise 
mai înainte în plină furtună cu nădejdea că vântul şi ploaia s-ar 
putea să-i alunge durerea aceea surdă. Dar parcă nici nu l-au 
atins. 

S-a oprit în dreptul ferestrei lui King, a băgat capul înăuntru. 

— Cum te mai simţi, Peter, prietene? 

King s-a ridicat din pat, a scos un pachet de „Kooa”. 

— Groaznic, a mărturisit Peter Marlowe, lăsându-se pe 
banca de sub şopron; îi venea cu greață de durere. Mă omoară 
mâna asta, a râs el forţat. Am glumit, desigur! 

King a sărit pe fereastră, s-a aşezat lângă el. 

— Încearcă şi tu să uiţi de... 

— Cum dracului vrei să uit? a izbucnit Peter Marlowe, dar şi- 
a regretat imediat slăbiciunea. lartă-mă. M-am făcut cam 
nevricos. Nici nu mai ştiu ce-mi scapă din gură. 

— Atunci ia o ţigară, l-a poftit King. i 

I-a aprins-o tot el. „Da, şi-a zis în gând Împăratul, am cam 
încurcat-o. Englezul învaţă repede, chiar foarte repede. Cel 
puţin aşa mi se pare. Ia să vedem.” 

— Mâine încheiem afacerea. Ar trebui să aduci banii în seara 
asta. Îţi asigur eu spatele. 

Peter Marlowe nu l-a auzit însă. Braţul îi ardea, iar în cap îi 
zvâcnea un singur cuvânt. Amputare! Parcă auzea deja 
scrâşnetul ferăstrăului, parcă simţea cum muşcă din os, din 
carnea lui. Gândul l-a cutremurat. 

— Şi cu... asta cum rămâne? a întrebat el încet, ridicându-şi 
ochii de la braţul bolnav. Eşti sigur că poţi face ceva? 


King a făcut din cap că da, dar în sinea lui şi-a zis: „Ai văzut? 
Eu ce ţi-am spus? Numai Pete ştie unde sunt banii, dar n-are 
să-i scoată de acolo până nu aranjez chestia cu tratamentul. Nu 
apare leacul, nu mai apar nici banii. Nu am banii, nu se face 
vânzarea. Nu se face vânzarea, n-am niciun profit. Da, a oftat 
Împăratul, mare lucru e să cunoşti aşa de bine la oameni. Dar 
când îţi faci bine socotelile, aşa cum mi-am făcut eu aseară, 
până la urmă târgul nu-i rău deloc. Dacă Pete nu şi-ar fi riscat 
pielea, acum am fi amândoi la carceră, fără bani, fără nimic. Şi 
pe urmă Pete îmi poartă noroc. Afacerea încheiată e cât se 
poate de bună. Iar pe lângă toate acestea, Pete e şi un băiat de 
ispravă. Un tip fain. Şi, la urma urmei, cui îi convine să-şi 
piardă braţul chiar aşa? Pete are tot dreptul să strângă acum 
şurubul. Mă bucur că a învăţat şi el ceva de la mine.” 

— Lasă asta în seama Unchiului Sam! 

— Cine? 

— Unchiul Sam? s-a mirat King. Simbolul Americii. Ştii cum 
vine asta, a adăugat el exasperat, ca John Bull“... 

— A, iartă-mă. Azi... nu ştiu cum... mă simt... 

Peter Marlowe a simţit că iar îl ia un val de greață. 

— Du-te mai bine să te întinzi la tine-n pat. Am eu grijă de 
celelalte. 

Când s-a ridicat, Peter Marlowe şi-a dat seama că abia se 
ţine pe picioare. A vrut să zâmbească, să-i mulţumească lui 
King şi să-i siringă mâna, dar şi-a amintit de cuvântul acela, n-a 
mai simţit decât hârşâitul ferăstrăului, aşa că a făcut doar 
moale din cap şi a pornit spre baraca lui. 

„Pir-ar al naibii, şi-a zis amărât King în sinea lui. Acum crede 
c-am să-l las baltă, că n-am să fac nimic decât dacă mă are el la 
mână. Dar să ştii, Peter, vreau să te-ajut. Sigur că da! Chiar 
dacă nu-mi pui mâna-n gât. La dracu’, Peter! Doar eşti 
prietenul meu!” 

— Hei, Max! 

— Aici! 

— Adu-mi-l aici pe Timsen, în viteză! 

— "Nţeles! 

Împăratul a descuiat cufărul negru, a scos trei ouă. 

— Tex, vrei să-ţi găteşti un ou? Împreună cu astelalte două? 


6t Personaj mitic reprezentând poporul englez, creaţie a scriitorului 
John Arbuthnot (1667-1735). 


— Ba bine că nu! a rânjit Tex, luând repede ouăle, ca să nu-l 
lase să se răzgândească. Auzi, m-am uitat azi la Eva. Zău că 
parcă s-a mai îngrăşat. 

— Imposibil. Abia ieri am dat-o la montă. Tex a bătut un 
step. 

— Peste douăzeci de zile ne face iar tătici! 

A luat şi porţia cuvenită de ulei şi s-a dus la bucătărie. 

Împăratul s-a întins în pat, scărpinând locul unde îl pişcase 
un ţânţar, urmărind şopârlele de pe grinzi cum vânează muşte 
şi se împerechează în neştire. A închis ochii, s-a lăsat pradă 
unei amorţeli plăcute. Nu se făcuse nici ora prânzului, iar el 
muncise cât pentru o zi întreagă. La naiba, până mâine 
dimineaţă la şase toată treaba e ca şi încheiată. 

A râs în sinea lui, amintindu-şi cum a fost. „Da, dom'le, se 
merită să ai o bună reputaţie şi să ştii cum să-ţi faci reclamă...” 

Se întâmplase cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Dormea 
iepureşte, ca întotdeauna. A auzit prin vis un glas molcom, 
prudent, dar insistent, care-l striga. 

S-a trezit pe dată, s-a uitat pe fereastră şi a văzut un om 
subţire ca o nevăstuică; abia se distingea prin negura de 
început de ziuă. Un om pe care nu-l mai văzuse niciodată. 

— Ce e? 

— Am ceva de vânzare. 

Glasul era răguşit, lipsit de orice expresie. 

— Cine eşti? 

În loc de răspuns, individul şi-a desfăcut pumnul, arătându-şi 
unghiile sparte şi pline de negreală. Avea în palmă inelul cu 
diamant. 

— Ţi-l dau cu zece mii. Dacă se vinde repede, a adăugat el pe 
un ton sarcastic. 

În clipa următoare degetele s-au închis la loc atunci când 
Împăratul a dat să-i ia inelul, pumnul s-a retras. 

— Diseară, a rânjit omul, dezgolindu-şi gingiile fără dinţi. 
Asta-i inelul, n-avea teamă. 

— Tu eşti proprietarul? 

— Marfa-i la mine, nu-i aşa? 

— Se face. La ce oră? 

— Mă aştepţi aici. Vin numai dacă văd că nu-i nicio iscoadă 
primprejur. 

A dispărut apoi la fel de brusc cum se ivise. 


Împăratul s-a întins mai comod, încântat de această nouă 
întorsătură. „Sărmanul Timsen, şi-a zis. De data asta a făcut-o 
de oaie, amărâtul! Iau inelul la jumătate de preţ.” 

— Bună, camarade! s-a auzit vocea lui Timsen. Ai vrut să mă 
vezi? 

Împăratul a deschis ochii şi a căscat, acoperindu-şi gura cu 
podul palmei. Tiny Timsen tocmai intra în baracă. 

— Salut! 

Împăratul şi-a dat jos picioarele din pat, s-a întins de i-au 
trosnit oasele. 

— M-am cam ostenit astăzi. Prea multă vânzoleală. Vrei un 
ou? Am trimis să-mi gătească o pereche. 

— Sigur că vreau şi eu un ou. : 

— Simte-te ca acasă, l-a poftit Impăratul, permițându-şi 
acum să facă pe gazda primitoare. Hai să nu mai lungim vorba. 
Azi după amiază încheiem afacerea. 

— Nu, a clătinat din cap Timsen. Nu azi. Mâine. 

Împăratul abia s-a ținut să nu-i râdă în nas. 

— Până atunci se mai liniştesc nițeluş lucrurile, a spus 
Timsen. Aud că Grey şi-a făcut ieşirea din infirmerie. Acum are 
să stea cu ochii pe noi, s-a arătat tare îngrijorat Timsen. 
Trebuie să fim cu mare grijă. Amândoi, tu şi cu mine. N-aş vrea 
să încurcăm lucrurile tocmai acum. Acum trebuie sa am grijă şi 
de tine. Nu uita că suntem camarazi în treaba asta. 

— Ce dracu' s-o mai lăsăm pe mâine, s-a arătat dezamăgit 
Împăratul. Hai să încheiem treaba în după-amiaza asta. 

A ascultat apoi, hohotind de râs în sinea lui, l-a ascultat pe 
Timsen spunându-i cât de important e acum să dea dovadă de 
prudenţă, că proprietarul inelului e speriat de moarte, că 
aseară a încasat şi o mamă de bătaie şi că numai el şi cu 
oamenii lui ce-au izbutit să-l scape pe amărâtul ăla. Atunci 
Împăratul s-a convins definitiv că Timsen a ieşit păcălit, că 
diamantul i-a scăpat printre degete, că acum mai încearcă doar 
să câştige timp. „Pun pariu, şi-a zis încântat Împăratul, că 
australienii îşi ies din piele ca să pună mâna pe hoţ. Nu mi-ar 
plăcea să fiu în locul lui..., dacă reuşesc să-l înhaţe.” Aşa că, 
mai în silă, s-a lăsat convins. Cine ştie, poate că Timsen îl 
găbjeşte pe individ şi atunci rămâne în vigoare înţelegerea 
iniţială. 


— Okay, fie, s-a învoit cu greu Împăratul. Poate că, pe 
undeva, ai şi tu dreptate. Rămâne, deci, pentru mâine. 

Şi-a mai aprins o ţigară, a tras un fum, i-a întins-o apoi lui 
Timsen, a rostit apoi indiferent, făcându-şi jocul mai departe: 

— În nopţile astea fierbinţi puţini dintre băieţii mei mai 
apucă un pui de somn. Cel puţin patru sunt de veghe. Toată 
noaptea. 

Timsen a priceput imediat ameninţarea. Dar acum avea el 
alte necazuri. Cine, mama dracului, l-o fi atacat pe Townsend? 
Se ruga la toţi sfinţii ca oamenii lui să-i dibuiască pe ticăloşi cât 
mai repede. Ştia că trebuie să-i descopere pe bandiți înainte ca 
aceştia să ajungă cu diamantul la Împărat, pentru că atunci poţi 
să zici că şi-a furat norocul. 

— Ştiu cum e. La fel şi cu băieţii mei... noroc de ei că se ţin 
aproape de sărmanul Townsend. 

„Tâmpitul, şi-a zis în gând Timsen. Cum de-a putut, idiotul, 
să fie atât de slab încât să se lase ciomăgit şi să nu apuce să 
zbiere înainte de a fi prea târziu?” 

— În vremurile astea trebuie să fim cu multă băgare de 
seamă. 

A venit Tex cu ouăle făcute: cei trei le-au mâncat cu raţia de 
orez de la prânz, au servit şi câte o cafea tare după aceea. La 
vremea când Tex s-a apucat să strângă vasele, Împăratul 
adusese discuţia exact acolo unde şi-o dorea. 

— Ştiu de un tip care ar vrea să cumpere ceva medicamente. 

Timsen a clătinat trist din cap. 

— N-are nicio speranţă, amărâtul de el. Nicio posibilitate. 
Păcat! N 

„Ah, şi-a zis el în gând. Doctorii! Pentru cine-or fi? Impăratul 
n-are nevoie, asta-i sigur. Arată sănătos tun. Nici n-are de gând 
să le revândă mai departe. Împăratul nu face comerţ cu 
medicamente, ceea ce nu-i rău pentru că în felul ăsta lasă toată 
piaţa la mâna mea. Oricum, trebuie să fie cineva care îi este 
apropiat. Altfel nu s-ar fi băgat. Nu e sectorul lui. O fi bătrânul 
McCall? Sigur că da! Aud că nu s-a simţit prea bine în ultimele 
zile. Sau poate colonelul? Nici el nu se arată prea în formă.” 

— Am auzit de un inglişman care are ceva chinină. Dar să 
ştii că cere o avere pe ea. 

— Am nevoie de nişte antitoxină. Un flacon. Şi praf de 
sulfonamidă. 


Timsen a fluierat a pagubă. 

— Nicio speranţă! 

„Antitoxină şi sulfonamidă! Cangrenă! E englezul. Auzi, 
domnule, cangrenă! Aşa da, se leagă totul. Englezul trebuie să 
fie!” Timsen reuşise, într-adevăr, să monopolizeze comerţul la 
negru cu medicamente, dar nu numai datorită vicleniei sale. Se 
pricepea bine la medicamente încă din civilie, de pe când 
lucrase ca ajutor de farmacist, dar despre asta nu spusese 
nimănui pentru că atunci ticăloşii ăia l-ar fi băgat în corpul 
sanitar, nu tu front şi nu tu lupte, şi nu există australian cât de 
cât demn de respect care să-şi facă ţara şi părinţii de râs 
rămânând doar un amărât de asistent sanitar necombatant. 

— Nicio speranţă, a mai spus el o dată, clătinând din cap. 

— Ascultă, i-a pus Împăratul mâna pe umăr. Îţi spun totul, 
aşa cum e. 

Timsen era singurul om din lume care-i putea face rost de 
medicamente, aşa că trebuia să obţină ajutorul lui. 

— E vorba de Peter. 

— Ghinionul lui, a ridicat din umeri Timsen. 

În sinea lui însă îl compătimea. „Sărmanul băiat. Deci 
cangrenă era... Om de nădejde altfel, curajos. Îl mai durea şi 
acum urma loviturii pe care i-o aplicase englezul noaptea 
trecută, când le ieşise în cale, lui şi Împăratului, împreună cu 
alţi trei camarazi. 

Timsen a încercat să afle cât mai multe despre Peter 
Marlowe după ce Împăratul l-a luat sub aripa lui. Niciodată nu 
poţi spune că ai fost îndeajuns de prevăzător, de aceea este 
important să dispui de informaţii. Aşa a aflat Timsen despre 
cele patru avioane germane şi trei japoneze doborâte, despre 
sat şi despre încercarea englezului de a scăpa din Java, nu ca 
ceilalţi care s-au resemnat ca nişte molâi, s-au împăcat cu 
soarta. „Şi totuşi, dacă stai să te gândeşti, încercarea aceea a 
fost o prostie, oricum ai lua-o. Prea mult de mers. Da. Prea 
departe. Da, englezul ăsta e o comoară!” 

Timsen s-a întrebat dacă ar putea risca să trimită un om la 
cabinetul doctorului japonez ca să ia medicamentele. Existau 
anumite riscuri, dar cabinetul şi drumul până acolo fuseseră 
deja bine explorate. „Amărâtul ăla de Marlowe trebuie să fie 
leşinat de groază. Sigur că am să-i fac rost de doctorii... şi asta 


pe gratis... sau măcar cu rambursarea cheltuielilor pe care le 
fac eu.” 

Lui Timsen nu-i plăcea deloc să vândă medicamente, dar 
cineva tot trebuia s-o facă, mai bine el decât altcineva, pentru 
că preţul era întotdeauna rezonabil, pe cât de rezonabil cu 
putinţă; ştia că ar fi putut face avere dacă le vindea japonezilor, 
însă n-a făcut asta niciodată, şi-a desfăcut marfa numai în lagăr 
şi cu un câştig cu totul minim, dacă te gândeşti la riscurile pe 
care trebuia să şi le asume. 

— Îţi vine să urli, a spus Timsen, când te gândeşti la toate 
transporturile alea de medicamente trimise prin Crucea Roşie 
care zac sub şoproanele din Kedah Street. 

— Pe dracu”, ăsta-i zvon. 

— Ba nu, nu este. Le-am văzut cu ochii mei, camarade. Într-o 
zi, când ne-au scos la lucru. Înţesate cu marfă de la Crucea 
Roşie: plasmă sangvină, chinină, sulfamide, de toate, de la 
podea şi până-n tavan, în lăzi nedesfăcute. Păi, şopronul ăla 
trebuie să aibă pe puţin o sută de yarzi lungime şi treizeci 
lăţime. Şi tot ce-i acolo merge numai la ticăloşii de niponi. Lasă 
transporturile să intre, asta da. Intră prin Zhongkeng, aşa mi s- 
a spus. Crucea Roşie le predă siamezilor, iar aceştia le 
transmit mai departe niponilor, toate cu destinaţia Changi, 
pentru prizonierii de război. Pe cuvântul meu, am văzut şi 
etichetele, numai că japonezii le păstrează numai pentru ei, 
maimuţoii. 

— Mai ştie cineva de chestia asta? 

— l-am raportat colonelului, el i-a spus comandantului de 
lagăr, care la rândul lui i-a spus ticălosului ăla mic - cum naiba- 
l cheamă, a, da, Yoshima - şi i-a cerut, comandantul adică, să 
ne predea medicamentele. Dar niponii i-au râs în faţă, i-au spus 
că nu-i decât un zvon şi cu asta s-a încheiat discuţia. De atunci 
nici nu ne-au mai scos la lucru în zona aceea. Mârşăvie curată! 
Nu-i drept, mai ales cu lipsa asta de medicamente... Măcar o 
parte să ne fi dat. Acum şase luni mi-a murit un prieten pentru 
că n-am putut face rost de un pic de insulină... iar eu am văzut 
lăzi întregi. Lăzi! 

Timsen şi-a răsucit o ţigară, a tuşit, a scuipat; era atât de 
furios încât a dat cu piciorul în perete, ca să se mai răcorească. 


6 Siam - denumire oficială a regatului Thailandei pînă în 1939 şi din 
1945 pînă în 1949. 


Îşi dădea seama că n-are niciun rost să-şi facă sânge rău 
degeaba. Şi, pe deasupra, nu exista nicio posibilitate să ajungă 
cineva la şopronul acela. Dar pentru englez putea să facă rost 
de antitoxină şi de sulfonamidă. „Ăsta da, pe cinstea mea, 
merită... şi am să i le dau şi pe gratis!” 

Dar 'Timsen era mult prea şmecher ca să se lase descoperit 
în faţa Împăratului. Ar fi fost o copilărie să-i dea de înţeles 
Împăratului că are şi el un punct slab pentru că acesta îl va 
folosi împotriva lui cândva, mai târziu, asta tot atât de sigur 
după cum Australia e paradisul pe pământ. „Şi pe urmă trebuie 
să-l am şi eu cu ceva la mână pe Împărat pentru afacerea cu 
diamantul. Ei, fir-ar mama lui! lar am uitat de împuţitul ăla de 
tâlhar!” 

Aşa că Timsen a pronunţat o cifră exorbitantă, apoi s-a lăsat 
convins, puţin câte puţin, să mai scadă din preţ. A cerut totuşi 
un preţ destul de piperat pentru că ştia că Împăratul are de 
unde să plătească, iar dacă-i spunea că poate obţine marfa pe 
bani mai puţini, acesta ar fi intrat la bănuială. 

— Bine, s-a învoit până la urmă Impăratul, cu un aer 
mohorât. Batem palma. 

În sinea lui însă nu era mohorât. Nu chiar atât de tare. Se 
aşteptase ca Timsen să-l jecmănească, dar, deşi preţul era mai 
mare decât ar fi vrut să dea, era totuşi destul de echitabil. 

— Durează trei zile, a precizat Timsen, ştiind bine că peste 
trei zile va fi prea târziu. 

— Am nevoie chiar în seara asta. 

— Atunci te mai costă încă cinci sutare. 

— Dar suntem prieteni! a exclamat Împăratul, sincer 
îndurerat. Zici că-mi eşti prieten şi mă jupoi de încă cinci 
procente? 

— Aşa e, camarade, a rostit trist Timsen, ferindu-şi ochii. Dar 
ştii şi tu cum vine treaba. Trei zile e tot ce pot să-ţi promit. 

— Lua-te-ar gaia să te ia! De acord. 

— Iar tratamentul mai face încă cinci sutare. 

— Cristoase! Şi asta pentru ce dracu’ o mai fi? 

Lui Timsen îi făcea multă plăcere să-l vadă pe Împărat pus 
pe jar. 

— Vezi tu, i-a explicat el pe un ton amabil, ce-ai de gând să 
faci cu doctoriile, după ce le primeşti adică? Cum ai să-l tratezi 
pe pacient? 


— Eu de unde naiba să ştiu? 

— Ai văzut? Pentru asta mai plăteşti cinci sute. Altfel, după 
cum îmi închipui eu, tu îi dai englezului doctoriile, el se duce cu 
ele la infirmerie şi-i spune primului măcelar pe care-l întâlneşte 
în cale: „Am antitoxină şi nişte sulfamide, dregeţi-mi şi mie 
nenorocita asta de mână”. Iar doctorul are să-i spună: „N-avem 
niciun fel de antitoxină, aşa că să-mi spui imediat de unde 
dracului ai furat-o”. Şi, dacă englezul nu vrea să-i spună, atunci 
îi ia frumuşel doctoriile şi i le dă vreunui împuţit de colonel 
care suferă de trânji. 

Cu o mişcare îndemânatică, a scos pachetul de ţigări din 
buzunarul Împăratului, s-a servit. 

— Şi încă ceva, a mai adăugat el, vorbind acum cu toată 
seriozitatea. Trebuie să găseşti un loc unde să poată fi îngrijit 
separat. Să stea culcat. La unii antitoxina asta dă nişte reacţii 
tare păcătoase. Şi să fim înţeleşi că nu-mi iau răspunderea dacă 
tratamentul dă greş. 

— Dacă ai antitoxină şi sulfonamidă, ce dracu’ mai poate sa 
dea greş? 

— Unii nu rezistă. Asta provoacă vărsături. Nasol de tot. Pe 
urmă, s-ar putea să nu-şi mai facă efectul. Depinde de 
cantitatea de toxine care i-a pătruns deja în organism, l-a 
lămurit Timsen, ridicându-se în picioare. Ne vedem mai pe 
seară. A, da, şi instrumentarul te mai costă încă cinci sute. 

— Ce instrumentar, pentru numele lui Cristos? a explodat 
Împăratul. 

— Seringi, bandaje, săpun... Tu pe ce lume trăieşti? s-a 
arătat aproape scârbit Timsen. Credeai că antitoxina e un fel de 
supozitor pe care i-l bagi undeva şi gala? 

Împăratul s-a uitat lung, cu o mutră acră, în urma lui 
Timsen; îi venea să se ia la palme. „Te-ai crezut mare şmecher 
că ai aflat leacul cangrenei pe un preţ de-o ţigară şi pe urmă, 
cap-pătrat, uiţi să întrebi ce faci cu doctoriile alea după ce pui 
mâna pe ele! La naiba, ce mai contează acum! Târgul e făcut, 
ne-am înţeles şi la bani. lar Peter poate scapă cu mâna 
întreagă. În definitiv, nici preţul nu-i exagerat.” 

Pe urmă Împăratul şi-a amintit de hoţul cu mutră de 
nevăstuică şi i-a mai venit inima la loc. Da, putea fi foarte 
mulţumit de cum i-a mers în ziua aceea. 


Capitolul 20 

În seara aceea Peter Marlowe şi-a cedat porţia de mâncare. 
Nu i-a dat-o lui Mac sau lui Larkin, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci lui 
Ewart. Ştia că, dacă împarte mâncarea în unitatea lui, ceilalţi 
doi l-ar fi obligat să le dezvăluie adevărul. Şi n-avea niciun rost 
să le spună. 

Ceva mai devreme, după-amiaza, ameţit de durere şi de 
groază, se dusese să-l vadă doctorul Kennedy. Iar a fost cât pe 
ce să înnebunească de suferinţă când i-a smuls pansamentul Pe 
urmă doctorul i-a spus fără menajamente: 

— Otrava a trecut dincolo de cot. Pot să amputez şi sub cot, 
dar ar fi o pierdere de vreme. Mai bine facem operaţia într-o 
singură repriză. Îţi mai rămâne un ciot bunişor, de cel puţin 
cinci inci de la umăr în jos. Destul ca să ţi se poată monta un 
braţ artificial. Chiar prea destul, a repetat gânditor Kennedy, 
lipindu-şi palmele după cum îi era obiceiul. Nu mai pierde 
timpul, Marlowe, a râs el scurt şi a adăugat: Domani e troppo 
tardi, iar când Peter Marlowe s-a uitat năuc la el, i-a explicat 
sec: Mâine va fi prea târziu. 

Cu chiu, cu vai, împleticindu-se, Peter Marlowe a ajuns la 
baracă, s-a culcat în patul lui, lăsându-se cuprins de frică. Pe 
urmă a venit masa de seară şi i-a cedat porţia lui Ewart. 

— Crezi că ai febră? i-a zâmbit Ewart, fericit că s-a ales cu o 
porţie suplimentară. Ai nevoie de ceva? 

— Să mă laşi în pace, doar atât! s-a întors Peter Marlowe cu 
spatele la el. 

După un timp, s-a sculat şi a ieşit din baracă; regreta acum 
că, ceva mai devreme, consimţise să joace un bridge cu Mac, 
Larkin şi părintele Donovan, măcar un ceas sau două. „Eşti un 
tâmpit, şi-a spus cu amărăciune. Trebuia să rămâi în pat până 
se face vremea să treci prin reţeaua de sârmă ghimpată şi să iei 
banii.” Ştia însă că nu ar fi putut să zacă acolo ore în şir în 
aşteptarea momentului potrivit. Era mai bine să aibă ceva de 
făcut. 

— Salut, camarade! şi-a încreţit Larkin buzele în chip de 
zâmbet. 

Peter Marlowe nu i-a răspuns. S-a aşezat posac în pragul 
uşii. Mac a scăpat o privire spre Larkin care a ridicat uşor din 
umeri, neobservat. 


— Peter, a început Mac pe un ton vesel, cam forţat, primim 
ştiri tot mai bune pe zi ce trece, nu-i aşa? Nu mai trece mult şi 
scăpăm cu toţii de-aici. 

— Aşa e! l-a sprijinit Larkin. 

— Sunteţi cu capul în nori, zău aşa! N-o să scăpăm niciodată 
de la Changi. 

Peter Marlowe n-a vrut ca vorbele să-i sune strident, dar nu 
s-a mai putut stăpâni. Îşi dădea seama că i-a întristat pe 
amândoi, dar n-a făcut nimic să-i împace. Era obsedat de ciotul 
de cinci inci lungime. I-a trecut un fior rece pe şira spinării, l-a 
străpuns până la încheietura picioarelor. „Cum naiba mai poate 
oare să mă ajute King? Cum? Fii realist. Dacă ar fi fost vorba de 
braţul lui King, ce-aş putea face eu, oricât de mult aş ţine la el? 
Nimic. Mai bine să priveşti adevărul în faţă, Peter. Ori îţi 
amputează braţul, ori mori. Simplu. Şi, dacă stai să judeci bine, 
parcă nu-ţi vine să mori. Încă nu. Dacă tot te-ai născut, eşti 
obligat să trăieşti. Cu orice preţ. Da, şi-a zis mai departe Peter 
Marlowe, trebuie să priveşti lucrurile în mod realist. King nu 
poate face nimic, chiar nimic. Nici nu mai era cazul să-l 
necăjeşti degeaba. Asta-i bătaia ta de cap, nu a lui. Acum totul 
e să iei banii de acolo, să i-i pui în braţe, pe urmă te duci la 
infirmerie, te întinzi pe masă şi-i laşi să-ţi reteze mâna.” 

Au rămas aşa multă vreme - el, Mac şi Larkin - în aerul fetid 
al inserării. 'Tăcuţi. Când a apărut şi părintele Donovan, l-au 
obligat să mănânce puţin orez cu blachang. L-au pus să 
mănânce chiar atunci, pentru că altfel ar fi împărţit cu alţii, aşa 
cum făcea mai în fiecare zi cu porţia lui. 

— Sunteţi foarte drăguţi cu mine, le-a mulţumit Donovan, 
adăugând apoi cu o lucire vicleană în ochi: Acum, dacă mai şi 
recunoaşteţi că aţi rătăcit pe cărări greşite şi treceţi pârleazul 
pe partea dreptei credinţe, am să pot spune că am avut o seară 
bună. 

Mac şi Larkin au râs împreună cu el. Peter Marlowe nu a 
râs. 

— Ce-i cu tine, Peter? l-a întrebat Larkin, niţel iritat. Toată 
seara te-ai purtat precum câinele dingo după ce-a dat cu fundul 
gol prin mărăcini. 

— Se întâmplă să mai fie omul şi fără chef, s-a grăbit să 
intervină Donovan ca să acopere momentul de tăcere încordată. 
Pe cinstea mea, ştirile sunt foarte bune, nu-i aşa? 


Numai Peter Marlowe se simţea în afara aurei de prietenie 
care domnea în micuta încăpere. Îşi dădea seama că prezenţa 
lui începe să devină enervantă, dar nu putea face nimic. Nimic. 

Au început jocul. Părintele Donovan a deschis cu două pici. 

— Pas, a mormăit Mac. 

— Trei carale, a anunţat Peter Marlowe. 

Dar în aceeaşi clipă i-a părut rău pentru că licitase ca un 
nătâng; spusese „carale” când ar fi trebuit să spună „cupe”. 

— Pas, a rostit apăsat Larkin. 

Acum îi părea rău că venise cu propunerea să facă o partidă. 
Nu avea niciun farmec. Ba chiar deloc. 

— Trei pici, a declarat părintele Donovan. 

— Pas. 

— Pas, a spus şi Peter Marlowe. Ceilalţi au ridicat miraţi 
ochii spre el. 

— Ar trebui să ai mai multă credinţă..., i-a surâs părintele 
Donovan. 

— Mi-e lehamite de credinţă! 

Vorbele au fost rostite voit brutal, cu încrâncenare. 

— Iartă-mă, Peter, am vrut doar să... 

— Ascultă aici, Peter, l-a întrerupt cu asprime Larkin. Doar 
pentru că te-ai sculat azi cu fundul în sus... 

— Am dreptul să am o părere şi consider că a fost o glumă 
proastă, i-a retezat vorba Peter Marlowe, s-a întors apoi furios 
spre Donovan. Dumneata îţi închipui că, dacă te sacrifici dându- 
le altora din mâncarea dumitale şi dormind în barăcile trupei, 
asta îţi dă dreptul să te erijezi în cine ştie ce autoritate! 
Credinţa dumitale e un mare zero! Ce-ţi oferă? Nimic! Credinţa 
e doar ceva pentru copii... la fel ca şi Dumnezeu. Ce mama 
dracului poate face El? Dacă e vorba să facă ceva cu adevărat... 
Spune! Ce? 

Mac şi Larkin au rămas cu ochii la Peter Marlowe de parcă 
acum îl vedeau pentru prima dată. 

— El poate da alinare, a răspuns părintele Donovan care ştia 
despre cangrenă; ştia el multe lucruri pe care şi-ar fi dorit să 
nu le ştie. 

Peter Marlowe şi-a trântit cărţile pe masă. 

— Tâmpenii! a zbierat el ca scos din minţi. Ştii bine că-i o 
tâmpenie. A, şi încă ceva, pentru că tot suntem la subiectul 


ăsta. Dumnezeu! Ştii ceva? Cred că Dumnezeu e un maniac, un 
sadic, un scelerat setos de sânge, un... 

— Tu chiar ai înnebunit de tot, Peter? a ridicat tonul Larkin. 

— Nu, n-am înnebunit. Uitaţi-vă şi voi la Dumnezeu, urla 
acum Peter Marlowe cu obrazul schimonosit de ură. Nu e-n El 
decât răutate... dacă există într-adevăr un Dumnezeu. Amintiţi- 
vă de toate vărsările de sânge comise în numele Domnului! i-a 
strigat el în faţă lui Donovan. De Inchiziţie îţi mai aminteşti? 
Mii şi mii de oameni arşi pe rug şi ucişi în chinuri în numele 
Lui! De sadicii catolici, nu de alţii! Şi nici nu mai vrem să ne 
gândim la milioanele de azteci, de incaşi, de indieni nefericiţi... 
La protestanții care i-au ars şi i-au sfârtecat pe catolici, iar 
catolicii pe evrei şi pe mahomedani, şi iar pe evrei, pe 
mormoni, pe quakeri“ şi cine mai ştie pe cine, într-o 
nesfârşită baie de sânge... Ucide, torturează, dă foc! Atâta 
vreme cât invoci numele lui Dumnezeu, ai tot dreptul s-o faci. 
Câtă făţărnicie! Aşa că să nu-mi vorbeşti mie de credinţă! Nu 
înseamnă nimic! 

— Şi totuşi te încrezi în Împărat, a spus încet părintele 
Donovan. 

— Bănuiesc acum c-ai să-mi spui că el e unealta lui 
Dumnezeu? 

— S-ar putea să fie. Eu nu sunt vrednic să ştiu. 

— Am să-i comunic chestia asta, a râs isteric Peter Marlowe. 
Are să se tăvălească de râs! 

— Ascultă, Marlowe! s-a ridicat în picioare Larkin, 
tremurând de indignare. Ori îţi ceri scuze imediat, ori pleci de- 
aici! 

— Nu-ţi fie teamă, „domnule” colonel! i-a întors-o Peter 
Marlowe. Plec! s-a ridicat plin de ură faţă de ei, dar mai ales 
faţă de sine însuşi. Ascultă, părinte, eşti caraghios! Şi fustele 
astea sunt un caraghioslâc. Amândoi sunteţi nişte bancuri 
proaste: dumneata şi cu Dumnezeu. Şi nu-L slujeşti pe 
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este una cu diavolul. Eşti 
slujitorul Necuratului! 


66 Sectă derivată din creştinism, fondată în Statele Unite de Joseph 
Smith la 1830. 
67 Sectă neoprotestantă, fondată în Anglia de George Fox pe la 1630. 


A luat o mână de cărţi de pe masă. I le-a aruncat în fată 
părintelui Donovan şi s-a năpustit ca un apucat afară. În 
noapte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce i-o fi căşunat lui Peter? a 
spart după un timp Mac tăcerea îngheţată. 

— Pentru numele Lui..., a murmurat plin de milă părintele 
Donovan. Peter are cangrenă. Trebuie să-i amputeze astăzi 
braţul, altfel moare. Aţi putut vedea şi voi dârele acelea roşii, 
mai sus de cot. 

— Cum?! 

Larkin a rămas împietrit, cu ochii la Mac. Apoi s-au sculat 
amândoi deodată şi au pornit în grabă spre uşă. Părintele 
Donovan i-a chemat înapoi din prag. 

— Staţi! Voi tot nu puteţi face nimic. 

— La naiba, trebuie să găsim ceva..., s-a oprit în loc Larkin. 
Sărmanul băiat... şi eu care-am crezut... săracul de el... 

— N-avem nimic de făcut, decât să aşteptăm. Decât să ne 
păstrăm credinţa şi să ne rugăm. Poate că-l ajută Împăratul, 
dacă poate, a adăugat ostenit părintele Donovan. Împăratul 
este singurul om care ar putea face ceva. 


Peter Marlowe a intrat clătinându-se în baraca americanilor. 

— Mă duc acuma după bani, a mormăit el către King. 

— Eşti nebun? E prea multă lume pe-afară. 

— Să-i ia dracul pe toţi! i-a răspuns supărat Peter Marlowe. 
Vrei banii sau nu-i mai vrei? 

— Ia loc. Stai jos! 

King l-a silit să se aşeze pe marginea patului, i-a dat o ţigară, 
l-a îndemnat să bea o gură de cafea, iar în tot timpul acesta îşi 
spunea: „Doamne, câte trebuie să pătimească omul ca să scoată 
un câştig!” I-a explicat cu răbdare lui Peter Marlowe că trebuie 
să aibă mintea trează, că totul va fi în ordine, că treaba cu 
doctoriile e ca şi rezolvată... După vreo oră Peter Marlowe era 
ceva mai calm, cel puţin vorbea coerent. Dar King îşi dădea 
seama că a pierdut contactul cu el. Îl vedea că dă din cap din 
când în când, dar în adâncul fiinţei ştia că Peter Marlowe e 
dincolo de puterea lui de pătrundere, iar dacă e dincolo de el 
înseamnă că e dincolo de oricine. 


— Acum e timpul, nu? a întrebat Peter Marlowe aproape orb 
de suferinţă, conştient că, dacă nu se ridică în clipa aceea, n-o 
să mai poată porni niciodată. 

Împăratul ştia că e încă prea devreme ca să poată ieşi din 
lagăr în siguranţă, dar îşi dădea seama şi că nu-l mai poate ţine 
în baracă. S-a hotărât brusc, a trimis oameni de pază în toate 
direcţiile. În câteva minute toată zona era supravegheată. Max 
îl pândea pe Grey, care era la el în baracă, în pat. Byron Jones 
III îl pândea pe Timsen. lar Timsen era în latura dinspre nord, 
lângă poartă, aştepta să-i vină medicamentele comandate; 
băieţii lui Timsen, altă sursă de pericol, patrulau fără încetare 
în tot perimetrul lagărului, căutând cu disperare să pună mâna 
pe cei care le-au răpit inelul. 

Împăratul şi Tex l-au urmărit din ochi pe Peter Marlowe cum 
iese din baracă, păşind ca un strigoi, cum trece de potecă şi o 
ia spre şanţul de scurgere. S-a clătinat pe margine, a păşit 
peste el şi s-a îndreptat cu pas şovăit drept spre reţeaua de 
sârmă ghimpată. 

— Maica Ta, Doamne, a suspinat Tex. Nu pot să mă uit! 

— Nici eu, l-a îngânat Împăratul. 

Cu mintea împăienjenită de durere, bâjbâind ca prin ceaţă. 
Peter Marlowe se chinuia să-şi concentreze privirea asupra 
reţelei de sârmă ghimpată. Se ruga acum să-l lovească un 
glonte. Suferinţa era mai presus de închipuire, mai mult decât 
poate să îndure un om. Dar glontele nu venea, aşa că a păşit 
mai departe, fără să se aplece, fără să se ferească. S-a 
împleticit chiar în preajma gardului, s-a ţinut de sârmă ca să-şi 
recapete echilibrul. Când a dat să se aplece ca să treacă printre 
sârme, a gemut încetişor şi s-a prăbuşit cu capul înainte, 
cufundându-se în smârcurile Infernului. 

Împăratul şi Tex au venit în fugă până la gard şi l-au târât 
spre potecă, în afara zonei interzise. 

— Ce-a păţit? i-a întrebat cineva din întuneric. 

— Cred că s-a ţăcănit la cap, o fi de la soare, i-a răspuns 
Împăratul. Hai, Tex, să-l ducem în baracă. 

L-au cărat pe braţe până la baracă, l-au culcat în patul lui 
King. Pe urmă Tex a plecat în grabă să retragă santinelele şi 
situaţia din baracă a revenit la normal, cu un singur om de pază 
afară. 


Peter Marlowe zăcea în nesimţire, gemea, bâiguia ceva în 
delir. După un timp şi-a revenit din leşin. A strigat ceva şi a 
încercat să se dea jos din pat, dar n-a mai avut putere. 

— Ia asta, i-a spus grijuliu King, dându-i să înghită patru 
aspirine. Stai liniştit, îndată o să-ţi fie mai bine. 

li tremurau şi lui mâinile când i-a dat să bea apă. „Fir-ar 
mama lui a dracului, se zbuciuma el acum în gând, dacă Timsen 
nu se arată în seara asta cu doctoriile, atunci Peter n-o mai 
scoate la capăt, iar dacă se prăpădeşte, eu cum naiba mai 
găsesc banii ăia? Fir-ar să fie!” 

Când Timsen a venit, în sfârşit, Împăratul era cu nervii ia 
pământ. 

— Salut, camarade! 

Timsen era şi el iritat. Stătuse de pază lângă poarta 
principală ca să-i asigure acoperirea celui mai bun prieten al lui 
până ce acesta a trecut prin sârma ghimpată şi s-a furişat până 
în căsuţa doctorului japonez, care era la doar cincizeci de yarzi 
şi nu prea departe de biroul lui Yoshima, dar şi mai aproape de 
corpul de gardă, destul să pună la grea încercare nervii cei mai 
tari. Dar australianul izbutise să se strecoare nevăzut înăuntru 
şi iar afară, iar Timsen, cu toate că ştia bine că nu-i pe lume hoţ 
mai iscusit decât un australian pornit să-şi scoată un ce câştig, 
chiar şi aşa tot l-au trecut toate năduşelile până când omul a 
venit cu bine înapoi în lagăr. 

— Unde facem treaba? a întrebat el grăbit. 

— Aici. 

— Bine. Pune nişte oameni de pază, să fim siguri. 

— Unde e sanitarul? 

— Eu sunt primul, i-a răspuns prudent Timsen. Steven n-a 
putut să vină acum. Data viitoare vine el. 

— Eşti sigur că le pricepi? 

— Mai bine fă dracului niţică lumină! s-a răstit la el Timsen. 
Sigur că mă pricep. Ai pus nişte apă la fiert? 

— Nu. 

— Atunci pune-o naibii să fiarbă! Voi, yankeii, chiar de nimic 
nu sunteţi în stare? 

— Ia mai tacă-ţi fleanca! 

Împăratul i-a făcut semn lui Tex, acesta a pus o gamelă cu 
apă pe reşou. Timsen a desfăcut trusa chirurgicală, a întins pe 
masă un prosopel. 


— Dracu” să mă ia, s-a minunat Tex. În viaţa mea n-am văzut 
un lucru atât de curat. E aproape albastru de alb cee! 

Timsen a scuipat printre dinţi, s-a spălat îndelung pe mâini 
folosind un săpun neînceput, a pus la fiert seringa şi celelalte 
instrumente. Pe urmă s-a aplecat deasupra lui Peter Marlowe. 
L-a lovit uşor, de câteva ori, cu palma peste faţă. 

— Hei, camarade! 

— Da, a îngăimat abia auzit Peter Marlowe. 

— Acum am să-ţi curăţ rana, bine? 

Peter Marlowe a încercat să se concentreze. 

— Cum? 

— Îţi fac injecție cu antitoxină... 

— Trebuie să mă duc la infirmerie, a bâiguit ca un beţiv 
Peter Marlowe. Am venit să... să-mi tăiaţi mâna... Când vă spun 
că... 

Şi-a pierdut iar cunoştinţa. 

— Poate-i mai bine aşa, a spus Timsen. 

După ce s-a răcit seringa sterilă, Timsen i-a făcut o injecție 
cu morfină. 

— Trebuie să mă ajuţi, s-a întors el brusc spre Împărat. 
Măcar vezi dracului să nu-mi intre sudoarea în ochi! 

Supus, Împăratul s-a dus să ia un prosop curat. Timsen a 
aşteptat să-şi facă injecţia efectul, apoi a dat jos repede 
pansamentul vechi şi a dezgolit rana. 

— Doamne Dumnezeule! 

Toată zona rănii era tare umflată, cu o tentă vânătă, verzuie 
pe alocuri. 

— Mă tem că-i prea târziu, a suspinat Timsen. 

— Nu mă mai mir deloc, a spus Împăratul, că amărâtul a 
luat-o razna de tot. 

Strângând din dinţi, Timsen a îndepărtat cu grijă porțiunile 
de piele putredă de la suprafaţă, a curăţat plaga în profunzime, 
a spălat-o cât a putut de bine. Pe urmă a presărat praf de 
sulfonamidă peste carnea vie, i-a aplicat un pansament strâns. 
După ce a terminat, s-a îndreptat de şale şi a oftat adânc. 

— Mi-a înţepenit spinarea de tot! a declarat el satisfăcut, s-a 
uitat lung la bandajul imaculat, apoi i-a spus Împăratului: Ai o 
bucată de cârpă? 


Împăratul a luat din cui o cămaşă, i-a întins-o. Timsen a rupt 
o mânecă, a făcut-o fâşii pe care le-a înfăşurat pe deasupra 
pansamentului proaspăt. 

— Asta pentru ce dracu' o mai faci? l-a întrebat năucit 
Împăratul. 

— Camuflaj, l-a lămurit Timsen. Sau îţi închipui că ar putea 
să se plimbe prin lagăr cu un bandaj nou şi frumuşel la mână şi 
să nu-l întrebe vreun doctor curios sau, şi mai rău, vreun poliţai 
de unde naiba a făcut rost de el? 

— A, da, acum înţeleg. 

— Bun, înseamnă că faci progrese! £ 

Împăratul s-a făcut că nu bagă în seamă înţepătura. Îi venea 
şi acum rău de la stomac gândindu-se la cum arăta mâna lui 
Peter Marlowe şi la cum mirosea, la tot sângele ăla şi la 
pansamentul năclăit de puroi de pe podea. 

— Hei, Tex, aruncă dracului împuţiciunea aia. 

— Cine, eu? De ce să... 

— Am spus s-o arunci! 

Tex a luat cu scârbă bandajul de jos, a ieşit cu el afară. A 
făcut o gropiţă cu vârful piciorului în pământul moale, l-a 
îngropat şi abia atunci i s-a făcut rău. Când s-a întors în baracă 
a spus doar atât: 

— Slavă Domnului că nu trebuie să fac asta în fiecare zi. 

Cu degetele tremurânde, Timsen a umplut iar seringa, s-a 
plecat asupra braţului lui Peter Marlowe. 

— Trebuie să mă urmăreşti cum fac. Uită-te, ce mama 
dracului faci tu acolo! a mârâit el, văzându-l pe Împărat că 
întoarce capul. Dacă nu vine Steven, s-ar putea să trebuiască să 
i-o faci tu. Se injectează intravenos, corect? Întâi dibuieşti 
vena. Pe urmă înfigi acul în ea şi-l tragi doar un pic înapoi, cât 
să intre un firişor de sânge în seringă. Ai văzut? Atunci eşti 
sigur că acul a prins vena. Când te-ai asigurat, începi uşurel să 
împingi antitoxina înăuntru. Dar nu te grăbeşti! Cam trei 
minute pentru un centimetru cub. 

Împăratul s-a uitat îngreţoşat până ce Timsen a tras acul 
afară şi a apăsat o bucăţică de vată pe locul înţepăturii. 

— La naiba, a mormăit Împăratul. Niciodată n-am să fiu în 
stare. 

— Dacă vrei să moară, n-ai decât! i-a tăiat-o scurt Timsen; 
era şi el năduşit tot, îi era greață. Şi când te gândeşti că taică- 


meu vroia să mă fac doctor! a exclamat el, apoi l-a împins brusc 
pe King la o parte şi s-a aplecat peste marginea ferestrei, 
cuprins de o criză violentă de vomă. Fă-mi şi mie o cafea. Merit, 
nu? 

Peter Marlowe s-a mişcat în pat, doar pe jumătate treaz. 

— Ai să te faci bine, camarade. Înţelegi ce-ţi spun eu? i-a 
spus 'Timsen cu blândeţe. 

Lui Peter Marlowe încă nu-i revenise vederea; a dat din cap 
că da, înţelege şi a ridicat braţul. Câteva clipe s-a uitat la el 
neîncrezător, pe urmă a gângăvit buimac: 

— Ce-i... ce s-a-ntâmplat? Văd că... mai e... îl mai am! 

— Sigur că-l mai ai, i-a spus mândru King. Te-am doftoricit 
noi. Antitoxină... tot tacâmul. Eu şi cu Timsen! 

Peter Marlowe a rămas cu ochii la el, mişca din buze, dar nu 
putea scoate nici, un cuvânt. Abia într-un târziu a izbutit să 
şoptească: 

— Îl mai am... încă. 

Şi-a folosit mâna dreaptă ca să pipăie braţul care nu mai 
trebuia să fie acolo, dar era. Şi când s-a convins că nu visează, 
s-a lăsat pe spate, lac de sudoare, şi a izbucnit în plâns. Câteva 
minute mai târziu a adormit. 

— Auzi, sărmanul fraier, a spus Timsen. Probabil că s-a 
crezut pe masa de operaţie. 

— Acum cât timp nu-şi revine-n simţiri? 

— Cam încă două ceasuri. Ascultă, trebuie să i se facă o 
injecție la fiecare şase ore până ies toate toxinele din el. Asta 
face în total cam patruzeci şi opt de ore. În fiecare zi trebuie 
schimbat pansamentul. Şi altă sulfonamidă de fiecare dată. Dar 
asta trebuie să ţii minte în primul rând: injecţiile să fie făcute la 
fix! Şi să nu te mire dacă varsă tot ce are-n el. Are să aibă sigur 
o reacţie. Cam rea. Prima doză i-am dat-o cam mărişoară. 

— Crezi că se face bine? 

— La asta îţi dau răspunsul peste zece zile. 

Timsen şi-a strâns trusa la loc, a făcut separat un pacheţel 
cu prosopul, săpunul, seringa, antitoxina şi praful de 
sulfonamidă. 

— Acum hai să facem socotelile, bine? 

Împăratul a scos pachetul de ţigări pe care i-l dăduse 
Shagata. 

— O ţigară? 


— Mersi. 

După ce şi-au aprins ţigările, Împăratul a spus pe un ton 
neutru: 

— Putem face plata când încheiem afacerea cu diamantul. 

— A, nu, camarade. Eu când livrez marfa, primesc şi banii. 
N-are nimic una cu alta, i-a răspuns rece Timsen. 

— Nu-i niciun necaz dacă mai aştepţi o zi sau două. 

— Ai bani destui şi încă-n plus numai din câştigul tău..., s-a 
oprit el scurt din vorbă, dându-şi seama deodată care este 
adevărul. Oho-ho! a râs el vesel, făcând cu degetul spre Peter 
Marlowe. N-ai banii până nu ţi-i aduce camaradul, aşa-i? 

Împăratul şi-a scos ceasul de la mână. 

— Dacă vrei, poţi să-l păstrezi drept garanţie. 

— A, nu, camarade, am toată încrederea. Ei bine, s-a uitat el 
la Peter Marlowe, s-ar părea că multe depind de tine, băiete. 

Când s-a întors iar spre Împărat avea în ochi o lucire 
poznaşă. 

— Asta mai îmi dă şi mie ceva timp, nu? 

— Cum adică? a întrebat nevinovat King. 

— Hai, las-o moartă, camarade. Ştii doar că mi s-a furat 
inelul. În tot lagărul tu eşti singurul care poate să mijlocească 
vânzarea. Dacă aş fi putut eu, crezi că te mai băgăm în afacere? 
i-a zâmbit Timsen ca un îngeraş. Aşa că asta îmi dă şi mie timp 
să găsesc hoţul, corect? Fără bani nu-l lasă el din mână, aşa-i? 
Nu-i dai banii, nu-ţi dă marfa. 

Timsen a mai stat puţin pe gânduri, apoi a spus într-o doară: 

— Sigur, ai putea să mă anunţi când vine ticălosul ăla să ţi-l 
ofere... în definitiv, îmi aparţine, nu? 

— Corect, a confirmat Împăratul, la fel de zâmbitor. 

— Dar n-ai s-o faci, a oftat Timsen. Ce mai adunătură de 
tâlhari ordinari! 

S-a aplecat iar spre Peter Marlowe, i-a luat pulsul. 

— Hm, a făcut el meditativ. Pulsul i-a mai crescut. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, Tim. 

— Pentru nimic, camarade. Am şi eu interesul să trăiască 
puştanul ăsta, nu? Şi am de gând să-l păzesc precum ochii din 
cap. Corect? 

A mai râs o dată şi s-a dus. 


Împăratul se simţea sleit de puteri. După ce şi-a mai făcut o 
cafea s-a simţit ceva mai bine, şi-a pus picioarele pe alt scaun şi 
a aţipit. 

Parcă l-a scuturat cineva; s-a trezit brusc, s-a uitat spre pat. 
Peter Marlowe era cu ochii deschişi, îl privea. 

— Hello, a spus cu glas slab Peter Marlowe. 

— Cum te simţi? 

King s-a ridicat să-şi dezmorţească oasele, a venit mai 
aproape. 

— Sinistru. Îmi vine să vărs tot timpul. Ştii acum... nici n-am 
cuvinte să... 

King a aprins ultima ţigară din pachetul de „Kooa”, i-a pus-o 
între buze. 

— O meriţi, prietene. 

Când Peter Marlowe a mai prins ceva puteri, King i-a 
povestit despre tratament şi despre ce mai trebuie făcut. 

— Singurul loc potrivit ar fi bungalovul colonelului. Mac ar 
putea să mă trezească şi să mă ajute să ajung până acolo de la 
baracă. În restul timpului am să stau în culcuşul meu. 

S-a făcut deodată verde la faţă. King i-a ţinut ligheanul. 

— Cred că-i mai bine să mi-l laşi pe-aproape. lartă-mă, dar... 
O, Doamne! a făcut îngrozit Peter Marlowe, amintindu-şi. Banii! 
I-am adus? 

— Nu. Ai căzut lat de partea asta a gardului. 

— Mi-e frică, zău, că în noaptea asta n-am să fiu în stare. 

— Nu-i nicio grabă, Peter. Când ai să te simţi mai bine. N- 
are rost să rişti aiurea. 

— Asta nu-ţi încurcă rosturile? 

— Nu. Nu-ţi face tu griji din cauza asta. 

Lui Peter Marlowe iar i s-a făcut rău; când şi-a mai revenit 
arăta total răvăşit. 

— Caraghios lucru, a spus el, ştergându-şi lacrimile de pe 
obraji. Am avut un vis ciudat. Se făcea că m-am dondănit 
groaznic cu Mac, colonelul şi moş Donovan. Zău că mă bucur 
că n-a fost decât un vis, a şoptit el, încercând să se ridice 
sprijinindu-se în braţul cel bun, dar n-a izbutit, a căzut la loc. 
Vrei să mă ajuţi să mă scol de-aici? 

— Ai tot timpul. De abia s-a dat stingerea. 

— Camarade! s-a auzit de afară. 


Împăratul a sărit la fereastră, încercând să pătrundă 
întunericul cu privirea. Abia a desluşit, lipit de perete, conturul 
neclar al omului-nevăstuică. 

— Mai repede. Am piatra la mine. 

— Trebuie să mai aştepţi, i-a spus Împăratul. Nu-ţi pot da 
banii decât peste două zile. 

— Aşa? Vrei să mă duci cu... 

— Ascultă, stârpitură, dacă vrei să mai aştepţi două zile, 
minunat! Dacă nu, du-te dracului! 

— Bine atunci, două zile. 

A mai tras o înjurătură murdară şi s-a topit în noapte. 

Împăratul a ascultat cum se îndepărtează zgomotul paşilor 
iar după câteva clipe a auzit alţi paşi pornind repede în 
urmărire. Apoi linişte, întreruptă doar de ţârâitul greierilor. 

— Ce-a fost acolo? a întrebat Peter Marlowe. 

— Nimic. 

Împăratul se întreba însă în sinea lui dacă omul a reuşit să 
scape. Ştia bine că, orice s-ar întâmpla, diamantul tot va ajunge 
în mâna lui. Atâta vreme cât el are banii. 


Capitolul 21 

Timp de două zile Peter Marlowe s-a zbătut intre viaţă şi 
moarte. Dar vroia să trăiască. Şi a rămas în viaţă. 

— Peter! 

Era Mac, venise să-l trezească. 

— Tu erai, Mac? 

— E timpul. 

Mac l-a ajutat să se dea jos din pat, au şontâcăit amândoi 
până la trepte, le-au coborât cu greu, tânărul sprijinit de 
bătrân, şi au pornit încet mai departe prin întuneric spre 
bungalov. 

Steven era deja acolo, îi aştepta. Peter Marlowe s-a întins în 
patul lui Larkin, s-a pregătit să îndure iar chinul injecţiei. A 
trebuit să-şi muşte buzele ca să nu ţipe. Steven era priceput şi 
atent, dar acul era prea tocit. 

— Gata-a, a rostit Steven cu glas cântat. Acum să-ţi luăm 
temperatura. 

I-a pus termometrul, apoi a desfăcut pansamentul şi s-a uitat 
la rană. Nu mai era atât de umflată ca înainte, culoarea vânătă- 
verzuie dispăruse, pe toată suprafaţa plăgii se formase o coajă 
subţire. Steven a mai presărat un praf de sulfonamidă peste 
rană. 

— Foarte bine, bravo. 

Steven era mulţumit de reuşita tratamentului, dar în restul 
zilei n-avusese decât necazuri. „Ah, sergentul Flaherty, şi-a zis, 
ce om nespălat şi rău la suflet! Ştie că nu pot suferi corvoada 
asta şi tot mă pune s-o fac, de, fiecare dată.” 

— Nasol! a spus el cu glas tare, fără să-şi dea seama. 

— Ce anume? 

Toţi trei, Mac, Larkin şi Peter Marlowe, s-au întors 
îngrijoraţi spre el. 

— Spui că nu-i în regulă cu mâna? a întrebat Peter Marlowe 
cu voce spartă. 

— A, ba da, dragă. Mă gândeam la altceva. Acum ia să-ţi 
vedem temperatura..., a spus Steven, i-a scos termometrul şi i-a 
zâmbit lui Peter Marlowe după ce l-a citit. Normală. Doar cu o 
gradaţie peste normal adică, dar asta chiar că nu contează. Ai 
avut noroc, mare noroc, a adăugat el, arătându-i sticluţa goală. 
S-a terminat, ţi-am făcut ultima injecție. 

Apoi Steven i-a luat pulsul. 


— Foarte bine, a decretat el, pe urmă s-a uitat la Mac. N- 
aveţi un prosop? 

Mac i-a adus prosopul, Steven l-a împăturit frumos, l-a 
stropit cu apă rece şi l-a pus în chip de compresă pe fruntea lui 
Peter Marlowe. 

— Am mai găsit la noi hapurile astea, a spus el sfios, 
întinzându-i două aspirine. Îţi mai alină durerea, dragă. Acum 
trebuie să te odihneşti un timp. 

S-a ridicat, şi-a netezit sarongul pe coapse, apoi s-a întors 
spre Mac. 

— Eu nu mai am nimic de făcut. Este foarte slăbit. Ar trebui 
să-i daţi o supă, ceva... Şi ouă, cât se poate de multe. Să aveţi 
grijă de el, a spus rugător Steven, uitându-se iar la obrazul supt 
al lui Peter Marlowe. Trebuie să fi pierdut vreo cincisprezece 
livre în ultimele două zile, periculos de mult la greutatea lui, 
săracul băiat. Abia dacă mai are cincizeci de kilograme, ceea 
ce, pentru înălţimea lui, e cam puţin. 

— Aş vrea... ă-ă, vrem să-ţi mulţumim Steven, a spus puţin 
cam ursuz Larkin. Îţi suntem recunoscători pentru ce ai făcut. 
Sigur, îţi dai şi tu seama că... 

— Mă bucur întotdeauna dacă pot fi de folos cu ceva, i-a 
surâs Steven, aranjându-şi o şuviţă de păr care-i căzuse pe 
frunte. 

Mac i-a aruncat o privire scurtă lui Larkin. 

— Dacă tu crezi, Steven, că am putea face ceva pentru tine, 
totul e să ne spui. 

— Sunteţi foarte amabil. Amândoi sunteţi atât de... amabili, 
a spus sfios Steven, admirându-l pe colonel, sporindu-le 
amândurora starea de jenă, jucându-se cu amuleta-iconiţă a 
sfântului Cristofor pe care o purta la gât. Dacă aţi putea găsi pe 
cineva care să facă de corvoadă la latrine mâine în locul meu, 
atunci... aş face orice... Chiar orice. Nu pot să suport mirosul... 
şi gândacii. Mă dezgustă. Credeţi că s-ar putea? 

— Bine, Steven, a spus acru Larkin. 

— Ne vedem mâine la prima oră, a mormăit Mac, dându-se 
la o parte din calea lui Steven. 

Larkin n-a izbutit să se ferească îndeajuns de repede şi 
Steven a apucat să-l cuprindă uşor, din mers, pe după talie. 

— Noapte bună, dragii mei. Sunteţi amândoi foarte amabili 
cu Steven. 


După ce s-a îndepărtat, Larkin l-a fulgerat cu privirea pe 
Mac. 

— Dacă scoţi o vorbă, să ştii că-ţi rup urechile! 

— Hai, omule, nu te ambala prea tare. În orice caz, mi-ai 
lăsat impresia că-ţi cam place, a chicotit Mac, făcându-i cu 
ochiul lui Peter Marlowe, care urmărise amuzat toată scena. Ce 
zici, Peter? 

— Cred că amândoi sunteţi nişte stricaţi, vă gândiţi numai la 
prostii, a zâmbit chinuit Peter Marlowe. Ştiaţi că e bine plătit şi 
totuşi v-aţi oferit amândoi serviciile; l-aţi băgat în ispită. Să mă 
bată Dumnezeu dacă ştiu ce-o fi văzut el la nişte boşorogi ca 
voi. 

— Aha! s-a întors Mac, râzând, spre Larkin. Vezi că s-a mai 
întremat băiatul ăsta. Acum îşi permite să ne şi ia peste picior. 
Nu mai e... Cum e vorba aia a Împăratului? A... da, „cu sufletu- 
n batistă”. 

— Câte zile au trecut de la prima injecție, două sau trei? a 
întrebat Peter Marlowe. 

— Două zile. 

„Două zile? Mie mi s-au părut doi ani, şi-a zis în gând Peter 
Marlowe. Dar mâine am să fiu destul de zdravăn ca să aduc 
banii.” 

În seara aceea, după ce s-a făcut apelul, a venit şi părintele 
Donovan la o partidă de bridge. Când Peter Marlowe le-a 
povestit cum visase că s-a încăierat cu ei, au râs toţi cu poftă. 

— Ehei, băiete, a spus Mac, vezi ce feste poate să-ţi joace 
mintea când ai febră mare... 

— Da, i-a surâs blând părintele Donovan lui Peter Marlowe. 
Mă bucur că ţi s-a dres mâna, Peter. 

Peter Marlowe a zâmbit şi el. 

— Nu sunt prea multe lucruri despre care să nu ştiţi, aşa-i? 

— Nu sunt prea multe lucruri despre care El să nu ştie, a 
rostit grav Donovan, împăcat cu el însuşi. Suntem în mâini 
bune, a adăugat el, apoi a râs scurt: Chiar şi voi trei! 

— Ei, o fi şi asta ceva, a chicotit Mac. Mă tem însă că pentru 
colonel nu mai e speranţă, e irecuperabil! 

După ce s-a sfârşit partida şi după ce a plecat şi Donovan, 
Mac i-a făcut semn lui Larkin. 

— Mergi de stai de pază. Ascultăm ştirile, pe urmă ne ducem 
la culcare. 


Larkin a ieşit să pândească drumul, iar Peter Marlowe s-a 
aşezat pe verandă; trebuia să facă un efort pentru a-şi ţine 
atenţia trează. Două zile! Câteva înţepături de ac şi acum era 
bine, cu mâna întreagă. Ciudate zile, zile de coşmar, dar au 
trecut şi totul e ca înainte. 

Ştirile au fost extraordinar de bune şi s-au culcat bine 
dispuşi. Somnul le-a fost fără vise, liniştit. 


La răsăritul soarelui Mac s-a dus la coteţe şi a găsit trei ouă. 
Le-a adus acasă, a gătit o omletă în care a pus un pic de orez 
pus deoparte din porţiile de ieri şi a parfumat-o cu un căţel de 
usturoi. 

A dus-o apoi triumfător până la baraca lui Peter Marlowe, l-a 
trezit şi a stat pe capul lui până a mâncat tot. 

Pe neaşteptate, Spence a dat buzna în baracă. 

— Hei, fraţilor! a strigat. A venit poşta în lagăr! 

Lui Mac i s-a tăiat răsuflarea. „O, Doamne, măcar una să fie 
şi pentru mine!” 

Dar Mac n-a primit nicio scrisoare. 

Erau în total patruzeci şi trei de scrisori pentru zece mii de 
prizonieri. Japonezii aduseseră poşta în lagăr de numai două ori 
în decurs de trei ani. Doar câteva scrisori. Şi încă în trei 
rânduri prizonierilor li s-a permis să scrie câte o carte poştală 
de douăzeci şi cinci de cuvinte. Insă nimeni nu ştia dacă 
acestea au fost expediate vreodată. 

Printre cei care au primit scrisoare s-a aflat şi Larkin. Prima 
de când era acolo. 

Scrisoarea era datată 2 aprilie 1945. Veche de patru luni. 
Vechimea celorlalte scrisori varia între trei săptămâni şi mai 
bine de doi ani. 

Larkin a citit şi a recitit scrisoarea. Pe urmă s-au aşezat cu 
toţii pe terasa bungalovului, el, Mac, Peter Marlowe şi 
Împăratul, şi le-a citit-o şi lor. 

— „lubitule, aceasta este scrisoarea numărul 205. Sunt 
sănătoasă, Jeannie e şi ea bine, mama a venit să stea cu noi şi 
locuim tot acolo, unde am stat întotdeauna. N-am mai avut ştiri 
de la tine după scrisoarea din 1 februarie 1942 pe care ne-ai 
trimis-o din Singapore. Dar ştim şi aşa că eşti sănătos şi te 
simţi bine şi ne rugăm să te întorci cât mai repede. Toate 
scrisorile le-am început cam la fel, aşa că, dacă ai mai citit cele 


de mai sus, te rog să mă ierţi. Dar mi-e greu să nu ştiu dacă 
scrisoarea asta va ajunge la tine, dacă ţi-a ajuns vreuna dintre 
cele trimise mai înainte. lar uneori mi-e dor de tine mai mult 
decât pot să îndur. Astăzi mă simt cam tristă, nu ştiu nici eu de 
ce, dar aşa mă simt eu. N-aş vrea să te amărăsc, ba tocmai aş fi 
vrut să-ţi spun tot felul de lucruri minunate. Poate că m-am 
întristat din cauza doamnei Gurble. Ea a primit ieri o carte 
poştală, iar eu nu. Probabil că sunt cam egoistă. Dar aşa sunt 
eu. În orice caz, să-i spui neapărat lui Vic Gurble că nevastă-sa, 
Sarah, a primit o carte poştală cu data de 6 ianuarie 1943. E 
sănătoasă şi au un băieţel tare frumos. Sarah e atât de fericită 
că a primit veşti de la el! A, da, toate nevestele celor din 
regiment sunt bine, sănătoase. Mama lui Timsen e o comoară. 
Şi nu uita să-i transmiţi salutări lui Tom Masters. M-am întâlnit 
aseară cu soţia lui. E şi ea bine şi câştigă o grămadă de parale 
pentru el. Acum a deschis altă prăvălie. Da, m-am mai întâlnit 
şi cu Elizabeth Ford, Mary Vickers...” 

Larkin a ridicat ochii de pe scrisoare. 

— Mai departe înşiră vreo duzină de neveste. Numai că 
bărbaţii lor sunt morţi. Toţi. Singurul care mai trăieşte e 
Timsen. 

— Citeşte mai departe, băiete, a spus repede Mac, dureros 
de conştient de chinul din ochii lui Larkin. 

— „Azi e tare cald, a continuat Larkin, stau pe terasă, iar 
Jeannie se joacă în grădină; cred că la sfârşitul săptămânii am 
să mă duc la cabană, în Munţii Albaştri. 'Ţi-aş scrie şi despre ce 
mai e nou, dar nu e voie. O, Doamne, cum e posibil să scrii în 
vid? Eu de unde să ştiu? Unde eşti, iubirea mea, pentru numele 
lui Cristos, unde eşti? N-am să mai scriu. Termin aici scrisoarea 
şi n-o mai trimit... iubirea mea, mă rog pentru tine, roagă-te şi 
tu pentru mine. Roagă-te pentru mine, te rog, roagă-te pentru 
mine...” N-are semnătură, a spus Larkin după o pauză, iar 
adresa e scrisă de maică-mea. Ce părere aveţi? 

— Ei, ştii cum sunt femeile, a spus Mac. Probabil că a pus-o 
într-un sertar, maică-ta a găsit-o şi a dat-o la poştă, fără s-o 
citească, fără să o întrebe pe ea. Maică-mea aşa ar fi făcut. E 
mai mult ca sigur că Betty a uitat de scrisoare şi ziua 
următoare, când s-a simţit mai bine, a scris alta. 

— Dar ce vrea să spună cu „roagă-te pentru mine”? a 
întrebat Larkin. Ştie că doar asta face în fiecare zi. Ce se 


întâmplă acolo? Pentru numele lui Cristos, o fi bolnavă, ce 
altceva poate fi? 

— N-are rost să te îngrijorezi, colonele, a spus Peter 
Marlowe. 

— Ce ştii tu cum stau lucrurile? s-a zborşit la el Larkin. Cum 
naiba aş putea să nu-mi fac griji? 

— Ei bine, cel puţin ştii că e sănătoasă, la fel şi fetiţa, a 
izbucnit acum şi Mac, răscolit de dor. Mulţumeşte Cerului c-ai 
avut norocul ăsta! Noi n-am primit scrisoare! Niciunul dintre 
noi! Norocul tău! 

Şi a dat să iasă, furios. 

— Iartă-mă, Mac! a alergat după el Larkin, l-a tras de mână 
înapoi. Îmi pare rău. Ştii, numai faptul că după atâta timp... 

— Ei, băiete, tu n-ai spus nimica rău. Eu sunt de vină. Eu 
sunt cel care trebuie să-şi ceară scuze. Mi s-a întunecat mintea 
de invidie. Urăsc scrisorile astea! ă 

— Asta mai poţi s-o spui o dată, s-a pronunţat Împăratul. 
Destul ca să scoată omul din minţi. Cei care le primesc îşi pierd 
minţile, cei care nu le primesc îşi pierd şi ei minţile. Numai 
necazuri. 


Se însera. Abia se împărţise masa de seară. Toată baraca 
americană era în păr. Kurt a scuipat într-o parte şi a pus jos 
ligheanul. 

— Nouă bucăţi. Mi-am oprit una. Partea mea, zece la sută. 

A mai scuipat o dată şi a plecat. Au rămas toţi cu ochii la 
lighean. 

— Cred că iar mi se face rău de la stomac, a spus Peter 
Marlowe. 3 

— Nu mă miră, l-a îngânat Împăratul. 

— Nu ştiu cum vă e vouă, a înghiţit în sec Max. Parc-ar fi 
nişte pulpiţe de iepure de casă. Ceva mai mici, ce-i drept, dar 
seamănă. g 

— Vrei să încerci? l-a întrebat Împăratul. 

— La naiba, nu! Am spus doar că seamănă. Pot să am şi eu o 
părere, nu? 

— Pe cinstea mea, a zis Timsen. N-am crezut niciodată c-o să 
putem să şi vindem aşa ceva. 

— Dacă n-aş şti că..., s-a oprit din vorbă Tex. Am o foame-n 
mine... Şi n-am mai văzut atâta carne de când cu câinele ăla... 


— Ce câine? a întrebat bănuitor Max. 

— Ei, ce naiba, ă-ă... ăla de acum un an şi ceva. Ştii tu, ă-ă... 
parcă prin patru'ş trei. 

— A-a... 

— Fir-ar al naibii! a exclamat Împăratul, vrăjit la vederea 
ligheanului plin. N-arată rău. Şi miroase normal..., a mai 
adăugat el, aplecându-se să adulmece carnea, dar fără a-şi 
apropia prea mult nasul de ea. 

— Numai că nu-i ce pare, l-a întrerupt acru Byron Jones III. 
E carne de şobolan. 

Împăratul s-a tras repede înapoi. 

— Cine dracului te-a pus să spui asta, păcătosule! 

Au izbucnit cu toţii în râs. 

— Dar chiar e şobolan, ce mama dracului! Aşa cum te lingeai 
tu pe bot adineaori, ni se făcuse foame la toţi! 

Peter Marlowe a ales cu grijă o pulpiţă, a înfăşurat-o într-o 
frunză de bananier. 

— De una am nevoie şi eu, a anunţat el şi s-a întors la baraca 
lui. 

Când a ajuns acolo, i-a şoptit lui Ewart: 

— S-ar putea să mâncăm foarte bine diseară. 

— Ce? 

— Nu-ţi spun. Ceva mai deosebit. 

Peter Marlowe ştia că Drinkwater trage cu urechea; s-a uitat 
pe furiş în dreapta şi-n stânga, a ascuns pacheţelul din frunză 
de bananier în fundul raftului, apoi i-a spus lui Ewart: 

— Mă întorc imediat. 

Când s-a întors, după o jumătate de oră, foaia de bananier 
nu mai era acolo; Drinkwater era şi el lipsă. 

— Ai ieşit cumva din baracă? l-a întrebat Peter Marlowe pe 
Ewart. 

— Numai pentru câteva clipe. M-a rugat Drinkwater să-i 
aduc nişte apă. Spunea că nu se simte prea bine. 

În acel moment pe Peter Marlowe l-au apucat istericalele, 
toţi cei din baracă au fost convinşi că s-a ţicnit la cap. S-a oprit 
din râs numai după ce Mike l-a scuturat zdravăn. 

— Iartă-mă, mi-am amintit de ceva foarte nostim, a îngăimat 
Peter Marlowe, ştergându-şi lacrimile. 

După ce a revenit Drinkwater, Peter Marlowe s-a prefăcut 
groaznic de îngrijorat că i-a dispărut nu ştiu ce mâncare. 


Drinkwater s-a arătat şi el îngrijorat că se poate întâmpla aşa 
ceva şi a spus, lingându-se pe buze: 

— Ce porcărie! 

În clipa aceea Peter Marlowe a izbucnit din nou într-un râs 
isteric. Într-un târziu, istovit de atâta râs, Peter Marlowe s-a 
întins în patul lui. Aceasta, plus oboseala din ultimele două zile 
şi-au făcut curând efectul. A adormit, iar în vis îl vedea pe 
Drinkwater mâncând mormane de pulpiţe; el, Peter Marlowe, 
se uita la Drinkwater şi acesta repeta întruna: „Ce te uiţi aşa? 
Sunt delicioase, delicioase...” 

L-a trezit Ewart. 

— E un american afară, Peter. Vrea să stea de vorbă cu tine. 

Peter Marlowe se simţea slăbit, îi era şi greață, abia a reuşit 
să se dea jos din pat. 

— Unde-i Drinkwater? 

— Nu ştiu. A luat-o din loc îndată ce te-a apucat pe tine criza 
aia. 

— Aoleu, a râs iar Peter Marlowe. M-am temut să nu fie 
cumva doar un vis. 

— Ce să fie? s-a uitat la el atent Ewart. 

— Nimic. 

— Zău că nu mai ştiu ce-o fi cu tine, Peter. Te porţi foarte 
ciudat de-un timp încoace. 

Tex îl aştepta după colţul barăcii. 

— Peter, i-a şoptit. M-a trimis Împăratul. Ai întârziat. 

— Ah, fir-ar!... Îmi pare rău, am aţipit. 

— Aşa şi-a închipuit şi el. Mi-a zis să-ţi spun că acum e 
momentul. Eşti sigur că te simţi bine? 

— Da. Doar un pic slăbit. Îmi revin eu. 

Tex a dat din cap şi a plecat în grabă. Peter Marlowe şi-a 
trecut palmele peste faţă, a coborât treptele până în drumul 
asfaltat şi s-a dus la duşuri; a stat multă vreme sub şuvoiul rece 
până ce şi-a mai recăpătat puterile. Apoi şi-a umplut plosca şi a 
pornit încet spre zona latrinelor. Şi-a ales un loc mai la vale, cât 
mai aproape de gard. 

Nu era decât un firicel de Lună. A aşteptat până i s-a părut 
că nu mai e nimeni prin preajmă, s-a târât iute peste porţiunea 
descoperită, apoi pe sub sârmă şi mai departe spre junglă. A 
mers mai mult de-a buşilea în lungul reţelei de sârmă ghimpată 
ca să evite santinela despre care se ştia că bate poteca şerpuită 


dintre gard şi marginea junglei. I-a trebuit cam un ceas ca să 
găsească locul unde ascunsese banii. S-a aşezat jos şi a legat 
strâns teancurile groase de bancnote în jurul pulpelor, apoi a 
pus în două sarongul şi l-a legat la brâu. Acum în loc să ajungă 
până la pământ, sarongul îi ajungea numai până la genunchi şi 
acoperea mai bine îngroşarea neobişnuită a picioarelor. 

A mai trebuit să aştepte o oră în apropiere de zona latrinelor 
până a prins momentul să se strecoare pe sub sârmă. A stat o 
vreme pe vine, în întuneric, ea să-şi recapete răsuflarea şi să-şi 
potolească bătăile inimii. Pe urmă şi-a luat plosca şi a ieşit din 
zonă. 

— Salut, camarade, a răsărit ca din pământ Timsen, 
zâmbitor. Frumoasă noapte, nu? 

— Cam da, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Tocmai bună pentru o plimbare, corect? 

— Da? 

— Te deranjează dacă vin şi eu cu tine? ) 

— Nu. Chiar mă bucur, Tim, să te am alături. In felul ăsta n- 
avem ce ne teme de tâlhari. Corect? 

— Corect, camarade. Eşti un tip a-ntâia. 

— Nici tu nu eşti chiar rău de tot, păcătos bătrân, a zis Peter 
Marlowe, dându-i o palmă pe spinare. Nici n-am apucat să-ţi 
mulţumesc aşa cum se cuvine. 

— Nici n-ai de ce, camarade. Pe cinstea mea, a râs Timsen 
pe înfundate, era cât pe ce să mă păcăleşti. Am crezut la 
început că te duci doar după omeneştile nevoi. 

Impăratul s-a cam întunecat la faţă când l-a văzut pe Timsen, 
dar nu s-a amărât prea tare, căci acum banii erau iar în posesia 
lui. I-a numărat şi i-a pus în cufăraşul negru. 

— Acum tot ce ne mai trebuie e pietricica. 

— Aşa-i, camarade, a spus Timsen, apoi şi-a dres glasul. 
Dacă prindem noi hoţul, înainte de a veni aici sau după ce vine 
aici, atunci primesc preţul asupra căruia ne-am înţeles, corect? 
Dacă apuci să cumperi inelul de la el şi noi nu-l prindem, atunci 
ai câştigat, iar eu n-am nicio pretenţie. E corect aşa? 

— Sigur, a zis Împăratul. Ne-am înţeles. 

— Bu-u-un! N-aş vrea să fiu în pielea lui dacă punem mâna 
pe el. 

Timsen l-a salutat prieteneşte pe Peter Marlowe şi a ieşit din 
baracă. 


— Peter, întinde-te-n pat, l-a poftit King, aşezându-se pe 
cufăraş. Arăţi ca stors. 

— Mai bine mă duc acasă la mine. 

— Eu zic să rămâi un pic. S-ar putea să am nevoie de cineva 
în care am încredere. 

Împăratul era ud de transpiraţie, parcă-l ardeau banii ăia 
prin grosimea capacului de lemn. 

Peter Marlowe s-a culcat, se simţea sfârşit după încordarea 
din ultimele ceasuri. A adormit repede, dar mintea i-a rămas pe 
jumătate trează. 

— Hei, camarade! 

Împăratul a sărit ca ars la fereastră. 

— Acum? 

— Repede! 

Omuleţul părea înfricoşat rău, i-a lucit albul ochilor în raza 
de lumină ce răzbătea din baracă; mereu îşi sucea privirea într- 
o parte şi-n alta. 

— Hai odată! 

Împăratul a descuiat în grabă cufărul, a ridicat capacul şi a 
scos teancul de zece mii de dolari pe care-i numărase dinainte. 
S-a repezit iar la fereastră. 

— Aici sunt. Zece miare. I-am numărat. Unde-i diamantul? 

— i-l dau când capăt banii. A 

— Îi ai când îmi dai diamantul, a spus Împăratul, ținând 
strâns teancul de bani în mână. 

Omuleţul s-a uitat strâmb la el, de jos în sus, a desfăcut 
pumnul. Împăratul s-a uitat lung la inel, l-a examinat atent, fără 
a schiţa vreo mişcare să-l ia. „Trebuie să fiu sigur, îşi zicea el 
înfrigurat. Foarte sigur. Da, ăsta e. Cred că asta e.” 

— Haide odată, camarade, a scâncit omul-nevăstuică. Ia-l! 

Împăratul a lăsat din mână teancul de bani numai după ce a 
apucat bine inelul. Omuleţul a zbughit-o în aceeaşi clipă. 
Împăratul şi-a ţinut răsuflarea cât timp a studiat cu atenţie 
piatra mai la lumină. 

— Am dat lovitura, Peter, prietene, a şoptit el încântat. L-am 
prins pe Dumnezeu de picior. Avem diamantul şi avem şi banii. 

Copleşit de încordarea din ultimele zile, Împăratul a 
desfăcut săculeţul cu boabe de cafea şi s-a prefăcut că ascunde 
acolo inelul, mai la fund. De fapt, însă, a palmat cu iscusinţă 
inelul. Chiar şi Peter Marlowe, care era cel mai aproape de el, 


s-a lăsat păcălit. După ce a încuiat cufărul, l-a apucat o criză de 
tuse. N-a băgat nimeni de seamă când a băgat inelul în gură. A 
întins mâna după cana de cafea rece şi a înghiţit-o toată, cu inel 
cu tot. Acum diamantul era în siguranţă. În perfectă siguranţă. 

S-a aşezat, aşteptând să i se risipească starea de exaltare. 
„Aşa da, şi-a zis el triumfător. Acuma eşti un om făcut.” 

Un şuier vestitor de pericol a sfâşiat atunci liniştea nopţii. 

Max s-a arătat în pragul uşii. 

— Poliţia! a anunţat el şi s-a aşezat repede la masa de 
pocher. 

— Fir-ar mama lor! 

Cu o iuţeală nemaipomenită, Împăratul a scos la iveală 
teancurile de bancnote. I-a aruncat lui Peter Marlowe un teanc 
de un inci grosime, şi-a îndesat alt teanc în buzunar, s-a repezit 
la masa de pocher, le-a dat jucătorilor câte un teanc, la fiecare 
să le ascundă prin buzunare. Pe urmă a împărţit restul de bani 
pe masă, a înhăţat şi el un scaun, s-a aşezat la masă. 

— Fă cartea, ce dracu’ mai aştepţi! a şuierat Împăratul. 

— Gata, s-a făcut. Cinci cărţi, a anunţat Max, aruncând o 
sută de dolari pe masă. Un sutar deschiderea. 

— Fac blind! a declarat radios Tex. 

— Am intrat! 

Au depus şi ceilalţi deschiderea, bucuroşi ca nişte copii. Max 
a împărţit primele două cărţi, lui i-a picat un as pe faţă“. 

— Patru sutare! 

— Patru ale tale plus patru pentru mine, s-a încins la joc Tex, 
care primise un dolar cu faţa-n sus şi n-avea nimic în mână cu 
care să-l înnoade. 

— Sec, a spus prudent Împăratul. 

Iar când a ridicat ochii, Grey stătea în uşă. Între Brough şi 
Yoshima. Iar în spatele lui Yoshima erau Shagata şi încă un 
gardian. 


58 Pocherul american se joacă după alte convenţii, cu toate cărţile şi 
mai mult de patru jucători. 


Capitolul 22 

— Fiecare la patul lui! a ordonat Brough; era încruntat, tras 
la faţă. 

Împăratul i-a aruncat o privire ucigătoare lui Max care 
fusese de strajă în seara aceea. Nu-şi făcuse datoria cum 
trebuie. A dat de veste că vine poliţia, dar nu i-a observat pe 
japonezi. Dacă ar fi anunţat „Japonezii!”, s-ar fi aplicat un alt 
plan de repliere. 

Peter Marlowe s-a ridicat cu greu în picioare. Efortul i-a 
accentuat senzaţia de greață, aşa că a trebuit să se sprijine de 
masă ca să nu cadă. 

Yoshima a rămas cu ochii holbaţi la banii de pe masă. 
Brough îi văzuse deja şi a strâmbat din buze. I-a văzut şi Grey şi 
i s-a accelerat pulsul. 

— De unde sunt banii ăştia? a întrebat Yoshima. 

S-a lăsat o tăcere adâncă. 

— De unde sunt banii? a strigat de data asta Yoshima. 

Împăratul simţea cum se topeşte pe dinăuntru. Îl zărise pe 
Shagata şi ştia că Shagata se cam pierde cu firea, îşi dădea 
seama că, dacă nu-i iese cartea, e la un pas de Utram Road. 

— Bani de pocher, domnule ofiţer. 

__ Yoshima a traversat încet toată baraca, s-a înfipt în faţa 
Împăratului. 

— Nu de la bursa neagră? 

— Nu, domnule ofiţer, i-a răspuns King cu un zâmbet forţat. 

Peter Marlowe a simţit că nu-şi mai poate stăpâni voma. S-a 
clătinat pe picioare, gata-gata să cadă; i s-a împăienjenit 
privirea. 

— Permiteţi să... stau jos? 

Yoshima s-a uitat spre el, a observat banderola de la braţ. 

— Ce caută aici un ofiţer englez? 

Era oarecum surprins pentru că informatorii îi comunicaseră 
că ceilalţi nu prea se împăcau cu americanii. 

— Am... am venit... în vizită, s-a scremut Peter Marlowe, dar 
n-a mai putut să continue. Mă scuzaţi că eu... 

Abia a ajuns la fereastră ca să vomite afară. 

— Ce o cu el? a întrebat Yoshima. 

— Cred... cred că are friguri, domnule ofiţer. 

— Tu, a arătat Yoshima cu degetul la Tex. Aşază-l pe scaunul 
acela. 


— Am înţeles, domnule ofiţer! 

Yoshima s-a răsucit iar spre Împărat. 

— De unde atâţia bani dacă nu de la bursa neagră? a 
întrebat el mieros. 

Împăratul era conştient de privirile aţintite asupra lui, 
conştient de tăcerea grea care se lăsase, conştient de 
diamantul pe care-l avea în măruntaie, conştient de chipul 
speriat al lui Shagata în deschiderea uşii. Şi-a dres glasul 
înainte de a răspunde. 

— Să vedeţi... am economisit din soldă ca să putem juca. 

Yoshima i-a plesnit o palmă peste faţă de l-a aruncat un pas 
înapoi. 

— Minti! 

Palma nu l-a prea durut cu adevărat, dar în acelaşi timp i-a 
părut ca o lovitură de moarte. „Doamne, şi-a zis King, sunt un 
om mort. M-a lăsat norocul.” 

— Domnule căpitan Yoshima, a început Brough, venind din 
celălalt capăt al barăcii. 

Ştia că n-are niciun rost să se amestece - s-ar putea să facă 
mai mult rău - dar, oricum, trebuia să încerce. 

— Să taci! a ţipat la el Yoshima. Omul acesta minte, este 
evident. Yankeu puturos! s-a mai răcorit Yoshima, s-a întors cu 
spatele la Brough, cu ochii tot la King. Dă-mi plosca ta de apă! 

Ca prin vis, King a luat plosca de pe raft, i-a înmânat-o lui 
Yoshima. Japonezul a scurs afară toată apa, a agitat apoi 
plosca, s-a zgâit în ea. A aruncat-o apoi cât colo şi a trecut la 
Tex. 

— Plosca! 

Peter Marlowe iar a simţit că i se întoarce stomacul pe dos. 
„Ce e cu ploştile? îi ţipa acum creierul. Mac şi Larkin, sunt oare 
percheziţionaţi acum şi ei? Şi ce se întâmplă dacă Yoshima îmi 
cere şi mie plosca?” I s-a pus un nod în gât şi s-a repezit iar la 
fereastră. 

Yoshima a făcut rondul barăcii, din om în om, examinând 
toate ploştile. În sfârşit, s-a oprit şi în faţa lui Peter Marlowe. 

— Plosca dumitale! 

— Eu..., a început Peter Marlowe, dar iar l-a luat cu greață, i 
s-au muiat genunchii, n-a mai fost în stare să rostească o vorbă. 

Yoshima s-a întors spre Shagata şi i-a spus ceva răstit în 
japoneză. 


— Hai a răspuns Shagata. 

— Dumneata! l-a desemnat Yoshima cu degetul pe Grey. 
Mergeţi cu omul acesta şi cu gardianul şi veniţi aici cu plosca 
lui. 

— Am înţeles. 

— Iertaţi-mă, domnule ofiţer, a spus repede King. Plosca lui 
este aici. 

A băgat mâna sub pat şi a scos la iveală plosca lui de 
rezervă, pe care o păstra acolo pentru zile negre. 

Yoshima a luat plosca în mână. Era neobişnuit de grea. 
Destul de grea ca să conţină un radio sau măcar o parte din el. 
I-a scos dopul şi a răsturnat-o cu gura în jos. Din ploscă a 
început să curgă un fir de boabe de orez. Şi a tot curs aşa până 
ce plosca a rămas goală şi uşoară. Nu era niciun aparat de 
radio înăuntru. 

Yoshima a zvârlit plosca din mână. 

— Unde este radioul? a ţipat el. 

— Nu există niciun..., a început Brough. 

Spera din tot sufletul ca Yoshima să nu-l întrebe de ce oare 
englezul aflat în vizită a trebui să-şi ţină plosca sub patul altuia. 

— Să taci! 

Împreună cu gardienii, Yoshima a cercetat personal baraca 
pentru a se asigura că nu mai există şi alte ploşti. Pe urmă 
Yoshima le-a luat iar la mână pe toate. 

— Unde este plosca în care ţineţi radioul? a strigat el încă o 
dată. Ştiu că este aici. Ştiu că îl are unul dintre voi! Unde este? 

— Aici nu există niciun radio, a repetat Brough. Dacă vreţi, 
demontăm toată baraca, bucată cu bucată. 

Yoshima îşi dădea seama că informaţiile pe care le deţinea 
aveau un defect. De această dală nu i se comunicase locul 
precis al ascunzătorii, ci doar faptul că aparatul era montat 
într-o ploscă sau în mai multe ploşti şi că în seara aceea unul 
dintre cei implicaţi se va găsi, chiar în momentul acela, în 
baraca americanilor. I-a cercetat din ochi pe fiecare, la rând. 
Care o fi? A, sigur că ar fi putut să-i încoloneze şi să-i ducă pe 
toţi la corpul de gardă, dar asta nu rezolvă nimic, dacă nu are 
şi radioul. Iar fără aparatul de radio... 

Aşa că, de data asta, dăduse greş. S-a întors spre Grey. 


© Da, am înţeles, în limba japoneză. 


— Îl informezi pe comandantul lagărului că se confiscă toate 
ploştile. Până diseară să fie aduse la corpul de gardă! 

— Am înţeles, domnule căpitan, a spus Grey cu ochii ţintă la 
japonez. 

Yoshima ştia bine că, până se strâng toate ploştile şi se duc 
la corpul de gardă, cele în care este ascuns radioul vor fi 
îngropate sau ascunse. Dar nici asta nu mai conta pentru că, 
oricum, noua situaţie va uşura cercetările; cineva va trebui să 
umble la ascunzătoare, iar oamenii lui vor fi cu ochii în patru. 
Cine ar fi crezut că un aparat de radio poate fi ascuns în 
interiorul unei ploşti? 

— Porci de yankei, a mârâit el neputincios. Vă credeţi 
deştepţi. Vă credeţi puternici. Vă credeţi mari. Ei bine, luaţi 
aminte! Chiar dacă războiul mai durează încă o sută de ani, noi 
tot vă vom înfrânge. Chiar dacă îi bateţi pe germani. Putem 
duce lupta mai departe şi singuri. Pe noi nu ne veţi bate 
niciodată, niciodată. Puteţi ucide mulţi dintre ai noştri, dar tot 
noi vă vom omori mai repede. Niciodată nu ne veţi cuceri! 
Pentru că noi avem multă răbdare şi nu ne temem de moarte. 
Chiar dacă mai durează încă două sute de ani, până la urmă vă 
vom distruge! 

Pufnind, Yoshima a ieşit din baracă. Brough s-a apropiat de 
King. 

— Te ştiam om cu băgare de seamă şi tocmai tu să te laşi 
surprins de bestia asta de japonez şi o liotă de gardieni cu tot 
bănetul ăsta la vedere? Intră aici oricine, aşa, ca la ci acasă? 
Cred că trebuie să-ţi faci un control la cap. 

— Aşa e, domnule căpitan. Îmi dau şi eu seama. 

— Şi încă ceva. Unde este diamantul? 

— Care diamant, domnule căpitan? 

Brough şi-a tras un scaun, s-a aşezat. 

— M-a convocat colonelul Smedly-Taylor şi mi-a spus că 
dispune de informaţii de la căpitanul Grey cum că ai în posesie 
un diamant care n-ar trebui să fie la dumneata. 

Asta te priveşte pe dumneata... şi pe căpitanul de aviaţie 
Marlowe. Desigur, va trebui să fiu prezent la orice percheziţie 
sau alte cercetări. Eu n-am nicio obiecţie ca, sigur, căpitanul 
Grey să-şi facă cercetările, atâta timp cât sunt şi eu de faţă. 
Tocmai ne îndreptam încoace când a dat buzna Yoshima şi cu 
gardienii lui şi s-a pus să tune şi să fulgere că are să 


percheziţioneze baraca asta la sânge, că unul dintre voi ar fi 
bănuit să tine un radio ascuns într-o ploscă. Spuneţi şi voi, până 
unde poate să meargă nebunia omului! Ne-au luat cu ei, pe 
Grey şi pe mine. 

Acum, după ce percheziţia fusese un fiasco, mulțumea 
Cerului că nu s-a găsit niciun aparat închis într-o ploscă, cu 
toate că ştia el ce ştia, că Peter Marlowe şi cu Împăratul sunt 
băgaţi în chestia cu radioul. Altfel de ce ar fi pretins Împăratul 
că o ploscă din dotarea armatei americane poate să-i aparţină 
unui englez? 

— Bine, i-a spus Brough lui King. Acum dezbrăcarea. Vei fi 
percheziţionat. La fel şi patul, şi cufărul acela negru. Voi 
ceilalţi, şi-a rotit el privirea în jur, vă ţineţi gura şi puteţi să vă 
continuaţi jocul. Decât dacă, şi-a întors el iar ochii spre King, 
nu vrei să predai chiar acum diamantul. 

— Care diamant, domnule căpitan? 

Împăratul a început să-şi dea jos lucrurile de pe el. Brough s- 
a apropiat de Peter Marlowe. 

— Pot să-ţi fiu de folos cu ceva, Pete? 

— Un strop de apă, dacă se poate. 

— Tex, adu tu nişte apă, a ordonat Brough, apoi către Peter 
Marlowe: Arăţi îngrozitor, ce-i cu tine? 

— Friguri cred... mi-e cam rău, a zâmbit chinuit Peter 
Marlowe, culcându-se în patul lui Tex. Bestia aia de japonez m- 
a băgat în sperieţi. 

— Şi pe mine. 

Grey a cercetat cu minuţiozitate toate hainele lui King, 
conţinutul cufăraşului, raftul de pe perete, săculeţul cu boabe 
de cafea; spre marea uimire a tuturor, n-a găsit niciun diamant. 

— Marlowe! 

Grey stătea acum în dreptul patului. Peter Marlowe avea 
ochii injectaţi, abia dacă mai vedea ce-i în jur. 

— Da? 

— Vreau să-ţi fac percheziţie. 

— Ascultă, Grey, l-a oprit Brough. Eşti în dreptul tău să 
percheziţionezi baraca, dacă sunt şi eu prezent. Dar nu dispui 
de autoritatea necesară ca să... 

— Nu face nimic, a spus Peter Marlowe. Nu mă deranjează. 
Eu nu că... numai să nu-şi închipuie... Vrei să mă ajuţi să mă 
ridic? 


Peter Marlowe şi-a scos sarongul, l-a aruncat pe pat, 
împreună cu teancul de bani. Grey a pipăit cu grijă toate 
cusăturile. Pe urmă, supărat, i-a aruncat sarongul în braţe. 

— De unde ai banii ăştia? 

— De la cărţi, i-a răspuns liniştit Peter Marlowe, înnodându- 
şi sarongul. 

— Dumneata, s-a răstit Grey la King. Şi cu ăştia ce e? a 
întrebat, ţinând în mână celălalt teanc de bani. 

__—De la cărţi, domnule căpitan, a răspuns nevinovat 
Împăratul, trăgându-şi hainele pe el. 

Brough şi-a ascuns zâmbetul. 

— Unde este diamantul? 

— Care diamant? Domnule... 

Brough s-a ridicai de pe scaun, s-a dus spre masa de joc. 

— Se pare că nu-i pe-aici niciun diamant. 

— Atunci de unde au apărut toţi banii ăştia? 

— Omul spune că-s bani câştigaţi la cărţi. Nu există nicio 
regulă care să interzică jocurile de noroc. Desigur, nu aprob 
nici eu asemenea îndeletniciri, a adăugat el cu un zâmbet 
subţire, cu ochii la King. 

— Dar ştii şi dumneata că nu e posibil! a exclamat exasperat 
Grey. 

— Nu este probabil, dacă asta ai în vedere, l-a întrerupt 
Brough. 

Acum îi părea rău pentru Grey, cum stătea acolo cu ochii 
măriţi de febră, cu buzele tremurânde şi degetele chircite, îi 
era milă de el. 

— Ai vrut să faci percheziţie aici, ai făcut-o şi nu e niciun 
diamant. 

S-a oprit din vorbă, văzându-l pe Peter Marlowe cum 
porneşte împleticit spre uşă. Împăratul l-a prins în braţe chiar 
când era pe punctul să cadă jos. 

— Lasă că te ajut eu, a spus King. Cred că-i mai bine să-l 
conduc până la baracă. 

— Tu rămâi aici, l-a oprit Brough. Grey, poate îi dai 
dumneata o mână de ajutor. 

— În ce mă priveşte, poate să şi crape, a rânjit Grey, a întors 
apoi privirea spre Împărat. Şi tu la fel! Dar nu înainte de a te 
prinde. Şi-am să te prind, să ştii! 


— Când îl prinzi, eu am să-l judec, a precizat Brough. S-a 
uitat scurt la King. E corect aşa? 

— Da, domnule căpitan. 

Brough s-a întors spre Grey. 

— Dar până atunci - şi până când nu încalcă un ordin al meu 
- nu mai e nimic de făcut. 

— Atunci ordonă-i să înceteze cu specula! 

Brough şi-a ţinut firea. 

— Facem totul ca să avem o viaţă liniştită.. 

Brough a simţit disprețul din ochii oamenilor şi a zâmbit în 
sinea lui: „Mari potlogari îmi sunteţi, fir-aţi voi să fiţi!” S-a uitat 
încruntat la King. 

— Îţi ordon să termini cu specula. Aşa cum înţeleg eu, 
speculă înseamnă să le vinzi tovarăşilor tăi alimente sau alte 
lucruri şi să obţii profituri în urma acestor tranzacţii. Ţi se 
interzice să obţii câştiguri din vânzare-cumpărare. 

— Comerţul cu obiecte de contrabandă se numeşte tot 
speculă. 

— Domnule căpitan Grey, nu se numeşte speculă să vinzi în 
câştig inamicului sau chiar să furi de la el. Un pic de comerţ nu 
face rău nimănui. 

— Dar e contrar ordinului! 

— Da, ordinului dat de japonezi! Eu nu recunosc ordinele 
emise de inamic. lar, cel puţin pentru mine, japonezii 
reprezintă inamicul, a spus răspicat Brough; vroia să încheie 
odată discuţia asta penibilă. Să se termine cu specula. Am dat 
ordin. 

— Voi, americanii, mereu vă acoperiţi unii pe alţii, recunosc 
asta. Dar... E 

— Acum să n-o iei iar de la început! Îmi ajunge pentru o 
seară câte am înghiţit de la Yoshima. Aici nu se face speculă şi 
nu se încalcă reguli, dacă sunt cu adevărat reguli... în măsura 
în care cunosc eu. Cu asta punem punct. Dacă-l prind pe 
vreunul furând sau vânzând în câştig alimente sau 
medicamente, îi rup eu mâna şi i-o bag pe gât. Eu sunt ofiţerul 
american cel mai înalt în grad, ăştia sunt ostaşii mei şi asta 
este ce am de spus. Ai înţeles? 

Grey s-a uitat fix la Brough, şi-a făgăduit ca de-acum înainte 
să fie cu ochii şi pe el. Oameni de nimic, ofiţeri de nimic. S-a 
răsucit scurt şi a ieşit din baracă. 


— Ajută-l pe Peter să ajungă în patul lui, Tex, a spus Brough. 

— S-a făcut, Don. 

Tex l-a luat în braţe, i-a mai zâmbit o dată Lui Brough în 
timp ce ieşea pe uşă. 

— Ca un copilaş, dom’ căpitan. 

Brough s-a uitat lung la banii de pe masa de pocher. 

— Da-a..., a mormăit ca pentru el. Nu-i frumos să joci pe 
bani. Ba chiar nu-i frumos deloc. Eu nu prea văd cu ochi buni 
jocurile de noroc, i s-a adresat el duios lui King. Dar tu? 

„Atenţie mărită, şi-a zis Împăratul, iar şi-a luat Brough 
aerele alea păcătoase de ofiţer. Cum de-şi iau doar ofiţerii, 
mama lor, aerele astea şi cum de-ţi dai seama totdeauna... şi 
poţi mirosi pericolul de la douăzeci de paşi distanţă?” 

— Vedeţi, a răspuns King, oferindu-i lui Brough o ţigară şi 
dându-i şi un foc, cred că depinde de modul în care priveşti 
lucrurile. 

— Mulţumesc. Nimic nu se compară cu o ţigară de fabrică, a 
oftat Brough, apoi s-a uitat iar drept în ochii lui King. Şi tu cum 
priveşti lucrurile astea, caporale? 

— Dacă sunt în câştig, e bine. Dacă sunt în pierdere, nu-i 
chiar aşa de bine. _ 

Iar în sinea lui Împăratul îşi zicea; „Ce dracu” o fi în mintea 
ta, păcătosule?” 

Brough a mormăit ceva ininteligibil, uitându-se la grămada 
de bani din dreptul locului unde fusese aşezat Împăratul. Dând 
gânditor din cap, a răsfirat banii, pe urmă i-a luat în mână. Pe 
toţi. S-a uitat şi la mormanele de bani din faţa celorlalţi 
jucători. 

— Se pare că la şcoala asta toată lumea e în câştig, a rostit 
el dus pe gânduri, fără a se adresa cuiva anume. 

Împăratul n-a zis nimic. 

— S-ar părea că-ţi poţi permite să faci o donaţie. 

— Cum?! 

— Ce „cum”, n-ai priceput? a ridicat tonul Brough, tot cu 
banii în mână. Cam atâtica. Pentru oala comună. Ofițerii şi 
trupa, în părţi egale pe cap de om. 

Împăratul a gemut. Erau acolo aproape patru sute de dolari. 

— Dar ascultă, Don... 

— Jocurile de noroc sunt un obicei tare păcătos. Ca şi acela 
de a înjura, fir-ar nasul tău al dracului! Dacă joci cărţi, s-ar 


putea să-ţi pierzi banii şi-atunci cu ce te-ai ales? O donaţie îţi 
mântuieşte sufletul şi-ţi îndreaptă năzuinţele spre lucruri mai 
de preţ... 

„Târguieşte-te, nu fi prost, şi-a zis Împăratul. Te învoieşti să 
dai jumătate.” 

— Vezi, aş da bucuros, dar... 

— Bravo! a spus Brough şi s-a întors spre Max. Şi tu. Max. 

— Dar, dom” căpitan..., a dat să intervină Împăratul. 

— Tu ai spus ce-ai avut de spus! : 

Max se chinuia acum să nu se uite la Împărat. 

— Haide, Max, l-a îndemnat Brough. Ia uită-te la el. Bun 
băiat! El a făcut o donaţie, tu de ce dracului să nu poţi? 

Brough a luat câte trei sferturi din fiecare morman de bani, 
a numărat repede cât s-a adunat. De faţă cu toţi. Împăratul n-a 
mai avut altceva de făcut decât să stea şi să se uite la el. 

— Asta face cam zece marafeţi de cap de om pe săptămână 
pe timp de şase săptămâni, a anunţat vesel Brough. Joi e zi de 
soldă. A, da... Max! Culege tu toate ploştile şi du-le la corpul de 
gardă. Acum! 

A îndesat banii prin buzunare şi a pornit spre uşă. Când să 
iasă i-a mai venit o idee. A scos banii din buzunar şi a desprins 
o singură hârtie de cinci dolari. Cu ochii la King, a aruncat-o în 
mijlocul mesei. 

— Taxa de îngropăciune, a precizat el cu un zâmbet angelic. 
Noapte bună, copii. 


Pe tot cuprinsul lagărului operaţiunea de adunare a ploştilor 
era în plină desfăşurare. 

Mac, Larkin şi Peter Marlowe erau în bungalov. Pe pat, 
lângă Peter Marlowe, se aflau cele trei ploşti. 

— Am putea să scoatem radioul şi să aruncăm ploştile în 
closet, a propus Mac. Nenorocitele astea de ploşti o să fie ceva 
mai greu de ascuns acum. 

— Le-am putea da drumul în budă aşa cum sunt, şi-a dat cu 
părerea Larkin. 

— Nu-i aşa că nici tu nu crezi ce spui, colonele? a întrebat 
Peter Marlowe. 

— Nu, camarade. Dar am spus-o şi trebuie să hotărâm cu 
toţii ce avem de făcut. 

Mac a luat una dintre ploşti, a cântărit-o în mână. 


— Poate c-au să le înapoieze pe celelalte într-o zi sau două. 
Nu putem ascunde ce-i înăuntru mai bine decât e ascuns acum, 
a spus el, adăugând apoi cu glas otrăvit: Dar cine-o fi ticălosul 
care ştie? 

S-au uitat cu toţii la cele trei ploşti. 

— N-ar cam fi timpul să ascultăm ştirile? a spus într-un 
târziu Peter Marlowe. 

— Ba da, băiete, a rostit încet Mac şi s-a uitat la Larkin. 

— Sunt de acord. 


Împăratul era încă treaz când a băgat Timsen capul pe 
fereastră. 

— Camarade? 

— Ce-i? 

Timsen i-a arătat un teanc gros de bani. 

— Avem cele zece miare pe care i le-ai plătit. 

Oftând, Împăratul a descuiat cufărul şi i-a plătit lui Timsen 
cât îi datora. 

— Mulţumesc, camarade. Aud, a râs scurt Timsen, că ai avut 
o ciocnire cu Grey şi cu Yoshima. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nimic. Păcat doar că Grey n-a găsit pietricica. Nu mi-ar fi 
plăcut să fiu în locul tău... sau al lui Pete, dacă tot veni vorba. 
Chiar deloc, să ştii. Mare primejdie, corect? 

— Du-te dracului, Timsen. 

Timsen a râs cu poftă. 

— Doar un fel de avertisment prietenesc, nu? A, da, exact. 
Primul transport de plasă de sârmă e sub baracă, destul pentru 
o sută şi ceva de cuşti, a precizat el, desprinzând din teanc o 
sută douăzeci de dolari. Am vândut prima serie la treizeci de 
carboave picioruşul. Aici e partea la: jumătate din câştig. 

— Cui le-ai dat? 

Timsen i-a făcut cu ochiul. 

— Nişte prieteni de-ai mei. Noapte bună, camarade. 

Împăratul s-a întins la loc în pat, a mai verificat o dată dacă 
pologul stă bine prins sub saltea. Simţea cum pluteşte în aer 
pericolul. Ştia că încă două zile nu va putea merge în sat, iar 
până atunci va fi iscodit şi pândit de mulţi ochi. În noaptea 
aceea a dormit iepureşte, din bucăţi, iar în ziua următoare a 
rămas în baracă, înconjurat de oamenii lui. 


După prânz a avut loc o razie neaşteptată în zona 
bungalovurilor. De trei ori au scotocit gardienii cămăruţele 
înainte de a fi rechemaţi. 

Când s-a lăsat noaptea Mac a bâjbâit până în zona latrinelor 
şi a tras afară cele trei ploşti care atârnau de o sfoară într-una 
dintre gurile de foraj. Le-a spălat bine, le-a adus înapoi acasă şi 
le-a conectat. Au ascultat ştirile, el, Larkin şi Peter Marlowe, le- 
au învăţat pe dinafară. După aceea nu a mai dus ploştile înapoi 
în ascunzătoare pentru că, deşi fusese foarte prudent, ştia că a 
fost observat. 

Cei trei au hotărât să nu mai ascundă ploştile. Îşi dădeau 
seama, fără disperare, că foarte curând vor fi prinşi. 


Capitolul 23 

Împăratul mergea cu pas grăbit prin junglă. Pe măsură ce se 
apropia de lagăr, păşea cu tot mai multă grijă. A ajuns, în 
sfârşit, la postul de trecere, chiar în dreptul barăcii americane. 
S-a culcat la pământ şi a căscat cu poftă, aşteptând momentul 
potrivit ca să sară dincolo de potecă, să se strecoare pe sub 
sârma ghimpată, să ajungă cu bine la el în baracă. Diferenţa de 
bani îi umfla buzunarele. 

De data asta se dusese singur în sat. Peter Marlowe nu era 

încă destul de înzdrăvenit ca să vină cu el. Se întâlnise cu 
Cheng San şi îi dăduse diamantul. După aceea s-au ospătat 
bine, el s-a dus la Kasseh şi ea l-a primit cu drag. 
_ Cerul începea deja să se coloreze spre răsărit când 
Impăratul s-a furişat pe sub sârmă şi apoi în baracă. Abia după 
ce s-a culcat în pat a băgat de seamă că-i lipseşte cufăraşul 
negru. 

— Tâmpiţilor, dracu’ să vă ia! a urlat el atunci. Nici atâta 
încredere nu pot să am în voi?! 

— Fir-ar să fie de treabă, s-a căinat Max. Acum câteva 
ceasuri era aici. M-am uitat eu când m-am dus după nevoi. 

— Şi acum unde mă-sa este? 

Niciunul însă nu văzuse şi n-auzise nimic. 

— Adu-mi-i pe Samson şi pe Brant, i-a poruncit Împăratul lui 
Max. 

— Doamne fereşte, s-a bâlbâit Max, nu-i niţel cam devreme 
să... 
— Am zis să-i aduci aici! 

După o jumătate de oră a sosit colonelul Samson, ud tot de 
frică. 

— Ce s-a întâmplat? Ştii doar că nu trebuie să fiu văzut pe 
aici. 

— Nu ştiu ce nemernic mi-a furat cufărul. Puteţi să mă 
ajutaţi să aflu cine mi-a făcut-o. 

— Dar cum pot eu să... g 

— Nu mă interesează cum, i-a retezat vorba Împăratul. Doar 
ceva mai multă atenţie la ce vorbesc ofiţerii între ei. Nu mai 
primiţi un sfanţ până nu ştiu cine m-a prădat. 

— Dar, caporale, eu n-am niciun amestec... 

— De îndată ce primesc informaţia, se reia şi indemnizaţia 
săptămânală. Acum valea! 


Câteva minute mai târziu s-a arătat şi maiorul Brant care a 
fost tratat în acelaşi fel. De îndată ce a plecat, Împăratul şi-a 
făcut ceva de mâncare, în timp ce majoritatea celor din baracă 
băteau lagărul în lung şi-n lat ca să afle ceva despre făptaş. 
Tocmai terminase de mâncat când a apărut Peter Marlowe. 
King i-a povestit despre furtul cufărului negru. 

— Mare ghinion, l-a compătimit Peter Marlowe. 

King a dat din cap a jale, apoi i-a făcut cu ochiul. 

— Dar nu importă. Am primit restul de lovele de la Cheng 
San, aşa că acum avem o grămadă. Mi-am zis doar c-ar cam fi 
timpul să pun niţeluş piciorul în prag. Băieţii mei şi-au cam 
pierdut vigilenţa... şi e şi-o chestiune de principiu. la aici, asta-i 
partea ta din vânzarea diamantului, a adăugat el, întinzându-i 
un tenculeţ mai subţire de bani. 

Peter Marlowe ar fi avut mare nevoie de ei. Dar a clătinat 
din cap. 

— Păstrează-i tu. Îţi datorez mult mai mult decât ţi-aş putea 
plăti vreodată. Şi mai sunt şi banii pe care i-ai dat pe 
medicamente. 

— Bine, Peter. Dar suntem tot tovarăşi la parte. 

— E-n regulă, a zâmbit Peter Marlowe. 

În momentul acela s-a deschis chepengul şi s-a ivit Kurt, 
venind din subterană. 

— Până acum şaptezeci, a raportat el. 

— Cum? n-a priceput Împăratul. 

— E ziua de fătare. 

— Fir-ar să fie... Uitasem. 

— Bine că n-am uitat eu, nu? Peste câteva zile mai tai vreo 
zece. N-are rost să mai stricăm mâncarea pe masculi. Vreo 
cinci sau şase sunt de-acum destul de mărişori. 

Împăratului i-a venit cu greață, dar s-a abținut. 

— Bine. Am să-i spun lui Timsen. 

După ce a plecat Kurt, Peter Marlowe s-a hotărât, în sfârşit 
să-i spună pentru ce venise. 

— Cred că n-am să mai trec pe-aici câteva zile. 

— Ce spui? 

— E mai bine aşa. Nu mai avem cum să ascundem radioul. 
Ne-am hotărât, toţi trei, să rămânem mai mult în bungalov. 


— Vrei să-ţi bagi singur capul în ştreang? Dacă aveţi 
impresia că au pus ochii pe voi, aruncaţi dracului porcăria aia. 
Pe urmă, dacă vă ia la întrebări, negaţi totul. 

— Ne-am gândit şi la asta, dar n-a mai rămas în tot lagărul 
decât aparatul nostru, aşa că vrem să-l menţinem în funcţiune 
cât se poate de mult. Dacă avem şi puţin noroc, s-ar putea să 
nu ne prindă. 

— Important e să ai grijă de persoana numărul unu, 
prietene. 

— Da, ştiu, i-a zâmbit Peter Marlowe. Tocmai de aceea n-am 
să mai vin pe-aici o vreme. Nu vreau să te trag după mine în 
cine ştie ce pacoste. 

— Ce-ai de gând să faci dacă-l vezi pe Yoshima venind spre 
voi? 

— Încerc să fug. 

— Unde să fugi, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Mai bine aşa decât să mă ia ca din oală. 

Dino, care era de strajă în ziua aceea, a băgat capul pe uşă. 

— Mă scuzaţi, dar îl văd pe Timsen venind încoace. 

— Okay, a făcut Împăratul. Am să mă văd cu el, a mormăit 
el, întorcându-se iar spre Peter Marlowe. E capul tău în joc, 
Peter. Sfatul meu e să vă scăpaţi de radio. 

— Nu putem, chiar dacă am vrea. 

King şi-a dat seama că nu mai era nimic de făcut. 

— Salut, camarade, a spus Timsen, intrând în baracă, crispat 
de supărare. Am auzit că ai avut un ceva ghinion, corect? 

— Am nevoie de altă haită de câini de pază, asta-i sigur. 

— Amândoi avem nevoie, a izbucnit furios Timsen. Hoţii ăia 
au aruncat cufărul tău sub baraca mea. Auzi, la mine sub 
baracă! 

— Cum? 

— Chiar aşa. E acolo, sub baraca mea, curăţat lună. Nişte 
ticăloşi, ăsta-i adevărul. Niciun australian n-ar fi făcut asta: să-l 
fure şi pe urmă să-l lase sub baraca mea. În niciun caz. Trebuie 
să fie un englez sau un yankeu. 

— Ca de pildă? 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu e că n-au făcut-o oamenii mei. Mă jur 
pe ce vrei tu. 

— Te cred. Dar poţi să dai de veste că ofer o recompensă de 
o mie de dolari celui care-mi indică hoţul, dar cu dovezi. 


Împăratul a băgat mâna sub pernă şi, cu o încetineală voită, 
a scos la iveală mormanul de bani pe care-l primise de la Cheng 
San la încheierea tranzacţiei. A tras din teanc trei sute de 
dolari şi i-a întins lui Timsen care rămăsese cu ochii holbaţi la 
grămada de bani. 

— Am nevoie de nişte zahăr, cafea şi ulei... poate şi vreo 
două nuci de cocos. Poţi să te ocupi tu? 

Timsen a luat banii, dar tot nu putea să-şi rupă privirea de la 
grămadă. 

— Ai încheiat afacerea, corect? Pe cinstea mea, n-am crezut 
c-ai să reuşeşti. Dar totuşi ai scos-o la capăt, nu? 

— Sigur, a spus nepăsător Împăratul. Am aici destui ca să 
mă ţină o lună sau două. 

— Ba un an întreg, camarade, a spus excedat Timsen; a 
pornit încet spre uşă, după câţiva paşi a întors capul, râzând: 
Un miar, ai? Asta poate da ceva rezultate, corect? 

— Corect. E numai o chestiune de timp. 

În mai puţin de un ceas vestea despre recompensă s-a 
răspândit în tot lagărul. Ochii multora au căpătat o lucire 
iscoditoare. Urechile pândeau orice şoaptă adusă de vânt. 
Oamenii cercetau amintirea celor mai mici gesturi. Într-adevăr, 
nu mai era decât o problemă de timp până va veni cineva să-şi 
încaseze mia. A 

În seara aceea, plimbându-se prin lagăr, Împăratul a simţit 
ca niciodată ura şi invidia din privirile ce-l urmăreau. Asta îi 
dădea un simţământ de bine, chiar mai mult decât bine, pentru 
că îşi dădea seama că toţi ştiu că el are un morman mare de 
bani în vreme ce ei nu au nimic, că dintre toţi numai el e în 
stare să dea o asemenea lovitură. 

L-au căutat şi Samson, şi Brant, şi mulţi alţii şi, cu toate că-i 
era lehamite de linguşelile lor, faptul i-a făcut o imensă plăcere 
pentru că, pentru prima oară, o făceau în public. Când a trecut 
prin dreptul colibei poliţiei militare, până şi Grey, care stătea în 
uşă, i-a răspuns corect la salut şi nu l-a mai chemat înăuntru să- 
i facă percheziţie, Împăratul a zâmbit în sinea lui la gândul că 
Grey, chiar şi el, visează la grămada lui de bani şi la 
recompensă. ; 

Acum nimic nu-l mai putea atinge pe Împărat. Teancul de 
bani însemna siguranţă, viaţă, putere. Şi toţi erau numai ai lui. 


Capitolul 24 

De data aceasta Yoshima a acţionat în mare taină, dar 
fulgerător. Nu a intrat în lagăr, ca de obicei, pe drum, ci a 
trecut, împreună cu mai mulţi gardieni, prin reţeaua de sârmă 
ghimpată, iar când Peter Marlowe a zărit primul gardian, 
bungalovul era deja înconjurat şi nu mai era rost să scape cu 
fuga. Mac era încă sub polog, cu casca la ureche, când Yoshima 
a dat buzna în bungalov. 

Peter Marlowe, Larkin şi Mac au fost înghesuiți într-un colţ. 
Yoshima a dus casca la ureche, a ascultat câteva clipe. Aparatul 
mai era conectat, aşa că a auzit o parte din sumarul ştirilor de 
la sfârşitul emisiunii. 

— Foarte ingenios, a spus el, lăsând casca din mână. Numele 
dumneavoastră, vă rog? 

— Eu sunt colonelul Larkin, dânsul este maiorul McCall, iar 
dânsul căpitanul de aviaţie Marlowe. 

— Doriţi o ţigară? le-a zâmbit Yoshima. 

Au luat fiecare câte o ţigară, Yoshima le-a oferit foc, a aprins 
şi el o ţigară. Au fumat cu toţii în tăcere. 

— Deconectaţi radioul şi veniţi cu mine, a spus după un timp 
Yoshima. 

Când s-a aplecat asupra aparatului, lui Mac îi tremurau 
mâinile. A tresărit şi a întors capul în momentul în care s-a ivit 
pe neaşteptate în uşă un alt ofiţer japonez. Acesta s-a dus drept 
la Yoshima, i-a şoptit ceva la ureche. Câteva clipe Yoshima l-a 
privit mut, cu ochii măriţi, apoi i-a dat un ordin scurt unui 
gardian care s-a postat imediat în uşă şi a plecat în grabă 
împreună cu ofiţerul şi ceilalţi gardieni. 

— Ce s-o fi întâmplat? s-a întrebat Larkin, cu ochii la 
gardian, care stătea cu arma îndreptată spre ei. 

Mac rămăsese lângă pat, cu radioul în mână; i se muiaseră 
genunchii, respira greu. Când, în sfârşit, a putut vorbi, a spus 
cu glas răguşit: 

— Cred că ştiu eu. E vorba de ştiri. N-am mai avut timp să vă 
spun. Avem... avem un nou tip de bombă. Bomba atomică. Ieri, 
la ora opt şi cincisprezece minute dimineaţa, o singură bombă a 
fost aruncată asupra oraşului Hiroshima. Întreg oraşul a 
dispărut. S-a anunţat că victimele se numără cu sutele de mii... 
bărbaţi, femei şi copii! 

— Dumnezeule! 


Larkin s-a aşezat brusc pe pat. Gardianul nervos a ridicat 
carabina, cu degetul pe trăgaci. 

— Nu trage, s-a aşezat doar! i-a strigat repede Mac în 
malaieză. 

— Staţi jos toţi! a răcnit gardianul tot în malaieză, apoi, după 
ce ei s-au supus, i-a înjurat şi a mai zis: Nişte proşti, asta 
sunteţi! Fiţi mai cu grijă cum vă mişcaţi, pentru că eu am ordin 
să nu vă las să scăpaţi de-aici. Staţi la locurile voastre. Şi acolo 
să rămâneţi! Altfel trag fără somaţie. 

S-au aşezat toţi trei pe cele două paturi şi n-au mai vorbit. 
După un timp au aţipit, s-au cufundat într-un somn neliniştit în 
lumina aspră a becului electric, mai plesnind în vis câte un 
ţânţar până când venirea zorilor a alungat şi ţânţarii. 

La răsăritul soarelui gardianului i-a venit schimbul. Cei trei 
prieteni au rămas tot acolo. Pe poteca din faţa bungalovului 
mai trecea, din când în când, câte un prizonier, dar fiecare se 
uita în altă parte până trecea de „celula condamnaților”. 

Cerul era uşor înnorat, căldura înăbuşitoare. Timpul se 
scurgea încet, mai încet decât în oricare altă zi. 

Pe la mijlocul după-amiezii, l-au văzut pe Grey că se apropie 
de gardian, îl salută. Avea în mâini două gamele. 

— Pot să le dau asta? Makan? 

A ridicat capacele de pe gamele ca să-i arate gardianului că 
nu e altceva decât mâncare. 

Gardianul a ridicat din umeri şi i-a făcut semn să treacă. 

Grey a traversat terasa şi a pus gamelele în pragul uşii. Avea 
ochii roşii, privirea piezişă. 

— Îmi pare rău dacă e cam rece, a spus el îmbufnat. 

— Ai venit să te bucuri, Grey, bătrâne? l-a întrebat Peter 
Marlowe cu un zâmbet lipsit de veselie. 

— N-am nicio satisfacţie când ştiu că ei sunt cei care au să te 
închidă. Am vrut să te prind încălcând legea, nu să te văd prins 
riscându-ţi viaţa pentru binele nostru, al tuturor. Norocul tău c- 
ai să pleci dintre noi încununat de glorie. 

— Peter, i-a şoptit Mac. Distrage-i atenţia gardianului! 

Peter Marlowe s-a ridicat şi a pornit repede spre uşă. 

L-a salutat pe gardian şi a cerut permisiunea să meargă la 
privată. Gardianul i-a arătat un petic de pământ, chiar lângă 
peretele bungalovului. Peter Marlowe n-a avut încotro; îi era 
nesuferit să-şi facă nevoile în văzul tuturor, dar totuşi era mai 


bine aşa decât dacă nu i-ar fi lăsat deloc să iasă din micuța 
încăpere. În timp ce gardianul era cu ochii la Peter Marlowe, 
Mac i-a comunicat în şoaptă ştirile lui Grey. Acesta a pălit, s-a 
ridicat de jos, i-a făcut semn din cap lui Peter Marlowe, l-a 
salutat încă o dată pe gardian. Gardianul i-a arătat lui Grey 
roiul de muşte care începea să se adune lângă zid şi i-a 
poruncit să vină cu o lopată ca să curețe locul. 

Grey i-a transmis ştirile lui Smedly-Taylor, care le-a şoptit şi 
la alţii; curând tot lagărul de la Changi era la curent, cu mult 
înainte ca Grey să vină înapoi cu lopata şi o căldare pe care a 
lăsat-o în acelaşi loc. 

Cea dintâi dintre marile frici a cuprins lagărul. Frica de 
represalii. 


La apusul soarelui iar s-a schimbat paza. Acum era de gardă 
Shagata. Peter Marlowe a încercat să-i vorbească, dar Shagata 
i-a făcut semn cu baioneta să se întoarcă în cămăruţă. 

— Nu pot să vorbesc cu dumneata. Ai fost prins cu un radio, 
iar acest lucru e interzis. Am să te împuşc chiar şi pe dumneata 
dacă vreunul dintre voi încearcă să scape. N-aş vrea să trag în 
dumneata. 

Şi cu aceasta s-a întors la locul lui din faţa uşii. 

— Zău dacă mai am răbdare, a spus Larkin. Să termine 
odată cu noi şi gata. 

Mac i s-a adresat lui Shagata, arătând cu mâna spre pat. 

— Domnule, v-aş cere o favoare. Permiteţi să mă întind aici? 
Am dormit cam puţin azi noapte. 

— Sigur că da, Odihneşte-te cât se mai poate, om bătrân. 

— Îţi mulţumesc. Pace ţie. 

— Şi ţie pace. 

Mac s-a culcat în patul lui, a pus capul pe pernă. 

— E încă legat la reţea, a comunicat el, străduindu-se să-şi 
stăpânească tremurul vocii. Ceva muzică clasică, un recital. Se 
aude foarte clar. 

Larkin a văzut casca lângă tâmpla lui Mac şi deodată, 
inexplicabil, l-a pufnit râsul. În clipa următoare râdeau toţi trei 
în hohote, Shagata a ridicat arma spre ei. 

— Încetaţi! a strigat, înspăimântat de râsul lor. 


— Ne cerem iertare, l-a îmbunat Peter Marlowe. Ciudat 
lucru, dar noi, care ne aflăm atât de aproape de veşnicie, putem 
râde şi din te miri ce. 

— Cu adevărat te afli aproape de moarte şi mare prost ai fost 
să fii prins călcând legea. Nădăjduiesc să am şi eu curajul de a 
râde atunci când are să-mi sune ceasul. Poftim! a aruncat el în 
încăpere un pachet de ţigări. Imi pare rău că ai fost prins. 

— Mie îmi pare şi mai rău, a spus Peter Marlowe. 

În timp ce împărțea ţigările s-a uitat spre Mac. 

— Ce se cântă? 

— Bach, băiatule, i-a spus Mac, ţinându-se să nu izbucnească 
iar într-un râs isteric. Gata, fără gălăgie, şi-a mutat el capul mai 
aproape de cască. Tăceţi naibii, nu vă mai hliziţi. Vreau să 
savurez muzica. 

— Poate facem cu rândul, a propus Larkin. Cu toate că, după 
părerea mea, cei cărora le place Bach sunt nişte ipohondri. 

Trăgând din ţigară, Peter Marlowe i-a zâmbit amabil lui 
Shagata. 

— Mulţumim frumos pentru ţigări. 

Roiau muştele în jurul căldării cu capac de lemn. În după- 
amiaza aceea ploaia a venit ceva mai devreme, a mai limpezit 
aerul greu: pe urmă s-a ivit iar soarele şi a zvântat noroiul din 
Changi. 

King a străbătut zona bungalovurilor, conştient de privirile 
curioase care-l însoțeau. S-a oprit prevăzător în dreptul colibei 
condamnaților. 

— Tabe. Shagata-san. Ziua ichi-bon astăzi este, nu? Pot vorbi 
cu prietenul meu ichi-bon? 

Shagata a rămas cu ochii, la el; se vedea că n-a priceput 
nimic. 

— Te roagă să-i dai permisiunea să vorbească cu mine, a 
tradus Peter Marlowe. 

Shagata a stat pe gânduri câteva clipe, pe urmă a făcut 
semn din cap că da. 

— Pentru că am făcut ceva bani din vânzarea cunoscută am 
să te las să stai de vorbă, a zis el. Apoi s-a întors spre Peter 
Marlowe: Dacă îmi daţi cuvântul că nu încercaţi să scăpaţi. 

— Ai cuvântul nostru. 

— Să terminaţi repede. Stau eu de pază. 


Fără să-i piardă din ochi, Shagata s-a mutat mai încolo ca să 
poată supraveghea mai bine drumul. 

— Se zvoneşte că aduc mereu noi gardieni la corpul de 
gardă, a început King cu glasul întretăiat de emoție. Al naibii să 
fiu dac-am să dorm la noapte. Ticăloşii ăştia sunt în stare să ne 
facă de petrecanie chiar în timpul nopţii. 

Avea buzele arse; toată ziua stătuse cu ochii la junglă, 
sperând să surprindă un semnal din partea luptătorilor de 
gherilă ca să poată lua o hotărâre în privinţa evadării. Dar n-a 
venit niciun semn. 

— Ascultaţi..., a coborât el vocea ca să le explice planul de 
acţiune. Când încep ăştia să tragă, atacați gardianul şi ieşiţi din 
lagăr prin dreptul barăcii noastre. Am să încerc o manevră ca 
să vă acopăr pe voi trei, dar să nu speraţi la mare lucru. 

Apoi s-a sculat, l-a salutat pe Shagata şi a plecat. Odată 
ajuns în baraca americanilor, a convocat un consiliu de război. 
Le-a comunicat planul, dar nu le-a spus că pot scăpa numai 
zece oameni. Au discutat cu toţii planul şi au hotărât să mai 
aştepte. 

— Mai mult nu putem face acum, a spus Brough, făcându-se 
ecoul temerilor care îi munceau pe toţi. Dacă încercăm ceva 
acum, ne împuşcă şi gata, cât ai clipi. 

In noaptea aceea au dormit numai cei ce erau foarte bolnavi. 
Sau cei, doar câţiva, care şi-au putut găsi liniştea 
încredinţându-se voinţei lui Dumnezeu ori destinului. Dave 
Daven a putut să doarmă. 

— Azi după-amiază l-au adus înapoi pe Dave de la Utram 
Road, le şoptise Grey când le-a adus masa de seară. 

— Cum arată? a întrebat atunci Peter Marlowe. 

— Nu mai cântăreşte decât treizeci şi ceva de kilograme. 


Daven a dormit în noaptea aceea şi în ziua de groază care a 
urmat şi a murit fără să-şi revină din comă chiar în timp ce Mac 
asculta vocea crainicului: „O a doua bombă atomică a distrus 
oraşul Nagasaki. Preşedintele Truman a adresat Japoniei un 
ultimatum final: capitulare necondiționată sau distrugere 
totală.” 

În ziua următoare echipele desemnate au ieşit la lucru şi, de 
necrezut, s-au şi întors. Raţiile de alimente au continuat să vină 
în lagăr, Samson cântărea porţiile în public şi le ducea 


diferenţa stabilită celor care îl puseseră stăpân peste 
manutanţă. În depozit mai erau raţii pentru două zile, 
bucătăriile lucrau ca de obicei, muştele se adunau în roiuri, 
într-un cuvânt totul era neschimbat. 

Ploşniţele şi ţânţarii îi înţepau pe oameni, femelele de 
şobolan îşi alăptau puii. Au mai murit câţiva prizonieri. Salonul 
şase a mai primit trei pacienţi. 


Încă o zi şi încă o noapte şi încă o zi. Şi atunci Mac a auzit 
cuvintele sfinţite: „Vă vorbeşte Calcutta. Postul de radio Tokyo 
a anunţat acum câteva minute că guvernul Japoniei a acceptat 
capitularea necondiționată. După trei ani, după două sute 
cincizeci de zile de când japonezii au atacat baza de la Pearl 
Harbour, războiul a luat sfârşit. Trăiască regele!” 

Curând a aflat întregul Changi. lar cuvintele acelea s-au 
încrustat în pământul, cerul, zidurile şi celulele din Changi. 

Şi totuşi, timp de încă două zile şi două nopţi, nu s-a 
schimbat nimic. În a treia zi comandantul lagărului s-a 
îndreptat spre zona bungalovurilor însoţit de Awata, sergentul 
japonez. 

Peter Marlowe, Mac şi Larkin i-au văzut şi au murit de o mie 
de ori la fiecare pas făcut de cei doi. Atunci au ştiut că soarta le 
este pecetluită. 


Capitolul 25 

— Păcat, a spus Mac. 

— Da, l-a îngânat Larkin. 

Peter Marlowe n-a spus nimic, a rămas îngheţat, cu ochii la 
Awata. 

Chipul comandantului era adânc brăzdat de oboseală, dar îşi 
ţinea umerii drepţi şi păşea hotărât. Era îngrijit îmbrăcat, ca de 
obicei, cu mâneca stângă a cămăşii prinsă sub centiron. Avea 
galenţi de lemn în picioare, iar cascheta de pe cap era mai mult 
cenuşie decât verde din cauza umezelii tropicale. A urcat 
treptele care dădeau spre terasă, a zăbovit o clipă la uşă. 

— Bună dimineaţa, le-a spus el cu glas răguşit în momentul 
în care cei trei s-au ridicat în picioare. 

Awata i-a ordonat ceva gardianului, pe limba lui. Gardianul 
s-a înclinat scurt şi a trecut în spatele lui Awata. Altă comandă. 
Cei doi japonezi şi-au luat armele în bandulieră şi au pornit 
spre poartă. 

— S-a terminat, a gâfâit comandantul. Luaţi aparatul şi 
veniţi cu mine. 

Cu mintea amorţită, au executat ordinul, l-au urmat afară, în 
soare. Soarele şi aerul erau acum ceva nou pentru ei, chiar 
plăcut. Au mers aşa, în urma comandantului lagărului, însoţiţi 
de miile de priviri curioase din Changi. 

Cei şase colonei cu funcţii superioare aşteptau în biroul 
comandantului. Brough era şi el acolo. S-au ridicat cu toţii să-l 
salute. 

— De voie, vă rog, a spus comandantul, răspunzând la salut, 
apoi s-a adresat celor trei: Luaţi loc. Vă suntem cu toţii 
îndatoraţi. 

Intr-un târziu, Larkin s-a hotărât să întrebe: 

— S-a terminat totul, cu adevărat? 

— Da. Am stat chiar acum de vorbă cu generalul, a anunţat 
comandantul. Şi-a plimbat privirea pe chipurile amuţite ale 
celor de faţă, adunându-şi gândurile. Cel puţin cred că s-a 
terminat. Yoshima era şi el la general. l-am spus... am spus: 
„Războiul s-a sfârşit”. Când i-a tradus Yoshima, generalul a 
rămas cu ochii la mine, atât. Am aşteptat un timp şi, pentru că 
nu spunea nimic, am mai zis o dată: „Războiul a luat sfârşit. Vă 
cer să depuneţi armele... să vă predaţi!” Nu ştiam ce să mai 
spun altceva, a zâmbit obosit comandantul, trecându-şi mâna 


peste chelie. Multă vreme generalul a rămas aşa, uitându-se la 
mine. Yoshima nu zicea nimic, tăcea şi el. Pe urmă generalul a 
început să vorbească şi Yoshima mi-a tradus: „Da, Războiul a 
luat sfârşit. Vă veţi întoarce în lagăr, la postul dumneavoastră. 
Le-am ordonat gardienilor să se întoarcă acum cu spatele la 
lagăr şi să vă apere împotriva oricui ar încerca să pătrundă în 
lagăr pentru a vă face vreun rău. Acum sunt gardienii 
dumneavoastră, puşi să vă apere până când primesc noi 
dispoziţii. Dumneavoastră purtaţi în continuare răspunderea 
pentru asigurarea disciplinei în interiorul lagărului.” N-am ştiut 
ce să spun, aşa că i-am cerut să dubleze rațiile şi să ne trimită 
medicamente. El mi-a răspuns în felul următor: „Mâine veţi 
primi raţii duble. Veţi primi şi unele medicamente. Din păcate, 
nu avem nici noi prea multe. Dar sunteţi răspunzător pentru 
disciplină. Gardienii mei vă vor apăra de cei care vor să vă 
lichideze.” Atunci l-am întrebat: „Cine sunt aceştia?” Generalul 
a dat din umeri şi a spus doar atât: „Duşmanii dumneavoastră. 
Intrevederea a luat sfârşit.” 

— La naiba! a mormăit Brough. Poate că asta şi urmăresc... 
să ieşim din lagăr ca să aibă un pretext să tragă în noi. 

— Nu putem permite părăsirea lagărului, a spus temător 
Smedly-Taylor. Pierdem controlul, ajungem la răzmeriţă. Dar 
totuşi trebuie să facem ceva. Poate că ar trebui să le cerem să 
ne predea nouă armele... 

Comandantul lagărului a ridicat mâna. 

— Cred că tot ce putem face este să aşteptăm. Am inf... cred 
că trebuie să sosească cineva. Până atunci, consider că cel mai 
bine este să menţinem ordinea existentă. A, da, încă ceva. Ni se 
permite să lăsăm oamenii să se scalde în mare, pe grupuri. 
Câte cinci oameni din fiecare baracă. Prin rotaţie. O, Doamne, a 
roşit el recules, de parcă s-ar fi rugat. Sper să n-o ia nimeni 
razna de bucurie. Nu avem nicio garanţie că japonezii de aici 
vor accepta ordinul de capitulare. Ar putea chiar să lupte mai 
departe Tot ce putem acum e să sperăm să iasă bine şi să ne 
pregătim de ce-i mai rău. 

A tăcut un timp, apoi s-a uitat la Larkin. 

— Cred că aparatul de radio trebuie să rămână aici, a spus 
el, făcându-i semn lui Smedly-Taylor: Aveţi grijă să asiguraţi 
paza permanentă. 

— Am înţeles! 


— Desigur, i s-a adresat comandantul lui Larkin, incluzându-i 
însă şi pe Peter Marlowe şi pe Mac, tot dumneavoastră 
asiguraţi funcţionarea aparatului. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule comandant, a intervenit 
Mac. Poate să se ocupe altcineva de treaba asta. Il repar eu 
dacă apare vreo defecţiune, dar, vedeţi, îmi închipui că veţi 
dori să funcţioneze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Numai noi nu suntem în măsură să facem asta... şi 
oricum... dacă o să spun ce gândesc, acum, când e la vedere, să 
mai aibă şi alţii prilejul să asculte. 

— Vă îngrijiţi de treaba asta, domnule colonel! 

— Am înţeles, domnule comandant. 

— Acum Chiar că e timpul să discutăm despre partea 
operativă. 


În faţa biroului comandantului se adunase de-acum un grup 
de curioşi, printre care şi Max, nerăbdători să afle ce se mai 
ştie, ce se discută, ce s-a întâmplat şi de ce a plecat gardianul 
japonez care-i păzea pe cei cu radioul. 

Când n-a mai putut îndura tensiunea. Max a alergat înapoi la 
baraca americanilor. 

— Hei, ascultați, băieţi! a apucat el să strige. 

— Vin japonezii? 

Împăratul era gata să sară pe fereastră şi să se repeadă la 
gardul de sârmă ghimpată. 

— Nu! Mamă, Doamne..., a gâfâit Max; nici nu putea să 
vorbească. 

_ — Spune, ce dracu’ se întâmplă acolo? a urlat la el 
Împăratul. 

— I-au luat de acolo pe gardienii care stăteau pe capul lui 
Pete! a reuşit Max să-şi recapete răsuflarea. Pe urmă 
comandantul lagărului i-a luat pe Pete, pe Larkin şi pe scoţian - 
împreună cu radioul! - la el în birou. Acum sunt toţi acolo, mare 
consiliu mare. Toţi ştabii, coloneii... până şi Brough e acolo! 

— Eşti sigur? a întrebat Împăratul. 

— Îţi spun ce-am văzut cu ochii mei, dar nici mie nu-mi vine 
să cred. i 

În tăcerea grea care s-a lăsat, Împăratul şi-a scos o ţigară 
din buzunar, iar Tex a rostit ceea ce, de fapt, pricepu seră cu 
toţii. 


— Atunci s-a terminat. S-a sfârşit cu adevărat. Ce altceva 
poate să însemne... dacă au luat de-acolo gardianul care păzea 
radioul! a exclamat Tex, rotindu-şi privirea în jur. Voi ce ziceţi? 

Max s-a aşezat greoi pe patul lui, şi-a şters sudoarea de pe 
faţă. 

— Cam aşa zic şi eu. Dacă şi-au luat gardianul, înseamnă că 
se dau bătuţi şi-aici... nu mai luptă. Nu-i aşa? s-a uitat el 
întrebător la Tex. 

Dar Tex era rătăcit de propria lui uimire. 

— Ba s-a terminat, a spus el după o vreme, impasibil. 

Domolit, Împăratul a mai pufăit o dată din ţigară. 

— Eu nu cred până nu văd. 

Şi deodată, în tăcerea aceea ciudată, i s-a făcut frică. 

Cu gesturi automate, Dino dădea să prindă muşte. Byron 
Jones III a mutat nebunul la întâmplare. Miller l-a luat, lăsându- 
şi regina descoperită. Max şedea cu capul în piept. Tex se 
scărpina. 

— Ei bine, eu nu simt nicio diferenţă, a declarat Dino, 
ridicându-se în picioare. Mă duc pân-afară, treabă mică. 

— Nici nu ştiu dacă-mi vine să râd sau să plâng, a spus Max. 
Tot ce ştiu e că mă ia cu greață. 

— Nu se leagă, a zis Tex cu voce tare; vorbea în gând, nici 
nu şi-a dat seama că a spus ceva. Cu nimic nu se leagă. 

— Hei, Max, a spus Împăratul. Nu vrei să pui de-o cafea? 

Mişcându-se ca un automat, Max a ieşit să umple ibricul cu 
apă. S-a întors, a băgat reşoul în priză, a pus ibricul la încălzit. 
A luat-o înapoi spre patul lui, s-a oprit brusc, s-a răsucit, în loc 
şi a rămas cu ochii la Împărat. 

— Ce-i cu tine, Max? l-a întrebat îngrijorat King. 

Dar Max nu-şi lua privirea de la el, mişca doar din buze, fără 
să scoată vreun sunet. 

— Ce dracu' te holbezi aşa? 

Pe neaşteptate, Max a pus mâna pe ibric şi l-a azvârlit pe 
fereastră. 

— Ce dracu”, ai sărit de pe fix? a explodat King. M-ai umplut 
tot cu apă! 

— Atâta pagubă! i-a strigat Max, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Vezi să nu-ţi dau eu o mama de bătaie! Ai căpiat? 

— S-a terminat cu războiul! N-ai decât să-ţi faci singur 
cafeluţa! a ţipat Max, făcând spume în colţul gurii. 


King a sărit în picioare, ameninţător, cu chipul boţit de furie. 

— Şterge-o de-aici că te pocesc! 

— Încearcă tu, doar încearcă, dar să nu uiţi că sunt 
plutonier! Te dau la curtea marţială! 

Max a izbucnit într-un râs isteric, pe urmă râsul s-a 
transformat brusc în plâns, un plâns disperat, cu sughiţuri. Max 
a fugit din baracă, lăsând în urma lui o tăcere grea, încordată. 

— Ăsta s-a sonat de tot, a mormăit King. Adu tu nişte apă, 
dacă vrei, Tex, a spus el încet, întorcându-se în colţul lui. 

Tex stătea în uşă, se uita după Max. A întors încet capul, 
chinuit de nehotărâre. 

— Am treabă. 

Lui King i s-a pus un nod în gât. Şi-a depăşit cu greu senzaţia 
de greață, dar chipul i-a rămas calm, imobil. 

— Da-a..., a rostit el cu un zâmbet sumbru. Se şi vede. 

Simţea acum adâncurile liniştii din jur. Şi-a scos portofelul, a 
ales o hârtie, a pus-o pe masă. 

— Ai aici zece dolari. Lasă-ţi treburile şi adu nişte apă. 

Stăpânindu-şi tremurul interior, a rămas cu ochii la Tex. Dar 
Tex nu i-a răspuns, a dat doar nervos din umeri şi s-a uitat în 
altă parte. 

— Tot o să vreţi să mâncaţi... până nu se sfârşeşte cu 
adevărat povestea asta, a spus dispreţuitor King, rotindu-şi 
privirea prin baracă. Vrea careva din voi nişte cafea? 

— Mie parcă mi-ar prii o cafeluţă, s-a ridicat de la locul lui 
Dino, fără să-i pese de privirile celorlalţi. 

A adus de afară ibricul, l-a umplut cu apă, l-a pus pe reşou. 

King i-a arătat hârtia de zece dolari de pe masă. Dino s-a 
uitat lung la ea. 

— Nu, mulţumesc, a spus el cu glas hârâit, clătinând din cap. 
Doar o gură de cafea. 

S-a întors cu pas şovăit la patul lui, în celălalt capăt al 
barăcii. 

Toţi ceilalţi îşi fereau acum ochii de privirea dispreţuitoare a 
lui King. 

— Sper... pentru binele vostru sper, nenorociţilor, că 
războiul s-a sfârşit cu adevărat, a spus răspicat King. 


Cum a ieşit din biroul comandantului de lagăr, Peter 
Marlowe a pornit în grabă spre baraca americanilor. 


Răspundea automat la salutul celor pe care-i cunoştea, simţea 
cum îl urmăresc din toate părţile priviri curioase, 
neîncrezătoare. „Da, şi-a zis, nici mie nu prea-mi vine să cred. 
Să ajung acasă, să pot zbura din nou, să-l revăd pe tata, să 
beau un pahar cu el, să râd cu el! Şi toţi, toată familia... ce 
ciudat are să ne pară. Trăiesc. Sunt în viaţă! Am scăpat!” 

— Salut, băieţi! a strigat el zâmbitor, intrând în baracă. 

— Salut, Peter, a sărit primul Tex să-i strângă mâna cu 
căldură. Nici nu ştii ce ne-am bucurat când am aflat că au luat 
gardianul de acolo, prietene! 

— Pot să-ţi spun că nici nouă nu ne-a părut prea rău după el, 
a râs Peter Marlowe. 

Înconjurat de chipuri prietenoase, zâmbitoare, Peter 
Marlowe şi-a dat seama abia acum cât de tare i-au lipsit în 
aceste ultime zile. 

— Dar şefii noştri ce zic? a întrebat Dino. 

După ce Peter Marlowe le-a povestit totul, o umbră de 
îngrijorare s-a aşternut pe feţele tuturor. Numai Tex a rămas 
vesel. 

— La naiba, nu cred că trebuie să ne pregătim de ce-i mai 
rău. S-a terminat! a declarat el cu încredere în glas. 

— Asta-i sigur, că s-a terminat, a spus morocănos Max, 
păşind pragul barăcii. 

— Hello, Max! Eu..., n-a mai continuat Peter Marlowe, şocat 
de licărul crunt din ochii lui Max. 

— Ai păţit ceva? l-a întrebat el îngrijorat. 

— Ba n-am nimic! s-a răstit la el Max, l-a dat la o parte şi s-a 
lăsat în patul lui. Şi ce dracu’ vă holbaţi la mine? N-are voie 
omul să-şi iasă din fire ca voi să vă şi holbaţi ca nişte bufniţe? 

— Ia-o mai moale, l-a sfătuit Tex. 

Obrazul lui Max căpătase o tentă cenuşie, buzele îi tremurau 
spasmodic. 

— Slavă Domnului că scap curând din porcăria asta. Păcat că 
scăpaţi şi voi, blestemaţilor! 

— Taci din gură, Max! 

— Duceţi-vă dracului! 

Max şi-a şters scuipatul scurs pe bărbie. A scos din buzunar 
un teanc de hârtii de câte zece dolari, le-a rupt bucățele, cu 
înverşunare, le-a aruncat în sus ca pe nişte confeti. 

— Ce naiba te-a apucat, Max? a sărit la el Tex. 


— Nu vezi? Tâmpitule, banii ăştia nu mai sunt buni de nimic! 

— Ce spui? 

— Acuşi vin de la prăvălie. Da-a... Am vrut să-mi iau o nucă 
de cocos. Dar nenorocitul ăla de chinez n-a vrut să-mi 
primească banii. A zis că nu-s buni. I-a vândut tot stocul chiar 
azi comandantului. Pe o simplă hârtie. Mi-a arătat-o: „Guvernul 
britanic se angajează să plătească n dolari veritabili emişi 
pentru zona Strâmtorii!” Acum puteţi să vă ştergeţi undeva cu 
tot bănetul ăsta scos de japonezi... Numai de asta mai e bun! 

— Mamă-ă..., a făcut Tex. Asta pune capac la toate. Dacă nici 
chinezul nu mai ia marafeţi din ăştia, înseamnă că, într-adevăr, 
s-a lămurit treaba. Ce zici, Peter? 

Peter Marlowe se bucura să se afle din nou printre prieteni. 
Nici măcar privirea duşmănoasă a lui Max nu-i putea strica 
bucuria. 

— Da, acum e limpede. N-am vorbe să vă spun cât m-aţi 
ajutat, băieţi. De-aţi şti ce înseamnă o glumă, o vorbă bună... 

— Ei, lasă, l-a împins în glumă Dino. Tu eşti de-ai noştri. Nu 
eşti chiar atât de rău pentru un păcătos de englezoi! 

— Când scapi de-aici, să faci bine să te prezinţi la noi, în 
State. S-ar putea chiar să te primim în rândul americanilor! l-a 
bătut pe spate Byron Jones III. 

— Să vii întâi în Texas, Peter, băiete. Dintre toate Statele e 
singurul care merită osteneala! 

—Hai să nu ne facem planuri de-acum, a spus Peter Marlowe 
printre strigăte şi fluierături. Dar dacă ajung vreodată acolo, n- 
am să vă ocolesc, a promis el; s-a uitat apoi spre colţul lui King. 
Unde vă este şeful cel neînfricat? 

— E mort! a râs grosolan Max. 

Peter Marlowe a simţit că-l pătrunde un fior de gheaţă. 

— Cum?! 

— Trăieşte, n-avea grijă, l-a liniştit Tex. Dar e ca şi mort, 
totuna. 

Peter Marlowe s-a uitat întrebător la Tex. A înţeles şi s-a 
întristat. 

— Nu vi se pare cam brusc? 

— Nu-i niciun brusc, a scuipat Max. E mort. Am muncit de 
ne-am spetit pentru ticălosul ăla, iar acum e mort! 

Indignat, Peter Marlowe s-a răsucit scurt spre Max. 


— Totuşi, atunci când era greu, el vă dădea de mâncare, şi 
bani, şi... 

— Pentru asta am muncit! a ţipat Max; i se umflaseră vinele 
de la gât, era roşu la faţă. Am înghiţit destule de la animalul 
ăla! s-a înflăcărat el şi mai tare, a dat cu ochii de banderola de 
la braţul lui Peter Marlowe. Şi de la tine, englezoi împuţit! N-ai 
vrea să mă pupi şi pe mine unde-l pupai pe el? 

— Încetează, Max! l-a prevenit Tex. 

— Tu vorbeşti, codoşule! l-a scuipat în faţă Max. 

Lui Tex i-a venit sângele în obraz. Cu un dos de palmă, l-a 
trântit pe Max de perete, Max a alunecat din pat, a sărit 
imediat în picioare, a înşfăcat un cuţit de pe raft şi s-a năpustit 
asupra lui Peter Marlowe. Tex abia a apucat să-i devieze mâna, 
cuțitul a trecut strâmb, zgâriindu-l doar pe Marlowe de-a 
curmezişul burţii. Venind de la spate, Dino l-a prins pe Max cu 
braţul pe sub bărbie şi l-a tras înapoi spre pat. 

— Eşti nebun?! a gâfâit Dino, ţinându-l strâns. 

Max îşi rotea furios ochii, şi-a oprit privirea tulbure asupra 
lui Peter Marlowe. Şi, deodată, a început să zbiere ca un turbat, 
să se zbată, să dea disperat din mâini şi din picioare, cu dinţii 
rânjiţi, cu degetele chircite ca nişte gheare. Peter Marlowe l-a 
apucat de un braţ, au sărit şi alţii şi l-au trântit în pat. Trei inşi 
abia puteau să-l ţină, iar el tot mai încerca să muşte şi să 
zgârie. 

— A dat strechea-n el! a strigat Tex. Daţi-i una la cap! 

— Caută nişte sfoară! a răcnit la el Peter Marlowe, luptându- 
se să-l ţină în loc pe Max, cu braţul sub bărbie ca să se ferească 
de muşcături. 

Dino a izbutit să-şi elibereze o mână, l-a izbit pe Max direct 
în falcă, de jos în sus, potolindu-l pe dată. 

— Uf! a făcut Dino către Peter Marlowe, îndreptându-se 
încet de şale. N-a lipsit mult să te înjunghie! 

— Repede! i-a făcut semn Peter Marlowe. Trebuie să-i 
punem ceva între dinţi, altfel îşi muşcă limba. 

Dino a găsit un lemn, l-au băgat cu greu între dinţii încleştaţi 
ai lui Max. Pe urmă l-au legat fedeleş. Când au terminat, Peter 
Marlowe a suflat uşurat; abia atunci şi-a dat seama că i se 
muiaseră genunchii. 

— Mulţumesc, Tex. Dacă nu-i dădeai tu peste mănă, mă 
făcea îngeraş. 


— N-ai pentru ce. Înseamnă doar că mai am reflexe. Acum ce 
facem cu el? 

— Chemăm un doctor. A făcut o criză, asta-i tot. N-a existat 
niciun cuţit, a spus Peter Marlowe, pipăindu-şi zgârietura de pe 
stomac; s-a uitat la Max care începea să-şi revină din leşin, 
zgâlţâit de convulsii. Vai de capul lui! 

— Mare noroc am avut că ai fost pe fază, Tex, a oftat Dino. 
Mă trec toate sudorile când mă gândesc ce-ar fi putut să se 
întâmple. _ 

Peter Marlowe a aruncat o privire spre colţul Împăratului. 
Acum îi părea mai însingurat ca oricând. Fără să-şi dea seama, 
şi-a încordat braţul stâng, l-a îndoit, minunându-se cât de 
repede îşi recăpătase forţa. 

— Cum e acuma, Peter? l-a întrebat Tex. 

Peter Marlowe a zăbovit o vreme, cât să găsească vorbele 
cele mai potrivite. 

— Sunt viu, Tex, trăiesc, n-am murit. 

S-a întors apoi şi a ieşit afară din baracă, în bătaia soarelui. 


Când l-a găsit, în sfârşit, pe King, începea deja să se 
însereze. King şedea pe un ciot de cocotier, dincolo de grădina 
din nordul lagărului, pe jumătate ascuns de vrejurile de 
legume. Avea privirea pierdută spre junglă; nu s-a întors la 
apropierea lui Peter Marlowe, n-a dat niciun semn. 

— Salut, bătrâne! a spus vesel Peter Marlowe. 

Dar i-a îngheţat surâsul pe buze când a zărit privirea din 
ochii lui King. 

— Ce vreţi de la mine, domnule căpitan? a întrebat King pe 
un ton ofensator. 

— Am vrut să văd ce faci. Atâta tot, doar să te văd. 

„O Doamne”, şi-a zis Peter Marlowe pătruns de milă, ghicind 
ce se petrece în sufletul prietenului său. 

— Gata, m-ai văzut. Acum ce mai vrei? s-a întors King cu 
spatele. Pleacă! 

— Sunt prietenul tău. Ai uitat? 

— Eu n-am prieteni. Acum pleacă! 

Peter Marlowe s-a lăsat jos lângă ciotul de palmier, a tras cu 
grijă din buzunar cele două ţigări de fabrică pe care le mai 
avea. 

— Avem câte-o ţigară. Le am de la Shagata. 


— Fumează-le singur! Domnule căpitan! 

Pentru o clipă Peter Marlowe a regretat că l-a găsit pe King. 
Dar n-a plecat. A aprins ambele ţigări, i-a întins şi lui una. King 
n-a făcut nicio mişcare să o ia. 

— Ia aici, te rog. 

King i-a zburat ţigara din mână. 

— Să te ia naiba cu ţigara, ta cu tot! Vrei să stai aici? N-ai 
decât. 

S-a ridicat şi a dat să plece de acolo. Peter Marlowe l-a prins 
de braţ. 

— Aşteaptă! Azi e cea mai mare zi din viaţa noastră. Nu 
strica totul numai pentru că tovarăşii tăi de „celulă” şi-au 
pierdut niţeluş cumpătul. 

— Ia mâna de pe mine, a scrâşnit printre dinţi King. Că altfel 
rămâi fără ea! 

— Nu-ţi pune mintea cu ei, a început repezit Peter Marlowe. 
S-a sfârşit cu războiul, ăsta-i lucrul cel mai important. S-a 
terminat, iar noi am rămas în viaţă. Ţii minte ce încercai să-mi 
bagi în cap tot timpul? Că trebuie să-i porţi de grijă 
personajului numărul unu? Ei bine, s-a făcut! Ai scăpat cu bine! 
Ce mai contează ce zic ei? 

— Nu-mi pasă de ei! Şi n-au niciun amestec în treaba asta. 
Nici de tine nu-mi pasă, dacă vrei să ştii! i-a strigat în faţă King, 
smulgându-şi mâna. 

Peter Marlowe a rămas pe loc, îl privea neajutorat pe King. 

— Sunt prietenul tău, înţelegi? Lasă-mă să te ajut! 

— N-am nevoie de ajutorul tău! 

— Ştiu. Dar vreau să rămânem prieteni. Ascultă..., a 
continuat el cu greu, căutându-şi cuvintele. Curând vei fi iar 
acasă... 

— Pe dracu’! a ţipat King; îi vâjâiau urechile, simţea că-i 
plesneşte capul. Nici n-am casă! 

Foşnea vântul printre frunze. 'Ţârâiau monoton greierii. 
Bâzâiau ţânţarii în stoluri. Umbre lungi s-au întins în urma 
barăcilor sub razele Lunii care s-a ivit deodată, plutind pe cerul 
de catifea. 

— Nu-ţi mai face sânge rău, prietene, a rostit blând Peter 
Marlowe. O să fie bine, ai să vezi. 

N-a tresărit, citind groaza din ochii lui King. 

— Crezi tu? a întrebat chinuit King. 


— Da, a spus Peter Marlowe, apoi, după o scurtă ezitare: îţi 
pare rău că s-a terminat, nu? 

— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă odată, lasă-mă! a strigat King cu 
glasul schimbat, s-a întors cu spatele, s-a aşezat iar pe ciotul de 
palmier. 

— Are să-ţi treacă. Sunt prietenul tău. Să nu uiţi asta... 
niciodată. 

A întins mâna stângă şi a pus-o pe umărul lui King; a simţit 
cum acesta tresare la atingere. 

— Noapte bună, bătrâne, a spus el încet. Ne vedem mâine. 

Trist, îngândurat, a plecat de acolo. „Mâine, şi-a promis el în 
gând, mâine am să-l pot ajuta.” 

King s-a aşezat mai bine pe ciotul de cocotier, bucuros să fie 
singur, îngrozit de singurătate. 


Colonelul Smedly-Taylor, Jones şi Sellars îşi adunau ultimele 
fărâmiţe din farfurii. 

— Magnific! a declarat Sellars, lingându-şi degetele. Smedly- 
Taylor a mai supt o dată osciorul bine curăţat. 

— Jones, băiete, trebuie să recunosc acum că eşti mare, a 
râgâit el satisfăcut. O minunată încheiere pentru o zi de 
pomină. Delicios! Exact ca iepurele de casă! Puțin mai aţos, 
poate nu atât de fraged, dar delicios! 

— De ani de zile n-am mai mâncat aşa de bine, a râs gros 
Sellars. Cam grasă carnea ce-i drept, dar, pe onoarea mea, a 
fost o minune. Crezi că mai poţi face rost? s-a uitat el spre 
Jones. Doar câte-o pulpă parcă nu-i prea mult! 

— S-ar putea, şi-a dat importanţă Jones, ducând delicat la 
gură ultimul grăunte de orez. Am avut ceva noroc, nu? 

Farfuria era acum goală, iar el se simţea sătul şi împăcat. 

— De unde le-ai procurat? 

— M-a informat Blakely. Le avea de vânzare un australian. 
Am cumpărat tot ce-avea. Norocul nostru că aţi avut banii, i-a 
zâmbit el lui Smedly-Taylor. 

— Da, a mormăit acesta, scoțând portofelul şi aruncând pe 
masă trei sute şaizeci de dolari. Avem aci pentru încă şase 
bucăţi. N-are rost să ne strâmtorăm, nu-i aşa, domnilor? 

Sellars a rămas cu ochii la hârtiile de pe masă. 

— Dacă aţi avut ascunși toţi banii ăştia, de ce nu i-aţi folosit 
încă de-acum câteva luni? 


— Mă întreb şi eu..., s-a ridicat Smedly-Taylor ca să-şi 
dezmorţească mădularele. Pentru că i-am păstrat pentru ziua 
de azi! Şi cu asta am încheiat, a adăugat el, aţintindu-şi ochii de 
granit asupra lui Sellars. 

— O, Doamne fereşte, n-am vrut să vă trag de limbă. Pur şi 
simplu nu pricepeam cum de aţi reuşit, asta-i tot. 

Jones a zâmbit suav. 

— Trebuie să se fi acţionat prin cineva aflat chiar în miezul 
lucrurilor. Aud că Împăratul a fost cât pe ce să facă o criză de 
inimă! 

— Ce are de-a face Împăratul cu banii mei? a ridicat din 
sprâncene Smedly-Taylor. 

— A, nimic. 

Jones s-a apucat să numere banii. Erau, într-adevăr, trei sute 
şaizeci de dolari, destul pentru o duzină de pulpiţe de Rusa 
tikus la treizeci de dolari bucata, cât era preţul real, iar nu 
şaizeci cât credea Smedly-Taylor. Jones a zâmbit în sinea lui la 
gândul că Smedly-Taylor îşi poate permite foarte bine să 
plătească şi dublu, la banii pe care-i are el acum. Se întreba 
cum izbutise oare Smedly-Iaylor să efectueze spargerea, dar 
ştia că bătrânul colonel are perfectă dreptate să-şi păstreze 
secretele cu sfinţenie. Cum a fost şi cu celelalte trei pulpiţe de 
Rusa tikus. Cele pe care el şi cu Blakely le gătiseră şi le 
mâncaseră în secret chiar în după-amiaza aceea. li dăduse una 
lui Blakely, le mâncase el pe celelalte două. Cu cele două de 
dinainte şi una pe care o devorase acum, avea toate motivele să 
se simtă sătul. 

— Doamne, a zis el cu glas tare, frecându-se pe burtă. Nu 
cred că aş putea mânca atâta în fiecare zi! 

— Ai să te obişnuieşti, l-a consolat Sellars. Mie, să spun 
drept, mi-e încă foame. Încearcă să mai faci rost, fă şi tu un 
efort. 

— Ce-aţi zice de-o partidă de bridge? a întrebat după un 
timp Smedly-Taylor. 

— Admirabil! a sărit din loc Sellars. Cine să fie al patrulea? 

— Samson? 

— Pun rămăşag, a râs, Jones, că săracul ar fi tare supărat 
dacă ar afla de friptura noastră. 


— Cât timp credeţi că mai durează până ajung ai noştri la 
Singapore? a întrebat Sellars, încercând să-şi ascundă 
îngrijorarea. 

Smedly-Taylor i-a aruncat o privire scurtă lui Jones. 

— Câteva zile. Cel mult o săptămână. Dacă japonezii sunt cu 
adevărat hotărâți să se predea. 

— Faptul că ne-au lăsat aparatul de radio ar fi un indiciu în 
acest sens. 

— Sper. Nu putem decât să sperăm. 

S-au uitat unul la altul, uitând de bunătatea mâncării, 
copleşiţi de grija zilei de mâine. 

— Nu avem motive de îngrijorare. Sunt... cred că are să se 
sfârşească totul cu bine, a spus Smedly-Taylor. 

Părea calm şi plin de încredere, dar în sinea lui era ros de 
îndoială, se gândea cu groază la Maisie, la cei doi fii şi la fată, 
întrebându-se dacă or mai fi oare în viaţă. 


Cu puţin înainte de răsăritul soarelui a trecut pe deasupra 
lagărului un avion cvadrimotor. Nu ştia nimeni dacă e de-al 
aliaţilor sau japonez, căci la auzul huruitului de motoare toţi au 
intrat în panică, se aşteptau, din clipă în clipă, la o ploaie de 
bombe. lar când n-a căzut nicio bombă şi huruitul s-a 
îndepărtat, i-a cuprins din nou frica. „Poate că ne-au uitat... N- 
au să mai vină.” 

Ewart a intrat bâjbâind în baracă, l-a trezit pe Peter 
Marlowe care nu auzise nimic. 

— Peter, umblă zvonul că a trecut un avion, a dat ocol 
aeroportului... că a sărit din el un paraşutist! 

— Tu l-ai văzut? 

— Nu. 

— Ai vorbit cu cineva care l-a văzut? 

— Nu. E doar un zvon, a spus Ewart, străduindu-se să-şi 
ascundă spaima. Mi-e o frică de mor că, de cum se arată flota 
noastră în largul portului, japonezii se smintesc de tot... 

— Nici vorbă! 

— Am fost chiar acum la biroul comandantului de lagăr. Sunt 
mai mulţi adunaţi acolo, pentru că se anunţă mereu buletinele 
de ştiri. În ultimul dintre ele se spunea că..., s-a oprit o clipă 
Ewart, incapabil să continue, apoi a reluat firul: ... că numărul 
victimelor de la Hiroshima şi Nagasaki se ridică la peste trei 


sute de mii. Se spune că oamenii mor în continuare ca 
muştele... că bomba aceea infernală nu ştiu ce face cu aerul de 
omoară lumea şi după aceea. Doamne, dacă s-ar fi iar 
asta la Londra, iar eu aş avea pe mâini un lagăr ca ăsta... aş... i- 
aş măcelări pe toţi. Aş face-o, zău c-aş face-o! 

Peter Marlowe l-a calmat cât a putut, pe urmă a ieşit din 
baracă şi s-a îndreptat spre poartă sub primele raze ale 
dimineţii. Avea şi el încă o strângere de inimă. Ştia că Ewart 
are dreptate. Bomba asta infernală e deja prea mult. Pe 
neaşteptate, însă, şi-a dat seama de un mare adevăr şi atunci i- 
a binecuvântat pe cei care au inventat bomba. Căci numai 
bombele acelea au scos lagărul de la Changi din uitarea 
veşniciei. „Da, îşi spunea el acum, orice s-ar întâmpla din cauza 
bombelor, n-am să le blestem nici primele două, nici pe cei care 
le-au creat. Numai datorită lor mai trăiesc atunci când, practic, 
nu mai era nicio speranţă. Şi cu toate că primele două au ucis, 
poate, o mulţime de oameni, dimensiunea însăşi a dezastrului 
trebuie să fi salvat alte nenumărate sute de mii de vieţi. Ale 
noastre. Şi ale lor. Oricum ai întoarce-o, acesta este adevărul.” 

Luat de gânduri, s-a trezit că a ajuns la poarta principală. 
Gardienii erau la posturi, ca de obicei. Stăteau întorşi cu 
spatele spre lagăr, dar aveau aceleaşi carabine în mâini. Peter 
Marlowe se uita acum la ei cu o nouă curiozitate. Era convins 
că oamenii aceştia vor muri orbeşte, până la unul, ca să-i apere 
pe cei pe care, până mai ieri, îi dispreţuiseră ca duşmani. 
„Nemaipomenit, şi-a zis în gând, cât de incredibili pot fi unii 
oameni.” Şi atunci, pe neaşteptate, prin boarea străvezie a 
zorilor, a văzut o stafie. Un om ciudat, un om real, un trup care 
avea carne pe el, un om care arăta a om. Un om alb. Purta o 
uniformă verde mai neobişnuită, ghetele de paraşutist erau 
bine lustruite, insigna de pe beretă îi lucea ca focul, avea un 
revolver la centiron şi o raniţă nouă-nouţă în spate. 

Venea drept pe mijlocul drumului, călcând apăsat pe asfalt; 
s-a oprit în faţa corpului de gardă. 

Omul - Peter Marlowe putea distinge acum că avea gradul 
de căpitan - căpitanul, deci, s-a uitat încruntat la gardieni şi a 
spus: 

— Daţi salutul, ticăloşilor! 


Şi, pentru că gardienii îl priveau timpi, căpitanul s-a dus 
spre cel mai apropiat gardian, i-a smuls arma din mână, a 
înfipt-o cu baioneta în pământ şi a mai spus o dată: 

— Salutaţi-mă, ticăloşilor! 

Total descumpăniţi, gardienii se uitau mai departe la el. 
Atunci căpitanul a scos revolverul, a tras un singur foc în 
pământ, la picioarele gardienilor şi a repetat: 

— Daţi salutul, ticăloşilor! 

Awata, sergentul japonez, Awata cel cumplit, transpirat 
acum tot şi nedumerit, a făcut un pas înainte şi s-a înclinat. S- 
au înclinat şi ceilalţi. 

— Aşa mai merge, ticăloşilor! a spus atunci căpitanul. 

Le-a smuls, pe rând, armele din mâini, le-a azvârlit la 
pământ. 

— Acum treceţi la loc în corpul de gardă! 

Awata i-a priceput gestul mâinii. Le-a ordonat gardienilor să 
se alinieze. Pe urmă, la comanda lui, s-au mai înclinat o dată. 

Căpitanul s-a uitat lung la ei. Apoi a dus şi el mâna la chipiu. 

— Daţi salutul, ticăloşilor! a spus el încă o dată. Gardienii s- 
au înclinat din nou. 

— Bun! a zis mulţumit căpitanul. Data viitoare când salut, 
salutaţi şi voi! 

Awata şi oamenii lui s-au înclinat. Căpitanul s-a răsucit scurt 
pe călcâie şi a pornit spre poartă. 

Peter Marlowe a simţit privirea căpitanului aţintită asupra 
lui şi a celor din apropiere, a tresărit de frică şi s-a tras înapoi. 
A citit în ochii căpitanului întâi repulsie, apoi compasiune. 

— Deschideţi poarta aia, ticăloşilor! a strigat căpitanul către 
gardieni. 

Awata l-a priceput iar după mişcarea mâinii, s-a repezit, 
împreună cu alţi trei gardieni, au tras poarta în lături. 

Când a trecut căpitanul de poartă, ei s-au grăbit să o închidă 
la loc. El s-a oprit şi le-a strigat: 

— Lăsaţi-o dracului deschisă! 

Ei au lăsat-o cum era şi s-au înclinat supuşi. 

Peter Marlowe a încercat să se concentreze. Ceva nu se prea 
potrivea. Ba nu era chiar deloc în regulă. Aşa ceva nu putea să 
se întâmple! 

În clipa următoare căpitanul se afla în faţa lui. 


— Hello, a spus el. Sunt căpitanul Forsyth. Cine e şeful pe 
aici? 

Îi vorbise încet, cu multă blândeţe. Dar Peter Marlowe nu 
simţea decât privirea sfredelitoare a căpitanului, din creştet 
până-n tălpi. „Ce se întâmplă? Ce-a văzut la mine? se întreba 
disperat Peter Marlowe. Ce nu-i place la mine?” îngrozit, s-a 
mai retras un pas. 

— Nu trebuie să vă temeţi de mine, a vorbit iar căpitanul cu 
o voce profundă, plină de compasiune. Războiul s-a terminat. 
Am fost trimis să am grijă de dumneavoastră, de toţi. 

Căpitanul a făcut un pas spre el. Peter Marlowe s-a tras 
înapoi şi căpitanul s-a oprit. Ferindu-se să facă vreo mişcare 
bruscă, ofiţerul a scos un pachet, de „Players”. Ţigări bune, 
adevărate, englezeşti. 

— Doriţi o ţigară? 

Căpitanul a mai făcut un pas înainte. Peter Marlowe a fugit 
îngrozit. 

— Staţi o clipă! a strigat după el căpitanul, în zadar. 

A dat să se apropie de alt prizonier, dar a fugit şi acela. 

Toţi prizonierii fugeau acum din calea căpitanului. 

A doua mare spaimă a cuprins lagărul de la Changi. Frica 
omului de el însuşi. 

„Mai sunt oare cum am fost? S-ar mai putea, după atâta 
amar de timp? Adică, să nu mă fi scrintit la cap? Totuşi, au 
trecut trei ani şi jumătate. Şi, Doamne, acum îmi amintesc ce-a 
scris Van der Zelt pe tema impotenţei... Oi mai fi în stare? Voi 
mai putea oare să fac dragoste? Mai sunt oare om întreg? Am 
citit aversiunea din ochii Căpitanului atunci când s-a uitat la 
mine. De ce? Ce l-o fi dezgustat? Crezi că aş putea îndrăzni să-l 
întreb dacă... dacă mai sunt om? 


Când a auzit prima dată despre sosirea ofițerului, King zăcea 
în patul lui, muncit de gânduri negre. E adevărat că-şi păstra 
încă locul privilegiat de sub fereastră, dar acum dispunea de 
acelaşi spaţiu ca şi ceilalţi: şase picioare pe patru picioare. 
Când s-a întors de la grădina de legume a constatat că patul şi 
scaunele fuseseră mutate din loc şi acum alte paturi ocupau din 
spaţiul ce i se cuvenea de drept. N-a spus nimic atunci, n-au 
spus nici ei, doar s-a uitat, pe rând, la fiecare, iar ei, toţi, şi-au 
ferit ochii. 


Şi încă ceva: nimeni nu-i oprise porţia de la masa de seară. O 
împărţiseră între ei. 

— A, da, a făcut indiferent Tex. Mă tem că am uitat de tine. 
Data viitoare e mai bine să fii prezent. Fiecare se îngrijeşte de 
raţia lui. 

Aşa că şi-a tăiat una dintre găini. A curăţat-o de fulgi, a fript- 
o şi a mâncat-o. Adică a mâncat jumătate şi a păstrat cealaltă 
jumătate pentru a doua zi dimineaţa. Acum nu-i mai rămâneau 
decât două găini. Celelalte fuseseră consumate în cursul 
ultimelor zile, le împărţise cu cei care-l ajutaseră la gătit. 

Cu o zi mai înainte încercase să cumpere toată marfa de la 
prăvălia lagărului, însă mormanul de bani pe care i-l adusese 
diamantul s-a dovedit lipsit de orice valoare. Mai avea în 
portofel unsprezece dolari americani, bani buni. Dar îşi dădea 
seama - şi-l îngrozea gândul - că nu poate s-o ducă o veşnicie 
cu unsprezece dolari şi două găini. 

În noaptea aceea a dormit puţin şi rău. De veghe în ceasul 
cenuşiu de dinaintea zorilor, a ajuns să privească, însă, 
adevărul în faţă şi atunci şi-a zis că e o dovadă de slăbiciune şi 
tâmpenie să pună la inimă, că asta nu-i demn de el, de Impărat, 
că nu contează faptul că alţii trec pe lângă el ca şi cum nu l-ar 
vedea, că Brant, Prouty, Samson şi toţi ceilalţi nici nu-i mai 
răspund la salut. Şi cu alţii se întâmplase tot la fel. Cu Tinker 
Bell, cu Timsen, cu gradaţii din poliţia militară, cu informatorii 
şi angajaţii lui, oameni pe care-i ajutase, îi cunoscuse, pentru 
care vânduse lucruri sau cărora le dăduse alimente, ţigări sau 
bani. Toţi se uitau prin el, ca şi cum nici n-ar exista. În vreme 
ce înainte simţise privirile care îl urmăreau, ura care-l învăluia 
când trecea prin lagăr, acum nu mai era nimic. Nici priviri, nici 
ură, nici recunoaştere. 

Era o senzaţie zdruncinătoare să umbli prin lagăr ca o stafie. 
Să te întorci în baracă, la tine acasă, ca o stafie. Să stai lungit 
în pat ca o stafie. 

Un vid imens. 

Acum asculta cum le povesteşte Tex celor din baracă despre 
senzaţionala sosire a căpitanului şi se simţea cuprins de o nouă 
spaimă, pe care o împărtăşea şi cu ei. 

— Şi care-i problema? a întrebat el atunci. Ce v-aţi 
posomorât acum cu toţii? A venit un tip de-afară, asta-i tot. 

Nimeni n-a mai spus nimic. 


King s-a sculat din pat mohorât, iritat de tăcerea celorlalţi. 
Şi-a pus pe el cămaşa cea mai bună, pantaloni curaţi, a şters 
urmele de praf de pe ghetele bine date cu cremă. Şi-a tras 
chipiul mai pe-o sprânceană, s-a oprit o clipă în uşă. 

— Cred că azi am să-mi fac de mâncare, a spus fără a se 
adresa cuiva anume. 

Când s-a uitat în jur n-a văzut decât foame pe feţe şi 
speranţă abia ascunsă în priviri. S-a simţit iar în largul lui, 
normal, i-a cercetat pe fiecare, făcându-şi alegerea. 

— Eşti tare ocupat astăzi, Dino? s-a hotărât el, în sfârşit. 

— A-ă... nu prea. Adică nu, a răspuns Dino. 

— Ar trebui făcut patul şi mai am şi ceva rufe la spălat. 

— Vrei, ă-ă... să mă ocup eu de ele? a întrebat stingherit 
Dino. 

— Dacă vrei... 

Dino a tras în gând o înjurătură, dar amintirea aromei găinii 
de aseară i-a spulberat orice rezistenţă. 

— Bine. 

— Mulţumesc, prietene, a spus King pe un ton batjocoritor, 
râzându-şi de lupta pe care, cât se poate de evident, o purtase 
Dino cu propria-i conştiinţă. 

S-a întors şi a luat-o în jos pe trepte. 

— A-ă... care dintre găini vrei s-o tai azi? a strigat Dino după 
el. 

King nu s-a oprit din mers. 

— Mă mai gândesc eu la asta. Ocupă-te tu de pat şi de rufe. 

Sprijinit de marginea uşii, Dino l-a urmărit din ochi pe King 
cum trece prin soare până la zidul închisorii, cum dă colţul... 

— Mama ta de... 

— Du-te de ia rufele, l-a îndemnat Tex. 

— La naiba! Mi-e foame. 

— Te-a pus să-i faci treaba, dar n-a zis nici pâs despre găina 
aia. 

— Are să taie el azi una, a spus îndărătnic Dino. lar eu am 
să-l ajut s-o mănânce. Niciodată n-a mâncat el singur vreo 
găină fără să-i dea şi celui care l-a ajutat. 

— Şi aseară cum a fost? 

— Ei, asta-i, aseară era bun de legat de supărare că i-am luat 
din spaţiu. 


De fapt, Dino era acum cu gândul la căpitanul englez, la cei 
de acasă, la fata pe care-o iubea... se întreba dacă-l mai 
aşteaptă sau s-o fi măritat. „Lucru sigur, şi-a zis el îmbufnat, s-a 
măritat şi nu mai găsesc pe nimeni. Cum dracu-mi mai fac eu 
acum rost de-o slujbă?” 

— Aşa era pe vremuri, s-a trezit vorbind şi Byron Jones III. 
Pun pariu că nemernicul o frige şi-o mănâncă în faţa noastră, 
singur. 

Dar şi el se gândea tot la ale lui. „Al dracului să fiu dacă mai 
stau cu bătrânii. Trebuie să-mi iau un apartament numai al 
meu. Aşa am să fac. Dar de unde naiba fac eu rost de lovele?” 

— Şi ce dacă o mănâncă? a ridicat din umeri Tex. Oricum, nu 
mai avem decât două, poate trei zile de stat pe-aici. 

„Şi pe urmă acasă, în Texas, îşi zicea în sinea lui. Am să 
primesc oare slujba pe care-o aveam? Şi unde dracu' am să 
locuiesc? Cum fac rost de nişte bani? Şi când pică ceva la 
aşternut am să mai fiu oare în stare?” 

— Ce zici de ofiţerul ăla englez, Tex? N-ai crede că trebuie 
să stăm de vorbă cu el? 

— Da, cam aşa ar trebui. Dar mai bine lasă-l dracului mai 
încolo pe după masă, eventual mâine. Trebuie să ne mai 
obişnuim cu gândul, a spus Tex, stăpânindu-şi tremurul 
buzelor. Când s-a uitat o dată la mine... mi-a părut, nu ştiu cum, 
aşa, parcă s-ar fi uitat la unul care... la un sonat! Să mă ia gaia 
dacă ştiu ce-o fi văzut aşa sucit la mine. Ia uitaţi-vă, e ceva-n 
neregulă? 

L-au examinat cu toţii pe Tex, încercând să se lămurească ce 
anume putuse să vadă ofiţerul. Dar nu-l vedeau decât pe Tex, 
cel pe care-l ştiau de trei ani şi jumătate. 

— Mie îmi pari în perfectă regulă, a decis în final Dino. Dacă 
e vreunul sucit, apăi el trebuie să fie. Al dracului să fiu dacă aş 
avea tupeul să sar singur cu paraşuta la Singapore. Cu toată 
adunătura de japonezi care mişună pe-aici. Asta nu! Lui trebuie 
că-i lipseşte un şurubel. 


King mergea în lungul zidului închisorii. „Eşti tâmpit, zău 
dacă nu eşti idiot, îşi zicea mereu în gând. De ce să-ți faci tu 
sânge rău? Lumea merge ca pe, roate. Asta-i clar. Iar tu tot 
Împărat ai rămas. Singurul care ştie să se descurce în toate 
împrejurările.” 


A tras cozorocul mai pe frunte, şi-a râs pe sub mustață, 
amintindu-şi de Dino. „Da, nefericitul ăla stă acum şi-njură, se 
întreabă dacă o să se-aleagă cu ceva din găina aia, dar un lucru 
îl ştie sigur că treaba tot va fi silit s-o facă. Să-l ia naiba, n-are 
decât”, şi-a zis vesel King. N 

A trecut poteca dintre două barăci. In jurul barăcii se 
adunaseră pâlcuri de oameni. Se uitau cu toții spre nord, către 
poartă, tăcuţi, nemişcaţi. A mai ocolit o baracă şi l-a zărit pe 
ofiţer stând cu spatele la el, singur, nedumerit, incapabil să 
priceapă ce se întâmplă. L-a văzut cum încearcă să se apropie 
de un grup de prizonieri şi a râs sardonic atunci când aceştia s- 
au retras din calea lui. 

„E o nebunie, îşi zicea el acum cu cinism. Nebunie curată. 
De ce să te temi? Tipul nu-i decât un amărât de căpitan. Sigur 
c-are să aibă nevoie de o mână de ajutor. Dar de ce o fi atât de 
speriat să mă ia dracul dacă înţeleg!” 

A grăbit pasul, dar fără să facă zgomot. 

— Bună dimineaţa, domnule căpitan, a spus el răspicat, 
salutând reglementar. 

Căpitanul Forsyth s-a întors în loc ca ars. 

— A, hello! i-a răspuns el la salut cu un oftat de uşurare. 
Slavă Domnului că mai e şi cineva normal pe-aici... Vai, îmi cer 
scuze, şi-a dat el seama de ce-i scăpase pe gură. N-am vrut să 
spun că... 

— Nicio problemă, l-a liniştit King. Cocina asta e destul de 
rea ca să scoată pe oricine din minţi. Suntem foarte bucuroşi să 
vă vedem în mijlocul nostru. Bine aţi venit la Changi! 

Forsyth i-a zâmbit. Era ceva mai scund decât King, dar clădit 
ca o tanchetă. 

— Vă mulţumesc. Sunt căpitanul Forsyth. Am fost trimis să 
am grijă de lagăr până la sosirea flotei. 

— Când vine? 

— Peste şase zile. 

— Nu s-a putut mai devreme? 

— Lucrurile astea cer timp uneori, cred, s-a dezvinovăţit 
Forsyth, apoi a făcut semn spre barăci. Ce-i cu oamenii ăştia? 
Se uită la mine ca la un lepros. 

King a ridicat din umeri. 

— Cred că n-au depăşit încă şocul. Nu le vine să-şi creadă 
ochilor. Ştiţi cum sunt unii. Şi, pe urmă, a trecut şi ceva timp. 


— Da, a trecut, a spus încet Forsyth. 

— E o nebunie să se teamă de dumneavoastră, a dat iar din 
umeri King. Dar asta-i viaţa şi, în definitiv, e treaba lor. 

— Sunteţi american? 

— Sigur. Suntem douăzeci şi cinci cu toţii. Ofițerii şi trupa. 
Căpitanul Brough e ofiţerul cel mai mare în grad. A fost 
doborât în timpul unui zbor peste Himalaya, în patruzeci şi trei. 
Poate vreţi să-l cunoaşteţi? 

— Desigur. 

Forsyth era obosit în ultimul hal. Primise misiunea asta în 
Birmania, cu patru zile în urmă. Aşteptarea, zborul, saltul cu 
paraşuta, drumul până la corpul de gardă, temerile neîncetate - 
ce va găsi acolo, ce vor face japonezii şi cum naiba îşi va 
îndeplini ordinul - gândul la toate astea îi răpise somnul şi îi 
transformase visele în coşmaruri. „Ei bine, bătrâne, tu ai cerut 
să pleci în misiunea asta, ţi s-a încredinţat, acum descurcă-te! 
Cel puţin primul test l-ai trecut, până să ajungi la poarta 
principală. Mare tâmpit ai fost, şi-a zis el amărât. Ai fost atât de 
îngrozit încât tot ce-ai fost în stare să spui a fost: Salutaţi-mă, 
ticăloşilor!” 

De unde era, Forsyth putea vedea pâlcuri de oameni care se 
uitau fix la el din barăci, din ferestre, din uşi, din umbra 
zidurilor. Tăceau cu toţii. 

Mai încolo drumurile se încrucişau, iar dincolo de ele se afla 
zona latrinelor. Peste tot barăci dărăpănate, miros greu de 
sudoare, mucegai şi urină. Şi de pretutindeni se arătau strigoi 
în zdrenţe, strigoi în saronguri, strigoi doar cu o cârpă în jurul 
coapselor, strigoi descărnaţi, numai piele şi os. 

— Nu vă e bine? l-a întrebat King plin de solicitudine. 
Sunteţi cam palid. 

— N-am nimic. Cine sunt amărâţii ăştia? 

— A, o parte dintre băieţii noştri... Ofiţeri. 

— Cum?! 

— Chiar aşa. Ce-i cu ei? 

— Vreţi să spuneţi că ăştia sunt ofiţeri? 

— Exact. În toate barăcile de aici stau numai ofiţeri, în 
şirurile de bungalovuri de acolo stau numai ştabii, maiorii şi 
coloneii. Avem cam o mie de australieni şi englezoi... britanici, 
s-a corectat el repede, în barăcile de la sud de închisoare. Iar în 


interiorul închisorii mai sunt încă vreo şapte sau opt mii de 
englezi şi australieni. Toţi ăia sunt soldaţi. 

— Şi toţi sunt aşa? 

— Cum adică? 

— Toţi arată aşa? Toţi sunt îmbrăcaţi în halul ăsta? 

— Sigur, a râs King. Imi închipui că dumneavoastră vi se par 
cu toţii o adunătură de vagabonzi. Să spun drept, eu până acum 
nici nu mi-am dat seama, m-am obişnuit. 

Abia atunci a observat că Forsyth îl priveşte cu un ochi 
critic. 

— Care-i problema? a întrebat King; i-a pierit şi zâmbetul de 
pe buze. 

Din spate şi de jur împrejur, oamenii nu-şi luau ochii de la ei. 
Dar se ţineau cu toţii la distanţă, inclusiv Peter Marlowe. Cu 
toţii se întrebau dacă ceea ce au în faţa ochilor este cu 
adevărat un om care arată a om, care are un revolver la brâu şi 
stă de vorbă cu Împăratul. 

— De ce eşti aşa de diferit faţă de toţi ceilalţi? a întrebat 
brusc Forsyth. 

— Cum adică? 

— Eşti corect îmbrăcat, iar ei sunt toţi în zdrenţe... 

Lui King i-a revenit zâmbetul. 

— Eu am avut grijă de echipament. Ei poate mai puţin. 

— Arăţi şi bine hrănit. 

— Nu chiar atât de bine cât mi-aş fi dorit, dar sunt, bănuiesc, 
destul de în formă. Nu vreţi să vă arăt locurile pe-aici? M-am 
gândit să vă dau o mână de ajutor. Aş putea să adun câţiva 
băieţi, să formăm o echipă. Ce avem la magazia de aici, din 
lagăr, e nimica toată. Dar dincolo de sârmă, la garaj, există un 
camion. Am putea să tragem o fugă până la Singapore şi să 
eliberăm... 

— Cum vine că, după cât se pare, nu semeni cu nimeni de 
aici? l-a întrerupt Forsyth; fiecare cuvânt era o rafală. 

— Poftiţi? 

Forsyth a rotit degetul lui bont în direcţia lagărului. 

— Văd aici două sau trei sute de oameni şi, dintre toţi, 
dumneata eşti singurul îmbrăcat. Toţi sunt slabi ca trestia de 
bambus, numai dumneata, s-a întors el spre King, l-a măsurat 
cu o privire îngheţată, dumneata eşti... „în formă”. 


— Sunt la fel ca ei. Numai că eu am fost mai pe fază Şi-am 
avut şi noroc. 

— Nu există noroc într-un infern ca acesta! 

— Cum să nu! Şi nu-i nicio nenorocire să ai grijă de 
uniformă, nu-i ceva condamnabil dacă încerci să te ţii, cât de 
cât, în formă. Omul se preocupă în primul rând de personajul 
numărul unu, adică de el. Asta nu-i ceva rău! 

— Nu e rău deloc, cu condiţia să nu se facă pe spinarea 
altora! a ridicat tonul Forsyth. Unde e biroul comandantului de 
lagăr? 

— Acolo, i-a arătat King. În primul şir de bungalovuri. Zău că 
nu ştiu ce v-a căşunat pe mine. Am crezut că vă pot fi de folos. 
Mi-am închipuit că o să aveţi nevoie de cineva care să vă... 

— N-am nevoie de ajutorul dumitale! Cum te cheamă, 
caporal? 

Lui King îi părea acum rău că şi-a dat osteneala să încerce 
să-i vină în ajutor. „Uită-te la el, măgarul, şi-a zis el înfuriat, cu 
ce te-alegi când încerci să fii de folos. 

— King, dom’ căpitan. 

— Eşti liber, caporal. Dar te ţin eu minte. Şi am eu grijă să 
stau de vorbă cu căpitanul Brough, la prima ocazie. 

— Acum ce naiba vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că dumneata îmi trezeşti tot felul de 
bănuieli, a rostit sec Forsyth. Vreau să ştiu de ce dumneata eşti 
„în formă”, iar ceilalţi nu sunt. Pentru ca să rămâi sănătos în 
condiţiile astea trebuie să ai bani şi cred că nu-s prea multe 
modalităţi de a face rost de ei aici. Mai degrabă, nu sunt decât 
foarte puţine. Cum ar fi aceea de a deveni informator! Sau de a 
vinde pe sub mână medicamente sau alimente... 

— Al naibii să fiu dacă înghit asemenea... 

— Eşti liber, caporal! Dar nu uita c-am să revin asupra 
cazului dumitale! 

King a trebuit să facă un efort suprem ca să nu-şi repeadă 
pumnul în obrazul căpitanului. 

— Liber! a repetat Forsyth şi a adăugat cu răutate: Piei din 
ochii mei! 

King l-a salutat şi s-a îndepărtat; avea ochii împăienjeniţi de 
furie. 

— Hello, l-a interceptat Peter Marlowe. Doamne, ce c-aş fi 
dat să am şi eu curajul tău! 


Lui King i s-a mai limpezit puţin privirea. 

— Vă salut, domnule căpitan, a mormăit el, a salutat şi a dat 
să treacă mai departe. 

— Hei, Rajah, ce dracu” e cu tine? 

— Nimic. Numai că... n-am acum chef de vorbă. 

— De ce? Dacă am făcut ceva care să te supere sau dacă nu- 
mi mai suporţi prezenţa, spune-mi. Te rog! 

— N-am nimic de-a face cu tine. 

King a încercat să schiţeze un surâs, dar în sinea lui urla: 
„Doamne, cu ce-am greşit atât de rău? Le-am dat nenorociţilor 
de mâncare, i-am ajutat, iar acuma se uită la mine ca şi cum aş 
fi de pe altă lume.” 

S-a uitat iar după Forsyth, l-a văzut cum trece printre două 
barăci şi dispare mai în vale. „Şi ăsta, şi-a zis cu inima strânsă, 
crede că sunt un ticălos de informator.” 

— Ce ţi-a spus? l-a întrebat Peter Marlowe. 

— Nimic. Mi-a... adică eu trebuie să... să fac ceva pentru el. 

— Sunt prietenul tău. Lasă-mă să te ajut. Nu-i destul că sunt 
aici? 

Dar King nu mai vroia acum decât să se ascundă. Forsyth şi 
cu ceilalţi îi răpiseră prestanţa. Îl cuprindea spaima. Căci fără 
prestanţă se ştia un om pierdut. 

— Ne mai vedem noi, a mormăit King. 

A salutat şi a plecat în grabă. 

„Doamne, îi plângea acum sufletul, nu mă lăsa să fiu un 
nimeni. Nu mă lăsa, Doamne!” 


A doua zi deasupra lagărului s-a rotit un avion. Din burta lui 
s-au scurs nişte pachete agăţate în paraşute mici. Câteva lăzi 
au căzut în perimetrul lagărului. Cele care s-au rătăcit în afara 
lagărului n-au mai fost căutate. Nimeni n-a vrut să iasă din 
Changi. Aici se simțeau în siguranţă. Mai putea să fie cine ştie 
ce şiretlic... Roiau muştele, au mai murit câţiva oameni. 

Încă o zi. S-au auzit apoi mai multe avioane care făceau turul 
aeroportului. Şi-a făcut apariţia în lagăr un colonel plin, în 
uniformă. Cu el erau câţiva doctori şi sanitari. Au adus cu ei 
ceva medicamente. S-a auzit uruitul altor avioane care veneau 
la aterizare. 

Lagărul s-a umplut deodată de jeepuri, de vlăjgani cu ţigări 
de foi în gură, au mai venit patru doctori. Cu toţii erau 


americani. S-au repezit drept la baraca americanilor, le-au 
făcut nu ştiu ce injecții, le-au dat bidoane întregi de suc de 
portocale, mâncare, ţigări, i-au îmbrăţişat pe rând, căci erau 
băieţi de-ai lor, nişte eroi! I-au ajutat să urce în jeepuri şi i-au 
dus spre poarta cea mare de la Changi, unde îi aştepta un 
camion. 

Peter Marlowe urmărea plin de uimire toată această 
desfăşurare de forţe. „Dar nu sunt eroi, îşi zicea el 
descumpănit. Nici noi nu suntem. Am pierdut. Războiul nostru, 
ăsta de-aici, noi l-am pierdut. Ce, nu-i aşa? Nu suntem eroi. Ba 
chiar deloc. 

Ca prin ceaţă, l-a văzut şi pe King. Prietenul lui. În fiecare zi 
încercase să-i vorbească, dar de fiecare dată King se ferise de 
el. 

— Mai târziu, îi spunea mereu King. Acum am treabă. 

N-a avut timp nici după sosirea noilor americani. 

lar acum Peter Marlowe stătea lângă poartă împreună cu 
mulţi alţii, urmărea plecarea americanilor, aştepta să-şi ia 
rămas bun de la prietenul lui, aştepta cu răbdare ca să-i 
mulţumească pentru braţ, pentru, momentele în care au râs 
împreună... 

Printre cei prezenţi se afla şi Grey. 

Obosit de moarte, Forsyth stătea lângă camion. I-a înmânat 
o listă de nume ofițerului american mai mare în grad. 

— Păstraţi originalul, domnule maior. Oamenii 
dumneavoastră sunt trecuţi aici după grad, armă şi matricol. 

— Mulţumesc, i-a spus maiorul, un bărbat solid, fălcos, din 
trupele aeropurtate; a semnat cele cinci copii, i le-a dat înapoi. 
Când sosesc ai voştri? 

— Peste vreo două zile. 

Maiorul s-a uitat în jur şi, a câta oară, l-a trecut un fior. 

— Se pare că aţi cam avea nevoie de ajutor. 

— Nu se întâmplă să aveţi ceva medicamente în plus? 

— Sigur. Avem un avion plin. Hai să facem aşa: de îndată ce 
plec cu băieţii mei de-aici, vă trimit tot transportul cu jeepurile. 
Vă las un doctor şi doi sanitari până ce ajung ai voştri. 


— Mulţumesc, s-a frecat Forsyth cu palma pe obraz ca să-şi 
alunge oboseala. Avem mare nevoie. Vă semnez o chitanţă 
pentru medicamente. SEAC” are să-mi onoreze semnătura. 

— Mai dă-le naibii de hârtii! Vă trebuie medicamente şi le 
veţi primi. Că doar de aceea le-am adus! 

Maiorul s-a întors la oamenii lui. 

— Gata, sergent, toată lumea în camion, a ordonat el, apoi s- 
a apropiat de un jeep, a controlat dacă targa e bine legată la 
locul ei. Ce părere ai, doctore? 

— Până în State îl ducem noi, a ridicat doctorul privirea de la 
trupul inert, strâns legat într-o cămaşă de forţă, dar asta-i cam 
tot ce putem face. Şi-a pierdut minţile definitiv, probabil 
ireversibil. 

— Fir-ar să fie, a zis ostenit maiorul, făcând un semn pe listă 
în dreptul numelui lui Max. Cam nedrept, nu? Ceilalţi cum se 
prezintă? a coborât el vocea. 

— Nu prea bine. Mai toţi au simptome de retragere în sine. 
Anxietăţi legate de viitor. Doar unul singur e într-o formă fizică 
măcar pe jumătate acceptabilă. 

— Zău dacă-mi dau seama cum  de-au reuşit să 
supravieţuiască şi ăştia. Te-ai uitat în clădirea închisorii? 

— Sigur că am fost acolo. Am trecut doar aşa, în grabă. Dar 
mi-a fost de ajuns. 


Peter Marlowe urmărea posomorât preparativele. Îşi dădea 
seama că-l întristează nu numai faptul că-i pleacă prietenul. 
Era mai mult decât atât. Era trist pentru că pleacă americanii. 
Intr-un fel, se simţea legat de ei, iar asta nu e bine, pentru că 
americanii sunt străini. Şi cu toate acestea ştia că nu se simţise 
străin cât timp fusese în mijlocul lor. „O fi invidie? se întreba el 
acum. Gelozie? Nu, nu cred. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că 
pleacă acasă, iar pe mine mă lasă aici.” 

S-a dus mai aproape de camion în momentul în care au 
răsunat primele ordine şi oamenii au început să se caţere pe 
rând în camion. Brough, Tex, Dino, Byron Jones III şi toţi 
ceilalţi, impozanţi în uniformele lor noi, proaspăt scrobite, 
păreau ireali. Vorbeau tare între ei, strigau, râdeau. Dar nu şi 
King. Stătea ceva mai la departe. Singur. 


70 South-East Asia Command - Comandamentul (britanic) pentru Asia 
de sud-est (engl.). 


Peter Marlowe era bucuros că prietenul lui va fi iar printre 
ai săi şi îi dorea din inimă să-i meargă bine odată întors acasă. 

— Sus în camion, băieţi! 

— Hai, urcați odată, ce mai aşteptaţi... 

— Staţia următoare: Statele Unite! 

Grey nu şi-a dat seama că se află lângă Peter Marlowe. 

— Spune lumea, a spus el cu ochii la camion, că îi aşteaptă 
un avion care să-i ducă direct în America. Cursă specială. Este 
oare posibil? Doar o mână de soldaţi şi câţiva ofiţeri cu grade 
Mici? 

Nici Peter Marlowe nu-l observase pe Grey. Acum s-a uitat 
lung la el, dispreţuitor. 

— Vai ce snob poţi să fii, Grey, atunci când îţi dai arama pe 
faţă! 

Grey s-a răsucit brusc spre el. 

— A... tu erai? 

— Da, eu, a spus Peter Marlowe, făcând semn cu bărbia spre 
camion. Ei sunt de părere că fiecare om contează, indiferent 
de... De aceea le-au şi dat un avion, numai pentru ei. Dacă stai 
să te gândeşti, nu-i deloc o idee rea. 

— Să nu-mi spui că şi voi, ăştia din clasele superioare, aţi 
ajuns, în sfârşit, să pricepeţi că... 

— Las-o baltă! 

Peter Marlowe s-a îndepărtat de el, scârbit. 

În dreptul camionului stătea sergentul, un tip vânjos, cu 
multe trese pe mâneca tunicii şi o ţigară de foi stinsă în colţul 
gurii. 

— Haide, urcați în camion, repeta el cu răbdare. 

King a rămas ultimul. 

— Hai odată, urcarea! a mârâit la el sergentul. 

King nu s-a mişcat din loc. Atunci, pierzându-şi răbdarea, 
sergentul şi-a aruncat ţigara şi a zbierat la el, arătându-l cu 
degetul: 

— Tu de-acolo! Caporal! Mişcă-ţi fundul mai repede în 
camion! 

King şi-a revenit din transă. 

— Da, dom! sergent. Scuzaţi, dom’ sergent! 

S-a urcat supus în campion şi a rămas în picioare în vreme 
ce toţi ceilalţi şedeau pe banchete; în jurul lui oamenii vorbeau 
înfierbântaţi între ei, dar nu cu el. Nimeni nu-l băga în seamă. 


S-a ţinut de bordul camionului când acesta a luat-o din loc, 
stârnind un nor de praf peste Changi. 

Peter Marlowe s-a repezit după camion cu mâna ridicată ca 
să-i facă semn prietenului. Dar acesta nu s-a mai uitat înapoi. 
Nici n-a întors capul. 

Deodată, Peter Marlowe s-a simţit foarte singur acolo, lângă 
poarta mare de la Changji. 

— S-a meritat s-o văd şi pe-asta, jubila alături Grey. 

Peter Marlowe s-a întors scurt spre el. 

— Pleacă de-aici că te pocnesc! 

— Mi-a mers la inimă să-l văd plecând aşa. „Hei, tu, caporal, 
mişcă-ţi fundul mai repede în camion!” a repetat Grey cu o 
lucire maliţioasă în ochi. Ca o lepădătură ce e! 

Peter Marlowe nu-şi amintea însă decât de King cel 
adevărat. Nu fusese Împăratul cel care a murmurat supus: „Da, 
dom” sergent”. Nu, nu Împăratul. Acela fusese alt om, zămislit 
în pântecul lagărului de la Changi, nutrit şi crescut în ambianța 
de la Changi. 

— Ca un hoţ ce e! a repetat Grey, apăsând voit cuvintele. 

Peter Marlowe şi-a strâns pumn mâna stângă, cea dăruită de 
King. 

— 'Ţi-am mai spus, pentru ultima oară! 

Şi-a repezit pumnul în falca lui Grey, aruncându-l cât colo, 
dar Grey s-a ţinut pe picioare şi, la rândul lui, s-a aruncat 
asupra lui Peter Marlowe. Cei doi s-au încăierat de-a binelea 
când, deodată, s-a ivit ca din pământ Forsyth. 

— Încetaţi! De ce naiba v-aţi luat la bătaie? 

— Din nimic, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— la mâna de pe mine! a răcnit Grey, smulgându-şi braţul 
din încleştarea lui Forsyth. Nu te băga! 

— Dacă vă mai prind că faceţi scandal, vă consemnez pe 
amândoi la baracă! a ridicat tonul Forsyth şi abia atunci a 
observat cu stupoare că ambii bătăuşi poartă însemne de 
căpitan. Ar trebui să vă fie ruşine. Ofiţeri şi vă luaţi la bătaie ca 
răcanii! Plecaţi de-aici, imediat! Războiul s-a terminat, de câte 
ori să vă spun? 

— S-a terminat oare? a mârâit Grey. 

L-a mai fulgerat o dată cu privirea pe Peter Marlowe şi a 
plecat de acolo. 

— Ce-aveţi de împărţit? a întrebat Forsyth. 


Peter Marlowe rămăsese cu privirea pierdută în zare. 
Camionul nu se mai vedea. 

— Dumneata n-ai cum să înţelegi, i-a răspuns încet Peter 
Marlowe. 

I-a întors spatele, a plecat şi el. 

Forsyth l-a urmărit îndelung cu privirea. „Poţi să-mi repeti 
chestia asta de un milion de ori, şi-a zis el exasperat. Adevărul 
e că nu pricep nimic din ce se petrece aici.” 

A revenit la marea poartă de la Changi. Ca de obicei, erau 
acolo mai mulţi prizonieri tăcuţi care se uitau prin gardul de 
sârmă ghimpată. Tot ca de obicei, poarta era păzită. Dar în loc 
de japonezi sau coreeni, paza era acum asigurată de ofiţeri. 
Chiar în ziua sosirii sale, Forsyth a dispus retragerea 
gardienilor şi instalarea unei gărzi formate din ofiţeri care să 
vegheze asupra securităţii lagărului şi să nu permită ieşirea 
nimănui. Precauţiune inutilă, pentru că nimeni nu a încercat să 
fugă. „Nu mai pricep nimic, îşi repeta în gând Forsyth, sfârşit 
de oboseală. N-are sens. Nimic din ce-i aici n-are sens.” 

Abia atunci şi-a reamintit că n-a raportat nimic despre 
comportamentul suspect al americanului, caporalul acela... 
Avusese atâtea pe cap încât amănuntul îi scăpase cu totul din 
minte. Ce să-i faci, a uitat, iar acum era prea târziu. Şi-a amintii 
atunci că maiorul american urmează să mai revină. „Bun, şi-a 
zis, am să-i spun lui. N-au decât să se descurce între ei.” 


Două zile mai târziu au sosit şi alţi americani. În fruntea lor 
era un general adevărat. Precum regina albinelor, era 
înconjurat de stoluri de fotografi, reporteri şi aghiotanţi. 
Generalul a fost dus în bungalovul comandantului de lagăr. 
Peter Marlowe, Mac şi Larkin au primit ordin să se prezinte şi 
ei acolo. Generalul a luat în mână casca de la radio şi s-a 
prefăcut că ascultă. 

— Aşa e bine, nu mişcaţi, domnule general! 

— Încă o poză şi gata! 

L-au împins mai în faţă pe Peter Marlowe, i-au spus să se 
aplece deasupra aparatului, ca şi cum i-ar explica generalului 
cum funcţionează. 

— Nu aşa... nu vi se vede faţa. Aşa da, se văd mai bine şi 
oasele. Sam, lumina! Mult mai bine. 


În noaptea aceea întregul Changi a fost terorizat de cea de-a 
treia, ultima şi cea mai sinistră dintre spaime. Frica zilei de 
mâine. 

Acum ştiau toţi cei din Changi că războiul s-a terminat cu 
adevărat. Erau siliţi să privească viitorul în faţă. Viitorul din 
afara împrejmuirilor de la Changi. Viitorul începea acum. Chiar 
acum! 


Şi atunci cei din Changi s-au retras în ei înşişi. În altă parte 
nu mai aveau unde să evadeze. Şi nici să se ascundă. Nicăieri, 
numai în interiorul fiinţei. lar acolo, în adâncuri, sălăşluia 
groaza. 


Flota aliată a sosit, în sfârşit, la Singapore. Au apărut la 
Changi o mulţime de alţi străini. Atunci s-a pornit o ploaie de 
întrebări. 

— Numele şi prenumele, gradul, numărul matricol, unitatea? 

— Unde aţi luptat? 

— Cine a murit? 

— Cine a fost ucis în luptă? 

— Ce ne puteţi spune despre atrocități? De câte ori aţi fost 
bătut? Aţi fost de faţă când a fost spintecat cineva cu baioneta? 

— Nu? Imposibil! Mai gândeşte-te, băiete. Pune-ţi creierii în 
mişcare! Adu-ţi aminte! Câţi au murit? Şi pe vapor? Trei, patru, 
cinci? De ce? Cine a mai fost acolo? 

— Câţi au mai rămas în viaţă din unitatea dumitale? Zece? Şi 
din regiment? Bun, aşa mai merge. Acum spune cum au murit 
ceilalţi. Da, cu amănunte! 

— A, i-ai văzut cu ochii dumitale când au fost sfârtecaţi cu 
baionetele? 

— Trei la Trecătoarea Pagodei? A, da, pe calea ferată! Da. 
Ştim despre asta. Ce mai poţi adăuga? Câtă mâncare primeaţi? 
Anestezice? Scuze, sigur că da, am uitat. Holeră? 

— Da, ştim totul despre lagărul numărul trei. Ce ştiţi despre 
lagărul numărul paisprezece? Cel de la frontiera dintre 
Birmania şi Siam. Acolo au murit câteva mii, nu-i aşa? 


Odată cu întrebările, cei din afară au venit şi cu părerile lor. 
Veteranii din Changi îi auzeau cum îşi şoptesc unul altuia, pe 
furiş: 


— L-ai văzut pe ăla? Nu, zău, aşa ceva nu se poate! Uite-l 
cum umblă gol-puşcă! în public! 

— Ia uită-te acolo! E unul care-şi face nevoile în văzul lumii! 
Tu-l vezi că nu foloseşte hârtie? Doar se clăteşte cu apă! 
Dumnezeule; toţi fac la fel! 

— Uite ce murdărie e-n patul ăsta! Doamne, e plin de 
ploşniţe! 

— În ce hal au putut să decadă oamenii ăştia... ca porcii, mai 
rău ca animalele! 

— Aştia ar trebui duşi direct la casa de nebuni! Sigur, 
japonezii sunt de vină, dar, oricum, ar fi mai bine să-i închidă 
pe toţi. Ai zice că nici nu-şi dau seama ce e bine şi ce e rău! 

— Uită-te la ei cum înfulecă mizeria aia! Zău dacă mai 
pricep, le dai pâine şi cartofi, iar ei vor orez! 

— Abia aştept să ajungem iar pe vapor. Trebuie să-i ducem 
acasă pe amărâţii ăştia. Află că aşa ceva nu vezi de două ori în 
viaţă. 

— Să ştii că surorile îşi asumă nişte riscuri venind încoace. 

— Prostii, nu le face nimeni nimic. Unele au venit doar să 
caşte gura. Pe cinstea mea, uită-te la aia, ce bucăţică faină! 

— Îmi vine greață când văd cum se uită prizonierii la ele! 


O dată cu întrebările şi cu părerile, cei de afară au adus şi 
răspunsuri. 

— A-a..., căpitanul de aviaţie Marlowe? Da, am primit 
răspuns telegrafic din partea Amiralității. Căpitanul Marlowe 
din marina militară este... ă-ă, mă tem că tatăl dumitale a 
murit. Căzut la datorie pe ruta Murmansk. La 10 septembrie 
1943. Îmi pare rău. Următorul! 

— Căpitanul Spence? Da. Avem o groază de scrisori pentru 
dumneavoastră. Le puteţi lua de la corpul de gardă. A, da. Soţia 
dumneavoastră... şi copilul au murit la Londra, într-un 
bombardament. În ianuarie anul acesta. Regret. O rachetă V-2. 
Îngrozitor. Următorul! 

— Locotenent-colonelul Jones? Da, domnule colonel. Plecaţi 
mâine, cu primul transport. Toţi ofiţerii superiori pleacă în 
aceeaşi zi. Bon-voyage!! Următorul! 

— Maiorul McCall? A, da, v-aţi interesat de soarta soţiei şi 
copilului. Un moment, să vedem. S-au îmbarcat pe nava 


71 Călătorie plăcută (fr.). 


Empress of Shropshire, nu? Vaporul a plecat din Singapore la 9 
februarie 1942? Regret, nu avem ştiri, ştim numai că a fost 
scufundat undeva, în largul insulei Borneo. Sunt zvonuri că ar 
exista supraviețuitori, însă nu se ştie precis dacă sunt şi unde s- 
ar putea afla. Va trebui să mai aveţi răbdare. Se aude că sunt 
lagăre de prizonieri peste tot, în Celebes”, în Borneo... Mai 
aveţi răbdare. Următorul! 

— A, domnul colonel Smedly-Taylor? Îmi pare rău, am ştiri 
cam rele. Soţia dumneavoastră a fost ucisă într-un 
bombardament. Acum doi ani. Fiul mai mic, maiorul de aviaţie 
P. R. Smedly-Taylor VC”? a fost dat dispărut în timpul unei 
misiuni de zbor asupra Germaniei în patruzeci şi patru. Celălalt 
fiu, John, se află în prezent la Berlin, în cadrul forţelor de 
ocupaţie. Aveţi aici adresa lui. Gradul? Locotenent-colonel. 
Următorul! 

— Colonelul Larkin? De australieni, să ştiţi, se ocupă 
altcineva. Următorul! 

— Căpitanul Grey? Da, vedeţi, e ceva mai dificil. Ştiţi, aţi fost 
dat dispărut în patruzeci şi doi. Mă tem că soţia dumneavoastră 
s-a recăsătorit. Dânsa..., ă-ă, aveţi aici adresa ei actuală. Nu, nu 
ştiu, domnule căpitan. Va trebui să vă interesaţi la Ministerul 
Justiţiei. Mă scuzaţi, dar aspectele juridice mă depăşesc. 
Următorul! 

— Căpitanul Ewart? A, da, din regimentul de Malaya? Da, 
sigur. Sunt bucuros să vă pot comunica faptul că soţia şi cei 
trei copii sunt bine-sănătoşi. Se află în lagărul Cha Song din 
Singapore. Da, vă asigurăm transportul chiar azi după-amiază. 
Scuzaţi? Nu, asta n-o mai ştiu. În raport figurează trei, nu doi 
copii. S-ar putea să fie o greşeală. Următorul! 


leşeau acum mai mulţi oameni la scăldat. Dar zona din afara 
lagărului le mai trezea încă teamă şi erau bucuroşi să revină 
acasă. Sean a ieşit şi el pe plajă. A coborât spre țărm împreună 
cu ceilalţi, avea în mână o legăturică. Când au ajuns pe plajă, 
Sean s-a desprins de grup, iar unii, cei mai mulţi, s-au pus să 
râdă batjocoritor pe seama pervertitului care se ruşinează să se 
despoaie ca toţi ceilalţi. 

— Pederast! 


72 Vechea denumire a insulei Sulawesi, Indonezia. 
73 Victoria Cross, cea mai înaltă distincţie militară britanică. 


— Poponar! 

— Homo! 

Sean a mers de-a lungul malului până şi-a găsit un loc 
liniştit, unde nu li se mai auzeau glasurile. Şi-a scos pantalonii 
scurţi şi cămaşa, şi-a pus pe el sarongul de seară, sutienul 
umplut cu vată, portjartierul, ciorapii de mătase, şi-a aranjat 
părul, s-a machiat frumos. Cu grijă, cu foarte multă grijă. lar 
când s-a ridicat în picioare, fata era plină de încredere, fericită. 
Şi-a pus pantofii cu toc şi a intrat încet în mare. 

Marea a primit-o binevoitoare şi i-a făcut somnul lin, iar mai 
târziu, cu vremea, i-a mistuit straiele şi trupul şi timpul... 


În uşa barăcii lui Peter Marlowe stătea un maior. Pieptul 
tunicii îi era plin de însemne de decoraţii; părea încă foarte 
tânăr. Şi-a rotit privirea prin baracă, observând fiinţele 
dezgustătoare care zăceau pe priciuri, se schimbau de haine, 
fumau sau se pregăteau să meargă la duşuri. I s-au oprit ochii 
asupra lui Peter Marlowe. 

— Ce dracu” te zgâieşti ca boul? a ţipat la el Peter Marlowe. 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa! Sunt maior şi... 

— Nu-mi pasă nici dac-ai fi Isus Cristos! leşi afară de-aici! 
Afară! 

— la poziţie de drepţi! Te dau la curtea marţială! s-a stropşit 
maiorul cu ochii holbaţi, asudat. Ar trebui să-ţi fie ruşine, cu 
fusta aia pe... 

— Ăsta-i sarong... 

— Ba e fustă! In halul ăsta, pe jumătate gol! Aşa credeţi voi, 
prizonierii, că vi se permite orice? Ei bine, nu e cazul! Am să te- 
nvăţ eu să respecţi... 

Dintr-un salt, Peter Marlowe a fost la uşă cu un cuţit în 
mână, a plimbat încet lama pe sub nasul maiorului. 

— Dispari de-aici, că altfel zău că-ţi tai beregata... 

Maiorul s-a evaporat. 

— Ia-o mai uşurel, Peter, a mormăit Phil. Vezi că ne bagi pe 
toţi la apă. 

— De ce să se holbeze aşa la noi? De ce? Ce naiba-i de 
văzut? a strigat Peter Marlowe. 

Nimeni n-a mai zis nimic. 


A intrat atunci în baracă un doctor cu însemnul de Cruce 
Roşie la braţ, a intrat în grabă, dar prefăcându-se că nu se 
grăbeşte deloc, i-a zâmbit lui Peter Marlowe. 

— Nu-i daţi nicio atenţie, a făcut el cu mâna în direcţia 
maiorului care se îndepărta cu pas săltat. 

— De ce naiba vă chiorâţi toţi la noi? 

— Ia o ţigară şi linişteşte-te. 

Doctorul părea destul de drăguţ şi blând, dar era unul dintre 
cei veniţi din afară şi deci nu se putea avea încredere în el. 

— Ia o ţigară şi linişteşte-te! Asta-i tot ce ştiţi să spuneţi! a 
urlat Peter Marlowe. Am întrebai: de ce vă zgâiţi toţi aşa la noi? 

Doctorul şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat pe un pat, 
regretând de îndată că a făcut-o pentru că ştia că toate paturile 
sunt contaminate. Dar el dorea sincer să le dea ajutor. 

— Am să încerc să vă explic, a rostit el cu glas potolit. Cu 
toţii aţi suferit mai mult decât se poate suferi şi aţi îndurat mai 
mult decât se poate îndura. Sunteţi nişte schelete umblătoare. 
Pe feţe nu vi se mai văd decât ochii, iar în ochi aveţi o privire..., 
s-a oprit el o clipă, căutându-şi cuvintele, pentru că îşi dădea 
seama că au nevoie de ajutor, de grijă şi blândeţe. Nu ştiu prea 
bine cum s-o caracterizez. O privire furişată... nu, nu acesta 
este cuvântul potrivit, şi nici frică nu este. Fapt este că aveţi cu 
toţii aceeaşi privire în ochi. Şi sunteţi în viaţă când, după toate 
regulile, ar trebui să fiţi morţi. Noi nu ştim de ce n-aţi murit şi 
cum de-aţi putut supravieţui... vă am în vedere pe voi, cei de 
aici... De ce tocmai voi? Noi, cei din afară, ne uităm aşa la voi 
pentru că ne fascinaţi... 

— Ca la nişte ciudăţenii de bâlci, nu? 

— Chiar aşa, a confirmat calm doctorul. E şi acesta un fel de 
a spune, dar... 

— Zău dacă nu-l tai pe următorul dobitoc care vine să se uite 
la mine ca la maimute! 

— Ei, gata acum, a încercat doctorul să-l îmbuneze. Luaţi 
pilulele astea. Au să vă calmeze... 

Peter Marlowe i-a zburat tabletele din mână. 

— N-am nevoie de pilulele voastre! Tot ce vreau e să mă 
lăsaţi în pace! 

Şi a ieşit în fugă din baracă. Baraca americanilor era goală. 

Peter Marlowe s-a aruncat cu faţa-n jos pe patul Împăratului 
şi a plâns îndelung. 


— La revedere, Peter, a spus Larkin. 

— La revedere, colonele. 

— La revedere, Mac. 

— Să ai noroc, băiete! 

— Ţinem legătura. 

Larkin a dat mâna cu amândoi şi s-a îndreptat spre marea 
poartă de la Changi, unde aşteptau camioanele să-i ducă la 
vapoare pe ultimii dintre australieni. Acasă. 

— Când eşti programat, Peter? a întrebat Mac după ce 
Larkin nu s-a mai văzut. 

— Mâine. Dar tu? 

— Plec chiar acum, dar rămân în Singapore. N-are rost să 
iau vaporul până nu ştiu sigur încotro. 

— Încă n-ai ştiri? 

— Nu. Ar putea să fie oriunde, prin arhipelag. Dar dacă ea şi 
cu Angus n-ar mai fi în viaţă, cred că aş şti. Undeva, aici, şi-a 
dus Mac mâna la piept, apoi, cu un gest reflex, şi-a pipăit raniţa 
ca să se convingă încă o dată că rezerva secretă, cutia de 
sardele, e în siguranţă. Mi-a ajuns zvonul că într-unul dintre 
lagărele din Singapore sunt câteva femei care au fost 
îmbarcate pe Shropshire. Poate că vreuna dintre ele ştie ceva 
sau mi-ar putea da un indiciu. Dacă am să-i mai pot găsi 
vreodată. 

Mac arăta îmbătrânit şi plin de zbârcituri, dar încă foarte 
puternic. I-a întins mâna. 

— Salamat. 

— Salamat. 

— Puki 'mahlu! 

— Senderis, a spus Peter Marlowe. 

Nu se sinchisea că are ochii scăldaţi în lacrimi şi nici nu-i era 
ruşine. Nici Mac nu se ruşina de lacrimile lui. 

— Poţi să-mi scrii post restant la Banca din Singapore, 
băiete. 

— Aşa am să fac. Noroc, Mac. 

— Salamat! 

Peter Marlowe a rămas la întretăierea drumurilor din lagăr, 
privindu-l din urmă cum urcă povârnişul. În vârful colinei Mac 
s-a oprit şi i-a făcut semn cu mâna. Peter Marlowe i-a răspuns 
şi în momentul următor Mac a dispărut în mulţime. 


De-acum Peter Marlowe a rămas singur. 


Ultima dimineaţă la Changi. A mai murit un om. Unii din 
ofiţerii din baraca numărul şaisprezece plecaseră deja. Cei mai 
grav bolnavi. 

Peter Marlowe zăcea în patul lui, sub pologul de țânțari, pe 
jumătate adormit. În jurul lui unii se trezeau, se sculau, 
înjurând încetişor, se duceau să-şi facă nevoile. Barstairs stătea 
în cap, făcea yoga, Phil Mint se scobea în nas cu o mână şi 
prindea muşte cu cealaltă, partida de bridge era deja în plină 
desfăşurare, Myner făcea game pe o claviatură imaginară. 
Thomas suduia de mama focului că iar întârzie dejunul. 

— Ce zici, Peter? a întrebat Mike. 

Peter Marlowe a deschis ochii, l-a studiat cu atenţie. 

— Tot ce pot să spun e că arăţi mai altfel. 

Mike s-a frecat pe buze cu dosul palmei. 

— Parc-aş fi gol, a zis, privindu-se în oglindă, apoi a ridicat 
din umeri. Ei bine, am ras-o şi gata! 

— Hei, fraţilor, vine masa! a strigat Spence. 

— Ce e azi? 

— Fulgi de ovăz, pâine prăjită, marmeladă, ouă jumări cu 
slăninuţă, ceai. 

Unii se plângeau că porţiile sunt prea mici, alţii că sunt prea 
mari. 

Peter Marlowe a luat nişte jumări şi ceai. A amestecat ouăle 
cu o mână de orez pe care o păstrase din ziua precedentă şi a 
mâncat totul, cu multă plăcere. 

A ridicat ochii din farfurie tocmai în momentul în care 
Drinkwater dădea buzna pe uşă. 

— A, Drinkwater, l-a oprit el. Îmi acorzi un minut? 

— Cum să nu, sigur. 

Drinkwater era surprins de subita amabilitate a lui Peter 
Marlowe. Dar nu-şi arăta ochii albaştri, spălăciţi, de teamă să 
nu-şi trădeze ura neîmpăcată pe care i-o purta lui Peter 
Marlowe. „Ţine-te tare, Theo, şi-a zis. Luni de zile ai ştiut să te 
stăpâneşti. N-o să te scapi chiar acum. Doar câteva ore şi ai să 
ţi-l poţi şterge din minte şi pe el, şi pe toţi ceilalţi nesuferiţi. 
Lyles şi Blodger n-aveau niciun drept să mă ispitească. Da, 
niciun drept. S-au ales cu ce au meritat. 

— Îţi aminteşti de pulpa de iepure pe care ai furat-o? 


Lui Drinkwater i-au scăpărat ochii. 

— Cum... ce vrei să spui? 

În patul de pe partea cealaltă, Phil s-a oprit din scărpinat şi 
s-a uitat curios la ei. 

— Ei, Drinkwater, ce mai contează, a spus Peter Marlowe. 
Mie acum nu-mi mai pasă. Şi de ce naiba să-mi pese? Războiul 
s-a terminat, am scăpat de toate. Dar tu îţi aminteşti de pulpa 
aia de iepure, nu-i aşa? 

Drinkwater nu şi-a mai ridicat privirea. 

— Ce, ce vrei să spui? Nu, nu-mi amintesc, a mormăit el. 

Dar abia s-a ţinut să nu spună: „Un deliciu a fost, o minune 

— Să ştii că n-a fost iepure. 

— Aşa? Îmi pare rău, Marlowe... n-am nimic de-a face cu 
chestia asta. Nu ştiu nici azi cine ţi-a luat mâncarea, dacă ţi-a 
luat-o cineva... 

— Îţi spun eu ce-a fost, a rostit rar Peter Marlowe, savurând 
momentul. A fost carne de şobolan. Carne de şo-bo-lan! 

— Foarte amuzant, a râs sarcastic Drinkwater. 

— Ba chiar şobolan a fost! Garantat! Am prins un şobolan. 
Era mare şi păros, plin de bube. Mi-am zis atunci c-o fi ciumat. 

Drinkwater strângea din fălci, îi tremura bărbia. Phil i-a 
făcut voios cu ochiul lui Peter Marlowe. 

— Aşa e, părinte. Era cam bubos. Am fost de faţă când s-a 
apucat Peter să-l jupoaie şi... 

Brusc, Drinkwater a vărsat drept peste uniforma lui cea 
nouă şi curată. A fugit apoi afară, a mai vomitat şi acolo. Peter 
Marlowe a izbucnit în râs. Curând toată baraca era într-un 
hohot. 

— O, Doamne, a spus Phil, ştergându-şi lacrimile. Recunosc 
cinstit, ai fost la înălţime, Peter. Grozavă idee. Cum de ţi-a 
venit în minte să-i spui c-a fost şobolan? Formidabil! I-ai plătit-o 
cu vârf şi îndesat! 

— Dar a fost cu adevărat carne de şobolan, a protestat Peter 
Marlowe. Am lăsat-o special acolo ca să mi-o fure. 

— Da, sigur, evident, l-a aprobat în glumă Phil, apucându-se 
iar să prindă muşte. Când faci un banc bun, nu-i mai repeti 
poanta. Oricum, ai fost de pomină! 

Peter Marlowe şi-a dat seama că n-o să-l creadă. N-a mai 
insistat. Nu-l crede nimeni, decât dacă le arată ferma... O, 
Doamne! Ferma! A simţit că i se întoarce stomacul pe dos. 


n 
! 


Şi-a îmbrăcat uniforma cea nouă. Pe epoleţi avea tresele de 
căpitan de aviaţie. Pe piept, în partea stângă, insigna de pilot. 
S-a uitat lung la toată averea lui: patul, pologul de țânțari, 
salteaua, pătura, sarongul, o cămaşă zdrenţuită, o pereche de 
pantaloni scurţi, rupti şi ei, două perechi de galenţi, cuțitul, 
lingura şi trei gamele de aluminiu. Le-a făcut grămadă pe toate, 
le-a scos afară şi le-a dat foc. 

— Hei, acela... scuzaţi, domnule căpitan, i-a spus un sergent. 
E periculos să faceţi focul acolo. 

Sergentul era unul dintre cei din afară, dar Peter Marlowe 
nu se temea de ei. De-acum nu-i mai inspirau nicio frică. 

— Şterge-o! l-a repezit Peter Marlowe. 

— Dar, dom’ căpitan... 

— 'Ţi-am spus s-o iei dracului din loc! 

— "Nţeles, dom’ căpitan. 

Sergentul l-a salutat, iar Peter Marlowe s-a simţit foarte 
mulţumit că i-a pierit spaima faţă de cei din afară. I-a răspuns 
la salut, dar îndată i-a părut rău pentru că nu avea chipiul pe 
cap. 

— A, unde naiba mi-e chipiul? a încercat el să-şi acopere 
greşeala. 

Intrând în baracă, a avut o clipă senzaţia că iar îi revine frica 
de cei din afară. Dar şi-a înfrânat pornirea, jurându-şi în gând: 
„N-are să-mi mai fie frică. Niciodată!” 

Şi-a găsit chipiul şi cutia de sardele. Şi-a ascuns cutia în 
buzunar, a coborât treptele barăcii, a pornit pe poteca din 
preajma gardului de sârmă ghimpată. Lagărul era acum 
aproape golit de lume. Ultimele contingente de trupe britanice 
urmau să plece în aceeaşi zi, cu acelaşi convoi. Evacuarea lua 
sfârşit. La multă vreme după plecarea australienilor, o veşnicie 
după plecarea americanilor. Asta era, însă, de aşteptat. 
„Suntem cam lenți, dar temeinici.” 

S-a oprit în dreptul barăcii americanilor. Pânza care 
acoperea şopronul flutura trist, mişcată de o adiere venită din 
trecut. Pentru ultima dată, Peter Marlowe a intrat în baracă. 

Mai era cineva acolo. Grey. Spilcuit, în uniformă. 

— Ai venit să revezi locul marilor victorii? a întrebat Grey pe 
un ton otrăvit. 

— E şi ăsta un fel de a spune, a dat din cap Peter Marlowe, 
răsucindu-şi o ţigară şi strângând cu grijă fărâmiturile în 


tabacheră. Numai că acum războiul s-a sfârşit. Suntem egali, tu 
şi cu mine. 

— Asta cam aşa e, a rânjit Grey, avea acum privirea fixă, ca 
de şarpe. Te urăsc, să ştii! 

— ÎI ţii minte pe Dino? 

— Ce-i cu el? 

— A fost informatorul tău, nu-i aşa? 

— Cred că acum nici nu mai contează dacă recunosc. 

— Împăratul ştia totul despre Dino. 

— Nu te cred. 

— Dino îţi furniza informaţii la ordinul lui. Al Împăratului! a 
râs Peter Marlowe. 

— Minti! 

— De ce te-aş minţi? a încetat brusc din râs Peter Marlowe. 
Acum s-a terminat cu minciuna. Gata, s-a sfârşit. Dar să ştii că 
Dino te informa numai la ordin, îţi aminteşti că întotdeauna ai 
întârziat numai cu puţin? Dar întotdeauna. 

„O, Doamne, şi-a zis în gând Grey. Da, da, acum îmi dau 
seama.” 

Peter Marlowe trăgea liniştit din ţigară. 

— Împăratul a ajuns la concluzia că, dacă nu eşti în stare să 
obţii informaţii, vei căuta să-ţi procuri un informator. Aşa că ţi 
l-a oferit el. 

Deodată, Grey s-a simţit obosit. Foarte obosit. Multe lucruri 
sunt greu de priceput. Multe şi ciudate. Atunci a observat 
zâmbetul batjocoritor de pe buzele lui Peter Marlowe şi a 
explodat în el toată amărăciunea adunată de atâta vreme. A 
lovit sălbatic cu piciorul în patul Împăratului, risipind pe jos 
lucrurile care mai erau acolo. 

— Foarte ingenios! Dar, până la urmă, l-am văzut pe King 
readus la dimensiunea lui reală şi aşa am să te văd şi pe tine. 
Pe tine şi toată tagma voastră! 

— Chiar aşa? 

— De asta poţi fi sigur! Te aranjez eu cumva, chiar dacă e să 
lupt toată viaţa pentru asta. lar la urmă ai să fii înfrânt. 
Norocul nu ţine la nesfârşit! 

— Aici nu-i vorba de noroc. 

Grey şi-a îndreptat degetul acuzator spre Peter Marlowe. 

— Te-ai născut cu noroc. Ai avut noroc şi la Changi. i-ai 
salvat până şi fărâma de suflet sucit pe care-o ai în tine! 


— Ce vrei să spui? i-a împins mâna la o parte Peter Marlowe. 

— Stricăciune. Depravare morală. Ai scăpat doar în ultimul 
moment. Dacă mai stăteai doar câteva luni în preajma lui King, 
te-ai fi schimbat pentru totdeauna, începuseşi deja să fii un 
mare mincinos şi trişor... ca şi el. 

— N-a fost un om rău şi n-a trişat pe nimeni. Tot ce-a făcut a 
fost să se adapteze la împrejurări. 

— Totul se destramă atunci când toată lumea se ascunde în 
spatele unor asemenea pretexte. Mai există pe lume şi precepte 
morale. 

Peter Marlowe şi-a aruncat ţigara pe jos, a stâlcit-o sub 
talpă. 

— Mie să nu-mi spui că preferi să fii mort cu virtuțile tale cu 
tot decât să trăieşti cu gândul că ai mai făcut şi unele mici 
compromisuri. 

— Mici? a râs răguşit Grey. Ai vândut tot ce-aveai. Onoare, 
probitate, mândrie... toate astea pentru un bacşiş din partea 
ultimului nemernic din toată păduchelniţa asta! 

— Dacă stai să te gândeşti, Împăratul avea un simţ al 
onoarei destul de dezvoltat. Într-o privinţă, însă, ai dreptate. E 
adevărat că m-a schimbat. Mi-a demonstrat că omul este om, 
indiferent de condiţie. Contrar tuturor normelor care mi-au fost 
băgate în cap. Aşa că am greşit atunci când te-am luat în râs 
pentru lucruri care nu-ţi aparţin. De asta îmi pare rău, sincer. 
Dar nu-mi cer scuze pentru faptul că te dispreţuiesc, la fel de 
sincer, ca om. 

— Cel puţin eu nu mi-am vândut sufletul! 

Uniforma lui Grey era acum pătată de sudoare. Privirea îi 
era încărcată de ură. Dar în sinea lui era sugrumat de ruşine. 
„Şi cum a amine cu Smedly-Taylor? se întreba el acum chinuit. 
Nu-i oare adevărat că m-am vândut şi eu? Aşa e, m-am vândut. 
Dar cel puţin ştiu că am făcut o faptă greşită. Ştiu asta. Ştiu şi 
de ce am făcut-o. Mi-a fost ruşine de mediul în care m-am 
născut, am vrut să promovez în altă categorie socială. În clasa 
din care faci parte tu, Marlowe. În cadrul armatei asta devine 
posibil.” 

— Vă închipuiţi că-i aveţi pe toţi la mână, a zis el cu voce 
tare, dar nu mai durează mult, zău că nu mai ţine. Ne scoatem 
noi pârleala, eu şi cei ca mine. N-am făcut noi războiul ca să fim 
călcaţi în picioare mai departe. Ne socotim noi! 


— Noroc şi baftă! 

Grey şi-a ţinut răsuflarea ca să nu explodeze din nou. Şi-a 
descleştat cu greu pumnii strânşi, şi-a şters sudoarea care-i 
intra în ochi. 

— Dar cu tine nici nu merită să mă bat. Eşti mort! 

— Marele necaz este că suntem amândoi în viaţă. 

Grey a pornit încet spre uşă. S-a mai oprit o dată în capul 
scării. 

— De fapt, pentru un lucru trebuie să vă fiu recunoscător, 
Împăratului şi ţie, a rostit el cu venin. Ura faţă de voi doi este 
cea care m-a ţinut în viaţă. 

Şi a plecat fără să se mai uite înapoi. 

Peter Marlowe şi-a îndreptat privirea spre junglă, dincolo de 
lagăr, apoi şi-a plimbat-o iar prin baracă, peste lucrurile 
răvăşite care-i aparținuseră cândva lui King. A luat de jos 
castronul de tablă din care mâncase cândva ouă şi a băgat de 
seamă că era deja acoperit de un strat gros de praf. Cu gesturi 
absente, furat de gânduri, a pus masa la loc în picioare, a 
aşezat castronul pe ea. Gândul îl ducea acum la Grey şi la 
Împărat, la Samson şi la Sean, la Max şi la Tex, se întreba unde 
o fi acum nevasta lui Mac, se întreba dacă şi N'ai n-a fost decât 
un vis, la fel ca şi generalul, ca şi cei din afară, ca şi cei de- 
acasă, ca şi însuşi lagărul de la Changi. 

„Mă întreb şi tot mă-ntreb, îşi zicea acum neajutorat. Este 
oare rău să te adaptezi! Să supravieţuieşti? Ce aş fi făcut dacă 
eram în locul lui Grey? Ce ar fi făcut Grey dacă era în locul 
meu? Ce e bine şi ce este rău?” 

Şi atunci, chinuit, Peter Marlowe şi-a dat seama că singurul 
om care i-ar fi putut, eventual, da un răspuns, a pierit în mările 
îngheţate de pe ruta de Murmansk. 

Şi-a plimbat ochii peste lucrurile care ţineau de-acum de 
trecut: masa pe care-şi sprijinise cândva braţul, patul în care îşi 
revenise în simţiri, banca pe care şezuse odinioară alături de 
King, scaunele pe care râseseră împreună, acum învechite şi 
năpădite de mucegai. 

Într-un colţ era un teanc de dolari japonezi. A luat banii de 
jos şi s-a uitat îndelung la ei. Pe urmă a lăsat hârtiile să cadă, 
una câte una. Pe măsură ce se aşterneau pe podea erau 
cotropite de muşte; la fiecare bancnotă muştele se ridicau roi şi 
iar se aşezau la loc. 


Peter Marlowe s-a mai oprit o dată în uşă. 

— La revedere, s-a adresat el tuturor lucrurilor care 
aparținuseră prietenului său. Rămâneţi cu bine, vă mulţumesc. 

A ieşit din baracă şi a străbătut tot drumul în lungul clădirii 
închisorii până a ajuns la convoiul de camioane care aştepta cu 
răbdare la poarta cea mare de la Changi. 

Forsyth stătea lângă ultimul camion, bucuros dincolo de 
închipuire că, în sfârşit, îşi încheia misiunea. Era epuizat, iar în 
ochi avea stigmatul nedezminţit al locului - Changi. A dat 
ordinul şi convoiul s-a pus în mişcare. 

S-a urnit primul camion, pe urmă al doilea şi al treilea, au 
plecat pe rând din Changi toate camioanele. O singură dată a 
întors Peter Marlowe capul. 

Când era de-acum departe. 

Când punctul Changi arăta ca o perlă într-o scoică de 
smarald, alb-albăstrui sub năframa cerului tropical, când 
Changi se profila doar pe un vârf de colină, înconjurat de o 
centură de verdeață, iar mai departe verdele junglei se topea în 
azuriul mării şi marea se pierdea în nesfârşitul zării. 

Şi atunci, abia atunci, n-a mai privit nici el înapoi. 


În noaptea aceea n-a mai rămas nimeni în Changi. Doar 
insectele. Şi şobolanii. 

Erau tot acolo. Sub baracă. Mulţi au murit, uitaţi de cei care- 
i întemniţaseră. Dar cei mai puternici dintre ei mai trăiau încă. 

Adam trăgea de plasa de sârmă ca să ajungă la hrana de 
dincolo de cuşcă, lupta cu aceeaşi înverşunare cu care luptase 
încă de la început, de când se afla acolo. Şi până la urmă, 
răbdarea i-a fost răsplătită. S-a năruit o margine a cuştii, iar el 
s-a năpustit asupra hranei vii şi a devorat-o. S-a mai odihnit şi, 
cu puteri înzecite, s-a apucat să tragă iar de sârmă până şi-a 
croit drum în altă cuşcă şi s-a hrănit cu carnea pe care a găsit-o 
acolo. 

I-a venit şi Eva în preajmă, iar el s-a dat ei şi ea lui şi au dat 
împreună lupta pentru hrană. Mai târziu s-a năruit o întreagă 
latură a tranşeei, s-au spart atunci multe cuşti, cei vii s-au 
hrănit din cei morţi, cei slabi au căzut pradă celor puternici, 
până ce toţi cei rămaşi în viaţă au ajuns să fie la fel de viguroşi. 
Şi atunci s-au bătut intre ei în căutarea hranei. 


Şi Adam făcea legea, căci el era Împăratul. Până în ziua în 
care l-a părăsit voinţa de a mai fi Împărat. Şi a pierit atunci, 
pradă altuia mai puternic. lar cel mai puternic era întotdeauna 
Împărat - şi nu numai prin forţă, ci Împărat prin viclenie şi 
noroc şi forţă, toate la un loc. Printre şobolani.