James Clavell — Changi

James Clavell 


James Clavell 


CHANGI 


Războiul a avut loc, închisorile Changi şi Utram Road din 
Singapore există sau au existat. Evident, tot restul acestei 
povestiri este invenţie şi nu există - şi nici nu se 
intenţionează - vreo asemănare cu nici o persoană în viaţă 
sau nu. 

Changi era ca o perlă în extremitatea estică a insulei 
Singapore, scânteietoare sub bolta cerului tropical. Se 
înălța pe un vârf de colină, înconjurată de o centură de 
verdeață, iar mai departe verdele junglei se pierdea în 
azuriul mării şi marea se topea în nesfârşitul zării. 

Văzută de aproape, Changi îşi pierdea farmecul şi se 
înfăţişa cum era de fapt - o închisoare respingătoare şi 
cumplită. Corpuri de celule înconjurate de curţi pârjolite de 
soare, împrejmuite la rândul lor de ziduri impunătoare. 

Dincolo de ziduri, în interiorul corpurilor de clădire, etaj 
peste etaj, erau celule pentru două mii de deţinuţi, la 
capacitatea maximă. Acum, în aceste celule, pe culoare şi în 
toate colţurile şi cotloanele se aflau cam opt mii de oameni. 
Majoritatea englezi şi australieni, câţiva neozeelandezi şi 
canadieni - rămăşiţele trupelor din campania extrem- 
orientală. 

Aceşti oameni erau şi ei delincvenţi. Purtau o vină grea. 
Pierduseră un război. Şi rămăseseră în viaţă. 

Uşile celulelor erau deschise, uşile corpurilor de clădire 
erau deschise, poarta monstruoasă care despica zidurile 
era şi ea deschisă, iar oamenii puteau intra şi ieşi după 
voie... aproape liberi. Şi totuşi erau închişi, învăluiţi într-un 
iz de claustrare. 


De la poartă pornea un drum asfaltat. La mai puţin de o 
sută de metri spre vest drumul era închis de o reţea de 
sârmă ghimpată, iar dincolo de baraj era corpul de gardă 
populat de scursorile înarmate ale hoardelor cuceritoare. 
Mai departe, dincolo de barieră, drumul îşi urma voios 
cursul şi, cu timpul, se pierdea în nemărginirea oraşului 
Singapore. Dar pentru oamenii din interior drumul se 
termina la mai puţin de o sută de metri de poarta 
principală. 

La est, drumul ocolea zidul de incintă, apoi cotea spre sud 
şi iar urma conturul zidului. De ambele părţi ale drumului 
se înşirau „paradelniţele” lungi, cum li se spunea aici acelor 
barăci primitive. Toate erau la fel, şaizeci de paşi lungime, 
cu pereţii din rogojini de frunze de cocotier prinse strâmb 
în cuie de stâlpi, cu acoperişuri tot din frunze de cocotier, 
strat peste strat de frunze mucegăite. În fiecare an se 
adăuga alt strat, sau ar fi trebuit să se adauge. Căci soarele, 
ploaia şi insectele chinuiau mereu claia de frunze şi, până la 
urmă, izbuteau să o pătrundă. Drept uşi şi ferestre nu erau 
decât nişte simple deschizături. Şoproanele erau prevăzute 
cu streşini largi ca să le ferească de soare şi de ploaie şi 
erau supraînălţate pe nişte piloţi de beton ca să nu 
pătrundă revărsările de ape, şerpii, broaştele, limacşii, 
melcii, scorpionii, miriapozii, coropişniţele, gândacii, tot 
soiul de fiinţe târâtoare. 

În aceste barăci trăiau ofiţerii. 

La sud şi la est de drum erau patru şiruri de bungalovuri 
din beton, câte douăzeci într-un rând, aşezate spate în 
spate. Aici locuiau ofiţerii superiori - maiorii, locotenent- 
coloneii şi coloneii. 

Drumul cotea apoi spre vest, tot în lungul zidului, şi dădea 
de o altă aglomerare de barăci părăginite. Aici erau cazaţi 
cei ce nu mai încăpeau în clădirile închisorii. 

Iar într-una dintre acestea, în cea mai mică, sălăşluia 
contingentul american compus din douăzeci şi cinci de 
ostaşi. 


Acolo unde drumul se sucea din nou spre nord pe lângă 
ziduri era o parte din grădinile de legume. Restul grădinilor 
- care asigurau cea mai mare parte a hranei pentru lagăr - 
se aflau şi mai la nord, de cealaltă parte a drumului, în 
dreptul porţii închisorii. Drumul mergea mai departe prin 
grădinile de mâna a doua încă vreo două sute de metri şi se 
termina în faţa pichetului. 

Întreaga zonă mustind de sudoare, cam jumătate de milă 
pe jumătate de milă, era împrejmuită de un gard de sârmă 
ghimpată. Uşor de tăiat. Lesne de trecut. Aproape nepăzit. 
Fără reflectoare. Fără cuiburi de mitraliere. Dar, după ce ai 
trecut dincolo, ce te faci? Drumul către casă ducea dincolo 
de mări, dincolo de orizont, dincolo de nemăsurata 
întindere vrăjmaşă a junglei. Dincolo era pierzania pentru 
cei care încearcă să plece, ca şi pentru cei ce rămân. 

Acum, în 1945, japonezii se lămuriseră deja că e mai bine 
să lase controlul vieţii în lagăr în seama prizonierilor. 
Japonezii dădeau ordinele, iar ofiţerii deţinuţi purtau 
răspunderea pentru îndeplinirea lor. Dacă lagărul nu le 
făcea probleme, îl lăsau şi ei în pace. A cere de mâncare era 
o problemă. A cere medicamente era o problemă. A cere 
orice era o problemă. Faptul că mai erau în viaţă era o 
problemă. 

Pentru cei de acolo, Changi era mai mult decât o 
închisoare. Changi era o geneză, locul unde totul se ia de la 
început. 

CARTEA | 

— Îi vin eu de hac ticălosului, chiar de-ar fi să mor! 

Locotenentul Grey era bucuros că, în sfârşit, izbutise să 
spună cu voce tare gândul care îl muncea din rărunchi de 
atâta vreme. Tonul otrăvit al lui Grey l-a trezit brusc din 
reverie pe sergentul Masters. Tocmai se gândea la o sticlă 
de bere australiană de la gheaţă, la o friptură cu un ou 
prăjit deasupra, la casa lui din Sydney, la nevastă-sa, la sânii 
ei, la mireasma ei. Nici nu s-a ostenit să urmărească 
privirea locotenentului aţintită spre fereastră. Ştia pe cine 


trebuie să fi văzut printre oamenii pe jumătate goi care 
treceau pe poteca de pământ bătucit, în lungul reţelei de 
sârmă ghimpată. Şi totuşi l-a uimit izbucnirea lui Grey. De 
obicei şeful poliţiei militare interne de la Changi era scump 
la vorbă şi inabordabil ca orice englez. 

— Nu vă prăpădiţi cu firea, domnule locotenent, a spus 
plictisit Masters. Îl aranjează ei, japonezii, cât de curând. 

— Dă-i în mă-sa de japonezi, a zis Grey cu năduf. Vreau să- 
Il prind eu. Vreau să-l văd aici, la carceră. Iar când termin 
eu cu el, vreau să ajungă la închisoarea din Utram Road. 

Masters s-a schimbat la faţă. 

— Utram Road? 

— Chiar aşa. 

— Pe cinstea mea, îmi dau seama de ce vreţi să-l înfundaţi, 
dar zău că nu i-aş dori nimănui soarta asta. 

— Acolo îi e locul. Şi am să am eu grijă să ajungă acolo. 
Pentru că e un hoţ, un mincinos, un trişor, o căpuşă. Un 
ticălos de vampir care se îmbuibă pe seama noastră. 

Grey s-a ridicat de la locul lui şi s-a apropiat de fereastra 
colibei care adăpostea sediul poliţiei militare. În căldura 
înăbuşitoare, s-a scuturat de muştele care se ridicau în 
roiuri printre scândurile podelei, şi-a mijit ochii, ferindu-i de 
strălucirea orbitoare a razelor soarelui de amiază ce se 
reflectau din pământul bătătorit. 

— Pe toţi sfinţii, a rostit el, am să mă răzbun pentru noi 
toţi. 

„Baftă, camarade, şi-a zis în gând Masters. Dacă îi poate 
veni cineva de hac lui King, tu eşti omul. Ai în tine exact 
atâta ură cât trebuie.” Lui Masters nu-i erau dragi ofiţerii şi 
nici poliţia militară nu-i era dragă. Pe Grey îl dispreţuia în 
mod deosebit, căci Grey fusese avansat de la trupă şi 
încerca să ascundă acest lucru. 

Dar Grey nu era singur în ura sa. Toţi cei din Changi îl 
urau pe King. Îi urau trupul musculos, lucirea senină a 
ochilor albaştri. În această lume crepusculară de cadavre 
ambulante nu existau oameni graşi sau bine făcuţi, rotofei 


sau plinuţi, trupeşi sau împliniţi. Nu erau decât chipuri 
dominate de ochi, trupuri istovite, numai vână, piele şi os. 
Nici o diferenţă între ei, decât vârsta, chipul şi înălţimea. Şi 
în toată această lume King era singurul care se hrănea 
omeneşte, fuma omeneşte, dormea omeneşte, visa 
omeneşte şi arăta omeneşte. 

— Dumneata! a răcnit Grey. Caporal! Treci aici! 

King („Împăratul”, cum i se spunea) îşi dăduse seama că 
Grey îl urmăreşte încă din clipa când trecuse de colţul 
închisorii, şi nu pentru că avea putinţa să pătrundă 
întunericul din coliba poliţiei militare, ci pentru că ştia că 
Grey e o persoană cu tabieturi, iar atunci când ai un 
duşman este bine să-i ştii metehnele. King ştia despre Grey 
atâta cât poate şti un om despre altul. 

A părăsit poteca şi s-a îndreptat spre coliba singuratică, 
izolată de celelalte colibe ca un buboi printre răni. 

— M-aţi chemat, domnule locotenent? a întrebat King, 
dând salutul reglementar. 

Avea un zâmbet amabil. Ochelarii de soare îi mascau 
disprețul din ochi. 

De la înălţimea ferestrei, Grey l-a măsurat lung pe King. 
Expresia încordată abia ascundea ura care-i devenise oa 
doua natură. 

— Unde te duci? 

— Mă întorc la coliba mea... domnule locotenent, l-a 
lămurit King cu răbdare. 

În tot acest timp cântărea în minte eventualităţile: o fi avut 
vreo scăpare, l-o fi denunţat careva, ce-o fi oare cu Grey? 

— De unde ai cămaşa asta? 

„Împăratul” cumpărase cămaşa cu o zi înainte de la un 
maior care o păstrase neatinsă timp de doi ani, până în ziua 
în care a trebuit să o vândă pe bani ca să-şi procure hrană. 
Lui King îi plăcea să fie îngrijit şi bine îmbrăcat. În condiţiile 
în care toţi ceilalţi n-aveau ce pune pe ei, era bucuros că 
astăzi cămaşa de pe el era curată şi nouă, pantalonii lungi 
bine călcaţi pe dungă, ciorapii proaspăt spălaţi, pantofii 


bine lustruiţi, chipiul imaculat. Îi venea să şi râdă de Grey, 
aproape gol, doar cu nişte pantaloni peticiţi, caraghios de 
scurţi şi nişte saboţi de lemn în picioare, iar bereta de 
tanchist i se făcuse verzuie şi ţeapănă din cauza 
mucegaiului tropical. 

— Am cumpărat-o, a răspuns King. Mai demult. Nu e nici o 
lege care să-mi interzică să cumpăr ceva, orice, aici sau în 
altă parte. Domnule... 

Grey a sesizat impertinenţa acelui „domnule” de la urmă. 

— Bine, caporal. Treci înăuntru! 

— De ce? 

— Vreau să stăm puţintel de vorbă, i-a răspuns ironic Grey. 

King şi-a ţinut firea, a urcat treptele, a pătruns prin 
deschiderea uşii, s-a oprit lângă masă. 

— Acum ce doriţi? Domnule... 

— Goleşte-ţi buzunarele. 

— De ce? 

— Faci ce-ţi spun eu. Ştii doar că am dreptul să te 
percheziţionez în orice moment, a precizat Grey, lăsând să 
se întrevadă ceva din disprețul care clocotea în el. Am şi 
acordul comandantului tău direct. 

— Numai pentru că aţi insistat să-l obţineţi. 

— Aveam şi motive. Goleşte-ţi buzunarele! 

Cu un aer de plictis, „Împăratul” s-a conformat. La urma 
urmelor, n-avea nimic de ascuns. Batista, pieptenele, 
portmoneul, un pachet de țigarete de fabrică, tabachera 
plină cu tutun crud de Java, foiţă fină de ţigară din hârtie de 
orez, chibrituri. Grey s-a asigurat că toate buzunarele sunt 
goale, apoi a deschis portmoneul. Erau acolo cincisprezece 
dolari americani şi aproape patru sute de dolari singaporezi 
de emisie japoneză. 

— De unde ai banii ăştia? s-a răstit la el Grey, simțind cum 
i se preling spre bărbie picăturile de sudoare. 

— l-am câştigat la cărţi. Domnule... 

Grey a râs fără haz. 


— lar ai avut noroc. Te ţine norocul ăsta de aproape trei 
ani. Nu-i aşa? 

— Acum aţi terminat cu mine? Domnule... 

— Nu. la să-ţi văd ceasul. 

— E pe listă... 

— Am spus că vreau să mă uit la ceasul ăla! 

Încruntat, „Împăratul” şi-a tras de pe mână brăţara 
elastică din oţel inoxidabil, i-a întins ceasul lui Grey. 

În pofida urii pe care o nutrea faţă de King, Grey a simţit o 
undă de invidie. Ceasul era impermeabil, rezistent la şocuri, 
automat. Un „Oyster Royal”. Cea mai nepreţuită avere la 
Changi, cu excepţia aurului. A întors ceasul pe partea 
cealaltă şi s-a uitat la cifrele gravate în oţel, s-a dus apoi la 
peretele din împletitură de frunze, a luat din cui lista 
averilor lui King, a dat la o parte, cu un gest reflex, furnicile 
de pe ea şi a verificat cu meticulozitate numărul de pe 
„Oyster Royal”, comparându-l cu cel al ceasului de pe listă. 

— Se potriveşte. Nu vă îngrijoraţi. Domnule... 

— Nici nu mă îngrijorez, i-a replicat Grey. Tu ar trebui să 
fii îngrijorat. 

I-a înapoiat ceasul, obiect ce însemna hrană asigurată pe 
şase luni. 

King şi-a pus ceasul la mână, a început să-şi adune 
portmoneul şi celelalte lucruri. 

— A, da. Inelul! şi-a amintit Grey. Trebuie verificat. 

Dar şi inelul s-a potrivit cu cel de pe listă. Era trecut ca 
„inel de aur cu însemnul clanului Gordon”. Alături de acest 
înscris figura şi o schiţă a însemnului. 

— Cum se face ca un american să fie în posesia unui inel 
Gordon? 

Grey mai pusese de multe ori această întrebare. 

— L-am câştigat. La un pocheraş. 

— Ai o memorie remarcabilă, caporale, a spus Grey, 
dându-i înapoi inelul. 

Ştiuse din capul locului că atât inelul cât şi ceasul se vor 
potrivi cu cele de pe listă. Folosise percheziţia doar drept 


pretext. Se simţea îndemnat, la un mod aproape masochist, 
să se afle, măcar pentru câteva clipe, în preajma prăzii pe 
care o urmărea. Mai ştia şi că „Împăratul” nu intră în 
panică prea uşor. Mulţi încercaseră să-l prindă la 
înghesuială, dar dăduseră greş pentru că era deştept, 
prudent şi foarte viclean. 

— Cum de se întâmplă, a spus cu asprime Grey, arzând 
deodată de invidie pentru ceas, inel, ţigări, chibrituri şi 
bani, că tu ai atâtea, iar noi, ceilalţi, nu avem nimic? 

— Nu ştiu, domnule locotenent. Aşa o fi norocul meu. 

— De unde ai banii ăştia? 

— I-am câştigat la cărţi. Domnule..., a răspuns King la fel 
de politicos. 

Întotdeauna le spunea ofiţerilor „domnule” şi îi saluta 
primul, chiar şi pe cei englezi sau australieni. Dar ştia şi că 
ei îşi dau seama de imensitatea dispreţului său faţă de acest 
„domnule” şi faţă de salut. Toate astea erau contrare 
spiritului american. Omul e om, indiferent de origine, 
familie sau grad militar. Dacă-l respecţi, îi spui „domnule”. 
Dacă nu, nu; numai netrebnicii pot avea ceva împotrivă. Să- 
i ia naiba! 

„Împăratul” şi-a pus inelul pe deget, şi-a încheiat nasturii 
de la buzunare, a scuturat nişte firicele imaginare de praf 
de pe mânecă. 

— Aţi terminat cu mine? Domnule... 

Îndată a şi văzut lucirea de enervare din ochii lui Grey. 
Grey s-a întors atunci spre Masters care urmărea scena cu 
un aer de nervozitate. 

— Sergent, vrei să-mi dai, te rog, un pic de apă? 

Cu o mutră plictisită, Masters i-a adus plosca agăţată 
lângă uşă. 

— Poftiţi, domnule locotenent. 

— Asta-i de ieri, a spus Grey, ştiind perfect că nu-i 
adevărat. Umple-o cu apă proaspătă. 

— Aş fi jurat că am umplut-o la prima oră, a spus Masters 
şi a ieşit, clătinând din cap. 


Grey a lăsat tăcerea să mai dăinuie. King stătea în faţa lui 
degajat, aştepta. O adiere de vânt a foşnit prin cocotierii 
care se înălţau deasupra junglei, dincolo de îngrăditură, 
vestind apropierea ploii. Nori negri se înălţau de-acum 
dinspre răsărit, mai-mai să acopere tot cerul. Curând vor 
transforma praful în mocirlă, iar aerul umed va deveni mai 
respirabil. 

— Doriţi o ţigară? Domnule..., a spus King, oferindu-i 
pachetul. 

Ultima dată când mai fumase Grey o ţigară de fabrică 
fusese cu doi ani înainte, de ziua lui. Când împlinise 
douăzeci şi doi de ani. A rămas cu ochii la pachet, dorindu-şi 
o ţigară; de fapt, şi le dorea pe toate. 

— Nu, a răspuns el încruntat. Nu vreau să iau din ţigările 
tale. 

— Nu vă deranjează dacă fumez? Domnule... 

— Ba mă deranjează! 

Cu ochii ţintă la Grey, King şi-a scos calm o ţigară. A 
aprins-o, a tras adânc în piept. 

— Scoate-o din gură! i-a ordonat Grey. 

— Sigur. Domnule..., a zis King şi a mai tras încet un fum 
înainte de a se supune; apoi privirea i s-a înăsprit. Nu sunt 
subordonatul dumneavoastră şi nu e nici o regulă care să 
spună că n-am voie să fumez când am chef. Sunt american 
şi n-am treabă cu patriotarzii care-mi flutură pe la nas 
drapelul britanic! Vi s-a mai semnalat acest lucru. Şi mai 
lăsaţi-mă-n pace! Domnule... 

— Sunt cu ochii pe tine, caporale, a izbucnit Grey. Curând 
ai să faci tu un pas greşit, eu voi fi pe fază, iar tu vei fi acolo, 
a arătat el cu degetul tremurând spre cuşca de bambus ce 
servea drept carceră. Acolo ţi-e locul. 

— Eu nu încalc nici o regulă... 

— De unde faci rost de bani? 

— Îi câştig la cărţi. 

„Împăratul” s-a apropiat la un pas de Grey. Îşi stăpânea 
mânia, dar părea mai primejdios ca de obicei. 


— Mie nu-mi dă nimeni nimic. Ce am e-al meu şi e câştigat 
de mine. Cum îl câştig mă priveşte. 

— Nu atâta timp cât eu sunt şeful poliţiei militare, şi-a 
încleştat pumnii Grey. În ultimele luni s-au furat o groază de 
medicamente. Poate că ştii ceva despre asta. 

— Uite ce e... Ascultă, s-a înfuriat King. Eu n-am furat 
nimic la viaţa mea. N-am vândut droguri niciodată în viaţă, 
să nu uiţi asta! Pe naiba, dacă n-ai fi ofiţer, te-aş... 

— Dar asta e că sunt şi chiar mi-ar plăcea să te încumeţi. 
Pe Dumnezeu că mi-ar plăcea! Ie crezi al dracului de tare. 
Ei bine, eu ştiu că nu eşti. 

— Un lucru îţi spun. Când scăpăm din rahatul ăsta de 
Changi, să vii să mă cauţi... Am să-ţi ofer dinţii în batistă! 

— N-am să uit! a zis scrâşnit Grey, încercând să-şi 
potolească bătăile inimii. Dar ţine minte: până atunci te am 
în vedere şi te aştept la cotitură. N-am auzit încă de vreunul 
pe care să nu-l părăsească norocul până la urmă. lar bafta 
ta e pe terminate! 

— Ba nu, câtuşi de puţin! Domnule... 

King ştia însă că e multă dreptate în vorbele acelea. Până 
acum îl cam răsfăţase norocul. Chiar foarte tare. 

Dar norocul înseamnă osteneală, capacitate de prevedere 
şi încă un pic de altceva în plus, dar nu riscuri inutile, în 
orice caz, cel mult un risc calculat. Cum a fost astăzi cu 
diamantul. Patru ditamai caratele. Ştia, cel puţin, cum să 
pună mâna pe el. Atunci când va fi gata. Şi dacă poate face 
această afacere, ea va fi ultima, nu va mai fi nevoie să rişte, 
măcar aici, la Changi. 

— Are să te lase şi pe tine norocul, a repetat cu răutate 
Grey. Şi ştii de ce? Pentru că eşti la fel cu toţi borfaşii. 
Lăcomia te omoară... 

— Nu sunt eu omul să-ţi suport toate măgăriile, a izbucnit 
mânios „Împăratul”. N-oi fi eu mai borfaş decât... 

— Ba da, eşti. Tot timpul încalci legea. 

— Pe dracu”. Poate legea japonezilor... 


— La naiba cu legea japonezilor. Eu vorbesc de 
regulamentul lagărului. În lagăr legea spune să nu te ţii de 
negustorie. Asta e exact ce faci tu! 

— Dovedegşte-o! 

— Am s-o fac la timpul potrivit. O dată ai să calci tu greşit. 
Atunci să vedem cum ai să supravieţuieşti în rând cu noi. 
Aici, în cuşca mea. lar după cuşcă, am să mă îngrijesc 
personal să fii trimis la Utram Road! 

„Împăratul” a simţit cum îl străfulgeră un fior îngheţat de 
groază, din inimă şi până jos, la boaşe. 

— Cristoase, a scrâşnit el printre dinţi. Eşti chiar tipul de 
nemernic care e în stare s-o facă şi pe asta! 

— În cazul tău, a rostit Grey cu spume la gură, va fi o 
plăcere. Japonezii sunt doar prietenii tăi! 

— Ascultă, tu... 

Încleştându-şi pumnul uriaş, King a pornit spre Grey. 

— Hei, ce se întâmplă acolo? 

Colonelul Brant a urcat în grabă treptele, a pătruns în 
colibă. Era un om scund, dacă depăşea un metru cincizeci, 
cu barba înfăşurată sub bărbie, ca la sikhi. Purta în mână 
un bastonaş de bambus. Chipiul de infanterist îi era 
zdrenţuit tot, cârpit cu pânză de sac: în centru, însemnul 
regimentului lucea ca aurul, tocit după ani de lustruială. 

— Nim... nimic, domnule colonel, l-a liniştit Grey, lovind cu 
palma într-un nor de muşte ivit pe neaşteptate; încercă să- 
şi recapete suflul normal. Tocmai l-am... percheziţionat pe 
caporal... 

— Ei lasă, Grey, l-a întrerupt colonelul Brant, vorbind 
apăsat. Am auzit ce-ai spus de Utram Road şi de japonezi. 
Eşti în dreptul tău să-l percheziţionezi şi să-l chestionezi, 
toată lumea ştie asta, dar n-are nici un rost să-l ameninţi 
sau să-l jigneşti. Apoi, întorcându-se spre King, cu fruntea 
îmbrobonată de sudoare: Dumneata, caporal să mulţumeşti 
stelei care-ţi poartă noroc, aşa să ştii, că nu-ţi fac raport la 
căpitanul Brough să bage niţică disciplină-n tine. Ar trebui 
să-ţi dai seama că nu poţi umbla mereu gătit în halul ăsta. 


Destul să scoţi pe oricine din sărite. Parcă ţi-o cauţi cu 
lumânarea. 

— Am înţeles, domnule colonel, a spus King aparent calm, 
dar înjurându-se în gând pentru faptul că-şi pierduse 
stăpânirea de sine - exact ce urmărise Grey din capul 
locului. 

— Uită-te şi tu la hainele mele, spunea acum colonelul 
Brant. Cum dracu crezi că mă simt în ele? 

King n-a mai răspuns. Doar în gând şi-a zis: „Asta-i 
problema ta, Mac: tu îţi vezi de-ale tale, eu de-ale mele”. 
Colonelul nu avea pe el decât o cârpă legată peste coapse, 
făcută dintr-o jumătate de sarong şi înnodată la brâu ca o 
fustanelă scoțiană, iar pe dedesubt nu mai avea nimic. 
„Împăratul” era singurul om din Changi care purta chiloţi. 
Avea şase perechi. 

— Crezi că nu te pizmuiesc pentru pantofii aia? a întrebat 
iritat colonelul Brant. Când eu trebuie să port blestemaţii 
ăştia de galenţi? 

Într-adevăr, purta papuci din dotare: tălpici de lemn cu o 
bandă de pânză deasupra. 

— Nu ştiu, domnule colonel, a răspuns King cu umilinţă 
prefăcută, atât de dragă urechilor de ofiţer. 

— Chiar aşa. Chiar aşa. Colonelul Brant s-a întors acum 
spre Grey: Cred că eşti dator să-i ceri scuze. Faptul că l-ai 
ameninţat este o mare greşeală. Trebuie să fim drepţi, nu-i 
aşa, Grey? 

Colonelul şi-a şters iar sudoarea de pe faţă. Grey a făcut 
un efort uriaş ca să înăbuşe înjurătura care fusese cât pe ce 
să-i scape de pe buze. 

— Îmi cer scuze. 

Cuvintele au răsunat încet şi crispat, iar King abia şi-a 
putut stăpâni zâmbetul. 

— Foarte bine, a făcut aprobator din cap colonelul Brant, 
apoi a întors privirea spre King. Foarte bine, dumneata poţi 
să pleci. Însă dacă te mai găteşti aşa, să ştii că dai de 
bucluc! 'Ţi-o faci cu mâna dumitale! 


— Mulţumesc, domnule colonel. 

King a salutat ca la regulament şi a ieşit din colibă, în plin 
soare. Din nou putea respira mai în voie şi din nou s-a 
înjurat în gând. Cristoase, chiar era s-o păţească. Fusese 
cât pe ce să-l lovească pe Grey, iar aceasta ar fi fost o 
nebunie. Pentru a-şi veni în fire, s-a oprit în dreptul potecii, 
şi-a mai aprins o ţigară; mulţi dintre cei care treceau, pe 
acolo au zărit ţigara şi i-au adulmecat aroma. 

— Păcătos individ, a spus într-un târziu colonelul, 
urmărindu-l din ochi pe King şi ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte: apoi s-a întors spre Grey: Chiar aşa, Grey, trebuie 
să-ţi fi pierdut minţile ca să-l provoci în halul ăsta. 

— Mă scuzaţi. Am... mi-am închipuit că... 

— Oricum ar fi el, este limpede că nu-i de demnitatea unui 
ofiţer să-şi piardă stăpânirea de sine. Rău, foarte rău, nu 
crezi? 

— Da, domnule colonel. 

Grey nu mai avea nimic de zis. 

Colonelul Brant a mormăit ceva ininteligibil, a strâns din 
buze. 

— Bine atunci. Noroc de mine c-am trecut pe aici. Nu-i 
admisibil ca un ofiţer să se ia la harţă cu un ostaş de trupă. 

Şi-a scăpat iar privirea spre uşă, urându-l pe King, 
râvnindu-i ţigara. 

— Păcătos tip, a repetat el fără să se uite la Grey, şi 
nedisciplinat. La fel ca şi ceilalţi americani. O adunătură. 
Auzi, până şi ofiţerilor li se adresează pe numele mic! a 
ridicat din sprâncene. lar ofiţerii se încing la jocuri de cărţi 
cu trupa! Doamne fereşte! Mai răi decât australienii... că şi 
ăştia se dau în spectacol ca nimeni altul. O oroare! Nu se 
compară cu Armata Indiilor, ce zici? 

— Aşa e, domnule colonel, l-a aprobat supus Grey. 

Colonelul Brant s-a întors brusc spre el. 

— N-am în vedere... vezi dumneata, Grey, numai pentru 
că..., s-a oprit, avea ochii umeziţi de lacrimi. De ce, de ce să 


facă ei toate astea? a întrebat cu glas stins. De ce, Grey? 
Eu... pe toţi i-am iubit. 

Grey a ridicat din umeri. Dacă nu l-ar fi pus să-şi ceară 
scuze, poate că i-ar fi arătat mai multă compasiune. 

Colonelul a ezitat, apoi s-a întors şi a ieşit din colibă. 
Mergea cu capul plecat, îi şiroiau lacrimile pe obraji. 

La căderea Singaporelui, în '42, ostaşii săi sikhi au trecut 
de partea inamicului, la japonezi, aproape până la ultimul 
om; s-au răsculat împotriva ofiţerilor lor englezi. 

Sikhii s-au aflat printre primii gardieni ai prizonierilor, iar 
unii dintre ei s-au purtat cu sălbăticie. Foştii ofiţeri ai 
sikhilor nu mai aveau nici o clipă de linişte. Căci sikhii 
formaseră baza trupei, doar câţiva ce mai erau din alte 
regimente indiene. Ostaşii nepalezi, gurkha, se arătaseră 
fideli până la unul, în ciuda torturilor şi mizeriei. Acum, 
colonelul Brant îşi plângea oamenii, cei pentru care şi-ar fi 
dat viaţa, cei pentru care era şi acum gata să moară. 

Grey l-a urmărit cum se duce, l-a zărit pe „Împărat” 
fumând în marginea potecii. 

— Mă bucur că ţi-am zis că de-acum e care pe care, şi-a 
şoptit Grey, doar pentru el. 

S-a aşezat pe bancă, simțind o durere sfâşietoare în 
stomac - o amintire a faptului că dizenteria nu l-a ocolit nici 
săptămâna aceasta. 

— La dracu”, a suspinat el, blestemându-l pe colonelul 
Brant şi faptul că trebuise să-şi ceară scuze. 

A revenit Masters cu plosca plină, i-a dat-o. Ela înghiţit o 
gură de apă, i-a mulţumit şi s-a apucat să-şi facă planuri 
cum să-i vină de hac lui King. Dar foamea era prea tare pe 
la ora prânzului, nu se mai putea concentra pe un gând 
anume. 

Un geamăt înăbuşit a spintecat aerul stătut. Grey a 
aruncat o privire iute spre Masters, care şedea liniştit, fără 
să-şi dea seama că a scos vreun sunet; urmărea cum 
mişună pe grinzi şopârlele de casă, cum se reped după 
insecte şi se dedau la plăcerile cărnii. 


— Tu ai dizenterie, Masters? 

Masters şi-a îndepărtat cu un gest leneş mozaicul de 
muşte de pe faţa. 

— Nu, dom” locotenent. Cel puţin, n-am avut de aproape 
două săptămâni. 

— Enterită? 

— Nu, slavă Domnului. Vreo amibă, ceva. lar malarie n-am 
mai avut de aproape trei luni. Aş zice c-am avut mult noroc 
şi sunt în formă bună, în ciuda... 

— Da, a zis Grey şi a mai adăugat: Pari destui de în formă. 

Ştia însă că va trebui să ceară un înlocuitor, cât de curând. 
S-a mai uitat o dată după King; văzându-l că fumează, i s-a 
făcut greață de dor de-o ţigară. 

Masters a gemut din nou. 

— Ce dracu” ai? l-a întrebat iritat Grey. 

— Nimic, dom! locotenent. Nimic. Poate o fi... 

Dar efortul de a vorbi era prea mare şi Masters a lăsat 
vorbele să treneze, să se topească în bâzâitul muştelor. 
Muştele erau atotputernice ziua, iar ţânţarii noaptea. N- 
aveai pace. Nicicând. Cum o fi să trăieşti fără muşte şi 
țânțari, fără atâţia oameni? Masters încerca să-şi 
amintească, dar efortul era prea mare. Aşa că a rămas 
aşezat acolo liniştit, tăcut, abia suflând, o cochilie din ceea 
ce fusese cândva un bărbat. Iar sufletul i se zbuciuma în 
nelinişte. 

— Bine. Masters, acum poţi pleca, a spus Grey. Am să stau 
eu până-ţi vine schimbul. Cine e azi? 

Masters s-a silit să-şi pună creierul în stare de funcţionare 
şi a rostit abia după o vreme: 

— Bluey... Bluey White. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vino-ţi în fire, omule, s-a 
răstit la el Grey. Caporalul White a murit acum trei 
săptămâni. 

— A, da, scuzaţi, dom! locotenent, a rostit moale Masters. 
Îmi pare rău, trebuie să fi... E... ă-ă, cred că-i Peterson. Un 
amărât de englez. Cred că-i de la infanterie. 


— Bine, bine. Poţi să te duci la masă. Dar să nu zăboveşti 
prea mult. 

— Ntţeles. 

Masters şi-a îndesat pe cap pălăria de papură, a salutat şi 
a ieşit şontâcăind pe uşă, adunându-şi zdrenţele 
pantalonilor în jurul coapselor. „Doamne, şi-a zis Grey, 
duhneşte de la cincizeci de paşi. Ar trebui să le dea mai 
mult săpun.” 

Dar ştia că nu-i vorba numai de Masters. La fel era şi cu 
toţi ceilalţi. Dacă nu te îmbăiai de şase ori pe zi, sudoarea te 
învăluia ca un linţoliu. Şi, gândindu-se la linţoliu, i-a venit 
iar în minte Masters... şi stigmatul morţii pe care îl purta. 
Poate că ştia asta şi Masters şi atunci ce rost mai avea să se 
spele? 

Grey văzuse murind mulţi oameni. Îl cuprindea furia când 
se gândea la regiment şi la război. Îi venea să şi ţipe. 
„Blestemată viaţă, douăzeci şi patru de ani împliniţi şi nu-s 
decât locotenent! Iar războiul merge înainte peste tot... în 
toată lumea. Avansări în fiecare zi. Posibilităţi de 
promovare. lar eu, iată-mă, lâncezesc în împuţitul ăsta de 
lagăr de prizonieri şi tot locotenent am rămas. O, Doamne! 
Măcar de n-aş fi fost transferat la Singapore atunci, în '42. 
Măcar de ne-ar fi dus acolo unde se prevăzuse iniţial... în 
Caucaz. Măcar de...” 

— Încetează! a rostit cu voce tare. Ai ajuns la fel de rău ca 
Masters, tâmpitule! 

În lagăr era lucru normal ca oamenii să vorbească uneori 
singuri, cu glas tare. Mai bine să vorbeşti singur, aşa 
spuneau mereu doctorii, decât să-ţi înăbuşi gândurile - asta 
te poate duce la nebunie. În cele mai multe dintre zile nu 
era chiar aşa de rău. Omul mai era în stare să nu se 
gândească la cealaltă viaţă a sa, la lucrurile bune din ea: 
mâncare, femei, casă, mâncare, mâncare, femei, mâncare. 
Dar noaptea interveneau momentele de pericol, Noaptea 
omul visează. Visează la mâncare şi la trup de femeie. La 
femeia lui. Curând, omul ajunge să-i placă mai mult visul 


decât starea de veghe, iar dacă e imprudent începe să 
viseze şi când e treaz şi atunci ziua trece în noapte şi 
noaptea în zi. După aceasta nu urma decât moartea. Lin. 
Încetişor. Era uşor să mori. Un chin să trăieşti. Pentru toţi, 
cu excepţia „Împăratului”. El nu ştia ce-i chinul. 

Grey rămăsese tot cu ochii la King, încercând să ghicească 
ce-i spune omului de lângă el; erau prea departe ca să-i 
audă. Grey a încercat să-şi amintească cine este celălalt, 
dar n-a izbutit. După banderola de la braţ se putea vedea că 
are gradul de maior. Din ordinul japonezilor, toţi ofiţerii 
erau obligaţi să poarte pe braţul stâng o banderolă cu 
însemnele gradului. În permanenţă. Chiar şi când erau goi. 

Norii negri de ploaie se adunau acum mai repede. O rafală 
de fulgere a brăzdat cerul înspre răsărit, dar aici soarele 
încă mai ardea. O adiere cu miros de putregai a stârnit o 
clipă praful, apoi l-a lăsat să se aşeze la loc. 

Cu un gest automat, Grey a folosit bătătorul de muşte din 
trestie de bambus. O mişcare abilă, aproape inconştientă a 
mâinii şi, iată, încă o muscă a căzut la podea, mutilată. N- 
avea nici un haz să omori o muscă. S-o ologeşti, da, ca să 
sufere, mizerabila, şi să plătească, măcar în mică parte, 
pentru propria ta suferinţă. Dacă o ologeşti, nu-i va înceta 
ţipătul tăcut până ce vor veni furnicile şi alte muşte să se 
înfrupte din carnea ei încă vie. 

Dar Grey n-a mai resimţit plăcerea obişnuită de a urmări 
chinurile celei care-l chinuise. Acum era prea absorbit, cu 
ochii la King. 

— Pe onoarea mea, tocmai îi spunea maiorul lui King cu o 
jovialitate exagerată, aşa a fost când am ajuns la New York, 
în '33. Am petrecut de minune. Ce ţară de basm e acolo, în 
State. Ţi-am povestit vreodată de drumul pe care l-am făcut 
pân” la Albany? N-ajunsesem nici căpitan pe vremea 
aceea... 

— Ba da, domnule maior, a spus obosit King. Mi-aţi 
povestit. 


Avea sentimentul că fusese până atunci îndeajuns de 
politicos şi mai simţea încă privirea lui Grey aţintită asupra 
lui. Deşi era în perfectă siguranţă şi n-avea de ce să se 
teamă, era nerâbdător să plece din bătaia soarelui şi din 
raza acelei priviri. Avea multe de făcut. lar dacă maiorul nu 
spune ce are de zis, să-lia naiba! 

— O să vă rog să mă scuzaţi, domnule maior. Mi-a făcut 
plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Numai o secundă, a spus repede maiorul Barry, rotindu- 
şi nervos ochii în jur, conştient de privirile curioase ale celor 
care treceau pe lângă ei, conştient de întrebarea lor 
nerostită: „Ce-o fi discutând ăsta cu Împăratul?” Eu... ă-ă... 
putem discuta ceva între patru ochi? 

Atent, King l-a cântărit din privire. 

— E destul de bine şi-aici. Doar să vorbiţi ceva mai încet. 

Maiorul Barry se simţea cât se poate de jenat. Dar tot el 
era acela care de câteva zile tot încercase să-l întâlnească 
întâmplător pe Împărat. Prilejul de acum era prea bun 
pentru a fi irosit. 

— Bine, dar coliba poliţiei militare e doar la... 

— Ce-au de-a face poliţaii cu o convorbire particulară? Nu 
prea pricep, domnule maior, a rostit sec King. 

— Nu e nevoie... ă-ă. În fine, colonelul Sellars mi-a zis că s- 
ar putea să mă ajuţi într-o problemă. 

În locul mâinii drepte, maiorul Barry nu avea decât un 
ciot; acum şi-l scărpina, îl atingea, îl mângâia. 

— Aş vrea, dacă se poate... să plasezi un obiect pentru noi, 
adică pentru mine, a spus maiorul pe nerăsuflate; a 
aşteptat apoi să nu mai fie nimeni prin preajmă. E vorba de 
o brichetă, a murmurat el. Un „Ronson”. În stare perfectă. 

Acum, dacă spusese ce avea de spus, maiorul se simţea 
mai în largul lui. Dar în acelaşi timp se simţea gol, expus 
pentru că-i vorbise americanului chiar acolo, în plin soare, 
pe o potecă plină de lume. 

„Împăratul” a rămas o clipă pe gânduri. 

— Cine este proprietarul? 


— Eu, a ridicat ochii maiorul, surprins. Doamne, nu cumva 
crezi că am furat-o? Dumnezeu mi-e martor că n-aş face aşa 
ceva. Am păstrat-o tot timpul ăsta la loc sigur, dar acum, ce 
să mai zic, trebuie s-o vindem. Aşa am convenit cu toţii, a 
adăugat el; trecându-şi limba peste buzele uscate, şi-a mai 
pipăit ciotul. Te rog. Faci asta pentru noi? Tu poţi obţine 
preţul cel mai bun. 

— Comerţul în lagăr e interzis de regulament. 

— Ştiu, dar te rugăm... Dumneata o poţi face, da? Poţi 
avea încredere în mine. 

King s-a răsucit ca să fie cu spatele la Grey şi cu faţa la 
reţeaua de sârmă ghimpată; cine ştie, poate că Grey era în 
stare să ghicească ce spune după mişcarea buzelor. 

— Trimit eu pe cineva după ce se termină cu masa, a zisel 
încet. Parola va fi: „M-a trimis locotenentul Albany la 
dumneavoastră”. Aţi reţinut? 

— Da, a făcut din cap maiorul Barry. A mai ezitat, simțind 
cât de tare îi bate inima. Când spui că vine? 

— După ce se dă masa. Prânzul. 

— A, aşa, perfect. 

— I-o daţi lui. După ce mă uit şi eu la ea, intru în legătură 
cu dumneavoastră. Parola rămâne aceeaşi. 

„Împăratul” a zburat cu un bobârnac vârful aprins al 
ţigării, apoi a aruncat-o în praful potecii. Era cât pe ce să 
calce pe ea, când a observat expresia de pe faţa maiorului. 

— A, scuzaţi! Aţi dorit chiştocul? Maiorul Barry s-a aplecat 
fericit şi l-a ridicat. 

— Mulţumesc. Foarte mulţumesc. 

Şi-a deschis tabachera de tinichea, a desfăcut cu grijă foiţa 
rămasă pe chiştoc, a presărat resturile de tutun peste 
frunzuliţele uscate de ceai, le-a amestecat. 

— Mare lucru să ai cu ce să te îndulceşti, a zâmbit el. 
Mulţumesc încă o dată. Am acum de cel puţin trei ţigări 
bune. 

— Ne mai vedem, domnule maior, a spus King, salutând. 


— Un moment, vezi dumneata..., s-a bâlbâit Barry, neştiind 
cum să-şi formuleze îndoiala. Nu crezi că..., a adăugat el 
nervos, cu glas scăzut. Cum să spun, i-o dau aşa, unui 
străin, de unde să ştiu eu că... ei bine, că totul e în regulă? 

King i-a răspuns rece, distant: 

— În primul rând, v-am comunicat parola. Pe uimă, am şi 
eu o reputaţie. În sfârşit, am încredere că nu-i un lucru de 
furat. Poate că-i mai bine s-o lăsăm baltă. 

— Vai, te rog să nu mă înţelegi greşit, s-a grăbit să 
retracteze maiorul. Am întrebat doar, atât. Este, cum să 
spun, tot ce mi-a mai rămas, a încercat el să schiţeze un 
surâs. Mulţumesc. După prânz. A, şi încă ceva: cât durează 
până când, ca să zic aşa... ă-ă, reuşeşti să plasezi obiectul? 

— Cât de repede. Condiţiile sunt cele cunoscute. Eu rețin 
zece la sută din preţul de vânzare, a spus King apăsat. 

— Desigur. Recunoscător... şi mulţumesc încă o dată 
pentru tutun. 

Acum, la încheierea discuţiei, maiorul Barry a simţit că i se 
ia o uriaşă greutate de pe inimă. „Dacă avem şi noroc, îşi 
spunea el coborând în grabă panta lină a colinei, căpătăm 
şase sau şapte sute de dolari. Destul să luăm de mâncare 
pentru câteva luni, dacă ne drămuim bine”. Nu s-a gândit 
nici o clipă la fostul stăpân al brichetei, cel care i-o dăduse 
în păstrare când a fost dus la spital, cu luni în urmă, spre a 
nu se mai întoarce niciodată. Asta se întâmplase cândva, în 
trecut. Astăzi el era proprietarul brichetei. Era a lui. Şi 
putea să o vândă. 

King ştia că Grey fusese tot timpul cu ochii pe el. Faptul că 
încheiase o afacere chiar în faţa colibei poliţiei militare îi 
dădea un nou imbold, îl făcea să se simtă şi mai tare. 
Mulţumit de sine, a urcat povârnişul, răspunzând automat 
la salutul multor cunoscuţi, ofiţeri şi ostaşi de trupă, englezi 
sau australieni. Celor mai importanţi le arăta o consideraţie 
deosebită, celorlalţi le făcea doar prieteneşte din cap. 
„Împăratul” era conştient de invidia lor răutăcioasă şi asta 
nu-l mai deranja câtuşi de puţin. Se obişnuise, îl amuza 


chiar şi îi sporea prestigiul. Îi făcea şi plăcere că i se spune 
„Împăratul”. Era mulţumit de ceea ce reuşise să realizeze 
ca om... şi ca american. Prin propria-i viclenie îşi croise o 
lume. Îşi trecea acum în revistă domeniile şi era satisfăcut. 

S-a oprit în dreptul barăcii douăzeci şi patru, unul dintre 
dormitoarele australienilor, şi-a băgat capul pe fereastră. 

— Ei, Tinker! Vreau să mă bărbiereşti şi să-mi faci 
manichiura. 

Tinker Bell era micuţ şi vânos. Avea pielea arămie, ochii 
mici, căprui, i se cojea nasul. În civilie tundea oi, dar acum 
era cel mai bun frizer din Changi. 

— Ce-ai păţit, că doar n-o fi iar ziua ta? Abia alaltăieri ţi- 
am mai făcut manichiura. 

— Ei bine, azi mi-o mai faci o dată. 

Tinker a dat din umeri şi a sărit afară pe fereastră. King s- 
a aşezat la umbră, într-un colţ ferit de vânt de sub şopronul 
barăcii, destins şi mulţumit, în timp ce Tinker îi punea 
şervetul în jurul gâtului şi îi potrivea înălţimea bărbiei. 

— Ia uite aici, camarade, a zis Tinker, plimbând o bucăţică 
de săpun pe sub nasul lui King. Miroase aici. 

— Ia te uită, a zâmbit King. Asta-i chiar muc şi sfârc! 

— Nu ştiu dacă-i ce spui tu, camarade! Dar e un „Yardley” 
adevărat, de violete. L-a şutit unul de-ai noştri, când i-au 
scos la muncă. Chiar de sub nasul unui blestemat de nipon. 
M-a costat treizeci de dolari, a făcut el cu ochiul, dublând 
preţul. Îl păstrez doar pentru tine, special, dacă-ţi place. 

— Îţi spun eu cum facem. Îţi plătesc cinci marafeţi rasul în 
loc de trei, până se consumă. 

Tinker şi-a făcut repede socoteala. Bucăţica de săpun 
ajunge pentru opt bărbierituri, poate zece. 

— Eu zic să mai pui, camarade. Aşa nici măcar nu-mi scot 
banii. 

— Te-ai cam păcălit, Tink, a suspinat King. Din astea pot să 
iau la kilogram, cu cinşpe' dolari bucata. 

— Fir-ar să fie, a izbucnit Tinker, prefăcându-se mâniat 
foc. Auzi, să mă tragă pe mine pe sfoară, tocmai un 


australian de-al meu! Asta nu-i în regulă! 

A început să frece cu furie pămătuful muiat în apă 
fierbinte pe bucăţica de săpun. Apoi a râs. 

— Nu degeaba ţi se spune Împăratul, camarade. 

— Asta aşa-i, a zis resemnat King. 

EI şi cu Tinker erau prieteni vechi. 

— Gata, camarade? a întrebat Tinker, ţinând cu vârful în 
sus pămătutful bine săpunit. 

— Dă-i drumul. 

În clipa aceea King l-a zărit pe Tex, care tocmai cobora 
poteca. 

— Stai aşa. Hei, Tex! a strigat el. 

Tex a întors capul spre baracă, l-a văzut pe King, a pornit 
agale spre el. Era un băietan, cam lălăit, cu urechile mari şi 
nasul coroiat, cu o privire de om împăcat cu soarta; era şi 
foarte, foarte înalt. 

Fără să i se ceară, Tinker s-a dus câţiva paşi mai încolo în 
momentul în care King i-a făcut semn lui Tex să se apropie. 

— Faci ceva pentru mine? a întrebat el încet. 

— Sigur. 

King a scos din portmoneu o hârtie de zece dolari, i-a 
întins-o. 

— Găseşte-l pe colonelul Brant. Ştii tu, tipul ăla micuţ, cu 
barba răsucită pe sub bărbie. Îi dai asta. 

— Ai vreo idee pe unde-o fi? 

— Caută-l pe după colţul puşcăriei. Azi e rândul lui să stea 
cu ochii pe Grey. 

— Aud că iar v-aţi ciondănit, a râs Tex. 

— 'Ticălosul ăla mi-a făcut din nou percheziţie. 

— Grea viaţă, a spus 'Tex sec, scărpinându-se în cap; avea 
părul blond, tăiat scurt. 

— Chiar aşa, a râs şi King. Şi să-i spui lui Brant să nu mai 
întârzie atât data viitoare. Ar fi trebuit să fii de faţă, Tex. 
Mare actor Brant ăsta. L-a pus pe Grey să-şi ceară chiar 
scuze, a adăugat el zâmbind; a mai scos o hârtie de cinci. 
Spune-i că asta-i pentru scuze. 


— Okay. Asta-i tot? 

— Nu. 

Împăratul i-a dat parola şi i-a spus unde-l găseşte pe 
maiorul Barry. Apoi Tex a plecat, iar el s-a aşezat mai comod 
pe scaun, cu capul pe spate. Una peste alta, azi îi mersese 
destul de bine. 

Iar Grey tocmai urca în grabă poteca spre baraca numărul 
şaisprezece. Se apropia ora prânzului şi îi era dureros de 
foame. 

Oamenii nerăbdători începeau deja să formeze coada la 
masă. Grey s-a dus repede la patul lui, şi-a luat cele două 
gamele, cana, lingura şi furculiţa, s-a aşezat şi el la rând. 

— De ce n-au adus încă masa? l-a întrebat cu glas obosit 
pe cel dinaintea lui. 

— Eu de unde naiba să ştiu? i-a retezat vorba Dave Daven. 

Avea un accent de şcoală bună - Eton, Harrow sau 
Charterhouse - şi era înalt şi mlădios ca un lăstar de 
bambus. 

— Am întrebat şi eu aşa, i-a replicat iritat Grey, plin de 
dispreţ faţă de accentul lui Daven şi originea sa 
aristocratică. 

După o aşteptare de un ceas, a venit şi mâncarea. Un ostaş 
a adus două bidoane până în capătul cozii, le-a pus jos. 
Cândva, bidoanele conţinuseră câte cinci galoane[1] de 
benzină de aviaţie. Acum unul era umplut pe jumătate cu 
orez fiert, cu bobul transparent. Celălalt era plin cu supă. 

Astăzi aveau supă de rechin, adică se împărţise un rechin, 
fărâmiţă cu fărâmiţă, ca să se pregătească o supă pentru 
zece mii de oameni. Era caldă şi avea un vag iz de peşte; 
mai găseai în ea şi câte o bucăţică de vânătă sau varză - o 
sută de funzi[2] pentru zece mii de oameni. Grosul supei 
era făcut din frunze roşii şi verzi, amărui, dar destul de 
hrănitoare, care se cultivau cu atâta grijă în grădinile din 
lagăr. Zeama era condimentată cu sare, praf de curry şi 
ardei iute. 


Fiecare înainta pe rând, în tăcere, cântărind din ochi cum 
a fost servit cel din faţă şi cel din spate, comparându-le 
porţiile cu cea primită de el. Dar acum, după trei ani, toate 
porţiile erau la fel. 

O câniţă de supă de căciulă. 

Orezul cald aburea în gamele. Astăzi aveau orez de Java, 
cu bobul lung, nelipicios, cel mai bun orez din lume. Câte o 
căniţă de persoană. 

O cană de ceai. 

După ce-şi luau porţia, se retrăgeau în tăcere şi o 
înfulecau repede, ca un dulce chin. Gărgăriţele din orez 
erau socotite drept un element nutritiv suplimentar, iar 
viermişorii sau insectele din supă erau îndepărtate fără 
supărare, dacă le mai observa cineva. Dar cei mai mulţi nici 
nu se mai uitau la supă după o primă privire pentru a 
constata dacă s-au ales cumva şi cu o bucăţică de peşte. 

Azi a mai rămas un pic pe fundul bidoanelor; s-a verificat 
lista, primii trei au primit supliment şi au mulţumit cerului 
pentru norocul din acea zi. Pe urmă, omul cu bidoanele a 
plecat, prânzul s-a încheiat şi urma doar cina, la apusul 
soarelui. 

Însă, cu toate că primiseră doar supă şi orez, ici şi colo pe 
întinsul lagărului câte unii se mai înfruptau dintr-o bucăţică 
de nucă de cocos, o jumătate de banană, o sardeluţă, un 
firicel de carne din conservă sau chiar un ou pe care să-l 
amestece în orez. Un ou întreg era o raritate. O dată pe 
săptămână, dacă găinile din lagăr se ouau conform planului, 
fiecare om primea câte un ou. Atunci era o zi mare. Câtorva 
li se dădea câte un ou în fiecare zi, dar nimeni nu-şi dorea 
să se afle printre aceşti puţini privilegiați. 

— Hei, atenţie la mine, băieţi! 

Căpitanul Spence stătea în mijlocul barăcii, dar i se putea 
auzi glasul şi de afară. El era de serviciu în săptămână 
aceea, adjutant pe baracă, un bărbat scund, bruneţel, 
strâmb la faţă. A aşteptat să vină cu toţii înăuntru. 


— Mâine trebuie să mai scoatem la lucru încă zece 
oameni. 

A scos o listă şi a început să strige numele celor 
desemnaţi. La un moment dat, a ridicat capul. 

— Marlowe? 

Nici un răspuns. 

— Ştie cineva unde-i Marlowe? 

— Cred că-i la unitatea lui, a răspuns Ewart. 

— Spune-i că mâine e în echipa care lucrează la aeroport. 
Bine? 

— Bine. 

Pe Spence l-a apucat tusea. Azi îl cam chinuia astmul. 
Când i s-a mai potolit accesul de tuse, a continuat: 

— Azi-dimineaţă comandantul lagărului s-a întâlnit din nou 
cu generalul japonez. A cerut o suplimentare a raţiilor şi a 
alocaţiei de medicamente. 

Spence şi-a dres vocea în tăcerea care se lăsase. A vorbit 
mai departe cu glas egal. 

— Ca răspuns a primit refuzul obişnuit. Raţia de orez 
rămâne la patru uncii[3] de boabe pe zi de om. 

S-a uitat pe uşă să controleze dacă cele două santinele 
sunt la posturile lor. A coborât vocea; toţi cei de faţă îl 
ascultau cu răsuflarea tăiată. 

— Aliaţii se află la vreo şaizeci de mile[4] de Mandalay[5] 
şi înaintează rapid. I-au pus pe fugă pe japonezi, înaintarea 
aliaţilor în Belgia continuă, dar este frânată de vremea 
nefavorabilă. Viscole. Acelaşi lucru pe frontul de răsărit, dar 
ruşii s-au dezlănţuit ca turbaţii şi se aşteaptă să 
recucerească Harkovul în următoarele câteva zile. Yankeii 
merg bine la Manila. Au ajuns în apropiere de..., a ezitat, 
încercând să-şi amintească numele exact, cred că-i zice 
Agno, râul Agno, în insula Luzon. Asta-i tot. Ştiri bune. 

Spence era bucuros că a terminat şi cu partea aceasta. 
Învăţase ştirile pe dinafară la şedinţa adjutanţilor de 
baracă, dar de fiecare dată când se ridica să le repete de 
faţă cu toată lumea, îl trecea o năduşeală rece şi simţea un 


gol în stomac. Într-o zi, s-ar putea ca un informator să-l 
arate şi pe el cu degetul, să dea de veste inamicului că se 
află şi el printre cei care anunţă ştirile, iar Spence ştia că 
nu e destul de tare ca să-şi poată ţine gura. Sau s-ar putea 
să-l audă un japonez cum le vorbeşte oamenilor şi atunci, 
atunci... 

— Asta-i tot, băieţi. 

Spence s-a dus la culcuşul lui; îi era greață. Şi-a scos 
pantalonii şi a ieşit din baracă repede, cu prosopul pe braţ. 

Soarele ardea tare. Încă două ore până să înceapă ploaia. 
Spence a traversat aleea asfaltată şi s-a aşezat la rând, la 
duşuri. Mereu trebuia să facă un duş după ce comunica 
ştirile, simţea că-l înăbuşă duhoarea de sudoare dospită. 

— Aşa e bine, camarade? a întrebat Tinker. 

Împăratul şi-a privit unghiile. Manichiura era bine făcută, 
îşi simţea pielea feţei întinsă şi netedă după aplicarea 
prosoapelor fierbinţi şi reci, cu furnicături plăcute de la 
loţiunea de bărbierit. 

— Splendid, spuse el, plătind. Mulţumesc, Tink. 

S-a ridicat de pe scaun, şi-a pus cascheta, i-a salutat din 
cap pe Tinker şi pe un colonel care aştepta râbdător să-i 
vină rândul la tuns. Amândoi l-au urmărit, din priviri. King a 
urcat iar colina, cu pas săltat, trecând pe lângă 
îngrămădirile de colibe. Se îndreptă spre casă. Îi era cam 
foame şi se simţea bine. 

Baraca americanilor era mai izolată de celelalte, destul de 
aproape de ziduri ca să beneficieze de umbra de după- 
amiază, destul de aproape de poteca circulară care forma 
fluxul vital al lagărului, destul de aproape de reţeaua de 
sârmă ghimpată. Amplasarea era exact cum trebuie. 
Căpitanul Brough din aviația militară a S. U. A., ofiţerul cu 
grad superior dintre americani, insistase ca oamenii săi să 
aibă o baracă a lor. Cei mai mulţi dintre ofiţerii americani ar 
fi preferat să se mute şi ei acolo - le venea cam greu să-şi 
ducă veacul printre străini -, dar nu li s-a permis deoarece 
japonezii dăduseră ordin ca ofiţerii să nu stea la un loc cu 


trupa. Celor de alt neam nu prea le convenea această 
împărţire, australienilor ceva mai puţin decât englezilor. 

Împăratul se gândea la diamant. Nu era lucru uşor să 
încheie această afacere, dar trebuia s-o ducă la capăt. 
Deodată, tocmai când se apropia de baracă, a zărit un tânăr 
care şedea pe vine în marginea potecii şi vorbea repede în 
malaieză cu un băştinaş. Avea pielea smeadă, îi jucau 
muşchii pe sub piele. Umeri largi, îngust în coapse. N-avea 
pe el decât un sarong, dar se vedea că ştie să-l poarte, chiar 
îi şedea bine. Avea chipul supt, dar, cu toate că era la fel de 
slab ca toţi cei din Changi, avea o anumită graţie în mişcări, 
un licăr numai al lui. 

Malaiezianul - aproape negru la culoare, mărunţel - 
asculta cu atenţie vorbirea cântată a tânărului; apoi a râs, 
şi-a arătat dinţii pătaţi de betel şi i-a răspuns, accentuându- 
şi frazele melodioase prin mişcări ale mâinii. Tânărul a râs 
şi el, l-a întrerupt cu un torent de cuvinte, fără să bage de 
seamă privirea concentrată a lui King. 

Împăratul nu reuşea să prindă decât câte un cuvânt, din 
când în când, căci malaieza sa era destul de slăbuţă şi 
trebuia să se descurce cu un amestec de cuvinte din 
malaieză, japoneză şi engleză stricată. A ascultat râsul 
acela plin şi şi-a dat seama că a dat peste ceva rar. Când 
râdea acel tânăr, râsul părea să-i pornească din interior. 
Asta era într-adevăr o mare raritate. Ceva de nepreţuit. 

Dus pe gânduri, King a intrat în baracă. Ceilalţi locatari şi- 
au ridicat scurt privirile, l-au salutat cu prietenie. El le-a 
răspuns egal, fără a face vreo distincţie faţă de unul sau 
altul. Dar ştia el ce ştia; ştiau şi ei. 

Dino dormita în culcuşul lui. Era un bărbat mic de statură, 
mereu îngrijit, cu tenul măsliniu şi părul negru, uşor 
încărunţit înainte de vreme, cu ochii umezi, uşor voalaţi. 
King i-a prins privirea, i-a făcut semn din cap, l-a văzut pe 
Dino că zâmbeşte. Dar în ochi n-avea nici urmă de zâmbet. 

În colţul mai îndepărtat, Kurt şi-a ridicat ochii de la 
pantalonii pe care tocmai se căznea să-i peticească, a 


scuipat pe jos. Era un om sfrijit, neplăcut la înfăţişare, cu 
dinţii îngălbeniţi, ca de şobolan; mereu scuipa pe jos, iar 
ceilalţi nu prea-l iubeau pentru că nu făcea baie niciodată. 
Aproape de mijlocul barăcii, Byron Jones III şi Miller erau 
absorbiți într-una dintre interminabilele lor partide de şah. 
Amândoi erau în pielea goală. Cu doi ani în urmă, când 
cargoul lui Miller fusese scufundat de o torpilă, cântărea 
două sute optzeci şi opt de funzi[6]. Avea o înălţime de şase 
picioare şi şapte inci[7]. Acum nu mai trăgea la cântar 
decât o sută treizeci şi trei de funzi[8], iar pielea de pe 
burtă îi atârna în falduri, acoperindu-i sexul. Ochii albaştri i 
s-au aprins de plăcere când s-a întins să-i ia adversarului un 
cal. Byron Jones III a luat repede calul de pe tablă şi acum 
Miller a observat că îi este ameninţată tura. 

— Ai luat-o pe coajă, Miller, a spus Jones, scărpinându-şi 
eczema tropicală de pe picioare. 

— Du-te dracului! 

Jones a râs. 

— Marina militară o ia întotdeauna înaintea celei 
comerciale, la toate. 

— Şi pe voi, nenorociţilor, parcă nu v-a scufundat? Şi încă 
un cuirasat de linie! 

— Păi da, a rostit gânditor Jones, ducându-şi mâna la 
bandajul de la ochi şi amintindu-şi de pieirea navei sale, 
Houston, de moartea atâtor tovarăşi de-ai săi, de pierderea 
ochiului. 

King a trecut cu pas măsurat până în celălalt capăt al 
barăcii. Max mai şedea încă lângă patul lui, lângă lădiţa 
neagră prinsă într-un lanţ de piciorul patului. 

— Okay, Max, a zis Împăratul. Mulţumesc. Acum poţi să 
pleci. 

— Cum spui. 

Max avea o mutră de om care a trecut prin multe la viaţa 
lui. Era din Cartierul de Vest al New York-ului şi deprinsese 
lecţiile aspre ale vieţii pe străzi, încă de la o vârstă fragedă. 
Avea ochii căprui, plini de neastâmpăr. 


Cu un gest mecanic, King şi-a scos tabachera, i-a dat lui 
Max un pic de tutun crud, cât de-o ţigară. 

— Asta da, mulţumesc, a spus Max. A, să nu uit, Lee mi-a 
zis să-ţi spun că ţi-a spălat rufele. Astăzi aduce el haleala - 
suntem în seria a doua -, dar mi-a zis să-ţi spun. 

— Bun, mulţumesc. 

King şi-a scos din buzunar pachetul de „Kooa” şi, deodată, 
baraca a amuţit. Înainte ca Împăratul să bage mâna după 
chibrituri, Max şi-a aprins deja bricheta de producţie locală. 

— Mulţumesc, Max, a spus King, trăgând adânc în piept, 
apoi, după o scurtă pauză: Nu vrei o „Kooa”? 

— Cristoase, cum să nu? a făcut Max fără să-i pese de 
tonul ironic al Împăratului. Mai ai vreo treabă cu mine? 

— Te chem eu când am nevoie. 

Max a trecut în lungul barăcii, s-a aşezat pe patul său de 
lângă uşă. Ochii vedeau ţigara, dar gurile nu spuneau 
nimic. Era a lui Max. Şi-o câştigase. Când le vine şi lor 
rândul să păzească averea Împăratului, poate, cine ştie, 
capătă şi ei una. 

Dino i-a zâmbit lui Max; drept răspuns, acesta i-a făcut cu 
ochiul. Ţigara au s-o fumeze împreună, după masă. 
Împărţeau întotdeauna tot ce reuşeau să găsească, să fure 
sau să producă. Ca-n orice armată, Max şi Dino formau o 
unitate. 

La fel era peste tot, în acea lume de la Changi. Oamenii 
mâncau în echipe, aveau încredere numai în echipe, câte 
doi, trei, mai rar câte patru. De unul singur n-aveai cum să 
cuprinzi atâta loc, să găseşti ceva comestibil, să faci focul, 
să găteşti şi să mănânci... niciodată de unul singur. O echipă 
de trei forma o unitate perfectă. Unul să dea iama, altul să 
păzească ce s-a putut găbiji, al treilea în rezervă. Când cel 
de-al treilea nu era bolnav, era şi el bun de prăduială sau de 
păzit. Totul se împărțea în trei: dacă făcea unul rost de un 
ou, sau fura o nucă de cocos, sau găsea o banană când era 
trimis la lucru, sau mai dibuia câte ceva prin altă parte - 
totul mergea la echipă. Regula, ca orice lege naturală, era 


simplă. N-aveai cum să supravieţuieşti decât printr-un efort 
comun. Încercarea de a ascunde ceva faţă de echipă era 
fatală, căci, dacă erai expulzat dintr-o unitate, acest lucru 
se afla de îndată. Iar singur era imposibil să supravieţuieşti. 

Numai Împăratul n-avea unitatea lui. Numai el putea să se 
descurce de unul singur. 

Patul lui era plasat în cel mai bun loc al barăcii, sub geam, 
acolo unde se simte până şi cea mai slabă adiere. Patul 
următor era la o distanţă de opt paşi. Patul însuşi era de 
bună calitate. De fier. Arcuri bune, salteaua umplută cu 
iarbă de mare. Pe pat erau două pături, iar curăţenia 
imaculată a cearşafurilor răsfrânte peste pătura de sus se 
îmbina cu cea a feţei de pernă albite la soare. Deasupra 
patului erau un polog bine întins pe stinghii. Fără pată. 

Împăratul mai avea şi o masă cu două scaune, câte un preş 
de fiecare latură a patului. Pe poliţa din spatele patului erau 
aşezate instrumentele de bărbierit - aparatul de ras, 
pămătuful, săpunul, lamele -, iar alături de ele se aflau 
farfuriile, cănile, reşoul artizanal, tacâmurile, ustensilele de 
gătit. În colţul peretelui erau atârnate hainele: patru 
cămăşi, patru perechi de pantaloni lungi şi patru şorturi. 
Tot pe poliţă erau şase perechi de ciorapi şi de chiloţi. Sub 
pat se găseau două perechi de pantofi, papucii de baie şi o 
pereche de cizme indiene bine lustruite. 

King s-a aşezat pe unul dintre cele două scaune, s-a 
convins mai întâi că totul e la locul său. A observat că firul 
de păr pe care-l lipise cu grijă pe aparatul de bărbierit nu 
mai era acolo. „Nenorociţii, şi-a zis în gând, de ce naiba să 
risc eu să mă molipsesc de toate boleşniţele lor”? Dar n-a 
spus nimic, a reţinut doar că pe viitor va trebui să-şi încuie 
lucrurile. 

— Salut! (Tex era cel care-i vorbise). Eşti ocupat? „Ocupat 
era altă parolă. Sensul ei era: „Eşti în măsură să preiei 
marfa”? 

Împăratul i-a zâmbit, încuviinţând din cap. Texi-a 
strecurat neobservat bricheta „Ronson”. 


V 


— Mulţumesc, i-a spus King. Ţi-a plăcut supa mea de azi? 

— O minune! i-a răspuns Tex, luând-o din loc. 

King a examinat bricheta pe îndelete. După cum îl 
asigurase maiorul, era aproape nouă. Fără nici o 
zgârietură. Funcţiona la fiecare apăsare. Bine curățată. A 
desfăcut şurubelul cu arc şi s-a uitat la piatră. Era o piatră 
ieftină, de producţie locală, nu mai rămăsese aproape nimic 
din ea. A luat, deci, cutia de ţigări de foi din raft, a găsit 
pacheţelul cu pietre roşii, de tip „Ronson”, a înlocuit piatra. 
A apăsat maneta şi bricheta a funcţionat. După ce a potrivit 
şi înălţimea flamei, a rămas satisfăcut. Bricheta nu era 
contrafăcută; cu siguranţă va lua pe ea opt-nouă sute de 
dolari. 

De unde stătea, putea să-i vadă pe tânărul acela şi pe 
malaiez. Pălăvrăgeau mai departe, ta-ra-ra şi ta-ra-ra. 

— Max! l-a chemat King, fără să ridice vocea. Max a venit 
în fugă, în tot lungul barăcii. 

— Aici! 

— Îl vezi pe tipul ăla? a arătat King spre fereastră. 

— Care? Ăla tuciuriu? 

— Nu. Celălalt. Adu-l aici, fii drăguţ. 

Max a sărit pe fereastră, s-a dus până-n potecă. 

— Hei, băi ăsta, l-a luat el din scurt pe tânăr. Împăratul 
vrea să stea de vorbă cu tine, l-a lămurit, făcând cu mâna 
spre baracă. Fuga marş! 

Tânărul s-a holbat la Max, a urmărit direcţia degetului 
spre baraca americanilor. 

— Cu mine? a întrebat el neîncrezător, cu ochii la Max. 

— Păi, da, cu tine, i-a răspuns nerăâbdător Max. 

— Pentru ce? 

— De unde naiba să ştiu eu? 

Tânărul s-a încruntat la Max, încordat. S-a gândit o clipă, 
apoi s-a întors către Suliman, malaiezul: 

— Nanti-lah. 

— Bik, tuan, i-a zis Suliman, pregătindu-se să aştepte; a 
adăugat apoi în malaieziană: Ai grijă, tuan. Şi-acum du-te 


cu Dumnezeu. 

— Nu te teme, prietene... şi-ţi mulţumesc pentru gândul 
cel bun, a surâs tânărul. 

S-a ridicat şi a pornit în urma lui Max, spre baracă. 

— Spui c-ai o treabă cu mine? a întrebat el, apropiindu-se 
de King. 

— Să trăieşti, i-a zâmbit King. 

A şi băgat de seamă licărul de prudenţă din ochii 
tânărului. Asta i-a plăcut pentru că o privire precaută era 
un lucru rar. 

— Ia loc. 

La un semn, Max s-a întors la locul lui. Fără să le ceară, cei 
care erau mai pe aproape s-au îndepărtat pentru ca 
Împăratul să poată stă de vorbă cu siguranţa că nu este 
ascultat. 

— Hai, poftim, ia loc, a repetat King, amabil. 

— Mulţumesc. 

— Vrei o ţigară? 

Tânărul a făcut ochii mari, văzând că i se oferă o „Kooa”. A 
ezitat a clipă, apoi a luat ţigara. A fost şi mai uimit în 
momentul în care King a scăpărat „Ronsonul”, dar a căutat 
să-şi ascundă tulburarea trăgând adânc din ţigară. 

— Bunicică. Chiar foarte bună, a spus el încântat 
Mulţumesc. 

— Cum te cheamă? 

— Marlowe. Peter Marlowe, s-a prezentat tânărul, apoi 
ironic: Şi pe tine? 

Împăratul a râs copios. „Bun, şi-a zis, tipul are umor şi nu-i 
din ăia care te pupă-n fund”. A stocat informaţia şi l-a 
întrebat: 

— Eşti englez? 

— Da. 

King nu-l observase până atunci pe Peter Marlowe, dar 
faptul nu era de mirare când erau acolo zece mii de chipuri, 
toate la fel. L-a examinat în tăcere în timp ce ochii albaştri 
ai tânărului îl studiau cu aceeaşi răceală. 


— Kooa” e cea mai bună ţigară care se poate găsi pe-aici, a 
rostit King într-un târziu. Desigur, nu se poate compara cu 
un „Camel”. Ţigară americană. Cea mai bună din lume. Ai 
fumat vreodată? 

— Da, i-a răspuns Marlowe. Dar, de fapt mi s-au părut cam 
prea seci. Marca mea preferată este „Gold Flake”, a 
precizat el, adăugând politicos: Chestie de gust, as zice. 

S-a lăsat iar tăcerea; Marlowe îl aştepta pe King să 
deschidă discuţia. Tot aşteptând, s-a gândit că-i place de 
King, în ciuda faimei proaste pe care o are; îi plăcea pentru 
că observase sclipirea de umor din ochii lui. 

— Vorbeşti foarte bine malaieză, a spus, în sfârşit, King, 
făcând cu capul spre malaiezul care aştepta răbdător afară. 

— A, asta, cred că nu mă descurc prea rău. 

King şi-a înăbuşit o înjurătură faţă de această modestie 
tipic englezească. 

— Aici ai învăţat-o? a întrebat, stăpânindu-şi nerăbdarea. 

— Nu. În Java, a spus Peter Marlowe. S-a uitat în jur, a 
ezitat o clipă. Te-ai instalat binişor aici. 

— Îmi place confortul. Cum îţi pare scaunul? 

— Comod, i-a răspuns Marlowe, trădându-şi surprinderea. 

— M-a costat optzeci de marafeţi, l-a informat. King cu 
mândrie. Acum un an. 

Peter Marlowe l-a cercetat din ochi pe King ca să vadă 
dacă nu cumva glumeşte comunicându-i preţul aşa, într-o 
doară, dar tot ce-a văzut n-a fost decât mulţumire şi 
evidentă mândrie. „Nemaipomenit lucru, şi-a zis, să-i spui 
asta unui străin.” 

— Foarte comod, a repetat el, doar ca să-şi ascundă 
tulburarea. 

— Tocmai aveam de gând să-mi fac ceva de mâncare. Vrei 
şi tu? 

— Chiar acum am luat... masa, a spus prudent Marlowe. 

— S-ar putea să-ţi mai priască un pic. Ce zici de un ou? 

Acum Peter Marlowe nu şi-a mai putut ascunde uimirea, 
iar a făcut ochii mari. Împăratul a zâmbi: meritase să-l 


invite la masă, măcar pentru a obţine o asemenea reacţie. 
S-a aşezat în genunchi lângă cufărul negru, l-a descuiat cu 
grijă. 

Peter Marlowe a rămas cu ochii la conţinutul cufărului, 
uluit. O jumătate de duzină de ouă, săculeţe de cafea boabe. 
Borcănaşe pline de gula malacca, delicioasele dulciuri 
orientale făcute din zahăr candel cu nucă. Banane. Cel 
puţin un funt de tutun de Java. Zece sau unsprezece 
pachete de „Kooa”. Un borcan cu orez. Altul plin de boabe 
de katchang idju. Ulei de gătit. Tot felul de delicii locale 
înfăşurate în frunze de bananier. O asemenea comoară nu 
mai văzuse de ani de zile. 

Împăratul a scos uleiul şi două ouă, a încuiat la loc cufărul. 
Când a ridicat ochii spre Marlowe, a întâlnit aceeaşi privire 
precaută, calmă. 

— Cum îţi plac ouăle? Ochiuri? 

— Ca să spun aşa, mi se pare cam nedrept să primesc, a 
rostit Marlowe cu oarecare dificultate. Adică vreau să spun 
că nu tratezi lumea cu ochiuri chiar aşa, în fiecare zi. 

King i-a zâmbit. Un zâmbet bun; Peter Marlowe i-a simţit 
căldura. 

— Nu-ţi face alte gânduri. Pune-o în seama formulei „mâna 
întinsă peste ocean”, lend-lease.9 

Doar pentru o clipă, chipul englezului s-a înăsprit, a strâns 
din fălci. 

— Ce-i cu tine? l-a întrebat scurt King. 

— Nimic, a răspuns Peter Marlowe, după un timp. 

S-a mai uitat o dată la ouăle din mâna Împăratului. Nu-i 
venea rândul la un ou decât peste şase zile. 

— Dacă nu te deranjează prea tare, aş prefera un ochi. 

— Vine, vine-e! 

King şi-a dat seama că făcuse pe undeva o greşeală, căci 
înstrăinarea de-o clipită din ochii lui Marlowe fusese chiar 
adevărată. „Străinii ăştia sunt nişte fiinţe ciudate, şi-a zis. 
Niciodată nu ştii cum o întorc.” A pus reşoul electric pe 
masă, l-a băgat în priză. Apoi a spus pe un ton plăcut: 


— Bună sculă, aşa-i? 

— Da. 

— Max l-a făcut, special pentru mine, a arătat King cu 
capul spre celălalt capăt al barăcii. 

Peter Marlowe i-a urmărit privirea. Max a ridicat capul 
simţindu-le ochii aţintiţi asupra lui. 

— Ai vreo treabă cu mine? 

— Nu, i-a răspuns King. Doar să-i spui şi lui cum ai izbutit 
să fabrici reşoul. 

— Ei, asta-i! Funcţionează? 

— Sigur. 

Peter Marlowe s-a ridicat de la locul lui, a scos capul pe 
fereastră şi a strigat în malaieză: 

— Te rog frumos să nu mă mai aştepţi. Ne vedem mâine, 
Suliman. 

— Bine, tuan, rămâi în pace. 

— Mergi în pace, i-a zâmbit Peter Marlowe, l-a urmărit din 
ochi cum pleacă, apoi s-a aşezat la loc. 

King a crăpat ouăle cu grijă, le-a dat drumul pe rând peste 
uleiul încins. Gălbenuşurile erau perfect rotunde, aurii, 
albuşul din jur a început să sfârâie şi să se rumenească la 
dogoare. Pe dată, sfârâitul acela a umplut tot spaţiul 
barăcii. Pătrundea în minţi şi-n inimi, le lăsa tuturor gura 
apă. Dar niciunul n-a zis nimic, n-a făcut nimic. Doar Tex n-a 
mai rezistat. S-a sculat încet, silnic şi a ieşit din baracă. 

Mulţi dintre cei care treceau pe potecă au simţit aroma şi 
l-au urât şi mai tare pe King. Mireasma s-a prelins pe 
povârniş şi a ajuns până la coliba poliţiei militare. Grey şi-a 
dat seama de îndată - şi Masters la fel - de unde vine. 

Simţind că-i vine greață. Grey s-a ridicat şi a pornit către 
uşă. I-a venit în gând să treacă în cealaltă parte a lagărului 
ca că scape de mirosul acela. S-a răzgândit brusc, s-a întors 
din drum. 

— Hai cu mine, sergent. Dăm o raită pe la baraca 
americanilor. Cred că-i momentul potrivit să verificăm cele 
raportate de Sellars. 


— Bine, a suspinat Masters, sfâşiat de miresme. 
Nenorocitul ăla ar fi trebuit măcar să gătească înainte de 
prânz, nu după, acum când ştim că mai sunt cinci ore până 
la cină. 

— Azi americanii sunt în seria a doua. N-au luat încă masa. 

În baraca americanilor, oamenii îşi reluau acum treburile 
obişnuite. Dino încerca să adoarmă la loc, Kurt împungea 
mai departe cu acul, s-a reluat şi jocul de pocher, Miller şi 
Byron Jones III au început o nouă partidă interminabilă de 
şah. Dar sfârâitul acela a redus la zero efectul unei chinte 
servite, Kurt s-a înţepat cu acul şi s-a pus să înjure de toţi 
dumnezeii, lui Dino i-a pierit somnul, iar Byron Jones III a 
rămas pleoştit când Miller i-a luat regina cu un amărât de 
pion. 

— Doamne, Isuse Cristoase, a spus Byron Jones III către 
nimeni anume, simțind că se înăbuşă. De-ar porni odată 
ploaia. 

Nu i-a răspuns nimeni, căci niciunul nu auzea altceva 
decât sfârâitul din tigaie. 

Împăratul se concentrase şi el asupra tigăii. Se mândrea 
cu faptul că nimeni nu era în stare să gătească ouă mai bine 
ca el. Din punctul lui de vedere, ochiurile trebuiau făcute cu 
simţ artistic, la foc iute, dar nu prea iute. 

King şi-a ridicat privirea şi i-a zâmbit lui Peter Marlowe, 
dar ochii acestuia erau aţintiţi asupra ouălelor. 

— Dumnezeii mă-sii, a rostit el încet, mai degrabă ca o 
binecuvântare decât ca o înjurătură. Ce frumos miroase! 

Asta i-a făcut plăcere lui King. 

— Aşteaptă până-s gata. Ai să vezi atunci cel mai 
senzaţional ou din viaţa ta. 

A presărat cu delicateţe un praf de piper, apoi a adăugat 
sarea. 

— Îţi place să găteşti? 

— Da, i-a răspuns Peter Marlowe, simțind că vocea îi sună 
cumva mai altfel. La mine la unitate, eu mă ocup mai mult 
de gătit. 


— Cum îţi place mai mult să-ţi spun? Pete? Peter? 

Peter Marlowe şi-a ascuns surprinderea. Numai prietenii 
încercaţi, cei mai de încredere îţi pot spune pe numele 
Mic... altfel cum să faci deosebirea dintre prieteni şi simple 
cunoştinţe? A tras cu ochiul la Împărat, n-a citit în ochii lui 
decât prietenie, şi-a depăşit rezerva şi a spus: 

— Peter. De unde eşti? Adică unde stai cu casa? 

„Întrebări, întrebări, s-a gândit Marlowe. Acuşi o să vrea 
să ştie dacă sunt însurat şi ce cont am în bancă.” 
Curiozitatea îl îndemnase să accepte convocarea 
Împăratului, iar acum îi venea să se blesteme că a fost prea 
curios, însă sfârâitul delicios al ouălelor l-a mai îmbunat. 

— Portchester, i-a răspuns. Un sătuc pe litoral, în sud. În 
Hampshire. 

— Eşti însurat. Peter? 

— Dar tu? 

— Nu. 

King ar mai fi continuat, dar ouăle erau acum gata. A tras 
tigaia de pe reşou şi i-a făcut semn lui Peter Marlowe. 

— Farfuriile sunt în spatele tău, a spus, adăugând cu 
mândrie: Ia te uită ce-i aici! 

Erau cele mai frumoase ochiuri pe care le văzuse vreodată 
Peter Marlowe, aşa că i-a făcut Împăratului cel mai mare 
compliment posibil în lumea englezească. 

— Nu-i râu, a zis el pe un ton măsurat. Nu-i deloc prea 
rău, aş zice. 

A ridicat spre King o privire la fel de impasibilă ca şi tonul 
vocii, majorând în acest fel valoarea complimentului. 

— Ce dracu! spui tu acolo, nepricopsitule? s-a înfuriat 
King, Sunt cele mai minunate ochiuri pe care le-ai văzut în 
viaţa ta, amărâtule! 

Peter Marlowe a rămas uluit, în baracă s-a aşternut o 
tăcere de moarte. Vraja a fost spartă de un şuier ascuţit, în 
clipa următoare, Dino şi cu Miller au fost în picioare şi s-au 
repezit spre Împărat, iar Max s-a postat în dreptul uşii. 
Miller şi Dino au împins patul Împăratului în colţ, au strâns 


repede preşurile şi le-au îndesat sub saltea. Apoi au pus 
mâna pe paturile din apropiere şi le-au împins mai aproape, 
astfel că acum King avea, la fel ca şi toţi ceilalţi prizonieri 
de la Changi, un spaţiu de numai patru pe şase 
picioare[10]. În uşă stătea locotenentul Grey. La un pas în 
urma lui, vădit descumpănit, se afla sergentul Masters. 

Americanii s-au uitat lung la Grey, apoi, după o pauză 
suficient de lungă pentru a-şi marca atitudinea, s-au ridicat 
cu toţii în picioare. După o pauză la fel de insultătoare, Grey 
a salutat scurt şi a zis: 

— De voie. 

Singur Peter Marlowe nu s-a mişcat de pe scaun. 

— Ia poziţie de drepţi, i-a şoptit Împăratul. Altfel ăsta te 
pune la index. Scoală-te! 

Dintr-o îndelungată experienţă, King ştia că Grey e acum 
cu capsa pusă. Căci de data asta ochii lui Grey nu-l cercetau 
pe el ci erau aţintiţi asupra lui Peter Marlowe. Privirea 
aceea fixă l-a făcut până şi pe Împărat să tresară. 

Grey a trecut încet în tot lungul barăcii, fără grabă, s-a 
oprit în dreptul lui Peter Marlowe. Şi-a luat privirea de la 
Marlowe, s-a uitat lung la ouăle din tigaie. Apoi l-a scrutat 
scurt pe King, şi-a întors iar ochii spre Peter Marlowe. 

— Eşti cam departe de casă, ce zici, Marlowe? 

Degetele lui Peter Marlowe au scos tabachera, au pus un 
dram de tutun pe un petic de frunză de palmier. Şi-a răsucit 
o ţigară în chip de cornet, şi-a dus-o la buze. Lungimea 
pauzei a fost ca o palmă dată lui Grey. 

— Ei, ce ştiu eu, colega, a spus el blând. Un englez se 
simte ca acasă oriunde s-ar afla, nu crezi? 

— Unde ţi-e banderola? 

— La centură. 

— Trebuia să o porţi pe braţ. Aşa spune ordinul. 

— E ordinul japonezilor. Mie nu-mi prea plac ordinele lor, 
s-a strâmbat Peter Marlowe. 

— Aşa sună şi ordinul pe lagăr, i-a amintit Grey. 


Vorbeau cât se poate de calm, cu o nuanţă de iritare abia 
perceptibilă pentru urechile americanilor, dar Grey ştia, 
după cum ştia şi Peter Marlowe. Tonul acela era ca o subită 
declaraţie de război. Peter Marlowe îi ura pe japonezi, iar 
Grey, în ochii lui, îi reprezenta pe japonezi, căci Grey 
veghea asupra regulamentului de lagăr, care fusese făcut 
după ordinele japonezilor. Îl aplica neabătut. Între ei mai 
era şi altă animozitate, mai profundă, ura de clasă suptă o 
dată cu laptele mamei. Peter Marlowe ştia că Grey îl 
dispreţuieşte din cauza originii şi descendenţei sale, din 
cauza acelor lucruri pe care Grey şi le dorea mai presus de 
orice şi pe care nu le putea dobândi niciodată. 

— Pune-ţi-o! 

Grey era în dreptul lui să dea acest ordin. 

Peter Marlowe a dat din umeri, a scos banderola, şi-a tras- 
o deasupra cotului stâng. Pe banderolă era marcat gradul: 
căpitan de aviaţie militară. 

Împăratul a rămas cu ochii holbaţi. „Cristoase, şi-a zis, 
ăsta-i ofiţer, iar eu eram cât pe ce să-i cer să...” 

— Îmi pare rău că vă deranjez de la masă, tocmai spunea 
Grey. Dar se pare că cineva a pierdut ceva. 

— Ce-a pierdut? 

„Doamne Dumnezeule: a ţipat în gând King «Ronsonul»! 
O. Doamne, îşi tot zicea, pălind de groază. Trebuie să mă 
scap de blestemata aia de brichetă!” 

— Ce-i cu tine, caporal? l-a scrutat mai îndeaproape Grey, 
observând broboanele de sudoare care-i ieşiseră deodată 
pe faţă. 

— Cam cald, nu? s-a bâlbâit King. 

Simţea cum i se moaie de transpiraţie cămaşa bine 
scrobită. Acum îşi dădea seama că i se întinsese o cursă. 
Mai ştia şi că Grey se distrează pe seama lui. S-a întrebat o 
clipă dacă are curajul s-o zbughească de-acolo, dar Peter 
Marlowe se afla între el şi fereastră, iar Grey îl putea prinde 
cu uşurinţă. Pe deasupra, dacă o lua la fugă însemna că se 
recunoaşte vinovat. 


L-a văzut pe Grey că spune ceva, simţea că se clatină între 
viaţă şi moarte. 

— Ce-aţi spus, domnule? 

De data aceasta, „domnule” n-a mai sunat ca o insultă; 
King a rămas cu ochii la Grey, nu-i venea să creadă. 

— Am zis că, hm... colonelul Sellars a anunţat că i s-a furat 
un inel de aur! a repetat Grey, privindu-l crunt. 

King a simţit pe moment un val de uşurare. Deci nu era 
vorba câtuşi de puţin de „Ronson”! Se speriase degeaba. 
Doar nenorocitul acela de inel al lui Sellars! Mijlocise 
vânzarea inelului lui Sellars încă în urmă cu trei săptămâni 
şi se alesese cu un câştig frumuşel. lar acum deşteptul de 
Sellars s-a gândit să anunţe că i-a fost furat. Mare mincinos 
colonelul! 

— Ia te uită! a spus cu un gâlgâit de râs în glas. Mare 
necaz. Să-i fure lui inelul. Închipuiţi-vă! 

— Eu pot să-mi închipui, a rostit aspru Grey. Dar tu? 

Împăratul nu i-a răspuns. Dar îi venea să zâmbească. 
Nimic de brichetă! Era în siguranţă. 

— Îl cunoşti pe colonelul Sellars? l-a luat iar la întrebări 
Grey. 

— Nu prea bine, domnule. Am jucat de vreo două ori 
bridge cu el, i-a răspuns King, perfect liniştit. 

— Ţi-a arătat vreodată inelul? nu se lăsa Grey. 

King şi-a verificat încă o dată memoria. Colonelul Sellars îi 
arătase inelul de două ori. O dată când l-a rugat pe King să- 
| vândă şi a doua oară când s-a dus să-l cântărească. 

— Nu, domnule, a făcut el o mutră nevinovată. 

Ştia că n-are de ce să se teamă. Ambele întâlniri fuseseră 
fără martori. 

— Eşti sigur că nu l-ai văzut niciodată? 

— Absolut, domnule. 

Lui Grey i s-a făcut deodată lehamite de jocul acela de-a 
şoarecele şi pisica; i se făcuse şi greață de foame la vederea 
ochiurilor de pe masă. Ar fi fost gata să facă orice, chiar 
orice, măcar pentru unul. 


— N-ai un foc, amice Grey? l-a întrebat Peter Marlowe. 

N-avea cu el bricheta de fabricaţie locală. Şi avea tare chef 
să tragă o ţigară. Foarte tare. Îşi simţea buzele uscate din 
cauza neplăcerii provocate de întâlnirea cu Grey. 

— Nu. 

„la mai fă-ţi rost şi singur”, i-a spus în gând Grey, 
întorcându-se să plece. Atunci l-a auzit pe Peter Marlowe 
cum îi zice lui King: 

— Îmi împrumuţi şi mie un pic „Ronsonul” tău? Încet, Grey 
s-a răsucit spre el. Peter Marlowe era numai zâmbet, cu 
ochii la King. 

Cuvintele parcă au rămas gravate în văzduh. Apoi s-au 
răspândit în toate colţurile barăcii. 

Înfiorat, dorind măcar să câştige ceva timp, King s-a 
apucat să cotrobăiască după chibrituri. 

— E-n buzunarul din stânga, l-a ajutat Peter Marlowe. 

În clipa aceea, King a simţit că moare şi iar renaşte ca să 
moară din nou. Toţi cei din baracă şi-au ţinut răsuflarea. 
Aveau să fie martori la execuţia Împăratului. Să-l vadă 
prins, ridicat şi închis, lucru pe care, în orice împrejurări, l- 
ar fi considerat imposibil. Şi totuşi Grey era acolo, era şi 
King, şi cel care l-a dat de gol pe Împărat, depunându-l ca 
pe-un mieluşel pe altarul lui Grey. Unii dintre cei de faţă 
erau îngroziţi, alţii încântați, iar Dino şi-a zis supărat: 
„Doamne, tocmai când îmi venea mie rândul să stau mâine 
de pază la cufăr!” 

— Ce faci, nu-i dai un foc? a întrebat încetişor Grey. 

Ca prin minune, foamea l-a părăsit; în locul ei simţea acum 
o căldură plăcută în stomac. Grey ştia că nu figurează nici 
un „Ronson” pe listă. 

King a scos bricheta, i-a aprins ţigara lui Peter Marlowe. 
Flacăra cu care îşi dădea acum foc era dreaptă şi curată. 

— Mulţumesc, i-a surâs Peter Marlowe şi abia atunci şi-a 
dat seama de enormitatea gafei pe care o făcuse. 

— Aşa-a, a tărăgănat vorba Grey, luând în mână bricheta. 


Cuvântul a sunat majestuos şi violent, cu un aer de 
finalitate. 

King n-a răspuns, căci nu mai era nimic de spus. Aştepta 
doar; acum, când se ştia condamnat, nu mai resimțea nici o 
frică, îşi blestema numai propria stupizenie. Cel ce dă greş 
datorită propriei prostii nici nu mai merită numele de om. 
Şi nici nu mai are dreptul să fie Împărat, căci cel mai 
puternic este întotdeauna Împărat, dar nu numai prin 
putere, ci Împărat prin viclenie, putere şi noroc, toate la un 
loc. 

— De unde ai obiectul acesta, caporal? 

Întrebarea lui Grey a sunat mai mult ca o mângâiere. 
Peter Marlowe a avut simţământul că i se întoarce stomacul 
pe dos, mintea a început să-i funcţioneze febril. 

— De la mine. 

Îşi dădea seama că minciuna era cusută cu aţă albă, aşa că 
a adăugat repede: 

— Am făcut un pocheraş. Eu am pierdut. Chiar înainte de 
masă. 

Grey, King şi toţi ceilalţi se uitau la el cu gurile căscate. 

— Ce-ai făcut? nu se mai dezmeticea Grey. 

— Am pierdut-o la cărţi. Am făcut o mână de pocher. Mie 
mi-a intrat o chintă. Spune-i şi dumneata cum a fost, s-a 
întors el scurt spre King, pasându-i balonul ca să-l încerce 
cum se descurcă. 

Mintea lui King era încă învălătucită, dar avea reflexe 
bune. S-a auzit spunând: 

— Am jucat „la piron”. Mie mi-a venit un ful! şi... 

— Care era cartea? 

— Aşi cu doiari, l-a întrerupt Peter Marlowe fără nici o 
ezitare. „Ce naiba o fi aia «la piron»,„? se tot întreba el în 
gând. 

King a avut o tresărire, în ciuda admirabilei sale stăpâniri 
de sine. Fusese cât pe ce să spună popi cu dame şi ştia că 
Grey îi observase şovăiala. 

— Cred că minţi, Marlowe! 


— Vai de mine, Grey, bătrâne, cum poţi să spui aşa ceva! a 
zis domol Peter Marlowe, ca să mai tragă de timp. „Cum 
paştele mă-sii, o fi jocul «la piron», A fost ceva de groază, a 
spus el eu voce tare, savurând acel amestec de frică şi 
plăcere pe care-l resimte omul numai în momentele de 
mare pericol. Am crezut că-l am la mâna. Aveam chintă. De 
aceea am pus la bătaie bricheta. Spune-i şi dumneata, i s-a 
adresat el abrupt lui King. 

— Cum se joacă „la piron”, Marlowe? 

Un tunet îndepărtat a mârâit undeva, dincolo de orizont. 
King a deschis gura să spună ceva, dar Grey l-a oprit. 

— L-am întrebat pe Marlowe, a spus elpe un ton 
ameninţător. 

Peter Marlowe se simţea pierdut. S-a uitat la King şi, cu 
toate că avea impresia că ochii lui nu spun nimic, Împăratul 
şi-a dat seama. 

— Bine, a zis repede Marlowe, hai să-i arătăm. 

King a scos imediat pachetul de cărţi şi a spus fără nici o 
ezitare: 

— Eu aşteptam cartea „la găurică” şi... 

Grey s-a răsucit furios spre el. 

— Am spus că vreau să-mi zică Marlowe. Dacă mai scoţi o 
vorbă, te bag la arest pentru obstrucţionarea cercetărilor. 

King n-a mai spus nimic. Se ruga doar în gând ca Marlowe 
să-i fi prins poanta. 

„Cartea la găurică” a stârnit un ecou în străfundurile 
memoriei lui Peter Marlowe. Şi-a amintit. lar acum, dacă 
ştia jocul, a început el să-l învârtească pe Grey. 

— Cum să spun, s-a prefăcut el şi mai îngrijorat, e cam la 
fel cu orice partidă de pocher, Grey. 

— Mie să-mi explici numai cum se joacă! 

Grey era acum sigur că i-a prins cu minciuna. Peter 
Marlowe l-a privit drept, cu ochi de gheaţă. „S-or fi răcit şi 
ouăle alea”, şi-a zis în gând. 

— Ce încerci să dovedeşti tu aici, Grey? Ştie până şi orice 
fraier că se joacă cu patru cărţi pe faţă şi una întoarsă, „la 


găurică”. 

Un suspin de uşurare a plutit prin încăpere. Grey şi-a dat 
seama că nu mai e nimic de făcut. Nu mai rămânea decât 
cuvântul lui contra cuvântului lui Marlowe şi era conştient 
că până şi la Changi trebuie să vină cu probe mai 
concludente. 

— Aşa e, a rostit el încruntat, rotindu-şi privirea de la King 
la Peter Marlowe. Asta o ştie orice fraier, adăugă, 
înapoindu-i bricheta lui King. Ai grijă să fie trecută pe listă. 

— Am înţeles, domnule locotenent. 

Acum, când totul se sfârşise cu bine, King putea să se 
arate ceva mai uşurat. 

Peter Marlowe s-a uitat lung după Grey, iar în momentul 
când acesta a ajuns aproape de uşă, a spus ceva mai tare 
decât era nevoie, tot cu ochii la Grey: 

— Îmi mai dai o dată bricheta aia a ta? Mi s-a stins 
chiştocul. 

Dar Grey n-a încurcat pasul şi nici nu s-a mai întors. „E 
tare tipul, şi-a zis sumbru Peter Marlowe. Are nervii buni, 
exact omul pe care ţi-l doreşti de partea ta într-o luptă pe 
viaţă şi pe moarte. Dar şi un adversar de temut.” 

În tăcerea încărcată de electricitate, King s-a lăsat moale 
pe scaun. Peter Marlowe i-a luat bricheta din mână, şi-a 
aprins ţigara. Cu gesturi de robot, King şi-a scos pachetul 
de „Kooa”, şi-a pus o ţigară între buze şi a rămas cu ea aşa, 
fără să o simtă. Peter Marlowe s-a aplecat spre el, a 
scăpărat bricheta. King s-a concentrat îndelung asupra 
flăcăruiei, şi abia acum a văzut că lui Peter Marlowe îi 
tremură mâinile la fel de tare ca şi lui. S-a uitat în lungul 
barăcii; toţi stăteau ca nişte statui, cu ochii la el. A simţit 
răcoarea sudorii pe umeri, şi-a dat seama că şi cămaşa de 
pe ele udă leoarcă. 

De afară s-a auzit zgomot de gamele lovite cu lingura. 
Dino s-a ridicat să arunce o privire pe uşă. 

— Vine potolul! a strigat el fericit. 


Vraja s-a spart, oamenii şi-au adunat în grabă tacâmurile 
şi au ieşit din baracă. Au rămas doar Peter Marlowe şi cu 
Împăratul, singuri. 

Cei doi au stat aşa o vreme, ca să-şi vină în fire. Apoi, într- 
un târziu, Peter Marlowe a spus cu voce spartă: 

— Doamne, că n-a lipsit mult! 

— Asta cam aşa e, a zis Împăratul fără grabă, după un 
timp. 

Fără să vrea, l-a trecut iar un fior; apoi şi-a scos 
portmoneul, a tras din el două hârtii de câte zece dolari, le- 
a pus pe masă. 

— Ia aici, pentru moment e destul. Dar de-acum înainte 
eşti pe leafă. Douăzeci pe săptămână. 

— Cum?! 

— Îţi dau douăzeci de marafeţi pe săptămână, l-a lămurit 
King. A rămas pe gânduri câteva clipe. Cred că ai dreptate, 
i-a spus apoi pe un ton binevoitor, surâzând. Merită mai 
mult. Să zicem treizeci. În clipa aceea a dat, în sfârşit, cu 
ochii de banderolă şi a adăugat: Domnule căpitan. 

— Poţi să-mi spui tot Peter, a spus Peter Marlowe cu iritare 
în glas. Şi, ca să fie totul limpede, n-am nevoie de banii tăi, a 
mai zis el şi s-a ridicat să plece. Mulţumesc pentru ţigară. 

— Hei, ia stai aşa, King era uluit. Ce naiba-i cu tine? Peter. 

Marlowe l-a privit de sus pe King, îi luceau ochii de 
indignare. 

— Drept cine dracu' mă iei? la-ţi banii şi bagă-ţi-i... ştii tu 
unde. 

— Da' banii mei ce-au? 

— Nimic. Dar nu-mi plac manierele astea! 

— De când au manierele ceva de-a face cu banii? 

Peter Marlowe s-a întors scurt şi a luat-o din loc. King a 
sărit în picioare şi s-a postat între Peter Marlowe şi ieşire. 

— Un moment, a spus el încordat. Vreau să ştiu şi eu ceva. 
De ce m-ai acoperit adineaori? 

— Păi, se-nţelege de la sine, nu? Eu ţi-am făcut un pocinog. 
Nu puteam să te las cu pleaşca asta în braţe. Drept cine mă 


iei? 

— Nu ştiu. Încerc şi eu să mă dumiresc. 

— A fost greşeala mea. Te rog să mă ierţi. 

— N-ai de ce să-ţi pară rău, a spus King ceva mai repezit. 
Greşeala a fost a mea. M-am prostit. Asta n-are nimic de-a 
face cu tine. 

— Oricum, asta nu schimbă lucrurile, i-a replicat Peter 
Marlowe; avea chipul ca de piatră, ochii la fel. Dar trebuie 
să mă consideri ultimul rahat dacă ţi-ai închipuit c-am să te 
las să te răstignească dobitocul ăla. Şi înseamnă că mă crezi 
un rahat încă şi mai mare dacă-ţi imaginezi c-am să iau bani 
de la tine... tocmai atunci când eu sunt cel care a comis o 
imprudenţă. Aşa ceva nu înghit de la nimeni! 

— Ia loc un moment. Te rog. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să stăm de vorba, ce naiba mai întrebi? 

Max s-a arătat şovăielnic în uşă, cu gamelele Împăratului 
în mână. 

— lertaţi-mă, a zis el prudent. Ţi-am adus masa. Vrei şi 
nişte ceai? 

— Nu. Tex primeşte azi porţia mea de supă, a dispus King, 
luând gamela cu orez şi punând-o pe masă. 

— Okay, a făcut Max, şovăind încă; se întreba dacă nu 
cumva Împăratul are nevoie de o mână de ajutor ca să-l 
cotonogească bine pe blestematul de englez. 

— Întinde-o, Max. Spune-le şi celorlalţi să ne lase singuri 
un timp. 

— S-a făcut. 

Max s-a îndepărtat zâmbind. Şi-a zis în sinea lui că 
Împăratul e foarte înţelept că se fereşte de martori, mai 
ales când are de gând să caftească un ofiţer. 

King l-a privit iar pe Peter Marlowe. 

— Te-am rugat frumos. Nu vrei să iei loc câteva minute? 

— Bine, a spus înţepat Peter Marlowe. 

— Ascultă, a început King să-i explice cu răbdare. Tu m-ai 
scos din laţ. M-ai ajutat şi e cât se poate de firesc să te ajut 


şi eu. 'Ţi-am oferit nişte lovele pentru că am vrut să-ţi 
mulţumesc cumva. Dacă nu vrei banii, e-n regulă... dar să 
ştii că n-am vrut să te jignesc. Dacă am făcut-o, îmi cer 
scuze. 

— Îmi pare rău, s-a mai îmblânzit Peter Marlowe. Cred că 
m-am cam pripit. N-am înţeles, de fapt. 

Împăratul i-a întins mâna. 

— Hai să ne împăcăm pe chestia asta. 

Peter Marlowe i-a strâns mâna. 

— Nu prea-l ai la inimă pe Grey, nu-i aşa? a întrebat 
circumspect King. 

— Nu. 

— De ce? 

Peter Marlowe a dat din umeri. King a împărţit cu grijă 
orezul în două, i-a întins lui porţia mai mare. 

— Hai să mâncăm. 

— Dar tu? l-a întrebat Peter Marlowe, observând că a 
primit mai mult. 

— Nu mi-e foame. Mi-a pierit până şi pofta de mâncare. 
Doamne, chiar c-a fost pe muchie. Am crezut că ne pune 
capac la amândoi. 

— Cam da, a spus Peter Marlowe cu un început de zâmbet. 
Dar ne-am şi distrat de minune, nu-i aşa? 

— Cum?! 

— Ei, asta, farmecul tensiunii. Cred că n-am mai avut o 
satisfacţie ca asta de ani de zile. Dulcea emoție a 
primejdiei... 

— Sunt multe lucruri pe care nu le pricep la tine, a spus 
King, aproape umil. Vrei să spui că ţi-a făcut chiar plăcere? 

— Sigur că da. Cum, ţie nu ţi-a plăcut? Mie mi s-a părut 
aproape la fel de grozav ca atunci când pilotez un 
„Spit”[11]. Ştii cum vine asta, în momentul respectiv ţi-e o 
frică îngrozitoare, dar în acelaşi timp parcă prinzi curaj, iar 
atunci - şi mai ales după aceea - te simţi, cum să zic, cam 
zurliu. 

— Eu aş zice mai degrabă că ţi-ai pierdut minţile. 


— Dacă nu-ţi făcea plăcere, atunci de ce naiba ai încercat 
să mă încurci cu chestia aia „la piron”? Era să mor când te- 
am auzit. 

— N-am încercat să te încurc. Cum dracu' era să vreau să 
te încurc? 

— Ca să complici jocul şi să mă încerci pe mine. 

Total deprimat, King s-a şters la ochi, şi-a trecut mâna 
peste faţă. 

— Vrei să spui că ai crezut c-am făcut-o special? 

— Sigur! N-am făcut şi eu la fel când ţi-am pasat ţie 
întrebarea? 

— Hai să ne lămurim. Ai făcut-o doar ca să-mi testezi mie 
nervii? şi-a tras King răsuflarea. 

— Păi, sigur că da, bătrâne. Zău că nu înţeleg care-i 
problema. 

— Doamne Cristoase, a făcut King, simțind că-l trece iar o 
sudoare rece. Eram amândoi ca şi morţi, iar lui îi ardea de 
joacă! King şi-a mai tras sufletul şi a continuat: Eşti nebun, 
zău dacă nu eşti nebun de legat. Când ai ezitat după ce ţi- 
am dat poanta aia, „la găurică”, am crezut că, gata, suntem 
morţi amândoi. 

— Aşa şi-a închipuit şi Grey. Dar eu nu făceam decât să-l 
zgândăr. Singurul motiv pentru care am încheiat-o mai 
repede a fost acela că ni se răceau ochiurile. lar ochiuri ca 
astea nu vede omul în fiecare zi. Pe onoarea mea că nu. 

— Am avut impresia c-ai spus că nu-s bune de nimic. 

— Eu am zis că nu-s rele, a precizat Peter Marlowe apoi a 
ezitat o clipă. Ascultă, când spui că ceva „nu-i rău” asta 
înseamnă că este excepţional. E un mod de a face un 
compliment fără să pui omul în încurcătură. 

— Zău dacă nu eşti sărit de pe fix! Îmi rişti mie capul - şi 
pe-al tău - numai ca să sporeşti savoarea pericolului, îţi 
sare ţandăra când îţi ofer nişte bani fără nici o condiţie şi 
spui că ceva „nu-i rău” atunci când, de fapt, ai în vedere 
ceva grozav. Cristoase, a adăugat el uluit. Cred că m-am 
prostit de tot. 


Ridicând ochii, a întâlnit privirea perplexă a lui Peter 
Marlowe şi n-a mai avut încotro, a izbucnit în râs. Peter 
Marlowe a pufnit şi el; după o clipă râdeau amândoi în 
hohote ca nişte isterici. 

Max a băgat nasul în baracă, ceilalţi americani se 
buluceau în spatele lui. 

— Ce naiba l-o fi apucat? s-a minunat Max. Aş fi zis că la 
vremea asta trebuie să-l fi snopit deja în bătaie. 

— Madonna, a suspinat Dino. Mai întâi Împăratul e mai- 
mai s-o feştelească, pe urmă se aşterne pe râs cu tipul care 
l-a arătat cu degetul. 

— Nu mai pricep nimic, a zis Max; nu i se mai potolea 
tremurul din măruntaie încă de când auzise primul şuier de 
alarmă. 

King a indicat privirea, i-a văzut cum se holbează la el, i-a 
întins lui Max ce mai rămăsese din pachetul de ţigări. 

— Ia aici, Max. Câte una la fiecare. Azi e sărbătoare! 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, i-a mulţumit Max, luând 
pachetul. Era cât pe ce s-o păţeşti. Suntem bucuroşi cu toţii 
c-ai scăpat. 

Împăratul le-a citit zâmbetele. Pe unele, cele bune, le-a 
reţinut. Pe altele, cele false, oricum le cunoştea. Luându-se 
după Max, i-au mulţumit şi ceilalţi. 

Max i-a scos iar pe toţi afară, s-a apucat să împartă 
comoara. 

— E încă sub efectul şocului, şi-a dat el cu părerea, 
coborând vocea. Lucru sigur. Ca atunci când pică un obuz 
chiar lângă tine. Acuşi îl ia la poceală pe englezoi. 

Din baracă a răbufnit o nouă rafală de râsete. Max a 
rămas cu ochii în zare, apoi a strâns din umeri. 

— A luat-o razna... şi nici nu-i de mirare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, tocmai spunea Peter 
Marlowe, ţinându-se cu mâinile de burtă. Hai să mâncăm. 
Dacă nu ne-apucăm acum, zău că n-am să mai pot. 

Au început să mănânce. Sughiţând de râs, Peter Marlowe 
şi-a exprimat regretul că ochiurile s-au cam răcit, dar însăşi 


voioşia lor le încălzea acum şi le făcea delicioase. 

— Parcă ar mai avea nevoie de un pic de sare, nu crezi? a 
observat el, încercând să păstreze un ton egal, detaşat. 

— M-m, s-ar putea. Am crezut c-am pus destulă, încruntat, 
King a întins mâna după sare şi abia atunci a băgat de 
seamă lucirea maliţioasă din ochii englezului. 

— Acum ce dracu' mai e? a întrebat King, izbucnind iar în 
râs fără să vrea. 

— Am glumit, fi-ar să fie. Vouă, americanilor, vă cam 
lipseşte simţul umorului, nu-i aşa? 

— Ia mai du-te-n... Şi nu mai râde, pentru numele lui 
Cristos! 

După ce au terminat ouăle, King a pus de-o cafea şi s-a 
căutat de ţigări. Şi-a amintit apoi că le dăduse la băieţi, s-a 
aplecat să descuie cufărul. 

— Ia de-aici, încearcă-l şi pe-al meu, i-a zis Peter Marlowe, 
oferindu-i tabachera. 

— Mulţumesc, dar nu-mi prieşte mizeria asta. Mă zgârie 
pe gât ca dracu”. 

— Fă o încercare. E tratat. Am învăţat metoda de la nişte 
javanezi. 

Neîncrezător, King a luat în mână tabachera. „Lutunul” 
era făcut tot din iarbă obişnuită, dar în loc să fie galben ca 
paiele, era auriu închis la culoare, în loc să fie uscat şi 
ţeapăn, era moale şi mătăsos, în loc să n-aibă nici un miros, 
avea chiar o aromă de tutun, uşor dulceagă. A scos pachetul 
de foiţă de orez, şi-a pus o porţie cam exagerat de mare de 
iarbă tratată. Şi-a răsucit un cornet diform, a rupt firele 
care mai ieşeau afară, risipind neglijent pe jos resturile de 
tutun. 

„Dumnezeule mare, şi-a zis Peter Marlowe, ţi-am spus să 
guşti din el, nu să-mi iei toată provizia.” Ştia că ar fi trebuit 
să adune de pe jos firicelele de tutun şi să le pună înapoi în 
tabacheră, dar s-a abținut. „Sunt lucruri care nu se fac”, şi- 
a mai zis el în gând. 


King a scăpărat bricheta, au zâmbit amândoi văzând-o 
cum arde. Împăratul a tras o dată din ţigară, cu grijă, apoi 
încă o dată. Pe urmă a tras adânc în piept. 

— Nemaipomenit, a spus el cu uimire. Nu-i la fel de bună 
ca o „Kooa”, dar €..., s-a întrerupt, corectându-se. Vreau să 
spun că nu-i rea. 

— Nu-i rea chiar deloc, a râs Peter Marlowe. 

— Cum dracului se face? 

— Secret de fabricaţie. 

Împăratul şi-a dat seama că ar putea pune mâna pe o mină 
de aur. 

— E, bănuiesc, un proces destul de lung şi complicat, a 
luat-o el mai pe departe. 

— A, nu, de fapt e destul de simplu. Se moaie bine iarba 
într-o infuzie de ceai, pe urmă se stoarce. Apoi se presară 
deasupra un pic de zahăr şi se frământă, iar când s-a 
omogenizat, se coace cu grijă într-o tigaie, la foc mic. Se 
amestecă tot timpul ca să nu se prăjească prea tare. Totul e 
s-o potriveşti exact cum trebuie. Să nu fie nici prea uscată, 
nici prea umedă. 

King a rămas surprins că Peter Marlowe i-a relatat 
procedeul cu atâta uşurinţă, fără să se târguiască dinainte. 
„Evident, şi-a zis, acum nu face decât să-mi aţâţe pofta. Nu 
se poate să fie chiar atât de simplu, altfel ar face-o toată 
lumea. În plus, probabil că-şi dă seama că sunt singurul 
care poate pune pe picioare afacerea.” 

— Şi asta-i tot? a întrebat, zâmbind, King. 

— Da. De fapt, nu-i mare lucru. 

Împăratul a sesizat perspectiva unei afaceri înfloritoare. 
Şi, pe deasupra, perfect legale. 

— Îmi închipui că toţi cei din baraca voastră îşi prepară 
tutunul în felul ăsta. 

Peter Marlowe a clătinat din cap. 

— Doar eu fac treaba, numai pentru grupa noastră. Luni 
de zile i-am ţinut în şah, le-am spus tot felul de poveşti, dar 
tot n-au izbutit să prindă reţeta exactă. 


King a surâs satisfăcut. 

— Atunci înseamnă că eşti singurul care ştie cum se 
prepară otrava asta! 

— Ba deloc, i-a răspuns Peter Marlowe, iar King a simţit că 
i se opreşte inima în loc. E un procedeu de-al băştinaşilor. 
Se practică peste tot în Java. 

King s-a mai înseninat la faţă. 

— Însă aici nu-l ştie nimeni, nu-i aşa? 

— Habar n-am. Nu prea m-am gândit la asta. 

Împăratul a slobozit încet fumul pe nări, mintea îi lucra 
rapid. „Păi, sigur, şi-a zis, asta-i ziua mea cu noroc.” 

— Hai să-ţi spun cum vine treaba, Peter. Îţi fac o 
propunere de afaceri. Îmi arăţi exact cum se face, iar eu îţi 
dau un procent de..., a mai ezitat un pic. Zece la sută. 

— Cum?! 

— Bine atunci. Douăş'cinci. 

— Douăzeci şi cinci? 

— Bine-e, a făcut Împăratul, privindu-l pe Peter Marlowe 
cu ceva mai mult respect. ii la preţ şi ăsta-i mare lucru. Eu 
organizez toată afacerea. Cumpărăm materia primă în vrac. 
Va trebui să amenajăm un atelier. Tu supraveghezi 
producţia, iar eu mă ocup de desfacere, a adăugat el, 
întinzându-i mâna. Lucrăm în parte şi împărţim pe din 
două, juma-juma. Bate palma. 

Peter Marlowe a rămas cu ochii la mâna lui King. Apoi l-a 
privit drept în faţă. 

— A, nu, aşa nu merge! a rostit el hotărât. 

— Fir-aş al dracului, a explodat Împăratul. Asta-i cea mai 
bună ofertă pe care ai putea-o căpăta vreodată. Ce vrei mai 
drept? Eu vin cu banii. Va mai trebui să şi..., s-a oprit 
deodată, străfulgerat de un gând. Peter, a continuat el după 
o clipă, puţin îndurerat, dar fără să o arate. Nu-i nevoie să 
afle nimeni că lucrezi cu mine. Îmi arăţi doar cum se face, 
iar eu am grijă să-ţi primeşti partea. Poţi avea încredere în 
mine. 

— Ştiu asta, a spus Peter Marlowe. 


— Atunci împărţim juma-juma! s-a luminat King. 

— Nu ţine. 

— Isuse Cristoase! 

Împăratul simţea acum cum se strânge şurubul. Dar şi-a 
ţinut firea, gândindu-se numai la afacere. Şi cu cât se 
gândea mai mult... Şi-a rotit ochii în jur să se convingă că 
nu trage nimeni cu urechea. Apoi a coborât vocea şi a spus 
cu glas spart: 

— Şaizeci la patruzeci... şi să ştii că-n viaţa mea n-am mai 
făcut cuiva o asemenea ofertă. S-a făcut la şaizeci- 
patruzeci? 

— Nu. 

— Nu?! a izbucnit King, total şocat. Trebuie să scot şi eu 
ceva din afacerea asta. Ce naiba vrei să-ţi dau ca să-mi spui 
procesul de fabricaţie? Bani peşin? 

— Nu vreau nimic, a spus Peter Marlowe. 

— Nimic? 

King s-a lăsat moale pe scaun, o epavă. Peter Marlowe se 
simţea foarte jenat. 

— Vezi tu, a spus el încă şovăind. Nu prea pricep de cete 
înfierbânţi aşa în legătură cu anumite lucruri. Procedeul nu- 
i al meu, aşa că n-am cum să-l vând. E doar un simplu obicei 
al localnicilor. N-aş putea să-ţi iau nimic pentru el. N-ar fi 
corect. Chiar deloc. Şi oricum, eu..., s-a oprit Peter 
Marlowe, apoi a continuat repede: Vrei să-ţi arăt chiar 
acum? 

— Un moment. Vrei să spui că nu doreşti nimic de la mine 
dacă-mi arăţi procedeul? După ce ţi-am propus să împărţim 
şaizeci la patruzeci? După ce ţi-am spus că pot să scot bani 
buni din afacerea asta? 

Peter Marlowe a încuviinţat din cap. 

— Asta-i nebunie curată, a mormăit neajutorat King Ceva 
nu-i în regulă. Nu mai pricep. 

— Nu-i nimic de priceput, i-a zâmbit subţire Peter 
Marlowe. N-ai decât să spui că m-a bătut soarele-n cap. 

Împăratul l-a privit lung. 


— Poţi să-mi răspunzi şi mie pe faţă la o întrebare directă? 

— Da, desigur. 

— E din cauză că-i vorba de mine, nu-i aşa? 

Vorbele au rămas suspendate între ei, plutind în aerul 
înăbuşitor. 

— Nu, a răspuns Peter Marlowe, spărgând tăcerea. 

Şi adevăr a fost atunci între ei. 

O oră mai târziu. Peter Marlowe îl veghea pe Tex cum 
pregăteşte a doua serie de tutun. De data asta Tex lucra 
fără ajutor, iar King cotcodăcea primprejur ca o găină 
bătrână. 

— Eşti sigur c-ai pus zahăr cât trebuie? l-a întrebat el 
îngrijorat pe Peter Marlowe. 

— Exact cât trebuie. 

— Cât mai durează acum? 

— Tu cât crezi, lex? 

Tex i-a întors zâmbetul lui Peter Marlowe, s-a ridicat cât 
era de lung. 

— Cinci, poate şase minute, cam aşa ceva. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare. 

— Unde-aveţi locul ăla? Privata adică. 

— Căcăstoarea? În spatele barăcii, i-a arătat King eu 
mâna. Nu poţi să te mai ţii până sfârşeşte 'lex? Vreau să fiu 
sigur c-a prins meşteşugul. 

— 'Tex se descurcă foarte bine, a spus Peter Marlowe, 
ieşind afară. 

Când s-a întors, Tex tocmai lua tigaia de pe reşou. 

— Acuma da, a bâiguit el nervos, cu ochii la Peter Marlowe 
ca să vadă dacă a potrivit bine timpul. 

— La fix! a decretat Peter Marlowe, examinând tutunul 
tratat. 

Tremurând de nerăbdare, King a răsucit o ţigară din foiţă 
de orez. Tex şi Peter Marlowe la fel. Şi le-au aprins. Cu 
„Ronsonul”. Iarăşi râsete încântate. Apoi, tăcere. Fiecare îşi 
degusta ţigara ca un cunoscător. 


— Bunicel, a spus hotărât Peter Marlowe. Ţi-am spus doar, 
Tex, că-i destul de simplu. 

Tex a răsuflat uşurat. 

— Nu-i rău, a rostit King cu gândul parcă aiurea. 

— Ce dracu' spui tu acolo? s-a răstit la el Tex. E-al naibii de 
bun! 

Peter Marlowe şi cu Împăratul s-au strâmbat de râs. l-au 
explicat lui Tex, printre sughiţuri, despre ce-i vorba, a râs şi 
el. 

— Trebuie să-i dăm şi-un nume de marcă, a declarat King, 
s-a gândit câteva clipe. Asta e! Ce-aţi zice de „Trei 
împărați”? Unul e Împăratul din aviația regală britanică, 
altul e Împăratul Texasului, iar al treilea sunt eu. 

— Nu-i rău, s-a pronunţat lex. 

— Mâine pornim uzina. 

Tex a clătinat din cap. 

— Mâine trebuie să ies la lucru. 

— La naiba! Îl pun pe Dino să te înlocuiască. 

— Nu. Am să-l rog eu. 

Tex s-a sculat în picioare, i-a zâmbit lui Peter Marlowe. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule căpitan. 

— Las-o baltă cu „domnule”, de acord? i-a spus Peter 
Marlowe. 

— Sigur. Mulţumesc. 

Peter Marlowe l-a urmărit din privire. 

— Nostimă treabă, a spus el încetişor către King. N-am 
mai văzut niciodată atâtea zâmbete într-o singură baracă. 

— Eu zic aşa: n-are rost să-ţi ascunzi zâmbetul, dacă tot îţi 
vine. S-ar putea să fie mult mai rău. i-au doborât avionul 
când zburai peste cocoaşă? 

— Vrei să spui pe ruta Calcutta-Chungking? Peste 
Himalaya? 

— Păi, da, a zis King, făcând cu capul spre tigaia cu tutun. 
Nu uita să-ţi umpli tabachera. 

— Mulţumesc. Chiar am s-o umplu, dacă nu te deranjează. 

— Oricând ai nevoie, vii şi-ţi iei. 


— Mulţumesc. Aşa am să fac. Eşti foarte drăguţ. 

Peter Marlowe şi-ar mai fi dorit o ţigară, dar îşi dădea 
seama că fumează prea mult. Dacă mai trage una acum, 
atunci foamea are să-l chinuie şi mai tare. Mai bine s-o ia 
uşurel. S-a uitat la umbra stâlpului, şi-a promis să nu 
fumeze până nu se mişcă umbra cu încă patru degete. 

— De fapt, nu m-au doborât. Jucăreaua... avionul adică, 
mi-a fost lovit la sol, în timpul unui bombardament, în Java. 
N-am mai putut zbura cu el. Plicticoasă treabă, a adăugat 
el, încercând să-şi ascundă amărăciunea. 

— Nu-i chiar atât de rău, l-a liniştit King. S-ar fi putut să fii 
în el. Eşti în viaţă, asta contează. Pe ce aparat zburai? 

— Hurricane”. De vânătoare, cu un singur pilot. De obicei 
însă zburam pe un „Spit”... „Spitfire” adică. 

— Am auzit multe despre ele, dar n-am văzut niciunul. Le- 
aţi cam dat de furcă nemților, i-aţi pus cu botul pe labe. 

— Da, a spus încet Peter Marlowe. Cred că da. 

King a ridicat mirat din sprâncene. 

— Cum, n-ai participat la Bătălia Angliei? 

— Ba da. Am ieşit pilot în 1940... exact la timp. 

— Câţi ani aveai atunci? 

— Nouăsprezece. 

— Eh, uitându-mă la tine, ţi-aş fi dat pe puţin treizeci şi opt 
de ani, nu douăzeci şi patru! 

— Ai zbârcit-o, frăţioare! a pufnit în râs Peter Marlowe. Tu 
câţi ani ai? 

— Douăş'cinci. Fir-ar mama lor... Cei mai frumoşi ani din 
viaţă şi să stai închis în puşcăria asta împuţită! 

— N-aş zice că eşti chiar închis. Şi, după cât se pare, o 
duci chiar foarte bine. 

— Oricum ai lua-o, tot închişi suntem. Cât crezi că mai 
durează? 

— Pe nemți i-am cam pus pe fugă. Dincolo cred că se 
termină curând. 

— Aşa crezi? 


Peter Marlowe a ridicat din umeri. „Fii atent, şi-a zis în 
gând, niciodată nu ştii cât de atent trebuie să fii.” 

— Da, aşa cred. Dar, oricum, zvonurile sunt zvonuri. 

— Şi războiul de-aici? Cum o să fie cu războiul nostru? 

Pentru că întrebarea venea de la un prieten, Peter 
Marlowe i-a răspuns fără ocolişuri. 

— Cred că al nostru va dura o veşnicie. A, îi vom bate pe 
japonezi. Acum sunt sigur de asta. Dar noi, cei de aici? Nu 
cred că mai scăpăm. 

— De ce? 

— De fapt, nu cred că japonezii se vor lăsa vreodată bătuţi. 
Asta înseamnă că va trebui să debarce ai noştri pe 
continent. lar când se va întâmpla aceasta, cred că ne vor 
lichida pe cei de aici, pe toţi. Dacă până atunci nu ne 
termină foamea şi bolile. 

— De ce naiba să facă ei una ca asta? 

— Ei, pentru a mai câştiga timp, aşa îmi închipui. Cred că, 
pe măsură ce se strânge năvodul în jurul Japoniei, ei vor 
începe să-şi retragă tentaculele. Şi de ce să-şi mai piardă 
timpul cu câteva mii de prizonieri? Japonezii concep viaţa 
într-un mod foarte diferit de al nostru. lar ideea că trupele 
noastre pot ajunge pe pământul lor îi va face s-o ia razna de 
tot, a continuat Peter Marlowe cu o voce cât se poate de 
plată şi calmă. Cred că pân-aici ne-a fost. Sigur, sper să 
greşesc. Dar asta este ceea ce cred. 

— Eşti un optimist, n-am ce zice, a mormăit acru 
Împăratul, iar când Peter Marlowe a râs, s-a zborşit la el: 
Acu” de ce naiba te-a apucat râsul? Tu mereu râzi când nu 
trebuie. 

— Scuze, un obicei păcătos. 

— Hai să ieşim afară. Muştele astea s-au obrăznicit de tot. 
Hei, Max! a strigat King. Vrei să faci niţel curat? 

A venit Max, s-a apucat să strângă masa. King şi cu Peter 
Marlowe au sărit uşor pe fereastră. Chiar în dreptul 
ferestrei Împăratului mai erau încă o măsuţă şi o bancă sub 
o copertină de pânză. King s-a aşezat pe bancă. Peter 


Marlowe s-a lăsat pe vine, cu fundul pe călcâie, ca 
băştinaşii. 

— N-am reuşit niciodată să stau aşa, a spus King. 

— E foarte comod. Am învăţat asta în Java. 

— Cum se face că vorbeşti atât de bine malaieza? 

— Am trăit o vreme într-un sat. 

— Când? 

— În patruzeci şi doi. După încetarea focului. 

King l-a aşteptat cu răbdare să continue, dar n-a mai 
urmat nimic. A mai aşteptat câteva momente, pe urmă a 
întrebat: 

— Cum de-ai mai stat într-un sat din Java în '42, după 
încetarea focului, când la vremea aceea toată lumea era 
deja băgată în lagăre de prizonieri? 

Peter Marlowe a râs din toată inima. 

— Scuze. Nici n-am mare lucru de povestit. Nu-mi surâdea 
ideea de a sta într-un lagăr. De fapt, când a încetat războiul, 
m-am rătăcit în junglă şi, până la urmă, am dat peste 
sătucul acela. Li s-a făcut milă de mine. Am stat acolo vreo 
şase luni. 

— Şi cum ţi-a mers? 

— Minunat. Oamenii sunt foarte drăguţi. Mă socoteau 
drept unul de-al lor. Eram îmbrăcat ca un javanez, m-am şi 
boit pe piele ca să par mai tuciuriu... ştii cum e, dar de fapt 
era o prostie, căci statura şi culoarea ochilor m-ar fi dat 
oricând de gol... lucram în plantațiile de orez. 

— 'Te-au lăsat de capul tău? 

Peter Marlowe a zăbovit cu răspunsul. 

— Eram singurul european pe-acolo, dacă la asta te referi. 
S-a uitat spre lagăr, a văzut praful bătut de soare, a simţit 
vântul care stârneşte colbul şi-l prinde în vârtej. Iar vârtejul 

i-a amintit de ea. 

A întors privirea spre răsărit, către cerul tulbure. Dar ea 
era acum acolo, undeva, dincolo de văzduh. 

Vântul a mai prins putere, a început să încovoaie vârfurile 
cocotierilor. Dar ea se topise acum în vânt şi-n palmieri şi-n 


norii de sus. 

Peter Marlowe s-a smuls din reverie, l-a urmărit din ochi 
pe gardianul coreean care înainta greoi dincolo de reţeaua 
de sârmă ghimpată, năduşit tot din cauza zăpuşelii. 
Uniforma gardianului era uzată şi nespălată, chipiul îi era la 
fel de mototolit ca şi faţa, iar carabina îi atârna strâmb pe 
umăr. Dizgraţios pe cât fusese ea plină de graţie. 

Încă o dată, Peter Marlowe şi-a ridicat privirea spre cer, 
dornic de o distanţare. Numai aşa mai avea simţământul că 
nu se află într-o cutie... o cutie plină ochi de bărbaţi, cu 
mirosurile lor, cu murdăria lor, cu zgomotele lor. „Fără 
femei, şi-a zis neputincios Peter Marlowe, bărbaţii nu-s 
decât o glumă macabră.” În dogoarea soarelui, simţea cum 
îi sângerează inima. 

— Hei, Peter! 

King era cu ochii în susul povârnişului, cu gura căscată. 

Peter Marlowe i-a urmărit privirea şi a simţit că i se 
întoarce stomacul pe dos văzându-l pe Sean că se apropie 
de ei. „Dumnezeule!” A vrut să se strecoare pe fereastră 
înapoi în baracă, dar şi-a dat seama că asta ar bătea şi mai 
mult la ochi. Aşa că a rămas pe loc, înnegurat, abia suflând. 
Şi-a zis că poate are norocul să nu fie observat, căci Sean 
era prins în conversaţie cu maiorul de aviaţie Rodrick şi 
locotenentul Frank Parrish. Se ţineau aproape, absorbiți în 
discuţie. 

Chiar atunci, ca un făcut, lui Sean i-a scăpat privirea pe 
lângă Frank Parrish; l-a zărit pe Peter Marlowe, s-a oprit. 

Rodrick şi Frank s-au oprit şi ei, surprinşi. Când l-au văzut 
pe Peter Marlowe şi-au zis amândoi în gând: „O, Doamne!” 
Dar şi-au ascuns îngrijorarea. 

— Hello, Peter! a strigat de departe Rodrick. 

Era înalt şi bine îngrijit, cu o figură frumos dăltuită; Frank 
Parrish era tot atât de înalt, dar foarte neglijent. 

— Hello, Rod! i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Mă întorc într-o clipă, i-a spus Sean încet lui Rodrick şi a 
pornit spre Peter Marlowe şi Împărat. 


Acum, după ce-i trecuse primul şoc, Sean era numai 
zâmbet. 

Peter Marlowe a simţit că i se zbârleşte părul de pe ceafă; 
s-a ridicat în picioare, aşteptând. Fără să se întoarcă, îşi 
dădea seama că Împăratul îl sfredeleşte cu privirea. 

— Hello, Peter, a spus Sean. 

— Hello, Sean. 

— Ai cam slăbit, Peter. 

— Probabil, nu ştiu. Nu mai rău ca alţii. Dar mă simt bine, 
mulţumesc. 

— Nu te-am mai văzut de-atâta vreme... de ce nu treci o 
dată pe la teatru? Mai rămâne mereu câte ceva în plus... iar 
pe mine mă ştii, n-am fost niciodată un mare mâncău. 

În surâsul lui Sean s-a strecurat un licăr de speranţă. 

— M-mulţumesc, s-a bâlbâit Peter Marlowe, total stânjenit. 

— Ei, ştiu eu că n-ai să vii, a rostit întristat Sean. Dar eşti 
binevenit oricând, a ţinut el să precizeze, apoi după o 
pauză: Nu te mai vede omul deloc. 

— Ştii şi tu cum vine treaba. Sean. Tu eşti prins cu 
spectacolele, iar eu, ce să-ţi mai spun, ba sunt trimis cu 
echipa la lucru, ba mă iau cu altele... 

Ca şi Peter Marlowe, Sean purta şi el un sarong, dar, spre 
deosebire de cel al lui Peter Marlowe, care era jerpelit şi 
decolorat, al lui Sean era nou, alb, cu marginea brodată în 
albastru şi fir de argint. În plus, Sean avea pe elun 
pieptăraş fără mâneci, baju cum îi spun localnicii, mai scurt 
de talie, croit strâmt ca să-i scoată pieptul în evidenţă. 
Împăratul a rămas vrăjit, cu ochii la despicătura pieptarului 
baju. 

Sean a surprins privirea lui King, a surâs din colţul 
buzelor, şi-a prins o şuviţă de păr deranjată de adierea 
vântului şi a răsucit-o pe deget până în clipa în care King a 
ridicat ochii. Sean a zâmbit iar, ca pentru sine, străbătut de 
o căldură plăcută; King s-a îmbujorat la faţă. 

— S-a cam lăsat cu zăpuşeală, nu-i aşa? a zis King, vizibil 
stânjenit. 


— Cam aşa se pare, i-a răspuns afabil Sean. 

Părea să nu-i pese de arşiţă, n-avea un strop de sudoare 
pe faţă, niciodată, nici pe căldura cea mai toridă. S-a lăsat o 
tăcere. 

— A, scuzaţi, a spus Peter Marlowe, văzându-l pe Sean că 
se uită la King şi aşteaptă cu răbdare. L-ai cunoscut pe... 

Pe Sean l-a pufnit râsul. 

— O, Doamne, Peter. Pari tulburat, să ştii. Sigur că ştiu 
cine-i prietenul tău, deşi n-am fost prezentaţi, a zis Sean. 
Întinzându-i mâna lui King. Îmi pare bine de cunoştinţă. E o 
onoare să cunoşti un Împărat! 

— A-ă, mulţumesc, a spus King, abia atingând mâna 
delicată care se pierdea în palma lui butucănoasă. Doriţi... 
ă-ă... o ţigară? 

— Mulţumesc, dar nu fumez. Dar dacă nu vă deranjează 
prea tare, aş lua una. De fapt, două, dacă-mi permiteţi, s-a 
corectat Sean, făcând semn cu bărbia spre potecă. Rod şi 
Frank fumează şi ştiu că s-ar bucura de o ţigară bună. 

— Sigur că da, a spus King. Poftiţi. 

— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. 

Fără să vrea, King a simţit căldura zâmbetului lui Sean. Şi 
tot fără să vrea, dar perfect sincer, a adăugat: 

— Aţi fost formidabil în „Othello”. 

— Vai, mulţumesc, i-a răspuns încântat Sean. V-a plăcut 
spectacolul cu „Hamlet”? 

— Foarte. Cu toate că nu mă prea omor după 
Shakespeare. 

— Aşa compliment mai rar! a râs Sean. Acum punem o 
piesă nouă. A scris-o Frank, special. Va fi un spectacol 
foarte nostim. 

— Dacă e la nivelul obişnuit, oricum va fi un spectacol 
mare, a spus King, revenind la un ton ceva mai degajat. lar 
dumneavoastră veţi fi magnific. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Mulţumesc, s- 
a înclinat Sean, apoi s-a întors scurt spre Peter Marlowe cu 


o licărire şăgalnică în ochi. Dar mă tem că Peter nu va fi de 
acord cu această apreciere. 

— Încetează, Sean, a mormăit Peter Marlowe. 

Sean nici nu l-a privit pe Peter Marlowe, se uita numai la 
King, dar în spatele zâmbetului i se ghicea furia. 

— Peter nu mă prea agreează. 

— Încetează, Sean, a ridicat un pic tonul Peter Marlowe. 

— De ce? s-a înfierbântat Sean. Doar îi dispreţuieşti pe 
invertiţi... aşa-i numeşti tu pe pederaşti, nu? Mi-ai spus-o 
cât se poate de limpede. Să ştii că n-am uitat! 

— Nici eu! 

— Ei, asta-i bună! Nu-mi place să fiu disprețuit, să ştii... şi 
cu atât mai mult de unul ca tine! 

— 'Ţi-am spus să încetezi! Nu e nici timpul, nici locul. Am 
mai vorbit despre asta, mi-ai spus tot ce-ai avut de spus. Mi- 
am cerut scuze. N-am vrut să-ţi fac nici un rău! 

— Nu. Dar totuşi mă urăşti... de ce? De ce? 

— Eu nu te urăsc. 

— Atunci de ce mă ocoleşti mereu? 

— Pentru că-i mai bine aşa. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Sean, lasă-mă în pace! 

Sean s-a uitat lung la Peter Marlowe şi, deodată, la fel de 
brusc după cum izbucnise, mânia i s-a risipit. 

— lartă-mă, Peter. Probabil că ai perfectă dreptate. Prostul 
sunt eu. Necazul e că mă simt şi eu singur, din când în când. 
Mă simt singur şi mi-e dor să stăm de vorbă, doar atât, a 
adăugat el încet, atingând uşor braţul lui Peter Marlowe. 
Îmi pare rău. Nu vreau decât să fim iar prieteni. 

Peter Marlowe n-a fost în stare să mai zică nimic. Sean a 
mai ezitat o clipă. 

— Ei bine, cred că-i timpul s-o iau din loc. 

— Sean! i-a strigat Rodrick din potecă. Suntem în 
întârziere. 

— Vin îndată! 

Sean l-a privit iar lung pe Peter Marlowe, apoi a suspinat 
şi i-a întins mâna lui King. 


— Sunt bucuros că v-am cunoscut. Vă rog să-mi scuzaţi 
comportarea. 

King n-a putut evita să-i mai atingă o dată mâna. 

— Şi mie mi-a părut bine de cunoştinţă. 

Sean a ezitat iar, ochii i-au căpătat o expresie gravă, 
scrutătoare. 

— Sunteţi prietenul lui Peter? 

Împăratul a avut senzaţia că-l aude întreaga lume când i-a 
răspuns bâlbâit: 

— Ă-ă... sigur, da, cam aşa ceva. 

— Ciudat, nu-i aşa, cum poate avea un singur cuvânt 
sensuri atât de diferite. Dar, dacă sunteţi prietenul lui, să 
nu-l îndemnați pe căi greşite, vă rog. Aveţi reputaţia unui 
om periculos şi n-aş vrea ca Peter să aibă de suferit. Ţin 
foarte mult la el. 

— Ă-ă... da, sigur. 

King a simţit că i se moaie genunchii, i se topeşte şira 
spinării. Surâsul magnetic al lui Sean l-a pătruns până în 
adâncurile fiinţei. Resimţea o senzaţie pe care n-o mai 
încercase până atunci. 

— Spectacolele de teatru sunt tot ce-i mai bun în lagăr, s-a 
auzit el vorbind. Te fac să simţi că merită să-ţi trăieşti viaţa. 
lar dumneavoastră sunteţi de departe cel mai bun. 

— Vă mulţumesc, s-a înclinat iar Sean apoi către Peter 
Marlowe: într-adevăr, parcă simţi că merită să trăieşti. Îmi 
place ceea ce fac. Chiar că merită osteneala, Peter. 

— Da, a încuviinţat chinuit Peter Marlowe. Mă bucur că-ţi 
merge bine. 

Sean a mai schiţat un ultim surâs incert, apoi s-a întors 
brusc şi s-a îndepărtat în grabă. King s-a lăsat greu la loc, 
pe bancă. 

— Măi, să fie-al naibii! 

Peter s-a aşezat şi el pe jos. Şi-a deschis tabachera şi a 
răsucit o ţigară. 

— Dacă n-ai şti că-i bărbat, te-ai jura pe toţi sfinţii că e 
femeie, a oftat King. Şi încă o femeie frumoasă. 


Peter Marlowe a dat din cap posomorât. 

— Nu e ca alţi pederei, ăsta-i lucru sigur. Pe legea mea. Ba 
chiar nu-i deloc la fel. Al naibii să fiu dacă n-are ceva care 
nu €..., nu-şi mai găsea cuvintele King; s-a sculat în 
picioare, bâjbâind după înţeles. Nici nu ştiu cum să zic. E... 
e femeie, fir-ar al dracului! Ţi-l aminteşti în rolul 
Desdemonei? Doamne, aşa cum arăta cu neglijeul ăla pe el, 
pun rămăşag că n-a fost om în Changi ca să nu se fi simţit 
stârnit. Nu condamn pe nimeni că s-a lăsat ispitit. Până şi eu 
sunt tentat, ca toată lumea. Cine zice că nu-i aşa minte de 
stinge. 

S-a uitat apoi la Peter Marlowe, l-a cercetat cu luare- 
aminte. 

— Uf, pentru numele lui Cristos, a spus agasat Peter 
Marlowe. Doar nu-ţi închipui c-oi fi şi eu din ăia? 

— Nu, i-a răspuns calm Împăratul. Dar nici nu m-ar 
deranja dacă ai fi. Numai să ştiu eu cum stau lucrurile. 

— Ei bine, nu sunt. 

— Să ştii că nu asta mi-a fost impresia, a rânjit King. O 
ceartă între doi îndrăgostiţi? 

— Du-te dracului! 

După un timp, King l-a întrebat într-o doară: 

— Îl cunoşti de mult pe Sean? 

— A făcut parte din escadrila mea, i-a răspuns într-un 
târziu Peter Marlowe. Sean era mezinul, iar pe mine m-au 
pus, într-un fel, să-l dăscălesc. Am ajuns să-l cunosc destul 
de bine. 

A zburat cu un bobârnac vârful aprins al ţigăni, a pus 
restul de tutun din chiştoc înapoi în tabacheră. 

— De fapt, a fost cel mai bun prieten al meu. Era şi un pilot 
foarte bun... a doborât trei „Zero”-uri[ 12] deasupra Javei a 
completat Peter Marlowe, a întors privirea spre King. Am 
ținut mult la el. 

— Era... aşa şi mai înainte? 

— Nu. 


— Ei. Îmi dau seama că nu se gătea ca o muiere tot timpul, 
însă, la naiba, trebuia să se cunoască faptul că e mai altfel. 

— Sean nu era deloc mai altfel. Era doar un băiat frumos 
şi delicat. Nu era câtuşi de puţin efeminat, avea doar un fel 
de... compasiune. 

— L-ai văzut vreodată dezbrăcat? 

— Nu. 

— Se leagă. Nici alţii nu l-au văzut. Nici măcar pe jumătate 
dezbrăcat. 

Sean dispunea de o cămăruţă în clădirea teatrului, o 
încăpere numai a lui, cum nu mai avea nimeni la Changi, 
nici măcar Împăratul. Dar Sean nu dormea niciodată în 
camera aceea. Până şi gândul că Sean se află singur într-o 
cameră cu încuietoare pe dinăuntru era mult prea 
periculos, căci erau mulţi în lagăr ale căror pofte dădeau 
pe-afară, iar ceilalţi abia de se mai puteau stăpâni. Aşa că 
Sean dormea întotdeauna într-una dintre barăci; în camera 
lui doar se spăla şi se schimba de haine. 

— Ce e între voi doi, de fapt? a întrebat King. 

— Era cât pe ce să-l omor. Mai demult. 

Discuţia a încetat deodată, amândoi ascultau acum atent, 
cu încordare. Dar nu se auzea decât un fel de suspin, o 
vibraţie de alarmă. Împăratul s-a uitat repede în jur. 
Nevăzând nimic ieşit din comun, s-a ridicat şi s-a strecurat 
înapoi pe fereastră. Peter Marlowe l-a urmat, ţinându-se 
aproape. Cei din baracă ascultau şi ei încordaţi. 

King a tras cu ochiul spre colţul închisorii. Nu se zărea 
nimic neobişnuit. Mai trecea câte un om, încoace şi încolo, 
ca de obicei. 

— Ce crezi? a întrebat încet King. 

— Încă nu ştiu, i-a răspuns Peter Marlowe, concentrându- 
se. 

Tot mai treceau oameni pe lângă clădirea închisorii, doar 
că acum, aproape imperceptibil, cu un pas ceva mai grăbit. 

— Hei, atenţie, a şoptit Lex. 


De după colţul închisorii se ivise căpitanul Brough, venea 
acum pe potecă, drept spre baraca lor. În urma lui au 
apărut şi alţi ofiţeri, îndreptându-se cu toţii spre câte o 
baracă a trupei. 

— E de rău, a zis acru lex. 

— Se lasă cu percheziţie, l-a îngânat Max. 

Într-o clipă, Împăratul a fost în genunchi, lângă cufărul 
negru, grăbindu-se să-l descuie. 

— Ne vedem mai târziu, a spus repede Peter Marlowe. 

— Ia aici, l-a oprit King, aruncându-i un pachet de „Kooa”. 
Ne întâlnim diseară, dacă vrei. 

Peter Marlowe a ieşit în fugă din baracă, a luat-o în jos pe 
potecă. 

King a scos iute cele trei ceasuri îngropate sub boabele de 
cafea, s-a ridicat. S-a gândit un moment, apoi s-a urcat pe 
scaun şi a îndesat ceasurile în acoperişul de frunze. Îşi 
dădea seama că toţi ceilalţi ştiau acum de noua lui 
ascunzătoare, dar nu-i păsa, oricum nu se mai putea face 
nimic. A încuiat la loc cufărul. Brough era la uşă. 

— Haide, băieţi, toată lumea afară! 

Gândul lui Peter Marlowe nu era decât la ploscă în timp 
ce-şi croia drum prin roiul de bărbaţi asudaţi care se aliniau 
acum pe drumul asfaltat. Încerca disperat să-şi amintească 
dacă a umplut-o cu apă, dar n-avea deloc siguranţa. 

A urcat în goană treptele spre baracă. Însă baraca era 
deja goală, iar în dreptul uşii stătea un gardian coreean 
cam jegos. Peter Marlowe şi-a dat seama că nu va fi lăsat să 
treacă, aşa că s-a întors din drum, strecurându-se pe sub 
streaşină până în partea cealaltă. S-a repezit pe uşa din 
partea opusă şi era de-acum lângă pat, cu plosca în mână, 
când l-a zărit gardianul. 

Coreeanul l-a înjurat furios, s-a apropiat şi i-a făcut semn 
să pună plosca la loc. Peter Marlowe l-a salutat ca la 
regulament şi i-a spus în malaieză, limbă pe care o 
pricepeau cei mai mulţi dintre gardieni: 


— Respectele mele, domnule şef. S-ar putea să avem mult 
de aşteptat, aşa că vă rog din suflet să mă lăsaţi să-mi iau 
plosca pentru că sufăr de dizenterie. 

În vreme ce vorbea, a scuturat plosca. Era plină. 

Gardianul i-a smuls plosca din mână, a adulmecat-o 
bănuitor. Apoi a vărsat un strop de apă pe jos, i-a întins 
plosca lui Peter Marlowe, l-a înjurat iar, i-a făcut semn să se 
ducă şi el la încolonare. 

Peter Marlowe i-a făcut o plecăciune, oftând de uşurare şi 
a pornit în fugă spre grupa lui, care era deja aliniată. 

— Unde dracu' ai fost, Peter? l-a întrebat Spence cu o 
îngrijorare sporită de durerile provocate de dizenterie. 

— Ce mai contează, o dată ce sunt aici? i-a răspuns Peter 
Marlowe, ameţit de bucurie că a izbutit să pună mâna pe 
ploscă. Hai, Spence, la treabă, aliniază-ţi trupa, l-a mai 
îmboldit el. 

— Să te ia naiba. Hai, băieţi, alinierea! a dat comanda 
Spence, şi-a numărat oamenii, apoi a întrebat: Unde-i 
Bones? 

— La infirmerie, a dat glas Ewart. L-am dus chiar cu azi- 
dimineaţă. 

— De ce naiba nu mi-ai spus mai înainte? 

— Am lucrat la grădină toată ziua, ce Dumnezeu mai vrei? 
Mai ia-te şi de altcineva! 

— Tu să-ţi ţii gura, auzi? 

Peter Marlowe însă nici nu auzea înjurăturile, vorbăria, 
zvonurile. Nădăjduia doar ca şi colonelul şi cu Mac să fi 
apucat să-şi ia şi ei ploştile. 

După verificarea efectivului grupei, căpitanul Spence s-a 
îndreptat pe drum spre locotenent-colonelul Sellars, care 
avea comanda formală peste patru barăci, l-a salutat. 

— Efectiv şaizeci şi patru, controlat, domnule locotenent- 
colonel. Nouăsprezece prezenţi, douăzeci şi trei la 
infirmerie, douăzeci şi doi la lucru. 

— Bine, Spence. 


De îndată ce a căpătat cifrele pentru toate cele patru 
barăci, Sellars le-a adunat pe categorii şi a pornit în lungul 
şirului să-i raporteze colonelului Smedly-Taylor, care avea în 
subordine zece barăci. Apoi, colonelul Smedly-Iaylor s-a 
dus să raporteze şi el mai sus. Alţi ofiţeri au pornit şi ei să 
raporteze superiorilor şi operaţiunea s-a repetat în tot 
lagărul, în interiorul şi în afara închisorii, până când toate 
rapoartele au ajuns la comandantul lagărului. Comandantul 
a adunat numărul celor prezenţi cu cei de la infirmerie şi cu 
cei care fuseseră scoşi la lucru şi a prezentat totalul 
căpitanului Yoshima, interpretul militar japonez. Yoshima l-a 
înjurat pe comandantul lagărului pentru că din total rezulta 
un om lipsă. 

A urmat o oră de panică până când omul lipsă a fost găsit, 
în sfârşit, la cimitir. Colonelul dr. Rofer, şeful serviciului 
medical, l-a înjurat pe adjunctul său, colonelul dr. Kennedy, 
care a încercat să explice cât de greu este să ţii evidenţa la 
moment, dar colonelul Rofer l-a mai înjurat o dată şi i-a 
atras atenţia că asta intră în atribuţiile lui. Apoi Rofer s-a 
dus să-şi ceară scuze de la comandantul lagărului, care l-a 
înjurat pentru lipsa lui de eficienţă, iar apoi comandantul 
lagărului s-a dus la Yoshima şi a încercat să-i explice cât mai 
politicos că, în sfârşit, mortul a fost găsit şi că este foarte 
greu să ţii evidenţa precisă la minut. Iar Yoshima l-a înjurat 
pe comandantul lagărului pentru lipsa lui de eficienţă şi i-a 
spus că poartă întreaga răspundere... dacă nu e în stare să 
ţină nici măcar o simplă evidenţă, atunci poate că a sosit 
timpul să preia un alt ofiţer comanda lagărului. 

În timp ce iritarea se transmitea cu iuţeală în sus şi-n jos 
pe scară ierarhică, gardienii coreeni se ocupau de 
percheziţionarea barăcilor, în special a barăcilor în care 
stăteau ofiţerii. Aici trebuia să se afle radioul pe care-l 
căutau. Legătura cu lumea din afară, speranţa tuturor. 
Urmăreau să găsească radioul, aşa cum mai găsiseră unul 
cu cinci luni în urmă. Însă gardienii se coceau de căldură, la 


fel cum se coceau de căldură şi oamenii aliniaţi în drum, iar 
cercetările lor erau destul de superficiale. 

Oamenii înjurau, năclăiţi de năduşeală. Câţiva au leşinat. 
Cei care aveau dizenterie se îndreptau cu pas şovăit spre 
latrine. Cei care erau prea bolnavi ca să le mai pese se 
puneau pe vine chiar acolo sau rămâneau culcaţi, lăsându- 
se cuprinşi de durere, savurând-o. Cei sănătoşi nici nu 
băgau în seamă duhoarea. Duhoarea era ceva normal, după 
cum tot normală era şi coada de la latrine; aşteptarea era şi 
ea normală. 

Percheziţia s-a încheiat abia după trei ore. S-a ordonat 
ruperea rândurilor. Au pornit în roiuri spre barăci, la 
umbră; unii stăteau acum întinşi pe priciuri, suflând greu, 
alţii se duceau la duşuri, sperând ca răcoarea apei să le mai 
îndulcească durerea din capetele încinse. 

Peter Marlowe a ieşit de la duşuri. Şi-a înfăşurat sarongul 
în jurul mijlocului şi a pornit spre bungalovul de beton unde 
stăteau prietenii săi, tovarăşii săi de unitate. 

— Puki 'mahlu! i-a rânjit Mac. 

Maiorul McCall era un scoţian mic de statură, dar vânos, 
care se ţinea mereu foarte drept. Cei douăzeci şi cinci de 
ani petrecuţi în junglele din Malaya îi săpaseră cute adânci 
pe faţă... asta, băuturile tari, nopţile pierdute la cărţi şi 
crizele de friguri. 

— Mahlu senderis, i-a replicat fericit Peter Marlowe, 
aşezându-se pe vine. 

Înjurăturile malaieziene fuseseră întotdeauna o încântare 
pentru el. O traducere precisă nici nu era posibilă, cu toate 
că puki era o denumire mai pitorească a părţii femeieşti, iar 
'mahlu însemna „ruşinată”. 

— Nenorociţilor, nu puteţi să vorbiţi şi voi, măcar o dată, 
englezeşte ca oamenii? a mârâit colonelul Larkin. 

Stătea lungit pe salteaua pe care o aşternuse pe jos. 
Gâfâia încă din pricina căldurii, îl durea şi capul după o 
criză recentă de malarie. 

Mac i-a făcut cu ochiul lui Peter Marlowe. 


— Noi îi tot explicăm, dar nu intră nimic în capul ăla tare. 
Nu mai e nici o speranţă pentru sărmanul colonel! 

— Aş-şa-i, camarade, a făcut Peter Marlowe, maimuţărind 
accentul australian al lui Larkin. 

— Cum dracu' m-am înhăitat eu cu voi ăştia doi, s-a văitat 
Larkin, n-am să ştiu niciodată. 

— Pentru că-i prea leneş, ce zici, Peter? Noi doi ne spetim 
la muncă, nu-i aşa? lar el şade acolo şi se preface că nu se 
poate scula din pat doar pentru că are un flecuşteţ de 
malarie. 

— Puki 'mahlu. Adu-mi şi mie nişte apă, Marlowe! 

— Nteles, să trăiţi, dom'le colonel! 

I-a întins plosca lui Larkin. Când a văzut-o, Larkin a zâmbit 
în pofida durerii. 

— Totul în regulă, băiete? 

— Da. Dar, Doamne, au fost momente în care am cam 
băgat-o pe mânecă. 

— La fel ca şi Mac şi cu mine. 

Larkin a sorbit câteva înghiţituri, i-a înapoiat cu grijă 
plosca. 

— Eşti bine, colonele? 

Pe Peter Marlowe îl îngrijora paloarea lui Larkin. 

— Bine pe dracu', a mormăit Larkin. O sticlă de bere e 
singurul lucru care m-ar face bine. Mâine aş fi iar pe 
picioare. 

Peter Marlowe a dat din cap. 

— Cel puţin nu mai ai febră. 

Atunci, cu o indiferenţă prefăcută, a scos din buzunar 
pachetul de „Kooa”. 

— Doamne Dumnezeule! au făcut într-un glas Mac şi 
Larkin. 

Peter Marlowe a desfăcut pachetul, le-a dat la fiecare câte 
o ţigară. 

— Dar de la Moş Crăciun! 

— De unde naiba le-ai ciupit, Peter? 


— Stai să le fumăm mai întâi, a zis mohorât Mac. Înainte 
de a primi vestea cea proastă. Probabil că ne-a vândut 
paturile... sau aşa ceva. 

Peter Marlowe le-a spus povestea cu Împăratul şi cu Grey. 
Pe măsură ce-l ascultau, cei doi erau tot mai uluiţi. Când le- 
a spus despre procesul de preparare a tutunului, l-au 
ascultat în tăcere până în clipa în care a pomenit de 
procente. 

— Şaizeci la patruzeci! a explodat încântat Mac. Şaizeci la 
patruzeci. Dumnezeule! 

— Chiar aşa, a confirmat Peter Marlowe, înţelegându-l 
greşit pe Mac. Închipuiţi-vă! Până la urmă, tot i-am arătat 
cum se face. A părut surprins când i-am spus cu nu vreau 
nimic în schimb. 

— Il-ai dat aşa, pe gratis? 

Mac era înmărmurit. 

— Bineînţeles. Am greşit cumva, Mac? 

— Dar de ce? 

— Pentru că nu mă pot băga în afaceri, asta-i una la mână. 
În familia Marlowe n-au existat negustori, i-a explicat Peter 
Marlowe, vorbindu-i ca unui copil. Pur şi simplu, asta nu se 
face, bătrâne. 

— Dumnezeule, ai şi tu o ocazie minunată să faci ceva bani 
şi dai în ea cu piciorul, zâmbind nepăsător, cu dispreţ. Îmi 
închipui că-ţi dai seama că, avându-l pe King în spatele 
afacerii, ai fi câştigat destul ca să cumperi raţii duble de- 
acum şi până la sfârşitul lumii. De ce n-ai tăcut dracului din 
gură şi nu mi-ai zis mie ca să... 

— Ce spui tu acolo. Mac? l-a întrerupt tăios Larkin. Băiatul 
a făcut exact ce trebuie şi, oricum, ar fi fost rău să intre în 
afaceri cu Împăratul. 

— Dar... 

— Dar nimic, l-a potolit Larkin. 

Mac s-a domolit imediat, năpădit de remuşcări pentru 
izbucnirea de adineaori. A râs nervos, forţat: 

— Am vrut doar să te tachinez, Peter. 


— Eşti convins, Mac? Doamne, s-a întristat deodată Peter 
Marlowe. Am făcut cumva o prostie? N-aş vrea să vă fi 
dezamăgit. 

— Nu, băiete, fii serios, glumeam şi eu. Zi-i mai departe, 
spune-ne ce s-a mai întâmplat. 

Peter Marlowe le-a povestit totul cum a fost, întrebându-se 
tot timpul dacă n-a făcut pe undeva vreo greşeală. Mac era 
cel mai bun prieten al său, un tip deştept, care nu-şi pierde 
niciodată cumpătul. Le-a spus şi despre Sean, iar când a 
terminat parcă s-a simţit ceva mai bine. Apoi a plecat. Era 
rândul lui să dea de mâncare la pui. Când au rămas singuri, 
Mac i-a spus lui Larkin: 

— La naiba... îmi pare rău. N-avea nici un rost să-mi ies 
din pepeni în halul ăsta. 

— Nu te condamn, camarade. Ăsta umblă cu capul în nori. 
Are nişte idei cam trăsnite băiatul ăsta. Dar nu se ştie 
niciodată. Poate că şi Împăratul ne va fi cândva de folos. 

— Asta cam aşa e, a murmurat Mac, dus pe gânduri. 

Peter Marlowe avea în mână o gamelă plină cu frunze 
tocate, pe care le adunase dinainte. A trecut prin dreptul 
zonei latrinelor şi a ajuns la padocurile în care erau ţinute 
găinile din lagăr. 

Erau multe padocuri, mai mari şi mai mici, îngrădituri 
pentru o singură găină prăpădită şi un padoc uriaş pentru o 
sută treizeci de găini, cele care erau proprietatea întregului 
lagăr, iar ouăle lor mergeau la fondul comun. Alte padocuri 
aparţineau câte unei grupe sau unei asociaţii de unităţi 
care-şi valorificau în comun posibilităţile. Numai Împăratul 
avea padocul lui personal. 

Padocul grupei din care făcea parte Peter Marlowe fusese 
construit de Mac. Erau în el trei găini - averea unităţii. 
Larkin cumpărase găinile cu şapte luni în urmă, când 
unitatea a vândut ultimul lucru de preţ pe care-l mai avea: 
verigheta de aur a lui Larkin. Larkin nu vroia s-o vândă, dar 
pe-atunci Mac era bolnav, Peter Marlowe avea dizenterie, 
iar cu două săptămâni mai înainte rațiile de lagăr fuseseră 


iar reduse, aşa că Larkin a vândut-o. Dar nu prin mijlocirea 
Împăratului. Folosise serviciile unuia dintre oamenii lui, 
Tiny Limsen, negustorul australian. Cu banii căpătaţi a 
cumpărat atunci patru găini de la comerciantul chinez care 
obținuse de la japonezi concesiunea de a trata cu lagărul, 
iar împreună cu găinile mai luase şi două cutii de sardele, 
două cutii de lapte condensat şi o jumătate de litru de ulei 
de palmier portocaliu la culoare. 

Găinile erau bune şi se ouau la vreme. Apoi una a murit şi 
cei trei au mâncat-o. Oasele le-au păstrat, le-au pus într-o 
oală împreună cu măruntaiele, ghearele şi capul şi cu o 
papaia[13] verde, pe care o furase Mac când l-au scos la 
lucru, şi au făcut un fel de tocană. O săptămână întreagă şi- 
au simţit atunci trupurile pline şi curate. 

Larkin a deschis o cutie de lapte condensat în ziua în care 
a făcut cumpărătura. Fiecare primea câte o lingură, o dată 
pe zi, până ce s-a terminat cutia. Laptele condensat nu se 
strică din cauza căldurii. În ziua în care nu s-a mai putut 
scoate nimic cu lingura, au fiert cutia şi au băut lichidul. A 
fost foarte bun. 

Cele două cutii de sardele şi ultima cutie de lapte 
condensat constituiau fondul de rezervă al unităţii, pentru 
cazul în care-ar avea un ghinion rău de tot. Cutiile erau 
păstrate într-o ascunzătoare păzită permanent de un 
membru al unităţii. 

Peter Marlowe s-a uitat în jur înainte de a descuia lacătul 
de la coteţ pentru a fi sigur că nu-i nimeni prin apropiere 
care să poată vedea cum se deschide. A dat uşiţa la o parte 
şi a văzut două ouă. 

— Şezi liniştită, Nonya, i-a spus el blând găinii celei mai de 
soi. N-am de gând să te tulbur. 

Nonya clocea un cuibar de şapte ouă. Unitatea făcuse un 
mare efort de voinţă pentru a lăsa ouăle sub cloşcă, însă 
dacă aveau norocul să obţină şapte puişori, iar puii apucau 
să trăiască şi să ajungă cocoşi sau găini, atunci ajungeau să 
aibă un cârd uriaş. Atunci ar avea posibilitatea să lase 


mereu câte o găină de cloşcă. Şi nu le-ar mai fi niciodată 
teamă de Salonul Şase. 

Salonul Şase îi adăpostea pe orbi, cei care-şi pierduseră 
vederea în urma îmbolnăvirii de beri-beri[ 14]. 

Orice adaos de vitamine avea un efect miraculos pentru 
îndepărtarea acestui pericol permanent, iar ouăle 
reprezentau o sursă puternică de vitamine, singura de care 
puteau dispune, de altfel. Aşa se făcea că, de fiecare dată, 
comandantul lagărului blestema şi cerea mai mult de la 
stăpânire. Dar, de cele mai multe ori, porţia era un ou de 
persoană pe săptămână. Unii primeau un ou în plus în 
fiecare zi, dar, de obicei, era deja prea târziu. 

Şi tot aşa se făcea că păsările erau păzite zi şi noapte de o 
gardă de ofiţeri. De aceea a te atinge de o găină care 
aparţinea lagărului sau altei unităţi era un delict grav. Un 
ostaş care a fost prins cu o găină cu gâtul sucit în mână a 
fost omorât în bătaie de cei care au dat de el. 

Autorităţile au stabilit că, în cazul acela, a fost vorba de un 
omor scuzabil. 

Peter Marlowe s-a oprit în capătul padocului ca să admire 
găinile Împăratului. Erau şapte, durdulii şi uriaşe în 
comparaţie cu celelalte. Era şi un cocoş în padoc, mândria 
lagărului. I se spunea Sunset[15]. Din sămânţa lui ieşeau 
pui viguroşi, cocoşei şi puicuţe. Putea să-l ceară oricine 
pentru împerecheat. Dar şi asta avea un preţ: Împăratul 
avea dreptul să-şi aleagă din puii prăsiţi. 

Chiar şi găinile Împăratului erau inviolabile şi ţinute sub 
pază la fel cu celelalte. 

Peter Marlowe l-a urmărit pe Sunset cum îngenunchează o 
găină şi o calcă. Găina s-a săltat din praf, s-a pus să alerge 
de colo-colo, cotcodăcind, a mai şi ciupit cu ciocul o altă 
găină aşa, din ciudă. Peter Marlowe s-a ruşinat în gând 
pentru că a privit scena. Ştia că asta-i o dovadă de 
slăbiciune. Ştia că iar se va gândi la N'ai şi iar o să-l 
chinuiască junghiul acela, la încheietura coapselor. 


S-a întors la coteţ, a controlat dacă lacătul e bine încuiat şi 
a pornit înapoi spre bungalov, purtând cu grijă cele două 
ouă. 

— Peter, băiete, i-a zâmbit larg Mac, asta-i ziua mea cea 
norocoasă! 

Peter Marlowe a scos pachetul de „Kooa”, a împărţit 
ţigările în trei grămăjoare. 

— Pe celelalte două le tragem la sorţi. 

— la-le tu, Peter, a spus Larkin. 

— Nu, tragem la sorţi. Cartea cea mai mică pierde. 

Mac a pierdut şi s-a prefăcut tare amărât. 

— Rahat cu mac! 

Au desfăcut cu grija ţigările din foiţă, au presărat tutunul 
în tabachere şi l-au amestecat cu iarba tratată după 
modelul javanez, atâta cât avea fiecare. Apoi au împărţit 
porţiile în patru, au pus trei dintre ele în alte cutiuţe şi le-au 
încredinţat lui Larkin spre păstrare. Era prea tentant să ai 
asupra ta atâta tutun deodată. 

Brusc, cerurile s-au despicat şi a început potopul. 

Peter Marlowe şi-a scos sarongul, l-a împăturit atent şi l-a 
depus pe patul lui Mac. 

— Peter, a rostit grijuliu Larkin. Să ai grijă cum te porţi cu 
Împăratul ăla. S-ar putea să fie periculos. 

— Sigur că da. Nu-ţi face griji. 

Peter Marlowe a ieşit afară, sub ruperea de nori. Într-o 
clipită, Mac şi Larkin s-au despuiat şi ei şi l-au urmat, 
alăturându-se mulţimii de bărbaţi goi care se bălăceau 
acum în ploaie. 

Trupurile primeau cu recunoştinţă şfichiuirea picăturilor, 
plămânii inspirau cu nesaţ aerul răcorit, li se dezmorţeau 
creierii. 

Şi aşa duhoarea de la Changi a fost spălată de ape. 

După ploaie au rămas afară ca să se bucure de răcoarea 
trecătoare, aşteptând să vină ora mesei. Se mai scurgea 
ceva apă de pe acoperişurile din foi de palmier, gâlgâia prin 


şănţuleţele de scurgere, praful se transformase în noroi. 
Dar soarele lucea la fel de mândru pe cerul albicios. 

— Bu-un, a suspinat fericit Larkin. Parcă mă şi simt ceva 
mai bine. 

— Aşa-i, a încuviinţat absent Mac. 

Şedeau toţi trei pe terasă. Dar gândul lui Mac rătăcea 
acum departe, spre nordul ţării, la plantaţia lui de arbori de 
cauciuc de la Kedah. 

— Căldura are şi ea rostul ei, a rostit el încetişor, te face să 
preţuieşti mai bine răcoarea. La fel ca atunci când ai friguri. 
— Malaya e o împuţiciune, şi ploaia, şi arşiţa, şi malaria, şi 
ploşniţele, şi muştele - toate sunt o împuţiciune, a decretat 

Larkin. 

— Or fi, dar nu pe timp de pace, i-a făcut Mac cu ochiul lui 
Peter Marlowe. Şi nici într-un sătuc ascuns, ce zici, Peter, 
băiete? 

Peter Marlowe i-a zâmbit. Le spusese aproape totul despre 
viaţa lui în sătucul acela. Din ceea ce nu le spusese, bănuia 
că Mac ştie cum trebuie să fi stat lucrurile, căci Mac îşi 
petrecuse în Orient cea mai mare parte a vieţii, din 
adolescenţă încoace, şi iubea Orientul tot atât pe cât îl ura 
Larkin. 

— Aşa mi se pare şi mie, a spus visător Peter Marlowe. 

Au surâs toţi trei. Acum nu mai vorbeau mult între ei. 
Toate întâmplările fuseseră povestite şi repovestite, adică 
toate cele pe care a vrut fiecare să le spună. 

Aşteptau acum cu răbdare. Când a sosit vremea mesei, au 
stat cu toţii la rând, apoi s-au întors la bungalov. Fiertura 
care se numea supă au băut-o repede. Peter Marlowe a pus 
reşoul artizanal şi a prăjit un ou. A răsturnat toate porţiile 
de orez într-un singur castron şi a aşezat oul deasupra, cu 
un pic de sare şi piper. A amestecat îndelung, până ce 
întreaga cantitate de albuş şi gălbenuş s-a împrăştiat egal 
în orez; a împărţit porţiile. Au mâncat încet, savurând 
fiecare îmbucătură. 


Când au terminat, Larkin a strâns vasele şi s-a dus să le 
spele, căci era rândul lui. S-au aşezat iar pe terasă să 
aştepte amurgul şi apelul de seară. 

Peter Marlowe urmărea leneş cu privirea oamenii care 
treceau pe drum, bucuros să-şi simtă stomacul plin, când l-a 
zărit pe Grey venind drept spre ei. 

— Bună seara, domnule colonel, a spus Grey către Larkin, 
salutând reglementar. 

— Seara, Grey, a oftat Larkin. Cine-a dat-o-n bară de data 
asta? 

Apariţia lui Grey nu putea decât să anunţe alte necazuri. 
Grey s-a uitat de sus la Peter Marlowe. Larkin şi Mac au 
simţit de îndată duşmănia dintre ei. 

— Colonelul Smedly-Iaylor mi-a ordonat să vă comunic, 
domnule colonel, a spus Grey. Doi dintre oamenii 
dumneavoastră s-au luat la bătaie. Caporalul Townsend şi 
soldatul Gurble. I-am băgat pe amândoi la carceră. 

— Bine, locotenent, a zis înţepat Larkin. Poţi să le dai 
drumul. Le spui să se prezinte la mine după apelul de seară. 
Las' că le-arăt eu lor! s-a indignat Larkin, apoi după o 
pauză: Ştii din ce cauză s-au bătut? 

— Nu, domnule colonel. Cred însă că s-au luat de la „două- 
n sus”. 

„Un joc de mai mare râsul, şi-a zis Grey. Două monede 
aşezate pe-o surcea, le arunci în sus şi trebuie să ghiceşti 
dacă pică amândouă cu pajură, amândouă cu cap, sau una 
aşa şi una aşa.” 

— Probabil că ai dreptate, a mormăit Larkin. 

— N-aţi putea interzice jocul ăsta? Se iscă întotdeauna 
necazuri când... 

— Să le interzic eu jocul? l-a întrerupt scurt Larkin. Dacă o 
fac, au să spună c-am înnebunit de tot. N-ar da nici o 
atenţie unui ordin atât de tâmpit... şi pe bună dreptate. 
Jocurile de noroc fac parte din însăşi fiinţa australianului, 
de atâta lucru puteai să-ţi dai seama până acum. Un joc de 


„două-n sus” îi mai ia omului gândul de la alte prostii, iar o 
bătaie nu-i nici ea rea, din când în când. 

S-a ridicai în picioare ca să-şi stăpânească tremurul 
umerilor. 

— Pentru un australian jocurile de noroc sunt ca aerul. La 
noi până şi ultimul nătărău mai păstrează un shilling sau doi 
ca să-şi încerce norocul, a înăsprit Larkin tonul, îmi place şi 
mie să mă prind la un joc de „două-n sus” când îmi vine 
cheful. 

— Da, domnule colonel, a constatat Grey. 

Îl văzuse pe Larkin, cum mai văzuse şi pe alţi ofiţeri 
australieni, umblând de-a buşilea prin praf în rând cu 
ostaşii, zbierând şi suduind ca ultima cătană. Nici nu-i de 
mirare că stau aşa de prost cu disciplina. 

— Spune-i colonelului Smedly-Iaylor că mă ocup eu dei. 
Dar ce-şi închipuie! 

— Păcat de bricheta lui Marlowe, nu-i aşa, domnule 
Colonel? a aruncat Grey vorba, privindu-l fix pe Larkin. 

Larkin nu şi-a ferit ochii, s-a încruntat niţel. 

— Nu trebuia să se lăcomească la câştig. Nu-i aşa? 

— Chiar aşa, domnule colonel, a spus Grey după o pauză 
destul de lungă ca să-şi marcheze atitudinea. 

„Ce să-i faci, şi-a zis, merita măcar o încercare. La naiba 
cu Larkin, la naiba şi cu Marlowe, mai e timp destul.” 

Era gata-gata să salute şi să-şi ia rămas bun când i-a 
trăsnit prin minte o idee cu totul fantastică. Şi-a stăpânit 
tulburarea şi a spus ca din întâmplare: 

— A, bine că mi-am adus aminte, domnule colonel. Umblă 
un zvon că cineva dintre australieni ar avea un inel cu 
diamant. 

Apoi, socotind că afirmaţia şi-a făcut efectul, a mai 
adăugat: 

— Nu se întâmplă să ştiţi ceva despre chestia asta? 

Larkin avea ochii adunaţi în orbite, ascunşi în umbra unor 
sprâncene stufoase. A scăpat o privire scurtă spre Mac 
înainte de a răspunde. 


— Mi-au ajuns şi mie la ureche zvonurile astea. După câte- 
mi dau seama, nu e vorba de vreunul dintre oamenii mei. 
De ce? 

— Încerc să verific, domnule colonel, a zâmbit strâmb 
Grey. Desigur, vă daţi seama că un inel de felul ăsta ar 
putea fi dinamită curată. Şi pentru proprietar şi pentru 
mulţi alţii, a precizat el, apoi a adăugat: Ar fi mai bine să fie 
ţinut sub cheie. 

— N-aş zice, bătrâne, a spus Peter Marlowe, rostind 
cuvântul „bătrâne” ca o insultă voalată. Asta ar fi soluţia cea 
mai proastă, dacă diamantul există cu adevărat. Lucru de 
care mă cam îndoiesc. Dacă se află într-un loc cunoscut, s- 
ar găsi mulţi amatori să vadă cum arată. Şi, oricum, 
japonezii l-ar sălta de îndată ce ar afla despre el. 

— Sunt de acord, a zis gânditor Mac. 

— Povestea asta e mai bine s-o laşi cum e. Adică încurcată. 
Probabil că nu-i decât un zvon, a conchis Larkin. 

— Sper, a spus Grey, căpătând siguranţa că i se adevereşte 
bănuiala. Dar zvonul circulă totuşi destul de insistent. 

— Nu poate fi vorba de unul dintre oamenii mei. Mintea lui 
Larkin lucra acum febril Grey părea să fi mirosit ceva... 
Cine ar putea fi? Cine? 

— Ei bine, dacă mai auziţi câte ceva, domnule colonel, 
poate îmi spuneţi şi mie, a încheiat Grey, plimbându-şi 
dispreţuitor privirea spre Peter Marlowe. Menirea mea e să 
previn necazurile înainte de a izbucni. 

L-a salutat apoi corect pe Larkin, a făcut un semn din cap 
către Mac şi a plecat. 

S-a lăsat o tăcere lungă, grea de gânduri. 

— De ce o fi întrebat el de chestia asta? a zis Larkin, cu o 
privire scurta către Mac. 

— Da-a, a făcut Mac. M-am întrebat şi eu. Ai observat cum 
i s-a luminat faţa ca un far? 

— Chiar aşa! a spus Larkin cu brazdele de pe faţă parcă 
mai adâncite ca de obicei. Măcar într-o singură privinţă are 


şi Grey o dată dreptate. Un diamant ar putea să-i coste pe-o 
groază de oameni o groază de sânge. 

— Nu-i decât un zvon, colonele, a zis Peter Marlowe. 
Nimeni n-ar fi putut păstra aşa ceva atâta timp. Imposibil. 

— Sper să ai dreptate, s-a încruntat Larkin. Doamne 
fereşte să nu-l aibă cumva vreunul dintre băieţii mei. 

Mac s-a întins, trosnindu-şi oasele. Îl durea capul, simţea 
că se apropie o nouă criză de friguri. „Oricum, o mai trag 
trei zile”, şi-a zis el liniştit. Avusese friguri de-atâtea ori, 
încât făceau acum parte din viaţa lui, ca şi respiraţia. Cam o 
dată la două luni. Şi-a amintit că trebuia să treacă în 
retragere încă din 1942, conform avizului medical. Când 
malaria te atinge şi la splină, atunci trebuie să te întorci 
acasă, bătrâne, acasă în Scoţia, într-o climă mai rece. Îţi 
cumperi o fermă micuță pe undeva pe lângă Killin, cu o 
privelişte încântătoare spre Loch[16] Tay. Atunci s-ar mai 
putea să trăieşti. 

— Da-a, a făcut Mac ostenit, simţindu-şi povara celor 
cincizeci de ani, apoi a rostit cu glas tare gândul care era în 
mintea tuturor: Dar dac-am avea noi pietricica aia 
blestemată, atunci am duce-o bine-mersi, fără nici o teamă 
de viitor. Chiar aşa, fără teamă. 

Larkin şi-a răsucit o ţigară, a aprins-o, a tras adânc în 
piept. I-a trecut-o lui Mac, care a tras şi el din ea, apoii-a 
întins-o lui Peter Marlowe. Când era aproape pe terminate, 
Larkin a îndepărtat vârful aprins, a pus restul de tutun 
înapoi în tabacheră. Tot ela spart tăcerea: 

— M-aş duce să fac câţiva paşi. 

— Salamat, i-a zâmbit Peter Marlowe. Asta însemna „pace 
ție”. 

— Salamat, a spus Larkin şi a ieşit afară, în dogoarea 
soarelui. 

În timp ce Grey urca poteca spre coliba poliţiei militare, 
creierul îi lucra înfrigurat. Şi-a făgăduit ca, de îndată ce 
ajunge la colibă şi-i eliberează pe australieni, să-şi 
răsucească o ţigară pentru a-şi sărbători victoria. Cea de-a 


doua pe ziua de azi, cu toate că nu mai avea tutun de 
buruiană decât pentru trei ţigări până la solda care se 
dădea abia săptămână viitoare. 

A urcat treptele, i-a făcut semn sergentului Masters: 

— Poţi să le dai drumul! 

Masters a dat la o parte ranga grea care bloca uşa cuştii 
de bambus. Cei doi ostaşi morocănoşi au luat poziţie de 
drepţi în faţa lui Grey. 

— Vă prezentaţi amândoi la colonelul Larkin după 
controlul de seară. 

Cei doi au salutat şi s-au dus. 

— Mama lor de scandalagii, a mormăit scurt Grey. 

S-a aşezat la masă, şi-a scos tabachera şi foiţa de ţigară. 
Fusese cam cheltuitor luna asta. Cumpărase o foaie 
întreagă dintr-o Biblie, cea mai bună hârtie de ţigară. Deşi 
nu era prea credincios, avea totuşi senzaţia că a fuma din 
Biblie e un act de blasfemie. Grey a citit pasajul din 
Scriptură de pe foiţa din care urma să-şi răsucească ţigara: 
„Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe lov 
cu lepră, din tălpile picioarelor până-n creştetul capului. Şi 
a luat lov un ciob ca să se scarpine şi şedea pe gunoi, afară 
din oraş. Atunci nevasta lui a zis către el...” 

Nevasta! Cum naiba de-a trebuit să dea tocmai peste 
cuvântul ăsta? Grey a suduit în gând şi a întors peticul de 
hârtie pe partea cealaltă. 

Primele propoziţii de pe cealaltă parte erau: „De ce n-am 
murit când eram în sânul mamei mele? Şi nu mi-am dat 
duhul ieşind din pântecele ei?” 

Grey a sărit în picioare în clipa în care a auzit ceva 
şuierând pe fereastră; o piatră s-a izbit de perete şi s-a 
rostogolit pe podea. 

Piatra era înfăşurată într-o bucată de hârtie de ziar. Grey a 
luat-o de jos şi s-a repezit la fereastră. Nu era nimeni în 
apropiere. Grey s-a aşezat iar la masă, a netezit hârtia. Pe 
marginea ei stătea scris: „Facem un târg. Vi-l dau pe 
Împărat pe tavă, dacă închideţi ochii puţin faţă de parnosul 


meu după ce-l găbijiţi pe el. Dacă ţine târgul, ieşiţi în prag şi 
staţi un minut cu piatra în mâna stângă. Pe urmă, 
descotorosiţi-vă de celălalt poliţai. Se spune că sunteţi un 
poliţai cinstit, aşa că am încredere”[17]. 

— Ce spune, dom” locotenent? a întrebat Masters cu ochii 
la hârtia din mâna lui Grey. 

Grey a strâns în pumn peticul de ziar. 

— Unul care-şi închipuie că ne spetim prea tare pentru 
japonezi, a răspuns el sec. 

— Ticălosul, a zis Masters, uitându-se şi el pe fereastră. Ce 
naiba cred ei că s-ar întâmpla aici dacă n-am veghea noi la 
menţinerea disciplinei? S-ar sfâşia între ei, nenorociţii. 

— Chiar aşa. 

Grey avea acum senzaţia că peticul acela de hârtie prinde 
viaţă în mâna lui. „Dacă oferta este reală, şi-a zis, atunci 
Împăratul poate fi doborât.” 

Hotărârea pe care o avea de luat nu era deloc uşoară. 
Dacă făcea târgul, trebuia să-şi ţină angajamentul ce-i 
revenea. Cuvântul dat era pentru el un legământ; era, într- 
adevăr, un „poliţai” cinstit şi, pe deasupra, mândru de acest 
renume. Grey ştia că ar fi în stare de orice, numai să-l vadă 
închis în cuşca de bambus, despuiat de straiele alea făloase, 
pentru asta ar putea chiar să închidă puţin ochii faţă de o 
încălcare de regulament. S-a întrebat apoi care dintre 
americani ar putea fi informatorul. Îl urau cu toţii pe 
Împărat, îl pizmuiau..., dar care dintre ei şi-ar asuma rolul 
Iudei, care ar risca să suporte toate urmările în cazul în 
care ar fi descoperit? Oricine ar fi, nu va putea prezenta 
niciodată un pericol mai mare decât Împăratul. 

Aşa că a ieşit în uşă, ţinând piatra în mâna stângă şi 
scrutând cu privirea pe toţi cei ce treceau prin faţa colibei. 
Nimeni însă nu i-a făcut vreun semn. 

A zvârlit piatra cât colo şi i-a dat liber lui Masters. A luat 
apoi loc în colibă şi s-a pus pe aşteptat. Aproape că-şi 
pierduse orice speranţă când i-a venit pe fereastră încă o 
piatră, înfăşurată în alt bileţel: „Căutaţi în cutia din şanţul 


de scurgere de lângă baraca 16. De două ori pe zi, 
dimineaţa şi după strigarea de seară. Acesta va fi sistemul 
nostru de legătură. Astă-seară face afaceri cu Turasan.” 

În noaptea aceea Larkin a stat mult timp lungit pe saltea, 
sub pologul contra ţânţarilor, tare îngrijorat din pricina 
caporalului Townsend şi a soldatului Gurble. Se văzuse cu ei 
după apelul de seară. 

— De ce, mama dracului, v-aţi luat la bătaie? i-a întrebat el 
de mai multe ori. 

Şi de fiecare dată amândoi i-au răspuns îmbufnaţi: 

— Două-n sus. 

Dar Larkin ştia din instinct că cei doi mint. 

— Mie să-mi spuneţi adevărul! s-a răstit el mânios. Ştiu 
bine că sunteţi prieteni. De ce v-aţi luat la bătaie? 

Amândoi însă se încăpăţânau să-şi ţină ochii pironiţi în 
pământ. Larkin i-a luat la întrebări şi separat, dar şi atunci 
fiecare dintre ei i-a răspuns rânjind: 

— Două-n sus. 

— Bine, nenorociţilor, a spus la urmă Larkin cu asprime în 
glas. Vă mai dau o ultimă şansă. Dacă nu-mi spuneţi, vă 
transfer pe amândoi din regimentul meu. lar în ceea cemă 
priveşte, voi nu mai existaţi! 

— Domnule colonel, a gâfâit Gurble. Nu ne puteţi face una 
ca asta! 

— Vă dau treizeci de secunde, a rostit Larkin pe un ton 
categoric, irevocabil. 

Cei doi şi-au dat seama de îndată că se va ţine de cuvânt. 
Şi mai ştiau că un cuvânt de-al lui Larkin era lege în 
regiment, căci le era tuturor ca un tată. Excluderea 
însemna că de-acum înainte ei nu vor mai exista în ochii 
camarazilor, iar fără camarazi ştiau că nu vor avea mult de 
trăit. 

Larkin a aşteptat un minut întreg. Apoi a spus liniştit: 

— Bine atunci. De mâine... 

— Vă spun eu, domnule colonel, a izbucnit deodată Gurble. 
Păcătosul ăsta împuţit m-a acuzat c-am furat din mâncarea 


camarazilor. Împuţitul zice c-am furat... 

— Şi chiar asta ai făcut, otreapă nenorocită! 

Numai ordinul răcnit al lui Larkin - „Dre-epţi”! - i-a oprit 
să nu sară iar la bătaie. 

Caporalul Townsend a fost primul la rând să prezinte cum 
s-au petrecut lucrurile. 

— Luna asta e rândul meu să fac de control la bucătărie. 
Azi am avut de luat o sută optzeci şi opt de porţii şi... 

— Cine-i lipsă? l-a întrerupt Larkin. 

— Billy Donahy, dom” colonel. Azi după-amiază l-au dus la 
infirmerie. 

— Bine. Spune. 

— Să vedeţi, dom! colonel. O sută optzeci şi opt de porţii a 
câte o sută douăzeci şi cinci de grame pe zi face douăzeci şi 
trei de kile şi jumătate. Mă duc întotdeauna la magazie 
personal, împreună cu un camarad, să fiu de faţă la cântar 
şi pe urmă tot eu duc orezul la bucătărie ca să am siguranţa 
că ne primim cu toţii porţiile alea amărâte. Ei bine, azi 
tocmai făceam controlul la cântar când m-a lovit 
pântecăraia. Atunci l-am rugat pe Gurble, pe ăsta de-aici, să 
ducă orezul la cazan. E cel mai bun prieten al meu şi am 
crezut că pot să am încrederea că... 

— Nu m-am atins de nici un bob, ticălosule! Mă jur pe ce- 
am mai sfânt... 

— Am avut lipsă la cântar când m-am întors eu! s-a oţărât 
la el Townsend. A lipsit aproape o litră, iar asta-i porţia 
pentru doi inşi! 

— Ştiu, dar eu nici nu m-am... 

— Greutățile n-au avut nimic. Le-am controlai chiar sub 
ochii tăi, nemernicule! 

Larkin s-a dus cu ei să verifice greutăţile şi a constatat că 
sunt în regulă. Nu era nici o îndoială că de la magazie 
plecase cantitatea cuvenită de orez pentru că rațiile erau 
cântărite în public de locotenent-colonelul Jones, în fiecare 
dimineaţă. Răspunsul nu putea fi decât unul. 


— În ceea ce mă priveşte, Gurble, a spus încet. Larkin, din 
regimentul meu nu mai faci parte. Eşti mort. 

Gurble a dispărut în întuneric, împleticindu-se, scâncind 
încetişor. Larkin s-a întors către Townsend: 

— Tu să-ţi ţii gura despre povestea asta. 

— Mă jur pe cruce, dom! colonel. Camarazii l-ar sfâşia în 
bucăţi dacă se află. Şi ar merita! Singurul motiv pentru 
care nu le-am spus a fost că e prietenul meu cel mai bun, a 
adăugat el şoptit, cu ochii năpădiţi de lacrimi. Pe crucea 
mea, dom” colonel, împreună ne-am înrolat. Am fost 
amândoi, cu dumneavoastră, şi la Dunkirk, şi în împuţitul 
ăla de Orient Mijlociu, am străbătut toată Malaya... îl 
cunosc de-o viaţă şi mi-aş fi pus capul la bătaie că... 

Acum, regândind toată întâmplarea în amurgul somnului, 
Larkin s-a cutremurat. „Cum de se poate să decadă omul 
într-atât? se întreba acum neajutorat. Cum”? Tocmai 
Gurble, pe care-l cunoaşte de atâţia ani, care a şi lucrat în 
birourile lui, la Sydney! 

A închis ochii, încercând să nu se mai gândească la Gurble. 
Îşi făcuse doar datoria, iar datoria lui era să-i apere pe cei 
mulţi. Apoi a lăsat gândul să-i rătăcească la Betty, nevastă- 
sa, cum prepară ea friptura cu un ou prâjit deasupra, la 
căsuţa lui cu privelişte asupra golfului, la fiică-sa, la 
momentele pe care le vor mai petrece cândva împreună. 
Dar când? Când? 

Grey a urcat tiptil, hoţeşte, treptele barăcii numărul 
şaisprezece, s-a strecurat spre patul lui. Şi-a tras de peel 
pantalonii scurţi, s-a băgat sub polog şi s-a întins gol pe 
saltea, foarte mulţumit de sine. Cu câteva clipe mai înainte 
îl văzuse pe Turasan, unul dintre gardienii coreeni, cum a 
dat pe furiş colţul spre baraca americanilor şi s-a făcut 
nevăzut pe sub copertina de pânză; îl zărise şi pe Împărat 
cum se fofilează pe fereastră în întâmpinarea lui Turasan. 
Grey n-a mai zăbovit decât un moment în întuneric. Acum 
nu făcea decât să verifice ştirea dată de informator, nu era 


nevoie să dea năvală peste King. Nu. Nu încă, acum când 
informatorul abia îşi dovedise utilitatea. 

Grey s-a răsucit în pat ca să se scarpine pe picior. Cu o 
îndemânare câştigată dintr-o practică îndelungată, a prins 
intre degete ploşniţa, a strivit-o. A auzit-o cum pocneşte şi 
se sparge, a simţit în nări mirosul dulceag al sângelui din 
ea... sângele lui. 

În jurul pologului bâzâiau nori de țânțari, căutând găurică 
inevitabilă prin care să se strecoare înăuntru. Spre 
deosebire de majoritatea celorlalţi ofiţeri, Grey refuzase să- 
şi schimbe patul pe un prici; nu suporta ideea să doarmă cu 
cineva deasupra sau dedesubt. Chiar dacă suprapunerea 
paturilor însemna să capeţi mai mult spaţiu. 

Pologurile contra ţânţarilor erau agăţate de o sârmă 
întinsă în lungul barăcii. Chiar şi în somn oamenii se 
simțeau legaţi între ei. Când unul dintre ei se întorcea pe 
partea cealaltă sau trăgea de polog ca să-i îndese marginile 
mai bine sub salteaua jilavă, se mişcau şi toate celelalte 
pologuri şi fiecare dintre ei se ştia împresurat. 

Grey a mai stâlcit o ploşniţă, dar nu-i era mintea la asta. În 
noaptea aceea era plin de bucurie, îl ducea gândul la 
informator, la hotărârea de a-l da în gât pe Împărat, la 
inelul cu diamant, la Marlowe. Avea de ce să fie mulţumit, 
căci acum enigma era ca şi dezlegată. 

„E foarte simplu, şi-a zis el din nou în gând. Larkin ştie la 
cine e diamantul. Împăratul este singurul om din tot lagărul 
care poate mijloci vânzarea. Numai el dispune de legături 
sigure. Larkin nu îndrăzneşte să-l abordeze direct pe King, 
aşa că-l trimite pe Marlowe. Marlowe îndeplineşte, deci, 
funcţia de intermediar.” 

Grey a simţit că se duce patul de sub el în momentul în 
care Johnny Hawkins, bolnav-mort, încă pe jumătate 
adormit, s-a izbit de el în drum spre latrină. 

— Fii şi tu mai atent, ce naiba! s-a stropşit la el Grey. 

— Scuze, a murmurat stins Johnny, orbecăind mai departe 
spre uşă. 


Câteva minute mai târziu Johnny şi-a dibuit iar drumul 
înapoi, urmărit de câteva înjurături adormite. De cum a 
ajuns la locul lui, i-a venit iar să iasă afară. De data aceasta, 
Grey nici nu l-a mai simţit când s-a lovit de patul lui; era 
total absorbit în calcule, încercând să prevadă manevrele 
probabile ale adversarului. 

Peter Marlowe era şi el treaz; şedea pe treptele dure ale 
barăcii sub cerul fără Lună, scrutând întunericul cu ochii şi 
cu mintea. De unde stătea putea ţine sub observaţie cele 
două drumuri: cel care traversa lagărul şi cel ce ducea în 
lungul zidurilor închisorii. Ambele drumuri erau folosite 
atât de gardienii japonezi sau coreeni cât şi de prizonieri. 
Peter Marlowe era de santinelă pe latura dinspre nord. 

În spatele lui, la cealaltă scară, ştia că şi căpitanul de 
aviaţie Cox îşi încordează privirea în întuneric, pândind 
semne de pericol. Cox era de pază pe latura de sud. 

La est şi vest nu era nevoie de pază pentru că singurele 
căi de acces spre baracă erau dinspre nord sau dinspre 
sud. 

Din interiorul barăcii şi din afară, din toate părţile 
răzbăteau zgomotele făcute de cei care dormeau - gemete, 
râsete nefireşti, sforăituri, scâncete, ţipete înăbuşite - 
amestecate cu şoaptele uşoare ale celor care nu aveau 
somn. Era o noapte blândă şi răcoroasă aici, pe povârnişul 
de deasupra drumului. Totul era normal. 

Peter Marlowe a tresărit ca un câine care adulmecă 
vânatul. Simţise prezenţa gardianului coreean chiar înainte 
ca ochii să-i fi desprins silueta din întuneric, iar în clipa în 
care l-a zărit cu adevărat dăduse deja semnalul de alarmă. 

Aflat în celălalt capăt al barăcii, Dave Daven nu a auzit 
prima şuierătură, într-atât era de absorbit cu lucrul. Când a 
auzit-o pe a doua, mai insistentă, a răspuns, a smuls âcele 
din locaş, s-a întins pe prici şi şi-a ţinut răsuflarea. 

Gardianul care îşi târa paşii prin incinta lagărului, cu 
puşca pe umăr, nu l-a zărit pe Peter Marlowe şi nici pe 


ceilalţi nu-i vedea. Dar le simţea ochii. A iuţit pasul, grăbind 
să scape din umbra urii lor. 

După o veşnicie, Peter Marlowe l-a auzit pe Cox dând 
semn că pericolul a trecut şi a răsuflat uşurat. Cu toate 
simţurile la pândă, s-a pus să scruteze mai departe bezna 
nopții. 

În capătul îndepărtat al barăcii, Daven şi-a recăpătat cu 
greu suflul. Pe sub pologul gros, s-a săltat iar pe priciul de 
sus. Cu o răbdare nesfârşită, a reconectat cele două ace la 
conductorii izolaţi ai reţelei electrice. În urma unor 
bâjbâieli istovitoare, a simţit, în sfârşit, cum trec acele prin 
găurile de carii din grinda groasă de deasupra priciului. 
Picătura de sudoare care i se adunase sub bărbie a căzut 
moale pe grindă chiar în clipa în care a găsit celelalte două 
ace care făceau legătura cu căştile şi iarăşi, după alte 
căutări oarbe, chinuitoare, a găsit orificiile ce le erau 
destinate şi a introdus acele în miezul grinzii. Peste 
trosnetul de paraziți, a auzit limpede în căşti:,...iar trupele 
noastre înaintează rapid prin junglă pe direcţia Mandalay. 
Cu aceasta încheiem ştirile. Aici postul de radio Calcutta. 
Repetăm sumarul ştirilor. Trupele americane şi britanice 
silesc inamicul să se retragă în Belgia precum şi în sectorul 
central, pe linia Saint Hubert, în condiţii de viscol puternic. 
În Polonia, armatele ruseşti sunt la douăzeci de mile de 
Cracovia, înfruntând şi ele viscolul. În Filipine, forţele 
americane au cucerit un cap de pod pe râul Agno, înaintând 
spre Manila. Formosa a fost bombardată în plină zi de 
aparate americane de tip B-29, fără pierderi. În Birmania, 
unităţile victorioase ale armatelor britanică şi indiană se 
află la treizeci de mile de Mandalay. Următorul buletin de 
ştiri se va transmite la orele şase, ora Calcuttei.” 

Daven şi-a dres vocea şi a simţit de îndată tresărirea 
firelor electrice în clipa în care Spence, aflat pe priciul de 
alături, şi-a smuls acele din sursa de curent. Daven a 
deconectat şi el rapid cele patru ace, le-a pus la loc în trusa 
de cusut. Şi-a şters broboanele de sudoare adunate pe faţă, 


s-a scărpinat, dându-şi seama abia acum de muşcăturile 
ploşniţelor. Apoi a deşurubat firele de la cască, le-a 
înfăşurat strâns şi a băgat casca într-un buzunăraş special 
de la suspensor, perfect ascuns între coapse. S-a încheiat la 
pantaloni, a strâns firele în două, le-a petrecut prin urechile 
pantalonilor în loc de curea, le-a înnodat în faţă. A pipăit 
după cârpă, s-a şters pe mâini, apoi a întins praful cu grijă 
peste orificiile minuscule din grindă, acoperindu-le, 
camuflându-le perfect. 

A rămas întins câteva momente ca să-şi refacă puterile, s-a 
mai scărpinat un pic. Când şi-a revenit cu totul, a ieşit de 
sub polog şi s-a aşezat pe marginea patului. La ceasul acela 
de noapte nu se ostenea niciodată să-şi mai pună piciorul de 
lemn, aşa că s-a mulţumit să-şi găsească pe pipăite cârjele 
şi a pornit spre uşă. N-a schiţat nici un semn când a trecut 
pe lângă priciul lui Spence. Aşa era regula. Nici o precauţie 
nu-i de prisos. 

Scârţâiau cârjele, lemn pe lemn, şi pentru a zecea 
milioana oară Daven s-a gândit la piciorul lui. Acum nu-l mai 
deranja chiar atât de rău, cu toate că ciotul îl durea ca toţi 
dracii. Îi spuseseră doctorii că, în curând, vor trebui să i-l 
mai scurteze. Suportase chinul ăsta de două ori până acum. 
Prima fusese o operaţie adevărată, amputare sub genunchi, 
în 1942, când i se întâmplase să calce pe o mină. A doua 
oară i l-au retezat deasupra genunchiului, fără anestezie. 
Amintirea l-a făcut să scrâşnească din dinţi, s-a jurat să nu 
mai treacă niciodată prin iadul acela. Dar data viitoare, 
ultima dată, n-are să fie chiar aşa de rău. Aici, la Changi, 
existau chiar şi anestezice. Avea să fie ultima dată, pentru 
că nu mai rămăsese prea mult din ciot. 

— A, salut, Peter. Cât pe ce să mă împiedic de line. Nici nu 
le-am văzut. 

— Hello, Dave. 

— Frumoasă noapte, nu-i aşa? a spus Daven, mutând cu 
grijă cârjele din treaptă-n treaptă. Mă cam persecută 
vezica. 


Peter Marlowe a zâmbit. Cele spuse de Daven însemnau că 
are ştiri bune. Dacă ar fi spus „Les şi eu la o pişare”, asta 
însemna că în lume nu s-a prea întâmplat mare lucru. Dacă 
ar fi spus „Mă cam taie la burtă în noaptea asta”, însemna 
că undeva în lume aliaţii întâmpină mari dificultăţi. lar dacă 
ar fi spus „[ine-mi şi mie cârja asta un pic”, însemna că se 
anunţă o mare victorie. 

Cu toate că mâine avea să afle toate ştirile în amănunt, să 
le înveţe pe dinafară, împreună cu Spence, să le comunice 
la alte barăci, îi făcea plăcere să afle cum stau lucrurile 
chiar atunci, în noaptea aceea. S-a lăsat pe spate, 
urmărindu-l din ochi pe Daven cum se saltă în cârje spre 
pişătoare. Îi plăcea tipul, îl respecta. 

Daven s-a oprit, scârţâind din cârje. Pisoarul era 
confecţionat dintr-o bucată îndoită de tablă gofrată. Daven 
a privit cum i se scurge urina la vale pe jgheab şi scapă în 
cascadă din ciocul ruginit într-un butoi metalic, sporind 
stratul de spumă adunat la suprafaţă. Şi-a amintit că mâine 
e ziua în care iar se golesc butoaiele. Acesta, împreună cu 
celelalte butoaie, va fi cărat în grădina de zarzavat. Acolo 
conţinutul va fi amestecat cu apă, apoi amestecul va fi 
drămuit cu grijă, ceşcuţă de ceşcuţă, şi turnat la rădăcina 
plantelor îngrijite şi păzite de cei ce se ocupau de hrana 
lagărului. Îngrăşământul va face ca verdeţurile pe care le 
mănâncă oamenii din lagăr să fie mai verzi. 

Dave nu putea să sufere verdeţurile. Dar ele erau hrană, 
iar omul mai trebuie să şi mănânce. 

O adiere subţire i-a zvântat sudoarea de pe spate, 
aducând cu ea aroma mării de la trei mile, de la trei ani- 
lumină depărtare. 

Daven s-a gândit cât de perfect funcţionează aparatul de 
radio. Şi-a amintit cu multă plăcere cum a desprins o fâşie 
subţire de lemn de pe latura de sus a grinzii, cum a scobit 
apoi în ea o gaură de cincisprezece centimetri adâncime. 
Cum a izbutit să facă toate acestea pe ascuns. Cum i-au 
trebuit cinci luni să construiască receptorul, lucrând 


noaptea şi la prima lumină a zorilor şi dormind ziua. Cum 
potrivise atât de bine capacul încât, după ce astupai 
crăpăturile cu praf, nu-i puteai observa conturul chiar şi 
privindu-l de aproape. Şi cum nu se vedeau nici orificiile de 
contact, dacă întindeai bine praful deasupra. 

Gândul că el, Dave Daven, era primul om din lagăr care 
auzea ştirile îl făcea să se simtă mândru. Unic în felul său. 
În ciuda chestiei cu piciorul. Într-o zi el va fi cel care va afla 
că s-a sfârşit războiul. Nu numai războiul din Europa, ci şi 
războiul lor. Războiul din Pacific. Datorită strădaniei lui 
lagărul avea legătură cu lumea din afară, iar el ştia că 
groaza care-l însoțea mereu, truda şi sudoarea lui nu 
fuseseră în zadar. Numai el, Spence, Cox, Peter Marlowe şi 
doi colonei britanici ştiau unde se află, de fapt, aparatul de 
radio. Acesta era un lucru înţelept, căci, cu cât ştie mai 
puţină lume, cu atât mai mic e pericolul. 

Desigur, pericolul exista. Priviri curioase întâlneai mereu, 
priviri în care nu e neapărat nevoie să ai încredere. Exista 
permanent posibilitatea apariţiei unui informator. Sau 
posibilitatea unei indiscreţii nedorite. 

Când Daven a ajuns la uşă, Peter Marlowe era deja în 
patul lui. Daven l-a văzut pe Cox şezând tot acolo, pe 
treptele din cealaltă latură, dar şi acesta era un lucru 
obişnuit deoarece, de regulă, santinelele nu plecau de la 
posturi în acelaşi timp. Daven a simţit o mâncărime 
năpraznică în ciot, de fapt nu chiar în ciot, ci în laba 
piciorului pe care nu-l mai avea. S-a căţărat pe priciul lui, a 
închis ochii şi a început să se roage. Se ruga întotdeauna 
înainte de culcare. Atunci nu-i va mai reveni visul acela, 
imaginea vie a bunului Iom Cotlon, australianul care fusese 
prins cu celălalt aparat de radio, dus sub escortă spre 
închisoarea din Utram Road, cu pălăria chinezească trasă 
şmechereşte pe-o sprânceană, cântând în gura mare 
„Waltzing Matilda”, iar refrenul era „'tui în nas pe 
japonezi”. Dar în visul lui Daven el era acela, iar nu lommy 


Cotlon, cel care păşea între baionete. El era cel dus sub 
escortă, cuprins de o groază abjectă. 

„O, Doamne, se ruga el din tot adâncul fiinţei. Doamne, dă- 
mi liniştea îndrăznelii Tale. Mi-e groază, Doamne, sunt un 
biet fricos.” 

Împăratul făcea exact ce-i plăcea lui mai mult pe lume. 
Număra un teanc de bancnote nou-nouţe. Profitul lui de pe 
urma unei afaceri. 

Turasan îi ţinea politicos lanterna, camuflând cu grijă 
lumina ca să se vadă doar ce e pe masă. Erau în „prăvălie”, 
cum îi spunea King, pe latura scurtă a barăcii americanilor. 
Din marginea copertinei atârna acum până la pământ încă o 
bucată de pânză, ferind masa şi banca de veşnicele priviri 
iscoditoare. Negustoria între gardieni şi deţinuţi era 
interzisă din ordinul japonezilor şi, deci, era oprită şi prin 
regulamentul intern al lagărului. 

King avea o expresie de parcă şi-ar zice „iar m-am lăsat 
păcălit” în timp ce număra încruntat banii. 

— Okay, a oftat el la sfârşit, când a ajuns la totalul de cinci 
sute. Ichi-bon! 

Turasan a încuviinţat din cap. Era mic şi îndesat, cu faţa 
turtită ca o Lună plină şi gura înţesată de dinţi de aur. 
Nepăsător, îşi lăsase arma sprijinită de peretele barăcii, mai 
în spate. A luat în mână stiloul „Parker” şi l-a examinat din 
nou, cu grijă. Punctul alb era la locul lui. Peniţa era de aur. 
A adus stiloul mai aproape în fascicolul subţire de lumină, 
şi-a mijit ochii să se convingă încă o dată de inscripţia „14 
carate” gravată pe peniță. 

— Ichi-bon, a mormăit el într-un târziu, trăgând aerul 
printre dinţi. 

Avea şi el zugrăvită pe chip expresia de „iar m-am lăsat 
păcălit” şi îşi ascundea cu greu satisfacția. La preţul de 
cinci sute de dolari japonezi, cumpărarea stiloului era o 
afacere excelentă: ştia că va lua pe el cel puţin dublu de la 
chinezii din Singapore. 


— Dumneata negustor tare ichi-bon eşti, a spus amărât 
Împăratul. Data viitoare trebuie ichi-bon căscat ochii la 
mine. Dar fără nici un wong, ăsta nu-i comerţ. Trebuie să 
am şi eu un wong la afacerea asta. 

— Aici prea destul wong, a făcut Turasan cu capul spre 
teancul de bani. Poate un ceasul curând, da? 

— S-ar putea. 

Turasan i-a întins pachetul de ţigări. King a luat una, l-a 
lăsat pe Turasan să i-o aprindă. Apoi Turasan şi-a mai supt o 
dată dinţii, a zâmbit, arătându-şi tot aurul din gură. Şi-a 
aruncat arma pe umăr, s-a înclinat respectuos şi s-a topit în 
noapte. 

La ultimul fum de ţigară, King radia de satisfacţie. „Am 
făcut o treabă bună în seara asta”, şi-a zis în gând. Cincizeci 
de marafeţi pentru stilou, o sută cincizeci pentru şmecherul 
care a falsificat punctul alb şi a gravat inscripţia pe peniță, 
câştig net trei sute. Faptul ca peniţei îi va pieri luciul în cel 
mult o săptămână nu-l îngrijora câtuşi de puţin. Până atunci 
Turasan le va fi vândut de mult stiloul negustorilor chinezi. 

King a încălecat pervazul, a revenit în baracă. 

— Îţi mulţumesc, Max, a spus el în şoaptă pentru că ceilalţi 
americani dormeau de mult. Ia aici, acum eşti liber, i-a mai 
zis, punându-i în palmă două hârtii de zece dolari. Una i-o 
dai lui Dino. 

De obicei nu-şi plătea oamenii atât de gras pentru o treabă 
atât de puţin importantă. Dar în seara aceea se simţea plin 
de generozitate. 

— Să trăieşti, şefule. 

Max a ieşit în grabă să-l anunţe pe Dino că i s-a terminat 
cartul şi să-i dea partea lui de câştig. 

Împăratul şi-a pus ibricul pe reşou. S-a dezbrăcat repede, 
şi-a atârnat pantalonii pe spătarul scaunului; cămaşa, 
chiloţii şi ciorapii i-a băgat în sacul de rufe murdare. Şi-a 
încins coapsele cu o bucată de pânză albită la soare şi s-a 
vârât sub polog. 


Până să fiarbă apa şi-a făcut inventarul afacerilor de peste 
zi. În primul rând bricheta „Ronson”. Izbutise să-l scadă pe 
maiorul Barry până la cinci sute cincizeci de dolari, mai 
puţin cincizeci şi cinci, cât făcea comisionul lui de zece la 
sută; bricheta fusese trecută pe lista căpitanului Brough 
drept „câştig la pocher”. Făcea pe puţin nouă sute, aşa că, 
până la urmă, era o afacere bunicică. Oricum, ţinând seama 
de creşterea inflaţiei, era mai înţelept să plasezi cât mai 
mult capital în mărfuri. 

Împăratul făcuse lansarea întreprinderii de tratare a 
tutunului printr-o şedinţă consacrată problemelor de 
desfacere. 'Totul a mers conform planului. Americanii s-au 
înscris cu toţii să facă pe agenţii comerciali, iar australienii 
şi englezii cu care King avea legături de afaceri s-au arătat 
cam nemulţumiţi. N-ai ce-i face, era şi firesc. Se tocmise 
deja să cumpere cam zece kilograme de iarbă de Java de la 
Ah Lee, chinezul care deţinea concesiunea dughenei din 
lagăr şi care îi făcuse un rabat bun la preţ, Una dintre 
bucătăriile australienilor se învoise să-i pună la dispoziţie 
un cuptor o oră pe zi, astfel ca întreaga cantitate de tutun 
să poată fi preparată într-o singură repriză sub 
supravegherea lui Tex. Întrucât toţi acţionarii lucrau pe 
bază de procentaj din câştig, singura investiţie care îi 
revenea Împăratului era plata pentru materia primă. De 
mâine tutunul tratat va ieşi pe piaţă. Aşa cum ticluise el 
lucrurile, se aştepta la un câştig curat de sută la sută. 
Destul de echitabil. 

Acum, după lansarea afacerii cu tutunul, Împăratul era 
gata să se ocupe şi de diamant... 

Fâsâitul şi bolboroseala din ibric i-au întrerupt şirul 
raţionamentelor. A ieşit de sub polog, şi-a descuiat cufărul. 
A pus cafeaua în ibric, trei linguriţe cu vârf, a adăugat şi un 
praf de sare. Când a început să se ridice caimacul, a luat 
cafeaua de pe foc şi a aşteptat să se lase. 

Aroma de cafea s-a răspândit prin toată baraca, scoţându-i 
din minţi pe cei care mai erau încă treji. 


— Cristoase! i-a scăpat lui Max fără voia lui. 

— Ce-i cu tine, Max? l-a întrebat King. N-ai somn? 

— Nu prea. Îmi duduie mintea. Stăteam şi mă gândeam că 
putem scoate o groază de parale din tutunul ăla. 

Tex s-a foit şi el în culcuş, tulburat de mireasma cafelei. 

— Mirosul ăsta îmi aminteşte de vremea când lucram la 
foraj. 

— Cum vine asta? l-a întrebat King. 

A turnat în ibric câteva picături de apă rece ca să se 
depună zaţul, şi-a pus în cană o linguriţă de zahăr, a 
umplut-o. 

— La sondă cel mai frumos e dimineaţa. După ce tragi tare 
în schimbul de noapte. Când stai cu tovarăşii de echipă mai 
încolo, pe iarbă, şi sorbi o cafeluţă javaneză în zori de zi. 
Abureşte cafeaua în căni şi-i dulce, dar în acelaşi timp şi o 
idee amăruie... Stai şi te uiţi prin pădurea de sonde cum se 
înalţă soarele deasupra 'Texasului, a suspinat 'Tex, apoi, 
după o vreme: Asta viaţă, frăţioare. 

— N-am fost niciodată în Texas, a recunoscut King. Peste 
tot am fost, dar nu şi în Texas. 

— Paradisul pe pământ! 

— Vrei şi tu un strop? 

— Ba bine că nu! 

Tex s-a prezentat imediat cu cana. Împăratul şi-a mai 
turnat o cană plină, apoi i-a pus şi lui lex o jumătate de 
cană. 

— Max? 

A primit şi Max o jumătate de cană. Şi-a băut cafeaua pe 
nerăsuflate. 

— Asta ţi-o spăl eu dimineaţa, a spus el, luând ibricul cu 
zaţul depus pe fund. 

— Okay. Noapte bună, băieţi. 

King s-a strecurat iar sub polog, s-a asigurat că marginile 
sunt bine prinse sub saltea. Apoi s-a întins mulţumit în 
aşternut. L-a văzut pe Max, în celălalt capăt al barăcii, cum 
pune nişte apă peste zaț şi lasă ibricul la piciorul priciului, 


să se moaie resturile de cafea. Ştia că, dimineaţa, Max îşi va 
mai fierbe o dată zaţul. Personal, Împăratului nu i-a plăcut 
niciodată cafeaua refiartă. Era prea amară. Dar băieţii 
spuneau că-i bună şi-aşa. Dacă Max mai vrea s-o fiarbă o 
dată, n-are decât, şi-a zis el fără supărare. Împăratului nu-i 
plăcea risipa. 

A închis ochii, şi-a concentrat gândul asupra diamantului. 
În sfârşit, ştia acum cine-l are, cum să pună mâna pe el, iar 
acum, când norocul i-l scosese în cale pe Peter Marlowe, 
ştia şi cum poate fi pusă la punct această afacere deosebit 
de complicată. 

„Dacă-ţi cunoşti omul, şi-a zis mulţumit King, dacă-i 
ghiceşti călcâiul lui Ahile, atunci ştii cum să-l joci, cum să-i 
stabileşti locul în cadrul planului pe care ţi l-ai făcut.” Da, 
flerul lui nu se dezminţise, a bănuit că aşa va fi atunci când 
l-a zărit prima dată pe Peter Marlowe stând pe vine ca un 
chinezoi şi vorbind cu băştinaşul acela în malaieză. În lumea 
asta mai trebuie să te bizui şi pe fler. 

Acum, rememorând discuţia pe care o avusese cu Peter 
Marlowe după apelul de seară, King a simţit cum i se 
răspândeşte prin vine bucuria fierbinte a ceea ce va să vină. 

— Nu se întâmplă nimic în mahalaua asta împuţită, 
începuse King, cam într-o doară. 

Şedeau lângă baracă, pe latura de sub vânt; era o noapte 
fără Lună. 

— Adevărat, a spus Peter Marlowe. [i se face şi silă. 
Fiecare zi e aidoma celei de dinainte. Numai atât şi e de- 
ajuns să te scoată din minţi. 

King a încuviinţat din cap. S-a plesnit peste ceafă ca să 
mai omoare un ţânţar. 

— Cunosc eu un tip căruia îi merge bine la capitolul ăsta, 
ba chiar foarte bine. 

— Nu mai spune! Şi ce face? 

— Trece dincolo de reţeaua de sârmă ghimpată. Noaptea. 

— Dumnezeule! Ăsta şi-o caută cu lumânarea. Trebuie să 
fie nebun! 


King observase însă licărirea de interes din ochii lui Peter 
Marlowe. A aşteptat în tăcere, fără să mai spună nimic. 

— Şi de ce face asta? 

— De cele mai multe ori doar aşa, de-al dracului. 

— Vrei să spui că numai din spirit de aventură? 

King a făcut din cap că da. 

Peter Marlowe a fluierat încetişor. 

— Nu ştiu dacă aş avea curajul ăsta. 

— Câteodată se duce până-n satul malaiezian. 

Peter Marlowe s-a uitat spre gardul de sârmă ghimpată, a 
revăzut în minte satul despre care ştiau cu toţii că există 
undeva, pe malul mării, la trei mile depărtare. Urcase odată 
până în celula cea mai de sus din clădirea închisorii, se 
săltase în mâini spre ferestruica astupată cu gratii. A văzut 
atunci întinderea junglei, satul cuibărit pe țărm. Erau 
destul de multe vase pe apă în ziua aceea. Bărci de pescari 
şi nave militare inamice, mai mari şi mai mici, arătau ca 
nişte insulițe presărate pe suprafaţa de sticlă a mării. A 
rămas aşa, cu privirea pierdută în zare, fascinat de 
apropierea mării, atârnat de gratii, până ce nu l-au mai 
ţinut braţele. După ce s-a odihnit câteva clipe, a vrut să se 
salte iar până la ferestruică, să se mai uite. Dar nu s-a mai 
uitat. Niciodată. Era mult prea dureros. De când se ştia, 
trăise în preajma mării. Departe de mare se simţea 
întotdeauna pierdut, rătăcit. Acum o vedea iarăşi acolo, 
aproape. Însă nu putea ajunge la ea. 

— E foarte periculos să ai încredere într-un sat întreg, a 
spus într-un târziu Peter Marlowe. 

— Nu chiar, dacă-i cunoşti. 

— Adevărat. Şi zici că omul tău chiar se duce în sat? 

— Aşa mi-a spus. 

— Cred că nici Suliman n-ar îndrăzni s-o facă. 

— Cine? 

— Suliman. Malaiezianul cu care stăteam de vorbă, azi 
după-masă. 


— Acum îmi pare că a trecut mai mult de-o lună de-atunci, 
s-a mirat King. 

— Nu-i aşa?... 

— Ce naiba caută un tip ca Suliman în cocina asta? Cum 
de n-a luat-o din loc de îndată ce-au încetai luptele? 

— Sfârşitul războiului l-a prins în Java. Suliman era 
angajat lucrător pe plantaţia de arbori de cauciuc a lui Mac. 
Mac e coleg de unitate cu mine. S-a întâmplat ca batalionul 
lui Mac din Regimentul Malaiezian să fie scos din Singapore 
şi trimis în Java. La încetarea războiului Suliman a fost 
nevoit să rămână pe lângă batalion. 

— Cum dracu' de nu şi-a luat tălpăşiţa? Doar sunt milioane 
ca el în Java... 

— Javanezii l-ar fi cunoscut imediat că nu-i de-al lor şi 
probabil că l-ar fi dat pe mâna japonezilor. 

— Cum e gogoriţa aia cu „sfera de coprosperitate”[18]? 
Ştii cum vine aia, Asia pentru asiatici... 

— Mă tem că nu înseamnă mare lucru. Nici javanezilor nu 
le-a prea priit. Mai ales dacă nu înțelegeau să se supună. 

— Cum adică? 

— În patruzeci şi doi, în toamna lui patruzeci şi doi, eram 
într-un lagăr în apropiere de Bandung, a început Peter 
Marlowe. Asta vine în partea deluroasă a Javei, în centrul 
insulei. Pe vremea aceea se aflau cu noi mulţi ambonezi, 
menadonezi| 19] şi o seamă de javanezi care făcuseră parte 
din armata olandeză. Ei bine, javanezii mai ales suportau 
greu viaţa de lagăr pentru că mulţi dintre ei erau chiar din 
Bandung, nevestele şi copiii lor trăiau chiar dincolo de 
reţeaua de sârmă ghimpată. Multă vreme chiar aşa au 
făcut: seara se strecurau prin gard, petreceau noaptea 
acasă şi erau înapoi în lagăr înainte de a se lumina de ziuă. 
Paza lagărului nu era prea strictă, aşa că era o treabă 
destul de uşoară. Foarte periculoasă însă pentru europeni 
pentru că javanezii te dădeau pe mâna japonezilor şi-atunci, 
gata, s-a sfârşit. Într-o zi japonezii au dat ordin pe lagăr că 
cei care vor fi prinşi în afara incintei vor fi împuşcaţi. 


Desigur, javanezii şi-au închipuit că ordinul îi priveşte pe 
ceilalţi, numai pe ei nu. Oricum, fuseseră anunţaţi că în cel 
mult două săptămâni vor fi eliberaţi cu toţii. Într-o 
dimineaţă au fost prinşi şapte dintre ei. Ziua următoare ne- 
au aliniat pe toţi în curte. Tot lagărul. Javanezii au fost puşi 
la zid şi împuşcaţi. Chiar acolo, în faţa noastră. Cei şapte au 
fost înmormântați, cu onoruri militare, acolo unde au căzut. 
Apoi japonezii au amenajat o mică grădină în jurul 
mormintelor. Au sădit flori, au îngrădit locul cu parâme albe 
prinse în ţăruşi şi au aşezat acolo o plăcuţă în malaieză, 
japoneză şi engleză. Pe plăcuţă scria: „Aceşti oameni au 
murit pentru patria lor”. 

— Nu se poate! 

— Ba chiar aşa a fost. Ce-i mai caraghios e că japonezii au 
pus şi gardă de onoare la morminte. lar după aceea orice 
gardian, orice ofiţer japonez care trecea prin dreptul 
„monumentului” trebuia să se oprească şi să dea onorul. De 
fiecare dată. Şi asta se întâmpla într-o vreme când 
prizonierii trebuiau să se scoale în picioare şi să se încline 
la ivirea unui militar japonez, chiar şi a unui simplu soldat. 
Dacă nu făceai asta, primeai negreşit o lovitură zdravănă cu 
patul armei peste ceafă. 

— Dar n-are nici un sens. Povestea asta cu grădina şi cu 
onorul. 

— Pentru ei are. Aşa funcţionează mintea orientală. Pentru 
ei are chiar un sens foarte profund. 

— Pe dracu' sens! Tâmpenii! 

— Asta e ce nu-mi place la ei, a rostit îngândurat Peter 
Marlowe. Mi-e teamă de ei pentru că noi n-avem nici un 
etalon după care să-i judecăm. Nu reacţionează aşa cum 
credem noi că ar fi firesc. Niciodată. 

— Nu ştiu cum vine treaba asta. Dar cunosc valoarea 
banului şi poţi să te încrezi în cuvântul lor... de cele mai 
multe ori. 

— În afaceri, vrei să spui? a râs Peter Marlowe. Ei bine, la 
treaba asta nu mă pricep eu. Dar când e vorba de oameni... 


Îţi mai spun ceva ce-am văzut cu ochii mei. În alt lagăr din 
Java, tot pe lângă Bandung... atunci ne mutau mereu de 
colo până colo, nu ca aici, la Singapore. Era acolo un 
gardian japonez, dintre cei mai cumsecade. Nu se lega de 
om pentru nimica, aşa cum făceau ceilalţi. Ei bine, pe omul 
ăsta noi îl porecliserăm Sunny[20] pentru că era mereu 
numai zâmbet. Lui Sunny îi plăceau câinii. Mereu îl urmau 
vreo cinci-şase când îşi făcea rondul prin lagăr. Cel mai mult 
ţinea la unul ciobănesc... era, de fapt, o căţea. Într-o zi 
căţeaua a făcut pui, cei mai simpatici căţelandri pe care i- 
am văzut vreodată, iar Sunny era, vezi bine, cel mai fericit 
japonez de pe lume; toată ziua îşi dresa căţeii, râdea, se 
juca cu ei. Când au început să umble le-a făcut nişte lese din 
sfoară şi se plimba aşa cu ei prin tot lagărul. Într-o zi, când 
trăgea căţeii după el, unul dintre pui s-a aşezat în fund. Ştii 
cum fac de multe ori căţeii: când obosesc se aşază pe coadă 
şi nu-i mai mişti din loc. Sunny l-a târât un timp, pe urmă a 
smucit o dată tare de sfoară. Căţelul a schelălăit, dar şi-a 
înfipt şi mai bine lăbuţele în pământ. 

Peter Marlowe s-a oprit din povestit pentru ca să-şi facă o 
țigară. Pe urmă a spus mai departe: 

— Sunny a apucat mai strâns capătul de sfoară şi s-a pus 
să învârtească puiandrul acela în jurul capului, ca pe-o 
praştie. L-a rotit aşa de mai bine de zece ori, râzând ca şi 
cum ar face cea mai minunată glumă. Pe urmă, văzând că 
prinde viteză, l-a mai învârtit o dată şi a dat drumul la 
sfoară. Căţelul trebuie să se fi dus în sus, urlând ca vai de 
el, vreo cincisprezece metri. Când a căzut pe pământul 
bătucit, s-a spart ca o roşie coaptă. 

— Ticălosul! 

— Sunny s-a dus la locul unde căzuse cățelul, a continuat 
Peter Marlowe după un timp. S-a uitat lungă la el şi a 
izbucnit în lacrimi. Unul dintre băieţi a pus mâna pe-o 
lopată şi a îngropat ghemotocul acela de carne; în tot 
timpul ăsta Sunny îşi smulgea părul din cap de durere. 
Când mormântul a fost gata şi pământul netezit deasupra, 


şi-a şters lacrimile, i-a dat un pachet de ţigări omului care 
venise cu lopata, l-a înjurat vreo cinci minute, l-a izbit 
mânios cu patul puştii mai jos de stomac, pe urmă s-a 
înclinat în faţa mormântului, s-a înclinat în faţa omului pe 
care-l lovise şi a plecat de acolo zâmbind voios, împreună cu 
câinii şi căţeluşii lui. 

King a clătinat încet din cap. 

— Poate că era doar nebun. Sifilitic, ceva. 

— Nu era. Nu Sunny. Japonezii par uneori să se comporte 
ca nişte copii, dar au trupuri şi putere de bărbaţi. Doar că 
privesc lucrurile aşa cum o fac copiii. Dintr-o perspectivă 
care nouă ni se pare strâmbă şi deformată. 

— Am auzit c-aţi dus-o cam greu în Java după capitulare, a 
spus King doar ca să întreţină conversaţia. 

Îi trebuise cam un ceas ca să-i dezlege limba lui Peter 
Marlowe şi vroia să-l facă să se simtă cât mai în largul lui. 

— În anumite privinţe. Desigur, la Singapore erau peste o 
sută de mii de-ai noştri, aşa că japonezii trebuiau să-şi ia, 
cât de cât, nişte măsuri de prevedere. Ierarhia militară mai 
exista încă, iar multe dintre unităţi rămăseseră intacte. 
Japonezii se concentrau atunci asupra ofensivei lor spre 
Australia şi nu le păsa prea tare de noi, atâta timp cât 
prizonierii erau cuminţi şi se organizau singuri în lagăre. 
Un timp a fost aşa şi în Sumatra, şi în Java. Planul lor era să 
înainteze spre sud şi să cucerească Australia, mai apoi 
urmau să ne trimită pe toţi acolo, ca sclavi. 

— Eşti nebun! 

— Ba deloc. Mi-a spus-o un ofiţer japonez, după ce-au pus 
mâna pe mine. Dar când li s-a împotmolit ofensiva în Noua 
Guinee, s-au apucat să facă ceva curăţenie în spatele 
frontului. În Java nu eram prea mulţi, aşa că-şi puteau 
permite să fie mai duri. Spuneau că noi, ofiţerii adică, ne- 
am pierdut onoarea pentru că ne-am lăsat prinşi. Prin 
urmare, n-au să ne considere drept prizonieri de război. 
Ne-au ras în cap şi ne-au interzis să purtăm însemne 
ofiţereşti. Până la urmă, ne-au lăsat să „redevenim” ofiţeri, 


dar am rămas tot tunşi chilug, a încheiat zâmbind Peter 
Marlowe. Tu cum ai ajuns aici? 

— Încurcăturile obişnuite. Făceam parte dintr-o unitate de 
genişti, construiam piste de decolare-aterizare. În Filipine. 
A trebuit s-o luăm din loc de-acolo la marea iuţeală. Primul 
vapor pe care ne-am putut urca venea încoace, aşa că l-am 
luat. Ne-am închipuit că la Singapore o să fim mai în 
siguranţă decât la Fort Knox[21]. Până să ajungem noi aici, 
japonezii aproape că trecuseră de Johore[22]. În panica din 
ultimul moment, toţi camarazii mei s-au îmbarcat pe cel din 
urmă convoi de evacuare. Mie mi s-a părut că riscu-i prea 
mare şi am rămas pe loc. Tot convoiul odihneşte acum pe 
fundul oceanului. Eu am avut atâta minte şi am rămas în 
viaţă. De cele mai multe ori numai fraierii o încasează. 

— Nu cred că aş fi avut înţelepciunea să nu plec... dacă s- 
ar fi ivit ocazia, a spus Peter Marlowe. 

— Trebuie să ne îngrijim de numărul unu, Peter, adică de 
propria persoană. Nimeni altcineva nu ne poartă de grijă. 

Peter Marlowe s-a gândit îndelung la această afirmaţie. 
Răzbăteau până la ei, prin noapte, frânturi de conversaţie. 
Din când în când, câte o izbucnire mânioasă. Şoapte. Norii 
de țânțari, mereu la datorie. Undeva, departe, mugeau trist 
şi se îngânau sirenele de vapor. Foşneau încet palmierii 
gravaţi pe cerul întunecat. O frunză moartă s-a desprins din 
creştetul unui palmier, a căzut cu zgomot în desişul de 
junglă. 

— Prietenul ăla al tău... a spart, în sfârşit, tăcerea Peter 
Marlowe. Chiar se duce în sat, de-adevăratelea? 

King s-a uitat drept în ochii lui Peter Marlowe. 

— Vrei să vii şi tu? l-a întrebat el cu glas domol. Data 
viitoare când mă duc acolo? 

Peter Marlowe a zâmbit uşor, doar din buze: 

— Da... 

Un bâzâit de ţânţar, în crescendo, chiar la urechea lui 
King. S-a ridicat brusc, a pus mâna pe lanternă şi a cercetat 
interiorul pologului. Într-un târziu, ţânţarul s-a lăsat pe o 


latură a cortuleţului de tifon. King l-a lichidat dintr-o 
singură lovitură. Apoi a mai controlat o dată să vadă dacă 
nu e vreo gaură în polog, s-a culcat la loc. 

În momentul următor şi-a izgonit din minte orice alt gând. 
Somnul l-a cuprins repede, a adormit liniştit. 

Peter Marlowe nu avea somn, se răsucea pe prici, 
scărpinându-se după fiecare pişcătură de ploşniţă. Cele 
spuse de King îi răscoliseră prea multe amintiri... 

Acum şi-a amintit de vaporul care i-a adus din Java, pe el, 
pe Mac şi pe Larkin, cu un an în urmă. 

Japonezii dăduseră ordin comandaturii din Bandung, unul 
din locurile de detenţie din Java, să asigure o mie de oameni 
buni de lucru. Aceştia urmau să fie trimişi pe două 
săptămâni într-un alt lagăr din apropiere şi să primească 
mâncare mai bună - raţii duble - şi ţigări. Apoi vor fi 
transferați în altă parte. Condiţii de muncă bune. 

S-au înscris mulţi, cu gândul la cele două săptămâni. Unii 
au primit ordin. Mac s-a înscris voluntar, i-a trecut şi pe 
Larkin şi Peter Marlowe. 

— Nu se ştie niciodată, băieţi, a raţionat el ca răspuns la 
înjurăturile lor. Dacă ne duc în cine ştie ce insulă, tot e ceva 
că Peter şi cu mine ştim limba. Şi, oricum, n-are să fie mai 
rău decât aici. 

Aşa s-au hotărât să schimbe răul pe care-l cunoşteau pe 
răul ce va să vină. 

Nava s-a dovedit a fi un mic cargou cu aburi. La piciorul 
pasarelei erau mulţi gardieni şi doi japonezi în salopete 
albe, cu măştile pe figură. Aveau în spate câte un bidon 
mare, legat cu un furtun de pulverizator. Toţi prizonierii 
împreună cu lucrurile lor trebuiau sa fie dezinfectaţi pentru 
a nu aduce microbi de Java pe vaporul cel curat. 

Cala strâmtă era plină de şobolani, păduchi şi fecale; în 
centru era un spaţiu liber de şapte pe şapte metri. De jur 
împrejur, din fundul calei până la plafon, erau cinci straturi 
de rafturi adânci. În înălţime, distanţa dintre rafturi era de 
mai puţin de un metru, iar lăţimea lor era cam de trei metri. 


Un sergent japonez le-a arătat cum să şadă pe rafturi, cu 
picioarele încrucişate sub ei. Câte cinci unul după altul, apoi 
alţi cinci şi alţi cinci, până când se umpleau toate rafturile. 

Când oamenii au intrat în panică şi au început să 
protesteze, sergentul a spus că aşa sunt transportaţi ostaşii 
japonezi şi, dacă metoda e bună pentru glorioasa armată 
japoneză, atunci trebuie să fie bună şi pentru lepădăturile 
de prizonieri albi. La vederea pistolului, primii cinci au 
intrat în hruba întunecată, înăbuşitoare, apoi presiunea 
celor care coborau în cală i-a forţat pe ceilalţi să se bage în 
rafturi numai pentru a scăpa de înghesuială. La rândul lor, 
erau împinşi mai departe de alţii. Genunchi lângă genunchi, 
spate în spate, umăr la umăr. Restul de oameni, aproape o 
sută, au rămas în picioare în spaţiul de şapte pe şapte metri 
de la mijloc, mulţumind cerului pentru norocul de a nu fi 
nimerit în rafturi. Bocaporţii erau încă deschişi, razele 
soarelui străbăteau până în fundul calei. 

Sergentul a condus cea de-a doua coloană, din care făceau 
parte Mac, Larkin şi Peter Marlowe, spre cala de la prova; a 
început să se umple şi ea. 

Când au ajuns în zăpuşeala din fundul calei, lui Mac i s-a 
tăiat răsuflarea, şi-a pierdut cunoştinţa. Peter Marlowe şi 
Larkin l-au luat în braţe şi, lovind şi înjurând în dreapta şi-n 
stânga, şi-au croit drum înapoi pe trepte, au revenit pe 
punte. Un gardian a încercat să-i împingă înapoi. Peter 
Marlowe s-a apucat să strige, pe urmă s-a rugat de el, 
arătându-i obrazul livid al lui Mac. Gardianul a dat din 
umeri şi i-a lăsat să treacă; le-a făcut doar semn să se ducă 
spre prova. 

Împingându-se şi înjurând, Larkin şi Peter Marlowe au 
izbutit până la urmă să găsească un loc unde să-l întindă pe 
Mac. 

— Acum ce facem? l-a întrebat Peter Marlowe pe Larkin. 

— Am să încerc să găsesc un doctor. 

Mâna lui Mac l-a prins de cămaşă. 


— Colonele, a şoptit el repede, crăpând doar puţin 
pleoapele. N-am nici pe dracu. A trebuit să inventez ceva 
ca să nu rămânem acolo, jos. Acum prefaceţi-vă naibii că 
aveţi de lucru cu mine şi nu vă speriaţi dacă simulez o criză. 

Aşa că au rămas acolo să-l îngrijească pe Mac în timp ce 
acesta aiura în scâncete, se zvârcolea şi vomita apa pe care 
ei îl obligau s-o bea. A ţinut-o tot aşa până ce s-a desprins 
vaporul de mal. Acum până şi punţile vasului erau înţesate 
de oameni. 

Pe vapor nu era loc destul ca toţi cei îmbarcaţi să poată sta 
jos în acelaşi timp. Însă, întrucât trebuiau să stea la rând - 
coadă la apă, coadă la orez, coadă la closete - avea fiecare 
posibilitatea să se aşeze pe jos o vreme. 

În noaptea aceea vaporul a fost biciuit de furtună timp de 
vreo şase ore. Cei din cale încercau să se ferească de voma 
celor de deasupra, cei de pe punte trebuiau să înfrunte 
furia torenţilor de apă. 

A doua zi marea era liniştită, sub un cer albicios. A căzut 
un om în mare. Cei de pe punte, prizonieri şi gardieni, l-au 
urmărit mult timp cum se îneacă în spuma stârnită de 
elicele vaporului. După asta n-a mai căzut nimeni peste 
bord. 

În cea de-a doua zi au fost daţi mării trei oameni care 
muriseră peste noapte. Câţiva dintre gardienii japonezi au 
tras focuri în aer pentru a da ceremoniei un caracter mai 
militar. Totul n-a durat decât câteva minute, oamenii mai 
trebuiau să stea şi la cozi. 

Călătoria a ţinut patru zile şi cinci nopţi. În ceea ce-i 
priveşte pe Mac, Larkin şi Peter Marlowe, fără evenimente 
deosebite... 

Întins pe salteaua jilavă, Peter Marlowe se ruga să-i vină 
somnul. Gândul însă îi rătăcea fără voie, scoțând la 
suprafaţă grozăvii din trecut, temeri de viitor... Şi amintiri 
ce nu mai trebuie răscolite. Nu acum, nu când este singur. 
Amintiri despre ea. 


A izbutit să adoarmă abia când zorile începeau să mijească 
dinspre răsărit. Dar şi aşa somnul i-a fost crud. 

O zi urma după altă zi, o monotonie de zile, toate la fel. 
Într-o seară Împăratul s-a dus la infirmeria lagărului să-l 
caute pe Masters. L-a găsit pe veranda uneia dintre barăci. 
Zăcea pe un pat fetid, într-o stare de semi-inconştienţă, cu 

ochii pironiţi la peretele din împletitură de frunze. 

— Salut, Masters, i-a spus King, asigurându-se mai întâi că 
nu trage nimeni cu urechea prin preajmă. Cum te mai 
simţi? 

Masters s-a uitat lung la el, incapabil să-l recunoască. 

— Cum mă simt? 

— Păi, da. 

A mai trecut aproape un minut până ce Masters să 
bâiguie: 

— Nu ştiu. 

Un firişor de salivă i s-a prelins pe bărbie, Împăratul şi-a 
scos tabachera şi a umplut cutiuţa goală de pe măsuţa de 
lângă pat. 

— Masters, îţi mulţumesc că mi-ai dat de veste. 

— Veste? 

— Pentru că mi-ai spus c-ai citit pe peticul acela de hârtie. 
Am vrut doar să-ţi mulţumesc, ţi-am adus şi nişte tutun. 

Masters a făcut un efort să-şi amintească. 

— A, da! Nu-i frumos, un camarad să-şi denunțe 
camaradul... Urât lucru să ciripeşti la... 

Şi a murit. 

S-a apropiat doctorul Kennedy, a tras pătura aspră peste 
chipul rânjit al lui Masters. 

— Eraţi prieten cu el? l-a întrebat pe King; avea ochii 
obosiţi, privirea ca de gheaţă pe sub desişul sprânceanelor 
stufoase. 

— Într-un fel, domnule colonel. 

— A avut noroc. Acum nu-l mai doare nimic. 

— E şi ăsta un fel de a privi lucrurile, domnule colonel, a 
spus politicos King. 


A luat cutiuţa, a scuturat tutunul înapoi în tabacheră; 
Masters nu mai avea acum nevoie de el. S-a interesat apoi: 

— De ce-a murit? 

— Avea moralul scăzut. 

Doctorul şi-a înăbuşit un căscat. Avea dinţii îngălbeniţi şi 
murdari, părul îngălat şi murdar, mâinile trandafirii şi 
imaculate. 

— Vreţi să spuneţi că nu mai avea chef să trăiască? 

— E un fel de a privi lucrurile, l-a îngânat doctorul, 
holbându-se la King. Singura boală de care n-ai să mori 
dumneata, nu-i aşa? 

— Pe toţi dracii, nu. Domnule... 

— Ce te face pe dumneata aşa de... invincibil? a întrebat 
doctorul Kennedy, cuprins deodată de o ură cumplită faţă 
de trupul acela viguros, care emana sănătate şi forţă. 

— Mă tem că n-am înţeles. Domnule... 

— Cum de-ţi merge dumitale atât de bine, iar nouă, 
celorlalţi, atât de rău? 

— Poate că am noroc, a spus King, dând să plece. 

Doctorul l-a prins de mânecă. 

— Nu poate fi vorba numai de noroc. Nu se poate! S-ar 
putea să fii diavolul însuşi, trimis să ne pună la încercare. 
Eşti un vampir, un escroc, un hoţ... 

— Ia ascultă aici! N-am furat şi n-am înşelat pe nimeni în 
viaţa mea. Aşa ceva nu-nghit de la nimeni. 

— Atunci spune-mi cum reuşeşti? Cum? E tot ce vreau să 
ştiu. Nu-ţi dai seama? Dumneata ai soluţia, soluţia pentru 
noi toţi. Eşti încarnarea binelui sau a răului, vreau să ştiu 
doar care din ele. 

— Nu sunteţi zdravăn, a spus King, smulgându-şi braţul 
din încleştarea doctorului. 

— Ne poţi ajuta... 

— Ajutaţi-vă singuri. Eu îmi port singur de grijă. N-aveţi 
decât să faceţi şi dumneavoastră la fel, l-a sfătuit King şi 
abia acum a băgat de seamă cum atârnă bluza albă pe 
umerii vlăguiţi ai doctorului Kennedy. Poftiţi, i-a oferit el 


restul de ţigări din pachetul de „Kooa”. Serviţi o ţigară. 
Face bine la nervi. Domnule... 

A făcut stânga-mprejur şi a ieşit din baracă, scârbit. Nu 
putea să sufere atmosfera de spital. Nu putea să sufere 
duhoarea, greaţa pe care aceasta i-o provoca, neputinţa 
doctorilor. 

Împăratul îi dispreţuia pe cei slabi. „Doctorul ăsta, şi-a zis 
în sinea lui, n-are mult şi sare pârleazul, un bicisnic. Ţicnit 
cum e, n-are el zile. Ca şi Masters, sărmanul de el! Dar 
poate că nici Masters nu e de compătimit... Masters a fost 
Masters, un om slab şi, prin urmare, n-aveai ce alege din el. 
Lumea-i o junglă, supraviețuiesc doar cei puternici, celor 
slabi nu le rămâne decât să piară. Aşa e legea: ori tu ori 
ălălalt. Altă cale nu există.” 

Doctorul Kennedy a rămas cu ochii la ţigări, 
binecuvântându-şi norocul. Şi-a aprins una. A sorbit cu tot 
trupul dulceaţa nicotinei. S-a dus apoi în salon, la căpitanul 
Johnny Carstairs, DSO[23], din regimentul unu de tancuri, 
care trăgea şi el să moară. 

— Poftim, i-a spus doctorul, oferindu-i o ţigară. 

— Dar dumneavoastră, domnule doctor Kennedy? 

— Eu nu fumez, n-am fumat niciodată. 

— Norocul dumneavoastră. 

Johnny a tuşit la primul fum, i-a venit în gură gust de 
sânge amestecat cu flegmă. Sforţarea de a tuşi i-a 
contractat intestinele, a scăpat din el un lichid sângeriu, 
căci sfincterele nu-i mai funcționau de mult. 

— Doctore, a spus Johnny. Vreţi să-mi puneţi ghetele? vă 
rog. Trebuie să mă scol. 

Bătrânul a căutat cu ochii în jur. Nu se vedea prea bine, 
becurile din salon erau slabe, camuflate cu grijă. 

— Nu sunt aici, a spus el mijindu-şi ochii de miop la Johnny, 
s-a aşezat pe marginea patului. 

— A-a... Asta-i situaţia atunci. 

— Cum erau ghetele? 

Johnny s-a săltat puţin în coate, cu ochii scăldaţi în lacrimi. 


— Erau încă în stare bună. Cu ghetele alea am umblat de-o 
viaţă. Numai ele îmi mai rămăseseră. 

— Mai vreţi o ţigară? 

— Întâi s-o termin pe asta, mulţumesc. 

Johnny s-a lăsat la loc, în propria murdărie. 

— Păcat de ghetele alea... 

Doctorul Kennedy şi-a scos, oftând, ghetele fără şireturi, 
le-a tras pe picioarele lui Johnny. 

— Eu mai am o pereche, a minţit el. 

S-a sculat, pipăind podeaua cu tălpile goale; îl cam supăra 
o spondiloză mai veche. 

Johnny şi-a mişcat degetele de la picioare, bucuros să 
simtă atingerea pielii tăbăcite. A încercat să se uite la 
ghete, dar efortul era prea mare. 

— Acuma mor, a spus el. 

— Da, a confirmat doctorul. 

A fost o vreme - o fi fost vreodată vremea aceea? - când şi- 
ar fi impus o atitudine mai blândă, prevenitoare, faţă de 
pacient. Acum nu mai avea motive. 

— Cam fără rost, nu-i aşa, doctore? Douăzeci şi doi de 
ani... şi nimic. Din nimic întru nimic. 

O adiere uşoară a străbătut salonul, vestind apropierea 
zorilor. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi împrumutat ghetele. 
Întotdeauna am ţinut la asta. Omul trebuie să aibă ghetele- 
n picioare când... 

Era mort. 

Doctorul Kennedy a tras ghetele de pe picioarele lui 
Johnny şi le-a încălţat la loc. 

— Sanitar! a strigat el cu jumătate glas, văzând o umbră 
care traversa veranda. 

— Da, domnule colonel? i-a răspuns voios Steven. 

S-a apropiat; avea o căldare cu fecale în mâna stângă. 

— Anunţă-i pe cei din echipa de ciocli să-l ridice şi pe ăsta. 
A, da, s-a eliberat şi patul sergentului Masters. Te îngrijeşti 
şi de el. 


— Nu le pot face chiar pe toate, s-a plâns Steven, lăsând 
jos căldarea. Domnule colonel, trebuie să duc trei ploşti la 
paturile zece, douăzeci şi trei şi patruzeci şi şapte. lar 
colonelul Hutton, sărmanul de el, iar nu se simte prea bine, 
trebuie să-i schimb pansamentul, a clătinat din cap Steven, 
uitându-se de sus la patul răvăşit. Numai morţi pe-aici... 

— Asta ne e meseria, Steven. Tot ce putem face e să-i 
îngropăm. Şi cu cât mai repede cu atât mai bine. 


— Cam aşa este. Sărmanii băieţi, a oftat Steven, 
tamponându-şi transpiraţia de pe frunte cu o batistă curată. 

Şi-a pus apoi batista la loc, în buzunarul halatului alb de 
sanitar, a luat de jos căldarea şi a pornit spre uşă, 
împleticindu-se sub greutatea ei. 

Doctorul Kennedy îl dispreţuia, îi dispreţuia părul negru, 
gras, dispreţuia faptul că se rade la subsuori şi pe picioare. 
În acelaşi timp însă nu-l putea condamna. Homosexualitatea 
era şi ea un mod de a supravieţui. Mulţi se băteau pentru 
Steven, îşi împărțeau raţia cu el, îi dădeau ţigări, toate 
astea pentru a se folosi timp de câteva momente de trupul 
lui. Şi, în definitiv, se întreba acum doctorul, ce-o fi atât de 
dezgustător în treaba asta? Dacă stai să te gândeşti la 
contactul sexual „normal”, apăi e cam la fel de dezgustător, 
clinic vorbind. 

Cu un gest absent, s-a scărpinat iar în zona inghinală; în 
noaptea asta mâncărimea parcă se mai accentuase. Fără să 
vrea, şi-a atins sexul. Total nesimţitor. Un cartilaj inert. 

Şi-a amintit că nu mai avusese o erecţie de luni de zile. Ei 
bine, şi-a zis, nu-i decât o chestiune de nutriţie. Nici un 
motiv de îngrijorare. De îndată ce scăpăm de aici şi ne 
hrănim normal, totul va fi în ordine. La patruzeci şi trei de 
ani eşti încă bărbat. 

S-a întors Steven cu echipa mortuară. Oamenii au pus 
cadavrul pe o targă, l-au scos afară. Steven a schimbat 
pătura. După numai câteva momente a fost adusă altă targă 
şi un nou pacient a fost ajutat să urce în pat. 

Maşinal, doctorul Kennedy i-a luat pulsul. 

— Mâine începe febra. Nu-i decât o malarie. 

— Da, domnule doctor, a strâmbat din nas Steven. Să-i dau 
chinină? 

— Sigur că trebuie să-i dai chinină! 

— Nu vă supăraţi, domnule colonel, s-a îmbufnat Steven şi 
a scuturat din plete. N-am făcut decât să întreb. Numai 
medicii au dreptul să prescrie administrarea de 
medicamente. 


— Bine atunci, administrează-i nişte chinină şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, Steven, încetează cu încercările 
astea de a te comporta ca o femeie. 

Steven şi-a înfrânat reacţia, s-a prefăcut că se ocupă de 
pacient, zornăindu-şi brăţările de pe mâna. 

— Să ştiţi, domnule doctor Kennedy, că nu e drept să vă 
luaţi tocmai de cineva care-şi dă toată silinţa. 

Doctorul Kennedy era cât pe ce să-l înjure pe Steven, dar 
tocmai în clipa aceea a intrat în salon doctorul Prudhomme. 

— Bună scara, domnule colonel. 

— A, salut, s-a întors spre el, recunoscător, doctorul 
Kennedy, dându-şi scama ce prostie ar fi fost să-şi pună 
mintea cu Steven. Ceva probleme? 

— Nu. Pot să vă rețin un moment? 

— Dar desigur! 

Prudhomme era mic de statură, cu toracele în carenă, 
mereu zâmbitor; de ani de zile de când lucra cu chimicale 
nu i se mai spălau petele de pe mâini. Timbrul vocii îi era 
profund, plăcut. 

— Mâine avem două apendectomii. Un caz ne-a sosit chiar 
acum, la urgenţă. 

— Bine. Îi văd pe amândoi înainte de plecare. 

— Doriţi să operaţi dumneavoastră? 

Prudhomme era cu ochii la celălalt capăt al salonului, unde 
Steven îi ţinea ligheanul unui bolnav în criză de vomă. 

— Da. Aşa, ca să-mi fac de lucru, a răspuns Kennedy, 
întorcând şi el privirea spre colţul întunecat. 

În lumina palidă a becului umbrit de un abajur improvizat, 
picioarele lungi, zvelte ale lui Steven se conturau parcă mai 
puternic, la fel ca şi fesele bombate, abia acoperite de 
pantalonii scurţi şi strâmţi. 

Simţindu-le privirea, Steven a ridicat ochii spre ei. A 
zâmbit. 

— Bună seara, domnule doctor Prudhomme. 

— Hello, Steven, i-a răspuns blând Prudhomme. 


Doctorul Kennedy a observat cu stupoare că Prudhomme 
nu-şi ia ochii de la Steven. 

Când s-a întors iar spre Kennedy, Prudhomme i-a citit în 
ochi surprinderea şi animozitatea. 

— A, apropo, am terminat autopsia omului care a fost găsit 
în latrină. Moarte prin sufocare, a conchis el pe un ton 
agreabil. 

— Când găseşti un om băgat pe jumătate într-o gaură de 
closet cu capul în jos, este mai mult decât probabil ca 
moartea să fi intervenit în urma sufocării. 

— Adevărat, domnule doctor, s-a grăbit să-l aprobe 
Prudhomme. Aşa am scris şi în certificatul de deces: 
„Sinucidere în stare de dezechilibru mental”. 

— Cadavrul a fost identificat? 

— O, da, desigur. Chiar astăzi după-amiază. Este vorba de 
un australian. Se numea Gurble. 

Doctorul Kennedy şi-a frecat bărbia. 

— Dacă ar fi să mă sinucid, nu cred c-aş alege metoda 
asta. Sinistru. 

Prudhomme a încuviinţat din cap, a scăpat iar o ocheadă 
spre Steven. 

— Sunt întru totul de acord. Desigur, s-ar putea să-l fi 
băgat alţii acolo. 

— Ceva semne pe corp? 

— Nimic. 

Doctorul Kennedy se străduia acum să nu observe felul în 
care se uită Prudhomme la Steven. 

— Ei bine, crimă sau sinucidere, oricum e ceva oribil. 
Groaznic! De fapt, cred că nu vom afla niciodată ce-a fost la 
mijloc. 

— S-a făcut o cercetare discretă azi după-amiază, de 
îndată ce s-a aflat despre cine e vorba. Se pare că, acum 
câteva zile, omul a fost prins furând din porţiile de la 
baracă. 

— A, asta era! 


— Oricum ar fi fost, aş spune că şi-a meritat soarta. Ce 
credeţi? 

— Da, probabil. 

Doctorul Kennedy şi-ar fi dorit să continue discuţia, căci se 
simţea cam singur, dar a văzut că tot ce-l interesa pe 
Prudhomme era Steven. 

— Bine atunci. Mă duc să-mi fac vizitele prin saloane. 
Veniţi cu mine? 

— Mulţumesc, nu. Trebuie să pregătesc pacienţii pentru 
operaţie. 

leşind din salon, doctorul Kennedy l-a zărit cu coada 
ochiului pe Steven cum se freacă în trecere de Prudhomme, 
l-a văzut şi pe Prudhomme cum îl mângâie pe furiş. A auzit 
râsul lui Steven şi l-a văzut cum îi întoarce dezmierdarea, 
cu neruşinare, pe faţă. 

Obscenitatea celor doi l-a copleşit; ştia că trebuie să se 
întoarcă în salon, să-i demaşte, să-i aducă în faţa curţii 
marţiale. Era însă prea obosit, aşa că s-a îndreptat spre 
cealaltă latură a verandei. 

Aerul era nemișcat, noaptea liniştită, fără foşnete, Luna ca 
un imens arc voltaic atârnat de grinzile cerului. Se mai 
vedeau oameni pe cărare, dar nu vorbea nimeni. loţi şi 
toate erau în aşteptarea zorilor. 

Kennedy şi-a ridicat ochii spre stele, căutând să citească în 
ele răspunsul la întrebarea ce-l chinuia de atâta vreme. 
Când, o Doamne, când se va sfârşi odată coşmarul acesta? 

Şi iarăşi n-a primit răspuns. 

Peter Marlowe se afla în latrina ofiţerilor; savura 
frumuseţea primelor raze ale aurorei şi desfătarea unui 
scaun sănătos. Prima era frecventă, a doua destul de rară. 

Îşi alegea întotdeauna rândul din spate când venea la 
privată, în parte pentru că încă îi mai repugna să se 
uşureze în văzul tuturor, în parte pentru că nu-i plăcea să 
aibă pe cineva în spate şi în parte pentru că era mai 
distractiv să te uiţi la alţii. 


Gurile de hazna aveau douăzeci şi cinci de picioare[24] în 
adâncime, două picioare în diametru şi fuseseră forate la 
şase picioare distanţă una de alta. Douăzeci de şiruri în 
latul pantei, câte treizeci de găuri la fiecare şir. Fiecare 
gaură avea o podină de lemn prevăzută cu un capac 
rabatabil. 

În centrul zonei se afla un tron solitar făcut din scânduri. 
O privată în stil tradiţional. Aceasta era prerogativa 
coloneilor. Toţi ceilalţi trebuiau să se pună pe vine ca 
băştinaşii, cu picioarele pe marginea găurii. Nu existau nici 
un fel de paravane; întreaga zonă era expusă la vedere de 
sus şi dinspre lagăr. 

Tronul era ocupat acum, într-o splendidă însingurare, de 
colonelul Samson. Gol puşcă, doar cu o pălărie chinezească 
zdrenţuită pe cap. Nu se despărţea niciodată de pălăria 
aceea, o ciudăţenie de-a lui. O scotea doar atunci când se 
rădea pe cap sau îşi făcea frecţii cu ulei de cocos ori alte 
loţiuni miraculoase pentru refacerea părului. Prinsese o 
boală necunoscută şi-i căzuse tot părul de pe cap într-o 
singură zi, împreună cu sprâncenele şi genele. În rest era 
plin de păr ca un maimuţoi. 

Mai erau şi alţii în zonă, aşezaţi fiecare cât mai departe 
unul de altul. Fiecare avea în mână o ploscă de apă. Fiecare 
îşi făcea vânt să se ferească de năvala stolurilor de muşte. 

Peter Marlowe şi-a spus iar în gând că nu-i nimic mai urât 
şi mai ridicol pe lume decât un bărbat gol, aşezat pe vine 
să-şi facă nevoile. 

Pentru moment, apropierea zilei era doar o promisiune, o 
pâclă ceva mai luminoasă, tentacule aurii cuprinzând cerul 
de catifea. Pământul era mai rece sub tălpi, căci plouase 
niţeluş în timpul nopţii, venea o boare răcoroasă şi delicată, 
purtând cu ea mireasma sărată a mării şi parfum de 
iasomie. 

„Da, şi-a zis împăcat Peter Marlowe, vom avea o zi 
frumoasă.” Când a terminat, a înclinat plosca şi s-a spălat 
bine, folosind cu dibăcie degetele de la mâna stângă. 


Întotdeauna numai stânga. Mâna dreaptă era pentru 
mâncare. Băştinaşii nici n-aveau cuvinte deosebite pentru 
stânga şi dreapta; doar mâna de scârnă şi mâna de 
mâncare. Toţi cei din lagăr foloseau numai apa, căci hârtia, 
orice fel de hârtie, era mult prea prețioasă. Toţi, cu excepţia 
Împăratului. El avea hârtie igienică adevărată. I-a dat şi lui 
Peter Marlowe un sul, dar acesta l-a împărţit cu tovarăşii lui 
de unitate; era superbă ca foiţă de ţigară. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare, şi-a reînnodat 
sarongul şi a pornit spre baracă în aşteptarea dejunului. Tot 
terci de orez şi ceai subţire, ca de obicei, dar astăzi unitatea 
lui avea şi o nucă de cocos, alt dar din partea iui King. 

În cele câteva zile de când se cunoscuse cu King se 
înfiripase între ei o prietenie oarecum mai neobişnuită. 
Legătura ţinea în parte de hrană, în parte de afacerea cu 
tutunul, în parte de ajutorul dat: Împăratul a lecuit cu 
Salvarsan ulceraţiile tropicale de pe gleznele lui Mac, l-a 
lecuit în numai două zile, după ce acestea supuraseră mai 
bine de doi ani. Peter Marlowe mai ştia şi că, deşi toţi cei 
trei aveau nevoie de bogăţia şi ajutorul lui King, faptul că îl 
şi plăceau se datora în principal omului din el. Când erai 
alături de el simţeai cum emană putere şi încredere. Te 
simţeai atunci tu însuţi mai bun şi mai puternic, de parcă te- 
ai fi împărtăşit din vraja ce-l înconjura. 

— E un vraci păgân! a rostit Peter Marlowe, fără să vrea, 
cu glas tare. 

Când a intrat, cei mai mulţi dintre ofiţerii din baraca 
numărul şaisprezece mai dormeau încă sau stăteau întinşi 
pe priciuri în aşteptarea mesei. A scos de sub pernă nuca 
de cocos, a luat cu elo lingură de scobit şi o macetă grea, 
parang cum i se spune în partea locului. Apoi a ieşit afară, 
s-a aşezat pe bancă. O lovitură îndemânatică de parang şi 
nuca s-a despicat în două părţi perfect egale. A vărsat cu 
grijă laptele din ea într-o gamelă şi s-a apucat să scobească 
miezul cărnos din prima jumătate, fâşie cu fâşie, în gamela 
cu lapte. 


Miezul din cealaltă jumătate l-a pus în altă gamelă. Apoi l-a 
răsturnat într-o bucată de tifon ruptă din polog şi a stors 
atent zeama groasă şi dulce într-o cană. În ziua aceea era 
rândul lui Mac să-şi pună zeama în terciul de orez. 

Din nou, a câta oară, Peter Marlowe s-a gândit ce hrană 
minunată este miezul de nucă de cocos. Bogat în proteine şi 
absolut fără nici un gust. Dar e destul să-i pui un căţel de 
usturoi şi se preface totul în usturoi. Un sfert de sardină şi 
totul devine sardină, iar dintr-o nucă astfel preparată poţi 
să dai gust multor gamele de orez. 

A simţit deodată că abia aşteaptă să înfulece din nuca de 
cocos. Îi era atât de foame încât nici nu şi-a dat seama de 
apropierea gardienilor. Nu le-a simţit prezenţa decât atunci 
când stăteau deja ameninţători în uşa barăcii, iar toţi cei 
dinăuntru erau deja în picioare. 

Glasul lui Yoshima, ofiţerul japonez, a sfâşiat tăcerea: 

— Este un aparat de radio în baraca asta! 

Yoshima a aşteptat cinci minute să vorbească cineva dintre 
cei de faţă. Când şi-a aprins ţigara, scăpărarea chibritului a 
răsunat ca un tunet. 

Prima reacţie a lui Dave Daven a fost: „O, Doamne, cine o 
fi ticălosul care ne-a vândut sau a scăpat vorba din prostie? 
Peter Marlowe? Cox? Spence? Coloneii?” Cea de-a doua 
reacţie a fost groaza - o groază amestecată în mod absurd 
cu un fel de uşurare - că, în sfârşit, a sosit ziua. 

Frica lui Peter Marlowe era la fel de paralizantă: „Cine-o fi 
ciripit? Cox? Coloneii? Dar nici măcar Mac şi cu Larkin nu 
ştiu că sunt băgat şi eu în povestea asta! Dumnezeule! 
Utram Road!” 

Cox era împietrit. Stătea sprijinit de prici, mutându-şi 
privirea de la ochii bridaţi ai ofițerului la ochii bridaţi ai 
gardienilor; numai tăria stâlpilor îl mai ţinea să nu cadă. 

Locotenent-colonelul Sellars era, cel puţin cu numele, şef 
peste baracă; era jilav de frică în clipa în care a intrat pe 
uşă urmat de adjutantul său, căpitanul Forest. 


Când a salutat i-a tremurat guşa; avea obrazul înroşit, plin 
de broboane de sudoare. 

— Bună dimineaţa, domnule căpitan Yoshima... 

— Nu este o dimineaţă bună. Aici se află un radio. 
Deţinerea unui aparat de radio contravine ordinului dat de 
Armata Imperială Niponă. 

Yoshima era mic de statură, subţirel, foarte îngrijit. La 
centironul lat îi atârna o sabie de samurai. Cizmele îi luceau 
ca oglinda. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Nu. Nimic... Dumneata! a 
răcnit el deodată, îndreptând un deget tremurător spre 
Daven. Ştii ceva despre chestia asta? 

— Nu, domnule colonel. 

Sellars s-a răsucit scurt, scrutându-i pe cei din baracă. 

— Unde este radioul? 

Tăcere. 

— Unde este radioul? a ţipat el aproape isteric. Unde este 
radioul?! Vă ordon să-l predaţi imediat. Ştiţi că avem cu 
toţii datoria să respectăm ordinele Armatei Imperiale. 

Tăcere. 

— Vă aduc pe toţi în faţa curţii marţiale! a zbierat iar 
Sellars de-i tremurau fălcile. O să primiţi voi ce vi se cuvine. 
Dumneata! Cum te numeşti? 

— Căpitan Marlowe, domnule colonel. 

— Unde este radioul? 

— Nu cunosc, domnule colonel. 

În acel moment Sellars a dat cu ochii de Grey. 

— Grey! S-ar zice că dumneata eşti şeful poliţiei militare. 
Dacă există aici vreun aparat de radio, dumneata porţi 
răspunderea, nimeni altcineva. Trebuia să raportezi de 
îndată pe scară ierarhică. 'le dau la curtea marţială, ţi se 
trece şi în dosar... 

— Nu ştiu nimic despre vreun astfel de aparat, domnule 
colonel. 

— Atunci, pe dracu”, trebuia să ştii! a urlat la el Sellars, 
vânăt la faţă, strâmbat de furie. 


S-a năpustit apoi spre colţul unde îşi aveau culcuşurile cei 
cinci ofiţeri americani din baracă. 

— Brough! Ce ştii de chestia asta? 

— Nimic. Formula este „domnule căpitan Brough”, pentru 
precizare, domnule colonel! 

— Nu cred nimic! Asta-i genul de năzbâtii de care numai 
voi, nenorociţii de americani, sunteţi în stare. O gloată fără 
nici o disciplină... 

— Porcăriile astea să le ţii pentru dumneata! 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa! Mi te adresezi cu „domnule 
colonel” şi iei poziţie de drepți! 

— Sunt ofiţerul american cel mai înalt în grad aici şi nu 
admit să fiu insultat de dumneata sau de oricine altcineva. 
La cunoştinţa mea, nu există nici un radio în contingentul 
american. 'Iot la cunoştinţa mea, nu există nici un radio în 
baraca asta. lar dacă aş şti, poţi fi sigur că nu ţi-aş spune 
dumitale. Domnule colonel! 

Gâfâind, Sellars a revenit în centrul barăcii. 

— Atunci facem percheziţie. Fiecare la patul lui! Drepţi! 
Să-l ferească Dumnezeu pe cel care-l are ascuns. Am eu 
grijă, personal, să-l pedepsesc, mergând până la limita 
regulamentului. Nişte porci, nişte răzvrătiți, asta sunteţi. 

— Taci din gură, Sellars! 

Au încremenit cu toţii în poziţie de drepţi la intrarea în 
baracă a colonelului Smedly-Taylor. 

— Este un radio aici, iar eu tocmai încercam... 

— Gura! 

Smedly-Iaylor era mai tras la faţă ca de obicei. S-a 
îndreptat cu pas măsurat spre Yoshima, care până atunci îl 
urmărise cu uimire şi dispreţ pe Sellars. 

— Care e necazul, domnule căpitan? a întrebat colonelul, 
ştiind perfect de bine despre ce este vorba. 

— Există un aparat de radio în această baracă, a declarat 
Yoshima, adăugând apoi cu un surâs batjocoritor: Potrivit 
Convenţiei de la Geneva referitoare la tratamentul 
prizonierilor de război... 


— Cunosc destul de bine codul normelor etice, a spus 
Smedly-Iaylor, străduindu-se să nu-i scape privirea spre 
grinda de opt pe opt. Dacă credeţi că există aici un aparat 
de radio, vă invit să-l căutaţi. lar dacă ştiţi unde se află, vă 
rog să-l luaţi şi să sfârşiţi odată cu povestea asta. Astăzi am 
multe de făcut. 

— Este de datoria dumneavoastră să vegheaţi la aplicarea 
legii... 

— Datoria mea este să pun în aplicare legi civilizate. Dacă 
vreţi să invocaţi legea, atunci respectaţi-o voi înşivă. Daţi-ne 
alimentele şi medicamentele pe care avem dreptul să le 
primim! 

— Într-o zi veţi depăşi limita, domnule colonel. 

— Într-o zi voi fi mort. Poate că am să mor de apoplexie 
încercând să pun în aplicare nişte reguli ridicole impuse de 
o administraţie incompetentă. 

— Voi raporta generalului Shima despre impertinenţa 
dumneavoastră. 

— Chiar vă rog. Să-l întrebaţi şi cine a dat ordinul ca 
fiecare deţinut din lagăr să prindă câte douăzeci de muşte 
pe zi, care trebuie să fie adunate, numărate şi prezentate 
zilnic la biroul dumneavoastră de câtre mine personal. 

— Ofițerii dumneavoastră s-au plâns mereu de gradul înalt 
de mortalitate din cauza dizenteriei. Cum mugştele 
răspândesc dizenteria... 

— Nu este cazul să-mi amintiţi mie de muşte sau de 
mortalitate, i-a tăiat vorba Smedly-Iaylor. Daţi-ne 
substanţele chimice necesare şi permisiunea de a igieniza 
zona înconjurătoare şi atunci vom lichida îmbolnăvirile în 
întreaga insulă Singapore. 

— Prizonierii nu au dreptul să... 

— La voi morbiditatea dizenterică este, pur şi simplu, 
neeconomică. Tot la voi frecvenţa îmbolnăvirilor de malarie 
este prea înaltă. Înainte de venirea voastră aici nu exista 
malarie la Singapore. 


— Posibil. Dar noi am fost cei care v-am învins şi v-am 
capturat cu miile. Un om de onoare nu se dă niciodată 
prins. Sunteţi cu toţii nişte animale şi meritaţi să fiţi trataţi 
ca atare. 

— Din câte ştiu eu, o mulţime de japonezi sunt luaţi acum 
prizonieri în Pacific. 

— De unde aveţi aceste informaţii? 

— Zvonuri, domnule căpitan Yoshima. Ştiţi cum e. 
Inexacte, desigur. După cum tot inexact este şi faptul că 
flotele japoneze au dispărut de pe mare, că Japonia însăşi 
este supusă bombardamentelor sau că americanii au 
cucerit insulele Guadalcanal[25] şi Guam[26], Rabaul[27] şi 
Okinawa[28] şi ocupă în prezent poziţii de atac asupra 
arhipelagului japonez... 

— Minciuni! a ţipat scurt Yoshima, gata-gata să-şi tragă de 
la brâu sabia de samurai. Minciuni! Armata Imperială 
Japoneză câştigă războiul, curând va domina Australia şi 
America. Noua Guinee este în mâinile noastre, iar o mare 
flotă japoneză se află chiar în acest moment în largul 
portului Sydney[29]! 

— Desigur. 

Smedly-Taylor s-a întors cu spatele la Yoshima, s-a uitat în 
lungul barăcii. Albi la faţă, oamenii îl priveau încremeniţi. 

— Toată lumea afară, vă rog, a spus el încet, liniştit. 
Ordinul a fost respectat în tăcere. 

Când s-a golit baraca, Smedly-Iaylor s-a întors iar spre 
Yoshima. 

— Vă rog să vă efectuaţi percheziţia. 

— Şi dacă găsesc aparatul de radio? 

— Asta este în mâinile Domnului. 

Deodată, Smedly-Taylor a simţit întreaga povară a celor 
cincizeci şi patru de ani ai săi. Şi s-a cutremurat sub 
greutatea răspunderii ce-i revine, căci, deşi era bucuros să 
fie militar, bucuros să se afle aici, unde este nevoie de el, 
bucuros să-şi facă datoria, acum trebuia să-l descopere pe 
trădător. Iar când îl va găsi, va trebui să-l pedepsească. Un 


asemenea om merita să moară, aşa cum va muri Daven 
dacă se descoperă radioul. „Mă rog ie, Doamne, să nu-l 
găsească, îşi spunea el acum cu disperare. Este singura 
noastră legătură cu lumea. Singura modalitate de a ne 
menţine mintea întreagă. Dacă există un Dumnezeu în 
ceruri, fie să nu-l găsească! Mă rog [ie, Doamne.” 

Însă Smedly-Taylor ştia că într-o privinţă Yoshima avea 
dreptate. Ar fi trebuit să aibă curajul să moară ca un ostaş, 
pe câmpul de luptă sau încercând să evadeze. Cancerul 
amintirii îl rodea de viu: amintirea lăcomiei, însetării de 
putere şi incompetenţei care au dus la prăbuşirea poziţiilor 
în Orient şi la multe sute de mii de morţi inutile. „Dar 
atunci, îşi spunea el acum în gând, cum va fi cu iubita mea 
Maisie, cu John, fiul meu de la cavalerie, cu Percy, fiul meu 
din aviaţie, cu Trudy, care s-a măritat atât de tânără, a 
rămas însărcinată atât de tânără şi văduvă atât de tânără? 
Cu ei cum rămâne? Să nu-i mai văd, să nu-i mai ating, să nu 
mai simt niciodată căldura căminului?” 

— Asta este în mâinile Domnului, a mai spus el o dată, dar, 
ca şi el, vorbele erau bătrâne şi foarte triste. 

Yoshima le-a dat celor patru gardieni câteva ordine scurte, 
pe un ton răstit. Aceştia au tras priciurile din colţuri spre 
mijlocul barăcii, eliberând locul. Apoi au tras şi priciul lui 
Daven în spaţiul liber. Yoshima s-a dus în colţ şi a început să 
examineze căpriorii, împletitura de frunze de palmier şi 
scândurile negeluite ale podelei. Cerceta totul cu atenţie, 
însă Smedly-Iaylor şi-a dat seama deodată că toate acestea 
se făceau numai pentru a-l induce pe el în eroare, că 
ascunzişul era cunoscut. 

Şi-a amintit de noaptea aceea, cu multe, multe luni în 
urma, când au venit la el. „Voi o faceţi, de capul vostru, le-a 
spus el atunci. Dacă sunteţi prinşi, asta este, s-a sfârşit. Eu 
n-am să pot să vă ajut cu nimic, chiar nimic.” l-a chemat 
apoi pe Daven şi pe Cox şi le-a spus încet: „Dacă se 
descoperă radioul, încercaţi să nu-i implicaţi şi pe alţii. 
Ţineţi-vă tare, măcar un timp. Pe urmă spuneţi că eu am 


fost cel care a autorizat instalarea radioului, că eu v-am 
ordonat să-l faceţi.” Apoi le-a dat drumul, i-a binecuvântat 
în felul lui şi le-a urat noroc. 

lar acum se abătuse asupra lor cel mai negru nenoroc. 

Aştepta acum cu nerăbdare ca Yoshima să înceapă să 
cerceteze grinda, nu mai suporta chinul acestui joc de-a 
şoarecele şi pisica. Avea senzaţia că aude freamătul de 
disperare al celor de afară. Nu mai putea face nimic, decât 
să aştepte. 

În sfârşit, Yoshima s-a plictisit şi el de jocul acela, îl deranja 
şi aerul greu din baracă. S-a îndreptat spre prici, l-a 
cercetat sumar. Apoi a examinat grinda de opt pe opt. Însă 
la vedere nu apărea nici o tăietură. Rânjind, a cercetat 
grinda mai îndeaproape, pipăind delicat lemnul cu buricele 
degetelor. Tot nu se observa nimic. 

O clipă i-a trecut prin gând că primise o informaţie greşită. 
Dar nu prea îi venea să creadă, pentru că informatorul nu 
fusese plătit încă. 

A mormăit un ordin; un gardian coreean şi-a desprins 
baioneta de la armă, i-a întins-o cu mânerul înainte. 

Yoshima a ciocănit uşor grinda, ascultând să sune a gol. A, 
da, aici era! A mai ciocănit de câteva ori. Din nou a sunat a 
gol. Dar tot nu se vedea nici o crăpătură. Enervat, a 
împlântat baioneta în lemn. 

Capacul s-a desfăcut. 

— Aşa-a... 

Yoshima era mândru că a găsit aparatul de radio. 
Generalul va fi satisfăcut. Poate chiar îndeajuns de 
satisfăcut ca să-l detaşeze la o unitate combatantă, căci, 
după normele Bushido[30], se simţea dezgustat la gândul 
ca tot ce are de făcut este să plătească informatorii şi să 
aibă de-a face cu animalele acestea. 

Smedly-Taylor a făcut un pas înainte, uluit de 
ingeniozitatea ascunzătorii şi de răbdarea omului care o 
executase. „lrebuie să-l propun pe Daven pentru decorare, 


şi-a zis el. Daven şi-a făcut mai mult decât datoria. Adică 
pentru ce să-l propun?” 

— Cine ţine de patul acesta? a întrebat Yoshima. 

Smedly-Taylor a ridicat din umeri, prefăcându-se şi el că 
abia acum află despre cine este vorba. 

Yoshima s-a arătat întristat, cu adevărat întristat că lui 
Daven îi lipseşte un picior. 

— Doriţi o ţigară? a întrebat el, oferindu-i pachetul de 
„Kooa”. 

— Mulţumesc. 

Daven a acceptat ţigara şi focul, dar fumul nu avea nici un 
gust. 

— Cum vă numiţi? a întrebat curtenitor Yoshima. 

— Căpitan Daven, de la infanterie. 

— Cum v-aţi pierdut piciorul, domnule căpitan Daven? 

— Am fost... am călcat pe o mină. La Johore, puţin mai la 
nord de şosea. 

— Dumneavoastră aţi făcut aparatul de radio? 

— Da. 

Smedly-Iaylor a făcut un efort uriaş ca să se elibereze de 
sub povara lipicioasă a groazei. 

— Eu i-am ordonat căpitanului Daven să-l facă. Eu sunt cel 
care poartă întreaga răspundere. El n-a făcut decât să-mi 
execute ordinul. 

Yoshima s-a uitat scurt la Daven. 

— Este adevărat? 

— Nu. 

— Cine mai ştia despre radio? 

— Nimeni. A fost ideea mea şi eu l-am făcut. Singur. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule căpitan Daven, l-a poftit 
Yoshima, întorcând apoi dispreţuitor privirea spre Cox, care 
plângea cu suspine, înnebunit de frică. Dânsul cum se 
numeşte? 

— Căpitanul Cox, i-a răspuns Daven. 

— Uitaţi-vă la el. Dezgustător. 

Daven a mai tras o dată din ţigară. 


— Mie mi-e la fel de teamă ca şi lui. 

— Dar vă stăpâniţi. Aveţi curaj. 

— Mie mi-e mai frică decât lui, a spus simplu Daven, s-a 
apropiat de Cox, sărind cu greu într-un picior, s-a aşezat 
lângă el, pe marginea patului, i-a pus mâna pe după umeri, 
cu drag. Nu-i nimic, Cox, bătrâne. Nu-i nimic, a repetat el, 
apoi, ridicând ochii spre Yoshima: Cox şi-a câştigat „Crucea 
Militară” la Dunkirk[31], când n-avea încă nici douăzeci de 
ani. Acum e alt om. Voi l-aţi adus în starea asta, ticăloşilor, 
în numai trei ani. 

Yoshima şi-a înfrânat pornirea de a-l lovi pe Daven. Când ai 
de-a face cu un bărbat adevărat, chiar dacă ţi-e duşman, 
codul trebuie respectat. S-a întors spre Smedly-Iaylor şi i-a 
ordonat să desemneze şase oameni care ocupau paturile 
cele mai apropiate de culcuşul lui Daven, iar pe ceilalţi să-i 
ţină aliniaţi, sub pază, până la noi ordine. Cei şase stăteau 
acum în faţa lui Yoshima. Numai Spence ştia despre radio, 
dar, ca şi toţi ceilalţi, a negat că ar fi cunoscut ceva. 

— Luaţi priciul şi urmaţi-mă, a ordonat Yoshima. 

Când Daven a întins mâna după cârjă. Yoshima l-a ajutat să 
se ridice în picioare. 

— Mulţumesc, a spus Daven. 

— Mai doriţi o ţigară? 

— Nu, mulţumesc. 

Yoshima a ezitat o clipă. 

— Aş fi onorat dacă aţi primi tot pachetul. 

Daven a dat din umeri şi l-a luat, apoi a şontâcăit până în 
colţul său şi s-a aplecat să-şi ia piciorul de lemn. 

Yoshima a dat un ordin scurt, unul dintre gardienii coreeni 
a luat de jos proteza şi l-a ajutat pe Daven să se aşeze. 

Nu i-au tremurat degetele în timp ce-şi potrivea piciorul 
de lemn; s-a ridicat, apoi şi-a luat cârjele şi s-a uitat câteva 
clipe la ele. Apoi le-a aruncat într-un colţ al barăcii. 

A şchiopătat bocănind până la prici, s-a uitat lung la 
aparatul de radio. 

— Sunt foarte mândru ele asta, a spus el. 


L-a salutat pe Smedly-Iaylor şi a ieşit din baracă. 

Micul convoi a trecut încet prin tăcerea care se lăsase 
peste Changi. Yoshima mergea în frunte, potrivindu-şi pasul 
după umbletul lui Daven. Alături ele el era Smedly-Iaylor. 
Apoi venea Cox; lacrimile îi şiroiau pe faţă, dat nici nu-şi 
dădea seama de aceasta. Ceilalţi doi gardieni au rămas în 
aşteptare cu prizonierii din baraca numărul şaisprezece. 

Au aşteptat aşa unsprezece ore. 

Smedly-Taylor s-a întors, s-au întors şi cei şase. Daven şi 
Cox nu s-au mai întors. Au rămas la corpul de gardă, 
urmând să fie transferați a doua zi la închisoarea Utram 
Road. 

S-a dat comanda de „rupeţi rândurile”. 

După atâtea ceasuri în plin soare, pe Peter Marlowe l-a 
lovit o durere de cap cumplită. Abia s-a târât până la 
bungalov. După ce a făcut duş, Larkin şi Mac l-au frecat pe 
rând la tâmple, i-au dat de mâncare. Când s-a mai întremat, 
Larkin a ieşit afară şi s-a aşezat mai încolo, lângă drumul 
asfaltat. Peter Marlowe s-a aşezat pe vine în pragul uşii fără 
uşă, cu spatele spre încăpere. 

Dincolo de orizont, noaptea îşi aduna puterile. S-a 
aşternut o mare însingurare peste Changi, iar cei ce se mai 
plimbau încoace şi încolo păreau mai pierduţi, mai părăsiţi 
ca oricând. 

— M-aş cam duce să mă culc, băiete, a căscat Mac. Astă 
seară o iau mai din vreme cu somnul. 

— Bine, Mac. 

Mac şi-a tras pologul peste pat, a strâns marginile sub 
saltea. S-a legat cu o cârpă la frunte ca să nu-i picure 
sudoarea, apoi a scos plosca lui Peter Marlowe din cămaşa 
de pâslă şi i-a desfăcut fundul fals. A scos învelişurile de 
pâslă şi fundurile de la celelalte două ploşti, a lui şi a lui 
Larkin, le-a aşezat cu grijă una peste alta. În interiorul 
fiecărei ploşti era o încurcătură de conductori, condensatori 
şi tuburi. 


Din plosca de sus a tras atent capul de contact cu şase 
picioare şi cu firele lui de legătură, l-a conectat cu 
îndemânare la priza din plosca de la mijloc. Apoi a scos fişa 
cu patru picioare din plosca a doua şi a conectat-o la priza 
corespunzătoare de la ultima ploscă. 

Îi tremurau mâinile şi genunchii pentru că era foarte 
incomod să le faci pe toate în semiîntuneric, sprijinit într-un 
cot, ferind cu trupul piramida de ploşti. 

Noaptea se întindea acum pe cer, sporind simţământul de 
claustrare. Ţânţarii şi-au început atacul. 

După ce a terminat conectarea tuturor ploştilor, Mac s-a 
întins ca să-şi mai potolească durerea din spinare, şi-a şters 
mâinile umezite. Apoi a tras căştile din locaşul lor, în plosca 
de sus, a verificat din nou contactele. Conductorul izolat 
pentru priza de curent era tot în plosca de sus. L-a 
desfăşurat, a controlat dacă âcele sunt bine sudate la 
capetele firelor. S-a şters iar de sudoare şi a verificat încă o 
dată toate contactele, spunându-şi în gând că radioul arată 
la fel de curat şi îngrijit ca şi atunci când l-a terminat în 
secret încă în Java - în timp ce Larkin şi Peter Marlowe 
stăteau de pază - cu doi ani în urmă. 

Proiectarea şi execuţia duraseră şase luni. 

Putea fi folosită numai jumătatea inferioară a ploştii - 
partea de sus trebuia să poată fi umplută cu apă - astfel 
încât a trebuit nu numai să comprime radioul în trei 
subansambluri miniaturizate distincte, ci şi să le 
potrivească în chesoane impermeabile, iar apoi să sudeze 
chesoanele în interiorul fiecărei ploşti. 

Cei trei îşi purtau ploştile de optsprezece luni. Cu gândul 
la o zi ca cea de azi. 

Mac s-a ridicat în genunchi şi a înfipt cele două ace în 
miezul firelor care făceau legătura dintre becul din tavan şi 
sursa de curent. A tuşit încet, ca şi cum şi-ar drege glasul. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare să controleze dacă nu 
este nimeni prin apropiere. A deşurubat repede becul, a 
întors comutatorul. Apoi s-a întors la loc în pragul uşii să 


facă de pază. A văzut că Larkin se află tot la postul lui, 
păzind cealaltă latură, şi a dat semnalul că totul este în 
ordine. 

La auzul semnalului, Mac a dat volumul la maximum, şi-a 
pus căştile şi a început să asculte. 

Secundele s-au lungit, transformându-se în minute. Peter 
Marlowe s-a răsucit brusc, înfricoşat, auzind geamătul lui 
Mac. 

— Ce se întâmplă, Mac? a întrebat el în şoaptă. Mac şi-a 
scos capul din polog, era pământiu la faţă. 

— Nu merge, omule. Blestemăţia asta nu funcţionează. 

CARTEA II. 

Şase zile mai târziu Max a încolţit un şobolan. În baraca 
americanilor. 

— Ia uitaţi-vă la dihania asta, s-a minunat King. E cel mai 
mare guzgan pe care l-am văzut vreodată! 

— Doamne, a exclamat Peter Marlowe. Ai grijă să nu-ţi 
muşte mâna din încheietură! 

L-au împresurat cu toţii pe şobolan. Max jubila, ţinând în 
mâini o mătură de bambus. Tex avea un bătac de 
baseball[ 32], Peter Marlowe altă mătură. Ceilalţi erau 
înarmaţi cu bețe şi cuțite. 

Numai Împăratul era neînarmat, dar stătea cu ochii la 
şobolan, gata să sară la o parte din calea lui. Stătea de 
vorbă cu Peter Marlowe, în colţul lui, atunci când a ţipat 
Max prima dată; s-a repezit şi el într-acolo o dată cu ceilalţi. 
Era într-o dimineaţă, la puţin timp după dejun. 

— Atenţie! a strigat el, ghicind clipa când şobolanul a 
zbughit-o să scape din strânsoare. 

Max a lovit cu sete, dar pe alături. O altă lovitură de 
mătură l-a atins în lungul crupei, răsturnându-l pe spate 
pentru o clipă. Dar şobolanul s-a răsucit pe picioare, a fugit 
iar la colţ şi s-a întors, şuierând, scuipând şi arătându-şi 
colții subţiri ca nişte andrele. 

— Cristoase, a făcut King. De data asta era cât pe ce să 
scape, bestia. 


Şobolanul avea aproape treizeci de centimetri lungime. 
Coada îi era la fel de lungă, groasă la bază cât degetul 
mare, fără păr pe ea. Ochii mici, ca nişte mărgele, căutau în 
dreapta şi în stânga după o portiţă de scăpare. Blana de un 
maroniu murdar, scârbos. Capul se prelungea cu un bot 
subţire, îngust; incisivii lungi, foarte lungi. Greutate totală 
vreo doi funzi. Rău, viclean, foarte periculos. 

Max sufla greu de efort, cu ochii ţintă la şobolan. 

— Dumnezeule, a scuipat el într-o parte. Nu pot să sufăr 
şobolanii. Îmi face rău şi să mă uit la el. Hai să-l omorâm. 
Gata? 

— Mai stai un pic, Max, a vorbit Împăratul. N-avem nici o 
grabă. Acum n-are cum să mai scape. Vreau să văd ce face. 

— Mai încearcă o dată să scape, asta face, a mormăit Max. 

— Iar noi îl oprim. Care-i graba? a spus King, apoi a rânjit 
către şobolan: Te-ai dus pe copcă, pezevenchiule. Eşti mort. 

Ca şi cum l-ar fi înţeles, şobolanul s-a năpustit spre King, 
cu colții rânjiţi. Grindina de lovituri şi zbieretele oamenilor 
l-au mânat iar la colţ. 

— Lighioana asta te rupe în bucăţi dacă apucă să-şi înfigă 
colții în tine, a observat King. N-am crezut că poate să fie 
atât de iute. 

— Hei, s-a trezit vorbind Tex. Ce-ar fi să-l păstrăm? 

— Ce naiba spui tu acolo? 

— Am putea să-l păstrăm. Aşa, ca un fel de mascotă. Sau, 
când n-avem ce face, putem să-i dăm drumul şi să-l luăm la 
trei-păzeşte, ca acuma. 

— Ascultă. Tex, a spus Dino. Poate că nu-i chiar o prostie 
ce zici tu acolo. Spui să organizăm o vânătoare cum făceau 
ăia pe vremuri, la vulpi? 

— Nu-mi surâde ideea, a declarat Împăratul. E-n regulă să 
omori o jivină ca asta. Dar nu-i nevoie s-o chinuieşti, chiar 
dacă-i vorba de un şobolan. Nu v-a făcut nici un rău. 

— Poate. Dar şobolanii sunt o pacoste. N-au dreptul să 
trăiască. 


— Ba cum să nu, i-a replicat King. Dacă n-ar fi fost 
şobolanii... că ăştia se hrănesc cu mortăciuni, ca microbii. 
Fără ei nici nu ne-am mai vedea de-atâtea gunoaie. 

— Pe naiba, i-a întors-o Tex. Şobolanii distrug 
semănăturile. Poate că ăsta o fi ticălosul care a ros fundul 
săculeţului nostru cu orez. Văd că are burta destul de mare. 

— Aşa“i, l-a sprijinit încruntat Max. Ne-au păpat aproape 
cincisprezece kilograme într-o singură noapte. 

Şobolanul a mai făcut o tentativă de evadare. A străpuns 
încercuirea şi a luat-o la goană în lungul barăcii. Numai 
dintr-un noroc au izbutit să-l înghesuie iar într-un colţ. L-au 
împresurat din nou. 

— Mai bine să-l lichidăm şi gata. Data viitoare s-ar putea 
să nu mai avem norocul ăsta, a rostit King printre dinţi; 
atunci i-a venit deodată o inspiraţie: Staţi aşa! a strigat el în 
momentul în care erau gata cu toţii să dea atacul. 

— Ce spui? 

— Mi-a venit un gând, a spus el, s-a întors scurt spre Tex: 
Adu o pătură. lute! 

Tex s-a repezit până la culcuşul lui, a smuls pătura de pe 
el. 

— Acum, a poruncit Împăratul, tu şi cu Max întindeţi 
pătura şi prindeţi şobolanul sub ea. 

— Ce-e? 

— Îl vreau viu. Haide odată, mişcaţi-vă! s-a răstit 
Împăratul. 

— Cu pătura mea? Eşti nebun? Numai pe asta o am! 

— Îţi fac eu rost de alta. Doar să-mi prindeţi lighioana aia. 

Acum toţi erau cu ochii holbaţi la King. Pe urmă lex a 
ridicat din umeri. El şi cu Max au prins capetele păturii ca 
pe-un năvod, înaintând încet ca să închidă colţul. Ceilalţi 
stăteau cu măturile pregătite ca nu cumva şobolanul să 
scape pe la margine. La un semn, lex şi Max s-au aruncat 
pe burtă, prinzând şobolanul sub faldurile ţesăturii. 
Animalul trăgea cu ghearele şi cu dinţii ca să scape, dar în 
clipa următoare Max a înfăşurat în jurul lui pătura care s-a 


transformat într-un gogoloi mişcător. Acum strigau şi 
țopăiau cu toţii, bucuroşi, că au reuşit să-l prindă. 

— Linişte, a poruncit Împăratul. Max, ţine-l tu. Dar ai grijă 
să nu-l scapi cumva. lex, pune tu ibricul la fiert. Merităm cu 
toţii câte-o cafeluţă de Java. 

— Spuneai că ţi-a venit o idee, i-a amintit Peter Marlowe. 

— E prea bună ca să-i dau drumul aşa, deodată. Mai întâi 
bem o cafea. 

În vreme ce-şi beau cafeaua, Împăratul s-a ridicat în 
picioare. 

— Bine, băieţi, gata. Acum ascultați la mine. Avem un 
şobolan, adevărat? 

— Şi? a făcut Miller, la fel de nedumerit ca şi ceilalţi. 

— Cu mâncarea stăm cam prost, adevărat? 

— Sigur, dar... 

— O, Doamne, a spus scârbit Peter Marlowe. Doar n-ai să 
propui să-l şi mâncăm? 

— Sigur că nu, l-a liniştit King, apoi cu un zâmbet 
nevinovat: Noi n-o să-l mâncăm. Dar sunt mulţi cei care şi- 
ar dori să cumpere ceva carne... 

— Carne de şobolan? a întrebat Byron Jones III cu ochii 
cât cepele. 

— Ce-ai căpiat? Crezi c-ar cumpăra cineva carne de 
şobolan? Te asigur eu că nu, l-a pus la punct Miller. 

— Sigur că nu cumpără nimeni carnea, dacă ştie că e de 
şobolan. Dar dacă nu se ştie? a întrebat Împăratul; a tăcut 
câteva clipe ca oamenii să pătrundă înţelesul spuselor sale, 
apoi a continuat pe un ton lejer: Să zicem că nu spunem la 
nimeni. Ca aspect, carnea va fi ca oricare alta. Spunem că-i 
de iepure... 

— Nu există iepuri în Malaya, bătrâne, a precizat Peter 
Marlowe. 

— Ei bine atunci, gândeşte-te la un animal cam de aceeaşi 
mărime. 

— Bănuiesc, a spus Peter Marlowe după un scurt moment 
de gândire, că ai putea spune că-i veveriţă sau... gata, ştiu, 


s-a înseninat el deodată. Căprioară, asta e, căprioară... 

— Ei, asta-i bună! Căprioara e mult mai mare, şi-a dat cu 
părerea Max, ţinând strâns pătura mişcătoare. Am 
împuşcat eu una în munţii Allegheny[33]... 

— N-am în vedere soiul acela de căprior. E vorba de rusa 
tikus. E o specie pitică, de vreo douăzeci de centimetri 
înălţime, în greutate de până la doi funzi, probabil. Cam de 
mărimea unui şobolan. Băştinaşii le consideră un deliciu, a 
adăugat el râzând. În traducere, rusa tikus înseamnă 
„căprioara şoricel”. 

Împăratul şi-a frecat mâinile încântat. 

— Minunat, bătrâne, l-a lăudat el, apoi şi-a plimbat 
privirea prin încăpere. O să vindem pulpiţe de rusa tikus. Şi 
nici măcar n-are să fie o minciună prea mare. 

Au râs cu toţii. 

— Acum, dacă tot am râs după pofta inimii, hai să omorâm 
blestematul ăsta de şobolan şi să-i scoatem şuncile la 
vânzare, a propus Max. Dihania asta e în stare să scape în 
orice clipă. Şi al naibii să fiu dacă mă las muşcat. 

— Avem un şobolan, a continuat Împăratul fără să-l bage 
în seamă. Tot ce avem de făcut este să aflăm dacă este 
mascul sau femelă. După aceea, îi prindem şi perechea, îi 
punem pe amândoi la un loc. Şi, presto, cât ai bate din 
palme, avem o afacere. 

— Ce afacere? s-a interesat Tex. 

— Uite aşa, bine, a rostit King, rotindu-şi încântat privirea 
în jur. Oameni buni, avem o afacere în sectorul creşterii 
animalelor. Facem o fermă de prăsit şobolani. Cu banii pe 
care-i obţinem cumpărăm pui... iar ţăranii n-au decât să se 
îndoape cu tikus. Atâta timp cât nimeni nu scoate o vorbă, 
suntem nişte oameni făcuţi. 

S-a lăsat o tăcere consternată. După o vreme, lex a 
întrebat cu jumătate de glas: 

— Dar unde ţinem şobolanii cât timp se înmulţesc? 

— În tranşeea de adăpost. Ştii tu un loc mai bun? 


— Dar să zicem că se dă o alarmă aeriană. S-ar putea să 
avem nevoie de adăpost. 

— Închidem tranşeea la un capăt. Facem un ţarc doar cât 
e nevoie pentru şobolani, s-a înfierbântat Împăratul; ochii îi 
scăpărau. Gândiţi-vă şi voi. Să avem de vânzare cam 
cincizeci de lighioane din astea pe săptămână. Asta-i o mină 
de aur! Ştiţi şi voi zicătoarea din bătrâni: „se înmulţesc 
precum şobolanii...” 

— Cam la cât timp fac pui? a întrebat Miller, scărpinându- 
se în ceafă. 

— Nu ştiu. Ştie careva? 

King a aşteptat câteva clipe, privindu-i pe rând, dar toţi au 
clătinat din cap în semn că nu. 

— Cum dracu' aflăm noi despre obiceiurile lor? 

— Ştiu eu, a spus Peter Marlowe. La şcoala lui Vexley. 

— Cum?! 

— La şcoala lui Vexley. Predă botanică, zoologie, chestii din 
astea. L-am putea întreba. 

S-au uitat unii la alţii, preocupaţi. Apoi, toţi deodată, au 
izbucnit în urale. Max a fost cât pe ce să scape din mână 
pătura în care se zbătea prada. Ceilalţi s-au pus să zbiere la 
el: 

— Să nu scapi aurul din mână, nepricopsitule! 

— 'Ţine-l bine, ce naiba faci acolo?! 

— Ai grijă, Max! 

— E-n regulă, acum l-am apucat mai bine, a strigat Max; 
apoi, după ce s-au mai potolit ţipetele, s-a întors spre Peter 
Marlowe. Pentru un ofiţer, eşti băiat bun. Va să zică 
mergem cu toţii la şcoală... 

— Ba nu, i-a retezat-o Împăratul. Voi aveţi de lucru. 

— Adică ce? 

— Adică să prindeţi alt şobolan. De sex opus ăstuia pe 
care-l avem aici. Peter şi cu mine ne ducem să culegem 
informaţii. Acum la treabă! 

Tex şi cu Byron Jones III s-au apucat să pregătească 
tranşeea. Fusese săpată chiar pe sub baracă, avea şase 


picioare adâncime, patru lăţime şi treizeci în lungime. 

— O minunăţie! s-a aprins lex. Aici e loc pentru o mie de 
jivine din alea! 

A mai trecut o vreme până ce au reuşit să inventeze un 
sistem bun de închidere. Tex s-a dus să fure nişte plasă de 
sârmă, iar Byron Jones III s-a dus să fure nişte şipci. Jones a 
rânjit, amintindu-şi de nişte scândurele tocmai bune pe care 
englezii în posesia cărora se aflau nu le păzeau prea bine. 
Până să se întoarcă Tex, cadrul de lemn era gata terminat. 
Cuiele le-a scos din acoperişul barăcii, iar ciocanul fusese şi 
el „imprumutat” de la atelierul mecanic în urmă cu câteva 
luni, împreună cu mai multe chei fixe, şurubelniţe şi alte 
obiecte utile. 

După ce poarta a fost instalată cum trebuie, Tex s-a dus să- 
l aducă pe King. 

— E bine aşa, s-a pronunţat Împăratul, inspectând cuşca. 
Foarte bine. 

— Să mă ia naiba dacă ştiu cum le faceţi pe toate, a 
exclamat Peter Marlowe. Munciţi extraordinar de repede. 

— Când ai o treabă de făcut, nu mai stai pe gânduri, o faci. 
Asta-i stilul american, l-a lămurit King, apoi i-a făcut semn 
lui 'Tex să-l cheme pe Max. 

S-a strecurat şi Max în tranşeea de sub baracă. Cu grijă, 
ca să nu-l vatăme, i-a dat drumul şobolanului în ţarc. 
Şobolanul s-a învârtit o vreme, căutând cu disperare o cale 
de scăpare. Când s-a convins că n-are cum să fugă, s-a 
retras într-un colţ, şuierând ameninţător. 

— Pare destul de sănătos, a râs King. 

— la staţi aşa, trebuie să-i dăm şi-un nume, a propus Tex. 

— Cel mai simplu. Îi zicem Adam. 

— Da, dar dacă-i fetiţă? 

— Atunci are să fie Eva, a decis Împăratul, ieşind din 
tranşee. Haide, Peter, la treabă. 

Maiorul de aviaţie Vexley îşi începuse deja ora când, în 
sfârşit, cei doi au izbutit să dea de el. 


— Doriţi ceva? a întrebat Vexley, uimit să-i vadă pe însuşi 
Împăratul şi pe un ofiţer tinerel stând în uşa barăcii, în plin 
soare, uitându-se la el. 

— Ne-am gândit, a început Peter Marlowe cu un aer 
stingherit, ne gândeam, dacă s-ar putea, ă-ă... să ne 
înscriem şi noi la cursuri. Asta, desigur, dacă nu vă 
deranjăm, a adăugat el repede. 

— Să vă înscrieţi? a repetat Vexley uluit. 

Era un tip ofilit, cu un ochi lipsă, cu obrazul scofâlcit, ca de 
pergament, plin de urmele arsurilor primite în ultima lui 
misiune de bombardament. Avea numai patru „studenţi” la 
curs, nişte idioţi care nu manifestau nici un interes pentru 
studiu. Ştia că îşi ţine cursurile numai pentru a evita să 
cadă în incertitudine; îi venea mai uşor să se prefacă acum 
că are succes decât să înceteze pur şi simplu. La început 
fusese plin de entuziasm, dar acum ştia că nu-i decât o 
prefăcătorie. lar dacă se hotăra să renunţe nu mai avea nici 
un rost în viaţă. 

Cu mult timp în urmă se hotărâse ca în lagăr să se 
organizeze o universitate. Universitatea de la Changi. S-au 
stabilit mai multe cursuri. Ordinul venise de sus. „Face bine 
pentru trupă, au zis atunci comandanții. Să aibă oamenii 
ceva de făcut. În felul acesta îi obligăm să-şi ridice nivelul. 
Dacă-i silim să se ocupe de ceva serios se vor ţine mai puţin 
de prostii.” 

S-au ţinut cursuri de limbi străine, de istoria artei, de 
mecanică, pentru că din o sută de mii de oameni, câţi erau 
la început, s-a găsit cel puţin câte unul care să cunoască 
materia. 

Pătrundeţi tainele universului! Nu pierdeţi prilejul! 
Lărgiţi-vă orizontul! Deprindeţi o meserie! Pregătiţi-vă 
pentru utopia ce va prinde viaţă de îndată ce se sfârşeşte 
războiul acesta blestemat şi va reintra totul în normal. În 
plus, universitatea era de tip atenian. Nici un fel de săli de 
curs. Profesorul n-avea decât să găsească un loc la umbră şi 
să-şi adune studenţii în jurul lui. 


Dar prizonierii de la Changi nu erau decât nişte oameni ca 
toţi oamenii, aşa că stăteau în fund şi-şi ziceau: „De mâine 
mă duc la cursuri”. Sau se duceau şi, când îşi dădeau seama 
că învăţătura vine cam greu, trăgeau chiulul o dată, de 
două ori, iar apoi îşi spuneau: „De mâine mă duc din nou. 
Mâine încep să mă pregătesc pentru viaţa pe care mi-o 
doresc după ce scap de aici. Nu mai trebuie să-mi irosesc 
timpul. De mâine încep cu adevărat.” 

Dar la Changi, la fel ca peste tot, nu exista decât ziua de 
azi. 

— Chiar vreţi să vă înscrieţi la cursurile mele? a mai 
întrebat o dată, neîncrezător, Vexley. 

— Numai dacă sunteţi sigur că nu v-am deranja, domnule 
maior, a spus Împăratul, surâzându-i cordial. 

Intrigat, Vexley s-a ridicat în picioare, le-a făcut loc la 
umbră. 

Era încântat să aibă un nou auditoriu. Şi, pe deasupra, 
însuşi Împăratul! Doamne, ce captură! Să vină Împăratul la 
cursurile lui! S-ar putea să aibă şi nişte ţigări la el... 

— Bucuros, băieţi, sunt chiar foarte bucuros, a exclamat 
el, strângând călduros mâna întinsă a lui King. Sunt maiorul 
Vexley. 

— Încântat de cunoştinţă, domnule maior. 

— Marlowe, căpitan de aviaţie, s-a prezentat şi Peter 
Marlowe, dând mâna cu maiorul şi aşezându-se la umbră. 

Cuprins deodată de nerăbdare, Vexley a aşteptat să se 
aşeze cu toţii, apăsându-şi absent cu degetul gros plaga de 
pe podul palmei de la cealaltă mână, numărând secundele 
până se potoleşte usturimea. „Pelagra îţi oferă şi anumite 
compensaţii, şi-a spus el, te ajută să te concentrezi.” Gândul 
la piele şi la oase i-a amintit atunci de cetacee şi singurul lui 
ochi a căpătat o lucire şăgalnică. 

— Bine atunci, astăzi aveam de gând să vorbesc despre 
balene. Ce cunoaştem noi despre balene? Ah... s-a întrerupt 
el înfiorat în momentul în care Împăratul a scos la iveală un 
pachet de „Kooa” şi i-a oferit o ţigară. 


King a trecut pachetul din mână în mână, să se servească 
toţi cursanţii. Ceilalţi patru „studenţi” şi-au luat câte una, s- 
au mişcat mai încolo ca să facă mai mult loc pentru Împărat 
şi Peter Marlowe. Se întrebau în sinea lor ce naiba caută 
Împăratul acolo, dar, de fapt, nu le prea păsa, atâta timp cât 
le dăduse câte o ţigară adevărată, de fabrică. 

Vexley şi-a continuat prelegerea despre balene. lubea 
balenele. Era nebun după ele. 

— Balenele reprezintă, fără îndoială, cea mai înaltă formă 
de viaţă spre care a aspirat vreodată natura, a început el 
satisfăcut de rezonanţa vocii sale, apoi a observat că 
Împăratul încruntă din sprâncene. Vreţi să puneţi o 
întrebare? s-a interesat el prevenitor. 

— Într-un fel... Vedeţi, balenele sunt foarte interesante, 
dar nu ne-aţi putea vorbi despre şobolani? 

— Mă tem că nu v-am înţeles, a spus politicos Vexley. 

— Este foarte interesant ce ne spuneţi despre balene, 
domnule maior, s-a grăbit s-o dreagă King. Mă întrebam 
doar cum e cu şobolanii, asta-i tot. 

— Ce e cu şobolanii? 

— Aşa, mă gândeam că poate ştiţi câte ceva şi despre ei, a 
precizat King. 

Avea multe de făcut şi n-avea chef să-şi piardă timpul 
aiurea. 

— Vrea să spună, a intervenit repede Peter Marlowe, că 
balenele au reflexe foarte apropiate de cele ale fiinţei 
umane. Oare acest lucru nu este valabil şi în privinţa 
şobolanilor? 

Vexley a clătinat din cap cu dezgust: 

— Clasa rozătoarelor este cu totul diferită. În ceea ce 
priveşte însă balena... 

— Prin ce este diferită? a întrebat King. 

— 'Tratez capitolul rozătoarelor în seminarul din 
primăvară, a rostit apăsat Vexley. Nişte vietăţi infecte. N-are 
ce să vă placă la ele. Chiar nimic. Dacă luăm însă balena cu 
pântecele galben, şi-a relansat el în grabă expunerea, ei 


bine, aceasta este un gigant între toate cetaceele. Are peste 
o sută de picioare lungime şi poate atinge greutatea de o 
sută cincizeci de tone. Cea mai mare fiinţă care trăieşte - şi 
a trăit vreodată - pe suprafaţa pământului. Animalul cel mai 
puternic din toate câte există. lar modul său de 
împerechere... a adăugat repede Vexley, căci ştia bine că 
orice discuţie despre viaţa sexuală este de natură să ţină 
trează atenţia cursanților. Împerecherea acestor balene 
este ceva magnific. Masculul începe jocul amoros suflând în 
sus jeturi impresionante de apă. Bate puternic apa cu coada 
în apropierea femelei, care aşteaptă cu răbdare, 
înfierbântată de dorinţă, pe suprafaţa oceanului. Apoi el se 
afundă în adâncuri şi sare din apă, imens, uriaş, enorm, se 
prăbuşeşte iar lângă ea cu un zgomot de tunet, înspumând 
suprafaţa apei, lovind viguros din coadă, a coborât tonul 
Vexley pe o notă de senzualitate extremă. Şi atunci alunecă 
lin spre femelă şi începe s-o gâdile cu aripa înotătoare... 

În ciuda nerăbdării sale de a afla despre şobolani, până şi 
Împăratul a început să asculte cu atenţie. 

— După aceea, el rupe vraja şi se scufundă din nou, lăsând 
femela aprinsă de patimă pe faţa apei, părăsind-o parcă 
pentru totdeauna..., s-a oprit pentru o clipă Vexley ca să 
accentueze dramatismul situaţiei. Dar nu! Nu o părăseşte. 
Dispare, poate, timp de o oră în adâncurile oceanului, 
adunându-şi puterile, apoi irumpe iar, sare cu tot trupul din 
apă şi recade cu o detunătură. Împroşcând nori de stropi în 
jur. Se răsuceşte spre iubită, o îmbrăţişează strâns cu 
înotătoarele şi o posedă năvalnic, până la epuizare... 

Vexley era şi el acum epuizat, revăzând imaginea 
impresionantă a acestei împerecheri între uriaşi. Ah, să ai 
norocul să fii de faţă, să fii martorul acestui moment... tu, o 
fărâmă de om... A continuat pe un ton repezit: 

— Împerecherea are loc prin luna iulie, în mările calde. La 
naştere, puiul are cam cinci tone greutate şi o lungime de 
vreo treizeci de picioare, a precizat Vexley cu un râs 
studiat, închipuiţi-vă! 


Auditoriul a reacţionat cu zâmbete politicoase şi atunci 
Vexley a venit cu poanta finală, cu care nu da greş 
niciodată, menită să stârnească râsete homerice: 

— Iar dacă vă închipuiţi mărimea puişorului, puteţi să vă 
imaginaţi şi ce dimensiuni are mădularul balenei-mascul, 
nu? 

Din nou, cei de faţă au zâmbit cuviincios, căci studenţii mai 
vechi auziseră povestea de multe, multe ori. 

Vexley a descris în continuare modul în care balena-mamă 
îşi alăptează puiul timp de mai multe luni de zile, dându-i să 
sugă din două ţâţe monstruoase, amplasate în partea de jos 
a burţii. 

— După cum, fireşte, vă puteţi imagina, a declarat el cu 
încântare, suptul prelungit în condiţii de imersiune prezintă 
şi el anumite probleme. 

— Şobolanii îşi alăptează şi ei puii? a intervenit rapid 
Împăratul. 

— Da, a recunoscut abătut maiorul. Acum, dacă luăm 
caşalotul de ambră... 

Împăratul a suspinat învins şi s-a aşezat să asculte cuminte 
peroraţiile maiorului Vexley despre caşalotul de ambră şi 
caşalotul comun, despre balena cu dinţi şi balena albă, 
despre balena cu cioc de gâscă şi balena pitică, despre 
narval şi balena ucigaşă, despre balena cu cocoaşă, balena 
cenuşie şi, în sfârşit, balena cu capul mare. Când a ajuns la 
acest din urmă cetaceu, toţi cursanţii erau plecaţi de mult, 
în afară de Peter Marlowe şi King. Când Vexley a terminat, 
King i-a spus simplu: 

— Vreau să ştiu despre şobolani. 

Vexley a oftat adânc. 

— Despre şobolani? 

— Serviţi o ţigară, l-a îndemnat blând Împăratul. 

— Gata, băieţi, fiţi atenţi aici la mine, a ridicat glasul 
Împăratul, apoi a aşteptat câteva clipe să se facă linişte în 
baracă, iar santinela să-şi ia postul în dreptul uşii. Avem 
probleme. 


— Grey? a întrebat Max. 

— Nu. E vorba de crescătorie, a anunţat King, pe urmă s-a 
întors spre Peter Marlowe care se aşezase pe marginea 
patului. Spune-le tu, Peter. 

— Să vedeţi..., a început Peter Marlowe. Se pare că 
şobolanii... 

— Spune-le de la început. 

— Chiar totul? 

— Sigur că da. Întâi să ştim cu toţii cum stau lucrurile, pe 
urmă ne gândim şi la soluţii. 

— Bine. L-am găsit pe Vexley. Ne-a spus următoarele, 
citez: „Rattus norvegicus sau şobolanul norvegian, denumit 
uneori şi Mus decumanus...” 

— Asta pe ce limbă o fi? s-a interesat Max. 

— E-n latină, ce naiba? Asta o ştie până şi ultimul fraier, a 
spus lex. 

— Ştii şi latineşte, Tex? s-a holbat la el Max. 

— De unde dracu' să ştiu? Dar numele astea sucite sunt 
întotdeauna în latină. 

— Ce v-a apucat, fraţilor? a intervenit Împăratul. Vreţi să 
aflaţi despre ce e vorba sau nu? 

I-a făcut semn lui Peter Marlowe să zică mai departe. 

— Oricum, Vexley ni i-a descris în amănunt, păroşi, cu 
coada cheală, greutatea până la patru funzi, greutatea 
obişnuită doi funzi în această zonă a lumii. Şobolanii se 
împerechează fără discernământ în orice perioadă a 
anului... 

— Asta ce dracu' mai înseamnă? 

— Că masculul căâlăreşte toate femelele de-a valma, a 
explicat King, începând să arate semne de nerăbdare. Şi 
mai înseamnă că n-au un sezon de împerechere anume. 

— Ca şi noi, adică? a remarcat zâmbitor Jones. 

— Da. Cam aşa, i-a răspuns Peter Marlowe. Oricum ar fi, 
şobolanul mascul este gata oricând de împerechere, iar 
femela poate avea până la douăsprezece fătări pe an, 
făcând de fiecare dată doisprezece până la paisprezece pui. 


Puii se nasc, orbi şi neputincioşi, la douăzeci şi două de zile 
după... contact, a ales el un cuvânt mai delicat. Puii deschid 
ochii la paisprezece până la şaptesprezece zile de la 
naştere şi ajung la maturitate sexuală în două luni. 
Încetează să se reproducă la doi ani, iar la trei ani sunt deja 
bătrâni. 

— Aoleu! a exclamat încântat Max, spărgând tăcerea 
înfiorată. E clar ca vaca: o să avem ceva probleme. Vedeţi şi 
voi, dacă puii încep să se înmulțească la două luni şi avem 
doisprezece - hai să spunem zece pui, pentru cifră rotundă 
- la o fătare, n-aveţi decât să calculaţi. Să zicem că obţinem 
zece puişori la prima fătare. Încă zece după treizeci de zile. 
În a şaizecea zi primele cinci perechi trec la împerechere şi 
mai rezultă alţi cincizeci. În a nouăsprezecea zi se 
împerechează celelalte cinci perechi şi mai obţinem încă 
cincizeci. În a o sută douăzecea zi avem două sute cincizeci, 
plus încă cincizeci şi încă cincizeci, precum şi o nouă serie 
de două sute cincizeci. Închipuiţi-vă, asta înseamnă şase 
sute cincizeci în cinci luni. lar în luna următoare obţinem 
aproape şase mii cinci sute de... 

— Cristoase, asta-i o mină de aur! a observat Miller, 
scărpinându-se cu furie. 

— Ba pe naiba! l-a pus la punct Împăratul. Trebuie să ne 
dumirim mai întâi. Una la mână, nu putem să-i ţinem la un 
loc. Sunt canibali. Asta înseamnă că trebuie să-i despărţim 
pe masculi de femele, cu excepţia momentelor când îi 
ducem la împerechere. Două la mână este că ăştia se bat 
tot timpul între ci. Asta înseamnă că trebuie să despărţim şi 
masculii între ei şi femelele între ele. 

— Păi, să-i despărţim. Care-i greutatea? 

— Nu-i nici o greutate, Max, i-a răspuns cu răbdare King. 
Doar că trebuie să le facem cuşti separate şi să organizăm 
bine toată treaba. N-are să fie prea uşor. 

— La naiba, a spus Tex. Putem face un stoc de cuşti, nu-i 
mare scofală. 


— Crezi, Tex, că putem face în aşa fel încât să nu se afle 
nimic despre crescătorie? Măcar până ne constituim 
şeptelul? 

— Nu văd de ce să nu putem! 

— A, şi încă ceva, şi-a amintit King. 

Era mulţumit de reacţia oamenilor-săi, dar şi mai mulţumit 
de modul cum se înfiripa afacerea. Acesta era genul de 
afacere care-i mergea la inimă: să n-ai nimic de făcut decât 
să aştepţi. 

— Ăştia mănâncă orice, fiinţe vii sau mortăciuni. Chiar 
orice. Aşa că n-avem probleme cu aprovizionarea. 

— Dar astea-s nişte jivine murdare şi au să pută să ne 
mute nasul din loc, s-a pronunţat Byron Jones III. Pe-aici e 
destulă împuţiciune ca să mai punem o sursă chiar sub 
baracă. Şi pe urmă şobolanii mai sunt şi purtători de ciumă! 

— Poate că ăla e un tip special de şobolan, cum sunt doar 
anume țânțari care răspândesc malaria, a spus Dino cu 
speranţă în glas, plimbându-şi în jur ochişorii negri, vicleni. 

— Şobolanii pot fi purtători de ciumă, aşa este, a dat din 
umeri King. Pot transmite şi o sumedenie de boli umane. 
Dar astea n-au nici o însemnătate. Suntem pe cale să facem 
avere, iar voi, nepricopsiţilor, nu faceţi decât să căutaţi 
chichiţe! Asta-i contrar spiritului american! 

— Dar chestia aia cu ciuma... Cum naiba ştim dacă sunt 
curaţi sau nu? a întrebat îngreţoşat Miller. 

Împăratul a râs. 

— L-am întrebat pe Vexley despre asta, iar el ne-a spus, 
citez: „Aflaţi voi destul de curând. Veţi fi morţi cu toţii”. Am 
încheiat citatul. La urma urmei, e ca şi cum ai creşte găini. 
Dacă râneşti bine şi le dai de mâncare, cresc de mai mare 
dragul. Nici un motiv de îngrijorare! 

Au discutat astfel despre crescătorie, despre pericolele pe 
care le comportă şi avantajele sale potenţiale - erau cu toţii 
capabili să-i aprecieze perspectivele, cu condiţia să nu fie ei 
cei care consumă produsele - şi au mai vorbit şi despre 
problemele pe care le ridică organizarea unei asemenea 


afaceri de anvergură. Atunci s-a ivit în baracă şi Kurt; avea 
în braţe o pătură în care se zbătea ceva. 

— Am mai prins unul, a anunţat el încruntat. 

— Cum de-ai reuşit? 

— Aşa bine. Cât aţi pălăvrăgit voi aici, eu am făcut treabă. 
E femelă, a precizat Kurt, scuipând într-o parte. 

— Cum ştii asta? 

— M-am uitat. Am văzut destui şobolani în marina 
comercială ca să pot să-mi dau seama. lar celălalt e mascul. 
M-am uitat eu şi la el. 

S-au băgat cu toţii sub baracă să-l vadă pe Kurt cum o 
depune pe Eva în ţarcul din capătul tranşeei. Cei doi 
şobolani s-au încârligat de îndată cu atâta violenţă încât 
oamenii abia s-au ţinut să nu izbucnească în urale. Prima 
serie era deja pe drum. S-a stabilit prin vot să-l numească 
pe Kurt şef peste crescătorie, iar Kurt a primit fericit. 

În felul acesta ştia că-şi va căpăta şi el partea de câştig. 
Sigur că are să aibă grijă de şobolani. Mâncarea e mâncare. 
Kurt ştia acum că, dacă îi e dat cuiva să supravieţuiască din 
adunătura asta, el va rămâne în viaţă. 

Douăzeci şi două de zile mai târziu, Eva a fătat. În cuşca 
de alături, Adam trăgea de plasa de sârmă, râvnind să-şi 
înfigă colții în hrana vie. Aproape că izbutise, dar Tex a 
descoperit la timp spărtura. Eva îşi alăpta puii. Erau printre 
ei Cain şi Abel, Grey şi Alliluha, Beulah şi Mabel, Junt şi 
Prinţesa. Prinţesa cea Mică, Mabel Grasa, Junt Grasul şi 
Beulah Grasa. Botezarea masculilor era lucru uşor. Dar 
niciunul dintre militari nu vroia ca femelelor să le fie 
atribuite numele iubitelor, surorilor sau mamelor lor. Chiar 
şi numele soacrelor erau pentru unii o legătură cu trecutul, 
o evocare. S-au dondănit vreo trei zile până să cadă de 
acord asupra numelor de Beulah şi Mabel. 

Când au împlinit cincisprezece zile, puii au fost puşi în 
cuşti separate. Împăratul, Peter Marlowe, Tex şi Max au 
lăsat-o pe Eva să se mai dezmeticească până la prânz, apoi 


au dus-o iar la Adam, la împerechere. S-a pus în operă şi a 
doua serie. 

— Peter, a spus surâzător King în momentul în care ieşeau 
prin trapă înapoi în baracă. A dat norocul peste noi. 

Împăratul hotărâse să se facă o trapă în podea pentru că 
îşi dădea seama că prea multe drumuri la tranşeea de sub 
baracă ar putea stârni curiozitatea celorlalţi. Pentru a 
asigura succesul crescătoriei, era de însemnătate vitală ca 
operaţiunea să fie ţinută în secret. Nici măcar Mac şi Larkin 
nu ştiau nimic despre ea. 

— Unde-i tot poporul? a întrebat Peter Marlowe, închizând 
capacul de la beci. 

În baracă nu era decât Max, întins în culcuşul lui. 

— Le-a venit rândul amărâţilor să iasă la lucru. Tex e la 
infirmerie. Restul sunt pe-afară, amuşină după prăzi. 

— Cred c-am să mă duc şi eu. Măcar să am şi eu o 
preocupare. 

King a coborât vocea: 

— Îţi ofer eu o preocupare. Mâine seară mergem în sat, a 
şoptit el, apoi a strigat către Max: Hei, Max, îl ştii pe 
Prouty? Maiorul ăia australian. La baraca numărul 
unsprezece. 

— Ăla bătrân? îl cunosc. 

— Nu-i bătrân. N-are cum să aibă mai mult de patruzeci 
de ani. 

— Acolo de pe unde sunt eu se zice că unul trecut de 
patruzeci de ani e mai bătrân decât bunul Dumnezeu. Eu 
mai am optsprezece ani până să ajung la fel de bătrân. 

— S-ar putea să ai norocul ăsta, l-a încurajat Împăratul. 
Trage o fugă până la Prouty. Îi spui că te-am trimis eu. 

— Şi? 

— Şi nimic. le duci doar să-i faci o vizită. Dar să ai grijă să 
nu fie Grey prin preajmă, sau vreuna dintre iscoadele lui. 

— Am plecat, a zis cam în silă Max şi i-a lăsat singuri. 

Peter Marlowe era cu ochii la reţeaua de sârmă ghimpată, 
scrutând jungla în direcţia mării. 


— Începusem să mă întreb dacă nu cumva te-ai răzgândit. 

— Dacă să te iau cu mine? 

— Da. 

— N-ai motive să-ţi faci griji, Peter, a spus King; a luat de 
jos ibricul, i-a turnat o cană de cafea lui Peter Marlowe. Vrei 
să iei masa cu mine? 

— Nu ştiu cum naiba îţi ies ţie toate, a oftat Peter 
Marlowe. Toată lumea moare de foame, iar tu mă pofteşti la 
masă. 

— Am nişte katchang idju. 

Împăratul a descuiat cufărul negru, a scos punga de fasole 
cu bobul mic, verzuliu, i-a dat-o lui Peter Marlowe. 

— Vrei să le speli tu? 

În timp ce Peter Marlowe s-a dus la robinet şi s-a apucat să 
spele fasolea, King a deschis o conservă de vacă şi a vărsat 
cu grijă conţinutul într-o farfurie. 

Peter Marlowe a revenit cu fasolea. Era bine spălată, nu 
pluteau nici un fel de cojiţe pe suprafaţa apei. „Bun, şi-a zis 
Împăratul. Lui Peter nu-i nevoie să-i spui ceva de două ori.” 
lar vasul de aluminiu avea exact cantitatea de apă indicată; 
de şase ori înălţimea stratului de boabe. 

King a pus vasul pe reşou, a adăugat o lingură de zahăr şi 
două vârfuri de cuţit de sare. Pe urmă a vărsat înăuntru şi o 
jumătate din carnea conservată. 

— E ziua ta azi? l-a întrebat Peter Marlowe. 

— Poftim? 

— Katchang idju şi conservă la o singură masă? 

— Nu ştii tu să trăieşti cum trebuie. 

Peter Marlowe era vrăjit de aroma şi bolboroseala fierturii. 
Ultimele săptămâni fuseseră cam grele. Descoperirea 
aparatului de radio a fost o lovitură pentru întregul lagăr. 
Comandantul japonez al lagărului a decis „cu regret” 
reducerea raţiilor prizonierilor datorită „recoltelor 
proaste”, astfel că până şi micile stocuri pentru situaţii 
disperate ale unităţilor s-au epuizat curând. Ca prin 


minune, alte repercusiuni n-au mai fost. Decât reducerea 
cotei de alimente. 

În unitatea lui Peter Marlowe, reducerea l-a afectat cel 
mai rău pe Mac. Scăderea raţiei şi faptul că aparatul de 
radio atât de bine ascuns în ploşti s-a dovedit inutilizabil. 

— Fir-ar să fie, a suduit Mac după ce a tot încercat timp de 
mai multe săptămâni să identifice defecţiunea. Mă canonesc 
degeaba, băieţi. Fără să demontez toată porcăria asta nu 
pot face nimic. La vedere, totul pare să fie în regulă. Fără 
ceva scule şi o baterie n-am cum să-i găsesc buba. 

Mai apoi Larkin a făcut rost pe undeva de o baterie 
minusculă. Mac şi-a adunat ultimele puteri şi a luat-o de la 
capăt cu testările şi verificările pe circuit. Chiar cu o zi 
înainte, în timp ce testa aparatul, a icnit o dată şi şi-a 
pierdut cunoştinţa, căzând într-o comă malarică profundă. 
Peter Marlowe şi Larkin l-au cărat la infirmerie, l-au depus 
într-un pat. Doctorul le-a spus că nu e decât o criza de 
malarie, dar cu o splină ca a lui situaţia poate deveni foarte 
periculoasă. 

— Ce-i cu tine, Peter? a întrebat King, băgând de seamă că 
Peter Marlowe s-a întristat deodată. 

— Nimic, mă gândeam la Mac. 

— Ce-i cu el? 

— A trebuit să-l ducem ieri la infirmerie. L-a luat cu friguri. 

— Malarie? 

— În principal. 

— Cum adică? 

— Are ceva febră, e drept. Dar nu ăsta-i necazul principal. 
Trece prin momente de gravă depresiune nervoasă. Îşi face 
griji din cauza... nevestei şi băiatului. 

— Toţi ăştia însuraţii au cam aceleaşi necazuri. 

— Dar nu în halul lui Mac, a spus trist Peter Marlowe. Vezi 
tu, chiar în preajma debarcării japonezilor la Singapore, 
Mac a izbutit să-i îmbarce, pe nevastă-sa şi pe fiu-său, pe un 
vapor care pleca cu ultimul convoi. Pe urmă, el şi cu 
subunitatea lui au pornit spre Java într-o joncă de cabotaj. 


Când a ajuns în Java, a auzit că întregul convoi a fost 
scufundat sau capturat. Nici o dovadă sigură într-un sens 
sau altul, numai zvonuri. Aşa că nu ştie dacă ai lui au 
scăpat. Sau dacă au murit. Sau dacă mai sunt în viaţă. lar 
dacă mai trăiesc, unde sunt. Băiatul lui era încă foarte mic, 
n-avea decât patru luni. 

— Ei bine, asta înseamnă că puştiul are acum trei ani şi 
patru luni, a spus cu încredere King. Regula numărul doi: 
să nu-ţi faci inimă rea atunci când tot nu poţi face nimic, a 
declarat el sentenţios; a scos din cufărul negru borcânaşul 
cu chinină, a numărat douăzeci de pastile, i le-a dat lui 
Peter Marlowe. la aici. Astea îl lecuiesc de malarie. 

— Dar tu ce te fac? 

— Eu am destul. Nici să nu te mai gândeşti la asta. 

— Nu înţeleg de ce eşti atât de darnic. Ne dai de mâncare, 
medicamente. Şi ce-ţi dăm noi ţie? Nimic. Nu mai înţeleg. 

— Îmi eşti prieten. 

— Doamne, dar mă simt nu ştiu cum să primesc atâtea... 

— La naiba! la-le şi gata. 

King s-a apucat să împartă fiertura. Şapte linguri pentru 
el, şapte linguri pentru Peter Marlowe. Cam un sfert din 
mâncare a rămas în gamelă. 

Primele trei linguri le-au înfulecat la repezeală pentru a-şi 
potoli foamea, restul pe îndelete, savurându-i gustul. 

— Mai vrei un pic? 

King aştepta cu lingura în mână. „Cât de bine te cunosc eu 
oare, Peter? Ştiu că mai poţi să mănânci şi-o tonă. Dar n-ai 
să vrei. Nici dac-ar fi să mori pentru asta.” 

— Nu, mulţumesc. Sunt plin. Ca un pepenaş. 

„E bine să-ţi cunoşti prietenul, şi-a zis în gând King. Ca să 
ştii de ce să te păzeşti.” Şi-a mai luat o lingură. Nu pentru 
că avea poftă. Dar a ghicit că trebuie să facă asta, pentru că 
altfel Peter Marlowe s-ar fi simţit stingherit. A mestecat în 
tihnă dumicatul, ce a rămas a pus de-o parte. 

— Îmi faci şi mie o ţigară? 


I-a aruncat tabachera cu tutun şi foiţă, s-a întors cu 
spatele. A pus restul de conservă în restul de fiertură, a 
amestecat bine. A împărţit totul în două gamele, le-a 
acoperit, le-a împins mai încolo. 

Peter Marlowe i-a întins ţigara gata răsucită. 

— Fă-ţi şi tu una, i-a spus King. 

— Mulţumesc. 

— La naiba, Peter, nu mai aştepta să fii rugat. Na aici, 
umple-ţi tabachera. 

A luat tabachera din mâna lui Peter Marlowe, a umplut-o 
ochi cu tutun „Irei împărați”. 

— Ce-ai de gând să faci cu operaţiunea „Irei împărați”? 
Acum, dacă Tex e la infirmerie? a „întrebat” Peter Marlowe. 

— Nimic, a suflat fumul King. Am scos cât s-a putut din 
ideea asta. Acum au prins australienii secretul de fabricaţie 
şi ne scot de pe piaţă. 

— Vai, ce păcat. Cum crezi că l-au aflat? 

King a surâs tainic: 

— Oricum, nu era o afacere ele durată, o intrată şi-o ieşită. 

— Nu pricep. 

— Treaba cu o intrată şi-o ieşită? Faci repede afacerea şi o 
părăseşti la fel de repede. O investiţie mică, cu profit 
imediat. Mi-am scos banii după primele două săptămâni. 

— Dar spuneai atunci că vor trece luni de zile până când 
să-ţi recuperezi banii pe care i-ai băgat. 

— A fost un truc comercial. Doar pentru consum extern, 
pentru cei din afară. Trucul comercial e un fel de păcăleală. 
Un mod de a-i face pe oameni să creadă ceva anume. 
Oamenii vor întotdeauna să se aleagă cu ceva pe gratis. Aşa 
că trebuie să-i faci să creadă că ei sunt cei care te fură, că 
tu eşti fraierul, iar ei cumpărătorii, sunt mult mai şmecheri 
decât tine. De exemplu, afacerea cu „Irei împărați”. Cei 
care s-au ocupat cu desfacerea, adică primii cumpărători, 
au crezut că le sunt dator, că, dacă trag tare în prima lună, 
ajung tovarăşi la parte cu mine şi rămân lipiţi la afacere... 
pe banii mei. Au crezut că sunt atât de nătăfleţ încât să le 


deschid această posibilitate după prima lună. Numai că eu 
ştiam că secretul se va afla, iar afacerea nu va dura mult. 

— Asta cum ai mai ştiut-o? 

— Simplu. Aşa cum am plănuit de la început. Am vândut eu 
secretul. 

— Ce-ai făcut?! 

— Ce ai auzit. Le-am dat procesul de producţie în schimbul 
unor mici informaţii. 

— Bine, asta pot să înţeleg. Era al tău, puteai face ce vrei 
cu el. Dar ce se întâmplă cu cei care făceau treaba şi 
vindeau producţia de tutun preparat? 

— Ce-i cu ei? 

— Se pare că ai cam profilat de pe urma lor. I-ai făcut să 
muncească timp de o lună, mai mult sau mai puţin pe gratis, 
iar apoi le-ai tras preşul de sub picioare. 

— Ba deloc. Şi-au scos şi ei ceva parale din chestia asta. M- 
au luat de fraier, iar eu m-am arătat doar ceva mai şmecher 
decât ei, asta-i tot. Aşa-i când te bagi în afaceri. 

King s-a întins pe pat, amuzat de naivitatea lui Peter 
Marlowe. Acesta a strâns din sprâncene, încercând să 
priceapă. 

— Când începe cineva să-mi vorbească despre afaceri, mă 
tem că nu mai sunt în stare să pricep mare lucru. Mă simt 
cam tâmpit. 

— Ascultă aici. Aşa cum te văd, nu mai trece mult şiaisă te 
târguieşti mai bine decât oricare dintre ei, a râs King. 

— Mă cam îndoiesc. 

— Ai vreo treabă diseară? Cam la un ceas după apusul 
soarelui? 

— Nu, de ce? 

— Vrei să traduci pentru mine? 

— Cu plăcere. Cine e, un malaiezian? 

— Un coreean. 

— A-a..., s-a încruntat Peter Marlowe, dar şi-a revenit de 
îndată, corectându-se. Da, desigur. 


Împăratul a observat reținerea lui Peter Marlowe, dar nu i- 
a păsat prea tare. Oricine are dreptul să-şi aibă părerile lui, 
aşa susţinea el întotdeauna. Atâta vreme cât aceste păreri 
nu intră în contradicţie cu propriile lui scopuri, totul e-n 
regulă. 

A intrat Max în baracă, s-a lăsat greu pe patul lui. 

— Un ceas întreg am tot umblat după amărâtul ăla. Până 
la urmă, l-am găsit la straturile de legume. Cristoase, cu 
atâta pipiloi cât toarnă ăia acolo ca îngrășământ, toată 
păcătoşenia aia de loc trăsneşte ca un lupanar din 
Harlem[34] într-o zi de vară. 

— Eşti exact tipul de dobitoc care să frecventeze 
bordelurile din Harlem. 

Replica tăioasă şi tonul răstit al lui King l-au făcut să 
tresară pe Peter Marlowe. Zâmbetul lui Max şi aerul lui de 
osteneală au dispărut într-o clipită. 

— N-am vrut să spun nimic, să ştii. Doar aşa, c-a venit 
vorba... 

— Atunci de ce te iei de Harlem? Dacă vrei să spui că 
undeva pute ca-ntr-un bordel, perfect, spune-o. Toate 
duhnesc la fel. Nu-i nici o diferenţă pentru că unu-i pentru 
negri şi altul pentru albi. 

Împăratul vorbea pe un ton dur, cu o furie abia stăpânită; i 
se întinsese pielea pe fălcile încordate, ca o mască. 

— Las-o acum. lartă-mă. N-am vrut să spun nimic rău. 

Max uitase că Împăratului îi cam sare ţandăra când îi 
vorbeşte careva de rău pe negri. „Isuse, dacă stai la New 
York, porţi mereu Harlemul cu tine, indiferent ce părere ai 
despre el. Sunt şi acolo bordeluri destule, iar o negresă la 
aşternut nu-i deloc ceva de lepădat, măcar din când în 
când. Oricum, şi-a zis el cu amărăciune, al dracului să fiu 
dacă-mi dau seama de ce-o fi atât de sensibil când e vorba 
de negri.” 

— Zău că n-am vrut să spun nimica rău, a repetat Max, 
străduindu-se să nu se uite la mâncarea de pe masă; simţise 


mirosul încă înainte de a intra în baracă. Am dat de el şi i- 
am spus ce mi-ai zis să-i transmit. 

— Şi? 

— Păi, ă-ă... mi-a dat ceva pentru tine, s-a bâlbâit Max, 
trăgând cu ochiul la Peter Marlowe. 

— Atunci dă-l încoace, ce te tot moşmondeşti? 

Max a rămas acolo, aşteptând cu răbdare în timp ce 
Împăratul s-a uitat la ceas pe toate părţile, l-a întors, şi l-a 
apropiat de ureche. 

— Acum ce mai vrei, Max? 

— Nimic. Ă-ă... nu vrei să spăl vasele? 

— Bine. la-le şi mişcă-te dracului de-aici. 

— Am înţeles. 

Max a adunat farfuriile murdare şi a plecat spăsit cu ele, 
spunându-şi în gând că într-o bună zi, pe toţi dracii, are să-i 
vină el de hac Împăratului. Peter Marlowe n-a spus nimic. 
„Ciudat, şi-a zis el. Ciudat şi imprevizibil. King ăsta îşi iese 
cam uşor din fire. E bine să ai temperament, dar de multe 
ori poate fi şi periculos. Când pleci în misiune de zbor e 
important să cunoşti valoarea celui care-ţi ţine flancul. lar 
într-o misiune în care totul poate depinde doar de-o mică 
scăpare este înţelept să fii sigur de cel care-ţi ţine spatele.” 

King a deşurubat cu grijă capacul ceasului. Ceasul era de 
tip impermeabil, din oţel inoxidabil. 

— Aha! a făcut King. Am bănuit eu. 

— Ce? 

— E un fals. Uită-te aici. 

Peter Marlowe a examinat ceasul cu atenţie. 

— Mie-mi pare că e-n regulă. 

— Sigur că aşa pare. Numai că nu este ce s-ar crede c-ar 
fi. Adică un ceas „Omega”. Cutia e bună, dar mecanismul e 
vechi. Cineva, o secătură, i l-a înlocuit. 

Împăratul a înşurubat capacul la loc, a plimbat gânditor 
ceasul dintr-o mână în alta. 

— Vezi tu, Peter... Exact cum îţi spuneam adineaori. 
Trebuie să fii mereu cu ochii-n patru. Acum să zicem că-l 


vând drept un ceas „Omega”, fără să ştiu că e un fals. Abia 
atunci pot să intru la apă. Dar atâta timp cât ştiu dinainte, 
pot să-mi iau şi eu măsuri de siguranţă. Niciodată nu poţi 
spune c-ai fost îndeajuns de precaut, a spus serios King, 
apoi a zâmbit. Hai să bem şi câte-o cafea, că afacerile ne 
merg strună. 

Zâmbetul i s-a şters de pe faţă când s-a întors Max cu 
farfuriile spălate şi le-a pus la locul lor. Max n-a mai spus 
nimic, doar a dat slugarnic din cap şi a ieşit din baracă. 

— Pramatia, a spus King. 

Grey nu-şi revenise încă după emoţiile zilei în care 
Yoshima a găsit aparatul de radio. Mergând pe poteca 
strâmbă care ducea la manutanţă, îşi recapitula acum în 
sinea lui noile îndatoriri pe care i le fixase comandantul 
lagărului, de faţă cu Yoshima, şi pe care i le explicase apoi 
mai în amănunt colonelul Smedly-Taylor. Grey ştia că, deşi 
sub aspect oficial trebuia să pună în aplicare noile 
instrucţiuni, tot ce i se cerea, de fapt, era să facă pe orbul şi 
să nu întreprindă nimfe. „O, Maică Preacurată, şi-a zis el în 
gând. Orice aş face, tot rău iese.” 

A simţit că-i vine o crampă la stomac. S-a oprit, colica a 
venit şi a trecut. Nu era dizenterie, doar o diaree; iar 
fierbinţeala care l-a cuprins nu era malarie, ci doar un 
acces de febră tropicală, o formă mai uşoară, dar şi mai 
perfidă a bolii care-l scutura din când în când. Îi era şi tare 
foame. Nu avea nici un fel de rezerve de mâncare, nici 
măcar o ultimă cutie de conserve şi nici banii cu care să şi-o 
cumpere. Trebuia să subziste din raţie, fără nimic în plus, 
numai că rațiile erau prea mici, mult prea mici. 

„Când am să scap de aici, şi-a spus el, mă jur pe 
Dumnezeu că n-are să-mi mai fie foame niciodată. Voi avea 
o mie de ouă, şi-o tonă de carne, şi zahăr şi cafea, şi ceai, şi 
peşte... Vom găti toată ziua, Irina şi cu mine, iar atunci 
când nu gătim vom face dragoste.” Dragoste? Nu, doar altă 
durere. Scârba aia de Trina cu mofturile ei: „Sunt prea 
obosită” sau „Mă doare capul” sau „Pentru numele lui 


Dumnezeu, iarăşi?” sau „Bine atunci, înţeleg să-mi fac 
datoria” sau „Putem face amor acum, dacă tot ţii atât de 
mult” sau „Nu poţi să mă laşi şi pe mine în pace măcar o 
dată?”, când nu se întâmpla nici măcar atât de des şi de 
cele mai multe ori el trebuia să se stăpânească şi să sufere, 
sau „Bine, bine, îndată!” pe un ton enervat, apoi se 
aprindea lumina, ca se dădea jos din pat şi pleca furioasă la 
baie „să se pregătească”, iar el îi vedea trupul splendid 
numai prin străvezimea pânzei subţiri până se închidea uşa 
şi pe urmă aştepta şi iar aştepta până se stingea becul de la 
baie şi ea revenea în dormitor. Dura întotdeauna o veşnicie 
până traversa ea încăperea de la uşă la pat, el nu vedea 
decât puritatea formelor desăvârşite prin vălul de mătase, 
nu simţea decât răceala din ochii ei, nu-i putea suporta 
privirea şi se ura pentru asta. Pe urmă ea se strecura în pat 
alături de el, totul se consuma repede şi în tăcere, ea se 
scula şi se ducea la baie să se spele ca şi cum iubirea lui ar 
fi mânjit-o. Se auzea curgând apa la nesfârşit. Când se 
întorcea era proaspăt parfumată, iar el se ura din nou, 
neîmplinit şi mâhnit că a avut-o atunci când ea nu dorea săi 
se dea. Mereu a fost aşa. În cele şase luni de viaţă conjugală 
- din care numai douăzeci şi una de zile împreună, cât a 
avut permisie - au trecut prin durerea asta de nouă ori. Şi 
nici măcar o dată n-a reuşit s-o scoată din amorţeală. 

O ceruse în căsătorie la o săptămână după ce se 
cunoscuseră. De la început s-au ivit obstacole şi animozităţi. 
Mama ei nu putea să-l sufere pentru că a râvnit la singura 
ei fiică tocmai când începuse să-şi facă şi ea un rost în viaţă 
şi pentru că era încă atât de tânără. Nu avea decât 
optsprezece ani. Părinţii lui i-au spus să mai aştepte, că încă 
nu câştigă destul, că fata nu-i chiar dintr-o familie bună; el 
s-a uitat atunci la casa părintească, o clădire dărăpănată 
într-un şir de o mie de alte clădiri dărăpănate aşezate de-a 
lungul liniilor de tramvai întortocheate din Streatham, şi a 
observat că încăperile sunt strâmte, după cum sunt strâmţi 
la minte şi părinţii lui, oameni din clasa de jos a societăţii, 


iar iubirea lor e la fel de întortocheată ca şi liniile de 
tramvai. 

O lună mai târziu s-au cununat. Grey arăta fercheş în 
uniformă, cu sabia la brâu (închiriată cu ora). Mama Trinei 
nici nu s-a arătat la ceremonia modestă, oficiată în grabă 
între două alarme aeriene. Părinţii lui afişau o expresie de 
dezaprobare, i-au sărutat pe miri mai mult din obligaţie, 
Trina a izbucnit în plâns, certificatul de căsătorie era ud de 
lacrimi. 

În noaptea aceea Grey a descoperit că Trina nu era 
fecioară. A, desigur, s-a comportat ca şi cum ar fi fost şi s-a 
plâns timp de mai multe zile cum că „te rog, iubitule, mă 
doare încă, mai ai şi tu răbdare”. Dar adevărul era că n-a 
fost fată şi acest lucru l-a durut pe Grey pentru că aşa îi 
dăduse ea să înţeleagă, de mai multe ori. Dar s-a prefăcut 
că nu-şi dă scama că ea l-a păcălit. 

Ultima dată când a văzut-o pe Trina a fost cu şase zile 
înainte de a se îmbarca. Erau acasă la ei, el stătea culcat în 
pat, se uita la ca cum se îmbracă. 

— V-au spus unde vă trimit? a întrebat ea. 

— Nu. 

Ziua fusese destul de neplăcută, se certaseră şi cu o seară 
înainte, îl chinuia şi atitudinea ei absentă, şi gândul că azii 
se sfârşeşte permisia. 

S-a ridicat din pat, s-a oprit în spatele ei, a prins în palme, 
cu drag, sânii ei tari, feciorelnici. 

— Încetează! 

— Trina, nu crezi că... 

— Lasă prostiile! Ştii doar că spectacolul începe la opt şi 
jumătate. 

— Mai e timp destul... 

— Pentru Dumnezeu, Robin, termină! Ai să-mi strici 
machiajul! 

— La naiba cu boiala aia a ta! Mâine n-am să mai fiu aici. 

— Poate că-i mai bine aşa. Nu te porţi frumos, nu eşti bun 
cu mine. 


— Dar cum ai vrea să fiu? Ce e rău în asta, ca un bărbat 
să-şi dorească soţia? 

— Nu mai striga, ce Dumnezeu, te aud vecinii. 

— La naiba, n-au decât să audă! 

S-a apropiat iar de ea, dar Trina i-a trântit în nas uşa de la 
baie. 

Când a revenit în dormitor era rece şi distantă, se 
parfumase, îşi pusese sutienul, un furou scurt, chiloţeii; 
ciorapii erau prinşi într-un portjartier minuscul. A luat de 
pe spătar rochia de seară, a început să şi-o tragă pe ea. 

— Trina... 

— Nu. 

Stătea acum în faţa ei, îşi simţea genunchii moi, ca de 
ceară. 

— lartă-mă că... am strigat la tine. 

— Nu contează. 

S-a aplecat să-i sărute umerii, dar ea s-a ferit. 

— Văd că iar ai băut, a strâmbat ea din nas. 

Atunci l-a cuprins furia. 

— N-am luat decât o înghiţitură, lua-te-ar dracu' să te ia! 

Orbit de mânie, i-a sfâşiat rochia, i-a smuls sutienul, a 
zvârlit-o de-a curmezişul patului. A rupt mai departe tot ce 
avea pe ea, lăsând-o goală, doar cu resturile de ciorapi 
zdrenţuiţi pe picioare. Şi în tot acest timp ea a rămas 
nemişcată, cu privirea ţintă în ochii lui. 

— O, Doamne, Trina, te iubesc, a gâfâit el neputincios, 
îndepărtându-se de ea, urându-se pentru ceea ce a făcut şi 
pentru ceea ce fusese cât pe ce să facă. 

Trina şi-a adunat de pe jos lucrurile ferfeniţite. Ca prin vis, 
a văzut-o cum se întoarce la oglindă, se aşază şi începe să-şi 
refacă machiajul, fredonând încet, la nesfârşit, aceeaşi 
melodie. 

Atunci a ieşit, trântind uşa, s-a dus la el la unitate. A doua 
zi a încercat să-i telefoneze. N-a răspuns nimeni. Era prea 
târziu să mai revină la Londra, în ciuda rugăminţilor lui 
disperate. Unitatea a fost dislocată la Greenock pentru 


îmbarcare, el i-a tot telefonat, în fiecare zi, la cele mai 
diferite ore, dar nu răspundea nimeni, n-a primit răspuns 
nici la telegramele lui deznădăjduite, iar apoi coasta Scoției 
s-a topit în noapte, iar în noapte nu mai erau decât vaporul 
şi marea, iar lui nu-i mai rămâneau decât lacrimile amare. 

Sub soarele arzător al Malayei, pe Grey l-a scuturat un 
frison. Zece mii de mile depărtare. „N-a fost vina Trinei, şi-a 
zis el şubrezit, dezgustat de sine însuşi. Nu ea, ci eu am fost 
de vină. Eram pornit, prea întărâtat. Poate că e ceva în 
neregulă cu mine, ceva nervos. Poate că ar trebui să mă duc 
la doctor. Poate că sunt un obsedat sexual. Trebuie să fie 
ceva cu mine, nu cu ea. O, Trina, dragostea mea.” 

— Nu te simţi bine, Grey? l-a întrebat colonelul Jones. 

— Ba da, domnule colonel, sunt bine, mulţumesc, şi-a 
revenit Grey, descoperind că se lăsase moale, sprijinit de 
peretele manutanţei. Am avut... m-a luat puţin cu frig. 

— Nu arăţi prea bine. Stai niţel jos să-ţi revii. 

— Acum mi-e bine, vă mulţumesc. Cred că... am săiau o 
gură de apă. 

Grey s-a dus la robinet, şi-a scos cămaşa, şi-a băgat capul 
sub jetul de apă. „Ce tâmpit, să mă las dus de gânduri în 
halul ăsta”, şi-a zis. Dar în ciuda hotărârii sale, gândul i se 
întorcea inexorabil la 'Trina. „Diseară, la noapte, n-o mai 
alung, o să visez la ea, şi-a promis el. Diseară şi în fiecare 
seară. La naiba, ce rost are să mai încerci să trăieşti fără 
hrană. Fără speranţă. Vreau să mor. O, cum aş vrea să mor 
odată.” 

Atunci l-a zărit pe Peter Marlowe urcând coama dealului. 
Avea în mâini o gamelă americană, o purta cu grijă. De ce? 

— Marlowe! s-a proţăpit Grey în calea lui. 

— Ce naiba vrei şi tu? 

— Ce ai acolo? 

— Mâncare. 

— Nu e marfă de contrabandă? 

— Nu te mai lega de mine, Grey. 


— Nu mă leg de tine. Omul e judecat după prietenii pe 
care-i are. 

— Vezi-ţi de treburile tale. 

— Îmi pare rău, dar nu pot, bătrâne. Asta mi-e meseria. Aş 
dori să văd ce-ai acolo. Te rog. 

Peter Marlowe a avut o ezitare. Grey avea dreptul să se 
uite, avea dreptul să-l şi ducă în faţa colonelului Smedly- 
Taylor dacă-l prinde călcând pe-alături. Iar în buzunar avea 
douăzeci de pastile de chinină. Nimeni n-avea dreptul să 
deţină provizii proprii de medicamente. Dacă se dă de gol, 
atunci va trebui să spună de unde le are, pe urmă va trebui 
să spună King de unde le are el şi, oricum ar fi, Mac are 
nevoie de ele chiar acum. Aşa că a ridicat capacul de la 
gamelă. 

Amestecul de katchang idju şi conservă de vacă l-a izbit pe 
Grey ca o aromă nepământeană. Simţea că i se întoarce 
stomacul pe dos, că nu-şi mai poate stăpâni foamea. A 
înclinat atent gamela ca să vadă dacă nu-i nimic ascuns la 
fund. Nu era nimic altceva decât carne de vacă şi katchang 
idju, un deliciu. 

— De unde ai căpătat asta? 

— Am primit-o. 

— El ţi-a dat-o? 

— Da. 

— Unde o duci? 

— La infirmerie. 

— Pentru cine? 

— Pentru unul dintre americani. 

— De când face un căpitan de aviaţie, distins cu înalte 
ordine militare, comisioane pentru un caporal? 

— Du-te dracului! 

— Poate c-am să mă duc. Dar înainte de asta am să am 
grijă ca amândoi, tu şi cu el, să căpătaţi ce vi se cuvine. 

„Uşurel, şi-a zis Peter Marlowe, ia-o uşurel. Dacă-i dai o 
scatoalcă lui Grey, tot tu dai de belea.” 

— Ai terminat interogatoriul, Grey? 


— Pentru moment. Dar ţine minte..., s-a apropiat de el 
Grey, chinuit de mireasma mâncării. Tu şi cu potlogarul 
acela de ţi-e prieten sunteţi pe listă. Să ştii că n-am uitat 
chestia aia cu bricheta. 

— Nici nu ştiu la ce te referi. N-am făcut nimic împotriva 
regulamentului. 

— Dar într-o zi ai s-o faci, Marlowe. Dacă-ţi vinzi sufletul, 
tot ai de plătit cândva. 

— Tu nu eşti zdravăn la cap! 

— E un escroc, un mincinos şi un hoţ... 

— E prietenul meu, Grey. Nu este escroc şi nici hoţ... 

— Dar e mincinos. 

— Toată lumea minte. Chiar şi tu. Ai spus că nu ştii nimic 
despre radioul acela. Trebuie să ştii să minţi ca să rămâi în 
viaţă. Trebuie să ştii să faci o groază de alte lucruri... 

— Cum ar fi să pupi în fund un caporal ca să-ţi dea de 
mâncare? 

Vinişoara de pe fruntea lui Peter Marlowe s-a umflat 
deodată, s-a făcut ca un şarpe negru, subţire. Dar i-a vorbit 
încet, pe un ton molatic, îndulcindu-şi veninul din glas: 

— Ar trebui să-ţi dau o chelfăneală, Grey. Dar nu-i frumos 
să te iei la bătaie cu inferiorii. Parcă n-ar fi echitabil. 

— Să fiu al dracului, Marlowe, dacă..., a început Grey, dari 
s-a tăiat răsuflarea; sufocat de furie, a rămas cu vorbele-n 
gât. 

Peter Marlowe s-a uitat adânc în ochii lui Grey şi în acea 
clipă şi-a dat seama că a învins. N-a savurat decât o 
secundă umilirea adversarului, apoi mânia i s-a evaporat 
dintr-o dată, l-a ocolit pe Grey şi şi-a urmat drumul în susul 
dealului. N-are rost să prelungeşti o bătălie câştigată. Nici 
ăsta n-ar fi un semn de bună creştere. 

„Pe Dumnezeu din ceruri, s-a jurat Grey aproape plângând 
Ai să mi-o plăteşti tu! În genunchi ai să te târăşti, cerşindu- 
mi iertarea. Dar n-am să te iert. Niciodată!” 

Mac a luat şase pastile, s-a strâmbat când Peter Marlowe L- 
a ajutat să se salte de pe pernă ca să soarbă din cana cu 


apă pe care i-o dusese la buze. A înghiţit chinina, s-a lăsat 
iar pe spate. 

— Îţi mulţumesc, Peter, a murmurat. Asta mă scoate din 
criză. lare-ţi mulţumesc, băiete. 

A căzut într-un somn adânc, cu obrajii aprinşi, splina 
umflată, gata-gata să crape, iar mintea i-a plecat departe, 
refugiindu-se în coşmar. Şi-a văzut soţia şi băieţelul plutind 
între ape în adâncurile oceanului, mâncau peştii din ei, iar 
ei îl strigau de acolo, din profunzimi. S-a văzut şi pe el 
acolo, în adâncuri, luptându-se cu rechinii, dar mâinile nu-i 
erau îndeajuns de puternice şi glasul nu-i era îndeajuns de 
tare, iar rechinii îi smulgeau hălci de carne din trup şi tot 
mai aveau, mereu, de sfâşiat. Rechinii aveau glas şi râsul lor 
era râs diavolesc, însă îngerii îi stăteau aproape şi-i 
spuneau întruna: „Grăbeşte-te. Mac, mai repede, căci 
curând va fi prea târziu”. lar apoi n-au mai fost rechini, ci 
doar oameni galbeni cu baionete şi dinţi de aur, ascuţiţi ca 
nişte ace, îl împresurau acum pe el şi-ai lui pe fundul mării. 
Baionete lungi, tăioase ca briciul. „Nu pe ei, pe mine! ţipa el 
acum. Pe mine, ucideţi-mă pe mine!” A privit apoi 
neputincios cum îi omoară soţia şi cum îi omoară copilul şi 
pe urmă au pornit spre el, dar îngerii erau tot acolo şi-i 
şopteau în cor: „Grăbeşte-te, Mac, mai repede! Fugi, fugi, 
fugi, doar aşa poţi scăpa”. Iar el fugea, deşi nu vroia să 
fugă, fugea de lângă băieţei şi de lângă soţie, fugea prin 
marea năclăită de sângele lor, se îneca în acea mare de 
sânge. Dar el tot fugea şi ei îi veneau din urmă, rechinii cu 
ochii oblici şi dinţii de aur ca âcele, veneau cu puştile şi 
baionetele lor, sfârtecându-l din fugă până când n-a mai 
putut alerga. S-a luptat cu ei şi s-a rugat de ei, dar ei nu se 
opreau deloc şi l-au prins în cerc. Şi atunci Yoshima a înfipt 
baioneta în el. În adâncul măruntaielor. L-a fulgerat o 
durere groaznică, dincolo de închipuire. Yoshima i-a smuls 
baioneta din trup şi a simţit cum ţâşneşte sângele din el, din 
rana sfâşiată, de peste tot, până şi din porii pielii, până când 
nu i-a mai rămas decât sufletul închis într-o găoace. Şi 


atunci, în sfârşit, sufletul i s-a avântat şi a fost una cu 
sângele mării. L-a cuprins o mare uşurare, încântătoare, 
infinită, bucuria de a se şti mort. 

Mac a deschis ochii. Păturile de pe el erau ude de 
transpiraţie. Nu mai avea febră. Şi-a dat seama că, din nou, 
e în viaţă. 

Peter Marlowe era tot acolo, lângă pat. În spatele lui, 
undeva, se aşternea noaptea. 

— Salut, băiete. 

Şoapta îi era atât de slabă încât Peter Marlowe a trebuit să 
se aplece spre el ca să-l audă. 

— 'Ţie mai bine, Mac? 

— Mi-e chiar bine, băiete. Aproape că merită să te ia cu 
friguri când e atât de bine după aceea. Acum am să dorm. 
Mâine să-mi aduci ceva de mâncare. 

Mac şi-a lăsat pleoapele şi a adormit. Peter Marlowe a tras 
păturile de pe el, a şters bine năduşeala de pe găoacea de 
om. 

— De unde să iau nişte pături uscate, Steven? l-a întrebat 
el pe sanitarul care tocmai trecea în grabă prin salon. 

— Nu ştiu, domnule căpitan. 

Steven îl văzuse de mai multe ori pe tânărul acela arătos. 
I-a plăcut de la început. „Poate că... dar nu, Lloyd ar fi 
groaznic de gelos. Lasă, într-altă zi. Avem tot timpul.” 

— Să văd, s-ar putea să vă servesc, domnule căpitan. 

Steven s-a dus cu patru paturi mai încolo, a tras păturile 
de pe cel care zăcea acolo, apoi a îndepărtat cu îndemânare 
pătura de dedesubt, a venit înapoi. 

— Poftiţi. Pe astea puteţi să le luaţi. 

— Şi cu cel de acolo cura rămâne? 

— Acela? a zâmbit blând Steven. El nu mai are nevoie de 
ele. Trebuie să vină acum să-l ia. Sărmanul băiat. 

— A, chiar aşa? s-a întors Peter Marlowe spre celălalt pat, 
însă chipul mortului nu-i era cunoscut. Mulţumesc, a spus el 
şi s-a apucat să-i aranjeze patul lui Mac. 


— Un moment, a intervenit Steven. Lăsaţi-mă pe mine. La 
asta mă pricep eu mult mai bine. 

Steven era foarte mândru că ştie să facă patul fără să-l 
chinuiască pe pacient. 

— Să nu vă faceţi griji pentru prietenul dumneavoastră. 
Mă ocup eu de el şi are să-i fie bine, l-a asigurat el pe Peter 
Marlowe, învelindu-l pe Mac în pături ca pe un copil. Uite- 
aşa, a adăugat el mândru, mângâind fruntea bolnavului, 
apoi a scos o batistă curată, i-a şters urmele de transpiraţie 
de pe obraz. În două zile se face bine. Bacă aţi putea face 
rost de ceva mâncare în plus..., a început el, dar, uitându-se 
la Peter Marlowe, s-a oprit, ochii i s-au umplut de lacrimi. 
Vai ce prostii spun şi eu. Dar să nu fiţi îngrijorat, găseşte 
Steven ceva pentru el. N-are rost să vă mai frământaţi 
acum. În seara asta nu mai aveţi nimic de făcut. Mai bine 
mergeţi să vă odihniţi. Gata, duceţi-vă, fiţi băiat cuminte. 

Mut de uimire, Peter Marlowe s-a lăsat condus afară din 
salon. Steven i-a mai zâmbit o dată, i-a urat noapte bună şi 
s-a întors înăuntru. 

Din întuneric, Peter Marlowe l-a urmărit pe Steven cum 
dezmiardă o frunte încinsă de febră, cum ia în palmă o 
mână tremurândă de malarie, cum alungă spiritele rele ale 
nopții şi linişteşte un bolnav năpădit de vise urâte, cum 
netezeşte un aşternut, cum îl ajută pe unul să bea şi pe altul 
să vomite, murmurând tot timpul un cântec de leagăn 
gingaş şi tandru. Când a ajuns la patul numărul patru, 
Steven s-a oprit, s-a uitat lung la cadavru. I-a îndreptat 
picioarele şi i-a aşezat mâinile cruce pe piept, apoi şi-a scos 
halatul şi a acoperit mortul cu un gest de binecuvântare. 
Trupul mlădios şi picioarele zvelte ale lui Steven aveau o 
lucire mată în penumbra din încăpere. 

— Săracul băiat, a şoptit el rotindu-şi privirea ca într-un 
cavou. Sărmanii băieţi. Ah, sărmanii mei băieţi... 

Şi a plâns atunci pentru ei, pentru toţi. 

Peter Marlowe s-a întors şi a pornit prin noapte cuprins de 
milă, ruşinat de faptul că n-avusese cândva pentru Steven 


decât un sentiment de dezgust. 

În vreme ce se apropia de baraca americanilor, Peter 
Marlowe era copleşit de îndoieli. Îi părea rău acum că se 
învoise atât de uşor să traducă pentru King şi, în acelaşi 
timp, era supărat pe el însuşi pentru că nu-i făcea plăcere 
să se ţină de cuvânt. „Aşa prieten eşti tu, s-a certat el în 
gând, după toate câte a făcut pentru tine?” 

Golul din stomac i s-a accentuat. „La fel ca atunci când 
pleci într-o misiune de zbor, şi-a zis. Nu, nu-i chiar la fel. 
Mai degrabă ca atunci când te cheamă directorul la 
cancelarie. Când pleci în misiune durerea este aceeaşi, dar 
se amestecă totodată cu un fel de plăcere. Cum e şi cu 
expediţia până-n sat. Parcă-ţi ia inima avânt. Să-ţi asumi 
riscul ăsta doar din spirit de aventură... sau, ca să fim 
drepţi, pentru mâncarea sau pentru fata care s-ar putea 
afla acolo.” 

Pentru a mia oară s-a întrebat de ce se duce King în sat, ce 
are el de făcut acolo. Dar ar fi fost nepoliticos să-l întrebe şi, 
oricum, dacă mai are puţină răbdare, tot va afla curând. 
Acesta era un alt motiv pentru care îl plăcea pe King. Faptul 
că nu spunea mai nimic despre treburile lui şi îşi păstra 
gândurile pentru el. „Ăsta-i stilul englezesc, şi-a spus 
mulţumit Peter Marlowe. Laşi de la tine doar câte puţin şi 
numai uneori, când ai chef s-o faci. Cine eşti şi ce eşti te 
priveşte... până în momentul când îţi vine să-ţi împărtăşeşti 
gândurile cu un prieten. Iar un prieten nu întreabă 
niciodată. Ori te deschizi singur, ori nu te mai deschizi 
deloc. Cum ar fi povestea cu satul. Doamne, dar asta arată 
ce părere are el despre mine, dacă se deschide chiar aşa. 
Să te trezeşti spunând fără ocolişuri: nu vrei să vii cu mine 
data viitoare când mă duc acolo?” 

Peter Marlowe ştia că asta-i nebunie curată. Să te duci în 
sat, adică. Dar acum poate că nu-i mai părea chiar o 
nebunie. Acum avea un motiv real. Un motiv important. Să 
încerce să facă rost de piesa lipsă pentru repararea 


radioului... sau poate să găsească un aparat de radio, unul 
întreg. Asta da. Pentru asta merită să rişti. 

Dar în acelaşi timp ştia că ar fi mers şi numai pentru că a 
fost poftit să meargă, pentru un presupus blid de mâncare, 
pentru o presupusă femeie. 

A dat cu ochii de King, ca o umbră în dosul barăcii; stătea 
de vorbă cu altă umbră. Se ţineau foarte aproape unul ele 
celălalt, nu se auzea ce-şi vorbesc. Erau atât de absorbiți în 
discuţie încât Peter Marlowe s-a hotărât să treacă pe lângă 
ei, a început să urce treptele, arătându-se în geana de 
lumină ce răzbătea din baracă. 

— Hei, Peter, l-a strigat King. 

Peter Marlowe s-a oprit. 

— Vin şi eu îndată, Peter, a spus King, apoi s-a întors iar 
spre cel cu care stătea de vorbă. Cred că-i mai bine să 
aşteptaţi aici, domnule maior. De îndată ce soseşte vă dau 
eu un semn. 

— Mulţumesc, a spus pe un ton stingherit celălalt, un tip 
mai mărunţel. 

— Luaţi de-aici nişte tutun. 

Maiorul Prouty nu s-a lăsat rugat de două ori, pe urmă s-a 
retras în întuneric, fără însă să-l piardă din ochi pe Împărat. 

— Mi-a fost dor de tine, amice, i-a zis King lui Peter 
Marlowe, dându-i în joacă un pumn între coaste. Cum îi 
merge lui Mac? 

— Mai bine, mulţumesc. 

Peter Marlowe nu-şi dorea decât să iasă mai iute din 
lumină. „Fir-ar să fie, şi-a zis în gând. Mă simt stânjenit că 
am fost văzut cu prietenul meu. lar asta-i rău. Foarte râu.” 

Dar nu putea să nu simtă privirea maiorului aţintită 
asupra lor şi nici nu şi-a putut reţine tresărirea când King i- 
a spus: 

— Haide odată. Nu mai e mult şi-avem o treabă de făcut! 

Grey s-a dus la ascunzătoare pentru orice eventualitate, să 
vadă dacă n-are cumva vreun mesaj. Bileţelul era acolo: 
„Ceasul maiorului Prouty. Astă seară. Marlowe şi cu el”. 


Grey a aruncat cutia goală în şanţ cu acelaşi gest neglijent 
cu care o ridicase de jos. S-a sculat apoi în picioare, s-a 
întins şi a pornit încet spre baraca numărul şaisprezece. 
Însă în tot acest timp mintea îi lucra cu viteza unui 
calculator. 

Marlowe şi Împăratul. Vor fi amândoi în „prăvălia” din 
spatele barăcii americanilor. Prouty. Care dintre ei? 

Maior! O fi cel de la artilerie? Sau australianul? „Haide, 
Grey, s-a certat el în gând, unde ţi-e fişierul mintal de care 
eşti atât de mândru?”A, da! Baraca numărul unsprezece. 
Un tip scund. Genist. Australian. 

Are vreo legătură cu Larkin? Nu. Din câte se ştie, nu. 
Australian deci. Atunci de ce nu face tranzacţia prin 
speculantul australian, Tiny Timsen? De ce Împăratul? 
Poate că afacerea e prea importantă ca să se poată ocupa 
Timsen de ea. Sau poate că-i vorba de un lucru de furat... 
mai degrabă aşa, căci altfel Prouty ar fi folosit canalele 
australiene obişnuite. Probabil că asta e. 

Grey s-a uitat la ceas. A făcut-o instinctiv, cu toate că nu 
mai avea ceas de trei ani de zile, cu toate că nu avea nevoie 
de ceas ca să marcheze scurgerea timpului sau să 
ghicească cât e ora, chiar şi noaptea. Ca şi toţi ceilalţi, se 
pricepea să măsoare vremea, atât cât e necesar să ştii. 

„E încă prea devreme, şi-a zis. Mai durează ceva până la 
schimbarea gărzii.” Iar când se va petrece aceasta, va 
putea să-l vadă de la el din baracă pe gardianul solitar cum 
traversează lagărul şi urcă drumul prin faţa barăcii spre 
corpul de gardă. Cine o fi? Dar ce contează? Are să afle cât 
de curând. E mai prudent să aştepte şi să-i pândească până 
la momentul potrivit, apoi să-i ia prin surprindere. Însă cu 
băgare de seamă. Politicos. Totul e să-i prindă împreună: 
gardianul cu Împăratul şi cu Marlowe. Cel mai bine e să-i 
vadă când schimbă marfa sau când îi dă King banii lui 
Prouty. Pe urmă să-i raporteze colonelului Smedly-ITaylor: 
„Aseară am fost de faţă când s-a făcut un schimb de bani”, 
sau poate şi mai bine: „l-am văzut pe caporalul american şi 


pe căpitanul Marlowe, DFEC[35], din baraca numărul 
şaisprezece, cu un gardian coreean. Am motive să cred că 
maiorul Prouty, din trupele de geniu, este implicat în 
afacere şi a pus la dispoziţie un ceas spre vânzare.” 

Asta trebuie să le pună capac la toate. Regulamentul, şi-a 
zis el încântat, spune cât se poate de limpede şi lămurit: 
„Nici un fel de comerţ cu gardienii!” Prinşi asupra faptului. 
Pe urmă, clar, se întruneşte curtea marţială. 

Pentru început curtea marţială. „Apoi la arest, în micuța 
mea carceră. Fără porţii în plus şi fără katchang idju cu 
conservă de vacă. Fără nimic altceva. Doar cuşca, puşi în 
cuşcă aşa cum sunteţi, ca nişte şobolani. lar mai încolo vi se 
va da drumul, încrâncenaţi şi plini de ură. Omul la 
supărare, se ştie, mai face şi greşeli. lar data viitoare s-ar 
putea ca Yoshima să fie pe fază. Mai bine să-i lăsăm pe 
japonezi să-şi facă ei treaba... nu-i frumos să le dai o mână 
de ajutor. Dar în cazul ăsta parcă mai treacă-meargă. Sau 
nu? Poate numai aşa, o mică sugestie?” „[i-o plătesc eu ţie, 
Peter Marlowe, blestematule! Poate că mai devreme decât 
am sperat. Iar răzbunarea împotriva ta şi a pungaşului 
ăluilalt îmi va fi dulce ca mierea.” 

Împăratul s-a uitat la ceas. Patru minute trecute de nouă. 
E timpul. De un lucru eşti sigur când ai de-a face cu cei din 
armata japoneză: ştii întotdeauna exact, la minut, ce 
urmează să facă, odată stabilit programul, aşa rămânea - 
stabilit. 

S-au auzit paşi. 'Torusumi a dat colţul barăcii, s-a băgat 
repede sub copertina de la şopron. Împăratul s-a ridicat să-l 
întâmpine. Peter Marlowe care era şi el acolo, în cort, s-a 
sculat în picioare cam fără chef, înjurându-se în gând. 

Torusumi era o figură printre gardieni. Avea o faima rea. 
Periculos şi imprevizibil. Faţă de ceilalţi, care erau parcă 
fără chip, el avea o fizionomie distinctă. Era în lagăr de mai 
bine de un an. Îi plăcea să-i pună pe prizonieri la munci 
grele, să-i ţină în soare, să zbiere la ei, să-i lovească cu 
piciorul când îl apucau năbădăile. 


— Tobe, i-a zâmbit frumos King. Fumăm una? i-a oferit el 
tabachera cu tutun crud de Java. 

Torusumi şi-a arătat cu mândrie dinţii de aur, i-a dat arma 
lui Peter Marlowe, a luat loc. A scos un pachet de „Kooa”,il- 
a întins lui King, aceasta a acceptat o ţigară. Pe urmă 
coreeanul s-a uitat la Peter Marlowe. 

— Prieten ichi-bon, l-a lămurit Împăratul. Torusumi a 
mormăit ceva, şi-a arătat iar dinţii, a supt din buze, i-a oferit 
şi lui o ţigară. Peter Marlowe a ezitat. 

— Ia-o, Peter, i-a spus King. 

Peter Marlowe s-a supus, s-a aşezat şi el la masă. 

— Spune-i, a zis Împăratul către Peter Marlowe, că e 
binevenit. 

— Prietenul meu spune că eşti binevenit printre noi şi 
mare îi este plăcerea că te afli aici. 

— O, mulţumesc, mulţumesc. Are oare valorosul meu 
prieten ceva pentru mine? 

— Întreabă dacă ai ceva pentru el. 

— Spune-i exact ce zic eu, Peter. Cuvânt cu cuvânt. 

— Trebuie s-o întorc pe limba lor. Nu se poate traduce 
chiar exact. 

— Okay, doar sa fie precis ce-am spus... şi nu te grăbi. 

Împăratul i-a întins gardianului ceasul. Peter Marlowe a 
observat cu surprindere că e ca şi nou, proaspăt lustruit, cu 
lentila schimbată, băgat într-o cutiuţă frumoasă din piele de 
căprioară. 

— Spune-i aşa: un tip pe care-l ştiu eu vrea să-l vândă. Dar 
cere cam scump şi poate că nu-i exact ce-i trebuie. 

Până şi Peter Marlowe a băgat de seamă lucirea de 
lăcomie din ochii coreeanului când acesta a scos ceasul din 
cutiuţă şi l-a dus la ureche, apoi a mormăit ceva nedesluşit, 
cam într-o doară, şi l-a pus înapoi pe masă. 

Peter Marlowe a tradus răspunsul coreeanului: 

— Nu se întâmplă să ai şi altceva? Îmi pare rău să spun că 
ceasurile „Omega” nu prea sunt la căutare acum în 
Singapore. Vorbeşti malaieza excepţional de bine, domnule, 


a adăugat Torusumi către Peter Marlowe, trăgând politicos 
aerul printre dinţi. 

— Îţi mulţumesc, i-a răspuns îmbufnat Peter Marlowe. 

— Ce-a spus, Peter? 

— Doar că vorbesc bine malaieza, asta-i tot. 

— A! Bine, spune-i atunci că-mi pare rău, dar asta-i tot ce 
am. 

Împăratul a aşteptat să i se traducă vorbele, a zâmbit, a 
dat din umeri, a luat ceasul de pe masă, l-a pus în cutiuţă, a 
vârât cutiuţa la loc în buzunar, s-a ridicat în picioare. 

— Salamat! 

Torusumi şi-a mai arătat o dată dinţii, pe urmă i-a făcut 
semn Împăratului să ia loc. 

— Adevărul este că n-am nevoie de ceasul acesta, i s-a 
adresat el lui King. Dar pentru că îmi eşti bun prieten şi ţi-ai 
dat atâta osteneală, aş dori totuşi să mă interesez cât vrea 
pe el proprietarul acestui ceas lipsit de valoare? 

— Trei mii de dolari, a răspuns Împăratul. Regret că preţul 
este exagerat. 

— Cu adevărat exagerat. Proprietarul are o ceva boală la 
cap. Eu sunt om sărac, nu sunt decât un gardian, dar 
pentru că am mai făcut afaceri în trecut şi vreau să-ţi fac o 
favoare, am să-i ofer trei sute de dolari. 

— Regret. Nu îndrăznesc. Am auzit că mai sunt şi alţi 
cumpărători care ar plăti un preţ mai rezonabil prin alţi 
mijlocitori. Sunt de-o părere cu tine că eşti om sărac şi nu 
trebuie să arunci banii pe un ceas atât de neînsemnat. 
Desigur, ceasurile „Omega” nu valorează prea mulţi bani, 
dar din consideraţie pentru proprietar vei înţelege că ar fi o 
insultă să-i oferi cu mult mai puţin decât face un ceas de 
mâna a doua. 

— Adevărat ai spus. Poate că ar trebui să măresc preţul, 
pentru că până şi un om sărac îşi are onoarea lui şi este un 
lucru onorabil să încerci a mai uşura suferinţa omului în 
aceste vremuri de restrişte. Patru sute. 


— Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi cunoştinţei 
mele. Dar ceasul acesta fiind „Omega” şi dat fiind faptul că 
preţul la marca „Omega” a căzut mult sub nivelul acceptat 
anterior, este evident că s-a ivit un motiv mult mai 
important ca tu să nu mai vrei să faci afaceri cu mine. Un 
om de onoare ţine mereu la onoarea sa, aşa că... 

— Sunt şi eu om de onoare. N-am dorinţa să-ţi zdruncin 
reputaţia şi nici să pun la îndoială reputaţia cunoştinţei tale 
care se întâmplă a fi posesorul ceasului. Poate că totuşi 
trebuie să-mi risc propria reputaţie şi să încerc să-i conving 
pe mizerabilii aceia de negustori chinezi cu care sunt silit să 
am de-a face să dea un preţ cinstit măcar o dată în toată 
existenţa lor nenorocită. Sunt convins că vei fi de acord că 
cinci sute este maximul de preţ cinstit şi onorabil până la 
care se poate merge pentru un ceas „Omega”, chiar înainte 
de scăderea valorii lui pe piaţa. 

— Adevărat, prietene. Dar am un gând pentru dumneata. 
S-ar prea putea ca preţurile la ceasurile „Omega” să nu fi 
căzut chiar aşa de la nivelul lor ichi-bon. Poate că zgârciobii 
aceia de chinezi vor să facă greşeala de a profita de pe 
urma unui om de onoare. Chiar săptămâna trecută a venit 
la mine un alt prieten coreean şi a cumpărat un ceas cam la 
fel, plătind trei mii de dolari pe el. Eu ţi l-am oferit dumitale 
numai datorită prieteniei şi încrederii noastre îndelungate 
care s-au înfiripat pe temeiul unor legături de durată. 

— Oare e adevărat ce-mi spui? 

Înfuriat, Torusumi a scuipat cu năduf pe jos, iar Peter 
Marlowe s-a pregătit să primească lovitura care urma 
întotdeauna după asemenea izbucniri. 

Împăratul şedea la locul lui, netulburat. „Doamne, şi-a 
spus Peter Marlowe, omul ăsta are nervi de oţel.” King şi-a 
scuturat în palmă nişte resturi de tutun, s-a apucat să-şi 
răsucească o ţigară. Văzându-l, Torusumi s-a oprit din ocări, 
a scos iar pachetul de „Kooa”, s-a mai calmat. 

— Sunt uluit că mizerabilii aceia de negustori chinezi 
pentru care îmi risc viaţa sunt chiar atât de neruşinaţi. M-a 


cuprins groaza când am auzit ce mi-ai spus dumneata, 
prietenul meu. Ba mai rău, sunt înspăimântat. Când mă 
gândesc acum că au abuzat de încrederea mea. De mai bine 
de-un an am avut de-a face doar cu un singur negustor: lar 
gândul că mă înşală de atâta vreme... Cred c-am să-l omor. 

— Mai bine-i să te-arăţi mai şmecher decât el. 

— Dar cum? Mi-aş dori din suflet, prietene, să-mi spui. 

— Blesteamă-l cu şfichiul limbii. Spune-i că ai primit 
informaţii care-i dau în vileag toate potlogăriile. Spune-i că, 
dacă nu-ţi face un preţ cinstit de-acum înainte - adică preţ 
cinstit plus douăzeci la sută ca dreaptă despăgubire pentru 
toate relele pe care ţi le-a făcut în trecut -, atunci abia că s- 
ar putea să şopteşti ceva la urechea autorităţilor. Şi-atunci 
oamenii legii îl vor ridica pe el, îi vor lua femeile şi copiii şi 
pe toţi au să-i mătrăşească spre marea ta bucurie. 

— Sfatul tău mi-a mers la inimă. Mă simt fericit la gândul 
că am un asemenea prieten. Pentru gândul buri şi pentru 
prietenia ce ţi-o port ofer acum cincisprezece sute de 
dolari. Sunt toţi banii pe care-i am pe lume, plus încă ceva 
bani pe care mi i-a încredinţat un prieten care zace acum în 
împuţiciunea aceea de-i zice spital pentru că din desfrâu s-a 
molipsit de-o boală lumească şi n-are putinţa să-şi mai 
scoată şi el un câştig. 

Împăratul s-a aplecat să plesnească puzderia de țânțari 
cărei se aciuiseră pe glezne. „Aşa parcă mai merge, băiete, 
şi-a zis el în gând. Ia să vedem. Două mii ar fi cam mult. O 
mie opt sute e okay. O mie cinci sute nu-i rău.” 

— Împăratul te roagă să-l aştepţi puţin, a tradus Peter 
Marlowe. Trebuie să-l consulte şi pe nefericitul acela care 
şi-a pus în gând să-ţi vândă dumitale marfa la un preţ 
necuviincios. 

King a încălecat fereastra şi a trecut în lungul barăcii, 
verificând din mers posturile de pază. Max era la locul lui: 
Dino în josul potecii, pe o latură. Byron Jones [II în partea 
cealaltă. 


L-a găsit pe maiorul Prouty scăldat de sudori reci, în 
umbra barăcii de alături. 

— Îmi pare răU. Domnule maior, nu prea merge, a şoptit 
Împăratul, făcând o mutră amărâtă. Tipul nu se-n-dură 
deloc. 

Neliniştea maiorului Prouty a sporit considerabil. Trebuia 
neapărat să vândă obiectul. „O, Doamne, şi-a zis în sinea lui, 
ăsta mi-o fi norocul? Cum-necum, trebuie să scot nişte 
bani.” 

— A făcut vreo ofertă? 

— Maximum ce pot scoate de la el ar fi cam patru suie. 

— Patru sute! Doar ştie toată lumea că un ceas „Omega” 
face cel puţin două mii. 

— Mă tem că asta-i doar o poveste, domnule maior. El, ce 
mai... pare să fi intrat la bănuială. Zice că nu-i chiar 
„Omega”. 

— Dar îi lipseşte-o doagă! Sigur că este „Omega”. 

— Regret, domnule maior, i-a răspuns Împăratul, puţin 
înţepat. N-am făcut decât să vă relatez... 

— E vina mea, caporale. N-am vrut să te jignesc. Păcătoşii 
ăştia galbeni sunt toţi la fel. 

„Acum ce mă fac? se întreba Prouty. Dacă nu vând ceasul 
prin King, nu-l mai vindem niciodată. Unitatea are nevoie 
de banii ăştia, iar toate strădaniile noastre vor fi fost în 
zadar. Ce naiba ne facem?” Prouty a stat puţin pe gânduri. 

— Vezi ce poţi face, caporale. Nu pot să-l dau cu mai puţin 
de o mie două sute. Pur şi simplu nu pot. 

— Vedeţi, domnule maior... Nu cred că pot face mare 
lucru, dar am să mai încerc. 

— Uite-aşa parcă mai merge. Contez pe dumneata. Nu mi- 
aş fi permis să las atâta la preţ, dar vezi şi dumneata ce 
prost stăm cu mâncarea. Ştii bine care-i situaţia. 

— Da, domnule maior, s-a învoit politicos Împăratul. Am să 
încerc, dar mă tem că nu pot forţa nota prea tare. Mi-a spus 
că misiţii chinezi nu mai cumpără orice, ca pe vremuri. Dar 
am să fac tot ce pot. 


De cum l-a luat la ochi pe Iorusumi care păşea alene prin 
incinta lagărului, Grey a ştiut că în curând îi va sosi 
momentul. De mult aşteptase el clipa aceasta. S-a ridicat şi 
a ieşit din baracă, potrivindu-şi banderola şi îndreptându-şi 
bereta. N-avea nevoie de alt martor, cuvântul lui era, 
suficient. Această operaţiune avea să o ducă singur la bun 
sfârşit. 

Inima parcă-i bătea mai tare de plăcere. Aşa i se întâmpla 
întotdeauna înainte de a aresta un delincvent. A traversat 
şirul de barăci, a coborât treptele până în drumul principal. 
Aceasta era calea mai ocolită. A ales-o anume pentru că ştia 
că Împăratul îşi postează oamenii de pază de fiecare dată 
când are de încheiat o afacere. Dar acum le cunoştea 
posturile. Şi mai ştia că există un loc de trecere prin acest 
câmp de mine format din oamenii lui King. 

— Grey! 

A întors capul. Colonelul Samson se apropia de el. 

— Domnule colonel? 

— A, Grey, mă bucur să te văd. Cum îţi mai merge? 

— Bine, mulţumesc, domnule colonel, a răspuns Grey, 
surprins că este salutat eu atâta prietenie. 

Deşi era cam grăbit, întâlnirea îi făcea totuşi plăcere. 
Colonelul Samson deţinea un loc anume în viitorul lui Grey, 
aşa cum şi-l vedea el. Samson era el ofiţer superior, dar 
dintre cei care au putere reală. Lucrase la Ministerul de 
Război. Avea şi relaţii. Un om ca acesta i-ar putea fi de mare 
folos... mai târziu. Făcuse parte din Statul Major pentru 
Orientul îndepărtat, deţinând o funcţie vag definită, dar 
foarte importantă, ceva legat de secţia „G”[36], după cât se 
pare. Îi cunoştea pe toţi generalii şi povestea cum îi invita 
pe vremuri să petreacă la el, la „reşedinţa de la ţară” din 
Dorset, ce vânători nobiliare, petreceri în aer liber şi baluri 
câmpeneşti organiza el acolo. Un om ca Samson ar putea 
compensa, eventual, lacunele din cariera militară a lui Grey. 
Şi din condiţia sa socială. 


— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata, Grey, a început 
Samson. Am o idee la care poate că merită să te mai 
gândeşti. Ştii că lucrez la alcătuirea unei istorii oficiale a 
campaniei din zonă. Desigur, a adăugat el surâzând, nu este 
încă „oficială”, dar, cine ştie, poate că va fi într-o bună zi. 
Generalul Sonny Wilkinson conduce echipa de cercetare din 
cadrul Ministerului de Război, ăsta-i lucru cunoscut, şi sunt 
convins că pe Sonny îl va interesa şi o versiune de la faţa 
locului. Mă întreb dacă nu te-ar amuza să verificăm anumite 
detalii pentru această lucrare. Mai ales în legătură cu 
regimentul dumitale. Ce zici? 

„Dacă m-ar amuza? şi-a spus Grey. Ah, ce mi-ar place. Aş 
da orice pentru asta. Dar nu acum.” 

— Mi-ar place chiar foarte mult, domnule colonel. Sunt 
măgulit că v-aţi gândit că părerile mele ar putea prezenta 
un oarecare interes. V-ar conveni să mă primiţi mâine? În 
cursul dimineţii. 

— A-a..., s-a posomorât Samson. Sperasem să putem 
discuta un pic chiar acum. Bine atunci, poate altă dată. Ie 
mai anunţ eu... 

Instinctiv. Grey şi-a dat seama că dacă pierde acum ocazia, 
n-o va mai avea niciodată. Până atunci Samson nici nu prea- 
l băgase în seamă. „Poate că..., se chinuia în sinea lui Grey, 
poate să-i spun acum câteva lucruri care să-l intereseze cu 
adevărat şi să-mi rămână totuşi destul timp ca să pun mâna 
pe ei. Uneori încheierea unei afaceri durează ore întregi. 
Merită riscul!” 

— Vă servesc bucuros şi acum, dacă doriţi, domnule 
colonel. Dar nu prea mult timp, dacă nu vă supăraţi. Mă 
cam doare capul. Dacă nu vă deranjează, aş putea rămâne 
doar câteva minute. 

— Bun! a exclamat fericit colonelul Samson, luându-l la 
braţ pe Grey şi conducându-l înapoi, spre barăci. Ştii, Grey, 
regimentul tău a fost una dintre unităţile mele preferate. A 
luptat excelent. Dumneata ai fost citat într-un ordin de zi, 
nu-i aşa? Parcă la Kota Bharu? 


— Nu, domnule colonel. 

„Doamne, am bănuit eu că are să înceapă tocmai cu asta”, 
şi-a zis în gând Grey, apoi a continuat: 

— N-a mai fost timp să se înainteze propunerile de 
decorare. De fapt, să spun drept, nici n-am meritat-o mai 
mult decât alţii. 

Credea şi el în adevărul spuselor sale. Mulţi au fost cei 
care şi-au câştigat atunci pe drept ordinul „Victoria 
Cross”[37] şi n-au mai primit nici măcar o citaţie. Un capitol 
închis. 

— Nu se ştie niciodată. Grey, a remarcat Samson. După 
război s-ar putea să revedem o mulţime de lucruri. 

L-a poftit pe Grey să ia loc. 

— Ei, spune-mi acum care era situaţia pe frontul de luptă 
al regimentului atunci când ai sosit la Singapore? 

— Cu regret trebuie să-l anunţ pe bunul meu prieten, a 
tradus Peter Marlowe cuvintele Împăratului, că nefericitul 
proprietar al acestui ceas mi-a râs în faţă. Mi-a spus că 
preţul cel mai coborât pe care l-ar putea accepta este de 
două mii şase sute de dolari. Mi-e chiar foarte ruşine să ţi-o 
spun, dar pentru că îmi eşti prieten sunt obligat să-ţi 
relatez exact cum a fost. 

Torusumi s-a întristat vizibil. Prin Peter Marlowe, a vorbit 
apoi cu King despre vreme şi despre lipsa de alimente, 
Torusumi le-a arătat o poză veche, ferfeniţită pe la colţuri, a 
nevestei şi celor trei copilaşi, le-a povestit câte ceva despre 
viaţa lui într-un sătuc din apropiere de Seul, cum îşi câştiga 
el existenţa din munca pământului, deşi făcuse câţiva ani de 
facultate, cât de tare ura el războiul. Le-a mai spus că nu 
poate să-i sufere pe japonezi, că toţi coreenii îi urăsc pe 
asupritorii japonezi. Coreenii nu sunt nici măcar primiţi în 
armata japoneză, s-a plâns el apoi. Sunt priviţi drept 
cetăţeni de mâna a doua, n-au şi ei un cuvânt de spus în nici 
o problemă şi pot fi urgisiţi după bunul plac al celui din 
urmă japonez. 


Au stat aşa de vorbă, pe îndelete, până când Torusumi s-a 
ridicat în picioare. Şi-a luat arma înapoi din mâna lui Peter 
Marlowe, care o ţinuse tot timpul, obsedat de gândul că e 
încărcată şi cât de lesne i-ar fi fost să-l ucidă. Da, dar 
pentru ce? lar după aceea?... 

— Am să-i mai spun un singur lucru prietenului meu, 
pentru că nu-mi place să-l las cu mâna goală şi fără nici un 
câştig în seara asta împuţită şi am să-l rog să se mai 
sfătuiască încă o dată cu lăcomitul proprietar al acestui 
ceas de nimic. Douăzeci şi una de sute! 

— Cu tot respectul, trebuie să-i reamintesc prietenului 
meu că mizerabilul proprietar, care se întâmplă să fie 
colonel şi, ca atare, un om care nu prea ştie de glumă, a 
spus că nu se învoieşte la mai puţin de douăzeci şi şase de 
sute. Ştiu bine că dumneata nu-mi doreşti să mă scuipe în 
obraz. 

— Adevărat. Cu toată stima de rigoare, aş sugera însă că 
ai putea măcar să-i dai posibilitatea să refuze o ultimă 
ofertă, pe care o fac cu adevărat numai din prietenie şi 
rămân eu însumi fără nici un câştig. Şi poate că astfel va 
avea şi el prilejul să-şi răscumpere grosolănia. 

— Am să încerc, dar numai pentru că îmi eşti prieten. 

Împăratul l-a lăsat pe Peter Marlowe singur cu coreeanul. 
Timpul se scurgea parcă mai încet în aşteptare. Peter 
Marlowe a trebuit să asculte iar povestea lui lorusumi, cum 
a fost el luat cu japca în armată şi câtă scârbă îi era de 
război. 

Într-un târziu, a apărut şi King prin deschizătura ferestrei. 

— Tipul e un porc, un desfrânat lipsit de onoare. M-a 
scuipat în obraz şi mi-a zis c-are să împrăştie vestea că nu-s 
bun de nimic în afaceri, că mă bagă la carceră dacă nu-i 
scot măcar douăzeci şi patru de sute... 

Torusumi s-a înfuriat rău, s-a pus să înjure şi să amenințe. 
King şedea impasibil, dar în gând îşi tot zicea: „Doamne, mi- 
am cam pierdut flerul, de data asta am forţat nota.” Iar 


Peter Marlowe îşi spunea: „Cristoase, ce naiba am căutat eu 
să mă bag în toată povestea asta?” 

— Douăzeci şi două de sute, a mormăit Torusumi. 

Împăratul a ridicat din umeri neputincios, învins. 

— Spune-i că s-a făcut, a îngăimat el către Peter Marlowe. 
E prea tare pentru mine. Spune-i că sunt nevoit să renunţ 
la amărâtul ăla de comision ca să acopăr diferenţa. 
Nemernicul ăla n-o să-mi primească nici un sfanţ mai puţin. 
De unde dracu' să mai scot şi eu un câştig de-aici? 

— Dumneata eşti un om de fier, a tradus Peter Marlowe 
vorbele lui King. Am să-i spun netrebnicului de proprietar, 
care e şi colonel, că-şi va primi preţul, dar pentru asta 
trebuie să renunţ la comision pentru a acoperi diferenţa 
dintre preţul oferit de domnia ta şi preţul pe care 
mizerabilul este dispus să-l accepte. Dar cum să mai ies şi 
eu cu un câştig? Negoţule o treabă onorabilă, dar chiar şi 
între prieteni trebuie să iasă cu un ceva profit pentru 
ambele părţi. 

— Pentru că eşti prietenul meu, am să mai pun o sută. În 
felul acesta îţi mai speli din ruşine, iar data viitoare te vei 
feri să te mai încurci cu asemenea clienţi lacomi şi 
hrăpăreţi. 

— Îţi mulţumesc din suflet. Recunosc că eşti mai dibaci 
decât mine. 

Împăratul i-a înmânat gardianului ceasul în cutiuţa din 
piele de căprioară, s-a apucat să numere teancul gros de 
bancnote falsificate. Douăzeci şi două de sute aşezate 
frumos grămadă. Pe urmă Torusumi i-a dat şi suta 
suplimentară. Zâmbind. Izbutise să-l întreacă în iscusinţă 
pe Împărat, a cărui faimă în afaceri era bine cunoscută în 
rândul gardienilor. Va putea vinde uşor un ceas „Omega” cu 
cel puţin cinci mii de dolari. Hai să zicem, la limită, cu trei 
mii cinci sute. Nu era un câştig prea rău pentru o singură zi 
de lucru. 

Torusumi le-a lăsat pachetul început de „Kooa” şi încă unul 
plin drept compensație pentru proasta afacere făcută de 


Împărat. „La urma urmei, şi-a zis el, mai avem înainte un 
război lung, iar afacerile merg bine. lar dacă războiul se 
scurtează... oricum ar fi, Împăratul poate fi un aliat 
folositor.” 

— Te-ai descurcat de minune, Peter. 

— La un moment dat am crezut că-l loveşte damblaua. 

— Şi eu la fel. Simte-te ca acasă, mă întorc într-o clipită. 

Împăratul l-a găsit pe Prouty în acelaşi loc. I-a dat cele 
nouă sute de dolari, suma pe care nefericitul de maior o 
acceptase cu chiu, cu vai, şi-a încasat comisionul de 
nouăzeci de dolari. 

— E tot mai greu pe zi ce trece, l-a consolat King. „Mie-mi 
spui, ticălosule? şi-a zis în sinea lui Prouty. Şi totuşi, opt sute 
zece e un preţ chiar frumuşel pentru un ceas care nu-i 
«Omega» decât cu numele”, a râs el în gând, bucuros că a 
reuşit să-l tragă pe sfoară pe Împărat. 

— Sunt groaznic de dezamăgit, caporale. E ultimul lucru 
pe care-l mai aveam. 

În sinea lui era însă încântat: „Ia să vedem. În două 
săptămâni de muncă izbutim noi să mai facem încă unul la 
fel. Timsen, australianul, va putea să se ocupe de vânzarea 
următoare.” 

În clipa aceea Prouty a dat cu ochii de Grey. A luat-o la 
picior pe dată, s-a topit în întunericul dintre barăci, s-a 
făcut nevăzut. Dintr-un salt, King s-a aruncat pe fereastra 
barăcii americane, şi-a făcut loc la măsuţa de pocher, i-a 
şoptit lui Peter Marlowe: 

— Ia nişte cărţi în mână că ne ia naiba! 

Cei doi cărora le luaseră locurile s-au aşezat calmi în 
postură de chibiţi, urmărindu-l pe Împărat cum împarte 
teancul de bani ca să fie câte o grămadă bună în faţa 
fiecărui jucător, iar în clipa următoare Grey era în uşă. 

Nu i-a dat nimeni nici o atenţie până în momentul când 
Împăratul a ridicat capul şi a rostit cu o voce plăcută: 

— Bună seara. Domnule locotenent. 

— Bună seara, a răspuns Grey. 


Îi şiroia sudoarea pe faţă. 

— Cam mulţi bani la un loc, a observat el. 

„Maică Precistă, îşi zicea în gând, n-am văzut în viaţa mea 
atâta bănet. Chiar aşa, grămadă. Câte n-aş putea face 
măcar cu o părticică...” 

— Ne place să ne-ncercăm norocul, domn” locotenent. 

Grey s-a reîntors în noapte. „Arză-l-ar focul pe Samson!” 

Au mai jucat câteva mâini, până s-a dat semnalul că nu mai 
e nici un pericol. Pe urmă Împăratul a adunat iar banii, i-a 
dat fiecăruia câte zece dolari; ei au mulţumit în cor. I-a dat 
lui Dino tot câte zece pentru oamenii care au făcut de pază 
pe-afară, i-a făcut un semn din cap lui Peter; s-au dus 
amândoi în partea cealaltă a barăcii, la culcuşul lui. 

— Acum parc-am merita şi noi o cafeluţă. 

Împăratul se simţea cam obosit. Resimţea încordarea 
luptei din care a ieşit învingător. S-a întins pe pat. Peter 
Marlowe s-a apucat să prepare cafeaua. 

— Am senzaţia că nu ţi-am prea purtat noroc, a spus încet 
Peter Marlowe. 

— Ce-ai zis? 

— Treaba cu ceasul. N-a mers prea bine, nu-i aşa? 

Împăratul s-a chircit de râs. 

— Exact cum am plănuit. la aici, a spus el, a scos din 
buzunar o sută zece dolari, i-a întins teancul lui Peter 
Marlowe. Îmi rămâi dator cu doi marafeţi. 

— Doi dolari? s-a mirat Peter Marlowe, uitându-se la bani. 
Şi ăştia pentru ce sunt? 

— Comisionul tău. 

— Dar pentru ce? 

— La naiba, doar n-ai să crezi că te-am pus la muncă pe 
veresie. Drept cine mă iei? 

— Ţi-am spus că te-ajut bucuros. Nu mi se cuvine nimic 
doar pentru faptul că am tradus. 

— Zău că nu eşti zdravân. O sută opt marafeţi... asta-i 
exact zece la sută. Nu-s bani de pomană. Sunt ai tăi. l-ai 
câştigat cinstit. 


— Ba tu nu eşti întreg la cap. Cum Dumnezeu pot eu să 
câştig o sută opt dolari dintr-o vânzare de două mii două 
sute de dolari, atunci când ăsta a fost preţul total, fără nici 
un profit? Nici prin gând nu-mi trece să iau banii pe care ţi 
i-a dat ţie. 

— Ai nevoie de ei? Tu sau Mac, sau Larkin? 

— Sigur că am. Dar nu-i drept. Şi nici nu prea pricep de ce 
tocmai o sută opt dolari. 

— Peter, zău dacă ştiu cum ai reuşit să supravieţuieşti în 
lumea asta, a noastră. Fii atent aici, îţi explic eu cum de 
vine treaba. Din afacerea asta eu am scos o mie optzeci de 
marafeţi. Zece la sută face o sută opt dolari. O sută zece 
minus doi face o sută opt. Eu ţi-am dat o sută zece. Va să 
zică îmi datorezi doi. 

— Dar cum dracu” ai câştigat atât atunci când... 

— Hai să-ţi spun. Lecţia numărul unu în afaceri: cumperi 
ieftin şi vinzi scump, dacă poţi. De pildă astă seară... 

Plin de satisfacţie, Împăratul i-a explicat cum a izbutit să-l 
tragă pe sfoară pe Prouty. Când a terminat, Peter Marlowe 
a rămas tăcut multă vreme, apoi a spus: 

— Mi se pare... cum să spun?... îmi pare cam necinstit. 

— Nu-i nimic necinstit în treaba asta, Peter. Orice 
negustorie se bazează pe teoria că trebuie să vinzi mai 
scump decât cumperi, căci altfel dai din buzunar. 

— Asta da, înţeleg. Dar în cazul ăsta partea ta de câştig nu 
e totuşi puţin cam mare? 

— Pe naiba, mare! Ştiam cu toţii că ceasul e contrafăcut. 
Toţi, cu excepţia lui Torusumi. Sper că nu te deranjează că 
l-am şmecherit pe ăsta? Deşi are să-şi scoată şi el banii de la 
chinezi cu un profit frumuşel. 

— Asta nu, nu mă deranjează. 

— Bun! Hai să luăm cazul lui Prouty. El avea de vânzare un 
fals. Poate că l-a furat, dracu' mai ştie, că eu n-am de unde. 
Dar a căpătat un preţ slăbuţ pentru că nu ştie să se 
tocmească. Dacă ar fi avut tăria să-şi ia ceasul înapoi şi să 
plece cu el, atunci l-aş fi oprit şi aş mai fi săltat preţul. Ar fi 


putut să mă păcălească el pe mine. Lui nu-i pasă nici cât 
negru sub unghie dacă se-ncurcă treaba. E lucru ştiut că eu 
îmi apăr clienţii, asta face parte din înţelegere. Aşa că 
Prouty e în siguranţă - şi ştie asta - în vreme ce eu pot să 
intru oricând la apă. 

— Şi ce te faci când Torusumi află cum stau lucrurile şi nu 
mai vrea să aibă de a face cu tine? 

— Ba are să vrea, a zâmbit larg Împăratul cu o veselie de-a 
dreptul molipsitoare. Vine el înapoi, dar nu ca să zbiere la 
mine. Pe naiba, dac-ar face una ca asta, s-ar da el de ruşine. 
N-are să recunoască niciodată că l-am şmecherit, n-are el 
curajul ăsta. Ştie că ajunge de râsul lumii dacă m-apuc eu 
să ciripesc. Are să vină el înapoi, asta-i sigur, dar numai cu 
gândul să mă pungăşească el data viitoare. 

Şi-a aprins o ţigară, i-a dat una şi lui Peter Marlowe. 

— Prin urmare, a continuat el voios, Prouty s-a ales cu 
nouă sute, minus comisionul meu de zece la sută. Cam 
puţintel, dar nu-i nedrept pentru că - să nu uităm - tu şi cu 
mine ne-am asumat toate riscurile. Să trecem acum la 
cheltuielile noastre. Am avut de plătit o sută de marafeţi 
pentru curățirea şi lustruirea ceasului, i-am schimbat şi 
lentila. Douăzeci pentru Max, care era la curent cu toată 
treaba, câte zece de căciulă pentru cei patru care au stat 
de pază şi alţi şaizeci pentru băieţii care ne-au ţinut tira la 
pocher. Asta face în total o mie o sută douăzeci. Scădem o 
mie o sută douăzeci din două mii două sute şi rămânem cu o 
mie optzeci de dolari, bani curaţi. Zece la sută din asta face 
o sută opt. Foarte simplu. 

Lui Peter Marlowe îi vâjâia capul. Atâtea cifre, atâţia bani, 
atâtea emoţii. Adineaori mai stăteau de vorbă cu un 
coreean, iar în clipa următoare se trezeşte că i se pun în 
mână o sută zece - mai precis o sută opt - dolari, aşa, ca 
nimica. „Dumnezeule, şi-a zis înfierbântându-se deodată. 
Asta înseamnă peste douăzeci de nuci de cocos ori o 
grămadă de ouă. Mac! Acum putem să-i facem rost de ceva 
mâncare. Ouă, dacă-i luăm ouă, scapă!” 


Deodată l-a auzit vorbind pe taică-său, l-a auzit atât de 
limpede de parcă s-ar afla chiar acolo, lângă el. Parcă-l şi 
vedea, cu umerii drepţi, bine legat, în uniforma lui de ofiţer 
de marină. „Ascultă, băiete. Există pe lume un lucru care se 
numeşte onoare. Dacă ai de-a face cu un om, spune-i 
adevărul şi atunci îţi va spune şi el neapărat adevărul, iar 
dacă nu, înseamnă că nu are onoare. Apără-ţi prietenul aşa 
cum te aştepţi să te apere şi el pe tine. lar dacă ai de a face 
cu un om fără onoare, nu te însoţi cu el, căci te va mânji şi 
pe tine. Ţine minte, există oameni de onoare şi oameni 
spurcaţi. Există bani cinstiţi şi bani spurcaţi.” „Dar aceştia 
nu sunt bani murdari, s-a auzit Peter răspunzându-i. După 
cum mi-a explicat King, nu sunt. Ceilalţi l-au luat drept 
fraier. lar el a fost mai şmecher decât ei.” „Adevărat. Dar nu 
e cinstit să vinzi un obiect care aparţine altcuiva şi să-i spui 
că preţul este mult mai mic decât cel adevărat.” „Da, dar...” 
„Nu există nici un dar, fiule. E adevărat că sunt diferite 
grade ale onoarei, dar omul nu se poate conduce decât 
după un singur cod. Faci ce vrei. Numai tu poţi să hotărăşti. 
Există lucruri pe care omul trebuie să le decidă singur. 
Uneori trebuie să te mlădiezi după împrejurări. Dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, păzeşte-te pe tine şi păstrează-ţi 
cugetul curat - căci nimeni altcineva nu o va face în locul 
tău - şi să mai ştii că o hotărâre greşită la momentul potrivit 
te poate distruge mult mai sigur decât o lovitură de glonţ!” 

Peter Marlowe a cântărit banii în mână, gândindu-se câte 
ar putea să facă cu banii ăştia. El, Mac şi Larkin. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât balanţa atârna mai greu într-o 
parte. Pe drept, banii aparţineau lui Prouty şi unităţii sale. 
Poate că era ultimul lucru pe care-l mai aveau pe lume. 
Poate că din cauza banilor furaţi Prouty şi cei din unitatea 
lui - nu cunoştea pe niciunul dintre ei - vor muri. Şi aceasta 
numai din cauza lăcomiei lui. De partea cealaltă atârna 
greu soarta lui Mac. „El are nevoie de banii ăştia acum, 
imediat. Ca şi Larkin. Ca şi mine. Da, şi eu, nici pe mine nu 
mă pierd din vedere.” Şi-a amintit de vorbele lui King: 


„Ăştia nu-s bani de pomană.” Dar el tot primise pomeni, de 
mai multe ori. „Ce să fac, Doamne, ce să fac?” Dar 
Dumnezeu nu-i dădea răspuns... 

— Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru bani. 

Peter Marlowe a băgat repede banii în buzunar. Parcă 
simţea că-i frig mâna. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. I-ai câştigat. Sunt ai tăi. Ai 
muncit pentru ei. Eu nu ţi-am dat nimic. 

King era plin de voioşie, iar bucuria lui a înăbuşit repulsia 
lui Peter Marlowe faţă de sine însuşi. 

— Ei, gata, a spus Împăratul. Trebuie să sărbătorim primul 
târg pe care l-am făcut împreună. Cu mintea mea şi 
malaieză ta ne-om croi noi un drum în viaţă! 

Şi s-a apucat să prăjească nişte ouă. 

În timpul mesei King i-a povestit lui Peter Marlowe cum i-a 
trimis pe băieţi să cumpere stocuri suplimentare de 
alimente atunci când a aflat că Yoshima a descoperit 
aparatul de radio. 

— În viaţa asta trebuie să-ţi asumi şi riscuri, Peter, băiete. 
Asta-i lucru sigur. Mi-am dat seama că japonezii au să ne 
facă viaţa amară pentru o vreme. Dar numai pentru cei 
care nu sunt în stare să ghicească dincotro bate vântul. 
Uită-te la Tex. Nenorocitul n-avea bani să-şi cumpere nici 
măcar un amărât de ou. Uită-te la tine, la Larkin. Dacă n-aş 
fi fost eu, Mac ar fi tot în suferinţă, sărmanul de el. Sigur, 
sunt bucuros să dau o mână de ajutor. Cum e-atunci când 
îmi ajut prietenii. Omul trebuie să-şi ajute prietenii, altfel 
nici n-are rost să mai trăieşti pe lume. 

— Cred că ai dreptate, l-a îngânat Peter Marlowe, 
spunându-şi în sinea lui că e groaznic să gândeşti în felul 
acesta. 

Îl duruseră vorbele lui King pentru că nu-şi dădea seama 
cât de simplu funcţionează mintea americanului în anumite 
privinţe, la fel de simplu ca şi mintea unui englez. 
Americanul este mândru de capacitatea sa de a scoate bani 
din piatră seacă, şi pe bună dreptate. Englezii, cei de felul 


lui Peter Marlowe, sunt mândri să se lase omorâţi de dragul 
drapelului. Şi pe bună dreptate. 

L-a văzut pe King privind pe fereastră şi i-a surprins 
licărul din ochi. l-a urmărit privirea şi a zărit un om care 
urca poteca. În momentul în care omul a intrat în zona de 
lumină Peter Marlowe l-a recunoscut. Colonelul Samson. 

Văzându-l pe Împărat, Samson i-a făcut un semn amical cu 
mâna. 

— Bună seara, caporale, i-a spus el din mers, zâmbind, 
King a numărat nouăzeci de dolari, i-a dat banii lui Peter 
Marlowe. 

— Fă-mi un serviciu, Peter. Mai pune şi tu zece şi dă-i 
tipului ăstuia. 

— Lui Samson? Colonelului Samson? 

— Sigur. Îl găseşti la colţul închisorii, în partea dincoace. 

— Să-i dau lui banii? Aşa, pur şi simplu? Şi ce să-i spun? 

— Îi zici că sunt de la mine. 

„Dumnezeule, s-a întrebat uluit Peter Marlowe, l-a 
cumpărat şi pe Samson? Nu se poate! Nu pot face una ca 
asta. Eşti prietenul meu, dar nu pot să mă duc la un ditai 
colonelul şi să-i spun: ia aici o sută de marafeţi de la 
Împărat. Nu pot!” 

Împăratul i-a ghicit gândurile. „Ah, Peter, prietene, şi-a zis, 
ce copil poţi tu să fii uneori. Dacă-i aşa, să te ia dracul!” Dar 
şi-a alungat gândul şi s-a înjurat în sinea lui. Peter era 
singurul om din lagăr pe care şi-a dorit vreodată să-l aibă 
prieten, singurul de care avea cu adevărat nevoie. Aşa că s- 
a hotărât să-l înveţe să vadă lucrurile aşa cum sunt. „N-are 
să-ţi fie uşor, Peter, băiete, s-ar putea să te şi doară - şi încă 
tare -, dar am să te învăţ, chiar dacă se frânge ceva în tine. 
Ai să înveţi să supravieţuieşti şi ai să fii partenerul meu, 
orice-ar fi!” 

— Peter, sunt momente în care trebuie să ai încredere în 
mine. N-am să te las niciodată de izbelişte. Cât timp îmi eşti 
prieten, încrede-te-n mine. Dacă nu vrei să fii prieten cu 
mine, e-n regulă. Dar eu aş vrea să fim prieteni. 


Peter Marlowe şi-a dat seama că sosise un alt moment al 
adevărului. Ori are încredere şi ia banii, ori îi lasă acolo şi 
pleacă. 

Viaţa omului e mereu la o încrucişare de drumuri. Şi nu 
numai viaţa lui, dacă e să fie om până la capăt. Mai sunt în 
joc şi alte vieţi. 

Ştia că, pornind pe una dintre căi, pune în cumpănă viaţa 
lui Mac şi a lui Larkin, precum şi viaţa lui însuşi, căci fără 
sprijinul Împăratului ar fi la fel de lipsiţi de apărare ca şi 
toţi ceilalţi prizonieri din lagăr; fără Împărat nu va mai 
ajunge în sat, deoarece îşi dădea seama că nu va putea 
risca de unul singur, chiar dacă miza este aparatul de radio. 
Cealaltă cale punea în pericol o tradiţie, năruia un trecut. 
Samson era o forţă în armata regulată, aparţinea unei 
caste, avea situaţie şi avere, iar Peter Marlowe era născut 
să fie ofiţer - la fel ca tatăl său înaintea lui, la fel ca fiul său 
după el - şi o asemenea acuzaţie nu poate fi nicicând uitată. 
lar dacă Samson s-a vândut, atunci tot în ce fusese învăţat 
să creadă nu mai avea nici o valoare. 

Cu o ciudată detaşare, Peter Marlowe s-a văzut cum ia 
banii, dispare în noapte, urcă poteca, îl găseşte pe colonelul 
Samson şi-l aude şoptind: 

— A, salut, tu eşti Marlowe, nu-i aşa? 

S-a văzut înmânându-i banii. 

— Mi-a spus Împăratul să vă dau asta. 

A văzut lucirea de lăcomie din ochii urduroşi ai lui Samson 
când acesta a numărat banii şi i-a vârât sub centura 
pantalonilor scurţi, ponosiţi. 

— Mulţumeşte-i din partea mea, l-a auzit şoptind pe 
Samson. Şi mai spune-i că l-am ţinut în loc pe Grey vreme 
de-o oră. Mai mult n-am putut. A fost suficient, nu-i aşa? 

— A fost, dar la limită, s-a auzit spunând. Data viitoare să-l 
ţii mai mult sau să trimiţi vorbă, dobitocule! 

— L-am ţinut de vorbă cât s-a putut. Spune-i Împăratului 
că-mi pare rău. Spune-i că regret foarte tare şi că n-o să se 


mai întâmple. Promit. Ascultă, Marlowe, ştii şi tu cum e 
câteodată. Se ivesc anumite dificultăţi... 

— Am să-i spun că vă cereţi scuze. 

— Da, da, neapărat. Mulţumesc. Îţi mulţumesc, Marlowe. 
Să ştii că te invidiez, Marlowe. Faptul că eşti atât de 
aproape de Împărat... Ai avut noroc. 

Peter Marlowe s-a întors la baraca americanilor. Împăratul 
i-a mulţumit, i-a mai mulţumit şi el încă o dată Împăratului 
şi s-a mistuit în noapte. 

A găsit un mic promontoriu deasupra reţelei de sârmă 
ghimpată, şi-a dorit să fie iar într-un „Spitfire”, să se înalțe 
spre cer, singur, sus, sus, tot mai sus, acolo unde nu sunt 
oameni de nimic (aşa cum e acum el), unde viaţa e uşor de 
trăit, unde poţi să-i vorbeşti lui Dumnezeu, fără să-ţi crape 
obrazul de ruşine. 

Peter Marlowe zăcea în patul lui, încă pe jumătate 
adormit, în jurul lui oamenii începeau să se trezească, se 
ridicau din culcuşuri, se duceau să-şi facă nevoile, se 
pregăteau să meargă la lucru, ieşeau şi intrau în baracă. 
Mike se apucase deja să-şi răsucească mustăţile de peste 
treizeci şi cinci de centimetri de la un vârf la altul; jurase că 
nu şi le taie până la eliberare. Barstairs stătea deja în cap, 
într-un exerciţiu de yoga, Phil Mint se scobea în nas, partida 
de bridge începuse deja, Raylins îşi începuse vocalizele, 
Myner făcea deja game, pe claviatura închipuită dintr-o 
scândură, capelanul Grover se străduia deja să îmbărbăteze 
pe toată lumea, iar Thomas înjura deja că iar întârzie ăştia 
cu dejunul. 

Deasupra lui Peter Marlowe, Ewart, care ocupa cuşeta de 
sus, s-a trezit şi el, suspinând, şi-a atârnat picioarele peste 
marginea patului. 

— Mahlu să-i fie şi nopţii ăsteia! 

— Te-ai zvârcolit ca toţi dracii. 

Peter Marlowe îi mai spusese acelaşi lucru de multe ori, 
pentru că Ewart avea un somn foarte agitat. 

— Iartă-mă şi tu. 


Ewart îşi cerea întotdeauna scuze. Şi-a dat drumul jos 
greoi, duduind. El n-avea ce căuta la Changi. Locul lui era la 
cinci mile mai încolo, în lagărul pentru civili, unde îi erau 
soţia şi întreaga familie... cine ştie, poate ca mai erau acolo. 
Nu fusese permisă niciodată vreo legătură între cele două 
lagăre. 

— Hai să pârlim patul după ce ne spălăm, a propus el, 
căscând. 

Ewart era scund, negricios şi cusurgiu. 

— Că bine zici. 

— Nici nu-mi vine să cred că l-am pârlit acum trei zile. Tu 
cum ai dormit? 

— Ca de obicei. 

Peter Marlowe ştia însă că nimic nu va mai fi ca de obicei, 
mai ales acum, după ce a luat banii, după întâlnirea cu 
Samson. 

Oamenii se aşezau deja la coadă, nerăbdători, pentru 
micul dejun, când cei doi şi-au cărat patul metalic afară din 
baracă. Au săltat patul de sus, i-au scos picioarele din 
locaşurile care-l fixau de patul de jos. Pe urmă au adunat 
nişte coji de nucă de cocos şi vreascuri de sub baracă, din 
porţiunea ce le revenea lor, şi au aprins câte un foc la baza 
fiecăruia dintre picioare. 

Cât timp se încingeau picioarele patului, au luat în mână 
frunze de palmier aprinse şi le-au ţinut sub barele 
longitudinale şi sub reţelele de sârmă elastică. Curând 
pământul bătucit de sub pat s-a făcut negru de ploşniţe. 

— Ce dracu' faceţi voi acolo? a strigat la ei Phil. Chiar 
trebuie să ne afumaţi înainte de masă? 

Era un tip acru, cu pieptul scobit şi o claie de păr roşu ca 
para. 

Nu i-au dai nici o atenţie. Phil striga mereu la ei, iar ei îşi 
pârleau întotdeauna patul înainte de gustarea de 
dimineaţă. 

— Pe onoarea mea, Ewart, a zis Peter Marlowe. Îţi vine să 
crezi că dihăniile astea ar fi în stare să ia patul în spate şi să 


plece cu el cu tot. 

— Azi noapte au fost cât pe ce să mă dea jos din pat, 
împuţiciunile dracului! 

Cuprins deodată de furie, Ewart s-a apucat să lovească 
sălbatic în puzderia de ploşniţe. 

— la-o uşurel. Ewart. 

— Nu pot să mă abţin. Mi se încrâncenează carnea când le 
văd. 

Când au terminat cu patul, l-au lăsat să se răcească şi s-au 
pus să curețe saltelele. Asta le-a luat o jumătate de oră. Pe 
urmă au scuturat şi au dres pologurile. Încă o jumătate de 
oră. 

Când au isprăvit şi cu treaba asta, patul se răcise 
îndeajuns ca să poată pune mâna pe el. L-au suprapus la loc 
şi l-au cărat înapoi, aşezându-i picioarele în patru cutii de 
conserve goale - bine spălate şi umplute cu apă - cu grijă ca 
nu cumva picioarele metalice să atingă marginile cutiilor. 

— Ce zi e azi. Ewart? a întrebat distrat Peter Marlowe în 
timp ce aşteptau să vină masa. 

— Duminică. 

Pe Peter Marlowe l-a trecut un fior la amintirea unei alte 
duminici de demult. 

Era atunci a doua zi după ce fusese înhăţat de o patrulă 
japoneză. În duminica aceea se afla într-un spital din 
Bandung. În duminica aceea japonezii au dat ordin ca toţi 
pacienţii, prizonieri de război, să-şi ia lucrurile şi să se 
încoloneze pentru că urmează să fie mutaţi la un alt spital. 

S-au aliniat cu sutele în curtea spitalului. Au rămas acolo 
numai ofiţerii superiori. Pe ei se zicea că-i trimit în 
Formosa[38], aşa umbla zvonul. A rămas şi generalul, cel 
mai înalt în grad, singurul care putea umbla prin lagăr şi 
comunica direct cu Sfântul Duh. Generalul părea 
întotdeauna îngrijit, avea umerii drepţi, iar uniforma îi era 
mereu udă de scuipăturile învingătorilor. 

Peter Marlowe şi-a amintit cum îşi căra salteaua pe 
străzile Bandungului, sub un cer de cuptor, printre şirurile 


de băştinaşi tăcuţi, îmbrăcaţi în veşminte multicolore. La un 
moment dat, a aruncat salteaua. Prea grea. A căzut de 
câteva ori, dar a izbutit să se ridice. Pe urmă s-a deschis uşa 
închisorii şi s-a închis în urma lor. Era destul loc să se culce 
cu toţii în curtea interioară. Însă el şi cu alţi câţiva au fost 
închişi fiecare într-o celulă minusculă. Acolo erau lanţuri 
fixate în zid şi o gaură în podea, care servea de closet, iar în 
jurul găurii era murdărie adunată de ani de zile. O mână de 
paie mucede pe pământul gol. 

În celula de alături era închis un descreierat, un javanez 
pe care-l apucase amocul şi care omorâse trei femei şi doi 
copii înainte de a pune olandezii mâna pe el. Acum paznicii 
nu mai erau olandezi. Fuseseră şi ei închişi. Tot timpul, zi şi 
noapte, nebunul îşi zornăia lanţurile şi urla ca o fiară. 

În uşa celulei lui Peter Marlowe era o găurice. Stătea 
culcat pe paie, se uita afară după picioarele celor care 
treceau pe acolo, asculta cum blestemă prizonierii şi cum 
mor, căci bântuia şi o molimă. 

A aşteptat aşa o veşnicie. 

Apoi s-a aşternut împăcarea şi a gustat apă limpede, nu 
mai vedea lumea printr-o găurică, era un cer albastru 
deasupra lui şi a simţit răcoarea apei pe faţă, a simţit cum 
se spală de murdărie. A deschis ochii şi a zărit un chip 
blând, numai că era răsturnat, apoi un alt chip, amândouă 
senine, şi atunci şi-a închipuit că a murit cu adevărat. 

Erau Mac şi Larkin. L-au găsit chiar înainte de a fi scoşi 
din închisoare pentru a fi mutaţi în alt lagăr. Crezuseră la 
început că e javanez, ca şi dementul de alături, care urla 
mai departe şi-şi zornăia lanţurile, pentru că şi el tot striga 
ceva în malaieză şi arăta ca un javanez... 

— Haide odată, Peter, a repetat Ewart. A venit haleala! 

— A, da, mulţumesc. 

Peter Marlowe şi-a luat gamela. 

— Tu nu te simţi bine? 

— Ba da, i-a răspuns Peter Marlowe, apoi, după o scurtă 
pauză: E bine să ştii că mai trăieşti, nu-i aşa? 


Pe la mijlocul dimineţii ştirea s-a răspândit ca fulgerul prin 
Changi. Comandantul japonez urmează să restabilească 
raţia obişnuită de orez în lagăr pentru a sărbători o mare 
victorie navală a japonezilor. Comandantul anunţase că a 
fost total distrusă o grupare operativă a flotei Statelor 
Unite, că încercarea de pătrundere în Filipine a fost, prin 
urmare, oprită şi că în prezent forţele japoneze se 
regrupează în vederea invadării insulelor Hawaii. Zvonuri şi 
contra-zvonuri. Păreri şi contrapăreri. 

— Prostii de-ale lor! Le-au dat drumul ca să mascheze o 
înfrângere. 

— N-aş crede. Nu ne-au mărit niciodată porţia când au 
mâncat bătaie. 

— Auzi la el! Porţie mărită? Nu fac decât să ne dea înapoi 
ce ne-au luat. Nu, bătrâne. Ascultă-mă pe mine. Ticăloşii 
ăştia de japonezi fac doar pe nebunii. Ascultă ce-ţi spun eu! 

— De unde dracu” ştii tu ceva ce nu ştim noi? Oi fi având 
vreun radio al tău? 

— Dacă l-aş avea, nu ţi-aş spune ţie. De asta poţi fi sigur ca 
de mântuirea sufletului. 

— Pentru că a venit vorba, ce se mai ştie despre Daven? 

— Cine? 

— Ăla care avea un radio. 

— A, da, îmi amintesc. Dar nu l-am cunoscut. Cum era? 

— Un tip pe cinste, din câte-am auzit. Păcat că l-au dibuit. 

— Mi-ar place să-i pun mâna-n gât nemernicului care l-a 
dat de gol. Pun pariu c-o fi unul de la aviaţie. Sau 
australian. Puchinogşii ăia şi-ar vinde şi sufletul pe o para 
chioară. 

— Vezi că şi eu sunt australian, ofticosule! 

— Ei, lasă, n-o lua aşa. Am glumit. 

— Ţi-ai găsit cu ce să glumeşti, poponarule! 

— Gata, voi ăia de-acolo, astâmpăraţi-vă! E-al dracului de 
cald. Ai să-mi dai careva de-o ţigară? 

— Ia, aici, trage un fum dintr-a mea. 

— Măiculiţă, asta te cam zgârie pe gât. 


— Frunze de papaia. Reţetă proprie. Să ştii că se poate 
fuma, după ce te obişnuieşti. 

— Ia uite cine-i acolo! 

— Unde? 

— Mai sus, acolo, pe drum. Marlowe! 

— Ăsta-i Marlowe? Măi să fie-al dracului! Aud că s-a 
înhăitat eu Împăratul. 

— De-aia ţi l-am arătat, tâmpitule. Asta o ştie tot lagărul. 
Tu pe ce lume trăieşti? 

— Eu n-am nimic cu el. Aş fi făcut şi eu la fel, dacă aveam, 
cât de cât, o şansă. Spune lumea că Împăratul are bani, 
inele de aur şi mâncare cât să hrănească o armată-ntreagă. 

— Am auzit c-ar fi cam homo. Marlowe ăsta ar fi noua lui 
fetiţă. 

— Aşa o fi. 

— O fipe dracu”. Împăratul nu-i deloc homo, e doar un 
pungaş sadea. 

— Nici eu n-aş zice că-i homo. Dar că-i mare şmecher, asta 
trebuie să i-o recunoaştem. Mama lui de potlogar! 

— O fi sau nu homo, dar eu mi-aş dori să fiu în locul lui 
Marlowe. Ai auzit că are un teanc întreg de dolari? Se zice 
că el şi cu Larkin au cumpărat de curând nişte ouă şi o 
găină întreagă. 

— Tu nu eşti zdravăn. Nimeni n-are atâta bănet... decât 
Împăratul. Au ei găinile lor. Probabil că le-a murit o găină, 
asta-i tot. Îndrugi şi tu la baliverne... 

— Ce crezi că are Marlowe în gamela aia? 

— Mâncare. Ce altceva? Nu trebuie să te ducă mintea 
prea departe ca să ştii că-i mâncare. 

Peter Marlowe s-a îndreptat spre infirmerie. 

În gamelă avea un piept de pui, un picior şi o pulpă. Peter 
Marlowe şi Larkin îl cumpăraseră de la colonelul Poster 
contra şaizeci de dolari, plus nişte tutun şi promisiunea de 
a-i da un ou fertilizat de la Nonya, pe care urmau s-o 
împerecheze cu Rajah, fiul lui Sunset. Hotărâseră, cu 
aprobarea lui Mac, să-i mai dea Nonyei o şansă, să n-o taie 


încă, aşa cum merita deoarece niciunul dintre ouăle ei nu 
prinsese rod până atunci. Poate că nu era de vină Nonya, îşi 
dăduse cu părerea Mac, poate, că-i vina cocoşului ăluia de-l 
ţine colonelul Poster şi care nu-i bun de nimic... bate din 
aripi, ţopăie, sare la găini, le calcă şi tot degeaba. 

Peter Marlowe a stat cu Mac până ce acesta a terminat de 
mâncat tot puiul. 

— Tare bun a fost, băiete. Nu m-am mai simţit atât de bine 
şi cu burta plină aproape de când mă ştiu. 

— Bine. Să ştii că arăţi minunat, Mac. 

Peter Marlowe i-a povestit cum a făcut rost de bani pentru 
pui şi, la urmă, Mac a zis: 

— Ai făcut bine că ai luat banii. Mai mult ca sigur că 
băiatul ăla, Prouty, ori a furat ceasul, ori l-a falsificat. E urât 
să-ncerci să vinzi marfă contrafăcută. [ine minte, băiete: 
caveat emptor[39]. 

— Atunci cum se face, a întrebat Peter Marlowe, că mă 
simt atât de vinovat? Şi tu şi Larkin spuneţi că am procedat 
bine. Cu toate că am impresia că Larkin nu-i chiar la fel de 
sigur ca tine... 

— Ăsta-i comerţul, băiete. Larkin e contabil. Nu e un om 
de afaceri adevărat. Eu însă mai ştiu ce cu ce se mănâncă. 

— Ai avut şi tu o amărâtă de plantație de arbori de 
cauciuc. De unde naiba să te pricepi tu la afaceri? Nu te-ai 
mişcat ani de zile de pe plantaţia aia! 

— Ar fi cazul să-ţi intre-n cap, s-a răţoit la el Mac, şi să ştii 
că în meseria de plantator cel mai important e să fii şi om 
de afaceri. În fiece zi ai de-a face cu tamilii sau cu chinezii... 
iar ăştia-s neam de negustori, nu glumă. Să ştii, băiete, că ei 
au inventat toate şmecheriile câte există. 

Au stat aşa de vorbă mai multă vreme, iar Peter Marlowe 
era bucuros că Mac a început iar să reacționeze la 
înţepăturile lui. Aproape fără să-şi dea seama, au continuat 
discuţia în malaieză. 

— Ştii, în legătură cu acel lucru care-i făcut din trei 
lucruri..., a zis într-o doară Peter Marlowe. 


Pentru siguranţă, conveniseră să vorbească despre radio 
numai în parabole. 

Mac s-a uitat repede în jur să se convingă şi el că nu trage 
nimeni cu urechea. 

— Adevărat. Ce e cuel? 

— Eşti sigur de ce boală anume suferă? 

— Nu chiar..., dar aproape sigur. Dar de ce mă întrebi tu 
oare? 

— Pentru că vântul mi-a adus o şoaptă ce vorbeşte de 
leacuri care pot vindeca felurite boli. 

Mac s-a înseninat la faţă. 

— Wah-lah. Ai făcut fericit un om bătrân. În două zile voi 
părăsi acest loc trist. Atunci mă vei duce la cel ce astfel ţi-a 
şoptit. 

— Nu. Asta nu se poate. Trebuie s-o fac eu însumi. Şi 
repede. 

— N-aş vrea să te pui în pericol, a spus gânditor Mac. 

— Vântul e aducător de speranţă. După cum scrie la 
Coran, fără speranţă omul nu-i decât un animal. 

— Poate că ar fi mai înţelept să aştepţi decât să-ţi cauţi 
moartea. 

— Aş fi aşteptat, dar învăţătura pe care o râvnesc chiar 
astăzi trebuie s-o capăt. 

— De ce? a întrebat brusc Mac, trecând iar pe engleză. De 
ce azi, Peter? 

Peter Marlowe s-a înjurat în gând pentru că a căzut în 
cursa pe care se străduise cu atâta grijă să o evite. Ştia că, 
dacă-i spune lui Mac despre expediţia plănuită, acesta îşi va 
ieşi din minţi de îngrijorare. Nu că Mac l-ar fi putut opri, 
dar îşi dădea seama că ar renunţa dacă Mac şi Larkin i-ar 
spune să nu se ducă. „Şi-acum ce dracu' mă fac?” Şi-a 
amintit atunci de sfatul lui King. 

— Azi, mâine, nu contează. Am întrebat şi eu aşa..., a spus 
el, jucându-şi ultimul atu. 

S-a ridicat în picioare. Cel mai vechi şiretlic din câte 
există. 


— Bine atunci, ne vedem mâine, Mac. Poate mai trecem 
pe-aici şi diseară, Larkin şi cu mine. 

— Stai jos, băiete. Numai dacă n-ai altceva de făcut. 

— N-am nimic de făcut. 

Mac a trecut din nou pe malaieză. 

— Adevăr mi-ai grăit tu oare? Şi cuvântul „astăzi” nu 
înseamnă oare nimic? Spiritul tatălui meu îmi şopteşte că 
tinerii cu mintea crudă pot îndrăzni şi acolo unde nici 
diavolul nu se bagă. 

— Stă scris că puţinătatea anilor nu e neapărat tot una cu 
lipsa de înţelepciune. 

Mac s-a uitat lung, întrebător, la Peter Marlowe. O fi 
punând ceva la cale? Poate împreună cu Împăratul? 
„Oricum, şi-a zis el obosit, Peter e deja prins în chestia asta 
cu radioul până peste cap şi a cărat o treime de aparat cu el 
tocmai din Java.” 

— Simt că te pândeşte primejdia, a rostit el într-un târziu. 

— Ursul ştie să le ia viespilor mierea fără să-şi pună blana 
în pericol. Păianjenul poate umbla în siguranţă pe sub 
pietre, căci el ştie pe unde să meargă şi ce să caute, i-a 
surâs calm Peter Marlowe. Nu te teme pentru mine. Om 
Bătrân. Eu caut numai pe sub pietre. 

Mac a dat din cap mulţumit. 

— Cunoşti plosca mea de apă? 

— De bună seamă. 

— Cred că s-a îmbolnăvit când s-a strecurat o picăturică 
de ploaie prin cerul ei şi a căzut pe ceva şi acel ceva a 
putrezit ca un arbore prăbuşit în junglă. Este vorba de un 
lucru micuţ, ca un şerpişor, subţire ca o râmă, scurt, câtun 
gândac. 

Mac s-a întins, gemând. A continuat în engleză: 

— Mă dor şalele de mor. Fii drăguţ, saltă-mi puţin perna, 
băiete. 

În momentul când Peter Marlowe s-a aplecat spre el, Mac 
s-a ridicat în capul oaselor şi i-a şoptit la ureche: 

— Condensator de cuplare, trei sute de microfarazi. 


— Aşa-i mai bine? a întrebat Peter Marlowe când Mac s-a 
lăsat la loc pe pernă. 

— Perfect, băiete, mult mai bine. Acum ia-o din loc. Toată 
vorbăria asta prostească m-a cam obosit. 

— Las-că ştiu eu că te-ai distrat, păcătos bătrân. 

— Nu chiar aşa de bătrân, puki 'mahlu! 

— Senderis! i-a spus Peter Marlowe, ieşind afară, la soare. 

Un condensator de cuplare, trei sute de microfarazi. Ce 
mă-sa o fi aia microfarad? 

Bătea vântul dinspre garaj, purtând cu el un miros 
dulceag de benzină, ulei şi vaselină. S-a aşezat pe călcâie în 
marginea potecii, pe un petic de iarbă, ca să adulmece 
mireasma. „Doamne, şi-a zis în gând, mirosul ăsta de 
carburanţi îţi trezeşte tot felul de amintiri. Şirurile de 
avioane de la Gosport, Farnborough şi alte opt aeroporturi, 
şiruri de «Spitfire» şi «Hurricane». Dar acum n-am să mă 
gândesc la ele, mă gândesc la aparatul de radio.” 

Şi-a schimbat poziţia, s-a aşezat în postura „lotus”, laba 
piciorului drept pe coapsa stângă, piciorul stâng pe coapsa 
dreaptă, mâinile în poală, cu încheieturile alăturate şi 
degetele îndreptate spre buric. Stătuse aşa de multe ori. 
Poziţia asta îţi limpezeşte mintea, căci, de îndată ce-ţi trece 
durerea iniţială, trupul e cuprins de împăcare, iar gândul se 
înalţă liber. 

Stătea acolo liniştit, iar cei care treceau pe acolo abia 
dacă-l băgau în seamă. Nu era nimic ciudat să vezi un om 
care stă astfel în arşiţa soarelui de amiază, ars la faţă ca un 
tăciune, numai cu un sarong pe el. Nimic neobişnuit. „Acum 
ştiu ce trebuie să obţin. Văd eu cum. Trebuie neapărat să 
existe un radio în satul acela. Satele sunt precum 
coţofenele, adună tot felul de lucruri”, a râs Peter Marlowe, 
amintindu-şi de satul lui din Java. 

A dat peste el după ce a rătăcit mult prin junglă, istovit, 
nemaiştiind încotro s-o apuce, mai mult mort decât viu, 
departe de firicelele drumurilor care împânzeau Java. 
Fugise la multe mile depărtare, iar data era 11 martie. 


Trupele din insulă capitulaseră la 8 martie; era în anul 
1942. Timp de trei zile a pribegit prin junglă, pişcat de 
purici şi de muşte, sfâşiat de spini, supt de lipitori şi udat 
până la piele de ploi. N-a văzut pe nimeni, n-a auzit glas de 
om de când a părăsit aeroportul din nord, baza de avioane 
de vânătoare de la Bandung. Şi-a părăsit escadrila, sau ce 
mai rămăsese din ea, şi-a părăsit şi aparatul de zbor, un 
„Hurricane”. Dar înainte de a fugi şi-a transformat avionul 
ucis - mutilat şi sfârtecat de schije şi proiectile trasoare - 
într-un rug funerar. Sunt momente când tot ce poţi face 
este să-ţi incinerezi prietenul. 

Când a ajuns în marginea satului soarele era la asfinţit. 
Javanezii care l-au înconjurat se arătau duşmănoşi. Nu s-au 
atins de el, dar mânia li se citea limpede pe faţă. Se uitau la 
el în tăcere. Niciunul nu s-a mişcat să-i vină în ajutor. 

— Puteţi să-mi daţi nişte apă şi ceva de mâncare? a 
întrebat el atunci. 

Nici un răspuns. 

A văzut atunci fântâna, s-a îndreptat spre ea urmărit de 
privirile lor încruntate, şi-a potolit setea. Apoi s-a aşezat jos 
şi a început să aştepte. 

Satul era micuţ, bine ascuns. Părea destul de bogat. 
Casele care încadrau piaţa erau înălțate pe piloni şi erau 
făcute din bambus şi împletitură din frunze de palmier. Pe 
sub clădiri mişunau o mulţime de porci şi de găini, în 
apropierea unei case mai mari se afla un ţarc în care 
stăteau cinci bivoli. Toate acestea arătau că nimerise într-un 
sat înstărit. 

După un timp, a fost dus la casa mai-marelui satului. 
Sătenii l-au urmat în tăcere pe scări, dar n-au intrat în casă. 
S-au aşezat în pridvor să asculte şi să aştepte ce se 
hotărăşte. 

Şeful satului era bătrân, arămiu la faţă, smochinit. Şi 
neprietenos. Casa lui, ca şi toate celelalte, era formată 
dintr-o singură încăpere mare, împărţită în interior prin 
pereţi de rogojină. 


În centrul porțiunii care servea drept sufragerie, loc de 
sfat şi de gândire, trona un scaun de closet din porțelan, 
nou-nouţ, cu capac. Nu exista nici o ţeavă, closetul era 
aşezat la loc de cinste, pe un preş frumos, ţesut de mână. În 
faţa closetului, pe o rogojină curată, şedea pe vine mai- 
marele satului. Avea privirea aspră, pătrunzătoare. 

— Ce doreşti? Tuan! 

În gura lui, cuvântul tuan[40] a sunat ca o învinuire. 

— Mi-am dorit doar ceva de mâncare şi o gură de apă, 
domnule. Şi încă... poate m-aţi lăsa să rămân aici o vreme, 
nu mult, numai cât să mă întremez. 

— Acum îmi spui „domnule”, dar până acum trei zile tu şi 
cu ceilalţi oameni albi ne spuneaţi sălbatici şi scuipaţi 
asupra noastră. 

— Eu n-am spus niciodată despre voi vreo vorbă de ocară. 
Am fost trimişi aici pentru a încerca să vă apărăm ţara de 
japonezi. 

— Ei sunt cei care ne-au eliberat de ciuma jugului olandez! 
Şi tot aşa vom elibera întreg Orientul de sub imperialiştii 
albi! 

— S-ar putea. Dar cred că vei regreta ziua în care au venit 
aici! 

— Să pleci din satul meu! Du-te împreună cu ceilalţi 
imperialişti. Du-te înainte de a-i chema eu pe japonezi! 

— Astfel stă scris: „De vine la tine un străin şi-ţi cere 
ospitalitate, dă-i-o lui, căci bine fi-vei privit în ochii lui Alah”. 

Mai-marele satului a rămas uluit. Obrazul arămiu, vesta 
scurtă baju, sarongul multicolor, legătura de stambă din 
jurul capului se estompau încet în întunericul care se lăsa. 

— Ce ştii tu de Coran şi de vorbele Profetului? 

— Slăvit fie numele Lui, a spus Peter Marlowe. Coranul a 
fost tradus în limba engleză de mulţi ani, spre cunoştinţa 
oamenilor. 

Lupta acum să-şi salveze viaţa. Ştia că, dacă rămâne în sat, 
s-ar putea să facă rost de o barcă şi să încerce să scape în 


Australia. Nu prea se pricepea el la navigaţie, dar merita să 
se încumete. Captivitatea era una cu moartea. 

— Eşti şi tu drept-credincios? l-a întrebat uimit căpetenia 
satului. 

Peter Marlowe a şovăit o clipă. l-ar fi fost uşor să se dea 
drept mahomedan. În programul lui de pregătire intrase şi 
studierea Cărţii Sfinte a Islamului. Ofițerii din armata 
Maiestăţii sale sunt trimişi în misiune în multe ţări străine. 
Iar ofiţerii din tată-n fiu sunt pregătiţi în multe alte domenii, 
în afară de cursurile obişnuite. Ştia că, dacă spune da, va fi 
în siguranţă, deoarece cei mai mulţi dintre locuitorii din 
Java se închinau lui Mahomed. 

— Nu, nu fac parte dintre cei ce împărtăşesc Dreapta 
Credinţă, a răspuns el obosit, simțind că i se închid toate 
drumurile. Sau, cel puţin, nu ştiu încă. Am fost învăţat să 
cred în Dumnezeu. Părintele meu ne spunea, mie şi 
surorilor mele, că Dumnezeu poartă multe nume. Chiar şi 
creştinii spun că există o Sfântă Treime, că sunt părţi ale 
dumnezeirii. Nu cred că are vreo însemnătate cum îl 
numeşti pe Dumnezeu. Dumnezeu nu s-ar supăra dacă e 
recunoscui sub numele de Isus sau Alah, Buda sau lehova, 
ori chiar Tu! Căci dacă Ele cu adevărat Dumnezeu, atunci 
ştie cât de trecătoare ne e viaţa şi cât de puţine lucruri 
suntem în stare să pătrundem. Cred că Mahomed a fost un 
om sfânt, un profet al Domnului, Cred că şi Isus a fost un 
om întru Dumnezeu, deoarece Mahomed însuşi îl numeşte 
în Coran „cel mai neîntinat dintre profeţi”. Dacă Mahomed 
este ultimul dintre profeţi, aşa cum a susţinut, asta nu mai 
ştiu. Nu cred că noi, muritorii, putem fi siguri de ceva ce 
ţine doar de Dumnezeu. Dar nu cred că Dumnezeu este un 
bătrân cu barbă albă, care şade pe un tron de aur undeva, 
în ceruri. Nu cred că, aşa cum a promis Mahomed, drept- 
credincioşii vor ajunge într-un Paradis, unde vor sta întinşi 
în culcuşuri de mătase şi vor sorbi nectar, înconjurați de 
preafrumoase fecioare, sau că Paradisul va fi o grădină cu 


multă verdeață, cu râuri limpezi şi pomi plini de rod. Nu 
cred că îngerilor le cresc aripi din spinare. 

Se lăsase noaptea peste sat. S-a auzit un scâncet de copil, 
glasul liniştitor al mamei care-l îndemna iar la somn. 

— Într-o zi voi şti cu siguranţă numele cu care săi vorbesc 
lui Dumnezeu. Ziua în care am să mor. 

S-a aşternut o tăcere grea. 

— Cred, a încheiat Peter Marlowe, că ar fi foarte trist să 
aflu că Dumnezeu nu există. 

Căpetenia satului i-a făcut semn să ia loc. 

— Poţi rămâne la noi. Dar sunt condiţii de îndeplinit. Ai să 
juri că vei respecta legea noastră şi vei trăi aidoma cu noi. 
Vei ieşi la muncile câmpului şi la alte câte sunt de făcut, 
muncă de bărbat. Nici mai mult nici mai puţin decât oricare 
bărbat din sat. Vei învăţa limba noastră, nu vei vorbi decât 
limba noastră, te vei îmbrăca la fel ca noi şi-ţi vei vopsi 
pielea să fii la fel ca noi. Înălţimea şi culoarea ochilor te vor 
da oricând de gol că eşti alb, dar, cine ştie, culoarea, 
îmbrăcămintea şi limba s-ar putea să te apere o vreme; s-ar 
putea spune că eşti jumătate javanez, jumătate alb. Nu te 
vei atinge de nici o femeie de aici fără încuviințarea mea. Şi 
mi te vei supune fără crâcnire. 

— Mă învoiesc. 

— Şi încă ceva. A ascunde un duşman al japonezilor este 
un lucru de mare pericol. Trebuie să ştii că atunci când va 
veni vremea să aleg între tine şi ai mei pentru a-mi apăra 
satul, voi fi întotdeauna de partea satului meu. 

— Înţeleg asta. Vă mulţumesc, domnule. 

— Jură-mi pe Dumnezeul tău..., a început bătrânul, apoi o 
umbră de surâs i-a trecut pe faţă, doar o clipă. Jură-mi pe 
Dumnezeu că te vei supune şi vei împlini aceste condiţii. 

— Jur pe Dumnezeu că mă învoiesc şi mă voi supune. Şi nu 
voi face nimic din ce s-ar putea să vă dăuneze cât timp mă 
aflu aici. 

— Însuşi faptul că te afli aici e un rău pentru noi, fiule, i-a 
răspuns bătrânul. 


După ce Peter Marlowe a mâncat şi a băut pe săturate, 
căpetenia satului a spus: 

— De-acum nu vei mai vorbi englezeşte. Numai malaieza. 
Chiar din acest moment. Este singurul fel în care poţi învăţa 
limba repede. 

— Bine. Dar mai întâi pot să pun şi eu o întrebare? 

— Da. 

— Cum trebuie să înţeleg prezenţa closetului de aici? Văd 
că nu e legat la nicio ţeavă... 

— Nu-i nimic de înţeles, decât că-mi face plăcere să văd ce 
mutre fac oaspeţii mei şi să-i aud cum îşi spun în gând: 
„Măi, ce caraghioslăc să-ţi împodobeşti casa cu aşa ceva!” 

Bătrânul a izbucnit în hohote de râs de-i curgeau lacrimile 
pe obraji, s-a trezit toată casa, au venit nevestele să-l 
oblojească, să-l frece pe spinare şi pe burtă, s-au pus şi ele 
să râdă cu sughiţuri şi Peter Marlowe în rând cu ele. 

Amintindu-şi, Peter Marlowe a zâmbit şi acum. „Asta zic şi 
eu bărbat, un om şi jumătate! Tuan Abu. Dar astăzi n-am să 
mă mai gândesc la satul meu, la prietenii mei din sat sau la 
N'ai, fata de care mi-au dat voie să mă ating. Astăzi am să 
mă gândesc la aparatul de radio şi cum să pun mâna pe 
condensator, acum trebuie să-mi ascut mintea pentru 
expediţia de diseară.” 

Şi-a despletit picioarele din poziţia „lotus”, a aşteptat cu 
răbdare până să-i curgă iar sângele în vine. Îl învăluia 
mirosul dulceag de benzină purtat de briză. Şi aceeaşi briză 
îi aducea acum frânturi de glasuri înălțate în psalm. 
Cântarea venea dinspre amfiteatru, care astăzi era al 
anglicanilor. Săptămână trecută fusese al catolicilor, cu o 
săptămână înainte al adventiştilor de ziua-şaptea, cu încă o 
săptămână înainte al altei religii, cine mai ştie? 'Toleranţa 
religioasă era o regulă la Changi. 

Erau acolo mulţi enoriaşi înghesuiți pe băncile 
rudimentare. Unii veniseră pentru că erau credincioşi, alţii 
pentru că nu erau credincioşi. Unii veniseră doar aşa, ca să 


facă ceva, alţii pentru că nu aveau nimic altceva de făcut. 
Astăzi slujba era oficiată de capelanul Drinkwater. 

Capelanul Drinkwater avea o voce răsunătoare şi plină. 
Avea o sinceritate năvalnică, versetele din Biblie prindeau 
viaţă pe buzele lui, te umpleau de speranţă, te făceau să uiţi 
de realitatea de la Changi, de faptul că iar ai să te culci pe 
burta goală. 

„Fariseu nenorocit”, şi-a zis Peter Marlowe plin de dispreţ 
faţă de Drinkwater, furat, iar de amintiri... 

— Hei, Peter, îi şoptise Dave Daven în ziua aceea. Ia uită-te 
ce-i acolo. 

Peter Marlowe l-a văzut pe Drinkwater stând de vorbă cu 
un caporal de aviaţie, un tip uscăţiv, pe nume Blodger. Patul 
lui Drinkwater ocupa un loc privilegiat, chiar lângă uşa 
barăcii numărul şaisprezece. 

— Asta trebuie să fie noua lui ordonanţă, şi-a dat Daven cu 
presupusul. 

Chiar şi în lagăr se mai păstra câteodată vechea tradiţie. 

— Ce s-a-ntâmplat cu cel pe care-l avea înainte? 

— Lyles? Mi-a spus un băiat de-al meu că e la infirmerie. 
Salonul şase. 

Peter Marlowe s-a sculat în picioare. 

— Drinkwater poate să facă ce i-o place cu cei de la 
infanterie, însă n-are să se-atingă de băieţii mei. 

A străbătut cu pas măsurat distanţa a patru paturi. 

— Blodger! 

— Ce-ai cu el, Marlowe? a zis repede Drinkwater. 

Peter Marlowe nu l-a băgat în seamă. 

— Ce cauţi aici, Blodger? 

— Am venit să-l văd pe domnul capelan, domnule... Mă 
scuzaţi, s-a bâlbâit caporalul, dând să se apropie. Nu vă văd 
prea bine. 

— Căpitan Marlowe. 

— A, bună ziua, domnule căpitan. Sunt noua ordonanţă a 
domnului capelan, domnule căpitan. 


— Şterge-o de-aici şi, înainte de a te mai angaja 
ordonanţă, să te prezinţi la mine! 

— Cine te crezi tu că eşti. Marlowe? s-a răstit la el 
Drinkwater. N-ai nici un drept asupra lui. 

— N-are să vă fie ordonanţă. 

— De ce? 

— Pentru că aşa spun eu. Eşti liber, Blodger. 

— Dar, domnule căpitan, să ştiţi c-am să am grijă de 
domnul capelan, am să-mi dau toată silinţa... 

— De unde ai tigaia asta? 

— Ascultă aici, Marlowe..., a încercat să intervină 
Drinkwater. 

Peter Marlowe s-a răsucit brusc spre el. 

— Să taci! 

Ceilalţi ofiţeri din baracă s-au oprit fiecare din ce făceau şi 
s-au pus să urmărească scena. 

— De unde ai ţigara aia, Blodger? 

— Mi-a dat-o domnul capelan, a scâncit Blodger, 
retrăgându-se cu spatele, speriat de tonul categoric al lui 
Peter Marlowe. I-am dat un ou. Dânsul mi-a promis nişte 
tutun în schimbul ouălelor pe care le primesc zilnic. Eu am 
nevoie de tutun, iar dânsul poate să ia ouăle. 

— Nu-i nimica rău în asta, s-a oţărât Drinkwater. Ce-i rău 
dacă-i dau băiatului nişte tutun? El m-a rugat. Am făcut 
schimb pe un ou. 

— Ai mai fost de curând la Salonul şase? l-a întrebat 
apăsat Peter Marlowe. Nu i-ai rugat dumneata să-l 
primească pe Lyles? Ultima ordonanţă a dumitale. Acum şi- 
a pierdut vederea. 

— Nu e vina mea. Eu nu i-am făcut nimic. 

— Câte ouă ai luat de la el? 

— Niciunul. N-am luat niciunul. 

Peter Marlowe a luat Biblia de pe măsuţă, i-a pus-o în 
mână lui Drinkwater. 

— Jură-te ca să te cred. Jură că altfel, pe cinstea mea, te 
snopesc! 


— Mă jur! a gemut Drinkwater. 

— Minţi cu neruşinare! a strigat Daven. Te-am văzut eu 
luând ouă de la Lyles. Cu toţii te-am văzut! 

Peter Marlowe a înşfăcat sufertaşul lui Drinkwater, a găsit 
oul. În clipa următoare i-a storcit oul între ochi, 
înghesuindu-i cojile în gură. Drinkwater şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

Peter Marlowe i-a vărsat un lighean de apă în cap şi 
capelanul şi-a revenit. 

— Îţi mulţumesc, Marlowe, a şoptit cu glas stins. 
Binecuvântat să fii că mi-ai arătat greşeala în care am 
căzut. 

S-a aşezat în genunchi lângă marginea patului. 

— O, Doamne, iartă-mă pre mine, păcătosul. lartă-mi mie 
greşelile mele... 

Acum, în această duminică scăldată în soare. Peter 
Marlowe îl asculta pe Drinkwater cum îşi încheie predica. 
Blodger ajunsese demult la Salonul şase, dar dacă 
Drinkwater l-a ajutat să ajungă acolo, asta Peter Marlowe n- 
a mai putut-o dovedi. De unde, de neunde, Drinkwater tot 
îşi mai făcea rost de o mulţime de ouă. 

Lui Peter Marlowe i-a spus stomacul că se apropie ora 
mesei. 

Când a revenit la baracă, ceilalţi aşteptau deja cu 
gamelele în mână, nerăbdători. Porţiile suplimentare nu 
urmau să sosească astăzi. Nici mâine, după cum se zvonea. 
Ewart se interesase deja la bucătărie. Raţia obişnuită. Bună 
şi aia, dar de ce nu se mişcă dracului mai repede? 

Grey stătea aşezat pe marginea patului. 

— Ia te uită, Marlowe! Azi mănânci cu toată lumea! Ce 
surpriză plăcută! 

— Da, Grey, tot aici sunt, tot aici mănânc. N-ai vrea s-o iei 
din loc să te joci de-a hoţii şi vardiştii? Ştii cum vine asta, să 
te agăţi de unul care nu-ţi poate da peste bot! 

— Îmi pare rău, bătrâne. Am un vânat mai mare în cătare. 

— Să-ţi fie cu noroc. 


Peter Marlowe şi-a pregătit gamelele. Din partea cealaltă 
a barăcii, Brough, care tocmai făcea pe chibiţul la o partidă 
de bridge, i-a făcut cu ochiul. 

— Ăştia-s poliţaii! i-a şoptit. Peste tot sunt la fel. 

— Asta cam aşa e. 

Brough s-a apropiat de Peter Marlowe. 

— Aud că ţi-ai făcut un prieten nou. 

— E-adevărat, s-a pus imediat în gardă Peter Marlowe. 

— Fiecare e liber să facă ce vrea. Dar uneori omul trebuie 
să scape de belea şi să iasă şi-n câştig. 

— Aşa? 

— Da. Când te-nsoţeşti cu dracul poţi avea şi surprize. 

— Asta-i adevărat oriunde şi oricând. 

— S-ar putea..., a zâmbit subţire Brough. N-ai vrea să bem 
cândva o cafea împreună şi să pălăvrăgim de una, de alta? 

— Cum să nu. Poate mâine? După haleală... 

Fără să vrea, folosise vorba preferată a lui King. Dar nu s-a 
corectat. A râs scurt, Brough a râs şi el. 

— Hei, vin ăştia cu masa! a anunţat Ewart. 

— Slavă Domnului, a suspinat Phil. Ce-ai zice să facem 
schimb, Peter? Îmi dai orezul şi eu îţi dau fiertura. 

— Văd că nu-ţi pierzi speranţa. 

— Încerc şi eu, ce-i rău în asta? 

Peter Marlowe a ieşit din baracă şi s-a aşezat la coadă. 
Raylins împărțea orezul. „Bun, şi-a zis, azi n-am de ce să-mi 
fac griji.” 

Raylins era un om între două vârste, chel. Fusese director 
adjunct la o mare bancă din Singapore şi, ca şi Ewart, 
făcuse parte din Regimentul Malaiez. În timp de pace 
apartenenţa la Regiment era un lucru minunat. Multe 
recepții, jocuri de crichet şi de polo. Trebuia să figurezi în 
Regiment ca să fii cineva. Raylins avea în grijă şi fondurile 
popotei, iar organizarea de banchete era specialitatea lui. 
Când i-au pus puşca-n mână, i-au spus că e război şi i-au 
ordonat să intre cu plutonul în dispozitiv, dincolo de 
rambleu, şi să se bată cu japonezii, s-a uitat la colonel şi l-a 


pufnit râsul. El se pricepea doar la contabilitate. Dar 
aceasta nu i-a fost de folos şi a fost nevoit să-i încoloneze pe 
cei douăzeci de ostaşi, la fel de neinstruiţi ca şi el, şi să 
pornească în marş pe drumul indicat. Au mers ei ce-au 
mers şi, deodată, din douăzeci au mai rămas doar trei. 
Treisprezece au fost ucişi pe loc într-o ambuscadă. Alţi 
patru au fost răniţi. Zăceau, ţipând, în mijlocul drumului. 
Unul avea mâna retezată de o schijă, se uita tâmp la ciot, 
aduna sângele în mâna cealaltă şi încerca să şi-l toarne 
înapoi în rană. Altul râdea, râdea în hohote în timp ce se 
chinuia să-şi înghesuie maţele la loc, în burta despicată. 

Raylins a rămas năuc, cu ochii la tancul japonez care a 
ieşit în drum cu tunul în bătaie. Pe urmă tancul a trecut, iar 
din cei patru răniţi n-au mai rămas decât nişte terci pe 
asfalt. S-a uitat atunci la cei trei care mai erau în viaţă, unul 
dintre ei era Ewart. S-au uitat şi ei la el. În clipa următoare 
au luat-o la fugă, mânaţi de groază, prin junglă. Pe urmă s- 
au rătăcit. lar mai apoi s-a trezit singur, singur într-o 
noapte de coşmar, cu lipitori şi zgomote sinistre, şi singurul 
lucru care l-a salvat de la nebunie a fost că a dat peste elun 
băieţel malaiez, l-a găsit bâiguind în neştire şi l-a dus într- 
un sat. A ajuns într-o clădire unde se adunau rămăşiţele 
unei foste armate. În ziua următoare japonezii au împuşcat 
câte doi din fiecare zece. El şi cu alţi câţiva au rămas în 
clădire. Mai târziu au fost urcați într-un camion şi duşi într- 
un lagăr unde s-a reîntâlnit cu oamenii lui. Dar de-atunci 
nu-l putea uita nici o clipă pe prietenul său, Charles, cel cu 
maţele date pe-afară. 

Cea mai mare parte a timpului Raylins plutea într-un fel de 
ceaţă. Să-l omori, nu altceva, dar nu putea să priceapă cum 
de nu se află la el, la bancă, să adune cifre, cifre înşirate 
îngrijit pe coloane, şi cum de-a ajuns într-un lagăr unde era 
bun doar de un singur lucru. Era în stare să împartă o 
cantitate necunoscută de orez într-un număr precis de 
porţii. Matematic, până la ultimul bob. 


— A, Peter, a spus Raylins în timp ce-i potrivea porţia. L-ai 
cunoscut pe Charles, nu-i aşa? 

— O, da, sigur, bun băiat. 

Peter Marlowe nu-l cunoscuse. De fapt, nu-l cunoscuse 
niciunul dintre ei. 

— Crezi c-o fi izbutit să şi le pună la loc? l-a întrebat 
Raylins. 

— Asta da. Sigur. 

Peter Marlowe şi-a luat gamelele, iar Raylins s-a adresat 
cel ui care urma la rând. 

— A, domnul capelan Grover. Cam cald astăzi, nu-i aşa? 
Este că l-aţi cunoscut pe Charles? 

— Da, i-a răspuns capelanul, cu ochii la măsura de orez. 
Sunt sigur că a izbutit, Raylins. 

— Bine, foarte bine. Mă bucur să aud asta. Caraghios 
lucru să te trezeşti cu măruntaiele pe-afară, chiar aşa, zău. 

Gândul lui Raylins a rătăcit spre biroul lui răcoros, plăcut, 
de la bancă, spre nevastă-sa, pe care o va revedea diseară, 
după ce-şi termină treburile la bancă, în bungalovul lor 
micuţ, dar bine întreţinut, din apropiere de hipodrom. „la 
să vedem, îşi zicea el acum, astă seară vom avea miel la 
masă. Miel la tavă! Şi o bericică, bună, de la gheaţă. Pe 
urmă am să cânt la patru mâini cu fetiţa, cu Penelope, iar 
nevastă-mea are să şadă liniştită pe terasă, cu lucrul ei de 
mână.” 

— A-a!... a exclamat el bucuros, zărindu-l pe Ewart. Nu 
vrei să vii la noi diseară la masă, Ewart, bătrâne? Poate o- 
aduci şi pe nevastă-ta. 

Ewart a mormăit ceva, cu dinţii încleştaţi. Şi-a luat orezul 
şi fiertura şi s-a îndepărtat în grabă. 

— N-o pune la inimă, Ewart, l-a prevenit Peter Marlowe. 

— Ba nu pune tu! Îţi dai seama ce-i în sufletul meu? Am să- 
| omor într-o zi, mă jur pe Dumnezeu! 

— Nu te ambala... 

— Cum să nu mă ambalez?! Sunt moarte amândouă. Şi 
nevastă-sa şi fetiţa. Le-am văzut cu ochii mei. Dar nevastă- 


mea şi cei doi copilaşi? Ei unde sunt? Unde? Morți şi ei pe 
undeva. N-aveau cum să mai trăiască, după atâta vreme. 
Morți! 

— Sunt în lagărul pentru civili... 

— Cum poţi să ştii, pentru numele lui Dumnezeu? N-ai 
cum şi nici eu n-am cum, cu toate că nu-s decât la cinci mile 
depărtare. Sunt morţi! O, Doamne... 

Ewart s-a lăsat jos şi a izbucnit în plâns, risipind orezul şi 
fiertura din gamele. Peter Marlowe a adunat din țarină 
orezul şi frunzele care plutiseră în fiertură, le-a pus înapoi 
în gamela lui Ewart. 

— Săptămână viitoare au să te lase să le scrii. Sau poate 
că-ţi aprobă o vizită. Comandantul lagărului cere mereu 
liste cu cei care au neveste şi copii. Nu-ţi face griji, sunt în 
siguranţă. 

Peter Marlowe l-a lăsat acolo smiorcăind, cu obrajii mânjiţi 
de orezul tăvălit prin colb, şi-a luat gamelele şi a luat-o în 
jos, spre bungalov. 

— Hello, camarade, l-a întâmpinat Larkin. Ai fost să-l vezi 
pe Mac? 

— Da. Arată bine. A început chiar să se dea ţanţoş dacă-i 
spui că e bătrân. 

— Mă bucur că se-ntoarce acasă şi bătrânul Mac, a spus 
Larkin. A băgat mâna sub saltea şi a scos gamela pe care o 
avea de rezervă. Am o surpriză pentru tine! 

A ridicat capacul, scoțând la iveală un cubuleţ cât o cutie 
de chibrituri din ceva maroniu, cum e chitul pentru 
geamuri. 

— Pe ce-am mai sfânt! Blachang! Cum dracu' te-ai ales cu 
el? 

— L-am şterpelit, normal! 

— Eşti un geniu, colonele. Curios lucru, nici nu i-am simţit 
mirosul, s-a mirat Peter Marlowe, aplecându-se să guste o 
fărâmiţă de blachang. Asta ne ţine vreo două săptămâni. 

Blachang era numele unei delicatese locale, lesne de 
preparat. Într-o anumită perioadă a anului mergeai pe 


ţărmul mării şi prindeai într-o cârpă ceva din miriadele de 
vietăţi minuscule ce pluteau în spuma valurilor. Le puneai 
într-o gropiţă cu iarbă de mare, mai puneai nişte alge ude 
deasupra şi le uitai acolo la dospit timp de vreo două luni. 

Când deschideai ascunzătoarea, mormolocii erau deja bine 
intraţi în putrefacție, formând o pastă rău mirositoare, o 
putoare atât de rea încât îţi muta nasul din loc şi-ţi 
distrugea simţul olfactiv pe-o săptămână întreagă. Trebuia 
să-ţi ţii răsuflarea ca să aduni pasta aceea şi s-o prăjeşti. 
Dar, oricum, trebuia să stai pe partea de unde bate vântul, 
pentru că altfel te sufocai. După ce se răcea, o tăiai în 
cubuleţe şi o vindeai pe-o avere. Înainte de război preţul 
era zece cenți cubuleţul Acum poate şi zece dolari feliuţa. 
De ce era considerat blachang-ul o delicatesă? Pentru că e 
proteină în stare pură. Doar cu o bucăţică poţi să dai gust şi 
aromă unui blid întreg de orez. Desigur, poţi să te-alegi 
uşor şi cu o dizenterie. Dar dacă s-a dospit corect şi îl 
prăjeşti cum trebuie, şi dacă nu s-au atins muştele de el, 
atunci n-ai de ce te teme. 

Totul e să nu pui întrebări. Spui doar „Colonele, eşti un 
geniu”, ţi-l amesteci cu orezul şi te bucuri de viaţă. 

— Îi ducem un pic şi lui Mac, nu? 

— Bună idee. Dar să ştii că iar se plânge că nu-i destul de 
bine prâjit. 

— Bătrânul Mac se plânge chiar dacă-i gătit la perfecţie..., 
a început Larkin, dar s-a oprit brusc din vorbă. Hei, Johnny, 
a strigat el către un tip deşirat care tocmai trecea pe acolo 
purtând în lesă un căţelandru scheletic. Vrei niţel blachang, 
camarade? 

— Ba bine că nu! 

I-au dat o porţie pe o frunză de banană, au vorbit despre 
vreme, l-au întrebat cum o mai duce cățelul. John Hawkins 
îşi iubea câinele mai presus de orice, pe lume. Îşi împărțea 
hrana cu el - lucru de mirare ce se-ndură să mănânce un 
câine - şi dormea cu el pe pat. Rover îi era prieten bun. 
Când are un câine, omul parcă se simte mai civilizat. 


— Facem un brigde diseară? Îl aduc eu pe-al patrulea, a 
propus Hawkins. 

— Astă seară nu pot, a spus Peter Marlowe, betegind o 
muscă. 

— Pot să-l aduc pe Gordon de-alături, a sugerat Larkin. 

— Splendid. După cină? 

— Perfect, ne vedem atunci. 

— Mulţumesc pentru blachang, s-a ridicat să plece 
Hawkins, în timp ce Rover se gudura, chelălăind fericit, pe 
lângă el. 

— Cum naiba reuşeşte să găsească de mâncare şi pentru 
el şi pentru javră, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu, a spus 
Larkin. Sau, dacă tot veni vorba, cum de l-a pazit să nu şi-l 
pună-n oală vreun fomist de-al nostru? 

Peter Marlowe şi-a amestecat bucăţica de blachang în 
orez, încet, cu grijă. Îşi dorea foarte tare să-i împărtăşească 
lui Larkin secretul expediției din seara aceea. Dar ştia că e 
mult prea periculos. 

Ieşirea din lagăr a fost o nimica toată. Doar un scurt salt 
înainte până la porţiunea adumbrită a gardului cu şase 
rânduri de sârmă ghimpată, s-au strecurat uşor pe 
dedesubt şi au fugit repede în junglă. Când s-au oprit să-şi 
dreagă răsuflarea, Peter Marlowe şi-a dorit să fie înapoi în 
lagăr, stând de vorbă cu Mac sau Larkin, ori chiar cu Grey. 
„Lot timpul, şi-a zis, mi-am dorit să scap de acolo, iar acum, 
când, în sfârşit, am izbutit, mi-e o frică de moarte.” 

Era un simţământ ciudat: să fii afară şi să priveşti 
înăuntru. De unde erau se vedea bine interiorul lagărului. 
Baraca americanilor era la numai o sută de yarzi[41]. Se 
vedeau oameni plimbându-se încolo şi încoace. Hawkins îşi 
scosese cățelul la promenadă. Un gardian coreean tocmai 
traversa lagărul. În multe dintre barăci luminile erau deja 
stinse, apelul de seară se făcuse mai de mult. Cu toate 
acestea, lagărul era încă plin de oameni care n-aveau somn. 
Întotdeauna era aşa. 


— Haidem, Peter, a şoptit King, luând-o înainte prin desişul 
de frunze. 

Îşi plănuiseră bine ieşirea. Până la acest punct. Când a 
ajuns Peter Marlowe la baracă, Împăratul era deja gata de 
drum. 

— Trebuie să ai echipament ca să faci o treabă ca lumea, i- 
a spus, arătându-i o pereche de ghete japoneze bine unse - 
cu tălpi de crep şi feţele de piele moale, fără scârţ şi 
„uniforma”: nişte pantaloni chinezeşti din pânză neagră şi o 
bluză scurtă, de aceeaşi culoare. 

Numai Dino era la curent cu expediţia. A înnodat strâns 
cele două legăturele cu lucruri şi le-a lăsat pe furiş la locul 
de trecere. S-a întors apoi, iar când drumul le-a fost liber, 
Peter Marlowe şi King au ieşit liniştiţi din baracă, spunând 
că se duc să facă o partidă de bridge cu Larkin şi un alt 
australian. Au trebuit să aştepte, cu nervii încordaţi la 
limită, vreo jumătate de oră până au prins momentul să se 
arunce în şanţul de scurgere care ducea la reţeaua de 
sârmă ghimpată; acolo şi-au schimbat hainele şi s-au mânjit 
cu noroi pe obraz şi pe mâini. A mai trecut un sfert de ceas 
până ce au putut să se strecoare prin gard neobservaţi. 
După ce au trecut cu bine dincolo, Dino le-a adunat hainele 
lăsate în şanţ. 

Noaptea în junglă. Totul era de un farmec sinistru. Dar 
Peter Marlowe se simţea în largul lui, la fel ca în Java, la fel 
ca în împrejurimile satului drag, aşa că încordarea i s-a 
risipit treptat. 

Împăratul mergea înainte, se vedea bine că ştie drumul, îl 
mai străbătuse de cinci ori până atunci. Păşea atent, cu 
toate simţurile la pândă. Mai aveau de depăşit un post de 
gardă. De fapt, nu era un post fix, ci o zonă de patrulare. 
Împăratul ştia însă că, de cele mai multe ori, soldatul trimis 
în patrulă îşi găsea o poieniţă şi se întindea acolo să tragă 
un pui de somn. 

După ce au înaintat o vreme cu strângere de inimă, o 
vreme nesfârşită în care fiecare vreasc uscat, fiecare frunză 


păreau să le denunțe cu glas tare prezenţa, iar fiecare 
crenguţă părea că doreşte să-i ţină în loc, au ajuns în 
potecă. Trecuseră de postul de pază. Poteca ducea spre 
mare. Şi spre sat. 

Au traversat poteca şi au luat-o pe un drum ocolit. 
Deasupra boltei bogate în frunziş se zărea cornul Lunii pe 
un cer fără nori. Doar atâta lumină cât să se poată simţi în 
siguranţă. 

Liberi. Fără ţarcul de sârmă ghimpată, fără îmbulzeala de 
oameni. Singuri, numai ei doi. Şi deodată Peter Marlowe a 
simţit că se trezeşte dintr-un vis urât. 

— Ce-i, Peter? l-a întrebat în şoaptă King, dându-şi seama 
că ceva nu-i în regulă. 

— Nimic... Numai, cum să spun... ieşirea asta în lume a 
venit ca un Şoc. 

— Las-că te obişnuieşti tu, a spus King, uitându-se la ceas. 
Mai avem de mers cam o milă. Suntem înainte de ora fixată. 
Mai bine să aşteptăm un pic. 

A găsit o doborâtură de vânt împletită de liane, s-a sprijinit 
cu spatele de ea. 

— Aici putem să ne mai tragem sufletul. 

Au rămas în aşteptare, ascultând sunetele junglei. Greieri, 
brotăcei, câte un freamăt neaşteptat. Apoi linişte, tot pe 
neaşteptate. Foşnetul unui animal necunoscut. 

— Mi-ar cam prii o ţigară. 

— Şi mie. 

— Dar nu aici. 

Împăratul era cu mintea trează. Jumătate era atentă la 
zgomotele junglei. Cealaltă jumătate era în agitaţie, relua 
mereu firul afacerii pe care o avea de încheiat. „Da, şi-a zis, 
planul nu-i rău deloc.” 

S-a mai uitat o dată la ceas. Minutarul se mişca încet. Dar 
în felul acesta avea mai mult timp să-şi pună planurile la 
punct. „Cu cât ai mai mult timp să-ţi rânduieşti bine 
gândurile dinainte, cu atât mai bine. Nu faci greşeli şi 
capeţi un câştig mai mare. Slavă Domnului că mai iese şi 


câte-un profit! Cel care a inventat comerţul a fost cu 
adevărat un geniu. Să cumperi la preţ mic şi să vinzi la un 
preţ mai mare. Trebuie să-ţi pui creierul în mişcare. Rişti un 
pic şi banii curg gârlă. Iar cu bani totul e posibil. Şi, mai 
presus de orice, banii înseamnă putere. Când am să ies de- 
aici, îşi zicea acum în minte King, am să ajung milionar. Am 
să fac atâta bănet încât, în comparaţie, tezaurul de la Fort 
Knox are să arate ca puşculiţă de copil. Îmi formez o echipă. 
Găsesc eu nişte băieţi buni, credincioşi, dar care se 
mulţumesc cu puţin. Minţile agere sunt uşor de cumpărat. 
Şi, o dată ce-i ştii preţul omului, poţi să-l foloseşti sau să-l 
târnoseşti cum vrei. Asta-i roata lumii! Elita şi restul. Eu 
sunt elita. Şi-aşa am să rămân. N-are să-şi mai bată nimeni 
joc de mine, nici să mă alunge dintr-un oraş în altul. Cu asta 
am terminat. Pe-atunci eram doar un puşti. Prea legat de 
tăticu'... la cheremul unui om care toată viaţa n-a reuşit 
altceva decât să facă pe chelnerul, să servească la pompa 
de benzină, să distribuie cărţi de telefon, să adune fier 
vechi sau să ceară de pomană ca să-şi ia de băut. Şi-apoi tot 
eu să rânesc... Gata, s-a terminat. Acum n-au decât să 
rânească alţii după mine. Tot ce-mi trebuie e să am lovele! 
Toţi oamenii se nasc egali... drepturi inalienabile... 
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, şi-a zis în sinea lui King pentru 
a suta mia oară, că m-am născut american.” 

— Binecuvântată ţară, a rostit el tare, fără să-şi dea 
seama. 

— Care? 

— Statele Unite. 

— De ce? 

— E singurul loc din lume unde poţi cumpăra orice, unde 
ai posibilitatea să ajungi cineva. Asta-i important, Peter, 
dacă nu eşti născut pentru afaceri, iar din ăştia sunt ai 
dracului de puţini. Dar dacă n-ai darul ăsta şi vrei să 
munceşti, foarte bine, ai o groază de posibilităţi, destul să-ţi 
zburde mintea. lar dacă nu-i place cuiva să muncească şi s- 


o ducă mai bine, ăla-i un nătărău, nu-i bun de nimic, nici 
american nu este, nici... 

— Ascultă! l-a făcut atent Peter Marlowe, încordându-se 
deodată. 

De departe, se auzea zgomot uşor de paşi care se apropie. 

— E bărbat, a şoptit încet Peter Marlowe, băgându-se mai 
adânc în desiş. Băştinaş. 

— De unde naiba ştii? 

— Poartă încălțări de-ale lor. Aş zice că-i bătrân. Îşi cam 
târşâie picioarele. Ascultă, poţi să-l auzi cum suflă. 

Câteva clipe mai târziu băştinaşul s-a ivit din penumbră, şi- 
a continuat netulburat drumul pe potecă. Era, într-adevăr, 
un bătrân, purta în spinare un mistreţ pitic ucis. S-au uitat 
după el cum trece şi se face nevăzut în lungul potecii. 

— Ne-a simţit, a spus îngrijorat Peter Marlowe. 

— Ba pe dracu'. 

— Nu, sunt sigur că s-a prins. O fi crezut, poate, că e vreun 
soldat japonez. Aşa e, m-am uitat la picioarele lui. În felul 
acesta poţi să-ţi dai seama întotdeauna dacă ai fost dibuit. I- 
a şovăit pasul, o singură dată. 

— Poate că a fost o denivelare a potecii sau un bâţ, ceva. 

Peter Marlowe a clătinat din cap. 

„Prieten sau duşman? se întreba acum înfrigurat King. 
Dacă e din sat, atunci e-n regulă. Tot satul ştie când vine 
Împăratul, pentru că îşi are fiecare partea de la Cheng San, 
negustorul cu care am întâlnire. Pe ăsta nu l-am 
recunoscut, dar nu-i lucru de mirare, pentru că mulţi dintre 
bărbaţii satului erau plecaţi la pescuit de noapte când am 
mai fost aici. Acum ce ne facem?” 

— Aşteptăm un timp, pe urmă facem o recunoaştere 
rapidă. Dacă nu e de-al nostru se duce drept în sat şi-l 
anunţă pe staroste. Atunci starostele ne dă un semn s-o 
ştergem dracului de-aici. 

— Crezi că poţi avea încredere-n ei? 

— Eu pot să am încredere, Peter, l-a asigurat King, luând-o 
din loc. Ţine-te la treizeci de paşi în urma mea. 


Au găsit uşor satul. Aproape prea uşor, şi-a zis Peter 
Marlowe, cuprins de bănuială. De unde erau, de la înălţime, 
au cercetat ce se petrece jos. Câţiva malaiezi şedeau pe 
vine într-un cerdac larg, fumau. Pe ici, pe colo, se auzea 
grohăind câte un porc. Satul era înconjurat de o centură de 
palmieri, iar mai încolo se zărea întinderea fosforescentă a 
mării. Câteva bărci cu pânzele strânse, plase pescăreşti 
întinse la uscat. Nici un semn de pericol. 

— Mi se pare că-i linişte, a şoptit Peter Marlowe. 

King l-a înghiontit în coaste. Pe veranda unei case mai 
impunătoare ieşiseră căpetenia satului şi omul cu care se 
întâlniseră adineauri. Cei doi malaiezieni discutau ceva cu 
voce scăzută, apoi tăcerea a fost spartă de un râs puternic 
şi bătrânul a coborât treptele. 

L-au auzit cum strigă după cineva. Într-o clipă, a venit în 
fugă o femeie. I-a luat mistrețul de pe umeri, l-a dus la foc, 
l-a înfipt în proţap. Curând s-au adunat în jurul focului şi alţi 
malaiezieni, glumeau, râdeau vesel. 

— Ilată-l! a exclamat King. 

Dinspre mal venea un chinez înalt de statură. În urma lui, 
un băştinaş aduna pânza unei mici bărci de pescuit. 
Chinezul s-a dus drept spre căpetenia satului, cea doi s-au 
salutat politicos şi s-au aşezat să aştepte. 

— Okay, a surâs King. Să mergem. 

S-a ridicat şi, păşind cu atenţie, numai prin zona umbrită, 
a dat ocol clădirii. În spatele casei căpeteniei era pusă o 
scară care ducea la veranda supraînălţată. King a urcat 
scara, Peter Marlowe l-a urmat îndeaproape. Aproape 
imediat, au simţit că cineva ia jos scara. 

— Tabe, i-a salutat zâmbind King pe Cheng San şi pe 
Sutra, căpetenia satului, care tocmai intrau înăuntru. 

— Mult bucuros vedem la tine, tuan, a rostit căpetenia, 
chinuindu-se să găsească vorbele potrivite în engleză. Puțin 
makan, mâncare, da? 

Zâmbea mulţumit, arătându-şi dinţii pătaţi de betel. 


— Trima kassih, mulţumesc, i-a răspuns Împăratul. I-a 
întins mâna lui Cheng San. Cum îţi merge, Cheng San? 

— La mine meleu bine. Se vede, eu..., şi-a căutat Cheng 
San cuvintele... Asta la mine poate meleu bine melge. 

Împăratul a arătat spre Peter Marlowe. 

— Ichi-bon prieten. Peter. Spune-le şi tu ceva, ştii tu ce, 
salutări şi alte politeţuri. Pune-te pe treabă, băiete. 

Tot zâmbind, a scos un pachet de „Kooa”, le-a oferit la 
fiecare câte-o ţigară. 

— Prietenul meu şi cu mine îţi mulţumim pentru frumoasa 
primire, a început Peter Marlowe. Îţi preţuim bunătatea de 
a ne pofti la masă, căci ştim că în vremea de azi toată lumea 
o duce greu. Fără tăgadă, doar şarpele din junglă ar putea 
să refuze să primească bunătatea invitaţiei tale. 

Cheng San şi mai-marele satului s-au luminat amândoi la 
faţă. 

— Wah-lah, a făcut Cheng San. Tare va fi bine să pot rosti 
prin tine către prietenul meu Rajah[42] toate cuvintele ce 
se află în nevrednica mea gură. De multe ori am râvnit să 
spun lucruri pe care nici eu, nici bunul meu prieten Sutra 
nu avem putinţa de a le pune în vorbe. Spune-i lui Rajah că 
înţelept e şi destoinic să găsească un tălmăcitor atât de 
bun. 

— Spune că mă descurc miştocel la traducere, a spus 
fericit Peter Marlowe; se calmase acum, se simţea în 
siguranţă. Şi e bucuros că acum poate să-ţi vorbească pe 
şleau. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai bine vorbeşte cum 
ştii, ca un inglişman bine-crescut ce eşti. Mişmaşul ăla cu 
„miştocelul” te face să semeni cu un vagabond sadea. 

— Vai, şi eu care m-am străduit să-l studiez cu asiduitate 
pe Max..., a spus abătut Peter Marlowe. 

— Renunţă. 

— Ţi-a şi spus „Rajah”! Asta are să-ţi fie porecla de-acum 
încolo. Adică, vreau să spun „de-acum încoaceşilea”. 

— Uite, Peter, du-te-n... 


— Ba pe-a mă-ctii, frati-miu! 

— Hai, zău, Peter, că n-avem prea mult timp. Spune-i aşa 
lui Cheng San. În legătură cu afacerea. Eu am de gând... 

— Încă nu poţi discuta de afaceri, bătrâne, i-a spus şocat 
Peter Marlowe. Aşa strici totul. Mai întâi bem o cafea şi 
mâncăm ceva, abia apoi poţi să începi. 

— Spune-le acum. 

— Dacă o fac, s-ar simţi foarte ofensaţi. Chiar foarte. Poţi 
să mă crezi pe cuvânt. 

Împăratul a rămas pe gânduri. „Bine, şi-a spus în sinea lui, 
dacă tot ţi-ai cumpărat o minte, faci o proastă afacere să n-o 
foloseşti, decât doar dacă-ţi vine o inspiraţie. Asta-i 
momentul în care un negustor deştept dă lovitura sau 
invers, o dă în bară, atunci când joacă la inspiraţie 
împotriva unui aşa-numit creier”. Dar în cazul ăsta n-avea 
nici o inspiraţie, aşa că a încuviinţat din cap. 

— Bine, fie cum zici tu. 

Şedea acolo, pufăind din ţigară. Îl asculta pe Peter 
Marlowe cum vorbeşte cu oamenii locului. Îl cerceta pe 
Cheng San cu coada ochiului. Era mai bine îmbrăcat decât 
data trecută. Avea şi un inel nou, cu o piatră ce părea a fi 
safir, cam de cinci carate. Obrazul fin, curat, cam spânatic, 
avea culoarea mierii, părul era proaspăt spălat. Da, se vede 
bine că lui Cheng San îi merge strună. Însă bătrânului 
Sutra nu-i merg lucrurile chiar aşa de bine. Sarongul de pe 
el era cam vechi şi zdrenţuit la poale. N-avea nici o 
podoabă. Data trecută purtase un inel de aur. Acum nu-l 
mai avea, iar semnul de pe deget aproape că nici nu se mai 
observa. Asta înseamnă că nu şi l-a scos doar pentru 
spectacolul din această seară. 

Auzea vorbăria domoală a femeilor în cealaltă parte a 
casei, iar de afară liniştea satului la vreme de noapte. Prin 
fereastra fără geam pătrundea miros de carne friptă. Asta 
însemna că satul are mare nevoie de Cheng San - prin care 
sătenii desfăceau la bursa neagră pastele pe care, altfel, 
trebuiau să-l vândă direct japonezilor - şi că-i oferă în dar 


un porc fript. Sau poate că bătrânul care tocmai a prins în 
cursă mistrețul oferă acum o masă pentru prietenii lui. Dar 
cei din jurul focului aşteptau cu nerăbdare, cu aceeaşi 
nerăbdare ca şi cei doi albi. Deci, le e foame şi lor. Asta 
înseamnă că viaţa e grea şi la Singapore. Satul ar trebui să 
fie bine aprovizionat cu alimente, băutură şi toate cele. 
Cheng San nu o scoate prea bine la capăt cu contrabanda 
peştelui din sat pe pieţele din oraş. Poate că şi japonezii 
sunt cu ochii pe el. Poate că nu mai are nici el prea mult de 
trăit! 

Prin urmare, s-ar putea ca el să aibă nevoie de sat mai 
mult decât are satul nevoie de el. Şi atunci se dă în 
spectacol: haine noi, podoabe. Poate că lui Sutra i s-a acrit 
de faptul că nu-i prea merg afacerile şi e gata să-l lase baltă 
şi să-şi găsească un alt misit. 

— Hei, Peter. Ia întreabă-l pe Cheng San cum merge 
negoţul de peşte la Singapore. 

Peter Marlowe a tradus întrebarea. 

— Spune că afacerile merg destul de bine. E o asemenea 
lipsă de alimente că izbuteşte să capete cele mai bune 
preţuri din toată insula. Dar zice că şi japonezii au început 
să strângă şurubul. Pe zi ce trece e tot mai greu să vinzi 
ceva. lar încălcarea legilor comerţului devine din ce în ce 
mai costisitoare. 

„Aha! Te-am prins, s-a bucurat Împăratul, înseamnă că 
Cheng n-a venit numai ca să trateze cu mine! E vorba de 
peşte şi de sat. Se pune acum problema cum să întorc 
chestia asta în avantajul meu? E limpede că Cheng San are 
ceva greutăţi la livrarea mărfii. Poate că japonezii au 
interceptat câteva bărci cu peşte şi au înăsprit controlul. 
Bătrânul Sutra nu-i prost deloc. N-ai bani, nu facem târgul, 
iar Cheng San ştie şi el acest lucru. Dacă nu ne-nţelegem, 
nu încheiem afacerea şi Sutra îşi găseşte alt cumpărător. 
Asta-i, domnule!” Acum Împăratul ştia că poate să se 
tocmească la sânge şi, în mintea lui, şi-a sporit preţul de 
pornire. 


Atunci a venit mâncarea. Batate coapte, vinete prăjite, 
lapte de cocos, felii groase de porc fript, bine unse cu ulei. 
Banane. Papaia. Împăratul a băgat de seamă că nu s-a 
servit varză creaţă, nici miel, nici tocană de vită şi nici 
dulciuri care le plac atât de tare malaiezienilor. Da, 
înseamnă că, într-adevăr, trebuie să cam strângă cureaua. 

Mâncarea era servită de nevasta dintâi a căpeteniei, o 
bătrână ofilită, plină de zbârcituri. O ajuta Sulina, una 
dintre fiicele lui. Frumoasă, delicată, bine făcută, cu pielea 
fină. Mirosea frumos. Îşi pusese un sarong proaspăt în 
cinstea lor. 

— Tabe, Sam, i-a făcut Împăratul cu ochiul Sulinei. 

Fata s-a înecat de râs, s-a ruşinat, încercând să-şi ascundă 
tulburarea. 

— Sam? s-a mirat Peter Marlowe. 

— Chiar aşa, i-a răspuns sec Împăratul. Îmi aminteşte de 
frate-meu. 

— Ai un frate? s-a minunat şi mai tare Peter Marlowe. 

— Am glumit. N-am nici un frate. 

— A-a... a făcut Peter Marlowe, a stat puţin pe gânduri şi 
abia apoi a întrebat: De ce Sam? 

— Moşul n-a vrut să mă prezinte, a explicat King, fără să 
se uite la fată. Aşa că am botezat-o eu. Cred că i se 
potriveşte. 

Sutra şi-a dat seama că ce vorbeau ei era cumva în 
legătură cu fiica lui. Ştia acum că a greşit dându-i voie să 
vină acolo. Poate că în alte vremuri i-ar fi plăcut ca unul 
dintre cei doi tuan-tuan să o bage în seamă, s-o ia în 
bungalovul lui şi s-o ţină de ibovnică un an sau doi. După 
aceea s-ar fi întors în sat cunoscând bine ce le place 
bărbaţilor, cu o zestre mai bunicică şi i-ar fi fost uşor să-i 
găsească un soţ cum se cuvine. Aşa s-ar fi petrecut lucrurile 
pe vremuri. Dar acum dragostea nu însemna decât să-şi 
piardă timpul pe furiş, prin tufişuri, iar Sutra nu-i dorea 
fiicei lui soarta asta, cu toate că-i sosise vremea să ajungă şi 
ea femeie. 


S-a aplecat înainte şi i-a oferit lui Peter Marlowe o felie 
mai frumoasă de friptură. 

— Poate că asta o să-ţi îmbie pofta de mâncare? 

— Îţi mulţumesc. 

— Poţi pleca acum, Sulina. 

Peter Marlowe a surprins nota categorică din glasul 
bătrânului şi a observat unda de contrariere care a umbrit 
chipul fetei. Dar ea a făcut o plecăciune adâncă şi s-a 
îndepărtat. A rămas doar nevasta cea bătrână să-i 
servească pe bărbaţi. 

„Sulina, şi-a repetat în gând Peter Marlowe, simțind 
îndemnul unei dorinţe de mult uitate. Nu e la fel de 
frumoasă ca N'ai, care era perfecțiunea întruchipată, dar 
este de aceeaşi vârstă şi atrăgătoare. Trebuie să aibă vreo 
paisprezece ani şi e coaptă pentru... Doamne, cât de 
coaptă!” 

— Mâncarea asta nu ţi-e după pofta inimii? a întrebat 
Cheng San, râzând în sinea lui de evidenta atracţie pe care 
o resimțea Peter Marlowe faţă de fată; poate că şi acest 
lucru se va întoarce cumva în avantajul lui. 

— Dimpotrivă. S-ar putea să fie prea bună, pentru că ne- 
am cam pierdut gustul la bucate fine, dacă te gândeşti la ce 
mâncăm noi de obicei. 

Peter Marlowe şi-a amintit că la javanezi se consideră o 
dovadă de bun gust să vorbeşti numai în parabole despre 
femei. 

— Un guru înţelept a spus cândva, s-a întors el spre Sutra, 
că există pe lume mai multe feluri de lucruri bune. Unele 
sunt pentru stomac, altele pentru privire, altele pentru 
spirit. Astă-seară am gustat din bunătăţile menite 
stomacului. lar spusele tale şi ale lui tuan Cheng San mi-au 
prilejuit desfătarea spiritului. E mai mult decât puteam 
spera. Şi totuşi mi s-a oferit... ni s-a oferit şi o desfătare a 
privirii. Cum aş putea să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru 
minunata ta ospitalitate? 


Chipul lui Sutra s-a încreţit în zâmbet. Frumoase vorbe. S- 
a înclinat, primind complimentul, apoi i-a răspuns fără 
ocolişuri: 

— Înţelept a grăit omul acela. Poate că, în timp, privirea se 
va simţi iar înfometată. Trebuie să mai discutăm şi altă dată 
înţelepciunea din bătrâni. 

— Ce te umfli aşa în pene, Peter? 

— Ba nu mă umflu deloc, sunt doar mulţumit de mine. 
Tocmai le spusesem că, după părerea noastră, fata aceea e 
o frumuseţe. 

— Aşa şi e! O păpuşică! Ce-ar fi s-o poftim să ia cafeaua cu 
noi? 

— Doamne fereşte! a încercat Peter Marlowe să nu ridice 
vocea. Aici nu merge aşa, să-ţi dai întâlnire cât ai bate din 
palme. Asta durează, se clădeşte încetul cu încetul. 

— Pe dracu', aşa ceva nu-i deloc în stil american. Cunogşti o 
fetişcană, o placi, te place şi ea şi hopa-n scutece. 

— N-ai nici un rafinament. 

— Posibil, Dar am şi avut o mulţime de fetişcane d-astea. 

Au râs amândoi, Cheng San a întrebat care-i motivul 
veseliei lor, iar Peter Marlowe a explicat că Împăratul ar fi 
spus, chipurile, că-i mai bine să-şi deschidă prăvălie în sat şi 
să nu se mai ostenească să bată drumul înapoi în lagăr. 

După ce şi-au băut cafeaua, Cheng San a deschis primul 
discuţia. 

— Aş zice că e destul de primejdios să faci drumul din 
lagăr şi până aici la vreme de noapte. Mai primejdios decât 
venirea mea în sat. 

„Prima rundă e-a noastră”, şi-a zis Peter Marlowe. Din 
punctul de vedere al gândirii orientale Cheng San era acum 
în dezavantaj, pentru el era un minus că a făcut primul pas. 

— E-n regulă, Rajah, a spus Peter Marlowe. Poţi să începi. 
Avem un punct avantaj. 

— Crezi? 

— Da. Ce vrei să-i spun? 


— Spune-i că am o afacere grasă. Un diamant. Patru 
carate. Montură de platină. Perfect, fără pată, cu ape alb- 
albastre. Vreau pe el treizeci şi cinci de mii de dolari. Cinci 
mii în dolari emişi de englezi pentru zona Strâmtorii 
Malacca şi restul în bani traşi de japonezi. 

Peter Marlowe a făcut ochii mari. Era cu faţa la King, aşa 
că negustorul chinez nu i-a putut ghici surprinderea. Dar 
Sutra a observat-o. Întrucât nu era implicat direct în 
afacere şi urma doar să-şi primească comisionul în calitate 
de intermediar, s-a aşezat mai comod ca să urmărească 
duelul. Nu trebuia să-şi facă griji pentru Cheng San. Sutra 
ştia pe pielea lui că, atunci când e vorba de bani, chinezul 
ştie să se bată mai bine ca oricine. 

Peter Marlowe a tradus întocmai. Imensitatea afacerii 
compensa până şi o abatere de la bunele maniere. Şi mai 
dorea să-l şi zdruncine pe chinez. 

Lui Cheng San i-au lucit cam prea tare ochii, fusese luat 
prin surprindere. A cerut să vadă diamantul. 

— Spune-i că nu-l am la mine. Spune-i că livrez marfa în 
zece zile. Spune-i că trebuie să primesc banii cu trei zile 
înainte de livrare, pentru că proprietarul obiectului nu vrea 
să se despartă de elpână nu vede banii. 

Cheng San ştia că Împăratul e negustor cinstit. Dacă 
spune că are un inel şi i-l va da, atunci aşa va face. 
Întotdeauna se ţinuse de cuvânt. Dar să aduni atâta bănet şi 
să-l treci în lagăr, unde n-avea cum să fie mereu cu ochii pe 
Împărat, asta, da, era cam riscant. 

— Când pot vedea inelul? a întrebat el. 

— Spune-i că, dacă doreşte, poate să vină în lagăr, de- 
acum în şapte zile. 

„Asta înseamnă că trebuie să dau banii înainte de a vedea 
măcar diamantul! şi-a zis Cheng San. Imposibil, o ştie şi 
tuan Rajah. Ar fi o afacere cât se poate de proastă. Dacă 
piatra are într-adevăr patru carate, pot să obţin cincizeci... 
ba chiar o sută de mii de dolari pe ea. La urma urmei, îl 
cunosc pe chinezul care are în proprietate maşina care 


tipăreşte banii. Dar cinci mii de dolari în bani emişi de 
englezi, asta-i cu totul altceva. Pe ăştia trebuie să-i cumpăr 
la bursa neagră. Şi ia să vedem, la ce schimb? Şase la unu e 
prea puţin, douăzeci la unu prea scump.” 

— Spune-i prietenului meu Rajah, a zis el cu glas tare, că 
acesta este un aranjament comercial mai puţin obişnuit. 
Prin urmare, trebuie să mă gândesc ceva mai mult decât îi 
trebuie normal unui om de afaceri să gândească. 

S-a dus la fereastră, a rămas un timp acolo cu ochii 
pierduţi în noapte. 

Cheng San era plictisit de război, plictisit de uneltirile 
obscure la care trebuie să recurgă un om de afaceri pentru 
a scoate şi el un profit. S-a gândit la noapte şi la stele, la 
tâmpenia oamenilor care se luptă şi mor pentru lucruri care 
n-au decât o valoare trecătoare. În acelaşi timp, ştia că 
supraviețuiesc numai cei puternici, cei slabi sunt sortiţi 
pieirii. S-a gândit la soţie şi la cei patru copii, trei fii şi o 
fiică, la lucrurile pe care şi-ar dori să li le cumpere pentru 
ca să trăiască în îndestulare. S-a mai gândit şi la cea de-a 
doua soţie pe care ar dori să şi-o cumpere. Va trebui cumva 
să încheie şi tranzacţia asta. Şi merită riscul să ai încredere 
în Împărat. 

„Preţul e cinstit, a raţionat el. Dar cum să veghez asupra 
siguranţei banilor? Să găsesc un intermediar de încredere. 
Ar trebui să fie cineva din corpul de gardă. Gardianul ar 
urma să vadă inelul. Ar putea să transmită el banii dacă 
inelul e adevărat şi are greutatea cuvenită. Pe urmă tuan 
Rajah s-ar îngriji de livrarea mărfii aici, în sat. N-are nici un 
rost să te încrezi într-un gardian, să ia el inelul şi să-l 
predea. Cum poţi avea încredere într-un gardian?” 

Poate că ar reuşi să ticluiască o poveste, cum că banii 
reprezintă un împrumut făcut lagărului din partea 
chinezilor din Singapore... Nu, asta nu merge pentru că, 
oricum, gardianul va trebui să vadă inelul. Deci, gardianul 
trebuie să fie la curent cu toată afacerea. Asta înseamnă că 
se va aştepta la o recompensă substanţială. 


Cheng San a revenit încet la loc. A băgat de seamă că 
Împăratul transpiră mai tare ca de obicei. „A-a..., s-a 
dumirit chinezul, va să zică ţii tare să-l vinzi! Dar poate ştii 
că şi eu ţin tare să-l cumpăr. Iu şi cu mine suntem singurii 
care pot pune la punct o afacere de asemenea anvergură. 
Nimeni nu mai are renumele tău de negustor cinstit şi 
nimeni altul decât eu, dintre toţi chinezii care fac comerţ cu 
lagărul, nu este capabil să pună pe masă dintr-o dată atât 
de mulţi bani.” 

— Deci, tuan Marlowe, am un plan care s-ar putea să fie 
satisfăcător şi pentru prietenul meu Rajah şi pentru mine. 
Pentru început, să ne înţelegem asupra preţului. Cel pe 
care l-a menţionat este prea mare, dar, pentru moment, nu 
prezintă importanţă. În al doilea rând, convenim asupra 
unui intermediar, un gardian în care putem avea amândoi 
încredere. În termen de zece zile eu îi dau gardianului 
jumătate din sumă. Gardianul trebuie să aibă posibilitatea 
să examineze inelul. Dacă e exact aşa cum pretinde 
proprietarul, atunci poate să-i înmâneze banii prietenului 
meu Rajah. Rajah îmi livrează marfa mie, aici. Eu aduc cu 
mine un expert să cântărească piatra. Atunci plătesc 
cealaltă jumătate din bani şi preiau inelul. 

Împăratul a ascultat cu atenţie traducerea lui Peter 
Marlowe. 

— Spune-i că e okay. Dar trebuie să primesc toţi banii 
odată. Persoana nu dă obiectul din mână decât în schimbul 
sumei întregi. 

— Atunci spune-i prietenului meu Rajah că am să-i dau 
gardianului trei sferturi din preţul convenit pentru ca să-l 
ajut să se înţeleagă cu proprietarul. 

Cheng San bănuia că şaptezeci şi cinci la sută acoperă cu 
siguranţă suma ce urma să fie plătită proprietarului. 
Împăratul îşi punea astfel în joc numai câştigul lui, căci 
trebuie să fie destul de bun negustor ca să-şi asigure un 
comision de măcar douăzeci şi cinci la sută! 


Împăratul îşi făcuse calculul cam la trei pătrimi din sumă. 
Asta-i dădea suficient spaţiu de manevră. Poate că mai 
reuşeşte să stoarcă câţiva dolari din preţul iniţial cerut de 
proprietar, nouăsprezece mii cinci sute. Până aici parcă a 
mers destul de bine. Acum urma ce-i mai greu. 

— Spune-i că e okay. Pe cine l-ar vrea ca intermediar? 

— 'Torusumi. 

Împăratul a clătinat din cap. A rămas pe gânduri câteva 
clipe, apoi i s-a adresat direct lui Cheng San. 

— Ce zici de Immuri? 

— Spune-i prietenului meu că aş prefera să fie altcineva. 
Poate Kimina? 

Împăratul a şuierat printre dinţi. Auzi, domnule, un 
caporal! Nu făcuse niciodată afaceri cu el. Prea periculos. 
Mai bine cineva cunoscut. 

— Shagata-san? 

Cheng San a făcut din cap în semn de încuviinţare. Acesta 
era omul pe care şi-l dorise, dar nu a vrut să-l propună el. A 
vrut să vadă doar pe cine şi-l doreşte Împăratul, ca o ultimă 
verificare a probităţii sale. 

Da, Shagata era omul potrivit. Nu prea isteţ, dar destui de 
şmecher. Mai avusese de a face cu el. Bun. 

— Acum în legătură cu preţul, a continuat Cheng San. Aş 
propune să discutăm şi acest aspect. Patru mii de dolari 
contrafăcuţi de japonezi pentru un carat. Total şaisprezece 
mii. Patru mii în dolari malaiezi la schimbul de 
cincisprezece la unu. 

Împăratul a clătinat din cap fără supărare, apoi i-a spus lui 
Peter Marlowe: 

— Spune-i că n-am de gând să mă bag în rahatul ăsta de 
tocmeală. Preţul este de treizeci de mii, dintre care cinci în 
dolari emişi pentru zona Strâmtorii la schimbul de opt la 
unu, totul în bancnote de valoare mică. Asta-i ultimul meu 
preţ. 

— Ar trebui să te mai târguieşti un pic, s-a băgat Peter 
Marlowe. Ce-ar fi să-i spui treizeci şi trei şi pe urmă... 


Împăratul a făcut din cap că nu. 

— Nu. lar când traduci să nu uiţi cuvântul „rahat 

Înfrângându-şi cu regret pornirea, Peter Marlowe s-a 
întors iar către Cheng San. 

— Prietenul meu spune aşa: N-are de gând să se mai 
încurce cu fineţurile tocmelii. Ultimul lui preţ este de 
treizeci de mii de dolari, cinci mii în dolari pentru zona 
Strâmtorii, la schimbul de opt la unu. Toată suma în 
bancnote de valoare mică. 

Spre marea lui uimire, Cheng San a răspuns imediat: 

— Sunt de acord! 

Nu vroia nici el să-şi mai piardă vremea cu tocmeala. 
Preţul era bun şi, oricum, îşi dăduse seama că Împăratul 
fusese categoric. Există un moment în orice afacere în care 
omul trebuie să se hotărască, da sau nu. Rajah era un bun 
negustor. 

Au bătut palma. Sutra a scos la iveală, zâmbind, o sticlă de 
sake[43]. Au băut pe rând în sănătatea fiecăruia până au 
gătat toată sticla. Pe urmă s-au înţeles asupra amănuntelor. 

Peste zece zile Shagata va veni la baraca americanilor, la 
ceasul schimbării gărzii de noapte. Va avea banii cu el şi va 
vedea inelul înainte de a-i preda. Trei zile mai târziu 
Împăratul şi cu Peter Marlowe se vor întâlni cu Cheng San 
în sat. Dacă, pentru un motiv sau altul, Shagata nu se 
prezintă la întâlnire, înseamnă că vine în seara următoare 
sau în a treia seară. Tot aşa, dacă Împăratul nu vine la 
întâlnire, îl vor aştepta şi în seara zilei următoare. 

După ce a făcut şi a primit complimentele de rigoare, 
Cheng San a anunţat că trebuie să prindă refluxul de seară. 
S-a înclinat politicos. Sutra a ieşit cu el ca să-l conducă 
până la țărm. În dreptul bărcii au început să se 
ciondănească cuviincios în legătură cu afacerea lor cu 
peştele. 

Împăratul era în al nouălea cer. 

— Am dat lovitura, Peter. Suntem nişte oameni făcuţi! 


LLA 


— Ai fost extraordinar! Când mi-ai spus să i-o servesc aşa, 
dintr-o bucată, ei bine, bătrâne, am crezut că acum îţi 
întoarce spatele. Ei nu-s obişnuiţi să trateze în felul ăsta. 

— Am avut o inspiraţie, a rostit domol King, pe urmă a 
adăugat, mestecând un dumicat de friptură: îţi revine zece 
la sută... din câştig, bineînţeles. Dar va trebui să mai 
munceşti pentru asta. 

— Am să trag ca vita! Doamne! Când mă gândesc la toţi 
banii ăia... Treizeci de mii de dolari, asta înseamnă un teanc 
de un picior înălţime. 

— Mai mult, a spus Împăratul, molipsit şi el de înflăcărarea 
lui Peter Marlowe. 

— Dumnezeule, dar ai ceva tupeu. Cum naiba ai ajuns la 
preţul ăsta? Iar el, trosc, „de acord” şi gata. Până la un 
punct e doar vorbaărie şi pe urmă, trosc-pleosc, te-ai 
îmbogăţit! 

— Am sucit-o eu pe toate părţile înainte de a ajunge să 
închei afacerea. Multe se mai pot încurca şi de-aici înainte. 
Nu zici hop până n-ai banii-n mână şi depuşi la bancă. 

— A... la asta nu m-am gândit. 

— Axioma negustorului. Vorbăria nu ţi-o treci în cont. 
Numai lovelele! 

— Nici nu pot încă să-mi revin. Suntem afară din lagăr, 
avem mai multă mâncare-n noi decât ne-a fost dat să 
gustăm de săptămâni de zile. lar perspectiva e minunată. 
Zău dacă nu eşti un geniu! 

— Vedem noi la urmă, Peter, a spus King, ridicându-se în 
picioare. Mă aştepţi aici. Eu mă întorc într-o oră sau cam 
aşa ceva. Mai am nişte treburi de făcut. Dacă plecăm de-aici 
în două ore, e tocmai bine. Atunci ajungem în lagăr chiar 
înainte de răsăritul soarelui. E momentul cel mai potrivit. 
Atunci şi străjile sunt mai adormite, Ne vedem mai târziu. 

A coborât repede treptele, mistuindu-se în noapte. 

Pe neaşteptate, Peter Marlowe s-a simţit singur, năpădit de 
tot felul de temeri. 


„Ce, Dumnezeu, o mai fi născocit? Unde s-a dus? Şi dacă 
întârzie? Dacă nu se mai întoarce? Dacă vine vreun japonez 
în sat? Dacă rămân singur, de capul meu? Să mă duc să-l 
caut? Dacă nu ajungem înapoi până-n zori, Doamne, ne dau 
evadați, şi va trebui să fugim. Unde? Poate că ne ajută 
Cheng San? Prea periculos! Şi unde-l găsim? Am putea oare 
să ajungem la debarcader şi să punem mâna pe un vas? 
Poate să luăm legătura cu partizanii despre care se zice că 
ar acţiona pe aici? Ţine-ţi firea, Marlowe, eşti un fricos, un 
laş, asta eşti! 'le frămânţi ca un puşti de trei ani!” 

Înfrângându-şi îngrijorarea, s-a aşezat să aştepte. Dar, 
deodată, şi-a amintit de condensatorul de cuplare... trei 
sute de microfarazi. 

— Tabe, tuan, i-a zâmbit Kasseh când Împăratul a intrat în 
coliba ei. 

— Tabe, Kasseh! 

— Mâncare doreşte el da? 

EI a refuzat, clătinând din cap, a prins-o în braţe, şi-a 
plimbat mâinile pe trupul ei. Ea s-a ridicat pe vârfuri, 
cuprinzându-l pe după gât. Părul lung şi mătăsos îi cădea 
până la brâu. 

— De mult nu fost, a suspinat ea, aţâţată de atingerea lui. 

— De mult, i-a răspuns el. Ţi-a fost dor de mine? 

— Uh-uh, a râs ea, maimuţărindu-i accentul. 

— A venit? 

Ea a făcut semn din cap că nu. 

— Nu place asta la mine, tuan. Mult periculos. 

— "Totul e periculos. 

S-au auzit paşi, curând s-a profilat o umbră în dreptul uşii. 
Apoi uşa s-a deschis, a pătruns înăuntru un chinez mic de 
statură, negricios. Purta un sarong şi avea cipici indieni în 
picioare. A zâmbit, arătându-şi dinţii sparţi, vineţii. Pe după 
umeri avea un parang de război în teacă de lemn. 
Împăratul a băgat de seamă că teaca era bine unsă. Nimic 
mai uşor decât să tragi pumnalul şi să-i tai capul celui din 


faţa ta, hârşti, dintr-o singură mişcare. Omul mai avea şi un 
pistol la brâu. 

Împăratul o rugase pe Kasseh să intre în legătură cu 
luptătorii de gherilă care acționau în Johore, iar venirea 
acestui om era urmare a chemaării lui. Ca şi mulţi alţii, erau 
foşti bandiți care luptau acum împotriva japonezilor sub 
steagul Rezistenței, care îi şi aproviziona cu arme. 

— Tabe. Vorbeşti englezeşte? a întrebat Împăratul, 
forţându-se să zâmbească. 

La prima vedere, nu prea-i plăcea cum se înfăţişează 
chinezul. 

— De ce vlei volbeşti cu noi? 

— M-am gândit că s-ar putea să ajungem la o înţelegere. 

Sub privirea pofticioasă a chinezului, Kasseh a tresărit. 

— Şterge-o, Kasseh, i-a poruncit Împăratul. 

Ea s-a îndepărtat fără zgomot, trecând prin perdeaua de 
boabe înşirate în cealaltă încăpere. Chinezul s-a uitat lung 
după ea. 

— Tu nolocos eşti, i-a spus el lui King. Male nolocos. Asta 
femeia bine face hâţ-hâţ la doi, tlei balbaţi în una noaptea. 
Nu? 

— Vrei să vorbim despre înţelegere? Da sau nu? 

— Păzeşte bine la tine, omul alb. Poate eu spune la niponi 
ca tu aici. Poate spun la ei ca plisonieli albi vin libel în satul. 
Atuci el omoală la satul. 

— Aşa ajungi tu mort, mai repede decât crezi. 

Chinezul a mormăit ceva, s-a aşezat pe vine. Şi-a potrivit 
parang-ul la spate, cu un gest ameninţător. 

— Poate iau la tine femeia acum. 

„Doamne, şi-a zis King. Te pomeneşti c-am făcut o 
greşeală.” 

— Am o propunere pentru voi. Dacă războiul se termină 
brusc sau dacă japonezii îşi pun în cap să înceapă să-i 
măcelărească pe prizonierii de război, vreau să fiţi pe-a- 
proape ca să ne apăraţi. Vă plătesc două mii de dolari 
americani atunci când ajung în siguranţă. 


— Cum ştim noi ca niponi omoala la plisonieli? 

— Aflaţi voi. Şi-aşa ştiţi cam tot ce se petrece pe-aici. 

— Cum ştim tu plăteşti la noi? 

— Plăteşte guvernul american. Ştie toată lumea că s-a 
anunţat o recompensă. 

— Două miile! 'Mahlu! Două miile căpătăm olice zi noi. 
Spalgem una banca. Foalte uşol! 

Atunci Împăratul şi-a jucat cartea. 

— Sunt împuternicit de comandantul nostru să vă 
garantez câte două mii de dolari pentru fiecare salvat. Dacă 
se-ncinge zavera. 

— Nu înţeles. 

— Dacă japonezii încearcă să ne dea la scăfulie... să ne 
omoare. Dacă aliaţii debarcă aici, japonezii s-ar putea să se 
cam înfurie. Sau dacă ai noştri debarcă în Japonia, atunci 
japonezii de aici au să vrea să se răzbune. Dacă fac una ca 
asta, voi o să ştiţi, iar eu vreau să ne ajutaţi să scăpăm. 

— Câţi soldaţii? 

— Treizeci. 

— Plea mult. 

— Câţi puteţi să garantaţi voi? 

— Zece. Dai pleţul este cici miile pentlu un omul. 

— Prea mult. 

Chinezul a ridicat din umeri. 

— Bine. De acord. Cunoaşteţi lagărul? 

Chinezul a rânjit strâmb, arătându-şi dinţii. 

— Noi ştim la el. 

— Baraca noastră e pe partea dinspre răsărit. Ceva mai 
mică. Dacă va trebui să fugim, trecem prin gardul de sârmă 
ghimpată chiar în dreptul ei. Dacă vă postați în junglă, 
puteţi să ne acoperiţi retragerea. Noi cum ştim dacă voi vă 
aflaţi acolo? 

Din nou, chinezul a dat din umeri. 

— Daca noi nu acolo, voi olicum molţi. 

— Nu ne puteţi da un semnal? 

— Fălă semnalul. 


„E o nebunie, şi-a zis King în sinea lui. Noi n-avem cum să 
ştim când va trebui s-o zbughim de acolo, iar dacă aflăm 
ceva în ultimul moment, n-avem cum să-i anunţăm pe 
partizani ca să poată ajunge la timp. S-ar putea să fie acolo, 
s-ar putea să nu fie. Dar dacă le cade fisa că primesc câte 
cinci miare pentru fiecare american salvat, s-ar putea să fie 
cu ochii-n patru de-aci înainte.” 

— Va fi cineva acolo să urmărească ce se întâmplă în 
lagăr? 

— Poate şeful de la noi spune da, poate spune nu. 

— Cine e şeful vostru? 

Chinezul iar a dat din umeri, s-a scobit în dinţi. 

— Atunci ne-am înţeles? 

— Poate da..., a răspuns chinezul, aruncându-i o privire 
rea. lelminat? 

— Da, a spus Împăratul, întinzându-i mâna. Mulţumesc. 

Chinezul s-a uitat la mâna întinsă, a rânjit batjocoritor şi a 
pornit spre uşă. 

— "Ţine mintea. Numai zece. Alţi toţi molţi! 

A ieşit. 

„Oricum, măcar merită să încerci, s-a liniştit singur King. 
Ticăloşii ăia sigur că vor să pună mâna pe bani. «Unchiul 
Sam» are să plătească. Cum dracu' să n-o facă? Pentru ce 
naiba mai plătim noi impozite?” 

— Tuan, a spus din uşă Kasseh cu ochii umbriţi de 
îngrijorare. Asta la mine nu place. 

— Mai încearcă omul. Dacă încep ăia să ne omoare, poate 
avem o şansă să scăpăm cu viaţă, i-a făcut el cu ochiul. Asta 
merită osteneala. Altfel, oricum suntem morţi. Aşa că ce ne 
mai costă? Poate găsim o cale de scăpare, cine ştie... 

— De ce nu făcut înţelegerea numai pentru tu singur? De 
ce tu nu plecat cu el acum şi scăpat lagăr? 

— Simplu. Întâi, pentru că sunt mai în siguranţă în lagăr 
decât la partizani. N-am de ce să mă încred în ei decât la 
mare ananghie. Şi doi, pentru că lor nu le rentează să-şi 
piardă vremea pentru un singur om. De aceea i-am cerut să 


salveze treizeci. Dar n-are putinţa să se ocupe decât de 
zece. 

— Cum alegi la cei zece? 

— Fiecare pe barba lui, atâta vreme cât sunt şi eu printre 
ei. 

— Poate la comandant nu place numai zece. 

— Ba-i place, dacă se află şi el printre cei norocoşi. 

— Crezi japonezii împuşcă, bum-bum, la prizonieri? 

— S-ar putea. Hai să lăsăm asta, bine? 

— Lăsam, i-a zâmbit ea. Cald aici. Băița facem, da? 

— Da. 

Într-un colţ al colibei, după paravan, King şi-a turnat apă 
peste el, luând cu o căldăruşă dintr-un bazin de ciment. Apa 
era rece, i s-a tăiat răsuflarea, l-a furnicat pe piele. 

— Kasseh! 

Ea a venit de după perdea cu un prosop în mână. A rămas 
lângă paravan, uitându-se la el. Da, tuan alei era un bărbat 
frumos. Puternic şi chipeş, cu o piele plăcută la culoare. 
„Wah-lah, şi-a spus ea în gând, mare noroc să am un astfel 
de bărbat. Pare atât de mare, iar eu atât de mică... Mă 
depăşeşte, la înălţime cu două capete.” 

Chiar aşa, ştia că lui îi place de ea. Nu e greu să placi unui 
bărbat. Dacă eşti femeie. Şi dacă nu ţi-e ruşine să fii femeie. 

— De ce râzi? a întrebat-o el, văzându-i zâmbetul. 

— Ah, tuan, eu zic: tu aşa mare şi eu aşa mică-mică, aşa, 
când stat în picioarele. Dar când culcat jos, gata, amândoi la 
fel, nu? 

El a râs, i-a dat cu drag o palmă peste fund, a luat 
prosopul. 

— Ce-ai zice să bem ceva? 

— E gata, tuan. 

— Şi ce altceva mai e gata? 

A râs şi ea, cu gura şi cu ochii. Avea dinţii albi ca 
mărgăritarul, ochii de un maroniu închis, pielea fină şi 
dulce. 

— Cine ştie, tuan? 


Şi a trecut în cealaltă încăpere. 

„A dracului muiere, şi-a spus King în sinea lui, frecându-se 
viguros cu prosopul. Am avut noroc.” 

Treaba cu Kasseh i-o aranjase Sutra când Împăratul a 
venit în sat pentru prima oară. Toate amănuntele au fost 
stabilite dinainte. La terminarea războiului urma s-o 
plătească pe Kasseh cu douăzeci de dolari pentru fiecare 
seară petrecută cu ea. Obţinuse un rabat de câţiva marafeţi 
faţa de primul preţ - căci afacerile sunt afaceri -, iar la 
douăzeci de dolari era un târg cum nu se poate mai bun. 

— De unde ştii c-am să-ţi plătesc? a întrebat-o el odată. 

— Nu ştiu. Dar daca nu plăteşti, nu plăteşti, atunci eu ales 
numai cu plăcerea. Dacă plăteşti la mine, am şi banii şi 
plăcerea, i-a zâmbit ea atunci. 

Şi-a încălţat papucii pe care ea îi lăsase în prag şi a trecut 
prin perdeaua de boabe înşirate. Ea îl aştepta. 

Peter Marlowe încă se mai uita la Sutra şi Cheng San cum 
se tocmesc pe malul mării. Pe urmă Cheng San a făcut o 
plecăciune şi s-a urcat în barcă, iar Sutra l-a ajutat pe 
vâslaş să împingă barca pe întinderea scânteietoare a mării. 
Păşind încet, îngândurat, Sutra a pornit înapoi spre casă. 

— Tabe-lah! l-a salutat Peter Marlowe. 

— N-ai pofti să mai mănânci ceva? 

— Nu, îţi mulţumesc, tuan Sutra. 

„Pe onoarea mea, şi-a zis Peter Marlowe, parcă e mai altfel 
când eşti în stare să refuzi mâncarea.” Dar mâncase pe 
săturate şi ar fi fost nepoliticos din partea lui să mai ceară. 
Era evident că satul e sărac şi nu e pornit să irosească 
bucatele. 

— Am auzit că ştirile..., a spus el mai într-o doară, că ştirile 
de pe front sunt bune. 

— Aşa am auzit şi eu, dar nu lucruri pe care le-aş putea 
repeta. Zvonuri, nimic precis. 

— Păcat că nu mai e ca pe vremuri. Când omul mai putea 
să aibă un radio şi să asculte ştirile sau să citească un ziar. 

— Adevărat. Mare păcat. 


Sutra n-a dat nici un semn că a înţeles unde bate Peter 
Marlowe. S-a aşezat la locul lui, pe rogojină, şi-a răsucit o 
ţigară ca un cornet şi a început să fumeze ţinând-o în pumn, 
trăgând adânc fum după fum. 

— Auzim lucruri rele despre ce se petrece în lagăr, a spus 
el într-un târziu. 

— Nu e chiar atât de rău, tuan Sutra. Ne descurcăm, de 
bine, de rău. Dar să nu ştii ce se întâmplă în lume, asta cu 
siguranţă nu-i bine deloc. 

— Am auzit vorbe că ar fi existat un radio în lagăr, iar cei 
care-l aveau au fost prinşi. Şi se mai spune că acum s-ar afla 
la închisoarea din Utram Road. 

— Ai cumva veşti despre ei? Unul dintre ei mi-e prieten. 

— Nu. Am auzit doar că acolo i-au dus. 

— Tare mi-aş dori să ştiu cum le merge. 

— Cunoşti locul şi ce se alege de toţi cei ce sunt trimişi 
acolo, aşa că ştii deja ce se întâmplă cu ei. 

— Adevărat. Dar parcă tot mai nădăjduiesc să mai aibă şi 
unii ceva noroc. 

— Cu toţii suntem în mâinile lui Alah, aşa a spus Profetul. 

— Slăvit fie numele Lui. 

Sutra i-a aruncat o privire scurtă; apoi, pufăind liniştit din 
ţigară, l-a întrebat: 

— Unde ai învăţat malaieză? 

Peter Marlowe i-a povestit despre viaţa lui în sat. Cum a 
muncit pe parcelele de orez şi cum a trăit ca un javanez, 
ceea ce este cam acelaşi lucru cu a duce o viaţă de 
malaiezian. Obiceiurile sunt aceleaşi, limba este aceeaşi, cu 
excepţia unor cuvinte împrumutate de uz curent: radio în 
Malaya, aparat în Java, maşină în Malaya, automobil în Java. 
Dar în rest totul e la fel. Iubire, ură, boală, vorbele pe care 
le spune un bărbat altui bărbat sau un bărbat unei femei 
sunt toate la fel. Lucrurile cu adevărat importante sunt 
întotdeauna aceleaşi. 

— Cum se numea femeia ta din satul acela, fiule? a 
întrebat Sutra. 


Ar fi fost nepoliticos să-l întrebe mai înainte, dar acum, 
după ce vorbiseră despre sufletul omului, despre alcătuirea 
lumii, despre filosofie, despre Alah şi despre unele cugetări 
ale Profetului, lăudat fie-l numele, acum nu mai era urât din 
partea lui să pună această întrebare. 

— O chema N'ai Jahan. 

Bătrânul a suspinat mulţumit, aducându-şi aminte de 
propria lui tinereţe. 

— Şi te-a iubit cu drag, multă vreme. 

— Da. 

Peter Marlowe parcă o vedea şi acum aievea. A venit în 
coliba lui la vreme de noapte, când tocmai se pregătea să 
meargă la culcare. Purta un sarong roşu brodat cu fir de 
aur, iar pe sub poale i se vedeau picioarele mici, încălţate în 
sandale. Avea la gât o salbă împletită din flori vii, mireasma 
lor i-a umplut coliba şi întreaga lume. 

Şi-a lăsat jos, la picioare, rogojina şi aşternutul, s-a înclinat 
adânc în faţa lui. 

— Mă numesc N'ai Jahan. Tuan Abu, tatăl meu, m-a ales să 
împart viaţa cu tine, pentru că nu e bine pentru un bărbat 
să trăiască de unul singur. lar acum se împlinesc trei luni de 
când eşti tot singur. 

N'ai trebuie să fi avut cam paisprezece ani, dar în 
tărâmurile scăldate de soare şi de ploi o fată de paisprezece 
ani este de-acum femeie, cu toate dorinţele fireşti ale unei 
femei şi trebuie să fie măritată sau cel puţin dată unui 
bărbat ales de tatăl ei. 

Pielea ei întunecată avea un luciu de lapte proaspăt, ochii 
îi erau ca nişte nestemate de topaz, mâinile fierbinţi ca 
nişte petale de orhidee, picioarele delicate, iar trupul 
satinat de copilă-femeie avea în el zburdălnicia unui colibri. 
Căci era o copilă a soarelui, copilă a ploii. Avea nasul subţire 
şi fin, cu nările gingaşe. 

N'ai era parcă făcută din satin unduitor. lare unde trebuie 
să fie tare. Moale unde trebuie să fie moale. Puternic unde 
trebuie să fie puternic. Şi slab unde trebuie să fie slab. 


Părul îi era precum pana corbului. Lung. Putea să se 
învăluie toată în el. 

Atunci Peter Marlowe i-a zâmbit. A încercat să-şi ascundă 
tulburarea şi să fie ca şi ea liber, fără griji şi fără sfiiciune. 
Ea şi-a desfăcut sarongul, a rămas mândră în faţa lui şi i-a 
spus: 

— M-am rugat să te pot face fericit şi să-ţi aduc somn 
dulce. Şi mă rog ţie să mă înveţi tot ce trebuie să ştie 
femeia ta ca să te facă să te simţi aproape de Dumnezeu. 

„Aproape de Dumnezeu..., se gândise atunci Peter 
Marlowe. Ce minunat, ce minunat de simplu e să poţi spune 
că dragostea te aduce aproape de Dumnezeu.” 

Şi-a ridicat privirea spre Sutra. 

— Da. Ne-am iubit cu drag, multă vreme, îi mulţumesc lui 
Alah că am avut parte să trăiesc şi să iubesc până în pragul 
nesfârşirii. Slăvite sunt căile lui Alah. 

Sus pe cer un norişor s-a luat la trântă cu Luna ca să-i 
răpească stăpânirea nopţii. 

— E bine să fii bărbat, a spus Peter Marlowe. 

— Te chinuieşte lipsa în astă seară? 

— Nu. Cu adevărat. Nu în seara asta. 

Peter Marlowe s-a uitat lung la bătrânul malaiezian, 
recunoscător pentru propunerea făcută, mângâiat de 
bunătatea lui. 

— Ascultă, tuan Sutra. Am să-mi deschid sufletul către tine 
pentru că am credinţa că, în timp, am putea deveni prieteni. 
Cu timpul poate că vei avea răgazul să-mi cântăreşti 
prietenia şi să mă vezi aşa cum sunt. Dar războiul este un 
ucigaş al timpului. Aşa că am să-ţi vorbesc acum ca un 
prieten al tău, ceea ce nu sunt încă. 

Bătrânul n-a răspuns. Pufăia mai departe din ţigară, 
aşteptându-l să continue. 

— Am nevoie de o mică părticică dintr-un radio. Există 
vreun radio în sat, unul vechi? Poate că, dacă tot e stricat, 
aş putea lua din el părticica de care am nevoie. 

— Ştii doar că radiourile sunt interzise de japonezi. 


— Adevărat, dar uneori există locuri ascunse în care poţi 
păstra ce e interzis. 

Sutra a rămas pe gânduri. Exista un radio chiar în casa lui. 
Poate că Alah l-a trimis pe tuan Marlowe să-l ia de acolo. 
Ştia că poate să aibă încredere în el pentru că tuan Abu 
avusese încredere în el mai înainte. Dar dacă tuan este 
prins cu radioul în afara lagărului, satul va fi inevitabil 
implicat. 

Dar era periculos şi să mai lase radioul în sat. Desigur, ar fi 
trebuit să-l îngroape undeva, în adâncurile junglei, dar nu 
se îndurase. Aşa ar fi trebuit să facă, dar n-a făcut pentru că 
ispita de a asculta a fost întotdeauna prea puternică. Ispita 
femeilor de a asculta „muzică legănătoare” a fost mereu 
prea puternică. Şi ispita de a şti ceea ce alţii nu ştiu a fost şi 
ea prea puternică. Cu adevărat a fost scris că totul nu-i 
decât deşertăciune. 

„Mai bine, s-a hotărât el, să lăsăm omului alb ce-i al omului 
alb.” 

S-a ridicat, i-a făcut lui Peter Marlowe semn să-l urmeze şi 
a pornit, trecând prin perdelele de boabe înşirate, spre 
încăperile mai întunecoase ale clădirii. S-a oprit în pragul 
camerei Sulinei. Ea era întinsă în culcuş, cu sarongul 
desfăcut, cu ochii umezi. 

— Sulina, i-a poruncit Sutra. leşi pe terasă şi pândeşte să 
nu vină cineva. 

— Da, tată. 

Sulina a sărit din pat, şi-a reînnodat sarongul, şi-a potrivit 
vestuţa baju. Şi-a potrivit-o, şi-a zis Sutra, poate prea mult, 
cât să i se ghicească bine goliciunea sânilor tineri. „Da, cu 
siguranţă a sosit timpul să o mărit pe fata asta. Dar cu cine? 
Nu prea sunt bărbaţi care s-o merite.” 

S-a dat la o parte să o lase să treacă, cu ochii plecaţi, 
sfioasă. Dar nu era nimic sfios în legănarea coapselor ei şi, 
de bună seamă, asta a văzut şi Peter Marlowe. „Ar trebui să 
pun nuiaua pe ea”, şi-a zis Sutra. Dar ştia că nu trebuie s-o 
facă din supărare. Nu era decât o fetişcană care tânjeşte să 


fie femeie. Ispita e în firea femeii, femeia simte nevoia să fie 
dorită. 

„Poate că ar trebui să te dau englezului. Cine ştie, s-ar 
putea să-ţi mai potolească pofta: Pare a fi destul de bărbat, 
a suspinat Sutra. Ehei, ce înseamnă să fii tânăr!” 

S-a aplecat şi a tras de sub pat un aparat de radio mic. 

— O să am încredere în tine. Radioul e bun. Funcţionează. 
Poţi să-l iei. 

Peter Marlowe a fost cât pe ce să-l scape din mână de 
uimire. 

— Dar cu tine cum rămâne? Cu siguranţă că preţul e 
dincolo de închipuire. 

— N-are nici un preţ. Îl poţi lua cu tine. 

Peter Marlowe a întors radioul pe partea cealaltă. Era un 
aparat clasic. Nu avea capac în spate, lămpile luceau tainic 
la lumina opaiţului. Se vedeau mai mulţi condensatori. 
Chiar mulţi. S-a dus mai aproape de lumină şi a examinat cu 
atenţie interiorul aparatului, bucată cu bucată. 

A simţit cum i se prelinge sudoarea pe obraz. Atunci a 
găsit ce-i trebuia, trei sute de microfarazi. 

„Şi-acum ce fac? se întreba el înfrigurat. Să iau numai 
condensatorul? Mac zicea că e aproape sigur. Mai bine iau 
tot aparatul şi, dacă nu se potriveşte condensatorul, atunci 
putem încerca altul. Găsim noi un loc unde să-l ascundem. 
Da. Nu-i deloc rău să ai şi o rezervă.” 

— Îţi mulţumesc, tuan Sutra. Acesta este un dar pentru 
care nu-ţi pot mulţumi îndeajuns. Eu şi alte mii ca mine de 
la Changi. 

— Eu nu te rog decât să ai grijă de noi, cei de aici. Dacă vă 
vede vreun gardian, încearcă să îngropi radioul în junglă. 
Satul meu e în mâinile tale. 

— Fii fără teamă. Am să-l apăr cu preţul vieţii. 

— Cred ceea ce spui. Dar poate că totuşi am făcut o 
prostie. 

— Sunt clipe, tuan Sutra, când îmi vine să cred că toţi 
oamenii nu-s decât nişte nesăbuiţi. 


— Eşti mai înţelept decât te-arată vârsta. 

Sutra i-a dat o cârpă să învelească radioul, apoi s-au întors 
iar în încăperea principală. Sulina şedea ascunsă în umbră, 
sub streaşina terasei. Văzându-i intrând, s-a ridicat. 

— Vrei să-ţi aduc ceva de mâncare sau de băut, tată? 

„Wah-lah, a mormăit Sutra în sinea lui, mă întreabă pe 
mine, dar trage cu ochiul la el.” 

— Nu. Du-te la culcare. 

Sulina a scuturat frumos din cap, dar s-a supus. 

— Cred că fiica mea merită o bătaie bună. 

— Ar fi mare păcat să loveşti o fiinţă atât de gingaşă, a 
spus Peter Marlowe. Îmi amintesc ce-mi spunea tuan Abu: 
„Bate-ţi femeia cel puţin o dată pe săptămână şi vei avea 
linişte în casă. Dar nu o bate prea tare, căci atunci o 
stârneşti mânia şi-ţi va răspunde şi ea, în felul ei, şi mult 
chin îţi va aduce”. 

— Ştiu şi eu zicala asta. Are mult adevăr în ea. Femeile 
sunt dincolo de puterea noastră de a le înţelege. 

Au mai vorbit despre multe altele, şezând pe verandă, cu 
privirea spre mare. Nu erau valuri aproape deloc. Peter 
Marlowe şi-a cerut voie să meargă să se scalde. 

— Aici nu sunt curenţi, i-a spus bătrânul malaiezian, dar 
câteodată mai dau târcoale rechinii. 

— O să am grijă. 

— Să înoţi numai în umbra bărcilor. S-a mai întâmplat să 
treacă uneori câte un japonez în lungul țărmului. Au un tun 
în baterie la vreo trei mile mai încolo. Fii cu ochii-n patru. 

— Am eu grijă. 

Peter Marlowe s-a ţinut în umbra colibelor până a ajuns în 
dreptul bărcilor. Pe cer, Luna începuse de-acum să coboare. 
„Nu mai avem prea mult timp”, şi-a zis el. 

În apropiere de bărci erau mai mulţi bărbaţi şi câteva 
femei care pregăteau şi dregeau năvoadele, schimbând 
câte-o vorbă şi râzând. Nu i-au dat nici o atenţie când s-a 
dezbrăcat şi a intrat încet în mare. 


Marea era caldă, dar se mai întâlnea şi câte un ochi de apă 
rece, ca în toate mările Sudului; a găsit un ochi din acela şi 
a încercat să rămână în el. Era minunat simţământul de 
libertate, aproape ca atunci când, copil fiind, făcea baie în 
mare la miezul nopţii, iar taică-său îi striga de pe mal: „Nu 
te duce prea departe, Peter! Nu uita de curenţi!” 

A înotat pe sub apă, simțind cum îi pătrunde în pori sarea 
mării. Când a ieşit la suprafaţă a suflat ca o balenă şi s-a 
îndreptat cu mişcări leneşe spre apa mică, unde a rămas 
întins pe spate, scăldat de valurile domoale, savurându-şi 
clipele de libertate. 

Cum bătea apa cu picioarele şi mişca din coapse ca să se 
ţină deasupra valurilor, şi-a dat seama că e gol puşcă şi că 
sunt bărbaţi şi femei la mai puţin de douăzeci de yarzi 
depărtare. Dar nu se simţea deloc ruşinat. 

Goliciunea devenise un lucru obişnuit în lagăr. lar lunile 
petrecute în satul din Java îl învăţaseră că nu e nici o ruşine 
să fii om, cu toate dorinţele şi nevoile omeneşti. 

Mângâierea senzuală a mării şi faptul că mâncase atât de 
bine cu puţin timp înainte i-au aprins deodată poftele 
trupului. S-a întors repede cu faţa în jos, şi-a făcut iar vânt 
în mare, ascunzându-se. 

A simţit sub tălpi nisipul de pe fund, a stat aşa, cu apa 
până la gât, s-a uitat înapoi spre mal, spre sat. Bărbaţii şi 
femeile trebăluiau mai departe pe lângă plasele de pescuit. 
L-a zărit pe Sutra în penumbra din cerdacul casei, fumând. 
Apoi, pe cealaltă latură, a văzut-o pe Sulina aplecată pe 
pervazul ferestrei, luminată de opaiţ. Îşi ţinea cu mâna 
sarongul la piept şi se uita spre mare. 

Şi-a dat seama că se uită la el şi s-a întrebat ruşinat dacă 
nu cumva îl văzuse cum era cu câteva clipe mai înainte. Au 
rămas aşa, el cu ochii la ea, ea cu ochii la el. Apoi a văzut-o 
că dă sarongul la o parte şi-l pune jos, apoi începe să 
şteargă încet cu prosopul broboanele de sudoare care-i 
luceau pe trup. 


Copilă a soarelui, copilă a ploii. Părul lung şi negru o 
acoperea aproape în întregime, dar ea şi l-a scuturat pe 
spate, s-a apucat să şi-l împletească în cosiţe. Şi tot timpul 
nu se uita decât la el, surâzând. 

Şi atunci, deodată, fiecare unduire a mării a fost o 
dezmierdare, iar suflul moale al brizei şi atingerea oricărei 
alge plutitoare tot mângâiere a fost... degete fine de 
curtezane, deprinse în veacuri cu dulcea învăţătură. 

„Vei fi a mea, Sulina. Vei fi a mea, oricare ar fi preţul de 
plătit.”. 

Şi-a încordat voinţa ca să-l alunge pe Sutra de pe terasă. 
Sulina îl tot privea. Şi aştepta. Cu aceeaşi nerăbdare. 

„Are să fie a mea, Sutra. Nu mi te pune în cale! Nici să nu 
încerci. Căci altfel zău că...” 

Nu a simţit apropierea lui King şi nici nu a băgat de seamă 
când acesta s-a oprit mirat văzându-l culcat în apă, cu ochii 
pierduţi în zare. 

— Hei, Peter. Peter! 

Auzindu-i glasul ca prin ceaţă, Peter Marlowe a întors 
încet capul, l-a zărit pe King care îi făcea semne de pe mal. 

— Haide o dată, Peter! E timpul s-o luăm din loc. 

Văzându-l pe King, şi-a amintit de lagăr, de sârma 
ghimpată, de radio, de diamant, şi iar de lagăr, de război, 
de lagăr, de radio, de santinelele de care trebuiau să 
treacă, de îndoiala dacă mai ajung la timp, de ce o mai fi 
nou în lume, de bucuria lui Mac atunci când va primi cei trei 
sute de microfarazi şi va şti că există un radio de rezervă în 
stare de funcţionare. Patima bărbătească s-a risipit. Dar 
durerea a rămas. 

A ieşit din apă şi s-a dus să-şi ia hainele. 

— Văd că nu te ruşinezi deloc, a spus King. 

— De ce? 

— Să te preumbli în halul ăsta. N-o vezi pe fata lui Sutra 
că se uită la tine? 

— A văzut ea destui bărbaţi goi şi nu-i nimica rău în asta. 

Goliciunea nici nu contează când nu e aprinsă de patimă. 


— Câteodată nu te înţeleg deloc. Unde ţi-e decenţa? 

— Mi-am pierdut-o de mult. 

Peter Marlowe şi-a tras repede hainele pe el, s-a apropiat 
de King, îl mai săgeta încă un fior aproape dureros. 

— Mă bucur că ai venit chiar acum. Mulţumesc. 

— De ce? 

— A, nimic important. 

— "Ţi-a fost teamă c-am uitat de tine? 

Peter Marlowe a clătinat din cap. 

— Nu. Ţi-am spus că nu contează. Oricum, îţi mulţumesc! 

Împăratul s-a uitat lung la el, apoi a dat din umeri. 

— Haide. Acum ajungem tocmai bine. 

A pornit înainte pe lângă casa lui Sutra, i-a făcut 
bătrânului semn cu mâna. 

— Salamat! 

— Aşteaptă puţin, Rajah. Numai o secundă şi-am venit! 

Peter Marlowe a urcat în fugă treptele, a intrat în casă. 
Radioul era tot acolo. Ţinându-l sub braţ aşa cum era, 
învelit într-o cârpă, s-a înclinat în faţa lui Sutra. 

— Îţi mulţumesc. Să ştii că e în mâini bune. 

— Du-te cu Dumnezeu, a spus Sutra, a şovăit o clipă, apoi 
a zâmbit. Păzeşte-ţi ochii, fiule. Când n-ai hrană pentru ei, 
rămâi mereu flămând. 

— Am să ţin minte, s-a înclinat iar Peter Marlowe; i s-au 
aprins obrajii, se întreba acum dacă nu o fi chiar adevărat 
că bătrânii de pe aici ştiu să ghicească gândurile oamenilor, 
măcar uneori. Îţi mulţumesc. Pace ţie! 

— Pace şi ţie, până la următoarea întâlnire. 

Peter Marlowe s-a întors scurt şi a ieşit. Sulina era la 
fereastra ei, a văzut-o când a dat ocol casei. Sarongul o 
acoperea acum toată. Privirile li s-au întâlnit, au rămas o 
clipă ochi în ochi, făgăduinţa a fost dată, primită şi 
împărtăşită. A urmărit cele două umbre cum urcă pieziş 
dealul către junglă şi le-a însoţit cu gândul bun până ce s-au 
făcut nevăzute. 


Sutra a suspinat adânc, a păşit fără zgomot în camera 
Sulinei. Ea stătea visătoare la fereastră cu sarongul în jurul 
umerilor. Sutra avea o nuieluşă de bambus în mână; a lovit- 
o tare, dar nu prea tare, peste coapsele goale. 

— Asta e pentru că l-ai ispitit pe englez, când eu nu ţi-am 
spus încă să-l ispiteşti, a certat-o el, încercând să pară 
foarte supărat. 

— Da, tată, a scâncit ea şi fiecare suspin al ei era pentru el 
ca un cuţit înfipt în inimă. 

Dar când a rămas singură, s-a strâns ghem în culcuş şi a 
plâns niţel numai pentru ea, doar de plăcerea lacrimilor. 
Arsura loviturii i s-a întins în trup ca un fior moale, 
copleşitor de dulce. 

Când erau cam la o milă de sat, Împăratul şi Peter 
Marlowe s-au oprit să-şi dreagă răsuflarea. Abia atunci a 
băgat de seamă King că Peter Marlowe poartă o legătură 
sub braţ. 

Până atunci mersese el în faţă, atât de concentrat asupra 
izbânzilor din noaptea aceea, atât de atent la pericolele ce-i 
puteau pândi în întuneric, încât nu o observase înainte. 

— Ce-ai acolo? Un supliment de haleală? 

A rămas cu ochii la Peter Marlowe când acesta, zâmbind 
mândru, a desfăşurat cârpa. 

— O surpriză! 

Împăratului i s-a oprit inima în loc. 

— Ce mi-ai făcut, nenorocitule? "Ţi-ai pierdut minţile? 

— Care-i problema? s-a mirat aproape sincer Peter 
Marlowe. 

— Ai căpiat? Chestia asta ne bagă într-un rahat mai mare 
decât naiba ştie ce! N-ai nici un drept să ne pui la amândoi 
capul la bătaie pentru un împuţit de aparat de radio. Şi n-ai 
nici un drept să te foloseşti de legăturile mele pentru 
învârtelile tale, să ştii! 

Peter Marlowe a simţit că-l înghite pământul. Parcă nici 
nu-i venea să creadă. 

— N-am vrut să fac nimica rău... 


— Tu nu-ţi dai seama, fir-ai să fii de bleg! s-a înfuriat şi mai 
tare Împăratul. Radioul ăsta e dinamită curată! 

— Dar în lagăr nu mai avem... 

— Şi nici nu trebuie! Aruncă-l naibii chiar în clipa asta! Şi- 
am să-ţi mai spun ceva. Între noi doi totul s-a terminat. 
Gata! N-ai dreptul să mă bagi în nu ştiu ce încurcături fără 
să-mi spui nimic. Ar trebui să-ţi dau o bătaie să-ţi sune apa- 
n cap! 

— Încearcă! 

Peter Marlowe era şi el acum mâniat şi furios, la fel de 
furios ca şi Împăratul. 

— Mi se pare c-ai uitat că suntem în război şi că n-avem 
nici un radio în lagăr. Unul dintre motivele pentru care am 
venit cu tine este că am sperat să fac rost de un 
condensator. lar acum am un aparat complet... care şi 
merge! 

— Aruncă-l dracului! 

— Nu. 

Cei doi bărbaţi stăteau faţă-n faţă, neclintiţi, neînduplecaţi. 
O clipă, doar o clipă, Împăratul a fost cât pe o să se 
năpustească asupra lui Peter Marlowe, să-l facă fărâme. 

Împăratul ştia însă că înverşunarea nu face nici doi bani 
atunci când ai de luat o hotărâre importantă, iar acum, 
după ce trecuse de primul şoc, putea iar să judece la rece şi 
să analizeze situaţia. 

În primul rând, trebuia să recunoască faptul că, deşi nu 
prea se face să rişti atât de tare, de data asta reuşita era 
clară. Dacă Sutra n-ar fi avut chef să-i dea lui Pete radioul, 
s-ar fi fofilat el cumva, i-ar fi spus: „La dracu', n-avem nici 
un radio pe-aici!” şi salut. Aşa că până aici nu s-a petrecut 
nimic rău. lar afacerea s-a făcut în particular, între Pete şi 
Sutra, pentru că Cheng San trebuie să fi fost deja plecat. 

În al doilea rând, un radio de a cărui existenţă el ştie, dar 
care nu se află în baraca lui, i-ar putea fi mai mult decât 
folositor. În felul ăsta ar fi la curent eu evoluţia situaţiei şi ar 
şti precis când trebuie să pună la punct evadarea. Aşa că, 


una peste alta, nu-i nici o nenorocire... decât că Pete a cam 
sărit peste cal. Acum, hai să vedem cum stau lucrurile şi- 
aici. Dacă ai încredere într-un om şi-l angajezi, înseamnă că 
ai nevoie de mintea lui. Nu-i nici o scofală să te-alegi cu un 
tip care ştie doar să stea la locul lui şi să-ţi execute ordinele. 
lar Pete fusese cu siguranţă la înălţime în timpul 
tratativelor. Atunci când se organizează evadarea, dacă va fi 
cazul, Peter va fi inclus şi el în pluton. Trebuie să fie şi unul 
care vorbeşte limba. Da, şi încă ceva: Pete nu s-a speriat, 
chiar deloc. Deci, trăgând linie, Împăratul îşi dădea acum 
seama că ar fi o neghiobie să se ia la bătaie cu el înainte de 
a şti limpede cum ar putea folosi această nouă situaţie ca un 
om de afaceri ce se află. Chiar aşa, nu trebuia să-şi iasă din 
sărite ca un copilaş de doi ani. 

— Pete. 

A văzut sfidarea din ochii lui Peter Marlowe, a văzut şi cum 
i s-au încordat fălcile. „Mă întreb dacă i-aş putea veni de 
hac slăbănogului. Asta da, sigur. Am douăzeci, poate 
treizeci de kilograme în plus.” 

— Da? 

— Îmi pare rău că mi-a sărit ţandăra. Chestia cu radioul e 
o idee bună. 

— Cum? 

— Am zis doar că-mi pare rău. E o idee minunată. 

— Zău dacă te mai înţeleg, a rămas nedumerit Peter 
Marlowe. Acum sari la mine ca un nebun, iar în secunda 
următoare îmi spui că e o idee bună. 

„Îmi place tipul, fir-ar el să fie, şi-a zis Împăratul în sinea 
lui. Are vână.” 

— Vezi tu, eu cam fac alergie la radiourile astea, n-au nici 
un viitor, a râs el încetişor. N-au nici o valoare la a doua 
vânzare! 

— Asta înseamnă că nu te-ai săturat de mine? 

— Pe naiba, nu. Suntem pretenari! l-a înghiontit el în 
glumă. Am fost doar puţin întors pe dos de faptul că nu mi- 
ai spus. Aici n-ai făcut bine. 


— Îmi pare rău. Ai dreptate. Îmi cer scuze. M-am purtat 
caraghios şi am fost şi nedrept. Ştii doar că n-aş fi vrut să-ţi 
creez probleme în nici un fel. Zău că-mi pare rău. 

— Hai să batem palma. Îmi pare rău că mi-am ieşit din 
sărite. Dar data viitoare să-mi spui dinainte atunci când ai 
de gând să faci ceva. 

Peter Marlowe i-a strâns mâna. 

— Ai cuvântul meu. 

— Pentru mine e de-ajuns, a spus King, bucurându-se în 
gând că a trecut norul. Acum spune-mi şi mie ce dracu' e 
ăla un condensator? 

Peter Marlowe i-a povestit despre cele trei ploşti. 

— Înseamnă că tot ce-i trebuie lui Mac e un singur 
condensator, nu-i aşa? 

— El aşa crede. 

— Ştii ce-aş zice eu? Cred că cel mai bine ar fi să scoţi 
numai condensatorul şi să renunţi la radio. Îl îngropi aici. 
Are să fie în siguranţă. lar dacă aparatul vostru nu 
funcţionează, putem să venim oricând să-l luăm. N-ar fi o 
problemă pentru Mac să pună condensatorul înapoi. Ar fi cu 
adevărat cam greu de ascuns radioul în lagăr şi, în definitiv, 
ar fi şi prea mare ispita să bagi pur şi simplu porcăria asta 
în priză, nu-i aşa? 

— Ba da, a fost de acord Peter Marlowe, apoi s-a uitat 
întrebător la King. Ai să vii atunci cu mine să-l luăm? 

— Sigur că da. 

— Dacă, dintr-un motiv sau altul, eu n-am să mai pot veni, 
te duci tu singur după el? Dacă te roagă Mac sau Larkin? 

King a stat o clipă pe gânduri înainte de a răspunde. 

— Sigur. 

— Pe cuvântul tău? 

— Da, a zâmbit subţire Împăratul. Pui mare preţ pe 
chestia asta cu cuvântul dat, nu-i aşa, Peter? 

— Cum altfel poţi judeca un om? 

Lui Peter Marlowe nu i-au trebuit decât câteva secunde ca 
să desprindă firele care legau condensatorul de 


măruntaiele radioului. A mai trecut un minut până a săpat o 
gropiţă în pământ şi a învelit bine aparatul cu cârpa. Au pus 
o piatră plată pe fundul gropii, au acoperit bine radioul cu 
frunze uscate, au netezit pământul din jur şi au tras un ciot 
de lemn peste ascunzătoare. În două săptămâni umezeala 
din sol avea să-l facă inutilizabil, dar asta le dădea destul 
timp să se întoarcă după el dacă nu izbuteau să repare 
până atunci aparatul ascuns în ploşti. 

Peter Marlowe şi-a şters sudoarea de pe frunte. O boare 
fierbinte, venită pe neaşteptate, îi învăluise dintr-o dată, iar 
mirosul de transpiraţie atrăgea noi nori de insecte care 
bâzâiau înnebunite în jurul lor. 

— Mama lor de țânțari! a suduit el încet, apoi a ridicat 
privirea spre cerul întunecat ca să ghicească timpul, 
cuprins de îngrijorare. Nu crezi că e cazul să o cam luăm 
din loc? 

— Încă nu. E doar patru şi un sfert. Momentul cel mai 
potrivit este cu puţin înainte de a se lumina. Mai aşteptăm 
zece minute, atunci ajungem exact la vreme. Prima dată, a 
zâmbit King, prima dată când am trecut gardul mi-a fost şi 
mie cam frică. La întoarcere a trebuit să aştept chiar lângă 
reţeaua de sârmă ghimpată. O jumătate de oră, dacă nu 
mai mult, am stat acolo până ce am putut să mă strecor 
înapoi. Doamne, când îmi amintesc... M-au trecut toate 
năduşelile, a încheiat el, alungând cu mâna roiul de 
musculiţe. Fir-ar ei de țânțari! 

Au mai stat jos un timp, ascultând perpetua mişcare a 
junglei. O mulţime de licurici se înşirau în şănţuleţul din 
marginea potecii, luminând-o. 

— Parc-am fi noaptea pe Broadway[44], a spus King. 

— Am văzut pe vremuri un film, îi spunea Times 
Square[45]. O poveste cu ziarişti. Stai să-mi amintesc. Cred 
că era cu Cagney[46]. 

— De ăsta nu-mi aduc aminte. Dar Broadway-ul trebuie să- 
| vezi aşa cum e în realitate. Ca şi cum s-ar face zi în 


mijlocul nopţii. Peste tot numai reclame de neon şi lumini de 
tot felul. 

— Tu de-acolo eşti? Din New York? 

— Nu. Am fost acolo de vreo două ori. De fapt, am fost cam 
peste tot. 

— Dar de unde eşti? 

— Taică-meu e mereu pe drumuri, a dat din umeri King. 

— Ce meserie are? 

— Bună întrebare. Câte puţin din una, câte puţin din alta. 
Dar majoritatea timpului e beat. 

— Înţeleg. Trebuie să fie cam greu cu el. 

— Când eşti copil e destul de greu. 

— Mai ai pe cineva? 

— Maică-mea a murit. S-a prăpădit când eu aveam vreo 
trei ani. Fraţi sau surori n-am. M-a crescut tata. E un 
pierde-vară, dar am învăţat de la el multe despre viaţă. Una 
la mână că sărăcia e o boală. Doi la mână că banii sunt 
totul. Trei la mână, nu contează cum îi dobândeşti, totul e 
să-i ai. 

— Ştii, eu nu m-am gândit niciodată prea mult la bani. Îmi 
închipui că în armată... vezi tu, îţi vine mereu solda lunară, 
ai asigurat un anumit nivel de viaţă, aşa că banii nu 
înseamnă mare lucru. 

— Cât câştigă taică-tău? 

— Nu ştiu precis. Bănuiesc eu că în jur de şase sute de lire 
pe an. 

— Cristoase! Asta face numai două mii patru sute de 
dolari. Păi, luam eu o mie trei sute la gradul meu de 
caporal. Pe cinstea mea că nu m-aş osteni pentru banii 
ăştia. 

— Poate c-o fi altfel în State. Dar în Anglia te poţi descurca 
binişor. Desigur, maşina noastră e destul de veche, dar asta 
nu prea contează, iar când termini serviciul ai şi-o pensie. 

— Cât? 

— Aproximativ jumătate din solda ta. 


— Asta mi se pare o nimica toată. Nu-i înţeleg pe cei care 
se fac militari de carieră. O fi pentru că n-au reuşit altfel în 
viaţă. 

Din coada ochiului, King a băgat de seamă cum s-a 
îmbăţoşat Peter Marlowe. 

— Sigur, a adăugat el repede, asta nu se referă la Anglia. 
Eu spuneam cum e în Statele Unite. 

— E o viaţă frumoasă în armată... pentru un bărbat. Bani 
destui... duci o viaţă interesantă în cele mai diferite părţi 
ale lumii. Mereu lume nouă, întâlniri, petreceri... Pe urmă, 
ofiţerii mai au şi un alt fel de prestigiu, a mai spus Peter 
Marlowe, aproape ca o scuză. Păstrătorii tradiţiei, chestii 
de-astea, ştii tu. 

— Ai să rămâi în armată şi după război? 

— Bineînţeles. 

— Mie îmi pare, a cugetat King, scobindu-se în dinţi cu o 
bucăţică de coajă de copac, mi se pare că-i prea uşor aşa. 
Nu-i ceva după care să te dai în vânt şi nici nu-i o treabă de 
viitor să primeşti mereu ordine de la nişte tipi care, cei mai 
mulţi, sunt nişte oameni de nimic. Cel puţin aşa îmi pare 
mie. Şi, pe naiba, asta nu-i leafă din care să te-alegi cu ceva. 
Să ştii, Pete, ar trebui să vii să vezi cum e în State. Cum e 
acolo nu-i nicăieri în lume. Chiar nicăieri. Fiecare de capul 
lui şi unul mai al dracului decât altul. Tot ce ai de făcute să 
prinzi un fir şi să fii mai bun decât mototolul de-alături. Asta 
Zic şi eu viaţă interesantă. 

— Nu cred că mi s-ar potrivi. Într-un fel, ştiu că nu-s făcut 
să câştig bani. Mie mi-e mai bine să fac ceea ce m-am 
născut să fac. 

— Asta-i o prostie. Numai pentru că taică-tău s-a făcut 
militar... 

— Ni se trage încă din 1720. Din tată-n fiu. Cam prea 
lungă tradiţia ca să încerci să lupţi împotriva ei. 

— E ceva vreme! a mormăit King. Eu nu ştiu decât de tata 
şi de tata lui tata. Mai încolo... nimic. Tot ce ştiu e că 


strămoşii mei se presupune că au venit de pe Vechiul 
Continent cândva prin 1880. 

— Din Anglia? 

— Pe naiba! Cred că din Germania. Sau poate de pe 
undeva din centrul Europei. Cui dracului îi mai pasă acum? 
Sunt american şi asta-i tot ce contează. 

— "Toţi cei din neamul Marlowe au fost militari, asta-i 
situaţia! 

— Ba pe naiba! Nu depinde decât de tine. Fii atent. Hai să 
luăm situaţia ta de acum. Eşti în bani pentru că ţi-ai pus 
mintea la bătaie. Poţi să ajungi mare în afaceri, totul e să 
vrei. Ştii să vorbeşti ca un asiatic, nu-i adevărat? Eu am 
nevoie de mintea ta. Pentru asta eu te plătesc... stai aşa, nu 
te zburli iar la mine! Asta-i stilul american. Cui îi mişcă 
mintea ia bani pentru asta. Asta n-are nimic de-a face cu 
faptul că suntem prieteni. Nimic. Dacă n-aş plăti înseamnă 
că sunt ultimul om. 

— Dar asta-i rău. Nu trebuie să fii plătit dacă vrei să dai o 
mână de ajutor. 

— Zău dacă nu trebuie să-ţi fac niţică educaţie. Mi-ar 
plăcea să te iau cu mine în State şi să te pun pe calea cea 
dreaptă. Cu accentul tău caraghios de inglişman le-ai face 
praf pe toate muierile. Le-ai da gata într-o clipită. Te-am 
pune şef peste sectorul de lenjerie de damă. 

— Doamne sfinte! i-a zâmbit Peter, dar cu o umbră de 
oroare în glas. Să mă pui pe mine să vând ceva e ca şi cum 
m-ai pune să zbor. 

— Dar tu ştii să zbori. 

— Fără avion, asta am avut în vedere. 

— Sigur. Am glumit, s-a corectat King, s-a uitat la ceas. 
Parcă trece vremea mai încet când ai de aşteptat. 

— Câteodată îmi vine să cred că nu mai scăpăm niciodată 
din cloaca asta împuţită. 

— Ehei, Unchiul Sam i-a cam pus pe fugă pe niponi. Acum 
nu mai durează mult. Şi chiar dacă durează, cui dracului îi 


pasă? Noi suntem nişte oameni făcuţi, prietene. Asta-i tot ce 
contează. 

King s-a mai uitat o dată la ceas. 

— Hai să luăm colbu-n copite. 

— Ce-i aia? 

— S-o luăm din loc. 

— A, aşa? s-a ridicat în picioare Peter Marlowe. Macduff, 
arată calea![47] a exclamat el bucuros. 

— Cum? 

— Aşa, o vorbă înseamnă „Să luăm colbu-n copite”. 

Încântaţi amândoi că s-au împrietenit la loc, au pornit prin 
junglă. Au traversat drumul fără probleme. Acum, după ce 
au trecut de zona patrulată, au luat-o pe o scurtătură şi au 
ajuns cam la un sfert de milă de lagăr. King păşea în faţă, 
calm, netulburat. Numai licuricii şi roiurile de țânțari ce-i 
mai stânjeneau ceva la mers. 

— Cristoase, ăştia pişcă parcă mai rău. 

— Aşa e. Dac-aş putea i-aş frige pe toţi, i-a răspuns tot în 
şoaptă Peter Marlowe. 

În clipa următoare au văzut baioneta îndreptată spre ei. 
Au încremenit pe loc. 

Japonezul şedea cu spatele sprijinit de un copac, cu ochii 
pironiţi la ei, cu un rânjet înfiorător pe faţă; arma o ţinea 
între genunchi, cu baioneta înainte. 

I-a fulgerat pe amândoi acelaşi gând: „Doamne! Utram 
Road! Suntem morţi. Ucide!” 

King a reacţionat primul. Dintr-un salt a fost asupra 
santinelei, i-a smuls arma din mână, s-a rostogolit într-o 
parte şi într-o clipă a fost iar în picioare, gata să-i 
zdrobească japonezului capul cu patul puştii. Peter 
Marlowe s-a aruncat şi el să-l strângă de gât. Un al şaselea 
simţ i-a dat de veste, s-a răsucit din săritură, cu mâinile 
întinse, s-a izbit de copac. 

— Nu te-atinge de el! 

Peter Marlowe a sărit în picioare, l-a luat de mijloc pe 
King, l-a tras mai încolo. 


Santinela nu se mişcase. Acelaşi zâmbet răuvoitor îi 
strâmba faţa. 

— Ce dracu” faci? a şuierat îngrozit King, ţinând arma sus, 
gata să lovească. 

— Nu te apropia de el! Hai mai repede de-aici, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Peter Marlowe i-a smucit carabina din mâini, a aruncat-o 
lângă japonezul mort. Abia atunci a văzut King şarpele din 
poala santinelei. 

— Doamne, a hârâit el, făcând un pas înainte să-l vadă mai 
bine. 

Peter Marlowe l-a prins iar în braţe, s-a agăţat de el ca un 
nebun. 

— Nu te-apropia! Fugi dracului de-aici, fugi! 

A luat-o primul la goană, cât mai departe de copaci, 
croindu-şi drumul de-a dreptul prin tufişuri, fără să-i pese 
de zgomot. King s-a repezit după el. S-au oprit numai când 
au ajuns într-o poiană. 

— Ce-ai înnebunit? s-a strâmbat King, luptând să-şi 
recapete răsuflarea. Nu era decât un prăpădit de şarpe! 

— Era un şarpe zburător, a gâfâit Peter Marlowe. Ăştia 
trăiesc în copaci. Dacă te înţeapă, mori pe loc, bătrâne. Se 
urcă sus, pe crengi, se încolăcesc strâns, ca un arc şi-şi dau 
drumul jos, drept. În capul victimei. Avea unul în poală şi 
unul dedesubt. În mod sigur mai erau şi alţii, pentru că se 
ţin întotdeauna în cuiburi. 

— Sfinte Cristoase! 

— De fapt, bătrâne, ar trebui să le fim recunoscători 
târâtoarelor acelora scârboase, a spus Peter Marlowe, 
încercând să respire mai rar ca să-şi potolească bătăile 
inimii. Japonezul mai era cald încă. Nu era mort de mai 
mult de două minute. Dacă nu-l muşcau, ne-ar fi prins. Şi 
trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-am luat la harţă. 
Asta le-a dat timp şerpilor să-şi facă treaba. Niciodată n-o 
să mai fim atât de aproape de a da în primire! De moarte, 
înţelegi? Niciodată! 


— lar eu n-am să mai vreau să văd un blestemat de 
japonez cu o blestemată de baionetă îndreptată spre mine 
în toiul unei nopţi blestemate ca asta. Haidem! Mai bine să 
plecăm naibii de-aici. 

Curând au ajuns în apropierea reţelei de sârmă ghimpată, 
s-au pregătit să aştepte momentul potrivit. Încă nu puteau 
să parcurgă în fugă distanţa scurtă până la gard. Era prea 
multă lume în jur. Ca un făcut, mulţi se mai plimbau încă, 
nişte stafii umblătoare, cei care n-aveau somn şi cei care 
dormeau de-a-n picioarelea. 

Erau binevenite clipele acelea de odihnă pentru că încă le 
mai tremurau genunchii; erau amândoi recunoscători că au 
scăpat cu viaţă şi de data asta. 

„Doamne, ce noapte, îşi zicea în gând King. Dacă nu era 
Pete, aş fi fost mort şi-ngropat. Am fost cât pe ce să-i pun 
japonezului piciorul în piept înainte de a-l izbi cu patul 
armei. N-a mai lipsit decât un pas. Şerpii! Nu pot să-i sufăr 
pe şerpi. Hidoase fiinţe!” 

Pe măsură ce se liniştea, stima lui faţă de Peter Marlowe 
era tot mai mare. 

— Ea doua oară când mă scoţi din belea, i-a şoptit. 

— Tu ai pus primul mâna pe armă. Dacă japonezul nu era 
mort, l-ai fi ucis sigur. Eu am fost mai lent. 

— Ei, eu eram mai în faţă..., s-a oprit din vorbă King, a 
zâmbit. Hei, Peter. Noi facem echipă bună împreună. Cu 
înfăţişarea ta şi mintea mea, o scoatem noi la capăt. 

Pe Peter Marlowe l-a pufnit râsul. A încercat să şi-l 
înăbuşe, s-a rostogolit pe spate. Hohotele acelea sugrumate 
şi lacrimile ce-i şiroiau pe obraji l-au molipsit şi pe King, a 
început şi el să se chircească de râs. Într-un târziu, Peter 
Marlowe a şoptit printre sughiţuri: 

— Termină o dată, pentru Dumnezeu. 

— Tu ai început. 

— Banu. 

— Nu, tu... ai spus, ai spus..., nu şi-a mai terminat vorba 
King, ştergându-şi lacrimile. Parcă-l văd pe niponul ăla. 


Şedea, păcătosul, ca un maimuţoi şi... 

— Ia uită-te acolo! 

Le-a pierit râsul la amândoi. 

De cealaltă parte a reţelei de sârmă ghimpată, Grey îşi 
făcea rondul. L-au văzut cum se opreşte în dreptul barăcii 
americanilor. L-au văzut cum aşteaptă în umbra zidului, 
cum se uită spre gard, aproape pe direcţia lor. 

— Crezi că ştie? a întrebat în şoaptă Peter Marlowe. 

— Habar n-am. Dar e sigur că nu putem risca să trecem 
acum. Măi aşteptăm. 

Au mai aşteptat. Încet, cerul a început să se însenineze. 
Grey se ţinea tot în partea umbrită, mai pândea spre baraca 
americanilor, îşi plimba privirea prin lagăr. Împăratul îşi 
dădea seama că, din locul unde se postase, Grey putea să-i 
vadă patul. Ştia că Grey văzuse că el nu-i acolo. Dar 
aşternutul era desfăcut, putea să fi ieşit şi el la plimbare 
prin lagăr, ca şi alţii pe care nu-i lua somnul. Nu exista nici 
o regulă care să zică limpede că trebuie să stai în patul tău. 
„Dar hai mai repede, şterge-o dracului de-aici, Grey!” 

— Acum trebuie să trecem dincolo cât de iute, a şoptit 
King. Se luminează şi asta nu-i bine deloc. 

— Să încercăm prin altă parte? 

— De acolo vede toată lungimea gardului, până în colţul 
celălalt. 

— Crezi că a scăpat ceva... ne-o fi turnat careva? 

— S-ar putea. Dar poate că-i numai o coincidenţă, şi-a 
muşcat buzele King. 

— Ce-ai zice s-o luăm prin zona latrinelor? 

— Prea mare riscul. 

Au mai aşteptat. Pe urmă l-au văzut pe Grey că se mai uită 
o dată în direcţia lor şi pleacă. L-au urmărit din ochi până a 
dat colţul după zidul închisorii. 

— S-ar putea să fie o cursă, a zis King. Să-i mai dăm două 
minute. 

Secundele li se păreau ceasuri, cerul se lumina tot mai 
tare, umbrele începeau să se risipească. Acum nu mai era 


nimeni în preajma gardului, nimeni la vedere. 

— Hai, acum sau niciodată. 

Au străbătut în goană distanţa până la gard: în câteva 
secunde au trecut pe sub sârma ghimpată şi s-au băgat în 
şanţul de scurgere. 

— Fugi la baracă, Rajah. Eu mai aştept. 

— Okay! 

Cu toate că era mai voluminos, King era şi iute de picior; 
în câteva clipe a fost în baracă. Peter Marlowe a ieşit din 
şanţ. Parcă i-a şoptit un glas să se aşeze pe marginea 
şanţului şi să rămână cu ochii în zare, privind dincolo de 
lagăr prin reţeaua de sârmă ghimpată. Atunci, din coada 
ochiului, l-a zărit pe Grey cum dă colţul şi se opreşte. Şi-a 
dat seama imediat că a fost văzut. 

— Marlowe! 

— A, salut, Grey. Nici tu nu poţi dormi? l-a întrebat, 
pocnindu-şi oasele. 

— De cât timp eşti aici? 

— De câteva minute; cred. Am ostenit de-atâta mers şi m- 
am aşezat să mă odihnesc. 

— Unde ţi-e amicul? 

— Care dintre ei? 

— Americanul, a zâmbit strâmb Grey. 

— Ce ştiu eu? Doarme, probabil. 

Grey s-a uitat cu luare-aminte la straiele chinezeşti de pe 
Peter Marlowe. Tunica era sfâşiată la umeri şi udă de 
sudoare. Pe piept şi pe genunchi era plin de noroi şi de 
bucăţi de frunze uscate. O dâră de noroi pe obraz. 

— Cum de te-ai murdărit în halul ăsta? Şi de ce eşti atât de 
transpirat? Ce mai pui la cale? 

— Sunt murdar pentru că... un pic de noroi cinstit nu 
deranjează pe nimeni. De fapt, a continuat Peter Marlowe, 
ridicându-se în picioare şi scuturându-şi genunchii şi fundul 
pantalonilor, nimic nu-i mai bun decât un pic de noroi ca să 
te facă să te simţi curat după ce te speli. Şi transpir pentru 


că transpiri şi tu. Ştii cum vine chestia asta la tropice... 
căldură mare, specificul local. 

— Ce ai în buzunare? 

— Faptul că ai o minte redusă şi bănuitoare ca de gândac 
încă nu înseamnă că toată lumea nu face altceva decât să 
transporte marfă de contrabandă. Nu e nici o regulă care 
să-i interzică omului să se plimbe prin lagăr dacă n-are 
somn. 

— Corect, i-a replicat Grey. Dar există o regulă care 
interzice plimbările în afara lagărului. 

Peter Marlowe l-a măsurat nonşalant cu privirea, dar nu se 
simţea deloc în apele lui. Încerca să ghicească ce naiba o fi 
în mintea lui Grey. O fi ştiind oare ceva? 

— Trebuie să fii nebun să încerci una ca asta. 

— Chiar aşa. 

Grey s-a mai uitat o dată la el, lung, scrutător. Apoi s-a 
întors şi a plecat. 

Peter Marlowe l-a urmărit cu privirea. Pe urmă s-a întors şi 
el şi a plecat în direcţia opusă, fără să arunce măcar o 
privire spre baraca americanilor. În ziua aceea Mac urma 
să iasă de la infirmerie. Peter Marlowe a zâmbit, gândindu- 
se la cadoul care-l aştepta pe Mac la reîntoarcerea acasă. 

În siguranţă acum, lungit în patul lui, King l-a petrecut cu 
ochii pe Peter Marlowe. Apoi s-a concentrat asupra lui Grey, 
inamicul care stătea ţeapăn şi ameninţător în lumina tot 
mai puternică a zorilor. 

Scheletic, cu nişte pantaloni scurţi, ferfeniţiţi pe el, cu 
nişte galenţi primitivi în picioare, fără cămaşă, cu banderola 
de ofiţer pe braţul gol, cu o beretă răpciugoasă, de la 
trupele de tancuri, pe cap. O rază subţire de soare s-a 
aprins pe insigna metalică de pe beretă, transformând-o din 
nimic în aur topit. 

„Cât oi fi ştiind tu, Grey, ticălosule?” s-a întrebat Împăratul 
în sinea lui. 

CARTEA III. 

Era la puţin timp după răsăritul soarelui. 


Peter Marlowe stătea întins în patul lui, luptându-se să-şi 
alunge somnul. 

„N-o fi fost oare doar un vis?” s-a întrebat, trezindu-se 
brusc. Cu degetele tremurânde, a pipăit bucăţica de pânză 
în care era înfăşurat condensatorul şi abia atunci a ştiut 
sigur că n-a fost vis. 

Ewart s-a foit în patul de sus, suspinând că trebuie să se 
scoale. 

— Mahlu să fie de capul nopţii, a mormăit el, atârnându-şi 
picioarele peste marginea patului. 

Peter Marlowe şi-a amintit că era rândul unităţii lui să facă 
de serviciu la closete. A ieşit din baracă şi s-a dus să-l 
trezească în ghionţi pe Larkin. 

— Ce? Cine? A, tu erai, Peter, s-a bâlbâit Larkin, revenind 
cu greu la realitate. Ce s-a întâmplat? 

Peter Marlowe s-a stăpânit cu greu să nu-i destăinuie 
deodată vestea cea bună despre condensator; dorea să 
aştepte până ce este şi Mac de faţă, aşa că a spus doar atât: 

— De serviciu la budă, bătrâne. 

— Cristoşii şi Dumnezeii! lar ne-a venit rândul? 

Larkin s-a întins cât era de lung ca să-şi potolească 
junghiul din spate, şi-a legat sarongul, şi-a tras papucii în 
picioare. 

Au găsit minciogul şi un bidon de cinci galoane, au trecut 
în cealaltă parte a lagărului care tocmai începuse să se 
trezească la viaţă. Când au ajuns în zona latrinelor n-au dat 
nici o atenţie celor care se aflau acolo, după cum nici 
aceştia nu i-au băgat în seamă. 

Larkin ridica scârbit capacul de pe gurile de puț, iar Peter 
Marlowe plimba repede minciogul pe pereţii găurii. Când 
scotea plasa afară aceasta era plină de gândaci. Scutura 
conţinutul minciogului în bidon şi mai învârtea o dată 
unealta în gaură. Încă o recoltă bogată. 

Larkin punea capacul la loc şi treceau la puţul următor. 

— "Ţine bine bidonul, a spus enervat Peter Marlowe. Uite 
ce-ai făcut! Mi-au scăpat cel puţin o sută. 


— Lasă că mai sunt destui, a bombănit dezgustat Larkin, 
apucând bidonul mai strâns. 

Putoarea era năprasnică, dar şi recolta era bogată. Nu 
după mult timp bidonul s-a umplut. Cel mai mic dintre 
gândaci măsura aproape patru centimetri. Larkin a potrivit 
capacul la bidon şi au pornit cu el spre infirmerie. 

— Nu prea mi-ar surâde asta ca meniu fix, a declarat Peter 
Marlowe. 

— Chiar n-ai minţit că ai mâncat aşa ceva în Java, Peter? 

— Sigur că nu. Ca şi tine, de altfel. Aici, la Changi. 

Larkin era să scape bidonul din mână. 

— Ce spui? 

— Doar nu crezi că o să le dau doar doctorilor acest deliciu 
oriental, care mai e şi sursă de proteine, şi n-am să profit şi 
eu, pentru noi toţi, nu-i aşa? 

— Dar am avut o convenţie! a strigat la el Larkin. Ne-am 
înţeles toţi trei că nu gătim nici o mâncare exotică înainte 
de a le spune şi celorlalţi. 

— l-am spus lui Mac şi el a fost de acord. 

— Dar eu n-am fost, ce mama dracului! 

— Ei, haide, gata, colonele! A trebuit să-i prindem şi să-i 
preparăm în secret şi pe urmă ne-am desfătat ascultându-te 
ce mâncărică bună ţi-am făcut. Află că suntem şi noi la fel 
de gingaşi la mâncare ca şi tine. 

— Data viitoare vreau să ştiu şi eu ce înghit. Îţi ordon, să 
ştii! 

— Am înţeles, să trăiţi! s-a hlizit Peter Marlowe. 

Au predat bidonul la bucătăria infirmeriei. Era o încăpere 
mică, separată, unde se gătea numai pentru bolnavii aflaţi 
în stare disperată. 

Când s-au întors la bungalov, Mac îi aştepta deja. Avea 
obrazul galben-cenuşiu, ochii injectaţi, îi tremurau mâinile, 
dar trecuse peste criza de friguri. Acum putea iar să 
zâmbească. 

— Mă bucur că eşti iar printre noi, camarade, a anunţat 
ritos Larkin, luând loc pe pat. 


— Bine. 

Cu un gest indiferent, Peter Marlowe a scos din buzunar 
bucăţica de cârpă. 

— A, apropo, a spus el cu o neglijenţă voit accentuată. S-ar 
putea ca asta să folosească la ceva, cândva. 

Mac a desfăcut legăturica fără nici un chef. 

— Să mă trăsnească Dumnezeu! a rostit Larkin. 

— Al dracului să fii, Peter, a spus Mac cu voce tremurândă. 
Tu ce vrei, să-mi provoci un atac de cord? 

Peter Marlowe păstra o figură impasibilă, glasul la fel, plat, 
dar sufletul îi tresaltă de bucurie. 

— N-are rost să ne sară tensiunea dintr-o nimica toată. 

Pe urmă nu şi-a mai putut reţine surâsul. Jubila. 

— Fir-ai tu să fii cu sângele tău rece de insular cu tot, a 
încercat Larkin să pară supărat, dar era şi el la fel de 
încântat. Cum de-ai pus mâna pe el, camarade? 

Peter Marlowe a dat din umeri. 

— Tâmpită întrebare. lartă-mă, Peter, şi-a cerut scuze 
Larkin. 

Peter Marlowe ştia că nu-l va mai întreba niciodată. Era 
mult mai bine ca ei să nu ştie nimic despre sat. 

Se lăsase înserarea. 

Larkin stătea de pază. Peter Marlowe stătea şi el de pază. 
Ascuns sub pologul de țânțari, Mac a montat condensatorul. 
Apoi, arzând de nerăbdare şi rostind în gând o rugăciune, a 
conectat cordonul de legătură la sursa de curent. Scăldat 
de sudoare, a dus casca la ureche. 

Chinul aşteptării. Era o zăpuşeală sufocantă sub polog, iar 
zidurile şi podeaua de beton păstrau căldura soarelui aflat 
acum la asfinţit. A auzit un ţânţar bâzâind agresiv, gata să 
atace. Mac l-a înjurat, dar n-a încercat să-l descopere şi să-l 
prindă pentru că, deodată, s-au auzit nişte paraziți în cască. 

Degetele încordate, ude de transpiraţia ce i se prelingea 
pe braţe, i-au alunecat pe şurubelniţă. S-a şters pe mână. 
Bâjbâind, a găsit buza şurubelului de la potenţiometru, a 
început să-l răsucească încet, cu nesfârşită grijă. Paraziţi. 


Numai paraziți. Şi, dintr-o dată, muzică. O înregistrare de-a 
lui Glenn Miller[4$8]. 

Melodia s-a terminat, s-a auzit vocea crainicului: „Aici 
Calcutta. Continuăm recitalul lui Glenn Miller cu melodia 
«Serenadă sub Lună»,,. 

Prin deschiderea uşii, Mac îl vedea pe Larkin cum stă 
ghemuit în întuneric, iar dincolo de el se zăreau oameni 
trecând încoace şi încolo pe aleea dintre şirurile de 
bungalovuri de beton. I-a venit să iasă afară şi să strige: 
„Hei, băieţi, nu vreţi să ascultați ştirile? Am prins Calcutta!” 

Mac a mai ascultat câteva minute, apoi a deconectat 
aparatul de la reţea, a băgat ploştile în învelitorile lor de 
pâslă cenugşiu verzuie, le-a lăsat aruncate pe cele două 
paturi. La zece, postul de radio Calcutta va difuza un 
buletin de ştiri, aşa că, pentru a nu mai pierde timpul, Mac 
a ascuns cordonul şi casca sub saltea în loc să le bage în cea 
de-a treia ploscă. 

Stătuse chircit sub polog atâta vreme încât simţea că-i 
trosneşte spinarea; când s-a sculat în picioare a gemut de 
durere. 

Atent la postul lui de veghe, Larkin a întors capul. 

— Ce-i cu tine, camarade? Nu-ţi vine somnul? 

— Nu prea, băiete. 

Mac a ieşit la aer, s-a aşezat şi el pe vine alături de Larkin. 

— N-ar trebui să te oboseşti prea tare, mai ales acum, în 
prima zi după ieşirea din spital. 

Larkin nici nu avea nevoie să i se spună că aparatul merge 
perfect. O scurtă privire spre Mac i-a fost de-ajuns. L-a 
îmboldit uşurel cu cotul. 

— Te-ai făcut bine, păcătos bătrân. 

— Unde-i Peter? a întrebat Mac, deşi ştia că face de pază 
în partea dinspre duşuri. 

— Uite-l acolo. Stă şi el ca prostul. Uită-te la el! 

— Hei, 'mahlu sana! a strigat Mac. 

Peter Marlowe ştia de-acum că Mac îşi terminase 
misiunea. S-a ridicat de jos şi a pornit spre bungalov, 


spunând din mers: 

— Mahlu senderis! 

Ceea ce înseamnă aproximativ: „Ba pe-a mă-tii!” Nici lui 
nu a trebuit să-i spună nimeni nimic. 

— Ce-aţi zice de o partidă de bridge? a întrebat Mac. 

— Care-i al patrulea? 

— Hei, Gavin! a strigat taie Larkin. Vrei să fii tu al 
patrulea? 

Maiorul Gavin Ross şi-a tras cu mâna picioarele de pe 
scăunel. Sprijinit într-o cârjă, s-a târât peste drum, din 
bungalovul de alături. Era bucuros de invitaţia să facă o 
partidă. Nopțile astea erau o pacoste. Şi paralizia asta, cine 
are nevoie de ea? Cândva fusese bărbat, acum nu mai era 
nimic. Nişte picioare inutile. Condamnat pe viaţă la 
cărucior. 

Fusese lovit la cap de un vârf de schijă cu puţin înainte de 
capitularea garnizoanei de la Singapore. „N-aveţi nici un 
motiv de îngrijorare, i-au spus atunci doctorii. Vi-l scoatem 
de îndată ce ajungem într-un spital ca lumea, cu aparatura 
corespunzătoare. Avem tot timpul.” Dar n-au mai avut parte 
nici de un spital ca lumea, nici de aparatură 
corespunzătoare, iar timpul a trecut. 

— Na! s-a strâmbat el de durere, lăsându-se greu pe 
pardoseala de beton. 

Mac a găsit pe pipăite o pernă, i-a aruncat-o. 

— Mersi, bătrâne! 

A mai durat ceva până s-a aşezat ca oamenii, în timp ce 
Peter Marlowe s-a dus să aducă dinăuntru cărţile de joc, iar 
Larkin a măturat cu palma spaţiul dintre ei. Gavin şi-a săltat 
cu mâna piciorul stâng şi l-a tras la o parte, desfăcând 
sârma care-i lega vârful pantofului de banda metalică 
montată sub genunchi. Apoi şi-a tras la fel şi celălalt picior, 
tot paralizat, ca să libereze locul, s-a sprijinit de perete, 
potrivindu-şi perna la spate. 

— Aşa mai merge, a decretat el, netezindu-şi mustaţa 
bogată, ca a kaizerului Wilhelm[49], cu o mişcare scurtă, 


nervoasă. 

— Te mai doare capul? a întrebat automat Larkin. 

— Nu prea rău, bătrâne, i-a răspuns Gavin, la fel de 
automat. Tu eşti partenerul meu? 

— Nu. Azi joci cu Peter. 

— O, Doamne, băiatul ăsta îmi taie întotdeauna asul cu atu. 

— Nu s-a întâmplat decât o dată, a protestat Peter 
Marlowe. 

— Câte o dată în fiecare seară, a râs Mac, începând să 
împartă cărţile. 

— Mahlu! 

— Două pici, a deschis vioi Larkin. 

Licitaţia a continuat cu vehemenţă şi pasiune. 

În noaptea aceea, mult mai târziu, Larkin a bătut la uşa 
unuia dintre bungalovuri. 

— Da? a întrebat Smedly-Taylor, mijindu-şi ochii în 
întuneric. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule colonel. 

— A, salut, Larkin. Ceva necazuri? 

Ce altceva putea să fie decât necazuri? S-a întrebat ce 
mizerii or mai fi făcut australienii de data asta. S-a ridicat 
greoi din pat, îl dureau toate oasele. 

— Nu, domnule colonel. 

Larkin s-a asigurat că nu e nimeni primprejur să tragă cu 
urechea. A rostit încet şi limpede: 

— Ruşii sunt la patruzeci de mile de Berlin. Manila a fost 
eliberată. Yankeii au debarcat în Corregidor[50] şi pe Iwo 
Jima[51]. 

— Eşti sigur, omule? 

— Da, domnule colonel. 

— Cine..., şi-a înghiţit vorba Smedly-Iaylor. Nu. Nu vreau 
să ştiu nimic. la loc, colonele, l-a poftit el calm. Eşti absolut 
sigur? 

— Da, domnule colonel. 

— 'Tot ce pot să spun, domnule colonel, a zis pe un ton 
egal, dar solemn, cel mai mare în grad şi în vârstă, este că 


nu pot face nimic pentru a-l salva pe cel care e prins cu... 
pe cel care e prins. 

Nu dorea nici măcar să pronunţe cuvântul „radio”. 

— Nu vreau să ştiu nimic despre povestea asta, a adăugat 
el, cu o umbră de zâmbet care i-a muiat trăsăturile de 
granit. le rog numai să-l păzeşti cu preţul vieţii şi să-mi 
comunici imediat ce auzi ceva. 

— Da, domnule colonel. Ne propunem să... 

— Nu vreau să aud nimic. Numai ştirile, a spus Smedly- 
Taylor, punându-i mâna pe umăr. lartă-mă. 

— Aşa e mai sigur, domnule colonel. 

Larkin era bucuros că bătrânul comandant n-a vrut să ia 
cunoştinţă de planul lor. Stabiliseră ca fiecare dintre ei să 
informeze doar două persoane. Larkin urma să-i spună lui 
Smedly-Iaylor şi lui Gavin Ross, Mac maiorului Iooley şi 
locotenentului Bosley, buni prieteni amândoi, iar Peter 
Marlowe Împăratului şi părintelui Donovan, capelanul 
catolic. Aceştia urmau să transmită ştirile altor două 
persoane de încredere şi aşa mai departe. „Planul nu-i rău, 
şi-a zis Larkin. Bine a făcut Peter că n-a spus cum a făcut 
rost de condensator. Băiat bun, Peter ăsta.” 

Târziu de tot în aceeaşi noapte, pe când se întorcea de la 
întâlnirea cu King, Peter Marlowe l-a găsit încă treaz pe 
Ewart. Şi-a scos capul prin polog şi a şoptit înfrigurat: 

— Peter! Ai auzit ştirile? 

— Ce ştiri? 

— Ruşii sunt la patruzeci de mile de Berlin. Yankeii au 
debarcat pe Iwo Jima şi în Corregidor. 

Peter Marlowe a simţit că-l trece un fior de groaza. „O, 
doamne, chiar atât de repede?” 

— Zvonuri, Ewart. Prostii. 

— Ba nu, Peter. Avem iarăşi un radio în lagăr. Aşa e, cum îţi 
spun. Nu-i zvon. Minunat, ce zici? A, şi mai e ceva, am uitat 
ce-i mai important. Yankeii au eliberat Manila. Acum nu mai 
e mult, aşa-i? 

— Nu cred decât dacă văd radioul cu ochii mei. 


„Poate că ar fi trebuit să-i spunem numai lui Smedly-Iaylor 
şi atât, şi-a zis Peter Marlowe, întinzându-se în pat. Dacă 
ştie până şi Ewart, atunci ne-am dus pe copcă.” 

Cu atenţia încordată, s-a concentrat asupra zgomotelor 
din lagăr. Întregul Changi părea acum cuprins de o 
febrilitate crescândă. Lagărul ştia că se afla iar în contact 
cu lumea. 

Scăldat de sudori reci. Yoshima stătea în poziţie de drepţi 
în faţa generalului înfuriat. 

— Eşti un prost, un incompetent şi un nătărău, i-a 
comunicat generalul. 

Yoshima a închis ochii în aşteptarea loviturii şi ea nu a 
întârziat să vină, o palmă zdravănă, usturătoare, peste 
obraz. 

— Îmi găseşti radioul acela, altfel te degradez, imediat. Ţi- 
am anulat transferul. Liber! 

Yoshima a salutat reglementar, s-a înclinat apoi adânc, cu 
perfectă umilinţă. A ieşit din biroul generalului, mulţumind 
cerului că a scăpat doar cu atât. „Blestemaţi să fie ticăloşii 
de prizonieri!” 

Reîntors la corpul de gardă, şi-a aliniat trupa, i-a ocărit pe 
subofiţeri, i-a luat la palme până l-a durut mâna. La rândul 
lor, sergenţii i-au pălmuit pe caporali, aceştia pe ostaşi, iar 
ostaşii pe coreeni. Ordinul era limpede: „Puneţi mâna pe cel 
cu radioul, că altfel...” 

Timp de cinci zile nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă 
temnicerii s-au năpustit asupra lagărului, gata să rupă totul 
în bucăţi. Dar n-au găsit nimic. Trădătorul din interiorul 
lagărului nu fusese încă în stare să afle ceva, cât de cât, 
despre locul unde ar putea fi ascuns radioul. Totul a rămas 
ca înainte, numai că s-a retras promisiunea de a se reveni la 
rațiile obişnuite. Lagărul s-a cufundat în resemnare, zile 
lungi de aşteptare, şi mai lungi acum din cauza lipsei de 
hrană. Dar oamenii ştiau că, cel puţin, vor avea ştiri. Nu 
zvonuri, ci chiar ştiri. lar ştirile erau foarte bune. Războiul 
din Europa se apropia de sfârşit. 


Chiar şi în condiţiile astea, oamenii erau însă tot mai 
deprimaţi. Puţini mai aveau ceva rezerve de mâncare. lar 
veştile bune aveau şi un revers. O dată ce se termină 
războiul în Europa, vor fi trimise tot mai multe trupe în 
Pacific. Până la urmă, va fi atacat şi arhipelagul japonez. lar 
un asemenea atac îi va scoate din minţi pe gardieni. 
Represalii! Ştiau cu toţii că lagărul de la Changi nu poate 
avea decât un singur sfârşit. 

Peter Marlowe se îndrepta agale spre zona bucătăriilor, cu 
plosca de apă agăţată la centură. Conveniseră eu Mac şi 
Larkin că e, probabil, mai bine să poarte, pe cât posibil, 
ploştile asupra lor. Pentru cazul în care s-ar face pe 
neaşteptate o nouă percheziţie. 

Era într-o bună dispoziţie. Cu toate că banii pe care îi 
câştigase se topiseră de mult, Împăratul îi mai dădea din 
când în când ceva alimente şi tutun în contul câştigurilor 
viitoare. „Doamne, ce om! îşi zicea el acum. Dacă nu era el, 
Mac, Larkin şi cu mine am fi la fel de flămânziţi ca şi toţi 
ceilalţi de-aici, din Changi.” 

Vremea parcă se mai răcorise. Ploaia din ziua precedentă 
aşezase puţin praful. Era aproape de ora mesei. Când a 
ajuns în dreptul coteţelor de păsări, a grăbit pasul. Poate că 
astăzi găseşte şi un ou-două. Dar s-a oprit în loc 
descumpănit. 

Lângă îngrăditura în care îşi ţinea puii unitatea lui Peter 
Marlowe se adunase o mulţime de oameni furioşi, porniţi pe 
violenţă. A observat cu surprindere că era şi Grey printre 
ei. În faţa lui Grey se afla colonelul Foster. Numai cu o cârpă 
murdară legată împrejurul coapselor, ţopăia ca un apucat, 
înjurându-l cu glas tare, fără nici o noimă, pe John Hawkins 
care stătea acolo abătut cu câinele în braţe, îl strângea la 
piept cu un gest protector. 

— Salut, Max, a spus Peter Marlowe, zăbovind pentru o 
clipă în preajma coteţelor Împăratului. Ce se petrece aici? 

— Salut, Pete, i-a răspuns degajat Max, mutându-şi grebla 
în mâna cealaltă. 


A surprins reacţia instinctivă a lui Peter Marlowe când i-a 
spus Pete. „Ofițerii ăştia! încearcă doar să-l tratezi pe un 
ofiţer ca pe orice băiat de treabă şi să-i spui pe nume, că 
îndată-i sare ţandăra. Dracu” să-i ia pe toţi!” 

— Să vezi, Pete, a mai repetat el numai aşa, ca să-i facă în 
necaz. loată zavera asta s-a pornit cam acum o oră. Se pare 
că atunci câinele lui Hawkins s-a băgat cumva în coteţul 
labagiului ăstuia şi i-a omorât o găină. 

— Nu se poate! 

— Îl pocesc ăştia în bătaie, mai mult ca sigur. Foster zbiera 
cât îl ţinea gura: 

— Vreau să-mi dea altă găină şi să-mi dea şi despăgubiri. 
Javra asta mi-a omorât un copil, vreau să fie inculpat pentru 
crimă! 

— Domnule colonel, a intervenit Grey, ajuns la capătul 
răbdărilor. E vorba de o găină, nu de un copil. Nu poţi 
inculpa un om pentru... 

— Găinile astea sunt copiii mei, idiotule! Gâină sau copil, 
care-i deosebirea? Hawkins este un ucigaş ordinar. Un 
criminal, auzi? 

— Ascultaţi, domnule colonel, s-a înfuriat de-a binelea 
Grey. Hawkins n-are de unde să vă dea altă găină. Şi-a cerut 
scuze. Câinele i-a scăpat din lesă şi... 

— La curtea marţială! Criminalul de Hawkins şi câinele lui, 
alt ucigaş! a ţipat colonelul Foster, făcând spume la gură. 
Javra asta împuţită mi-a omorât o găină şi a mâncat-o. A 
mâncat-o toată, n-au mai rămas decât fulgii din bietul meu 
copil! 

Rânjind sălbatic, a tăbărât asupra lui Hawkins cu mâinile 
întinse, cu degetele chircite ca nişte gheare, vrând să-i 
smulgă lui Hawkins câinele din braţe, ţipând: 

— Vă omor, pe tine şi pe javra ta împuţită! 

Hawkins s-a ferit, l-a împins pe Foster în piept. Colonelul a 
căzut în fund, iar Rover a început să scheaune de frică. 

— V-am spus că-mi pare rău, a spus Hawkins cu vocea 
gâtuită. Dacă aş avea bani, v-aş da bucuros două, chiar zece 


găini, dar nu pot! Grey..., s-a întors el disperat către acesta, 
pentru numele lui Dumnezeu, fă şi dumneata ceva! 

— Ce naiba mai pot face eu? s-a răstit la el Grey; era 
obosit şi suferea de dizenterie. Ştii bine că nu pot să fac 
nimic. Va trebui să raportez cazul. Cel mai bine ar fi să te 
scapi de câinele ăsta. 

— Cum adică? 

— Doamne, cum de nu pricepi? s-a îndărijit şi mai tare 
Grey. Am zis să te scapi de el. Să-l omori. lar dacă nu ţi se 
ridică mâna, pune-l pe altcineva s-o facă. Dar ai grijă, până 
diseară să nu-l mai văd în lagăr. 

— E câinele meu. Nu-mi poţi ordona să... 

— Ba pot, pe toţi dracii! 

Grey s-a crispat, încercând să-şi stăpânească muşchii 
abdominali. Hawkins îi plăcea, îi plăcuse întotdeauna, dar 
acum asta nu mai avea nici o însemnătate. 

— Cunoşti regulamentul. [i s-a atras atenţia să-l ţii în lesă 
şi să nu-l laşi să se apropie de zona aceasta. Rover a omorât 
şi a mâncat o găină. Sunt martori care l-au văzut. 

Colonelul Foster s-a adunai de pe jos; ochii mici şi negri îi 
erau plini de răutate. 

— Eu îl omor, a şuierat el printre dinţi Pe câinele ăsta îl 
omor eu. Ochi pentru ochi! 

Grey s-a proţăpit în faţa lui Foster care tocmai se pregătea 
să atace din nou. 

— Domnule colonel Foster, voi raporta asupra incidentului. 
Căpitanul Hawkins a primit ordin să lichideze câinele... 

Dar Foster nici nu asculta ce spune Grey. 

— Javra asta mi se cuvine. Vreau s-o omor cu mâna mea. 
La fel cum mi-a omorât şi ea găina. Câinele e-al meu. Vreau 
să-l omor, a repetat Foster salivând; a făcut un pas înainte. 
Aşa cum mi-a ucis şi el copilul! 

Grey i-a pus mâna în piept. 

— Nu! Hawkins îşi lichidează singur câinele. 

— Domnule colonel Foster, s-a milogit de el Hawkins. Vă 
TOg, vă implor să primiţi scuzele mele. Lăsaţi-mă să-mi 


păstrez câinele, vă asigur că nu se va mai întâmpla 
niciodată. 

— Sigur că n-are să se mai întâmple! a râs ca un dement 
colonelul Foster. Pentru că e mort şi e-al meu. 

A dat să se repeadă din nou, dar Grey l-a prins de braţ, iar 
Hawkins s-a tras înapoi. 

— Încetaţi! a strigat Grey. Altfel vă bag la arest! Acesta nu 
este comportament de ofiţer superior. Să nu vă atingeţi de 
Hawkins. Gata! 

Foster şi-a smuls braţul din mâna lui Grey. I-a vorbit direct 
lui Hawkins, abia şoptit: 

— Îţi vin eu de hac, ucigaşule! Îţi vin eu de hac. Şi a intrat 
de-a buşilea în coteţ, în casa lui, în locul unde stătea, 
dormea şi mânca împreună cu găinile, copiii lui. 

Grey s-a întors iar spre Hawkins. 

— Îmi pare rău, Hawkins, dar trebuie să te scapi de el. 

— Grey, s-a rugat de el Hawkins. Ai şi tu inimă, anulează 
ordinul. Te rog, fie-ţi milă. Fac orice altceva, orice vrei tu. 

— Nu pot, n-am încotro. Ştii şi tu că nu pot, Hawkins, 
bătrâne. Nu pot. Lichidează-l! Şi cât mai repede. 

S-a răsucit scurt pe călcâie şi a plecat de acolo. 

Hawkins avea obrajii uzi de lacrimi. A rămas pironit 
locului, cu câinele în braţe. Atunci l-a văzut pe Peter 
Marlowe. 

— Peter, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă! 

— Nu pot, Johnny. Îmi pare rău, dar nu pot face nimic. 
Nimeni nu te mai poate ajuta acum. 

Copleşit de durere. Hawkins a cercetat cu privirea 
chipurile întunecate ale celor din jur. Nici nu mai căuta să-şi 
ascundă lacrimile. Oamenii şi-au ferit ochii pentru că, într- 
adevăr, nu mai era nimic de făcut. Dacă găina ar fi fost 
omorâtă de unul dintre ei, ar fi fost aproape acelaşi lucru, 
probabil. Acum îl compătimeau în tăcere. Hawkins a mai 
rămas aşa o clipă, împietrit, pe urmă a fugit de acolo, 
purtându-l pe Rover în braţe. 

— Sărmanul de el, i-a spus Peter Marlowe lui Max. 


— Asta aşa e, dar slavă Domnului că nu s-a nimerit să fie o 
găină de-a Împăratului. Pe mine ar fi picat măgăreaţa. 

Max a încuiat portiţa de la ţarc, i-a făcut semn cu capul lui 
Peter Marlowe şi s-a dus. 

Lui Max îi plăcea să se îngrijească de găini. Câte un ou în 
plus, din când în când, nu strică deloc. Şi pe urmă nu-i nici 
un risc să sorbi repede un ou proaspăt, să mărunţeşti bine 
coaja şi s-o amesteci în păsatul pentru pui. Aşa se şterge 
orice urmă. Le face bine şi găinilor să mănânce un picuţ de 
coajă de ou. În definitiv, ce contează un ou, acolo, din câte 
are Împăratul? Atâta vreme cât aduci cel puţin unul pe zi 
pentru Împărat, n-ai probleme. Atunci ce naiba? Max era cu 
adevărat bucuros. Avusese în grija lui găinile o săptămână 
întreagă. 

Tot în ziua aceea, după masa de prânz, Peter Marlowe 
stătea întins în patul lui, se odihnea. 

— Mă scuzaţi, domnule căpitan. 

Peter Marlowe a deschis ochii şi l-a văzut pe Dino lângă 
pat. 

— Ce e? 

A aruncat o privire iute prin baracă, se simţea stânjenit. 

— Pot să vă vorbesc între patru ochi, domnule căpitan? 

Ca de obicei, „domnule” sunase niţel cam impertinent. „De 
ce oare nu pot americanii să rostească vorba asta ca toată 
lumea?” s-a întrebat Peter Marlowe. S-a ridicat şi l-a urmat. 

Dino a luat-o înainte, s-a oprit în mijlocul spaţiului liber 
dintre barăci. 

— Ascultă, Pete, Împăratul vrea să te vadă, a şoptit dintr-o 
răsuflare Dino. Îi aduci cu tine pe Larkin şi pe Mac. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Atâta mi-a spus, să vii cu ei. Vă întâlniți cu el în clădirea 
închisorii, în celula cincizeci şi patru de la etajul patru, 
peste o jumătate de oră. 

Ofiţerilor le era interzis să intre în clădirea închisorii. Din 
ordinul japonezilor. Poliţia militară a lagărului veghea la 


respectarea acestui ordin. „Pe naiba! şi-a zis Peter 
Marlowe. Asta-i prea riscant.” 

— Doar atât a spus? 

— Da. Asta-i tot. Celula cincizeci şi patru, etajul patru, 
peste o jumătate de oră. Ne vedem acolo, Pete. 

„Ce o mai fi acum şi cu chestia asta?” s-a întrebat 
îngrijorat Peter Marlowe. S-a grăbit spre bungalovul lui 
Larkin şi Mac, le-a spus despre ce e vorba. 

— Ce părere ai, Mac? 

— Ei, băiete, şi-a dat prudent cu părerea Mac, n-aş crede 
că Împăratul îşi permite să ne cheme pe toţi trei aşa, fără 
nici o explicaţie, dacă nu e ceva important. 

— Şi cum rămâne cu intrarea în închisoare? 

— Dacă suntem prinşi, a spus Larkin, e mai bine să avem o 
poveste pregătită dinainte. Grey are să afle cu siguranţă şi 
e-n stare să împută atmosfera. Cel mai bine e să mergem 
separat. Eu pot spune oricând că trebuia să mă văd cu unii 
dintre australienii care sunt cazaţi în clădirea închisorii. Tu 
ce poţi spune, Mac? 

— Sunt acolo şi câţiva băieţi din Regimentul Malaiezian. Aş 
putea zice că l-am vizitat pe unul dintre ei. Dar tu, Peter? 

— Am acolo câţiva gradaţi de la aviaţie pe care-i cunosc, a 
şovăit o clipă Peter Marlowe. Poate că ar fi cazul să mă duc 
eu înainte, să văd despre ce e vorba şi să vin înapoi să vă 
spun. 

— Nu. Dacă nu eşti văzut când intri, s-ar putea să fii prins 
la ieşire. Atunci nu te mai lasă să intri înapoi. Nu poţi să 
încalci un ordin direct şi să te duci înăuntru a doua oară. 
Asta nu. Cred că-i mai bine să mergem. Dar fiecare pe 
contul lui, a zâmbit Larkin. Mister, nu? Mă întreb ce s-o 
coace acolo. 

— Sper din toată inima să nu dăm de necaz. 

— Ehei, băiete, a spus Mac. Nu-i destul necaz că trăim în 
vremurile astea? Parcă nu m-aş simţi bine dacă n-aş 
merge... Împăratul ăsta al tău are prieteni sus-puşi. S-ar 
putea să ştie el ceva. 


— Şi ce facem cu ploştile? 

Au rămas cu toţii pe gânduri, pe urmă Larkin a spart 
tăcerea. 

— Le luăm cu noi. 

— Nu e prea periculos? Vreau să spun, că, o dată ce am 
intrat în clădire, dacă se face o razie pe neaşteptate, nu mai 
avem unde să le ascundem. 

— Dacă e să ne prindă, ne prind şi gata, a spus grav 
Larkin, i s-au înăsprit deodată trăsăturile. Ori aşa ne e scris 
în stele, ori nu e. 

— Hei, Peter! a strigat Ewart după Peter Marlowe, 
văzându-l că iese din baracă. Ţi-ai uitat banderola. 

— A, da, mulţumesc, a spus absent Peter Marlowe? s-a 
întors la patul lui, înjurându-se în gând. lar am uitat 
blestemăţia asta. 

— Mie mereu mi se întâmplă. Trebuie să fim mai atenţi. 

— Aşa e. Mulţumesc încă o dată. 

Peter Marlowe s-a amestecat printre cei care mergeau pe 
potecă în lungul zidului. A ocolit latura dinspre nord, a dat 
colţul şi s-a aflat în faţa porţii. Când şi-a scos banderola s-a 
simţit deodată gol, a avut senzaţia că toţi cei care treceau 
pe lângă el sau îi veneau din faţă îl priveau nedumeriţi şi se 
întrebau de ce oare ofiţerul ăsta nu-şi poartă banderola la 
braţ. Înaintea lui, la vreo două sute de yarzi, era capătul 
drumului care ducea spre vest. Poarta era deschisă pentru 
că tocmai atunci se întorceau de la lucru echipele care 
plecaseră mai de dimineaţă. Cei mai mulţi dintre oameni 
erau epuizați, trăgeau din greu, înhămaţi la nişte sănii 
improvizate pe care erau îngrămădite buturugile scoase cu 
atâta trudă din mlaştină ca să asigure lemn de foc pentru 
bucătăriile din lagăr. Peter Marlowe şi-a amintit că peste 
două zile îi vine şi lui rândul să iasă la muncă. Nu avea 
nimic împotriva ieşirilor la lucru pe aeroport; asta se 
întâmpla aproape în fiecare zi. Acolo munca era mai uşoară. 
Dar la echipa de lemne era altceva. Scoaterea buturugilor 
era o treabă primejdioasă. Mulţi se aleseseră cu o hernie 


din cauza lipsei uneltelor care le-ar fi uşurat munca. Mulţi 
avuseseră membrele fracturate sau gleznele luxate. 
Trebuiau să facă de corvoadă cu toţii, cei încă în putere, o 
dată sau de două ori pe săptămână, ofiţerii în rând cu 
trupa, pentru că la bucătării se consumau multe lemne şi 
era drept ca cei care mai aveau ceva vlagă în ei să 
muncească şi pentru cei care nu mai aveau deloc. 

Lângă poartă era un subofițer din poliţia militară, iar de 
partea cealaltă stătea un gardian coreean, fuma sprijinit de 
zid, privind leneş la oamenii care se întorceau de la lucru 
târându-şi picioarele. Subofiţerul era atent la cei care 
treceau pe poartă. Într-una dintre sănii zăcea un om. Era 
un lucru obişnuit ca unul sau doi să fie aduşi în felul acesta 
înapoi în lagăr, dar trebuiau să fie foarte osteniţi sau foarte 
bolnavi ca să facă astfel drumul până acasă, la Changi. 

Peter Marlowe s-a strecurat pe lângă paznicii neatenţi şi s- 
a topit în mulţimea din curtea interioară. 

Şi-a făcut drum într-o secţie a închisorii şi a început să 
urce scara metalică, păşind cu grijă printre paturi şi peste 
rogojinile care le serveau unora drept aşternut. Erau 
oameni peste tot. Pe scări, pe paliere, pe coridoare şi în 
celulele cu uşile deschise, câte patru-cinci într-o celulă 
proiectată pentru un singur deţinut. 

Resimţea acum o apăsare oribilă de sus, de jos, de peste 
tot. Duhoarea era înăbuşitoare. Miros greu de cadavru în 
descompunere. Miros greu de trupuri nespălate. Mirosul 
greu al unei generaţii de trupuri încarcerate. Mirosul greu 
al zidurilor de închisoare. 

Peter Marlowe a dat, în sfârşit, de celula numărul cincizeci 
şi patru. Uşa era închisă, a deschis-o şi a intrat înăuntru. 
Mac şi Larkin erau deja acolo. 

— Dumnezeule, împuţiciunea de aici e ceva ucigător! 

— Am constatat şi eu, camarade, i-a răspuns Larkin. Era 
leoarcă de sudoare. La fel şi Mac. În celulă era un aer 
închis, pereţii de beton erau şi ei jilavi de transpiraţie, 


pătaţi de dâre lungi de mucegai în locurile unde se scursese 
umezeala de-a lungul anilor. 

Celula avea cam şapte picioare în lăţime, opt în lungime şi 
zece în înălţime. În mijlocul celulei, pornind direct din zid, 
se afla patul, un bloc masiv de beton, înalt de trei picioare, 
lat de trei picioare, lung de şase picioare. Patul era 
prevăzut şi cu o pernă, tot din beton. Într-un colţ al celulei 
era privata: o simplă gaură în podea care făcea legătura cu 
sistemul de canalizare. Sistemul nu mai funcţiona de multă 
vreme. Pe unul dintre pereţi, la nouă picioare înălţime, era 
o ferestruică acoperită cu gratii, dar prin ea nu se putea 
vedea cerul pentru că zidul era de două picioare grosime. 

— Mac, eu zic să le mai dăm câteva minute, pe urmă 
plecăm dracului din mizeria asta, a spus Larkin. 

— Aşa facem, băiete. 

— Măcar să deschidem uşa, a propus Peter Marlowe, 
şiroind de transpiraţie. 

— Las-o mai bine închisă, Peter. Aşa-i mai sigur, i-a răspuns 
Larkin, suflând greu. 

— Mai bine mor decât să stau aici. 

— Aşa e. Slavă domnului că mai există şi barăcile. 

— Hei, Larkin, a arătat Mac spre păturile de pe patul de 
beton. Nu pricep unde-or fi cei care stau în celula asta. Nu 
se poate să fi ieşit cu toţii la lucru. 

— Nici eu nu-mi dau seama, a spus îngrijorat Larkin, Hai 
mai bine s-o ştergem... 

În clipa aceea s-a deschis uşa şi a intrat Împăratul radiind 
de plăcere. 

— Vă salut, fraţilor! 

Avea braţul plin de tot felul de pachete; s-a dat din drum 
ca să-l lase să intre şi pe 'lex care era şi el încărcat. 

— Pune-le acolo, pe pat, Tex. 

Tex a depus reşoul electric şi tigaia cea mare, a împins uşa 
cu piciorul; ceilalţi au rămas cu ochii la el, uluiţi. 

— Du-te de adu nişte apă, i-a spus Împăratul lui Tex. 

— Gata, şefu'. 


— Ce se întâmplă aici? De ce ne-ai chemat? a întrebat 
Larkin. 

Împăratul a râs vesel. 

— Facem un ospăț în regulă. 

— La naiba! N-ai să spui că ne-ai convocat aici numai 
pentru atâta lucru. De ce dracu' n-am fi putut face asta la 
tine acasă? 

Larkin era furios. Împăratul i-a aruncat doar o privire şi a 
râs scurt. S-a întors cu spatele şi a desfăcut un pachet. Tex 
a revenit cu o sticlă de apă proaspătă, a pus tigaia pe reşou. 

— Rajah, ascultă, şi dacă..., şi-a înghiţit vorba Peter 
Marlowe. 

Împăratul tocmai deşerta cam două livre de katchang idju 
în apa din tigaie. A mai adăugat apoi nişte sare şi două 
linguri de zahăr, cu vârf. Pe urmă s-a întors spre asistenţă şi 
a desfăcut un alt pachet înfăşurat în frunze de bananier, 
ridicându-l sus ca să se vadă mai bine. 

— Maica Ta, Doamne! 

În celulă s-a aşternut deodată o tăcere de gheaţă, 
Împăratul era încântat de efectul surprizei pe care le-o 
făcuse. 

— Ţi-am spus eu, Tex, a râs el. Îmi eşti dator un dolar. Mac 
a întins mâna să atingă bucata de carne. 

— Mahlu! E de-adevăratelea. 

Larkin a pus şi el mâna pe halca de carne. 

— Am şi uitat cum arată carnea, a rostit el încet, cu un fel 
de evlavie. Al dracului să fiu dacă nu eşti un geniu. Un 
geniu, auzi? 

— E ziua mea. M-am gândit c-ar fi cazul s-o şi sărbătorim. 
Şi mai am şi asta! a anunţat Împăratul, arătându-le o sticlă. 

— Ce ai acolo? 

— Sake! 

— Nu-mi vine să cred, a spus Mac. Avem aici două 
jamboane de purcel, s-a aplecat el să mai adulmece o dată. 
Şi, pe ce-am mai sfânt, e carne adevărată, chiar adevărată 
şi proaspătă ca o zi de mai. Trăiască! 


Au râs cu toţii. 

— Vezi mai bine de încuie uşa, Tex, a poruncit Împăratul, 
apoi s-a întors spre Peter Marlowe. Okay, amice? 

Peter Marlowe era tot cu ochii la ciozvârta de carne. 

— Cum naiba ai făcut rost de chestia asta? 

— E-o poveste lungă! 

Împăratul a scos un cuţit şi a crestat carnea, pe urmă a 
despărţit cu îndemânare şuncuţele în două şi le-a aşezat în 
tigaie. L-au urmărit cu toţii cum mai pune un dram de sare, 
cum potriveşte încântat tigaia cu centrul exact pe reşou, 
cum se aşază apoi pe patul de beton, încrucişându-şi 
picioarele. 

— Nu-i rău, a? 

Multă vreme n-a zis nimeni nimic. 

O smucitură bruscă a clanţei de la uşă a spart vraja, 
Împăratul i-a făcut semn lui Tex; acesta a descuiat uşa, a 
întredeschis-o, apoi a dat-o la o parte. A intrat Brough. 

S-a uitat în jur, uimit. A văzut atunci reşoul. S-a apropiat, a 
văzut ce-i înăuntru. 

— Măi, să fie-al dracului! 

Împăratul i-a zâmbit blând. 

— E ziua mea de naştere. M-am gândit să vă invit la masă. 

— Atunci ţi-ai făcut rost de un oaspete, a spus Brough. l-a 
întins mâna lui Larkin. Sunt Don Brough, domnule colonel. 

— Grant îmi zice pe numele mic. Pe Mac şi pe Peter îi 
cunoşti? 

— Sigur, le-a zâmbit pe rând Brough, apoi l-a zărit pe Tex. 
Salut, Tex! 

— Mă bucur să te văd, Don. 

Împăratul i-a făcut semn spre pat. 

— Ia loc, Don. Că acuşi ne punem pe treabă! 

Peter Marlowe s-a întrebat din nou cum vine că ostaşii şi 
ofiţerii americani se adresează unul altuia după numele de 
botez cu atâta uşurinţă. Nu suna nici a popularitate ieftină, 
nici a linguşire - de fapt, părea o formă de adresare 
aproape firească - şi se vedea limpede că, în calitatea lui de 


superior în grad, Brough se bucură întotdeauna de respect 
din partea subalternilor, chiar dacă aceştia îi spun „Don” pe 
faţă. Lucru de mirare. 

— Ce-i cu trusa asta de croitorie? a întrebat Brough. 

Împăratul s-a apucat să întindă pe pat nişte fâşii de postav 
rupte dintr-o pătură. 

— Va trebui să astupăm uşa, ermetic. 

— Cum asta? nu i-a venit să creadă lui Larkin. 

— Foarte bine, l-a lămurit Împăratul. Când începe să se 
coacă friptura, există primejdia reală să stârnim o 
răzmeriţă. Dacă cei de-afară prind mirosul, la naiba, 
gândiţi-vă şi voi ce s-ar putea întâmpla. Ne-ar rupe în 
bucăţi. Ăsta este singurul loc unde, mi-am zis eu, putem găti 
fără să fim deranjaţi. În felul ăsta mirosul se duce mai mult 
pe geam. Sigur, numai dacă astupăm bine uşa. Afară n-am fi 
putut găti, în nici un caz. 

— A avut dreptate Larkin, a decretat solemn Mac. Eşti 
într-adevăr un geniu. Mie nu mi-ar fi venit în cap aşa ceva. 
Credeţi-mă, a adăugat el râzând, de-acum înainte 
americanii sunt prietenii mei! 

— Mulţumesc, Mac. Acum hai la treabă. 

Oaspeţii Împăratului au purces să îndese fâşiile de postav 
în crăpăturile din jurul uşii, au astupat şi ferestruica de 
observaţie din mijlocul uşii. Când au terminat, Împăratul a 
venit să recepţioneze lucrarea. 

— Bună treabă, a declarat el. Acum ce facem cu geamul? 

S-au uitat cu toţii spre gemuleţul cu gratii care ascundea 
cerul. 

— Îl mai lăsăm aşa un timp, a spus Brough, până ce dă 
mâncarea bine în fiert. Pe urmă îl acoperim şi rezistăm cât 
putem. Îl mai deschidem apoi din când în când, a adăugat el 
uitându-se în jur. Gândesc eu că n-ar fi rău să mai dăm 
drumul la parfum aşa, sporadic. Precum semnalele cu fum 
ale indienilor. 

— E ceva vânt pe-afară? 


— Al dracului să fiu dacă am observat. A băgat cineva de 
seamă? 

— Hei, Peter, ia saltă-mă tu sus, băiete, a spus Mac. Mac 
era cel mai uşurel dintre toţi. S-a urcat în picioare pe 
umerii lui Peter Marlowe, s-a uitat printre gratii, apoi şi-a 
umezit degetul şi l-a scos pe geam. 

— Mai repede, Mac, pentru Dumnezeu, doar nu eşti nici tu 
un puişor, să ştii! i-a strigat de jos Peter Marlowe. 

— Trebuie să probez vântul mai întâi, băieţel! 

Mac şi-a lins iar degetul şi a scos mâna afară. Arăta atât de 
concentrat şi de caraghios încât Peter Marlowe a izbucnit în 
râs, Larkin i-a ţinut isonul, Mac nu şi-a mai putut ţine 
echilibrul, a căzut de la şase picioare înălţime, s-a zgâriat la 
genunchi de muchia patului de beton şi s-a pornit să 
drăcuie. 

— Uită-te la piciorul meu, fir-ai tu să fii, s-a înecat de 
supărare Mac; nu era decât o julitură, dar îi curgea un pic 
de sânge. Mi-am jupuit aproape toată pielea de pe 
genunchi, blestematule. 

— Ascultă, Peter, a gemut Larkin, ţinându-se de burtă. Vezi 
că Mac are totuşi ceva sânge în el. Întotdeauna am crezut 
că nu-i curge decât latex[52 ] în vine! 

— Duceţi-vă la dracu', păcătoşilor, 'mahlu! a mormăit 
enervat Mac. 

Apoi, dintr-o dată, l-a podidit şi pe el un hohot de râs, i-a 
luat la braţ pe Peter Marlowe şi pe Larkin şi s-a pornit să 
cânte în gura mare: „Hai te joacă printre flori, ne-nvârtim 
de două ori...” 

Peter Marlowe l-a luat la braţ pe Brough, Brough l-a prins 
în joc pe 'Tex, s-au învârtit cu toţii, repetând vorbele 
cântecului ca nişte isterici, în jurul oalei cu mâncare şi a 
Împăratului aşezat turceşte lângă ea. 

Mac s-a desprins primul din cerc. 

— Ave, Cezar! Pentru on-o-or, drepţi! 

Toţi ca unul, i-au dat salutul regulamentar, apoi s-au 
prăbuşit grămadă, unii peste alţii. 


— Vezi că-mi storceşti mâna, Peter, păcătosule! 

— Ia-ţi piciorul de-aici, bestie, că-mi distrugi ce-am mai 
scump! s-a răţoit Larkin la Brough. 

— Iartă-mă, Grant. O, Doamne! N-am mai râs atâta de ani 
de zile. 

— Hei, Rajah, a spus Peter Marlowe. Cred că trebuie că 
mestecăm cu toţii în mâncare, ca să fie cu noroc. 

— Poftiţi, i-a îmbiat Împăratul. 

I se umplea inima de bucurie să-i vadă pe toţi atât de 
veseli. 

Ceilalţi s-au aliniat pentru solemnitate. Peter Marlowe a 
amestecat cu lingura în mâncarea care se încălzise de-acum 
binişor. l-a trecut apoi lingura lui Mac, acesta a amestecat şi 
el, rostind o binecuvântare obscenă. Ca să nu se lase mai 
prejos, Larkin a mai zis şi un descântec: 

— Fierbe-n oală, fierbe-n tuci / Fierbe, fierbe cu bulbuci... 

— Ce-ai înnebunit? a strigat la el Brough. Ăsta-i un citat 
din „Macbeth”, ce dracu”! 

— Şi ce-i cu asta? 

— Poartă ghinion. Să citezi din „Macbeth” e ca şi cum ai 
fluiera în garderoba unui teatru. 

— Chiar aşa? 

— Asta o ştie şi ultimul fraier! 

— Dracu” să mă ia. N-am ştiut până acum, s-a încruntat 
Larkin. 

— Oricum, ai şi citat greşit, a spus Brough. De fapte 
„Necaz e pe un-te duci / Arde focul, fierbe-n tuci!” 

— Ba nu, nu-i aşa, yankeule! Eu l-am învăţat bine pe 
Shakespeare! 

— 'Te fac o prinsoare pe orezul de mâine? 

— Atenţie, colonele, a zis bănuitor Mac, cunoscându-i 
meteahna lui Larkin de a se arunca în pariuri. Nimeni nu 
pune rămăşag cu atâta uşurinţă. 

— Dar ştiu că eu am dreptate, Mac, i-a replicat Larkin, 
deşi nu prea îi plăcea expresia de satisfacţie de pe chipul 


americanului. Ce te face să fii aşa de sigur că ai reţinut 
exact? 

— Te prinzi sau nu? a întrebat Brough. 

Larkin a rămas pe gânduri. Îi plăcea să rişte... dar raţia de 
orez de a doua zi era o miză mult prea mare. 

— Nu. Sunt gata să-mi pun la bătaie porţia de orez la un 
joc de cărţi, dar al naibii să fiu dacă fac pariu pe un 
Shakespeare. 

— Păcat, s-a întristat Brough. O porţie în plus mi-ar fi prins 
tocmai bine. E din actul patru, tabloul unu, versetul zece. 

— Cum naiba poţi şti atât de precis? 

— Nici o scofală, a spus Brough. Am fost student în litere, 
la Universitatea din Carolina de Sud, cu accent pe ziaristică 
şi dramaturgie. Când scap de aici, mă fac scriitor. 

Mac s-a aplecat să mai examineze o dată fiertura. 

— 'Te invidiez, băiete. Scrisul este probabil meseria cea 
mai importantă din lume. Dacă se-ntâmplă s-o faci şi bine. 

— Astea-s prostii, Mac, a intervenit Peter Marlowe. Sunt 
un milion de lucruri mai importante. 

— Asta nu face decât să demonstreze cât de puţin ştii tu. 

— Negustoria e mult mai importantă, s-a băgat şi 
Împăratul în vorbă. Fără comerţ, lumea s-ar opri în loc... iar 
fără bani şi fără o economie stabilă nu i-ar mai păsa 
nimănui să cumpere cărţi. 

— La dracu' negustoria şi economia, s-a înfierbântat. 
Brough. Astea se referă doar la bunurile materiale. E exact 
aşa cum spune Mac. 

— Mac, s-a interesat Peter Marlowe. Ce găseşti tu atât de 
important în scris? 

— Ei bine, băiete, în primul rând e o treabă pe care mi-am 
dorit întotdeauna s-o fac, dar n-am putut. Am încercat de 
mai multe ori, dar n-am izbutit niciodată să termin ceva. 
Asta-i partea cea mai grea: să ştii să închei. Dar lucrul cel 
mai important este că scriitorii sunt singurii oameni care 
mai pot face ceva pentru planeta asta. Un om de afaceri nu 
poate să facă nimic... 


— Asta-i o nerozie, a declarat Împăratul. Cum rămâne cu 
Rockefeller? Dar cu Morgan, cu Ford, cu du Pont[53]? Şi cu 
toţi ceilalţi? Tocmai operele lor de binefacere sunt cele din 
care se finanţează o grămadă de proiecte de cercetare, de 
biblioteci, spitale, de subvenţii pentru oamenii de artă. Păi, 
fără lovelele lor... 

— Dar ei şi-au adunat bănetul pe spinarea altora, a 
remarcat înţepat Brough. Îşi pot permite să mai tragă cu 
lopata câte ceva din miliardele lor şi să le dea înapoi celor 
care le-au făcut din capul locului. Lipitorile astea... 

— Ţii cu Partidul Democrat, nu-i aşa? s-a încins şi 
Împăratul. 

— Pe viaţa mea că ţin cu democraţii! Uită-te la Roosevelt! 
Uită-te ce face el pentru ţară. A tras-o de urechi din 
mocirlă, în timp ce blestemaţii de republicani... 

— Astea-s palavre, o ştii la fel de bine ca şi mine. N-are 
nimic de-a face cu republicanii. A intervenit ciclul economic 
Şi... 

— Mă aia pe ciclurile economice! Republicanii... 

— Hei, fraţilor, a intervenit cu blândeţe Larkin. Hai s-o 
lăsăm încolo de politică până după masă, ce ziceţi? 

— Bine, fie, a mormăit ursuz Brough. Numai că tipul ăsta 
parc-ar fi din insula Christmas[54][55] 

— Mac, spune tu ce-i aşa de important? Că eu tot nu 
pricep. 

— Îţi spun. Scriitorul poate aşterne pe o bucată de hârtie o 
idee..., un punct de vedere. Dacă e şi bun, poate să 
influenţeze gândirea oamenilor, chiar, dacă a scris pe hârtie 
de closet. El e singurul, în cadrul sistemului economic al 
lumii contemporane, care poate să facă ceva..., poate să 
schimbe lumea. Un om de afaceri nu poate face asta, decât 
dacă cheltuieşte o groază de bani. N-o poate face nici un 
om politic, decât dacă dispune de o anumită platformă şi de 
putere. Un plantator nu poate. Şi nici un contabil, aşa e, 
Larkin? 

— Aşa e. 


— Dar tu vorbeşti de propagandă, a protestat Brough, în 
scrisul meu eu nu vreau să fac propagandă. 

— Ai scris vreodată pentru filme, Don? a întrebat 
Împăratul. 

— N-am publicat încă nimic, nicăieri. Nu eşti scriitor până 
nu-ţi vinzi marfa, până nu publici. Dar filmele sunt ale 
dracului de importante. Ştiţi că Lenin a spus cândva că 
cinematografia este cel mai important mijloc propagandistic 
care a fost inventat vreodată? a spus Brough, dar în aceeaşi 
clipă a băgat de seamă că Împăratul este gata să riposteze. 
Nu, nu sunt comunist, să-ţi intre bine-n cap, doar pentru că 
votez cu Partidul Democrat! Auzi, s-a întors el spre Mac, 
dacă ai citit câte ceva din Lenin, Stalin sau Troțki, ăştia te şi 
taxează de comunist. 

— Trebuie să recunoşti şi tu, Don, a observat Împăratul, că 
printre democrați sunt mulţi simpatizanți de stânga. 

— De când e moda asta: dacă le ţii partea ruşilor, gata, 
înseamnă că eşti şi comunist? Sunt aliaţii noştri, dacă vrei 
să ştii! 

— De asta-mi pare mie rău... în sens istoric, a spus Mac. 

— De ce? 

— Pentru că vom avea multe necazuri mai târziu. În 
special în Orient. Ne-au dat de furcă pe-aici încă înainte de 
război. 

— Televiziunea are să fie marea noutate, a zis visător Peter 
Marlowe, uitându-se la aburul subţire care juca pe 
suprafaţa fierturii. Ştiţi, am văzut o emisiune demonstrativă 
făcută de la palatul „Alexandra”, la Londra. Baird[55] 
realizează câte un program în fiecare săptămână. 

— Am auzit despre televiziune, a spus Brough. Dar n-am 
văzut niciodată vreo emisiune. 

— Nici eu, a dat din cap Împăratul, însă cred că ar putea 
să ajungă o afacere extraordinară. 

— Dar nu în State, asta-i sigur, a mormăit Brough. 
Gândeşte-te la distanţe! La naiba, asta s-ar putea să se 


potrivească pentru una dintre ţările mai mici, cum e Anglia, 
dar nu pentru o ţară adevărată, ca Statele Unite. 

— Ce vrei să spui cu asta? s-a îmbăţoşat Peter Marlowe. 

— Vreau să spun că, dacă nu eram noi, războiul ăsta ar 
continua la nesfârşit. Numai banii noştri, armele noastre, 
puterea noastră... 

— Ascultă, bătrâne, ne-am descurcat noi destul de bine şi 
singuri până v-aţi hotărât voi să vă mişcaţi fundul. E 
războiul vostru tot atâta cât este şi al nostru! 

Peter Marlowe s-a uitat crunt la Brough, acesta i-a 
răspuns la fel. 

— Tâmpenii! De ce dracului n-aţi putea voi, europenii, să 
vă omorâţi mai departe între voi aşa cum tot faceţi de 
veacuri şi să ne lăsaţi pe noi în pace, asta n-am s-o ştiu 
niciodată! Am fost nevoiţi să vă sărim în ajutor înainte ca... 

În clipa următoare s-au pus toţi să ţipe şi să înjure; de 
ascultat nu mai asculta nimeni, fiecare avea câte o părere 
foarte fermă şi acea părere era singura justă. 

Împăratul îl ameninţa furios cu pumnul pe Brough care şi 
el îi arăta pumnii, Peter Marlowe striga la Mac... Deodată s- 
a auzit o izbitură puternică în uşă. 

Imediat s-a făcut linişte. 

— Ce-aţi înnebunit, v-aţi luat la bătaie? a răsunat o voce de 
dincolo de uşă. 

— Tu eşti acolo, Griffiths? 

— Dar cine-ai crezut că e, nen'-tu Adolf Hitler? Vrei să ne 
bage la carceră pe toţi? 

— Nu. Îmi cer scuze. 

— Atunci faceţi dracului mai puţin scandal! 

— Cine-a fost ăsta? a întrebat Mac. 

— Griffiths. Proprietarul celulei. 

— Cum?! 

— Cum auzi. Am închiriat-o pentru cinci ore. Trei marafeţi 
ora. Nimic nu se capătă pe degeaba. 

— Ai închiriat celula? nu i-a venit să creadă lui Larkin. 


— Exact. Griffiths ăsta nu-i deloc prost ca negustor, a 
explicat Împăratul. Pe-aici sunt mii şi mii de oameni, nu-i 
aşa? Nu există nicăieri un locşor liniştit, aşa-i? Ei bine, 
englezoiul ăsta închiriază celula cu ora oricărui tip care 
vrea să fie lăsat în pace o vreme. Nu că ar fi sanctuarul 
ideal, dar lui Griffiths afacerea îi merge destul de bine. 

— Pariez că n-a fost ideea lui, a spus Brough. 

— Dom” căpitan, eu nu-s în stare să spun minciuni, a 
zâmbit Împăratul. Trebuie să mărturisesc pe loc că a meaa 
fost ideea. Dar Griffiths câştigă destul ca s-o ducă binişor, el 
şi unitatea lui. 

— Şi ţie cât îţi iese? 

— Doar zece la sută. 

— Dacă-i numai zece la sută, atunci e corect, s-a pronunţat 
Brough. 

— Este. 

Împăratul nu-l minţea niciodată pe Brough, cu toate că, 
oricum, n-avea nici un drept să-şi bage nasul în afacerile lui. 

Brough s-a aplecat să mai mestece în tigaie. 

— Hei, fraţilor, a-nceput să fiarbă. 

S-au bulucit cu toţii să vadă. Într-adevăr, fierbea. 

— Mai bine să astupăm acum fereastra. Că îndată începe 
să miroasă. 

Au agăţat o pătură peste gratii, curând toată celula s-a 
umplut de miresme. 

Mac, Larkin şi lex şedeau pe vine cu spatele sprijinit de 
perete, cu ochii ţintă la tigaie. Peter Marlowe stătea pe 
cealaltă parte a patului şi, dacă tot era mai aproape, 
mesteca din când în când în mâncare. 

Apa clocotea încetişor, făcând ca boabele delicate să se 
ridice în evantai la suprafaţă şi să se lase iar, lin, la fund. 
Aburul uşor purta cu el o aromă de carne proaspătă, 
Împăratul a mai adăugat la fiertură o mână de ierburi 
parfumate şi mirodenii, şofran, kajang, huan, taka, cuişoare, 
câţiva căţei de usturoi, care au înmiresmat şi mai tare 


încăperea. După zece minute de fiert, Împăratul a mai pus 
în mâncare şi un fruct crud de papaia. 

— E-o nebunie, a spus el. După război, cel care va pune la 
punct un sistem pentru deshidratarea fructelor de papaia 
va face avere. Drăcovenia asta poate să frăgezească până şi 
o halcă de bizon! 

— Malaiezienii îl folosesc dintotdeauna, i-a răspuns Mac. 

Dar, de fapt, nu-l asculta nimeni şi nici măcar el n-auzea ce 
spune, căci erau învăluiţi cu toţii în mireasma dulce a 
mâncării. 

Şiroaie de sudoare li se prelingeau pe piept, pe bărbie, pe 
picioare, pe braţe. Dar aproape că nici nu băgau în seamă 
transpiraţia şi aerul închis. Ştiau doar un singur lucru: că 
nu-i un vis, că ceea ce fierbe acolo e carne, chiar acolo, sub 
ochii lor, şi că în curând, foarte curând, vor mânca. 

— Cum de-ai făcut rost de carne? a întrebat Peter 
Marlowe. 

Nici nu-i prea păsa, de fapt. A simţit doar nevoia să spună 
ceva pentru a sparge tăcerea aceea înăbuşitoare. 

— E câinele lui Hawkins, i-a răspuns Împăratul fără alt 
gând în minte decât „Doamne, că tare frumos mai miroase 

— Câinele lui Hawkins? 

— Vrei să spui că ăsta-i Rover? 

— Câinele lui? 

— Şi eu care credeam că-i purcel! 

— E chiar câinele lui Hawkins? 

— Asta-i culmea! 

— Vrei să spui că şuncuţele astea sunt ale lui Rover? a 
întrebat scârbit Peter Marlowe. 

— Sigur că da, i-a răspuns Împăratul; acum, dacă tot se 
aflase secretul, nu-i mai păsa. Am vrut să vă spun după 
aceea, dar ce dracu' mai contează? Acum ştiţi. 

S-au uitat unii la alţii; le cam pierise cheful. 

— Sfântă Fecioară, a rostit într-un târziu Peter Marlowe. 
Auzi, câinele lui Hawkins! 


LIA 


— Ascultă aici, a raţionat Împăratul. Care-i deosebirea? Cu 
siguranţă că a fost câinele cel mai curat la mâncare pe care 
l-am văzut vreodată. Mult mai curat decât orice porc. Şi 
decât orice găină, dacă tot veni vorba. Carnea-i carne. Ce 
să ne mai complicăm? 

— Perfect adevărat, l-a sprijinit Mac. Nu-i nici un păcat să 
mănânci carne de câine. Chinezii fac asta de când lumea. 
Un deliciu. Chiar aşa! Sigur. 

— O fi, a spus îngreţoşat Brough. Numai că noi nu suntem 
chinezi, iar ăsta-i câinele lui Hawkins! 

— Mă simt ca un canibal, a mărturisit Peter Marlowe. 

— Ascultaţi, a ridicat glasul Împăratul. E aşa cum spune 
Mac. Nu-i nimica rău să mănânci carne de câine. Mirosiţi şi 
voi, ce naiba! 

— Să mirosim! s-a pronunţat Larkin în numele tuturor; 
saliva atât de tare încât îi venea şi greu să vorbească. Nu 
simt nimic decât miros de tocăniţă, e cel mai fin parfum pe 
care l-am adulmecat vreodată şi nu-mi pasă dacă-i Rover 
sau nu. Mie mi-e foame! a mai declarat el, frecându-se pe 
burtă. Nu ştiu ce-o fi în capul vostru, amărâţilor, dar pe 
mine mă seacă la lingurică. Mirosul ăsta îmi produce nişte 
reacţii metabolice cu totul ieşite din comun. 

— Mie mi se întoarce stomacul pe dos. lar asta n-are nimic 
de-a face cu faptul că e vorba de carne de câine. Pur şi 
simplu, a suspinat Peter Marlowe, nu prea-mi vine să înfulec 
din Rover. Şi tu, s-a uitat el spre Mac, tu ce-o să faci când 
dai cu ochii de Hawkins? 

— Asta nu ştiu, băiete. Am să mă uit în altă parte. Da, n-aş 
crede că mi-ar prii să dau ochii cu el, a spus încet Mac; i-au 
fremătat nările când s-a uitat la fiertură. Dar şi ce frumos 
miroase! 

— Bineînţeles, a anunţat sec Împăratul, care nu vrea să 
mănânce poate pleca. 

Nu s-a mişcat nimeni. S-au rezemat iar de perete, fiecare 
cu gândurile lui. Ascultau cum clocoteşte sosul. Savurau 
aroma. O minunăţie. 


— Dacă stai să te gândeşti, nici măcar nu e ceva şocant, a 
spus Larkin, mai mult ca să se convingă pe el decât pe 
ceilalţi. Vedeţi şi voi cât de tare ne legăm de găini. Şi cu 
toate astea nu ne e silă să le mâncăm... şi nici ouăle lor. 

— Aşa-i, băiete. Mai ţii minte mâţa aia pe care am prins-o 
şi am mâncat-o? Este că nu ne-a fost silă, aşa-i, Peter? 

— Nu ne-a fost, dar aia era o pisică oarecare. Asta-i Rover! 

— A fost! Acum nu-i decât nişte carne. 

— Voi sunteţi cei care-au prins pisica? a întrebat Brough, 
abia stăpânindu-şi indignarea. Cam cu vreo şase luni în 
urmă... 

— Nu. Asta a fost în Java. 

— Aşa-a..., a făcut Brough, dar în acea clipă a şi surprins 
lucirea din ochii Împăratului. Trebuia să-mi fi dat seama, a 
izbucnit el. Tu ai fost ăla, ticălosule! Iar noi care-am pândit- 
o vreo patru ore... 

— Nu-ţi face sânge rău, Don. Noi am înhăţat-o. Oricum, tot 
o victorie americană. 

— Australienii mei şi-au cam pierdut îndemânarea, a oftat 
Larkin. 

Împăratul a plimbat lingura prin fiertură; i-a tremurat 
mâna când a dus-o la gură. 

— Bu-un, a decretat el, apoi a încercat carnea cu vârful 
lingurii; era încă destul de tare. Mai durează cam un ceas. 

După vreo zece minute a gustat din nou. 

— Parc-ar mai cere un praf de sare. Ce părere ai, Peter? 

A gustat şi Peter Marlowe. Era o bunătate rară, ceva divin! 

— Doar un pic, un vârf de cuţit. 

Au gustat cu toţii, pe rând. Un praf de sare, o fărâmiţă de 
huan, un picuţ de zahăr, încă o idee de şofran. Pe urmă s-au 
pus iar să aştepte în acea încântătoare cameră de tortură, 
abia mai trăgându-şi răsuflarea. 

Din când în când mai dădeau jos pătura din gemuleţ ca să 
mai scape nişte parfum pe-afară şi să mai pătrundă ceva 
aer curat. 


Iar dincolo de Changi aromele pluteau pe aripile brizei. 
Dar şi aici, în interiorul închisorii, mai scăpa câte o adiere 
prin crăpăturile uşii, se prelingea în lungul coridorului, 
parfumând întreaga atmosferă. 

— Dumnezeule, Smithy, simţi mirosul ăsta? 

— Cum să nu-l simt? Ce, crezi că eu n-am nas? De unde 
vine? 

— Stai aşa! Trebuie să fie în clădirea închisorii, undeva, 
acolo, sus! 

— Pun rămăşag că iar s-au pus gălbiorii ăia să-şi gătească 
de mâncare dincolo de reţeaua de sârmă ghimpată. 

— Aşa e. Nemernicii! 

— N-aş zice că vine de la ei. Parcă totuşi ar fi din 
închisoare. 

— O, Doamne, şi să-l mai crezi pe Smithy... Uită-te la el 
cum pontează, parc-ar fi câine de aret. 

— Dacă-ţi spun eu că mirosul vine dinspre închisoare... 

— Te păcăleşte vântul. Vezi că dintr-acolo bate. 

— Până acum vântul n-a mai mirosit niciodată în halul ăsta. 
Asta-i mâncare cu carne, îţi spun eu. Carne de vacă. Pariez 
pe ce vrei. Iocană de văcuţă. 

— Altă tortură de-a japonezilor. Ticăloşii! Asta-i lovitură 
sub centură! 

— Poate că doar aşa ne închipuim noi. Lumea spune că 
poţi să-ţi închipui şi un miros. 

— Atunci cum naiba ni-l închipuim cu toţii? Uită-te-n jur, 
toţi s-au oprit în loc şi adulmecă. 

— Cine spune aşa? 

— Cum? 

— N-ai zis tu c-ar spune lumea că-ţi poţi închipui şi-un 
miros? Care lume? Cine-s ăia? 

— O, Doamne, revino-ţi, Smithy. Aşa se spune. 

— Se spune, se spune... Dar care-s ăia? 

— Eu de unde dracului să ştiu?! 

— Atunci nu mai spune că „ăia” fac şi „ăia” dreg. Că ne-ai 
înnebunit la cap! 


Cei din celulă, aleşii Împăratului, îl pândeau acum smeriţi 
cum pune o porţie de mâncare în gamelă şi i-o întinde lui 
Larkin. Şi-au luat ochii din gamela lui Larkin, i-au îndreptat 
iar spre polonic, apoi spre Mac, apoi din nou spre polonic, 
spre Brough, apoi iar spre polonic, spre Tex, înapoi spre 
polonic, spre Peter Marlowe, spre polonic şi apoi spre porţia 
Împăratului. lar când au fost serviţi cu toţii, s-au apucat să 
mănânce. Dar mai rămăsese în tigaie destul pentru încă cel 
puţin două porţii de căciulă. Era un chin să mănânci atât de 
bine. 

Boabele de katchang idju se topiseră în fiertură, 
transformându-se într-un fel de cremă. Papaia frăgezise 
carnea, făcând-o să se desprindă de pe oase, să se 
destrame şi ea; se rumenise, prinsese culoare de la 
mirodenii, de la fruct şi de la boabe. Sosul era gros, ca cel 
de tocană adevărată, aşa cum se face prin Irlanda, cu 
buburuze aurii de grăsime ce rămâneau lipite de pereţii 
gamelei. 

Împăratul şi-a ridicat ochii din gamela curată-linsă. I-a 
făcut semn lui Larkin. 

Larkin şi-a prezentat gamela, apoi fiecare, în tăcere, a mai 
primit câte o porţie. Au dispărut şi acestea. Pe urmă, ultima 
porţie. 

În sfârşit, Împăratul şi-a pus gamela deoparte. 

— Fir-ar să fie! 

— Perfecţiune! s-a pronunţat Larkin. 

— Superb! l-a completat Peter Marlowe. Uitasem cum e să 
mesteci. Mă dor fălcile. 

Mac a adunat cu grijă ultimul bob, a râgâit mulţumit. O 
râgâială pe cinste. 

— Vă spun eu, băieţi, am mâncat eu ceva bunătăţi la viaţa 
mea. De la rosbiful care se serveşte la „Simpson”, în 
Piccadilly[56] până la deliciosul rijsttafel[57] de la „Hotel 
des Indes” în Java, dar nimic nu s-ar putea spune că s-ar 
apropia de ospăţul ăsta. Niciodată! 


— Sunt de acord, a declarat Larkin, aşezându-se mai 
comod. Chiar şi la cele mai de soi localuri din Sidney - mă 
TOg, şi acolo grătarul e o minune - n-am gustat ceva mai 
bun. 

A râgâit şi Împăratul, i-a servit pe toţi cu câte o ţigară 
dintr-un pachet de „Kooa”. Apoi a destupat sticla de sake şi 
a tras o duşcă bună. Băutura era aspră şi tare, i-a luat 
gustul de săţios din gură. 

— Ia aici, i-a întins el sticla lui Peter Marlowe. Au băut cu 
toţii, au fumat cu toţii. 

— Hei, Tex, ce-ai zice de-o cafeluţă? a căscat Împăratul. 
— Să mai stăm aşa câteva minute înainte de a deschide 
uşa, a propus Brough; de fapt, nu-i păsa lui de uşă, dacă-i 
deschisă sau nu, nu-şi dorea decât să-şi prelungească 

desfătarea. O, Doamne, că bine mă mai simt! 

— Am mâncat atât că simt că fac poc, a anunţat Peter 
Marlowe. Fără îndoială a fost cea mai bună... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Peter. Am spus cu toţii 
acelaşi lucru. Ştim că aşa este. 

— Ei bine, am simţit nevoia s-o spun şi eu. 

— De fapt, cum ai reuşit? l-a întrebat Brough pe Împărat, 
înăbuşindu-şi un căscat. 

— Mi-a spus Max cum a fost de-a omorât câinele găina. L- 
am trimis pe Dino să stea de vorbă cu Hawkins. Acesta i-a 
dat câinele. L-am pus pe Kurt să-l taie. Mie mi-au revenit 
picioarele din spate. 

— Cum de i-a dat Hawkins câinele lui Dino? a întrebat 
Peter Marlowe. 

— E veterinar. 

— Aşa da, înţeleg. 

— Pe dracu', a obiectat Brough. E matelot în marina 
comercială. 

— Azi a fost veterinar, a dat din umeri Împăratul. Ce-ai cu 
omul? 

— Recunosc că eşti tare. Să mă ia dracu' dacă nu joci tare! 

— Mulţumesc, Don. 


— Şi cum... cum l-a omorât Kurt? a întrebat Brough. 

— Nu mă interesează. 

— Corect, băiete, s-a pronunţat Mac. Aş zice că-i mai bine 
să nu cercetâm, aşa-i? 

— Bună idee. 

Peter Marlowe s-a ridicat în picioare, s-a întins cât era de 
lung. 

— Ce facem cu oasele? a întrebat. 

— Le luăm cu noi la plecare. 

— Ce-aţi zice de un pocheraş? a aruncat vorba Larkin. 

— Excelentă idee, s-a înviorat Împăratul. Tex, pune tu de-o 
cafea. Peter, curăţă puţin locul. Grant, tu controlezi uşa. 
Don, nu vrei să aduni tu vasele? 

Brough s-a ridicat greoi de la locul lui. 

— Şi tu ce dracului ai de gând să faci? 

— Eu? a ridicat din sprâncene Împăratul. Eu stau şi mă 
uit. 

Brough s-a uitat lung la el. S-au uitat şi ceilalţi, tot a fel. Pe 
urmă Brough n-a mai răbdat. 

— Mă cam bate gândul să te fac ofiţer... doar pentru 
plăcerea de a-ţi trage o mamă de bătaie. 

— Şansele ar fi cam doi contra cinci, a precizat Împăratul. 
Dar nu prea văd cum ai putea s-o scoţi la capăt. 

Brough s-a uitat la ceilalţi, a întors iar privirea spre 
Împărat. 

— Probabil că ai dreptate. M-aş trezi în faţa curţii 
marţiale, a râs el. Dar nu-i nimic în regulament care să-mi 
interzică să-ţi iau lovelele. 

A scos o hârtie de cinci dolari şi a făcut semn spre 
pachetul de cărţi din mâna Împăratului. 

— Cartea mai mare câştigă! 

Împăratul a desfăcut cărţile. 

— Alege. 

Jubilând, Brough i-a arătat dama. Împăratul s-a uitat la 
cărţi, a ales una... valet. 

— La pace, a rânjit Brough. 


— Don, l-a sfătuit cu blândeţe Împăratul. E mai bine să ieşi 
din joc cât timp eşti în câştig. 

A tras o carte şi a întors-o cu faţa fără să se uite la ea. As! 

— La fel de uşor aş fi putut să trag şi alt as... Astea-s 
cărţile mele! 

— Atunci de ce dracului nu m-ai bătut de la început? s-a 
interesat Brough. 

— Asta-i bună, domnule căpitan, s-a amuzat copios 
Împăratul. N-ar fi fost politicos din partea mea să vă uşurez 
de lovele. În definitiv, sunteţi comandantul nostru cel fără 
de frică. 

— Naiba să te ia! a rostit cu năduf Brough şi s-a apucat să 
strângă gamelele. Pe ăştia, dacă nu poţi să-i baţi, mai bine 
te dai cu ei. 

În noaptea aceea, în timp ce mai tot lagărul dormea. Peter 
Marlowe stătea întins sub polog; nici nu-şi dorea să-i vină 
somnul. S-a sculat din pat, şi-a făcut drum printre priciuri, a 
ieşit afară. Brough era şi el treaz. 

— Hei, Peter, l-a strigat încetişor Brough. Vino aici, stai jos. 
Nici tu nu poţi dormi? 

— Parcă nu-mi venea, nu încă. Mă simt prea bine. 

Sus, noaptea era de catifea. 

— Frumoasă noapte. 

— Da. 

— Eşti însurat? 

— Nu, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Ai avut noroc. Să nu crezi că-i chiar aşa de rău să nu fi 
însurat..., a zăbovit câteva clipe Brough. Uneori mă 
înnebuneşte gândul dac-o mai găsesc. Şi dacă da, ce-o fi 
acum? Ce-o fi făcând ea în momentul ăsta? 

— Nimic, a răspuns automat Peter Marlowe; i-a revenit în 
minte chipul viu al lui N'ai. Nu-ţi face griji. 

Ca şi cum ar fi spus: „Nu mai respira!” 

— N-o condamn, n-aş putea condamna nici o femeie. E 
atâta timp de când sunt plecat, atât amar de timp... Nu-i 
vina ei. 


Cu mâinile tremurânde, Brough şi-a răsucit o ţigară din 
ceva frunzuliţe de ceai şi un chiştoc de „Kooa”. A aprins-o, a 
tras adânc din ea, i-a trecut-o lui Peter Marlowe. 

— Mulţumesc, Don. 

A tras şi el un fum, i-a dat-o înapoi. Au terminat ţigara în 
tăcere, zbuciumaţi de acelaşi dor. După o vreme, Brough s- 
a ridicat de jos. 

— Mă duc să mă culc. Ne mai vedem noi, Peter. 

— Noapte bună, Don. 

Peter Marlowe a rămas cu ochii pierduţi în noapte, gândul 
i s-a întors din nou la N'ai. Şi a ştiut atunci că nici el şi nici 
Brough nu vor putea adormi uşor în noaptea aceea. 

A sosit şi ziua V-E[58]. Cei din Changi s-au simţit în al 
nouălea cer. Dar n-a fost decât o zi ca oricare alta, nu i-a 
afectat în mod deosebit. Mâncarea era aceeaşi, cerul 
acelaşi, aceeaşi zăpuşeală, aceleaşi boli, aceleaşi muşte, 
aceeaşi lentă trecere în neființă. Grey era mereu de veghe, 
aştepta. Iscoada lui îl anunţase că în curând diamantul îşi va 
schimba proprietarul. Chiar foarte curând. Peter Marlowe 
şi Împăratul aşteptau ziua cu aceeaşi încordare. Nu mai 
rămăseseră decât patru. 

A venit şi Ziua N, când Eva a născut încă o duzină de pui. 
Născocirea denumirii codificate pentru Ziua Naşterii i-a 
amuzat enorm pe Împărat şi pe colaboratorii săi. Grey a 
aflat despre Ziua N de la iscoadă; în ziua aceea a 
împresurat baraca şi i-a percheziţionat pe toţi cei de acolo, 
căutând ceasuri sau orice alte Obiecte ce ar fi urmat să fie 
vândute în „Ziua Negoţului”. Minte de poliţai tâmpit! 
Această confirmare a faptului că există un turnător în 
baracă nu l-a tulburat câtuşi de puţin pe Împărat. Seria a 
treia era de-acum pe drum. 

Acum erau şaptezeci de cuşti sub baracă. Paisprezece 
erau deja ocupate. Curând se vor mai umple încă 
douăsprezece. 

Problema numelor s-a rezolvat în cel mai simplu mod cu 
putinţă. Băieţii primeau numere cu soţ, iar fetiţele fără soţ. 


— Ascultaţi aici, a anunţat Împăratul. Trebuie neapărat să 
mai pregătim ceva cuşti. 

Erau în baracă, ţineau o şedinţă a consiliului de 
administraţie. O seară plăcută, răcoroasă. Abia se 
întrevedea Luna printre nori. 

— Ne-am cam epuizat posibilităţile, a spus Tex. Nu se mai 
găseşte nicăieri măcar o bucată de plasă de sârmă. 
Singurul lucru pe care-l mai putem face e să-i chemăm în 
ajutor pe australieni. 

— Dacă facem asta, a rostit încet Max, e ca şi cum i-am 
lăsa să ne ia din mână toată afacerea. 

Întregul efort de război al barăcii americane fusese 
concentrat asupra minei de aur viu care se extindea rapid 
chiar sub picioarele lor. O echipă de patru oameni 
transformase deja şanţul de adăpost într-o reţea de ganguri 
înguste. Acum aveau destul loc pentru cuşti, dar n-aveau de 
unde să facă rost de plasă de sârmă. Aveau neapărată 
nevoie de plasă, pentru că se apropia iar Ziua N şi, la puţin 
timp după aceea, altă Zi N şi apoi alta. 

— Dacă poţi găsi vreo zece tipi de încredere, le-ai putea da 
câte o pereche de prăsilă ca să-şi facă şi ei crescătoriile lor, 
a spus gânditor Peter Marlowe. Noi am putea ţine doar o 
fermă de reproducători de rasă. 

— Nu ţine, Peter. Aşa nu reuşim să păstrăm secretul 
operaţiunii. 

Împăratul şi-a răsucit o ţigară, şi-a amintit că în ultimul 
timp nu prea i-au mers afacerile şi că n-a mai fumat o 
ţigaretă de fabrică de-o săptămână încheiată. 

— 'Tot ce putem face, a conchis el după un moment de 
reflecţie, este să-l băgăm şi pe Timsen în afacere. 

— Puchinosul ăla de australian ne face şi-aşa destulă 
concurenţă, a obiectat Max. 

— N-avem altă soluţie, a declarat Împăratul pe un ton 
categoric. Trebuie să mai facem rost de nişte cuşti, iar ele 
singurul, tip care se pricepe la chestii d-astea şi singurul în 
care pot avea încredere că are să-şi ţină gura. Dacă treaba 


cu crescătoria ne merge aşa cum ne-am gândit, atunci au să 
fie lovele destule pentru toată lumea, a adăugat el, apoi a 
întors privirea spre Tex. Du-te şi adu-l pe Timsen. 

Tex a dat din umeri şi a ieşit din baracă. 

— Haide, Peter, a spus. King. Să vedem cum stau lucrurile 
acolo, jos. 

A coborât el primul prin trapa din podea. 

— Sfinte Cristoase, a exclamat el, văzând cât de mult se 
extinseseră săpăturile. Dacă mai săpăm doar un pic, se 
prăbuşeşte dracului toată şandramaua şi-atunci cu ce ne- 
alegem? 

— Nu te teme, şefule, a spus mândru Miller care era mai- 
mare peste echipa de săpători. Am pus eu la punctun 
sistem care ne permite să ocolim stâlpii de beton. Avem 
acum destul loc pentru o mie cinci sute de cuşti, dacă 
putem face rost de plasă de sârmă. Asta sigur! Şi mai 
putem amenaja de două ori pe-atâta spaţiu dacă punem 
mâna şi pe nişte scânduri de căptuşit galeriile. Nu-i mare 
lucru. 

Împăratul a pornit în lungul tranşeei principale ca să vadă 
cum o duc animalele. Văzându-l că se apropie, Adam s-a 
repezit ca un turbat în plasă de parcă ar fi fost gata-gata să- 
l rupă pe Împărat în bucăţi. 

— Cam prietenos, nu? 

— Dihania asta, a rânjit Miller, parcă te-ar cunoaşte de 
undeva. 

— Poate că ar trebui să oprim împerecherile, şi-a dat cu 
părerea Peter Marlowe, până avem cuştile gata. 

— Timsen e soluţia, a spus Împăratul. Dacă mai poate 
cineva să ne livreze materialul, apoi ăsta-i el... şi cu gaşca 
lui de hoţomani. 

Au urcat înapoi în baracă, s-au şters de noroi. După ce au 
făcut şi un duş s-au simţit mult mai bine. 

— Salut, camarade! 

Timsen a traversat toată lungimea barăcii, a luat loc. 


— Ce-i cu voi, yankeii, v-aţi speriat că rămâneţi fără 
podoabele bărbăţiei când o fi la o adică? 

Era înalt şi voinic, avea ochii puternic adânciţi în orbite. 

— Ce vrei să spui? 

— Aşa cum săpaţi voi, dracilor, la adăposturi, ai zice că 
toată aviația aliată n-are altceva de ales decât să facă 
pulbere lagărul de la Changi. 

— Paza bună trece primejdia rea, i-a răspuns în doi peri 
Împăratul, întrebându-se dacă merită riscul să se asocieze 
cu 'Timsen. Nu trece mult şi se-apucă să bumbăcească şi la 
Singapore. lar când începe nasulia, noi vrem să fim la 
adăpost. 

— N-au să lovească niciodată în Changi. Doar ştiu că 
suntem noi aici. Numai dacă nu se pun englezoii pe treabă. 
Şi, sigur, când sunt de-ai voştri, yankei, în aer nu se mai ştie 
niciodată unde au să cadă bombele alea. 

L-au condus să viziteze întreprinderea. Şi-a dat seama 
imediat de perfecțiunea organizării. Dar şi de dimensiunile 
uriaşe ale proiectului. 

— Pe legea mea, camarade, a oftat Timsen când au revenit 
cu toţii în baracă. Trebuie să-mi scot pălăria. Dumnezeule! 
Şi când te gândeşti că noi am crezut c-a intrat frica-n voi. 
Doamne, cred că aveţi loc acolo pentru cinci sau şase sute 
de... 

— O mie cinci sute, l-a întrerupt cu voită nepăsare 
Împăratul. lar în următoarea Zi N o să avem... 

— Ziua N? 

— Ziua naşterii. 

— Deci asta-i Ziua N! De săptămâni de zile tot încercăm să 
ne dumirim ce-o fi asta, a râs Timsen. Asta-i bună, pe legea 
mea! a râs el şi mai tare. Să n-am eu parte dacă nu eşti un 
geniu! 

— Trebuie să recunosc cinstit că a fost ideea mea, a spus 
Împăratul, străduindu-se să nu-şi arate satisfacția, dar fără 
succes pentru că, în definitiv, era chiar ideea lui. În Ziua N 


care urmează acum contăm pe cel puţin nouăzeci de pui. 
Iar la naşterea următoare ceva cam în jur de trei sute. 

Lui Timsen i s-au ridicat singure sprâncenele de uimire. 

— Să-ţi spun ce suntem noi gata să facem, a continuat 
Împăratul, a zăbovit apoi ca să-şi revizuiască valoarea 
ofertei. Voi ne livraţi materiale ca să mai facem o mie de 
cuşti. Noi ne menţinem efectivul la o mie de capete... cele 
mai bune exemplare. Voi vă ocupați de desfacerea 
produselor, iar câştigul îl împărţim juma-juma. La o afacere 
de mărimea asta iese destul pentru toată lumea. 

— Când începem vânzarea? s-a învoit pe dată Timsen. 
Chiar aşa, cu toate că-şi dădea seama de imensele 
perspective ale tranzacţiei, nu prea era în apele lui. 

— Îţi livrăm zece pulpiţe într-o săptămână. Tăiem numai 
masculii şi păstrăm femelele. După cum ne-am socotit noi, 
nu vindem decât pulpiţe. Vom spori livrările pe măsură ce 
dezvoltăm producţia. 

— De ce vrei să începi numai cu zece? 

— Dacă scoatem pe piaţă mai multe dintr-o dată, s-ar 
putea ca unii să intre la bănuială. Trebuie s-o luăm mai 
uşurel. 

Timsen a mai stat pe gânduri un moment. 

— Eşti sigur că... ă-ă... carnea asta se poate mânca? 

Acum, după ce se angajase să livreze marfa, Împăratul s-a 
simţit şi el niţeluş cam scârbit. Dar, la naiba, carnea-i carne, 
iar afacerile-s afaceri. 

— Noi nu facem decât să oferim carne de rusa tikus. 

Timsen a scuturat din cap, şi-a încreţit buzele. 

— Nu prea-mi surâde ideea să vând din ea australienilor 
mei, a zis el îngreţoşat. Pe legea mea! E ceva ce nu-i în 
regulă. Ba chiar deloc, pe legea mea! Nu c-aş fi eu... cum să 
spun? Dar parcă n-aş face-o. N-am inima să le vând 
australienilor mei. 

Peter Marlowe a dat şi el din cap, simţea că i se întoarce 
stomacul pe dos. 

— Şi nici băieţilor noştri. 


S-au uitat toţi trei unul la altul. „Da, şi-a zis în gând 
Împăratul, ceva nu-i deloc în regulă. Dar noi, noi ăştia, 
trebuie să supravieţuim cumva...” Şi, deodată, i s-a luminat 
mintea. S-a albit la faţă, a rostit cu glas apăsat: 

— Adu-i... cheamă-i pe ceilalţi. Mi-a venit o inspiraţie. 

Americanii s-au adunat de îndată. Încordaţi, toţi cu ochii la 
Împărat. El se mai liniştise acum, dar n-a vorbit dintr-o 
dată. Pufăia din ţigară, părea că nici nu-i bagă în seamă. 
Peter Marlowe şi Timsen au schimbat câte o privire iute, 
îngrijoraţi. 

Împăratul s-a ridicat în picioare. Tensiunea s-a accentuat, 
în sfârşit, şi-a stins ţigara. 

— Fraţilor, a început el cu o voce spartă, de om sfârşit de 
oboseală. Mai sunt patru zile până la Ziua N. Ne 
aşteptăm..., s-a uitat el pe graficul agăţat pe perete, aşa-a... 
să ne sporim şeptelul la cu puţin peste o sută. Am ajuns la o 
înţelegere cu prietenul şi colaboratorul nostru Timsen. El 
ne asigură materialele necesare pentru o mie de cuşti, aşa 
că, la momentul înţărcării puilor, problema spaţiului va fi 
rezolvată. El şi grupul lui se ocupă de comercializarea 
produselor. Noi ne concentrăm pe creşterea animalelor din 
cele mai valoroase linii de reproducători, s-a oprit el din 
vorbă, s-a uitat fix la fiecare om în parte. Fraţilor, de azi 
într-o săptămână ieşim cu marfa pe piaţă. 

Acum, când au auzit că s-a stabilit şi ziua fatidică, oamenii 
au rămas muţi. 

— Chiar crezi că trebuie să?... a întrebat neîncrezător 
Max. 

— N-ai vrea să mai rabzi o clipă, Max? 

— Nu ştiu cum o fi cu ieşirea pe piaţă, a spus Byron Jones 
III, potrivindu-şi bandajul de la ochi. Până şi gândul mă face 
să... 

— De ce nu aştepţi până termin, ce naiba? l-a întrerupt 
nerăbdător Împăratul. 

S-au aplecat cu toţii înainte, chinuiţi de curiozitate, pentru 
că Împăratul le vorbea acum abia şoptit. 


— Fraţilor! Nu vindem decât la ofiţeri! Crema! De la maior 
în sus! 

— O, Doamne! a suflat Timsen. 

— Sfinte Cristoase! a exclamat inspirat Max. 

— Cum? a făcut uluit Peter Marlowe. 

Împăratul se simţea ca un zeu. 

— Da, la ofiţeri. Ăştia sunt şi singurii care-şi pot permite să 
cumpere. În loc să ne lansăm în producţia de masă, facem 
comerţ cu articole de lux! 

— lar fraierii care-şi pot permite să cumpere sunt exact 
cei pe care ai vrea să-i vezi mâncând cărniţa asta! s-a 
luminat la faţă Peter Marlowe. 

— Eşti cineva, pe legea mea, a recunoscut Timsen plin de 
admiraţie. Un geniu! Ei bine, cunosc eu vreo trei nătărăi 
din ăştia... mi-aş da mâna dreaptă la tăiere numai să-i văd 
mâncând şobolan şi pe urmă să le spun... 

— Ştiu şi eu doi, a declarat Peter Marlowe. Ălora le-aş da 
gratis, nu m-aş mai încurca la vânzare. Dar dacă le dai 
dobitocilor carnea pe nimic, ăştia-s atât de cărpănoşi c-ar 
mirosi îndată ceva necurat! 

S-a ridicat Max şi a strigat tare, ca să acopere hohotele de 
râs: 

— Ascultaţi, băieţi. Linişte! Ascultaţi-mă şi pe mine un pic. 
Ştii tu, eu... cum să spun, eu am..., s-a întors el spre King: 
era atât de mişcat încât abia mai putea să vorbească. Eu... 
eu n-am fost întotdeauna de partea ta. Nu-i nici o 
nenorocire. Fiecare e liber să facă ce vrea. Dar asta, chestia 
asta e aşa... aşa de măreaţă, aşa de... cum să ziceu...că 
acum..., a întins el mâna cu un aer solemn. Aş vrea să-i 
strâng mâna omului căruia i-a venit în cap ideea asta! Cred 
că ar trebui să-i strângem cu toţii mâna celui care s-a 
dovedit cu adevărat un geniu. În numele tuturor soldaţilor 
de rând din lume... sunt mândru de tine, Împărate! 

Max şi Împăratul şi-au strâns mâinile cu căldură. Tex se 
clătina fericit dintr-o parte în alta. 

— Sellars, Prouty, Grey... ăsta-i sigur pe listă... 


— N-are bani, a spus King. 

— La naiba, îi dăm noi, a propus Max. 

— Asta nu putem face. Grey nu-i prost. Ar bănui el ceva, a 
obiectat Peter Marlowe. 

— Ce ziceţi de Thorsen... ticălosul ăla... 

— Nu şi ofiţerii yankei. Poate, a intervenit delicat King, 
numai unul sau doi. 

Râsetele s-au potolit deodată. 

— Şi cum rămâne cu australienii? 

— Lasă asta în seama mea, camarade, a spus Timsen. Am 
de-acum vreo trei duzini de clienţi în minte. 

— Şi cu englezii? a întrebat Max. 

— Putem să ne gândim la câţiva, l-a liniştit Împăratul, care 
se simţea acum cu adevărat mare şi puternic, plin de viaţă. 
Avem norocul că nemernicii care au bani sau au 
posibilitatea să-şi facă rost de lovele sunt tocmai cei cărora 
vrem şi noi să le vindem marfa şi să le spunem după aceea 
ce-au mâncat! 

Cu puţin timp înainte de a se da stingerea Max s-a 
strecurat în grabă prin deschizătura uşii, i-a şoptit lui King: 

— Un gardian, vine încoace. 

— Cine? 

— Shagata. 

— E-n regulă, a spus Împăratul, încercând să-şi 
stăpânească tremurul vocii. Controlează tu dacă cei care 
fac de pază sunt la posturi. 

— Okay! 

Max s-a făcut nevăzut. 

King s-a dat mai aproape de Peter Marlowe. 

— Să nu fi apărut vreo încurcătură, a şoptit el îngrijorat. 
Haide, să fim acolo când vine. 

A sărit pe fereastră, a verificat dacă marginea copertinei 
este bine trasă peste şopron. Pe urmă s-au aşezat pe bancă, 
el şi Peter Marlowe, s-au pus să aştepte. 

Shagata şi-a băgat capul prin deschizătura pânzei, l-a 
recunoscut pe Împărat, a intrat liniştit sub şopron şi a luat 


loc. Şi-a proptit carabina de perete, le-a oferit un pachet de 
„Kooa”. 

— Tabe. 

— Tabe, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Salut, a spus şi Împăratul. 

Îi tremura mâna când a luat ţigara. 

— Ai ceva de vânzare în seara asta? a întrebat Shagata; 
vorbea cam sâsâit. 

— Întreabă dacă ai să-i vinzi ceva în seara asta. 

— Spune-i că n-am! 

— Prietenul meu este foarte întristat că nu are nimic cu 
care să poată tenta un om de gust în această seară. 

— Va avea oare prietenul dumitale un asemenea articol, să 
spunem, peste trei zile? 

Împăratul a suspinat uşurat când Peter Marlowe i-a tradus 
spusele japonezului. 

— Spune-i că da. Şi mai spune-i că a fost înţelept din 
partea lui să verifice. 

— Prietenul meu spune că este foarte probabil ca în ziua 
aceea să aibă ceva cu care să poată tenta un om cu gusturi 
rafinate. Şi prietenul meu mai spune că, după părerea lui, 
faptul că are de a face cu un om atât de prudent este de 
bun augur pentru încheierea satisfăcătoare a tranzacţiei. 

— Trebuie să procedezi întotdeauna cu înţelepciune când 
ai ceva de făcut în taina nopţii, a rostit Shagata, trăgând 
aerul printre dinţi. Dacă nu sosesc peste trei zile, mă 
aşteptaţi în fiecare seară. Un prieten comun mi-a împărtăşit 
că s-ar putea să nu fie în măsură să se prezinte cu partea 
lui cu toată exactitatea. Dar am primit asigurări că va fi 
gata în trei seri de-acum încolo. 

Shagata s-a ridicat, i-a dat Împăratului pachetul de ţigări. 
O scurtă plecăciune şi s-a topit iar în întuneric. 

Peter Marlowe i-a tradus lui King ce a spus la urmă 
Shagata. Acesta a zâmbit. 

— Minunat. Perfect! Vrei să vii pân-aici mâine dimineaţă? 
Ca să punem lucrurile la cale. 


— Trebuie să ies la lucru, la aeroport. 

— Vrei să-ţi găsesc un înlocuitor? 

Peter Marlowe a râs, clătinând din cap. 

— Oricum, cred că e mai bine să te duci, a spus King. Cine 
ştie, s-ar putea ca Cheng să vrea să ia legătura cu tine. 

— Crezi că s-a încurcat ceva? 

— Nu. Shagata a avut atâta minte să verifice. În locul lui aş 
fi făcut la fel. Totul merge conform planului. Încă o 
săptămână şi afacerea e ca şi încheiată. 

— Sper. 

Peter Marlowe şi-a îndreptat gândul spre sat şi s-a rugat 
cerului ca afacerea să reuşească. Îşi dorea cu disperare să 
ajungă acolo iar şi, dacă izbuteşte, ştia că va trebui s-o aibă 
pe Sulina, căci altfel îşi va pierde minţile. 

— Ce-i cu tine? 

King n-a văzut, mai mult a simţit că pe Peter Marlowe îl 
trecuse un fior. 

— M-am gândit că mi-ar plăcea să fiu în braţele Sulinei 
chiar acum, i-a răspuns jenat Peter Marlowe. 

— Da-a... 

În sinea lui King s-a întrebat dacă englezul ar putea 
încurca lucrurile din pricina unei gagici. 

Peter Marlowe i-a surprins privirea, a zâmbit din colţul 
buzelor. 

— N-ai de ce să te îngrijorezi, bătrâne. N-am de gând să 
fac vreo prostie, dacă la asta te gândeai. 

— Sigur, i-a zâmbit şi King. Avem viitorul în faţa noastră... 
iar mâine avem spectacol. Ai auzit cumva despre ce e 
vorba? 

— Numai că piesa se numeşte „Iriunghiul”. Şi că Sean 
joacă rolul principal. 

Deodată, vocea lui Peter Marlowe a sunat cumva mai plat. 

— Cum s-a întâmplat de-a fost cât pe ce să-l omori pe 
Sean? 

Până atunci King nu-i pusese niciodată asemenea 
întrebări, ştiind că e întotdeauna periculos să-i pui unui om 


ca Peter Marlowe întrebări directe despre viaţa lui 
particulară. Dar acum simţise din instinct că este momentul 
potrivit. 

— N-ar fi prea multe de povestit, a spus imediat Peter 
Marlowe, bucuros că l-a întrebat King. Sean şi cu mine 
făceam parte din aceeaşi escadrilă, în Java. Cu o zi înainte 
de terminarea războiului în zona asta, Sean nu s-a mai 
întors din misiune. Am crezut că a încasat-o. Cam acum un 
an - a doua zi după ce am ajuns aici, venind din Java - m-am 
dus să văd un spectacol la teatrul din lagăr. Când, în fine, l- 
am recunoscut pe Sean acolo, pe scenă, poţi să-ţi închipui 
ce şoc am avut. Juca rolul unei fete, dar atunci nu m-am 
gândit la nimic rău... trebuie să fie întotdeauna cineva care 
să facă şi rolurile feminine. Aşa că am stat liniştit şi m-am 
uitat la piesă. Nu-mi venea să cred că-l văd viu şi-n formă 
bună, mă minunam cât de senzaţional e în rolul acela de 
fată... cum se mişca, cum vorbea, cum se aşeza... Rochia şi 
peruca îi stăteau de minune. M-a impresionat mult jocul lui, 
cu toate că ştiam precis că, mai înainte, n-avusese nimic de- 
a face cu teatrul. După spectacol m-am dus în culise să-l 
întâlnesc. Mai erau acolo şi alţii care îl aşteptau şi, după un 
timp, am avut sentimentul acela ciudat că ăia erau la fel cu 
tipii pe care îi găseşti la ieşirea artiştilor în orice teatru... 
ştii, filfizonii ăia care aşteaptă cu limba scoasă ca să le 
apară iubita. În sfârşit, s-a deschis uşa de la cabina 
actorilor, ne-am repezit cu toţii înăuntru. Eu am rămas mai 
la urmă, m-am oprit în uşă. Abia atunci mi-am dat seama că 
toţi ăia erau pervertiţi! Sean şedea pe un scaun, iar ei l-au 
înconjurat ciripind, se gudurau pe lângă el, îi spuneau 
„iubiţel”, îl îmbrăţişau şi-i spuneau cât de „minunată” a 
fost... ce mai. Îl tratau ca pe-o preafrumoasă stea de 
cinema. lar Sean... Sean se prăpădea de plăcere! Doamne, 
chiar îi plăcea să se lase pipăit! Ca o căţea în călduri! Pe 
urmă m-a zărit şi, desigur, a avut şi el un şoc. Mi-a zis 
„Salut, Peter”, dar eu n-am fost în stare să spun nimic. 
Stăteam acolo ca un prost şi mă uitam la unul dintre suciţii 


ăia care-şi pusese mâna pe genunchiul lui Sean. Sean avea 
pe el un fel de capot subţire, ciorapi de mătase şi chiloţei... 
Când şi-a tras faldurile neglijeului am avut impresia că a 
făcut-o special, ca să-şi arate pulpa goală dincolo de 
marginea ciorapului... părea să aibă şi sâni în decolteu. 
Abia atunci mi-am dat seama că nu purta perucă... toată 
coafura aia era chiar părul lui, lung şi ondulat ca al unei 
fete. Pe urmă Sean i-a rugat pe toţi să plece. „Peter e un 
vechi prieten de-al meu. Crezusem c-a murit, a spus. 
Trebuie să stau de vorbă cu el. Vă rog să mă lăsaţi”. Când 
au plecat, l-am întrebat pe Sean: „Ce Dumnezeu s-a 
întâmplat cu tine? Chiar îţi făcea plăcere să te pipăie toţi 
derbedeii ăia?” „Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu noi toţi? mi- 
a răspuns; pe urmă mi-a zis cu surâsul acela minunat, 
numai al lui: Sunt atât de bucuros să te revăd, Peter. Am 
crezut că ai murit de-a binelea. Ia loc o clipă, până mă 
demachiez. Avem multe de povestit. Ai venit cu ultimul 
transport din Java?” Am dat din cap că da, încă nu puteam 
să-mi revin. Sean s-a întors spre oglindă, a început să se 
ungă cu cremă ca să-şi dea jos fardul. „Ce-ai păţit tu, Peter? 
m-a întrebat. 'le-au doborât cu avionul?” Când s-a apucat 
să-şi dea jos machiajul, mi-am mai venit în fire... acum totul 
părea ceva mai normal. Mi-am spus că am fost un tâmpit, că 
tot ce văzusem făcea parte din spectacol - ştii cum e cu 
perpetuarea legendei - şi că, desigur, se prefăcuse doar că-i 
face plăcere. Aşa că mi-am cerut scuze şi i-am zis: „Îmi pare 
rău, Sean, cred că am făcut o figură de idiot! Pe cinstea 
mea, mă bucur că n-ai păţit nimic. Şi eu am crezut că ai dat 
în primire”. I-am povestit prin ce am trecut, l-am întrebat şi 
cum a fost cu el. Sean mi-a relatat cum a fost atacat de 
patru aparate „Zero” şi a fost nevoit să sară cu paraşuta. 
Când a ajuns, în sfârşit, la aerodrom, a văzut că avionul meu 
era făcut praf. I-am spus atunci cum i-am dat foc înainte de 
a pleca... nu vroisem ca blestemaţii de japonezi să-l mai 
poată repara. „Ah, a spus el, eu mi-am închipuit că ai 
capotat la aterizare... că atât ţi-a fost. Am rămas la 


Bandung, la comandament, împreună cu ceilalţi piloţi şi pe 
urmă ne-au băgat pe toţi într-un lagăr. La scurt timp după 
aceea ne-au trimis la Batavia[59] şi de acolo aici.” Tot 
timpul ăsta Sean se uita în oglindă; avea tenul delicat şi fin, 
ca de fată. Deodată, am avut senzaţia cu totul neobişnuită 
că a uitat complet de mine. Nici nu mai ştiam ce să fac. Pe 
urmă şi-a luat ochii de la oglindă, s-a uitat drept la mine, cu 
o privire curioasă, niţel încruntat. Mi-am dat seama dintr-o 
dată cât era de nefericit, l-am întrebat dacă nu-i mai bine să 
plec. „Nu, mi-a spus. Nu, Peter, aş vrea să mai rămâi.” Şi 
atunci a luat o poşetuţă de pe măsuţa de toaletă, a pescuit 
din ea un ruj şi a început să-şi facă buzele. Am rămas 
înmărmurit. „Ce faci acolo?” l-am întrebat. „Mă rujez, 
Peter.” „lermină cu prostiile, Sean, i-am zis. Gluma-i glumă. 
Spectacolul s-a terminat de o jumătate de oră.” Darela 
continuat şi, când buzele i-au fost perfect vopsite, şi-a dat 
cu pudră pe nas, şi-a periat frumos părul şi, pe cinstea mea, 
s-a prefăcut iar într-o fată încântătoare. Nu-mi venea să-mi 
cred ochilor. Încă îmi mai închipuiam că, într-un fel foarte 
ciudat, tot mai vrea să facă bancuri cu mine. Şi-a mai 
aranjat o buclă aici, un cârlionţ dincolo, apoi s-a lăsat pe 
spătarul scaunului, s-a privit lung în oglindă şi a părut cât 
se poate de satisfăcut de ceea ce vede. Pe urmă m-a zărit pe 
mine holbându-mă la el în oglindă şi l-a pufnit râsul. „Ce-i 
cu tine, Peter? m-a întrebat. N-ai mai fost niciodată într-o 
cabină de teatru?” „Ba da, i-am răspuns. Am fost, dar... 
numai în cabine de actriţe.” El s-a uitat lung la mine. Pe 
urmă şi-a strâns pe el capoţelul, şi-a încrucişat picioarele. 
„Asta este cabină de actriţă”, mi-a zis. „Încetează, Sean, am 
izbucnit eu. Ăsta-s eu, Peter Marlowe! Suntem la Changi, îţi 
mai aminteşti? Spectacolul s-a terminat şi acum totul a 
reintrat în normal.” „Da, a spus el cu un calm desăvârşit. 
Totul e normal.” A trecut mult timp până ce am fost în stare 
să spun ceva. „Bine atunci, am izbutit eu să rostesc într-un 
târziu. N-ai de gând să-ţi scoţi costumul ăla şi să-ţi dai jos 
porcăria aia de pe faţă?” „Îmi plac hainele astea, Peter, a 


spus el. Şi acum umblu întotdeauna uşor fardat.” S-a ridicat 
şi a deschis dulapul. Pe cinstea mea, era plin de saronguri, 
rochiţe, chiloţei şi sutiene... Când s-a întors spre mine era 
perfect calm. „Astea sunt singurele lucruri pe care le port 
acum, mi-a declarat. De fapt, eu sunt femeie.” „Cred că te-ai 
scrântit de tot”, am spus. Sean s-a ridicat de pe scaun şi din 
acea clipă nu ştiu cum, dar n-am putut să-mi mai scot din 
cap că am în faţă o fată... arăta, se mişca, vorbea, mirosea 
ca o fată. „Ascultă, Peter, mi-a spus. Ştiu cât de greu îţi vine 
să mă înţelegi, dar m-am schimbat. Nu mai sunt bărbat, 
sunt femeie.” „Nu eşti mai femeie decât sunt eu!” am 
zbierat. Dar aceasta n-a părut să-l tulbure deloc. A rămas 
acolo, zâmbind ca o madonă... Pe urmă a spus: „Sunt 
femeie, Peter.” Mi-a atins braţul într-un mod în care numai 
o fată ar fi putut-o face şi mi-a spus: „le rog să te porţi cu 
mine ca şi cum aş fi femeie.” Am simţit că se rupe ceva în 
mine. L-am înşfăcat de braţ, i-am smuls neglijeul de pe 
umeri, la fel şi sutienul umplut cu câlţi, l-am împins în faţa 
oglinzii. „Spui că eşti femeie? am strigat eu la el. Uită-te la 
tine! Unde ziceai că-ţi sunt sânii?” Sean însă nu şi-a ridicat 
privirea. A rămas în faţa oglinzii cu capul plecat, cu părul 
căzut peste ochi. Capotul atârna strâmb pe el, era gol până 
la brâu. 

L-am înşfăcat de păr şi i-am smucit capul în sus. „Uită-te la 
tine, pederast nenorocit! am răcnit. Eşti bărbat, pentru 
numele lui Dumnezeu, şi aşa vei rămâne pentru totdeauna!” 
A rămas nemişcat, fără să mai spună nimic şi abia târziu mi- 
am dat seama că plânge. Pe urmă s-au repezit înăuntru 
Rodrick şi Frank Parrish, m-au împins la o parte, Parrish i-a 
tras lui Sean capotul pe umeri şi l-a luat în braţe, iar în tot 
timpul ăsta Sean plângea de ţi se rupea inima. Frank îl 
legăna în braţe, spunându-i mereu: „Nu-i nimic, Sean, nu-i 
nimic.” Pe urmă s-a uitat la mine şi mi-am dat seama că e 
gata să mă ucidă. „Pleacă de-aici, nenorocitule!” atât mi-a 
spus. Nici nu mai ştiu cum am ieşit de acolo... m-am trezit 
umblând aiurea prin lagăr şi atunci am început să înţeleg că 


n-avusesem nici un drept, dar chiar nici un drept să fac 
ceea ce făcusem. A fost o nebunie din partea mea. 

Peter Marlowe s-a oprit din povestire, a continuat apoi cu 
un glas chinuit, lipsit de expresie. 

— M-am întors la teatru. 'Trebuia să încerc să mă împac cu 
Sean. Uşa lui era încuiată, dar am avut totuşi impresia că e 
înăuntru. Am bătut de mai multe ori, însă nu mi-a răspuns şi 
nici n-a vrut să deschidă uşa, aşa că m-am înfuriat din nou şi 
am dărâmat uşa cu umărul. Doream să-mi cer scuze faţă-n 
faţă cu el, iar nu printr-o uşă închisă. El zăcea în pat. Avea o 
tăietură adâncă la încheietura mâinii stângi, era sânge 
peste tot. I-am aplicat un garou, am reuşit să-i găsesc, nici 
eu nu ştiu cum, pe doctorul Kennedy, pe Rodrick şi pe 
Frank. Sean avea o paloare cadaverică, n-a scos nici un 
sunet cât timp i-a cusut doctorul Kennedy tăietura făcută cu 
foarfecele. După ce a terminat doctorul, Frank mi-a spus: 
„Acum eşti mulţumit, secătură?” N-am mai putut să spun 
nimic. Am rămas acolo neputincios, urându-mă din toată 
inima. 

„Pleacă şi să nu te mai prindem pe-aici!” mi-a aruncat 
Rodrick. Am dat să plec, dar l-am auzit pe Sean că mă 
cheamă încet, abia şoptit. M-am întors şi am văzut că mă 
priveşte fără supărare, mai mult cu un fel de milă. „Îmi pare 
rău, Peter, a rostit el cu greu. N-a fost vina ta.” „Crede-mă, 
Sean, m-am bâlbâit eu. N-am vrut să-ţi fac nici un rău.” 
„Ştiu. Vreau să rămânem prieteni, te rog, Peter.” S-a uitat 
apoi la Parrish şi la Rodrick. „Am vrut să plec, dar acum... a 
zâmbit el încântător, acum sunt fericit că mă aflu iar acasă.” 

Peter Marlowe a tăcut, istovit. Îi curgeau broboane mari 
de sudoare, se prelingeau pe gât şi pe piept. King a aprins o 
„Kooa”. Peter Marlowe a ridicat neajutorat din umeri şi a 
plecat gârbovit sub povara propriilor remuşcări. 

— Haideţi odată, grăbiţi-vă! a strigat Peter Marlowe la 
oamenii care se aliniau căscând în faţa barăcii. 

Era cu puţin după răsăritul soarelui, masa de dimineaţă 
era doar o amintire, iar foamea nu făcea decât să sporească 


iritarea trupei. Asta şi o zi lungă de lucru sub soarele 
arzător pe care o aveau în faţă acolo, la aeroport. Decât 
dacă le surâde norocul... 

Se zvonise că în ziua aceea una dintre echipe urma să fie 
trimisă în capătul mai îndepărtat al aeroportului, acolo 
unde cresc cocotierii. Se spunea că au să-ipună să taie 
palmierii aceia. lar măduva de cocotier este nu numai 
comestibilă, dar şi foarte hrănitoare şi bună la gust. 1 se 
zicea „varza milionarului” pentru că trebuia să sacrifici un 
palmier întreg ca să ţi-o procuri. Pe lângă „varza 
milionarului” se mai puteau nimeri şi câteva nuci de cocos. 

Mai mult decât destul pentru o echipă de treizeci de 
oameni. Era firesc, deci, ca ofiţerii şi trupa să fie cuprinşi de 
aceeaşi încordare. 

Sergentul de zi pe baracă s-a apropiat de Peter Marlowe, 
l-a salutat. 

— Ăştia-s toţi, domnule căpitan. Douăzeci de ostaşi, 
împreună cu mine. 

— Trebuiau să se prezinte treizeci. 

— Douăzeci e tot ce-avem. Restul sunt bolnavi sau la 
echipa de lemne. Nu pot face nimic, dom” căpitan. 

— Bine. Pornim spre poartă. 

Sergentul a pus în mişcare coloana; oamenii au trecut în 
pas de voie pe lângă zidul închisorii, s-au alăturat, lângă 
poarta de vest, celorlalte echipe care trebuiau să iasă la 
lucru pe aeroport. Peter Marlowe i-a făcut semn sergentului 
să adune oamenii în poziţia cea mai bună, mai aproape de 
capătul coloanei, unde aveau şanse mai bune să fie aleşi 
pentru tăiatul palmierilor. Când au observat că ofiţerul a 
executat corect manevra, ostaşii i-au dat ascultare şi s-au 
aliniat repede, în perfectă ordine. 

Fiecare avea câte o cămaşă mai zdrenţuită în tolba de 
merinde. 'Tolba era un element de neînlocuit şi îmbrăca cele 
mai diverse forme. Uneori erau raniţe din dotare alteori 
geamantane, uneori coşuri împletite din frunză de palmier, 
alteori saci, uneori o legăturică în vârf de băț, alteori doar o 


bucată de pânză. Dar fiecare avea ceva în care să pună 
prada râvnită. Când ieşi la lucru e întotdeauna rost de 
pradă, dacă nu „varza milionarului” sau o nucă de cocos, 
poate fi o bucată de scândură, nişte lemne de foc, coji de 
nucă de cocos, banane, un pic de ulei de palmier, rizomi 
comestibili, frunze de diferite feluri, uneori chiar o papaia. 

Cei mai mulţi aveau în picioare galenţi de lemn cu bareta 
din cauciuc de automobil. Unii purtau pantofi cu vârfurile 
tăiate. Doar câţiva aveau bocanci. Peter Marlowe purta 
bocancii lui Mac. Îi erau cam strâmţi, dar pentru un marş 
de trei mile şi o zi de muncă erau mai buni decât galenţii. 

Coloana şerpuitoare a trecut de poartă şi a pornit spre 
vest; fiecare companie era comandată de un ofiţer. În frunte 
mergea un grup de coreeni, iar în urmă venea un singur 
gardian, tot coreean. 

Grupa lui Peter Marlowe a aşteptat să se încadreze în 
coloană mai la coadă. El era nerăbdător să pornească odată 
şi, cine ştie, să ajungă la palmieri. Şi-a potrivit mai bine 
curelele de la raniţă şi plosca la brâu... nu plosca aceea, ar 
fi fost prea periculos să o ia cu ella lucru. Nu poţi şti 
niciodată când îţi cere un gardian sau altcineva un gât de 
apă. 

În sfârşit, le-a venit rândul, au pornit şi ei spre poartă. 
Trecând prin faţa corpului de gardă, trebuiau să salute; pe 
verandă stătea un sergent japonez mic şi îndesat care le 
răspundea crispat la salut. Peter Marlowe a comunicat 
efectivul grupei altui gardian care verifica cifrele cu cele 
deja notate în interiorul lagărului. 

Au ieşit din lagăr şi au pornit pe banda de asfalt. Drumul 
unduia uşor peste coline scunde şi prin văi, trecea apoi 
drept printr-o plantație de arbori de cauciuc. Copacii erau 
neîngrijiţi, necrestaţi de multă vreme. Ciudat, s-a gândit 
Peter Marlowe, pentru că şi cauciucul era o materie primă 
vitală pentru ducerea războiului. 

— Hello, Duncan, l-a salutat el pe căpitanul Duncan în 
momentul în care grupa lui s-a încadrat şi ea în coloană. 


Şi-a potrivit pasul după Duncan, păşind alături de el, dar 
fără să scape din ochi grupa lui care era următoarea, ceva 
mai în faţă. 

— Nu-i aşa că-i splendid să avem iar ştiri? a deschis vorba 
Duncan. 

— Da, a răspuns el automat. Dacă sunt şi adevărate. 

— Trebuie să spun că par prea bune ca să fie adevărate. 

Lui Peter Marlowe îi plăcea de Duncan. Acesta era un 
scoţian mic de statură, cam între două vârste. Nimic nu 
părea să-l tulbure. Te întâmpina întotdeauna cu un zâmbet 
şi o vorbă bună. Dar în ziua aceea, a băgat de seamă Peter 
Marlowe, parcă era mai altfel. Ce-o fi cu el? 

Duncan i-a observat privirea curioasă, s-a strâmbat ca să-i 
arate că are o proteză dentară nouă. 

— A, asta era, a spus Peter Marlowe. Mi se păruse mie că 
s-a schimbat ceva. 

— Cum îţi plac dinţii mei? 

— Ei, parcă-i ceva mai bine decât să n-ai deloc. 

— Mersi pentru compliment. Eu aveam impresia că sunt o 
splendoare. 

— Nu pot să mă obişnuiesc cu dinţii ăştia de aluminiu. 
Arată ca dracu'. 

— Nu-ţi spun prin ce-am trecut până mi i-a scos pe-ai mei. 
Un calvar! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că stau bine cu dinţii. Mi-am 
pus nişte plombe anul trecut. M-au chinuit ceva. Probabil că 
ai fost înţelept să ţi-i scoţi pe toţi. Câţi ţi-au... 

— Optsprezece, a răspuns furios Duncan. Îmi venea mereu 
sânge în gură. Erau stricaţi toţi, terminaţi. Mi-a spus 
doctorul ceva în legătură cu apa, lipsa de masticaţie, faptul 
că mâncăm numai orez şi n-avem destul calciu... Dar, pe 
onoarea mea, mă simt minunat cu proteza asta, şi-a 
clănţănit el gânditor dinţii metalici de vreo două ori, apoi a 
continuat: Dentiştii noştri au căpătat o dexteritate 
extraordinară. Şi câtă imaginaţie! Sigur, trebuie să 
recunosc şi eu că e niţel şocant să vezi că n-ai dinţi albi în 


gură. Dar mă simt bine cu ei, să ştii, băiete, de ani de zile 
nu m-am simţit atât de bine, c-or fi albi sau de aluminiu nu 
mai contează. Am avut mereu necazuri cu dinţii. La naiba, 
bine c-am scăpat de ei. 

Capul coloanei a început să se tragă spre marginea 
drumului pentru că venea din faţă un autobuz. Era vechi, 
pufăia şi scotea fum pe toate părţile; avea douăzeci şi cinci 
de locuri. Dar înăuntru erau aproape şaizeci de pasageri, 
bărbaţi, femei şi copii, iar pe scări mai erau încă vreo zece, 
agăţaţi ca vai de lume. Pe capotă erau îngrămădite cuşti cu 
găini, bagaje, rogojini. Pe când trecea autobuzul acela 
astmatic, băştinaşii îi priveau curioşi pe prizonieri, iar 
aceştia holbau ochii la lăzile cu găini pe jumătate moarte şi 
sperau din tot sufletul ca blestematul acela de autobuz să 
alunece în şanţ, ei să pună umărul să-l scoată de acolo şi să 
libereze vreo duzină de găini. Dar autobuzul a trecut cu 
bine, însoţit doar de înjurături. 

Peter Marlowe mergea alături de Duncan care flecărea 
mai departe despre dinţii lui, zâmbea cât mai des ca să şi-i 
arate. Dar zâmbetul nu arăta bine deloc. Era sinistru. 

În spatele lor gardianul coreean care-şi târa plictisit 
picioarele a strigat după un prizonier care a ieşit din rând şi 
s-a dus la marginea drumului, dar acesta n-a făcut decât să- 
şi dea jos repede pantalonii şi să se uşureze pe loc, strigând 
„Sakit marah”, adică dizenterie, aşa că gardianul a dat 
scârbit din umeri, şi-a aprins o ţigară şi l-a aşteptat să 
termine; prizonierul s-a întors iute în coloană şi a pornit mai 
departe. 

— Peter, a spus încet Duncan, acoperă-mă! 

Peter Marlowe s-a uitat înainte. Cam la douăzeci de yarzi 
dincolo de drum, pe o potecuţă ce mărginea şanţul, erau 
nevasta şi copilul lui Duncan. Ming Duncan era chinezoaică 
din Singapore. Numai pentru că era orientală n-a fost 
internată în lagăr împreună cu soțiile şi copiii celorlalţi 
prizonieri, a fost lăsată să trăiască liber la periferia 
oraşului. Copilul, o fetiţă la fel de frumoasă ca şi mama, 


înăltuţă pentru vârsta ei, avea o mutrişoară despre care ai 
fi zis că nu va cunoaşte niciodată suspinul. O dată pe 
săptămână „se întâmplau” să treacă pe acolo pentru ca 
Duncan să le poată vedea. El repeta mereu că, atâta timp 
cât poate să le vadă, viaţa la Changi nu-i chiar atât de rea. 

Peter Marlowe s-a interpus între Duncan şi gardian, 
acoperindu-l şi dându-i posibilitatea să iasă în marginea 
convoiului. 

Când a trecut coloana, mama şi copilul n-au făcut nici un 
semn. Doar când a apărut Duncan li s-au întâlnit privirile 
numai o clipă, l-au văzut cum aruncă o bucăţică de hârtie în 
marginea drumului, dar nu s-au oprit din mers. În 
momentul următor Duncan a trecut prin dreptul lor şi s-a 
pierdut curând în masa prizonierilor. Dar el ştia că ele au 
văzut hârtiuţa, ştia că îşi vor continua drumul până ce 
convoiul şi gardienii nu se mai văd deloc; apoi se vor 
întoarce, vor găsi bileţelul şi-l vor citi, iar gândul acesta îl 
umplea de fericire pe Duncan. „Vă iubesc, mi-e dor, sunteţi 
viaţa mea”, doar atâta scrisese. Mesajul era întotdeauna 
acelaşi, dar mereu nou, atât pentru el cât şi pentru ele, 
pentru că acele cuvinte fuseseră proaspăt scrise şi meritau 
să fie rostite mereu, mereu... la nesfârşit. 

— Nu-i aşa că arată bine? a întrebat Duncan, revenind în 
preajma lui Peter Marlowe. 

— Minunat. Mare noroc ai avut! lar Mordeen are să fie o 
frumuseţe. 

— Aşa-i, o frumuseţe, fata mea. Împlineşte şase ani în 
septembrie. 

Încet, bucuria revederii s-a topit, multă vreme Duncan n-a 
mai spus nimic. 

— Tot ce-mi doresc e să se termine odată cu războiul ăsta. 

— De-acum nu mai e mult. 

— Când ai să te-nsori, Peter, ia neapărat o chinezoaică. 
Sunt cele mai bune neveste din lume, a spus Duncan, 
repetând ce-i mai spusese de o sută de ori. Ştiu că nu-i uşor 
să fii ostracizat, că e greu şi pentru copii..., dar am să mor 


împăcat dacă mă ştiu în braţele ei. Dar n-ai să mă asculţi, a 
suspinat. A să te-nsori tot cu o englezoaică şi-ai să ai 
impresia că asta-i viaţă. Ce amăgire! Eu ştiu însă. Le-am 
încercat pe amândouă. 

— Mai am ceva de aşteptat până să aflu, nu-i aşa, Duncan? 
a râs Peter Marlowe, grăbind pasul ca să ajungă în fruntea 
grupei lui. Ne vedem noi mai târziu. 

— Mulţumesc, Peter, a strigat după el Duncan. 

Ajunseseră acum aproape de aeroport. În faţă îi aştepta un 
grup de gardieni ca să-şi ducă fiecare echipa la locul de 
muncă desemnat. Lângă ei era o grămadă de săpăligi, 
cazmale şi lopeţi. Mai multe echipe de prizonieri intraseră 
deja în incinta aeroportului, sub paza gardienilor. 

Peter Marlowe şi-a aruncat privirea spre latura de vest. O 
echipă se îndrepta deja spre pâlcul de palmieri. Fir-ar să 
fie! 

A dat comanda „Grupă-ă stai!”, i-a salutat pe gardieni; a 
băgat de seamă că unul dintre ei era Iorusumi. Iorusumi l-a 
recunoscut şi el. 

— Tabe! şi i-a zâmbit. 

— Tabe, a răspuns Peter Marlowe, puţin jenat de 
atitudinea prietenească a lui Torusumi. 

— Tu şi cu grupa ta veniţi cu mine, a spus Iorusumi, 
făcând semn cu capul spre unelte. 

— Îţi mulţumesc, s-a înclinat Peter Marlowe, apoi către 
sergent: Zice să mergem cu el. 

— Nenorocitul ăsta ne duce întotdeauna pe latura dinspre 
est, a spus amărât sergentul. Ghinionul nostru! 

— Asta o ştiu şi eu, i-a răspuns Peter Marlowe la fel de 
supărat, apoi, în vreme ce oamenii lui îşi luau de jos 
uneltele, s-a apropiat de Torusumi. Speram că azi ne vei 
duce în partea cealaltă, la vest. Acolo parcă e mai răcoare. 

— Mi s-a ordonat să vă duc pe latura de est. Ştiu că 
dincolo e mai răcoare, dar eu sunt trimis întotdeauna pe 
partea de est. 

Peter Marlowe s-a hotărât să-şi încerce norocul. 


LIA 


— Poate că ar fi cazul să pretinzi un tratament mai bun. 
Ştia că este periculos să-ţi dai cu părerea când ai de-a face 
cu un coreean sau un japonez. 

Torusumi i-a aruncat o privire rece, s-a răsucit scurt pe 
călcâie şi s-a îndreptat spre Azumi, caporalul japonez care 
stătea încruntat mai la o parte. Azumi era cunoscut ca unul 
dintre cei mai câinoşi gardieni. 

Cu inima strânsă, Peter Marlowe l-a urmărit din ochi pe 
Torusumi cum se înclină şi începe să vorbească repezit în 
japoneză. A văzut şi cum se uită lung Azumi la el. 

Alături, sergentul urmărea şi el cu îngrijorare schimbul de 
cuvinte. 

— Ce i-aţi spus, dom” căpitan? 

— l-am zis că n-ar fi rău să ne ducă şi pe noi o dată pe 
latura de vest. 

Sergentul s-a strâmbat. Dacă ofiţerul primeşte o palmă, o 
încasează automat şi sergentul. 

— Aţi cam tras dracul de coadă..., dar s-a oprit brusc, 
văzându-l pe Azumi că se îndreaptă spre ei, urmat servil de 
Torusumi, la doi paşi mai în spate. 

Azumi, un individ scund şi crăcănat, s-a oprit la cinci paşi 
de Peter Marlowe, l-a măsurat cu privirea timp de vreo zece 
secunde. Peter Marlowe s-a pregătit pentru palma ce avea 
să urmeze. Dar palma n-a mai venit. În schimb, 
surprinzător, Azumi i-a zâmbit, arătându-şi dantura de aur, 
şi-a supt dinţii şi a scos un pachet de ţigări. l-a oferit lui 
Peter Marlowe o ţigară şi a spus ceva în japoneză. Peter 
Marlowe n-a înţeles mare lucru, a prins doar cuvintele 
shoko-san şi s-a mirat şi mai tare pentru că până atunci nu-i 
spusese nimeni shoko-san. Shoko înseamnă „ofiţer”, iar san 
„domnule” şi, dacă un ticălos ca Azumi îţi spune „domnule 
ofiţer”, ăsta-i un compliment, nu glumă. 

— Arigato, a spus Peter Marlowe, acceptând ţigara şi 
focul. 

„Mulţumesc” era singurul cuvânt japonez pe care-l 
cunoştea, pe lângă comenzile „De voie!”, „Drepţi!”, „Înainte 


W V 


marş!”, „Pentru onor!” şi „Vino aici, diavole alb!” I-a ordonat 
sergentului, care rămăsese cu gura căscată, să alinieze 
trupa. 

— Nţeles, dom” căpitan! a făcut sergentul, bucuros să 
scape din raza pumnilor lui Azumi. 

Pe urmă Azumi i-a ordonat ceva în japoneză lui Torusumi, 
acesta a făcut un pas înainte şi a răcnit „Hotcha-tore!” ceea 
ce înseamnă „Înainte-e marş!” Când au trecut de jumătatea 
aerodromului şi Azumi n-avea cum să-i mai audă, lorusumi 
i-a zâmbit lui Peter Marlowe. 

— Astăzi mergem pe latura de vest. Avem de tăiat nişte 
palmieri. 

— Cum aşa? N-am prea înţeles. 

— Simplu. l-am spus lui Azumi-san că eşti translatorul 
Împăratului şi că trebuie să cunoască acest lucru pentru că 
el încasează zece la sută din câştigurile noastre. Aşa că..., a 
dat din umeri Torusumi, trebuie, desigur, să avem grijă unii 
de alţii. Şi poate că, în timpul zilei, mai putem discuta şi 
ceva afaceri. 

Cu jumătate glas, Peter Marlowe a comandat: 

— Trupa-ă, stai! 

— Ce s-a-ntâmplat, dom” căpitan? a întrebat sergentul. 

— Nimic. Ascultă comanda la mine! Fără gălăgie! Mergem 
la palmieri. 

— Fir-aş al dracului, asta mai zic şi eu! 

Au încercat câţiva să strige „Ura-a!”, dar au fost iute 
reduşi la tăcere. 

Când au ajuns la pâlcul de palmieri. Spence şi echipa lui, 
împreună cu gardianul, erau deja acolo. Torusumi s-a dus la 
gardian, s-au răstit un timp unul la altul în coreeană. Până 
la urmă. Spence şi cu oamenii lui au trebuit să se alinieze şi 
să plece de acolo sub comanda gardianului la fel de furios. 

— Cum naiba te-ai ales tu cu palmierii, pramatie? Doar noi 
am ajuns primii! a strigat la el Spence. 

— Asta-i situaţia, l-a consolat Peter Marlowe. Îşi dădea şi el 
seama ce-i în sufletul lui Spence. 


Torusumi i-a făcut semn lui Peter Marlowe să se apropie, s- 
a aşezat la umbră, şi-a sprijinit carabina de un copac. 

— Pune pe cineva de santinelă, a căscat el. Ie fac 
răspunzător dacă sunt prins dormind în post de vreun 
împuţit de japonez sau de coreean. 

— Poţi să dormi liniştit şi să-ţi pui nădejdea în mine, i-a 
răspuns Peter Marlowe. 

— Ai grijă să mă trezeşti la ora mesei. 

— Negreşit! 

Peter Marlowe a postat vreo trei santinele în locurile mai 
expuse, apoi a dat ordinul de atac asupra palmierilor. 
Copacii trebuiau să fie doborâţi şi despicaţi până vine 
altcineva să schimbe ordinul. 

La ora prânzului palmierii erau jos şi toată măduva, „varza 
milionarului”, scoasă. Oamenii erau epuizați, pişcaţi rău de 
furnici, dar asta n-avea nici o importanţă pentru că 
avuseseră parte de-o pradă bogată. Câte două nuci de 
cocos pe cap de om şi încă cincisprezece în plus. Peter 
Marlowe a hotărât ca din astea să-i dea cinci lui Iorusumi, 
iar restul să-l împartă între ei la prânz. A împărţit în porţii 
egale două miezuri de palmier, iar ce-a mai rămas a spus că 
trebuie păstrat pentru Torusumi şi Azumi, în caz că şi-l 
doresc. Dacă nu, atunci se împarte şi restul. 

Peter Marlowe stătea sprijinit de un copac, gâfâind de 
oboseală, când un şuierat de alarmă l-a trezit brusc din 
amorţeală; într-o clipă a fost lângă Torusumi, l-a zgâlţăit să-l 
scoale din somn. 

— Vine încoace un gardian. Torusumi-san, grăbeşte-te! 

Torusumi a sărit în picioare, şi-a scuturat repede frunzele 
de pe uniformă. 

— Bine. Mergi înapoi la palmieri, prefaceţi-vă că munciţi, a 
spus el încet. 

Apoi 'Torusumi a ieşit nepăsător în poiană. Când l-a 
recunoscut pe celălalt gardian, a răsuflat, uşurat, i-a făcut 
semn să vină mai la umbră, şi-au proptit amândoi 


carabinele de un pom, s-au întins pe iarbă, şi-au aprins câte 
o ţigară. 

— Shoko-san, a strigat Torusumi. Puteţi s-o lăsaţi mai 
moale, dânsul e prietenul meu. 

Peter Marlowe i-a zâmbit frumos, apoi s-a întors spre 
oamenii lui. 

— Hei, sergent, sparge două nuci mai proaspete şi du-le la 
gardieni. 

El nu putea să le ducă pentru că şi-ar fi pierdut din 
prestanţă. 

Sergentul a ales cu grijă două dintre nucile de cocos cele 
mai frumoase, le-a despicat la vârf. Coaja exterioară era 
groasă de doi inci, de un verde-maroniu peste nuca ascunsă 
adânc înăuntru. Miezul alb, mustos care îmbrăca pereţii 
interiori ai nucii era moale şi delicat, uşor de mâncat cu 
lingura, sucul de la mijloc era răcoritor, cu un gust uşor 
dulceag. 

— Smith! 

— Aici, dom” sergent. 

— Du nucile astea blestemaţilor de niponi. 

— De ce tocmai eu? Mereu mă pui să fac mai mult decât... 

— Mişcă-ţi fundul! 

Smith, un cockney[60] mărunţel şi slăbuţ, s-a ridicat 
bombănind de jos şi a executat ordinul. 

Torusumi şi celălalt gardian au băut cu sete din nucile 
primite. Apoi Iorusumi a strigat spre Peter Marlowe: 

— Îţi mulţumim. 

— Pace ţie, i-a răspuns Peter Marlowe. 

Torusumi a scos un pachet mototolit de „Kooa”, i l-a întins 
lui Peter Marlowe. 

— Îţi mulţumesc, s-a înclinat acesta. 

— Pace ţie, i-a răspuns politicos Torusumi. 

În pachet erau şapte ţigări. Ceilalţi au stăruit ca Peter 
Marlowe să-şi oprească două. Restul au fost împărţite, câte 
una la patru inşi, s-au înţeles cu toţii să le fumeze după 
masă. 


La prânz au primit orez, o zeamă subţire cu miros de 
peşte, un ceai slab. Peter Marlowe a luat doar orezul, a 
amestecat în el o fărâmiţă de blachang. În loc de desert, şi-a 
savurat jumătatea cuvenită dintr-o nucă de cocos. S-a 
aşezat apoi cu spatele sprijinit de buturuga unui palmier 
proaspăt doborât, cu privirea pierdută spre aeroport, 
aşteptând să se termine pauza de prânz. 

Spre sud era un deluşor, iar în jurul lui mişunau mii de culi 
chinezi. Toţi purtau pe umeri un fel de cobiliţă de bambus 
cu două coşuri mari, urcau dealul, încărcau coşurile cu 
pământ, apoi coborau încet şi le goleau în vale. Forfoteau 
aşa fără încetare, aveai senzaţia că vezi cum se împuţinează 
dealul. Şi tot aşa mereu, sub un soare torid. 

Se făcuseră aproape doi ani de când Peter Marlowe tot 
venea la aeroport, de patru-cinci ori pe săptămână. Când au 
văzut prima dată locul - era cu Larkin atunci - plin de 
coline, de smârcuri şi de dune de nisip, au râs amândoi, 
convinşi că nu se va putea construi niciodată un aeroport 
acolo. La urma urmei, chinezii n-aveau nici un tractor, nici 
un buldozer. Dar acum, după doi ani, exista deja o pistă de 
decolare în stare de funcţionare, iar cealaltă, mai mare, 
pentru bombardiere, era aproape terminată. 

Peter Marlowe s-a minunat de truda răbdătoare a acelui 
furnicar uman, s-a întrebat câte n-ar putea face dacă ar 
avea şi utilaje moderne. 

A simţit că i se închid ochii, l-a luat somnul. 

— Ewart! Unde e Marlowe? a întrebat repezit Grey. 

— E plecat cu grupa lui la lucru, la aeroport. De ce? 

— Spune-i numai să se prezinte imediat la mine când se 
întoarce. 

— Unde te găseşte? 

— Cum dracu' să ştiu? Spune-i să mă caute! 

leşind din baracă, Grey a simţit că iar îl apucă o crampă şi 
s-a grăbit spre zona latrinelor. N-a făcut nici jumătate de 
drum când spasmul s-a consumat, îmbibând şi mai tare 
ghemotocul de iarbă uscată pe care-l purta acum mereu în 


pantaloni. Chinuit de durere, abia mai ţinându-se pe 
picioare, s-a sprijinit de colţul unei barăci ca să-şi mai 
adune puterile. 

Grey îşi dădea seama că era cam timpul să schimbe 
ghemotocul acela de iarbă, al patrulea pe ziua aceea, dar 
acum nu-i mai păsa. Cel puţin era ceva mai igienic şi nu-şi 
distrugea pantalonii, singura pereche pe care o mai avea 
Oricum, nici nu mai putea umbla fără să aibă ghemotocul la 
el. Oribilă chestie! Dar, cel puţin, îşi dovedise eficacitatea. 

În ziua aceea ar fi putut să iasă la raport şi să anunţe că e 
bolnav, însă nu putea face una ca asta tocmai acum, când îl 
avea la mână pe Marlowe. A, nu, ocazia era prea bună ca s- 
o lase să-i scape, vroia să vadă şi ce mutră face Marlowe 
când are să-i spună. Merita să suporte şi durerea, ştiind că 
acum are de ce să se agaţe. Un om de nimic, o pramatie! 
Iar datorită lui Marlowe îl bagă niţel în sperieţi şi pe 
Împărat. Oricum, peste două zile îi bagă la zdup pe 
amândoi. Pentru că ştia de povestea cu diamantul şi mai ştia 
că schimbul urma să se facă în cursul săptămânii viitoare. 
Nu ştia încă exact când, dar va afla. „Nu eşti prost deloc, şi- 
a zis Grey. Ba eşti chiar deştept, dacă ţi-ai pus la punct un 
sistem atât de eficient.” 

S-a dus la coliba unde era instalată carcera, i-a spus 
gradatului de serviciu să aştepte afară. Şi-a schimbat 
ghemotocul şi s-a frecat cu iarbă pe mâini, apoi s-a spălat 
îndelung. 

Acum se simţea ceva mai bine. S-a străduit să se ţină drept 
când a coborât treptele, a pornit încet spre manutanţă. 
Trebuia să facă azi controlul săptămânal al rezervelor de 
orez şi alimente. N-a găsit niciodată vreo lipsă pentru că 
locotenent-colonelul Jones muncea operativ şi cu dăruire şi 
cântărea întotdeauna rațiile de orez personal, în public. În 
felul acesta nu era loc de nici o escrocherie. 

Grey avea toată admiraţia pentru locotenent-colonelul 
Jones, îi impunea şi faptul că face totul cu mâna lui, ca să nu 
se strecoare nici o greşeală. Îl şi invidia pentru că ajunsese 


locotenent-colonel atât de tânăr. N-avea decât treizeci şi 
trei de ani. „Parcă ţi-e şi lehamite, îşi zicea acum Grey. Ele 
locotenent-colonel, iar tu doar locotenent şi singura 
diferenţă e să te afli la locul potrivit, în momentul potrivit. 
Dar totuşi nu poţi spune că-ţi merge prea rău, ţi-ai făcut şi 
prieteni care-ţi vor lua partea după ce se sfârşeşte războiul. 
Desigur, Jones vine din viaţa civilă şi n-o să mai rămână în 
armată şi după aceea. Însă Jones e prieten cu Samson şi cu 
Smedly-Taylor, şeful meu direct, joacă bridge cu el, cu însuşi 
comandantul lagărului. Mare noroc pe capul lui! Ştiu şi eu 
să joc bridge tot atât de bine, dar pe mine nu mă invită 
nimeni, cu toate că muncesc mai al dracului decât voi.” 

Când a ajuns la manutanţă, distribuirea raţiilor de orez pe 
barăci nu se terminase încă. 

— Bună dimineaţa, Grey, l-a salutat Jones. Numai o 
secundă, vin imediat. 

Era înalt, frumos, primise o educaţie aleasă, era 
întotdeauna calm. Arăta mai tânăr chiar decât vârsta pe 
care o avea şi fusese poreclit „Colonelul Băieţel”. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

Grey s-a tras mai la o parte şi a urmărit cum se prezintă la 
cântar reprezentanţii uneia dintre bucătării, un sergent şi 
un ostaş. Fiecare bucătărie îşi desemna doi dintre oameni 
care să ridice raţia, să fie mereu cu ochii unul pe altul. 
Reprezentanţii prezentau lista efectivului, se verificau 
cifrele, se cântărea cantitatea cuvenită. Apoi era parafată 
lista pe ziua respectivă. 

După ce a fost servită şi ultima bucătărie, plutonierul de 
intendenţă Blakely a luat sacul cu orezul care mai rămăsese 
şi l-a dus în magazie. Grey l-a urmat pe locotenent-colonelul 
Jones, i-a ascultat, distrat raportul asupra efectivului şi 
alocaţiilor. 

— Nouă mii patru sute optzeci şi trei de soldaţi şi ofiţeri. 
Ieşirile pe ziua de astăzi: două mii trei sute şaptezeci de 
livre şi trei sferturi, adică patru uncii de orez de om. 
Aproximativ doisprezece saci. 


A arătat cu bărbia spre teancul de saci de iută. Grey l-a 
privit cum îi numără, ştiind bine dinainte că vor fi 
doisprezece. Pe urmă Jones a continuat: 

— Unul dintre saci a avut zece livre lipsă (faptul nu era 
deloc neobişnuit), iar cantitatea rămasă este de douăzeci de 
livre şi un sfert. 

Locotenent-colonelul a luat de jos sacul aproape gol şi l-a 
pus pe cântarul pe care-l trăsese înăuntru plutonierul 
Blakely. A pus cu grijă greutăţile în talger: douăzeci de livre 
şi un sfert. Talgerul cu sacul s-a ridicat încet, a rămas în 
echilibru. 

— La fix! a zâmbit el mulţumit, cu ochii la Grey. 

Toate celelalte alimente - un but de carne de vită, 
şaisprezece hârdaie de peşte uscat, patruzeci de livre de 
puia malacca, cinci duzini de ouă, cincizeci de livre de sare 
şi pachetele de piper şi de boia de ardei - s-au dovedit, de 
asemenea, a fi în perfectă regulă. 

Grey a semnat în registrul de evidenţă al magaziei, s-a 
strâmbat, chinuit de o nouă crampă. 

— Dizenterie? l-a întrebat grijuliu Jones. 

— Nimic grav, domnule colonel, a răspuns Grey, şi-a mai 
plimbat o dată privirea prin semiîntunericul din magazie, a 
salutat. Mulţumesc, domnule colonel. Ne vedem săptămâna 
viitoare. 

— Eu vă mulţumesc, domnule locotenent. 

În drum spre ieşire Grey a fost lovit de o nouă crampă, a 
dat să se ţină de cântar, dar a răsturnat talgerul, risipind pe 
jos toate greutăţile. 

— Vă rog să mă scuzaţi, s-a bâlbâit Grey. N-am fost atent. 

A pus talgerul la loc şi s-a aplecat după greutăţi, însă într-o 
clipă Jones şi Blakely erau deja în genunchi, adunându-le în 
grabă. 

— Nu te obosi, Grey, a spus Jones, apoi s-a răstit la Blakely: 
De zece ori ţi-am spus să pui cântarul în colţul ăla! 

Grey însă apucase să ia de jos o greutate de două livre. Nu 
şi-a putut crede ochilor, aşa că a dus greutatea până în 


dreptul uşii ca să o vadă mai la lumină, să se convingă că 
nu-l înşală vederea. Nu-l înşelase. În partea de jos a 
greutăţii de fontă era săpată o găurică, bine acoperită cu 
lut. Alb la faţă, a scobit lutul cu unghia. 

— Ce se-ntâmplă, Grey? a întrebat Jones. 

— Cineva a umblat la greutatea asta. Cuvintele au fost 
rostite ca o acuzaţie. 

— Cum? Imposibil! s-a apropiat Jones de Grey la să văd şi 
eu. 

A cercetat îndelung greutatea, apoi a zâmbit liniştit. 

— N-a umblat nimeni la ea. Este doar un orificiu de 
corectare după stas. Probabil că greutatea asta a fost din 
turnare ceva mai grea decât se cuvenea, a râs el puţin cam 
forţat. Doamne sfinte, pentru o clipă m-ai făcut într-adevăr 
să cred că ceva nu-i în ordine. 

Grey s-a dus repede spre locul unde erau celelalte 
greutăţi, a luat alta în mână. Şi aceasta era găurită. 

— Ia te uită! La toate s-a umblat! 

— E absurd! a intervenit Jones. E vorba de corectarea... 

— Ştiu destule despre măsuri şi greutăţi ca să spun că nu 
sunt permise nici un fel de găuri. Şi nici strunjiri de 
corectare. Dacă greutatea nu corespunde stasului, nu e 
pusă în circulaţie. 

Grey s-a întors brusc spre Blakely care se făcuse mic lângă 
uşă. 

— Ce ştii despre povestea asta? 

— Nimic, dom” locotenent, i-a răspuns îngrozit Blakely. 

— Fii atent, e mai bine să-mi spui! 

— Nu ştiu nimic, dom” locotenent, vă jur că... 

— Bine, Blakely... Ştii ce-am să fac eu acum? Am să ies din 
magazie şi am să le spun tuturor celor pe care-i întâlnesc. 
Tuturor, înţelegi... şi am să le-arăt şi greutatea asta... Până 
să ajung eu să-i raportez colonelului Smedly-Iaylor, ai să fii 
sfâşiat în bucăţi! 

Grey a pornit spre uşă. 


— Staţi, dom” locotenent, a rostit cu glas gâtuit Blakely. Vă 
spun tot. N-am fost eu, dom” locotenent, dom! colonel a fost. 
Dânsul m-a obligat. M-a prins ciupind un pic de orez şi s-a 
jurat că mă dă de gol dacă nu-l ajut... 

— Taci din gură, tâmpitule! a răcnit la el Jones, apoi, ceva 
mai calm, i s-a adresat lui Grey: Prostul ăsta încearcă să mă 
amestece şi pe mine în treaba asta. Eu n-am ştiut nimic 
de... 

— Nu-l ascultați, dom” locotenent, l-a întrerupt Blakely, 
bâlbâindu-se şi mai tare. Dânsul cântăreşte orezul 
întotdeauna. De fiecare dată. Dânsul are cheia de la dulapul 
unde ţine greutăţile. Ştiţi şi dumneavoastră cum face. Şi pe 
urmă, oricine lucrează la cântar tot apucă să se uite măcar 
o dată la greutăţi. Oricât de bine ar fi astupate găurile nu se 
poate să nu observe. Şi toată povestea asta ţine de mai bine 
de un an. 

— Taci din gură, Blakely! a ţipat Jones. Taci! Tăcere! 

— Domnule colonel, a întrebat Grey după un timp, de când 
sunt folosite greutăţile astea? 

— Nu ştiu. 

— Un an? Doi ani? 

— Eu de unde dracului să ştiu? Chiar dacă s-a umblat la 
greutăţi, asta n-are nimic de-a face cu mine. 

— Dar dumneavoastră aveţi cheia şi le ţineţi încuiate? 

— Da, dar asta nu înseamnă că... 

— V-aţi uitat vreodată mai atent la greutăţi? 

— Nu, dar... 

— Asta e oarecum ciudat, nu? nu l-a slăbit deloc Grey. 

— Nu, nu este. Şi n-am să mă las interogat de un... 

— E mai indicat să spuneţi adevărul, pentru binele 
dumneavoastră. 

— Mă ameninţi, locotenente! Vezi că mai exista şi curtea 
marţială... 

— Nu ştiu ce veţi face, domnule colonel. Mă aflu aici în 
baza regulamentului, iar cineva a umblat la greutăţi, nu-i 
aşa? 


— Ascultă aici. Grey... 

— Nu-i aşa? 

Grey a ridicat greutatea, i-a arătat de aproape scobitura. 
Jones a pălit, chipul lui şi-a pierdut deodată expresia de 
băieţandru. 

— S-ar putea, dar... asta nu înseamnă că... 

— Înseamnă că unul din doi, Blakely sau dumneavoastră, 
poartă răspunderea. Poate amândoi. Sunteţi singurii care 
au acces la magazia de alimente. Greutățile au lipsă şi v-aţi 
oprit raţii suplimentare, fie unul, fie amândoi. 

— Nu eu, dom'le locotenent, a scâncit Blakely. Eu nu 
primesc decât o livră din zece... 

— Minţi! a răcnit Jones. 

— Ba nu mint. V-am spus de o mie de ori că până la urmă 
ni se înfundă. Vă rog, dom” locotenent, s-a întors el spre 
Grey, frângându-şi mâinile. Vă rog să nu le spuneţi. Ăştia 
sunt chiar în stare să ne sfâşie. 

— Sper din suflet că aşa au să vă facă! 

Grey era tare bucuros că a descoperit falsul cu greutăţile. 
Doamne, ce bucuros era! 

Jones a scos tabachera, a început să-şi răsucească o ţigară. 

— Vrei nişte tutun? a întrebat el cu un surâs palid. Avea 
fălcile încleştate, chipul de băieţandru îi arăta acum 
îmbătrânit, bolnăvicios. 

— Nu, mulţumesc. 

Grey nu mai fumase de patru zile şi tare mult şi-ar mai fi 
dorit o ţigară. 

— Cred că putem să lămurim povestea asta, a spus Jones, 
recăpătându-şi puţin câte puţin buna creştere şi aerul 
băieţesc. Poate că, într-adevăr, a umblat cineva la greutăţi. 
Dar cantitatea este cu totul nesemnificativă. Pot să scot 
celelalte greutăţi, cele corecte... 

— Deci recunoaşteţi că acestea sunt false? 

— Eu, Grey, spuneam doar..., s-a poticnit Jones. leşi afară, 
Blakely. Aşteaptă până te chem. 

Blakely a pornit repede spre uşă. 


— Rămâi pe loc, Blakely, l-a oprit Grey, şi-a întors apoi 
privirea spre Jones, adăugând cu o politeţe exagerată: Nu e 
neapărat nevoie să plece Blakely, nu-i aşa, domnule colonel? 

Jones s-a uitat lung la el prin norişorul de fum. 

— Nu. Zidurile n-au urechi. Bine-e... Dumneata primeşti o 
livră de orez pe săptămână. 

— Asta-i tot? 

— Hai să fie două livre pe săptămână, plus o jumătate de 
livră de peşte uscat. O dată pe săptămână. 

— Ceva zahăr? Ouă? 

— Astea merg la infirmerie, ştii bine. 

Jones a rămas în aşteptare, a rămas şi Grey în aşteptare, 
Blakely scâncea cu faţa la perete. Pe urmă Grey a pus în 
buzunar greutatea şi s-a îndreptat spre ieşire. 

— Un moment, Grey, a strigat după el Jones, a luat din coş 
două ouă, i le-a întins. Ia aici, vei primi unul pe săptămână, 
împreună cu restul de alimente. Şi ceva zahăr. 

— Vă spun eu ce-am să fac, domnule colonel. Mă duc la 
colonelul Smedly-Taylor, îi spun ce mi-aţi zis şi îi arăt 
greutăţile... iar când vom ieşi la curăţat latrinele - şi mă rog 
cerului să fie aşa - am să te bag la fund cu mâna mea, dar 
nu prea iute, ca să te văd cum mori... Vreau să vă văd 
murind şi să vă aud cum urlaţi... încet, tot mai încet... 
Amândoi! 

A ieşit din magazie sub soarele arzător, a simţit cum îl 
izbeşte dogoarea, cum îi sfâşie măruntaiele o durere 
ascuţită. Dar şi-a încordat voinţa, s-a ţinut pe picioare şi a 
pornit încet spre poalele colinei. 

Încremeniţi în uşă, Jones şi Blakely l-au urmărit din ochi 
cum se duce. Şi pe amândoi i-a cuprins groaza. 

— O, Dumnezeule mare, şi-acum ce-o să fie, dom! colonel? 
s-a smiorcăit Blakely. Ăştia ne pun ştreangul de gât cât ai... 

Jones i-a dat brânci înapoi, a trântit uşa şi i-a trăsnit un 
dos de palmă de l-a trântit jos. 

— Să taci! 


Blakely a rămas la podea, gângăvind ceva nedesluşit, cu 
obrajii scăldaţi în lacrimi. Jones l-a smucit în picioare şi i-a 
mai ars o palmă. 

— Să nu daţi în mine, n-aveţi dreptul să... 

— Taci dracului şi ascultă! l-a scuturat Jones ca pe-o cârpă. 
Ascultă, mama ta de... [i-am spus de-atâtea ori să foloseşti 
greutăţile bune în ziua când vine Grey în control, ţi-am spus 
doar, tâmpitule! Încetează cu smiorcăitul şi ascultă la mine! 
În primul rând, ai să negi tot ce s-a spus aici. Ai înţeles? Nu 
i-am propus nimic lui Grey, pricepi? 

— Dar, dom” colonel... 

— Spui că nu-i adevărat, înţelegi? 

— Da, dom” colonel. 

— Bu-un... Negăm amândoi şi, dacă nu te apucă iar 
limbariţa, am eu grijă să ieşim amândoi basma curată. 

— Credeţi că puteţi? Puteţi să faceţi asta, dom” colonel? 

— Dacă te ţii tare, am să pot. Mai departe. Nu ştii nimic de 
greutăţi, după cum nu ştiu nici eu. Ai înţeles? 

— Dar noi suntem singurii care... 

— Ai înţeles? 

— Nteles, dom” colonel. 

— Mai departe. Aici nu s-a întâmplat nimic, decât că Grey 
a descoperit o greutate cu scobitură... Amândoi am fost la 
fel de uimiţi. Ai înţeles? 

— Dar... 

— Acum îmi spui tu cum au decurs lucrurile. Mama ta de... 
Spune! a urlat la el Jones, mai-mai să-l bage-n pământ. 

— Tocmai ă-ă... se terminase controlul când... când Grey s- 
a împiedicat de cântar, a dărâmat greutăţile şi... şi atunci 
am văzut că o greutate nu era în regulă. E bine aşa, dom! 
colonel? 

— Şi pe urmă? 

— Să vedeţi..., a şovăit o clipă Blakely, apoi s-a luminat la 
faţă. Grey ne-a întrebat ce e cu greutăţile alea... Eu n-am 
văzut niciodată să fi fost vreuna falsă, iar dumneavoastră aţi 
fost la fel de uimit. Pe urmă Grey a plecat. 


Jones i-a întins tabachera. 

— Ai uitat să repeţi ce-a spus Grey. Nu-ţi aminteşti? A spus 
aşa: „Dacă îmi daţi ceva orez în plus, o livră pe săptămână, 
şi un ou sau două, nu vă mai fac raport”. Atunci eu i-am zis 
să se ducă dracului, că am să raportez personal despre 
greutăţi şi că am să-l scot şi pe el la raport... Poţi să mai 
spui că eu eram foarte supărat din pricina greutăților. Cum 
au ajuns acolo? Cine o fi fost măgarul? 

Ochii mici ai lui Blakely s-au umplut de admiraţie. 

— Da, dom” colonel, acum îmi amintesc precis. A cerut o 
livră de orez şi un ou sau două. Exact cum aţi spus. 

— Atunci să ţii minte, idiotule! Dacă ai fi folosit greutăţile 
cele bune şi ţi-ai fi ţinut gura, n-am fi intrat în buclucul ăsta. 
Dacă mai dai greş o dată, să ştii că dau toată vina pe tine. 
Cuvântul tău contra cuvântului meu. Să vedem cine-i 
crezut! 

— Nu mai greşesc, dom” colonel. Vă promit că... 

— Oricum, e cuvântul tău contra cuvântului lui Grey acum. 
Dar n-ai de ce să-ţi fie teamă. Dacă îţi ţii firea şi-ţi aminteşti 
exact ce ai de spus. 

— N-am să uit, dom! colonel. Aveţi cuvântul meu. 

— Bine. 

Jones a încuiat dulapul metalic şi uşa magaziei, apoi a 
plecat, fără să mai spună nimic. 

„Jones ăsta e mare şmecher, încerca acum să se convingă 
singur Blakely. Ne scoate el din rahatul ăsta.” Acum, după 
ce trecuse primul şoc al demascării, începea să se simtă mai 
în siguranţă. „Da, Jones va trebui să-şi salveze propria lui 
piele ca s-o salveze şi pe-a ta. Da, Blakely, băiete, dar nici tu 
nu eşti chiar prost, ai atâta minte încât să-l ai şi tu cu ceva 
la mână în caz de cacialma.” 

Colonelul Smedly-Taylor a examinat încruntat greutatea. 
— Extraordinar! Parcă nici nu-mi vine să cred, a rostit el 
după o vreme. l-a aruncat lui Grey o privire pătrunzătoare. 
Chiar eşti serios când îmi spui că locotenent-colonelul Jones 

a vrut să-ţi dea mită? Din proviziile lagărului? 


— Da, domnule colonel. A fost exact cum v-am spus. 
Smedly-Iaylor s-a aşezat pe pat, s-a şters de sudoare, căci 
în micul bungalov era o căldură înăbuşitoare. 

— Nu-mi vine să cred, a repetat el, clătinând din cap. 

— Ei sunt singurii care aveau acces la greutăţi... 

— Ştiu asta. Să nu crezi că-ţi pun cuvântul la îndoială, 
Grey. Doar că povestea asta este chiar... incredibilă. 

Smedly-Taylor a rămas tăcut multă vreme: Grey, în 
picioare, aştepta râbdător. 

— Grey, a spus colonelul, fără să-şi ia ochii de la mica 
strunjitură din fundul greutăţii. Am să mă gândesc cum să 
procedăm. Toată povestea asta prezintă şi anumite... 
pericole. Nu trebuie să vorbeşti despre asta cu nimeni. Cu 
nimeni, înţelegi? 

— Da, domnule colonel. 

— Dumnezeule, dacă este aşa cum spui, atunci oamenii 
ăştia vor fi pur şi simplu masacrați, a clătinat iar din cap 
Smedly-Taylor. Când te gândeşti că doi dintre oamenii 
noştri... că locotenent-colonelul Jones s-a pretat să... din 
rațiile lagărului! Şi zici că erau false toate greutăţile? 

— Da, domnule colonel. 

— Câtă lipsă apreciezi că dădeau la cântar, în total? 

— Nu ştiu, s-ar putea să fie cam o livră la patru sute de 
livre. Trebuie să fi scos, bănuiesc, trei sau patru livre de 
orez pe zi. Fără a mai pune la socoteală peştele uscat sau 
ouăle. Poate că mai sunt şi alţii amestecați în afacerea 
asta... logic aşa ar fi. N-aveau cum să pregătească orezul 
fără să se bage de seamă. Trebuie să fi fost băgaţi şi cei de 
la vreo bucătărie. 

— Dumnezeule! a exclamat Smedly-Iaylor; s-a ridicat, a 
început să se plimbe nervos prin încăpere. Mulţumesc, 
Grey, ai făcut o treabă minunată. Voi avea grijă să ţi se 
treacă în raportul oficial de servici, a adăugat colonelul, 
întinzându-i mâna. Felicitări, Grey. 

Grey i-a strâns viguros mâna. 


— Vă mulţumesc, domnule colonel. Singurul lucru de care 
îmi pare rău este că nu i-am dibuit mai înainte. 

— Ţine minte, nici un cuvânt, cu nimeni. Îţi ordon! 

— Am înţeles! 

Grey a salutat şi a ieşit din bungalov; parcă nici nu mai 
simţea pământul sub picioare. 

„Auzi, să spună Smedly-Iaylor: Am grijă să ţi se treacă în 
raportul oficial de servici! Poate că mă promovează”, şi-a zis 
Grey, îmbărbătat de o nouă speranţă. Se mai făcuseră 
câteva înaintări în lagăr, iar un grad mai înalt i-ar prii chiar 
foarte bine. Căpitanul Grey... sună destul de frumos. 
Căpitanul Grey! 

După-amiaza aceea parcă nu se mai sfârşea. Acum, după 
ce terminaseră ce aveau de făcut, oamenii nu mai aveau 
nici chef, nici putere să mai stea în picioare, aşa că Peter 
Marlowe i-a organizat pe echipe şi i-a trimis să adune 
frunze şi lemne, schimbând des santinelele. 'Torusumi se 
culcase la loc. Era o căldură cumplită, aerul îţi ardea 
răsuflarea. Înjurau cu toţii dogoarea soarelui şi se rugau să 
se însereze mai repede. 

În sfârşit, s-a trezit şi Torusumi, s-a dus să se uşureze în 
tufişuri, şi-a luat carabina pe umăr, s-a apucat să umble 
încoace şi încolo ca să-şi risipească somnul. A zbierat la 
câţiva prizonieri care aţipiseră la umbră, apoi i-a strigat lui 
Peter Marlowe: 

— Te rog să-i scoli pe aceşti pui de scroafă şi să-i faci să 
muncească sau să se prefacă măcar că muncesc. 

Peter Marlowe s-a apropiat de el. 

— Îmi pare rău că te-am supărat, i-a spus, s-a întors apoi 
către sergent: Ce mama dracului păzeşti tu aici? Trebuia să 
fii cu ochii pe el! Pune-i pe mototolii ăia să sape o groapă, să 
cojească trunchiul ăla sau să adune frunze de palmier, 
tâmpitule! 

Sergentul s-a prefăcut de minune că e îngrozitor de 
speriat, într-o clipă i-a pus pe toţi în mişcare, mimând o 


activitate intensă. În arta asta ajunseseră cu toţii la un înalt 
grad de măiestrie. 

Au adunat câteva coji de nucă de cocos, au aşezat 
grămadă câteva frunze de palmier, au dat o dată sau de 
două ori cu ferăstrăul la baza unor copaci. Se crea impresia 
că, dacă muncesc în acelaşi ritm zi după zi, atunci nu trece 
mult şi toată zona va fi netedă şi curată ca-n palmă. 

Sergentul s-a întors ostenit să-i raporteze lui Peter 
Marlowe. 

— Muncesc toţi ca leii, domnule căpitan... ca de obicei. 

— Bine. Acum nu mai e mult. 

— Mă scuzaţi, domnule căpitan, n-aţi vrea... n-aţi vrea să 
faceţi ceva pentru mine? 

— Ce? 

— Vedeţi, cam asta ar fi... Am văzut că dumneavoastră... 
cum să spun eu..., s-a oprit din vorbă sergentul, s-a şters la 
gură cu peticul de cârpă pe care-l avea legat de gât. Uitaţi- 
vă la asta, a spus el repede, scoțând din buzunar un stilou. 
N-aţi putea să vedeţi dacă nu vrea urâtul ăsta să-l 
cumpere? 

— Înţeleg eu bine că mă rogi să ţi-l vând? a rămas uluit 
Peter Marlowe. 

— Da, domnule căpitan. Eu... vedeţi... m-am gândit că, 
dacă tot sunteţi prieten cu Împăratul, v-aţi pricepe... adică 
s-ar putea să ştiţi cum se procedează. 

— E interzis prin ordin să faci comerţ cu gardienii. Aşa 
spune regulamentul, şi-al nostru, şi-al lor. 

— Lăsaţi, domnule căpitan, puteţi avea încredere în mine. 
Oricum, dumneavoastră şi Împăratul... 

— Ce-i cu mine şi Împăratul? 

— Nimic, domnule căpitan, s-a retras prudent sergentul. 
„Cum să-l iau pe şmecherul ăsta? şi-a zis în sinea lui. Pe cine 
încearcă el să prostească?” M-am gândit doar că aţi putea 
să mă ajutaţi. Pe mine şi, sigur, pe cei din unitatea mea. 

Peter Marlowe s-a uitat la sergent, s-a uitat la stilou şi s-a 
întrebat de ce oare se înfuriase în halul ăsta. La urma 


uimei, mai vânduse lucruri şi pentru King - sau cel puţin 
mai încercase - şi era, într-adevăr, prieten cu King. Nu era 
nimic rău în asta. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Împărat, n-ar 
fi ajuns niciodată să primească lotul cu palmieri. Mult mai 
probabil, acum şi-ar fi pus comprese la falcă, căci sigur ar fi 
încasat un pumn sau cel puţin o palmă. Aşa că, vrând- 
nevrând, trebuie să-i păstreze reputaţia Împăratului. 
Datorită lui se aleseseră cu nucile de cocos. 

— Cât vrei pe el? 

Sergentul a răsuflat uşurat. 

— Vedeţi, nu e chiar un „Parker”, dar are peniță de aur, a 
prins el curaj, a deşurubat capacul, i-a arătat. Aşa că, 
bănuiesc, ar face ceva parale. Poate vedeţi mai întâi cât vă 
dă el... 

— Are să vrea să ştie cât ceri. Eu îl întreb, dar dumneata 
stabileşti preţul. 

— Dacă mi-aţi putea scoate pe el... şaizeci şi cinci de 
dolari, aş fi cel mai fericit om. 

— Crezi că face atât? 

— Aşa sper. 

Stiloul avea cu adevărat peniță de aur cu marcaj de 
paisprezece carate şi, în măsura în care putea judeca Peter 
Marlowe, marcajul era veritabil. Nu ca cel de pe celălalt 
stilou. 

— De unde-l ai? 

— E al meu, domnule căpitan. L-am păstrat pentru zile 
negre. Iar în ultimul timp s-a cam întunecat vremea. 

Peter Marlowe a dat scurt din cap. Semn că-l crede pe 
cuvânt. 

— Bine atunci. Văd eu ce pot să fac. Dumneata stai cu ochii 
pe trupă şi ai grijă să nu doarmă santinela. 

— Nici o grijă, domnule căpitan. Nu clipeşte nimeni în 
front. 

Peter Marlowe l-a găsit pe Torusumi stând sprijinit de un 
copăcel pitic, înfăşurat tot în vrejuri de liane. 

— Tabe. 


— Tabe, i-a răspuns ITorusumi, s-a uitat la ceas, a căscat. 
Peste un ceas plecăm. Încă nu s-a făcut ora, a precizat el, şi- 
a luat capela din cap, s-a şters cu ea de sudoare pe faţă şi 
pe gât. Împuţita asta de zăpuşeală pe împuţita asta de 
insulă! 

— Chiar aşa, l-a aprobat Peter Marlowe, şi-a dres glasul şi 
a vorbit pe un ton important, de parcă ar fi fost însuşi 
Împăratul: Unul dintre oamenii mei are un stilou de 
vânzare. M-am gândit că tu, care-mi eşti prieten, ai putea 
dori să-l cumperi. 

— Asraghfaru'llah! N-o fi un „Parka”? 

— Nu, a oftat Peter Marlowe, a scos stiloul, i-a desfăcut 
capacul şi i-a arătat peniţa în aşa fel încât să prindă în ea o 
rază de soare. Dar are peniță de aur. 

Torusumi a examinat atent stiloul. Era puţin dezamăgit că 
nu e un „Parker”, dar nici nu s-ar fi putut aştepta la aşa 
ceva. În mod sigur, nu la aeroport. Dacă era vorba de un 
„Parker”, s-ar fi ocupat Împăratul de el. 

— Nu prea face mult. 

— Aşa este, adevărat. Dar dacă nu te interesează... 

Peter Marlowe a băgat stiloul înapoi în buzunar. 

— S-ar putea totuşi să mă intereseze. Poate că trece mai 
uşor timpul dacă stăm puţin de vorbă despre acest obiect 
lipsit de valoare, a dat el plictisit din umeri. N-ar merita mai 
mult de şaptezeci şi cinci de dolari. 

Pe Peter Marlowe l-a uimit mărimea primei oferte. 
Înseamnă că sergentul nu avea nici o idee cât valorează 
stiloul. „Doamne, ce n-aş da să ştiu care-o fi preţul 
adevărat!” 

S-au aşezat, deci, la umbră şi s-au pus pe tocmeală. 
Torusumi s-a înfuriat de câteva ori, dar Peter Marlowe s-a 
ţinut tare şi, până la urmă, au bătut palma pe o sută 
douăzeci de dolari şi un pachet de „Kooa”. 

Torusumi s-a ridicat de jos, căscând. 

— E timpul să mergem. Împăratul este un bun povăţuitor, 
a zâmbit el. Data viitoare când îl văd am să-i spun cum ai 


profitat de prietenia mea ca să capeţi un preţ atât de mare, 
a clătinat el din cap, prefăcându-se tare îndurerat. Un 
asemenea preţ pentru un stilou atât de mizer! Împăratul 
are să râdă sigur de mine. Spune-i, te rog frumos, că am să 
fiu de gardă de-aici într-o săptămână. Poate că reuşeşte să 
găsească un ceas pentru mine. Unul bun... de data asta! 


Peter Marlowe era mulţumit că făcuse fără mari probleme 
prima sa tranzacţie, la un preţ, după cât se pare, destul de 
onorabil. Dar acum îl muncea îndoiala. Dacă îi dă 
sergentului toţi banii, King va fi tare supărat. Aceasta ar 
duce la năruirea întregului sistem de preţuri pe care 
Împăratul îl construise cu atâta grijă. Iar Torusumi îi va 
spune cu siguranţă Împăratului despre stilou şi despre 
suma plătită. Pe de altă parte, dacă îi dă sergentului numai 
cât a cerut şi păstrează restul, atunci, ce mai, asta-i 
escrocherie curată, nu? Sau doar o „afacere” bună? 
Adevărul era că sergentul ceruse şaizeci şi cinci de dolari şi 
atât trebuia să primească. lar Peter Marlowe îi datora lui 
King o groază de bani. 

Şi-a dorit să nu se fi băgat niciodată în afacerea asta 
tâmpită. Acum se simţea prins în propria lui cursă. 
„Necazul tău, Peter, este că-ţi faci o idee prea mare despre 
propria ta importanţă. Dacă i-ai fi spus nu sergentului, 
acum n-ai mai fi la ananghie. Şi acum ce te faci? Oricum ai 
lua-o, tot rău iese!” 

S-a întors în poiană păşind încet, dus pe gânduri. Trupa 
era deja încolonată. Sergentul l-a luat la o parte pe Peter 
Marlowe, arzând de nerăbdare. 

— Suntem gata cu toţii, domnule căpitan. Am numărat şi 
uneltele, e-n regulă, a raportat el, apoi coborând vocea: l-a 
cumpărat? 

— Da, s-a hotărât Peter Marlowe abia atunci; şi-a băgat 
mâna în buzunar şi i-a dat sergentului teancul de bani. Aici 
ai totul. Şaizeci şi cinci de dolari. 

— Domnule căpitan, sunteţi un om şi jumătate! a exclamat 
sergentul, a tras o hârtie de cinci dolari, i-a întins-o. Vă 
rămân dator un dolar cincizeci. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

— Vi se cuvin, aveţi zece la sută. Aşa e legea şi sunt 
bucuros să mă achit. Vă dau restul de un dolar şi jumătate 
de îndată ce schimb banii. 

Peter Marlowe i-a împins mâna înapoi. 


— Nu trebuie, a spus, simțindu-se deodată vinovat. 
Păstrează.-i. 

— Insist, a stăruit sergentul, punându-i bancnota în mână. 

— Ascultă, sergent... 

— Atunci luaţi-i măcar pe ăştia cinci. M-aş simţi îngrozitor 
dacă nu-i luaţi. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc îndeajuns. 

Pe tot drumul înapoi de la aeroport Peter Marlowe a rămas 
tăcut. Se simţea murdărit cu teancul acela monstruos de 
bani în buzunar, dar în acelaşi timp ştia că-i datorează mulţi 
bani lui King şi era bucuros că i-a căpătat pentru că în felul 
acesta va mai putea cumpăra ceva merinde pentru unitate. 
Singurul motiv pentru care i se adresase sergentul era că-l 
cunoaşte pe Împărat şi tocmai King, iar nu sergentul, era 
prietenul lui. Învârtea în minte mereu povestea asta 
păcătoasă şi când a ajuns la baracă. 

— Vezi că te caută Grey, Peter, i-a spus Ewart. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu, Peter, băiete. Dar mi s-a părut cam ţâfnos. 

Mintea ostenită a lui Peter Marlowe s-a străduit să 
cuprindă dimensiunile noului pericol. Trebuia să fie ceva în 
legătură cu King. Grey îi purta pică mai de mult. „Gândeşte- 
te, judecă, Peter, judecă! Satul? Ceasul? Diamantul? O, 
Doamne, nu cumva... stiloul? Nu, că m-am prostit de tot. 
Despre asta n-are cum să ştie încă. Să mă duc la King? S-ar 
putea să ştie el despre ce e vorba. Prea primejdios. Poate că 
tocmai de aceea i-a spus Grey lui Ewart, ca să mă îndemne 
să fac o greşeală. Trebuia să ştie că sunt plecat la lucru. N- 
are rost să mergi ca mielul la tăiere aşa asudat şi murdar. 
Fac un duş, pe urmă merg la carceră. Mai câştig ceva timp.” 

S-a dus, deci, la duşuri. Johnny Hawkins era sub una 
dintre gurile de apă. 

— Hello, Peter, l-a salutat Hawkins. 

Peter Marlowe a simţit cum i se roşeşte obrazul de ruşine. 

— Salut, Johnny, i-a răspuns, a băgat de seamă că Hawkins 
are un aspect de om bolnav. Vezi tu, Johnny, eu... mi-a părut 
tare rău de... 


— Nu vreau să vorbesc despre asta. Ţi-aş fi recunoscător 
să nu-mi mai aminteşti. 

„O fi ştiind, s-a întrebat Peter Marlowe înspăimântat, că şi 
eu sunt unul dintre cei care... au mâncat? Chiar acum... 
doar ieri a fost oare?” s-a revoltat el la gândul celor 
întâmplate... canibalism. „Nu, cu siguranţă că nu ştie, altfel 
ar fi încercat să mă omoare. Sunt convins că dacă eram în 
locul lui, aş fi făcut-o. Aş fi făcut-o oare? Dumnezeule, în ce 
stare am ajuns! Tot ce pare rău e, de fapt, bine şi vice versa. 
Mai mult decât îi e dat omului să înţeleagă. Cu mult mai 
mult. Ce lume ciudată, sucită! Dar cei şaizeci de dolari şi un 
pachet de «Kooa» pe care i-am câştigat şi în acelaşi timp i- 
am furat... sau i-am făcut... Cine ştie? N-ar trebui să-i dau 
înapoi? Nu, asta ar fi o greşeală.” 

— Marlowe! 

S-a întors şi l-a zărit pe Grey stând încruntat lângă duşuri. 

— Trebuia să te prezinţi la mine de îndată ce te întorci! 

— Mi s-a transmis că vrei să mă vezi. De îndată ce mă spăl 
aveam de gând să... 

— Am lăsat ordin să te prezinţi la raport imediat, a zâmbit 
subţire Grey. Dar n-are mare importanţă. Eşti arestat la 
domiciliu. 

S-a lăsat linişte la duşuri; toţi ofiţerii aflaţi acolo erau 
numai ochi şi urechi. 

— Pentru ce motiv? 

Grey a fost bucuros să observe umbra de îngrijorare de pe 
chipul lui Peter Marlowe. 

— Pentru nesocotirea ordinelor. 

— Ce ordine? 

— Ştii la fel de bine ca şi mine. 

„Aşa e bine, mai chinuieşte-te şi tu! şi-a zis în gând Grey. 
Să te roadă puţin conştiinţa vinovâăţiei... dacă ai vreo 
conştiinţă, lucru de care mă cam îndoiesc.” 

— Te prezinţi la raport la colonelul Smedly-Iaylor după 
masa de seară. Şi să vii îmbrăcat ca un ofiţer, nu ca o 
femeie de stradă! 


Peter Marlowe a ieşit de sub duş, şi-a înfăşurat sarongul şi 
l-a înnodat cu îndemânare, conştient de privirile curioase 
ale celorlalţi ofiţeri. Avea mintea învălătucită, se întreba 
mereu de unde i-o fi venit necazul, dar încerca totuşi să-şi 
ascundă tulburarea. De ce să-i dea satisfacţie lui Grey? 

— Eşti aşa de rău crescut, Grey, zău aşa. Mă cam 
plictiseşti. 

— Am aflat eu azi câte ceva despre buna ta creştere, 
pramatie nenorocită! Şi sunt bucuros că nu fac parte din 
clasa voastră de împuţiţi, de poponari infecţi. Toţi sunteţi 
nişte laşi, escroci, hoţi... 

— Pentru ultima oară, Grey, ţine-ţi gura sau ţi-o închid eu, 
cu mâna mea! 

Grey s-a străduit să-şi ţină firea. Şi-ar fi dorit să-şi încerce 
puterile cu domnişorul ăsta chiar acum, aici. Era în stare 
să-l bată, ştia asta. Oricând. Cu sau fără dizenterie. 

— Dacă scap cu viaţă din împuţiciunea asta, să ştii că am 
să te caut. În primul rând. În primul şi-n primul rând! 

— Va fi plăcerea mea. Dar până atunci, dacă mă mai insulţi 
vreodată, te bat de te umflu, a punctat Peter Marlowe, 
întorcându-se apoi spre ceilalţi ofiţeri. M-aţi auzit cu toţii. L- 
am avertizat. N-am de gând să mă las înjurat de un 
maimuţoi din clasele inferioare, a adăugat el dispreţuitor, s- 
a răsucit brusc spre Grey. Să nu te mai prind pe-aproape! 

— Cum să te las dacă încalci legea? 

— Ce lege? 

— Te prezinţi la colonelul Smedly-Iaylor după masa de 
seară. Şi încă ceva: eşti consemnat la domiciliu până în 
momentul în care te prezinţi la raport. 

Cu asta, Grey a plecat de-acolo. Îi pierise tot cheful. A fost 
o prostie din partea lui să se ia în gură cu Marlowe O 
prostie, tocmai acum, când nici măcar nu mai era necesar. 

Când a sosit Peter Marlowe în faţa bungalovului rezervat 
colonelului Smedly-Iaylor, Grey era deja acolo. 

— Îl anunţ eu pe domnul colonel că eşti aici, a spus Grey. 

— Eşti foarte amabil. 


Peter Marlowe nu se simţea deloc în largul lui. Cascheta 
de ofiţer de aviaţie pe care o împrumutase îl rodea. Cămaşa 
zdrenţuită, dar curată, îl rodea. Un sarong e mult mai 
confortabil, şi-a zis, mai potrivit condiţiilor. Iar gândindu-se 
la sarong, i-a venit în minte ziua de mâine. Era ziua în care 
urma să aibă loc transferarea banilor. În contul 
diamantului. Mâine Shagata va aduce banii, iar apoi, după 
trei zile, un nou drum până în sat. Poate Sulina... „E o 
prostie să te gândeşti acum la ea. Acum trebuie să ai mintea 
limpede, să te concentrezi.” 

— Gata, Marlowe. Drepţi! a dat comanda Grey. Peter 
Marlowe a luat poziţie de drepţi şi a pornit în pas de front 
spre camera colonelului. Când a trecut pe lângă Grey i-a 
şoptit „Ba pe-a mă-tii, Jack!” şi asta l-a făcut să se simtă 
ceva mai bine: în clipa următoare se afla în faţa colonelului. 
A salutat regulamentar şi a rămas cu ochii ţintă la colonel. 

Aşezat în spatele unei mese rudimentare, cu cascheta pe 
cap, cu bastonaşul de trestie lângă el, pe birou, Smedly- 
Taylor l-a privit încruntat pe Peter Marlowe, i-a răspuns la 
salut cu precizie militărească. Era mândru de modul în care 
reuşea să menţină disciplina în lagăr. Tot ce făcea era ca la 
armată. După regulament. 

L-a măsurat din ochi pe tânărul din faţa lui; stătea drept, 
nemişcat. „Bu-un, şi-a zis în sinea lui, măcar felul în care se 
prezintă îi este favorabil.” O vreme n-a spus nimic, după 
cum îi era obiceiul. Asta îl pune întotdeauna în încurcătură 
pe acuzat. În sfârşit, a vorbit. 

— Ei bine, domnule căpitan Marlowe, ce poţi să spui în 
apărarea dumitale? 

— Nimic, domnule colonel. Nu cunosc ce mi se impută. 

Colonelul Smedly-Taylor a aruncat o privire mirată spre 
Grey, apoi s-a încruntat iar la Peter Marlowe. 

— Poate că dumneata încalci atâtea reguli încât îţi vine 
greu să-ţi aminteşti care sunt acelea. Ieri ai intrat în 
clădirea închisorii. Asta este o încălcare a ordinului. Nu 
purtai banderola la braţ. Altă încălcare a ordinului. 


Peter Marlowe s-a simţit uşurat. Deci era vorbă numai de 
închisoare. Dar mai rămânea de văzut dacă nu cumva şi 
ospăţul ăla... 

— Ascult, a rostit scurt colonelul. Aşa a fost sau nu? 

— Da, domnule colonel. 

— Ştiai că încalci două ordine? 

— Da, domnule colonel. 

— Ce-ai căutat în clădirea închisorii? 

— Am fost în vizită la nişte cunoscuţi. 

— A, aşa? a ridicat din sprâncene colonelul, apoi a repetat 
pe un tot caustic: Doar aşa, în vizită? 

Peter Marlowe; n-a mai spus nimic, a rămas în aşteptare. 
Atunci a venit şi lovitura următoare. 

— Americanul a fost şi el în clădirea închisorii. Ai fost cu 
el? 

— O parte a timpului. Nu există nici o regulă care să 
interzică asta, domnule colonel. Dar este adevărat că am... 
că am încălcat cele două ordine menţionate. 

— Ce năzbâtii aţi mai pus voi doi la cale? 

— Nimic, domnule colonel. 

— Recunoşti deci că voi doi mai faceţi şi lucruri necurate 
din când în când? 

Peter Marlowe era furios pe sine însuşi că nu s-a gândit 
bine înainte de a răspunde, ştiind că în înfruntarea cu omul 
pe care-l avea în fată, un ofiţer destoinic, n-avea cum s-o 
scoată la capăt. Să spun „Nu, domnule colonel”? L-a privit 
drept în ochi. Dar n-a spus nimic. Există o singură regulă. 
Când te afli înaintea superiorului răspunzi doar cu „da” sau 
„nu” şi spui întotdeauna adevărul. Este o regulă sfântă că 
ofiţerii spun întotdeauna adevărul şi iată-l pe el acum 
ridicându-se împotriva unei întregi tradiţii, împotriva a tot 
ce ştie că e corect în viaţă, spunând minciuni sau jumătăţi 
de adevăr. O mare greşeală. Sau poate nu este? 

Colonelul Smedly-Taylor a început acum să desfăşoare un 
joc pe care îl mai făcuse de atâtea ori înainte. Îi venea uşor 


să se joace cu câte un om şi pe urmă să-l căsăpească, dacă 
aşa avea chef. 

— Ascultă, Marlowe, a început el, adoptând un ton patern, 
mi s-a raportat că te însoţeşti cu anumite elemente 
indezirabile. Ar fi înţelept să-ţi analizezi situaţia de ofiţer şi 
de om de onoare. Acum despre legătura dumitale cu... cu 
acest american. Se ştie că el este un speculant. Nu a fost 
prins încă, dar noi ştim şi deci trebuie să ştii şi dumneata. 
Te-aş sfătui să pui capăt acestei legături. Nu-ţi pot ordona, 
desigur, dar acesta este sfatul meu. 

Peter Marlowe n-a spus nimic, dar îi sângera inima. Ceea 
ce spusese colonelul era adevărat şi totuşi King era 
prietenul lui, iar acest prieten îi hrănea şi îi ajuta pe cei din 
unitatea lui şi pe el. Era un om bun, minunat. 

„Greşiţi, şi nu-mi pasă de ce credeţi, ar fi vrut să spună 
Peter Marlowe. Îmi place King, e un om bun, ne simţim bine 
împreună, râdem mult când suntem numai noi doi”, dar în 
acelaşi timp ar fi fost gata să recunoască şi tranzacţiile, să 
recunoască şi plecarea în sat, să recunoască şi treaba cu 
diamantul, să recunoască şi transferul plănuit în seara 
aceea. Dar şi l-a închipuit pe King dincolo de zăbrele, 
despuiat de prestigiu şi de putere. Aşa că a strâns din dinţi 
şi s-a hotărât să nu recunoască nimic. 

Smedly-Iaylor n-avea nici o greutate să observe zbuciumul 
din sufletul tânărului aflat în faţa lui. l-ar fi fost uşor să 
spună: „Aşteaptă puţin afară, Grey”, iar apoi: „Ascultă, 
băiatule, înţeleg care ţi-e problema. Pe cinstea mea, am 
avut pe mână un regiment aproape de când mă ştiu. Ştiu 
care e problema: nu vrei să-ţi torni prietenul. Asta este de 
admirat. Dar eşti ofiţer de carieră, ofiţer prin tradiţie... 
gândeşte-te la familia ta, la generaţiile de ofiţeri care şi-au 
slujit patria. La ei să te gândeşti. E în joc onoarea dumitale. 
Trebuie să spui adevărul, asta e legea.” Apoi, cu un uşor 
oftat, exersat pe pielea unei întregi generaţii: „Hai să uităm 
de fleacurile astea cu încălcarea regulamentului pentru 
simplul fapt că ai intrat în clădirea, închisorii. Am făcut şi eu 


asta, de câteva ori. Dar dacă ai vrea să te încrezi în mine 
şi...” Ar fi lăsat fraza în suspensie pentru a-i conferi exact 
măsura necesară de gravitate şi îndată ar ieşi la iveală 
secretele Împăratului, iar Împăratul însuşi s-ar trezi în 
carcera lagărului... însă la ce ar servi toate acestea? 

Pentru moment, colonelul avea altă bătaie de cap: 
povestea cu greutăţile. Asta, da, ar putea fi o catastrofă de 
proporţii infinite. 

Colonelul Smedly-Taylor ştia că poate scoate oricând de la 
copilul ăsta toate informaţiile pe care şi le-ar dori... 
cunoştea mult prea bine oamenii. Ştia că este un 
comandant iscusit - la naiba, după atâţia ani nici n-avea 
cum să nu fie - şi că prima regulă este să-ţi câştigi respectul 
ofiţerilor din subordine, să-i tratezi cu îngăduinţă până nu 
fac una cu adevărat mai boacănă şi atunci să-l devorezi pe 
unul dintre ei fără nici o milă, ca să le fie celorlalţi de 
învăţătură. Dar trebuie să-ţi alegi momentul potrivit, 
infracţiunea corespunzătoare şi ofiţerul cel mai indicat. 

— Bine, Marlowe, a spus el pe un ton hotărât. Te amendez 
cu solda pe o lună. N-am să ţi-o trec la dosar şi consider 
discuţia încheiată. Dar să nu mai încalci regulamentul. 

— Vă mulţumesc, domnule colonel. 

Peter Marlowe a salutat şi a ieşit afară, bucuros că a 
scăpat de interogatoriu. Fusese chiar pe pragul de a 
mărturisi totul. Colonelul era totuşi un om bun şi 
cumsecade, cu o bogată reputaţie de păstrător al dreptăţii. 

— Te mustră conştiinţa? l-a întrebat Grey pe terasă, 
văzându-i fruntea îmbrobonată de sudoare. 

Peter Marlowe nu i-a mai răspuns. Era încă tulburat şi 
resimțea o imensă uşurare că a scăpat cu bine. 

— Grey! s-a auzit dinăuntru glasul colonelului. Poţi să vii o 
clipă? 

— Da, domnule colonel. 

Grey s-a mai uitat o dată la Peter Marlowe. Solda pe o 
lună! Cam puţin, dacă te gândeşti că de data asta colonelul 
îl avea la mână. Grey era surprins şi chiar destul de supărat 


că Peter Marlowe a scăpat doar cu atât. Dar în acelaşi timp 
şi-a amintit că-l mai văzuse pe Smedly-ITaylor în exerciţiul 
funcţiunii. Ştia că, atunci când vrea, colonelul are 
tenacitatea unui buldog, că se joacă cu oamenii cum ai 
plimba un peşte în vârful undiţei. Trebuie să fi avut un plan, 
dacă l-a lăsat în pace atât de uşor pe Peter Marlowe. 

Grey l-a ocolit pe Peter Marlowe şi a reintrat în bungalov. 

— Fii drăguţ, închide uşa, Grey. 

— Da, domnule colonel. 

Când au rămas singuri, colonelul Smedly-ITaylor a deschis 
discuţia. 

— Am stat de vorbă cu locotenent-colonelul Jones şi cu 
plutonierul de intendenţă Blakely. 

— Da? 

„Ei, da, şi-a zis Grey, acuma urmează ceva mai 
substanţial!” 

— l-am eliberat din funcţiile deţinute începând cu ziua de 
azi, a anunţat colonelul, jucându-se cu greutatea. 

— Da, domnule colonel, a zâmbit Grey cu toată faţa. 

Acum urmează stabilirea datei pentru şedinţa curţii 
marţiale, aranjamentele de procedură, dacă se va ţine în 
camera[61 |] şi cum se va hotări degradarea celor doi la 
simpli soldaţi. În curând toată lumea din lagăr va şti că el, 
Grey, este cel care i-a prins cu ocaua mică; el, Grey, este 
îngerul lor păzitor şi, Dumnezeule, ce bine va fi atunci! 

— Şi cu asta închidem chestiunea, a adăugat colonelul. 

Lui Grey i-a pierit zâmbetul. 

— Cum? 

— Da. Am hotărât să închid cazul. Şi asta te priveşte şi pe 
dumneata. De fapt, repet ordinul pe care ţi l-am dat. N-ai să 
menţionezi nimănui nimic şi ai să uiţi toată povestea asta. 

Grey a rămas atât de uluit încât s-a lăsat pe pat, cu ochii 
holbaţi la colonel. 

— Dar nu puteţi face asta, domnule colonel! a izbucnit el. 
I-am prins asupra faptului. Furând din alimentele lagărului. 
Din mâncarea dumneavoastră şi a mea! Au încercat şi să 


mă mituiască. Pe mine! a ţipat isteric Grey. Doar i-am prins, 
pe cuvântul meu, sunt nişte hoţi ordinari, merită să fie 
spânzurați şi ciopârţiţi cu securea! 

— Adevărat, a dat cu gravitate din cap Smedly-Iaylor. Dar 
am considerat că, în împrejurările actuale, aceasta este 
hotărârea cea mai înţeleaptă. 

Grey a sărit în picioare. 

— Nu puteţi să faceţi aşa ceva! a strigat el. Nu puteţi să-i 
lăsaţi să scape nepedepsiţi! Nu puteţi... 

— Mie să nu-mi spui ce pot şi ce nu pot face! 

— Mă scuzaţi, s-a bâlbâit Grey, încercând din greu să se 
stăpânească. Dar, domnule colonel, oamenii ăştia sunt nişte 
hoţi. Eu i-am prins. Aveţi aici greutatea! 

— Am hotărât să nu mai dau alt curs acestei afaceri, a 
rostit calm colonelul. Cazul este închis. 

Grey n-a mai putut răbda. 

— Ba nu, nu este închis! a explodat el. N-am să permit eu 
să fie închis! Ticăloşii ăia au mâncat pe săturate în timp ce 
noi muream de foame! Merită din plin să li se facă felul! Şi 
insist ca... 

Glasul lui Smedly-Iaylor i-a tăiat izbucnirea isterică. 

— Tu să taci, Grey! Nu ai tu căderea să insişti în nici un fel. 
Cazul este închis. 

Smedly-Taylor a oftat adânc, a luat de pe masă o foaie de 
hârtie. 

— Acesta este raportul oficial, semnat de dumneata. Am 
mai adăugat astăzi ceva. Să-ţi citesc ce-am scris: 
„Recomand cu căldură pe locotenentul Grey pentru 
activitatea sa în calitate de şef al poliţiei militare din lagăr, 
îşi îndeplineşte, fără îndoială, excelent îndatoririle. Îmi 
permit să recomand avansarea sa, cu titlul provizoriu, la 
gradul de căpitan”, a încheiat colonelul, ridicând ochii de pe 
document. Am de gând să trimit astăzi comandantului de 
lagăr acest raport, cu recomandarea ca avansarea să intre 
în vigoare începând cu data de astăzi. Ştii, desigur, a zâmbit 
el, că dânsul are competenţa să te promoveze. Felicitări, 


domnule căpitan Grey. Meriţi pe deplin, a terminat el, 
întinzându-i mâna. 

Dar Grey nu i-a strâns-o. S-a uitat la mâna întinsă, s-a uitat 
la hârtie şi abia atunci şi-a dat seama. 

— Sunteţi toţi în aceiaşi gaşcă! Încercaţi acum să mă 
cumpăraţi, nu? Sunteţi la fel de corupt ca şi... poate c-aţi 
mâncat şi dumneavoastră din orezul ăla. Ce murdărie, 
Doamne, ce murdărie infectă... 

— Să-ţi ţii gura şi să nu sari peste cal! Ia poziţie de drepţi! 
Ţi-am spus să iei poziţie de drepţi! 

— Sunteţi de-o teapă cu ei, dar n-am să vă las pe niciunul 
să scăpaţi basma curată! a strigat Grey, luând greutatea de 
pe masă şi retrăgându-se cu spatele spre uşă. Încă n-am 
nici o dovadă împotriva dumneavoastră, dar împotriva lor 
am! Greutatea asta... 

— Ce e cu greutatea, Grey? 

A durat o veşnicie până ce Grey a terminat de cercetat 
greutatea pe toate părţile. Nu avea nici un cusur. 

— Te-am întrebat ce-i cu greutatea? 

„Ce nătăfleţ, şi-a zis cu dispreţ Smedly-Iaylor, urmărindu-l 
pe Grey cum căuta zadarnic strunjitura. Mare tâmpit! Aş 
putea să-l înghit între două feluri şi să nici nu observ.” 

— Nu este cea pe care v-am dat-o, s-a înecat Grey. Nu e 
aceeaşi. Nu este aceeaşi! 

— Greşeşti, dragul meu, a spus foarte calm colonelul. Este 
chiar aceea, a apăsat el vorbele, continuând apoi pe un ton 
blând, plin de solicitudine: Vezi, Grey, dumneata eşti încă 
tânăr. Înţeleg că ai vrea să rămâi în armată după sfârşitul 
războiului. Este un lucru bun. Avem mare nevoie de ofiţeri 
harnici şi inteligenţi. Viaţa în cadrul armatei este ceva 
minunat. Asta sigur! Mi-a spus şi colonelul Samson ce 
părere bună are despre dumneata. Ştii, bineînţeles, că mi-e 
prieten. Sunt sigur că n-are să-mi fie prea greu să-l conving 
să completeze recomandarea mea cu ideea de a fi trecut în 
rândul cadrelor permanente. Cred că eşti puţin surmenat şi 
asta este de înţeles. Trăim momente îngrozitoare. Cred că 


este mai înţelept să nu revenim asupra cazului. Ar fi cât se 
poate de inoportun sa stârnim acum un scandal în lagăr. 
Foarte inoportun. Sper că vei înţelege acum înţelepciunea 
acestei soluţii. 

A aşteptat un timp, plin de dispreţ faţă de Grey. La 
momentul potrivit - căci în treburile astea era expert - a 
spus: 

— Vrei să-i mai trimit comandantului de lagăr 
recomandarea pentru avansarea dumitale la rangul de 
căpitan? 

Grey a întors încet privirea spre hârtia de pe masă, s-a 
uitat la ea cu groază. Ştia că acum colonelul poate să-i dea 
sau să nu-i dea ceea ce râvneşte şi, dacă este în măsură să 
facă aceasta, poate să-l şi distrugă. Grey şi-a dat seama că a 
fost bătut. Înfrânt. A vrut să spună ceva, dar era atât de 
zdruncinat încât nici nu mai putea vorbi. A încuviinţat din 
cap. 

— Bine, poţi considera că avansarea dumitale este ca şi 
confirmată. Sunt convins că recomandarea mea şi cea a 
colonelului Samson vor fi determinante pentru adoptarea 
hotărârii privind rămânerea dumitale în cadrele 
permanente ale armatei după război, l-a auzit el spunând 
pe Smedly-Iaylor. 

Păşind ca în transă, a ieşit din bungalovul colonelului, a 
ajuns în carceră, i-a dat liber gradatului şi nici nu i-a păsat 
că acesta s-a uitat la el ca la un nebun. A rămas apoi singur 
în coliba poliţiei militare. A închis uşa, s-a aşezat pe 
marginea patului din celulă, a simţit cum irumpe din el 
toată amărăciunea acelei zile şi a izbucnit în plâns. Era un 
om sfârşit. Distrus. 

Mâinile şi faţa îi erau ude de lacrimi. Prins într-un vârtej al 
groazei, sufletul i-a mai bâjbâit pe marginea marelui 
necunoscut, apoi a alunecat în neființă... 

Când şi-a venit în simţiri, Grey era purtat pe targă de doi 
subofiţeri din poliţia militară. Doctorul Kennedy şontâcăia 
ceva mai în faţă. Grey şi-a dat seama că e pe moarte, dar 


acum nu-i mai păsa de nimic. Atunci l-a zărit pe Împărat 
stând în marginea potecii, uitându-se de sus la el. 

Grey i-a observat pantofii bine lustruiţi, dunga de la 
pantaloni, ţigara de fabrică, o „Kooa”, obrazul bine hrănit. 
Şi-a amintit atunci că mai are o treabă de făcut. Încă nu-şi 
putea permite luxul să moară. Nu, atâta timp cât Împăratul 
îi mai iese în cale bine lustruit, călcat şi hrănit. Nu, atâta 
timp cât se leagă afacerea cu diamantul. Pe toţi dracii, nu! 

— Facem ultima partidă, domnilor, a anunţat colonelul 
Smedly-Iaylor. Să nu pierdem spectacolul. 

— Abia aştept să-l sorb din ochi pe Sean, a suspinat Jones, 
aşezându-şi cărţile în mână. Două carale, a deschis el cu un 
zâmbet mulţumit. 

— Ai o baftă drăcească, s-a îmbufnat Sellars Două pici. 

— Pas. 

— N-are chiar mereu norocul ăsta, colega, a zâmbit 
strâmb Smedly-Taylor, pironindu-l pe Jones cu o privire de 
granit. Azi ai făcut o prostie cam mare. 

— Am avut ghinion. 

— Ghinionul n-are nici o scuză, a spus Smedly-Iaylor, 
filându-şi cărţile. Trebuia să controlezi. Faptul că n-ai 
controlat este o dovadă de incompetenţă. 

— Am spus deja că-mi pare rău. Credeţi că nu-mi dau 
seama ce prostie am făcut? N-am s-o mai fac. Niciodată. 
Nici n-am ştiut până acum ce înseamnă să intri în panică. 

— Două „sans atout”[62], a declarat Smedly-Iaylor cu un 
surâs spre Sellars. Avem un rober[63] asigurat, colega! Am 
făcut recomandarea, s-a întors el din nou spre Jones, ca 
funcţiile dumitale să fie preluate de Samson... pentru că ai 
nevoie de niţică odihnă. În felul acesta Grey vă pierde 
urma... A, da, şi încă ceva: sergentul Donovan e numit 
plutonier de intendenţă pe lângă Samson. Păcat, a râs el 
scurt, că suntem nevoiţi să schimbăm sistemul, dar, până la 
urmă, nu contează. Trebuie doar să fim siguri că Grey este 
prins cu alte treburi în zilele în care se folosesc greutăţile 


false. Aceasta, i s-a adresat el lui Sellars, va fi misiunea 
dumitale. 

— Prea bine. 

— A, pentru că a venit vorba, l-am amendat pe Marlowe cu 
solda pe o lună. E cartiruit într-una din barăcile dumitale, 
nu-i aşa? 

— Da, a răspuns Sellars. 

— Am fost cam blând cu el, dar e băiat bun, se trage dintr- 
o familie onorabilă... nu ca sărântocul ăla enervant de Grey. 
Dumnezeule, ce neobrăzare... să-şi închipuie el că l-aş 
putea recomanda pentru primirea în cadrele permanente 
ale armatei! Este exact genul de şarpe veninos de care nu 
avem nevoie în armată. Numai asta nu, pe onoarea mea! Ca 
să ajungă ăsta ofiţer de carieră va trebuie să păşească 
peste cadavrul meu! 

— Sunt absolut de acord, a spus scârbit Sellars. Dar în 
cazul lui Marlowe ar fi trebuit să-i reţineţi solda pe trei luni. 
Îşi poate permite. Blestematul acela de american a prins tot 
lagărul în mrejele lui. 

— Da, pentru moment aşa e, a mormăit Smedly-Iaylor şi s- 
a concentrat iar asupra cărţilor din mână, încercând să-şi 
camufleze scăparea. 

— Aveţi ceva dovezi împotriva lui? l-a sondat prudent 
Jones. Trei carale. 

— Păcătosule! a exclamat Sellars. Patru pici. 

— Pas. 

— Şase pici, a anunţat Smedly-Iaylor. 

— Chiar îl aveţi cu ceva la mână pe american? a întrebat 
din nou Jones. 

Colonelul Smedly-Taylor a rămas impasibil. Ştia despre 
inelul de diamant, auzise că târgul a fost deja făcut şi că 
schimbul va avea loc cât de curând. Iar când banii vor 
ajunge în lagăr, ei bine, pentru asta se gândise el la un 
plan... un plan bun, sigur, numai al lui, pentru a pune mâna 
pe aceşti bani. Aşa că a mormăit doar ceva nedesluşit, a 
arborat iar zâmbetul lui subţire şi a spus într-o doară: 


— Dacă aş avea ceva, în orice caz nu v-aş spune vouă. Nu 
pot avea chiar atâta încredere în voi. 

Ceilalţi i-au observat zâmbetul şi au zâmbit şi ei, uşuraţi. 

Peter Marlowe şi Larkin s-au amestecat în şuvoiul de 
oameni care se îndreptau spre amfiteatru. 

Luminile rampei erau deja aprinse, bătea şi Luna de sus. 
În total, teatrul avea cam două mii de locuri. Bănci de 
scânduri prinse în suporţi de cocotier se desfăşurau în 
evantai, pornind dinspre scenă. Fiecare spectacol se dădea 
de cinci ori, astfel ca toţi prizonierii din lagăr să-l poată 
vedea măcar o dată. Biletele se trăgeau la sorţi şi erau 
întotdeauna la mare preţ. 

Cele mai multe dintre rândurile de bănci erau deja 
înţesate de spectatori, cu excepţia rândurilor din faţă, care 
erau rezervate pentru ofiţeri. Ofițerii şedeau întotdeauna în 
faţa trupei şi soseau ceva mai târziu. Numai americanii nu 
prea respectau acest obicei. 

— Hei, voi doi de acolo! i-a strigat King. Nu vreţi să staţi cu 
noi? 

Împăratul avea locul privilegiat, la capătul băncii. 

— Am vrea, desigur, dar ştii şi tu cum..., i-a răspuns jenat 
Peter Marlowe. 

— A, da... Atunci ne vedem mai târziu. 

Peter Marlowe a tras cu ochiul la Larkin, şi-a dat seama că 
şi acesta era muncit de acelaşi gând: că e rău să nu poţi sta 
cu prietenii atunci când doreşti... şi în acelaşi timp ar fi rău 
să ia loc acolo. 

— Vrei să stăm aici, colonele? l-a întrebat, trecându-i lui 
răspunderea deciziei şi urându-se pentru asta. 

— De ce nu? a zis Larkin. 

S-au aşezat, deci, ruşinaţi foarte, conştienţi de faptul că au 
comis o abatere, conştienţi şi de privirile uimite aţintite 
asupra lor. 

— Hei, colonele, s-a aplecat spre el Brough, abia ţinându- 
se să nu râdă. Vezi c-ai să-ţi pierzi capul. Asta nu face bine 
la disciplină şi alte asemenea aiureli. 


— Dacă vreau să stau aici, aici stau! 

Însă Larkin şi-ar fi dorit să nu fi consimţit atât de uşor. 

— Cum îţi merge, Peter? a întrebat King. 

— Mulţumesc, bine. 

Peter Marlowe s-a străduit să-şi depăşească stinghereala. 
Avea senzaţia că toată lumea se uită la el. Nu apucase încă 
să-i povestească lui King despre vânzarea stiloului, nici 
despre muştruluiala primită de la Smedly-Iaylor, nici 
despre faptul că fusese cât pe ce să se încaiere cu Grey... 

— Bună seara, Marlowe. 

A ridicat ochii şi a tresărit când l-a văzut trecând pe 
Smedly-Iaylor. O privire de gheaţă. 

— Bună seara, domnule colonel, i-a răspuns cu glas moale. 

„O, Doamne, şi-a zis în sinea lui, asta le pune capac la 
toate.” 

Un scurt moment de rumoare când a trecut în lungul 
stalului însuşi comandantul lagărului, s-a aşezat în primul 
rând. Lumina s-a micşorat. S-a desfăcut cortina. Pe scenă se 
afla orchestra lagărului, compusă din cinci instrumentişti, 
iar în centru stătea Phil, dirijorul formaţiei. 

Aplauze. 

— Bună seara, a început Phil. În această seară vă 
prezentăm o nouă piesă de Frank Parrish intitulată 
„Iriunghiul”. Acţiunea se petrece la Londra, înainte de 
război. În rolurile principale: Frank Parrish, Brod Rodrick şi 
unicul, neasemuitul Sean Jennison... 

Urale tumultuoase. Huiduieli. Fluierături. Strigăte: „Unde- 
i Sean?”, „Care război?”, „Lasă vraja!”, „Începeţi odată!”, 
„ÎL vrem pe Sean!” 

Phil a ridicat grațios bagheta, a început uvertura. 

Acum, dacă tot a început spectacolul, Peter Marlowe 
parcă-şi mai revenise. 

Şi tocmai atunci a trebuit să se întâmple. 

Dino a apărut ca din pământ lângă King, i-a şoptit 
înfrigurat ceva la ureche. 


— Unde? l-a auzit Peter Marlowe întrebând pe Împărat, 
apoi: Bine, Dino. Fugi înapoi la baracă. 

King s-a aplecat spre el. 

— Trebuie să mergem, Peter, a şoptit el încet de tot. Arăta 
deodată mai tras la faţă. Vrea un tip să se-ntâlnească cu noi. 

„O, Doamne! Shagata! Ce mă fac acum?” s-a întrebat în 
gând Peter Marlowe. 

— Nu putem să ne ridicăm şi să ieşim aşa, în văzul tuturor. 

— Pe dracu' nu putem! Ne-a apucat pe amândoi 
pântecăraia. Haidem! 

King a şi pornit spre ieşire pe culoarul dintre bănci. 

Simţindu-se gol, dezbrăcat de privirile curioase ale celor 
din jur, Peter Marlowe s-a luat în grabă după el. 

L-au găsit pe Shagata în întunericul din spatele scenei. 
Părea tare tulburat. 

— Îţi cer iertare că m-am arătat atât de nepoliticos şi am 
trimis după tine pe neaşteptate, dar avem necazuri. Una 
dintre joncile prietenului nostru comun a fost interceptată 
şi acum e cercetat la poliţie, lua-i-ar ciuma, sub acuzaţia de 
contrabandă. 

Shagata se simţea stingher fără carabină, ştia că, dacă 
este prins în incinta lagărului în afara orelor de servici, va fi 
întemnițat pe trei săptămâni într-o ladă fără ferestre. 

— M-am gândit că, dacă prietenul nostru este cercetat 
ceva mai dur, s-ar putea să ne bage la apă şi pe noi. 

— Am încurcat-o, a spus încet Împăratul. 

I-a tremurat puţin mâna când a luat ţigara. Cei trei s-au 
mutat mai încolo, mai la întuneric. 

— M-am gândit că dumneata, ca om cu experienţă, a 
continuat grăbit Shagata, dumneata ai putea născoci un 
plan ca să ieşim din înghesuială. 

— Ăsta şi-a pus nădejdea-n mine! 

Oricât şi-ar fi sucit mintea Împăratul, nu-i venea decât un 
singur răspuns: tremură şi rabdă! 

— Peter, întreabă-l dacă Cheng San era pe joncă atunci 
când a fost reţinută. 


— Spune că nu. 

— Atunci poate că Cheng San mai poate să iasă din belea, 
a oftat uşurat King. S-a mai gândit un moment. Singurul 
lucru pe care-l putem face acum e să aşteptăm. Spune-i să 
nu intre în panică. Va trebui să se intereseze cumva de 
soarta lui Cheng San, să afle dacă a ciripit. Să ne trimită 
vorbă şi nouă dacă află dracului ceva. 

Peter Marlowe a tradus. 

Shagata şi-a supt dinţii cu un aer admirativ. 

— Sunt impresionat că voi doi puteţi fi atât de calmi în 
vreme ce eu sunt îngheţat de frică pentru că, dacă sunt 
prins, pot să spun c-am avut noroc dacă mă împuşcă şi-atât. 
Voi face aşa cum spui. Dacă eşti prins, te rog să încerci să 
nu mă bagi şi pe mine. Eu am să încerc să fac la fel. 

O fluierătură de alarmă l-a făcut să întoarcă pripit capul. 

— Acum trebuie să plec. Dacă totul merge bine, ne vom 
ţine de planul stabilit, a mai adăugat el, punându-i lui Peter 
Marlowe un pachet de „Kooa” în mână. Nu ştiu cum te 
împaci tu cu zeii tăi, dar eu am să mă rog mult şi din tot 
sufletul pentru mine, dar şi pentru voi. 

Pe urmă a dispărut în noapte. 

— Ce se întâmplă dacă Cheng San îşi dă drumul la gură? a 
întrebai Peter Marlowe, simțind un ghem fierbinte, dureros 
în coşul pieptului. Ce mai putem face atunci? 

— Atunci fugim, i-a răspuns King cu glas spart. Şi-a aprins 
altă ţigară cu degetele tremurânde, s-a sprijinit cu umărul 
de peretele teatrului Mai bine aşa decât să ajungem în 
Utram Road. 

Dincolo de scenă, în spatele lor, încheierea uverturii a fost 
salutată de aplauze, urale, râsete. Dar ei doi n-au auzit nici 
aplauzele, nici uralele, nici râsetele. 

Rodrick stătea în culise, se răstea la maşiniştii care 
aranjau decorurile, îi trimitea de colo până colo, îi îndemna 
să se grăbească. 

— Domnule maior! l-a strigat Mike, venind în fugă spre el. 
Sean a făcut o criză. Plânge de ţi se rupe inima! 


— O, Doamne, asta mai trebuia! Ce s-a întâmplat? Acum 
un minut l-am văzut şi n-avea nimic! a explodat Rodrick. 

— N-am de unde să ştiu sigur, s-a îmbufnat Mike. 

Rodrick s-a repezit înjurând spre cabină, a bătut la uşă. 

— Sean, eu sunt. Pot să intru? 

De dincolo de uşă răzbăteau nişte suspine sfâşietoare, abia 
înăbuşite. 

— Nu! Pleacă de-aici! Nu pot să merg mal departe! Nu 
pot! 

— Sean, toate merg cât se poate de bine. Eşti doar puţin 
obosit. Ascultă... 

— Pleacă, du-te, lasă-mă! a strigat isteric Sean prin uşă. 
Eu nu ies pe scenă! 

Rodrick a încercat uşa, dar era încuiată pe dinăuntru. A 
fugit iar în culise. 

— Frank! 

— Ce vrei? 

Frank, asudat tot, furios, era cocoţat în vârful unei scări, 
se căznea să înşurubeze un bec ce se încăpăţâna să nu se 
aprindă. 

— Dă-te jos de-acolo! Am să-ţi spun ceva. 

— Ce naiba mai vrei, nu vezi că am treabă? Orice ar fi, mai 
fă şi tu ceva singur, s-a răţoit Frank de sus. Tot eu să le fac 
pe toate? Mai trebuie să mă şi îmbrac, nici nu m-am 
machiat... încearcă şi celălalt set de comutatoare, Duncan! 
a strigat el la electrician. Haide, omule, mişcă odată! 

De dincolo de cortină se auzea acum tot mai tare un 
vacarm de glasuri nerăbdătoare, de fluierături. „Ce mă fac 
eu acum?” se întreba disperat Rodrick. A dat să pornească 
înapoi spre cabină. 

Atunci a dat cu ochii de Peter Marlowe care stătea de 
vorbă cu Împăratul lângă intrarea artiştilor. A coborât în 
fugă treptele. 

— Marlowe! Trebuie să mă ajuţi! 

— Ce s-a întâmplat? 


— E vorba de Sean. Are trac, l-au apucat istericalele..., a 
spus într-un suflu Rodrick. Nu mai vrea să joace. N-ai vrea 
tu să vorbeşti cu el? Te rog! Eu nu mai pot face nimic. 
Încearcă, te rog. Vorbeşte cu el. Vrei? 

— Dar eu... 

— Numai tu ne poţi ajuta, l-a întrerupt Rodrick. Eşti ultima 
noastră şansă. Uite, te rugăm cu toţii! De săptămâni de zile 
m-am tot temut să nu se întâmple ceva cu Sean. Rolul ăsta e 
greu şi pentru o femeie, darămite..., şi-a înghiţit el vorba, 
apoi a continuat umil: 'le rog, Marlowe. Mi-e frică pentru el. 
Ne-ai face tuturor un mare serviciu... 

Peter Marlowe a mai ezitat o clipă. 

— Bine. 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, bătrâne. Rodrick şi-a 
şters sudoarea de pe frunte şi a pornit înainte. Afară, 
hărmălaia creştea ameninţător. Peter Marlowe l-a urmat cu 
inima îndoită. Împăratul a pornit şi el după ei, absent, cu 
gândul numai la când şi cum să organizeze evadarea. 

S-au oprit într-un culoar strâmt. Peter Marlowe a ciocănit 
timid la uşă. 

— Eu sunt, Peter. Pot să intru, Sean? 

Sean, cu faţa îngropată în mâini pe masa de machiaj, l-a 
auzit ca prin ceaţă. 

— Eu sunt, Peter Marlowe. Mă primeşti? 

Cu machiajul spălat de şiroaiele de lacrimi, Sean s-a 
ridicat greu de pe scaun şi a tras zăvorul. De cum a intrat 
Peter Marlowe şovăitor în cabină, Sean a închis zăvorul la 
loc. 

— Ah, Peter, nu mai pot să joc! S-a terminat cu mine. Nu 
mai pot! a rostit Sean cu greu, printre sughiţuri. Nu sunt în 
stare să mă mai prefac, de-acum s-a sfârşit. Nu mai ştiu ce-i 
cu mine, Doamne, ajută-mă! s-a lamentat el, ascunzându-şi 
faţa în palme. Ce mă mai fac acum? Nu mai pot să fac faţă. 
Nu mai pot nimic. Nimic! 

— Nu-ţi face probleme, Sean, bătrâne, l-a îmbărbătat 
Peter Marlowe, pătruns ca nicicând de un simţământ de 


milă. N-are rost să te îngrijorezi. Eşti foarte important. Cea 
mai importantă persoană din tot lagărul, dacă vrei să ştii 
adevărul. 

— Îmi vine să mo-o-or!... 

— 'Te laşi prea uşor. 

Sean s-a întors brusc cu faţa spre el. 

— Uită-te la mine, pentru numele lui Dumnezeu! Ce sunt? 
Cine sunt eu? 

Fără să vrea, împotriva oricărei raţiuni. Peter Marlowe nu 
putea să vadă decât o fată, o tânără cu sufletul chinuit de 
îndoieli. Iar tânăra aceea avea pe ea o fustă albă, pantofi cu 
toc, ciorapi de mătase bine întinşi pe gambele lungi, o bluză 
subţire, care lăsa să se întrevadă rotunjimea sânilor. 

— Eşti femeie, Sean, s-a trezit spunând Peter Marlowe în 
pofida voinţei sale. Dumnezeu ştie cum... de ce..., dar ăstao 
adevărul. 

Ca prin minune, groaza, chinul şi îndoiala au dispărut de 
pe chipul lui Sean. 

— Îţi mulţumesc, Peter. Îţi mulţumesc din toată inima. 

Cineva a bătut şovăielnic, la uşă. 

— Intrarea în scenă peste două minute! s-a auzit prin uşă 
glasul temător al lui Frank. Pot intra? 

— Numai un moment! 

Sean s-a dus la masa de machiaj, şi-a şters lacrimile, şi-a 
refăcut fardul, s-a privit atent în oglindă. 

— Intră, Frank! 

La vederea lui Sean, lui Frank i s-a tăiat răsuflarea, aşa 
cum i se întâmpla de fiecare dată. 

— Arăţi minunat! le simţi bine? 

— Da. Mă tem că m-am cam făcut de râs. Îmi pare rău. 

— Eşti surmenat, a spus Frank, ascunzându-şi 
îngrijorarea, apoi s-a întors spre Peter Marlowe. Hello, mă 
bucur să te văd. 

— Şieu. 

— Du-te mai bine să te schimbi, Frank, a spus Sean. Mi-am 
revenit, acum mă simt chiar bine. 


Frank i-a simţit căldura zâmbetului şi a intrat automat, în 
rolul pe care el şi Rodrick începuseră să-l joace cu trei ani 
în urmă, regretând mereu amarnic după aceea. 

— Vei avea un succes nebun, Betty, a declarat, strângându- 
| la piept pe Sean. Sunt mândru de tine. 

Dar acum, spre deosebire de multe alte dăţi, se simțeau cu 
adevărat bărbat şi femeie. Sean s-a lăsat moale la pieptul 
lui, copleşit de nevoia de a-l avea aproape. lar Frank ştia, 
înţelegea. 

— Acum, gata... intrăm în scenă peste un minut, a spusel 
cu voce schimbată, tulburat şi el de intensitatea 
sentimentului. Trebuie... trebuie să mă schimb şi eu. 

Frank a ieşit repede pe uşă. 

— Cred că... mă întorc în sală, la locul meu, a spus Peter 
Marlowe după o scurtă ezitare. 

Nu că ar fi văzut ceva, dar simţise distinct descărcarea 
electrică dintre cei doi. 

— Da, a făcut absent Sean, aproape fără să-l mai bage în 
seamă. 

O ultimă privire în oglindă pentru a se convinge de 
perfecțiunea machiajului şi în momentul următor Sean se 
afla în arlechin, gata să-şi facă intrarea, într-un fel de extaz 
amestecat cu o teamă de nedescris. Pe urmă a păşit în 
scenă şi a devenit altcineva. Exclamaţii de uimire şi priviri 
pofticioase la ivirea „ei”... ochi aprinşi aţintiţi asupra „ei”, 
cum se mişcă, cum se aşază încrucişându-şi modest 
picioarele, cum vorbeşte... ochi ce „o” urmăresc 
pretutindeni, gata să „o” atingă, să se înfrupte din „ea”. Şi 
atunci, prin ce minune, „ea” şi ochii aceia au fost una. 

Peter Marlowe, Împăratul şi Rodrick urmăreau spectacolul 
din culise. 

— Domnule maior, a întrebat la un moment dat Peter 
Marlowe, ce-i povestea asta cu Betty? 

— Ah, tocmai aici se cam încurcă lucrurile, i-a răspuns 
întristat Rodrick. Acesta este numele personajului pe care-l 
joacă Sean săptămână asta. Noi doi - adică Frank şi cu 


mine - aşa îi spunem mereu lui Sean, după rolul pe care-l 
interpretează. 

— De ce? a întrebat Împăratul. 

— Ca să-l ajutăm. În felul ăsta îl ajutăm să-şi intre în rol, i-a 
lămurit Rodrick cu ochii la scenă, dar mai era mult până la 
intrarea lui. Totul a început ca un joc, a spus Rodrick cu un 
surâs amar, iar acum s-a transformat într-un vis urât. Noi 
suntem cei care am creat acest... această femeie, Doamne, 
iartă-ne. Noi suntem făptaşii. 

— De ce? a întrebat tărăgănat Peter Marlowe. 

— Ei bine, îţi aminteşti ce greu a fost în Java, a început 
Rodrick, trăgând cu ochiul la Împărat. Pentru că am fost 
actor înainte de război, mi s-a dat misiunea să organizez un 
teatru în lagăr. 

Şi-a scăpat iar privirea spre scenă, spre Frank şi Sean. „E 
ceva ciudat cu ăştia doi astă seară”, şi-a zis în sinea lui. Le-a 
urmărit jocul cu un ochi critic, şi-a dat seama că sunt 
amândoi inspirați. 

— Frank era singurul profesionist care s-a nimerit să stea 
în lagăr, aşa că ne-am apucat împreună să punem la punct 
primele spectacole. Când am ajuns la distribuţie, a trebuit 
să găsim interpreţi şi pentru rolurile feminine. Nu s-au găsit 
voluntari, aşa că s-a stabilit pe cale ierarhică să încercăm 
doi sau trei. Unul dintre ei a fost Sean. S-a împotrivit el cât 
a putut, dar ştiţi şi voi cât de încăpăţânaţi pot fi ofiţerii 
superiori. „Cineva trebuie să joace şi în roluri de fată, i-au 
spus. Eşti destul de tânăr ca să faci impresia. Nici nu te 
bărbiereşti decât o dată pe săptămână. 'Iot ce ai de făcut e 
să pui pe tine straie femeieşti timp de o oră şi ceva. 
Gândeşte-te că scopul este să ridicăm puţin moralul trupei.” 
Şi oricât a protestat, a înjurat şi s-a rugat Sean, tot n-a 
reuşit să-i convingă. Sean m-a rugat să nu-l primesc la 
teatru. Ştiţi şi voi că nu merită osteneala să lucrezi cu un 
actor care n-are tragere de inimă, aşa că am încercat să mă 
scap de el. „Vedeţi dumneavoastră, le-am explicat eu 
superiorilor, actoria implică o mare tensiune psihologică...” 


„Prostii! mi-au replicat. Ce rău poate să-i facă asta?” 
„Faptul că joacă un rol de femeie s-ar putea să-l 
dezechilibreze. Dacă are până şi cea mai mică înclinaţie...” 
„Asta-i o aiureală şi mai mare, mi-au spus. Voi ăştia din 
teatru sunteţi suciţi la minte. Sergentul Jennison? 
Imposibil! Ăsta nu păţeşte nimic. Un pilot de vânătoare de 
prima clasă! Ascultă aici, domnule maior! Am încheiat 
discuţia. Ai ordin să-l iei la teatru, iar el are ordin să joace!” 
Frank şi cu mine ne-am străduit să-l împăcăm cu gândul, 
dar Sean se tot jura că are să fie cea mai proastă actriţă din 
lume, că are să aibă el grijă să fie dat afară după primul 
spectacol ratat. Noi i-am răspuns că puţin ne pasă. La 
primul spectacol a fost o ruşine. Dar după aceea n-a mai 
părut să-i displacă la fel de tare. Spre marea lui 
surprindere, chiar a început să-i placă. Atunci ne-am pus şi 
noi pe treabă. Era mai bine să ai ceva de făcut... îţi mai lua 
mintea de la lăturile alea împuţite, de la nenorocitul ăla de 
lagăr. L-am învăţat cum vorbeşte o femeie, cum se mişcă, 
cum ia loc, cum fumează, cum bea, cum se îmbracă, până şi 
cum gândeşte. Pe urmă, ca să-l menţinem în formă, am 
început să jucăm noi teatru cu el. De fiecare dată când ne 
aflam în incinta teatrului, ne ridicam în picioare când intra 
el, îi ofeream scaunul, ce mai, îl tratam ca pe o femeie 
adevărată. La început ne-a distrat faptul că izbutim să 
păstrăm o iluzie, aveam grijă ca Sean să nu fie văzut 
niciodată punându-şi sau scoţându-şi costumele, iar 
toaletele lui să fie întotdeauna decente, dar îndeajuns de 
sugestive. Am obţinut chiar o aprobare specială să i se 
acorde o cameră separată. Cu duş, numai pentru el. Apoi, 
deodată, n-a mai avut nevoie de indicaţiile noastre de regie. 
A devenit el însuşi, pe scenă, o femeie desăvârşită. Puțin 
câte puţin, însă femeia din el a început să predomine şi în 
afara scenei, numai că noi n-am observat dintr-o dată. Pe 
vremea aceea Sean îşi lăsase părul lung... perucile pe care 
le aveam nu făceau nici doi bani. Pe urmă Sean a început să 
umble tot timpul în straie femeieşti. Într-o noapte cineva a 


încercat să-l violeze. După aceea Sean a fost cât pe ce să-şi 
piardă minţile. S-a străduit din răsputeri să înăbuşe femeia 
din el, dar n-a mai reuşit. Atunci a încercat să se sinucidă. 
Desigur, lucrurile au fost trecute sub tăcere. Dar asta nu i-a 
fost de folos lui Sean, situaţia s-a înrăutățit, iar el ne 
blestema pentru faptul că l-am salvat de la moarte. Câteva 
luni mai târziu a avut loc o nouă tentativă de viol. După acel 
caz. Sean a renunţat total la masculinitate. „Nu mai pot 
lupta împotriva soartei, ne-a declarat. Aţi vrut să mă 
transformați în femeie, acum toţi cred că e chiar aşa. Ei 
bine, femeie am să fiu! În sinea mea îmi dau seama că sunt 
cu adevărat femeie aşa că nici nu mai e nevoie să mă 
prefac. Sunt femeie şi va trebui să fiu tratat ca atare!” 
Frank şi cu mine am încercat să stăm de vorbă cu el, să-l 
convingem, dar ne-am lămurit curând că e totul în zadar. 
Ne-am consolat cu gândul că e doar o rătăcire temporară, 
că Sean îşi va reveni ceva mai târziu. Adevărul este că jocul 
lui avea un mare efect pozitiv asupra moralului trupei, iar 
noi ştiam că nu vom găsi niciodată pe cineva care să joace 
roluri de fată nici pe-a zecea parte la fel de bine ca Sean. 
Aşa că am ridicat din umeri şi ne-am continuat jocul. 
Sărmanul Sean... E un om atât de minunat! Dacă n-ar fi fost 
el, Frank şi cu mine ne-am fi dat de mult duhul. 

Un ropot de aplauze a însoţit o nouă intrare în scenă a lui 
Sean din celălalt arlechin. 

— N-aveţi idee ce înseamnă să primeşti aplauze, a spus 
Rodrick mai mult pentru sine. Ce pot face din tine aplauzele 
şi adoraţia publicului. N-ai cum să ştii, decât dacă le-ai 
încercat pe pielea ta. Acolo, pe scenă! Nu-ţi poţi face o idee. 
E ceva fantastic de incitant, un drog fascinant, 
înspăimântător, dar... ce frumos! Acesta este izvorul din 
care se adapă talentul lui Sean, mereu, de fiecare dată. 
Asta şi patima pe care o stârneşte... în voi, în mine, în noi 
toţi. 

Cu grijă să nu-şi strice machiajul, Rodrick şi-a şters 
sudoarea de pe faţă, de pe mâini. 


— lar noi purtăm răspunderea, Doamne, iartă-ne! 

Exact atunci i-a venit şi lui rândul să intre în scenă. 

— Vrei să ne întoarcem la locurile noastre? l-a întrebat 
Peter Marlowe pe King. 

— Nu. Mai bine ne uităm de aici. N-am mai stat niciodată 
în culise. Întotdeauna mi-am dorit asta. 

„Şi-o fi dat oare Cheng San drumul la gură?” se întreba 
însă, între timp, Împăratul. Dar ştia el că frământarea în gol 
n-aduce nici un câştig. Îşi luase un angajament şi era gata 
să suporte consecinţele... orice carte ar trage. Şi-a întors 
privirea spre scenă, spre Rodrick, Frank şi Sean. Inexorabil, 
ochii lui s-au îndreptat asupra lui Sean, îi urmăreau acum 
fiecare mişcare, fiecare gest. 

De fapt, toţi ochii erau acum pe Sean, ca într-o beţie. 

Şi atunci Sean şi Frank şi toate privirile acelea s-au 
întrupat într-un singur simţământ, patima de pe scenă i-a 
cuprins pe actori şi s-a transmis auditoriului, rupând orice 
zăgazuri. 

Iar când s-a lăsat cortina după ultimul act, s-a aşternut o 
tăcere adâncă. Spectatorii au rămas vrăjiţi. 

— Doamne, a spus uluit Rodrick. E cel mai mare 
compliment pe care l-am putea primi vreodată. Iar voi doi îl 
meritaţi pe deplin. Aţi jucat într-adevăr cu inspiraţie, cu 
dăruire. 

Cortina a început să se ridice încet şi, când a ajuns sus, 
tăcerea aceea înfiorată a fost spartă de exclamaţii 
entuziaste, chemări repetate la rampă, aplauze. L-au lăsat 
pe Sean singur pe scenă să soarbă din plin licoarea 
îmbătătoare a succesului. 

Însoţiţi de ovaţii nesfârşite, Rodrick şi Frank au ieşit şi ei 
în scenă pentru ultima dată să-i împărtăşească triumful, cei 
doi creatori şi creaţia lor, acea fată frumoasă care le era 
mândria şi blestemul. 

Fără grabă, îngânduraţi, spectatorii au părăsit amfiteatrul. 
Fiecare cu gândul dus la cei de acasă, la „ea”, închizându-se 
fiecare în propria durere. Ce o fi făcând „ea” acum? 


Larkin era cel mai profund rănit. „Cum de le-a trăsnit 
ăstora prin cap să dea personajului feminin numele de 
Betty? De ce? lar Betty a mea... o fi şi ea... ar putea fi 
oare... acum, chiar acum, în braţele altui bărbat?” 

Şi Mac. L-a năpădit iar teama pentru Mem. „S-o fi 
scufundat cu adevărat vaporul acela? O mai fi oare în viaţă? 
Dar băieţelul? lar Mem... s-ar putea ca acum... şiea? A 
trecut atâta timp, Doamne, cât o fi trecut?” 

Şi Peter Marlowe. „Ce o fi acum cu N'ai, unica, nepreţuita? 
O, iubirea mea...” 

Şi toţi. 

Până şi Împăratul. Se întreba cu cine o fi ea acum, icoana 
de frumuseţe pe care a întâlnit-o când n-avea încă nici 
douăzeci de ani şi era un tânăr vagabond ca oricare altul, 
fata care i-a spus, ţinându-şi batistuţa parfumată la nas, că 
albii nespălaţi put mai rău decât negrii ei. Buzele i s-au 
strâmbat într-un surâs sarcastic. „Aia da, a fost o muiere pe 
cinste”, şi-a zis, îndreptându-şi apoi gândul spre lucruri mai 
importante. 

S-au stins toate luminile din teatru. Nu mai era nimeni în 
clădire, decât cei doi care se priveau în cabina însingurată. 

CARTEA IV. 

Împăratul şi Peter Marlowe erau în aşteptare, cuprinşi de 
o îngrijorare crescândă. Shagata trebuia să fi apărut, de 
mult. 

— Ce noapte nenorocită, a spus agasat King. Năduşesc 
mereu ca un purcel. 

Stăteau în baracă, în colţul Împăratului; Peter Marlowe se 
uita cum face King pasienţe. O atmosferă mohorâtă, 
încordată, se pogorâse parcă peste lagăr din cerul 
întunecat, fără Lună. Până şi vânzoleala continuă de sub 
baracă se mai domolise. 

— Tot ce-mi doresc e să ajungă odată, dacă mai vine, a 
spus Peter Marlowe. 

— Eu aş vrea să ştiu ce s-a mai întâmplat cu Cheng San. 
Putea cel puţin, tâlharul, să ne trimită vorbă. 


Pentru a mia oară, King s-a uitat pe fereastră, spre 
reţeaua de sârmă ghimpată. Căuta să prindă un semn din 
partea luptătorilor de gherilă care ar trebui să fie acolo, 
trebuie să fie acolo! Dar nu se simţea nici o mişcare, nici un 
semn. Jungla, ca şi lagărul, era în amorţire, linişte... 

Peter Marlowe s-a strâmbat de durere când a încercat să- 
şi mişte degetele de la mâna stângă, şi-a aşezat braţul într-o 
poziţie mai comodă. 

King a întors capul. 

— Cum e? 

— Doare ca dracu”, bătrâne. 

— Ar trebui să te vadă un doctor. 

— M-am înscris pentru vizita medicală de mâine 
dimineaţă. 

— Mare ghinion. 

— Se întâmplă tot timpul accidente. N-ai ce-i face. 

Se petrecuse cu două zile înainte. Fusese cu echipa de 
tăiat lemne. Peter Marlowe tocmai se căznea să salte din 
mocirlă o buturugă grea, plină de cioturi de crengi rupte; 
alături de el, alte douăzeci de perechi de mâini asudate se 
încordau să răstoarne buturuga în sanie. În clipa următoare 
mâinile au alunecat sub povară şi braţul lui a rămas prins 
sub buturugă. A simţit cum i se înfige în carne un ciot 
ascuţit, cum îi scrâşneşte osul sub greutatea buturugii şi a 
țipat de durere. 

Au mai trecut minute întregi până când ceilalţi au izbutit 
să ridice iar buturuga, să-i tragă braţul amorţii de sub ea şi 
să-l culce pe un petic de pământ uscat, în timp ce sângele îi 
ţâşnea din plaga deschisă, iar musculiţele roiau în jur, 
înnebunite de mirosul de sânge proaspăt. Rana era cam de 
şase inci lungime, doi în lăţime şi destul de adâncă pe 
alocuri. Camarazii i-au extras din rană aşchiile mai mari, au 
turnat apă peste ea şi au curăţat-o cât au putut de bine. [I- 
au aplicat un garou, pe urmă, cu chiu cu vai, au încărcat 
buturuga în sanie şi au tras-o până în Changi. Ela mers pe 
lângă sanie, abia ţinându-se pe picioare, chinuit de greață. 


Doctorul Kennedy a examinat rana şi a tamponat-o cu iod, 
în timp ce Steven îi ţinea mâna bună, iar el, Peter Marlowe, 
se zvârcolea de usturime. După aceea doctorul a pus un pic 
de alifie de zinc pe unele părţi din rană, iar restul l-a uns cu 
grăsime pentru ca sângele coagulat să nu se lipească de 
pansament. Apoi doctorul i-a bandajat strâns braţul. 

— Ai avut un noroc porcesc, Marlowe, i-a zis. Osul e întreg 
şi nici tendoanele nu sunt rupte. Avem aici, mai mult sau 
mai puţin, ceea ce se numeşte o rană superficială. Vino iar 
peste două zile să mai vedem cum se comportă. 

King şi-a ridicat brusc privirea de la cărţi în momentul în 
care a năvălit Max în baracă. 

— Avem necazuri, a anunţat Max cu jumătate de glas, 
vădit îngrijorat. Grey a ieşit de la infirmerie, a pornit-o 
încoace. 

— Fiţi cu ochii pe el, Max. Mai bine să-l trimiţi pe Dino. 

— Okay, a spus Max şi s-a repezit iar afară. 

— Ce părere ai, Peter? 

— Dacă a plecat Grey de la infirmerie, înseamnă că trebuie 
să ştie că se coace ceva. 

— De ştiut ştie el, asta-i sigur. 

— Cum? 

— Sigur că da. Are un turnător aici, în baraca asta. 

— Dumnezeule! Eşti sigur? 

— Da. Ştiu şi cine este. 

King a pus un patru de negru pe un cinci de roşu şiun 
cinci de roşu pe un şase de negru şi a mai eliberat un as. 

— Cine? 

— N-am să-ţi spun, Peter, a surâs amar Împăratul. E mai 
bine să nu ştii. Dar Grey îşi are omul lui aici. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Nimic. Pentru moment. Poate că mai târziu am să-l dau 
de mâncare la şobolani, a zâmbit King şi a schimbat 
subiectul discuţiei. Dar ferma asta de jos a fost o idee 
trăsnet, aşa-i? 


Peter Marlowe s-a întrebat ce ar fi făcut el dacă ştia cine-i 
informatorul. Ştia că şi Yoshima îşi are omul lui în lagăr, cel 
care îl dăduse în vileag pe Daven, cel care n-a fost prins 
încă... un necunoscut care chiar acum adulmecă după 
radioul închis în cele trei ploşti. S-a gândit că Împăratul a 
procedat înţelept când i-a ascuns identitatea turnătorului, 
în felul acesta se evita vreo scăpare nedorită; nici nu-i purta 
pică lui King pentru faptul că nu i-a spus despre cine este 
vorba. Dar chiar aşa a răsucit în minte câteva posibilităţi. 

— Crezi într-adevăr, a întrebat, că... să zic aşa, carnea 
aceea o fi bună de mâncat? 

— Drace, habar n-am. Numai când mă gândesc şi-mi vine 
să-mi vărs maţele. Dar - şi acesta este lucrul cel mai 
important - afacerile sunt afaceri. Cu sărăcia de acum, 
ideea e de geniu! 

Peter Marlowe a zâmbit, a uitat pentru o clipă de durerea 
din braţ. 

— Nu uita. Prima pereche de pulpiţe îmi revine mie. 

— Cunosc şi eu persoana? 

— Nu. 

King a râs cu poftă. 

— Ai început să ai secrete faţă de mine? 

— Am să-ţi comunic la efectuarea livrării. 

— Până la urmă, carnea-i carne şi mâncarea-i mâncare. De 
pildă, cățelul acela. 

— M-am întâlnit cu Hawkins acum vreo două zile. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic. Eu, evident, n-am vrut să-i spun nimic, iar el nici 
nu dorea să discute despre asta. 

— E un băiat de treabă. Oricum, ce-a fost a fost, a ridicat 
din umeri King, aruncând nervos cărţile pe masă. Shagata 
ăsta trebuia să fie demult aici. 

Tex a băgat capul pe fereastră. 

— Hei! 

— Ce e? 


— Zice Timsen că proprietarul a cam început să intre în 
panică. Cât timp îl mai aşteptaţi? 

— Mă duc eu să vorbesc cu el, a spus Împăratul, sărind pe 
fereastră; s-a întors apoi şi a şoptit: Păzeşte tu prăvălia, 
Peter. Eu am să fiu pe-aproape. 

— Bine. 

Peter Marlowe a luat cărţile de pe masă, s-a apucat să i le 
amestece, cutremurându-se de fiecare dată când creştea 
durerea, îl mai lăsa puţin, apoi iar creştea la loc. 

Împăratul s-a strecurat prin întuneric, simțind cum îl 
pândesc mulţi ochi. Unii erau ochii santinelelor puse de el, 
ceilalţi erau străini şi-l priveau cu duşmănie. Când l-a găsit 
pe 'Timsen, pe acesta îl trecuseră deja toate sudorile. 

— Hei, camarade, nu pot să-l ţin aici o veşnicie. 

— Unde e? 

— Când îţi vine muşteriul, atunci mă prezint cu el. Aşa ne- 
a fost înţelegerea. Nu-i prea departe de-aici. 

— Să stai cu ochii pe el. Doar nu vrei să-i dea careva la cap 
tocmai acum! 

— Tu ai grijă de partea ta, eu de-a mea. E sub pază bună. 

Timsen a tras adânc dintr-o „Kooa”, i-a întins-o 
Împăratului, care a tras şi el un fum. 

— Mulţumesc. Ştii despre ei? a făcut Împăratul cu capul 
spre zidul închisorii. 

— Sigur că da, a râs australianul. Şi-ţi mai spus un lucru: 
Grey a pornit încoace chiar acum. Toată zona colcăie de 
poliţai şi de amatori de pradă uşoară. Ştiu de o bandă de 
australieni şi aud că ar mai fi una care a prins de veste că 
se coace o afacere. Dar băieţii mei ţin sub supraveghere 
întreg teritoriul. De îndată ce primim banii, ai diamantul. 

— Îi mai dăm gardianului încă zece minute. Dacă nu se 
arată, amânăm. Acelaşi plan, schimbăm doar detaliile. 

— În regulă, camarade. Ne vedem mâine, după haleală. 

— Să sperăm totuşi că are să fie în seara asta. 

Dar n-a fost să fie în acea seară. Au aşteptat ce-au 
aşteptat, iar când Shagata nu s-a ivit. Împăratul a anulat 


operaţiunea. 

A doua zi Peter Marlowe s-a aşezat la rând, alături de 
mulţi alţii, în faţa infirmeriei. Era după prânz; soarele 
arzător chinuia aerul şi pământul şi fiinţele de pe pământ. 
Până şi muştele păreau adormite. A găsit un petic de 
umbră, s-a lăsat greu în praf şi s-a pus să aştepte. 
Zvâcniturile din braţ se mai înteţiseră. 

I-a venit rândul abia după apusul soarelui. 

Doctorul Kennedy l-a salutat scurt din cap şi i-a făcut semn 
să ia loc. 

— Cum te mai simţi astăzi? l-a întrebat cu un aer absent. 

— Nu prea râu, mulţumesc. 

Doctorul Kennedy s-a aplecat să cerceteze pansamentul. 
Peter Marlowe a ţipat de durere. 

— Ce naiba te-a apucat? s-a supărat doctorul Kennedy. 
Abia te-am atins, ce Dumnezeu? 

— Nu ştiu. La cea mai mică atingere mă doare ca dracu'. 

Doctorul Kennedy i-a pus termometrul în gură, a dat 
drumul la metronom şi i-a luat pulsul. Anormal, nouăzeci pe 
minut. Rău. lemperatura normală, iar asta era tot râu. l-a 
ridicat braţul, şi-a plimbat nasul în lungul bandajului. Avea 
un miros special, ca de şoarece. Rău. 

— Bine-e... Acum am să-ţi scot pansamentul. la aici, i-a 
întins el lui Peter Marlowe un dop mare de cauciuc pe care 
l-a scos cu o pensetă chirurgicală dintr-un vas cu antiseptic. 
Strânge asta între dinţi. Îmi pare rău, are să te cam doară. 

A aşteptat până ce Peter Marlowe şi-a pus dopul între 
dinţi, pe urmă a început să desfacă pansamentul încet, cu 
grijă. Dar tifonul se lipise de carne, se făcuse una cu rana, 
nu i-a mai rămas decât să-l smulgă şi nici el nu mai avea 
îndemânarea pe care trebuia să o aibă şi o şi avusese 
cândva. 

Peter Marlowe cunoscuse multe feluri de durere la viaţa 
lui. Iar atunci când cunoşti un lucru îndeaproape, îi ştii şi 
limitele, şi culoarea, şi treptele. Cu ceva exerciţiu şi curaj, 
poţi izbuti să te laşi în voia durerii şi atunci durerea nu-i 


chiar aşa de cumplită, vine ca un val şi poţi s-o stăpâneşti. 
Uneori face chiar bine. 

Dar de data aceasta durerea a fost dincolo de închipuire. 

— O, Doamne, a scâncit Peter Marlowe fără să lase din 
gură dopul de cauciuc. 

Lacrimile îi şiroiau pe faţă, avea răsuflarea întretăiată. 

— Gata, acum terminăm, a spus doctorul Kennedy, cu 
toate că ştia bine că de-abia acum începe. 

De fapt, nu mai avea nimic de făcut, chiar nimic. Aici, în 
orice caz. Sigur, trebuia să-i facă pacientului o injecție cu 
morfină, asta o ştie şi-un începător, dar nu-şi putea permite 
să strice o fiolă. 

— la să ne uităm noi mai bine... 

A examinat cu atenţie plaga deschisă. Era umflată şi 
inflamată, cu o tentă gălbuie presărată de pete vineţii. 
Mucozitate sporită. 

— Hm..., a făcut meditativ doctorul, s-a lăsat pe spătarul 
scaunului, şi-a împreunat palmele, şi-a luat privirea de la 
rană, s-a concentrat asupra vârfurilor degetelor. Da, a rostit 
el într-un târziu, avem trei alternative, a precizat el. S-a 
ridicat de pe scaun şi s-a preumblat prin cabinet cu umerii 
aduşi, vorbind cu glas monoton, ca şi cum ar fi ţinut un 
curs. Plaga a căpătat acum un alt aspect. Miozită 
clostridiană. Sau, ca să mă exprim mai simplu, rana s-a 
cangrenat. Cangrenă gazoasă. Pot să deschid plaga şi să 
extirpez țesuturile infectate, dar nu cred că aceasta rezolvă 
problema deoarece infecția a pătruns în profunzime. Va 
trebui, deci, să îndepărtez o parte din muşchii braţului şi 
atunci, oricum, mâna tot nu va mai fi bună de nimic. Cea 
mai bună soluţie este să procedăm la amputarea... 

— Cum?! 

— Absolut, a confirmat doctorul Kennedy; acum nu mai 
vorbea cu pacientul, ci prezenta o comunicare în 
amfiteatrul steril al propriei închipuiri. Aş propune o 
amputaţie prin ghilotinare. Imediat. În felul acesta s-ar 
putea să salvăm încheietura cotului... 


— Dar e o rană superficială! a izbucnit disperat Peter 
Marlowe. Nimic grav, aşa aţi spus, doar o rană superficială! 

Groaza din glasul pacientului l-a readus pe pământ pe 
doctorul Kennedy; s-a uitat lung la faţa albită a lui Peter 
Marlowe. 

— Aşa este, osul n-a fost atins, dar pe alocuri plaga este 
destul de adâncă. Iar acum ai făcut toxemie. Ascultă-mă, 
băiatule, situaţia e clară. Dacă aş avea ser antitetanic, aş 
mai putea face ceva, dar n-am. Dacă aş avea sulfonamidă, 
aş aplica-o pe plagă, dar n-am nici asta. Singurul lucru pe 
care-l pot face este să amputez... 

— Doctore, dar asta e o nebunie! a strigat la el Peter 
Marlowe. Vorbiţi aşa uşor de amputare când nu-i decât o 
rană superficială. 

Pe neaşteptate, degetele doctorului s-au înfipt în braţul 
bolnav, mult mai sus de rană; lui Peter Marlowe i-a scăpat 
un nou țipăt de durere. 

— Ai văzut? Nu mai este doar o rană superficială. Ai făcut 
toxemie, infecția ţi-a cuprins tot braţul, se răspândeşte 
acum în organism. Dacă vrei să trăieşti, va trebui să tăiem. 
Cel puţin ai să rămâi în viaţă! 

— Mie n-o să-mi tăiaţi mâna! 

— Cum vrei. Ori asta, ori..., şi-a înghiţit vorba doctorul, s-a 
lăsat ostenit pe scaun. Accept ideea că ai dreptul să te 
hotărăşti să mori. Nici nu pot spune că te condamn pentru 
asta. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, băiatule, cum de nu 
înţelegi ce vreau să-ţi spun? Dacă nu amputăm, ai să mori, 
pricepi? 

— Să nu vă atingeţi de mine! a scrâşnit Peter Marlowe; îşi 
dădea seama că poate să-l ucidă pe doctor dacă mai pune 
mâna pe el. E o nebunie! Nu-i decât o rană superficială. 

— Bine... Pe mine poţi să nu mă crezi. Să vedem ce spun şi 
alţi medici. 

Kennedy a chemat un coleg, acesta a confirmat 
diagnosticul şi atunci Peter Marlowe şi-a dat seama că totul 
nu era doar un vis urât. Avea, într-adevăr, cangrenă. Ce 


oroare! L-a cuprins un val de frică animalică, sleindu-l de 
putori. Asculta acum îngrozit ce spun doctorii. I-au explicat 
că fenomenul de cangrenare este cauzat de o specie de 
bacili care se înmulţesc chiar acum în adâncul plăgii, 
sortindu-l pieirii. Braţul era un focar! Trebuia să fie tăiat. 
Cam de la cot. Dacă nu se procedează imediat la amputare, 
va pierde tot braţul. Dar nu trebuia să aibă motive de 
îngrijorare. Nu va simţi nici o durere. Acum aveau destul 
eter... nu ca acum un an. 

Pe urmă Peter Marlowe s-a trezit că nu mai e în infirmerie, 
cu braţul încă întreg, acoperit cu un pansament proaspăt 
sub care bacilii se înmulţeau mai departe, bâjbâind la vale 
pe potecă după ce le spusese lor, doctorilor, că ar vrea să se 
mai gândească... Ce să te mai gândeşti? Ce mai era oare de 
gândit acum? A ajuns aşa în dreptul barăcii americanilor, a 
văzut că Împăratul e singur în baracă; totul era pregătit 
pentru sosirea lui Shagata... dacă mai vine cumva în seara 
aceea. 

— Doamne, ce-i cu tine, Peter? 

King a ascultat în tăcere toată povestea, tot mai 
înspăimântat la auzul fiecărui amănunt. 

— Mama mă-sii! a înjurat el printre dinţi, cu ochii la mâna 
întinsă pe masă. 

— Nu mă las, mă jur pe ce-am mai sfânt, mai bine mor 
decât să rămân ciung! Aşa să am eu parte! 

Peter Marlowe şi-a ridicat privirea spre King, o privire 
jalnică, neputincioasă, iar din ochi parcă-i ţâşnea un strigăt: 
„Ajută-mă, ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, ajută- 
mă!” 

Iar King îşi spunea în sinea lui: „Ce mama dracului aş face 
eu dac-aş fi în locul lui Peter, dacă ar fi vorba de braţul 
meu... şi cum rămâne cu diamantul, am nevoie de ajutorul 
lui Peter pentru că altfel...” 

— Hei! s-a auzit din uşă şoapta gâfâită a lui Max. Shagata 
vine încoace. 

— Bine, Max. Ce-i cu Grey? 


— E undeva acolo, pe lângă zid, stăm cu ochii pe el. Ştie şi 
Timsen. Australienii lui fac de pază acolo. 

— Bun, fugi înapoi şi să-mi fiţi cu ochii-n patru. Zi-le şi 
celorlalţi. 

— Okay! 

Max a şi luat-o la picior. 

— Haide. Peter, trebuie să ne pregătim pentru vizită, a 
spus King. 

Dar Peter Marlowe era parcă pălit cu leuca. Nu mai era 
bun de nimic. 

— Peter! l-a zgâlţâit Împăratul. Scoală-te şi hai la treabă! 
Haide. Trebuie să-mi dai o mână de ajutor. Haide odată! 

La silit pe Peter Marlowe să se ridice în picioare. 

— Ce, ce naiba ai cu... 

— Acuşi vine Shagata. Trebuie să încheiem afacerea. 

— La dracu' acum cu afacerile tale! a ţipat Peter Marlowe 
ajuns pe marginea nebuniei. La dracu' şi cu diamantul ăla! 
N-ai auzit că vor să-mi taie mâna?! 

— N-au să ţi-o taie! 

— Poţi fi sigur că n-au să mi-o taie. Mai bine mor decât... 

King i-a ars un dos de palmă, l-a mai pălmuit o dată, tare. 

Delirul a încetat ca prin farmec, Peter Marlowe a scuturat 
nedumerit din cap. 

— Ce naiba te-a apucat să... 

— Vine Shagata. Trebuie să avem totul pregătit. 

— Vine? a repetat buimac Peter Marlowe, simțind încă 
usturimea palmelor. 

— Da! 

King a băgat de seamă că ochii lui Peter Marlowe şi-au 
recăpătat lucirea obişnuită, puţin bănuitoare, a înţeles că 
englezul a revenit cu picioarele pe pământ. 

— Slavă Domnului, a murmurat el uşurat. Am fost nevoit 
să fac asta, Peter, zbierai adineaori ca din gură de şarpe. 

— Chiar aşa? lartă-mă, sunt un prost. 

— Acum eşti bine? Trebuie să ai mintea limpede. 

— Da, acum sunt bine. 


A sărit şi Peter Marlowe pe fereastră, urmându-l pe King. 
S-a şi bucurat când a simţit o fulgerare de durere în braţ în 
clipa în care a ajuns jos. „Ai intrat în panică, tembelule, şi-a 
zis. Auzi, tu, Marlowe, să te sperii ca un copil. Tâmpit! Şi ce 
dacă pierzi o mână? Ai norocul că nu e un picior, atunci 
chiar că ajungeai un invalid. Ce-i mare lucru o mână? 
Nimic. Poţi să-ţi pui şi-o proteză. Asta sigur. Cu un fel de 
cârlig. Nu-i nici o ruşine să ai o mână artificială. Chiar 
deloc. S-ar putea chiar să fie o idee bună. Sigur că da.” 

— Tabe, i-a salutat Shagata, strecurându-se pe sub 
perdeaua de pânză care acoperea şopronul. 

— Tabe, i-au răspuns într-un glas Împăratul şi Peter 
Marlowe. 

Shagata era foarte nervos. Cu cât se gândise mai mult la 
afacerea asta, cu atât îi plăcea mai puţin. Prea mulţi bani, 
prea multe riscuri. Adulmeca aerul acum ca un câine de 
vânătoare. 

— Îmi spune nasul că-i miros de primejdie. 

— Zice că-i miroase a pericol. 

— Spune-i să n-aibă nici o grijă, Peter. Ştiu de unde vine 
pericolul şi m-am îngrijit de asta. Ce mai ştie de Cheng San? 

— Pot să-ţi spun, a şoptit în grabă Shagata, că zeii ne 
zâmbesc, şi ţie, şi mie, şi prietenului nostru. E mare vulpoi, 
căci poliţiştii, lua-i-ar ciuma, l-au lăsat să scape din cursă, a 
oftat el; sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă, cămaşa de pe el 
era leoarcă. Am banii la mine. 

Împăratul a simţit un gol în stomac. 

— Spune-i că-i mai bine să nu mai lungim vorba şi să 
trecem direct la treabă. Mă întorc îndată cu marfa. 

King l-a găsit pe 'Timsen în locul cunoscut, la întuneric. 

— Gata? 

— Gata, i-a răspuns în şoaptă Timsen, apoi a imitat un 
strigăt de pasăre de noapte; îndată s-a auzit şi răspunsul. 
Grăbeşte-te, camarade. Nu-ţi pot garanta siguranţa prea 
multă vreme. 

— Okay. 


După câteva secunde s-a ivit din întuneric un caporal 
australian. 

— Salut, camarade. Mă cheamă Townsend. Bill lownsend. 

— Vino cu mine. 

Mai departe, la colţul închisorii, Grey aştepta cu 
nerăbdare. Dino îi şoptise chiar atunci la ureche, nevăzut, 
că Shagata şi-a făcut apariţia, dar Grey ştia că operaţiunile 
preliminare au să mai dureze un timp. Doar un timp, după 
aceea poate să atace. 

Dispozitivul lui Smedly-Iaylor era şi el gata, aştepta numai 
să se efectueze transferul. De îndată ce porneşte Grey, se 
vor pune şi ei în mişcare. 

Împăratul era acum sub şopron: alături de el stătea 
Townsend, schimbându-se neliniştit de pe un picior pe altul. 

— Arată-i diamantul, i-a poruncit Împăratul. Townsend şi-a 
desfăcut cămaşa zdrenţuită, a tras de o sforicică: la capătul 
ei era legat inelul cu diamant. Tremurând, lownsend i-a 
arătat inelul lui Shagata. Acesta şi-a aprins lanterna, a 
examinat atent piatra care lucea ca un cristal de gheaţă în 
capătul sforii. Pe urmă a luat inelul în mână şi a trecut 
diamantul peste geamul lanternei. A rămas o zgârietură 
clară. 

— Foarte bine, a dat din cap Shagata, năduşit tot. Este cu 
adevărat un diamant, s-a întors el spre Peter Marlowe, a 
scos din buzunar un şubler, a măsurat cu grijă dimensiunile 
pietrei, a făcut iar din cap. Patru carate, aşa cum s-a spus. 

— Bine atunci, le-a făcut semn Împăratul. Peter, tu şi cu 
Townsend aşteptaţi puţin afară. 

Peter Marlowe s-a ridicat şi a ieşit de sub şopron împreună 
cu Townsend. Au rămas să aştepte în umbra peretelui. Dar 
în jurul lor simțeau ochi la pândă. Sute de ochi. 

— Dracu” să mă ia, s-a strâmbat Townsend. Mai bine mă 
lipseam de piatra asta. N-am trăit într-o asemenea 
încordare de când mă ştiu, pe cuvânt! s-a jurat el, pipăind 
cu degetele înfrigurate, pentru a mia oară, sforicica, pentru 


a fi sigur că o mai are la gât. Slavă Domnului că se termină 
toate în seara asta. 

Abia stăpânindu-şi tulburarea, Împăratul se uita acum la 
Shagata cum îşi desface cartuşiera şi trânteşte pe masă un 
teanc de bani de trei inci grosime, cum se descheie la 
cămaşă şi scoate din sân un teanc de doi inci grosime şi alţi 
bani din buzunarele laterale, până când s-au adunat două 
grămezi de bani, fiecare de şase inci înălţime. Împăratul s-a 
apucat să numere banii, iar Shagata i-a făcut o scurtă 
plecăciune şi a plecat. După ce a dat la o parte perdeaua de 
la şopron şi s-a aflat iar pe potecă, s-a simţit parcă mai în 
siguranţă. Şi-a potrivit carabina pe umăr şi a pornit să facă 
rondul lagărului. 

În drum, s-a ciocnit cu Grey, care tocmai venea în grabă 
din direcţia opusă. Grey l-a înjurat şi a trecut repede mai 
departe, fără să ia în seamă torentul de sudălmi cu care l-a 
petrecut gardianul. De data asta Shagata n-a mai alergat 
după împuţitul acela de prizonier, aşa cum ar fi făcut altă 
dată, ca să-l snopească în bătaie şi să-l înveţe ce-i aia 
politeţea; acum era bucuros să scape de acolo şi să ajungă 
mai repede la postul lui. 

— Poliţia! s-a auzit de afară semnalul de alarmă dat de 
Max. 

Împăratul şi-a îndesat repede banii în sân şi a zbughit-o de 
sub şopron, şoptindu-i din fugă lui Townsend: 

— Dispari! îi spui lui Timsen că am banii şi-l plătesc mai 
târziu, când scăpăm de beleaua asta. 

Townsend s-a făcut nevăzut. 

— Hai cu mine, Peter! 

Împăratul s-a strecurat sub baracă tocmai în momentul în 
care Grey dădea colţul. 

— Staţi pe loc, voi ăia doi! a strigat Grey. 

— Nţeles, dom” căpitan! a răcnit Max din întuneric şi i s-a 
pus în cale, umăr la umăr cu Tex, acoperind retragerea 
Împăratului şi a lui Peter Marlowe. 

— Nu voi! a încercat Grey să treacă pe lângă ei. 


— Dar acuşi ne-aţi spus să stăm pe loc..., a început Max, 
tărăgănând vorba şi aşezându-se iar în drumul lui Grey. 

Grey i-a împins furios la o parte, s-a băgat şi el sub baracă. 

Împăratul şi Peter Marlowe apucaseră deja să sară în 
tranşee şi să iasă pe partea cealaltă. Alţi americani i-au 
tăiat calea lui Grey care alerga să-l ajungă din urmă. 

Grey i-a zărit cum se strecoară în lungul zidului închisorii, 
a suflat din fluier ca să-i pună în gardă pe gradaţii aflaţi în 
dispozitiv. Aceştia au ieşit la lumină, închizând toată zona 
dintr-un capăt al închisorii în celălalt, iar de acolo până la 
reţeaua de sârmă ghimpată. 

— Pe aici. 

Împăratul a sărit pe fereastră în baraca lui Timsen. 
Niciunul dintre cei din baracă nu le-a acordat nici o atenţie, 
dar mulţi au băgat de seamă cât de umflată era cămaşa lui 
King. 

Au traversat în fugă baraca, au ieşit pe uşă. Îndată a 
apărut un alt grup de australieni ca să le acopere 
retragerea, tocmai în momentul în care Grey a ajuns 
gâfâind la fereastră şi a apucat să-i vadă ieşind. S-a repezit 
să dea ocol barăcii. Australienii i-au aţinut calea. 

— Încotro au luat-o? a strigat la ei Grey. Spuneţi odată! Pe 
unde au luat-o? 

— Cine? Care-s ăia, dom! căpitan? i-au răspuns ei în cor. 

Grey şi-a croit cu greu drum printre ei până la loc deschis. 

— "Toţi oamenii sunt pe poziţie, domnule căpitan, i-a 
raportat un gradat, apropiindu-se în fugă. 

— Bine. N-au cum să ajungă prea departe. Şi nici nu 
îndrăznesc să arunce banii. Pornim după ei în trăgători. 
Spune-le şi celorlalţi! 

Împăratul şi Peter Marlowe au luat-o la goană spre latura 
de nord a închisorii, dar după câţiva paşi au trebuit să se 
oprească. 

— Fir-ar mama lor să fie! a spus King cu năduf. Acolo unde 
trebuia să fie acum un grup de acoperire al australienilor, 
nu erau decât gradaţi din poliţia militară. Vreo cinci. 


— Ce ne facem? a întrebat Peter Marlowe. 

— O luăm înapoi. Haidem! 

Gonind în direcţia opusă. Împăratul se tot întreba: „Ce 
naiba s-o fi întâmplat?” Avea să afle chiar în clipa 
următoare. Le-au ieşit în faţă patru tipi. Toţi aveau feţele 
acoperite şi ţineau câte un băț gros în mâini. 

— Scoate banii, camarade, dacă nu vrei s-o iei pe coajă! 

Împăratul a făcut o fentă şi s-a repezit înainte cu Peter 
Marlowe alături de el. Pe unul l-a izbit cu capul în piept, 
altuia i-a trăsnit un picior sub pântece. Peter Marlowe a 
parat o lovitură de băț, înăbuşindu-şi ţipătul când acesta a 
ricoşat din braţul rănit, i-a smuls omului băţul din mână. 
Celălalt tâlhar a luat-o la sănătoasa şi s-a făcut nevăzut în 
întuneric. 

— Mama Ta, Cristoase, a gâfâit Împăratul. Hai s-o tulim de- 
aici. 

Au pornit în fugă mai departe. Se simțeau mereu urmăriţi 
de alţi ochi, se aşteptau în orice clipă la un nou atac. King s- 
a oprit brusc din goana mare. 

— Atenţie! Grey! 

S-au întors iar înapoi, ţinându-se pe lângă peretele 
barăcii, pe urmă s-au târât pe burtă sub ea. Au stat aşa, 
lipiţi de pământ, câteva minute ca să-şi dreagă răsuflarea. 
Aproape de tot, se auzeau zgomote de paşi grăbiţi, frânturi 
de şoapte furioase... 

— Pe aici au luat-o. Trebuie să punem mâna pe ei înaintea 
nemernicilor de poliţai! 

— Tot blestematul ăsta de lagăr e pe urmele noastre, a 
şoptit King. 

— Hai să ascundem banii aici, i-a propus Peter Marlowe în 
şoaptă. Putem să-i îngropăm. 

— E prea mare riscul. Îi găsesc ăştia până nici nu clipeşti. 
Fir-ar a naibii de treabă, totul mergea strună. Numai că 
păcătosul ăla de Timsen ne-a lăsat baltă, a mai suduit o dată 
Împăratul, şi-a şters noroiul şi sudoarea de pe faţă. Eşti 
gata? 


— Încotro? 

King nu i-a răspuns. S-a târât în tăcere de sub baracă şi a 
fugit înainte, ţinându-se mai la întuneric: Peter Marlowe l-a 
urmărit îndeaproape. Fără să ezite, Împăratul a trecut în 
goană de potecă şi a sărit jos în şanţul de scurgere de lângă 
reţeaua de sârmă ghimpată. S-au târât pe coate pe fundul 
şanţului până în dreptul barăcii americanilor, s-au oprit 
acolo cu spatele lipit de rambleu, suflând greu. Peste tot, 
deasupra lor şi de jur împrejur, numai forfote şi şoapte. 

— Ce zici că s-a-ntâmplat? 

— Îi caută pe Împărat şi pe ălălalt, Marlowe... au mii de 
dolari asupra lor. 

— Nu mai spune! Haide atunci, repede, poate că-i prindem 
noi mai întâi. 

— Vino cu noi! 

— Ai noştri-s banii! 

Grey primea mereu rapoarte de la oamenii lui, la fel şi 
Smedly-Iaylor, la fel şi Timsen, dar toate rapoartele erau 
confuze de nu mai înţelegeai nimic. Timsen mai ales îşi 
înjura oamenii de-i trecea toate apele şi iar îi trimitea în 
căutarea Împăratului şi a lui Peter Marlowe înainte de a-i 
găsi poterele lui Grey şi Smedly-Taylor. 

— Să-mi veniţi cu banii! 

Oamenii lui Smedly-Taylor erau încă în aşteptare, nu-i 
scăpau din ochi pe australienii lui Timsen: nu ştiau nici ei ce 
să mai creadă. Încotro or fi luat-o cei doi? Unde să-i caute? 

Grey era şi el la pândă. Ştia că ambele culoare fuseseră 
blocate, spre nord şi spre sud. Nu mai era decât o chestiune 
de timp. lar acum cercul hăitaşilor se închidea. Grey ştia 
acum sigur că nu-i mai scapă din mână, iar atunci când îi va 
prinde vor avea şi banii la ei. De-acum nu mai îndrăznesc ei 
să-i ascundă. E în joc o sumă mult prea mare. Dar Grey nu 
ştia nici despre oamenii lui Smedly-Iaylor, nici despre 
australienii lui Timsen. 

— Ia uită-te acolo! a şoptit Peter Marlowe, care îşi ridicase 
cu prudenţă capul dincolo de parapet, scrutând întunericul. 


Mijindu-şi ochii, King s-a uitat şi el într-acolo. Gradaţii din 
poliţia militară nu erau la nici cincizeci de yarzi distanţă. S- 
a întors în partea cealaltă. Mişunau şi acolo multe alte stafii, 
pândeau, căutau, se grăbeau. 

— Până aici ne-a fost, a rostit el încet, căutând febril o 
soluţie. 

Şi atunci Împăratului i-a scăpat privirea dincolo de 
reţeaua de sârmă ghimpată, spre întunecimea junglei. De 
cealaltă parte a reţelei se vedea un gardian care îşi făcea 
rondul, păşind agale. „Okay, şi-a zis. Punem în aplicare 
ultimul plan. Ce-o fi o fi!” 

— Ia aici, a şoptit el repezit, începând să scoată banii şi să- 
i îndese în buzunarele lui Peter Marlowe. 'Te acopăr eu. Tu 
treci prin sârmă. E singura noastră şansă. 

— Eşti nebun, n-am să pot trece. Nu vezi gardianul ăla... 

— Du-te, n-avem altă ieşire! 

— N-am să reuşesc. Imposibil! 

— După ce treci dincolo, îi îngropi şi te întorci pe aceeaşi 
rută. Eu îţi ţin tira, le distrag atenţia. La naiba, du-te odată! 

— Uită-te şi tu, ce Dumnezeu! Mă împuşcă. Nu e nici la 
cincizeci de paşi... Renunţăm şi gata, asta a fost! 

Peter Marlowe şi-a rotit privirea în jur, căutând înfrigurat 
vreo portiţă de scăpare; din răsucire, fără să-şi dea seama, 
s-a izbit de peretele şanţului cu mâna bolnavă, de care 
uitase cu totul, a gemut de durere. 

— Dacă salvezi banii, a şuierat disperat King, îţi salvez şi 
eu braţul. 

— Ce face? 

— Ce-ai auzit! la-o din loc! 

— Dar cum poţi tu să... 

— Şterge-o! i-a tăiat scurt vorba Împăratul. Numai dacă 
salvezi toţi banii. 

Peter Marlowe l-a privit în ochi doar o clipă, a sărit din 
şanţ, a ajuns în câteva salturi la reţeaua de sârmă ghimpată 
şi s-a strecurat pe sub ea, aşteptându-se în orice moment să 
primească un glonte în cap. În secunda în care a pornit 


Peter Marlowe, King s-a săltat şi el din şanţ şi a luat-o la 
fugă spre potecă. Acolo s-a prefăcut că se împiedică şi s-a 
prăbuşit în praf cu o bufnitură, înjurând în gura mare. 
Gardianul s-a uitat repede spre el de dincolo de gard şi a 
râs cu poftă, iar când s-a întors la postul lui n-a mai văzut 
decât o umbră, ceva ce putea să fie doar o părere. În mod 
sigur nu un om. 

Lipit tot de pământ, Peter Marlowe se târa ca o vietate a 
junglei printre tufişurile întunecate. Deodată, şi-a ţinut 
răsuflarea şi a îngheţat. Gardianul venea ţintă spre el, tot 
mai aproape, aproape de tot, a călcat la numai câţiva 
centimetri de mâna lui Peter Marlowe, pe urmă celălalt 
bocanc a trecut peste ea un pas mai încolo. Când s-a mai 
îndepărtat încă cinci paşi, Peter Marlowe s-a târât ca un 
şarpe în desiş, mai la întuneric, cinci, zece, douăzeci, 
treizeci de paşi, iar când a fost la patruzeci de paşi, în 
siguranţă, abia atunci inima a început să-i bată din nou şi a 
trebuit să se oprească ca să-şi simtă iar respiraţia, bătăile 
inimii, durerea din braţ, braţul pe care, cine ştie, s-ar putea 
să-l aibă iarăşi. Ba da, dacă aşa a spus Împăratul, aşa va fi! 

A rămas acolo, întins la pământ, rugându-se să-şi recapete 
răsuflarea, rugându-se să rămână în viaţă, rugându-se să 
mai aibă putere, rugându-se pentru King. 

King şi-a ţinut şi el răsuflarea până ce a fost sigur că Peter 
Marlowe a ajuns cu bine în junglă. S-a ridicat de jos şi s-a 
apucat să se scuture pe pantaloni, bombănind. După doar 
câteva clipe, Grey şi cu un gradat erau lângă el. 

— Stai pe loc! 

— Cine, eu? s-a făcut Împăratul că nu-l recunoaşte dintr-o 
dată pe Grey, s-a aplecat înainte ca să-l vadă mai bine. A, 
dumneavoastră eraţi! Bună seara, domnule căpitan Grey. 

Apoi, cu un gest brusc, a scuturat de pe umăr mâna 
gradatului. 

— la laba de pe mine! 

— Eşti arestat! a spus Grey. 

— Pentru ce, domnule căpitan? 


— Fă-i percheziţie, sergent! 

Împăratul s-a supus, liniştit. Acum, dacă nu mai avea banii 
asupra lui, Grey nu putea să-i facă nimic. Chiar nimic. 

— N-are nimic la el, dom” căpitan, a raportat gradatul. 

— Căutaţi în şanţ, a ordonat Grey, apoi s-a întors iar spre 
Împărat. Unde e Marlowe? 

— Cine? n-a auzit bine Împăratul. 

— Marlowe! a urlat Grey. 

Fierbea. „Nici un sfanţ la porcul ăsta, iar Marlowe parcă a 
intrat în pământ!” 

— O fi ieşit şi el la plimbare, domnule căpitan. 

Împăratul se străduia acum să fie cât mai politicos, să se 
concentreze numai asupra lui Grey şi a pericolului imediat, 
pentru că simţea că primejdia nu a trecut cu totul, iar în 
preajma clădirii închisorii se mai vedeau nişte stafii 
răuvoitoare care l-au mai urmărit o vreme înainte de a se 
mistui în noapte. 

— Unde ai ascuns banii? l-a auzit pe Grey întrebând. 

— Ce bani? 

— Banii pe care i-ai căpătat pe diamant. 

— Care diamant, domnule căpitan? 

Grey şi-a dat seama că, pentru moment, fusese bătut. 
Adică se putea da bătut dacă nu-l găseşte nici pe Marlowe 
cu banii la el. „Bine, bandiţilor, şi-a zis în sinea lui Grey, 
scrâşnind de furie. Bine, ţie îţi dau drumul, dar nu te 
slăbesc din ochi şi, până la urmă, tot tu ai să mă duci la 
Marlowe.” 

— Asta-i tot, pentru moment, a mormăit înciudat Grey. De 
data asta ne-ai avut. Dar mai e şi data viitoare. 

King s-a îndreptat spre baraca lui, râzându-şi în barbă. 
„Crezi că am să te duc la Peter, aşa-ţi închipui, nu, Grey? Te- 
ai făcut atât de şmecher că dai şi-n gropi”. 

În baracă i-a găsit pe Max şi pe Tex. Erau şi ei leoarcă de 
sudoare. 

— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Max. 


— Nimic... Max, du-te de-l caută pe Timsen. Spune-i să mă 
aştepte sub fereastră. Acolo vorbesc cu el. Zi-i să nu intre în 
baracă. Grey e încă pe-aici, cu ochii pe noi. 

— Okay! 

Împăratul a pus de o cafea. Acum trebuia să-şi pună 
creierul la bătaie. Cum să organizeze transferul? Unde să 
aibă loc? Ce hotărâre să ia în privinţa lui Timsen? Cum să-l 
păcălească pe Grey ca să nu-i ia urma lui Peter? 

— Ai vrut să mă vezi, camarade? 

Împăratul nu şi-a întors privirea spre fereastră. Şi-a 
aruncat doar ochii în lungul barăcii. Ceilalţi americani au 
priceput aluzia şi l-au lăsat singur. S-a uitat lung după Dino, 
i-a răspuns la zâmbet, tot aşa, din colţul gurii. 

— Timsen? a făcut Împăratul, mestecând în ibric. 

— Da, camarade? 

— Ar trebui să-ţi sucesc gâtul, potaie. 

— N-a fost vina mea, camarade. S-au cam încurcat niţeluş 
lucrurile şi... 

— Mda... Ai vrut să ai şi banii, şi diamantul. 

— Încercarea moarte n-are, camarade, a chicotit încet 
Timsen. N-are să se mai întâmple. 

— De asta poţi să fii chiar sigur! 

Împăratului îi plăcea de Timsen. Chibzuit şi dibaci. Avea şi 
dreptate că-ncercarea moarte n-are, mai ales când miza e 
atât de mare. În plus, avea nevoie de Timsen. 

— Facem transferul în cursul zilei. Ca să nu mai avem 
surprize. Îţi trimit eu vorbă când. 

— E-n regulă, camarade. Unde-i englezoiul? 

— Care englezoi? 

— Bine, ne vedem mâine, a râs Timsen. 

Împăratul şi-a băut cafeaua pe îndelete. L-a chemat pe 
Max şi l-a însărcinat să păzească cetatea. Pe urmă a sărit pe 
fereastră, cu grijă să nu facă zgomot, s-a furişat, ţinându-se 
mereu la întuneric, până la zidul închisorii. A avut grijă să 
nu fie observat, dar nu chiar prea multă grijă; a râs în sinea 
lui când l-a simţit pe Grey pornind în urmărire. Se prefăcea 


cu multă conştiinciozitate. S-a întors de câteva ori din 
drum, a dat câteva ocoluri printre barăci. Cuprins de o 
înverşunare rece, Grey îl urma ca o umbră. Împăratul l-a 
purtat aşa până la poarta închisorii, s-a învârtit prin curtea 
interioară, a intrat repede într-un corp de clădire. În sfârşit, 
Împăratul s-a îndreptat spre o celulă de la etajul patru, 
prefăcându-se mereu tot mai îngrijorat. Când a intrat în 
celulă, a avut grijă să lase uşa puţin întredeschisă. Cam din 
sfert în sfert de oră deschidea uşa şi se uita încruntat în 
lungul coridorului. A repetat circul ăsta până ce a apărut 
Tex. 

— E-n ordine! i-a raportat Tex. 

— Bun! 

Însemna că Peter s-a întors cu bine şi putea, deci, să 
termine cu prefăcătoria. Fără să se mai ascundă, s-a întors 
la baraca lui. 

— Unde-ai fost? i-a făcut el cu ochiul lui Peter Marlowe. 

— Ce mi-am zis eu? la să văd ce-mi mai face prietenul... 

— Vrei o cafea? 

— Mulţumesc. 

Grey era în uşă. Nu a spus nimic, i-a privit doar. Peter 
Marlowe nu avea decât un sarong pe el. Sarongul nu are 
buzunare. Banderola de ofiţer o avea legată la umăr. 

Peter Marlowe şi-a dus cana la buze, a sorbit încet din 
cafea, cu ochii ţintă la Grey; acesta s-a întors scurt şi a 
dispărut în noapte. 

Peter Marlowe s-a ridicat; abia se mai ţinea pe picioare. 

— Cred c-am să mă duc să mă culc. 

— Sunt mândru de tine, Peter. 

— Ai să te ţii de cuvânt, nu-i aşa? 

— Sigur. 

— Mulţumesc. 

În noaptea aceea Împăratul şi-a chinuit mintea cu o nouă 
problemă. Cum naiba să facă ceea ce a promis că va face? 

În timp ce înainta pe potecă spre baraca australienilor, 
Larkin era adânc tulburat. Era îngrijorat din pricina lui 


Peter Marlowe, se vedea că rana de la mână îl doare mai 
tare decât vrea să recunoască, prea tare ca să mai poată fi 
tratată ca o simplă zgârietură. Era îngrijorat şi din pricina 
bătrânului Mac. Noaptea trecută Mac vorbise şi ţipase în 
somn. Şi mai era îngrijorat şi pentru Betty. Visase şi el urât 
în ultimele câteva nopţi, nişte imagini sucite rău: Betty şi el, 
apoi ea cu alţi bărbaţi în pat, el se uită, iar ea îi râde în nas. 

Larkin a intrat în baracă, s-a dus drept la Townsend care 
zăcea în culcuşul lui. 

Townsend avea obrazul umflat şi zgâriat de abia i se mai 
vedeau ochii, era plin de vânătăi pe braţe şi pe piept. Când 
a deschis gura să-i răspundă lui Larkin, s-a văzut că în locul 
dinţilor din faţă nu mai avea decât o năclăială de sânge. 

— Cine ţi-a făcut asta, lownsend? 

— Nu ştiu, a scâncit Townsend. Au sărit pe mine mai mulţi, 
pe neaşteptate. 

— Pentru ce? 

O lacrimă s-a prelins încet pe obrazul învineţit. 

— Eu n-am... n-am avut nimica... nimica ce să-mi ia. N-nu 
ştiu de ce... 

— Suntem numai noi doi aici, lownsend. Cine te-a atacat? 

— Zău că nu ştiu, a gemut chinuit Townsend. Ce mi-au 
făcut, Doamne, ce mi-au făcut... 

— De ce te-au atacat? 

— Eu... ce ştiu eu? 

Dar în acelaşi timp Townsend dorea să strige: „Diamantul, 
la mine era diamantul!” Ar fi avut nevoie şi de ajutorul 
colonelului ca să pună mâna pe ticăloşii care i-l furaseră. 
Dar nu putea să-i spună de diamant pentru că atunci 
colonelul are să vrea să ştie de unde l-a avut şi atunci el va 
trebui să spună căi l-a luat lui Gurble. Ar urmă atunci alte 
întrebări despre Gurble şi cum de l-a luat el tocmai de la... 
Gurble? Cel care s-a sinucis? Atunci s-ar putea să nu fie 
chiar sinucidere, n-o fi oare la mijloc o crimă? Dar nu fusese 
vorba de crimă, cel puţin el, lownsend, n-ar crede, dar cine 
ştie, poate că cineva l-o fi omorât pe Gurble cu gândul să 


pună mâna pe diamant. „Dar în seara aceea Gurble lipsea 
din baracă, am simţit de îndată forma inelului când i-am 
pipăit salteaua, l-am scos şi am plecat cu el în noapte... Cine 
să mai dovedească ceva? S-a întâmplat ca Gurble să se 
omoare chiar în noaptea aceea, aşa că alte necazuri n-am 
mai avut. Decât poate că tocmai eu l-am omorât pe Gurble 
pentru că i-am furat piatra, poate că pentru Gurble asta a 
fost ultima picătură: faptul că a fost dat afară din unitate 
pentru că a furat din porţii şi pe urmă i-a dispărut şi 
diamantul. Poate că pe chestia asta s-a scrântit la cap, 
sărmanul tâmpit, de şi-a dat drumul în closet cu capul 
înainte! Dar n-are nici un sens să furi din porţiile altora 
atunci când ai un diamant de vânzare. N-are rost. Ba chiar 
deloc. Decât poate că tocmai eu am pricinuit moartea lui 
Gurble şi de atunci mă tot blestem întruna pentru că am 
furat diamantul. De când m-am făcut hoţ, n-am mai avut nici 
o zi de linişte, nici o zi, o zi măcar. lar acum, credeţi-mă sau 
nu, sunt bucuros că mi l-au luat, că mi l-au furat şi mie.” 

— N-nu ştiu, a repetat lownsend printre suspine. Larkin 
şi-a dat seama că n-are rost să mai insiste şi l-a lăsat pe 
Townsend cu durerea lui. 

— Ah, scuză-mă, părinte, a spus Larkin. 

Fusese cât pe ce să se ciocnească de părintele Donovan 
când cobora treptele de la baracă. 

— Te salut, prietene. Cum o mai duci? Şi Mac? Şi tânărul 
Peter? 

Părintele Donovan era o apariţie fantomatică, incredibil de 
slab, cu ochii adânc afundaţi în orbite şi o privire ciudat de 
senină. 

— Mulţumesc, bine, i-a răspuns Larkin, a făcut apoi semn 
spre Townsend. Ştii ceva despre povestea asta? 

Donovan s-a uitat spre Townsend. 

— Nu văd decât un om chinuit, a spus el cu blândeţe. 

— Iartă-mă, n-ar fi trebuit să întreb, s-a scuzat Larkin, a 
rămas o clipă pe gânduri, i-a zâmbit. Nu vrei să facem o 
partidă de bridge? Poate astă seară? După masă? 


— Da. Mulţumesc. Mi-ar face multă plăcere. 

— Bine atunci. Ne vedem după masa de seară. 

Părintele Donovan l-a urmărit cu privirea pe Larkin, pe 
urmă a intrat în baracă şi s-a aşezat pe marginea patului lui 
Townsend. Acesta nu era catolic. Însă părintele Donovan se 
dăruia tuturor celor aflaţi în suferinţă căci ştia că sunt cu 
toţii copiii Domnului. „Dar sunt oare, chiar toţi? se întreba 
el acum nedumerit. Pot oare face copiii Domnului asemenea 
lucruri?” 

Pe la prânz s-au pornit deodată şi ploaia, şi vântul. N-a mai 
rămas nici om, nici loc uscat în tot lagărul. Pe urmă ploaia a 
contenit, dar vântul a suflat şi mai tare. 

Smulgea frunze uscate din acoperişuri, le rostogolea prin 
toată zona, amestecându-le cu bucăţi de cârpă şi pălării 
rupte, din paie de orez. Când a stat vântul lagărul şi-a 
revenit la normal, iar frigea soarele, iar se adunau muştele. 
Vreo jumătate de oră s-a mai scurs ceva apă prin şanţuri, 
apoi s-a dus în pământ, s-a strâns pe alocuri în băltoace. S- 
au adunat şi mai multe muşte. 

Peter Marlowe a urcat încet pe colină. Acum parcă nu-i 
mai păsa de nimic. Era plin de noroi pe picioare pentru că 
ieşise mai înainte în plină furtună cu nădejdea că vântul şi 
ploaia s-ar putea să-i alunge durerea aceea surdă. Dar 
parcă nici nu l-au atins. 

S-a oprit în dreptul ferestrei lui King, a băgat capul 
înăuntru. 

— Cum te mai simţi, Peter, prietene? 

King s-a ridicat din pat, a scos un pachet de „Kooa”. 

— Groaznic, a mărturisit Peter Marlowe, lăsându-se pe 
banca de sub şopron; îi venea cu greață de durere. Mă 
omoară mâna asta, a râs el forţat. Am glumit, desigur! 

King a sărit pe fereastră, s-a aşezat lângă el. 

— Încearcă şi tu să uiţi de... 

— Cum dracului vrei să uit? a izbucnit Peter Marlowe, dar 
şi-a regretat imediat slăbiciunea. lartă-mă. M-am făcut cam 
nevricos. Nici nu mai ştiu ce-mi scapă din gură. 


— Atunci ia o ţigară, l-a poftit King. 

I-a aprins-o tot el. „Da, şi-a zis în gând Împăratul, am cam 
încurcat-o. Englezul învaţă repede, chiar foarte repede. Cel 
puţin aşa mi se pare. la să vedem.” 

— Mâine încheiem afacerea. Ar trebui să aduci banii în 
seara asta. Îţi asigur eu spatele. 

Peter Marlowe nu l-a auzit însă. Braţul îi ardea, iar în cap 
îi zvâcnea un singur cuvânt. Amputare! Parcă auzea deja 
scrâşnetul ferăstrăului, parcă simţea cum muşcă din os, din 
carnea lui. Gândul l-a cutremurat. 

— Şi cu... asta cum rămâne? a întrebat el încet, ridicându- 
şi ochii de la braţul bolnav. Eşti sigur că poţi face ceva? 

King a făcut din cap că da, dar în sinea lui şi-a zis: „Ai 
văzut? Eu ce ţi-am spus? Numai Pete ştie unde sunt banii, 
dar n-are să-i scoată de acolo până nu aranjez chestia cu 
tratamentul. Nu apare leacul, nu mai apar nici banii. Nu am 
banii, nu se face vânzarea. Nu se face vânzarea, n-am nici 
un profit. Da, a oftat Împăratul, mare lucru e să cunoşti aşa 
de bine la oameni. Dar când îţi faci bine socotelile, aşa cum 
mi-am făcut eu aseară, până la urmă târgul nu-i rău deloc. 
Dacă Pete nu şi-ar fi riscat pielea, acum am fi amândoi la 
carceră, fără bani, fără nimic. Şi pe urmă Pete îmi poartă 
noroc. Afacerea încheiată e cât se poate de bună. Iar pe 
lângă toate acestea, Pete e şi un băiat de ispravă. Un tip 
fain. Şi, la urma urmei, cui îi convine să-şi piardă braţul 
chiar aşa? Pete are tot dreptul să strângă acum şurubul. Mă 
bucur că a învăţat şi el ceva de la mine.” 

— Lasă asta în seama Unchiului Sam! 

— Cine? 

— Unchiul Sam? s-a mirat King. Simbolul Americii. Ştii 
cum vine asta, a adăugat el exasperat, ca John Bull[64]... 

— A, iartă-mă. Azi... nu ştiu cum... mă simt... 

Peter Marlowe a simţit că iar îl ia un val de greață. 

— Du-te mai bine să te întinzi la tine-n pat. Am eu grijă de 
celelalte. 


Când s-a ridicat, Peter Marlowe şi-a dat seama că abia se 
ţine pe picioare. A vrut să zâmbească, să-i mulţumească lui 
King şi să-i siringă mâna, dar şi-a amintit de cuvântul acela, 
n-a mai simţit decât hârşâitul ferăstrăului, aşa că a făcut 
doar moale din cap şi a pornit spre baraca lui. 

„Pir-ar al naibii, şi-a zis amărât King în sinea lui. Acum 
crede c-am să-l las baltă, că n-am să fac nimic decât dacă 
mă are ella mână. Dar să ştii, Peter, vreau să te-ajut. Sigur 
că da! Chiar dacă nu-mi pui mâna-n gât. La dracu', Peter! 
Doar eşti prietenul meu!” 

— Hei, Max! 

— Aici! 

— Adu-mi-l aici pe Timsen, în viteză! 

— Nţeles! 

Împăratul a descuiat cufărul negru, a scos trei ouă. 

— Tex, vrei să-ţi găteşti un ou? Împreună cu astelalte 
două? 

— Ba bine că nu! a rânjit Tex, luând repede ouăle, ca să 
nu-l lase să se răzgândească. Auzi, m-am uitat azi la Eva. 
Zău că parcă s-a mai îngrăşat. 

— Imposibil. Abia ieri am dat-o la montă. lex a bătut un 
step. 

— Peste douăzeci de zile ne face iar tătici! 

A luat şi porţia cuvenită de ulei şi s-a dus la bucătărie. 

Împăratul s-a întins în pat, scărpinând locul unde îl pişcase 
un ţânţar, urmărind şopârlele de pe grinzi cum vânează 
muşte şi se împerechează în neştire. A închis ochii, s-a lăsat 
pradă unei amorţeli plăcute. Nu se făcuse nici ora 
prânzului, iar el muncise cât pentru o zi întreagă. La naiba, 
până mâine dimineaţă la şase toată treaba e ca şi încheiată. 

A râs în sinea lui, amintindu-şi cum a fost. „Da, dom'le, se 
merită să ai o bună reputaţie şi să ştii cum să-ţi faci 
reclamă...” 

Se întâmplase cu puţin înainte de răsăritul soarelui. 
Dormea iepureşte, ca întotdeauna. A auzit prin vis un glas 
molcom, prudent, dar insistent, care-l striga. 


S-a trezit pe dată, s-a uitat pe fereastră şi a văzut un om 
subţire ca o nevăstuică; abia se distingea prin negura de 
început de ziuă. Un om pe care nu-l mai văzuse niciodată. 

— Ce e? 

— Am ceva de vânzare. 

Glasul era răguşit, lipsit de orice expresie. 

— Cine eşti? 

În loc de răspuns, individul şi-a desfăcut pumnul, 
arătându-şi unghiile sparte şi pline de negreală. Avea în 
palmă inelul cu diamant. 

— Ţi-l dau cu zece mii. Dacă se vinde repede, a adăugat el 
pe un ton sarcastic. 

În clipa următoare degetele s-au închis la loc atunci când 
Împăratul a dat să-i ia inelul, pumnul s-a retras. 

— Diseară, a rânjit omul, dezgolindu-şi gingiile fără dinţi. 
Asta-i inelul, n-avea teamă. 

— Tu eşti proprietarul? 

— Marfa-i la mine, nu-i aşa? 

— Se face. La ce oră? 

— Mă aştepţi aici. Vin numai dacă văd că nu-i nici o 
iscoadă primprejur. 

A dispărut apoi la fel de brusc cum se ivise. 

Împăratul s-a întins mai comod, încântat de această nouă 
întorsătură. „Sărmanul Timsen, şi-a zis. De data asta a 
făcut-o de oaie, amărâtul! Iau inelul la jumătate de preţ.” 

— Bună, camarade! s-a auzit vocea lui Timsen. Ai vrut să 
mă vezi? 

Împăratul a deschis ochii şi a căscat, acoperindu-şi gura cu 
podul palmei. Tiny Timsen tocmai intra în baracă. 

— Salut! 

Împăratul şi-a dat jos picioarele din pat, s-a întins de i-au 
trosnit oasele. 

— M-am cam ostenit astăzi. Prea multă vânzoleală. Vrei un 
ou? Am trimis să-mi gătească o pereche. 

— Sigur că vreau şi eu un ou. 


— Simte-te ca acasă, l-a poftit Împăratul, permiţându-şi 
acum să facă pe gazda primitoare. Hai să nu mai lungim 
vorba. Azi după amiază încheiem afacerea. 

— Nu, a clătinat din cap Limsen. Nu azi. Mâine. 

Împăratul abia s-a ţinut să nu-i râdă în nas. 

— Până atunci se mai liniştesc niţeluş lucrurile, a spus 
Timsen. Aud că Grey şi-a făcut ieşirea din infirmerie. Acum 
are să stea cu ochii pe noi, s-a arătat tare îngrijorat Timsen. 
Trebuie să fim cu mare grijă. Amândoi, tu şi cu mine. N-aş 
vrea să încurcăm lucrurile tocmai acum. Acum trebuie sa 
am grijă şi de tine. Nu uita că suntem camarazi în treaba 
asta. 

— Ce dracu' s-o mai lăsăm pe mâine, s-a arătat dezamăgit 
Împăratul. Hai să încheiem treaba în după-amiaza asta. 

A ascultat apoi, hohotind de râs în sinea lui, l-a ascultat pe 
Timsen spunându-i cât de important e acum să dea dovadă 
de prudenţă, că proprietarul inelului e speriat de moarte, 
că aseară a încasat şi o mamă de bătaie şi că numai el şi cu 
oamenii lui ce-au izbutit să-l scape pe amărâtul ăla. Atunci 
Împăratul s-a convins definitiv că Timsen a ieşit păcălit, că 
diamantul i-a scăpat printre degete, că acum mai încearcă 
doar să câştige timp. „Pun pariu, şi-a zis încântat Împăratul, 
că australienii îşi ies din piele ca să pună mâna pe hoţ. Nu 
mi-ar plăcea să fiu în locul lui..., dacă reuşesc să-l înhaţe.” 
Aşa că, mai în silă, s-a lăsat convins. Cine ştie, poate că 
Timsen îl găbjeşte pe individ şi atunci rămâne în vigoare 
înţelegerea iniţială. 

— Okay, fie, s-a învoit cu greu Împăratul. Poate că, pe 
undeva, ai şi tu dreptate. Rămâne, deci, pentru mâine. 

Şi-a mai aprins o ţigară, a tras un fum, i-a întins-o apoi lui 
Timsen, a rostit apoi indiferent, făcându-şi jocul mai 
departe: 

— În nopţile astea fierbinţi puţini dintre băieţii mei mai 
apucă un pui de somn. Cel puţin patru sunt de veghe. Toată 
noaptea. 


Timsen a priceput imediat ameninţarea. Dar acum avea el 
alte necazuri. Cine, mama dracului, l-o fi atacat pe 
Townsend? Se ruga la toţi sfinţii ca oamenii lui să-i 
dibuiască pe ticăloşi cât mai repede. Ştia că trebuie să-i 
descopere pe bandiți înainte ca aceştia să ajungă cu 
diamantul la Împărat, pentru că atunci poţi să zici că şi-a 
furat norocul. 

— Ştiu cum e. La fel şi cu băieţii mei... noroc de ei că se ţin 
aproape de sărmanul lownsend. 

„Tâmpitul, şi-a zis în gând Timsen. Cum de-a putut, idiotul, 
să fie atât de slab încât să se lase ciomăgit şi să nu apuce să 
zbiere înainte de a fi prea târziu?” 

— În vremurile astea trebuie să fim cu multă băgare de 
seamă. 

A venit 'Tex cu ouăle făcute: cei trei le-au mâncat cu raţia 
de orez de la prânz, au servit şi câte o cafea tare după 
aceea. La vremea când Tex s-a apucat să strângă vasele, 
Împăratul adusese discuţia exact acolo unde şi-o dorea. 

— Ştiu de un tip care ar vrea să cumpere ceva 
medicamente. 

Timsen a clătinat trist din cap. 

— N-are nici o speranţă, amărâtul de el. Nici o posibilitate. 
Păcat! 

„Ah, şi-a zis el în gând. Doctorii! Pentru cine-or fi? 
Împăratul n-are nevoie, asta-i sigur. Arată sănătos tun. Nici 
n-are de gând să le revândă mai departe. Împăratul nu face 
comerţ cu medicamente, ceea ce nu-i rău pentru că în felul 
ăsta lasă toată piaţa la mâna mea. Oricum, trebuie să fie 
cineva care îi este apropiat. Altfel nu s-ar fi băgat. Nu e 
sectorul lui. O fi bătrânul McCall? Sigur că da! Aud că nu s- 
a simţit prea bine în ultimele zile. Sau poate colonelul? Nici 
el nu se arată prea în formă.” 

— Am auzit de un inglişman care are ceva chinină. Dar să 
ştii că cere o avere pe ea. 

— Am nevoie de nişte antitoxină. Un flacon. Şi praf de 
sulfonamidă. 


Timsen a fluierat a pagubă. 

— Nici o speranţă! 

„Antitoxină şi sulfonamidă! Cangrenă! E englezul. Auzi, 
domnule, cangrenă! Aşa da, se leagă totul. Englezul trebuie 
să fie!” 'Timsen reuşise, într-adevăr, să monopolizeze 
comerţul la negru cu medicamente, dar nu numai datorită 
vicleniei sale. Se pricepea bine la medicamente încă din 
civilie, de pe când lucrase ca ajutor de farmacist, dar 
despre asta nu spusese nimănui pentru că atunci ticăloşii 
ăia l-ar fi băgat în corpul sanitar, nu tu front şi nu tu lupte, 
şi nu există australian cât de cât demn de respect care să-şi 
facă ţara şi părinţii de râs rămânând doar un amărât de 
asistent sanitar necombatant. 

— Nici o speranţă, a mai spus el o dată, clătinând din cap. 

— Ascultă, i-a pus Împăratul mâna pe umăr. Îţi spun totul, 
aşa cum e. 

Timsen era singurul om din lume care-i putea face rost de 
medicamente, aşa că trebuia să obţină ajutorul lui. 

— E vorba de Peter. 

— Ghinionul lui, a ridicat din umeri Timsen. 

În sinea lui însă îl compătimea. „Sărmanul băiat. Deci 
cangrenă era... Om de nădejde altfel, curajos. Îl mai durea 
şi acum urma loviturii pe care i-o aplicase englezul noaptea 
trecută, când le ieşise în cale, lui şi Împăratului, împreună 
cu alţi trei camarazi. 

Timsen a încercat să afle cât mai multe despre Peter 
Marlowe după ce Împăratul l-a luat sub aripa lui. Niciodată 
nu poţi spune că ai fost îndeajuns de prevăzător, de aceea 
este important să dispui de informaţii. Aşa a aflat Timsen 
despre cele patru avioane germane şi trei japoneze 
doborâte, despre sat şi despre încercarea englezului de a 
scăpa din Java, nu ca ceilalţi care s-au resemnat ca nişte 
molâi, s-au împăcat cu soarta. „Şi totuşi, dacă stai să te 
gândeşti, încercarea aceea a fost o prostie, oricum ai lua-o. 
Prea mult de mers. Da. Prea departe. Da, englezul ăsta e o 


|”? 


comoară! 


Timsen s-a întrebat dacă ar putea risca să trimită un om la 
cabinetul doctorului japonez ca să ia medicamentele. 
Existau anumite riscuri, dar cabinetul şi drumul până acolo 
fuseseră deja bine explorate. „Amărâtul ăla de Marlowe 
trebuie să fie leşinat de groază. Sigur că am să-i fac rost de 
doctorii... şi asta pe gratis... sau măcar cu rambursarea 
cheltuielilor pe care le fac eu.” 

Lui Timsen nu-i plăcea deloc să vândă medicamente, dar 
cineva tot trebuia s-o facă, mai bine el decât altcineva, 
pentru că preţul era întotdeauna rezonabil, pe cât de 
rezonabil cu putinţă; ştia că ar fi putut face avere dacă le 
vindea japonezilor, însă n-a făcut asta niciodată, şi-a 
desfăcut marfa numai în lagăr şi cu un câştig cu totul 
minim, dacă te gândeşti la riscurile pe care trebuia să şi le 
asume. 

— Îţi vine să urli, a spus Timsen, când te gândeşti la toate 
transporturile alea de medicamente trimise prin Crucea 
Roşie care zac sub şoproanele din Kedah Street. 

— Pe dracu”, ăsta-i zvon. 

— Ba nu, nu este. Le-am văzut cu ochii mei, camarade. 
Într-o zi, când ne-au scos la lucru. Înţesate cu marfă de la 
Crucea Roşie: plasmă sangvină, chinină, sulfamide, de 
toate, de la podea şi până-n tavan, în lăzi nedesfăcute. Păi, 
şopronul ăla trebuie să aibă pe puţin o sută de yarzi 
lungime şi treizeci lăţime. Şi tot ce-i acolo merge numai la 
ticăloşii de niponi. Lasă transporturile să intre, asta da. 
Intră prin Zhongkeng, aşa mi s-a spus. Crucea Roşie le 
predă siamezilor[65], iar aceştia le transmit mai departe 
niponilor, toate cu destinaţia Changi, pentru prizonierii de 
război. Pe cuvântul meu, am văzut şi etichetele, numai că 
japonezii le păstrează numai pentru ei, maimuţoii. 

— Mai ştie cineva de chestia asta? 

— l-am raportat colonelului, el i-a spus comandantului de 
lagăr, care la rândul lui i-a spus ticălosului ăla mic - cum 
naiba-l cheamă, a, da, Yoshima - şi i-a cerut, comandantul 
adică, să ne predea medicamentele. Dar niponii i-au râs în 


faţă, i-au spus că nu-i decât un zvon şi cu asta s-a încheiat 
discuţia. De atunci nici nu ne-au mai scos la lucru în zona 
aceea. Mârşăvie curată! Nu-i drept, mai ales cu lipsa asta 
de medicamente... Măcar o parte să ne fi dat. Acum şase 
luni mi-a murit un prieten pentru că n-am putut face rost de 
un pic de insulină... iar eu am văzut lăzi întregi. Lăzi! 

Timsen şi-a răsucit o ţigară, a tuşit, a scuipat; era atât de 
furios încât a dat cu piciorul în perete, ca să se mai 
răcorească. 

Îşi dădea seama că n-are nici un rost să-şi facă sânge rău 
degeaba. Şi, pe deasupra, nu exista nici o posibilitate să 
ajungă cineva la şopronul acela. Dar pentru englez putea să 
facă rost de antitoxină şi de sulfonamidă. „Ăsta da, pe 
cinstea mea, merită... şi am să i le dau şi pe gratis!” 

Dar Timsen era mult prea şmecher ca să se lase 
descoperit în faţa Împăratului. Ar fi fost o copilărie să-i dea 
de înţeles Împăratului că are şi el un punct slab pentru că 
acesta îl va folosi împotriva lui cândva, mai târziu, asta tot 
atât de sigur după cum Australia e paradisul pe pământ. „Şi 
pe urmă trebuie să-l am şi eu cu ceva la mână pe Împărat 
pentru afacerea cu diamantul. Ei, fir-ar mama lui! lar am 
uitat de împuţitul ăla de tâlhar!” 

Aşa că Timsen a pronunţat o cifră exorbitantă, apoi s-a 
lăsat convins, puţin câte puţin, să mai scadă din preţ. A 
cerut totuşi un preţ destul de piperat pentru că ştia că 
Împăratul are de unde să plătească, iar dacă-i spunea că 
poate obţine marfa pe bani mai puţini, acesta ar fi intrat la 
bănuială. 

— Bine, s-a învoit până la urmă Împăratul, cu un aer 
mohorât. Batem palma. 

În sinea lui însă nu era mohorât. Nu chiar atât de tare. Se 
aşteptase ca Timsen să-l jecmănească, dar, deşi preţul era 
mai mare decât ar fi vrut să dea, era totuşi destul de 
echitabil. 

— Durează trei zile, a precizat Timsen, ştiind bine că peste 
trei zile va fi prea târziu. 


— Am nevoie chiar în seara asta. 

— Atunci te mai costă încă cinci sutare. 

— Dar suntem prieteni! a exclamat Împăratul, sincer 
îndurerat. Zici că-mi eşti prieten şi mă jupoi de încă cinci 
procente? 

— Aşa e, camarade, a rostit trist Timsen, ferindu-şi ochii. 
Dar ştii şi tu cum vine treaba. Trei zile e tot ce pot să-ţi 
promit. 

— Lua-te-ar gaia să te ia! De acord. 

— Iar tratamentul mai face încă cinci sutare. 

— Cristoase! Şi asta pentru ce dracu' o mai fi? 

Lui Timsen îi făcea multă plăcere să-l vadă pe Împărat pus 
pe jar. 

— Vezi tu, i-a explicat el pe un ton amabil, ce-ai de gând să 
faci cu doctoriile, după ce le primeşti adică? Cum ai să-l 
tratezi pe pacient? 

— Eu de unde naiba să ştiu? 

— Ai văzut? Pentru asta mai plăteşti cinci sute. Altfel, după 
cum îmi închipui eu, tu îi dai englezului doctoriile, el se 
duce cu ele la infirmerie şi-i spune primului măcelar pe 
care-l întâlneşte în cale: „Am antitoxină şi nişte sulfamide, 
dregeţi-mi şi mie nenorocita asta de mână”. Iar doctorul are 
să-i spună: „N-avem nici un fel de antitoxină, aşa că să-mi 
spui imediat de unde dracului ai furat-o”. Şi, dacă englezul 
nu vrea să-i spună, atunci îi ia frumuşel doctoriile şi i le dă 
vreunui împuţit de colonel care suferă de trânji. 

Cu o mişcare îndemânatică, a scos pachetul de ţigări din 
buzunarul Împăratului, s-a servit. 

— Şi încă ceva, a mai adăugat el, vorbind acum cu toată 
seriozitatea. Trebuie să găseşti un loc unde să poată fi 
îngrijit separat. Să stea culcat. La unii antitoxina asta dă 
nişte reacţii tare păcătoase. Şi să fim înţeleşi că nu-mi iau 
răspunderea dacă tratamentul dă greş. 

— Dacă ai antitoxină şi sulfonamidă, ce dracu' mai poate 
sa dea greş? 


— Unii nu rezistă. Asta provoacă vărsături. Nasol de tot. 
Pe urmă, s-ar putea să nu-şi mai facă efectul. Depinde de 
cantitatea de toxine care i-a pătruns deja în organism, l-a 
lămurit 'Timsen, ridicându-se în picioare. Ne vedem mai pe 
seară. A, da, şi instrumentarul te mai costă încă cinci sute. 

— Ce instrumentar, pentru numele lui Cristos? a explodat 
Împăratul. 

— Seringi, bandaje, săpun... Tu pe ce lume trăieşti? s-a 
arătat aproape scârbit Timsen. Credeai că antitoxina e un 
fel de supozitor pe care i-l bagi undeva şi gala? 

Împăratul s-a uitat lung, cu o mutră acră, în urma lui 
Timsen; îi venea să se ia la palme. „Ile-ai crezut mare 
şmecher că ai aflat leacul cangrenei pe un preţ de-o ţigară 
şi pe urmă, cap-pătrat, uiţi să întrebi ce faci cu doctoriile 
alea după ce pui mâna pe ele! La naiba, ce mai contează 
acum! Târgul e făcut, ne-am înţeles şi la bani. lar Peter 
poate scapă cu mâna întreagă. În definitiv, nici preţul nu-i 
exagerat.” 

Pe urmă Împăratul şi-a amintit de hoţul cu mutră de 
nevăstuică şi i-a mai venit inima la loc. Da, putea fi foarte 
mulţumit de cum i-a mers în ziua aceea. 

În seara aceea Peter Marlowe şi-a cedat porţia de 
mâncare. Nu i-a dat-o lui Mac sau lui Larkin, aşa cum s-ar fi 
cuvenit, ci lui Ewart. Ştia că, dacă împarte mâncarea în 
unitatea lui, ceilalţi doi l-ar fi obligat să le dezvăluie 
adevărul. Şi n-avea nici un rost să le spună. 

Ceva mai devreme, după-amiaza, ameţit de durere şi de 
groază, se dusese să-l vadă doctorul Kennedy. Iar a fost cât 
pe ce să înnebunească de suferinţă când i-a smuls 
pansamentul Pe urmă doctorul i-a spus fără menajamente: 

— Otrava a trecut dincolo de cot. Pot să amputez şi sub 
cot, dar ar fi o pierdere de vreme. Mai bine facem operaţia 
într-o singură repriză. Îţi mai rămâne un ciot bunişor, de cel 
puţin cinci inci de la umăr în jos. Destul ca să ţi se poată 
monta un braţ artificial. Chiar prea destul, a repetat 
gânditor Kennedy, lipindu-şi palmele după cum îi era 


obiceiul. Nu mai pierde timpul, Marlowe, a râs el scurt şi a 
adăugat: Domani e troppo tardi, iar când Peter Marlowe s-a 
uitat năuc la el, i-a explicat sec: Mâine va fi prea târziu. 

Cu chiu, cu vai, împleticindu-se, Peter Marlowe a ajuns la 
baracă, s-a culcat în patul lui, lăsându-se cuprins de frică. 
Pe urmă a venit masa de seară şi i-a cedat porţia lui Ewart. 

— Crezi că ai febră? i-a zâmbit Ewart, fericit că s-a ales cu 
o porţie suplimentară. Ai nevoie de ceva? 

— Să mă laşi în pace, doar atât! s-a întors Peter Marlowe 
cu spatele la el. 

După un timp, s-a sculat şi a ieşit din baracă; regreta acum 
că, ceva mai devreme, consimţise să joace un bridge cu 
Mac, Larkin şi părintele Donovan, măcar un ceas sau două. 
„Eşti un tâmpit, şi-a spus cu amărăciune. Trebuia să rămâi 
în pat până se face vremea să treci prin reţeaua de sârmă 
ghimpată şi să iei banii.” Ştia însă că nu ar fi putut să zacă 
acolo ore în şir în aşteptarea momentului potrivit. Era mai 
bine să aibă ceva de făcut. 

— Salut, camarade! şi-a încreţit Larkin buzele în chip de 
zâmbet. 

Peter Marlowe nu i-a răspuns. S-a aşezat posac în pragul 
uşii. Mac a scăpat o privire spre Larkin care a ridicat uşor 
din umeri, neobservat. 

— Peter, a început Mac pe un ton vesel, cam forţat, primim 
ştiri tot mai bune pe zi ce trece, nu-i aşa? Nu mai trece mult 
şi scăpăm cu toţii de-aici. 

— Aşa e! l-a sprijinit Larkin. 

— Sunteţi cu capul în nori, zău aşa! N-o să scăpăm 
niciodată de la Changi. 

Peter Marlowe n-a vrut ca vorbele să-i sune strident, dar 
nu s-a mai putut stăpâni. Îşi dădea seama că i-a întristat pe 
amândoi, dar n-a făcut nimic să-i împace. Era obsedat de 
ciotul de cinci inci lungime. I-a trecut un fior rece pe şira 
spinării, l-a străpuns până la încheietura picioarelor. „Cum 
naiba mai poate oare să mă ajute King? Cum? Fii realist. 
Dacă ar fi fost vorba de braţul lui King, ce-aş putea face eu, 


oricât de mult aş ţine la el? Nimic. Mai bine să priveşti 
adevărul în faţă, Peter. Ori îţi amputează braţul, ori mori. 
Simplu. Şi, dacă stai să judeci bine, parcă nu-ţi vine să mori. 
Încă nu. Dacă tot te-ai născut, eşti obligat să trăieşti. Cu 
orice preţ. Da, şi-a zis mai departe Peter Marlowe, trebuie 
să priveşti lucrurile în mod realist. King nu poate face 
nimic, chiar nimic. Nici nu mai era cazul să-l necăjeşti 
degeaba. Asta-i bătaia ta de cap, nu a lui. Acum totul e să iei 
banii de acolo, să i-i pui în braţe, pe urmă te duci la 
infirmerie, te întinzi pe masă şi-i laşi să-ţi reteze mâna.” 

Au rămas aşa multă vreme - el, Mac şi Larkin - în aerul 
fetid al inserării. Tăcuţi. Când a apărut şi părintele 
Donovan, l-au obligat să mănânce puţin orez cu blachang. 
L-au pus să mănânce chiar atunci, pentru că altfel ar fi 
împărţit cu alţii, aşa cum făcea mai în fiecare zi cu porţia 
lui. 

— Sunteţi foarte drăguţi cu mine, le-a mulţumit Donovan, 
adăugând apoi cu o lucire vicleană în ochi: Acum, dacă mai 
şi recunoaşteţi că aţi rătăcit pe cărări greşite şi treceţi 
pârleazul pe partea dreptei credinţe, am să pot spune că 
am avut o seară bună. 

Mac şi Larkin au râs împreună cu el. Peter Marlowe nu a 
râs. 

— Ce-i cu tine, Peter? l-a întrebat Larkin, niţel iritat. Toată 
seara te-ai purtat precum câinele dingo după ce-a dat cu 
fundul gol prin mărăcini. 

— Se întâmplă să mai fie omul şi fără chef, s-a grăbit să 
intervină Donovan ca să acopere momentul de tăcere 
încordată. Pe cinstea mea, ştirile sunt foarte bune, nu-i aşa? 

Numai Peter Marlowe se simţea în afara aurei de prietenie 
care domnea în micuța încăpere. Îşi dădea seama că 
prezenţa lui începe să devină enervantă, dar nu putea face 
nimic. Nimic. 

Au început jocul. Părintele Donovan a deschis cu două pici. 

— Pas, a mormăâit Mac. 

— “Trei carale, a anunţat Peter Marlowe. 


Dar în aceeaşi clipă i-a părut rău pentru că licitase ca un 
nătâng; spusese „carale” când ar fi trebuit să spună „cupe”. 

— Pas, a rostit apăsat Larkin. 

Acum îi părea rău că venise cu propunerea să facă o 
partidă. Nu avea nici un farmec. Ba chiar deloc. 

— Trei pici, a declarat părintele Donovan. 

— Pas. 

— Pas, a spus şi Peter Marlowe. Ceilalţi au ridicat miraţi 
ochii spre el. 

— Ar trebui să ai mai multă credinţă..., i-a surâs părintele 
Donovan. 

— Mi-e lehamite de credinţă! 

Vorbele au fost rostite voit brutal, cu încrâncenare. 

— lartă-mă, Peter, am vrut doar să... 

— Ascultă aici, Peter, l-a întrerupt cu asprime Larkin. Doar 
pentru că te-ai sculat azi cu fundul în sus... 

— Am dreptul să am o părere şi consider că a fost o glumă 
proastă, i-a retezat vorba Peter Marlowe, s-a întors apoi 
furios spre Donovan. Dumneata îţi închipui că, dacă te 
sacrifici dându-le altora din mâncarea dumitale şi dormind 
în barăcile trupei, asta îţi dă dreptul să te erijezi în cine ştie 
ce autoritate! Credinţa dumitale e un mare zero! Ce-ţi 
oferă? Nimic! Credinţa e doar ceva pentru copii... la fel ca 
şi Dumnezeu. Ce mama dracului poate face El? Dacă e 
vorba să facă ceva cu adevărat... Spune! Ce? 

Mac şi Larkin au rămas cu ochii la Peter Marlowe de parcă 
acum îl vedeau pentru prima dată. 

— El poate da alinare, a răspuns părintele Donovan care 
ştia despre cangrenă; ştia el multe lucruri pe care şi-ar fi 
dorit să nu le ştie. 

Peter Marlowe şi-a trântit cărţile pe masă. 

— Tâmpenii! a zbierat el ca scos din minţi. Ştii bine că-i o 
tâmpenie. A, şi încă ceva, pentru că tot suntem la subiectul 
ăsta. Dumnezeu! Ştii ceva? Cred că Dumnezeu e un maniac, 
un sadic, un scelerat setos de sânge, un... 


— Tu chiar ai înnebunit de tot, Peter? a ridicat tonul 
Larkin. 

— Nu, n-am înnebunit. Uitaţi-vă şi voi la Dumnezeu, urla 
acum Peter Marlowe cu obrazul schimonosit de ură. Nu e-n 
El decât răutate... dacă există într-adevăr un Dumnezeu. 
Amintiţi-vă de toate vărsările de sânge comise în numele 
Domnului! i-a strigat el în faţă lui Donovan. De Inchiziţie îţi 
mai aminteşti? Mii şi mii de oameni arşi pe rug şi ucişi în 
chinuri în numele Lui! De sadicii catolici, nu de alţii! Şi nici 
nu mai vrem să ne gândim la milioanele de azteci, de incaşi, 
de indieni nefericiţi... La protestanții care i-au ars şi i-au 
sfârtecat pe catolici, iar catolicii pe evrei şi pe mahomedani, 
şi iar pe evrei, pe mormonil 66], pe quakeril67] şi cine mai 
ştie pe cine, într-o nesfârşită baie de sânge... Ucide, 
torturează, dă foc! Atâta vreme cât invoci numele lui 
Dumnezeu, ai tot dreptul s-o faci. Câtă făţărnicie! Aşa că să 
nu-mi vorbeşti mie de credinţă! Nu înseamnă nimic! 

— Şi totuşi te încrezi în Împărat, a spus încet părintele 
Donovan. 

— Bănuiesc acum c-ai să-mi spui că ele unealta lui 
Dumnezeu? 

— S-ar putea să fie. Eu nu sunt vrednic să ştiu. 

— Am să-i comunic chestia asta, a râs isteric Peter 
Marlowe. Are să se tăvălească de râs! 

— Ascultă, Marlowe! s-a ridicat în picioare Larkin, 
tremurând de indignare. Ori îţi ceri scuze imediat, ori pleci 
de-aici! 

— Nu-ţi fie teamă, „domnule” colonel! i-a întors-o Peter 
Marlowe. Plec! s-a ridicat plin de ură faţă de ei, dar mai ales 
faţă de sine însuşi. Ascultă, părinte, eşti caraghios! Şi 
fustele astea sunt un caraghioslăc. Amândoi sunteţi nişte 
bancuri proaste: dumneata şi cu Dumnezeu. Şi nu-L. slujeşti 
pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este una cu diavolul. 
Eşti slujitorul Necuratului! 

A luat o mână de cărţi de pe masă. 1 le-a aruncat în fată 
părintelui Donovan şi s-a năpustit ca un apucat afară. În 


noapte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce i-o fi căşunat lui Peter? 
a spart după un timp Mac tăcerea îngheţată. 

— Pentru numele Lui..., a murmurat plin de milă părintele 
Donovan. Peter are cangrenă. Trebuie să-i amputeze astăzi 
braţul, altfel moare. Aţi putut vedea şi voi dârele acelea 
roşii, mai sus de cot. 

— Cum?! 

Larkin a rămas împietrit, cu ochii la Mac. Apoi s-au sculat 
amândoi deodată şi au pornit în grabă spre uşă. Părintele 
Donovan i-a chemat înapoi din prag. 

— Staţi! Voi tot nu puteţi face nimic. 

— La naiba, trebuie să găsim ceva..., s-a oprit în loc 
Larkin. Sărmanul băiat... şi eu care-am crezut... săracul de 
el... 

— N-avem nimic de făcut, decât să aşteptăm. Decât să ne 
păstrăm credinţa şi să ne rugăm. Poate că-l ajută Împăratul, 
dacă poate, a adăugat ostenit părintele Donovan. Împăratul 
este singurul om care ar putea face ceva. 

Peter Marlowe a intrat clătinându-se în baraca 
americanilor. 

— Mă duc acuma după bani, a mormăit el câtre King. 

— Eşti nebun? E prea multă lume pe-afară. 

— Să-i ia dracul pe toţi! i-a răspuns supărat Peter 
Marlowe. Vrei banii sau nu-i mai vrei? 

— Ia loc. Stai jos! 

King l-a silit să se aşeze pe marginea patului, i-a dat o 
ţigară, l-a îndemnat să bea o gură de cafea, iar în tot timpul 
acesta îşi spunea: „Doamne, câte trebuie să pătimească 
omul ca să scoată un câştig!” I-a explicat cu răbdare lui 
Peter Marlowe că trebuie să aibă mintea trează, că totul va 
fi în ordine, că treaba cu doctoriile e ca şi rezolvată... După 
vreo oră Peter Marlowe era ceva mai calm, cel puţin vorbea 
coerent. Dar King îşi dădea seama că a pierdut contactul cu 
el. Îl vedea că dă din cap din când în când, dar în adâncul 
fiinţei ştia că Peter Marlowe e dincolo de puterea lui de 


pătrundere, iar dacă e dincolo de el înseamnă că e dincolo 
de oricine. 

— Acum e timpul, nu? a întrebat Peter Marlowe aproape 
orb de suferinţă, conştient că, dacă nu se ridică în clipa 
aceea, n-o să mai poată porni niciodată. 

Împăratul ştia că e încă prea devreme ca să poată ieşi din 
lagăr în siguranţă, dar îşi dădea seama şi că nu-l mai poate 
ţine în baracă. S-a hotărât brusc, a trimis oameni de pază în 
toate direcţiile. În câteva minute toată zona era 
supravegheată. Max îl pândea pe Grey, care era la el în 
baracă, în pat. Byron Jones [II îl pândea pe Timsen. Iar 
Timsen era în latura dinspre nord, lângă poartă, aştepta să- 
i vină medicamentele comandate; băieţii lui Timsen, altă 
sursă de pericol, patrulau fără încetare în tot perimetrul 
lagărului, căutând cu disperare să pună mâna pe cei care 
le-au răpit inelul. 

Împăratul şi Tex l-au urmărit din ochi pe Peter Marlowe 
cum iese din baracă, păşind ca un strigoi, cum trece de 
potecă şi o ia spre şanţul de scurgere. S-a clătinat pe 
margine, a păşit peste el şi s-a îndreptat cu pas şovăit drept 
spre reţeaua de sârmă ghimpată. 

— Maica Ta, Doamne, a suspinat Tex. Nu pot să mă uit! 

— Nici eu, l-a îngânat Împăratul. 

Cu mintea împăienjenită de durere, bâjbâind ca prin 
ceaţă. Peter Marlowe se chinuia să-şi concentreze privirea 
asupra reţelei de sârmă ghimpată. Se ruga acum să-l 
lovească un glonte. Suferinţa era mai presus de închipuire, 
mai mult decât poate să îndure un om. Dar glontele nu 
venea, aşa că a păşit mai departe, fără să se aplece, fără să 
se ferească. S-a împleticit chiar în preajma gardului, s-a 
ţinut de sârmă ca să-şi recapete echilibrul. Când a dat să se 
aplece ca să treacă printre sârme, a gemut încetişor şi s-a 
prăbuşit cu capul înainte, cufundându-se în smârcurile 
Infernului. 

Împăratul şi Tex au venit în fugă până la gard şi l-au târât 
spre potecă, în afara zonei interzise. 


— Ce-a păţit? i-a întrebat cineva din întuneric. 

— Cred că s-a ţăcănit la cap, o fi de la soare, i-a răspuns 
Împăratul. Hai, Tex, să-l ducem în baracă. 

L-au cărat pe braţe până la baracă, l-au culcat în patul lui 
King. Pe urmă Tex a plecat în grabă să retragă santinelele şi 
situaţia din baracă a revenit la normal, cu un singur om de 
pază afară. 

Peter Marlowe zăcea în nesimţire, gemea, bâiguia ceva în 
delir. După un timp şi-a revenit din leşin. A strigat ceva şi a 
încercat să se dea jos din pat, dar n-a mai avut putere. 

— Ia asta, i-a spus grijuliu King, dându-i să înghită patru 
aspirine. Stai liniştit, îndată o să-ţi fie mai bine. 

Îi tremurau şi lui mâinile când i-a dat să bea apă. „Fir-ar 
mama lui a dracului, se zbuciuma el acum în gând, dacă 
Timsen nu se arată în seara asta cu doctoriile, atunci Peter 
n-o mai scoate la capăt, iar dacă se prăpădeşte, eu cum 
naiba mai găsesc banii ăia? Fir-ar să fie!” 

Când Timsen a venit, în sfârşit, Împăratul era cu nervii ia 
pământ. 

— Salut, camarade! 

Timsen era şi el iritat. Stătuse de pază lângă poarta 
principală ca să-i asigure acoperirea celui mai bun prieten 
al lui până ce acesta a trecut prin sârma ghimpată şi s-a 
furişat până în căsuţa doctorului japonez, care era la doar 
cincizeci de yarzi şi nu prea departe de biroul lui Yoshima, 
dar şi mai aproape de corpul de gardă, destul să pună la 
grea încercare nervii cei mai tari. Dar australianul izbutise 
să se strecoare nevăzut înăuntru şi iar afară, iar Timsen, cu 
toate că ştia bine că nu-i pe lume hoţ mai iscusit decât un 
australian pornit să-şi scoată un ce câştig, chiar şi aşa tot l- 
au trecut toate năduşelile până când omul a venit cu bine 
înapoi în lagăr. 

— Unde facem treaba? a întrebat el grăbit. 

— Aici. 

— Bine. Pune nişte oameni de pază, să fim siguri. 

— Unde e sanitarul? 


— Eu sunt primul, i-a răspuns prudent Timsen. Steven n-a 
putut să vină acum. Data viitoare vine el. 

— Eşti sigur că le pricepi? 

— Mai bine fă dracului niţică lumină! s-a răstit la el 
Timsen. Sigur că mă pricep. Ai pus nişte apă la fiert? 

— Nu. 

— Atunci pune-o naibii să fiarbă! Voi, yankeii, chiar de 
nimic nu sunteţi în stare? 

— Ia mai tacă-ţi fleanca! 

Împăratul i-a făcut semn lui Tex, acesta a pus o gamelă cu 
apă pe reşou. Timsen a desfăcut trusa chirurgicală, a întins 
pe masă un prosopel. 

— Dracu” să mă ia, s-a minunat Tex. În viaţa mea n-am 
văzut un lucru atât de curat. E aproape albastru de alb ce 
e! 

Timsen a scuipat printre dinţi, s-a spălat îndelung pe mâini 
folosind un săpun neînceput, a pus la fiert seringa şi 
celelalte instrumente. Pe urmă s-a aplecat deasupra lui 
Peter Marlowe. L-a lovit uşor, de câteva ori, cu palma peste 
faţă. 

— Hei, camarade! 

— Da, a îngăimat abia auzit Peter Marlowe. 

— Acum am să-ţi curâţ rana, bine? 

Peter Marlowe a încercat să se concentreze. 

— Cum? 

— Îţi fac injecție cu antitoxină... 

— Trebuie să mă duc la infirmerie, a bâiguit ca un beţiv 
Peter Marlowe. Am venit să... să-mi tăiaţi mâna... Când vă 
spun că... 

Şi-a pierdut iar cunoştinţa. 

— Poate-i mai bine aşa, a spus Timsen. 

După ce s-a răcit seringa sterilă, Timsen i-a făcut o injecție 
cu morfină. 

— Trebuie să mă ajuţi, s-a întors el brusc spre Împărat. 
Măcar vezi dracului să nu-mi intre sudoarea în ochi! 


Supus, Împăratul s-a dus să ia un prosop curat. Timsen a 
aşteptat să-şi facă injecţia efectul, apoi a dat jos repede 
pansamentul vechi şi a dezgolit rana. 

— Doamne Dumnezeule! 

Toată zona rănii era tare umflată, cu o tentă vânătă, 
verzuie pe alocuri. 

— Mă tem că-i prea târziu, a suspinat Timsen. 

— Nu mă mai mir deloc, a spus Împăratul, că amărâtul a 
luat-o razna de tot. 

Strângând din dinţi, Timsen a îndepărtat cu grijă 
porțiunile de piele putredă de la suprafaţă, a curăţat plaga 
în profunzime, a spălat-o cât a putut de bine. Pe urmă a 
presărat praf de sulfonamidă peste carnea vie, i-a aplicat un 
pansament strâns. După ce a terminat, s-a îndreptat de şale 
şi a oftat adânc. 

— Mi-a înţepenit spinarea de tot! a declarat el satisfăcut, 
s-a uitat lung la bandajul imaculat, apoi i-a spus 
Împăratului: Ai o bucată de cârpă? 

Împăratul a luat din cui o cămaşă, i-a întins-o. Timsen a 
rupt o mânecă, a făcut-o fâşii pe care le-a înfăşurat pe 
deasupra pansamentului proaspăt. 

— Asta pentru ce dracu” o mai faci? l-a întrebat năucit 
Împăratul. 

— Camuflaj, l-a lămurit Timsen. Sau îţi închipui că ar putea 
să se plimbe prin lagăr cu un bandaj nou şi frumuşel la 
mână şi să nu-l întrebe vreun doctor curios sau, şi mai rău, 
vreun poliţai de unde naiba a făcut rost de el? 

— A, da, acum înţeleg. 

— Bun, înseamnă că faci progrese! 

Împăratul s-a făcut că nu bagă în seamă înţepătura. Îi 
venea şi acum rău de la stomac gândindu-se la cum arăta 
mâna lui Peter Marlowe şi la cum mirosea, la tot sângele ăla 
şi la pansamentul năclăit de puroi de pe podea. 

— Hei, Tex, aruncă dracului împuţiciunea aia. 

— Cine, eu? De ce să... 

— Am spus s-o arunci! 


Tex a luat cu scârbă bandajul de jos, a ieşit cu el afară. A 
făcut o gropiţă cu vârful piciorului în pământul moale, l-a 
îngropat şi abia atunci i s-a făcut rău. Când s-a întors în 
baracă a spus doar atât: 

— Slavă Domnului că nu trebuie să fac asta în fiecare zi. 

Cu degetele tremurânde, Timsen a umplut iar seringa, s-a 
plecat asupra braţului lui Peter Marlowe. 

— Trebuie să mă urmăreşti cum fac. Uită-te, ce mama 
dracului faci tu acolo! a mârâit el, văzându-l pe Împărat că 
întoarce capul. Dacă nu vine Steven, s-ar putea să 
trebuiască să i-o faci tu. Se injectează intravenos, corect? 
Întâi dibuieşti vena. Pe urmă înfigi acul în ea şi-l tragi doar 
un pic înapoi, cât să intre un firişor de sânge în seringă. Ai 
văzut? Atunci eşti sigur că acul a prins vena. Când te-ai 
asigurat, începi uşurel să împingi antitoxina înăuntru. Dar 
nu te grăbeşti! Cam trei minute pentru un centimetru cub. 

Împăratul s-a uitat îngreţoşat până ce Timsen a tras acul 
afară şi a apăsat o bucăţică de vată pe locul înţepăturii. 

— La naiba, a mormăit Împăratul. Niciodată n-am să fiu în 
stare. 

— Dacă vrei să moară, n-ai decât! i-a tăiat-o scurt Timsen; 
era şi el năduşit tot, îi era greață. Şi când te gândeşti că 
taică-meu vroia să mă fac doctor! a exclamat el, apoi l-a 
împins brusc pe King la o parte şi s-a aplecat peste 
marginea ferestrei, cuprins de o criză violentă de vomă. Fă- 
mi şi mie o cafea. Merit, nu? 

Peter Marlowe s-a mişcat în pat, doar pe jumătate treaz. 

— Ai să te faci bine, camarade. Înţelegi ce-ţi spun eu? i-a 
spus Timsen cu blândeţe. 

Lui Peter Marlowe încă nu-i revenise vederea; a dat din 
cap că da, înţelege şi a ridicat braţul. Câteva clipe s-a uitat 
la el neîncrezător, pe urmă a gângăvit buimac: 

— Ce-i... ce s-a-ntâmplat? Văd că... mai €... îl mai am! 

— Sigur că-l mai ai, i-a spus mândru King. Te-am doftoricit 
noi. Antitoxină... tot tacâmul. Eu şi cu Timsen! 


Peter Marlowe a rămas cu ochii la el, mişca din buze, dar 
nu putea scoate nici, un cuvânt. Abia într-un târziu a izbutit 
să şoptească: 

— Îl mai am... încă. 

Şi-a folosit mâna dreaptă ca să pipăie braţul care nu mai 
trebuia să fie acolo, dar era. Şi când s-a convins că nu 
visează, s-a lăsat pe spate, lac de sudoare, şi a izbucnit în 
plâns. Câteva minute mai târziu a adormit. 

— Auzi, sărmanul fraier, a spus Timsen. Probabil că s-a 
crezut pe masa de operaţie. 

— Acum cât timp nu-şi revine-n simţiri? 

— Cam încă două ceasuri. Ascultă, trebuie să i se facă o 
injecție la fiecare şase ore până ies toate toxinele din el. 
Asta face în total cam patruzeci şi opt de ore. În fiecare zi 
trebuie schimbat pansamentul. Şi altă sulfonamidă de 
fiecare dată. Dar asta trebuie să ţii minte în primul rând: 
injecţiile să fie făcute la fix! Şi să nu te mire dacă varsă tot 
ce are-n el. Are să aibă sigur o reacţie. Cam rea. Prima doză 
i-am dat-o cam mărişoară. 

— Crezi că se face bine? 

— La asta îţi dau răspunsul peste zece zile. 

Timsen şi-a strâns trusa la loc, a făcut separat un pacheţel 
cu prosopul, săpunul, seringa, antitoxina şi praful de 
sulfonamidă. 

— Acum hai să facem socotelile, bine? 

Împăratul a scos pachetul de ţigări pe care i-l dăduse 
Shagata. 

— O ţigară? 

— Mersi. 

După ce şi-au aprins ţigările, Împăratul a spus pe un ton 
neutru: 

— Putem face plata când încheiem afacerea cu diamantul. 

— A, nu, camarade. Eu când livrez marfa, primesc şi banii. 
N-are nimic una cu alta, i-a răspuns rece Timsen. 

— Nu-i nici un necaz dacă mai aştepţi o zi sau două. 


— Ai bani destui şi încă-n plus numai din câştigul tău..., s-a 
oprit el scurt din vorbă, dându-şi seama deodată care este 
adevărul. Oho-ho! a râs el vesel, făcând cu degetul spre 
Peter Marlowe. N-ai banii până nu ţi-i aduce camaradul, 
aşa-i? 

Împăratul şi-a scos ceasul de la mână. 

— Dacă vrei, poţi să-l păstrezi drept garanţie. 

— A, nu, camarade, am toată încrederea. Ei bine, s-a uitat 
el la Peter Marlowe, s-ar părea că multe depind de tine, 
băiete. 

Când s-a întors iar spre Împărat avea în ochi o lucire 
poznaşă. 

— Asta mai îmi dă şi mie ceva timp, nu? 

— Cum adică? a întrebat nevinovat King. 

— Hai, las-o moartă, camarade. Ştii doar că mi s-a furat 
inelul. În tot lagărul tu eşti singurul care poate să 
mijlocească vânzarea. Dacă aş fi putut eu, crezi că te mai 
băgăm în afacere? i-a zâmbit Timsen ca un îngeraş. Aşa că 
asta îmi dă şi mie timp să găsesc hoţul, corect? Fără bani 
nu-l lasă el din mână, aşa-i? Nu-i dai banii, nu-ţi dă marfa. 

Timsen a mai stat puţin pe gânduri, apoi a spus într-o 
doară: 

— Sigur, ai putea să mă anunţi când vine ticălosul ăla să ţi- 
l ofere... în definitiv, îmi aparţine, nu? 

— Corect, a confirmat Împăratul, la fel de zâmbitor. 

— Dar n-ai s-o faci, a oftat Timsen. Ce mai adunătură de 
tâlhari ordinari! 

S-a aplecat iar spre Peter Marlowe, i-a luat pulsul. 

— Hm, a făcut el meditativ. Pulsul i-a mai crescut. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, Tim. 

— Pentru nimic, camarade. Am şi eu interesul să trăiască 
puştanul ăsta, nu? Şi am de gând să-l păzesc precum ochii 
din cap. Corect? 

A mai râs o dată şi s-a dus. 

Împăratul se simţea sleit de puteri. După ce şi-a mai făcut 
o cafea s-a simţit ceva mai bine, şi-a pus picioarele pe alt 


scaun şi a aţipit. 

Parcă l-a scuturat cineva; s-a trezit brusc, s-a uitat spre 
pat. Peter Marlowe era cu ochii deschişi, îl privea. 

— Hello, a spus cu glas slab Peter Marlowe. 

— Cum te simţi? 

King s-a ridicat să-şi dezmorţească oasele, a venit mai 
aproape. 

— Sinistru. Îmi vine să vărs tot timpul. Ştii acum... nici n- 
am cuvinte să... 

King a aprins ultima ţigară din pachetul de „Kooa”, i-a pus- 
o între buze. 

— O meriţi, prietene. 

Când Peter Marlowe a mai prins ceva puteri, King i-a 
povestit despre tratament şi despre ce mai trebuie făcut. 

— Singurul loc potrivit ar fi bungalovul colonelului. Mac ar 
putea să mă trezească şi să mă ajute să ajung până acolo de 
la baracă. În restul timpului am să stau în culcuşul meu. 

S-a făcut deodată verde la faţă. King i-a ţinut ligheanul. 

— Cred că-i mai bine să mi-l laşi pe-aproape. lartă-mă, 
dar... O, Doamne! a făcut îngrozit Peter Marlowe, 
amintindu-şi. Banii! l-am adus? 

— Nu. Ai căzut lat de partea asta a gardului. 

— Mi-e frică, zău, că în noaptea asta n-am să fiu în stare. 

— Nu-i nici o grabă, Peter. Când ai să te simţi mai bine. N- 
are rost să rişti aiurea. 

— Asta nu-ţi încurcă rosturile? 

— Nu. Nu-ţi face tu griji din cauza asta. 

Lui Peter Marlowe iar i s-a făcut rău; când şi-a mai revenit 
arăta total râăvăşit. 

— Caraghios lucru, a spus el, ştergându-şi lacrimile de pe 
obraji. Am avut un vis ciudat. Se făcea că m-am dondănit 
groaznic cu Mac, colonelul şi moş Donovan. Zău că mă 
bucur că n-a fost decât un vis, a şoptit el, încercând să se 
ridice sprijinindu-se în braţul cel bun, dar n-a izbutit, a 
căzut la loc. Vrei să mă ajuţi să mă scol de-aici? 

— Ai tot timpul. De abia s-a dat stingerea. 


— Camarade! s-a auzit de afară. 

Împăratul a sărit la fereastră, încercând să pătrundă 
întunericul cu privirea. Abia a desluşit, lipit de perete, 
conturul neclar al omului-nevăstuică. 

— Mai repede. Am piatra la mine. 

— Trebuie să mai aştepţi, i-a spus Împăratul. Nu-ţi pot da 
banii decât peste două zile. 

— Aşa? Vrei să mă duci cu... 

— Ascultă, stârpitură, dacă vrei să mai aştepţi două zile, 
minunat! Dacă nu, du-te dracului! 

— Bine atunci, două zile. 

A mai tras o înjurătură murdară şi s-a topit în noapte. 

Împăratul a ascultat cum se îndepărtează zgomotul paşilor 
iar după câteva clipe a auzit alţi paşi pornind repede în 
urmărire. Apoi linişte, întreruptă doar de ţârâitul greierilor. 

— Ce-a fost acolo? a întrebat Peter Marlowe. 

— Nimic. 

Împăratul se întreba însă în sinea lui dacă omul a reuşit să 
scape. Ştia bine că, orice s-ar întâmpla, diamantul tot va 
ajunge în mâna lui. Atâta vreme cât el are banii. 

Timp de două zile Peter Marlowe s-a zbătut intre viaţă şi 
moarte. Dar vroia să trăiască. Şi a rămas în viaţă. 

— Peter! 

Era Mac, venise să-l trezească. 

— Tu erai, Mac? 

— E timpul. 

Mac l-a ajutat să se dea jos din pat, au şontăcăit amândoi 
până la trepte, le-au coborât cu greu, tânărul sprijinit de 
bătrân, şi au pornit încet mai departe prin întuneric spre 
bungalov. 

Steven era deja acolo, îi aştepta. Peter Marlowe s-a întins 
în patul lui Larkin, s-a pregătit să îndure iar chinul injecţiei. 
A trebuit să-şi muşte buzele ca să nu ţipe. Steven era 
priceput şi atent, dar acul era prea tocit. 

— Gata-a, a rostit Steven cu glas cântat. Acum să-ţi luăm 
temperatura. 


I-a pus termometrul, apoi a desfăcut pansamentul şi s-a 
uitat la rană. Nu mai era atât de umflată ca înainte, 
culoarea vânătă-verzuie dispăruse, pe toată suprafaţa plăgii 
se formase o coajă subţire. Steven a mai presărat un praf 
de sulfonamidă peste rană. 

— Foarte bine, bravo. 

Steven era mulţumit de reuşita tratamentului, dar în 
restul zilei n-avusese decât necazuri. „Ah, sergentul 
Flaherty, şi-a zis, ce om nespălat şi rău la suflet! Ştie că nu 
pot suferi corvoada asta şi tot mă pune s-o fac, de, fiecare 
dată.” 

— Nasol! a spus el cu glas tare, fără să-şi dea seama. 

— Ce anume? 

Toţi trei, Mac, Larkin şi Peter Marlowe, s-au întors 
îngrijoraţi spre el. 

— Spui că nu-i în regulă cu mâna? a întrebat Peter 
Marlowe cu voce spartă. 

— A, ba da, dragă. Mă gândeam la altceva. Acum ia să-ţi 
vedem temperatura..., a spus Steven, i-a scos termometrul 
şi i-a zâmbit lui Peter Marlowe după ce l-a citit. Normală. 
Doar cu o gradaţie peste normal adică, dar asta chiar că nu 
contează. Ai avut noroc, mare noroc, a adăugat el, 
arătându-i sticluţa goală. S-a terminat, ţi-am făcut ultima 
injecție. 

Apoi Steven i-a luat pulsul. 

— Foarte bine, a decretat el, pe urmă s-a uitat la Mac. N- 
aveţi un prosop? 

Mac i-a adus prosopul, Steven l-a împăturit frumos, l-a 
stropit cu apă rece şi l-a pus în chip de compresă pe fruntea 
lui Peter Marlowe. 

— Am mai găsit la noi hapurile astea, a spus el sfios, 
întinzându-i două aspirine. Îţi mai alină durerea, dragă. 
Acum trebuie să te odihneşti un timp. 

S-a ridicat, şi-a netezit sarongul pe coapse, apoi s-a întors 
spre Mac. 


— Eu nu mai am nimic de făcut. Este foarte slăbit. Ar 
trebui să-i daţi o supă, ceva... Şi ouă, cât se poate de multe. 
Să aveţi grijă de el, a spus rugător Steven, uitându-se iar la 
obrazul supt al lui Peter Marlowe. Trebuie să fi pierdut vreo 
cincisprezece livre în ultimele două zile, periculos de mult 
la greutatea lui, săracul băiat. Abia dacă mai are cincizeci 
de kilograme, ceea ce, pentru înălţimea lui, e cam puţin. 

— Aş vrea... ă-ă, vrem să-ţi mulţumim Steven, a spus puţin 
cam ursuz Larkin. Îţi suntem recunoscători pentru ce ai 
făcut. Sigur, îţi dai şi tu seama că... 

— Mă bucur întotdeauna dacă pot fi de folos cu ceva, i-a 
surâs Steven, aranjându-şi o şuviţă de păr care-i căzuse pe 
frunte. 

Mac i-a aruncat o privire scurtă lui Larkin. 

— Dacă tu crezi, Steven, că am putea face ceva pentru 
tine, totul e să ne spui. 

— Sunteţi foarte amabil. Amândoi sunteţi atât de... 
amabili, a spus sfios Steven, admirându-l pe colonel, 
sporindu-le amândurora starea de jenă, jucându-se cu 
amuleta-iconiţă a sfântului Cristofor pe care o purta la gât. 
Dacă aţi putea găsi pe cineva care să facă de corvoadă la 
latrine mâine în locul meu, atunci... aş face orice... Chiar 
orice. Nu pot să suport mirosul... şi gândacii. Mă dezgustă. 
Credeţi că s-ar putea? 

— Bine, Steven, a spus acru Larkin. 

— Ne vedem mâine la prima oră, a mormăit Mac, dându-se 
la o parte din calea lui Steven. 

Larkin n-a izbutit să se ferească îndeajuns de repede şi 
Steven a apucat să-l cuprindă uşor, din mers, pe după talie. 

— Noapte bună, dragii mei. Sunteţi amândoi foarte 
amabili cu Steven. 

După ce s-a îndepărtat, Larkin l-a fulgerat cu privirea pe 
Mac. 

— Dacă scoţi o vorbă, să ştii că-ţi rup urechile! 

— Hai, omule, nu te ambala prea tare. În orice caz, mi-ai 
lăsat impresia că-ţi cam place, a chicotit Mac, făcându-i cu 


ochiul lui Peter Marlowe, care urmărise amuzat toată 
scena. Ce zici, Peter? 

— Cred că amândoi sunteţi nişte stricaţi, vă gândiţi numai 
la prostii, a zâmbit chinuit Peter Marlowe. Ştiaţi că e bine 
plătit şi totuşi v-aţi oferit amândoi serviciile; l-aţi băgat în 
ispită. Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu ce-o fi văzut el la 
nişte boşorogi ca voi. 

— Aha! s-a întors Mac, râzând, spre Larkin. Vezi că s-a mai 
întremat băiatul ăsta. Acum îşi permite să ne şi ia peste 
picior. Nu mai e... Cum e vorba aia a Împăratului? A... da, 
„cu sufletu-n batistă”. 

— Câte zile au trecut de la prima injecție, două sau trei? a 
întrebat Peter Marlowe. 

— Două zile. 

„Două zile? Mie mi s-au părut doi ani, şi-a zis în gând Peter 
Marlowe. Dar mâine am să fiu destul de zdravăn ca să aduc 
banii.” 

În seara aceea, după ce s-a făcut apelul, a venit şi 
părintele Donovan la o partidă de bridge. Când Peter 
Marlowe le-a povestit cum visase că s-a încăierat cu ei, au 
râs toţi cu poftă. 

— Ehei, băiete, a spus Mac, vezi ce feste poate să-ţi joace 
mintea când ai febră mare... 

— Da, i-a surâs blând părintele Donovan lui Peter 
Marlowe. Mă bucur că ţi s-a dres mâna, Peter. 

Peter Marlowe a zâmbit şi el. 

— Nu sunt prea multe lucruri despre care să nu ştiţi, aşa- 
i? 

— Nu sunt prea multe lucruri despre care Elsă nu ştie, a 
rostit grav Donovan, împăcat cu el însuşi. Suntem în mâini 
bune, a adăugat el, apoi a râs scurt: Chiar şi voi trei! 

— Ei, o fi şi asta ceva, a chicotit Mac. Mă tem însă că 
pentru colonel nu mai e speranţă, e irecuperabil! 

După ce s-a sfârşit partida şi după ce a plecat şi Donovan, 
Mac i-a făcut semn lui Larkin. 


— Mergi de stai de pază. Ascultăm ştirile, pe urmă ne 
ducem la culcare. 

Larkin a ieşit să pândească drumul, iar Peter Marlowe s-a 
aşezat pe verandă; trebuia să facă un efort pentru a-şi ţine 
atenţia trează. Două zile! Câteva înţepături de ac şi acum 
era bine, cu mâna întreagă. Ciudate zile, zile de coşmar, dar 
au trecut şi totul e ca înainte. 

Ştirile au fost extraordinar de bune şi s-au culcat bine 
dispuşi. Somnul le-a fost fără vise, liniştit. 

La răsăritul soarelui Mac s-a dus la coteţe şi a găsit trei 
ouă. Le-a adus acasă, a gătit o omletă în care a pus un pic 
de orez pus deoparte din porţiile de ieri şi a parfumat-o cu 
un căţel de usturoi. 

A dus-o apoi triumfător până la baraca lui Peter Marlowe, 
l-a trezit şi a stat pe capul lui până a mâncat tot. 

Pe neaşteptate. Spence a dat buzna în baracă. 

— Hei, fraţilor! a strigat. A venit poşta în lagăr! 

Lui Mac i s-a tăiat răsuflarea. „O, Doamne, măcar una să 
fie şi pentru mine!” 

Dar Mac n-a primit nici o scrisoare. 

Erau în total patruzeci şi trei de scrisori pentru zece mii 
de prizonieri. Japonezii aduseseră poşta în lagăr de numai 
două ori în decurs de trei ani. Doar câteva scrisori. Şi încă 
în trei rânduri prizonierilor li s-a permis să scrie câte o 
carte poştală de douăzeci şi cinci de cuvinte. Însă nimeni nu 
ştia dacă acestea au fost expediate vreodată. 

Printre cei care au primit scrisoare s-a aflat şi Larkin. 
Prima de când era acolo. 

Scrisoarea era datată 2 aprilie 1945. Veche de patru luni. 
Vechimea celorlalte scrisori varia între trei săptămâni şi mai 
bine de doi ani. 

Larkin a citit şi a recitit scrisoarea. Pe urmă s-au aşezat cu 
toţii pe terasa bungalovului, el, Mac, Peter Marlowe şi 
Împăratul, şi le-a citit-o şi lor. 

— Iubitule, aceasta este scrisoarea numărul 205. Sunt 
sănătoasă, Jeannie e şi ea bine, mama a venit să stea cu noi 


şi locuim tot acolo, unde am stat întotdeauna. N-am mai 
avut ştiri de la tine după scrisoarea din 1 februarie 1942 pe 
care ne-ai trimis-o din Singapore. Dar ştim şi aşa că eşti 
sănătos şi te simţi bine şi ne rugăm să te întorci cât mai 
repede. Toate scrisorile le-am început cam la fel, aşa că, 
dacă ai mai citit cele de mai sus, te rog să mă ierţi. 

Dar mi-e greu să nu ştiu dacă scrisoarea asta va ajunge la 
tine, dacă ţi-a ajuns vreuna dintre cele trimise mai înainte. 
lar uneori mi-e dor de tine mai mult decât pot să îndur. 
Astăzi mă simt cam tristă, nu ştiu nici eu de ce, dar aşa mă 
simt eu. N-aş vrea să te amărăsc, ba tocmai aş fi vrut să-ţi 
spun tot felul de lucruri minunate. Poate că m-am întristat 
din cauza doamnei Gurble. Ea a primit ieri o carte poştală, 
iar eu nu. Probabil că sunt cam egoistă. Dar aşa sunt eu. În 
orice caz, să-i spui neapărat lui Vic Gurble că nevastă-sa, 
Sarah, a primit o carte poştală cu data de 6 ianuarie 1943. 
E sănătoasă şi au un băieţel tare frumos. Sarah e atât de 
fericită că a primit veşti de la el! A, da, toate nevestele celor 
din regiment sunt bine, sănătoase. Mama lui limsen e o 
comoară. Şi nu uita să-i transmiţi salutări lui lom Masters. 
M-am întâlnit aseară cu soţia lui. E şi ea bine şi câştigă o 
grămadă de parale pentru el. Acum a deschis altă prăvălie. 
Da, m-am mai întâlnit şi cu Elizabeth Ford, Mary Vickers...” 
Larkin a ridicat ochii de pe scrisoare. 

— Mai departe înşiră vreo duzină de neveste. Numai că 
bărbaţii lor sunt morţi. Toţi. Singurul care mai trăieşte e 
Timsen. 

— Citeşte mai departe, băiete, a spus repede Mac, dureros 
de conştient de chinul din ochii lui Larkin. 

— Azi e tare cald, a continuat Larkin, stau pe terasă, iar 
Jeannie se joacă în grădină; cred că la sfârşitul săptămânii 
am să mă duc la cabană, în Munţii Albaştri. Ţi-aş scrie şi 
despre ce mai e nou, dar nu e voie. O, Doamne, cum e 
posibil să scrii în vid? Eu de unde să ştiu? Unde eşti, iubirea 
mea, pentru numele lui Cristos, unde eşti? 


N-am să mai scriu. Termin aici scrisoarea şi n-o mai 
trimit... iubirea mea, mă rog pentru tine, roagă-te şi tu 
pentru mine. Roagă-te pentru mine, te rog, roagă-te pentru 
mine...” N-are semnătură, a spus Larkin după o pauză, iar 
adresa e scrisă de maică-mea. Ce părere aveţi? 

— Ei, ştii cum sunt femeile, a spus Mac. Probabil că a pus-o 
într-un sertar, maică-ta a găsit-o şi a dat-o la poştă, fără s-o 
citească, fără să o întrebe pe ea. Maică-mea aşa ar fi făcut. 
E mai mult ca sigur că Betty a uitat de scrisoare şi ziua 
următoare, când s-a simţit mai bine, a scris alta. 

— Dar ce vrea să spună cu „roagă-te pentru mine”? a 
întrebat Larkin. Ştie că doar asta face în fiecare zi. Ce se 
întâmplă acolo? Pentru numele lui Cristos, o fi bolnavă, ce 
altceva poate fi? 

— N-are rost să te îngrijorezi, colonele, a spus Peter 
Marlowe. 

— Ce ştii tu cum stau lucrurile? s-a zborşit la el Larkin. 
Cum naiba aş putea să nu-mi fac griji? 

— Ei bine, cel puţin ştii că e sănătoasă, la fel şi fetiţa, a 
izbucnit acum şi Mac, răscolit de dor. Mulţumeşte Cerului c- 
ai avut norocul ăsta! Noi n-am primit scrisoare! Niciunul 
dintre noi! Norocul tău! 

Şi a dat să iasă, furios. 

— lartă-mă, Mac! a alergat după el Larkin, l-a tras de 
mână înapoi. Îmi pare rău. Ştii, numai faptul că după atâta 
timp... 

— Ei, băiete, tu n-ai spus nimica rău. Eu sunt de vină. Eu 
sunt cel care trebuie să-şi ceară scuze. Mi s-a întunecat 
mintea de invidie. Urăsc scrisorile astea! 

— Asta mai poţi s-o spui o dată, s-a pronunţat Împăratul. 
Destul ca să scoată omul din minţi. Cei care le primesc îşi 
pierd minţile, cei care nu le primesc îşi pierd şi ei minţile. 
Numai necazuri. 

Se însera. Abia se împărţise masa de seară. Toată baraca 
americană era în păr. Kurt a scuipat într-o parte şi a pus jos 
ligheanul. 


— Nouă bucăţi. Mi-am oprit una. Partea mea, zece la sută. 

A mai scuipat o dată şi a plecat. Au rămas toţi cu ochii la 
lighean. 

— Cred că iar mi se face rău de la stomac, a spus Peter 
Marlowe. 

— Nu mă miră, l-a îngânat Împăratul. 

— Nu ştiu cum vă e vouă, a înghiţit în sec Max. Parc-ar fi 
nişte pulpiţe de iepure de casă. Ceva mai mici, ce-i drept, 
dar seamănă. 

— Vrei să încerci? l-a întrebat Împăratul. 

— La naiba, nu! Am spus doar că seamănă. Pot să am şi eu 
o părere, nu? 

— Pe cinstea mea, a zis Timsen. N-am crezut niciodată c-o 
să putem să şi vindem aşa ceva. 

— Dacă n-aş şti câ..., s-a oprit din vorbă Tex. Am o foame-n 
mine... Şi n-am mai văzut atâta carne de când cu câinele 
ăla... 

— Ce câine? a întrebat bănuitor Max. 

— Ei, ce naiba, ă-ă... ăla de acum un an şi ceva. Ştii tu, ă- 
ă... parcă prin patru'ş trei. 

— A-a... 

— Fir-ar al naibii! a exclamat Împăratul, vrăjit la vederea 
ligheanului plin. N-arată rău. Şi miroase normal..., a mai 
adăugat el, aplecându-se să adulmece carnea, dar fără a-şi 
apropia prea mult nasul de ea. 

— Numai că nu-i ce pare, l-a întrerupt acru Byron Jones 
III. E carne de şobolan. 

Împăratul s-a tras repede înapoi. 

— Cine dracului te-a pus să spui asta, păcătosule! 

Au izbucnit cu toţii în râs. 

— Dar chiar e şobolan, ce mama dracului! Aşa cum te 
lingeai tu pe bot adineaori, ni se făcuse foame la toţi! 

Peter Marlowe a ales cu grijă o pulpiţă, a înfăşurat-o într-o 
frunză de bananier. 

— De una am nevoie şi eu, a anunţat el şi s-a întors la 
baraca lui. 


Când a ajuns acolo, i-a şoptit lui Ewart: 

— S-ar putea să mâncăm foarte bine diseară. 

— Ce? 

— Nu-ţi spun. Ceva mai deosebit. 

Peter Marlowe ştia că Drinkwater trage cu urechea; s-a 
uitat pe furiş în dreapta şi-n stânga, a ascuns pacheţelul din 
frunză de bananier în fundul raftului, apoi i-a spus lui 
Ewart: 

— Mă întorc imediat. 

Când s-a întors, după o jumătate de oră, foaia de bananier 
nu mai era acolo; Drinkwater era şi el lipsă. 

— Ai ieşit cumva din baracă? l-a întrebat Peter Marlowe pe 
Ewart. 

— Numai pentru câteva clipe. M-a rugat Drinkwater să-i 
aduc nişte apă. Spunea că nu se simte prea bine. 

În acel moment pe Peter Marlowe l-au apucat istericalele, 
toţi cei din baracă au fost convinşi că s-a ţicnit la cap. S-a 
oprit din râs numai după ce Mike l-a scuturat zdravăn. 

— lartă-mă, mi-am amintit de ceva foarte nostim, a 
îngăimat Peter Marlowe, ştergându-şi lacrimile. 

După ce a revenit Drinkwater, Peter Marlowe s-a prefăcut 
groaznic de îngrijorat că i-a dispărut nu ştiu ce mâncare. 
Drinkwater s-a arătat şi el îngrijorat că se poate întâmpla 
aşa ceva şi a spus, lingându-se pe buze: 

— Ce porcărie! 

În clipa aceea Peter Marlowe a izbucnit din nou într-un râs 
isteric. Într-un târziu, istovit de atâta râs, Peter Marlowe s-a 
întins în patul lui. Aceasta, plus oboseala din ultimele două 
zile şi-au făcut curând efectul. A adormit, iar în vis îl vedea 
pe Drinkwater mâncând mormane de pulpiţe; el, Peter 
Marlowe, se uita la Drinkwater şi acesta repeta întruna: 
„Ce te uiţi aşa? Sunt delicioase, delicioase...” 

L-a trezit Ewart. 

— E un american afară, Peter. Vrea să stea de vorbă cu 
tine. 


Peter Marlowe se simţea slăbit, îi era şi greață, abia a 
reuşit să se dea jos din pat. 

— Unde-i Drinkwater? 

— Nu ştiu. A luat-o din loc îndată ce te-a apucat pe tine 
criza aia. 

— Aoleu, a râs iar Peter Marlowe. M-am temut să nu fie 
cumva doar un vis. 

— Ce să fie? s-a uitat la el atent Ewart. 

— Nimic. 

— Zău că nu mai ştiu ce-o fi cu tine, Peter. Te porţi foarte 
ciudat de-un timp încoace. 

Tex îl aştepta după colţul barăcii. 

— Peter, i-a şoptit. M-a trimis Împăratul. Ai întârziat. 

— Ah, fir-ar!... îmi pare rău, am aţipit. 

— Aşa şi-a închipuit şi el. Mi-a zis să-ţi spun că acum e 
momentul. Eşti sigur că te simţi bine? 

— Da. Doar un pic slăbit. Îmi revin eu. 

Tex a dat din cap şi a plecat în grabă. Peter Marlowe şi-a 
trecut palmele peste faţă, a coborât treptele până în drumul 
asfaltat şi s-a dus la duşuri; a stat multă vreme sub şuvoiul 
rece până ce şi-a mai recăpătat puterile. Apoi şi-a umplut 
plosca şi a pornit încet spre zona latrinelor. Şi-a ales un loc 
mai la vale, cât mai aproape de gard. 

Nu era decât un firicel de Lună. A aşteptat până i s-a părut 
că nu mai e nimeni prin preajmă, s-a târât iute peste 
porţiunea descoperită, apoi pe sub sârmă şi mai departe 
spre junglă. A mers mai mult de-a buşilea în lungul reţelei 
de sârmă ghimpată ca să evite santinela despre care se ştia 
că bate poteca şerpuită dintre gard şi marginea junglei. l-a 
trebuit cam un ceas ca să găsească locul unde ascunsese 
banii. S-a aşezat jos şi a legat strâns teancurile groase de 
bancnote în jurul pulpelor, apoi a pus în două sarongul şi l-a 
legat la brâu. Acum în loc să ajungă până la pământ, 
sarongul îi ajungea numai până la genunchi şi acoperea mai 
bine îngroşarea neobişnuită a picioarelor. 


A mai trebuit să aştepte o oră în apropiere de zona 
latrinelor până a prins momentul să se strecoare pe sub 
sârmă. A stat o vreme pe vine, în întuneric, ea să-şi 
recapete răsuflarea şi să-şi potolească bătăile inimii. Pe 
urmă şi-a luat plosca şi a ieşit din zonă. 

— Salut, camarade, a răsărit ca din pământ Timsen, 
zâmbitor. Frumoasă noapte, nu? 

— Cam da, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Tocmai bună pentru o plimbare, corect? 

— Da? 

— Te deranjează dacă vin şi eu cu tine? 

— Nu. Chiar mă bucur, Tim, să te am alături. În felul ăsta 
n-avem ce ne teme de tâlhari. Corect? 

— Corect, camarade. Eşti un tip a-ntâia. 

— Nici tu nu eşti chiar rău de tot, păcătos bătrân, a zis 
Peter Marlowe, dându-i o palmă pe spinare. Nici n-am 
apucat să-ţi mulţumesc aşa cum se cuvine. 

— Nici n-ai de ce, camarade. Pe cinstea mea, a râs Timsen 
pe înfundate, era cât pe ce să mă păcăleşti. Am crezut la 
început că te duci doar după omeneştile nevoi. 

Împăratul s-a cam întunecat la faţă când l-a văzut pe 
Timsen, dar nu s-a amărât prea tare, căci acum banii erau 
iar în posesia lui. I-a numărat şi i-a pus în cufăraşul negru. 

— Acum tot ce ne mai trebuie e pietricica. 

— Aşa-i, camarade, a spus Timsen, apoi şi-a dres glasul. 
Dacă prindem noi hoţul, înainte de a veni aici sau după ce 
vine aici, atunci primesc preţul asupra căruia ne-am înţeles, 
corect? Dacă apuci să cumperi inelul de la el şi noi nu-l 
prindem, atunci ai câştigat, iar eu n-am nici o pretenţie. E 
corect aşa? 

— Sigur, a zis Împăratul. Ne-am înţeles. 

— Bu-u-un! N-aş vrea să fiu în pielea lui dacă punem mâna 
pe el. 

Timsen l-a salutat prieteneşte pe Peter Marlowe şi a ieşit 
din baracă. 


— Peter, întinde-te-n pat, l-a poftit King, aşezându-se pe 
cufăraş. Arăţi ca stors. 

— Mai bine mă duc acasă la mine. 

— Eu zic să rămâi un pic. S-ar putea să am nevoie de 
cineva în care am încredere. 

Împăratul era ud de transpiraţie, parcă-l ardeau banii ăia 
prin grosimea capacului de lemn. 

Peter Marlowe s-a culcat, se simţea sfârşit după 
încordarea din ultimele ceasuri. A adormit repede, dar 
mintea i-a rămas pe jumătate trează. 

— Hei, camarade! 

Împăratul a sărit ca ars la fereastră. 

— Acum? 

— Repede! 

Omuleţul părea înfricoşat rău, i-a lucit albul ochilor în raza 
de lumină ce răzbătea din baracă; mereu îşi sucea privirea 
într-o parte şi-n alta. 

— Hai odată! 

Împăratul a descuiat în grabă cufărul, a ridicat capacul şi 
a scos teancul de zece mii de dolari pe care-i numărase 
dinainte. S-a repezit iar la fereastră. 

— Aici sunt. Zece miare. l-am numărat. Unde-i diamantul? 

— Ţi-l dau când capăt banii. 

— Îi ai când îmi dai diamantul, a spus Împăratul, ţinând 
strâns teancul de bani în mână. 

Omuleţul s-a uitat strâmb la el, de jos în sus, a desfăcut 
pumnul. Împăratul s-a uitat lung la inel, l-a examinat atent, 
fără a schiţa vreo mişcare să-l ia. „Trebuie să fiu sigur, îşi 
zicea el înfrigurat. Foarte sigur. Da, ăsta e. Cred că asta e.” 

— Haide odată, camarade, a scâncit omul-nevăstuică. Ia-l! 

Împăratul a lăsat din mână teancul de bani numai după ce 
a apucat bine inelul. Omuleţul a zbughit-o în aceeaşi clipă. 
Împăratul şi-a ţinut răsuflarea cât timp a studiat cu atenţie 
piatra mai la lumină. 

— Am dat lovitura, Peter, prietene, a şoptit el încântat. L- 
am prins pe Dumnezeu de picior. Avem diamantul şi avem şi 


banii. 

Copleşit de încordarea din ultimele zile, Împăratul a 
desfăcut săculeţul cu boabe de cafea şi s-a prefăcut că 
ascunde acolo inelul, mai la fund. De fapt, însă, a palmat cu 
iscusinţă inelul. Chiar şi Peter Marlowe, care era cel mai 
aproape de el, s-a lăsat păcălit. După ce a încuiat cufărul, l- 
a apucat o criză de tuse. N-a băgat nimeni de seamă când a 
băgat inelul în gură. A întins mâna după cana de cafea rece 
şi a înghiţit-o toată, cu inel cu tot. Acum diamantul era în 
siguranţă. În perfectă siguranţă. 

S-a aşezat, aşteptând să i se risipească starea de exaltare. 
„Aşa da, şi-a zis el triumfător. Acuma eşti un om făcut.” 

Un şuier vestitor de pericol a sfâşiat atunci liniştea nopţii. 

Max s-a arătat în pragul uşii. 

— Poliţia! a anunţat el şi s-a aşezat repede la masa de 
pocher. 

— Fir-ar mama lor! 

Cu o iuţeală nemaipomenită, Împăratul a scos la iveală 
teancurile de bancnote. I-a aruncat lui Peter Marlowe un 
teanc de un inci grosime, şi-a îndesat alt teanc în buzunar, 
s-a repezit la masa de pocher, le-a dat jucătorilor câte un 
teanc, la fiecare să le ascundă prin buzunare. Pe urmă a 
împărţit restul de bani pe masă, a înhăţat şi el un scaun, s-a 
aşezat la masă. 

— Fă cartea, ce dracu' mai aştepţi! a şuierat Împăratul. 

— Gata, s-a făcut. Cinci cărţi, a anunţat Max, aruncând o 
sută de dolari pe masă. Un sutar deschiderea. 

— Fac blând! a declarat radios Tex. 

— Am intrat! 

Au depus şi ceilalţi deschiderea, bucuroşi ca nişte copii. 
Max a împărţit primele două cărţi, lui i-a picat un as pe 
faţă[68]. 

— Patru sutare! 

— Patru ale tale plus patru pentru mine, s-a încins la joc 
Tex, care primise un dolar cu faţa-n sus şi n-avea nimic în 
mână cu care să-l înnoade. 


— Sec, a spus prudent Împăratul. 

Iar când a ridicat ochii, Grey stătea în uşă. Între Brough şi 
Yoshima. Iar în spatele lui Yoshima erau Shagata şi încă un 
gardian. 

— Fiecare la patul lui! a ordonat Brough; era încruntat, 
tras la faţă. 

Împăratul i-a aruncat o privire ucigătoare lui Max care 
fusese de strajă în seara aceea. Nu-şi făcuse datoria cum 
trebuie. A dat de veste că vine poliţia, dar nu i-a observat pe 
japonezi. Dacă ar fi anunţat „Japonezii!”, s-ar fi aplicat un 
alt plan de repliere. 

Peter Marlowe s-a ridicat cu greu în picioare. Efortul i-a 
accentuat senzaţia de greață, aşa că a trebuit să se sprijine 
de masă ca să nu cadă. 

Yoshima a rămas cu ochii holbaţi la banii de pe masă. 
Brough îi văzuse deja şi a strâmbat din buze. I-a văzut şi 
Grey şi i s-a accelerat pulsul. 

— De unde sunt banii ăştia? a întrebat Yoshima. 

S-a lăsat o tăcere adâncă. 

— De unde sunt banii? a strigat de data asta Yoshima. 

Împăratul simţea cum se topeşte pe dinăuntru. Îl zărise pe 
Shagata şi ştia că Shagata se cam pierde cu firea, îşi dădea 
seama că, dacă nu-i iese cartea, e la un pas de Utram Road. 

— Bani de pocher, domnule ofiţer. 

Yoshima a traversat încet toată baraca, s-a înfipt în faţa 
Împăratului. 

— Nu de la bursa neagră? 

— Nu, domnule ofiţer, i-a răspuns King cu un zâmbet 
forţat. 

Peter Marlowe a simţit că nu-şi mai poate stăpâni voma. S- 
a clătinat pe picioare, gata-gata să cadă; i s-a împăienjenit 
privirea. 

— Permiteţi să... stau jos? 

Yoshima s-a uitat spre el, a observat banderola de la braţ. 

— Ce caută aici un ofiţer englez? 


Era oarecum surprins pentru că informatorii îi 
comunicaseră că ceilalţi nu prea se împăcau cu americanii. 
— Am... am venit... în vizită, s-a scremut Peter Marlowe, 

dar n-a mai putut să continue. Mă scuzaţi că eu... 

Abia a ajuns la fereastră ca să vomite afară. 

— Ce o cu el? a întrebat Yoshima. 

— Cred... cred că are friguri, domnule ofiţer. 

— Tu, a arătat Yoshima cu degetul la Tex. Aşază-l pe 
scaunul acela. 

— Am înţeles, domnule ofiţer! 

Yoshima s-a răsucit iar spre Împărat. 

— De unde atâţia bani dacă nu de la bursa neagră? a 
întrebat el mieros. 

Împăratul era conştient de privirile aţintite asupra lui, 
conştient de tăcerea grea care se lăsase, conştient de 
diamantul pe care-l avea în măruntaie, conştient de chipul 
speriat al lui Shagata în deschiderea uşii. Şi-a dres glasul 
înainte de a răspunde. 

— Să vedeţi... am economisit din soldă ca să putem juca. 

Yoshima i-a plesnit o palmă peste faţă de l-a aruncat un 
pas înapoi. 

— Minţi! 

Palma nu l-a prea durut cu adevărat, dar în acelaşi timp i-a 
părut ca o lovitură de moarte. „Doamne, şi-a zis King, sunt 
un om mort. M-a lăsat norocul.” 

— Domnule căpitan Yoshima, a început Brough, venind din 
celălalt capăt al barăcii. 

Ştia că n-are nici un rost să se amestece - s-ar putea să 
facă mai mult rău - dar, oricum, trebuia să încerce. 

— Să taci! a ţipat la el Yoshima. Omul acesta minte, este 
evident. Yankeu puturos! s-a mai răcorit Yoshima, s-a întors 
cu spatele la Brough, cu ochii tot la King. Dă-mi plosca ta de 
apă! 

Ca prin vis, King a luat plosca de pe raft, i-a înmânat-o lui 
Yoshima. Japonezul a scurs afară toată apa, a agitat apoi 


plosca, s-a zgâit în ea. A aruncat-o apoi cât colo şi a trecut 
la 'Tex. 

— Plosca! 

Peter Marlowe iar a simţit că i se întoarce stomacul pe dos. 
„Ce e cu ploştile? îi ţipa acum creierul. Mac şi Larkin, sunt 
oare percheziţionaţi acum şi ei? Şi ce se întâmplă dacă 
Yoshima îmi cere şi mie plosca?” I s-a pus un nod în gât şi s- 
a repezit iar la fereastră. 

Yoshima a făcut rondul barăcii, din om în om, examinând 
toate ploştile. În sfârşit, s-a oprit şi în faţa lui Peter 
Marlowe. 

— Plosca dumitale! 

— Eu..., a început Peter Marlowe, dar iar l-a luat cu 
greață, i s-au muiat genunchii, n-a mai fost în stare să 
rostească o vorbă. 

Yoshima s-a întors spre Shagata şi i-a spus ceva răstit în 
japoneză. 

— Hai![69] a răspuns Shagata. 

— Dumneata! l-a desemnat Yoshima cu degetul pe Grey. 
Mergeţi cu omul acesta şi cu gardianul şi veniţi aici cu 
plosca lui. 

— Am înţeles. 

— Ilertaţi-mă, domnule ofiţer, a spus repede King. Plosca 
lui este aici. 

A băgat mâna sub pat şi a scos la iveală plosca lui de 
rezervă, pe care o păstra acolo pentru zile negre. 

Yoshima a luat plosca în mână. Era neobişnuit de grea. 
Destul de grea ca să conţină un radio sau măcar o parte din 
el. I-a scos dopul şi a răsturnat-o cu gura în jos. Din ploscă a 
început să curgă un fir de boabe de orez. Şi a tot curs aşa 
până ce plosca a rămas goală şi uşoară. Nu era nici un 
aparat de radio înăuntru. 

Yoshima a zvârlit plosca din mână. 

— Unde este radioul? a ţipat el. 

— Nu există niciun..., a început Brough. 


Spera din tot sufletul ca Yoshima să nu-l întrebe de ce oare 
englezul aflat în vizită a trebui să-şi ţină plosca sub patul 
altuia. 

— Să taci! 

Împreună cu gardienii, Yoshima a cercetat personal 
baraca pentru a se asigura că nu mai există şi alte ploşti. Pe 
urmă Yoshima le-a luat iar la mână pe toate. 

— Unde este plosca în care ţineţi radioul? a strigat el încă 
o dată. Ştiu că este aici. Ştiu că îl are unul dintre voi! Unde 
este? 

— Aici nu există nici un radio, a repetat Brough. Dacă 
vreţi, demontăm toată baraca, bucată cu bucată. 

Yoshima îşi dădea seama că informaţiile pe care le deţinea 
aveau un defect. De această dală nu i se comunicase locul 
precis al ascunzătorii, ci doar faptul că aparatul era montat 
într-o ploscă sau în mai multe ploşti şi că în seara aceea 
unul dintre cei implicaţi se va găsi, chiar în momentul acela, 
în baraca americanilor. I-a cercetat din ochi pe fiecare, la 
rând. Care o fi? A, sigur că ar fi putut să-i încoloneze şi să-i 
ducă pe toţi la corpul de gardă, dar asta nu rezolvă nimic, 
dacă nu are şi radioul. lar fără aparatul de radio... 

Aşa că, de data asta, dăduse greş. S-a întors spre Grey. 

— Îl informezi pe comandantul lagărului că se confiscă 
toate ploştile. Până diseară să fie aduse la corpul de gardă! 

— Am înţeles, domnule căpitan, a spus Grey cu ochii ţintă 
la japonez. 

Yoshima ştia bine că, până se strâng toate ploştile şi se duc 
la corpul de gardă, cele în care este ascuns radioul vor fi 
îngropate sau ascunse. Dar nici asta nu mai conta pentru 
că, oricum, noua situaţie va uşura cercetările; cineva va 
trebui să umble la ascunzătoare, iar oamenii lui vor fi cu 
ochii în patru. Cine ar fi crezut că un aparat de radio poate 
fi ascuns în interiorul unei ploşti? 

— Porci de yankei, a mârâit el neputincios. Vă credeţi 
deştepţi. Vă credeţi puternici. Vă credeţi mari. Ei bine, luaţi 
aminte! Chiar dacă războiul mai durează încă o sută de ani, 


noi tot vă vom înfrânge. Chiar dacă îi bateţi pe germani. 
Putem duce lupta mai departe şi singuri. Pe noi nu ne veţi 
bate niciodată, niciodată. Puteţi ucide mulţi dintre ai noştri, 
dar tot noi vă vom omori mai repede. Niciodată nu ne veţi 
cuceri! Pentru că noi avem multă răbdare şi nu ne temem 
de moarte. Chiar dacă mai durează încă două sute de ani, 
până la urmă vă vom distruge! 

Pufnind, Yoshima a ieşit din baracă. Brough s-a apropiat 
de King. 

— Te ştiam om cu băgare de seamă şi tocmai tu să te laşi 
surprins de bestia asta de japonez şi o liotă de gardieni cu 
tot bănetul ăsta la vedere? Intră aici oricine, aşa, ca la ci 
acasă? Cred că trebuie să-ţi faci un control la cap. 

— Aşa e, domnule căpitan. Îmi dau şi eu seama. 

— Şi încă ceva. Unde este diamantul? 

— Care diamant, domnule căpitan? 

Brough şi-a tras un scaun, s-a aşezat. 

— M-a convocat colonelul Smedly-Iaylor şi mi-a spus că 
dispune de informaţii de la căpitanul Grey cum că ai în 
posesie un diamant care n-ar trebui să fie la dumneata. 

Asta te priveşte pe dumneata... şi pe căpitanul de aviaţie 
Marlowe. Desigur, va trebui să fiu prezent la orice 
percheziţie sau alte cercetări. Eu n-am nici o obiecţie ca, 
sigur, căpitanul Grey să-şi facă cercetările, atâta timp cât 
sunt şi eu de faţă. Tocmai ne îndreptam încoace când a dat 
buzna Yoshima şi cu gardienii lui şi s-a pus să tune şi să 
fulgere că are să percheziţioneze baraca asta la sânge, că 
unul dintre voi ar fi bănuit să tine un radio ascuns într-o 
ploscă. Spuneţi şi voi, până unde poate să meargă nebunia 
omului! Ne-au luat cu ei, pe Grey şi pe mine. 

Acum, după ce percheziţia fusese un fiasco, mulțumea 
Cerului că nu s-a găsit nici un aparat închis într-o ploscă, cu 
toate că ştia el ce ştia, că Peter Marlowe şi cu Împăratul 
sunt băgaţi în chestia cu radioul. Altfel de ce ar fi pretins 
Împăratul că o ploscă din dotarea armatei americane poate 
să-i aparţină unui englez? 


— Bine, i-a spus Brough lui King. Acum dezbrăcarea. Vei fi 
percheziţionat. La fel şi patul, şi cufărul acela negru. Voi 
ceilalţi, şi-a rotit el privirea în jur, vă ţineţi gura şi puteţi să 
vă continuaţi jocul. Decât dacă, şi-a întors el iar ochii spre 
King, nu vrei să predai chiar acum diamantul. 

— Care diamant, domnule căpitan? 

Împăratul a început să-şi dea jos lucrurile de pe el. Brough 
s-a apropiat de Peter Marlowe. 

— Pot să-ţi fiu de folos cu ceva, Pete? 

— Un strop de apă, dacă se poate. 

— Tex, adu tu nişte apă, a ordonat Brough, apoi către 
Peter Marlowe: Arăţi îngrozitor, ce-i cu tine? 

— Friguri cred... mi-e cam rău, a zâmbit chinuit Peter 
Marlowe, culcându-se în patul lui Tex. Bestia aia de japonez 
m-a băgat în sperieţi. 

— Şi pe mine. 

Grey a cercetat cu minuţiozitate toate hainele lui King, 
conţinutul cufăraşului, raftul de pe perete, săculeţul cu 
boabe de cafea; spre marea uimire a tuturor, n-a găsit nici 
un diamant. 

— Marlowe! 

Grey stătea acum în dreptul patului. Peter Marlowe avea 
ochii injectaţi, abia dacă mai vedea ce-i în jur. 

— Da? 

— Vreau să-ţi fac percheziţie. 

— Ascultă, Grey, l-a oprit Brough. Eşti în dreptul tău să 
percheziţionezi baraca, dacă sunt şi eu prezent. Dar nu 
dispui de autoritatea necesară ca să... 

— Nu face nimic, a spus Peter Marlowe. Nu mă 
deranjează. Eu nu că... numai să nu-şi închipuie... Vrei să 
mă ajuţi să mă ridic? 

Peter Marlowe şi-a scos sarongul, l-a aruncat pe pat, 
împreună cu teancul de bani. Grey a pipăit cu grijă toate 
cusăturile. Pe urmă, supărat, i-a aruncat sarongul în braţe. 

— De unde ai banii ăştia? 


— De la cărţi, i-a răspuns liniştit Peter Marlowe, 
înnodându-şi sarongul. 

— Dumneata, s-a răstit Grey la King. Şi cu ăştia ce e?a 
întrebat, ţinând în mână celălalt teanc de bani. 

— De la cărţi, domnule căpitan, a răspuns nevinovat 
Împăratul, trăgându-şi hainele pe el. 

Brough şi-a ascuns zâmbetul. 

— Unde este diamantul? 

— Care diamant? Domnule... 

Brough s-a ridicai de pe scaun, s-a dus spre masa de joc. 

— Se pare că nu-i pe-aici nici un diamant. 

— Atunci de unde au apărut toţi banii ăştia? 

— Omul spune că-s bani câştigaţi la cărţi. Nu există nici o 
regulă care să interzică jocurile de noroc. Desigur, nu 
aprob nici eu asemenea îndeletniciri, a adăugat el cu un 
zâmbet subţire, cu ochii la King. 

— Dar ştii şi dumneata că nu e posibil! a exclamat 
exasperat Grey. 

— Nu este probabil, dacă asta ai în vedere, l-a întrerupt 
Brough. 

Acum îi părea rău pentru Grey, cum stătea acolo cu ochii 
măriţi de febră, cu buzele tremurânde şi degetele chircite, 
îi era milă de el. 

— Ai vrut să faci percheziţie aici, ai făcut-o şi nu e nici un 
diamant. 

S-a oprit din vorbă, văzându-l pe Peter Marlowe cum 
porneşte împleticit spre uşă. Împăratul l-a prins în braţe 
chiar când era pe punctul să cadă jos. 

— Lasă că te ajut eu, a spus King. Cred că-i mai bine să-l 
conduc până la baracă. 

— Tu rămâi aici, l-a oprit Brough. Grey, poate îi dai 
dumneata o mână de ajutor. 

— În ce mă priveşte, poate să şi crape, a rânjit Grey, a 
întors apoi privirea spre Împărat. Şi tu la fel! Dar nu înainte 
de a te prinde. Şi-am să te prind, să ştii! 


— Când îl prinzi, eu am să-l judec, a precizat Brough. S-a 
uitat scurt la King. E corect aşa? 

— Da, domnule căpitan. 

Brough s-a întors spre Grey. 

— Dar până atunci - şi până când nu încalcă un ordin al 
meu - nu mai e nimic de făcut. 

— Atunci ordonă-i să înceteze cu specula! 

Brough şi-a ţinut firea. 

— Facem totul ca să avem o viaţă liniştită... 

Brough a simţit disprețul din ochii oamenilor şi a zâmbit în 
sinea lui: „Mari potlogari îmi sunteţi, fir-aţi voi să fiţi!” S-a 
uitat încruntat la King. 

— Îţi ordon să termini cu specula. Aşa cum înţeleg eu, 
speculă înseamnă să le vinzi tovarăşilor tăi alimente sau 
alte lucruri şi să obţii profituri în urma acestor tranzacţii. Ţi 
se interzice să obţii câştiguri din vânzare-cumpărare. 

— Comerţul cu obiecte de contrabandă se numeşte tot 
speculă. 

— Domnule căpitan Grey, nu se numeşte speculă să vinzi în 
câştig inamicului sau chiar să furi de la el. Un pic de comerţ 
nu face rău nimănui. 

— Dar e contrar ordinului! 

— Da, ordinului dat de japonezi! Eu nu recunosc ordinele 
emise de inamic. lar, cel puţin pentru mine, japonezii 
reprezintă inamicul, a spus răspicat Brough; vroia să 
încheie odată discuţia asta penibilă. Să se termine cu 
specula. Am dat ordin. 

— Voi, americanii, mereu vă acoperiţi unii pe alţii, 
recunosc asta. Dar... 

— Acum să n-o iei iar de la început! Îmi ajunge pentru o 
seară câte am înghiţit de la Yoshima. Aici nu se face speculă 
şi nu se încalcă reguli, dacă sunt cu adevărat reguli... în 
măsura în care cunosc eu. Cu asta punem punct. Dacă-l 
prind pe vreunul furând sau vânzând în câştig alimente sau 
medicamente, îi rup eu mâna şi i-o bag pe gât. Eu sunt 


ofiţerul american cel mai înalt în grad, ăştia sunt ostaşii mei 
şi asta este ce am de spus. Ai înţeles? 

Grey s-a uitat fix la Brough, şi-a făgăduit ca de-acum 
înainte să fie cu ochii şi pe el. Oameni de nimic, ofiţeri de 
nimic. S-a răsucit scurt şi a ieşit din baracă. 

— Ajută-l pe Peter să ajungă în patul lui, Tex, a spus 
Brough. 

— S-a făcut, Don. 

Tex l-a luat în braţe, i-a mai zâmbit o dată Lui Brough în 
timp ce ieşea pe uşă. 

— Ca un copilaş, dom” căpitan. 

Brough s-a uitat lung la banii de pe masa de pocher. 

— Da-a..., a mormăit ca pentru el. Nu-i frumos să joci pe 
bani. Ba chiar nu-i frumos deloc. Eu nu prea văd cu ochi 
buni jocurile de noroc, i s-a adresat el duios lui King. Dar 
tu? 

„Atenţie mărită, şi-a zis Împăratul, iar şi-a luat Brough 
aerele alea păcătoase de ofiţer. Cum de-şi iau doar ofiţerii, 
mama lor, aerele astea şi cum de-ţi dai seama totdeauna... 
şi poţi mirosi pericolul de la douăzeci de paşi distanţă?” 

— Vedeţi, a răspuns King, oferindu-i lui Brough o ţigară şi 
dându-i şi un foc, cred că depinde de modul în care priveşti 
lucrurile. 

— Mulţumesc. Nimic nu se compară cu o ţigară de fabrică, 
a oftat Brough, apoi s-a uitat iar drept în ochii lui King. Şi tu 
cum priveşti lucrurile astea, caporale? 

— Dacă sunt în câştig, e bine. Dacă sunt în pierdere, nu-i 
chiar aşa de bine. 

Iar în sinea lui Împăratul îşi zicea; „Ce dracu” o fi în mintea 
ta, păcătosule?” 

Brough a mormăit ceva ininteligibil, uitându-se la grămada 
de bani din dreptul locului unde fusese aşezat Împăratul. 
Dând gânditor din cap, a răsfirat banii, pe urmă i-a luat în 
mână. Pe toţi. S-a uitat şi la mormanele de bani din faţa 
celorlalţi jucători. 


— Se pare că la şcoala asta toată lumea e în câştig, a rostit 
el dus pe gânduri, fără a se adresa cuiva anume. 

Împăratul n-a zis nimic. 

— S-ar părea că-ţi poţi permite să faci o donaţie. 

— Cum?! 

— Ce „cum”, n-ai priceput? a ridicat tonul Brough, tot cu 
banii în mână. Cam atâtica. Pentru oala comună. Ofițerii şi 
trupa, în părţi egale pe cap de om. 

Împăratul a gemut. Erau acolo aproape patru sute de 
dolari. 

— Dar ascultă, Don... 

— Jocurile de noroc sunt un obicei tare păcătos. Ca şi 
acela de a înjura, fir-ar nasul tău al dracului! Dacă joci cărţi, 
s-ar putea să-ţi pierzi banii şi-atunci cu ce te-ai ales? O 
donaţie îţi mântuieşte sufletul şi-ţi îndreaptă năzuinţele 
spre lucruri mai de preţ... „lârguieşte-te, nu fi prost, şi-a zis 
Împăratul. Te învoieşti să dai jumătate.” 

— Vezi, aş da bucuros, dar... 

— Bravo! a spus Brough şi s-a întors spre Max. Şi tu. Max. 

— Dar, dom” căpitan..., a dat să intervină Împăratul. 

— Tu ai spus ce-ai avut de spus! 

Max se chinuia acum să nu se uite la Împărat. 

— Haide, Max, l-a îndemnat Brough. Ia uită-te la el. Bun 
băiat! El a făcut o donaţie, tu de ce dracului să nu poţi? 

Brough a luat câte trei sferturi din fiecare morman de 
bani, a numărat repede cât s-a adunat. De faţă cu toţi. 
Împăratul n-a mai avut altceva de făcut decât să stea şi să 
se uite la el. 

— Asta face cam zece marafeţi de cap de om pe 
săptămână pe timp de şase săptămâni, a anunţat vesel 
Brough. Joi e zi de soldă. A, da... Max! Culege tu toate 
ploştile şi du-le la corpul de gardă. Acum! 

A îndesat banii prin buzunare şi a pornit spre uşă. Când să 
iasă i-a mai venit o idee. A scos banii din buzunar şi a 
desprins o singură hârtie de cinci dolari. Cu ochii la King, a 
aruncat-o în mijlocul mesei. 


— Taxa de îngropăciune, a precizat el cu un zâmbet 
angelic. Noapte bună, copii. 

Pe tot cuprinsul lagărului operaţiunea de adunare a 
ploştilor era în plină desfăşurare. 

Mac, Larkin şi Peter Marlowe erau în bungalov. Pe pat, 
lângă Peter Marlowe, se aflau cele trei ploşti. 

— Am putea să scoatem radioul şi să aruncăm ploştile în 
closet, a propus Mac. Nenorocitele astea de ploşti o să fie 
ceva mai greu de ascuns acum. 

— Le-am putea da drumul în budă aşa cum sunt, şi-a dat 
cu părerea Larkin. 

— Nu-i aşa că nici tu nu crezi ce spui, colonele? a întrebat 
Peter Marlowe. 

— Nu, camarade. Dar am spus-o şi trebuie să hotărâm cu 
toţii ce avem de făcut. 

Mac a luat una dintre ploşti, a cântărit-o în mână. 

— Poate c-au să le înapoieze pe celelalte într-o zi sau două. 
Nu putem ascunde ce-i înăuntru mai bine decât e ascuns 
acum, a spus el, adăugând apoi cu glas otrăvit: Dar cine-o fi 
ticălosul care ştie? 

S-au uitat cu toţii la cele trei ploşti. 

— N-ar cam fi timpul să ascultăm ştirile? a spus într-un 
târziu Peter Marlowe. 

— Ba da, băiete, a rostit încet Mac şi s-a uitat la Larkin. 

— Sunt de acord. 

Împăratul era încă treaz când a băgat Timsen capul pe 
fereastră. 

— Camarade? 

— Ce-i? 

Timsen i-a arătat un teanc gros de bani. 

— Avem cele zece miare pe care i le-ai plătit. 

Oftând, Împăratul a descuiat cufărul şi i-a plătit lui Timsen 
cât îi datora. 

— Mulţumesc, camarade. Aud, a râs scurt Timsen, că ai 
avut o ciocnire cu Grey şi cu Yoshima. 

— Şi ce-i cu asta? 


— Nimic. Păcat doar că Grey n-a găsit pietricica. Nu mi-ar 
fi plăcut să fiu în locul tău... sau al lui Pete, dacă tot veni 
vorba. Chiar deloc, să ştii. Mare primejdie, corect? 

— Du-te dracului, Timsen. 

Timsen a râs cu poftă. 

— Doar un fel de avertisment prietenesc, nu? A, da, exact. 
Primul transport de plasă de sârmă e sub baracă, destul 
pentru o sută şi ceva de cuşti, a precizat el, desprinzând din 
teanc o sută douăzeci de dolari. Am vândut prima serie la 
treizeci de carboave picioruşul. Aici e partea la: jumătate 
din câştig. 

— Cui le-ai dat? 

Timsen i-a făcut cu ochiul. 

— Nişte prieteni de-ai mei. Noapte bună, camarade. 

Împăratul s-a întins la loc în pat, a mai verificat o dată 
dacă pologul stă bine prins sub saltea. Simţea cum pluteşte 
în aer pericolul. Ştia că încă două zile nu va putea merge în 
sat, iar până atunci va fi iscodit şi pândit de mulţi ochi. În 
noaptea aceea a dormit iepureşte, din bucăţi, iar în ziua 
următoare a rămas în baracă, înconjurat de oamenii lui. 

După prânz a avut loc o razie neaşteptată în zona 
bungalovurilor. De trei ori au scotocit gardienii cămăruţele 
înainte de a fi rechemaţi. 

Când s-a lăsat noaptea Mac a bâjbâit până în zona 
latrinelor şi a tras afară cele trei ploşti care atârnau de o 
sfoară într-una dintre gurile de foraj. Le-a spălat bine, le-a 
adus înapoi acasă şi le-a conectat. Au ascultat ştirile, el, 
Larkin şi Peter Marlowe, le-au învăţat pe dinafară. După 
aceea nu a mai dus ploştile înapoi în ascunzătoare pentru 
că, deşi fusese foarte prudent, ştia că a fost observat. 

Cei trei au hotărât să nu mai ascundă ploştile. Îşi dădeau 
seama, fără disperare, că foarte curând vor fi prinşi. 

Împăratul mergea cu pas grăbit prin junglă. Pe măsură ce 
se apropia de lagăr, păşea cu tot mai multă grijă. A ajuns, în 
sfârşit, la postul de trecere, chiar în dreptul barăcii 
americane. S-a culcat la pământ şi a căscat cu poftă, 


aşteptând momentul potrivit ca să sară dincolo de potecă, 
să se strecoare pe sub sârma ghimpată, să ajungă cu bine la 
el în baracă. Diferenţa de bani îi umfla buzunarele. 

De data asta se dusese singur în sat. Peter Marlowe nu era 
încă destul de înzdrăvenit ca să vină cu el. Se întâlnise cu 
Cheng San şi îi dăduse diamantul. După aceea s-au ospătat 
bine, el s-a dus la Kasseh şi ea l-a primit cu drag. 

Cerul începea deja să se coloreze spre răsărit când 
Împăratul s-a furişat pe sub sârmă şi apoi în baracă. Abia 
după ce s-a culcat în pat a băgat de seamă că-i lipseşte 
cufăraşul negru. 

— Tâmpiţilor, dracu” să vă ia! a urlat el atunci. Nici atâta 
încredere nu pot să am în voi?! 

— Fir-ar să fie de treabă, s-a căinat Max. Acum câteva 
ceasuri era aici. M-am uitat eu când m-am dus după nevoi. 

— Şi acum unde mă-sa este? 

Niciunul însă nu văzuse şi n-auzise nimic. 

— Adu-mi-i pe Samson şi pe Brant, i-a poruncit Împăratul 
lui Max. 

— Doamne fereşte, s-a bâlbâit Max, nu-i niţel cam devreme 
să... 

— Am zis să-i aduci aici! 

După o jumătate de oră a sosit colonelul Samson, ud tot de 
frică. 

— Ce s-a întâmplat? Ştii doar că nu trebuie să fiu văzut pe 
aici. 

— Nu ştiu ce nemernic mi-a furat cufărul. Puteţi să mă 
ajutaţi să aflu cine mi-a făcut-o. 

— Dar cum pot eu să... 

— Nu mă interesează cum, i-a retezat vorba Împăratul. 
Doar ceva mai multă atenţie la ce vorbesc ofiţerii între ei. 
Nu mai primiţi un sfanţ până nu ştiu cine m-a prădat. 

— Dar, caporale, eu n-am nici un amestec... 

— De îndată ce primesc informaţia, se reia şi indemnizaţia 
săptămânală. Acum valea! 


Câteva minute mai târziu s-a arătat şi maiorul Brant care a 
fost tratat în acelaşi fel. De îndată ce a plecat, Împăratul şi- 
a făcut ceva de mâncare, în timp ce majoritatea celor din 
baracă băteau lagărul în lung şi-n lat ca să afle ceva despre 
făptaş. Tocmai terminase de mâncat când a apărut Peter 
Marlowe. King i-a povestit despre furtul cufărului negru. 

— Mare ghinion, l-a compătimit Peter Marlowe. 

King a dat din cap a jale, apoi i-a făcut cu ochiul. 

— Dar nu importă. Am primit restul de lovele de la Cheng 
San, aşa că acum avem o grămadă. Mi-am zis doar c-ar cam 
fi timpul să pun niţeluş piciorul în prag. Băieţii mei şi-au 
cam pierdut vigilenţa... şi e şi-o chestiune de principiu. la 
aici, asta-i partea ta din vânzarea diamantului, a adăugat el, 
întinzându-i un tenculeţ mai subţire de bani. 

Peter Marlowe ar fi avut mare nevoie de ei. Dar a clătinat 
din cap. 

— Păstrează-i tu. Îţi datorez mult mai mult decât ţi-aş 
putea plăti vreodată. Şi mai sunt şi banii pe care i-ai dat pe 
medicamente. 

— Bine, Peter. Dar suntem tot tovarăşi la parte. 

— E-n regulă, a zâmbit Peter Marlowe. 

În momentul acela s-a deschis chepengul şi s-a ivit Kurt, 
venind din subterană. 

— Până acum şaptezeci, a raportat el. 

— Cum? n-a priceput Împăratul. 

— E ziua de fâtare. 

— Fir-ar să fie... Uitasem. 

— Bine că n-am uitat eu, nu? Peste câteva zile mai tai vreo 
zece. N-are rost să mai stricăm mâncarea pe masculi. Vreo 
cinci sau şase sunt de-acum destul de mărişori. 

Împăratului i-a venit cu greață, dar s-a abținut. 

— Bine. Am să-i spun lui Timsen. 

După ce a plecat Kurt, Peter Marlowe s-a hotărât, în sfârşit 
să-i spună pentru ce venise. 

— Cred că n-am să mai trec pe-aici câteva zile. 

— Ce spui? 


— E mai bine aşa. Nu mai avem cum să ascundem radioul. 
Ne-am hotărât, toţi trei, să rămânem mai mult în bungalov. 

— Vrei să-ţi bagi singur capul în ştreang? Dacă aveţi 
impresia că au pus ochii pe voi, aruncaţi dracului porcăria 
aia. Pe urmă, dacă vă ia la întrebări, negaţi totul. 

— Ne-am gândit şi la asta, dar n-a mai rămas în tot lagărul 
decât aparatul nostru, aşa că vrem să-l menţinem în 
funcţiune cât se poate de mult. Dacă avem şi puţin noroc, s- 
ar putea să nu ne prindă. 

— Important e să ai grijă de persoana numărul unu, 
prietene. 

— Da, ştiu, i-a zâmbit Peter Marlowe. Tocmai de aceea n- 
am să mai vin pe-aici o vreme. Nu vreau să te trag după 
mine în cine ştie ce pacoste. 

— Ce-ai de gând să faci dacă-l vezi pe Yoshima venind spre 
voi? 

— Încerc să fug. 

— Unde să fugi, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Mai bine aşa decât să mă ia ca din oală. 

Dino, care era de strajă în ziua aceea, a băgat capul pe 
uşă. 

— Mă scuzaţi, dar îl văd pe Timsen venind încoace. 

— Okay, a făcut Împăratul. Am să mă văd cu el, a mormăit 
el, întorcându-se iar spre Peter Marlowe. E capul tău în joc, 
Peter. Sfatul meu e să vă scăpaţi de radio. 

— Nu putem, chiar dacă am vrea. 

King şi-a dat seama că nu mai era nimic de făcut. 

— Salut, camarade, a spus Timsen, intrând în baracă, 
crispat de supărare. Am auzit că ai avut un ceva ghinion, 
corect? 

— Am nevoie de altă haită de câini de pază, asta-i sigur. 

— Amândoi avem nevoie, a izbucnit furios Timsen. Hoţii ăia 
au aruncat cufărul tău sub baraca mea. Auzi, la mine sub 
baracă! 

— Cum? 


— Chiar aşa. E acolo, sub baraca mea, curăţat lună. Nişte 
ticăloşi, ăsta-i adevărul. Nici un australian n-ar fi făcut asta: 
să-l fure şi pe urmă să-l lase sub baraca mea. În nici un caz. 
Trebuie să fie un englez sau un yankeu. 

— Ca de pildă? 

— Nu ştiu. Tot ce ştiu e că n-au făcut-o oamenii mei. Mă jur 
pe ce vrei tu. 

— 'Te cred. Dar poţi să dai de veste că ofer o recompensă 
de o mie de dolari celui care-mi indică hoţul, dar cu dovezi. 

Împăratul a băgat mâna sub pernă şi, cu o încetineală 
voită, a scos la iveală mormanul de bani pe care-l primise de 
la Cheng San la încheierea tranzacţiei. A tras din teanc trei 
sute de dolari şi i-a întins lui Timsen care rămăsese cu ochii 
holbaţi la grămada de bani. 

— Am nevoie de nişte zahăr, cafea şi ulei... poate şi vreo 
două nuci de cocos. Poţi să te ocupitu? 

Timsen a luat banii, dar tot nu putea să-şi rupă privirea de 
la grămadă. 

— Ai încheiat afacerea, corect? Pe cinstea mea, n-am 
crezut c-ai să reuşeşti. Dar totuşi ai scos-o la capăt, nu? 

— Sigur, a spus nepăsător Împăratul. Am aici destui ca să 
mă ţină o lună sau două. 

— Ba un an întreg, camarade, a spus excedat Timsen; a 
pornit încet spre uşă, după câţiva paşi a întors capul, 
râzând: Un miar, ai? Asta poate da ceva rezultate, corect? 

— Corect. E numai o chestiune de timp. 

În mai puţin de un ceas vestea despre recompensă s-a 
răspândit în tot lagărul. Ochii multora au căpătat o lucire 
iscoditoare. Urechile pândeau orice şoaptă adusă de vânt. 
Oamenii cercetau amintirea celor mai mici gesturi. Într- 
adevăr, nu mai era decât o problemă de timp până va veni 
cineva să-şi încaseze mia. 

În seara aceea, plimbându-se prin lagăr, Împăratul a simţit 
ca niciodată ura şi invidia din privirile ce-l urmăreau. Asta îi 
dădea un simţământ de bine, chiar mai mult decât bine, 
pentru că îşi dădea seama că toţi ştiu că el are un morman 


mare de bani în vreme ce ei nu au nimic, că dintre toţi 
numai el e în stare să dea o asemenea lovitură. 

L-au căutat şi Samson, şi Brant, şi mulţi alţii şi, cu toate că- 
i era lehamite de linguşelile lor, faptul i-a făcut o imensă 
plăcere pentru că, pentru prima oară, o făceau în public. 
Când a trecut prin dreptul colibei poliţiei militare, până şi 
Grey, care stătea în uşă, i-a răspuns corect la salut şi nu l-a 
mai chemat înăuntru să-i facă percheziţie, Împăratul a 
zâmbit în sinea lui la gândul că Grey, chiar şi el, visează la 
grămada lui de bani şi la recompensă. 

Acum nimic nu-l mai putea atinge pe Împărat. Teancul de 
bani însemna siguranţă, viaţă, putere. Şi toţi erau numai ai 
lui. 

De data aceasta Yoshima a acţionat în mare taină, dar 
fulgerător. Nu a intrat în lagăr, ca de obicei, pe drum, ci a 
trecut, împreună cu mai mulţi gardieni, prin reţeaua de 
sârmă ghimpată, iar când Peter Marlowe a zărit primul 
gardian, bungalovul era deja înconjurat şi nu mai era rost 
să scape cu fuga. Mac era încă sub polog, cu casca la 
ureche, când Yoshima a dat buzna în bungalov. 

Peter Marlowe, Larkin şi Mac au fost înghesuiți într-un 
colţ. Yoshima a dus casca la ureche, a ascultat câteva clipe. 
Aparatul mai era conectat, aşa că a auzit o parte din 
sumarul ştirilor de la sfârşitul emisiunii. 

— Foarte ingenios, a spus el, lăsând casca din mână. 
Numele dumneavoastră, vă rog? 

— Eu sunt colonelul Larkin, dânsul este maiorul McCall, 
iar dânsul căpitanul de aviaţie Marlowe. 

— Doriţi o ţigară? le-a zâmbit Yoshima. 

Au luat fiecare câte o ţigară, Yoshima le-a oferit foc, a 
aprins şi el o ţigară. Au fumat cu toţii în tăcere. 

— Deconectaţi radioul şi veniţi cu mine, a spus după un 
timp Yoshima. 

Când s-a aplecat asupra aparatului, lui Mac îi tremurau 
mâinile. A tresărit şi a întors capul în momentul în care s-a 
ivit pe neaşteptate în uşă un alt ofiţer japonez. Acesta s-a 


dus drept la Yoshima, i-a şoptit ceva la ureche. Câteva clipe 
Yoshima l-a privit mut, cu ochii măriţi, apoi i-a dat un ordin 
scurt unui gardian care s-a postat imediat în uşă şi a plecat 
în grabă împreună cu ofiţerul şi ceilalţi gardieni. 

— Ce s-o fi întâmplat? s-a întrebat Larkin, cu ochii la 
gardian, care stătea cu arma îndreptată spre ei. 

Mac rămăsese lângă pat, cu radioul în mână; i se muiaseră 
genunchii, respira greu. Când, în sfârşit, a putut vorbi, a 
spus cu glas răguşit: 

— Cred că ştiu eu. E vorba de ştiri. N-am mai avut timp să 
vă spun. Avem... avem un nou tip de bombă. Bomba 
atomică. Ieri, la ora opt şi cincisprezece minute dimineaţa, 
o singură bombă a fost aruncată asupra oraşului Hiroshima. 
Întreg oraşul a dispărut. S-a anunţat că victimele se 
numără cu sutele de mii... bărbaţi, femei şi copii! 

— Dumnezeule! 

Larkin s-a aşezat brusc pe pat. Gardianul nervos a ridicat 
carabina, cu degetul pe trăgaci. 

— Nu trage, s-a aşezat doar! i-a strigat repede Mac în 
malaieză. 

— Staţi jos toţi! a răcnit gardianul tot în malaieză, apoi, 
după ce ei s-au supus, i-a înjurat şi a mai zis: Nişte proşti, 
asta sunteţi! Fiţi mai cu grijă cum vă mişcaţi, pentru că eu 
am ordin să nu vă las să scăpaţi de-aici. Staţi la locurile 
voastre. Şi acolo să rămâneţi! Altfel trag fără somaţie. 

S-au aşezat toţi trei pe cele două paturi şi n-au mai vorbit. 
După un timp au aţipit, s-au cufundat într-un somn neliniştit 
în lumina aspră a becului electric, mai plesnind în vis câte 
un ţânţar până când venirea zorilor a alungat şi ţânţarii. 

La răsăritul soarelui gardianului i-a venit schimbul. Cei 
trei prieteni au rămas tot acolo. Pe poteca din faţa 
bungalovului mai trecea, din când în când, câte un 
prizonier, dar fiecare se uita în altă parte până trecea de 
„celula condamnaților”. 

Cerul era uşor înnorat, căldura înăbuşitoare. Timpul se 
scurgea încet, mai încet decât în oricare altă zi. 


Pe la mijlocul după-amiezii, l-au văzut pe Grey că se 
apropie de gardian, îl salută. Avea în mâini două gamele. 

— Pot să le dau asta? Makan? 

A ridicat capacele de pe gamele ca să-i arate gardianului 
că nu e altceva decât mâncare. 

Gardianul a ridicat din umeri şi i-a făcut semn să treacă. 

Grey a traversat terasa şi a pus gamelele în pragul uşii. 
Avea ochii roşii, privirea piezişă. 

— Îmi pare rău dacă e cam rece, a spus el îmbufnat. 

— Ai venit să te bucuri, Grey, bătrâne? l-a întrebat Peter 
Marlowe cu un zâmbet lipsit de veselie. 

— N-am nici o satisfacţie când ştiu că ei sunt cei care au să 
te închidă. Am vrut să te prind încălcând legea, nu să te văd 
prins riscându-ţi viaţa pentru binele nostru, al tuturor. 
Norocul tău c-ai să pleci dintre noi încununat de glorie. 

— Peter, i-a şoptit Mac. Distrage-i atenţia gardianului! 

Peter Marlowe s-a ridicat şi a pornit repede spre uşă. 

L-a salutat pe gardian şi a cerut permisiunea să meargă la 
privată. Gardianul i-a arătat un petic de pământ, chiar 
lângă peretele bungalovului. Peter Marlowe n-a avut 
încotro; îi era nesuferit să-şi facă nevoile în văzul tuturor, 
dar totuşi era mai bine aşa decât dacă nu i-ar fi lăsat deloc 
să iasă din micuța încăpere. În timp ce gardianul era cu 
ochii la Peter Marlowe, Mac i-a comunicat în şoaptă ştirile 
lui Grey. Acesta a pălit, s-a ridicat de jos, i-a făcut semn din 
cap lui Peter Marlowe, l-a salutat încă o dată pe gardian. 
Gardianul i-a arătat lui Grey roiul de muşte care începea să 
se adune lângă zid şi i-a poruncit să vină cu o lopată ca să 
curețe locul. 

Grey i-a transmis ştirile lui Smedly-Iaylor, care le-a şoptit 
şi la alţii; curând tot lagărul de la Changi era la curent, cu 
mult înainte ca Grey să vină înapoi cu lopata şi o căldare pe 
care a lăsat-o în acelaşi loc. 

Cea dintâi dintre marile frici a cuprins lagărul. Frica de 
represalii. 


La apusul soarelui iar s-a schimbat paza. Acum era de 
gardă Shagata. Peter Marlowe a încercat să-i vorbească, 
dar Shagata i-a făcut semn cu baioneta să se întoarcă în 
cămăruţă. 

— Nu pot să vorbesc cu dumneata. Ai fost prins cu un 
radio, iar acest lucru e interzis. Am să te împugşc chiar şi pe 
dumneata dacă vreunul dintre voi încearcă să scape. N-aş 
vrea să trag în dumneata. 

Şi cu aceasta s-a întors la locul lui din faţa uşii. 

— Zău dacă mai am răbdare, a spus Larkin. Să termine 
odată cu noi şi gata. 

Mac i s-a adresat lui Shagata, arătând cu mâna spre pat. 

— Domnule, v-aş cere o favoare. Permiteţi să mă întind 
aici? Am dormit cam puţin azi noapte. 

— Sigur că da, Odihneşte-te cât se mai poate, om bătrân. 

— Îţi mulţumesc. Pace ţie. 

— Şi ţie pace. 

Mac s-a culcat în patul lui, a pus capul pe pernă. 

— E încă legat la reţea, a comunicat el, străduindu-se să-şi 
stăpânească tremurul vocii. Ceva muzică clasică, un recital. 
Se aude foarte clar. 

Larkin a văzut casca lângă tâmpla lui Mac şi deodată, 
inexplicabil, l-a pufnit râsul. În clipa următoare râdeau toţi 
trei în hohote, Shagata a ridicat arma spre ei. 

— Încetaţi! a strigat, înspăimântat de râsul lor. 

— Ne cerem iertare, l-a îmbunat Peter Marlowe. Ciudat 
lucru, dar noi, care ne aflăm atât de aproape de veşnicie, 
putem râde şi din te miri ce. 

— Cu adevărat te afli aproape de moarte şi mare prost ai 
fost să fii prins călcând legea. Nădăjduiesc să am şi eu 
curajul de a râde atunci când are să-mi sune ceasul. Poftim! 
a aruncat el în încăpere un pachet de ţigări. Îmi pare rău că 
ai fost prins. 

— Mie îmi pare şi mai rău, a spus Peter Marlowe. 

În timp ce împărțea ţigările s-a uitat spre Mac. 

— Ce se cântă? 


— Bach, băiatule, i-a spus Mac, ţinându-se să nu 
izbucnească iar într-un râs isteric. Gata, fără gălăgie, şi-a 
mutat el capul mai aproape de cască. Tăceţi naibii, nu vă 
mai hliziţi. Vreau să savurez muzica. 

— Poate facem cu rândul, a propus Larkin. Cu toate că, 
după părerea mea, cei cărora le place Bach sunt nişte 
ipohondri. 

Trăgând din ţigară, Peter Marlowe i-a zâmbit amabil lui 
Shagata. 

— Mulţumim frumos pentru ţigări. 

Roiau muştele în jurul căldării cu capac de lemn. În după- 
amiaza aceea ploaia a venit ceva mai devreme, a mai 
limpezit aerul greu: pe urmă s-a ivit iar soarele şi a zvântat 
noroiul din Changi. 

King a străbătut zona bungalovurilor, conştient de privirile 
curioase care-l însoțeau. S-a oprit prevăzător în dreptul 
colibei condamnaților. 

— Tabe. Shagata-san. Ziua ichi-bon astăzi este, nu? Pot 
vorbi cu prietenul meu ichi-bon? 

Shagata a rămas cu ochii, la el; se vedea că n-a priceput 
nimic. 

— Te roagă să-i dai permisiunea să vorbească cu mine, a 
tradus Peter Marlowe. 

Shagata a stat pe gânduri câteva clipe, pe urmă a făcut 
semn din cap că da. 

— Pentru că am făcut ceva bani din vânzarea cunoscută 
am să te las să stai de vorbă, a zis el. Apoi s-a întors spre 
Peter Marlowe: Dacă îmi daţi cuvântul că nu încercaţi să 
scăpaţi. 

— Ai cuvântul nostru. 

— Să terminaţi repede. Stau eu de pază. 

Fără să-i piardă din ochi, Shagata s-a mutat mai încolo ca 
să poată supraveghea mai bine drumul. 

— Se zvoneşte că aduc mereu noi gardieni la corpul de 
gardă, a început King cu glasul întretăiat de emoție. Al 


naibii să fiu dac-am să dorm la noapte. Ticăloşii ăştia sunt în 
stare să ne facă de petrecanie chiar în timpul nopţii. 

Avea buzele arse; toată ziua stătuse cu ochii la junglă, 
sperând să surprindă un semnal din partea luptătorilor de 
gherilă ca să poată lua o hotărâre în privinţa evadării. Dar 
n-a venit nici un semn. 

— Ascultaţi..., a coborât el vocea ca să le explice planul de 
acţiune. Când încep ăştia să tragă, atacați gardianul şi ieşiţi 
din lagăr prin dreptul barăcii noastre. Am să încerc o 
manevră ca să vă acopăr pe voi trei, dar să nu speraţi la 
mare lucru. 

Apoi s-a sculat, l-a salutat pe Shagata şi a plecat. Odată 
ajuns în baraca americanilor, a convocat un consiliu de 
război. Le-a comunicat planul, dar nu le-a spus că pot scăpa 
numai zece oameni. Au discutat cu toţii planul şi au hotărât 
să mai aştepte. 

— Mai mult nu putem face acum, a spus Brough, făcându- 
se ecoul temerilor care îi munceau pe toţi. Dacă încercăm 
ceva acum, ne împuşcă şi gata, cât ai clipi. 

În noaptea aceea au dormit numai cei ce erau foarte 
bolnavi. Sau cei, doar câţiva, care şi-au putut găsi liniştea 
încredinţându-se voinţei lui Dumnezeu ori destinului. Dave 
Daven a putut să doarmă. 

— Azi după-amiază l-au adus înapoi pe Dave de la Utram 
Road, le şoptise Grey când le-a adus masa de seară. 

— Cum arată? a întrebat atunci Peter Marlowe. 

— Nu mai cântăreşte decât treizeci şi ceva de kilograme. 

Daven a dormit în noaptea aceea şi în ziua de groază care 
a urmat şi a murit fără să-şi revină din comă chiar în timp 
ce Mac asculta vocea crainicului: „O a doua bombă atomică 
a distrus oraşul Nagasaki. Preşedintele Truman a adresat 
Japoniei un ultimatum final: capitulare necondiționată sau 
distrugere totală.” 

În ziua următoare echipele desemnate au ieşit la lucru şi, 
de necrezut, s-au şi întors. Raţiile de alimente au continuat 
să vină în lagăr, Samson cântărea porţiile în public şi le 


ducea diferenţa stabilită celor care îl puseseră stăpân peste 
manutanţă. În depozit mai erau raţii pentru două zile, 
bucătăriile lucrau ca de obicei, muştele se adunau în roiuri, 
într-un cuvânt totul era neschimbat. 

Ploşniţele şi ţânţarii îi înţepau pe oameni, femelele de 
şobolan îşi alăptau puii. Au mai murit câţiva prizonieri. 
Salonul şase a mai primit trei pacienţi. 

Încă o zi şi încă o noapte şi încă o zi. Şi atunci Mac a auzit 
cuvintele sfinţite: „Vă vorbeşte Calcutta. Postul de radio 
Tokyo a anunţat acum câteva minute că guvernul Japoniei a 
acceptat capitularea necondiționată. După trei ani, după 
două sute cincizeci de zile de când japonezii au atacat baza 
de la Pearl Harbour, războiul a luat sfârşit. Trăiască 
regele!” 

Curând a aflat întregul Changi. lar cuvintele acelea s-au 
încrustat în pământul, cerul, zidurile şi celulele din Changi. 

Şi totuşi, timp de încă două zile şi două nopţi, nu s-a 
schimbat nimic. În a treia zi comandantul lagărului s-a 
îndreptat spre zona bungalovurilor însoţit de Awata, 
sergentul japonez. 

Peter Marlowe, Mac şi Larkin i-au văzut şi au murit de o 
mie de ori la fiecare pas făcut de cei doi. Atunci au ştiut că 
soarta le este pecetluită. 

— Păcat, a spus Mac. 

— Da, l-a îngânat Larkin. 

Peter Marlowe n-a spus nimic, a rămas îngheţat, cu ochii la 
Awata. 

Chipul comandantului era adânc brăzdat de oboseală, dar 
îşi ţinea umerii drepţi şi păşea hotărât. Era îngrijit 
îmbrăcat, ca de obicei, cu mâneca stângă a cămăşii prinsă 
sub centiron. Avea galenţi de lemn în picioare, iar cascheta 
de pe cap era mai mult cenuşie decât verde din cauza 
umezelii tropicale. A urcat treptele care dădeau spre 
terasă, a zăbovit o clipă la uşă. 

— Bună dimineaţa, le-a spus el cu glas răguşit în 
momentul în care cei trei s-au ridicat în picioare. 


Awata i-a ordonat ceva gardianului, pe limba lui. Gardianul 
s-a înclinat scurt şi a trecut în spatele lui Awata. Altă 
comandă. Cei doi japonezi şi-au luat armele în bandulieră şi 
au pornit spre poartă. 

— S-a terminat, a gâfâit comandantul. Luaţi aparatul şi 
veniţi cu mine. 

Cu mintea amorţită, au executat ordinul, l-au urmat afară, 
în soare. Soarele şi aerul erau acum ceva nou pentru ei, 
chiar plăcut. Au mers aşa, în urma comandantului lagărului, 
însoţiţi de miile de priviri curioase din Changi. 

Cei şase colonei cu funcţii superioare aşteptau în biroul 
comandantului. Brough era şi el acolo. S-au ridicat cu toţii 
să-l salute. 

— De voie, vă rog, a spus comandantul, răspunzând la 
salut, apoi s-a adresat celor trei: Luaţi loc. Vă suntem cu 
toţii îndatoraţi. 

Într-un târziu, Larkin s-a hotărât să întrebe: 

— S-a terminat totul, cu adevărat? 


— Da. Am stat chiar acum de vorbă cu generalul, a 
anunţat comandantul. Şi-a plimbat privirea pe chipurile 
amuţite ale celor de faţă, adunându-şi gândurile. Cel puţin 
cred că s-a terminat. Yoshima era şi el la general. I-am 
spus... am spus: „Războiul s-a sfârşit”. Când i-a tradus 
Yoshima, generalul a rămas cu ochii la mine, atât. Am 
aşteptat un timp şi, pentru că nu spunea nimic, am mai zis o 
dată: „Războiul a luat sfârşit. Vă cer să depuneţi armele... 
să vă predaţi!” Nu ştiam ce să mai spun altceva, a zâmbit 
obosit comandantul, trecându-şi mâna peste chelie. Multă 
vreme generalul a rămas aşa, uitându-se la mine. Yoshima 
nu zicea nimic, tăcea şi el. Pe urmă generalul a început să 
vorbească şi Yoshima mi-a tradus: „Da, Războiul a luat 
sfârşit. Vă veţi întoarce în lagăr, la postul dumneavoastră. 
Le-am ordonat gardienilor să se întoarcă acum cu spatele la 
lagăr şi să vă apere împotriva oricui ar încerca să pătrundă 
în lagăr pentru a vă face vreun rău. Acum sunt gardienii 
dumneavoastră, puşi să vă apere până când primesc noi 
dispoziţii. Dumneavoastră purtaţi în continuare 
răspunderea pentru asigurarea disciplinei în interiorul 
lagărului.” N-am ştiut ce să spun, aşa că i-am cerut să 
dubleze rațiile şi să ne trimită medicamente. El mi-a 
răspuns în felul următor: „Mâine veţi primi raţii duble. Veţi 
primi şi unele medicamente. Din păcate, nu avem nici noi 
prea multe. Dar sunteţi răspunzător pentru disciplină. 
Gardienii mei vă vor apăra de cei care vor să vă lichideze.” 
Atunci l-am întrebat: „Cine sunt aceştia?” Generalul a dat 
din umeri şi a spus doar atât: „Duşmanii dumneavoastră. 
Întrevederea a luat sfârşit.” 

— La naiba! a mormăit Brough. Poate că asta şi 
urmăresc... să ieşim din lagăr ca să aibă un pretext să tragă 
în noi. 

— Nu putem permite părăsirea lagărului, a spus temător 
Smedly-Taylor. Pierdem controlul, ajungem la răzmeriţă. 
Dar totuşi trebuie să facem ceva. Poate că ar trebui să le 
cerem să ne predea nouă armele... 


Comandantul lagărului a ridicat mâna. 

— Cred că tot ce putem face este să aşteptăm. Am inf... 
cred că trebuie să sosească cineva. Până atunci, consider că 
cel mai bine este să menţinem ordinea existentă. A, da, încă 
ceva. Ni se permite să lăsăm oamenii să se scalde în mare, 
pe grupuri. Câte cinci oameni din fiecare baracă. Prin 
rotaţie. O, Doamne, a roşit el recules, de parcă s-ar fi rugat. 
Sper să n-o ia nimeni razna de bucurie. Nu avem nici o 
garanţie că japonezii de aici vor accepta ordinul de 
capitulare. Ar putea chiar să lupte mai departe Tot ce 
putem acum e să sperăm să iasă bine şi să ne pregătim de 
ce-i mai rău. 

A tăcut un timp, apoi s-a uitat la Larkin. 

— Cred că aparatul de radio trebuie să rămână aici, a spus 
el, făcându-i semn lui Smedly-Iaylor: Aveţi grijă să asiguraţi 
paza permanentă. 

— Am înţeles! 

— Desigur, i s-a adresat comandantul lui Larkin, 
incluzându-i însă şi pe Peter Marlowe şi pe Mac, tot 
dumneavoastră asiguraţi funcţionarea aparatului. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule comandant, a intervenit 
Mac. Poate să se ocupe altcineva de treaba asta. Îl repar eu 
dacă apare vreo defecţiune, dar, vedeţi, îmi închipui că veţi 
dori să funcţioneze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Numai noi nu suntem în măsură să facem asta... şi 
oricum... dacă o să spun ce gândesc, acum, când e la 
vedere, să mai aibă şi alţii prilejul să asculte. 

— Vă îngrijiţi de treaba asta, domnule colonel! 

— Am înţeles, domnule comandant. 

— Acum Chiar că e timpul să discutăm despre partea 
operativă. 

În faţa biroului comandantului se adunase de-acum un 
grup de curioşi, printre care şi Max, nerăbdători să afle ce 
se mai ştie, ce se discută, ce s-a întâmplat şi de ce a plecat 
gardianul japonez care-i păzea pe cei cu radioul. 


Când n-a mai putut îndura tensiunea. Max a alergat înapoi 
la baraca americanilor. 

— Hei, ascultați, băieţi! a apucat el să strige. 

— Vin japonezii? 

Împăratul era gata să sară pe fereastră şi să se repeadă la 
gardul de sârmă ghimpată. 

— Nu! Mamă, Doamne..., a gâfâit Max; nici nu putea să 
vorbească. 

— Spune, ce dracu' se întâmplă acolo? a urlat la el 
Împăratul. 

— I-au luat de acolo pe gardienii care stăteau pe capul lui 
Pete! a reuşit Max să-şi recapete răsuflarea. Pe urmă 
comandantul lagărului i-a luat pe Pete, pe Larkin şi pe 
scoţian - împreună cu radioul! - la el în birou. Acum sunt 
toţi acolo, mare consiliu mare. Toţi ştabii, coloneii... până şi 
Brough e acolo! 

— Eşti sigur? a întrebat Împăratul. 

— Îţi spun ce-am văzut cu ochii mei, dar nici mie nu-mi 
vine să cred. 

În tăcerea grea care s-a lăsat, Împăratul şi-a scos o ţigară 
din buzunar, iar lex a rostit ceea ce, de fapt, pricepu seră 
cu toţii. 

— Atunci s-a terminat. S-a sfârşit cu adevărat. Ce altceva 
poate să însemne... dacă au luat de-acolo gardianul care 
păzea radioul! a exclamat Tex, rotindu-şi privirea în jur. Voi 
ce ziceţi? 

Max s-a aşezat greoi pe patul lui, şi-a şters sudoarea de pe 
faţă. 

— Cam aşa zic şi eu. Dacă şi-au luat gardianul, înseamnă 
că se dau bătuţi şi-aici... nu mai luptă. Nu-iaşa? s-a uitat el 
întrebător la 'Tex. 

Dar Tex era rătăcit de propria lui uimire. 

— Ba s-a terminat, a spus el după o vreme, impasibil. 

Domolit, Împăratul a mai pufăit o dată din ţigară. 

— Eu nu cred până nu văd. 

Şi deodată, în tăcerea aceea ciudată, i s-a făcut frică. 


Cu gesturi automate, Dino dădea să prindă muşte. Byron 
Jones III a mutat nebunul la întâmplare. Miller l-a luat, 
lăsându-şi regina descoperită. Max şedea cu capul în piept. 
Tex se scărpina. 

— Ei bine, eu nu simt nici o diferenţă, a declarat Dino, 
ridicându-se în picioare. Mă duc pân-afară, treabă mică. 

— Nici nu ştiu dacă-mi vine să râd sau să plâng, a spus 
Max. Tot ce ştiu e că mă ia cu greață. 

— Nu se leagă, a zis Tex cu voce tare; vorbea în gând, nici 
nu şi-a dat seama că a spus ceva. Cu nimic nu se leagă. 

— Hei, Max, a spus Împăratul. Nu vrei să pui de-o cafea? 

Mişcându-se ca un automat, Max a ieşit să umple ibricul cu 
apă. S-a întors, a băgat reşoul în priză, a pus ibricul la 
încălzit. A luat-o înapoi spre patul lui, s-a oprit brusc, s-a 
răsucit, în loc şi a rămas cu ochii la Împărat. 

— Ce-i cu tine, Max? l-a întrebat îngrijorat King. 

Dar Max nu-şi lua privirea de la el, mişca doar din buze, 
fără să scoată vreun sunet. 

— Ce dracu' te holbezi aşa? 

Pe neaşteptate, Max a pus mâna pe ibric şi l-a azvârlit pe 
fereastră. 

— Ce dracu/, ai sărit de pe fix? a explodat King. M-ai 
umplut tot cu apă! 

— Atâta pagubă! i-a strigat Max, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Vezi să nu-ţi dau eu o mama de bătaie! Ai căpiat? 

— S-a terminat cu războiul! N-ai decât să-ţi faci singur 
cafeluţa! a ţipat Max, făcând spume în colţul gurii. 

King a sărit în picioare, ameninţător, cu chipul boţit de 
furie. 

— Şterge-o de-aici că te pocesc! 

— Încearcă tu, doar încearcă, dar să nu uiţi că sunt 
plutonier! Te dau la curtea marţială! 

Max a izbucnit într-un râs isteric, pe urmă râsul s-a 
transformat brusc în plâns, un plâns disperat, cu sughiţuri. 
Max a fugit din baracă, lăsând în urma lui o tăcere grea, 
încordată. 


— Ăsta s-a sonat de tot, a mormăit King. Adu tu nişte apă, 
dacă vrei, Tex, a spus el încet, întorcându-se în colţul lui. 

Tex stătea în uşă, se uita după Max. A întors încet capul, 
chinuit de nehotărăre. 

— Am treabă. 

Lui King i s-a pus un nod în gât. Şi-a depăşit cu greu 
senzaţia de greață, dar chipul i-a rămas calm, imobil. 

— Da-a..., a rostit el cu un zâmbet sumbru. Se şi vede. 

Simţea acum adâncurile liniştii din jur. Şi-a scos portofelul, 
a ales o hârtie, a pus-o pe masă. 

— Ai aici zece dolari. Lasă-ţi treburile şi adu nişte apă. 

Stăpânindu-şi tremurul interior, a rămas cu ochii la Tex. 
Dar Tex nu i-a răspuns, a dat doar nervos din umeri şi s-a 
uitat în altă parte. 

— Tot o să vreţi să mâncaţi... până nu se sfârşeşte cu 
adevărat povestea asta, a spus dispreţuitor King, rotindu-şi 
privirea prin baracă. Vrea careva din voi nişte cafea? 

— Mie parcă mi-ar prii o cafeluţă, s-a ridicat de la locul lui 
Dino, fără să-i pese de privirile celorlalţi. 

A adus de afară ibricul, l-a umplut cu apă, l-a pus pe reşou. 

King i-a arătat hârtia de zece dolari de pe masă. Dino s-a 
uitat lung la ea. 

— Nu, mulţumesc, a spus el cu glas hârâit, clătinând din 
cap. Doar o gură de cafea. 

S-a întors cu pas şovăit la patul lui, în celălalt capăt al 
barăcii. 

Toţi ceilalţi îşi fereau acum ochii de privirea dispreţuitoare 
a lui King. 

— Sper... pentru binele vostru sper, nenorociţilor, că 
războiul s-a sfârşit cu adevărat, a spus răspicat King. 

Cum a ieşit din biroul comandantului de lagăr, Peter 
Marlowe a pornit în grabă spre baraca americanilor. 
Răspundea automat la salutul celor pe care-i cunoştea, 
simţea cum îl urmăresc din toate părţile priviri curioase, 
neîncrezătoare. „Da, şi-a zis, nici mie nu prea-mi vine să 
cred. Să ajung acasă, să pot zbura din nou, să-l revăd pe 


tata, să beau un pahar cu el, să râd cu el! Şi toţi, toată 
familia... ce ciudat are să ne pară. Trăiesc. Sunt în viaţă! 
Am scăpat!” 

— Salut, băieţi! a strigat el zâmbitor, intrând în baracă. 

— Salut, Peter, a sărit primul Tex să-i strângă mâna cu 
căldură. Nici nu ştii ce ne-am bucurat când am aflat că au 
luat gardianul de acolo, prietene! 

— Pot să-ţi spun că nici nouă nu ne-a părut prea rău după 
el, a râs Peter Marlowe. 

Înconjurat de chipuri prietenoase, zâmbitoare, Peter 
Marlowe şi-a dat seama abia acum cât de tare i-au lipsit în 
aceste ultime zile. 

— Dar şefii noştri ce zic? a întrebat Dino. 

După ce Peter Marlowe le-a povestit totul, o umbră de 
îngrijorare s-a aşternut pe feţele tuturor. Numai Tex a 
rămas vesel. 

— La naiba, nu cred că trebuie să ne pregătim de ce-i mai 
rău. S-a terminat! a declarat el cu încredere în glas. 

— Asta-i sigur, că s-a terminat, a spus morocănos Max, 
păşind pragul barăcii. 

— Hello, Max! Eu..., n-a mai continuat Peter Marlowe, 
şocat de licărul crunt din ochii lui Max. 

— Ai păţit ceva? l-a întrebat el îngrijorat. 

— Ba n-am nimic! s-a răstit la el Max, l-a dat la o parte şi s- 
a lăsat în patul lui. Şi ce dracu” vă holbaţi la mine? N-are 
voie omul să-şi iasă din fire ca voi să vă şi holbaţi ca nişte 
bufniţe? 

— la-o mai moale, l-a sfătuit Tex. 

Obrazul lui Max căpătase o tentă cenuşie, buzele îi 
tremurau spasmodic. 

— Slavă Domnului că scap curând din porcăria asta. Păcat 
că scăpaţi şi voi, blestemaţilor! 

— Taci din gură, Max! 

— Duceţi-vă dracului! 

Max şi-a şters scuipatul scurs pe bărbie. A scos din 
buzunar un teanc de hârtii de câte zece dolari, le-a rupt 


bucățele, cu înverşunare, le-a aruncat în sus ca pe nişte 
confeti. 

— Ce naiba te-a apucat, Max? a sărit la el Tex. 

— Nu vezi? 'Tâmpitule, banii ăştia nu mai sunt buni de 
NIMIC! 

— Ce spui? 

— Acuşi vin de la prăvălie. Da-a... Am vrut să-mi iau o nucă 
de cocos. Dar nenorocitul ăla de chinez n-a vrut să-mi 
primească banii. A zis că nu-s buni. I-a vândut tot stocul 
chiar azi comandantului. Pe o simplă hârtie. Mi-a arătat-o: 
„Guvernul britanic se angajează să plătească n dolari 
veritabili emişi pentru zona Strâmtorii!” Acum puteţi să vă 
ştergeţi undeva cu tot bănetul ăsta scos de japonezi... 
Numai de asta mai e bun! 

— Mamă-ă..., a făcut Tex. Asta pune capac la toate. Dacă 
nici chinezul nu mai ia marafeţi din ăştia, înseamnă că, într- 
adevăr, s-a lămurit treaba. Ce zici, Peter? 

Peter Marlowe se bucura să se afle din nou printre 
prieteni. Nici măcar privirea duşmănoasă a lui Max nu-i 
putea strica bucuria. 

— Da, acum e limpede. N-am vorbe să vă spun cât m-aţi 
ajutat, băieţi. De-aţi şti ce înseamnă o glumă, o vorbă 
bună... 

— Ei, lasă, l-a împins în glumă Dino. Tu eşti de-ai noştri. 
Nu eşti chiar atât de rău pentru un păcătos de englezoi! 

— Când scapi de-aici, să faci bine să te prezinţi la noi, în 
State. S-ar putea chiar să te primim în rândul americanilor! 
l-a bătut pe spate Byron Jones III. 

— Să vii întâi în Texas, Peter, băiete. Dintre toate Statele e 
singurul care merită osteneala! 

— Hai să nu ne facem planuri de-acum, a spus Peter 
Marlowe printre strigăte şi fluierături. Dar dacă ajung 
vreodată acolo, n-am să vă ocolesc, a promis el; s-a uitat 
apoi spre colţul lui King. Unde vă este şeful cel neînfricat? 

— E mort! a râs grosolan Max. 

Peter Marlowe a simţit că-l pătrunde un fior de gheaţă. 


— Cum?! 

— Trăieşte, n-avea grijă, l-a liniştit Tex. Dar e ca şi mort, 
totuna. 

Peter Marlowe s-a uitat întrebător la Tex. A înţeles şi s-a 
întristat. 

— Nu vi se pare cam brusc? 

— Nu-i nici un brusc, a scuipat Max. E mort. Am muncit de 
ne-am spetit pentru ticălosul ăla, iar acum e mort! 

Indignat, Peter Marlowe s-a răsucit scurt spre Max. 

— Totuşi, atunci când era greu, el vă dădea de mâncare, şi 
bani, şi... 

— Pentru asta am muncit! a ţipat Max; i se umflaseră 
vinele de la gât, era roşu la faţă. Am înghiţit destule de la 
animalul ăla! s-a înflăcărat el şi mai tare, a dat cu ochii de 
banderola de la braţul lui Peter Marlowe. Şi de la tine, 
englezoi împuţit! N-ai vrea să mă pupi şi pe mine unde-l 
pupai pe el? 

— Încetează, Max! l-a prevenit Tex. 

— Tu vorbeşti, codoşule! l-a scuipat în faţă Max. 

Lui Tex i-a venit sângele în obraz. Cu un dos de palmă, l-a 
trântit pe Max de perete, Max a alunecat din pat, a sărit 
imediat în picioare, a înşfăcat un cuţit de pe raft şi s-a 
năpustit asupra lui Peter Marlowe. Tex abia a apucat să-i 
devieze mâna, cuțitul a trecut strâmb, zgâriindu-l doar pe 
Marlowe de-a curmezişul burţii. Venind de la spate, Dino l-a 
prins pe Max cu braţul pe sub bărbie şi l-a tras înapoi spre 
pat. 

— Eşti nebun?! a gâfâit Dino, ţinându-l strâns. 

Max îşi rotea furios ochii, şi-a oprit privirea tulbure asupra 
lui Peter Marlowe. Şi, deodată, a început să zbiere ca un 
turbat, să se zbată, să dea disperat din mâini şi din picioare, 
cu dinţii rânjiţi, cu degetele chircite ca nişte gheare. Peter 
Marlowe l-a apucat de un braţ, au sărit şi alţii şi l-au trântit 
în pat. Trei inşi abia puteau să-l ţină, iar el tot mai încerca 
să muşte şi să zgârie. 

— A dat strechea-n el! a strigat Tex. Daţi-i una la cap! 


— Caută nişte sfoară! a răcnit la el Peter Marlowe, 
luptându-se să-l ţină în loc pe Max, cu braţul sub bărbie ca 
să se ferească de muşcături. 

Dino a izbutit să-şi elibereze o mână, l-a izbit pe Max 
direct în falcă, de jos în sus, potolindu-l pe dată. 

— Uf! a făcut Dino către Peter Marlowe, îndreptându-se 
încet de şale. N-a lipsit mult să te înjunghie! 

— Repede! i-a făcut semn Peter Marlowe. Trebuie să-i 
punem ceva între dinţi, altfel îşi muşcă limba. 

Dino a găsit un lemn, l-au băgat cu greu între dinţii 
încleştaţi ai lui Max. Pe urmă l-au legat fedeleş. Când au 
terminat, Peter Marlowe a suflat uşurat; abia atunci şi-a dat 
seama că i se muiaseră genunchii. 

— Mulţumesc, lex. Dacă nu-i dădeai tu peste mănă, mă 
făcea îngeraş. 

— N-ai pentru ce. Înseamnă doar că mai am reflexe. Acum 
ce facem cu el? 

— Chemăm un doctor. A făcut o criză, asta-i tot. N-a existat 
nici un cuţit, a spus Peter Marlowe, pipăindu-şi zgârietura 
de pe stomac; s-a uitat la Max care începea să-şi revină din 
leşin, zgâlţâit de convulsii. Vai de capul lui! 

— Mare noroc am avut că ai fost pe fază, Tex, a oftat Dino. 
Mă trec toate sudorile când mă gândesc ce-ar fi putut să se 
întâmple. 

Peter Marlowe a aruncat o privire spre colţul Împăratului. 
Acum îi părea mai însingurat ca oricând. Fără să-şi dea 
seama, şi-a încordat braţul stâng, l-a îndoit, minunându-se 
cât de repede îşi recăpătase forţa. 

— Cum e acuma, Peter? l-a întrebat Tex. 

Peter Marlowe a zăbovit o vreme, cât să găsească vorbele 
cele mai potrivite. 

— Sunt viu, lex, trăiesc, n-am murit. 

S-a întors apoi şi a ieşit afară din baracă, în bătaia 
soarelui. 

Când l-a găsit, în sfârşit, pe King, începea deja să se 
însereze. King şedea pe un ciot de cocotier, dincolo de 


grădina din nordul lagărului, pe jumătate ascuns de 
vrejurile de legume. Avea privirea pierdută spre junglă; nu 
s-a întors la apropierea lui Peter Marlowe, n-a dat nici un 
semn. 

— Salut, bătrâne! a spus vesel Peter Marlowe. 

Dar i-a îngheţat surâsul pe buze când a zărit privirea din 
ochii lui King. 

— Ce vreţi de la mine, domnule căpitan? a întrebat King 
pe un ton ofensator. 

— Am vrut să văd ce faci. Atâta tot, doar să te văd. 

„O Doamne”, şi-a zis Peter Marlowe pătruns de milă, 
ghicind ce se petrece în sufletul prietenului său. 

— Gata, m-ai văzut. Acum ce mai vrei? s-a întors King cu 
spatele. Pleacă! 

— Sunt prietenul tău. Ai uitat? 

— Eu n-am prieteni. Acum pleacă! 

Peter Marlowe s-a lăsat jos lângă ciotul de palmier, a tras 
cu grijă din buzunar cele două ţigări de fabrică pe care le 
mai avea. 

— Avem câte-o ţigară. Le am de la Shagata. 

— Fumează-le singur! Domnule căpitan! 

Pentru o clipă Peter Marlowe a regretat că l-a găsit pe 
King. Dar n-a plecat. A aprins ambele ţigări, i-a întins şi lui 
una. King n-a făcut nici o mişcare să o ia. 

— Ia aici, te rog. 

King i-a zburat ţigara din mână. 

— Să te ia naiba cu ţigara, ta cu tot! Vrei să stai aici? N-ai 
decât. 

S-a ridicat şi a dat să plece de acolo. Peter Marlowe l-a 
prins de braţ. 

— Aşteaptă! Azi e cea mai mare zi din viaţa noastră. Nu 
strica totul numai pentru că tovarăşii tăi de „celulă” şi-au 
pierdut niţeluş cumpătul. 

— Ia mâna de pe mine, a scrâşnit printre dinţi King. Că 
altfel rămâi fără ea! 


— Nu-ţi pune mintea cu ei, a început repezit Peter 
Marlowe. S-a sfârşit cu războiul, ăsta-i lucrul cel mai 
important. S-a terminat, iar noi am rămas în viaţă. Ţii minte 
ce încercai să-mi bagi în cap tot timpul? Că trebuie să-i 
porţi de grijă personajului numărul unu? Ei bine, s-a făcut! 
Ai scăpat cu bine! Ce mai contează ce zic ei? 

— Nu-mi pasă de ei! Şi n-au nici un amestec în treaba asta. 
Nici de tine nu-mi pasă, dacă vrei să ştii! i-a strigat în faţă 
King, smulgându-şi mâna. 

Peter Marlowe a rămas pe loc, îl privea neajutorat pe King. 

— Sunt prietenul tău, înţelegi? Lasă-mă să te ajut! 

— N-am nevoie de ajutorul tău! 

— Ştiu. Dar vreau să rămânem prieteni. Ascultă..., a 
continuat el cu greu, căutându-şi cuvintele. Curând vei fi iar 
acasă... 

— Pe dracu”! a ţipat King; îi vâjâiau urechile, simţea că-i 
plesneşte capul. Nici n-am casă! 

Foşnea vântul printre frunze. Ţârâiau monoton greierii. 
Bâzâiau ţânţarii în stoluri. Umbre lungi s-au întins în urma 
barăcilor sub razele Lunii care s-a ivit deodată, plutind pe 
cerul de catifea. 

— Nu-ţi mai face sânge rău, prietene, a rostit blând Peter 
Marlowe. O să fie bine, ai să vezi. 

N-a tresărit, citind groaza din ochii lui King. 

— Crezi tu? a întrebat chinuit King. 

— Da, a spus Peter Marlowe, apoi, după o scurtă ezitare: 
îţi pare rău că s-a terminat, nu? 

— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă odată, lasă-mă! a strigat King 
cu glasul schimbat, s-a întors cu spatele, s-a aşezat iar pe 
ciotul de palmier. 

— Are să-ţi treacă. Sunt prietenul tău. Să nu uiţi asta... 
niciodată. 

A întins mâna stângă şi a pus-o pe umărul lui King; a simţit 
cum acesta tresare la atingere. 

— Noapte bună, bătrâne, a spus el încet. Ne vedem mâine. 


Trist, îngândurat, a plecat de acolo. „Mâine, şi-a promis el 
în gând, mâine am să-l pot ajuta.” 

King s-a aşezat mai bine pe ciotul de cocotier, bucuros să 
fie singur, îngrozit de singurătate. 

Colonelul Smedly-Taylor, Jones şi Sellars îşi adunau 
ultimele fărâmiţe din farfurii. 

— Magnific! a declarat Sellars, lingându-şi degetele. 
Smedly-Iaylor a mai supt o dată osciorul bine curăţat. 

— Jones, băiete, trebuie să recunosc acum că eşti mare, a 
râgâit el satisfăcut. O minunată încheiere pentru o zi de 
pomină. Delicios! Exact ca iepurele de casă! Puţin mai aţos, 
poate nu atât de fraged, dar delicios! 

— De ani de zile n-am mai mâncat aşa de bine, a râs gros 
Sellars. Cam grasă carnea ce-i drept, dar, pe onoarea mea, 
a fost o minune. Crezi că mai poţi face rost? s-a uitat el spre 
Jones. Doar câte-o pulpă parcă nu-i prea mult! 

— S-ar putea, şi-a dat importanţă Jones, ducând delicat la 
gură ultimul grăunte de orez. Am avut ceva noroc, nu? 

Farfuria era acum goală, iar el se simţea sătul şi împăcat. 

— De unde le-ai procurat? 

— M-a informat Blakely. Le avea de vânzare un australian. 
Am cumpărat tot ce-avea. Norocul nostru că aţi avut banii, 
i-a zâmbit el lui Smedly-Taylor. 

— Da, a mormăit acesta, scoțând portofelul şi aruncând pe 
masă trei sute şaizeci de dolari. Avem aci pentru încă şase 
bucăţi. N-are rost să ne strâmtorăm, nu-i aşa, domnilor? 

Sellars a rămas cu ochii la hârtiile de pe masă. 

— Dacă aţi avut ascunşi toţi banii ăştia, de ce nu i-aţi 
folosit încă de-acum câteva luni? 

— Mă întreb şi eu..., s-a ridicat Smedly-Taylor ca să-şi 
dezmorţească mădularele. Pentru că i-am păstrat pentru 
ziua de azi! Şi cu asta am încheiat, a adăugat el, aţintindu-şi 
ochii de granit asupra lui Sellars. 

— O, Doamne fereşte, n-am vrut să vă trag de limbă. Pur şi 
simplu nu pricepeam cum de aţi reuşit, asta-i tot. 

Jones a zâmbit suav. 


— Trebuie să se fi acţionat prin cineva aflat chiar în miezul 
lucrurilor. Aud că Împăratul a fost cât pe ce să facă o criză 
de inimă! 

— Ce are de-a face Împăratul cu banii mei? a ridicat din 
sprâncene Smedly-Taylor. 

— A, NIMIC. 

Jones s-a apucat să numere banii. Erau, într-adevăr, trei 
sute şaizeci de dolari, destul pentru o duzină de pulpiţe de 
Rusa tikus la treizeci de dolari bucata, cât era preţul real, 
iar nu şaizeci cât credea Smedly-Iaylor. Jones a zâmbit în 
sinea lui la gândul că Smedly-Iaylor îşi poate permite foarte 
bine să plătească şi dublu, la banii pe care-i are el acum. Se 
întreba cum izbutise oare Smedly-Iaylor să efectueze 
spargerea, dar ştia că bătrânul colonel are perfectă 
dreptate să-şi păstreze secretele cu sfinţenie. Cum a fost şi 
cu celelalte trei pulpiţe de Rusa tikus. Cele pe care el şi cu 
Blakely le gătiseră şi le mâncaseră în secret chiar în după- 
amiaza aceea. Îi dăduse una lui Blakely, le mâncase el pe 
celelalte două. Cu cele două de dinainte şi una pe care o 
devorase acum, avea toate motivele să se simtă sătul. 

— Doamne, a zis el cu glas tare, frecându-se pe burtă. Nu 
cred că aş putea mânca atâta în fiecare zi! 

— Ai să te obişnuieşti, l-a consolat Sellars. Mie, să spun 
drept, mi-e încă foame. Încearcă să mai faci rost, fă şi tu un 
efort. 

— Ce-aţi zice de-o partidă de bridge? a întrebat după un 
timp Smedly-Iaylor. 

— Admirabil! a sărit din loc Sellars. Cine să fie al patrulea? 

— Samson? 

— Pun rămăşag, a râs, Jones, că săracul ar fi tare supărat 
dacă ar afla de friptura noastră. 

— Cât timp credeţi că mai durează până ajung ai noştri la 
Singapore? a întrebat Sellars, încercând să-şi ascundă 
îngrijorarea. 

Smedly-Iaylor i-a aruncat o privire scurtă lui Jones. 


— Câteva zile. Cel mult o săptămână. Dacă japonezii sunt 
cu adevărat hotărâți să se predea. 

— Faptul că ne-au lăsat aparatul de radio ar fi un indiciu în 
acest sens. 

— Sper. Nu putem decât să sperăm. 

S-au uitat unul la altul, uitând de bunătatea mâncării, 
copleşiţi de grija zilei de mâine. 

— Nu avem motive de îngrijorare. Sunt... cred că are să se 
sfârşească totul cu bine, a spus Smedly-Iaylor. 

Părea calm şi plin de încredere, dar în sinea lui era ros de 
îndoială, se gândea cu groază la Maisie, la cei doi fii şi la 
fată, întrebându-se dacă or mai fi oare în viaţă. 

Cu puţin înainte de răsăritul soarelui a trecut pe deasupra 
lagărului un avion cvadrimotor. Nu ştia nimeni dacă e de-al 
aliaţilor sau japonez, căci la auzul huruitului de motoare toţi 
au intrat în panică, se aşteptau, din clipă în clipă, la o ploaie 
de bombe. lar când n-a căzut nici o bombă şi huruitul s-a 
îndepărtat, i-a cuprins din nou frica. „Poate că ne-au uitat... 
N-au să mai vină.” 

Ewart a intrat bâjbâind în baracă, l-a trezit pe Peter 
Marlowe care nu auzise nimic. 

— Peter, umblă zvonul că a trecut un avion, a dat ocol 
aeroportului... că a sărit din el un paraşutist! 

— Tu l-ai văzut? 

— Nu. 

— Ai vorbit cu cineva care l-a văzut? 

— Nu. E doar un zvon, a spus Ewart, străduindu-se să-şi 
ascundă spaima. Mi-e o frică de mor că, de cum se arată 
flota noastră în largul portului, japonezii se smintesc de 
tot... 

— Nici vorbă! 

— Am fost chiar acum la biroul comandantului de lagăr. 
Sunt mai mulţi adunaţi acolo, pentru că se anunţă mereu 
buletinele de ştiri. În ultimul dintre ele se spunea că..., s-a 
oprit o clipă Ewart, incapabil să continue, apoi a reluat 
firul: că numărul victimelor de la Hiroshima şi Nagasaki se 


ridică la peste trei sute de mii. Se spune că oamenii mor în 
continuare ca muştele... că bomba aceea infernală nu ştiu 
ce face cu aerul de omoară lumea şi după aceea. Doamne, 
dacă s-ar fi întâmplat asta la Londra, iar eu aş avea pe 
mâini un lagăr ca ăsta... aş... i-aş măcelări pe toţi. Aş face-o, 
zău c-aş face-o! 

Peter Marlowe l-a calmat cât a putut, pe urmă a ieşit din 
baracă şi s-a îndreptat spre poartă sub primele raze ale 
dimineţii. Avea şi el încă o strângere de inimă. Ştia că Ewart 
are dreptate. Bomba asta infernală e deja prea mult. Pe 
neaşteptate, însă, şi-a dat seama de un mare adevăr şi 
atunci i-a binecuvântat pe cei care au inventat bomba. Căci 
numai bombele acelea au scos lagărul de la Changi din 
uitarea veşniciei. „Da, îşi spunea el acum, orice s-ar 
întâmpla din cauza bombelor, n-am să le blestem nici 
primele două, nici pe cei care le-au creat. Numai datorită 
lor mai trăiesc atunci când, practic, nu mai era nici o 
speranţă. Şi cu toate că primele două au ucis, poate, o 
mulţime de oameni, dimensiunea însăşi a dezastrului 
trebuie să fi salvat alte nenumărate sute de mii de vieţi. Ale 
noastre. Şi ale lor. Oricum ai întoarce-o, acesta este 
adevărul.” 

Luat de gânduri, s-a trezit că a ajuns la poarta principală. 
Gardienii erau la posturi, ca de obicei. Stăteau întorşi cu 
spatele spre lagăr, dar aveau aceleaşi carabine în mâini. 
Peter Marlowe se uita acum la ei cu o nouă curiozitate. Era 
convins că oamenii aceştia vor muri orbeşte, până la unul, 
ca să-i apere pe cei pe care, până mai ieri, îi dispreţuiseră 
ca duşmani. „Nemaipomenit, şi-a zis în gând, cât de 
incredibili pot fi unii oameni.” Şi atunci, pe neaşteptate, 
prin boarea străvezie a zorilor, a văzut o stafie. Un om 
ciudat, un om real, un trup care avea carne pe el, un om 
care arăta a om. Un om alb. Purta o uniformă verde mai 
neobişnuită, ghetele de paraşutist erau bine lustruite, 
insigna de pe beretă îi lucea ca focul, avea un revolver la 
centiron şi o raniţă nouă-nouţă în spate. 


Venea drept pe mijlocul drumului, călcând apăsat pe 
asfalt; s-a oprit în faţa corpului de gardă. 

Omul - Peter Marlowe putea distinge acum că avea gradul 
de căpitan - căpitanul, deci, s-a uitat încruntat la gardieni şi 
a spus: 

— Daţi salutul, ticăloşilor! 

Şi, pentru că gardienii îl priveau timpi, căpitanul s-a dus 
spre cel mai apropiat gardian, i-a smuls arma din mână, a 
înfipt-o cu baioneta în pământ şi a mai spus o dată: 

— Salutaţi-mă, ticăloşilor! 

Total descumpăniţi, gardienii se uitau mai departe la el. 
Atunci căpitanul a scos revolverul, a tras un singur foc în 
pământ, la picioarele gardienilor şi a repetat: 

— Daţi salutul, ticăloşilor! 

Awata, sergentul japonez, Awata cel cumplit, transpirat 
acum tot şi nedumerit, a făcut un pas înainte şi s-a înclinat. 
S-au înclinat şi ceilalţi. 

— Aşa mai merge, ticăloşilor! a spus atunci căpitanul. 

Le-a smuls, pe rând, armele din mâini, le-a azvârlit la 
pământ. 

— Acum treceţi la loc în corpul de gardă! 

Awata i-a priceput gestul mâinii. Le-a ordonat gardienilor 
să se alinieze. Pe urmă, la comanda lui, s-au mai înclinat o 
dată. 

Căpitanul s-a uitat lung la ei. Apoi a dus şi el mâna la 
chipiu. 

— Daţi salutul, ticăloşilor! a spus el încă o dată. Gardienii 
s-au înclinat din nou. 

— Bun! a zis mulţumit căpitanul. Data viitoare când salut, 
salutaţi şi voi! 

Awata şi oamenii lui s-au înclinat. Căpitanul s-a răsucit 
scurt pe călcâie şi a pornit spre poartă. 

Peter Marlowe a simţit privirea căpitanului aţintită asupra 
lui şi a celor din apropiere, a tresărit de frică şi s-a tras 
înapoi. A citit în ochii căpitanului întâi repulsie, apoi 
compasiune. 


— Deschideţi poarta aia, ticăloşilor! a strigat căpitanul 
către gardieni. 

Awata l-a priceput iar după mişcarea mâinii, s-a repezit, 
împreună cu alţi trei gardieni, au tras poarta în lături. 

Când a trecut căpitanul de poartă, ei s-au grăbit să o 
închidă la loc. El s-a oprit şi le-a strigat: 

— Lăsaţi-o dracului deschisă! 

Ei au lăsat-o cum era şi s-au înclinat supuşi. 

Peter Marlowe a încercat să se concentreze. Ceva nu se 
prea potrivea. Ba nu era chiar deloc în regulă. Aşa ceva nu 
putea să se întâmple! 

În clipa următoare căpitanul se afla în faţa lui. 

— Hello, a spus el. Sunt căpitanul Forsyth. Cine e şeful pe 
aici? 

Îi vorbise încet, cu multă blândeţe. Dar Peter Marlowe nu 
simţea decât privirea sfredelitoare a căpitanului, din creştet 
până-n tălpi. „Ce se întâmplă? Ce-a văzut la mine? se 
întreba disperat Peter Marlowe. Ce nu-i place la mine?” 
îngrozit, s-a mai retras un pas. 

— Nu trebuie să vă temeţi de mine, a vorbit iar căpitanul 
cu o voce profundă, plină de compasiune. Războiul s-a 
terminat. Am fost trimis să am grijă de dumneavoastră, de 
toţi. 

Căpitanul a făcut un pas spre el. Peter Marlowe s-a tras 
înapoi şi căpitanul s-a oprit. Ferindu-se să facă vreo mişcare 
bruscă, ofiţerul a scos un pachet, de „Players”. 'Țigări bune, 
adevărate, englezeşti. 

— Doriţi o ţigară? 

Căpitanul a mai făcut un pas înainte. Peter Marlowe a fugit 
îngrozit. 

— Staţi o clipă! a strigat după el căpitanul, în zadar. 

A dat să se apropie de alt prizonier, dar a fugit şi acela. 

Toţi prizonierii fugeau acum din calea căpitanului. 

A doua mare spaimă a cuprins lagărul de la Changi. Frica 
omului de el însuşi. 


„Mai sunt oare cum am fost? S-ar mai putea, după atâta 
amar de timp? Adică, să nu mă fi scrintit la cap? Totuşi, au 
trecut trei ani şi jumătate. Şi, Doamne, acum îmi amintesc 
ce-a scris Van der Zelt pe tema impotenţei... Oi mai fi în 
stare? Voi mai putea oare să fac dragoste? Mai sunt oare 
om întreg? Am citit aversiunea din ochii Căpitanului atunci 
când s-a uitat la mine. De ce? Ce l-o fi dezgustat? Crezi că 
aş putea îndrăzni să-l întreb dacă... dacă mai sunt om? 

Când a auzit prima dată despre sosirea ofițerului, King 
zăcea în patul lui, muncit de gânduri negre. E adevărat că- 
şi păstra încă locul privilegiat de sub fereastră, dar acum 
dispunea de acelaşi spaţiu ca şi ceilalţi: şase picioare pe 
patru picioare. Când s-a întors de la grădina de legume a 
constatat că patul şi scaunele fuseseră mutate din loc şi 
acum alte paturi ocupau din spaţiul ce i se cuvenea de 
drept. N-a spus nimic atunci, n-au spus nici ei, doar s-a 
uitat, pe rând, la fiecare, iar ei, toţi, şi-au ferit ochii. 

Şi încă ceva: nimeni nu-i oprise porţia de la masa de seară. 
O împărţiseră între ei. 

— A, da, a făcut indiferent lex. Mă tem că am uitat de tine. 
Data viitoare e mai bine să fii prezent. Fiecare se îngrijeşte 
de raţia lui. 

Aşa că şi-a tăiat una dintre găini. A curăţat-o de fulgi, a 
fript-o şi a mâncat-o. Adică a mâncat jumătate şi a păstrat 
cealaltă jumătate pentru a doua zi dimineaţa. Acum nu-i 
mai rămâneau decât două găini. Celelalte fuseseră 
consumate în cursul ultimelor zile, le împărţise cu cei care-l 
ajutaseră la gătit. 

Cu o zi mai înainte încercase să cumpere toată marfa de la 
prăvălia lagărului, însă mormanul de bani pe care i-l 
adusese diamantul s-a dovedit lipsit de orice valoare. Mai 
avea în portofel unsprezece dolari americani, bani buni. Dar 
îşi dădea seama - şi-l îngrozea gândul - că nu poate s-o 
ducă o veşnicie cu unsprezece dolari şi două găini. 

În noaptea aceea a dormit puţin şi rău. De veghe în ceasul 
cenuşiu de dinaintea zorilor, a ajuns să privească, însă, 


adevărul în faţă şi atunci şi-a zis că e o dovadă de slăbiciune 
şi tâmpenie să pună la inimă, că asta nu-i demn de el, de 
Împărat, că nu contează faptul că alţii trec pe lângă el ca şi 
cum nu l-ar vedea, că Brant, Prouty, Samson şi toţi ceilalţi 
nici nu-i mai răspund la salut. Şi cu alţii se întâmplase tot la 
fel. Cu Tinker Bell, cu Timsen, cu gradaţii din poliţia 
militară, cu informatorii şi angajaţii lui, oameni pe care-i 
ajutase, îi cunoscuse, pentru care vânduse lucruri sau 
cărora le dăduse alimente, ţigări sau bani. Toţi se uitau prin 
el, ca şi cum nici n-ar exista. În vreme ce înainte simţise 
privirile care îl urmăreau, ura care-l învăluia când trecea 
prin lagăr, acum nu mai era nimic. Nici priviri, nici ură, nici 
recunoaştere. 

Era o senzaţie zdruncinătoare să umbli prin lagăr ca o 
stafie. Să te întorci în baracă, la tine acasă, ca o stafie. Să 
stai lungit în pat ca o stafie. 

Un vid imens. 

Acum asculta cum le povesteşte Tex celor din baracă 
despre senzaţionala sosire a căpitanului şi se simţea 
cuprins de o nouă spaimă, pe care o împărtăşea şi cu ei. 

— Şi care-i problema? a întrebat el atunci. Ce v-aţi 
posomorât acum cu toţii? A venit un tip de-afară, asta-i tot. 

Nimeni n-a mai spus nimic. 

King s-a sculat din pat mohorât, iritat de tăcerea celorlalţi. 
Şi-a pus pe el cămaşa cea mai bună, pantaloni curaţi, a 
şters urmele de praf de pe ghetele bine date cu cremă. Şi-a 
tras chipiul mai pe-o sprânceană, s-a oprit o clipă în uşă. 

— Cred că azi am să-mi fac de mâncare, a spus fără a se 
adresa cuiva anume. 

Când s-a uitat în jur n-a văzut decât foame pe feţe şi 
speranţă abia ascunsă în priviri. S-a simţit iar în largul lui, 
normal, i-a cercetat pe fiecare, făcându-şi alegerea. 

— Eşti tare ocupat astăzi, Dino? s-a hotărât el, în sfârşit. 

— A-ă... nu prea. Adică nu, a răspuns Dino. 

— Ar trebui făcut patul şi mai am şi ceva rufe la spălat. 


— Vrei, ă-ă... să mă ocup eu de ele? a întrebat stingherit 
Dino. 

— Dacă vrei... 

Dino a tras în gând o înjurătură, dar amintirea aromei 
găinii de aseară i-a spulberat orice rezistenţă. 

— Bine. 

— Mulţumesc, prietene, a spus King pe un ton batjocoritor, 
râzându-şi de lupta pe care, cât se poate de evident, o 
purtase Dino cu propria-i conştiinţă. 

S-a întors şi a luat-o în jos pe trepte. 

— A-ă... care dintre găini vrei s-o tai azi? a strigat Dino 
după el. 

King nu s-a oprit din mers. 

— Mă mai gândesc eu la asta. Ocupă-te tu de pat şi de 
rufe. 

Sprijinit de marginea uşii, Dino l-a urmărit din ochi pe 
King cum trece prin soare până la zidul închisorii, cum dă 
colţul... 

— Mama ta de... 

— Du-te de ia rufele, l-a îndemnat Tex. 

— La naiba! Mi-e foame. 

— Te-a pus să-i faci treaba, dar n-a zis nici pâs despre 
găina aia. 

— Are să taie el azi una, a spus îndărătnic Dino. lar eu am 
să-l ajut s-o mănânce. Niciodată n-a mâncat el singur vreo 
găină fără să-i dea şi celui care l-a ajutat. 

— Şi aseară cum a fost? 

— Ei, asta-i, aseară era bun de legat de supărare că i-am 
luat din spaţiu. 

De fapt, Dino era acum cu gândul la căpitanul englez, la 
cei de acasă, la fata pe care-o iubea... se întreba dacă-l mai 
aşteaptă sau s-o fi măritat. „Lucru sigur, şi-a zis el îmbufnat, 
s-a măritat şi nu mai găsesc pe nimeni. Cum dracu-mi mai 
fac eu acum rost de-o slujbă?” 

— Aşa era pe vremuri, s-a trezit vorbind şi Byron Jones III. 
Pun pariu că nemernicul o frige şi-o mănâncă în faţa 


noastră, singur. 

Dar şi el se gândea tot la ale lui. „Al dracului să fiu dacă 
mai stau cu bătrânii. Trebuie să-mi iau un apartament 
numai al meu. Aşa am să fac. Dar de unde naiba fac eu rost 
de lovele?” 

— Şi ce dacă o mănâncă? a ridicat din umeri Tex. Oricum, 
nu mai avem decât două, poate trei zile de stat pe-aici. 

„Şi pe urmă acasă, în Texas, îşi zicea în sinea lui. Am să 
primesc oare slujba pe care-o aveam? Şi unde dracu' am să 
locuiesc? Cum fac rost de nişte bani? Şi când pică ceva la 
aşternut am să mai fiu oare în stare?” 

— Ce zici de ofiţerul ăla englez, Tex? N-ai crede că trebuie 
să stăm de vorbă cu el? 

— Da, cam aşa ar trebui. Dar mai bine lasă-l dracului mai 
încolo pe după masă, eventual mâine. Trebuie să ne mai 
obişnuim cu gândul, a spus Tex, stăpânindu-şi tremurul 
buzelor. Când s-a uitat o dată la mine... mi-a părut, nu ştiu 
cum, aşa, parcă s-ar fi uitat la unul care... la un sonat! Să 
mă ia gaia dacă ştiu ce-o fi văzut aşa sucit la mine. la uitaţi- 
vă, e ceva-n neregulă? 

L-au examinat cu toţii pe Tex, încercând să se lămurească 
ce anume putuse să vadă ofiţerul. Dar nu-l vedeau decât pe 
Tex, cel pe care-l ştiau de trei ani şi jumătate. 

— Mie îmi pari în perfectă regulă, a decis în final Dino. 
Dacă e vreunul sucit, apăâi el trebuie să fie. Al dracului să fiu 
dacă aş avea tupeul să sar singur cu paraşuta la Singapore. 
Cu toată adunătura de japonezi care mişună pe-aici. Asta 
nu! Lui trebuie că-i lipseşte un şurubel. 

King mergea în lungul zidului închisorii. „Eşti tâmpit, zău 
dacă nu eşti idiot, îşi zicea mereu în gând. De ce să-ţi faci tu 
sânge rău? Lumea merge ca pe, roate. Asta-i clar. Iar tu tot 
Împărat ai rămas. Singurul care ştie să se descurce în toate 
împrejurările.” 

A tras cozorocul mai pe frunte, şi-a râs pe sub mustață, 
amintindu-şi de Dino. „Da, nefericitul ăla stă acum şi-njură, 
se întreabă dacă o să se-aleagă cu ceva din găina aia, dar 


un lucru îl ştie sigur că treaba tot va fi silit s-o facă. Să-Lia 
naiba, n-are decât”, şi-a zis vesel King. 

A trecut poteca dintre două barăci. În jurul barăcii se 
adunaseră pâlcuri de oameni. Se uitau cu toţii spre nord, 
către poartă, tăcuţi, nemişcaţi. A mai ocolit o baracă şi l-a 
zărit pe ofiţer stând cu spatele la el, singur, nedumerit, 
incapabil să priceapă ce se întâmplă. L-a văzut cum 
încearcă să se apropie de un grup de prizonieri şi a râs 
sardonic atunci când aceştia s-au retras din calea lui. 

„E o nebunie, îşi zicea el acum cu cinism. Nebunie curată. 
De ce să te temi? Tipul nu-i decât un amărât de căpitan. 
Sigur c-are să aibă nevoie de o mână de ajutor. Dar de ceo 
fi atât de speriat să mă ia dracul dacă înţeleg!” 

A grăbit pasul, dar fără să facă zgomot. 

— Bună dimineaţa, domnule căpitan, a spus el răspicat, 
salutând reglementar. 

Căpitanul Forsyth s-a întors în loc ca ars. 

— A, hello! i-a răspuns el la salut cu un oftat de uşurare. 
Slavă Domnului că mai e şi cineva normal pe-aici... Vai, îmi 
cer scuze, şi-a dat el seama de ce-i scăpase pe gură. N-am 
vrut să spun că... 

— Nici o problemă, l-a liniştit King. Cocina asta e destul de 
rea ca să scoată pe oricine din minţi. Suntem foarte 
bucuroşi să vă vedem în mijlocul nostru. Bine aţi venit la 
Changi! 

Forsyth i-a zâmbit. Era ceva mai scund decât King, dar 
clădit ca o tanchetă. 

— Vă mulţumesc. Sunt căpitanul Forsyth. Am fost trimis să 
am grijă de lagăr până la sosirea flotei. 

— Când vine? 

— Peste şase zile. 

— Nu s-a putut mai devreme? 

— Lucrurile astea cer timp uneori, cred, s-a dezvinovăţit 
Forsyth, apoi a făcut semn spre barăci. Ce-i cu oamenii 
ăştia? Se uită la mine ca la un lepros. 

King a ridicat din umeri. 


— Cred că n-au depăşit încă şocul. Nu le vine să-şi creadă 
ochilor. Ştiţi cum sunt unii. Şi, pe urmă, a trecut şi ceva 
timp. 

— Da, a trecut, a spus încet Forsyth. 

— E o nebunie să se teamă de dumneavoastră, a dat iar 
din umeri King. Dar asta-i viaţa şi, în definitiv, e treaba lor. 

— Sunteţi american? 

— Sigur. Suntem douăzeci şi cinci cu toţii. Ofițerii şi trupa. 
Căpitanul Brough e ofiţerul cel mai mare în grad. A fost 
doborât în timpul unui zbor peste Himalaya, în patruzeci şi 
trei. Poate vreţi să-l cunoaşteţi? 

— Desigur. 

Forsyth era obosit în ultimul hal. Primise misiunea asta în 
Birmania, cu patru zile în urmă. Aşteptarea, zborul, saltul 
cu paraşuta, drumul până la corpul de gardă, temerile 
neîncetate - ce va găsi acolo, ce vor face japonezii şi cum 
naiba îşi va îndeplini ordinul - gândul la toate astea îi răpise 
somnul şi îi transformase visele în coşmaruri. „Ei bine, 
bătrâne, tu ai cerut să pleci în misiunea asta, ţi s-a 
încredinţat, acum descurcă-te! Cel puţin primul test l-ai 
trecut, până să ajungi la poarta principală. Mare tâmpit ai 
fost, şi-a zis el amărât. Ai fost atât de îngrozit încât tot ce-ai 
fost în stare să spui a fost: Salutaţi-mă, ticăloşilor!” 

De unde era, Forsyth putea vedea pâlcuri de oameni care 
se uitau fix la el din barăci, din ferestre, din uşi, din umbra 
zidurilor. Tăceau cu toţii. 

Mai încolo drumurile se încrucişau, iar dincolo de ele se 
afla zona latrinelor. Peste tot barăci dărăpănate, miros greu 
de sudoare, mucegai şi urină. Şi de pretutindeni se arătau 
strigoi în zdrenţe, strigoi în saronguri, strigoi doar cu o 
cârpă în jurul coapselor, strigoi descărnaţi, numai piele şi 
os. 

— Nu vă e bine? l-a întrebat King plin de solicitudine. 
Sunteţi cam palid. 

— N-am nimic. Cine sunt amărâţii ăştia? 

— A, o parte dintre băieţii noştri... Ofiţeri. 


— Cum?! 

— Chiar aşa. Ce-i cu ei? 

— Vreţi să spuneţi că ăştia sunt ofiţeri? 

— Exact. În toate barăcile de aici stau numai ofiţeri, în 
şirurile de bungalovuri de acolo stau numai ştabii, maiorii şi 
coloneii. Avem cam o mie de australieni şi englezoi... 
britanici, s-a corectat el repede, în barăcile de la sud de 
închisoare. Iar în interiorul închisorii mai sunt încă vreo 
şapte sau opt mii de englezi şi australieni. Toţi ăia sunt 
soldaţi. 

— Şi toţi sunt aşa? 

— Cum adică? 

— Toţi arată aşa? Toţi sunt îmbrăcaţi în halul ăsta? 

— Sigur, a râs King. Îmi închipui că dumneavoastră vi se 
par cu toţii o adunătură de vagabonzi. Să spun drept, eu 
până acum nici nu mi-am dat seama, m-am obişnuit. 

Abia atunci a observat că Forsyth îl priveşte cu un ochi 
critic. 

— Care-i problema? a întrebat King; i-a pierit şi zâmbetul 
de pe buze. 

Din spate şi de jur împrejur, oamenii nu-şi luau ochii de la 
ei. Dar se ţineau cu toţii la distanţă, inclusiv Peter Marlowe. 
Cu toţii se întrebau dacă ceea ce au în faţa ochilor este cu 
adevărat un om care arată a om, care are un revolver la 
brâu şi stă de vorbă cu Împăratul. 

— De ce eşti aşa de diferit faţă de toţi ceilalţi? a întrebat 
brusc Forsyth. 

— Cum adică? 

— Eşti corect îmbrăcat, iar ei sunt toţi în zdrenţe... 

Lui King i-a revenit zâmbetul. 

— Eu am avut grijă de echipament. Ei poate mai puţin. 

— Arăţi şi bine hrănit. 

— Nu chiar atât de bine cât mi-aş fi dorit, dar sunt, 
bănuiesc, destul de în formă. Nu vreţi să vă arăt locurile pe- 
aici? M-am gândit să vă dau o mână de ajutor. Aş putea să 
adun câţiva băieţi, să formăm o echipă. Ce avem la magazia 


de aici, din lagăr, e nimica toată. Dar dincolo de sârmă, la 
garaj, există un camion. Am putea să tragem o fugă până la 
Singapore şi să eliberăm... 

— Cum vine că, după cât se pare, nu semeni cu nimeni de 
aici? l-a întrerupt Forsyth; fiecare cuvânt era o rafală. 

— Poftiţi? 

Forsyth a rotit degetul lui bont în direcţia lagărului. 

— Văd aici două sau trei sute de oameni şi, dintre toţi, 
dumneata eşti singurul îmbrăcat. Toţi sunt slabi ca trestia 
de bambus, numai dumneata, s-a întors el spre King, l-a 
măsurat cu o privire îngheţată, dumneata eşti... „în formă”. 

— Sunt la fel ca ei. Numai că eu am fost mai pe fază Şi-am 
avut şi noroc. 

— Nu există noroc într-un infern ca acesta! 

— Cum să nu! Şi nu-i nici o nenorocire să ai grijă de 
uniformă, nu-i ceva condamnabil dacă încerci să te ţii, cât 
de cât, în formă. Omul se preocupă în primul rând de 
personajul numărul unu, adică de el. Asta nu-i ceva rău! 

— Nu e rău deloc, cu condiţia să nu se facă pe spinarea 
altora! a ridicat tonul Forsyth. Unde e biroul comandantului 
de lagăr? 

— Acolo, i-a arătat King. În primul şir de bungalovuri. Zău 
că nu ştiu ce v-a căşunat pe mine. Am crezut că vă pot fi de 
folos. Mi-am închipuit că o să aveţi nevoie de cineva care să 
vă... 

— N-am nevoie de ajutorul dumitale! Cum te cheamă, 
caporal? 

Lui King îi părea acum rău că şi-a dat osteneala să încerce 
să-i vină în ajutor. „Uită-te la el, măgarul, şi-a zis el înfuriat, 
cu ce te-alegi când încerci să fii de folos. 

— King, dom” căpitan. 

— Eşti liber, caporal. Dar te ţin eu minte. Şi am eu grijă să 
stau de vorbă cu căpitanul Brough, la prima ocazie. 

— Acum ce naiba vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că dumneata îmi trezeşti tot felul de 
bănuieli, a rostit sec Forsyth. Vreau să ştiu de ce dumneata 


eşti „în formă”, iar ceilalţi nu sunt. Pentru ca să rămâi 
sănătos în condiţiile astea trebuie să ai bani şi cred că nu-s 
prea multe modalităţi de a face rost de ei aici. Mai degrabă, 
nu sunt decât foarte puţine. Cum ar fi aceea de a deveni 
informator! Sau de a vinde pe sub mână medicamente sau 
alimente... 

— Al naibii să fiu dacă înghit asemenea... 

— Eşti liber, caporal! Dar nu uita c-am să revin asupra 
cazului dumitale! 

King a trebuit să facă un efort suprem ca să nu-şi repeadă 
pumnul în obrazul căpitanului. 

— Liber! a repetat Forsyth şi a adăugat cu răutate: Piei din 
ochii mei! 

King l-a salutat şi s-a îndepărtat; avea ochii împăienjeniţi 
de furie. 

— Hello, l-a interceptat Peter Marlowe. Doamne, ce c-aş fi 
dat să am şi eu curajul tău! 

Lui King i s-a mai limpezit puţin privirea. 

— Vă salut, domnule căpitan, a mormăit el, a salutat şi a 
dat să treacă mai departe. 

— Hei, Rajah, ce dracu' e cu tine? 

— Nimic. Numai că... n-am acum chef de vorbă. 

— De ce? Dacă am făcut ceva care să te supere sau dacă 
nu-mi mai suporţi prezenţa, spune-mi. Te rog! 

— N-am nimic de-a face cu tine. 

King a încercat să schiţeze un surâs, dar în sinea lui urla: 
„Doamne, cu ce-am greşit atât de rău? Le-am dat 
nenorociţilor de mâncare, i-am ajutat, iar acuma se uită la 
mine ca şi cum aş fi de pe altă lume.” 

S-a uitat iar după Forsyth, l-a văzut cum trece printre 
două barăci şi dispare mai în vale. „Şi ăsta, şi-a zis cu inima 
strânsă, crede că sunt un ticălos de informator.” 

— Ce ţi-a spus? l-a întrebat Peter Marlowe. 

— Nimic. Mi-a... adică eu trebuie să... să fac ceva pentru 
el. 


— Sunt prietenul tău. Lasă-mă să te ajut. Nu-i destul că 
sunt aici? 

Dar King nu mai vroia acum decât să se ascundă. Forsyth 
şi cu ceilalţi îi răpiseră prestanţa. Îl cuprindea spaima. Căci 
fără prestanţă se ştia un om pierdut. 

— Ne mai vedem noi, a mormăit King. 

A salutat şi a plecat în grabă. 

„Doamne, îi plângea acum sufletul, nu mă lăsa să fiu un 
nimeni. Nu mă lăsa, Doamne!” 

A doua zi deasupra lagărului s-a rotit un avion. Din burta 
lui s-au scurs nişte pachete agăţate în paraşute mici. Câteva 
lăzi au căzut în perimetrul lagărului. Cele care s-au rătăcit 
în afara lagărului n-au mai fost căutate. Nimeni n-a vrut să 
iasă din Changi. Aici se simțeau în siguranţă. Mai putea să 
fie cine ştie ce şiretlic... Roiau muştele, au mai murit câţiva 
oameni. 

Încă o zi. S-au auzit apoi mai multe avioane care făceau 
turul aeroportului. Şi-a făcut apariţia în lagăr un colonel 
plin, în uniformă. Cu el erau câţiva doctori şi sanitari. Au 
adus cu ei ceva medicamente. S-a auzit uruitul altor 
avioane care veneau la aterizare. 

Lagărul s-a umplut deodată de jeepuri, de vlăjgani cu 
ţigări de foi în gură, au mai venit patru doctori. Cu toţii 
erau americani. S-au repezit drept la baraca americanilor, 
le-au făcut nu ştiu ce injecții, le-au dat bidoane întregi de 
suc de portocale, mâncare, ţigări, i-au îmbrăţişat pe rând, 
căci erau băieţi de-ai lor, nişte eroi! I-au ajutat să urce în 
jeepuri şi i-au dus spre poarta cea mare de la Changi, unde 
îi aştepta un camion. 

Peter Marlowe urmărea plin de uimire toată această 
desfăşurare de forţe. „Dar nu sunt eroi, îşi zicea el 
descumpănit. Nici noi nu suntem. Am pierdut. Războiul 
nostru, ăsta de-aici, noi l-am pierdut. Ce, nu-i aşa? Nu 
suntem eroi. Ba chiar deloc. 

Ca prin ceaţă, l-a văzut şi pe King. Prietenul lui. În fiecare 
zi încercase să-i vorbească, dar de fiecare dată King se 


ferise de el. 

— Mai târziu, îi spunea mereu King. Acum am treabă. 

N-a avut timp nici după sosirea noilor americani. 

Iar acum Peter Marlowe stătea lângă poartă împreună cu 
mulţi alţii, urmărea plecarea americanilor, aştepta să-şi ia 
rămas bun de la prietenul lui, aştepta cu răbdare ca să-i 
mulţumească pentru braţ, pentru, momentele în care au râs 
împreună... 

Printre cei prezenţi se afla şi Grey. 

Obosit de moarte, Forsyth stătea lângă camion. I-a 
înmânat o listă de nume ofițerului american mai mare în 
grad. 

— Păstraţi originalul, domnule maior. Oamenii 
dumneavoastră sunt trecuţi aici după grad, armă şi 
matricol. 

— Mulţumesc, i-a spus maiorul, un bărbat solid, fălcos, din 
trupele aeropurtate; a semnat cele cinci copii, i le-a dat 
înapoi. Când sosesc ai voştri? 

— Peste vreo două zile. 

Maiorul s-a uitat în jur şi, a câta oară, l-a trecut un fior. 

— Se pare că aţi cam avea nevoie de ajutor. 

— Nu se întâmplă să aveţi ceva medicamente în plus? 

— Sigur. Avem un avion plin. Hai să facem aşa: de îndată 
ce plec cu băieţii mei de-aici, vă trimit tot transportul cu 
jeepurile. Vă las un doctor şi doi sanitari până ce ajung ai 
voştri. 

— Mulţumesc, s-a frecat Forsyth cu palma pe obraz ca să- 
şi alunge oboseala. Avem mare nevoie. Vă semnez o 
chitanţă pentru medicamente. SEAC[70] are să-mi onoreze 
semnătura. 

— Mai dă-le naibii de hârtii! Vă trebuie medicamente şi le 
veţi primi. Că doar de aceea le-am adus! 

Maiorul s-a întors la oamenii lui. 

— Gata, sergent, toată lumea în camion, a ordonat el, apoi 
s-a apropiat de un jeep, a controlat dacă targa e bine legată 
la locul ei. Ce părere ai, doctore? 


— Până în State îl ducem noi, a ridicat doctorul privirea de 
la trupul inert, strâns legat într-o cămaşă de forţă, dar asta- 
i cam tot ce putem face. Şi-a pierdut minţile definitiv, 
probabil ireversibil. 

— Fir-ar să fie, a zis ostenit maiorul, făcând un semn pe 
listă în dreptul numelui lui Max. Cam nedrept, nu? Ceilalţi 
cum se prezintă? a coborât el vocea. 

— Nu prea bine. Mai toţi au simptome de retragere în 
sine. Anxietăţi legate de viitor. Doar unul singur e într-o 
formă fizică măcar pe jumătate acceptabilă. 

— Zău dacă-mi dau seama cum de-au reuşit să 
supravieţuiască şi ăştia. Te-ai uitat în clădirea închisorii? 

— Sigur că am fost acolo. Am trecut doar aşa, în grabă. 
Dar mi-a fost de ajuns. 

Peter Marlowe urmărea posomorât preparativele. Îşi 
dădea seama că-l întristează nu numai faptul că-i pleacă 
prietenul. Era mai mult decât atât. Era trist pentru că 
pleacă americanii. Într-un fel, se simţea legat de ei, iar asta 
nu e bine, pentru că americanii sunt străini. Şi cu toate 
acestea ştia că nu se simţise străin cât timp fusese în 
mijlocul lor. „O fi invidie? se întreba el acum. Gelozie? Nu, 
nu cred. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că pleacă acasă, iar 
pe mine mă lasă aici.” 

S-a dus mai aproape de camion în momentul în care au 
răsunat primele ordine şi oamenii au început să se caţere 
pe rând în camion. Brough, Tex, Dino, Byron Jones III şi toţi 
ceilalţi, impozanţi în uniformele lor noi, proaspăt scrobite, 
păreau ireali. Vorbeau tare între ei, strigau, râdeau. Dar nu 
şi King. Stătea ceva mai la departe. Singur. 

Peter Marlowe era bucuros că prietenul lui va fi iar printre 
ai săi şi îi dorea din inimă să-i meargă bine odată întors 
acasă. 

— Sus în camion, băieţi! 

— Hai, urcați odată, ce mai aşteptaţi... 

— Staţia următoare: Statele Unite! 

Grey nu şi-a dat seama că se află lângă Peter Marlowe. 


— Spune lumea, a spus el cu ochii la camion, că îi aşteaptă 
un avion care să-i ducă direct în America. Cursă specială. 
Este oare posibil? Doar o mână de soldaţi şi câţiva ofiţeri cu 
grade mici? 

Nici Peter Marlowe nu-l observase pe Grey. Acum s-a uitat 
lung la el, dispreţuitor. 

— Vai ce snob poţi să fii, Grey, atunci când îţi dai arama pe 
faţă! 

Grey s-a răsucit brusc spre el. 

— A... tu erai? 

— Da, eu, a spus Peter Marlowe, făcând semn cu bărbia 
spre camion. Ei sunt de părere că fiecare om contează, 
indiferent de... De aceea le-au şi dat un avion, numai pentru 
ei. Dacă stai să te gândeşti, nu-i deloc o idee rea. 

— Să nu-mi spui că şi voi, ăştia din clasele superioare, aţi 
ajuns, în sfârşit, să pricepeţi că... 

— Las-o baltă! 

Peter Marlowe s-a îndepărtat de el, scârbit. 

În dreptul camionului stătea sergentul, un tip vânjos, cu 
multe trese pe mâneca tunicii şi o ţigară de foi stinsă în 
colţul gurii. 

— Haide, urcați în camion, repeta el cu răbdare. 

King a rămas ultimul. 

— Hai odată, urcarea! a mârăit la el sergentul. 

King nu s-a mişcat din loc. Atunci, pierzându-şi răbdarea, 
sergentul şi-a aruncat ţigara şi a zbierat la el, arătându-l cu 
degetul: 

— Tu de-acolo! Caporal! Mişcă-ţi fundul mai repede în 
camion! 

King şi-a revenit din transă. 

— Da, dom” sergent. Scuzaţi, dom” sergent! 

S-a urcat supus în campion şi a rămas în picioare în vreme 
ce toţi ceilalţi şedeau pe banchete; în jurul lui oamenii 
vorbeau înfierbântaţi între ei, dar nu cu el. Nimeni nu-l 
băga în seamă. S-a ţinut de bordul camionului când acesta 
a luat-o din loc, stârnind un nor de praf peste Changi. 


Peter Marlowe s-a repezit după camion cu mâna ridicată 
ca să-i facă semn prietenului. Dar acesta nu s-a mai uitat 
înapoi. Nici n-a întors capul. 

Deodată, Peter Marlowe s-a simţit foarte singur acolo, 
lângă poarta mare de la Changi. 

— S-a meritat s-o văd şi pe-asta, jubila alături Grey. 

Peter Marlowe s-a întors scurt spre el. 

— Pleacă de-aici că te pocnesc! 

— Mi-a mers la inimă să-l văd plecând aşa. „Hei, tu, 
caporal, mişcă-ţi fundul mai repede în camion!” a repetat 
Grey cu o lucire maliţioasă în ochi. Ca o lepădătură ce e! 

Peter Marlowe nu-şi amintea însă decât de King cel 
adevărat. Nu fusese Împăratul cel care a murmurat supus: 
„Da, dom” sergent”. Nu, nu Împăratul. Acela fusese alt om, 
zămislit în pântecul lagărului de la Changi, nutrit şi crescut 
în ambianța de la Changi. 

— Ca un hoţ ce e! a repetat Grey, apăsând voit cuvintele. 

Peter Marlowe şi-a strâns pumn mâna stângă, cea dăruită 
de King. 

— 'Ţi-am mai spus, pentru ultima oară! 

Şi-a repezit pumnul în falca lui Grey, aruncându-l cât colo, 
dar Grey s-a ţinut pe picioare şi, la rândul lui, s-a aruncat 
asupra lui Peter Marlowe. Cei doi s-au încăierat de-a 
binelea când, deodată, s-a ivit ca din pământ Forsyth. 

— Încetaţi! De ce naiba v-aţi luat la bătaie? 

— Din nimic, i-a răspuns Peter Marlowe. 

— Ia mâna de pe mine! a răcnit Grey, smulgându-şi braţul 
din încleştarea lui Forsyth. Nu te băga! 

— Dacă vă mai prind că faceţi scandal, vă consemnez pe 
amândoi la baracă! a ridicat tonul Forsyth şi abia atunci a 
observat cu stupoare că ambii bătăuşi poartă însemne de 
căpitan. Ar trebui să vă fie ruşine. Ofiţeri şi vă luaţi la bătaie 
ca răcanii! Plecaţi de-aici, imediat! Razboiul s-a terminat, de 
câte ori să vă spun? 

— S-a terminat oare? a mârâit Grey. 


L-a mai fulgerat o dată cu privirea pe Peter Marlowe şi a 
plecat de acolo. 

— Ce-aveţi de împărţit? a întrebat Forsyth. 

Peter Marlowe rămăsese cu privirea pierdută în zare. 
Camionul nu se mai vedea. 

— Dumneata n-ai cum să înţelegi, i-a răspuns încet Peter 
Marlowe. 

I-a întors spatele, a plecat şi el. 

Forsyth l-a urmărit îndelung cu privirea. „Poţi să-mi repeţi 
chestia asta de un milion de ori, şi-a zis el exasperat. 
Adevărul e că nu pricep nimic din ce se petrece aici.” 

A revenit la marea poartă de la Changi. Ca de obicei, erau 
acolo mai mulţi prizonieri tăcuţi care se uitau prin gardul 
de sârmă ghimpată. Tot ca de obicei, poarta era păzită. Dar 
în loc de japonezi sau coreeni, paza era acum asigurată de 
ofiţeri. Chiar în ziua sosirii sale, Forsyth a dispus retragerea 
gardienilor şi instalarea unei gărzi formate din ofiţeri care 
să vegheze asupra securităţii lagărului şi să nu permită 
ieşirea nimănui. Precauţiune inutilă, pentru că nimeni nu a 
încercat să fugă. „Nu mai pricep nimic, îşi repeta în gând 
Forsyth, sfârşit de oboseală. N-are sens. Nimic din ce-i aici 
n-are sens.” 

Abia atunci şi-a reamintit că n-a raportat nimic despre 
comportamentul suspect al americanului, caporalul acela... 
Avusese atâtea pe cap încât amănuntul îi scăpase cu totul 
din minte. Ce să-i faci, a uitat, iar acum era prea târziu. Şi-a 
amintii atunci că maiorul american urmează să mai revină. 
„Bun, şi-a zis, am să-i spun lui. N-au decât să se descurce 
între ei.” 

Două zile mai târziu au sosit şi alţi americani. În fruntea 
lor era un general adevărat. Precum regina albinelor, era 
înconjurat de stoluri de fotografi, reporteri şi aghiotanţi. 
Generalul a fost dus în bungalovul comandantului de lagăr. 
Peter Marlowe, Mac şi Larkin au primit ordin să se prezinte 
şi ei acolo. Generalul a luat în mână casca de la radio şi s-a 
prefăcut că ascultă. 


— Aşa e bine, nu mişcaţi, domnule general! 

— Încă o poză şi gata! 

L-au împins mai în faţă pe Peter Marlowe, i-au spus să se 
aplece deasupra aparatului, ca şi cum i-ar explica 
generalului cum funcţionează. 

— Nu aşa... nu vi se vede faţa. Aşa da, se văd mai bine şi 
oasele. Sam, lumina! Mult mai bine. 

În noaptea aceea întregul Changi a fost terorizat de cea 
de-a treia, ultima şi cea mai sinistră dintre spaime. Frica 
zilei de mâine. 

Acum ştiau toţi cei din Changi că războiul s-a terminat cu 
adevărat. Erau siliţi să privească viitorul în faţă. Viitorul din 
afara împrejmuirilor de la Changi. Viitorul începea acum. 
Chiar acum! 

Şi atunci cei din Changi s-au retras în ei înşişi. În altă 
parte nu mai aveau unde să evadeze. Şi nici să se ascundă. 
Nicăieri, numai în interiorul fiinţei. Iar acolo, în adâncuri, 
sălăşluia groaza. 

Flota aliată a sosit, în sfârşit, la Singapore. Au apărut la 
Changi o mulţime de alţi străini. Atunci s-a pornit o ploaie 
de întrebări. 

— Numele şi prenumele, gradul, numărul matricol, 
unitatea? 

— Unde aţi luptat? 

— Cine a murit? 

— Cine a fost ucis în luptă? 

— Ce ne puteţi spune despre atrocități? De câte ori aţi fost 
bătut? Aţi fost de faţă când a fost spintecat cineva cu 
baioneta? 

— Nu? Imposibil! Mai gândeşte-te, băiete. Pune-ţi creierii 
în mişcare! Adu-ţi aminte! Câţi au murit? Şi pe vapor? Trei, 
patru, cinci? De ce? Cine a mai fost acolo? 

— Câţi au mai rămas în viaţă din unitatea dumitale? Zece? 
Şi din regiment? Bun, aşa mai merge. Acum spune cum au 
murit ceilalţi. Da, cu amănunte! 


— A, i-ai văzut cu ochii dumitale când au fost sfârtecaţi cu 
baionetele? 

— Trei la Trecătoarea Pagodei? A, da, pe calea ferată! 

— Da. Ştim despre asta. Ce mai poţi adăuga? Câtă 
mâncare primeaţi? Anestezice? Scuze, sigur că da, am 
uitat. Holeră? 

— Da, ştim totul despre lagărul numărul trei. Ce ştiţi 
despre lagărul numărul paisprezece? Cel de la frontiera 
dintre Birmania şi Siam. Acolo au murit câteva mii, nu-i 
aşa? 

Odată cu întrebările, cei din afară au venit şi cu părerile 
lor. Veteranii din Changi îi auzeau cum îşi şoptesc unul 
altuia, pe furiş: 

— L-ai văzut pe ăla? Nu, zău, aşa ceva nu se poate! Uite-l 
cum umblă gol-puşcă! în public! 

— Ia uită-te acolo! E unul care-şi face nevoile în văzul 
lumii! Tu-l vezi că nu foloseşte hârtie? Doar se clăteşte cu 
apă! Dumnezeule; toţi fac la fel! 

— Uite ce murdărie e-n patul ăsta! Doamne, e plin de 
ploşniţe! 

— În ce hal au putut să decadă oamenii ăştia... ca porcii, 
mai rău ca animalele! 

— Ăştia ar trebui duşi direct la casa de nebuni! Sigur, 
japonezii sunt de vină, dar, oricum, ar fi mai bine să-i 
închidă pe toţi. Ai zice că nici nu-şi dau seama ce e bine şi 
ce e rău! 

— Uită-te la ei cum înfulecă mizeria aia! Zău dacă mai 
pricep, le dai pâine şi cartofi, iar ei vor orez! 

— Abia aştept să ajungem iar pe vapor. Trebuie să-i ducem 
acasă pe amărâţii ăştia. Află că aşa ceva nu vezi de două ori 
în viaţă. 

— Să ştii că surorile îşi asumă nişte riscuri venind încoace. 
— Prostii, nu le face nimeni nimic. Unele au venit doar să 
caşte gura. Pe cinstea mea, uită-te la aia, ce bucăţică faină! 
— Îmi vine greață când văd cum se uită prizonierii la ele! 


O dată cu întrebările şi cu părerile, cei de afară au adus şi 
răspunsuri. 

— A-a..., căpitanul de aviaţie Marlowe? Da, am primit 
răspuns telegrafic din partea Amiralității. Căpitanul 
Marlowe din marina militară este... ă-ă, mă tem că tatăl 
dumitale a murit. Căzut la datorie pe ruta Murmansk. La 10 
septembrie 1943. Îmi pare rău. Următorul! 

— Căpitanul Spence? Da. Avem o groază de scrisori pentru 
dumneavoastră. Le puteţi lua de la corpul de gardă. A, da. 
Soţia dumneavoastră... şi copilul au murit la Londra, într-un 
bombardament. În ianuarie anul acesta. Regret. O rachetă 
V-2. Îngrozitor. Următorul! 

— Locotenent-colonelul Jones? Da, domnule colonel. 
Plecaţi mâine, cu primul transport. Toţi ofiţerii superiori 
pleacă în aceeaşi zi. Bon-voyage![71] Următorul! 

— Maiorul McCall? A, da, v-aţi interesat de soarta soţiei şi 
copilului. Un moment, să vedem. S-au îmbarcat pe nava 
Empress of Shropshire, nu? Vaporul a plecat din Singapore 
la 9 februarie 1942? Regret, nu avem ştiri, ştim numai că a 
fost scufundat undeva, în largul insulei Borneo. Sunt 
zvonuri că ar exista supraviețuitori, însă nu se ştie precis 
dacă sunt şi unde s-ar putea afla. Va trebui să mai aveţi 
răbdare. Se aude că sunt lagăre de prizonieri peste tot, în 
Celebes[72], în Borneo... Mai aveţi răbdare. Următorul! 

— A, domnul colonel Smedly-Taylor? Îmi pare rău, am ştiri 
cam rele. Soţia dumneavoastră a fost ucisă într-un 
bombardament. Acum doi ani. Fiul mai mic, maiorul de 
aviaţie PR. Smedly-Iaylor VC[73] a fost dat dispărut în 
timpul unei misiuni de zbor asupra Germaniei în patruzeci 
şi patru. Celălalt fiu, John, se află în prezent la Berlin, în 
cadrul forţelor de ocupaţie. Aveţi aici adresa lui. Gradul? 
Locotenent-colonel. Următorul! 

— Colonelul Larkin? De australieni, să ştiţi, se ocupă 
altcineva. Următorul! 

— Căpitanul Grey? Da, vedeţi, e ceva mai dificil. Ştiţi, aţi 
fost dat dispărut în patruzeci şi doi. Mă tem că soţia 


dumneavoastră s-a recăsătorit. Dânsa..., ă-ă, aveţi aici 
adresa ei actuală. Nu, nu ştiu, domnule căpitan. Va trebui să 
vă interesaţi la Ministerul Justiţiei. Mă scuzaţi, dar 
aspectele juridice mă depăşesc. Următorul! 

— Căpitanul Ewart? A, da, din regimentul de Malaya? Da, 
sigur. Sunt bucuros să vă pot comunica faptul că soţia şi cei 
trei copii sunt bine-sănătoşi. Se află în lagărul Cha Song din 
Singapore. Da, vă asigurăm transportul chiar azi după- 
amiază. Scuzaţi? Nu, asta n-o mai ştiu. În raport figurează 
trei, nu doi copii. S-ar putea să fie o greşeală. Următorul! 

leşeau acum mai mulţi oameni la scăldat. Dar zona din 
afara lagărului le mai trezea încă teamă şi erau bucuroşi să 
revină acasă. Sean a ieşit şi el pe plajă. A coborât spre țărm 
împreună cu ceilalţi, avea în mână o legăturică. Când au 
ajuns pe plajă, Sean s-a desprins de grup, iar unii, cei mai 
mulţi, s-au pus să râdă batjocoritor pe seama pervertitului 
care se ruşinează să se despoaie ca toţi ceilalţi. 

— Pederast! 

— Poponar! 

— Homo! 

Sean a mers de-a lungul malului până şi-a găsit un loc 
liniştit, unde nu li se mai auzeau glasurile. Şi-a scos 
pantalonii scurţi şi cămaşa, şi-a pus pe el sarongul de seară, 
sutienul umplut cu vată, portjartierul, ciorapii de mătase, şi- 
a aranjat părul, s-a machiat frumos. Cu grijă, cu foarte 
multă grijă. lar când s-a ridicat în picioare, fata era plină de 
încredere, fericită. Şi-a pus pantofii cu toc şi a intrat încet în 
mare. 

Marea a primit-o binevoitoare şi i-a făcut somnul lin, iar 
mai târziu, cu vremea, i-a mistuit straiele şi trupul şi 
timpul... 

În uşa barăcii lui Peter Marlowe stătea un maior. Pieptul 
tunicii îi era plin de însemne de decoraţii; părea încă foarte 
tânăr. Şi-a rotit privirea prin baracă, observând fiinţele 
dezgustătoare care zăceau pe priciuri, se schimbau de 


haine, fumau sau se pregăteau să meargă la duşuri. I s-au 
oprit ochii asupra lui Peter Marlowe. 

— Ce dracu” te zgâieşti ca boul? a ţipat la el Peter 
Marlowe. 

— Mie să nu-mi vorbeşti aşa! Sunt maior şi... 

— Nu-mi pasă nici dac-ai fi Isus Cristos! leşi afară de-aici! 
Afară! 

— la poziţie de drepţi! Te dau la curtea marţială! s-a 
stropşit maiorul cu ochii holbaţi, asudat. Ar trebui să-ţi fie 
ruşine, cu fusta aia pe... 

— Ăsta-i sarong... 

— Ba e fustă! În halul ăsta, pe jumătate gol! Aşa credeţi 
voi, prizonierii, că vi se permite orice? Ei bine, nu e cazul! 
Am să te-nvâăţ eu să respecţi... 

Dintr-un salt, Peter Marlowe a fost la uşă cu un cuţit în 
mână, a plimbat încet lama pe sub nasul maiorului. 

— Dispari de-aici, că altfel zău că-ţi tai beregata... 

Maiorul s-a evaporat. 

— la-o mai uşurel, Peter, a mormăit Phil. Vezi că ne bagi pe 
toţi la apă. 

— De ce să se holbeze aşa la noi? De ce? Ce naiba-i de 
văzut? a strigat Peter Marlowe. 

Nimeni n-a mai zis nimic. 

A intrat atunci în baracă un doctor cu însemnul de Cruce 
Roşie la braţ, a intrat în grabă, dar prefăcându-se că nu se 
grăbeşte deloc, i-a zâmbit lui Peter Marlowe. 

— Nu-i daţi nici o atenţie, a făcut el cu mâna în direcţia 
maiorului care se îndepărta cu pas săltat. 

— De ce naiba vă chiorâţi toţi la noi? 

— la o ţigară şi linişteşte-te. 

Doctorul părea destul de drăguţ şi blând, dar era unul 
dintre cei veniţi din afară şi deci nu se putea avea încredere 
în el. 

— la o ţigară şi linişteşte-te! Asta-i tot ce ştiţi să spuneţi! a 
urlat Peter Marlowe. Am întrebai: de ce vă zgâiţi toţi aşa la 
noi? 


Doctorul şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat pe un pat, 
regretând de îndată că a făcut-o pentru că ştia că toate 
paturile sunt contaminate. Dar el dorea sincer să le dea 
ajutor. 

— Am să încerc să vă explic, a rostit el cu glas potolit. Cu 
toţii aţi suferit mai mult decât se poate suferi şi aţi îndurat 
mai mult decât se poate îndura. Sunteţi nişte schelete 
umblătoare. Pe feţe nu vi se mai văd decât ochii, iar în ochi 
aveţi o privire..., s-a oprit el o clipă, căutându-şi cuvintele, 
pentru că îşi dădea seama că au nevoie de ajutor, de grijă şi 
blândeţe. Nu ştiu prea bine cum s-o caracterizez. O privire 
furişată... nu, nu acesta este cuvântul potrivit, şi nici frică 
nu este. Fapt este că aveţi cu toţii aceeaşi privire în ochi. Şi 
sunteţi în viaţă când, după toate regulile, ar trebui să fiţi 
morţi. Noi nu ştim de ce n-aţi murit şi cum de-aţi putut 
supravieţui... vă am în vedere pe voi, cei de aici... De ce 
tocmai voi? Noi, cei din afară, ne uităm aşa la voi pentru că 
ne fascinaţi... 

— Ca la nişte ciudăţenii de bâlci, nu? 

— Chiar aşa, a confirmat calm doctorul. E şi acesta un fel 
de a spune, dar... 

— Zău dacă nu-l tai pe următorul dobitoc care vine să se 
uite la mine ca la maimuțe! 

— Ei, gata acum, a încercat doctorul să-l îmbuneze. Luaţi 
pilulele astea. Au să vă calmeze... 

Peter Marlowe i-a zburat tabletele din mână. 

— N-am nevoie de pilulele voastre! Tot ce vreau e sămă 
lăsaţi în pace! 

Şi a ieşit în fugă din baracă. Baraca americanilor era 
goală. 

Peter Marlowe s-a aruncat cu faţa-n jos pe patul 
Împăratului şi a plâns îndelung. 

— La revedere, Peter, a spus Larkin. 

— La revedere, colonele. 

— La revedere, Mac. 

— Să ai noroc, băiete! 


— Ţinem legătura. 

Larkin a dat mâna cu amândoi şi s-a îndreptat spre marea 
poartă de la Changi, unde aşteptau camioanele să-i ducă la 
vapoare pe ultimii dintre australieni. Acasă. 

— Când eşti programat, Peter? a întrebat Mac după ce 
Larkin nu s-a mai văzut. 

— Mâine. Dar tu? 

— Plec chiar acum, dar rămân în Singapore. N-are rost să 
iau vaporul până nu ştiu sigur încotro. 

— Încă n-ai ştiri? 

— Nu. Ar putea să fie oriunde, prin arhipelag. Dar dacă ea 
şi cu Angus n-ar mai fi în viaţă, cred că aş şti. Undeva, aici, 
şi-a dus Mac mâna la piept, apoi, cu un gest reflex, şi-a 
pipăit raniţa ca să se convingă încă o dată că rezerva 
secretă, cutia de sardele, e în siguranţă. Mi-a ajuns zvonul 
că într-unul dintre lagărele din Singapore sunt câteva femei 
care au fost îmbarcate pe Shropshire. Poate că vreuna 
dintre ele ştie ceva sau mi-ar putea da un indiciu. Dacă am 
să-i mai pot găsi vreodată. 

Mac arăta îmbătrânit şi plin de zbârcituri, dar încă foarte 
puternic. I-a întins mâna. 

— Salamat. 

— Salamat. 

— Puki 'mahlu! 

— Senderis, a spus Peter Marlowe. 

Nu se sinchisea că are ochii scăldaţi în lacrimi şi nici nu-i 
era ruşine. Nici Mac nu se ruşina de lacrimile lui. 

— Poţi să-mi scrii post restant la Banca din Singapore, 
băiete. 

— Aşa am să fac. Noroc, Mac. 

— Salamat! 

Peter Marlowe a rămas la întretăierea drumurilor din 
lagăr, privindu-l din urmă cum urcă povârnişul. În vârful 
colinei Mac s-a oprit şi i-a făcut semn cu mâna. Peter 
Marlowe i-a răspuns şi în momentul următor Mac a dispărut 
în mulţime. 


De-acum Peter Marlowe a rămas singur. 

Ultima dimineaţă la Changi. A mai murit un om. Unii din 
ofiţerii din baraca numărul şaisprezece plecaseră deja. Cei 
mai grav bolnavi. 

Peter Marlowe zăcea în patul lui, sub pologul de țânțari, 
pe jumătate adormit. În jurul lui unii se trezeau, se sculau, 
înjurând încetişor, se duceau să-şi facă nevoile. Barstairs 
stătea în cap, făcea yoga, Phil Mint se scobea în nas cu o 
mână şi prindea muşte cu cealaltă, partida de bridge era 
deja în plină desfăşurare, Myner făcea game pe o claviatură 
imaginară. Thomas suduia de mama focului că iar întârzie 
dejunul. 

— Ce zici, Peter? a întrebat Mike. 

Peter Marlowe a deschis ochii, l-a studiat cu atenţie. 

— "Tot ce pot să spun e că arăţi mai altfel. 

Mike s-a frecat pe buze cu dosul palmei. 

— Parc-aş fi gol, a zis, privindu-se în oglindă, apoi a ridicat 
din umeri. Ei bine, am ras-o şi gata! 

— Hei, fraţilor, vine masa! a strigat Spence. 

— Ce e azi? 

— Fulgi de ovăz, pâine prăjită, marmeladă, ouă jumări cu 
slăninuţă, ceai. 

Unii se plângeau că porţiile sunt prea mici, alţii că sunt 
prea mari. 

Peter Marlowe a luat nişte jumări şi ceai. A amestecat 
ouăle cu o mână de orez pe care o păstrase din ziua 
precedentă şi a mâncat totul, cu multă plăcere. 

A ridicat ochii din farfurie tocmai în momentul în care 
Drinkwater dădea buzna pe uşă. 

— A, Drinkwater, l-a oprit el. Îmi acorzi un minut? 

— Cum să nu, sigur. 

Drinkwater era surprins de subita amabilitate a lui Peter 
Marlowe. Dar nu-şi arăta ochii albaştri, spălăciţi, de teamă 
să nu-şi trădeze ura neîmpăcată pe care i-o purta lui Peter 
Marlowe. „[ine-te tare, Theo, şi-a zis. Luni de zile ai ştiut să 
te stăpâneşti. N-o să te scapi chiar acum. Doar câteva ore şi 


ai să ţi-l poţi şterge din minte şi pe el, şi pe toţi ceilalţi 
nesuferiţi. Lyles şi Blodger n-aveau nici un drept să mă 
ispitească. Da, nici un drept. S-au ales cu ce au meritat. 

— Îţi aminteşti de pulpa de iepure pe care ai furat-o? 

Lui Drinkwater i-au scăpărat ochii. 

— Cum... ce vrei să spui? 

În patul de pe partea cealaltă, Phil s-a oprit din scărpinat 
şi s-a uitat curios la ei. 

— Ei, Drinkwater, ce mai contează, a spus Peter Marlowe. 
Mie acum nu-mi mai pasă. Şi de ce naiba să-mi pese? 
Războiul s-a terminat, am scăpat de toate. Dar tu îţi 
aminteşti de pulpa aia de iepure, nu-i aşa? 

Drinkwater nu şi-a mai ridicat privirea. 

— Ce, ce vrei să spui? Nu, nu-mi amintesc, a mormăit el. 

Dar abia s-a ţinut să nu spună: „Un deliciu a fost, o 
minune!” 

— Să ştii că n-a fost iepure. 

— Aşa? Îmi pare rău, Marlowe... n-am nimic de-a face cu 
chestia asta. Nu ştiu nici azi cine ţi-a luat mâncarea, dacă ţi- 
a luat-o cineva... 

— Îţi spun eu ce-a fost, a rostit rar Peter Marlowe, 
savurând momentul. A fost carne de şobolan. Carne de şo- 
bo-lan! 

— Foarte amuzant, a râs sarcastic Drinkwater. 

— Ba chiar şobolan a fost! Garantat! Am prins un şobolan. 
Era mare şi păros, plin de bube. Mi-am zis atunci c-o fi 
ciumat. 

Drinkwater strângea din fălci, îi tremura bărbia. Phil i-a 
făcut voios cu ochiul lui Peter Marlowe. 

— Aşa e, părinte. Era cam bubos. Am fost de faţă când s-a 
apucat Peter să-l jupoaie şi... 

Brusc, Drinkwater a vărsat drept peste uniforma lui cea 
nouă şi curată. A fugit apoi afară, a mai vomitat şi acolo. 
Peter Marlowe a izbucnit în râs. Curând toată baraca era 
într-un hohot. 


— O, Doamne, a spus Phil, ştergându-şi lacrimile. 
Recunosc cinstit, ai fost la înălţime, Peter. Grozavă idee. 
Cum de ţi-a venit în minte să-i spui c-a fost şobolan? 
Formidabil! I-ai plătit-o cu vârf şi îndesat! 

— Dar a fost cu adevărat carne de şobolan, a protestat 
Peter Marlowe. Am lăsat-o special acolo ca să mi-o fure. 

— Da, sigur, evident, l-a aprobat în glumă Phil, apucându- 
se iar să prindă muşte. Când faci un banc bun, nu-i mai 
repeţi poanta. Oricum, ai fost de pomină! 

Peter Marlowe şi-a dat seama că n-o să-l creadă. N-a mai 
insistat. Nu-l crede nimeni, decât dacă le arată ferma... O, 
Doamne! Ferma! A simţit că i se întoarce stomacul pe dos. 

Şi-a îmbrăcat uniforma cea nouă. Pe epoleţi avea tresele 
de căpitan de aviaţie. Pe piept, în partea stângă, insigna de 
pilot. S-a uitat lung la toată averea lui: patul, pologul de 
țânțari, salteaua, pătura, sarongul, o cămaşă zdrenţuită, o 
pereche de pantaloni scurţi, rupţi şi ei, două perechi de 
galenţi, cuțitul, lingura şi trei gamele de aluminiu. Le-a 
făcut grămadă pe toate, le-a scos afară şi le-a dat foc. 

— Hei, acela... scuzaţi, domnule căpitan, i-a spus un 
sergent. E periculos să faceţi focul acolo. 

Sergentul era unul dintre cei din afară, dar Peter Marlowe 
nu se temea de ei. De-acum nu-i mai inspirau nici o frică. 

— Şterge-o! l-a repezit Peter Marlowe. 

— Dar, dom” căpitan... 

— 'Ţi-am spus s-o iei dracului din loc! 

— Nţeles, dom” căpitan. 

Sergentul l-a salutat, iar Peter Marlowe s-a simţit foarte 
mulţumit că i-a pierit spaima faţă de cei din afară. l-a 
răspuns la salut, dar îndată i-a părut rău pentru că nu avea 
chipiul pe cap. 

— A, unde naiba mi-e chipiul? a încercat el să-şi acopere 
greşeala. 

Intrând în baracă, a avut o clipă senzaţia că iar îi revine 
frica de cei din afară. Dar şi-a înfrânat pornirea, jurându-şi 
în gând: „N-are să-mi mai fie frică. Niciodată!” 


Şi-a găsit chipiul şi cutia de sardele. Şi-a ascuns cutia în 
buzunar, a coborât treptele barăcii, a pornit pe poteca din 
preajma gardului de sârmă ghimpată. Lagărul era acum 
aproape golit de lume. Ultimele contingente de trupe 
britanice urmau să plece în aceeaşi zi, cu acelaşi convoi. 
Evacuarea lua sfârşit. La multă vreme după plecarea 
australienilor, o veşnicie după plecarea americanilor. Asta 
era, însă, de aşteptat. „Suntem cam lenți, dar temeinici.” 

S-a oprit în dreptul barăcii americanilor. Pânza care 
acoperea şopronul flutura trist, mişcată de o adiere venită 
din trecut. Pentru ultima dată, Peter Marlowe a intrat în 
baracă. 

Mai era cineva acolo. Grey. Spilcuit, în uniformă. 

— Ai venit să revezi locul marilor victorii? a întrebat Grey 
pe un ton otrăvit. 

— E şi ăsta un fel de a spune, a dat din cap Peter Marlowe, 
răsucindu-şi o ţigară şi strângând cu grijă fărâmiturile în 
tabacheră. Numai că acum războiul s-a sfârşit. Suntem 
egali, tu şi cu mine. 

— Asta cam aşa e, a rânjit Grey, avea acum privirea fixă, ca 
de şarpe. Te urăsc, să ştii! 

— ÎL ţii minte pe Dino? 

— Ce-i cu el? 

— A fost informatorul tău, nu-i aşa? 

— Cred că acum nici nu mai contează dacă recunosc. 

— Împăratul ştia totul despre Dino. 

— Nu te cred. 

— Dino îţi furniza informaţii la ordinul lui. Al Împăratului! 
a râs Peter Marlowe. 

— Minţi! 

— De ce te-aş minţi? a încetat brusc din râs Peter 
Marlowe. Acum s-a terminat cu minciuna. Gata, s-a sfârşit. 
Dar să ştii că Dino te informa numai la ordin, îţi aminteşti că 
întotdeauna ai întârziat numai cu puţin? Dar întotdeauna. 

„O, Doamne, şi-a zis în gând Grey. Da, da, acum îmi dau 
seama.” 


Peter Marlowe trăgea liniştit din ţigară. 

— Împăratul a ajuns la concluzia că, dacă nu eşti în stare 
să obţii informaţii, vei căuta să-ţi procuri un informator. Aşa 
că ţi l-a oferit el. 

Deodată, Grey s-a simţit obosit. Foarte obosit. Multe 
lucruri sunt greu de priceput. Multe şi ciudate. Atunci a 
observat zâmbetul batjocoritor de pe buzele lui Peter 
Marlowe şi a explodat în el toată amărăciunea adunată de 
atâta vreme. A lovit sălbatic cu piciorul în patul Împăratului, 
risipind pe jos lucrurile care mai erau acolo. 

— Foarte ingenios! Dar, până la urmă, l-am văzut pe King 
readus la dimensiunea lui reală şi aşa am să te văd şi pe 
tine. Pe tine şi toată tagma voastră! 

— Chiar aşa? 

— De asta poţi fi sigur! Te aranjez eu cumva, chiar dacă e 
să lupt toată viaţa pentru asta. lar la urmă ai să fii înfrânt. 
Norocul nu ţine la nesfârşit! 

— Aici nu-i vorba de noroc. 

Grey şi-a îndreptat degetul acuzator spre Peter Marlowe. 

— Te-ai născut cu noroc. Ai avut noroc şi la Changi. Ţi-ai 
salvat până şi fărâma de suflet sucit pe care-o ai în tine! 

— Ce vrei să spui? i-a împins mâna la o parte Peter 
Marlowe. 

— Stricăciune. Depravare morală. Ai scăpat doar în ultimul 
moment. Dacă mai stăteai doar câteva luni în preajma lui 
King, te-ai fi schimbat pentru totdeauna, începuseşi deja să 
fii un mare mincinos şi trişor... ca şi el. 

— N-a fost un om râu şi n-a trişat pe nimeni. lot ce-a făcut 
a fost să se adapteze la împrejurări. 

— Totul se destramă atunci când toată lumea se ascunde 
în spatele unor asemenea pretexte. Mai există pe lume şi 
precepte morale. 

Peter Marlowe şi-a aruncat ţigara pe jos, a stâlcit-o sub 
talpă. 

— Mie să nu-mi spui că preferi să fii mort cu virtuțile tale 
cu tot decât să trăieşti cu gândul că ai mai făcut şi unele 


mici compromisuri. 

— Mici? a râs răguşit Grey. Ai vândut tot ce-aveai. Onoare, 
probitate, mândrie... toate astea pentru un bacşiş din 
partea ultimului nemernic din toată păduchelniţa asta! 

— Dacă stai să te gândeşti, Împăratul avea un simţ al 
onoarei destul de dezvoltat. Într-o privinţă, însă, ai 
dreptate. E adevărat că m-a schimbat. Mi-a demonstrat că 
omul este om, indiferent de condiţie. Contrar tuturor 
normelor care mi-au fost băgate în cap. Aşa că am greşit 
atunci când te-am luat în râs pentru lucruri care nu-ţi 
aparţin. De asta îmi pare rău, sincer. Dar nu-mi cer scuze 
pentru faptul că te dispreţuiesc, la fel de sincer, ca om. 

— Cel puţin eu nu mi-am vândut sufletul! 

Uniforma lui Grey era acum pătată de sudoare. Privirea îi 
era încărcată de ură. Dar în sinea lui era sugrumat de 
ruşine. „Şi cum a amine cu Smedly-Iaylor? se întreba el 
acum chinuit. Nu-i oare adevărat că m-am vândut şi eu? Aşa 
e, m-am vândut. Dar cel puţin ştiu că am făcut o faptă 
greşită. Ştiu asta. Ştiu şi de ce am făcut-o. Mi-a fost ruşine 
de mediul în care m-am născut, am vrut să promovez în altă 
categorie socială. În clasa din care faci parte tu, Marlowe. 
În cadrul armatei asta devine posibil.” 

— Vă închipuiţi că-i aveţi pe toţi la mână, a zis el cu voce 
tare, dar nu mai durează mult, zău că nu mai ţine. Ne 
scoatem noi pârleala, eu şi cei ca mine. N-am făcut noi 
războiul ca să fim călcaţi în picioare mai departe. Ne 
socotim noi! 

— Noroc şi baftă! 

Grey şi-a ţinut răsuflarea ca să nu explodeze din nou. Şi-a 
descleştat cu greu pumnii strânşi, şi-a şters sudoarea care-i 
intra în ochi. 

— Dar cu tine nici nu merită să mă bat. Eşti mort! 

— Marele necaz este că suntem amândoi în viaţă. 

Grey a pornit încet spre uşă. S-a mai oprit o dată în capul 
scării. 


— De fapt, pentru un lucru trebuie să vă fiu recunoscător, 
Împăratului şi ţie, a rostit el cu venin. Ura faţă de voi doi 
este cea care m-a ţinut în viaţă. 

Şi a plecat fără să se mai uite înapoi. 

Peter Marlowe şi-a îndreptat privirea spre junglă, dincolo 
de lagăr, apoi şi-a plimbat-o iar prin baracă, peste lucrurile 
răvăşite care-i aparținuseră cândva lui King. A luat de jos 
castronul de tablă din care mâncase cândva ouă şi a băgat 
de seamă că era deja acoperit de un strat gros de praf. Cu 
gesturi absente, furat de gânduri, a pus masa la loc în 
picioare, a aşezat castronul pe ea. Gândul îl ducea acum la 
Grey şi la Împărat, la Samson şi la Sean, la Max şi la Tex, se 
întreba unde o fi acum nevasta lui Mac, se întreba dacă şi 
N'ai n-a fost decât un vis, la fel ca şi generalul, ca şi cei din 
afară, ca şi cei de-acasă, ca şi însuşi lagărul de la Changi. 

„Mă întreb şi tot mă-ntreb, îşi zicea acum neajutorat. Este 
oare râu să te adaptezi! Să supravieţuieşti? Ce aş fi făcut 
dacă eram în locul lui Grey? Ce ar fi făcut Grey dacă era în 
locul meu? Ce e bine şi ce este râu?” 

Şi atunci, chinuit, Peter Marlowe şi-a dat seama că 
singurul om care i-ar fi putut, eventual, da un răspuns, a 
pierit în mările îngheţate de pe ruta de Murmansk. 

Şi-a plimbat ochii peste lucrurile care ţineau de-acum de 
trecut: masa pe care-şi sprijinise cândva braţul, patul în 
care îşi revenise în simţiri, banca pe care şezuse odinioară 
alături de King, scaunele pe care râseseră împreună, acum 
învechite şi năpădite de mucegai. 

Într-un colţ era un teanc de dolari japonezi. A luat banii de 
jos şi s-a uitat îndelung la ei. Pe urmă a lăsat hârtiile să 
cadă, una câte una. Pe măsură ce se aşterneau pe podea 
erau cotropite de muşte; la fiecare bancnotă muştele se 
ridicau roi şi iar se aşezau la loc. 

Peter Marlowe s-a mai oprit o dată în uşă. 

— La revedere, s-a adresat el tuturor lucrurilor care 
aparținuseră prietenului său. Rămâneţi cu bine, vă 
mulţumesc. 


A ieşit din baracă şi a străbătut tot drumul în lungul 
clădirii închisorii până a ajuns la convoiul de camioane care 
aştepta cu răbdare la poarta cea mare de la Changi. 

Forsyth stătea lângă ultimul camion, bucuros dincolo de 
închipuire că, în sfârşit, îşi încheia misiunea. Era epuizat, 
iar în ochi avea stigmatul nedezminţit al locului - Changi. A 
dat ordinul şi convoiul s-a pus în mişcare. 

S-a urnit primul camion, pe urmă al doilea şi al treilea, au 
plecat pe rând din Changi toate camioanele. O singură dată 
a întors Peter Marlowe capul. 

Când era de-acum departe. 

Când punctul Changi arăta ca o perlă într-o scoică de 
smarald, alb-albăstrui sub năframa cerului tropical, când 
Changi se profila doar pe un vârf de colină, înconjurat de o 
centură de verdeață, iar mai departe verdele junglei se 
topea în azuriul mării şi marea se pierdea în nesfârşitul 
zării. 

Şi atunci, abia atunci, n-a mai privit nici el înapoi. 

În noaptea aceea n-a mai rămas nimeni în Changi. Doar 
insectele. Şi şobolanii. 

Erau tot acolo. Sub baracă. Mulţi au murit, uitaţi de cei 
care-i întemniţaseră. Dar cei mai puternici dintre ei mai 
trăiau încă. 

Adam trăgea de plasa de sârmă ca să ajungă la hrana de 
dincolo de cuşcă, lupta cu aceeaşi înverşunare cu care 
luptase încă de la început, de când se afla acolo. Şi până la 
urmă, răbdarea i-a fost răsplătită. S-a năruit o margine a 
cuştii, iar el s-a năpustit asupra hranei vii şi a devorat-o. S-a 
mai odihnit şi, cu puteri înzecite, s-a apucat să tragă iar de 
sârmă până şi-a croit drum în altă cuşcă şi s-a hrănit cu 
carnea pe care a găsit-o acolo. 

I-a venit şi Eva în preajmă, iar el s-a dat ei şi ea lui şi au 
dat împreună lupta pentru hrană. Mai târziu s-a năruit o 
întreagă latură a tranşeei, s-au spart atunci multe cuşti, cei 
vii s-au hrănit din cei morţi, cei slabi au căzut pradă celor 
puternici, până ce toţi cei rămaşi în viaţă au ajuns să fie la 


fel de viguroşi. Şi atunci s-au bătut intre ei în căutarea 
hranei. 

Şi Adam făcea legea, căci el era Împăratul. Până în ziua în 
care l-a părăsit voinţa de a mai fi Împărat. Şi a pierit atunci, 
pradă altuia mai puternic. lar cel mai puternic era 
întotdeauna Împărat - şi nu numai prin forţă, ci Împărat 
prin viclenie şi noroc şi forţă, toate la un loc. Printre 
şobolani. 


SFÂRŞIT 


[1]1 galon = 4,34 litri (toate notele din acest volum 
aparţin traducătorului). 

[2]1 funt (livră) = 454 grame. 

[3]1 uncie = 28,3 grame. 

[4]1 milă = 1609 metri. 

[5]Oraş în centrul Birmaniei, pe râul Ilrrawaddy. 

[6]Circa 130 kilograme. 

[7 ]Aproximativ 1 metru 98 centimetri. 

[8]Circa 60 kilograme. 

[9]Referire la acordurile de împrumut-închiriere conform 
cărora S. U. A. Au livrat Angliei armament şi alte bunuri 
strategice în timpul războiului. 

[10]1 picior = 30,5 centimetri. 

[11 ]Prescurtat de la „Spitfire”, în traducere literală 
„scuipătorul de flăcări”, avion de vânătoare din dotarea 
armatei engleze în prima parte a războiului. 

[12 ]Avion de vânătoare în dotarea armatei japoneze. 

[13 ]Fruct tropical asemănător, ca formă şi gust, cu 
pepenele galben. 

[14]Boală specifică din Orientul îndepărtat, datorată unei 
deficienţe de vitamina B, oarecum asemănătoare cu 
pelagra. 


[15 ]Asfinţit (engl.). 

[16]Lac, în dialectul scoţian. 

[17]Mesajul este scris în grai american. 

[18]Formulă propagandistică utilizată de militarismul 
japonez pentru a justifica acapararea şi înrobirea unor 
teritorii extinse din numeroase ţări asiatice. 

[19]Locuitori ai unor grupuri de insule din arhipelagul 
indonezian. 

[20]insorit (engl.). 

[21 ]Locul de depozitare al tezaurului de metale preţioase 
al S.U.A. 

[22 ]JExtremitatea sudică a peninsulei Malaya. 

[23 ]Distinguished Service Order - decorație militară 
britanică (engl.). 

[24]1 picior = 30,3 cm. 

[25 ]insulă în arhipelagul Solomon din sudul Pacificului. 

[26 ]Insulă în arhipelagul Marianelor, vestul Pacificului. 

[27 Capitala arhipelagului Bismark, în nord-estul Noii 
Guinee. 

[28 ]Insulă în arhipelagul Ryukyu, la extremitatea sudică a 
arhipelagului japonez. 

[29]Mare oraş portuar pe coasta de sud-est a Australiei. 

[30 ]Codul onoarei militare la japonezi, de origine 
medievală. 

[31 ]Oraş pe coasta de nord-vest a Franţei, denumirea 
franceză Dunkerque; zona de unde a avut loc evacuarea 
trupelor aliate peste Canalul Mânecii sub presiunea 
ofensivei germane, în 1940. 

[32 ]Joc sportiv american, întrucâtva asemănător cu ocina. 

[33 ]Lanţ muntos în estul Statelor Unite, în statele 
Kentucky şi Virginia. 

[34 ]Cartier al săracilor la marginea New York-ului, 
populat în majoritate de negri. 

[35 ]Distinguished Flying Cross - înaltă distincţie militară 
britanică. 


[36 ]General Staff Branch - sectorul operativ de informaţii 
(engl.). 

[37]Cea mai înaltă distincţie militară britanică, acordată 
pentru fapte de arme excepţionale. 

[38]Denumire dată în trecut de europeni insulei Taiwan, 
provincie a Chinei. 

[39]Cumpărătorul îşi asumă riscuri (lat.). 

[40]Domn, în limba malaieză. 

[41]1 yard = 0,91 metri. 

[42 ]impărat, prinţ, în limba malaieză, [43]Băutură 
alcoolică japoneză din orez fermentat. 

[44 ]Stradă din New York unde se află multe teatre, 
cinematografe, restaurante cu reclame luminoase. 

[45 |Piaţă în extremitatea Broadway-ului în care este 
situată şi redacţia ziarului „New York Times”. 

[46]James Cagney (1900-1986), celebru actor american 
de film. 

[47 ]Replică din tragedia „Macbeth” de William 
Shakespeare. 

[48 |Glenn Miller (1904-1944), muzician american, 
interpret şi şef de formaţie de jazz. 

[49 |Friedrich Wilhelm Viktor Albert (1859-1941). Ultimul 
Împărat al Germaniei (1888-1918). 

[50]Mică insulă fortificată, la intrarea în golful Manila, 
Filipine. 

[51 ]Iinsulă în Oceanul Pacific, la circa 1200 kilometri sud 
de Tokyo. 

[52 ]Sucul lăptos al arborelui de hevea din care se extrage 
cauciucul natural. 

[53 ]Cunoscuţi bancheri şi întreprinzători industriaşi 
americani. 

[54]Minusculă insulă în Oceanul Indian, situată la sud de 
Java, parte a teritoriului Singapore. 

[55]John Logie Baird (1888-1946). Inginer şi inventator 
englez, a realizat primele demonstraţii de televiziune în 
1926. 


[56]Stradă elegantă din Londra, cu restaurante şi 
magazine de lux. 

[57]Fel de mâncare combinat, împrumutat de olandezi din 
bucătăria tradiţională indoneziana, compus din orez 
condimentat şi o sumedenie de preparate cu sos picant, din 
carne şi peşte. 

[58 ]Victory-Europe (engl.), ziua victoriei pe frontul 
european în cel de-al doilea război mondial, 8 mai 1945. 

[59]Denumirea olandeză a oraşului Djakarta, capitala 
Indoneziei. 

[60 ]Locuitor al zonei sărace din cartierul East End al 
Londrei, vorbitor al unui dialect specific. 

[61 ]Şedinţă cu uşile închise (lat). 

[62 ]Fără atu (fr.). 

[63 ]Din robber (engl.), serie de manşe al căror punctaj 
cumulat duce la câştigarea unei partide de bridge. 

[64 ]Personaj mitic reprezentând poporul englez, creaţie a 
scriitorului John Arbuthnot (1667-1735). 

[65 ]Siam - denumire oficială a regatului Thailandei până 
în 1939 şi din 1945 până în 1949. 

[66]Sectă derivată din creştinism, fondată în Statele Unite 
de Joseph Smith la 1830. 

[67 ]Sectă neoprotestantă, fondată în Anglia de George Fox 
pe la 1630. 

[68 ]Pocherul american se joacă după alte convenţii, cu 
toate cărţile şi mai mult de patru jucători. 

[69]Da, am înţeles, în limba japoneză. 

[70 ]South-East Asia Command - Comandamentul 
(britanic) pentru Asia de sud-est (engl.). 

[71 ]Calătorie plăcută (fr.). 

[72 ]Vechea denumire a insulei Sulawesi, Indonezia. 

[73]Victoria Cross, cea mai înaltă distincţie militară 
britanică.