Vintila Corbul — Hollywood Infernul Viselor

VINTILĂ CORBUL 


HOLLYWOOD, INFERNUL VISELOR 


Traducere din limba franceză Pavel Mocanu 


CAPITOLUL 1 

Anna se trezi din somn zbuciumată de un vis erotic care o 
făcea să se înfioare. Un bărbat cu muşchi de fier, care amintea 
de Schwarzenegger sau de Stallone, îi mângâia sânii. Deschise 
ochii machiaţi, clipi din genele lungi şi, cum dormea pe spate, îşi 
văzu în oglinda care ţinea loc de tavan trupul conturat pe 
cearşaful de mătase albastră lângă un tânăr gol, culcat şi el pe 
spate. lşi întoarse surâzătoare capul şi-l contemplă cu 
senzualitate pe băiatul care o făcuse să freamăte de voluptate 
asaltând-o cu dragostea sa până ce căzuse istovit. Annei îi 
plăcea să-şi pună la grea încercare amanţii, ca şi cum ar fi vrut 
să-i stoarcă de vlagă şi să nu mai fie buni de nimic în faţa 
rivalelor. Pe tânăr îl chema Joe. Respirația lui uşoară, faţa, pe 
care somnul o făcea vulnerabilă, aproape copilărească, îi 
trezeau dorinţe, o aţâţau. Îi plăcea să iubească copilandri abia 
trecuţi de pragul adolescenţei. 

Cascada de oglinzi care îmbrăca pereţii, mărturie a anilor 
optzeci, transforma interioarele în saloane de cristal, multi—plica 
la infinit siluetele oamenilor, lampadarele, obiectele de artă, 
tablourile, măsuţele înconjurate de fotolii atât de adânci încât 
părea că te aşezi pe duşumea. Esteţii erau de părere că 
multitudinea de oglinzi amintea mai degrabă de saloanele de 
coafură decât de galeriile de la Versailles. 

Anna mângâie din ochi profilul adolescentin al uluitorului ei 
amant de o singură noapte. li alegea la întâmplare când ieşeau 
de la discotecă. Mantoul ei de zibelină albă, bijute—riile 
scânteietoare, limuzina imensă, imaculată ca vârfurile 
Himalayei, înnebuneau pe băieţi, care răspundeau fără şovă=ire 
la avansurile ei. Ştia bine că luxul şi opulenţa ei ostenta=tivă nu 
captivau numai pe copilandri. La cincizeci de ani tre—cuţi 
îndrăznea să se compare, considerându-se avantajată, cu Joan 
Collins şi Linda Evans, cu Morgan Fairchild şi Victoria Principal, 


cu Jane Fonda şi Cybil Shepherd, susţinând că are aerul şi 
farmecul unei frumoase de treizeci de ani. 

Când parcurgea triunghiul format de Wilshire, Santa Monica 
Boulevard şi Rodeo Drive îşi oprea Rollsul lângă trotuar şi intra 
la „zeii zeilor“ Courreges, Giorgio, Hermes, Cartier, Battaglia, 
Fred Lapidus, Van Clef & Arpels, Cardin sau Tiffany. Când trecea, 
lăsând în urma sa efluvii de parfum franțuzesc, oamenii îşi 
întorceau capul vrăjii, iar şmecherii fluierau de admiraţie 
flatându-i amorul propriu. 

Nu se temea că printre proaspetele sale cuceriri s-ar putea 
strecura vreun vagabond atras de diamantele pe care le etala. 
Şoferul ei, Sam, fost boxer, cât şi întreg personalul de serviciu 
erau pregătiţi să răspundă în permanenţă la orice chemare. 

Anna nu se mai putea sătura să-l contemple pe Joe. Desigur, 
un nume destul de banal. Dar puştiul care îl purta emana o 
mireasmă de tinereţe, de aventură. Însemnele băr-băţiei sale, 
în plină vigoare matinală, o înnorau de plăcere; Anna se apropie 
de el şi-l sărută uşor pe piept, pe abdomenul neted, pe blăniţa 
de aur. Băiatul deschise ochii, se uită la ea, la pereţii de sticlă, la 
florile care umpleau vasele de porțelan, la interiorul somptuos. 
Părea uluit de parcă le-ar fi văzut pentru prima oară. În ajun, 
gazda îi oferise alcooluri îmbătătoare. Apoi îşi aminti de noaptea 
petrecută în braţele Annei şi zâmbi. Un zâmbet care, împletit cu 
încordarea lui, o aprinse iarăşi pe Anna. Ea îl acoperi cu trupul ei 
şi voluptatea-i renăscută o făcu să geamă de plăcere. 

Anna adora bărbaţii şi nu-şi ascundea niciodată pasiunea. 
Râdea când prietenii îi spuneau în glumă că este nimfomană. 

— Nu sunt decât o femeie normală care nu se complace în 
compania monotonă a unui soţ, care îmbătrâneşte lângă ea, îi 
repetă aceleaşi bancuri fumate, se plictiseşte, cască şi adeseori 
se adânceşte într-un mutism care nu este decât consecinţa 
unei coabitări transformate în corvoadă. Obişnuinţa ucide 
dragostea. 

Rollsul ei alb nu se oprea numai în faţa buticarilor de lux, ci şi 
în faţa marilor librării cu raioane de presă. Aparițiile ei provocau 
senzaţie deoarece întreg Los  Angelesul îi cunoştea 
extravaganţele. În văzul şi auzul lumii cerea, sfidând 
conve—nienţele, revistele „Playgirl“, „American“, „Playguy“ şi 


toate săptămânalele care prezentau efebi goi, aşezate pudic pe 
raf—turile de sus, astfel încât să nu fie văzute de copii. 

— Să le treci la index, cum cer aşa-zişii conformişti, nu este 
decât o faţetă respingătoare a ipocriziei bărbăteşti, sus—ţinea 
Anna. Să împiedici vânzarea lor, în timp ce revistele cu femei 
goale inundă piaţa, iată un complot perfid al masculi—lor. 
Aceştia ne împiedică să comparăm fotografiile tinerilor publicate 
în reviste, exemple vii ale unei estetici perfecte, cu soţii noştri, 
care după treizeci de ani încep să-şi piardă linia şi părul, au 
obrajii căzuţi, burta le creşte, le apare o a treia bărbie şi o burtă 
lăbărţată, sau, dimpotrivă, îşi ascund sub halate slăbiciunea 
scheletică, dizgraţioasă şi antiafrodiziacă. Putem oare să 
acceptăm resemnate această discriminare? In acelaşi timp, ei, 
răsfoind „Playboy“, „Penthouse“ şi alte reviste de acest gen, au 
posibilitatea să-şi clătească ochii privind fete splendide şi, în 
paralel, să remarce contrastul dintre frumuseţea lor şi 
mediocritatea nevestelor de acasă, încălziţi de imaginile acestor 
modele provocatoare se năpus=tesc asupra secretarelor sau a 
metreselor astfel încât se întorc acasă obosiţi, istoviţi de 
„Munca“ de la serviciu. La masă fac mutre şi abia dacă scot 
câteva cuvinte. Când binevoiesc să-şi îmbrăţişeze nevestele sau 
se resemnează să le sărute, sădesc o sărbătoare în sufletul 
bietelor neglijate. 

Anna, cu fruntea sus şi cu sfidarea în ochi, ieşea din librărie 
ţinând în mână - la vedere - revistele cu efebii goi. Nici nu ar fi 
avut nevoie de un asemenea spectacol deoarece tot Los 
Angelesul ştia că aducea acasă nu numai fotografiile, ci şi băieţi 
în carne şi oase. Dacă îşi afişa cu insolenţă preferinţele, o făcea 
spre a da o lecţie de comportament femeilor prea umile faţă de 
bărbaţii lor. 

In timp ce îl contempla pe Joe, emoţionată de tinereţea lui, îi 
treceau prin minte tot felul de gânduri menite să revo-luţioneze 
moravurile. Când Charlie, gigoloul oficial, va afla că îşi petrecuse 
noaptea în braţele lui Joe, îi va face o scenă de gelozie. Dar 
această falsă explozie nu era decât un joc acceptat ca atare de 
ambii parteneri. Charlie era îndeajuns de inteligent încât să-şi 
dea seama că o ceartă cu Anna l-ar fi lipsit de un mare venit 
important ce-i permitea să ducă o viaţă pe picior mare şi să 
strângă în braţe toate fetele care îi provocau simţurile. 


Între Anna şi soţul ei, Peter O'Neill, marele regizor, exista de 
multă vreme un acord de neagresiune care le acorda o 
liber-tate sexuală totală. Anna ştia că soţul ei care, din punct 
de vedere fizic, nu avea nimic extraordinar, umbla după femei şi 
practica - se pare - şi dragostea grecească. Acest capriciu 
neconfirmat n-o deranja cu nimic deoarece, la rândul ei, se 
bucura de plăcerile lesbiene, spre a-şi alunga monotonia. Ar fi 
fost caraghios sau deplasat să-i vorbească lui Peter despre 
dragoste. Eclectismul ei nu avea limite. Apărea adesea la braţul 
amanţilor, băieţi foarte atractivi, numai pentru a şoca pe 
doamnele virtuoase şi pe bărbaţii care predică fidelitatea faţă 
de soţii. Lumea de la Hollywood şi din Beverly Hills nu se 
remarca printr-o moralitate conjugală exemplară. Ca şi pe 
vremea Imperiului Roman, unele actriţe îşi numărau anii după 
numărul divorţurilor. Independenţa lor financiară le permitea 
luxul să-şi schimbe soţii la primele semne de oboseală sau de 
saturație. O anumită rezervă păstrau doar femeile care nu se 
puteau mândri decât cu titlul de soţii ale unor mari vedete de 
cinema, ale unor producători puternici, cu venituri fabu-loase, 
sau ale unor regizori faimoşi care dispuneau de câte trei sau 
patru Rollsuri. Cât timp erau legate de aceste celebrităţi, 
dobândeau o anumită notorietate, aşa cum plantele reflectă 
strălucirea soarelui. Participau la marile recepții oferite de 
mogulii filmului, erau prezente la acordarea premiilor Oscar, 
intrarea lor într-un restaurant făcea senzaţie, erau arătate cu 
degetul pe stradă, iar luxul lor ţipător trezea invidii. Dar, cum 
divorţau, intrau în anonimat. Aveau însă posibilitatea să ceară 
pensii alimentare şi despăgubiri fabuloase. Dar banii nu contau 
prea mult în societatea pe care o frecventau. Milioanele de 
dolari nu mai impresionau pe nimeni. Pierdeau, în schimb, 
statutul de membru, prin alianţă, al strălucitoarei lumi a 
filmului şi îngroşau rândurile divorţatelor care trăgeau după 
ele, ca pe nişte pietre legate de picioare, regretul după o lume 
mirifică pierdută pentru totdeauna. Lipsite de ocupaţie, roase de 
regrete, îşi plimbau plictisul şi toaletele fără să găsească 
amatori. Se mai întâmpla să mai cadă şi pe mâna unui gigolo 
frumos ca ziua, dar perfid şi interesat, care le uşura de 
mili—oane. Când conturile din bancă erau lichidate, Adonişii 
zburau lăsând în urma lor dezolare şi mizerie. 


Anna nu se temea de aceste capcane deoarece dispunea de o 
mare avere personală; soţul ei accepta tacit acest „modus 
vivendi“. Un eventual divorţ i-ar mai fi adus ceva bani. Dar, cum 
nu se îndrăgostea niciodată de amanți, nu risca să rămână pe 
drumuri. 

Micul dejun îl luă împreună cu Joe în pat. Servea o portoricană, 
Maria, tânără, destul de drăguță, pe care Joe o măsura cu coada 
ochiului. Dar, prudent, îşi zise că era preferabil să-şi înfrâneze 
visele spre a nu provoca mânia Annei. Aceasta obser-vase de 
mai multă vreme tulburarea provocată de cameristă, căci ochii 
ei de vultur şi instinctele veşnic treze îi dezvăluiau tainele 
oamenilor din jurul ei, mai ales ale acelora cu care îşi împărțea 
patul. Dacă vreunul dintre amanți se culca cu Maria, îl gonea 
fără regrete, deoarece Hollywoodul oferea o bogată pepinieră 
de băieţi superbi, fără un ban, care alergau după o glorie 
intangibilă şi care acceptau orice compromis. Să-ţi vinzi trupul 
este un mijloc comod, dar nu prea plăcut, însă nevoia te obligă 
la tot felul de compromisuri. 

Divorţurile,  adulterele,  destrăbălările, homosexualii şi 
lesbienele, prostituţia transformau Los Angeles într-o Sodomă 
contemporană pe care Dumnezeu, în pofida puterii sale, n-o 
prefăcea în cenuşă. Puritanii fanatici invocau falia San Andreas 
care ameninţa toată California, uitând că în ziua în care 
ora—şele şi satele, munţii şi autostrăzile, zgârie-norii şi parcurile 
naţionale, studiourile şi barurile, bordelurile şi băncile se vor 
prăbuşi în ocean, apele adâncurilor îi vor înghiţi atât pe cei 
păcătoşi, cât şi pe cei virtuoşi, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei. 

Dar falia San Andreas se mulţumeşte să facă, din când în 
când, să tremure pământul ca să le amintească celor din 
California că există şi că acest rai pământesc se poate 
transforma în iad. 

O asemenea perspectivă sinistră nu l-a tulburat niciodată pe 
O'Neill. Căci cei doi O'Neill erau prea ocupați. Ea jucân—du-se cu 
dragostea, el turnând filme şi luând milioanele. 

* 


x x 
Peter O'Neill, zdruncinat de un taxi ce se zdroncănea - pe 


vremuri de culoarea canarului, iar acum galben-verzui ca baliga 
unor păsări tropicale -, privea prin geam străzile cenu-gşii din 


New York, înţesate de oameni gârboviţi, cu umbrele, care se 
încrucişau grăbiţi în ambele sensuri ale trotuarelor tixite de 
lume. O ploaie cenuşie, rece, murdărită de fumul vomitat de 
imobilele cu înălţimi vertiginoase, cădea din cer, cenușiu şi el. 

„Fantome sau duhuri împinse de forţele malefice ale unor vrăji 
rătăcitoare? “ 

Imaginaţia sa de regizor şi de scenarist broda cele mai 
extravagante variante în jurul unei realităţi vii şi vizibile. Se lăsa 
pradă fanteziei, crea şi combina ideile cele mai bizare care, prin 
film, îi atrăgeau pe spectatori pe panta himerelor şi a visurilor 
cu aparenţe de autenticitate. 

Peter izbucni în râs. Nu trebuia să dea frâu liber fan-tasmelor. 
Trebuia să-şi păstreze luciditatea. Mai ales acum când se 
pregătea să se întâlnească cu membrii consiliului de 
administraţie al unei enorme multinaționale, care îi înghiţise 
studioul. Studioul „lui“ era un mod de a vorbi, căci nu-i 
aparţinea. Studioul - oarecum muribund - făcea parte din 
grupul celor şapte mastodonţi care creaseră sute de filme în 
epoca de splendoare a Hollywoodului. Dar crepusculul uriaşilor îi 
trecuse în imperiul trecutului. Peter lucrase douăzeci de ani în 
studioul „său“ Foştii stăpâni îşi pierduseră scaunele, alţi 
stă—pini le luaseră locurile şi studioul care producea filme, adică 
vise, era acum îngrămădit în acelaşi conglomerat de 
între—prinderi prospere, de fabrici care produceau cârnaţi, 
băuturi răcoritoare, automobile, arme, strâns legate de bănci 
situate în Occident şi la antipozii lui şi care vânau întreprinderile 
rivale cum îşi vânau strămoşii iepurii şi fazanii. 

Peter O'Neill era destul de perspicace spre a pricepe de ce nu 
i se trimisese o maşină de serviciu la aeroport şi un delegat ca 
să-l întâmpine. Domnii care îşi aşezau părţile cărnoase pe 
perniţele moi ale fotoliilor aliniate în jurul mesei lungi din sala 
consiliului de administraţie - sfânta sfintelor a multina—ţionalei - 
voiau să-i demonstreze că, deşi ei înşişi l-au chemat la sediul 
central din New York, persoana lui nu reprezenta pentru ei decât 
o cantitate neglijabilă. Conducătorii corporației, care rulau 
bilioane şi trilioane, priveau cu o condescen—denţă amuzată 
studioul care le aducea sporadic câteva sute de milioane, un 
venit anemic care compensa pierderile, uneori apreciabile, ale 
studioului. Dar corporaţia voia să-şi spună cuvântul în acest 


domeniu, cu atât mai mult cu cât propria sa televiziune şi 
numeroasele-i ziare şi reviste puteau face o publicitate 
strălucitoare filmelor produse în acest studio. 

Peter O'Neill, personalitate strălucitoare în lumea 
cinema -—tografiei mondiale, părea un pitic alături de aceşti titani 
ai marii finanţe. Peter nu se formaliza de lipsa lor de 
consideraţie deoarece cinismul lui îl înarma cu o cuirasă 
rezistentă la cele mai grele lovituri. Trecuse de cincizeci de ani, 
aşa că începuse să alunece pe versantul descendent al vârstei. 
Ajunsese la zenitul carierei. Filmele lui aduceau sute de 
milioane, dar şi deficite, deoarece gustul publicului e capricios. 
Ridică în slăvi filme pe care studioul şi „executivii“ săi le 
consideră discutabile şi des-fiinţează realizări apreciate de 
autorii lor drept capodopere. 

O'Neill, datorită geniului, siguranţei în aprecieri, intoleran—ţei, 
aversiunii faţă de imperfecţiune, ca şi caracterului său 
infle—xibil, autocratic, şi modului de a-i sancţiona sever pe 
vinovaţi, fie simpli tehnicieni sau vedete internaţionale, realiza 
filme ca-—re atingeau uneori culmi ce uluiau şi pe prieteni, şi pe 
duşmani. „Prieteni“ nu era termenul cel mai potrivit, deoarece 
oamenii care lucrau cot la cot cu el nu reuşeau niciodată să 
străpungă armura intimităţii lui. Nu acorda încredere nimănui. 
Colaboratorii îl admirau şi îl detestau în acelaşi timp. li admirau 
geniul şi pute=rea de a crea, dar îi detestau caracterul 
insuportabil. 

* 


x x 


În interiorul taxiului plutea un miros de mucegai şi de tutun de 
proastă calitate. Din fericire, taximetristul nu-l plictisea cu 
flecăreala. Peter avea nevoie de linişte ca să se concentreze, să 
anticipeze criticile ironicilor şi să-şi pregătească propriile 
argu—mente, care trebuiau să fie muşcătoare. Atacul este cea 
mai bună apărare. Ştia că printre grangurii din consiliu se 
găseau şi oameni care îi apreciau calităţile şi îl susțineau sincer. 
Dar se expusese furiei directorului contabilităţii corporației 
cerându-i să suplimenteze cu cincisprezece milioane de dolari, o 
nimica toată, filmul pe care îl turna. Nu era prima oară când 
depăşea bugetul stabilit cu parcimonie de cei „mari“. 


„Îi stârnea nervii cascada de lumini verzi, roşii, albas=tre, 
galbene, care aruncau tonuri palide peste chipurile 
fan-tomatice care se târau gârbovite sub ploaie... Când gonea 
pe autostradă, după ce ieşise din Aeroportul Kennedy, masa de 
maşini care se avânta ca o cavalcadă de gândaci, urmând focul 
luminilor roşii de poziţie, lua aspectul unui peisaj miş—cător care 
îl liniştea. Dar străzile Manhattanului, înghesuite între zgârie- 
nori, îi făceau greață. El, ahtiat după parfumurile bărbăteşti, 
„after-shaves“-urile _italieneşti sau  franţuzeşti, trebuia să 
suporte duhorile urâte din taxi. Totul puţea... banchetele erau 
atât de murdare încât nu le puteai ghici culoarea originală. Şi 
şoferul îl enerva. Ceafa lui grasă şi albă, de un alb lăptos, 
bolnăvicios, scotea în evidenţă părul roşu şi şapca murdară, 
trezindu-i sentimente de iritare. 

De la o vreme îşi pierdea cumpătul pentru orice fleac. Îi 
brusca pe oameni, niciodată fără motiv, dar cu o violenţă care 
depăşea cu mult greşelile lor. Ar fi trebuit să se ducă la un 
psihiatru care să-i explice cauzele acestui comportament. Dar la 
ce ar fi servit? Şi-ar fi schimbat destinul dacă un medic 
oarecare, cu numeroase diplome în rame aurite, atârnate pe 
pereţi, i-ar fi indicat un tratament, folosind termeni ştiinţifici, 
obscuri, alambicaţi, ca să-l impresioneze? De altfel, acum era 
prea târziu! PREA TÂRZIU! 

Se uită la ceas. Va ajunge la timp ca să nu se lase aşteptat? 
Anticipa în închipuire peripeţiile întâlnirii sale cu preşedin=tele 
consiliului de administraţie şi cu directorul contabilită=ţii. 
Vicepreşedintele, care era şi director al departamentului 
„Divertisment“ şi ca atare înţelegea mecanismul unui studio, va 
fi şi el prezent. Deci, va avea de înfruntat trei buldogi gata să-l 
sfâşie. Doar preşedintele îşi va păstra calmul olimpian spre a-l 
zdrobi cu personalitatea şi înalta sa poziţie pe milogul umilit şi 
îngrozit. Peter se întreba cum ar reacţiona acest important om 
de afaceri, care plana deasupra multinaţionalei întinse ca un 
covor la picioarele sale, dacă ar şti că nevastă-sa, pe care o 
smulsese din lumea jalnică a unui cabaret din Bronx, fusese, 
înainte de a se căsători, amanta celui care îi cerea acum o 
suplimentare de fonduri? Ce legătură vijelioasă! La vremea 
aceea, Peter era un student plin de vise! Se comporta cu biata 
fată ca un sălbatic, apoi făcea dragoste asemenea unui 


armăsar. Când o părăsise, Margaret îl ameninţase cu 
răzbunarea. Americancă sută la sută, născută într-un orăşel din 
Middle West, unde nu rula decât un film sâmbăta seară, avea un 
temperament arzător, coleric şi agresiv de spaniolă. Dar timpul 
s-a scurs. Şi ea se apropia de şaizeci de ani. Insă medicina 
estetică, destinată numai femeilor bogate în stare să plătească 
sume fabuloase, poate să şteargă urmele vremii. Chirurgii 
alungă cu baghetele lor magice bătrâneţea de pe feţele 
pacientelor şi transformă matroane speriate de pierderea 
tinereţii în tot atâtea silfide fermecătoare. Ai putea să alegi 
dintre ele modele pentru revistele de modă. Margaret! 

Margaret era atât de pasionată, de dezlănţuită, încât într-o zi, 
împinsă de o criză de gelozie acută, îl urmărise cu un cuţit în 
jurul mesei din bucătărie. Nu putea suporta umilinţa de a fi 
părăsită. Ea, care păstrase totdeauna iniţiativa de a-şi 
aban—-dona amanţii căzuţi în dizgrație, refuza să conceapă 
afrontul unui tânăr imberb care-i întorcea spatele. Mai târziu, 
miliar-darul Leslie Carter fusese cucerit de frumuseţea ei 
vulgară. Aristocratul Leslie Carter, care ar fi putut obţine mâna 
celei mai bogate şi mai frumoase debutante din „înalta 
societate“ americană, devenise sclavul unei femei părăsite de 
alţii. Se căsătorise cu ea şi, pentru a-i înfrumuseţa trecutul, 
plătise un genealogist care îi „descoperise“ printre strămoşi 
câţiva lorzi englezi şi prinți germani. lar înalta societate o 
acceptase ca atare. La un institut de frumuseţe i se schimbase 
fizionomia, „look-ul“, o profesoară de dans o învățase să se 
comporte ca o mare doamnă, iar un profesor de dicţie, importat 
din Anglia, îi cizelase limbajul, învăţând-o să pronunţe cuvintele 
cu accen-=tul unei aristocrate britanice. Din când în când, 
vulgaritatea ei nativă ţâşnea la suprafaţă şi expresiile „slang“ îi 
scăpau fără să vrea. Prietenii ei de „sânge albastru“ de la th 
Avenue se amuzau pe seama năzbâtiilor ei verbale, atribuindu- 
le unui capriciu „adorabil“, unei originalităţi „căutate“. 

Doar Peter cunoştea taina lui Margaret. O indiscreţie a fostului 
ei amant ar fi compromis-o iremediabil. Înalta socie-tate ar fi 
respins-o cu dispreţ, în ciuda miliardelor lui Carter. Snobilor nu 
le place să fie înşelaţi în chip atât de grosolan, însă Peter se 
dovedise capabil să păstreze o taină. 


În pofida vârstei, gelozia lui Margaret nu se stinsese. Dar 
Leslie, care construise un imperiu datorită ingeniozităţii, 
perseverenţei, temerităţii şi a lipsei sale de scrupule, găsea 
lesne mijloacele în stare să înşele vigilenţa tovarăşei de viaţă. 
Era invariabil protejat de o armată de „umbre“, o gardă 
per—sonală de o abilitate extraordinară, care ţesea în jurul său 
un ecran capabil să-l ferească de terorişti, de duşmani, cât şi de 
detectivii nevestei. 

O'Neill nutrea o admiraţie reală faţă de acest om care nu 
şovăia să calce peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile. 
Caracterele lor se asemănau. Impărtăşeau setea de putere, 
plăcerea de a comanda, cât şi extazul iscat de realizările care le 
împlineau cele mai extravagante ambiţii. Când se întâlneau, 
aveau senzaţia că se reflectă într-o oglindă. Acest paralelism ar 
fi fost normal să-i apropie. Paradoxal, se detestau tocmai 
datorită acestei similitudini. Sentimente confuze, dar care 
cristalizau o concluzie precisă: preşedintele ştia că niciodată nu 
va reuşi să-l domesticească pe regizor, că acesta era turnat din 
oţel. Un oţel pe care nimeni nu l-ar fi putut îndoi. 

— Am ajuns, domnule! 

Peter tresări, smuls din reverie; plăti şoferului, apoi cobori în 
faţa unei intrări impresionante - ca la Aeroportul Kennedy - 
ataşate unui turn de sticlă neagră, perfect netedă. Peter ştia că 
şefii ocupă etajele de sus. Işi umflă pieptul. Lupta se apro—pia şi 
îşi încorda forţele pentru a înfrunta atacurile inamicu-lui. Dar va 
riposta cu politeţe, ascunzându-şi intransigenţa. Era obişnuit să 
obţină ceea ce dorea şi nu avea de gând să cedeze, chiar dacă 
va trebui să înfrunte întreg consiliul de administraţie. Intră în 
clădire şi se prezentă la biroul de informaţii. 

Fetele, toate frumoase, aşezate în spatele pupitrelor, îl 
recunoscuseră mai înainte ca el să-şi fi spus numele. Cea mai 
îndrăzneață se grăbi să-i zâmbească seducător. Poate o va 
remarca şi îi va deschide drumul spre Hollywood. O speranţă 
nebunească, aproape irealizabilă. Şi totuşi... 

— Pe cine trebuie să anunţ de sosirea dumneavoastră, 
domnule O'Neill? 

— Pe marele patron, personal, răspunse Peter cu o 
ama-—bilitate şireată. 


Citise ca într-o carte deschisă gândurile interlocutoarei care se 
grăbi să sune la telefon. Se scurseră câteva clipe care i se 
părură lui Peter extrem de lungi. Avea oroare să facă 
anticameră. 

— Domnul Carter vă aşteaptă, domnule O'Neill!, îi spuse fata 
calină, privindu-l cu ochii umezi de adoraţie. La etajul optzeci, 
domnule! Doriţi să vă conduc? 

— Mulţumesc, domnişoară! Cunosc drumul! 

Se afundă într-unul dintre cele douăsprezece lifturi rapide şi 
încercă o senzaţie de gol în stomac până în clipa când ajunse la 
destinaţie. Străbătu mai multe culoare cu lambriuri de mahon şi 
cu vase de flori care îmbălsămau atmosfera. Console cu busturi 
de marmură creau o ambianţă tipic englezească - pecetea 
gustului britanic al marelui patron. Peter intră grăbit în 
anticamera lui Carter. O secretară de vreo nouăsprezece ani, 
frumoasă de îţi tăia respiraţia, îl primi cu zâmbetul pe buze. Ca 
şi fata de la informaţii, secretara tindea la o carieră de star. 
Îmbrăţişările stângace ale patronului, de altfel foarte bine 
plătite, nu-i satisfăceau aspiraţiile. Peter O'Neill, chiar dacă era 
mai puţin important în ierarhia „marilor“, era totuşi diferit de ei. 
Numai el deţinea puterea de a le realiza visele. 

— Domnul Carter vă aşteaptă în sala de consiliu. Prezi—dează 
o şedinţă convocată azi de dimineaţă. 

„la te uită! “, îşi zise Peter uluit. „Să-i fi reunit special pentru 
mine? Atunci de ce nu l-a chemat şi pe preşedintele studioului? 

— Domnule O'Neill, urmaţi-mă, vă rog! 

Fata i-o luă înainte unduindu-şi coapsele cu linii sinuoase. Dar 
gândurile lui Peter zburau pe alt făgaş. Prevedea o mică furtună, 
perspectivă care nu-l speria. Fata îl conduse de-a lungul unui 
coridor lung şi vast, aşternut cu covoare scumpe care se 
armonizau cu lambriurile. Profunzimea florilor dez—orienta pe 
vizitatorii care se aşteptau la o atmosferă severă, monahală, sau 
la o ambianţă de mare clasă de afaceri, cu sute de birouri 
separate prin pereţi de sticlă. 

Coridorul se sfârşi în faţa unei uşi înalte de bronz cu duble 
canaturi care evoca intrarea unui templu grecesc. Termenul de 
„templu“ nu era deplasat deoarece venerarea zeului Baal şi a 
aurului adunat în cantităţi inimaginabile era aici scopul suprem. 


Faptul că aurul lua forma acţiunilor sau a obligaţiuni—lor, a 
uzinelor sau a grupurilor de presă, a unor mărfuri paşnice sau 
munţilor de arme, că alimenta împrumuturi străine sau finanta 
lovituri de bursă demonstra doar că banul nu trebuie să rămână 
neproductiv şi că afacerile, în primul rând afacerile colosale, 
nelimitate, contribuie la dezvoltarea societăţii. 

Fata deschise uşa şi îl invită pe Peter să pătrundă într-o 
încăpere de proporţii enorme cu ferestre foarte mari, care 
ofereau priveliştea zgârie-norilor din Middle Town. Masa lungă 
de mahon era atât de strălucitoare încât îi umbrea, prin 
contrast, pe cei treizeci de consilieri orânduiţi de-o parte şi de 
alta, pe scaune Chippendale. Peter nu putea distinge fizionomia 
lui Leslie Carter, care prezida şedinţa, deoarece acesta era 
plasat în contralumină. 

Impasibil, salută consiliul. Auzi vocea domoală a lui Leslie şi 
remarcă gestul lui larg, aproape grațios. 

— Scaunul din dreapta mea este pentru dumneata, Peter. 

Regizorul înţelese că adunarea aşteptase prezenţa lui. Se 
întrebă de ce Leslie nu-l primise în biroul său. Se aşeză fără 
grabă, apoi privirile i se îndreptară spre preşedinte. 

Carter avea un aer aristocratic. Zâmbetul său binevoitor, 
calmul care îi reflecta autoritatea de şef impuneau. Cu acelaşi 
timbru potolit al vocii anima discuţiile, dirija dezbaterile, lansa 
ordine. Cu aceeaşi blândeţe era în stare să concedieze pe un 
patron de conglomerat, să ordone cumpărarea unei 
întreprinderi uriaşe sau să lanseze atacuri de bursă care 
angajau miliarde de dolari. Costumele sale impecabile veneau 
direct de la Londra. Croitorul lui din Saville Row le croia personal 
şi asorta cu pricepere cămăşile, cravatele, batistele şi pantofii. 

Toate privirile, prieteneşti sau ostile, se îndreptară spre Peter. 
Faţa lui prelungă, colţuroasă, cu trăsături bine mar-cate, era 
singularizată de un zâmbet ironic, maliţios; ochii săi cu licăriri 
mefistofelice îi stânjeneau pe interlocutori. 

Spre deosebire de Carter, ţeapăn ca un manechin de modă, 
Peter purta costumele, evident, foarte scumpe, cu o neglijenţă 
studiată, care se armoniza cu alura sa îngăduitoare. 

Vocea lui Carter susură: 


— Peter, te-am convocat spre a discuta costul filmului 
dumi=tale care li se pare, unora dintre parteneri, excesiv de 


mare. 
* 


x x 


Anna, după ce luă micul dejun în pat, trecu, tot goală, în baie 
ţinându-l de mână pe Joe, jenat să apară nud în faţa cameristei. 
Perechea alunecă sub duş şi execută cu voluptate ritul atât de 
prețuit de Anna, care însoțea această ocupaţie matinală. După 
ce dădu la o parte spuma care îi acoperea sânii rotunzi, 
pântecele neted, triunghiul de mătase, picioarele lungi de 
dan-—satoare, Joe îi sărută tot trupul excitându-i simţurile. Apoi 
se aruncară în piscina de marmură verde, făcură câteva mişcări 
de înot ca să se acupleze din nou pe dalele cu flori stilizate. 

Anna, fericită după acest supliment delicios, îşi îmbrăţişă 
partenerul, îl muşcă de ureche şi îi şopti: 

— Acum mergem împreună să facem cumpărături. Mă vei 
însoţi la Cartier. Vreau să-ţi cumpăr un Rolex de aur. Să te 
îmbraci cu costumul alb, pe care ţi l-am cumpărat de curând, ca 
să te prezinţi demn când mergi cu mine. 

Figura lui Joe se lungi. Mutra lui părea atât de copilă—rească 
încât Anna îi strânse capul la piept cu tandrete. 

— Aseară am venit în blugi şi în cămaşă cu carouri, zise 
băiatul cu un aer dezolat. 

— Nu poţi să mergi aşa! Te duci acasă, te schimbi şi te întorci 
transformat în Don Juan. Îţi ajunge o oră? 

— Cu bicicleta mea, care e pe cale să-şi dea sufletul, nu pot să 
fac cei o sută kilometri dus şi întors până la New Port Beach în 
mai puţin de trei ore. 

— După masă am câteva rendez-vous-uri. Doar dimineaţa 
sunt liberă. Am o idee! la Ferrari-ul bărbatului meu. Am să 
telefonez la garaj, să-ţi dea cheile maşinii. Ştii să conduci un 
Ferrari? 

— Şi încă cum?!, răspunse Joe arătându-şi torsul. Cu maşina 
nu risc să-mi acopăr de praf costumul alb. 

Îşi îmbrăcă în grabă blugii şi cămaşa în carouri. Chiar în ţinuta 
asta, frumuseţea şi tinereţea lui nu-şi pierd nimic din avantaje, 
se gândi Anna. 


Joe plecă, încercând o mare bucurie provocată de cele două 
evenimente care îi umpluseră dimineaţa. Pentru o noapte de 
aşa-zisă dragoste, clientele zgârcite plăteau cel mult cincizeci 
de dolari. În timp ce Anna... Draga de Anna... Începea să simtă 
pentru ea sentimente pure... O afecţiune reală, necunoscută 


înainte de a se culca împreună... 
* 


x x 


După ce îşi expuse argumentele în favoarea măririi 
buge-=tului pentru realizarea filmului său, Peter îşi aprinse o 
ţigară şi aşteptă impasibil hotărârea consiliului. 

Olwen Carr, vicepreşedinte şi director al departamentu-—lui 
contabilităţii, ceru cuvântul. Din cauza bolii de ficat era 
totdeauna prost dispus şi, pe cât posibil, punea bețe în roate 
celor care cereau bani. Era indignat de excesele celor care 
lucrau în studio - producători, regizori, vedete; toţi primeau 
salarii, participau la beneficii, aveau onorarii, depăşind de 
departe propriul său venit profesional, ca şi pe cel al altor 
colegi, vicepreşedinţi şi directori. Îl exaspera obişnuinţa lor de a 
circula cu predilecție în Cadillacuri, Rollsuri, Ferrari şi alte maşini 
europene foarte costisitoare, în timp ce conducătorii corporației 
utilizau Forduri, Chevroleturi sau Buickuri. Era exasperat de 
luxul lor şi le invidia celebritatea; el, care le furniza fondurile, 
rămânea pentru lumea exterioară un necu-—noscut, eventual un 
funcţionar superior ranchiunos şi plicti—sitor. Îşi exprimase în 
mai multe rânduri punctul de vedere pe această temă şi ceruse 
ca oamenii din studio să fie obligaţi să folosească maşini de 
serviciu mult mai modeste. Când îşi termină filipica, Carter îi 
răspunse cu o voce catifelată: 

— Renunţaţi la aceste economii deplasate! Vreţi să păţim ce s- 
a întâmplat la Fox unde Alan Ladd şi grupul său de prieteni au 
părăsit studioul şi au constituit o casă independentă de 
producţie, care face concurenţă neînfrânată marilor studiouri? 
Acelaşi exod a avut loc şi la United Artists fiindcă Transamerica, 
conglomeratul care i-a înghiţit, a încercat să impună oamenilor 
de film regulile muritorilor de rând. Am repetat aceste 
exem—ple, pe care le cunoaşteţi cu toţii, ca să ştim ce trebuie şi 
ce nu trebuie să facem. Corporaţia noastră nu trebuie să sufere 


de pe urma contraloviturii pe care ar primi-o datorită unei 
politici de economii care şi-a dovedit ineficienţa! 

Carr tăcu fără să se alinieze la opinia şefului său. Să-l 
contrazică pe Carter? Nici nu era de conceput! 

Arthur Bryant, un individ gras, bucălat, cu capul pleşuv, 
rotund ca o bilă de biliard, preşedinte al unei reţele de 
hote-—luri, ceru cuvântul după intervenţia lui O'Neill: 

— Bugetul filmului dumneavoastră a fost fixat la două—zeci de 
milioane de dolari. Acum cereţi suplimentarea lui cu 
cincisprezece milioane. Mâine veţi cere o nouă suplimentare. 
Sunt dintre aceia care au citit printre primii scenariul 
dum—neavoastră. N-am fost de acord cu scenariul de la bun 
început. Prea mult lux, prea multe bijuterii, prea multe iahturi, 
prea multe miliarde în joc. V-am prezis un eşec bubuitor. Marele 
public va primi ca pe o ofensă prezentarea vieţii destrăbălate a 
bogătaşilor care conduc multinaţionalele. 

Peter îl privi zâmbind dispreţuitor. Contraatacă cu o violenţă 
care îl descumpăni pe adversar: 

— Ce aţi zice dacă m-aş amesteca în administrarea 
hotelurilor dumneavoastră? Graţie jocului multinaţionalelor aţi 
ajuns în consiliul de administraţie al unei corporaţii care 
controlează un studio. Ce competenţă aveţi dumneavoastră în 
domeniul creaţiei de filme, în afară de vizitele pe care le faceţi 
din când în când la cinema, la braţul soţiei? Sau vă consideraţi o 
autoritate în materie fiindcă aveţi acasă un video şi câteva 
casete? 

Îşi plimbă privirea asupra celorlalţi membri ai consiliului, care 
îl fixau cu ochii lor rotunzi, uluiţi. Niciunul dintre cei prezenţi nu 
cutezase să vorbească la această masă pe un ton atât de dur, 
de provocator. Îşi îndreptară privirile indignate spre Carter, 
aşteptându-i reacţia. Dar preşedintele tăcea. Îşi păstra masca 
imobilă de manechin. 

Peter reluă ironic: 

— Dumneavoastră, oamenii de afaceri, oameni de afaceri 
străluciți, altfel n-aţi sta în jurul acestei mese, bancheri, 
industriaşi, constructori, ocupaţi-vă de problemele 
dumnea-—voastră şi lăsaţi-ne pe noi, cineaştii, să ne ocupăm de 
ale noastre. Vreţi să distrugeţi studioul, să-l transformați într-un 


vârtej al pierderilor? Continuaţi această politică nechibzuită şi... 
veţi vedea ce va urma. 

Peter scrută din nou bila de biliard a lui Bryant. 

— Îmi reproşaţi luxul, extravaganţele, cheltuielile nebu—neşti 
ilustrate de personajele mele. Dar scenariul a fost accep-=tat 
după discuţii purtate în contradictoriu de oameni care nu aveau 
nici-o legătură cu lumea filmului. Negocierile cu agenţiile de 
impresariat au fost spinoase şi foarte costisitoare, fiindcă 
experții lor ştiu să-şi arate ghearele când interesele proprii şi ale 
clienţilor lor sunt în joc. Faimoasele seriale „Dinastia“ şi „Dallas“ 
i-au adus lui Aron Spelling sute de milioane de dolari! Spelling 
are dreptate. Oamenilor le place să râdă de cei bogaţi. Simt o 
mare plăcere când constată că miliardarii nu trăiesc într-un rai 
inaccesibil americanilor de rând, că suferă eşecuri, că trăiesc pe 
marginea prăpastiei, că au necazuri, suferă dez=iluzii şi că nu 
poţi cumpăra cu bani nici dragostea adevărată, nici prietenia 
sinceră. Spectatorii sunt sătui de filme intimiste care descriu 
propria lor viaţă plină de necazuri, de lupte sterile şi adesea de 
mizerii materiale şi morale. Se spune că cinemato-—graful este o 
fabrică de vise. Este adevărat. O industrie a viselor în stare 
pură. Americanii cu venituri modeste, care aspiră la o viaţă mai 
bună, văd pe ecran oameni care au plecat de la nimic şi pe 
parcurs au adunat milioane prin muncă, perseverenţă şi sete de 
progres... Numai parveniţii detestă filmele care aduc la lumina 
zilei manevrele necurate. 

Peter privi provocator asistenţa înlemnită. 

— Sper că printre dumneavoastră nu s-au strecurat 
par-—veniţi. Aveţi, probabil, cu toţii sânge albastru, iar 
strămo-—şii dumneavoastră au debarcat eventual de pe 
Mayflower... Atunci, de ce vă este ruşine de averile voastre 
adunate graţie voinţei, a strădaniilor, a norocului? De unde 
sentimentul de vinovăţie? Cu cât veţi ascunde mai mult viaţa 
celor bogaţi, cu atât o veţi face mai odioasă în ochii marelui 
public! 

Obiecţiile consilierilor nu lipsiră. Dar argumentele lui Peter 
cuceriseră o parte din auditoriu. Doar Carter nu ieşea din 
mutis—mul lui. Se putea zice că prezenţa lui era pur decorativă. 

Se lăsase noaptea. Chelnerii aduceau platouri încărcate cu 
icre negre şi şampanie. 


Secretara lui Carter se apropie de Peter care savura o bucată 
de morun stropită în mod excepţional cu Dom Perignon. 

— Los Angelesul vă cheamă urgent la telefon, domnule 
O'Neill. Vă aduc aparatul aici sau preferaţi să treceţi în camera 
alăturată? Dincolo puteţi vorbi fără să fiţi deranjat. 

— Vin îndată!, zise Peter, şi plecă pe urmele fetei. 

Un glas aspru, autoritar îi izbi auzul. 

— Bună seara, domnule O'Neill! Vorbeşte căpitanul Dobson de 
la poliţia din Los Angeles. Maşina dumneavoastră a fost găsită, 
acum câteva ore, într-o râpă în Beverly Hills. Maşina a fost 
distrusă în urma unei explozii, iar conducătorul a murit 
carbonizat. La început s-a crezut că aţi fost victima unui atentat. 
Accidentul a fost provocat de un act criminal, în ciuda avariilor 
suferite de maşină, experţii noştri au con-—statat că direcţia şi 
frânele au fost intenţionat deteriorate. Dumneavoastră aţi fost 
cel vizat. La volan era întâmplător altcineva, căruia soţia 
dumneavoastră i-a dat voie să conducă maşina. Am reuşit să 
stabilim identitatea decedatului: un oarecare Joe Shweize, fără 
profesie definită, în vârstă de nouăsprezece ani. Aşteptăm 
întoarcerea dumneavoastră la Los Angeles. Sperăm ca - ajutaţi 
de dumneavoastră - să-l descoperim pe autorul acestei crime 
premeditate. 

Peter culcă receptorul în furcă. Acelaşi zâmbet îi plutea pe 
faţă. Creierul său ar fi putut reconstitui ceea ce se întâmplase la 
Los Angeles de la plecarea sa până la acest sfârşit tragic. Anna, 
împrumutând maşina unei haimanale, îi salvase viaţa. Nu-l mira 
că cineva plănuia să-l omoare. Unul dintre nume-—roşii săi 
duşmani trecuse la acţiune. Sabotajul unei maşini cere 
cunoştinţe de mecanică şi îndrăzneala de a te strecura în garaj. 
Operația demonstra că era vorba de un profesionist. 

* 


x x 


Bryant, profitând de absenţa lui O'Neill, se adresă direct lui 
Carter. 

— Filmul acesta prezintă aspectele negative ale 
multinaţi—onalelor. Insistă asupra forţelor obscure, asupra 
influenței pe care acestea le exercită asupra pieței 
internaționale, asupra viitorului lumii, care va fi condusă de 


câteva corporaţii ce vor dispune de toate puterile, de toate 
privilegiile. 

Pentru prima oară, Carter ieşi din tăcerea sa. 

— Dimpotrivă, dragă prietene, cred că Peter O'Neill vrea să 
strecoare spectatorilor ideea că multinaţionalele reprezintă 
societatea viitorului. Că frontierele vor dispărea, că guvernele se 
vor ocupa în mod exclusiv de probleme administrative şi că 
adevărata putere economică va aparţine corporațiilor. O'Neill 
degajează drumurile viitorului. 

— Sunteţi prea indulgent, interveni Olwen Carr golind o cupă 
de şampanie, în ciuda indicaţiilor medicilor care îi interziceau 
alcoolul. 

— Vă reamintesc, Olwen, că O'Neill ne-a făcut să câştigăm 
sute de milioane. 

— Dar a produs şi filme respinse de public. 

Carter abia atinse icrele negre. 

— Dar bilanţul scoate în evidenţă beneficii importante, chiar 
foarte importante. Sunt de acord cu suplimentarea de buget pe 
care ne-o solicită. 

Nimeni nu îndrăzni să protesteze. Adversarii lui O'Neill se 
mulţumiră să clatine nemulţumiţi capul. 

Peter se întoarse în sală fără ca să pară tulburat de 
convorbirea telefonică. Leslie Carter îi comunică decizia sa şi îl 
întrebă: 

— Ai de gând să te întorci la Los Angeles sau doreşti să-ţi 
prelungeşti câteva zile şederea la New York? 

O'Neill nu se grăbea să plece. Ancheta se putea desfăşura şi 
în absenţa lui. Să le furnizeze o listă nominală a duşmanilor săi? 
Ar fi fost ridicol! Erau atât de numeroşi... 

— Leslie, voi mai rămâne trei sau patru zile la New York; 
doresc să aleg câteva locuri de filmare. Aş putea să telefonez la 
Plaza, să-mi rezerve un apartament? 

Carter îi făcu un semn secretarei: 

— Rezervaţi la Plaza un apartament pentru domnul O'Neill! 
Peter, o maşină de serviciu va fi la dispoziţia dumitale. Ai nevoie 
de un şofer? 

— Mulţumesc! Prefer să conduc singur. 

— Ca să nu-ţi contrazicem obiceiurile, vei avea la dispoziţie un 
Cadillac. 


Olwen Carr era cât pe aici să se înece cu o înghiţitură de icre 
negre. 

Carter îl luă de braţ pe O'Neill şi îl trase deoparte, în faţa unei 
ferestre care oferea o privelişte superbă a oraşu-—lui noaptea. 
Străzile păreau nişte canioane adânci, săpate printre imobilele 
uriaşe cu mii de ferestre, printre care se scurgeau râuri galbene 
şi roşii: farurile din faţă şi luminile din spate ale maşinilor. 

— Dacă am înţeles bine, o parte din filmul pe care îl 
pro=iectezi se va desfăşură în Europa, rosti Leslie. 

— Da! „Orgia americană“ va avea ca fundal Palm Beach, Paris, 
Londra, Monte Carlo, Roma şi Veneţia. 

— O călătorie fermecătoare! 

— Voi fi atât de ocupat încât nu voi avea timp să admir 
peisajele. 

— Ultima dată am văzut un film a cărui acţiune se desfă—şura 
la Monte Carlo în timpul ocupaţiei germane din Franţa. Era un 
Monte Carlo care nu avea nimic comun cu admirabilul oraş din 
Monaco. Improvizat într-un oraş mexican, decorul era dezolant, 
lamentabil. Argumentul acesta m-a determinat să-ţi acord 
fondurile necesare. „Moartea la Veneţia“ s-a des-făşurat la 
Veneţia. Visconti nu trişa niciodată. Când vei avea nevoie de o 
finanţare deosebit de ridicată, să mi te adresezi direct. Am să 
obţin acordul consiliului. 

O'Neill se amuza copios. Carter organizase această come-—die 
ca să-i arate că se bucură de favoarea sa şi să se asigure de 
recunoştinţa lui Peter. 

— l-am vorbit soţiei mele de vizita ta la New York. Sper că vei 
accepta să iei masa mâine seară la noi, în intimitate. 

Un zâmbet enigmatic apăru pe chipul regizorului. 

— Ai rămas pe gânduri, Peter! Ce te preocupă? 

— Mă gândesc să iau pentru un rol episodic o actriţă, una din 
fostele glorii ale Hollywoodului, care a ajuns femeie de serviciu. 

Carter râse arătându-i dinţii perfect îngrijiţi. 

— Nu te-am cunoscut în postură de binefăcător al artiştilor 
căzuţi în uitare. _ 

— Câteodată fac excepţii. In realitate, sunt sigur că un 
anu—mit public ar fi curios s-o revadă pe Fay Holden. Chiar în 
seara aceasta am să mă aventurez în Hell's Kitchen ca s-o caut. 

— Nu este un cartier recomandabil pentru vizite nocturne. 


— Câteva scene din filmul meu vor avea loc în această 
ambianţă jalnică. 

— Atunci ne revedem mâine seară. 

— Am să fiu punctual, Leslie! Complimentele mele doamnei! 

CAPITOLUL 2 

Cadillacul se legăna molatic pe amortizoare eliminând şocurile 
hârtoapelor. Strada era mărginită de case cu pereţii acoperiţi de 
pete de igrasie şi mucegai, mizera—bile, toate la fel; s-ar fi zis că 
erau legate de trotuare prin scări de piatră şi rampe de fier 
ruginite. Maşina somptuoasă a lui Peter atrăgea privirile 
oamenilor care căscau gura, a haimanalelor, a copiilor care, în 
ciuda orei târzii, umpleau strada ce cobora în pantă lină spre 
Hudson. 

„Hell's Kitchen în toată splendoarea sa“, reflectă Peter, 
căutând, la lumina slabă a felinarelor, numărul casei locuite de 
Fay Holden. 

Bunăvoinţa lui Carter ascundea, de fapt, egoismul cel mai 
sordid. Făcea un bine din interes. Peter cugeta urmând 
raţio—namentul lui Carter. Întreg Los Angelesul, apoi toată 
America vor lăuda gestul marelui O'Neill care smulgea din 
străfundu—rile mizeriei pe bătrâna actriţă. O veche stea care 
cucerise publicul cu vreo treizeci sau patruzeci de ani în urmă 
prin graţia frumuseţii, tinereţii şi unui „sex appeal“ irezistibil. 
Peter repeta maşinal termenii demodaţi „sex appeal“ şi 
„oomph“, care îmbătrâniseră odată cu cei care îi foloseau cu 
plăcere. 

Deşi depăşise vârsta de cincizeci de ani, Peter avea impre-—sia 
că secole întregi îl despărţeau de Fay Holden, care se apropia 
de şaizeci. Femei care nu cunoscuseră chirurgia estetică şedeau 
pe treptele scărilor ca pe nişte bănci şi vorbeau de câte-n lună şi 
în stele. Copiii jucau fotbal, căci maşinile nu prea circulau pe 
acolo. 

Peter găsi numărul pe care-l căuta. Opri Cadillacul şi cobori pe 
trotuar. După mirosul de piele şi prospeţimea care impregnau 
interiorul maşinii, resimţi dezgustat duhorile de mucegai şi de 
gunoaie. Din când în când, dinspre Hudson adia un aer umed 
fără să risipească putoarea străzii. Peter îşi dădu seama de 
originea acestui fenomen. Printre scări se revărsau pe trotuar 


tomberoanele supraîncărcate cu gunoaie, ţinând companie 
bătrânelor şi copiilor. 

Golanii se uitau cu jind la Cadillac. Un adolescent negru, care 
se ţinea deoparte, contempla cu admiraţie maşina de lux. Era 
atât de absorbit de această prezenţă aici, încât se oprise ca 
hipnotizat. 

— Vrei să ai grijă de ea până mă întorc? Poftim cinci dolari 
pentru oboseală. 

Negrul îl privi uluit, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. 

— Cum să nu, dom'le? Cu plăcere, dom'le! 

Vâri în buzunar bancnota verde. Şi-ar fi dorit un Cadillac pe 
care să-l gareze în faţa uşii casei sale spre a-şi ului vecinii. Ar fi 
auzit: „lată un băiat care a reuşit în viaţă, câştigă bani mulţi şi 
duce o viaţă fericită!“. 

Peter se strecură printre ţaţele adunate pe scară şi intră în 
casa locuită de Fay Holden. Un covor lung şi zdrenţuit se 
des—făşură până în fundul coridorului unde o scară abruptă şi 
mur—dară ducea la etaje. Găsi cutiile de scrisori, dar niciun 
nume nu figura pe micile despărţituri închise cu cheia. Oamenii 
din locurile acestea preferau anonimatul. 

Bătu uşor într-o uşă cu vopsea scorojită. O bătrână fără dinţi, 
ciufulită, cu un aer buimac, duhnind a alcool de proastă calitate, 
apăru în prag. 

— Ce doriţi? 

— Să vorbesc cu doamna Fay Holden. Aţi fi atât de amabilă 
să-mi arătaţi uşa ei? 

— Artista? La etajul doi, a treia uşă pe stânga. 

Peter mulţumi politicos ca şi cum ar fi avut de-a face cu o 
doamnă. Urcă pe scara mâncată de cari ce pârâia şi se clătina 
şi, ajuns în faţa uşii indicate, ciocăni din nou. 

Femeia care deschise îi provocă un şoc. Superba, 
fermecătoa-—rea Fay Holden se îngrăşase, obrajii rotunjiţi erau 
marcați de riduri fine, răsfirate la colţurile ochilor. Gura îşi 
pierduse curbele voluptuoase. Urmele frumuseţii din tinereţe 
erau abia vizibile. 

— Ce doriţi, domnule? 

Deodată, mintea i se lumină. Îl recunoscu pe O'Neill. Bucuria, 
ruşinea de a fi găsită în această ambianţă îi aprin—seră obrajii. 


— Peter, tu aici? Intră, dar nu te uita la ce-i în jur! Am decăzut 
mult! 

Peter o îmbrăţişă cu entuziasm prefăcut, apoi intră într-un fel 
de magherniţă cu mobilă ieftină, uzată, care ar fi scârbit şi pe 
cei mai nevoiaşi clienţi ai talciocurilor. Se simţea stingherit. 

Ochii lui Fay se umplură de lacrimi. Suspină. 

— Cine ar fi putut crede că am să ajung în aşa hal de 
degradare? 

Peter juca pe claviatura emoţiilor regăsirii. 

— Nu ţi-ai pierdut frumuseţea, Fay! Te-ai maturizat! Asta-i tot! 

Fay se examină într-o oglindă ciobită. Îi era ruşine de rochia 
cârpită, murdară, şifonată. 

— Cu banii care curgeau în valuri pe când mă aflam în vogă aş 
fi putut să-mi cumpăr un apartament frumos, să-mi asigur 
viitorul (evită să pronunţe cuvântul „bătrâneţea“), o existenţă 
liniştită, fără griji... Dar am cheltuit toţi banii. Îmi cumpăram 
rochiile cele mai scumpe, nenumărate fleacuri, organizam 
petreceri costisitoare în vila somptuoasă de pe Beverly Hills; 
plăteam o chirie extravagantă, dispuneam de o haită de 
cameriste, de bucătari, de şoferi, aveam în garaj o maşină 
Hispano-Suiza, două Rollsuri şi un Cadillac; în came-rele vilei, 
florile abundau, căci le adoram parfumul. Primeam puzderie de 
cadouri, dar le trimiteam surorilor şi verişoarelor mele, mai puţin 
norocoase decât mine... Apoi a urmat căderea... lnexplicabilă... 
Nu mi se mai reînnoiau contractele. Rămăsesem aceeaşi, dar 
publicul nu mă mai dorea. Cohn mi-a spus că îmi scăzuse cota 
de popularitate şi mi-a urat noroc. „Sunt convins că la alte 
studiouri vei obţine angajamente“. Şi m-a condus spre ieşire. 
Intrevederea se terminase... Când uşa s-a închis în urma mea 
am avut impresia că o piatră de mormânt se abate asupră-mi... 
că mă înlănţuise moartea. Eram îngrozită. Contul meu în bancă 
era descoperit... Apoi a urmat prăbuşirea. Băteam la uşile 
agenţilor, dar niciun studio nu mă voia. Rollsul nu era achitat. 
Cu puţin înainte îl luasem pe credit. Marea stea Fay Holden 
găsea peste tot uşile închise... Mi-au ridicat mobila, maşinile, a 
trebuit să părăsesc vila şi să închiriez un mic apartament... Am 
avut câteva bijuterii, nu cine ştie ce... Vânzarea lor, în pierdere, 
m-a ajutat să supraviețuiesc un timp... Într-o zi am constatat că 
nu mai aveam niciun ban. Am fost nevoită să-mi caut de lucru... 


să-mi câştig existenţa. Am fost angajată chelneriţă. Dar nu la 
Los Angeles. Mi-era ruşine să mă umilesc în faţa foştilor mei 
admiratori. Ci într-un orăşel din Middle West... Decăderea a fost 
lentă, dar iremediabilă... Am eşuat la New York ca o balenă pe 
plajă. Şi iată-mă aici! la loc, dragă Peter! 

Nu-i dezvălui ultima sa ocupaţie. Spăla pardoselile la o mică 
bancă. 

Peter o privi cu simpatie şi înţelegere. 

— Viitorul ar putea să-ţi redeschidă porţile aurite. Tocmai 
pentru asta am venit. Îţi ofer un angajament în ultimul meu film. 

Faţa lui Fay Holden se lumină. Prestigiul, farmecul ei de 
odinioară nu muriseră încă. Era căutată. Talentul ei căpăta un 
nou avânt. Îşi va recuceri publicul. Publicul ei. Admira=torii ei. 

— Un rol de bunică adorabilă şi iubită de nepoți pe care l-am 
creat special pentru tine, continuă O'Neill. 

Chipul lui Fay se întunecă. Bucuria i se stinse. 

— Bunică?, exclamă ea dezamăgită. 

— Katherine Hepburn, Bette Davis n-au ezitat să accepte 
asemenea roluri. Un film în care Hepburn a interpretat rolul unei 
bunici i-a adus Premiul Oscar. 

Culorile revitalizară obrajii livizi ai lui Fay. 

— Ai dreptate. Am văzut-o pe Bette Davis în rolul unei doamne 
în vârstă, alături de Cotten şi de Sordi. Era fascinantă. Aş 
putea uşor s-o depăşesc. 

— Întocmai!, exclamă Peter. Te vei scălda iarăşi în lumina 
reflectoarelor. Lumea filmului te va primi cu braţele deschise. 
Ziarele şi revistele de cinema din toată lumea vor anunţa 
revenirea ta în faţa camerelor. Vei obţine un contract care te va 
scoate din necazuri. Altele vor urma. Îți ofer pentru rolul acesta 
treizeci de mii de dolari. 

Fay îşi arătă nemulţumirea. 

— Treizeci de mii de dolari? De obicei, actorii care semnează 
contracte primesc sume superioare celor din angaja—mentele 
anterioare. Pentru ultimul meu film am primit cinci sute de mii 
de dolari. 

Peter o privi uimit. 

— Dar nu vei avea decât apariţii scurte. Îţi repet. Este vorba 
despre un rol episodic. 

Fay îşi ridică bărbia, manifestându-şi mândria rănită. 


— Două sute de mii ar fi un onorariu rezonabil. 

O'Neill se nelinişti. 

— Treizeci şi cinci de mii, asta e ultima mea propunere. 
Gândeşte-te bine înainte de a-mi da un răspuns negativ. 
Această şansă nu se va mai repeta! 

Fay cugetă şiret: „Peter a simţit că publicul şi-a amintit de 
mine. Niciodată nu s-a angajat fără să cântărească bine 
lucrurile“. 

— Două sute de mii este ultimul meu preţ!, declară categoric. 

Peter suspină, o privi cu aerul său ironic, apoi se ridică. 

— lartă-mă că te-am deranjat, Fay! Am vrut să-ţi fac un 
serviciu. Să uităm asta. 

Işi consultă ceasul. 

— Trebuie să te părăsesc, scumpă prietenă! Am un rendez- 
vous de la care nu pot lipsi. 

O strângere de mână, jenant de rece. Fay nu putea să-i ierte 
zgârcenia. „Vrea să profite de numele meu ca să-i atragă pe 
foştii mei admiratori. O să revină“. 

Zâmbetul sarcastic al lui O'Neill oglindea o nuanţă de 
compasiune. „Biata de ea! Câtă inconştienţă! “ 

Când se urcă la volanul Cadillacului, aspiră cu voluptate 
mirosul de piele fină, parfumată. Mulţumi micului negru încântat 
să primească încă cinci dolari pentru o nimica toată. Vecinele 
părăsiseră scara. Maşina porni fără zgomot. Se îndreptă spre 
primul bulevard transversal, coti la dreapta, apoi din nou la 
dreapta, orientându-se spre Central Park. Străzile cu sens unic 
din New York îl enervau. 

Deodată, o maşină veche vopsită în culori ţipătoare, 
încăr-cată de tineri negri gălăgioşi şi veseli, îi apăru în faţă 
venind din sens invers, contrar regulilor de circulaţie. Şoferul, un 
adolescent cu părul scurt şi creţ, râdea în hohote, probabil sub 
efectul drogurilor. Vehiculul hodorogit mergea pe mijlocul 
drumului; o coliziune părea inevitabilă. Spre a evita ciocnirea, 
Peter cârmi la dreapta, urcându-se pe trotuar. Răsturnă un 
tomberon cu gunoaie şi stopă aproape lipit de o scară. Printr-o 
adevărată minune nu strivi pe un băiat, aşezat pe treapta de 
jos, cu faţa îngropată în palme. 

Peter deschise portiera, sări din maşină şi se repezi spre băiat. 
Voia să constate dacă nu păţise ceva. La apariţia sa, băiatul îşi 


descoperi faţa şi îl privi tresărind. Era frumos, o frumuseţe 
aproape ireală. Natura îl înzestrase cu o fiziono—mie atât de 
perfectă încât nu suporta descriere. Nu existau termeni de 
comparaţie. Pe obraji îi şiroiau lacrimile. 

Peter, cinicul Peter, îl privi cu o uimire împletită cu admiraţie. 

— De ce plângi? Te-am lovit cu maşina? 

Băiatul răspunse cu o voce suavă, vag asemănătoare cu 
timbrul lui Leslie Carter, doar că tonul catifelat al vorbelor lui nu 
ascundea puterea îmblânzită din glasul preşedintelui. 

Băiatul se ridică. Avea silueta unui efeb grec sculptat de 
Praxiteles. 

— Trebuie să plec! Nu pot să întârzii de la numărul meu! 

— Eşti artist?, întrebă O'Neill foarte interesat. 

Avusese intenţia să-i propună un rol lui Fay Holden şi iată că 
hazardul îi scotea în cale un băiat înzestrat cu farmecul lui 
james Dean şi cu frumuseţea lui Rob Lowe, întinerit şi 
strălucitor, care ar fi putut înfierbânta entuziasmul publicului 
avid de idoli noi. În pofida sărăciei hainelor sale - „blue-jeans“ 
deco-—loraţi, cămaşă în carouri, de o calitate mediocră, bascheţi 
albi deveniți cenuşii din cauza uzurii - avea aerul unui 
adolescent de familie bună care frecventa travestit, efect al unei 
curiozităţi bolnăvicioase, cartierul Hell's Kitchen. Băiatul acesta 
ar putea fi interpretul ideal al unui tânăr conte italian lefter, de 
care se îndrăgosteşte fata capricioasă a unui miliardar. 

— Sunt dansator, răspunse băiatul după o pauză, ca şi cum s- 
ar fi jenat să-şi dezvăluie ocupaţia. 

— Un dansator profesionist, bănuiesc. După alura dumitale... 

— Scuzaţi-mă, dar trebuie să plec... 

Ultimele sale cuvinte se sufocară într-un hohot. Cu dosul 
palmei îşi şterse lacrimile care îi curgeau pe obraji. Durerea sa 
trezi curiozitatea regizorului. 

— Nu-ţi face griji! N-ai să întârzii. Te conduc la destinaţie. 
Adolescentul se uită la ceas, apoi acceptă oferta. In drum spre 
Strada 42, pe care o indicase, continuă cu amărăciune: 

— Fac striptease pentru femeile care îşi petrec serile 
încântându-şi ochii cu tumbele, piruetele şi jocul de şolduri al 
tineri—lor goi, mai preocupaţi de  excitarea simţurilor 
spectatoarelor decât de respectarea regulilor de balet. 

Peter îl întrebă direct: 


— N-ai prefera să joci într-un film? 

Băiatul îl privi cu un anumit dispreţ. 

— De-aţi şti câţi m-au momit cu perspectiva de a-mi 
des—chide uşile studiourilor în schimbul câtorva complezenţe... 
Dar promisiunile nu s-au realizat niciodată. Odată poftele 
satisfăcute, bărbaţi ori femei, îşi uită de promisiuni... 

— Dacă îţi plac filmele, probabil că mi-ai citit numele pe 
ecrane. Sunt Peter O'Neill... regizor... Stelele de cinema sunt 
mai cunoscute de către marele public. 

Băiatul îşi rotunji încântat ochii frumoşi umbriţi de gene 
mătăsoase. 

— Dumneavoastră sunteţi Peter O'Neill? 

Regizorul realiză că nu câştigase încă încrederea băiatu-lui. 
Conducând cu mâna stângă maşina, îi întinse cu dreapta cartea 
sa de vizită, oferindu-i-o. Această operaţie îi ceru un oarecare 
efort, căci circulaţia intensă de pe Strada 10 solicita o mare 
atenţie. 

Adolescentul citi cartea de vizită şi vru s-o restituie. 

— Păstreaz-o! Vei avea nevoie de ea ca să intri la mine. 
Deocamdată mă aflu la hotelul Plaza. Nu mi-ai spus cum te 
cheamă! 

— Bob Flynn şi am nouăsprezece ani. 

Nu mai plângea, dar, când şi când, un suspin amar îi umfla 
pieptul. 

Deşi îi despărţeau peste treizeci de ani, Peter îl trata cu 
seriozitatea datorată unei persoane demne de stimă; se 
stră—duia să-i arate că nu este un prieten ocazional sau vreun 
amator de carne proaspătă. 

— Pot să te văd dansând în seara aceasta? Ca să-mi fac o idee 
de mişcările, de comportamentul dumitale sub lumina 
reflectoarelor? 

— Cu plăcere. Numai că nu ştiu dacă vă vor lăsa să intraţi. 
Numai femeile de peste optsprezece ani au acces în sală. 

— Nu-ţi face probleme! O să găsesc posibilitatea de a mă 
strecura printre admiratoarele dumitale! 

Fiindcă adolescentul coborâse din Cadillac urmat de un domn 
în vârstă, bine îmbrăcat şi respirând bogăţia şi impor-tanţa, 
portarul barului îi făcu un semn complice cu ochiul. „Bob, gândi 
el, a capturat un peşte gras“. Peter scoase din portmoneu o 


bancnotă de douăzeci de dolari şi o strecură pe furiş portarului, 
care o ascunse repede. 

— Dacă vă las să intraţi, risc să-mi pierd serviciul, domnule! 

Peter mai scoase o bancnotă de aceeaşi valoare care-i risipi 
ultimele scrupule şi îi stinse teama de a fi concediat. 

— Am să vă introduc, domnule, într-o lojă mică unde vă veţi 
ascunde după o perdea de catifea roşie. Veţi urmări 
spectacolul fără să fiţi observat de femeile care s-ar scandaliza 
dacă v-ar vedea pătrunzând în sanctuarul lor. 

Luminile jucăuşe şi multicolore ale barurilor, ale vitrinelor, ale 
lampadarelor îi cuprinseră într-o baie de reverberaţii difuze. 

— Ne revedem după spectacol, Bob? 

— Da... S-ar putea... 

Se despărţiră. Pe faţa băiatului se citi limpede o scădere a 
interesului trezit de propunerea lui O'Neill. Brusc, posomo=rât, 
dispăru pe intrarea artiştilor. 

— E un băiat grozav!, zise portarul. 

Zâmbetul ciudat de pe faţa interlocutorului său îl intriga. Nu 
putea să-şi imagineze cu precizie relaţiile existente între Bob şi 
prietenul său vârstnic. De obicei, după spectacol plecau cu 
femei. Uneori, şi bărbaţi aşteptau pe dansatori la ieşi—rea 
artiştilor. Ştia şi ce va urma. Primea adeseori bani ca să 
transmită mesaje dansatorilor, care îi încredinţau răspunsuri 
pozitive sau negative. Rolul de codoş îi aducea un venit mai 
însemnat decât salariul. 

II conduse pe O'Neill printr-un labirint de coridoare, scări 
abrupte şi strâmte şi îl introduse într-unul dintre lăcaşu—rile 
folosite de obicei pentru proiectoare. Operatorul care le 
manevra se îmbolnăvise şi lipsea. De la înălţimea sa, O'Neill 
putea să îmbrăţişeze cu privirea întreaga scenă, ca şi sala de 
proporţii mijlocii, cu măsuţe în jurul cărora se înghesuia o 
mulţime pestriță de spectatoare care se agitau pretinzând 
zgomotos începerea spectacolului. In aşteptarea exhibiţiei, 
femeile sorbeau zdravăn alcooluri tari, fumau şi comentau 
aprins calităţile diferiților protagonişti. Cea mai mare parte, 
obişnuite ale casei, îi cunoşteau pe dansatori şi se cunoşteau 
între ele. 

O lovitură de gong şi reflectoarele se fixară asupra scenei 
lipsite de cortină. 


În ritmul muzicii „country“, revărsată prin numeroase 
difuzoare, dirijate de un disc-jockey care se zbătea ca un drac în 
cabina sa de sticlă, apăru un tânăr agreabil, cu un corp frumos 
şi viguros. Se auziră aplauze. Dansatorul îşi începu evoluţiile 
coregrafice, pretext al unui striptease perfect dozat, spre marea 
plăcere a admiratoarelor sale. Pe măsură ce se despuia de 
veşminte, tipetele deveneau tot mai stridente, mai asurzitoare. 
Când îşi lepădă slipul, nebunia erotică atinse isteria. Făcu un tur 
de scenă reliefându-şi musculatura, cobori printre spectatoarele 
înnebunite de bucurie, îmbrăţişă pe câteva, se lăsă pipăit de 
altele, apoi se întoarse pe scenă şi răspândi bezele, sub ropotele 
de aplauze. 

Pe O'Neill îl stânjenea amestecul greţos de parfumuri şi de 
transpiraţie, la care se adăuga mirosul urât al perdelei 
îmbi—bate de praf, care îi servea drept scut de protecţie. Un 
chelner tânăr bine făcut, cu un şorţuleţ minuscul care îi strângea 
talia, uniformă redusă la maximum, purtată de toţi tovarăşii săi, 
îi aduse - la sugestia portarului - o sticlă de şampanie. 
Personifica amabilitatea, şi ochii lui şireţi dădeau de înţeles 
clientului că era gata să-i satisfacă orice dorinţă. Peter păstră 
şampania, dădu băiatului un bacşiş regesc, apoi comandă un 
juice de fructe. Doar atât. Chelnerul se retrase discret, deşi 
puţin uimit de aerul mali—ţios al regizorului, care îl măsurase 
din cap până în picioare, fără să-i facă vreo propunere. De 
obicei, domnii care vizitau pe furiş barul căutau parteneri printre 
dansatori şi chelneri. Dar nimic nu este prea târziu. Totul vine 
de la sine... 

Dansatorii se  succedau provocând aceleaşi manifestări 
gălăgioase printre spectatoarele foarte bine dispuse... 

* 


x x 


Fiecare regizor, conştient sau inconştient, vânează 
perma-—nent personaje în stare să dea viaţă filmelor sale, 
deoarece vedetele ajunse la zenit nu sunt nemuritoare, iar din 
când în când trebuie să li se joace şi câte o festă refuzându-li-se 
contrac=tele, căci pretenţiile lor materiale devin adeseori 
exorbitante. Dar faptul că Peter O'Neill se căţărase în lăcaşul 
unui reflector care nu funcţiona numai ca să asiste la 


performanţele unui tânăr, evident foarte frumos, avea ceva 
singular în sine. 

Bob nu-şi făcuse încă apariţia, deşi cea mai mare parte a 
cole—gilor săi îşi desfăşuraseră măiestria. Era lăsat spre sfârşit, 
ceea ce demonstra o poziţie net superioară faţă de ceilalţi 
dansatori. O dovadă în plus care-i sublinia talentul, dacă acesta 
exista. 

Peter abia dacă gustă juice-ul de fructe. Instinctul - sau poate 
un al şaselea simţ - îl avertiza că se află în faţa uneia dintre 
acele fiinţe excepţionale pe care natura le creează cu 
parcimonie. Să fi fost oare vrăjit de acest adolescent? Nu-l 
privea cu ochii unui homosexual îndrăgostit de un băiat 
superb, ci cu ochii unui profesionist expert. 

Prezentatorul jovial şi transpirat anunţă ultima şi cea mai 
aşteptată apariţie a serii fără a uita să ridice în slăvi pe Bob 
Flynn, cel mai tânăr dintre dansatori, şi terminându-şi elogiile cu 
un citat celebru din Cid: „Aux âmes bien neer la valeur n'attend 
pas le nombre des années“. Cuvintele acestea, sugerate de o 
clientă cu pretenţii de intelectuală rafinată, avură mare succes. 
Sala se cutremură de ovaţiile şi strigătele femeilor înfierbântate. 

Bob intră pe scenă. Scepticul O'Neill îl privea cu suflarea 
tăiată. Înconjurat de o aureolă strălucitoare, părea un tânăr zeu. 
Spre deosebire de predecesorii săi, care executau contorsiuni 
rapide, mişcări erotice ce evocau ostentativ actul sexual, Bob 
dansa lent, ca şi cum ar fi plutit pe deasupra norilor. Nu mima 
acuplarea vulgară, ci încarna dragostea. Işi lepăda fără grabă 
veşmintele, schiţa gesturi mângâietoare, care nu se adresau, în 
general, partenerului, ci fiecărei femei leşinate după el. 

Le fermeca cum îşi farmecă dresorii indieni şerpii, care se 
leagănă, se leagănă, se leagănă uitând de violenţa lor nativă, de 
instinctele lor ucigătoare. Spectatoarele nu mai urlau; în schimb, 
gâfâiau excitate, ajunse în pragul orgasmului. Nu se mai auzea 
decât muzica. Fumul ţigărilor, care se ridica în rotocoale, îi 
învăluia într-o lumină sidefie, translucidă, dându-i o aparenţă 
ireală. Sexul devenea o simplă anexă a dragostei, acest 
sentiment puternic, această forţă invizibilă care regenerează 
lumea. Fiecare femeie l-ar fi vrut numai pentru ea, excluzând 
celelalte rivale. 


În sfârşit, se opri gol sub luminile strălucitoare ale 
reflectoarelor îndreptate asupra lui, subliniindu-i imobilitatea 
divină... 

Tăcerea se prelungea exaltantă, un timp nedeterminat. 
Câteva secunde, un minut, un secol... 

Retragerea lui Bob fu urmată de o furtună de aplauze, de o 
manifestare de adoraţie mistică, de un ocean de fericire care 
antrena pe idolatre într-un vârtej fără sfârşit... O'Neill se ridică şi 
se îndreptă spre ieşire. Performanţa lui Bob îl lămurise. Băiatul 
acesta îl va depăşi pe James Dean. Va scoate din minţi America. 
Peter ieşi pe trotuar. Îl aştepta pe Bob aşa cum se înţeleseseră. 
In faţa ieşirii artiştilor se adunaseră vreo sută de femei 
înfierbântate. Trecătorii, care defilau în ambele sensuri prin faţa 
barului, se uitau curioşi la această masă efervescentă. 

O'Neill aşteptă mult timp. Dansatorii ieşeau întâmpinați de 
şuşoteala femeilor exaltate. Portarul se apropie de Peter. 

— Bob a ieşit pe uşa de serviciu. Aproape în fiecare seară 
caută să le înşele pe fanaticele care îl urmăresc avide. Un băiat 
sacru, Bob al nostru! 

„Al nostru“, acest termen ambiguu, îl făcea într-un anu—mit 
fel pe Peter complice cu cerberul care, spre deosebire de 
colegul său din Infern, se lăsa uşor cumpărat. Trecură vreo 
douăzeci de minute fără ca Bob să se prezinte la rendez-vous. 
Peter avea oroare pentru aşteptare; deşi nu acorda acest 
privi—legiu nici colaboratorilor şi nici celor mai cotate dintre 
vedete, de data aceasta accepta situaţia ca atare. Adolescentul 
nu-şi respecta promisiunea. 

In ciuda orei târzii - era aproape trei dimineaţa - 
aglome-—raţia de pe stradă se menținea în orele sale de vârf. 
Strada 42 nu dormea niciodată. Umilit de acest afront, căci 
suferise un afront, Peter se instală la volanul Cadillacului şi porni 
spre hotelul Plaza. Îi venea să vomite, îşi aminti cu silă de 
dansatorii care coborau cu un aer cuceritor treptele scenei, 
făcând să crească tensiunea admiratoarelor înnebunite. Le 
îmbrăţişau la întâmplare în timp ce femeile, ajunse în culmea 
excitării, le strecurau bilete verzi în slipurile derizorii, care abia 
dacă le acopereau virilitatea, zbierând dement. lar Bob se târa 
prin drojdia aceasta, se lăsa atins de clientele desfrâ—nate... O 
aberaţie de neconceput!... 


* 
XX 


Leslie Carter, în pofida aerului său de aristocrat blazat, de 
gentlemen care afişa o politeţe rece, în ciuda aerului său de 
superioritate, era un masochist. Aştepta cu nerăbdare dineul 
oferit în cinstea lui Peter O'Neill, deoarece voia să ţină pe 
Margaret şi pe fostul ei amant pe jeratic întreaga seară. Era 
dornic să le analizeze tulburarea. Aflase de multă vreme, 
dato-—rită agenţilor săi particulari - corporaţia avea o armată de 
„umbre“ -, că Margaret şi Peter se iubiseră la nebunie, dar, 
inconstant, el o părăsise pe neaşteptate. Dragostea arzătoare a 
lui Margaret pentru Peter se transformase în ură. Nimic nu 
provoacă o tortură mai violentă, o durere morală mai 
răscoli-toare decât o dragoste trădată, o pasiune călcată în 
picioare, o afecţiune tratată cu dispreţ. Dar Carter păstra 
această taină în străfundurile sufletului său. 

Margaret se căsătorise cu el pentru a se răzbuna pe Peter, 
pentru a-i demonstra că îl exclusese din sufletul ei. Soţie a 
miliardarului Carter, invidiată de femeile din înalta socie-=tate a 
New York-ului, apărea la recepții afectând un zâmbet de paradă, 
o fericire ostentativă. Dar inima îi fusese pentru totdeauna 
siluită. 

Leslie era prea inteligent, prea abil pentru a nu-şi da seama că 
fusese pentru Margaret un colac de salvare, o ieşire din impas. li 
simţise răceala, dar o disimula cu bună ştiinţă fiindcă o iubea. 
Margaret strălucea printre femeile din lumea ei; chirurgia 
estetică îi refăcuse frumuseţea, îndepărtând gra—niţele vârstei 
mature la nesfârşit. În plus, era de o senzuali—tate vulcanică. 

Peter, îndrăgostit apoi de Anna, uitase repede de fosta lui 
amantă. Dar noua sa alegere nu se dovedise benefică. Pasiunea 
furtunoasă din primii ani se veştejise treptat. Acum, fiecare vâna 
pe cont propriu. „Caută plăcerea acolo unde o găseşti“ era 
principiul lui Peter. În realitate, nu acorda decât o importanţă 
minoră sentimentelor, sexului, şi îşi trata partenerele cu dispreţ 
şi aroganță, o atitudine acceptată din interes sau masochism. 
Focul tinereţii se stinsese. Nimeni nu ar fi putut să-i analizeze 
convingerile deoarece anticamera bătrâneţii îl făcuse închis, 


dur, inaccesibil. Doar filmele îi înlocuiau prieteniile pierdute. 
* 


x x 


Pe chipul lui Peter se citea proasta-i dispoziţie când Cadillacul 
opri în faţa intrării solemne protejate de o arcadă a imobilului 
din Park Avenue în care Leslie Carter îşi alesese domiciliul. 
Faptul că Bob nu venise la întâlnire îi stricase toată noaptea şi 
ziua următoare. Chiar şi gândurile referitoare la locurile de 
filmat din New York trecuseră pe planul doi. 

Acum îşi concentra cugetul în jurul lui Carter. De ce îl invitase? 
Obiceiul cere ca dejunurile sau dineurile de afaceri să aibă loc în 
marile restaurante. Faptul că Margaret îi fusese amantă 
complica lucrurile. Clădirea cu patruzeci de etaje în care locuia 
Carter corespundea proporţiilor şi gusturilor lui. Marmură, sticlă, 
flori, covoare. Peter avea impresia că tra—versează coridoarele 
sediului din sticlă închisă la culoare ale corporației. 
Apartamentul lui Carter, care ocupa trei etaje, cuprindea 
aceleaşi elemente decorative la care se adăuga mobila 
autentică achiziționată de la anticarii cei mai de vază din New 
York, Paris, Londra şi Roma, cele patru capitale ale lumii, cum 
susţinea Carter. Ansamblul era heteroclit, dar varietatea, 
concepută inteligent, dădea un ton de eleganţă şi de 
rafinament. Totul era perfect. Perfect ca şi Leslie Carter, ca şi 
costumele lui, ca şi ţinuta lui. 

Peter intra pentru prima oară în microcosmosul intim al 
preşedintelui. Nu făcea parte din lumea lui. În cadrul 
corpo-—raţiei, Peter nu era, păstrând proporţiile, decât o mică 
rotiţă pe lângă Carter, mastodontul. 

Un majordom negru, gigantic ca tot ce stăpânea Carter, îi 
deschise uşa. Vestibulul era tot atât de vast, de impunător, ca 
un naos de biserică, impresie accentuată de statuile de lemn ale 
câtorva idoli din epoca romană, aşezate pe piedestaluri din 
piatră cenuşie. Condus de majordom, traversă muzeul şi intră în 
marele salon. Leslie şi Margaret, unul lângă celălalt, îl aşteptau 
în picioare şi îl primiră afişând o mare plăcere. Făceau parte din 
acea lume artificială care, chiar şi în interi—orul propriului lor 
cămin, se comportă ca şi cum ar interpreta roluri pe scena unui 
teatru. Peter constată cu surprindere că fosta chelneriţă slăbuţă, 
care se culca cu toţi bărbaţii, căpătase alura unei adevărate 
doamne. Strângeri de mână, zâmbete de circumstanţă. O 
bucurie nuanţată, fizionomii care ascun-deau adevăratele 


sentimente închise cu şapte lacăte. O'Neill şi Carter purtau 
papioane negre, în timp ce Margaret etala un decolteu adânc 
împodobit cu un colier de diamante cumpărat de la casa Cleef & 
Arpels. Părea mult mai tânără decât fostu-i amant. Dar zâmbetul 
ei schiţat politicos de buzele-i senzuale era acum mai rece decât 
vârful unui aisberg. 

Leslie Carter voise să-i pună faţă în faţă spre a le studia 
reacţiile. Se mai iubeau? Peter continua să fie primejdios? 
Trebuia să-l îndepărteze? Pentru a nu le trezi bănuiala, făcuse în 
ultimul moment o schimbare. 

— Dragă Peter, n-am rezistat ispitei de a invita la acest dineu 
intim două persoane care îţi vor trezi interesul. John Hooper, 
pre—şedintele reţelei de televiziune IRT, şi Lavinia Parker, 
asociata uriaşei întreprinderi de publicitate Jameson, Irving & 
Parker, în realitate, ea conduce toată casa. Tratăm acum 
intrarea lor în corporație, dar negocierile se dovedesc 
anevoioase. 

Hooper avea reputaţia celui mai seducător bărbat de pe 
Coasta de Est. Apropiindu-se de patruzeci de ani, uitase de mult 
numărul femeilor frumoase, aproape toate celebrităţi în 
domeniul lor de activitate, cu care îşi împărţise patul. Invidioşii 
susțineau că făcuse o listă, mâi degrabă un dosar voluminos, cu 
toate cuceririle sale feminine. Nu are nevoie, răspundeau 
prietenii săi, femeile sunt acelea care se laudă cu aventurile lor 
sentimentale cu John. Invitându-l pe Hooper, Leslie voise să 
risipească orice iluzii pe care Margaret ar fi putut să le 
nutrească în privinţa fostului său amant. Căci, în comparaţie cu 
John, Peter părea un biet amărât alături de un prinţ. 

Prezenţa Laviniei, spera gazda, o va face geloasă pe Margaret. 
Femeie de afaceri experimentată, Lavinia cunoştea reputaţia de 
Don Juan a lui Hooper. Acesta se culca numai cu tinere care nu 
depăşiseră vârsta de treizeci de ani şi fugea ca de ciumă de 
femeile care îşi întreţineau tinereţea artificială cu ajutorul 
chirurgiei estetice. „La ce bun să cumperi o maşină de ocazie 
cârpită când poţi să cumperi una nou-nouţă? “, zicea el râzând. 
„Virginele nu-mi displac, iar virginitatea nu-mi inspiră scrupule 
deplasate.“ Lavinia, care atinsese patruzeci de ani, voia să dea 
peste cap aplombul de mascul al lui Hooper, care ridica în slăvi 


numai fetele tinere. Oare va reuşi? Când îşi punea ceva în cap, 
Lavinia nu ştia ce înseamnă înfrângerea. 

Veniseră separat, amândoi în ţinută de seară. Hooper era la 
înălţimea reputației sale. După aperitive, majordomul anunţă că 
dineul este servit. 

Masa aranjată oferea un tablou - natură moartă - de o mare 
somptuozitate; flori, argintărie, cristale, lumânări, totul într-o 
sufragerie de marmură verde dispusă pe două etaje. Cinci 
chelneri negri împinseră cu gentileţe scaunele sub şezu-=turile 
comesenilor. Apoi începu defilarea felurilor de mâncare, 
începând cu morun şi somon afumat. 

Taciturnul Carter afişa buna dispoziţie şi se străduia să 
întreţină conversaţia la un înalt nivel spiritual. Elocinţa lui 
strălucitoare antrena pe invitaţi care îşi dădeau osteneala să se 
facă agreabili. Oameni de lume, nu comentau decât capriciile 
vremii, micile intrigi amuzante din înalta societate şi din lumea 
artelor. Lavinia adăugă la arsenalul obişnuit al discuţiilor un nou 
subiect: Trump, noul miliardar, care cumpărase iahtul lui 
Khashoggi, forţat de o criză financiară - trecătoare? — de a se 
debarasa de această incomparabilă bijuterie a mărilor. O temă 
jenantă pentru Carter care se dăduse peste cap să-l cumpere - 
ar fi fost un cadou frumos pentru Margaret - dar fusese eliminat 
de Trump. 

Apoi, Hooper şi O'Neill se lansară într-o discuţie dificilă, dar 
politicoasă pe tema concurenţei pe care televiziunea o face 
sălilor de spectacole. Lavinia susţinea că lupta dintre aceste 
două forţe, iubite la fel de public, n-ar duce la niciun rezultat, în 
schimb, o colaborare le-ar oferi avantaje enorme. 

— Toată lumea ar profita de unirea unor studiouri cu reţe-—lele 
de televiziune, la care s-ar adăuga şi câteva case de discuri, 
de casete video ca şi, eventual, o duzină de posturi radio cu 
publicitatea respectivă, constituind împreună un imperiu de 
film-video-sono. 

— Noi am pus deja bazele unui asemenea ansamblu, zise 
Carter. Dar mulţi producători de filme preferă independenţa. 

— Este normal, interveni O'Neill. Oameni ca Olwen Carr al 
vostru nu fac decât să mineze corporaţiile. 

Carter se uita pe furiş la Margaret care tăcea şi se mulţu—mea 
să clatine din cap ca şi cum ar fi fost de acord. Ar fi dorit să ştie 


la ce se gândea. Dar se străduia în van. Niciodată nu fusese în 
stare să pătrundă misterele soţiei sale. Răceala ei politicoasă îl 
exaspera. În ciuda miliardelor lui, nu se putea face iubit de 
Margaret. Nu o văzuse niciodată râzând decât din vârful buzelor. 
Nimic nu o putea scoate din apatie. 

Apoi reveni la Lavinia. Ideea ei merita toată atenţia. Deodată 
simţi că îl încolţea oboseala. Dineul fusese un fiasco, întrebările 
sale rămâneau fără răspuns. 

Invitaţii observară plictiseala şi amărăciunea pe care gazda nu 
le mai putea ascunde. La o oră după miezul nopţii se retraseră. 
Ajunşi în stradă, se despărţiră după noi asalturi de amabilităţi. 
Fiecare se îndreptă spre maşina sa. 

Instalat la bordul Cadillacului, Peter aspiră cu voluptate aerul 
care îi lipsise în casa lui Carter. Trecutul era mort. Mort definitiv. 
Bău un cocktail ca să-şi împrospăteze ideile. Ştia însă că nu 
trebuia să se atingă de alcool. 

Ajuns la hotel, trecu pe sub boltă şi intră în hol. Când se 
îndrepta spre recepţie pentru a-şi lua cheia, un groom se 
apropie de el. 

— Domnule O'Neill, un domn vă aşteaptă în salonul cel mare. 

Peter îl privi cu un aer absent. 

— Mulţumesc! 

Deodată tresări. S-ar putea ca... 

Se răsuci pe călcâie şi se avântă spre salonul cel mare. 

Miracolul se împlinise. Într-un fotoliu, lângă draperia ţesută în 
aur, Bob stătea nemişcat cu coatele sprijinite pe genunchi, cu 
faţa îngropată în mâinile sale fine. Poziţie în care îl întâlnise cu o 
seară înainte pe scara de piatră. Cinicul, amoralul, scepticul 
Peter O'Neill se simţi purtat pe culmea unui val de lumină, 
asemenea surfului ce înaintează luând cu asalt plajele din 
California. 

— Bob!, exclamă Peter. 

Adolescentul îşi ridică încet capul. Nu rosti niciun cuvânt, dar 
Peter înţelese că se lăsa în voia lui. Purta aceiaşi „blue-jeans“ şi 
cămaşă în carouri, care contrastau atât de strigător cu 
somptuozitatea conformistă a salonului. 

— Ai luat masa?, întrebă Peter. 

Băiatul abia suflă. 


— Nu! Dar nu mi-e foame. De zile întregi aproape că nu mai 
mănânc nimic. Mâncarea mă scârbeşte. 

— Atunci, hai la bar! Un pahar de scotch nu-ţi va face rău! 

Puţinii clienţi prezenţi la această scenă insolită se uitau cu o 
curiozitate răutăcioasă la domnul vârstnic îmbrăcat în smoking 
şi la tovarăşul său, un vagabond frumos, care distona cu 
ambianța elegantă. 

Incă un pederast, şopti un bărbat vecinului său. Auzul fin al lui 
Peter surprinse cuvintele. Intreaga tensiune nervoasă a acestei 
nopţi se reflectă în ochii săi scăpărători. Era atât de furios încât 
nu aştepta decât o replică nepoliticoasă spre a-l pălmui. II scrută 
cu un aer provocator. 

— Vă deranjează ceva? 

Interpelatul, speriat, mormăi o justificare searbădă. 

— Absolut nimic! Nu am nici cea mai mică intenţie de a vă 
jigni! 

O'Neill îi întoarse spatele. 

— Bob, hai la bar! Dar, înainte de asta, urmează-mă! 

Se înapoiară la recepţie. 

— O cameră pentru acest domn, îi spuse recepţionerului care 
răspunse cu o politeţe extremă: 

— Prea bine, domnule! 

— Dacă e posibil, lângă apartamentul meu. 

— Am înţeles, domnule. Sub ce nume? 

— Robert Flynn, actor la „XXI Century“. 

— Foarte bine, domnule O'Neill! 

Oferi o cheie lui Bob, care o primi maşinal de parcă ar fi fost 
drogat. Recepţionerul avusese tactul să nu-l întrebe de bagaje. 

La bar, clienţii, chiar dacă erau vag şocaţi de prezenţa acestui 
băiat care, după veşminte, provenea din cartierele cele mai 
interlope, nu făcură comentarii, cu atât mai mult cu cât unii îl 
recunoscuseră pe faimosul Peter O'Neill, regizorul care tot atât 
de celebru îi egala pe Scorsese, Coppola şi Spielberg. 
Curiozităţile oamenilor de teatru sau de cinema nu mai mirau pe 
nimeni. Peter invită pe tânărul său protejat să ia loc la o măsuţă 
liberă. Un chelner se prezentă servil. 

— Bună seara, domnule O'Neill! Nu-l uită nici pe Bob. 

— Bună seara, domnule! 


— Un meniu!, comandă Peter. Şi, ca aperitiv, icre negre şi 
somon afumat! Şampanie, iar pentru mine un juice de fructe! 

Zâmbetul persiflant al lui O'Neill făcu să se arcuiască 
colţu=rile gurii cu buze subţiri. Mâncărurile servite în casa lui 
Carter reapăreau, de data aceasta, în faţa lui Bob Flynn, o 
viitoare vedetă. Bizareria acestei repetiţii îl frapa. Margaret, apoi 
Bob. O seară care îl înviora. ÎI intriga însă aerul abătut al 
băiatului. 

— Ceva te necăjeşte, Bob? 

— Nimic, domnule, nimic! 

— De acum înainte nu trebuie să te mai roadă grijile. Vacile 
grase le vor izgoni pe cele slabe. Tot ce ai realizat pe scena 
acelui bar jalnic, plin de praf şi de mirosuri grele, ţi se va părea 
un vis urât, de demult. 

Bob nu mai mâncase niciodată caviar. Peter îl învăţă cu o 
răbdare nemărginită cum să întindă icrele negre pe o bucată de 
pâine şi cum să le savureze. Cu somonul, Bob se descurcă 
onorabil. Deşi icrele negre îi plăceau, abia dacă le atinse. In 
schimb, goli trei pahare de şampanie, ca şi cum ar fi vrut să se 
îmbete. 

— Pentru ce faceţi toate acestea pentru mine, domnule 
O'Neill? 

Bob ştia că nu obţii nimic fără a da ceva în schimb. Trupul 
său? Lui Bob îi era ruşine să-i spună că se prostitua pentru a-şi 
asigura existenţa. Patronul barului, unde făcea striptease, îşi 
plătea derizoriu dansatorii: „Fiţi mulţumiţi că vă ofer ocazia de a 
fi obiectul dorințelor unor femei cărora le plac bărbaţii tineri“. 
Bob nu frecventa barurile rezervate homosexualilor. Se lăsa 
agăţat pe stradă de indivizi care se arătau foarte amabili până 
la consumarea actului sexual. De îndată ce îşi satisfăceau 
poftele, îl plăteau, apoi dispăreau pe furiş, ruşinaţi, ca şi cum ar 
fi făcut lucruri demne de reproş. Femeile se dovedeau mai 
zgârcite decât bărbaţii, dar se arătau, în schimb, mai avide de 
sărutări; se agăţau de el ca nişte lipitori şi voiau să-l păstreze 
câteva nopţi la rând fără a-i mai plăti suplimentul datorat. 
Credeau că, oferindu-i o pizza, două felii de jambon sau o cutie 
de conserve, se achită de obligaţiile lor şi aşteptau să li se mai 
ofere încă o noapte de dragoste. Dragoste!... Poeţii o cântă, 
romancierii o ridică în slăvi, filmele o glorifică... Dar Bob nu 


cunoscuse dragostea. Amorurile plătite cu persoane care Îl 
scârbeau nu însemnau decât dezmăţ. Un dezmăţ respingător, 
pe care îl suporta silit de împrejurări. 

Apariţia lui Bob îl găsise pe Peter nepregătit. El, care nu 
ajutase pe nimeni niciodată, care îşi repezea şi îşi umilea 
cola—boratorii cu un fel de plăcere sadică, indiferent de 
importanţa lor, voia să facă din această haimana un actor. 

— Asta-i meseria mea, de a descoperi talente. lar tu eşti 
foarte talentat. 

Explicaţia era numai în parte adevărată. Aşa că adăugă 
visător: 

— Am fost atras de tine şi din cauza zbuciumului prin care 
treci. Nici eu nu sunt un om fericit. 

O ironie tristă se desenă pe figura lui aspră. 

— Mă bucur de celebritate, sunt bogat, câştig enorm, fetele 
cele mai frumoase mi se aruncă la picioare, aşteptând, în 
schimb, un rol, filmele mele se vând în toată lumea. Am în garaj 
trei Rollsuri, un Ferrari... 

Făcu o scurtă pauză. 

— Nu! Ferrari este de domeniul trecutului! Dar aş putea să-mi 
cumpăr altul... Totuşi, viaţa mea este dedicată filmului... 

Arătă cu un gest platourile cu cele mai scumpe mâncăruri 
orânduite pe masă. 

— Aş putea să mă îndop în fiecare zi cu icre negre şi să beau 
cea mai fină şampanie... Din nefericire, sunt singur. Am uitat ce 
înseamnă dragostea adevărată... Mă întreb chiar dacă am 
cunoscut-o vreodată... Ce să mai spun, sunt un om demn de 
compasiune... Nimeni nu-mi acordă un dram de simpatie, de 
înţelegere, de afecţiune... Este adevărat că nici n-am căutat 
prietenia nimănui... Dispreţuiesc oamenii... 

Apoi reluă cu amărăciune: 

— Nimic nu-i mai rău decât singurătatea... 

Sorbi dintr-o înghiţitură juice-ul de portocale. 

— Sunt bătrân... În timp ce tu eşti tânăr şi frumos! Al dracului 
de frumos!... Cred că mulţi ţi-au mai spus-o! Posezi comoara 
tinereţii, iar, pe deasupra, nu-ți lipseşte nici talentul. Te-am 
văzut pe stradă singur, plângând, te-am văzut pe scenă asaltat 
de bacante, te-am văzut în salonul cel mare şi te văd la această 
masă... Nu trebuie să mănânci toată prăjitura ca să-ţi dai seama 


dacă este bună sau nu... Aceste elemente variate şi disparate 
mi-au dezvăluit felul tău de a gândi, reacţiile tale cele mai 
intime. M-am familiarizat cu trăsăturile fizionomiei, cu liniile 
corpului tău... Te-am văzut îmbrăcat şi te-am văzut gol... 

Râsul lui persiflant îl descumpăni pe băiat. î 

— S-ar părea că îţi fac o declaraţie de dragoste! In realitate, 
mă mărginesc să te analizez... Reluă apoi pe un ton serios: 

— Termină icrele negre, căci vor urma alte minuni culinare! 
Nu eşti obligat să consumi totul. Am comandat pentru tine o 
sticlă de vin de 1.000 de dolari. Vreau să văd pe faţa ta ce vei 
simţi când îţi vei înmuia buzele în această licoare divină. Un 
suspin umflă pieptul lui Bob. 

— Sunt descumpănit... trăiesc parcă un basm... Visez... Totul 
îmi pare straniu!, exclamă pe un ton bizar. Şi, în acelaşi timp, 
trist... foarte trist... 

Sprâncenele cenuşii ale lui Peter se încreţiră. 

— Nu mi-ai spus ce te necăjeşte. 

— Ar trebui să fiu fericit căci am câştigat lozul cel mare. Un 
zâmbet marcat de amărăciune apăru pe faţa sa frumoasă. 
Băiatul adăugă: 

— Plăcerile care vin prea târziu îşi pierd din valoare. 

— Vorbeşti de parcă ai fi atins vârsta mea. Chelnerul aduse 
solemn o sticlă prăfuită aşezată într-o rână în interiorul unui 
coşuleţ... amintea pe Madame Recamier tolănită pe divanul ei. 
Chelnerul deschise cu grijă sticla prăfuită, turnă puţin din vinul 
roşu-rubiniu într-un pahar de cristal cu marginile aurite, apoi îl 
prezentă lui Peter. 

— Mulţumesc! Prefer să-l încerce acest tânăr domn! Intimidat, 
Bob luă paharul, îl duse la gură şi simţi parfumul şi aroma 
vinului, îl gustă şi chipul i se lumină. Vinul îi coloră pomeţii, 
buzele. Bob părea un tânăr Bacchus îmbătat de elixirul zeilor. 

— Domnul este un cunoscător, aprecie chelnerul după ce 
studie jocul de fizionomie al lui Bob. 

Băiatul se învioră sub imperiul alcoolului. Frumuseţea lui 
devenise orbitoare. Peter urmărea cu atenţie expresia 
schim—bătoare de pe faţa lui Bob. Il şi vedea în cadrul 
obiectivului, în timp ce reflectoarele lăsau să cadă asupra lui 
ploaie de lumini, înveselit de vin, Bob uită de necazuri. Savură 
mâncărurile, până atunci necunoscute, sorbi puţină şampanie şi 


termină cu două pahare de Courvoisier. Şoptea cuvinte lipsite 
de sens, râdea fără motiv şi părea fericit. 

Peter îl conduse în camera sa, îl dezbrăcă şi îl culcă în patul 
orânduit pentru noapte. Admiră nuditatea superbă a lui Bob. 

„Într-adevăr, natura este generoasă cu unele fiinţe umane“, 
reflectă Peter. 

Bob îşi întinse braţele spre el. 

— Vreţi să facem dragoste?, îl întrebă. 

— Acum eşti obosit. Trebuie să dormi. Să ştii că nu-ţi cer nimic 
în schimb, nici pentru dineul din seara aceasta, nici pentru ceea 
ce voi face pentru tine în viitor! 

Îl mângâie pe frunte şi îl acoperi. Apoi se duse în 
aparta—mentul său prin uşa de legătură, pe care camerista de 
la etaj o lăsase deschisă pentru orice eventualitate. 

* 


x x 


A doua zi, Peter, însoţit de Bob, vizită sălile de recepţie ale 
hotelului „Pierre“, un sit apropiat de lacul din Central Park, o 
stație de metrou, o stradă jalnică şi, în sfârşit, Bursa, unde se 
gândea să filmeze câteva scene. Incerca o senzaţie plăcută de a 
avea în preajma lui un tânăr care nu-i era nici asistent, nici nu 
făcea parte din conducerea studioului. Se simţea spri-jinit de 
un prieten, de un băiat care-i merita încrederea, care îi 
împărtăşea viaţa. Pentru a ajunge la această concluzie, la 
această comuniune de sentimente, nu avusese nevoie de 
tratative, de discuţii... Totul se înlănţuise firesc. 

În cadrul acestui mini turneu intrară şi la Di Pinto, un magazin 
cu îmbrăcăminte bărbătească de mare lux. Peter explică 
croitorului că dorea un set complet de costume pentru 
însoţitorul său. 

— Voi lua toate măsurile, îi zise patronul care-l întâmpi—nase 
personal. 

— Mâine plecăm la Los Angeles. Găsiţi-i costume gata făcute. 

Croitorul, zvelt, curtenitor, îl privi pe Bob pe deasupra 
ochelarilor, îl studie ca un sculptor care îşi studiază modelul 
înainte de a da prima lovitură de ciocan. 

— Are un corp atât de perfect încât aş putea să-i ofer, dacă 
sunteţi de acord, câteva dintre costumele prezentate la ultima 


noastră expoziţie de modă bărbătească. Preţul va fi mai ridicat 
deoarece este vorba de unicate... 

— Preţurile dumneavoastră sunt şi ale mele. Nu-mi place 
târguiala. Dar, cât mai repede! Ne grăbim! 

Croitorul şi ajutoarele sale prezentară o serie de costume de 
ultimă modă care păreau confecţionate pentru Bob. Din când în 
când, acesta arunca priviri alarmate spre O'Neill. Profitând de 
faptul că vânzătorii magazinului se îndepărta—seră pentru a 
aduce alte piese, îi şopti: 

— Dar eu n-am bani să-mi cumpăr ţoalele astea! 

— Cine ţi-a spus că trebuie să plăteşti? Este un avans din 
viitoarele tale onorarii. 

Bob părăsi magazinul urmat de un şir de vânzători care 
umplură portbagajul Cadillacului de cutii cu litere aurite ce 
conţineau costume bleumarin, gri, maro, albe, costume de 
sport, precum şi cămăşi, ciorapi de mătase, pantofi şi lenjerie 
asortată. Bob avea senzaţia că pluteşte într-o lume a viselor. Se 
instalară în Cadillac, care se puse lin în mişcare. Tânărul privea 
în jur, pipăia banchetele din piele, tabloul de bord, geamurile... 

— Ce faci acolo? 

— Mă întreb dacă nu sunt mort... 

— Mort? Ce idee! 

— Şi dacă n-am ajuns în rai! Numai că oamenii de teapa mea 
nu au acces în rai! 

— Nu! Nici nu visezi şi nici nu eşti mort. Ai făcut primii paşi 
spre o carieră care îţi deschide porţile raiului pământesc. Mari 
artişti au trecut prin greutăţi teribile ca să pătrundă în lumea 


filmului. Tu ai fost mai norocos. Asta-i tot! 
* 


x x 


Cinară la „The Quilted Giraffe“, un restaurant de lux, pe care 
Bob nu-l văzuse până atunci decât pe dinafară, fără să-şi 
închipuie că într-o zi se va număra printre clienţi. Se uita în jur, 
la clienţi, tineri sau bătrâni, care purtau cu toţii pecetea clară a 
bogăției. Femeile îşi etalau bunăstarea prin inele, brățări, coliere 
care străluceau lansând mii de focuri. 

— Am rezervat pentru seara aceasta bilete la Metropolitan 
Opera House. Va fi un spectacol de balet pe care trebuie să-l 
vezi, Bob. Doar eşti dansator! Eu sunt puţin obosit, apoi 


tre—buie să revăd scenariul. Să introduc un rol pentru tine şi să 
fac câteva îmbunătăţiri absolut necesare. 

— Dacă nu vreţi să ieşiţi în seara aceasta, rămân cu 
dum—neavoastră. N-am să vă deranjez. O să mă uit la 
televizor... 

— Nu! Tu te vei duce la spectacol! Ştii să conduci? Îți 
încredinţez Cadillacul. 

— Nu îndrăznesc să mă aventurez... Mi-am luat permisul de 
conducere doar de câteva luni. 

— Maşina este asigurată. Dar dacă tu vrei, cer un şofer. 

— Dar va costa foarte scump... 

— Bob, dacă vrei să-mi faci plăcere, să nu-mi mai vorbeşti de 
bani! 

Adolescentul purta un costum bleumarin, ca şi clienţii invidiaţi 
pentru eleganța lor şi părea ciudat să-şi schimbe blugii rugoşi, 
cârpiţi, spălăciţi şi cam strâmţi, deoarece între timp mai 
crescuse. Nu-şi dădea seama că blugii strâmţi şi colanţi îi 
scoteau în evidenţă contururile virilităţii şi că acea umflătură 
promițătoare atrăgea privirile surescitate ale ama=torilor. Când 
trecea pe stradă, femeile îl fixau cu o insistenţă jenantă. Mulţi 
trecători, cu dorinţele trezite, se opreau să-l admire. Aceasta era 
meseria lui, de a-i provoca, de a-i înfier-bânta. În ciuda 
naivităţii şi candorii sale, îşi dădea seama de adevărata 
semnificaţie a interesului pe care-l trezea. Şi se obişnuise să-i 
farmece pe oameni. 

Când îşi văzu în oglinzile hotelului propria imagine în costum 
bleumarin cu o cupă admirabilă, cravata cu desen discret, 
cămaşa de mătase albă şi îndeosebi batista imaculată care 
împodobea buzunarul de la vestă, abia dacă se putu 
recunoaşte. Işi admira eleganța, dar în acelaşi timp simţi 
regretul de a-şi fi pierdut copilăria. Avea aerul unui adult. Este 
ade—vărat, foarte tânăr, dar care trecuse de pragul 
adolescenţei. Dintr-odată deveni conştient de trecerea timpului. 
Inainte de a-l fi cunoscut pe Peter O'Neill era speriat, deoarece 
clienţii preferau băieţii tineri, foarte tineri. Adolescenţii erau bine 
plătiţi. Cum treceau de douăzeci de ani, preţurile începeau să 
scadă vertiginos. lar când se apropiau de treizeci de ani, doar 
beţivii, aproape inconştienţi, îi mai pescuiau de la fund. 


Acum nu se mai temea de viitor... Viitor... Faţa i se 
întu—necă... Încercă să-şi alunge gândurile... 

Când auzi vocea lui Peter, care îi striga din apartamentul său 
să se grăbească, îi răspunse că era gata şi veni în fugă. Acesta ÎI 
privi îndelung, apoi îi refăcu nodul de la cravată. 

— Perfect! Perfect! Ai aerul unui prinţ ieşit incognito pen=tru a 
cunoaşte viaţa nocturnă a New York-ului. 

Când intrară în restaurant, ochiul versat al lui Peter sesiză că 
toate privirile se îndreptau spre tânărul lui însoţi—tor. Invidia se 
descifra uşor pe figurile bărbaţilor. Femeile îşi pipăiau cu 
cochetărie genele false. Semne care nu-l înşelau niciodată. 
Făcuse o bună achiziţie. 

Peter chemă pe maitre d'hôtel şi îi ceru un şofer care să 
conducă Cadillacul domnului Robert Flynn. Adolescentul întrebă 
dacă protectorul său nu-l supunea unei noi încercări. Se 
despărţiră în hol. 

— Petrecere bună, Bob! 

Înainte de a se despărţi, Peter îi vârî în buzunar un teanc de 
bancnote verzi. 

Un groom se apropie de Bob. 

— Domnule Flynn, maşina vă aşteaptă!, zise cu o politeţe 
excesivă. 

Uşor ameţit, Bob îşi duse mâna la frunte. Se simţea purtat de 
un vârtej strălucitor care îl înfricoşa. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule Flynn?, se interesă binevoitor 
groom-ul. Vreţi o aspirină? 

— Mulţumesc! Nu face nimic. O indispoziţie uşoară. 

Portarul galonat îi deschise grăbit uşa dublă de cristal. 

Şoferul în livrea, cu şapca în mână, îi deschise portiera din 
spate, apoi se instală la volan. 

— Metropolitan Opera House!, comandă Bob cu o voce care 
nu era alui. 

„A comanda“! O atitudine care până acum îi era străină. 

— Mi-am împrospătat provizia de băuturi, domnule Flynn, 
anunţă şoferul. Maitre d'hôtel mi-a comunicat că preferaţi 
Courvoisier. Mi-am permis să adaug şi câte o sticlă de Fine 
Napoleon, de scotch şi de şampanie. 

— Mulţumesc... 

— Frederic, la dispoziţia dumneavoastră, domnule. 


La Metropolitan House îl conduseră la un fotoliu de orchestră. 

Metropolitan House îl fermeca pe Bob. Admira tapiseriile 
semnate de Chagall, covoarele roşii care acopereau treptele 
scării principale, candelabrele de cristal, plafonul cu frunze 
aurite. Amploarea sălii, spectatorii eleganţi, cea mai mare parte 
în vârstă, murmurul publicului, parfumurile care îmbălsămau 
atmosfera, fotoliul moale erau alte elemente care îi trezeau 
curiozitatea. Oamenii încântați de frumuseţea lui nu-l mai 
priveau cu o insistenţă provocatoare, ca foştii clienţi, ci se uitau 
la el ca din întâmplare. 

Se obişnuise repede printre oamenii bogaţi, o acomodare pe 
care Peter o remarcase cu plăcere. 

Peter!... Peter O'Neill!... 

Bob îşi aminti faţa lui aspră, prelungă, brăzdată de ani şi totuşi 
atât de scumpă, în pofida zâmbetului ironic. Acest om era un 
Dumnezeu pentru el. Nu încercase niciun moment să se 
strecoare în patul lui, deşi uşa dintre cele două camere era 
deschisă. Era pentru prima oară când un om cheltuia bani 
pentru el fără să profite de trupul lui, să se bucure de el, pentru 
a se desfăta. Ceva de neînțeles? Il aprecia pe Peter pentru 
atitudinea lui şi îl ridica pe un soclu de fildeş. Peter îl considera 
om, şi nu obiect. 

Spectacolul de balet îl uimi. Dar nu reuşea să-şi păstreze 
cal-mul, nici să urmărească atent evoluţiile dansatorilor. 
Mişcările lor graţioase distonau cu contorsiunile brutale, 
grosolane, ale tinerilor săi tovarăşi de striptease, care aveau 
obligaţia să le excite pe spectatoare, la care se adăuga şi 
consumul de băuturi alcoolice, menit să umple buzunarele 
patronului. 

La prima pauză se ridică şi părăsi teatrul. 

Peter îi vorbea de viitor, de cariera sa, dar Bob voia să uite 
viitorul. Îi ajungea să trăiască prezentul. Cobori treptele de 
marmură... Cadillacul înaintă în întâmpinarea lui... Şoferul îi 
deschise din nou portiera... Ce senzaţii exaltante!... Înainte de a 
se urca în maşină, Bob îmbrăţişă cu privirea o parte a cerului 
înstelat care se întindea spre un infinit strivit între zgârie-norii 
din Lincoln Center. Ar fi vrut să ştie ce este dincolo de acest 
infinit. Deoarece în ochii lui cerul nu era decât o boltă enormă 
perforată, în care se aflau globuri electrice, ca un plafon al unui 


bar nemăsurat de mare. Doar nu i se spune boltă cerească? 
Aşadar, trebuie să fie o altă lume dincolo de această boltă... 
Poate că raiul... Dar, dacă există un rai, cu siguranţă că acesta 
n-a fost conceput pentru băieţi ca el, care îşi vindeau trupul 
celor care ofereau mai mult. Erau printre prostituaţi portoricani 
cu ochi dulci şi buze roşii, mexicani cu pielea oacheşă, italieni 
zvelţi, cu părul buclat, spanioli curtenitori cu gesturi rotunde, 
prevenitoare, americani din Middle West eşuaţi pe străzile New 
York-ului. Niciunul dintre ei nu atinsese douăzeci de ani... Nu 
lipseau nici amatorii care se vindeau din plăcere, din dispreţ faţă 
de convențiile sociale sau de prejudecățile din familiile puritane. 
Băieţii din baruri, „artişti“ ca şi el, se dezbrăcau încet în faţa 
publicului dezlănţuit, scoţându-şi veşmintele unul după altul ca 
trandafirii cărora li se smulg petalele până când rămâne un 
boboc golaş la capătul unei tije verzi. Apoi mai erau efeminaţii 
pe care Bob şi ceilalţi tineri îi detestau şi îi dispreţuiau. Bărbatul 
trebuie să rămână bărbat, oricare i-ar fi obiceiurile, tarele, 
perversiunile, plăcerile... De cealaltă parte a barierei erau 
clienţii, tineri sau bătrâni, bogaţi sau mai puţin bogaţi. Bătrânii 
voiau să-şi retrăiască tinereţea pierdută. Bob ura bandele de 
adolescenţi care îi ademeneau pe unii bărbaţi în colţuri mai 
retrase ca să-i jefuiască. Apoi, mai erau femeile care se târguiau 
pentru câteva monede şi care, după o noapte de dezmăţ, 
săreau din pat, îşi făceau toaleta şi plecau fiecare la slujba sa... 
Erau băieţi care-şi ascundeau homosexualitatea şi alţii care se 
lăudau cu asta... Bob n-ar fi ales lumea putredă dacă ar fi avut 
bani suficienţi pentru a se întreţine. Dar sărăcia, şomajul, 
indolenţa sunt cei mai răi sfetnici. 

In faţa clădirii lui Metropolitan House, un băiat, portorican 
după toate aparențele, frumos şi zvelt ca o trestie, îi tăie calea 
privindu-l în ochi, căci homosexualii se recunosc între ei, şi îi 
lansă o invitaţie mută. Ghicise că Bob, după haine şi după 
Cadillacul care îl aştepta, trebuie să fie un client plin de bani. 
Acum, Bob făcea parte dintre cei bogaţi care îşi puteau permite 
fantezia de a cumpăra fete sau băieţi. Dar, în clipa aceea, Bob 
avea oroare de orice apropiere trupească, chiar şi între soţ şi 
soţie. Acum putea să sărute din plăcere, alegându-şi cu grijă 
partenerele. 


Îşi aminti de un episod din viaţa sa. O femeie bogată între 
două vârste, destul de drăguță, îi propusese să-l întreţină, cu 
condiţia de a i se dedica. Să se culce numai cu ea, s-o 
însoţească peste tot, să fie un cavaler amabil. Văzuse cu 
câteva zile înainte filmul „American Gigolo“. Un vânzător de 
plă—ceri se băgase sub fusta unei femei împins de nevoia de a 
se dezvinovăţi de o crimă pe care n-o săvârşise. Dragostea sa 
târzie pentru clienta generoasă, care îl salvase cu riscul de a se 
compromite, nu era dragoste, ci doar  exteriorizarea 
recunoştinţei sărmanului gigolo, dus de zgardă. 

Lui Bob îi plăcea libertatea. Refuzase propunerea femeii 
drăguţe. Avea morala sa. Nimic nu i se părea mai josnic, mai 
ruşinos decât să fie întreţinutul unei femei, fie ea şi miliardară. 
Nu voia să datoreze nimic nimănui. Oferta lui Peter O'Neill era 
cu totul altceva. | se prezenta pe tavă o carieră invidiată, visată 
de toţi tinerii din lume, fără să i se ceară nimic în schimb. Chiar 
şi când i se oferise după dineul de la Plaza şi după instalarea sa 
în camera de lux, care depăşea visele lui cele mai extravagante, 
Peter nu-i acceptase dăruirea. 

— În Strada 42!, zise Bob, apoi intră în maşină. 

Cobori geamul apăsând pe un buton; acum, privea trecătorii 
care se încrucişau pe trotuar. Recunoştea cu uşurinţă băieţii şi 
fetele vânzătoare de plăceri. li ceru şoferului să se oprească. 

— Vreau să fac o mică plimbare pe jos. Să mă urmezi. 

— Prea bine, domnule. 

Frederic ştia că îi va fi greu să înainteze lent prin circulaţia 
aceea nenorocită, dar se prostitua pentru un bacşiş. 

— Poate doriţi să vizitaţi un bar cu cele mai frumoase fete din 
New York? 

— Mulţumesc. Am să-ţi spun dacă am nevoie. 

Bob cobori. Lumea bizară, obişnuită a Străzii 42 se grăbea 
îmbătată de spectacolul acestei căi lactee, aţâţată de vitrinele 
seducătoare, prinsă de acest „perpetuum mobile“, căci strada 
nu se golea nici ziua, nici noaptea. Graba nu avea ce căuta pe 
Strada 42. Aglomeraţia o făcea imposibilă. Aici întâlneai 
trecători curioşi, turişti uimiţi, îndrăgostiţi, drogaţi buimaci, 
prostituate şi prostituaţi, legiuni de vânzători de droguri, 
cerşetori, naivi, vagabonzi, cowboys de noapte în căutare de 


bani, vânători de toate vârstele pândindu-şi prada, derbedei beţi 
puţind a alcool. 

Toată lumea îl măsura din ochi ca pe o pasăre rară, deoarece 
bogaţii, cu excepţia unor extravaganţi, nu circulau niciodată pe 
jos pe această stradă, faimoasă în toată lumea. Privilegiaţii 
treceau adăpostiţi de geamurile limuzinelor, geamuri închise cu 
grijă, căci riscau să primească un scuipat în obraz. Vagabonzii 
beţi se răzbunau astfel pe toţi bogaţii aroganţi şi eleganti. 
Maşinile mari şi somptuoase nu se opreau decât la intrarea unor 
baruri la modă, păzite de portari galo—naţi şi de două sau trei 
gorile, care îi îndepărtau pe curioşi şi îi salutau pe privilegiaţii 
care intrau călcând pe un covor roşu sub o boltă cu ghinde 
aurite, după ce parcurgeau blazaţi spa=ţiul dintre automobil şi 
uşa deschisă cu grăbire a localului. 

Câţiva băieţi, foşti camarazi ai lui Bob, crezură că Îl 
recu—nosc, dar nu îndrăzniră să se apropie de el, căci se 
temeau să nu-l confunde cu vreunul dintre acei bogătaşi 
trândavi care, din întâmplare, îi semăna. Îmbrăcămintea lui 
fasonată după ultima modă şi care împrăştia mirosul unei foarte 
scumpe ape de toaletă franţuzeşti îi intimida. Bob fusese ispitit 
de ideea de a intra în barul în care foştii săi camarazi începeau 
abia exhibiţiile de striptease, apoi să se prezinte patronului, să-i 
ceară ultimul său salariu, iar, în final, să-i anunţe cu o răceală 
afectată decizia-i de a abandona teatrul. Va trece ca o stea 
căzătoare, care sclipeşte o clipă, apoi se pierde în neant... 
Inţelese însă că o asemenea vizită ar fi deplasată... Dar, când 
păşi prin faţa intrării, portarul îl privi uluit. Clătină capul 
descumpănit, întrebător. Amuzat, Bob îi spori confuzia, făcând 
semn şoferului să oprească limuzina. 

Frederic sări de la volan şi - prevenitor - îi deschise porti—era. 
Bob se instală pe bancheta dinapoi, rezervată stăpânilor, apoi 
Cadillacul se îndepărtă. 

Bob nu acţionase împins de orgoliu, căci nu cunoştea acest 
sentiment. Mai degrabă fusese mânat de plăcerea 
copilă—=rească de a juca o farsă, îmbinată cu dorinţa de a se 
scălda în cuprinsul visului trăit... Senzaţia de vis era accentuată 
de instinctul absurdităţii vieţii trăite până atunci... Pătrunsese 
într-un tunel strălucitor, evanescent, care nu-i permitea să se 
îndrepte decât spre un sfârşit inevitabil... un sfârşit pe care voia 


să-l uite... Privea lumea care se scurgea în jurul lui, conştient de 
norocul care-l atinsese cu bagheta sa magică... Pe de altă parte, 
în fundul acestui tunel se afla o cale lac-=tee prinsă - încă o 
absurditate - într-un vârtej din care nu se putea desprinde... 
Vârtejul îl purta spre o gaură neagră, gigantică... gaura îl 
atrăgea cu o asemenea forţă, încât lupta lui de a se elibera era 
pierdută dinainte... 

Contrastul dintre lumina strălucitoare şi tenebre îl speria, îl 
exaspera... Înainta pe acest drum bizar, urmându-şi destinul în 
voinţa Parcelor, cum ar fi spus anticii... Luminile care i se 
dezvăluiau, pe măsură ce avansa, îi evocau stelele pe un fundal 
negru, infinit... Bob nu îşi însuşise o cultură formată treptat, 
asemenea adolescenților de vârsta sa, care frecventează şcoli, 
acumulează cunoştinţe şi le uită de îndată ce îşi iau diplomele. 
O strălucire falsă. Cei mai mulţi devin mediocrităţi patente. Doar 
o minoritate extrem de restrânsă aprofundează materiile ale 
căror rudimente le-au învăţat la şcoală... 

Avid de lectură, Bob citea tot ce-i cădea în mână. Literatură 
bună sau proastă, reviste de cinema şi de ştiinţă. Parcursese, 
din întâmplare, câteva cărţi de astronomie. Ştia, de pildă, că 
anumite particule atingeau viteze care depăşeau de departe 
concluziile lui Einstein în domeniul faimoasei teorii a 
rela—tivităţii, dar nu avea habar de mecanismul, de fapt foarte 
simplu, care conduce universul sau de energia care se afla în 
fiecare fiinţă umană, ca şi în fiecare furnică... Citise „Romeo şi 
Julieta“, găsise într-un tomberon o cărticică ce îl fermecase, dar 
nu ştia cine a fost Shakespeare... Asculta, transportat pe aripile 
de aur ale muzicii, simfoniile lui Ceaikovski, dar ridica din umeri 
dacă i se vorbea de compozitor... Se extazia în faţa operelor de 
sculptură şi de pictură, dar îi scăpa semnificaţia artei... Vorbea 
argoul englezesc al drojdiei societăţii, însă, dotat cu o 
inteligenţă nativă strălucitoare, putea să folosească limbajul 
elegant deoarece adoptase cu uşurinţă modul de a se exprima 
al clienţilor săi, artişti, oameni de ştiinţă, scriitori, doamne din 
înalta societate sau nobili cu gusturi rafinate. Se adapta, ca un 
cameleon, faţă de oameni şi de împreju=rări. Poate că şi 
mimetismul acesta îl impresionase pe Peter O'Neill... Concepea 
universul cu milioanele şi miliardele sale de ani-lumină, dar nu 
putea să împartă un număr. Bob era un fenomen extrem de rar. 


Un diamant brut de o frumuseţe şi de o mărime fără pereche, pe 
care nimeni nu-l şlefuise... Părăsea un trecut în care haosul şi 
negura mizeriei se dădeau la o parte pentru a-l lăsa să intre în 
lumea privilegiaţilor. 

Citise într-o revistă că Steve Mequeen înlocuia din dialo—gurile 
sale cuvintele greu de pronunţat, din cauza lipsei lui de cultură. 
Bob însă nu se va poticni de asemenea piedici. Va şti să se 
descurce fără probleme. Va fi actor. Un mare actor. l-a spus-o 
Peter O'Neill. Ochii i se umplură de lacrimi de emoție. 

— La hotel!, porunci şoferului. 

CAPITOLUL 3 

Ştirea cu privire la sporirea bugetului „Orgiei americane“ sosi 
la Los Angeles înainte de întoarcerea lui Peter O'Neill de la New 
York. George Bryner primi drept afront favoarea acordată 
personal regizorului, deoarece, în mod normal, problemele 
financiare dificile trebuiau să urmeze calea ierarhiei 
administrative, singura abilitată să negocieze la nivel înalt. Dar 
George era sigur că n-ar fi putut obţine rezultatele lui O'Neill. Ar 
fi fost refuzat cu argumente juridice şi financiare şi i s-ar fi 
arătat uşa politicos, dar categoric. 

Totuşi, el şi Peter ar fi trebuit să fie prieteni deoarece 
văzuseră lumina zilei în acelaşi an şi în acelaşi orăşel din Middle 
West; doar un gard de lemn câinesc despărţea casele lor de 
burghezi cu dare de mână. Dar, încă din adolescenţă, o antipatie 
profundă, greu de explicat, îi îndepărtase unul de celălalt. 
Amândoi erau inteligenţi, ambiţioşi, certăreţi şi susceptibili. La 
şcoală, spiritul lor de emulaţie luase propor=ţiile unei rivalități 
înverşunate. Făceau curte aceloraşi fete şi străluceau la fel pe 
terenurile de sport. La Universitatea din Yale aleseseră aceeaşi 
specialitate: finanţele. Impinşi de hazard, sau poate din dorinţa 
de a-şi învenina reciproc viaţa, se angajaseră la acelaşi grup 
bancar, „Intercontinental“, care fusese înghiţit mai târziu, printr- 
o lovitură financiară sălba=tică, de către corporaţia „Universal“. 
Pe atunci deveniseră deja persoane importante şi conduceau 
câte un departament. 

După o luptă îndelungată, George Bryner fusese înscăunat 
preşedinte al studioului, care pe atunci înregistra pierderi în 
creştere. Era pe punctul de a fi concediat, însă avusese şansa 
de a-l reîntâlni pe Peter O'Neill, care îşi schimbase profesia 


alegând-o pe cea de cineast. După o serie de filme mediocre, 
Peter realizase câteva superproducţii care recoltaseră sute de 
milioane de dolari. George Bryner fusese salvat. 

Dar recunoştinţa este o mâncare care se digeră greu. George 
detesta faptul de a fi obligatul lui O'Neill, a cărui stea se înălța 
vertiginos. Aflase că Leslie Carter voia să-l înlocuiască cu 
O'Neill. Acesta însă refuzase orice promovare administrativă 
care l-ar fi îndepărtat de producţia de filme. Dar cât va mai 
rezista tentaţiei? Acum, nimeni nu l-ar mai fi putut împiedica să- 
şi asume într-o zi preşedinţia unei societăţi independente de 
producţie. Leslie îi face a toate concesiile, numai să nu-l piardă. 
Exemplul lui Spielberg, al lui Lucas şi al lui Coppola, care se 
eliberaseră de dominaţia multinaţionalelor, lua proporţii... 

Strivit de gânduri negre, Bryner se plimba agitat de la un 
capăt la celălalt al biroului său. Indemnat de nevastă-sa şi de o 
atracţie exagerată pentru lux, cumpărase pe credit o vilă 
somptuoasă mobilată pe Beverly Hills, care îl costase patru 
milioane. Împrumutase un milion şase sute de mii de la Banca 
Sunderland şi trebuia să achite lunar o sută douăzeci de mii de 
dolari. Urmaseră şi alte împrumuturi: pentru blănuri, pentru 
rochii, pentru bijuterii, pe care Gloria, soţia sa, o actriţă 
medi—ocră, le cumpăra ca să-şi păstreze „standingul“; facturile 
se precipitau cu o frecvenţă supărătoare. Un Rolls pentru soţie, 
un Cadillac pentru sine, un Ferrari pentru Chris, fiica lor, de 
ase—menea actriţă, ca şi o Honda cu patru cilindri pentru Herb, 
fiul lor, îl despuiaseră de încă cinci sute de mii de dolari. Salariul 
şi beneficiile realizate abia dacă îi ajungeau să achite ratele 
scadente. Concedierea lui ar fi fost un dezastru. 

Îşi reproşa furios coşmarul meritat care îl chinuia şi cu ochii 
deschişi, în timpul zilei, la birou, la dejunurile de afaceri, la 
dineuri şi la recepţiile pe care le oferea în fiecare sâmbătă. 
Dorise să aibă o soţie cu patruzeci de ani mai tânără decât el. O 
părăsise pe dulcea şi devotata Katherine, care îmbătrânise 
lângă el şi îi dăruise doi copii, pe Chris, o fată frumoasă, dar 
voluntară, mândră şi arogantă, ca şi tatăl ei, şi pe Herbert, Herb 
pentru prieteni, care nu avea nimic excepţional în afară de 
pasiunea pentru motociclete cu mulţi cilindri şi ataşamentul 
faţă de tovarăşii săi amatori de plimbări lungi şi de încăierări. 


Gloria, formidabilă la pat, nu-şi îndeplinise promisiunile pe 
plan profesional. George ar fi preferat ca ea să renunţe la 
cariera de actriţă şi să se dedice rolului de stăpână a casei. Dar 
Gloria refuza. Datorită influenţei bărbatului său, făcea rost de 
contracte, chiar dacă regizorii fugeau de ea ca de ciumă. 
George retrăia drama lui Hearst, care făcea toate sacrificiile 
pentru ca metresa lui, Marion Davies, să devină o stea, în ciuda 
lipsei de talent. Din nefericire, George nu dispunea de mijloacele 
financiare ale lui Hearst. 

Herb şi îndeosebi Chris nu-i iertau divorţul şi intrarea în casa 
lor a unei intruse pe care o urau. Dar George înfrunta toate 
neplăcerile ca s-o păstreze pe Gloria. Graţie frumuseţii ei 
senzuale recâştigase tinereţea şi bucuria de a trăi. 

Katherine îi trezea amintiri penibile. Lângă ea simţea cum 
îmbătrâneşte. Era o femeie mărunţică, cu capul rotund, cu ochii 
rotunzi, cu nasul rotund, cu sânii, şoldurile şi fesele rotunde. 
Părea o minge de tenis încărcată de mătăsuri şi de bijuterii. O 
minge bătrână, moale, inutilizabilă. Se căsătorise cu ea fiindcă 
tatăl ei era un preşedinte „tycoon“ al unei multinaționale, care 
ar fi putut să grăbească ascensiunea ginerelui şi să-l ajute în 
carieră. Dar socrul - bogat, generos şi gata să facă orice 
plă—cere fiicei îndrăgostite nebunește de soţul său - murise într- 
un accident. Derapând brusc, Rollsul lui se lansase cu o sută de 
kilometri pe oră într-o prăpastie. George risipise zestrea soţiei în 
afaceri hazardate. Într-o noapte de insomnie făcuse bilanţul 
căsătoriei sale. Existenţa Katherinei devenea o povară. li făcea 
greață corpul ei durduliu şi flasc când se lipea de el în patul 
conjugal. Dar visele acestea urâte trecură. 

Acum, George zâmbea satisfăcut ori de câte ori se uita în 
oglindă. Cine ar fi zis că era trecut de şaizeci de ani? Nu i se 
dădea mai mult de patruzeci. Părul argintat de vreme îi dădea 
un aer distins, ridurile nu-i stricau faţa, ochii îi erau plini de 
viaţă, corpul îşi păstra supleţea. Nu-şi comanda costumele la 
Londra, ca Leslie, dar eleganța sa atrăgea încă atenţia. Sau se 
hrănea cu iluzii? Gloria lipsea aproape toată ziua de acasă 
fiindcă interpreta un rol secundar într-un film de categoria „B“ 

Chris, de asemenea actriţă, juca într-un film pe care îl realiza 
Peter O'Neill. Oamenii se întrebau dacă o acceptase pentru 
talentul ei sau pentru că era fiica preşedintelui studioului? 


George îşi manifesta aversiunea faţă de alegerea lui Chris, cu 
atât mai mult cu cât rivalitatea dintre fiică şi mama vitregă lua 
proporţiile unui conflict permanent. Chris o sfida pe Gloria şi îi 
ridiculiza nulitatea profesională. lar, ca să pună capac la toate, 
George îşi bănuia fiul că se droghează. Nu avea dovezi, însă 
aerul acestuia, adesea buimac, îl tulbura. 

Secretara îi anunţă sosirea domnului O'Neill. Nu-l lăsă să facă 
anticameră, deoarece îi cunoştea susceptibilitatea. 

— Vin direct cu taxiul de la aeroport, George. Bagajele mi le- 
am trimis acasă cu maşina de serviciu. 

George îl felicită pentru succes, apoi adăugă cu o 
solicitu—dine afectată: 

— Accidentul maşinii dumitale m-a impresionat profund. Din 
fericire, victima este un străin. 

Peter se întrebă de ce interlocutorul său dezgropa această 
afacere dezagreabilă. Schimbă subiectul ca să-şi manifeste 
indiferența. 

— In drum am făcut un tur pe platou. Sunt consternat. Godwin 
nu este la înălţimea încrederii mele. Lucrează ca un amator. În 
seara aceasta am să studiez scenele turnate în absenţa mea. 
Bănuiesc că trebuie să refac totul. 

Era un şah la rege, deoarece Godwin Mason, al doilea asistent 
realizator al lui O'Neill, se bucura de protecţia preşedintelui. 
Apoi adăugă: 

— Sincer, îmi pare rău de această călătorie la New York. Şi 
dumneata ai fi putut rezolva tot aşa de bine problema sporirii 
bugetului. 

Incă o săgeată lansată împotriva lui George. Peter voia să-i 


sublinieze inutilitatea, rolul lui de preşedinte fără personalitate. 
* 


x x 


Bob Flynn auzise de multe ori vorbindu-se de California, de 
cerul ei veşnic senin, de vara care se prelungea de la un capăt 
la celălalt al anului, de frumusețea peisajelor, de bogăția şi 
exo-—tismul oraşelor, de lumea extravagantă dominată de 
industria cinematografică, de Silicon Valley şi de falia San 
Andréas... Falia!... O ameninţare permanentă a morţii... În 
epoca sa tristă de striptease, California era pentru Bob mai 
inaccesibilă decât luna pentru un amator de ascensiuni cu 


balonul. Şi totuşi, impo-sibilul se realizase. Încă sub imperiul 
unei emoţii puternice, se trezea pe aeroportul internaţional de la 
Los Angeles, lângă un om care, cu câteva zile în urmă, era 
pentru el un necunoscut. 

Se afla în pragul unei experienţe extraordinare care Îl 
înfri—coşa. Cine ar fi putut să-l asigure că această aventură nu 
era rezultatul unui capriciu al lui Peter O'Neill, care ar putea să-l 
părăsească într-o zi? Simţea cum i se urcă în obraji ruşinea; 
păcătuia lăsând îndoiala să i se strecoare în inimă. La urma 
urmelor, în cel mai rău caz, putea să-şi reia vechea meserie, 
chiar dacă această supoziţie îi ridica un nod în gât. Nu! Peter 
O'Neill nu-l va părăsi. Intre ei se născuse o legătură greu de 
definit, dar foarte puternică. 

Peter îl conduse cu un taxi la studio. „Marele“ O'Neill fu primit 
ca un suveran de către supuşii săi. Bob simţi că ameţeşte pe 
platoul în plină activitate. Camerele instalate pe suporţi cu 
forme bizare, reflectoarele orbitoare, mulţimea de tehnicieni, 
actorii, nenumăratele accesorii, un adevărat caleidoscop în care 
se amestecau culori, feţe, lumini şi umbre. Decorul reprezenta 
un salon cu linii moderne. 

O voce strigă: „Acţiune! Apoi se desfăşură o scenă de 
dragoste între o fată frumoasă ca manechinele prezentate în 
revistele de modă şi partenerul ei, mai scund, suit pe un 
scăunel. Datorită acestui mijloc reuşeau să-şi lipească buzele 
ajunse la acelaşi nivel pentru a simula o sărutare arzătoare. O 
mare linişte se aşternuse peste mulţimea nemişcată. „Tăiat! “, 
porunci aceeaşi voce. 

Toată lumea se puse în mişcare ca să pregătească scena 
următoare. Tânărul cobori de pe scăunelul său. 

— Îngrozitor!, exclamă O'Neill. Trebuie să iau eu frâiele în 
mână! 

Se întoarse spre Bob, la care oamenii se uitau curioşi. 

— Aşteaptă-mă aici! Mă duc să-l văd pe preşedinte şi mă 
întorc. E 

Bob se uita în jur. In mijlocul acestei lumi surprinzătoare, 
asemenea unui stup de oameni ce lucrau pentru acelaşi scop şi 
care, aparent, erau un întreg, se simţea marginalizat, străin. 
Hazardul îl aruncase printre creatorii de filme care făceau 
America să viseze şi se hrăneau cu propriile vise. La cinema, 


LL 


oamenii, aşezaţi pe câte un scaun umplut cu câlţi, uitau de 
condiţia lor, de griji, de urâţenia vieţii, ca să se piardă pe 
cărările westernului, să se amestece printre oaspeţii unor 
recepții superbe, să tremure de groază în faţa măştilor unor 
fiinţe diforme, oribile. 

Deocamdată, Bob nu se simţea în apele sale. Dacă la început 
îi trezise o anumită curiozitate faptul că se afla în preajma lui 
O'Neill, acum se simţea uitat, ignorat, ca şi cum n-ar fi existat. 
Chiar şi aceia care îi cereau să se dea la o parte pentru a instala 
câte un accesoriu păreau să se uite prin el. Doar femeile îi 
aruncau din când în când câte un zâmbet de parcă ar fi întâlnit o 
veche cunoştinţă. Subestima fascinația pe care o emana sau 
poate că o pierduse în momentul în care îşi schimbase cămaşa 
în carouri cu costumul gri cumpărat la Pinto? Mai era încă o 
explicaţie: la Hollywood, frumuseţea rătăcea pe străzi. 

Peter se înapoie şi îi ceru părerea asupra acestui mediu care 
va deveni, de acum înainte, şi al lui, apoi începu să dea ordine 
cu vocea sa tunătoare, cu intonaţii necunoscute de Bob, să 
critice, să-i ridiculizeze pe tehnicienii care făceau cele mai mici 
greşeli. Acum ieşeau în lumină miile de fațete ale carac=terului 
său irascibil, brutal, despotic, capricios, tracasant şi batjocoritor. 
Părea că reflectoarele, ambianța studioului dez—văluiau cele 
mai mărunte fragmente ascunse în fiinţa sa. 

Bob înțelese de ce revistele de cinema îi subliniau 
groso-—lăniile, plăcerea diabolică de a-şi umili colaboratorii, cât 
şi dorinţa de a atinge perfecțiunea. Toţi cei care se învârteau în 
jurul lui îl acceptau cu toate calităţile şi cusururile lui, fiind 
conştienţi că participă la realizarea unor noi capodopere. Sau 
poate se temeau să nu fie concediaţi? La Los Angeles mişu-—nau 
şomerii şi vânătorii de glorii. Dar porţile studiourilor se 
deschideau cu parcimonie. 

După o scenă deosebit de laborioasă, Peter schiţă un semn lui 
Bob. 

— Acum vom face o mică probă. Prima încercare va consta din 
lectura acestui text; va trebui să oglindeşti pe faţa ta 
senti—-mentele pe care ţi le sugerează. Vocea ta trebuie să le 
exprime convingător. Apoi te vei angaja într-un dialog, după 
acelaşi text, cu un actor experimentat. Dar să nu te temi! 


Consideră toate acestea ca un joc luat în serios, cum o fac copiii. 
OK? 

Bob luă un caiet pe care asistentul i-l oferi cu neîncredere. 
Adesea, frumuseţea nu face casă bună cu talentul. Băiatul era 
prea frumos spre a-i inspira încredere. Actorii care strălucesc 
prin fizic obţin, de obicei, roluri secundare. 

Asistentul însă avu surpriza să audă o voce limpede, 
agre—abilă, cu intonaţii corecte, potrivite textului, şi care se 
exteri—oriza pe faţa lui printr-o gamă de sentimente fidel 
redate. ÎI surprinse tonul lui natural. Bob întâlnise în scurta sa 
carieră oameni atât de diferiţi, situaţii atât de stranii, încât se 
deprin—sese să se adapteze la împrejurările cele mai diverse. 
După lectură remarcă plăcut surprins uimirea întipărită pe 
trăsă=turile auditoriului uimit de această revelaţie. Apoi urmă 
scena conflictului. Şi aici bogata experienţă a vieţii lui îl ajută. 
Actorul care trebuia să-i dea replica striga, prefăcându-se că-i 
caută râcă. Bob îşi aminti de clienţii care nu mai voiau să 
plătească, de haimanalele certăreţe care îl provocau, de rivalii 
lacomi de bani şi gata să-l lovească. Toate amintirile îi treziră 
mânia, ura adunată în decursul anilor; cuvintele sale explozive, 
pumnii încleştaţi, ochii scânteietori exprimau o mânie atât de 
aspră, încât la sfârşitul dialogului fu răsplătit cu aplauze 
spontane. 

Peter se arătă satisfăcut de interpretarea protejatului său. 

— Credeam că vrei să-l omori. Ai reuşit să mă induci în eroare, 
Bob! Trebuie să-ţi dau un mare rol. Sunt mulţumit că nu m-am 
înşelat. 

Bob simţi că 
sudoare. Radia. 
fericire. 

— Parcă-i un basm! Oare nu visez? 

— Nu e niciun basm! Ai să obţii un contract de care ai să fii 
mulţumit! 

Apoi, O'Neill se întoarse spre colaboratorii săi. 

— Trecem la scena din salon. Secvența numărul 23. Aţi 
pregătit-o, Godwin? 

Godwin se grăbi să-l liniştească. 

— Am studiat cele mai mici amănunte, domnule! 


se lipeşte de spinare cămaşa leoarcă de 


i 
Incercă un sentiment intens de bucurie, de 


Asistentul, slăbănog şi pleşuv, părea mai bătrân decât cei 
treizeci de ani ai săi. Precum cea mai mare parte din subalternii 
lui O'Neill, nu îndrăzneau să-i pronunţe numele. Regizorul 
acorda acest privilegiu doar prietenilor şi câtorva stele de o 
anumită vârstă. 

— Repetati scena în faţa mea! 

Peter se instală într-un fotoliu pliant, cu numele lui înscris pe 
spătar. 

Toţi trecură la posturile lor. 

Bob înţelese după jocul şi dialogul celor trei tineri actori, doi 
băieţi şi o fată, toţi cu figuri foarte cunoscute, că era vorba de o 
discuţie violentă între doi fraţi, care îşi disputau grațiile unei 
fete. 

Nemulțumit, Peter ridică mâna. 

— Stop! Dialogul vostru sună fals! 

Tinerele vedete schimbară priviri jignite. 

Peter continuă fără să ţină seama de indignarea lor. 

— Deoarece conflictul este un element primordial al 
dialo—gului, se uzează şi se abuzează de ciocnirile verbale 
violente. Folosirea excesivă a conflictului a făcut ca publicul să 
fie mai selectiv şi mai pretenţios decât vă închipuiţi. De câte ori 
con-—flictul pare lipsit de veridicitate, efectul este ratat şi 
tensiunea spectatorilor se reduce la zero. Un eşec încununat de 
mediocri-tate. Am să vă arăt cum trebuie interpretată această 
scenă! 

— Am făcut tot ce-am putut, domnule O'Neill, zise Perry 
Grayson, a cărui frumuseţe îl făcuse vedeta publicului femi—nin, 
ceea ce îi flata vanitatea. 

Să i se dea lecţii i se părea de neconceput. Peter nu ţinu 
seama de riposta lui Grayson. Ceru un script şi trecu în 
mij—locul actorilor. 

— Urmăreşte-mi intonaţia, Perry! Nu vei avea decât de 
câştigat! 

O'Neill citi replicile lui Perry cu o forţă de expresie 
admirabilă. Interpretarea lui, fără să piardă din intensitate, 
devenea mai interiorizată. Când termină, tânărul actor îl 
aplaudă. 

— Felicitările mele, domnule O'Neill!, zise el eu o umbră de 
ironie. Ar trebui să săriţi bariera şi să intraţi în rândurile noastre! 


— lată o idee bună, răspunse Peter fără să zâmbească. 


Prefer să rămân la meseria mea! 
* 


x x 


Bob semnă contractul pentru „American Orgy“ şi, imediat 
după aceea, primi scenariul cu replicile sale subliniate cu un 
creion roşu. Visele cele mai nebuneşti se realizau ca în vechile 
filme muzicale, în care tineri necunoscuţi ajungeau, după 
aventuri tumultuoase, să cucerească celebritatea. 

Peter îl instală într-o cameră din pavilionul rezervat 
prietenilor, în reşedinţa sa din Beverly Hills. 

— Ai să locuieşti aici până vei dibui un apartament pe gustul 
tău. Aici vei găsi tot ce ai nevoie. Chiar şi o nouă peri-uţă de 
dinţi. Valetul meu îţi va servi masa în living-room. intreg 
pavilionul va fi la dispoziţia ta. Vei dispune de un bar bogat 
aprovizionat. Poţi să comanzi cărţi, reviste, ziare. Îţi recomand 
să citeşti comentariile extrem de dure, dar foarte spirituale, ale 
lui Joan Rivers, spre a te obişnui cât mai repede cu această 
societate dementă care, de astăzi înainte, este şi a ta. Louella 
Parson şi Hedda Hooper au fost la unison cu Joan Rivers. Intr-o zi 
vei fi chemat să răspunzi la întrebările lor. Şi în jurul tău se vor 
ţese bârfe veninoase. Va trebui să le faci faţă... Contractul tău îţi 
va asigura un onorariu care îţi va per-mite să frecventezi 
restaurantele şi barurile cele mai scumpe. Să vezi şi să fii văzut 
este un principiu pe care îl urmează şi îl respectă toţi oamenii de 
film. În ceea ce te priveşte, agenţia noastră de presă a şi intrat 
în funcţiune. De lansarea ta se va ocupa însăşi Lavinia Parker. In 
zilele care vor veni îţi vei vedea numele citat în presă... Să nu 
uit! Până îţi vei cumpăra o maşină poţi să te foloseşti de ale 
mele. Şoferul îţi va da cheile unui Lotus englezesc. O maşină de 
mare lux este pecetea unui actor în plină ascensiune. Încearcă 
să te descurci la volan, deoarece Los Angelesul este un oraş în 
care numai cerşetorii nu au maşini. Chiar şi şomerii au câte o 
rablă. Vei fi obligat să parcurgi zilnic câteva sute de kilometri. 
Metropola aceasta măsoară, de la un capăt la celălalt, peste o 
sută cincizeci de kilometri. Un adevărat labirint... lţi doresc 
noroc, Bob! 

Peter părăsi pavilionul fără să aştepte mulţumiri. 


Rămas singur, Bob se uită în jur. Paradoxal, dar era obişnuit 
cu interioarele cele mai somptuoase. Printre clienţii care îl 
duceau cu ei erau şi bogătaşi care locuiau în adevărate palate... 
Pavilionul degaja opulenţă, lux. Evident, protectorul său 
dispunea de mulţi bani. Peter rămânea pentru Bob o mare 
enigmă. li satisfăcea toate dorinţele fără a-i cere nimic în 
schimb. Aruncă o privire prin arcada larg deschisă spre oraşul 
întins la picioarele sale. Un ocean de lumini licărea cât vedeai cu 
ochii. Pavilionul avea piscină şi grădină proprie. 

Bob era încă năucit. Tot ce i se întâmplase în ultimele zile 
depăşea  supoziţiile cele mai extravagante, cele mai 
abracada—brante. Deschise dulapul cu băuturi, un dulap lăcuit, 
ornamen-tat cu bronzuri, o piesă autentică. Bob n-ar fi fost în 
stare să-i precizeze stilul. Cultura sa era destul de rudimentară 
în acest domeniu. Putea doar să deosebească ceea ce era 
frumos de ceea ce îi provoca dezgustul. Dar realiză că mobila 
era scumpă şi foarte frumoasă. Căută printre sticle cu diverse 
etichete viu colorate un scotch şi bău sorbind încet două 
păhărele. 

Ochii îi căzură pe o oglindă cu ramă aurită, bogat sculptată. 
Imaginea sa, emoția, agitația, nervii surescitaţi îl făcură să 
izbucnească în râs. Râdea ca un nebun în timp ce lacrimile 
începură să se rostogolească pe chipul său fermecător. Nu 
auzise de  Pagliaccio, dar îl încarna, fără să vrea, la 
perfec-ţiune. Râdea şi plângea la gândul clipelor fericite şi 
triste, groaznic de triste, din propria sa viaţă, atât de scurtă, dar 
atât de plină. 

Cineva bătu la uşă. 

Bob încetă să mai râdă şi îşi şterse repede lacrimile. 

Un valet, îmbrăcat în negru şi cu papion tot negru, intră 
solemn. Era tânăr şi frumos. Ar fi putut să interpreteze un rol 
într-un film, dar nimeni nu-i oferise această şansă în ciuda 
eforturilor disperate de a se afirma. 

— Domnul O'Neill vă invită la dineu! Ţinută de seară! Dineul 
va fi servit la ora zece fix. Permiteţi-mi să vă arăt camera! 
Numele meu este Kim şi sunt la dispoziţia dumnea-—voastră, 
domnule! 

Bob urmă pe valet de-a lungul unui coridor cu covoare 
orientale, mărginit de vaze chinezeşti încărcate cu flori, apoi 


intră într-o cameră vastă, dominată de un divan rotund, enorm. 
Nimic nu-i lipsea pentru a-i face şederea plăcută. Mobilă 
splendidă, covoare şi iarăşi flori. Baia somptuoasă, cu pereţii 
acoperiţi de sticlă, îl încântă. 

— Mi-am permis, domnule, să vă despachetez bagajele şi să 
aşez costumele şi obiectele personale în dulapuri. Doriţi să vă 
pregătesc baia? 

— Mulţumesc, am să fac un duş. 

— In timpul acesta am să orânduiesc pe pat costumul 
dum—neavoastră de seară! 

II salută cu demnitate, se răsuci pe călcâie şi ieşi. 

Bob se uită la ceas. Ceasul său brățară, vechi şi ieftin, nu se 
mai armoniza cu imaginea lui prezentă. Mâine îşi va cumpăra un 
Rolex. Mai avea trei sferturi de oră la dispoziţie. Se dezbrăcă în 
grabă, intră într-o cabină de sticlă cu acoperişul descoperit şi 
puse duşul în funcţiune. Îşi examină cu plăcere, în timp ce se 
săpunea, corpul său frumos. Săpunul emana un parfum 
pătrunzător. Pieptul, şoldurile, picioarele, sexul îi aminteau de 
un băiat sculptat în marmură care împodobea o alee din Central 
Park. Era mândru de corpul şi de frumuseţea sa. Îl admira ca şi 
cum ar fi aparţinut unei alte persoane. Silueta lui se multiplica la 
infinit în oglinzile multiple. Constată cu interes că instalaţia de 
aer condiţionat aspira aburii pentru a oferi celor care făceau 
baie privilegiul de a se studia fără să fie împiedicaţi de vaporii 
care, în mod normal, acoperă oglinzile. Apoi trecu la lavaboul 
dublu. Găsi pe poliţele de cristal flacoane de parfum, precum şi 
numeroasele obiecte de toaletă necesare bărbaţilor capabili să 
aprecieze rafinamentul. Se bărbieri şi îşi răcori faţa cu un after 
shave încoronat de sigiliul lui Saint Laurent. Constată, încă o 
dată, că americanii bogaţi nu apre-—ciază decât produsele 
franţuzeşti, „summum“ al bunului gust. Superb ca un zeu, îşi 
puse un halat de mătase verde-smarald şi intră în camera de 
culcare. Smokingul negru, papionul roşu, ca şi batista de 
mătase, cămaşa şi ciorapii de mătase îl aşteptau pe pat. Pantofii 
de lac erau aşezaţi alături, pe covor. Kim nu uitase nici lenjeria 
cu mărci englezeşti. 

Bob se îmbrăcă încercând o voluptate pe care nu o mai 
cunoscuse, amplificată de imaginea sa reflectată în oglinzile 
care acopereau pereţii şi plafonul. Cămaşa de mătase îi 


mân-—gâia pielea. Costumul i se mula pe corp, papionul, pantofii 
de lac îl transformau, îl făceau alt om. În această seară îşi va 
inaugura smokingul. Era fericit ca un copil în faţa unui pom de 
Crăciun scânteietor, cu ramuri ornate de o mulţime de globuri şi 
cadouri. 

Îşi ascunse ceasul în buzunarul de la vestă. Mai avea zece 
minute la dispoziţie. Deodată îl sufocă emoția. Va şti să se 


comporte la un dineu servit în această ambianţă? 
* 


x x 


La intrarea în vila somptuoasă a lui O'Neill, construită de un 
arhitect inspirat de liniile armonioase şi elegante ale lui Palladio, 
Benjamin, maitre d'hôtel, care îşi purta cu dem=—nitate fracul şi 
papionul negru, îl salută cu un aer grav şi îl introduse în living- 
room. Peter şi soţia sa îl aşteptau savurân-du-şi cocktailurile, 
fiecare pe cont propriu. Abia îşi vorbeau şi se comportau ca doi 
străini siliţi să împartă aceeaşi casă, să se întâlnească la ocazii 
care impuneau o prezenţă comună. Bob, în ciuda vârstei sale 
încă fragede, dobândise forţat capacitatea de a-i cunoaşte pe 
oameni. Pentru el, Anna era o femeie frumoasă, dar mai bătrână 
decât aspectul ei înşelător. Graţie îngrijirilor intense, dedicate 
păstrării unei tinereţi artificiale, Anna cocheta ca o femeie 
antrenată să încerce orice artificii, doar să cucerească bărbaţii 
şi să le trezească dorinţele. Bătrâneţea îi apărea sub forma unei 
prăpăstii deschise la capătul unui drum imposibil de ocolit. 
Obsedată de prăbuşirea finală, profita cu disperare de tinereţea 
sa aparentă, afişând-o ostentativ. 

După sosirea la Los Angeles, Peter nu făcuse nici-o aluzie la 
accidentul maşinii sale şi la moartea conducătorului ei. Ignora 
conştient ziarele şi comentariile de la televiziune care amplificau 
amănuntele şi multiplicau aluziile picante. 

Anna se comporta ca şi când această afacere nu o privea. 
Răspunsurile ei la întrebările poliţiştilor şi reporterilor care 
invadaseră casa, în ciuda opoziţiei personalului de serviciu, se 
rezumau la câteva cuvinte rostite cu plictiseală. Imprumutase 
maşina unui prieten al casei, care îşi găsise sfârşitul din cauza 
unei manevre greşite. Mii de accidente asemănătoare au loc 
zilnic pe drumurile americane. De ce, oare, moartea acestui om 
provoca atâta senzaţie? 


Bob fu relativ impresionat de personalitatea şi de 
senzualita=tea Annei; în schimb, ea suferi un adevărat şoc 
psihic; se îndră—gosti de la prima vedere. Bob era bărbatul 
creat de fantasmele ei de nimfomană. Bob întrunea toate 
calităţile care-l desemnau drept o pradă ideală. Toate făpturile 
omeneşti, bărbaţi şi femei, păstrează în străfundurile inimii taine 
atât de greu de suportat încât rămân îngropate acolo pentru 
veşnicie. Doar noaptea, în cursul viselor, sau chiar şi în timpul 
zilei, anumite împrejurări le reînvie din subconștient şi atunci cer 
să se manifeste. Anna era transparentă ca geamurile unei 
maşini somptuoase. Nu avea taine de ascuns. Impulsurile, 
pasiunile, pe care o femeie normală, ce respectă convențiile 
sociale, le ascunde chiar şi faţă de cei intimi, Anna le etala cu 
neruşinare. 

Bob avea şi el o taină ascunsă dincolo de neguri, o taină care 
îl urmărea, îl hărţuia, îl sfida, îi întuneca bucuriile şi îi întrista 
inima. 

Peter O'Neill îşi ascundea şi el tainele. Admiraţia lui pentru 
Bob, interesul pentru acest băiat chinuit şi rătăcit noaptea pe 
străzile New York-ului aveau o motivare pe care cei neiniţi—aţi o 
interpretau fiecare în felul său... Interpretări falsificate de 
misterul păstrat cu înverşunare de Peter, care ştia să-şi 
disimuleze toate intenţiile, toate scopurile. Bob îi surprindea 
uneori privirile indescifrabile îndreptate asupra sa. Atitudinea 
binevoitoare, înţelegătoare, protectoare a amfitrionului său ÎI 
punea în încurcătură, îi era recunoscător şi totuşi Peter îl făcea 
uneori să nu se simtă în apele sale. 

Faţă de soţia sa, Peter personifica indiferența. În realitate, îşi 
ascundea magistral jocul. O ura... Simpla ei prezenţă alături de 
el îi făcea greață. Anna îi paraliza libertatea de gândire, îi 
împiedica ideile creatoare să zboare fără oprelişti. O suporta aşa 
cum se suportă o boală incurabilă. Reacţiile Annei faţă de Bob îi 
confirmau ipotezele. Prevederile, planurile sale prindeau viaţă, 
şi această constatare îl încânta. Dobândea confirmarea faptului 
că era un cunoscător profund al naturii umane. 

— |n seara aceasta avem invitaţi, zise Peter preparând 
per—sonal un cocktail pentru Bob. Preşedintele studioului şi 
pri—-mul vicepreşedinte, însoţiţi de soțiile lor. Vreau să ţi-i 
prezint. Pentru preşedintele George Bryner nu mai eşti 


necunoscut. Chiar el ţi-a semnat contractul. Însă 
vicepreşedintele Neville Holm, care se ocupă de producție, va fi 
pentru tine o figură nouă. Sunt convins că vei reuşi să-l 
cucereşti aşa cum i-ai cucerit pe toți aceia care au asistat la 
proba ta. Neville este un om posac; îşi închipuie că fără el 
studioul s-ar prăbuşi. În rea-litate, toţi aceşti onorabili 
administratori nu sunt decât nişte paraziți care câştigă bani, 
foarte mulţi bani, speculându-i pe adevărații creatori: vedete, 
scenarişti, regizori, realizatori de imagini şi alţi tehnicieni. 
Colaborăm cu administratorii, dar ne dispreţuim reciproc, 
păstrând o mască de cordialitate înşelătoare pentru novicii care 
nu cunosc culisele. Copiii mei - ai să-i cunoşti - nu vor veni în 
seara asta. Îşi au prietenii lor şi duc o viaţă independentă, ca 
toţi ceilalţi membri ai familiei noastre. 

În clipa aceea, Bob avu impresia că descoperise explicaţia 
mărturisirilor pe care Peter i le făcuse la hotelul Plaza. Acesta se 
simţea atât de singur, de străin între ai săi, încât îl plantase pe 
Bob în casa lui pentru a-şi asigura tocmai un prieten, un 
confident în preajmă. Peter era un izolat în mijlocul mulţimii de 
la studio. Mândria şi duritatea sa mascau o timiditate pe care 
refuza s-o accepte... 

— Domnul şi doamna George Bryner!, anunţă majordomul. 

Peter şi Anna îi întâmpinară cu dezinvoltura oamenilor 
obişnuiţi să ofere recepții şi să ducă o viaţă mondenă, chiar 
dacă nu le face plăcere. După un schimb de cuvinte politicoase, 
uzuale, Bryner strânse mâna lui Bob. 

— Încântat! Nu ştiam că sunteţi un intim al casei. Peter are o 
calitate incontestabilă: se devotează prietenilor. V-a pledat 
cauza cu o căldură extraordinară. 

Amfitrionul simţi aluzia veninoasă a oaspetelui. Nu avu timpul 
să riposteze deoarece soţia lui Bryner interveni cu voce 
molatecă: 

— Cred că sosirea noastră trebuia anunţată altfel. Mai întâi 
sunt actriţă şi abia după aceea soţia lui George. Doamna Gloria 
Bryner şi domnul George Bryner ar fi fost o formulă potrivită. 
Nu-i aşa? 

Peter zâmbi. Involuntar, Gloria îi oferise revanşa dorită. 
George schiţă o grimasă care se voia indulgentă, veselă. 


— Soţia mea are dreptate. Doreşte să beneficieze de 
privi—legiul oferit de o carieră independentă. 

Perechea Bryner se remarca printr-o eleganţă umbrită de o 
nuanţă de grotesc. Aparent, George era un „gentleman“ până în 
vârful unghiilor. Voia să-şi farmece interlocutorii, însă scânteile 
răutăcioase din ochi îi scăpau uneori de sub control asemenea 
unui şarpe care îşi hipnotizează prada înainte de a o lovi şiao 
devora. Gloria era fermecătoare, dar chipul ei perfect grimat 
exprima un orgoliu eclipsat de o amărăciune imposibil de 
ascuns. Insuccesele profesionale o exasperau. Revărsa asupra 
tovarăşului ei de viaţă eşecurile pe care le întâmpina. „Suport 
represaliile regizorilor tăi care te urăsc. Sunt ţapul tău 
ispăşitor“... Era îmbrăcată într-o rochie cu paiete verzi de la 
Chanel, asortată cu un colier de smaralde de o calitate 
excepţională. 

— O ştire bună pentru tine, George!, zise Peter cu falsă 
ama-—bilitate. Trebuie să fii mândru de Chris! A fost aleasă 
printre vedetele filmului „Orgia americană“. Un succes 
strălucitor! 

Obrajii lui George se goliră de sânge. Cu zâmbetul pe buze, 
amfitrionul îi dădea o lovitură care o înnebunea pe Gloria. 
Blestemă succesul lui Chris şi scena care va urma, după ce va 
rămâne singur cu Gloria. 

Însă Anna aplică lovitura de graţie. 

— Bănuiesc, Gloria, că porţi imitaţiile bijuteriilor tale. In zilele 
noastre este prudent să-ţi păstrezi bijuteriile veritabile într-un 
seif. Dar imitaţiile tale sunt fermecătoare. 

Gloria simţi că ameţeşte şi îi replică acru: 

— Garnitura asta de smaralde m-a costat o avere! Nu sunt 
imitații! Credeam că eşti o fină cunoscătoare! Dar m-am înşelat! 

Din fericire, apăru şi perechea Holm. larăşi îmbrăţişări, 
strângeri de mâini, complimente, cu substrat de vitriol. Kim 
servi cocktailurile. 

Holm avea capul unui pastor sever care predică morala cea 
mai riguroasă, factor indispensabil pentru evoluţia unei societăţi 
sănătoase, echilibrate. Nu ştia să se îmbrace şi avea aerul unei 
sperietori. Soţia sa, Isabelle, era foarte tânără şi fermecător de 
frumoasă. Actriţă fără angajamente, acceptase căsătoria cu 
Neville care îi deschisese porţile studioului. Dar, spre deosebire 


de Gloria, care se zbătea pe valurile mediocri—tăţii, Isabelle se 
impusese repede printre vedetele cele mai apreciate. Se şoptea 
că mariajul lui Holm îşi dădea duhul, căci Isabelle manifesta faţă 
de soţul ei o repulsie crescândă. Răceala Isabellei îl împingea pe 
panta disperării. Îşi dăduse seama de inutilitatea lui după ce 
Isabelle semnase câteva contracte avantajoase fără să-i fi 
solicitat sprijinul. Rochiile-i excentrice, foarte decoltate în ciudă 
opoziţiei lui Neville; excitantă, seducătoare, trezea gelozia lui 
Holm. Bărbaţii o îmbrăţişau din ochi cu o concupiscenţă 
provocată de nazu-—rile şi cochetăria ei ostentativă. „Isabelle 
este o fâşneaţă! “, se comenta la studio. „Trezeşte conştient 
dorinţele bărbaţilor pentru a isca suferinţele amărâtului ei de 
soţ“. Problemele conjugale ale lui Neville îl făcură de râsul lumii 
filmului. Joan Rivers îl ironiza făcându-l ţinta sa preferată. 

— Masa este servită! 

Amfitrionii şi invitaţii trecură în sufragerie; argintăria, 
ornamentele florale, lumânările se reflectau în multitudinea de 
oglinzi. Oglinzile  abundau. Imaginile  comesenilor se 
supra—puneau, se multiplicau, evocând un tablou suprarealist. 

Isabelle acorda un interes deosebit lui Bob, care răspundea cu 
politeţe la întrebări. Căuta să-i vorbească între patru ochi, 
tentativă care o înfuria pe Anna. 

Peter asista amuzat la această scenă care îi inspira idei pentru 
viitoarele filme. Comportarea invitaţilor, gama de sen=timente 
exteriorizate, voluntar sau involuntar, îi îmbogăţeau experienţa. 
Atitudinea-i detaşată, aerul ironic contrastau cu agitația Annei 
care, pentru el, încetase de a mai exista. Anna acceptase rolul 
de paravan al aventurilor lui erotice; erotice, deoarece 
sentimentul de dragoste nu-l animase niciodată. Femeile 
rămâneau pentru el un simplu mijloc de relaxare sexuală, un 
prilej de a uita pentru câteva clipe grijile şi obli—gaţiile 
profesionale. Agitaţia, suscitată de prezenţa lui Bob, îl interesa 
îndeosebi. Cunoştea dedesubturile acestui vârtej de pasiuni şi 
aştepta curios efectele. „Cariera lui Bob ar fi fost compromisă 
dacă ar fi depins de Neville“, se gândea Peter urmărind 
dispreţuitor contorsiunile, nervozitatea, gesturile necontrolate 
ale lui Holm care sparse un pahar şi răsturnă friptura de miel 
peste rochia Gloriei, vecina sa de masă. Annei îi clocotea 
sângele, iar mânia reţinută o făcea să tremure. Peter ştia că 


discuţiile fără cap şi fără coadă ale lIsabellei cu Bob nu erau 
decât un pretext ca s-o înnebunească pe Anna şi s-o facă 
geloasă. Isabelle se culcase cu Peter şi performanţele lui de 
mascul o satisfăceau într-o anumită măsură. Tot el îi încredința 
rolurile importante... Să fie fascinată de Bob, se întreba Peter? 
Aceasta l-ar fi uimit fiindcă Isabelle se simţea atrasă de bărbaţii 
capabili să contribuie la ascensiunea ei. Era convins că Isabelle 
nu-i nutrea niciun sentiment de dragoste, în pofida 
dezmierdărilor şi mângăâierilor lor intime. 

Bob era neliniştit. Se afla în ochiul unui uragan care se rotea 
vertiginos în jurul lui. Trebuia să-şi distribuie atenţia între 
conversaţia cu Isabelle şi eforturile de a folosi corect 
numeroasele linguri, furculiţe şi cuțite. Tacâm de peşte, 
furcu-liţe pentru stridii, pentru homari, tacâm pentru desert, 
lingu—riţă pentru cafea, pentru îngheţată, pentru sos, pentru 
cremă, pentru prăjituri, serviciul de brânză, apoi bateriile de 
pahare de toate formele, gravate, încrustate cu motive aurite şi 
toate acestea sub ochii comesenilor şi ale personalului de 
serviciu, mai atent la etichetă decât stăpânii. Se gândea îngrozit 
să nu facă vreo gafa, să nu devină ridicol. Din fericire, 
frecventase la New York câteva restaurante de lux şi se 
familiarizase cu rudimentele a ceea ce se cheamă un mare 
dineu. Era con—ştient că Peter îl studiază şi aceasta îi accentua 
starea de nervozitate. Îşi punea o întrebare la care nu găsea un 
răspuns plauzibil. Ce căuta el printre aceşti oameni? 

Ambianţa devenea insuportabilă. George avea senzaţia că e 
pe punctul de a erupe asemenea unui vulcan, că liniştea 
înşe-—lătoare a convorbirii dintre Isabelle şi Bob pregătea 
atmosfera pentru catastrofa care trebuie, fatalmente, să 
urmeze. Interveni, atacând un subiect susceptibil să-i antreneze 
şi pe ceilalţi come—seni. Actorii şi filmele rămâneau domeniul 
cel mai interesant. 

— Peter, aveai de gând să-l distribui pe Schwarzenegger într- 
unul dintre filmele tale. Ştii că i-a cerut lui Holm zece milioane 
de dolari? Warren Beatty a pretins şapte milioane. Barbara 
Streisand şi Jane Fonda s-au mărginit la cinci milioane. Prin 
comparaţie, s-ar putea spune că sunt relativ modeste. 

— De ce vă miraţi? Când i se propun lui Tom Selleck patru 
milioane pentru o publicitate de treizeci de secunde la 


televi—ziune, este normal ca un actor de primă mărime să ceară 
zece milioane pentru un film care durează două ore. 

Gloria cugeta furioasă: „Chiar şi târfa asta de Isabelle ia un 
milion pentru un film. În timp ce eu nu pot sări bariera de 
treizeci de mii de dolari. Imbecilul ăsta de George nu e bun de 
nimic”. 

— Ruşine!, izbucni Holm. Lingăul de Prince câştigă treizeci şi 
patru de milioane pe an. Michael Jackson, treizeci şi trei. 
Sylvester Stallone, cincisprezece. Bruce Springsteen, două-—zeci 
şi patru. Steven Spielberg, cincisprezece milioane. Larry 
Hagman, patru milioane. 

George se uită pieziş la Peter. Şi acesta depăşise unspre—zece 
milioane pe an. In timp ce el, preşedintele studioului, trăgea 
mâţa de coadă. 

Veniturile menţionate îl ameţeau pe Bob. Primul său con=tract 
îi asigura deja o sută de mii de dolari, sumă aparent fabuloasă. 
Dar era departe, foarte departe de marile vedete. Va reuşi, 
oare, să se caţere pe culmile atinse de staruri? Va avea timpul 
necesar? 

Corvoada dineului se termină şi comesenii trecură în salon 
unde fură serviţi cu lichioruri şi cafele. Bărbaţii se angajară într- 
o partidă de biliard în salonul verde. Doamnele rămaseră în 
compania lui Bob. Difuzoare bine camuflate răspândeau o 
muzică de dans calmă, odihnitoare. Peter fu chemat la telefon. 

— Vă aduc aparatul, domnule?, întrebă Kim. 

— Mulţumesc! Am să vorbesc din biroul meu. 

Işi părăsi partenerii de joc, traversă salonul şi intră în camera 
sa de lucru. După câteva minute se înapoie. Isabelle se ridică, se 
depărta de grupul femeilor şi, după ce extrase o ţigară din 
tabachera de aur, se îndreptă spre Peter şi îi ceru un foc. În timp 
ce Peter îi aprindea ţigara, Isabelle îi vorbi, încredinţată că 
muzica îi acoperă vocea, împiedicând urechile indiscrete s-o 
audă. 

— Te-am aşteptat în zadar după-masă în loja mea, Peter. Dacă 
vrei să mă părăseşti, spune-mi! 

Devenise agresivă. 

— Cauti aventuri mai spumoase!, continuă. Te învârteşti ca un 
cocoş în jurul lui Sue. Te excită fiindcă miroase încă a lapte? La 
cei douăzeci şi trei de ani ai mei sunt prea bătrână pentru tine? 


Peter detesta complicațiile. 

— Ascultă, Isabelle, nu e locul şi nici momentul pentru 
asemenea discuţie. 

— Dacă mă părăseşti pentru ea, te omor! 

Peter zâmbi sarcastic, apoi îşi continuă drumul spre sala de 
biliard, lăsând-o pe Isabelle în mijlocul salonului. Isabelle abia se 
stăpânea. Simţea privirile Annei şi ale Gloriei aţin=tite asupra 
sa. Gloria era curioasă, Anna ironică. Isabelle se îndreptă spre 
Bob. 

— Să dansăm, prieten drag! Muzica aceasta mă vrăjeşte! 

Bob şovăi o clipă; îşi dădea seama că atmosfera era 
încărcată de electricitate, dar se execută. Anna păli. Acum era 
rândul Isabellei să arunce o privire dispreţuitoare rivalei sale. 
Perechea se puse în mişcare în sunetele muzicii... 

Prin uşa dublă culisantă deschisă, Neville îşi văzu peste masa 
de biliard soţia dansând cu Bob. Aproape sufocat de exasperare, 
bolborosi: 

— Continuaţi partida fără mine! Sunt obosit... 

— Adevărat. A fost o zi istovitoare, replică Bryner. E trecut de 
miezul nopţii! După un dineu atât de suculent ne vom întoarce 
acasă dărâmaţi! 

Bob strânse mâinile lui George şi lui Neville, conştient că 
aceştia l-ar fi sugrumat. 

— Păcat că trebuie să plecăm, Bob!, zise Isabelle aruncându-i 
o privire promițătoare. Dar ne vom revedea pe platou! 

Peter, Anna şi invitaţii lor se îndreptară spre living-room unde 
majordomul şi Kim aşteptau doamnele cu blănurile pe braţe. 

Deodată, uşa de la intrare se deschise zgomotos şi tânărul 
Robby O'Neill îşi făcu apariţia. Purta un bluzon de piele şi ţinea 
sub braţ o cască de motociclist. Un băiat drăguţ de vreo 
şaisprezece ani. 

— Vii aşa de târziu?, exclamă Peter supărat. 

Robby răspunse calm, fără să acorde vreo importanţă 
indignării tatălui său: 

— Am petrecut o seară minunată cu prietenii mei. Herb a fost 
cu noi, domnule Bryner! S-a dus direct acasă! 

— Ai văzut-o pe Chris? 

— În trecere. Era cu prietenul ei. 

— Cu Roger? 


— L-a abandonat pe Roger de multă vreme. Acum iese cu 
Kevin. George suspină. Copiii de astăzi resping cu agresivitate 
controlul părintesc. 

Bob şi cu Robby făcură cunoştinţă. 

— Încântat!, zise tânărul O'Neill. 

Robby era obişnuit să se încrucişeze cu prietenii, frecvent 
schimbaţi, ai mamei sale. Crezu că şi Bob făcea parte din 
aceeaşi tagmă. Pe curând! 

Bob îşi dădu seama că Robby se droga. La New York 
cunos—cuse mii de tineri, victime ale stupefiantelor. Evitase ca 
prin minune această pacoste. Păstrase luciditatea intactă şi nu 
cedase niciodată tentaţiei. Nu voia ca banii câştigaţi atât de 
greu să umple buzunarele traficanţilor. Ochii lui Robby, mer-—sul 
său, modul tărăgănat de a pronunţa cuvintele îl trădau. Pentru 
părinţii săi, incapabili să descifreze aceste semne, fiul lor nu era 
decât un adolescent emancipat prea devreme. Pentru Bob însă, 
Robby risca în orice clipă să fie secerat de o supradoză. 

Când se instalară în Cadillacul lor, soţii Holm se certau deja. 
Vocea ascuţită a Isabellei acoperea şoaptele lui Holm, care voia 
să salveze aparențele. Dar ea căuta pe faţă scan—dalul. În ziua 
divorţului va putea proba în faţa tribunalului cruzimea verbală a 
soţului său. 

După ce se văzură în Daimlerul lor, Gloria întrebă cu ton 
răutăcios pe George, bosumflat ca un copil: 

— Tânărul acesta e urmaşul mortului? 

— Care mort? 

— Amantul Annei! Sau al lui Peter? 

— Peter are reputaţia unui bărbat afemeiat. Nu e mai puţin 
adevărat că el l-a adus de la New York, că mi-a cerut să-i 
semnez un contract avantajos fără ca protejatul său să fie 
înscris în sindicatul actorilor şi tot el l-a distribuit în filmul său. 

— Suspect, nu-i aşa? 

— Gloria, tu eşti dotată cu un spirit fin de observaţie. Mi-ai 
deschis ochii! 

— lată o armă pe care ai putea s-o foloseşti într-o zi 


împo=triva lui Peter... 
* 


x x 


Înapoiat în camera sa, Bob se dezbrăcă în grabă, aruncându-şi 
hainele peste tot. În schimb, îşi scoase cu grijă portmoneul din 
buzunarul interior al vestei şi îl puse pe noptieră. Apoi se aruncă 
în pat. Gol, se strecură sub cearşafurile moi, mângâietoare, 
mirosind a lavandă. Aprinse lampa de la căpă-—tâi, deschise 
portmoneul şi scoase cecul de o sută de mii de dolari pe care îl 
primise după semnarea contractului. ÎI citi şi îl reciti cu 
voluptate. Primul său cec! În sfârşit, va avea un cont la bancă. 
Puse cecul în portmoneu, apoi, suspinând uşurat, luă scenariul şi 
îl citi insistând şi repetând replicile subliniate cu cerneală roşie. 
Dar rândurile subliniate nu i se fixau în memorie. Se agita 
concentrându-se asupra textului. 

Prea multe evenimente se petrecuseră pentru a-şi putea 
redo—bândi echilibrul mintal. 

Gândurile îi zburară la cele şase pijamale orânduite în 
şifo—nier. Şase pijamale de mătase alese de croitorul 
magazinului Pinto. Pijamalele lui. Cel mai puţin importante 
articole din noul său avut. Totuşi, pijamalele îl impresionau, căci 
dobân-—diseră forța unui simbol. încercă o bucurie 
indescriptibilă. Voia să dea uitării haimanaua care nu avea decât 
toalele de pe el. Cobori din pat şi trase pe mâneci pijamaua de 
mătase azurie cu dungi albe fine, apoi se urcă din nou în pat... 
La început se simţi foarte bine, dar după aceea i se făcu tare 
cald... Lepădă pijamaua... Gol, se simţea liber de o povară. Liber 
ca o pasăre gata să-şi ia zborul... Cearşafurile îi erau de ajuns. 
Apoi, actorii săi preferaţi dormeau goi. Toate filmele îi prezentau 
goi, sărind dimineaţa din pat. Acum îşi permitea să se identifice 
cu eroii săi. De necrezut, visele lui de altădată se confundau în 
prezent cu realitatea. 

Văzuse la New York, într-un cinematograf prăpădit, cu bilete 
ieftine, un film a cărui acţiune se desfăşura într-un trecut 
îndepărtat. Cavalerii Mesei Rotunde se duelau cu săbii grele, 
lungi şi masive, cu mânere în formă de cruce. Răspândeau 
moartea învârtind săbiile cu lame ascuţite, care străluceau ca 
fulgerul. Printre cavaleri se afla un bătrân cu barbă albă, care se 
chema Merlin. Dispunea de o putere magică şi făcea minuni 
care nu uimeau pe nimeni. Pe atunci, vrăjitoria era la modă. Cu 
siguranţă că acest Merlin legendar îşi pusese puterile în serviciul 
lui Bob. Merlinii, îi spuneau prietenii sceptici, nu există decât în 


filme. Bob îl întâlnise pe Merlin, pe puternicul Merlin, care în 
zilele noastre se chema Peter O'Neill... Merlin... II întâlnise şi pe 
Dragon în persoana lui Holm, care l-ar fi ucis fără să şovăie, 
deoarece nevastă-sa îi făcea ochi dulci fără să ţină seama de 
prezenţa lui... Nu lipsea nici balaurul cu şapte capete, George 
Bryner, care îl ura deoarece se afla sub protecţia lui Merlin. 

În timp ce mii de aspiranţi la gloria filmului îşi ardeau ari—pile, 
el, Bob, graţie lui Merlin, spărsese toate barierele avântându-se 
spre înălţimi, spre vârfurile unui Everest cu pereţi de gheaţă şi 
culmile înzăpezite, care se numea Hollywood... 

Hollywood şi Himalaya se confundau... Pleoapele lui Bob se 
îngreunau... Aţipea cu scenariul în mâini... Apoi se trezea 
tresărind şi reîncepea lectura... 

Deodată auzi paşi care scârţâiau pe nisipul de pe aleea din 
faţa pavilionului. Toată fiinţa i se crispă. Să fie O'Neill, care 
venea să-i ceară ceea ce i se cuvenea?... Bob aştepta cu inima 
zbătându-se în coşul pieptului... 

Paşii se îndepărtară. Bob stinse lampa de la căpătâiul 
patu-—lui, sări din pat şi alergă cu picioarele goale spre 
fereastră. Ridică perdeaua de brocart grea, broşată şi se uită 
afară. Prin geamul uşor aburit de suflarea sa văzu un paznic de 
noapte însoţit de câinele său lup care îşi făcea rondul de noapte. 
După moartea violentă a actriţei Sharon Tate, după asasinarea 
lui Ramon Novarro şi a lui Lennon, ca şi după alte agresiuni şi 
ameninţări cu moartea, celebrităţile din lumea filmului îşi luau 
toate precauţiunile. 

Bob se vâri iarăşi sub cearşafuri... N-avea de ce să se teamă... 
Nu aştepta nici vizita lui Merlin... Era fericit... feri—cât... fericit... 
Lacrimi de bucurie îi ţâşniră de sub pleoape... lzbucni în 
hohote... Perspectivele luminoase se estompară... Miraje se 
profilară pe fundalul unui deşert care se pierdea în depărtare... 
lar şi mai departe cobora noaptea... O noapte misterioasă, 
înspăimântătoare... 

* 


xx 
A doua zi, pe platou, trebuia să interpreteze o scenă de 


dragoste. Un tânăr mecanic o seducea pe fiica preşedintelui 
unei multinaționale. 


Eroina, vrăjită de farmecul idolului ei, uita de logodnic, de 
obligaţiile faţă de familie, de principiile morale insuflate de 
edu-—catori, spre a se arunca de gâtul unui necunoscut întâlnit 
din întâmplare. La început, Peter se gândise să-i atribuie lui Bob 
rolul unui aventurier italian, gigolo de lux din înalta societate. 

Dar se temu că protejatul său n-ar fi putut încarna, fără o 
pregătire temeinică, un tânăr rafinat, un dandy dezinvolt, în 
care se reuneau eleganța, spiritul şi îngâmfarea. Mai târziu va 
putea să intre în pielea lui Beau Brummel, a lui Petronius, 
arbitrul eleganţei, cu un firesc perfect. Dar pentru a-l face să 
ajungă acolo trebuia să-l modeleze, să-l formeze, asemenea 
unui sculptor care a dăltuit într-un bloc de marmură pe Hermes 
sau pe Antinous. Înainte de a intra pe platou îl luă deoparte şi îi 
indică gesturile, schimbările de fizionomie, tonul impus de 
fiecare scenă, recomandări de care nu scăpau nici vedetele 
sigure pe jocul lor. Înainte de a termina, îl încurajă: 

— Nu-ţi face griji! Ai să te descurci perfect! Dar nu uita! 
Acesta este botezul tău de foc! 

Dădu ultimele instrucțiuni directorului de imagine, 
opera-=torilor de lumini, asistenţilor de regie, apoi se aşeză în 
fotoliul său şi porunci cu o voce puternică: 

— Acţiune! 

Auzi pocnitura obişnuită a clapului, urmări atent jocul 
actorilor. Partenera lui Bob, o fată superbă, Averil Auberon, care 
amintea de Brooke Shields adolescentă, va şti să-i risi-pească 
tulburarea, să-i domolească tracul. Nervozitatea lui Bob avea o 
explicaţie. Pentru prima oară făcea dragoste, fie numai pe 
scenă, cu o fată atât de frumoasă. La New York, fetele, care îi 
plăceau şi care îl doreau, nu cedau decât după lungi flirturi 
romantice; or, el nu-şi putea permite luxul de a pierde vremea 
cu fleacuri. 

Pe platou, acţiunea se desfăşura fără probleme. Dialogul, 
manevrele de apropiere, capitularea tinerei bogătaşe fură 
interpretate cu brio. Doar sărutările lui Bob cu gura crispată 
ratară efectul, deşi fata îşi deschisese buzele, acceptându-l. 

Scena fu întreruptă. 

Comentariile răutăcioase ale tehnicienilor se înlănţuiră în 
şoaptă: 

— Flynn ăsta e un pederast! 


— Să ratezi sărutul unei fete atât de excitante! 

— Am cunoscut o prostituată care refuza să-şi sărute clienţii. 

Regizorul dădu dovadă de o indulgență neobişnuită şi ceru 
directorului de imagine să folosească unghiuri care să 
estom—peze imaginile prea precise, să le facă mai vagi, 
realizând astfel un surplus de voluptate, de senzualitate. Invocă 
tehnica lui Hamilton, maestrul necontestat al imaginilor neclare. 
Rezultatul se dovedi extraordinar. Satisfăcut, Peter trecu la 
scena următoare. 

Colaboratorii săi schimbau priviri uluite. Bunăvoinţa lui O'Neill 


faţă de acest tinerel îi uimea. 
* 


x x 


Bob simţea în jurul său o ostilitate nuanțată. O invidie de un 
alt gen decât cea trezită printre rivalii săi lamentabili de la New 
York. Masculii - tehnicieni, producători, actori - resimţeau 
indispuşi prezenţa sa, forţa sa magnetică, atracţia pe care o 
exercita asupra femeilor. În schimb, actrițele, machiozele, 
costumierele şi chiar unii bărbaţi cu moravuri particulare îl 
priveau ca pe a opta minune a lumii. Încredinţându-i rolul unui 
seducător, Peter construia în jurul lui o legendă simi-—lară cu cea 
ţesută în jurul lui Gere după faimosul „American Gigolo“. Un 
actor trebuie să fie dotat cu o voinţă de fier, cu o mare doză de 
perseverenţă, ca să abandoneze genul de per-sonaj care i-a 
asigurat un mare succes la începutul carierei. „Gigoloismul“ va 
rămâne pentru totdeauna legat de personalitatea lui Gere, 
ceea ce nu era şi cazul lui de Niro care se identificase, de la 
primii săi paşi pe platou, cu cele mai diverse personaje. 

Bob ar fi preferat să devină un actor de caracter, ca de Niro, 
să rupă cu „farmecul“ care îi aducea aminte de trecut. Însă 
frumuseţea, tinereţea, vulnerabilitatea sa, la care se adăuga o 
senzualitate explozivă, îl condamnau la rolurile de Don Juan. 
Pentru junii primi devenise oaia neagră a studioului deoarece 
apărea în postura unui rival în stare să-i eclipseze, să le sufle 
rolurile cele mai spumoase. In ciuda opiniilor adversarilor săi, 
care îl urau pentru apariţiile de seducător irezistibil şi îi reproşau 
tacit sprijinul necondiţionat al lui O'Neill, Bob se arăta prietenos 
cu toată lumea; viaţa particulară îi era irepro—şabilă. Nu 
încuraja avansurile femeilor prea îndrăzneţe şi se prefăcea că nu 


aude aluziile bărbaţilor cu moravuri echivoce. Rezerva lui 
provoca totuşi critici răuvoitoare. Se afla de câteva săptămâni la 
Hollywood, dar nu i se cunoştea nici-o legătură sentimentală. 
Cei care nu îndrăzneau să-i aplice deschis ter-menul de 
homosexual îi atribuiau înclinații spre narcisism. Curiogşii, incitaţi 
de discreţia lui, se întrebau de unde coborâse. Doar nu căzuse 
din lună. Peter O'Neill păstra tăcerea, iar Bob evita contactul cu 
reporterii. 

În realitate, fugea de trecutul care-l trăgea înapoi. Voia să uite 
prostituţia, escapadele nocturne în căutare de parteneri sau 
partenere care să-i plătească farmecele. Privea „dragos-—tea“ cu 
oroare. Ştia că nu putea să şteargă dintr-o trăsătură de condei 
viaţa sa anterioară, că într-o zi revistele de scandal vor dezvălui 
cu titluri de-o şchioapă mijloacele-i lamentabile de existenţă... 
Aştepta ziua socotelilor... Va găsi mijloace de apărare... Işi va 
combate duşmanii fără să invoce pudoarea... Va înfrunta, la 
nevoie, o lume întreagă... N-avea nimic de pierdut... Nimic... 


Nimic... 
* 


x x 


Ancheta judiciară privitoare la accidentul care costase viața 
tânărului gigolo al Annei continua. Skinner, şoferul lui O'Neill, 
care locuia deasupra garajului, fusese reţinut două zile deoarece 
cele şapte maşini ale familiei O'Neill se aflau în grija lui. Nimeni 
nu putea să pătrundă în grădină sau în vilă fără să fie văzut de 
portar, de paznicul de noapte, de şofer sau de personalul de 
serviciu al casei. Locotenentul de poli—ţie Hatcher nu excludea 
ipoteza existenţei unui ucigaş plătit care, bucurându-se de 
anumite complicităţi, traversase pe furiş grădina, spaţiul verde, 
pergolele cu trandafiri căţărători, boschetele stufoase cu flori 
exotice, labirintul de mărăcini albi ca să se strecoare în garaj 
fără a fi observat. Fără îndoială, era vorba de un specialist; 
anchetatorii constatară că frânele maşinii dereglate intenţionat 
provocaseră accidentul. Fiindcă se preciza crima, secţia de 
omucideri a Procurorului general al comitatului era competentă 
să rezolve afacerea. Skinner fusese eliberat din lipsă de probe. 
Versiunea oficială considera că atentatul avea drept obiectiv 
viaţa lui Peter O'Neill care, din fericire, la ora aceea se afla la 
New York. Ipoteza era con-firmată de faptul că O'Neill folosea 


în special această maşină. Dar, în ciuda eforturilor, poliţia nu 
reuşea să-l descopere pe vinovat. 

Peter refuza sistematic să comenteze accidentul care păta 
reputaţia soţiei sale şi confirma neînțelegerile dintre ei. Presa, 
puţin discretă, bucuroasă de această mană cerească, inunda 
piaţa cu articole aţâţând publicul lacom de senzaţii tari. 

* 


x x 


Bob dispunea în sfârşit de banii necesari închirierii unui mic 
apartament în cartierele frumoase, îşi putea permite să 
cumpere o maşină şi să se bucure de o viaţă frumoasă, 
îndes-—tulată. Evident, prefera camera sa din pavilion, ferestrele 
vaste care se deschideau spre Los Angeles dominând marea de 
lumini noaptea şi marea de smog ziua, baia luxoasă, living- 
roomul somptuos, piscina de marmură, ansamblurile de video şi 
sono după ultima modă, plantele parfumate răspândite 
pre—tutindeni, serviciul perfect al lui Kim, precum şi privilegiul 
de a folosi orice maşină din garaj. 

Nu-şi cheltuia banii decât pentru a-şi plăti consumaţia în 
restaurantele şi barurile pe care le frecventa. Şi aceasta numai 
când dorea să mai schimbe decorul, fiindcă la pavilion i se 
serveau mesele cele mai bogate şi băuturile cele mai scumpe. 

Singurul său lux constă în achiziţionarea unui Rolex de aur. 

Peter îl vizita adeseori şi se interesa dacă nu-i lipseşte ceva. 
Niciodată nu strecura aluzii la vreo compensație. Manifesta, în 
toate ocaziile, o solicitudine mişcătoare. 

Intr-o zi, Bob invocă scrupulele sale. Voia să se mute, 
deoarece nu concepea să profite la infinit de generozitatea 
amfitrionului său. 

Pe faţa aspră a lui Peter apăru acelaşi zâmbet zeflemitor, îl 
bătu pe umăr. 

— Renunţă la ideile acestea extravagante! Nu mă deran=—jezi 
cu nimic. Dimpotrivă. Sunt mulţumit să am pe cineva în pavilion, 
căci fără tine ar fi fost pustiu. N-am timp să primesc prieteni, să 
le asigur o ambianţă plăcută, să le ofer distracţii... Nevastă-mea 
are ocupațiile ei, iar copiii mei, chiar dacă sunt tineri ca şi tine, 
trăiesc ca nişte străini sub acoperişul meu. Nici eu, nici mama 
lor n-am ştiut să-i educăm. Meseria mea m-a acaparat în 
asemenea măsură încât n-am avut răgazul să mă dedic copiilor 


mei. Le asigur existenţa, confortul, bani berechet, le permit o 
libertate deplină. Crezi că îmi acordă cea mai mică afecţiune? 
Mă privesc de sus, ca pe o persoană care îi deranjează şi 
consideră că totul li se cuvine. Se scurg săptămâni fără să-i 
văd... Poţi locui la mine cât vei pofti fără să mă stinghereşti în 
vreun fel. Aş fi ţinut să te vizitez mai des, să stăm de vorbă, dar 
timpul mă împinge din spate. Sunt mulţumit să ştiu că te afli aici 
şi că te văd pe platou. Urmăresc ascensiunea ta şi sunt fericit că 
te simţi bine şi că te am aproape de mine. 
x 


x x 


Într-o seară, după turnare, Bob, afundat într-un fotoliu, asculta 
visător muzica din filmul „Love Story“, care avea darul să-l 
destindă. Era obosit deoarece juca într-un nou film şi rolul îi 
cerea eforturi extenuante. Lui Peter îi ajungeau trei sau patru 
luni ca să turneze un film pe care alţi regizori abia dacă l-ar fi 
realizat în şase sau şapte luni. Bob trebuia să sublinieze 
complexitatea personajului, de data aceasta un nobil decăzut, 
care voia să dea o nouă strălucire blazonului familial, 
căsătorindu-se cu o fată bogată. El, un băiat sărman crescut pe 
stradă, în mijlocul gunoaielor, se identifica acum uşor cu un 
tânăr de „sânge albastru“ care, în ciuda sărăciei, păstra 
mân-—dria şi orgoliul propriei case. Experienţa i se îmbogăţise... 

Uşa living-roomului se deschise brusc şi în prag apăru o fată 
de vreo şaptesprezece ani, foarte frumoasă, dar care respira 
aroganță, voluptatea de a învinge piedicile, pretenţia de a se 
impune cu orice preţ. Senzuală, conştientă de perfec-ţiunea 
trupului ei, savura plăcerea de a-i face să sufere pe îndrăgostiţi, 
afişând un dispreţ jignitor. 

Pe Bob îl scrută cu oarecare curiozitate şi, fără să-i întindă 
mâna, se lăsă să cadă într-un fotoliu. Bob se ridică la intrarea ei, 
dar, şocat de atitudinea-i necuviincioasă, se aşeză osten-—tativ. 
Faţa i se înăspri. Vizitatoarea îi amintea de femeile impertinente 
din New York care îl măsurau din ochi înainte de a-i propune 
preţul de cumpărare. 

— Numele meu este Shirley, zise fata fără introducere. Peter 
O'Neill este tatăl meu. Sunt intrigată de prezenţa în pavilion a 
unuia dintre invitaţii lui. 


— Şi ai dat peste un tânăr oarecare care se străduieşte să 
facă primii paşi în cariera cinematografică? 

Fata izbucni în râs. Un râs lipsit de veselie, dispreţuitor, puţin 
trist, ca şi expresia ochilor ei. Veşmintele de piele, părul tapat 
cu iscusinţă şi vopsit în roz de un coafor punk nu reușeau s-o 
urâţească. 

— Eşti actor? 

— Graţie generozităţii tatălui dumitale, zise Bob fără s-o 
tutuiască. Fata ridică din umeri. 

— Generozitate? Eşti un naiv, prietene! 

Bob avu impresia că Shirley căuta să-l înjosească, să-l 
umilească. 

— Tatăl meu este un munte de egoism. Cele mai mărunte 
acţiuni ale lui sunt motivate de interese personale... 
Generozitate!... Sacrifică totul pentru egocentrismul, pentru 
vanitatea lui. Are talent. Singura lui calitate. Vrea să-şi impună 
voinţa tuturor persoanelor care îl înconjoară. Dar eu şi cu fratele 
meu i-am des-—coperit jocul şi îl înfruntăm exasperându-l... 
Trăiesc în văzul lumii cu un gangster, jalnic, frumos ca şi tine, 
numai ca să-l înnebunesc pe tata. Sunt conştientă că amantul 
meu este un om de nimic. Dar nu-mi cere niciodată bani. Rix - îl 
cheamă Rix fiindcă adoră încăierările, certurile, scandalurile - se 
ocupă de revânzări ca să-şi umple buzunarele, iar banii îi aruncă 
în cele patru vânturi. Este şiret, dar nu prea inteligent. Va muri 
găurit de gloanţe în vreun colţ pustiu. Rix o ştie, dar puţin îi 
pasă. Cât trăiesc, zice el, trăiesc ca un rege. lar după mine n-are 
decât să vină sfârşitul lumii. Dispreţul lui faţă de ziua de mâine 
îmi dă fiori, mă excită... Mă întreb, Bob, de ce îţi acordă tata 
atâta atenţie? Ce urmăreşte? Să se culce cu tine? 

— Nu! 

— Într-o zi am să mă culc eu cu tine. Ai ceva atrăgător... 
Mama nu ţi-a făcut încă ochi dulci? 

— Nu! N-am văzut-o decât o dată sau de două ori. 

— Fii atent! Nu e târziu... Nu mi-ar plăcea să mă culc cu 
amantul mamei. 

Răspunsul lui Bob sună foarte aspru. 

— Nu sunt şi nu voi fi niciodată întreţinutul nimănui! 

— Ştiu! Eşti actor, câştigi foarte bine şi îţi păstrezi 
inde—pendenţa. Dar înainte de asta? 


ÎI tutuia provocator. 

— Nu te priveşte viaţa mea de acum, nici cea din trecut şi nici 
cea din viitor! 

Shirley zâmbi. 

— Îmi placi! Într-o noapte am să-ţi fac o vizită! 

Se ridică şi, procedând ca la sosire, nu-i dădu mâna. Uită chiar 
să-i spună la revedere. 

Bob reflecta visător. Să fi nimerit într-o casă de nebuni? 


Lui Peter nu-i vorbi despre vizita fiicei sale. 
x 


x x 

Bob îşi cumpără o maşină Triumph Spitfire de ocazie, care îl 
cucerise cu linia sa sportivă. Visase de mult să spargă 
văzdu—hul la volanul unui bolid care îi fanatizează pe cei tineri, 
ca şi pe mulţi dintre adulţi. Plătise o sumă rotunjoară, deşi 
tabloul de bord indica patruzeci de mii de mile, o cifră probabil 
modifi—cată, deoarece penele de motor se succedau frecvent. 
Probabil că fostul proprietar nu prea îşi menajase maşina. 
Vânzătorul îi spusese că o garantează şase luni. Bolidul îşi 
petrecea mai mult timpul prin garaje unde mecanicii îşi 
sfărâmau creierii ca să transforme o ruină motorizată într-o 
maşină veselă şi gata să zboare ca o săgeată. 

Cât timp Triumph-ul se afla în reparaţii, Bob folosea maşi—nile 
lui Peter. 

Într-o seară, Peter îl zări pe când se întorcea acasă cu un taxi. 

— Rabla ta e încă la reparaţii?, îl întrebă ironic. E ridicol să te 
bălăbăneşti prin taxiurile astea puturoase când garajul este plin 
de maşini. 

Scoase din buzunar un rând de chei. 

— Ţine-le! Sunt pentru Lotusul alb! 

În pofida lipsei sale de educaţie, Bob era înzestrat cu un bun- 
simţ natural pe care unii, care nu-l cunoşteau prea bine, îl 
apreciau drept prefăcătorie. 

— N-am vrut să abuzez... 

— larăşi?, exclamă Peter. Abuzează şi termină cu asta! E 
limpede? 

Falsul său aer sever îi sublinia bunăvoința. 


Bob se înclină. Putea să-i reziste lui Peter O'Neill? 
* 


x x 


Bob ieşea la plimbare aproape în fiecare seară. Rătăcea cu 
maşina pe străzile din Los Angeles şi se uita cu plăcere la lumea 
pe care acum o cunoştea. Nu avea vreo preferinţă pentru un 
anumit cartier. Îl atrăgeau în aceeaşi măsură Santa Monica, 
Venice, Westwood, Marvista, Century City, West Los Angeles, 
Culver City, Alhambra, Monterrey City, Monte Bello, ca şi 
înălțimile Ladera, Hollywood sau Munţii Santa Monica. Căuta 
locurile necunoscute, pitoreşti, pline de originalitate. Fiecare 
raită se termina pe malul oceanului. Se aşeza pe plajă şi se uita 
îndelung la valurile care se spărgeau rostogolindu-se şi asculta 
cu încântare cântecul lor. Inainte de a se întoarce acasă se 
oprea la câte un bar. La început nu le alegea, dar până la urmă 
se fixase asupra barului Angie's de pe Bulevardul Wilshire. 

Îi plăcea să se uite la barmani, îndeosebi la un băiat de vârsta 
sa care pregătea cocktailurile cu gesturi rotunde şi elegante de 
prestidigitator. Prepara nişte mixturi cu denumiri pline de 
fantezie ce-l încântau pe Bob. 

Devenise un personaj cunoscut. Oamenii îşi întorceau capul 
să-l vadă, iar fetele îi cereau autografe. Reporterii îl urmăreau 
stimulaţi de aura de mister care îl înconjura. Cronicile de 
scandal cuprindeau întrebări privitoare la felul său rezervat de a 
fi, cât şi la poziţia sa echivocă în sânul familiei O'Neill. Primea 
numeroase scrisori, dar refuza să răspundă fanilor, în ciuda 
reproşurilor agentului său. În disperare de cauză, acesta angajă 
o secretară care trimitea admiratorilor lui Bob fotografii semnate 
şi câteva rânduri de mulţumire entuziaşti—lor, atunci când îi 
scriau că este urmaşul artistic al lui James Dean. Reporterii, în 
căutare de senzaţional, făceau aluzii des—tul de transparente la 
nişte relaţii sentimentale între el şi Isabelle Holm, care îi 
înnebuneau pe soţul bolnav de gelozie. Averil Auberon era şi ea 
strecurată printre rânduri. 

Bob adora singurătatea. Evita societatea actorilor, care îl 
tratau cu aceeaşi monedă. Prefera să schimbe câteva vorbe cu 
barmanii, flataţi de atenţia lui, în schimb se întreceau să-i sufle 
la ureche ultimele bârfe picante şi glume, uneori foarte 
îndrăzneţe, care circulau în şoaptă. 

Se întorcea târziu acasă deoarece voia să fugă de somnul 
chinuit de coşmaruri, care îl urmăreau noapte de noapte. 


Contrastul dintre viaţa roză şi strălucitoare pe care o ducea şi 
sumbrele fantasme nocturne îl chinuia până şi în stare de 
veghe. 

După o seară prelungită până târziu la barul Angie's, Bob 
străbătea, la bordul Lotusului, aleea centrală din grădina casei 
lui O'Neill; în faţa garajului se opri. Robby, într-un bluzon de 
piele, îl aştepta belicos, cu picioarele desfăcute, pumnii înfipţi în 
şolduri, faţa crispată şi ochi scânteietori. Avea aerul tipic al unui 
Hell's Angel care caută ceartă. 

Bob sări de la volan pe pietrişul aleii. 

Robby îl apostrofa: 

— De ce aţi luat Lotusul? Este o maşină nouă şi o folosesc ori 
de câte ori fantezia îmi dă ghes să schimb motocicleta! 

Vocea îi vibra mânioasă. Un alt tânăr ieşi din umbră. Bob 
înţelese că Robby căuta să-l provoace, convins fiind că, ajutat 
de prietenul său, îşi va răpune adversarul. 

Răspunse calm. 

— Tatăl dumitale mi-a dat personal cheile Lotusului. 

Spre deosebire de Shirley, Robby nu-l tutuia. Dar atitudi—nea 
sa devenea tot mai amenințătoare. Ripostă furios: 

— De azi înainte vă interzic să vă mai urcați la bordul acestei 
maşini! 

— Numai domnul O'Neill poate să-mi interzică! 

Pumnul lui Robby ţinti bărbia lui Bob care, ghicindu-i intenţia, 
pară lovitura şi îl pocni cu un uppercut, trimiţându-l de-a 
rostogolul pe pietriş. Solidar, prietenul lui Robby se avântă 
asupra duşmanului comun. Dar Bob era deprins să se încaiere. 
Al doilea adversar, după ce fentă un atac nereuşit, se pomeni 
aruncat pe capota maşinii, o escaladă şi se prăbuşi pe partea 
opusă. 

Robby se ridică în timp ce Bob adoptă o poziţie de apă—rare. 
Dar, spre surprinderea sa, adolescentul îşi pipăi falca şi izbucni 
în hohote de râs. 

— Eşti mai tare decât pari! Credeam că am să-ţi zdrobesc 
nasul tău frumos de june prim. Nu te supăra! O să facem pace! 
O nouă Ferrari va rezolva problema, cu atât mai mult cu cât şi 
tatei îi place să rivalizeze cu viteza sunetului. 

Îi întinse mâna. Zâmbetul îl înfrumuseţa. 


— Hai să bem câte un scotch! Să sărbătorim întâlnirea 
noastră. Ador încăierările! lar tu te descurci tare bine! 

Acum îl tutuia în semn de prietenie. 

— Ai putea să intri în echipa noastră! Te-ai distra zdra—văn! 
Dave, vino să strângi mâna lui Bob Flynn! Să îngropăm securea 
războiului! 

CAPITOLUL 4 

Deschizându-i lui Bob porţile studioului, Peter O'Neill îi 
deschisese în faţa ochilor o adevărată cutie a Pandorei, în 
fiecare zi, tânărul se vedea dus de un curent tot mai vertiginos 
în care ura, rapacitatea, reaua-credinţă, trădarea, ipocrizia, 
egoismul proliferau ca nişte celule canceroase. Orgoliul deforma 
fantastic concepţiile celebrităților care îşi închipuiau că au 
cucerit lumea şi că şi-au impus pecetea asupra epocii lor. În 
realitate, spectatorii adorau stelele de cinema şi formau cozi 
lungi în faţa cinematografelor, dornici să le admire; înapoiaţi 
acasă, îşi ţeseau himere mai ales în pat. Când îşi sărutau 
neves=tele, greoaie şi nesărate, îşi închipuiau că fac dragoste 
cu actri—ţele frumoase pe care le contemplaseră pe ecrane. 
Nevestele se străduiau să uite că erau călărite de bărbaţi mai 
mult sau mâi puţin bătrâni, burtoşi, mai mult sau mai puţin 
plictisitori, dar toţi banalizaţi de o fastidioasă existenţă în 
comun. Tot privind la posterele idolilor lor, adolescenţii şi fetele 
se masturbau sau făceau dragoste pe ascuns, excitaţi de 
exemplul stelelor ado-—rate. Din nefericire, nou-născuţi nedoriți 
sau boli venerice, care urmau în aceste peripeții, transformau 
raiul în iad. 

Bob ajunsese la al patrulea film. În paralel, cota lui urma o 
curbă ascendentă, însoţită de o majorare substanţială a 
drepturilor băneşti. Foştii săi prieteni, cât şi numeroşi clienţi din 
New York îl recunoscuseră uluiţi şi înţeleseseră rostul dispariţiei 
sale subite. Din admiraţie sau din invidie, făcură destăinuiri 
presei amatoare de ştiri picante. Jurnaliştii, aţâ—ţaţi de noutăţile 
senzaţionale, se grăbiră să împărtăşească marelui public 
aspecte din trecutul echivoc al stelei apărute sus, pe 
firmamentul Hollywoodului. Evocară filmele porno—grafice 
turnate în epoca vârstei de cincisprezece ani, cât şi cariera-i de 
dansator de farmec într-un bar rău famat unde îşi vindea corpul. 
Aceste revelații declanşară furtuna. Puritanii, tot mai numeroşi 


de la o vreme, strâmbară din nas. „Trebuie să moralizăm 
Hollywoodul“, vociferau ei. „Să înceteze liber-tatea acordată 
iresponsabililor de toate categoriile! “. Dar fanii lui Bob 
declanşară un val de entuziasm care ridică pe culmi tineretul şi 
liberalii americani. Stallone nu-şi începuse oare ascensiunea 
strălucită animând cu goliciunea lui filmele porno? Steve 
Mequeen, Kirk Douglas şi atâtea alte celebrităţi ale filmului n-au 
pornit din nimic? 

Reputația lui Bob cunoscu o dublare a popularității lui. Filmele 
sale porno fură reeditate şi vândute la preţuri extravagante. 
Marilyn Monroe şi Brooke Shields nu debutaseră oare etalându- 
şi trupurile goale? Puteai să te desfeţi admirându-l pe Bob Flynn 
gol sau îmbrăcat. Asta îl făcea mai intim, mai apropiat de 
americanul de rând. Acum era admis în casele americane ca un 
membru al familiei. Se afirma tot mai mult, de la o zi la alta, ca 
o replică a lui James Dean... 

x 


x x 


Într-o seară, destul de târziu, după ce asistase la scenele 
turnate în ajun, Peter se întorsese acasă la volanul Rollsului său, 
cu parbrizul găurit de trei gloanţe de pistolet. Intunericul nu-i 
permisese să-l recunoască pe agresorul ascuns în spatele unui 
boschet stufos. Atentatul avusese loc pe Crescent Drive, în faţa 
grădinii unei vile nelocuite, recent scoasă în vânzare. Poliţia, 
alertată, deschise o anchetă şi descoperi în apropierea 
boschetului urmele unor cizme cu tocuri înalte; apoi clasă 
dosarul. Ziarele făcură mult tapaj în zadar. Locotenentul 
Hatcher, în ciuda eforturilor, nu găsise niciun element 
sus—ceptibil să-l identifice pe răufăcător. Ipoteza prezenţei unui 
ucigaş plătit câştiga tot mai mulţi aderenţi, dar nu se întemeia 
pe nici-o probă. 

Ziariştii îl asaltau pe Peter cu nenumărate întrebări 
meş—teşugite. Regizorul nu părea impresionat de transformarea 
sa într-o ţintă vie. 

— Sunteţi încolţit de duşmani care vă doresc moartea? 

— Nu am prieteni! Asta-i tot ce vă pot spune! 

La studio, personalul administrativ, artistic şi tehnic manifesta 
o oarecare emoție. Il felicitară că scăpase cu viaţă. Unele voci 
sunau fals. Moartea lui ar fi adus milioane altor regizori, 


moştenitorii săi profesionali. Se găsiră şi oameni care afişară 
chipuri de piatră. 

Bob încercă o mare dezamăgire când îl auzi pe Peter 
spu=nând că n-are prieteni. Legăturile invizibile care îi uneau 
aveau în ele semnificaţia unei simpatii, a unei afecţiuni 
sân—cere, care nu se baza nici pe relaţii de familie, nici pe 
atracţii sexuale. Altfel de ce l-ar fi scos din noroi? De ce i-ar fi 
creat această carieră strălucită? Căci Bob era creaţia lui! 

Bob îşi aminti de cuvintele lui Shirley: „Tatăl meu este un 
munte de egoism“... Adevăratul sens al acestor cuvinte îi scăpa. 
Stând în picioare în faţa ferestrei largi a living-roomului, 
des—chisă asupra Los Angelesului, Bob contempla visător oraşul 
pe care îl cucerise într-un răstimp aşa de scurt. Alături, pe 
covor, zăcea o grămadă de scrisori. O corespondenţă tot mai 
volumi—noasă; perplexă, secretara nu mai era în stare să 
răspundă tuturor solicitanţilor. Printre cererile nevinovate de 
fotografii şi de autografe găsea şi numeroase invitaţii la întâlniri 
galante. Nu lipseau nici insultele şi nici amenințările cu moartea. 
| se cereau bani sau i se ofereau pentru o singură noapte de 
dra—goste. Nu numai dansatorii de farmec, foştii lui camarazi, 
dar şi necunoscuţi îl rugau să intervină pentru a-i ajuta să obţină 
angajamente. Fanii, excitaţi de trecutul lui şi de atracţia pe care 
o exercita, organizau manifestații de simpatie în plină stradă 
sau în faţa casei lui. Fetele, înfierbântate de frumuseţea lui, îl 
salutau aplaudându-l sau ţipând isteric la ieşirile în public. Doi 
oameni înarmaţi îl însoțeau aproape pretutindeni pentru a-l feri 
de agresiunile nebunilor şi ale răpitorilor. Bob îi exaspera, căci 
profita de cea mai mică ocazie ca să le scape de sub control. 

Vigilenţi, ştiau unde era de găsit în timpul zilei. Când se 
bucura de câteva ore de libertate, Bob frecventa librăriile şi 
cumpăra grămezi de cărţi de literatură, artă, muzică, dans şi 
istorie, fără să uite romanele polițiste. Nu citea pentru a-şi 
îmbogăţi cultura deficitară, căci viitorul nu avea pentru el nici-o 
semnificaţie. Voia, înainte de toate, să-şi ocupe spiritul. Căuta 
singurătatea. La studio, în cursul pauzelor, se izola în loja sa, 
repeta replicile sau citea scenarii. Se cufunda în lectură aşa cum 
se aruncă înotătorii în apa mării, dornic să rupă orice contact cu 
ambianța înconju-—rătoare şi să se afunde cât mai mult în 
adâncimi. 


Peter, în ciuda multiplelor sale ocupaţii, supraveghea, ca de 
obicei, evoluţia fizică şi psihică a protejatului său. Ajuns la cel 
de-al patrulea film, Bob obţinu primul său onorariu de un milion 
de dolari, mulţumită agenţilor săi, fericiţi de a fi dat peste găina 
cu ouă de aur, cât şi sprijinului lui Peter. 

Regizorul se aştepta să-l vadă strălucind de bucurie şi de 
mândrie, aşa cum se întâmpla cu toate vedetele ajunse la acest 
înalt nivel. Spre uimirea generală, Bob se arăta indiferent. Să fi 
fost simplă poză? O modalitate de a-şi reflecta aroganţa şi 
suficiența? Dar Peter credea că înţelegea cauzele acestei 
atitudini. Bob se detaşa treptat de tot ceea ce îl înconjura. Pe 
platou ducea o altă viaţă. Intra în pielea altor personaje. 
Regizorul nu intervenea pentru a-i atenua starea de spirit fiindcă 
ştia că ar fi fost zadarnic. 

Ca să-l smulgă din inerție, îl invita când şi când să ia cina în 
casa cea mare, la recepții sau în sânul familiei... În familie!... Un 
termen inexact, cel puţin în ceea ce priveşte componenţa 
efec-tivă. Căci pentru Peter „familia“ nu reprezenta decât un 
grup de marionete umane, trase de sfori invizibile. Era 
asemenea unui mic teatru. Îi punea pe ai săi în situaţii 
complicate şi se simţea foarte mulţumit când constata că 
reacţiile lor corespundeau cu presupunerile sale... Familia 
O'Neill!... Nimic nu-l lega de această minusculă entitate 
socială... Adesea se întreba asupra motivărilor căsătoriei sale cu 
Anna. Căci, la început, fusese o căsătorie din dragoste. Dar el, 
infailibilul Peter O'Neill, se înşe-lase. Işi închipuise că 
senzualitatea nestăvilită a Annei fusese trezită de calităţile sale 
nemărginite de mascul, pe când, în realitate, nu era vorba decât 
de o nimfomanie care, pe parcurs, luase asemenea proporţii 
încât duseseră la întreruperea com-—pletă a relaţiilor lor 
conjugale. Bizar, nu resimțea niciun fel de gelozie, ci doar un 
dispreţ tot mai pronunţat. Acum o studia pentru a se inspira din 
cazul ei şi a-i folosi trăsăturile de caracter, cu anumite 
variante, pentru eroinele filmelor sale. 

Când îl invita pe Bob să ia cina în familie, îşi propunea un 
scop. Să analizeze reacţiile Annei faţă de acest băiat care o 
înnebunea deoarece, spre deosebire de amanţii ei, dispuşi să-i 
satisfacă toate plăcerile, toate exigenţele, Bob, pe care îl dorea 
cu toată fiinţa ei, se arăta rece şi distant. 


Peter diseca şi sentimentele lui Shirley, nelipsită la toate 
dineurile ornate de prezenţa lui Bob. Il iubea oare? Probabil! 
Între mamă şi fiică se născuse o competiţie surdă pentru 
ace—laşi bărbat. Uneori îşi lansau priviri furibunde de tigroaice 
turbate. Dar fulgerările se stingeau repede... 

Shirley, presupunea Peter, va fi o femeie mintoasă; graţie 
calităţilor native şi milioanelor moştenite de la tatăl ei, îşi va 
asigura o existenţă comodă, liniştită. Cu o singură condiţie: să 
nu cadă pradă vreunui gigolo de ultima speţă care s-o 
des—poaie de bani. Amantul ei actual nu era decât un jalnic 
telal. Peter bănuia că Shirley alesese acest trist personaj pentru 
a sfida autoritatea paternă. Ar fi fost mirată dacă ar fi aflat că 
persoana şi viitorul ei îl lăsau indiferent. 

Şi Robby îi era indiferent. Un biet incapabil pe care îl 
dispreţuia, probabil un drogat care alerga inconştient spre 
pierzanie. De ce nu-l croise după tiparul lui Bob? Aptitudinile, 
calităţile lui Bob îi iscau, într-o oarecare măsură, invidia. In ciuda 
lipsei lui de cultură, de experienţă, băiatul acesta avea priză la 
public. În plus, dădea dovadă de devotament, de recunoştinţă, 
sentimente pe care Peter le desconsidera deoarece în ochii lui 
lipsa de caracter era o condiţie indispensabilă pentru a-ţi croi un 
drum în viaţă. 

Bob primise diverse propuneri de a fi distribuit în filmele unor 
regizori de mare calibru, amatori să profite de popula-—ritatea lui 
pentru a-şi tripla numărul spectatorilor. Dar îi rămăsese loial lui 
Peter, care îl lansase. 

Agentul său îl întreba,  descumpănit de această 
corecti—tudine, pentru el neobişnuită: „De ce refuzaţi onorarii 
mai mari? N-aţi semnat, după câte ştiu, contract de exclusivitate 
cu Peter O'Neill! Luaţi-vă zborul! În scurt timp aţi putea să vă 
dublaţi sau triplaţi câştigurile! “. 

Dar Bob nu concepea să-l trădeze. 

Uneori, preocupările profesionale ale lui Peter deveneau atât 
de presante, încât uita să-şi continue jocul. Se izbea de piedici 
tot mai dificile care-i periclitau planurile. Ultimele sale trei filme, 
în ciuda costului ridicat al producţiei, aduseseră cinci sute de 
milioane de dolari, o sumă impresionantă care îngroşase 
beneficiile studioului şi ale multinaţionalei-mame. Triumfuri care 
îi umpluseră de fiere pe numeroșii săi duşmani. Ar fi putut 


turna şase filme pe an dacă negocierile care precedau primul 
tur de manivelă nu i-ar fi consumat timpul cu o turbare 
devorantă. Agenţi de toate calibrele, dar toţi neînduplecaţi, la 
care se adăugau pretenţiile emise de Screen Actors Guild şi de 
numeroasele sindicate ale tehnicienilor, cereau studioului să 
ţină seama de toţi factorii indispensabili în creaţia unui film - 
scenarişti, regizori, vedete, cameramani, operatori de lumini, 
decoratori, costumieri, coafori, machiori şi aşa mai departe. 
Studiourile negociau la sânge fiecare articol din contract, 
sperând să ajungă la un aranjament acceptabil pentru ambele 
părţi. Peter, dacă s-ar fi hotărât să lucreze independent, ar fi 
putut atinge uşor câştigurile lui Spielberg, ale lui Coppola sau 
ale lui Scorsese. Dar îi lipsea timpul... 

Tocmai în această perioadă, relativ liniştită, se întâmplă un 
incident care furniza material colportorilor de bârfe. Noua 
maşină a lui Robby, o Ferrari argintie, se sfărâmă de un copac 
după o cursă de două sute de mile la oră. Robby avusese 
norocul să scape nevătămat, dar tovarăşul său, Herb Bryner, 
murise cu capul făcut terci. Poliţia, avocaţii, martorii, ziariştii 
intrară în joc. După un proces care înghiţi sume fabuloase, 
Robby fuse condamnat la trei ani de închisoare cu suspendare, 
deoarece provocase moartea prin imprudenţă a prietenului său. 
Fiind minor, scăpase de puşcărie. In schimb, George Bryner ceru 
despăgubiri foarte ridicate pe care Peter le plăti fără să 
crâcnească. 

La studio, clevetitorii făceau aluzii la avantajele materiale 
obţinute de tatăl victimei. Se şoptea că banii aceştia îl salvau de 
la o bancrută sigură. Bryner plăti câteva datorii presante 
reclamate de bancheri, în pofida prieteniei ce îi lega de 
debito—rul lor. „Sărmanul Herb a murit la timp ca să-şi salveze 
tatăl ajuns în pragul dezastrului“, sporovăiau gurile rele. 

Inmormântarea băiatului dădu naştere la scene penibile. 

Katherine, mama durdulie a lui Herb, îşi plângea fiul în timp ce 
Chris se străduia în zadar s-o consoleze. Gloria, tru-faşă, 
posesivă, îl ţinea pe George în preajma ei. 

Katherine şi fostul ei soţ nu schimbară niciun cuvânt. Mânară, 
nu-i ceruse pensie alimentară lui George, deşi acesta o ruinase. 
Spre a-şi câştiga existenţa, lucra într-un mare magazin. 


Tribunalul îi încredinţase lui George copiii deoarece putea să-i 
întreţină decent şi să le asigure educaţia în cele mai bune şcoli. 
Singurul membru al familiei care nu resimțea pierderea 
băiatului era Gloria. Totdeauna îi detestase pe copiii lui George 
din prima căsătorie. Ar fi preferat ca rivala ei, Chris, să fi 
dispărut. 
* 


x x 


Robby fusese atât de afectat de moartea lui Herb încât spori 
doza de droguri cu care era obişnuit. ÎI vizita pe Bob când acesta 
era liber şi îi vorbea numai despre accident şi de moar-tea 
bunului său prieten. Obsedat de dispariția lui, descria, morbid, 
capul lui sfărâmat de trunchiul unui copac şi ajuns de 
nerecunoscut. Inainte de a-şi termina confesiunile, lacrimile îi 
umezeau pleoapele. Apoi pleca, izbucnind în plâns. 

Robby se complăcea în compania liniştitoare a lui Bob. Îşi 
pierduse morga de altădată. Redevenit un copil vulnera—bil, 
deşi trecuse de şaptesprezece ani, îşi căuta consolarea în umbra 
noului său prieten. Când se calma, înotau împreună în piscina 
pavilionului, ţopăiau, zburdau, făceau tumbe, se bălăceau, se 
lansau în concursuri de viteză şi, ajunşi la finiş, râdeau ca 
nebunii. Apoi se întindeau la soare pe şezlonguri sau direct pe 
iarba peluzei, care le gâdila pielea. 

Bob remarcă pe braţele lui Robby urmele înţepăturilor, într-o 
zi încercă să aducă vorba despre stupefiante, dar Robby se 
întunecă la faţă şi se afundă într-o tăcere de nepătruns. 

La puţin timp după aceea, moralul băiatului se prăbuşi. 
Justifica nevoia de a se droga invocând disensiunile dintre el şi 
tatăl său, atmosfera grea, apăsătoare de acasă, lipsa de interes 
a mamei sale care îl neglija. 

— Tata se gândeşte numai la filmele sale, iar mama e 
obsedată de amanți. 

— Tatăl tău ştie că te droghezi? 

— Nu! Pentru el nici nu exist. 

— Renunta la gândurile negre! Singur ai spus că filmele nu-i 
dau răgaz! Prin muncă îşi asigură milioanele pe care le 
cheltuieşte ca să vă întreţină casa, să vă ofere o viaţă de lux, să 
plătească maşinile şi motocicletele tale cu patru cilindri! 


— Aş fi preferat puţină afecţiune. Este atât de important, atât 
de mare, atât de ocupat încât îmi ignoră prezenţa. Aş fi fost 
foarte fericit dacă într-o zi mi-ar fi spus: „Vrei să joci un rol de 
figurant în filmul meu? “. Niciodată nu s-a interesat de 
rezultatele mele la şcoală! 

— Deoarece este convins că eşti un băiat sârguincios, că te 
duci cu regularitate la colegiu şi că îţi place să munceşti cum îi 
place şi lui. 

Robby îl privi cu ochii săi catifelaţi, copilăreşti. Era plă—pând, 
prea plăpând pentru un băiat. 

— La şcoală sunt admirat de parcă aş fi un erou! E ridicol, 
dar accidentul a făcut să-mi sporească popularitatea. Am văzut 
moartea de aproape şi am pricinuit moartea unui prieten. O 
treabă pentru care sunt lăudat. Pentru ei am devenit, ca să zic 
aşa, un bărbat! Un adevărat bărbat! 

Izbucni în plâns. 

— Tata se ocupă mai mult de cariera ta, Bob, decât de viitorul 
meu... 

Robby nu făcea afirmaţii gratuite. Şi Bob căuta să-şi explice 
comportamentul enigmatic al lui Peter. Căci pe pla=tou bătrânul 
îşi punea în joc toată competenţa, toată ştiinţa, toată 
experienţa, tot geniul pentru a-l ridica pe Bob printre vedetele 
de prim-plan. Forţa etapele de parcă i-ar fi lipsit timpul. ÎI 
împingea mereu înainte. Repede! Tot mai repede! Adesea studia 
fizionomia, gesturile, mişcările protejatului său. Un examen 
minuţios pe care Bob îl suporta cu uimire. Îl întreba dacă nu se 
resimte după eforturile care i se cereau. Dar şi el arăta o 
energie care îi surprindea pe colaboratorii săi. Uneori - ceva nou 
pentru el - simţea că-şi pierde respiraţia. Oboseala cădea ca o 
perdea peste fiinţa lui fără ca zâmbetul maliţios să i se şteargă 
de pe faţă. Oricum, Peter rămânea o mare enigmă pentru Bob. 

* 


x x 


Într-o dimineață, pe când Bob se bronza la soare pe un 
şezlong în faţa unui pahar de oranjadă rece aşezat pe o măsuță 
învecinată, veni şi Shirley. Ziua, excepţional de senină, oferea o 
panoramă vastă asupra oraşului până la ţărmul oceanu-lui. Bob 
gâfâia. Inotase mult ca să-şi păstreze forma şi era istovit. 


Shirley purta un bikini negru redus la maximum, care îi scotea 
în evidenţă umerii şi şoldurile cu linii armonioase, abdomenul 
neted, picioarele subţiri cu unghii vopsite în roşu. Frumuseţea ei 
câştiga în strălucire, senzualitate pe care Bob o admira fără a 
încerca vreo emoție deosebită. Shirley se aşeză pe un şezlong 
alături de Bob. 

Kim, care îşi găsea timp să-l servească pe Bob fără a-şi neglija 
obligaţiile profesionale din casa cea mare, aduse un Prince of 
Wales, cocktail după care Shirley se înnebunea. Mulţumirile lui 
Bob îl umplură de bucurie, însă zâmbetul fetei îl entuziasma mai 
puţin. Dispăru fără zgomot, ca o fantomă. Când Bob primea 
vizite simţea o invidie chinuitoare. Ar fi vrut să-l păstreze pentru 
sine, să aibă grijă de el, să-i îndeplinească toate dorinţele. 

Shirley savura cocktailul, apoi rosti cu voce incoloră: 

— Rix a murit. L-au ucis pe o străduţă sordidă din Venice... 

— Sunt dezolat, Shirley... 

— Dezolat? 

— Dezolat pentru tine. Nu l-am cunoscut niciodată personal. 

— A murit aşa cum am prevăzut. Nu l-am iubit şi nici el nu m-a 
iubit. Dar făcea dragoste fantastic. 

— Ai atâţia prieteni încât ai să găseşti un tânăr în stare să-i ia 
locul. 

— Nu mă interesează. Vrei să te culci cu mine? 

Bob zâmbi amuzat şi jenat în acelaşi timp. 

— De ce m-ai ales tocmai pe mine? 

— E o întrebare pe care şi eu mi-am pus-o. La noapte am să 
vin la tine. 

— În seara asta n-am să vin acasă. Trebuie să întâlnesc un 
grup de ziarişti. 

— Şi câteva admiratoare, nu-i aşa? Am să vin la tine după 
miezul nopţii. 

Fără a mai aştepta vreun răspuns, se ridică şi dispăru. Abia se 
atinsese de băutură. 

Kim apăru după plecarea ei şi luă paharul cu un fel de mânie 
reţinută. 

— Femeile sunt acaparatoare, domnule! 

Bob se întoarse târziu după miezul nopţii. Spera să o fi 
descurajat pe Shirley, dar Kim îl avertiză că domnişoara îl 
căutase. 


— Baia este pregătită, domnule. 

— Mulţumesc, Kim. 

Valetul ieşi vag contrariat. Bob scosese din buzunarul 
smokingului o cutiuţă pe care o băgă în sertarul noptierei pentru 
orice eventualitate. Apoi se dezbrăcă şi intră sub duş. Omul este 
un animal de origine acvatică, reflectă el. li plăcea apa care 
curgea şiroaie pe corpul lui multiplicat la infinit de oglinzi. 

Când se întoarse în cameră, gol, frecându-şi părul ondulat cu 
un prosop moale, se opri dintr-odată surprins. Shirley, goală, îl 
aştepta întinsă pe pat. Îi zâmbi amuzată pentru ceea ce 
considera o farsă reuşită. 

— Acum te-am prins! 

Îşi aminti de clientele care, asemenea lui Shirley, îşi 
impu=—neau prezenţa. Aruncă prosopul şi se apropie de pat, în 
timp ce fata îşi plimba ochii admirativi pe corpul lui frumos. 

Bob deschise sertarul şi, fără jenă, scoase din cutie un 
prezervativ şi îşi îmbrăcă atent sexul încordat. Shirley urmări 
operaţiunea fără a părea jignită de această dovadă de 
neîncredere. 

— Ai dreptate! N-am fost singura amantă a lui Rix... Schimba 
femeile cum îmi schimb eu ciorapii. Poate că mai des. Mă păstra 
fiindcă îi flatam vanitatea. Se lăuda că trăieşte cu fata marelui 
Peter O'Neill. 

Bob se culcă lângă Shirley, care îi mângâie cu voluptate 
pieptul, pântecele. Automatismul împreunării n-o descurajă. Se 
comporta ca o parteneră arzătoare, dornică să-l cucerească. Cu 
simţurile aprinse se bucura că-l avea, dar remarca cu o 
amărăciune tainică excitaţia de comandă a lui Bob. Aşa că se 
sculă repede şi îşi puse rochia translucidă de mătase roz. 

— Trebuie să-ţi mulţumesc?, îl întrebă rece. 

— Nu! Şi mie mi-a făcut plăcere. 

Un zâmbet forţat apăru pe faţa lui Shirley. 

— Atunci aş putea să revin? 

— De ce nu? Dar nu uita să-ţi anunţi vizita! 

Zâmbetul fetei abia dacă îşi ascundea amărăciunea. 

— Păcat! 

— De ce, păcat? 

— Că nu răspunzi la pasiunea mea. Că mă tratezi ca pe o fată 
oarecare. Să fie amintirea lui Rix care îţi scade ardoa—rea?... S- 


ar putea ca tocmai indiferența ta să mă excite! N-am fost 
niciodată tratată cu indiferenţă... 

— Vrei ca să mă laud, că m-am culcat cu fata marelui Peter 
O'Neill? 

— Eşti mojic! 

Bob izbucni în râs. 

— Nu! Să ştii că nu sunt indiferent. Dar nu mă aprind 
niciodată. Explicaţia aceasta te satisface? 

Shirley se întoarse pe călcâie şi ieşi. 

* 


x x 


Taxiul lui Darrel Brighton se opri în faţa grilajului casei O'Neill. 
Dacă Peter nu era acasă, Darrel ar fi fost distrus, căci nu avea 
destui bani să-şi plătească întoarcerea în centrul oraşului. Ajuns 
la capătul lui Beverly Hills, va lăsa taxiul şi va continua drumul 
pe jos. Când îi telefonase la studio, dăduse peste Godwin, 
asistentul realizator, pe care îl cunoştea de multă vreme. Acesta 
îi spusese că Peter lucra acasă şi că modifica scenariul în funcţie 
de o mare vedetă franceză pe care voia s-o angajeze. Godwin îl 
rugase să nu sufle niciun cuvânt cu privire la această informaţie 
confidențială. 

Darrel se uită lung la casa a cărei intrare somptuoasă se 
întrezărea la capătul unei alei mărginite de boschete de 
trandafiri şi de palmieri. Nu vizita pentru prima oară domi-—ciliul 
lui Peter. În epoca sa de glorie fusese adesea invitat la recepții. 
Zâmbi amar. După amurgul celebrităţii sale toată lumea îi 
uitase. 

Acum revenea ca un milog... Penibil! Dar trebuia să bea cupa 
până la fund... Sună la intrare. Un portar bărbos şi înarmat, fost 
campion de catch, ieşi din lăcaşul său şi îl scrută neîncrezător. 
Darrel îşi declină numele şi spuse că vrea să vorbească 
stăpânului casei. Cerberul anunţă vizita la interfon şi aşteptă 
îndelung răspunsul, în timp ce inima lui Darrel bătea tot mai 
puternic. Suspină uşurat când uriaşul îi des—chise poarta şi îi 
permise să intre. 

Dădu liber taxiului asumându-şi riscul de a face drumul de 
întoarcere pe jos. Sperând că Peter îi va pune la dispoziţie una 
din numeroasele sale maşini, intră. 


Majordomul îl conduse în biroul lui Peter, care îl invită cu un 
gest să ia loc. 

— Termin îndată un dialog şi sunt la dispoziţia ta! 

Darrel se afundă într-un fotoliu şi aşteptă. Dialogul nu se 
materializa aşa de uşor. Peter, purtat pe aripile inspiraţiei, uită 
să-i ofere oaspetelui o băutură alcoolizată. Darrel îl stu—dia în 
timp ce amfitrionul său continua să scrie febril. 

Peter devenise  uscăţiv. Pielea feţei avea culoarea 
perga—mentului, iar părul începea să-i  încărunţească. 
Îmbătrânise, dar norocul nu-l părăsea. Bătrânii invocau geniile 
bune şi rele. Peter însă era slujit de toate geniile bune, ca şi de 
cele şapte muze. Şi de aceea era invidiat. 

Admiră mobilele, tablourile, covoarele. Afară, seara înce—pea 
să întunece ferestrele. 

În sfârşit, Peter ridică puţin capul, zâmbi şi închise caietul cu 
scenariul. 

— Scuză-mă, dar după cum vezi, abia dacă pot să prind 
câteva clipe libere. Un whisky? 

— Mulţumesc! 

Peter sună şi Kim aduse un scotch „on the rocks“ pentru 
oaspete şi un juice de fructe pentru stăpân. 

— Ai venit să mă vezi!, exclamă Peter. Foarte drăguţ din 
partea ta. 

— Am venit... 

Sună telefonul. Peter vorbi o jumătate de oră, apoi puse 
receptorul în furcă. 

— Colaboratorii mei nu îndrăznesc să facă o mişcare fără 
încuviințarea mea. Nişte incapabili! 

Darrel continuă. 

— Deşi ştiu că eşti foarte ocupat, mi-am permis să te 
deranjez... 

Soneria telefonului îl întrerupse din nou. După o conversa-—ţie 
care dură mai puţin de un sfert de oră, Peter îşi aminti că 
trebuie să ceară o legătură telefonică, pe care o obţinu destul 
de greu. larăşi o discuţie, de douăzeci de minute. Darrel se 
străduia să-şi păstreze sângele rece. 

Peter se uită la ceas, fluieră uluit şi îi spuse grăbit 
vizitatorului său: 


— Spune-mi repede ce te aduce la mine! Trebuie să mă 
îmbrac pentru un dineu. 

Se ridică şi îşi goli paharul. Se sculă şi Darrel. 

— Am nevoie de un angajament, Peter. 

— Nu-ţi face sânge rău, Darrel. Patruzeci la sută din actorii de 
la Hollywood caută angajamente. Cu ce se ocupă agentul tău? 
Scutură-l puţin. 

— Sunt într-o pasă proastă, Peter. Am divorţat de soţia mea şi 
i-am cerut o pensie alimentară ca să mă întreţin. Am decăzut 
mult. Dar în trecut am avut câteva roluri frumoase la televiziune 
şi în câteva filme de lungmetraj. 

— Şi ce ai făcut cu banii? 

— Am trăit cu o femeie adorabilă care s-a îmbolnăvit. Apoi, 
fosta mea soţie s-a internat recent într-o clinică. Se pare că are 
un cancer. Dacă moare, s-a dus pensia alimentară. 

Peter dădea semne de nerăbdare. 

— Un rol în filmul pe care îl vei turna m-ar scoate din necaz... 
Cel puţin o vreme... 

Interlocutorul său dădu din umeri. 

— Distribuţia este completă. Studioul meu a făcut un „deal“ 
cu MEA. Aş putea să te ajut cu ceva. Câteva sute de dolari... 

Darrel explodă. 

— Nu înţelegi că sunt un om disperat? Că numai un con=tract 
m-ar putea salva? Am lucrat adesea cu tine. Nu ţi-am dat 
niciodată ocazia să fii nemulţumit de mine. 

Peter şovăi, apoi îi spuse cu o umbră de jenă: 

— Chiar dacă te-aş propune, studioul ar refuza să te accepte. 
Numele tău nu mai atrage publicul. O ştii tot aşa de bine ca şi 
mine. Spectatorii din Statele Unite sunt mai capricioşi decât 
copiii răsfăţaţi. Astăzi te cer strigând în gura mare, mâine te 
resping sau, mai rău, te uită. Poate că şi divorţul ţi-a umbrit 
reputaţia... Deocamdată nu pot să fac nimic pentru tine... 

Darrel avu impresia că plafonul se prăbuşeşte asupra lui. Să 
se înapoieze acasă cu mâinile goale? Numai gândul acesta îl 
îmbolnăvea. 

— Te implor, Peter! Fă ceva pentru mine! Nu mi-am mai plătit 
chiria de luni de zile, mi-am vândut maşina, mobila, tot ce 
aveam mai de preţ. Hainele mele sunt amanetate... 

Sună telefonul. Peter nu răspunse. 


— Pot să-ţi avansez ceva bani fără să mi-i restitui. Dar nu prea 
mulţi, căci am mari cheltuieli... 

Darrel avu senzaţia că se afundă într-un torent de dispe—rare. 
Nu va mai putea conta pe Peter. Deşi îi cunoştea bine reputaţia, 
nu voia totuşi să-şi închipuie că nepăsarea lui ar putea să fie 
atât de mare, de abjectă. 

— Lasă-ţi amanta bolnavă, îl sfătui Peter. Îţi poartă ghi—nion. 

Darrel se gândi că se umilise destul. 

— Scuză-mă, Peter, că te-am deranjat. 

— Darrel, la mine vei fi totdeauna bine-venit. Să-ţi com—pletez 
un cec... 

— Mulţumesc, o să mă descurc. La revedere, Peter! 

— La revedere, Darrel. Crede-mă, îţi împărtăşesc necazurile. 

— Sunt sigur. La revedere! 

Darrel ieşi fierbând din casă. Când se văzu afară îşi aminti că 
nu avea o maşină să-l ducă în oraş. Autobuzele abia dacă 
circulau prin cartierele elegante, unde fiecare familie dispu—nea 
de o colecţie de Rollsuri, de Daimler, de Ferrari sau de 
Lamborghini. Traversă grădina şi ieşi salutat cu dispreţ de 
colosul înarmat. Oamenii care umblă pe jos prin Los Angeles 


sunt fie lefteri, fie cerşetori... 
* 


x x 


O căldură toridă acoperise Los Angelesul ca o placă de plumb 
topit. Smogul dens, ceţos, sufocant îngreuna aerul. Noaptea, 
atmosfera tulbure, fierbinte era supraîncărcată de electricitate. 

În fiecare seară, Bob se arunca în piscină căutând în zadar o 
oază de răcoare. Apa călduţă îl moleşea. Dormea dezbrăcat la 
piele, cu ferestrele deschise spre oraşul acoperit de un nor cu 
mii de culori. Un spectacol straniu, apăsător. Oboseala îl istovea, 
îi sleia de puteri. Munca din studio îi accentua proasta dispoziţie. 

Aşezat în şezlong, lângă piscină, bău două pahare de Coca 
servite de Kim care, în ciuda căldurii, purta un „dinner jacket“ 
alb şi un papion negru. Proaspăt şi bine dispus, îl servea, ca de 
obicei, cu plăcere pe tânărul actor, favoritul lui. 

Puțin după ora unsprezece, Peter veni să-şi viziteze 
pro=tejatul. Remarcă oboseala întipărită pe chip şi îi recomandă 
să se menajeze. 


— Contez mult pe prezenţa ta în acest film. Urmărim ace-—laşi 
scop. Succesul. Şi îl vom obţine. 

Bău un pahar de oranjadă şi se retrase. Bob purta doar un 
halat de mătase care i se mula pe corp. Spre miezul nopţii intră 
în cameră, lăsă halatul să cadă pe covor şi se aruncă gol în pat. 
Nu se acoperea deoarece cearşafurile îi păreau grele ca 
plumbul. Adormi cu greu. 

Un vis erotic îl aduse la paroxism. Se trezi. Anna, goală şi ea, 
îşi potolise una dintre marile sale plăceri. Să mângâie cu buzele- 
i fremătătoare organul viril al lui Bob. Încercă să respingă 
această pătrundere respingătoare în intimitatea sa. Vedea în 
Anna simbolul trecutului său. Dar ea îl acoperi cu corpul şi îşi 
puse în joc toată experienţa de femeie voluptuoasă, aprinsă 
spre a-i excita simţurile. Istovit, nu fu în stare să reziste la acest 
asalt desfrânat. 

— Nu! Nu! Plecaţi, doamnă O'Neill, lăsaţi-mă!, gemea Bob iară 
să reuşească să se desprindă din îmbrăţişarea ei. Lăsaţi-mă, vă 
rog!... 

Desfrâul dezlănţuit dubla forţele Annei. Cu gura sa strivi 


buzele lui Bob şi îl violă... 
* 


x x 


Prin fereastra deschisă a camerei sale, Peter surprinsese 
silueta soţiei sale alunecând fără zgomot spre pavilionul 
invitaţilor. Vălurile largi ale rochiei de interior fluturau ca nişte 
aripi de liliac. Căldura nu-l lăsase să doarmă. Cu torsul gol, 
transpirat, rămăsese numai în pantalonii de pijama. Era scârbit 
de nimfomanele bogate care îşi cumpărau întreţinuţii, pe care 
şi-i păstrau fie în postură de amanti, fie acordându-le statutul de 
concubini, dar niciodată nu se căsătoreau, căci doreau să evite 
complicațiile de ordin financiar în momen=tul în care pasiunea 
se stingea. Şi se ţeseau alte combinaţii sentimentale. 

Pe faţa alungită, cu trăsături mefistofelice, a lui Peter se 
întipări un zâmbet maliţios. Îşi închipuia scena care se 
desfă—şură în camera lui Bob. O reconstituia cu o precizie de 
parcă s-ar fi desfăşurat în faţa ochilor lui, sub lumina 
reflectoarelor şi a camerelor. Se integra, oare, şi acest episod în 
calculele lui? 


Bietul Bob!... Căzuse victimă nesăţioasei Anna... 
Prospe-ţimea şi tinereţea acestui băiat fermecător fuseseră 
pentru ea o momeală tulburătoare... Să-l fi cumpărat şi pe el?... 
Peter îi oferise o viaţă de vis... Şi simţea pe undeva şi el o 
uşoară tulburare... El, nepăsătorul Peter O'Neill, nu se ataşase 
oare de acest băiat?... Un ataşament urmat de o trădare?... 

Zâmbetul său maliţios se accentua. Nu voia să-şi încarce 
conştiinţa cu fleacuri?... Nimic nu se obţine gratuit. Este o lege a 
echilibrului impusă de natură... 

Florile de crin din grădină emanau un parfum îmbătător. 
Fluturii de noapte zburau în jurul globurilor electrice, rotunde ca 
nişte mingi de fotbal, ce luminau peluzele, boschetele, 
fân-tânile. Peter savura rareori câteva clipe de răgaz, plăcerea 
reveriei... O forţă irezistibilă îl împingea să meargă înainte, să 
sară peste etape. Alerga dornic să prindă din urmă timpul care 
fugea... fugea... fugea. Era celebru, bogat, crea capodopere... 
Totuşi, era nefericit... profund nefericit... 

Miresmele grădinii îi ajungeau la nări. Auzea cântecul liniştitor 
al greierilor. Apoi, un elicopter al poliţiei, care zbura asupra 
oraşului, zbârnâia ca o insectă fantastică. Sirenele echipajelor 
de pompieri, în drum spre un incendiu, se adău-—gară la acest 
cor. Peter văzu smogul înroşindu-se asupra lui Century City. 

Apoi o zări pe Anna ieşind aproape în fugă din pavilion. Când 
se apropie de casă, Peter putu să citească pe faţa ei expresia 
unei femei cu poftele potolite. 

Rânjetul zeflemitor al lui Peter deveni şi mai batjocoritor. Nu-l 
adusese pe Bob pentru a satisface desfrâul Annei. Işi urma 


răzbunarea... 
* 


x x 


A doua zi de dimineaţă, la studio, între două scene pregă=tite 
sub supervizarea lui Godwin, Bob, cu faţa împurpurată, se 
apropie de Peter. Acesta îl întâmpină cu aerul său maliţios. 

— Cum merge, Bob? Nu te simţi în apele tale! 

Emoţia îl făcea pe Bob mai frumos, mai atrăgător. 

„E normal ca femeile să se înnebunească după el“, reflectă 
Peter, studiindu-l cu un ochi critic, dar şi cu o vagă invidie. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule O'Neill, dar m-am hotărât să 
mă mut de la dumneavoastră. 


Peter remarcă disperarea, mânia întipărite în ochii lui Bob. Nu 
şi-ar fi închipuit că aventura nocturnă a Annei îi va pricinui o 
asemenea suferinţă, asemenea ravagii. Bob îşi ieşise din fire. 
Deodată, Peter se simţi cuprins de tristeţe. Să nu mai 
beneficieze în orice clipă de prezenţa atât de necesară a lui 
Bob? 

— Ti-am dat motive de nemulţumire? Totdeauna ţi-am dovedit 
interesul pe care ţi-l port, afecțiunea mea! 

Ochii de câine bătut ai tânărului îl emoţionară. Aventura din 
ajun îl zguduise mai mult decât îşi închipuia. Îl cuprinse o teamă 
absurdă. Risca să piardă tot ceea ce construise! El, Peter O'Neill, 
atât de stăpân pe sine, se afunda într-o adâncă descurajare. Îşi 
mască sentimentele. Se ridică de pe scaun şi îşi puse mâinile pe 
umerii lui Bob. In clipa aceea simţi o tulburare stranie. Să-i fi 
distrus Anna opera? 

— Nu mă mai pot lipsi de tine, Bob! 

Era aproape o declaraţie de dragoste. 

— Ne întâlnim pe platou aproape în fiecare zi, domnule 
O'Neill. 

Peter replică alarmat: 

— Dar între înregistrări? Când întâlnirile, convorbirile mă 
îndepărtează de tine? Voi resimţi absenţa ta! Sunt mulţumit 
când, înapoindu-mă acasă, te găsesc aşezat lângă piscină. Nu 
trebuie să pleci! Fără tine m-aş simţi singur! Groaznic de singur! 

— Aveţi familia dumneavoastră, domnule O'Neill. 

— Familie? Familia nu există pentru mine! 

Observă dintr-odată că agitația sa, acum exteriorizată, 
atrăgea atenţia personalului prezent pe platou. Cobori tonul: 

— Să ieşim puţin! Am nevoie de aer! 

Când se îndreptară spre uşă, o şoaptă îi ajunse la ureche: 
„Gâlceava de îndrăgostiţi“. Se prefăcu a nu fi auzit aceste 
cuvinte ironice, răuvoitoare. Urmat de Bob, ieşi din vasta 
construcţie palpitând de viaţă, în care îşi petrecuse mai bine de 
o jumătate din viaţă. 

Când se văzură afară, între imensele hangare unde se turnau 
alte filme, Peter purta încă vizieră albastră, transparentă, care 
îi proteja ochii de lumina orbitoare a reflectoarelor, cât şi de 
curiozitatea oamenilor care se agitau în jurul lor. 


— Tu îmi porţi noroc şi eu îţi port ţie noroc, Bob. De ce să 
primejduim acest echilibru perfect? Dacă pleci, toţi indivizii care 
te invidiază, exasperaţi de ascensiunea ta rapidă, se vor arunca 
asupra ta, avizi să te devoreze. Să nu părăseşti pavi-lionul, 
Bob! Voi ordona paznicilor să interzică accesul tuturor 
persoanelor considerate de tine inoportune. 

Bob îl scrută cu ochii săi luminoşi, care deveniseră răi sub 
influenţa neîncrederii. Când Peter îi vorbise de paznicii de 
noapte, Bob înţelese că vizita nocturnă a Annei nu-i era 
necunoscută. 

Bob ripostă cu brutalitate: 

— Nu vreau să plătesc chiria în natură! Dacă această situaţie 
nu vă deranjează, pentru mine este insuportabilă. 

Peter se încordă. Ar fi vrut să-i amintească de întâlnirea lor pe 
treptele scării jalnice din Hell's Kitchen, dar se abţinu. Bob nu 
mai era prostituatul de altădată. Pretindea să-i fie respectate 
persoana şi intimitatea la care avea dreptul. Vizita Annei îl 
scârbise. Tinereţea artificială a acestei femei, pasiu-nea ei 
bolnăvicioasă îi făceau greață. 

— Nu mai am nevoie să mă vând! Mulțumită dumneavoastră, 
o recunosc, mi-am dobândit independenţa. Nu mai vreau să fiu 
considerat o marfa... De nimeni... Căci nu mai sunt o marfa! 

Peter nu răspunse. Bob citi în ochii lui o chemare mută care îl 
mişcă. 

— Este mai bine să plec, domnule O'Neill. Şi mie îmi pare rău, 
dar aşa e mai bine. L-am rugat pe agentul meu să-mi închirieze 
un apartament mobilat în Westwood, Century City sau în West 
Los Angeles. 

Adăugă pe un ton îndulcit: 

— În casa mea veţi fi ca la dumneavoastră acasă, domnule 
O'Neill. Vă voi primi totdeauna cu braţele deschise. Ştiu cât de 
mult vă  datorez. Apoi mă simt foarte apropiat de 
dumnea-—voastră. Doriţi să mergem pe acelaşi drum. De acord. 
Dar situaţia de acum nu mai poate dura. 

Peter căuta febril o soluţie. IlI fulgeră o idee. 

— O vilă, despărțită de a mea doar printr-un imobil, este de 
închiriat. la-o! Vei fi la tine. De ce să cauţi un apartament în 
cartierele zgomotoase din centru, când poţi să ai şi aici o casă a 


ta, elegantă, confortabilă, în care nu va intra nimeni fără să-ţi 
ceară permisiunea. 

— N-am bani să închiriez o vilă la Beverly Hills. Şi s-o mobilez. 

— O închiriezi mobilată. Apoi, onorariile pe care le primeşti îţi 
permit luxul acesta. Situaţia ta actuală îţi cere un mod de viaţă 
somptuos. Vei primi ziarişti, vei oferi recepții. Este obligatoriu. 
Nu concep să te izolezi ca Marlon Brando. Tu abia urci spre 
înălţimi, în timp ce el a ajuns pe culme... Lucrez acum la un film 
pentru tine. Tu vei fi cap de afiş. 

— Studioul va ridica obiecţii. 

— Bryner şi producătorii nu vor îndrăzni. Datorită mie, studioul 
câştigă în prezent sute de milioane. Am să vorbesc agentului 
tău despre vila aceasta. Pentru filmul pe care îl vom face vei 
primi un milion cinci sute de mii de dolari. Ţi-o garantez. Ai 
intrat deja în clubul actorilor milionari. 

Bob se uită, din lipsă de argumente, la lumea care se învârtea 
în jurul lor. Îşi îndreptă iarăşi privirea spre interlocutor. 

— Domnule O'Neill, de ce faceţi toate acestea pentru mine? 
De ce? 

Regizorul izbucni în râs. Un râs forţat, amar. 

— Să zicem că a fost o dragoste la prima vedere... O 
reve-—laţie a talentului tău... În trecut se vorbea de egerii... 

— Ce înseamnă egerie? 

— Inspirația unui om politic, a unui scriitor, a unui artist... Tu 
mă inspiri... Prezenţa ta mă inspiră... 

Avu impresia penibilă că se umileşte, că îşi dezvăluie 
slăbiciunea... călcâiul lui Ahile... Bob îl privi năucit... 

— Nu înţeleg. 

Peter suspină. 

— Vreau să te am aproape de mine... E aşa de simplu... De 
mâine vei putea să te instalezi în noua ta vilă. Încă două, trei 
filme, aceasta va cere câteva luni, şi vei fi în stare să o cumperi, 
s-o mobilezi şi să-ţi umpli garajul cu câteva maşini europene. 

— Nu visez cu ochii deschişi, domnule O'Neill. 

— Incearcă să-ţi aminteşti drumul pe care l-ai parcurs după ce 
ai părăsit New York-ul. 

— Ştiu cât vă datorez... 

— Atunci acceptă vila despre care ţi-am vorbit! 

Bob îşi ridică mâinile râzând. Capitulă. 


— De acord! De acord! Pot, oare, să mă împotrivesc? 


— Atunci să ne întoarcem pe platou! Treaba ne aşteaptă! 
* 


x x 


Washington, noul majordom al lui Bob, un bătrân negru jovial 
cu părul argintat, bine făcut, înalt şi mereu zâmbitor, tipul de 
servitor din marile case - folosit la televiziune pentru 
publici-tatea anumitor produse casnice -, era o sursă 
inepuizabilă de anecdote privitoare la lumea de la Hollywood. La 
început, Bob se împotrivise angajării unui personal de serviciu 
prea numeros pe care Peter îl considera indispensabil pentru 
întreţinerea unei vile atât de vaste şi pentru asigurarea unui 
„standing“ potrivit. Argumentele lui O'Neill avuseseră câştig de 
cauză. 

În afară de majordom, sub ordinele lui Bob se mai aflau un 
valet şofer, un bucătar, un portar şi doi paznici înarmaţi. După 
ce calculă cheltuielile impuse de un asemenea mod de viaţă, 
Bob ridică din umeri. Să se gândească la viitor? La ce bun? Ce-o 
fi, o fi! Fatalismul arab îi conducea de multă vreme linia de 
conduită... 

Seara, când se întorcea obosit de la studio şi se afunda într-un 
fotoliu adânc de piele, iar majordomul îi servea, înainte de cină, 
un cocktail drept aperitiv, lui Bob îi venea să pufnească în râs. 
Viaţa nouă, plină de opulenţă, i se părea hilară după ce, ani de-a 
rândul, noapte de noapte, vânase clienţi pe Strada 42. Se 
obişnu=ise repede cu luxul, cu portmoneul plin de bancnote de 
o sută de dolari, cu interioarele somptuoase, cu automobilele 
scumpe. 

Îi plăcea să asculte vocea de bas profund a lui Washington 
care îi vorbea despre începuturile penibile ale stelelor de ieri şi 
de azi, pe care le servise, preparându-le în fiecare seară 
cocktailuri inedite. 

— Domnul Robert Redford, povestea Washington, lucra ca 
băiat la toate la Standard Oil de unde fusese dat afară pentru 
incapacitate. Miss Joan Crawford spăla lenjeria mur-dară a 
burghezilor. Domnul Bronson îşi frângea şalele într-o mină de 
cărbuni. Domnul Kirk Douglas era fiul unui telal. Domnul 
Maxwell, frumosul Maxwell Caulfield, se căsătorise cu o femeie 


de două ori mai mare decât el, numai pentru a pătrunde în 
lumea filmului... 

Bob remarcase că Washington nu uita niciodată să 
folo—sească titlul de domn sau de doamnă. În felul acesta voia 
să-i cinstească nu numai pe cei care învinseseră toate piedicile 
sau care cunoscuseră favorurile norocului, ci şi pe vedetele de 
altădată care căzuseră în mizerie. 

— lar foarte celebra doamnă Lana Turner a început ca 
animatoare într-un bar jalnic. Domnul Marlon Brando a fost 
liftier, vânzător de limonadă şi de ziare. Şi domnul Stallone... Am 
servit şi actori milionari care şi-au terminat cariera rui—naţi, 
pensionari ai azilelor de bătrâni artişti, ajunşi pe ultima treaptă 
a mizeriei. Un exemplu elocvent este domnul Stepin Fetchit, un 
actor negru, comediant renumit. Nu eraţi încă născut când 
domnul Fetchit, în epoca sa de glorie, locuia într-o casă 
somptuoasă, era  răsfăţat de toate  curtezanele, avea 
doi—sprezece servitori la dispoziţie, iar în garajul lui se aliniau 
şaisprezece Rollsuri. Şi-a sfârşit zilele într-o casă pentru actorii 
bătrâni fără resurse. Ce să mai spunem de domnul Peter 
Lawford, fostul cumnat al preşedintelui Kennedy, ale cărui 
rămăşiţe pământeşti au fost exhumate şi aruncate deoarece 
moştenitorii n-au găsit de cuviinţă să plătească taxele de la 
cimitir. Factura funeraliilor sale nu a fost achitată niciodată. Ca 
să nu mai vorbim de doamna Dvorak, ruinată de bărba-tul ei, şi 
care a murit la Honolulu după o agonie groaznică. Şi de doamna 
Veronica Lake, blonda picantă care a epatat lumea filmului şi 
care a devenit vânzătoare de bar. Şi de doamna Joan Blondell, şi 
de doamna Mary Astor, şi de domnul George Kraft, şi de domnul 
Johnny Weissmuller, neuitatul Tarzan, toţi au căzut într-o stare 
de ramolisment şi de sărăcie indescriptibilă... Actorii milionari de 
astăzi au învăţat din lecţia aspră a înaintaşilor şi caută să-şi 
fructifice milioanele care provin din onorariile lor fantastice... 

Bob asculta visător cuvintele înțelepte ale lui Washington, 
abţinându-se de la comentarii. Când starea sa de spirit îl apăsa, 
renunţa la cină şi ieşea în oraş cu maşina sa Ferrari, însoţit de 
aproape de Mercedesul cu cei doi însoțitori înarmaţi. Peter îi 
demonstrase necesitatea asigurării protecției  împo-triva 
kidnapperilor, a derbedeilor din Hell's Angels, a fanilor prea 


îndrăzneţi şi chiar împotriva nebunilor avizi să-şi vadă numele în 


ziare. 
* 


x x 


În aşteptarea terminării „deal-ului“ care trebuia să-l 
pro—moveze cap de afiş, Bob interpreta rolul unui student într- 
un film despre tineri. O comedie muzicală în care trebuia să 
danseze şi să cânte, deoarece Peter descoperise încântat că 
protejatul său avea o voce frumoasă şi aptitudini înnăscute 
pentru mişcări ritmice. Maestrul lui de dans îi prezicea un viitor 
strălucit. 

Bob se opri la White's, un bar frecventat îndeosebi de tineri 
actori şi de tineri care sperau să devină actori. Trebuia să dispui 
de mijloace băneşti ample spre a păşi pragul acestui club care 
oferea clienţilor săi băuturi fabuloase, o ambianţă plăcută, o 
muzică totdeauna la zi şi o orgă de lumini feerice. 

Se simţea obosit; în afară de turnări, Peter îl obligase să 
petreacă în fiecare zi, o oră sau două, la UCLA, faimoasa 
uni—versitate din Los Angeles. Intrucât studiile sale se reduceau 
la şcoala secundară, întreruptă la jumătate, trebuia să se 
familiarizeze cu atmosfera universitară şi cu viaţa 
studen—ţească. Trebuia să cunoască bucuriile tinerilor, plăcerile 
şi preocupările lor, să mănânce din când în când la cantina lor, 
să asiste la jocurile lor, să le asculte glumele, să privească de 
departe certurile lor şi să asiste, ca vizitator, la unele cursuri 
pentru a se obişnui cu comportamentul profesorilor şi a observa 
atent reacţiile studenţilor. 

Bob se vedea lansat într-un mediu necunoscut, ca un 
înotă=tor mediocru într-o piscină olimpică. La început se simţise 
des—cumpănit, speriat. În trecut, contactele lui cu tinerii din 
New York se reduceau la legături de camaraderie cu 
adolescenţii care îi împărtăşeau meseria şi la încăierări cu 
vagabonzii care voiau să-i fure câştigul mizerabil. Mai târziu 
păstrase legături, destul de slabe, cu dansatorii de farmec. Nu 
cunoştea adevăratul sens al noţiunii de prietenie, deoarece nu 
avusese niciodată prieteni. lar Peter rămânea pentru el o fiinţă 
greu de definit. 

Studenţii veseli, plini de viaţă, vag maliţioşi îl tulburaseră. 
Făceau dragoste nu din interes, ci din plăcere sau incitaţi de 


sentimente inspirate de un elan poetic. Le înţelegea chemarea 
cărnii deoarece şi el încercase aceste bucurii când partenerele 
erau tinere şi drăguţe. 

* 


x x 


Intrarea lui Bob în bar fusese imediat remarcată. Convivii 
aşezaţi la numeroasele măsuţe şi clienții rezemaţi de arama 
barului şuşoteau, privindu-l mai mult sau mai puţin făţiş. 
Deosebirea dintre White's şi un bar de aceeaşi categorie din 
New York nu era prea mare, în afară de faptul că aici veneau 
starurile. Fetele îl dezbrăcau cu ochii lor plini de îndrăzneală şi 
încărcaţi de dorinţe. Il măsurau, experte, din cap până în 
picioare, cu o insistenţă care îi era cunoscută. Bob le excita 
dorinţele, apăsând fără să vrea pe claviatura fantasmelor. 
Câteodată simţea o voluptate spontană de a fi admirat, 
devo-—rat din ochi, râvnit. Trecutul îşi reclama oare drepturile, 
se iveau iarăşi la lumină obiceiuri de mult înăbușite? 

Câţiva tineri actori îi zâmbiră cu o prietenie prefăcută. Bob 
însă discernea invidia şi ura trezite de personalitatea sa. Se 
sprijini de bar şi comandă un Southern Island, cocktail pe care 
barmanul se grăbi să-l aducă împreună cu o farfurioară cu 
migdale sărate. 

Bob nu era un băutor. De data aceasta, alcoolul îi făcu 
plă—cere, îl încălzi, îi risipi gândurile negre. Amator de 
schimbări, mai sorbi un Ouragan cocktail, care îi limpezi 
gândurile şi îi trezi o amintire plăcută. În ajun, la cantina 
universităţii, o fată se aşezase lângă el şi pusese pe masă otavă 
cu mâncăruri preferate. Avea ochi strălucitori, migdalaţi, faţa 
ovală, gura fină, senzuală şi gropiţe care îi făceau zâmbetul 
adorabil. | se adresă fără jenă ca şi cum ar fi avut de-a face cu 
un student oarecare. Simplitatea ei contrasta cu tulburarea altor 
fete care se uitau la el cu gura căscată şi abia reuşeau să-i 
ceară, bâlbâindu-se, un autograf. 

— Aşadar, dumneata eşti faimosul Bob Flynn? Pe ecran arăţi 
mai bine decât în realitate. Nu lua această remarcă drept o lipsă 
de politeţe şi nici nu te gândi că pe această cale aş dori să mă 
fac interesantă. Mă gândesc pur şi simplu la măiestria 
cameramanului care a ales cu grijă cele mai bune unghiuri ale 
fizionomiei dumitale pentru a le scoate în valoare. 


— În ce film m-ai văzut?, o întrebă imediat Bob uşor ofensat 
de opiniile ei. 

— În „Orgia americană“. 

— Numai atât? 

— Atât. Celelalte nu m-au atras. Nu din cauza dumitale, dar 
subiectele povestite de colegi mi s-au părut artificiale şi cu prea 
mult sex. 

Îşi ciugulea repede mâncarea, ca o păsărică vioaie şi 
deli—cată; evoca o statuetă fină de porțelan pe care o văzuse în 
vitrina unui magazin cu obiecte de artă. 

Apoi, fata trecu la alt subiect. La viaţa ei de la universi-tate, 
pe care o găsea foarte stimulantă. Se afla în anul întâi la UCLA. 
Schiţă cu umor portretele câtorva fete, camarade de cursuri. 

— Nu-mi plac băieţii care te înghesuie şi te îmbrăţişează cu 
forţa. 

Ochii ei ca nişte alune îl priveau cu o inocenţă mai 
provo-—catoare decât ocheadele cele mai seducătoare. Fata 
termină de mâncat, se ridică, îi spuse la revedere şi se 
îndepărtă ducându-şi tava. Nu-i ceruse vreun autograf şi nici nu- 
i spusese cum o cheamă; Bob resimţi această lipsă de 
consideraţie. Se obişnuise să trezească mai mult interes. 

— Ce mai faci, Bob? 

Vocea veselă a lui Jared Dalh, un tânăr actor, care interpreta 
rolul unui student coleg al lui Bob, se auzi înapoia lui. 

Îşi întoarse capul şi îl văzu pe Jared însoţit de alţi doi 
interpreţi de studenţi, Jeffrey Blyth şi Raymond Edward Rhys. 

Jared şi Blyth nu cunoşteau universitatea decât pe dina-—fără. 
Jared fiindcă fusese foarte sărac, un copil al străzii ca şi Bob. 
Blyth nu avusese răgaz să se ocupe de studii deoarece fusese 
un jucător profesionist de tenis, înotător de perfor-manţă şi 
campion de polo. În afară de asta era atât de bogat încât nu 
avea nevoie de o carieră de intelectual spre a-şi asigura 
existenţa. Rhys rămânea singurul student autentic. Venea de la 
Cambridge şi Peter O'Neill îl angajase fiindcă scenariul cerea un 
personaj cu un accent pur englezesc. 

Jared şi Jeff se instalară pe două taburete libere din stânga lui 
Bob. Taburetul din dreapta era liber şi Raymond Rhys, politicos, 
îi ceru permisiunea să-l ocupe. 

— Te rog!, zise Bob, agasat de politeţea lui Ray. 


Tustrei băieţii erau frumoşi, căci Peter avea un cult pentru 
frumuseţe. „Tinereţea lipsită de frumuseţe, zicea el, este un dar 
otrăvit. Nu serveşte la nimic“. 

Jared şi Jeff, deşi proveneau din medii diferite, erau buni 
prieteni. Li se spunea Ahile şi Patrocle, chiar dacă semnifi—caţia 
reală a legendei le scăpa celor neiniţiaţi. Aveau gusturi comune: 
băuturile tari, fetele, marijuana, automobilele sport de gamă 
înaltă şi nebuniile cele mai extravagante. Luxul pen=tru Jeff era 
un atribut obişnuit al existenţei. Pentru Jared era o noutate cu 
atât mai exaltantă, cu cât o savura ca şi Bob, după ce 
cunoscuse mizeria cea mai neagră. Captivanţi, chefilii, veseli, 
gata oricând să le joace feste prietenilor şi camarazilor din 
studio, nebunatici, aveau trăsături de caracter deosebite de ale 
englezului. Ray exprima prin toţi porii un temperament liniştit, 
flegmatic, rece. Adora solitudinea. Avea ochii limpezi precum 
cerul senin, trăsături regulate, aristocratice, o voce dulce şi 
odihnitoare, maniere de o politeţe distinsă. „Vocea lui merită 
milioane! “, striga Peter, îndeobşte puţin expansiv. „lar fizicul lui 
atinge perfecțiunea! “ 

Ray îi inspirase lui Bob o invidie tainică, deşi el însuşi 
câştigase o poziţie inatacabilă. Dar în prezenţa lui Peter, care îi 
arăta ostentativ toată solicitudinea, neliniştea i se risipea ca şi 
ceata izgonită de o rafală de vânt. 

— Mă întreb cum de poţi suporta atmosfera clocotitoare din 
studio!, exclamă într-o zi Jared, bătându-l prieteneşte pe umăr. 
Rhys avea oroare de asemenea manifestări de prost gust. 
Deosebirea era izbitoare între ambianța tihnită dintr-o 
universitate britanică şi lumea nebună a cinematografiei. 

Ray zâmbi cu bunăvoință şi înţelegere faţă de ignoranţa 
interlocutorului. 

— În primul rând, ambianța unei universităţi, fie ea 
engle—zească, vag conservatoare şi un pic snoabă, nu este 
întot—deauna liniştită. Dimpotrivă. Toate fanteziile îşi iau zborul. 
Se găsesc şi şoareci de bibliotecă, nelipsiţi în mai toate 
uni—versităţile. Dar rămâne o minoritate. 

— Şi cum ai ajuns de la Cambridge tocmai la Hollywood? 

— A fost un parcurs fără surprize. M-am simţit dintotdea—una 
atras de teatru. În timpul vacanţelor am însoţit o trupă 
dramatică, puţin importantă, în turnee. Apoi am obţinut un rol 


relativ mărunt într-un film. Aş fi putut să continui, căci 
producătorul era mulţumit de mine. Dar tatăl meu, un 
magis-=trat conservator cu principii foarte înguste, s-a 
scandalizat. Voia să devin, ca şi el, un judecător demn, un stâlp 
al societăţii britanice. Filmul în care am jucat a fost vizionat de 
Peter O'Neill, care m-a remarcat. Din punct de vedere 
profesional, bineînţeles. Avea nevoie de un student englez 
pentru filmul lui: „Ajutor! Fetele aleargă după mine! “ Şi mi-a 
oferit un onorariu care a pus la grea încercare intransigenţa 
tatălui meu. Pentru cineaştii englezi, suma pe care mi-o 
propunea el părea fabuloasă. Pe scurt, am acceptat. Şi iată-mă 
printre voi. 

Jared detesta înalta burghezie, fie ea engleză, americană sau 
franceză, chiar dacă, mulţumită lui Jeff, un  bogătaş, 
bene-—ficiase de multe avantaje în perioada sa neagră de 
existenţă. Căci Jeff îi arăta multă prietenie. 

Abia instalaţi, cei trei tineri comandară cocktailuri. Barmanul 
se grăbi să-i servească, ştiind că se va alege cu bacşişuri grase. 
In curând, Jared îi împinse şase pahare goale şi ceru un al 
şaptelea. Dar Jeff îl şi depăşise. Jared suporta anevoie efectele 
alcoolului, căci îi trezeau instinctele primare, îndeosebi violenţa. 

Se întoarse agresiv spre prietenul său. 

— Pariem pe o mie de dolari că sunt mai tare! 

Barmanul clipi din ochi ca o pasăre orbită de o lumină prea 
tare. Ajunşi în stadiul acesta, clienţii nu mai sunt serviţi, iar dacă 
sunt mai puţin iluştri, li se cere pe un ton potolit, dar hotărât, să 
părăsească locurile. Dar Jared Dahl nu se înca-—dra în această 
categorie. lar tatăl lui Jeff reprezenta o forţă atât de 
considerabilă pe plan politic şi financiar încât era de neconceput 
ca fiul lui să fie tratat nepoliticos. În plus, Jeff se bucura de 
propria sa notorietate, de propriile sale privilegii. 

Bob, ajuns la cel de-al treilea pahar, îl privea critic. Nu-i 
plăceau excesele, iar tovarăşii săi alunecau pe o pantă 
periculoasă. Oamenii de la mesele alăturate urmăreau amuzaţi 
scena necuviincioasă pentru un bar de nivelul lui White's. A 
doua zi, cancanurile vor zbura de la un capăt la celălalt al 
Hollywoodului. 


Tânărul englez păstra tăcerea, căci nu dorea să se amestece 
într-o încăierare previzibilă. Ca şi Bob, ajunsese la cel de-al 
treilea pahar. 

Jared îl apostrofa pe Rhys. 

— Ray, de ce stai deoparte? De ce nu vrei să participi la jocul 
nostru? Am venit împreună la mizeria asta de bar! Sau te 
consideri superior nouă? 

— Voi fi cu siguranță bătut. Atunci de ce să iau parte? 

— Eşti o femeiuşcă!, strigă Jared cu răutate. 

Obrajii englezului se învăpăiară. Răspunse pe un ton dur: 

— Beţia a făcut să-ţi pierzi busola! Nu te sfătuiesc să te legi de 
mine! 

Jared se ridică ameninţător, dar Bob, care şedea în preajma 
lui, îl reţinu cu mâna. p 

— Lasă-l în pace! Eşti beat! Nu mai căuta râcă! In starea în 
care te afli, cu un singur pumn te aruncă peste masă! 

Zorit de mânie, Jared îşi smulse braţul din strânsoarea lui Bob, 
dar Jeff îşi puse mâna pe umărul lui şi rosti cu ton potolit: 

— Continuăm întrecerea sau vrei să te iei la harţă? Ostilitatea 
lui Jared se întoarse împotriva lui Jeff. 

— Întrecere? Încă un pahar şi ai să cazi grămadă! 

Violenţa lui se dezlănţuia tot mai înverşunat. 

— Prea te-ai obişnuit să vezi în mine un bufon pe care să-l 
manevrezi după bunul tău plac! M-am săturat de 
condescen—denţa, de îngâmfarea ta prostească de băiat al lui 
tăticu! Îmi faci scârbă! 

Cu o lovitură de mână mătură paharele goale, ale lui şi ale lui 
Jeff, care se sparseră pe podea sub ochii consternaţi ai 
barmanului. 

— Simpla ta prezenţă mă îmbolnăveşte!, se ambală Jared. M- 
am săturat până peste cap de sclifoselile, de maimuţărelile tale, 
de mutra ta umflată de vanitate! Destul! Nu vreau să te mai 
văd! 

Vocea lui stridentă, foarte ascuţită, acoperi muzica şi 
mur—murul consumatorilor. 

Jeff stătea încremenit, sufocat de explozia de ură. 

— Eşti nebun!, bâigui el. 

Jared aruncă pe masă o bancnotă de o sută de dolari şi ieşi 
trântind uşa în urma lui. Jeff încercă să-şi recâştige calmul. 


— Nu te formaliza!, îl povăţui Bob. I s-a urcat băutura la cap. 
După o noapte de somn o să uite totul. 

— Dar eu n-am să uit niciodată această ieşire! Acum şi-a dat 
pe faţă ura şi veninul din suflet. lar eu îl consideram cel mai bun 
prieten al meu... 

Descumpănit, Jeff nu mai ştia cum să reacționeze. 

— Trage cu buretele peste întâmplarea aceasta, ca şi cum n- 
ar fi avut loc, zise Bob. Mâine, dacă îl întâlneşti, ignoră-l! 

Jeff comandă o cafea dublă, foarte tare, ca să-şi limpe-—zească 
puţin gândurile şi să risipească abureala beţiei. Îşi bău cafeaua, 
plăti şi se ridică de pe taburet. 

— La revedere! 

— Nu poţi să conduci până acasă în halul acesta! Te conduc 
până la tine cu maşina mea, iar mâine dimineaţă trimiţi pe 
cineva să se ocupe de ata. 

— Mulţumesc! Mă descurc şi singur! 

leşi urmărit de privirile clienţilor din jur. 

— Imi pare rău, şopti Rhys. 

— In Anglia, oamenii nu se ceartă?, întrebă Bob pe un ton vag 
agitat. Excesele fanilor voştri din cluburile de fotbal au răspândit 
teroarea în lumea întreagă. 

— Derbedei găseşti peste tot, răspunse Ray cu vocea sa 
domoală. 

Inţelegea enervarea lui Bob, căruia nu-i plăcea să-şi vadă 
concetăţenii dându-se în spectacol faţă de străini. Să fi fost 
xenofob? 

— Scuză-mi tonul aspru, zise Bob. 

Regreta atitudinea sa nejustificată. Calmat, îi zâmbi. 

— Îţi place America? 

— Caut s-o înţeleg, să pătrund spiritul americanilor. Legături 
de sânge ne unesc şi ne despart. Lumea este foarte complexă. 

— După filmul acesta ce ai de gând să faci? 

— Să mă înapoiez în Anglia şi să-mi continui studiile. 

— Poţi să-ţi continui studiile la UCLA şi să faci filme cu noi. 

— Tot ce e posibil. Mi s-a propus chiar un nou contract pentru 
viitorul vostru film. 

— Jared pretinde că i-ai suflat rolul. 

— Nu sunt eu de vină, domnul O'Neill m-a ales. 


Îşi înmuiară buzele în cocktailurile proaspăt pregătite. Barul îşi 
reluase aspectul normal. 

— Nu te simţi singur?, întrebă Bob. Nu te-am văzut nici—odată 
cu prieteni. 

— Nu-mi place să mă impun în faţa străinilor, nici să accept 
intimitatea oricui. 

— Dar eşti o vedetă! Mulţi ar fi foarte mândri să se afle în 
compania dumitale. 

— Vedetă e mult spus... Sunt un solitar... Citesc mult. După ce 
am venit la Los Angeles mi-am cumpărat câteva sute de cărţi. 
Prieteni buni şi fideli. Nu mă trădează niciodată. 

— Şi eu sunt mare amator de cărţi. 

Bob se uită la Rolexul său de aur. La Hollywood, Rolexul 
definea un anumit statut social. 

— S-a făcut târziu. Mâine avem mult de lucru. O'Neill este 
foarte exigent. 

Bob îşi termină „Stingerul“. 

_ — Excelent amestecul acesta de coniac cu cremă de mentă!... 
In scenariu apărem la început în postură de prie=teni 
inseparabili; apoi devenim rivali din cauza unei fete. În 
particular, aş vrea să-ţi păstrez prietenia neatinsă. 

— Este un privilegiu pentru mine, Bob... Îţi admir talentul. 
Vocea melodioasă a englezului îi dezmierdă auzul, aproape îi 
înfiora pielea. 

Plătiră şi plecară. Ray se apropie de marginea trotuarului şi 
făcu semn unui taximetrist, care tocmai trecea pe acolo, să se 
oprească. 

— N-ai maşină? 

— Nu, Ca s-o cumpăr şi s-o aduc din Europa m-ar costa o 
avere. In acelaşi timp aş trezi bănuielile poliţiei antidrog. 
Taxiurile îmi ajung. 

— Permite-mi să te conduc acasă. 

— N-aş vrea să te deranjez... 

Bob nu era obişnuit cu schimburile de politeţe. lar 
com-—portamentul englezesc al lui Ray, atitudinea lui 
prevenitoare îi păreau puţin depăşite. 

Se urcară în noua Ferrari a lui Bob, trasă la trotuar de un 
groom. 


— Te previn că locuiesc departe de aici, zise Rhys. Tocmai la 
Palos Verdes. Trăiesc izolat. Nici nu-mi cunosc vecinii. 

— Distanţa ne va oferi răgaz să ne continuăm discuţia... Şi eu 
ador singurătatea. Lumea care mă înconjoară este compusă 
numai din străini care lucrează, din întâmplare, sub acelaşi 
acoperiş cu mine... 

Maşina gonea ca vântul în ciuda circulaţiei încă intense la 
acea oră târzie. Când Ferrariul se opri în faţa locuinţei lui Ray, o 
vilă mică pe marginea mării, Bob avu impresia că îl dibuise pe 
omul în stare să-l înţeleagă... 

CAPITOLUL 5 

Între două turnări, Peter îşi permise o mică pauză pentru a-şi 
astâmpăra setea cu un juice de fructe. Îi plăceau dulciurile în 
ciuda avertismentelor unui prieten care îi vorbise de riscurile 
unui diabet. În fiecare după-a miază aştepta cu o plăcere 
anticipată prâăjitura care i se aducea la ora patru fix. 

De data aceasta, discuţia furtunoasă, pe care o avusese la 
prânz cu George Bryner şi statul său major de producători 
incapabili, îi tăiase apetitul. Dezbaterile se desfăşuraseră cu 
uşile închise, în sala de consiliu. 

Peter ceruse o publicitate mai intensă în jurul filmului pe care-l 
turna şi a cărui realizare se apropia de sfârşit. 

Propusese o sporire a eficacităţii departamentului de 
publi—citate al studioului, care s-ar fi cuvenit să apeleze la 
serviciile firmei „Jameson, Irving & Parker“, fără rival în acest 
domeniu. Ceru, de asemenea, un supliment financiar pentru 
intensificarea publicităţii la televiziune. 

Percy Stone, şeful departamentului de publicitate, sări de pe 
fotoliul său, ca împins de un resort. Era un tip chel, de vreo 
patruzeci de ani, care ţintea cele mai înalte posturi. lar O'Neill 
avea tupeul să-l acuze indirect de incapacitate. 

— Pretindeţi că eu şi specialiştii mei nu ne facem datoria? 

— Nu! Constat doar că rezultatele voastre sunt sub aşteptări. 

Bryner interveni cu o amabilitate ironică: 

— Peter, ultimul film pe care l-ai turnat, „Moartea timpului“, 
n-a fost la înălţimea „Orgiei americane“ şi ale altor capodopere 
ale dumitale. Să atribui acest insucces departa—mentului de 
publicitate este cel puţin exagerat. 

O'Neill zâmbi zeflemist. 


— Ce insucces? Filmul a costat patruzeci de milioane şi v-a 
adus un beneficiu net de douăzeci şi cinci milioane de dolari. 

Bryner interveni cu aceeaşi falsă bunăvoință: 

— Peter, dumneata ne-ai obişnuit cu beneficii cifrate la sute 
de milioane. Trebuie să fii de acord că această curbă 
descendentă este impresionantă la prima vedere. 

Neville Holm, primul vicepreşedinte, interveni în discuţie: 

— Sunt şocat, Peter, de atacul dumitale nejustificat împotriva 
lui Percy şi a departamentului său. Activitatea lui merită elogii. 

Bryner îşi susţinu colaboratorii. 

— Neville are dreptate, dragă prietene. Amărăciunea te face 
nedrept faţă de colegi. În dimineaţa aceasta am dat o raită pe 
platou. Îi ţii pe oameni din scurt, îi sâcâi, îi hărţuieşti, îi 
ocărăşti... Îţi admir zelul... Îl admir sincer... Dar agitația pe care 
o manifeşti îmi aduce aminte de Balzac. De marele Balzac. 
Acesta avea atâta încredere în el, în geniul său, în puterea sa de 
muncă, că adesea îşi dădea peste cap lucrările. 

Zâmbetul zeflemist al lui O'Neill deveni mai răutăcios decât o 
strâmbătură. 

— Aşadar aţi ajuns la concluzia că-mi dau peste cap filmele? 

— Ultimul a fost dat peste cap. lartă-mi sinceritatea! Dar 
acesta e adevărul. Un adevăr trist. Celebritatea dumitale i-a 
atras pe spectatori care însă au plecat decepţionaţi de la 
pre—mieră... Departamentul nostru de publicitate n-a avut nici-o 
vină... Acest film a fost aproape un eşec... Percy este un om 
competent, activ, iar experienţa lui... 

O'Neill îl întrerupse. 

— În ciuda părerii voastre cu privire la eficienţa 
depar-tamentului de publicitate, insist asupra angajării firmei 
„Jameson, Irving & Parker“, ca şi asupra intensificării publicităţii 
la televiziune. John Hooper, pe care l-am cunoscut personal, ne 
va acorda o reducere substanţială... 

— Îmi pare rău, Peter, interveni Holm. Nu dispunem de fonduri 
pentru cheltuieli zadarnice... 

Regizorul îşi înăspri brusc tonul. 

— Nu dispuneţi de fonduri? Dar banii aduşi de filmele mele 
unde s-au evaporat? 


— Contabilitatea poate să-ţi furnizeze actele justificative, zise 
Holm. Trebuie să ne mulţumeşti că nu am redus bugetul 
viitorului dumitale film. 

— Chiar voiam să vă cer o suplimentare de zece milioane. 

— Nici nu se pune problema, Peter, zise Holm cu o voce 
tăioasă. 

Grimasa lui O'Neill îi dădea aerul unei fiare gata să muşte. 

— Nu este vina mea că aţi folosit fondurile studioului în mod 
imprudent. Aţi intrat în combinaţii dubioase cu casele de 
producţie din ţările de Est... 

Holm se înverzi. „Individul acesta, care trăieşte cu nevasta 
mea, îndrăzneşte să pună la îndoială integritatea mea morală? 
“, reflectă furios... 

— Fii atent, Peter, te expui la un proces de defăimare! 

—  Intentează-l!, ripostă O'Neill cu un calm de gheaţă. 
Intentează-l! Dar n-ai să îndrăzneşti! 

— Mă acuzi de fraude? 

— Numai de deturnare de fonduri. Fraudele, dacă există, 
justiţia trebuie să le constate. 

O linişte grea, de plumb, căzu asupra adunării după 
cuvin-—tele lui Peter. 

Bryner se ridică încet. 

— Îţi dai seama de gravitatea acestor afirmaţii? ` 

— Absolut! Şi sunt gata să le discut cu cărțile pe față... In 
concluzie, cer să semnaţi un contract cu „Jameson Irving & 
Parker“, cât şi cu John Hooper. Aştept răspunsul vostru în 
douăzeci şi patru de ore, în caz contrar mă voi adresa direct 
consiliului de administraţie al corporației! 

Producătorii schimbară priviri consternate. 

— Ăsta-i şantaj!, zbieră Holm. 

Bryner se calmă. Vorbi cu ton îngheţat: 

— Vrei război, Peter? O să-l ai! Nu uita, dispun de puterea de a 
te concedia! 

— Fă-o! Ai să regreţi! 

— Cer satisfacţie!, urlă Holm. 

O'Neill se ridică la rândul său. 


— Domnilor, vă salut!, zise batjocoritor şi părăsi sala. 
* 


x x 


Turnarea continua. Peter resimțea nervozitatea care macină 
calmul actorilor influenţându-le jocul. Isabelle era îmbufnată, dar 
pe platou intra în pielea personajului fiind, ca întotdeauna, la 
înălţime. Chiar dacă o ura pe Sue, tânăra sa rivală, în faţa 
camerei îi arăta afecțiunea şi căldura unei adevărate prietene, 
cum cerea scenariul. In culise, Jared şi Jeffrey se zburleau unul la 
altul, ca pisica şi câinele, dar la lumina reflectoarelor se 
com-—portau asemenea unor camarazi de clasă şi de sport, 
nerăbdători să-şi dea sprijin necondiţionat. Bob era, de 
asemenea, la înălţime. Poate ceva mai preocupat ca de obicei. 
Raymond Rhys îşi păstra calmul britanic şi atitudinea rezervată, 
devenite proverbiale. 

După această zi de muncă, mai dură ca de obicei, Peter se 
înapoie acasă obosit şi iritat. Kim îi deschise uşa anunţându-l că 
domnişoara Shirley îl aştepta în bibliotecă şi că voia să-i 
vorbească. Perspectiva unei discuţii cu fiica sa nu-i schimbă 
proasta dispoziţie. 

— Cina este servită!, adăugă valetul. 

— Nu mi-e foame! Adu-mi în bibliotecă un iaurt şi ceva fructe! 

Shirley, care urmărea un spectacol la televizor, opri 
emi—siunea şi se ridică să-şi întâmpine tatăl. 

Fără să-i întindă mâna, se adânci într-un fotoliu. 

— Sunt istovit!, zise. 

O modalitate de a-şi preveni fata că nu are mult timp de 
pierdut. Dar lui Shirley nu-i lipsea nici fermitatea, nici 
tena-—citatea. Trăsături de caracter moştenite de la tatăl ei. 

— Ii cer iertare, tată, că te deranjez, dar voiam să-ţi pun o 
întrebare. Eşti un om în carne şi oase sau un ordinator? 

— Nu te înţeleg, zise Peter bănuitor. 

— Nu-ţi acorzi nici-o clipă de relaxare. Nu-ţi petreci niciun 
sfârşit de săptămână între ai tăi. Ştiu că munca este a doua ta 
natură... 

— lată o concluzie corectă. Îţi acord două minute ca să-ți 
goleşti sacul. Nici-o secundă mai mult. Sunt foarte ocupat. 
Trebuie să  examinez propunerile asistentului meu de 
distri—buţie pentru filmul pe care urmează să-l fac. Un idiot fără 
un crâmpei de imaginaţie creatoare. 

— Din cauza filmelor îţi neglijezi familia, tată. Sunt fiica ta cea 
mare şi aştept mai multă înţelegere faţă de noi, copiii! 


Kim intră, servind pe o tavă de argint o gustare modestă 
pentru O'Neill, apoi se retrase fără zgomot. 

Shirley insistă: 

— Robby abia te-a văzut când ai trecut ca vântul, fără să te 
oboseşti să-i arunci o privire. Pare că ai şi uitat de existenta lui. 

— Ştiu că există. Am cheltuit o avere ca să-i asigur cea mai 
bună apărare în faţa tribunalului. 

— Are greutăţi la şcoală. Dirigintele lui vrea să-ţi vorbească. 

— Maică-ta să meargă şi să se intereseze de problemele lui. 
Din păcate, şi problemele sunt absorbitoare... 

— Ai putea s-o sfătuieşti, căci este atât de neştiutoare... 

— Să vorbesc cu ea? Pentru mine maică-ta este moartă şi 
îngropată. De ce nu te duci tu la şcoală? Te autorizez să vorbeşti 
în numele meu! Dacă ai nevoie de bani, îţi dau un cec... 

— Bani! Bani!... Crezi că banii aranjează totul! 

O'Neill suspină depăşit. 

— Bine. Într-una din aceste zile mă voi elibera de obliga-ţiile 
mele profesionale pentru câteva ore şi mă voi duce să vorbesc 


cu dirigintele... Dar acum pleacă! Am de lucru! 
* 


x x 


Leslie Carter, informat de agitația care cutremura consi-liul 
de conducere al studioului, se hotărî să-l trimită la Los Angeles 
pe Olwen Carr; în calitate de vicepreşedinte şi direc-tor al 
contabilităţii corporației, avea sub controlul său direct 
operaţiunile financiare ale studioului. Anunţarea sosirii sale 
provocă efervescenţă.  Secretarele „celor mari“, apoi 
funcţio—narii şi, în sfârşit, toată lumea microcosmosului 
constituit de „XXI Century“ intră în fierbere. 

Peter O'Neill îşi continua activitatea fără să-i pese de 
pre—gătirile febrile. Bryner, în ciuda amenințărilor sale, stătea în 
rezervă. Peter ajunsese la o scenă care se desfăşura în salonul 
unei case bogate în stil colonial; Raymond Rhys asculta cu un 
aer fals  pocăit  mustrările mătuşii sale  gâlcevitoare, 
scanda-—lizată de năzbăâtiile lui de la Universitate. La picioarele 
ei se întinsese cuminte un dog danez uriaş. 

Asistenţii puneau la punct ultimele detalii înainte de a porni 
acţiunea. O femeie de serviciu îi aduse lui O'Neill o prăjitură cu 
migdale comandată cu un sfert de oră înainte. Apropiindu-se de 


Peter, se poticni de un cablu întins pe jos, scăpă din mână tava, 
farfurioara şi prăjitura, care căzură la picioarele ei. Fata, 
zăpăcită, văzu cum dogul danez se ridică încet pe cele patru 
labe, adulmecă prăjitura şi începe s-o înfulece. 

Peter se uita dezolat la prăjitură în timp ce femeia de serviciu 
nu ştia cum să-şi mai ceară scuze. Deodată, dulăul căzu 
grămadă şi începu să se zvârcolească apucat de convulsii. Apoi, 
violenţa spasmelor scăzu şi animalul îşi dădu sufletul cu limba 
scoasă şi spume la colţurile botului. 

Incidentul îi consternă pe toţi cei de faţă. 

— Prăjitura a fost otrăvită!, exclamă Eddi Tuchman. 

Bătrâna doamnă leşină. 

Rhys zise cu vocea sa domoală, aristocratică: 


— lată un asasinat eşuat! Trebuie chemată poliţia! 
* 


x x 


Tentativa de a-l otrăvi pe Peter O'Neill făcu zarvă. Tot 
studioul, de sus până jos, era tulburat. Poliția sosi urgent. 
Locotenentul Gareth Hatcher făcu primele investigații. 
Procurorul asistent Gideon Spacek, de la departamentul 
omu-—cideri, numit personal de Oscar Weinstein, procurorul 
general al comitatului, participa activ la anchetă, ca şi Max 
Baccall, medicul legist şef şi „coroner“ al comitatului Los 
Angeles. 

„Coronerul“ examină câinele şi se pronunță laconic: 

— Arsenic! Analiza nu va face decât să confirme diagnosticul 
meu. Ai scăpat uşor, domnule O'Neill! 

Hatcher, Spacek şi Baccall erau atât de deosebiți încât păreau 
special aleşi spre a sublinia varietatea tipologiei umane. Cu 
părul aproape alb, nervos, morocănos, uscăţiv, puţin sociabil, cu 
mişcări bruşte şi viguroase, în pofida vârstei sale înaintate, 
locotenentul Hatcher nu se gândea decât să apuce pensia. Işi 
făcea datoria fără entuziasm, dar conştiin—cios. Baccall avea 
aerul unui prelat cu gesturi onctuoase, era amabil, franc, de o 
sinceritate aparentă care îi dezarma până şi pe interlocutorii cei 
mai bănuitori, se îmbrăca elegant şi nu ridica niciodată tonul. 
Spacek, scurt şi bondoc, aproape chel, rotund la faţă, cu gura 
mare şi buzele cărnoase, mereu umede, avea un aspect 
insignifiant, se apropia de patruzeci de ani. Ambiţios, resimțea 


tragic trecerea anilor fără să se poată detaşa din mulţimea 
procurorilor asistenţi şterşi, ţinuţi la distanţă. Voia să parvină, 
să-şi vadă numele prin ziare, să fie admirat, căutat de femei 
care, dezgustate de urâţenia lui, nu-i acordau nicio importanţă. 

Prezenţa sa, ca şi cea a lui Baccall, era justificată de 
aşa—sinarea lui Bob Schweize, gigoloul doamnei O'Brien care, 
vie—timă a fatalităţii, deschisese seria tentativelor de asasinat 
împotriva lui Peter O'Neill. 

Bucătarul care preparase prăjitura şi tânăra femeie de serviciu 
fuseseră primii interogaţi. Bucătarul declară că pre—gătea 
adesea această prăjitură cu mocca pentru regizor. 

— In loc de zahăr am folosit, ca de obicei, zaharină, care se 
află permanent în cabina domnului O'Neill. 

Femeia de serviciu declară că nu făcuse nimic altceva decât 
să aducă prăjitura, ceea ce confirmă şi bucătarul. 

Cutia cu zaharină fu imediat trimisă la analiză. 

Apoi, anchetatorii trecură prin ciur pe toţi aceia care aveau, în 
mod normal, acces la cabina regizorului, dar rezultatele se 


dovediră nule. Totuşi, suspecţii nu lipseau. 
* 


x x 


Tocmai în acel moment sosise şi Olwen Carr la Los Angeles. 
Pentru producători era un moment prost ales. La conflictul 
dintre O'Neill şi conducerea studioului se adăuga acum şi 
nefe-—ricita tentativă de otrăvire. George Bryner şi 
vicepreşedintele Holm îl întâmpinară la aeroport. Ca să nu-l 
indispună, alese-—seră cea mai puţin ţipătoare maşină din 
garajul studioului, un Buick vechi, dar bine întreţinut, care îşi 
mai păstra încă aerul de altădată. Bryner poruncise ca pe timpul 
şederii domnului Carr la Los Angeles maşinile Rolls, Daimler şi 
Cadillac să nu iasă din garaj. 

Intrucât avionul domnului Carr aterizase după căderea nopţii, 
l-au invitat să cineze la Perino's. Carr acceptă dineul, dar refuză 
şampania şi icrele negre. Se mulţumi - semn rău - cu o salată 
de andive, o friptură de vacă şi termină cu o cafea. Nu acceptă 
apartamentul care îi fusese rezervat la Hotelul Beverly Hills şi 
declară modest că îi ajunge o singură cameră. 

Asistenţii lui Carr sosiră a doua zi. Apoi, Carr convocă întreg 
consiliul de administraţie al studioului din care făcea parte şi 


O'Neill. După discuții acerbe, înaltul reprezentant al 
multinaţionalei şi asistenții săi examinară cu grijă registrele, 
dosarele şi grămezile de facturi, ca şi contractele în totalitate. 
Expertiza dură cinci zile. Carr, taciturn, nu răspundea decât prin 
monosilabe la întrebările insidioase ale lui Bryner. După ce 
închise ultimul dosar declară producătorilor: 

— Veţi primi în curând concluziile mele în scris. Înainte de 
aceasta trebuie să le supun domnului Carter şi consiliului de 


administraţie, care va decide. 
* 


x x 


Shirley îşi petrecea adesea nopţile la Bob. La început, 
vizitele ei se limitau la contacte sexuale. Cum nu mai găsea la 
Robby, abrutizat de droguri, un sprijin, un sfat, căuta acum în 
Bob un confident. Prietenele ei, sau cele care i se pretindeau 
prietene, o dezamăgiseră. Intrigile erau atât de complicate, atât 
de subtile, itele atât de încâlcite, încât nu mai îndrăznea să se 
încreadă în nimeni. 

Bob o asculta cu răbdare. Shirley ştia că Bob era legat de tatăl 
său prin interese, dar şi prin factori care îi scăpau. 

— Adesea, Bob, am senzaţia că sunt târâtă de un vârtej 
violent printre stânci uriaşe şi ascuţite, care îmi sfâşie carnea, 
îmi sparg oasele, îmi zdrobesc craniul... Pereţi de piatră se ridică 
vertiginos de ambele părţi... Şi sunt atât de netezi, încât nu am 
de ce să mă agăţ pentru a ieşi din viroagă... Nu sunt în stare să 
mă prind cu unghiile... lar Robby e un neno-—rocit ajuns pe 
marginea hăului... Mama, o bătrână bacantă, se aruncă în 
braţele tuturor tinerilor fără scrupule care simulează amorul 
pentru ca s-o stoarcă de bani... Apoi râd de ea cu hohote şi îi 
întorc spatele... Tata duce o existenţă nebunească pe muchie de 
cuţit. Nu înţeleg ce se întâmplă, dar ştiu, presimt, că ameninţă 
mari nenorociri... Nenorociri pe care nu pot să le ocolesc... Le 
văd apropiindu-se, dar mă simt paralizată... 

Zâmbi trist. 

— Îţi închipui, poate, că sunt nebună! Că prezic numai 
nenorociri, că sunt o Casandră... Uneori mă trezesc noaptea, mă 
uit în jur şi aştept înspăimântată ca pereţii, plafonul să se 
prăbuşească asupra mea, să mă îngroape de vie şi - absurd - 


să-mi continui existenţa îngropată sub ruine... Mi-am pierdut 
minţile, nu-i aşa, Bob? 

Bob îi mângâie mâna. 

— Încearcă să uiţi fantasmele acestea!... Ştiu... Ah, ştiu foarte 
bine cât e de greu... foarte greu... Dar trebuie să lupţi împotriva 
curentului, chiar dacă eşti conştientă că nu-i poţi rezista... Dar 
lupta susţine moralul. 

Shirley izbucni în hohote. Bob o sărută pe frunte. 

— Plângi... plângi... dar continuă lupta!... Nu te aban-—dona 
disperării... Sus capul!... Plângi, dar luptă... luptă chiar dacă ştii 
că bătălia este dinainte pierdută!... Dacă nu te laşi înfrântă, te 
vei familiariza cu nenorocirea... Suferințele aleg uneori să-ţi fie 
prietene... 

— Ce ştii tu? 

— Nu eşti singura care suferă, Shirley... nu eşti singura... nu, 
nu eşti singura... Când suferinţa morală devine singurul tău 
tovarăş începi s-o înţelegi, s-o iubeşti, chiar... aşa cum îţi iubeşti 
un frate infirm... o dragoste contra naturii... dar în acelaşi timp 
şi consolare pe care aceeaşi natură ţi-o oferă în compensație... 

După o încleştare de dragoste rapidă, ca un vârtej, Shirley se 
înapoie reconfortată sufleteşte. 

Treptat, sentimentele pe care le nutrea faţă de Bob evoluau, 
luând o întorsătură plină de seriozitate... Fără semnificaţie 
particulară la început, aventura sentimentală luase proporţiile 
unei iubiri profunde. Acceptă uimită această constatare, această 
revelaţie atât de târzie. 

Dar iluziile se  risipiră repede. Bob nu răspundea la 
avan-—surile ei timide. Se culcau împreună, dar nu depăşea 
frunta—riile unei prietenii, a unei camaraderii, pentru ea 
umilitoare. Incapacitatea lui de a o înţelege, de a răspunde la 
sentimentele ei o copleşea, o îndurera... Ştia că admiratoarele 
foiau în jurul lui... Bob le trata cu o condescendenţă amuzată, 
indulgentă şi colorată de un uşor dispreţ. Comportamentul lui 
Bob le scotea din minţi. 

Shirley se resemna să-l aştepte şi să se bucure de compania 
lui, atunci când Bob binevoia să facă dragoste. 

Bob părea schimbat. Dar Shirley n-ar fi putut spune în ce 
consta această schimbare. Singurele semne vizibile se reduceau 
la o lisă treptată de atenţie atunci când îi vorbea. Părea că 


visează cu ochii deschişi. Abia dacă răspundea la întrebări şi un 
zâmbet ciudat rămânea singura expresie, pasageră de altfel, pe 
faţa lui frumoasă. În general, era tăcut şi gânditor. Dar ajungea 
un fleac pentru ca fruntea să i se însenineze, ochii să-şi 
recapete strălucirea şi râsul să-i lumineze trăsăturile. 

În ciuda eforturilor, Shirley nu era în stare să găsească 


pricinile schimbărilor din manifestările lui... 
* 


x x 


Prezenţa în studio a poliţiştilor în civil, care scormoneau 
pretutindeni şi întrerupeau uneori filmările, punând diferite 
întrebări  enervau pe toată lumea. Investigaţiile erau 
justifi—cate. Dar probele care să ducă la descoperirea celor 
vinovaţi erau insuficiente. Producătorii, actorii, asistenții, 
tehnicienii, personalul auxiliar erau consideraţi de anchetatori 
suspecți potenţiali. Din diferite surse proveneau tot felul de 
informaţii contradictorii. Oamenilor din studio nu le plăcea să 
vorbească. Dar cum să rezişti la interogatoriile riguroase ale 
poliţiştilor, la întrebările insidioase ale lui Spacek? Locotenentul 
Hatcher avea senzaţia că-i crapă capul. Trebuia să răspundă la 
între—bările reporterilor, la reproşurile şefilor, care nu îl acuzau 
direct de incapacitate, dar gândeau astfel, la reaua-voinţă a 
producătorilor care îi puneau bețe în roate. Nu era unul dintre 
acei poliţişti din filme care rezolvă crimele cele mai complicate 
şi ies nevătămaţi din schimburile de focuri în care cad numai 
infractorii. 

Procurorul general al comitatului, supus presiunilor poli=tice, 
îl hărţuia pe procurorul asistent Spacek căruia, contrar lui 
Hatcher, îi plăcea să dea răspunsuri ziariştilor, bineînţe-—les, în 
limitele atribuţiilor sale. Voia să-şi câştige notorietatea scriind o 
carte cu privire la cazul O'Neill. Dispunea de un material bogat, 
căci toate rapoartele anchetatorilor treceau pe sub ochii lui. 

Pusese întrebări şi regizorului care îi răspunse cu deta—şare, 
de parcă furtuna dezlănţuită în jurul lui nu l-ar fi privit. Da, avea 
duşmani, dar, în lumea filmului, cu cât te ridici, cu atât mai mult 
îţi atragi resentimentele oamenilor de meserie mai puţin 
favorizați de noroc. Să dea nume? Ar fi riscat să-i îndrepte pe 
anchetatori pe piste false, care i-ar fi lăsat pe adevărații vinovaţi 
să umble liberi pe stradă. 


Spacek îl interogă şi pe Bryner, care se arătă puţin 
coope-—rant. Răspunsurile lui nu erau lipsite de agresivitate. 

„De ce şi-o fi luând aerul acesta de superioritate? “, se întreba 
Spacek. „Ce ascunde? Fiul lui îşi găsise moartea într-un accident 
provocat de Robby O'Neill. Conflictul care îl opunea regizorului 
contribuia la teama de a-şi pierde postul de pre—şedinte. lar 
duşmanul lui ar fi putut să fie desemnat drept succesor“. Toate 
aceste elemente îl făceau suspect. Spacek îl detesta pe Bryner, 
ca şi pe ceilalţi oameni de film, care îşi afi-şau orgoliul, 
câştigurile fabuloase, Rollsurile, Lamborghini, lumea lor închisă. 
Abia îşi ascundea plăcerea de a scormoni prin studio, prin 
cabinele vedetelor, prin birourile producăto-—rilor, de a-şi arunca 
ochii, când trecea pe coridoare, la frumoa—sele secretare, 
amante mai mult sau mai puţin recunoscute ale patronilor, la 
„giris“ şi la actrițele aproape goale. Prezenţa lui Hatcher şi a lui 
Spacek devenea, într-adevăr, supărătoare. 

Deodată, căzu ca o bombă ştirea care le justifica 
investigaţiile. In cabina Isabellei Holm, poliţiştii descoperiseră, 
în spatele unei oglinzi, un săculeţ cu pudră albă, inodoră. La 
început s-a crezut că era vorba de cocaină, dar analiza chimică 
a dovedit că era arsenic. Mica pungă de hârtie fusese 
manipulată de o persoană cu mănuși, căci nu se vedea nici-o 
amprentă. Descoperirea produse mare senzaţie. Interogată, 
Isabelle declară calm şi chiar cu insolenţă că nu ştia de 
exis=tenţa acestui săculeţ şi că oricine ar fi putut să-l aducă în 
cabina ei în timp ce lipsea de acolo. 

— De ce aş fi vrut să-l omor pe Peter? Suntem buni prieteni şi 
am colaborat totdeauna în cea mai perfectă armonie. 

Spacek cunoştea gelozia pe care i-o provoca micuța Sue 
Brions, dar, în acelaşi timp, îl bănuia pe Holm. Acesta îl ura pe 
amantul soţiei sale. Moartea lui O'Neill şi inculparea Isabellei i-ar 
fi satisfăcut o dublă răzbunare. La aceasta se mai adă—uga încă 
ceva. Indirect, regizorul fusese acela care provocase ancheta 
privitoare la activitatea financiară a direcţiei. Holm, interogat de 
Spacek, se apără cu indignare. De ce ar fi încercat să-l omoare? 
Dispariţia lui n-ar fi rezolvat nimic. 

— Apoi eu, n-am nici-o trăsătură de ucigaş în mine!, zise Holm 
în concluzie. 


Spacek socoti că argumentele vicepreşedintelui erau destul de 
slabe. Dar construcţiile cele mai logice ale anchetatorului nu 
servesc la nimic dacă nu sunt susţinute de probe. Ucigaşul 
nenorocitului de Joe se dovedise a fi un tip de o îndemânare şi 
de o perfidie machiavelice. Procurorul era însă perseverent. Voia 
capul vinovatului şi îl va avea. Toţi cei care intrau în contact cu 
O'Neill meritau să intre în atenţia lui. Realizatorul asistent 
Godwin Mason, prieten şi protejat al lui Bryner, abia aştepta să 
se instaleze în scaunul regizorului. Sue Brions, adolescenta cu 
faţă  angelică, amanta lui O'Neill, alerga după aventuri 
sentimentale. Unul dintre amanţii ei ar fi putut dori suprimarea 
unui rival stânjenitor. Gloria Bryner îl ura pe O'Neill fiindcă îi 
refuza un rol pe măsură. Darrel Brighton nutrea aceeaşi ură faţă 
de fostul său regizor, care nu voia să-i ofere un nou angajament. 
Frumosul Flynn - Spacek nu putea visceral să-i sufere pe 
oamenii frumoşi - îi părea o fiinţă bizară. Prietenia dintre fostul 
derbedeu, devenit vedetă, şi O'Neill nu era, cumva, rezultatul 
unor anumite înclinații homosexuale ale bătrânului său 
protector? Sau poate că Flynn îl manipula după voie, 
ameninţându-l cu dezvăluirea unor dedesubturi scandaloase? 
lată o vână care ar trebui exploatată. Toţi subalternii lui O'Neill 
nu-i voiau binele, din cauza comportamentu-—lui său tăios, 
dictatorial, jignitor. Până şi membrii familiei lui nu erau în afara 
bănuielilor. Relaţiile lui încordate cu copiii şi soţia nu constituiau 
un secret pentru nimeni. 

Spacek era furios că trebuia să lucreze singur. Hatcher nu era 


decât o povară. 
* 


x x 


Leslie Carter îl anunţă telefonic de la New York pe George 
Bryner că va veni la Los Angeles însoţit de Olwen Carr. Vocea 
rece, impersonală, a preşedintelui multinaţionalei îi provocă fiori 
lui George. Pe un ton prefăcut, afişându-şi bucuria, acesta se 
oferi să-i găzduiască pe timpul şederii lor în California. Dar 
Carter îi mulţumi, pretextând că nu vrea să-l deranjeze, îl rugă 
să rezerve la hotelul Century Plaza un apartament pentru el şi 
soţia sa, precum şi o cameră pentru Carr. Bryner îi răspunse că 
producătorii de la studio, regizorii şi vedetele vor fi fericiţi să-l 
întâmpine şi că el însuşi era gata să-i prezinte un raport amplu 


asupra activităţii şi totodată să primească directive. Închise 
telefonul oarecum înseninat. Prezenţa lui Margaret Carter părea 
să indice că situaţia nu era aşa de gravă precum părea. Totuşi, 
teama nu-l părăsea. Operațiunile financiare ale lui Holm, pe care 
le aprobase, chiar dacă nu se vor dovedi perfect corecte, nu vor 
ajunge niciodată în faţa tribunalelor. Multinaţionalele au propria 
lor justiţie, uneori mai severă decât cea legală. Ele nu aplică 
pedepse privative de libertate, dar sancţiunile pot fi cu mult mai 
aspre. Pedeapsa constă în moartea profesională. Se ridică un 
cordon sanitar în jurul celui condamnat. Se termină cu misiunile, 
cu salariile mari, cu privilegiile. Multinaţionalele sunt solidare 
când este vorba de hoţi cu gulere albe. Condamnatul trebuie să 
fie fericit dacă mai găseşte vreun post la o mică întreprindere, în 
afara secretelor multinaţionalelor. Dacă vina este foarte gravă, 
este urmărit pretutindeni. Micul patron, tentat să-i ofere un 
serviciu, primeşte un avertisment discret urmat de sancţiuni în 
caz de nesupunere. Fostul înalt personaj este fugărit ca un 
ciumat. Nu îi mai rămâne decât o singură soluţie: să-şi zboare 
creierii. Dacă vina este mai puţin importantă sau oamenii care îl 
susţin dispun de o mare influenţă, afacerea este stinsă după 
câteva avertismente sau sancţiuni minime. 

Bryner îşi mobilizase toţi prietenii, îndeosebi pe duşmanii lui 
Leslie Carter. Dar puterea acestuia era la zenit şi nimeni n-ar fi 
avut suficientă autoritate încât să-i impună să acţioneze 
împotriva convingerilor sale. 

Avionul de serviciu al preşedintelui Carter ateriza pe 
aeroportul din Los Angeles, fiind întâmpinat de Bryner şi de 
toate căpeteniile studioului. Apoi, un alai de Cadillacuri şi de 
Rollsuri se puse în mişcare spre hotel. 

— Soţia mea ar fi fost foarte fericită să-i ofere personal un 
buchet de trandafiri doamnei Carter, zise Bryner. Din păcate, 
este reţinută pe platou, în plină filmare. 

In primul Rolls, amabilităţile lui George se izbeau de tăce—rea 
lui Carter, o banchiză de gheaţă, şi a lui Margaret, care privea 
cu ochi distraţi străzile umbrite de palmieri. Bryner şi Carter se 
tutuiau deoarece urmaseră acelaşi colegiu, dar intimitatea lor se 
oprea aici. 

Margaret şi bagajele rămăseseră la hotel, iar limuzinele se 
îndreptară spre studio. 


În sfârşit, momentul socotelilor, de care se temea atâta 
Bryner, sosise. Primele cuvinte ale lui Carter căzură ca un cuţit 
de ghilotină. 

— Nu ne ajung deturnările de fonduri ale lui Holm! Încercarea 
de a-l otrăvi pe O'Neill a făcut din corporaţia noastră ţinta unei 
campanii publicitare care ne împroaşcă de noroi. 

— Te asigur, Leslie, că nu-i vorba decât de o coincidenţă 
nefericită. 

— O să discutăm despre asta la studio, George. De aceea am 
venit. 

Şi se adânci din nou în tăcere. 

„Ziua începe prost! “, se gândi Bryner. „Dar, prietene, o să-ţi 


dau de furcă. N-o să mă las călcat în picioare! “ 
* 


x x 


Fără să se facă remarcat, Rhys îl studia intrigat pe Bob care îşi 
aştepta intrarea pe platou. Nemişcat, palid, cu privi—rea 
pierdută în gol, Flynn părea să-şi fi pierdut plăcerea de a trăi. 
Aşezat pe un scaun pliant, cu numele său înscris pe spate, îşi 
ascundea uneori faţa în mâini şi nu şi-o descoperea decât în 
momentul în care Tuchman îl invita să treacă pe platou. Peter îl 
conducea cu aceeaşi răbdare inepuizabilă, cu aceeaşi 
indulgență refuzată celorlalte vedete. Bob suplinea lipsa-i de 
ardoare prin frumuseţea sa, prin firescul jocului. Când îi treceau 
crizele de depresie îşi redobândea exuberanţa. Vesel, bine 
dispus, prietenos, îşi interpreta rolul cu o stră-lucire care îi 
încânta pe Peter şi trezea admiraţia generală. Această trecere 
de la tristeţe la exces de bucurie, de vivacitate, ridica întrebări 
la care Rhys nu găsea răspuns. „Artiştii sunt excesivi, capricioşi, 
imprevizibili“, îşi spunea el. „în ciuda defectelor sale, Bob este 
un actor de mare clasă“. 

Ray observase că, la cantina studioului, Bob lua masa 
sân—gur, după afluenţa cea mare, când toţi se retrăgeau cu 
burţile pline. Această izolare îl uimea. 

Işi aminti că, în cursul unei scene, Bob îl contrazisese pe Peter, 
care se arătase nemulţumit de emanciparea protejatu-—lui său. Îi 
acceptase totuşi versiunea pentru a-i demonstra mai târziu 
netemeinicia modificărilor propuse. Seara, la selecta—rea 
imaginilor, constatase surprins că Bob avusese dreptate şi că 


doi experţi, regizorul şi operatorul de imagini, primiseră o lecţie 
bună din partea unui boboc. „Ai stofa de creator, fiule! “, zise 
operatorul şi Peter îl îmbrăţişa pe Bob. 

Mai târziu, Peter nu se mai jena să-i ceară părerea. Bob, 
căruia nu-i lipsea bunul simţ, răspundea că nu îndrăznea să dea 
soluţii celui mai mare regizor al timpului. Ceea ce se 
întâm—plase nu fusese decât un incident care nu se va mai 
repeta. 

Intr-o seară, la White's, Rhys îşi bea Far Westul, spe—cialitatea 
barmanului. Jeff Blyth se instalase pe un scaun alături de el, 
ignorându-l pe Jared Dahl, fostul său prieten, care şedea la 
capătul celălalt. Publicitatea făcută în jurul conflictului dintre ei îi 
montase atât de mult unul împotriva celuilalt, încât, dacă s-ar fi 
găsit faţă în faţă într-un bar din Far West, în epoca iureşului 
după aur, şi-ar fi descărcat pis—=toalele, omorându-se. 

Jeff nu-i ţinuse companie lui Rhys decât un sfert de oră 
deoarece Chris Bryner, care îi fixase un rendez-vous, venise să-l 
ia, sub privirile veninoase ale lui Jared. 

Studentul englez rămăsese singur, ceea ce nu-l deranja. Se 
uita cu detaşare la perechile care se înghesuiau până la 
sufocare pe ringul de dans. Aceeaşi muzică zgomotoasă, 
aceeaşi atmosferă pe jumătate snoabă, pe jumătate boemă, 
aceiaşi beţivani şi aceiaşi drogaţi, aceiaşi actori care veneau să 
vadă şi să fie văzuţi, într-un cuvânt, o seară ca toate celelalte. 

Deodată, privirea îi fusese atrasă de Bob care intră visător, 
aproape absent şi se instala pe taburetul lăsat liber de Jeff. Bob 
nu-l observă pe Ray decât după ce îşi comandă un Golden 
Down. 

— Bună seara!, exclamă englezul zâmbitor. 

Bob clătină capul posomorât. Faţa îi era umbrită ca un cer 
acoperit de nori. Tristeţea, care îl copleşea, îl impresionă pe 
Ray. Simţea faţă de Bob o căldură compătimitoare care se cerea 
exteriorizată. Dar ezita să-i vorbească. lar Bob părea absorbit în 
contemplarea cocktailului. 

— Ştiu că nu e treaba mea, dar aerul tău deprimat mă 
mâhneşte. N-aş putea să fac ceva pentru tine? Aş fi fericit să-ţi 
fiu de folos! 

Bob îl privi uluit, ca şi cum ar fi fost drogat. 

— N-ai mai văzut oameni prost dispuşi? 


Îşi bău paharul, plăti şi se îndreptă spre ieşire. Înainte de a 
ajunge la uşă se răsuci pe călcâie, îl salută pe Ray, apoi dispăru. 
* 


x x 


Bob era chinuit de coşmaruri care îi transformau somnul în 
iad. 

Veghea noaptea, cu ochii deschişi, culcat în patul său enorm şi 
rotund, fixând plafonul căptuşit cu oglinzi, ca şi cum s-ar fi silit 
să rămână treaz. Aparent, acelaşi plafon din camera pavilionului 
din care se mutase. Hotăriî să demonteze acest joc de oglinzi, 
destinat să exacerbeze excitaţiile erotice. Vizitele Annei nu se 
mai repetaseră. In schimb, Shirley îşi făcea apariţia din când în 
când. Bob executa actul dragostei ca un automat, fără să 
încerce nici-o plăcere şi fără să rostească vreun cuvânt. Shirley 
îi respecta tăcerea, deşi ar fi vrut să găsească puţină tandreţe, 
ataşamentul pe care îl simţea faţă de el. 

Intr-o noapte, după o împerechere rece, Shirley îndrăzni să-i 
vorbească de sentimentele ei, dar Bob îi închise gura cu mâna. 

— Taci! Nu strica totul! 

Shirley se retrase înghiţindu-şi lacrimile. Încă un eşec. 

Involuntar, Bob făcea o legătură între Shirley şi femeile care îl 
urmăreau la New York, prezente şi acum în coşmaru-—rile lui. Şi 
bărbaţii îşi jucau rolul lor, adâncindu-l în tristeţe, intensificând 
viziunile oribile. Paradoxal, uneori era tentat să-şi reînnoiască 
experienţele. 

O perversiune ascunsă în străfundurile inconştientului său şi 
care ieşea la suprafaţă în miezul nopţii. Îi venea să se îmbrace 
repede, să iasă şi să se ofere primului trecător care l-ar fi dorit. 
Ardea de poftă, dar făcea eforturi pentru a-şi stăpâni acest 
impuls absurd. 

Intr-o seară îşi aminti de fata pe care o cunoscuse la can-tina 
de la UCLA. Il atrăgea inocenţa ei. Se duse din nou la 


universitate. Poate o va reîntâlni... 
* 


x x 


A doua zi, după întâlnirea cu Rhys la White's, îl regăsi pe 
platou. Englezul, realmente ofensat de purtarea lui din ajun, îi 
răspunse fără entuziasm la salut. In clipa aceea se apropie 
Jeffrey Blyth şi îi trase deoparte. Faţa îi radia de bucurie. 


— O ştire senzaţională! Agentul meu a aflat-o acum câteva 
clipe. Toţi trei suntem distribuiţi în superproducţia „Titanii“ pe 
care o va turna Peter O'Neill. 

— Am aflat, zise Ray politicos. Îţi mulţumesc că te-ai gândit la 
mine... şi la Bob, adăugă el pe un ton neutru. 

— Dar păstraţi ştirea pentru voi! O indiscreţie ar putea să 
compromită totul! „Deal-ul“ n-a fost încă semnat. Dar afacerea 
e aproape sigură. Ştiaţi că Leslie Carter, marele pontif, se află la 
Los Angeles? Se pare că se înfierbântă lucrurile. 

Asistentul îl chemă pe Blyth. 

— Pregăteşte-te, Jeff! Intri pe platou! 

Blyth îşi bătu prietenii pe umăr. 

— Vă las, băieţi, şi mult noroc! 

După plecarea lui Blyth, Ray vru să se depărteze, dar Bob îl 
prinse de braţ. 

— Aşteaptă, Ray! Scuză-mi grosolănia de aseară! Dar trec 
printr-o pasă neagră! Foarte neagră! Sper că ai să mă înţelegi... 

În pofida mâhnirii sale, trăsăturile exprimau amabilitate. 

Răceala lui Rhys se topi ca o bucată de gheaţă aruncată în 
apă clocotită. Tonul împăciuitor, aproape rugător al prietenului 
său, îl impresiona. Pe faţa lui se desena înţelegerea, mila, chiar 
o umbră de afecţiune. De la prima lor întâlnire simţise o atracţie 
puternică faţă de acest băiat straniu, solitar şi atât de deosebit 
de tinerii de vârsta lui, care părea chinuit de o intensă viaţă 
interioară. 

— Între prieteni, scuzele n-au niciun sens! Nu voiam decât să 
te fac să ieşi din apatia care te copleşeşte, să-ţi risipesc 
tristeţea care te macină. Aş fi foarte fericit dacă aş putea să-ți 
redau seninătatea. 

— Noaptea trecută, după ce ne-am despărţit cam brusc, m-am 
gândit mult timp la tine, Ray. Am înţeles că nu-mi vrei decât 
binele. 

— Mi-am pus în cap să te ajut, să te îmbărbătez... Dar pentru 
asta am nevoie de acordul tău, de cooperarea ta. 

— Îţi apreciez, Ray, caritatea... 

— înţelegi greşit, Bob, cuvintele mele. Nu este vorba de 
caritate. Altruismul virtuos nu este în realitate decât o 
mani-—festare deghizată a superiorității. Aş vrea să-ţi alin 


tristeţea, să-ţi risipesc amărăciunile... Simt că suferi şi aceasta 
îmi este insuportabil. 

— Nimeni n-ar putea să facă nimic pentru mine... 

— Te înşeli! Voi încerca imposibilul pentru a-ţi alunga 
tristeţea, neliniştile... să-ţi aduc alinarea. 

Ochii lui Ray străluceau. Emoţia îl transfigura. 

Bob se simţea tulburat de sentimentele lui Ray. Îi împărtăşea 
înduioşarea. Amândoi se îmbujorară, pulsurile li se accelerară, o 
agitaţie plăcută îi cuprindea asemenea unui foc interior. 

— Ray, pregăteşte-te să intri pe platou!, strigă asistentul. 

În clipa aceea, Bob şi Ray îşi dădură seama că le era 
indi—ferent tot ceea ce se întâmpla în jurul lor, agitația actorilor 
şi a tehnicienilor, pregătirile plictisitoare pentru scena 
urmă-=toare, ordinele lui O'Neill. 

— Sosesc!, răspunse Ray. 

Înainte de a se depărta, îi spuse lui Bob: 


— Am căzut de acord! Sunt foarte fericit! 
* 


x x 


În vreme ce O'Neill distribuia cu voce puternică ultimele 
indicații înaintea fatidicului „Acțiune! “, actrita Barbra West, o 
fostă frumusețe care cunoscuse o epocă de glorie, dar nu 
reuşise la cei cincizeci de ani performanțe de a descoperi 
tine—reţea veşnică, performanță izbândită de Joan Collins, 
Morgan Fairchild sau Linda Evans, se apropie de regizor şi, în 
pragul unei crize nervoase, îl întrerupse: 

— Vreau să-ţi vorbesc, Peter! 

— Acum? N-ai putea găsi un moment mai propice?, exclamă 
Peter iritat. 

Barbra insistă împinsă de o disperare care îi zgândărea 
cutezanţa: 

— Tocmai în legătură cu scena care urmează vreau să avem o 
explicaţie! Godwin mi-a dat un scenariu modificat care reduce 
rolul meu la câteva replici neînsemnate! Mă coboară la nivelul 
unei figurante! 

— Necesităţile filmului primează orice considerente. Barbra 
strigă disperată: 

— Dar nu-ţi dai seama că în felul acesta mă distrugi? Reduci o 
protagonistă la zero! E în joc cariera mea! Publicul, presa vor 


ajunge la concluzia că am ajuns la nivelul actorilor de a doua 
sau a treia categorie! Viitorul meu... 

— Viitorul tău? Eşti optimistă! 

Zâmbetul  zeflemist al lui Peter, umilitor pentru toţi 
inter-—locutorii săi, i se întipărise iarăşi pe faţă. 

— Cum îndrăzneşti, Peter?... 

— Barbra, dacă ai nevoie de un calmant, unul din oamenii 
mei ţi-l va aduce. Nu are rost să te înfurii. Dacă crezi că starea 
ta de spirit nu-ţi mai permite să joci, vom trece la altă scenă 
care nu-ţi reclamă prezenţa. Dar să nu uiţi că orice întârziere din 
cauza capriciilor tale se va repercuta asupra onorariului. 

— Eşti crud, Peter! Crud şi jignitor! Mă împingi încet-încet spre 
anonimat! 

Peter continua cu un calm ucigător, ca şi cum s-ar fi adresat 
unui copil: 

— Barbra, de ce nu vrei să înţelegi că ţi-a trecut vremea? 
Trebuie să te gândeşti resemnată la amurgul carierei. Nu ai 
clasa unor actriţe de anvergura lui Elisabeth Taylor sau a 
Katherinei Hepburn, care îşi păstrează neatinsă celebritatea. 
Ingenuă, abia ieşită din adolescenţă, erai inatacabilă. Acum 
trebuie să priveşti viitorul cu luciditate. Ai pus deoparte des=tui 
bani ca să nu fii nevoită mai târziu să recurgi la ajutorul social? 
În sfârşit, dacă nu eşti mulţumită, dacă apreciezi că sunt 
nedrept, du-te să te plângi la vicepreşedinte sau la Bryner, 
per—sonal. Acum te invit să intri pe platou şi să-ţi interpretezi 
rolul după scenariu. Altfel, mă voi dispensa pe viitor de serviciile 
tale. Vei găsi, poate, alţi regizori dispuşi să te angajeze. 

Mânia Barbrei se stinse. Se dezumflă ca o minge spartă. 

— Credeam că suntem prieteni, Peter! Tratezi o stea ca pe 
ultima dintre figurante! 

— Mai suntem prieteni. Dar în afara studioului. Aici, eu sunt 
cel care comandă. Vedetele nu se bucură de privilegii când este 
vorba de un film care trebuie să aducă sute de milioane. 

Barbra, umilită, cu capul plecat, se îndreptă spre platou. Peter 
mai pierduse un prieten. 

* 


x x 


Bob era în plină euforie. Se legăna într-o stare de bună 
dis—poziţie, de bucurie indescriptibilă. Avusese şansa să 


găsească un punct de sprijin într-o lume ostilă. De mai multă 
vreme, Ray îi produsese o impresie puternică. Aerul lui de 
intelectual rafinat, distincţia-i nobilă, izolarea voluntară, vocea 
domoală, gesturile măsurate purtau pecetea unei frumuseți care 
fas—cina fetele şi isca invidia băieţilor. O invidie pe care Bob nu 
o împărtăşea. Ray i se părea o fiinţă coborâtă de pe altă 
planetă. Nu _ visase niciodată să-i devină prieten. Totul îi 
îndepărta, trecutul lor, originea socială, limbajul, educaţia. 
Deodată, cei doi tineri, atât de deosebiți, cu excepţia frumuseţii 
fizice, care îi ridica deasupra celorlalţi muritori, descopereau că 
simt o atracţie reciprocă. Până atunci se evitau... li separau 
trăsăturile de caracter, concepţia asupra vieţii... Rivalitatea, 
care trebuia în mod firesc să-i despartă, ridica piedici în calea 
prieteniei lor. Se produsese totuşi un miracol sau ceea ce Bob 
considera un miracol. Ar fi vrut să-şi deschidă inima, să-şi 
dezvăluie tainele, gândurile cele mai ascunse. 

Jared, martor al acestei intimităţi în plină expansiune, declara 
cu cinism: „Cei mai buni prieteni de astăzi vor fi cei mai mari 
duşmani de mâine! “. Făcea aluzii la Jeff Blyth, fostul său idol. 
Ca să-l contrarieze, începu să se învârtă ca un păun în jurul lui 
Chris care nu rămânea insensibilă la avansurile lui. 

Ray îşi propunea să risipească melancolia şi depresia lui Bob, 
să-i redea bucuria şi expansivitatea proprie vârstei; în sfârşit, 
găsise un sens existenţei sale, irosite până atunci în ambianța 
mediocră a studioului. Se înfiinţa adeseori la Bob, răspunzând 
invitaţiilor acestuia. 

După o zi istovitoare se aşezau pe şezlonguri lângă piscină şi 
îşi sorbeau cocktailurile. Ray contempla visător cerul şi şoptea 
cu vocea sa duioasă, uşor cântată, curgătoare ca un izvor de 
munte: 

— Cred că locul meu este acolo, sus, printre stele... Steaua ta 
va străluci veşnic alături de a mea... Astronomii le vor trece pe 
hărţile cereşti, iar iubitorii de frumos le vor admira, căci 
strălucirea lor va împodobi Calea Lactee... 

Ray folosea termeni uneori greu de înţeles; dar Bob nu-l 
întrerupea niciodată căci îi plăcea să asculte muzica vocii lui 
fără să simtă nevoia de a-i descifra misterele. 

— Schopenhauer susţine că tinereţea fără frumuseţe are 
totuşi farmec şi că frumuseţea fără tinereţe e lipsită de această 


calitate. Eu nu cred că are dreptate, deoarece frumu-—seţea este 
perpetuă. Un tablou de Rembrandt sau o simfonie de 
Beethoven, un vas florentin sau o statuetă de Tanagra vor 
supravieţui mileniilor. Cred că Schopenhauer se gândea numai 
la fiinţele umane, a căror frumuseţe nu este decât o himeră şi 
pierderea ei, după o anumită vârstă, reprezintă cea mai 
dureroasă încercare. O singură scânteie de frumuseţe valorează 
cât toate comorile lumii. 

Ray părea că vrea să îmbrăţişeze cu privirea sa imensita=tea 
bolţii înstelate. 

— Omul este tot ceea ce natura a creat mai frumos. 
Frumuseţea, aşa cum o concep fiinţele umane, nu este decât un 
produs al imaginaţiei. Pentru un bărbat îndrăgostit de soţia sa, 
ea reprezintă centrul universului. Pentru alţii poate să pară 
ştearsă, lipsită de farmec. Dacă numai femeile fru—moase i-ar 
excita pe bărbaţi, populaţia s-ar reduce treptat până la 
dispariţie. 

Ray suspină uşurat, apoi îşi sorbi cocktailul. Aruncă o privire 
plină de afecţiune prietenului său şi îşi continuă monologul. 

— În realitate, dragostea, frumuseţea nu sunt decât 
fan-tasme. Bărbaţii şi femeile îndrăgostite, care cred că şi-au 
găsit fericirea, după ce s-au acuplat gemând de voluptate, nu 
sunt decât nişte instrumente ale naturii care vrea să 
prelungească existenţa umanităţii. Într-o zi, natura, plictisită de 
repetarea acestui fenomen, va pune capăt lumii noastre, cum i- 
a pus capăt regnului dinozaurilor, a căror dispariţie misterioasă 
şi subită n-a fost niciodată explicată. 

— În seara aceasta, tu eşti obsedat de gânduri negre, zise 
Bob. 

— Te rog să mă ierţi dacă te-am plictisit cu sporovăielile mele. 
Uneori sunt obositor. 

— Eşti fermecător, Ray! Îmi deschizi porţile unei lumi pe care 
nu am cunoscut-o niciodată. Am citit multe cărţi. Dar 
cunoştinţele mele sunt disparate. Cu cât te ascult, cu atât 
apreciez mai mult cultura ta, adevărata cultură. 

Rhys izbucni în râs. 

— Cultura! La ce bun? Hollywoodul oferă aceleaşi şanse 
servitorilor şi  dactilografelor, şoferilor şi vânzătorilor, 
vaga-—bonzilor şi copiilor de bani gata care s-au bucurat de o 


educaţie aleasă. Uită-te la Jared şi la Jeff. Provin din medii foarte 
diferite. lar acum stau alături de milionari, dau interviuri, 
primesc contracte cu cinci sau şase zerouri. Admiratorii le smulg 
fotografiile... Sute de milioane de oameni îşi petrec ore întregi în 
faţa ecranelor. Cinematografia şi televiziunea lan-sează actori, 
noi actori, căci publicul îi iubeşte pe eroii clasici, dar, în acelaşi 
timp, vrea schimbări. Tu, Bob, ai câştigat în câteva filme 
fascinația pe care numai James Dean o exercita asupra 
spectatorilor. 

Faţa surâzătoare a lui Bob se umbri brusc. 

— Viaţa mea va fi tot atât de scurtă ca şi a lui. 

Rhys făcu un gest energic de refuz. 

Puse mâna pe mâna rece a lui Bob. 

— Mă necăjeşti. Credeam că am reuşit să-ţi descreţesc 
fruntea. 

ÎI îmbrăţişă şi îşi sprijini obrazul de umărul lui. A 

— Ai ajuns în fruntea generaţiei noastre de actori, Bob. In 


pofida culturii mele, te urmez fără să murmur... 
* 


x x 


După reuniunea furtunoasă a consiliului de administrație al 
studioului „XXI Century“, prezidată de Leslie Carter, Neville 
Holm fu schimbat. Probele copleşitoare îl aruncară în braţele 
vindictei consiliului. Fonduri importante fuseseră alocate unor 
superproducţii beton care rămăseseră în dosarele studioului. O 
mare parte din aceşti bani fusese deturnată spre buzunarele lui 
Holm. Consiliul hotărî să nu-l trimită pe vicepreşedintele 
necinstit în faţa instanţelor judiciare spre a nu atrage atenţia 
fiscului asupra fraudelor comise în detrimentul său. 

Cazul lui George Bryner fu analizat cu atenţie. Era ridicol să-i 
atribui numai lui Holm toate delictele fără să antrenezi şi 
răspunderea preşedintelui Bryner, care se făcuse vinovat cel 
puţin de lipsa de control şi de neglijenţe grave în exer-citarea 
funcţiilor sale. Unele documente indicau, dacă nu o complicitate, 
împrejurări suspecte. Încurcăturile financiare, căci Holm era un 
maestru în acest domeniu, aduseseră stu-dioului o pierdere 
netă de cincisprezece milioane de dolari. Având în vedere 
miliardele cu care rula corporaţia, fraudele lui Holm ar fi putut 
trece neobservate. 


Isabelle ceru divorţul. Gurile rele susțineau că prăbuşirea lui 
Holm se datora în parte Isabellei, care de mult voia să provoace 
o ruptură spre a se căsători cu O'Neill. 

Bryner obţinu o amânare. Leslie declară că acest caz, având în 
vedere importanţa funcţiei lui Bryner, trebuia să fie examinat de 
consiliul de administraţie al corporației, singurul îndrituit să 
excludă pe unul dintre membrii săi. | se ceru, deci, să-şi prezinte 
apărarea în faţa egalilor săi. 

Imediat după aceea, Carter, soţia sa şi Carr părăsiră Los 
Angelesul. 

George înţelese că Leslie încerca un sentiment de voluptate 
prelungindu-i agonia. In mod normal ar fi trebuit să semneze o 
cerere de demisie şi să-şi caute alt serviciu. Experienţa, 
capacitatea, munca, concepţiile sale avansate transformaseră 
studioul „XXI Century“, ajuns în pragul falimentului, într-o 
întreprindere înfloritoare care aducea beneficii importante. 
Recunoştea, e adevărat, că succesul lui se datora în mare parte 
lui O'Neill, care producea mai multe milioane decât toţi ceilalţi 
regizori la un loc. 

Incerca să judece situaţia la rece. Begelman, de la 
„Columbia“, deşi semnase în fals un cec al lui Cliff Robertson şi 
falsificase câteva note de plată ale restaurantului „Grobeau“ 
însuşindu-şi banii, nu găsise oare un post mai bun la MGM după 
ce fusese dat afară de la „Columbia“? Îl aduseseră în faţa 
justiţiei, însă, până la urmă, fusese scos din cauză. Dar după 
puhoi de necazuri, cheltuieli şi griji! Avocaţii îl costaseră o 
avere. George era conştient de greaua lui situaţie; dacă Leslie 
se înverşuna împotriva lui, va trebui să treacă prin=tre furcile 
caudine şi să se expună la încercări dezonorante. Pentru a 
acoperi întreţinerea costisitoare a casei şi, îndeosebi, risipa 
Gloriei, acceptase „împrumuturile“ lui Holm, pe care nu le 
rambursa niciodată. Chiar dacă nu  săvârşise personal 
neregularități, permisese tacit fraudele lui Holm şi semnase 
anumite hârtii compromiţătoare. 

Aruncă în jurul său o privire înspăimântătoare, de parcă s-ar fi 
trezit pe marginea prăpastiei. Oare trebuia să abandoneze 
semnele puterii? Să renunţe la biroul său somptuos? La armata 
de oameni care muncea sub ordinele lui? Risca să piardă totul! 
Işi imagină zâmbetele diabolice ale membrilor consiliului de 


administraţie de la New York, titlurile de o şchioapă din presă 
care se va grăbi să-l denunte, să-l arunce pradă fiarelor. 

Interfonul sună. 

— Vă cheamă New York-ul, domnule!, anunţă secretara. 
Domnul Carr vrea să vă vorbească! 

„S-a zis“, reflectă Bryner. „Carr se pregăteşte să mă sfâşie. 
Vrea s-o facă personal“. Îşi închipui figura lui triumfătoare. 

— Dă-mi legătura, Delia! 

Vocea amabilă a lui Carr, de la celălalt capăt al firului, îl făcu 
să clocotească. Făţărnicia lui îl scârbea. 

— Bună ziua, George! Miercuri, la zece dimineaţa, te 
aştep-tăm la sediul nostru din New York. Consiliul de 
administraţie se va reuni în păr. Nu uita să-ţi pregăteşti 
apărarea, să te dezvinovăţeşti de o eventuală complicitate cu 
Holm. La reve—dere, George! 


Interlocutorul nu-i lăsă timp să plaseze niciun cuvânt. 
* 


x x 


Peter O'Neill filma exterioarele pe coasta sălbatică, dar 
splendidă de la Big Sur. Valurile uriaşe acoperite de spumă 
verzuie luau cu asalt colinele cu pante abrupte şi se spărgeau 
de stânci cu un zgomot asurzitor. Resacul violent vuia, mugea. 

O barcă înzestrată cu un motor puternic, dusă de 
ros—togolirea spumegătoare a talazurilor furioase, se zdrobi de 
stâncile submarine şi, redusă la fărâme, se afundă în apele 
monstruoase. 

Ca să filmeze această secvenţă au trebuit să învingă 
gre—utăţi aproape insurmontabile. Cascadorii, creatorii de 
efecte speciale, cameramanii fuseseră la înălţime. După 
turnarea imaginilor şi a scenelor primejdioase, interpretate de 
cas—cadori care înlocuiseră vedetele, Bob, Ray şi Isabelle, uzi, 
ciufuliţi, de parcă atunci ar fi ieşit din apă, apărură în faţa 
camerelor. Se achitară foarte bine de rolurile lor, construind 
personaje de un firesc admirabil. 

Seara, după terminarea turnărilor, Isabelle pătrunse cu un aer 
hotărât în cabina rulotei lui O'Neill, care elabora cu directorul de 
imagini planul pentru a doua zi. Ochii îi scânteiau, pieptul îi 
tresăltă în ritmul rapid al gâfâielilor, mâinile îi tremurau, nările 
fremătau. 


— Vreau să-ţi vorbesc, Peter! Poţi să ne laşi singuri, Frank? E 
vorba de o chestiune personală! 

— Bine, bine!, zise directorul, retrăgându-se. 

O'Neill, cu veşnicul său zâmbet zeflemist plutind pe buzele 
subţiri, o privi fără să pară impresionat de mânia ei. 

— Am obţinut divorţul! Acum sunt liberă!, zise Isabelle. Liberă 
ca vântul, ca păsările cerului! Ce mai aştepţi? 

— Ce să aştept? 

— lată o întrebare care mă surprinde! Să divorţezi de 
putoarea ta. Mi-ai promis! 

— Nu! Să punem mai întâi lucrurile la punct. Mi-ai spus că îţi 
vei recâştiga libertatea, iar după ce-am să obţin şi eu divorţul să 
ne unim şi la bine, şi la rău. Dar, în ce mă priveşte, nu ţi-am 
promis nimic. Tu ai douăzeci de ani, iar eu mă apropii de şaizeci. 
În faţa primarului, lumea se va întreba dacă nu cumva sunt un 
tată care şi-a adus fiica în aşteptarea sosirii viitorului soţ. 

— Lasă glumele! lţi vorbesc serios! _ 

— Isabelle, nu vreau să-ţi stric viaţa. Nici tu pe a mea. Intr-o zi 
te vei sătura de soţul tău bătrân şi-l vei arunca la gunoi. 

— Ştii bine că în ochii mei nu contează vârsta. Te iubesc, 
Peter! Te-am iubit totdeauna! Nu ţi-am dat dovezi de 
afecţi—une, de tandrete, de dragoste? 

— Numai mie? 

— Este o impertinenţă gratuită? 

— Dragostea este mai dulce în afara căsătoriei, draga mea. 
Spiritul de posesie potoleşte pasiunea. Plictiseala înăbuşă viaţa 
perechilor şi transformă căsnicia în corvoadă. Şi nimic nu este 
mai monoton decât obişnuinţa. E plictisitor să împărţi în fiecare 
noapte patul cu aceeaşi persoană. Dragostea dis—pare, draga 
mea, în ciuda celor mai solemne jurăminte. Nimic nu rezistă 
trecerii timpului în afară de interesele meschine sau de 
neputinţa de a realiza schimbarea pe care o doreşti, pe care o 
visezi... Ţine minte! Nimic nu rezistă trecerii timpului! Nimic, 
nimic!... Simţi doar un gol, un gol insuportabil, pe care nu ai cu 
ce să-l umpli... Singura soluţie este un amant sau o amantă care 
îţi aduce noul, totdeauna căutat de natura omenească. 

— Aşadar, preferi să rămâi cu Anna! Cu nimfomana aceea 
dezgustătoare care îţi împodobeşte zilnic fruntea cu o nouă 
pereche de coarne! 


— Nu prefer asta. Dar o suport fiindcă am altceva mai bun de 
făcut. 

— Peter, acesta e ultimul tău cuvânt? 

— Nu! Lucrurile se vor aranja mai repede decât crezi. 

— Vorbeşte mai clar! 

— Nu-ţi cer decât un răgaz. 

— Răgaz! Răgaz! Răgaz! M-am săturat de promisiunile tale! 

— Mai am nişte obligaţii faţă de filmele pe care le fac, faţă de 
copii. Când voi termina cu lucrările mele, mă voi gândi şi la viaţa 
mea personală, la tine, la dragostea noastră. 

Ochii Isabellei lansau scântei. Mai vru să spună ceva, dar se 
răzgândi şi ieşi trântind uşa. 

Zâmbetul zeflemist al lui Peter se stinse şi faţa lui colţu-—roasă 
exprimă o amărăciune neobişnuită... 

* 


x x 


La Big Sur, Bob şi cu Ray împărțeau aceeaşi cabină de rulotă. 
Luxul şi confortul se asociau pentru a crea un întreg perfect. 
Duşul, paturile, mica bucătărie bogat înzestrată, masa de 
toaletă cu numeroase globuleţe electrice în jurul oglinzii, un 
arsenal indispensabil de machiaje, fotolii largi şi adânci 
constituiau un ansamblu foarte apreciat de vedetele care voiau 
să se izoleze de „vulg“. 

Bob făcu un duş foarte cald, care îl dezmorţi, după ce 
pur-tase în timpul turnării haine umede. Apoi dădu la o parte 
perdelele de plastic, ieşi cu apa şiroind pe corp şi îmbrăcă un 
halat alb. Mulţumit, se lăsă într-un fotoliu. Pe măsuţa alăturată 
găsi un grog dublu. 

— Ca să te încălzeşti, zise Ray, clănţănindu-şi dinţii şi 
despuindu-se de hainele pline de apă pe care le zvârli pe jos. 

— Te-ai gândit să-mi pregăteşti un grog, deşi erai ud leoarcă!, 
exclamă Bob mişcat de gestul lui plin de atenţie. 

— Când te-am văzut dârdâind, aproape îngheţat, mi s-a făcut 
milă, răspunse Ray râzând. Ştiam că un grog te va remonta. 

Bob se delecta cu băutura fierbinte, care activa circulaţia 
sângelui. Admiră corpul sculptural al lui Ray, care se dezbrăcă 
înainte de a se vâri sub duş. Lăsă apa fierbinte să curgă din 
belşug peste pielea înfiorată de frig. 

După un sfert de oră, Ray ieşi de sub duş. 


— Ce plăcere! Ce desfătare! 

Işi căută halatul. 

— Unde dracu’ l-oi fi pus? 

Bob îi contempla silueta tinerească. 

— Un artist antic ţi-ar fi spus că trupul tău este marcat de 
graţia adolescenţei! 

Ray găsi, în sfârşit, halatul său şi se îmbrăcă asemenea unui 
personaj antic, exagerând amploarea gesturilor. 

— Anticii nu socoteau ruşinos, şocant, nudul unui bărbat, îi 
admirau frumuseţea şi o imortalizau prin statui atât de perfecte, 
încât până şi papii cei mai pudici le-au acceptat în grădinile 
Vaticanului. 

— Un grog te aşteaptă pe bar, Ray. 

— Ai vrut să-mi întorci gestul. Mulţumesc. 

Luă băutura fierbinte între palme şi se adânci într-un fotoliu. 
Când se aşeză, i se dezveliră şoldurile. Le acoperi de îndată 
jenat de privirea stranie a lui Bob. Apoi îşi sorbi lent grogul. 

— Excelent!, zise. Ascultă, în seara aceasta, Lucullus cinează 
la Lucullus. Am să pregătesc un cocktail de creveţi, ciorbă de 
peşte, miel împănat şi Coupe Amarena. Ştii, sunt un adevărat 
Cordon Bleu! 

— Cordon Bleu? 

— Ducele de Richelieu, mareşalul Franţei, era un bucătar 
rafinat. El a inventat maioneza pe când asedia Port Mahon, un 
oraş întărit spaniol. Şi, fiindcă fusese decorat cu ordinul Cordon 
Bleu du Saint Esprit, cea mai înaltă decorație franceză pe timpul 
monarhiei, s-a încetățenit obiceiul de a se acorda în onoarea lui 
titlul de Cordon Bleu bucătarilor de înaltă clasă. 

— Domnul Lucullus te-a învăţat bucătăria rafinată? 

— Lucullus a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma 
antică. Oferea prietenilor săi aproape în fiecare seară recepții 
care i-au asigurat o celebritate nemuritoare. Intr-o zi, pe când 
mânca singur, i se păru că meniul era lipsit de rafinament. L-a 
chemat pe majordom şi i-a făcut reproşuri. Servitorul i-a răspuns 
că bucătarul-şef a considerat că, în absenţa invitaţilor, meniul 
poate să fie mai simplu. La care stăpânul casei, cu aerul său 
aristocratic, i-a replicat: „Lucullus cinează la Lucullus! Nu-ţi 
ajunge? “. 

— Atunci, cine te-a învăţat bucătăria aleasă? 


— Bunica mea. Era înspăimântată de comunişti. „Dacă ruşii 
invadează Europa, meseria de bucătar îţi va folosi mai abitir 
decât toate diplomele de la Oxford sau Cambridge“. Aşa că 
astăzi te invit la o cină pregătită de mine. 

— Cu acest prilej trebuie să-mi pun smokingul?, întrebă Bob 
cu naivitate, dornic să arate că îşi însuşise moravurile lumii 
înalte. 

— Dacă vrei... de ce nu! Totuşi, cred că ne-am simţi mai bine 
în halatele noastre. 

— Şi ce să fac în timp ce tu pregăteşti crăpelniţa? 

— la scenariul şi învaţă-ţi replicile de mâine. 

— Imi ajunge dacă le citesc înainte de a intra în scenă. N-aş 
putea să te ajut? Îţi promit că n-am să te deranjez... Am să fac 
numai ceea ce îmi vei spune. 

Ray zâmbi. Gropiţele din obraji, ochii strălucitori, o uşoară 
roşeaţă a feţei, probabil datorată duşului şi grogului, îi spo—reau 
farmecul. Tânărul englez îşi suflecă mânecile, deschise 
frigiderul, scoase creveţii şi, sub ochii uimiţi ai lui Bob, se apucă 
să pregătească festinul. Degetele lui fine manipulau cu eleganţă 
cratiţele mici şi mari, tigăile, grătarul, aprindeau aragazul. Apoi 
pregăti salata, legumele, sosurile, friptura şi condimentă din 
belşug fiecare fel de mâncare. Când şi când, îi cerea lui Bob câte 
un mic serviciu pe care acesta îl îndeplinea cu zel. Bucătăria era 
neîncăpătoare şi se loveau tot timpul. 

Tânărul englez se pricepea nu numai să curețe zarzava-turile, 
să fiarbă apa, să taie felii subţiri, să prăjească, să gratineze, dar 
şi să întreţină conversaţia cu prietenul său, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi ascundă tulburarea. 

— Când mă instalez în cabina asta rulantă, am impre-—sia că 
împărtăşesc existenţa rătăcitoare a artiştilor de circ. Când eram 
copil, mă duceam adesea la circ însoţit de bunica, singurul adult 
din familie care suporta spectacolele jalnice, înfrumuseţate de 
imaginaţia mea. 

Vocea lui domoală ascundea o emoție pe care Bob o descifra 
cu uşurinţă, sesizând nuanțele cele mai subtile ale excitaţiei 
cărnii. Dar, în ciuda afecțiunii şi a atracției exercitate de tânărul 
englez, nu ştia cum să reacționeze. 

Obrajii lui Ray ardeau... Căldura din bucătărie sau propria 
efervescenţă îl făcea să se înfioare... Silit de locul strâmt din 


bucătărie, Bob îi simţea emoția; trupurile lor înfiorate se lipeau 
uneori. 

La un moment dat, Ray puse mâna pe braţul lui Bob ca şi cum 
ar fi vrut să-l dea la o parte spre a se strecura prin preajma lui. 
Dar mâna întârzia pe braţul lui Bob. Ochii lor se întâlniră. Bob 
simţi fugar repulsia pe care i-o inspirau clienţii care îi atingeau 
corpul. Îşi retrase brusc braţul şi ieşi din bucătărie. 

Când se văzu singur în camera care servea de living-room, îi 
păru rău de gestul său involuntar, regretă că respinsese brutal 
încercarea de apropiere fizică a prietenului său. Ray îi 
transmisese tulburarea sa. 

Auzea zgomotul produs de Ray în bucătărie şi încerca să-şi 
imagineze jena, ruşinea acestuia. Bob, fostul prostituat de pe 
Strada 42, fostul dansator de farmec de la barul rezervat 
feme-ilor în călduri, se comporta ca o fecioară speriată de 
prietenul care o doreşte. Sau poate că îi interpretase greşit 
tulburarea? 

Bău două pahare de whisky ca să-şi pună oarecare ordine în 
gânduri. Şi Bob încerca o excitație crescândă. Totul îi apropia. 
Vârsta, comuniunea de înclinații, frumuseţea care le dădea 
senzaţia, când se priveau, că se admiră reciproc într-o oglindă 
magică. 

— Masa este gata!, sună vocea fals veselă a lui Ray. 

Intră şi, fără să se uite la Bob, aranjă masa şi aprinse două 
lumânări, care îşi reflectară flăcăruile jucăuşe în argintărie. 
Aduse apoi şampania şi salata de creveţi. Ray era un adevărat 
Cordon Bleu. Fiindcă tăcerea devenea apăsătoare, Bob puse în 
funcţie magnetofonul. Vocea expresivă, unică, a lui Michael 
Jackson prinse să vibreze. 

— Salata e delicioasă!, zise Bob, dornic să risipească 
atmo-—sfera ambiguă. 

Dineul excelent, de o rară fineţe, fu însă un fiasco. Comesenii 
simțeau în gât un nod sufocant. După desert, Bob se adresă 
prietenului său: 

— Lasă-mă să spăl vesela! 

Ray nu protestă. 

— Dacă vrei să mă scuteşti de corvoada asta, am să mă culc. 
Mă simt foarte obosit. Cred că am răcit în timpul filmărilor. De 


altfel, şi tu ai face mai bine să te culci. Mâine, femeia de serviciu 
o să facă ordine în bucătărie. Noapte bună! Vise plăcute! 

— Noapte bună, Ray! Şi încă o dată îţi mulţumesc pentru 
banchet! 

Cu spatele întors pudic spre Bob, Ray îşi scoase halatul, 
îmbrăcă pijamaua şi se lungi în pat. 

Bob era dezolat. Îşi reproşa neînţelegerea care provocase 
această răceală nedorită. ÎI iubea pe Ray. El, care nu avusese 
niciodată rude sau prieteni, se bucura fiindcă nu mai era 
sân—gur. Acum stricase totul. Se va afunda iarăşi în solitudinea 
care se crampona de fiinţa lui. 

Îşi puse pijamaua, contrar obiceiului său, şi se întinse pe patul 
plasat vizavi de patul lui Ray. Amărăciunea îl înăbuşea. Un 
singur gând se învârtea în creierul său. Să se întindă în patul lui 
Ray şi să doarmă lângă el. Renunţă însă la această absurditate. 
Stinse lumina şi îşi închise ochii. Dar nu reuşi să adoarmă. Zorile 
îl găsiră privind plafonul alb al cabinei... 

* 


x x 


Locotenentul Hatcher primi un telefon urgent, înspăimântat, 
majordomul Benjamin îl anunţă că stăpânul scăpase ca prin 
minune de muşcătura unei vipere ascunse sub pernă, în patul 
lui. 

Peste o jumătate de oră, locotenentul şi oamenii săi se 
înfiin—ţară la vila lui O'Neill. A patra tentativă de asasinat 
demonstra că inamicii nu renunţaseră la uneltirile lor. Zece 
minute mai târziu, asistentul Gideon Spacek sosi ca o trombă. 
Se deranja în principiu doar când era vorba de crime. Dar 
procurorul general voia pielea vinovaţilor. Nu credea în ipoteza 
unui ucigaş plătit. Specialiştii în asasinate folosesc arme de foc 
de mare precizie, iar ţinta nu le scapă niciodată. O'Neill era 
urmărit de amatori, verosimil persoane din anturajul său: colegi, 
actori, tehnicieni, scenarişti, femei părăsite sau geloase... 

Hatcher, asistat de Spacek, interogă personalul de serviciu 
din vilă şi pe membrii familiei, enervaţi de investigaţiile 
repetate. Spacek intervenea doar spre a lămuri aspectele 
nebuloase. 

În ajun, după ce se înapoiase de la Big Sur, Peter oferise un 
dineu câtorva prieteni. Seara, puţin animată, se prelun—gise 


până după miezul nopţii, când amfitrionul se retrăsese în 
camera sa. In timp ce Benjamin şi Kim făceau ordine în saloane 
şi în sufragerie, auziră ţipete provenind din camera domnului 
O'Neill. Alarmaţi, alergaseră pe scări în sus, sărind câte trei 
trepte deodată şi intrară în camera lui. Acolo îl găsiră pe domnul 
O'Neill în pijama, stând în picioare în mijlocul camerei şi 
arătându-le, incapabil să mai vorbească, vipera moartă din patul 
său. O zdrobise cu piciorul greu, metalic, al lămpii de pe 
noptieră. Mai târziu, când îşi recăpătase graiul, le spusese că 
înainte de a se lungi pe pat observase că perna nu era bine 
aşezată; o ridicase ca s-o plaseze în poziţie normală. Atunci 
văzuse şarpele care îşi ridicase capul şuierând. Graţie prezenţei 
de spirit şi a norocului, apucase lampa şi, dintr-o singură 
lovitură, strivise reptila. 

Anna, Shirley şi Robby, care năvăliseră în camera lui Peter, 
confirmară declarațiile servitorilor. Locotenentul ceru lista 
invitaţilor şi găsi nume foarte cunoscute în lumea filmului. A 
doua zi, la studio, fu informat de discuţiile violente angajate 
între O'Neill, Barbra West şi Isabelle. La aceste elemente se 
adăuga altercaţia provocată de Darrel Brighton în biroul 
regizorului, pe care Kim o auzise din întâmplare. 

Numărul suspecţilor sporea. Spacek interoga cu o plăcere 
sadică vedetele şi producătorii stingheriţi. Reporterilor, care îl 
asaltau, le răspundea invariabil: „Fără comentarii! “. 

Câteva zile mai târziu făcu o declaraţie senzaţională: 
„Anchetatorii dispun de indicii care le vor permite să eluci—deze 
în curând enigma! “ In realitate, voia să-i înfricoşeze pe vinovaţi 
şi să-i silească să facă greşeli, imprudenţe. Dar stra-tagemele 
lui se reduseră la câteva lovituri de sabie în apă. 

Oscar Weinstein îl avertiză că primarul se interesa perso—nal 
de acest caz care proiecta o lumină tulbure asupra lumii 
filmului. 

— Vreau rezultate, Gideon! Explicaţiile dumitale nu mă 
satisfac! Dacă nu eşti în stare să rezolvi cazul, spune-o! Şi te 
înlocuiesc! 

Hatcher, de acord cu Spacek, hotărî să desemneze doi 
inspectori cu misiunea de a-l însoţi pas cu pas pe O'Neill, fără a 
fi remarcaţi. Maşinile poliţiei trebuiau să patruleze în sectorul 
vilei O'Neill. 


CAPITOLUL 6 

Avionul de pasageri, care decolase din Los Angeles şi trebuia 
să parcurgă 1.915 mile în linie dreaptă până New York, plana pe 
deasupra norilor denşi, desfăşu=raţi până în zare. Soarele 
accentua albeaţa lor orbitoare. Avionul părea să se târască prin 
aer. Deşertul imaculat oferea vederii peisaje fantastice cu dune 
ondulate care descriau zone înguste de umbră pe oceanul miţos 
ce plutea la mare înălţime. 

George Bryner contempla prin hublou acest spectacol de o 
splendoare inimaginabilă fără să-l vadă, deoarece creierul îi era 
invadat de gânduri care se încâlceau haotic. Incerca disperat să 
construiască un sistem de apărare susceptibil de a-l pune la 
adăpost faţă de atacurile care se vor declanşa împo=triva lui. 
Reconstituia în imaginaţie masa lungă şi lucioasă ca oglinda, 
încadrată de oameni răi, cu feţe posomorâte, gata să execute 
orbeşte ordinele marelui patron. Carter îşi pronunţa hotărârile 
cu o voce incoloră, foarte calmă. Când nu vorbea, păstra 
imobilitatea statuilor de piatră care împodobesc tem-—plul de la 
Angkor. Sub aspectul lui delicat, de o rară eleganţă, se 
ascundea o inimă dură, de stâncă. lar acum nu aştepta decât 
să-şi zdrobească rivalul căzut la pământ. 

În timpul vizitei oficiale a lui Carter la Los Angeles, George 
asistase la reuniunea care decisese excluderea lui Holm de la 
conducere.  Acuzaţiile curgeau, documentele erau astfel 
eta—late încât să-l zăpăcească, să-l sfâşie, să-l facă bucăţi. Chiar 
şi foştii lui prieteni se aruncau asupra lui ca să-i facă pe plac 
marelui şef care urmărea dezbaterile impasibil, cu coa=tele 
sprijinite pe masă, cu vârfurile degetelor fine şi îngrijite alipite 
între ele. Torturarea lui Holm îl delecta, chiar dacă fizionomia sa 
nu-i trăda plăcerea. Leslie, se gândea George, nu este decât un 
sadic de cea mai proastă speţă. Singurul care nu-l stigmatizase 
pe Holm fusese, paradoxal, tocmai omul care pusese în mişcare 
maşina destinată să-l zdrobească: Peter O'Neill. 

Pe fotoliul liber de lângă George se instalase un individ 
îmbrăcat într-un costum bleumarin impecabil. Cămaşa de 
mătase albă, cravata „Contesa Mara“, pantofii din piele de 
cro—codil, ceasul brățară de aur „Patek Philippe“, acul de 
cravată şi butonii de diamant îi trădau gustul pentru un lux 
ostenta-—tiv. Faţa lui însă distona cu aspectul vestimentar. 


Trăsăturile vulgare exprimau duritate şi asprime de pasăre de 
pradă. O şuviţă de păr negru îi acoperea o parte din fruntea 
netedă. Ochii, de asemenea negri, fixau, scormoneau, sondau 
inten=ţiile interlocutorilor. Chiar dacă păreau inexpresivi, şterşi, 
aruncau din când în când fulgere feroce. Părea un bărbat de 
vreo patruzeci de ani. 

— Bună ziua, domnule Bryner! 

George îl privi cu uimire. 

— Bună ziua!, răspunse cu ton neutru. 

— Am fost la bar. Un „New Orleans Side Car“ mi-a redat 
tonu—sul... Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, dar eu vă cunosc. 

— Şi ce dacă? 

— Imi plac lucrurile nete, clare. Nu voi merge pe patru 
drumuri. Vă duceţi la New York ca să daţi socoteală în faţa unui 
consiliu ostil. Vor da cu pietre în dumneavoastră. Eu aş putea să 
schimb situaţia în favoarea dumneavoastră. Vă veţi păstra 
postul, privilegiile, drepturile. Finanţarea studioului va fi 
asigurată. Singurul lucru pe care vi-l cer este să nu vă ocupați 
de sursele acestor fonduri. Sunteţi încolţit, domnule Bryner. Eu 
aş putea să vă salvez, să vă ajut astfel încât să vă înapoiaţi cu 
capul sus la Los Angeles. 

— Inainte de a vă răspunde, spuneţi-mi, cine sunteţi? 

— Numele meu nu vă va explica nimic. Mă numesc Angelo 
Lombardo şi posed mai multe hoteluri şi cazinouri la Las Vegas, 
Atlantic City şi în Insulele Antile. Prin mijlocirea unor prieteni 
care fac parte din consiliul de administraţie al cor-poraţiei 
„Universal“ şi prin propria mea poziţie, pot să fac să fiţi absolvit 
de toate acuzaţiile. La prima adunare generală ordinară a 
acţionarilor sper să atrag tot grupul care-l sprijină pe prietenul 
dumneavoastră Leslie Carter... Dar aceste amănunte nu vă 
interesează decât indirect. 

George înţelese scopul urmărit de propunerea lui Lombar-—de. 
Să-l atragă într-o reţea de spălare a banilor. 

— Fondurile despre care vă vorbesc vor trece printr-un labirint 
atât de încurcat, încât nimeni nu va putea descoperi sursa. Am 
vorbit destul. 

George întrevăzu mintal pânza de păianjen din care nu se va 
mai putea elibera niciodată. Va trebui să slujească Mafia, 
Organizaţia Crimei cum i se spunea oficial, şi să primească 


ordine de la Lombardo şi de la complicii lui. În schimb, va 
bene-—ficia de un aliat puternic. Va avea mulţi bani, va scăpa de 
datorii, de toate grijile financiare. Va putea să doarmă liniştit. 

— De acord, domnule Lombardo! 

— Angelo, pentru prieteni. 

— George, pentru dumneavoastră! 

— Perfect, George! Veţi avea ocazia să-l vedeţi pe Leslie 


Carter pierzându-şi calmul. 
* 


x x 


Febra creatoare a lui Peter O'Neill creştea cu un grad odată cu 
fiecare film turnat. Dacă turna o cursă de automobile, tre—buia 
să depăşească toate realizările de până atunci în acest 
domeniu. 

Vocea lui răsună: 

— Trecem la scena următoare! Clacheta! Acţiune! 

Episodul se desfăşura în plină noapte pe străzile din 
Westwood şi din West Los Angeles. Bob şi Ray, vechi prieteni, se 
urau de moarte deoarece fuseseră învrăjbiţi de farmecele unei 
fete care cocheta şi îi enerva cu mutrele ei. Bob, care conducea 
o maşină Buick, ajunge la paroxism când îl vede pe Ray, pe care 
îl pândise, ieşind din casa fetei; înnebunit de furie, se năpustise 
cu maşina asupra lui. 

Acum despica aerul fugind de maşinile poliţiei conduse de 
cascadori experimentați. Opt echipe de cameramani şi 
douăsprezece echipe care deserveau reflectoarele executau 
instrucţiunile lui O'Neill imprimând un ritm rapid filmărilor, astfel 
încât urmărirea să fie cât mai dramatică şi cu mai mult suspans. 

Bob respinsese politicos, dar ferm sfaturile lui Peter, care voia 
să-l înlocuiască în momentele cele mai primejdioase cu un 
cascador experimentat. 

— Rişti să fii ucis şi să pui în primejdie viaţa cameramanilor 
care te însoțesc. 

— Nu vreau să-i înşel pe spectatori, replică Bob. Stăpânesc 
suficient volanul spre a nu mă teme de accidente. Vă promit să 
fiu foarte atent. 

Regizorul credea că înţelege adevăratele motive ale ale—gerii 
protejatului său. Spre uimirea colaboratorilor, care îi cunoşteau 
intransigenţa, nu mai insistă. 


În ciuda siguranţei pe care o afişa, Bob manevra nervos 
Buickul. Scena căderii lui Ray sub roţile Buickului, chiar dacă 
fusese trucată cu îndemânare, îl impresionase puternic. li era 
teamă că cei doi cameramani, unul aşezat în dreapta sa şi altul 
pe bancheta din spate, să nu-i remarce agitația, care depăşea 
exigenţele rolului. Conducea cu o viteză nebună de parcă ar fi 
vrut să sfideze destinul. 

Moartea lui Ray, deşi prevăzută în scenariu, îl îngrozea, fiindcă 
i se întâmpla adeseori să se identifice cu personajele pe care le 
interpreta. 

Era o prevestire rea. După ce văzuse noaptea târziu 
sec-venţa cu moartea lui Ray, visase că îl omorâse realmente, 
în ciuda faptului că voise să-i cruţe viaţa. Îl vedea pe prietenul 
său stând în picioare, nemişcat în faţa Buickului. Bob îl privea 
îngrozit. În ciuda eforturilor sale de a evita accidentul, volanul 
nu mai răspundea la comenzi, frânele nu mai funcționau şi 
Buickul se precipita spre victimă care aştepta cu resemnare 
moartea. Bob se trezi în clipa în care maşina îl răsturnase pe 
Ray. Asudat, cobori din pat, trecu în living-room, umplu pe 
jumătate un pahar de whisky şi îl bău dintr-o sorbire. 

Deşi scena fusese filmată în ajun, nu putea să-şi învingă 
tulburarea, să se calmeze. 

După cina nefericită din cabina rulantă, relaţiile lui cu Ray 
cunoscură o cotitură care îl chinuia. Se întâlneau în timpul 
filmărilor în cele mai diferite locuri prevăzute de scenariu. Îşi 
interpretau rolurile, apoi Ray se dădea deoparte şi îşi recitea 
replicile pentru secvențele următoare. g 

Atitudinea sa față de Bob părea neschimbată. li vorbea cu 
aceeaşi voce domoală şi se purta cu aceeaşi politeţe distinsă. 
Dar, sub acest strat de curtoazie, instinctul lui Bob descope—rea 
o răceală care îi rănea inima. Dorea din tot sufletul să risipească 
neînţelegerea care nimicise armonia, echilibrul ce existase între 
ei. 

Obsedat de aceste sentimente tulburi, conducea maşina ca un 
automat, uitând că merge cu peste o sută douăzeci de mile pe 
oră. În urma Buickului, maşinile poliţiei accelerau violent, se 
dădeau peste cap şi se răsuceau cu 180 de grade, într-un ritm 
infernal. 


La colţul unei străzi, Buickul făcu un viraj scurt, devie brusc, 
cauciucurile şuierară pe asfalt, dar Bob reuşi să stă—pânească 
derapajul evitând, în ultimul moment, o coliziune cu maşinile 
staționate de-a lungul trotuarului. 

Cameramanul aşezat în stânga sa, pentru a-i filma profilul, 
bâigui aproape paralizat de frică. 

— Sunteţi un şofer fantastic! 

Colegul lui de pe bancheta din spate adăugă: 

— Mâine am să aprind o candelă, să-i mulţumesc lui 
Dumnezeu fiindcă mi-a cruțat viaţa... 

Bob răspunse râzând: 

— La Los Angeles am învăţat ce înseamnă să mânuieşti 
volanul! 

— Vă place viteza, domnule Flynn, ca şi lui James Dean!, zise 
primul cameraman. 

Cameramanii aşezaţi pe platforma remorcată de o 
camio—netă, care preceda Buickul, spre a-l filma din faţă, erau 
încân-—taţi de acest viraj luat pe roţi transformate în patine. 

— Ce imagini superbe! 

— Tinerelul are stofa de cascador! 

Bob îşi reluă cursa nebunească. Cu dinţii încleştaţi, cu 
maxilarele contractate, cu privirea concentrată asupra străzii 
care se desfăşura înaintea lui, gonea întrecându-se cu 
moar-tea. Schimba vitezele asemenea piloților de curse de 
Formula 1 şi apăsa pe pedală până la fund. Se precipita cu o 
furie înverşunată de parcă ar fi vrut să provoace sfârşitul... 

După turnare, O'Neill îl felicită pentru curajul dovedit. 

— Când te vedeam fugind ca ielele, mă treceau fiorii! Te-ai 
gândit la urmările unui accident mortal? Pierderea 
interpre-—tului principal e întotdeauna catastrofală pentru 
producţie. Am fi fost siliţi să refacem scenele, înlocuindu-te cu 
un alt actor tânăr, ceea ce ne-ar fi costat o avere. Nu mai 
vorbesc de bugetul filmului, care ar fi fost dat peste cap. Bob, 
tu... tu n-ai voie să mori! 

Zâmbetul zeflemitor, cinic, curbă iarăşi buzele lui Peter. 

— N-a sosit momentul să treci Styxul! 

— Styxul? 

— Să păşeşti pragul infernului... Din fericire, sfântul Petru este 
indulgent cu tineri de seama ta şi le deschide porţile paradisului. 


Când va fi să mor, mă voi strecura printre tinerii care îşi termină 
zilele înainte de vreme imitându-l pe Ulise care a scăpat mâniei 
lui Polifem agăţându-se de burta unui berbec. 

Zâmbetul sarcastic îi plutea pe obraz ca o nălucă pe fun-—dalul 
negurilor. 

x 


x x 


Lombardo nu se lăudase. De la New York, George Bryner se 
înapoie la Los Angeles pentru a-şi relua fotoliul prezidenţial, pe 
care fusese cât p-aci să-l piardă. O revenire triumfală, cu 
dedesubturi ascunse muritorilor de rând. Inlocuirea lui Holm, la 
vicepreşedinţie, cu Stephen Nichols, trecu neobservată. In 
pofida strădaniilor consiliului executiv de a acoperi cu un voal 
această afacere, o singură indiscreţie putea declanşa 
scanda-—lul. Despre fraudele lui Holm şi complicitatea mai mult 
sau mai puţin transparentă a lui Bryner s-a scris în „Variety“, în 
„Premiere“ şi în alte reviste de specialitate. Membrii consiliului 
executiv făceau declaraţii presei, denunţând abuzurile lui Holm, 
devenit astfel singurul ţap ispăşitor. 

Bryner nu putea să uite că Peter O'Neill trimisese în banca 
acuzaților mai toată conducerea studioului. Evident, nu se 
punea problema să-l concedieze. Dar Bryner aştepta 
momen-tul potrivit spre a trece la acţiune. După ce preluă 
frâiele conducerii, îl invită pe O'Neill în cabinetul său şi îi vorbi 
afişând o amabilitate extremă care însă nu-l putea înşela pe 
regizor. 

— Peter, sunt preocupat de avalanşa de calomnii care ne 
acoperă cu noroi! 

O'Neill ridică din umeri cu nonşalanţă. 

— Nu se poate nega că Holm era corupt şi că dădea cadouri 
prietenilor săi. Concedierea lui, chiar dacă a fost operată cu 
blândeţe, a făcut valuri. Corupţia este atât de generală, dragă 
George, încât oamenii s-au obişnuit cu ea. Treptat, furtuna se va 
potoli. Mai ai ceva să-mi spui? Echipa mă aşteaptă la UCLA. 
Turnez ultimele secvenţe din filmul meu inspirat din lumea 
studenţească. Sunt nerăbdător să-l termin pentru a putea da 
primul tur de manivelă la „Titanii“. 

Bryner suspină cu o indulgență abil simulată. 


— Cunosc scenariul. Exterioarele la New York, Las Vegas şi în 
Europa. Cheltuieli în jur de patruzeci de milioane. 

— Dar care vor aduce beneficii de aproximativ 300 la sută. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur! Am dat peste o mină de aur! Scenariul este 
magnific! 

Bryner îl privi zâmbind. 

— Atunci, drum bun, Peter! Drum bun! 

Se  despărţiră apoi strângându-şi mâinile cu aparentă 
cordialitate. 

După plecarea regizorului, Bryner murmură furios: „Acest om 
este periculos! Foarte periculos! Trebuie să vorbesc cu 
Lombardo“. 

După înapoierea sa la Los Angeles, Bryner făcu schim—bări în 
rândurile personalului la sugestiile protectorului său, dornic să-şi 
plaseze oamenii în toate posturile-cheie. În ace-—laşi timp, făcu o 
constatare alarmantă; sub aparenţa unei corectitudini perfecte 
se  săvârşeau neregularități subtile. Profiturile studioului 
creşteau în mod spectaculos. Printre mijloacele folosite de noii 
săi aliaţi, Bryner sesiză un procedeu care îl uimi. Sălile de 
cinema, aproape goale, îşi vindeau toate biletele de dimineaţă şi 
până seara. În realitate, banii lui Lombardo intrau în circuit. 
Chiar dacă plătea impozitele, îşi spăla banii, luându-şi apoi 
partea pe care o angaja în afacerile proprii. În realitate, sălile 
respective erau fie proprietatea lui, fie controlate de grupul său. 
Bryner cunoştea însă legea tăcerii. Îşi pecetluia urechile, ochii 
şi gura. In schimb, beneficia de apreciabile avantaje pecuniare. 
Dar această politică putea dura la infinit? Uneori se trezea 
înspăimântat în miezul nopţii după un şirag de coşmaruri 
îngrozitoare. Se şi vedea în dosul gratiilor unei celule de 
puşcărie. 

Tulburată de agitația care o împiedica să doarmă, Gloria îl 
apostrofa enervată: 

— Cred că ar trebui să dormim în camere separate! Pe măsură 
ce îmbătrâneşti devii tot mai insuportabil! 

* 


x x 


Bob interpreta secvențele finale de la UCLA. Spera s-o 
reîn—tâlnească pe fata aceea atât de liniştită, de odihnitoare, 


care nici nu-şi declinase numele. Poate că alături de ea ar putea 
să uite amărăciunea care îl otrăvea după răcirea relaţiilor sale 
cu Ray. O ruptură exasperantă. Nu-şi tălmăcea limpede 
sentimentele pe care le nutrea faţă de prietenul său. Spre a 
pune o oarecare distanţă între ei, Ray se refugiase la Palos 
Verdes, unde îşi petrecea vremea citind, ascultând muzică şi 
ferindu-se de lumea pe care nu o dorea - fete îndrăgostite de el, 
ziarişti în căutare de interviuri. O lume dubioasă care i se băga 
în suflet. Îi dispreţuia pe toţi. Izolarea sa voluntară era 
comentată în fel şi chip. Când nu lucra şi spiritul său de 
aventură îl silea să iasă pentru a-şi împrospăta ideile, se urca la 
bordul maşinii sale, un Buick decapotabil, şi făcea plim—bări prin 
Los Angeles. Se îndrăgostise de acest oraş inundat de vegetaţie 
luxuriantă. Se îmbinau toate tonurile de verde, de la verdele de 
smarald al peluzelor întreţinute cu grijă până la verdele 
întunecat al pădurilor şi la verdele ruginiu al terenurilor virane. 
Multitudinea florilor îl uimea: tranda—firi roşii, galbeni, 
chihlimbarii, care împodobeau răzoarele; bizarele 
bougainvilleas, pete de sânge transformate în flori, aninate de 
fațadele somptuoase ale vilelor de pe Beverly Hills şi din Bel Air, 
cât şi de zidurile leproase ale magherniţelor din Brooklyn 
Avenue sau Watts; delicatele hibiscus cu petale de ceară şi 
culori violente care se pierdeau în degradeuri cati—felate; 
orhideele cu forme fantastice, asemenea unor păsări cu aripile 
desfăşurate, a unor monştri cu boturi căscate sau a unor insecte 
împietrite. Admira palmierii drepţi ca nişte lumânări, aliniaţi de-a 
lungul bulevardelor sau risipiţi prin grădinile publice, arborii 
semitropicali încărcaţi de flori stropite cu toate culorile 
curcubeului. 

Înainte de a veni la Los Angeles, Ray îşi închipuise că Anglia 
este ţara parcurilor superbe şi a celor mai frumoase gazoane din 
lume. Dar în timpul şederii sale în California se convinsese că 
Dumnezeu orânduise pe pământ o sucursală a Paradisului 
pentru ca muritorii să se familiarizeze cu o mostră a minunilor 
de dincolo de sfârşit. Hoinărea pe plajele cu nisip de aur spălat 
de valurile care aduceau pe crestele lor de spumă albicioasă 
surfişti tineri şi frumoşi, admiraţi de fete cu trupuri de naiade. 

Regăsea în acelaşi oraş bulevardele superbe ale marilor 
capitale europene, zgârie-norii din New York, aglomeraţiile 


mexicane influențate de satele din Yucatan, mulțimile negre din 
Watts care evocau misterele voodoo şi pădurile tropicale din 
Africa. 

În timpul plimbărilor îi răsărea adeseori în faţa ochilor chipul 
lui Bob materializat parcă de un miracol, dar tot atât de repede 
dispărea, dizolvându-se în neant... 

* 


x x 


Bob nu-şi regăsea liniştea. Sensibilizat de absenţa lui Ray, 
care îl evita, se simţea vinovat de această ruptură. Seara, 
înapoiat acasă, umbla cu paşi mari şi nervoși prin living-room, 
parcurgea precipitat grădina sau se arunca în piscină spre a 
stinge focul mistuitor, lăuntric. Vila sa luxoasă, cu zeci de 
camere, părea oribil de pustie. 

Shirley îşi redusese vizitele după ce îşi dăduse seama că Bob 
se cupla cu ea numai pentru a-şi alina tulburarea proprie, 
inexplicabilă pentru ea. Se gândea adeseori la Rix, care făcea 
din dragoste un joc fără urmări. Nu-l luase niciodată în serios. 
Bob rămânea însă un semn de întrebare. Uneori, Shirley avea 
impresia umilitoare că Bob o poseda din milă sau dintr-un fel de 
obligaţie, uitând-o cu desăvârşire după consumarea actului 
sexual. Spera, în ciuda evidenţei, că într-o zi îl va trezi din transă 
şi că atunci va reuşi să-şi facă preţuită prezenţa. 

Într-o noapte veni în vizită fără să-l anunţe. Spera să-i facă o 
surpriză plăcută fiindcă Bob se plângea adesea de 
sân—gurătate. Dar, spre stupoarea ei, o găsi pe Isabelle goală 
ca un vierme în pat cu Bob, înarmat cu nelipsitul său 
prezervativ. 

Cu neruşinarea-i obişnuită, actriţa o invită să se dezbrace şi să 
se strecoare între ei. 

— Dragostea în trei este teribil de excitantă!... Păcat că nu 
vrea niciodată să arunce prezervativul care-mi strică toată 
plăcerea! 

Bob avea un aer plictisit. 

Shirley fugi fără să rostească vreun cuvânt. După plecarea ei 
precipitată, Isabelle zâmbi sarcastic. 

— Puicuţa este înţepată, te iubeşte ca o nebună! Mă privea 
înspăimântată! O sufoca gelozia!... De ce nu renunti la 
pre—zervative? N-o să-ţi fac copii! Nici mie nu-mi plac!... 


Lui Bob, împreunările acestea trecătoare nu-i făceau nici-o 
plăcere, dar le accepta pentru a-l uita pe Ray. Fără ca să-şi dea 
seama că efectul lor era exact contrar dorinţei sale. 

Adesea, în pofida oboselii acumulate în timpul filmărilor, ieşea 
în oraş ca să-şi înece tristeţea în alcool. Descoperise o 
discotecă, „Chippendale's“, lângă bulevardul Venice. Era acolo o 
ambianţă care ar fi ofensat spiritele ipocrite. Sub jocul 
stroboscopic al luminilor violent colorate, fetele şi băieţii cu 
trupuri admirabile făceau un striptease integral, foarte 
apla—udat de publicul feminin, mult mai zburdalnic decât cel al 
bărbaţilor. Intre numerele de strip, ringul de dans era inva—dat 
de perechi, adesea de acelaşi sex, care se scălămbăiau în ritmul 
unei muzici rock super antrenante. Printre cei pre-—zenţi se 
remarcau starurile de cinema. Bob îi întâlni aici pe Tom Cruise, 
River Phoenix, Rob Lowe, Madonna, Christian Slater, Nastassja 
Kinski, Barbara Carrera, Goldie Hawn şi alte numeroase perechi 
la modă. 

Işi saluta cunoştinţele, dar nu se ataşa la niciun grup. Se aşeză 
pe un scaun înalt, sprijinindu-se cu coatele de tejghea, apoi 
comandă băuturile cele mai excentrice. 

— Vreau să încerc toate specialităţile, se adresă barma-—nului 
său preferat, un negru, Joe Washington, care îl amuza cu 
glumele şi cu mutra-i zâmbitoare, care îi amintea alura şi umorul 
lui Louis Armstrong. 

— Dacă doriţi să le gustaţi pe toate, va trebui să frecventaţi 
barul un an întreg, noapte de noapte!, răspunse jovial Joe. În 
seara aceasta vă propun, pentru început, un cocktail Rolls- 
Royce. Un amestec exploziv: gin, vermut alb, vermut roşu şi 
Bénédictine. 

— Fie! Să începem cu un Rolls! 

— Apoi un Ritz Old Fashioned: Bourbon, Grand Marnier, lichior 
de cireşe amare şi coajă de portocală. Şi, pentru a încununa 
splendida mixtură, o rondelă de lămâie. 

Barmanul mânuia cu gesturi rotunde şi elegante sticlele, 
paharele, fructele zaharisite, sucurile de fructe şi celelalte 
ingrediente care inundau rafturile de sticlă orânduite pe 
fun—dalul oglinzilor multicolore. 

Bob voia să se îmbete. Privirea îi fugea când şi când spre uşa 
de la intrare. „Ce s-ar întâmpla dacă Ray şi-ar face apariţia?” 


Aşteptarea sa se dovedi zadarnică. Numeroase figuri, 
cunos-cute şi necunoscute, defilau fără încetare. Atacă al 
doilea cock-tail când o mână îl bătu prieteneşte pe umăr. 
Intoarse capul şi-l văzu pe Jared Dahl aşezându-se pe un scaun 
înalt, lângă el. 

Barmanul îi propuse o Berlenga. 

— Joe, răspunse Jared, nu uita că ai de a face cu un 
specialist! Imi oferi o băutură pentru doamne bătrâne: Porto 
alb şi gin. Prepară-mi un Five O'Clock! Dar cu trei doze de gin la 
care adaugă rom alb şi vermut roşu! 

— Prea bine, domnule Dahl! Dar ce îmi  cereţi 
dumnea-—voastră e dinamită! 

— Dacă ai putea să-mi oferi o bombă atomică, te-aş felicita 
călduros! Bob, nu ştiu dacă îmi cunoşti trecutul de barman! 
Cinci ani i-am îmbătat pe beţivii din San Francisco! 

Aruncă o privire circulară asupra salonului arhiplin. 

— Nu-l văd pe Ray, prietenul tău! Eraţi nedespărţiţi! Ca şi 
mine cu Jeff... 

Luă paharul servit de Joe. 

— In sănătatea ta, Bob! 

Jared îl goli dintr-o înghiţitură. 

— Excelent, Joe! Repetă-l!... Mă întreb cum de poate un 
barman să se numească Joe Washington! Ai visat vreodată să 
devii preşedinte al Statelor Unite? 

— Nu! Dar dacă m-aş muta într-o zi la Casa Albă, aş îneca ţara 
în alcool! Astfel i-aş face pe toţi oamenii fericiţi! 

— lată o idee bună! Dacă americanii m-ar alege preşedinte, ti- 
aş fura programul... Bob, mi se pare că şi pe majordomul tău îl 
cheamă tot Washington! Ai visat tu, acum patru sau cinci ani, că 
vei avea un majordom la dispoziţie şi o maşină Ferrari de cinci 
sute de mii de dolari în garaj? 

Apoi comandă un El Presidente. Cele câteva cocktailuri sorbite 
într-un timp record îi tulburară mintea. Limba i se îngreuna, 
cuvintele-i deveniră confuze, ochii aproape că i se închiseră, îşi 
lăsă bărbia în piept ca şi când ar fi aţipit, apoi ridică brusc 
fruntea, ca şi când ar fi vrut să se smulgă din letargie. Jared era 
trist la beţie. 

— Noi suntem copiii străzii, Bob... Tineri, abia ieşiţi din 
rândurile copilăriei... am străbătut toate mizeriile... toate 


murdăriile... bandele... furturile din vitrine... mâncam bătaie de 
la bandele adverse, de la poliţişti, de la peşti, de la 
peze—venghi... Când ne întorceam acasă, parcă ne scufundam 
în iad... 

Chiar dacă nu manifesta vreo simpatie faţă de Jared, Bob ştia 
că vorbele lui purtau pecetea unui trist adevăr. Şi el se vedea în 
pielea puştanilor descrişi cu cruzime de Jared. 

— Am încercat mai multe meserii, Bob... măturător, muncitor 
necalificat, spălător de vase... Câştigam atât de puţin... iar 
munca era atât de grea... de împuţită... Incât o părăseam 
repede... şi mă întorceam la viaţa care era a mea... Când un 
barman mi-a propus să-l ajut, am crezut că-l apuc pe Dumnezeu 
de picior... În schimb am fost nevoit să-i fac anumite servicii... 
intime... Când Jeff, un băiat bogat, frumos, cultivat, m-a tratat 
ca pe un prieten... m-am simţit flatat... şi recunoscător... li 
acceptam toate capriciile, îi satisfăceam toate gusturile... Dar 
mă umilea... poate fără să vrea, atacând subiecte de 
conversaţie inaccesibile mie... Imi vorbea de personaje celebre, 
cita din frazele lor... Eu dădeam din cap că sunt de acord... ca şi 
cum aş fi ştiut despre ce e vorba... li eram prieten... dar un 
prieten sărac... Nu ştiam să joc golf, nici polo... nici tenis... nu 
cunoşteam nici iahtul... Printre prietenii lui eram un intrus... Mă 
tratau cu condescendenţă... Simţeam superioritatea lor, orgoliul, 
cultura lor... Eram un incult şi conştient de asta... Jeff mi-a 
deschis porţile studioului, în care am intrat datorită intervenţiei 
şi influenţei tatălui său... sau, mai bine zis, remarcat de el... Imi 
vorbea de plăcerea, de voluptatea de a juca în faţa unei săli 
delirând de entuziasm... Mi-a spus anecdote despre Moliere, 
despre Sarah Bernhard, despre Kean... Dar pentru mine nu 
existau decât actorii pe care îi vedeam pe ecranele 
cinematografelor. 

Bob îşi aminti că şi Ray îşi presăra monologurile cu tot felul de 
personaje ilustre care nu-i spuneau nimic. Dar nu se simţea 
umilit. Compania lui Ray îi îmbogăţea spiritul, visele... Da, 
visele... Ray îi dezvăluia paradisul... 

— Jeff făcea cinematografie ca să se amuze, eu - ca să-mi 
asigur existenţa... Obţinea cele mai bune roluri fiindcă era un 
Blyth. Jeffrey Blyth IV, ca şi cum ar fi fost un domnitor sau un 
rege... Fetele se ţineau de el deoarece bogăţia şi prestigiul lui le 


orbea... Eu eram totdeauna vioara a doua... chiar dacă eram tot 
atât de frumos şi tot atât de tânăr ca el... Peste tot unde se 
întâmpla să fim împreună, în societate, pe platou, la petreceri, 
mă eclipsa... mă strivea... Nu mai puteam accepta tutela lui... 
Raymond Edward Rhys al tău are un nume care spune că este 
bogat, că duce o viaţă uşoară, că se bucură de privilegii 
asigurate prin naştere... El te-a părăsit sau tu te-ai săturat de 
el? 

— Nici una, nici alta. Avem preocupări diferite. 

__— Te înşeli! Desparte-te de el înainte de a fi prea târziu... 
Inainte de a ajunge la un conflict deschis, aşa ca între mine şi 
Jeff... Trebuie să trăim fiecare în lumea noastră... Chiar şi bogat, 
eu voi rămâne tot un golan... tot un saltimbanc... Bob, bogatii 
ne acceptă la recepţiile lor fiindcă suntem celebri şi atragem 
invitaţi curioşi să ne cunoască în carne şi oase... 

Mai sorbi două cocktailuri la libera alegere a lui Joe. 

— Ce ştii tu despre Los Angeles în afară de studio, în afară de 
casa ta frumoasă, cocoţată pe Beverly Hills, de prietenia ta cu 
Ray şi de relaţiile cu O'Neill şi cu vedetele în vogă?... Crezi că 
viaţa ta nouă te va ajuta să-ţi uiţi trecutul?... Trecutul tău trist şi 
mizerabil va rămâne lipit de pielea ta până la capătul zilelor... 
Vino cu mine... Vino să-ţi arăt adevărata faţă a Los 
Angelesului... O faţă care ţi-e mult mai familiară decât înalta 
societate care te-a adoptat. Intr-o zi, când cota popularității tale 
va prinde să coboare, toţi domnii eleganţi şi toate doamnele 
sofisticate te vor arunca la lada cu gunoi... Eu nu mă voi 
întoarce niciodată printre nenorociţii care mi-au urâţit copilăria 
şi adolescenţa... Îmi voi apăra noua situaţie cu înverşunare şi 
prin orice mijloace... O să mă însor cu cea mai nasoală dintre 
fete, numai bogată să fie... O să accept chiar şi o matroană cu o 
droaie de copii, dacă va purta numele lui Rockefeller sau al lui 
Vanderbilt. 

Aruncă două hârtii de câte o sută de dolari pe tejghea. 

— Domnul Flynn este invitatul meu! Păstrează restul, Joe 
Washington! 

— Mersi, domnule Dahl! 

Jared schiță un semn de complicitate. 

— Ai făcut foarte bine că ai plecat de la Casa Albă şi te-ai 
mutat la „Chippendale’s“! 


Negrul izbucni în râs. 

— N-am să uit niciodată cuvintele dumneavoastră, domnule 
Dahl! 

Jared cobori de pe scaunul său şi-l luă de braţ pe Bob. 

— Hai să mergem!... Vreau să-ţi ofer un spectacol care merită 
să fie văzut! 

Bob îl urmă fără să protesteze. Băuse şi el mai mult decât se 
cuvine, iar aburii beţiei îi înceţoşau mintea. Chiar şi compania lui 
Jared era preferabilă singurătăţii care îl aştepta acasă. 

leşiră pe trotuar. Noctambulii se îngrămădeau ciorchine pe 
gura deschisă a barului „Chippendale's“. Un groom aduse 
maşina lui Dahl, un Lamborghini negru-catran... 

— Urcă, Bob!, îl invită Jared. 

— Am maşina mea, zise Bob. 

— Am să te aduc înapoi întreg şi nevătămat în mai puţin de o 
oră... 

Îl trase pe Bob pe banchetă, lângă el. 

— Eşti în stare să conduci, Jared? 

— Jeff m-a învăţat să schiez în timpul lunii noastre de miere... 
Câteva slalomuri ne vor înveseli escapada... La ora asta, 
circulaţia s-a mai rărit. Oamenii înţelepţi din Los Angeles se 
culcă devreme... 

O luă în dreapta spre Down Town. Luxul zgârie-norilor şi al 
cartierelor frumoase se dilua. Imobilele şubrede şi buticurile 
porno se ţineau într-un lanţ neîntrerupt. Închis în turnul său de 
fildeş, Bob nu cunoscuse această parte a oraşului. Rarele sale 
plimbări nu-i dezvăluiseră decât zonele pitoreşti din Los 
Angeles, căutate cu predilecție de turişti. 

Maşina se angajă de-a lungul vulgarului Western Avenue, cu 
trotuare înţesate de o lume interlopă; prostituate de proastă 
condiţie, băieţi abia ieşiţi din pubertate în căutare de clienţi cu 
punga plină, golani, vagabonzi, oameni cu mutre bune de 
spânzurătoare, albe, galbene sau negre. O replică lamentabilă a 
Străzii 42 din New York. Păsări de noapte fardate ca la circ, cu 
fustiţele scurte spre a-şi etala trista momeală lansau ocheade şi 
zâmbete groteşti spre pasagerii tineri şi bogaţi instalaţi în 
luxoase maşini de sport. Motociclişti în bluzoane de piele 
treceau în goană. Bande de adolescenţi se furişau prin mulţime 
vânând victime cu aparenţe de prosperitate, susceptibile să le 


procure o recoltă bogată. La Los Angeles, oraşul-grădină putred 
de bogat, această lume de borfaşi părea nelalocul ei, căzută 
parcă de pe altă planetă. 

— lată o lume care n-o să mă înghită niciodată!, exclamă 
Jared. 

— Du-mă înapoi la „Chippendale's“! Vreau să-mi iau maşina şi 
să mă duc acasă!, strigă Bob scârbit de acest spec-tacol care îi 
trezea aievea scenele sordide îngropate în incon-—ştientul său. 

— Mai aşteaptă puţin!, zise Jared cu încăpățânare. Vreau să te 
duc la Watts unde bandele rivale se luptă pe viaţă şi pe moarte 
ca să-şi demonstreze puterea. Un sport ca toate cele-—lalte. 
Asigurarea monopolului vânzării de droguri a devenit un joc 
foarte primejdios. Viaţa costă foarte puţin pe aici. 

Maşina intră într-un labirint de străzi, de străduţe, de răscruci 
slab luminate cu case în ruină, cu ziduri înnegrite de incendii, cu 
depozite sordide, cu imobile murdare şi sinistre. Umbre ieşite 
din iad alunecau tăcute, se întâlneau, apoi alte umbre apăreau 
în colţul unor case. Mulţimi de umbre ţâşneau de peste tot ca 
nişte gândaci şi se aruncau unele împotriva altora. Ţâşneau 
ţipete, focuri de armă, urlete de mânie şi de durere... 

— Hai să ne întoarcem!, zise mânios şi scârbit Bob. 

Jared izbucni în râs. 

— Acum te ascult, căci riscăm să ne găurească pielea 
gloan—ţele rătăcite sau trase dinadins de negrii care îi urăsc pe 
albi ca pe nişte draci. Apoi, un Lamborghini nu e bine văzut în 
acest cartier tot atât de rasist ca şi oraşul Cape Town, dar în 
sens invers. Ştiu că este primejdios să mă aventurez în aceste 
locuri periculoase, dar încerc o plăcere perversă să trec la 
bordul acestui automobil de lux prin faţa zdrenţăroşilor. lţi dai 
seama ce s-ar întâmpla dacă s-ar bloca motorul în mijlocul 
derbedeilor ăstora?... Ştiu ce crezi despre mine! Că sunt un 
parvenit odios! Ei, şi? 

Jared întoarse maşina făcând cauciucurile să scrâşnească pe 
asfaltul plin de crăpături şi apăsă pe acceleraţie, îndreptându-se 
spre nord, spre lumini, spre clădirile turn de o înălţime 
insolentă. 

— Dă-l uitării pe Rhys! Gândeşte-te numai la tine! Însoară-te 
cu o moştenitoare bogată sau cu o văduvă cu milioane! Ce 
importanţă are dacă este urâtă şi bătrână? Sub paravanul 


dragostei îţi asigură un adăpost, dacă norocul te părăseşte! 
Insoară-te! Şi cât mai repede! Lasă amuzamentele sentimentale 
bogătaşilor sau sărăântocilor lipsiţi de ambiţii! Ducă-se dracului 
toţi cei deopotrivă cu Blyth sau cu Rhys! Ducă-se dracului 
prietenia! Ducă-se dracului visele! 

Bob tăcea cu încăpățânare. Nu împărtăşea nici părerile lui 
Jared, nici condiţiile care îl împingeau să meargă înainte, pe 


drumul fără întoarcere pe care şi-l alesese. 
* 


x x 


Ajuns acasă, Bob făcu un duş cald spre a-şi linişti nervii, în 
parte, Jared Dahl îşi atinsese ţinta. Involuntar îi trezise 
fantomele din trecut. Dar ţelurile lui Jared nu erau şi ale lui Bob. 
Jared voia să se îmbogăţească, în timp ce Bob îşi dorea un 
prieten. Voia ceea ce credea că găsise la Ray: afecţiune, sprijin 
moral, tandreţe frăţească, aşa cum şi le imagina el, căci nu 
avusese niciodată fraţi sau ceea ce se numeşte familie. Nu-şi 
cunoscuse tatăl şi nu-şi amintea chipul mamei sale care îl 
abandonase la serviciul de asistenţă socială la o vârstă când 
copilul începe să devină conştient de lumea înconjurătoare. 
Fusese adoptat de un cuplu de mici burghezi care îi erau cu 
totul străini. Bărbatul se înapoia seara atât de beat încât adesea 
hainele îi erau pătate de urină şi mânjite de excre—mente. Se 
prăbuşea pe pat şi sforăia în timp ce nevastă-sa îl dezbrăca şi îi 
spăla ţoalele ce împuţeau toată casa. Era totuşi mai bine decât 
să vină beat, clătinându-se, dar în stare să-şi verse toată 
ferocitatea, îşi ocăra nevasta şi o bătea fără ca ea să protesteze. 
Trebuie să fi fost masochistă căci, în ciuda acestui tratament, îşi 
iubea bărbatul. Când Bob auzea pum-—nul beţivanului lovind în 
uşă, se ascundea sub pat şi aştepta urmarea. Din când în când 
primea câte o scatoalcă „să nu uite că familia este condusă deo 
mână de fier“. Uneori, când bărbatul lipsea de acasă, femeia se 
oprea din treburile casnice şi, privindu-l pe Bob din cap până în 
picioare, se întreba: „De ce, dracu, te-o fi înfiat? Eşti un încurcă- 
lume şi mă deranjezi. Am crezut că prezenţa unui copil în casă îl 
va vindeca de năravuri, dar m-am înşelat amarnic. N-am făcut o 
afacere bună nici eu, nici tu“. 

Femeia se interesa puţin de băieţel. Îl îmbrăca, îi dădea de 
mâncare, apoi îl lăsa în voia lui. În aceste condiţii, Bob îşi 


petrecea cea mai mare parte din timp pe stradă, printre micii 
vagabonzi. Pe străzi sordide precum cele din Watts. Se 
adap-tase uşor la noile condiţii de viaţă, de libertate, de 
admiraţie pe care băieţii de vârsta lui o manifestau faţă de 
adolescenţii şi maturii ce glorificau violenţa, viciile, delincvenţa, 
desfrâul şi proslăveau drogurile şi activităţile legate de acest 
trafic. 

La zece ani fugise din casa părinţilor adoptivi, dar poliţia îl 
găsise repede, îl admonestase şi îl adusese acasă. După 
ple—carea poliţiştilor, bărbatul îşi scosese cureaua de la 
pantaloni şi îl bătuse atât de rău încât îi umpluse fundul de 
sânge. La doisprezece ani îşi repetase încercarea, eşuând din 
nou. Dar când bărbatul voise să-l bată iarăşi, Bob apucase o 
glastră de flori care i se nimerise sub mână şi o aruncase în 
capul torţionarului cuprins de furie; apoi fugise. Poliţia îl 
căutase, la început cu mult zel, dar, cum era de negăsit, uitase 
de el. Serviciul de asistenţă socială intervenise, dar fără 
rezultat. Prietenii lui Bob îl ascunseseră într-un cartier mizerabil 
din Bronx, împănat de case în ruină sau în demolare. O lume 
înspăimântătoare, un peisaj lunar în care poliţia nu se 
aven-=tura după căderea serii. In acest cartier al vagabonzilor, 
al cerşetorilor din New York, Bob învățase să se descurce singur, 
să se ţină de mici furtişaguri ca să-şi umple burta şi să-şi 
învelească trupul încă plăpând. Vagabonzii îi admirau 
îndrăz—neala şi tupeul. „Puştiul n-are treabă! “, râdeau de el. 

La treisprezece ani fusese violat de patru golani în curtea unui 
imobil ruinat. Acesta fusese începutul unei cariere care îl făcuse 
să îngroaşe numărul tinerilor prostituaţi ce se ofe—reau, pentru 
câteva monede, amatorilor cu gusturi deosebite. Printre clienţi 
se aflau onorabili capi de familie, bisexuali, vechi homosexuali 
care nu se puteau dezbăra de obiceiurile lor, homosexuali care 
nu-şi ascundeau înclinațiile, femei de o anumită vârstă, măritate 
sau singure, în căutare de aventuri care să le ajute să uite 
menopauza, final trist al tinereţii. 

La cincisprezece ani umbla de acum prin Greenwich Village, 
cartierul dintre Străzile 42 şi 32 şi bulevardele întâi şi al 
Nouălea, ca şi prin Broadway şi Central Park. Punctele calde 
rămâneau Times Square, accesele spre Gara Centrală şi 
Madison Square Garden. Incă nu era conştient de frumu-—seţea 


sa. Sutele, miile de băieţi care îi împărtăşeau meseria şi care 
vedeau cum le suflă cea mai bună clientelă îl invidiau. 
Dobândise instinctul de a se evapora din locurile în care venea 
poliţia spre a-i îmbarca pe prostituaţii de ambele sexe în dubele 
poliţiei. Arestaţii îşi petreceau noaptea în celulele posturilor de 
poliţie ale districtului; a doua zi dimineaţa, după ce plăteau o 
mică amendă stabilită de judecătorii tribunalelor de noapte, 
erau eliberați. Proxeneţii riscau închisoarea, dar cei mai 
şmecheri dintre ei deveneau turnători la poliţie şi astfel 
dobândeau imunitatea. 

Bob se temea de poliţie care putea să-l trimită înapoi, la 
părinţii săi adoptivi, sau să-l bage într-o casă de reeducare, căci 
era minor. Mai mult însă, se temea de bandele de tineri 
vagabonzi care îi furau şi pe clienţi, şi pe prostituaţi. Era, 
totodată, destul de isteţ ca să nu cadă pe laba „protectorilor“, 
peşti de care se temea ca de ciumă. 

Nu avusese niciodată prieteni, în sensul strict al cuvântului. 
Nu se înhăitase niciodată cu tineri prostituaţi ca şi el şi nici nu 
constituise un cuplu de îndrăgostiţi, fenomen obişnuit în acest 
mediu, deoarece nu cunoscuse niciodată iubirea adevărată. 
Când un client îl ducea într-un hotel cu camere închiriate cu ora, 
se dezbrăca la piele şi se întindea pe pat, cu mâinile încrucişate 
sub cap, şi se uita la tavan în timp ce partenerul ocazional, cu 
ochii daţi peste cap de voluptate, îşi făcea plăcerile. Se gândea 
la câştigul său şi socotea banii de care avea nevoie pentru 
întreţi—nere şi pentru micile plăceri de care nu se lipsea. Se 
gândea să-şi cumpere un magnetofon miniaturizat, reflecta la 
lucruri care îi trezeau dorinţa, la haine scumpe, elegante, care 
să-i scoată în evidenţă tinereţea şi frumuseţea. Ar fi putut să-şi 
recruteze mai mulţi clienţi dacă ar fi frecventat barurile aliniate 
de-a lungul bulevardelor întâi, al Cincilea şi al Şaptelea, dar 
risca să fie prins de agenţii în civil, cei mai primejdioşi, deoarece 
făceau pe clienţii. Nu se lăcomea niciodată la banii sau la 
obiectele de valoare ale clienţilor de o oră sau de o noapte; 
evita scandalurile căci risca să atragă atenţia poliţiei. Dacă ar fi 
nimerit în închisoare, ştia ceea ce îl aştepta. Prudent, se 
menținea pe linia de plutire. Cunoştea mai bine decât un 
taximetrist străzile, străduţele şi fundăturile din New York, ca şi 
localurile cu duble ieşiri, cinematografele, restaurantele, 


discotecile, magazinele, gările, spre a scăpa de urmăritori la 
nevoie. Grădinile publice îi favorizau activitatea deoarece, în caz 
de primejdie, putea să fugă şi să se ascundă prin tufişuri. 

Cunoscuse, apoi, un producător de filme porno care îl 
ade—menise, în schimbul unei sume tentante, să se acupleze cu 
fete şi băieţi, în fâţa camerelor de luat imagini. Acesta fusese 
primul lui contact, destul de echivoc, cu lumea filmului. 

Dar întâlnirea  providenţială cu Peter O'Neill marcase 
momentul de cotitură din viaţa lui. Tânărul interpret de filme 
porno devenise, sub conducerea „marelui“ O'Neill, un actor ce 
se impusese ca un fenomen al tinerei generaţii. Se identi—ficase 
cu personajul ca un cameleon ce îşi schimbă culoarea după 
mediul ambiant. În „adevăratele“" filme de dragoste, Bob 
„Simula“ la perfecțiune voluptatea, pasiunea,  excitaţia, 
moştenire a epocii în care trebuia să-şi mulțumească clienții 
foarte exigenţi şi care plăteau scump iluzia de a fi iubiţi. 

* 


x x 


Când o reîntâlnise pe fata fără nume de la cantina 
uni—versităţii, Bob simţise o tulburare bizară. Spre deosebire de 
toate femeile pe care le cunoscuse până atunci, aceasta nu-l 
dezbrăcase cu privirea şi se comportase firesc, ca şi cum s-ar fi 
aflat în prezenţa unuia dintre colegii săi. Acum, în vreme ce se 
turnau ultimele secvenţe în incinta universităţii, aştepta cu 
nerăbdare pauza de prânz spre a o revedea pe fata de la 
cantină. Intră în marea sală zgomotoasă, unde studenţii 
ale—geau la bufet mâncărurile cu miresme îmbietoare, şi începu 
să caute cu privirea prin mulţime fiinţa care îl fermecase, în 
zadar. Poate că venise prea târziu... Se aşeză la o masă ocupată 
de actori, aproape de intrare. 

Jeff Blyth se instalase la masa de vizavi şi glumea cu 
camarazii săi. Dimineaţa, Jeff şi Bob înfruntară împreună 
camerele de luat vederi şi reflectoarele. Ray fusese absent căci, 
după moartea sa prevăzută în scenariu, dispunea de o libertate 
care îi permitea să-şi petreacă timpul după voie. 

— Se pare că vor să taie toate scenele îndrăzneţe din filmul 
nostru, zise Jeff râzând. Chiar şi sărutările cu gura închisă. 

Asociaţiile puritane îşi reiau influenţa. Până acum, când te 
prezentai la o recepţie sau la o premieră, trebuia să fii însoţit de 


o femeie tânără, adesea desemnată de studio, pentru nevoile 
cauzei. Acum, bătrânele „integriste“ pretind actorilor să se 
căsătorească şi îi ameninţă pe celibatari cu campanii de boicot. 
Jared a profitat de ocazie şi a cerut mâna lui Chris Bryner. În 
felul acesta şi-a asigurat o carieră fără probleme pentru anii ce 
vin, precum şi o zestre sporită după moartea lui Herb. În afară 
de asta, va trăi în raiul de la Beverly Hills. 

— Jared ţi-a făcut figura, zise Averil cu răutate. Te plimbai 
adesea cu Chris. Nu era, oare, prietena ta? 

— Niciodată nu mi-a trecut prin cap să mă însor. În pofida 
presiunilor zgripţuroaicelor, n-am să mă însor niciodată, cu riscul 
de a fi considerat „gay“. Când fetele frumoase ţi se aruncă în 
pat, ar fi o prostie să-ţi legi viaţa de o singură femeie care, mai 
devreme sau mai târziu, va căuta să divorţeze şi să-ţi ceară o 
pensie alimentară considerabilă. 

— De ce să te gândeşti de pe acum la divorţ?, exclamă Averil. 

— Pentru că optzeci la sută din actori divorţează după câţiva 
ani de viaţă în comun, replică Jeff. Şi plătesc, plătesc, plătesc... 
Muncesc ca nişte turbati ca să-şi întreţină fostele soţii. 

— Sau foştii soţi!, ripostă Averil agresiv. Exemplul lui Joan 
Collins este concludent. Sau pilda sărmanei neveste a lui Darrel 
Brighton. 

— Joan suferă consecinţele tuturor femeilor care îşi cum—pără 
amanţi!, interveni Godwin. Acum aleargă după un tine—rel cu 
treizeci de ani mai tânăr decât ea. Ultima nenorocire conjugală 
nu i-a ajuns. 

Jeff răspunse zeflemitor. 

— SIDA a făcut mai mult rău principiului libertăţii sexu-—ale 
decât toate campaniile puritane de la începutul secolului şi până 
acum. Vrăjitoarele din Salem sunt iarăşi la modă. Din fericire, se 
găsesc destule mijloace pentru prevenirea contaminării. 

Sidney Rawlings, directorul efectelor speciale, un hâtru burtos 
şi pleşuv, interveni jovial: 

— Prevenire? Aţi uitat de amatorii de risc. SIDA a devenit un 
fel de ruletă rusească. O iei sau n-o iei. Ai impresia că tragi cu 
gloanţe oarbe, dar în butoiaş e un glonţ. Vă amintiţi de moartea 
sărmanului Jon Hexum... În ce mă priveşte, urâ—ţenia mea mă 
apară de risc, adaugă el cu umor. Rarele mele întâlniri cu call- 
giris îmi garantează o anumită apărare în faţa acestei molime. 


Averil interveni cu răutate: 

— Scumpul de Jon-Eric!. Poate că s-a sinucis? 

— Sinucis? 

— Ca să ascundă boala sub voalul unui accident! SIDA, de 
exemplu... 

Bob o săgetă cu o privire dură. 

— De ce vrei acum să murdăreşti memoria unui actor 
admirabil? 

Jeff îşi reluă aerul serios, aproape sever. 

— O boală este benignă sau malignă. Aceasta este unica 
deosebire. De altfel, femeile sunt purtătoare şi transmiţătoare a 
virusului tot atât de zdravăn ca şi bărbaţii. Nimeni nu este 
scutit! Nu crezi că am dreptate, Bob? 

Faţa lui Bob se posomorâse. 

— Nu-mi place subiectul! 

Averil nu dezarmă. 

— ignorând flagelul nu înseamnă că te-ai pus la adăpost. Nu 
câştigi nimic băgându-ţi capul în nisip, ca struţul. 

In clipa aceea intră în fugă Sue Brions. Agita un ziar 
ase—menea unui drapel. Excentrica Sue purta acum o bluză 
albă, fustă maro şi un pulover foarte larg, ca şi cea mai mare 
parte a studentelor - costumul ei de scenă. 

Sue puse pe masă, în faţa ochilor uluiţi ai colegilor săi, o 
informaţie inserată pe pagina a treia a ziarului. „Miss Lavinia 
Griffin, dansatoare de cabaret, cere despăgubiri de cincizeci de 
milioane de dolari lui Robby O'Neill, care i-ar fi transmis un 
herpes. Avocaţii susţin că Miss Griffin, clienta lor, are toate 
şansele să câştige procesul. Robby O'Neill este fiul celebrului 


regizor Peter O'Neill“. 
* 


x x 


Los Angelesul şic era în efervescenţă. Doamna Harriet Lamant 
oferea o recepţie în onoarea lui Peter O'Neill cu pri=lejul 
încheierii turnării ultimului său film „Studenţi în vâr-tejul 
dragostei“. Invitaţiile erau aşteptate cu emoție deoarece 
persoanele care nu figurau pe listă erau considerate de mâna a 
doua. Femeile luau cu asalt magazinele de lux. Nu vorbeau 
decât de Saint Laurent, de Nina Ricci, de Giorgio Armani şi de 
alte magazine de înaltă clasă, mai toate franţuzeşti. Pentru 


doamnele elegante din înalta societate, creatorii de modă 
feminină îşi aveau reşedinţa la Paris sau la Roma. 

Peter accepta cu indiferenţă zarva măgulitoare din jurul său. 
Conducătorii studioului care vizionaseră forma definitivă a 
filmului îşi exteriorizaseră cu reţinere aprecierile pozitive pentru 
a nu-l supăra pe Bryner, avar în laude. Cei obişnuiţi să discearnă 
fineţurile şi subtilităţile vedeau limpede că Bryner suporta 
indispus succesele lui O'Neill şi că prefăcătoria, tră—sătură 
proeminentă a caracterului său, nu-i mai era acum de niciun 
folos. 

Avanpremiera, care avusese loc la Salinas, un orăşel 
pro—vincial, pentru sondarea gustului spectatorilor, provocase 
aplauze la scenă deschisă. După acest test urmă premiera de 
gală la Los Angeles, în prezenţa tuturor celebrităților 
metro—polei din domeniul celei de-a şaptea arte, din lumea 
politică, financiară şi mondenă, precum şi în prezenţa unei 
puzderii de ziarişti de toate calibrele. 

Publicul care nu avusese şansa să obţină invitaţii se 
îngră—mădea în faţa intrării cinematografului luminat de feerice 
ghirlande de lampioane. Un covor roşu fusese întins pentru 
personalităţile care trebuiau să parcurgă sub lumina 
reflectoarelor calea scurtă dintre limuzine şi intrarea în sala de 
spectacol. Poliţia instalase cordoane pentru stăvilirea masei de 
curioşi şi de admiratori ai lui O'Neill şi ai actorilor lui. 

În sfârşit, un lung şir de Cadillacuri şi de Rollsuri, de Cleneturi 
şi de Jaguaruri, de Zimmeruri şi de Lotusuri, minuni ale lumii 
automobilistice, începu să defileze prin faţa spec-tatorilor uluiţi, 
debarcându-i pe fericiţii proprietari. Femeile îşi etalau rochiile 
magnific scânteind de bijuterii şi blănuri scumpe, în pofida 
climei blânde, în timp ce bărbaţii arborau smokinguri de diferite 
croieli şi culori deoarece uniformitatea negrului se banalizase. 

Apariţia unei vedete idolatrizate de marele public stârnea o 
explozie de aplauze şi de ovaţii. 

Peter O'Neill fu întâmpinat cu aplauze puternice, însă pentru 
marele public regizorul rămâne o figură legată de un mit care nu 
trezeşte entuziasmul rezervat vedetelor. 

Pe acoperiş, la câteva ferestre ale caselor învecinate şi printre 
spectatori, erau răspândiţi agenţi de poliţie în civil care pândeau 
eventuala prezenţă a unui ucigaş de profesie. Locotenentul 


Hatcher îşi supraveghea oamenii şi sonda cu privirea mulţimea 
ce inundase strada, lăsând un pasaj îngust pentru maşinile care 
îşi continuau înaintarea lentă. Acum respira uşurat. 

O'Neill intrase în sală fără să se producă vreun incident. La 
ieşire va trebui să-şi întărească vigilenţa. Dacă ar fi fost în joc 
preşedintele Statelor Unite, nu s-ar fi luat atâtea măsuri de 
prevedere. 

Apariţia lui Bob Flynn, având-o la braţ pe Averil Auberon, 
declanşă strigăte de bucurie, aplauze şi fluierături, semn al unei 
aprecieri deosebite. Purta un smoking dintr-o țesătură de 
culoarea aurului vechi, care se armoniza cu pantalonii negri cu 
lampasuri de mătase. Era atât de frumos încât nu numai fetele, 
dar şi femeile trecute leşinau la vederea lui. Averil, deşi 
frumoasă şi elegantă, trecu aproape neobservată. Morala cerută 
de pudici fusese respectată. Toţi actorii veni—seră însoţiţi. 

În sala plină până la ultimul loc, Gideon Spacek şi nevasta sa 
se uitau fascinaţi în jur. 

— Fiecare dintre cei aflaţi aici câştigă pe săptămână mai mult 
decât salariul meu anual. Nu mai vorbesc de cei care primesc 
milioane, şopti la ureche lui Sarah, durdulie ca şi el, vulgară şi 
îmbrăcată fără gust. 

Femeia îl lovi cu cotul. 

— Să nu te audă cineva!, îi şopti. Nu stăm lângă ei? Această 
invitaţie nu e decât un început. Datorită cazului lui O'Neill ai să 
devii un personaj cunoscut. 

— Ca să ajung sus ar trebui să fac ceva deosebit. 
Deocam-—dată bat pasul pe loc. Am făcut o listă de suspecți, dar 
n-am obţinut nimic concret. 

Gideon şi Sarah remarcară că persoanele din fotolii se 
cunoşteau între ele, se chemau pe numele mic, glumeau şi 
comentau în comun. Gideon şi soţia sa se simțeau marginalizaţi, 
ignoraţi, ceea ce îi enerva. Nu avusese nici posibilitatea să-i 
strângă mâna lui O'Neill, aşezat prea departe. O salutase pe 
Isabelle, care abia se obosise să-i răspundă. Pacheţelul cu 
arsenic descoperit în dosul oglinzii din cabina ei şi aluziile 
procurorului o ofensaseră. Cu ce plăcere Spacek le-ar ordona 
poliţiştilor să-i pună cătuşele! 

Un val de agitaţie străbătu sala. 


O'Neill, actorii şi principalii colaboratori urcară pe scenă 
salutaţi de torente de aplauze. O'Neill mulţumi asistenţei, apoi 
anunţă viitoarea turnare a filmului „Titanii“. Bryner îşi strânse 
buzele. Conducerea studioului nu hotărâse încă în mod oficial 
turnarea acestui film. O'Neill ar fi trebuit să aştepte ca 
preşedintele să facă primele declaraţii presei. 

După spectacolul încununat de un triumf puţin gustat de 
Bryner, invitaţii marcanţi participară la un banchet oferit la 
restaurantul „Ma Maison“. O'Neill nu părea impresionat de 
onoruri şi elogii. Comesenii observară că mânca fără poftă şi că 
la fiecare toast abia îşi înmuia buzele în vinul din paharul său, 
pe care nu-l golea. 

Bob era aşezat între Averil şi Shirley. Din întâmplare, fusese 
plasat vizavi de Ray. Amândoi semnaseră contracte pentru 
„Titanii“, la care urma să participe un număr impre-—sionant de 
vedete de primă mărime. Turnarea trebuia să înceapă în curând 
la New York, la sediul Bursei, care simbo-liza puterea eroilor din 
film. Invitaţii de la masă îl considerau pe O'Neill un concurent al 
lui Spielberg şi al lui Scorsese, al lui Lucas şi al lui Coppola. 
Aceleaşi laude se revărsau şi asupra actorilor dirijaţi de el, din 
care o bună parte erau propria sa creaţie. O'Neill avea harul de 
a descoperi şi revela lumii marile talente. Un exemplu tipic era 
Bob Flynn, lansat ca un foc de artificii şi care aprinsese 
firmamentul stelelor. 

— Bob Flynn? Un perfect „lady killer“!, exclamă Harriet 
Lamont, care acceptase să participe la banchet, onoare 
acordată unui număr restrâns de cineaşti. In anii care vin, 
Hollywoodul va îngenunchea la picioarele lui Bob, iar femeile vor 
alerga după el ca o haită după un cerb. Tânărul acesta îi va 
depăşi pe James Dean, Bogart, Gable, Cooper, de Niro, Redford, 
Hoffman. Nu m-am înşelat niciodată! 

Cuvintele acestea rostite de marea doamnă din Los Angeles 
echivalau cu o consacrare. Doamna Lamont confirma succe—sul 
care încununa recenta şi strălucitoarea carieră a lui Bob. Acesta 
se bucură când auzi felicitările care-l copleşeau şi pe Ray. Fiind 
englez, era comparat cu Kean. Nobleţea obligă. 

Şi alte vedete primiseră laudele meritate, dar Bob rămâ—nea 
incontestabil eroul zilei. Îl impresiona faptul de a fi aşezat pe 
acelaşi plan cu James Dean, simbolul tinereţii înfloritoare, dar şi 


rebele. În perioada trăită la New York, Bob văzuse şi revăzuse 
toate filmele scoase din arhive şi prezentate în anumite 
cinematografe pentru publicul tânăr. Dean fusese arhetipul 
tineretului de ieri; tineretul de azi se recunoştea în trăsăturile lui 
Bob Flynn. 

Gândurile îi zburau pe deasupra murmurelor şi gălăgiei. Nu 
cumva triumful lui avea semnificaţia cântecului lebedei? Cutia 
Pandorei nu va întârzia să se deschidă. 

Se degajă cu gentileţe de admiratorii săi şi se apropie de Ray. 
Îi întinse mâna cu afecţiune şi îl felicită: 

— Ai fost formidabil, Ray! Sunt foarte fericit că am lucrat cu 
tine! Impărtăşim amândoi succesul deoarece mereu ne-am 
sprijinit reciproc. 

Ray zâmbi. Blândeţea îi îndulci din nou chipul. 

— Îţi mulţumesc, Bob! Dar meritul îţi revine în între—gime. Am 
avut şansa să fiu partenerul unei stele autentice. Exemplul tău 
m-a stimulat. 

Ochii lui luminoşi reflectau o amărăciune stranie. 

— Scuză-mă! 

Ray se retrase lăsându-l pe Bob descumpănit. Nu avu tim—pul 
să alerge după el, căci un cerc se formă în jurul lui zădărnicindu- 
i orice tentativă de evadare. Devenise prizonierul propriului său 
succes. După o vreme, aparent interminabilă, reuşi să se 
elibereze. Se lansă în căutarea lui Ray. Tristeţea din abisul 
ochilor acestuia îl emoţionase. 

Era convins că sărbătorirea îl plictisise de moarte. Dar nu-l 
găsi nicăieri. Cu siguranţă că Ray se evaporase discret. 

Retragerea în sine, refuzul de a primi intruşi, comportarea lui 
cereau să i se respecte solitudinea. 

Bob nu aşteptă terminarea banchetului. leşi pe o uşă secretă, 
sub privirile personalului de serviciu, obişnuit cu capriciile 
vedetelor care fugeau de admiratorii lor. Aceasta însă nu 
împiedica pe nimeni să le judece cu severitate. După ce făceau 
chiar imposibilul spre a câştiga publicul şi a se căţăra pe culmile 
gloriei, acum întorceau spatele, dispreţuindu-şi idolatrii. Dar, 
cum serveau zilnic stelele ecranului, se obişnu-iseră cu 
capriciile şi meschinăriile lor. Bătrânii îşi aminteau generozitatea 
marilor vedete din anii patruzeci şi cincizeci. Actorii din acea 
vreme cheltuiau banii fără restricţii, cu mări—nimic. Noul val de 


actori aduna sume enorme şi le depunea în bănci pentru 
fructificare. Toţi voiau să devină cât mai repede multimilionari. 
Bacşişurile se reduceau pe zi ce trece. 

* 


x x 


Bob se urcă la volanul noii sale maşini, „Rolls Camargue“, şi 
demară. Se îndreptă spre Palos Verdes. Ar fi pariat că Ray 
plecase spre casă. Nu mai putea suporta ambianța 
zgomo-toasă de la „Ma Maison“. Işi aminti apoi că uitase de 
Averil. Era de datoria lui s-o însoţească până la locuinţa ei de pe 
Wilshire Avenue. Nu-i păsa de comentariile pe care risca să le 
trezească plecarea sa precipitată, după dispariţia lui Ray. Era 
totuşi un gentleman. Nu putea să-şi părăsească partenera ca pe 
un papuc găurit. 

Cu capul plecat, se înapoie la „Ma Maison“. Ray nu l-ar fi iertat 
dacă s-ar fi comportat ca un mojic. Intră în salonul 
restaurantului. Lumea se pregătea de plecare. Averil se uita 
perplexă înjur, căutându-l pe Bob. Era atât de frumoasă, atât de 
atrăgătoare, încât oricare dintre invitaţi s-ar fi oferit s-o conducă 
acasă. Averil nu i-ar fi iertat niciodată afrontul, mai urât decât o 
palmă, de a o lăsa singură în faţa tuturor. 

Când îl zări pe Bob venind spre ea, faţa i se lumină, 
tră—săturile marcate de stupoare se destinseră. 

— Ne luăm zborul?, o întrebă el zâmbind. 

— Sunt gata să te urmez până la capătul lumii! 

Averil glumea, dar tonul ei şăgalnic promitea multe. 

Bob îi puse pe umeri mantoul de zibelină. Averil băuse câteva 
pahare în plus şi îşi exterioriza buna dispoziţie. Acceptă braţul 
lui Bob, care o conduse până la Rollsul său. 

— Frumoasă maşină! Demnă de tine! Semnul vizibil al 
succesului tău! 

Portarul deschise servil portiera în calea lui Averil. Bob îi 
strecură un bacşiş gras, apoi se instală la volan lângă Averil, 
care îşi sprijini capul de umărul lui. Rollsul se puse în mişcare. 
Actriţa dădu drumul la radio care transmitea o „salsa“. 

— Ce muzică senzuală! 

Se ghemui lângă Bob, ca o pisicuţă care toarce. 

Wilshire Avenue era aproape pustie. Maşina se opri lângă 
blocul turn în care locuia Averil. Portarul galonat, adăpos-tit sub 


o boltă pestriță, îşi scoase şapca şi deschise portiera. Averil 
cobori şi îl aşteptă pe Bob, care făcu ocolul maşinii. 

— N-ai vrea să urci până la mine, să bei un păhărel? 

Ochii îi scânteiau, pleoapele îi fremătau, iar zâmbetul exprima 
o invitaţie la plăceri mai substanţiale. Bob îi sărută mâna cu 
curtoazia cu care se deprinsese după sosirea sa la Hollywood. 
Se adaptase la moravurile mai mult sau mai puţin rafinate ale 
lumii în care intrase. 

— Altă dată, Averil! Îţi mulţumesc pentru gentileţe, dar sunt 
istovit. A fost o zi încărcată de emoţii. 

Averil făcu o mutrişoară dezamăgită. 

— Îmi pare rău! Sincer îmi pare rău! 

— Într-una din aceste zile!, zise Bob. 

Aşteptă nerăbdător s-o vadă intrând în imobil, apoi îşi reluă 
locul la volan. Se uită la ceas. Ray trebuia să fie deja la el acasă. 
Maşina demară. 

Bob se opri la marginea trotuarului, lângă vilişoara lui Ray. 
Noaptea era liniştită şi înstelată. Murmurul valurilor care asaltau 
plaja îi mângâia auzul ca o mână catifelată. Luna desfăşura pe 
întinsul oceanului un covor luminos lung şi îngust ce se pierdea 
în infinit. Simţi dorinţa de a se avânta spre acest covor şi să 
păşească de-a lungul lui ca Hristos, să se afunde în neant 
grăbind deznodământul. Trebuia să calce pe urmele lui James 
Dean şi să sfârşească deopotrivă cu el. 

Interiorul vilei lui Ray era luminat. Apăsă pe soneria de la 
intrare, dar nu-i răspunse nimeni. Împinse uşa şi văzu că nu era 
încuiată. Străbătu vestibulul şi intră într-un living-room mobilat 
simplu, dar cu gust. Fără să etaleze luxul, Ray îşi crease o 
ambianţă intimă, plină de căldură umană. Câteva tablouri 
moderne, ghivece cu plante verzi, fotolii confortabile, câteva 
obiecte de artă, precum şi o bogată colecţie de aparate audio şi 
video completau ansamblul. 

— Ray!, strigă. Ray! 

Intra pentru prima oară în locuinţa prietenului său. Liniştea îl 
uimea şi îl tulbura. În celelalte camere domnea întunericul. Îşi 
aminti că Ray ieşea noaptea pe plajă spre a evita mulţimea 
estivală şi pe amatorii de surfing, stânjenitori în timpul zilei. 
Ferestrele deschise răspundeau spre o terasă aninată deasupra 
oceanului. Sprijinindu-se pe balustradă, sondă cu privirea 


noaptea care învăluia plaja. Zări o siluetă culcată pe nisipul 
argintat de razele lunii. 

Valurile fosforescente se spărgeau la picioarele lui Ray. Un slip 
de culoare închisă îi contura şoldurile înguste. Mâinile 
încrucişate sub cap, torsul, picioarele căpătaseră culoarea 
luminoasă a sidefului. Stropii de apă care furau din strălucirea 
lunii scânteiau asemenea unor diamante pe trupul lui. Bob simţi 
o tandreţe nedesluşită, o dorinţă greu de definit. Cobori pe scara 
de lemn şi picioarele i se afundară în nisip. Se îndreptă cu pas 
lent spre Ray. Avea tot timpul la dispoziţie. Nu voia să sfâşie 
farmecul care ţesea în jurul lui un văl magic. 

Ajuns în preajma lui Ray, care aţipise, îl contemplă înde—lung, 
îşi scoase smokingul, papionul şi le aruncă deoparte. Îşi desfăcu 
nasturii de la cămaşă şi se întinse pe nisip lângă Ray, fără să-l 
trezească. Se mulțumea să-i admire chipul şi liniile corpului. 
Timpul se scurgea marcat de valurile cântătoare. 

Ray deschise ochii. Întoarse privirile spre Bob fără ca să pară 
surprins de prezenţa lui. Zâmbi. 

— Semeni cu prinţesa Paulina Borghese sprijinită în cot pe 
canapeaua ei de odihnă. O sculptură în marmură albă aflată la 
Roma. 

— Ştii bine că nu-mi place să fiu comparat cu o femeie. Detest 
travestiţii! 

— Îți cer scuze! Poziţia ta îmi evoca această statuie 
admi-—rabilă. Tu n-ai nimic feminin. Dimpotrivă! Virilitatea ta a 
cucerit tineretul de azi! 

— Şi a ta, Ray! În pofida zâmbetului tău blând şi a 
melan-—coliei, corpul tău degajă vigoarea bărbătească. 

— Lordul Byron a fost un melancolic, ceea ce nu l-a 
împie—dicat să fie bărbatul femeilor... şi femeia bărbaţilor. Ca şi 
lulius Cezar. Dar aceste nuanţe îţi scapă. 

Faţa lui Bob se înăspri. 

— De ce vrei să fii dezagreabil? N-am venit să duc o discuţie în 
contradictoriu! 

— De ce în contradictoriu? Sunt de acord cu tine. Nici mie nu- 
mi plac travestiţii. Mă scârbeşte fandoseala lor ridicolă, între 
tovarăşii lui Leonida, la Termopile, n-au existat bărbaţi 
efeminaţi. Adevărata dragoste greacă exclude travestiţii. Dar să 
terminăm cu subiectul acesta! 


Tăcu. Liniştea se aşternu grea, stânjenitoare. Bob interveni 
pe un ton conciliant. 

— Voiam să-ţi mulţumesc. Am învăţat de la tine nu numai 
bunele maniere şi un limbaj cizelat, dar tu mi-ai îmbogăţit 
apreciabil cunoştinţele. Steve Mequeen elimina din replicile sale 
cuvintele prea complicate pentru un incult. Căci îşi dădea seama 
de incultura sa. Am condus-o pe Averil la ea acasă, chiar dacă 
acest gest de politeţe elementară nu mi-a făcut nici-o plăcere. 
Sunt convins că şi tu ai fi procedat la fel. 

— Bineînţeles. 

— Ştiai că am să vin să te caut? 

— Da... Dar trebuia să te abţii... 

De data aceasta, vocea lui Ray exprima o fermitate 
neobiş—nuită. Bob fu surprins de violenţa lui. Nu ştia cum să 
reacţi—oneze. Îşi aminti de conflictul dintre Jared şi Jeff. Nu 
credea că o să ajungă aici. Suspină. 

— Am venit pentru o explicaţie... 

Ray păstră aceeaşi atitudine. Singurătatea nopţii şi a 
oceanului îi izola de lume. Întrevederea lor era întreruptă de 
lungi momente de tăcere. 

— Nu cer explicaţii şi nu am de dat explicaţii! 

— Nu aş vrea ca un echivoc să compromită prietenia 
noas=tră... Trebuie să mă înţelegi, Ray... Am dus o viaţă a cărei 
amintire îmi inspiră numai oroare... Atunci, în bucătăria din 
rulotă, a fost un gest instinctiv de apărare din partea mea... 

Tăcu, apoi se întinse pe spate, sprijinindu-şi capul pe mâinile 
încrucişate, asemenea lui Ray. Se uita la cer, un giulgiu presărat 
cu licurici care se desfăşură deasupra Los Angelesului. ` 

— AŞ fi fericit, Ray, să reînnodăm prietenia noastră... Incerc 
pentru tine un sentiment pe care nu l-am simțit niciodată 
îna=inte de a te cunoaşte... Te iubesc, Ray!... Nu ştiu dacă este 
o dragoste frățească sau dacă tulburarea mea ascunde o dorință 
de altă natură... carnală... sau amândouă în acelaşi timp... Am 
nevoie de tine... de prietenia ta... Sunt un om nefericit, în ciuda 
succesului meu neaşteptat... 

Simţi mâna lui Ray şi o strânse. 

— O ştiam... Am înţeles-o de multă vreme... Te iubesc, Bob... 
Te iubesc... 


Vocea lui domoală fu balsam pentru inima zbuciumată a lui 
Bob. 


* 
XX 


Peter O'Neill, însoţit de Anna, sosi la Harriet Lamont la bordul 
maşinii sale Rolls-Royce Camargue. Işi conducea sân-—gur 
maşina, căci avea oroare să vadă în faţa sa ceafa unui şofer la 
curent cu aventurile amoroase ale soţiei sale şi putea, ca atare, 
să măsoare în cunoştinţă de cauză mărimea coarnelor purtate 
de stăpânul său. Pe drum nu adresă niciun cuvânt Annei, care, şi 
ea, păstra o tăcere glacială. Prezenţa ei lângă O'Neill o puse pe 
gânduri. Prin mintea ei defilară faptele care transformaseră o 
dragoste arzătoare într-o ură feroce. La începutul vieţii lor 
conjugale se iubiseră, convinşi că pasiunea lor nu se va stinge 
niciodată. Mai târziu, aproape fără tranziţie, se angajaseră pe un 
drum fără întoarcere, presărat cu crize sfâşietoare care sporeau 
treptat fierea ce le otrăvea relaţi—ile. Caracterele lor 
neînduplecate sau poate alte împrejurări imposibil de analizat la 
timpul respectiv îi împinseseră spre o ruptură definitivă. Cine 
purtase vina? El, Anna, amândoi? Ultima ipoteză părea cea mai 
plauzibilă. Acum nu mai erau decât doi străini care trăiau sub 
acelaşi acoperiş, doi duşmani de moarte. Peter o dispreţuia. In 
concepţia lui nu mai exista nici-o deosebire între Anna şi o târfa 
care făcea trotuarul noapte după noapte alergând după clienţi... 
La început, Anna îl înşela dornică să-l înfurie, apoi se prinsese în 
propriul ei joc. Acum nu se mai putea lipsi de compania tinerilor 
care îi ofereau un surogat de dragoste plătită cu bani sunători. 

Peter nu divorțase deoarece procesul i-ar fi răpit un timp 
preţios în discuţii interminabile cu avocaţii, combinate cu 
aşteptări în sălile lor şi cu dezbateri penibile în faţa 
jude—cătorilor. În orice caz, ar fi trebuit să plătească o pensie 
ali-mentară fabuloasă unei femei care nu ar mai fi fost a lui, dar 
care ar fi continuat acelaşi mod de viaţă. Copiii, chiar dacă erau 
destul de mari spre a nu fi şocaţi de despărţirea legală a 
părinţilor, se aflau într-o situaţie şi mai încurcată. Robby trăia în 
lumea viselor şi a inconştienţei proprii. Procesul ridicol pe care i- 
| intentase femeia cu moravuri depravate îi sporea tristeţea. 
Moartea lui Herb şi complicațiile ulterioare îl marcaseră profund. 
Era un copil vulnerabil. Peter era obsedat de posibilitatea morţii 


lui Robby în urma unei supradoze. Dar nu putea face nimic 
pentru a-l împiedica să se mai drogheze, să se distrugă. In 
ultima vreme se gândise să-l trimită într-o clinică de 
dezintoxicare, dar Robby îi respinsese furios pro—punerea. N-ar 
fi realizat nimic dacă i-ar fi suprimat alocaţia lunară, destul de 
consistentă, spre a nu-i mai da posibilitatea de a-şi cumpăra 
otrava care îl ucidea lent. Rob al viciului, Robby ar fi fost în stare 
să vândă pe furiş obiectele de artă din casă pentru a-şi face rost 
de bani. Shirley era mai echilibrată decât fratele ei, dar Peter se 
preocupa serios şi de viitorul ei. Ar fi vrut s-o pregătească 
pentru o carieră care s-o pună la adăpostul grijilor. Averea 
familiei O'Neill n-ar fi putut face faţă cheltuielilor nebuneşti ale 
Annei şi ale fiicei sale dacă n-ar fi fost alimentată permanent de 
enormele venituri ale lui Peter realizate de pe urma filmelor. 
Peter ştia că nu va trăi la infinit şi gândul acesta îl amăra. Ştia 
că fără sprijinul lui familia îi va fi târâtă în abis. 
* 


x x 


Harriet Lamont locuia pe Beverly Hills într-un imobil de 
dimensiuni gigantice, care reunea stilul maur, stilul spaniol şi 
influențele arhitectonice moderne. O combinație care nu se 
reducea la un „mixtum compositum“, ci realiza un echilibru 
perfect. Mulţimile de turişti, dornici să cunoască rezidențele 
vedetelor, găseau, în chioşcuri, pliante care ofereau toate 
informaţiile dorite, dar omiteau faptul că majoritatea vilelor 
trecuseră în mâinile şeicilor arabi doldora de petrodolari, ale 
miliardarilor refugiaţi din lumea a treia, agitată de revoluţii 
endemice ca şi a europenilor bogaţi, care voiau să se pună la 
adăpost de socialism sau de o invazie islamică, oricând posibilă 
pe vechiul continent. 

Soţul răposat al lui Harriet Lamont, fost preşedinte al unei 
multinaționale, nu voise să-şi construiască, pentru el şi pentru 
soţia sa, o reşedinţă de inspiraţie romană, asemănătoare cu a 
lui Paul Getty, sau un palat de marmură cu piscine, de un fast 
ostentativ, cum e cel al lui Hearst. Nici nu importase din Europa 
un castel francez demolat cu grijă şi transportat piatră cu piatră 
în lăzi de lemn asemănătoare unor sicrie. Işi construise o casă 
mare californiană, tipică pentru Hollywoodul anilor treizeci, 
epoca sa de glorie, pe veci stinsă. Doamna Lamont păstra 


edificiul şi se preocupa de întreţinerea lui. Personalul de serviciu 
era numeros şi stilat. Bijuteriile costau milioane, iar în garaj 
avea zece maşini, dintre care cinci Rollsuri pen=tru deplasări 
personale. Prestigiul doamnei Lamont era la înălţimea 
veniturilor sale. Numele ei figura permanent în fruntea rubricii 
mondene a ziarelor din California. Oamenii care adorau să 
răscolească gunoaiele trecutului susțineau că foarte 
respectabila doamnă Lamont avusese, înainte de căsătorie, o 
existenţă furtunoasă. Atinsese doar vârsta de douăzeci de ani 
când bătrânul Lamont se îndrăgostise de ea şi se hotărâse s-o 
conducă în faţa altarului. După căsătorie îl înşela cu discreţie, 
căci Lamont se achita cu greu de obligaţiile sale conjugale. Era 
însă fericit s-o aibă lângă el, s-o mângâie, să-i aspire parfumul şi 
să se adape la izvorul tinereţii ei. Peter O'Neill, la începutul 
carierei sale, se strecurase de multe ori noaptea printr-o uşă 
secretă în camera lui Harriet, separată de camera soţului. Dar 
flăcările tinereţii se stinseseră şi de atunci rămăseseră buni 
prieteni. Harriet sărbătorea fiecare film realizat de Peter, 
punând o piatră deloc neglijabilă la temelia edificiului său 
publicitar. 

Ori de câte ori avea nevoie de un sfat, de o încurajare, de 
înţelegere şi afecţiune, Peter păşea pragul casei lui Harriet. 

Graţie unor îngrijiri intensive şi a intervențiilor costisi-toare 
ale esteticienilor, Harriet se conservase mulţumitor. In preajma 
ei, Peter părea să-i fie tată. Din când în când făceau dragoste, 
spre a reînvia trecutul. Amanţii tineri şi frumoşi mişunau în jurul 
ei ca de altfel pe lângă toate matroanele bogate şi lacome de 
plăceri din Los Angeles. Dar în braţele lui Peter regăsea 
reminiscenţele „adevăratei“ sale tinereţi, ale dragostei sale 
„adevărate“. Viaţa ei sentimentală actuală se reducea la o 
minciună acceptată tacit atât de ea, cât şi de partenerii 
cumpăraţi pe piaţa sexului. Tinereţea ei artificială nu înşela pe 
nimeni, deoarece tot Hollywoodul îi cunoştea vârsta reală. 
Lumea îi admira rezistenţa faţă de asaltul anilor. Căci după ce 
trecuse pragul celor patruzeci de ani intrase într-o epocă 
ingrată. Vârsta la care femeile evoluează pe coarda întinsă între 
tinereţea pierdută şi bătrâneţea care pândeşte la cotitura 


drumului. Un drum care duce direct la cimitir... 
* 


x x 


Exteriorul casei lui Harriet strălucea ca un pom de Crăciun 
feeric, imens. Lanţuri de lampioane luminau faţada şi grădina 
împodobită cu statui şi fântâni arteziene. Maşinile de mare lux 
se scurgeau prin faţa intrării încadrate cu servitori în livrele, în 
marele hol, invitaţii erau preluaţi de un corp de servitori cu 
sarcini bine definite. Recepţia căpăta tot mai mult aspectul unei 
defilări de manechine care prezentau ultimele realizări ale 
marilor creatori de modă pentru femei şi bărbaţi. 

Invitaţii, amatori de băuturi tari, aveau la dispoziţie şase 
baruri dispersate prin saloane, la care barmani tineri şi 
fasci—nanţi, toţi actori fără angajamente, pregăteau şi serveau 
cocktailuri complicate cu denumiri exotice. Alţi servitori circulau 
prin saloane purtând tăvi încărcate cu pahare de şampanie. 

Bufete bogate erau instalate în sălile de recepţie. O „ball-room 
orchestra“ şi o trupă de rock îi animau pe dansatori. Ca să evite 
microfonia, orchestrele cântau în două saloane aşezate la cele 


două capete ale imobilului. 
* 


x x 


După ce coborî din maşină, Anna se întoarse spre Peter care 
scotocea ceva în compartimentul aflat în dreapta tablo~ului de 
bord. 

— Ce faci acolo?, întrebă ea ascuţind vocea. 

— Nu ştiu unde mi-am pus bricheta!... Ah, uite!, exclamă. 

Peter ieşi din Rolls apoi îl încredinţă unui groom, care se 
însărcină să-l gareze într-un parking amenajat pe o vastă 
peluză, ceva mai departe de casă. Apoi, Peter şi Anna intrară în 
vilă şi se îndreptară spre Harriet, care îşi primea oaspeţii. Când îi 
văzu diamantele, Anna, muşcată de invidie, scrâşni din dinţi. 

Harriet strânse mâna Annei cu o politeţe rece, întâmpinându-l, 
în schimb, pe Peter, oaspetele de onoare, cu o vădită plăcere. 
Aceasta exacerba şi mai mult mânia Annei, chiar dacă zâmbetul 
se menţinu pe faţa perfect machiată. Cele două femei se 
măsurară din ochi pe furiş, căutând semnele decli—nului care, la 
un moment dat, nu mai poate fi evitat în ciuda celor mai 
sofisticate intervenţii chirurgicale. 

Bob sosi ceva mai târziu însoţit de Averil. Reporterii de la 
televiziune anunțau sosirea vedetelor, care se succedau prin 


faţa camerelor de luat vederi, pentru spectatorii micilor ecrane. 
Comentarii umoristice risipeau monotonia unei inşi—ruiri de 
nume. 

— lată-l pe Bob Flynn, strălucit candidat la Oscar. Alături de el, 
frumoasa Averil Auberon, amică a lui Bob şi într-un viitor 
apropiat, se vorbeşte, tovarăşa lui de viaţă... lată-l şi pe Gilbert 
Roland, vedeta din „City Lights“, alături de soţia sa, Leila. „Fiul 
şi soţia mea au pus capăt existenţei mele dez—măţate de holtei 
înrăit în păcate. Căsătoriţi-vă, ne sfătuieşte el, şi veţi deveni 
fericiţi“... 

Anna îl părăsi ostentativ pe Peter şi se amestecă printre 
invitaţi, în căutare deţineri dispuşi să se lase seduşi. Remarcase 
un barman care se apropia de sfârşitul adolescenţei şi nu avea 
aerul că ar exercita îndeletnicirea aceasta în mod obişnuit. 

— Un Daiquiri!, comandă Anna, lansându-i o privire 
languroasă. 

Băiatul amestecă ingredientele  concentrându-şi atenția 
asupra băuturii şi căutând să evite privirea care exprima deschis 
lubricitatea şi dorinţa pătimaşă de a-l avea. Anna nu se jena să-l 
pescuiască în văzul lumii. O doamnă se apropie de Anna şi 
încercă să atace ultimele cancanuri din Hollywood, dar, când îşi 
dădu seama că aceasta nu-i acorda nici-o atenţie, ridică din 
umeri şi se îndepărtă. Când luă paharul, Anna îi vâri sub ochi 
degetele încărcate cu inele sclipitoare, ca şi cum ar fi vrut să-l 
hipnotizeze. Îi atinse mâna ca din întâmplare. 

— Tinere, n-ai vrea să joci într-un film? Aş putea să te ajut. 


Sunt soţia lui Peter O'Neill... 
* 


x x 


Harriet, care adresa în trecere cuvinte amabile oaspeţi-—lor... 
pe nesimţite se apropie de Peter, singuratic la un bar mai puţin 
solicitat la care servea un negru jovial. Indispus, gânditor, Peter 
îl urmărea cu privirile pe Bob care nu putea să scape de un grup 
de fete dornice să-l acapareze pentru toată seara. Asculta 
politicos flecăreala lor şi zâmbea amu-—zat. Fetele se îngânau 
toate odată, pufneau în râs, glumeau încântate că reuşiseră să-l 
izoleze. 

Harriet puse pe umărul lui Peter mâna-i delicată, cu vene 
vizibile, semne care îi trădau vârsta. 


— Bietul meu prieten!, îi vorbi ea cu tandreţe. 

Peter tresări, puse paharul pe bar şi se întoarse spre ea. 

— Eşti o prietenă adevărată. Înţelegi tot ce se întâmplă în 
sufletul meu. 

— Vezi bine că fac tot ce pot. Am răspândit detectivi 
par-ticulari prin toată casa ca să te protejez... Mă simt fericită 
când pot să mă dăruiesc ţie... 

— Nu merit mărinimia ta, Harriet. 

— Ştii ce mă apropie atât de mult de tine? Faptul că în 
prezenţa mea  înlături masca fals cinică... În realitate, 
împăr-=tăşim aceeaşi sensibilitate... Degetul meu cel mic îmi 
spune că nu eşti fericit... 

Peter îi luă mâna şi îi sărută degetul cel mic. 

— Aşa e. Singurătatea mă apasă... Dar munca mă ajută să uit. 

— Ai slăbit... 

— Din cauza vârstei, Harriet. Unii se îngraşă, alţii slă—bese... 
Tu, în schimb, arăţi foarte tânără. 

— Politeţea ta a rămas nedezminţită. 

Ochii lui Harriet se umeziră. 

— Te iubesc, Peter! Trecerea anilor nu mi-a slăbit dragos-—=tea 
pentru tine... În gândurile mele eşti acelaşi tânăr pe care l-am 
cunoscut... acum... acum... Nu! Să uităm anul în care ne-am 
cunoscut. 

Peter îşi îndreptă iarăşi ochii spre Bob. Harriet îi urmări 
privirea. 

— Protejatul tău este un băiat foarte frumos. Cum de l-ai 
găsit? 

— Stătea pe treptele unei scări, pe trotuar... Într-o stradă 
sordidă din New York. Hazardul joacă uneori feste uluitoare. 

— Hazardul este o scuză invocată de ipocriţi. Dacă nu era Bob 
Flynn, ai fi găsit alt băiat la fel de frumos, de fermecător... Voiai, 
din străfundul sufletului, să-l găseşti. 

— Nu sunt homosexual. 

— Sunt înclinații ascunse pe care inconştientul le acoperă cu 
negura sa... 

— Dacă aş fi, sigur nu m-aş jena s-o recunosc. Dar 
problemele mele personale mă privesc numai pe mine. Am 
oferit şansa multor tineri de a se afirma. N-am avut întotdeauna 


mână bună. Dar Raymond Rhys, Jeffrey Blyth, Jared Dahl şi, 
îndeosebi, Bob Flynn nu m-au dezamăgit. 

— Bob e deosebit... foarte deosebit... Te cunosc de prea multă 
vreme ca să mă înşel. 

— Prostii... 

— Nu te supăra. N-am nimic împotriva mânijilor tăi... Prins în 
vârtejul instinctelor, te-ai întrebat vreodată dacă nu eşti 
bisexual? 

— Pot să-ţi pun aceeaşi întrebare? 

Harriet pufni în râs. Dinţii ei albi şi mărunți aveau stră-lucirea 
perlelor. 

— Am gustat din toate plăcerile, Peter. Permise sau neper - 
mise... Dar privirile pe care le arunci spre Bob trădează un 
interes arzător. Subliniez, „arzător“. 

— Trebuie să-ţi dau socoteală? 

— Nu te înfuria! N-ai păstrat niciodată secrete faţă de mine... 
De altfel, graniţa dintre homosexuali şi heterosexuali este 
fluidă... 

O'Neill fu cuprins de nelinişte. Să nu fie în stare să-şi 
ascun—dă sentimentele? Gândurile să-i fie atât de transparente? 

Harriet întinse ramura de măslin; dădea, ca întotdeauna, 
dovadă de spirit de conciliere. Neliniştea lui Peter o tulbura. 

— Să bem o cupă de şampanie pentru succesul ultimei tale 
opere şi să uităm de necazuri! Serata este frumoasă, onorurile şi 
elogiile te copleşesc. Ce mai vrei? 

— Adevărata fericire nu există, Harriet. Totul se reduce la o 
țesătură de iluzii. Fericirea cea mai intensă se evaporă lăsând în 
urmă dezamăgirea. Să bem şi să nu ne mai gândim la viitor, la 
surprizele bune sau rele pe care ni le poate aduce. 

Bob remarcă privirile gazdei şi ale regizorului aţintite asupra 
sa. Era sensibil la atenţia care i se acorda. Vechea sa meserie ÎI 
învățase să fie vigilent. Îşi nota în minte tot ceea ce ar fi putut 
să-l intereseze. Ciripeala fetelor, care se înghe—suiau în jurul lui, 
îl lăsa indiferent. Răspundea monosilabic la glumele şi 
avansurile lor. 

Ray apăru în uşă, la braţ cu Shirley O'Neill. Bob simţi o umbră 
de gelozie, dar îşi dădu seama că nu era întemeiată. 

Faptul că o alesese ca parteneră pe fiica regizorului cu care 
lucra nu atrăgea nici-o consecinţă. Ray rămânea prietenul său. 


Ray nu-l va dezamăgi niciodată. După noaptea petrecută alături 
de el, pe plajă, îşi regăsise sprijinul, reconfortarea de care avea 
nevoie. Acesta era esenţialul... 

Ray şi Shirley se îndreptară spre Harriet şi îşi cerură scuze 
pentru întârziere. 

Bob îi urmărea cu privirea. Înainte de a-l cunoaşte pe Ray, îl 
rodea singurătatea din Los Angeles. Noaptea, când se găsea 
singur în pat, izbucnea în plâns. Nevoia de a evada devenea tot 
mai imperioasă. Casa lui frumoasă, cariera-i minunată, viitorul, 
îndeosebi viitorul, îl înfricoşau. În pauze, la studio, stătea izolat. 
Timiditatea sau frica, sentimente confuze, îl împiedicau să caute 
tovărăşia oamenilor, să lege o conver-saţie. Apoi se revolta 
împotriva propriei tristeţi, împotriva propriei inerţii. Sfărâmă 
lanţurile imaginare şi pornea rătăcitor în noapte. 

Cu faţa ascunsă în parte de ochelarii fumurii, îmbrăcat în 
bluzon de piele şi blue-jeans, ca orice tânăr, îşi gara maşina 
luxoasă în colţul unei străzi necunoscute, făcea pe jos câţiva 
paşi, apoi intra în primul bar. Prefera barurile prăpădite, căci 
nimeni n-ar fi bănuit că Bob Flynn, vedeta James Dean a anilor 
optzeci, se degrada intrând într-o cafenea ordinară. Jared îi 
scormonise amintirile, îi redeschisese drumul spre bârlogurile de 
altădată. Îşi punea mâinile albe pe tejghea şi comanda whisky. 
Sec şi fără gheaţă. Obişnuit de acum cu băuturile cele mai fine 
şi scumpe, avea impresia că barmanul îi servea o spălătură de 
vase care abia mirosea a whisky. Dar, familiarizat, până nu de 
mult, cu tot felul de surogate, nu protesta. Uneori, fetele, păsări 
de noapte, sau beţivani căutau să-l agaţe. Câteodată era gata 
să cedeze solicitărilor, dar, revenindu-şi în fire, le respingea cu 
blândeţe, deoarece le înţelegea solicitudinea, nevoia de a găsi 
un tovarăş de noapte. Sexul nu era decât un pretext... Tineri 
derbedei din partea locului îi căutau râcă. Dar se pricepea să 
iasă nevătămat din toate încăierările deoarece avea în spate o 
experienţă bogată. Deşi detesta scandalurile fără motiv, riposta 
violent. Uneori îl încolţea tentaţia de a se droga, spre a uita 
toate supărările, dar respinge îndemnurile toxicomanilor şi 
ofertele vânzătorilor de narcotice... Dădea peste cap spălătură 
de vase şi cerea să i se umple din nou paharul. Nu se îmbăta, se 
înapoia lucid acasă. Cu cât i se limpezea capul, cu atât mai mult 
îl frământa cuge-tul. Mai târziu aflase uluit că Joan Harlow, 


„marea Harlow“, împopoţonată cu o perucă neagră, ieşea 
incognito noaptea, se lăsa acostată de necunoscuţi şi îi însoțea 
în hoteluri suspecte. Exemplul ei îl uşura. Nu era el singurul 
actor care se înjosea frecventând localurile rău famate din Los 
Angeles... Într-o noapte, ieşind dintr-un bar mizerabil, constată 
lipsa maşinii. Furtul nu-l impresiona. Cum se afla în plină 
turnare, nu-şi putea permite luxul de a colinda magazinele cu 
automobile noi; rugă pe agentul său să-i cumpere un Ferrari. 
Agentul îi promise că-i va îndeplini cerința, dar îi atrase atenţia 
că făcea cheltuieli nesăbuite, că nu se gândea la viitor. „Tocmai 
că mă gândesc“, i-a răspuns Bob. „Cumpără-mi un Ferrari şi un 
Lamborghini. Am nevoie de vreo zece automobile pentru a le 
înlocui pe cele care mi se fură. Eşti mulţumit cu raţiona—mentul 
meu? “ 

Bob îşi rememora aceste amintiri în vreme ce fetele 
conti—nuau, neobosite, ciripeala lor. 

Dintr-odată, atenţia-i fu atrasă de tânăra studentă cu ochii 
maliţioşi pe care o întâlnise la cantina universităţii. O căutase în 
zadar şi, iată, drumurile lor se încrucişau iarăşi. 

Ceru scuze admiratoarelor vexate şi se retrase într-un mod 
intempestiv. Se îndreptă spre tânăra necunoscută care asculta 
distrată argumentele subtile ale unui savant pleşuv, specialist în 
antichităţi, referitoare la admiraţia exagerată a amatorilor cu 
aşa-zise gusturi fine faţă de arta anilor treizeci. Fata îl văzu şi îi 
zâmbi ca unui prieten vechi. Ochii ei cereau ajutor. „Ajută-mă! 
Pisălogul ăsta mă omoară! “ 

Bob o luă gentil de braţ şi întrerupse discursul emfatic. 

— lertaţi-mă, domnule, dar am ceva de vorbit cu prietena 
mea! 

Personajul tăcu uimit. Bob conduse fata spre sala de dans. 

Orchestra executa tocmai „Moonlight Serenade“, de Glenn 
Miller. Perechi relativ vârstnice dansau cu graţie desuetă pe 
parchetul cu flori stilizate. 

— Ai spus că eşti prietenul meu fără să-mi fi ştiut numele, îl 
tachina ea. 

Bob îşi regăsi spiritul zeflemitor. 

— N-aş putea spune că modul în care îmi mulţumeşti este 
deosebit de cald, glumi el. 

Fata răspândea un parfum delicat; Bob îl aspiră cu plăcere. 


— Nu este vina mea că la cantină ai zburat ca o păsărică 
speriată. 

— Speriată? De ce speriată? 

Fata izbucni într-un râs ce emana numai puritate, tine—reţe. 
Inocenţa ei căpăta semnificaţia unei revelații. 

— Mă cheamă Laura Lamont. Pentru prieteni sunt Lorrie. 
Dumneata ai dobândit acest drept. 

— Numele meu este Robert. Robert Flynn. Dar prietenii şi 
lumea îmi spun Bob. Au uitat de Robert. 

Fata se încruntă. 

— La ce te gândeşti? _ 

— Mă gândesc că Bob sună banal. Il prefer pe Robert. 

— Mă supun alegerii dumitale. 

Ray apăru la celălalt capăt al salonului. Când îl zări pe Bob, 
faţa i se lumină. Dar, la vederea fetei din preajma lui, fruntea i 
se încreţi. Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. Simţea o dorinţă 
nebună să bea ceva. Se opri la primul bar întâlnit în cale. 
Comandă un cocktail tare. Cel mai tare. 

— Indiana Slip ar clătina şi Statuia Libertăţii, domnule Rhys. 

Nici nu remarcă zâmbetul complice al barmanului. 

La acelaşi bar se instalase şi O'Neill. Harriet îl părăsi cu regret 
căci trebuia să se ocupe şi de ceilalţi invitaţi. Regizorul era 
vizibil îndrăgostit de însoţitoarea sa, Sue Brions, ambiţi—oasa 
rivală a lui Cindy Crawford. „Am s-o întrec, fiindcă sunt mai 
tânără decât ea“, declara Sue. 

Peter o privea cu acelaşi zâmbet ironic, numai că ochii lui 
țeseau o pânză de păianjen în jurul tinerei actriţe. Voia s-o 
fascineze. Obrajii fetei, conştientă de seducţia pe care o 
exercita, se împurpurară, buzele i se deschiseră senzuale, sânii 
îi palpitară. 

Peter făcu barmanului un semn. 

— Un Dream of Granada nealcoolizat pentru domnişoara şi un 
Egg Nogg pentru mine! 

— De ce un cocktail nealcoolizat pentru mine?, întrebă Sue 
iritată. 

— Alcoolul este interzis minorilor! 

— Dar a-i seduce este permis!, replică ea cu o cochetărie 
provocatoare. 

Peter cedă fără dificultate. 


— Două Egg Nogg, tinere! 

Barmanul, un irlandez pistruiat şi cu păr roşu ca focul, 
pregătea băuturile luând poziţii avantajoase, spre a se face 
remarcat de Peter O'Neill, făcătorul de vedete. Constată însă cu 
amărăciune că regizorul nu avea ochi decât pentru fată. 
Descumpănit, puse paharele pe tejghea. Peter le luă şi oferi unul 
dintre ele fetei. 

— În cinstea ta şi a farmecului tău, Sue!, zise cu o voce 
dezmierdătoare. 

— În cinstea noastră, a amândurora!, încuviinţă Sue. 

Se înțelegeau perfect. 

Isabelle apăru în preajma lor, stricând armonia. Ochii ei lansau 
flăcări. 

— Vrei, fetiţo, să-ţi cucereşti celebritatea aruncându-te în 
patul soţului meu? 

Surprinşi, Sue şi O'Neill întoarseră capul spre intrusă. Fata o 
privea înlemnită; Peter ridică paharul împăciuitor. 

— Pentru gloria ta, Isabelle, pe care nimeni n-ar putea să ţi-o 
răpească! 

— N-aş vrea s-o împart cu târfa ta! 

— Isabelle, dragă, stăpâneşte-ţi limbajul! 

— Mi-o veţi plăti. Amândoi! 

Îl văzu pe Ray, se apropie de el şi se sprijini voluptuoasă de 
braţul lui. 

— În zilele noastre, toată lumea se culcă cu toată lumea! Nu 
vrei să mă duci la tine acasă? Sau preferi apartamentul meu? 
Am un pat care dansează ca o barcă pe valuri. 

Ray îi zâmbi stânjenit. 

— În seara aceasta sunt însoţitorul lui Shirley... Trebuie s-o 
conduc acasă. 

— Altă târfa! Las-o singură! Îşi găseşte zece amatori gata să 
se culce cu ea! 

Peter îi vorbise cu blândeţe, stăpânindu-şi iritarea. Isabelle 
însă îndrăznise să o insulte şi pe Shirley. 

— Ai băut excesiv, Isabelle! Ai face bine să te duci acasă şi să 
te culci! 

— N-am chef să mă duc la culcare! 

O'Neill se adresă barmanului, năucit de această scenă care îi 
ruina toate nădejdile de a ieşi din anonimat: 


— O cafea dublă, foarte tare, pentru doamna! O cafea 
zdra—vână taie beţia! 

— Vrei să mă discreditezi, Peter! 

Lăsă braţul lui Ray şi îl măsură cu dispreţ. 

— Şi tu lingi fundul lui Peter! 

Apoi se îndepărtă clătinându-se. 

— Isabelle este o originală, Ray! Se ambalează uşor. Să nu ţii 
seama de ceea ce spune. Mâine, după un somn bun, se va trezi 
calmă şi va uita cu desăvârşire această scenă absurdă. 

— S-ar putea spune mai multe despre ea!, adăugă Sue jignită. 

— Hai să dansăm!, îi propuse Peter. 

Aşeză paharele goale pe tejghea şi luă mâna fetei. Ray îi 
urmărea cu privirea în dansul lor dezinvolt. S-ar fi zis că Peter îşi 
uitase vârsta. 

— Vă mai servesc un Indiana Slip, domnule Rhys?, întrebă 
barmanul. 

— Da, te rog! 

Incidentul provocat de Isabelle îl şocase, cu atât mai mult cu 
cât Bob, în companie galantă, îl tulburase mai înainte. Scene 
puţin importante prin ele însele, dar care îi sporeau indispoziţia. 

Luă paharul şi îl duse la gură, dar nu apucă să-l bea 
deoa—rece o mână se lăsă pe umărul său. Încă un inoportun 
care îi tulbura izolarea. 

— Hello, Ray! Imi face plăcere să te văd! 

Actorul de compoziţie Errol West se sprijini de braţul lui ca să 
nu cadă. Beţia îl făcea să se clatine ca stuful smucit de vânt. 

— Simt cum mi se înmoaie picioarele... O senzaţie stranie, nu-i 
aşa?... Ai încercat-o vreodată? 

— Când beau prea mult. 

— De o vreme beau ca o sugativă... Beau fiindcă mi-e frică... 
O vodcă dublă, barman!... Nu ştii ce înseamnă frica, Ray, fiindcă 
eşti tânăr. 

— Adesea am fost încolţit de frică. Frică de noapte. Frică şi 
atunci când un vagabond mi-a pus cuțitul la gât. Frică de 
examenele grele de la universitate... 

Errol luă paharul cu o mână tremurătoare şi îi sorbi 
conţinutul dintr-o singură înghiţitură. 

— Incă unul, barman!... Ţi-a fost frică vreodată de viitor, Ray? 
Frică de a pierde tot ce ai construit o viaţă întreagă?... Frică de 


bătrâneţe?... Frică de regizori? Ray, ai auzit vreodată vorbindu- 
se de moartea civilă? Aceleaşi consecinţe le are şi moartea 
artistică!... Peter are puterea să-ţi hotărască moar-tea artistică! 
„„„ Se foloseşte şi abuzează de actorii săi... Când îi consideră 
terminaţi, îi aruncă la lada cu gunoi... A aruncat-o la lada cu 
gunoi şi pe sărmana Barbra West... A tratat-o ca pe o zdreanţă... 
A umilit-o, biata, a plâns pe umărul meu... De asta beau... Vreau 
să uit că mi se apropie asfinţitul... 

Ray încearcă să-i ridice moralul. 

— Ştiţi bine că la Hollywood ultimul film contează. lar ultimul 
film în care aţi jucat a repurtat un mare succes. 

— Succes? Mă faci să râd. Un succes îndoielnic care nu mă 
încălzeşte cu nimic. Vrei o dovadă? 

Strânse braţul lui Ray. 

— Pentru filmul pe care îl va turna la New York, Peter nu mi-a 
oferit niciun rol... Barman, încă o vodcă dublă! 

Lacrimile îi înmuiară faţa cu trăsături îmbătrânite. 

— Sunt un om sfârşit! Sunt aruncat la lada cu gunoi de vechiul 
meu prieten! De tovarăşul meu!... Toţi actorii, chiar şi laureaţii 
Premiului Oscar, nu sunt pentru Peter decât carne de tun, fir-ar 
să fie!... Se spune, Ray, că adolescenţa este vâr-sta ingrată... 
Vârsta ingrată, vârsta primejdioasă se situează între patruzeci şi 
cincizeci de ani! In această perioadă a exis-tenţei realizezi cât 
de precar îţi este echilibrul... In faţa ta se bifurcă un drum care 
urcă şi unul care coboară... Trebuie să ştii să alegi drumul care 
urcă... Eu nu pot să urc, fiindcă Peter mă înfundă în rahat!... În 
timp ce eu îmi strig disperarea, el dansează cu o fetiţă care i-ar 
putea fi nepoată... După recepţie se va culca sigur cu ea... 
Acum, Peter are alţi mânji!... Tineri frumoşi, gata să facă orice 
ca să parvină... Mânjii ne împing spre prăpastie!... 

Ray se simţi vizat, dar se prefăcu a nu pricepe. 

In clipa aceea, zgomotul asurzitor al unei explozii făcu 
gea—murile să vibreze. Orchestra încetă să mai cânte, 
dansatorii se opriră. Surpriza fu atât de fulgerătoare încât toată 
lumea se opri împietrită. O altă explozie o urmă pe cea dintâi. 
Detunăturile proveneau din grădină. Detectivii amestecați 
printre invitaţi ieşiră în goană, pe uşi şi ferestre. Gărzile de corp 
se postară, cu revolverele în mâini, în jurul lui O'Neill, pentru a-l 
apăra în eventualitatea unei agresiuni. Se temeau că exploziile 


nu erau decât un mijloc de a deturna atenţia apărătorilor săi şi 
de a permite unui ucigaş plătit să profite de confuzie, să se 
apropie de O'Neill şi să-l ciuruiască de gloanţe. 

Panica se dezlănţui. Femeile urlau, leşinau, bărbaţii se agitau, 
alergând fără rost. Se auzeau pahare, sticle şi vaze cu flori 
spărgându-se. 

Harriet se postă în faţa vechiului ei prieten, făcând scut din 
propriul trup. 

Doi detectivi se înapoiară şi cerură cu gesturi mari să se facă 
linişte. 

— Vă rugăm să vă păstraţi calmul! În parking, un Rolls a luat 
foc, incendiul cuprinzând şi alte două maşini alăturate. Nu sunt 
morţi şi nici răniţi. Primejdia a fost înlăturată. 

Tumultul încetă. Oamenii cereau explicaţii suplimentare. 

— Vă vom informa de îndată ce vom dispune de elemente 
care să ne permită a trage concluzii valabile. 

Doamna Lamont dădu ordin ca orchestrele să-şi reverse din 
nou talazurile de armonie. Barurile fură luate cu asalt deoarece 
frica activează setea. 

Preveniţi, locotenentul Hatcher şi Gideon Spacek sosiră 
urgent. Ceva mai târziu se află că explozia distrusese Rollsul lui 
Peter O'Neill, care fusese cu siguranţă vizat; alte două maşini 
alăturate luaseră foc. 

Şoferii aflați în parking fuseseră  interogaţi, dar fără 
rezul—tate. Nimeni nu surprinsese umbra vreunui suspect 
apropiindu-se de Rollsul incendiat. Spacek trase concluzia că 
deflagra—ţia fusese provocată de o maşină infernală, dar că 
minutajul nu funcţionase conform planului; aşa se explica şi 
faptul că O'Neill scăpase nevătămat după această nouă 
tentativă de asasinat. Anna, verde de spaimă, declară că în 
viitor nu va mai îndrăzni să circule în maşină cu soţul ei. Harriet 
o privi cu milă dispre=ţuitoare. Sângele rece al lui Peter trezi 
admiraţia. 

— Este treaba poliţiei să se ocupe de afacerea aceasta. Eu n- 
am nimic de adăugat. 

Incidentul risipi vraja recepţiei. Invitaţii, încă sub şocul 
atentatului nereuşit, începură să se retragă. Vecinătatea lui 
O'Neill devenea primejdioasă. Riscul de a fi târât împreună cu el 
în veşnicie dădea aripi imaginaţiei persoanelor impre-—sionabile. 


Doamnele care ofereau recepții plănuiră să şteargă numele lui 
Peter de pe listele invitaţilor obişnuiţi. 

Harriet îşi puse parcul de automobile la dispoziţia acelora care 
îşi pierduseră mijloacele de locomoţie personale. Câţiva prieteni 
îşi manifestară solidaritatea, continuând să se amuze, să bea şi 
să danseze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Lorrie, sunt fericit că nu trebuie să ne despărţim atât de 
repede, zise Bob. Abia ne-am regăsit. 

— În ciuda celebrităţii, eşti un mare naiv. Nu-ţi etala niciodată 
sentimentele fără oarecare reticenţe. Dacă vrei să cucereşti o 
fată, trebuie să te arăţi rezervat, misterios. Este adevărat că tu 
ai o situaţie specială. Nu trebuie să alergi după fete. Fetele 
aleargă după tine. 

— Ceea ce nu e cazul tău. 

— Detest femeile crampon şi evit tinerii atrăgători, căci aduc 
mai târziu complicaţii. Frumuseţea e întovărăşită adeseori de o 
absenţă flagrantă a bunului-simţ, a corectitudinii. Din rândurile 
lor se recrutează întreţinuţii. Aceştia se vând ca mânzatul la 
măcelărie. 

Bob o privi neîncrezător. Făcea aluzie la trecutul lui? 

— Şi tu eşti foarte frumoasă! 

— Ştiu! Dar regret, căci fără să vreau trezesc instinctele cele 
mai josnice ale bărbaţilor. 

— Vrei să spui că preferi urâţenia? 

— Marea majoritate a bărbaţilor sunt urâţi. Calitățile lor 
morale şi intelectuale sunt adeseori ignorate. Ca să aibă 
succes la femeile frumoase, trebuie ori să se bucure de 
succes, fie să aibă bani cu lopata, fie să posede o inteligenţă 
superioară. Doar în aceste cazuri îşi pot permite să cumpere 
ceea ce fru—moşii obţin pe gratis. Dar aceştia riscă să fie 
înşelaţi. Pentru mine, Bob, eşti prea frumos. Dacă m-aş ataşa de 
un om ca tine, ar trebui să fiu mereu în gardă; fetele adoră să-i 
seducă pe amanţii prietenelor... 

— Eşti prea dură. 

— De obicei ştiu ce vreau. 

— Din ce în ce mai bine. 

Averil se apropie de ei. 

— Scuzaţi-mă, dar aş vrea să mă retrag. Poţi să mă conduci 
acasă, Bob? 


Bob blestemă în sinea sa obligaţia ce-i revenea. Averil îl silea 
să se despartă iarăşi de Lorrie. Averil era mai frumoasă decât 
Lorrie, dar frumuseţea ei era prea sofisticată, prea afec-tată. 
Conştientă de strălucirea ei, Averil îşi folosea întreagă gamă a 
mijloacelor de seducţie. In schimb, naturaleţea accen-tua 
farmecul lui Lorrie. 

— Sunt tulburată de acest ultim atentat. Sărmanul Peter! Cine 
i-o fi dorind moartea? 

Averil îşi însoțea cuvintele cu gesturi studiate, pline de 
eleganţă, ca şi cum camerele de luat vederi şi reflectoarele ar fi 
fost permanent îndreptate asupra preţioasei sale persoane. Bob 
nu putea să se eschiveze. Protocolul de la Hollywood îi impunea 
o parteneră necesară publicităţii. 

— Lorrie, scuză-mă!, zise Bob. 

— Nu-ţi faci decât datoria. 

Ofensată, Averil ridică colţurile epilate ale sprâncenelor. 

— Datoria? Credeam: plăcerea! 

— Plăcerea şi durerea se acuplează mai întotdeauna, replică 
Lorrie pe un ton suav. 

— Vorbeşti în enigme! 

— Spun adevărul. Asta-i tot. 

— Vii, Bob, sau trebuie să cer maşină doamnei Lamont? 

— Sunt la dispoziţia ta, Averil. 

Lorrie zise maliţioasă: 

— Trebuie să dormi, draga mea, să te odihneşti, pentru a-ţi 
păstra prospeţimea tenului. 

— In cazul acesta eşti frumoasa din pădurea adormită, replică 
Averil sarcastic. 

Bob înţelese amuzat că devenise miza acestui duel verbal. 
Averil şi Lorrie îi evocau două pisici gata să sară una asupra 
alteia. 

— Să mergem, Bob!, vorbi Averil pe un ton îngheţat. La 
revedere, domnişoară Lamont! 

Lorrie îşi înclină capul cu un aer ironic. Copiase zâmbetul 
maliţios al lui Peter. 

— La revedere, Lorrie!, zise Bob. 

— Pe curând! Şi fii cuminte! 

Averil se răsuci pe tocurile ei cui şi se îndreptă spre Harriet 
pentru a-i spune la revedere şi a-i mulţumi pentru această 


„recepţie divină“ de care tot Hollywoodul îşi va aminti multă 
vreme. 

Bob îi zâmbi lui Lorrie ca şi cum i-ar fi cerut din nou scuze 
pentru retragerea sa intempestivă. 

— Aş fi preferat să continuăm discuţia. 

— Şi eu. Dar nu-i nimic, timp avem berechet. Suntem încă 
tineri. 

— Trebuie să plec la New York. Săptămâna viitoare va avea 
loc primul tur de manivelă. 

— Poate că ne vom revedea la New York. 

— AŞ fi foarte fericit! 

Se îndepărtă, spre regretul lui Lorrie. Un zâmbet enigma-tic 
plutea pe buzele abia rujate ale fetei. 

Poliţia scormonea încă prin colţurile cele mai ascunse ale 
grădinii când maşina lui Bob se puse în mişcare. Tot drumul 
până la locuinţa ei de pe Wilshire Avenue, Averil păstră o tăcere 
de gheaţă. Înainte de a cobori din maşină în faţa casei, vorbi 
calm: 

— Nu vrei să urci, să bem un pahar? 

Ochii îi ardeau lansând o invitaţie pe care Bob o înţelese 
foarte bine. Nu era pregătit să-şi petreacă noaptea în patul lui 
Averil. 

— Îţi cer iertare, dar trebuie să mă culc devreme. Dimineaţa la 
şase îmi fac joggingul zilnic. 

Averil se înroşi de furie. Bob o refuza a doua oară. Schimbă 
tonul. 

— Îmi pare rău că ţi-am întrerupt conversaţia tandră între 
patru ochi cu Laura Lamont. 

Fără să-i mai acorde vreo privire, se îndreptă spre intrarea 
imobilului. Bob sări din maşină pentru a o conduce până la uşă. 
Dar Averil, fără să-l mai aştepte, trecu pe lângă tânărul portar 
care o salută şi îi deschise uşa dublă a holului. 

Bob rămase câteva clipe descumpănit, în vreme ce portarul 
zâmbea amuzat de mânia locatarei sale preferate. Visul lui cel 
mai frumos ar fi fost să strângă în braţe trupul lasciv al actriţei. 
Dar, în ciuda tinereţii şi a aspectului său agreabil, nu reuşise 
niciodată să-i atragă atenţia. 

Domnişoara Auberon trecea prin faţa lui indiferentă, cu 
fruntea sus, ca o regină. În camera portarului, pereţii erau 


acoperiţi cu fotografiile lui Averil, decupate din revistele de 
cinema pe care le cumpăra numai pentru imaginea ei. Poseda 
chiar comoara cea mai de preţ a colecţiei sale: un poster din 
„Playboy“ în care Averil, goală, poza voluptuoasă, cu picioarele 
desfăcute, invitând la dragoste. Adesea, portarul se dădea 
plăcerii solitare construind, graţie imaginaţiei, fantasmele unei 
împreunări înfrigurate. Visa cu ochii aţintiţi asupra sexului 
actriţei. 

Bob se întoarse la maşina sa enervat de privirea maliţioasă a 
portarului. Se instală la volan şi porni în trombă. Se hotărâse 
să-i facă o vizită nocturnă lui Ray. Amintirea chipului său îl 
însufleţea, ştergând din memorie zâmbetul lui Lorrie. Sosi relativ 
repede la Palos Verdes, graţie autostrăzilor care traversează 
oraşul de la un capăt la celălalt. 

Îşi găsi prietenul culcat, ca de obicei, pe plajă, foarte aproape 
de nisipul umezit de valurile lucitoare care îi mângâiau 
picioarele goale. Sub razele lunii, trupul lui părea translucid. 
Bob cobori pe plajă până la Ray care purta, ca de obicei, un 
simplu slip. 

— Ai plecat înaintea mea, zise Bob sprijinindu-şi bărbia pe 
mâinile încrucişate, rezemate pe genunchi. 

— M-am plictisit groaznic. Errol Brent, beţivanul acela bătrân, 
s-a ţinut tot timpul după mine. Văicărelile lui sunau penibil. 

— El căuta consolarea în compania ta. Dacă ai şti, Ray, ce 
încredere inspiră zâmbetul tău, vocea ta domoală... Fiinţele 
care-ţi sorb cuvintele au convingerea că ai putea să le satisfaci 
cele mai tainice dorinţe dintr-o singură mişcare a baghetei tale 
magice! Faci să vibreze corzile cele mai sensibile ale sufle—tului 
omenesc... Zbori pe deasupra muritorilor de rând ca un înger 
păzitor... 

— Nu mă văd zburând cu aripi de înger... Ah, Bob, cât eşti de 
naiv! 

— Pentru a doua oară în seara aceasta mi se spune că sunt 
naiv. 

— Încearcă să înţelegi că învelişul carnal al tinerilor atrage 
involuntar, excită senzualitatea, păcatele trupeşti... Fiindcă tot 
vorbim de păcate! Mica Lorrie Lamont şi Averil îşi arma-—seră 
suliţele şi scuturile gata să se bată pe viaţă şi pe moarte pentru 
persoana ta. 


— Ah, te rog... 

— De ce fugi de adevăr? lar tu urmăreai lupta lor, angajată pe 
o arenă imaginară, emoţionat la culme de energia pe care o 
risipeau pentru a te seduce. 

— Eşti gelos? 

— Mă întreb... 

— În cazul acesta greşeşti. N-am pentru Lorrie decât un 
sentiment de prietenie. Îi admit sinceritatea... Nimic mai mult. În 
ceea ce-o priveşte pe Averil... nu e decât o femeie ca toate 
celelalte... nu mă interesează câtuşi de puţin... Linişteşte-te, 
Ray! Nu s-a întâmplat nimic. 

— Nimic, astăzi. Dar mâine? 

Bob zâmbi cu amărăciune. 

— Nu-mi vorbi de ce va fi mâine! 

— lartă-mă dacă te-am supărat! 

— Între prieteni nu se cere niciodată iertare... 

Privirea i se pierdu în adâncurile orizontului. 

— În noaptea aceasta, oceanul este magnific. Te invită să te 
arunci în valuri... 

Bob îşi lepădă hainele pe nisipul argintiu. Rămase doar în slip. 

— Scoate-ţi şi slipul. Când ai să ieşi ud, cum ai să te îmbraci 
fără să-ţi uzi preţioasele tale haine? 

— E o provocare? 

Bob îşi scoase slipul şi veni gol în faţa prietenului său. Ray îl 
contemplă. 

— Îmi aminteşti de David, băiatul acela frumos, sculptat de 
Michelangelo, gloria Florenței. 

— De Michelangelo sau de băiat? 

— De amândoi, dacă preferi... 

Bob se îndreptă spre ocean. 

— Nu te îndepărta prea mult. Valurile sunt înşelătoare!, strigă 
Ray. Mai înşelătoare decât sirenele!... 

Bob nu-l mai auzea. Înfrunta primele valuri. Apa rece îi înviora 
corpul, îi biciuia muşchii. Înota bine şi se îndrepta spre larg. 
Oceanul îl chema. Mişcările regulate, ritmice ale bra—ţelor şi ale 
picioarelor îl purtau spre orizont. Beţia întinderii apelor îl 
cucerea. De mult nu mai simţea nisipul sub picioare. Talazurile i 
se spărgeau pe deasupra capului. Dar le înfrunta cu vigoare... 
Înainte!... Tot înainte!... Când se uită înapoi con-—stată uimit că 


malul şi luminile tremurătoare se îndepărta—seră... Dar continuă 
să avanseze. Uitase de temerile sale, de griji... Depăşise centura 
valurilor ce se rostogoleau şi intrase în zona în care talazurile 
unduiau la suprafaţa oceanului... Traversa văile, apoi urca pe 
pantele lichide... Deodată simţi cum îl cuprinde oboseala... 
Braţele i se îngreunau, picioarele atârnau ca plumbul şi îl 
trăgeau spre fund... Se gândi la abisul care se deschidea sub 
el... apoi la rechinii care se aventurează până aproape de mal... 
se gândi că nu va mai avea puterea să se întoarcă şi să atingă 
plaja... auzise că oamenii, înainte de a se îneca, îşi retrăiesc în 
câteva secunde trecutul... Observă că nu-l încearcă panica... Işi 
urma drumul trasat de destin: tre—buia să piară în adâncurile 
oceanului... Abia se mai menținea la suprafaţa apelor 
unduitoare... Închise ochii când un val îi acoperi capul, orbindu- 
|... „Acesta este sfârşitul! “, se gândi... În clipa aceea simţi o 
mână care îl apucă de braţ şi îl scoase la suprafaţă... Intoarse 
capul spre acest ajutor neaşteptat... şi nu fu surprins când 
recunoscu ca prin ceaţă faţa îngrijorată, dar zâmbitoare, a lui 
Ray... 

— Te-am avertizat că valurile adoră să se joace cu vieţile 
oamenilor... Dar nu m-ai ascultat... Am destulă forţă ca să ieşim 
amândoi din această încurcătură... Curaj!... Am fost înotător 
olimpic... 

Bob simţi alături de corpul său trupul lui Ray, căldura, sprijinul 
lui. Nu era în stare să se mai mişte... Odată dis—părute 
momentele de inconştienţă trecătoare, îşi recăpătă luciditatea... 
Îşi dădea seama că Ray făcea eforturi mari spre a-l proteja de 
valurile care veneau avalanşă peste capetele lor... Ajunseseră 
aproape de plajă... Valurile se spărgeau cu zgomot asurzitor... 
Ray îi transmisese o parte din energia sa, căci începu să se 
mişte şi el, dornic să economisească forţele salvatorului său... 
Ray îl salvașe de la o moarte sigură... Îl smulsese dintr-o 
nenorocire... li datora viaţa... 

Se văzură în fine pe plajă. Ray îl ducea aproape în braţe, 
sprijinindu-l să urce treptele vilei. Îl ajută să intre şi îl culcă cu 
delicateţe pe o canapea. Apoi dispăru în baie şi se înapoie cu un 
prosop. Îi usca trupul masându-i-l puternic pentru a-i înviora 
circulaţia sangvină, remediu activ, benefic. Bob simţi cum îl 
învăluie căldura. O senzaţie plăcută, izvorâtă din nevoia de a se 


relaxa, îi apăsa uşor pleoapele. Adormi în timp ce prietenul său 
îi fricţiona lent muşchii. Ochii închişi, respiraţia regulată, 
trăsăturile destinse dădeau feţei lui Bob o expresie copilărească. 

Ray pregăti patul din camera pentru prieteni, apoi reveni, îl 
luă în braţe şi îl duse la culcuşul pe care îl pregătise. Il întinse pe 
spate, îi mai privi o dată trupul frumos, neted, apoi îl acoperi, 
fiindcă noaptea era rece. 

Se îndreptă spre uşă, stinse lumina şi ieşi... 

x 


x x 


Era fericit... Razele de soare cădeau pe faţa lui Peter O'Neill. 
Stânjenit de lumina orbitoare, îşi întoarse capul pe perna de 
mătase. Se trezise mai devreme, dar nu făcea nici-o mişcare 
pentru a nu tulbura somnul lui Sue, care dormea lângă el. 
Trezirea la ore târzii ale dimineţii era un lux pe care şi-l 
permitea numai în pauzele dintre filme. 

Acum contempla profilul delicat, plin de farmec al fetei care 
suplinea lipsa de experienţă în dragoste cu tinereţea, cu 
frumuseţea-i fermecătoare, cu dorinţa de a fi iubită şi de a-i 
oferi lui Peter plăcerile cele mai intense. Nu era pentru întâia 
oară când i se dădea. Scenele de gelozie ale Isabellei îl iritau pe 
Peter. Dar Sue era mai tânără cu şase ani decât Isabelle. O 
adolescentă care îi ridica moralul. La vârsta lui, numai tinereţea 
partenerelor era în stare să-i revigoreze energia, să-i aprindă 
simţurile. In noaptea aceea fusese la înălţime şi viri—litatea 
regăsită îl încânta. Asta nu însemna că avea de gând s-o 
părăsească pe Isabelle. Dar o singură femeie îl obosea. Se dădu 
jos din pat şi îşi văzu imaginea reflectată în oglinda care 
acoperea întreg peretele. Işi examină critic trupul gol şi constată 
că muşchii începeau să slăbească. Ilmbrăcă repede un halat 
pentru a-şi acoperi nuditatea puţin apetisantă. N-ar fi vrut ca 
Sue, trezindu-se, să-i vadă defectele fizice. Ştia că ea s-ar fi 
aruncat în pat chiar dacă el ar fi depăşit cu mult cei şaizeci de 
ani, chiar dacă ar fi fost mai urât decât Quasimodo şi ar fi făcut 
dragoste într-un mod deplorabil. Căci voia să parvină... cu orice 
preţ... La şaisprezece ani făcea deja parte dintre vedetele cu 
cea mai înaltă cotă... Peter îi crease câteva roluri turnate pe 
măsură. La început un remake al „Lolitei“ în care Sue, pe atunci 
de paisprezece ani, făcea să tremure de voluptate pe toţi 


spectatorii bărbaţi, indiferent de vârstă, încă de atunci devenise 
amanta lui Peter. După aceea a mai jucat în patru filme şi acum 
se pregătea să interpreteze la New York rolul unei adolescente, 
fiica unui mare mogul al înaltei finanţe, care se culca fără jenă 
cu propriul ei părinte, intrigă care amintea în parte de 
„Chinatown“, capodopera lui Polanski. Incestul era la modă. 
Incestul, peştii, lesbienele, homofilii, toate excesele sexuale 
găseau tot mai mulţi amatori, în ciuda strigătelor protestatare 
ale  ultraconservatorilor care sperau să obţină triumful 
concepţiilor conformiste. Exasperaţi fiindcă lumea aluneca pe 
panta  perversiunilor, a drogurilor, a violenţei gratuite, 
pretindeau  heterosexualilor să aibă un trecut impecabil. 
Ipocriţii coborau cortina asupra capilor de fami-—lie cu tinereţea 
pătată de perversiuni sexuale, lăsau în umbră amorurile 
extraconjugale. Aparenţele erau salvate. Chiar şi filmele care 
prezentau primele manifestări ale instinctelor genetice la 
adolescenţi erau condamnate, deoarece  dezvălu-=iau 
exhibiţionismul tinerilor, oferind un exemplu primejdios care 
uşura răspândirea bolilor venerice şi îndeosebi a SIDA. Filmele, 
susțineau ei, trebuie să glorifice principiile morale cele mai 
stricte, stâlpul unei societăţi americane sănătoase. Dacă ar fi 
aflat că Sue, studenta inocentă, care bâiguia cu timiditate 
primele cuvinte de dragoste, practica aproape toate poziţiile din 
Kamasutra, însuşite de la regizorul ei, ar fi declanşat proteste 
până la cer. Dar ei nu cunoşteau lumea culiselor, nici 
pălăvrăgelile de la Hollywood, pe care nici cei mai avizi căutători 
de „scoops“ nu îndrăzneau să le publice. 

Privirile lui Peter urmăreau curbele sânilor lui Sue, care se 
ridicau şi coborau lent în ritmul respirației. Tânără şi 
seducă-toare, îi inspira o tandreţe pentru el neobişnuită. Până 
atunci gâfâise alergând după plăceri, fără a ţine seama de 
aspectul lor afectiv. lar Sue nu voia decât să-l mulţumească. Îşi 
vindea tinereţea pentru realizarea unui ideal şi Peter depunea 
toate strădaniile pentru a-i concretiza visele care se confundau 
cu propriile lui proiecte. Avea nevoie de dragostea artificială a 
lui Sue deoarece la vârsta lui ar fi fost ridicol să-şi închipuie că 
ar fi putut să cucerească, să fascineze o fată. Oglinda îi era cel 
mâi mare duşman deoarece îi risipea ultimele iluzii. lar de iluzii 
avea nevoie, căci surogatele îl ajutau să se înşele conştient. 


Sue deschise ochii strălucitori ca nişte stele, comparaţie 
banală, cugeta Peter, dar foarte exactă. Avea norocul să posede 
vedeta idolatrizată de toţi tinerii care ţeseau în jurul ei o 
legendă vie. 

Fata dădu la o parte cuvertura şi, goală, îşi întinse braţele spre 
Peter. Ar fi profitat cu plăcere de această invitaţie, dar se temu 
să nu o dezamăgească. Se aplecă şi o sărută pe gură. 

— Din păcate, am o întâlnire cu Bryner. 

Sună. 

Kim, care aştepta în spatele uşii chemarea stăpânului, intră 
aducând pe o tavă cu patru picioruşe scurte un mic dejun 
îmbelşugat. Nu lipseau nici faţa de masă dantelată, nici 
trandafirii roşii. 

Kim, servitor ideal, privea fără să vadă şi auzea fără să 
perceapă sunetele. Devenise un obiect, o mobilă. Văzuse multe 
fete întinzându-se pe patul acesta. Stăpânul îmbătrânea, dar 
partenerele lui păstrau aceeaşi vârstă tinerească. Adolescente 
aruncate la rebut înainte de a atinge vârsta de douăzeci de ani. 
Niciuna nu depăşea această barieră. Isabelle, excepţional, 
reuşise acest tur de forţă. 

Kim se hrănea cu resturile praznicului. Uneori, fete lipsite de 
mijloace, disperate, băteau zadarnic pe la uşile studioului; 
făceau atunci o ultimă încercare, aşezându-se în faţa grilajului 
vilei; aşteptau ieşirea sau intrarea „marelui“ regizor, spre a fi 
văzute şi eventual remarcate. Kim cunoştea aceste manevre şi 
profita de ocazie. Pe acestea le ademenea cu o eventuală 
intervenţie la stăpânul său şi le invita în camera lui. Fetelor li se 
părea fabulos să pătrundă în vila lui Peter O'Neill. Aşa că 
acceptau bucuros şi cu recunoştinţă propunerile care li se 
făceau. Ajunse în vizuina lui Kim, plăteau tributul în natură, 
aşteptând apoi minunea promisă. După ce-şi potolea pofta, Kim 
cobora în cabinetul de lucru al stăpânului pentru - spu—nea el - 
a le pleda cauza. După această comedie se înapoia, le minţea 
asigurându-le că în viitorul apropiat vor semna un contract. Apoi 
le cerea adresa şi numărul de telefon, asigurân—du-le că le va 
anunţa de îndată ce stăpânul său va fi dispus să le primească. 
Le conducea până la grilaj, aştepta să iasă şi, după un ultim 
salut, le uita. 


Sue era obişnuită cu prezenţa acestui valet-obiect care le 
servea micul dejun la pat de fiecare dată când îşi petrecea 
noaptea la Peter. Dacă o vedea goală, cu atât mai bine. Îşi va 
dăţi ochii, apoi o va întâlni în vise, suspinând de plăcere. Sue îşi 
expunea trupul fără ruşine. Era atât de frumos, atât de perfect, 
încât îl expunea cu mândrie. 

Peter o lăsă să-şi ia singură micul dejun şi intră în baie. ÎI 
atrăgea piscina încălzită, dar întâlnirea cu Bryner îl grăbea. 
După ce îşi făcu toaleta, se întoarse în cameră şi se îmbrăcă 
repede, ajutat de Kim, în vreme ce Sue savura fără să se 
grăbească o omletă daneză. 

Imbrăcat elegant în alb, Peter părea mai tânăr decât în 
realitate. 

— Sue, îmi pare rău că trebuie să te las singură. Dar datoria... 

— Pregăteşte-ţi bagajul! Mâine plecăm la New York! La 
revedere! 

Sue îi trimise un sărut cu vârful degetelor. 

leşi din cameră uşor neliniştit de întrevederea pe care i-o 
ceruse Bryner. Traversă holul şi se îndrepta spre ieşire, când 
văzu un tânăr, aproape adolescent, frumos şi bine făcut, care 
cobora scara de marmură. Purta blue-jeans, cămaşă roşie cu 
carouri verzi şi cizme texane. Pleca de la Anna, cu buzunarele 
doldora de dolari, după ce îşi petrecuse noaptea în 
apartamen-=tul de la etaj. Peter se gândi dispreţuitor: „încă un 
candidat la glorie care se culcă, după căderea nopţii, cu 
bătrânele nim-fomane şi care, peste zi, spală vesela în 
bucătăria vreunui restaurant. Bietul de el! “. 

La rândul său, tânărul se gândea înfricoşat: „O'Neill o să mă 
treacă pe lista neagră! Care bărbat acceptă de bunăvoie să fie 
încornorat? “. 

Dar teama lui nu era justificată. După ce ieşi din casă şi se 


urcă în Rolls, Peter îl şi uitase. 
* 


x x 
George Bryner lucra în biroul său; abia îşi ridică capul când 
secretara anunţă sosirea domnului O'Neill. In pofida morții 


accidentale a fiului său provocate de Robby şi a scandalului 
stârnit de Peter, care l-ar fi putut costa fotoliul prezidenţial, 


menținea relaţii profesionale cu acesta. Îşi stăpânea mânia, 
chiar dacă îl ura. 

Voia să-l distrugă, dar aştepta cu răbdare momentul pro—pice 
deoarece O'Neill dispunea încă de atuuri puternice. Chiar şi 
Lombardo, noul patron camuflat, respecta şi lăuda talentul 
acestui regizor atât de productiv. Il desemna expresiv: „Găina 
cu ouă de aur“. 

Bryner îşi ascundea jocul sub o falsă bunăvoință. Ipocrizia era 
o armă pe care o mânuia cu virtuozitate. 

— Spune-i să intre, Lucy! 

— Prea bine, domnule! 

De câte ori o chema Bryner, simţea cum i se strânge inima. 
Tonul poruncitor, severitatea lui o intimidau, o înfricoşau. 

Preşedintele nu se culca niciodată cu secretarele sau 
cola—boratoarele apropiate, chiar dacă erau seducătoare şi îi 
aprin—deau sângele. Se abţinea de la orice familiaritate pentru 
a-şi păstra autoritatea intactă. 

O'Neill intră, salută cu aerul său zeflemitor, enervant şi se 
adânci în fotoliul din faţa lui Bryner fără să-i aştepte invitaţia. 

— Salut, George! Frumos timp, nu-i aşa? 

Bryner nu se lăsă antrenat de acest început de conver-saţie 
anodină. Chiar şi în faţa lui O'Neill voia să rămână 
„preşedintele“. Îşi alese cuvintele cu grijă, cântărindu-le bine 
semnificaţia. 

— Te-am chemat ca să punem la punct împreună câteva 
chestiuni legate de filmul pe care urmează să-l realizezi. 

Bryner era tentat să spună „te-am invitat“, dar cuvintele 
acestea l-ar fi pus pe picior de egalitate, ceea ce nu tolera. 

O'Neill sesiză nuanţa, dar nu lăsă să-i apară nici cea mai mică 
umbră pa faţă. Voia mai întâi să ştie ce dorea Bryner. Că avea 
resentimente faţă de el, asta o ştia. Descifra în calmul lui 
aparent ostilitatea. Ştia că Bryner se pregătea să-l lovească sub 
centură. 

— Te ascult, George. 

— Astă-noapte am citit şi recitit scenariul „Titanilor“. L-am 
analizat şi am ajuns la concluzia că multe episoade ar putea fi 
suprimate, ceea ce ar reduce timpul de turnare. Am putea să 
economisim sume importante. Cea mai mare parte a filmului 
urmează să fie realizată la New York, Las Vegas, Paris, pe 


Coasta de Azur din Franţa, precum şi la Roma, Veneţia şi Hong 
Kong. De ce să nu mutăm aceste secvenţe la Atlantic City? Este 
mai aproape de New York. La Atlantic City sunt hoteluri de lux şi 
cazinouri ca şi la Las Vegas. Cheltuielile de deplasare ar fi 
diminuate. Ai putea să elimini acţiunea care se desfăşoară pe 
Coasta de Azur... 

— Îmi vei propune poate să filmez în cartierul chinezesc din 
New York partea din film care ar trebui să aibă drept fundal 
Hong Kongul? 

— Exact! 

Sângele fierbea în vinele lui O'Neill, dar îşi ascundea mânia. 

— Îţi cer iertare, George, dar nu înţeleg prea bine ce vrei să 
spui. Îmi faci o propunere? 

— O dispoziţie, Peter! Am judecat la rece. Schimbările sunt 
necesare. Aş adăuga, chiar imperioase. 

— Îţi amintesc, George, că scenariul, bugetul, programul de 
lucru, locurile de filmare au fost deja aprobate. 

— Pe parcurs pot interveni modificări. Trebuie să fii 
înţe—legător, Peter. Esenţialul este să facem economii. 

Râsul ironic al lui O'Neill biciui nervii lui Bryner. 

— Glumeşti, George! 

— Nu glumesc deloc! 

— În cazul acesta, propunerile sau dispoziţiile dumitale, dacă 
aşa vrei să le numeşti, sunt irealizabile. 

Preşedintele îşi stăpâni furia. 

— Ai suprimat numeroase scene din ultimul dumitale film. 
Barbra West se plânge că i-ai redus rolul la o caricatură, de 
prezenţă. 

— Filmul o cerea. La montaj, câteva secvenţe au fost reduse. 
Rezultatele au confirmat alegerea mea. De altfel, Barbra West a 
dumitale este o actriţă sfârşită. 

— De ce Barbra mea? 

— Fiindcă ai impus-o! 

Bryner nu căzu în capcana întinsă de regizor. O evită printr-o 
diversiune. 

— Vom discuta cazul Barbrei mai târziu. Acum este vorba de 
filmul pe care îl realizezi. De modificările din film. 

Riposta lui O'Neill căzu grea ca un cuţit de ghilotină. 

— Acestea nici nu intră în discuţie, George. 


— E un ordin! 

— Uite ce e, dragul meu, poţi da ordine subalternilor, nu mie. 

Bryner izbucni lovind cu pumnul în birou. 

— Uiţi că pot să te concediez. 

Râsul sarcastic al regizorului îl scoase din fire. 

— Fă-o, scumpe George! Dar nu-ţi recomand. Ar putea să te 
coste scump. Foarte scump! 

Bryner îşi contractă furios maxilarele. Cu preţul unui mare 
efort, reuşi să-şi modereze tonul. 

— Nu vreau să fac uz de forţă. 

— Eu nici atât. M-ai ameninţat cu concedierea. 

— Eşti dispus să faci tăieturile şi schimbările cerute? 

— Nu!, ripostă O'Neill ridicându-se din fotoliu. lar de scenariu 
să nu te atingi! Îți interzic! 

Bryner se ridică roşu în obraji. Nu-şi mai putu reţine 
exasperarea. 

— Cum de îndrăzneşti? Eu sunt preşedintele! 

— Eşti un parazit! Împreună cu statul tău major! Toţi sunteţi 
nişte paraziți! Trăiţi pe spinarea celor care realizează filme şi 
împing înainte această maşinărie grea care este studioul 
nostru! De azi înainte nu mai avem ce să ne spunem! Dacă pe 
viitor vei avea ceva să-mi comunici, te rog să-mi transmiţi 
faimoasele idei în scris! 

Bryner îl privi înspăimântat. Nimeni nu îndrăznise să-l înfrunte 
cu atâta violenţă. 

— Eşti concediat! 

— Mă plictiseşti! 

O'Neill ieşi trântind uşa. Secretara, care auzise disputa, 
tremura de frică. 

Scos din fire, Bryner smulse o statuetă de bronz care îi 
împodobea cabinetul de lucru şi o aruncă în perete. 

O'Neill nu primi nici-o scrisoare care să-i anunţe scoaterea din 
funcţie. Ameninţările lui Bryner nu avură nici-o urmare. Dar 
Bryner nu-şi spusese ultimul cuvânt. 

CAPITOLUL 7 

Gideon Spacek nu-şi găsea liniştea. Ultima tentativă de 
asasinare a lui Peter O'Neill, care avusese loc la Beverly Hills în 
plină petrecere, îl adusese la paro—xism. Procurorul districtului îi 


reproşase violent lipsa de iniţi—ativă, de competenţă. Roşu ca 
un rac fiert, Weinstein îl făcuse vinovat de tergiversare. 

— i-am încredinţat porcăria asta de dosar convins că îl vei 
rezolva repede, cunoscându-ţi priceperea şi capacitatea. Dar m- 
am înşelat. Ce dracu', tentativele de omor repetate asupra lui 
O'Neill te-au traumatizat? Sau te-a orbit prestigiul stelelor şi al 
producătorilor care se plimbă în Rollsuri şi îţi râd în nas? Căci 
vinovatul se află printre ei. El l-a ucis şi pe peştele care a murit 
în locul lui O'Neill. Un adevărat bordel! Să nu îndrăzneşti să-mi 
spui că ai de gând să închizi cazul, să clasezi afacerea din lipsă 
de probe! Am răsfoit dosarul şi am rămas surprins de numărul 
impunător de suspecți! l-ai puricat cum trebuie? Ai luat toate 
măsurile? Ziarele anunţă cu litere groase fiecare tentativă de 
asasinare a lui O'Neill. Nu numai primarul, dar şi guvernatorul 
mi-au tras o săpuneală pe care n-am s-o uit aşa de repede. 
Aştept rezultate. Pune poliţia pe urmele asasinilor! Limpede? 

Cu capul plecat, Gideon ieşi din cabinetul procurorului. 
Weinstein era îngrijorat deoarece se apropie alegerile şi 
aşa—sinarea regizorului risca să-i compromită situaţia. 

Luă iarăşi dosarul şi îl studie cu teama de a nu fi concediat 
pentru incompetenţă. În cursul investigaţiilor încercase o justă 
satisfacţie când presa îi cita numele în legătură cu porcăria asta 
de afacere. Acum, aceeaşi presă arunca asupra lui o lumină mai 
puţin favorabilă. 

Weinstein avea dreptate, cel puţin în parte. Suspecţii nu 
lipseau. George Bryner, care îşi pierduse fiul ucis de Robby 
O'Neill, era la cuțite cu regizorul; Isabelle Porter, fostă Holm, era 
bolnavă de gelozie; actorul şomer Darrel Brighton era furios că 
fusese concediat; Errol Brent se considera descon-—siderat; 
Neville Holm, concediat după scandalul provocat de O'Neill, 
amantul fostei sale soţii; existau şi alţi rivali înfrânți ori nebuni 
de legat ca ucigaşul lui Lennon; toţi puteau fi con—sideraţi 
asasini potenţiali. 

Procurorul districtului nu se înşela când presupunea că Gideon 
se simţea copleşit de lumea prestigioasă a filmului. De acum 
înainte va arunca pe apa sâmbetei jena sa de mic burghez faţă 
de aceşti privilegiați orgolioşi care considerau că totul li se 
cuvine, îşi zicea Gideon. Dar exaltarea sa bătă-ioasă cobora 
repede la zero. Cum să lupte, dacă poliţia nu-i furniza nici cel 


mai mic indiciu care să-i permită a da ordine de arestare a 
suspecţilor! Orice avocat isteţ i-ar fi răsturnat, fără niciun efort, 
eşafodajul construit cu atâta grijă şi râvnă. Apoi ar fi obţinut 
eliberarea clientului pe baza unei hotărâri a Curţii penale din 
Manhattan şi i-ar fi râs în nas. 

Gideon citise o grămadă de cărţi şi vizionase numeroase filme 
polițiste pentru a-şi modela felul de a gândi după sistemele de 
raţionament ale autorilor. Era fascinat de spiritul lor inventiv, de 
subtilitatea lor, de complicațiile care interveneau în fiecare 
moment, cât şi de soluţiile ingenioase care îl uimeau. În cursul 
activităţii sale în faţa tribunalelor se cioc-nise de cazuri mult 
mai simple. Crime mârşave sau pasionale, omoruri banale 
dovedite cu multe probe. Avocaţii cu care se înfrunta căutau să 
obţină eliberarea provizorie a clienţilor sub o cauţiune derizorie, 
veneau cu tirade smiorcăite pentru a înduioşa juriul, căutau vicii 
de procedură pentru a evita încarcerarea vinovaţilor, autori de 
fărădelegi. 

Dar afacerea O'Neill îl depăşea. Nu avea isteţimea 
loco=tenentului Columbo care descoperea crime săvârşite de 
per—-soane importante, aparent nepătate, vinovaţii fiind 
arestaţi după adevărate lovituri de teatru. Îi lipsea fineţea lui 
Columbo. Apoi, Columbo făcea parte din poliţie, în timp ce el, 
Gideon, reprezenta justiţia. Observase că procurorii erau ţinta 
ironiilor romancierilor, ca şi a producătorilor de televiziune. Erau 
prezentaţi sub aspectul unor tipi ridicoli sau mărginiţi care 
pierdeau sistematic în faţa unor avocaţi ingenioşi, gen Matlock. 
Detectivii Mike Hammer, Kojak şi alţii îi tratau pe asistenții de 
procuror ca pe nişte cantităţi neglijabile, care mai mult încurcă 
lumea. Gideon însuşi se simţea mic, neînsemnat în faţa idolilor 
din filme, totdeauna frumoşi şi înzestrați cu un fizic perfect. Dar, 
de acum înainte, va schimba tactica. Va dovedi acestor indivizi 
orgolioşi, plini de ei, că nu-şi pot bate joc nepedepsiţi de justiţie. 
Işi îndreptă corpul scurt şi bondoc, îşi umflă pieptul care, în 
ciuda tuturor eforturilor, rămânea mai retras decât burta, începu 
să-i hărţuiască pe poliţişti, înmulţi interogatoriile, ceru noi 
percheziţii, construi nume-—roase ipoteze. Dar, după ce examină 
cu seriozitate dosarul, constată că se angajase pe piste false şi 
renunţă. Spiritul său războinic, încălzit la roşu, se dezumfla ca o 
minge spartă. Repeta muncile lui Sisif. 


Uneori avea impresia penibilă că e un câine care se 
învârnteşte în jurul propriei sale cozi. 
* 


x x 


Senin, liniştit, O'Neill se îmbarcă în avionul care trebuia să-l 
transporte de la Los Angeles la New York. Echipa de teh—nicieni 
şi o parte din actori îl aşteptau deja la umbra Statuii Libertăţii. 
Turnarea trebuia să înceapă peste câteva zile. Locurile fuseseră 
alese, închirierile contractate, autorităţile prevenite. 

Altercaţia cu Bryner nu-l şocase. Conflictele violente îl 
confruntaseră şi înainte cu diriguitorii studioului. 

Făcuse tot posibilul să călătorească singur; o minţise pe Sue 
spunându-i că avea o întâlnire importantă de ultim moment, 
înainte de a pleca din Los Angeles. Sue plecase însoţită de Jared 
şi de Chris. Zborul monoton şi liniştit al avionului îi permitea să 
nu fie deranjat de pălăvrăgeala vreunui ins ino—portun. Simţea 
nevoia să mediteze. Se gândi la trecutul său, apoi se opri asupra 
prezentului, asupra filmului pe care urma să-l realizeze, asupra 
ideilor care îl asaltau. În ceea ce priveşte viitorul îndepărtat, 
prefera să nu se gândească. Avionul putea să explodeze în urma 
unui atentat. El, Peter, risca să fie oricând zdrobit de o maşină la 
un colţ de stradă, împuşcat din eroare în cursul unei încăierări 
între două bande rivale. Îşi imaginase mii de variante, dar toate 
pe termen scurt. Pentru a îndepărta gândurile negre nu-i 
rămânea decât să cugete la filmul său. 

În primul rând, trebuia să facă o vizită la New York, la sediul 
corporației. Înainte de a pleca din Los Angeles primise un 
telefon de la Leslie Carter care voia să-l vadă. Faptul că 
„superbul“ Leslie Carter se deranja personal să-i vorbească îl 
uimi. Poate că Margaret nu era străină de această întâlnire. 
Viaţa oferă surprize nostime. 

Făcu o vizită la bar. Era sătul de zeama de fructe pe care o 
consuma zi de zi. Poate că un whisky sec i-ar calma dure-rile 
surde din stomac. Se hotări să facă o excepţie şi să bea puţin 
alcool. Se gândea că nu are importanţă o mică încălcare a 
prescripţiilor medicului. Mai devreme sau mai târziu, ora finală 
sună pentru toţi. 


Se aşeză pe un scaun înalt şi comandă un whisky. Lichidul 
arzător îi calmă încet-încet suferinţele. Mai ceru un păhărel. 
Simţi o mână pe umărul său şi auzi o voce prietenoasă: 

— Hello, O'Neill! _ 

Peter simţi o iritare aproape iraţională. Intoarse capul şi-l văzu 
pe Arthur Bryant, preşedintele reţelei hoteliere, care îl privea 
zâmbitor. Un zâmbet oarecum stânjenit. Peter îşi aminti de 
atacurile cu prilejul faimoasei reuniuni a consiliului de 
administraţie al corporației. Contradicţia dintre ostilitatea 
manifestată atunci şi amabilitatea de acum era, cel puţin, 
surprinzătoare. 

Bryant se aşeză lângă el. 

— Un Barret!, comandă Bryant. Nu pot să mă obişnuiesc cu 
gândul că sunt singur în mijlocul mulţimii, dragă O'Neill! 

Cineastul, bun cunoscător al naturii omeneşti, înţelese că 
atitudinea  blajină a interlocutorului său ascundea o 
contrarietate tainică. 

Bryant compară vara permanentă din California cu vre—-mea 
ploioasă şi friguroasă de la New York. 

— Am inspectat hotelurile mele de pe Coasta de Vest. Cât de 
mult vă invidiez că lucraţi la Los Angeles! 

— Sunt silit să părăsesc pentru un timp frumoasa Californie. 
Realizez un film la New York. 

— Închiriaţi localurile? 

— Da. 

— Vă pun la dispoziţie hotelurile mele din New York. Dispun de 
toată gama de hoteluri. De la palatele de mare lux până la 
hotelurile accesibile pungilor modeste. Unde veţi locui la New 
York? 

— La Plaza. 

— Păcat! Mi-ar fi făcut plăcere să vă ofer un apartament 
somptuos la Grand Hotel. O ambianţă retro, luxoasă, liniştită, 
care evocă Orient Expressul de dinainte de război. 

Bryant îi vorbi vesel de timpul petrecut la San Francisco, de 
fetele cărnoase care îi oferiseră satisfacţii de neuitat. 

Peter îl asculta plictisit. L-ar fi părăsit invocând o durere de 
cap, dar mai voia să bea un whisky. 

Deodată, fruntea lui Bryant se întunecă. 


— Carter v-a vorbit despre necazurile sale?... Cred că baraca 
va sări în aer... 

— Baraca? 

— Corporaţia! Între noi îi zicem „baracă“. Eh, merge tot mai 
prost!, zise Bryant golindu-şi deodată sacul. Suntem la marginea 
prăpastiei! 

— După câte ştiu, corporaţia realizează beneficii importante. 
Acţiunile sunt în creştere. 

— E un semn neliniştitor. O multinațională rivală vrea să ne 
înghită. 

Zâmbetul ironic al lui Peter se ivi iarăşi. 

— Veşnica bătălie dintre rechini! Filmul pe care vreau să-l fac 
se învârteşte în jurul acestei teme. 

— Lupta noastră vă va îmbogăţi documentarea... Unii dintre 
prietenii noştri au trecut, cu arme şi bagaje, în tabăra adversă. 

— E cazul lui George Bryner, nu-i aşa? 

— De unde ştii? 

— La Hollywood, toate secretele ajung în stradă mai devreme 
sau mai târziu. 

— De obicei, marile bătălii financiare interesează numai 
cercurile de afaceri... şi pe acţionari. In ajunul prăbuşirii unei 
corporaţii, ei îşi vând acţiunile celui care oferă mai mult şi obţin 
beneficii substanţiale. 

Privirea lui Bryant se înăspri. 

— N-aş vrea ca societatea noastră să treacă în mâinile Mafiei 
şi ale băncilor care o susţin. Cu ajutorul banilor spălaţi jefuiesc 
sistematic marea finanţă şi marile întreprinderi. 

Peter îşi goli paharul, plăti şi cobori de pe scaun. 

— Mi-a făcut plăcere să te revăd, Bryant. 

— Pleci?, exclamă hotelierul întristat la ideea că va rămâne 
singur. 

— Nu mă simt prea bine. La revedere, Bryant! Şi pe curând! 

— La revedere, răspunse Bryant cu voce incoloră. 

Peter se întoarse la fotoliul său. Durerile surde îi rodeau din 
nou măruntaiele. Încercă să le ignore. _ 

După discuţia cu Bryant înţelese jocul lui George Bryner. In 
acelaşi timp găsi şi nota dominantă a viitorului său film: frica... 

* 


x x 


Bob avu un coşmar. Mergea fără ţintă pe Strada 42 din New 
York. Luminile se învârteau în jurul lui. Şerpi de lumină 
alu—necau prin mulţimea care se îmbulzea nu numai pe 
trotuare, dar şi pe partea carosabilă. Toţi pietonii purtau măşti 
groteşti ca de Halloween. Deodată, ochii mulţimii îl pironiră. 
„lată-l! “ 

Cuvântul acesta, repetat de mii de guri, îl asurzi... Mulțimea fu 
cuprinsă de o nebunie colectivă. Femeile îşi ridicau fără ruşine 
fustele, bărbaţii îşi scoteau sexul la vedere... Această masă 
pestriță, forfotitoare, mânată de dezmăţ, se aruncă asupra lui... 
Inspăimântat, o luă la fugă. Auzea înapoia lui ropotul paşilor pe 
asfalt, gâfâitul urmăritorilor... Le simţea desfrâul arzându-i 
corpul... Alerga drept înainte... Deodată, se trezi într-o 
fundătură... Un zid înalt se ridica, barieră de netrecut... Se lipi 
de cărămizile umede... Copleşit, căzu sub mulţimea atacatoare 
care-l cotropi... Simţea gurile care îl lin—geau, îl sugeau, îl 
muşcau... Urlă de parcă l-ar fi jupuit... 

— Bob! Bob! Trezeşte-te! 

Deschise ochii şi văzu plafonul camerei din vila de la Palos 
Verdes. Lângă el, Ray îl zgâlţâia uşor de umăr. 

— Ai visat urât. 

Vocea domoală, mângâietoare a lui Ray îi linişti, treptat, 
bătăile inimii. 

— Trebuie să te îmbraci, Bob! La prânz, avionul nostru îşi va 
lua zborul spre New York. Ţi-ai făcut bagajul? Mai avem patru 
ore, dar timpul fuge repede. Micul dejun te aşteaptă. Vino! 

Bob se ridică pe şezut, încă sub imperiul panicii. Îşi şterse cu 
mâna fruntea perlată de sudoare. 

— Ai dreptate, şopti. 

Dădu la o parte cuvertura şi rămase gol. Ray îl ajută să 
îmbrace un halat. 

— Plecăm la New York!, bâigui Bob ca un automat. 

Docil, îşi urmă prietenul în bucătărie. Pe masa aranjată îl 
aştepta un mic dejun bogat. Bău cu lăcomie un pahar de 
oranjadă. 

— lţi mulţumesc, Ray, pentru noaptea trecută... 

— Să nu mai vorbim de asta! 

— Mi-ai salvat viaţa... 

— Şi tu ai fi făcut acelaşi lucru. 


— Dar cum de ai intervenit atât de repede? 

— Te urmăream... 

— De ce? 

— Simţeam că ceva nu e în regulă... 

Bob zâmbi. 

— Ce aş putea să-ţi mai spun? 

— Nimic! Mănâncă şi refă-ţi puterile. Bagajele mele sunt gata. 
Mergem la tine. Am să te ajut să ţi le strângi şi pe ale tale. 

Bob abia se atinse de feliile de şuncă. 

— Nu ţi-e foame? 


— Nu. 

Lăsă cuțitul şi furculiţa lângă farfurie. 
— Mi-e frică, Ray! 

— De ce? 


— Să merg la New York. 

Tăcu. Ray nu-i întrerupse tăcerea. Se uita la el îngrijorat. 

— Tu ştii ce viaţă am dus la New York. Mă culcam cu bărbaţi 
pentru bani, m-am lăsat fotografiat gol pentru bani... În sfârşit... 
mă prostituam pentru bani... 

Ray zâmbi cu bunăvoință. 

— Toată presa de senzaţie a scris despre viaţa ta din trecut. Şi 
ce-i cu asta?... Intr-un fel sau altul, toţi oamenii se 
prosti-tuează... Işi vând corpul, tinereţea, inteligenţa, 
competenţa, talentele, geniul... Şi eu mă vând. Pentru bani ofer 
o parte din mine însumi. Nu obţii nimic fără să dai ceva în 
schimb. 

— Nu fi cinic, Ray! Nu-ţi stă bine în postura asta. 

— Nu-i nici-o postură. Spun adevărul. Chiar şi dragostea cea 
mai curată este în realitate un schimb. Dă-mi trupul tău şi eu ţi-l 
dau pe al meu. Zestrea, bogăţia pe care un soţ le oferă 
partenerului mai sărac nu reprezintă, în fond, o cumpărare 
deghizată? O prostituare în costum de sărbătoare, legalizată de 
primar. Milioane de oameni se vând patronilor. lar patronii se 
vând băncilor. lar băncile se vând sub formă de acţiuni marelui 
public... Un mare târg, un foarte mare târg... Un cerc vicios 
neruşinat. Lumea e murdară. Groaznic de murdară. 

Bob îşi aminti înecul de care scăpase ca prin minune. 

— Astă-noapte... dintr-odată, puterile m-au lăsat... când m-am 
aruncat în apă, mă simţeam în stare să traversez oceanul... dar 


m-am înşelat... deşi sunt un bun înotător... Mi-am petrecut toată 
tinereţea pe ţărmul oceanului... apele lui sărate mă purificau... 
şi aseară am simţit nevoia să mă purific... 

— Călătoria îţi va schimba gândurile. Când ai plecat de la New 
York erai un băiat oarecare. Seducător, evident, dar nimic mai 
mult. Acum îţi vei face o intrare triumfală. Eşti celebru... O stea. 

— Să nu exagerăm. Mă lupt să mă impun, dar n-am să ajung 
unde ţintesc... 

— De ce nu? Eşti încă tânăr, foarte tânăr. Ai ajuns la cel mai 
înalt nivel atins de vedetele de vârsta ta. Eşti egalul lui Rob 
Lowe, al lui Tom Cruise, al lui Keanu Reeves, al lui James 
Spader... Calci pe urmele lui James Dean... 

— Opreşte! Opreşte! 

Bob afişa o bucurie prefăcută. 


— Să nu mai vorbim, Ray! Trebuie să ne grăbim! 
* 


x x 


Noaptea se aşternea peste New York când stewardesa îi 
anunţa pe călători să-şi lege centurile deoarece avionul urma să 
aterizeze pe Aeroportul Kennedy. _ 

Inima lui Bob îi bătea să se spargă. Indeplini indicaţia, îşi 
încleştă mâinile de braţele fotoliului. Privea prin hublou gala—xia 
de lumini fixe sau în plină mişcare care defilau pe sub avion. De 
departe, zgârie-norii din Manhattan sclipeau ca şi cum toate 
stelele cerului ar fi căzut pe pământ. ÎI înfiora o vibraţie 
interi—oară, când Ray îşi puse mâna peste mâna lui, 
transmiţându-i un curent electric care îi încălzi corpul îngheţat. 

Averil Auberon, care nu putea ierta refuzul lui Bob de a 
râs—-punde la îmbierile ei, observă gestul lui Ray şi făcu o 
grimasă iritată, umbrită de o nuanţă de dispreţ. Ocupa un fotoliu 
în acelaşi rând. Doar culoarul îi despărţea. La bordul avionului se 
aflau şase mari vedete de la Hollywood, mobilizate pentru filmul 
lui Peter O'Neill. Onorariile lor astronomice îngreunau bugetul 
deja foarte încărcat al superproducţiei. 

În timpul zborului, comandantul fusese în permanenţă 
conştient de responsabilitatea care îi apăsa umerii. Dacă avionul 
sofisticat pe care îl conducea s-ar fi prăbuşit din cauza unui 
accident neprevăzut, lumea filmului ar fi suferit o pierdere 
incalculabilă. Nu-şi îngăduia să neglijeze nici exis=tenţa a încă o 


sută cincizeci de pasageri anonimi. În cazul unei catastrofe 
aeriene, presa ar fi pomenit doar numărul vie-timelor. In 
schimb, numele vedetelor ar fi figurat în paginile tuturor 
ziarelor, căci ele constituiau o lume aparte, ca şi când ar fi 
coborât de pe o planetă fabuloasă denumită Hollywood. 
Necrologul lor ar fi produs senzaţie. 

Avionul ateriză fără probleme. 

Bob şi Ray luară acelaşi taxi. Bob simţea nevoia să fie 
protejat. Acum se temea de solitudine, unica lui tovarăşă din 
epoca adolescenţei. O solitudine întreruptă doar de ingratele 
întâlniri prin hotelurile rău famate, prin galeriile metroului sau 
prin colţurile ascunse ale grădinilor publice. 

De trei ani, de când lucra sub conducerea lui O'Neill, se 
obişnuise cu maşinile de lux, cu avioanele particulare, cu 
iahturile. Dar aici, la New York, prezentul se estompa, iar 
trecutul reînvia fantomatic. Redescoperea vechea ambianţă 
dureroasă, sordidă. Interiorul taxiului mirosea urât. Bob se 
dezobişnuise de mirosurile neplăcute. New York-ul îi evoca 
mizeria, umilinţele, violențele îndurate în copilărie. Încerca 
zadarnic să-şi stăpânească emoţiile. 

Pentru a-l smulge din păienjenişul gândurilor obsesive, Ray îi 
vorbea de filmul pe care urmau să-l realizeze, de efor-turile în 
perspectivă, de plăcerile pe care le vor savura, de entuziasmul 
admiratorilor. Bob îl asculta fără să-l înţeleagă. De-a lungul 
întregului traseu îi ţinu strâns mâna. 

Taxiul parcurse Wyck Expressway şi coti pe Long Island 
Expressway, care şerpuia pe deasupra cartierului Queens. Bob 
nu recunoscu peisajele familiare de altădată, deoarece maşina 
avansa repede, iar aglomerările de case, străzile defi-lau prin 
faţa ochilor ca nişte pete de lumină şi de umbră. Işi aminti, în 
schimb, podul Queensboro cu grinzile sale metalice, pe care îl 
traversase adeseori. Manhattan cu numeroasele-i baruri, 
vitrinele feerice care îi mângâiaseră de atâtea ori ochii, luminile 
pestriţe, orbitoare colorau în roşu, verde, galben, oranj, albastru 
hainele şi feţele oamenilor care se încrucişau pe trotuare, ca şi 
automobilele de toate mărcile şi dimensiunile care se scurgeau 
încet, datorită circulaţiei nocturne deosebit de intense. 

Cămaşa lui Bob se lipise de spatele umed de sudoare. Taxiul 
se opri în faţa intrării somptuoase a hotelului Plaza, la 


intersecţia 5th Avenue cu Strada 61, zonă şic, pe care Bobo 
frecventase adesea în căutarea unei clientele cu bani. O 
mulţime de groomi se repezi să le ia bagajele. Portarul, 
împodobit cu fireturi aurite, le deschise servil uşa. În clipa aceea 
izbucni un cor de strigăte de bucurie. Reporteri şi echipe de 
televiziune îi înconjurară. Mulțimea se îngrămădea isterică la 
intrarea hotelului, ca în zilele de mare premieră la Los Angeles. 

Bob se uita înspăimântat la vârtejul uman care îl asalta, 
repetând coşmarul ce-i apăruse în vis. Întrebările ziariştilor se 
încrucişau, se ciocneau, se înfruntau, se revărsau dure, adeseori 
confuze. Departamentul „publicitate” îşi făcuse din plin datoria. 

— New York-ul vă aşteaptă cu emoție! Ce senzaţie încer-caţi 
în faţa acestei mulţimi care vă adoră? 

— Ce proiecte aveţi? 

— Care este numele fetei din visele dumneavoastră? 

— Sunteţi un celibatar înrăit? 

— Ce principii aveţi în dragoste? 

— Tineretul feminin din Statele Unite vă idolatrizează! Vreţi 
să-mi încredinţaţi un mesaj pentru admiratoarele 
dumneavoastră? 

— Pentru tineri sunteţi un model! Ce sfaturi le-aţi da? 

— Vă place New York-ul? 

— Ascensiunea dumneavoastră rapidă nu v-a ameţit? 

— Fotografiile în care apăreţi gol, de altfel foarte frumoase, nu 
vă stânjenesc? 

— Aţi dovedit că idealul american nu este un mit, că se poate 
porni de jos şi ajunge foarte repede sus! Nu este splendid? 

— Casetele dumneavoastră video X au invadat New York-ul. 
Acceptaţi de bunăvoie această publicitate lipsită de pudoare? 

— Cum rezistaţi la avansurile femeilor? 

— Dar la avansurile bărbaţilor? 

Întrebările indiscrete plouau şi asupra lui Ray, care 
răspundea cu blândeţea sa obişnuită, fără să se lase 
dezorientat. 

Microfoanele se ciocneau între ele. 

Rezerva lui Bob şi răspunsurile monosilabice urmau să fie 
interpretate de ziarişti după propria lor apreciere formulată şi 
astfel încât să satisfacă gusturile cititorilor. 

Ray făcu un efort şi reuşi să-l smulgă pe Bob din îmbulzeală. 


— Am scăpat uşor!, zise râzând. 

Un taxi aduse o altă pereche de vedete. Se auziră iarăşi urlete 
de entuziasm şi un amalgam de glasuri. 

Directorul hotelului, un domn demn şi distins, îmbrăcat de 
Cerutti, îi întâmpină personal pe Bob şi pe Ray şi le prezentă 
complimente. 

— Vă dorim o şedere plăcută la noi! Apartamentele 
dumnea-—voastră vă aşteaptă! Diseară, la ora zece, va avea loc 
la Palm Court o recepţie oferită de hotelul Plaza în onoarea 
dumnea-—voastră şi a colegilor dumneavoastră! Sper că nu veţi 
lipsi! 

— Nu mă voi priva de această plăcere!, răspunse Bob, care 
învățase bunele maniere. 

Făcea eforturi pentru a-şi păstra calmul. Ray mulţumi, la 
rândul său, apoi aruncă o privire lui Bob. Observându-i 
tulburarea, îi strânse prieteneşte braţul şi îi şopti: 

— Te-ai comportat ca şi cum ai fi fost o mare stea încă de la 
naştere! 

Precedaţi de doi groomi, care duceau cheile, se îndreptară 
spre lifturi. Ajuns în apartamentul său, Bob exploră cu privirea 
salonul şi camera de culcare; mobila, covoarele, tablourile 
oglindeau stilul Louis XVI. Bagajele, urcate cu ascensorul de 
serviciu, se aflau deja în primirea unui valet care orânduia 
costumele în şifonier, iar obiectele de toaletă în baia 
îmbră-—cată în marmură verde. 

Treptat, Bob se linişti. Ambianţa de la Plaza sfărâmase lanţul 
obsesiilor, al spaimelor. Nu era nici-o deosebire între opulenţa 
de la Los Angeles şi atmosfera confortabilă, plăcută din acest 
hotel newyorkez. O muzică de dans mângâia auzul în surdină. 

— Doriţi, domnule, smokingul alb?, întrebă valetul. 

Bob înclină capul în semn afirmativ. Aspiră mireasma florilor 
răspândite cu profunzime în salon şi aprecie aspectul băuturilor 
scumpe şi al fructelor exotice oferite de direcţia hotelului. 

Valetul, care îi aranja pe pat smokingul, îl urmărea cu privirea. 

— Doriţi, domnule, să vă deschid o sticlă de coniac sau de 
Chivas Regal? Aroma de zmeură este excepţională! Îmi permit 
să vă recomand un pahar de Fine Napoleon! O cupă de Dom 
Perignon este foarte indicată pentru a activa pofta de mâncare! 
„„„ Numele meu este Barnes, domnule! 


— Şampanie, Barnes! 


— Mulţumesc, domnule! 
* 


x x 


Îmbrăcat în smokingul său alb, creat de Cardin, Bob intră în 
faimoasa Palm Court de Plaza, ornamentată de sărbătoare. 
Maitre d'hôtel îl întâmpină cu un zâmbet larg şi îi înmână 
programul serii. O recepţie urmată de un dineu de gală. Un 
meniu regesc şi lista de invitaţi erau ataşate la program. 

Bob se examină în faţa uneia dintre oglinzile enorme care 
îmbrăcau pereţii sălii. Chipul său fermecător şi eleganța nativă 
ar fi stârnit până şi invidia lui Beau Brummell. Ray îi vorbise de 
acest personaj fascinant care lansa moda şi tiraniza societatea 
avidă de plăceri a epocii sale. Constată că aspec-tul său 
exterior evoca imaginea perfectă a unui dandy. Dar lăuntrul 
fiinţei lui era sfâşiat de îndoieli, de teamă. Se temea de atracţia 
exercitată asupra lui de lumea sordidă pe care o părăsise 
datorită lui Peter O'Neill. O atracţie bolnăvicioasă, căci se îmbina 
cu o repulsie puternică. lar sosirea lui la New York nu făcea 
decât să-i accentueze confuzia simţămintelor. 

— Sunt fericit, foarte fericit să vă reîntâlnesc!, zise un tânăr cu 
maniere efeminate, îmbrăcat într-un smoking purpuriu. Sunt 
Fulton! Herb Fulton! Fotograful celebrităților. O reeditare 
îmbunătăţită a lui Cecil Beaton!, adăugă râzând de propria sa 
glumă. 

Bob recunoscu în el cu silă pe unul dintre acei „travelo“ atât 
de dispreţuiţi de băieţii „gay“ din noul val. 

— Capete încoronate, reprezentanţi ai celor mai ilustre case 
princiare, membri ai jet-set-ului internaţional, pictori renumiţi, 
cântăreţi la modă, staruri de cinema au acceptat să pozeze în 
faţa obiectivului meu. ` 

Răceala lui Bob îl uimi. li cunoştea trecutul, căci indiscreţiile 
referitoare la vedetele de la Hollywood circulă din abundență. 
Descumpănit, se gândi că Bob era poate avid de bani. 

— Bineînţeles, veţi primi o compensație bogată. Imaginea 
dumneavoastră divină va fi podoaba colecţiei mele. 

Bob nici nu-i zâmbi. 

— Luaţi legătura cu departamentul de publicitate al 
stu—dioului nostru. La revedere! 


Îi întoarse spatele. 

Fulton rămăsese stupefiat de acest tratament puţin politicos. 
În jurul lui Bob se îmbulziră admiratorii din înalta societate 
newyorkeză. Flash-urile îl orbiră cu luminile lor scurte şi intense. 
Un chelner prezentă o tavă pe care se ali—niau cupele cu 
şampanie. Toată lumea bău în cinstea tinerei vedete. Surprinse 
exclamaţii care îl ridicau în slăvi: 

— E adorabil! 

— Frumos să-l sorbi! 

— Antinous renăscut! 

— L-am văzut gol! Pe o casetă X! E superb! 

— Se zice că ar fi homo! 

— Va aduce homosexualitatea la modă! 

— Pare puţin afectat! 

— Ce vrei? Toată lumea asta care îl adoră ar crispa nervii 
oricui! 

Ray îi observă jena, dar nu putea interveni în ajutor căci îl 
înconjura un zid viu. 

Corvoada dură mai bine de o jumătate de oră. În vreme ce 
răspundea laconic la întrebări şi la complimente, Bob cugeta la 
surprizele bune şi rele pe care i le rezerva destinul. Contrastul 
dintre trecut şi prezent ţâşnea la suprafaţă, limpezindu-i 
mân=tea. Toate personagiile acestea care i se ploconeau la 
picioare îl plictiseau. Până nu de mult, el era cel care se târa în 
faţa lor. Cât timp va mai dura visul acesta trăit? Câtă vreme va 
mai constitui un centru de atracţie? Cât va mai încarna visul 
american? El, James Dean al anilor nouăzeci? Mâine, alt băiat va 
călca pe urmele lui şi ale lui James Dean! Mâine? Poate că 


înainte de revărsatul zorilor... 
* 


x x 


Dineul îi oferea o ambianţă somptuoasă cu care Bob se 
obişnuise deja. Era plasat între Sue şi soția ceva mai coaptă a 
unui senator. Orchestra cânta în surdină spre a înlesni 
con—versaţia, fără a-i obliga pe comeseni să ridice tonul spre a 
se face auziţi. Invitaţii newyorkezi, obişnuiţi cu celebrităţile - ei 
înşişi celebrităţi -, se comportau firesc, ceea ce îl liniştea pe 
Bob, cel puţin la suprafaţă, căci în străfundurile inimii îl chi—nuia 
o nelinişte crescândă. O stare de agitaţie neînţeleasă. 


Sue îl privea cu admiraţie copilărească, ascunzându-şi 
dorin—ţele carnale ca să nu-l sperie. Soţia senatorului îl 
dezmierda din ochi. li vorbea de fapte anodine, dar vocea ei 
emana o vibraţie care îi trăda tulburarea. Ar fi săvârşit orice 
nebunie pentru Bob, însă pentru aşa ceva trebuia să caute o 
ocazie favorabilă. 

Ray, aşezat de cealaltă parte a mesei, părea îngrijorat de 
neastâmpărul prietenului său. Îi simţea nervozitatea prin 
telepatie. Ar fi vrut să-l liniştească, să-l însenineze. Era 
sân—gurul capabil să o facă, dar se găsea departe pentru a 
putea interveni. 

Sue se întreba dacă Peter, care prezida dineul, avea de gând 
să petreacă noaptea în compania ei sau dacă era liberă să se 
strecoare în apartamentul lui Bob, situat vizavi de 
apar-tamentul ei. 

Banchetul se apropia de sfârşit. Cafelele, lichiorurile, 
şampania alunecau pe gât cu uşurinţă. Recepţia se termină în 
jurul orei două când participanţii, după ce epuizară toate 
formulele de politeţe, plecară ghiftuiţi şi mulţumiţi. 

Inapoindu-se în apartamentul său, Bob se dezbrăcă, ajutat de 
valetul omniprezent. Pe când Bob îşi punea halatul, Ray apăru 
încă în smokingul său alb. 

— Vrei să te culci? 

— Da, Ray, mă simt foarte obosit. 

— La vârsta ta? 

— Vârsta? Simt că am o sută de ani. 

— Păcat! Aş fi vrut să fac în compania ta turul marilor duci. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Să mă bucur de plăcerile nocturne ale New York-ului cum o 
făceau prinții fostului imperiu al țarilor. 

— Mâine seară, Ray. 

— Atunci nu-mi rămâne decât să mă resemnez şi să mă culc şi 
eu. 

— Să nu-mi spui că n-ai găsit o fată amuzantă, dornică să te 
însoţească noaptea în oraş. 

Ray ridică din umeri. 

— Pe mâine, Bob! 

Valetul orândui smokingul lui Bob în şifonierul cu uşi 
gli—sante, acoperite de oglinzi. 


— Pe mâine, Ray! Şi nu te supăra! 

— Să mă supăr? Pe tine? 

Ray se retrase. 

Bob fu apoi tentat să-l cheme înapoi, dar se abţinu. Cu 
con—ştiinţa încărcată, ca şi cum s-ar fi pregătit să comită o 
trădare, se întoarse spre valet în timp ce Ray închidea uşa în 
urma sa. 

— Eşti liber, Barnes. 

— Prea bine, domnule! Mulţumesc, domnule! 

Când se văzu singur, Bob deschise şifonierul. Îşi adusese o 
gamă de costume pentru toate împrejurările. Chiar şi un bluzon 
şi pantaloni de piele confecţionaţi pe comandă de Battaglia. O 
forţă interioară, greu de definit, îl împingea să evadeze din 
apar-tament în căutarea locurilor unde îşi practica vechea 
meserie. leşirile nocturne de la Los Angeles nu erau decât un 
surogat pe lângă ceea ce ar putea întâlni la New York. Nu voia 
să depă—şească limitele unei simple revederi a locurilor 
aventurilor sale de odinioară... Nu! Leva revedea detaşat, cu 
ochii unui personaj neutru, plin de bani, care n-are nevoie să-şi 
vândă corpul. 

Refuzând invitaţia lui Ray, săvârşise nu numai o trădare, dar şi 
o imprudenţă. Prietenul lui voise să-l apere de seducţii. Simţi un 
fior străbătându-i corpul... Un fior de excitație mai puternic 
decât propria lui rațiune. Renunţase la escapada nocturnă care i 
se propusese, dar nu fu capabil să reziste la chemarea 
simţurilor. 

Işi scoase cu gesturi automate costumul de piele din şifo—nier 
şi se îmbrăcă. O cămaşă albă marcată de carouri negre şi 
cizmele texane completară echipamentul. Zări în oglindă 
ima-—ginea unui băiat care rătăceşte pe străzile New York-ului în 
căutare de clienţi. Era atât de frumos, atât de fermecător, atât 
de atrăgător încât se simţi captivat de propria lui persoană. 
Simţi din nou un fior violent, irezistibil, dezlănţuit de această 
viziune încărcată de narcisism... Se gândi că era riscant să iasă 
astfel deghizat... Risca să fie agresat, discreditat... Un scandal i- 
ar distruge cariera... 

Zâmbi amar... Cariera sa... Cum putea să se gândească la 
carieră?... Ce aroganță, ce inconştienţă... Teama şi fiorii îl 
asaltau ca valurile oceanului pe care le înfruntase la Palos 


Verdes, când văzuse moartea cu ochii... Atunci, intervenţia 
providenţială a lui Ray îl salvase... „Providenţială“ nu era 
cuvântul cel mai exact, deoarece noţiunea aceasta implică 
factorul hazard. Ray îl urmărise conştient de primejdia la care se 
expunea prietenul său, gata în permanenţă să suporte toate 
consecinţele care decurgeau din această situaţie... 

Işi puse ochelarii mari şi colorați care îi acopereau aproape 
jumătate din faţă. leşi din apartament şi se îndreptă spre lift. 
Sue, care deschisese uşa cu intenţia de a-i face o vizită 
inopi—nată, îl văzu plecând şi închise uşa dezamăgită. Se felicită 
că nu se dusese la Bob, căci în clipa aceea sună telefonul. 
O'Neill o invita în apartamentul său. Cu o bucurie prefăcută îi 
râs—-punse că aşteptase apelul său telefonic şi că va veni 
imediat, încerca dezamăgirea pescarului care aşteaptă să prindă 
un peşte gras, dar găseşte la capătul undiţei un papuc găurit. 
Perseverentă, va şti să-l aştepte pe Bob. Unicul bărbat pe care 
şi-l dorise întotdeauna fără ca idealul să i se îndeplinească. 

In vremea aceasta, Bob cobora în holul cel mare, aproape gol 
la ora aceea din noapte. Spera să nu-l recunoască perso-nalul 
de serviciu. In ciuda ochelarilor colorați, recepţionerul, valeţii, 
groomii îl recunoscură imediat, dar, înțelegând că vrea să treacă 
incognito, se prefăcură că nu-l observă. 

Bob ieşi pe trotuar; regăsi dintr-odată ambianța pe care o 
părăsise cu trei ani în urmă. New York-ul nu doarme nicio—dată. 
Mai erau destui trecători, iar circulaţia era încă intensă. 
Şobolanii de noapte, prostituatele, proxeneţii, vânzătorii de 
droguri ieşeau din bârlogurile lor. 

Fațada hotelului se ridica la extremitatea de est a lui Central 
Park South, nume adoptat de Strada 59 în vecinăta—tea acestui 
magnific spaţiu verde din inima Manhattanului. 

Sângele îi zvâcnea dureros în tâmple, simultan cu bătăile 
accelerate, puternice, ale inimii. Pătrunse în Central Park. Lacul, 
pe care îl înconjurase adesea, era foarte aproape, dar nu 
îndrăzni să se aventureze pe aleile cuprinse de tenebre fiindcă 
ramurile stufoase ale copacilor acopereau globurile electrice, 
descriind pe alei insulițe înguste de lumini în bezna de 
necuprins. Un loc ideal pentru aventuri îndoielnice, pentru 
întâlniri primejdioase cu derbedei care mânuiau cu dexteritate 
cuțitul şi vărsau pe asfalt maţele victimelor. Acolo puteau fi 


întâlnite tot felul de bande: „Bandidos“, „Pagans“ şi „Outlaws“, 
„Wanderers“ şi „Diablos“. Bob nu le uitase. Derbedeii jefuiau, 
înjunghiau, omorau, violau. Semănau cu voluptate teroarea. 
Adunături de indivizi fără de lege care se războiau între ei 
savurau plăcerea de a se mânji de sânge, de a pricinui 
sufe-—rinţe, de a răspândi frica. 

Bob voia să revadă Times Square, inima New York-ului, să 
parcurgă Strada 42, să revadă barul-teatru în care apărea gol în 
faţa femeilor excitate. Cobori pe 7th Avenue până la Times 
Square, înţesat de lume. Îşi scoase ochelarii colorați deoarece ar 
fi atras atenţia purtându-i în miezul nopţii. Devoră cu ochii 
reclamele luminoase, mulţimea care se îmbulzea ca într-un 
imens târg. 

—  Frumosule, nu vrei să-mi ridici fusta?, îl întrebă o 
prostituată fardată ţipător. 

Ar fi putut să treacă pe lângă ea fără să-i acorde o privire. 

— Altă dată, frumoasa mea! Acum sunt ocupat! 

li spusese cuvintele acestea din milă. Prostituata îi zâmbi, îi 
ieşiră în cale şi alte prostituate. Băieţii înşiraţi pe stradă îl 
măsurau din ochi, cântărindu-i posibilităţile băneşti. Bob nu 
avea decât osteneala alegerii. Minorii, toţi frumoşi, erau mai 
numeroşi decât în trecut şi se schimonoseau la „bătrânii“ care le 
refuzau avansurile. Pentru ei, toţi bărbaţii trecuţi de trei—zeci de 
ani erau nişte „ramoliţi“. Prostituatelor care depăşeau douăzeci 
de ani li se spunea în derâdere „pensionare“. Clienţii, bărbaţi 
sau femei, căutau cu un ochi critic parteneri pentru o noapte. 
Fugeau de solitudinea exagerată din apartamentele lor. 
Numeroşi turişti explorau cu priviri admirative vitrinele viu 
luminate, fațadele zgârie-norilor, intrările barurilor. 

Bob era avid să revadă tot ceea ce îi amintea trecutul. Să fi 
fost o tendinţă nemărturisită de întoarcere la izvoare? 

Un individ bărbos îi propuse droguri, dar Bob făcu o gri—-masă 
dispreţuitoare şi trecu mai departe. Deodată, cineva îl apucă de 
braţ. 

— Bob! 

Bob tresări şi se uită la tânărul care îi surâdea. Recunoscu 
vocea, timbrul ei plăcut. Dar faţa cu pielea de culoarea 
per—-gamentului, atârnată de nişte oase proeminente, nu-i 
spunea nimic. 


— Eu sunt, Percy! Percy Barton! Am fost dansator 
ferme—cător ca şi tine! Nu-ţi mai aminteşti de mine, Bob! 

Murmurul lui se frânse. 

— Nu! Nu mă mai recunoşti! Sunt desfigurat!... Desfigu-rat!... 
Un cadavru ambulant... 

Bob zâmbi şi îl strânse în braţe. Percy nu mai era decât o 
umbră urâţită a unui băiat frumos care aţâţa desfrânarea 
clienţilor, trezind totodată invidia colegilor. Bob îşi ascunse 
consternarea, mila. 

— Glumeşti! Întâlnirea m-a surprins atât de mult încât la 
început n-am fost în stare să-mi strig bucuria! 

— Am urmărit frumoasa ta carieră, Bob, şi m-am bucurat de 
succesul tău! 

Izbucni în lacrimi. 

— Sunt un om sfârşit! Am SIDA! 

Bob simţi un şoc ca o lovitură de pumnal în plex. Percy îşi 
frângea mâinile cu o furie neputincioasă. 

— Am avut o pneumonie... Atunci s-a constatat că sunt 
seropozitiv... M-am vindecat de pneumonie... Dar ştirea că sunt 
bolnav a ajuns înaintea mea la teatru... Când m-am dus la 
patron, m-a alungat din birou... Acum trăiesc de pe o zi pe alta... 
Vecinii din micul apartament în care locuiam au cerut izgonirea 
mea din imobil. 

Bob îl asculta împietrit. 

— Ca să mă hrănesc, mi-am vândut hainele, ceasul, ceasul 
meu de aur moştenit de la tata... De altfel, nici nu mai am 
nevoie de haine. Cele pe care le port îmi ajung... Un gând mă 
chinuieşte. Nu m-am culcat decât cu femeile. Sunt un hetero... 
Cum de am putut să mă îmbolnăvesc de SIDA? 

Bob se uita înspăimântat la ceea ce făcuse boala din vechiul 
său tovarăş. Percy nu mai era decât o epavă umană. Cu mâna 
tremurândă, Bob scoase din buzunar câteva sute de dolari. 

— Ţine banii, Percy, şi dă-mi adresa ta. O să-ţi trimit regulat 
bani ca să te tratezi fără să mai porţi grija cheltuielilor zilnice. 
Prietenii trebuie să se ajute între ei. 

Era tulburat, dar căuta să-şi ascundă emoția. Ochii lui Barton 
se umplură de lacrimi. 

— Nu sunt un cerşetor! 


— Ştiu că nu eşti un cerşetor! Îmi vei restitui banii când ai să 
te vindeci şi ai să-ţi găseşti de lucru. 

— Pentru cei loviți, ca mine, nu există vindecare! 

— Ţine banii, Percy! Şi lasă prostiile! 

După o mică şovăială, băiatul băgă în buzunar bancnotele 
verzi. Bob simţi un nod în gâtlej. Făcu un efort spre a-i vorbi. 

— Hai să bem un păhărel! 

— Nu vreau să te rețin, Bob! 

— Nu mă reţii deloc. Un păhărel de alcool îţi va face bine. ŞI 
mie. 

Intrară într-un bar, se instalară pe scaunele înalte sprijinindu- 
se de tejghea. Bob comandă whisky. 

— Cel mai bun!, adăugă. Chivas! 

Se întoarse zâmbind spre prietenul său. Aspectul acestuia îl 
înfricoşa. Numai ochii lui Percy îşi păstrau frumuseţea. Ochii lui 
cu gene lungi şi întoarse, ca de fată, contrastau cu pielea lividă, 
cu capul lui de mort. 

Percy bău încet. Degetele-i slabe abia puteau ţine paharul. 

— Am văzut filmele tale, Bob. N-am putut să mă abţin şi să nu 
le spun vecinilor, care şedeau lângă mine, oameni necunoscuţi, 
că Bob Flynn este prietenul meu, că este o mare stea. O stea 
foarte mare. Oamenii se gândeau, probabil, că mă laud... 

Gâfâia ca după o cursă lungă, extenuantă. Apoi şopti: 

— Mie îmi ajunge. Voiam să mă duc acasă. Sunt obosit. 
Groaznic de obosit. Îţi mulţumesc pentru whisky. 

Bob plăti şi ieşiră în stradă. 

— la un taxi, Percy. Acum ai bani. 

— Sunt foarte mulţumit că te-am întâlnit. O rază de lumină în 
bezna mea. 

— Dacă mai rămân la New York, am să trec să te văd. Unde 
stai? 

— Într-o casă mizerabilă. În South Bronx. Aproape de Crotona 
Park. Pe Strada 169. La numărul 75. Dar va fi greu să mă 
descoperi în cartierul ăla mizerabil, uitat de Dumnezeu şi de 
oameni. 

— Nu-ţi face griji! Mă descurc. Cunosc Bronxul aşa cum îmi 
cunosc buzunarul. N-am văzut lumina zilei în cartierele 
frumoase, Percy. Dacă ai nevoie de mine, mă poţi găsi la 
hote-—lul Plaza. 


Un zâmbet stins lumină faţa scofâlcită a lui Barton. 

— lată o adresă uşor de găsit. 

Îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. Percy se îndepărtă 
încovoiat, trăgându-şi picioarele ca un moşneag. 

Bob, rămas singur, îşi acoperi faţa cu mâinile. Trecătorii se 
loveau de el. Îşi lăsă mâinile să cadă şi intră în bar. Voia să uite 
de Percy, de nenorocirea lui, de moartea lui apropiată. Goli două 
pahare de whisky şi ieşi. Făcu semn unui taxi liber. 

— Hotel Plaza!, porunci. 

Opri maşina la colţul 7th Avenue cu Central Park South. Plăti, 
cobori, apoi contemplă stelele agăţate pe deasupra copa-—cilor 
din Park. Aspiră aerul înmiresmat de verdeață şi flori. Voia să fie 
singur. Să şteargă din minte chipul lui Percy. Traversă strada şi 
intră în Park. Poate că vreun nebun îi va împlânta un cuţit între 
omoplaţi. 

Înainta încet pe aleea întunecată. Petele electrice de lumină 
ale lampadarelor se filtrau printre coroanele stufoase ale 
copacilor, accentuând contrastul cu zonele de întunecime 
profundă. Nu se zărea picior de om. Totuşi, un amestec confuz 
de zgomote îi parvenea ca într-o pădure tropicală unde, 
îna—poia paravanului de vegetaţie luxuriantă, mişună invizibile 
animale sălbatice, şerpi, broaşte, insecte uriaşe. 

În Park, foşnetul frunzelor, freamătul ramurilor, alunecări abia 
perceptibile ascundeau gemete de plăcere, şoapte, gâfâieli, paşi 
furişaţi. Deodată, zumzetul acesta, atât de familiar în trecut, îl 
înspăimântă. Îi veni să vomite. Singurătatea, pe care şi-o dorise 
atâta, îi devenea odioasă. 

Din bezna înconjurătoare ieşi un individ bărbos - circa treizeci 
de ani - musculos, cu părul zburlit, în blue-jeans şi bluzon negru 
de piele. Se apropie de Bob şi îi vorbi pe un ton ce se voia 
prietenesc: 

— Cauţi un partener? L-ai găsit! 

Bob îşi continuă drumul fără să-i răspundă. Ştia ce aştep-tău 
oamenii de la el şi tocmai asta nu mai voia. Bărbosul ridică din 
umeri şi dispăru în întuneric ca un şobolan. Deodată, Bob fu 
copleşit de un val de ură. Şobolanii care foiau noaptea în Central 
Park îi trezeau oroarea. O umbră de luciditate îi risipi haosul din 
creier. De ce păşise pe poarta parcului, adâncindu-se în beznă? 


De ce pătrunsese în acest infern nocturn care, după revărsatul 
zorilor, lua aspectul unui paradis? 

Într-un oval de lumină, desenat pe asfaltul aleii, zări silu—eta 
lui Ray, care se îndepărta fără grabă. Era chiar el! Mersul lui, 
şoldurile lui înguste. Inima lui Bob tresări. Ray încerca să-l 
găsească. Se temea pentru viaţa lui. II salvase de la înec şi 
acum îi venea din nou în ajutor. Ray! Dragul de Ray! 

Fugi după el. Ajungându-l din urmă, îl apucă de braţ 
încercând un sentiment de mare bucurie. 

— Ray! 

Bărbatul întoarse capul, surprins. 

Bob îl privi înlemnit. 

Avea de-a face cu un străin. Un străin care îl examina din cap 
până în picioare. Tânăr, simpatic, zâmbitor. 

— Dacă vrei o surpriză plăcută, iată-mă!, zise necunoscutul. 

— Scuzaţi-mă!, bâigui Bob dezamăgit. V-am confundat! 

— N-aş putea să-l înlocuiesc pe prietenul dumitale?, zise 
tânărul. Să profităm de şansa care ne-a apropiat! 

Bob se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă cu grabă. Câteva 
prostituate se iviră de-a lungul aleii. Aproape goale, îşi dansau 
provocator sânii şi şoldurile. Figurile lor sulemenite ţipător le 
dădeau aspectul unor clovni groteşti. 

Se îndreptă spre ieşirea din Central Park. Mai avea o bucată 
de drum până la luminile de pe 5th Avenue. Scârba i se pusese 
de-a curmezişul ca un nod în gât. Depăşise lacul. Deodată, trei 
indivizi cu mutre patibulare, îmbrăcaţi în bluzoane de piele, 
ţâşniră din beznă şi se proţăpiră în faţa lui. 

— Hei, drăguţule! Hai să facem un carambol! Sugem 
instrumentul sau ne regulăm în serie? N-ai decât să alegi! 

Bob cunoştea acest gen de derbedei de cea mai 
dezgustă-toare specie. li fentă şi se strecură ca o săgeată prin 
preajma lor. Furioşi de refuzul întâmpinat, se năpustiră în 
urmărirea lui. Bob câştigase un bun avans. Auzea ropotul 
cizmelor pe asfalt, gâfâielile şuierătoare, înjurăturile. 

Oroarea, scârba sporeau puterile lui Bob, care întrezări ieşirea 
din Park. Acolo îi era salvarea. Când ajunse în stradă, urmărirea 
încetă. 


O maşină a poliţiei în patrulă îi făcu o mare plăcere. În trecut 
integra poliţiştii în tagma duşmanilor; acum îşi schim—base 
optica. 

Contururile hotelului Plaza se profilară pe fundalul cerului 
înstelat. Apropierea hotelului îi încălzi sufletul. Dincolo de 
zidurile lui se afla Ray... Ray, pe care îl trădase... Inainte de a-l fi 
cunoscut i-ar fi părut absurd să se ataşeze de un băiat. Logica, 
raţiunea, coerenţa mintală se răsturnau. Acum era gata să se 
consacre lui Ray. Ataşamentul puternic justificat de calităţile 
prietenului său depăşea cadrul unei admiraţii exaltate. Simţea în 
adâncul său o atracţie fizică tot mai pro-fundă pe care nu ştia 
cum s-o tălmăcească. 

Hotelul Plaza, studioul de la Los Angeles, plaja de la Palos 
Verdes, barurile pe care le frecventau împreună dobândeau o 
calitate subtilă deoarece sugerau apropierea lui Ray. Bob, care 
nu încercase niciodată sentimentul dragostei, chiar dacă 
săvârşea actul sexual cu o frecvenţă ajunsă la saturație, 
dez—gustătoare, descoperea pentru prima oară exclusivismul 
pasi—unii, fatalitatea arzătoare care trebuia să-i reunească. 

Edificiul hotelului Plaza se identifica acum cu Ray, deoa-—rece 
Ray se afla între zidurile lui. 

Uneori se întreba perplex de ce preferinţele sale nu 
ideali—zaseră pe Shirley, pe Isabelle sau pe una dintre fetele 
care i se aruncau în pat, oferindu-i-se cu un exces care îl sleia 
de puteri. Apoi înţelesese că fetele acelea nu se culcau cu el 
împinse de dragoste, ci de plăcerea de a poseda şi de a fi 
posedate de un băiat atât de frumos, atât de perfect, încât 
devenise nu numai idolul Americii, ci şi al lumii întregi, oriunde 
se găsea un ecran. Femeile şi bărbaţii îl doreau, îl voiau cu 
aceeaşi intensitate. Chiar şi bărbaţii homofobi îl admirau şi 
tindeau inconştient să se identifice cu aspectul, cu 
personalitatea lui. Înclinaţiile spre narcisism, adormite în fiecare 
individ, se trezeau în prezenţa lui. 

Bob intră în holul hotelului fără să se mai teamă că va fi 
recunoscut. Ajuns pe culoarul etajului său, se îndreptă ini—ţial 
spre propriu-i apartament, dar, după o scurtă ezitare, se apropie 
de uşa lui Ray. Inima îi pulsa puternic. 

să intre la această oră neobişnuită la Ray? De ce să şovăie?... 
Vedea în Ray un prieten idealizat care ştergea deosebirea 


dintre prietenie şi dragoste. Vedea în el un liman, un înger 
salvator, o fiinţă supranaturală... 

Apăsă cu delicateţe clanţa care cedă; uşa se deschise. Se 
strecură în salonul cufundat în întuneric. O uşă întredeschisă 
lăsa să se vadă camera luminată a lui Ray. Să fi adormit fără să 
stingă lampa de căpătâi? Se apropie tiptil, împinse încet uşa şi 
îmbrăţişa cu privirea patul lui Ray. 

Ray citea o carte. Apariţia lui Bob în prag îi lumină faţa. 

— Ce plăcere îmi face să te văd, Bob! 

Muzicalitatea vocii lui îl fermeca pe Bob de fiecare dată. 
Privirile li se încrucişară. Ray lăsă cartea pe noptieră. 

Ochii îi străluceau. Era o chemare mută care îl tulbură pe Bob. 
Ray nu-i reproşa ieşirea solitară. 

Fără să rostească vreun cuvânt, Bob se apropie de el, se 
aplecă şi îl sărută tandru. O comuniune de sentimente, de 
pasiuni nemărturisite. Se ridică. 

— Voiam să te îmbrăţişez înainte de a mă culca. 

— Îţi apreciez gestul, Bob. Îl apreciez foarte mult. 

— Simţeam nevoia să-ţi spun că sunt foarte fericit că am 
câştigat prietenia ta... dragostea ta... 

— Sunt foarte emoţionat, Bob. Ştii bine că îţi împărtăşesc 
sentimentele. N-am uitat noaptea aceea de pe plajă. 

— Sunt atât de fericit încât nu găsesc cuvinte pentru a-mi 
exprima simţămintele... Acum te las. Nu vreau să-ţi întrerup 
lectura. 

Bob năzuia să se topească în corpul lui Ray, să se unească, să 
se identifice cu el, să constituie o singură fiinţă. Işi dădea seama 
că această pasiune îl înnebunea. 

Nu îndrăzni să repete îmbrăţişarea. Tandreţea din privirea lui 
îl îmbăta. Ray îl iubea. Îi simţea dragostea ca pe un val de 
lumină care se rostogoleşte şi îi umple sufletul de fericire. 

— Noapte bună, Ray! Pe mâine! 

Ray îi zâmbi cu o blândeţe reconfortantă, prețioasă. 

— Noapte bună, Bob! Pe mâine! 


Bob îi aruncă o ultimă privire şi se retrase în vârful picioarelor. 
* 


x x 


Leslie Carter îl primi pe Peter O'Neill în cabinetul său care 
domina sudul Manhattanului, Battery Park şi Statuia Libertăţii. O 


vedere magnifică pe care Peter o aprecie cunos—cător. Se gândi 
că ar putea să-i servească drept fundal pentru titlul şi distribuţia 
„Titanilor“. 

Preşedintele corporației se ridică de la biroul său imens pe 
care se afla doar o mapă de birou în piele, un interfon şi trei 
aparate telefonice, toate de culoare ce se armoniza cu fotoliile şi 
pereţii îmbrăcaţi în şevro. ÎI întâmpină întinzându-i mâna. ÎI 
invită să se aşeze într-unul dintre fotoliile dispuse în jurul unei 
mese joase. Cărţi cu îmbrăcăminte aurită se aliniau pe rafturile 
unei biblioteci încastrate. Covoarele şi plafonul ofe—reau 
aceleaşi tonuri calde. O secretară drăguță, bine făcută, aduse 
cafelele. Carter îl întrebă cu amabilitate: 

— Ce preferi, Peter? Coniac, whisky, Martini, cocktailuri? 
Secretara mea este expertă în arta pregătirii cocktailurilor! 

— De obicei nu beau decât juice-uri de fructe. Dar acum aş 
face o excepţie. Un coniac nu mi-ar displăcea. 

— Linda, două coniacuri Hennessy Napoleon, comandă 
specială! 

Tânăra apăsă pe un buton şi o parte din peretele plasat vizavi 
de bibliotecă alunecă lateral, descoperind un bar bogat 
aprovizionat cu sticle multicolore. Servi băutura prețioasă în 
pahare de cristal, lăsă sticla deschisă pe masă şi ieşi fără 
zgomot. 

— Peter, te-am invitat pentru a-ţi împărtăşi câteva ştiri puţin 
îmbucurătoare. Bănuiesc că ai priceput ce anume ne-a 
determi—nat să-l menţinem pe Bryner la conducerea studioului. 

— Oarecare bănuieli mi-au trecut prin minte. După scandal mă 
aşteptam să fie dat afară împreună cu Holm, complicele lui. 
Bineînţeles, fără urmări judiciare. 

— Evident! Presa ar fi făcut un tapaj potrivnic intereselor 
noastre. Cât priveşte prietenul nostru Bryner, se bucură la ora 
actuală de protecţia Mafiei. 

— A Mafiei? Asta ţine de literatură. 

Peter nu-i vorbi de întâlnirea lui cu Bryant. Voia să afle mai 
întâi versiunea lui Carter. 

— Totuşi, acesta e adevărul. Studioul a trecut, practic, sub 
controlul Mafiei. Lombardo, un personaj suspect, jonglează cu 
sutele de milioane cum ai juca biliard. Milioane de dolari spălaţi. 


— Dar Mafia a fost destrămată. Toate căpeteniile, cât şi 
uneltele lor au fost aruncate după zăbrele de Giuliani. 

— Giuliani este un procuror dotat cu o tenacitate 
remarcabilă, îmi aminteşte intransigenţa şi voinţa lui Dewey. 
Dar el n-a putut să aresteze întreg statul major al nemernicilor 
care se plimbă în Rolls şi în Daimler. 

O sarcină imposibilă chiar şi pentru el. Noii mafioţi s-au 
adaptat la stilul oamenilor de afaceri, înfăţişând o imagine de o 
corectitudine perfectă. Dispun în băncile elveţiene de capitaluri 
enorme. Veniturile lor provin din surse diferite: trafic de droguri, 
de carne vie, jocuri de noroc, comerţ ilicit de armament. 
Controlează reţele de hoteluri, bănci, întreprinderi aşa-zise 
onorabile şi impun legile lor. lar veniturile murdare continuă să 
le umple seifurile. Miliarde de dolari. Se folosesc de reţele 
complicate, de bancheri veroşi, de paradisuri fiscale, de 
cazinouri, de avocaţi, de poliţişti aflaţi în solda lor; fără să fie 
deranjaţi, transformă banii murdari în bani spălaţi. Cu 
capitalurile lor se infiltrează în corporaţii pe care le fac apoi să 
explodeze. Se lansează în afaceri cu o violenţă sălbatică şi 
acaparează grupuri importante. Este cancerul, SIDA marii 
finanţe. Nici nu ştii dacă ai de-a face cu oameni oneşti sau cu 
tâlhari! Sunt asemenea viruşilor, celulelor bolnave, care se 
înmulţesc la infinit, atacă celulele sănătoase şi le distrug. 

— Este atât de grav? 

— Mai grav decât îţi închipui! 

Gânditor, Peter refuză ţigara oferită de gazdă. 

— Am putea ataca tema asta în „Titanii“. Câteva modificări în 
scenariu şi piesa e jucată. 

Carter făcu un gest de dezamăgire. 

— În ultimii ani s-au făcut zeci de filme referitoare la Mafie. Ca 
să nu mai vorbesc de „Naşul“ lui Coppola! În Statele Unite se 
evită pronunţarea cuvântului „Mafia“. Unii au tupeul să pretindă 
că nu ar exista o asemenea organizaţie în SUA. Nimic n-ar mai 
putea surprinde publicul de azi. 

— Nu cred. După câte mi-ai spus şi ţinând seama de 
eveni—mentele din Italia şi chiar de aici, din Statele Unite, o 
schim—bare are loc sub ochii noştri. În timp ce vechea Mafie 
arde pe rug, din cenuşa ei renaşte o nouă Mafie. 

— Reînviată ca pasărea Phoenix!, adăugă Carter. 


—  Întocmai. Să demascăm faţetele ascunse ale acestei 
organizaţii aşa-zis onorabile. S-o legăm la stâlpul infamiei. 

— Mă îndoiesc că ai putea realiza mare lucru... Te vei izbi de 
forţe oculte, extrem de primejdioase, dragă Peter. 

Pentru prima oară, Carter i se adresa folosind formula 
„dragă“. O'Neill remarcă amuzat această nuanţă. Gazda 
cân-tărea atent fiecare cuvânt, fiecare expresie. 

— Leslie, îmi place să înfrunt primejdia. De altfel, m-am 
obişnuit să fiu ţinta numeroşilor mei duşmani. 

— Mafia reprezintă o armată secretă care nu iartă. 

— Puzo s-a descurcat destul de bine. 

— Filmul lui a făcut, indirect, o publicitate favorabilă marilor 
mafioţi. 

Iti aminteşti de şeful de clan care refuză să facă trafic de 
droguri. Este aproape o apologie a Mafiei. Când se ştie că în 
realitate traficul de droguri le asigură cea mai importantă sursă 
de venituri. 

— Azi, când foştii conducători se află după zăbrele, datele 
problemei se schimbă. Lombardo este arhetipul noii şcoli. 

— Nu cred că Bryner ti-ar aproba modificările de scenariu. Am 
mâinile legate. Acum, Lombardo este stăpânul direct al lui 
Bryner. 

— Imi asum această sarcină, Leslie. 

— Pe riscul dumitale. Aştept cu groază reuniunea generală a 
acţionarilor. Mafioţii au cumpărat în secret, prin interme-—diari, 
un mare număr de acţiuni. Sunt aşezat pe un butoi de pulbere. 
Nu mai vorbesc de unii dintre directorii noştri, manipulaţi, din 
umbră, de mafioţi. A 

Işi bău, nervos, coniacul. Işi mai turnă unul. 

— Îţi umplu din nou paharul, Peter? 

— Mulţumesc! De-abia m-am atins şi de primul. 

Carter strânse între palme paharul de cristal. 

— Nu te-am invitat să-ţi vorbesc numai de necazurile mele. Un 
proiect mă preocupă. Să înfiinţez un studio independent, îi voi 
asigura capitalul, iar dumneata vei fi preşedinte. După cum vezi, 
mă gândesc la viitor. 

O'Neill clătină capul cu indiferenţă. 

— Eh, viitorul... 


— De ce nu? Am trecut de şaizeci de ani, dar nu mă gândesc 
să părăsesc scena. Ce crezi despre ideea mea? Toate talentele 
de la „XXI Century“ te vor urma. Plecarea dumitale îl va 
destrăma. 

— La Hollywood, talentele mişună. Şi nici nu costă cine ştie ce. 
Bryner va găsi uşor înlocuitori. 

— Dar munca de recrutare va dura o vreme. Lombardo a găsit 
în mine un adversar tenace. Gândeşte-te la propunerea mea. 
Nu-ţi cer un răspuns imediat. 

O'Neill se ridică. ` 

— Ideea este seducătoare. lţi voi urma sfatul şi am să 
reflectez. Deocamdată realizarea „Titanilor“ îmi răpeşte tot 
timpul. Vreau să fac din filmul acesta o capodoperă. Nu ştiu 
dacă publicul mă va urma ca în trecut, dar voi face tot ce-mi stă 
în putință. 

— Publicul te va urma, ca de obicei. 

— Niciodată nu poţi să fii sigur de gusturile, de capriciile lui. 
Coppola a suferit eşecuri dure, după un şir de succese 
strălucitoare. Meseria noastră este fluctuantă, Leslie. Filme fără 
valoare trezesc entuziasmul în vreme ce altele, impeca-—bile, 
cad încă de la premieră. 

Îşi strânseră mâinile. O'Neill vru să se îndrepte spre 
anti—cameră, dar Carter îl opri. 

— Coboară cu liftul meu. 

Apăsă pe un buton invizibil. O parte din perete culisă, 
dezvăluind o cabină tapisată cu lemn de mahon. O'Neill 
mul—ţumi pentru onoarea ce i se făcea, păstrând pe chip un 
zâmbet maliţios. 

CAPITOLUL 8 

Turnarea filmului „Titanii“ începu cu toate avatarurile sale. 
Realizarea celor mai fine nuanţe cu ajutorul jocului camerelor de 
luat imagini devenise pentru O'Neill mijlocul ideal de exprimare, 
de subliniere  cinema-tografică a intrigii dramatice. 
„Zoomurile“,  „travellingurile“, circulare sau semicirculare, 
dinapoi sau laterale, lente sau rapide, plonjeurile îi permiteau să 
desfăşoare o tehnică nara=tivă, o ambianţă de vrajă. Inserţiile 
neobişnuite, schimbările de unghiuri, totul combinat cu jocuri 
îndrăzneţe de lumini îi aduceau reuşite stilistice remarcabile, 
creau atmosfera pe care o dorea. 


Zgomotul sec al clachetelor, comenzile „acţiune“, „stop“ se 
suprapuneau cu ordinele executate cu precizie de către 
tehnicieni; indicaţiile date actorilor se succedau într-un ritm 
infernal, punând nervii la grea încercare. 

Spre deosebire de Scorsese, care acorda protagoniştilor o 
anumită libertate de interpretare, O'Neill respingea ceea ce se 
numeşte colaborarea dintre regizor şi personaje. Lua singur 
hotărârile care se dovedeau totdeauna corecte. 

Voia să termine filmul în timp util, să respecte scrupulos 
programul. Exigenţele sale istovitoare, viteza de lucru atinsă 
anevoie de alţi regizori nu-l împiedicau să repete neobosit 
scenele care-l nemulţumeau. 

După câteva reluări cu Nelly Robins, o chemă deoparte. 

— N-am vrut să critic în faţa tehnicienilor o vedetă de nivelul 
tău. Ce se întâmplă cu tine? Ai un joc forţat, artificial. Te 
poticneşti. Replicile tale sună fals. Ştiu că ai probleme 
personale. Dar neînțelegerile cu soţul tău nu trebuie să te 
împiedice a te concentra asupra rolului. 

Vorbea cu voce joasă, dar severă. 

Cu faţa scăldată în lacrimi, Nelly îi răspunse hohotind: 

— Speram că ai să fii mai înţelegător... 

— Îţi împărtăşesc durerea, dar trebuie să-ţi faci datoria faţă de 
echipă, faţă de studio! Eşti cap de afiş. Din cauza ta, toţi 
oamenii aceştia, care muncesc până la istovire spre a respecta 
programul, aşteaptă cu braţele încrucişate să-ţi vină cheful să 
joci. Ai semnat un contract de un milion cinci sute de mii de 
dolari. Respectă-l! 

Nelly îl privi cu ochii ei catifelaţi. Deşi trecuse de cinci—zeci de 
ani, nu părea să aibă mai mult de treizeci. Brusc, fu cuprinsă de 
o violentă criză de nervi. Fără să ţină seama de oamenii care o 
auzeau, strigă exasperată: 


— Frank îşi plăteşte amantele cu banii mei!... Cheltuieşte 
sume enorme fără să mă întrebe!... Risipeşte tot ce câştig, 
fiindcă nu câştigă niciun ban!... Eram fericită să-l văd 


mul—ţumit, să-i asigur mijloacele de a se îmbrăca elegant ca un 
dandy, de a-şi cumpăra bijuterii, bărci cu motor... In sfârşit, îi 
satisfăceam toate capriciile! 

Ironia întipărită pe faţa ovală a lui Peter o exaspera. 

— Mă priveşti ca şi cum te-aş minţi! 


— Dimpotrivă! Dacă ţi-ai juca rolul cu aceeaşi pasiune, ne-ai 
face pe toţi fericiţi. 

— Şi inima mea rănită? Uiţi că sunt o femeie nefericită!... 
Frank nu se mulţumeşte să se culce cu toate fetele care îl 
excită... Dacă îi spun ceva, mă tratează ca pe un gunoi... Într-o 
zi m-a lovit... Spune că este gelos pe Bob, pe Ray, pe Jeff, chiar 
şi pe Jared, care e însurat... 

Îşi tampona nările cu o batistă de mătase, fără să-şi atingă 
ochii, spre a nu-şi şterge machiajul. Dar răul se consumase. 
Lacrimile îi şiroiau, iar urmele de rimei îi pătau obrajii. 

— Uită-te, ţi-ai şters machiajul, zise Peter iritat. Du-te să ţi-l 
refacă. 

Peter o bănuia că joacă teatru. 

— Bine! Mă duc!, suspină Nelly supusă. 

Neliniştită, se uită la ceas. Această întrerupere va costa bani 
mulţi. 

— Scuză-mă!, adăugă actriţa şi se îndreptă în fugă spre 
cabină. 

În faţa personalului care o privea cu plictiseală îşi afişa 
durerea, suferinţele. Odată intrată în cabină, se linişti ca printr-o 
minune. Făcuse tot tapajul acesta pentru a aduna mărturii în 
favoarea sa la procesul de divorţ, pe care voia să-l intenteze. 
Presa publicase deja articole legate de acest scan-—dal, urmărite 
cu interes de cititorii amatori de cancanuri. 

În timp ce macheuza îi repara ravagiile provocate de lacrimi, 
Nelly se gândea la viaţa sa sentimentală bogată în peripeții. II 
cumpărase pe Frank, un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, aşa 
cum ţi-ai cumpăra o rochie pe care, odată cu trecerea modei, 
o arunci, o dăruieşti cameristei sau, dacă ai spirit practic, o vinzi 
unui telal. Pe vremuri se striga: „Regele e mort! Trăiască regele! 
“ Nelly avea propria sa deviză: „Dragostea a murit! Trăiască 
dragostea! “ 

Era ea vinovată dacă firea-i schimbătoare îi mâna 
sta—tornicia? Frank era un necioplit care refuza să părăsească 
scena cu eleganţă, fără să facă scandal faţă de urmaşul său. La 
început, Nelly şovăise între Bob Flynn şi Jared Dahl. Dar Bob o 
tratase cu indiferenţă. O indiferenţă care îi ofensase vanitatea... 
Jared, în schimb, răspunsese la avansurile ei... Căci Nelly avea 
totdeauna iniţiativa... Nelly se întâlnise de câteva ori în secret 


cu Jared şi îl vrăjise nu numai cu farmecele sale fizice, dar mai 
ales cu etalarea, aparent din întâmplare, a Averil sale personale. 
Câteva milioane de dolari în acţiuni şi obligaţiuni, o vilă pe 
Beverly Hills, alta la Palm Springs şi un apartament la New York, 
în super luxosul Trump Tower. Jared îi declarase preferinţele 
sale pentru femeile mai coapte care făceau dragoste cu artă şi 
rafinament. Cu machiajul refăcut, Nelly se întoarse zâmbitoare 
pe platou. 
* 


x x 


Sue, înconjurată de Bob, Ray şi de Jeff, care se amorezase de 
ea, intră, remarcată de toată lumea, în discoteca „Limelight“ de 
pe Strada 46. Localul, instalat într-o fostă biserică, ceea ce 
sporea atracția exercitată de acest loc de pierzanie foarte 
apreciat de o clientelă foarte amestecată: oameni de afaceri, 
aventurieri, manechine, care câştigau milioane de dolari, 
personalități din „jet-set“, homosexuali notorii, numeroase 
vedete din showbiz. Sala era cufundată într-o penumbră 
risi—pită de sclipiri fulgurante, de  ţâşniri stroboscopice. 
Directorul de salon îi conduse la o masă rezervată, la vedere. 

Sue strălucea. Compania colegilor ei, frumoşi, eleganţi, dădea 
o senzaţie de euforie, de efervescenţă senzuală. Nopțile 
petrecute în patul lui Peter, un partener care, în ciuda ardorii, nu 
putea să-i potolească simţurile trezite prea devreme, cereau 
împreunări mai variate şi mai apropiate de vârsta ei. Încercase 
să-l cucerească pe Bob, însă acesta se arătase politicos, dar 
reticent. Se culcase de două sau de trei ori cu Ray, însă răceala 
lui de dandy care nu face concesii femeilor o decepţionase. 

În realitate, Ray nu era un dandy, ci un tânăr indiferent faţă de 
iubirile trecătoare. Asaltat de fete fascinante, le pri-mea 
omagiile şi dezmierdările acordându-le din când în când o 
noapte fără urmări, care nu le mulțumea decât în parte, în 
schimb, Jeff făcea paradă de o înflăcărare care în imagi—naţia 
tinerei fete lua proporţiile unei iubiri adevărate. Dar pentru Jeff 
dragostea nu era decât un joc amuzant. Incerca o imensă 
satisfacţie de câte ori înscria în palmaresul său o nouă cucerire 
feminină. Se compara cu _ irezistibilul Casanova; îi citise 
memoriile, îi copiase tehnica şi cinismul. Nu acorda nici-o 
valoare fidelității, ataşamentului, tandreţei. 


Bob era absent, străin la tot ce se petrecea în jur. Părea că 
visează cu ochii deschişi. O umbră nedesluşită îi plutea pe chip. 
Ray îl privea îngrijorat, îl studia, se străduia zadarnic să 
tălmăcească motivele acestei comportări stranii. 

Imobil, Bob evoca statuia antică a unui zeu tânăr, 
moderni—zat de smokingul său alb creat de Saint Laurent. Sue 
încerca un sentiment de invidie fiindcă Bob trezea mai mult 
inte—res decât persoana ei. Toţi ochii erau aţintiţi asupra 
acestui nou Adonis, insensibil la curiozitatea şi admiraţia pe care 
le trezea. Uneori evada din sferele celeste interzise muritorilor 
de rând şi, expansiv, manifesta o exuberanţă care crea o aură 
de bucurie în jurul său. 

Ray, care îl cunoştea mai bine decât oricine din anturajul lui, 
simţea că această euforie era exteriorizată cu prea multă 
ostentaţie pentru a fi reală. Era convins că atitudinea lui 
ascundea o suferinţă cumplită, o exasperare de neînțeles. Spera 
să găsească într-o zi explicaţia. 

La o masă învecinată se aşezară Jared Dahl cu soţia, Isabelle 
şi Fulton, fotograful „în“, adică la modă, în plină vogă. Jared se 
comporta rece cu Chris, care îi răspundea cu aceeaşi monedă. 
Isabelle îşi etala rochia excentrică de la Giorgio Armani şi 
bijuteriile cumpărate de la Van Cleef & Arpels. Fulton se 
mândrea cu smokingul lui de culoarea aurului vechi. Chris părea 
plictisită de muzica zgomotoasă, de delirul dansatorilor, de 
dinamica îndrăcită a luminilor. Soţul ei abia răspundea prin 
monosilabe la comentariile entuziaste ale lui Fulton în legătură 
cu ambianța creatoare a discotecii, în timp ce Isabelle făcea 
paradă de frumuseţea şi luxul ei. 

Proasta dispoziţie a lui Chris avea cauză. Se simţea eclip—sată 
de strălucirea şi eleganța lsabellei, căreia Jared îi acorda o 
atenţie exagerată spre a masca relaţiile sale intime cu Nelly 
Robins. Jared, se gândea Chris, este un prost actor; jocul lui era 
prea transparent ca s-o înşele. La Hollywood, bârfelile se revarsă 
în valuri. Actorii nu îşi pot păstra secretul asupra vieţii lor 
private deoarece  reflectoarele îi urmăresc nu numai pe 
pla—touri, ci şi în intimitatea propriilor locuinţe. Prea multă lume 
se învârteşte în jurul lor; personal de serviciu, secretare, agenţi, 
prieteni şi aşa-zişi prieteni spre a nu se afla totul despre ei. 


Presa plăteşte scump dezvăluirea scandalurilor care împroaşcă 
vedetele cu noroi. Informatori se găsesc cu duiumul. 

Între masa lui Jared şi cea a lui Jeff se ridică un zid de 
netrecut; ura dintre ei îşi găsea oglindirea în rivalitatea dintre 
Sue şi Isabelle. 

— La Hollywood, dragostea, dragostea adevărată, cân-=tată 
de poeţi, nu există!, afirmă Fulton, ridicându-şi vocea ca să 
acopere în parte zgomotul formaţiei muzicale. Lumea se 
căsătoreşte ca să închidă gura conformiştilor sau din interese 
meschine. Apoi divorţează şi îşi schimbă partenerii. Femeile care 
nu vor să-şi piardă soţii fac copii care să-i lege la carul lor. 
Femeile care nu au o situaţie personală solidă ştiu că, în caz de 
divorţ, pierd toate privilegiile legate de statutul soţilor. 
Divorţatele, chiar dacă justiţia le acordă pensii alimentare 
substanţiale, devin nişte paria. Nu mai sunt primite în cercurile 
de vază ale Hollywoodului şi rămân doar cu plăcerea de a-şi face 
vizite reciproce, de a ieşi împreună şi de a privi cu melancolie şi 
invidie la prietenele căsătorite încă. 

Chris, care era însărcinată, săgetă cu privirea pe Fulton şi îl 
apostrofa, simțindu-se vizată de cuvintele lui. 

— Nu-ţi plac copiii fiindcă eşti homosexual! 

Fulton, neştiind că Chris era însărcinată, făcu o nouă gafă 
adresându-i-se lui Jared: 

— Sunt sigur că îmi împărtăşeşti părerea, chiar dacă eşti 
hetero. Apropo, tu eşti hetero sau bisexual? 

Jared sesiză din zbor aluzia. _ 

— Să nu generalizăm! În principiu, ai dreptate. În ceea ce 
priveşte a doua întrebare, vreau să-ţi spun că sunt un hetero 
care admiră toate femeile frumoase. 

— Şi se culcă cu ele fără să mai aleagă!, interveni Chris 
furioasă. 

Jared ridică din umeri dispreţuitor. Se asocia la părerea lui 
Fulton în ceea ce priveşte copiii. Nu se bucurase când aflase că 
în curând va fi tată. Chris nu fusese pentru el decât un 
instrument care începea să-l stânjenească. De îndată ce Nelly va 
divorța de imbecilul ei de bărbat, o va trimite pe Chris înapoi la 
Bryner, cu copil cu tot. 

Chris reveni la atac. 


— Fulton, de ce nu vorbeşti de bărbaţii fără bani, fără o 
situaţie sigură, care aşteaptă nerăbdători ca nevestele lor 
bogate să le toarne copii? Dacă femeia moare, fericitul văduv îşi 
însuşeşte, datorită copilului, întreaga avere a familiei. 

— Aşadar, suntem de acord, zise Fulton bine dispus. Oricum ar 
fi, copilul nu este decât o nadă... Actorul devenit tată afişează 
un zâmbet fericit, îşi ia copilul în braţe şi îl arată fotoreporterilor. 
Festa e jucată şi scopul atins. Spectatorii burghezi mediocri, 
care ţin la familiile lor, se uită înduioşaţi la vedeta preferată care 
face în acelaşi timp o publicitate - bine plătită - pentru firma 
care fabrică scutecele sugarilor. 

— Eşti cinic, Fulton! Cinic şi dezgustător!, ripostă Chris. Un 
homosexual cu inima împietrită! 

— In felul acesta, dragă Chris, nu risc să pun la încercare 
gelozia lui Jared. Eşti gelos, Jared? 

— lată o boală de care nu sufăr! 

— Mă flatezi, Jared!, zise Chris. 

— Cel puţin e sincer, interveni Isabelle fără să-şi aban—doneze 
poza. 

— Mă scârbiţi cu toţii!, strigă Chris. 

Dansatorii ajunşi la paroxism făceau în ritmul muzicii 
asurzitoare tot felul de balansări, rotiri, flexiuni, înclinări, 
rostogoliri, sărituri,  îngenuncheri,  piruete... Mişcările lor 
aminteau mai degrabă  convulsiile, spasmele, tremurul 
der-vişilor decât mişcările extravagante, dar armonioase ale lui 
Travolta, Jennifer Grey ori Patrick Swayze. 

Sue dansa cu Jeff, care respira prin toţi porii senzualitatea. 
Fulton o invită pe Isabelle la un rock'n roll îndrăcit. 

Rămas doar cu Bob, Ray îi vorbi afectuos: 

— Bob, citesc în ochii tăi o tristeţe care mă intrigă, îţi spun 
deschis, mă îngrijorezi. Ai tot ce vrei. Frumuseţe, tinereţe, 
celebritate, bogăţie. In salonul acesta arhiplin eşti cel mai de 
invidiat. Ai devenit un idol! Un zeu viu! Ce mai vrei? 

Bob îşi puse mâna peste mâna lui Ray. 

— Lumea este respingătoare! In haosul acesta putregăit, tu 
eşti singurul meu prieten, unicul punct de sprijin. Ţi-am spus-o şi 
ţi-o repet! 

Ray zâmbi. 


— Un filosof grec din antichitate susţinea o teorie stranie: 
dacă ar dispune de un punct de sprijin fix, ar putea ţine întreg 
globul terestru pe umerii săi. De la moartea lui s-au scurs multe 
secole. Dar cuvintele sale au rămas întipărite în memoria 
omenirii... Prietenia, adevărata prietenie, Bob, este mai 
puternică decât dragostea. Aşa se spune. Eu cred că se 
confundă cu dragostea. Acum mă repet pe mine însumi. 

Vorbea tare, spre a putea fi auzit. Era o discrepanţă între tonul 
vocii şi sentimentele exteriorizate. Dar Bob discernea nuanțele 
în pofida vacarmului. L-ar fi înţeles pe Ray numai după expresia 
ochilor, fără să-i mai audă cuvintele. 

Transpiraţi, găfâind, Sue şi Jeff se întorseseră la masă. 

— O jumătate de oră de dans face cât o oră de gimnastică 
intensivă într-o sală de aerobic înzestrată cu cele mai 
sofisti—cate aparate, zise Jeff. 

Sue îşi luă poşeta. Mâinile îi tremurau uşor. 

— Scuzaţi-mă! Mă duc până la toaletă. 

— Nu te simţi bine? Te însoţesc!, se oferi Jeff. 

— Mergi! Mă simt foarte bine. Vreau să-mi refac machiajul. Mă 
descurc şi singură. Aici nu sunt în pericol de a fi violată, zise pe 
un ton glumet. 

La toaletă intră într-un compartiment de WE. Scoase din 
poşetă un săculeţ minuscul de cocaină, vărsă conţinutul pe o 
oglinjoară împărţindu-l în părţi egale şi îl aspiră cu nările sale 
delicate.  Nervozitatea şi  indispoziţia  dispărură aproape 
instantaneu. Îşi orândui obiectele din poşetă. Mai avea o 
pun—guţă cu pudră albă pe care o păstra pentru noapte, 
ascunsă într-o cutie de rimel. De câteva luni îşi dublase doza de 
droguri cotidiene. leşi din WE; în vestibul o văzu pe Isabelle care 
se ruja în faţa unei oglinzi aninate deasupra lavaboului. 

intuiţia lui Sue îi şoptea că rivala sa îi urma exemplul. O 
negresă bătrână, cu aspect de vrăjitoare, îngrijitoare a 
toale-—tei, stătea aproape de uşă. Scruta clientele, le prepara 
droguri şi făcea farmece. Cu cotul sprijinit de o măsuţă arătă 
spre o farfurioară unde femeile puneau câţiva cenți sau 
bancnote de un dolar care căpătau semnificaţia unor ofrande. 
Nimeni nu o bănuia că ar strecura informaţii ziariştilor de la 
„Enquirer“ referitoare la clientele lesbiene care se încuiau, câte 
două, în cabinele de WE şi gemeau apoi de plăcere, ori la 


clientele care se drogau în aceleaşi cabine. După plecarea lor 
găsea seringi uzate ori punguţe golite de cocaină pe care 
doamnele uitau să le arunce în water-closet şi să tragă apa. 
Bătrâna supraveghetoare le cunoştea numele, căci majoritatea 
erau celebrităţi ale zilei. 

Isabelle, ignorând voit prezenţa negresei, se postă în faţa lui 
Sue, îşi înfipse pumnii în şolduri şi, cu ochii scânteind de mânie, 
o apostrofa: 

— Bietul Peter! Nu ştiu dacă i-ar face plăcere să afle că te pui 
cu crăcii în sus înaintea actorilor care-şi lasă pe vine nădragii! 

Şuiera ca un şarpe. 

Sue ripostă cu un zâmbet dispreţuitor. 

— Nu ştiam că ţii socoteala tipilor cu care mă culc! 

— Despre altceva voiam să-ţi vorbesc. Introducerea odată 
făcută, să trecem la esenţial. Ai citit ziarele de seară? 

— Nu! Şi ce-i cu asta? 

— Atunci îmi revine plăcerea să-ţi anunţ în premieră o ştire 
care te priveşte: Shirley răspândeşte zvonul că-i furnizezi 
droguri fratelui ei. Tot Los Angelesul comentează denunţul 
acesta. 

Sue păli. 

— Shirley mă invidiază pentru că, zice ea, i-aş fi „furat“ tatăl. 
Şi pe tine te urăşte din aceeaşi cauză. 

Îşi reluă aerul ofensiv. 

— În ceea ce îl priveşte pe Peter, poţi să te culci cu el cât vrei. 
Sunt gata să ţi-l cedez. După câte ştiu, n-a renunţat încă la tine. 
Dar te-a trecut pe planul doi. 

— Târfa! 

Isabelle ridică mâna s-o pălmuiască, dar Sue îi prinse bra-ţul 
şi îl imobiliză cu o forţă neobişnuită pentru o fată de vârsta ei. In 
realitate, făcuse exerciţii de „body building“. 

— Ce plăcere mi-ar face să te văd după gratii!, scrâşni din nou 
Isabelle. 

Se smulse din strânsoarea rivalei. Mişcarea ei bruscă o 
dezechilibră pe Sue care scăpă din mână poşeta; în cădere pe 
dalele de marmură se deschise şi tot conţinutul se împrăştie pe 
jos. Capacul de la cutiuţa cu rimei sări şi săculeţul de cocaină 
evadă din tainiţa sa. Isabelle şi supraveghetoarea îl identificară 
Uşor. 


Bătrâna păstră tăcerea, în schimb Isabelle urlă plină de venin: 

— Shirley nu minte! Nu eşti decât o mică şi neruşinată 
vânzătoare de droguri! 

Sue se aplecă şi vâri totul în poşetă. Cuprinsă de o violentă 
criză nervoasă, tremura. 

— La procesul tău vei avea încă doi martori ai acuzării!, 
adăugă Isabelle. 

Se răsuci, jubilând, pe tocurile cui, deschise uşa şi ieşi. 

Negresa urmărise impasibilă scena. „Pe vremuri, se gin—dea, 
femeile se luau de păr. Acum sunt mai expeditive“. 

Sue îşi refăcu machiajul în faţa oglinzii dându-şi silinţa să-şi 
recâştige calmul. Ştirea alarmantă vomitată de Isabelle, cât şi 
ameninţarea că va apărea ca martoră la proces o zguduiseră 
zdravăn. Cum va reacţiona oare Peter? Îi va lua apărarea? Îşi 
examină fizionomia reflectată în oglindă. Era frumoasă. 
Frumoasă ca un vis. Îl fermeca pe Peter excitându-l mai abitir 
decât oricare dintre fetele pe care le poseda, folosindu-se de 
dreptul său seniorial. Chiar el îi recomandase să iasă, să se 
distreze, căci trebuia să lucreze toată noaptea cu David Sellers 
la revizuirea scenariului. Tot Peter îi spusese: „la cu tine pe Bob, 
Ray şi Jeff; îţi vor oferi o companie numeroasă şi extrem de 
plăcută! “ „Oare să fie Peter gelos? “ Chiar dacă bătea barurile 
însoţită de ei, trebuia totuşi să păstreze o anumită rezervă. O 
idilă în doi ar fi fost mai primejdioasă. În ceea ce-l priveşte pe 
Robby, îi furnizase de câteva ori droguri, dar gratuit. Îi fusese 
milă de el fiindcă era în lipsă de heroină. Suferea iadul pe 
pământ. Işi cheltuise alocaţia lunară, destul de importantă, şi nu 
îndrăznea să-i ceară un supliment tatălui său. Cum ar fi putut 
Robby să se justifice? Să invoce creşterea preţului la droguri? 
Cupiditatea traficanţilor care forţează nebunia preţurilor? 

Era neliniştită. Ştia că nu i se putea pune în spinare trafi—cul 
de stupefiante, aşa cum ar fi dorit Shirley şi Isabelle. Dar simplul 
fapt de a deţine droguri era pedepsit aspru. Mulţi actori au avut 
de suferit din cauza aceasta. Mulţi dintre ei au trebuit să 
accepte internarea în clinici de dezintoxicare, îşi aminti sfârşitul 
tragic al lui Frances Farmer... Ochii i se umplură de lacrimi... Un 
fior îi străbătu corpul subţirel de adolescentă... Dar îşi reveni... 
Spiritul ei combativ învinse temerile. Intră din nou în cabină, 
aruncă săculeţul de cocaină în closet şi trase apa... De acum 


înainte trebuia să fie vigilentă, în primul rând să aibă grijă ca 
poliţia să nu găsească asupra ei nici cea mai mică urmă de 


droguri... Isabelle îi făcuse, fără să vrea, un mare serviciu 
avertizând-o de ceea ce se urzea împotriva plăpândei sale 
persoane. 


Lăsă în mâna supraveghetoarei o bancnotă de zece dolari - 
voia ca toată lumea să fie mulţumită - şi trecu în salon. Se 
întoarse la masă şi, după ce aruncă o privire încărcată de sfidare 
Isabellei, îl invită pe Bob la dans. 

Bob simţea instinctiv tensiunea nervoasă care domnea între 
Sue şi rivala ei. Nu avea chef să se amestece printre perechile 
care se învârteau pe ringul de dans la sunetele dez—lănţuite ale 
unui rock, dar nici nu se îndura să o refuze pe Sue, care îl 
aştepta în picioare. 

Se ridică. 

— Sue, să le arătăm oamenilor ăstora că Ginger Rogers şi Fred 
Astaire erau nişte debutanţi pe lângă noi! 

* 


x x 


Scenariul modificat de David Sellers, autorul, şi de O'Neill 
ajunse câteva zile mai târziu pe biroul lui Bryner pentru 
apro—bare. Citind noua versiune, Bryner simţi cum i se urcă 
sângele la cap. Deveni roşu ca racul şi pe puţin scăpă de o 
congestie cerebrală. In scenariu fusese introdus un miliardar cu 
un trecut ascuns în umbră. Noul personaj manevra capitaluri 
enorme care proveneau, după cum se înțelegea spre sfârșitul 
filmului, din bani spălaţi, trecuți prin ciclul unui paradis fiscal 
pentru a-şi termina periplul în seifurile unei foarte onorabile 
bănci elveţiene. 

Slobozi toate înjurăturile pe care le cunoştea, apoi îşi chemă 
secretara. 

— Un bilet la primul avion cu destinaţia New York. Şi o 
rezervare la hotelul Plaza. 

Sudui din nou, făcând-o pe fată să roşească şi să-i tremure 
mâinile. Nu-şi mai văzuse niciodată patronul în asemenea hal. 
Paşii lui apăsaţi măsurau biroul de la un capăt la celălalt, izbea 
aerul cu pumnii şi îşi încleşta fălcile ca o fiară însetată de sânge. 
Ar fi zdrobit cu o plăcere sadică şi pe O'Neill, şi pe David Sellers. 
Ce ar zice Lombardo, care controla studioul, dacă Peter ar lansa 


un film în care îi ataca pe supravieţuito—rii vânătorii 
neînduplecate organizate de procurorul Giuliani împotriva 
căpeteniilor bătrânei Mafii? 

— Un bilet de clasa întâi şi un apartament de lux, domnule? 

— Evident! O maşină închiriată să mă aştepte la aeroport! 

— Cu şofer? 

— Cu! 

— Aveţi vreo preferinţă pentru marca maşinii, domnule? 

O privi exasperat de stupiditatea ei, apoi îşi aminti că era o 
secretară nouă, recomandată de un emisar al lui Lombardo. 
Părea inocentă, dar, cu siguranţă, fusese trimisă ca să-l 
spioneze. 

— Cadillac sau Lincoln!, replică enervat. Şi un geam să mă 
despartă de şofer! Este esenţial! 

— Bine, domnule! 

— Anunţă, te rog, pe soţia mea că voi lipsi câteva zile din Los 
Angeles. 

O oră mai târziu avionul, cu Bryner la bord, îşi lua zborul spre 
New York. Nici nu avusese timp să-şi strângă bagajele. La New 
York îşi va cumpăra lenjerie, obiecte de toaletă şi, la nevoie, un 
costum. 

Ar fi putut să-i convoace pe cei doi vinovaţi la sediul 
studio—ului, dar nu voia să fie acuzat că împiedică realizarea 
filmului. La Los Angeles i-ar fi târât în faţa consiliului de 
administraţie, ca în faţa unui tribunal, dar nu avea răgaz pentru 
asemenea înscenări. O'Neill îi va da de furcă, dar va şti să-l 
pună la punct. Nu avea de gând să-l menajeze. 

Pentru a-şi calma nervii şi a-şi schimba gândurile, cumpără un 
teanc de ziare şi reviste. Răsfoi câteva cotidiene fără să 
înţe—leagă mare lucru, fiindcă mânia îl descumpănea. Nu va 
pleca de la New York până când nu-l va sili pe O'Neill să se 
supună voinţei, autorităţii lui. Luă încă un ziar şi-l deschise cu un 
gest brusc. Ochii îi căzură pe o informaţie de ultimă oră, 
publicată jos, pe prima pagină. „Robby O'Neill, în vârstă de 
şaptesprezece ani, fiul celebrului regizor şi creator de film Peter 
O'Neill, a murit în urma unei supradoze de heroină. Numele 
tânărului O'Neill a mai apărut în cronica judiciară. A provocat un 
accident de automobil care a costat viaţa lui Herb Bryner, fiul 
preşedin=—telui studioului XXI Century. Recent, o tânără 


dansatoare de bar i-a intentat un proces acuzându-l că i-ar fi 
transmis un herpes. Creşterea spectaculoasă a numărului 
tinerilor ucişi de supradoză alarmează opinia publică, care 
cere... “ 

Bryner resimţi un şoc. Ştia că şi Chris, şi Gloria se dedau de 
multă vreme  stupefiantelor. Amenințarea morii prin 
supra—doză plana şi asupra familiei sale. Deocamdată, moartea 
lui Robby îl umplea de bucurie. Herb era răzbunat. O satisfacţie 
târzie şi amară. 

Apoi, gândurile îi zburară iarăşi la O'Neill. Moartea lui Robby îl 
va afecta şi îi va slăbi spiritul combativ. Era posibilă şi o reacţie 
inversă. Exasperat de dispariţia fiului său, O'Neill şi-ar putea 
vărsa mânia asupra lui. Va comite însă erori de raţionament 
fiindcă luciditatea îi va fi ştirbită. 

Scenaristul îl neliniştea mai puţin. Dacă se va dovedi 
încă—păţânat, îl va concedia. Risca un proces, dar Lombardo va 
şti să-l apere. Erau îmbarcaţi pe aceeaşi corabie. 

x 


x x 


Ray studia în secret, dar cu toată silinţa, caracterul lui Bob. 
Perioadele strălucite, productive, stările euforice, când totul i se 
părea uşor, când niciun efort nu-l obosea, alternau cu perioadele 
terne, plictisitoare, marcate de un umor negru, de deprimare, de 
descurajare şi de pierdere totală a intere-—sului pentru tot ceea 
ce-l înconjura. Simptome tipice ale unui temperament 
schimbător, marcat de perioadele bune şi rele... Poate că şi alte 
cauze  determinau aceste  schimbări?... Unele amănunte 
alimentau bănuielile lui Ray. Dar refuza să le admită. Se temea 
chiar să le ia în considerare... Încercările lui Bob de a da uitării 
trecutul erau de înţeles. Dar când această aversiune se 
transforma în oroare, în disperare, ipotezele lui Ray se năruiau. 
O singură explicaţie părea să se contureze. 

În faţa camerelor şi sub lumina reflectoarelor, Bob se 
iden-—tifica într-atâta cu personajele sale încât părea să intre în 
pielea lor. 

În „Titanii“, Bob interpreta un rol dificil: fiul vârstnic al unui 
miliardar. Risipitor, rebel, drogat, pasionat jucător la masa 
verde, nu evita conflictele deschise cu tatăl său, care îi 
dezaproba comportamentul. Se amorezase de o dansatoare de 


la Atlantic City, rol încredinţat tinerei franceze Giselle Aubry, 
care îl punea în contact cu patronii suspecți ai unui cazinou. 
Cum pierderile lui Bob la „chemin de fer“ şi la ruletă creşteau, 
mafioţii îi acordau împrumuturi. În afară de patima pentru 
jocurile de noroc, Bob adora sporturile violente. Primejdia 
devenise a doua sa natură. Se dădea în vânt după meciurile de 
polo, se lansa în curse de „off-shores“, realizând viteze 
vertiginoase la vânătorile cu gonaci, căuta situaţiile cele mai 
periculoase, iar cursele de Formula 1 îl fascinau. 

Ca de obicei, Bob se achita magistral de rolul său şi, în pofida 
mâniei lui Peter O'Neill, refuza să fie înlocuit de cas—cadori în 
acţiunile prea riscante. Insistase să înveţe să conducă „off- 
shores“ realizând cu măiestrie tururi de forţă care îi uimeau pe 
specialişti. 

O'Neill îl chema deoparte şi îi vorbea de primejdiile la care se 
expunea. Deşi îi promitea că va evita în viitor bravadele inutile, 
continua să participe la cursele prevăzute în scenariu, ignorând 
obiecțiile cascadorilor. 

Regizorul urmărea cu o preocupare crescândă jocul lui Bob. 
Conflictele cu tatăl său, dragostea pentru Giselle, încăierările cu 
derbedeii pe care îi frecventa, Bob le realiza depăşind toate 
dificultăţile. O'Neill era nu numai îngrijorat, dar şi uimit, 
înduioşat de dorinţa stăruitoare a lui Bob de a-l mulţumi, de a-i 
executa toate indicaţiile, de a-i merita laudele. 

Se turna un bal la magnifica locuinţă familială de la Long 
Island. Bob dansa cu Sue, fiica unui bogat magnat al petrolu-—lui 
din Texas, cu care tatăl lui voia să-l căsătorească. Trebuia să 
afişeze un aer plictisit, distant, aproape dispreţuitor faţă de 
adolescenta sedusă de frumuseţea lui. In timp ce dansa, Bob se 
opri dintr-odată, îşi duse mâna la frunte, se îndreptă clătinându- 
se spre o canapea şi se prăbuşi pe perne. 

O'Neill întrerupse turnarea şi veni în fugă spre el. Pe faţa lui se 
citea o expresie bizară. Părea mai puţin alarmat de acest 
incident, dar mult mai curios faţă de ceea ce va urma. 

După câteva minute de aşteptare îl văzu pe Bob scuturându-şi 
uşor capul. 

— Chemaţi un doctor!, strigă Sue înfricoşată. 


— Nu e nevoie, şopti Bob. Am avut o uşoară indispoziţie. 
Lumina unui reflector m-a orbit. Am simţit o ameţeală. Dar a 
trecut. Sunt gata să mă înapoiez în faţa camerelor. 

Făcu un efort şi se ridică. Actorii şi figuranţii îşi reluară 
activitatea. Cameramanii şi operatorii de lumini se instalară 
înapoia aparatelor. Travellingurile se pregăteau să alunece în 
jurul dansatorilor. 

— Acţiune!, porunci O'Neill. 

Clachetele executară comanda. Turnarea reîncepu. Ray 
urmărise cu inima strânsă indispoziţia prietenului său. Res—piră 
uşurat când îl văzu pe Bob revenind pe platou. Perechile îşi 


reluară evoluţiile pe parchetul cu flori stilizate. 
* 


x x 


În cursul pregătirilor pentru secvența următoare, care trebuia 
să se desfăşoare într-o bibliotecă imensă cu pereţii acoperiţi de 
cărţi somptuos legate, Eddie Tuchman, cu un ziar în mână, se 
îndreptă fără grabă spre regizor. Faţa sa reflecta dezolarea. 

— Peter, nu-mi place să fiu mesagerul unor ştiri proaste. Dar 
viaţa ne obligă, uneori, să îndeplinim misiuni dezagreabile. 

Asistentul îi remise ziarul. Înclină capul pleşuv, indicând 
articolul referitor la moartea lui Robby. 

O'Neill luă ziarul şi parcurse rândurile tipărite. Niciun muşchi 
nu i se clinti pe faţă. Doar ochii i se umplură de lacrimi. Dădu 
ziarul lui Tuchman fără comentarii. 

— Te rog să primeşti condoleanţele mele!, zise asistentul cu 
gravitate. Robby era un băiat bun. 

__— iți mulţumesc, Eddie, răspunse O'Neill pe un ton neu=tru. 
Işi iubise mult băiatul şi se simţea vinovat de moartea lui. 
Relaţiile dintre el şi Anna răniseră întotdeauna sufletele copiilor. 
Shirley suporta mai uşor ambianța încărcată de elec-tricitate 
din casă. Psihicul ei era mai rezistent decât cel al lui Robby. Deşi 
băiat, sensibilitatea, impresionabilitatea lui făceau din el o 
victimă potenţială. Moartea lui Herb şi proce-—sul intentat de 
femeia aceea de nimic îl marcaseră profund. Se droga pentru a- 
şi uita amărăciunile, fragilitatea. O'Neill constata cu întârziere 
că nu se ocupase îndeajuns de fiul său, că îl părăsise dedicându- 
se meseriei ca să-şi ascundă în parte propriile temeri. Nu era 
singurul părinte din lumea filmului care îşi pierdea copilul în 


condiţii atât de sordide. Dar acest paralelism tragic nu-l consola. 
Îl _sacrificase inconştient pe Robby, şi acum suporta 
consecinţele. Va întrerupe turnarea pentru a asista la 
înmormântarea băiatului. Se gândea că o să-l reîntâlnească în 
curând. Cugeta la averea pe care o va lăsa Annei şi lui Shirley. 
Anna va risipi sume enorme ca să-şi întreţină amanţii, iar Shirley 
va găsi un soţ care îi va vorbi de dragoste, dar nu va fi decât un 
întreţinut. Nu va fi niciodată în stare să-şi găsească un soţ demn 
de dragostea ei. Totul se va risipi în cele patru vânturi... lar 
după aceea? Când nu va mai trăi, nimic nu-l va mai interesa. 

Îşi chemă secretara şi o trimise la Los Angeles ca să se ocupe 
de funeralii. Când totul va fi gata, va veni şi el. Pe Coasta de 
Vest va rămâne doar cât va fi necesar pentru desfăşurarea 
funeraliilor. Seara se va întoarce la New York. A 

O'Neill reluă turnarea. Îşi înăbuşise tulburarea. În ciuda durerii 
pe care o simţea, conduse actorii cu un calm silit. Vestea morţii 
lui Robby zburase din om în om. Întreg personalul executa 
ordinele lui Peter cu exactitate. Astfel voiau să-şi exprime 
respectul şi omagiul faţă de acest om extraordinar care se 
comporta aşa cum îi impunea datoria. 

* 


x x 


Sue află cu stupoare şi nelinişte de moartea lui Robby. Fără 
îndoială că într-un viitor apropiat se vor concretiza zvonurile 
lansate de Shirley şi amenințările Isabellei. Cu siguranță că va fi 
interogată de poliţie. O singură circumstanţă o calma. Nu se 
aflase la Los Angeles când nenorocirea îl lovise pe Robby. 
Nimeni nu i-ar putea atribui un rol direct sau indirect în această 
afacere. Dar se va vorbi şi despre ea. Calomniile nu vor întârzia 
să ridice capul; cariera ei risca să fie compromisă. Aştepta cu 


inima strânsă desfăşurarea evenimentelor. 
x 


x x 


În aceeaşi zi sosi şi Bryner la New York. Nu se duse la locul de 
turnare. Acolo, O'Neill, fiind în elementul său, l-ar trata ca pe un 
egal şi l-ar lăsa să aştepte până când îşi va fi terminat 
programul din ziua aceea. 


Se instală la Plaza şi convocă pe regizor şi pe scenarist; cei doi 
se făcură vinovaţi de o gravă greşeală profesională. li va primi 
tronând la biroul său şi îi va trata în consecinţă. 

O'Neill fii informat telefonic de recepţionerul de la hotel că 
domnul George Bryner sosise de la Los Angeles şi că voia să-l 
vadă de urgenţă. Trebuia să răspundă la apel, însoţit de domnul 
David Sellers. 

Peter se uită la ceas. 

— Acum este abia ora şaptesprezece. Nu pot întrerupe 
turnarea care va dura, ca de obicei, până la ora douăzeci şi 
două. În momentul acesta mă aflu la Long Island. Având în 
vedere distanţa şi circulaţia intensă, n-am să pot ajunge la Plaza 
înainte de miezul nopţii, când voi lua masa de seara. Dacă 
domnul Bryner ar dori s-o ia în compania mea, aş fi fericit să-l 
întâlnesc. 

— Prea bine, domnule O'Neill. Totodată, vă rog să primiţi 
sincerele mele condoleanţe! Cu toţii am fost foarte şocaţi de 
sfârşitul tragic al fiului dumneavoastră. 

* 


x x 


Întrucât scenele care urmau să fie realizate nu cereau decât 
prezența unui grup de vedete relativ în vârstă - membri ai marii 
finanțe care trebuiau să poarte discuții în cursul unui dineu de 
afaceri -, tinerilor actori li se permise să se întoarcă la New York 
înainte de încheierea turnării. 

Bob se urcă la bordul maşinii sale, superba Ferrari, adusă cu 
trenul de la Los Angeles. Părăsi Coasta de Aur, o zonă vastă din 
nordul lui Long Island, ornat de rezidenţe somptuoase şi plaje 
rezervate, şi se îndreptă spre Manhattan. 

Săgeta spaţiile de parcă ar fi vrut să scape de propriul său 
destin. Lacrimile îi şiroiau pe faţă, dar curentul stârnit de 
mer-—sul rapid i le usca uşor. Avu şansa să nu întâlnească 
motociclişti din poliţia rutieră care l-ar fi oprit, căci depăşise cu 
mult viteza permisă. Vântul îi zburlea părul buclat, îi mângâia 
obrajii, pieptul gol. Uitase să-şi schimbe smokingul cu 
veşmintele de piele. Îşi scoase haina, desfăcu papionul şi 
cămaşa, dornic să simtă pe învelişul pielii suflarea vântului. 
Slalomul primejdios descris printre automobilele pe care le 


depăşise stârnea salve de claxoane protestatare. Dar nu le 
acorda nici-o atenţie. 

Perspectiva unui accident mortal nu-l înfricoşa. Viteza îi calma 
nervii. Atenţia încordată impusă de manevrele cuteză=toare îl 
ajutau să-şi uite deprimarea... Era târât de o frenezie vecină cu 
nebunia... Se simţea liber... Liber să meargă cu două sute 
cincizeci de kilometri pe oră, înfruntând circulaţia tot mai 
intensă, pe măsură ce se apropia de New York... Liber să se 
năpustească asupra barierelor laterale de protecţie ale 
auto-—străzii, să capoteze, să termine odată pentru totdeauna... 

Când traversă podul Queensboro, susţinut de reţeaua de 
odgoane ce evocau un vast păienjeniş, fu tentat să răsucească 
brusc volanul spre dreapta şi să descrie un salt în apele lui East 
River. Dar realiză că n-ar fi reuşit decât să alunece de-a lungul 
parapetului, prea solid ca să fie străpuns. 

Îşi lăsă maşina într-un loc găsit din întâmplare liber pe Second 
Avenue şi intră în primul bar. Tinuta sa neglijentă atrase atenţia 
câtorva clienţi treziţi de frumuseţea lui. 

Tom, barmanul, un tânăr atins de morbul filmului, îl 
recu—noscu şi se grăbi să servească pe idolul care se ridicase 
din noroiul New York-ului la rangul de star de cinema. De ce nu 
l-ar egala într-o zi? America reprezintă o lume aparte în care 
toate visele erau realizabile, toate posibilităţile îşi puteau găsi 
împlinirea. 

— Ce pot să vă ofer, domnule Flynn?, întrebă barmanul 
afişând un zâmbet larg, fericit. 

Bob nu sesiză că i se spunea pe nume. 

— Un whisky dublu fără gheaţă şi fără sifon. 

— Vă servesc tot ce avem mai bun, domnule Flynn. Destupă o 
sticlă de Chivas Regal în onoarea clientului care realizase 
aspiraţiile cele mai nebuneşti. 

Bob goli trei pahare, unul după altul, apoi îşi scoase 
portmoneul. 

— Este trataţia firmei noastre, domnule Flynn!, zise Tom 
arătându-şi dinţii albi, dublu rând de perle înşirate între buzele 
roşii, bine desenate. 

Bob ridică fruntea surprins de acest gest. Ştia foarte bine că 
„firma noastră“ însemna că cel care îl servise lua asupra sa 
toată consumaţia, deoarece proprietarul barului nu era prezent. 


— Mulţumesc pentru amabilitate!, zise zâmbind. Care este 
numele dumitale? 

— Tom! Tom Stockwell la dispoziția dumneavoastră, 
dom—nule Flynn! 

— Şi denumirea barului? 

— „Rafael's“, domnule Flynn! 

Tom repeta cu voluptate numele actorului. 

— Am să mă întorc, Tom! 

— Veţi fi totdeauna oaspete casei noastre, domnule Flynn! 

Bob îi strânse mâna, un gest care îl emoţiona pe Tom la 
culme. 

După plecarea lui Bob, două femei în rochii excentrice, foarte 
decoltate, se apropiară de tejghea. 

— A fost, într-adevăr, Bob Flynn?, întrebă excitată prima 
clientă. 

— Chiar el!, răspunse mândru Tom. 

— Este mai frumos în realitate decât pe ecran!, exclamă cea 
de a doua. L-am văzut gol pe o casetă. Este pur şi simplu 
„divin“. 

— Am un poster uriaş al lui Bob Flynn în camera mea. Mă uit 
la el înainte de a mă culca, adăugă prima femeie. 

— Îmbrăcat sau gol? 

— Totdeauna ai fost obsedată de goliciunea bărbaţilor! 


— Nu văd nimic rău în asta! 
* 


x x 


Bob se închise în apartamentul său, apoi se întinse pe 
canapea cu mâinile încrucişate sub cap. Alcoolul servit de Tom îi 
biciuise sângele şi îi limpezise mintea. Consumul de alcool nu-l 
îmbăta, nu-l ajuta să uite. Nu se folosise niciodată de droguri, 
dar acum se gândea serios să recurgă la stupefi-ante. Că 
heroina, cocaina i-ar provoca o stare de dependenţă? Că risca 
să moară fulgerat de supradoză, ca Robby? Puțin îi păsa!... Nu 
se mai aştepta nimic de la ziua de mâine!... Robby! Îi invidia 
moartea... 

Auzi bătăi în uşă, dar nu răspunse. Nu voia să vadă pe nimeni. 
„Pe nimeni!“... 


Mai târziu ceru să i se servească cina în cameră... O cină 
stropită cu şampanie... Cu multă şampanie... Cheltuia banii 
nebuneşte... 

Chemă la telefon pe agentul său din Los Angeles şi se interesă 
dacă îi cumpărase maşina Lamborghini pe care o dorea atât de 
mult. 

— O veţi primi probabil săptămâna viitoare. 

— Aici, la New York? 

— La New York, aşa cum mi-aţi cerut... Pot să vă spun două 
cuvinte, Bob? 

— Te rog. 

— Aruncaţi banii pe fereastră. 

— Încetează cu lecţiile de morală, Bruce! Mă lipsesc de ele! 

— Vă risipiţi ultimele rezerve. 

— Drepturile mele băneşti le vor acoperi repede. 

— Aveţi deja în garaj o colecţie de maşini de sport Ferrari, 
Aston Martin, Lagonda, De Tomasso, Lotus şi, pe deasupra, două 
Rollsuri, dintre care una decapotabilă. Nu vă ajung? 

— Nu! 

— V-am vorbit de nenorocitul de Fetchit care avea în gara-—jul 
său zece Rollsuri... 

— Şi a murit în mizerie. Ştiu! Majordomul mi-a povestit viaţa 
lui. Accept riscul. 

Agentul suspină. 

— Cum doriţi. 

Bob lăsă telefonul în furcă. Condusese o singură dată maşina 
Aston Martin. Lagonda îl cărase la un garden party, iar De 
Tomasso la un meci de polo... Folosise limuzina Rolls la o 
premieră... 

larăşi o bătaie în uşă. Bob auzi vocea suavă, odihnitoare a lui 
Ray. 

— Deschide, Bob! Ştiu că eşti în cameră. De ce te ascunzi de 
mine? 

„De ce? “, se gândi Bob. Ray avea totdeauna dreptate, îşi 
respingea singurul prieten. Cobori de pe canapea, deschise uşa 
şi o închise la loc după intrarea lui Ray. 

— Un pahar de Chivas? Sau de Martini? Preferi poate un pahar 
de şampanie, drept aperitiv. 


— Ascultă, Bob! N-am venit aici ca să beau un pahar şi să port 
o conversaţie banală. 

Se lăsă pe un fotoliu. Suspină, apoi adăugă: 

— Cu cât mă gândesc la tine, cu atât modul meu de 
apre—ciere, de judecată, devine tot mai confuz... 

— Îţi creez enigme, zâmbi Bob. 

— Astăzi, când ţi-am văzut indispoziţia în timpul turnării, m-a 
cuprins panica. 

— De ce îţi faci griji? 

— De ce? Fiindcă încerc pentru tine un ataşament puternic, 
irațional, căruia nu-i pot rezista. 

Bob se apropie de el şi îi luă mâinile. 

— Mă iubeşti, Ray! Şi eu te iubesc! 

Ray se ridică şi îl privi în ochi zguduit de emoție. 

— Nu mi-e ruşine să te iubesc. Nu mă consider un om 
res—pins de societate numai fiindcă încerc acest sentiment 
pentru tine. De altfel, puţin mi-ar păsa dacă lumea m-ar trata ca 
pe un ciumat... Ca şi tine, mă culc cu fete. Dar plăcerile pe care 
mi le oferă nu mă satisfac... 

Vocea lui suavă deveni mai adâncă. 

— Nietzsche afirmă că adevărata prietenie constă mai puţin în 
împărtăşirea durerilor celor care se iubesc, cât în împăr-tăşirea 
bucuriilor. Eu am o părere exact opusă. Adevărata prietenie 
constă mai puţin în împărtăşirea bucuriilor şi mai mult în 
împărtăşirea durerilor cu cel pe care îl iubeşti... Simt că suferi... 

Lacrimile scânteiară pe genele lui Bob. 

— După ce te-am cunoscut, Ray, am înţeles că prietenia, pe 
care am descoperit-o pentru prima oară graţie ţie, dă naştere şi 
hrăneşte dragostea... M-am abținut cu toate puterile să-mi 
exprim sentimentele faţă de tine... Am vrut să te menajez, să te 
apăr de rău... Trebuie să-ţi fac o mărturisire, Ray, oricât de mult 
m-ar costa asta... 

Bob liberă mâinile prietenului său şi trecu la fereastra care se 
deschidea spre întunecimile şi luminile risipite în Central Park 
noaptea. 

— Sunt seropozitiv, Ray! 

O linişte profundă se lăsă. 

Bob aştepta ca prietenul său să se retragă fără zgomot. Dar 
Ray nu schiţă nici-o mişcare. Cu vocea sa suavă şopti: 


— Ştiam! Intuitiv... 

Bob se întoarse spre el. 

— Şi nu ţi-e frică?, strigă exasperat. De ce nu fugi? 

Ray dădu din cap. 

— Nu! Nu mi-e frică. 

— Dar trebuie să înţelegi că boala îmi roade încet 
organis—mul. Că voi muri în curând. Că te pot molipsi... 

Ray repetă cu aceeaşi voce suavă, dar încăpăţânată: 

— Nu mi-e frică! Voi rămâne lângă tine! 

— Numai O'Neill cunoaşte taina mea. 

Ray îşi puse mâinile pe umerii lui Bob. 

— Acum îl respect şi mai mult. 

Bob făcu un gest de neputinţă. 

— N-are rost să lupt împotriva bolii... 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Ca să-mi păstrez reputaţia, imaginea neatinsă, m-am culcat 
cu mai multe fete. Dar am făcut-o cu toate precauţiile posibile. 
Tu ştii... sunt mijloace... O singură femeie m-a vio-—lat... Înainte 
de a putea să-i asigur protecţia... Pare ridicol, dar acesta e purul 
adevăr... 

— Anna O'Neill, nu-i aşa? 

— Da! Şi am remuşcări... 

— De ce?... „Tu ai vrut-o, Georges Dandin! “ 

— Nu înţeleg... 

— Am citat o replică dintr-o comedie celebră. 

Bob zise căzând: 

— Fetele se supărau fiindcă nu voiam să le sărut pe gură... Imi 
reproşau prezervativele pe care le foloseam, plăcerea de care le 
privam... Imi spuneau că le jignesc, că le bănuiesc că ar fi 
purtătoare de boli venerice... Şi totuşi reveneau... Din ce în ce 
mai numeroase... Refuzurile mele, atitudinea mea, uneori 
jignitoare, nu le descurajau... 

Se adânci într-un fotoliu ca şi cum ar fi fost golit de putere. 

— Inainte de a te cunoaşte, Ray, suferinţele şi teama mă 
însoțeau pretutindeni... Voi muri în curând... Indispoziţia mea de 
astăzi nu este decât un semnal, printre altele, care îmi anunţă 
sfârşitul... Încă mai rezist bărbăteşte, dar fatalitatea nu iartă... 
niciodată nu iartă... 


— Voința de a lupta împotriva bolii, de a o învinge poate să-ţi 
amelioreze starea. Am citit un articol privitor la rolul benefic al 
voinţei în combaterea SIDA. 

Bob zâmbi cu amărăciune. 

— Sunetul cuvintelor tale mă reconfortează. Încerc sen-—zaţia 
unui pasager aflat pe o corabie care se scufundă şi în ultimul 
moment dă peste un colac de salvare... Colacul este prietenia 
ta... Nu mai puteam suporta singurătatea... Tu mă încurajezi... 
Mă ajuţi... O rază de soare în mijlocul tenebrelor care mă 
împresoară... Eşti... 

Izbucni în lacrimi. 

— Eşti... soarele meu, Ray... 

— Nu!... Sunt prietenul tău... Prietenul tău care te iubeşte... 
să alungăm tristeţea, Bob! Să alungăm tenebrele... 

Ray se îndreptă spre barul aşezat în colţul camerei. Scoase din 
frigider o sticlă de şampanie şi umplu două cupe. 

— Pentru prietenia noastră, Bob! 

— Păcat că fericirea asta va avea o durată scurtă... 

Goliră cupele. 

— După moartea mea, maşinile mele şi tot ce am mai preţios 
îţi vor reveni, zise Bob. 

— Nu am ce face cu maşinile tale! Am nevoie de tine! 

— Sunt atât de fericit că te am lângă mine, Ray! Nimic nu e 
mai trist decât să întâmpini singur un viitor fără speranţe... 

— Să uităm subiectul acesta, nu vrei? Ce-ar fi să cinăm 
împreună? Am rezervat o masă pentru noi doi... 

Era destul de târziu când coborâră la restaurant. Masa lor era 
astfel plasată încât să vadă şi să fie văzuţi. În salonul arhiplin, 
numeroase priviri se îndreptau spre ei. 

— Tâte-â-tâte-ul nostru va da loc la multe comentarii, zise 
Bob. 

— Lumea aceasta mă lasă indiferent, replică Ray simplu. Mă 
simţea şi cum m-aş afla cu tine într-un deşert fără sfârşit... Ne- 
ar deranja, oare, zborul câtorva şoimi? 

Isabelle şi Jeff, incorigibilul Casanova, care treceau prin 
preajmă, se opriră, dar Ray nu-i invită la masa lui. 

— |n seara asta, zise Isabelle etalând zâmbetul ei 
ferme—cător, ofer o recepţie intimă pentru câţiva prieteni. N-aţi 
vrea să veniţi şi voi? 


Bob se scuză. Se simţea obosit, probabil din cauza 
indis—poziţiei sale. Ray, mai direct, îi spuse că reuniunile 
mondene îl plictisesc. 

— Prefer o lectură amuzantă. Acum devorez un roman 
franțuzesc, care a luat premiul Goncourt, scris de Dominique 
Fernandez. Un tip grozav. 

Folosea limbajul vag argotic, utilizat în cercul prietenilor 
Isabellei şi al tinerilor actori. 

— Mai bine te-ai duce să tragi un somn! Filmele inspi—rate din 
literatura franceză sunt incompatibile cu spiritul american. L-am 
citat pe Peter, căruia puţin îi pasă de toate premiile Goncourt. 

Ray zâmbi cu ironie. 

— Părerea asta nu l-a împiedicat să angajeze o vedetă 
franceză. În plus, s-o plătească foarte bine. 

— Giselle? Probabil că se descurcă bine în pat, zise Isabelle cu 
dispreţ. 

— Plăcerea este şi ea o artă, adăugă Jeff apreciativ. 

Înainte de a se îndepărta, Isabelle mai lansă o săgeată. 

— Distracţie plăcută în doi! 

Izbucni în râs. Urmată de Jeff, oarecum jenat de cuvintele 
Isabellei, se aşeză la o masă rezervată lângă orchestră. 

— Femeia asta e o viperă!, exclamă Bob. 

— Este, pur şi simplu, îndrăgostită de tine. Ar vrea să te ţină 
de zgardă. 

După o cină stropită numai cu şampanie, Bob şi Ray, bine 
dispuşi, se retraseră în apartamentele lor. Pentru prima dată de 
când aflase rezultatul teribil al analizelor, Bob cântă sub duş. Işi 
puse apoi un halat de mătase şi se întinse pe pat. Urmărea cu 
privirea mulajele aurite, orânduite pe plafon, în timp ce 
gândurile îi zburau spre Ray. Visa cu ochii deschişi când uşa se 
deschise şi prietenul său apăru în prag. Purta un halat de 
mătase albastră care se armoniza cu ochii săi de azur şi cu părul 
blond. 

— Am vrut să te văd înainte de a mă culca. Să mă conving că 
totul e în regulă. 

— Datorită ţie totul merge de minune! 

Se priviră, ochi în ochi, îndelung. Bob îl atrăgea ca un magnet. 

— Pot să mă întind lângă tine? Gâfâia. 

— Te rog, Ray! 


Patul era atât de mare încât patru persoane s-ar fi putut 
odihni în voie. Ray se culcă pe spate alături de Bob. Incepu şi el 
să urmărească cu privirea arabescurile aurite de pe plafon... 
păreau să-l fascineze... Întinse mâna şi o acoperi pe cea a 
prietenului său care se înfioră... 

Apoi rămaseră nemişcaţi ca statuile vechilor cavaleri, 
aco—perite cu armuri şi culcate pentru veşnicie în catafalcuri de 
piatră. 

* 


x x 


O'Neill şi David Sellers intrară în apartamentul lui Bryner, care 
îi aştepta posac şi amenințător. Refuzase invitaţia regi—zorului 
de a lua masa împreună, pretextând o indispoziţie. Aşezat în 
spatele unei mese Louis XVI, transformată în birou, păstra 
tăcerea. Se prefăcu a nu fi aflat de moartea lui Robby, spre anu 
fi obligat să-i prezinte condoleanţe lui O'Neill, gest ce ar fi putut 
spulbera ambianța de agresivitate şi intimidare pe care voia s-o 
creeze. 

Bryner îi invită să se aşeze în fotoliile din faţa lui şi atacă 
subiectul fără nici-o introducere. Le spuse că respinge 
scena —riul modificat şi că se întreabă cum de au putut să 
îngrămă-—dească atâtea neghiobii. Giuliani a distrus Cosa 
Nostra. Cei rămaşi în afara gratiilor nu sunt decât nişte 
puşlamale, care nu merită atenţie. „Dacă vreţi să faceţi un film 
despre aceşti ticăloşi fără importanţă, veniţi cu un scenariu nou. 
Voi fi gata să-l citesc, deşi mă îndoiesc că ar putea să atragă 
atenţia marelui public. Dar, indiscutabil, nu se poate pune 
problema schimbării actualului scenariu deja aprobat“. 

O'Neill trecu la contraofensivă. 

— Aşadar, George, susţii, în ciuda faptelor, că marii tra=ficanţi 
care şi-au stabilit centrele de activitate în Columbia, Venezuela, 
Panama, Mexic şi chiar aici, în Statele Unite, n-ar mai exista? Că 
indivizii aceştia nu spală sute de milioane, mili—arde de dolari 
proveniţi din traficul de droguri? Îndrăzneşti să afirmi că 
creierele care hotărăsc totul în acest domeniu au dispărut? Că 
nu mai manipulează armate de executanţi care le îndeplinesc 
ordinele, armate de distribuitori şi de oameni care vând, angro 
şi cu amănuntul, droguri? Că îi intoxică pe tineri? Că seamănă 
moartea printre copiii noştri? 


Bryner înţelese că trebuia să schimbe tactica. Să atace 
pro—blema morţii lui Robby. Era o armă neloială, dar scrupulele 
nu-l jenau. Suspină cu indulgență. 

— Dispariţia prematură a fiului dumitale, pe care o regret, nu 
face decât să accentueze falsitatea raţionamentului dumi-tale. 
Trebuie să înţelegi că Mafia americană nu mai există. Acum, 
teritoriul Statelor Unite este o piaţă înfloritoare, dacă vrei, dar 
pentru traficanţii străini. În fiecare an se toarnă zeci de filme şi 
seriale video cu privire la droguri. Ce ai putea aduce nou? Dacă 
vrei să-ţi rupi gâtul prezentând în public un subiect perimat, n-ai 
decât s-o faci, dar nu pe banii studioului. Imi pare rău, Peter, dar 
hotărârea mea este definitivă. Şi nimic nu mă va face s-o 
schimb. 

O'Neill se ridică urmat de Sellers. 

— Te anunţ că n-am să ţin seama de interdicţia dumitale. 
Dacă interzici turnarea filmului, o faci pe riscul şi răspunderea 
dumitale. 

— Îmi asum toată răspunderea! 

Apoi Bryner se adresă direct scenaristului. 

— Sellers, eşti concediat! Activitatea dumitale la studioul 
nostru a luat sfârşit! Şi mă îndoiesc că în viitor alte studio—uri îţi 
vor mai accepta serviciile! Voi avea grijă să le pun la curent. 

— Exemplifici teoria mea, George - Mafia lucrează din plin!, 
interveni O'Neill ironic. Ziarele vor fi informate! Presupun că 
măsura luată împotriva lui Sellers mi se aplică şi mie. 

— În ceea ce te priveşte, consiliul executiv va lua o hotărâre 
definitivă. 

— Oameni tot aşa de incompetenţi ca şi dumneata. 

Bryner se înverzi. Se ridică furios. 

— Te înşeli dacă îţi închipui că glumesc! 

O'Neill izbucni în râs. 

— Nu e momentul glumelor, acum când mi-a murit băiatul. 
Ştiu asta. Dar înfumurarea ta mă amuză. Spune-le stăpânilor 
dumitale că nu-ţi voi executa ordinele. Dacă vrei război, îl vei 
avea... Hollywoodul are urechi fine, dragă George. Protectorul 
dumitale nu va fi prea încântat dacă va izbucni vreun scandal, 
închipuieşte-ţi că îi ştiu numele... Să mergem, David! Să-l lăsăm 
pe domnul Bryner să-şi rumege mânia. Mâine dimi—neaţă poate 
că îşi va regăsi calmul. 


Fără să-l mai salute pe preşedintele vânăt de furie, O'Neill ieşi 
urmat de Sellers livid. Când se văzură pe coridor, scenaristul îi 
spuse cu voce tremurândă: 

— Când îl ascultam pe Bryner vorbind, mă treceau fiori de 
spaimă. Aveam impresia că toţi mafioţii din Statele Unite se 
exprimau prin gura lui. iți mai aminteşti, Peter, de scena din 
„Naşul“ când preşedintele studioului găseşte în patul său plin de 
sânge capul tăiat al calului favorit? 

— O idee genială!, zise O'Neill pe un ton profesionist. 

— Imaginaţie sau realitate? 

— Să zicem jumătate-jumătate. Hai să cinăm, David! 

— După ce am fost concediat, mi-a pierit pofta de mâncare. 

— Cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla este să lucrezi 
pentru societatea pe care o voi înfiinţa. 

— De unde banii? 

— Deocamdată este treaba mea... Mâine ne întâlnim pe 
platoul de turnare! 

* 


x x 


Înainte de a pleca la Los Angeles pentru a asista la 
funeraliile fiului său, O'Neill avu o scurtă întrevedere cu Leslie 
Carter. Preşedintele corporației îşi exterioriza stăpânirea de sine 
şi calmul său obişnuit. Atitudinea lui nu mai disimula imperfect 
agitația omului hărțuit pe care O'Neill o descifrase la ultima lor 
întâlnire. 

Carter îi prezentă condoleanţe în legătură cu pierderea lui 
Robby, apoi îi vorbi despre discuţia destul de aprinsă cu Bryner 
care, în pofida protecţiei lui Lombardo, până la urmă renunţase 
la obiecțiile formulate împotriva modificărilor din scenariu. 

— Există o explicaţie a acestei schimbări de orientare. 
Probabil că atacul lansat de oamenii de paie ai lui Lombardo 
împotriva corporației îl obligă să reducă zelul colaboratorilor 
pentru a nu învenina prea mult atmosfera şi a nu mobiliza 
autorităţile federale împotriva Mafiei şi a şefului ei. Am 
coin-teresat firma de avocaţi „Sears, Scovil şi Locke“, 
specializată în Oferte Publice de Cumpărare. De şase ani le 
plătesc ono-—rarii substanţiale gândindu-mă la eventualitatea 
unui atac, deoarece ştiu că e mai bine să-i am de partea noastră 
decât de cea a duşmanilor... Chiar în dimineaţa aceasta am 


pri—mit vizita lui John Locke. „Colegii mei şi cu mine am studiat 
dosarul corporației“, mi-a zis. „Situaţia dumneavoastră nu este 
atât de rea pe cât pare, deşi Lombardo a reuşit să capteze 
câţiva directori din consiliul de administraţie. Dispune de un 
pachet important, foarte important, de acţiuni ale corporației 
dumneavoastră. Dar, conform statutelor, alegerile generale vor 
avea loc de abia în cursul anului viitor. Aşa că aveţi încă mâinile 
libere; deocamdată dispuneţi de majoritate. Treizeci şi unu de 
voturi contra cinci, partizanii lui Lombardo. Există mai multe 
mijloace de a respinge lovitura acestui mafiot şi a 
reprezentanţilor lui. Le vom discuta la momentul oportun“. Apoi 
a adăugat: „Ştiu că este greu să lupţi cu miliardele de dolari 
spălaţi pe care marii traficanţi le aruncă pe piaţă. Încet-încet, 
vor înghiţi multinaţionalele care nu sunt în stare să se apere în 
faţa acestei avalanşe de bani dobândiţi pe căi necin_stite. Din 
fericire, încă n-aţi ajuns acolo. Şi nu veţi ajunge niciodată. Firma 
noastră va avea grijă să închidă gura acestui domn Lombardo“. 

Pe faţa lui Carter se întipări un zâmbet de satisfacţie. 

— Ai tot sprijinul meu, Peter! Dă-i drumul!... Pot să-ţi ofer o 
cupă de şampanie ca să sărbătorim victoria? 

— Ai câştigat o bătălie, Leslie. Dar războiul nu este încă 
terminat. 

— De acord! Dar în cursul carierei mele n-am cunoscut 
înfrângerea!... Şi cupa de şampanie? 

— Mulţumesc! Avionul îşi ia zborul peste două ore. 

— Bine! Ne vom revedea după ce te vei întoarce... Dar, înainte 
de a te lăsa să pleci, îţi dau un sfat. Păzeşte-te! Nu este exclus 
ca un ucigaş plătit să te urmărească. Am angajat doi oameni 
înarmaţi să te însoţească peste tot. Umbrele dumitale. 

O grimasă ironică strânge iarăşi buzele subţiri ale lui O'Neill. 

— Crezi că ţin aşa de mult la viaţă? Dacă vor să mă omoare, 
oamenii dumitale nu vor putea să-i împiedice. lţi mulţumesc, dar 
mă voi descurca şi singur. La revedere, Leslie, şi încă o dată îţi 
mulţumesc pentru bunele intenţii. 

Fericit de reintegrarea sa în post, Sellers sărbători 
eveni—mentul la barul hotelului Plaza în compania lui Jeff, a lui 
Ray şi a lui Bob. Încălzit de câteva cocktailuri, povesti amănunţit 
discuţia furtunoasă dintre O'Neill şi Bryner, fără a uita să 
amintească de Lombardo. 


Un ziarist, care din întâmplare se afla în apropierea grupului 
lui Sellers, nu pierdu niciun cuvânt din expunerea sa. În sinea lui 
jubila, căci dobândise un „scoop“ care va pune în mişcare întreg 
Hollywoodul. Un scandal uriaş se profila la orizont. 

In timp ce Sellers continua povestea, Frank Spade, directorul 
de imagine, intră abătut cu un ziar în mână. Sellers îl invită în 
grupul lor. 

— Un cocktail tare pentru domnul Spade!, comandă Sellers 
barmanului. 

Spade se urcă pe un scaun înalt. 

— Mulţumesc, David! Simt nevoia să-mi înec în alcool 
neca-—zul. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei s-a sinucis... 

Puse ziarul pe tejghea. 

— Darrel Brighton şi-a zburat creierii după moartea fostei sale 
soţii secerate de un cancer generalizat. A fost un mare artist. 

Sellers exclamă consternat: 

— S-a sinucis? L-am cunoscut bine pe Darrel. A jucat în două 
filme realizate după scenariile mele. Nu-mi explic gestul lui. Era 
divorţat de Rose şi trăia cu o altă femeie. 

— Dragostea lui pentru Rose probabil că nu se stinsese, în 
ciuda divorţului. L-a distrus propria lui sensibilitate. 

— Incepuse să decadă, interveni Jeff. Nu mai găsea 
angajamente. 

Spade suspină. 

__— Publicul e capricios. lar conducătorii studiourilor nemi-loşi. 
Insuşi Peter i-a refuzat un rol... Sărmanul Darrel... 

CAPITOLUL 9 

La Los Angeles, Gideon Spacek se zbătea ca un drac. Nu voia 
să admită că moartea lui Robby fusese accidentală. Era convins 
că i se administrase cu forţa o supradoză de heroină. Că era 
vorba de o crimă. Presa, opinia publică, primarul, guvernatorul 
îşi manifestau neliniştea. După tentativele eşuate de asasinare a 
tatălui, criminalii se îndreptaseră asupra fiului. Gideon ceruse o 
expertiză, apoi, nemulțumit de rezultate, pretinse o 
contraexpertiză. 

Asistă, însoţit de locotenentul Hatcher, la funeraliile lui Robby. 
În afară de Anna şi de Peter, care se evitau ostentativ, şi de 
Shirley, oarecum izolată, se mai îmbulzeau numeroşi actori şi 
cineaşti, o mulţime de ziarişti, reporteri de televiziune, precum 


şi necunoscuţi, împinşi de o curiozitate morbidă. Mulțimea era 
împănată de agenţi de poliţie în civil care cău=tău cu privirea 
suspecți care ar fi putut să se strecoare printre sutele de 
persoane adunate în jurul cavoului familiei O'Neill. Ochii lui 
Gideon alunecau şi spre feţele şi corpurile tinerelor actriţe. Se 
simţea tot mai excitat de senzualitatea lor. Un val de lubricitate 
i se urca la cap, aprinzându-i simţurile. Cazul O'Neill îi oferise 
ocazia frecventării unei lumi deosebite în care visele se 
dezvăluiau pe ecrane, iar eroinele, care le ani—mau, deveneau o 
realitate tangibilă. 

Când le interoga în cadrul anchetelor, privirile i se furişau spre 
sânii rotunzi şi tari, spre sexul ascuns sub ţesăturile rochiilor 
lipite de corp, spre picioarele descoperite provoca-—tor până la 
coapse. Gideon se încăpăţâna să urmeze pista deschisă de 
moartea lui Robby. Acum avea două crime de rezolvat. Tânărul 
amant al Annei O'Neill, zdrobit în fundul unei râpe sub 
sfărâmăturile unei maşini, şi asasinarea lui Robby O'Neill. Apoi, 
„scoop“-ul recent, dezvăluit de declaraţiile făcute de Sellers în 
faţa prietenilor, îl pusese pe jeratic. 

Oscar Weinstein nu-i respinse supoziţiile. 

— De acord, de acord! Moartea lui Robby O'Neill mă intrigă şi 
pe mine. Relaţiile dintre Bryner şi Lombardo sunt cel puţin 
suspecte. Dar am nevoie de probe, Gideon. Scotoceşte tot 
studioul! lţi dau mână liberă! Mobilizează poliţia, prea 
tolerantă, după părerea mea! Dar, atenţie! O hotărâre pripită ar 
provoca proteste! 

— Domnule procuror, veţi avea curând rezultatele. 

— Promisiunile mă obosesc, Gideon, dacă nu sunt urmate de 
lovituri zguduitoare. Mişcă-te! Şi cât mai repede! 

Gideon ieşi din cabinetul procurorului districtual purtând sub 
braţ dosarul voluminos. Intră în biroul său împărţit cu trei 
procurori asistenți. Will Prentice, un tip dezamăgit, mare 
ama-tor de bere, îşi aştepta pensionarea. Sam Fuller, un bărbat 
tânăr şi musculos, îşi antrena fizicul frecventând saloanele de 
„body building“, precum şi o asistentă nouă, Sally Mills, curtată 
de toţi colegii din departamentul „Omucideri“. Gideon nu făcea 
excepţie, deşi era însurat şi tată a doi copii. Dar inima lui era 
prinsă în plasa studioului „XXI Century“ şi a zânelor sale vii. 
Folosea, în afară de anchetă, orice prilej pentru a se aventura în 


labirintul studioului, însoțea poliţiştii care făceau percheziţiile, 
întârziind în cabinele actriţelor tinere şi divin de frumoase. 
Devora cu ochii săi lacomi fetele superbe; virilitatea-i adormită 
lângă soţia sa se trezea cu violenţă, sângele i se urca la cap şi 
simţea cum i se întăreşte sexul, o senzaţie aproape uitată. 

Acasă era distrat, absent, iar gesturile sale aveau 
auto—matismul unui zombi. Se închidea în biroul său de lucru şi 
cerea soţiei să nu fie deranjat deoarece trebuia să studieze 
dosare importante. 

Sarah avea rotunjimile bogate ale Venerei din Willensdorf. 
Sâni grei, enormi, atârnaţi ca doi saci de grâu, plini să crape, 
burtă proeminentă care îi deforma toate rochiile, şolduri groase 
tremurând la cea mai mică mişcare ca nişte piftii, păr blond pe 
care îl lăsa să cadă pe umeri ca în anii tinere=ţii, sperând astfel 
să şteargă urmele trecerii anilor. Gideon încerca o anumită 
afecţiune pentru ea, deoarece era mama copiilor lui. Câteodată 
îşi amintea de imaginea ei din tinereţe, când se cunoscuseră. 
Părinţii îi căsătoriseră de tineri, după obiceiul evreiesc. Dacă 
tandreţea mai pâlpâia în el, dragostea dispăruse de multă 
vreme. Simţea un fior de dezgust când o compara cu actrițele 
de la studio. 

Sarah, exasperată de comportamentul lui Gideon, se 
plân—sese mamei sale. li vorbise de răceala soţului, de 
schimbarea ce intervenise de când ancheta cazul O'Neill. 

— Târfele, scuză-mă, de la studio l-au vrăjit. Într-o zi, pe când 
ştergeam praful de pe biroul lui, am răsturnat din neatenţie un 
vraf de dosare. Închipuieşte-ţi uimirea mea când am găsit sub 
dosare un morman de reviste porno. Simt cum mi se urcă 
sângele în cap când îmi amintesc de aceste fotografii scârboase. 
Tremur toată la gândul că copiii ar putea să dea din întâmplare 
peste asemenea murdării. 

Sarah izbucni în plâns. 

— De ani de zile nu se mai osteneşte să se culce cu mine. 
Dormim în acelaşi pat, dar suntem ca nişte străini. Mă evită de 
parcă aş fi un sloi de gheaţă. Intr-o seară am deschis uşa de la 
baie din greşeală. De obicei când face baie se încuie de două 
ori. De data asta uitase să închidă baia cu cheia. L-am văzut 
gol... Nu îndrăznesc să spun ce făcea, căci e prea ruşinos... In 
faţa posterului unei actriţe goale agăţat pe perete. Când m-a 


văzut, a făcut o criză de furie oarbă. M-a făcut spioană, târâtură. 
Mă gândesc să divorţez... 

Bătrâna femeie îi mângâie părul cănit. 

— Micuța mea Sarah, în familia noastră nu se divorţează, 
înarmează-te cu răbdare! Într-o zi se va întoarce pocăit şi îţi va 
cere iertare. Ca şi femeile, unii dintre bărbaţi sunt atinşi de un 
fel de menopauză... Şi fac nebunii... apoi, roşi de remuşcare, se 
întorc în familiile lor. 

— E prea târziu, mamă. Mi-e scârbă de el. Sunt buhăită de 
grăsime. Ţin un regim sever ca să slăbesc. Nu mănânc aproape 
nimic. Folosesc un înlocuitor al zahărului. Dar în zadar. Fetele 
tinere şi frumoase i-au zăpăcit capul. 

— Ai un mare avantaj faţă de ele, Sarah. Eşti soţia lui... Doi 
copii vă leagă... Tu crezi că fetele astea tinere şi frumoase se 
îndrăgostesc de mutra lui de broscoi? 

— Ah, mamă, cum poţi să spui că seamănă cu un broscoi? 
Bătrâna femeie suspină. 

— Încă îl mai iubeşti. Pentru tine este frumos. Frumos şi 
atrăgător. Aşteaptă, Sarah! Bărbatul tău se va întoarce la cuib. 


Se va întoarce, Sarah! 
* 


x x 


Gideon îl antipatiza pe Sam, care îşi bătea joc de pleşuvia lui, 
de burta-i rotundă, de picioarele scurte şi strâmbe, mai ales în 
prezenţa lui Sally, care râdea pe înfundate. Gideon i-ar fi dat 
una peste mutră, dar prudenţa modera impulsurile lui de a 
reacţiona violent. Dacă s-ar încăiera, cu siguranţă că procurorul 
lui ar ieşi învingător. 

Plictisit de zeflemelele neîncetate ale lui Sam, intervenea 
Prentice: 

— Schimbă placa, Sam! Nu oboseşti repetând acelaşi lucru? 

Gideon suferea de un complex de inferioritate în faţa aces-tui 
procuror crud care îl zdrobea cu tinereţea sa, cu fizicul 
armonios, cu virilitatea-i agresivă. Nutrea totuşi speranţa să-i 
egaleze aventurile amoroase, pe care Sam le istorisea fără să 
obosească. Citise faimoasa „Psychopatia Sexualis“ a lui Krafft 
Ebing şi numeroasele volume ale lui Havelock Ellis care 
susțineau că perversiunile cele mai abracadabrante se întâlnesc 
la tot pasul. Femei seducătoare, fete cu priviri ange-—lice ca Sue 


Brions, Julia Roberts, Kim Wilde sau Nastassja Kinski s-au 
îndrăgostit de bătrâni, de oameni urâţi sau cu malformații 
congenitale. Visa cu ochii deschişi. Ce senzaţie ar face dacă ar 
intra în birou la braţ cu Faye Dunaway, cu Meryl Streep sau cu 
Jessica Lange? 

Într-o zi minunea se produse. 

Will fusese convocat de Weinstein, iar Sam reprezenta 
Ministerul Public într-un proces intentat de statul California unui 
ucigaş nebun care omorâse cu arma şapte persoane într-un 
centru comercial. Întrebat asupra mobilului crimei, ucigaşul 
ridicase din umeri. Apărarea invocase dementa, dar, în timpul 
anchetei, Sam descoperise un martor care afirma că printre 
victime se găsea şi o fostă amantă a asasinului. Aşadar, 
alienarea nu era decât un argument înşelător pe care Sam se 
pregătea să-l demoleze. Cu dosarul sub braţ, se îndreptă 
triumfător spre uşa biroului. Înainte de a închide uşa în urma sa, 
îşi întoarse privirea spre Sally. 

— Nimic nu-mi rezistă! Nici criminalii înrăiţi, nici avocaţii 
chiţibuşari, nici femeile cele mai îndrăcite! 

Apoi i se adresă lui Gideon: 

— Ai grijă de Sally până la întoarcerea mea! Să fii cuminte, 
căci altfel mă supăr! 

După plecarea lui Sam, tânăra asistentă se întoarse spre 
Spacek. 

— De ce te laşi călcat în picioare de Sam? Ar trebui să ai mai 
multă demnitate! 

Aerul supus al lui Gideon trezise instinctul matern al lui Sally. 

— De ce accepţi glumele proaste ale lui Sam?, îl privi cu 
înduioşare. 

— Dragul meu, Gideon! 

Gideon îşi rotunjii ochii neîncrezător. Sally se apropie şi îi 
mângâie obrajii împurpuraţi. Sub şocul acestei dezvăluiri 
neaşteptate, Gideon îşi mobiliză tot curajul, îi luă mâna şi o 
sărută. 

Sally se întoarse la biroul ei şi deschise un dosar. Uluit, cu 
suflarea tăiată, Gideon o privea din când în când pe furiş, pe 
deasupra ochelarilor. Sally Mills nu se putea compara cu 
vedetele de care se amorezase în secret, totuşi era o mândreţe 


de fată. Să se fi îndrăgostit de el? Krafft Ebing şi Havelock Ellis 
nu scriseseră baliverne. 

Uşa se deschise şi Sam intră fericit. 

— Ucigaşul meu a fost condamnat de juriu la pedeapsa 
capitală!, strigă plin de bucurie şi de mândrie. l-am călcat 
literalmente în picioare pe nenorociţii de avocaţi ai apărării, doi 
indivizi experţi în ocolirea legii şi în păcălirea judecătorilor. l- 
am scos din luptă pe faliţii ăştia după o înfruntare senzaţională 
de box juridic. 

Răutăcios, făcu un semn cu ochiul către Spacek. 

— Şi tu, Gideon, tot mai baţi pasul pe loc după dricul afacerii 
O'Neill? Nu vreau să te descurajez, dar am impresia că ai 
contri—buit fără să vrei la complicarea acestei încurcături 
nenorocite, adăugă, persiflându-l pe Gideon. Dacă nu eşti în 
stare să rezolvi cazul, pasează-mi-l mie. Vrei să vorbesc cu 
Weinstein?! 

Gideon izbucni exasperat: 

— Fir-ar să fie! Ocupă-te de mizeria ta de succes şi nu mă mai 
călca pe picioare că mă supăr! 

Sam îl privi cu superioritate de sus până jos. 

— Şi ce ai putea să faci, fraiere? Să dai în mine? Nu te 
sfătuiesc! 

Gideon apucă o foarfecă cu ajutorul căreia tăia articolele din 
presă de care avea nevoie, se ridică şi o aţinti spre stomacul 
colegului său. 

— Am să ţi-o bag în burta ta mizerabilă, fraiere, şi am să-ţi 
ofer cu acest prilej un bilet de dus fără întoarcere la cimitir! Ai 
înţeles, fraiere?! 

Pleşuvul şi burtosul Gideon părea atât de măreț încât o 
înfricoşa pe Sally, măgulindu-i, totodată, amorul propriu. Pentru 
prima oară în viaţa ei, doi bărbaţi se înfruntau pe viaţă şi pe 
moarte ca s-o cucerească. Considera această agre-—sivitate, 
această violenţă virilă în clădirea Tribunalului drept un omagiu 
adus feminităţii sale. 

Sam, luat pe neaşteptate de mânia întipărită pe obrazul 
rotund al lui Gideon, făcu un pas înapoi. 

— Am vrut să-ţi fac un serviciu. Dacă vrei să te împotmo-—leşti 
în afacerea asta nenorocită, replică Sam, retrăgându-se prudent 
în spatele biroului său, nu ai decât! 


Gideon se opri. Rivalul său se dezumflase. Puse foarfeca pe 
birou, se aşeză şi deschise corespondenţa oficială. Printre 
rapoartele poliţiei şi hârtiile juridice găsi o piesă care îi lumină 
faţa. Era ziua lui norocoasă. 

Locotenentul Hatcher îl informa că descoperise două 
ele—-mente care, în sfârşit, îi deschideau perspective 
promițătoare. Depistase şi arestase un băiat care făcea pe 
curierul şi furniza droguri amatorilor de la „XXI Century“. După 
ce îl va descoase bine, spera să obţină indicii susceptibile să 
clarifice cauza morţii lui Robby O'Neill. În afară de aceasta, 
Shirley O'Neill declarase în faţa unor martori că Sue Brions îi 
procura heroină lui Robby. 

* 


x x 


Locotenentul Hatcher era bătrân şi nu mai spera să devină o 
vedetă. Începuse să resimtă primele semne ale unei mari 
oboseli fizice şi nervoase. Aproape în fiecare noapte visa că 
alerga după câte un ticălos care se oprea brusc, scotea un pistol 
şi îl ţintea cu mâinile întinse. 

Dar, în pofida vârstei sale, nu-şi pierduse calităţile de copoi. 
Instinctul său de poliţist experimentat îl avertiza că micul curier 
putea să-i deschidă o pistă interesantă. Va face tot ce-i va sta în 
putinţă spre a înmâna procurorului un dosar beton. 

* 


x x 


Gideon se repezi la postul de poliţie. Îl găsi pe bătrânul 
locotenent interogând perseverent pe Billy Temple, micul curier, 
înfricoşat fiindcă ajunsese pe mâna poliţiei. Gideon îl asalta la 
rândul său cu întrebări. Îl hărțuia fără ca să-i dea o clipă de 
răgaz. Până la urmă, Billy cedă. Fred Fisher, un funcţionar de la 
contabilitate, îi remitea săculeţele cu pudră şi încasa produsul 
vânzării. Billy primea un beneficiu derizoriu. Se întâlneau în WE- 
ul pavilionului administrativ al studiou-lui unde se opera 
schimbul. Băiatul îşi termină mărturisirea, hohotind de plâns. 
Promise că pe viitor nu se va mai lăsa târât în negoţul acesta. 

În noaptea aceea, Fisher fu arestat la domiciliul său. 

Refuză să dea declaraţii şi ceru să fie asistat de avocat. 

A doua zi, Gideon şi Hatcher făcură o nouă vizită la stu—dio. 
La serviciul personalului aflară că Fisher fusese angajat recent. 


Gideon confruntă datele. Constată că Fisher fusese repartizat la 
contabilitate după reînnoirea mandatului lui Bryner la 
preşedinţia lui „XXI Century“. După această dată, traficul de 
droguri începuse să înflorească la studio. 

Gideon şi Hatcher obţinură autorizaţia judecă torului fede-—ral 
de a pune sub ascultare telefoanele lui Bryner şi Lombardo. Fură 
înregistrate multe convorbiri între Bryner şi Lombardo, dar toate 
pe teme anodine. Preşedintele îşi petrecea adesea weekendul 
pe iahtul lui Lombardo, dejunau împreună cel puţin o dată pe 
săptămână, iar Bryner îl vizita din când în când pe noul său 
prieten la reşedinţa acestuia. 

Dar Lombardo era intangibil. Nu exista nici-o legătură directă 
între el şi traficul de droguri. În ciuda trecutului său nebulos, nu 
suferise nici-o condamnare infamantă. La ora actuală era un 
finanţist onorabil care învârtea afaceri de sute de milioane de 
dolari. Agenţii particulari îi asigurau garda şi o droaie de avocaţi 
îi apăra interesele. Poliţia îl bănuia că ar fi un mare mafiot. Dar 
nimeni nu reuşise să-l implice în vreun proces, nici chiar 
tenacele Giuliani. În aceste împreju=—rări, Fisher, eliberat în 
schimbul unei cauţiuni substanţiale, dispăru din scenă. 

Un nou element se adăugă la dosarul pregătit de Gideon. 
Obţinuse o informaţie surprinzătoare: Averil Auberon deve—nise 
amanta lui Lombardo, care îşi petrecea timpul călătorind între 
Los Angeles şi New York. Acum, Averil juca un rol în regia lui 
Peter O'Neill. Prin intermediul ei, Gideon spera să-l demaşte pe 
Lombardo. Weinstein ceru poliţiei din New York să asigure 
supravegherea actriţei şi să-i pună telefonul sub ascultare. Era 
imposibil ca ea să nu dea, fie şi numai în parte, de firul activităţii 


secrete a lui Lombardo. 
* 


x x 


Evenimentele se precipitară. Fisher căzu în plasa întinsă de 
poliţia din San Francisco, care îl arestă şi îl trimise la Los 
Angeles pentru a fi judecat. Gideon îi propuse lui Billy Temple un 
târg. Să accepte rolul de martor al acuzării în schimbul 
libertăţii. Cum era minor, putea să-i obţină o condamnare 
uşoară cu suspendarea pedepsei. Billy, bucuros să scape numai 
cu atât, îşi dădu acordul. Se temea groaznic de închisoare. 
Gideon îi recomandă să-şi continue îndeletnicirile ca şi cum 


nimic nu s-ar fi întâmplat. Se gândea că Billy ar putea să-i 
servească drept momeală şi pentru alţi traficanţi de droguri. 

Gideon jubila. Nu era exclus să pătrundă şi în filieră şi să 
ajungă până la Bryner şi Lombardo, autori morali probabili ai 
tentativelor eşuate de suprimare a lui O'Neill. 

Dar ceea ce nici Hatcher, nici procurorul nu prevăzuseră se 
întâmplă la câteva zile după eliberarea lui Billy. Pe când circula 
pe stradă, în drum spre casă, o salvă de automat ţâşni dintr-o 
maşină în plin mers şi îl seceră. Billy se prăbuşi cu faţa pe asfalt, 
înroşindu-l de sânge. Poliţiştii care aveau misiunea să-l 
protejeze interveniră prea târziu. Până să-şi scoată pistoalele, 
maşina dădu colţul şi se topi în circulaţia intensă. O ambulanţă îl 
transportă urgent la spital, dar Billy muri după câteva ore. 

Consternat, Gideon se prezentă în faţa lui Oscar Weinstein şi îi 
expuse un nou plan. In primul rând, autorităţile trebuiau să 
lase impresia că viaţa lui Billy fusese salvată. În al doilea rând, 
el, Gideon, va pleca la New York spre a o inte—roga pe Averil şi 
pe toţii actorii care aveau legături cu Mafia. Procurorul-şef 
cugetă îndelung înainte de a-i da semnalul verde. Gideon urma 
să fie însoţit de locotenentul Hatcher, care va colabora cu poliţia 
din New York. 

Ştirea privitoare la deplasarea lui Spacek la New York făcu 
senzaţie la departamentul „Omucideri“. Sam înverzi de invidie. 
O asemenea călătorie plătită de stat! Ce noroc orb! Prentice 
privi lucrurile filosofic. Sally, care îl compara pe Gideon cu satirii 
burtoşi cu copite de tap, ceea ce nu-l împie—dica să alerge după 
naiade şi să le facă dragoste, se bucură totuşi de şansa lui. 

In acest timp, un adolescent, care semăna de departe cu Billy, 
stătea închis într-o cameră de la etajul douăzeci al unui hotel din 
„Down Town“, păzit de o echipă de poliţişti, care îl supraveghea 
prin rotaţie, 24 de ore din 24. Puţini cunoşteau taina aceasta, 
deoarece Weinstein se temea de indiscreţia agenţilor corupti. 
Gideon juca pe cartea lui Billy Temple şi pe dezvăluirile pe care 
acesta le-ar fi făcut. Vor înghiţi oare mafioţii momeala? Greu de 
răspuns. 

Gideon şi Hatcher zburară la New York cu un avion TWA. 
Procurorul arbora cel mai frumos costum din garderoba sa; 
culoarea gri fer îi dădea un aer distins. Pentru orice 
even-—tualitate îşi mai luase în valiză un costum bleumarin. Voia 


să facă o impresie bună colegilor săi, care trebuiau să-i dea 
concursul pe Coasta de Est. Specialiştii din brigada antidrog 
erau mobilizați pentru a-l seconda. Lombardo devenise o ţintă 
foarte interesantă. 

Gideon sosi la New York după căderea nopţii. Contemplă 
gânditor luminile Manhattanului, în vreme ce avionul se 
pre—gătea să aterizeze pe Aeroportul Kennedy. Cariera lui 
depin—dea de această afacere hazardată, căci de data aceasta 
ataca persoane importante şi foarte primejdioase. Sfârşitul lui 
Billy era elocvent. Dar Gideon era hotărât să se înapoieze la Los 
Angeles acoperit de glorie. De ce n-ar câştiga notorietatea lui 
Giuliani? 

Jongla gânditor cu visele, când stewardesa, zveltă şi 
atractivă ca un manechin, anunţă cu voce suavă: 


— Pasagerii sunt rugaţi să-şi pună centurile! 
* 


x x 


Înapoiat la New York după înmormântarea fiului său, 

Peter O'Neill reluă turnarea filmului în mare viteză. Introduse 
secventele la care Bryner se opusese cu atâta vehemenţă, fără 
ca această activitate suplimentară să-i modifice programul de 
lucru inițial. 

Ca în fiecare dimineață, explica actorilor ce aveau de făcut în 
cursul zilei şi pregătea secvențele respective. 

— Potrivit scenariului, trebuie să-l filmăm pe Bob care, după 
un conflict violent cu tatăl său, rătăceşte cu capul, înfierbântat 
prin labirintul de străzi şi străduţe mărginite de locuri pustii din 
South Bronx. Trebuie să scoatem în evidenţă tulburarea sa, 
procesul de conştiinţă, dragostea-i nenorocită pentru Fio. Ea nu-i 
merită ataşamentul şi, ca să-şi bată joc de sentimentele lui, 
acceptă să se culce cu duşmanul său, Rhys Walter în filmul 
nostru. Avem de realizat câteva scene tari. Agresiunea 
motocicliştilor din banda „Diabolos“, asasinarea vagabondului 
din fundătura Melrose, încercarea disperată a lui Bob de ao 
salva pe Fio din mâinile violatorilor. Trebuie să ne concentrăm 
pe faimoasa cursă „off-shores“ în care Bob şi Ray se vor 
confrunta mortal, chiar dacă această scenă va fi turnată mai 
târziu. 


Secvenţele tari vor fi intercalate între şedinţele consiliului de 
administraţie al multinaţionalei marcate de lupta dintre rudele 
lui Bob şi ale lui Rhys. Ca să înţelegeţi mai bine această 
duşmănie, inspiraţi-vă din antagonismul pe care Shakespeare l-a 
imaginat şi construit ireproşabil în „Romeo şi Julieta“. În cazul 
nostru, rivalitatea înverşunată care opune cele două familii îşi 
are rădăcinile în mijloacele pe care membrii celor două familii le 
folosesc pentru a se distruge: banii curaţi ai familiei Talbot şi 
banii spălaţi ai familiei Harmsworth. Aversiunea viscerală care 
domină cele două grupuri dobân-—deşte semnificaţia unei 
damnaţiuni a eroilor dintr-o tragedie antică. Sue, singura lucidă, 
căută să restabilească pacea, dar şi ea este sfâşiată de 
dragostea pe care o poartă atât lui Bob, cât şi lui Ray, fără a 
putea să se decidă asupra vreunuia. Sue şi Fio reprezintă focul 
devastator, Bob şi Ray - apa care inundă şi rupe digurile. 
Aceasta este ambianța apăsătoare, obsedantă, a unei tragedii 
pe care trebuie s-o realizăm. Ură, sânge şi moarte. 

Se adresă apoi fiecărui actor în parte. 

— Bob, până în prezent te-ai achitat bine de rolul tău. Vreau 
ca tensiunea să se accentueze treptat până la explozia finală. 
Ray, ai făcut o treabă excelentă dar, de aici înainte, trebuie să 
te depăşeşti... Sue, ai arătat magistral cum o fată pură, 
inocentă, poate săvârşi cele mai nesăbuite isprăvi când 
dragostea ei este pusă în joc... Averil, încarnezi femeia 
îndră—gostită nebuneşte de un bărbat care o ignoră. Aş vrea 
totuşi ca jocul tău să fie mai nuanţat deoarece ora explicaţiilor 
va veni şi Rhys îşi va manifesta tot disprețul său. Îmi pari puţin 
crispată. De ce?... Giselle, tinereţea şi frumuseţea ta de copil, 
care ascund duhul răului, vor tulbura pe spectatorii excitaţi de 
Lolitele abia pubere. Ai îmbogăţit personajul Fio cu toate viciile 
imaginabile. Spun „ai îmbogăţit“ deoarece Fio, mica prostituată, 
va apărea în final ca un monstru al perversiunii, ceea ce puţine 
actriţe de vârsta ta ar fi în stare s-o facă. Sunt mulţumit că te- 
am angajat pentru filmul acesta. 

Apoi, copleşi de laude marile vedete care animau această 
superproducţie şi care, prin talentele lor, urmau să ridice pe 
culmile gloriei studioul „XXI Century“. 

— Ştiu că v-am cerut eforturi supraomeneşti, că v-am adus la 
limita epuizării. V-aţi depăşit pe voi înşivă. Dustin Hoffman, 


Robert Redford, de Niro, Gene Hackman vor fi invidioşi pe 
performanţele voastre. Sunt convins că veţi culege toate 
premi-ile Oscar. Echipele tehnice au fost, de asemenea, la 
înălţimea sarcinilor grele ce le-au revenit. Nu pot decât să le 
felicit. 

Apoi se adresă întregului colectiv: 

— Vă rog să păstraţi acelaşi ritm drăcesc. Victoria va fi a 
noastră! 

Izbucniră aplauze. Cuvintele lui făcuseră o impresie 
puter—nică. Tonul lui grav, solemn, părea să exprime mesajul 
unui om care, după ce a realizat opere de mare valoare, se 
opreşte obosit şi îşi rosteşte testamentul. Işi înmormântase, 
oare, cinismul, ironia crudă, frazele dure, biciuitoare? De ce nu 
făcuse nici-o aluzie la proiectele sale de viitor? Ce anume 
motiva această schimbare uluitoare? Oamenii se priveau 
intrigaţi. 

x 


x x 


A doua zi după sosirea la New York, Gideon şi Hatcher luară 
contact cu poliţia locală şi cu procurorul districtului Manhattan. 
După o şedinţă lungă şi cuprinzătoare, fixară de comun acord un 
plan de bătaie detaliat. 

Apoi, Spacek şi însoţitorul lui deciseră să facă o vizită lui 
O'Neill. Cum ştiau că acesta lucrează în cursul zilei, se 
prezentară la hotelul Plaza, îndată după căderea nopţii şi se 
instalară în hol, aşteptându-i sosirea. 

Puțin după ora zece, O'Neill sosi istovit, cu faţa brăzdată de 
oboseală. Deşi uimit de această vizită nocturnă, îi invită în 
apartamentul său, poftindu-i să cineze împreună. Cei doi îi 
rugară să nu se deranjeze deoarece luaseră deja masa de seară. 
O'Neill le propuse câte un pahar. 

— Suntem în timpul serviciului, zise Hatcher bine dispus. Dar 
în seara asta vom face o excepţie. 

Un chelner servi o cină uşoară; rasol, salată şi brânză. Pentru 
vizitatori destupă o sticlă de Courvoisier. O'Neill se mulţumi cu 
apă minerală. 

Un groom intră purtând pe braţe o cutie voluminoasă pe care 
scria: „Banane - Coasta de Aur“. 

Faţa zbârcită a regizorului se lumină. 


— S-o deschidem repede! Ador bananele! Un fruct care se 
asortează foarte bine cu coniacul! 

Desfăcu încântat cutia şi scoase un ciorchine de banane 
sidefii. Smulse câteva banane pe care chelnerul le puse solemn 
pe o tavă. Deodată, O'Neill scăpă un strigăt de oroare. Cu un 
gest brusc aruncă ciorchinele departe de el. Un păianjen negru, 
păros, respingător, de vreo treizeci de milimetri, ieşi dintre 
fructele lunguieţe şi se opri pe blana de urs alb întinsă lângă 
masă. 

Hatcher, care servise câţiva ani în poliţia din insulele Hawaii, 
se ridică la iuţeală şi strivi cu piciorul gângania. 

— Păianjenul acesta, cu venin primejdios, are un nume bizar - 
Văduva Neagră, explică el fără să-şi piardă calmul. Probabil a 
rămas ascuns printre banane fără ştirea furnizo—rului. Mă 
întreb, în acelaşi timp, dacă nu suntem martorii unei noi 
tentative de asasinat. 

Tremurând de teamă şi scârbă, Gideon se uita ca hipno=tizat 
la insecta uriaşă storcită, care murdărea blana de urs. Chelnerul 
şi groom-ul înlemniseră. 

O'Neill îşi recăpătă glasul. 

— Comand adesea cutii cu banane. 

— Mă voi ocupa de afacerea asta, zise Hatcher. Vreau să vă 
pun o întrebare: cutia a fost comandată de dumneavoastră sau 
de o altă persoană, încă necunoscută, pe care voi încerca s-o 
identific? 

O'Neill îşi şterse cu batista fruntea îmbrobonată de sudoare. 
Locotenentul făcu un semn groom-ului. 

— Adu-mi o ladă cu capac ca acelea folosite pentru resturile 
menajere. 

Groom-ul ieşi. După câteva minute reveni însoţit de alt groom, 
care îl ajută să poarte lada. Detectivul hotelului îi urma. 
Folosindu-se de o mătură, băgară cu precauţiune cior-chinele în 
cutia de gunoaie. 

Detectivul promise că va face investigaţiile necesare, apoi se 
retrase împreună cu personalul de serviciu, luând lada de metal 
şi cutia cu banane. 

Rămaşi singuri cu O'Neill, încă sub şoc, Gideon şi Hatcher îi 
dezvăluiră cauzele probabile ale morţii lui Robby. Îi vorbiră de 
Averil, veste care îl surprinse pe Peter. 


— N-aţi remarcat vreo schimbare la Averil Auberon, domnule 
O'Neill?, întrebă polițistul. 

— Nu! De altfel, viaţa particulară a actorilor nu mă 
inte—resează. N-am observat nimic deosebit la Averil. Se 
comportă cu nervozitatea oricărui actor înainte de a intra în 
scenă. Mai toţi au trac! 

—  Nervozitatea ei nu este numai de natură profesională, 
interveni Gideon. Cred că ştie, cel puţin în parte, cauza morţii 
fiului dumneavoastră. Este amanta lui Lombardo. 

— Chiar dacă este adevărat, vă închipuiţi că Lombardo o 
informează de ceea ce face? 

— Nimic nu este imposibil! 

Spacek şi locotenentul cerură permisiunea de a se retrage. 
Când se văzură pe trotuar, în faţa hotelului, Hatcher zise 
gânditor: 

— Am petrecut o seară agitată. 

— Ce ruşine am fi păţit dacă ar fi fost omorât sub ochii noştri!, 
exclamă Gideon. 

Inspiră aerul îmbălsămat care adia dinspre Central Park. 

— Credeam că New York-ul este un oraş îmbâcsit de miro-—suri 
urâte, gaze de eşapament, duhori de canal şi de metrou. lată 
însă că trandafirii şi crinii parfumează atmosfera ca în grădina 
universităţii noastre din Los Angeles. E un aer mai plăcut decât 
smogul nostru. 

— Aşteaptă să vezi Bowery, Harlem, South Bronxul. Atunci ai 
să-ţi schimbi părerea! 

* 


x x 


Bob scoase un strigăt gutural plin de groază şi se trezi din 
somnul său agitat. Deschise ochii cerniţi, tulburi, rotunjiţi de 
spaimă şi îşi duse mâna tremurătoare spre lampa de pe 
noptieră. Întunericul se risipi... lumina şi ambianta familiară din 
cameră îi liniştiră palpitaţiile. Apoi îşi aminti că moartea plana 
deasupra capului. Abia se eliberase de coşmarul ce îl înfăţişă 
alergând pe un spaţiu neted, fără sfârşit, palid lumi—nat, în 
vreme ce o sferă verde uriaşă, translucidă, acoperită de spini, se 
rostogolea spre el, gata să-l înghită... Imaginea mărită a 
virusului SIDA care îl ataca, distrugându-i celulele albe, 
nimicindu-i mijloacele de apărare până la exterminarea finală a 


organismului. Ştia că acest proces se va termina în câţiva ani. 
Cel mult cinci sau şase. Dar moartea poate veni şi mai repede. 

Inainte, voia să doarmă pentru a uita de ruina lentă a corpului 
său. Somnul acoperea ca un văl chinurile care îl urmăreau în 
stare de veghe. Dar de o vreme nu mai avea acces nici la acest 
refugiu. Visele, pe care le căuta cu disperare pentru a uita de 
moarte, scoteau acum din inconştient viziuni danteşti, infernale, 
ce îl chinuiau zi şi noapte. Întâlnirea cu Percy îi trezise frica pe 
care o credea adormită. 

Cobori din pat şi îmbrăcă peste pijama un halat. Obişnuit să 
doarmă gol, devenise de la o vreme friguros. Se îndreptă, 
aproape clătinându-se, spre bar. Îşi turnă în pahar whisky, fără 
să mai adauge gheaţă, căci îi era frig. Goli paharul, dar nu găsi 
în alcool nici-o uşurare. Se uită la ceas. Se culcase la unsprezece 
şi jumătate. Somnul scurt, hărțuit de coşmaruri, durase aparent 
secole. 

Lăsă băutura şi deschise şifonierul. Îşi puse febril bluzonul şi 
pantalonii de piele, apoi telefonă la garaj să i se pregătească 
maşina. 

Işi găsi Ferrari-ul în faţa hotelului. Se instală la volan şi apăsă 
pe accelerator. Simţea nevoia imperioasă de a-l vedea pe Percy. 
leşi în Madison Avenue, porni spre nord şi traversă Harlemul 
animat de viaţa sa intensă de noapte. Negrii îl huiduiră. Coti 
apoi la dreapta, parcurse Strada 123, traversă podul de pe 3rd 
Avenue şi pătrunse în infernul din South Bronx. Rândurile de 
case vechi, dărăpănate, roase de intemperii, cu ferestre larg 
deschise ori astupate cu plăci de zinc erau întrerupte de terenuri 
virane, de imobile năruite, de ziduri izolate, înnegrite ale unor 
clădiri nimicite de incendii. Locuitorii din Bronx denumesc în 
bătaie de joc această întin—dere vastă, unde se întâlnesc toate 
mizeriile umane, „zona demilitarizată“, deoarece aminteşte un 
oraş distrus aproape în întregime de bombardamente şi părăsit 
după lupte crân-cene. Arterele pustii erau marcate doar de 
luminile verzi sau roşii de la intersecţii care nici nu mai existau. 

Strada lui Percy semăna cu o gură fără dinţi. Construcţiile 
izolate, şubrede, întunecate erau lipsite de lumină electrică, de 
apă şi încălzire; cea mai mare parte a locuitorilor 
abando-—naseră acest deşert în care rătăceau, ici şi colo, umbre 
fanto—matice în zdrenţe printre ruine. 


Găsi anevoie casa în care locuia Percy. 

Percy!... 

Bob, deşi seropozitiv, se hrănise cu speranţa că boala, boala 
lui, nu va mai progresa. Că va fi unul dintre norocoşii care se va 
smulge din tentaculele ei. Întâlnirea cu Percy îi risipise iluziile. 
Voia să-l revadă, să-i examineze chipul şi să cugete la propriul 
său viitor. 

Percy!... 

Casa, cu cinci etaje, supravieţuise buldozerelor. Intrarea n- 
avea uşă. Intră pe un coridor cu podeaua putrezită; parterul nu 
mai era locuit. Urcă pe o scară care scârţâia gata să se 
prăbuşească. g 

Câteva camere de la primul etaj păreau locuite. In aer plutea o 
duhoare de urină, de materii fecale, de mucegai. Pe coridor se 
fugăreau şobolanii. Bob era obişnuit cu mizeria, îşi petrecuse 
copilăria şi adolescenţa în cele mai nenorocite cartiere din 
Manhattan, Bronx şi Brooklyn. 

Dar ultimii ani de bogăţie îi şterseseră din memorie 
amin-tirile urâte. Acum îşi revedea trecutul reînviat ca un mort 
care ieşea din mormânt. Se cutremură scârbit. 

De sub o uşă se strecura o dâră slabă de lumină. Apăsă clanţa 
şi intră într-o încăpere cu tapetul smuls pe alocuri. Pe un 
scăunel, singura mobilă din cameră, ardea o lumânare lăsând să 
se vadă o saltea murdară, fără cearşafuri, pe care zăcea Percy 
cu ochii închişi, cu obrajii brăzdaţi, cu suflarea grea. Resturile 
unui covor zdrenţuit îi acopereau în parte tru—pul descărnat. 
Scânduri pe jumătate putrede astupau cele două ferestre oarbe. 

Zgomotul paşilor lui Bob îl făcură să deschidă ochii. Bâlbâi: 

— Vise... vise... vise... 

Pleoapele, aproape translucide, îi recăzură. 

— Percy, eu sunt! Eu, Bob!... Nu visezi! Nu ţi-am promis că am 
să vin să te văd? 

— Bob?... Tu eşti!... 

Un zâmbet amar îi dezvălui dinţii, două rânduri de perle, 
vestigii ale frumuseţii de odinioară. 

Lângă lumânare, Bob văzu o felie de pizza şi puţină pâine pe o 
farfurioară murdară de carton. 

— La început am crezut că închipuirea îmi joacă o festă... 

Vocea îi era slabă, cu un suflu. 


Pe Bob îl năpădi ruşinea. Mânat de grabă, uitase să cumpere 
de la barul hotelului ceva bun de mâncat pentru vechiul său 
camarad. Găsi repede o soluţie. 

— Am venit să te invit la masă. Somon afumat, icre, friptură 
de vițel, prăjituri cu cremă, fructe... şi râuri de şampanie. 

Figura veştejită a lui Percy se lumină. 

— Nu m-ai uitat... 

— Cum era să te uit? Turnarea filmului m-a împiedicat să vin 
mai repede. Să mergem! Îmbracă-te, Percy! Hai să mergem! 

— Abia pot să mă mişc... Când merg, tot corpul mă doare... 

— Sunt cu maşina. Nu trebuie să faci decât câţiva paşi. Am să 
te ajut. 

Percy gâfâia. 

— Nu mai am ce îmbrăca... Am vândut tot ce se putea vinde... 

— Aveai haine frumoase. Erai cel mai elegant dintre noi toţi. 
Bob îşi scoase bluzonul de piele. 

— În seara asta ai să porţi haina mea. Pantalonii tăi sunt încă 
în stare bună. 

Percy se ridică cu greu, sprijinindu-se în cot. 

— N-am să pot... 

— Glumeşti! O să petrecem o seară de neuitat. lar mâine vom 
merge împreună să-ţi refaci garderoba. 

Decrepitudinea lui Percy îl emoţionase într-atâta încât abia îşi 
putea reţine lacrimile... 

— AŞ fi fericit să te însoțesc, Bob, dar nu mi-e foame. De abia 
m-am atins de pizza asta... 

— Pizza rece e greţoasă. Să mergem! Te ajut să te îmbraci! 

Îl ridică aproape cu forţa de pe saltea şi îi schimbă cămaşa cu 
o bluză mai curată găsită pe jos. Îl izbi un miros de sudoare 
râncedă, dar nu-l scârbi. Ştia că are de-a face cu un nenorocit 
de bolnav. O pereche de blue-jeans, bluzonul de piele şi nişte 
bascheţi uzaţi şi murdari completară echipamentul. 

— Aşteaptă-mă! 

Bob alergă până la limuzină şi se înapoie cu o maşină electrică 
de ras pe care o păstra în compartimentul pentru mănuşi, 
pentru orice eventualitate. Îl bărbieri şi îi pieptănă părul încă 
mătăsos şi frumos ondulat. Nu-l pierduse încă, aşa cum se 
întâmplă de obicei. 


De ce se străduia atâta pentru Percy? Voia să-i 
înfrumu—seţeze amurgul vieţii? Imita inconştient gestul generos 
al lui Peter O'Neill care îl luase sub protecţie, deşi îl ştia atins de 
SIDA? 

După ce îl îmbrăcă aşa cum putu mai bine, se uită laelcuo 
admiraţie prefăcută. 

— Eşti din nou un băiat foarte drăguţ! 

— Crezi?, întrebă Percy. 

— Desigur! 

Îl luă de braţ şi îl conduse, sprijinindu-l cu grijă, spre ieşi—rea 
din casă. Găsiră maşina neatinsă, fiindcă derbedeii nu se 
aventurau printre ruinele acestea unde nu găseau nimic de 
furat. Îl instală pe bancheta de piele şi se urcă la volan. Se uită 
din nou la ceas. 

— Cât e ceasul?, întrebă Percy. 

— Unu jumătate. Am plecat de la hotel aproape de miezul 
nopţii. Până aici am făcut un drum lung, apoi te-am ferche—zuit, 
te-am făcut frumos şi timpul a trecut... 

— Barurile se închid de obicei pe la două. 

— Ştiu baruri din Chelsea deschise toată noaptea. 

Maşina demară torcând ca o felină. 

Percy privea cartierul său mizerabil de parcă l-ar fi văzut 
pentru întâia oară. Peisajele care defilau rapid prin faţa ochi-lor 
lui căpătau alte dimensiuni; Percy nu parcursese străzile 
acestea decât mergând pe jos. Zgârie-norii cu zeci de mii de 
ferestre luminate se profilau la orizont pe cerul brăzdat de 
fasciculele proiectoarelor. 

Percy contempla îngândurat cerul. 

— Manhattan!... Când am coborât din autobuzul care m-a 
adus din orăşelul meu din Middle West, credeam că paradi—sul 
şi-a deschis porţile... Apoi, paradisul s-a transformat în infern... 
Când văd luminile acelea, îmi vine să plâng... Le iubesc, deşi m- 
au trădat... Mă ridicam de pe salteaua mea şi mă uitam, printre 
scândurile care astupă ferestrele, la lumi—nile îndepărtate ale 
oraşului... Îmi imaginam un covor magic care să mă poarte spre 
această constelație... Dar covorul nu-şi făcea apariţia... Stăteam 
agăţat de scânduri şi plângeam... Plângeam singur... căci n- 
aveam pe nimeni lângă mine să-mi descarc sufletul... E groaznic 
să plângi singur... singur... singur... 


— Acum nu mai eşti singur. 

O grimasă amară apăru pe chipul palid al lui Percy. 

— Îţi sunt recunoscător, Bob... 

— De ce? N-am făcut nimic deosebit... Nu-ţi laşi niciodată 
prietenul singur... Este o datorie... O datorie sfântă... 

Se gândea la Ray care îl susţinea moral cu un devota—ment şi 
o căldură tulburătoare. Nu era singur... Nu! Nu era singur... 

Percy izbucni în râs. Un râs care suna ca un hohot de plâns. 

— Mă înşel... Nu eram singur... Amărăciunea îmi ţinea 
companie... Amărăciunea şi lacrimile... Lacrimile vin fără să le 
chem... curg pe obrajii mei şi îmi împrumută căldura lor... 

Bob nu ştia cum să-l consoleze. Nu găsea cuvinte care să-l 
liniştească, să-i aline durerea. 

Percy continua să vorbească... Simţea nevoia să-şi descarce 
inima... să vorbească de durerea... de tristeţea... de 
deprima-—rea sa... 

— Când am ajuns la New York, îmi închipuiam că toată lumea 
e a mea... Că voi face minuni... Eram tânăr şi frumos... Toată 
lumea îmi zâmbea... Toată lumea mă privea cu bună—voinţă... 
Îmi dădeam seama că oamenii, fetele, femeile, mă doreau... Era 
un fel de beţie... Aş fi putut să muncesc... Dar îmi era mult mai 
uşor să câştig bani graţie farmecului meu... Ele mă rugau să iau 
bani... Îngenuncheau în faţa mea... Banii plouau în jurul meu... 
Nu aveam decât să întind mâinile, pentru a mi le umple cu 
bancnote verzi... Nu înţelegeam că îmi vindeam tinereţea, 
frumuseţea, corpul... Mi-am vândut nu numai corpul... mi-am 
vândut viaţa... Alergam orbeşte spre prăbuşire... spre moarte... 
Nu ştiam că mă aruncam în braţele ei... Apoi a urmat căderea... 
Am aflat cu groază de boala care mă macină... Aveam un Rolex 
al meu, lănţişoare de aur, brățări pe care le schimbam după 
pofta inimii, mă ţineam de extravaganţe fără niciun sens... 
Dansam gol fiindcă îmi făcea plăcere... 

Râsul lui scârţâit exprima o descurajare, o disperare fără 
margini, absolută. 

— Ai auzit, Bob, de căderea îngerilor?... Bunica mea mă lua pe 
genunchi şi îmi povestea despre căderea îngerilor... Eram pe 
atunci un băieţel de zece ani! Probabil că presimţea unde am să 
ajung!... Îmi citea din Biblie şi eu o ascultam plictisit... Căderea 
îngerilor... Ai venit să-mi vezi magher-niţa în care îmi trăiesc 


agonia... E ca şi cum pământul s-ar deschide sub picioarele 
mele, aşteptând să mă înghită... Nu ştiu cum de au aflat 
oamenii că sunt purtător de virus... M-au izgonit ca şi cum aş fi 
fost un ciumat... SIDA este noua ciumă a zilelor noastre... M-au 
izgonit de la teatru, din casa în care locuiam. Proprietarul m-a 
dat afară şi a ars toată mobila din apartamentul meu... La 
început eram atât de surprins, atât de şocat, atât de nenorocit, 
atât de înspăimântat încât mă strecuram pe lângă ziduri ca să 
nu fiu văzut... Când mi-am terminat toate rezervele, m-am 
apucat de vechea meserie. Dar foloseam prezervativele ca să 
nu-mi îmbolnăvesc clientele... Eram încă frumos şi le atrăgeam 
fără probleme... Unele îmi reproşau că folosesc prezervativele... 
„Te temi că am vreun herpes, sifilis sau altceva? “ Plecau 
înfuriate... Puteam să le spun că voiam doar să le protejez?... In 
felul acesta mi-am pierdut multe cliente... Apoi au început să se 
manifeste sem-—nele bolii... Slăbeam, pierdeam din greutate, 
apoi am făcut o pneumonie... La spital, infirmierele mă priveau 
cu dispreţ şi mă jigneau aruncându-mi cuvinte grele: „E bine ce 
ai făcut culcându-te cu bărbaţi? O perversiune care te-a costat 
scump! Foarte scump! “... Le strigam că nu sunt homosexual, că 
am luat boala de la o femeie... Dar refuzau să mă creadă şi îmi 
râdeau în nas... 

Percy tăcu istovit de cuvintele sale, deşi vorbea cu 
întreruperi prelungite... Ilzbucni ca şi cum ar fi vrut să pună 
punct logoreei... 

— Nu sunt homosexual! g 

Deodată pricepu că făcuse o gafa. Işi aminti prea târziu că Bob 
se culca şi cu femei, şi cu bărbaţi, fără deosebire. 

Dar Bob nu-l auzea. Se gândea la propria sa nenorocire, care 
începuse să-şi arate colții. Indispoziţiile, slăbiciunea care-i 
înmuia uneori picioarele erau simptome alarmante, 
înfricoşătoare. 

— Mi-e frică, Bob! Sunt condamnat la moarte fără să fi făcut 
rău nimănui... 

Bob tresări, trezit din gândurile sale. 

— Nu te mai gândi la viitor, Percy! 

Râse. Un râs care ar fi vrut să pară vesel, dar care suna fals. 

—  Nenorocirea ta îţi oferă în schimb un noroc refuzat 
muri—torilor de rând. 


Percy îl privi uluit. Să-şi fi pierdut Bob minţile? 

— Noroc? 

— Ah, da! Îţi aminteşti de teama noastră de a îmbătrâni?... Ne 
întâlneam adesea cu tineri care se apropiau de treizeci de ani, 
care se îngrăşau, îşi pierdeau părul şi fineţea pielii... Căutau cu 
disperare clienţi sau femei singuratice... dar numai beţivii, care 
nu erau în stare să-şi dea seama de decrepitu—dinea lor, îi mai 
cumpărau pentru câţiva dolari... Odată cu trecerea anilor 
decăderea se accelera... li copleşea dezolarea... dar pe lângă 
aceste deşeuri umane mai sunt şi oameni aleşi de soartă... Aşa- 
zişii aleşi. Gândeşte-te la manechine, vedetele publicităţii, 
gândeşte-te la actori şi actriţe, la dansatori şi dansatoare pe 
care nu-i mai favorizează fizicul. Bătrâneţea le roade trăsăturile 
frumoase, le deformează corpurile, până atunci superbe, le 
umbreşte farmecul... Căderea lor este mai dureroasă dacă te 
gândeşti la gloria lor trecută. Toţi se scu-fundă în aceeaşi 
mizerie trupească şi morală. 

Vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece trăiesc printre ei şi 
pot să desluşesc în privirile lor teama atroce de viitor, de 
necunoscut, de sfârşitul drumului... Alunecă tot mai jos... 
Bătrâneţea îi transformă în epave umane. Cei care nu se sinucid 
devin chelneri, spălători de vase sau umplu azilele rezervate 
bătrânilor din showbiz... În timp ce tu, Percy, îţi vei încheia viaţa 
în plină frumuseţe. 

— Frumuseţe?, replică Percy dezamăgit. Uită-te la mine! 

Percy nu înţelegea că Bob pleda propria sa cauză. 

— Vei scăpa de ghearele bătrâneţii! li joci cea mai grozavă 
festă! Îi râzi în nas! N-ai citit prin ziare despre decrepitudi—nea 
care l-a transformat pe frumosul, pe incomparabilul Joe 
Weissmuller într-un cadavru viu?... Ca să nu-ţi citez decât un 
nume dintre alte sute... Ei bine, Percy, tu poţi să-ţi îngădui luxul 
de a-i da cu tifla bătrâneţii! Poţi s-o priveşti în faţă şi să-i spui cu 
satisfacţie: n-o să mă ai, scorpie nenorocită! Am să plec din 
viaţă tânăr... Am să duc pe cealaltă lume ce am mai scump, 
tinereţea!... Morţii îşi păstrează pentru totdeauna tinereţea!... Ai 
văzut vreodată un cimitir?... Ţi-ai aruncat privirea asupra 
inscripţiilor funerare şi a fotografiilor imprimate pe plăcile de 
faianţă? Lumea se opreşte în faţa mormintelor celor tineri şi le 
priveşte cu duioşie şi respect. Bătrânii nu atrag nici-o atenţie. 


Bătrânii trebuie să moară. E firesc... Dar tinerii sunt regretaţi. 
Bătrânii? Uneori te uimeşte faptul că trăiesc atât de mult. Cel 
puţin de ar fi bogaţi! Căci bogăţia îi reuneşte pe tineri şi pe 
bătrâni sub acelaşi acoperământ! Bogaţii nu sunt niciodată 
bătrâni fiindcă îşi cumpără tinereţea... 

Bob râse cu tristeţe. 

— Şi eu am să mortânăr. 

— Nu mai spune aşa ceva! 

— Da, da! Sunt comparat cu James Dean! Identificat cu el! Am 
să mor tânăr ca şi el! 

— Dacă vorbeşti de fatalitate, îţi aduce ghinion! 

— Sunt mai presus de noroc sau de ghinion. Ca şi tine, trăiesc 
pe marginea prăpastiei. 

Fu ispitit să-i spună că şi el suferea de SIDA, dar nu avu 
curajul. 

— La traversarea Styxului, râul morţii care curge pe sub 
pământ, un luntraş, Charon, îi urcă în barcă pe morţii care 
aşteaptă pe mal pentru a trece în lumea de dincolo... Bătrânii se 
târăsc în cârje sau pe picioarele lor slabe, tremurătoare şi fac 
eforturi cumplite pentru a se urca în barcă, în timp ce tinerii sar 
de pe mal direct în luntre, asemenea păsărilor care îşi iau 
zborul... 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus un prieten, un prieten foarte bun. 

— Ce fericit eşti că ai un prieten care nu te părăseşte... Eu nu 
am decât SIDA şi tristeţea mea... 

— Nu te mai repeta!... Bolnavii de SIDA au în faţa lor câţiva 
ani de viaţă pe care-i pot folosi după pofta inimii. Câţi dintre 
oamenii plesnind de sănătate, încrezători în viitorul senin şi plin 
de promisiuni nu mor seceraţi de accidente, ucişi de gloanţe sau 
victime ale alcoolului şi stupefiantelor! Crede-mă, Percy, 
bolnavii de SIDA sunt, într-un fel, privilegiați. 

Percy îşi puse mâinile descărnate pe genunchi. 

— Mă întreb, Bob, dacă încerci să mă consolezi sau cuvin—tele 
tale ascund o umbră de nebunie? 

Bob izbucni în râs. Un râs nervos. 

— Prietenul meu îmi povestea că un filosof, pe nume Erasmus, 
a scris o carte „Elogiul nebuniei“. Nebunia are, uneori, şi lucruri 


bune. Moartea fixează data întâlnirii cu cei bolnavi de SIDA. 
Totuşi, noi ne vom duce să cinăm şi să ne cinstim. 

Bob ştia că partea slabă a argumentelor sale, bazate pe 
sofisme, consta în faptul că erau conştienţi de apropierea 
ine—vitabilă a morţii. Toţi oamenii mor. Numai că termenul final 
rămâne acoperit într-un fel de pâclă. Dar conştiinţa faptului că 
te-ai apropiat de sfârşitul vieţii te sfâşie, te îngrozeşte. Tocmai 
cunoaşterea anticipată a datei morţii a determinat abolirea 
condamnărilor la moarte în lumea democratică. 

Conducând volanul cu mâna dreaptă, Bob scoase cu mâna 
liberă portmoneul şi extrase un pumn de bancnote de câte o 
sută de dolari pe care le strecură prietenului său. 

— N-o să mai ai bani să plăteşti consumaţia, zise Percy, 
concentrându-şi privirile asupra bancnotelor verzi. Mi-ai mai 
dat... 

— Taci din gură! Am să-ţi deschid un cont la bancă. Trebuie să 
te muţi din magherniţa aceea. 

— Şi unde să mă duc?... Vreau să mor... Să mor de foame... 
Cum ai zis şi tu, vreau să joc o festă SIDA, lipsind-o de 
volup-tatea de a mă ucide... 

La o răscruce mărginită de clădiri aparent locuite şi cu 
magazine protejate de grilaje puternice, maşina întâlni o bandă 
de motociclişti, toţi îmbrăcaţi în negru şi care purtau pe 
bluzoanele lor de piele emblema unui diavol pictat în roşu peste 
care trona zvastica. Surpriza lui Bob fu împărtăşită şi de 
motociclişti, adolescenţi şi adulţi cu mutre particulare. Şeful lor, 
care purta o caschetă de piele împodobită cu un cap de mort, 
începu să urle: 

— Să golim rabla de ocupanţii ei şi s-o anexăm grupului 
nostru. 

Bob nu aşteptă punerea în practică a amenințării. Când 
motocicliştii se avântară pentru a-l încercui şi a-i pune cuțitul 
sub gât, Bob - fără să ţină seama de semnalul roşu - demară în 
trombă aruncând în aer doi motociclişti, care se postaseră deja 
în faţa maşinii, şi dând peste cap o motocicletă. Unul dintre 
„Diabolos” alunecă pe asfaltul crăpat, se izbi cu ţeasta de rigolă 
şi rămase nemişcat. 


— Bestia de la volan l-a rănit pe unul de-ai noştri!, urlă cu o 
voce răguşită un bărbos înnebunit de furie. Să-l jugănim ca pe 
un porc! Peel! 

Bob apăsă pe accelerator până la fund. Maşina ţâşni ca o 
rachetă. În câteva secunde depăşi două sute de kilometri pe 
oră... viteza îi sporea fulgerător: 250... 300... 350... 

Motocicletele, deşi foarte puternice, nu puteau intra în 
competiţie cu un Ferrari, „comandă specială“, înzestrat cu un 
motor turbo pentru cursele de Formula 1. Luminile roşii de 
semnalizare din spatele maşinii se îndepărtau în ciuda 
înjurăturilor şi a urletelor de mânie ale motocicliştilor, care 
goneau cu maximum de viteză. Farurile bolidului şi ale 
moto-—cicletelor luminau drumul plin de hârtoape. Motoarele 
vuiau, făcând să se cutremure văzduhul. 

Bob jubila. Cursa îl exalta. Uitase de boală, de gândurile 
negre. Trăia prezentul cu o intensitate formidabilă. Dimensiunile 
timpului se  reduceau, concentrându-se în această cursă 
infernală. Prin oglinda retrovizoare zărea faru—rile urmăritorilor, 
de care se distanţa irezistibil. 

Percy ieşise din lâncezeală şi savura înfrigurat clipele 
aces=tea de triumf. O nouă vigoare îl făcea să freamăte. li 
reveniră în memorie aplauzele admiratoarelor vrăjite de 
frumuseţea corpului său. Prin faţa ochilor defilau fugar cele mai 
frumoase clipe din existenţa-i atât de scurtă. 

— Am cheltuit o avere pentru maşina asta, dar nu regret!, 
exclamă Bob, cuprins de o bucurie năvalnică. 

Îşi închipuia cu o plăcere voluptuoasă descumpănirea 
urmăritorilor semănaţi de avansul impetuos al Ferarri-ului. 

Dintr-o stradă laterală ţâşni o maşină a poliţiei. Dar poliţiştii 
renunţară repede la gândul de a urmări bolidul ce încălca 
flagrant regulile circulaţiei când văzură armata de motociclişti 
antrenați într-o urmărire infernală. Înţeleseseră că nu era 
prudent să înfrunte în plină noapte o bandă de motociclişti 
exasperaţi de furie; cotiră cuminţi la dreapta, într-o zonă mai 
liniştită. 

Ferrari-ul se putea dispensa de ajutorul lor. După o curbă 
marcată de ruinele unei biserici, Bob pierdu din ochi ceata de 
„Diabolos“... 

— Ne-am descurcat mulţumitor, nu-i aşa, Percy? 


— Ah, da!, exclamă băiatul înfierbântat. 

Bob trecu podul de pe 3rd Avenue, apoi se angajă pe 2nd 
Avenue; străbătu aproape întreg Manhattanul ca să ajungă în 
Chelsea. După un ocol impus de sensul unic îşi gară maşina 
aproape de restaurantul „Empires Dinner“, deschis până în zori. 

Intrară în salonul arhiplin şi se apropiară de bar. Vacarmul şi 
hohotele de râs acopereau muzica transmisă de difuzoarele 
ascunse. 

Şoferi de taxi, actori de cinema şi de teatru, pictori şi 
noc-tambuli din lumea înaltă, manechine şi târfe de lux beau şi 
mâncau cu poftă. Barmanul, care îi servi pe noii veniţi cu câte 
un „Yellow Bird“, un cocktail parfumat pe bază de rom, îl 
recunoscu pe Bob şi îl anunţă discret pe patron care, deşi 
obişnuit cu vedetele, se grăbi să-l invite la o masă liberă, 
copleşindu-l cu complimente. 

Il rugă să-şi pună semnătura pe o fotografie pe care 
promi—sese că o va înrăma şi expune pe peretele dedicat 
starurilor. Va figura alături de Frank Sinatra, Lawrence Olivier, 
Bette Davis şi alte celebrităţi ale ecranului. Bob se execută cu 
plă—cere. Percy îl privea vrăjit, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui 
semizeu. 

Bob se simţea jenat văzând expresia de adoraţie a vechiului 
său prieten. 

Comandă icre negre, şampanie şi tot ce restaurantul le putea 
oferi mai bun. Patronul se înroşi scuzându-se. Aici nu serveau 
decât hamburgeri şi sendvişuri. Dar, pentru un client de rangul 
său, putea să pregătească un meniu special, dar nu prea 
complicat. Macaroane, sticksuri, prăjituri şi cafea. 

— In ceea ce priveşte şampania, am câteva sticle de „Veuve 
Cliqguot“, păstrate pentru oaspeţi de rangul dumneavoastră, 
domnule Flynn! 

Percy îşi privi prietenul cu un aer rugător. 

— AŞ mai putea bea un cocktail precum cel dinainte? 

— Bineînţeles! Două „Yellow Bird“!, comandă Bob imediat. 

Patronul îşi freca încântat mâinile. 

— Perfect! Firma vi le oferă! 

În jurul barului, lumea se îmbulzea ca la metrou în orele de 
vârf, numai că aici fiecare ţinea câte un pahar în mână. Femei 


tinere şi mai puţin tinere, sprijinindu-se de tejghea, îşi sorbeau 
băuturile privind în albul ochilor bărbaţii pe care şi-i doreau. 

— Uită-te la ele, Bob!, zice Percy cu scârbă. Sunt gata oricând 
să se pună cu crăcii în sus. Una dintre aceste creaturi 
dezgustătoare a făcut din mine un nenorocit cu un picior în 
mormânt. 

Bob nu găsea un subiect care să descreţească fruntea lui 
Percy. 

Sosiră cocktailurile şi şampania. Percy savura băuturile, dar 

abia se atingea de mâncărurile cu miresme apetisante. 
__— Sper că şampania mă va ajuta să uit că trebuie să mor... 
Inainte de a afla că sunt infectat de SIDA credeam că am să 
trăiesc secole... Când m-au prevenit că virusul mi-a pătruns în 
corp, că sunt condamnat, totul s-a prăbuşit în jurul meu. 

Goli încă o cupă de şampanie şi continuă pe acelaşi ton 
sumbru: 

— Când doctorul mi-a spus că sunt seropozitiv, şocul a fost 
atât de puternic încât nu reuşeam să pricep sensul cuvintelor. 
Aveam impresia că vorbea de altcineva. Apoi am înţeles că se 
referea la mine. Aveam impresia că eram prins într-o capcană. 
Doctorul mă privea cu un aer profesional, rece, ca şi cum mi-ar 
fi spus că am făcut un guturai. Mi-a făcut câteva recomandări, 
pe care nu le-am înţeles, într-atâta eram de tulburat... După ce 
am ieşit din spital m-am gândit să mă sinucid... 

Izbucniră nişte râsete la o masă vecină ocupată de trei tineri şi 
o fată cu aspect tipic de secretară provincială, încă străină de 
ambianța New York-ului. 

— Dar n-am avut curajul să mă sinucid, continuă Percy 
aruncând o privire fugară spre comesenii care îi tulburau 
măr-turisirile cu veselia lor zgomotoasă. Mă întreb dacă printre 
ei nu se află vreun seropozitiv ca mine, care încă n-o ştie. 

— Trebuie să sperăm că cercetătorii vor reuşi să descopere 
vaccinul, zise Bob fără convingere. 

— Il vor descoperi, probabil, dar după moartea mea. 

— Hai Percy, fii mai optimist! Savanţii obţin mari progrese! 

Se îmbăta cu propriile cuvinte. 

— Am auzit, Bob, că numărul seropozitivilor se dublează în 
fiecare an... Se spune că toată porcăria asta vine din Africa... 
Noi le-am dat civilizaţia şi ei ne dau SIDA... 


Bob râse silit. 

— Te pomeneşti că ai devenit rasist, Percy! 

— Îi urăsc pe toţi cei care ne aduc moartea! Negri, albi sau 
galbeni! 

Bob se uită la ceas. 

— E ora şase! Trebuie să mă întorc la hotel. La opt şi treizeci 
încep turnările. 

— Să mergem! Nu vreau să ai neplăceri din cauza mea. Am să 
iau metroul. 

— N-ai să iei niciun metrou. Ai să faci ce-ţi spun eu. 

Bob plăti şi ieşi urmărit de numeroase priviri. Percy se târa 
anevoie în urma lui. Bob se întoarse şi îl luă de braţ. leşiră în 
noapte. Cerul se lumina uşor spre răsărit. Bob deschise portiera 
pentru prietenul său. 

— Urcă! 

— Ai să pierzi mai mult de o oră ca să mă duci acasă... 

— În South Bronx nu mai e casa ta. Urcă! 

Percy se execută uimit, dar nu îndrăzni să protesteze. Bob se 
instală la volan, se strecură printre maşinile care inundau 
străzile şi se opri în faţa unui hotel recent renovat, nu prea 
mare, de pe Strada 46. 

— Este curat, iar oamenii închid ochii dacă ungi osia. 

Percy şovăi. 

— Dacă află că am SIDA? 

— N-o să afle. lar dacă intervin ceva complicaţii, aici sunt. 

Coborâră din maşină şi intrară într-un hol cochet şi plin de 
plante exotice. Recepţionerul, un bărbat în vârstă, zbârcit ca o 
mumie, îl recunoscu pe Bob. Îi făcea servicii în perioada în care 
venea însoţit de clienţi trecători. Acum, fostul băiat de plăceri 
devenise o celebritate internaţională. 

— Ce cinste pentru noi, domnule Flynn! 

Cu câţiva ani în urmă îi spunea pe numele cel mic. A 

— Mark, vreau cea mai bună cameră pentru prietenul meu. li 
vâri cu nonşalanţă sub nas o bancnotă de o sută de dolari. 

— Pentru dumneata, Mark! lar camera am s-o plătesc 
anticipat în fiecare lună. Merge un cec? 

— Excelent, domnule Flynn. Trimit un groom să ia bagajele 
domnului... 

— Barton. Percy Barton. Bagajele o să-i vină în cursul zilei. 


— Perfect! 

Făcu un semn unui groom şi îi înmână cheia. 

— Condu-l pe domnul Barton în camera 34. Ferestrele dau 
spre stradă, domnule Barton. Baia a fost recent modernizată. 

Bob îşi luă prietenul de braţ. 

— İl voi conduce chiar eu. Am băut împreună câte un pahar în 
plus. Eu sunt mai rezistent. 

Intraţi în camera 34, Bob eliberă groom-ul, după ce îi vâri în 
buzunar o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Aici ai să te simţi mai bine, zise Bob pe un ton vesel, 
deschizând ferestrele. Ai o vedere foarte frumoasă. În loc să 
admiri de departe luminile Manhattanului, vei trăi chiar în 
mijlocul lor. 

Percy, cu ochii înlăcrimaţi, îşi îndreptă privirile spre patul 
dublu cu cuverturile curate, spre cele două fotolii, spre 
şifoni—erul cu oglindă, spre uşa deschisă care răspundea în 
baie. 

Bob se prefăcu a nu observa emoția lui Percy. 

— Ca să-ţi justifici dorinţa de a nu ieşi prea des, vei comanda 
să ţi se aducă masa aici, fără să uiţi băuturile alcoolice. Nu eşti 
obligat să bei totul. Ce rămâne arunci la WE. Dar le vei lăsa 
impresia că eşti mereu beat. Mark este serviabil şi pentru un 
bacşiş gras îţi va linge şi ghetele. În ceea ce priveşte hotelul, 
vreau să-ţi spun că are o onorabilitate de faţadă. Mark nu 
închiriază camerele cu ora, dar nici nu le face greutăţi 
clienţilor care îşi aduc partenerii pentru o noapte. 

Apoi adăugă cu ironie: 

— In hotelurile cu cinci stele, numai clienţii care ocupă 
apartamente pot să primească în salon aşa-zişii prieteni sau 
prietene. În camerele de dormit nu pot fi primiţi vizitatorii. În 
modul acesta, aparențele sunt salvate. Ipocrizie de mare lux. 

Percy zâmbi amuzat. Faţa îşi recăpătă ca prin minune 
fru—museţea de altădată. Veselia îi şterse aparent urmele lăsate 
de boală. Deodată, râsul i se transformă într-un hohot de plâns. 
Işi acoperi ochii cu mâinile descărnate. 

— Nu vreau să mor, Bob!... Nu vreau să mor!... Buna 
dis—poziţie afişată de Bob dispăru. Obrajii i se întunecară ca şi 
cum cortina ar fi căzut acoperind luminile scenei. 

Percy continuă plângând: 


— Toţi medicii, toţi oamenii de ştiinţă se învârtesc năuci ca şi 
câinii în jurul cozii... Moartea se apropie de mine... In fiecare 
noapte o aud... 

Bob ar fi vrut să-i strige că îl înţelege, că îi împărtăşeşte 
calvarul... Că a început şi el să simtă fâsâitul aripilor morții... 
Noaptea aceea, la Palos Verdes... apoi în cursul turnării... 
cuprins de indispoziţia-i pasageră îi simţise prezenţa... După ce 
se liniştise, simţise aproape material moartea îndepărtându-se... 
dar îi făcuse semn că va reveni... 

— Îţi sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine, 
Bob... 

Vocea lui Percy, slăbită de groază, continuă tremurătoare: 

— Camera aceasta, care a fost martoră la atâtea scene de 
dragoste, mă va vedea murind... Moartea vrea să mă posede, ca 
toate femeile care alergau după mine... Numai că ea mă va 
poseda fără să plătească... 

Percy privea în gol. O întrezărea pe marea doamnă învălu=ită 
în voaluri transparente sub care se contura vag scheletul 
cenuşiu... 

— Nu vreau să mor, Bob... 

Picioarele i se încovoiau sub greutatea corpului. Bob îl susţinu 
şi îl conduse la pat. Percy se întinse pe spate. Alarmat, Bob îi 
fricţionă mâinile. 

— Dacă vrei, chem un medic specialist sau te internez la cea 
mai scumpă clinică din New York. 

Percy clătină capul în semn de refuz. 

— Să nu văd medici! Nu vreau să mor între pereţii albi ai unei 
camere de spital! Nu vreau să se ştie că sunt bolnav... 

Vizita unui doctor ar trezi bănuieli... Dacă ai veni din când în 
când să mă vezi aş fi foarte mulţumit... 

Din camera vecină se auzi un zgomot de sfadă. O voce de 
bărbat, puternică, de bas, şi o voce de femeie, subţire şi 
mânioasă. 

— Viaţa continuă, şopti Percy. 

— Da, continuă, repetă Bob. 

Încurajarea suna fals. Minciunile sună întotdeauna fals. 
Adevărul iese la suprafaţă ca bulele de aer dintr-un iaz cu ape 
stătute. 


Bob nu mai era în stare să mintă, cu atât mai vârtos cu cât 
ştia ce va urma. Sfârşitul lui Percy era aproape, iar al lui Bob va 
veni la timpul său. 

— Vrei să-ţi aduc ceva de băut? 

— Ştii ce aş vrea, Bob? O doză puternică de heroină care să 
mă omoare repede, să nu îndur chinurile agoniei... Bob! 

— Da, Percy. 

— Ai putea să-mi aduci o doză puternică de heroină? Zicând 
aceasta îi aruncă o privire rugătoare. Bob se dădu înapoi. 

— Voi fi acuzat că te-am omorât! Percy îşi plecă umil capul. 

— Înţeleg... Euta... euta... 

— Eutanasie. 

— Asta e! Eutanasia este pedepsită de lege. Nu vreau să-ţi fac 
rău. Să plătesc cu ingratitudinea binele pe care mi l-ai făcut... 
Bob suspină. Aerul evada din pieptul ros de suferinţă. Suferinţa 
lui Percy şi propria lui suferinţă. 

— Vei avea heroina! Ne vom revedea în curând! 

leşi repede pentru a nu revela emoția şi propria-i slăbiciune. 

* 


x x 


Bob se înapoie la hotel, făcu o baie rapidă, apoi se îmbrăcă, se 
urcă la bordul maşinii şi zbură spre Bowery. Acolo trebuia să 
interpreteze secvenţa coborârii sale în infern din cauza 
dragos-—tei  nesăbuite pentru Fio. Giselle era o actriță 
scânteietoare. 

Ai fi jurat că întruchipa geniul răului. Când umbla printre 
mesele încărcate, de pahare cu băuturi alcoolice, clienţii o 
ples-neau uşor peste fese cu mâinile lor bătătorite de 
muncitori, îi aruncau ocheade şi îi spuneau glume deşucheate, 
pe care ea le accepta râzând provocator. Pe amatorii de plăceri 
mai substanţiale îi invita cu coada ochiului să o urmeze la WE. 

La bar era o îmbulzeală atât de mare, chelnerii şi patronul atât 
de ocupați, încât nu-i observau absenţele. Nu-şi schimba 
comportamentul nici noaptea târziu, când venea Bob ca s-o 
conducă la ea acasă. Fio locuia într-o cameră jalnică dintr-o casă 
jalnică, cu locatari şi mai jalnici. Bob îi oferise o locuinţă 
spațioasă, comodă şi curată, dar îl refuzase cu dispreţ. Sadică, îi 
plăcea să-l facă să sufere, să-l umilească, să-i aţâţe gelozia. 


Pentru Bob, revenirea la Bowery, în postură de star cele—bru, 
plătit fabulos, nu însemna revanşa parvenitului de astăzi asupra 
calicului de ieri. Strada aceasta, care atrage ca mag—netul 
deşeurile umane din New York, reprezenta pentru el o 
întoarcere nemărturisită la izvoare. Visa adesea cum îl ridi—cau 
din pat braţe musculoase, mâini uriaşe cu degete sucite şi îl 
readuceau în lumea nenorocită, păcătoasă a vagabonzilor şi 


sărăntocilor din care abia se desprinsese. 
* 


x x 


Filmul nu se turna în ordinea secvenţelor prevăzute în 
scenariu. Se realizau scene care se desfăşurau, de exemplu, 
într-o reşedinţă fastuoasă din Long Island, chiar dacă între 
acestea  interveneau alte evenimente care cereau însă 
depla—sarea spre alte zone ale oraşului. Aceasta, pentru ca 
filmul să fie terminat la data prevăzută. 

Când Bob sosi la locul unde îl aştepta toată echipa, cu O'Neill 
în frunte, constată că întârziase un sfert de oră. Peter îi aruncă o 
privire dezaprobatoare, dar nu-i făcu nici-o observaţie. 

Trebuiau să filmeze o secvenţă care se desfăşura dis-de- 
dimineaţă într-o fundătură, unde Bob şi Fio se certau 
întorcându-se de la bar. 

Vagabonzii şi derbedeii, care dormeau prin colţuri, adă—postiţi 
în cutii de carton, fuseseră treziţi de această dispută violentă şi 
acum se ridicau ca nişte strigoi şi îi încercuiau rân-—jind. Câţiva 
golani îl prinseră pe Bob şi îl imobilizară în timp ce tovarăşii lor o 
răsturnară pe Fio pe o grămadă de gunoaie şi o posedară pe 
rând. Fio îi accepta fără să protesteze aruncând câte o privire 
batjocoritoare spre Bob, exasperat şi redus la tăcere de nişte 
braţe care îi aminteau coşmarurile sale. 

Turnarea continua în timp ce serviciul de ordine ţinea la 
distanţă masa de curioşi, adevărații vagabonzi, care se 
îmbulzeau să asiste la spectacol. 

Pe când O'Neill dădea ultimele indicaţii, proiectoarele şi 
camerele de luat vederi intrau în funcţiune. Bob şi Giselle, 
machiaţi şi costumaţi după nevoile scenariului, pătrunseră în 
fundătură. 


Vagabonzii - figuranţi - dormeau printre gunoaie. Pe asfaltul 
crăpat alergau şobolanii. Detaliile, alese cu grijă de O'Neill, 
reflectau mizeria. 

Scena începu cu strigătul „Acţiune“. Bob îşi învățase bine 
replicile. Dar O'Neill întrerupse iritat turnarea. 

— La ce te gândeşti, Bob? În loc s-o ocărăşti, s-o blestemi, 
exprimând toate sentimentele unui bărbat înnebunit de 
gelo-—zie, jocul tău este plat, lipsit de convingere. Ţi-e capul în 
nori. N-ai dormit astă noapte? Ce se întâmplă cu tine? 

Bob ascultă dojana conştient de faptul că interpretarea lui 
fusese lamentabilă. Dar se afla încă sub stăpânirea emoţiei 
provocate de întâlnirea cu Percy. Jocul său, dialogul, mişcările 
figuranţilor şi eforturile tehnicienilor i se păreau mărunte faţă de 
agonia prietenului său. 

Lumea care i se învârtea în jur ignora frământarea lui 
interioară. Când O'Neill porunci „Acţiune“, Bob se concentră 
spre a-şi stăpâni nervozitatea şi a intra în pielea personajului. 
Dar privirea rugătoare a lui Percy, care îi cerşea heroină, îi 
reveni în memorie. Nu se mai putu stăpâni şi lăsă să-i explodeze 
exasperarea, mânia împotriva destinului care se înverşuna să-i 
nimicească prietenul. lşi exprimă cu violenţă durerea şi 
disperarea, integrându-le în frazele pe care trebuia să le spună 
potrivit scenariului. Fu atât de patetic, atât de convingător, 
încât, la sfârşitul secvenţei, O'Neill, în general rece ca un sloi de 
gheaţă, se ridică de pe scaunul său pliant, se apropie de Bob şi 
îl îmbrăţişă. 

— Bravo! Eşti un mare artist, Bob! Un foarte mare artist! 

Bob plângea epuizat de tensiunea sa nervoasă. 

Echipa îl privea uimită pe O'Neill. De o vreme, sarcasticul, 
inflexibilul O'Neill devenise un alt om. Desluşeau în 
exube-—ranţa lui o crispare, o sfâşiere de neînțeles. 

Secvența violului colectiv cerea numeroase mişcări ale 
camerelor de luat imagini. 

Plonjeuri, planuri lungi în jurul personajelor care se 
îmbul—zeau deasupra lui Fio, planuri mari care subliniau ura şi 
ironia femeii posedate cu forţa. In faţa amantului disprețuit, 
figurile bestiale ale violatorilor. 

Apoi, toată echipa se deplasă într-un bar din Mulberry Street 
unde filmă diverse acte de dezmăț ale chelneriţei nimfomane. 


În acest timp, Bob căzu iarăşi pradă gândurilor. Trebuia să 
reintre în scenă de abia spre sfârşitul zilei. 

Barul, ales după lungi investigaţii, era tipic pentru acest gen 
de localuri. O'Neill prefera să filmeze în localuri autentice, şi nu 
în decoruri artificiale. 

Bob, care purta un costum de scenă identic cu cel al 
milioa—nelor de tineri - „blue-jeans“, cămaşă pestriță, bluzon de 
piele, cizme -, ieşi pe Bowery în căutarea heroinei cerute de 
Percy. Vânzătorii mărunți de stupefiante nu lipseau. li identificai 
uşor prin mulţimea care se scurgea pe trotuare. Se târau pe 
lângă ziduri şi iscodeau eventualii clienţi pentru marfa lor. 

Bob, care nu se drogase niciodată şi se ferea de traficanţi ca 
de ciumă, nu ştia să se descurce în această lume deosebită, îşi 
făcu drum prin aglomeraţie, uitându-se după traficanţi. 

— Vă plac visele frumoase?, îi şopti un tânăr portorican cu 
ochelari de soare, care îi remarcase manevrele. 

— Heroină!, şopti Bob. 

— De primă calitate! Urmaţi-mă în fundătura asta! Mi-e teamă 
de curcani! 

Cu inima strânsă, Bob îl urmă. Ar fi un dezastru dacă l-ar 
prinde poliţia. Nu se temea atâta de scandal, cât de 
posibili-tatea de a fi condamnat la o pedeapsă privativă de 
libertate. Un an de închisoare ar fi însemnat moartea. 

Se strecurară într-un spaţiu murdar, urât mirositor, între două 
clădiri leproase. Se fofilară printre tomberoane pline de gunoaie, 
printre cutii de carton goale şi mobile aruncate. Deodată, trei 
portoricani, complici ai primului, ţăşniră din=tr-un coridor, se 
aruncară asupra lui Bob, îl burduşiră şi îl jefuiră de bani şi de 
toate obiectele de preţ: un Rolex, un lănţişor şi o brățară de aur. 
Unul dintre ei îi găsi în portofel carnetul de conducere. 

— Păstrează lovelele şi aruncă portofelul şi hârţoagele!, 
porunci un tip vânjos, cu ochii răi, care părea să fie şeful lor. 

Interpelatul se execută, apoi agresorii se făcură nevăzuţi. 

Bob rămase pe jos, doborât de lovituri. Îl durea capul, 
stomacul şi îl înjunghiau coastele. Pescui prin noroi portofelul 
gol şi actele aruncate pe jos, le vâri în buzunarul bluzonului, se 
ridică anevoie, apoi se îndreptă împleticindu-se spre stradă. Se 
amestecă în mulţimea care se foia fără a-i acorda vreo atenţie. 


Cu ochii învineţiţi, cu sângele scurgându-i-se din nas şi cu 
hainele mototolite se încadra perfect în ambianţă. Făcu semn 
unui taximetrist, dar acesta, când îl văzu în ce hal se află, apăsă 
pe accelerator şi îşi continuă drumul. 

Târâş-grăpiş, Bob se înapoie la bar şi se târî în camera 
rezervată machiorilor. Uluiţi de aspectul lui lamentabil, îl culcară 
pe un pat improvizat, acordându-i îngrijiri şi bleste—mând lipsa 
de securitate din cartier. 

Treptat, Bob se linişti. Îi schimbară îmbrăcămintea şi îi 
machiară vânătăile, acoperindu-le sub stratul de fond de ten. 
Trebuia să intre în scenă. Îl dichisiră cu ce aveau la înde—mână 
şi îl făcură prezentabil, astfel încât să îşi reia locul sub 
proiectoare. 

Bob se gândea că scăpase ieftin. Portoricanii ar fi putut să-i 
bage un cuţit în burtă, violenţă gratuită intrată în obiceiuri. 

După căderea nopţii, se întoarse istovit la hotel. Făcu un duş 
care îl revigoră. Ar fi putut să-şi comande cina în cameră, dar 
avea alte treburi. Îşi puse o cămaşă de mătase, papionul negru 
şi smokingul alb. Îşi refăcu machiajul - arta aceasta o învățase 
de când profesa meseria de actor -, iar ca să-şi ascundă ochii 
învineţiţi, îşi puse ochelarii de soare. Simţea încă dureri în 
stomac şi în coaste. 

La bar îl găsi pe Ray, în costum de seară, care îşi refăcea 
forţele cu un „Between the Sheets“. La vederea lui Ray, faţa i se 
lumină parcă de o rază de soare. 

— Acelaşi cocktail pentru domnul Flynn!, comandă 
barmanului. 

Apoi se adresă prietenului său: O băutură explozivă care te va 
ajuta să vezi lumea în roz. 

În timp ce chelnerul pregătea amestecul, Ray îi examina atent 
aspectul lui Bob. 

— Nu eşti în apele tale! Ce aş putea face să te înseninez? 
Barmanul îşi prezentă capodopera. 

— „Between the Sheets“ pentru dumneavoastră, domnule 
Flynn! O compoziţie deosebită! Rom alb, coniac, triplu sec şi 
zeamă de lămâie! 

Paharul de cristal era ornamentat cu o rondelă de lămâie 
verde. Bob gustă cocktailul. 

— Nu e rău! 


Mahmureala lui îl intrigă pe Ray. 

— Moralul tău, se pare, este foarte coborât. 

Bob şovăi, apoi îi dezvălui întâlnirea cu Percy şi ultima lui 
păţanie. 

— Am nevoie de câteva doze de heroină. Cu orice preţ! Trecu 
sub tăcere intenţia lui Percy de a se sinucide. Ray zâmbi. 

— Ai pierdut obiceiul întâlnirilor cu vagabonzii. Într-un sfert de 
oră o să ai drogul. La marile hoteluri, ca şi pretu=tindeni, se 
găsesc oameni a căror ocupaţie secundară - necu—noscută 
conducerii - le permite să-ţi aducă, la alegere, o „call-girl“, un 
„Ccall-boy“ sau stupefiantele cele mai puternice. Trebuie doar să- 
i plăteşti bine. Îţi fac acest mic serviciu. Dar cu o condiţie. 

— De acord!, strigă Bob bucuros. 

— Mă vei însoţi în seara aceasta la rudele mele din New York. 
De mult îmi reproşează că le neglijez. Tocmai aveam de gând să 
urc la tine, să te invit. Prezenţa ta mă scuteşte de această 
formalitate. 

Bob se privi în oglinda instalată înapoia barmanului. 

— Am eu aerul unui amator de petreceri? 

— Acum eu hotărăsc! O schimbare de atmosferă îţi va prinde 
bine. Cine ar putea să te cunoască mai bine decât mine? 

— Cum aş putea să mă prezint într-o casă onorabilă cu 
ochelarii de soare pe nas? 

— Toată lumea te va privi cu admiraţie. Celebrităţile 
extravagante dau naştere la cele mai pasionante subiecte de 
conversaţie. 

— Extravagante zici? Mai bine zis bătute în cap. Ar fi mai 
aproape de adevăr. 

— Du-te să-ţi cauţi maşina. În acest timp mă voi ocupa de 
ceea ce îţi trebuie. 

Peste zece minute, maşina lui Bob demară. 

— Am în buzunarul meu patru pacheţele de heroină. Nu le-aş 
fi procurat dacă n-aş fi ştiut că este vorba de un om la care ţii. 
Cel puţin ştie să se servească de ea? O supradoză i-ar deschide 
porţile imperiului lui Hades. 

— Cine e Hades? 

— Un domn bine care ne ia în primire rămăşiţele pămân-=teşti. 
Cel puţin aşa susțineau vechii greci. 

Ascunse heroina sub banchetă. 


— Mergi prudent, Bob! Nu trebuie să atragem atenţia 
poliţailor! 

— Sunt tulburat. Ai înfruntat riscuri enorme ca să-i faci un 
serviciu lui Percy, un om pe care nici nu-l cunoşti. 

— Ţie am vrut să-ţi fac serviciul. Cât îl priveşte pe Percy al tău, 
aş fi fost gelos dacă n-aş şti că e în pragul morţii. De altfel, să nu 
exagerăm. N-am făcut nimic periculos. Cu bani poţi să cumperi 
orice. New York-ul este ticsit de cocaină şi heroină. Dar să fii 
atent! Să nu treci cumva frontiera având asupra ta cea mai mică 
urmă de drog. Traficul de droguri are consecinţe foarte grave. 
Consumul lor nu este atât de grav. 

Bob se strâmbă amărât. 

— Tu, un tânăr din înalta societate, cunoşti mai bine tainele 
lumii interlope decât mine, născut în mijlocul drojdiei societăţii. 
Mă apăram ca un drac de vagabonzii care voiau să mă târască 
în negoţul ăsta. Câte bătăi n-am încasat pentru că refuzam să 
mă las recrutat de borfaşi. Într-o noapte, m-au bătut în aşa hal 
că m-au lăsat ca mort. Dar n-am cedat. Până la urmă s-au 
plictisit să mă mai bată. 

Percy îi primi cu bucurie. Stătea în picioare, cu toate că 
picioarele abia îl mai ţineau. Era numai piele şi os. Dar voia să-şi 
respecte prietenii. 

Înainte de a-i preda pacheţelele cu heroină, Bob îşi puse o 
întrebare sfâşietoare. Avea el, oare, dreptul să-i servească 
moartea pe tavă? 

Răspunsese la rugăminţile lui Percy. Dar acesta îşi pierduse 
luciditatea. Era înnebunit de suferinţe, de apropierea 
sfârşitului. Bob se reţinu ca să nu urle: „Sunt bolnav ca şi tine! 
Am trecut pragul vestibulului morţii! Pentru mine, ca şi pentru 
tine, nu mai există cale de întoarcere! Sunt aproape de tine! “. 

Percy luă heroina cu bucurie şi recunoştinţă. Apoi îl copleşi o 
teamă amestecată cu amărăciune. 

— Ai uitat seringa! 

— Nu! Uite-o, zise Ray scoţând-o din buzunar. 

Pe Bob îl cuprinseră remuşcările. Il făcuse pe Ray complice la 
crimă. 

Percy strânse pacheţelele şi seringa la inimă, ca şi cum ar fi 
primit o comoară. Apoi se uită cu admiraţie la cei doi tineri. 


— Ce frumoşi sunteţi! Nişte îngeri coborâţi din cer! Geniile 
mele bune. 

Bob se gândi îngrozit: „îngerii morţii! Îngerii morţii tale! Îngeri 
sau diavoli? “. Ray îi întrerupse gândurile. 

— Să nu abuzezi, Percy! 

— Bineînţeles că nu! Nu vreau decât să-mi calmez durerile... 
Vă urez cel mai mare succes! Am să asist cu multă plăcere la 
filmul vostru... 

Inainte de a pleca, Bob îi promise că va reveni. Apoi ieşi însoţit 
de Ray. 

După plecarea lor, Percy se întinse în pat. Picioarele nu-l mai 
ţineau. Suspină uşurat. In sfârşit, era stăpân pe soarta sa. Se va 
sinucide. Dar va aştepta câteva zile pentru ca poliţia să nu facă 
vreo legătură între moartea provocată de supradoză şi vizita 


îngerilor lui... 
* 


x x 


— Mergem pe 5th Avenue, Bob. Rudele despre care ţi-am 
vorbit locuiesc aproape de Plaza. 

Verdeaţa din Central Park  răspândea o prospeţime 
dezmierdătoare. Bob era încă sub impresia întâlnirii cu Percy. 
Ştia că este şi ultima. 

— Ar trebui să cunoşti un amănunt amuzant privitor la aşa- 
zisa înaltă societate din New York, foarte închisă şi foarte 
conştientă de pretinsul său sânge albastru. 

Cuvintele lui Ray îl smulseră pe Bob din meditaţie. 

— Poftim? 

— Spre a nu te simţi stingherit în această lume aristocra=tică, 
trebuie să ştii că începuturile ei sunt destul de îndoielnice. 
Oamenii aceştia, foarte mândri de noblețea lor, şi-au cumpărat 
un anumit lustru cu milioane de dolari moşteniţi de la strămoşi 
care n-au strălucit prin cinste. Cele mai ilustre personaje ale 
„nobilimii“ americane au printre strămoşi oameni sărmani goniţi 
din Europa de sărăcie. Marile averi n-au fost aproape niciodată 
adunate prin mijloace mărturi—site. Am dat peste o maximă a 
lui Rochefoucauld, care spunea: „Onestitatea marilor familii nu 
este decât arta de a părea one-—ste“. Moştenitorii de astăzi nu 
sunt decât nişte umbre palide şi onorabile ale aventurierilor de 
altădată. Ajunge că citeşti istoria marilor finanţişti şi industriaşi 


din secolele XVIII şi XIX ca să înţelegi acest trist adevăr. La 
originea bogăției lor se află ceea ce se cheamă azi „capitalismul 
sălbatic“. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Ca să nu te laşi impresionat de aerele lor care, de multe ori, 
ascund nişte nulităţi patente. Dar nulităţi care au meritul de a fi 
urmat întocmai legile nescrise ale lumii lor aparte. Să nu-ţi fie 
teamă! Te vor primi cu amabilitate deoarece le place să se 
înconjoare de oameni celebri. Snobismul, chiar dacă îl neagă, 
este pentru ei o normă de conduită. 

— După câte mi-ai spus, faci parte din această categorie de 
privilegiați. 

— Da, dar nu mă măguleşte. Păstrez relaţii civilizate cu 
această societate care mă plictiseşte. Sunt atât de snobi încât 
cei care locuiesc pe conservatoarea 5th Avenue nu concep să se 
amestece cu parveniţii din Park Avenue, mai toţi „golden boys“ 
ieşiţi de la periferiile New York-ului care s-au lansat în operaţiuni 
de bursă şi, prin puterea inteligenţei şi a muncii, ca şi a unei 
subtile lipse de scrupule, au reuşit să se caţere pe povârnişurile 
înaltei finanţe. Astfel de personaje nu sunt pentru rudele mele şi 
cei asemenea lor decât nişte indivizi fără importanţă. 

— Crezi că am să mă simt bine între ei? 

—  Imbogăţirea cunoştinţelor este un privilegiu al fiinţei 
umane. i 

Ray vorbea, dornic să-i destindă nervii. Işi închipuia, pe bună 
dreptate, că Bob era înnebunit şi îngrozit după întâlnirea cu 
Percy. 

li trecuse prin minte bănuiala că acesta era tentat de ideea 
sinuciderii şi împărtăşea tulburarea lui Bob... Repeta în minte 
numele lui Bob de parcă ar fi fost vrăjit... Bob... Bob... Bob... Se 
întreba dacă n-ar fi făcut mai bine lăsându-l să se înece în largul 
oceanului, la Palos Verdes, cum şi-ar fi dorit-o cu siguranţă 
Bob... A 

Dar prietenia, dragostea pentru el îi înăbuşiseră raţiunea. |! 
salvase fără să se gândească la urmări, la decăderea lentă, a lui 
Bob, care îşi urma cursul sub ochii săi. Nu intervenise, oare, să-l 
ajute împins de egoism? Căci nu putea concepe să-l piardă... Că 
ar putea să nu-l mai vadă, să nu-i mai audă vocea, să nu-i mai 
simtă bătăile inimii, pielea lipită de a sa... 


Îl văzu pe Bob râzând. 

— Totdeauna ai vrut să-mi îmbogăţeşti cunoştinţele. lar eu am 
fost un admirator constant al limbajului tău ales. Nu te-am auzit 
niciodată spunând „ăsta“ în loc de „acesta“. 

— Este o chestiune de obişnuinţă. 

Veselia silită a lui Bob îi masca teama. Nu voia să-şi 
indis—pună prietenul, lamentându-se. Delicateţea lui îl emoţiona 
pe Ray. Amândoi evitau singurul subiect care îi preocupa în 
aceeaşi măsură, dar sub unghiuri diferite. 

— Nu este o chestiune de obişnuinţă, ci de educaţie, zise Bob 
zâmbind. 

— O conversaţie anodină purtată de doi tineri, aparent lipsiţi 
de griji. 

* 


x x 


În apartamentul magnific de pe 5th Avenue, de lângă Central 
Park, tablourile semnate de Bonnard şi de Van Gogh, de 
Gauguin şi de Cézanne, de Pissaro şi de Degas, de Monet şi de 
Matisse împodobeau pereţii tapetaţi cu mătase roşie şi aurie. 
Stăpânul casei dovedea că nu este un eclectic care cumpăra 
tablouri după urcuşul vertiginos al preţurilor, ci un cunoscător 
care îşi alegea pânzele după frumuseţe şi şcoală. 

David Stafford, gazda, şi soţia sa, Clarissa, erau amândoi ceea 
ce se numeşte „oameni de clasă“. Işi purtau hainele ca şi cum s- 
ar fi născut cu ele. Costumele de seară, costumele de 
vânătoare, cele de polo sau de marină, pe propriul iaht, le 
veneau ca o mănuşă. 

Eleganta, luxul, bunul-gust îi deosebeau de „vulg“. Nu aveau 
probleme cu banii. 

Recepţiile pe care le ofereau constituiau un punct de 
atracţie pentru „jet-set“ şi aristocrați, pentru celebrităţi şi 
tineret. Bijuteriile cumpărate în Place Vendôme, rochiile-modele 
unice ale marilor creatori de modă francezi şi italieni - 
smokingurile cu tăietură englezească dădeau o amprentă 
originală ansam-—blului vestimentar. Femeile - moda obligă-iîşi 
petreceau multă vreme la institutele de chirurgie estetică. 
Tinereţea artificială făcea o concurenţă neloială tinereţii 
autentice. 


Orchestra executa în surdină o muzică de dans din anii 
patruzeci, încă un semn de bun-gust. Lumea vorbea pe şop=tite 
şi nimeni nu izbucnea în râs; manifestarea unei bucurii 
exagerate ar fi deranjat. 

Bob admira dezinvoltura cu care Ray se plimba printre aceste 
personaje care, în pofida politeţii şi a bunei dispoziţii, păreau 
nişte figuri rigide. Fusese primit cu toată atenţia în dubla sa 
calitate de celebritate şi de prieten al lui Ray. Perioada în care 
artiştii, scriitorii, actorii erau priviți cu o condescendenţă 
umilitoare trecuse de mult. Nu intraseră oare vedetele de 
cinema până şi în clanul familiei Kennedy? 

Bob fu literalmente asaltat de doamnele de toate vârstele 
care îl copleşeau cu complimente, clipind cochet din genele 
încărcate de rimei. Ray îl urmărea cu privirea şi se bucura de 
succesul lui. Nu prea avea timp să stea cu Bob deoarece 
stăpâna casei, mătuşa lui, îl recomanda cu exuberanţă 
prietenelor ei. 

— Mama lui Raymond Edward este o Sunderland-Beauclair! 

Averea, studiile, aspectul fizic, activitatea profesională se 
ştergeau în faţa acestui argument suprem: ascendenţa maternă 
aristocratică, care îi imprima pecetea. 

—  Dragele mele, Raymond Edward - nu se foloseau 
dimi—nutivele - a fost vrăjit de cinematografie. Ingroaşă 
rândurile actorilor, ale actriţelor şi ale regizorilor de origine 
nobilă. lra von Furstenberg, prinţul Visconti, Elissa Landi din 
familia Habsburg, iar acum nepotul meu Raymond, un 
descendent autentic al ducilor de Sunderland. 

„Aristocraţii“ americani, ale căror rădăcini mai erau vizibile, 
erau impresionați de vechimea nobleţei lui Raymond de Rhys şi 
a mamei sale, ai căror strămoşi îşi găseau izvoarele încă de pe 
vremea Cruciadelor. 

În roiul de fete care îl înconjura, Bob o zări pe Lorrie Lamont, 
care stătea deoparte şi îi zâmbea cu un aer enigma=tic. Incercă 
iarăşi o atracţie mai mult intelectuală decât fizică pentru 
această fată care îl cucerise de la prima întâlnire. Se vedea bine 
că Lorrie se simţea în „lumea“ ei. Se scuză faţă de fetele din jur 
şi îşi făcu o pârtie până la Lorrie. 

— Dumneata aici?, zise încântat. Ce surpriză! 


— Te-am urmat, Bob, zise Lorrie cu seriozitate. Am 
carac-=terul unei fete care ştie ce vrea şi îşi urmăreşte scopul 
fără şovăire. Sunt hotărâtă să mă căsătoresc cu dumneata. Nu 
sunt una dintre aceste fete care visează să fie iubite pentru 
ceea ce sunt, şi nu pentru banii lor. Eu sunt bogată şi am 
personal douăzeci de milioane de dolari pe care mi le-a lăsat 
mama după moarte. Tatăl meu nu s-a căsătorit şi conduce un 
important grup petrolier, care valorează în jur de zece miliarde. 
Bani care vor fi ai mei după moartea lui. 

Bob îşi rotunji ochii uluit. 

— Să nu crezi că îţi sugerez un târg, adăugă Lorrie. Şi 
dumneata ai veniturile dumitale, care nu sunt neglijabile. Dar 
celebritatea actorilor nu este veşnică. Prin mine vei avea viitorul 
asigurat, chiar dacă drepturile dumitale băneşti vor secătui. 
Milioane de fete ar fi fericite să-ţi fie soţii. Dar eu te iubesc şi am 
impresia că nu-ţi sunt indiferentă. 

Buna dispoziţie a lui Bob scăzu la zero. Toate iluziile 
inspi—rate de Lorrie se năruiră. li propunea să-l cumpere. lar el 
avea oroare de asemenea tranzacţii. Voia să uite că fusese un 
prostituat. Un prostituat ca toţi bărbaţii care se căsătoresc cu 
femei mai bogate, momiţi de opulenţa lor. Lorrie îi pomenise de 
viitor. Bob avu senzaţia că o eclipsă îi acoperea soarele şi îl 
cufunda în beznă. El nu era decât un condamnat la moarte care 
se bucura de o amânare. 

Norul care întunecă faţa lui Bob o uimi pe Lorrie. 

— După reacţia de pe chipul dumitale am impresia că m-am 
lăsat legănată de vise. Credeam că mă iubeşti cum te iubesc şi 
eu. Dar m-am înşelat. 

Bob îi răspunse cu un aer ce voia să fie vesel: 

— Sunt foarte flatat de propunerea dumitale, Lorrie. Dar 
căsătoria este adeseori o aventură care se sfârşeşte prost. Sau 
o alianţă de interese care îmi produce dezgust. 

— Nu sunt destul de simpatică? Fă abstracţie de bogăţia mea. 

— Eşti foarte simpatică. 

— Am aproape anii dumitale. Ne apropiem de treizeci de ani... 
Ah, ştiu ce te reţine. Te gândeşti că femeile îmbătrânesc mai 
repede decât bărbaţii. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Uită-te la matroanele din jurul 
nostru. Niciuna nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani. 


Fata zâmbi cu dispreţ. 

— Toate au aerul unor mumii reînviate şi peticite. Nicio—dată 
nu voi fi ca ele. Am simţul ridicolului. 

— Sunt sigur că totdeauna vei fi desăvârşită. 

— Nu-ţi bate joc de mine, Bob!, îi reproşă. 

— Vorbesc foarte serios, zise Bob. 

— Este neplăcut să fii refuzată. Dar oferta mea rămâne 
deschisă. 

Noaptea este un sfetnic înţelept. Poate că mâine voi primi un 
telefon care să-mi aducă vestea cea bună... Lorrie îşi 
recă—pătase seninătatea. 

— Nu sunt obişnuită să fiu tratată cu un refuz. N-ai să-mi 
scapi, Bob. 

Schimbătoare ca o zi de primăvară, fugi zâmbind. În timp ce 
Lorrie se îndepărta, Ray se apropie zâmbitor. 

— Pun pariu că Lorrie a încercat să te seducă. Ar fi o fată 
bună, dar milioanele lui papa au stricat-o. 

Majordomul anunţă cu un pronunţat accent englezesc: 

— Doamnă, masa este servită! 

Toată lumea trecu în imensa sufragerie din marmură 
galbenă cu vine pestriţe importată din Italia. Zece mese 
rotunde de câte zece persoane erau dispersate printre coloane 
corintiniene şi statui antice de marmură. Clarissei îi plăcea arta 
Greciei şi a Romei antice şi, pentru a-şi dovedi preferinţele 
rafinate, ceruse arhitecţilor decoratori să-i amenajeze un peristil 
pompeian pentru festinuri. 

Cartonaşe cu litere aurite indicau locul fiecărui mesean. Bob 
se afla între două doamne pe care curgeau bijuteriile şi care 
răspândeau efluvii de Chanel 5 şi de Opium. Observă că mâinile 
doamnei din dreapta erau netede ca fildeşul, în timp ce pe ale 
doamnei din stânga se vedeau vene proeminente şi mici pete 
cafenii. Specialiştii în chirurgie estetică nu reuşi—seră încă să-i 
întinerească mâinile. 

Cele două doamne îl potopiră pe Bob cu debitul lor verbal, 
fără a-i da răgaz să plaseze un cuvânt. Il copleşiră cu laude, iar 
tânăra vecină din dreapta găsi un mijloc să-i strecoare în 
buzu—nar cartea sa de vizită, aruncându-i priviri promițătoare. 


Apoi, vecina din stânga îi ceru, arzând de curiozitate, mii de 
amănunte cu privire la tentativele de asasinare a lui Peter 
O'Neill. 

— Eh, da! Celebritatea şi talentul aţâţă invidia şi rivalitatea, 
spunea doamna din stânga. 

Lorrie era aşezată la o masă apropiată de masa lui Bob. Din 
când în când, îi arunca priviri insistente, dar el se prefăcea că nu 
le pricepe. 

Ray, aflat vizavi de ea, îi urmărea manevrele cu un 
amu-—zament ironic. Lorrie, o fată dulce, seducătoare, delicată 
va fi o perfectă soţie crampon care îşi va ţine bărbatul în zgardă 
ca pe un căţeluş de lux. Dar Bob va fi cruțat de ofensele şi rănile 
pe care Lorrie i le-ar fi putut pricinui. 

Circul uman, cu micimile şi meschinăriile sale, îl amuza, dar îl 
şi întrista. 

Cu toate că i se acorda o atenţie măgulitoare - descendentul 
unui duce merita toate onorurile -, Ray participa ca un figurant 
la conversațiile care se ţeseau în jurul său. | se făcuseră invitaţii 
la partide de vânătoare, la croaziere, la dineuri, dar le refuzase 
pe toate, pretextând ocupațiile legate de turnarea filmului. 

Ochii lui se îndreptau spre Bob. Sfârşitul relativ apropiat al lui 
Bob îl obseda, îi spulbera plăcerea de a trăi. La un moment dat 
surprinse privirea lui Lorrie aţintită asupra sa. Fata îl ura 
deoarece intuiţia ei feminină o avertiza că se află în faţa unui 
rival. Un rival primejdios care trebuia îndepărtat. 

* 


x x 

Spre dimineaţă, în preajma orei trei, recepţia luă sfârşit, 
înainte de a se despărţi de Bob, Lorrie îi spuse: 

— Aştept să mă suni! Bineînţeles, dacă nu eşti deja angajat! 

Tonul ei ambiguu îl făcu pe Bob să zâmbească. Un zâm-—bet 
încântător care întări voinţa fetei de a-l cuceri cu orice preţ... 

La ieşirea din imobil, Bob, însoţit de Ray, aştepta printre 
invitaţii care se îmbulzeau pe covorul roşu să-şi vadă maşina 
aliniindu-se de-a lungul trotuarului. Îi dădu groom-ului un bacşiş 
gras şi se urcă la volan alături de Ray. 

Lorrie urmări îndelung cu privirea Ferrariul lui Bob care se 
îndepărta; îşi muşcă buzele, apoi se instală în maşina ei. 


Bob, adâncit în gânduri, conducea ca un automat. Ray, 
îngrijorat, nu-l scăpa din ochi. Simţea instinctiv că prietenul său 
suferă. O senzaţie de panică îi dădea fiori. 

Deodată, Bob îşi opri maşina la marginea trotuarului, după ce 
manevrase cu lipsă de îndemânare atât de flagrantă încât zdreli 
două maşini care staţionau acolo. 

Gâfâia. 

— Treci la volan, Ray!... Resimt aceeaşi slăbiciune... ace-—laşi 
rău care îmi dă ameteli... 

Ray sări din maşină, o ocoli şi luă volanul din mâinile lui Bob, 
care făcu schimb de locuri, dârdâind de frig. 

— Mi-e frig... mi-e frig... 

Ray îşi scoase vestonul şi i-l puse pe umeri cu o delicateţe 
nemărginită. 

— Mergem la un doctor!, zise Ray. 

Bob clătină din cap. Dinţii îi clănţăneau. 

—  Inutil!... Ameţelile mele... din ce în ce mai dese... sunt 
urmate de o slăbiciune pustiitoare... şi de o insuportabilă 
sen—zaţie de... frig... simptome ale bo... 

Evită cuvântul „boală“. 

— Să mergem la hotel... Te rog, Ray... Să mergem... Un doctor 
n-ar putea să-mi facă nimic... absolut... nimic... 

Vibrând de emotie, Ray demară. 

— Ce-aş putea să fac pentru tine? 

Bob făcu un gest negativ. 

— Nimic... nimic... Vreau să mor sub lumina... 
reflectoarelor... În plină activitate... ca acel mare actor de 
care... mi-ai vorbit... 

— Moliere! ă 

— Da... Moliere... Ce straniu... actorul acesta... Imi revine 
mereu... În memorie. 

— Nu te obosi! Taci! Păstrează-ţi forţele... Râsul amar, hohotit 
al lui Bob, îl făcea pe Ray să freamăte. 

— Sper să-mi ajungă puterea... să terminăm filmul. 

— Nu mai spune enormităţi! Tulburările tale sunt indis—poziţii 
trecătoare! Mulţi seropozitivi trăiesc fără să ştie de boală. Am 
studiat cu atenţie literatura medicală... 

Bob îi răspunse cu o voce abia auzită: 


— Îmi vorbeşti... cum vorbeam eu lui Percy... Minţeam... şi el o 
ştia... 

Ray avea impresia stranie, copleşitoare că citeşte un roman al 
cărui sfârşit îl cunoştea dinainte. Dar nu voia să-l lase pe Bob să 
moară. 

Refuza să conceapă dispariţia lui. O refuza chiar dacă 
înţelegea că ideea în sine era absurdă, că era incapabil să 
înfrunte destinul. lar destinul cerea nimicirea lui Bob... Ray era 
exasperat. Neputinţa de a-şi salva prietenul îl dispera. Trăia un 
coşmar insuportabil. 

Maşina se opri în faţa hotelului. Portarul şi un groom le ieşiră 
repede în întâmpinare. Dar Ray îi ignoră. Il ajută pe Bob să se 
târască în hol. 

Faţa palidă, pământie a lui Bob atrase atenţia recepţionerului. 

— Domnul Flynn nu se simte bine? Are nevoie de un medic? 
Bob auzi ca prin vată râsul lui Ray. 

— Am băut mai mult decât se cuvine! Dar eu sunt mai 
rezistent ca prietenul meu! 

Împrejurările care marcaseră instalarea lui Percy la hotel se 
repetau aproape invariabile. 

— Domnule Rhys, vă putem fi de folos? 

— Nu, mulţumesc! 

Urcară cu liftul, apoi pătrunseră în apartamentul lui Bob. 
Valetul de noapte veni să-l dezbrace. 

— Mă descurc şi singur, zise Ray. Du-te şi te culcă! 

— Trebuie să stau de veghe până în zori, zise valetul. 

— Du-te, du-te! 

— Foarte bine, domnule! Dacă aveţi nevoie de mine, vă rog să 
mă sunati! 

— Mulţumesc, du-te! 

Un zâmbet complice, abia schiţat pe faţa valetului înainte de a 
închide uşa în urma sa, îl făcu pe Ray să înţeleagă că ges=tul 
său era interpretat într-o manieră echivocă. În realitate se 
temea să nu fi apărut pete pe corpul lui Bob, ceea ce ar fi stârnit 
bănuielile valetului. 

Îşi dezbrăcă prietenul cu grijă şi delicateţe. Citise că pe pielea 
unor bolnavi de SIDA apăreau pete cafenii. Respiră uşurat. 
Corpul lui Bob nu prezenta niciun fel de anomalii exterioare. 
Boala îl rodea înăuntru; faţada era încă perfectă... doar slăbise 


puţin... Ochii lui Ray se umeziră de lacrimi... Înţelegea dorinţa 
lui Bob de a nu fi examinat de un specialist. Bob reuşise să 
păstreze taina bolii sale şi voia să moară fără s-o dezvăluie. 

Ray îl îmbrăcă în pijama, îl instală în pat şi îl acoperi cu grijă. 

Îl privi îndelung şi îi ascultă respiraţia regulată. Mulţumit că îl 
vedea dormind, trecu în apartamentul său şi îşi lepădă 
smokingul. Făcu un duş, îşi puse un halat şi se întoarse în 
camera prietenului său. 

Lăsă aprinsă lampa de pe noptieră, căci Bob se temea să se 
trezească pe întuneric. Se întinse pe o canapea, căutând odihna. 
Dar nu putea aţipi. Somnul îi fugea. Işi contempla cu dragoste şi 
tandreţe prietenul. Când dormea, fără să fie chinuit de 


coşmaruri, Bob avea fizionomia unui copil... 
* 


x x 


Spacek îşi consultă distrat ceasul. Era ora trei dimineața. „Fir- 
ar să fie”!, se gândea scârbit. Ce viață de câine! Crezuse că la 
New York va petrece o viaţă de dezmăţ, de destrăbălare, printre 
frumoasele actriţe care la Los Angeles îi aprindeau simţurile. 
Nici nu avusese ocazia să-şi pună costumul ble—umarin. Se 
împotmolise în anchetă fără să ajungă la vreun rezultat. 
Aproape în fiecare noapte, Spacek şi Hatcher, precum şi 
Herbert Grover, asistentul procurorului din districtul Manhattan, 
locotenentul Clinton de la poliţia din New York, Tom Akroyd de 
la FBI şi Rex Ingram de la „Narcotic Bureau“ ascultau kilometri 
de bandă de magnetofon, care reproduceau discuţiile telefonice 
ale lui Lombardo cu prietenii, cu unii cola—boratori şi, mai ales, 
cu Averil Auberon, din care nu lipseau chestii picante. 
Judecătorii federali din Los Angeles şi New York autorizaseră 
punerea lor sub ascultare. 

Lombardo şi Averil vorbeau cu o plăcere perversă de toate 
combinaţiile sexuale încercate împreună, cât şi de cele care îi 
aşteptau după întoarcerea actriţei la Los Angeles. Intre timp, 
Lombardo făcuse şi câteva călătorii fulger la Las Vegas, la 
Chicago şi la Miami, precum şi o croazieră pe iahtul său în 
compania unor oameni de afaceri şi a unor „call-giris“. Averil ar 
fi fost furioasă dacă ar fi aflat de aventurile galante ale 
amantului ei. 


Urechile lui Spacek şi ale oamenilor din echipa sa ţiuiau după 
ce ascultau benzile interminabile, de altfel fără niciun folos. Ori 
Lombardo, excesiv de prudent, vorbea numai despre nimicuri, 
ori aceste nimicuri ascundeau un limbaj secret. Prietenii lui, 
bancheri, industriaşi, politicieni, actori, păreau cu toţii atinşi de 
un fel de nebunie erotică, deoarece această temă apărea în 
centrul interesului lor. Vorbeau şi de afaceri, dar într-o măsură 
mult mai redusă, ca şi cum cu toţii ar fi dat ciracului ocupațiile 
serioase pentru a se distra asemenea unor elevi în vacanţă. 

Dar Spacek şi membrii grupului său erau încăpăţânaţi, 
convinşi că, până la urmă, vor surprinde şi elemente care să-l 
acuze pe Lombardo. 

Averil telefona şi prietenelor sale, unui cascador, cât şi unui 
avocat din New York, cunoştinţă recentă, cu care îşi împărțea 
patul. 

Discuţiile lui Lombardo cu colaboratorii erau împănate de tot 
felul de animale sălbatice şi domestice. Exasperaţi de acest 
talmeş-balmeş de neînțeles şi nesemnificativ, Spacek şi 
colaboratorii săi îl trecură pe computer, sperând să afle sensul 
ascuns al cuvintelor. Numele în clar nu se spunea decât în 
cursul unor conversații anodine. 

De exemplu, Lombardo comanda zeci de cămăşi de mătase 
sau alte obiecte de îmbrăcăminte. Aceste comenzi repetate 
treziră suspiciunile poliţiştilor. 

Într-o zi, Averil se arătă mai vorbăreaţă decât de obicei. 
Reproşa pe un ton insolent lui O'Neill că o angajase pe Lavinia 
Parker pentru a face o publicitate intensă Gisellei, o „târfa“ care 
o imita pe Sarah Bernard. Campania cuprindea articole 
elogioase în marile ziare, interviuri, banchete de binefacere 
menite să scoată în evidenţă generozitatea acestei 
franţu-—zoaice faţă de bolnavi şi de nevoiaşi. 

— Am s-o strâng de gât cu mâinile mele!, zbiera ea. Peter, 
acest idiot îndrăgostit, îi pregăteşte cu perseverenţă Oscarul 
pentru cea mai bună actriţă a anului care, în mod normal, ar 
trebui să-mi revină. 

Reproşa apoi lui Lombardo că nu-i ia apărarea şi că nu se 
întâlneşte cu ea decât pentru pat. 

Obosit de vociferările lui Averil şi de amenințările ei că îl va 
părăsi, Lombardo uită de precauţiunile respectate până atunci 


scrupulos, întrerupse şuvoiul de injurii ale amantei şi pronunţă 
un nume. 

— Am să ţi-l trimit pe Rodriguez ca să terminăm cu treaba 
asta o dată pentru totdeauna! 

Spacek, Grover şi poliţiştii jubilau. În sfârşit, Lombardo 
săvârşise o gafă. 

Toată echipa se lansă în căutarea lui Rodriguez. 
Compu-=terele FBl-ului, ale lui „Narcotic Bureau“ şi ale 
Interpolului fură puse în mişcare. Dar rezultatele îi dezamăgiră. 
Dădură peste escroci, traficanţi de arme şi de droguri, 
proxeneţi, silu=itori, dar niciun ucigaş plătit nu purta numele de 
Rodriguez. Era limpede, Lombardo folosise un nume scornit. 

Aflate în impas, autorităţile judiciare şi poliţieneşti din Los 
Angeles se hotărâră să se folosească de arestarea lui Fisher ca 
prin el să ajungă la şefii cei mari. Se anunţă deschiderea 
pro—cesului şi citarea micului Billy Temple în calitate de martor 
al acuzării. Pe Fisher îl aştepta o condamnare de douăzeci de ani 
de temniţă deoarece probele adunate erau zdrobitoare. Asasinii 
lui Billy ştiau că îl nimeriseră în plin, dar nu dispuneau de 
informaţii privitoare la moartea lui. Taina era păstrată cu 
stricteţe. Inspăimântat de pedeapsa care îl aştepta, Fisher 
alunecă pe panta mărturisirilor şi propuse un târg pe care 
procurorul districtului îl acceptă fără discuţie. Condamnarea lui 
va fi redusă la doi ani închisoare dacă va furniza în schimb 
elemente care ar permite distrugerea reţelei de traficanţi din 
care făcea parte. Fisher denunţă numele acelor dealers şi 
dezvălui chiar prezenţa unor traficanţi mai mult sau mai puţin 
importanţi. Dar informaţiile lui se opreau la un nivel destul de 
coborât, căci organizaţia era scrupulos compartimentată, astfel 
încât plevuşcă să nu cunoască identitatea căpeteniilor. 

Strădaniile se dovediră, astfel, zadarnice. 

In afară de misteriosul Rodriguez, care rămânea un perso—naj 
mitic, anchetatorii constatară că trebuiau să reia inves-tigaţiile 
de la zero. Speranţele de a pune mâna pe Lombardo se 
dovediseră iluzorii. 

Spacek era furios. Eforturile lui nu duseseră la niciun 
rezul-tat. Hotări atunci, împreună cu colegii, să ataşeze o 
umbră lui Averil. Agenţi în civil trebuiau s-o urmărească 


douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Voiau să ajungă 
astfel la Rodriguez şi apoi la Lombardo. 

Anchetatorii începură din nou să asculte benzi înregistrate. 

Gideon se gândea cu amărăciune că ziua în care i se vor lua 
interviuri, în care îşi va vedea fotografia pe prima pagină a 
ziarelor şi va apărea la televiziune cu fruntea încununată de 
lauri era amânată la calendele greceşti. Ascultând cuvin=tele 
fără nici-o semnificaţie ale lui Lombardo, care părea că îl 
sfidează, Spacek simţea că îl copleşeşte somnul. Aţipea în timp 


ce zorile pătrundeau pe fereastră... 
* 


x x 


Ray îşi petrecuse noaptea fără să închidă ochii. Când 
obo~seala, după o zi istovitoare, îi îngreuna pleoapele şi 
toropeala îi amorțea corpul tânăr, tresărea aducându-şi aminte 
de Bob. Somnul îi fugea instantaneu. Cobora de pe canapea, se 
apro—pia în vârful degetelor de pat şi îl privea cu inima cuprinsă 
de mare tristeţe cum doarme. Asculta neliniştit respiraţia lui 
sacadată, gâfâitoare şi îşi blestema neputinţa de a-i uşura 
suferinţele, de a-l salva. Şi-ar fi dat viaţa şi sănătatea dacă ar fi 
avut forţa magică s-o facă. Nu se temea de moarte. În noaptea 
aceea înţelesese că fiinţa lui se confunda cu cea a lui Bob, că 
dispariţia lui Bob îl va lăsa singur, descumpănit, într-o lume vie, 
dar pustie... mai pustie decât un deşert fără graniţe... 

Se întorcea la canapea şi se întindea scufundat în gânduri. 
După câteva minute, care i se păreau mai lungi decât secolele, 
se ridica din nou şi se strecura fără zgomot spre pat. 

La primele raze ale zorilor, respiraţia lui Bob deveni mai 
suavă, somnul mai liniştit. Faţa lui frumoasă, în sfârşit destinsă, 
amintea trăsăturile sublime ale tânărului de pe friza Panteonului 
sculptat de Fidias. Ray îl contemplă mult timp. Apoi stinse lampa 
şi suspină copleşit de o nespusă amărăciune. 

Lumina dimineţii, care se filtra prin perdele, era atât de 
cenuşie, atât de posomorâtă, atât de deprimantă, încât aprinse 
iarăşi veioza. Razele lămpii luminară bronzul care împodobea 
mobila stil Louis XVI. Se auzea suav muzica din „Romeo şi 
Julieta“ de Ceaikovski. 

Ray atinse uşor umărul lui Bob care deschise ochii. Când văzu 
chipul zâmbitor şi afectuos al lui Ray deasupra sa, Bob zâmbi. 


— Ce fericit sunt că te afli lângă mine, Ray! 

— Îţi împărtăşesc fericirea, Bob! 

Poate că ar fi preferat să-i spună „dragostea mea“, dar 
expresia aceasta devenise de o banalitate dezgustătoare. 
Dragostea, adevărata dragoste nu se exteriorizează prin 
cuvinte. Cuvintele o depreciază. Nici cei mai mari poeţi nu sunt 
în stare să exprime frumuseţea şi profunzimea acestui 
sentiment. 

— Ce bine să nu sunt singur, Ray! Când te simt lângă mine am 
impresia că mă îmbrăţişează razele soarelui! Înainte simulam 
actul de dragoste fără să ştiu ce este dragostea... Tu m-ai 
învăţat ce este emoția dragostei, de a fi iubit... Este cel mai 
frumos dar pe care mi l-ai fi putut face... Din nenorocire, n-am 
să mă bucur mult timp de această fericire... Ray îi luă mâna 
febrilă. 

— Să ne bucurăm de prezent! Să uităm de viitor! Numai 
prezentul contează! Amintirile nu au nici-o valoare! Niciodată nu 
te mai întorci în trecut! Amintirea trecutului este atât de tristă... 
atât de tristă... Chiar dacă ţi-a oferit momente fericite... 

Este ca şi cum ţi-ai răsuci fierul într-o rană... Se ştie că nu se 
mai întoarce niciodată... Niciodată... Dacă prezentul îţi oferă 
clipe de fericire, cu atât mai bine... Căci viitorul nu este decât o 
mare necunoscută care se identifică până la urmă cu moartea... 
Dar am filosofat destul! În mai puţin de o oră trebuie să fim 
gata! Este ziua cea mare! Cursa de „off-shores“! 

— Şi ultimele secvenţe ale filmului, Ray... Ştii, nu mai speram 
să-i văd sfârşitul... 

Ray ceru la telefon ca micul dejun să fie servit pentru două 
persoane în apartamentul domnului Flynn. 

— Cred că tot hotelul comentează că am petrecut noaptea 
împreună, zise Bob. 

Ray ridică cu indiferenţă din umeri. 

— Şi ce te deranjează? 

Bob se ridică în cot şi se strâmbă. 

— Ce-i cu tine?, exclamă Ray alarmat. 

— Mă doare sub braţ. Ciudat, nu-i aşa? 

Îşi palpă cu mâna stângă subţioara dreaptă. 

— Ganglionii sunt dureroşi. O durere uşoară, dar persistentă. 


__Niciun muşchi nu se mişcă pe faţa zâmbitoare a lui Ray. 
Inţelese adevărata semnificaţie a simptomului. Infla—marea 
ganglionilor anunţă, în anumite cazuri, începutul sfârşitului. 

— Cu siguranţă că este urmarea unei infecţii banale. Cu ani în 
urmă am avut o zgârietură la degetul mare de la piciorul stâng. 
Nu i-am acordat nici-o atenţie, cu atât mai mult cu cât se 
cicatrizase. Mai târziu am simţit dureri în regiunea inghi—nală. 
Medicul mi-a explicat că infecția rămăsese în corpul meu. Mi-a 
făcut câteva înţepături cu penicilină şi durerea a trecut... Acesta 
este şi cazul tău. Probabil că manichiurista ţi-a zgâriat degetul. 
S-a infectat şi acum resimţi urmările. Vei face un tratament cu 
antibiotice şi totul va reintra în normal... Dar acum du-te să faci 
un duş! Repede! 

Bob se dădu jos din pat. Era îmbrăcat într-o pijama de mătase 
albastră. 

— Nu vrei să mă însoţeşti? Un duş în doi este întotdeauna mai 
plăcut. 

— De acord. 

Sub duş râseră şi se jucară ca doi ştrengari. Dar inima lui Ray 
sângera. 

Luară micul dejun, apoi se îmbrăcară. Sună telefonul. 

La celălalt capăt al firului, O'Neill răcni: 

— Ce faceţi acolo? Autobuzele şi tot personalul, actori, 
tehnicieni, cascadori vă aşteaptă. Echipele care pregătesc 
ambar-caţiunile lucrează deja la Long Island Sound. Grăbiţi-vă, 
ce dracu! 

— Venim imediat!, răspunse Bob. 

Abia puse telefonul în furcă şi telefonul sună iarăşi. Bob duse 
receptorul la ureche. Auzi vocea afectată a lui Mark. 

— Sunt dezolat, domnule Flynn, dar trebuie să vă dau o ştire 
proastă. Noaptea aceasta, domnul Barton, prietenul 
dumneavoastră, a murit, urmare a unei supradoze provocate 
probabil de heroină. Ambulanţa a ridicat cadavrul. Poliţia 
răvăşeşte încă prin cameră. Rămân la dispoziția 
dumnea-—voastră, domnule Flynn! 

Soarele se ridicase pe cerul albastru, limpede ca o boltă de 
cristal. 

— O zi foarte frumoasă!, exclamă O'Neill, supraveghind 
ultimele pregătiri pentru turnare. 


Decojise o banană şi o mânca fără prea multă plăcere. 

— Micul meu dejun!, suspină. 

— Cam frugal!, zise Frank Spade. 

— Oamenii de vârsta mea nu au nevoie de prea multă 
mâncare. Se spune că energia acumulată în tinereţe îi ajută să 
supravieţuiască. 

Directorul de imagine îl examina cu un ochi critic şi uşor 
intrigat. Îl găsea slăbit. Faţa lui palidă devenise şi mai 
zbâr-câtă, îmbătrânise. Exuberanţa, ironia lui biciuitoare se 
risi—piseră în neant. 

Regizorul aruncă cu dezgust banana consumată pe 
jumătate, apoi îşi îndreptă privirea spre insulele şi canalele 
adiacente, închiriate pentru turnare şi interzise publicului. 
Dacă particularii dispăruseră, mişunau în schimb vaporaşe de 
agrement conduse de cascadori în costume de iaht precum şi 
echipe de cameramani instalate pe vedete rapide care trebuiau 
să filmeze fazele competiţiei. O competiţie drăcească, deoarece 
în acest paradis terestru - Long Island Sound - cu insule 
înverzite, împodobite cu clădiri splendide, O'Neill voia să 
declanşeze forţele infernului. Duelul înverşunat între două „off- 
shore“ de mare putere conduse de Bob şi de Ray, cei doi fraţi 
rivali, trebuia să învălmăşească vaporaşele de agrement. 
Abordajele, coliziunile, exploziile trebuiau să se dezlănţuie într- 
un ritm înnebunitor. Vedetele poliţiei alarmate, conduse tot de 
cascadori, trebuiau să intervină spre a pune capăt haosului. Dar 
cei doi fraţi nu vor pune capăt cavalcadei lor apocaliptice. Unul 
dintre ei îşi va pierde viaţa, sigurul mijloc de a elimina ura lor 
sălbatică. 

Semnalul de începere a turnării urma să fie dat într-un sfert de 
oră. 

Stând pe cheiul de la Marina, Bob şi Ray se uitau la 
meca-—nicii care puneau la punct cele două „off-shores“ ce 
aveau să participe la această secvenţă de o importanţă capitală 
pen=tru film. Cursa trebuia să ilustreze violenţa care dădea 
tonul scenariului. 

O violenţă care se exprima mai puţin prin gesturi şi mai mult 
prin ura interiorizată a celor doi fraţi, explodând une-—ori 
datorită intrigilor lui Fio care încerca o plăcere perversă 
semănând discordia între fraţi. Atmosfera de violenţă mocnea 


înapoia fațadei de moravuri civilizate şi rafinate ale clanului 
aristocratic Talbot. În timpul vizionării filmului, spectatorii 
trebuiau să aibă senzaţia că fatalitatea urmăreşte această 
familie blestemată. 

Bob era prezent la aceste pregătiri, dar le ignora... Gândurile îi 
zburau la Percy... li îndeplinise dorinţa... Percy îşi încheiase 
calvarul... 

Işi aminti de ceea ce îi spusese Percy cu câteva zile mai 
înainte la bar, pe când sorbeau din whisky. „îmi blestem părinţii 
care mi-au dat viaţa!... Nu le-am cerut să mă aducă pe lume!... 
Ei poartă răspunderea pentru martiriul meu pe acest pământ 
blestemat!... Uită-te la oamenii din jurul nostru... Beau liniştiţi, 
râd, se distrează, par prietenoşi şi inofensivi. Dar în suflet toţi 
sunt nişte fiare!... Profită de cei slabi şi nevoiaşi, cumpără cu 
banii lor murdari fiinţe omeneşti ca şi cum ar cumpăra prune 
sau pneuri pentru maşinile lor... Îi blestem pe-ai mei şi blestem 
mulţimea aceasta care ar trebui să piară ca şi păcătoşii din 
Sodoma şi Gomora... “ 

Bob suspină. Percy se eliberase din infernul existenţei lui 
chinuite. Bob ştia că îl va urma în curând. Simţea aripile negre 
ale morţii atingându-l uşor ca o mângâiere. Percy avusese 
curajul să fugă, să se arunce în braţele lor. Şi pentru Bob 
moartea se ivea la capătul drumului ca un liman... 

Dezolat, Ray îşi dădea seama că nu putea să facă nimic spre a 
risipi neliniştea şi descumpănirea care se reflectau pe faţa 
palidă a prietenului său. Va fi în stare să-şi mobilizeze toate 
resursele spirituale, energia, iscusinţa pentru a depăşi aceste 
încercări? Experții şi campionii îl învăţaseră arta de a conduce 
un „off-shore“. Se iniţiase în acest sport primejdios dar fascinant 
cu atenţia unui copil ascultător. 

— Domnule Flynn, „off-shore“ -ul dumneavoastră este gata să 
iasă în larg!, anunţă mecanicul-şef. 

Asistentul Eddi Tuchman observă şi el expresia neliniştită şi 
descumpănită de pe faţa lui Bob. Se apropie de el şi îi spuse cu 
amabilitate. 

— Mi se pare că nu vă simţiţi prea bine! Un cascador ar putea 
să vă înlocuiască! Faţa dumneavoastră va apărea în gros plan. 
Cu ajutorul efectelor speciale vom face ca nimeni să nu observe 
şmecheria! 


Bob tresări ca şi cum ar fi ieşit din transă. 

— Nici nu se pune problema! N-am admis niciodată ca un 
cascador să execute efortul ce-mi revine. 

Ray fu uşor tentat să strige: 

„Şi dacă te surprinde o nouă indispoziţie...“ 

Dar nu îndrăzni să intervină. 

— Domnule Rhys, „off-shore”-ul dumneavoastră este gata!, 
insistă mecanicul. 

Bob şi Ray erau îmbrăcaţi în haine sumare de sport: „blue- 
jeans“ şi „t-shirts“. 

Înainte de a se  îmbarca, cameramanii luară, sub 
suprave—gherea directorului de imagine, gros-planurile lui Ray 
şi ale lui Bob, cei doi fraţi învrăjbiţi ce se priveau în ochi cu o ură 
feroce, ceea ce trebuia să lase să se înţeleagă că miza acestei 


lupte era moartea unuia dintre adversari. 
* 


x x 


Poliţiştii, de data asta adevărații poliţişti, sosiră împreună cu 
Spacek şi colegul său din New York pe cheiul Marinei. Specialiştii 
de la serviciul deminări examinară aprofun-dat vasele şi 
îndeosebi pe cel al lui O'Neill, dar fără niciun rezultat. 

Gideon era sceptic. 

— Anchetatorii noştri n-o să reuşească niciodată să verifice 
toate colţurile acestor „off-shores“ şi ale vedetelor rapide, mai 
complicate decât calculatoarele. 

O'Neill îl linişti. 

— Sunt convins că nu veţi găsi nimic. Mecanicii mei au 
controlat peste tot. 

Regizorul era preocupat de Bob. Ochii lui, obişnuiţi să 
discearnă cea mai mică schimbare în comportamentul şi 
fizi-onomia actorilor, remarcaseră faţa palidă a lui Bob, 
privirea-i obosită, marcată de tristeţe, nervozitatea gesturilor. 
Ştia că Bob suferă de indispoziţii de neînțeles pentru neiniţiaţi. 
să fi ajuns la capătul drumului? Cinicul O'Neill fu cuprins de o 
milă imensă pentru acest băiat, creaţia sa. Se simţea foarte 
aproape de el. 

Îşi stăpâni sentimentele şi dădu semnalul de începere a 
turnării. Toate lumea ştia ce trebuia să facă. Confuzia 
orga—nizată, care trebuia să urmeze, nu-i va permite lui O'Neill 


să fie prezent pretutindeni. Dar directorul imaginii îşi instruise 
personalul. Numai cascadorii se încăpăţânau să se afirme prin 
extravaganţe spectaculoase. 

Pentru prima dată în viaţă, O'Neill avu senzaţia că devenise 
un simplu tert în turnarea propriului său film. Se urcă pe 
ambarcaţiunea sa rapidă spre a urmări cursa. Asistenţii lui 
procedară la fel. O'Neill îşi completase echipamentul cu un 
megafon, deşi prevedea că vacarmul avea să-i acopere vocea. 

„Off-shores“-urile lui Bob şi Ray, două bijuterii de acest gen 
dotate cu motoare turbo puternice, atingeau o viteză de 160 
mile pe oră. Buzzati, campionul mondial al curselor de „off- 
shores“, consultantul lui O'Neill, susţinuse că lansarea acestor 
maşini ultrarapide printre vasele de agrement ar putea să ducă 
la accidente grave. Regizorul îi răspunsese că mecanicii şi 
conducătorii de care dispunea, precum şi cascadorii erau aşi în 
acest domeniu şi că doar incidente fără importanţă riscau să 
aibă loc. 

„Golden Star“ al lui Bob şi „Royal Princess“ al lui Ray lăsară în 
urma lor lungi dâre de spumă şi de valuri care făceau ca 
ambarcaţiunile de agrement să oscileze primejdios. 

O'Neill urmărea cursa cu un interes crescând. Devenea tot 
mai agitat. 

— Năpustiţi-vă! Năpustiţi-vă!, striga, agitând megafonul ca un 
drapel. 

Viteza vertiginoasă a celor două „off-shores“ îi biciuia nervii. 
Câteva bărci cu ocupanţi paşnici fură răsturnate de valurile 
anarhice. Un „racer“ cu vele şi un „Chris Craft“ cu motor făcură 
o manevră falsă, prevăzută în scenariu, intrară în coliziune şi 
săriră în aer. Panica începea să-i cuprindă pe cei care se 
plimbau. Ciocnirile, bine pregătite, urmau în lanţ. 

Un vânt de puterea a şasea ridica talazuri, coame de spumă 
albă şi stropi de valuri. 

Ray îşi conducea „off-shore“-ul cu o plăcere voluptuoasă. 
Curentul puternic îi bicuia obrazul, îi zbârlea părul şi îi acce-lera 
secreția de adrenalină. Din când în când se uita spre „Golden 
Star“, care îl purta fulgerător pe Bob pe deasupra valurilor. 
Cutezanţa prietenului său îl minuna, dar îl şi înfri—-coşa. Radia 
de bucurie văzându-i performanţele. „Bob este un campion 
înnăscut“, se gândea. 


Echipele de cameramani îi urmau sau îi depăşeau căutând 
cadrele de o frumuseţe sălbatică. 

Exaltarea îi dădea lui Bob senzaţia că zbura ca un bolid. 
Talazurile loveau ca nişte tampoane „off-shore“-ul lui care sărea 
în aer asemenea unui delfin ce se zbenguie în elementul său. 
Bob nu mai vedea nimic în afară de această invenţie tehnică 
formidabilă pe care inginerul naval Fabrio Buzzi o construise la 
comanda lui O'Neill, mare amator de sporturi nautice şi el, un 
vechi campion la cursele de ambarcaţiuni rapide. 

Buzzi înzestrase „Golden Star“-ul cu un motor echivalent ca 
putere cu faimosul Seatek, care cucerise, dovedind o 
superioritate  indiscutabilă, locul întâi la campionatele 
mondiale disputate la Key West, în Florida. Superambarcaţiunea 
pro—pulsată de un motor Seatek putea să depăşească 190 de 
mile pe oră şi Bob profita de acest avantaj cu o voluptate care 
friza nebunia. Viteza îl îmbătase. Ştia că dezordinea semă-—nată 
printre ambarcaţiunile de plăcere era perfect reglată, astfel 
încât să-i permită a se avânta fără piedici. Şuieratul strident al 
vântului suna ca o muzică divină pentru nervii lui supraexcitaţi. 
Probabil că aceeaşi muzică îi sedusese pe Ulise şi pe tovarăşii lui 
pe când parcurseseră mările. Acelaşi spirit pasionant îl împingea 
acum pe Bob să forţeze motorul „off-shore“ -ului. Ulise avea ca 
scopuri patria şi familia. 

Bob era conştient că la capătul drumului său îl aştepta 
moartea... Se inspira din exemplul lui Percy ca să-şi sfâr-şească 
frumos viaţa... Dacă bolidul s-ar răsturna, corpul lui s-ar 
transforma în bucăţi, căci la viteza aceasta apa devine dură ca 
suprafeţele de gheaţă care acoperă Polul Nord. Şi cum 
„cockpit“-ul superambarcaţiunii sale nu era protejat de o calotă 
din sticlă incasabilă, trecerea de la viaţă la somnul de veci ar fi 
fulgerătoare. Ar putea să se năpustească asupra unuia din 
iahturile care brăzdau canalul, dar nu concepea să sacrifice 
viaţa câtorva cascadori care aveau tot viitorul în faţă. Nu-i mai 
rămânea decât să întoarcă volanul spre dreapta sau spre 
stânga. După o deviere bruscă, „off-shore“-ul s-ar răsturna şi ar 
exploda... Dar în stânga sa gonea superambar-caţiunea lui Ray. 
Ideea de a-i face rău nici nu i-ar fi putut trece prin cap. Deci 
această mişcare îi era interzisă. In dreapta se amestecau 


ambarcaţiunile de agrement. Să se repeadă asupra lor? De 
neconceput!... 

Era obligat să urmeze culoarul care se deschidea în faţa lui, 
descriind curbe largi ce permiteau „off-shore“-ului să vireze fără 
să se dea peste cap. 

Ar fi putut să se lanseze asupra pământului, una dintre acele 
insule verzi de la Long Island Sound, şi sfârşitul ar fi fost 
instantaneu. Dar, pentru ca să ajungă acolo, ar fi trebuit să 
treacă prin bariera de ambarcaţiuni. Deci trebuia să renunţe şi 
la această variantă. 

Ochii i se umplură de lacrimi, care începură să-i şiroiască pe 
obraji, dar curentul violent i le usca repede. Constată 
exa—sperat că îşi rata sinuciderea. Nu-i mai rămânea decât să-şi 
continue agonia, să-i suporte povara tot mai grea. 

Din când în când se uita la Ray, care îl încuraja cu zâmbetul 
său. Discernea expresia suavă de pe faţa lui, chiar dacă la 
această viteză un conducător cu reacţii normale n-ar fi 
îndrăznit niciodată să-şi slăbească atenţia plimbându-şi ochii 
înjur. Dar Bob nu se mai preocupa de multă vreme de siguranţa 
propriei sale persoane. Era indiferent la tot ce se întâmpla în 
jurul său, cu excepţia lui Ray. 

Vedetele rapide ale  cascadorilor goneau de-a lungul 
flan—curilor lor, zumzăind că nişte bărzăuni. 

Bob zbura la bordul lui „Golden Star“, al cărui prizonier 
devenise... Îşi pierduse libertatea de a acţiona după voia sa... 

Deodată, slăbiciunea care îi drena forţele reveni şi i le reduse 
la neputinţa unei cârpe... Renunţă la ideea de a profita de 
ultimele tresăriri ale energiei pentru a provoca o deviere fatală, 
pierzând ultima şansă de a termina de bunăvoie cu viaţa. 
Încetini viteza „off-shore“-ului spre a nu pierde controlul asupra 
volanului şi pentru a evita să intre orbeşte printre iahturi 
provocând o catastrofa, reală de data aceasta. Motorul îşi 
reduse turaţiile. Văzu indicatorul coborând de la 5.000 la 4.000, 
apoi la 3.000, la 2.000... 

Ray îl privea năucit. 

Specialiştii care supravegheau cursa îşi închipuiră că 
transmisia de pe „Golden Star” se sfărâmase. Nu-şi puteau 
închipui că resorturile umane ale lui Bob se nimiciseră. 

Bob plângea cu hohote... 


„Off-shore“-ul se opri în mijlocul canalului. 

Dezordinea dirijată încetă. 

O'Neill bănuia tot ce putea fi mai rău. Ambarcaţiunea lui 
aborda „Golden Star“-ul. Spectacolul care i se oferi îi confirmă 
temerile. 

Cu capul sprijinit pe volan, Bob plângea. 

— Ce se întâmplă, Bob?, strigă O'Neill. 

Băiatul ridică spre el faţa-i scăldată în lacrimi. 

— O slăbiciune, pe care nu mi-o pot explica, mă parali—zează. 
Văd în jurul meu numai umbre. Nu sunteţi decât o umbră printre 
celelalte... 

Ultimele cuvinte îl şocară pe O'Neill. Simţi că i se înfioară 
pielea. 

Vedetele rapide ale cameramanilor se apropiară de „off- 
shore“-ul imobilizat. Uimirea se citea pe toate feţele. Turnarea 
mergea atât de bine... şi, dintr-odată, acest incident... 

Toată echipa îşi închipuia că O'Neill urla la Bob, reproşându-i 
că ruinează secvenţa. Insă regizorul îi vorbea cu bunătate. 

— Este o indispoziţie fără importanţă, dragul meu! Nu-i nimic 
grav. Urcă-te pe ambarcaţiunea mea. Un cascador te va înlocui. 
Reluăm turnarea de unde am întrerupt-o. 

Se efectuă transbordarea. 

Bob se aşeză pe banchetă lângă O'Neill, care îi mângâie părul. 

— Medicii te vor îngriji şi te vei vindeca repede. 

Bob tremura de frig. 

— Nu, domnule O'Neill. Am ajuns la capătul drumului. 

— Câtă vreme te afli în viaţă, nimic nu este pierdut, băiatul 
meu. Reluăm turnarea!, se adresă colaboratorilor săi. 

„Golden Star“ se îndepărtă având la bord un tânăr cas—cador 
care jubila. In sfârşit va avea prilejul să-şi arate capacitatea. 

Ray era consternat. Ar fi vrut să fie lângă Bob, să-l 
con-—soleze, să-l liniştească. Dar trebuia să termine această 
cursă blestemată. Toată exaltarea şi entuziasmul lui se 
prăbuşiră. Refuza să accepte moartea prietenului său. Şi totuşi 
moartea îl aştepta la cotitură... 

Işi reluă cursa, conducând „off-shore“-ul aproape ca un 
automat. Aruncă o ultimă privire spre ambarcaţiunea rapidă a 
lui O'Neill. Il zări pe Bob, stând pe banchetă cu faţa în mâini. 


Agitaţia controlată reîncepu ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

larăşi se produseră coliziuni. Haosul minuţios dirijat se 
desfăşura pe oceanul verde smarald. Vedetele poliţiei 
maritime conduse de cascadori apărură şi  dezlănţuiră 
urmărirea ambarcaţiunilor „Golden Star“ şi „Royal Princess“. 
Ray încon-—jură insula şi întâlni ambarcaţia lui O'Neill. Îl căută 
din ochi pe Bob, ghemuit pe banchetă. 

Deodată, o deflagraţie pulveriză superambarcaţiunea lui 
O'Neill. Bucăţi în flăcări ţâşniră violent prin aer, apoi căzură 
înghiţite de ape. 

* 


x x 


Ca în fiecare seară, asistenții Mason şi Tuchman, directo-—rul 
Spade, producătorul Santini, scenaristul Sellers, precum şi 
câțiva actori vizionau imaginile luate peste zi. Regizorul şi Bob 
Flynn lipseau. Moartea lor violentă îi apăsa pe toţi. Ray stătea 
singur în ultimul rând al sălii de proiecţie, copleşit, cu ochii în 
lacrimi. Când apărea pe ecran faţa lui Bob se înviora puţin, dar 
imediat cădea în disperare. Ar fi trebuit ca aplauzele să salute 
cursa maritimă, admirabil filmată, cântecul de lebădă al lui Peter 
O'Neill, dar toţi păstrau tăcerea pentru a-i cinsti pe cei dispăruţi. 

— Peter ar fi fost mulţumit să vadă sfârşitul capodoperei sale, 
zise Spade, cel mai vechi colaborator al lui O'Neill. Sunt convins 
că filmul va obţine toate premiile Oscar. 

— Tu ai avut privilegiul de a fi singurul lui prieten, zise Mason 
maliţios. 

— Cum crezi!... A fost o prietenie relativă. Singurii lui prieteni 
erau filmele. 

Toată lumea se ridică. 

— Şi-au riscat viaţa, şopti trist Tuchman. 

— Ce ghinion l-a urmărit şi pe Bob Flynn, zis Sellers. Ar fi putut 
să devină top starul Hollywoodului. 

Acesta fu singurul epitaf ce i se dedică în seara aceea. Multe 
vedete, îndeosebi cele tinere, care îl invidiaseră pentru 
ascensiunea fulgerătoare şi celebritatea care îi eclipsa, se 
bucurau în sinea lor. Un astru căzuse. Un rival, un candidat mai 
puţin la rolurile importante. 


Dezgustat, Ray părăsi sala fără să se mai adreseze cuiva. 
Noaptea aceasta şi-o va petrece singur în apartamentul său... 
Singur?... Nu va fi singur! Imaginea lui Bob, a iubitului Bob, îi va 
ţine companie. Umbra lui Bob va dormi alături, în patul lui. | se 
părea normal să-l aibă lângă el. Pentru Ray, spiritul prietenului 


său va trăi veşnic... 
* 


x x 


Presa mondială comentă moartea lui Peter O'Neill şi a lui Bob 
Flynn ca urmare a unui atentat cunoscut acum de toată lumea. 
Dispariţia regizorului provocă o mare vâlvă printre cineaşti şi 
cinefilii bine informaţi. 

În schimb, moartea lui Bob cauză în toată lumea o explozie de 
emoție care egală manifestaţiile de isterie colectivă iscate de 
dispariţia lui Rudolf Valentino, a lui James Dean şi a lui Elvis 
Presley. 

Poliţia americană fu huiduită pentru ineficacitatea ei. Se cerea 
în gura mare identificarea ucigaşilor plătiţi şi a celor care se 
aflau înapoia lor. O avalanşă de scrisori de protest invada FBI şi 
Casa Albă. Efervescenţa creştea, luând propor-ţii supărătoare 
pentru guvern. 

Se ridică un monument în memoria lui Bob Flynn, idolul 
tineretului. 

Nimeni nu află că suferea de SIDA şi că moartea lui 
accidentală îl cruţase de o agonie îngrozitoare pe un pat de 
spital. 

* 


x x 


Atentatul săvârşit sub ochii poliţiştilor şi ai procurori~lor avu 
efectul unei palme aplicate pe obrazul celor două instituţii. 

Poliţia din New York şi cea din Los Angeles reluară cu îndârjire 
investigaţiile. Tot personalul de la „XXI Century“ fusese 
interogat, iar lumea interlopă trecută prin sită. Se operară 
arestări. Dar, după un timp, suspecţii fură eliberaţi din lipsă de 
probe. 

Anchetatorii se întrebau perplecşi cum aflase ucigaşul plătit că 
vasul lui Peter O'Neill fusese înlocuit. O indiscreţie comisă de un 
poliţist ar fi singura explicaţie. 


Spacek, furios, ajunse la concluzia că nu se mai putea 
pro—ceda cu mănuşi. Se hotărî să-l atace direct pe Lombardo, 
cât şi pe protejatul său, George Bryner. Se înapoie, însoţit de 
Hatcher, la Los Angeles. 

Lombardo fu foarte surprins când Gideon, transpirat, 
con—gestionat, şi locotenentul Hatcher, cu aer acuzator, dădură 
buzna în cabinetul lui fastuos. Cu ton superior, cu un aer iritat, 
dispreţuitor, le vorbi calm. 

— Secretara mea nu v-a prevenit că sunt ocupat şi că nu 
primesc pe nimeni? Vă atrag atenţia că... 

Spacek îl întrerupse agresiv: 

— Lasă vorbele sforăitoare, Lombardo! 

— Domnule Lombardo!, îl corectă acesta. Aveţi un mandat 
care vă permite să intraţi la mine cu atâta insolenţă? 

— Am toată puterea să te interoghez, Lombardo! Uite aici 
mandatul semnat de judecătorul federal! 

Întrebările lui Spacek îl mitraliau fără răgaz. Procurorul voia 
mai întâi să semene confuzia în mintea lui Lombardo şi apoi să-i 
dea lovitura de măciucă. 

— Cine este Rodriguez? 

Lombardo zâmbi cu o ironie jignitoare. 

— Aşadar, mi-aţi pus telefonul sub ascultare? 

— Cine este Rodriguez?, repetă Spacek. 

— Rodriguez?... Maseurul meu... Masajele lui au darul de a-mi 
calma nervii. l-am spus domnişoarei Auberon că îl voi trimite pe 
Rodriguez pentru a-i ameliora starea de spirit. Domnişoara 
Auberon suferea de o depresie nervoasă... 

În acest moment, maseurul meu este plecat la Bogota, să-şi 
vadă familia. 

— Îl vom găsi, Lombardo, la Bogota sau în altă parte, îi vom da 
de urmă în orice colţ al lumii. 

Apoi, Spacek îi puse o ploaie de întrebări referitoare la relaţiile 
sale cu Bryner. 

— Ştii cumva, Lombardo, că după ce Bryner şi-a reluat fotoliul 
de preşedinte, studioul a devenit un centru al trafi—canţilor de 
stupefiante? 

— Nu ştiu. Nici nu mă priveşte treaba asta. 

— Dumneata controlezi indirect studioul, Lombardo, prin 
intermediul prietenului dumitale Bryner. 


— Dovedliţi-o! 

— Nu-ţi face griji! Vei avea probele! Te vom îngropa sub 
probe. 

Implicarea lui Lombardo în afacerea tristă a morţii lui O'Neill şi 
a lui Bob Flynn făcu senzaţie. În faţa ziariştilor, care îl asaltau cu 
întrebări, Lombardo declară că era vie=tima calomniilor, că va 
ataca în justiţie pe defăimătorii săi. Susţinea că banii lui erau 
curaţi ca apa de izvor. 

Anchetatorii nu se lăsară orbiţi de vorbele sale, dar banii lui 
Lombardo parcurseseră un drum atât de întortocheat încât 
niciun expert n-ar fi reuşit să se descurce în labirintul 
paradisurilor fiscale care permiteau băncilor să spele în secret 


banii murdari. 
* 


x x 


Lombardo încerca să arunce ceva lest spre a ieşi din 
încur-cătură. Mai întâi îl abandonă pe Bryner, care îşi pierdu 
postul de preşedinte al studioului. Toată lumea îl considera, fără 
s-o spună cu glas tare, autorul moral al asasinării lui Peter 
O'Neill, duşmanul lui. Relaţiile privilegiate cu Lombardo, 
dezvăluite de ziarele avide de senzaţii, îi năruiră prestigiul şi îi 
închiseră uşile altor studiouri. Chiar dacă participarea lui nu 
fusese prac=tic dovedită, erau prea multe coincidenţe care 
atârnau greu. De altfel, ancheta continua şi promitea noi 
surprize. 

Concedierea lui Bryner avu drept consecinţă prăbuşirea lui 
financiară. 

Incapabil să-şi mai plătească datoriile, fu nevoit să vândă vila 
de pe Beverly Hills pentru a despăgubi, cel puţin în parte, 
băncile. Fiindcă nu mai putea asigura luxul pretins de Gloria, 
aceasta urmă exemplul Isabellei şi divorţă de omul care nu mai 
era în stare să-i favorizeze cariera. Jared Dahl o imită şi se 
despărţi de Chris. Jared pierdea toate atuurile pe care contase 
căsătorindu-se cu fiica lui Bryner. Începu să caute o partidă mai 
avantajoasă. Harriet Lamont, chiar dacă era mai în vârstă, se 
culca uneori cu el şi era putred de bogată. Dar când Jared îi ceru 
mâna, Harriet văzu în el vânătorul de zestre şi îl pofti fără 
menajamente să iasă afară. Atunci, Jared puse ochii pe Lorrie, 


care îl acceptă, căci era frumos şi seducător. lar averea lui 
Lorrie le ajungea la amândoi. 
* 


x x 


Averil nu mai găsi angajamente. Între cele două războaie 
mondiale, opinia publică accepta, de bine, de rău, legăturile 
unor actrite de la Hollywood cu gangsteri notorii. Faimosul 
Bugsy Siegel fusese ciuruit de gloanțe, trase de un 
necunos-—cut, în vila amantei sale, Virginia Hill. Se vorbea că 
Thelma Todd şi Mario Lanza ar fi fost executați de Mafie. 
Relațiile lui Frank Sinatra cu clanul Gambino nu mai erau un 
secret pen=tru nimeni. Câteva decenii mai târziu, americanii 
aflară cu stupefacţie că preşedintele Kennedy împărțea patul 
Judithei Exner cu mafioţii Roselli şi Giancana. 

Între timp însă, moravurile evoluaseră. Asociaţiile puri=tane şi 
conservatoare îşi impuseseră principiile severe. Combinaţiile 
sentimentale dintre vedete şi mafioţi nu mai găseau aceeaşi 
înţelegere. 

După campania procurorului general Giuliani împotriva acestei 
organizaţii, opinia publică luase o poziţie ostilă faţă de toţi 
nelegiuiţii cu gulere albe şi cămăşi de mătase. 

Averil plătea oalele sparte. Se văzu trecută la index. Din 
fericire pentru ea, Lombardo o întreținea ca pe o regină. Dar 


bârfele insinuau că legătura lor se apropia de amurg... 
* 


x x 


Jeff nu se însură niciodată, fără să țină seama de clevetirile 
care făceau aluzii la homosexualitatea lui. Râdea nepăsător şi se 
culca entuziast cu toate fetele frumoase care se buluceau în 
jurul lui. Insă viaţa lui intimă avea, ca şi luna, fațete bine 


ascunse. 
* 


x x 


Anna O'Neill, văduva fericită, îşi continua existența 
des—frânată tocând milioanele moştenite de la Peter. Shirley se 
căsători cu un avocat tânăr, care îi făcu o droaie de copii pentru 
a pune mâna legal pe averea imensă a familiei O'Neill, fără ca 


aceasta să-l împiedice să se culce cu toate secretarele sale. 
* 


x x 


Margaret Carter muri zdrobită sub roţile unei maşini în timp ce 
traversa 5th Avenue. Văduvul neconsolat se căsă-—tori cu 
Isabelle care dădu, astfel, marea lovitură a vieţii ei. Continuă să 
joace în filmele care o făcuseră celebră în toată lumea şi îi 
aduseră un Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină. 


Criticii o comparau eu Meryl Streep şi cu Isabelle Adjani. 
* 


x x 


Sue Brions îşi  menţinu celebritatea  oferindu-şi cu 
exube—ranţă corpul tuturor mogulilor din cinematografie. 
Deveni prototipul vedetei sexy şi obținu propuneri fabuloase din 
partea revistelor „Playboy“ şi „Penthouse“ ca să pozeze goală 
pentru paginile centrale. 

* 


x x 


Visul lui Gideon Spacek nu se împlini. Actriţele de la Hollywood 
îl ignorară. Nici fizicul lui, nici postul de asis=tent al procurorului 
nu prezentau pentru ele vreun interes, înainte de înapoierea sa 
la Los Angeles, Sally, colega care începuse să-i arate o anumită 
simpatie, fusese transferată la San Francisco. 

Gideon trebui să se mulţumească, în final, cu nevasta lui, 
grasă, mustăcioasă, cu şoldurile şi sânii gelatinoşi, fleşcăiţi, în 
schimbul acestor mici defecte fizice, prepara cei mai buni 
cârnaţi cuşer din toată California. 

Frustrat în domeniul sentimental, Spacek se cufundă în 
anchetarea morţii lui Peter O'Neill şi a lui Bob Flynn, la care se 
adăugau sfârşitul tragic al lui Robby O'Neill şi al tânărului amant 
al Annei O'Neill. Interpolul se lansă în căutarea lui Rodriguez, 


care părea să se fi topit în natură. 
* 


x x 


Un singur om ar fi putut să-i ofere o informaţie, îndoielnică, 
dar susceptibilă de a-i furniza o ipoteză mai mult sau mai puţin 
plauzibilă referitoare la moartea lui Peter O'Neill şi a lui Bob 
Flynn. 

Profesorul Andrew Robertson, eminent cancerolog şi 
toto—dată prieten al lui O'Neill, îi spusese acestuia, după un 


examen medical amănunţit, că suferea de un cancer la ficat 
inoperabil. 

Pacientul  ascultase fără emoție aparentă verdictul 
specialistului. 

— Cât îmi mai rămâne de trăit? 

— Un an, poate doi, dacă vei respecta prescripţiile mele. Un 
tratament sever ar putea, eventual, să-ţi prelungească viaţa. 

— Duşmanii mei ar fi foarte fericiţi să afle că mi se apropie 
sfârşitul. Dar, înainte de a muri, am să le fac viaţa amară. 

Vorbea cu detaşare de parcă ar fi fost vorba de altcineva. Un 
zâmbet diabolic îi plutea pe faţă. 

— Nimeni nu trebuie să ştie că sunt bolnav, Andrew! Nimeni! 
M-ai înţeles? 

— Am să-ţi respect voinţa! Sunt legat prin secretul 
profesional. 

— Foarte bine. 

Se aşternuse o lungă tăcere. Robertson înţelegea starea de 
spirit a prietenului său. Este sfâşietor să ştii că trebuie să mori în 
culmea gloriei. 

O lumină bizară strălucise în ochii regizorului. 

— N-am să aştept să pier pe un pat de spital. Apoi, gin—ditor, 
adăugase: 

— Mai întâi trebuie să termin câteva filme... Opere care să-mi 
supravieţuiască... 

Un zâmbet amar îi schimonosise gura. 

— Când voi simţi că mă apropii de sfârşit, voi spune: Adio, 
glorie!... Adio, fericire... Adio, trecut!... Bună ziua, moarte!... N- 
am să te las să mă aştepţi!... Nu vreau să fii martora ago-—nici 
mele!... Vreau să termin cu viaţa în plină frumuseţe! În plină 
activitate! Printre actorii mei, printre colaboratorii mei!... Am să- 
ţi fac totuşi o mărturisire, Andrew! Mi-e frică să mor singur! 

— Fiecare moare singur, Peter! 

O'Neill îşi continuase ideea fără să ţină seama de intervenţia 
profesorului. 

— Am să procedez astfel încât să am, lângă mine, un 
tova—răş de drum... 

Robertson îşi încreţise sprâncenele. 

— Nu te înţeleg, Peter! Vrei să foloseşti moravurile din India? 
Să-ţi sacrifici soţia? 


O'Neill izbucnise în râs. ă 

— Să-mi sacrific soţia? S-o iau cu mine? Imi jigneşti bunul- 
simţ, Andrew! 

— Atunci? 

— Voi căuta pe cineva care se află, ca şi mine, la marginea 
prăpastiei... Vom înfrunta împreună marea încercare! 

— Baţi câmpii, Peter! 

Regizorul rânjise ironic. 

— Nu înţelegi nimic, Andrew! Eşti cu picioarele prea pe 
pământ! Ştiinţa te împiedică să înţelegi poezia vieţii şi a morţii... 

Îşi vârâse mâinile în buzunarele vestonului. 

— Mi-ai vorbit de India, dragă Andrew. Obiceiul de a arde 
soțiile vii pe rug alături de soţii decedați este perimat. 

Făcuse o pauză, apoi continuase, cu un zâmbet straniu în 
colţul gurii. 

— Hăituit de moarte... 

— Poftim? 

— Un titlu bun de film! Nu e un clişeu uzat... 

— Voi,  scenariştii, scriitorii, poeţii, regizorii, aveţi o 
ima—ginaţie mereu trează... 

Conversau de parcă ar fi fost vorba de un pacient prevenit, 
câteva minute înainte, că va fi secerat de cancer. 

— Sau mai bine „Sodoma şi Gomora“! 

— Încă un titlu? 

— Da! Nu te inspiră? 

— Ce să-mi inspire? 

— Viaţa! Viaţa murdară, brutală de care ne agăţăm până la 
ultima picătură de energie... căci ne temem de moarte... 

— Legile naturii sunt imuabile, Peter! 

O'Neill nu-i ascultase intervenţia. 

— O moarte atât de înspăimântătoare în forma sa actuală... 

— Formă imaginată... 

— Dacă şi-ar schimba aspectul, imaginea, n-ar fi mai 
atrăgătoare! Mai simpatică? Dacă ar apărea sub trăsăturile 
unei femei frumoase sau ale unui tânăr seducător! Cum le 
promitea discipolilor săi musulmani Marele Maestru al 
Haşişinilor... sau al Asasinilor, epitet care i-a fost acordat mai 
târziu... 


Când aveam vreo cincisprezece sau şaisprezece ani am văzut 
un film curios... Intr-adevăr curios... Moartea era pre-—zentată 
sub chipul şi înfăţişarea unui tânăr superb... Frederic March 
interpreta, în toată splendoarea lui, moartea... Într-o zi se 
îndrăgostise de o fată fermecătoare. Atât de fermecătoare încât 
îşi uitase îndatoririle. Oamenii nu mai mureau. Nici accidentele 
grave, nici bolile incurabile, nici războaiele nu mai secerau 
oamenii. Bătrânii îmbătrâneau fără să mai treacă Styxul... 
Populaţia globului se înmulţea în proporţii uluitoare... Eh, da! A 
fost doar un film... 

Işi aprinse o ţigară. 

— Mi-ai scris în această prescripţie, printre altele, 
recomandarea imperioasă de a renunţa la fumat şi la alcool. 
Aceasta este ultima mea ţigară... 

Aspirase cu voluptate fumul aromat. 

— De ce să nu ne gândim la Leonida şi la războinicii lui care 
au murit cu toţii la Termopile? Luptătorul adult şi amantul lui, un 
luptător adolescent, au pierit laolaltă, rezistând cu încrâncenare 
la asalturile perşilor... lată o idee!... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Straniu!... Se presupune că apropierea morţii dezgroapă 
amintiri pierdute în inconştient... 

Imi amintesc de un roman pe care l-am citit în tinereţe. Visam 
să fac un film inspirat din tema acestui roman. Titlul era 
suges=tiv: „Clubul sinucigaşilor“. Am uitat cum se numea 
autorul... 

Râse din nou. 

— Nu! Nu te alarma! Nu mă gândesc să mă sinucid. Nu vreau 
să renunţ la consolările bisericii... 


Dar zâmbetul mefistofelic îi dezminţea cuvintele... 
* 


x x 


După ce află, prin intermediul ziarelor, de moartea lui Peter 
O'Neill şi a tovarăşului său, profesorul îşi aminti cuvintele-i 
rostite... Le auzea ca şi când O'Neill s-ar fi aflat acolo, lângă el, 
instalat într-un fotoliu, perorând despre viaţă şi sfârşitul ei. 

„Mi-e frică să mor singur! “ 


Cuvintele acestea i se întipăriseră în minte. Robertson ar fi 
putut să le repete procurorului Spacek care ancheta cazul 
O'Neill. 

Dar profesorul era legat prin secretul profesional. 

* 


x x 


Ray plânse multă vreme dispariția prietenului adorat. Nimeni 
nu ştia, în afară de el şi de Peter O'Neill, că Bob era bolnav de 
SIDA. 

Peter nu mai exista. El, Ray, rămăsese singurul depozitar al 
acestei taine, pe care o va păstra pentru vecie ascunsă în 
străfundurile fiinţei sale. 

Monumentul funerar al lui Bob, dominat de bustul lui - o 
capodoperă care evoca cu o fidelitate emoţionantă trăsăturile 
lui seducătoare -, era în permanenţă acoperit cu munţi de flori. 
Pelerinajele  admiratorilor se  perindau zilnic prin fața 
monu-—mentului. Alte flori se adăugau fără încetare jerbelor 
superbe, parfumate, din ajun. Monumentul acesta avea o 
particularitate: sub marmura lui nu zăceau resturile 
pământeşti ale lui Bob, care se topiseră în neant, îmbogăţindu-i 
legenda. 

În fiecare zi, Ray se înfăţişa în faţa lespezii de mormânt şi îşi 
depunea ofranda. Un trandafir roşu. Un singur trandafir roşu, 
simbol al inimii sale. 

Fusese tentat să rezilieze contractul cu „XXI Century“, să se 
înapoieze în Anglia, să-şi reia studiile la Cambridge. Apoi 
abandonase această idee, considerând că ar fi săvârşit o 
impietate. Părăsind America ar fi ridicat bariera oceanului între 
el şi locul unde se stinsese, sub ochii lui, Bob, unica fiinţă pe 
care o adorase. 

Străzile New Yorkului şi ale Los Angelesului, pe care umblase 
prietenul lui, îl atrăgeau cu o forţă morbidă. indeosebi cele din 
Manhattan, din Brooklyn şi din Bronx. Când avea timp, rătăcea 


pe acolo uitându-se - cu ochii lui Bob - la trecători, la 
automobile, la vitrine, la baruri... Îl reînvia, identificându-se cu 
umbra lui... Adesea uita de propria sa personalitate. 

Şi, cum era tânăr şi frumos, oamenii - bărbaţi şi femei - îl 


priveau îmboldiţi de dorinţe ascunse... Excita simţurile şi 
resimțea această excitare... Reînvia trecutul sordid al idolului 


său... Dar, spre deosebire de inocenţa naivă a lui Bob, aerul lui 
aristocratic intimida şi respingea avansurile înainte de a fi fost 
schiţate... 

În momentele de luciditate se întreba dacă nu era victima 
unor farmece... Să-l fi vrăjit Bob? Dacă acesta era adevărul, 
accepta bucuros robia-i spirituală. 

Chiar dacă se afla în plină turnare, îşi găsea timp să depună 


zilnic trandafirul roşu la picioarele lui Bob... 
* 


x x 


Numeroase biografii ale lui Robert Flynn - James Dean al 
anilor optzeci - umplură vitrinele librăriilor. Ray era menţi—onat 
printre actorii parteneri ai idolului. Scriitorii inventau anecdote 
picante, idile sentimentale pentru a-şi înfrumuseţa povestirile... 

Lavinia Parker, care fusese angajată de Peter O'Neill pentru 
a face publicitate în jurul vedetelor lui, îi aprecia enorm talentul, 
farmecul şi frumuseţea lui Bob. Fusese tentată să-l seducă, dar 
nu găsise terenul favorabil. Adesea se oprea lângă lespedea lui 
funerară şi lăsa gândurile să zboare în jurul personalităţii şi a 
gloriei lui, subliniate de moartea-i tragică. 

Lavinia remarcă prezenţa lui Ray care se reculegea, cu fruntea 
plecată, după ce depusese un trandafir roşu. El o zări, o salută 
politicos, apoi se retrase. 

Un bătrân grădinar aflat în preajma ei făcea ordine printre 
buchetele şi coroanele de flori învălmăşite haotic peste 
monu-—ment. O privi îndelung şi, după o scurtă ezitare, îi spuse 
cu voce tremurândă: 

— Băiatul acesta vine în fiecare zi cu un trandafir roşu şi, dacă 
nu e nimeni în jur, îngenunchează şi se roagă, în fiecare zi!, 
repetă el. Aşa ceva n-am mai văzut... Este un actor, nu-i aşa? 

— Un actor foarte cunoscut, în pofida tinereţii sale... 

— Ca şi Bob Flynn? 

— Aproape! Dar nu va întârzia să devină. 

— Cred că a fost un mare prieten al celui mort. 

Lavinia fu şocată de expresia: „prieten al celui mort“. 

— Uneori, continuă grădinarul, îi vorbeşte decedatului. 
Bineînţeles, cu glas scăzut. Aproape în şoaptă. Ca să nu-l 
deranjez, mă ascund după pietrele de mormânt... Durerea lui 


mă mişcă... Şi statornicia lui... Aşa ceva se întâmplă foarte rar, 
domnişoară! 

Lavinia îi dădu un bacşiş gras. Bătrânul grădinarii trezise 
curiozitatea. Îi strecurase o informaţie fantastică. Lavinia era 
inteligentă şi ştia să se folosească de orice prilej dacă i se părea 
promiţător. 

A doua zi dădu o raită pe la studio şi făcu investigaţii discrete 
printre actorii şi tehnicienii care lucraseră cu Bob. Intrebările 
abile şi răspunsurile obţinute îi oferiră explicaţia pe care o 
bănuia. 

Bob şi Ray erau inseparabili. Dar acesta era de abia 
înce—putul. Se duse la hotelul Plaza. Sub pretextul că intenţiona 
să scrie o serie de articole asupra personalului marilor hoteluri 
din New York, purtă discuţii cu valeţii şi groomii care 
deser-veau apartamentele de lux. Aceştia îi vorbiră despre 
clienţii importanţi ai hotelului, înalte personaje, şi despre 
moravurile lor. Menţionară şi câţiva actori, în particular domnul 
Ray Rhys, care îşi petrecea adeseori noaptea în apartamentul 
domnului Flynn. 

Lavinia află, apoi, că Ray, în afară de veniturile profesio—nale 
care se ridicau la cifre urmate de şase zerouri, dispunea şi de o 
importantă avere personală, îşi cumpărase o vilă la Long Island 
Sound şi un „off-shore“ care se numea „Golden Star“. 

În fiecare weekend ori zi liberă se ducea la Long Island. Şi 
dimineaţa, la ora la care superambarcaţiunea lui Peter O'Neill 
explodase ucigându-l pe Bob, Ray îşi conducea „off-shore“-ul la 
locul catastrofei şi arunca în valuri un trandafir, un singur 
trandafir roşu. 

Fără să fie remarcată, Lavinia îl fotografie pe Ray cu 
tran—dafirul în mână, îngenuncheat la picioarele monumentului 
funerar. Procedă în acelaşi fel şi la Long Island Sound, 
surprinzându-l când arunca trandafirul în mare. 

Dar nu-i era de ajuns. Că Bob şi Ray întreţineau relaţii 
particulare nu reprezenta nimic extraordinar. Că se culcau şi cu 
fete era, de asemenea, un fapt cunoscut. Bisexualitatea câştiga 
teren la Hollywood. Aspectul acesta din viaţa lor nu era esenţial. 

De asemenea, trecutul lui Bob nu mai constituia o taină 
pentru nimeni. Lavinia începu să scormonească gunoaiele din 
New York. Bob nu avea fişă la poliţie, în ciuda activităţii sale de 


prostituat şi a apariţiilor în filmele pornografice. Continuă 
cercetările şi făcu turul spitalelor. Ar fi fost imposibil ca Bob să 
nu fi contractat o boală venerică, se gândea ea. Dar nu obţinu 
niciun rezultat. Lavinia începu să dea semne de descurajare. Era 
pe punctul de a abandona lupta, când făcu o descoperire 
senzaţională care îi dublă energia. Într-un spital din Brooklyn 
dădu peste fişa unui băiat de şaisprezece ani, Phil Flynn, tra-tat 
de o pneumonie urmată de SIDA. Vindecat de pneumonie, 
băiatul fugise fără să lase vreo urmă. Infirmierele care se 
ocu—pau de fişier nu se gândiseră niciodată să facă vreo 
legătură între tânărul şi frumosul prostituat din New York şi 
celebra vedetă de la Hollywood. Dar, studiind fotografiile 
marelui actor prezentate de Lavinia, constatară cu stupefacţie 
că Phil şi Bob Flynn erau, în realitate, aceeaşi persoană. 

Lavinia Parker devenise un expert inegalabil în domeniul 
publicităţii. O carte care ar dezvălui această taină, atât de bine 
păstrată, ar avea un ecou enorm şi ar deveni lesne un 
„bestseller“. 

Dar îi lipseau multe piese importante pentru o reconstitu=ire 
credibilă. Aşa că îşi depăşi scrupulele de conştiinţă fiindcă era 
vorba de o afacere foarte bună. Construi o serie de ipoteze cu 
privire la moartea lui O'Neill. În calitate de responsabilă cu 
publicitatea îl cunoscuse de aproape. Remarcase lenta 
dez—agregare fizică a lui Peter. 

Cu siguranţă, era ros de o boală gravă. Nu se datora, oare, 
moartea lui unei sinucideri mascate sub forma unui asasinat? 

Lavinia manevră astfel încât să se apropie şi să câştige 
încrederea lui Daisy Nicholls, fosta secretară a lui O'Neill. li 
manifestă simpatie ostentativă şi îi lăuda calităţile. O invită de 
câteva ori la cină şi îi propuse un post bine plătit la Agenţia 
„Jameson, Irving & Parker“. 

Flatată de prietenia afişată de către Lavinia, o personalitate 
în lumea „showbiz“-ului şi sedusă de perspectiva unui viitor 
frumos, secretara se deschise ca o floare exotică ce îşi desface 
corola la apariţia soarelui. 

Lavinia profită de buna dispoziţie a lui Daisy, spre a-i vorbi cu 
melancolie de O'Neill. 

— Cu puţin înainte de a muri devenise o umbră a omului 
energic, plin de dinamism, de dinainte. Faţa i se scofâlcise. 


Secretara suspină. A 

— Nu vorbea niciodată de starea sănătăţii sale... Intr-o zi, 
Spade, cel mai bun prieten al lui, i-a atras atenţia asupra 
înfăţişării sale: „Ai slăbit! Eşti palid! Nu te simţi bine? “ La care 
domnul O'Neill i-a răspuns cu ironia sa obişnuită: „Vezi-ţi de 
treburile tale, Frank! La vârsta mea nu mai pot avea o faţă 
bucălată de copil! “... Sărmanul domnul O'Neill! Sănătatea lui 
mă îngrijora mult. Bea numai lapte şi se hrănea cu fructe... 
Medicii îi provocau oroare. Spunea că sunt nişte şarlatani. 

— Printre prietenii lui nu se afla niciun medic?, întrebă Lavinia 
cu inima tremurândă. 

Daisy dădu din cap gânditoare, şovăielnică. 

— Foarte rar vorbea cu un prieten doctor... Robertson... Da, 
Robertson... Andrew Robertson... Aşteptaţi, cred că am numărul 
lui de telefon în agendă. 

Îşi deschise poşeta, scoase un carneţel uzat, îl răsfoi şi 
exclamă triumfătoare: 

— lată-l! Robertson Andrew... 

Fericită, Lavinia îşi notă numărul. 

— Am să-l sun într-o zi; să stăm de vorbă, să evocăm 
per—sonalitatea dragului nostru Peter. 

După cina stropită cu vinuri alese, Lavinia plăti nota. 

— Nu uitaţi de un post pentru mine la agenţia 
dumnea-—voastră, domnişoară Parker, îi aminti cu timiditate 
secre=tara... Mi-aţi promis... 

— Evident, evident! Vom păstra legătura. 

Serviabilă, Lavinia se oferi s-o conducă cu maşina la locu-inţa 
ei. 

— Nu vreau să vă deranjez... 

— Vino, e o plăcere pentru mine! 

Daisy savura plimbarea nocturnă la bordul frumoasei maşini 
Lotus a Laviniei. 

Ajunsă acasă, Daisy îi propuse să urce şi să bea un păhărel. 

— Mulţumesc, mâine am o zi foarte încărcată. 

Se despărţiră cordial. _ 

Lavinia puse motorul în mişcare. Jubila. Daisy! Incă un martor 
preţios! lar în ceea ce îl priveşte pe doctorul Robertson, era 
convinsă că acolo va găsi cheia misterului. 


A doua zi se documentă asupra personajului. Află că era 
profesor universitar şi oncolog renumit. Potrivit unui plan bine 
pus la punct, îi ceru o întrevedere. O secretară acră îi spuse că 
profesorul era foarte ocupat, dar că putea să-i acorde o 
consultaţie peste două săptămâni la ora trei după-amiază. 

In ziua fixată, Lavinia se prezentă la cabinet cu o jumătate de 
oră mai devreme. Treizeci de minute îi ajungeau ca să răstoarne 
toate obstacolele ce i s-ar pune în cale. La nevoie putea să fie 
tot aşa de eficientă ca şi trâmbiţele lerihonului. 

Secretara, o fată bătrână şi urâtă, îi spuse ursuz să revină 
peste treizeci de minute. Lavinia o rugă să-i permită să-l aştepte 
pe profesor. Apoi îi spuse că Peter O'Neill, un prieten comun, i-l 
recomandase pe doctorul Robertson. 

— Sărmanul Peter, zise Lavinia cu o voce smiorcăită. Într-o zi 
mi-a mărturisit că numai îngrijirile profesorului i-au mai 
prelungit viaţa. 

Secretara arţăgoasă o privi cu un aer bănuitor. 

— V-a spus aşa ceva domnul O'Neill? 

— Personal!... Aş putea să consult dosarul prietenului meu 
drag şi de neuitat? 

Indignată, fata bătrână o săgeta cu ochii ei cenuşii. 

— Dosarele bolnavilor noştri sunt acoperite de secretul 
profesional. Profesorul mi-a ordonat să nu arăt nimănui 
dosarul domnului O'Neill. 

Tonul tăios nu admitea replică. 

Atunci, Lavinia făcu uz de argumentele cele mai puternice. 
Scoase din poşetă un pachet de zece mii de dolari. Secretara 
făcu ochii mari. 

Dar Lavinia ştia să fie convingătoare. 

— Aveţi douăzeci de mii dacă îmi permiteţi să fotografiez 
piesele din dosar! 

Bătrâna fată bâigui: 

— Glumiti! 

Lavinia aruncă pe masă două pachete de bancnote verzi. 

Fața bătrânei secretare se aprinse de parcă ar fi prevestit o 
congestie cerebrală. 

Ființa asta stranie, reflectă Lavinia, este în stare să 
pri—mească banii şi a doua zi să se sinucidă pentru că a încălcat 
ordinele patronului. 


Ca hipnotizată, secretara luă pachetele şi le strecură în 
serta—rul său. Apoi, cu gesturi automate, scoase din fişierul 
metalic un dosar verde care purta pe etichetă numele lui Peter 
O'Neill. 

— lată-l!, zise cu o voce schimbată. Dar, repede! 

Lavinia scoase din poşetă un minuscul aparat de fotogra-—fiat. 
În mai puţin de două minute, operaţia era terminată. Restitui 
dosarul. 

— Mulţumesc, domnişoară, şi la revedere! 

— Nu mai aşteptaţi consultaţia? 

— Spuneţi profesorului că nu m-am prezentat la întâlnire! 

Lavinia ieşi conştientă de faptul că dăduse o mare lovitură. 

Luă de la agenţie un concediu de două săptămâni, se închise 
în apartamentul său şi scrise într-un timp record o nouă 
biografie a lui Bob Flynn, de data aceasta bazată pe probe 
irefutabile. 

Încredinţă manuscrisul unui editor care îl acceptă cu 
entu—ziasm, oferindu-i un milion de dolari. Scoase o primă 
ediţie în 500.000 de exemplare, care se epuiză în douăzeci şi 
patru de ore. 

Tipografia lucra ziua şi noaptea. Patruzeci şi opt de ore mai 
târziu lansă pe piaţă o nouă ediţie în două milioane de 
exemplare. Cartea, susţinută de o publicitate delirantă, fu 
înghițită de cititori. O nouă ediţie, de patru milioane de 
exem—plare, intră sub presă. 


Acesta nu era decât începutul... 
* 


x x 


Ray dormea când lumina soarelui îi auri pleoapele. Deschise 
ochii încă sub impresia puternică a visului care îl transportase 
pe covorul său zburător la Long Island Sound, îşi conducea „off- 
shore“-ul pe oceanul verde-jad, ţâşnind prin apă ca un delfin pe 
talazurile agitate. 

Lângă el se afla Bob tolănit pe bancheta largă şi comodă, cu 
mâinile încrucişate sub ceafa. 

Privea visător pescăruşii care descriau arabescuri pe cerul 
albastru spălăcit asemenea boitei fantastice a unei catedrale 
atât de înalte încât se pierdea în infinit. Vântul îi ciufulea părul, 
mângâindu-i pieptul gol pe care şerpuia un lanţ de aur. 


Cămaşa albă, larg deschisă, expunea un tors cu muşchii 
armonios dezvoltați, căci Bob avea repulsie de culturismul care 
deformează fiinţele umane, transformându-le în luptă=tori de 
circ cu capete mititele şi corpuri enorme de parcă ar fi umflate 
cu pompa. Femeile cu muşchii proeminenţi i se păreau ridicole 
şi întrucâtva dezgustătoare. Îşi pierd femini—tatea imitându-i pe 
atleți. 

Bob tăcea. Când era fericit, nu vorbea. Savura plăcerea de a 
trăi prezentul fără să se gândească nici la trecut, nici la viitor. 

Ochii lui strălucitori se întoarseră spre Ray şi îl contemplară cu 
încântare. 

Ray se simţea mândru gândindu-se că era admirat de un 
semizeu, de o mie de ori mai frumos decât el. Frumuseţea şi 
talentul le aduseseră gloria, bogăţia şi privilegiul de a fi 
admi—raţi de sute de milioane de spectatori. Şi Ray tăcea. 
Fericirea nu are nevoie de cuvinte când este împărtăşită de 
două fiinţe care se înţeleg, care se simt atât de aproape psihic şi 
fizic încât constituie un singur tot. 

Din păcate, soarele dimineţii îl smulse pe Ray din imperiul 
încântător al viselor şi îl proiectă în mediul brutal al realităţii. 
Suspină. Bob nu se mai afla lângă el, dar nu era nici absent, 
deoarece spiritual nu-l părăsise niciodată. 

Ray ducea o viaţă dublă. O viaţă a viselor. În care exista şi 
Bob, şi o viaţă de zi cu zi, materială, din care Bob lipsea. 

Cobori din pat, îşi puse un halat, apoi se duse în bucătărie. 
Pregăti un mic dejun bogat şi savuros pentru două persoane, 
apoi îl servi pe măsuţa din hol. 

Se instală pe un scaun şi ridică paharul în cinstea lui Bob, a 
cărui fotografie, înrămată în aur şi aşezată pe măsuţa de vizavi, 
îl înfăţişa surâzător şi fericit. Imaginea lui Bob îl înto—vărăşea 
pretutindeni. 

„Dacă lumea ar şti cum mă comport, m-ar considera nebun 
sau cel puţin un dezechilibrat inofensiv“. Dar lui Ray puţin îi 
păsa de ceea ce gândeau oamenii despre el şi despre 
obiceiurile lui. 

După ce luă micul dejun, ieşi pe terasă şi vărsă oranjada 
pregătită pentru Bob pe nisipul aurit al plajei. Apoi luă tava cu 
mâncarea şi o aşeză pe scara de la intrarea casei. Să 
folo—sească vagabonzilor sau câinilor părăsiţi. În felul acesta 


hră—nea duhul lui Bob. Urma un obicei al romanilor din 
antichitate care orânduiau alimente pe altarul din casă al 
strămoşilor dispăruţi. 

Ray închidea uşa de la intrare cu cheia deoarece nu-i 
plă—ceau fetele şi camarazii de la studio care dădeau buzna în 
casă fără să se anunţe. Făcu duşul zilnic, una din rarele sale 
plăceri alături de lectură, muzică şi de navigaţie pe „off-shores“- 
uri ce atingeau viteza iadului. 

Apoi se îmbrăcă. Se gândea să profite de acea zi frumoasă, 
mai frumoasă decât altele, căci smogul depresiv lipsea, spre a 
se duce în oraş şi a-şi cumpăra cărţi. Se bucura de o 
săptămână de vacanţă. Personajul pe care îl interpreta într-o 
comedie regizată de Tuchman nu participa în acea săptămână la 
secvențele în curs de turnare. 

Se urcă la bordul maşinii sale, o Lagunda frumoasă şi 
confortabilă, care nu avea nimic dintr-un bolid, şi plecă din Palos 
Verdes spre bulevardul Wilshire. Îşi văzu fizionomia expusă pe 
mai multe panouri care făceau publicitate filmului în care urma 
să apară. 

Nu simţea nici plăcere, nici mândrie. Viaţa reală îi părea 
insipidă şi fără scop... Se oprea în fiecare zi la cimitirul din Los 
Angeles şi punea câte un trandafir roşu pe mormântul lui Bob. 

Când se găsea la New York, arunca în zori câte un trandafir în 
apele de la Long Island Sound. Un omagiu derizoriu care pentru 
el avea semnificaţia unei datorii. 

Mai mulţi reporteri îl întrebaseră: „Nu vă ispiteşte gândul să 
scrieţi o biografie a lui Bob Flynn? Doar i-aţi fost cel mai bun 
prieten“. Ray le răspundea zâmbind: „Cuvintele scrise ar fi prea 
sărace ca să redea un personaj atât de complex: un mare artist 
şi un mare copil. Pentru mine, comparaţia dintre el şi James 
Dean îmi ajunge. Este ca şi cum mi s-ar vorbi de doi zei din 
Olimp. Un Olimp al epocii noastre, moderne“. 

Opri maşina în faţa unei florării de pe Wilshire de unde îşi 
cumpăra trandafirii roşii. 

Fata care îl servea de obicei se înroşi de plăcere când îl văzu 
intrând în magazin. Alese doi trandafiri roşii, cei mai frumoşi din 
buchetele ei, şi îi oferi lui Ray. 


— Credeţi că sunt prea îndrăzneață dacă vă rog să puneţi din 
partea mea un trandafir, alături de al dumneavoastră, pe 
mormântul domnului Flynn? 

— De unde ştiţi unde duc trandafirii?, întrebă Ray şocat. 

Fata zâmbi cu aer timid, supus. 

— Toată lumea ştie... 

Ray se întunecă la faţă. 

— Credeam că este un secret bine păstrat. 

Fata vru să-i mai facă un serviciu. 

— N-aţi citit ultima carte despre viaţa domnului Flynn? 

— S-au scris multe biografii ale lui Bob. 

— E vorba de ultima carte semnată de Lavinia Parker. Oamenii 
o cumpără pe nerăsuflate. Am avut norocul să-mi procur un 
volum după ce am stat la coadă o jumătate de oră. L-am citit 
într-o noapte. 

Apoi adăugă candid: 

— V-am admirat foarte mult fotografia. Vă arată când 
depuneţi trandafirul roşu pe mormântul domnului Flynn. Este 
gestul unui mare prieten. 

— Fotografia mea?, exclamă Ray uluit. 

— Da! Fotografia dumneavoastră! Am mai văzut o foto—grafie 
care m-a impresionat profund! Aruncaţi un trandafir în ocean, 
acolo unde vasul domnului Flynn a explodat! 

Fata rămase uimită când Ray luă cei doi trandafiri, plăti pe al 
său, apoi foarte agitat ieşi din magazin, aproape în fugă. 

Cu inima bătând şi cu răsuflarea tăiată, se grăbi spre prima 
librărie. Cumpărătorii se îngrămădeau deja în faţa stivelor cu 
volumele Laviniei Parker. 

Patronul îl observă şi îl întâmpină radios. 

— Fiţi bine-venit, domnule Rhys! Aţi văzut ultimul bestseller 
privitor la viaţa mult regretatului dumneavoastră prieten Bob 
Flynn! 

— Daţi-mi, vă rog, un exemplar! Nu vreau să fac coadă! 

— E o adevărată nebunie, domnule Rhys! Toţi se bat pentru 
cartea asta! Aşteptaţi un moment! 

Se duse, apoi se întoarse afectat, oferindu-i cartea. 

— Vă mulţumesc pentru amabilitate!, zise Ray. Cât vă 
datorez? 


— Nimic, domnule Rhys! Firma vă oferă această carte. S-a 
anunţat, de asemenea, o carte privitoare la viața 
dumnea-—voastră de om şi de actor. Sper că la apariţia ei veţi 
accepta să-mi semnaţi un autograf! 

— Bineînţeles, bineînţeles! 

Nerăbdător, Ray se uită la copertă. Un portret foarte reuşit al 
lui Bob, care îl tulbură, iar dedesubt, cu litere de aur, titlul: 
„Eternul Bob Flynn“. Numele cu litere mici al Laviniei Parker voia 
să-i sublinieze modestia. 

Zguduit de emoție, Ray strânse mâna patronului şi ieşi în 
stradă. 

Aspiră profund aerul străzii. Un nod îi apăsa plexul solar 
tăindu-i răsuflarea. Se instală în maşină, dar nu demară. 
Deschise cartea. Numeroase fotografii ale lui Bob, alese cu 
pricepere şi gust de o expertă în publicitate, prezentau o 
icono—grafie perfectă a personajului. Fu uimit când îşi văzu 
propria imagine cu un trandafir roşu la cimitirul din Los Angeles 
şi la Long Island Sound. 

Inlemnit, căzu peste capitolul care dezvăluia tema SIDA, de 
care ar fi fost atins Bob. „Târfa asta îl înjoseşte, îl târăşte în 
noroi! “ 

Ca şi mica florăreasă, devoră capitolul referitor la boala lui 
Bob. „Phil Flynn şi Bob Flynn nu sunt aceeaşi persoană! “, strigă, 
uitând că era singur. Orbit de dragostea sa, nega evi—denţa. Era 
atât de absorbit de lectură, încât tresări surprins când văzu 
feţele lipite de geamurile maşinii. Admiratoare şi admiratori 
fluturau rugător cartea. 

— Un autograf, domnule Rhys! 

— Autograful dumneavoastră va da mai multă valoare acestei 
cărţi dedicate prietenului dumneavoastră! 

— Vă rog, domnule Rhys, un autograf. 

— O mică semnătură, domnule Rhys, pe cartea asta! 

— Un autograf!... Un autograf!... Un autograf!... Ray crezu că 
trăieşte un coşmar. Demară, spre a se elibera de torţionari. Era 
indignat, scandalizat, furios... Se îndreptă, mai întâi, spre cimitir. 
Pamfletul mârşav al Laviniei nu-l va împiedica să-şi facă datoria. 

Ajuns la destinaţie, se văzu dintr-odată înconjurat de numeroşi 
reporteri care îşi aţintiră aparatele fotografice asupra lui. 
Prezenţa sa, cei doi trandafiri din mână confirmau revelaţiile 


Laviniei Parker. Aceasta îmbinase cu pricepere născocirile şi 
realitatea spre a da mai multă greutate afirmațiilor ei. 

— Ştiaţi, domnule Rhys, că Bob Flynn era atins de SIDA? 

— Credeţi că Peter O'Neill s-a sinucis, împingându-l la moarte 
şi pe prietenul dumneavoastră? 

— Legătura dumneavoastră cu Bob Flynn aminteşte de 
legenda lui Castor şi Pollux! Cum se comporta Bob Flynn în 
intimitate? 

— Era un mare îndrăgostit? 

— Admiteţi homosexualitatea? 

— Sunteţi un partizan al libertăţii sexuale totale? 

— Bob Flynn a fost amantul dumneavoastră? 

— Nu vă gândiţi să vă căsătoriţi? În modul acesta aţi reteza 
toate comentariile suspicioase! 

— Bisexualitatea lui a fost reală? 

— Îi scuzaţi pe homosexualii care se căsătoresc ca să-şi 
ascundă perversiunea? 

Întrebările curgeau tot mai multe, tot mai indiscrete. 

— Phil Flynn şi Bob Flynn sunt acelaşi personaj? 

— Nu!, urlă Ray. 

— Nu credeţi că v-aţi molipsit de SIDA? 

— Nu!, răcni din nou Ray furios. 

— De ce doi trandafiri? 

— Al doilea trandafir are o semnificaţie deosebită? 

Presat de ziariştii care se îmbulzeau ca să ajungă cât mai 
aproape de el, Ray îşi pierdu florile. Mulțimea care se 
îngră—mădea călcă cei doi trandafiri, care acum zăceau pe 
pietriş ca două pete de sânge. 

Ray se degajă cu violenţă din îmbulzeală şi, urmat de haita de 
reporteri, îngroşată şi de curioşi, se urcă la volanul maşinii. 

O barieră vie se ridică în jurul Lagundei. Dar Ray nu se lăsă 
intimidat. 

Demară făcându-şi loc uşor, dar insistent printre oamenii care 
blocau drumul. De îndată ce străbătu acest obstacol, acce-leră 
şi ieşi din cimitir. Pentru prima dată nu putuse depune floarea la 
mormântul lui Bob. Inima îi sângera. 

La Palos Verdes îl aştepta o nouă gloată de ziarişti în faţa 
intrării vilei. Îşi croi brutal drum până la uşă şi o des-—chise. 
Aparatele de fotografiat şi întrebările îşi reluară dansul diabolic. 


— Nu credeţi că SIDA va păta memoria lui Bob Flynn? 

Întrebarea aceasta îl şfichiui, îl arse, ca şi cum cineva ar fi 
îndreptat asupra lui un aruncător de flăcări. 

Urlă cuprins de mânie: 

— Nu există boli ruşinoase şi boli virtuoase! Ca şi holera, ca şi 
ciuma, ca şi cancerul, SIDA este un flagel ce loveşte fără a-şi 
alege jertfele! Doresc ca cercetătorii să descopere cât mai 
repede un vaccin care să salveze omenirea! Căci toată 
omenirea este ameninţată! 

Intră în casă şi încuie uşa. Baricadat, se lăsă pe un fotoliu şi 
deschise cartea. Lacrimile îi umeziră obrajii. Nu răspunse la 
ciocăniturile din uşa de la intrare. Scoase telefonul din priză. 

Parcurse cartea scârbit de frazele debitate cu o elocvenţă şi 
un talent de netăgăduit. 

Îl adorase pe Bob, dar nu-i fusese niciodată amant, chiar dacă 
şi-o dorise cu toată fiinţa sa. 

Dragostea lui pentru Bob era asemenea unui foc care nu se 
stinge niciodată. Se culcase cu femei, se culcase şi cu bărbaţi! 
Nu se ruşinase niciodată de bisexualitatea sa. Viaţa lui 
personală îl privea numai pe el. Nu avea să dea socoteală cuiva. 
Dispreţuia excomunicările bisericii şi ale puritanilor. Dragostea 
nu cunoaşte nici graniţe, nici credinţe. 

Era exasperat de valul de ruşine pe care Lavinia, în căutare de 
senzaţional, îl arunca perfid asupra memoriei lui Bob. 

Taina prietenului său, al cărui singur şi ultim depozitar se 
credea, îi scăpase din mâini. 

* 


x x 


Ziariştii, dându-şi seama că nu vor obţine nimic de la Ray, se 
retraseră. 

A doua zi, Ray comandă la telefon un bilet pentru primul avion 
ce pleca la New York. leşi din casă pe o uşă laterală, se instală la 
volan şi nu se opri decât la aeroport. Işi pusese ochelari negri şi 
mari spre a nu fi recunoscut. Librăriile de pe aeroport expuneau 
în teancuri înalte biografia lui Bob sem-—nată de Lavinia Parker. 

Ray cumpără câteva ziare de dimineaţă şi se adânci într-un 
fotoliu din avionul care îşi luă imediat zborul. Suspină uşurat 
gândindu-se că reuşise să călătorească incognito. Beneficia de o 
oază de linişte în centrul infernului dezlănţuit de cartea Laviniei. 


Parcurse ziarele. Critica se ocupa deja de carte. Deosebirea de 
nume dintre Phil şi Bob Flynn era subliniată de câţiva critici 
literari, care nu considerau literă de lege afirmaţiile Laviniei. Că 
Bob era sau nu era bolnav de SIDA nu prezenta mare interes. 
Toţi criticii îi recunoşteau talentul fantastic. Rock Hudson nu 
pierduse nimic din prestigiu din cauza bolii. Numele şi moartea 
lui serviseră de trambulină pentru cercetările legate de SIDA, 
care până atunci erau acoperite de o tăcere stânjenitoare. A 

Lavinia îl discreditase indirect şi pe Peter O'Neill. Il 
prezentase ca pe un bolnav ajuns în ultimul stadiu, 
înspăimântat de agonia ce îl pândea, care se hotărâse să-şi 
pună capăt zilelor. În modul acesta, autoarea îl dezvinovăţea pe 
Lombardo, pe Bryner şi pe toţi duşmanii lui O'Neill. 

Unii critici lansaseră chiar versiunea că Lavinia Parker scrisese 
această biografie că să acopere anumite personaje sus-puse 
gata să facă orice sacrificii băneşti pentru a ieşi dintr-o situaţie 
dezagreabilă. Cu cât scandalul lua proporţii, cu atât vânzarea 
cărţii creştea în mod vertiginos. 

Ray aruncă ziarele şi zâmbi dezamăgit. 

Accidentul provocat, care pusese capăt zilelor lui Joe Shweize, 
tânărul amant al Annei O'Neill, ca şi moartea sus—pectă a lui 
Robby O'Neill, erau escamotate cu iscusinţă de Lavinia. 

* 


x x 


După aterizarea avionului pe Aeroportul Kennedy, Ray luă un 
taxi care îl duse la vila sa din Long Island Sound. Era o casă de 
proporții moderate, confortabilă, modernă, mobilată elegant, 
prevăzută cu o piscină, cu un garaj pentru trei maşini şi grădină 
frumos îngrijită. Era relativ modestă alături de clădirile 
somptuoase din vecinătate, multe puse în vânzare din cauza 
întreţinerii ridicate şi a taxelor care înghiţeau sume enorme. 

Contrariul sărăciei lucii din South Bronx. Dar, ca şi acest 
cartier mizerabil, cu case şubrezite, căzute în ruină, părăsite 
până şi de săraci, Long Island Sound, cu palatele sale pustii, 
inspira aceeaşi senzaţie de dezolare posomorâtă. 

În această ambianţă, calmă în exterior, Ray putea să 
reflec-teze la urmările apariţiei cărţii Laviniei. Ea nu făcea 
altceva decât să se conformeze curentului puritan reînviat care 


îşi impunea din nou legile în lumea „show business“-ului şi a 
artei. 

Actorii, cântăreții, scriitorii, pictorii - celibatari înrăiţi sau 
homosexuali mai mult sau mai puţin cunoscuţi - se căsăto-reau 
spre a nu cădea pradă vânătorilor de vrăjitoare, în reviste 
apăreau fotografii ale unor fericiţi capi de familie, cu câte un 
copil în braţe, iar dedesubt declaraţii dictate de agenţii de 
publicitate: „Dragostea unui femei şi venirea pe lume a copilului 
mi-au schimbat şi mi-au luminat viaţa. Datorită lor am renunţat 
la droguri, la alcool şi la amorurile josnice“. Slabi de înger, 
acceptau toate compromisurile deoarece îi chinuia spaima. 
Spaima de a nu-şi pierde contractele, serviciul, emi—siunile la 
televiziune, publicul prelucrat de puritani. Dar în culise îşi 
continuau destrăbălările. 

Ca să reteze de la început toate comentariile, Michael Jackson 
declară că este virgin. 

La celălalt pol al celor îngrijoraţi se ridicau oamenii de creaţie 
care dispreţuiau prejudecățile, amatorii erotismului descătuşat. 
Înlăturau tabuurile şi se războiau cu bigoţii, integriştii, 
arhiconservatorii şi îndeosebi cu bigotele bătrâne şi urâte. 
Cântăreţii de rock se despuiau în faţa a sute de mii de fani, îşi 
arătau fesele, dădeau din şolduri mimând actul sexual, îşi afişau 
organele genitale în plină erecţie, în timp ce admiratorii excitaţi 
urlau cât îi ţinea gura, iar cei mai năvalnici se împreunau sub 
fasciculele orbitoare ale reflectoa—relor, în ritmul muzicii 
zgomotoase amplificate la maximum. Filmele erotice invadaseră 
televiziunea. 

De o parte, rigoriştii recrutaţi până şi printre cardinali, pe de 
altă parte, liberalii cu concepţii avansate, care făceau apologia 
libertăţii, puneau Vaticanul la grea încercare. In ceea ce Îi 
priveşte pe rigoriştii Islamului, aceştia voiau să întoarcă mersul 
istoriei şi să reînvie obscurantismul din veacurile trecute. 

Plasaţi în mijlocul acestor antagonisme  încrâncenate, 
bur—ghezii timoraţi se ascundeau la adăpostul mediocrităţii lor, 
repetând cu o încredere grotescă: „Asta nu li se poate întâmpla 
decât altora! “. lar când catastrofa se abătea asupra lor se uitau 
năuciţi, pierduţi, descumpăniţi, nenorociţi şi se lăsau duşi de 
curentul care îi strivea. 


Ray nu se temea de viitor şi nici nu încerca să înfrunte 
prejudecățile. 

Era scârbit. Gunoaiele umane, resturile puturoase ale unei 
societăţi putrede care mergea în derivă îi făceau greață... O 
lume ajunsă la marginea prăpastiei... 

Sodoma şi Gomora... 

Nu! Ray nu se temea. Era atât de bogat încât putea să se 
întreţină din veniturile sale până la capătul zilelor. 

Poate că SIDA va aduce o soluţie radicală. Va aduce 
nimicirea unei lumi care supravieţuise tuturor urgiilor: boli, 
răz—boaie, masacre în numele unor principii religioase sau 
politice, droguri, catastrofe naturale, dezastre financiare, 
şomaj... 

Sodoma şi Gomora... 

Stăvilarele se vor prăbuşi, lava va ţâşni explozivă din 
măruntaiele pământului şi, val după val, va distruge tot ce va 
întâlni în cale. Talazurile oceanelor se vor ridica învârtejindu-se 
la înălţimi ameţitoare, giganticele spirale lichide vor fi biciuite 
de focul cerurilor care le va transforma în vapori arzători, globul 
terestru va deveni o sferă incandescentă... 

Sodoma şi Gomora... 

Ray se întreba: 

„La ce bun să aştept acest sfârşit inevitabil care va veni peste 
câteva milioane de ani sau poate chiar mâine... Mi-am pierdut 
minţile sau am devenit extralucid? “ 

În univers, toate energiile se întâlnesc şi se contopesc... 
energiile galaxiilor în plină mişcare... energiile stelelor care 
explodează... energiile găurilor negre... energiile minuscule ale 
oamenilor care mor, energii care se topesc în marele tot... 
aşteptând sfârşitul... apoi un nou BIG-BANG... 

* 


x x 

În picioare, în fața piscinei din vila sa, Ray contempla gânditor 
apa limpede, albastră ca şi fundul de faianță al bazinului. 

Apa îl fascina. 

Îşi ridică ochii şi îşi plimbă privirea peste apele oceanului. 
Valurile lui rostogolitoare îl atrăgeau... Gândurile îi zburară spre 
Bob. După dispariţia lui nu mai avusese ca tovarăş decât 
durerea de a-l fi pierdut şi singurătatea tot mai apă—sătoare. Cu 


pas hotărât, fără să se mai uite înapoi, coborî spre țărm. Se 
îmbarcă pe „off-shore“-ul său şi ieşi în larg. 

Superambarcaţiunea purta denumirea de „Golden Star“, ca 
aceea a lui Bob. 

Crepusculul înroşea cerul spre soare-apune. 

Un sentiment greu de definit, o forţă necunoscută îl 
împin—gea să mărească viteza „off-shore“-ului. Apăsă pe 
accelerator... 100 de mile pe oră... 150... 180... 200... Se 
depărta de mal... 

O insulă stâncoasă, o insuliţă se ridica în faţa lui. Seara îi 
gonise pe cei care se plimbau pe acolo. Ultimele iahturi se 
întorseseră la mal. 

Calea lui Ray era liberă... 

Se îndreptă ţintă spre insula stâncoasă... 

O flacără uriaşă urmată de un bubuit asurzitor făcu să vibreze 
aerul curat al serii... 

Pescăruşii speriaţi îşi luară zborul... 

„Golden Star“ nu mai exista... 

* 


x x 


Moartea lui Ray Rhys aduse o probă suplimentară 
argu—mentelor Laviniei Parker. Milioane de exemplare ale 
edițiilor de buzunar, publicate în Statele Unite, în Anglia, în 
Australia, în Germania şi la Hong Kong se adăugară la ediţia 
originală. Biografia lui Bob Flynn îşi găsi traducerea în patruzeci 
de limbi. 

Lavinia adună zeci de milioane de dolari şi deveni, de pe o zi 
pe alta, o celebritate mondială. Obţinu premiul Pulitzer care îi 
aduse consacrarea. Un editor american îi oferi un milion acont 
pentru biografia lui Raymond Rhys, condiţionat de redactarea ei 
cât mai rapidă... 

Cartea Laviniei, îmbogăţită de documente, numeroase 
interviuri, fotografii, piese convingătoare fu citită şi răscitită, 
studiată şi examinată de procurorul Oscar Weinstein şi de toţi 
asistenții lui. 

Weinstein îi convocă în biroul său pe timoratul Gideon Spacek 
şi pe locotenentul Hatcher. Îi măsură cu o privire dispreţuitoare. 

— Aţi citit ce scrie aici! 


Reprezentanţii FBl-ului, ai poliţiei din Los Angeles şi din New 
York, ca şi delegaţii ministerului public se reuniră spre a verifica 
elementele furnizate de Lavinia Parker asupra morţii lui Peter 
O'Neill şi a lui Bob Flynn, fără a neglija cazurile lui Joe Schweize 
şi al tânărului Robby O'Neill. 

După lungi dezbateri, care sublimaseră lipsa de probe, Oscar 
Weinstein scrise cu mâna sa pe dosarul lui O'Neill: „Afacere 


clasată“. 
* 


x x 


Zece zile mai târziu, exact la ora la care procurorul Weinstein 
pusese rezoluţia pe dosarul O'Neill, sosi o comu=—nicare urgentă 
a Interpolului, transmisă prin satelit: 

„Rodriguez Santos, ucigaş plătit, cu numeroase victime la 
activul său, a fost capturat de poliţia daneză. Înainte de a fi 
extrădat în Statele Unite i s-a propus un târg. Să furnizeze 
informaţii compromiţătoare cu privire la Angelo Lombardo şi a 
puternicei sale organizaţii oculte în schimbul unei reduceri 
substanţiale a pedepsei. A recunoscut că a fost amestecat în 


afacerea O'Neill“. 
* 


x x 


Oscar Weinstein redeschise dosarul O'Neill. Gideon Spacek 
jubila. 

— Fir-ar să fie! Eram sigur că afacerea nu este închisă! Şi că 
volumul acestei târfe nu e decât o urzeală de minciuni şi 
adevăruri amestecate cu iscusinţă ca să pună bete în roate 
anchetei noastre! Lombardo şi acoliţii lui n-or să scape. Am să-i 
strivesc ca pe nişte ploşniţe! Mâine dimineaţă, dragă Hatcher, 
plecăm la New York! Cu ce plăcere am să-i pun cătuşele acestui 
nenorocit de Lombardo! Îl voi avea! ÎI voi avea! 

Se scurseră douăzeci şi patru de ore. 

Pe Aeroportul Kennedy, Rodriguez Santos cobora din avi—onul 
TWA escortat de patru agenţi ai FBl-ului. Puse piciorul pe ultima 
treaptă a scării când un glonţ îl lovi drept în inimă. Deţinutul 
căzu grămadă. Asasinul, cu siguranţă un ucigaş plătit, dispăru 
fără urme. Cercetările intense ale FBl-ului nu duseră la niciun 
rezultat... 

Sfârşit