Vintila Corbul — Extaz, moarte si rock'n roll

Vintilă Corbul 


Extaz, moarte şi rock'n roll 


Din dorinţa de a aprofunda viaţa vedetelor rock, admirator al 
acestora, în special al lui Ozzy Osborne, Vintilă Corbul s-a 
documentat mult pentru a scrie Extaz, moarte şi rock'n roll. Are 
în bibliotecă zeci de cărţi şi casete video pe această temă. Viaţa 
vedetelor, a geniilor artistice i-au stârnit în permanenţă 
interesul. Nonconformismul acestor persoane, tentaţiile la care 
sunt expuse, suişurile şi coborăşurile carierelor sunt subiecte 
tratate în multe dintre cărţile autorului. Povesteşte că se simte 
de vârsta personajelor sale şi de aceea îi este foarte uşor să 
intre în pielea acestora. De multe ori, fără a fi direct, presară în 
romane pasaje autobiografice şi multe dintre personaje sunt 
întruchipări ale persoanelor pe care le-a cunoscut. Practic 
Operele Complete ale lui Vintilă Corbul include, în diferite 
versiuni, povestea romanţată a vieţii sale. 

EDITORUL 


Aşezat în faţa mea — ne despărţea masa mea de lucru - 
Roger Osborne mă priveşte cu o atenţie curioasă. Băiat 
simpatic, el îndeplinea perfect rolul lui Ganimede la curtea lui 
Jupiter, pe culmile Olimpului. Dezamăgit de tăcerea mea, el 
reîncepu atacul: 

— Un personaj în căutarea autorului său pare necuviincios, deşi 
cele şapte personaje ale lui Pirandello au deschis această cale. 
Acest copil — căci era un copil faţă de mine — Îmi vorbea cu o 
siguranţă uimitoare. Conştient de charisma sa, de impactul 
psihologic al cântecelor sale asupra mulţimii şi de influenţa 
asupra mass-media, el îşi imagina probabil că întreaga lume 
asculta de capriciile sale. A trebuit să îmi dau seama mai târziu, 
după ce l-am cunoscut mai bine, că dezinvoltura sa nu era decât 
de paradă... o mască ce-i ascundea agitația interioară, focul 
care îl ardea. Reîncepu cu o tenacitate care îi depăşea 
slăbiciunea. Organismul lui biciuit de o voinţă dârză reînnoia 
energia de care avea nevoie, în felul unei centrale atomice. 
Incontestabil, personalitatea sa emana o fascinaţie, o aură 
orbitoare. 

A fi ales pentru a-i scrie biografia lui Roger Osborne ar fi flatat 
pe orice scriitor. Cu toate acestea, eu ezitam. Roger Osborne îşi 
reluă campania de seducţie. 

— Scribul propus de către editură nu mi-a inspirat deloc 
încredere. Un om de meserie care a rasolit o lucrare fără suflet. 
— lar dvs. v-aţi gândit la mine? 

— Am dat din întâmplare peste cel mai recent interviu al dvs. Vă 
citez: „De puţin timp nutresc speranţa să scriu o carte despre 
lumea fabuloasă a rock'n roll-ului. Ideea aceasta va părea 
ridicolă oamenilor din generaţia mea, intelectuali cu concepţii 
carteziene. Impănaţi de prejudecăţi, cea mai mare parte a lor 
asimilează rockul cu o muzică brutală şi vulgară, un drog ce 
ameninţă să-i transforme pe tineri într-o masă de manevră". Să 
nu vă miraţi de capacitatea de a vă recita textul din memorie, 
dar meseria mea m-a obişnuit cu asemenea acte de curaj. 
Adesea, adevărurile trebuie să-şi ascundă faţa, din prudenţă. Eu 
cred că adevărurile trebuie trâmbiţate, aruncate în cele patru 
colţuri ale lumii, presărate prin oraş. 

Am recepționat mesajul. Roger Osborne nu se temea să 
şocheze. A reuşit să mă facă să nu mai fiu rezervat. Un punct în 
favoarea sa. Am ridicat o obiecţie care mi se părea întemeiată în 


acest stadiu al discuţiei: 

— lmi vorbiţi de cariera dvs. De un crepuscul ce se profilează la 
orizont. Dar sunteţi prea tânăr pentru a evoca eventualitatea 
unui sfârşit de carieră, sunteţi abia la început. 

— Rimbaud a pus punctul final al activităţii sale literare la vârsta 
de 19 ani. La 27 de ani Jim Morrison a murit uzat, golit, 
îmbătrânit prematur. Supradoza l-a doborât pe Jimmy Hendrix la 
25 de ani. Tot o supradoza l-a luat şi pe Sid Vicious la 22 de ani; 
acuzat de moartea unui membru al grupului, el s-a sinucis. 
Ritchie Valens, la 17 ani, şi Buddy Holly la 23 au pierit ca victime 
ale unei catastrofe aeriene; se întorceau de la un concert. Brian 
Jones, de la Rolling Stones, la 27 de ani a fost găsit mort în 
piscină. Eddie Cochrane, 21 de ani, mort într-un accident de 
maşină. John Lennon, asasinat de un nebun; Leslie West, de la 
Cream, răpus de soţie; Larry Williams, măcelărit la Los 
Angeles... Şi nu este decât un fragment dintr-un lung, foarte 
lung pomelnic... 

Cufundat în gânduri, îşi înclină capul. Pletele îi cad în cascadă pe 
faţă. 

— Este preferabil să părăsesc scena în plină glorie... Să las în 
urma mea o amintire luminoasă... Să nu cunosc chinurile 
decripitudinii, uitarea...Işi ridică capul şi surâse zeflemitor. 

— Cântăreţele bătrâne au propria rațiune de a exista. Presupun 
că sunt mai bine acceptate de către oamenii de o anumită 
vârstă, şi care se tem de elanul brutal al tinerilor... A muri tânăr 
este un privilegiu al rockerilor... 

— Privilegiu? 

— A îmbătrâni este un blestem... 

L-am privit uimit. Era o faţetă surprinzătoare a personalităţii 
sale. 

— Vă este teamă de îmbătrânire? 

O lumină sumbră umbri pentru o clipă ochii săi limpezi. 

— Când eram mic, îmi era frică să cresc... Acum îmi e frică să 
ating vârsta adultă. Vârsta care vă face să uitaţi inocenta, 
loialitatea, entuziasmul, elanul... Idealul adolescenţei se 
prăbuşeşte, iar ruinele sale sunt baleiate de către un val de fond 
ce poartă pe creasta sa pătată de sânge toate deşeurile 
societăţii de consum... egoismele, meschinăriile, trădările, 
mizeriile...lşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi elibereze 
conştiinţa de o greutate insuportabilă. 


— Rock'n roll-ul şi moartea se cuplează ca doi amanți... M-a 
frapat titlul unei cărţi: Sex, droguri şi rock'n roll... Aş fi tentat să- 
| corectez: Sex, moarte şi rock'n roll... Apreciez viaţa după 
intensitatea ei durata îmi este indiferentă... cu cât este mai 
lungă, cu atât se diluează mai mult... A cocheta cu moartea este 
excitant... A te juca de-a v-aţi ascunselea cu doamna în negru, 
ce poartă o coasă pe umăr, este la fel de antrenant ca şi ruleta 
rusească... 

Atacă fără vreo introducere un alt subiect: 

— Apropo de Jim Morrison, aţi citit biografia sa Personne ne 
sortira d'ici vivant (Nimeni nu va ieşi viu de aici)? 

Atunci când evocă pe celebrul interpret american, am remarcat, 
nu fără uimire, că pe trăsăturile lui Roger Osborne vibrează o 
umbră calchiată pe imaginea lui Morrison, dar în plus tânăr... 
stranie identitate vizuală între interpretul mort şi discipolul său 
viu. Numai pletele blonde ce băteau spre roşu şi cădeau 
mătăsos şi ondulat pe umerii lui Roger dădeau această 
asemănare. 

După o scurtă pauză am răspuns: 

— Da. Am citit-o. Este o capodoperă a genului. 

Am avut brusc impresia că vorbele mele prozaice au rupt 
farmecul ţesut în jurul nostru. Dar el nu a ieşit din norul său de 
aur. Privirea îi alunecă pe lângă mine şi se pierdu în profunzimile 
viselor sale. 

— Am venit pe lume în ziua şi la ora la care Jim Morrison şi-a dat 
ultima suflare. La câţiva ani distanţă... 

Roger vorbea cu o voce stranie de vrăjitor căzut în transă. O 
brumă sidefie flutura peste fruntea sa inspirată. Aveam senzaţia 
că aud cântecul susurând al unui râu de munte. 

— Pe 3 iulie 1971, în zori, atunci când ceasul suna ora cinci, Jim 
Morrison a abandonat viaţa terestră şi a păşit pe poarta 
legendei... Mitul lui Morrison s-a născut... Un mit care nu se va 
stinge decât în ziua în care pământul va fi înghiţit de către o 
gaură neagră... 

Roger Osborne îşi puse mâinile albe, cu degete prelungi de 
adolescent şi de muzician, pe faţă... şterse viziunea, refuză să o 
împartă cu vreo altă fiinţă umană incapabilă de a se aventura în 
universul său. El făcu un efort pentru a se detaşa de infinit... Işi 
descoperi faţa de iluminat... bruma flotantă a dispărut... şi totul 
reintră în ordine... 


Vocea lui Roger Osborne îşi reluă timbrul normal. 

— După unele versiuni, neconfirmate, ar fi pierit ca urmare a 
unei supradoze, într-un bar parizian... Prietenii l-au transportat 
acasă şi l-au băgat în apă caldă pentru a-l reînsufleţi... Medicul 
legist, chemat târziu, dimineaţa, a fixat decesul — după criteriile 
sale — la ora cinci... moartea lui a coincis cu trezirea soarelui... 
Un martor a pretins că Jim Morrison a murit la ora opt şi 
jumătate... Eu am văzut lumina zorilor la ora patru... În acest 
moment al zilei, Jim Morrison a părăsit lumea, ceea ce nu a 
însemnat pentru el decât o trecere spre nemurire... 

Roger Osborne a revenit printre noi. l-am pus o întrebare foarte 
pământească după călătoria sa la mare înălţime. 

— Credeţi că Jim Morrison este superior lui Elvis Presley? 

— Elvis Presley nu a fost decât un rege... Regele rockului... Jim 
Morisson s-a ridicat pe culmile divinității... 

Nu m-am putut împiedica să-i spun: 

— Dacă v-aş aprecia cariera după efectele fulgerătoare pe care 
apariţiile dvs. le produc asupra oamenilor, aş putea să afirm, 
fără teama de a fi contrazis, că sunteţi angajat pe urmele lui Jim 
Morrison. 

Mă privi surprins prin capitularea mea. Faţa sa se lumină 
reflectând o frumuseţe aproape supranaturală. 

— Mulţumesc! 

— Dau Cezarului ceea ce îi aparţine Cezarului... El izbucni în râs. 
— Oh, nu! Nu merit acest compliment... Nu îmi fac decât 
datoria... Să îmi apropii avantajele, gloria lui Jim Morrison? Aş 
deveni batjocura publicului! 

— Prea multă modestie este o formă de vanitate. 

— Puţină vanitate adormită sub crusta unor frumoase virtuţi... 
Râsul lui era contagios. Am surâs la rândul meu, mulţumit să-i 
descopăr umorul. Felul său de a se înveseli pe seama propriei 
persoane îl făcea simpatic în ochii mei. Prima mea impresie 
fusese înşelătoare. Roger Osborne îşi păstra echilibrul. Gloria nu 
l-a îmbătat. Continuă cu simplitate: 

— Voi pune la dispoziţia dvs. o bogată documentaţie despre 
fenomenul rock, despre saga grupului meu. 

— Puriştii consideră că termenul saga nu trebuie să fie asociat 
decât cu literatura medievală scandinavă. 

O scânteie de ironie se aprinse în ochii tânărului meu 
interlocutor. 


— Aţi observat că rădăcina cuvântului purist-pur-ul ce exprimă 
puritatea, serenitatea, virtutea — serveşte ca punct de plecare 
pentru cuvinte ce au conotaţii mai curând dubioase: purist, 
puritan, purgativ, puriu, purulenţă?... De cealaltă parte a 
barierei, un singur termen pozitiv: puritatea... Trebuie să vă 
mărturisesc că întotdeauna m-am revoltat împotriva 
conformismului puritanilor. Sunt adversarul extremismelor, al 
falsei morale, al ipocriziei. Nu cred că riscul de a şoca anumiţi 
oameni vă sperie? ă 

Atinsese un aspect sensibil. In acest domeniu concepţiile 
noastre se uneau. l-am răspuns: 

— Este adevărat! Nu cred în ex-comunicările majorităţii morale. 
Trebuie totuşi să recunosc că niciodată nu am mişcat în front. 
Am căutat mijloace literare subtile pentru a-mi afirma opiniile. 
— Masele nu acceptă nuantele intermediare. Când două sute de 
mii de oameni se concentrează pe un stadion ca să vă asculte, 
trebuie să alegeţi numai între da şi nu, între alb şi negru. 

— Argumentele dvs. sunt foarte convingătoare. Acum înţeleg 
admiraţia mulţimii pentru dvs. 

Ochii săi strălucitori mă fixară cu un surâs. 

Aş putea presupune că acceptaţi propunerea mea? 

Voia să mă seducă aşa cum îşi seducea publicul. Bucuria 
proiecta pe faţa sa o lumină interioară strălucitoare. Imi oferea 
involuntar explicaţia magnetismului său tulburător asupra 
fanilor săi. Frumuseţea sa perfectă nu suporta nicio descriere. 
Cele mai mici defecte ale feţei oferă unui scriitor experimentat 
posibilităţi practic infinite pentru a le creiona. Un nas rău schiţat 
poate fi cârn, ascuţit, ridicat, borcănat, ca o proră de galeră, 
coroiat, ca o trompetă, bulbucat, sinuos, înroşit, plat şi multe 
altele... Un nas perfect însă, în armonie cu o faţă perfectă, scapă 
oricărei descrieri. Funcţionarii care completează rubrica semne 
particulare folosesc termenul fără atunci când se află în 
prezenţa unei feţe fără semne particulare. 

Spiritul de contradicţie treaz în continuare îmi puse frână. 

— Mi-aţi vorbit de anumite adevăruri care deranjează... Roger 
Osborne surâse liniştitor. 

— Nu vă voi cere să mă menajaţi. Dimpotrivă. Admir 
sinceritatea. Vorbirea francă. Detest pe biografii care fac o 
apologie fără rezerve eroilor lor şi acoperă cu un voal pudic 
viciile lor, defectele lor. Din acest motiv, un Michelangelo uman 


şi senzual, cum este cel al lui Frederic Rey, mă înflăcărează, în 
timp ce un Michelangelo perfect, suprauman, ca al lui Irvin 
Stone, mă lasă rece.işi apropie mâinile unindu-şi vârfurile 
degetelor. 

— Fiecare om ascunde în străfundurile fiinţei sale o porţiune de 
divinitate şi puţin demonism. Omul este Dumnezeu şi Satana 
reuniți sub acelaşi înveliş... corpul său deţinând o parte infimă a 
energiei universale. O energie care poate crea şi distruge 
universul... 

Redeveni serios, grav, ochii săi păreau că au cules toată 
înţelepciunea veacurilor... 

— În lucrarea Dr. Jekill şi Mr. Hyde, R.L. Stevenson a arătat 
dualitatea dintre bine şi rău aflate în una şi aceeaşi persoană. 
Reactualizarea lui Janus, zeul roman cu două feţe. Un adevăr 
descoperit şi de Rimbaud ce admitea dedublarea personalităţii: 
eu şi altul, ce se identifică sub două aspecte în una şi aceeaşi 
fiinţă umană. 

Roger Osborne continuă să viseze, cu o voce calmă, gravă, la 
ecourile bizare ce izbucnesc dintr-o cavernă invizibilă. 

— Omul posedă o dublă personalitate. Personalitatea aşa- 
numită reală şi un alter ego ce-i apare în vis. Termenul alter ego 
atribuit de trecut prietenului desemna tot ce este mai propriu, 
mai sublim în relaţiile umane... prietenia. Alter ego în noua sa 
accepţiune reflectă caracterul mereu opus al individului care se 
priveşte pe sine în oglindă. De o parte se află Dr. Jekill, de alta 
Mr. Hyde. O oglindă moale ce permite imaginii să o traverseze 
ca şi cum ar fi vorba de o suprafaţă fără rezistenţă materială. O 
oglindă moale nu este o figură de stil suprarealistă. Nu 
compoziţia (tain: amalgam de cositor şi mercur) reproduce 
imaginea. Alter ego poate să traverseze pereţii, distanţele, 
spaţiile ce separă realitatea de vis. O simplă leziune pe creier îi 
permite alter ego-ului să iasă din vis şi să se instaleze în pielea 
personajului real care la rândul lui a fost expulzat în spaţiul 
visului. Jim Morrison, interpret şi poet genial — replică a lui 
Rimbaud — era în felul lui un Doctor Jekill. Acelaşi Jim Morrison, 
transportat de către o forţă interioară irezistibilă, ţipa pe scenă, 
în faţa unui public împietrit: vreau să te ucid, tată... să te 
îmbrăţişez, mamă... Dementul — Mr. Hyde — vorbea prin 
intermediul gurii lui Morrison... 

Urmăream curios talazul vorbelor sale. Avea darul vorbirii 


persuasive. 

— Între eu şi altul, al lui Rimbaud, între ego şi alter ego, între 
bine şi rău, lumină şi tenebre, starea de veghe şi cea de vis, 
viaţă şi moarte, real şi imaginar, frontiera este instabilă. 
Suprarealiştii au arătat lumii adevărurile refuzate de cartezieni, 
de campionii logicii... o logică ce nu este decât o iluzie... 
Raționalismul prost denunţat de Aragon, conformismul 
combătut de către Breton, imbecilitatea şi cretinismul 
utilitariştilor dispreţuiţi de Dali nu sunt decât umbrele chinezeşti 
a ceea ce se numeşte logică... minciună deghizată în ştiinţă 
raţională... 

Roger Osborne era strălucitor. Un adolescent care mânuia ca un 
maestru limbajul universitar. Chiar dacă nu-i admiteai teoriile, 
trebuia să te încilini în faţa forţei argumentelor lui. 

— Ei, da! Imaginarul este mai puternic decât realul. Voi insista 
pe acest subiect. Ultimele cercetări au făcut o descoperire 
senzaţională. Este de ajuns o mică dereglare a funcţiilor 
creierului, o leziune infimă, pentru ca un om, bun prin natura sa, 
ce traversează un somn paradoxal, să fie cucerit de un alter ego 
rău, ţâşnit din visele sale şi, dominat de acesta, să înfăptuiască 
o crimă. Se întâmplă, de asemenea, ca un personaj real să fie 
un asasin şi ca un alter ego — bun, de această dată — să-i 
reproşeze nelegiuirile. 

Roger Osborne îmi vorbea ca un iluminat. El privea peste umărul 
meu spre un punct în gol. 

— Atunci când mă privesc în oglindă, văd o imagine — cum o 
vedeţi şi dvs. — pentru că sunt obişnuit cu aspectul meu 
material. In vis mă văd copil sau adult, adolescent sau încărcat 
de ani, cu pletele albite. Comit incesturi, crime, mă cufund în 
destrăbălare cu un fel de plăcere care nu este a mea. Când mă 
desprind de vis simt o ruşine dureroasă. Sunt conştient că alter 
ego-u\ meu — cel rău — mă şicanează şi că se bucură de 
dezordinea mea... Dincoace de oglindă, factorul divin al eului 
prevalează asupra demonismului altului meu... Presa raportează 
cazuri nenumărate de oameni echilibraţi, cu principii morale 
sănătoase, demni taţi de familie, care brusc, fără nicio 
explicaţie, fură, escrochează, ucid... Prostituate care devin sfinte 
şi bătrâni proxeneţi care încep să propovăduiască cuvântul lui 
Dumnezeu... Răul exercită o fascinaţie perversă asupra 
oamenilor — bărbaţi sau femei. Romanele, filmele de oroare 


cunosc o vogă fantastică, în Statele Unite, o carte despre un mic 
iepure vampir, scrisă pentru puştii de la zece la paisprezece ani, 
s-a vândut în milioane de exemplare. Alice, cântăreaţa rock, a 
devenit celebră pulverizându-şi sânge sintetic şi mimând 
personaje sadice. Grupuri rock au adoptat apelative lugubre: 
Death Metall, Massacre, Obituary, Cadaver Fear Factory, 
Slaughter... Cea mai mare parte a acestor muzicieni sunt băieţi 
adorabili... Dar puterea răului este imensă, insondabilă... 

Roger Osborne suspină. 

— Am compus cântece care au scandalizat câteva organizaţii 
conformiste, îmbătate de prejudecăţi. Asociaţii religioase m-au 
hărțuit cu un val de reproşuri. Cenzura a intrat, de asemenea, în 
joc. Am primit scrisori de ameninţare... Nefericit cel ce aduce 
scandalul, spuse el încet. Această frază enunţă un adevăr 
dramatic. In cursul carierei mele de interpret scandalurile au tot 
explodat sub picioarele mele şi m-au urmărit ca o dâră de foc. 
— Dărele de foc ale cometelor sunt amprenta unei frumuseți 
spectaculoase. 

— Pentru mine au semnificaţia focului infernului. Torente de 
fiere şi de stigmatizări s-au abătut asupra mea cu violenţa 
surpărilor care mătură totul în cale... Într-o seară am leşinat pe 
scenă, epuizat de un turneu obositor. Mă găseam în plină 
campanie de recoltare de fonduri cu scopul de a ajuta victimele 
de SIDA. Un ziarist a crezut că ştie că eu sunt bolnav de SIDA şi 
că pledez pentru propria-mi cauză. Duceam o bătălie 
înverşunată împotriva corecţiilor aplicate copiilor din centrele de 
detenţie pentru minori. Sinuciderile adolescenților, care nu mai 
puteau suporta abuzurile cărora le cădeau victimă, m-au umplut 
de oroare. Băieți şi fete tracasaţi, persecutați şi-au găsit refugiul 
la mine. Un ziarist căutător prin gunoaie a făcut aluzie la o 
pedofilie incipientă, pe care o ascundeam probabil fără să dau 
socoteală. Aveam atunci paisprezece ani... În cântecele mele 
ceream mijloace care ar putea asigura un minim de existenţă 
pentru săraci, fără adăpost, ajunşi forţat în stradă. Am fost 
acuzat că încurajez lenevia, viciile... Micuţii trăiau abandonaţi de 
către părinţi în azile reci şi cenuşii rezervate pensionarilor... 
Slabi, vulnerabili, ofiliţi ca florile veştejite gata să moară, mi-au 
inspirat o milă imensă. Pentru a înveseli puţin crepusculul 
lamentabil al vieţii lor m-am hotărât să le ofer spectacole 
gratuite. Şi pentru a nu-i tulbura cu o muzică pentru ei dură şi 


zgomotoasă, am ales un program presărat cu balade, blues-uri 
şi dansuri diafane. Aşezaţi comod în fotoliile lor de palmier, 
veteranii urmăreau încântați concertul. Unul dintre ei făcea însă 
o notă discordantă. Plângea. Ştiam că cei bătrâni au o înclinaţie 
spre vărsarea de lacrimi. Totuşi, m-a impresionat. Zvelt, 
plăpând, cu obrajii brăzdaţi de riduri, îmi oferea imaginea 
dezolării. M-am apropiat de el şi şi l-am întrebat uşor: „Sunteţi 
nefericit... Ce aş putea face ca să vă ajut?" A ridicat spre mine 
ochii săi apoşi care pierduseră strălucirea tinereţii. „Am uitat de 
multă vreme gustul fericirii. M-aţi făcut fericit..." Am fost cu 
adevărat emoţionat, şi l-am îmbrăţişat... În ziua următoare o 
foaie de scandal a publicat un instantaneu cu această scenă, 
urmat de un comentariu cu privire la tendinţele anumitor tineri 
spre gerontofilie... Pedofilie şi gerontofilie nu prea fac un bun 
menaj. 

— Plătiţi preţul succesului.... 

Dar Roger Osborne nu mai auzea. Căzut pe gânduri, el 
reconstituia, îmi închipui, întâlnirea cu bătrânul zvelt şi plăpând. 
Presupunerea mea a fost confirmată imediat de vorbele sale. 

— Când l-am văzut mort viu printre alţi morţi vii am avut 
revelaţia crudă a aspectului meu la vârsta sa. El era eu. Un eu 
confundat cu altul. Oroarea şi mila se amestecau. Am decis 
atunci să nu ajung vreodată un mort viu. Să părăsesc scena 
înainte ca descompunerea să înceapă să mă roadă, inima mea 
încă pulsândă. O supradoza luată la momentul potrivit, am 
prevăzut consecinţele cu calm şi luciditate... iată soluţia. Sid 
Vicious a lansat această modă... Fiecare candidat la disperare, 
la o anihilare lentă are dreptul să aleagă o soluţie rapidă, dacă 
nu elegantă. 

— Vreţi să lansați un mesaj pentru tineri? întrebarea era brutală. 
— Oh, nu! Este o opţiune strict personală. Potrivită numai 
cazului meu. 

— Exemplul dvs. ar putea tenta pe fani. 

— Nu! Sinuciderile tinerilor nu au raţiuni îndepărtate. Cauzele ce 
le provoacă sunt imediate. Un viitor imediat exasperant, legat 
de timpul prezent, îl conduce pe un tânăr spre dorinţa de a 
muri. 

El surâse cu amabilitate. 

— Sper că îmi veţi ierta excentricităţile... 

— Nu e nimic de scuzat. Sunt un amoral. Sau mai curând un 


inamic al falsei morale. Există însă oameni care nu vă vor ierta, 
care vor reacţiona brutal la cele mai mici derapaje ale dvs. Vă 
îndreptaţi spre potou, într-un pluton fruntaş, cot la cot cu 
Michael Jackson, Axl Rose, Madona şi Prince, cu Mick Jagger, 
Elton John şi Sting. Stea printre stele. Dumneavoastră — toţi — 
excitaţi animozităţile, ranchiuna rockerilor mai puţin norocoşi ca 
dvs., invidia şi duşmănia jurnaliştilor care au un anumit 
resentiment faţă de dvs., titanii rockului, pentru că beneficiaţi 
de un izvor de bogăţie interzis scribălăilor. Prezenţa pe scenă şi 
milioanele de fani care vă adoră, cântecele dvs., care exaltă 
libertatea, şi aşa-zisa dvs. Îndecenţă dezlănţuie mânia 
ipocriţilor. 

Mă întrebam dacă Roger Osborne era conştient de influenţa sa 
asupra maselor. Apariţia imaginii sale pe coperţile unor reviste 
ca Rolling Stone, Time, Life, sau Paris Match a consacrat o 
reputaţie planetară. Concertele sale în beneficiul cercetărilor 
anti-SIDA au mobilizat în jurul său pe cele mai strălucitoare 
personalităţi ale rockului mondial. 

A scrie biografia lui Roger Osborne comporta multe riscuri. 
Proporţiile celebrităţii sale, ce ating limitele absurdului, 
contradicţiile care s-au adunat sub învelişul seducăor al unui 
adolescent surâzător cu o inocenţă copilărească, multiplele 
fațete ale personalităţii sale, alternanţa de zone de umbră şi 
lumină contribuiau din plin la metamorfozarea lui într-o enigmă 
vie. Cum să descrii o enigmă? Să descrii vântul, spiritul, 
abstracţia însemna a construi un palat pe nisipuri mişcătoare, să 
atingi frontierele imposibilului. A descrie un personaj care unea 
geniul lui Rimbaud cu magia lui Morrison, ingenuitatea şi 
viclenia unui băiat uimit de tot ce îi prezenta lumea pe un 
platan, frumuseţe şi depravare, implica nişte eforturi care s-ar 
putea dovedi în cele din urmă sterile. 

Nu am avut totuşi cruzimea să prelungesc aşteptarea lui ltoger 
Osborne. Ultimele mele ezitări fiind împrăştiate, am decis să 
accept provocarea. Purtat de un elan de vitalitate care-i marca 
toate acţiunile — şi care-i explica în parte succesele — el îmi 
strânse mâna. Ochii îi străluceau. 

— Veţi face o lucrare foarte bună. O simt... 

În dimineaţa zilei următoare, secretarul său particular, Robert 
Chambault, un băiat de optsprezece ani, cu o faţă inteligentă şi 
expresivă, ajutat de un asistent de aceeaşi vârstă, îmi aduse 


documentaţia promisă. Zece dosare uriaşe de presă, câteva 
sute de scrisori — cele mai importante, îmi explică el — 
declaraţii de iubire şi ameninţări, adesea ambele la un loc, 
tentative de şantaj, programe, compact discuri, casete video, 
carnete de note scrise de Roger Osborne, sute de fotografii şi de 
postere, tricouri cu emblema sa, diplome universitare şi o carte 
despre viaţa lui Roger Osborne — genul reportaj — redactată de 
unul din paraziţii care se ataşau de grupurile rock importante. 
Toate acestea încoronate de opera poetică — versuri şi poeme 
în proză — incluse în trei volume semnate de Roger Osborne. O 
activitate remarcabilă, dacă ţinem cont de vârsta sa — 
şaptesprezece ani. 

Dosar nr. 326 Roger Osborne Grupul Osborne 

Strict confidenţial 

Domnule, 

Vă trimitem — În fotocopie — introducerea cărţii pe care 
romancierul Vincent Dillon este în curs de a o scrie despre viaţa 
interpretului Roger Osborne. 

Am luat cunoştinţă de decizia lui Roger Osborne de a încredința 
domnului Dillon această sarcină, după ce refuzase oferta făcută 
de două edituri care îşi manifestaseră dorinţa de a-i publica 
biografia. 

Roger Osborne nu şi-a exprimat niciodată intenţia — În faţa 
cuiva — de a se adresa domnului Dillon. Probabil că întâlnirea 
lor a fost hotărâtă ca urmare a unei conversații telefonice de 
care noi nu avem cunoştinţă. 

Relativ la dialogul purtat de domnul Dillon şi Roger Osborne 
suntem obligaţi să acceptăm versiunea prezentată în 
introducerea cărţii. 

Am profitat de absenţa domnului Dillon şi a personalului de 
serviciu pentru a introduce în apartamentul său pe specialiştii 
noştri care au fotocopiat manuscrisul şi au instalat microfoane. 
Imediat cum vom deţine noi informaţii, vă vom ţine la curent. 
Domnul Osborne — o putem afirma nu presupune că este 
supravegheat de către personalul nostru 24 de ore din 24. 
Sarcina noastră este facilitată de prezenţa propriilor sale gărzi 
de corp care-i asigură securitatea lui şi a grupului său. 

Vă rog să primiţi, domnule, expresia profundului nostru respect. 
Jarvis Penrose în momentul în care fetusul Roger — prenumele îi 
era predestinat — a început să prindă consistenţă în burta 


mamei sale, familia paternă a intrat în agitaţie. Cel de-al 
treisprezecelea conte Huntington, bunicul lui Roger, se întreba 
angoasat dacă nu cumva micuțul nu avea vreun defect corporal 
— şchiop — boală care-l lovise pe fiul său mai mare, Ingram, 
printr-o supracreştere a părţii stângi, semn al unei posibile 
predispoziţii spre homosexualitate, teorie formulată de anumiţi 
psihologi şi geneticieni. Precedentul stabilit de lordul Byron, un 
bărbat frumos care, în ciuda unei malformații similare, s-a 
afirmat ca unul dintre cei mai mari poeţi englezi ai timpului, nu îl 
consola de bătrânul conte Huntington. Byron şi-a dobândit 
reputaţia de a fi fost nu numai un Don Juan irezistibil, dar şi un 
sodomit, secret divulgat de către una din numeroasele sale 
amante abandonate, lady Caroline Lamb. În culmea nefericirii, 
unicul fiu al lui Ingram avea un braţ mai scurt decât altul, 
infirmitate care i-a obţinut titlurile de nobleţe graţie împăratului 
Ludovic al II-lea de Germania, care îşi ascundea această atrofie 
înfundându-şi braţul în buzunarul hainei.Încă din timpul în care 
un strămoş celebru al familiei Huntington a debarcat pe 
pământul anglo-saxon urmân-du-şi suzeranul şi prietenul său, 
Ludovic de Normandia — zis Cuceritorul — nu a avut infirmi 
printre descendenţi. Cel deal treisprezecelea conte Huntington 
era atins de o bănuială înfiorătoare. Contesa Adelaide, soţia sa, 
nu cumva a poluat arborele genealogic al familiei Huntington 
printr-un aport spermatic străin? 

Cel de-al treisprezecelea conte Huntington era un vânător 
pasionat de fiare mari. Când pairii din Camera Lorzilor l-au 
propus pentru demnitatea de vicerege al Indiilor — iniţiativă 
aprobată de rege — contele Huntington a declinat această 
onoare pentru a nu-şi strica programul cinegetic, o mare 
vânătoare în Kenia, urmată de o expediţie în Congo. În absenţa 
sa, contesa 

Adelaide a cedat farmecelor unui frumos şi tânăr profesor de 
echitație, imbold care — după povestirile unor răuvoitori — ar fi 
împins şi augusta rațiune a reginei Victoria spre declin. Paralela, 
deşi ilustră, nu avea darul să îndulcească amărăciunea contelui. 
Onorabilul Walter Roger Osborne, fiul său cel mic, a venit pe 
lume fără să fie însemnat cu stigmatizările — era expresia 
bătrânului Huntington — vreunei infirmităţi fizice. Întegritatea 
corpului său pleda în favoarea unei filiaţii legitime la propriu şi la 
figurat. 


Dar temerile venerabilului conte nu s-au calmat complet. El voia 
să se asigure că ultimul său nepot, abia conceput, era nu numai 
impecabil constituit, dar şi că era dreptaci. S-ar putea imagina o 
mai rea poziţie decât utilizarea mâinii stângi pentru a apăsa pe 
trăgaci, a mânuli crosa de polo, racheta de tenis, sabia sau 
spada? Dreapta este asociată cu onestitatea, corectitudinea şi 
heterosexualitatea. Stânga implică inabilitate, încetineală şi 
evocă sodomia, atât de mult discreditată de biserică. 
Nerăbdător, contele a cerut opinia câtorva oameni de ştiinţă 
eminenti, ginecologi, psihologi şi specialişti în domeniul neuro- 
anatomiei. Un universitar cu ochii rotunzi de bufniţă declară cu 
autoritate: 

— Ecografia ne va permite să rezolvăm această enigmă. Vedeţi 
fetusul — În burta mamei sale — gata să-şi sugă degetul. Cei 
care îşi sug degetul mâinii drepte sunt dreptaci şi îşi păstrează 
întreaga viaţă acest obicei. Cei care îşi sug degetul de la mâna 
stângă se dovedesc stângaci şi îşi păstrează definitiv acest 
caracter. 

Margaret Osborne s-a arătat reticentă faţă de o examinare, 
care, considera ea, era umilitoare atât pentru mamă, cât şi 
pentru copilul conceput... şi în acelaşi timp prea puţin 
concludentă. Dar a te opune voinţei contelui echivala cu o 
tentativă de a opri un curent de lavă cu ajutorul unei bariere de 
pietre ridicate în pripă. Bătrânul a cerut specialiştilor să mai 
arunce o privire asupra picioarelor fetusului. Primul film a arătat 
că micuțul Roger îşi sugea degetul de la mâna dreaptă, dar 
picioarele nu apăreau cu destulă claritate. O nouă ecografie a 
descoperit un fenomen surprinzător: fetusul îşi sugea degetul de 
la mâna stângă. 

— Ce se întâmplă? Ce înseamnă asta?, strigă contele speriat. 

— Micul dvs. nepot va fi probabil ambidextru, murmură 
universitarul. 

— Ambidextru?, ţipă Huntington. Heterosexual sau homosexual? 
— Probabil că bisexual, opina ginecologul uşor amuzat. 

— Nu este necesar!, interveni psihologul, iritat de surâsul 
colegului său. 

— Asta mi-ar mai lipsi!, gemu contele. 

— Michelangelo, Leonardo da Vinci erau dreptaci, spuse 
ginecologul pentru a-l calma. 

— După informaţiile pe care le deţin, Michelangelo şi Leonardo 


da Vinci aveau o înclinaţie spre pedofilie, se lamenta Huntington 
lugubru. 

— Să nu tragem totuşi concluzii false! Mulţi dreptaci sunt foarte 
buni taţi de familie, susţinu neurologul placid. 

— lar picioarele?, întrebă Huntington. 

— Sunt în stare perfectă! 

Contele ridică ochii spre plafonul care înlocuia cerul. 

— Ambidextru!... Doamne, Dumnezeule, ce păcat am făcut 
pentru a merita această pedeapsă? 

Obişnuit să jongleze cu glumele pentru a calma pacientele, 
tinere femei însărcinate, înspăimântate de fenomenul iminent al 
naşterii ce le aduce ca pe o tobă la clinica sa, ginecologul se 
gândi să folosească aceeaşi tactică pentru a limpezi fruntea 
înnorată a lui Huntington. 

— Dragă conte, trebuie să fiţi mându de nepoţelul dvs.... o fiinţă 
excepţională care va face onoare familiei... Aţi auzit de 
lateralitate? Este vorba despre proprietatea emisferei drepte a 
creierului uman de a conduce mişcările jumătăţii stângi a 
corpului, inclusiv inima, în timp ce emisfera stângă controlează 
partea dreaptă a corpului. Faţa, ovarele, testiculele nu sunt 
simetrice... Persoanele dominate de emisfera stângă a creierului 
— dreptacii — au o memorie excelentă, raţionează logic, 
ştiinţele exacte şi în special matematicile le sunt accesibile. 
Lumea occidentală este în general guvernată de emisfera 
stângă. Emisfera dreaptă este intuitivă, instinctivă, emoţională... 
ea generează creaţiile artistice: poezia, muzica, pictura... 
filosofia toate apanajul său... Imaginaţia predomină în raport cu 
simţul realităţii. Lumea orientală şi popoarele primitive erau 
guvernate în general de emisfera dreaptă. Există, desigur, şi 
excepţii. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— Nepotul dvs. se va bucura probabil de toate calităţile 
generate de emisfera dreaptă şi de emisfera stângă. Dacă ţinem 
de rădăcinile sale ancestrale — gloria milenară a familiei 
Huntington — această probabilitate ar putea deveni o 
certitudine. Nepotul dvs. va fi un savant şi un om de acţiune. 
„Sau un bastard", îşi spuse în gând contele. El păstra unele 
îndoieli secrete. Îi era teamă... că grefa lianelor sălbatice va 
înăbuşi arborele sănătos al familiei Huntington... 

La adăpost, în micuțul compartiment delimitat de perineu, 


viitorul Roger Osborne, interpret rock, încă în stadiu embrionar, 
apoi de fetus, încearcă transformările subtile ordonate de 
genele care îi determină sexul, inteligenţa, calităţile şi defectele, 
trăsăturile instinctive ale personalităţii sale viitoare. El purta nu 
numai mărcile programului său parental, ci şi moştenirea 
experienţşlor ancestrale şi rasiale îmbogăţite în decursul 
generaţiilor indefinite. Corpul său poseda deja o preistorie 
anatomică şi un sistem psihic formate în cursul a milioane de 
ani.Încă de la începutul existenţei în matricea mamei sale, 
Roger — devenit după terminologia latină infans conceptus — 
evitase câteva pericole morale. Oamenii de ştiinţă au constatat 
că aproximativ 15 la sută din embrioni mor în timpul primelor 
patru sau cinci săptămâni ale vieţii lor larvare şi sunt expulzați 
prin lichidele menstruale. Circa 15 la sută pier ca urmare a unei 
false naşteri spontane. Doi la sută sunt născuţi morţi. 
Procentajul de avorturi provocate variază în funcţie de poziţia 
ţării în concertul mondial. Occidentul supercivilizat şi Extremul 
Orient bat toate recordurile în acest domeniu. 

Pentru Roger riscul unui avort provocat nu se punea, deoarece 
familia sa paternă făcea parte din înalta nobilime care se 
interesa să aibă moştenitori capabili să le continue rasa şi să le 
poarte numele. Roger beneficia de o şedere confortabilă şi caldă 
în burta mamei sale, Margaret. Suferea însă anumite 
incomodităţi atunci când Margaret, primă balerină, îşi făcea 
exerciţiile de dans, când se urca pe cal sau făcea jogging pentru 
a-şi menţine agilitatea corpului. Roger se găsea la strâmtoare şi 
ajungea la limita sufocării atunci când mama sa îşi strângea 
talia foarte tare pentru a-şi ascunde diformitatea în public, 
împins de inconştient — şi înarmat cu întreaga sa experienţă 
ancestrală — el protesta faţă de această agresiune mişcându-şi 
mâinile şi picioarele, un comportament brutal care o uimea pe 
Margaret. 

Acest scurt capitol al vieţii intrauterine a meritat o menţiune din 
cauza unui eveniment care a făcut senzaţie înainte de 
momentul dramatic al naşterii. Încă de pe acum, Roger tipa. Un 
fenomen rar ce poartă denumirea ştiinţifică de vagitus uterinus. 
Roger scotea un strigăt atât de puternic, încât toată lumea ce se 
afla prin preajmă îl auzea foarte clar. Margaret, care tresărea ca 
şi cum un curent electric ar fi trecut prin patul său, ginecologul 
cure o examina, cele două asistente, infirmiera, precum şi tatăl 


şi bunicul ţinuţi la distanţă, în spatele unui paravan vitrat. 
Contele Huntington voia să fie prezent la apariţia acestui 
moştenitor ambidextru, care va fi poate cândva chemat să 
poarte coroana Huntingtonilor. Perspectivă considerabilă, căci 
unchiul înghiţea ca o gaură neagră băuturile alcoolice găsite la 
îndemână, iar vărul — adolescent — se dedase drogurilor 
puternice, fără să ţină Hcama de interdicţia tatălui său şi de 
mustrările bunicului. 

Ginecologul, uşor surprins de acest țipăt ieşit din burta bombată 
expusă în faţa sa, anunţă cu un aer încurajator: 

— Naşterea va avea loc în aproximativ o oră. 

Dar mai multe ore se scurseră înainte ca fericitul eveniment să 
se producă. Ginecologul, devenit nervos de prelungirea 
antractului care-i contrazicea opinia, exclamă cu un fals 
abandon: 

— Fiul dvs., domnule Osborne, va fi probabil un mare cântăreţ. 
Bătrânul ripostă în locul fiului său: Cântăreţ?... Un Huntington 
cântăreţ?... Absurd! 

Angoasată de maternitate — o premieră pentru ea — Margaret 
asculta cu o teamă superstiţioasă ţipetele care ieşeau din 
abdomenul său rotunjit, întins ca pielea unei tobe. În interiorul 
cuibului său, atât de moale cândva, Roger se simţi deodată 
strâmtorat. Aproape sufocat, purtat de o agitaţie furioasă, el se 
zbătea cu sălbăticie. Margaret urlă: 

— Doamne Dumnezeule... Îmi e rău... faceţi ceva... 

Roger îşi aruncă mai întâi capul împotriva învelişului care îl ţinea 
prizonier. ÎI sparse şi fu apoi orbit de lumina proiectoarelor 
concentrate asupra micii sale persoane. Suntem născuţi printre 
excremente şi urină, zicea Sfântul Augustin, sexologul 
recunoscut al bisericii catolice. Urât ca un macac, aproape chel, 
ridat ca un îmbătrânit prematur, Roger alunecă pe un tobogan 
de mucus şi sânge şi căzu în mâinile ginecologului care, fără să-i 
ţină socoteală pentru întârziere, exclamă admirativ: 

— Ce copil frumos! 

Apreciere verbală stereotipă ce suna ca o muzică dulce în 
urechile părinţilor, fie ei nobili sau burghezi bogaţi, singurii ce 
aveau permisiunea să intre în clinică. Roger zbiera atât de tare 
încât eclipsa sirena unei maşini de pompieri ce trecea prin 
apropierea imobilului. O infirmieră îl luă pentru primele îngrijiri. 
Evenimentul se producea în noaptea de 3 iulie, la ora la care Jim 


Morrison murea. 

Coincidenţă?... Reîncarnare?.... 

Se scurseseră câţiva ani între decesul lui Jim Morrison şi 
naşterea lui Roger Osborne. Sarvastivadin, Sammatyia şi 
Vatsiputriya pretindeau că o viaţă crepusculară — mai mult sau 
mai puţin bravă — separă moartea şi reîncarnarea. Aşa ar putea 
fi explicat intervalul dintre ieşirea lui Jim Morrison pe poarta ce-l 
conducea spre infinit şi intrarea lui Roger Osborne pe poarta 
spre lumea celor vii. 

Primele amintiri ale lui Roger se leagă de două episoade insolite. 
Se deplasa în patru labe pe un covor moale, când o arătare 
imensă cu părul lung, alb, tot în patru labe, îşi făcu intrarea în 
scenă şi răsturnă copilul care începu să zbiere... apoi se trezi 
atavismul lui Roger... Înstinctul său de apărare primit de la 
strămoşi — locuitori ai grotelor — ce respingeau cu mâna goală 
fiarele pădurii, îi dădu un curaj eroic. Se ridică şi lovi puternic 
animalul imens care în loc să îl mănânce îl lingea prieteneşte. 
Roger încetă să mai ţipe şi, gâdilat plăcut, izbucni apoi în râs. 

Al doilea episod are ca decor o peluză verde, după ploaie. 
Escadrile întregi de fluturi, ce reflectau culorile unui curcubeu 
îndepărtat, cădeau pe florile pierdute pe acest verde 
incomensurabil. In patru labe, şi adesea în două, Roger alerga 
după aceste culori zburătoare ce lunecau în spaţiu imediat ce se 
apropia de ele. Micile flori nu se ridicau însă. Roger se aplecă 
asupra unei tije fragile încoronată cu petale albastre şi cu mici 
diamante. Cu limba sa lipăi picurul strălucitor aflat într-un 
echilibru instabil. El era acum în comuniune cu cerul, cu o mică 
parte din bolta sa albastră... era felul său de a mulţumi copilului 
pentru iubirea pe care i-o purta, şi astfel de a se uni cu lacrimile 
sale dulci şi tandre. Fluturii descriau cercuri şi zig-zaguri pe 
deasupra capului său, invitându-l să li se alăture. Roger îşi reluă 
cursa strigând de bucurie... privi uimit feericele culori 
zburătoare şi cerul atât de înalt, dar atât de apropiat de inima 
sa, uitând că se află pe un mic teren... pământul se termină sub 
picioarele lui, peisajul se răsturnă, iar Roger făcu o tumbă direct 
în apa rece a unei piscine... 

Guvernanta, care îl văzu de departe, se lansă speriată să-l 
salveze din apă... Când ajunse la marginea piscinei, văzu copilul 
înotând... mişcările îi erau dezordonate, dar destul de eficiente 
pentru a se menţine la suprafaţa apei... fluturii se învârteau în 


jurul creştetului cu plete de aur, salutându-l cu veselie. 

Mulţi ani mai târziu, atunci când Roger — devenit preadolescent 
— povestea cu umor aceste aventuri trăite, membrii familiei îi 
explicau că nu ar putea să îşi amintească de aceste incidente 
intervenite în cursul primelor luni de viaţă, că el abordase 
ulterior acest subiect şi că imaginaţia sa îl ajută să reconstituie 
trecutul. Uimit de neînţelegerea lor, el ridica din umeri şi 
abandona discuţia. 

Oamenii de ştiinţă au constatat că bebeluşii, ca şi oamenii mari, 
au nevoie de iubire, de tandreţe şi că răceala părinţilor atrage 
dereglări caracteriale care vor exercita influenţe negative 
asupra copilului, iar mai târziu asupra adolescentului, 
determinând în decursul anilor un comportament neurotic, 
psihotic şi chiar criminal. Caracterul adultului este format din 
cea mai timpurie copilărie. Roger nu a avut ocazia să resimtă 
răceala sau indiferența părinţilor, căci prezenţa lor se reducea la 
câteva vizite fugitive. Mama sa apărea şi dispărea în postura 
unei loiale, frumoase şi fascinante creaturi de vis. Tatăl său lua 
în ochii lui proporţiile unui căpcăun mereu sumbru şi 
ameninţător. Roger îl va identifica mai târziu cu diavolul. Încă 
sugar, el îşi manifesta în felul său sentimentele faţă de cele 
două personaje. În apropierea mamei sale, râdea mulţumit. La 
vederea tatălui, urla, făcea gesturi dezordonate şi se zbătea ca 
şi cum ar fi fost în pragul unei crize de isterie. 

Roger, un drăguţ pui de om, se dezvolta armonios. Totuşi, cea 
mai mică contrarietate — nu se ştia niciodată ce-i plăcea şi ce 
nu-i plăcea — Îl făcea să plângă şi să ţipe din toţi plămânii. 
Pentru tatăl său — sclav al construcţiilor logice — 
comportamentul imprevizibil al copilului, salturile sale umorale 
inexplicabile, excesele sale vocale dezvăluiau o debilitate ` 
mentală, concluzie pe care Margaret o respingea cu indignare.In 
absenţa părinţilor, afecțiunea lui Roger se îndrepta spre 
guvernantă şi spre femeia de serviciu care populau micul său 
univers, compus dintr-o cameră cu pereţii pictaţi cu flori şi plină 
de jucării, precum şi o terasă care-i permitea să vadă o grădină 
uriaşă, case albe cu acoperişuri argintii şi, dominând acest 
peisaj, un soare care se plimba în timpul zilei pe deasupra 
căpşorului său. Atunci când soarele se stingea şi tenebrele se 
îngrămădeau — noţiunile de zori şi de crepuscul îi erau încă 
străine — ÎI instala în pătuţul său şi îl incita să adoarmă cu 


ajutorul cântecelor şi poveştilor populate de zâne şi dragoni. Un 
biberon ce înlocuia sânul matern îi asigura hrana. 

Dacă ziua se derula monoton, visele lui Roger erau, în schimb, 
presărate cu imagini colorate şi în plină mişcare. Reflexele 
aventurilor strămoşilor săi se proiectau pe un ecran uriaş... 
privirea inconştientului său se arunca asupra unor lupte dintre 
oameni şi fiare, asupra pădurilor şi asupra mărilor fără de 
capăt... dragoni — dinozauri, brontozauri, iguanodoni, ichtiosauri 
— se amestecau cu şopârle, şerpi, broaşte-râioase şi enormi 
păianjeni mai recenți... zbura prin aer, ateriza pe un pământ 
înmuiat de ploaie... când o fiară se aruncă asupra sa pentru a-l 
mânca, spaima îl trezea din vis şi începea să plângă... apoi, 
foarte repede, fantasmele nocturne se risipeau şi le uita... 
adesea, el continua să verse lacrimi care se uscau, în vreme ce 
tânăra şi frumoasa sa guvernantă îl lua în braţe şi îl strângea la 
piept... Ea se numea Polly... veselă şi debordând de sănătate, 
bunătatea şi frumuseţea sa au prevalat asupra hranei... 

O umbră a întunecat acest tablou idilic. Incă de la intrarea pe 
scena lumii, Roger a manifestat o înclinaţie pentru cascadele de 
sunete, şi în special pentru propria sa voce... la ore nepotrivite... 
Prefigura, se pare, cariera sa viitoare de interpret de rock... 
Zbiera atât de tare încât vocea sa cobora în torente prin casa 
scărilor — de la etajul al doilea ce-i adăpostea camera — până la 
parterul unde tatăl său îşi amenajase cabinetul de lucru. 
Magistrat conştiincios, pătruns de importanţa şi de prejudecățile 
sale puritane, el distribuia justiţia cu o severitate implacabilă. 
Seara, retras în bibliotecă, el îşi redacta hotărârile, exemple de 
precizie şi de competenţă juridică. Izbucnirile copilului, ce zbiera 
ca un posedat, împrăştiau ambianța calmă, favorabilă 
elaborărilor intelectuale. Exasperat, el a urcat în camera fiului ce 
tipa în continuare şi i-a ordonat lui Polly să îl facă să tacă. 
Cumea nu putea impune disciplina unui sugar care prin definiţie 
nu se lăsa potolit, judecătorul a declarat-o incompetentă şi a 
concediat-o, fără să ţină cont de opoziţia raţională a soţiei sale. 
Meg, noua guvernantă, primi un consemn precis: să reducă 
debitul sonor al micului Roger. Ea se achită miraculos de s 
această misiune. Sub autoritatea sa, sugarul se arătă liniştit. In 
timpul zilei, îşi modera considerabil debitul vocal, iar după 
asfințit adormea şi nu se mai trezea decât în dimineaţa 
următoare, când Meg îl hrănea cu biberonul. Judecătorul exulta. 


Găsise în fine guvernanta ideală. Putea acum din nou să se 
aşeze să-şi scrie hotărârile fără să fie deranjat. 

Margaret, mai puţin euforică şi mai puţin încrezătoare decât 
Hoţ.ul său, a avut îndoieli. Pediatrul pe care l-a consultat i-a 
explicat că un sugar, în cursul primului an de viaţă, dezvoltă 
acţiuni senzorio-motorii care-l conduc la obişnuinţe elementare, 
surse ale unor deprinderi simple, dar că la acest stadiu nu se 
constată o inteligenţă propriu-zisă. În concluzie, era exclus să i 
se impună vreo educaţie, chiar şi redusă la forma sa cea mai 
simplă. 

Profitând de absenţa guvernantei ce beneficia de ziua sa liberă, 
Margaret a luat biberonul pe care Meg îl umpluse cu lapte 
înaintea plecării sale şi l-a dus la un laborator de analize 
medicale. Examenul a constatat prezenţa unui barbiturice într-o 
cantitate slabă, dar capabilă să adoarmă sugarul câteva ore şi 
să-l menţină în restul timpului într-o stare de toropeală şi de 
năucire cvasipermanentă. Scandalizată, Margaret a vrut să 
alerteze poliţia, dar Walter a oprit-o. Ea nu ar fi putut dovedi că 
barbituricele a fost administrat de către Meg. Cuvântul ei contra 
cuvântului guvernantei nu avea destulă forţă pentru a justifica 
nişte urmări judiciare. În plus, Walter avea oroare de scandaluri. 
Familia Osborne se mulţumi să o concedieze pe guvernantă. 
Pentru Roger acesta a fost primul contact cu drogurile, care 
trebuie că a jucat un rol important în viaţa sa de interpret de 
rock. 

Fără să ţină seama de opinia lui Walter, care ar fi preferat 
pentru fiul său o guvernantă vârstnică, experimentată, cu 
principii rigide, Margaret a angajat o tânără simpatică şi veselă 
— Alice Simpson — pe care Roger o acceptă cu o plăcere 
evidentă. În ce-l priveşte pe judecător, infernul declanşa asupra 
lui noi-torente. Crispat de lipsa de barbiturice, sugarul şi-a 
amplificat ţipetele. A împins tipetele şi urletele atât de tare, atât 
de puternic, încât Walter exasperat a trebuit să se refugieze la 
club pentru a-şi elabora în linişte hotărârile. El o regreta pe Meg, 
deşi metodele sale utilizate pentru a calma spiritele erau 
condamnabile. Îşi exprimă intresul de a o înlocui pe tânăra 
guvernantă, a cărei ineficientă se dovedea evidentă. Dar 
Margaret se arătă neînduplecată. 

Divergenţele cu privire la Alice Simpson şi la capacităţile sale 
educative nu au subliniat însă decât o faţetă a conflictului ce 


opunea pe Walter şi pe Margaret. Un mariaj nepotrivit, 
pretindeau pesimiştii o balerină zburdalnică şi de o frumuseţe 
răpitoare acuplată cu un judecător ursuz, arogant şi înfumurat... 
frumoasa şi bestia... Optimiştii lăudau alianţa dintre cele două 
mari şi nobile familii, care îşi dăduseră mâna peste Canalul 
Mânecii. 

Farmecul lui Margaret, prim-balerină la douăzeci şi cinci de ani, 
adorată de public şi înconjurată de un cârd de admiratori, 
sedusese pe judecătorul de patruzeci de ani, pentru prima oară 
căzut în febra iubirii. A prevalat asupra titlurilor şi, contrar 
previziunilor, a câştigat partida. Margaret, care nu lua în serios 
elanurile tinerilor curtezani, fusese cucerită de caracterul 
integru al judecătorului, de soliditatea principiilor sale morale... 
de pletele sale argintii. Ea îi găsise frumuseţea severă a 
Arhanghelului Mihai care se lupta cu dragonul. 

Tatăl lui Margaret, un Lusignan-Valois adevărat, cu strămoşi 
încoronați de glorie în timpurile cruciadelor, păstra concepţiile 
conservatoare şi desuete datorate educaţiei şi rangului, 
îndreptate parţial de către lipsa persistentă şi demoralizantă a 
banilor. Pentru a se adapta exigenţelor secolului XX, egalizator 
al claselor sociale, el se căsătorise cu o cântăreaţă de cabaret. 
Scandalizaţi, apropiații — părinţi, prieteni, colegi de club — au 
susţinut că e un sacrilegiu. Îndignarea a atins culmea atunci 
când fiica sa se dedicase dansului clasic. 

— Din fericire, este dans clasic protejat şi înnobilat de regi şi de 
țari, a conchis cu indulgență unchiul său, contele de 
Grandpierre, un cvasiramolit simpatic. Dansul modern m-ar fi 
oripilat. 

Grandpierre, un vechi prieten al contelui Huntington — pasiunea 
comună pentru regate îi apropiase încă din tinereţe —, îi furniza 
lui Lusignan informaţii puţin îmbucurătoare despre Walter 
Osborne. Pragmatic, intolerant, bigot, înclinat să comită cele 
mai rele nedreptăţi în numele justiţiei, judecătorul o va face pe 
Margaret nefericită. Pusă în gardă, ea respinse neîngrijorată 
avertismentul. 

Viaţa noului cuplu a debutat sub auspicii fericite. Walter poseda 
o frumoasă casă în Wilton Crescent, în plină Belgravia, şi se 
bucura de multe bunuri. În lumea ghidată de oamenii de legi 
britanici, el îşi cucerise o autoritate şi o notorietate redutabile. 
Magistraţii se temeau de limba sa ascuţită, avocaţii îi blestemau 


în gând intransigenţa şi severitatea maladive, iar infractorii 
fugeau de el ca de ciumă. Apărătorii lor invocau cele mai 
îngrozitoare şicane procedurale pentru a evita judecarea 
clienţilor lor de către Walter Osborne, căci pedepsele erau foarte 
grele. 

Dacă prestigiul public se întărea, în interiorul familiei sale 
relaţiile se degradau. Margaret a înţeles în cele din urmă că 
pretinsele calităţi ale arhanghelului ei disimulau un orgoliu fără 
limită, certitudine a infailibilităţii sale, a superiorității sale 
asupra muritorilor. Răceala tot mai mare a soţiei sale, refuzul ei 
de a accepta o supunere altădată consimţită îi răneau vanitatea. 
Walter lua în derâdere cariera sa artistică, care o împiedica să 
se dedice în exclusivitate familiei. Prăpastia dintre ei se 
adâncea. Atunci când obligaţiile sociale îi reuneau la întâlnirile 
mondene, ei se purtau ca doi soţi ce respectă convenienţele. O 
pace precară care ascundea o stare de război. 

Dezamăgit de falsitatea raporturilor lor, Margaret a căutat în 
altă parte plăcerile unui sex pe care Walter i-l acorda cu o 
zgârcenie care i se părea a avea semnificaţia unei pedepse. 
Corpul de balet îi oferea lui Margaret o pepinieră de bărbaţi — 
dansatori cu nişte corpuri superbe — care compensau cu 
uşurinţă mediocrele acuplări domestice. Ea uita atunci vechile ei 
preferinţe pentru pletele grizonate, pentru oamenii serioşi, 
apropiaţi de vârsta a treia, în braţele unor tineri puternici... 
oferindu-i explozii de plăcere care o lăsau gâfâind... 

Walter a constatat cu o uimire crescândă faptul că nu îşi mai 
impunea puterea asupra lui Margaret, ce manifesta un şocant 
spirit de independenţă. Ea era cea care îi refuza intrarea în 
camera sa. Ea era cea care îi acorda lui favoruri din când în 
când, ca să nu se învenineze atmosfera şi aşa încărcată de 
electricitate din Wilton Crescent. 

Judecătorul a înţeles că şi-a pierdut autoritatea asupra lui 
Margaret... că soţia sa făcea acest joc numai din convenienţă. Îi 
făcea concesii pentru a evita o ruptură iremediabilă. 

Roger a venit pe lume exact în aceste împrejurări. Walter a 
crezut că poate să profite de acest eveniment pentru a se 
apropia de soţia sa. Copilul era un pion important pe eşichierul 
relaţiilor lui cu Margaret. El încercă să fie drăguţ, dar ea se 
sustrăgea pe cât putea. Perspectiva unei rupturi definitive se 
pronia la orizont. Descumpănit, el abandonă morga sa şi-i ceru 


tatălui său să intervină în favoarea lui. Demersul nu avu însă 
nicio urmare. 

Puțin după aceea, izbucni scandalul. Tina Cavalcanti, o balerină 
din a doua clasă valorică şi bună prietenă cu Robert Turner, un 
tânăr şi seducător dansator care se visa cu Margaret, a început 
să se agite. Exasperată, ea îndrăzni să o pălmuiască pe prima 
balerină în cursul unei repetiţii generale. Ziariştii şi criticii care 
asistau la spectacol puseră mâna pe un subiect gras. Gestul 
Tinei ascundea desigur ceva dedesubt... o afacere acum lansată 
pe scenă. Nervoasă, ea făcu declaraţii uimitoare: prim-solista se 
culca cu toţi bărbaţii din trupă, fără deosebire. Existau desigur 
exagerări în vorbele sale, dar adevărul nu putea fi contestat de 
nimeni. 

Ceea ce ar fi trebuit să fie un incident de culise, fără vreo 
importanţă, dacă ar fi fost vorba de o balerină oarecare, a luat 
proporţii datorită faptului că eroina principală era Margaret 
Lusignan-Osborne. Onoarea judecătorului Walter Osborne cerea 
o reparaţie pe măsură. Soţia adulterină trebuia să suporte 
consecinţele. Ducele de Lusignan, ce aflase din presă despre 
poznele fiicei sale, se resemna să accepte un divorţ în favoarea 
soţului ofensat. Pentru a complica mai tare viaţa lui Margaret, 
judecătorul a cerut şi a obţinut creşterea copilului. Familia 
Lusignan a trebuit să înghită pilula amară a ruşinii. Margaret 
plătea foarte scump libertatea sa recâştigată. Ea obţinu dreptul 
să-şi viziteze fiul o dată pe săptămână. 

Desigur, cel mai trist efect al acestei afaceri se răsfrângea 
asupra micuţului Roger. Judecătorul începu să aibă bănuieli cu 
privire la legitimitatea fiului. În ce o priveşte, Margaret simţea 
un sentiment de înstrăinare cu privire la acest copil care îi 
amintea de Walter... 

Roger... răul îndrăgit... 

leşit din brumele sidefii ale copilăriei sale tandre, Roger 
redescoperea lent minunile lumii exterioare. Nimeni nu l-a 
învăţat ceea ce trebuia să facă sau să nu facă. El ştia că trebuie 
să ţipe pentru a-şi impune voinţa, pentru a cere atenţie, hrană şi 
îngrijire. El striga, de asemenea, pentru plăcerea din a-şi auzi 
vocea, pentru a-şi afirma existenţa. Teoria lui John Locke, care 
pretindea că inconştientul şi conştientul unui copil reprezenta la 
naştere un fel de spaţiu gol, o tabula rasa, se dovedeşte falsă. 
Copilul mic nu este nici fiinţa inocentă coruptă de societate. El 


nu ezită să rupă aripile muştelor sau să ucidă furnicile. 
Moştenire a strămoşilor săi luptători, vânători. Nimeni nu-l 
învaţă pe un sugar ce tocmai a ieşit din burta mamei să se 
sprijine pe picioare şi să se îndrepte spre pieptul care îi 
furnizează laptele necesar existenţei. Nimeni nu învaţă pe 
micuța broască ţestoasă, abia ieşită din oul înfundat în nisipul 
de pe plajă, să alerge spre valuri ca să scape de păsările 
prădătoare care se învârtesc pe sus şi o atacă în picaj. 
Percepţiile primitive ale lui Roger se multiplică acum, se 
îmbogăţesc. Ştia să facă diferenţa între voci umane, sunetele 
muzicii, scheunatul ogarului mamei sale, zgomotele uşii ce se 
închide, rezonanţa linguriţei pe peretele bolului umplut cu 
îngheţată. Ştia că trebuie să surâdă pentru a câştiga grațiile 
tinerei guvernante, care-i asigura protecţia şi care-i aducea tot 
ceea ce el dorea. Cum Margaret, acaparată de cariera sa, venea 
rar să-l vadă, Roger şi-a îndreptat iubirea spre Alice, tânăra care 
se găsea mereu în preajma sa. Îi purta ranchiună mamei ce 
părăsise casa luând cu ea şi pe ogarul alb, marele său favorit. 
Inconştientul său poseda marile cunoştinţe necesare vieţii, 
totuşi Roger, copil fiind, lua cunoştinţă de micile lucruri legate 
de noua sa existenţă, prin intermediul a ceea ce se numeşte 
educaţie. Multiplele experienţe ancestrale acumulate de Roger 
în inconştient ieşeau la suprafaţă sub forma unor manifestări 
vitale, de reacţii instinctive: gesturi automate de apărare 
provocate de vreo ameninţare exterioară, sexualitatea anală, 
teama, bucuria, visul, mânia, ţipetele... Roger ştia că dacă ţipa, 
persoanele adulte ce se aflau în preajma sa se grăbeau să-i 
execute dorinţele. Adesea, guvernanta, exasperată de urletele 
lui, îi vorbea cu un ton sever, dar nu-i producea teamă, căci 
Alice nu l-a bătut niciodată. Ea nu-l atingea decât pentru a-l 
îngriji. Devenise micul tiran prin forţa naturii sale combinată cu 
instinctele şi cu aprecierile personale. 

Mulțumită lui Alice, orizontul lui Roger se lărgea încontinuu. Ea îi 
deschise lumea sunetelor melodice, cântându-i pentru a-l linişti, 
pentru a-l adormi, sau pur şi simplu pentru a-i face plăcere. Cum 
ea nu ştia cântece de leagăn, le înlocuia cu cântece lansate de 
Elvis Presley, Beatles, Rolling Stones, Doors, care-i încântaseră 
adolescenţa. Roger o asculta uimit şi — Însufleţit de spiritul de 
imitație propriu copiilor de vârsta lui — o acompania în felul său 
cu mici ţipete. 


Alice a adus în cameră un televizor şi o instalaţie audio. 
Defilarea imaginilor în mişcare şi cascada de muzică i-au trezit 
interesul şi chiar plăcerea lui Roger. La vârsta de trei ani cânta 
şi se exprima într-un fel inteligibil. 

Alice ceru autorizarea de a folosi de două ori pe săptămână 
maşina Bentley a judecătorului Osborne, cu scopul de a-i arăta 
lui Roger oraşul şi împrejurimile. Ea îl duse la zoo. Copilul întâlni 
aici o lume a fiarelor care nu-i era cu totul necunoscută. 
Înformaţii foarte vechi imprimate în memoria sa genetică, la fel 
ca într-un calculator, îi dictau comportamentul faţă de aceste 
animale. La vederea elefanților enormi, ca nişte munţi, el bătu 
bucuros din palme, căci aceste pachiderme erau prietenii 
omului, informaţii existente în inconştientul său. In schimb, 
viperele, chiar dacă sunt mici şi slabe, îl umplură de teamă, 
deoarece aceleaşi informaţii — ascunse în conştiinţa sa — i-au 
trezit instinctul de autoapărare înaintea unui duşman de moarte 
al omului. Struţii şi delfinii îl amuzau. Maimuţele îi aminteau de 
nişte adulţi cu faţa surăzătoare, ce-i vorbeau deformând 
cuvintele într-un fel care se dorea a fi nostim şi apropiat de 
înţelegerea interlocutorului. Ele se dovedeau ridicole şi-i lăsau 
impresia că sunt slabe de spirit, el care de multă vreme sesi: 
sensul, tonul şi modalităţile limbajului uman. Pentru multă 
vreme era o noţiune confuză. Pentru un copil de vi sa, o zi 
durează cât un secol, iar viaţa nu are nicio frontieră 

Walter îl vedea rar pe copil. Îngrijirea de nevoile materiale al 
familiei — Întreţinere, jucării, guvernantă, personal de serviciu, 
îngrijire medicală — Îl făcea să se degaje de orice 
responsabilitate suplimentară, gândea el cu conştiinţa împăcată. 
Alice avea toată libertatea să se ocupe de educaţia copilului. 
Judecătorul îşi încruntă sprâncenele când într-o după-amiază 
Roger a apărut în pragul cabinetului său de lucru şi îi ceru, cu o 
voce subţire, dar dulce şi cristalină, un câine care să înlocuiască 
ogarul mamei sale. 

Walter îl privi surprins. Era prima dată când îl auzea vorbind. Mai 
înainte, în cursul scurtelor sale vizite, el nu a avut nici timp, nici 
dorinţă să-i adreseze vreun cuvânt. Se limita să se întreţină cu 
Alice un minut-două cu privire la sănătatea şi la necesităţile 
copilului. Apoi se retrăgea mulţumit, că şi-a îndeplinit datoria. 
Cu ochii miraţi, studie prelung pe copilul oprit în pragul uşii. 
Judecătorul îl măsură din cap până în picioare şi îl cântări 


mental. Frumos... poate prea frumos şi delicat pentru un băiat. 
Pletele buclate de un blond auriu care bătea spre castaniu, cu 
ochii albaştri, limpezi, cu pielea roză şi trăsături fine, Roger nu 
semăna cu nimeni din familie, şi nici cu părinţii mamei sale, cu 
toţii cu un fizic mai degrabă mediocru. În sângele copilului nu 
curgea oare sânge străin de cel al său? 

Brusc indispus, el răspunse pe un ton sec: 

— Vei avea ogarul tău atunci când vei fi destul de mare pentru a 
te ocupa de el. 

Răspunsul copilului îl uimi. 

— Dar sunt mare! Ştiu să citesc, să scriu şi să socotesc! 
Pronunţă cuvintele cu o siguranţă care impunea. Neîncrezător, 
Walter îi împinse o carte deschisă, o foaie de hârtie şi un creion, 
aşezate pe masă, şi, cu un ton ironic, îi ceru să-şi arate 
capacităţile intelectuale. Cartea, un tratat de drept, plin de 
termeni dificili, cu sens necunoscut pentru Roger, îi dădu totuşi 
ocazia să se descurce într-o manieră surprinzătoare. El pronunţa 
expresii juridice cu o precizie uluitoare pentru un copil de vârsta 
lui. 

— Eşti un papagal perfect, spuse Walter răutăcios. 

Roger îl privea cu seninătate. Scrise apoi, fără să facă greşeli de 
ortografie, o lungă şi complicată frază dictată de tatăl său. Uluit, 
judecătorul îi indică nişte cifre grupate în sute şi îi ceru să le 
adune. Roger execută această operaţie, apoi adăugă o scădere 
şi o înmulţire. 

— Nu sunt însă obişnuit cu geometria, dar voi fi în curând. 
Walter avu senzaţia că visează cu ochii deschişi. Cunoştinţele 
fiului său erau deconcertante. Îi reamintea de un căţel savant 
care epata spectatorii unui circ. Nici familia Huntington, nici 
Lusignan, în ciuda nobleţei lor, nu oferiseră lumii creatori de 
mare renume. Unii strămoşi ai lor arătaseră o anumită strălucire 
în lumea diplomatică sau militară, dar care nu cerea o 
inteligenţă ieşită din comun. Walter era primul magistrat al 
familiei. Pentru Lusignan, magistraţii, chiar şi înnobilaţi, făceau 
parte dintr-un ordin inferior al aristocraților de viţă veche. Roger 
era eventual un exemplar uman unic, ca şi tatăl său. 

— Matematicile îmi plac, dar prefer literatura. Limbajul lui Roger 
era neobişnuit pentru un copil. 

— Îmi poţi spune ce ai citit? 

— Cărţi, răspunse el evaziv. 


— Vei avea ogarul tău, îi promise judecătorul. 

— Alb, insistă Roger. 

— Alb. 

Remarcă surprins că micuțul nu a pronunţat deloc cuvântul 
tată... 

Margaret obişnuia să îşi anunţe vizitele cu câteva zile mai 
înainte pentru ca soţul său să poată să plece de acasă, spre a 
evita o întâlnire neplăcută. Ca de obicei, ea aducea multe 
jucării, dar a rămas interzisă atunci când copilul a aruncat o 
privire indiferentă asupra cutiilor care se aflau în braţele 
şoferului. 

— AŞ fi preferat cărţi, a zis Roger. 

— Ce fel de cărţi? Cărţi de colorat? Cărţi cu benzi desenate? 

— Nu! Cărţi serioase... 

Margaret observă pe masă câteva romane şi culegeri de poeme 
în engleză şi franceză. Descifra cu uimire nume mari: Dos 
Passos şi Rimbaud, Jack Kerouac şi Frost, Burroughs şi Whitman, 
Vidai şi Ginsburg. 

— Înţelege oare toate aceste cărţi?, întrebă Margaret intrigată. 
— Am început, doamnă, să-i citesc poveşti cu zâne, benzi 
desenate, cărţi pentru copii, spuse guvernanta. Dar această 
literatură nu îl impresionează. Într-o zi, când traversam holul, 
Roger a văzut biblioteca domnului prin uşa deschisă. Cărţile cu 
coperţi aurite l-au atras. Mi-a cerut să le vadă de aproape. Cum 
domnul era plecat, i-am dat voie să intre. Ţipa de bucurie atunci 
când deschidea volumele groase, cu ilustraţii numeroase, 
enciclopedii, albume de artă, tratate de istorie... romanele, 
plachetele de versuri l-au sedus. Şi cum ştia să citească... 

— Cine l-a învăţat? Vreun profesor? 

— Nu, doamnă! Eu l-am învăţat. Ceea ce a început ca un 
amuzament s-a transformat pentru el într-un joc pasionant. 
Poemele l-au încântat. Sinceră să fiu, eu nu înţeleg mare lucru, 
dar Roger se simte în mijlocul cărţilor ca un peşte în apă. Cum 
îmi era frică să îl las să frunzărească în bibliotecă — căci accesul 
este interzis când domnul nu este acasă — l-am obişnuit pe 
Roger să frecventeze librăriile. Uimit, el alerga de la un stand la 
altul şi îmi cerea să-i cumpăr o groază de cărţi. Debaraua este 
plină. Librarii sunt uimiţi de alegerile lui. Eu ştiu că avem de-a 
face cu un copil excepţional. 

— Nu vă e teamă că aceste eforturi ar putea să îl obosească? 


— Nu cred, spuse Alice cu un ton încrezător. Roger este diferit 
de copiii de vârsta lui. 

Diferit... Acest cuvânt se imprimă în spiritul lui Margaret, care, 
ca şi Walter, îmbrăţişa copilul cu o privire profundă, ca şi cum ar 
fi vrut să studieze în profunzime acest fenomen atât de lăudat 
de către guvernantă. Un psihanalist a brodat o lungă teorie, 
plicticoasă şi plină de termeni tehnici, pentru a ajunge la 
aceeaşi concluzie ca şi Alice. 

Roger, plictisit de acest dialog, îşi îndreptă spre terasă ochii săi 
strălucind de inteligenţă şi spuse vesel: 

— Doris! 

Un câine alb cu părul lung şi ondulat apăru pe uşa deschisă, se 
precipită asupra copilului şi începu să-l lingă pe faţă. 

— Gata, Doris, strigă Roger râzând cu lacrimi. Ajunge! Tabloul 
plăcut o încântă pe Margaret, dar în acelaşi timp o făcu geloasă. 
— Cine i-a oferit acest câine? 

— Domnul. La cererea expresă a lui Roger. El adoră câinele. 
Este cel mai blând şi mai tandru animal pe care l-am văzut 
vreodată. Dar dacă încercaţi să vă apropiaţi de Roger atunci 
când se joacă împreună, vă arată colții. El îl apără ca pe puiul 
său. 

Margaret se simţea vinovată. A dovedit ea vreodată dorinţa de 
a-şi proteja copilul, de a-l veghea? Poate, la început, imediat 
după naştere... Apoi se mulţumise să ştie că el se află pe mâini 
bune... O guvernantă, practic o străină, se ocupa acum de el şi 
un câine îl adora... 

— Cine l-a învăţat limba franceză?, întrebă Margaret. 

— Mama mea este franţuzoaică, doamnă. Am început prin a-i 
vorbi în franceză. Dar nu e o franceză şlefuită, ci un jargon 
cotidian... 

Ea îi arătă cu un gest cărţile: 

— Lectura poeţilor francezi i-a şlefuit limbajul. Adesea, el 
pronunţă cuvinte pe care eu nu le înţeleg. Am cumpărat 
dicţionare pentru a-i da explicaţii atunci când îmi pune întrebări 
grele... L-am văzut descifrând textul, despărţind cuvintele în 
silabe... imediat după aceea a ajuns la o lectură curentă... El 
alegea, de exemplu, o carte ce prezintă veliere. Lua apoi un 
velier miniatura! şi, privind imaginea unui vas cu vele, îşi punea 
degetul pe un catarg şi murmura catarg. Apoi îşi punea degetul 
pe o etravă şi zicea etravă. Adeseori, pronunția era defectuoasă. 


Atunci îl ajutam să spună corect acel cuvânt. 

— Aţi urmat o şcoală, Alice? 

— Da, doamnă. Am terminat şcoala secundară. Puțin după 
aceea părinţii mei au pierit într-un accident de maşină. A trebuit 
să-mi câştig singură existenţa. Şi iată-mă aici! 

— Aveţi talente de educatoare, Alice. Este imens ceea ce aţi 
făcut pentru el. 

— Nu am făcut decât să-i deschid o poartă... el singur a făcut 
apoi totul. 

Margaret luă o carte — Wilderness de Jim Morrison — o 
deschise, apoi cu mâna sa liberă îi mângâie creştetul lui Roger, 
care mângâia cu blândeţe câinele cuibărit la picioarele sale. 

— Ai citit toate astea?, îl întrebă ea neîncrezătoare. Copilul îşi 
ridică ochii albaştri spre mama sa şi, cu vocea lui delicată, dar 
vibrândă, asemănătoare cu nişte clopoței cântăreţi, recită: 


| received an Aztec wall ofvision 

End disolved my room in sweet derision 
Closed my eyes, prepared to go 

A gentle wind inform'd me so 

And bathed my skin in either glow... 

— Şi versurile acestea îţi plac? 

— Ah, da! 

— De ce? 

— Cântă! Este muzică! 


Walter şi Margaret au anunţat această revelaţie familiilor lor. 
Trezirea capacităţilor mentale ale lui Roger s-a produs mai 
repede decât la copiii de vârsta lui. Huntington şi Lusignan au 
fost însă puţin interesaţi. Winston Churchill, mezinul prea 
clocotitor, a eclipsat pe fratele său mai mare, ducele de 
Malborough, şi l-a împins brutal în culisele istoriei. A deveni 
anexa unui ţânc, fie el şi genial, nu-i convenea nimănui. 
Bătrânul conte Huntington îşi exprimă dorinţa să revadă această 
mică minune, care la intrarea în lume, cu patru ani mai înainte, 
avea aerul unui macac ridat şi prost. Chiar şi Walter, cel mai 
flegmatic dintre englezi, părea descumpănit de această 
transformare. Calmul său şi răceala câştigaseră un lustru 
legendar. Se povestea cu admiraţie reacţia sa într-un mare 


restaurant din Brighton, în care patru indivizi mascaţi şi înarmaţi 
cu pistoale au pătruns acolo şi au cerut cu un ton ameninţător 
bijuteriile şi argintul clienţilor speriaţi, paralizaţi de teamă. Sosit 
înaintea lui Walter, care şi-a luat automat masca de judecător 
implacabil, şeful bandei, impresionat, speriat, tremurând, se 
retrase antrenând şi complicii lui. Întâlnirea dintre conte şi copil 
nu era lipsită de umor. Moşul, un gigant magnific, orgolios, plin 
de importanţă, privea de la înălţimea sa urmaşul fragil, vesel şi 
impasibil. Părinţii prezenţi la această ceremonie îşi holbau ochii 
stupefiaţi de acest comportament incalificabil. Un curtezan care 
s-ar uita cruciş cu un aer insolent la regele Soare, la Curtea de 
la Versailles, ar fi provocat mai puţină uimire decât atitudinea 
de frondă a micuţului Roger în raport cu şeful în viaţă al familiei 
Huntington. 

— Roger, tatăl dvs. mi-a povestit că vă place poezia... Şi nu Cei 
trei purceluşi sau Micul Chaperon roşu. Se pare că preferaţi pe 
Rimbaud, pe Frost... şi pe Whitman... 

Contele era un membru al acelei coterii selecte care folosea un 
limbaj preţios... vorbind cu dvs. cu toată lumea... cu copiii şi cu 
servitorii, cu prinții şi cu capetele încoronate şi chiar cu soţia: 
„Draga mea Amelie, aţi vrea să vă scoateţi cămaşa de noapte... 
şi să vă îndepărtați picioarele, vă rog". Ei nu tutuiau cu o reală 
plăcere decât pe prostituatele generos plătite, pentru a suporta 
fantasmele lor bolnave. 

— Aţi putea să-mi recitaţi un poem, dragul meu Roger? Micuţul 
se execută cu graţie. Cu vocea sa melodioasă, declamă cu o 
cadență perfectă o suită de cuvinte incomprehensibile. 

— Presupun, dragă Walter, că fiul tău ne joacă o farsă, exclamă 
contele surprins. 

Judecătorul îşi încruntă sprâncenele. 

— Ce vrei să spui, Roger? 

Fratele său mai mare, vicontele, surâse răutăcios. 

— Din această vorbărie nu am înţeles decât numele lui Zeus şi 
Ganimede. 

Roger aruncă o privire uimită asistenţei. 

— Cu toate acestea, am fost foarte clar. 

Un tânăr, rudă îndepărtată, care îşi terminase studiile la 
Cambridge, izbucni în râs: 

— Fiul dumneavoastră, Walter, este un chefliu. A recitat acest 
fragment în cea mai pură greacă veche. Roger este un copil cu 


adevărat surprinzător. 

— Sunteţi sigur, Gerald?, întrebă bătrânul conte. 

— Absolut. Este din Straton. Un poet erotic. Când ai învăţat 
greaca veche, Roger? 

— Nu am studiat niciodată greaca veche, a răspuns el cu 
simplitate. 

— Poţi repeta acest text? 

— Da! Nicio problemă! 

— Atunci fă-o! Pe măsură ce tu vei recita, eu voi traduce, pentru 
ca toţi aceşti domni să poată înţelege. 

Roger s-a executat. Gerald a dat poemului o interpretare 
modernă în limba engleză. 


Urcă spre eterul divin, acvilă superbă, urcă, 

Şi poartă copilul pe aripile tale întinse 

Urcă şi păstrează cu grijă în gheare pe dulcele Ganimede, 
Şi păstrează cu gelozie paharnicul 

Ce-l va servi pe Zeus din cupe cu delicii... 


Gerald a terminat traducerea. Vicontele surâdea excitat. 

— Este un poem picant... Zeus.. Ganimede... cupe cu delicii... 
— Fiţi mai explicit, Ingram, ordonă contele nerăbdător. Bătrânul 
era prea puţin familiarizat cu mitologia. 

— Vreţi să spuneţi că... 

— Relaţiile dintre Jupiter şi Ganimede erau... mai degrabă 
dubioase... 

Contele îşi încruntă sprâncenele. O amintire ieşi din întunericul 
inconştientului la lumina realităţii şi îl frapa cu o mare angoasă... 
Roger era ambidextru... deci suspectibil de... El evită însă 
formularea expresiei care-l bântuia. Se îndreptă spre copilul 
uimit de reacţia părinţilor. 

— De ce aţi ales acest subiect?... Despre Ganimede... ce ştiţi? 
— Era un băiat care a intrat în palatul zeilor... 

— Prin nişte mijloace nepotrivite... 

— De ce nepotrivite?, a întrebat Roger stupefiat de brutalitatea 
contelui. 

— Îşi bate joc de noi!, a spus William, vărul primar al lui Roger. 
Cu gura strâmbă, el îl privea cu un aer răutăcios. Furios, Roger 
îşi muşcă buza de jos. 

— Mi-aţi cerut să vă recit nişte versuri. Ceea ce am făcut. Ce 


mai vreţi? 

Pentru prima dată, judecătorul îi mângâie capul şi îi vorbi cu 
dragoste: 

— Bine, Roger! Să lăsăm asta. Mie mi-a plăcut poemul! 

însoţit de fiul său, judecătorul Osborne a părăsit îngrijorat 
Haslemere, sediul străvechi al familiei Huntington. Reîntors la 
Londra, el a făcut o vizită — chiar a doua zi — profesorului 
Albert Kingsley, directorul Institutului de Neurologie. Rapoartele 
lui Kingsley, clare şi competente, dovedeau elocvent 
capacitatea sa. Walter i-a vorbit de fiul său, de precocitatea lui 
şi a insistat asupra recitării poemului din greaca veche. 

— Tatăl meu a fost cu adevărat şocat, încât m-a sfătuit să-l 
eliberez de demonii săi prin efectuarea de exorcizări. Mi-a 
recomandat un preot italian — admis de către Vatican — care 
este un exorcizator recunoscut. Mii de posedaţi au fost salvaţi 
de diavol mulţumită unui colier de fier utilizat cu o eficacitate 
garantată de 1700 de ani. Acest colier a fost făcut de către Saint 
Vicino, care strangula impulsurile diabolice. Un copil de ţară, 
fără nicio educaţie, a fost exorcizat după ce a vorbit greaca 
veche, întocmai ca şi fiul meu. 

Profesorul Kingsley izbucni în râs. 

— Faptul că Biserica Catolică — În plin secol XXI — obţine 
avantaje din naivitatea oamenilor de la ţară şi din credulitatea 
orăşenilor cu facultăţi intelectuale limitate nu mă surprinde 
deloc. Pentru a face faţă asaltului noilor săi inamici, Copiii lui 
Dumnezeu, Cultul lui Moon, Sataniştii, Cultul Şerpilor, Voodoo, 
vechile credinţe ale amerindienilor resuscitate de rămăşiţele lor 
pământeşti, Vaticanul e obligat la compromisuri. De exemplu, 
dă un nou suflu exorciştilor, care, asemenea vrăjitorilor sau 
iluzioniştilor, fac să iasă din gura posedaţilor viermi împuţiţi şi în 
cele din urmă un aşa-zis diavol care fuge cu coada între 
picioare. Filmul Exorcistul a cunoscut un succes monstru. Dar să 
nu vă fie frică, domnule Osborne. Greaca veche vorbită de fiul 
dvs. nu are nimic demonic. Acest fenomen cunoscut sub 
numnele de xenoglosie intervine atunci când subiectul 

— În acest caz, fiul dvs. — este cufundat în ceea ce se cheamă 
xenofrenie. Xenofrenia implică o graniţă fluctuantă între 
domeniul conştientului şi cel al inconştientului. Ca urmare a 
unor tulburări psihice, informaţiile acumulate de milenii 

— În cazul fiului dvs., greaca antică — alunecă, se filtrează în 


conştient. Răni, boli sau chiar emoţii puternice pot să producă 
această confuzie între trecutul uitat şi memoria prezentă, în faţa 
areopagului bătrânilor domni, fiul dvs., care este cu adevărat 
foarte sensibil, a avut o puternică presiune psihică, iar reacţia s- 
a manifestat prin această recitire a unui poem grec. Pentru el, 
poemul era perfect inteligibil. El îşi imagina pur şi simplu că şi 
dvs. Il înţelegeţi. Revenit în starea normală, nu va mai putea să 
reînnoiască acest experiment. Va rog să aduceţi mâine 
dimineaţă copilul aici. li voi testa capacităţile mentale. Noi acum 
posedăm toate mijloacele adecvate. Mai întâi, coeficientul de 
inteligenţă, IQ — intelligence quotient —, a cărui marjă de 
eroare este foarte redusă. Tabelul IQ acordă 0-20 puncte pentru 
un idiot, 20-50 pentru un imbecil, 50-70 pentru un cretin, 70-90 
pentru un normal mediocru, 90-110 este normalitatea comună. 
După cum observați, normalilatea şi cretinismul sunt foarte 
apropiate, a spus profesorul Kingsley cu un umor crud. 110-120 
sunt atribuite inteligenţelor superioare, 120-140 unor indivizi ce 
posedă o inteligenţă peste cea superioară, pentru ca peste 140 
să fie pentru persoanele foarte dotate. Se întâmplă să se 
depăşească 200 de puncte. Atunci avem de-a face cu geniile, 
caz rarisim, 

In ziua următoare, Roger era aşezat pe un scaun metalic în faţa 
unei lungi mese la care stăteau şapte savanţi, profesori 
universitari şi cercetători experimentați, cu părul alb. Ei îl 
priveau pe puşti cu o curiozitate binevoitoare. Pentru a nu-i 
tulbura calmul spiritual, absolut necesar reuşitei testelor, ei nu 
au solicitat performanţe lingvistice precum cele încercate în faţa 
familiei Huntington. Cum era rar ca un copil de patru ani să fie 
capabil să recite un poem în cea mai pură greacă veche, ei i-au 
acordat tot interesul. Faţa deschisă a lui Roger, inteligentă, 
angelică pleda în favoarea sa. Un cobai simpatic ce promitea un 
examen instructiv chiar şi pentru nişte bătrâni încercaţi. Cel mai 
în vârstă dintre ei curăţase deja un Premiu Nobel şi mai multe 
diplome de Doctor Honoris Causa. 

Pentru a-l destinde, au început prin a-i pune întrebări despre 
jucării, despre Nintendo, despre Sega şi despre patinele pe 
rotile. Roger se supuse cu graţie dorinţei lor de a comunica cu 
mica sa persoană, ceea ce mai degrabă îl flata. La Wilton 
Crescent, numai Alice şi Doris purtau conversații cu el — 
evident, fiecare în felul său, cu propriile mijloace. Doctele 


personaje au simţit că alunecă în gol atunci când Roger le 
răspunse că jucăriile nu îl impresionau, că Nintendo era un joc 
pentru copiii mici şi că patinele pe rotile erau practic inutilizabile 
pe terasa apartamentului său. În schimb, el prefera să rezolve 
problemele de şah ridicate de calculatorul său, care era un 
partener potrivit. 

— Şi cine v-a învăţat să jucaţi şah? 

— Alice, guvernanta mea. Dar după câtva timp, ea a încetat să 
mai fie un partener interesant. Jucătorul automat, care dă 
riposte ingenioase, calculate de computer, este mult mai 
palpitant. 

— Nu vă plac trenuleţele, avioanele, maşinuţele? 

Roger îi asigură că îi plac foarte mult, dar numai ca să se 
distreze, după ocupațiile lui serioase... 

— Care sunt aceste ocupaţii?, îl întrebă deţinătorul Premiului 
Nobel. 

Răspunsul lui Roger îl uimi. Cu vocea sa delicată, copilaşul a 
abordat subiecte aparent inabordabile pentru un copil de vârsta 
lui: istoria universală, în special epoca romană şi Renaşterea, 
biologia, cosmologia şi tehnica filmului îi ofereau un teren vast 
de studiu. Găurile negre exercitau asupra lui o atracţie specială. 
Literatura şi muzica îl pasionau. Trei titani străluceau în mod 
special: Shakespeare, Rimbaud şi Morrison. Michelangelo şi Van 
Gogh îi plăceau cel mai mult din lumea artei. 

Savanţii examinatori au crezut că visează. Un copil de patru ani 
ce discuta despre subiectele cele mai variate în felul unui 
conferenţiar. Expresiile sale livreşti curgeau limpezi, fluide. 

— Unde aţi găsit această mare cantitate de informaţie?, a 
întrebat Kingsley, intrigat şi admirativ. 

Roger aruncă o privire rapidă asupra tatălui său, apoi îşi 
dezvălui ezitant sursele. Judecătorul a aflat cu ocazia asta că 
băiatul frunzărea de multă vreme prin biblioteca sa, fără ca el 
să-i fi dat voie. Pentru a minimaliza impactul produs de fapta sa, 
el a adăugat că o mare parte a cărţilor au fost cumpărate de 
către Alice. 

— Aţi avut timp să citiţi toate aceste cărţi?, îl întrebă atunci Jules 
Favrault, profesor de psihologie la Universitatea din Paris. 
Răspunsul lui Roger îl năuci. 

— Am deprins lectura rapidă, în diagonală. Dar să ştiţi că îmi 
plac şi Mickey Mouse, Woody Woodpecker, răţoiul Donald, cei 


trei purceluşi şi lupul cel rău.Înainte de a se trece la testele 
psihologice, profesorul Wallis, neurochirurg apreciat, a spus la 
urechea lui Kingsley: 

— Mă întreb dacă nu cumva această activitate uimitoare nu este 
rezultatul vreunei leziuni pe creier. 

— Eu nu cred, dar vă rog! 

Wallis s-a apropiat de Roger şi i-a examinat albul ochiului cu 
ajutorul unei lămpi minuscule, apoi i-a palpat craniul, învârtindu- 
| în scaun ca un disc-jokey care făcea să valseze un disc. Wallis 
nu a constatat nimic suspect. Coeficientul de inteligenţă al lui 
Roger, interpretat de un tânăr doctor în psihologie, asistent al 
lui Kingsley, a furnizat o nouă dovadă ce confirma capacităţile 
mentale extraordinare ale copilului: 210 puncte, ceea ce 
depăşea toate limitele. Somităţile strânse în jurul acestui caz au 
decis să se continue investigaţiile prin toate mijloacele oferite 
de ştiinţa modernă: artileria grea a celor mai severe teste. 
Kingsley i-a dat lui Osborne câteva explicaţii sumare: 

— Actualmente, noi tocmai testăm treizeci de studenţi de la 
Oxford, solicitându-le să joace Tetris, un joc video care ne va 
permite să vedem consumul de glucoza de către creier în cursul 
unei activităţi. Un creier antrenat face mai puţin efort pentru a 
realiza 100 de puncte decât pentru a realiza 10. Vom utiliza, de 
asemenea, matricile progresive Raven — testul PMAR -precum şi 
testul CPT — continuous perfomance test — care implică un ritm 
delirant, toate acestea pentru a vedea diferenţele de 
performanţe dintre subiecţi. Încă o chestiune de rutină: trebuie 
să-i administrăm fiului dvs. o injecție intravenoasă FDG — fluro- 
desoxy-glucoză —, pentru a putea să citim reacţiile creierului 
atunci când va fi instalat sub casca unui scaner. Toţi sudenţii au 
fost deja injectaţi, fără nicio problemă. 

— Cred că fiul meu nu va accepta fără să protesteze acest 
experiment. 

— Este pentru binele lui şi al dumneavoastră. Ştiţi de ce 
depinde... De altfel, vrem să tratăm cu copilul. Îi vom oferi în 
schimbul colaborării un frumos cadou. 

Premiul Nobel îl luă pe Kingsley spre pervazul ferestrei şi îi 
murmură la ureche: 

— Dacă vom utiliza şi chirurgia stereostatică, am putea obţine 
rezultate... 

— Scuzaţi-mă, domnule, a spus Kingsley, dar copilul face 


mofturi şi faţă de injecţia FDG, nici el şi nici tatăl său nu vor 
accepta să i se bage un electrod în profunzimile creierelui. 

— Păcat! Era o tehnică nedureroasă... In fine... aproape 
nedureroasă... 

— Nu! Este complet exclus! 

Atunci când a trebuit să i se facă injecţia, Roger a uitat toate 
regulile de politeţe, învăţate de la Alice, şi a făcut o 
demonstraţie de ţipete atât de ascuţite încât a impresionat tot 
institutul. În cele din urmă, flatat, tentat de oferta unei 
impozante enciclopedii medicale ilustrate, s-a supus. Râsetele 
ironice ale studenţilor testaţi alături de el au contribuit la 
această colaborare. Kingsley a decis ca Roger să facă testele de 
la nivelul mental al studenţilor. Rezultatele au demonstrat că un 
copil de patru ani putea să se distanţeze de studenţi foarte 
înzestrați. Profesorul Wallis a ridicat din umeri: 

— Nu sunt foarte mulţumit de rezultate. În majoritatea 
colegiilor, coeficientul de inteligenţă al studenţilor este superior 
celui al profesorilor. 

— Performanţele mentale ale micuţului Osborne sunt 
remarcabile, fără îndoială, a insistat Kingsley. Înteligenţa, 
memoria, raţionamentul, atenţia, concentrarea... 

Psihiatrul Peter Horn, chel şi pântecos, s-a arătat mai puţin 
entuziast: 

— Este prea frumos ca să fie adevărat... La şcoala secundară 
aveam un coleg de clasă care ne uimea. Creierul său lucra ca un 
calculator. | se dădea un număr cu şapte sau opt cifre şi i se 
cerea să le înmulțească sau să le împartă cu un număr de cinci 
sau şase cifre. Substanţa cenuşie intra în funcţiune. Ochii lui 
rotunzi fixau tavanul şi după câteva secunde dădea rezultatul 
exact. Putea extrage mental rădăcina pătrată sau cubii oricărui 
număr. Au venit să-l vadă savanţi de peste tot, vorbească, să-l 
înţeleagă. Dacă el ar fi fost de acord, ei i deschis craniul, i-ar fi 
disecat creierul... La vârsta de şaisprezece ani, copilul era un 
geniu. Dar la treizeci era un om sfârşit.Nu a fost capabil să-şi 
fructifice talentul. La patruzeci de ani vânează muşte într-un azil 
de alienaţi mintal. 

Walter Osborne se arătă decepţionat. Kingsley se îndreptă spre 
el. 

— V-aţi gândit la o carieră pentru fiul dvs.? 

— L-am înscris dinainte la Eton, pentru a-i asigura intrarea 


atunci când va fi de zece ani. Oxford sau Cambridge pentru 
studiile universitare. Totul încoronat cu o onorabilă carieră 
juridică asemănătoare celei a tatălui său. 

Un surâs ironic apăru pe faţa lui Willis. 

— Nu credeţi că ar trebui să-l întrebaţi şi pe împricinat? În cursul 
discuţiilor noastre cu fiul dvs., studiile de drept nu au fost deloc 
evocate. Lăsaţi-l să se descurce singur. Îşi va alege singur 
drumul. 

— Acest sfat reprezintă concluzia analizelor dvs.? a întrebat 
judecătorul iritat. 

— Nu, domnule Osborne. Veţi primi în cursul săptămânii 
următoare un raport detaliat despre dezvoltarea psihologică şi 
intelectuală a fiului dvs., a răspuns cu calm Kingsley. 
Deocamdată, pot să vă spun numai că suntem martorii unui 
miracol. Un creier de adolescent excepţional înzestrat într-un 
corp de copil mic, în plină creştere, ce are nevoie de somn şi de 
îngrijiri speciale. Înteligenţa sa, capabilă să asimileze cunoştinţe 
de o mare bogăţie şi dorinţa de a aprofunda experienţele riscă 
să provoace pierderi iremediabile. Este clar... că educaţia fiului 
dvs. comportă serioase preocupări. Dezvoltarea sa fizică, relativ 
lentă în raport cu evoluţia psihică rapidă va fi eventual 
accelerată, deoarece natura caută mereu un echilibru, adesea 
instabil. Colegii mei şi cu mine am căzut de acord să vă 
sugerăm să îl trimiteţi pe Roger la o şcoală elveţiană special 
dotată pentru educaţia copiilor supradotaţi. 

Judecătorul le acceptă sfaturile, deşi ar fi preferat foarte selecta 
Ludgrove House, şcoală engleză ce primea puştii de elită şi, 
suprema onoare, pe descendenţii familiei regale. Cele două şcoli 
erau foarte scumpe, dar cum contele Huntington suporta 
cheltuielile, acest aspect nu îi punea probleme. Zgârcenia 
judecătorului era binecunoscută. Odată făcută alegerea, Geneva 
prezenta pentru el un anumit avantaj. Ea îl elibera de prezenţa 
bruiantă a fiului său. Roger putea să-şi petreacă vacanţele la 
ţară, la castelul Huntington, sau la Lusignan, la părinţii dinspre 
mamă. În acest fel, toată lumea va fi mulţumită. 

După acest aranjament, Roger a plecat — cu arme şi bagaje, 
adică jocuri, cărţi, casete video şi, bineînţeles, ogarul — spre 
malurile lacului Geneva. Alice îl însoțea tristă, căci după această 
călătorie ea trebuia să-l părăsească şi să se întoarcă la Londra. 
Walter a făcut dovada unei rare generozităţi şi a oprit-o în 


serviciul său pentru ca ea să se ocupe de Roger în timpul 
vacanţelor. 

Precaut, Walter făcu o vizită la Eton pentru a asigura fiului său 
un loc în afara planificării. Cancelarul, devenit concesiv în urma 
raportului strălucit al lui Kingsley, a promis să găsească o soluţie 
convenabilă. 

După o plăcută călătorie la bordul maşinii Bentley — copilul a 
refuzat vehement transportul cu avionul sau trenul, care ar fi 
implicat instalarea lui Doris într-o cuşcă, printre bagaje — Roger 
a văzut încântat lacul ce se întindea, ca o mare, până dincolo de 
orizont. Şcoala, înconjurată de verdeață şi construită pe malul 
lacului, îi inspira o anumită neîncredere; prezenţa bruiantă a 
altor copii mai mari decât el, nu era de natură să-l liniştească. 
Crescut în solitudinea răsfăţată a locuinţei din Londra, el se 
găsea brusc aruncat într-un mediu plin de agitaţie care îi 
provoca dureri de cap.În realitate, ambianța şcolii era mai puţin 
tumultoasă decât a altor stabilimente de acelaşi gen. Direcţia 
cerea elevilor un comportament afectuos, paşnic, apropiat de 
atmosfera unui club englezesc. Energia proprie copiilor exploda 
adesea, rupând zăgazurile unei gravităţi impuse de tradiţie. 
Profesorii, blindaţi cu o politeţe rece, nu ridicau niciodată tonul, 
care era întotdeauna calm şi echilibrat. Ei se adresau copiilor cu 
"dumneavoastră" şi îi tratau cu o consideraţie evidentă. In 
această şcoală rezervată mogştenitorilor bogaţi sau de sânge 
nobil, termenii „eliminare" sau „exmatriculare" nu se pronunţau 
niciodată. 

Dacă un anumit antagonism între profesori şi elevi nu putea să 
fie negat, totul se petrecea cu calm, fără să fie făcute valuri. In 
domeniile sportului şi artei, spiritul de competiţie şi promovarea 
talentelor erau foarte mult încurajate. Direcţia era conştientă că 
reputaţia de copil supradotat ce-l preceda pe Roger Osborne va 
suscita animozităţi printre colegi. Micuţul englez a primit 
autorizarea excepţională să păstreze câinele în cameră. 

Faptul că noul-venit a obţinut privilegii nu îi deranja însă pe 
ceilalţi copii, obişnuiţi să primească un tratament favorizant 
dacă era comparat cu cel din alte şcoli particulare. Cai, 
motorete, jocuri electronice, ordinatoare, instalaţii video, 
instrumente muzicale erau puse la dispoziţia preadolescenţilor 
şi adolescenților. Micuţii puteau găsi în afara orelor de şcoală 
toate jucăriile pe care imaginaţia cea mai debordantă o putea 


concepe.Înainte de a începe cursurile, o comisie compusă din 
trei profesori desemnaţi de director s-a reunit pentru a examina 
nivelul cunoştinţelor lui Roger şi în special ceea ce nu ştia, 
pentru a se stabili clasa al cărei program ar fi putut conveni 
continuării studiilor. Ignorând subtilităţile gramaticii, el alegea 
cuvintele, le combina cu pricepere, modela instinctiv frazele şi 
se exprima cu eleganţă. Poseda cunoştinţe aproximative despre 
aritmetică. Comisia a decis să fie repartizat — provizoriu 

— În ultima clasă elementară. Trebuia evitat riscul de a-l 
demobiliza, risc mereu prezent dacă era trimis printre colegi 
prea mult sub nivelul său. Graţie capacităţii sale de a absorbi 
informaţiile, de a le stoca în inconştientul său, apoi de a le 
scoate la suprafaţă, el va reuşi să treacă examenele în ritm 
accelerat 

— şi după previziunile lui Kingsley — să termine liceul la zece 
sau unsprezece ani şi universitatea la treisprezece ani... fără să 
se excludă eventualitatea unui accident susceptibil să stopeze 
maşina. 

Intrarea lui Roger într-o sală de clasă populată cu copii de nouă 
ani a excitat o curiozitate generală. A fost instalat într-o bancă 
redusă la dimensiunile sale, i s-a pus în faţă un morman de cărţi 
şi caiete, apoi a fost lăsat să se aclimatizeze cu ambianța foarte 
nouă pentru el. 

Directorul i-a anunţat pe elevi că Roger Osborne, micul lor 
coleg, a urmat cursuri particulare şi că ei trebuie să-i arate 
înţelegerea şi prietenia. Dacă era cazul, să-l ajute să îşi facă 
temele.Încă de la început, copiii l-au privit cu ostilitate. La vârsta 
lor, se considerau superiori acestui puşti plăpând care ar fi avut 
loc aproximativ în prima clasă elementară. Dar cum el era tăcut 
şi nu se amesteca cu ei la joacă, l-au uitat... sau aproape...In 
timpul recreaţiilor, Roger nu ieşea în curte. Aşezat în banca sa, 
plonja în lecturile cărţilor lui de istorie sau de filosofie. După- 
amiaza, atunci când elevii îşi pregăteau lecţiile pentru ziua 
următoare, sub supravegherea pedagogilor, stăpâni absoluţi ai 
sălilor de studiu, însoţit de o autorizaţie specială, lucra în 
bibliotecă sau ieşea în parc, la această oră goală, şi se plimba 
pe malul lacului, însoţit de Doris. Dar prefera să se închidă la el; 
în solitudinea camerei sale, îşi pregătea examenele, asculta 
poemele lui Jim Morrison şi, în timp ce asculta, arunca o privire 
la casetele video care prezentau concerte rock. Atenţia sa 


distributivă îi permitea să se concentreze la două subiecte 
simultan. El nu urmărea moda. Roger nu împărtăşea gustul 
marelui public pentru Bruce Springsteen, Bob Dylan, Joe Cocker 
sau Phil Collins. Îi plăceau Beatles, îi admira pe Rolling Stones şi 
adora pe Sex Pistols. În Olimpul cântăreților el înălţase pe 
Michael Jackson şi Joey Tempest, pe Elton John şi Bon Jovi, pe 
David Bowie şi Sebastian Bach. Punea pe acelaşi picior de 
egalitate pe Queen şi pe Poison, pe Dire Straits şi Scorpions, pe 
Guns'n'Roses şi Wings. Şcoli şi stiluri diferite, concepţii şi tehnici 
diferite. 

Rock 'n 'roll, muzica ritmată, nervoasă, se confunda cu polifonia 
scandată, în felul unui poem latin care-i sosea pe aripi nevăzute 
de departe, de foarte departe... el zbura atunci spre porţile 
infinitului... trecutul, prezentul şi viitorul se suprapuneau... 
formau o unitate perfectă... Roger simţea în corpul său efluviile 
sonore... siluete brumoase se desenau înaintea ochilor lui 
interiori care plonjau într-o lume inaccesibilă ochilor lui 
exteriori... parcurgea în stare de veghe lumea viselor... un punct 
aruncat deasupra abisului negru al uitării lega conştientul şi 
inconştientul... muzica rock îi descoperea orizonturile feerice al 
imaginarului... zboruri de lumini dansante, uimitoare jocuri de 
artificii brodau arabescuri de culori şi de sunete şi îl ridicau pe 
culmile extazului. 

Roger nu era decât un copil conştient de slăbiciunea sa... forţele 
necunoscute care se instalau în micuțul său corp îi inspirau 
bucurie, dar şi o frică ciudată... ele îi ordonau să le servească 
drept interpret... Înzestrate cu inteligenţă şi venită de nicăieri, 
ele îi aduceau mesaje tot mai incomprehensibile... el nu ştia ce 
ar trebui să facă, ce se aştepta de la el... Dalai Lama era ales ca 
şi el, de mic, de foarte mic... 

Adeseori, se întreba dacă se află sub imperiul visului, dacă 
imaginaţia nu îi juca feste, dacă nu lua himerele drept 
realitate... 

Pe micul ecran al televizorului său, Led Zeppelin interpretau 
excelentul lor cântec Tea for One. Roger îl îndrăgea pe Robert 
Plant, interpretul, şi pe Jimmy Page, admirabilul chitarist, dar îl 
detesta pe Bonzo Bonham, bateristul, pentru că şi-a lăsat 
barbă... 

Domnul Frederic Glaenzer urmărea cu un interes constant 
evoluţia mentală şi fizică a lui Roger Osborne, singurul copil- 


minune al unei şcoli destinate, teoretic, să educe copii 
supradotaţi. Domnul Glaenzer îi privea cu un ochi dezabuat pe 
pretinşii supradotaţi primiţi pentru a fi îngrijiţi aici. Părinţii bogaţi 
îşi exteriorizau mândria excitată de înscrierea progeniturilor lor 
în registrele unei şcoli care nu îşi deschidea porţile decât pentru 
a primi talente autentice. Din nefericire, cei bogaţi şi cei 
superiori dădeau naştere unor copii de o mediocritate 
exasperantă. Ei lăsau impresia că şi-au epuizat toate mijloacele 
pentru a face bani. Pentru a menţine intact prestigiul şcolii, 
comanditarii acordau zece burse copiilor supradotaţi proveniţi 
din familii sărace. Marile minţi din domeniul artei, literaturii, 
muzicii, dansului aveau o provenienţă modestă. 

Roger Osborne era o excepţie. Sau bârfele care circulau cu 
privire la originea sa discutabilă erau întemeiate? Divorțul 
judecătorului Osborne de soţia sa ar fi avut drept cauză o 
afacere de acest fel. Primele împroşcări cu noroi îl aveau drept 
ţintă. Nu era decât un modest început. 

Domnul Glaenzer a acceptat fără ezitare concluziile profesorului 
Kingsley cu privire la personalitatea lui Roger Osborne: geniul şi 
inocenţa aliate sub acelaşi înveliş copilăresc. Micuţul Roger 
adora bomboanele, îngheţata, Coca-Cola, patinele cu rotile şi 
compania ogarului său alb. Roger, geniul, a depăşit toate 
barierele neverosimilului. Copilul depunea o mare cantitate de 
energie pentru nişte jocuri neînsemnate, în schimb, creierul său 
consuma o cantitate infimă de glucoza pentru a compune un 
poem demn de un mare poet. Majoritatea profesorilor săi se 
îndoiau însă de calităţile sale. 

— Este un foc de paie! 

— O păpuşă mânuită de un ventriloc! 


— Un zombi! 
Domnul Glaenzer surâdea dispreţuitor. Le răspundea mental: 
„Bieţi nebuni, pedanti şi invidioşi!..." El inspecta, din timp în 


timp, fără să se anunţe, sala de clasă unde Roger, aşezat la 
masa lui, asculta cu mintea aiurea pe profesorul de matematică 
de la care învăţa geometria. În cursul unei după-amiezi, trecând 
pe lângă uşa sălii de muzică, la o oră la care nu exista acolo 
vreo activitate, el a auzit un rock îndrăcit interpretat la pian şi 
acompaniat de scheunatul unui câine. A intrat şi l-a văzut pe 
Roger absorbit în execuţia acestei bucăţi. Degetele sale alergau 
de la un capăt la altul al clapelor, asemenea unor şoricei roz, 


agili şi nervoşi. La vederea domnului Glaenzer, care se apropia 
de pian, el şi-a întrerupt jocul şi s-a ridicat în picioare. 

— Este o premieră acest acompaniament de către un câine, a 
spus el amuzat. 

— Pink Floyd au avut această iniţiativă, domnule, a spus el cu 
aerul serios al unui şef de orchestră în plin efort. 

— Perfect! Vă rog să continuaţi! 

Domnul Glaenzer a ieşit în vârful picioarelor... 

După câteva zile, l-a găsit pe Roger pe malul lacului. Copilul 
dormea la umbra unei sălcii pletoase, cu capul sprijinit pe burta 
căţelului său alb, care nu se mişca pentru a nu-l trezi. La 
apropierea domnului Glaenzer, el îşi arătă colții. Directorul a 
privit multă vreme acest tablou de o inocenţă paşnică, apoi s-a 
îndepărat ca să nu-i atragă mânia lui Doris... 

Domnul Glaenzer a făcut studii aprofundate despre psihologia 
copilului şi adolescentului. Personalitatea cu fațete contradictorii 
a lui Roger Osborne i-a inspirat o metodă de lucru sui-generis. El 
a dat instrucţiuni imperative personalului care se ocupa cu 
educaţia micuţului englez — la împotrivirea colaboratorilor săi — 
de a-i acorda o libertate fără limite. Profesorii trebuiau să-i 
predea materiile prevăzute în programul său particular, fără a-i 
impune eforturi — In ceea ce-l priveşte — inutile; întrebările 
adresate elevilor, probele scrise despre lecţia din acea zi, 
discuţiile care ar fi riscat să-i frâneze elanul. Numai examenele 
trimestriale îi erau cerute. Patru trimestre vor egala cei patru 
ani de şcoală elementară. Pentru a finaliza şcoala elementară, 
trei ani vor fi mai mult decât suficienţi. 

— Elevul Osborne nu va rezista la acest ritm infernal, a protestat 
profesorul de matematică. Mai devreme sau mai târziu va claca. 
De-abia a împlinit cinci ani. 

— Imi asum responsabilitatea pentru deciziile mele!, a declarat 
sec domnul Glaenzer. 

Corpul didactic, un dragon cu douăzeci şi opt de capete, a 
trebuit să se recunoască învins. Rămăşagul directorului a fost 
astfel câştigat. 

Seara, profesorii opozanți au strigat indignaţi, angoasaţi: 

— Oare vrea să demonstreze că munca noastră cotidiană este 
inutilă? Că aceşti copii supradotaţi nu au nevoie de un 
învăţământ clasic? Că rolul nostru poate fi micşorat cu 80 la 
sută? Semnificaţia acestui fapt este clară! Suntem înjunghiaţi pe 


la spate! 

— Din fericire, nu putem găsi copii supradotaţi la orice colţ de 
stradă. Calmaţi-vă! Experienţa lui Frederic nu va fi decât o 
încercare fără urmări... Nu avem decât să aşteptăm să 
eşueze..., a spus directorul adjunct care spera că avea să-l 
înlocuiască într-un viitor apropiat. 

Măsurile manageriale au devenit, printr-un joc, cuvinte 
dictatoriale... 

Puțin după aceea, Roger a făcut să se vorbească despre el. 
Părintele Pierre Hauser, care recruta copii pentru corul şcolii, l-a 
întrebat de ce religie aparţine. 

Roger s-a ridicat în picioare şi a spus surâzând: 

— Nu ştiu, domnule. 

— Părinţii dumneavoastră, domnule Roger, sunt ei catolici, 
protestanți sau calvinişti? 

— Mama este catolică, iar tata protestant. Alice m-a învăţat să 
mă rog. 

— Cine este Alice? 

— Guvernanta mea, domnule. 

-Atunci când vă adresaţi, trebuie să spuneţi „părinte". Roger a 
mărit ochii, uimit: 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi părintele meu. 

— Eu sunt părintele dumneavoastră spiritual, fiule. Roger s-a 
împotrivit. 

— Dar eu nu sunt fiul dumneavoastră! 

— Sunteţi încăpățânat, fiule! 

Roger s-a aşezat şi şi-a coborât fruntea, fără să mai răspundă. 
Mai târziu, reverendul a avut o discuţie cu directorul. 

— Mi-aţi vorbit de coeficientul mental ridicat al acestui copil, a 
spus el încrucişându-şi braţele pe un piept larg îmbrăcat în 
negru. Astăzi el este slab şi vulnerabil. Cu toate acestea, mă 
sperie. Eu văd în el pe adolescentul şi adultul de mâine. Un 
etern rebel. Mă tem pentru el. Poate că am luat-o razna..., dar 
caracterul unui copil se cristalizează mai târziu. După vârsta de 
zece ani. Aş vrea să-mi fac despre asta o judecată timpurie. Am 
impresia că în corpul acestui copil s-a ascuns geniul răului. 

— Haideţi, părinte!... Să nu exagerăm! Nu este decât un copil 
diferit de ceilalţi copii de vârsta lui. Tiparele obişnuitului nu pot 
să-l conţină şi pe el. Supradotaţii produc întotdeauna dificultăţi. 
Pentru Roger Osborne eu simt o anumită admiraţie. La vârsta 


sa, recită versuri din Rimbaud, Whitman sau Morrison. 

— Tot nişte genii ale răului! 

— Pery, pedagogul său, l-a găsit în bibliotecă citindu-l pe 
Schopenhauer. Este ceva uluitor! Şi minunat! 

— Îmi produceţi confuzie, dragă domnule director. Confuzie şi 
dezolare. Aveţi datoria să-l frânaţi, să-l domesticiţi! 

Domnul Glaenzer a făcut un gest de nerăbdare. 

— Nu avem dreptul să-i împiedicăm dezvoltarea. Este adevărat, 
pentru pediatrii noştri, pentru psihanaliştii noştri, acest copil 
ridică o mare dilemă. Ei şi-au epuizat toate argumentele. Roger 
Osborne reduce la neant toate teoriile lor. Bibliotecarul mi-a 
adus lista cu lecturile lui preferate. Biologie, animale preistorice, 
zboruri interplanetare, uniforme militare, sculpturi 
renascentiste, muzică, dans... totul se află aici. În special, 
albume cu bogate ilustraţii. Are nevoie de imagine pentru a-şi 
face o idee vizuală despre lumea complicată ce-l înconjoară. Nu 
a cerut niciodată cărţi despre micuțul lisus, a adăugat Glaenzer 
cu o uşoară răutate. 

— Asta nu mă uimeşte deloc!, a exclamat reverendul 
muşcându-şi buzele violacee. Orientarea sa este prea 
materialistă. Trebuie să ne ocupăm şi de spiritul lui. 

— Părinte, eu conduc un colegiu laic. Dacă părinţii elevilor o 
doresc, noi asigurăm prezenţa unor preoţi creştini, evrei, 
musulmani, brahmani sau alţii, fără nicio discriminare. 
Bineînţeles, nu încurajăm prozelitismul. Nu mă opun faţă de 
faptul că doriţi să-i inculcaţi nişte rudimente ale religiei. Vă 
doresc să aveţi succes. Dar mă îndoiesc foarte mult. Roger 
Osborne nu iubeşte poveştile. Să nu contaţi pe sprijinul meu. Nu 
am primit de la părinţi instrucţiuni cu privire la educaţia sa 
religioasă. 

Reverendul a ridicat ochii şi a adresat cerului o rugăciune mută. 
— Nefericit este omul prin care soseşte scandalul! Noul 
testament, Matei, XVIII... 

— Frumoasă frază!, a declarat domnul Glaenzer fără să-şi 
ascundă ironia. Sper că nu o veţi aplica unui copil de cinci ani. 
Reverendul şi-a apropiat palmele şi a îndreptat faţa spre 
Judecătorul Suprem. 

— larba rea se cunoaşte încă de când încolţeşte... geniul răului 
nu are vârstă... 

Geniul răului prin care soseşte scandalul... 


Predicţia reverendului Weintraub s-a realizat mai repede decât 
şi-ar fi dorit chiar şi el. După o săptămână, Pery s-a îndreptat 
spre clasă, după recreaţie, atunci când l-a găsit pe Roger 
plângând, singur, pe culoar. Profesorului nu-i plăceau elevii care 
plâng. Îl şoca faptul ca minunea şcolii să se lamenteze ca o 
fetiţă. 

— Ce s-a întâmplat? Copilul a smiorcăit: 

— M-au alungat... 

Era atât de disperat, atât de nefericit, încât Pery a fost tentat să- 
| mângâie pe creştet. Dar s-a abținut, căci detesta 
sentimentalismele. În clasă domnea un vacarm general. 

— Haide, urmează-mă! 

Roger a scuturat din cap în semn de refuz. Pery a intrat în clasă 
şi a lăsat uşa deschisă, pentru a-l incita pe micuţ să-i treacă 
pragul. Elevii în plină agitaţie s-au arătat intimidaţi de mânia 
reflectată pe faţa profesorului. 

— Vă cer o explicaţie! 

Vocea sa imperioasă a sunat ca o lovitură de bici. Jean de 
Villeneuve, un puşti dezgheţat, cel mai obraznic dintre toţi, a 
luat cuvântul. 

— L-am expulzat! 

Un murmur aprobator de voci subţiri a susţinut declaraţia sa. 
Adulții sunt uimiţi atunci când copiii folosesc termeni precişi, 
insoliţi: 

— Expulzat?, a exclamat Pery perplex. 

— Exact! Alungat din comunitatea noastră. Este nedemn de noi! 
„Supradotaţii sunt adesea bizari", s-a gândit Pery. Villeneuve, 
deşi excepţional, în ciuda celor zece ani ai săi, rămase în spatele 
lui Roger. 

— Poftim? Pentru ce aţi luat această măsură radicală? Jean de 
Villeneuve a răspuns aprins: 

— Pentru că Roger Osborne este un spion! 

— Cum aşa?, a întrebat Pery uimit. 

— Este un liliputan! -Ce? 

— Un pitic, şi nu un copil ca şi noi. Un extraterestru trimis aici ca 
să ne spioneze! 

Un licăr de amuzament s-a aprins o clipă în ochii lui Pery: 

— Şi dvs. sunteţi purtătorul de cuvânt al clasei, domnule 
Villeneuve? 

— Da, domnule! 


Rumoarea de asentiment l-a sprijinit. 

— Decizia noastră este irevocabilă!, a reluat Villeneuve pe un 
ton care nu admitea replică. 

Pery a izbucnit în râs. El prefera metoda umoristică unei 
atitudini severe care ar fi înveninat atmosfera. 

— În primul rând că Roger nu este nici liliputan, nici 
extraterestru. 

Villeneuve a insistat cu un calm glacial: 

— V-a păcălit chiar şi pe dvs!... 

— Gluma a durat destul!, a spus Pery autoritar. Nu aveţi dreptul 
să-l expulzați pe camaradul vostru. 

Şi el s-a apropiat de uşă. 

— Domnule Osborne, a spus pe un ton ferm. Vă rog să intraţi şi 
să mergeţi la locul dvs!... 

Roger a apărut timid pe uşă. Ezitant, s-a îndreptat spre banca 
sa. Brusc, Johhan Tewel, un copil mai voinic şi cu pistrui, 
împingându-şi înainte combativ buza inferioară, a declarat 
solemn: 

— Atunci plecăm noi din clasă! 

Elevii au înaintat în ordine spre uşă. Paşii lor mici răsunau pe 
podea. 

„Asta este grevă!, s-a gândit Perry furios. Mucoşii fac grevă! Cel 
puţin dacă ar fi pentru o cauză bună!" 

O astfel de mişcare de solidaritate ar fi trebuit să-l alarmeze, 
căci cariera sa risca să aibă de suferit. Din fericire, cazul 
Osborne angaja responsabilitatea şcolii, a corpului profesoral în 
întregime. Rămas cu Roger, s-a scărpinat în cap, apoi un surâs i- 
a luminat faţa. Optimismul era specialitatea sa. A întins mâna 
spre copilul care îl privea speriat, cu capul uşor înclinat într-o 
parte. 

— Hai să bem o Coca-Cola la cantină, domnule Osborne! 
Directorul Frederic Glaenzer a convocat corpul profesoral într-o 
reuniune de criză. Rivalităţile dintre coterii — pro sau contra 
Glaenzer — au luat sfârşit în mod automat. Un scandal ar fi lezat 
interesele şi unora, şi altora. Se impunea o soluţie diplomatică. 
Nu se puteau elimina greviştii fără a declanşa mânia părinţilor, 
cu toţii influenţi, şi nici culpabiliza pe Roger Osborne. El 
cunoştea deja o anumită notorietate după ce a fost citat în două 
studii semnate de Kingsley: The psihology of Intelligence şi The 
problems of giften children. Tânărul Pery a propus o formulă 


salvatoare: promovarea lui Roger în clasa a noua şi predarea 
separată, pentru el, a ştiinţelor exacte, pe care nu le poseda 
încă. 

Domnul Glaenzer l-a prezentat personal noilor săi colegi - 
adolescenţi care atinseseră deja un nivel excepţional. A avut 
grijă să le explice că el nu va face altceva decât să asiste la 
cursuri şi că nu va deranja nicidecum desfăşurarea lor. Detestat 
de cei mici, Roger a devenit din ziua următoare vedeta celor 
mari. Gelozia, teama de concurenţă nu mai aveau niciun rol. Ei 
vedeau în el un fel de mascotă. Roger s-a arătat satisfăcut de 
această schimbare. Se simţea comod, ca un peştişor răsfăţat de 
balene uriaşe. Adolescenţii îi dădeau bomboane, îl mângâiau, îl 
protejau. In această ambianţă favorabilă el făcea progrese 
uluitoare. Reputația sa tot mai mare era alimentată de un grup 
de profesori — mândri de elevul lor strălucit, ce creştea astfel 
prestigiul şcolii — de către adolescenţii care în timpul vacanţelor 
şcolare vorbeau acasă despre fantasticul şi genialul lor coleg 
mai mic, de către reporterii în lipsă de subiecte, care îl abordau 
cu o curiozitate temperată, dar care după o scurtă discuţie cu 
copilul-minune scriau articole entuziaste. Roger se comporta ca 
şi cum agitația care se derula în jurul său nu îl privea deloc. 
Celebritatea nu îl încânta. 

Deoarece era prea mic pentru a urma programul sportiv al celor 
mari, Roger a primit un regim special: exerciţii individuale de 
gimnastică, excursii în împrejurimile Genevei sau vizite la zoo. 
Programul său încărcat nu-l împiedica să aterizeze din când în 
când în sala de muzică pentru a cânta la pian. Din nefericire, ea 
era ocupată ore neîntrerupte de profesori de pian şi vioară, care 
dădeau lecţii copiilor agasaţi de aceste corvezi impuse de către 
părinţi. 

Serile, Roger intra în sala în fine golită, se aşeza la pian şi, 
transportat de un fel de elan extatic, interpreta ultimele hituri 
lansate de Faith no More sau de Guns'n'Roses. Intâmplarea a 
intervenit şi în legătură cu acest aspect pentru a-i determina 
viaţa. Profesorul de pian care îşi uitase geanta a revenit să o ia. 
Ca şi domnul Glaenzer mai înainte, el a ascultat surprins 
cascada de arpegii brodate pe clapele albe şi negre. S-a 
apropiat de Roger şi i-a pus uşor mâna pe umeri. Doris, care se 
găsea lângă stăpânul său, a mârâit ameninţător. Roger s-a oprit 
surprins. 


Domnul Schindler, personaj exotic cu o mare coamă albă, 
reamintea de bătrânul Liszt. 

— Interpretarea nu e rea... nu e rea deloc!... Nu vă place decât 
rockul? 

— Da, domnule. 

— Persoana care v-a învăţat la pian nu a încercat să vă 
familiarizeze cu muzica clasică? 

— Nu m-a învăţat nimeni la pian, domnule. 

— Nu ştiţi să citiţi o partitură? 

— Nu, domnule. 

— Aveţi prea mult talent ca să-l risipiţi. O să vă învăţ eu la pian. 
— Dar nu sunt înscris la cursul dvs., domnule. 

— O să vă înscriu din oficiu! Este pentru binele dvs. Cândva îmi 
veţi mulţumi. Asta va fi recompensa mea. 

Doris nu a mai mârâit. 

Ea îşi dăduse seama că omul cu coama albă nu voia să-i facă 
rău stăpânului. 

Domnul Schindler s-a dovedit copleşitor. Buna sa voinţă nu 
putea să fie pusă la îndoială. L-a învăţat pe Roger partitura, 
contrapunctul, armonia, compoziţia. Copilul a apreciat eforturile 
domnului Schindler de a-i impune concepţiile sale, de a-i 
demonstra că fără cunoaşterea tehnicii muzicale nu va fi decât 
un diletant, decât un amator admirat în interiorul unui cerc 
restrâns de prieteni. Numai munca rafinată prin tehnică creează 
opere nemuritoare, susţinea profesorul scuturându-şi coama sa 
albă. 

Roger a citit şi a înţeles foarte bine teoria lui Schopenhauer 
despre acest subiect. În profunzimile noastre, păstrăm o ştiinţă 
secretă care ne leagă de sursele inepuizabile ale eternității. 
Savanţii şi filosofii identificau această cunoaştere cu conştiinţa 
cosmică, cu sufletul universal. Roger a apropiat această teză de 
cea a lui Bucke, care pretindea că persoanele capabile să 
decripteze conştiinţa cosmică pot dobândi luminile cunoaşterii 
cu o rapiditate uluitoare, inaccesibilă muritorilor, ce au nevoie 
de ani de studiu pentru a ajunge la un rezultat similar. 

Roger a descoperit, ca urmare a unei revelații, secretele creaţiei 
muzicale. Experienţa lui s-a îmbogăţit după ce a primit 
învăţăturile domnului Schindler. Mai înainte, melodiile 
improvizate, adesea de o reală frumuseţe, cădeau în uitare. 
Memoria nu putea păstra la infinit amprentele ce se ştergeau 


lent, ca nişte urme lăsate de paşi peste dunele bătute de 
vânturi. După ce a învăţat notația sunetelor, el a fixat pe liniile 
paralele ale unui portativ siluetele notelor care îi evocau nişte 
micuţi căluţi de mare. Muzica răspundea apelului său, venea de 
peste tot şi nu îl obosea niciodată. Pentru el totul se reducea la 
un joc minunat. 

Muzicienii care sunt privaţi de focul sacru, chiar dacă primesc o 
perfectă instrucţie muzicală, nu fac decât să îngroaşe numărul 
instrumentiştilor mediocri care aleargă prin toată ţara pentru a- 
şi găsi un angajament, ce înveselesc cu muzica lor sărbătorile 
de familie sau festivalurile. Cei mai norocoşi, recrutaţi de 
orchestrele simfonice, trăiesc la umbra soliştilor care 
monopolizează toate aplauzele. Majoritatea marilor rockeri sunt 
lipsiţi de cultură muzicală, dar geniul lor suplineşte această 
lacună. 

Domnul Schindler, în ciuda bunei sale voințe de a-l iniţia pe 
Roger în toate secretele meseriei, îl şoca cu insistența sa pentru 
muzica clasică. Copilul putea să cânte bine la pian Chopin sau 
Debussy, dar, împins de o inspiraţie malefică, termenul era cel 
folosit de Schindler, aluneca spre o interpretare rock. Atunci 
când bea ceva mai mult, profesorul de muzică lăsa să apară 
amărăciunea cauzată de acest eşec.Intr-o după-amiază, a sosit 
mai târziu şi mai ameţit decât de obicei. 

— Am vorbit despre progresele dvs. cu domnul Glaenzer. Mi-a 
răspuns... că el consideră asta normal... pentru că sunteţi... un 
geniu... 

A pronunţat termenul geniu cu un ton ironic, răutăcios. 

— Hm!... Sunteţi un geniu? 

Roger a răspuns fără falsă modestie: 

— Nu, domnule. Nu sunt un geniu. Posed o bună memorie. Asta 
e tot. Cunoştinţele pe care le dobândesc ies la suprafaţă fără 
nicio greutate. Pot să repet pagini întregi, ca şi cum aş citi 
textul. Am un inconştient docil. 

— Docil? Vă consideraţi superior altora!... Diferit!... 

Era aproape agresiv. O faţetă necunoscută a caracterului său 
ieşea la suprafaţă şi umbrea imaginea sa obişnuită. Roger a 
avut brusc senzaţia că profesorul îl duşmănea. Coama sa albă 
era zburlită. Îşi agita mâinile, cu vene proeminente, de culoare 
gri. 

— Ar trebui totuşi să vă fiu recunoscător, domnule Osborne. 


Când veţi fi cineva important, biografii dvs. Îmi vor cita numele 
alături de cel al dvs. „Schindler a fost maestrul său de muzică în 
vremea epocii elveţiene". Se va vorbi de epocile vieţii dvs. aşa 
cum sunt evocate epocile carierei lui Picasso. Aţi putea face o 
epigramă în contul meu, domnule Osborne... pentru că am fost 
obtuz şi v-am criticat gustul pentru muzica rock... 

Se clătina ca şi cum un vânt foarte puternic ar fi ameninţat să-i 
compromită echilibrul. 

— V-am învăţat tot ce v-ar putea fi util. Rolul meu s-a terminat. 
Dispuneţi acum de toate cunoştinţele unei diplome de 
conservator. V-a trebuit pentru asta mai puţin de un an. Nue 
nevoie să îmi mulţumiţi. Practic, am eşuat... Sunteţi diferit... 

A pronunţat ultimul cuvânt cu o cutremurare de spaimă. S-a 
îndreptat ezitant spre ieşire, în felul unui echilibrist novice care 
înaintează pas cu pas pe o coardă subţire. 

Roger l-a urmărit cu ochii până când uşa s-a închis în urma sa... 
Ultima sa frază i-a revenit în minte... „Sunteţi diferit"... Imaginea 
doctorului Kingsley s-a profilat pe fondul amintirilor sale. El 
formulase aceeaşi frază... „Sunteţi diferit"... dar a adăugat: 
„Conştiinţa de a fi diferit nu trebuie să vă tulbure, să vă sperie, 
sau mai rău, să vă facă să vă culpabilizaţi... A fi diferit înseamnă 
o superioritate care vă separă de vulg, de mediocritatea patentă 
a burgheziei... Diferenţa vă ridică pe nişte culmi inaccesibile... 
Diferit este un semn de nobleţe cosmică... Să fiţi mândru că 
sunteţi diferit..." 

La şapte ani Roger era deja lansat în asaltul şcolii secundare. El 
beneficia de un program special care-i permitea să-l parcurgă 
fără ca toate cursurile să fie frecventate, căci cunoştea deja 
majoritatea materiilor. În anumite domenii literare şi chiar 
ştiinţifice, el îi depăşea până şi pe profesori. Intre timp, a 
dezarmat şi ultimele neîncrederi. La opt ani poseda opt limbi 
străine, fără să mai socotim greaca veche şi latina. Capacitatea 
de a angaja discuţii profunde despre catolicism, protestantism, 
iudaism, islamism şi budhism îi uimea pe teologii speriaţi de 
încercarea sa de a pune întrebări despre existenţa divinității. 
Conflictele dintre ştiinţă şi religie îl preocupau în mod special. 
Spiritul său se răzvrătea împotriva expresiei „Căile Domnului 
sunt necunoscute". Roger nu putea înţelege existenţa unei 
divinităţi răzbunătoare, necesitatea catastrofelor naturale, a 
foametelor, a epidemiilor, ce nu puteau fi scopul unui Dumnezeu 


milostiv, bun prin definiţie. Roger refuza credinţa impusă cu 
forţa. 

Copilul filosof avea desigur şi capricii proprii vârstei. A pretins să 
urmeze programul sportiv al camarazilor săi adolescenţi. După 
obiceiul său, producea valuri prin comportamentul lui excentric. 
Atunci când a fost adus în prezenţa cailor, şi-a manifestat 
bucuria într-un fel arzător, ceea ce l-a făcut pe maestrul de 
echitație să zâmbească. Amuzamentul său indulgent a dispărut 
atunci când Roger a refuzat să urce pe un ponei, care îi era 
destinat, şi a cerut un cal în mărime naturală. A ţipat atât de 
tare şi a făcut un asemenea circ încât în cele din urmă i s-a 
îndeplinit dorinţa. Maestrul de echitație a ales pe cel mai paşnic 
cal, l-a înşeuat şi i-a potrivit etrierele, operaţie pe care Roger, 
calmat brusc, a urmărit-o cu ochii surâzători. A înălţat pe copil în 
şa, arătându-i cum să se ţină şi cum să mânuiască hăţurile, apoi 
a luat calul de căpăstru şi a început să-l conducă la pas. Cocoţat 
pe animal, Roger avea aerul — dacă păstrăm proporţiile — unui 
macac cocoţat pe un elefant. După un tur complet al padocului, 
el l-a rugat pe maestrul de echitație să îl lase să se descurce 
singur. Acesta a ezitat puţin, dar apoi a admis cererea. 

Se spune că un înger veghează asupra copiilor şi nebunilor. 
Roger a făcut de trei ori turul padocului la pas şi de trei ori la 
trap. Nu numai că s-a menţinut foarte bine în şa, dar ghidat de 
un instinct sigur a făcut şi o scurtă demonstraţie de galop, la 
sugestia maestrului de echitație. Când a auzit de acest lucru, 
directorul Glaenzer era gata să facă infarct. Odată trecută prima 
emoție, a decis să i se permită exerciţiile de echitație cu blândul 
cal alb. 

Roger a început studiul calculului infinitezimal la opt ani, o 
materie învățată la şcoala politehnică. Cu ocazia unei check up, 
neurologul Jules Chambert a opinat că eforturile mentale riscau 
să rupă echilibrul fizic şi psihic al copilului şi că un accident 
cerebral era oricând posibil. Dar neurologul Martin Ritter a 
susţinut o teză contrară. 

Fenomenalul Roger Osborne era totuşi, în ciuda performanţelor 
sale şcolare, un puşti. Intr-o zi a fost nevoie de pompieri pentru 
a-l cobori de pe acoperişul şcolii. Interogat de domnul Glaenzer 
cu privire la motivele care l-au împins să se urce pe acoperiş, a 
răspuns candid că voia să facă cunoştinţă cu porumbeii care 
frecventau acel loc înalt şi de asemenea cu eretele care venea 


din când în când şi-i punea porumbeii pe fugă. Roger dorea să 
aibă o discuţie ca de la om la pasăre cu eretele pentru a-l 
convinge să aibă un comportament mai drăguţ faţă de 
porumbei... În plus, el dorea să vadă lumea aşa cum o vedeau 
păsările. 

Puțin după aceea el a dat emoţii prietenilor săi adolescenţi care 
l-au luat cu ei la înot pe lacul Geneva, sub supravegherea 
maestrului de înot. Îndepărtat de mal, el a dispărut brusc. 
Alarmaţi, elevii şi profesorul s-au lansat în căutarea lui. Au 
plonjat în apă şi cei mai buni înotători au făcut investigaţii pe 
fundul lacului. Roger a apărut în fine la suprafaţă, într-un alt loc, 
încântat că a văzut comportamentul peştilor în mediul lor 
natural. Adulții nu puteau înţelege naivitatea acestui copil- 
minune care putea calcula cu uşurinţă temperatura stelelor. 
Unii elevi îşi petreceau vacanţa de Crăciun în şcoală, deoarece 
părinţii lor — prea acaparaţi de afacerile sau cu obligaţiile 
mondene — nu puteau găsi timp să se ocupe şi de ei. Şcoala îi 
trimitea la Saint Moritz, la sporturi de iarnă, în grija unui 
instructor de schi. Părinţii plăteau nepăsători notele de plată 
piperate. Roger a participat regulat la aceste expediţii, căci tatăl 
său nu avea intenţia să se îngrijească de mica şi zgomotoasa sa 
persoană în timpul vacantelor care-i aduceau un binemeritat 
repaus după dificilele sale activităţi juridice. Margaret Lusignan, 
mereu în turnee, nu se putea împiedica de un copil atunci când 
sezonul de dans era la vârf, iar energia sa se concentra asupra 
îmbunătăţirii nivelului artistic al trupei sale de balet. 

Domnul Glaenzer a considerat că Roger este apt pentru a se 
familiariza cu schiul, un sport individual prin excelenţă. Roger ar 
fi preferat să se instaleze în spatele colegilor săi pe săniile de 
competiţie ce devorau pistele îngheţate, cu curbe şerpuitoare. 
Dar era considerat prea mic pentru a fi expus marilor probe 
sportive, care cereau experienţă şi curaj. Dacă experienţa îi 
lipsea, nimeni nu punea la îndoială excesul său de curaj. 

După câteva lecţii de schi, Roger a considerat că se poate lansa 
fără probleme pe pistele de zăpadă aproape pline de mulţimea 
de schiori ce coborau; costumele lor pestriţe formau un 
caleidoscop în plină mişcare etalat pe fondul alb argintiu de nea. 
Profitând de neatenţia instructorului, care făcea ochi dulci unei 
tinere, Roger s-a lăsat purtat de micile sale schiuri care-i dădeau 
aripi. Alertat de bucuria asta de a schia, instructorul şi-a întors 


capul, dar nu a avut timp decât pentru a-l vedea pe copil că 
zbura spre pistele rezervate sportivilor de performanţă. 

— Lăsaţi-vă jos!, a urlat instructorul speriat de ideea de a-l 
vedea zdrobit de rocile ce se vedeau pe ici şi colo ca nişte colţi 
de dragon. Purtat de elan, Roger a ieşit de pe pistă şi s-a 
îndreptat spre o râpă. Rămas fără respiraţie, instructorul a 
întrevăzut sfârşitul copilului-minune şi pedeapsa care-l aştepta, 
consecinţă a propriei neglijenţe în ochii superiorilor săi.Înainte 
de a sări în hău, lansat de către o frondă invizibilă, un schior 
îmbrăcat în albastru ce cobora ca o săgeată, surprins de apariţia 
bruscă a copilului pe traiectoria sa, l-a prins în braţe după ce 
mai înainte şi-a aruncat instinctiv beţele. Ei rulau acum 
împreună pe zăpada granulată, la fel de fină ca zahărul pudră. 
Din această aventură, schiorul s-a ales cu o comoţie cerebrală 
care l-a ţinut o săptămână în spital. Cu un mare noroc, Roger a 
scăpat doar cu câteva vânătăi care au trecut repede. Copilul i-a 
declarat instructorului, încântat de acest sfârşit fericit, că 
niciodată nu s-a amuzat atât de bine. Întors la hotel, Roger a 
povestit păţania lui Doris, care îl asculta cu atenţie, privindu-l 
tandru în ochi. 

Seara, copiii mai mici de paisprezece ani rămâneau în 
apartamentele lor, privind la televizor. Dar cei mari aveau 
dreptul să iasă împreună, însoţiţi de instructorul de schi, care-i 
conducea la cinema sau la discotecă. Roger, care făcea parte în 
mod oficial din clasa terminală, a primit autorizaţia de a-i însoţi 
pe cei mari, un privilegiu care a trezit gelozia celor mici. Disc- 
jokey-ul, partizan al muzicii rock, hard-rock, heavy-metal şi 
thrash-rock, a injectat foc în venele băieţilor care s-au aruncat 
pe ringul de dans, se legănau şi se răsuceau împreună cu fetele 
de vârsta lor descoperite pe loc. Roger s-a amestecat printre 
cupluri... oamenii priveau cu plăcere evoluţiile copilului vioi, cu 
un aspect plăcut, care schiţa cu uşurinţă mişcările cel mai 
complicate. 

Adolescenţii frecventau şi un bar la mare modă, care îi prezenta 
pe Phantom Fighters, un grup elveţian de mare succes. Roger a 
ascultat liniştit decibelii cadenţaţi, varietățile puternice, 
agresive, alchimia vocilor imprimate pe ritmurile percutante ale 
bateriei şi ale chitarelor. Prestaţiile celui de la clape i-au excitat 
ambiția de a-l depăşi. In timpul unei pauze, Roger s-a strecurat 
nevăzut pe platforma muzicienilor care se odihneau la bar şi s-a 


instalat la orga electronică. Şi-a întins mâinile pe deasupra orgii, 
apoi degetele sale s-au abătut asupra clapelor albe şi negre. 

A fost o explozie de sunete care cădeau în cascadă cu violenţă, 
bizare, înzestrate cu o forţă uimitoare. Rumoarea din sală a 
încetat brusc. Pianistul grupului a vrut să se îndrepte spre 
paltformă, dar bateristul i-a prins braţul. 

— Lasă-l! 

Pe ultimul cântec al grupului, copilul a brodat o improvizație 
strălucită, cu variaţii extravagante care arătau o armonie 
sălbatică. Tinerii muzicieni ai grupului au privit surprinşi pe 
micuțul care a cucerit cu un avânt de acorduri atenţia şi liniştea 
publicului. Bateristul s-a aşezat apoi la baterie şi şi-a pus 
baghetele în funcţiune. Tamburii, toba mare, cinelii alergau să 
acompanieze clapele, arpegii fantastice. Seduşi, transportaţi de 
valurile sonore pe care le scotea copilul din măruntaiele 
instrumentului, chitarişii au urcat la rândul lor pe platformă şi au 
improvizat un acompaniament pentru pianistul căţărat pe 
scaunul taburet. Mâinile lui făceau minuni. Asistenţa, uluită de 
ploaia de armonii sonore ce punea în evidenţă frumuseţea 
electronică a rockului, a uitat de dans. Beţia sonoră a invadat 
simţurile, creierii. 

Copilul a cântat purtat de propriul său extaz. Broderiile sale 
muzicale au creat fantasme cuprinzătoare. Concertul improvizat 
a durat o jumătate de oră. Când Roger s-a oprit, o lungă linişte a 
acoperit sala. Apoi aplauzele au izbucnit asurzitoare. Lumea se 
înghesuia lângă platformă. Muzicienii îşi loveau spatele 
chitarelor, bateristul a urcat tensiunea cu percuţiile sale 
dezlănţuite. 

Copilul a privit uimit această explozie de bucurie, fără să-şi dea 
seama că el însuşi o provocase. Frenezia s-a calmat lent. 
Patronul barului i-a oferit lui Roger în semn de omagiu o sticlă 
de 2 litri de şampanie şi un carton de 20 de sticle de Coca-Cola. 
Copilul a revenit la locul său înconjurat admirativ de colegi, 
care-l felicitau bucuroşi de acest succes. 

Un domn între două vârste, înconjurat de o mică curte de 
lăudători, s-a apropiat de instructorul de schi şi i-a explicat 
surâzând că este producător la Hollywood şi că micul pianist i-a 
trezit un viu interes. l-a lăsat cartea de vizită. O tânără doamnă 
acoperită de bijuterii, ce făcea parte din suita sa, i-a mângâiat 
pletele lui Roger, puţin obişnuit cu acest gen de efuziuni. 


Producătorul s-a îndreptat spre copilul-minune şi i-a vorbit cu 
simplitate: 

— Mă numesc John Mantegna şi fac filme. Nu aţi vrea să vă 
vedeţi imaginea pe ecranele cinematografelor din lumea 
întreagă? 

Era prima oară în viaţă când vorbea unui copil cu 
dumneavostră... 

Vacanţa de Crăciun a luat sfârşit. 

Domnul Glaenzer — informat de instructorul de schi — a primit 
vizita domnului Mantegna, care a insistat să-l vadă înaintea 
întoarcerii sale în Statele Unite. Oferta sa era atrăgătoare. 
Lansarea micuţului Roger Osborne ar servi nu numai propriului 
interes, dar ar face totodată o frumoasă reclamă şcolii. 

— La Hollywood tinerele, foarte tinerele vedete au ocupat 
partea din faţă a scenei. Ele ating nişte onorarii fabuloase şi 
aprind gelozia actorilor adulţi, care se văd împinşi lent în planul 
al doilea. Este o inversare de valori care nu mă surprinde. 
Rock'n roll-ul a dat tonul acestei mode. 

Domnul Glaenzer a răspuns cu mândrie: 

— Roger Osborne ilustrează foarte bine teoria dvs. El este 
bijuteria şcolii. După calculele noastre, aniversarea de zece ani îl 
va găsi pe băncile Universităţii. Domnule Mantegna, aveţi 
acordul meu de principiu. Dar nu este suficient. Trebuie să 
obţineţi consimţământul părintelui său, judecătorul Walter 
Osborne. 

— Obţineţi-l... şi prima parte a filmului se va derula în cadrul 
şcolii dvs.... 

Scrisoarea domnului Glaenzer, redactată remarcabil, a ajuns la 
Ixindra par avion. Răspunsul a venit după douăzeci şi patru de 
ore. Stilul casant, plin de morgă al judecătorului Osborne punea 
încă de la început punct final refuzului propunerilor a 
mericanilor. Fiul unui magistrat britanic nu va deveni niciodată 
un saltimbanc. S-a declarat şocat de importanţa pe care şcoala 
o dădea talentelor de muzician ale fiului său. Judecătorul solicita 
ca programa didactică a copilului său să fie de acum înainte 
axată pe studii de drept. 

După ce a visat un zbor de şoim spre culmile cinematografului, 
Roger a primit cu supărare sentinţa fără apel a tatălui său. 
Aversiunea împotriva tatălui, latentă deja, a luat proporţiile unei 
animozităţi veninoase... 


La nouă ani, Roger şi-a luat chitara şi s-a prezentat în faţa unei 
comisii extraordinare compuse din principalii profesori ai şcolii şi 
din trei profesori universitari, care i-au examinat cunoştinţele 
din toate domeniile şi i-au acordat diploma de bacalaureat 
încununată cu cele mai înalte calificative. 

Copilul s-a întors la Londra însoţit de profesorul Pery, delegat de 
şcoală să-i aducă judecătorului Osborne, personal, documentul 
care certifica sfârşitul studiilor secundare ale fiului său şi să-i 
furnizeze toate explicaţiile cerute. Plin de prejudecăţi, Walter a 
primit cu scepticism rezultatele şcolare ale lui Roger. L-a invitat 
pe Pery la cină, dar acesta s-a scuzat politicos invocând o 
întâlnire şi s-a retras. 

Rămas singur cu fiul său, care ţinea într-o mână lesa lui Doris, el 
l-a studiat cu o privire critică. A constatat că este bine dezvoltat 
pentru vârsta sa. Ochii săi albaştri, limpezi, trăsăturile sale 
rgulate, graţia sa seducătoare îl indispuneau. Roger moştenea 
frumuseţea malefică a mamei sale. Buclele ondulate îi dădeau 
un aer de fetiţă. A decis să-i taie pletele, să-l facă mai masculin. 
Tatăl sfidător, posac şi fiul posomorât se observau muţi, 
uitându-se urât unul la altul. Tăcerea devenea grea. Judecătorul 
îşi amini că nu l-a îmbrăţişat pe copil. Detesta 
sentimentalismele, dar după o lungă absenţă, anumite gesturi 
se impuneau. Îi întinse mâna sa osoasă, aspră ca un pergament. 
Micuța mână a înaintat cu ezitare. Strângerea a fost scurtă, fără 
efuziune. Chiar şi Doris, neîncrezătoare, era gata să-l muşte pe 
părintele stăpânului său.... 

Roger a urcat la el, apoi a revenit în cabinetul de lucru al 
judecătorului, ce şi-a încruntat fruntea iritat. Fiul său ar fi trebuit 
să se anunţe. Ar fi trebuit să-şi amintească protocolul. 

— Unde este Alice? 

Întrebarea bruscă a copilului l-a agasat. 

— Am concediat-o. Eşti prea mare pentru a avea o guvernantă 
care să se ocupe de tine. 

Roger s-a întors pe călcâie şi a părăsit scena... 

Copilul a primit cu bucurie permisiunea de a-şi petrece vacanţa 
de vară în Franţa, la bunicul său, ducele, care purta acum o 
barbă albă, în evantai. Margaret îi descrisese cu entuziasm 
castelul Lusignan — compus din trei sute de piese — şi construit 
pe locul unei vechi fortărețe feudale de către cardinalul 
Richelieu, îmblânzitor al înaltei nobilimi orgolioase şi rebele. 


Roger îşi imagina uriaşa locuinţă — leagăn al familiei Lusignan 
— mai maiestuoasă decât locuinţa de vară a conților 
Huntington, care rivaliza totuşi cu castelul din Blenheim, 
reşedinţă a familiei Malborough. Văzută de aproape, vasta 
construcţie ridicată în secolul XVII prezenta un aspect dezolant 
de abandon şi mizerie. Numai o parte din aripa dreaptă era 
locuită. Restul servea drept adăpost pentru şoareci şi şobolani. 
După căderea nopţii, ţipetele lor îi dădeau frisoane lui Roger şi o 
făceau pe Doris să urle. 

In acest uriaş cavou care ascundea gloria şi visele familiei 
Lusignan, bătrânul duce, paralizat de reumatism, vieţuia singur. 
Fiii săi îşi duceau existenţa la Paris. Raymond muncea într-o 
casă de modă şi Dieudonne vindea maşini de ocazie. Margaret, 
fiica sa, parcurgea lumea cu trupa de balet. 

Ducele îşi ucidea timpul pe care-l mai avea de trăit în bibliotecă 
sau la vânătoare, atunci când soarele şi căldura îl ajutau să 
suporte mai bine suferinţa. Ducele îl adora pe nepotul său. La 
rugămintea sa, a deschis uşile mai înainte încuiate cu lacătul, 
pentru a-i permite să descopere labirintul prăfuit al castelului 
adormit. 

Urmat de Doris, Roger trecea uimit printre galeriile vaste, 
şirurile de saloane, coridoarele strâmte, pivnițele şi hambarele. 
El urca şi cobora scări... Camerele, cu pereţii tapisaţi cu piele 
înnegrită, arătau nişte pete dreptunghiulare clare, mărturii 
derizorii ale unei splendori trecute. Tablourile, statuile — nu mai 
erau decât piedestalurile goale — au luat de multă vreme 
drumul vânzării publice. Scaune sparte şi mese şchioape, uitate 
zăceau în câteva colţuri. Intr-un salon de muzică, apropiat de 
apartamentele locuite, Roger a dat peste un pian cu coadă, 
relicvă acoperită cu pânze fine de păianjen, gri ca pletele unei 
bătrâne doamne. Era o oră magică... asfinţitul şi tenebrele se 
întâlneau, se salutau politicos, apoi lumina se disipa, iar umbrele 
se instalau tot mai groase, aşteptând noaptea şi corul de 
bufniţe. Luna filtra razele fragile prin fereastra înaltă şi ţesea în 
jurul pianului o aură argintie. Roger se aşeză pe taburet, şi el 
argintiu, şi îşi purtă mâinile pe clape. Pianul, obişnuit cu 
interpreţi care cântă lucrări clasice, avu surpriza la început 
neplăcută să se simtă aruncat în cele patru colţuri de către 
deflagraţiile sonore, disonanţele stupefiante, arpegiile turbate, 
un joc de note imprevizible, sălbatice... 


La început înspăimântat de această ortofonie răsunătoare, 
deşănţată, pianul a simţit apoi un curent al tinereţii ce trecea 
prin degete, din degete în corzi... apoi carcasa sa a intrat în 
delir... copilul transmitea viaţă suntelor, care se îndreptau duse 
într-un dans fantastic... 

Bătrânul duce citea proza carteziană, foarte echilibrată, a lui 
Camus, atunci când uraganul, izbucnit în sala de muzică, s-a 
abătut asupra bibliotecii ieşite din toropeală. Cu timpanele 
agresate, Lusignan şi-a pus mai întâi mâinile la urechi pentru a 
le proteja de barbaria sonoră. Muzica lui Roger nu-i era chiar 
necunoscută. A ascultat-o la radio, dar de fiecare dată a 
schimbat postul. S-a ridicat gemând, căci picioarele anchilozate 
nu-l mai ascultau. In vreme ce strămoşii săi sufereau cu stoicism 
arsurile gutei aristocratice, el, ultimul duce, trebuia să se 
consoleze cu un reumatism proletar. Şi-a târât picioarele spre 
salonul de muzică transformat în cameră de tortură. Ajuns în 
pragul acestei imense cutii de rezonanţă, el a fost întâmpinat de 
Doris, care-şi legăna amical botul ornat cu franjuri de piele albă. 
„Un maestru de ceremonie fermecător", a apreciat bătrânul ce 
mai avea încă spiritul poetic din tinereţea sa pierdută. Simultan, 
muzica nepotului a trezit vestigiile unui senzualism pe care-l 
credea adormit definitiv. 

Îl văzu pe băiat care — Întors cu spatele la el — zburda cu 
mâinile pe clape. Aureolat de raze argintii, el se reliefa pe fondul 
sumbru al salonului. Ducele îl contempla uimit. Atunci când 
Margaret i-a povestit despre calităţile prodigioase ale fiului, el 
le-a acceptat sub beneficiul de inventar. Acum însă a realizat că 
îndoielile sale erau ridicole. 

A pus cu blândeţe mâna pe umărul lui Roger şi a simţit sub 
degete osatura delicată a corpului tânărului ce a tresărit. Copilul 
s-a oprit şi şi-a îndreptat privirea întrebătoare asupra bunicului 
său. Ducele i-a surâs cu blândeţe şi mândrie. l-a vorbit pe un ton 
plăcut: 

— Când aveam vârsta ta, loveam cu pumnii clapele acestui 
sărman pian. El gemea, urla... 

Copilul a scuturat capul în semn de asentiment. 

— Înţeleg... Pianul plângea... Nu mă iubeşte. El simte mâinile 
prietenilor şi se supune cu blândeţe mângăierilor, ca un căţel ce 
adoră pe stăpânul şi prietenul său. 

— Tu eşti un prieten al pianului? 


— Bineînţeles! Şi el o simte! 

— Mi-am imaginat că vrei să-l demolezi. Ştii ceva mai calm? O 
baladă, un cântec trist, patetic... Oamenii de vârsta mea sunt 
înclinați spre reverie, spre melancolie... 

Roger a interpretat People are Strânge şi The Unknown Soldier. 
Prima melodie dulce şi uşor mistică a reţinut aprecierea a lui 
Lusignan, care-şi înclina capul mulţumit. Cea de-a doua, 
marcată de accente dureroase, tragice, a atins în interpretarea 
lui Roger limite funebre. Sub mâinile copilului pianul plângea în 
hohote. A terminat cu The End, îngrozitoarea baladă care părea 
să prezică apropiata ieşire din scenă, sfârşitul dramatic şi 
misterios a autorului său. 

— Este de Jim Morrison... Dumnezeul rockului şi al tinereţii, a 
murmurat Roger. Îl ador pe Morrison, bunicule. 

Bătrânul duce era singurul părinte pe care-l iubea, singurul care 
păstra sub aspectul său trist şi aparent ameţit, o inimă de aur. 
— Roger, tu eşti pe punctul de a modifica opinia mea despre 
rock. Ai scris tu şi balade senine, paşnice? In genul feeric? 

— Pentru a adormi sugarii? Sigur! 

Cu vocea sa dulce şi copilărească, Roger a cântat povestea unei 
tinere care culegea stele pentru a-şi împodobi pletele blonde. 
Tot alergând în căutarea de stele frumoase, ea s-a îndepărat 
prea mult de casa părintească şi s-a pierdut în labirintul Căii 
Lactee. Sfârşitul cântecului l-a lăsat pe duce visător. După 
câteva clipe de tăcere, farmecul s-a risipit. Revenit la realitate, 
ducele l-a privit cu încântare pe acest nepot al său atât de 
diferit de verişorii lui. L-a aplaudat. 

— Mulțumită ţie, Roger, am călătorit printre stele ca Dedal. Am 
întâlnit-o chiar şi pe fetiţa din stele, fetiţa ta, care mi-a surâs şi 
mi-a făcut un semn cu mâna... 

Intrat în jocul nepotului său, se simţea reîntinerit, regenerat. Cu 
apetitul mărit — eveniment uitat de multă vreme — el avu 
senzaţia că până şi durerile sale reumatice l-au părăsit. 

— Roger, haide să mâncăm, a spus el trezit la viaţă. Cina ne 
aşteaptă. 

Salata de creveţi, servită de şofer-valet-ospătarul, era 
delicioasă. Muşchiul de vițel cu ciuperci de pădure ar fi făcut 
mândru şi pe patronul localului Tour d'Argent. Desertul, frişca în 
cidru, sote de mere, îngheţată, comandate de Roger, precum şi 
fructele alese cu mare grijă, au avut un succes binemeritat. 


Reducerea drastică a personalului de serviciu, impusă de 
căderea veniturilor familiei Lusignan, nu a atins şi bucătăria de 
mare calitate, care — considera ducele — era indispensabilă 
pentru a meţine demnitatea familiei. 

Devenit volubil datorită vinului îmbătător, bătrânul a angajat o 
conversaţie — de la egal la egal — cu talentatul său nepot. 

— Inţeleg oarecum entuziasmul tău pentru muzica rock, dar 
opera lirică nu-ţi spune nimic? 

— lertaţi-mă, dar o găsesc complet ridicolă. 

— Ridicolă? Este un termen nedrept! 

— Am văzut la Covent Garden o Julietă cât un elefant, cam de 
cincizeci de ani, ce asculta declaraţiile de dragoste ale unui 
Romeo pântecos şi bărbos, de aceeaşi vârstă; el îşi acompania 
turul său vocal de forţă cu gesturi largi, declamatorii, teatrale, 
care mă făceau să râd. La un moment dat, nu m-am putut 
împiedica să râd, ceea ce a trezit indignarea unei doamne 
aşezate lângă mine. Romeo a vrut să o îmbrăţişeze pe Julieta, 
dar burţile lor constituiau un obstacol de netrecut... două 
baloane căre făceau dragoste... ei imitau cu haz elanurile unei 
tandreţi care evoca două balene în călduri... pentru balene chiar 
că este în regulă, dar pentru oameni... să nu mai vorbim... 
Rockul poate fi brutal, zgomotos, subversiv, adeseori bufon, dar 
niciodată nu este ridicol... Bufoneria este căutată, ridicolul este 
involuntar... şi în cele din urmă trist... Se spune că ridicolul 
ucide... Ridicolul ucide opera lirică... 

Lusignan a surâs indulgent. 

— Rockul este muzica generaţiei tale... Când eram tânăr, eu 
adoram jazzul... 

— Jazzul este bunicul rockului, iar ritm-and-bluess-u îi este tată. 
Facem parte din aceeaşi familie muzicală. De altfel, rockul nu se 
adresează exclusiv tinerei generaţii. Tinerii de ieri, adepţi ai 
rockului, sunt adulţii de azi. 

Roger dirijase barca spre portul ales de el. El s-a hotărât să dea 
lovitura fatală: 

— Sunt sigur că un concert rock vă va face să vă schimbaţi 
opinia. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am citit în ziar că la sfârşitul acestei săptămâni va avea loc la 
Paris un concert cu Bon Jovi. De ce să nu asistați? 

Ducele şi-a mărit ochii. 


— Eu?... La un concert rock? 

— O experienţă interesantă atât pentru dvs., cât şi pentru mine. 
Ne vom face amândoi botezul muzicii rock liue. Nu aş îndrăzni 
să merg acolo singur. 

— Absurd! La vârsta mea în mijlocul unui ocean de tineri... aş fi 
ridicol... 

— Sunt sigur de contrariu... 

— În primul rând, cine ţi-a spus că te voi lăsa să mergi la acel 
Capharnaum?... Rişti să fii strivit de către mulţime... 

— Mulțumită dvs., nu voi fi strivit. Ducele a izbucnit în râs. 

— Perseverenţa nu este punctul tău slab... hm... trebuie să mă 
gândesc... Dacă prietenii mei de la Jockey Club m-ar vedea 
asistând la un concert rock... Nu mai vorbesc de tatăl tău... 

— Mental, domnul Osborne este mai bătrân ca dvs... Roger 
simţea o dificultate tot mai mare să pronunţe cuvântul 

„tată", chiar şi atunci când vorbea de el... 

Arhaicul Rolls-Royce al familiei Lusignan era la fel de înalt pe 
roţile sale precum un cocostârc pe lungile sale picioare. Avea 
totuşi un aer măreț, dat de livreaua alb cu albastru a lui 
Francois, şoferul, ce sărise deja de bariera celor şaizeci de ani. 
Roger era fericit. Franţa şi bunicul său, ducele, îi ofereau toate 
oportunităţile inaccesibile în Elveţia sau refuzate în Anglia. 
Copilul palpita... anticipa cu plăcere spectacolul interpreţilor săi 
rock favoriţi în carne şi oase... Alături de el, ducele medita cu o 
iritare retrospectivă la toleranța sa... s-a îmbarcat într-o 
aventură nedemnă de vârsta lui... oare nu a căzut în mintea 
copiilor?... el a fost tentat să se întoarcă, dar privirea lui Roger, 
care tremura de nerăbdare, îl împiedică să dea curs acestei 
idei... nu îndrăznea să-l decepţioneze, să-i înşele încrederea... 
Ca şi cum ar fi descifrat, graţie unui al şaselea simţ, ezitările 
bunicului, copilul a strigat entuziasmat: 

— Am chef să îmi strig bucuria, ca micile păsări ieşite la soare... 
aţi realizat cea mai arzătoare dorinţă a mea... este ziua cea mai 
frumoasă din viaţa mea... Ducele l-a privit lung, apoi a surâs. 
Roger a ştiut în acel moment că bunicul său nu va face cale 
întoarsă. 

— Alice mă adormea cu cântecele celor de la Beatles, Rolling 
Stones, Doors... aceste cântece au făcut parte integrantă din 
viaţa mea... ca aerul pe care l-am respirat... Pentru ocaziile 
speciale ea poseda o comoară: două casete video... cu 


concertele live ale lui Bon Jovi şi Europa... A-i vedea pe rockeri 
cântând, dansând, identificându-se cu publicul ţinea — pentru 
mine — de miracol... rockul interpretat de Bon Jovi şi Joey 
Tampest câştiga forţa magică, infinită a unui vis... aveam chef 
să râd şi să plâng... este totuşi bizar... atât suferinţa, cât şi 
bucuria ne aduc lacrimi... o descărcare nervoasă care ne animă 
spiritul împovărat de durere sau exaltat de o bucurie care ne 
ridică până la înălţimi cosmice... 

Roger a frânat apoi elanul său liric. 

— lertaţi-mă dacă vă par a fi ridicol... 

— Ridicol?... Nu... Încercam să te înţeleg... 

— Domnul Osborne nu a fost niciodată tentat să se aplece, să se 
coboare la nivelul meu... 

— Să se aplece, să se coboare... Nu!... eu aş opta pentru 
termenul a urca... să urce până la nivelul tău... ar fi el oare 
capabil?... 

Cu mâna sa pământie, bătrânul l-a mângâiat pe creştet. 

— Sunt mândru de tine, Roger! 

Copilul l-a privit plin de recunoştinţă. Lacrimile scânteietoare îi 
creşteau strălucirea ochilor. 

— Domnul Osborne nu mi-a spus niciodată că ar fi mândru de 
mine... deşi am făcut totul pentru a-l mulţumi... Intre noi s-a 
ridicat un perete de gheaţă... 

Lusignan era familiarizat cu lumea spectacolului. Fusese 
căsătorit cu o cântăreaţă de operă. Cântăreţii de operă 
reprezentau aristocrația muzicii. A trebuit să aleagă între 
Olympia, diva, şi Miss Stormont, fiica unui miliardar american... 
Miss Stormont putea salva familia Lusignan. Dar el nu concepea 
situaţia unui gigolo ducal. Dacă nobilii sărbătoreau, algând dive, 
ornament al societăţii lor, ei le acceptau cu mai puţin entuziasm 
în sânul familiei. Ducele Lusignan nu a vrut să meargă pe calea 
aceasta, ceea ce era impardonabil. 

Dacă Opera — descrisă de Roger — atrăgea un public mai mult 
sau mai puţin rafinat, care aplauda politicos la sfârşitul fiecărui 
act, un spectacol rock avea proporţii ciclopice. Când ducele s-a 
prezentat la intrarea din incinta stadionului Vincennes, nu a 
trezit nici ostilitate, nici veselie. O curiozitate amuzată, poate. 
Un om de serviciu, impresionat probabil de pletele sale albe, l-a 
condus la loja sa. Câţiva tineri au aplaudat, iar un ziarist a făcut 
o fotografie a bunicului însoţit de micul său nepot care arunca o 


punte peste prăpastia deschisă între generaţii. 

Roger nu ştia concertele rock live decât prin intermediul 
casetelor video. Integrarea în aglomeraţia enormă de fani îi 
provoca o senzaţie de beţie, de extaz împărtăşit de toţi fidelii 
noi religii... religia rock... 

Aşteptarea înfrigurată a fost recompensată cu o cascadă de 
focuri de artificii. Ritmul fulgerător al chitarelor, clapelor, 
accentuat de baterie, a invadat spaţiul. Jon Bon Jovi a survolat 
mulţimea, purtat de nişte fire invizibile şi, înconjurat de lumini, a 
aterizat pe scenă. Vocea sa caldă şi comunicativă ţesea legături 
între el şi public. Fetele, vrăjite de frumuseţea şi farmecul său, 
se agitau frenetic. Bon Jovi sărea de la un capăt la altul al 
draperiei incandescente în felul unui cerb. Muzicienii emanau 
prin toţi porii bucuria de a trăi. Valuri de fum roşu, verde, 
albastru creau un ecran de fond pentru umbrele chinezeşti care 
dansau, alergau, săreau cu o graţie celestă. Living on a prayer şi 
You give love a bad name au electrizat spectatorii care urlau 
întărâtaţi. Apoi o muzică lentă, mângâietoare, dulce, din Never 
say goodbye a ridicat pe fani până pe culmile extazului. Părţile 
solo de la clape, dantelele sonore ale chitariştilor, jocul 
strălucitor al bateriei au atins perfecțiunea. 

Ducele îl privea din timp în timp pe nepotul său care urmărea 
această paradă magică transfigurat, fericit... 

După spectacol, Lusignan l-a condus pe copil la un drug-store pe 
Champs-Elisees. Epoca în care se desfăta la Tour d'Argent şi la 
Pre Catelan era. demult apusă. El făcea acum eforturi financiare 
pentru a-şi plăti cotizaţia la Jockey Club, deşi îşi vânduse de 
multă vreme caii de curse. A comandat o cină bogată, dar Roger 
a mâncat foarte puţin. Aflat încă sub impresia puternică lăsată 
de prestaţia fabuloasă a lui Jon Bon Jovi, el privea surâzând un 
punct pierdut în gol... Copilul părea angajat într-un dialog cu 
nişte personaje invizibile pentru bunicul său... Roger îl tulbura 
pentru că nu ajungea să-l înţeleagă. Alternanţa de râs şi lacrimi 
determinate de nefericirea copiilor famelici din Africa, jocurile 
sale naive şi profunzimea comentariilor sale filosofice, cascada 
paradoxurilor sale îi puneau bătrânului probleme insolubile. El 
recunoştea superioritatea lui Roger asupra oamenilor care 
mişună ca furnicile anonime, strălucirea şi bizareriile lui care 
făceau o parte integrantă din personalitatea sa. 

Brusc, Roger a ieşit din reverie: 


— lertaţi-mă, bunicule! Ce spuneaţi? 

Ducele a ţinut cont că nepotul său era atât de profund ancorat 
în universul viziunilor sale, încât a pierdut contactul cu 
realitatea. Roger a dedus — din greşeală — că bunicul său îi 
vorbea şi că a comis impoliteţea de a nu-i fi răspuns la vreo 
întrebare. Pentru a nu creşte confuzia, a inventat un subiect de 
conversaţie: 

— Spuneam că interpreţii rock se aseamănă: strălucitori, 
scandaloşi, drogaţi, psihopaţi sexuali... 

Roger a scuturat din cap ca un căţeluş uimit. 

— Cred că concluziile dvs. sunt premature, bunicule... 

El s-a abținut să-l contrazică deschis. A reluat cu blândeţe: 

— Sunt foarte diferiţi unii de alţii. Dacă ar fi aruncaţi în aceeaşi 
moară, i-ar ucide monotonia. Au însă o trăsătură comună: 
detestă mediocritatea. Şi pe bună dreptate. 

— De ce dispreţuieşti mediocritatea? Termenul mediocru nu 
înseamnă o insultă. Aurea mediocritas spuneau latinii. Mediocrii 
sunt muncitorii fără număr, onorabilii taţi de familie care asigură 
continuitatea speciei, burghezii care reprezintă pilonii 
societăţii... 

— Nu m-ati înţeles, bunicule... eu îi respect ca pe oricine... Dar 
ca furnicile, ei dispar fără să lase urme. Amintirea lor moare 
odată cu ei. Chiar şi neînsemnatele lor pietre de mormânt sunt 
măcinate de timp... Burghezia tristă şi anonimă a fost 
întotdeauna ocărâtă de tinerii care vor să se detaşeze de 
această masă mohorâtă... Cântăreţii rock trebuie să găsească 
combustibilul care să poată să-i smulgă, să-i facă să iasă din 
obscuritate şi să-i catapulteze spre culmi. Este o condiţie sine 
qua non pentru a atrage mai întâi atenţia publicului, a-l cuceri şi 
apoi pentru a se impune ca un egal al profeților care pun bazele 
unei noi religii... Ducele era puţin enervat de acest copil care 
vorbea ca un adult. In comedii, tinerii băieţi prea intelectualizaţi 
sunt adipoşi şi poartă ochelari. Roger este frumos şi nici ochelari 
nu poartă... 

— Exagerezi, a spus ducele. Roger a insistat: 

— Posibilitatea de afirmare se oferă tuturor indivizilor, fără nicio 
excepţie... Incercaţi să va imaginaţi milioanele de mediocri care 
cântă în baie, fac parte din corul bisericii locale, îşi pun la lucru 
corzile vocale cu ocazia diverselor sărbători de familie. Câţi 
dintre ei reuşesc să-şi facă cunoscut talentul, în cazul în care 


au? Ei nu încearcă imposibilul, căci în forul lor interior îşi dau 
seama că nu posedă focul sacru. Cei care îndrăznesc să 
explodeze mai mult decât..., scuzaţi-mă, bunicule, nu fac decât 
să mărească numărul marginalilor, al artiştilor jalnici, pierduţi ce 
zbiară prin staţiile de metrou sau la colţurile străzilor... 

El s-a întrerut pentru a-şi umezi buzele cu o Coca-Cola. 

— Pentru marile talente care se afirmă, există şi reversul 
medaliei. Forte mai mult sau mai puţin ascunse intră în joc 
pentru a le servi şi profita de ele. Dacă ele nu ajung să fie 
smulse, sunt folosite marile mijloace... Nesupuşii vor fi 
eliminaţi... Marii rockeri reuşesc adesea să se elibereze de 
aceşti paraziți... Un exemplu: Michael Jackson... de neatins, 
deasupra tuturor criticilor, a fost atacat cu privire la faţa sa... 
Michael Jackson s-a desfigurat... ardeţi-l pe rug pentru că adora 
să devină mai frumos decât era... atât albii, cât şi negrii s-au 
simţit lezaţi de reputaţia sa şi au început să-l sfâşie, să tragă de 
el... Zeii zboară pe deasupra mulţimii... 

Ducele îl privea perplex. Roger depăşea posibilităţile sale de 
înţelegere. Copilul îl ucisese. 

— Rockerii trebuie să-şi păstreze eternă tinereţea, a spus el 
visător... Să nu îmbătrânească... Când Jon Bon Jovi a făcut 
douăzeci şi cinci de ani şi şi-a pierdut prospeţimea, îşi va 
conserva el oare şi charisma?... Mă îndoiesc... Cele mai tandre 
nuanţe ale cerului care ţin de purpura asfinţitului valorează mai 
puţin decât lumina vie, brutală, oarbă a soarelui matinal... 
Lusignan a surâs. 

— ţi e teamă de bătrâneţe? 

Faţa lui Roger s-a umbrit. Tristeţea i-a marcat trăsăturile sale de 
copil. 

— Bătrâneţea este mai rea decât moartea... A muri tânăr este 
un privilegiu... 

Ducele a izbucnit transportat printr-un bufeu de mânie: 

— Taci din gură! Refuz să ascult aceste elucubraţii! A muri fără 
a-ţi trăi viaţa este inconceptibil pentru orice om normal! 

Roger l-a privit speriat. Lusignan a oftat măcinat de remuşcări: 
— Îmi pare rău, micuţule! Nu am vrut să te sperii. Promite-mi că 
ai să uiţi aceste gânduri morbide. Dacă Jim Morrison ţi-a inspirat 
asemenea idei, îl blestem! 

Dosar 326 Roger Osborne Grup Osborne 

Strict secret 


Domnule, 

Vă trimitem manuscrisul Dillon, paginile 20-101. 

Ne permitem să vă semnalăm cu respect rândul şase din pagina 
101. Mica frază „nesupuşii vor fi eliminaţi" ridică un semn de 
întrebare. 

Domnul Osborne a avut o nouă întreţinere cu scriitorul Vincent 
Dillon la Barney's Bar de pe Fifth Avenue. Zgomotul acoperea 
conversaţia. Am plasat la o distanţă prudentă un expert capabil 
să descifreze cuvintele după mişcarea buzelor. Din nefericire, 
conciliabulul a fost purtat, se pare, în limba franceză, limbă pe 
care expertul nostru nu o cunoştea. Presupunem că subiectul 
acestei conversații a fost anodin, frivol, căci interlocutorii râdeau 
frecvent. 

După plecarea lui Vincent Dillon, care s-a produs la ora 3 a.m., 
interpretul Jim Robbins s-a aşezat la masa lui Roger Osborne. 
Întâlnirea — Întâmplătoare — i-a furnizat lui Robbins ocazia de 
a-şi exprima nemulţumirea provocată de contractele leonine 
impuse de producător. El a lansat ideea unei acţiuni comune 
pentru obţinerea unei creşteri substanţiale a onorariilor lor. Nu 
avea în vedere un proces lung şi costisitor. El dispunea de 
mijloace mai convingătoare. El a schimbat subiectul atunci când 
o tânără s-a oprit la masa lor. 

Vă rog să primiţi, domnule, expresia profundului nostru respect. 
Jarvis Penrose. 

Notă: Pregătim un dosar complet despre scriitorul Vincent 
Dillon. Toate relaţiile sale, fără excepţie, vor fi examinate cu 
grijă. 

J.P. 

Arhaicul Rolls-Royce a reintrat în Curtea de onoare invadată de 
ierburi sălbatice. Scăldat în lumina crudă a soarelui, castelul îşi 
arăta rănile — pete cărămizii ca o piele jupuită — apărute pe ici 
şi colo sub tencuiala smulsă de intemperii. Vasta clădire 
deteriorată i-a facilitat lui Roger câteva întâlniri cu fantome 
fermecătoare. Spiritele nomade care-i bântuiau pe cei vechi 
rămân, leagăn al existenţei lor efemere, pierdute în negurile 
trecutului, neinspirându-i teamă. El le aştepta tremurând de 
emoție. Angajarea unei conversații cu stră-stră-stră-străbunicii 
lui, ascultarea păţaniilor lor de război sau de iubire îl uluiau. 
Adesea, le solicita mental o întâlnire în locurile cele mai prăfuite 
ale castelului. Cei care reveneau, intimidaţi de lumina zilei, 


aşteptau căderea nopţii pentru a răspunde invitaţiei sale. Pentru 
a nu-l speria, se găteau în chipul cel mai frumos şi, surâzând, 
alunecau în visele lui. Ei se întreceau în a-i povesti aventuri 
amuzante. Un băiat frumos, translucid ca o uşoară negură 
sidefie, i-a reamintit că jucaseră împreună la Versailles, în 
timpul lui Ludovic XV şi că s-au reîntâlnit, de asemenea, într-un 
cartier sărac din Babilon. Ultima dată s-au regăsit în pielea a doi 
crocodili care ţopăiau în apropierea unui fluviu din pădurea 
amazoniană. 

Jim Morrison i-a făcut o vizită în cursul unei nopţi care vibra de 
tunete şi de rafale de ploaie ce se metamorfozau în aplauze. 
Tineri soldaţi morţi în Vietnam şi primiţi cu braţele deschise în 
lumea infinită a spiritelor prezente la un concert interstelar îi 
aduceau un omagiu lui Jim, autorul imnului The Unknown 
Soldier, compus în onoarea lor. Totul acompaniat de ritmul 
universal al stelelor. Jim l-a luat apoi pe Roger la o mică 
plimbare pe Calea Lactee şi i-a cântat o tristă baladă. „Am avut 
intenţia de a nota pe hârtie, dar nu am avut timp, căci am 
părăsit lumea celor vii înaintea materializării proiectului meu. Tu 
trebuie să reiei proiectul. Chiar în această dimineaţă, imediat 
după sculare, trasează notele pe portativ, altfel cântecul va 
cădea în uitare".In dimineaţa senină şi trandafirie ca obrajii unui 
copil -furtuna se stinsese pentru a nu împiedica cu vacarmul său 
opera muzicală — Roger a executat dorinţa lui Jim. Fericit, 
ridicat pe aripile unei veselii accesibile numai artiştilor, a scris 
dintr-un condei balada întâlnire cu Jim Morrison. 

Energia copilărească ce dormea în micul său corp — atunci când 
spiritul se abandona fantasmelor în care se înfunda pe calea 
filosofiei — ieşea din lâncezeală şi îl incita să se agite, să 
cheltuiască din prea plinul de combustibil uman. Atunci, Roger 
alerga prin pădurea din împrejurimi, urmat de Doris care lătra 
vesel; el înota, făcea canotaj şi găsea chiar timp să-şi facă noi 
prieteni. 

Intendentul Pierre Gouvernal purta în orice împrejurare 
costumul de vânătoare, pentru a fi pregătit în permanenţă să-l 
urmeze pe stăpânul său dacă îi venea chef să urmărească 
vânatul. După sosirea lui Roger, care avea oroare de 
masacrarea animalelor, ducele şi-a întrerupt provizoriu 
aventurile sale cinegetice. 

Gouvernal avea o fiică de zece ani, ce răspundea la numele de 


Biche. Roger a remarcat-o într-o dimineaţă foarte devreme. În 
felul unei căprioare, ea culegea ierburi sălbatice care îşi aflaseră 
paradisul în arcul abandonat de grădinari. Mici pete de trandafiri 
ornau verdeaţa. Uşoarele strigăte de plăcere ale lui Biche se 
întâlneau cu ciripitul păsărilor albastre ce făceau slalom pe 
pistele de vânt... Fetiţa se lăsa să cadă pe iarba stufoasă, 
mătăsoasă, presărată cu flori sălbatice, şi se tăvălea până ce 
rochia i se îmbiba, iar pielea i se umezea, absorbind prin toţi 
porii roşeaţa care o unea cu cerul. 

Aceste imagini poetice, puţin cam dulcege, inspirate de 
literatura din secolul XIX, defilau prin faţa ochilor şi în capul lui 
Roger. El a întrevăzut suita unui conte brodat în jurul lui Biche. 
Fiul stăpânului casei, un tânăr nobil destupat, a sedus-o pe 
tânăra fată, i-a făcut un copil şi a abandonat-o imediat într-o 
pădure plină de lupi, pentru a şterge urmele faptelor sale. 
Intriga se putea termina bine sau rău, după gusturile poetului, 
morbide sau stropite cu apă de trandafiri. Roger a fost tentat să 
scrie o baladă cu menestreli, cu cavaleri cu bardele lor de fier. A 
o combina cu muzica rock ar fi fost foarte caraghios. Oripilat de 
deschiderea sa de limbaj, el a înlocuit termenul foarte, foarte 
argotic, cu stilatul extrem. 

Roger şi Biche au devenit prieteni. Doris, puţin geloasă, 
completa trioul. Ducele împărtăşea sentimentele tristului copoi 
atunci când nepotul său l-a rugat să o ia şi pe Biche la 
concertele rock programate în timpul verii la Paris. Prezenţa 
micuţei punea sfârşit discuţiilor interesante purtate cu Roger. 
Farmecul a fost rupt. 

Gouvernal, care a asistat la această discuţie, a observat 
reticenţele şi proasta dispoziţie abia ascunsă a stăpânului 
său.Diplomat, el i-a mulţumit lui Roger pentru bunele sale 
intenţii, 

dar a adăugat că nu era convenabil pentru o fetiţă de zece ani 
să meargă la concerte rock. De altfel, ea nici nu cunoştea 
această muzică. Ducele şi-a exprimat formal regretele. Roger şi- 
a dat seama că este inutil să mai insiste. Întristată, Biche a găsit 
o uşoară consolare împărțind singurătatea cu Doris, îndurerată 
şi ea de absenţele stăpânului. 

Ducele Lusignan, întinerit de compania nepotului său şi de baia 
de mulţimi adolescentine, care umpleau până la refuz 
stadioanele ce vibrau de muzică şi de ţipete, a început să simtă 


pe propria sa piele undele sonore, senzaţii descrise de Roger cu 
o plasticitate uimitoare. Oamenii de serviciu s-au obişnuit cu 
pletele sale albe şi cu silueta sa înaltă alături de un copil subţire 
şi drăguţ... 

Astăzi era evenimentul anului... Concertul bătrânilor Rolling 
Stones... Fanii, o sută patruzeci de mii, aşteptau avizi intrarea în 
scenă a formaţiei... Mii de oameni se călcau în picioare în faţa 
intrării în stadion în căutarea unor bilete în plus, care ajunseseră 
pe piaţa neagră la nişte preţuri uluitoare. Caleidoscop de 
imagini, de melodii, de cuvinte, toate legate de Rolling Stones, 
se succed în mintea lui Roger... miliarde de discuri survolau 
pământul şi împrăştiau în cele patru vânturi cântecele lor... 
miliarde de mici sateliți ce fac concurenţă neloială celor mari... 
Rolling Stones?... monumente antice în pericol... Înterpreţi care 
au depăşit vârsta canonică şi care se gândesc la tinereţea 
eternă, rostesc critici veninoase... Rolling Stones urâţi... Rolling 
Stones adoraţi... tone de articole tipărite pe gura cărnoasă, 
excitantă a lui Mick Jagger... Mick Jagger androginul... Mick 
Jagger scandalosul... Mick Jagger geniul... „V-aţi lăsa fiica să se 
mărite cu un Rolling Stones?"...Rolling Stones, antiteza 
infernală, demonică a Beatles-ilor, curaţi şi înţelepţi... 
hipersexualitatea lor scandalizează pe puritani, pe 
fundamentalişti... patru morţi petrecute la un singur concert... 
alianţa dintre Rolling Stones şi Hell's Angels... ce ruşine... un 
Rolling Stones, Brian, s-a sinucis... Mick Jagger şi Keith Richards 
arestaţi pentru deţinere de droguri... pedeapsă cerească, 
scrâşnesc pudibonzii... fanii sunt consternaţi... uriaşul Times se 
amestecă şi el în această afacere... şi ia apărarea celor 
persecutați... procesul se termină apoteotic... Rolling Stones 
triumfă... s-au născut noii regi ai rockului... Înterviurile lor fac 
valuri... ironiile spirituale ale lui Mick Jagger trosnesc... focuri de 
artificii verbale... iubirile lor sunt la fel în toate ziarele... Rolling 
Stones — arhanghelii secolului XX, sparg dragonii falsei virtuţi... 
Pentru Roger, Rolling Stones nu sunt nici bătrâni, nici 
îmbătrâniţi... pentru Roger, Rolling Stones sunt nişte stele, 
meteoriți... 

Arena urla... o sută patruzeci de mii de guri îşi urlau entuziasmul 
delirant... căci Rolling Stones şi-au făcut apariţia... Roger strigă 
şi îşi agită braţele ca un posedat... la unison cu cei o sută 
patruzeci de mii de fani care strigă şi îşi agită braţele... 


Venerabilul duce de Lusignan este uluit... a aflat că Mick Jagger 
se apropie de cincizeci de ani... cu binoclul său poate să 
discearnă trăsăturile accentuate ale interpretului, care s-au 
transformat în riduri... În ciuda vârstei sale, Mick are o siluetă de 
efeb şi aleargă, şi face salturi, şi cântă, şi cântă, şi cântă... fără 
să gâfâie... Mick este neobosit... Ducele s-a hotărât să se înscrie 
la un centru de aerobic. 

Asfinţitul a creat un delir purpuriu, luminos, feeric, mângâietor şi 
catifelat. Pentru Roger asfinţitul vacanţelor sale s-a confundat 
cu un concert oferit de Europa, grupul care constituia, împreună 
cu Jon Bon Jovi şi Skid Row, preferinţele sale indiscutabile. 

În aşteptarea spectacolului, copilul a descris în termeni inflamaţi 
grupul Europa bunicului său, care îl asculta admirativ. 

— Trebuie să fii prezent la concertul lor pentru a descoperi 
personalitatea lui Joey Tempest, acest băiat fantastic cu o voce 
uluitoare, care concentrează în natura sa frumuseţea, talentul şi 
autoritatea charismatică ce-i permit să ţină în pumnul său 
catifelat o sută de mii de oameni, ce fac corp comun cu el şi 
grupul său. Trebuie să-i vezi pe cei de la Europa în plină acţiune 
pentru a înţelege semnificaţia unităţii perfecte, a coeziunii fără 
falii şi a unui armonios joc de ansamblu. Veţi observa arta unică 
a rockului ce străluceşte respectând o tramă melodică 
elegantă.Încrezător în recomandările nepotului său — ce luase 
în ochii lui proporţiile unui miracol viu — ducele s-a prezentat 
vioi la concert. Bătrânul şi copilul, stăpâniţi de aceeaşi plăcere 
estetică, priveau uimiţi jocul de scenă al lui Joey Tempest care 
broda o tapiţerie sonoră vibrând de emoție, fond ce permitea 
gesturilor sale să se dezvolte, să se reliefeze cu o eleganţă 
scandată, cu o artă şi o graţie care sfidau comparaţiile. Era 
fericit să cânte, să facă energia să explodeze, să o comunice 
publicului său încălzit până la incandescenţă. 

Purtaţi de elan, muzicienii care-l acompaniază construiesc 
adevărate spirale sonore, răsunătoare, dar în acelaşi timp de o 
coerenţă impecabilă. Reverberaţiile orgii, rifurile chitarei, ritmul 
nebun, percutant creat de baterie adăugau spiralelor de unde 
lansate în spaţiu o forţă ce friza supranaturalul... 

După spectacol, la un drug-store de pe Champs Elysees, ducele 
a pus o întrebare nepotului său, ce devenise un fel de 
enciclopedie vorbitoare de rock: 

— În ciuda talentului lor evident, vedetele tale nu sunt foarte 


cunoscute. Nu am auzit niciodată vorbindu-se de ei la 
televiziune. Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să dau peste 
emisiuni de rock. Nu îmi amintesc de vreun program dedicat 
acestui grup. Este adevărat, nu sunt fan al MTV... 

— Adesea, bunicule, succesul anumitor grupuri deranjează... 
Pentru a se impune în lumea rockului, trebuie să fii acceptat de 
cei mari... Sunt multe criterii... Cei mari — În domeniul 
cantitativ, şi nu calitativ — sunt puţin numeroşi, dar ei deţin 
cheile... În spatele uşilor închise ei reunesc, se coalizează şi iau 
decizii irevocabile... A-i cumpăra cu Mafia înseamnă a insulta 
Mafia... Adesea, ei intră în conflict... iar grupurile suportă 
consecinţele... In jurul anumitor afirmaţii se ridică cordoane 
sanitare... Circulă apeluri telefonice... Sunt distribuite 
consemne... 

Ducele l-a privit uluit pe acest copil ce vorbea cu asemenea 
siguranţă. 

— Cum ai aflat tu despre toate aceste lucruri? Trebuie 
cunoscute dedesubturile lumii spectacolului pentru a emite 
anumite opinii... 

Roger a surâs triumfător ca un puşti ce tocmai a descoperit 
misterele unui joc de Nintendo. 

— Este foarte simplu. Este suficient să citesc presa de 
specialitate. Printre rânduri, se discern multe secrete bine 
păstrate. Indiscreţii voluntare, maşinaţiuni dezvăluite de foile de 
scandal, lovituri aranjate... Am un mare respect pentru cuvântul 
scris. Trebuie să ştii să citeşti pentru a fi la curent cu tot ceea ce 
se petrece în lume. Un ermit claustrat în cabinetul său, dar care 
citeşte, este mult mai informat decât un globe-trotter preocupat 
numai de călătoriile sale. Copiii de vârsta mea se joacă, citesc, 
învaţă. Este specialitatea lor. Totul depinde de dozaj. 

Ducele a izbucnit în râs. 

— Tu uiţi factorul inteligenţă, Roger. 

— Inteligență rimează cu persistenţă, bunicule. 

Apropiata plecare a lui Roger a aruncat o umbră de tristeţe 
asupra ducelui, asupra lui Biche şi a aruncat albinele, fluturii şi 
ierburile sălbatice într-o baie de tristeţe. Înconştient, copilul 
proiecta propria sa suferinţă asupra peisajului înconjurător, el 
vizualiza în exterior propria sa stare sufletească.Înainte de a-l 
lăsa să plece, Lusignan i-a cumpărat un sintetizator, ce a cauzat 
o mare gaură în bugetul său. Va trebui să facă economii drastice 


pentru a nu da proporţii primejdioase descoperirii sale de cont, 
destul de importantă. Se impunea o nouă ipoteză: marele 
mausoleu de marmură al familiei Lusignan ar putea interesa 
banca. Un dictator retras la Paris, ce voia să cheltuiască în 
linişte câteva sute de milioane de dolari — bogăţie recoltată de 
la o carieră bine realizată -era dispus să achiziţioneze 
somptuosul monument. Ducele rezistase ispitei: un milion de 
dolari, plătiţi pe loc, în bijuterii sau depuşi într-un cont secret 
dintr-o bancă elveţiană. Să vândă oasele strămoşilor? 
Inconceptibil! A-i transporta pe domeniul familiei Lusignan? 
Fezabil... Dar inima bătrânului s-a răsculat. Mândria sa 
medievală, perimată, absolut demodată, s-a trezit. Ducele a 
respins oferta şi, ca să pună punct acestei afaceri, s-a cinstit cu 
două sticle de Dom Perignon, păstrate cu religiozitate în 
pivnițele castelului. 

Dosar Roger Osborne 

Domnule, 

îmi permit să vă atrag atenţia în special asupra paginii 112 din 
manuscris. Nu pun la îndoială autenticitatea cuvintelor 
pronunţate de un copil de zece ani despre anumite personaje 
criptice, prezentate sub titulatura de cei mari. Înteligenţa sa 
surprinzătoare este certificată prin diplome, expertize medicale 
(păstrate în fotocopie în arhiva noastră). Sursele invocate par 
veridice. O reducere a libertăţii presei ar trebui să fie luată în 
calcul de către factorii capabili să exercite o influenţă în acest 
sens. Este o simplă opinie personală.Îmi permit să subliniez că 
domnul Osborne nu ar trebui să-şi manifeste nemulţumirile cu 
privire la acţiunile celor mari. După cum ştiţi foarte bine, ultimul 
lui disc a cunoscut o difuzare absolut fabuloasă. Dar rockerii, 
fără excepţie, s-au obişnuit să cerceteze găurile din brânză. 
Domnule, 

Am păstrat la sfârşitul acestui raport o informaţie ce merită o 
atenţie specială. Domnul Osborne a fost invitat la ultimul 
festival de Saturday Night Live, dar decalajul intervenit în cursul 
turneului european l-a obligat să o decomandeze. 

Domnul Robbins a fost decepţionat de acest contratimp, căci 
dorea să aibă o întrevedere cu domnul Osborne. Am ajuns la 
concluzia că domnul Robbins se întreabă dacă nu cumva a fost 
pus sub urmărire. Convorbirile sale telefonice şi discuţiile 
purtate în interiorul apartamenului său, sau în camerele de 


hotel, sunt anodine şi lipsite de interes. Manifestă o mare 
rezervă chiar şi cu privire la membrii grupului. Are intenţia 
probabil de a-i comunica domnului Osborne informaţii al căror 
conţinut este încă necunoscut. 

Vă rog să primiţi, domnule, expresia profundului şi eternului 
nostru respect. 

Jarvis Penrose 

— Roger, te-ai amuzat destul, a spus judecătorul Osborne pe un 
ton de gheaţă. 

Aşezat la biroul său, el examina cu ochi inchizitoriali pe copilul 
ce a rămas nemişcat în faţa lui şi care îl privea cu un calm 
supărător. Părţile din proces, martorii, avocaţii şi chiar procurorii 
ce pledau în faţa lui resimţeau o anumită frică. Nu era prima 
dată când descifra pe faţa lui Roger o sfidare, ce părea să 
prefigureze o provocare, încă latentă, dar care nu va întârzia să 
se arate. A sparge rezistenţa acestui băiat obsedat, dur, se 
impunea cu forţa unei datorii. 

— Acum, a continuat el, rostind cuvintele răspicat, să trecem la 
lucruri serioase. Nu voi admite să faci paradă de diploma de 
complezenţă pe care elveţienii ţi-au acordat-o. Presupun că au 
montat această afacere din mai multe piese pentru a da un 
lustru fals şcolii lor şi educaţiei celor supradotaţi. 

A făcut o nouă pauză pentru a constata efectul cuvintelor sale 
tăioase ca firul unui scalpel. Întonaţiile nepoliticoase, rigiditatea 
atitudinii sale ce făcea să plângă pe cei mai duri răufăcători se 
aplatizau în felul unor gloanţe de pistol trase asupra blindajului 
unui tanc. Nervii judecătorului s-au întins la maximum. 

— La Eton vei învăţa adevărata semnificaţie a termenului a 
munci. De la fondarea acestei şcoli, toate generaţiile de 
Huntington au frecventat-o. 

Decanul celui mai celebru stabiliment de învăţământ secundar 
din Regatul Unit — şi, poate, din lumea întreagă -nu putea să 
refuze înscrierea lui Roger Osborne, solicitată de judecător, tatăl 
său, cu atât mai mult cu cât un loc îi era rezervat, conform 
tradiţiei, încă de la naştere. Dar cum trebuiau respectate, cel 
puţin teoretic, concluziile domnului Glaenzer, decanul de la Eton 
a decis să investigheze personal cunoştinţele tânărului Osborne. 
Examinarea, mai curând o discuţie, a durat circa două ore. In 
cele din urmă copilul a primit permisiunea de a se retrage. 
După o lungă reflecţie, decanul a convocat în cabinetul său pe 


profesorii care predau principalele cursuri ştiinţifice şi literare şi 
i-a invitat să se aşeze. 

— Domnilor, l-aţi văzut pe Macaulay Culkin în filmul Home 
alone? 

Îl văzuse toată lumea cu excepţia profesorului de matematică, 
ce considera cinematograful o artă minoră. În schimb, titularul 
de la catedra de literatură engleză a furnizat nişte cifre care au 
epatat auditoriul: 

-Vă pot informa că filmul a raportat peste cinci sute de milioane 
de dolari! Este fantastic, nu? 

Decanul şi-a împreunat mâinile sale durdulii. 

— Domnilor, vreau să vă prezint o frumoasă replică a lui 
Macaulay Culkin, capabil să vă vorbească cu acelaşi antren 
despre ogarul său ce răspunde la numele Doris, ca şi despre 
filosofia lui Platon sau Schopenhauer, despre suprarealism şi 
William Shakespeare, despre univers, neutrino şi ultima teorie 
despre corzile cosmice. A abordat chiar şi teoria relativităţii a lui 
Einstein, pentru a o combate cu argumente aparent pertinente. 
Profesorul de fizică a intervenit revoltat: 

— Să-l combată pe Einstein? Absurd! Osborne al dvs. trebuie să 
fie un mucos pretenţios! 

— Inainte de a vă pronunţa, domnule Marlow, trebuie să-l auziţi 
vorbind. 

Comisia constituită de decanul Graham şi completată cu doi 
universitari de la Oxford, l-a ascultat pe Roger vorbind. Toate 
materiile prevăzute pentru a trece ultimul obstacol al şcolii 
secundare şi a obţine Marele Certificat de Educaţie, GCE, adică 
un corespondent al bacalaureatului francez, au fost verificate. 
Comisia a constatat că tânărul candidat avea cunoştinţe de un 
nivel universitar mediu. Decanul Graham a decis în cele din 
urmă să-l admită la Eton ca Oppidan şi să-l autorizeze, în 
consecinţă, să locuiască în afara şcolii. Înspirat de felul de 
acţiune al domnului Glaenzer cu privie la Roger Osborne, a 
stabilit pentru micuțul geniu un program special care să-i 
permită eventual, dacă el dorea, să-şi pregătească examenele 
pentru Oxford, Cambridge sau Londra, ce acceptaseră deja 
printre studenţi un băiat de zece ani. Decanul Graham era nu 
numai un excelent profesor, dar şi un savant de prim ordin. El 
studiase raportul profesorului Kingsley anexat la dosarul lui 
Osborne şi a fost foarte interesat de concluziile sale. Procedura 


sa risca mai mult sau mai puţin să-l indispună pe acest 
judecător obtuz şi plin de el. Experienţa trebuia continuată... 
Dacă judecătorul Osborne a considerat just să conteste 
valabilitatea certificatului elveţian, nimeni nu-l putea obliga să-şi 
schimbe opinia. Pentru autorităţile britanice documentul semnat 
de domnul Glaenzer era perfect valabil, cu atât mai mult cu cât 
fusese confirmat de către comisia de la Eton. 

Graţie lui Roger Osborne, ştiinţa va descoperi limitele 
inteligenţei, va aprofunda posibilităţile sale de dezvoltare, va 
afla legile sale încă misterioase, va trage concluziile cuvenite şi 
le va aplica unor subiecţi aleşi cu discernământ, pentru a 
ameliora calităţile creierului uman şi a-i întări capacităţile. 
Pentru început, toţi experţii amestecați în această afacere 
recunoşteau, să spunem, geniul lui Roger. Dar ei nu au primit 
încă răspuns la o întrebare fundamentală: cum vor utiliza, atunci 
când vor fi chemaţi să o facă, enormele sale facultăţi mentale? 
Judecătorul Osborne a decis să sărbătoreasă la club cea de-a 
unsprezecea aniversare a lui Roger. S-a gândit multă vreme 
înainte de a accepta raportul lui Graham. Dacă ar persista în 
respingerea acestui modus uivendi aparent raţional, ar risca să 
se înstrăineze de opinia unor oameni destul de numeroşi, care 
urmăreau cu o mare curiozitate evoluţia fiului său. O singură 
teamă îi mai dădea amețeli: emancipat teoretic, Roger, deja 
nereceptiv în faţa autorităţii sale, va încerca să se debaraseze 
de ultimele constrângeri părinteşti. judecătorul şi-a schimbat 
vizibil atitudinea ca urmare a unei întâlniri cu un membru al 
clubului, adică vicontele Roxbury, care i-a vorbit cu vocea sa 
behăită: 

— L-am întâlnit la ducesa de Northland pe decanul Graham care 
povestea despre fiul dvs. ca despre o a opta minune a lumii. Am 
vrea să cunoaştem această rara avis. 

Bătrânul lord Havisham, prezent la această discuţie şi căruia îi 
plăcea să jongleze cu umorul negru, chiar folosit în detrimentul 
colegilor săi, a adăugat maliţios: 

— Luminile intelectuale ale fiului dvs. vor mai risipi puţin din 
întunericul ce cuprinde circumvoluţiunile prietenului nostru. 
Roxbury, de câtă vreme nu v-aţi mai pus creierul la contribuţie? 
— Dragă Havisham, presa de acum nu face decât să prostească 
oamenii. In ce priveşte şedinţele de la Camera Lorzilor, ce să 
mai vorbim: toată lumea este liniştită. Eu aveam de gând să îmi 


aduc un micuţ ceas pentru a dormi mai bine... Mâine seară am 
câţiva invitaţi. O cină între prieteni, servită de incomparabilul 
nostru chelner. Osborne, sper că te vei alătura! 

Judecătorul a vrut să se arate la înălţimea ospitalităţii legendare 
a familiei Huntington. 

— Viconte, dvs. şi cu prietenii dvs. sunteţi invitaţii mei. Vom 
sărbători intrarea fiului meu în lumea adolescenților. 

Ulterior, a regretat acest elan, căci era mai degrabă un zgârcit. 
Dar răul era deja făcut. Atenţia specială care i se dădea prin 
reputaţia fiului său creştea propria sa reputaţie, ceea ce 
reprezenta un punct câştigat. 

In acest mediu răsfăţat, de club, în care membrii săi schimbă rar 
mai mult de cinci cuvinte pe oră, reduse adesea la interjecţii 
abia susurate, Roger a văzut nişte bătrâni domni, mumii vii. 
Fosile exhumate, care dormitau în fotoliu, cu Times deschis, 
uitat pe genunchi. La sosirea sa, alături de tatăl său, Roxbury, 
Havisham şi trei gentlemani arhaici s-au ridicat emoţionaţi, 
măsurându-l cu nişe ochi lăcrimaţi de sus în jos şi de jos în sus, 
apoi, fermecaţi de graţia sa seducătoare, i-au strâns mâna. 

O masă de şapte persoane, împodobită cu flori şi cu cea mai 
frumoasă argintărie, îi aştepta în sala de mese. Charles, 
chelnerul, demn, ceremonios, îmbrăcat în frac cu papion negru, 
a aprins lumânările şi a prezentat meniul, apoi, la cererea lui 
Walter, a propus nişte specialităţi. 

— Roger trebuie să aleagă!, a opinat Havisham. Este 
sărbătoarea lui! 

N-a vrut decât să destindă atmosfera tensionată, dar nu a reuşit 
decât să-l încurce pe copil, care a roşit până în vârful urechilor. 
Roger nu a urmărit cu atenţie recomandările complicate ale 
chelnerului. Intimidat, şi-a înghiţit saliva şi a răspuns politicos: 
Un hamburger, cartofi prăjiţi, îngheţată şi un pahar de Coca- 
Cola. 

Vocea sa clară ce rezona ca un clopotel a trezit din toropeală 
chiar şi pe bătrânii aşezaţi la mesele învecinate. 

— Tineretul de astăzi are gusturi proletare, a bombănit surâzând 
marchizul de Scunthorpe — pe care prietenii îl numeau pe la 
spate cunthorpe.Bătrâna bucătărie tradiţională este 
condamnată să dispară în neantul barbariei... 

Jenat de stângăcia fiului său, judecătorul Osborne a glumit cu o 
vioiciune forţată: 


— Roger are simţul umorului. ...Charles, adu-ne pentru început 
caviar Beluga, ficat de rață în tarhon şi somon marinat â la 
Aneth. Aşteptând chelarul, nu uitaţi aperitivele... 

Havisham a încercat să repare confuzia creată de propria sa 
greşeală: 

— Nu trebuie să vă descurajaţi, Roger. Acest club nu este 
sălaşul fiarelor. Cineva l-a comparat cu un palat ducal, cu ducele 
zăcând pe catafalc la primul etaj, şi la parter părinţii, în mare 
doliu, aşteptând ridicarea corpului. 

Roger a surâs. Havisham a continuat încântat să vadă fruntea 
liniştită a copilului. 

— La noi, micuțul meu, trebuie să prefere un cuţit de argint, 
chiar dacă este tocit, unui cuţit inoxidabil bine acuţit... Deh, 
legile nescrise ale tradiţiei. 

Devenit melancolic, datorită prezenţei lui Roger, a suspinat. 

— Când copiii noştri cresc, simţim în paralel anii care trec tot 
mai grei pe umerii noştri... Atunci când ei ajung la vârsta adultă, 
avem oribila senzaţie că ne-am cufundat în abisul bătrâneţii... 
venirea pe lume a nepoților noştri ne face să alunecăm pe 
nesimţite în cea de-a doua şi ultima copilărie... ajungem chiar să 
folosim limbajul lor... 

— Devii macabru, George!, a exclamat Scunthorpe scuturat de 
un frison. 

Roxbury a cântat pe aceeaşi coardă. 

— Concluzia este clară: nu vă căsătoriţi! Celibatarii, fără familie, 
fără copii, nu au motive pentru comparații deprimante... 

Lordul Letherby, foarte mândru de nasul său acvilin ce sublinia o 
foarte veche linie aristocratică, şi păstrând un gust pronunţat 
pentru citate din epoca, îndepărtată, a sejurului său printre 
pereţii savanţi din Cambridge, a intervenit cu autoritate: 

— Tinereţea va trece. Şi cu ce rapiditate. Timpul neobosit nu se 
opreşte niciodată şi nu revine asupra paşilor săi. Am văzut mai 
mult de un nefericit, copleşit sub greutatea vârstei, gemând că 
şi-a pierdut, printr-o indiferenţă inconştientă, zilele sale 
frumoase. 

De obicei uita, adesea conştient, să-şi precizeze sursele care îi 
furnizau observaţiile, omisiunea creându-i reputaţia de fin spirit. 
— lată o foarte bună remarcă!, a exclamat Havisham. 

Vocea de argint a lui Roger s-a făcut auzită: 

— Tibul, Elegii, cartea întâi... 


Toate privirile s-au îndreptat spre el, apoi spre Letherby, care a 
lăsat să-i scape un mic surâs jenat: 

— Latiniştii se înţeleg între ei... am vrut să testez cunoştinţele 
fiului dvs., Osborne... Trebuie să fiţi mândru de el... 

S-a eliberat cu eleganţă dintr-o situaţie mai curând jenantă. 
Scunthorpe, antrenat de tendinţa lui Havisham şi Letherby de a 
ajunge mereu în partea din faţă a scenei, s-a adresat lui Roger 
cu un ton protector care se dorea a fi amical: 

— Unsprezece ani!, a clamat el elegiac. Aţi devenit în fine un 
băiat mare. Ce impresie vă face asta? 

Acest băiat gentil îi reamintea de tinereţea sa pierdută în 
universul trecutului, cu câţiva mii de ani înainte. Roger a râs 
arătându-şi gropiţele din obraji: 

— Nicio impresie. Totuşi savanții susţin că la zece ani, ritmul 
creierului unui copil suferă nişte modificări funcţionale care îl 
apropie de ritmul cerebral al adultului. EEG-ul... 

— EEG-ul?, a exclamat Scunthorp, deconcertat de această 
paradă de cunoştinţe, pentru el necunoscute. 

— Este o prescurtare de la encefalogramă. Undele creierului, 
frecvenţe, cicluri, pulsaţii sunt înregistrate pe hârtie, pe un graf. 
Este un adevărat cântec trasat pe un portativ potrivit. Pentru a fi 
mai exacţi, slabele impulsuri electrice sunt generate de 
straturile corticale. Fiecare om îşi are propriul EEG, ce este unic, 
în felul unei amprente digitale. 

Bătrânii l-au privit uluiţi. Roger a monopolizat întreaga atenţie. 
Judecătorul, în schimb, se simţea frustrat. Era uitat ca şi cum nu 
ar fi existat. Nimeni nu îi dădea cuvântul. Ar fi trebuit să fie 
mândru de fiul său, de personalitatea sa, de farmecul lui. Walter 
avea senzaţia neplăcută de a fi împins spre periferie. | se refuza, 
se pare, meritul de fi dat naştere acestui copil care zbura cu 
propriile lui aripi, ignorându-l cu bună-ştiinţă. 

— Creierul meu emite chiar şi acum unde?, a întrebat Roxbury. 
— Da, domnule. Unde beta, cu o frecvenţă de la 14 la 26 hertzi 
pe secundă, ceea ce corespunde stării de veghe. 

— lar când dorm? 

— Unde delta, de 1 la 3 hertzi pe secundă. Conştiinţa creatoare 
emite undele theta, de 4 la 5 hertzi pe secundă. 

— lar când sunt mâniat în Camera Lorzilor? 

— Undele sunt modificate de emoţiile puternice, de temperatura 
înaltă, de muzica zgomotoasă... 


— Rock'n roll-ul, de exemplu, a intervenit judecătorul. 

— Exact, dar şi de zgomotul străzii, de halucinaţii, de anumite 
medicamente, de orgasm... 

Roxbury a repetat deconcentrat: 

— De orgasm? 

Scunthorpe a izbucnit în râs: 

— Ce ştii despre orgasm, Roger? Copilul a răspuns fără să se 
tulbure: 

— Teoretic, posed câteva informaţii... practic, foarte puţin... 
savanții pretind că unii copii cu vârsta de până la pubertate au 
ejaculări fără emisie de sămânță... 

Judecătorul Osborne a intervenit cu autoritatea unui judecător 
care conduce dezbaterile într-un proces şi ia măsuri atunci când 
pledoariile ameninţă ordinea morală. Cum îi lipsea ciocănelul, el 
a lovit cu pumnul în masă. 

— Ajunge, Roger! Astfel de prostii înveţi tu la şcoală? Copilul a 
închis gura uimit de violenţa bruscă a tatălui său. 

— Osborne, fiul dvs. este un mic savant. Decanul Graham nu s-a 
înşelat, a spus Roxbury. Maturitatea emoţională a lui Roger ne 
apare ca o consecinţă a nivelului său intelectual, deasupra 
tuturor normelor imaginabile pentru noi, muritorii obişnuiţi... Eu 
mă înclin în faţa lui... 

Convivii au aplaudat şi, eveniment care face epocă într-un club 
tăcut ca un salon funerar, s-a cântat în cor: 

— La mulţi ani, dragă Roger, la mulţi ani...! 

Walter era preocupat de metamorfoza nesănătoasă a fiului său, 
de refuzul său de a-i asculta ordinele, de rezistenţa sa mută, dar 
îndârjită. Nu voia să-şi impună autoritatea prin forţă. Trebuia să- 
| convingă că disciplina este necesară, că un tată are obligaţia şi 
puterea să triumfe asupra unui copil tentat să nu respecte legile 
morale. Judecătorul înţelegea că Roger era o persoană 
excepţională; chiar această constatare îi ordona să-l apere 
împotriva propriilor sale înclinații rele, împotriva instinctelor sale 
animalice, împotriva spiritului său de independenţă, de 
neconceput la un copil de unsprezece ani. Roger alerga spre 
propria sa pierzanie. Înteligenţa sa diabolică îi aducea deservicii. 
A vorbi despre orgasm şi sămânță în faţa a patru domni de 
vârsta bunicului său dovedea un început de alienare mintală. 
Walter nu se hrănea cu iluzii cu privire la fiul său. Adesea, i se 
întâmpla să ajungă la sentimente mai bune, să-i arate chiar o 


anumită bunăvoință. 

După un anumit timp, cei doi au respectat un armistițiu tacit. 
Când judecătorul se afla acasă, Roger nu cânta la orga 
electronică pentru a nu-l mânia. Dar muzica nu era decât un 
aspect al dezacordului lor. Roger ar fi vrut să descopere raţiunile 
profunde ale resentimentelor sale, să caute explicaţia 
comportamentului său, a pulsiunilor sale. Dar imposibilitatea 
purtării unui dialog cu tatăl său făcea ca orice tentativă să fie în 
zadar.Intr-o zi, în timpul absenței judecătorului, Roger, ce 
traversa salonul, şi-a reamintit vag că deasupra şemineului 
exista un portret pictat, în mărime naturală, al unei femei în alb, 
înlocuit ulterior cu un peisaj marin de Turner. Amintirile lui erau 
nesigure, căci schimbarea de decor a avut loc după doi sau trei 
ani de la venirea sa pe lume, gaură neagră în memoria copiilor. 
Doamna Betsy, bucătăreasa, i-a oferit explicaţia pe care o 
căuta. Era vorba de portretul doamnei Margaret Osborne, pe 
care domnul judecător l-a ridicat după divorţ. 

Revenit în sala de baie, Roger s-a studiat în oglindă şi a 
constatat, după amintirile sale, că trăsăturile feţei lui erau 
identice cu cele ale mamei sale. În acel moment a realizat 
adevărul: aversiunea pe care i-o inspira tatălui său era datorată 
acestei asemănări. 

Roger a acordat un interes crescând muzicii rock şi efectelor 
acestei forme de manifestare culturală asupra tinerilor, fie mici, 
fie mari. Intr-o zi, judecătorul a revenit acasă mai devreme 
decât de obicei şi a fost frapat neplăcut de valurile sonore, 
sacadate, ce se răspândeau în tot imobilul prin casa scărilor. 
Infuriat de acest tapaj ritmic, care-l mânia întotdeauna, el a 
urcat la etajul fiului său, s-a năpustit în camera acestuia şi l-a 
găsit urmărind un concert live al fomaţiei Queen, pe Wembley, 
în faţa unei mulţimi de şaizeci de mii de oameni care urlau 
exaltaţi. Surprins, Roger a vrut să oprească magnetoscopul, dar 
judecătorul a ţipat: 

— Lasă-l să continue! Vreau să îmi explici gustul tău pentru 
acest zgomot barbar care trezeşte tot ce este mai rău, mai 
grosolan, mai ignobil în natura umană... ascultă aceste urlete, 
aceste mugete! Am spune că e vorba de o colosală peşteră a 
fiarelor în care se amestecă lătrăturile lor cu urletele lupilor care 
se destrăbălează pe scenă! Este degradant... ruşinos... uluitor... 
lar aceste tobe... am crede că suntem transportaţi pe un malefic 


covor zburător în cea mai înapoiată junglă din Africa Centrală... 
nu mai lipsesc decât negrii care zbiară agitându-şi lancea de 
lemn... 

Ajuns la culmea exasperării, judecătorului îi curgeau balele ca 
unui animal turbat. O spumă albicioasă s-a adunat în colţul 
buzelor. Roger îl privea interzis, uimit de această explozie de 
mânie. Felul de a spune ceva este adesea mai important decât 
conţinutul. O teză expusă într-o manieră discursivă, calmă, 
ponderată anunţă o personalitate detaşată, academică, savantă 
ce doreşte să-şi convingă interlocutorul prin forţa argumentelor. 
Aceeaşi teză ţipată, scuipată ca flăcările care ies din gura unui 
dragon mânios, trădează o pasiune oarbă, prejudecăţi profund 
ancorate, voinţa de a sparge rezistenţa interlocutorului, de a-i 
impune propria voinţă. Prima variantă se raportează, de 
exemplu, la un savant, la un profesor universitar, adesea 
dogmatic, dar mereu stăpân pe pulsiunile lui; cea de-a doua 
variantă caracterizează un tiran, fie el un tată de familie, 
gardian, sergent major, preot fundamentalist sau dictator. 
Această atitudine incisivă, imperativă marchează teama 
ascunsă, întotdeauna la pândă, gata în orice moment să facă 
faţă unei revolte şi să lovească puternic pentru a o domoli. 
Furtuna verbală a lui Walter putea, la rigoare, speria, dar în 
niciun caz convinge. 

Roger şi-a încrucişat braţele, apoi şi-a amintit că acest gest 
semnifică o tentativă de apărare, de teamă manifestată 
instinctiv. lar copilul nu accepta supunerea, aservirea fără luptă, 
subjugarea fără ripostă. Şi-a descrucişat braţele şi le-a lăsat să 
cadă pe lângă corp. Faţa lui reflecta imobilitatea, absenţa 
interesului, rezistenţa pasivă, mută, dar îndârjită, ce ar fi permis 
indienilor lui Ganghi să se elibereze de sub tutela britanică. 
Judecătorul a resimţit această opoziţie mută în felul unei ofense, 
a unui refuz principial de a se plia pe exigenţele legilor morale, 
al căror paznic se considera. A continuat ambalat: 

— Priveşte această mulţime demenţială... un fenomen tipic de 
isterie colectivă... Înterpretul — dacă putem califica drept 
cântec acest răcnet sprijinit pe tam-tam, exercită o vrajă asupra 
imbecililor care-i ascultă ordinele, fără să fie conştienţi că sunt 
purtaţi de nas... Hitler resuscitat sub boarfele unui rocker... 
Nebuni!... Nebuni de legat!... Din nefericire, ospiciile sunt 
insuficiente pentru a prelua toată această pleavă! 


Roger s-a întrebat oripilat dacă tatăl său nu cumva şi-a pierdut 
minţile. Judecătorul a arătat cu degetul acuzator ecranul 
televizorului: 

— Dacă îţi place aşa ceva, eşti la fel de depravat ca şi ei! 

A scos caseta din magnetoscop, a aruncat-o la pământ şi a 
călcat-o în picioare. Apoi a întins braţul spre zona încărcată cu 
câteva sute de casete video: 

— Poţi păstra filmele. Dar îţi ordon să te debarasezi de toate 
casetele cu muzică rock! Toate! Ai înţeles? Toate! Nu mai vreau 
să văd în casa mea asemenea orduri! 

Walter l-a ameninţat cu degetul lui subţire: 

— lar dacă o să constat că te angajezi pe calea deschisă de 
aceşti declasaţi, te voi supune unui tratament psihiatric... Nu 
uita! Am mijloacele! 

Scârbit, judecătorul a părăsit camera fiului său şi a coborât 
circumspect scara. Avea impresia că un pumn invizibil 
suspendat deasupra capului său putea în orice moment să se 
detaşeze de legături şi să-l zdrobească. A făcut o constatare 
sfâşietoare: obstinaţia lui Roger era cu atât mai periculoasă cu 
cât se sprijinea pe o eroare de raţionament. Walter a sperat ca 
în cele din urmă raţiunea să învingă şi copilul rătăcit să 
regăsească calea cea dreaptă... O va regăsi oare?... O îndoială 
insidioasă a pus stăpânire pe el, iar încrederea ce i-a ghidat 
întotdeauna spiritul s-a fisurat. Va fi oare pierdut fiul său? 
Tensiunea ivită între tată şi fiul rebel a atins un grad de 
concentrare care prevestea complicaţii. Roger aştepta cu mare 
nerăbdare sfârşitul vacanței de vară, prea lungă după gustul lui 
şi care lua pentru el culorile sumbre ale unui infern terestru. 
Aparent, el ar fi trebuit să fie fericit. Părinţii săi erau bogaţi; 
dispunea de bani de buzunar după cum dorea; o bătrână 
bucătăreasă, doamna Betsy, îl umplea cu prăjituri şi bunătăţi; 
un ogar superb, Doris, îl însoțea peste tot. Nu avea însă prieteni, 
căci inteligenţa sa uimitoare îi speria pe băieţii de vârsta lui. 
Acest inconvenient nu îl supăra însă deloc, deoarece îşi era 
suficient; universul imaginar construit în jurul persoanei sale 
înlocuia avantajos o companie numeroasă şi insipidă. 

Roger nu era singurul copil din lume ce avea un părinte 
incomprehensiv, absurd şi plin de principii morale severe, 
cvasipuritane. Dar sensibilitatea sa extremă, exacerbată, dădea 
conflictelor dureroase cu tatăl său o importanţă nemăsurată. 


Un eveniment intervenit pe acest traseu ceţos trebuie să fi 
aruncat puţină lumină asupra acestei vacanțe risipite. Vicontele 
Roxbury l-a întâlnit la o vânătoare pe contele Huntington, şi 
seara, în cursul unui banchet, în faţa unui parter de invitaţi 
deveniți curioşi, l-a felicitat pentru şansa care i-a favorizat 
familia. 

— Genele spiţei dvs. au obţinut marele premiu de excelenţă 
atunci când nepotul dvs., Roger, a venit pe lume. El va ridica 
gloria, scuzaţi-mă, puţin stinsă a blazonului dvs., care din 
vremea cruciadelor nu s-a mai manifestat decât în domeniul 
curselor de cai. Roger Osborne a făcut să se ivească vechea 
nobleţe a Angliei din somnul său un pic cam greu. 

— Uitaţi, dragul meu, pe gloriosul nostru Winston Churchill, a 
intervenit marchizul Scunthorpe. 

— Familia Malborough face patre din nobilimea recentă... 
Secolul al şaisprezecelea. Eu mă raportam la nobilimea ce 
posedă un arbore genealogic milenar. 

— Arborii foarte vechi sunt găunoşi, a spus lordul Letherby, care 
nu avea în spatele lui decât trei generaţii nobile înscrise în 
Gotha. 

— Strămoşii mei coboară din Adam şi Eva, a exclamat cu umor 
Sir Harold Winter, înnobilat recent şi care a fost primit în 
rândurile nobilimii mai curând pentru miliardele lui decât pentru 
calităţile sale personale. 

— Fals, dragă Sir Harold, a spus Havisham, ce a adăugat pe un 
ton maliţios: ignoraţi maimuţele ingeniosului nostru Darwin. 
Figura lui Sir Harold s-a alungit. Aluzia era ofensivă. Ar fi trebuit 
să riposteze, dar el ştia că aristocrații sunt susceptibili şi că un 
incident risca să-i închidă uşa lor în nas. 

— Domnilor, faceţi abstracţie de teoria cu privire la generaţiile 
spontane, a strigat prinţul Glovine — nobleţe de import prin 
intermediul unui mariaj bogat — care se fudulea cu cunoştinele 
sale ştiinţifice. 

— Roger Osborne ne-ar putea lămuri cu privire la acest subiect, 
a reluat Roxbury. Acest băiat este bijuteria tinerei generaţii. 
Huntington, trebuie să fiţi mândru cu acest băiat care, într-un 
viitor apropiat, va face să se vorbească de el. Judecătorul, fiul 
dvs., ar trebui să se arate mai tolerant cu el. 

Această discuţie l-a determinat pe Huntington să-l invite pe 
Roger la Haslemere. Dacă nişte străini vorbeau cu atâta 


entuziasm de el, era vorba cu adevărat de un copil special 
înzestrat. Bătrânul conte nu a dovedit niciodată un mare 
ataşament pentru acest nepot ambidextru, pe care nimeni din 
familia sa nu îl iubea în mod special. 

Dinastia Huntington se bucura, graţie unui favorabil joc de 
împrejurări, de o bogăţie enormă, ce rivaliza cu norocul familiilor 
Sunderland, Grosvenor şi Gainsbury. Contele primea venituri de 
la o treime a oraşului Liverpool, de la un sfert de Manchester şi 
de la câteva grupuri de case din Londra. Priceput om de afaceri, 
el îşi dirija personal imperiul imobiliar. | se ridica părul ca unui 
porc furios la ideea că fiul său cel mare, Ingram, preocupat 
exclusiv de frivolităţi, va moşteni într-o zi toate aceste miliarde. 
Walter, mezinul, era un prost administrator. William, încă 
adolescent, se droga şi se înhăita cu pleava socetăţii londoneze. 
să fie oare trimis Roger de către Providenţă pentru a salva 
norcul familiei Huntington? 

în străfundurile sufletului său, bătrânul conte era un socialist 
convins; dar bogăţia sa îl condamna să facă valuri printre cei 
bogaţi şi foarte bogaţi. Aţi văzut vreodată un nabab să renunţe 
la tonele de aur în favoarea unor dezmoşteniţi, famelici, 
zdrenţăroşi? Dacă ar fi împărţit bunurile englezilor, fiecare 
persoană ar fi primit o liră sterlină, ceea ce nu reprezintă totuşi 
decât puţin lucru. Contele nu a îndrăznit niciodată să-şi exprime 
în public ideile, pentru a nu încuraja riscul de a fi taxat drept 
slab de spirit şi internat într-un ospiciu de nebuni. Dorinţa sa 
secretă, visul său de a deveni deputat laburist, nu va fi niciodată 
realizat. Duelurile oratorice angajate de parlamentarii din 
Camera Comunelor îl pasionau. Nu-i rămânea decât să moţăie 
pe băncile Camerei Lorzilor, reduşi la un rol decorativ. Nimeni 
nu se ocupa de Camera Lorzilor, ca şi cum existenţa sa s-ar 
identifica cu neantul. Când regina le făcea câte o vizită, se 
ştergea praful, se luau pânzele de păianjen, lorzii erau scoşi din 
toropeală, erau îmbrăcaţi în ţinuta de ceremonie, erau expuşi la 
televiziune... Chiar şi turiştii erau mai mult atraşi de tinerii 
soldaţi din garda regală, decât de bătrânii lorzi cu creştetul 
despuiat ca nişte vulturi pleşuvi, uitaţi într-o cuşcă de la grădina 
zoologică. 

Contele spera să găsească în Roger un interlocutor valabil. 
Roxbury, atât de cinic, blazatul Roxbury, se emoţiona foarte 
greu. Atunci când îşi arăta entuziasmul în faţa unor comeseni 


surprinşi, obiectul admiraţiei sale era cu adevărat excepţional. 
Contele îl primi pe nepotul său în marele hol al castelului, în 
prezenţa invitaţilor. Drapele sfâşiate smulse de la inamic şi 
portrete ale câtorva duzini de conți Huntington, aşezate în 
ordine cronologică pe pereţii tapisaţi cu piele roşie, asistau gravi 
şi imobili la această ceremonie. Bătrânul conte şi-a privit 
nepotul peste ochelari. Comparaţia decanului Graham, repetată 
de Roxbury, i-a revenit în minte. „O replică a lui Macaulay 
Culkin, ce comentează filosofia lui Schopenhauer". Poate că nu 
erau cuvintele exacte, dar comparaţia îşi păstra intactă 
plasticitatea. Surâsul blând al lui Roger l-a mişcat. II vedea în 
faţa lui pe Culkin copil şi pe Culkin filosof. l-a întins mâna, 
înaintea invitaţilor chemaţi pentru acest eveniment, şi i-a spus 
cu o onoritate binevoitoare: 

— Roger, iată-te printre ai tăi! 

Cu un gest larg, circular, i-a arătat stindardele şi portretele ce 
evocau gloria trecută a familiei Huntington. Tradițiile, legăturile 
prinseseră rădăcini. 

Atunci când a primit invitaţia la Haslemere House, Roger era 
căzut într-o adâncă deprimare. A fost bântuit de ideea 
sinuciderii. O sinucidere analizată mai întâi sub aspect filosofic 
şi însoţită de un act care ar fi trebuit să fie îndeplinit în perioada 
imediat următoare. O sinucidere precedată de o scrisoare 
trimisă bunicului Lusignan şi eventual o copie adresată presei. 
Gestul nu ar fi trecut neobservat, iar cei interesaţi nu ar fi putut 
să-l machieze într-un accident. A optat chiar pentru o punere în 
scenă spectaculoasă. Imbrăcat în alb, el se va cocoţa pe 
acoperişul clădirii Nat West Tower, va arunca o ultimă privire 
asupra unui oraş aglomerat etalat la picioarele sale, apoi se va 
lansa în gol, cu braţele încrucişate... o porumbiţă fără aripi... 
Sub ochii mulţimii împietrite, el va descrie un arc de cerc... 
meteor aprins... şi se va zdrobi pe esplanada neagră de lume... 
Apoi va asista la funeralii... cariera judecătorului Osborne ar fi 
fost compromisă şi o pată de neşters ar marca reputaţia familiei 
Huntington... 

Fantoma sa va bântui casa din Wilton Creccent şi, de ce nu, 
castelul Haslemere. Octoplasma sa argintiu-aureolată -toate 
spectrele sunt albicioase — va determina vizite la castelul 
Lusignan, pentru a atrage turiştii amatori de emoţii tari, care vor 
plăti scump dreptul de a-l vedea şi de a trece prin umbra sa. Va 


putea chiar să se joace de-a v-aţi ascunselea cu Biche şi cu copii 
din vecini... Noi idei au înflorit evanescent... Va face o 
propagandă intensă în special printre cohortele de britanici — 
Regatul Unit are o propensiune specială pentru populaţia de 
spectre — şi va recruta chiar şi câţiva vampiri din Transilvania 
pentru a realiza un spectacol dantesc, în premieră mondială, de 
o calitate înnebunitoare... frisoanele, teama, emoţiile îşi vor da 
aici întâlnire... pentru a accelera pulsul şi a da o lovitură de bici 
adrenalinei, o colaborare cu zombi din Haiti va fi luată în calcul... 
Din nefericire, acompaniamentul sonor va păcătui printr-o 
sărăcie decepţionantă... Fantomele nu iubesc zgomotul de 
lanţuri şi nici urletele vârcolacilor... va trebui găsită o euritmie 
ameliorată, capabilă să ridice tensiunea nervoasă a 
spectatorilor... Brusc, reveria macabră a lui Roger s-a întrerupt. 
Doris se apropiase de el şi îi lingea dulce mâna. Impresionat, 
copilul a mângâiat-o pe cap. Avea el dreptul să o abandoneze pe 
Doris? Durerea s-a terminat brusc, a intrat în baie şi s-a spălat 
pe faţă. Totul a reintrat în normal. 

Episodul suicidului şi cortegiul de sentimente şi idei amare care 
l-au însoţit s-au pierdut în labirintul de poteci inextricabile, 
infinite, ce ne compun inconştientul. 

Roger nu iubea prea mult domeniul Heslemere. Castelul 
macabru, cu patru sute de piese, şi parcul imens, perfect 
întreţinut, îi reaminteau de un Disneyland privat de prospeţimea 
copilărească a lui Mickey Mouse, a lui Pluto sau Donald Duck. Se 
găsea aici tot ce-i putea amuza pe adulţi şi pe adolescenţi; 
ecurii ce ascundeau sute de cai pur sânge, coteţe pentru 
vânătoare de curte, hipodrom, teren de polo, zece terenuri de 
tenis, un circuit pentru curse de carting, lac pentru canotaj, 
iahting şi nataţie şi chiar o colecţie de vechi avioane de 
vânătoare şi de luptă. Contele participase la cel de-al Doilea 
Război Mondial ca locotenent de aviaţie şi şi-a păstrat propriul 
aparat, reformat ca urmare a unei aterizări forţate după ce a 
primit o ploaie de proiectile inamice. Pe flancuri erau marcate, 
cu nişte cruciuliţe, avioanele naziste doborâte. 

— A colecţiona maşini vechi este un hobby banal, a spus 
Huntington. A colecţiona avioane este o artă. A zbura cu 
propriile aripi în înaltul cerului este un vis ce poate primi 
consistenţă... 

Fără să ştie, contele era un poet ratat. Bogăția a stins strigătele 


inimii, a rupt elanurile corpului. Războiul a avut, pentru el, 
semnificaţia unei lupte pentru eliberare, a distrugerii unui 
univers de suferinţe. 

Roger se apropia de concepţiile bunicului său. Respira 
tonicitatea, măreţia, căldura soarelui, frumuseţea galaxiilor ce 
dansau prin spaţiile infinite... 

La Haslemere, visătorii, contemplativii, poeţii, îndrăgostiţii nu 
putea găsi nici măcar o singură clipă de linişte. Iubitorii naturii 
sau amanţii, care ar fi căutat solitudinea potecilor ce se 
intersectau prin parc sau prin pădure, riscau să se vadă 
bombardaţi cu rămăşiţele unor porumbei de argilă proiectaţi în 
aer de către sarbacane şi sparţi în mii de bucăţi de către 
amatorii de tir. Dacă scăpau de porumbei şi se plimbau pe 
câmpurile înflorite, apropierea unui front de călăreţi purtaţi în 
mare galop de animalele lor le-ar strica toată plăcerea, căci ar fi 
forţaţi să alerge disperaţi în căutarea unui adăpost în faţa 
acestei furtuni. Dacă ar fi tentaţi să înoate pe valurile mici şi 
vesele ale lacului, o planşă cu pânze ar apărea din neant sau o 
ambarcaţiune înaltă ce ar trece mugind ca un dragon de mare 
furios, amenințând să le ia capul mai repede decât barda 
mânuită de un călău, din timpurile cavalerilor îmbrăcaţi în fier. 
Pentru a încorona totul, William şi prietenii lui jucau adesea 
feste invitaţilor. În cursul unui mare dineu cu candelabre, un stol 
de porumbei a izbucnit dintr-o imensă prăjitură, stropind cu 
cremă de ciocolată pe comesenii care se aflau prin apropiere. In 
timpul nopţii, fantome fosforescente scoteau ţipete lugubre, 
trezindu-i pe oaspeţii obişnuiţi să păţească astfel de asalturi de 
surprize delirante. „Necunoscuţii" vărsau zahăr pudră în 
rezervoarele de benzină ale invitaţilor sau le goleau de aer roţile 
maşinilor de lux, exact înaintea deschiderii unei defilări de 
eleganţă motorizată. La un concurs care trebuia să desemneze 
primul din cei mai frumoşi câini din Regatul Unit şi din ţările 
vecine, pisici scăpate ca din întâmplare au invadat terenul. 
Frumoasele canide, împopoţonate, parfumate, ofensate de 
această irumpere intempestivă, s-au lansat scheunând după 
felinele speriate, trăgând după ele şi pe stăpâni. Dezordinea 
care a urmat — bufeturi răsturante, doamne aruncate la 
pământ, produse gastronomice de înaltă calitate proiectate prin 
aer -evoca cea mai haioasă comedie de Mac Senett. 

Contele iubea şi respecta tradiţiile. La balurile sale, o orchestră 


de jazz clasic interpreta muzica lui Glenn Miller şi Irving Berlin. 
William şi prietenii săi se postau în apropierea imediată a 
suflătorilor şi îşi sorbeau citronadele. Saxofoniştii, flautiştii, 
tromboniştii se arătau învinşi şi lăsau pianistului şi bateristului 
sarcina de a continua singuri prestaţia muzicală. 

Adesea, tinerii farsori strecurau şoareci pe sub picioarele 
dansatorilor, semănând dezordinea printre tinerele fete, care 
ţipau isteric. Amfitrionul surâdea cu complezenţă. Oricum, nu se 
putea pretinde că oamenii se plictiseau la Haslemere. 

Roger nu a agreat atmosfera dementă care făcea deliciile 
verişorilor săi apropiaţi sau îndepărtați. El avea impresia că tatăl 
său şi-a pus în execuţie ameninţarea, trimiţându-l, fără să-l 
prevină, la o casă de nebuni. Se supunea aparent cu graţie 
capriciilor Huntingtonilor, pentru a-i face plăcere bătrânului 
conte care-i subvenţiona cu largheţe nevoile financiare. Prefera 
decăderea aristocratică a familiei Lusignan extravaganţelor 
bogaţior săi părinţi englezi. 

Roger a regăsit la Haslemere House un sport care l-a 
entuziasmat dintotdeauna: cursele de carting pentru copii. 
Maşinile ce le erau rezervate atingeau performanţe mici, adică 
viteza unei biciclete de curse în plin randament era maximum 
autorizat. Roger a cerut permisiunea de a participa la competiţii. 
Unchiul său, Ingram, i-a spus cu bunăvoință că era prea mic 
pentru această vitejie, periculoasă chiar şi pentru adolescenţi. 
— Nu mai sunt un copil, a protestat Roger, cu obrajii roşii de 
mânie. În curând voi face doisprezece ani. 

Contele, prezent la această contestaţie, impresionat de focul 
aprins în ochii geniului familiei Huntington, a luat o decizie în 
favoarea sa. 

— Lasă-l să alerge, Ingram! 

— Vă asumaţi responsabilitatea, tată? 

— Bineînţeles. 

Şi s-a îndreptat spre un tânăr blond, subţire, bine proporţionat, 
cu o faţă deschisă şi surâzătoare. Ochii lui albaştri se armonizau 
cu pletele sale lungi. 

— Robert, dă-i câteva lecţii de carting. Cred că e capabil să 
conducă o mică maşină. 

— Bine, unchiule. 

Acesta i-a întins mâna lui Roger. 

— Prietenii îmi spun Bob. Sunt bucuros să te cunosc personal. 


Reputația ţi-a luat-o înainte. 

Roger a arătat încă de la început o mare simpatie pentru noul 
său prieten. A trebuit să afle imediat după aceea că Bob tocmai 
a moştenit titlurile tatălui său, marchizul de Fontevrault şi conte 
de Berwicke, mort recent ca urmare a unui accident de maşină, 
Bob era jumătate englez, jumătate francez, exact ca şi Roger. 
Bluza şi ginşii lui negri îl întinereau. Deşi a împlinit douăzeci şi 
cinci de ani, avea o înfăţişare şi o alură de adolescent. Fetele, 
atât de numeroase la Haslemere, îi aruncau priviri admirative. O 
nuanţă de tristeţe îi umbrea însă ochii. Sentiment legitim, 
considerau oamenii, după dispariţia tatălui său. 

O nouă competiţie de carting trebuia să aibă loc săptămâna 
următoare. Bob era înzestrat cu un mare talent pedagogic. 
Problemele cele mai complicate dobândeau, datorită 
explicaţiilor sale, o simplitate perfectă. Roger a învăţat uşor 
funcţionarea micii maşini. Apoi Bob l-a condus la pistă, l-a 
instalat într-o maşină şi a urcat la volanul alteia. Încă de la 
prima tură, Roger s-a descurcat foarte bine cu schimbătorul de 
viteze. După ce a reuşit să stăpânească în Elveţia un cal mare 
cât un elefant, în comparaţie cu mărimea sa, a constatat acum 
că maşina de carting era mai uşoară decât rivalul său patruped. 
Ea nu azvârlea din copite, nu sărea într-o parte, pentru a-l 
dezechilibra, nu cabra, nu râcâia continuu pământul şi nu-şi 
balansa capul. 

Adesea, în timpul lecţiilor, Bob ofta şi privea în gol. Dar se 
trezea repede. 

— Scuză-mă, Roger. Astăzi sunt puţin distrat. O să încerc să fiu 
mai atent.Într-o seară, după un ultim tur de carting, Bob şi-a 
încrucişat braţele. 

— Balurile, sărbătorile şi marile cine de la Haslemere House mă 
fac să vomit, iar muzica lui Glenn Miller mă adoarme. In această 
noapte le voi lăsa pe tinerele debutante cavalerilor lor şi voi 
zbura spre lumea delicioasă a panchiştilor. O discotecă plină de 
fum, colcăitoare şi desfrânată. Bunicul tău mi-a spus că tu eşti 
nu numai un fan rock'n roii, dar şi un executant de mare clasă. 
Bătrânul Lusignan te califică drept „minune a secolului rock". 
Este adevărat? 

— Modestia mea suferă. Tot ce îţi pot spune este că rockul îmi 
place la nebunie. Nu vrei să mă iei şi pe mine acolo? 

— Un minor de unsprezece ani într-o discotecă? Şocant... şi... 


Înterzis... 

— Te asigur că prezenţa mea va trece neobservată. Un mic 
pahar de Coca-Cola îmi ajunge. 

— Şi un suc de căpşuni?, a surâs Bob. 

— Sucul este pentru ţânci... Eu vreau o îngheţată. 

Bob a oftat după propoziţia tânărului său prieten. Perspectiva 
companiei sale îl amuza. Acest băiat era irezistibil. 

— Cred că aş putea aranja să fii admis în lumea panchiştilor. Tu 
beneficiezi de un cec în alb. Discoteca şi întregul domeniu 
aparţin bătrânului ţap. 

Roger a mărit ochii cu o inocenţă adorabilă. 

— Bătrânul ţap? Cine e? 

— Bunicul tău englez. Când era tânăr avea reputaţie de satir 
insaţiabil. Eh, tempi passati... Vârsta l-a mai înţelepţit. Haide să 
cerem voie. 

Contele nu a părut prea uimit de cererea nepotului său. 
Extravaganţele sale erau arhicunoscute. Capriciile lui Roger nu ÎI 
surprindeau deloc. Era un Huntington. Excentricităţile unui 
Huntington, tânăr sau bătrân, se înscriau în tradiţia familiei. 
Robert a adăugat: 

— Verişorul meu Ferdinand ne va însoţi. Bătrânul a înclinat din 
cap în semn de înţelegere. 

— Este bine...foarte bine... 

Roger a fost dezamăgit. O escapadă în trei cu Ferdinand, anexă 
insipidă, îşi pierdea tot farmecul. 

Expediția nocturnă a început cu o cursă nebună de la Haslemere 
la Liverpool, ce a avut darul să-i deschidă lui Roger gustul 
pentru viteză şi pentru maşinile puternice. Maşina, un Ferrari 
roşu-rubiniu, cu forme aerodinamice de o frumuseţe perfectă, 
putea atinge trei sute de kilometri pe oră. Instalat lângă Bob, 
care conducea ca şi cum ar fi participat la o competiţie de 
Formula 1, Roger avea senzaţia că peisajul luminat de 
proiectoarele cvadruple se strivea sub bara de protecţie a 
maşinii. Drumul, cu nişte curbe pronunţate, impunea o perfectă 
stăpânire a volanului. Aşezat pe bancheta din spate, Ferdinand 
s-a apropiat de spătarul scaunului cu energia disperatului. _ 
Temeritatea verişorului său ce sfida pericolul îi tăia respiraţia. In 
schimb, Roger se simţea în elementul lui. Maşina roşu-rubiniu a 
atins limitele oraşului Liverpool când noaptea se apropia de 
zenit. Străzile goale ca nişte poteci dintr-un cimitir abandonat 


păreau să anunţe un oraş mort. Reverberaţiile luminau cu 
zgârcenie trotuarele cuprinse de o negură gri. 

— Nu mai lipsesc decât nişte fantome!, a rostit Ferdinand 
speriat. Este departe discoteca? 

— Pe strada Victoria, la cinci minute de aici. Ferdinand a 
întrebat sarcastic: 

— Beatles nu şi-au făcut acolo debutul? Cred că toţi patronii de 
baruri din Liverpool pretind că Beatles au cântat cel puţin o dată 
în localul lor. 

Ferrari torcea ca un tigru ghiftuit, înaintând uşor, căci negura s- 
a făcut mai groasă. Spre deosebire de străzile goale, discoteca 
părea să fi concentrat toată tinerimea oraşului. Firma Morning 
Star, cu litere groase din neon, strălucea. Bob era cunoscut de 
tot personalul localului. Cele două gorile ce filtrau publicul la 
intrare au ridicat mai mult de formă obiecţii la vederea lui 
Roger. 

— Dacă poliţaii îl găsesc la noi, riscăm să fim închişi... 

— Dacă poliţiştii se arată la uşa principală, îl vom face să iasă pe 
uşa de serviciu.Înăuntru înghesuiala era foarte mare, încât Bob, 
Ferdinand şi gorila au construit din corpurile lor o barieră pentru 
a asigura protecţia lui Roger. Cum toate locurile erau ocupate, s- 
a impus instalarea pentru noii-veniţi a unei mese aproape de 
estrada muzicienilor. Programul alterna ultimele discuri lansate 
pe piaţa rock cu prestaţia unui grup, Deadly Sinners, care a 
cucerit destul de repede o notorietate invidiată de concurenţă. 
Apoi, patronul localului Morning Star s-a prezentat personal ca 
să ureze o seară plăcută lui Bob şi prietenilor săi. Bob a 
schimbat mai multe strângeri de mână cu numeroşi tineri. Roger 
a admirat această popularitate. Ferdinand tresărea pe scaun în 
ritmul muzicii. 

— Nu dansezi, Roger?, a întrebat el. Sunt aici multe fete 
frumoase! 

— Sunt prea bătrâne pentru mine, a spus Roger. Ferdinand a râs 
cu hohot. 

— Bătrâne la cincisprezece — şaisprezece ani? 

— Nu te mira, Ferdie. Încearcă să vezi lumea cu ochii săi. La 
unsprezece ani şi eu gândeam la fel. 

— Eu nu, a răspuns verişorul. Cu cât sunt mai mari, cu atât mai 
mult cunosc trucuri pentru a vă da gata... 

Ferdinand s-a lansat în vâltoare. Roger asculta ca un cunoscător 


hard-rockul grupului. 

— Nu e rău, a exclamat el. 

Bob nu dansa. Cu degetele sale subţiri lovea în masă în ritmul 
muzicii şi urmărea cu un aer absent spectacolul oferit de 
mulţimea transpirată şi gâfâindă. Bea serios. Aproape singur, a 
golit o sticlă de scotch. 

Roger a remarcat că este agitat. 

— Ceva te frământă, Bob, a spus el grijuliu. Ce aş putea să fac 
pentru a te linişti puţin? 

Fumul acru al ţigărilor şi cel dulceag de marihuana se 
amestecau cu mirosul de bere şi cu duhoarea transpiraţiei. 

— Am nişte probleme, Roger.... 

Bob şi-a pus ochelarii de soare pentru a se apăra de agresiunea 
reflectoarelor. 

— Nu pot să te ajut cu nimic?, l-a întrebat Roger. Sistemul de 
aer condiţionat era insuficient, nu putea să evacueze masa de 
aer poluat. 

— Nu... oricum, îţi mulţumesc... 

Vibraţiile amplificatoarelor excitau pe dansatorii dopati, 
stimulaţi de un libidou exacerbat. Roger şi-a muşca buzele. 
Refuzul lui Bob nu l-a descurajat. 

— Dacă e vorba de bani, bunicul te poate rezolva. El este 
înclinat să acorde mai mult decât este obligat să facă. 

Micuţii dealeri cu ochii indiscreţi se strecurau prin înghesuială în 
căutarea unor clienţi. 

— Am mai mulţi bani decât îmi trebuie... 

— Bob, o povară împărtăşită este mai uşor de dus... Boba 
răspuns ironic: 

— Generozitatea ta mă impresionează. 

Un chelner într-o livrea roşie i-a adus lui Roger un alt pahar de 
Coca-Cola. Roger a insistat: 

— Este o durere sufletească? Bob a oftat istovit: 

— Tu eşti un mic înger, Roger, iar îngerii sunt prea inocenți ca 
să poată înţelege anumite complicaţii care otrăvesc viaţa 
adulţilor. 

Şi-a aprins nervos o ţigară. 

— Roger, ai avut vreodată teamă pentru un mâine incert? 
Interpretul a atacat o baladă tristă. Roger a avut intuiţia unei 
crize. 

-Mâine este o iluzie... leri este mort... Fiecare secundă ce trece 


se pierde în infinit... Nimic nu e mai imprecis ca secunda care va 
trece... Nu contează decât prezentul... Carpe diem... 

Bob a privit gânditor muzicienii care îşi acordau o pauză 
binemeritată, umplută de intervenţia disc-jokey-ului care a spart 
timpanelor tinerilor cu ultimele noutăţi semnate Scorpions şi 
Ugly Kid Joe. El a făcut un semn chitaristului, ce a surâs şi s-a 
apropiat de masa lor. 

— Roger, îţi prezint pe Jim Robbins, o stea în urcare. Jim... 
Roger... Un whisky? 

— Cu plăcere. 

Bob l-a invitat să se aşeze. 

Jim Robbins, blond, foarte tânăr, era replica cântăreţului 
Sebastian Bach — frumosul Bach — dar, în plus, dur. El afişa 
siguranţa unei persoane obişnuite să înfrunte dificultăţile şi să le 
învingă. Lipsit de o veritabilă cultură muzicală, dar înzestrat cu 
un talent exploziv, a întemeiat un grup care se bucura deo 
notorietate în plină ascensiune. Jim reunea frumuseţea rece, 
inima curată, spiritul calculat al unui golden-boy. 

— Micul meu verişor este un muzician veritabil, l-a lăudat Bob. 
— Da? 

— Compune cântece rock, a răspuns Bob. 

Un surâs sarcastic a curbat uşor colţul buzelor interpretului. 

— Un rock glam, cu influenţe roxy, presupun, a spus Jim 
răutăcios. 

— Nu, a protestat Roger. Îmi place hard-rockul... şi sunt 
impresionat de rock punck. Îi ador pe Sex Pistols, deşi domnia 
lor s-a cam sfârşit... Asta nu înseamnă că resping muzica pop... 
muzica pop a lui Michael Jackson a ridicat în slăvi rock'n roll-ul. 
— Ai cunoscut vreodată foamea? Foamea săracilor ce nu este 
niciodată satisfăcută? 

— Nu, a spus Roger deconcertat. 

— Dacă nu ai ascultat niciodată protestele sonore ale maţelor 
tale goale, nu vei fi capabil să pătrunzi adevăratul sens al 
muzicii punk, al rock'n roll-ului. 

— Nu am cunoscut foamea, foamea devoratoare... Dar nici Jim 
Morrison nu a cunoscut-o. El făcea parte dintr-o familie avută. 
Asta nu l-a împiedicat să devină dumnezeul rockului. 
Răspunsul său nu a tulburat aplombul lui Jim. 

— Morrison este o excepţie... 

— În ceea ce mă priveşte, am încercat amărăciunea... mânia... 


revolta... Nu am avut o existenţă roz-bombon... 

Jim a surâs cu insolenţă. 

— Capriciile copilului lui papa, ce se scaldă în opulenţă şi simte 
din când în când mici dificultăţi, mi se par cel puţin ridicole... Tu 
eşti vărul lui Bob... Tu eşti deci o parte din lumea lui... 

— O lume pe care o dispreţuiesc la fel ca voi. Judecata pe care o 
aveţi despre mine este complet eronată. Eu mi-am construit 
lumea mea, universul meu de culori în care rozul nu există. 

Jim a părut interesat de ultima frază a copilului. 

— Tupeul nu îi lipseşte. Ai avea curaj să cânţi la pian, aici?... 
Pentru toţi aceşti tineri îmbătaţi de sex, alcool, marijuana şi... 
muzică? O muzică ce-şi lansează protestele ca pe nişte izbucniri 
de lavă ale unui vulcan. Îţi vorbesc cu o sinceritate brutală, 
pentru că sunt un panchist. 

Roger a surâs amuzat. 

— Nu vorbiţi ca un panchist. 

— Ba da. Dar sunt un panchist poet... şi mândru să fiu aşa... Un 
poet al săracilor, ca Francois Villon, ca Marlow, ca Rimbaud... eu 
cânt pentru oamenii ce suferă. Priveşte băieţii şi fetele ce se 
înghesuie aici, în jurul nostru. Majoritatea sunt şomeri. Ei caută 
dacă nu uitarea, cel puţin o uşoară alinare... Muzica punk 
înseamnă o luptă dură, furioasă împotriva inegalităţilor, călăilor, 
mâncăilor, însetaţilor de aur. Ai putea interpreta o asemenea 
muzică? Ai curaj? 

Îl tutuia cu desconsideraţie pe copilul bogat care-şi imagina că, 
dacă maimuţăreşte, punkul va deveni automat un adevărat 
rocker. Panchiştii de salon sunt groteşti... Bob s-a simţit obligat 
să intervină în ajutorul vărului său prea maltratat de Robbins: 
— Exagerezi, Jim! 

Interpretul l-a ignorat şi a continuat să se adreseze lui Roger, 
ţintindu-l cu ochii lui pătrunzători, ca şi cum ar fi vrut să-l 
hipnotizeze. 

— După ce ţi-am spus, îţi voi repeta întrebarea: ai curaj să cânţi 
în faţa noastră? 

— Roger nu se produce în baruri, a spus Bob iritat. 

— Te rog, Bob. Mie mi-a fost lansată această invitaţie, aşa că eu 
trebuie să răspund. 

Roger era un luptător înnăscut. A acceptat propunerea, în ciuda 
riscurilor la care se expunea: 

— Sunt gata, Jim. 


Interpretul l-a privit cu o milă caraghioasă. 

— Bine. Aşteaptă o clipă. 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre locul disc-jokey-ului. 

— Opreşte-te, Jim, a strigat Bob. 

Interpretul era deja intrat în mulţime. Înima lui Roger bătea mai 
tare ca o tobă lovită de un baterist nebun. 

— Această confruntare este ridicolă! 

— Nu te amesteca! Este o afacere între el şi mine. Nu sunt 
copilul bogat cum îşi închipuie el. 

Brusc muzica s-a oprit şi vocea disc-jokey-ului a anunţat pe un 
ton jovial: 

— Puţină atenţie, vă rog! Un foarte tânăr prieten vrea să ne 
ofere un specimen de muzică punck. Să-l ascultăm! Roger 
Osborne, te aşteptăm! 

Roger s-a ridicat agresiv. Vărul său l-a tras de braţ. 

— Nu merge! Vor să râdă de tine. Să te demoleze. Respectă 
demnitatea familiei Huntington! 

— Ştii că am rupt orice legătură cu familia de multă vreme. Nu 
vreau să depind de nimeni... de nimeni.... 

Când a intrat pe estradă precedat de Jim Robbins, aplauze 
răzlețe s-au auzit ici şi colo... ezitau... apoi s-au stins... 

Roger se afla în faţa unui sintetizator vechi, dar încrederea nu |- 
a părăsit. Ştia să obţină din acest instrument căzut în bătrâneţe 
sunetele de care avea nevoie. 

— Amplificatoarele funcţionează convenabil, a spus Jim. 
Orchestra este a ta. 

Roger şi-a cântărit şansele. Sintetizatorul manevrat cu rapiditate 
şi pricepere îi va permite să arate ca o orchestră întreagă. Pian, 
sunători, instrumente cu coarde, instrumente de percuție... o 
polifonie perfectă. Microfonul ataşat permitea şi un 
acompaniament vocal. Mâinile sale s-au abătut asupra clapelor. 
O furtună ritmică ce plângea, urla de durere, o izbucnire de 
lacrimi — cascadă de clopote — plângeau cu căldură, vibrând 
asupra unei mulţimi pietrificate de explozia de suferinţe sonore. 
Apoi tempoul delirant s-a domolit, iar vocea dulce, electrizantă a 
lui Roger a improvizat un poem despre moarte... Moartea lui Jim 
Morrison, dumnezeul său... 

Imobil, Jim Robbins asculta uluit dezlănţuirea de sunete şi de 
imagini colorate, de o putere evocatoare ce atingea culmea. 
Cuvintele interpretului construiau o lume miraculoasă, 


fabuloasă, ce-şi găsea originile în boli, în nefericirile tinerei 
generaţii. Adolescenţii se regăseau în muzica lui Roger, cu 
cortegiul lor zilnic de nefericiri, de dorinţe nesatisfăcute, de sete 
arzătoare pe care ei nu o puteau umple... 

Apoi cântecul s-a accelerat din nou. Roger s-a dezlănţuit cu furia 
unui arhanghel care se luptă cu nişte şerpi uriaşi. Tinerii şi-au 
ridicat braţele purtaţi de o forţă ca un vârtej, de un elan care îi 
ridica prin tavan aparent volatilizaţi spre nişte înălţimi accesibile 
numai nefericiţilor care caută disperaţi lumina, liniştea, 
bucuria... Roger Osborne le deschide poarta spre paradis... un 
paradis fără îngeri ce se confunda cu broderia infinită a 
galaxiilor dansante... 

Roger şi-a terminat mesajul cântat, conştient că a fost învestit 
cu o misiune superioară, şi anume aceea de a face tolerabile 
mulțimilor legile reci, inexorabile ale imperiului său fără sfârşit şi 
fără început, energie universală încredinţată marilor artişti, 
poeţi şi filosofi, vocaţia, darul de a învălui realitatea sordidă într- 
un voal de iluzii... iluziile de frumuseţe, de farmec şi de fericire. 
Astfel deghizată, măreţia sălbatică şi crudă a naturii devine 
accesibilă oamenilor. Lipsiţi de spiritualitatea lor aparentă, 
oamenii se găseau reduşi la nivelul animalelor ce nu trăiau 
decât pentru a se hrăni şi înmulţi, aşteptând inconştient 
moartea care seceră toate creaturile vii. 

Când cascada de aplauze şi de ovaţii a luat sfârşit, Jim Robbins l- 
a îmbrăţişat pe băiat. 

— Sunt atât de fericit că te-am cunoscut, Roger Osborne. Să ştii 
că nu voi îndrăzni niciodată să cânt alături de tine, pentru că tu 
arunci, fără să vrei, o umbră asupra tuturor muzicienilor intraţi 
în raza ta. Vei eclipsa şi pe cele mai mari vedete. lar eu, eu aspir 
să devin o vedetă, să zbor cu aripile mele. 

— Vei reuşi, a spus Roger cu blândeţe. Vei reuşi... 

— Voi reuşi. Este sigur. Pentru că voi călca peste cadavre pentru 
a mă impune şi a-mi atinge scopurile... 

La întoarcerea la Haslemere, Bob Fontevrault a povestit tuturor 
despre succesul repurtat de micuțul geniu al familiei. Contele 
Huntington a făcut involunar o figură ce ascundea în mod 
imperfect o anumită contrarietate. El sperase să găsească în 
Roger un demn moştenitor. Toţi ceilalţi membri ai familiei sale 
nu erau decât nişte trântori, incompetenţi sau nebuni. Contele îl 
încadra pe Walter Osborne în această din urmă categorie. 


Cursa de carting, aşteptată cu nerăbdare de micii concurenţi, a 
început prin semnalul vicontelui Ingram care a tras un foc de 
pistolet. Micile maşini au ţâşnit de pe loc, bolizi în miniatură, 
care fac zgomot şi scuipă gaze. Roger executa cu 
conştiinciozitate sfaturile lui Bob, dar kartul său rula greu ca o 
vacă. A împins acceleraţia până la fund, dar rezultatul era 
acelaşi. Vehicolul tuşea, gâfâia şi, în ciuda eforturilor sale, nu 
reuşea să se detaşeze de coada plutonului. Plângând de ciudă, 
Roger a ajuns ultimul la linia de sosire. 

William, care-l detesta, l-a privit zeflemitor: 

— Micul nostru geniu şi-a stricat reputaţia! 

Contele l-a mângâiat pe nepot care s-a întunecat ca un cer de 
iarnă plin de nori negri. 

— Fiule, data viitoare, vă veţi îmbunătăţi performanţele. Sunt 
sigur. 

Apoi s-a făcut vid în jurul său. Verişorii săi şi cu prietenii lor s-au 
îndepărtat de el cu o afectare ostentativă. Nu-i puteau tolera 
cutezanţa de a fi diferit. Unul singur dintre ei, Guy Salisbury, îl 
privea cu o curiozitate atinsă de un anume interes. La 
şaisprezece ani, era un jucător desăvârşit de tenis şi căpitanul 
echipei de baschet din şcoala sa. Prin sfidare, Roger a şters 
suferinţa nedemnă de el. În timp ce invitaţii se îndreptau spre 
terenul de polo, pentru a asista la un meci interesant, s-a retras 
în biblioteca de la Haslemere House, unde a descoperit 
incunabule ce meritau o analiză susceptibilă de a-i îmbunătăţi 
cunoştinţele despre lucrări tipărite înainte de secolul al XV-lea. 
În dimineaţa următoare, făcea un duş în camera sa de baie când 
Guy a intrat brusc. Vesel, cu bună dispoziţie, el purta un halat 
alb, scurt, care-i expunea picioarele deja pline de păr. 

— Roger, duşul meu s-a stricat. Mă găzduieşti alături de tine? 
Duşul tău este destul de încăpător pentru amândoi! 

Roger l-a privit uimit. Ostilitatea lui Guy, arătată în prima zi, sub 
influenţa lui William, s-a metamorfozat într-o prietenie 
debordantă. Dar copilul nu a avut timp să-i răspundă căci uşa se 
mai deschise o dată şi Bob, în combinezon de mecanic, a dat 
buzna. 

— Am descoperit secretul! 

— Aveţi multe secrete să vă spuneţi. Aş fi în plus, aşa că mă 
retrag. Distracţie plăcută! 

A ieşit fără să asculte răspunsul lui Roger. Bob nu i-a acordat 


importanţă. A spus: 

— William tocmai ţi-a jucat o festă. Acceleraţia karturilor este 
reglată astfel încât viteza să fie limitată atunci când e vorba de 
curse rezervate copiilor. Acceleraţia maşinii tale — am verificat- 
o — a fost traficată pentru a se reduce viteza sub norma 
admisă. l-am spus lui Ingram, care nu a luat afacerea în serios. 
Cică nu e decât o glumă între copii, a adăugat el. Roger, am 
aranjat o nouă cursă. 

Roger a oprit duşul şi şi-a învelit spatele cu un prosop. 

— Mulţumesc, Bob. Îmbătat de viteză, entuziasmat de lecţiile 
tale, eu mă gândeam să mă dedic curselor de Formula 1. Acum 
trebuie să renunţ la ideea asta. Dacă un mecanic angajat poate 
să influenţeze rezultatul unei competiţii, eu mă lipsesc. 

A privit combinezonul pătat de ulei. 

— Apropo de mecanici. Aş vrea să te întreb ceva. Am văzut într- 
o revistă de sport fotografia unui pilot de Formula 1 care 
semăna cu tine. Este vreo rudă de-a ta? 

Bob a surâs: 

— Eram eu. 

— Serios? Nu te vedeam în postura asta. 

— Am luat un nume de scenă, pentru a nu provoca rezistenţă 
din partea nobilei şi susceptibilei mele familii. Cum 
performanţele nu au fost formidabile, am trecut neobservat. Dar 
tu, tu faci mereu valuri. Prea multe valuri. Verişorii tăi fug de 
tine ca de ciumă, iar unchii tăi ar fi mai puţin şocaţi de un 
spectacol porno decât de apariţia ta subită. 

Dosar 326 Roger Osborne Grupul Osborne 

Strict confidenţial 

Domnule, 

Fragmentul din manuscrisul Dillon (pp. 105-154), pe care tocmai 
vi-l trimitem, confirmă concluziile noastre anterioare. 

Primo. Atunci când autorul a descris sumar norocul familiei 
Huntington, el nu a avut cunoştinţă de dificultăţile financiare de 
care s-a lovit recent contele Huntington. Participarea sa la 
vastele construcţii imobiliare din Londra, ce au suferit un crah - 
ca urmare a crizei mondiale — i-a cauzat pierderi cifrate la peste 
trei miliarde de lire sterline. 

Contele Huntington va avea de ales: să accepte sprijinul nostru 
financiar sau să suporte consecinţele unui OPA inamical. Prin 
intermediul familiei Huntington, noi vom exercita o presiune 


accentuată asupra lui Roger Osborne. 

Secundo. Discuţia dintre Jim Robbins şi Roger Osborne, citată în 
manuscrisul Dillon (pp. 146-151) arată starea de spirit a celor doi 
interpreţi. Este posibil ca recentul contact al lui Jim Robbins cu o 
persoană suspectă la ora actuală să se fi dovedit inofensiv. În 
caz contrar, măsuri drastice sunt necesare. Eliminarea fizică nu 
este exclusă. Evident, noi nu vom ajunge la acest caz limită 
decât forţaţi de evenimente. Am vrea să evităm o anchetă care 
se va deschide cu siguranţă de către autorităţi pentru a se 
elucida cauzele morţii. 

Tertio. Ne continuăm investigaţiile asupra domnului Dillon. 
Scriitor cunoscut în Statele Unite şi în afara ţării, el se află în 
evidenţa mai multor poliţii secrete. Toţi aceşti oameni îşi fac 
meseria, precum şi noi o facem pe a noastră. A-i împiedica să 
meargă pe platbanda noastră este un obiectiv prioritar. 

Quatro. Vă trimitem noul nostru cifru. Vă rugăm să folosiţi 
serviciul de decriptare de acum înainte pentru orice 
corespondenţă confidențială. 

Vă rog să primiţi, domnule, expresia profundului nostru respect, 
Jarvis Penrose 

— Poziţia ta de geniu unic în spaţiul Regatului Unit este ruinată, 
a strigat roşcatul Ted Hastings, ce purta uniforma de la Eton cu 
o neglijenţă studiată, gen Oscar Wilde, atunci când Roger a 
intrat în sala de clasă, la terminarea vacanței de vară. 

David Leighton a agitat un ziar pe deasupra unei clăi de păr 
ridicate pe capul său întocmai ca ghimpii unui arici. 

— Se numeşte Nicholas MacMahon şi la patru ani manipulează 
computerul ca un logician experimentat. 

— La vârsta asta tandră Universitatea l-a admis printre studenţii 
săi, a adăugat Nick Frazer triumfător, tot ridicându-şi spre tavan 
nasul său lat, ca un pavilion al unei clarinete. 

— Micul tău concurent poate repeta de la un cap la altul 
Enciclopedia Britanică, a intervenit grasul Burt Linklater. Il poţi 
imita? 

Sean Goldcrest, căpitanul echipei de crichet, a supralicitat: 

— Cunoaşte pe dinafară numele latineşti al tuturor animalelor... 
vorbeşte franceza şi... 

— Şi cântă la vioară Mozart, nu rock, aşa cum pot face toţi, a 
strigat Ben Besford, care a mai bătut un cui în coşciugul lui 
Roger. 


— Ai putea fi bunicul lui Nic MacMahon, a urlat excitat Benjy 
Crawford, ce a aplicat lovitura mortală. 

Roger a râs cu hohot. 

— Experienţa bătrâneţii aliată cu vârsta tinereţii! Este ideal! De 
acum înainte să-mi spuneţi papyl Să-mi spuneţi papyl 

A început să danseze în cerc, cotcodăcind în felul celor de la 
Peaux-Rouges. 

Profesorul de limba franceză, descărnat ca un hering afumat, a 
intrat purtând pe umeri o robă neagră care părea agăţată de un 
ţăruş. In ciuda aerului său de sperietoare, domnul Thourlow era 
simpatic şi amuzant. El ţinea sub braţul stâng o carte 
voluminoasă, pe care a pus-o pe catedră. Apoi, cu degetul său 
atins de nicotină a descris în aer un fel de semn cabalistic în 
formă de zigzag. 

— Domnilor! Domnilor, vă rog, comportaţi-vă ca nişte 
gentlemeni! 

Liniştiţi, elevii s-au instalat la locurile lor. Profesorul a deschis 
impozanta carte şi a început să vorbească pe un ton glumeţ: 

— Domnilor, v-am adus cartea recordurilor Guiness. Constat, a 
spus el întorcându-se spre Roger, că faceţi prozeliţi, domnule 
Osborne. Guiness anunţă un fenomen remarcabil. Un ţânc de 
şapte ani, Michael Tan, din Noua Zeelandă, a fost acceptat 
printre studenţii Universităţii din Canterbury, specializarea 
matematică. Fratele său, David, a realizat această performanţă 
la 13 ani, iar sora lor, Audrey, un pic mai târziu, la 15 ani. 
David Leighton a scos ziarul şi a spus pe un ton blazat: 

— Vârsta studenţilor primiţi la Facultatea de Ştiinţe este în 
cădere liberă. Ultimul a devenit la patru ani favoritul 
Universităţii din Brunei. 

— Vă mulţumesc pentru acest supliment de informaţie, domnule 
Leighton. Aţi auzit, domnule Osborne? Brunei ne-a lansat 
provocarea. Nu vă rămâne decât să refaceţi timpul pierdut. Nu 
uitaţi că reprezentaţi culorile reunite ale universităţilor Eton şi 
Oxford. Dovediţi-vă la înălţime. 

Peroraţia domnului Thourlow nu era o simplă invitaţie 
politicoasă atinsă de un umor lejer. Cursa contra cronometru 
făcută de Roger suscita o mare curiozitate, un interes crescând. 
La început amuzaţi, apoi pasionaţi, anumiţi studenţi şi chiar 
profesori au făcut pariuri cu privire la capacităţile intelectuale 
ale acestui băiat care spărgea barierele în care voia 


conformismul să-l închidă. 

Vicecancelarul Marshall şi-a exprimat uimirea în cursul unei 
discuţii telefonice purtate cu decanul Graham. 

— Studentul Osborne este un element ieşit din comun. Trebuie 
să o recunosc. Trece peste examene ca un bulgăre uriaş peste 
nişte popice. Surprizele oferite de cortexul uman sunt 
extraordinare. Aţi remarcat, dragă Graham, precocitatea copiilor 
de azi? La zece ani şi chiar la cinci ani ei iau universităţile cu 
asalt. La opt ani devin ucigaşi în serie, răpitori, traficaţi... 

— S-ar spune că lumea s-a prins într-un vârtej, într-un ciclon 
care scapă controlului nostru. Geniile precoce se înmulţesc, 
centenarii, de asemenea. Este o nebunie ce se petrece în jurul 
nostru. Nebunesc şi gradios. 

— Nebunesc?... Poate... Dar grandios?... Este mai puţin sigur... 
Un singur lucru este cert: cei mici au început să devină vedete 
în locul celor mari. 

— Am mai auzit această frază prin diverse locuri... 

— Aţi auzit-o şi o veţi mai auzi... lar când vorbesc de cei mari, 
nu mă refer numai la adolescenţi, ci mă gândesc şi la adulţi... Ca 
să revenim la minunea noastră; copii de vârsta lui joacă 
Nintendo. Roger Osborne creează imagini pe calculator. Efectele 
speciale, vizualizarea ştiinţifică şi imaginile de sinteză îl 
fascinează. Acum câteva zile şi-a prezentat opiniile în acest 
domeniu în faţa unui amfiteatru de studenţi uluiţi şi în prezenţa 
profesorului. Picturile suprarealiste, cubiste, futuriste, abstracte, 
simboliste, expresioniste, pe care marele public le privea mai 
înainte cu o neînțelegere mai curând ironică, îi devin accesibile 
graţie calculatorului şi imaginilor de sinteză. Ideile lui Osborne 
nu sunt lipsite de logică... Ştiţi ce m-a impresionat la el? 
Limbajul său corect, aproape literar. Acest băiat ce predică 
libertatea de opinie, de moravuri şi care urăşte conformismul 
sub toate formele, dispreţuieşte argoul ce sărăceşte limba 
vorbită, frumoasa limbă a lui Whitman, a lui Rimbaud sau Rilke. 
Este o contradicţie... Nu împărtăşiţi opinia mea? 

Ba da, mai mult sau mai puţin.... Sunt puţin jenat.... Când un 
copil de unsprezece ani impietează un domeniu rezervat în mod 
tradiţional nouă, adulţilor, încercăm o anumită încurcătură... 

A venit sărbătoarea de Crăciun. Roger înainta cu mare greutate 
prin mulţimea care invadase trotuarele şi care se oprea în faţa 
vitrinelor feerice, blocând circulaţia. În buzunarul interior al gecii 


sale cu forme rotunjite de minge, păstra o mică comoară: nouă 
sute de lire sterline, pe care contele Huntington i-a trimis ca să- 
şi cumpere o cameră Panasonic, reperată la Harrod's. Fațada 
marelui magazin, luminată de ghirlande electrice, îl atrăgea cu 
forţa unui magnet. Copilul ce zăcea în străfundurile fiinţei sale 
îşi scotea la suprafaţă capriciile. A năvălit în raionul de jucării. 
Lipsit de tandrete, el simţea nevoia să-şi descarce inima în sânul 
acestei lumi minunate a iluziilor.În marele hol central, o echipă 
de fotografi, dirijaţi de către un tânăr îmbrăcat cu un gust 
ţipător, îşi alegea cu grijă copii decorativi şi îi plasa în jurul unui 
Moş Crăciun surâzător, încărcat cu daruri. La apariţia lui Roger 
în câmpul său vizual, tânărul a ridicat braţele şi s-a adresat 
entuziast unui domn în vârstă, cu un aer important, ce arbora o 
vestă bleumarin cu nasturi aurii. 

— lată-l pe Micul Prinţ! Micul Prinţ venit din paginile minunate 
ale lui Saint-Exupery! Micul Prinţ în carne şi oase! 

L-a luat de mână pe Roger şi l-a arătat, ca pe un trofeu 
extraordinar, însoţitorului său cu aer important, ce surâdea. 

— Ai dreptate, Rick! Este Micul Prinţ! 

— Îl caut de secole!, a exclamat tânărul. O imagine ideală 
pentru 

departamentul Harrod's copii. Un copil genial pentru un magazin 
genial! Priveşte ce faţă uimitoare! lar ochii ce cântă cu inocenţă 
şi care pun întrebări fără răspuns. Gura deschisă exprimă 
uimirea! Ce fragilitate, ce blândeţe! Pletele sale mătăsoase cu 
bucle ce dansează! Este modelul visat! 

Cu mâna sa subţire, domnul cu aer important a ridicat bărbia 
delicată a lui Roger. Fotografii şi-au îndreptat aparatele spre 
copil. Fleşurile au început să trosnească. 

— Aş vrea să vorbesc cu tată tău, a spus bătrânul domn. Sunt 
sigur că va agrea propunerea noastră. li voi oferi condiţii 
avantajoase. 

Roger s-a simţit flatat să fie în centrul atenţiei tuturor acestor 
oameni care se învârteau acum în jurul lui. Clienţii au fost şi ei 
atraşi de acest spectacol. Doamnele îşi schimbau impresiile: 

— Ce copil drăguţ! 

— Fermecător! 

— Un obiect viu de artă! 

— Uimitor! 

— Cum te numeşti?, a întrebat tânărul de la egal la egal. Eu sunt 


Rick. 

— Eu sunt Roger. 

— Ce nume frumos! Foarte frumos! 

— Cine este tatăl tău?, l-a întrebat domnul cu bunăvoință. 

— Judecătorul Walter Osborne. 

Numele a avut efectul unui cuţit de ghilotină care cade 
şuierând. Surâsul amical s-a stins. Rick i-a spus cu un ton 
condescendent, rece: 

— Când vom avea nevoie de tine, te vom anunţa. La revedere. 
Surprins să fie concediat într-un fel atât de cavaleresc, Roger s-a 
retras. Dar a uitat repede că amorul propriu i-a fost rănit când a 
ajuns în faţa raionului cu obiecte muzicale. A renunţat la 
camescop şi a cumpărat o chitară dotată cu un sistem electronic 
complex care îi permitea o paletă bogată de sonorități. 
Judecătorul Osborne a fost în mod penibil afectat de alegerea 
fiului său, care insista să-şi manifeste interesul pentru meseria 
de histrion. Atât de puternic a fost acest resentiment, încât în 
seara de Crăciun de-abia i-a adresat câteva cuvinte. 

Odată terminată vacanţa, Roger a revenit la Eton, bucuros că s- 
a îndepărtat de tatăl său. Despre mama sa a primit puţine 
noutăţi: i-a găsit numele şi imaginea în revistele de balet clasic. 
Rarele elanuri de tandreţe nesatisfăcută, care anterior îl făceau 
să sufere, s-au micşorat treptat într-o vagă tristeţe slăbită odată 
cu trecerea timpului. 

Pentru Roger sfârşitul vacanței şi întoarcerea la lucru rămâneau 
o simplă figură de stil. Cum el studiase dinainte majoritatea 
subiectelor dezvoltate de profesori la tablă, nu avea lecţii de 
pregătit. In timpul programului, schiţa feţe de băieţi şi de fetiţe, 
maimute, peisaje lugubre sau copulări între oameni cu organe 
sexuale de dimensiuni enorme, cum apăreau prin stampele 
erotice japoneze. Desenele sale făceau deliciul colegilor. În 
timpul examenelor scrise, el le trimitea mici bucăţi de hârtie pe 
care nota răspunsurile sau soluţiile întrebărilor puse de 
examinatori. Operația se derula fără dificultate, astfel încât 
popularitatea crescândă a lui Roger se putea uşor explica. 
Charles Davenport, tânărul profesor de muzică, l-a inclus printre 
favoriţi. Roger cânta bine şi corect, iar vocea sa cu un timbru 
argintiu, de clopoțel, se detaşa de a celorlalţi, ca o pasăre cu 
aripile desfăcute ce se lansează spre fereastră încercând în 
zadar să evadeze. Solourile lui degajau o charismă şi o vrajă 


irezistibile. După ce a descoperit talentul lui Roger la pian, o 
tehnică fără cusur şi un limbaj armonic perfect, Davenport l-a 
recrutat în orchestra simfonică a şcolii. Cum dispunea de mai 
mult timp liber decât colegii lui, Roger îşi petrecea adesea după- 
amiezile în faţa clapelor albe şi negre ale pianului şi, 
aşteptându-l pe profesor, se lansa rapid pe pistele vertiginoase 
ale muzicii rock. 

Davenport l-a găsit pe cale să masacreze scumpul pian 
Beckstein al şcolii cu nişte cântece răsunătoare, care ar fi 
zgâriat urechile colegilor săi, profesori demni, ostili prin definiţie 
inovaţiilor muzicale. Purtat de un elan de sinceritate, Davenport 
i-a încredinţat vioara Ingres. Constituise un grup rock compus 
din cinci muzicieni, cu roluri bine stabilite: voce, clape, chitară, 
bas şi baterie. Din raţiuni de disciplină profesională, grupul nu 
va urca pe scenă, ci va lucra în studio. Clăparul, de curând ieşit 
de la Eton, îi părăsise pentru a-şi continua studiile la Cambridge. 
Roger a acceptat fără nicio ezitare ideea lui Davenport care i-a 
propus să-l înlocuiască pe clăpar. Partenerii lui erau: Danny 
Grant, 17 ani, voce şi chitară, Will Stanhope, 11 ani, chitară, 
Bruce Gordon, 16 ani, baterie şi Davenport, bass. Repetiţiile 
aveau loc de două ori pe săptămână într-un garaj transformat cu 
ocazia asta în studio. Spaţiul, prevăzut pentru trei maşini, era 
suficient pentru nevoile grupului, prezentând, în plus, o bună 
acustică. Rocker entuziast, Davenport a făcut mari sacrificii 
financiare, considerabile în raport cu bugetul său subţire, pentru 
a-şi procura instrumentele muzicale şi echipamentul sonor al 
unui studio: sintetizatoare, magnetoscoape, expandoare, masă 
de mixaj, secvenţiometre, flight-cases etc. Roger s-a obişnuit 
repede cu acest arsenal tehnico-muzical. El s-a bucurat chiar de 
o extensie de memorie de 657 Ko care i-ar fi permis să 
găzduiască întreaga filarmonică din Londra. 

Roger a fost acceptat fără probleme de noii săi parteneri. Atunci 
când a cântat la pian o suită de improvizații pe o temă de 
heavy-metal, aplauzele au izbucnit în mod spontan. Sămânţa 
invidiei nu găsea aici un teren fertil. Vocea caldă, comunicativă, 
colorată a lui Roger nu îl indispunea pe Danny, interpretul titrat 
al grupului, care oricum trebuia să părăsească formaţia după ce 
va fi terminat şcoala. Numai frumuseţea frapantă a noului recrut 
arunca o umbră peste liniştea lui Danny, care îşi imagina că a 
atins perfecțiunea fizică a lui Adonis. De altfel, el dorea să 


devină actor. 

Bruce, mereu zâmbitor şi gata să-şi inunde prietenii cu glume 
burleşti, vedea lumea sub un voal roz-bombon. Cu nasul ridicat, 
faţa rotundă de copil mic şi ochi iscoditori, el i-a arătat o vie 
prietenie lui Roger încă de la prima lor întâlnire. 

Will era fascinat de personalitatea sclipitoare, stranie a acestui 
nou partener coborât aparent din altă galaxie, însoţitorul său, un 
ogar alb, blazat şi trândav, avea o alură de prinţ metamorfozat 
într-un câine princiar. 

Davenport a fost impresionat de charisma pe care Roger o 
exercita asupra anturajului. Într-o seară, după o repetiţie lungă 
şi obositoare, l-a luat pe Roger la cofetărie. l-a oferit o îngheţată 
şi un pahar de Coca-Cola. Doris a primit o prăjitură foarte dulce 
pe care a mâncat-o lent, cu graţie. 

— Roger, am plănuit nişte proiecte pentru tine... După reunirea 
lor în acelaşi grup, se tutuiau. 

— Tu ai stofă de interpret, de mare interpret. Imobilizat la pian, 
lipsit de libertatea de mişcare, de dinamica scenei, vei pierde un 
important atu. Elton John este o excepţie. Agitaţia neîncetată a 
lui AxI Rose ce se calchiază pe cântecele sale face să urce până 
la paroxism febra mulţimii. Aminteşte-ţi de Jim Morrison, ce 
umplea cu personalitatea sa gigantică, cu forţa sa magică scena 
şi spectatorii care erau iluminaţi feeric. Nu depinde decât de 
tine să-l egalezi. Nu uita cuvintele mele! 

Târziu în noapte... 

Culcat pe pat, cu mâinile încrucişate sub cap, Roger privea 
tavanul visând. Somnul i-a fugit. Tocmai a întrerupt lectura unei 
cărţi, Vatican Connection, de Richard Hammer. Nu se putea 
concentra asupra acestui subiect, de altfel foarte interesant. 
Gândurile sale îl tulburau. Davenport tocmai i-a întredeschis 
poarta spre paradis... paradisul rock... Tot ce a învăţat, literele, 
filosofia, istoria, ştiinţele păleau în faţa soarelui rockului. 
Această alegere nu antrena încetarea studiilor, ci marca numai 
deschiderea unei noi epoci din viaţa sa, afirmarea 
independenţei sale... Ca interpret nu va mai avea nevoie de un 
sprijin financiar din partea tatălui său, îşi va putea câştiga 
existenţa şi astfel se putea bucura de o libertate completă. Dar 
pentru a atinge acest scop, el trebuie să joace în linişte, căci 
obstacolele îi pot bloca drumul. Mai întâi, obiecțiile tatălui său — 
un viitor judecător, pretindea el, nu se poate compromite 


trăgând după el o reputaţie de bufon muzical. Apoi vârsta... 
până la majorat, va trebui să se supună legilor ce limitează 
libertatea copiilor. Roger a izbucnit în râs. A găsit mijloacele 
pentru a-şi impune voinţa... 

De câtva timp, Roger avea o problemă stranie, dorinţa sexuală, 
fenomen pe care-l cunoştea teoretic, dar pe care nu-l 
experimentase, un impuls totuşi moderat, dar care îi punea 
organsimul într-o stare de efervescenţă. Citise în tratatele de 
sexologie că erecţia penisului nu constituie un privilegiu exclusiv 
al adolescenților şi adulţilor, ci că intervine şi la micii copii, fără 
ca instinctul sexual să le fie trezit. Vise bizare îi traversau 
somnul. În duşurile din şcoala elveţială a dat într-o zi peste doi 
elevi, mai mari, care făceau dragoste. Fără să fie observat, ela 
luat-o la fugă. În cursul plimbărilor sale pe malurile lacului 
Leman i-a remarcat pe băieţii şi fetele care se îmbrăţişau, într-o 
seară, la Saint-Moritz, ieşind de la un club, a observat un cuplu 
care făcea dragoste într-o maşină. Mişcările lor sacadate, 
îmbrăţişările frenetice, privirile tulburate explicau clar ceea ce 
făceau acolo. 

Pentru Roger, meandrele sexualităţii se pierdeau într-o 
dezordine inexplicabilă, pe culoarele unui labirint apăsător. 
Aflase despre importanţa sexului pentru continuitatea nu numai 
a speciei umane, dar şi a tuturor fiinţelor vii răspândite pe toată 
suprafaţa pământului. Roger se limita la speculaţii filosofice, 
căci la vârsta de unsprezece ani experienţa personală îi lipsea, îl 
deconcerta un obstacol: noţiunea de fruct interzis ce figura în 
tradiţia iudeo-creştină. Termenul de "păcat" şi variantele sale, 
păcat original al lui Adam şi Eva, păcat mortal ce atrage 
condamnarea eternă, păcat venal ce atrage pedepse mai mici, 
căci Purgatoriul poate elibera pe individul uman de sexualitatea 
sa, îi păreau desuete, în afara realităţii. Reverendul Opalinsky, 
de la Trinity Lutheran Church, Latrobe (Pensylvania), declara 
nedemn că cel de-al zecelea amendament ar fi fost violat de 
317 ori în decurs de trei ore al unei emisiuni de la televizor. 
Sfântul Augustin a stigmatizat organele ruşinoase care scapă de 
controlul individului, iar călugărul Severinus pretindea că omul 
este lucrarea lui Dumnezeu de la cap şi până la buric şi a 
diavolului de la buric în jos. Toate aceste teorii erau valabile ieri, 
dar foarte discutabile astăzi. 

Studiind istoria religiilor Indiei şi Extremului Orient, Roger a 


constatat cu uimire că budismul nu cunoştea ideea de păcat al 
cărnii şi că enumera printre fericirile posibile plăcerea simţurilor. 
Hinduşii Upanişadelor credeau că Dumnezeu să găseşte în 
lumina stelelor şi în plăcerea sexuală. Roger înţelegea de ce un 
mare număr de rockeri înclinau spre budism. Ei erau însetaţi de 
libetate, urând cenzura puritană. Gustul lui Jim Morrison pentru 
şamanii indieni, precum şi zelul hinduist al lui George Harrison, 
chitaristul de la Beatles, nu îl mai şocau.Într-o librărie, Roger a 
descoperit o carte semnată de un japonez, Mori Ogai, intitulată 
Vita sexualis sau ucenicia amoroasă a profesorului Kanai 
Shizuka. Într-o videotecă, el a făcut o a doua descoperire 
interesantă: filmul Cercul poeţilor dispăruţi, ce l-a atras prin 
parfumul său uşor romantic. Acţiunea se derula într-un auster 
colegiu american. Roger îşi imagina că aceste două lucrări îl vor 
ajuta să iasă din labirint, doborând îndoielile care îi luaseră în 
stăpânire spiritul. A devorat mai întâi cartea, ce povestea viaţa 
unui băiat de la vârsta de şase ani şi până la maturitate. Scrisă 
la persoana întâi, se poate presupune că autorul îşi povestea 
propriile experienţe. Până la unsprezece ani, vârsta lui Roger, 
micuțul aflase că bărbaţii şi femeile au copii, dar nu s-a interesat 
şi de condiţiile naşterii, într-un cufăr al tatălui său, a găsit cărţi 
cu poze colorate, cu subiecte pornografice. l-a privit pe ascuns 
pe oamenii care urinau pe stradă şi pe tinerele fete goale. 
Devenit intern la o şcoală secundară, a descoperit sodomia între 
băieţi, comportament care l-a şocat. A căzut victimă a unei 
tentative de viol, din fericire fără urmări. Dorinţa sexuală nu l-a 
turmentat. Practicarea masturbaţiei îl scârbea. La douăzeci de 
ani, tot virgin, s-a culcat cu o prostituată. A renunţat apoi la un 
mariaj de convenienţă, pentru a părăsi Japonia ca să-şi continue 
studiile în Germania. 

Decepţionat, Roger a închis cartea. La apariţia sa, în anul 1908, 
această poveste incoloră a provocat un mare scandal. După 
aceea moravurile au evoluat, libertatea sexuală s-a generalizat. 
Oricum, Roger nu avea nicio intenţie să-şi păstreze virginitatea 
până la douăzeci de ani. Impulsuri vagi îi inspirau deja idei 
extravagante. În schimb, Cercul poeţilor dispăruţi l-a 
extuziasmat. Idealismul tinerilor din colegiu avizi după frumos şi 
vis, iubirea lor pentru poezie şi pentru reprezentările dramatice 
au aprins mânia anumitor părinţi — burghezi cu gulere albe - 
plini de prejudecăţi, materialişti şi care dispreţuiau artele. 


Conflictul dintre cele două tendinţe trebuia să se finalizeze cu o 
tragedie. Roger a văzut şi a revăzut acest film care i-a acentuat 
oroarea de conformism. 

Pudibonzii detestau rock'n roll-vi, dar aversiunea lor ascundea o 
gelozie furioasă. Greierele şi furnica, celebra fabulă a lui La 
Fontaine, îşi pierdea valoarea moralizatoare, în versiunea nouă, 
de la sfârşitul secolului al XX-lea, greierele era ridicat pe culmile 
gloriei. Idolatrii se precipitau la picioarele sale. În timpul iernii, 
furnica insignifiantă privea invidioasă la televizor, iar greierele, 
plin de aur, se bronza pe plajele de la Miami, Coasta de Azur sau 
la Copacabana. 

Locuind la doamna Gertrude Inskip, matroană rotunjoară, 
simpatică şi limbută, Roger îl avea ca vecin de cameră pe Bruce 
Gordon, expansivul baterist, care-i arăta o prietenie fără cusur. 
Cinau împreună, vorbeau despre toate şi despre nimic, se izolau 
de ceilalţi locatari ai pensiunii care îi priveau cu o gelozie 
bosumflată. Seara, Bruce îl invita în camera sa, punea instalaţia 
radio în funcţiune, ce deversa undele sonore ale ultimului 
compact disc cu REM, Extreme şi Red Hot Chilii Pepers, 
grupurile sale favorite. Ascultau încântați muzica lor 
răsunătoare. Bruce a ţipat în cel mai pur stil al tinerilor branşaţi: 
„super!", „fantastic!", „formidabil!". Roger îl uluia cu analiza 
comparativă a cântecelor, presărată cu termeni savanţi şi 
colorați, inventaţi de criticii rock experimentati. 

Adolescenţii de la Eton, reduşi la o companie permanentă a 
băieţilor, îl priveau pe Roger cu o vagă emoție ce disimula o 
dorinţă sexuală nediferenţiată. Roger, încă preadolescent, avea 
aerul unei fetiţe. Întărit cu psihologie şi sexologie şi, după ce 
citise cartea lui Mori Ogai, el se prefăcea că nu le observă 
avansurile. 

Grupul dirijat de Davenport continua repetițiile. Solourile vocale 
ale lui Roger se lansau în felul unor incantaţii magice închinate 
dumnezeului rockului. După o epuizantă după-amiază de 
înregistrări în studio, Bruce i-a spus, făcându-i complice cu 
ochiul: 

— În această seară vom sărbători. Trebuie să celebrăm ultimul 
tău solo. Ai fost extra-ultra! 

Tot grupul, ca şi Davenport şi inginerul de sunet, angajat recent, 
era entuziasmat. Era primul disc al formaţiei Happy Ones. 
Profesorul îi prevedea un succes sigur. 


Reîntorşi acasă, Bruce l-a invitat pe Roger la obişnuita lor 
şedinţă de muzică înregistrată. A închis uşa cu cheia şi i-a 
aruncat însoţitorului său, puţin alarmat, un surâs misterios. Apoi 
a deschis o valiză prevăzută cu un cod secret şi a scos mai 
multe sutiene, slipuri de dantelă şi i le-a arătat excitat. 

— Vrei să le încerci?, l-a incitat cu ochii strălucitori. Roger a 
înţeles despre ce e vorba. 

— Prefer să o faci tu, a spus el în expectativă. 

Fără să fie rugat, Bruce începuse deja. S-a dezbrăcat lent şi a 
rămas gol. La şcoala din Geneva, în sala de baie, Roger vedea 
deseori băieţi goi până la piele, dar nuditatea lor nu i-a făcut 
nicio impresie. Stripteasul lui Bruce îl tulbura, dar când i-a văzut 
sexul întărit ţinut captiv în dantela slipului, a izbucnit în râs. 
Bărbatul travestit i s-a părut ridicol, grotesc. L-a părăsit pe 
Bruce, ce a rămas consternat, şi s-a întors în camera sa, fără să- 
şi poată stăpâni veselia. 

Anul şcolar se apropia de sfârşit. Graţie statutului său particular, 
Roger făcea naveta între Eton, locul unde prezenţa sa era 
simbolică, şi Oxford, locul unde îşi dădea examenele. In afara 
partenerilor lui din grupul muzical, nu avea prieteni. După 
tentativa eşuată de a realiza cu el o legătură particulară, Bruce 
se arăta rece. Danny, traumatizat de performanţele vocale ale 
lui Roger, şi-a înmulţit absenţele de la repetiţii. Se simţea 
eclipsat de personalitatea acestui copil care nu avea teamă să-şi 
afirme superioritatea, care se purta ca şi cum totul i s-ar fi 
cuvenit. Davenport, după ce a contribuit la ascensiunea lui 
Roger, se simţea trădat. Acest protejat ingrat ataca acum 
propriul său domeniu, compoziţia. Atâta vreme cât Roger se 
mulțumea să improvizeze, Davenport nu găsea nimic rău de 
spus. Dar când s-a prezentat timid cu partitura cântecului Goană 
printre stele, un cântec lin, de concepţie nouă, ce alia 
melodicitatea cu ritmul, totul de o frumuseţe perfectă, în mod 
involuntar copilul l-a umilit, i-a demonstrat că el nu era decât un 
profesor de muzică pretenţios, ce-i maimuţărea pe compozitori. 
Davenport a trebuit să se încline în faţa evidenţei. Avea de-a 
face cu un creator. Cu un autentic compozitor. Agenţii care au 
descoperit talentul lui Michael Jackson copil trebuie să fi avut 
aceeaşi emoție estetică. Ce atitudine ar trebui să adopte? 
Numai Will accepta această situaţie cu linişte. Succesul lui 
Roger îl făcea fericit. Era singurul prieten al lui Roger. Davenport 


a decis să includă melodia Goană printre stele printre cântecele 
de pe discul Happy Ones, pe care mai figura un cântec mediocru 
al lui Danny. Profesorul l-a admis pentru că nu credea în 
concurenţa sa; înalta calitate a muzicii sale va stimula eventual 
vânzarea discului. Cuvintele inspirate de viaţa agitată a unui 
rocker mort în urma unei supradoze reaminteau de avânturile 
lirice ale lui Jim Morrison, marele model al lui Roger. 

Apariţia compact-discului a coincis cu sărbătoarea de 4 iunie, 
celebrată cu mare fast la Eton. Orchestra simfonică şi corul 
şcolii au prezentat un concert ce a avut un real succes. În 
schimb, compact-discul lansat de un producător obscur şi 
distribuit de un serviciu mediocru de difuzare a înregistrat un 
eşec complet. Pentru a evita trăsnetele din partida 
conservatorilor, prin definiţie împotriva rockului, Davenport se 
ascunsese sub un pseudonim, Phebus. El a utilizat aceeaşi 
stratagemă şi pentru tinerii săi parteneri, ce se văzură 
împopoţonaţi cu nişte nume inventate: Little Boy, George, Ricks 
şi Sonny. Descurajat de eşecul discului, Davenport a abandonat 
grupul, care astfel s-a dizolvat. 

Flancat de căţeluşa sa albă, culcată la picioarele sale, Roger 
stătea nemişcat în faţa tatălui său aşezat la masa de lucru. De 
la întoarcerea la Londra, se întâlneau pentru prima oară. 
Judecătorul îl privea cu un ochi critic. Fiul său nu surâdea 
niciodată. De fapt, nu i se oferise niciodată ocazia de a-şi 
manifesta mulţumirea, plăcerea, bucuria. Între ei se ridica o 
barieră de neînțelegere. Relaţiile nu se puteau deloc îmbunătăţi, 
astfel încât nici tatăl, nici fiul nu cedau niciun centimetru din 
terenul fiecăruia. Este trist să dai naştere unui geniu, se gândea 
Walter. Sau un simulacru de geniu, căci termenul „simulacru" îl 
satisfăcea mai mult. El refuza opinia generală ce-i atribuia lui 
Roger o capacitate aflată cu mult peste norme. Într-o zi această 
falsă reputaţie se va evapora ca un balon spart. Această 
perspectivă imaginară îi procura o stranie satisfacţie. A 
constatat cu un început de rea conştiinţă că dorea ratarea fiului 
său, că-i voia eşecul. Citise cărţi ştiinţifice despre copilărie şi 
adolescenţă pentru a se documenta, pentru a adopta un 
comportament adecvat cu privire la Roger, dar tratatele 
consultate nu furnizau nicio indicație despre micile genii. 

— Roger, am primit o scrisoare semnată de vicecancelarul 
Marshall care mi-a solicitat o întrevedere. Vrea să îmi vorbească 


despre tine. Se pare că i-ai făcut o impresie foarte bună. 
Vicecancelarul nu a specificat termenul geniu, dar aprecierile 
sale merg în acea direcţie. 

Roger îşi păstra impasibilitatea. Walter a reluat după o scurtă 
pauză: 

— Tu studiezi filosofia. Reaminteşte-ţi ce scria Schopenhauer 
despre genii. Cu puterea de a-şi fixa privirea asupra stelelor, 
geniul nu percepe obstacolele apropiate şi cade în gropi. 

— Este un risc să alergi, domnule. 

— Te sfătuiesc, Roger, să nu pierzi niciodată contactul cu 
realitatea. Modestia este un merit. 

— Modestia, a spus Schopenhauer, este o umilinţă prin care 
fiinţele înzestrate cu calităţi excepţionale caută să se facă 
iertate faţă de cele care nu le au. El a adăugat că modestia este 
o virtute pentru imbecili, căci ea le ascunde orgoliul. 

Walter a dat acestei replici semnificaţia unei provocări. Părinţii 
se obişnuiesc treptat să facă mici concesii copiilor, pe măsura 
dezvoltării lor normale. Roger ardea etapele. El respingea 
constrângerile autorităţii. Religia sa era rebeliunea deschisă. 
Roger era, se pare, victima unei dereglări genetice. judecătorul 
a făcut un efort să se acomodeze împrejurărilor. 

— Mă gândesc să îţi ofer o vacanţă la Ibiza. 

Roger avea însă alte proiecte. A adus un pretext plauzibil: 

— Aş vrea să rămân la Londra. Am foarte mult de lucru. 
Judecătorul a oftat. 

— Îţi voi remite o carte de credit. Pentru cheltuieli. Te voi înscrie 
în clubul meu de tenis. 

— Mulţumesc, domnule. Voi profita de bunăvoința 
dumneavoastră. 

Tatăl şi fiul erau ca doi străini ce locuiau sub acelaşi acoperiş. 
Roger a primit permisiunea de a ieşi singur în oraş, darcu o 
restricţie: să se întoarcă acasă la ora zece. Voia să se bucure din 
plin de această libertate. Se plimba pe străzile Londrei, privind 
cu aviditate oamenii, vitrinele, imobilele. Oraşul văzut prin 
geamul unei maşini este diferit de cel parcurs de un pieton ce se 
împiedică de alţi pietoni, ce se pierde în mulţime, se opreşte la 
culoarea roşie, aspiră mirosurile ce se suprapun, parfumurile, 
benzina, mizeriile, florile... Albă ca aripile unui înger, Doris îl 
urma cu mersul său nonşalant. 

Roger fixa tinerii îmbrăcaţi în piele şi cu capul ras — nu total, cu 


excepţia unei coame verzi, albastre sau roşii — ce ocupau 
partea superioară a trotuarului şi scrutau cu îndrăzneală şi 
dispreţ pe burghezi. Ei se îmbrăţişau în plină stradă şi făceau 
dragoste în pasajele întunecate, ignorând indignarea oamenilor 
în vârstă, îngroziţi de tinereţea depravată şi fără jenă. Cei 
eleganţi purtau pantofi de sport ce costau 200 lire sterline şi 
ginşi Levi sofisticaţi. 

Roger nu a vrut să folosească cartea de credit pe care i-a dat-o 
tatăl său. Era destul de mare pentru a câştiga bani şi a-şi 
construi propriul viitor. Pentru a adormi neîncrederea 
judecătorului, frecventa cu asiduitate clubul de tenis. Dacă îşi 
rezerva dimineţile pentru activităţile sportive, păstra zelos după- 
amiezele pentru ocupațiile sale secrete. Roger urma pas cu pas 
realizarea ideii care dansa de multă vreme în capul său, aceea 
de a reconstitui grupul Happy Ones. 

Contactaţi, Will şi Bruce au acceptat cu bucurie propunerea sa. 
Danny a cerut un termen de gândire înainte de a se pronunţa. 
Un argument a contat pentru ezitările sale ultime. După 
plecarea lui Davenport, direcţia grupului îi revenea lui, datorită 
vârstei sale mai mari. Roger a sugerat această formulă, căci 
ascendentul său asupra lui Danny îi va permite să-şi impună 
voinţa dacă va fi cazul. Euforic, băieţii au sărbătorit reînvierea 
formaţiei şi aniversarea de doisprezece ani a lui Roger. 
Repetiţiile au început în garajul lui Stanhope. Repertoriul s-a 
îmbogăţit cu patru noi cântece compuse de Roger. Partenerii săi 
l-au felicitat. 

— Uimitoare!, a strigat Will entuziasmat. 

— Superbe!, a exclamat Bruce. 

— Vor face să se umple străzile!, a supralicitat Danny sincer 
admirativ. Sper că ne vor aduce şi bani. 

— Să fiţi siguri de asta. Concertele noastre vor aduce mulţi bani. 
Bruce râdea de îşi scutura burta. 

— Mă dezamăgeşti, Roger. Vorbeşti ca un mic capitalist. 

— lată o mare eroare de raţionament. Nu mă interesează 
bogăţia. Banii îmi vor permite să nu mai depind de nimeni. A nu 
avea bani, un minimum de existenţă, este degradant. Dar 
Viţelul de aur nu va fi niciodată obiectul cultului meu. 

A câştiga bani... Pentru Roger problema se punea cu mare 
acuitate. Angajamentul eşuat de la Harrod's i-a dat o idee. A 
consultat câteva cotidiene importante la rubrica „Cereri şi oferte 


de serviciu" şi a găsit ceea ce căuta. Mari magazine şi reviste de 
modă recrutau băieţi şi fete pentru a-şi ilustra cataloagele de 
modă pentru copii. S-a prezentat la departamentul de 
publicitate al casei de modă Warren and Hopkins, unde a 
constatat că este în concurenţă cu vreo treizeci de candidaţi 
transpiraţi de emoție şi escortaţi de mamele lor îmbrăcate de 
sărbătoare. Cinci mici concurenţi au fost reţinuţi, printre care şi 
Roger. 

— Nu sunteţi însoţit de mama dvs.?, l-a întrebat o femeie bogat 
fardată, elegantă, cu părul argintiu, preşedinta comisiei de 
selecţie. 

Prevăzuse această întrebare şi avea pregătit un răspuns: 

— Sunt orfan, doamnă. O mătuşă se ocupă de mine. 

— Oh, sărmanul copil! Atunci, să duceţi vestea cea bună 
mătuşii. Sunteţi angajat. Dar să ştii că pentru semnarea 
contractului avem nevoie de acordul scris al mătuşii dvs. Să-i 
transmiteţi acest formular. Ea este tutorele, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

Dar Betsy a refuzat să se preteze la această şmecherie. El i-a 
explicat că nu avea decât să-şi pună semnătura pe un 
document, fără să adauge nimic. A insistat atât de mult, încât a 
câştigat războiul, iar bucătăreasa a fost convinsă. In ziua 
următoare, odată formalităţile îndeplinite, Roger a participat la 
prima şedinţă profesională în calitate de manechin, în studioul 
unui fotograf la modă, Henry Mowby, un personaj surâzător, 
între două vârste, care purta lanţuri de aur la un extravagant 
costum de muncă. Asistenţii săi — o tânără surâzătoare şi 
cochetă, precum şi un adolescent simpatic cu alură vag 
efeminată -care-l asurzeau pe Roger cu pălăvrăgeala lor, l-au 
dezbrăcat, complimentându-l cu privire la faţa sa şi la liniile 
armonioase ale corpului. 

— Ce mice! 

— Şi dulce ca o fetiţă! 

— O mică comoară! 

— Acum vei proba costumul de tenis! 

Roger s-a executat, puţin ofuscat de aprecierile lor ce-l 
reduceau la nivelul unui puşti abia ieşit din copilărie. Domnul 
Mowby îl mânca din ochi, tot examinându-l din toate unghiurile. 
Apoi a făcut o mulţime de instantanee. 

— Admirabil!... Superb!... Intoarce-te... Strânge braţul!... Aşa... 


Priveşte obiectivul cu un aer ştrengăresc... Imaginează-ţi că eşti 
un actor de cinema ce vrea să-şi cucerească partenera... 
Regizorul este foarte exigent... El îţi comandă o atitudine sexi... 
Aşa... Bravo!... Voi face din tine manechinul anului. Îţi voi 
deschide porţile Hollywoodului. 

Asistenţii i-au cerut să poarte mai multe costume, majoritatea 
de sport. Nu era totuşi obositor, căci domnul Mowby îi acorda 
pauze dese, iar asistenții îi ofereau băuturi răcoritoare. O 
atmosferă veselă, de sărbătoare. In timpul unei pauze, Roger a 
făcut cunoştinţă cu un băiat de paisprezece ani, Edmond Hutton 
— Ed —, foarte simpatic, timid şi aparent înfometat, căci devora 
prăjiturile. Incălţările de marcă, blugii deşiraţi şi foarte strâmţi, 
tricourile şi bluza din bumbac trădau o lungă folosire. Simpatia 
dintre cei doi băieţi s-a transmis natural, după principiul vaselor 
comunicante. După încercările preliminare, Roger şi Ed Hutton 
au obţinut condiţiile cele mai avantajoase şi promisiunea unui 
angajament de lungă durată.In studioul domnului Mowby, Roger 
a întâlnit numeroşi băieţi şi fete. Anumiți adolescenţi, toţi 
frumoşi şi atrăgători, reveneau adeseori. Alţii dispăreau. Roger 
poseda un statut privilegiat. In timp ce majoritatea copiilor 
primeau un cec de cinci sute de lire sterline pe săptămână, ela 
atins plafonul, primind o mie de lire pentru aceeaşi perioadă. 
Roger îşi asuma conştient un risc. Imaginea sa va apărea în 
revistele de modă, dar această perspectivă nu îl îngrijora. Tatăl 
său nu citea decât dosare, tomuri de drept şi ziarul Times. 
Modelingul, bine plătit şi distractiv, i-a impus o activitate 
suplimentară şi minuni de ingeniozitate. Dimineaţa el juca un 
set de tenis, pentru a face un act de prezenţă, apoi părăsea 
clubul, se îmbarca în primul autobuz şi mergea la domnul 
Mowby. După-amiaza participa la repetițiile grupului. Adesea, 
Danny îşi ducea partenerii la marile concerte rock de pe 
Wembley. Reîntors la Wilton Crescent, scria versurile pentru 
cântece, îşi pregătea examenele şi, pentru a se destinde, 
parcurgea ultimele romane de succes. In cele din urmă, 
adormea epuizat, cu capul sprijinit pe o carte deschisă sau pe 
caietul de notițe, o ultimă frază întreruptă... Bucătăreasa, 
atentă, îl dezbrăca şi îl culca fără ca el să-şi dea seama. In ziua 
următoare, lua programul zilnic da capo. Într-o zi, l-a invitat pe 
Jim Robbins la o repetiţie a grupului Happy Ones. Jim a fost cu 
adevărat entuziasmat de prestaţia lor, astfel încât le-a propus să 


cânte în deschiderea concertului grupului său, Deadly Sinners. 
Pentru Roger şi prietenii săi era un eveniment considerabil, care 
inaugura ieşirea lor în public. Prestaţia lor impecabilă a fost 
remarcată de presă. Patronul unui club literar le-a oferit un 
contract pentru şase luni. Deşi condiţiile erau satisfăcătoare, au 
refuzat. Sfârşitul vacanței se apropia. Şcoala îşi cerea drepturile. 
Danny, în calitatea sa de şef al grupului, se preocupa de găsirea 
unor angajamente ocazionale şi bine plătite. Voia să-şi 
demonstreze utilitatea şi, în acelaşi timp, să contrabalanseze 
eforturile lui Roger, care cumpărase pentru grup — din 
veniturile sale — un sintetizator de 76 piste, o masă de mixaj, o 
baterie completă şi amplificatoare sofisticate. 

Grupul şi-a făcut debutul la o nuntă într-o grădină din Notting 
Hill. Cei patru muzicieni s-au descurcat atât de bine, încât tinerii 
căsătoriţi, părinţii şi invitaţii lor le-au plătit în plus pentru a 
continua programul până la răsărit. Adolescenţii din cartier, 
atraşi de acest concert de rock în miezul nopţii, au început să 
danseze în stradă. Vecinii, scandalizaţi de zgomot, au alertat 
agenţii de ordine publică, care au intervenit cu un zel moderat. 
Acesta a fost primul contact al lui Roger cu poliţia. El a reeditat 
experienţa lui Jim Morrison. 

Cu inima bătând puternic, a ajuns la răsărit acasă şi a constatat 
că absenţa sa nu a fost observată. 

La Notting Hill, reputaţia grupului Happy Ones a început să lase 
urme. Erau chemaţi la nunţi, la botezuri, la Bar Mitsva. Danny 
radia de fericire. Îşi imagina că are un cap de om de afaceri. În 
realitate, clienţii mai puţin fericiţi erau mulţumiţi să danseze la 
petrecerile lor pe muzica unui bun grup rock, pentru un preţ 
relativ moderat. Pentru prima oară în viaţa lor, Danny şi prietenii 
lui au încasat bani, din munca lor, pe care i-au cheltuit fără să le 
mai ţină socoteala. 

Recomandat de Roger, Ed Hutton s-a ataşat de grup. Se ocupa 
de aparatura electronică cu o abilitate remarcabilă. Fruntea sa, 
mai înainte întunecată, acum s-a luminat, iar ochii i-au devenit 
strălucitori. Chiar şi timiditatea i-a dispărut. Arăta acum multă 
siguranţă. Dar în ciuda acestor ameliorări nete a stării sale 
financiare, purta aceleaşi haine vechi. 

Aproape în fiecare dimineaţă, se întâlneau la domnul Mowby. 
Într-o zi, fotograful le-a arătat triumfător Esquire, Arena, Sky şi 
Hommes Vogue ce le etalau imaginile de manechini sofisticati, 


sub marca Warren and Hopkins. Roger a constatat cu satisfacţie 
că numele său nu figura. Pentru a sărbători evenimentul, 
domnul Mowby le-a oferit o bogată gustare. 

— Hollywoodul nu este departe, a exclamat el. 

Ed Hutton naviga pe o mare paradiziacă. Se vedea deja alături 
de Jason Priestley, Luke Perry şi Chistian Slater, vedete ale unui 
serial TV. Lucid, Roger ştia să separe visul de realitate. 

Happy Ones au asistat la carnavalul pitoresc de la Notting Hill, 
dar fără a participa. Imigranții, în special din Jamaica şi Trinidad, 
roiau. Comunitatea neagră îşi afirma hegemonia culturală 
bogată, exuberantă, împestriţată. Formaţiile lansau în eter 
sunete delirante de calipso, regae, soca, funk. Întrarea formaţiei 
Happy Ones pe piaţa muzicală din Notting Hill nu a determinat 
excitarea populaţiei de culoare. 

Domnul Mowby a fost extrem de afectat atunci când Roger l-a 
anunţat că trebuie să-şi întrerupă activitatea de manechin din 
cauza plecării la Eton. Pentru a mai şterge din tristeţe, băiatul a 
promis să-şi reia munca în timpul vacanței de Crăciun.În timpul 
ultimelor şedinţe, Ed a lipsit de la apel fără să-l prevină pe 
domnul Mowby. Fotograful i-a mărturisit lui Roger îngrijorarea 
sa, care s-a hotărât să meargă să-l caute. După ce a obţinut 
adresa, a luat un taxi. Şoferul s-a orientat bine prin labirintul din 
Bethnal Green şi l-a lăsat în faţa unei case vechi, la fel de 
mizerabilă ca şi imobilele decrepite ce mărgineau strada. A fost 
primit de o femeie despletită, replică a bătrânelor vrăjitoare 
descrise de Dickens. În interiorul unui culoar strâmt, a fost lovit 
de un miros de mucegai şi de urină de pisică. Copii în zdrenţe îl 
priveau cu un aer pe jumătate curios, pe jumătate ostil. Condus 
de femeia ce îi surâdea cu o amabilitate forţată, a ajuns la Ed, 
culcat pe un pat cu cearşafuri murdare. Bandajele îi dădeau 
piciorului său stâng proporţiile unei labe de elefant. Jenat că 
este găsit în această stare tristă, Ed i-a explicat că a fost lovit de 
o maşină. Fractura, după opinia medicului curant, nu îi va lăsa 
vreo urmă, aşa că va putea să-şi reia ocupaţia sa de manechin. 
A adăugat că toţi banii i-au servit la întreţinerea familiei, ceea 
ce explica indecenţa ţinutei sale. Tatăl său, fraţii, surorile, deşi 
buni de muncă, erau în şomaj. Roger a disimulat dezacordul. A 
scos din portofel cinci sute de lire, tot ce avea la el. Nu şi-a 
păstrat decât nişte bani pentru taxi. 

— Te rog sa iei aceşti bani, Ed. Pentru cheltuieli urgente. 


— Nu, nu pot... 

— Taci din gură! Îmi vei restitui banii atunci când vei fi patronul 
unei mari case de modă. Domnul Mowby te aşteaptă cu 
nerăbdare. Îţi voi scrie de la Eton. Ne vom revedea în timpul 
vacanței de Crăciun. 

Mama lui Ed l-a servit cu un ceai cu gust de leşie. Roger a băut 
afişând o mare apreciere, dar fără a reuşi să-l înşele pe 
prietenul său. 

La Eton, mulţumită decanului Graham, ce se arăta înţelegător, 
Roger avea libertatea să-şi pregătească examenele cerute la 
Universitate. Într-o scrisoare către bunicul său Lusignan, ela 
răspuns că sfârşitul anului îl va găsi cu titlul de Bachelor ofArts 
şi Bachelor of Science, titluri ce corespund licenţei în litere şi în 
ştiinţe. La paisprezece ani, el spera să obţină diploma PhD, 
adică de doctor. 

După un început promiţător, grupul Happy Ones era practic 
dizolvat: Danny s-a înscris la Universitatea din Londra, Will şi cu 
Bruce erau la Eton, iar Roger era în cea mai mare parte a 
timpului la Oxford. Formaţia era în adormire, aşteptând condiţii 
propice pentru ieşirea din letargie. 

Doamna Inskip era impresionată de zelul tânărului său locatar, 
ce lucra zi şi noapte, dar îşi găsea timp şi pentru a privi la 
casete video, a scrie versuri sau a cânta la pian propriile 
compoziţii. Reputația lui Roger depăşise deja incinta 
Universităţii. Doamna Inskip furniza mereu prietenelor sale, 
foarte curioase, noutăţi cu privire la acest copil minune. 

— Şi fetele? Fetele?, a întrebat-o o femeie de cincizeci de ani cu 
părul roşcat şi cu ochii strălucitori de plăcere. 

— Nimic de acest gen, a răspuns doamna Inskip. Este totuşi un 
copil! 

O femeie uscăţivă, fardată excesiv, care, la patruzeci de ani îşi 
dădea aere de Marylin Monroe, a spus: 

— La vârsta sa, nepotul meu, Irving, face curte tuturor fetelor 
din vecini. 

Doamna Inskip a rămas interzisă atunci când a abordat-o un 
ziarist, cu un surâs profesional: 

— Toate ziarele publică articole despre capacităţile intelectuale 
ale copiilor supradotaţi. Pe noi ne interesează în special viaţa 
privată a locatarului dvs. 

Doamna Inskip l-a privit uimită. Acest individ cu ochi indiscreţi 


de viezure arăta aceeaşi curiozitate bolnavă ca şi cea a 
prietenelor sale. 

— Muzica este pasiunea lui. 

— Nu m-ati înţeles, dragă doamnă. Mă refer la prietene... 
Înţelegeţi ce vreau să spun... 

— Are drept însoțitor un coleg de şcoală... Puțin mai mare ca el. 
— Relaţii... să zicem... particulare... 

— Particulare?... ce vrea să însemne asta? 

— O prietenie... homo... 

Doamna Inskip a adoptat o atitudine demnă şi a ripostat cu 
hotărâre: 

— Adică să trădez secretele locatarilor? Eu conduc aici o 
pensiune de familie... deci, respectabilă sub toate aspectele... 
— Ziarul meu ar fi dispus să plătească bunăvoința 
dumneavoastră... Vă asigurăm totodată o publicitate gratuită... 
Dar dacă preferaţi discreţia, ne conformăm dorinţei dvs.... 
Roger adora visul, evanescenţa sa şi, în mod paradoxal, forţa sa. 
Numai oamenii valoroşi cunosc valoarea visului, aptitudinile, 
talentul, capacităţile creatoare pe care le concede idolatrilor. 
Roger plonja adeseori în vise cu voluptatea unui înotător ce se 
lansează de la o trambulină în undele albastre, a unui surfer 
care înfruntă de pe planşa sa jocul fantastic al valurilor înalte, a 
unui explorator care atacă cu nerăbdare spaţiile necunoscute, a 
unui cercetător ce analizează înfrigurat secretele naturii... 
Dinamica visului aliată cu spiritul său creator furnizau 
imaginaţiei sale fertile schiţa poemelor sale, a cântecelor, dar şi 
răspunsul unor construcţii ştiinţifice. Desigur, el nu-l imita pe 
Einstein, care nu se culca fără să aibă prin preajmă un creion şi 
o foaie de hârtie, pentru a înscrie când se trezeşte soluţiile pe 
care visele le aduceau problemelor sale. Visele dispuneau de o 
asemenea forţă încât persistau în memoria sa multă vreme, în 
mod normal, visele se uită repede, dar pentru marii artişti 

— scriitori, poeţi, pictori, actori — visele constituie o sursă de 
inspiraţie inestimabilă. Din imperiul viselor a ieşit Frankenstein, 
al lui Shelley, Dr. Jeckill şi Mr. Hyde, al lui Stevenson, Castelul 
din Otrante, de Walpole, operele lui Rimbaud, Breton, Morrison, 
Sartre, Aragon, picturile lui Picasso, Chirico, Dali, Dubuffet, 
Pollack. Suprarealiştii şi-au propus să exprime funcţionarea 
gândirii, a visului sau a delirului. O pretenţie, să recunoaştem, 
ce frizează absurdul, căci este peste puterile omului să exprime 


inexprimabilul, să definească indefinibilul. Culmea a fost atinsă 
atunci când mai multe modele ale suprarealismului au avut 
nefericita inspiraţie să asocieze suprarealismul cu marxismul. A 
alia visul cu materialismul dialectic înseamnă a uni focul cu apa 
sau sublimul cu vulgarul. 

Pentru Roger visul nu era numai o sursă inepuizabilă de 
inspiraţie. Visele sale depăşeau intensitatea vieţii reale. În 
aceste vise apărea adesea un sclav egiptean care, împreună cu 
câteva duzini de milioane de sclavi, împingeau cuburi de piatră 
spre vârful unei piramide. Alteori, visa un cavaler îmbrăcat în 
zale, omorât în Palestina în timpul cruciadelor, sau un rechin 
cenuşiu ce înota prin adâncurile sumbre ale oceanului, ori un 
albatros ce aluneca cu aripile albe, larg deschise, pe pantele 
mângâietoare ale vântului... 

Straniul intervenea atunci când Roger se identifica cu toate 
aceste fiinţe, aparent atât de diferite. Profesorul Kingsley, 
mentorul său, îi explicase cu răbdare că anumiţi subiecţi supuşi 
unui somn hipnotic îşi retrăiesc vieţile lor anterioare. Un şoc 
traumatizant produs cu câteva sute de ani mai înainte asupra 
individului, ce se afla pe firul vieților lui succesive, a produs 
nişte efecte nocive asupra persoanei vii de acum. Visele, ce 
făceau ca din inconştient să ţâşnească experienţele tragice, 
puteau deveni periculoase. Un om normal, căzut sub imperiul 
unui vis foarte violent, este capabil să-şi ucidă soţia ce doarme 
alături de el; odată trezit, el constată cu groază că a comis o 
crimă fără motiv. Este un efect pervers al unui vis devenit 
coşmar sub forma sa cea mai rea. 

Un vis erotic, inedit pentru Roger, i-a provocat prima experienţă 
sexuală. După o senzaţie fantastică de plăcere, s-a mişcat în 
somn şi a constatat tulburat şi jenat că o mică pată umedă a 
maculat cearşaful. Roger aflase din anumite tratate despre 
sexualitatea din Evul Mediu, teorii care l-au uimit şi amuzat prin 
extravaganţă. Anticii credeau că spiritul morţilor copulează cu 
oamenii vii în timpul somnului... Poluţia nocturnă nu era decât o 
consecinţă palpabilă a acestui schimb. Kabala denunța pe 
incubus — demoni masculini — şi pe sucubus — demoni feminini 
— care se culcau cu oamenii. Teologii catolici admiteau chiar că 
incubus pot chiar să dea naştere la copii cu femeile care le 
deveneau un fel de suport, servanţi ai lui Satana. Chiar şi în 
zilele noastre, un cuplu de englezi au pretins cu candoare că o 


fantomă i-a violat. 

Pentru Roger, trezirea instinctului sexual i-a revelat existenţa 
unui nou mod de viaţă care îl atrăgea cu puterea unei găuri 
negre. 

La începutul lui decembrie, doamna Inskip a primit vizita unei 
verişoare, doamna Penelope Deathridge, însoţită de fiica sa, 
Aretha, care la vârsta de paisprezece ani părea de şaisprezece. 
Aproape zilnic, Penelope lua trenul de Londra, fără să se 
îngrijoreze de fiica sa, care ar fi încurcat-o în afaceri. Pentru a 
păstra intactă virtutea nepoatei sale, curtată de tinerii locatari, 
doamna Inskip i-a încredinţat-o lui Roger, cel mai mic şi aparent 
cel mai înţelept din toată banda. Copil suprainteligent, 
metamorfozat într-un seducător preadolescent, el s-a comportat 
ca un perfect gentleman. Deşi fetiţa îi suscita un viu interes, el 
nu a exteriorizat nimic. Roger a invitat-o în camera sa şi i-a pus 
câteva discuri. Dar nu a uitat să lase uşa deschisă. l-a oferit 
îngheţată la o cofetărie şi a invitat-o la cinema. Aretha iubea în 
special mica seră cu plante medicinale amenajată de doamna 
Inskip, adeptă a homeopatiei. Arbuştii acoperiţi cu zăpadă îi 
împiedicau pe cei din casă să vadă ceea ce se petrecea în 
construcţia vitrată. Aşa că într-o zi, Aretha a găsit un pretext 
oarecare pentru a-l ruga pe Roger să o însoţească în seră. Ea 
era frumoasă şi conştientă că place. A cuceri pe acest băiat 
suspicios şi probabil neexperimentat îi întărea amorul propriu. 
Aretha a aruncat o privire rapidă înspre uşă pentru a se asigura 
că este închisă, apoi s-a apropiat de Roger şi buzele ei au atins 
buzele lui. Sărutul se prelungea, salivele lor se amestecau. 
Aretha a început expertă să-i exploreze corpul. Degetele sale de 
vrăjitoare i-au atins ceafa, urmărind lent curbura umerilor, apoi 
a început să-i frământe pieptul. Ea i-a deschis încet cămaşa. 
Degetele sale tot mai impertinente zburau ca nişte mici păsări 
pe torsul gol, apoi au coborât de-a lungul corpului, strâns lipit de 
al său, i-a atins coapsele, apoi i-a mângâiat sexul, care era deja 
întărit. 

Transparenţa verde a serei cu parfumuri grele îl tulbura pe 
Roger. Carnea sa era străbătută de nişte frisoane plăcute. 
Respirația caldă a Arethei şi săruturile ei au avut darul să-i 
înroşească şi mai tare obrajii. Fata i-a deschis fermoarul şi a 
început să-i mângâie membrul întărit. Roger gâfâia. Nişte unde 
plecau de la creier, alergau de-a lungul coloanei vertebrale şi se 


concentrau în zona mijlocului. Apoi ea s-a dezbrăcat şi l-a primit 
cu un gest seducător. 

Roger s-a cabrat şi a pătruns în acea încăpere caldă a ei. Voia 
parcă să se elibereze de ceva, căuta un loc de scăpare. Aretha 
scotea mici ţipete de plăcere până când Roger simţi nişte 
pulsaţii violente. Fata arăta o plăcere grea, îmbinată cu 
suferinţă, ca şi când un cuţit de fier ar fi pătruns-o. Apoi, totul s- 
a calmat...Încă încinsă, Aretha s-a lăsat în jos, în genunchi, şi a 
început o nouă serie de dezmierdări. Sângele pulsa din nou în 
tâmplele lui Roger... După explozie, degetele Arethei păreau să 
traseze pe coapsele băiatului nişte semne kabalistice. Pentru 
Roger era însă destul. El s-a retras brusc. Avea sentimentul că 
fetiţa voia să-l înghită. 

Aretha s-a ridicat, apoi radioasă şi-a tras hainele pe ea. l-a surâs 
lui Roger, apoi a plecat alergând din seră. Rămas singur, Roger 
se întreba brusc angoasat dacă nu cumva ea se ducea să-l 
reclame gazdei. Dar toate aceste temeri s-au dovedit zadarnice. 
La cină, Aretha s-a comportat ca şi cum ar fi uitat incidentul din 
seră. În ziua următoare, când s-a înapoiat de la şcoală, Roger a 
aflat că fata şi mama au plecat spre regiunea lor îndepărtată. 
Experienţa, odată consumată, nu l-a afectat peste măsură. Cu 
excepţia plăcerii intense care a încoronat ejacularea, afacerea 
apărea cuprinsă de o lumină decepţionantă şi uşor caricaturală. 
Elementul estetic era nul...În timpul vacanței de Crăciun el l-a 
întâlnit bucuros pe Ed Hutton, ce-i părea acum schimbat. 
Hainele sale sport, scumpe, elegante denotau bunăstarea 
materială. În schimb, tras la faţă, nervos, cu privirea tulbure, dar 
fără a-i altera frumuseţea, toate acestea denotau o îngrijorare, o 
agitaţie stranie. Au petrecut seara la un concert oferit de Deadly 
Sinners. După spectacol, au luat cina la un bar unde Jim Robbins 
era cunoscut. Roger, ce părea mai mare decât o arăta vârsta, a 
fost primit fără probleme. Ed a râs zgomotos atunci când Jim a 
povestit anecdote deocheate, specialitatea sa. Brusc, a căzut pe 
gânduri, frământându-şi fruntea cu mâna lui ornată cu o piatră 
de aur masiv, apoi şi-a revenit în simţiri, scuturându-şi capul. De 
mai multe ori, s-a ridicat de la masă pentru a vorbi la telefon. 

— Mowby mă întreabă deseori de tine, Roger. Ar fi mulţumit 
dacă ai dori să-ţi reiei activitatea de manechin. Pentru a te avea, 
este gata să dezlege baierele pungii, l-a anunţat Ed. Ştii că are o 
slăbiciune pentru tine. 


Robbins a intervenit agasat: 

— Manechin? După un debut atât de promiţător ca muzician şi 
compozitor? Cu tinereţea uzată, manechinele sunt abandonate 
la rândul lor. Marii rockeri cu cât sunt mai bătrâni cu atât strâng 
mai multe milioane. 

— lată o alternativă care nu mă atrage deloc, a spus Roger 
surâzând. Eu nu voi îmbătrâni, voi muri tânăr... 

— Îţi propun să cântaţi în deschiderea concertului nostru de la 
Paris. 

— Şcoala a risipit formaţia Happy Ones. În iulie ne vom relua 
poate activitatea muzicală. Am citit în Rolling Stone că Deadly 
Sinners au semnat un contract avantajos cu Ring's Voice. 

— Da, am avut această şansă, a răspuns Robbins. 

Aerul dezorientat şi agitația lui Hutton au atras uimirea lui 
Roger: 

— Eşti bine, Ed? Eşti sigur că eşti bine? 

Privirea lui Ed reflecta o zbatere, o dezamăgire bizară. 

— Sunt bine... 

A arătat cu un gest scurt colierul şi brăţara din aur: 

— Nu mai am grija banilor. Mi-aş putea cumpăra un Rolex dacă 
aş avea chef... 

A izbucnit în râs şi a adăugat: 

— Ai mei stau acum într-o casă renovată. Fratele meu mai mare 
şi-a deschis un magazin. Surorile mele muncesc la el. Totul 
merge ca pe roate. Silueta mea împopoţonată cu ţoale de lux se 
etalează prin numeroase reviste de modă. Sunt fericit... sunt 
atât de fericit încât îmi vine să plâng.... 

Şi-a consultat ceasul şi a spus: 

— Eu trebuie să vă părăsesc. Am o întâlnire. Nu trebuie să o 
ratez. Mâine seară sunt liber. Ne putem reîntâlni aici. Apoi vom 
face turneul ducilor... 

A plecat. Ed s-a rafinat, a gândit Roger. Foloseşte expresii 
consacrate în lumea şic... O ascensiune rapidă... prea rapidă.... 
Dar în seara următoare, Ed nu se ţinu de cuvânt. La sfârşitul 
vacanței, Roger a părăsit Londra fără să-l fi revăzut pe Ed. Işi 
pregătea ultimele examene la Oxford, când ochii i-au căzut pe 
un mic anunţ din Daily Express: „Tânărul manechin Edmond 
Hutton a murit ca urmare a unei supradoze. Drogurile au pus 
capăt unei frumoase cariere începute sub auspicii foarte bune." 
Dosar 326 Roger Osborne Grupul Osborne 


Strict confidenţial 

Domnule, 

Vă semnalăm primul pasaj al manuscrisului Dillon care ar putea 
reprezenta un pericol pentru securitatea noastră. Deteriorarea 
afacerii Hutton este cel puţin regretabilă. Autorităţile au clasat 
dosarul după ce au stabilit că e vorba de o moarte accidentală 
datorată unei supradoze. Apropierea dintre sfârşitul lui Hutton şi 
activitatea domnului Mowby este susceptibilă de a trezi bănuieli 
şi eventual o redeschidere a anchetei. După cum ştiţi, lichidarea 
lui Edmond Hutton a fost decisă de comitetul de direcţie. Acest 
tânăr devenise supărător. A administra o supradoza unei 
persoane pe care vrem să o suprimăm este o joacă de copil. 

Se ridică însă o întrebare: de ce se face aluzie în manuscrisul 
Dillon la afacerea Hutton? Este un fapt divers sau Roger 
Osborne şi Jim Robbins sunt intrigaţi şi au suspiciuni? Evident că 
noi vom acţiona dacă presupunerile noastre se vor transforma în 
certitudini. Într-o altă ordine de idei, îmi permit, domnule, să vă 
informez că sprijinim în continuare asociaţiile conservatoare ce 
combat pornografia, comerţul cu droguri şi libertatea sexuală 
pentru a le dirija campaniile împotriva organizaţiilor ce ne fac 
concurenţă. Onorabilitatea noastră şi concepţiile noastre morale 
sunt mai presus de orice suspiciune. Ca să facă paradă de 
imparţialitate, presa controlată de noi lansează din timp în timp 
critici la adresa grupului Osborne. Psihologii noştri analizează 
aceste articole, pentru a le da o turnură care să-i fie în cele din 
urmă favorabilă. Critica negativă face adesea mai multe servicii 
şi creează mai multă popularitate decât consideraţiile pozitive. 
Pentru a evita surprizele neplăcute, comitetul director a pus 
deja în discuţie lichidarea fizică a lui Jim Robbins. În ce-l priveşte 
pe Roger Osborne nu ne putem permite luxul de a lua măsuri 
extreme. Turneele sale ne aduc, după ştiinţa mea, profituri 
enorme. Manuscrisul Dillon ne furnizează indicii preţioase 
despre evoluţia personalităţii şi ideilor interpretului. Vigilenţa 
noastră va şti să facă faţă oricărei agitaţii. 

Vă rog să primiţi, domnule, expresia devotamentului nostru, 
Jarvis Penrose 

La treisprezece ani, Roger a revenit la Wilton Crescent înarmat 
cu două diplome universitare. Prezenţa sa la Eton a devenit 
superfluă. Walter a admis situaţia împotriva vrerii sale. Fiul său 
a pierdut ocazia de se afla la o şcoală cu copii de vârsta lui, 


viitorii piloni ai Regatului Unit. În schimb, i-a cerut să se 
pregătească pentru înscrierea la Facultatea de Drept, ideea sa 
fixă. Işi imagina că o activitate intelectuală intensă îl va 
împiedica să se consacre muzicii rock. Dar, spre surprinderea 
sa, Roger s-a arătat intratabil. Rockul şi arta poetică rămâneau 
marile lui pasiuni. Epuizându-şi argumentele, Walter l-a 
consultat pe tatăl său, ce l-a sfătuit să fie moderat. Roger urma 
să-şi demonstreze calităţile. A compune cântece rock şi a se 
produce în faţa publicului nu reprezentau ocupaţii chiar atât de 
dezonorante. Judecătorul l-a ascultat consternat. 

— Mai demult concepţiile dvs. erau diferite. 

— Concepţiile evoluează în ritmul timpului. Obişnuiţi-vă să nu-i 
mai controlaţi viaţa. 

— Dar este încă minor. În fine... dacă aşa spuneţi... Vă cer în 
schimb să vă arătaţi mai puţin liberal cu privire la banii lui de 
buzunar... 

— Fiţi sigur, Walter, că va putea să-şi găsească alte surse... 
legale sau... chiar ilegale... 

Roger i-a confirmat presupunerile. El a reluat, în mod provizoriu, 
munca sa de manechin la domnul Mowby, încântat de 
întoarcerea sa. Cu mijloacele financiare asigurate, Roger a 
reluat, dar într-o formulă nouă, grupul Happy Ones. Danny şi 
Bruce au răspuns apelului său. Numai Will lipsea. Doctorul l-a 
dus în vacanţă la Acapulco. Urma să se întoarcă în Anglia la 
sfârşitul lui iulie. Pentru a inaugura reluarea activităţii muzicale, 
Danny a anunţat radios un angajament bine plătit. Verişorul lui 
i-a recomandat un evreu bogat care făcea Bar-Mitzva fiului său. 
Cu această ocazie, Danny a lansat o compoziţie proprie, plină de 
sonorități cadenţate: 

„Rock is my religion 

Rock is my communion 

With God, 

Rock is reuolution 

Rock is invitation 

To paradise..." 

Cuvintele simpliste, copilăreşti spărgeau timpanele, iar repetiţia 
lor obsedantă câştiga forţa unei incantaţii. Violenţa delirantă a 
cântecului îi uluia pe adulţi şi îi entuziasma pe tineri. 
Compozițiile mai rafinate ale lui Roger erau brodate pe acelaşi 
tempo rapid. Versurile sale sofisticate, armoniile inspirate 


arătau un farmec îmbătător. Bătrânii bărboşi şi nepoţii lor graşi 
şi bogaţi priveau cu o dezaprobare mută pe dansatorii 
dezlănţuiţi care, după concepţiile lor, pierduseră simţul moral. 
Muzicienii au profitat de o scurtă pauză pentru a-şi trage suflul, 
când un domn cu faţa rotundă, jovial, cu burta proeminentă, 
strânsă într-un smoching bine croit, s-a apropiat de ei. 

— Am urmărit cu interes concertul vostru. Aveţi un bun pianist, 
un bun chitarist, un bun baterist şi voci agreabile 

(se raporta la Roger, căci Danny l-a impresionat mai puţin). 
Colaboraţi cu vreo casă de discuri? Danny a blufat cu siguranţă: 
— Am primit mai multe propuneri, dar încă mai ezităm. Am 
cerut un termen de gândire. Căutătorii de talente care ne 
hărţuiesc nu sunt obişnuiţi să se ciocnească de tergiversări. Nu 
am vrea să tratăm cu lejeritate un angajament. 

Domnul cu faţa rotundă şi rumenă a surâs cu fineţe şi a scos o 
carte de vizită. 

— Mă numesc Goldbloom. Samuel Goldbloom. Aş vrea să mă 
ocup de voi, să lansez un disc cu cântecele voastre originale. 
Cred că vă pot oferi cele mai bune condiţii. Dacă vă permite 
programul, vizitaţi-mă la începutul săptămânii următoare. 
Danny a avut chef să ţipe de bucurie, dar s-a abținut, căci în 
afaceri trebuie să rămâi serios. 

— Okay! Vom veni! 

În aşteptarea întrevederii cu domnul Goldbloom, Roger a 
îndepărtat toate obstacolele mentale care ar fi putut să-l 
împiedice să se concentreze asupra compoziţiei şi asupra 
temelor pe care voia să le atace. Incă de la cea mai fragedă 
vârstă, era urmărit de un sentiment de urgenţă, de o teamă că 
nu va putea îndeplini datoria pe care o avea. Nu era capabil să 
spună care este sursa acestui ordin, a acestei presiuni ce-l 
împingea cu brutalitate înainte, ce-l forţa să alerge spre capăt, 
spre o finalitate de apoteoză, ca moartea explozivă a unei stele 
masive, a unei supernove care lansează în spaţiul interstelar o 
strălucire de sute de milioane de sori. 

Roger a aflat că o fiinţă umană, care ar circula cu viteza luminii 
în spaţiul vid ce separă îngrămădirile de galaxii, ar fi capabilă să 
trăiască cam zece existenţe petrecute pe pământ. Această 
ipoteză l-a uluit. Un scriitor trăieşte mai multe existenţe, căci 
fiecare din romanele sale reprezintă o viaţă separată, la fel cum 
fiecare tablou al unui mare pictor se identifică cu o lume, fiecare 


cântec creat de un compozitor posedă cele trei elemente ale 
unei existente: început, conţinut şi sfârşit. Spiritul acordă 
creatorilor imensul privilegiu de a traversa mai multe vieţi graţie 
operelor lor. 

Diplomele universitare nu semnifică pentru el realizări. 
Diplomele, de fapt nişte pătrăţele de hârtie ornate cu litere mari 
şi cu o emblemă universitară mai mult sau mai puţin ilustră, 
permit beneficiarilor să se orienteze pe piaţa muncii. Pentru 
Roger, termenul profesie implică rutină, monotonie, ochelari de 
cal. Un inginer rămâne toată viaţa un inginer, un contabil se 
interesează numai de cifre, un avocat, un zidar sau măcelar îşi 
păstrează ocupaţia până la pensionarea întunecată şi tristă cum 
este toată viaţa lor. lubirea, redusă la scopul ei utilitarist, adică 
perpetuarea speciei, problemele de familie, cazarea, hrana, 
copiii nu făceau decât să puncteze această existenţă gri. 
Diplomele ascund adesea o sărăcie dezolantă de cunoştinţe. 
Studiile universitare nu fac decât să-i familiarizeze pe studenţi 
cu metodele de învăţare, de raţionare, de dobândire a 
mijloacelor intelectuale care le vor permite, odată gradele 
universitare obţinute, să aprofundeze domeniul literelor sau 
ştiinţelor, să devină la rândul lor universitari, să jongleze cu 
speculaţiile filosofice, cu minunile cosmologiei, cu istoria şi 
preistoria, să descopere secretele virtuţilor, să îmbogăţească 
artele şi să construiască viitorul umanităţii. 

Din cauza vârstei sale, Roger nu îndrăznea să-şi exprime în mod 
deschis concepţiile, pentru că adolescenţii nu l-ar fi înţeles sau l- 
ar fi considerat infatuat, orgolios, iar adulţii, şocaţi de cuvintele 
lui, s-ar arăta ostili. În schimb, prin intermediul cântecelor, 
putea să filtreze ideile puţin câte puţin, să-şi permită să expună 
adevăruri crude, să mobilizeze tinerii, să-i integreze într-o lume 
capabilă să înţeleagă valorile umane, să le inspire gustul de a se 
angaja pe calea creaţiei. El îşi va realiza proiectele, căci voinţa 
şi timpul nu îi lipseau... putea să le comprime sau să le destindă 
după gustul său.... 

Aşteptând semnarea contractului propus de domnul Goldbloom, 
Roger se gândea la perspectivele ce se deschideau în faţa 
grupului Happy Ones. Era un prim pas, dar bogat în consecinţe. 
Roger atribuia o valoare specială acestui debut ce însemna 
pentru grupul său intrarea în lumea profesionistă a rockului. 
Valoarea, spunea el, este calitatea pe care noi o atribuim unui 


obiect, unei idei, unei fiinţe, adică o apreciere obiectivă. Căci 
acelaşi obiect poate avea o valoare afectivă, dar nicio valoare în 
bani. Un tablou, de exemplu, posedă mai multe valori, în funcţie 
de calităţile sale intrinseci, în funcţie de poziţia adoptată de 
criticii de artă, în funcţie, în fine, de speculatori, ce fac adesea 
ca preţul să urce sau să coboare după propriul lor interes. În 
Japonia, jocul afacerilor a determinat, într-un timp record, o 
urcare de o mie la sută a preţului unor pictori impresionişti şi din 
obscura şcoală de la Paris. Un tablou de Mărie Laurencin, vândut 
în mod normal cu un preţ între 10 000 şi 60 000 dolari, a 
cunoscut o creştere spectaculoasă până la 500 000 şi chiar 600 
000 dolari, sumă urmată de o cădere la fel de spectaculoasă 
atunci când boomul s-a spart în 1972, iar Mărie Laurencin a 
revenit la vechiul nivel. 

Roger povestea prietenilor săi acest fenomen legat de 
relativitatea valorilor. Brusc, plictisit de teoriile academice, a 
strigat: 

— Hai să facem o cursă! Premiul întâi o îngheţată! 

— Şi zece sucuri primă!, a adăugat Bruce, gata să accepte toate 
capriciile prietenului său. Ultimul plăteşte nota! 

Roger era cucerit de planşele cu role, moştenitoare mai rapide 
ale trotinetelor, la modă între cele două războaie. La vârsta de 
zece sau unsprezece ani, băieţii abandonau trotinetele şi 
adoptau bicicletele de curse. In zilele noastre, planşele seduc şi 
pe adolescenţii mari, căci, asemănătoare planşelor surferilor, ele 
permit performanţe ce produc senzaţii tari. Adesea, băieţii ce 
năvălesc în trombă de-a lungul străzii aruncă panica printre 
trecătorii paşnici. Roger adora să-i deruteze pe demnii domni cu 
pălărie şi pe doamnele cocoţate pe încălțări înalte, să facă 
tăndări calmul lor britanic. Cu ochii strălucitori, cu obrajii roşii, 
cu corpul împins înainte, braţele fandând prin aer, s-a aruncat în 
vâltoare urmat de prietenii săi, ce au lansat nişte ţipete 
războinice ca nişte piei roşii. Era mai grav când plonja în fluviul 
de maşini ce se scurge de la un trotuar la altul la orele de vârf. 
Apariţia intempestivă a adolescenților ce alunecau zgomotoşi pe 
planşe semăna confuzie printre şoferi. Pentru a nu-i strivi, ei 
frânau brusc şi provocau tamponări în serie, din fericire fără 
gravitate căci circulaţia se făcea cu viteză mică din pricina 
densităţii. 

Danny nu a participat la aceste expediţii incompatibile cu 


demnitatea sa. L-a certat pe Bruce: 

— Este indecent pentru un student de vârsta ta să alerge pe 
străzi pe planşă, în coada câtorva puşti cu pantaloni scurţi. Tu ai 
deja responsabilităţi de adult. A refuza detaşarea de 
adolescenţă este ceva apropiat de patologie. 

Bruce a răspuns ironic: 

— Ai devenit un burghez înainte de vârsta cerută pentru asta. 
Păstrează mustrările pentru tine. Eu n-am ce să fac cu ele... 

În aşteptarea întrevederii cu domnul Goldbloom, Roger a făcut o 
cursă mai specială decât de obicei pentru a-şi calma agitația. La 
întoarcerea la Wilton Crescent, Winter l-a anunţat pe un ton 
grav: 

— Domnul judecător vă aşteaptă în bibliotecă. 

Roger a înţeles că trebuie să se pregătească pentru o primire 
neplăcută. Judecătorul era aşezat într-un fotoliu, cu mâinile pe 
genunchi, cu faţa sumbră şi privirea dură. 

— În mod hotărât, pedepsele corporale de la Eton aplicate 
studenţilor indisciplinaţi erau foarte justificate. Chiar şi eu am 
făcut cunoştinţă cu biciul pentru o greşeală. Astăzi, pe Picadilly 
Circus, te-am văzut traversând flota de maşini în mijlocul unei 
bande de derbedei care se strecurau pe planşe... Un spectacol 
respingător, vulgar, oferit de propriul meu fiu. Cu o diplomă la 
Oxford... Modalitatea biciuirii a trecut însă... Păcat... Mă 
dezamăgeşti, Roger... 

A făcut o pauză pentru a-şi pune ideile în ordine, apoi a 
continuat: 

— Am vrut să îţi aduc la cunoştinţă o veste în condiţii cât mai 
potrivite, având în vedere importanţa... M-am hotărât să mă 
recăsătoresc! 

Roger nu s-a clintit. Secundele se scurgeau grele, interminabile 
ca nişte secole.... 

— Vă felicit, domnule... 

Walter şi-ar fi dorit o mărturisire a simpatiei de la fiul său, dar el 
era insensibil, rece... un bloc de gheaţă... Acest băiat este un 
monstru, s-a gândit el. 

— Sâmbătă seara vom primi cu toate onorurile vizita lui Lady 
Annabel Farnsworth, viitoarea ta mamă vitregă, care vrea să te 
cunoască. Ea va fi însoţită de tatăl său, ducele de Northminster 
şi de unchiul său, contele Hastings. Cu ocazia asta îţi cer să-i 
câştigi prietenia doamnei Joan Crighton şi a lordului Holborne. Ei 


vor face parte din lumea ta şi vor prezenta garanţia unei 
educaţii perfecte. 

Walter se delecta cu titlurile lor de nobleţe cu un orgoliu 
grotesc. Arăta prin toţi porii aroganţa şi mândria clasei sociale 
din care făcea parte. 

— Vei cânta la pian două sau trei bucăţi clasice, de preferinţă 
Liszt, Chopin sau Mozart. Bineînţeles, îţi vei schimba aceste 
haine de prost gust cu fracul de la Eton. Îmi amintesc cât eram 
de mândru atunci când mă îmbrăcam de ceremonie pentru a 
urma studiile cotidiene. Eram conştient că această ţinută 
purtată de dimineaţa şi până seara sublinia apartenenţa mea la 
o lume superioară, în care fracul devenea un costum de lucru. In 
ce ne priveşte pe noi, membrii colegiului, atunci când mergeam 
pe stradă, trecătorii ne priveau cu plăcere şi cu respect. Făceam 
parte din cea mai selectă şcoală din Anglia. Am regretat 
dintotdeauna indiferența ta cu privire la apropiații tăi. Dacă 
verişorul tău William va deceda, tu vei moşteni titlul de conte 
Huntington... 

Roger a înţeles acum amărăciunea ce-l rodea ca un cancer pe 
tatăl său. Onorabilul Walter Osborne nu era decât un cadet 
neînsemnat al unei mari familii. Învăluit cu roba de magistrat, se 
bucura de prestigiul legat de înalta sa demnitate, dispunea de o 
putere mai mare decât a fratelui său mai mare. A obţine titlul de 
lord, graţie propriului său merit, era o posibilitate pe care o avea 
în vedere. Militar, politician, bancher, profesor universitar, 
trebuia să se integreze într-o ierarhie, să aibă superiori, patroni, 
directori. Judecătorul nu avea de dat socoteală decât propriei 
sale conştiinţe. 

Walter a reluat: 

— Bun! La ora şapte vom primi invitaţii. Vei sta alături de mine. 
Ne-am înţeles? 

Complexul Goldcrest, instalat la Notting Hill, într-o veche fabrică 
dezafectată, cuprindea patru studiouri. Birourile ocupau o parte 
a etajului. Spaţiul neutilizat era destinat să servească 
înregistrării videoclipurilor, extensie visată de multă vreme de 
Samuel Goldbloom. Dar acesta s-a abținut să arate noua ramură 
de activitate înainte de consolidarea casei lui de discuri. Din 
prudenţă — impusă de un capital insuficient — bătea pasul pe 
loc, fără a realiza beneficii substanţiale şi fără să obţină o poziţie 
de prim-plan pe piaţa discurilor. Motivul era simplu: nu 


înregistra decât interpreţi cunoscuţi, ce prezentau o anumită 
garanţie, dar care, în schimb, cereau un onorariu foarte ridicat. 
Se întâmpla însă ca până şi grupurile celebre să producă 
eşecuri. Eşecurile îl costau scump. 

Goldbloom a realizat destul de târziu că trebuia să caute noi 
talente, puţin pretenţioase, maleabile şi subordonate interesului 
său. Păsări rare. Happy Ones umpleau acest gol. Majoritatea 
minori, ei vor putea fi uşor conduşi. Atunci când cei patru s-au 
prezentat la birou, Goldbloom i-a primit cu o bunăvoință 
studiată, pentru a nu-i intimida, afişând un aer de patron 
supărat şi atotputernic, şi pentru a nu-i încuraja să ceară 
onorarii ridicate, arătându-se prea amical. A trebuit să adopte o 
cale de mijloc. Pentru a le risipi jena — doar era primul lor 
contract le-a strâns mâinile cu căldură şi le-a oferit Coca-Cola 
servită de o secretară blondă şi drăguță. Le-a arătat apoi 
studioul în plină activitate. Băieţii erau familiarizați cu 
înregistrarea unui disc, realizat în condiţii rudimentare de către 
Davenport. instalați în spatele unei vitrine, asistau acum la 
aceeaşi operaţie, dar realizată într-un studio mare, perfect 
echipat. Specialiştii imprimau acum cântecele unui grup care 
trebuiau să fie distribuite în curând în toate magazinele de 
specialitate din lumea civilizată. Ceea ce avea aerul unui joc la 
Davenport lua proporţiile unei industrii de o anvergură uriaşă. 
Goldbloom a remarcat cu plăcere uimirea celor de la Happy 
Ones. Afacerea este în geanta mea, a gândit el. 

— De mâine vom putea începe înregistrarea lucrărilor voastre. 
Vreţi să vă aduceţi instrumentele? Vă semnalez că noi dispunem 
de cele mai bune mărci. Domnişoara Gilda vă va prezenta 
contractele. Goldcrest se obligă să înregistreze primul vostru 
disc şi îşi păstrează dreptul de preempţiune pentru 
următoarele... 

A continuat volubil, ca şi când ar fi vrut să se scalde în torentul 
propriilor sale cuvinte: 

— Vă propun să schimbăm numele grupului. Happy Ones este 
foarte vag. Ar fi perfect Happy Kids, adică nişte copii fericiţi care 
încep să cucerească lumea. Dacă vă gândiţi că este prea 
apropiat de New Kids on the Block, Happy Boys ar fi la fel de 
dinamic. 

Băieţii s-au consultat din ochi: 

— Am prefera vechiul nostru nume, Happy Ones. Ne-a adus 


noroc, a spus Danny. 

Goldbloom şi-a încruntat sprâncenele, contrariat. Şocul s-a 
repetat atunci când Roger a intervenit la rândul lui: 

— Clauza ce priveşte un drept de preempţiune pentru toate 
discurile din viitor nu este realistă, domnule. 

Surâsul lui Goldbloom s-a transformat în grimasă. Nu se aştepta 
la această obiecţie formulată pe un ton atât de ferm de către cel 
mai aerian membru al grupului. 

— Bine, să spunem atunci cinci!, a propus Goldbloom 
impresionat de aplombul copilului. 

— Trei!, a răspuns Bruce. Dar trebuie mai înainte să discutăm 
despre condiţiile financiare. 

Doamna Gilda şi-a dus mâna la gură, pentru a-şi ascunde râsul. 
Patronul ei şi-a închipuit că are de-a face cu nişte novici. 

Danny a semnat propriul contract, căci era major, iar Will şi 
Bruce, încă minori, au cerut semnătura părinţilor, care şi-au dat 
consimţământul. Această activitate muzicală, credeau ei, îi va 
împiedica pe copii să bată străzile în timpul vacanţelor. După o 
uşoară opoziţie, doamna Betsy şi-a reluat rolul de „tutore" şi şi-a 
depus semnătura pe contractul lui Roger. Conştientă că este 
angajată într-o spirală fără întoarcere, ce cădea sub prevederile 
Codului penal, ea tremura la ideea că domnul judecător ar putea 
descoperi şmecheria, dar a acceptat acest risc; bunul-simţ îi 
susura la ureche că „fiul'" său trebuie să fie ajutat să-şi facă un 
nume în lumea muzicii. Era o situaţie absurdă, incredibilă pentru 
oameni cu reacţii normale. 

Prima zi de înregistrări s-a derulat fără probleme. Băieţii au 
simţit emoţiile oricărui debutant. Studioul improvizat de domnul 
Davenport în garaj avea aerul unei caricaturi, a unui joc de copii 
în comparaţie cu echipamentul complicat aflat la compania 
Goldcrest. Consola de dischete, care se putea asculta ulterior 
pentru a se îmbunătăţi interpretarea, multipistele, aparatele 
pentru a face mixaje, sintetizatoarele numerice şi analogice, 
eşantioanele ce tăiau şi filtrau zgomotele, secvenţiometrele ce 
transferau sunetele pe multipiste şi le înregistrau direct pe 
bandă reprezentau pentru Will, Bruce şi Danny o reţea 
înspăimântătoare, mai rea ca pânza unui păianjen din clasa 
văduvelor negre. În schimb, Roger naviga pe o mare de plăceri. 
El vorbea aparatelor, iar ele îi vorbeau. Simultan, era plin de 
admiraţie pentru tehnicienii care mânuiau mulţimea de butoane, 


manete, clapete pentru a face să iasă, ca din pălărie, un disc pe 
care ceilalţi specialişti îl vor fabrica şi multiplica la infinit, pentru 
a hrăni gloria muzicienilor, pentru a umple buzunarele 
producătorilor, a asigura dividente acţionarilor şi în cele din 
urmă a-i îmbogăţi pe patroni, marii beneficiari ai acestui izvor de 
bogăţie. 

Doris asista la toate scenele de muncă. Privită la început cu 
neîncredere de către personal, ea a fost acceptată treptat, în 
ciuda celor patru picioare ale sale, ca un membru al grupei. Lost 
Souls, rockul funck, compus, aranjat şi interpretat de Roger, a 
excitat uimirea tehnicienilor. Atraşi de aplauze, promițătoare 
specii răsunătoare şi trepidante, domnul Goldbloom şi asistenții 
săi şi-au părăsit birourile şi au ajuns precipitaţi la locul unde se 
creau evenimentele. Era oare vorba de un succes, de un miracol 
dorit cu atâta ardoare după un cortegiu de eşecuri ce amenințau 
să-i ruineze? Inginerul de sunet i-a făcut să înţeleagă că 
macheta poate deveni, după el, un mare hit. Patronul a observat 
expresia de fericire a domnişoarei Gilda care, în ciuda naivităţii 
ei, ştia să aprecieze un cântec de valoare. 

— lată o muzică ce reflectă gustul tinerilor, ce impresionează 
imaginaţia şi încălzeşte simţurile, a strigat ea. Este o mare 
lovitură, domnule! MAREA LOVITURA!... 

Lady Annabel Farnsworth a apărut la Wilton Crescent 
înconjurată de o adevărată galaxie de duci, prinți, marchizi, 
conți şi mici lorzi — toţi părinţii ei. Majoritatea, fără a fi exact 
famelii, traversau o perioadă grea ce risca să se 
permanentizeze. Cei mai răi erau vânduți unor mogştenitoare 
bogate, văduve sau divorţate, în general purtătoare de fese late 
cât un teren de golf, de bombe înalte cât un munte, de burţi 
uriaşe în felul celebrului Ayers Rock din Australia Centrală şi de 
nişte crevase insondabile în raport cu care soţul ar trebui să se 
înarmeze cu o busolă înainte de a se aventura cu prudenţă 
extremă. Comparaţiile generate de imaginaţia debordantă a lui 
Roger i-au sugerat un cântec crud, Les Midas du jet-set, o satiră 
pe care voia să o includă pe albumul următor. 

Walter Osborne a primit-o pe viitoarea sa soţie alături de fiul ei 
şi de o galaxie de mici stele, un fel de Andromeda eclipsată 
parţial de către vecina sa uriaşă, Calea Lactee. Almanahul Gotha 
a permis apariţia în paginile sale a celui mai celebru sânge 
albastru pentru a onora răsăritul unei strălucite alianţe 


matrimoniale. Această uniune ascundea însă sub splendoarea sa 
aperentă toate mizeriile unei lumi crepusculare, credea Roger, 
ce cunoştea personal sau din auzite ceea ce se spunea despre 
majoritatea membrilor săi. Lady Annabel îi reamintea de o 
supernovă strălucitoare alături de judecătorul Osborne, o micuță 
stea aproape stinsă. Dacă Roger a abandonat comparaţiile 
inspirate de cosmologie şi le-a redus la proporţii umane, 
Annabel, înaltă şi subţire ca un manechin, putea să privească de 
la înălţimea sa calviţia incipientă a lui Walter, al cărui cap îi 
ajungea până la umeri. Judecătorul trăia probabil o dramă. 
Subţire, de statură medie, privat de farmec, el era atras de 
femei frumoase şi mult mai tinere decât el, adică o poziţie 
generatoare de multe neplăceri şi de complicaţii adesea triste, 
dacă nu cumva groteşti. Pierderea Margaretei Lusignan se pare 
că nu l-a făcut mai înţelept. Annabel era foarte frumoasă, dar o 
frumuseţe rece ca a unui Everest feminin, ca frumuseţea 
indiferentă a unei statui de marmură sculptate de Praxiteles. Cu 
siguranţă, ea îl va face să sufere, prefigura Roger fricţiunile 
inevitabile, ca şi cum ar fi fost ghidat de un al şaselea simţ. 
Ducele de Northminster a acceptat acest mariaj ca pe un rău 
necesar. Norocul său se scufunda încet, în felul statuilor de 
gheaţă sculptate de artiştii din Peking şi care se descompun la 
prima căldură a primăverii. Beneficiar al unor venituri mici, el 
vieţuia într-un mic apartament plin de amintiri, de fantome şi de 
regrete. Nu putea să uite trecutul glorios, iar amărăciunea îi 
otrăvea existenţa, visele, iluziile. În timpul zilei moţăia la club, 
accepta cu recunoştinţă invitaţiile la vânătoare organizate pe 
domeniile prietenilor săi, bogaţi în continuare. Deasupra patului, 
păstra o mare fotografie a castelului său, o construcţie 
splendidă, în stil gotic, intrată în patrimoniul statului. Înainte de 
a dormi, îl privea suspinând... 

Sărbătoarea desfăşurată în salonul albastru de la Wilton 
Crescent era lispită de viaţă. Bufetul de o mare bogăţie, muzica 
dulce, melancolică, interpretată la pian de un profesionist 
dezgustat şi mediocru, conversaţia purtată cu voce scăzută se 
combinau prost, realizând o ambianţă funebră. Bătrânii şi adulţii 
ce se plictiseau regeşte îl lăsau indiferent pe Roger. Tinerii, 
apropiaţi de vârsta sa, i-au trezit însă curiozitatea. Joan şi 
Langley, gemenii contelui Hastings, călduros recomandaţi de 
judecător, prezentau o atât de mare asemănare încât ai fi putut 


crede că ai de-a face cu acelaşi exemplar uman, dublat în băiat 
şi fată. Numai îmbrăcămintea îi diferenţia. Gemenii i-au arătat 
lui Roger o simpatie reciprocă. Joan îi întâlnise deja numele într- 
un articol despre copiii supradotaţi. În sânul clanului Hastings, 
Roger dobândise o anumită celebritate. 

Pentru a însufleţi atmosfera morocănoasă, Walter i-a cerut fiului 
său să cânte la pian o sonată de Chopin. Roger s-a executat. A 
atacat fără prea mult entuziasm sonata nr. 2, apoi umorul său s- 
a întunecat şi a brodat o scurtă improvizație ce i-a permis să 
alunece pe acordurile triste ale sonatei în si bemol minor, 
Funebra... Walter a avut o senzaţie penibilă. Fiul său îşi bătea 
joc de el. Nu a putut însă să intervină, căci vocea cristalină a lui 
Joan s-a făcut auzită: 

— Nu aţi putea interpreta ceva mai modern? Un rock, de 
exemplu? 

Tinerii au izbucnit în apluze: 

— Bravo! Un rock! Un rock la alegerea dvs.! Un rock! Vrem un 
rock! 

Un început de rebeliune ce-l supăra pe judecător. Roger a 
resimţit tensiunea nervoasă ce a crescut brusc, amenințătoare. 
Contele Huntington a spus cu condescendenţă: 

— Va trebui să-i satisfaceţi dorinţa lui Joan, în cazul în care, 
desigur, cunoaşteţi cântece moderne. 

Partea a doua a frazei avea un sens ambiguu. Putea însemna: 
este preferabil să nu depuneţi prea mult zel... Toate privirile s- 
au concentrat asupra tânărului pianist. Pentru a realiza un 
echilibru satisfăcător între toate părţile interesate, Roger a 
improvizat un rock mai curând glam în jurul Funebrei. Nu a făcut 
decât să crească divergenţele între conservatori şi tinerii 
reformatori. Rebelii schiţau paşi de dans în jurul pianului. Ritmul 
s-a accelerat, s-a accelerat... Roger a fost purtat de valul 
propriei muzici. Energia agresivă a făcut să sară corzile 
bătrânului pian. 

Un val de sânge a inundat creierul judecătorului. A scăpat ca 
prin minune de o congestie cerebrală: 

— Ajunge, Roger! Ajunge! Insulţi memoria lui Chopin! Acest 
zgomot infernal ofensează bunul-simţ! Organismul uman posedă 
o anumită limită de toleranţă în faţa agresiunii sunetelor! Limita 
odată depăşită, efectele nocive asupra celulelor din urechea 
interioară au ca rezultat surzenia! Subliniez: surzenia! Ceea ce 


ai interpretat este o cacofonie! O cacofonie periculoasă! 
Nebunie! O manifestare de nebunie furioasă! Este inadmisibil! 
Walter a realizat brusc tăcerea grea ce cuprinsese salonul şi 
faptul că-şi pusese un fel de mantie de plumb pe umeri. Victimă 
a propriei violenţe, el apărea ridicol, grotesc, rău în faţa lui 
Annabel şi a invitaţilor. 

Contele Huntington a intervenit cu bonomie: 

— Aveţi dreptate în principiu, Walter! Vă pot asigura însă că 
Roger nu a avut intenţia de a vă ofensa urechile şi nici de a 
pune la probă răbdarea noastră! 

Ironia fină a bătrânului a avut pentru judecător efectul unor 
foaie, dar disciplina ancorată în spiritul lui l-a împiedicat să 
reacționeze. 

— Walter manifestă pasiunea unui adolescent!, a adăugat 
Annabel, însoţindu-şi cuvintele de un surâs fermecător. Pentru 
această prospețime a spiritului, noi, cu toții, îl iubim. 

Fraza bine întoarsă a înseninat frunţile. Dintr-o singură lovitură, 
Annabel a făcut o etalare a fineţii sale diplomatice, a cucerit 
recunoştinţa lui Walter şi i-a arătat lui Roger forţa personalităţii 
sale. Familia Huntington a înţeles că de acum înainte la familia 
Osborne ea va aduce ploaia sau soarele. 

Judecătorul s-a apropiat de viitoarea sa soţie, i-a luat mâna şi a 
sărutat-o, o amprentă de iubire şi respect. 

— Annabel, veţi fi ornamentul, soarele acestei case! 

Roger a devenit prietenul indispensabil al gemenilor. În fiecare 
seară se întâlneau şi frecventau marile concerte rock şi barurile 
în care grupurile rock la modă îşi demonstrau cu putere talentul 
lor exploziv, seri oferite pentru prietenii gemenilor. Precedat de 
reputaţia sa, Roger se bucura de un succes monden ce ar fi 
umflat de orgoliu pe un băiat mai puţin avertizat. Bine dezvoltat 
pentru vârsta sa, el afişa şaisprezece sau chiar şaptesprezece 
ani. Le făcea pe fete să fie nebune după el şi pe micii lor prieteni 
să fie plini de gelozie. Băieţii împinşi de pulsiuni stranii, 
inexplicabil excitaţi de prezenţa sa, îi căutau prietenia. Roger 
citise în cărţile lui teorii despre diferenţierea sexuală încă 
incertă la adolescenţi. Dar cum nu-l interesau aventurile, el se 
eschiva cu eleganţă şi se făcea că nu înţelege avansurile care i 
se făceau. 

Gemenii l-au antrenat. Atunci când purtau costume unisex, 
modă lansată de David Bowie, Mick Jagger sau Boy George, 


Roger nu reuşea să deosebească pe Joan de Langley. Adesea, 
Langley se îmbrăca în fată, iar Joan în băiat. Atunci confuzia era 
totală. Roger îi identifica fără greşeală numai atunci când se 
aşezau goi, fără jenă, pe şezlongurile de lângă piscina albastră, 
mângâiată de soare. La gemeni, o ambianţă de erotism picant 
exacerba simţurile, dar teama de SIDA punea o frână exceselor 
sexuale, dar fără a suprima anumite libertăţi. A căuta orgasmul 
prin mijloace artificiale, în doi sau în grup, era viu recomandat. 
Chiar şi copularea îşi găsea partizani, dar cu condiţia să se 
utilizeze prezervativele. Gemenii şi prietenii lor refuzau accesul 
necunoscuţilor în cercul lor, pentru a se evita o contaminare 
adusă din exterior. Era o izolare de grup, ce a construit în jur un 
fel de cordon sanitar destul de eficace. 

Chris, un băiat blond reputat pentru succesul său la fete, a 
povestit într-o zi, cu o sinceritate dezarmantă, că înainte de a se 
culca cu o fată, descoperită la o recepţie diplomatică, a 
constatat panicat că sexul său refuză să-l asculte... rămânea 
moale în faţa unei fete consternate. Probabil că teama de SIDA 
i-a jucat o festă, dar l-a păstrat sănătos. După această aventură 
fără urmări, Chris a ajuns la concluzia că impotenţa sa pasageră 
a făcut să evite întâlnirea cu moartea. 

Cu permisiunea expresă a tatălui său, Roger îşi petrecea adesea 
nopţile cu gemenii. Judecătorul şi familia Hastings doreau o 
alianţă matrimonială între familiile lor. În ciuda înclinaţiei pentru 
rock, singurul său capitis diminutio — Roger reprezenta un 
candidat perfect pentru un mariaj de convenienţă. Reputația de 
geniu precoce a înclinat mult în favoarea sa. 

După serile lor pline de mişcare, gemenii şi Roger se întorceau 
istoviţi la Hastings House. Pentru a se întrema, trăgeau o mică 
dâră de pudră albă, beau un pahar de whisky, apoi se culcau toţi 
trei într-un pat mare al unei camere rezervate pentru prieteni. 
După ce au epuizat toate combinaţiile posibile, ei adormeau 
epuizați. Dimineaţa, Roger s-a trezit gol, prins ca un sandvici 
între cei doi, şi ei la fel de goi. 

Joan a deschis ochii şi s-a întins cu voluptate, tot privind cu 
mare plăcere corpul lui Roger. 

— In toate filmele cu copii de colegiu, savantul clasei era gras, 
dolofan şi făcea tot felul de prostii. Din cauza nasului, nu vedea 
stelele. Slut, el era ignorat de toate fetele. In schimb, tu spargi 
toate tiparele, Roger. Frumuseţea ta face ravagii... 


— Mulţumesc pentru compliment. Dar te asigur că nu sunt un 
exemplar unic. Rimbaud şi Morrison uneau frumuseţea cu 
geniul. În ceea ce mă priveşte, atunci când mă uit în oglindă, 
descopăr imperfecţiuni uimitoare. Frumuseţea este o himeră. 

— Ipocritule! Perfidia ta îmi face scârbă, a spus Langley râzând. 
— Frumuseţea este o valoare perisabilă pe care vârsta sau 
moartea o fac fărâme. Prefer calităţile sufletului decât pe cele 
ale corpului. 

— Eu prefer invers, a susurat Joan. 

Privirea sa a alunecat spre sexul lui Roger, deja intrat în erecţie. 
Langley l-a imitat. 

— Gata!, a strigat Roger. Noaptea îmi ajunge. Mă aşteaptă 
piscina... 

Contele Hastings, bancher încercat şi industriaş cu concepţii 
vaste, acaparat de afaceri şi adesea în călătorie pe continent 
sau în Extremul Orient, se dezinteresa de copii, care nu-i 
puseseră până acum probleme. Educaţia lor era asigurată la 
şcoli şic; ambianța bogată şi rafinată de acasă, banii de buzunar 
furnizaţi fără control le deschideau o cale fără obstacole spre 
viaţa adultă. Contesa Hastings, dedicată operelor de binefacere, 
se ocupa de copiii maltrataţi, abandonaţi, bolnavi de SIDA, sau 
de infractori ori prostituate şi uita de propriii copii. 

Gemenii, atât de lăudaţi pentru comportamentul lor aristocratic 
şi pentru echilibrul lor moral, l-au învăţat pe Roger şmecheriile, 
subtilităţile menite să adoarmă vigilenţa unor adulţi copleşitori 
şi scormonitori. l-au insuflat voluptatea pericolului, plăcerea 
unor întâlniri echivoce, surprizele contactelor cu lumea interlopă 
— traficanţi, prostituate, găinari, proxeneţi, cerşetori albi, negri 
sau galbeni, capete rase, panchişti, îngerii iadului — cu toţii 
adolescenţi, prieteni ai lui Langley. Această lume violentă, 
pestriță, colcăitoare, ce nu admitea decât legea celui mai tare şi 
mai rău, îl captiva pe Roger, îl împingea să o aprofundeze, să o 
cunoască mai de aproape, pentru a o putea descrie în poemele 
sale, a o cânta în compoziţiile sale muzicale. Era o lumea aparte 
care nu era complet rea, care ascundea multă generozitate, 
devotament, iubiri arzătoare şi adesea un spirit de sacrificiu 
aproape divin. Roger era fascinat de gemenii care evoluau în 
acest mediu cu o dezinvoltură uluitoare. John Paul Getty jr a 
plătit această experienţă cu o lungă şi dureroasă captivitate 
într-o peşteră infectă, care i-a ruinat sănătatea, reducându-l la 


starea de paralitic orb. Gemenii au beneficiat de un privilegiu 
inexplicabil. Acceptaţi de lumea interlopă, deveniți un fel de 
mascotă dublă, ei erau protejaţi cu o gelozie posesivă. Se ştia că 
sunt bogaţi, că părinţii lor ar plăti o recompensă grea în cazul 
unei răpiri. Dar nimeni au ar fi îndrăznit să înfrâneze legea unei 
invizibile Curți a minunilor ce le acorda protecţie. 

Roger regăsea la gemeni dedublarea lui Jeckill şi Hyde, a lui eu 
şi altul. Gemenii protejaţi de către lumea interlopă îi evocau 
imaginea unor mici păsări care tocmai curăţau colții unor 
crocodili ce stau cu gura deschisă, docili, prietenoşi... strania 
complicitate dintre peştii remora şi rechinii care le acceptă 
compania, înţelegerea dintre delfinii ce dirijează bancuri de 
peşti spre plasele pescarilor. 

Roger, prietenul gemenilor, beneficia de acest bizar privilegiu. 
Era privit cu simpatie, era salutat, i se surâdea, i se arăta o 
cordialitate impresionantă. Apoi înţelegerea i-a luminat spiritul, 
explicaţia era de o simplitate copilărească: gemenii se despuiau 
de snobism, de superioritatea, de aroganţa clasei lor şi se 
comportau ca nişte camarazi fericiţi să împărtăşească plăcerile, 
bucuriile, suferinţele, pasiunile ciudaţilor lor prieteni.In cursul 
unei expediţii nocturne, Roger a descoperit într-un bar din 
Notting Hill o veche cunoştinţă, Jim Robbins. Jovialul Jim părăsise 
Liverpoolul natal pentru a înveseli cu muzica sa pe tinerii 
londonezi amatori de hard-rock cântat până la ultimele limite 
ale rezistenţei auditive. Ne-am fi imaginat că Red Hot Chili 
Peppers, Ugly Kid Joe sau Poison şi-au dat o întâlnire cu fanfara 
Infernului pentru a face să sară capacul unei marmite muzicale 
încălzite la o temperatură de câteva milioane de grade Kelvin. 
Jim l-a zărit pe Roger care-şi căuta cu greutate o cale, urmat de 
gemeni, prin mulţimea dansantă, şi i-a făcut semn să se 
îndrepte spre o masă situată aproape de platforma muzicienilor. 
Această masă i-a oferit o nouă surpriză. Aşezat în faţa unei sticle 
de whisky, Bob Fontevrault îşi golea paharul cu mici înghiţituri. 
Intâlnirea cu Roger l-a umplut de bucurie. El s-a ridicat şi l-a 
îmbrăţişat. Foarte repede s-a ataşat de gemeni, obişnuiţi să 
câştige fără eforturi simpatia oamenilor. A comandat pentru noii 
veniţi băuturi fără alcool. 

— Pentru ochii ofiţerilor de poliţie, a spus el cu o voce joasă, 
făcând cu ochiul. Pe sub mână voi puteţi primi alcool. Discreţie 
şi eficacitate garantată. 


A privit amuzat pe gemeni: 

— Cine este fata şi cine este băiatul? 

— Contează diferenţa?, s-a îngrijorat Langley surâzând. 

— Nu, doar o simplă curiozitate. 

— Cu cine aţi vrea să vă culcaţi?, a reluat Langley. 

— lată o întrebare care nu e lipsită de francheţe! Pentru 
moment, e dificil să fac o alegere... Sunt prea beat... 

Roger a fost impresionat de ruinarea fizică a lui Bob. Slab, cu 
ochii sticloşi, îmbrăcat în negru, cu gura amară, cu mâinile uşor 
tremurătoare, golea pahar după pahar. In timpul unei pauze a 
grupului, umplută de intervenţia disc-jokey-ulm ce a lansat spre 
dansatori decibelii unui rock de Van Halen, Jirrrs-a alăturat lui 
Roger şi prietenilor lui. Era însoţit de un adolescent cu faţa 
deschisă, cu ochii albaştri, ageri. Roger a remarcat părul lung, 
ondulat şi mâinile sale fine, subţiri, cu degete lungi. Jim i-a 
urmărit privirea. 

— Mâini de pianist, a spus. Vă prezint pe Jimmy Stewart, pianist, 
şomer. Precizez: şomer prin opţiune. 

A oprit un chelner. 

— Tom, două beri!... Jimmy este un profesionist de primă clasă 
şi un comic inepuizabil. O comoară de poante. Este capabil să-i 
înveselească şi pe cei mai deprimati oameni. Tocmai mi-a 
semnalat ultima faţetă a rasismului japonez: în anumite băi 
publice din Tokio europenii nu mai sunt admişi. 

— De ce? 

— Deoarece s-au obişnuit să poarte chiloţi, ceea ce este contrar 
tradiţiei nipone. 

— Este adevărat?, a surâs Joan, viu interesată. 

— Mă găseam într-o situaţie jenantă, a explicat Jimmy flegmatic. 
După o săptămână, într-un restaurant din Singapore, am vrut să 
îmi aprind o ţigară. Un autohton, vecin de masă, m-a oprit. „Ce 
vârstă aveţi?", „Şaptesprezece!", i-am răspuns. „La noi, în 
Malaysia, un tânăr de mai puţin de optsprezece ani ce este 
surprins că fumează este condamnat la doi ani de închisoare." 
După o săptămână, noi eram în turneu la Hong-Kong. Un grom 
de la hotelul nostru plângea. Impresionat, am vrut să ştiu cauza 
suferinţei lui. „Ziarele recomandă oamenilor să se debaraseze 
de pisicile lor, ce suferă de o epidemie de SIDA de felină. lar eu, 
mi-a spus el, nu vreau să-mi omor pisica". 

Paharul din mâna lui Bob s-a spart cu un zgomot sec. Băutura 


înroşită de sânge s-a scurs pe faţa albă de masă. Privirile 
prietenilor stupefiaţi au întârziat pe pata ce se lărgea încet. 
Aceeaşi idee traversa mintea gemenilor, a lui Roger şi a lui 
Jimmy. Faţa lui Bob îşi păstra calmul. Şi-a şters mâna şi i-a cerut 
unui chelner să-i aducă un nou pahar. Jim a surâs ca şi cum 
incidentul nu ar fi avut loc. Dacă Bob era contaminat cu HIV, 
masa îmbibată cu sângele lui era un focar de infecţie. 
Presupunerea lui Roger s-a transformat în certitudine atunci 
când Bob a cerut un sac de material plastic şi, sub privirea 
uimită a chelnerului, a luat faţa de masă şi a îndesat-o în sac. 

— Să-i spuneţi patronului să ardă această masă! 

l-a aruncat chelnerului uimit un pumn de bancnote. 

— Este suficient pentru a se acoperi consumaţia, costul feţei de 
masă, al sacului şi al mesei. 

Apoi s-a ridicat, le-a surâs celor de la masă, cu surâsul trist al 
unui copil care tocmai şi-a pierdut jucăria preferată, şi a spus cu 
simplitate: 

— Într-una din aceste zile... 

Fără să le strângă mâna, s-a îndepărtat şi s-a pierdut în 
mulţime. O ieşire din scenă ce avea ceva teatral, nobil, sublim... 
Omul ce intră în comuniune cu moartea şi care surâde întrevede 
deja splendorile existenţei cosmice de dincolo de mormânt... 
este ca şi culcarea soarelui, urmată de o lungă noapte, apoi de o 
nouă apariţie a soarelui... un ciclu ce se repetă la infinit... căci în 
cosmos moartea eternă nu există... totul vieţuieşte, piatra şi 
focul, lumina şi frigul, şopârla şi diamantul... haos ilimitat... 
universul fără sfârşit şi fără început refuză legile... 

Construcţiile filosofice reci iau alte dimensiuni atunci când 
perspectiva unei morţi iminente atinge un părinte sau un 
prieten... leşirea dramatică a lui Bob Fontevrault îl arunca pe 
Roger într-un abis de meditații negre... 

Gemenii şi Jimmy Stewart şi-au reluat conversaţia, ca şi cum 
nimic special nu a intervenit. Jim Robbins, sumbru, păstra 
liniştea. Brusc, Roger s-a ridicat. 

— Vă rog să mă scuzaţi! Sunt puţin obosit... Vă doresc o seară 
plăcută! 

— Aşteaptă, a spus Langley. Te vom conduce noi acasă. 

— Mulţumesc, voi lua un taxi. Vă ador..., dar pentru moment am 
nevoie să fiu singur. Pe curând. 

— Păcat! 


Acelaşi cuvânt pronunţat simultan de gemeni a produs un efect 
bizar. 

In seara următoare, Roger a revenit la bar înainte de intrarea în 
scenă a formaţiei Deadly Sinner. L-a găsit pe Robbins care 
tocmai se bărbierea în loja artiştilor. La celălalt capăt al 
camerei, 

partenerii săi tachinau două tinere îmbrăcate ţipător, cu părul 
vopsit în verde şi albastru, îmbrăcate ca nişte perii cu ţepi lungi. 
Râdeau cu o indecenţă stridentă. 

Roger şi Jim se priveau prin intermediul oglinzii ce le reflecta 
feţele. 

— Jim, aş vrea să-ţi pun o întrebare. 

— Presupun că e vorba de Bob. 

— Tu ştiai că e bolnav? 

— Da. Am aflat din întâmplare, la New York. Eram în turneu. Mă 
găseam în holul din Grand Central Station. Enric, fratele meu 
mai mic, de şase ani, era cu mine, ca de obicei. El mă urmează 
peste tot. Sunt pentru el şi frate, şi tată şi mamă, căci părinţii 
noştri au murit. Acest detaliu este important. Aici l-am întâlnit 
pe Bob. ÎI cunosc de ceva vreme. Venise să ridice al doilea 
premiu la cursa de Formula 1 de la Watkins Glen. Părea foarte 
mulţumit. Brusc, Eric mi-a arătat cu mâna nişte străluciri uriaşe 
— globuri de metal acoperite cu becuri incandescente. Aranjate 
în dublu fir, ele formau un ansamblu important. 

— „lată baloanele de SIDA!", a exclamat el. 

— L-am privit şocat: „Ce ştii tu de SIDA?", „Am găsit o revistă 
într-un sertar, la hotel... In camera noastră... baloane roz, ca 
nişte mici arici. Se poate juca cu ele?". „Nu. Este un balon atât 
de mic, încât nu poate fi văzut cu ochiul liber." Mi-a cerut bani 
ca să-şi cumpere o bandă desenată de la un chioşc de ziare. 
Rămas cu Bob, am observat paloarea feţei sale. Un surâs, mai 
curând o grimasă, i-a marcat gura. Un surâs de clovn, căci ochii 
săi erau atinşi de tristeţe. „Eric are imaginaţie", a spus el. „El nu 
se îndepărtează de realitate... ne-am putea juca cu mingi 
acoperite de ţepi... ne jucăm fără să o ştim... şi chiar ne jucăm 
cu viaţa noastră... sau mai degrabă la ruleta rusească... Am fost 
tentat să-i spun, dar nu m-ar fi înţeles..." Nici eu nu-l 
înţelegeam. 

Apoi a reluat: „Mâine voi zbura la Londra. Anul viitor nu voi mai 
putea participa la cursa de la Watkins Glen. Căci bolnavii de 


SIDA nu sunt autorizaţi să intre pe teritoriul Statelor Unite." „Ce 
îmi cânţi?" „în aşteptarea cursei mă simţeam rău. Abia am 
terminat probele de la Watkins Glen. Situat la coadă, nu aveam 
practic nicio şansă să câştig cursa. Am leşinat ca o femeie 
diafană. Când m-am trezit, la spital, un tânăr medic m-a anunţat 
că analiza sângelui a arătat existenţa virusului HIV. Am fost 
distrus. În ziua următoare, am făcut nebunii: fie câştig cursa, fie 
mă zdrobesc de barierele de protecţie. Cu o maşină mai bună, 
voi câştiga marele premiu..." 

A izbucnit în râs. Un râs ce suna ca un hohot de plâns. „Nici 
măcar un preot nu ar fi obţinut această confesiune", a continuat 
el. „Eric a reuşit să o facă. Pentru moment, să păstrezi secretul, 
Jim. Voi căuta un moment potrivit pentru a face o declaraţie 
publică." 

Pentru vacanțe, gemenii au primit de la tatăl lor un superb 
periplu prin insulele Virgine Britanice, Bahamas, Cayman, 
Bermude, Curacao, Tahiti, paradisuri terestre şi paradisuri 
fiscale... marele rechin îi familiariza pe cei mici cu viitorul lor 
teren de vânătoare... Gemenii i-au propus lui Roger să-i 
însoţească. Dar el a declinat invitaţia. Angajamentele îl reţineau 
la Londra. Ei se vor revedea după terminarea vacanței. 

Eliberat de prezenţa lor agreabilă, dar un pic acaparatoare, 
Roger şi-a reluat vechile ocupaţii: dimineaţa, şedinţele de 
modeling de la domnul Mowby, după-amiaza, înregistrări la 
Goldcrest, seara concerte rock şi apoi două, trei ore de studii şi 
compoziţie. 

Will era fericit. Şi-a regăsit prietenul, fascinat de gemeni, marii 
săi concurenţi. Spectacolele rock le ofereau posibilitatea să 
compare muzica lor cu cea a grupurilor în vogă. Ei mâncau saci 
întregi de fulgi de porumb, savurau sucuri aromate, aplaudau 
cântecele ce meritau admiraţia şi criticau fără menajamente pe 
cele rele. Performanţele formațiilor Ugly Kid Joe, Red Hot Chili 
Pepper sau Little Angels se conformau preferințelor lor pentru 
formaţiile tinere, ce aduceau o notă de noutate. Ei urmăreau cu 
mare interes interviurile rockerilor adolescenţi, candoarea 
dezarmantă a răspunsurilor lor, justificarea muzicii lor şi a 
opiniilor lor umanitare, exprimate adesea cu naivitate. Cei de la 
Cult, traumatizaţi de pierderea bateristului, au trecut în tabăra 
concurenţei, dar ce concurenţă!, la Guns'n' Roses... Işi pansau 
rănile relundu-şi treptat plăcerea de a trăi şi de a scrie. 


Adesea, Roger şi Will se amuzau să surprindă micile 
imperfecţiuni ce stricau — nu prea mult — imaginea anumitor 
rockeri, dintre cei mai mari: cascadele de sânge artificial şi de 
instrumente de tortură etalate de Alice Cooper; gesturile 
nefericite ale lui Joe Cocker; jocurile de picioare ale lui James 
Brown, ce repetă figurile cu o frecvenţă uluitoare; urâţenia lui 
Peter Garrett, de la Midnight Oii, ce are un cap de Frankenstein 
chel; mania lui Robert Plant, de la Led Zeppelin, de a-şi ridica 
mâinile cu palmele în sus, gest feminin prin excelenţă; 
pantalonii de adolescent întârziat purtaţi de Angus Young, de la 
ACDC; barba de trei zile a lui Prince, ce răsună cu o voce, de 
altfel foarte frumoasă, de soprană; costumele extravagante ale 
lui Elton John; Iggy Popp, ce-şi expune nuditatea un pic 
descărnată a bustului; grotescul trist al celor de la ZZ Tops, 
clovni bărboşi de o calitate slabă; Bob Dylan, cu aerul său de 
pensionar obosit; Kenny Rogers, umbra lamentabilă a unui 
trecut glorios; Jerry Garcia, ce evocă un preot ortodox bărbos 
rătăcit printre rockeri tineri; David Bowie, incomparabilul David 
Bowie, care tocmai face un legământ de umilinţă în sânul 
grupului Tin Machine. 

Roger îşi recunoştea prejudecățile, erorile de raţionament. 
Acorda tinerilor privilegiul exclusiv de a fi interpreţi de rock. Dar 
fosilele erau capabile de salturi spectaculoase. Paul McCartney 
şi Mick Jagger făceau minuni. Eric Clapton curăța toate premiile 
cu o perseverenţă uimitoare. Roger ofta. La opt ani, Michael 
Jackson urca scara celebrităţii, în timp ce el, copil minune, la 
treisprezece ani, se scălda într-o mare de mediocritate. Primul 
disc a fost un fiasco, cel de-al doilea, încă în gestație, ridica un 
semn de întrebare. Gloria întârzia să vină la întâlnire. 
Optimismul lui era erodat de o sămânță de deziluzie, de 
dezgust, amenințând să se prăbuşească la fel ca zidurile căzute 
în faţa suflului trompetelor din Jerichon. Ar fi preferat sunetele 
reconfortante ale lirei lui Amphion ce ridicau meterezele de la 
Theba. 

Temperament ciclotimie, Roger traversa perioade strălucitoare, 
de vioiciune, productive, euforice, intercalate cu faze scurte de 
tristeţe, de zbatere. Roger traversa o perioadă de depresie, 
când Will, fără vreo intenţie răuvoitoare, i-a înfipt şi mai tare 
cuțitul în rană: 

— Calvin Klein plăteşte milioane manechinilor săi. Teak 


Nicholas şi Marcus Schenkenberg fac surf pe valuri de dolari. 
Marky Mark pescuieşte pe linie alte milioane pentru a-şi arăta 
musculatura învăluită într-un slip ce poartă marca Calvin Klein, 
în timp ce zgârcitul tău de Mowby te gratifică cu o sumă 
mizerabilă de o mie de lire pe săptămână. 

— Teak şi Marcus, vulcani sexuali, iar Marky Mark, rege al 
rapului, primesc milioane, este adevărat, dar raportează duzine 
de milioane. 

— Vulcanii, pot să înţeleg... dar rapul mă face să vomit... Beuh! 
După ce ai auzit un rapper, poţi să spui că i-ai auzit pe toţi, atât 
de mult se aseamănă.... cuvinte vomitate în ritm accelerat... 
rapul... copilul degenerat al rockului... Nu sunt singurul care-l 
detestă. Elton împărtăşeşte opinia mea. 

— Rapul exprimă un mesaj... 

— Nu îmi pasă de mesaj. Nici lui Marky nu-i pasă. Am oroare de 
politică. Cântecele trebuie să îndulcească moravurile, nu să 
propovăduiască violenţa sau asasinatul. Poşta transmite 
mesaje... 

Puțin după aceea, Will trebui să constate, surprins plăcut, că 
mesajele telepatice îşi atingeau ţinta. Domnul Mowby, radiind 
de bucurie, l-a anunţat pe Roger că onorariul lui va fi majorat la 
trei mii de lire pe săptămână, ca urmare a solicitărilor crescute 
ale clienţilor săi, impresionați de imaginea sa de băiat şic. 
Farmecul aliat cu eleganța au activat vânzările de haine bine 
croite, respinse în general de tineri, ataşaţi de blugi şi de ţoale 
învechite. În schimb, domnul Mowby i-a cerut o favoare: 
prietenul său, Colin Headly, inaugurase un club de gimnastică şi 
prezenţa charismatică a lui Roger ar face furori. Dansul învăţat 
la Şcoala de balet îi va fi de o mare utilitate. Mişcările ritmate, 
graţia, tinereţea vor incita pe candidaţii la culturism să aleagă 
această disciplină sportivă. Pentru început, el urma să 
primească cinci sute de lire pe şedinţă. 

Banii curgeau... simbol al unui debut promiţător pe calea 
vedetismului.... 

Muzica, literatura, studiile, modelingul şi aerobicul A 
supraîncărcau programul lui Roger. Dar munca îl amuza. Intr-o 
perioadă în care specializarea devenea un factor important al 
civilizaţiei occidentale, Roger îşi înmulţea activităţile. Un ziarist, 
uimit de nonconformismul lui, i-a pus nişte întrebări: 

— Vă manifestaţi pe mai multe planuri: artă, ştiinţe, sport... 


Trebuie să aveţi o preferinţă secretă... 

Roger a răspuns cu candoare: 

— Preferinţa mea? A mă închide între cei patru pereţi ai 
camerei, a-mi lăsa gândirea să vagabondeze prin labirintul 
incertitudinilor mele, a părăsi conştientul, a mă înfunda în 
universul inconştientului meu şi a scoate din profunzimile sale 
cele mai frumoase imagini. Cei patru pereţi câştigă transparenţa 
cristalului, dulceaţa vântului, inconştienţa eterului. Gândurile 
mele evadează, zboară... Înţeleg aici neputinţa temnicerilor, fie 
ei împărați, dictatori sau tâlhari, de a închide ideile. Înţeleg şi că 
omul nu este decât un instrument al gândirii, o gândire ce 
precede ivirea sa în lume, îl însoţeşte pe timpul vieţii şi 
supravieţuieşte morţii. 

— Uitaţi că omul a creat cultura şi civilizaţia... Cred că dispreţuiţi 
omul.... 

Roger a surâs: 

— Nu-l dispreţuiesc. Constat numai că el a luat în mod propriu 
fraza din geneză care spune că Dumnezeu l-a creat pe om după 
imaginea Sa. S-a căzut în antropomorfism, atribuind lui 
Dumnezeu o formă umană. Descendent din Adam şi Eva, în plus 
orgolios, omul îşi imaginează că este stăpânul universului şi că 
domeniul său, pământul, este centrul spaţiului sideral. Apoi 
infailibilul constată cu stupoare şi neîncredere că pământul nu 
este decât un fel de minusculă navă spaţială, o mică şi 
neînsemnată planetă ce se învârteşte în jurul soarelui, şi nu 
invers, cum se credea. Înfailibilul cade astfel din surpriză în 
surpriză. El va afla că soarele însuşi nu este decât o stea de 
dimensiuni modeste ce se roteşte în jurul centrului galactic al 
Căii Lactee, şi că pentru a îndeplini o rotaţie, la o viteză de 23 
kilometri pe secundă, are nevoie de 250 de milioane de ani. 
Înfailibilul va descoperi uimit că galaxia noastră, Calea Lactee, 
cuprinde circa 100 miliarde de sori. Şi ea este o galaxie de 
proporţii modeste, fiind inclusă într-un grup de galaxii ce 
reunesc o duzină de trilioane de sori. Cascada de cifre 
fabuloase, aparent incredibile, continuă cu îngrămădirile de 
galaxii, ce sunt formate din câteva mii de galaxii. In fine, 
superîngrămădirile de galaxii, giganţii stelari, acumulează duzini 
de miliarde de galaxii. 

Ziaristul a obiectat: 

— Oameni ca dvs. şi ca mine au făcut toate aceste descoperiri... 


— Nu! Ei nu sunt deloc ca dvs. şi ca mine. Geniile fac parte 
dintr-o lume aparte. Ei posedă un grăunte din gândirea 
universală. Englezii folosesc termenul mind, ce înseamnă suflet, 
spirit, lumină universală, energie. Renunţ la termenul spirit ce 
este legat de religie prea mult, un mit inacceptabil pentru 
savanţi. Geniile îmi evocă extraterestrii. Neînţeleşi, blestemaţi, 
adesea admiraţi ei sunt luaţi drept ţintă de către cel infailibil. 
Giordano Bruno a pierit pe rug deoarece a îndrăznit să afirme că 
universul infinit conţine o infinitate de lumi. Copernic a scăpat 
cu puţin de furia Inchiziției. Omul infailibil, convins de 
superioritatea lui, de forţa convingerilor sale, de justeţea 
credințelor sale, nu este decât un sărman naiv, ce merită toată 
compasiunea. 

Ziaristul l-a privit iritat şi, fără să o recunoască, uluit de aceste 
concepţii. Acest băiat preadolescent, în ciuda atitudinii sale fals 
modeste, se exprima cu siguranţa şi agresivitatea unui 
protestatar călit. 

— Oamenii care vă cunosc, domnule Osborne, vă atribuie în 
unanimitate calităţi ce ating genialitatea. Vă consideraţi, 
domnule Osborne, diferit de tinerii de vârsta dvs.? 

— Nu mă consider.... 

„Diferit... această boală îl urmărea peste tot. Totuşi, profesorul 
Kingsley i-a spus: să fiţi mândru că sunteţi diferit... este un 
privilegiu pe care ţi-l acordă natura. 

Ziaristul a reluat pe un ton maliţios, aproape agresiv: 

— Da, sunteţi diferit. Şi din cauza acestui ecart dispreţuiţi pe 
omul obişnuit. 

Insistenţa interlocutorului său i-a displăcut. Dar se obişnuise să 
acorde interviuri. A primit botezul în Elveţia, la şcoală. Ziariştii 
nu-l impresionau. Discuţia s-a derulat în marele salon al 
domnului Mowby, în prezenţa tuturor copiilor şi fetelor ce făceau 
modeling. Prestigiul lui Roger a urcat vertiginos. Numai cei mai 
mari manechini, încoronați cu o reputaţie bine stabilită, puteau 
trezi interesul presei. Roger nu a acceptat provocarea. A 
răspuns cu vocea sa dulce, mângâietoare: 

— Vă înşelaţi, domnule. Eu nu am prejudecăţi cu privire la omul 
obişnuit, normal prin definiţie. Dar atunci când este luat ca fiind 
infailibil şi manifestă principii extremiste, rigoriste, atunci când 
devine un cenzor şi încearcă să şteargă libertatea oamenilor 
care nu-i împărtăşesc convingerile ultraconservatoare, 


învechite, atunci eu adopt o poziţie fermă. Îi recomand să facă 
dovada lucidităţii, a umilinţei creştine şi să abandoneze 
pretenţiile de infailibilitate. Evident, nu ies în stradă, nu ridic 
pumnul şi nu provoc violenţe, proprii indivizilor primitivi. Eu 
utilizez o armă mai eficace: cuvântul, scris sau cântat. În acest 
sens, rockul şi-a demonstrat eficacitatea. 

Ziaristul s-a retras cu un surâs gri pe faţă. Tinerii manechini 
urmăriseră cu o vie curiozitate acest interviu, denaturat, 
convertit la un moment dat în luptă. Reputația lui Roger a avut 
darul să crească. Îl felicitau admirativ, dar în secret erau geloşi. 
Înformat de acest eveniment, domnul Mowby a căutat o formulă 
susceptibilă să amplifice rolul lui Roger în casa sa de modă. O 
idee fulgerătoare i-a apărut în minte: să-i atribuie lui Doris o 
figuraţie avantajoasă pentru a crea o nouă imagine de marcă a 
lui Roger. Frumosul băiat cu un câine alb... pentru a ajunge aici, 
Roger trebuie să-şi schimbe înfăţişarea. 

— Veţi abandona costumele cu liinii clasice. Timpul lordului 
Fauntleroy a trecut. Veţi deveni steaua modei grunge, ultima 
nebunie vestimentară din Occident. Veţi lansa eleganța 
neglijentă, extravagantă, aparent învechită, haine bizare, haine 
militare reformate combinate cu ginşi Levi. Veţi purta un tricou 
negru, o cămaşă în carouri, gen western, deasupra o cămaşă 
împestriţată, scoasă din pantaloni, poalele vor zbura în vânt, un 
pulover purtat în formă de centură, cu mânecile încrucişate, 
pentru a permite tuturor acestor straturi suprapuse să se 
balanseze cu nonşalanţă. Pantofii de 150 lire sunt indispensabili. 
De preferinţă, tricolori. Pletele lungi revin în forţă. Adio, cap 
după modelul chel, dar cu o tufă de păr, gen palmier, decorație 
capilară aleasă de boxeri. Din fericire, Roger, pletele lungi vă 
dispensează de o perucă ce ar strica armonia ansamblului 
grunge. Trebuie să aveţi aerul că tocmai aţi ieşit de la talcioc, 
ştiind că purtaţi pe spate câteva milioane de dolari. Evident, un 
Rolex şi un triplu lanţ de aur sunt obligatorii. Dacă e posibil, 
pentru a completa tabloul, trebuie să vă puneţi rundul pe 
bancheta unui Ferrari sau Porsche roşu-cardinal. Idealul este să 
aveţi alura unui delincvent minor, fără să fiţi. Alături de dvs., 
Doris va furniza o imagine de eleganţă. Aparițiile sale vor fi, 
desigur, bine plătite... 

Denis Cameron, un băiat simpatic, cu trăsături feminine, dar 
care se purta ca un macho perfect, a observat uimit: 


— În timpul verii, toate aceste haine aruncate pe un mascul 
oare nu îi vor ţine de cald? 

Domnul Mowby i-a explicat cu răbdare: 

— Transpiraţia adaugă un pigment olfactiv excitant... Masculul 
tău va deveni un seducător irezistibil... 

Patronul s-a apropiat de Roger şi l-a bătut vesel pe umăr: 

— Mâine dimineaţă la ora nouă vom începe lucrul. De acord? A 
părăsit salonul cu pasul lui săltăreţ. Dennis s-a întors spre 
Roger: 

— Carraciollo, un prieten deal lui Mowby, frapat de întinderea 
modei grunge, a cumpărat o mare cantitate de echipament 
militar reformat, tricouri, haine de lucru, caschete, chiloţi de 
sport, cămâăşi... deşirate, pătate cu fantezie, şi a obţinut litere de 
nobleţe grunge... Vor fi luate la preţul lor în aur... Capisci? 

— Am înţeles, a spus consultându-şi ceasul. A trecut prânzul. 
Vreau să plec. 

— Aş putea să te însoțesc până la autobuz? 

— Desigur. 

Pe drum, Dennis şi-a exprimat admiraţia pentru replicile lui 
Roger din cursul interviului. 

— Chestia cu acele miliarde de stele este adevărată? 

— Absolut! 

— Faptul că tu ştii pe dinafară toate aceste cifre mă face să mă 
simt trimis la plimbare. 

— Dacă tu îţi vei domina teama de a face cunoştinţă cu stelele, 
ele îţi vor vorbi, vor deveni prietenele tale. Pentru mine, stelele 
dansează, cântă, se joacă de-a v-aţi ascunselea, aleargă unele 
după altele, se tem de găurile negre... 

— Cred că glumeşti! Atunci când privesc cerul în timpul nopţii, 
stelele sunt imobile... 

Roger a surâs: 

— În univers imobilitatea nu există. Totul se mişcă, la viteze pe 
care creierul nostru imperfect cu greu le poate concepe. Să 
priveşti în această seară stelele şi să laşi gândirea ta să danseze 
în compania lor. 

Ei au aşteptat autobuzul. 

— Ed Hutton mi-a vorbit adesea de tine, a spus Dennis. Și 
despre grupul tău muzical. El îţi admira talentul. După o scurtă 
pauză, a adăugat: în cazul în care vei avea nevoie de un 
chitarist, voi răspunde prezent... 


— Tu cânţi la chitară? 

— La chitară şi la chitară-bass. Am făcut parte şi dintr-un grup, 
Red Devils. Mai degrabă, diavoli săraci ce îşi trăgeau nefericirea 
pe coadă. Când au început să se îndepărteze de ghinionul 
lipicios, mi-au făcut vânt. Eram prea mic. Stricam estetica 
grupului. Un băiat plăpând printre tineri care-şi dădeau aere de 
macho... Pune-mă la încercare.... 

— Modelingul nu-ţi este suficient? 

— Câştig destul de bine, am un ceas de aur, un Rolex veritabil, 
lanţuri de aur. Mi-am cumpărat o motocicletă, port ţoale 
scumpe, locuiesc într-un frumos apartament, voi putea chiar să 
îl mobilez convenabil, dar toate aceste lucruri mă lasă rece. 

— Noi suntem un grup mic, de patru persoane, dar dacă se va 
prezenta vreo ocazie, mă voi gândi la tine. 

— Mulţumesc. 

A venit autobuzul. Roger a urcat la bord. Dennis i-a făcut cu 
mâna în semn de salut. Tristeţea îi acoperea chipul... 

Două sau trei zile mai târziu, Roger parcurgea Oxford Street, 
când l-a văzut pe Dennis ce urca într-un Rolls-Royce. O doamnă 
în vârstă acoperită de bijuterii l-a primit cu o extremă plăcere. l- 
a pus un sărut apăsat pe obraz, apoi i-a oferit o mică cutie pe 
care Dennis a deschis-o fără prea mult entuziasm. Roger nu a 
asistat la continuarea scenei, căci maşina s-a pierdut în fluviul 
de autoturisme de pe stradă. În ziua următoare, l-a întâlnit din 
nou într-un restaurant şic din Piccadilly. Dennis însoțea un domn 
distins, elegant, de vreo cincizeci de ani, care îi vorbea cu 
afecţiune. 

— Părinţii, i-a explicat Dennis neglijent, atunci când s-au întâlnit 
la domnul Mowby. Am o familie numeroasă, foarte numeroasă... 
La aerobic, Roger a remarcat domni cu părul alb şi doamne pline 
de celulita ce priveau cu invidie la instructoarele graţioase şi 
instructorii musculoşi. Un interes academic, căci nu se petrecea 
nimic condamnabil. Întâlnirile, dacă erau, se petreceau în afara 
institutului. Roger privea aceste fleacuri cu un amuzament 
indulgent. În fond, se gândea el, toţi oamenii, tineri sau mai 
puţin tineri, au dreptul să facă nebunii din când în când pentru a 
se menţine în formă. A te adăpa la fântâna tinereţii nu este 
condamnabil... 

La Goldcrest munca înainta într-o manieră satisfăcătoare. Opt 
cântece au fost înregistrate. Şase compuse de Roger, două, mai 


puţin reuşite, opera lui Danny. Roger petrecea cea mai mare 
parte a zilei la Notting Hill. Acest cartier cu reputaţie proastă 
cunoştea o înnoire senzaţională. Tinerii bogaţi şi eleganţi, artiştii 
la modă, oamenii de bani-gata îşi găseau o plăcere subtilă şi 
perversă să se înhăiteze, să guste din pericol, să aibă frisoane 
atunci când, la căderea nopţii, întâlneau la colţ de stradă o 
bandă de negri solizi ce-şi continuă drumul paşnici, fără grijă. 
Încidentele nu au întârziat să apară. Toată lumea, şi în special 
noii locuitori ai cartierului Notting Hill, aveau senzaţia că joacă 
în permanenţă la ruleta rusească. Vechile tabuuri, coborâte de 
pe soclu, erau la pământ. Noi concepţii s-au instalat, antrenând 
o schimbare profundă de mentalități. Acum se comentau 
aventurile amoroase ale unor membri ai familiei regale 
britanice, ca şi cum ar fi fost vorba de un cuplu de saltimbanci 
ce se făceau remarcaţi mai mult prin scandal decât prin talent. 
Adulterinii din guvern trezeau mai mult interes decât 
discursurile parlamentare. Înaugurarea unui nou bar în Notting 
Hill Gate lua astfel o dimensiune epocală. Moda la Notting Hill 
păstra un stil propriu. Capul, o mică minge cu plete lungi, pusă 
pe o mare bulă, cu bluza verde, roşie sau albastră, totul sprijinit 
pe picioare lungi îmbrăcate în blugi albi. Mariajul fiicei unui lord 
cu un parvenit jamaican nu a mirat pe nimeni. La 

Notting Hill minicelebrităţile deveneau celebrităţi cu drepturi 
depline, picturile warholiene suscitau admiraţia, iar interpreţii de 
rock underground se bucurau de un succes nebun. 

Invazia de lume şic a acestei părţi a oraşului, mai înainte vreme 
ignorată, a provocat o urcare meteorică a agenţilor imobiliari. 
Clădirile aproape prăbuşite erau renovate, se deschideau săli de 
expoziţie, baruri de lux, magazine de sport — bluze verzi, roşii, 
albastre şi blugi albi — apăreau ca ciupercile. Reclamele de 
neon gigantice se înmulţeau. Consecințele acestei bulversări s- 
au făcut simţite traptat. Vechea populaţie de culoare, şomerii, 
pensionarii cu venituri modeste, familiile sărace au trebuit cu 
toţii să plece. Radicalii negri şi indieni, lumea interlopă locală, 
prostituatele, traficanţii, peştii, capetele rase, huliganii ieşeau cu 
toţii repede din ascunzişuri. Frumoasa lume care era cucerită de 
Notting Hill devenea o pradă desemnată drept o sursă 
inepuizabilă de pungăşii şi de profituri nemărturisite. O zonă de 
umbră întuneca această mulţumire generală: poliţia se activa cu 
un zel excesiv cu privire la afacerile dubioase. Notting Hill era 


gata să fure gloria regiunii pariziene Clichy. 

Acest univers citadin l-a adoptat pe Roger. Tinerii prieteni ai 
gemenilor îşi arătau, adesea cu stângăcie, simpatia şi 
ataşamentul. Charisma sa făcea minuni. In prezenţa sa, membrii 
bandelor rivale ajungeau la un armistițiu tacit. Dar cartea sa 
principală rămânea apartenenţa la lumea rockului, ce 
propovăduia armonia şi iubirea dintre oameni. 

Roger dispreţuia legea celui mai tare şi nu avea decât dispreţ 
pentru indivizii cu instincte primitive, care nu se impuneau 
decât arătându-şi muşchii. Tinerii macho, ce se simțeau vizaţi 
de cuvintele lui, râdeau cu indulgenţa oamenilor în vârstă, 
confruntaţi cu capriciile inofensive ale copiilor. Toată lumea era 
de acord să recunoască talentul lui de interpret. Beatles au 
ridicat prestigiul oraşului Liverpool, Roger, se spune, a exaltat 
reputaţia regiunii Notting Hill. 

Anumite zvonuri circulau cu privire la originea sa aristocratică. 
Panchiştii, demagogi, şi-au încruntat sprâncenele. Dar cuvintele 
lui Lenny Kravitz au risipit îndoielile: „Viaţa unui artist ce 
debutează greu nu este legată de setea de bani. Un artist plecat 
dintr-un ghetou poate fi un nenorocit, un altul, ieşit din palatul 
Buckingham, poate străluci. Originea nu contează. Focul ce arde 
în interiorul artistului este important." Roger cânta bucuria şi 
suferinţa tinerilor, visele lor şi deziluziile lor. El îşi arăta 
compasiunea pentru copiii şi adolescenţii supranumiţi şoareci 
chei, deoarece preferau noaptea prietenoasă zilei ostile. 

La Notting Hill, Roger a înţeles că majoritatea delincvenţilor nu 
erau funciarmente răi. Crescuţi într-o ambianţă sănătoasă 

— familie înstărită, educaţie îngrijită, perspective încurajatoare 
— ei nu ar fi ales calea ce ajunge la crimă. Atunci când stomacul 
înfometat protestează zgomotos, furi o pâine de la magazin. 
Atunci când eşti lovit violent, deoarece pielea agresatului nu are 
aceeaşi culoare cu cea a agresorului, întotdeauna reacţionezi. 
Când constaţi că banda din colţ este singura capabilă să te 
protejeze, te ataşezi de ea. Când părinţii te abandonează, te 
terorizează sau au murit, iar strada îţi oferă o susţinere, precară, 
dar imediată, accepţi fără ezitare. Că strada cere în schimb un 
jurământ de credinţă, asta înseamnă a te supune legilor ei. 
Elevii de la Eton citează cu mândrie pe cei şaptesprezece prim- 
miniştri produşi de şcoala lor. Tinerii din Notting Hill se fălesc cu 
sportivii lor şi cu Robin Hood, mai mult sau mai puţin strălucitori, 


ieşiţi dintre ei. 

Popularitatea lui Roger era hrănită şi de generozitatea sa. Le 
oferea prietenilor lui, tot mai numeroşi, Coca-Cola, hamburgeri, 
cartofi prăjiţi, iar pentru adolescenţi cu gusturi mai înaintate, 
halbe de bere. Cumpăra copiilor planşe pe role şi tone de suc şi 
de fulgi de porumb. Tinerilor nevoiaşi sau în pană financiară 
serioasă, le oferea împrumuturi nerambursabile. Le numea aşa 
ca să nu aibă aerul că le face pomeni. 

— Tu aplici proverbul antic: cine dă săracilor împrumută lui 
Dumnezeu, i-a spus odată Dennis, cu ochii plesnind de răutate. 
— Nu fac comerţ. Nu vreau să îmi cumpăr intrarea în paradis. 
Ajut oamenii pentru că eu cred că aşa este bine. Fără să aştept 
vreo recompensă, cum făcea scumpul nostru Rousseau, sau ca 
băcanul din colţ. 

Pentru a-şi umple găurile din buget, Roger trebuia să-şi 
multiplice onorariile. Din această cauză, a ascultat cu atenţie o 
propunere a domnului Mowby: 

— Unul din clienţii mei, George Gabriel, sculptor de mare talent, 
are nevoie de trei băieţi pentru un grup: bătălia de la Termopile. 
Dennis şi Keith lucrează deja pentru el. În tinereţe s-a afirmat 
printre adepţii unui simbolism al formelor, dar îmbătrânind, a 
revenit la surse. Astăzi, el este exponentul unui clasicism grec 
renăscut. Extremele se atrag... l-am vorbit de dvs. şi, 
impresionat de descrierea mea, vă propune o mie de lire pe 
şedinţă. Dar vă rog să păstraţi secretul. Dennis şi Keith nu 
primesc decât două sute de lire. Este o plată bună. De altfel, el 
îşi permite acest lux, fără probleme. Există amatori care să-i 
cumpere lucrările. Ultimul său grup, Cursa pe jos, i-a adus 600 
000 de dolari. 

Fiindu-i trezită curiozitatea, Roger a acceptat să facă o vizită lui 
George Gabriel. Dennis s-a oferit să-l conducă. leşit în stradă, l-a 
invitat pe locul din spate al motoretei sale Harley Davidson. 

— Superb, nu?, a spus el cu mândrie. Tocmai am cumpărat-o. Ed 
Hutton avea una la fel. Şansa îl curta, în fine. Plin de lovele, 
putea intra la Harrod's şi spune: cumpăr asta şi asta... Nu fuma 
decât marijuana... totuşi a murit de o supradoză de heroină.In 
frumosul oraş regal Londra, Dennis îşi imagina că ia parte la o 
cursă moto. Centaur modernizat, făcea corp comun cu vehiculul 
său răsunător pe două roţi, care strivea spaţiul, alunecând prin 
torentul de maşini în felul unei şopârle ce alerga printre pietre la 


vânătoare de insecte. Angoasat, Roger se întreba dacă destinul 
i-a hotărât să-i taie firul vieţii sub roţile unui autobuz, sau cu 
capul spart de bordura unui trotuar, înainte de a-şi realiza o 
carieră muzicală de rocker. Frica luă proporţiile panicii când 
Dennis şi-a întors capul peste umăr şi l-a anunţat râzând că şi-a 
luat permisul de conducere şi că de atunci avea impresia că a 
intrat în pielea lui James Dean, constatare afirmată de fetele 
care vorbeau despre asemănarea sa uimitoare cu celebra stea 
de cinema. 

Ca să nu primească calificativul de pui fricos, Roger nu i-a cerut 
să reducă viteza. Împotriva oricărei aşteptări, Dennis l-a depus 
sănătos în faţa uşii atelierului lui George Gabriel. Sculptorul i-a 
primit într-o hală amenajată în studio. Statui de marmură superb 
lucrate, reprezentând personaje goale sau îmbrăcate ca în 
antichitate, erau în curs de finisare. George Gabriel, instalat într- 
un fotoliu cu picioarele în X, le evoca un leu de mare, greu, 
enorm, îmbrăcat cu o rasă de călugăr. Ochelari negri îi 
acopereau cea mai mare parte a feţei sale buhăite, rasă de 
curând. 

Un asistent negru îşi făcea de lucru în faţa unei lungi mese 
încărcate cu instrumente. 

— Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă, a spus sculptorul atunci când 
Roger şi Dennis au intrat în studio. 

Vorbea cu greutate, gâfâind, ca şi cum cuvintele se temeau să 
iasă din corpul său ce nu mai avea loc în fotoliu. Roger s-a oprit 
la o distanţă respectuoasă şi l-a salutat. 

— Mai aproape, a repetat George Gabriel. Vreau să vă ating faţa 
ca să vă identific, să vă apreciez conturul şi să o recunosc dintr- 
o mie... Acest domn Mowby nu v-a spus că sunt orb? Mi-am 
pierdut vederea de multă vreme... o boală congenitală, mi-au 
spus doctorii... nişte idioţi care îşi umplu ignoranţa sub explicaţii 
la fel de idioate... 

Roger s-a executat cu o anumită jenă, mai curând din repulsia 
de a fi atins de către acest pachiderm bătrân. George Gabriel a 
perceput această ezitare. 

— Să nu ai teamă! Nu-ţi voi face rău. Am nevoie să vă ating 
pentru a reţine trăsăturile şi a le putea reproduce în marmură. 
Cei de la Cartea Recordurilor ar fi trebuit să mă includă... sunt 
singurul sculptor din lume care, deşi orb, continuă să lucreze. 
Roger a cedat dorinţei lui. George Gabriel şi-a plimbat uşor 


degetele, ce miroseau a lavandă, pe obraji, pe buze, pe haină... 
Roger a dat înapoi. Un frison de dezgust l-a parcurs. O grimasă 
amară a deformat gura sculptorului. 

— Dacă sunteţi reticent, mă văd nevoit să renunţ. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar nu sunt obişnuit. 

— Se obişnuieşte puţin câte puţin, a intervenit Dennis. Şi eu am 
fost jenat la început... 

— Lăsaţi-vă condus. Aveţi încredere în mine, domnule Osborne... 
Degetele lui au explorat rădăcina nasului, ochii, fruntea... 
Asistentul de culoare privea scena cu aerul unui martor 
familiarizat cu metoda ciudată a patronului, care, recunoştea el, 
păstra sub aspectul său respingător o scânteie de geniu. George 
Gabriel a reluat: 

— Mowby a avut dreptate. Sunteţi frumos, foarte frumos, dragul 
meu.... Voi imortaliza chipul dumneavoastră frumos... 

Dennis a intrat după un paravan uriaş. Roger auzea şuşoteli şi 
râsete. Apoi doi băieţi cu corpul grațios, Dennis era unul dintre 
ei, şi trei adulţi cu muşchii proeminenţi, toţi goi şi înarmaţi cu 
lănci şi scuturi, au urcat pe o estradă şi au adoptat atitudini 
marţiale, de luptă. Alături de ei, un grup de marmură, încă în 
stadiul de schiţă, aştepta ciocanul artistului. 

— Mergeţi să vă dezbrăcaţi, fiule. Veţi fi personajul principal din 
acest grup. Elanul dumneavoastră dinamic îi va antrena pe 
camarazi în luptă. 

Roger şi-a închipuit mânia tatălui său, dacă va afla că fiul lui 
poza pentru George Gabriel. 

— Regret, domnule. Vă admir lucrările şi am un mare respect 
pentru condiţiile muncii dvs. Din nefericire, meseria mea nu se 
potriveşte cu a dvs. A rămâne imobil ore întregi este un lux pe 
care nu mi-l pot permite. 

Buza de jos a maestrului a înaintat bosumflată. 

— Să nu luaţi o decizie grăbită... mai gândiţi-vă... 

— M-am gândit destul, domnule. Vă rog să mă scuzaţi! La 
revedere! 

— Nu plecaţi! Aşteptaţi! Vom ajunge poate la o înţelegere... 
Mowby mi-a spus că sunteţi muzician. Şi eu sunt un muzician ca 
dvs. Dacă instrumentul dvs. este pianul, al meu este marmura... 
când o tai, marmura cântă... 

Apelul lui patetic a atins limitele disperării. Roger a realizat că 
farmecul lui l-a prins involuntar în plasă pe bătrânul sculptor. 


Probabil că maestrul a regăsit în el simbolul tinereţii pierdute. 
— Vom reconsidera onorariul dumneavoastră... Bătrânul a comis 
o mare greşeală. 

— Banii nu mă interesează, domnule. 

— Nu am vrut să vă ofensez. 

— Sunt sigur! La revedere, domnule! 

În zilele următoare, domnul Mowby nu a făcut nicio aluzie la 
refuzul lui Roger de a poza pentru George Gabriel. El prezenta 
modele unor clienţi. Restul nu îl privea. Dennis a făcut câteva 
comentarii: 

— Devastat de plecarea ta, bătrânul a făcut să cadă asupra 
noastră efectele ciudei sale. Nu e obişnuit cu astfel de refuzuri 
brutale. Ştiam că aritiştii sunt duşi cu pluta, dar nu în aşa fel. Nu 
a încetat să ne reproşeze poziţiile defectuoase. Ne atingea cu 
degetele lui nervoase şi ķipa: muşchii picioarelor nu sunt destul 
de întinşi, curba braţului evocă mişcările rotunde ale 
dansatorilor şi nu gesturile violente ale luptătorilor... În ciuda 
curiozităţilor sale, nu e un tip rău. Ne plăteşte bine, iar la 
sfârşitul fiecărei şedinţe ne oferă o masă bogată. 

Dennis a început să râdă, amuzat de scenele destrăbălate ce 
defilau prin faţa ochilor minţii sale. Imagini lascive de un comic 
irezistibil. 

— La ce te gândeşti atât de vesel?, l-a întrebat Kimberly, o fată 
frumoasă, subţire ca o trestie, dar care avea aerul hotărât şi 
felul de a fi al unui băiat. Deşi nu-şi ascundea preferinţele 
lesbiene, această tendinţă nu o împiedica să stea pe lângă 
Roger. 

— Adesea Gabriel este gâdilat de diavolul desfrâului. Când îşi 
plimbă mâinile pe corpurile noastre pentru a ne impune o 
anumită poziţie care va fi materializată în marmură, degetele 
sale agile ca de pianist întârzie adesea pe fesele noastre, pe 
penisurile noastre. S-a întâmplat chiar să ne masturbeze.... 

— Toţi bărbaţii sunt nişte porci! Tineri sau bătrâni, îngeri sau 
demoni, superinteligenţi sau idioţi! Voi, macho, obsedaţi de 
pseudosuperioritatea voastră, pretindeţi că prostituţia este 
proprie femeilor.... 

— Ele se lasă penetrate, se murdăresc de balele clienţilor lor. 
Îmi iau mica porţie de plăcere, fără nicio consecinţă, şi în schimb 
primesc un mic cadou.... Ştii, micuța mea Kimberly, că accept 
anumite practici, dar nu sunt homosexual... 


— Ce limbaj vulgar! Să accepti atingerea murdară a unui 
bătrân...! Beah! Nu eşti gerontofil? 

Dennis a ripostat cu superbie: 

— Tinerele secretare ce se culcă cu patronii lor bătrâni sunt ele 
gerontofile sau prostituate? Tinerii prezentabili, fermecători ce 
se căsătoresc din interes cu femei bogate, adesea mature, intră 
oare în categoria prostituaţilor sau gerontofililor? 

— Argumentele tale sunt specioase! Să cerem părerea micuţului 
geniu! Roger, oracolul se exprimă prin gura ta. Te ascult! 

Roger a surâs: 

— Nu cred că vârsta partenerului contează..., avantajul material 
ce se speră că se obţine în schimbul serviciilor afrodiziace 
oferite caracterizează actul, îi dă o anumită culoare..., vânzarea 
propriului corp, deşi blamabilă, este mai scuzabilă decât un furt. 
Evident, trebuie să beneficiezi de anumite avantaje pentru a-ţi 
vinde corpul.... 

Dennis a căutat o ieşire de siguranţă: 

— Geniul lui Gabriel aruncă un văl peste vârsta sa... Noi îl 
admirăm atât de mult, încât capriciile sale nu ne mai 
deranjează... 

Roger şi-a încrucişat braţele. Un gest de apărare. 

— Grupul Who are un cântec, Mai curând mort decât bătrân. Le 
împărtăşesc oroarea, urăsc bătrâneţea, o boală mai gravă decât 
SIDA. Bătrânii mă înduioşează. Prăpastia dintre generaţii este 
explicabilă... Toţi indivizii trăiesc în prezent... Se uită trecutul ce 
alunecă în domeniul inconştientului... tinerii îşi imaginează că 
tinereţea este eternă... Dispreţuiesc pe fosilele arţăgoase, 
pudibonde... iar bătrânii uită că şi ei au fost tineri... li urăsc pe 
tineri care se bucură de plăcerile refuzate persoanelor încărcate 
de ani, suferind de reumatisme, anchiloze, obsedate de 
moarte... Am observat un fenomen. Cu cât anii apasă mai mult 
umerii unui individ, cu atât mai mult i se accentuează 
moralismul. Este o neînțelegere nefericită care otrăveşte 
relaţiile dintre generaţii. Cred că pe băncile Parlamentului ar 
trebui să se aşeze, alături de adulţi şi bătrâni, tineri de 
optsprezece ani, să vorbească în numele adolescenților şi să nu 
accepte la infinit legea persoanelor în vârstă, incapabile, prin 
definiţie, să-i înţeleagă. Jim Morrison, apostolul tinerilor, a cântat 
„Noi vrem lumea... acum" Adulții, şi în special adulţii bătrâni, îşi 
închipuie că au acumulat toată înţelepciunea lumii... cu cât se 


consideră mai infailibili, cu atât sunt mai orbi de neputinta lor de 
a înţelege evoluţia accelerată a societăţii. Ei mor distruşi de 
propria lor insuficienţă, de propriul obscurantism... sigur, pot 
invoca o scuză: obscurantismul se asociază cu o anumită doză 
de naivitate... naivitatea vârstei înaintate... 

Au izbucnit aplauze. Atraşi de filipica lui Roger, prietenii l-au 
ascultat cu încântare. Kimberly a strigat cu putere: 

— Vrem deputaţi de optsprezece ani!... Acum! 

Culcat la pământ, cu picioarele trase, cu braţele sub genunchi, 
Roger privea cu adoraţie un poster uriaş al lui Jim Morrison şi 
întreținea cu el un dialog mut, pentru el mai viu, mai elocvent 
decât o discuţie adevărată. Culcată alături de stăpân, Doris îl 
contempla cu adoraţie, urmărind cu un interes susţinut 
conversaţia. 

Roger i-a vorbit lui Jim de Robert de Fontevrault şi de Ed Hutton, 
primul ucis de SIDA, al doilea de o supradoza de droguri. Era 
vorba de primul contact cu moartea care a lovit doi dintre 
prietenii săi. Roger citise nenumărate studii despre marele voiaj 
dincolo de Styx elaborate de filosofi şi poeţi, de savanţi şi 
teologi... Ştia că moartea sub forma unei aneantizări finale a 
vieţii nu exista, că nu era decât începutul unei noi existenţe... 
Roger i-a evocat concepţiile sale, ce coincideau de altfel cu 
concepţiile lui Jim; îi descrise eforturile de a răspândi ideile prin 
intermediul cântecelor şi nu uită să-i vorbească de îndoielile 
sale, de lenta sa evoluţie... Cu vocea sa caldă, percutantă şi 
comunicativă, Jim l-a reconfortat şi l-a incitat să persevereze... 
luptă, Roger... sparge porţile imposibilului... ieşi şi ia-ţi zborul... 
aleargă spre Calea Lactee... pune-ţi piciorul pe o stea, apoi pe 
alta... pătrunde infinitul şi eternitatea... eternitatea este la 
îndemâna noastră... trebuie doar să ştii cum să o atingi... 
Îmbrăţişează-mă, Roger... 

Exact în acest moment a sunat telefonul. Roger a tresărit 
violent. S-a ridicat şi a luat receptorul. A auzit vocea cunoscută 
a unei tinere, dar fără a o putea asocia cu o faţă precis 
determinată. Lacuna a fost repede umplută: 

— Bună, Roger... sunt eu... prietena ta... Roger avea oroare de 
acest cuvânt vulgar. 

— Micuța ta prietenă, a continuat vocea pe un ton jovial... 
Aretha... Nu-ţi mai aminteşti de seră?... Acolo am făcut 
dragoste... Dumnezeu a binecuvântat burtica mea... sunt 


însărcinată, Roger... Fructul fericitei noastre întâlniri bate la 
uşă... 

Roger a avut senzaţia că este aruncat din paradis, atras în 
abjecţie, înfundat în mizeria pestilenţială a plevei societăţii... 

— Regret, Aretha... 

— De ce regreţi! Eu sunt fericită! Trebuie să ne împărtăşim 
fericirea! Ne vom căsători! 

A rămas perplex. 

— Alo! Roger!... Mă asculţi? Alo... 

Un frison de dezgust i-a parcurs corpul. Şi-a revenit cu mare 
greutate. _ 

— Te ascult... Intonaţia s-a înăsprit. 

— Te ascult... In ce priveşte mariajul, presupun că glumeşti. 
Dacă nu, reţine răspunsul, dacă eşti capabilă să înţelegi. De 
mariaj nu poate fi vorba. Este ridicol, grotesc! Dacă ai plecat la 
vânătoare de băieţi destul de proşti să îşi asume paternitatea 
acestui copil, nu ai decât să-i cauţi în altă parte. O fată ce se 
culcă cu primul venit nu merită nicio încredere! 

Cuvintele sale s-au lovit de un zid de ostilitate. O voce stridentă 
a trâmbiţat la celălalt capăt al firului: 

— Aici doamna Deathridge, mama Arethei. Ascultă, tinere, dacă 
credeţi că vă derobaţi de obligaţiile paternale, vă înşelaţi 
amarnic. Voi şti să fac respectate drepturile fetei mele! Vă 
previn că soţul meu nu este un om comod... 

Roger, activat de un aport suplimentar de adrenalină, a ripostat 
pe un ton sec: 

— Doamnă, nu mai am nimic să vă spun! Bună seara! 

A închis furios. Doamna Deathridge şi ai săi nu ar îndrăzni să 
amenințe un adult musculos şi puternic. S-a calmat treptat, iar 
înţelepciunea i-a revenit. Tinereţa sa extremă îl putea apăra cu 
mai multă eficacitate decât forţa brută. Teoretic, un băiat de 
doisprezece ani este incapabil că procreeze. Roger a surâs. 
Familia Deathridge voia să obţină bani. Dar au bătut la o poartă 
greşită. Prin asociaţie de idei, Jim Morrison i-a revenit în minte. 
Sărmanul Jim! A fost victima multor procese de paternitate. 
Celebritatea comportă multe riscuri. 

Roger şi-a privit ceasul. In fiecare seară de sâmbătă, lua cina cu 
tatăl său. Un ritual plictisitor, dar care trebuia respectat, înainte 
de a cobori în sala de mese, s-a examinat în oglindă. Roşu ca un 
rac, s-a spălat pe faţă cu apă rece, pentru a-şi relua culorile 


normale. Şi-a reamintit învăţăturile lui Zenon care recomanda 
discipolilor săi să se arate stoici în faţa pericolului, să adopte o 
atitudine fermă, curajoasă, să manifeste un echilibru sufletesc, o 
netulburare şi o voinţă fără fisură, pentru a învinge adversităţile. 
Dar teoria şi practica nu se potriveau întotdeauna. Tatăl său îi 
inspira mai multă teamă decât toţi Deathridge reuniți. 

Roger nu l-a găsit în sala de mese. 

— Domnul judecător vorbeşte la telefon în cabinetul său, 
domnule!, l-a anunţat Winter ceremonios. 

Cinci minute mai târziu, Walter a intrat cu un pas greu. Sumbru, 
taciturn, s-a instalat la capătul înalt al mesei, a desfăcut 
şerveţelul şi l-a pus pe genunchi. Roger s-a aşezat la celălalt 
capăt. Erau separați de trei metri de faţă de masă albă, 
acoperită cu veselă, argintărie şi lumânări aprinse... Era un 
protocol strict şi imuabil... 

— Un anumit domn Deathridge tocmai mi-a telefonat, a spus 
judecătorul cu o voce egală, rece, impersonală.În timpul mesei, 
l-a lăsat pe Roger să se frământe pe scaunul devenit arzător. 
După cafea, a binevoit să-i vorbească: 

— Acest individ cere reparația onoarei fiicei sale, lăsată gravidă 
de tine. 

Şi-a băut cafeaua încet. Roger a avut impresia că judecătorul s-a 
bucurat de aventura sa nefericită, care îi oferea ocazia de a-l 
ţine la mila sa şi de a juca frumosul rol al tatălui salvator. 

— L-am avertizat pe acest caraghios să înceteze să ne 
inoportuneze, altfel mă voi vedea obligat să-l acţionez în justiţie 
pentru proxenetism, seducţie de minori şi şantaj. Aş putea chiar 
să pun Scotland Yardul pe urmele lui, dar vreau să evit cu orice 
preţ un scandal şi o publicitate inoportune. Această afacere 
trebuie să-ţi servească de lecţie. Trebuie să ştii să-ţi alegi 
relaţiile. Acest Deathridge este cu siguranţă un individ periculos, 
altfel nu ar fi îndrăznit să mă contacteze. Pentru un anumit timp 
aş vrea să te ţin departe de Londra. Este o măsură de prudenţă 
elementară. În timpul absenței tale, mă voi putea ocupa de 
acest Deathridge. Vei merge la bunicul tău Lusignan. 

Roger l-a privit siderat. A întrerupe înregistrarea discului ar fi o 
catastrofă pentru Happy Ones. A invocat un pretex inutil: lecţiile 
de tenis. Antrenamentul său va avea de suferit. judecătorul s-a 
arătat inflexibil. 

— Te-aş însoţi în Franţa, dar trebuie să mă ocup de pregătirile 


nunţii. Winter te va conduce cu maşina. Vei părăsi Londra chiar 
în această seară. Îţi doresc o călătorie plăcută! 

Căţeluşa albă, lungită pe bancheta din spate a maşinii, cu capul 
sprijinit pe genunchii lui Roger, a oftat fericită. Plictisit, el privea 
visător peisajele ce-i treceau repede prin faţa ochilor. A elaborat 
deja un plan pentru a îndrepta în avantajul său acest periplu 
neaşteptat. Maşina Bentley îi evoca o furgonetă de poliţie ce 
transportă un prizonier spre locul de detenţie. Winter conducea 
un tren al infernului. Spre deosebire de micul său stăpân, era 
nerăbdător să revină la Londra, dar pentru raţiuni diferite: 
pariase sume mari la cursele de cai din Ascot. 

Maşina Bentley a traversat Parisul, a ieşit pe autostrada 
soarelui, s-a înfundat în pădurea Fontainbleau, a luat-o la 
dreapta şi ajuns înaintea grilajelor deschise ale castelului 
Lusignan. În marea curte de onoare domnea dezordinea. Se 
părea că o turmă de elefanţi a trecut pe acolo în trombă, 
distrugând iarba atât de bogată înainte. Muncitori în 
combinezoane albastre demontau nişte ţevi metalice ale unei 
estrade ridicate în aer liber. Fațada deteriorată a castelului cu o 
sută de ferestre sugera capul enorm al unui colos cu o sută de 
ochi holbaţi cu ostilitate asupra viermuielii de jos, ce-i tulbura 
somnul greu. 

Atunci când Roger a urcat scara monumentală şi a intrat în holul 
gol de mobile şi de statui, nimeni nu l-a primit. Paşii săi răsunau 
pe dalele jegoase de marmură. Dar ştia drumul şi obiceiurile 
maestrului de ceremonii. A traversat un şir de saloane goale, cu 
ferestre translucide şi a ajuns în biblioteca cu rafturile golite de 
cărţile cele mai preţioase. În mijlocul camerei, înfundat în 
fotoliul de piele învechită, bătrânul duce dormita. Zgomotul 
neregulat al ciocanelor se auzea de departe, asurzitor. Ducele a 
făcut o mişcare, ochii lui s-au deschis, iar privirea s-a plimbat, 
plăcut surprinsă, pe silueta nepotului. 

— Te aşteptam să vii. Tatăl tău m-a anunţat. A râs, cu burta 
tresărind la fiecare hohot: 

— Eşti precoce... foarte precoce... Veselia i s-a accentuat. 

— Mi s-a atribuit paternitatea unui ţânc când aveam 
treisprezece ani. Tocmai mi-ai furat un titlu de glorie, căci tu ai 
făcut dragoste la doisprezece ani. E al tău copilul? 

— Aşa se spune... 

— Instinctul tău patern nu se pronunţă? 


— Nu! Este mut. Mut ca un tipar de heleşteu. Bătrânul a râs în 
hohote. 

— Cum ca un tipar de heleşteu!? Superbă comparaţie. 
Sugestivă... 

Bubuiturile ciocanelor s-au auzit din nou. 

— Ce este cu dezordinea asta din curte? Ducele a oftat. 

— A fost un spectacol de sunet şi lumini. Am închiriat curtea. 
Primarul mi-a spus că este un cadru ce se potriveşte cu 
subiectul reprezentaţiei. Frumoasa din pădurea adormită... a 
fost atroce... Perfect atroce... 

Cuplarea asta hibridă dintre perfect şi atroce îl făcu pe Roger să 
surâdă. Lusignan a continuat: 

— Experienţa asta mi-a adus câţiva ludovici... Apropierea dintre 
arhaicul ludovic de aur şi venerabilul duce nu avea nimic 
neplăcut. Lusignan şi-a consultat ceasul de buzunar. 

— Intr-o jumătate de oră voi primi vizita unui miliardar anglo- 
american, originar din Galiţia. Mi-a propus o afacere, dar am 
cerut un termen de gândire înainte de a lua o decizie. Astăzi 
trebuie să îi dau un răspuns, este punctual. Acest domn este 
preşedintele unei corporaţii ce realizează cifre de afaceri 
superioare bugetului de stat al frumoasei noastre patrii. Îi place 
să frecventeze nobilimea. Colecţiile sale de tablouri, de cai cu 
cursă, de castele şi de iahturi sunt celebre în toată lumea. 
Gusturile lui sunt însă îndoielnice. Nişte experţi îl ajută să facă 
alegeri. Am fost invitat la el, şi alături de mobile autentice ce 
costau o avere, am remarcat fotolii tapisate cu înlocuitori din 
piele şi obiecte de plastic ce se vând prin localităţile estivale. Un 
personaj foarte colorat. Intinde o mână de ajutor marilor 
decăzuţi, reduşi la o mizerie tot aurită. În schimb, beneficiarii 
largheţei sale trebuie să joace după cum le cântă el. Mai întâi, a 
vrut să cumpere acest castel. Natural, l-am refuzat. În cavoul 
familiei, construit sub capelă, se odihnesc osemintele cruciaților, 
strămoşii noştri. Am datoria să le asigur păstrarea... 

— Şi atunci ce caută? 

— Un fel de concesiune. Să renoveze castelul şi să-l trasforme în 
muzeu, combinat cu o piaţă de obiecte de artă: tablouri, 
covoare, bijuterii... gen Christie's, Sotherby, Koller, Drouot... Eu 
voi păstra un mare apartament, garajul şi se va amenaja pentru 
folosirea mea şi a moştenitorilor mei o piscină şi două terenuri 
de tenis. Condiţiile financiare sunt avantajoase. Un singur lucru 


mă jenează: convertirea unei părţi a casei în han pentru 
vizitatori, ca la Vaux-le-Vicomte... 

Şi-a aprins o ţigară şi i-a aspirat aroma. 

— Mi s-a spus că are o fată foarte frumoasă... 

— Nu mă interesează fetele, bunicule. Complicaţiile cauzate de 
Aretha îmi ajung. Să schimbăm subiectul, vă rog! 

— Tatăl tău m-a rugat să te păstrez aici câteva săptămâni... 
Roger i-a explicat cu răbdare că trebuie să se întoarcă repede la 
Londra. A invocat contractul cu Goldcrest, lucrul cu domnul 
Mowby, repetițiile cu Happy Ones... „Tatăl meu nu este la 
curent... Îl ţin în ignoranță pentru a evita o criză fără ieşire... 
Pentru el muzica este o ocupaţie marginală... concepţie pe care 
nu o împărtăşesc..." 

— Cu alte cuvinte, îmi ceri să-ţi fiu complice? 

— Mi-aţi arătat dintotdeauna înţelegere... 

— Bine! Când vrei să te întorci? 

— Cât mai curând. O să merg cu trenul. L-am lăsat pe Winter să 
plece. Mă spionează şi apoi îi raportează tot ce fac tatălui meu. 
— Francois te va conduce la Londra. Cu maşina. In timpul 
absenței sale, Gouvernal se va ocupa de mine. Şi Biche. Nu vrei 
să o vezi? 

— Nu. Tatăl ei ar putea crede că vreau să o seduc. 

— Ce vrei să-i spun lui Walter dacă mă va întreba despre tine? 
— Îi spuneţi că-l însoțesc pe unul din verii mei pe Coasta de 
Azur. 

— Mă inciţi să mint. 

— Foarte puţin. 

— Cinismul nu este punctul tău slab, a murmurat ducele 
surâzând cu indulgență. 

Brusc şi-a acoperit urechile cu mâinile sale noduroase. 

— Te rog, mergi la pian şi cântă ceva tare... cel mai dur rock 
este preferabil zgomotului acestor ciocane... 

Ciocanele băteau ca o baterie de mortiere în plină acţiune. 

— Îmi explodează capul. Mergi, Roger! 

— Ai încredere, bunicule! Voi putea acoperi gălăgia lor! Roger 
nu s-a limitat la o simplă promisiune. Pianul, cu un suflet propriu 
— animiştii au dreptate —, a crezut că i-a sunat ceasul. Se 
aştepta de la o clipă la alta să-şi vadă clapele albe şi negre 
sărind în aer ca în desenele animate, atunci când Donald Duck 
se străduieşte să ofere un concert pe un pian intrat în delir. 


Chiar şi Doris, obişnuită cu excentricităţile sonore ale stăpânului 
său, a început să scoată mici ţipete tânguitoare. Autorizat de 
duce, Roger şi-a permis extravagante în care se uneau nebunia 
furioasă, acordurile tumultuoase, arpegiile ce evocau căderea 
unei grindini zgomotoase pe un acoperiş de tablă. Furtuna, 
tunetele, rafalele urlătoare, infernul au făcut să intre în 
rezonanţă ferestrele, pereţii, plafonul... Brusc, pianul s-a 
gârbovit, incapabil să mai suporte tortura, suferinţele cauzate 
de tânărul discipol al lui Lucifer... A pierit, cu corzile rupte... 
Roger s-a ridicat consternat de sfârşitul neaşteptat al pianului ce 
şi-a dat ultima suflare. Aplauze — atât de slabe în comparaţie cu 
concertul asurzitor — au izbucnit în spatele său. Trezit la 
realitate, s-a îndreptat spre intruşi. Ducele şi un colos, replică a 
lui Godzila, încadrau o tânără simpatică, gingaşă, instalată într- 
un scaun cu rotile. 

— lartă-mă, bunicule... 

— Nu te scuz! Pianul a murit ca un erou. Şi-a încheiat existenţa 
apoteotic. Domnule Dexter, domnişoară, vă prezint pe nepotul 
meu, Roger Osborne.... Roger... domnul Harold Dexter, 
domnişoara Myra Dexter... 

Un larg surâs ce se voia amical a inundat faţa buhăită a 
miliardarului. 

— Felicitări, domnule Osborne! Sunteţi un muzician desăvârşit! 
Sunt sigur că şi fiica mea împărtăşeşte aceeaşi opinie. 

Privirea lui s-a îndreptat spre fată. Îl contempla pe băiat cu o 
admiraţie ce friza extazul. Prinţul din visele ei se materializase 
în faţa ochilor săi, frumos de-i tăia respiraţia. Fata a exclamat în 
crescendo: 

— Da..., da..., da..., oh, da!!! 

Dexter a primit mesajul. Myra îl dorea pe băiat. Pentru ce nu l-ar 
cumpăra pentru ea? Toţi oamenii, fără excepţie, au un preţ. Preţ 
ridicat sau derizoriu. Dexter poseda instinctul sigur şi ochiul 
format al unui geambaş. A evaluat repede valoarea tânărului 
Osborne. A acoperit fără ezitare suma. Cu cât i se rezista mai 
mult, cu atât el se înverşuna să-l urmeze şi să-şi atingă scopul. 
Dexter nu se lovea niciodată de refuz. 

— Înţeleg că Goldcrest se ocupă de dvs.. 

Roger a iertat indiscreţia bătrânului duce, ce arăta plăcerea de 
a-l lăuda. 

— Este adevărat. 


— Goldcrest este o mică casă de discuri ce este pe marginea 
falimentului. Eu sunt patronul lui King's Voice. Dispun, de 
asemenea, de mai multe lanţuri de televiziuni. Nu aţi vrea să 
acceptaţi o colaborare fructuoasă cu King's Voice? Aţi beneficia 
de o publicitate imensă. 

— Vă mulţumesc, dar sunt legat prin contract de Goldcrest. 

— Nu e nicio problemă! O să mă ocup eu de asta! 

În desenele animate, maşinile antice tuşesc, stropesc, gâfâie. 
Bătrânul Rolls-Royce, grațios şi cochet, în ciuda vârstei sale 
înaintate, rula încet, fără zgomot şi fără să dea vreun semn de 
oboseală. La ieşirea dintr-o staţie de benzină, un băiat de circa 
şaisprezece sau şaptesprezece ani — cu blugi, bluză şi bascheţi 
— privea distrat circulaţia intensă. Purta în bandulieră cutia 
groasă a unei chitare, iar sub braţ un mare carton cu desene. 
Aştepta cu răbdare invitaţia vreunui şofer, fără să arunce priviri 
disperate ce i-ar fi dat aerul unui artist în mizerie ce imploră 
mila oamenilor. Roger l-a văzut şi s-a hotărât să ajute un 
confrate nefericit. l-a ordonat lui Francois să oprească şi a 
deschis portiera. 

— Vă conduc? 

Faţa băiatului s-a luminat. A urcat în Rolls şi s-a aşezat lângă 
Doris, care, din obligaţie i-a făcut loc. 

— La Paris? 

— La Paris... Mulţumesc. 

Maşina s-a pus în mişcare. Chitaristul s-a simţit obligat să 
întreţină conversaţia. 

— Tot la Paris mergeţi? 

— Nu. La Londra. 

— Englez? 

— Englez şi francez... 

Discuţia lâncezea. Noul pasager s-a prezentat: 

— Mă numesc Louis, Louis Dieuleveult... 

— Ce nume frumos! Evocă fastul de la Versailles şi Regele 
Soare! Voit de Dumnezeu! Foarte poetic! 

— Mama nu m-a dorit, iar tatăl meu nici atât. În ce-l priveşte pe 
Dumnezeu, mă îndoiesc c-a făcut vreo cheltuială pentru venirea 
mea pe lume... Întotdeauna am fost prost iubit... la mine, acasă, 
la şcoală, la diverşi patroni... Mai târziu, liderul grupului mi-a 
făcut vânt... Era mai curând urât, iar fetele mă preferau pe 
mine. Asta îl înfuria. Apoi fetele nu m-au mai simpatizat, 


deoarece nu mai voiam să fac dragoste cu ele. Îmi era frică de 
SIDA. Liderul nostru era un escroc. Făcea play-back. Mima 
cuvintele, iar cântectul se difuza prin amplificatoare. Fanii nu 
iubeau chestia asta... Îmi reamintea de grupul pop Milli Vilii. Doi 
tipi din grup, ce cântau pe scenă sau în videoclip, nu făceau 
decât play-back. In realitate, alţi doi tip cântau şi făceau 
înregistrările. Doi tipi de culoare... Când mă gândesc la toate 
aceste prostii şi la prefăcătorie simt că înnebunesc şi din cauza 
asta vreau să cânt singur, fără martori, sau desenez, adesea 
mai şi vând, pentru a-mi îmbunătăţi condiţia... Mi s-a spus că la 
Paris, pe Montmartre, pictorii îşi expun lucrările... şi că din când 
în când găsesc vânzători... 

— Ce desenaţi? 

— Arbori... 

— Numai arbori? 

— Arborii sunt fantastici! Inepuizabili! 

A deschis cutia şi a arătat câteva foi în cărbune sau în creion. 
Surprins, Roger a văzut stranii siluete umane, animale fabuloase 
ieşite dintr-o preistorie imaginară. 

— Desenele sunt remarcabile... vă jucaţi cu fantasticul... 

— Mulţumesc. 

— Dar unde sunt arborii? 

— Tot ce vedeţi sunt forme inspirate de încrengăturile 
arborilor... Eu le-am interpretat... este ca şi cu nişte pete arătate 
de un psiholog unor copii, cerându-le să spună ce le sugerează... 
— Interesant! Foarte interesant! Doriţi să-mi vindeţi acest 
dragon înaripat? 

— Cu plăcere! 

— Cât face? 

— Vi-lofer! 

— Nu, mulţumesc. Munca trebuie să fie recompensată, plătită. 
— Dvs. trebuie să stabiliţi preţul. 

— Intr-un viitor apropiat cred că acest dragon va costa o avere. 
Pentru moment 500 lire sterline ar fi suficient? 

Ochii lui Louis au strălucit. 

— Este un preţ princiar. Mulţumesc! Mulţumesc foarte mult. 

— Vorbiţi şi limba engleză? 

— Desigur. Dacă vrei să fii cunoscut în afară trebuie să cânţi în 
engleză. Vanessa Paradis este un exemplu grăitor. 

— Aţi vrea să cântaţi o compoziţie de-a dumneavoastră? 


— Cu plăcere! 

Ca să-i dea voie să se desfăşoare, Doris s-a instalat pe genunchii 
lui Roger. O poziţie incomodă, căci partea din spate a corpului 
trebuia să rămână pe banchetă. Louis a cântat acompaniat de 
chitară. Avea o voce uşor răguşită, dar expresivă şi caldă. O 
voce sexi, în armonie cu aspectul său plăcut. Ceea ce explica 
succesul lui la fete. Interpretarea la chitară amintea de Eric 
Clapton. O armonie sofisticată, ritm subtil, o tehnică 
ireproşabilă. Atunci când a sfârşit reprezentaţia, Roger l-a privit 
cu admiraţie. 

— Acum înţeleg de ce aţi fost alungat din grup. Fetele reprezintă 
un factor secundar. Liderul grupului vedea în dvs. un rival 
capabil să-l zdrobească.. 

Louis a surâs flatat. 

— Mulţumesc. 

— Nu trebuie să-mi mulţumiţi. Numai că talentul dvs. v-a făcut 
deservirii. Talentul este periculos, căci trezeşte ura pigmeilor. 
Ascultă-mă, Louis — pot să-ţi spun aşa? —, am prieteni în lumea 
rockului englez. Aş putea să vă fiu util. 

l-a dat adresa şi numărul de telefon al firmei Goldcrest. 

— Goldcrest? Am auzit vorbindu-se de ei. Lucraţi tot în branşa 
asta? 

— Da... În fine,... acum debutez... 

— Trebuie să câştigaţi tone de bani dacă puteţi călători cu Rolls- 
Royce. Nu sunteţi cumva Ozzy Osbourne?... Nu.... sunteţi prea 
mic. 

— Nu sunt Ozzy, iar această maşină nu este a mea... Cântaţi şi 
la bas? 

— La bas şi la baterie. Pentru a obţine un angajament trebuie să 
ştii toate instrumentele. Într-un grup am înlocuit pentru câteva 
nopţi bateristul mort de o supradoza. Nu am fost reţinut. 
Rockerii grupului pretindeau că tinereţea mea scoatea în relief 
vârsta lor... Se îndreptau spre patruzeci de ani... Bătrânii nu ne 
lasă să trăim... Live and let die... McCartney a enuntat un mare 
adevăr atunci când a compus acest cântec... Guns'n'Roses l-au 
adoptat ca pe un fel de emblemă... 

Louis a privit în jurul lui. Roger a observat. 

— Ce cauţi? 

— Maşinile acestea au de obicei un bar... 

— Când s-a construit aceasta, moda barurilor la bord nu 


începuse încă. Doriţi o bere? Ne vom opri la prima staţie de 
benzină. Oare ni se va vinde bere? în Anglia eşti întrebat de 
vârstă. 

— Pe autostrăzile de la noi barmanii nu sunt atât de iscoditori. 
Dacă pun întrebări indiscrete, le explicăm că luăm bere pentru 
tatăl nostru care alimentează... 

La Londra, Roger a primit ospitalitatea lui Will, foarte bucuros de 
a-l avea la el, de a-i fi util, de a-i vorbi în fiecare zi, de a se afla 
împreună sub acelaşi acoperiş. Pentru el prietenia era mai 
prețioasă ca aerul, ca apa, ca propria sa viaţă. Roger şi-a reluat 
ocupațiile evitând mereu străzile pe unde putea trece tatăl său 
spre Tribunal, la club sau la Northminster. Pentru a trece 
neobservat a purtat în permanenţă ochelari negri, care-i 
acopereau aproape jumătate din faţă, şi o caschetă americană. 
Docilitatea tinerilor care făceau paradă de spiritul lor de 
independenţă, dezgustul lor pentru potecile bătătorite, dar care 
acceptă fără ezitate uniforma BBB — bluzon, blugi, bascheţi - 
servea intereselor sale. Afişându-se în BBB, se putea pierde în 
masă, mijloc garantat pentru a-şi asigura anonimatul. Cum 
eleganța nonşalantă a lui Doris risca să-i trădeze incognitoul, el 
i-a încredinţat-o lui Will. Căţeluşa albă a suportat cu greu acest 
abandon. Privată de plimbările sale cotidiene în compania 
micului ei zeu, s-a cufundat într-o tristeţe şi disperare vizibile. 
Un argument suplimentar justifica comportamentul lui Roger cu 
privire la Doris. Nu o putea îmbarca pe motocicleta lui Dennis, 
care se oferise gentil să-l transporte la diversele sale destinaţii. 
Dennis şi-a programat întâlnirile cu bogaţii lui părinţi după- 
amiezele, atunci când Roger lucra la Goldcrest.In aceste condiţii, 
primul compact-disc al formaţiei Happy Ones, editat de 
Goldcrest, a apărut în vitrinele magazinelor. Pentru un grup 
practic necunoscut, vânzările — fără să provoace agitaţie — au 
atins un nivel satisfăcător. În revistele de specialitate criticile 
atacau cu plăcere pe Happy Ones... că au aliat zborul ambițios 
cu punckul... au alternat melodiile strălucitoare şi hardcore-vl 
pretenţios... focul sângeriu şi baladele dulcege... bucăţile 
supraîncălzite şi distorsiunile psihedelice... rock metal de o 
violenţă dementă şi bâlbâieli de începători... îndrăzneala şi lipsa 
de forţă surprinzătoare... exploziile de geniu şi o naivitate 
enervantă... 

Aceste opinii autorizate au stabilit dezechilibrul existent între 


originalitatea strălucitoare a lui Roger şi mediocritatea lui 
Danny. În ciuda imperfecţiunilor, şi graţie tânărului Osborne, 
discul nu a trecut neobservat. Danny a primit cu amărăciune 
aprecierile negative ale criticii. El s-a simţit treptat marginalizat, 
spre profitul lui Roger. Îl evoca pe Brian Jones, companionul 
sclipitor al formaţiei Rolling Stones, şi şeful virtual al grupului, 
care şi-a pus capăt zilelor după ce a fost eclipsat de Mick Jagger 
şi lăsat în urmă. Adeseori se resemna să dea mâna cu rivalul 
său, apoi ambiția îl furnica. Frustrat, mâhnit, îşi dezvăluia 
trăsăturile cele mai dezagreabile ale caracterului. În cursul 
înregistrărilor celui de-al doilea disc, s-a văzut redus la rolul umil 
de backing vocals, voce de acompaniament. Coleric, comitea 
adesea greşeli voluntare cu scopul de a-l sabota. Înginerul de 
sunet, aşezat la pupitrul de mixaj, repara pagubele, rotunjea 
unghiurile, se străduia să calmeze spiritele. 

Samuel Goldbloom a făcut un mic calcul: să exploateze 
antagonismul ce mina raporturile dintre Roger şi Danny. Voia 
să-l sacrifice pe Danny care nu era decât o mână moartă pentru 
formaţie. Mulțumită acestei metode, spera să obţină 
recunoştinţa lui Roger şi semnătura pe un contract reînnoit 
avantajos pentru Goldcrest. Din nefericire, o problemă cu 
consecinţe uriaşe le-a umbrit viitorul. Al doilea disc era aproape 
terminat. Cel de-al treilea, odată finisat, încheia din punct de 
vedere legal colaborarea dintre Happy Ones şi Goldcrest. Or, 
Roger reprezenta o valoare sigură, ce trebuia să rămână în 
curtea sa. Acest băiat aducea lui Goldcrest izvorul de bogăţie pe 
care Beatles l-au adus firmei Parlophone-EMI sau Rolling Stones 
lui Decca. 

Evident, nu a spus nimic lui Roger de King's Voice. A trecut sub 
tăcere presiunile exercitate de uriaşul Dexter Corporation 
pentru a-i sufla pe Happy Ones. Goldbloom îşi dădea seama că 
poziţia lui era precară. Odată încheiat contractul cu Happy Ones, 
rechinii de la King's Voice, deja în aşteptare, vor interveni 
pentru a-l îndepărta şi, la nevoie, pentru a-l dezmembra. Le vor 
oferi condiţii fabuloase, pentru că au nasul fin şi pot mirosi de 
departe parfumul banilor. Ca să se apere, va trebui ca el să 
joace tare, perspectivă puţin plăcută, având în vedere că poziţia 
sa financiară actuală este foarte slabă. Ar fi cu adevărat fericit 
să lanseze formaţia Happy Ones pe piaţa rockului, tocmai 
pentru a scăpa de un rival. 


Goldbloom l-a primit pe Roger afişând un surâs radios, 
prietenos. 

— Tinere, voi fi sincer cu tine. Îţi admir talentul. Eşti singurul 
muzician autentic din această formaţie. Eu sunt gata să semnez 
cu tine, fără grup, un contract de lungă durată, pentru toate 
lucrările viitoare, în cele mai bune condiţii! Iți dublez onorariul! 
Roger a surâs. Surâsul lui ce fascina şi distrugea inimile cele mai 
tari. 

— Sunt foarte flatat de oferta dvs., domnule Goldbloom. Dar nu 
mă pot despărţi de colegii mei..., de grupul meu.... 

— Mă faceţi să râd. Serios, mă faceţi să râd. Ce grup? Danny 
profită de talentul tău! Dacă ar putea, v-ar tăia gâtul. Dar nu are 
curaj să o facă. Bruce şi Will sunt nişte copii gentili, care vă 
iubesc..., dar ei aleargă la sute de metri în urma ta. Happy Ones, 
fără tine, nu are niciun viitor. Pentru tine, este un lest. Noi 
instrumentişti formaţi la şcoala dură a rockului profesionist vor 
da un nou lustru formaţiei. Aş prefera crearea unui nou grup, 
care să fie al tău şi care să poarte numele tău. 

— Propunerea dumneavosatră cu privire la grup este tentantă, 
domnule Goldbloom. Cât despre noul contract, trebuie să mă 
gândesc. 

— De acord. Nu trebuie să îmi dai un răspuns imediat. În cazul în 
care vă displace un contract pe termen lung, sunt dispus să 
discut condiţiile tale. Nu mă gândesc decât la interesul tău... 

In cele din urmă Goldbloom a aruncat în luptă argumentul 
suprem: 

— Am aranjat pentru tine şi pentru grup o serie de trei concerte 
pe scena unui club celebru din Notting Hill, şi anume Stardust, 
punct obligatoriu de trecere pentru formaţiile ce au dobândit o 
reputaţie mondială. Acum, este rândul vostru să cântaţi. 

Euforic, imagini diafane incitându-l să danseze, Roger se 
îndrepta spre casa lui Will după o şedinţă de modeling bine 
făcută. Viitorul se îmbrăca în haine aurite. În aşteptare, 
secretara domnului Goldbloom i-a transmis mesajul unui anumit 
domn Louis Dienleveult, care a telefonat din Paris, indicându-i 
adresa unde poate fi contactat. Roger se gândea să-l invite la 
Londra. Fantasmagoriile sale inspirate de arbori, tratate în cel 
mai pur stil suprarealist, fără ca el să o ştie, îşi găseau aici 
amatori. La rigoare, Happy Ones ar putea coopta şi utiliza 
talentele sale de muzician. 


Un simţământ de uşurare înlătura legile gravitaţiei. | se părea că 
o singură lovitură de pantof i-ar fi permis să zboare şi să planeze 
în felul lui Icar pe deasupra mulţimii ce trece pe Regent Street. 
Roger a surâs. Amuzat de fantezia sa ce galopa ca nişte cai 
sălbatici, el şi-a imaginat stupoarea trecătorilor dacă ar îndrăzni 
să-şi ia zborul. Se gândea să pregătească cele mai vii surprize 
acestui public împărţit în două tabere, violent opuse: adoratorii 
zeului rock şi denigratorii feroce, ipocriţi şi înapoiaţi. Dar nu 
trebuie niciodată să-ţi subestimezi adversarii. Roger ştia această 
axiomă şi o respecta. Cel mai rău inamic era tatăl său, 
judecătorul. Îl înţelegea pe Morrison... şi pe Axl Rose... şi pe 
Marvin Guye, ucis de tatăl său, un foarte demn reverend... 
Complexul lui Oedip inversat...Înainte de a intra pe scenă, Roger 
a suportat nerăbdător pe coafeza care încerca să-i tapeze părul. 
Dar a refuzat încercarea machieuzei de a-i da cu puţin roşu în 
obraji. 

— La sfârşitul primului cântec voi avea corpul alb şi faţa 
umflată. 

— Nu mă înţelegeţi, domnule Osborne. Aici, la noi, nu vă aflaţi 
pe un stadion, în faţa unei mări de spectatori, majoritatea atât 
de îndepărtați încât de-abia vă disting silueta plonjată într-o 
avalanşă de lumini. Publicul de la Stardust este aproape de 
estradă. Dacă ieşiţi din culise sub lumina proiectoarelor, veţi 
avea o faţă albă ca de fantomă. lar sex-appealul dvs. va fi egal 
cu zero. 

Danny, Bruce şi Will au acceptat fără să protesteze serviciile 
celor două doamne. Paloarea lui Danny şi mâinile lui 
tremurânde îi trădau emoţiile. La sărbătorile de familie, 
audiența formaţiei era redusă la minimum. Clienţii clubului 
Stardust plăteau foarte scump privilegiul de a asista la un 
concert oferit practic de un grup necunoscut. 

Crainicul a anunţat jovial programul serii: 

— Avem plăcerea să vă prezentăm lansarea formaţiei Happy 
Ones, un grup care va cuceri lumea rockului. 

Promisiune curajoasă ce suna ca o provocare. Muzicienii au 
intrat. Danny, Will şi Bruce purtau bluze verzi brodate cu argint 
şi pantaloni din vinilin negru — un echipament ţipător furnizat 
de către Goldcrest. Apariţia lui Roger îmbrăcat în alb şi însoţit de 
Doris, elegantă şi albă ca zăpada, a trezit aplauze. Îniţiativa 
risca să se dovedească rentabilă. Interpretul cu un câine alb va 


deveni imagina sa de marcă. El s-a aşezat la pian, iar căţeluşa s- 
a instalat la picioarele sale. In ciuda tracului, o undă de mânie a 
făcut să tresalte sângele lui Danny. Roger i-a furat din nou rolul 
vedetei. Publicul, compus în majoritate din adulţi, nu se ambala 
uşor. Vârsta medie se situa în jur de treizeci de ani. Roger ar fi 
preferat o audienţă mult mai tânără, mai vioaie. 

— Aduceţi suzetele!, a strigat un glumeţ. Mici râsete s-au auzit 
pe ici şi colo. 

— Happy Ones sau Happy Babies?, a supralicitat un tip solid, ce 
a făcut cu ochiul complice vecinului său de masă. 
Deconcentraţi, Danny şi Will şi-au luat chitarele. Bruce s-a 
instalat la baterie. Roger şi-a ridicat mâinile deasupra pianului 
ca şi cum ar fi vrut să vrăjească clapele. Toată lumea privea cu 
atenţie căţeluşa, aşteptând ca ea să fugă îngrozită, încă de la 
prima lovitură de tobă. Sala a fost scăldată într-o penumbră 
crepusculară, în timp ce proiectoarele şi-au lansat luminile, 
fulgerele stroboscopice şi o ploaie de curcubeie. La început, 
buimăciţi de această iluminare schimbătoare, formaţia, cu 
excepţia lui Danny, şi-a recâştigat siguranţa. 

Programul a fost deschis cu Sundry diamonds alive, un rock funk 
cu tente psihedelice, prezentat sub o nouă formă muzicală — 
sunetele prelungi de chitară, arpegii de pian presărate cu 
pizicato, toate acestea brodate pe un fond de reverberaţii 
creatoare de imagini bizare — obiecte solide lichefiate de 
pensula lui Dali, asociate cu spaţiile dezgolite ale lui Chirico, 
pentru a cădea în cascadă în cele din urmă în haosul 
caleidoscopic al lui Pollock. Era un rock melodios ce reînnoia 
formula lui Pink Floyd, dar păstrându-şi originalitatea. 

Aplauzele au arătat că începutul e interesant. Chiar şi cei blazaţi 
simțeau un anumit frison de plăcere. In culise, domnul 
Goldbloom aştepta temător urmarea planului său ce viza 
eliminarea lui Danny. Roger era prea loial pentru a se preta la 
jocul său. Golbloom ştia ceea ce urma să se întâmple şi se 
bucura dinainte. Danny trebuia să cânte Out of breath, un rock 
de inspiraţie punck, ce nu punea probleme. Siguranţa afişată în 
studio se clătina în faţa spectatorilor care — după o deschidere 
strălucită — se aşteptau la un regal liric. Danny a cântat ezitant 
primele măsuri, apoi vocea i s-a înmuiat. Roger, Bruce şi Will, 
vocile de fundal, au simţit pericolul şi au cântat mai tare. Bateria 
şi-a accentuat jocul baghetelor. Danny behăia, mieuna panicat. 


Câteva doze goale de bere au aterizat la picioarele lui. Cu faţa 
descompusă, cu picioarele tremurând, avea poftă să plângă. 
Roger a înţeles pariul lui Goldbloom: de a-l determina pe Danny 
să se retragă singur. Privirile înnebunite ale lui Will şi Bruce s-au 
concentrat asupra lui, Danny era terminat, iar Roger a preluat 
ştafeta. La semnul său, grupul a atacat un hard rock. Vocea 
clară, expresivă a lui Roger a inundat sala. Doris s-a ridicat, s-a 
apropiat de Danny şi i-a lins mâinile. Corpul i-a fost parcurs de o 
undă de curaj, a deschis gura, apoi a emis sunete tot mai 
distincte. Şi-a recâştigat în mod penibil vocea. Duoul s-a afirmat. 
Întervenţia căţeluşei salvase situaţia. Publicul a avut impresia că 
asistă la un joc de scenă abil destinat să sublinieze rolul 
frumoasei căţeluşe albe. Doris îşi agita acum coada sa lungă, ca 
şi cum ar fi dirijat grupul. Efectul a fost imediat. Aplauzele au 
izbucnit. Concertul ameninţat să cadă în dezastru a luat alura 
unei comedii reuşite. Tipii ce au lansat dozele de bere şi-au 
schimbat atitudinea şi acum fluierau admirativ. 

Vocea pură a lui Roger răsuna charismatic, sprijinită de Danny, 
ce se micşora în mod voluntar în faţa colegului său. Bunul său 
caracter ieşea acum la suprafaţă. Cântecul pasionat, melodios al 
lui Roger a cucerit publicul exigent de la Stardust. O nouă stea 
urca pe firmament. 

Succesul lui Roger Osborne, ieri necunoscut, astăzi împins 
printre candidaţii la gloria marilor aleşi, demonstra că rockul - 
contrar celor susţinute de cei munciţi de gânduri negre — nu era 
mort şi că noi vedete izbucnesc pentru a-l relansa şi pentru a-i 
mări strălucirea. Fraze laudative de acelaşi calibru au apărut în 
mai multe reviste de specialitate. Sam Goldbloom a avut grijă să 
invite la Stardust un număr impozant de critici rock cu o 
reputaţie bine precizată. 

Seara următoare, când Roger cobora din autobuz pe Portobello 
Road, pentru a se întâlni cu Will la club, a văzut cinci băieţi care 
mergeau încet în şir indian... pe piept şi pe spate ei purtau 
pancartele Stardust ce anunțau concertul formaţiei Happy 
Ones... numele său era citat în frunte... al lui Danny era al 
doilea... Pentru Roger acest text a luat semnificaţia vechiului 
avertisment ce-i semnala regelui Nalthazar şi oaspeţilor săi 
distrugerea oraşului Babilon... Mane, Thecel, Phares... A avut 
astfel revelaţia a ceea ce-i va marca viaţa... Era damnat...In 
aşteptarea concertului formaţiei Happy Ones, patronul clubului 


a propus o prelungire a contractului pentru cincisprezece 
spectacole. Goldbloom a înţeles cu satisfacţie că performaneţele 
live ale formaţiei aduceau bani. În ziua următoare, i-a convocat 
pe cei patru muzicieni în biroul său pentru a le comunica plăcuta 
veste. A simţit o vie decepţie atunci când Roger s-a arătat 
reticent, fără să dea explicaţii. Îngrijorarea sa era întemeiată: 
afirmarea grupului pe piaţa rock i-ar fi permis să majoreze 
pretenţiile în cursul negocierilor cu King's Voice. Presiunile lui 
Dexter se accentuau. Partenerii lui Roger îl priveau cu uimire. A 
respinge ocazia de a câştiga bani şi de a profita de publicitatea 
făcută în jurul lor li se părea absurd. În realitate, visul lui Roger, 
întunecat de succesele recente, ameninţa să se schimbe într-un 
coşmar. A primit un mesaj panicat din partea bunicului său din 
Lusignan. Walter şi-a exprimat dorinţa de a-i vorbi fiului său. Aşa 
cum au convenit, ducele i-a răspuns că Roger se plimba pe 
Coasta de Azur în compania vărului său, Olivier. La ora actuală 
nu ştia unde se află băiatul. Contrariat, judecătorul i-a cerut să 
ia contact cu Roger şi să-i spună să se întoarcă urgent la Londra. 
Dorea ca fiul său să ia parte la ceremonia nunţii sale. Roger se 
temea de ce e mai rău. Dacă tatăl său află că l-a păcălit şi că 
acum cântă într-un club din Notting Hill, va înnebuni. 

— Nu vă înţeleg!, a exclamat Goldbloom sumbru. Marile grupuri 
rock, fără excepţie, au cunoscut debuturi penibile. Eu vă deschid 
porţile şi voi refuzaţi să intraţi. Favoritul vostru, Axl Rose, înainte 
de a fi lansat de Geffen, împărțea cu cei patru parteneri ai lui o 
cameră mizerabilă, fără WC, fără baie şi fără bucătărie. Beatles, 
regii rockului, au cântat în taverne mizerabile din Hamburg... 
Zău că mă decepţionezi, domnule Osborne... 

Brusc, Danny a lansat câteva cuvinte, care mai târziu i-au adus 
mari prejudicii. 

— Aşteptând ca Roger să-şi schimbe părerea, am putea 
continua fără el prestaţia pe scena Stardust. 

Goldbloom l-a privit fără să răspundă. Privaţi de prezenţa 
charismaică a lui Roger, Happy Ones se va scufunda în neant. 

— Nu voi cânta fără Roger, i-a anunţat Will. 

Bruce şi-a privit gânditor vârful degetelor; perspectiva de a lucra 
sub conducerea lui Danny nu-l seducea deloc. 

— Sunt de acord cu Will. Danny s-a înroşit consternat. 

Roger a înţeles că prietenii săi îi condamnau dezertarea. 

— Domnule Goldbloom, voi semna hârtia. 


Semne rele s-au arătat apoi. În seara următoare, pe acelaşi 
l'ortobello Road, Roger şi Will se îndreptau spre Stardust, când o 
bătrână cerşetoare ştirbă i-a scuipat în faţă, apoi şi-a continuat 
drumul. Uluiţi, au mărit pasul, ca să se spele în loja artiştilor, de 
Im club. Se aflau la înălţimea barului, când, brusc, vitrina a sărit 
în aer şi o ploaie de cioburi a căzut asupra lor. Uşa s-a deschis 
cu un bubuit, iar un tânăr cu pielea de culoare închisă a ieşit 
clătinându-se, i-a împins pe cei doi chelneri, a făcut câţiva paşi, 
n-a clătinat şi apoi s-a prăbuşit cu faţa în rigolă. Patru capete 
rase, îmbrăcaţi în piele şi înarmaţi cu bâte au intrat în bar în 
urmărirea sa, urlând: „Negru nenorocit!" „Faţă de şoarece!" 
„Imbecilule!", „Fiu de curvă!" S-au aruncat asupra victimei 
căzute pe asfalt. Brusc, un foc de armă se auzi. Trăgătorul se 
afla la etajul al doilea al casei de vizavi. Unul din ei a tresărit, cu 
fruntea însângerată, apoi a dat din braţe ca şi când ar fi vrut să- 
şi ia zborul, dar incapabil să se lanseze printre aştri, a căzut pe 
spate. Tovarăşii săi s-au îndreptat atunci spre locul trăgătorului. 
Trecătorii s-au dat la o parte cu teama imprimată pe faţă. Alte 
capete rase ce se aflau în vecinătate au scos strigăte de luptă şi 
au fugit spre imobilul vizat. Un al doilea foc de armă a lovit o 
vitrină. Toate aceste întâmplări s-au derulat foarte repede, ca 
într-un fim poliţist. 

Will l-a prins de braţ pe Roger: 

— Să-l ducem la bar! : 

— Ne va aduce probleme. Il vor capetele rase! 

S-au aprins luminile la ferestre. Semnalul uşor al unei maşini de 
poliție a acoperit pentru o clipă vacarmul, apoi sirenele s-au 
auzit în noapte. 

— Să plecăm!, a strigat Will. 

Mai multe focuri s-au auzit în casa asediată. Sirenele s-au 
apropiat. Will l-a prins de braț: 

— Să mergem! Atmosfera s-a supraîncălzit! Roger părea 
fascinat de violența spectacolului. 

— Aşteaptă! Am găsit o sursă de inspirație. Will a exclamat 
bulversat: 

— Sursă de inspirație? Această porcărie? 

— Sursele de inspirație nu sunt întotdeauna idilice. Trecătorii 
care se aruncaseră la pământ s-au ridicat şi s-au îndepărtat 
alergând. 

— Dacă poliţia ne găseşte aici, ne va pune ca martori. 


Argumentul excludea orice replică. Roger s-a lăsat condus de 
acolo cu regret. 

Seria de concerte suplimentare se apropia de sfârşit. Succesul a 
răspuns prezent la apelul lui Happy Ones. Stardust cunoştea 
animația marilor zile, devenită cotidiană. Rezervaţiile trebuiau 
să fie făcute cu o săptămână înainte, pentru a nu da locunui 
refuz. Afluenţa uriaşă a ridicat mari probleme. Pompierii 
pretindeau că numărul clienţilor trebuie limitat în funcţie de 
capacitatea clubului, pentru a nu se ajunge la o catastrofă în caz 
de incendiu. 

Direcţia clubului Stardust a propus formaţiei Happy Ones să-şi 
reînnoiască contractul pentru şase luni. Această ofertă după 
lansarea discului, bine primit de public, echivala cu o 
consacrare. Goldbloom, care şi-a atribuit rolul de manager al 
grupului, a reclamat o creştere a onorariului. Direcţia a acceptat 
protestând. Happy Ones au sărbătorit evenimentul. Notting Hill 
se mândrea cu patronarea grupului în felul oraşului Liverpool, 
care-şi asuma gloria de a fi dat lumii pe Beatles. Roger nu 
împărtăşea bucuria prietenilor săi. Notorietatea sa crescândă îi 
aducea deservicii, căci zgomotul risca să ajungă la urechile 
tatălui său. In cursul micului lor banchet, Bruce, euforic, l-a prins 
pe Roger de după umeri. 

— Dacă citeam un roman care să-mi prezinte un personaj ca 
tine, aş fi spus că este neverosimil. Un geniu precoce, bogat, 
ieşit din marea nobilime, devenit rocker. Geniile din zilele 
noastre produc bombe atomice, nu cântece. 

Roger a râs. 

— In universul rock geniile colcăie... Ne ciocnim de genii... La 
fiecare pas ne împiedicăm de genii... Nu, nu glumesc. Altfel, 
cum se explică masele care se pun în mişcare? 

— Un singur detaliu mă încurcă. Tu eşti bogat. Rockul este 
apanajul săracilor, al disperaţilor, al revoltaţilor. 

— İn primul rând că nu sunt bogat, şi nici tatăl meu. Dragă 
Bruce, bogăţia este relativă. Contrar legendei, Mick Jagger este 
copilul unei familii bogate. O statistică recentă pretinde că 
majoritatea rockerilor sunt ieşiţi din clasele mijlocii şi 
superioare. Apoi, rockul produce milionari aşa cum mezelarii 
produc cârnaţi, copiii lor sunt născuţi în purpură, în felul prinților 
moştenitori din Bizanţ. 

Danny a surâs cu o bonomie simulată: 


— Nobilul Roger Osborne îi ridiculizează pe noii îmbogăţiţi 
rockeri, totuşi eu îi prefer pe aceşti muzicieni care câştigă bani 
mulţumită talentului lor, aristocraților de spiţă înaltă — cu 
familia regală britanică în capul listei — care nu devin celebri 
decât prin scandaluri. 

Roger nu s-a formalizat. 

— Nu te contrazic. În ceea ce mă priveşte, eu nu sunt decât un 
fel de părinte sărac al unei mari familii. 

— Dacă îţi clamezi apartenenţa la masa revoltaţilor, eşti un 
punkist? 

— De ce nu?, l-am admirat dintotdeauna pe Sex Pistols.În 
dimineaţa următoare, după şedinţa de modeling, domnul Mowby 
l-a întâlnit pe Roger în salon şi l-a anunţat vesel: 

— Am o mare surpriză pentru tine. 

Roger detesta surprizele. Nu-i aduceau decât dezamăgiri. 

— Despre ce e vorba? 

— Dacă v-aş spune, nu ar mai fi o surpriză. 

Plin de negre presentimente, inexplicabile, Roger a intrat la 
Stanhope. L-a găsit pe Will în grădină, aşezat la umbră, cu 
revista Times pe genunchi. La apariţia lui Roger s-a ridicat şi i-a 
arătat ziarul. 

— Tatăl tău tocmai s-a căsătorit. lată anunţul! 

Roger a primit ştirea cu indiferenţă, ca şi cum ar fi fost vorba de 
un fapt divers. Din fericire, judecătorul nu a aşteptat întoarcerea 
sa la Londra. Will părea încurcat. Ar fi vrut să vorbească, dar nu 
găsea cuvintele potrivite. Roger i-a observat reticenţa. 

— Ceva nu merge? 

Will îl privea ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— Nu, nu, totul este bine..., sau aproape... 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, nimic important... 

Will purta un halat verde, de burete. Sub pulpanele sale, nişte 
bermude încă umede se mulau pe sexul său. El a adăugat: 

— In timpul absenței tale am făcut câteva lungimi de bazin... 
Prietenii mei au venit să mă vadă... Adoră piscina... 

— Vreau să fac un duş, a spus Roger. Căldura jilavă din aceste 
zile de toamnă mă face să transpir. 

Will l-a privit cu un aer straniu... Roger simţea o plăcere extremă 
de a sta sub jetul cald al duşului, care îi biciuia plăcut pielea. 
Adesea, intra în erecţie şi simţea nevoia imperioasă să se 


elibereze de spermă printre picăturile de apă ce cădeau cu 
putere. Se delecta de zece minute sub duş, când Will a intrat în 
baie. Ezitant, s-a apropiat de prietenul său. Surâdea. Privirea lui 
s-a plimbat pe corpul lui Roger, pe pielea care câştigase o 
transparenţă sidefie. Roger nu se mira atunci când ochii 
oamenilor, cunoscuţi sau necunoscuţi, se holbau la el, era 
conştient de farmecul pe care îl degaja, de sexualitatea pe care 
o aducea, fără să vrea, de atracţia exercitată de corpul său... 
Solicitările, care îl asediau, ar fi umplut de bucurie şi de mândrie 
pe orice băiat de vârsta lui, ar fi impresionat pe admiratori, mai 
curând decât pe admiratoare, dar pe el nu-l impresionau; rece şi 
distant, evolua ca Hyperion în spaţiul astral... Femeile şi 
homosexualii îl urmăreau cu aceeaşi ardoare; pierdut în visele 
sale, îi ignora pe oameni... Se mira acum să regăsească această 
excitate în privirea lui Will... 

— Vreau să-ţi fac o confesiune, a spus Will. Am avut azi o 
experienţă tristă, foarte tristă. 

Vocea dulce a lui Will broda sunetele pe zgomotul susurat al 
duşului. 

— Adesea, este penibil să faci mărturisiri... Aş putea veni mai 
aproape de tine? Aş avea mai mult curaj... 

— Bineînţeles. E loc destul pentru amândoi. 

Will şi-a scos halatul şi chiloţii. Roger s-a întors ca să-i facă loc 
sub duş. 

— In această dimineaţă, în timp ce prietenii mei făceau sărituri 
şi înotau în piscină, ca nişte mici delfini, am urmat o fată într-o 
cameră, de la etaj, în care puteam fi singuri... Avea pielea 
mătăsoasă, sânii copilăreşti, buzele senzuale.... Este o descriere 
banală, nu sunt poet ca tine... Ne-am dezbrăcat, am îmbrăţişat- 
0... Eram foarte încins... Am împins-o pe pat, am urcat pe ea... şi 
mă pregăteam să o pătrund, când brusc m-am golit de sânge; 
arătam jalnic sub ochii fetei; surâsul ei ironic a fost mai rău ca o 
palmă... Mi-a spus că nu trebuie să-mi fac griji, se mai întâmplă; 
şi-a tras bikinii şi s-a tirat. Sunt sigur că acum le povesteşte 
prietenelor ei despre eşecul meu; până acum m-am culcat cu 
fete fără nicio problemă, de data asta cred că mi-am amintit de 
ceea ce mi-a spus tatăl meu despre SIDA... 

Şi-a pus buzele pe umărul lui Roger, care l-a prevenit cu 
blândeţe: 

— Ascultă Will... eu nu sunt la prima experienţă sexuală, m-am 


culcat cu două fete şi cu un băiat... aş putea să am SIDA.... Will 
şi-a sprijinit capul pe pieptul ud al lui Roger. 

— Nu trebuie să ai teamă de mine... Te-am minţit, sunt virgin... 
Priveşte... Nu sunt impotent...În taxiul care îi conducea la 
Notting Hill, Roger era bântuit de gânduri negre. A mângâliat cu 
un gest automat capul lui Doris, ce stătea culcată la picioarele 
sale şi, din timp în timp, arunca o privire fugară spre Will, ce 
fredona ultimul lor cântec, Strugling to be Happy. Noile sale 
raporturi cu Will îi vor complica existenţa, deja foarte încâlcită, 
mai rău ca un labirint... Rătăcea printr-un talmeş-balmeş de 
culori şi poteci fără să posede vreun fir al Ariadnei care să-l 
ajute să iasă. Will şi-a pus prieteneşte mâna pe genunchiul lui 
Roger. Simţea nevoia, plăcerea, setea de a-l atinge, de a-i simţi 
în mod fizic prezenţa. 

— Sunt fericit, Roger. Sunt atât de fericit, că am chef să dansez, 
să-mi strig bucuria, să explodez, să fac pe cer un foc de artificii 
uriaş. Aş vrea să mă aliniez cu stelele docile şi să înscriu câteva 
cuvinte... Îl iubesc pe Roger, iar Roger mă iubeşte.... 

Doris a oftat indulgentă. Slăbiciunea oamnenilor, atât de mari, 
atât de puternici o făceau confuză. Roger a atins tandru mâna 
prietenului său. 

— Trebuie să păstrezi în străfundul sufletului tău această fericire 
care nu va putea niciodată să înflorească în libertate. Acest fel 
de dragoste este tolerat cu condiţia să rămână ascuns..., mai 
mult sau mai puţin îmbrăcat într-un limbaj diplomatic. Brett 
Anderson, interpretul fabulosului grup Suede, a explicat 
ziariştilor: eu mă consider un bisexual care nu a avut niciodată 
experienţe homosexuale. Abil, nu? Androginia lui David Bowie şi 
Mick Jagger este mai mult sau mai puţin acceptată. Numai Elton 
John este îndeajuns de mare pentru a-şi permite luxul de a 
înfrunta conformismul moraliştilor. Toată lumea uită tentaţia, 
gustul dulce al fructului oprit. 

Roger şi-a consultat ceasul. 

— Am întârziat. Oamenii de la Stardust trebuie că-şi rod 
unghiile. Sunt sigur că ne pregătesc o primire proastă... 

Taxiul a traversat Picadilly pentru a se angaja pe Regent Street. 
Roger privea cu un ochi distrat peisajul citadin arhicunoscut. 
Brusc, a lăsat să-i scape un țipăt. 

— lată o surpriză. Mowby a pus afişe peste tot. 

A oprit taxiul, l-a plătit, apoi a coborât, trăgându-l pe Will năucit. 


Doris i-a urmat pe trotuarul plin de pietoni. 

— Priveşte, Will! Priveşte! 

Will a văzut un panou de reclamă imens, luminat de proiectoare, 
ce acoperea faţada unei case cu patru etaje. Imaginea în 
mişcare a lui Roger prezenta o serie de veşminte sport create 
de Casa de modă Saint Georges. 

— Superb!, a exclamat Will încântat. Este o publicitate 
fantastică pentru tine şi indirect pentru grupul nostru. Hainele 
purtate de la Calvin Klein de către Marky Mark au contribuit la 
gloria rapperului mai mult decât prestațiile sale live. 

— Publicitatea lui Calvin Klein, ce a făcut de la sine servicii 
notabile lui Marky Mark, pentru mine se va dovedi catastrofală. 
Ea pune în mod brutal capăt unei comedii pe care am jucat-o în 
ultima vreme cu un anumit succes. Fotografia mea afişată pe 
toţi pereţii nu are cum să scape de vigilenţa tatălui meu. Acum 
el mă va urmări peste tot. În ochii lui, am comis cea mai rea 
dintre crime. Un interpret este la rigoare acceptabil. În ochii lui, 
un manechin nu este decât un call-boy. Adjectivul nu este rău 
plasat. Prima consecinţă: nu voi mai putea să mă bucur de 
ospitalitatea ta şi a tatălui tău. Va trebui să-mi încetez 
activitatea cu Mowby şi să mă retrag practic din grup. 
Involuntar, semăn dezordine... Ca să exprim ceea ce îmi rămâne 
de făcut, voi folosi limbajul jurnalistic: trebuie să intru în 
clandestinitate... Este ocazia de a cunoaşte lumea nevoiaşilor, a 
plevei ce se ascunde sub lustrul societăţii de consum. La urma 
urmei, tatăl meu va ceda, nu eu.... 

Walter Osborne dovedea un adevărat cult pentru familie. Atunci 
când era într-o criză majoră, el chema în ajutor adunarea 
familiilor Huntington, Hastings, Gresterforth şi Sunderland, fără 
să uite pe Northminster după căsătoria sa cu Annabel. Ducii şi 
conții, nemişcaţi ca Buddha în meditaţie, erau aşezaţi pe nişte 
scaune cu spatele aurit în formă de liră. Aveau cu toţii un aer 
important când — Imbrăcaţi cu robele lor purpurii -primeau cu 
mare fast pe regină la Camera Lorzilor. Imbrăcaţi burghez — 
costum în trei piese, cravată de culoare închisă — ei îşi pierdeau 
morga de paradă pentru a dobândi o faţă mai umană. Un 
Hastings avea aerul blând al unui contabil pensionar. Un 
Sunderland pântecos, cu obrajii durdulii, roşii, reamintea de un 
preot gurmand ce iubea vinul bun. Un Huntington masiv, cu faţa 
rotundă, cuperoasă semăna cu un măcelar ce tocmai şi-a ridicat 


şorţul pătat de sânge. 

Un consiliu macho, căci nu figura nicio femeie alături de aceşti 
domni aranjaţi în arc de cerc, ca un tribunal sui-generis, ce 
trebuia să judece cazul lui Roger. Inaintea lor, Walter Osborne 
se agita, înotând pe o mare de mânie. 

— Trebuie să-l internez într-un azil de nebuni! Fiul meu este 
ruşinea familiei noastre! Am aflat recent că s-a asociat cu 
drojdia societăţii, ce nu respectă nici tradiţia, nici valorile 
umane, nici morala cea mai elementară. Roger frecventează 
derbedeii, capetele rase, negrii şi metecii. 

Contele, tatăl său, a schiţat o grimasă de dezaprobare. Familia 
Huntington nu a căzut niciodată în păcatul xenofobiei. Strămoşii 
săi formau un ONU în miniatură: germani şi austrieci, americani 
şi francezi, italieni şi spanioli, precum şi câţiva ruşi, coborâţi din 
arborele imperial tăiat de Lenin şi banda sa. Familia Huntington 
a primit cu plăcere invitaţiile oamenilor cu prepuţul circumcis, 
prinți arabi şi bancheri evrei. Un Gresterforth a depăşit chiar 
măsura atunci când s-a căsătorit cu o dansatoare arabă ce nu 
era nici prinţesă, nici fiică de şeic; tatăl ei vindea fleacuri într-un 
bazar din Alger. Pentru urmaşii îndepărtați ai cavalerilor căzuţi 
în timpul cruciadelor sub loviturile musulmanilor infideli, această 
mezalianţă aberantă insulta bunul-simţ şi memoria eroilor 
dispăruţi. Toate porţile s-au închis în faţa acestei oi râioase a 
familiei. Ca represalii, Wilbur Gresterforth a uitat să menţioneze 
titlul său de nobleţe pe cărţile de vizită şi pe documentele 
numeroaselor sale întreprinderi. Nobleţea şi afacerile sunt 
incompatibile, spunea el. Wilbur găsea că este rea concepţia 
Majestății Sale ce acorda titluri de nobleţe burghezilor care 
produceau bideuri sau veşminte în cantitate industrială. 
Expulzarea lui Wilbur de către tovarăşii lui a căzut în 
desuetudine atunci când s-a constatat că figurează în Forbes 
printre primii zece miliardari ai lumii; o depăşea chiar şi pe 
regina Angliei. A fost iertat, cu atât mai mult cu cât acorda 
împrumuturi părinţilor săraci, uitând să le mai ceară înapoi. 
Walter a pus sfârşit mişcării sale oscilatorii de la un cap la altul 
al camerei, a aruncat o privire supărată spre auditoriu, apoi a 
arătat cu un gest revistele de pe biroul său. 

— Roger se contorsionează şi adoptă poziţii impudice pentru a 
apărea în fotografii de modă. Fiul meu se vinde pentru bani. 
Nepotul dvs., tată, se deşănţează şi se prostituează pe marile 


panouri publicitare. Este o ruşine care cade asupra mea, asupra 
familiei! 

Contele Huntington a făcut un gest de potolire. 

— Păstrează-ţi calmul, Walter! Dumnezeu ne aprobă! Noi 
trebuie să avem răbdare şi să judecăm fără parti-pris. 

— Atunci când pronunţaţi numele lui Dumnezeu, inima mea se 
tulbură, a declarat Walter pe un ton teatral. Îmi amintesc ce mi- 
a spus Roger într-o zi... mi-a spus... a îndrăznit să-mi spună că 
dumnezeul lui este Jim Morrison, iar Rimbaud, profetul. Mi-a 
vorbit de Rimbaud, acest poet ce l-a corupt pe Verlaine... sau 
invers?... Imi scapă acest detaliu scabros... de altfel, neesenţial. 
— Cine este acest domn... Morrison?, a întrebat ducele de 
Northminster. Un şef de sectă? 

— M-am documentat despre acest personaj trist, a spus 
judecătorul. Trebuie cunoscuţi inamicii, pentru a-i combate mai 
bine! Fiul unui amiral — ÎI deplâng pe acest tată nefericit - 
student mediocru, poet ratat, interpret de rock dedat drogurilor 
şi mare consumator de alcool, el a declarat ziariştilor că tatăl 
său este mort, deşi era în viaţă. Şi-a jignit mama prin versuri 
ruşinoase... Din fericire, moartea l-a luat... În nişte condiţii foarte 
dubioase... 

Contele Ayrton — cu barba triplă acoperindu-i în parte cravata 
ca un pieptar — a intervenit cu un sentiment de tristeţe trezit de 
nedemnitatea umană: 

— Aceşti rockeri sunt foarte bizari! îmi amintesc de Sex 
Revolver s... 

— Sex Pistols!, l-a corectat Gresterforth. 

— Aceşti anarhişti care insultau imnul nostru God Save the 
Queen, a continuat Ayrton, ignorând întreruperea. Toţi aceşti 
detractori ar trebui închişi în Turnul Londrei! 

— De multă vreme Turnul Londrei nu mai serveşte de 
închisoare, a surâs Gresterforth. 

Walter a reluat indignat: 

— Fiul meu m-a minţit, m-a păcălit grosolan. M-a lăsat să înţeleg 
— sunt câteva luni de atunci — că îşi petrece vacanţa în Franţa, 
pe Coasta de Azur. In realitate, reîntors în Anglia, poza pentru 
un fotograf clandestin şi se producea într-un grup de rock cu idei 
subversive! 

Contele Ayrton a emis un suflu de şarpe astmatic: 

— Aceste lichele au idei stranii... 


— Într-adevăr!, a spus Walter. Aspectul cel mai grav al acestei 
afaceri este uzul de fals de care s-a dovedit capabil Roger. Fiul 
meu a pretins în faţa angajatorilor că eu sunt mort. Lecţiile lui 
Jim Morrison s-au dovedit fructuoase. Un detectiv particular, pe 
care eu l-am angajat, a descoperit întreaga filieră. Mă gândesc 
să alertez Scotland Yardul. 

Contele Ayrton a tresărit violent, ca un animal însemnat cu un 
fier roşu: 

— Ce? Scotland Yard? Niciodată! Scandalul ne va umple de 
mocirlă. Un tânăr membru al familiei noastre tocmai a fost 
arestat pentru că a condus maşina în stare de ebrietate. Asta 
ajunge! Roger şi bucătăreasa, traşi în justiţie? Inacceptabil. O 
internare fără zgomot într-un spital psihiatric ar fi preferabilă. 
Soluţia ta, Walter, este cea mai bună. Gresterforth a râs în 
hohote: 

— Glumeşti, dragul meu. Fără zgomot?! Copilul minune al 
familei Huntington, doctor în litere al Universităţii Oxford, 
salutat de critici cu aprecieri elogioase după debutul său 
artistic... 

— Rockul nu ţine de artă!, a declarat judecătorul sentenţios. 
Gresterforth l-a privit amuzat: 

— Este opinia ta, micul meu Walter. În ce priveşte internarea lui 
Roger într-un azil de nebuni, este ideea cea mai abracadabrantă 
ieșită dintr-un creier omenesc! Ce psihiatru ar îndrăzni să-şi 
asume o asemenea responsabilitate? La ora actuală legea 
recunoaşte copiilor dreptul de a se separa de părinţii lor 
legitimi... Trebuie să ştii asta, Walter! 

— Desigur. Este o lege stupidă! Votată de un parlament lovit de 
demenţă. 

— Dura lex sed lex! 

Contele Huntington a intervenit pentru a modera spiritele prea 
încinse. p 

— Înţeleg indignarea şi dezacordul lui Walter. Înainte de a ne 
reuni aici, pentru a găsi o soluţie împreună, Walter mi-a 
mărturisit, strangulat de emoție, că Roger s-a volatilizat în 
natură, în spaţiu... O umbră printre umbre. La toate aceste 
complicaţii se adaugă afacerea sordidă cu fata Deathridge. 
Walter se teme de o răpire. Toată lumea ştie că eu sunt bogat. 
Vă reamintiţi de răpirea tânărului John Paul Getty jr, răpitorii i-au 
tăiat o ureche. Bătrânul Getty a trebuit să dea câteva milioane... 


Numai în Londra, în acest oraş tentacular, ce nu este milos cu 
copiii pierduţi... 

— Roger nu mai este un copil, a spus Hastings, agitându-şi 
mâna durdulie pentru a risipi fumul de ţigară scos de vecinul 
său, contele Ayrton, ce infestase încăperea. Roger are capul pe 
umeri... 

Walter a lovit cu pumnul în maldărul de reviste: 

— Vreau să vă asigur... eu nu voi aştepta cu braţele încrucişate 
urmarea evenimentelor! Voi acţiona! 

Roger se plimba visător pe trotuarele din Notting Hill. Doris, 
căţeluşa albă, îl urma cu un pas de dans. Şi-a reluat ochelarii 
negri şi cascheta cu lungi viziere, înfundată pe cap, ce-i 
ascundea pletele blonde bine strânse. imbrăcăminte BBB îi 
compromitea totuşi anonimatul, căci banalitatea sa contrasta cu 
extravaganţele celorlalţi adolescenţi — băieţi şi fete — ce fac ca 
prin etalarea apartenenţei lor la diferite grupări, bande, clici, 
triburi sau curente rock să fie numiţi capete rase, skas, rasta, 
mods, queens, fachos, machos, rackabillys, prolos, panteres, 
shunks şi chiar punkişti, reveniţi în forţă după o scurtă eclipsă. 
Aceste porecle sunt legate fie de culoarea pielii, fie de 
concepţiile politice rasiste în general, fie de adoptarea unei 
anumite mode vestimentare, fie de dependenţa de un mediu 
social bine definit, fie de solidaritatea faţă de o mişcare 
umanitaristă, fie de gustul pentru un anumit stil de rock. 
Îndrăgostiţii de tatuaje sunt pasionaţi de o formă de 
ornamentaţie rezervată altădată ocnaşilor. Coafurile oferă o 
inepuizabilă varietate de stiluri: capete rase, capete cu coame 
strâmte, cu tente de roşu, albastru, verde sau galben, cranii cu 
părul uşor trasat în coadă de şobolan, cranii cu modele desenate 
cu briciul — şerpi, păianjeni etc. 

O modă insolită face furori printre fete: fesele goale expuse, 
graţie unor mici deschizături rotunde decupate în partea din 
spate a blugilor atrag privirea trecătorilor, deveniți voaiori fără 
voie. Fuste foarte scurte permit explorarea vizuală îndrăzneață 
a dantelei chiloţeilor. Negrii au copiat pe rapperii americani, iar 
motocicliştii albi îi imită pe Hell's Angels din Los Angeles. 
Schimburile culturale iniţiate de Beatles şi Rolling Stones 
continuă cu veselie. Pietonii paşnici trebuie să facă salturi 
dezordonate ca să evite coliziunea cu tinerii ce trec în trombă 
pe role sau pe skateboard — patine şi planşe pe role. A merge 


pe trotuar a devenit mai periculos decât a traversa strada prin 
afara pasajului pentru pietoni. Turiştii străini, uşor de recunoscut 
din cauza aparatelor fotografice agăţate la gât, ca şi provincialii 
atraşi de prestigiul capitalei, privesc interzişi această defilare 
exotică, întrebându-se dacă nu cumva se află în Africa, în Bronx, 
pe vreo insulă din Jamaica sau prin India. După căderea nopţii, 
cuplurile fac dragoste sub ochii trecătorilor, ce surâd cu o 
indulgență complice. Popi rigizi în scaunele lor critică moravurile 
depravate ale tinerilor, dar strălucirile vocii lor vibrânde de 
mânie se pierd inutil sub cheile bisericilor. Amenințarea unui cer 
iritat nu mai impresionează pe nimeni. 

Roger a ales în mod deliberat clandestinitatea. O clandestinitate 
relativă, căci prezenţa lui Doris alături de el echivala cu un 
parfum afişat cu ostentaţie. Lansa o nouă provocare tatălui său 
şi societăţii conformiste din care face parte familia sa. Ştia că 
judecătorul nu ar îndrăzni să facă apel la poliţie, căci scandalul 
ar păta numele familiei Huntington şi i-ar submina prestigiul său 
de magistrat. A luat măsuri de răspuns. Voia să arate copilului 
său că revolta nu este bună şi că urmărit din toate părţile, 
fugarul va renunţa în cele din urmă. În cursul unei întâlniri fixate 
la telefon, Will i-a confirmat corectitudinea raţionamentelor şi 
temerilor sale: 

— Tatăl tău ne-a băgat în rahat până la gât. 

Will, de obicei timid, politicos, cu vorbirea pură, cizelată - 
influenţa lui Roger juca desigur un rol — a uitat reținerea sa şi s- 
a exprimat ca un adolescent mânios: „Goldbloom este furios! 
Căci tatăl tău i-a interzis vânzarea discului. Patronul de la 
Stardust este înnebunit căci dispariţia ta i-a aruncat în aer tot 
programul. Plecarea ta a prăbuşit formaţia Happy Ones. Danny 
a înţeles în fine că fără tine nu este decât un tip sărman". 

Will s-a îndreptat spre o altă ordine de idei: 

— Nu ai alergat destul? Unde ţi-ai găsit un culcuş? 

— Într-o locuinţă ilegală... 

— Cum?, a strigat Will indignat. 

-Da. Şi mă simt foarte bine. Suntniştecase ale municipalităţii 
construite pentru oamenii cu mijloace reduse, imobile vechi, 
ajunse în ruină, abandonate de vechii locatari şi invadate acum 
de o lume stranie, dar simpatică: pictori nevoiaşi, şomeri, artişti 
dramatici fără vreun angajament, dealeri, fugari ca mine, 
evadați, poeţi pierduţi printre vise, prostituate fără susţinere..., 


în fine, tot evantaiul. 

— Mă iei să văd şi eu? 

— De ce nu? Dar săptămâna viitoare. Pentru că azi e deja prea 
târziu. Vecinătatea este mai curând neliniştitoare, iar ambianța 
este sinistră. 

Will l-a privit alarmat: 

— Şi nu ţi-e frică? 

— Nu. Doris îmi asigură securitatea imediată. leri seară, 
întorcându-mă la mine, am fost atacat de un drogat care voia să 
îmi ia banii. Doris a intervenit ca un deux ex machina. Şi-a înfipt 
colții în fesele agresorului, care a luat-o la goană urlând de 
durere. 

— O invidiez de Doris! Ar trebui să mă păstrezi aproape... 

— Nu cred că tatăl tău ar fi de acord. 

— Apropo. A primit un telefon de la judecătorul Osborne care i-a 
propus să angajeze o acţiune împotriva lui Goldbloom. S-a lovit 
de un refuz politicos, dar ferm. Tatăl meu i-a spus că e preferabil 
pentru un băiat de vârsta mea să facă parte dintr-un grup de 
rock pe cale de afirmare, decât să bată străzile. Judecătorul a 
fost foarte dezamăgit. Acum ce vei face? 

Roger a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu... O să mă gândesc... Voi găsi eu o soluţie... 

In timp ce devora cu Will hamburgeri la un McDonald's, diverşi 
tineri cu aspect foarte diferit îl salutau amical pe Roger, ce le 
răspundea cu un surâs larg. Fetele îi făceau ochi dulci. 

— Văd că te bucuri în acest cartier de o anumită simpatie... 

— Într-adevăr. Oamenii de la colţul străzii îi iubesc pe interpreţii 
rock. 

— Mă fac gelos. 

— Nu este cazul, a răspuns Roger foarte vesel. 

Un negru cu faţa radioasă s-a apropiat de Roger şi l-a bătut uşor 
pe umăr: 

— Dennis te caută de câteva zile. Vrea să-ţi vorbească. Vrea să- 
ţi facă o propunere. 

— Mulţumesc, Ales. Mâine la aceeaşi oră îl aştept aici. 

— Bine. Îi voi transmite mesajul tău. Le revedere. 

Putin după aceea un tânăr cap ras, cu braţele goale tatuate 
până la subţioară, s-a aşezat direct la masa lui Roger, care a 
făcut prezentările: K 

— Ross este campionul de kung-fu al cartierului. Intr-o seară m- 


a scos dintr-un impas. Câţiva ţicniţi îmi voiau pielea. 

— Da, dar ei nu ştiau că tu eşti Roger Osborne. Roger Osborne 
al nostru. Din fericire pentru tine, albi, negri, galbeni, bronzaţi îţi 
iubesc cântecele deopotrivă. Dar atenţie! La Notting Hill există 
încă raşi gata să-i taie pe masculii care îi pup în fund prea mult 
pe negri. 

Roger nu a părut impresionat de avertismentul lui Ross, care a 
reluat: 

— Proful de istorie ne-a vorbit într-o zi despre genii. Numele îi 
ieşeau din gură ca nişte păsări din pălăria unui prestidigitator, 
ca nişte albine dintr-un stup. Toţi acei masculi erau albi. L-am 
întrebat dacă există şi negri geniali. Mi-a dat numele unui 
scriitor — l-am uitat — şi a vorbit apoi de Martin Luther, Malcolm 
X, Louis Armstrog, Michael Jackson... de acord, cântăreții şi 
jazmenii sunt o legiune..., dar adevăratele genii lipsesc la apel. 
Pe scurt, lista era cam subţire.Întristat de propensiunea 
nefericită a extremiştilor de dreapta sau de stânga de a 
escamota adevărurile care nu le convin, Roger a răspuns liniştit: 
— Profesorul a uitat probabil să vă spună despre vechile 
civilizaţii africane ce au cunoscut o dezvoltare remarcabilă. 
Strălucita civilizaţie egipteană, ce a dat piramidele şi 
monumentele splendide, era de esenţă africană. Sclavagismul 
instituţionalizat mai târziu nu era de natură să dezvolte cultura 
neagră... 

— Roger, te iubesc, dar nu vreau să ascult gogoşile tale. 
Argumentele tale mă fac să vomit. 

După plecarea lui Ross, Will îl privi cu admiraţie pe prietenul 
său: 

— Eşti un diplomat înnăscut. Nu aş ajunge niciodată să mă 
descurc ca tine. Acum o ultimă veste: plec la Acapulco, să mă 
văd cu maică-mea; rămân două săptămâni în compania sa, apoi 
te voi reîntâlni la Londra. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată de mama ta. 

— Nici tu... Am crezut că nu e un subiect pe care îl ai la inimă... 
Părinţii divorţaţi... 

Şi-a lăsat fraza în suspensie. 

Roger şi-a găsit culcuşul într-un imobil insalubru şi păduchios, 
gata de demolare. Locuitorii săi ilegali — femei şi bărbaţi, tineri 
şi bătrâni — l-au primit cu bucurie. Le trezea instinctele 
materne, de simpatie, de veselie, adesea gânduri de 


nemărturisit. Nimeni nu îi punea întrebări cu privire la 
identitatea sa, la motivele fugii, la detaliile sejurului său. O 
adevărată Curte a Minunilor în plin secol XXI. Un spaţiu trist care 
te făcea să plângi, condus de o fatalitate ce ţi se lipea de piele 
pentru toată viaţa. O lume neverosimilă... de rataţi, nefericiţi, 
uitaţi, ce sângerau, râdeau, cântau, se rugau, urlau, făceau 
dragoste şi sperau într-un viitor mai bun. Roger înţelegea acum 
revolta panchiştilor ce vituperau împotriva inegalităţilor sociale, 
ce denunţau faliile ivite între cei bogaţi şi cei lipsiţi de mijloace, 
între privilegiați şi şomeri, între viaţa în roz şi decăderea liberă a 
demnităţii umane.Încă de la venirea sa, Roger a primit oferte de 
serviciu. Un dealer i-a propus să-i fie coechipier şi să vândă 
droguri la poarta şcolilor; faţa sa plăcută i-ar fi permis să se 
amestece printre elevi fără să trezească bănuieli. Roger a 
refuzat politicos. O doamnă ştirbă — ce pretindea că a fost în 
tinereţe stand-in a lui Vivien Leigh — i-a făcut lui Roger o 
propunere pe care el a refuzat-o dintr-o dată: să fie adoptat de 
către un cuplu fără copii. 

Roger împărțea o cameră mai mare amenajată sub acelaşi 
acoperiş cu alţi patru băieţi: Troy, un desenator de graffiti, ce îl 
introdusese în acest mediu original; Brad, un tânăr prostituat, 
ce-i ajuta pecuniar cu plăcere pe prieteni; Keith, un acrobat de 
circ specializat la trapez, ce-şi pierduse partenerii în timpul unui 
carambolaj uriaş ce a avut loc pe autostradă — trailerul lor, lovit 
şi incendiat de către un camion cisternă plin cu benzină, a fost 
redus la o grămadă de fiare; cel mai tânăr din camera lor era un 
puşti trist, de unsprezece ani, care nu râdea niciodată şi care 
vorbea foarte rar. Nişte femei îi aduceau mâncare. Eric primea 
slabul tain cu o mare curtoazie, ce fermeca pe binefăcători. 
Roger l-a luat imediat în grija sa. Eric era frumos, avea fruntea 
înaltă, iar buclele îi cădeau în dezordine pe urechi şi pe gâtul 
slab. Cânta la chitară şi adesea cu o voce subţire şi dulce. 
Cuvintele sunau bine şi se potriveau cu muzica. Roger nu-şi 
amintea să fi auzit vreodată aceste cântece. 

— Eu sunt compozitorul şi poetul, a explicat Eric cu mândrie. 
Şi-a părăsit casa părintească fără să lase urme. Mama sa, care 
nu l-a dorit, îl bătea întruna fie cu motiv, fie fără. Tatăl său, ce 
presupunea că soţia i-a născut acest copil în complicitate cu un 
străin, îl bătea pentru cea mai mică greşeală. Il trăgea de păr şi 
îl dădea cu capul de masă. Ultima dată l-a aruncat la pământ, |- 


a jucat în picioare, i-a rupt două coaste şi i-a spart splina. La 
spital, tatăl a explicat cu o aparentă disperare că s-a împiedicat 
şi a căzut din greşeală pe copil. Soţia i-a confirmat spusele. 
Terifiat, copilul nu a îndrăznit să dezvăluie adevărul. A suferit o 
intervenţie chirurgicală reuşită. Temându-se la întoarcerea 
acasă şi de o nouă repriză de rele tratamente, el a fugit din 
spital şi, după câteva zile de rătăciri şi înnoptări printre sacii de 
gunoaie, în cele din urmă şi-a găsit refugiul în casa dezafectată. 
Cu ocazia unei descinderi a poliţiei, o gravidă l-a ascuns sub o 
pătură alături de ea. Poliţiştii s-au retras. Pe jumătate sufocat, 
Eric a părăsit adăpostul. Nu ieşea niciodată în stradă, căci 
poliţaii îi aveau semnalmentele. 

Troy trasa graffiti mirobolante pe nişte foi mari de hârtie şi le 
vorbea colegilor de cameră despre New York, oraşul viselor lui, 
în care pasionaţii de graffiti au deschis expoziţii şi săli cu 
vânzare. Anumite piese atingeau la licitaţii chiar şi zece mii de 
dolari. A 

Keith, acrobatul, era bântuit de coşmaruri. În timpul nopţii, urla 
ca o fiară şi se trezea transpirat. Moartea groaznică a colegilor 
lui îl obseda. Căuta în zadar un angajament. Directorii de circ îl 
concediau căci se temeau de ghinionul legat de persoana sa. 
Brad, prostituatul, era un băiat simpatic la propriu şi la figurat. 
Ţinuta sa BBB mirosea tot timpul a lavandă. Meseria lui aducea 
bune câştiguri, dar el nu risipea banii. Hrana şi ţoalele îl costau 
puţin. Cea mai mare parte a câştigurilor lui erau îndreptate spre 
un mic oraş din Scoţia. Şase fraţi mai mici aşteptau mana 
cerească aşa cum puii îşi aşteaptă hrana în cuibul lor. li scria 
mamei sale văduve lungi scrisori. Insista asupra postului său 
bine plătit şi asupra satisfacţiei patronilor săi. Când arăta 
mândru misivele vecinilor, nimeni nu se îndoia de adevăr. Roger 
înţelegea omisiunile mentale ale lui Brad şi nu le condamna. 
Cuvintele lui Jim Robbins îi reveneau adesea în minte. Trebuie 
să trăieşti cu mijloacele săracilor pentru a cunoaşte suferinţele 
lor şi a interpreta complexitatea problemelor lor. 

După plecarea lui Will la Acapulco, numai Dennis Cameron 
menținea legătura, destul de precară, dintre Roger şi lumea 
exterioară. Dennis i-a propus să constituie un grup rock 
independent. El va găsi uşor interpreţi gata să-l urmeze. Jim îi 
oferea prima parte a concertelor, pentru a-l ajuta să iasă din 
rahatul în care l-a băgat tatăl lui. Limbajul verde al lui Dennis îl 


amuza pe Roger, care i-a recomandat să se debaraseze de 
expresiile argotice dacă voia să scrie versuri pentru cântecele 
lui. Stilul clar, epurat al lui Morrison trebuia să-i servească ca 
ghid. Dennis îşi clătina capul neîncrezător, promițând să-şi 
curețe limbajul, dar îşi uita angajamentul imediat ce se găsea 
singur. 

Roger a aflat, prin intermediul lui Dennis, că numeroşi tineri din 
Notting Hill, cuceriţi de muzica şi de personalitatea sa, 
comentau cu iritare comportamentul tiranic al judecătorului 
Osborne. Acest magistrat îmbătrânit ignora că vânătoarea de 
vrăjitoare era proprie unei perioade revolute. Roger a aflat că 
tatăl său a mobilizat forţele obscurantismului învechit împotriva 
luptătorilor noului. Dar el nu ştia decât partea vizibilă a acestui 
aisberg. Partea cufundată în apa oceanului scăpa privirii sale. 
Acţiunea injustiţie declanşată de Walter Osborne, fără ştirea 
tatălui său, a lui Wilbur Gresterforth şi a ducelui de Northminster 
a făcut mari valuri, care l-au împins pe Sam Goldbloom spre 
centrul ciclonului. Clubul Stardust cerea despăgubiri pentru a 
acoperi cheltuielile cauzate de întreruperea concertelor 
formaţiei Happy Ones; fabricanţii de discuri şi de casete video — 
pentru livrările executate integral, dar fără a fi onorate; 
diversele lanţuri de radio şi televiziune — pentru ruperea 
contractelor de emisie. Înterdicţia notificată atelierului lui 
Mowby, cu privire la multiplicarea şi difuzarea fotografiilor lui 
Roger, a generat o serie de procese intentate de revistele de 
modă şi de agenţiile de publicitate care au plătit scump dreptul 
de a le utiliza. 

Goldbloom întrevedea tenebrele prăpastiei care era gata să-l 
înghită, atunci când o mână de ajutor s-a îndreptat spre el. A 
strâns-o febril, dar fiind conştient de faptul că în schimb va 
trebui să accepte condiţiile grele ale unui parteneriat exigent şi 
incomod. Cu independenţa pierdută, va fi obligat să danseze 
după muzica lui Harold Dexter. 

Domnul Mowby lucra de multă vreme pentru mogulii presei. El 
dispunea de o anumită autonomie, dar avea oroare de scandal. 
Problemele financiare îl preocupau mai puţin decât campaniile 
de presă ostile sau articolele care forfecau prea tare viaţa 
intimă a manechinelor lui. Era cazul lui Roger Osborne. 
Reporteri şi critici forfoteau în jurul lui. Imensul grup de presă al 
lui Dexter a trecut la contraatac. 


Eric cânta la chitară Yesterday, de Paul McCartney. Roger, Troy 
şi Keith îl ascultau încântați. Uşa se deschise până la perete şi 
Sally, o tânără dansatoare fără angajament, vecină de palier, 
năvăli gâfâind, agitând pe deasupra capului un săptămânal 
bogat ilustrat. 

— Roger, fotografia ta figurează în mai multe reviste. Nu am 
avut destui bani să le cumpăr pe toate. Este minunat să-ţi 
vedem faţa etalată peste tot. Nu ştiam că eşti o celebritate. 
Băieţii au examinat fotografia, apoi s-au auzit stigăte de 
entuziasm. Dintr-o cameră vecină s-au auzit sonorităţile unei 
cântec interpretat de Happy Ones. Roger a recunoscut una din 
compoziţiile sale favorite, Playng with eternity. O eternitate s-a 
scurs de când posturile de radio au încetat să-i difuzeze 
cântecele. Brad a intrat mai devreme ca de obicei şi a fost pus 
la curent cu cauza acestei veselii. Când a aflat despre ce e 
vorba, a invitat pe toată lumea la McDonlad's-ul din colţ pentru 
a sărbători evenimentul. Înainte de a intra în restaurant, Roger a 
observat un mare semn de întrebare pe un panou publicitar ce 
prezenta mai înainte fotografia sa. Pentru prima dată, chibzuitul 
Brad a oferit tot ce era mai bun în meniu şi chiar în porţii duble. 
Erau la desert — Îngheţată triplă — când Dennis Cameron a 
intrat în sală, şi după ce a aruncat o privire circulară asupra 
tuturor clienţilor, s-a apropiat de Roger şi de grupul lui. 
Transpiraţia îi şiroia pe faţă. 

— Roger, te caut de câteva ore. Doctorul Stanhope m-a 
contactat. Vrea să-ţi vorbească urgent. 

Roger a avut o tresărire care a făcut ca linguriţa să-i cadă din 
mână. 

— Will? I s-a întâmplat vreun accident? 

— Nici vorbă. Este vorba despre ceva ce te priveşte personal. 
Întrigat, Roger a intrat într-o cabină telefonică şi a format 
numărul de telefon al Casei Stanhope. Doctorul i-a răspuns 
personal: i 

— Am veşti bune pentru tine şi pentru Happy Ones. In numele 
tatălui tău, vicontele Gresterforth a agitat drapelul alb şi a 
propus încetarea ostilităților. Ar vrea să vă întâlniți. 

Roger se temea de o cursă. A refuzat întâlnirea propusă de 
unchiul său. Medicul a insistat pledând cauza lui Gresterforth. 
Sinceritatea lui era în afara oricărei îndoieli. Sub aceste baze, 
Roger a acceptat o întrevedere pe un teren neutru. Doctorul 


Stanhope, mai curând amuzat de afacerea care îl interesa şi pe 
fiul său, a abandonat pentru o zi preocupările lui profesionale, 
pentru a realiza în cele mai bune condiţii această luare de 
contact. Demersul lui Gresterforth, care nu se deranja niciodată 
pentru fleacuri, şi seriosul Roger, care se purta ca un adult 
precaut, l-au scos puţin din rutina sa de multe ori plictisitoare. 
L-a condus pe Roger la bordul maşinii sale Bentley spre un 
refugiu de pe autostrada M4. Gresterforth a sosit singur la 
volanul maşinii sale Bentley, identică cu cea a doctorului. 
Bentley indică un statut social bine definit. Rolls-Royce arată un 
mare lux adesea epatant al şeicilor din Golf, înalta stare a 
actorilor ce au atins vârful gloriei şi al capetelor încoronate ce 
dispun încă de venituri suficiente; Ferrari desemnează pe copiii 
de bani gata, pe sportivii înstăriți, pe artiştii în plină ascensiune, 
pe gigolo bine plătiţi şi pe bărbaţii maturi ce vor să afişeze o 
tinereţe puţin ofilită; Bentley marchează severitatea emfatică, 
inflexibilitatea înaltei burghezii, rigoarea bancherilor sau 
rigiditatea înalţilor prelați; în fine, micile maşini modeste, puţin 
scumpe, aproape invizibile sunt rezervate tinerilor bogaţi şi 
indivizilor foarte bogaţi care vor să treacă neobservaţi pe sub 
nasul celor de la fisc.Intâlnirea dintre Roger — mereu în alertă — 
şi Wilbur, ce a afişat un umor radios, s-a derulat în linişte. 

— Dragul meu, a exclamat vicontele întinzându-i mâna, războiul 
s-a sfârşit. S-a făcut o tranzacţie. Avocaţii lui Goldbloom şi 
Mowby au invocat buna lor credinţă. Acoperiţi de semnătura 
pretinsului tutore, puteau la rândul lor să ceară despăgubiri, 
pentru că acţiunea în justiţie introdusă de tatăl tău leza grav 
interesele lor. In cele din urmă numai doamna Betsy a plătit 
oalele sparte. Pentru a evita un scandal care nu ar fi servit 
reputației familiei Huntington, căci asta te va atinge indirect şi 
pe tine, toată lumea a depus armele în semn de pace şi de bună 
intenţie. Pentru a-şi păstra demnitatea intactă şi a masca 
înfrângerea, apropiații tăi s-au arătat indulgenţi. Vor să-ţi ierte 
năzbâtiile cu condiţia să faci un jurământ de credinţă familiei din 
care, volens nolens, faci parte. 

Roger s-a arătat nemulţumit: 

— Nu... 

— Aşteaptă! Nu protesta! Vei face un gest de curtoazie pentru 
galerie, ce nu te va costa nimic... Bănuiesc că vrei o probă 
pentru ceea ce ţi-am spus, nu? Priveşte! 


l-a arătat un panou publicitar uriaş la capătul autostrăzii. Nişte 
muncitori în combinezoane albastre, cocoţaţi pe scări 
extensibile, lipeau benzi colorate, reconstituind imaginea lui 
Roger îmbrăcat în haine de piele, pe dedesubtul unei reclame 
scrise cu litere aurite. Gresterforth a deschis apoi uşa maşinii 
sale, a luat din interior macheta unui compact-disc şi i-a 
prezentat-o nepotului său. 

— lată! Rezultatul lăudabil al creaţiei tale muzicale este din nou 
pe piaţă. La Londra vei găsi discul în toate marile magazine. 
Ochii lui Roger s-au umplut de lacrimi. Simţea o căldură dulce 
prin tot corpul. Gresterforth i-a pus uşor mâna pe umăr. 

— Se spune că bancherii sunt obtuzi, pretenţioşi, încăpăţânaţi, 
incapabili să înţeleagă arta şi pe artişti, că au transformat 
Holywoodul într-o fabrică de filme, că şi-au aservit rockul şi l-au 
convertit într-un fel de piaţă de larg consum. Parţial, este 
adevărat. Dar nu monopolizează stupiditatea, înfumurarea, 
suficiența. Rockul a suscitat dintotdeauna ostilitatea oamenilor 
care predică bunele moravuri, decenţa, virtutea, castitatea. 
Societatea ce gândeşte sănătos dispreţuieşte arta şi pe artişti. 
Cuvântul cântat li se pare în mod particular periculos. Părinţii cu 
concepţii limitate îşi închipuie că rockerii seamănă revolta 
printre copiii lor, fără să ştie că această revoltă este înnăscută în 
spiritul tuturor tinerilor ce ies din sânul adolescenţei. Ei vor să se 
elibereze de autoritatea părinţilor ce li se pare din ce în ce mai 
apăsătoare. Se pregătesc instinctiv pentru vârsta adultă ce bate 
la uşă. Cu cât autoritatea este mai grea, cu atât revolta câştigă 
în forţă explozivă. Este un fenomen pe care nimeni din lume nu 
l-ar putea împiedica să se producă. Mai devreme sau mai târziu, 
autoritatea trebuie să se spargă. Autoritatea familiei, a statului, 
a bisericii urmează aceeaşi lege ireversibilă. În acest fel se 
poate explica şi căderea imperiilor. Revolta apare peste tot în 
natură. Tinerii, ca şi vulcanii, cataclismele, supernovele sau 
găurile negre reprezintă tocmai această revoluţie eternă 
împotriva unei ordini prestabilite... Roger l-a privit mirat: 

— Văd că îmi împărtăşiţi opiniile... Gresterforth a surâs: 

— Să spunem că ţi-am parcurs caietele... Am comis un 
sacrilegiu? 

— Nu. Tot ce am scris în acele pagini am difuzat în public prin 
intermediul cântecelor... Cel puţin, m-aţi înţeles? 

— Cert. Şi presupun că nu te înşeli deloc. În mare parte te 


înţeleg... Nu trebuie uitat că pe lângă tine eu sunt un fel de 
creatură antediluviană. 

— A citit şi tatăl meu aceste caiete? 

— Da. A fost dezgustat, dar nu le-a distrus. Are respect pentru 
cuvântul scris. Era însă amărât. Nu aş vrea să induc zâzanie 
între voi. Între tine şi tatăl tău va exista mereu o mare de 
neînțelegere. 

— Da, ştiu... 

— Este conştient de inteligenţa ta. lar acest adevăr îl face să 
sufere. Trebuie să fii indulgent cu el. Este incapabil să-şi 
schimbe concepţiile... 

Doctorul Stanhope a intervenit apoi ca un om de ştiinţă: 

— Ideile judecătorului Osborne se asociază în jurul unei idei 
centrale: eşecul. Nu a reuşit să-şi formeze fiul după dorinţele 
sale. Atunci îşi îndreaptă agresivitatea împotriva sa. Se 
pedepseşte pentru că a eşuat. Este complexul clasic al lui 
Hamlet... 

Vicontele a oftat: 

— Înainte de a vă întâlni, doctore, m-am gândit la Roger. A 
îndreptat o parte a eşecului angajat între doi adversari pe care i- 
a manipulat cu o măiestrie desăvârşită. 

— Mă flataţi, a răspuns Roger cu o uşoară ironie. Gresterforth a 
izbucnit în râs: 

— Dacă aş fi avut inteligenţa ta la vârsta de paisprezece ani, aş 
fi fost azi omul cel mai bogat de pe planetă. 

— Oricum, nu vă descurcaţi deloc rău, a surâs Roger. 

— Mulţumesc. Din partea ta este un compliment pe care îl 
apreciez. Am uitat să te anunţ că Samuel Goldbloom tocmai a 
informat presa că Happy Ones va oferi o serie de concerte în 
Anglia şi în străinătate. Avanpremiera va avea loc într-o 
localitate balneară, Seaford, parcă... Un ultim detaliu: Goldcrest 
va fi sprijinită de colosul King's Voice, al lui Harold Dexter. 
Buzele lui Roger au schiţat un surâs. Gresterforth a întrebat: 

— Vrei să spui ceva? 

— Mă întrebam cine a manipulat pe cine? 

Reconcilierea judecătorului Osborne cu fiul său nu era o iluzie. A 
fost nevoie de presiunile întregii familii pentru a accepta să-l 
primească pe Roger, pentru a-l anunţa cu un aer posomorât că-i 
ierta boroboaţele, cu condiţia să-şi îndrepte ideile şi să adopte 
pe viitor comportamentul unui băiat conştient de obligaţiile şi de 


rolul lui într-o lume ce nu face niciodată concesii. În forul său 
interior, rumega cu amărăciune înfrângerea. Margaret, fosta sa 
soţie, îl trădase, fiul său s-a răsculat împotriva autorităţii sale, 
iar propria familie l-a lăsat să se plângă lui Wilbur, care aparent 
era legat de Harold Dexter. Acest din urmă personaj, odată 
intrat în joc, a subminat solidaritatea familiei Huntington. L-a 
detaşat pe Wilbur de clanul lui, în schimbul unor anumite 
avantaje, obişnuite în sfera înaltei finanţe. 

Walter era excesiv. Prietenii care-i împărtăşeau principiile sale 
stricte şi îi încurajau intoleranţa s-au îndepărtat prudent atunci 
când tapajul făcut în jurul acestei afaceri a luat o amploare 
disproporţionată. 

Roger nu s-a mirat peste măsură de agitația iscată de 
rebeliunea sa. Era destul de isteţ ca să vadă că un singur disc 
lansat pe piaţa rock nu a ajuns să trezească asemenea pasiuni. 
Conflictele, mai înainte ascunse marelui public, şi-au găsit brusc 
oportunitatea de a se etala în lumina zilei. Odată ridicată 
interdicţia judecătorului, contele Huntington a sugerat, într-un 
fel mai curând imperios, că Wilbur Gresterforth este autorizat să 
se ocupe de afacerile lui Roger. Walter a semnat, cu inima 
strânsă, o procură în acest sens. Cu asentimentul lui Roger, 
Wilbur a încheiat cu King's Voice — ce trăgea după sine pe 
Goldcrest cu o influenţă scăzută — un acord pentru producerea 
şi editarea a şase albume, precum şi organizarea de cinci turnee 
în Europa, Statele Unite, America de Sud şi Japonia. O serie de 
concerte în Australia erau în vedere, dacă condiţiile o cereau. 
King's Voice a angajat în această afacere zece milioane de 
dolari, o sumă considerabilă pentru un grup care abia a debutat 
pe scena internaţională. Patronul lui Goldcrest a urmărit cu o 
îngrijorare crescândă escalada cheltuielilor programate de către 
Harold Dexter, un partener incomod, ce stătea la pândă şi 
specula cele mai mici greşeli ale sale, pentru a-l avea la mână şi 
a-l îndepărta. Dar pentru moment, era nevoie să facă o figură 
bună pentru un eventual joc prost. 

Semnarea contractului a avut loc într-un cadru festiv, în 
prezenţa lui Harold Dexter şi a lui Samuel Goldbloom. Myra 
Dexter a asistat şi ea la ceremenie. O emoție puternică i se 
putea citi pe faţă. Roger a avut impresia că privirea sa îl învăluia 
cu un fel de pânză de păianjen ce îi dădea dureri de cap. Cu 
ocazia asta, Danny a constatat amărât că nu va putea niciodată 


să ia în mâinile lui frâiele grupului. Atenţia tuturor se îndrepta 
spre Roger, propulsat în poziţia de vedetă. 

După intrarea rivalului său în clandestinitate, Danny a vrut să 
profite de absenţa sa pentru a reconstitui grupul sub bagheta 
lui. Dar a suferit un eşec umilitor. Privat de personalitatea 
charismatică a lui Roger, Happy Ones, în noua formulă, s-au 
lovit de un public iniţial persiflator, apoi ostil pe faţă. Această 
tentativă eşuată a confirmat opinia lui Goldbloom ce lega 
existenţa grupului de fascinația hipnotică şi de vocea vrăjită a 
lui Roger. 

Dexter i-a prezentat apoi tânărului Osborne două personaje care 
vor face de acum înainte parte din statul major al grupului: Mark 
Schweize, regizor şi organizator de concerte, şi John 

Stratmore, manager de turnee. Mark era tânăr, simpatic, 
surâzător şi blond cu părul ondulat. La patruzeci şi cinci de ani, 
Stratmore ascundea sub o amabilitate politicoasă o severitate şi 
un autoritarism ce l-au servit cu folos în carieră. 

După tradiționala cupă de şampanie, Dexter şi-a expus 
proiectele cu privire la apropiata avanpremieră a formaţiei 
Happy Ones. La o privire mai atentă, se pare că Seaford nu va fi 
suficient să asigure concertului amploarea unui eveniment 
muzical memorabil. Brighton, înfrumusețat pentru vacanţa de 
vară, părea să fie locul ideal pentru o manifestare grandioasă de 
acest gen. Mark şi grupul lui de specialişti se vor ocupa de 
organizare. Această deschidere spre orizonturile notorietății 
internaţionale va impune o restructurare a formaţiei, cu atât mai 
mult cu cât Will nu revenise din călătorie. Trebuie ca numărul 
muzicienilor să fie crescut. Audiţiile vor fi anunţate în presă şi la 
televiziune. Evident, deciziile în ce priveşte alegerea celor 
potriviţi vor fi luate de comun acord de Roger, Mark şi John. 
Danny a remarcat cu amărăciune că numele lui nu a fost 
pronunţat. Părerea sa nu conta. Ar fi protestat, dar nu a 
îndrăznit. Goldbloom nu căuta decât un pretext pentru a-i face 
vânt şi nu dorea să-i dea această satisfacţie. 

Dexter vorbea de viitorul strălucit al formaţiei Happy Ones cu 
pasiunea ce caracterizează toate marile iniţiative. Stratmore nu 
împărtăşea complet entuziasmul patronului. Recunoştea talentul 
lui Roger, dar îi aprecia mai puţin pe ceilalţi membri ai trupei. 
Dacă Stratmore păcătuia printr-un scepticism excesiv, Mark 
cădea în cealaltă extremitate. Incă de la debut, el fusese 


fascinat de farmecul tânărului interpret. Cunoştea acest 
fenomen. Ambiguitatea cultivată de Mick Jagger, David Bowie 
ori Jim Morrison şi jucată azi, mai mut sau mai puţin conştient, 
de interpreţi precum Axl Rose, Bret Michael, de la Poison, Lenny 
Karvitz, Nick Scotti — protejatul Madonnei — Evan Dando, de la 
Lemonheads, creau în jurul lor o atmosferă plină de sexualitate, 
de altfel apanajul tuturor marilor grupuri de rock. Dacă 
interpretul aruncă fetele în pragul isteriei, dar lasă rece pe 
băieţi, efectul este negativ. In ecuaţie, se adună plusurile şi 
minusurile, rezultatul este minus. Dar dacă se adună plus cu 
plus, asta va da plus. Trebuie încălziţi atât fetele, cât şi băieţii, 
pentru a atinge pragul de excitabilitate ce determină succesul 
unui grup. Alchimia triumfului în galaxia rock implică şi alte 
elemente, dintre care muzica joacă un rol primordial. Dar nimeni 
nu va înlocui atracţia magică, dionisiacă a interpretului. Tânărul 
Mick Jagger este un exemplu perfect. Adolescentul Roger 
Osborne prezintă aparenţa unui Ganymede androgin ce poate 
aprinde concupiscenţa lui Jupiter... 

Roger a dat două telefoane internaţionale. Primul, la Acapulco, 
pentru a-i comunica lui Will vestea semnării contractului şi 
apropiatul concert de la Brighton. Will a scos un țipăt de bucurie 
şi a promis să revină cât mai repede pentru a participa la acest 
eveniment major. Al doilea apel a fost rezervat pentru Louis 
Dieuleveult, la Paris. L-a anunţat de audiție, ce va avea loc în 
curând, şi i-a cerut să se prezinte neîntârziat. 

— Cheltuielile mă privesc pe mine, a spus Roger, ce cunoştea 
situaţia financiară precară a tânărului francez. Vei primi în 24 de 
ore un mandat poştal de o mie de lire sterline. |ţi ajunge suma? 
— Din plin. Sunt fericit să te revăd, indiferent de rezultatul 
audiţiei. 

— Mă ocup eu de asta. Te rog să te grăbeşti. 

l-a telefonat apoi şi lui Jimmy Stewart şi lui Dennis Cameron, dar 
nu i-a găsit acasă. În aceeaşi zi a primit un mesaj de la Jim 
Robbins, ce-l invita la Flamingo Club unde el avea o serie de 
concerte. S-au întâlnit în cabina artiştilor. Robbins i-a oferit un 
pahar de şampanie pentru a sărbători semnarea contractului cu 
King's Voice. 

— Toate revistele de rock vorbesc despre asta. După o astfel de 
lansare, se ajunge printre stele sau se coboară pe un tobogan 
teribil de alunecos până în gura fierbinte a infernului... Nu vreau 


să te sperii, dar trebuie să fii prudent. Mai ales, să nu-ţi închipui 
că decorul tău muzical va fi mereu colorat în roz-bombon. 
Ambianţa se poate uşor schimba în negru... 

— Nu eşti deloc liniştitor! 

— Un om avertizat face cât doi. Eu lucrez cu King's Voice de 
câţiva ani şi vreau să te fac să profiţi de experienţa mea. Orice 
contract cuprinde numeroase file scrise cu litere mici, ce nu 
prezintă avantaje decât pentru una dintre părţi, în speţă pentru 
King's Voice. 

— Unchiul meu, care se ocupă de afacerile mele, m-ar preveni... 
— Probabil că este înţeles cu ei. Adesea, interesele primează în 
faţa legăturii de sânge. Bancherii au acest obicei... King's Voice 
face în jurul tău o publicitate imensă. Ei pregătesc o mare 
lovitură mediatică şi economică. Dacă vei reuşi, cu atât mai 
bine, dacă vei eşua, cu atât mai rău. Te vor lăsa să cazi fără 
vreo urmă de regret. Vor găsi repede un rocker capabil să te 
înlocuiască. În principiu, King's Voice nu pierde niciodată pariul. 
Este ca un joc de ruletă cu mai multe zerouri rezervate pentru 
bancă. Se pare că Happy Ones este o formaţie destinată să ia o 
mare amploare. Trebuie să fii vigilent. În calitate de şef al 
grupului, tu trebuie să ţii muzicienii în mână. Trebuie ca ei să 
ştie că depind de tine şi numai de tine. Să nu permiţi niciodată 
statului major al grupului să se amestece în afacerile tale. 
Oamenii de la King's Voice vor încerca să te scurtcircuiteze. 
Gândeşte-te la Brian Jones de la Rolling Stones, care a fost 
înlăturat de propriul său grup. Ai înţeles? 

— Inţeles. 

— Mai vrei un pahar? 

— Nu, mulţumesc. Apropo de angajamente: mi-ai recomandat 
pe Jimmy Stewart.... 

— Este un pianist excelent. Execută partiturile cu exactitate. Are 
talent în cantitate industrială. Adesea, spiritul lui de 
independenţă se manifestă cu o vigoare surprinzătoare. A 
preferat să îngroaşe numărul şomerilor decât să se însoare 
forţat cu fata şefului de orchestră. Gest concludent! 

— Pe Dennis Cameron îl cunoşti? 

— Da. Este un muzician de mare clasă. Ocupațiile sale 
marginale îmi plac mai puţin... Dennis şi morala nu fac un bun 
mariaj... 

— Morala? Nu mă interesează. Este arma ipocriţilor... 


— Trebuie să fii atent. Să nu te atingi de morală înainte de a 
atinge celebritatea lui Mick Jagger. Apoi poţi să te destrăbălezi... 
Roger l-a privit amuzat: 

— Pentru tine, Jagger este punctul de reper! 

— Aşa cum este Jim Morrison pentru tine. Nu uita, Roger, în 
zilele următoare îţi vei pune în joc capul de rocker... 

Pregătirile pentru concertul de la Brighton au intrat în faza 
finală. Cel de-al doilea disc al formaţiei a fost lansat pe piaţă 
înainte de marele spectacol. Inregistrarea sa, începută în 
studiourile Goldcrest, a fost terminată la King's Voice. A trebuit 
să fie angajat provizoriu chitaristul formaţiei Devils'Claws pentru 
a-l înlocui pe Will, încă absent. Înciudat, Sam Goldbloom 
resimțea pierderea treptată a controlului său asupra formaţiei, 
dar trebuia să se preteze cu plăcere la un joc impus care nu-i 
mai convenea deloc. 

Audiţia anunţată cu atâta zgomot s-a desfăşurat presărată cu 
mici incidente, dar care i-a dovedit lui Mark şi John că Roger se 
afirmă ca un partener puţin comod. A refuzat candidaţii propuşi 
de Stratmore şi i-a ales pe Jimmy Stewart pentru pian, pe Danny 
Cameron, pentru chitară şi pe Louis Dieuleveult, pentru bas şi 
baterie. Diplomat, Mark a susţinut alegerea făcută de tânărul 
interpret, atitudine care l-a exasperat pe manager, obişnuit să ia 
deciziile finale. Regizorul a propus apoi creşterea grupului care 
— după concepţiile domnului Dexter — trebuie să depăşească 
numeric formaţiile Prince, Michael Jackson sau Axl Rose. 
Patronul a sugerat chiar abandonarea formulei Happy Ones, 
prea copilărească, şi adoptarea unui nume legat de importanţa 
dobândită de interpret, adică grupul Osborne. Mark a adăugat: 
— Veţi avea nevoie şi de un trompetist şi de un saxofonist. 
Cântecele voastre se pretează la o muzică mai amplă, mai 
sofisticată. Trei coriste drăguţe, cu forme excitante, vor face o 
bună impresie. Bruce Gordon, prietenul vostru, mi-a spus că 
sunteţi un dansator excelent. Un corp restrâns de balet va 
exterioriza prin mişcări ritmate emoţiile pe care le exprimă 
cântecele. Un sistem sofisticat de scripeţi vă va ridica în aer... 
— Nu atât de repede. Nu atât de repede... 

— De ce? Vă e teamă? Jon Bon Jovi ori Michael Jackson o fac fără 
probleme... 

— Zborul cu sau fără aripi nu mă sperie, dar nu sunt Icar, ca să 
mă sperii de apropierea de soare! 


— Atunci? 

Roger l-a privit fără să răspundă. Avertismentul lui Jim Robbins, 
ieşit din inconştientul lui, i s-a înscris cu litere roşii în minte. Nu 
trebuie jucat totul pe o singură carte. O intrare prea răsunătoare 
pe o scenă publică poate atrage ostilitatea celor invidioşi sau a 
conformiştilor. Fără să fie un punk, el înţelegea revolta formaţiei 
Sex Pistols împotriva uriaşilor rockului, ce au trădat încrederea 
fanilor. Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin au devenit 
milionari ce cochetează cu establishmentul, inamicul lor de ieri. 
Şi-au creat o reputaţie de cavaleri ai tinerilor. La începutul 
carierei lor, s-au erijat în apărători ai aspirațiilor adolescenților. 
Au cântat setea de libertate, generozitatea, altruismul, 
supremaţia spiritului asupra materiei, asupra egoismului 
adulţilor. In zilele noastre ei posedă castele, domenii, duzini de 
milioane de lire în conturi. Clapton, Springfield, Dylon s-au 
înfundat în pernele unei semipensionări aurite. Roger le admira 
talentul, dar le condamna îmburghezirea. 

Mark a crezut că înţelege starea de spirit al lui Roger, . 
reticenţele, temerile sale şi stima pentru el a crescut. In loc să 
se ambaleze, îmbătat de roza perspectivă ce i se oferea pe un 
platou de platină, acest băiat atât de diferit de congenerii săi 
scruta viitorul, conştient de pericolele care îl pândeau. Această 
diferenţă care îl singularizează îi irita pe conformiştii bolnavi de 
o mediocritate fără leac, ce refuză superioritatea talentului, a 
tinereţii, a frumuseţii, deoarece sunt diformi, îmbătrâniţi 
pematur, neputincioşi şi iremediabil neghiobi. Criticile mai 
veninoase decât ale unor văduve negre — păianjeni păroşi cu 
picioarele răsucite purtătoare de moarte — Il vor agresa cu o 
violenţă amplificată de propria lor intoleranţă oarbă şi malefică. 
Mark studiase toate operele lui Roger. Ca şi Rimbaud şi Morrison 
el îndreaptă împotriva sa pe adulţii convinşi că autoritatea 
parentală sacro-sanctă le permite toate abuzurile, toate 
excesele. El va trezi mânia politicienilor aţâţători de război, a 
fundamentaliştilor ce predică intoleranţa şi asasinatul, invocând 
numele lui Dumnezeu, a speculanţilor ce adună miliarde şi 
seamănă nefericirea şi şomajul, a ipocriţilor şi pudibonzilor ce 
predică o falsă morală, inventată de ei. Roger va fi atacat de toţi 
rigoriştii cu idei preconcepute, înguste şi fixe, tartufi care vor să 
impună unei societăţi în plină evoluţie concepţii învechite sau o 
ideologie demodată. Toţi cei care identifică pe interpreţii rock cu 


spiritul de rebeliune, cu respingerea tradiţiilor sănătoase, cu 
păcatul sub formele sale cele mai grave îl vor lua pe Roger drept 
o ţintă. Acesta trebuie să prevadă dificilele probe pe care le va 
înfrunta. Numai cei tineri îl vor accepta probabil cu entuziasm, 
deoarece el cântă libertatea, bucuria de a trăi, senzualitatea, 
visele... 

Regizorul a încercat să-i explice propunerile: 

— Lansarea unui grup ce va purta numele dvs. nu trebuie să 
aibă semnificaţia unei lovituri mediatice destinate să asigure 
promovarea unui produs. Este o operaţie tactică bine plănuită, 
ce face parte dintr-un important plan strategic, având ca scop 
să vă plaseze pe orbita marilor vedete. Nu trebuie să cedaţi în 
faţa timidităţii şi a fricii, domnule Osborne. Eu m-am aflat, din 
întâmplare, în sală, atunci când aţi cântat pentru prima oară la 
Stardust. Am fost frapat de personalitatea dvs...., de prezenţa 
scenică.... Vocea, gesturile, mişcările corpului în ritmul muzicii..., 
totul era perfect... Aveţi şaisprezece ani parcă? 

— Da, a minţit Roger. 

— Oamenii care nu vă cunosc ar putea cu mare greutate să-şi 
închipuie că un băiat de vârsta asta, la o reprezentaţie, ar putea 
să fie capabil să exercite o asemenea fascinaţie asupra 
publicului. Felicitările mele şi mult curaj, domnule Osborne! 
Aveţi o misiune de îndeplinit. Asumaţi-o! Ca să închei, 
îndrăznesc să vă spun că sunt fericit că v-am cunoscut... Este un 
privilegiu pentru mine să lucrez pentru dvs.... 

— Mulţumesc, domnule Schweize. 

— Mark pentru prieteni. Marky pentru prietenii foarte buni. 

— Perfect, Marky. Eu sunt Roger pentru cei care mă iubesc. 

— Sunt foarte onorat, Roger. 

Pronosticul lui Mark Schweize s-a realizat. Cel de-al doilea album 
al formaţiei Happy Ones, Right to Live — Right to Die, a 
cunoscut încă de la lansare un mare succes. Susţinut de o 
publicitate epatantă, a realizat vânzări de patru milioane de 
exemplare în primele zece zile şi locul doi în clasamentul 
celebrităților rock. Roger a izbucnit ca o rachetă şi involuntar a 
eclipsat pe toţi camarazii lui. Totuşi, erau muzicieni foarte buni. 
Dennis Cameron, Louis Dieuleveult şi Jimmy Stewart -noii recruți 
— au întărit potenţialul artistic şi tehnic al grupului, în timpul 
repetiţiilor, numeroase şi prelungite târziu în noapte, ce au 
precedat concertul de la Brighton, ei s-au identificat cu profilul şi 


spiritul formaţiei şi i-au împărtăşit calităţile. 

Roger îşi păstra realismul. Nu se hrănea cu iluzii. Criticii şi aşa- 
zişii prieteni care îţi cântă laude atunci când urci spre zenit vor 
profita de cea mai mică slăbiciune, de o infimă cădere de 
popularitate pentru a te umple cu sarcasmele lor. Adesea, un 
grăunte de şansă inversează situaţiile aparent compromise. 
Atunci elogiile se reiau cu mai multă strălucire. Oamenii au o 
memorie scurtă. 

Deocamdată Roger se bucura de plăcerea cumpărătorilor care 
îşi procurau muzica sa. Mark a arborat un larg surâs: 

— Buna vânzare a albumului serveşte turneului, iar succesul 
turneului va accelera difuzarea albumului, şi aşa mai departe. 
Echilibru şi armonie. Îndrăzneşte, Roger, îndrăzneşte. Tu ai toate 
atuurile. E 

Sam Goldbloom a propus să se susţină Happy Ones — In prima 
parte — cu o formaţie cunoscută, care va servi ca paratrăsnet 
dacă lucrurile ar evolua rău. Mark a respins propunerea. El nu 
voia să-l lege pe Roger la remorca unei formaţii internaţionale 
care — prin comparaţie — ar putea să-l împingă în umbră. Şi-a 
luat un risc calculat: Roger trebuie să se afirme singur, prin 
mijloacele lui.În ziua următoare, Schweize a fost convocat la 
Harold Dexter, care l-a primit în biroul lui, fără martori. 

— Goldbloom tocmai mi-a telefonat. Pretinde că puneţi în pericol 
cariera lui Roger Osborne, că lăsaţi să apese pe umerii lui 
întreaga responsabilitate a concertului de la Brighton. Apoi mi-a 
vorbit mult de ultimul cântec al lui Roger, cel care trebuie să fie 
piesa de rezistenţă a viitorului album. Intitulat Fear, el descrie 
dificultăţile poetului angoasat de propriile creaţii ce îl conduc în 
pragul prăpastiei. Este destul de complicat, nu? Goldbloom 
crede că e vorba de o lucrare morbidă, incompatibilă cu alura de 
optimism, de bucurie, de fericire ce trebuie să învăluie 
personalitatea unui tânăr interpret. 

—Regret, domnule, dar sunt din nou în dezacord cu Goldbloom. 
Am ascultat piesa, iar Roger evocă aici viaţa şi moartea, pe 
Apollo şi Dionisos, creaţia şi distrugerea, ordinea şi dezordinea, 
luciditatea şi nebunia, chestiuni pe care toate marile spirite şi le 
pun. Talentul autentic nu are vârstă.... 

— Goldbloom consideră că obsesia morţii trădează la Roger o 
fragilitate ce necesită o protecţie, o vigilenţă permanentă. 
Stratmore îi împărtăşeşte opiniile. 


— Domnule, poetul nu este un canar pe care îl păstrăm într-o 
cuşcă pentru a-i asigura protecţia. Libertatea fără limite este 
ambianța ce favorizează creaţia. Obsesia morţii, tulburările şi 
îndoielile mobilează domeniul adevăraţilor artişti. Rimbaud scria 
că aripile nebuniei zboară în jurul lui. Baudelaire vorbea de 
teamă ca de un vânt care îi îngheţa sângele. Creatorii 
cochetează permanent cu moartea. Moartea care nu este pentru 
ei decât un pasaj obligatoriu spre o altă viaţă. Creatorii sunt 
diferiţi de noi, domnule. lar Roger Osborne este simbolul viu al 
acestei diferenţe. 

— Fiica mea crede că el este genial... 

— Cred că nu se înşală, domnule. 

— Am în vedere pentru el un mare turneu european, urmat în 
acelaşi an de unul american. Credeţi că va ţine pasul? 

— Sunt convins, domnule. 

— Voi pune la bătaie câteva milioane... Când mă lansez într-o 
afacere, calculez cu precizie riscurile şi avantajele, până la 
ultima liră aproape... 

— Această întreprindere va aduce beneficii imense, domnule. Eu 
sunt ghidat de un fel de instinct. Este bizar, dar nu m-am înşelat 
niciodată, domnule. Imi asum toată responsabilitatea... 

Dexter a izbucnit în râs: 

— O împărţiţi cu fiica mea! 

— Sunt onorat de această dublă năşire, domnule! 

— Bine, Schweize. Aveţi carte albă din partea mea. Încă ceva: 
Stratmore, fără a minimaliza meritele lui Roger, crede că 
extrema sa tinereţe ar putea să-i dăuneze. Nu ar fi credibil... 

— In primul rând, Roger are aspectul unui băiat de optsprezece 
ani. Este foarte bine dezvoltat pentru vârsta sa. Apoi, îmi permit 
să vă atrag atenţia asupra grupului Bad 4 Good. Chitaristul are 
12 ani şi a jucat deja într-un film. Numai interpretul a făcut 16 
ani şi la activul lui se înscrie un film de mare succes, Terminator 
2. 

Dexter a schiţat un gest comic de disperare: 

— Presupun că într-un viitor apropiat vârsta de pensionare va 
cobori până la treizeci de ani. 

— In lumea tenisului bătrâneţea este la douăzeci şi opt de ani. 
Orice se poate întâmpla, domnule. 

Flotele de tineri şi-au desfăşurat pânzele în faţa celor patru case 
de bilete. O afluenţă neaşteptată chiar şi pentru optimistul 


Goldbloom. Parcarea era deja inundată de maşini venite de 
departe. Autocarele se înşirau pe două rânduri, încurcând 
circulaţia. Biletele de şase lire au atins şaizeci de lire pe piaţa 
neagră. Afluenţa era explicabilă. Mass-media bombardase 
publicul zi după zi cu tot felul de informaţii şi de comentarii 
asupra personalităţii lui Roger, precum şi critici cu privire la 
muzica sa, cea mai mare parte elogioase. 

Mark Schweize îşi freca mâinile, încântat de acest succes ce 
confirma previziunile lui. John Stratmore instalase puncte de 
vânzare a tricourilor, fotografii cu Roger, precum şi albumele 
grupului. Arena se umplea repede. Tinerii mişunau: panchişti, 
mods, rastas, rockeri, rockabillys, pantere. Fanii din Nothing Hill 
se grăbeau să-şi ocupe locurile.In loja artiştilor, muzicienii se 
pregăteau pentru a intra pe scenă. Jimmy, Dennis, Louis, 
instrumentiştii mai mult sau mai puţin experimentați, obişnuiţi 
cu spectacolele, trăgeau, fiecare, câte o linie de cocaină, pentru 
a intra în formă. Danny şi Bruce tremurau de emotie. Era primul 
lor mare concert. Numai Roger aştepta liniştit înfruntarea cu 
marele public. O experienţă nouă, căci prestaţia din faţa 
clienţilor de la Stardust nu era -prin comparaţie — decât un 
amuzament copilăresc. Sosirea lui Eric Jones, puştiul interpret, îl 
emoţionase. Copilul cu ochii strălucind de bucurie a fost adus de 
tinerii locatari ai locuinţei ilegale ce împărțeau camera cu Roger, 
în cursul aventurii sale în străfundurile Londrei. Roger i-a invitat, 
cu toate cheltuielile plătite, inclusiv sejurul de o săptămână la 
Brighton. Prezenţa lui Eric, presupunea el, îi va duce noroc. A 
găsit mijlocul de a-l înscrie la o şcoală particulară, fără ştirea 
părinţilor lui care l-au maltratat şi terorizat. Chircit, copilul 
mângâia uşor capul lui Doris, culcată la picioarele sale. 

— Nu vrei puţină zăpadă, Roger?, a întrebat Dennis. Asta te va 
face cool. Când ochii — mii — te săgetează, planezi, uşor ca o 
pasăre, pe deasupra mulţimii... De la Euterpe vei avea fluierul, 
de la Appolo vocea, iar Dionisos îţi va da magia... Graţie 
poemelor lui Morrison am învăţat mai multe despre mitologie 
decât la şcoală, în câţiva ani.... 

Jimmy a făcut o grimasă ironică. 

— Şi oamenii care pretind că rockerii sunt ineducabili, vicioşi şi 
nebuni... 

Louis păstra o anumită reţinere, o discreţie timidă. El se simţea 
încă rău în mijlocul junglei londoneze. Numai prezenţa lui Roger 


îl elibera de orice constrângere. Vorbea curent engleza. Se 
ataşase de această limbă după ce a învățase pe dinafară toate 
cântecele Beatles-ilor şi Rolling Stones. Îi invidia în secret pe cei 
doi francezi, Patt Fontaine şi Terry Illous, care au spart zidul 
rockului internaţional şi s-au afirmat printre vedetele grupului 
califonian XYZ. Visul lui s-a realizat. Fusese primit într-un mare 
grup britanic şi acum se pregătea să contribuie la ascensiunea 
sa. Louis aspira să atingă notorietatea Vanessei Paradis, ce 
urca, şi ea, spre culmile gloriei mondiale. Lenny Kravitz a 
contribuit la construirea succesului său. Roger Osborne 
deschidea porţile gloriei pentru un alt francez, Louis Dieuleveult, 
ce escalada la rândul său Everestul rockului. 

Toţi băieţii purtau veste din piele, ce le lăsau braţele 
descoperite, cu excepţia lui Jimmy, care arbora o vestă bine 
croită, cu mâneci trei sferturi. Capriciul unui om elegant ce voia 
să ofere publicului o imagine separată? Sau un dependent ce 
voia să ascundă urmele înţepăturilor? Roger şi-a amintit de 
avertismentul lui Jim: Stewart este un pianist de mare clasă, dar 
atenţie!, se pierde. Jimmy iubeşte drogurile puternice. Trebuie 
să ai la dispoziţie un pianist care să-l poată înlocui dacă se 
întâmplă o cădere provizorie. O mare formaţie implică 
complicaţii. Apoi Jim adăugase: 

— Chiar şi cei mici fac adesea probleme: basistul meu, Phil 
Donovan, a murit din cauza unei supradoze chiar înaintea 
concertului din Dallas. Nu te voi obosi povestindu-ţi eforturile pe 
care a trebuit să le fac pentru a găsi un baterist în ultimul 
moment, într-un oraş pe care de abia îl cunoşteam. Inceputul 
concertului a avut loc după două ore de întârziere. Publicul este 
crud. Moartea unui om nu îl interesează decât sub aspectul de 
senzaţional. Un fel de sadism ascuns în sufletul fiecărui individ... 
Coafeza, machieuza şi costumiera, care au îngroşat rândurile 
asistenţilor permanenţi ai grupului, aduceau muzicienilor 
ultimele retuşuri. Tehnicienii de sunet, de lumină şi pirotehniştii 
s-au instalat la pupitrele lor. Serviciul de ordine ocupase 
punctele strategice. Infirmierele aşteptau momentul să 
intervină... 

Prezent în culise, Goldbloom privea siderat această desfăşurare 
masivă de forţe şi calcula panicat cheltuielile. Alţi membri de 
execuţie îl însoțeau: Lewis Humphrey, asistentul său, ataşat de 
grup, fără a avea funcţii bine stabilite după intrarea în scenă a 


firmei King's Voice; John Stratmore, mereu nervos şi cu umor 
negru; Mark Schweize, destins şi optimist, căci avea toată 
încrederea în Roger şi muzicienii lui. 

Regizorul de platou a dat semnalul intrării în scenă. Patruzeci de 
proiectoare au aruncat un torent de raze ce cădeau în culorile 
curcubeului peste muzicienii primiţi cu aplauze răzlețe. Tinerii 
spectatori, fani ai formațiilor rock celebre, aşteptau cu răbdare 
performanţele acestor adolescenţi apăruţi ca o cometă pe un 
cer fără nori înainte de a se pronunţa. Miile de discuri vândute 
pledau în favoarea lor, dar prezenţa scenică era practic 
necunoscută. Numai Roger se bucura de o anumită notorietate, 
graţie zgomotului mediatic. Apariţia lui Doris în suita sa le-a 
trezit curiozitatea. 

Trupa a atacat Alone in the Desert, un rock rapid cu ritmuri 
apăsate, ce nara păţaniile unui băiat pierdut în mijlocul unei 
metropole reci, zgomotoase, în care absenţa sentimentelor 
umane a creat în jurul fiecărui individ un vid greu ca o mantie 
de metal fierbinte... Versurile lui Roger denunţau un fenomen 
paradoxal şi tot mai răspândit: singurătatea din mijlocul 
aglomerărilor urbane aride, nemiloase. Zumzetul şi mişcările 
publicului au încetat dintr-o dată. Toate privirile s-au îndreptat 
spre scenă. Imaginea charismatică a lui Roger, mărită pe 
ecranele de televiziune, exercita asupra spectatorilor o forţă 
magică. Debutul concertului părea mai mult decât promiţător... 
Aplauze masive au salutat sfârşitul primului cântec. După o 
mişcare pregătitoare, făcută de Bruce, Roger şi-a apropiat 
buzele de microfon. A anunţat că acest concert este dedicat 
memoriei lui Jim Morrison, dumnezeul rockului. Grupul va 
interpreta neuitata sa capodoperă When the music's ouer. 
Vocea sa a fost foarte apreciată, căci personalitatea fabuloasă a 
lui Morrison obseda toate spiritele. Vocea caldă a lui Roger, 
vibrândă, amprentă a unei tristeţi profunde, a bulversat, 
impresionat şi posedat cu o asemenea forţă evocatoare publicul, 
încât toţi îşi închipuiau că-l văd şi-l ascultă pe Morrison. Roger a 
terminat cântecul înaintea unei arene reculese, tăcute, ca o 
adunare religioasă. Apoi şi-a ridicat braţele spre cer şi a lansat 
un apel spre lumea de dincolo, care a sunat ca o incantaţie 
păgână: 

— Jim Morrison... te iubim şi te venerăm... tu vei ghida tinerii... 
generaţie după generaţie... In secolele care vin... Ca şi tine, Jim, 


noi vrem lumea... o vrem... ACUM!!! 

Un țipăt fantastic a terminat invocaţia.... Explozii de aplauze şi 
aclamații au izbucnit... A fost un delir... Roger şi-a câştigat 
publicul... 

Devil's Kitchen, Rock'n Roii Era, Peace Soldiers şi Playing with 
Death, compoziţii proprii, au purtat pe tineri pe valurile unui surf 
sonor. Urlete de entuziasm au izbucnit din mii de piepturi şi o 
pădure de braţe — ca nişte coloane albe — s-au ridicat şi se 
agitau prin aer. Roger a reuşit să stabilească o legătură electrică 
între grup şi public. 

Radios, Goldbloom a pus o mână încrezătoare pe umerii 
asistentului său. 

— Am câştigat pariul, Lewis! Apoi s-a îndreptat spre Stratmore. 
— Să-i spuneţi patronului că v-am adus pe covorul zburător un 
grup formidabil. 

— Da, a murmurat managerul. 

— Sunteţi foarte dificil, a spus Goldbloom supărat. 

— Obişnuinţa ne face blazaţi... 

Tears and Stars, Dance with Death şi Woman's perfume au urcat 
febra publicului la un grad vecin cu incandescenţa. Bateria lui 
Bruce, riturile de chitară, vocea clară, expresivă, încântătoare a 
lui Roger amplificau tensiunea auditoriului ce zbura pe culmile 
freneziei. Mark avea senzaţia că se dizolvă în neant ca un foc de 
artificii. O dublă doză de cocaină nu ar fi avut un efect mai 
excitant. Aştepta cu nerăbdare sfârşitul concertului pentru a-i 
telefona lui Harold Dexter, şi a-l anunţa vestea. King's Voice 
descoperise o mină de aur cu numele Roger Osborne... Dacă 
patronul va dormi, îl va trezi... îl va face să uite de somn... Acest 
băiat este dotat cu o putere hipnotică, cu o forţă care se 
detaşează de rădăcinile sale pământeşti, ce anulează gravitația 
şi îl lansează spre aştri... îl poartă pe spectator în trena sa şi îi 
dă senzaţia de a fi un meteor ce cochetează cu infinitul... „îi voi 
spune lui Dexter că dacă nu aş fi fost martorul acestui fenomen 
nu aş fi crezut că e posibil... Prin mimetism, fanii îl imită, îi 
reproduc gesturile, dacă Roger plânge, toată lumea plânge, 
dacă Rogher râde, ei hohotesc, dacă el cântă bucuria, fericirea, 
ei se bucură şi sunt fericiţi... Roger exprimă arta în forma sa cea 
mai pură sau face vrăji. Roger este o creatură umană, dar şi un 
zeu, ca Jim Morrison... aşa cum se spunea Garbo divina, lui i se 
va spune Osborne sublimul..." Apoi Mark şi-a frânat zborul liric, 


luciditatea sa de tehnician al artei l-a luat pe sus... „Trebuie să 
avem grijă de imaginea lui... să creăm pentru el costume de 
scenă, să desăvârşim imaginea lui de sex-simbol... să distrugem 
cu o contralovitură contrafacerile ce inundă piaţa filmului şi a 
muzicii rock... într-un viitor apropiat, Roger va zbura strălucitor 
ca Hyperion... îi voi spune lui Dexter, dacă mă lăsaţi să lucrez 
după concepţiile mele, Roger va deveni primul star mondial al 
rockului..." 

După sfârşitul cântecului Children's Dreams, urmat de cascadă 
de ovaţii, Roger s-a retras în culise pentru a-şi reface suflul. 
Solo-urile de chitară, de pian şi de baterie au pregătit intrarea în 
scenă a lui Danny Grant, ce prezenta unul din cântecele bine 
apreciate de critică şi de amatorii de muzică glamour, colorată 
cu puţin funk şic şi languros, adus la modă de către Bryan Ferry. 
Bun interpret, Danny avea un timbru plăcut, uşor răguşit, ce-i 
dădea o anumită savoare. Din nefericire pentru el, comparaţia 
cu Roger îl dezavantaja. După fiecare strofă, striga cu veselie: 
Let's be happy!!! Brusc, totul s-a stricat. Un punkist a strigat: 

— Tacă-ţi fleanca, ratatule! Bogaţii înoată în veselie, nu noi, cei 
nefericiţi! 

Au izbucnit urlete şi vociferări: 

— Ne faceţi să vomităm! 

— Plecaţi de aici! 

Nu înţelegeţi că ne faceţi să vomităm. 

— Mergeţi să vă împuşcaţi. 

Capetele rase, shunk, panchiştii, majoritatea purtătorilor de 
creste roşii, verzi, albastre şi cu haine din piele s-au dezlipit de 
public, au sărit pe scenă, au doborât oamenii de ordine şi s-au 
năpustit la tot ce le-a căzut în mână: carcase, claviaturi, 
amplificatoare pe care le-au făcut ţăndări. Speriaţi de hoarda 
barbară, muzicienii s-au refugiat în culise, sub privirile 
consternate ale lui Goldbloom, paralizat de teamă. Mark, ce nu 
era la prima sa experienţă de acest gen, i-a împins pe artiştii 
speriaţi spre o ieşire de siguranţă. Fanii lui Roger, veniţi de la 
Notting Hill, au baricadat pe huligani. Din fericire, încăierarea s- 
a limitat la proximitatea scenei. Întervenţia în forţă a poliţiei a 
calmat încet-încet spiritele. 

Când muzicienii au ajuns la maşini, au constatat că Danny avea 
o tăietură la cap, ce sângera. Puțin după aceea, a leşinat. A fost 
transportat la spitalul cel mai apropiat, i s-a aplicat o cusătură, 


apoi a fost lăsat să plece. Rana nu era gravă. Atunci când a 
redevenit conştient, şi-a amintit că un obiect contondent l-a lovit 
în frunte. Dennis, care cânta la chitară alături de el, a confirmat 
că era vorba de o doză de bere. 

Incidentul de la Brighton, amplificat de ziare, a deschis istoria 
agitată a grupului... 

Pentru turneul european decis de Dexter, Mark şi John au stabilit 
un deviz general uriaş: trei scene de 200 metri lungime pe 350 
metri adâncime, trei grupuri electrogene de 2,6 megawati, cinci 
ecrane uriaşe, 140 piste de sunet, 1500 tone de echipament, 20 
km de cabluri, 70 de camioane pentru transportul materialului, 
15 autobuze pentru personal, 6 limuzine pentru grup, un avion 
Caravelle pentru deplasări rapide, 400 persoane ataşate 
grupului, adică ingineri, tehnicieni, stilişti, croitori, montatori, 
agenţi de pază etc. 

Dexter a spus colaboratorilor săi: 

— Să nu vă gândiţi la cheltuieli! Michael Jackson, Prince, 
Madonna, Guns'n' Roses etc. au obişnuit publicul cu turnee 
monstruoase. Aceste eforturi şi-au primit recompensele: mari 
beneficii ce sunt apoi reinvestite în creşterea întreprinderii. 
Stratmore a dat din cap îngrijorat: 

— Odată ajunse în vârf, aceste vedete au abandonat firmele ce 
le-au asigurat ascensiunea. Recompensa lor, domnule, nu a fost 
la înălţimea talentului lor. 

— Trebuie să ne asumăm acest risc, domnule Stratmore. Îi vom 
asigura lui Roger Osborne avantaje pentru a respinge o 
eventuală tentaţie de a ne părăsi. 

Mark a intervenit cu felul său sincer de a vorbi: 

— Nu cred că bugetul actual ar fi de natură a-l convinge să-şi 
reclame independenţa. 

— Goldbloom, care este un zgârcit din necesitate — 
dimensiunile liliputane ale firmei împiedicându-l să aibă o 
viziune largă -, a cerut reducerea bugetului pe care l-am propus. 
Cum eu vreau: să-l ataşez de trena firmei King's Voice, am 
acceptat formula sa. De acum înainte, voi şti să-l fac să danseze 
după cum îi cânt eu. Interpretul vostru, domnule Schweize, va 
primi o substanţială creştere a onorariului. O creştere graduală 
pe care am prevăzut-o deja... suntem pe calea cea bună. Chiar 
şi publicitatea făcută în jurul incidentului minor de la Brighton a 
servit intereselor noastre... Domnilor, inaugurăm turneul 


european cu un concert pe Wembley. Vă solicit toate eforturile 
pentru a obţine un succes răsunător. 

— Succesul va depinde în cea mai mare parte de prestaţia lui 
Roger Osborne, a spus Stratmore. 

Dexter şi-a aprins o ţigară groasă. 

— Trebuie să ştiţi, domnule Stratmore, că marile case de discuri 
creează vedetele, în proporţie de cel puţin 50 la sută. Roger 
Osborne ştie să-şi facă meseria. Faceţi-o şi dvs., domnule 
Stratmore. Domnul Schweize va fi aici ca să vă ajute... Puteţi 
pleca... 

Sam Goldbloom parcurse speriat devizul pe care i l-a trimis 
Dexter. Mari picături de transpiraţie îi curgeau pe faţa sa 
congestionată. Cifrele — pentru el exorbitante — erau aliniate în 
faţa sa ca soldaţii unui pluton de execuţie. 

— Regret, domnule Dexter, dar mă puneţi în faţa unui fapt 
împlinit. Ar fi trebuit să fiu consultat. 

— Aveţi dreptate. Din nefericire, timpul ne presează. Turneul a 
fost deja anunţat. Sigur că voi lua măsuri împotriva celor care ar 
fi trebuit să vă pună la curent... Dacă sunteţi de părere că dvs. 
nu puteţi suporta partea ce vă revine, eu sunt gata să vă 
eliberez de ea, strângeţi şi... 

Un val de căldură a invadat faţa lui Goldbloom: 

— Nu se pune problema! îmi voi asuma toate obligaţiile! Dexter 
a râs atât de tare încât burdihanul său gelatinos a început să 
tresalte. Veselia sa avea ceva ameninţător care a activat emoția 
şi transpiraţia lui Goldbloom. Stăpânul casei şi interlocutorul lui 
evocau doi lei de mare uriaşi hotărâți să se bată pentru o 
femelă. Dar Dexter emana o asemenea impresie de forţă încât 
Goldbloom a făcut prudent un pas înapoi. 

— Vom găsi un teren de înţelegere... 

— lată o atitudine corectă, logică. Câteva milioane în plus sau în 
minus nu mai contează când e vorba de o perspectivă 
fabuloasă, de beneficii uluitoare... Vom găsi fără probleme o 
bancă dispusă să vă acorde finanţarea adecvată... 

Goldbloom avea oroare de bănci şi de bancheri. Avea senzaţia 
penibilă că se găseşte pe marginea unui hău care-l atrăgea ca o 
gaură neagră. Mai avea timp să se retragă, dar tentaţia era prea 
mare. Convins că Roger era creaţia sa, nu concepea să se 
separe de un bun care-i revenea de drept. Forţat de un concurs 
de împrejurări nefavorabile, acceptase un partaj care îl 


După extenuanta dovadă de forţă contra patronului de la King's 
Voice, Goldbloom a avut o întrevedere cu Mark Schweize, care i- 
a expus ultima găselniţă, sugerată de viitorul concert al lui 
Roger la Wembley: 

— La fiecare bilet de intrare va fi ataşat un bilet de loterie. 
Câştigătorul va primi o motocicletă Harley Davidson. Trebuie să 
încurajăm industria engleză. 

Goldbloom a gemut: 

— Harley Davidson? Costă o avere! 

— Nu chiar! Dar ce publicitate! Fiecare spectator, indiferent că e 
din primul rând sau de la galerie, va avea aceeaşi şansă. 
Domnul Dexter a dat deja undă verde... 


Dosar 326 Roger Osborne 

Anexa LX, extras din dosarul 272 Jim Robbins 

Strict confidenţial A se arde după lectură 

Domnule, 

Pasajele cu privire la personalitatea şi metodele de lucru ale lui 
Harold Dexter nu fac decât să confirme concluziile noastre 
formulate înainte de intrarea sa în corporaţia noastră. 
Gigantismul lui, imprudenţele, deciziile luate, adesea pripite, ca 
şi influenţa exercitată de fiica sa, Myra, l-au determinat să 
angajeze cheltuieli extraordinare pentru a pune pe picioare 
grupul Osborne, aflat încă la debut. Din fericire, acest interpret a 
confirmat aprecierile pozitive ale criticii. Dar a se utiliza fiul unui 
judecător care nu aşteaptă decât un moment oportun, cel mai 
mic pretext, pentru a scufunda cariera muzicală a băiatului, 
denotă o lipsă uimitoare de previziune. În cazul unui conflict, 
mereu susceptibil de complicaţii, Dexter nu numai că va suferi 
consecinţele erorii sale, dar ne va expune pericolului de a fi 
antrenați şi noi în siajul său. 

Nu voi căuta să minimalizez concepţiile sale financiare, 
curajoasele sale OPA. Spun numai că el îşi asumă riscurile cu un 
fel de plăcere suicidară. Când v-a acceptat ajutorul şi s-a 
angajat să urmeze politica dvs., se afla într-o situaţie dificilă. Era 
în pragul falimentului. 

Marile turnee rock dirijate de King's Voice şi alte case de discuri 
controlate de noi asigură un excelent randament şi permit 
spălarea şi circulaţia banilor. Ne oferă chiar condiţii mai bune 


decât cazinourile noastre din Las Vegas şi din Atlantic 

City şi decât cluburile sportive intrate în grija noastră. Turneele 
rock, graţie mobilităţii lor, lasă să treacă pe sub nasul vameşilor, 
poliţiei şi DEA produsele noastre, adesea în cantităţi industriale. 
Expresia exporturilor noastre nu trebuie să fie periclitată de 
nişte imprudente condamnabile. 

Unii din colaboratorii dvs. apropiaţi mi-au reproşat severitatea 
extremă cu privire la Harold Dexter. Cred că nu am făcut niciun 
rabat de la datoria mea. 

Pot să vă asigur, domnule, că pentru turneul lui Roger Osborne 
am organizat o reţea constituită din personal tehnic competent 
şi de un serviciu de informaţii şi contrainformaţii care şi-au 
arătat deja profesionalismul. 

Vă rog să primiţi, domnule, expresia profundului nostru respect. 
Jarvis Penrose 

Anexa | 

Extras din dosarul Jim Robbins 

Am considerat necesar să vă reamintesc că eliminarea fizică a 
lui Jim Robbins a fost decisă în urma raportului agentului nostru 
cu nr. 247, ce l-a surprins în compania unei persoane suspecte, 
identificată ulterior. Era vorba de Brian Forbes, agent DEA, ce 
lucra sub acoperire ca reporter muzical la revista Hard Rock şi 
sub numele de Clifford Gorham. Ultima lor întreţinere a fost 
înregistrată pe bandă graţie unui microfon miniatural implantat 
în tocul pantofului lui Robbins. 

DEA îl bănuieşte pe John Foster, membru al grupului Deadly 
Sinners, că ar fi un dealer. În realitate, Foster, un consumator de 
heroină, a surprins acţiunile lui Justin Selden, unul din oamenii 
noştri ataşaţi acestui grup. Foster l-a şantajat pe Selden, care, 
pentru a-l face să tacă, i-a procurat heroină în cantităţi relativ 
importante. Din fericire, nici Brian Forbes, nici DEA nu îşi ima- 
ginează că King's Voice este în realitate sub controlul nostru şi 
că Justin Selden nu este decât o infimă rotiţă a organizaţiei 
noastre. 

Jim Robbins a fost doborât de revelaţiile lui Brian Forbes şi a 
promis să colaboreze. 

Am considerat că eliminarea tuturor persoanelor angajate în 
această afacere se impune, înainte ca bănuielile celor de la DEA 
să fie îndreptate spre eşaloanele superioare ale organizaţiei 
noastre. Această curăţire se impunea cu atât mai mult cu cât 


Robbins a cerut o întâlnire urgentă lui Roger Osborne pentru a-i 
face o comunicare de interes capital. 

Domeniul rock prezintă pentru noi un singur inconvenient major. 
Atunci când liderul unui grup câştigă o celebritate mondială, 
lichidarea sa fizică trezeşte o emoție generală şi impune 
autorităţilor nişte investigaţii foarte amănunţite.Indrăznesc să 
subliniez, cu o anumită mândrie, eficacitatea serviciului nostru. 
Eliminarea unei persoane devenită incomodă a fost atât de bine 
machiată încât autorităţile nu au putut să ne considere vinovaţi. 
Evident, sarcinile noastre sunt facilitate de jocul de interese 
care ne leagă de personalităţi politice şi de poliţişti de rang 
înalt. 

Ne permitem să vă informăm cu privire la urmările acestei 
afaceri. 

Jarvis Penrose în aşteptarea concertului de pe Wembley, poliţia 
l-a ridicat pe micuțul Eric, ce locuia într-un mic hotel din West 
Side, în compania lui Troy, Brad şi Keith, vechii săi prieteni din 
locuinţa ilegală, şi aştepta decizia ce-i va acorda separarea de 
părinţii săi abuzivi şi dreptul de a-şi alege o nouă familie. Dar o 
fotografie făcută de un reporter în loja artiştilor înainte de 
concertul formaţiei Happy Ones de la Brighton a arătat în planul 
din spate imaginea lui Eric, care tocmai mângâia căţeluşa lui 
Roger. Familia Jones, părinţii, căzuţi din întâmplare pe 
instantaneul publicat în fruntea unui reportaj, chiar pe prima 
pagină a unui ziar de seară, au alertat autorităţile. In ciuda 
protestelor lui Roger, chemat de prietenii lui şi venit în grabă, 
poliţişii au aplicat legea şi l-au obligat pe Eric să se întoarcă 
acasă. Pentru a calma mânia şi suferinţa nepotului, Wilbur 
Gresterforth i-a promis să-şi mobilizeze avocaţii, pentru a-l lua 
pe copil de la părinţii lui nedemni. În dimineaţa următoare, el a 
primit un telefon care l-a consternat: secretara doctorului 
Stanhope l-a "anunţat că Will a fost victima unui grav accident 
de circulaţie în Mexic. Spitalizat, el a suferit o intervenţie 
chirurgicală. Starea sa era critică. 

— Doctorul ar fi preferat să vă anunţe personal, căci el cunoaşte 
şi apreciază prietenia şi afecțiunea care vă leagă, dar a trebuit 
să ia primul avion ce pleacă spre Mexico City. Imi voi permite să 
vă sun din nou pentru a vă transmite noutăţi... 

Bulversat, Roger a revenit la masa de lucru, a adunat foile 
risipite, cu portative înnegrite de note muzicale trasate cu o 


mână nervoasă, apoi le-a băgat într-o geantă din piele. Tocmai 
închidea geanta, când Mark a intrat cu un pas vioi, precedat de 
căţeluşa albă, ce părea a-l ghida. 

Cu mult umor, regizorul râdea în hohote: 

— Am fost foarte emoţionat de gentileţea lui Doris care mă 
aştepta la uşă, ca şi cum ar fi ştiut că îi pregătesc o surpriză. 
Mark a remarcat trăsăturile trase ale lui Roger, privirea sa 
fierbinte, sumbră, cu maxilarele strânse şi a crezut că 
apropierea concertului îl crispează. Era nevoie să-l calmeze, să-l 
liniştească, să înlăture tracul firesc înainte de proba din acea 
seară. Mark a continuat pe acelaşi ton vesel: 

— Ţi-am îndeplinit dorinţa şi am pus pe scenă un mare cub din 
sticlă luminat în interior, ce va servi ca piedestal pentru Doris. 
Subtil simbol!... Înlocuirea viţelului de aur, semn al bogăției 
triumfătoare, cu un căţel alb, atribut al inocenţei şi al prieteniei 
indestructibile... lată, Doris mă ascultă şi mă aprobă dând din 
coadă... 

Roger i-a spus tragedia lui Eric şi nefericirea lui Will. Surâsul lui 
Mark i-a îngheţat pe buze. 

— Sunt dezolat, Roger! Sincer dezolat! Dar nu uita că în seara 
asta vei da o bătălie şi că trebuie să o câştigi! 

— Ştiu care este miza... Îmi joc capul şi viitorul grupului... 

— Capul tău, dar şi pe al meu! Dacă vei rata debutul, cariera 
mea este compromisă. Dexter, Stratmore şi zgârcitul ăla de 
Goldbloom mă vor face responsabil de toate milioanele risipite 
pentru promovarea ta. 

— Când se vorbeşte de un produs vândut cu preţ redus, se 
foloseşte termenul „promoţie"... 

Mark a schimbat subiectul. Voia să-l îndepărteze pe Roger de 
gândurile lui morbide. La bordul limuzinei care-i conducea la 
stadionul Wembley — Mark voia să-l familiarizeze cu ambianța 
arenei, cu imaginea sa dinspre scenă, dinspre muzicieni — i-a 
vorbit de iluziile şi de deziluziile lui ca om de teatru: 

— Animat de un entuziasm debordant, am urmat cursurile celei 
mai celebre şcoli de artă dramatică din Londa. Stimulat de 
Stanislawski, speram să-mi încoronez fruntea cu aura sa... să-i 
fur strălucirea... Visam să pun în scenă Skakespeare la Stratford 
upon Avon. Şi iată-mă eşuat la rangul de creator de spectacole 
rock... 

— Concluzia nu e deloc flatantă pentru noi, a surâs Roger. 


— Mă felicit pentru asta. Pentru câteva momente, am reuşit să-ţi 
alung tristeţea. De altfel, vreau să-mi fac mea culpa. La 
Stratford upon Avon nu aş fi strâns niciodată 200 000 de 
spectatori, cum fac curent Mick Jagger, Axl Rose, Prince sau 
Michael Jackson. În plus, sunt mai bine plătit decât cei mai 
celebri regizori de teatru din Anglia sau din Statele Unite. Dar 
sunt conştient că nu reprezint decât o simplă anexă a rockerilor. 
Cu cât ei urcă pe culmi, cu atât mai mult doresc să se despartă 
de noi, de tehnicienii de artă. Prince îşi organizează singur 
spectacolele. Madonna a mers pe aceeaşi linie. Presupun că 
mâine sau poimâine îţi vei lua şi tu zborul şi mă vei evita cu 
blândeţe. Dar nu vreau să mă plâng. Există multe grupuri care 
au nevoie de asistenţă. Şi, ca de obicei, voi fi ultima coardă a 
unei chitare... Nu-mi voi lega niciodată numele de cel al lui 
Shakespeare.... Aşa trebuie să fie, Roger... Nu putem avea 
totul... 

Când au ajuns pe Wembley, scena era montată, microfoanele, 
amplificatoarele, consolele, incintele, proiectoarele, ecranele 
uriaşe, instrumentele muzicale instalate etc. Se făceau ultimele 
probe, tehnicienii de sunet, de lumină şi video lucrau cu o 
precizie profesionistă. Formaţia Happy Ones privea profund 
impresionată această încâlceală în plină activitate. Membrii ei se 
prezentau acum pentru prima oară în faţa publicului 
ultrapretenţios de pe Wembley, obişnuit cu cele mai mari 
vedete rock. Zece dansatori şi trei coriste, drăguţe, bine făcute, 
rămâneau grupaţi, puţin mai în spate. Grupul s-a rodat în urma 
mai multor repetiţii extenuante făcute în marele studio al firmei 
King's Voice. 

Steve Champion, primul asistent al lui Mark, s-a apropiat de el şi 
i-a vorbit la ureche. Foarte eficient, în ciuda tinereţii sale, ar fi 
vrut să se afirme în galaxia rock, căci avea o foarte frumoasă 
voce, dar obez de mic, nu avea fizicul pentru o astfel de 
întreprindere. Formele rotunde, acceptate numai de amatorii 
operei lirice, nu puteau întruni sufragiile publicului amator de 
rock. 

Mark a dat din cap şi s-a adresat tinerilor muzicieni: 

— Domnilor, costumele voastre de scenă sunt gata şi vă 
aşteaptă în cabinele voastre. 

Cu o vizibilă ironie, şi-a plimbat privirea pe îmbrăcămintea lor de 
tipul BBB: 


— Să vă scoateţi blugii largi care vă dau aspectul de castraţi 
adipoşi, cu şolduri grele, de claponi pregătiţi pentru frigărui! 
Bruce a spus râzând în hohote: 

— Şi ne vom mişca liber prin aer. Mark a surâs cu indulgență: 
— Luaţi ca ghid formaţia Guns'n' Roses. Ei ştiu foarte bine să se 
îmbrace. Trebuie să arătaţi ce aveţi mai sexi, dar fără a insulta 
buna-cuviinţă. De acum înainte, veţi purta pe scenă pantaloni 
colanţi, pentru a vă etala formele şi a face să se excite 
spectatoarele ce se presează în apropierea scenei. Veste 
încărcate cu broderii de aur şi tricouri în culori strălucitoare şi cu 
desene fantasmagorice vă vor fi prezentate. Nu aveţi decât să le 
îmbrăcaţi la alegere. Şi încă ceva: aţi studiat casetele video pe 
care vi le-am recomandat? 

Louis, ce-şi petrecuse noaptea într-o companie galantă, a 
întrebat somnolent: 

— Nu aţi vrea să ne învăţaţi ce doriţi să facem? 

— În primul rând, ceea ce nu trebuie să faceţi! Interpretul din 
Minight OiZ mugeşte pe scenă şi se agită ca un zombi isteric; 
Tracy Gun, de la Los Angeles Guns, se face remarcat prin capul 
său asemănător unui praz acoperit de o coamă de păr zburlit; 
cântăreţ nul, Summer in Siam, de la grupul Pogues, este un 
model de exotism bine vândut, dar prost inspirat; Closing Time, 
cântată de Leonard Cohen, realizează penibilul la puterea a 
patra; interpretul de la ACDC, un grup onorabil, urlă ca o sirenă 
stricată; Van Halen, pe care îl admir, a comis cea mai mare gafă 
din carieră când l-a înlocuit pe David Lee Roth, genialul 
compozitor al cântecului Just a gigolojain't got nobody cu un 
interpret ce transpiră prin toţi porii mediocritatea... Just a gigolo 
rămâne cea mai bună transpunere a unei opere clasice în 
muzica rock... Arthur H. ne face cunoscut prostul gust prin 
nuditatea sa dezolantă; Joe Cocker îşi mişcă antebraţele cu o 
stângăcie înduioşătoare şi face nişte salturi ca un ţap bătrân... 
păcat pentru muzica sa frumoasă... 

— Atacaţi un prinţ al rockului, a exclamat Dennis şocat. 

— Prinții îmbătrâniţi ce uită că o retragere onorabilă este 
preferabilă unei expuneri a bătrânelor oase şi a muşchilor 
slăbiţi... 

— Cliff Richard şi Neil Diamond au atins oare vârsta de 
pensionare?, a întrebat Danny, ce-l idolatriza pe Neil. 

— Da, cred că da... 


— Detestaţi bătrâneţea, a constatat Bruce. Roger a intervenit în 
ajutorul regizorului. 

— Nu o detestă, dar îi inspiră o teamă legitimă... Mark a izbucnit 
în râs: 

— Mulţumesc, Roger. Ai descifrat exact gândurile mele... 
Dansatoarele şi cele trei fete nu s-au amestecat în acest schimb 
de opinii, ce implica o luare de poziţie imprudentă. Mark a vrut 
să-i facă să iasă din rezervă, să-i ataşeze de grup, să rupă 
barierele care încă îi mai izolau. Pentru a destinde ambianța un 
pic tensionată din apropierea unui concert atât de important 
pentru toată lumea, s-a adresat lui Jill Ingall, o foarte tânără 
rusoaică, ce ignora mereu avansurile colegilor ei. 

— Jill, aş vrea să cunosc şi părerea ta... 

Tânăra fată a avut impresia că Mark îi lansează o provocare. El 
era probabil informat despre înclinațiile ei lesbiene, aşa că a 
răspuns cu o aroganță surâzătoare: 

— Tineri sau bătrâni, bărbaţii sunt atât de ridicoli cu zdrenţele 
lor ce le atârnă moale. 

Un râs general, zgomotos, cu toată gura, a urmat acestor vorbe. 
Jill a spart gheaţa. Toată lumea era acum destinsă... 

Muzicienii şi-au încercat costumele. Uimiţi, se priveau în oglindă, 
costumierii au făcut adevărate minuni, subliniind personalitatea 
fiecărui muzician. O cupă a pantalonilor le reliefa sexul. Bluza 
arăta piepturile musculoase, braţele bine modelate, întregul 
arăta frumuseţea tinereţii şi farmecul masculin... Dennis a 
strigat entuziasmat: 

— Fetele vor cădea la picioarele noastre ca nişte popice lovite 
de o minge uriaşă. Fiecare cupă va face un masacru! 

Pentru Roger, stilistul imaginase pantaloni scurţi, în genul Axl 
Rose, foarte strâmţi şi în contrast cu un tricou şi bluze ample 
care se desfăşurau ca nişte aripi, descoperind torsul gol pe care 
îl unduia în ritmurile muzicii. Roger a refuzat tatuajele propuse 
de Mark, dar a acceptat nişte desene fanteziste ce ieşeau prin 
spălare. 

Consumat cu aceste ocupaţii multiple, timpul se scurgea cu 
repeziciune. Seara a căzut atunci când grupul s-a reunit în jurul 
unei gustări frugale. Exhibiţiile spectaculare şi imensa cheltuială 
de energie impusă de un concert bazat pe zgomot şi mişcare 
rapidă nu puteau fi îndeplinite decât de nişte tineri: privarea de 
hrană era un adevărat must acceptat de toţi cei interesaţi. 


Numai drogurile, admise tacit, acopereau oboseala şi 
împrospătau conştiinţa adesea înceţoşată. Chiar şi Roger, 
inamic declarat al drogurilor puternice, a acceptat o priză de 
cocaină în timpul lungilor şi dificilelor şedinţe de lucru din 
studio... 

Coafeza îi tapa părul când a primit un telefon. Vocea lui Jim 
Robbins îi ascundea cu greutate agitația. 

— Te caut de două zile, fără să te pot contacta. Trebuie să-ţi 
vorbesc înainte de a pleca la New York. Este urgent! Foarte 
urgent! 

— Într-o jumătate de oră trebuie să intru pe scenă, la Wembley! 
— Mă bucur pentru tine! lţi doresc succes! 

— Ascultă, Jim, te aştept aici. Voi da dispoziţii să fii lăsat să intri 
în camera mea. Vom putea vorbi în timpul primei pauze. 

— OK. Voi fi acolo. 

Apoi Roger a stâns muzicienii în jurul său şi le-a înmânat 
partiturile scrise înainte de răsărit şi completate după anunţul 
accidentului suferit de Will. 

— Acest cântec este intitulat Will and Eric — we sing for you. 
Descifraţi-l. Este în Do minor. O melodie uşor de memorat. O voi 
cânta, iar voi mă veţi acompania... 

— Fără repetiţie?, a obiectat Danny. 

— Fără, a răspuns Roger. 

— OK. Fără, a accentuat Bruce, impresionat de acest gest de 
prietenie pură, pe care îl aproba din toată inima. 

Dennis a supralicitat: 

— Pentru un adevărat rocker o singură lectură sau audiție 
ajunge pentru a învăţa pe dinafară orice melodie... 

— Roger, ai încredere în noi, a spus şi Louis. 

Formaţia academică a lui Jimmy Stewart îl făcea prudent: 

— La nevoie voi pune partitura pe pupitru. Ne vom descurca, 
Roger! Will şi Eric merită puţin efort! 

Roger a surâs fericit: 

— Ştiam eu că pot conta pe voi. Will şi Eric vor primi cu plăcere 
caseta. Ei vor şti că nu i-am uitat. 

Wilbur Gresterforth a intrat agitat. Eleganţa sa conservatoare — 
smoching, cămaşă albă apretată, papion negru, pantofi vernil - 
contrasta cu ţoalele fanteziste, extravagante ale muzicienilor. 
— Bună seara, copii! Roger, a trebuit să trec de şapte uşi sever 
apărate pentru a ajunge la tine! Nu am văzut niciodată o 


asemenea mulţime! Cordoanele de poliţie menţin cu greu 
ordinea. Tinerele fete ambalate îţi scandează numele. O blondă 
roşie în obraji zbiera cât putea de tare: „Ce frumos este! Roger 
este cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată!" Colega 
sa i-a răspuns: „Este incredibil de frumos. Când m-a privit, eram 
atât de emoţionată că aproape am leşinat!" „Te-a privit?", a 
întrebat-o prima. „Inchipuieşte-ţi că mi-a surâs!" Reporteri 
înarmaţi cu tot echipamentul „tăiau" mulţimea. Nu voi uita 
niciodată gorilele păroase ce m-au identificat. Acum, 
pregăteşte-te pentru o veste bună. Inainte de sfârşitul acestei 
săptămâni, voi obţine o ordonanţă care îmi va permite să-l duc 
pe micul Eric la asistenţa socială, aşteptând decizia Tribunalului, 
care îi va încredința o nouă familie. Mă voi ocupa de viitorul lui... 
Bun! Mă retrag. Sunt invitat în loja lui Dexter. 

Fără să aştepte mulţumirile nepotului său, a ieşit. Băieţii au 
descris — dansând — un cerc în jurul lui Roger. 

— Eşti atât de frumos, cum se spune? 

— Ne trezeşti gelozia! 

— Să nu monopolizezi toate fetele! 

— Chiar şi băieţii te consideră pe gustul lor, a declarat Bruce 
surâzând cu cochetărie. 

Homosexualitatea sa afişată deschis nu mai şoca pe nimeni. | se 
acceptau calităţile şi defectele ca atare. Se cunoştea înclinația 
lui Dennis pentru aventuri sumbre, amprente ale unui sulfuros 
sado-macho-ism. Louis, care şi-a americanizat numele, devenit 
Lou, curta fetele şi, se părea, şi băieţii. Jimmy, cu băutura şi cu 
drogurile, îşi împărțea timpul între pian şi roadies, foarte 
mulţumite să se ofere unui membru al formaţiei Happy Ones. 
Danny iubea bârfele şi fetele mai vârstnice decât el. Pentru 
toată lumea, Roger rămânea o enigmă. Fetele şi băieţii alergau 
după el. Le vorbea cu blândeţe şi înţelegere, le dădea impresia 
că le împărtăşeşte gusturile mai mult sau mai puţin ascunse pe 
care le aveau în cele din urmă, imaginându-şi că l-au cucerit. 
Dar în ultimul moment, el schiţa o piruetă elegantă şi ieşea, 
lăsându-şi admiratoarele şi admiratorii cu buza umflată. Se 
vorbea pe la spate de perfecţionismul lui, identificat cu un 
narcisism înfrânat. Atunci când tinerii Hastings — Joan şi Langley 
— făceau aluzie la relaţiile lor privilegiate cu Roger, oamenii 
surâdeau increduli. Nu şi-l imaginau pe fabulosul Osborne, 
interpret de rock şi savant, poet sau manechin, aristocrat şi 


rebel, în postura de model al virtuţii. Scandalul ce a adus în faţă 
pe Aretha Deathridge, o mică burgheză fără importanţă, ori 
relaţiile de prietenie, prea intime, ce-l aveau ca subiect pe Will, 
făceau eventual credibile ceea ce se numesc „aserţiunile 
tinerilor Hastings". Răuvoitorii găseau exagerată reacţia lui 
Roger şi tulburarea sa, după anunţul accidentului survenit de 
Will. Toată lumea era de acord că trebuie să i se acorde o 
bisexualitate fluentă, în aşteptarea urmării evenimentelor. 

Că Roger era foarte frumos era o axiomă. Îmbrăcat în alb, 
pentru a intra în scenă, el tăia respiraţia tuturor persoanelor ce 
se înghesuiau — cu sau fără motiv — În loja sa de pe Wembley. 
Toţi martorii convin, în forul lor interior, că au de-a face cu un 
fenomen rarisim. Formarea unui nou astru, a unei supernove 
gata să eclipseze întreaga galaxie. 

Harold Dexter a ales exact acest moment pentru a-şi face 
apariţia. Masiv, elefantin, făcea podeaua să tremure sub pasul 
său. Urmat de Stratmore şi de secretari îmbrăcaţi după ultimul 
jurnal de modă, el degaja energie şi optimism. A strâns cu 
cordialitate mâna lui Roger. 

— Dragul meu prieten, ai realizat un miracol. Abia lansat, ai 
făcut tribunele stadionului Wembley să se cutremure sub 
picioarele fanilor... Dă-mi voie să te privesc... Myra mi-a spus că 
semeni cu Morrison, dar ceva mai frumos... 

S-a întors spre asistenţă şi a continuat cu vocea sa puternică: 
— Myra, fiica mea, este expertă în domeniul rockului. Încă de la 
debut, a fost fascinată de personalitatea şi de talentul lui Roger 
Osborne. Jucaţi pe mâna mea şi veţi câştiga! Aşa că am urmat 
sfatul ei. lar rezultatul, iată-l aici! 

— Vă mulţumesc pentru bunătate, domnule. 

— Meritul descoperirii îi aparţine Myrei, nu mie. Ea mi-a repetat 
des: să dăm Cezarului ce-i al Cezarului... 

Toată lumea a remarcat — inclusiv Roger — că Dexter sublinia 
rolul determinant al Myrei. Bancherul a lăsat privirea să-i cadă 
asupra asistenţei, adoptând o poză tipică musoliniană: 

— Să nu uitaţi, dragă Roger, că încă de azi, responsabilitatea 
faţă de grup şi de cele câteva sute de persoane — economişti, 
ingineri, tehnicieni, specialişti din domeniul spectacolului, al 
discului, video-ului — cade pe umerii tăi. Să vă gândiţi la miile 
de muncitori ce produc albumele, la cei care le pun în vânzare, 
la disc-jokey, la lanţurile de televiziune ce vă difuzează 


cântecele în lumea întreagă, în fine, la milioanele de clienţi 
tineri sau mai puţin tineri care le cumpără... 

Dexter se îmbătase cu propriile cuvinte, cu propriile imagini 
legate de lumea afacerilor şi a marii industrii... de lumea lui... 
imperiul pe care îl crease. Pe tabla sa de şah Roger era redus la 
un simplu pion, iar el, Harold Dexter, era maestrul, marele 
maestru, jucătorul ce putea să pună pionii în mişcare... pioni ce 
reprezentau o mulţime de societăţi, uzine, ziare, afaceri ce 
angajau sute de milioane de dolari, miliarde... 

Mike Coleman, regizorul, a intrat agitat. La vederea marelui 
patron ţinând o conferinţă, cuvintele sale i s-au oprit în gât... 
Dexter s-a întrerupt şi şi-a îndreptat privirea spre această infimă 
rotiţă a uriaşului său ansamblu: 

— Spuneţi ce aveţi de spus! 

A pronunţat această scurtă frază, conştient de măreţia sa. Un 
Ludovic al XTV-lea resuscitat în pielea unui bancher din mijlocul 
secolului XXI. Regizorul şi-a înghiţit imediat cuvintele, incapabil 
să vorbească în faţa lui Harold Dexter. 

— Ei bine!? 

Mike Coleman a reuşit să bâiguie ceva: 

— Publicul... este nerăbdător, domnule... Grupul trebuie să intre 
în scenă... 

Dexter a surâs amuzat. Oamenii care se aplatizau în faţa lui îi 
dovedeau imensa sa putere. S-a întors spre Roger: 

— In acest moment, publicul este regele. Te aşteaptă! Roger a 
simţit un gol în stomac. A aspirat cu putere aerul, 

umflându-şi plămânii. A făcut un semn colegilor lui: 

— Să mergem! 

Roger a ieşit precipitat urmat de muzicieni, de dansatori şi de 
corişti. Mark încheia micuța coloană. 

Roger parcurse cu un pas rapid lungul culoar. Printr-o asociaţie 
de idei, rememora silueta subţire a lui Morrison, văzut din spate, 
care tocmai traversa un coridor spre o ieşire puternic luminată. 
O imagine emoţionantă, legată de un personaj intrat în legendă. 
Roger avu strania impresie că Jim mergea în faţa lui şi că îi 
deschidea drumul spre un viitor luminos, dar confuz. Escortat de 
gărzi de corp şi talonat de colegi, el înainta cu un pas sigur şi 
rapid. La capătul acestui drum îl aştepta rumoarea dezordonată 
a unui mari mulţimi. Ajunse pe scenă, scufundată încă într-un 
uşor nor negru, cu mici indicatoare fosforescente, încastrate în 


planşeu, ce ajutau pe muzicieni să se îndrepte spre locurile lor. 
Dincolo de scenă, masa zgomotoasă a publicului se derula uriaş, 
survolată de un halou difuz. 

Bateria lui Bruce a intrat în joc. La început, o ciocnire lentă ce se 
accelera gradual. Brusc, o Niagara de lumini a explodat. Câteva 
sute de proiectoare şi-au lansat fasciculele orbitoare, ce-şi 
schimbau culorile şi scăldau scena, cerul, arena. Simultan un 
rock metal uluitor a izbucnit ca o bombă atomică. Zgomotul 
ritmat şi-a detonat undele isterice, ce au spart timpanele 
spectatorilor, pentru a se plimba apoi în mod liber prin trompa 
lui Eustache. Vocea lui Roger se făcu auzită clar, aeriană, 
percutantă: Vagabonds among the Stars. O călătorie fantastică, 
vertiginoasă printre meteoriți, stele, galaxii, găuri negre... Ideea 
volatilă prindea corp, câştiga o energie debordantă, se înfunda 
în adâncurile stelelor, se juca cu atracţia mortală a găurilor 
negre, se elibera de constrângeri, îşi reînnoia forţele şi se lansa 
invincibilă, înfruntând infinitul... 

În paralel, jeturi neîntrerupte se încrucişau cu luminile 
stroboscopice şi cu artificiile. Nişte guri de păuni strălucitori, 
incandescenţi se ridicau spre înălţimi pentru a recădea sub 
forma unei ploi de scântei asupra publicului uluit. Efecte 
psihedelice ce produceau o ambianţă halucinantă. Cele cinci 
ecrane uriaşe îl prezentau pe Roger din faţă, profil şi spate. 
Fetele şi băieţii strigau excitaţi, exaltaţi de surâsul lui, de ochii 
lui mătăsoşi, de gropiţele din obraji, de gura şi buzele lui 
senzuale. 

Mark a realizat o spălare de creier de o perfectă eficacitate. 
Toate fasciculele luminoase se concentrau din nou pe Roger. 
Apoteoza unui interpret transfigurat în Dumnezeu... 

În dimineaţa următoare, Roger s-a trezit în patul lui, ca orice 
băiat de vârsta lui, ce deschidea ochii, încă sub imperiul viselor, 
trezit repede de razele soarelui intrate pe geam. A privit 
posterele care acopereau pereţii, casetele video şi cărţile 
aliniate pe etajere, a revăzut maşinile miniaturale, fetele — tot 
miniaturale — create de un vrăjitor ce se numea Bărbie, micii 
ursuleţi de pluş şi alte jucării pe care le păstra, fără să se poată 
despărţi de ele..., rachetele de tenis, bâta de hochei şi sigla 
Universităţii Oxford..., un interior banal, decor al tuturor viselor 
lui. Concertul, ce se confunda cu visele sale cele mai nebuneşti, 
era totuşi real... 


Brusc, o teamă insidioasă s-a strecurat ca un şarpe în spiritul lui. 
Succesul este capricios, extravagant şi adesea crud ca o 
zgripţuroaică. El cochetează cu tine, te îmbată, se joacă cu 
sentimentele tale în felul unei pisici care se joacă prieteneşte cu 
un şoarece, îl atinge delicat cu lăbuţa, îl pipăie cu afecţiune, îl 
încurajează să se arate receptiv la avansurile sale, îl face să-şi 
arate emoția, îl obişnuieşte cu plăcerea pericolului... apoi îl 
loveşte... adesea îi prelungeşte agonia cu o plăcere perversă... 
şoarecele confuz simte moartea planând deasupra capului... 
Deseori, pisica ucide, deseori îl uită, şoricelul câştigându-şi 
incredul libertatea. Succesul este un stăpân periculos, l-a făcut 
să piară pe Van Gogh în mizerie şi să acorde onoruri academice 
pictorilor pompieri. L-a aruncat pe Oscar Wilde în spatele 
gratiilor închisorii şi a făcut să se acorde Premiul Nobel unor 
nulităţi pe care posteritatea le-a uitat complet, a facilitat suişul 
anumitor grupuri spre culmile gloriei, apoi le-a împins spre 
fundul disperării şi al anonimatului. Animals, Band, Steppenwolf 
şi atâtea altele... In felul lui Moloch, el asumă, cheltuieşte şi se 
hrăneşte cu carnea copiilor lui. Brian Jones, adevăratul creator al 
grupului Rolling Stones, s-a sinucis sau a fost omorât în condiţii 
suspecte; Sid Vicious, de la Sex Pistols, ucis de o supradoza de 
droguri înainte de a fi fost judecat pentru asasinarea presupusă 
a amantei lui; Jim Morrison, de la Doors, cel mai mare dintre cei 
mai mari, a dispărut în plină tinereţe... Bizar, succesul se 
ataşează de poala unor bătrâni ce orăcăie pe scenă, fără să-şi 
dea seama că sunt ridicoli... 

Roger a respins aceste gânduri penibile în străfundurile 
subconştientului... fragmente de amintiri îl asaltau... somptuosul 
banchet oferit de Harold Dexter pentru a sărbători succesul de 
pe Wembley... discursurile confuze ale linguşitorilor... 
vecinătatea Myrei, ce-l privea amorezată, sorbindu-i cuvintele şi 
urmărind încântată cea mai mică mişcare a lui, tot încercând, 
poate în mod inconştient, să ţeasă în jurul său o pânză de 
păianjen aurită care îl contraria, speria şi provoca o senzaţie 
colorată de un vag dezgust. După mai multe pahare de 
şampanie, Dexter a pronunţat o frază imprudentă: voi răsturna 
lumea şi voi umple de bogăţie şi de glorie pe băiatul care-i 
aduce fericire fiicei mele, dar îl voi ucide cu mâinile mele dacă o 
va face nefericită... Cuvinte bizare, care au semănat o umbră de 
jenă printre invitaţi... La ce făcea aluzie? Roger credea că ştie... 


A luat micul dejun singur, în camera sa. În timpul verii prefera să 
se instaleze pe terasa micului său apartament şi -spirit visător — 
să privească acoperişurile caselor vecine. Din nefericire, timpul 
rău — nori, ploi, furtuni — li strica plăcerea. Nu lua masa cu 
nimeni. După falsa reconciliere cu tatăl lui, Annabel îl invitase, 
într-o seară, la cină în familie. Voia să forţeze un armistițiu între 
soţ şi Roger. Tentativă eşuată. O seară ratată. Walter se 
menținea pe poziţia sa. Sumbru şi taciturn, nu a schimbat niciun 
cuvânt cu fiul lui. Annabel se chinuia să angajeze conversaţia cu 
fiecare, separat. A fost penibil. 

După succesul lui Roger de la Brighton, Gresterforth l-a felicitat 
pe judecător: 

— Fiul tău a repurtat un triumf ce va da o nouă strălucire 
familiei noastre. 

Walter şi-a încruntat sprâncenele: 

— Nu am niciun fiu! 

Roger îşi termina micul dejun când Mark a fost anunţat. A intrat 
euforic, cu braţele pline de ziare. 

— Glorie şi lauri!, a strigat el. Toată presa te acoperă cu elogii. 
Două sau trei ziare slabe îţi recunosc talentul, dar atribuie 
fenomenalul succes unei charisme, unei senzualităţi agresive ce 
dă erecţie băieţilor şi le împinge pe fete să se masturbeze 
atunci când te privesc evoluând pe scenă. 

Roger a făcut o grimasă: 

— Este dezgustător! Nu vor decât să-mi înnegrească reputaţia. 
Nu fac decât să-şi îndrepte toate armele împotriva mea! 

Mark şi-a încrucişat braţele cu o lipsă de griji sublimă: 

— Proasta critică îţi face — adesea — involuntar — cele mai 
mari servicii. Cu cât se înverşunează, cu atât se întăreşte mai 
mult renumele tău, popularitatea şi priza asupra fanilor. 
Guns'n'Roses, precedat de cea mai tristă, cea mai execrabilă 
celebritate, un grup condamnat de Biserică, de autorităţile 
statului, de către taţii şi mamele de familie, de către aşa-zişii 
gardieni ai decenţei, ai moralei, de partizanii cei mai zeloşi ai 
cenzurii, se afirmă azi în primul rang al mişcării rock. Axl Rose a 
depăşit stadiul de sex-simbol. S-a identificat, s-a confundat cu 
sexul. Dionisos resuscitat sub o formă umană! Formaţia U2, ce a 
urcat în primul rang al grupurilor rock, a fost atât de mult 
asociată cu concepţiile serioase, solide, încât purtătorul său de 
cuvânt, faimosul Bono, a considerat necesar să precizeze poziţia 


grupului: „În trecut sexul a reprezentat pentru noi ceva atât de 
înspăimântător încât azi mă face să îmbrac obiceiul unui maniac 
sexual, pentru a recunoaşte în faţa publicului că eu, şi eu amo 
p... Am fost adus în situaţia de a da un interviu în pielea goală. 
Artiştii se îndepărtează de Dumnezeu atunci când se apropie de 
sex, şi invers....' Mark s-a lăsat să cadă pe un scaun: 

— A separa sexul de mişcarea rock este la fel de aberant ca şi a 
admite ipoteza unui arbore viu după ce i s-au tăiat rădăcinile... 
Ai ales un bun drum, Roger. Acţionează! Nimic nu te poate opri! 
Plăcut surprins, Roger a parcurs câteva titluri: „Roger Osborne, 
o stea în ascensiune!", „Charismaticul Roger Osborne a 
îmbogăţit constelația marilor interpreţi ai sfârşitului de secol!", 
„Roger Osborne, interpretul anului!", „Concert triumfal al lui 
Roger Osborne!", „Roger Osborne — preotul revoltei copiilor 
împotriva autorităţii parentale!", „La Wembley, Roger Osborne 
ia apărarea copiilor oprimaţi!". 

— lată ce este cel mai exact, a spus el. 

Brusc, privirea i-a căzut pe un titlu publicat pe o pagină din Daily 
Express: „Un avion de pasageri, cu traseul Londra -New York, a 
explodat deasupra Atlanticului şi s-a prăbuşit în ocean. 
Înterpretul Jim Robbins şi grupul său, Deadly Sinners, se aflau la 
bord. Nu există supraviețuitori". Bulversat, Roger i-a arătat 
articolul lui Mark, care l-a parcurs rapid şi a exclamat surprins: 
— Sunt dezolat! Îl cunoşteam bine pe Jim. Lucra pentru noi. Am 
montat câteva spectacole pentru grupul lui. Jim era un interpret 
înzestrat. Alerga în fruntea plutonului, dar era mult în spatele 
tău... 

— leri seară, înainte de concert, mi-a telefonat. Voia să mă vadă 
urgent. Jim, de obicei calm şi puţin înclinat să se agite pentru 
nimicuri, părea foarte tulburat. L-am invitat la spectacolul meu. 
Mi-a promis că vine. Dar l-am aşteptat în zadar. Acum, îmi 
amintesc că am observat în vocea sa o anxietate, un fel de 
alarmă care m-a intrigat... 

— Sub calmul lui aparent, Jim era un maniac depresiv. Se spune 
că grupul lui era în pragul dizolvării..., o perspectivă care l-a 
afectat, probabil. 

— Nu! Nu mi-a vorbit pe acel ton panicat pentru a mă anunţa 
iminenta disoluţie a grupului... Sunt sigur. El se temea de un 
pericol... Moartea sa în aceste condiţii nu face decât să confirme 
presupunerile mele. 


Mark a făcut un gest de respingere. 

— Vezi, Roger..., între companiile de discuri există o anumită 
rivalitate. Dar se bat pe mulţi dolari şi nu se ucid între ei.... 
Două zile mai târziu, Roger a găsit în revista Rolling Stone un 
reportaj despre concertul de pe Wembley. „Presiunea publicului 
de la porţile arenei era atât de puternică, încât cordonul de 
securitate trebuia să facă eforturi pentru a împiedica oamenii în 
număr foarte mare să intre în incintă. Am văzut, cu ochii mei, un 
spectacol incredibil. Înterpretul Jim Robbins, totuşi bine 
cunoscut, a fost împins cu politeţe, dar cu fermitate, când a vrut 
să intre în loja lui Roger Osborne. «Vreau să intru să-i vorbesc! 
Anunţaţi-l! Mă aşteaptă!», «Fără bilet, nu se poate intra», a 
intervenit un tip slab, cu părul roşu. «Eu sunt Jim Robbins, 
prietenul lui Roger!», «Regret, domnule Robbins. Vă cunosc, dar 
nu pot să vă las să intraţi. Avem ordine!»" 

Intrigat şi revoltat, Roger l-a invitat pe Mark Schweize la Wilton 
Crescent şi i-a înmânat reportajul. 

— Mark, găseşte-mi-l, te rog, pe omul cu părul roşu. Vreau să 
lămuresc această afacere! 

Regizorul a telefonat pe loc şefului serviciului de securitate, 
Liam Loring, care i-a furnizat o explicaţie clară şi plauzibilă. 
Pentru a opri mulţimea şi a preveni violențele, mereu posibile pe 
Wembley, a cerut agenţiei Bodyguard International o întărire de 
douăzeci de persoane, poliţişti pensionari, ce erau dintre cadrele 
cel mai bune. Printre ei nu există niciunul cu părul roşu. Are 
fişele lor, prevăzute cu fotografii în culori. Reporterul de la 
Rolling Stone probabil s-a înşelat. Argumentele lui Loring nu au 
risipit însă bănuielile lui Roger. A contactat apoi redacţia 
revistei. Peter Lewison, autorul reportajului cu pricina, şi-a 
menţinut mărturia. Un om roşcat, musculos, autoritar i-a interzis 
lui Jim Robbins accesul la Roger Osborne. 

Două evenimente, intervenite la puţin timp, l-au împiedicat pe 
Roger să-şi continue investigaţiile. O scurtă ştire publicată de 
Daily Mail a semnalat sinuciderea unui băiat de unsprezece ani, 
Eric Jones, care s-a spânzurat la domiciliul părinţilor lui. 

Pe corpul lui, anchetatorii au constatat urme de violenţă. Tatăl 
copilului a declarat că fiul lui fusese bătut de nişte golani din 
cartier. Aserţiunile lui nu au fost verificate. 

— Am ştiut că se va întâmpla nenorocirea asta. Şi nimeni nu a 
putut să mă ajute să o împiedic. Legea acordă părinţilor dreptul 


de a abuza de copiii lor, de a-i ucide lent. Este o ruşine! 

A făcut declaraţii răsunătoare în favoarea copiilor maltrataţi, pe 
care ziarele s-au înghesuit să le publice. A vorbit mult de Eric, 
de talentul lui şi a insistat asupra suferințelor sale. A biciuit cu 
violenţă inerția autorităţilor care cunoşteau situaţia micului 
martir, dar fără a face nici cel mai mic gest pentru a-l salva. 

Un apel telefonic din Los Angeles a reprezentat un al doilea 
eveniment. Will l-a anunţat cu o bucurie copilărească apropiata 
reluare a activităţii sale muzicale în mijlocul formaţiei. Era tot 
convalescent, după ce a suferit două intervenţii chirurgicale ca 
urmare a accidentului de maşină, unul în Mexic — nereuşit — şi 
altul în Los Angeles, unde îl transportase tatăl său, cu un 
elicopter, după o serie de peripeții demne de un roman. I s-au 
făcut două transfuzii de sânge, sânge mexican şi sânge 
american, aşa că dacă ţinem cont şi de sângele lui englezesc, a 
devenit acum un perfect cosmopolit. 

Chiar şi după aceste necazuri, Will îşi păstra intact umorul. 
Perspectiva revederii cu Roger îl făcea fericit. l-a mulţumit 
pentru scrisorile de încurajare şi l-a asigurat de afecțiunea lui. A 
adăugat că îi pare rău că nu-şi poate exprima adevăratele 
sentimente... 

Un al treilea eveniment, de altfel prevăzut, a sosit călare pe un 
cal Pegas cu aripi de foc. Harold Dexter i-a invitat la el pe Roger 
şi pe ceilalţi membri ai formaţiei pentru a-i anunţa personal 
succesul comercial al turneului european, ce urma să debuteze 
la Paris. Toate biletele erau deja vândute, iar concertele se vor 
derula cu casa închisă, în cele treizeci de oraşe programate. 
Reprezentanţii firmei King's Voice au angajat deja negocieri 
pentru noi turnee în Statele Unite, America de Sud, Australia şi 
Japonia. 

Apoi Dexter a adus la cunoştinţa muzicienilor uluiţi o creştere 
substanţială a onorariului lor. Roger Osborne va beneficia de un 
tratament preferenţial. El nu a uitat să sublinieze participarea 
fiicei sale la elaborarea acestui plan promoţional. Ea îşi asuma 
protecţia formaţiei Happy Ones, favoriţii săi. Când Dexter a 
pronunţat această din urmă frază, privirea Myrei s-a fixat cu 
adoraţie asupra lui Roger. Ignora că semnele de venerație, atât 
de apreciate de guru de ieri şi de azi, îl jenau, îl speriau. Dexter 
şi-a terminat discursul cu precizarea că noi contracte vor enunţa 
concesiile lui generoase. 


Roger şi-a amintit cuvintele lui Jim: „Orice contract cuprinde file 
scrise cu litere mici ce avantajează numai una din părţi, în speţă 
King's Voice"... Sărmanul Jim.... 

Dexter şi Happy Ones au ciocnit un pahar cu şampanie, pentru a 
sărbători fericitul eveniment, şi chiar şi adolescenţii care nu 
împliniseră deja majoratul au avut dreptul la o cupă de Dom 
Perignon.... 

Alternanta dintre marile turnee şi apariţia discurilor pe piaţă era 
perfect sincronizată şi marca trecerea de la o etapă la alta a 
carierei, comparabile cu perioadele roz sau albastră ale lui 
Picasso. Lansarea celui de-al treilea album, intitulat Sex? Yes!... 
Love? What is it?, a precedat concertul de la Paris şi deschiderea 
marelui turneu european. A fost nevoie de o singură zi pentru ca 
fanii să-l procure, golind raioanele magazinelor de specialitate. 
Muzica sa se infiltra acum peste tot: inunda maşini şi avioane, 
baruri şi discoteci, centre comerciale şi parcuri de distracţie. 
Grupurile profesioniste l-au inclus în repertoriul lor, iar formaţiile 
de tineri de colegiu l-au adoptat în unanimitate. Noile cântece 
ale lui Roger traversau Canalul Mânecii şi Oceanul Atlantic, ca o 
pată de ulei, în toată Europa, Statele Unite şi Canada. Discuri şi 
casete video au apărut pe piaţa neagră şi în ţările din Est. 
Dexter Broadcasting Corporation şi MTV bombardau urechile 
amatorilor de muzică rock, umplând programele cu cântecele 
semnate de Roger Osborne. Sunderland Braodcasting 
Corporation a obţinut — În schimbul unui preţ uluitor — dreptul 
de a filma concertul de la Paris. Un fel de boală sonoră 
contamina spaţiul. Sateliții au invadat cu emisiunile lor 
continentul negru, imensitatea rusă, Extremul Orient, 
continentul cangurilor şi au făcut ca muzica lui Roger să plouă 
peste tot, îndrăcită sau languroasă, lacrimogenă sau 
fremătătoare, zgomotoasă sau sensibilă. Banii intrau în flote, 
dar în acelaşi timp cheltuielile se umflau într-o manieră 
alarmantă pentru micuțul Goldcrest, al cărui bilanţ era scris cu 
roşu. Dezacordul dintre Goldbloom şi Dexter s-a accentuat. 

— În ciuda beneficiilor importante, eu sunt în pragul 
falimentului, striga patronul minusculului Goldcrest. 

— Să faceţi investiţii este cea mai bună politică financiară, 
dragă Goldbloom. Răbdare! Recompensa va fi la înălţimea 
sacrificiilor noastre! 

Critica de specialitate a salutat cu entuziasm admirabilul album 


Sex? Yes!. ..Love? What is it ? După Beatles şi Rolling Stones, 
rockul englez reintra în forţă, sprijinit de Roger Osborne, un grup 
adolescentin ce stăpânea tehnica şi rafinamentul, umorul 
coroziv şi tandreţea impresionante... Roger Osborne cânta aici 
triumful sexului şi umilea iubirea şi o reducea la expresia cea 
mai simplă, acuplarea, dar îi acorda totodată, cu generozitate, 
meritul unor funcţii creatoare... Roger, idol al adolescenților, un 
geniu ce atingea culmile divinității, în felul lui Morrison, modelul 
şi precursorul său... prospeţime şi senzualitate... creator al unui 
sunet original şi percutant... Roger Osborne unicul... un 
adevărat Mozart al rockului... 

Pe ici şi colo, criticile negative îşi arătau colții, asemenea unor 
şerpi ce dansează şi care ies din vizuina lor, picurându-şi otrava 
la fiecare muşcătură. Un scribălău arţăgos îşi vărsa fierea în 
Music and Sound, o revistă cu tendinţe conservatoare: Sex? 
Yes!... Love? What is it? — o temă ce insultă textele sfinte — a 
inspirat muzica cea mai licenţioasă, cea mai obscenă pe care 
am auzit-o vreodată. Cuvintele de o eleganţă academică 
înşelătoare, cântate de Osborne şi coriştii lui, sunt dispuse în 
aşa fel încât să rezoneze — În spaţiul unui acrostih sonor — cu 
termeni ca "fuck", cu o frecvenţă obsedantă. A transpune pe 
„fuck" în sunete şi imagini implică o virtuozitate, o inventivitate 
muzicală, ce ar fi meritat o folosire mai potrivită. Cântecul, dotat 
cu o putere evocatoare diabolică, produce un efect subliminal 
auditiv şi vizual care nu are decât un singur scop: a perverti 
tânăra generaţie, a se denigra iubirea ritualizată, consacrată de 
Biserică, a eroda autoritatea părinţilor, a dresa adolescenţii 
împotriva adulţilor, a distruge morala societăţii. Roger Osborne 
glorifică aici copularea animalică. Am aflat că el abia a împlinit 
cincisprezce ani. Este dezolant! 

Roger a râs cu poftă. Pudibonzii şi-au ridicat scuturile. 
Învoluntar, ei au construit renumele, celebritatea marilor grupuri 
rock, căci au trezit spiritul de contradicţie al tinerilor fani. 

Roger a primit un telefon de la Mark, care s-a amuzat copios 
după ce a citit articolul publicat în Music and Sound: 

— Acest individ este un obsedat sexual. Crede-mă. Ţi-a făcut un 
mare serviciu. Toată lumea va vrea acum să-ţi înţeleagă 
acrostihul, subliminalul. Ar merita o recompensă pentru toată 
această publicitate formidabilă. 

Existau însă destule persoane care nu împărtăşeau opinia lui 


Mark. Din cauza căldurii caniculare, destul de rară la Londra, 
Roger a lăsat ferestrele şi uşa camerei sale deschise, pentru a 
face să intre un uşor curent de aer. Din casa scării i-au parvenit 
brusc ţipetele de mânie ale tatălui său, care se întorcea acasă, 
şi cuvintele lui Annabel ce încerca să-l calmeze. Puțin după asta, 
valetul a urcat la Roger pentru a-l anunţa că domnul judecător 
voia să-i vorbească. El a adăugat jenat: 

— Trebuie să vă previn, domnule, că Excelenţa Sa nu este 
binedispusă. 

Roger era tentat să-l întrebe când a fost vreodată binedispus, 
dar s-a abținut. Era nedemn să facă comentarii în faţa 
personalului de serviciu. S-a limitat să răspundă politicos: 

— Mulţumesc, Winter. 

Amărăciunea îi otrăvea viaţa. De ce simţea aceste frisoane de 
alarmă şi de teamă atunci când îl chema tatăl său? Aceeaşi 
angoasă trebuie să simtă şi inculpaţii aduşi în faţa lui pentru a fi 
judecaţi. Îşi amintea cu un vag sentiment de invidie tandreţea şi 
afecțiunea pe care doctorul Stanhope le arăta fiului său. Will nu 
avea de să se plângă... 

L-a găsit pe Walter aşezat la masa de lucru, imobil, cu braţele 
încrucişate, cu o expresie severă pe faţa sa umbrită de mânie. 
Lady Annabel, aşezată şi ea într-un fotoliu, aştepta încurcată 
urmarea acestei confruntări. Roger s-a oprit în mijlocul camerei. 
Judecătorul îl fixa cu ochii unui şarpe care voia să-şi paralizeze 
prada. Aşteptarea grea a durat câteva secunde sau câteva 
secole. 

Cu un gest rapid, Walter şi-a întins degetul spre revista Music 
and Sound, deschisă în faţa lui: 

— În dimineaţa asta, la tribunal, am încercat cea mai 
insuportabilă umilinţă din viaţa mea atunci când un coleg mi-a 
adus această revistă şi m-a privit cu milă. „Imi pare rău pentru 
dvs.!" Am citit acest articol şi în acest moment am înţeles 
consternat că am eşuat în misiunea mea de tată şi de pilon al 
societăţii. Ai terminat două Universităţi ca să ajungi aici?... Este 
o ruşine! Nu voi mai îndrăzni să mă mai atât la club! Tu ai 
aruncat un oprobriu asupra întregii familii! 

Annabel a intervenit cu blândeţe: 

— Un critic veninos nu contează alături de masa de aprecieri 
elogioase ce cântăresc mult mai mult în balanţă... 

Judecătorul a tresărit ca şi cum ar fi fost muşcat de o viperă 


Cobra regală: 

— Annabel, nu interveni în favoarea lui! Nu merită bunătatea ta! 
În ce priveşte elogiile, lasă-mă să-ţi citesc un exemplu. 

A luat un ziar pus în dreapta sa, l-a deschis şi a citit un fragment 
semnificativ: „Pe scenă, interpretul Roger Osborne este aureolat 
de o frumuseţe aproape supranaturală... un halo divin îi învăluie 
faţa... exaltarea fanilor cuceriţi de charisma lui şi de vocea lui 
fără pereche îşi au o justificare perfectă!..." Judecătorul s-a oprit, 
a oftat ca şi cum ar fi vrut să-şi calmeze astfel tensiunea 
nervoasă, şi apoi a reluat: 

— Frumuseţe... termenul frumuseţe aplicat unui băiat are 
întotdeauna o conotaţie peiorativă... mereu te întrebi dacă este 
homo... sau travestit... Walter şi-a încleştat maxilarele cu mânie, 
apoi a continuat lectura: „Roger Osborne reaminteşte de graţia 
seducătoare a lui David Cassidy, care la paisprezece ani a 
îmbrăţişat pe toţi adolescenţii din timpul său, şi după o serie de 
succese uluitoare, şi-a abandonat cariera de star rock, deoarece 
unul din fani, un băiat de cincisprezece ani, a fost doborât în plin 
concert de o criză cardiacă." Judecătorul a adăugat: 

— Sper, Roger, că vei urma calea trasată de Cassidy, înainte să 
ai pe conştiinţă accidente regretabile... isteria colectivă dusă la 
ultimele ei limite poate provoca tulburări psihice periculoase, 
adesea ireversibile... Aştept răspunsul tău, Roger! Ridici din 
umeri? Este singurul tău răspuns după tot ce ţi-am spus? 

A interpretat liniştea băiatului ca pe un act de sfidare. lritat, şi-a 
scrâşnit dinţii: 

— Încă ceva! 

Judecătorul i-a arătat cu mâna sa, cu vene proeminente, un 
teanc de scrisori aruncate pe covor, în faţa şemineului: 

— Trebuie să angajez un secretar ca să degajeze corespondenţa 
mea de aceste semne imunde făcute de nişte fete isterice şi 
băieţi perverşi. Le voi arunca în foc dacă scrisorile mele se vor 
amesteca cu cele ale tale. 

Frazele scurte, respiraţia şuierătoare îi trădau tulburarea, 
deruta. Vechea ierarhie de valori, ce constituise pentru el legea 
supremă, religia vieţii sale, a lumii sale, s-a prăbuşit, era 
inversată de nişte factori noi, anarhici, ce amenințau ordinea 
prestabilită, disciplina, morala, coloana vertebrală a familiei 
sale. 

— Să ceri patronilor tăi să schimbe adresa poştală! Poţi pleca! 


L-a concediat ca şi cum ar fi fost un valet. Roger s-a retras. 
Exasperat de atitudinea fiului său, el o califica drept obtuză, 
încăpăţânată şi rebelă. 

— Am fost foarte supărat, Annabel, atunci când un coleg de 
tribunal m-a întrebat dacă Roger şi-a vopsit părul în verde sau în 
albastru...In zilele următoare, situaţia s-a deteriorat şi mai mult. 
Nişte tineri s-au adunat în faţa casei din Wilton Crescent şi au 
început să scandeze foarte tare: 

— We want Roger! We want Roger! 

Judecătorul, ce voia să se ducă la club, şi-a găsit cu greu un 
drum printre fanii purtaţi de entuziasm. La rândul lui, a devenit 
isteric. A intrat în imobil şi a chemat poliţia. Agenţii forţei 
publice nu s-au grăbit însă. O jumătate de oră mai târziu, au 
sosit la locul cu pricina şi şi-au făcut datoria cu blândeţe. Nu era 
vorba de o manifestare periculoasă, cum pretindea judecătorul. 
Tinerii s-au risipit fără să protesteze, dar după aceea s-au 
adunat pe trotuarul de peste drum. Walter a putut să parcurgă 
fără dificultate scurtul traseu de la poartă şi până la maşina 
Bentley. Pentru a-l sfida, ei au reluat în cor: 

— We want Roger! We want Roger! 

Ajuns la club, judecătorul a povestit furibund păţania. Vicontele 
Roxbury, ce dovedea o mare simpatie pentru Roger, a izbucnit 
în râs: 

— Din fericire pentru anumiţi parlamentari, fiul dvs. nu are încă 
vârsta cerută pentru a candida. Dacă şi-ar depune candidatura 
în oricare dintre circumscripţii, ar răsturna toţi candidaţii 
conservatori, liberali sau chiar pe socialişti... 

Evenimentele s-au precipitat la uşa lui Roger. La începutul serii, 
a primit un telefon surprinzător: foarte vesel, domnul Mowby i-a 
reproşat mai întâi ingratitudinea. Roger, modelul lui preferat, nu 
a mai trecut pragul atelierului de şase luni. 

— M-am gândit des la tine. Vreau să-ţi ofer şansa să te vezi în 
toate revistele de modă englezeşti, franţuzeşti şi americane, în 
felul lui Jason Priestley. Vei monopoliza ceea ce se numeşte 
publicitatea permanentă. Sunt informat despre turneul 
european. Unul din fotografii mei cei mai buni vă va însoţi... În 
aşteptarea unui nou contract, vă propun un clip turnat la 
Londra, pentru casa Turner Seymour, la un preţ de 100 000 lire 
sterline pentru o muncă de o oră, maximum două. 

Uimit de mărimea sumei, Roger a ezitat să se angajeze. Pentru 


â realiza un spectacol perfect pentru publicul european, avea 
nevoie de balet, un efort ce-i solicita mult timp. Pentru a-l 
descuraja pe domnul Mowby, a răspuns râzând: 

— Pentru mai puţin de 500 000 nici nu poate fi vorba... Domnul 
Mowby a oftat: 

— Pentru un clip de treizeci de secunde 500 000 de lire? Mă 
ucideţi... În fine... accept... pentru că vă sunt prieten... 

Lui Roger i s-a tăiat respiraţia. Înterlocutorul său a continuat: 
— Trebuie să fie turnată înainte de plecarea în Europa. Mâine vă 
convine? 

— Mă luaţi pe nepregătite, domnule Mowby! i 

— Nu avem nevoie decât de două ore, poate mai puțin! Incă 
ezitând, Roger a ridicat o obiecţie: 

— Sunt legat prin contract de King's Voice... Nu ştiu... Cred că ar 
trebui să le cer acordul... 

Domnul Mowby a râs: 

— Este un lucru aranjat! Domnul Stratmore vă poate confirma! 
După cinci minute John Stratmore a dat aprobarea firmei King's 
Voice. 

— Domnul Dexter vă va face fericit. În plus, e vorba de o 
publicitate suplimentară. 

După aceea, i-a telefonat Mark: 

— Păstrează-ți dimineaţa pentru a turna clipul. Mă ocup eu de 
balet. Să nu îţi faci nicio grijă! 

Odată terminate discuţiile, Roger s-a întrebat perplex: ce voi 
face cu atâţia bani? Nevoile sale personale erau modeste. 
Trebuie puse bazele unui club sportiv pentru prietenii lui din 
Notting Hill. lată o idee... Fundaţiile sunt scutite de impozite... 
va trebui să-i ceară sfatul unchiului Wilbur... 

În dimineaţa următoare, Dennis a venit cu uimitoarea sa 
motocicletă Harley Davidson, pentru a-l conduce pe Roger la 
Turner Seymour, unde îl aştepta domnul Mowby cu echipa. 
Pentru a-i recompensa prietenia şi devotamentul lui Dennis, ce 
adora să-l însoţească peste tot, şi a-i asigura transportul, fără 
să-şi menajeze timpul, Roger i-a cerut domnului Mowby să-l 
includă într-un clip şi să-i plătească 20 000 lire. 

— Dennis este un tip fermecător, dar pentru o figuraţie 5000 de 
lire ar fi mai mult decât suficient... 

Roger a acceptat să completeze diferenţa de la el. 

Când a ajuns înaintea luxoaselor magazine Turner Seymour — 


taioare de lux — instalate pe Saville Row de două secole, 
domnul Mowby l-a primit speriat: 

— Unde este Doris? Imaginea dvs. de marcă este de interpretul 
cu un căţel alb. Roger a acceptat cu plăcere ideea. Un asistent 
al domnului Mowby a făcut o cursă cu maşina până la Wilbur 
Crescent şi a revenit triumfător cu frumoasa căţeluşă, ce se 
bucura cu nonşalanţa ei obişnuită. Scenariul era infantil, la 
limită ridicol. Roger mergea pe jos pe Saville Row. Apariţia sa 
trezea interesul şi curiozitatea trecătorilor, care îşi întorceau 
capul după el, se opreau, îl aplaudau. Fetele strigau în extaz: 
„Ce frumos este! Ce şic este!" Băieţii exclamau: „Ce eleganţă! 
Ce clasă!" Şi atunci Dennis, care îl urma pe Roger, însoţit de 
Doris, arăta cu degetul firma Turner Seymour şi spunea cu un 
aer fin: „lată secretul: Turner Seymour!" Doris îl aproba 
agitându-şi coada sa albă. 

— Nu aţi putea înlocui termenul frumos cu altul?, a cerut Roger 
care şi-a amintit de aversiunea judecătorului pentru acest 
calificativ ataşat fiului său. 

— De acord, a spus scenaristul fără să se formalizeze. Minion, 
merge? 

— Este mai rău. Minion are o conotaţie foarte specială... 

— Atunci adorabili 

Roger a acceptat această versiune. S-au făcut două repetiţii, 
apoi regizorul — mulţumit — a ordonat cu un aer important, ca 
şi cum era vorba de un film cu un buget uriaş. 

— Acţiune! 

Dennis se găsea aproape de Roger şi arăta firma cu degetul, 
când, tresărind violent şi fără vreun zgomot, a căzut pe trotuar. 
O pată de sânge se mărea pe cămaşa sa de culoare verde, 
deasupra umărului. Filmarea a fost întreruptă, iar poliţia 
chemată pe loc a conchis că este vorba de un atentat. O 
ambulanţă l-a transportat pe Dennis la spitalul cel mai apropiat. 
Glonţul a fost scos, rana nu era foarte gravă. În câteva zile, el va 
putea să meargă acasă. 

Anchetatorii au descoperit pe acoperişul casei de peste drum 
urme de praf de puşcă. In ziua următoare, ziarele au publicat 
vestea atentatului, nerevendicat de nimeni, aşa încât s-a 
presupus că e vorba de IRA. Numele lui Roger a fost citat în 
trecere. 

Mark i-a făcut o vizită la Wilton Crescent. 


— Dexter a fost zdruncinat de această afacere, a spus. 

— lar eu am fost şi mai zdruncinat când l-am văzut pe Dennis 
căzând lângă mine! Au fost prinşi teroriştii IRA? 

Mark l-a privit cu un aer bizar: 

— Nu cred că IRA este în cauză. 

— Atunci, cine? Un nebun? Un rival nefericit? Dennis avea bune 
relaţii cu toată lumea... 

— Am nişte teorii despre asta... 

— Presupui că eu am fost vizat? Că Dennis a încasat glonţul care 
îmi era mie adresat? 

— Nu mă pronunt înainte de a fi sigur. 

— Vorbeşti în enigme... 

— Dennis duce o viaţă dublă sau triplă. Ca să-şi rotunjească 
veniturile, el acceptă anumite compromisuri. Pretinşii lui părinţi, 
bogaţi şi numeroşi, sunt de fapt nişte clienţi. Cunoşti termenul 
de gigolo? 

— Dennis nu este un gigolo. 

— Este frumos din partea ta să-i iei apărarea. 

— Câştigă destui bani pentru a nu avea nevoie să-şi vândă 
corpul... Mowby este isterizat ca o găină ce apără viaţa 
puişorilor... 

— Pentru Mowby şi pentru Dexter tu valorezi cât greutatea ta în 
aur. 

— Mă flatezi. 

— Dexter a angajat atâtea milioane în jurul persoanei tale, încât 
este normal să se simtă îngrijorat de securitatea ta. Companiile 
multinaționale se dedau adesea la jocuri periculoase. Când eşti 
prins în acest angrenaj îţi rişti pielea. 

— Asta înseamnă că aş fi putut fi ţinta acestei agresiuni? 

— Nu exclud nicio ipoteză. În orice caz, Dexter vrea să-ţi asigure 
securitatea. O maşină blindată va fi pusă la dispoziţia ta, iar 
numărul gărzilor de corp va fi dublat. Sunt de acord cu aceste 
măsuri. Stratmore a primit deja ordinele de rigoare. 

Roger s-a bosumflat: 

— Aşteaptă! Nu mai sunt autorizat să ies singur în oraş? La 
munte? La ţărmul mării? 

— Prince, Michael Jackson, Axl Rose etc. au acceptat această 
servitute de multă vreme! Celebritatea cere sacrificii... 

— Îmi place celebritatea, dar nu cu preţul libertăţii... Să renunţ 
la plimbarea prin Hyde Park cu Doris? Niciodată!... Doris are 


nevoie să alerge, să se joace! 

— Vom găsi un băiat care iubeşte câinii, pentru a o plimba. 

— Mai întâi că Doris nu este un câine! Este o prinţesă deghizată 
în căţeluşă rusă... 

— OK. Vom găsi o soluţie... 

Seara, Roger a luat cina — singur — pe mica terasă a 
apartamentului său. Prezenţa lui Doris umplea golul lăsat de 
familie. Tatăl său îl ignora cu bună-ştiinţă. Mama sa tocmai îi 
trimisese prin poştă o şa superbă de piele de bună calitate, nişte 
frâie şi o cravaşa aurită; un cadou costisitor, dar complet inutil, 
căci el nu avea cal. 

Ajuns la desert, ciugulea nişte căpşuni, când Annabel îşi făcu o 
intrare teatrală. Fardată, impecabil coafată, ea purta un 
chimono de mătase neagră, brodat cu aur, ce-i descoperea 
generos albeaţa sânilor. Fără să aibă frumuseţea uluitoare a lui 
Cindy Crawford, ea se încadra în canoanele stabilite de 
modelele cu siluete fine şi subţiri. Annabel îşi mişca şoldurile cu 
o voluptate aparent înnebunitoare şi avea o privire ce exprima 
inocenţa. Roger s-a ridicat şi a primit-o cu o politeţe perfectă. 
Era cea mai bună apărare împotriva femeilor adulte care vedeau 
în el un fiu şi un amant. Sentimente tulburătoare care îi 
repugnau. Maturizat precoce datorită acestei vieţi de rocker, ce- 
| punea în contact cu persoane de ambele sexe cu trăsături 
ambigue, el afişa o naivitate, o lipsă de perspicacitate, de 
sagacitate descurajante pentru tentativele cele mai abile şi care 
derutau şi pe corupătorii experimentați. 

Annabel a constatat întristată că Roger a ridicat între ei un zid 
invizibil, dar de netrecut. De la căsătoria cu Walter şi instalarea 
sa la Wilton Crescent, ea a încercat în zadar să câştige simpatia 
fiului său vitreg. Şi-a oferit serviciile pentru a rotunji asperităţile 
dintre Roger şi tatăl său, dar nu a găsit decât o indiferenţă 
ascunsă sub un înveliş surâzător. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc, Roger. Tatăl tău a fost scandalizat când 
a aflat că prezenţa ta a fost semnalată în cursul unor 
împuşcături de tip mafiot. 

El a privit-o cu un aer mirat, ca şi cum ar fi fost vorba de un fapt 
divers, care nu îl privea, tot recunoscând în forul lui interior că 
tatăl său nu se îndepărta prea mult de adevăr. Mark ştia ceva de 
asta. Dar a adoptat o atitudine care arăta o perplexitate bine 
jucată. 


— Ascultă, Annabel... În primul rând, un nebun a tras spre noi de 
undeva de sus, apoi s-a evaporat în natură; în al doilea rând, 
făceam atunci o muncă onorabilă, bine plătită. 

Prudent, a evitat să spună sumele. 

— În orice caz, Annabel, îmi câştig banii de buzunar în condiţii 
mai bune decât tinerii de vârsta mea care lucrează în pizzerii, 
spală maşini în staţia de benzină, distribuie ziare abonaților sau 
vând produse mai mult sau mai puţin prohibite. Pot să te asigur 
că mă descurc destul de bine... Şi fără ajutorul nimănui... 

— Tocmai aceste manifestări de independenţă îl irită pe tatăl 
tău. Mereu te întorci acasă dimineaţa. Dacă el ar şti, ar face o 
criză de nervi. Rişti să dai nas în nas cu el, căci adesea se aşază 
la lucru înaintea zorilor... Trebuie să recunoşti că spectacolele 
tale se termină la miezul nopţii, a adăugat ea cu un surâs 
complice. 

Annabel s-a apropiat de el şi l-a mângâiat pe păr. Ca din 
întâmplare, i-a atins ceafa. 

— Eşti un copil adorabil care a crescut prea repede! 

El s-a tras uşor înapoi, pentru a nu se mai afla la îndemâna ei. 
Şocată de acest refuz, ea a insistat: 

— Ai putea organiza micile tale petreceri la tine. Eu aş putea să 
aranjez să coincidă cu sfârşitul de săptămână când noi ne aflăm 
la ţară, sau la prieteni. 

Complicitatea oferită de Annabel i se părea neplăcută. 

— Vă mulţumesc pentru bunătate. Dar aceste neplăceri sper să 
nu se mai repete. Oricum, voi pleca în curând în turneu. Această 
absenţă va face bine tatălui meu... 

Dezamăgită, Annabel l-a măsurat din cap până în picioare. Se 
arăta reticent ca un tănăr cal. Avu senzaţia că a suferit o 
înfrângere. 

— Călătoria mea în Europa va coincide cu turneul tău. Drumurile 
noastre se vor încrucişa. Voi avea plăcerea să asist la concertele 
tale. Fără să cer autorizaţia lui Walter...li propunea din nou 
complicitatea sa. 

— Voi fi fericit să vă ofer o invitaţie, a spus Roger cu o politeţe 
rece. 

— Bine, atunci vă las, a oftat ea cu regret. 

Cu amorul propriu rănit, Annabel s-a retras...Îmbulzeala aproape 
cotidiană a tinerilor idolatri în faţa casei din Wilton Crescent a 
devenit atât de zgomotoasă încât vecinii s-au plâns poliţiei. Era 


de ajuns ca uşa de la intrare să se întredeschidă, pentru ca fanii 
să se împingă pentru a-l vedea ieşind. Dacă era judcătorul 
Osborne, mereu sobru, tăcerea se aşternea peste mulţime, 
reporterii îşi stingeau aparatele şi îi făceau loc ca să ajungă la 
maşină. Pentru lady Annabel rezervau acelaşi tratament. Dacă 
mutra arhicunoscută a lui Doris apărea în deschizătura uşii, 
tipetele, ovaţiile, aplauzele se dezlănţuiau, deoarece era clar că 
Roger trebuia să apară în urma căţelului. La trecerea lui, fetele 
ţipau, gemeau, plângeau, împinse de pulsiuni irepresibile. Băieţii 
îl luau ca model şi îşi lăsau fanteziile cele mai delirante să-i 
conducă. Şi toată această nebunie exploda sub tirurile 
aparatelor de fotografiat şi sub privirile perplexe ale poliţiştilor, 
deoarece în afara acestui entuziasm zgomotos, nimic nu justifica 
intervenţia lor. Toată lumea a remarcat noutatea. 

Un şofer în uniformă albastră, cu nasturi auriţi, a deschis cu 
ceremonie portiera unei limuzine Lagonda aliniată lângă trotuar. 
Era maşina blindată lăudată de King's Voice pentru a garanta 
securitatea lui Roger. La început, Roger a refuzat această 
etalare de lux, care — pretindea el — li strica reputaţia de 
prieten al tinerilor săraci, persecutați, şomeri uitaţi de 
societatea de consum ce-i respectau numai pe cei bogaţi, chiar 
dacă printre ei se aflau şi canalii. In cele din urmă, acceptase 
maşina, căci păţania lui Dennis îi era vie în minte. Lagonda îi 
oferea şi un mijloc de a se feri de admiratorii săi prea curioşi. 
Altfel, el ar fi trebuit să meargă urmat de un cortegiu de fani 
jenând circulaţia oraşului. 

Şoferul era un tânăr vietnamez pe care Roger, fidel 
eclectismului său, a început a-l simpatiza. Cao Van Tiu a scăpat 
din Vietnam la bordul unui mic vapor plin de refugiaţi ce au 
trecut prin toate ororile îndurate de atâtea mii de refugiaţi 
înaintea lor. Atacaţi de pirați, femei violate, oameni maltrataţi, 
bagaje furate. Eşuaţi pe coastele Thailandei, Cao şi camarazii lui 
de suferinţă au fost internaţi într-un lagăr de refugiaţi. Stimulat 
de visele lui şi de voinţa de a le realiza, dar ajutat şi de noroc, el 
a evadat din Thailanda la bordul unui vapor ce pleca spre 
Anglia. Când era vorba să-şi realizeze scopurile, accepta cele 
mai rele compromisuri. Băiat simpatic, încă adolescent, a plătit 
în natură preţul transportului: valet ziua, îşi petrecea nopţile în 
cabina comandantului. Debarcat clandestin la Portsmouth, a 
reuşit să se facă admis de către serviciul de imigranţi, ca 


urmare a unei campanii de presă conduse de un ziarist 
impresionat de povestea sa. Acelaşi ziarist i-a înlesnit obţinerea 
unei munci la Motorent, o societate ce închiria maşini de lux 
unor clienţi bogaţi. Mulțumită surâsului său cuceritor şi blândeţii 
sale, Cao a obţinut autorizarea de a urma şcoala de şoferi a 
casei. Fizicul lui plăcut şi politeţea înnăscută i-au deschis poarta 
unei mult râvnite munci: şofer la Motorent. Întrat în această 
categorie privilegiată de salariaţi, el fusese detaşat la serviciul 
de noapte. Roger, cucerit de veselia şi amabilitatea lui Cao, 
ceruse să fie repartizat în permanenţă în serviciul său. Tovarăşii 
vietnamezului erau desigur nemulţumiţi, având în vedere 
bacşişul gras împărţit de interpret. Motorent nu putea ignora 
cerința făcută de clientul lor cel mai bun. 

Doris a sărit în maşină şi s-a instalat regeşte pe bancheta din 
spate, lăsând un mic loc şi pentru stăpân, ce-i menaja 
comoditatea. Cao îşi asigura simpatia căţeluşei, aducându-i de 
fiecare dată câte o mică prăjitură pe care ea o accepta cu o 
privire de regină obişnuită să primească omagiile supuşilor. 
Roger o mângâia pe cap pe Doris, ce-şi pusese, încrezătoare, 
botul pe genunchii săi, apoi a privit prin geamul din spate casa 
ce se îndepărta şi fanii ce-l salutau agitându-şi braţele... S-a 
întors spre şofer: 

— La Paris, Cao! La Paris! Direct!... 

Maşina a părăsit Londra şi s-a angajat spre o autostradă mai 
aglomerată decât o stradă a capitalei la o oră de vârf. Gânditor, 
Roger privea peisajele fără să le vadă. A avut concerte la 
Southampon, Bristol, Birmingham, Manchester, Liverpool, 
Newcastle şi Edinburgh, pentru a le încorona cu un al doilea 
concert pe Wembley. Peste tot fanii i-au oferit mărturia 
entuziasmului lor, a adoraţiilor lor. Gărzi de corp au construit în 
jurul lui un cordon de netrecut. Această izolare forţată îl 
îngrozea. Pentru a-l calma, Mark îi explica amuzat: 

— Dacă i-ai lăsa pe fani să se apropie de tine, ei ţi-ar rupe 
hainele pentru a le lua ca amintiri, te-ar jupui din dragoste, 
pentru a te avea dacă nu întreg, măcar în câteva bucăţi 
separate... De câte ori trebuie să repet că ai devenit o mare 
vedetă... 

Roger s-a obişnuit cu publicul britanic, cu fanteziile şi excesele 
lui. Prima sa înfăţişare înaintea publicului francez îi dădea un 
uşor trac. Avea mari emoţii la gândul acestei întâlniri. 


Va fie capabil să-l cucerească? Contrar previziunilor sumbre ale 
tatălui său, a cumulat noi succese, discuri de aur şi de platină... 
lirele sterline curgeau valuri în contul său bancar... Judecători, 
ingineri, universitari, savanţi, titulari ai unor diplome 
prestigioase câştigau modest viaţa lor de muncitori cu gulerul 
alb... 

Mulțumită lui Roger, micul grup rock creat la Oxford de 
profesorul Davenport şi-a luat un zbor grandios. O maşină 
blindată şi o armată de gărzi de corp îi protejau persoana. Un 
autobuz confortabil rezervat muzicienilor circula gol. Dennis, 
rapid refăcut, a încălecat pe motocicleta sa Harley Davidson şi 
s-a îndreptat vesel spre Paris. Lou dansa la bordul unei maşini 
Porsche roşie ca o mantie de cardinal. Jimmy alerga pe 
autostradă într-o maşină decapotabilă BMW alături de un grup 
excitant, ales dintre zecile de fete ce-i dădeau târcoale. | se 
întâmpla des să se oprească pe la vreun refugiu şi să se 
depraveze sub privirile unor automobilişti şocaţi, ce făceau un 
scurt repaus în apropierea lor. Bruce şi-a cumpărat un uriaş 
Bentley, cu geamuri fumurii pentru a ascunde în spatele lor pe 
prietenul său de suflet şi de pat, blândul Jason, ce a abandonat 
sportul profesionist pentru a-l urma peste tot. Danny, mai 
zgârcit, a preferat un autobuz, dar ca să nu se dezonoreze şi-a 
procurat un Rover roşu aprins — cheltuială condamnată de tatăl 
său, amiralul, care i-a recomandat sobrietatea... 

Reversul medaliei era mai puţin strălucitor. Roger avea mereu 
senzaţia că trăieşte într-un oraş de pe coastă, a cărui populaţie 
aştepta speriată un val gigantic — anunţat dinainte — şi care 
risca să-i înghită corpuri şi bunuri. Fisuri invizibile pentru marele 
public lezau zidurile edificiului construit cu mare grijă şi care 
aduceau aminte de Turnul lui Babei. Dennis se droga de multă 
vreme şi disimula o cădere care — mai devreme sau mai târziu 
— avea să se producă. Într-o zi — incidentul s-a petrecut în 
timpul turneului din Anglia — Roger l-a găsit singur, în camera 
sa de hotel, zăcând pe pat, prosternat, cu ochii tulburi, pe 
jumătate închişi, cu respiraţia şuierând, cu o seringă în braţ, 
deasupra cotului. Temându-se de o supradoza, Roger a chemat 
o ambulanţă, dar în ultima clipă a anulat comanda. Cu limba 
cleioasă, Dennis a murmurat că starea sa nu trebuie să-l sperie. 
Shoots de heroină provoacă reacţii care nu prezintă niciun 
pericol. Lou iubea băuturile tari. Încă minor, el îi înjura pe 


chelnerii hotelului care îi aduceau în fiecare seară o sticlă de 
whisky. În timpul spectacolului, nu arăta însă vreun semn de 
beţie. Jimmy, un junkie irecuperabil, s-a trădat în public, spre 
consternarea colegilor lui. În timp ce-l acompania la pian pe 
Roger, s-a oprit brusc din cântat. Înainte de a intra în scenă, a 
tras o doză de heroină, mai tare ca de obicei, ceea ce i-a 
provocat o bruscă blocare a memoriei. Cu un aer degajat, ca şi 
cum ar fi fost vorba de o schimbare plănuită dinainte, Roger s-a 
instalat la unul din cele trei piane plasate în faţa lui Jimmy şi a 
început să execute acompaniamentul. Bruce era un baterist 
impecabil. Dar prezenţa lui Jason în culise îi făcea pe oameni să 
pălăvrăgească. Dacă s-ar fi culcat cu un membru al grupului, 
păcatul ar fi trecut neobservat. Pentru a-l acoperi pe Bruce, 
Roger l-a angajat pe acesta pentru a acorda instrumentele, 
sinecură ce justifica prezenţa lui în mijlocul grupului. Stratmore 
a acceptat fără discuţie această măsură inteligentă. Danny, 
după ce a încercat să se încline înaintea preeminenţei lui Roger, 
şi-a arătat din nou nemulţumirea. Cocaina îl făcea nervos şi 
guraliv. Îşi apostrofa camarazii, îl lua mereu pe Roger ca ţintă şi 
îi ataca chiar şi pe Mark sau Stratmore, care îl tratau cu 
indulgență. 

De câtva timp, Roger priza cocaină pentru a-şi alunga oboseala 
şi a-şi ameliora starea de spirit. Ciclotimia sa se accentua. 
Momente de depresie nemotivată alternau cu explozii de mânie. 
Relaţiile lui cu dansatorii păstrau un caracter strict profesional, 
prezenţa, reputaţia sa îi intimida. Roger avea impresia că era 
izolat de grup, că Stratmore vrea să-l închidă într-un fel de 
cocon, sub pretextul fals că îl menajează, că îl apără de 
neaveniţi. A devenit treptat prizonierul unui sistem greu, 
constrângător. Lagonda blindată nu constituia decât un fel de 
lanţ care îl lega la trena firmei King's Voice şi a lui Dexter 
Corporation. Trei gărzi de corp îl urmau într-un uriaş Mercedes. 
El a protestat furios atunci când Stratmore a vrut să planteze o 
gorilă pe bancheta din faţă, alături de Cao...In faţa Hotelului 
Intercontinental — cartierul general al lui Roger & co de la Paris 
— câteva sute de fani aşteptau excitaţi sosirea idolului. Pentru a 
evita incidentele, agenţii de poliţie în uniformă supravegheau 
această manifestare paşnică. O formaţie muzicală creată 
spontan — nu le lipsea decât bateria — executa cu o stângăcie 
impresionantă ultimele şlagăre ale lui Roger. Entuziasmul era cu 


atât mai inflamat cu cât Roger, în ciuda numelui său englezesc, 
purta în corp jumătate de sânge franțuzesc. Nu uita niciodată, în 
cursul interviurilor, să menţioneze acest fapt, care, spunea el, îl 
onorează. Lagonda lui Roger îşi găsi cu greu o cale prin 
mulţimea înfierbântată. Când a coborât din maşină, garda 
personală a ridicat în jurul său un dig viu. 

Ziarele au anunţat că două etaje erau rezervate pentru Roger şi 
personal. Un secretar a trebuit să-i selecteze pe vizitatori, 
pentru a-i pregăti câteva ore de repaus înaintea unui concert, ce 
va solicita întreaga sa energie. Un reporter a anunţat un detaliu 
amuzant. Roger Osborne a ales el însuşi acest hotel, în 
amintirea unui scurt sejur petrecut aici, în aşteptarea intrării la 
şcoala elveţiană. In acea perioadă, când avea cinci ani, se 
împrietenise cu portarul hotelului, care era jovial şi impresionant 
în livreaua sa brodată cu aur, ca o uniformă de mareşal sau de 
membru al Academiei. 

În ciuda severului consemn, Roger a primit câteva vizite. Mai 
întâi, verişorii săi francezi care i-au oferit complimente şi l-au 
prezentat prietenilor încântați să-l cunoască personal. Dar 
plăcerea lor a fost de scurtă durată, căci un număr mare de 
ziarişti, deja programaţi, îl aşteptau pentru un interviu. 

Aşezaţi pe mai multre ranguri, în semicerc, ziariştii îl priveau cu 
o legitimă curiozitate. Departe de luminile orbitoare ale scenei, 
care îl înconjurau cu o aură cvasidivină, el avea aspectul unui 
adolescent, desigur, foarte frumos, în ciuda înălţimii lui — de un 
metru şi optzeci şi doi — particularizat printr-o vulnerabilitate 
ce-l făcea seducător. După câteva întrebări banale, clamante, 
destinate să-l facă să iasă din rezerva sa, bombardamentul s-a 
declanşat brutal: 

— Unul din confrații noştri de la Music World v-a descris drept un 
personaj neverosimil: copil precoce, aristocrat sută la sută, poet 
cu limbaj preţios, artificial, rocker puţin motivat şi fără mare 
relief. Ce credeţi despre această opinie? 

Roger a răspuns cu o politeţe fină: 

— Am citit articolul cu pricina. Foarte interesant! Găsesc 
concepţia acestui domn puţin îngustă şi împovărată de anumite 
prejudecăţi care-i reduc valoarea. Nu-i contest convingerile. 
Fiecare individ este liber să-şi exprime ideile, judecăţile. Latinii 
sunt autorii unei formule lapidare, De gustibus non 
disputandum! Acest domn este exponentul unei ideologii 


represive împinse în faţă de Biserică — a cărei autoritate se 
fărâmiţează zi de zi —, de apărătorii decenţei, de reacţiunea 
puritană, de partizanii cenzurii, de comitetele de părinţi care 
preconizează menţinerea autocrației familiale, de politicienii 
conservatori şi ultranaţionalişti. Toţi, absolut toţi, văd în rock o 
atingere a omnipotenţei lor. Fundamentaliştii rigizi consideră 
rockul ca pe un produs bolnav al lumii proletare, periculos prin 
definiţie — Sex Pistols constituie un exemplu frapant. Ei au 
distrus pe Sex Pistols aşa cum au distrus pe Doors. Pentru 
aceste personaje intransigente, apărătoare ale virtuţii ofensate, 
muzica rock este o invenţie diabolică ce împinge pe tineri să se 
revolte împotriva ordinii restabilite. O succesiune haotică de 
sunete şi de zgomote, o junglă distructivă de valori culturale, 
brutalitate, vulgaritate expuse cu simplitate dezolantă. Pentru 
aceşti gardieni groteşti ai unei culturi care nu se identifică cu 
adevărata cultură umană, ce vrea să resuscite obscurantismul 
unui trecut trist, muzicienii rock practică violul, incestul, crima, 
sadomasochismul, homosexualitatea, satanismul, erezia, 
suicidul, amorul ilicit — adică cel din afara căsătoriei... După 
aceste critici virulente, care nu apar întotdeauna prin spiritul lor, 
prin intelectul sau prin cultura lor, rockerii sunt ignoranti, 
paranoici, dedaţi drogurilor, beţivi, vicioşi... îndrăznesc chiar să 
spun, fără teama unei dezminţiri, că rockerii nu sunt ipocriţi... 
O tânără care purta ochelari cu rame aurite s-a ridicat în 
picioare şi a întrebat: 

— Domnule Osborne, nu vreau să vă pun întrebări despre 
capacităţile dvs. Intelectuale — care ne sunt cunoscute — nici 
despre succesul dvs. formidabil, pe care marele public — În 
special cel tânăr —, ca şi mass-media le recunosc fără rezerve. 
Aţi vorbit despre revolta adolescenților împotriva ordinii 
prestabilite. Militaţi în favoarea revoluţiei sexuale? 

Roger a surâs cu bunăvoință: 

— Doamnă, nu bat niciodată la porţi deschise! Revoluţia sexuală 
este un fapt realizat. Cei care se opun îşi imaginează că pot să 
sprijine cu mâna un munte de prejudecăţi ce se prăbuşeşte, să 
oprească o furtună ce se dezlănţuie, să împiedice un vulcan să 
explodeze... 

— Vreţi să fiţi mai explicit?, a întrebat un ziarist ce purta un 
costum cu trei piese şi o cravată frumos asortată. 

— Da. Este foarte simplu. Viaţa este condiţionată de trei 


adevăruri fundamentale: naşterea, viaţa şi moartea. La asta se 
adaugă hrana şi somnul care asigură existenţa. Preoţii de la 
orice biserică, veche sau modernă, au monopolizat controlul 
naşterii, al sexului şi al morţii prin intermediul anumitor practici 
religioase. Astfel s-a născut noţiunea de păcat, ce este 
condamnată chiar şi în somn. Hrana a rămas la îndemâna 
muritorilor, care trebuie să muncească atât pentru preoţi, cât şi 
pentru privilegiați. Anumite religii au învăţat pe oameni să-şi 
facă credinţele să prevaleze prin forţă, sabie şi sânge. Rockerii 
refuză violenţa, războiul, constrângerile, tabuurile sexuale, 
prejudecățile... ei îi apără pe cei săraci şi pe cei nefericiţi 
deoarece majoritatea rockerilor au cunoscut sărăcia şi 
adversitatea înainte de a deveni bogaţi şi adulaţi... ei iubesc 
muzica şi visul... refuză un paradis în care plăcerile sexului nu 
există... un paradis comparabil cu o mănăstire de dimensiuni 
celeste, în care se întinereşte şi se cufundă în rugăciuni pentru 
eternitate... În ce mă priveşte, eu prefer infernul în care se 
găsesc oamenii cei mai interesanţi: artişti, poeţi, regi, prinți şi 
chiar papi... şi femei ce iubesc dragostea şi băieţii zănatici... 

— Sunteţi credincios, domnule Osborne? 

— Nu! Nu sunt!... Dar respect convingerile religioase ale 
oamenilor..., libertatea de opinie este o cucerire a lumii 
moderne.... Din nefericire, Biserica este pe cale să moară, 
victimă a propriilor excese.... Interdicţia avortului, războaiele 
religioase ca în plin Ev Mediu... Este absurd... 

— Să revenim la muzica dvs., domnule Osborne! Este ea 
inspirată de visele dvs.? 

— Visul este legat de muzică aşa cum lumina este legată de 
soare... _ 

— Apreciaţi deci muzica lentă, rockul psihedelic... Inspirat de 
droguri.... 

— Nu. Nu am niciun raport cu drogurile... Atunci când compun 
muzică, sunt inspirat de propriul meu extaz... produs la rândul 
lui de un aport de adrenalină... de endorfină... propriul meu corp 
îmi activează visele. Arta este legată în mod indisolubil de vise... 
muzica, romanele, versurile, pictura, teatrul, filmul... fără 
excepţie... Filmul european a pierdut partida după ce a introdus 
în accesoriile sale intimismul mediocru.... bucătăria, patul 
conjugal, neînsemnatele conflicte de familie au lezat repede 
publicul... monotonia ucide... Arta este un vis materializat de 


artişti şi exprimat sub diverse forme... 

— Domnule Osborne, anumiţi critici consideră că imaginea dvs. 
de perfect androgin vă asigură adoraţia tinerilor — fete sau 
băieţi în egală măsură. O atracţie fizică ce ar explica în parte, 
repet, în parte, succesul dvs... 

— Nu eu sunt cel care trebuie să aprecieze! Anumiți adolescenţi, 
este adevărat, prezintă această imagine, ce este de altfel de 
scurtă durată... marii rockeri au cultivat-o cu un succes 
evident... David Bowie, Mick Jagger, Elton John, Joey Tempest, 
Bret Michaels, Kurt Cobain şi atâţia alţii au prezentat conştient 
sau inconştient această imagine... Atâta vreme cât eşti tânăr, ea 
te hrăneşte... Dar după treizeci de ani devine ceva ridicol... 
Doamnelor, domnilor, vă rog să mă scuzaţi, dar în mai puţin de 
o oră voi urca pe scenă.... 

jurnaliştii au înţeles invitaţia şi s-au retras încărcaţi cu o recoltă 
bogată de remarci ce le vor permite să-şi servească cititorii cu 
un portret colorat al lui Roger Osborne, cel mai recent uriaş al 
rockului... 

Roger se examina în oglindă, în timp ce machiorul şi coaforul îi 
dădeau un ultim retuş imaginii lui. Încă sub impresia interviului, 
abia încheiat, el a exclamat înciudat: 

— Oare nu am aerul unei fete cu aceste plete lungi şi ondulate? 
Apoi ochii, gura, buzele prea marcate accentuează această 
impresie... prea androgină... 

Mark, ce asista la operaţie, a încercat să-i calmeze temerile: 

— Roger, linişteşte-te! Johnny şi Bob îşi cunosc foarte bine 
meseria. Sub lumina crudă a proiectoarelor, faţa ta fără fard ar 
părea fără sânge, lividă, cadaverică. 

Roger s-a supus fără plăcere. Şi-a tras costumul de piele albă cu 
ornamente de metal aurit. 

— Nu am nevoie de această umplere cu câlţi pentru a reliefa 
sexul. Nu pot nici măcar să am erecţie dacă aş avea chef! 
Croitoreasa i-a ridicat câlţii, fără ca Mark să se opună. El ştia să 
se arate conciliant atunci când opoziţia devenea prea puternică. 
Dar şi-a justificat concepţia: 

— O mutrişoară de înger şi o coadă bine reliefată dau o 
combinaţie explozivă; ambiguitatea garantează sex-appeal-ul... 
— Mark, eşti un pervers înrăit!, a spus Roger râzând. 

— Nu este adevărat! Sunt un expert în marketingul rock! 

— Inteleg acum de ce Dexter îţi acceptă ideile, fanteziile fără să 


ridice vreo obiecţie. 

— Trebuie făcut totul pentru a creşte prestigiul firmei King's 
Voice, a mări beneficiile şi a servi gloriei vedetei sale, 
extraordinarul Roger Osborne! 

— Linguşitorule! 

— Tu eşti cheia succesului! Este purul adevăr! 

— Vedetele sunt preţioase, dar nu indispensabile! Amin-teşte-ţi 
de Jim Robbins şi de sfârşitul lui. Vedeta a murit! Trăiască 
vedeta! 

— Tu îl înlocuieşti, Roger! într-un mod avantajos, pentru toată 
lumea... 

Stratmore a intrat jovial, plin de vervă. Aducea o sticlă de Dom 
Perignon şi trei pahare. Managerul, mai înainte atât de sobru, 
atât de exigent, era transformat într-un personaj vesel, amabil, 
spontan. Urâţenia îi dădea un aer de tap ieşit din vechile 
legende greceşti. A desfăcut sticla şi a turnat în pahare 
şampanie: 

— Un pahar înaintea primului spectacol al turneului european! 
Trebuie să-l sărbătorim! 

— Înainte? 

— De ce nu? Am certitudinea unui mare succes! 

Au golit paharele. Buna dispoziţie a lui Roger a crescut. Avea 
senzaţia că zboară prin spaţiu ca o pasăre a paradisului. Mark îl 
privea cu un ochi uşor critic. Regizorul s-a precipitat în cabină: 
— Este rândul vostru, Roger! Toată lumea este pe scenă! 

Roger îşi umplu plămânii cu aer şi se concentra câteva secunde. 
Şampania şi adrenalina i-au furnizat un supliment de energie. În 
acest moment era capabil să înfrunte fără teamă o armată de 
nebuni. Inconjurat de patru gărzi de corp, ce-l aşteptau la uşă, a 
parcurs alergând culoarul cu numeroase ocolişuri. 

Publicul urla deja. Apariţia lui Roger pe rampă a declanşat un 
tunet de aplauze şi de urlete. Deşi era îmbrăcat în alb, Roger 
era capabil încă să judece cu luciditate efectul produs asupra 
mulţimii de către arta regizorului. Exploziile de lumini verzi, 
roşii, aurite, albastre, cascadele strălucitoare, razante, asociate 
cu zgomotul infernal al muzicii creau o ambianţă înnebunitoare 
de big-bang. Mark spăla creierele, ştergea conştiinţa de toate 
ideile ordonate, logice şi făcea să iasă la lumină din inconştient 
pulsiunile sălbatice. 

Douăzeci de dansatori se unduiau asemenea unor flăcări vii. 


Aproape goi, acoperiţi numai cu nişte voaluri roşii luminate şi 
suflate cu aer de jos în sus, făceau să se unduie finele pânze 
purpurii. Rockul răsunător, obsedant, marcat de cele trei baterii, 
accelera pulsul spectatorilor ridicaţi pe valuri de cald şi de frig - 
veritabile şocuri electrice ce tulburau raţiunea şi simţurile.În 
această atmosferă răsunătoare, cântecele lui Roger se încrustau 
ca nişte diamante pe un râu de platină lichidă. Dispunerea 
programului îi dădea răgazul de a-şi schimba costumele tot mai 
excentrice. Se prezenta în faţa publicului într-un slip colant de 
piele albă sau neagră şi o vestă din piele pe torsul lui gol, 
ansamblul lansat de Axl Rose în cursul faimosului său concert de 
la Tokyo. Gesturile lui, mişcările — ce nu aveau nimic feminin — 
inspirau fanilor o frenezie sexuală debordantă. 

Concertul de la Paris a stabilit o dată marcată cu creion roşu în 
istoria rockului. Roger Osborne s-a afirmat ca o stea 
strălucitoare în galaxia marilor stele... 

Turneul european se derula într-un ritm infernal. Adesea 
concertele se succedau noapte după noapte. Când Roger cânta 
pe scena din Toulouse, o a doua scenă era montată la 
Montpellier şi a treia la Marseille. Apoi se adăuga a patra scenă, 
deoarece transportul şi instalaţia foarte complexă a unei scene 
necesitau cel puţin patru zile. 

Dexter voia să egaleze — iar ambiția sa secretă îl împingea să 
depăşească — gigantismul întreprinderii muzicale a lui Michael 
Jackson. Cum succesul lui Roger era dincolo de speranţele sale 
cele mai optimiste, el înainta triumfal pe această cale, convins 
că de acum înainte nimic nu se va opune ca King's Voice să 
devină cea mai mare casă de discuri din lume. Jackson aducea 
un miliard de dolari pentru Sony, Roger va atinge dublul acestei 
sume. Era sigur de asta. 

In ziua sosirii sale la Bordeaux, Roger a primit un telefon de la 
Los Angeles. Will îi anunţa vindecarea completă şi îi cerea 
permisiunea de a se alătura grupului. Roger s-a deschis bucuriei 
celei mai debordante. L-a invitat să se grăbească, căci prezenţa 
lui îi va aduce fericire. Will i-a răspuns că va lua primul avion ce 
pleacă spre Franţa. 

La Marsilia, înainte de intrarea sa în scenă, Roger a aflat o veste 
care i-a trezit suferinţa provocată de dispariţia lui Eric. Părinţii 
copilului martir au fost condamnaţi de către justiţia britanică: 
trei ani de închisoare, pedeapsă derizorie ce nu putea compensa 


moartea unui micuţ om dublat de un mare talent. În acea 
noapte, Eric i-a apărut în vis, cântând o melodie frumoasă şi 
emoţionant, surâzând fericit că trăieşte. Roger s-a trezit cu ochii 
în lacrimi. 

Will a venit la Nice în aşteptarea concertului formaţiei Happy 
Ones. Roger l-a aşteptat la aeroport. S-au strâns în braţe 
frăţeşte. Roger radia de bucurie. Will va participa la concertul 
din acea seară, căci el cunoştea pe dinafară toate noile 
compoziţii ale prietenului său. Pe patul de spital, în Mexic şi la 
Los Angeles, le fredona cu o concentrare ce-i dădea senzaţia că 
se afla în mijlocul grupului, departe de suferinţele sale, ce se vor 
estompa sub imperiul unei hipnoze autoprovocate. Chirurgii 
mexicani, ignari literalmente, l-au tăiat în bucăţi, ca pe o vită 
pregătită pentru măcelar. A fost nevoie de intervenţia energică 
a tatălui său, sosit urgent de la Londra, pentru a-l salva. 
Transportat cu avionul la Los Angeles, a fost supus unei noi 
intervenţii chirurgicale, pentru a repara stricăciunile. 

Will nu a avut nevoie de repetiţii pentru a se obişnui cu 
ambianța grupului. Cânta la cel de-al doilea pian, alături de 
Jimmy Stewart, care s-a obişnuit repede cu noul lui partener. Un 
solo executat de Will cu acompaniamentul bateriei a repurtat un 
sincer succes. Tinerii scandau cuvintele binecunoscute şi îşi 
manifestau zgomotos mulţumirea. În timp ce mâinile lui Will 
alergau pe clape, lacrimi de bucurie îi scăldau obrajii. Mark, care 
se temea de un insucces, a respirat liniştit. 

La Nice, Roger a avut o pauză de trei zile. A închiriat un 
apartament la Marina Baie des Anges, pe care-l adora, şi s-a 
pregătit pentru un sejur de vis la ţărmul mării. Pentru el, Coasta 
de Azur era cel mai frumos loc de pe pământ. Un paradis oferit 
muritorilor de către natura generoasă, ornată cu cele mai 
frumoase atuuri ale sale. Mersul de-a lungul țărmului cu maşina 
sau cu motocicleta la Basse Corniche îi procura o plăcere 
inegalabilă. Maşina cu gărzile de corp, care-l urma peste tot, nu- 
| mai deranja, căci circulaţia de pe strada ce se întindea de-a 
lungul mării era atât de intensă încât escorta trecea 
neobservată. Când ieşea pe motocicletă — şi-a procurat una — 
avea impresia că face o cursă călare în fruntea unei mulţimi de 
Hells Angels, gărzile fiind urcate pe Toyota sau pe Harley 
Davidson. 

Rockerii caută celebritatea pentru a evada din mediocritatea 


familiei. Odată îndeplinit acest scop, constată uimiţi că au 
pierdut plăcerea vieţii private. Dacă prin neşansă îşi pierd gloria, 
perspectivă care trebuie luată în calcul, se înfundă într-un 
anonimat resimţit cu amărăciune. Cazul faimosului Gene 
Vincent, autorul celebrului cântec Be-Bop-A-Lula, era tipic. După 
ce a savurat renumele şi bogăţia, a murit pe un pat de spital, 
uitat, cu o datorie de câteva mii de dolari. 

Roger a cunoscut senzaţia îmbătătoare a vitezei în spatele lui 
Dennis, pe motocicleta sa Harley Davidson, condusă cu o linişte 
care friza nebunia. La început, el a simţit o anumită înţelegere, 
dar apoi drogul vitezei l-a cucerit. Mai întâi, şi-a cumpărat un 
scooter ce permitea tinerilor de cincisprezece ani să conducă un 
vehicul pe două roţi fără permis. Dar un astfel de motor, cu 
performanţe foarte modeste, nu putea să-l satisfacă. Dacă voia 
să devoreze spaţiul, trebuia să se ataşeze de Dennis, ce adora 
să facă concurenţă bolizilor. Dar dacă era condus de altcineva, îi 
reducea plăcerea. Adesea, exhibiţiile lui 

Dennis, ce alunea cu o celeritate imprudentă printre maşini, îi 
dădeau frisoane de teamă dezagreabile, căci se asocia cu o 
imagine de coşmar: creierul lipit pe bara de protecţie al unei 
maşini mari. Trecerea de bariera de şaisprezece ani i-a permis 
în fine să acceadă — cu câteva restricţii uşor de ocolit — la 
lumea atât de invidiată a motocicliştilor cu permis de 
conducere. Şi-a cumpărat — tremurând de emoție — o superbă 
motocicletă Honda Wing, un mastodont de 1500 cm cubi, ce 
cântărea 362 kilograme. Condus de o pasiune de colecţionar, el 
a făcut după aceea o nouă achiziţie: o Harley FLHTS Electra 
Glide Ultra Classic, cu un nume cu rezonanţă, asemenea celui al 
unui mare senior din Evul Mediu. Acesta cântărea mai puţin 
decât Honda — avea 356 kilograme — dar putea să atingă 
viteza rivalei sale: 185 de kilometri pe oră, asigurând maxima 
plăcere pentru şofer. Un anumit detaliu al Hondei îi producea lui 
Roger o puternică impresie: ea poseda o treaptă de mers înapoi 
pentru a facilita manevrele. Pentru această bijuterie a tehnicii 
moderne, John Stratmore a plătit — bombănind —, la Paris, un 
sfert de milion de franci. 

Mark l-a tachinat: 

— Nu este decât începutul! Pregăteşte-te să deversezi triplu sau 
cvadriplu atunci când gusturile lui se vor trezi pentru un 
Porsche, Ferrari, Lagonda sau pentru toate trei deodată. De 


altfel, sunt banii lui! 

— Banii lui! Poate! Dar acest turneu ne costă enorm! 

— Trebuie să-ţi reamintesc că beneficiile sunt mult mai mari? 
— Mark, să nu ne angajăm în aceste discuţii.... delicate. 

— Corect, nu trebuie să forţăm nota. Stratmore a ripostat iritat: 
— Nu uita că Dexter ne-a recomandat expres să avem grijă. 
Criza ce se pregăteşte îmi dă sudori reci. 

— Am trecut prin situaţii mult mai rele decât această încăierare 
trecătoare: 

— Uneori calmul tău mă exasperează. 

— Ne calmăm! Ne calmăm! Îmi faci impresia unei femei isterice! 
— Ajunge! Urăsc această comparaţie! 

Mark a răspuns pe un ton apăsat: 

— De ce să ne certăm pentru probleme ce se vor rezolva la un 
nivel mult mai înalt?... 

Această discuţie purtată în barul deschis pe Promenade des 
Anglais a întins nervii managerului: 

— Să schimbăm subiectul, Mark. Este un tip la masa din colţ 
care ne spionează. Ne priveşte pe furiş. 

— Nu are decât să ne privească! Noi ne facem meseria! Asta-i 
tot! 

Un concert oferit în incinta hipodromului din Vincennes a 
reprezentat finalul turneului francez. Scena instalată în semicerc 
domina peluza şi marea tribună a spectatorilor. După o 
zgomotoasă şi sofisticată introducere de sunet şi lumină, ce a 
urcat vertiginos adrenalina publicului, Roger şi-a făcut o intrare 
furtunoasă în mijlocul corului de balet dezlănţuit. El a cântat 
apoi marile sale succese, Rock'n'Roll Era şi Never Say Forgive 
Me. În duo cu Louis a prezentat în franceză La mort vampe dans 
la Foret d'Amazonie. În timpul unui solo de pian al lui Will, Roger 
şi-a schimbat costumul. La întoarcerea pe scenă, s-a adresat 
publicului: 

— Am compus pentru voi cântecul Dumnezeu nu ne-a 
însămânţat pe pământ pentru a fi fericiţi. Mi-a fost inspirat de 
performanţa unui medic ce a demonstrat că naufragiaţii pot să 
bea — In caz de nevoie disperată — apă de mare pentru a-şi 
potoli setea, o apă de mare care nu costă nimic... Gratuitate... 
Ce noroc pentru naufragiaţii vieţii, ce sunt presaţi de lipsa 
banilor, îşi caută hrana prin gunoaie şi dorm sub cerul liber. Am 
dedicat o odă şomerilor, noii naufragiaţi, ce au început să facă 


concurenţă vagabonzilor şi oamenilor fără adăpost. Pentru a 
ameliora starea unei populaţii ce se multiplică prin sciziparitate 
peste tot în lume, ar trebui puse bazele unui Institut de Inalte 
Studii care să cerceteze cele mai bune soluţii pentru a asigura 
gratuitatea nevoilor vitale ale şomerilor. Care să-i înveţe 
mijloacele de supravieţuire: apa de mare, aerul saturat cu 
aromele răspândite de bucătăriile marilor restaurante, adresele 
unde se află cele mai delicioase deşeuri... Un concurs, dotat cu 
premii speciale -cea mai frumoasă şi cea mai bogată colecţie de 
chiştoace — pentru a recompensa cel mai confortabil adăpost 
construit cu ajutorul cutiilor de carton şi acoperit cu material 
plastic, în culori vii sau în tonuri pastelate... A se organiza 
vacanțe la malul mării, un ghid al trenurilor de marfă ce pot 
asigura un transport gratuit şi plăcut va fi stabilit în cel mai 
scurt timp. Manifestările culturale vor fi încurajate în mod 
particular, de exemplu, spectacole de muzică şi dans rap 
organizate la colţul străzii... Comitete de timp liber vor amenaja 
concursuri de eleganţă grunge... zdrenţele cele mai 
extravagante vor fi premiate... vor fi notificate interdicții celor 
bogaţi de a purta zdrenţele ce constituie azi culmea 
farmecului... manifestări pacifiste vor fi mobilizate împotriva 
comerţului cu vechituri a celor ce vând toale plăcintarilor... 
încăierările vor fi stilizate drept lupte de kung-fu... dacă există 
vreo sursă de muzică prin apropiere, un balet ar putea fi luat în 
calcul... o atenţie specială va fi acordată prietenilor noştri, câinii 
vagabonzi... Şomajul va aduce paradisul terestru... Fără 
muncitori, nu vor mai exista patroni, nu vor mai fi taxe de plătit, 
maşini de întreţinut, nu va mai fi colesterol, şi mai ales nu vor 
mai fi impozite.... Tinerii care termină studiile nu vor mai fi 
bântuiţi de teama şomajului. Şomajul va deveni un fel de viaţă 
de invidiat de către muncitorii cu guler alb sau albastru... Ghidul 
perfectului şi fericitului şomer va fi difuzat gratuit căci va circula 
de la om la om... Editurile, intermediarii sunt excluşi... 
Vagabonzii şi oamenii străzii, individualişti prin excelenţă, vor 
refuza să se organizeze în sindicate... Se poate clama dreptul lor 
la şomaj fără să fie nevoie de delegări salariale care fac bla-bla 
în numele lor. O singură problemă se va impune cu acuitate: 
cine va plăti impozitele? Politicienii de carieră — o profesie 
adesea transmisă din tată în fiu — vor trebui să găsească o 
soluţie, dacă nu... vor cunoaşte şi ei plăcerea de a fi trimişi în 


şomaj... Urlete frenetice au izbucnit. Roger lovise foarte bine... 
Pe drumul spre Milano, Roger a făcut o pauză de 24 de ore la 
Geneva, pentru a oferi vechilor lui condiscipoli un concert 
gratuit. Două etaje rezervate la Hotelul Hilton trebuiau să 
adăpostească persoana sa şi statul său major. 

— Un capriciu foarte costisitor, Mark!, s-a plâns Stratmore, cu 
privirea fixată pe registre. 

— Dar ce publicitate fantastică! Camarazii lui de şaisprezece ani 
îşi pregătesc anul terminal, în timp ce interpretul nostru, deja 
doctor, rivalizează cu cei mai mari rockeri! 

Stratmore a răspuns: 

— Rockeri! Uneori sunt sătul de ei! Capricioşi, pretenţioşi, plini 
de orgoliu! Toţi, nişte filistini! Se ataşează de bogaţi, dar 
indignarea lor nu-i împiedică să se îmbogăţească! Dispreţuiesc 
autoritatea legală şi propovăduiesc rebeliunea, dar îşi 
tiranizează anturajul! Rocker rimează cu Lucifer, afacere, vorbe 
goale, la vârsta mea, îmi închipui că sunt guvernatorul unor 
mucoşi! Vei vedea! Ateismul afişat de Roger riscă să 
îndepărteze America profundă! În aşteptarea turneului nostru în 
Statele Unite, atitudinea lui ar putea să ne coste scump! Şi mă 
gândesc la viitor! 

— Nu fundamentaliştii din America profundă vor umple 
stadioanele! Vor răspunde la apel tinerii! Îţi garantez! 

— Directorul acestei şcoli din Geneva, ce simte de departe 
snobismul, ar trebui să ne plătească pentru publicitatea pe care 
i-o face Roger! 

— Dragă John, nu eşti decât un bătrân morocănos! 

Lester Biddle, avocatul ataşat de grup în calitate de consilier 
juridic, a intrat val-vârtej. Încă tânăr, el era obsedat de începutul 
calviţiei ce ameninţa să-i golească ţeasta. Pentru a repara 
această anomalie, îşi trăgea părul dinspre vârful capului spre 
frunte, operaţie ce-i dădea un aspect vag de cal. 

— Aţi aflat ultima veste? Este în toate ziarele! Micuța Deathridge 
cere două milioane de lire pentru întreţinerea pretinsului fiu al 
lui Roger! 

— Nu este adevărat, a exclamat Stratmore. Frumoasă reclamă 
ce ne precede în făţarnica Elveţie. 

— Credeam că afacerea asta este reglată definitiv! 

— Familia Deathridge îşi abandonase pretenţiile atunci când 
Roger nu era decât un simplu licean, apărat de către un tată 


autoritar, călare pe lege. Astăzi, interpretul Osborne, 
multimilionar, este o mană cerească. Familia Deathridge şi 
avocaţii ei sunt gata să rişte un proces. Inceput la tribunal, ei ar 
fi condamnaţi să plătească nişte despăgubiri pe care nu le vor 
putea achita niciodată, dar dacă câştigă, este o pomană pentru 
întreaga familie. 

— Calomniaţi, calomniaţi! Veţi rămâne mereu cu câte ceva! 
Oare cine a spus asta?, s-a întrebat Mark. 

Tinerii din demna şi paşnica Geneva, ca şi adolescenţii din 
localităţile învecinate, aşteptau cu înfrigurare marele concert 
gratuit al lui Roger, în onoarea vechii sale şcoli. Colegii lui, încă 
la şcoală, nu mai aveau mintea la cursuri. Foarte impresionati, ei 
priveau cu uimire armata de roadies ce monta scena şi finaliza 
instalaţia aferentă în cele trei zile premergătoare concertului. 
Bârfele cele mai nebune alergau în jurul lui Roger şi a grupului 
său. Se credea că o sută de groupies — tinere fete de o 
frumuseţe răpitoare — Îi însoțea pe muzicieni, ca vivandierele 
de altădată. 

Un comitet de primire organizat şi prezidat de domnul Glaenzer 
pregătea o serbare care trebuia să aibă drept cadru sala de 
festivități a şcolii. Cum cererile de participare venite din exterior 
afluiau — notabilităţi, părinţi ai elevilor, muzicieni, critici, ziarişti 
etc. ce voiau să-l cunoască pe tânărul geniu —, comitetul a 
decis în cele din urmă să ofere o chermeză în parcul şcolii. 
Profesorul de muzică a propus inaugurarea unei plăci 
comemorative, care să lege pentru posteritate numele lui Roger 
Osborne de cel al şcolii elveţiene care l-a educat. Afacerea 
Deathridge, căzută rău, a răcit puţin entuziasmul profesorului de 
muzică şi al unei părţi din colegii lui — calvinişti cu idei mai 
înguste — dar directorul Glaenzer a trecut peste şi a comandat 
placa. 

Seara atât de mult aşteptată şi-a aruncat voalul asupra naturii, 
şi ea în sărbătoare. Cerul înstelat, sufla un pic de vânt, uşor 
parfumat, şi vecinătatea lacului creau o ambianţă de vis. 
Amatorii de muzică rock interpretată de Osborne soseau pe 
lungi coloane ce se îngroşau tot mai mult. Apoi acestea se 
disipau ca nişte torente de lavă. Elveţienii şi francezii, ce au 
traversat în veselie frontiera — căci un mare concert gratuit 
este o ocazie unică de a nu lipsi — au invadat terenul. După 
previziunile organizatorilor, publicul din Geneva — liniştit şi prea 


puţin înclinat spre manifestări zgomotoase — nu putea depăşi 
limita de douăzeci şi patru de mii. Atunci când această marjă 
confortabilă a fost atinsă, Stratmore, Mark şi statul lor major au 
schimbat priviri neliniştitoare. Spaţiul rezervat parcării nu 
ajungea. Maşinile oprite blocau toate drumurile de acces. lar 
valul se deversa inepuizabil... cincizeci de mii... şaizeici de mii... 
optzeci de mii... Mulțimea creştea... iar serviciul de ordine se 
văzu repede depăşit. Poliţia, prezentă pentru a acoperi orice 
eventualitate, a solicitat prin radio întăriri. 

Pentru a calma agitația crescândă, Mark, de acord cu Stratmore 
şi Liam Loring, a decis începerea concertului înaintea orei 
prevăzute. Vrăjit de efectele speciale, de muzica percutantă, de 
baletul ce executa cu precizie un tablou de fond mişcător pentru 
un Roger dezlănţuit, publicul a uitat pentru moment de propria 
incomoditate. Dar sursele ce îngroşau această mare umană nu 
au secat. Oamenii de la margine, ce nu puteau urmări ceea ce 
se petrece pe scenă, au început să protesteze. O parte din 
aceşti nemulţumiţi au intrat în parcul şcolii, de unde puteau 
viziona — de departe, este adevărat -spectacolul. Ecranele 
uriaşe acopereau parţial inconvenientul datorat distanţei. 
Exemplul lor a fost urmat de mulţi amatori, care s-au obişnuit cu 
această soluţie bastardă. Entuziasmul, exaltarea, dar şi 
presiunea acerbă din sânul acestei mari mase de oameni au 
cauzat numeroase leşinuri. Concertul se transforma încet-încet 
într-un coşmar. Din fericire, tinerii din Geneva sunt în general 
paşnici. Dezastrul care a pătat reputaţia formaţiei Rolling 
Stones, cu ocazia unui spectacol gratuit la Altamont, în Statele 
Unite, părea să amenințe concertul din Geneva. Bilanţul 
dezordinilor fu însă moderat: câteva încăierări şi contuzii fără 
importanţă. În schimb, chermeza fu anulată. Învadând parcul 
şcolii, mulţimea a răsturnat bufetul, făcând inutile eforturile 
comitetului de primire. 

După succesul — puţin cam şters — de la Geneva, Rogera 
primit la Milano şi la Turin laurii triumfului. Tinerii entuziasmați îl 
purtau pe umeri, aşa cum vechii romani îşi purtau eroii. Serviciul 
de ordine, prins ca într-o menghină vie, asista neputincios la 
aceste manifestări idolatre. Stratmore, Mark şi Loring tremurau 
la ideea unui atentat, mereu posibil. 

Criticile elogioase şi reportajele despre concerte se uneau cu 
comentariile despre afacerea Deathridge ce lua amploare. O 


foaie britanică ce căuta prin gunoaie a publicat un interviu cu 
Aretha. Mama abandonată se plângea cu privire la lipsa de 
generozitate a lui Roger şi la refuzul lui de a recunoaşte fructul 
iubirii lor. 

La Roma, trei concerte prezentate pe Hipodromul din Villaglori 
au reunit 350 de mii de spectatori. Cântecele interpretate în 
italiană i-au încântat pe fani, care ţipau frenetic. După ultima 
reprezentaţie, Roger s-a retras obosit în apartamentul lui de la 
Grand Hotel şi a cerut să nu fie deranjat, sub niciun pretext. A 
făcut o lungă baie odihnitoare, s-a îmbrăcat cu chimonoul său şi 
apoi s-a aruncat pe pat gemând de plăcere. Ca de obicei, a 
început să răsfoiască ziarele ce-l aşteptau pe masa de citit. Îi 
plăcea să parcurgă criticile, care adesea nu îl menajau deloc. 
Rockerii duri îl acuzau de a fi trădat spiritul rockului pur şi 
violent, în profitul unui glam ce căuta strălucirea, complet în 
dezavantajul ritmului, zgomotului şi furorii. El schimba 
comentarii cu Will, cu care împărțea locuinţa sa personală. 
Brusc, privirea i-a căzut pe un jurnal fără valoare din Londra, 
care alterna scandalurile cele mai sordide, pline de descrieri 
obscene, cu articole ce promovau morala cea mai strictă. În 
acest fel, ziarul conţinea două câmpuri: pe de o parte amatorii 
de poveşti picante, pe de alta puritanii, ipocriţii ce-şi clamau 
principiile rigide. Tatăl lui Roger, judecătorul, publica aici din 
timp în timp articole de o înaltă ţinută morală, motiv pentru care 
la club era supranumit — nu fără ironie — Savonarola. 

De această dată, gazeta se lua de Roger. Ea dezvăluia 
revelaţiile unui anume James Roe, valet al contelui Hastings, 
care surprinsese, din întâmplare, în acelaşi pat, pe Roger făcut 
sandvici între cei doi veri ai lui, Joan şi Langley; toţi trei goi. Mai 
târziu, valetul a reuşit ca fără ştirea lor să le facă fotografii 
compromiţătoare. Prima îi expunea pe cei trei — la piele -care 
tocmai se aşezau la soare la marginea piscinei. Altele îl 
surprindeau pe Roger ce săruta pe gură, fără deosebire de sex, 
atât pe fascinanta domnişoară, cât şi pe tânărul lord. 
Semnatarul articolului a avut grijă să adauge că valetul îşi 
asuma întreaga responsabilitate a declaraţiilor sale. El nu a uitat 
să menţioneze că James Roe fusese concediat de câtre contele 
Hastings. Această nouă poveste condimenta viaţa privată a 
interpretului şi arunca o lumină echivocă asupra prietenilor lui. 
Will a surâs amuzat în faţa acestor detalii picante: 


— Scandalurile sunt la modă. Detaliile scabroase excită 
imaginaţia impotenţilor, ce se ascund în spatele unei carapace 
de virtuţi ofensate. Prin comparaţie cu poveştile lui David Bowie, 
Mick Jagger, Michael Jackson sau Elton John, tu faci o figură de 
copil nevinovat. Scadalurile aprind focurile celebrităţii! 

Exact în acest moment a sunat telefonul. Conform instrucţiunilor 
stricte, centralista l-a anunţat pe Roger că domnul Lagley 
Holbrone dorea să-i vorbească. 

— Bine, dă-mi-l. 

Din tonul vocii, Roger a înţeles că fata citise articolul cu pricina. 
Râsul răsunător al lui Langley s-a auzit de la celălalt capăt al 
firului: 

— Ai citit faimoasele declaraţii ale acestei secături de Roe? 

— M-au amuzat puţin. De unde vorbeşti? Eşti la Londra? 

— Nu. Vorbesc de aici, din Roma. Suntem invitaţi ai tinerilor 
Monteleone. l-ai cunoscut la noi, în Anglia. 

— Nu. Nu cred că am avut această plăcere. 

— Cu atât mai bine. Surpriza va fi mai plăcută. Sunt fantastici! 
Stai puţin, Joan vrea să-ţi vorbească. 

— Bună seara, a strigat ea vesel. Tocmai îmi imaginam figura 
tatălui tău când va cădea peste mărturiile lui James! 

— Ar fi cel mai fericit dintre muritori dacă ar putea să mă 
interneze într-un institut de corecție... Dar al tău? 

— Când făceam dragoste cu tine, nu săvârşeam nimic împotriva 
naturii. În schimb, Langley va trebui să dea explicaţii... Din 
fericire, tatăl nostru are concepţii destul de moderne... El nu s-ar 
îndrepta niciodată împotriva imposibilului... l-ar spune lui 
Langley: răul este făcut... Totuşi, un proces de defăimare 
împotriva ziarului ar fi de luat în calcul... Că doi băieţi se sărută 
pe gură nu este o crimă... În fine, voi vorbi cu avocatul... Îl ştiu 
pe tata mai bine ca oricine... El ne va spune: încercaţi să nu luaţi 
SIDA. Ar fi trist ca un virus de nimic, invizibil cu ochiul liber, să 
poată pune capăt familiei noastre de multe ori centenară.... 
Spectacolul continuă, Roger, a precizat Joan izbucnind în râs. 
Mulțumită ţie, am intrat şi eu în lumea infernală a celebrităților... 
Te aşteptăm la Monteleone! Va veni maşina lor să te ia! Poţi 
aduce pe Will sau toată formaţia, dacă doreşti. lţi voi garanta, a 
continuat ea cu o vervă inepuizabilă, un divertisment hors 
concours! Părinţii prietenilor noştri sunt prinți. De două sute de 
ani, strămoşii lor, bancheri ai Bisericii, au fost înnobilaţi de către 


papă. lisus vâna cămătarii Templului, iar conducătorii de azi ai 
catolicismului i-au înălţat peste vulg... îţi promit o surpriză. Va fi 
una de seamă! Roger a promis că-i va întâlni: 

— Nu am nevoie decât de adresă, căci Cao se va descurca. 
Palatul Monteleone era un edificiu enorm ce reamintea de sediul 
Preşedinţiei Republicii Italiene. Romanii antici şi moderni ştiau 
să ridice construcţii arhitectonice grandioase. Interiorul urla de 
bogăţie cu o ostentaţie ce friza prostul gust. Mobilele aurite, de 
un baroc italian târziu, se orânduiau în şiruri de saloane cu 
plafon înalt. Cărţile minunate ce umpleau biblioteca de proporţii 
monumentale erau cumpărate la metru. Obiectele de artă, 
tablourile, sculpturile, tapiseriile erau de inspiraţie religioasă. O 
capelă a fost adăugată palatului, după cumpărarea făcută de 
prinții bancheri. Arome de tămâie se simțeau peste tot, iar la 
subsol se aflau hambarele... 

Prinţul şi prinţesa se îmbrăcau întotdeauna în negru şi păstrau 
pe faţă un surâs fix, de beatitudine celestă. Pentru a sublinia 
caracterul sacru al acestui mariaj, Monteleone era însoţit 
întotdeauna de soţia lui: personaje, călătorii de afaceri sau 
agrement, vizite caritabile, reuniuni sociale, mondene. Un singur 
nor a tulburat seninătatea sufletului lor. Cei doi fii ai lor, Adam, 
de 16 ani, şi Abel, de 17, se situau la antipozii părinţilor lor. 
Rebeli impenitenţi, ei respingeau şi ridiculizau sentimentele 
religioase ale părinţilor, exasperaţi de atitudinea lor ostilă la 
orice compromis. Toate mijloacele utilizate pentru a-i face să se 
schimbe au eşuat: admonestări, pedepse, exorcisme, consult 
psihiatric s-au lovit ca de un zid de încăpățânare inevitabilă. 
Totuşi, ei erau fermecători, de o inteligenţă sclipitoare, sportivi 
desăvârşiţi, cu note mari la şcoală şi foarte iubiţi de colegii lor. 
— Au o frumuseţe de Lucifer, se lamenta prinţul. 

— Şi perfidia filistinilor, adăuga prinţesa. 

Bunicul Monteleone, de multă vreme hemiplegie, intervenea 
scandalizat: 

— Copiii voştri sunt descendenţii direcţi ai şarpelui şi ai femeii 
ce l-au împins pe Adam să muşte din măr şi să facă 


păcatul original, a strigat el cu o voce spartă de bătrâneţe, în 
timp ce lăsa să alunce printre degetele sale noduroase colierul 
de smaralde ce-i ţinea loc de mătănii. 

Puțin după aceea a murit, vegheat de un cardinal... Cuplul 


princiar se găsea în pelerinaj la lerusalim, când Abel şi Adam au 
oferit prietenilor lor o seară rock. Fete şi băieţi din înalta 
societate a Romei s-au mişcat până în zori pe ritmul unei muzici 
îndrăcite. Un servitor pios, ce credea că merită o recompensă de 
la stăpânii săi, a denunţat — la întoarcerea acestora în Roma - 
practicile diabolice ale celor doi băieţi. Plin de mânie, prinţul le-a 
ridicat motocicletele şi le-a retras toţi banii. Servitorul, apărător 
al virtuţii creştine a tinerilor prinți, a primit demnitatea de 
vicemajordom. O importantă călătorie de afaceri l-a îndepărtat 
iar pe Monteleon — şi soţia lui — de vila Cezarilor. Concurența 
era gata. Numeroşi bancheri nobili sau oameni de rând priveau 
cu poftă aurul Vaticanului. A se ocupa de aceste finanţe implica 
mari avantaje pentru adepţii zeului Baal. 

Într-o noapte întunecoasă, noul vicemajordom a fost agresat 

— În plină stradă — de doi indivizi mascaţi care l-au umplut de 
lovituri. Cu corpul plin de echimoze şi cu trei coaste rupte, el a 
fost spitalizat. La întoarcerea la Roma, prinţul a ordonat să se 
facă lumină. Bănuielile căzute asupra celor doi fii erau desigur 
logice. Dar lipseau probele. Cei doi tineri se aflau în mijlocul 
prietenilor lor care sărbătoreau un grup rock în trecere prin 
Roma. Autorităţile au trebuit să închidă cazul. Vicemajordomul 
— repus pe picioare — şi-a reluat serviciul, dar de atunci gura i- 
a fost pecetluită. Teama este tiranul cel mai eficace. La palatul 
Monteleone delaţiunea nu mai are acum loc. Prinţul a constatat 
dezolat că a pierdut controlul asupra copiilor. Un prieten 
cardinal i-a spus în semn de consolare: 

— În zilele noastre morala este o monedă care se devalorizează 
tot mai mult. În trecut, mai mulţi papi au făcut rabat de la 
datoria lor. Alexandru VI este un exemplu elocvent. Îndulgenţa 
este foarte recomandată de către Sfânta noastră Biserică. 
Cuplul princiar a înţeles lecţia, aşa că între cele două tabere a 
intervenit un armistițiu tacit: în prezenţa părinţilor, adolescenţii 
vor respecta stricta disciplină a familiei, iar în absenţa lor, băieţii 
vor profita de libertate, păstrând o anumită moderație. 
Frontierele acestei moderaţii nu au fost precizate... 

Roger şi Will au fost primiţi cu obişnuitele explozii de veselie. 
Amplificatoarele vărsau în saloanele nobilului etaj sunetele 
asurzitoare ale unui rap violent interpretat de Marky Mark. 
Roger a remarcat un detaliu vestimentar amuzant. Fetele şi 
băieţii afişau un stil grunge nestăvilit, ce se caracteriza prin 


nişte blugi mai găuriţi ca drapelele ce au traversat multe 
războaie. La miezul nopţii, Adam a luat microfonul. Pentru 
câteva momente, Marky Mark s-a oprit din zbierat. Vocea lui 
Adam, întărită de amplificatoare, a anunţat, acoperind 
zgomotul: 

— După cum o ştiţi foarte bine, în această casă blugii sunt 
expulzați. Vă rog aşadar să vi-i scoateţi! Trebuie să vă 
reamintesc că slipul este interzis! 

Sub privirea uluită a lui Roger, toţi invitaţii s-au executat, fără 
excepţie. Adam a reluat: 

— In onoarea iubitului nostru Roger Osborne, a iubitului său Will 
Stanhope şi a gemenilor Hastings noi vrem să oferim Olimpiada 
sexului. Concurenţii se vor departaja în cinci stiluri: hetero, 
homo, bisex, lesbi şi mono! 

— Ce este mono?, a întrebat Will curios. 

— Nobilul sport al masturbării, prietene, a răspuns Adam pe un 
ton doctoral. Nu se ia SIDA, fetele nu se îngraşă, nu mai pierzi 
timp în căutarea unui partener, te poţi culca cu cine vrei... în 
imaginaţie... 

Joan, prezentatoarea lui Roger, i-a surâs tandru: 

— Tu şi Will sunteţi acum singurii cu pantaloni. Dezbrăcaţi-vă! 
La noi discriminările sunt interzise. Apoi alegeţi proba ce vă 
convine! Partenerii nu vă vor lipsi. Nu aveţi decât de luato 
decizie! Suntem în număr mare ca să ne punem pe categorii... 
Turneul european a fost marcat de diverse incidente şi 
evenimente adesea surprinzătoare. Concertul programat la 
Palermo a fost anulat în ultimul moment. 

— O măsură de precauţie, a explicat Stratmore muzicienilor 
uimiţi. 

La Veneţia, Mark a primit vizita lui Roger în apartamentul lui din 
Hotelul Danieli: 

— De acum înainte, caută un pretext să refuzi cupa de 
şampanie pe care ţi-o oferă Stratmore înaintea concertului. Am 
impresia că pune în paharul tău un drog pentru a te excita... 
pentru a te face mai exuberant... mai impetuos... 

Roger l-a privit interzis. Jocul lui Mark îl intriga. De ce îl punea în 
gardă? Ca să-i trezească neîncrederea? 

— Eşti sigur, Mark? 

— Sunt sigur că el procură droguri colegilor tăi. Pentru a-i face 
dependenţi de el, apoi pentru a putea să tragă sforile aşa cum 


doreşte... Şi mai ales nu sufla un cuvânt din ceea ce tocmai ți- 
am spus... Nu glumesc... 

Viena... 

După micul dejun, Roger a plonjat ca de obicei în lectura presei 
britanice. Revelaţiile lui James Roe şi afacerea Deathridge tot 
mai făceau valuri. O nouă ştire lansată pe piaţă a uimit întreaga 
lume. Marcia Emerson, o veche groupie a formaţiei Happy Ones, 
şi-a povestit experienţele sale sexuale cu membrii acestui grup, 
ce se dedau după fiecare spectacol la nişte orgii incredibile, 
drogurile fiind la discreţie. Roger a constatat că această 
campanie de calomniere se intensifică. Cine avea oare interesul 
să-l discrediteze? 

Căzut din întâmplare pe rubrica financiară, a citit consternat un 
titlu ce ocupa trei coloane: Contele Huntington pândit de 
dezastru? Comentatorul constata că pierderile sale se ridicau la 
suma de două miliarde de lire. După ce a suferit un şoc 
devastator în domeniul imobiliar, el trebuia acum să facă faţă 
obligaţiilor de acţionar principal al celei mai importante societăţi 
de asigurări maritime britanice, ce a înregistrat de mulţi ani un 
deficit considerabil. Contele ar fi fost obligat să-şi scoată la 
vânzare domeniul din Haslemere. Verişorul lui, vicontele 
Gresterforth, cunoştea dificultăţi similare. El pierduse deja 
herghelia sa de cai de curse şi faimoasa colecţie de 
impresionişti francezi.În ziua următoare, Roger a primit o 
scrisoare de la mama sa vitregă, care îl informa înnebunită 
despre catastrofa financiară abătută asupra familiei Huntington. 
Degringolada acţiunilor lui Walter îi ameninţa cu spectrul ruinei. 
Sfătuit de unchiul său, Gresterforth, el şi-a angajat toate 
resursele într-o operaţie de bursă care s-a dovedit nefericită. 
Trebuia acum să verse creditorilor 900 000 de lire sterline, dacă 
nu Wilton Crescent va fi pusă sub sechestru. Ducele de 
Northminster era dispus să-i avanseze suma de 100 000 de lire 
cu titlu de împrumut. Propriile mijloace, destul de slabe, nu-i 
permiteau un efort mai mare. „Nu ai putea să-l ajuţi pe tatăl tău, 
furnizându-i diferenţa?, l-a rugat Annabel. Walter nu ştie că am 
intervenit pe lângă tine. Am aflat din ziare că veniturile tale sunt 
destul de importante. Un gest din partea ta ne-ar putea face să 
ieşim din acest impas. Nu cred că Walter va accepta să profite 
de banii tăi. După cum ştii, el este foarte mândru. Sunt jenată 
să-ţi solicit ajutorul, dar adesea nevoia îi împinge pe oameni să 


facă demersuri umilitoare." 

Roger s-a grăbit să ceară un cec de 900 000 de lire pentru 
Walter Osborne. Managerul general a făcut o grimasă: 

— Aţi cheltuit deja sume foarte mari recent! Cele două 
motociclete, numai ele, reprezintă 50 000 de lire... 

— După calculele mele, dispun la ora actuală de cel puţin 3 
milioane de lire. 

— Este adevărat, dar sunteţi încă minor. Trebuie să trimit 
conturile domnului Gresterforth, unchiul dvs..... 

— Pardon? Am împlinit deja şaisprezece ani! Am dreptul să-mi 
administrez singur veniturile! 

Un surâs conciliant s-a desenat pe buzele întredeschise ale lui 
Stratmore. 

— Nu mă gândesc decât la binele dvs., domnule Osborne. Vreau 
să vă ajut să vă păstraţi banii! Nu uitaţi de trista experienţă a 
Samanthei Fox, lipsită de bani chiar de către tatăl ei, care s-a 
dedat la nişte operaţiuni incorecte cu banii ei... 

Roger şi-a ridicat bărbia cu un aer războinic: 

— Nu trebuie să vă dau dvs. socoteală, domnule Stratmore. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Mâine dimineaţă cel târziu, tatăl dvs. 
va primi banii. 

Walter Osborne a acceptat banii. l-a reproşat lui Annabel 
umilinţa pe care o va suferi. Ajutorul lui Roger lua în ochii lui 
semnificaţia unei insulte. Un sentiment de ură, mai puternic 
decât sentimentele părinteşti, îi tăia apetitul, îi tulbura somnul. 
Că fiul său va salva Wilton Crescent reprezenta o răsturnare a 
legilor naturii. Că un adolescent de şaisprezece ani a reuşit să 
se afirme, contrar previziunilor lui, echivala cu o pălmuire. 
Atunci când casierul i-a înmânat cecul de 900 000 de lire, ar fi 
avut chef să plângă de ciudă. Intors acasă, a privit cu mânie 
imobilul ce-l dezgusta şi, mortificat, a intrat în vestibul. Avea 
senzaţia că pereţii, plafonul, planşeul îl apăsau. 

Annabel era în salon. Aşezată la televizor, ea urmărea buletinul 
de ştiri. Spicherul vorbea de problemele imobiliare. A citat chiar 
şi numele contelui Huntington. Annabel a întrerupt emisiunea, 
pentru a nu creşte nefericirea soţului ei, care s-a lăsat să cadă 
în fotoliu. Ea îi vorbi cu blândeţe: 

— Aţi plătit? 

— Da, a oftat el golit de energie. Ea schiţă un gest de uşurare: 
— Intreaga sumă? 


— Da. 900 000 de lire. 

— Cei 100 000 de lire pe care ni i-a avansat papa pot servi 
pentru a ne acoperi cheltuielile cotidiene. Sunt fericită acum. Mă 
simt din nou acasă... În propria casă... 

— Nu mai este a noastră... 

— Nu te înţeleg... 

— Este casa lui Roger, a spus el printre dinţi. 

— Walter, nu uita că Roger este fiul tău. 

— Nu! Nu este fiul meu! Roger este un străin! 


Varşovia.... 

Spectacolul se apropia de sfârşit... _ 

Apoteoza se desfăşura după toate regulile artei. In mijlocul 
dansatorilor în plină mişcare, Roger se mişca precum un foc 
zglobiu. Totuşi, oboseala a aruncat plumb în picioarele lui. 
Primele semne ale epuizării se anunţară. Licurici formaţi de 
creierul său zburau pe dinaintea ochilor, suprapunându-se pe 
miile de brichete aprinse, pe care le agitau fanii, care urlau în 
extaz. Pielea lui Roger a căpătat o transparenţă luminoasa. 
Corpul lui emana o senzualitate, o vulnerabilitate ce-i înnebunea 
pe tineri... 

Părăsi în fine scena, aproape împleticindu-se. Will îi remarcă 
slăbiciunea şi alergă să-l sprijine. Ajuns în loja sa, Roger se 
întinse pe canapea. Gâfâia, aflat la capătul puterilor. Mark 
evacua pe toată lumea, cu excepţia lui Will. II privi pe Roger ce 
respira cu greutate. 

— Şampania lui Stratmore îmi făcea totuşi bine, a murmurat el. 
Mark i-a şters sudoarea care îi umpluse fruntea: 

— În niciun caz! Te-ai oprit la timp! Anumite organisme rezistă 
mai bine la droguri. Tu ai avut această şansă. Oboseala ta este 
datorată întreruperii prizei de droguri... vei vedea că totul va 
trece. 

— Uneori, am nevoie de un întăritor... Când sunt epuizat, o linie 
de cocaină mă repune pe picioare.... 

— Rezumă-te la prizele ocazionale... Este un sfat prietenesc... ŞI 
eu prizam cocaină. Când am simţit că sunt în prag de a deveni 
dependent, m-am oprit. Mi-a trebuit o cură de dezintoxicare 
pentru a mă elibera de acest cerc infernal. Acum nu mai trag şi 
nici nu-mi mai este rău. Este vorba despre ceva ce ţine de 
trecut. Şi sunt extrem de fericit că m-am eliberat. A fost o 


perioadă în care inhalam nutriţi, etil-cloride, prin care înghiţeam 
porcării pentru a putea să fac amor fără oprire... 

Will îl privi cu ochii măriţi de uimire: 

— Şi eu am luat acid... 

— Cu atât mai rău! Trebuie încetat cu aventurile ameţitoare. 
Roger îşi masa tâmplele: 

— Sunt obosit... totuşi sângele pompat în vene mă arde.... 

— Este o uşoară stare de slăbiciune, a constatat Mark. Gata, 
Roger, gata! 

Uşa se deschise şi Stratmore a intrat agitat. O paloare stranie îi 
colora obrajii. A deschis buzele: 

— Trebuie să vă previn, domnule Osborne. Ziariştii vă aşteaptă 
la ieşire. Vă vor bombarda cu întrebări! Trebuie să vă pregătiţi 
nişte răspunsuri. 

— Incă un scandal? Acum ce am mai făcut? 

Un surâs a strâmbat gura managerului general: 

— Nu este vorba despre scandalurile dvs., spuse el pe un ton 
uşor ironic. Presa de seară din Londra a publicat o ştire ajunsă la 
Varşovia prin intermediul radioului şi televiziunii. Am fost asaltat 
de ziarişti şi de corespondenţii străini, dar am răspuns într-o 
manieră laconică: nu am comentarii; numai domnul 

Osborne este abilitat să vă lămurească. Am vrut să câştig puţin 
timp ca să telefonez la Londra şi să obţin informaţii. King's Voice 
a semnat un contract de colaborare cu casa japoneză Nippon 
Sun. Noua casă ce va fi susţinută de multinaţionalele Dexter şi 
Nakamura va dispune de enorme mijloace pentru a impune 
grupul dvs., domnule Osborne, printre primii trei uriaşi al 
planetei. Goldcrest s-a retras din cursă. Samuel Goldbloom nu 
putea suporta efortul financiar impus de amploarea afacerilor 
noastre. 

— Asta ce înseamnă?, a întrebat Roger. Grupul nostru nu aduce 
bani? 

— Ba da, dar numai de puţin timp. 

— lar milioanele de discuri vândute? Afluenţa publicului la 
concertele noastre? 

— Cifrele de afaceri şi beneficiile sunt noţiuni distincte, a spus 
Stratmore. Vă voi face o mărturisire, domnule Osborne. Pentru a 
forţa succesul grupului dvs., King's Voice a trebuit să facă 
sacrificii oneroase. La debutul dvs. stadioanele erau tot timpul 
umplute cu oameni admişi să intre fără să plătească. Şcolile 


primeau invitaţii colective pentru a asista la spectacole. 
Vânzările discurilor dvs. erau umflate. Domnul Dexter a dorit ca 
grupul să se afirme încă de la început în topul muzicii rock. 
Pentru a urca pe muntele înzăpezit, o poţi face fie pe jos, fie 
confortabil instalat în cabina unui funicular. Dvs. aţi beneficiat 
de un funicular construit pentru dvs. personal. 

Cu amorul propriu distrus, Roger s-a întors spre Mark: 

— Este adevărat, Mark? 

— Da, este adevărat, a răspuns jenat regizorul. Stratmore se 
grăbi să adauge: 

— Să nu vă imaginaţi că noi nu vă recunoaştem valoarea. 
Sunteţi foarte mare! Ultimul disc este deja numărul doi în topuri. 
Mark a izbucnit în râs: 

— Corporaţia a pariat pe un cal câştigător! Pe cel mai bun cal de 
curse anglo-arab, ce câştigă marile premii cu o uşurinţă 
uimitoare. Este purul adevăr. De ce să ne ascundem după 
degete? Şi milioanele vor reintra!... Catastrofismul lui John a 
deformat sensibil realitatea... 

— Atunci ce să spun ziariştilor?, a întrebat Roger cu o falsă 
candoare. 

Faţa lui Stratmore exterioriza concentrarea intelectului său pus 
într-o situaţie de luptă: 

— Ei, cred că un omagiu adus firmei King's Voice pentru sprijinul 
acordat tinerilor muzicieni ar fi corect... _ 

— Aveţi dreptate, domnule Stratmore, a spus Roger serios. In 
timp ce majoritatea adulţilor şi autorităţile civile şi religioase 
ignoră sau detestă rockul, anumiţi mari industriaşi au descoperit 
virtuțile acestei muzici. Este propensiunea aducerii miliardelor 
de dolari oamenilor de afaceri ce se înghesuie spre aceste 
manifestări, bani pe care îi canalizează înspre obţinerea de 
profituri şi mai substanţiale. Îndustria discului şi a spectacolului, 
comerţul, marile întreprinderi, precum şi anumiţi rockeri obţin 
de aici mari avantaje. 

Figura lui Stratmore s-a alungit. 

— Presupun că nu este de dorit să insistăm prea mult asupra 
profiturilor realizate de marea finanţă... 

— Cea mai bună soluţie este de a mă scoate pe uşa din spate, a 
propus Roger. Descurcaţi-vă dvs. cu ziariştii! 


Dosar 326 Roger Osborne Grupul Osborne 


Domnule, 

Paginile 383-385 ale manuscrisului Dillon, pe care vi le 
prezentăm, aruncă o lumină inedită asupra atmosferei care se 
tensiona în cadrul grupului Roger Osborne în perioada 
dezastruoasei decizii luate de Harold Dexter de a rupe legăturile 
cu corporaţia noastră şi de a căuta o alianţă cu Yazuka. 

Trebuie să recunosc că manevra a fost executată cu o răbdare 
şi o viclenie care ne-au surprins. Consiliul nostru de 
administraţie a primit cu stupoare raportul meu privitor la 
situaţia lui Dexter. Harold Dexter şi-a exprimat în două rânduri 
nemulţumirea cu privire la împărţirea beneficiilor ce ar fi 
avantajat corporaţia noastră în detrimentul corporației sale. 

El considera, tn piua, că pierderea a 900 milioane de dolari pe 
care a suferit-o după eşecul OI'A lansai împotriva consorţiului 
NTM era datorată tn parte reţinerii noastre de a interveni în 
favoarea sa, atunci când Sunderland Corporation — calul alb — 
a luat apărarea lui NTM. În realitate, noi am avut intenţia de a-l 
slăbi, pentru a-l înghiţi apoi fără probleme. Un joc dublu, cu 
urmări înşelătoare, pe care le cunoaştem foarte bine. 

Când Dexter a semnat acordul cu Nippon Sun, noi nu ştiam că 
această companie multinațională era legată de Yazuka. Eram 
numai informaţi că băncile lui Jushi Nakamura albeau banii 
acestei organizaţii underground. Asta nu este însă o excepţie. 
Practic, toate marile corporaţii financiare din Occident acceptă 
înălbirea. Eliminarea lui Samuel Goldbloom, ce a renunţat fără 
să protesteze la drepturile sale asupra contractului cu grupul 
Osborne, ar fi trebuit să ne deschidă ochii. Dexter, singur, nu ar 
fi dispus de mijloace de presiune eficace pentru a-l determina 
pe Goldbloom — un încăpățânat — să se retragă cu 
înţelepciune, fără să facă valuri. Dar Yazuka le avea. lar 
Goldcrest a înţeles mesajul. Roger Osborne joacă — fără ştirea 
lui — rolul calului troian introdus în citadela rock. Aceste formaţii 
muzicale uriaşe ce traversează frontierele în toate sensurile, cu 
uşurinţa apei ce traversează pereţii-filtre ai intestinelor, ne oferă 
oportunităţi formidabile, avantaje incalculabile. Discurile şi 
spectacolele ocultează faţa nevăzută a lunii. 

Indepărtându-se de noi, Dexter ne-a privat de un atu — asul 
numit Roger Osborne. O dublă lovitură ce solicită o pedeapsă 
exemplară. Între noi şi Dexter s-a declarat război. Asta 
înseamnă că ofensiva noastră trebuie să aibă ca obiectiv şi pe 


Yazuka. Un război subteran, sub acoperirea calmului, destinat să 
înşele nu numai lumea exterioară, dar şi formaţia muzicală a lui 
Osborne. Grupul lui rămâne o miză însemnată. Trebuie să-l 
recuperăm. : 

Vor exista şi victime. Este indispensabil. In caz de eşec, grupul 
trebuie distrus. Va fi dificil de găsit un talent capabil să egaleze 
strălucirea, atracţia pe care Osborne o exercită asupra maselor. 
Dar nimeni nu este de neînlocuit. Amintiţi-vă de Elvis! Unicul! 
Regele! Monopolul lui a fost spart ulterior de o avalanşă de 
genii. lar cortegiul lor continuă şi azi. Geniile colcăie ca puricii 
pe un câine cu blana deasă. Rockul generează genii. 

Vă rog să mă scuzaţi, domnule, pentru această explozie 
elegiacă. Rockul este contagios. Fie îl adori, fie îl deteşti. Nu 
există aici decât alb sau negru. Griul nu există. 

Dacă voi primi ordinul de a-l elimina pe Osborne, îl voi executa 
fără ezitare. Dar după execuţie, voi asculta unul din discurile lui. 
Vă rog să primiţi, domnule, expresia devotamentului meu 
neţărmurit. 

Jarvis Penrose 

P.S. Harold Dexter a început deja să îndepărteze de grup 
personalul tehnic şi gărzile de corp care nu-i inspiră încredere. A 
infiltra oamenii noştri ar fi o întreprindere extrem de dificilă. 
Oamenii lui Yakuza îşi cunosc bine meseria. A discerne suspecţii 
este una din specialităţile lor. 

).P.Încă de la început, colaborarea dintre King's Voice şi Nippon 
Sun se dovedea avantajoasă pentru toate părţile, cu excepţia lui 
Roger şi a băieţilor, care au manifestat o uşoară reticenţă. 
Muncitori neobosiţi şi fără odihnă, japonezii au pus tehnologia în 
sprijinul ameliorării randamentului grupului. Domnul Nakamura 
a furnizat un studio transportabil, pentru a permite muzicienilor 
să înregistreze cântecele chiar în timpul turneelor. Condiţii 
confortabile, mijloace tehnice perfecte, personal înalt calificat... 
în ochii lui Roger şi a colegilor lui, compoziţia — plăcută prin 
definiţie căci implica inspiraţie, exaltare, entuziasm — a luat 
semnificaţia unei adevărate corvezi, a unei munci penibile, 
impuse din afară. Nakamura a multiplicat efectele speciale, ca şi 
cum ar fi vrut să eclipseze faimosul concert „Harmony" 
prezentat la Tokyo de către Marc Cerrone. El a înecat muzica 
într-o feerie orbitoare ce voia să fure vedeta spectacolului. 
Dexter, avertizat de către Mark Schweize, a trebuit să intervină 


pentru a modera ardoarea asociatului său japonez. Dar ideile lui 
Nakamura l-au modelat. El a cumpărat studiourile 
Intercontinental Pictures, de la Hollywood, şi a ordonat 
începerea unui film de lungmetraj având ca rol principal pe 
Roger Osborne. Scenarişti experimentați au trebuit să-şi stoarcă 
mintea, ca strugurii pe o presă, pentru a secreta cele mai bune 
idei caro, transformate în producţii cinematografice, să aducă 
pe un platou de platină multe sute de milioane de dolari. 
Regizorul desemnat pentru a realiza această operă de excepţie 
era celebrul John Mantegna, care încercase deja să-l recruteze 
pe Roger — în perioada în care urma şcoala elveţiană — cu 
scopul de a-l lansa într-o superproducţie muzicală. Judecătorul 
Osborne redusese la neant acest proiect. Astăzi opoziţia lui nu 
mai exista. Banii fiului său i-au evitat falimentul. După aceea, 
domnul Nakamura a constatat că elementul feminin nu era 
îndeajuns de reprezentativ în spectacol. Pentru a restabili 
strălucirea grupului, el a propus concursul a patru tinere fete — 
alese dintre modelele sale cele mai bine plătite — care dansau 
şi cântau minunat, pentru a întări trioul de coriste ce acompania 
grupul. Aceste candidate puteau contribui la crearea unei aure 
de glamour ce lipsea grupului. 

— Grupul Osborne nu este o casă de modă, a obiectat Mark. De 
ce să nu facă şi stiptease, pentru a inflama senzualitatea 
fanilor? Să adăugăm scene de un erotism violent susceptibil să 
eclipseze gloria Madonnei! Apoi să presărăm sămânţa discordiei 
printre tinerii muzicieni! Să infiltrăm diavolul în jupon de dantelă 
in sânul Edenului nostru! 

— Calm! Calm!, a exclamat Stratmore. Tu vorbeşti ca un macho, 
licenţiat al celei mai dure şcoli antifeministe. Gata cu glumele! 
Domnul Dexter este prins între dorinţa de a se face agreabil 
noului său partener, ce aduce afacerii o întărire de un miliard de 
dolari, şi mânia Myrei care se opune invaziei acestor frumoase şi 
tinere fete în domeniul rezervat ei. Ştii prea bine la ce fac aluzie. 
— Sexul şi afacerile nu fac un bun menaj! Stratmore a izbucnit 
în râs: 

— Numai dacă nu e vorba de un gigolo. Acordul dintre 
cumpărătoare şi cel cumpărat se dovedeşte adesea folositor 
pentru ambele părţi. 

— Nu-l văd pe Roger în pielea unui gigolo.Este fiinţa cea mai 
îndrăgostită de independenţă pe care am văzut-o vreodată, a 


spus Mark cu convingere. 

— Şi fetele recomandate de Nakamura? 

— Voi încerca să-l conving pe Roger să le accepte. 

Turneul european se derula în circuit închis. Pornit la Paris, va 
lua sfârşit tot la Paris. Grupul parcurgea oraş după oraş. Această 
viaţă aparent colorată, plină de agitaţie şi de zgomot, se pierdea 
pe calea unei rutine devenite exasperantă. Pentru a se elibera 
din acest laţ, orice mijloc era bun. Băieţii se dedau unor excese 
obişnuite de altfel tuturor grupurilor ce au cucerit gloria. La 
Viena, Danny a aruncat un aparat TV pe fereastra camerei 
hotelului. Din fericire, din cauza orei târzii, nu erau trecători. 
Dând dovadă de o mare ingeniozitate, Bruce a introdus la el în 
cameră, fără ştirea lui Jason, un băiat cu moravuri speciale. 
După câteva ore de înţelegere perfectă, ei s-au certat, la răsărit, 
dintr-un motiv neînsemnat. Au făcut o asemenea gălăgie, încât 
gărzile de corp au trebuit să intervină în forţă pentru a-i separa. 
Cu strângere de inimă, Stratmore a trebuit să plătească 
mobilele distruse. Acest incident s-a petrecut la Berlin. La 
Varşovia, Lou a devastat la rândul lui camera pe care o ocupa, 
dar din motive diferite. De câtva timp, drogurile tari pe care le 
consuma în cantităţi tot mai mari i-au provocat necazuri. Avea 
viziuni, halucinaţii, după spusa lui Mark. Şobolani apăreau din 
pereţi, tarantule ieşeau de sub pat şi se căţărau pe corpul lui. Și- 
a sfâşiat hainele şi a aruncat spre păianjeni cu toate obiectele 
pe care le avea la îndemână. În ziua următoare, a uitat delirul 
din starea de veghe şi a cântat la baterie cu mult farmec. 
Dennis adora pocherul. Găsea mereu parteneri amatori să 
manevreze cărţile, căci în general pierdea sume mari. Roger a 
participat la câteva partide, pentru că îi plăcea să joace, dara 
abandonat pockerul atunci când a constatat că masa verde îl 
făcea să piardă prea mult timp. 

La Budapesta, doi membri ai grupului beţi au angajat un furios 
meci de catch as catch can în camera lui Jimmy. Ca de obicei 
mobilele s-au făcut ţăndări. La Bucureşti, Roger, ameţit de 
câteva pahare de şampanie, a urcat pe balustrada terasei 
superioare a hotelului Intercontinental şi, inspirat de exemplul 
lui Morrison, a făcut nişte evoluţii în apropierea golului ce se 
deschidea în stânga sa. Cu vârfurile degetelor, el trimitea bezele 
camarazilor şi membrilor grupului ce-l priveau speriaţi, 
aşteptându-i căderea în hăul nopţii traversate de lumini fixe sau 


mişcătoare. A coborât în cele din urmă valid, salvat de o 
stinghie improvizată, şi a declarat râzând: 

— Ce exaltare splendidă! Sfidarea atracției gravitaționale! 
Combaterea absolutului! 

Ca să-i facă plăcere, directorul hotelului a pus la dispoziţia sa o 
piscină situată pe acoperiş şi luminată feeric la ora trei din 
noapte. Cu această ocazie, cele patru fete trimise de Nakamura, 
răpitor de frumoase, seducătoare şi foarte sexi, au fost cu 
plăcere primite de băieţi şi cu o contrarietate abia ascunsă de 
cele trei coriste prezente deja. Inalte, „intrusele", deşi 
adolescente, atingeau un metru optzeci. Din fericire, majoritatea 
muzicienilor, inclusiv Roger, le depăşeau cu câţiva centimetri. 
— Sunt foarte decorative, a recunoscut Mark. Chiar dacă nu este 
nevoie. Vor atrage toate privirile în dauna grupului. Dar trebuie 
să se acomodeze cu ceilalţi. 

Fiecare fată, fusese informat Mark, câştiga 5 milioane de dolari 
pe an. Muzicienii din grup, cu excepţia lui Roger, atingeau circa 
patru milioane. Dansatorii primeau mai puţin de un milion. 
Diferenţele de tratament, odată dezvăluite, au dus la scrâşnituri 
din dinţi. Banii primiţi de Roger se ridicau la cifre astronomice, 
dar asta nu mai uimea pe nimeni, căci era sufletul grupului şi 
toată lumea se învârtea în jurul lui. 

Pentru a sărbători pe noii recruți, s-au desfăcut 
şampaniile.Recepţia neaşteptată s-a transformat într-o beţie 
orgiastică. Adolescenţii au consumat alcool în cantităţi 
industriale, fără ca cineva să îndrăznească să-i împiedice. 
Libertatea, bunăstarea lor depindeau de succesul turneului. Că 
ei se autodistrug? Nu mai interesa pe nimeni. Înlocuitori atinşi 
de talent se puteau găsi foarte uşor. Dificultatea consta în 
eforturile pe care căutătorii de vedete trebuiau să le depună 
pentru a-i impune publicului, în general capricios. Atâta vreme 
cât strălucea, steaua era adulată, menajată, răsfăţată. In 
schimb, trebuia să răspândească o lumină orbitoare, o căldură 
intensă, chiar şi cu riscul de a-şi irosi viaţa. Dar miza înclina 
balanţa. Dintre cele patru modele, o roşcată unduitoare, suplă, 
încântătoare, cu un pahar de şampanie în mână, s-a apropiat de 
Roger. Mark supraveghea de departe scena. 

Tot ce atingea Roger îl interesa în gradul cel mai înalt. Fata i-a 
surâs. Un surâs care ar fi impresionat şi inima cea mai dură. 

— Eu sunt Kimberley. Nu vă mai amintiţi de mine? 


Roger şi-a plimbat privirea pe faţa luminoasă, pe gât, pe sânii 
care tresăltau sub pânza rochiei sale chinezeşti. Apoi a urmărit 
curba şoldurilor strânse, de băiat, şi linia perfectă a gambelor 
atât de lungi încât lăsau impresia că se termină sub sâni. 

— Sunt încântat, Kimberley. Ne-am mai întâlnit undeva? 

— Am făcut dragoste la Monteleone... Roger a râs: 

— Această alegere demonstrează că am un gust fin. 

— Dumneavoastră planaţi pe înălţimi de vis prea abstracte ca să 
vă mai amintiţi de fata goală care vă lega, prin intermediul 
corpului ei, de măruntaiele pământului... 

— Văd că sunteţi o poetă! 

— În anumite momente... Evident, această întâlnire 
accidentală... 

— AŞ spune carnală.... 

— Carnală, dacă preferaţi... nu înseamnă că trebuie să se 
repete... 

— Atunci de ce mi-aţi reamintit de ea? 

— O experienţă printre altele... Uitaţi-o! 

Şi-a mişcat uşor gâtul, în semn de salut schiţat, apoi s-a 
îndepărat. Mark a venit apoi la interpret: 

— Ce voia fata asta?, a întrebat el cu o curiozitate ironică. 

— Kimberley, se numeşte Kimberley. A asistat la unul din 
concertele mele... 

— Presupun că ţi-a cerut un autograf.... 

— Nu. 

— Mai mult decât atât? 

Roger l-a privit interogator. Tonul amar al lui Mark l-a surprins. 
Era oare gelos? Pentru prima dată şi-a pus această întrebare. 
Regizorul a schimbat subiectul: 

— Hai să bem un pahar de şampanie! Exhibiţia ta pe balustrada 
hotelului m-a agitat puţin. 

— Doar puţin?, a întrebat Roger pentru a-l tachina. 

— Este adevărat! „Puţin" nu exprimă exact emoția pe care am 
simţit-o... 

— Nu voi mai repeta acea experienţă! Îţi promit! 

La Moscova, în marele hol, cu plafonul încărcat de o poleială 
veştejită, al hotelului, Roger s-a întâlnit cu mama sa. Imbrăcată 
în alb, de o eleganţă supremă, persoana sa alinia distincţia 
aristocratică şi graţia dansatoarei. Margaret de Lusignan parcă 
nu avea vârstă. Nici cel mai bun fizionomist nu ar fi putut 


preciza dacă ea a împlinit treizeci de ani sau cincizeci. Avea faţa 
imobilă, aproape rigidă, a unei zeițe antice sculptate în 
marmură. Gura sa cu curbe uşor rotunjite schiţa umbra unui 
surâs. Pentru cei avizaţi, acest semn de expansiune reprezenta 
un summum niciodată depăşit. O dansatoare trebuie să-şi 
exprime sentimentele prin mişcările corpului, ale braţelor, ale 
picioarelor, niciodată prin ale feţei. Ea s-a oprit în faţa fiului său 
şi l-a privit cu o admiraţie incredulă: 

— Tu eşti, Roger? Nu-mi vine să cred... Eşti atât de frumos şi de 
mare... În ochii mei ai rămas acelaşi mic băiat pe care îl 
mângâiam... cu mulţi ani în urmă... 

Margaret l-a îmbrăţişat, apropiindu-şi simbolic obrajii de ai lui 
pentru a nu-şi strica machiajul. 

— Sper că ai primit telegramele mele de felicitare. Ti-am urmărit 
cariera cu o plăcere maximă. Rezultatele şcolare, concertele de 
le Brighton, Wembley, Paris.... Am toate discurile, casetele 
video, criticile.... Nu mi-ai răspuns niciodată... 

Vocea lui Margaret exprima toată tandreţea pe care faţa sa da 
marmură refuza să o exteriorizeze. 

— Am încercat să te întâlnesc, dar nu am reuşit niciodată. Eraţi 
mereu în turneu. 

Margaret a oftat cu o tristeţe teatrală. 

— Pentru a-mi menţine trupa în viaţă, sunt obligată să alerg prin 
toată lumea pentru cucerirea spectatorilor. Am nevoie de o sută 
de reprezentări înaintea unei săli pline ca să fac o sută de mii de 
spectatori pe care tu îi obţii la un singur concert. În zilele 
noastre, Nijinski, pentru a se afirma, ar trebui să fie admis ca 
dansator în trupa lui Michael Jackson... da, de ce nu printre ai 
tâi?... tu eşti şi un bun, un foarte bun dansator... Aş fi preferat să 
practic dansul clasic... În orice caz, cred că ai moştenit talentul 
meu.... îmi închipui nefericirea tatălui tău... El are concepţii prea 
burgheze.... îl deplâng.... 

Margaret a remarcat gărzile de corp ce-l escortau pe fiul ei. Se 
țineau destul de departe pentru a nu avea aerul că ascultă 
discuţia purtată de Roger cu mama sa, dar la o distanţă care le 
permitea să intervină dacă se profila vreo primejdie. 

— Nu te agasează aceşti indivizi cu mutre de spânzurătoare? 

— Este imposibil să scap de supravegherea lor. Măsuri de 
securitate, se spune. Adesea, am impresia că am devenit un fel 
de canar închis într-o colivie. Este preţul pentru avantajele 


oferite de notorietate. 

Roger a invitat-o să cineze în apartamentul lui. Întrarea în 
restaurantul hotelului ar fi dus la provocarea unei minirevoluţii. 
Aşezaţi la o masă pătrată, aproape de fereastră, aveau toată 
Moscova la picioare. Serviciul era plăcut, iar mâncarea bine 
preparată. Numai apetitul le mai lipsea. Emoţionată, a mângâiat 
cu degetele sale subţiri mâna lui Roger şi i-a vorbit cu o căldură 
care l-a impresionat: 

— Când erai mic îmi închipuiam că vei fi cândva un muzician şi 
un poet... 

-Muzician... poate, dar poet, nu. Îmi scriu cuvintele cântecelor. 
Asta este tot. Morrison era un poet! Un poet înnăscut! Dorinţa 
mea secretă este să scriu un roman. Dar scrisul cere timp, iar 
eu, din nefericire, nu am timp. Multe fraze îmi trec prin minte, 
fraze bine elaborate pe care mi le notez într-un carneţel. Sper să 
le pot utiliza cândva. Jim Morrison broda fraze pe care le 
închidea într-un caiet... 

— Nu cred că Morrison este un bun exemplu pentru tine... 
Reproşul trist reflectat în ochii lui Roger a tulburat-o. 

— Nu aş vrea să vă contrariez visele... Vergiliu l-a ghidat pe 
Dante pe şantierele Infernului... Morrison îţi dirijează paşii 
printre stele... O plimbare care nu este la îndemâna muritorilor... 
Oare am ghicit? 

Margaret a gustat din somonul afumat şi din caviarul Beluga. 
Roger s-a mulţumit cu un platou simplu: paste cu brânză. 

— Italienii nu concep ca pastele să fie însoţite de sos tomat. A le 
presăra cu brânză echivalează pentru ei cu o erezie, a spus 
Margaret cu convingere. 

Roger a surâs amuzat. 

— Înainte de succesul care-i permitea să aleagă platourile cele 
mai fine din marile restaurante, Perl, interpretul grupului Love- 
Hate, a declarat cu o candoare impresionantă, că în urmă cu 
cinci ani nu mânca decât macaroane cu brânză şi că şi-a păstrat 
aceleaşi ţoale timp de şase luni. Deborda de talent. | s-a 
reproşat că este prea punk. Mie mi s-a reproşat că sunt prea 
glam. Oamenii s-au înşelat deopotrivă asupra lui, cât şi asupra 
mea. Gustul comun pentru pastele cu brânză ne apropie. 

Uşa s-a deschis şi Mark a intrat val-vârtej. Părea într-o mare 
agitaţie. Şi-a cerut iertare pentru întreruperea intempestivă şi a 
adăugat: 


— Dennis era gata să-şi piardă viaţa ca urmare a unei 
supradoze. Un medic l-a salvat in extremis. Dacă posezi cumva 
cea mai mică cantitate de droguri, aruncă-le repede în closet. 
Riscăm o descindere a poliţiei. Stratmore face în toate felurile! 
Se teme de un scandal care ar putea păta imaginea noastră în 
afară. 

Stratmore se precipită la rândul lui după Mark. Era mai livid 
decât vampirii lui Polanski şi Coppola. Mânia îl înnebunea. 

— Din fericire, acest imbecil de Dennis nu a căzut printre pomii 
din Singapore. La ora actuală am fi fost cu toţii puşi sub gratii. 
Margaret de Lusignan îl studia cu un aer placid. În lumea 
teatrului astfel de incidente erau monedă curentă. Roger a 
crezut că vede în ochii lui Mark un licăr de ironie. 

Grupul reveni la Londra după ce a trecut cu mare succes o 
probă foarte grea. Primul turneu internaţional a ridicat în slăvi 
reputaţia sa, a activat vânzarea discurilor şi a casetelor video. 
Instalarea studiourilor mobile de înregistrare i-a permis lui Roger 
să creeze câteva cântece pentru noul album. Pentru a calma 
curiozitatea ziariştilor, care-i urmăreau toate mişcările, el şi-a 
restabilit domiciliul la Wilton Crescent. În acest fel, putea pune 
capăt şi divergenţelor cu tatăl său. Desigur că se evitau în 
continuare. Walter înnebunea la ideea de a fi utilizat banii fiului 
său, pentru a plăti bancherii ce-l hărţuiau. Recunoştinţa este o 
marfă rară. In ce-l priveşte, Roger se ţinea de o parte, căci 
cunoştea irascibilitatea şi cheful de ceartă al tatălui său. 
Annabel se forţa să realizeze un echilibru precar. Cu privire la 
Roger încerca sentimente complexe: admiraţie, uimire, 
tulburare — da, tulburare — şi o excitație sexuală care se 
accentua în cursul viselor ei nocturne. Visa la copulaţii 
dezlănţuite, la situaţii explozive, răpiri, violuri, fuga alături de 
Roger pentru a scăpa de nişte urmăritori mascaţi. Annabel se 
agita atât de mult în timpul nopţii, încât îl trezea pe Walter 
tresărind. Intr-o noapte, după un vis foarte emoţionant, ea a 
deschis ochii şi l-a văzut pe Walter care stătea în capul oaselor 
şi o privea cu uimire. 

— Ai pronunţat numele lui Roger! Oare nu îţi arată respect? Să 
nu-mi ascunzi adevărul! 

Un surâs forţat i s-a desenat pe faţă: 

— Am avut un vis straniu. Mă găseam cu tine pe un trotuar, în 
faţa casei. Roger traversa strada pentru a ne întâlni... Brusc, o 


maşină s-a precipitat spre el... Atunci l-am strigat.... 

Putea să-i dezvăluie adevărul? În vis, Roger o poseda. Ajunsă în 
culmea orgasmului, îi striga numele.... 

Data plecării la New York — deschiderea turneului american — 
era deja fixată. Cele patru avioane de transport, ce duceau cele 
patru scene şi echipamentul, părăsiseră deja Anglia. Roger îşi 
făcea bagajele şi îşi alegea cărţile şi casetele indispensabile, 
care vor trebui să-i furnizeze o lectură plăcută şi o documentaţie 
precisă. In mod paradoxal, marea oboseală pe care o resimțea îi 
alunga somnul, aşa că pentru a dormi el se umfla de somnifere. 
Spre deosebire de colegii lui, care păstrau de multe ori până la 
ziuă pe fetele din grup care le ofereau o noapte de amor, el le 
trimitea imediat ce apetitul sexual se potolea. Chiar şi Kimberley 
a suferit acest tratament. Fetele, rănite în orgoliul lor propriu de 
acest egoism, îl numeau Narcis, dar continuau să i se ofere, 
acceptându-i resemnate capriciile. 

Tocmai închidea o valiză, când a auzit paşi zgomotoşi ce urcau 
la etajul lui. Cu ochii tulburaţi, cu faţa lividă, descompusă, Will a 
intrat în trombă, agitând un ziar pe care l-a aruncat sub ochii lui 
Roger: 

— Citeşte acest articol, a urlat el, arătându-i cu degetul un 
articol subliniat cu roşu. 

Textul relata uimitoarea experienţă a unui tânăr turist american, 
ce fusese spitalizat într-o clinică mexicană ca urmare a unei 
crize acute de apendicită. A fost operat de urgenţă şi apoi 
sechestrat pentru că nu putea achita suma imensă de bani 
cerută de directorul spitalului, care îşi imagina, din eroare, că 
are de-a face cu un personaj foarte bogat. După câteva încercări 
eşuate, tânărul american a reuşit în cele din urmă să fugă, să 
traverseze frontiera mexicană şi să intre în Statele Unite. A 
suferit o nouă intervenţie chirurgicală, pentru a repara pagubele 
suferite prin prima operaţie. S-a constatat cu stupoare că 
ablaţiunea apendicelui bolnav nu a fost operată. Cu această 
ocazie s-a aflat că americanul este seropozitiv, căci mexicanii i- 
au administrat o perfuzie cu sânge infestat. 

Roger a aruncat o privire interogativă prietenului său. 

— Şi care este problema? 

Will şi-a strâns pumnii cu o disperare neputincioasă. 

— In clinica asta am fost operat după accidentul de maşină. 
Roger a înţeles durerea lui Will. A încercat să-l calmeze: 


— Asta nu înseamnă că ţi-au aplicat acelaşi tratament. 

— Sunt sigur că m-au infectat. l-am arătat acest articol tatălui 
meu care, ca şi tine, mi-a spus să nu mă îngrijorez. Dar mi-am 
dat seama că era tulburat. A cedat insistenţei mele şi a dispus 
să fac analize de sânge. Clinica lui are un laborator bine utilat. 
Voi primi rezultatele mâine... Mi-e frică, Roger... Mi-e frică... Aş fi 
vrut atât de mult să te însoțesc în America... 

— Sunt sigur, Will, că temerile tale nu sunt fondate. Vom zbura 
împreună spre New York. Vei vedea... VOM ZBURA ÎMPREUNĂ!... 
Roger se înşela. Will nu l-a însoţit în America. Tragedia lui Will a 
avut efectul unei lovituri teribile asupra tuturor membrilor 
formaţiei. Roger a plâns în hohote. Un capitol al vieţii lui luase 
sfârşit. Un sfârşit pe care îl simţea amar, acru, angoasant. 
Aşteptase această călătorie cu plăcerea anticipată a unui copil 
care aşteaptă un pom de Crăciun plin cu ornamente 
strălucitoare şi cu jucării dătătoare de vise... drogurile 
copilăriei... 

Cu flacăra bucuriei stinse, cu orizontul umbrit de nori 
ameninţători şi moartea ce rodea totul în jurul lui, i s-a tăiat 
plăcerea de a trăi. Marea doamnă în negru îl înconjura cu o 
graţie celestă, pentru a-i reaminti că într-o zi, mai mult sau puţin 
îndepărtată, ea se va prezenta la întâlnirea fixată încă din clipa 
venirii lui pe lume. Robert de Fontevrault, verişorul lui, luat de 
SIDA, Eric, copilul martir ce se legăna la capătul unei funii, Bob 
Hutton ucis de o supradoza, Jim Robbins dispărut într-o 
catastrofă aeriană... 

În timpul zborului spre New York, oraşul fantasmelor lui 
ciclopiene, Roger a păstrat o linişte încăpăţânată. Prăvălit înt-un 
fotoliu, cu bărbia în piept, el mângâia cu un gest mecanic capul 
lui Doris, care-l privea cu ochii ei inteligenţi, înţelegători... 
Contrar concepţiilor simpliste, obtuze, ce neagă animalelor 
existenţa unui suflet, ea poseda calităţi superioare aşa-ziselor 
valori umane... 

Roger voia de multă vreme să cunoască New Yorkul, acest oraş 
prodigios care crea şi ruina reputaţii cu indiferența rece a zeilor. 
Stratmore îl prevenise că va fi primit în triumf, că trebuie să se 
dovedească agreabil mulţimii, să răspundă amabil ziariştilor 
avizi de interviuri. Roger s-a abținut cu greu să-i răspundă că se 
lipsea de sfaturile sale. Singurul motiv de mulţumire era legat 
de permisiunea de a o păstra pe Doris alături pe toată durata 


călătoriei. Avionul, un Boeing 427 închiriat de Nippon Sun, o 
scutea pe căţeluşă de a traversa oceanul închisă într-o cuşcă 
rezervată câinilor, regulă strict respectată pe cursele de 
pasageri. 

Câteva sute de fani salutaseră plecarea lui Roger, ambasador 
itinerant al rockului britanic. Clanul Huntington s-a abținut să 
asiste la aşa ceva. Au acceptat cu o condescendenţă jenantă 
statutul de celebritate dobândit de Roger şi-i invidiau milioanele, 
cu atât mai mult cu cât prosperitatea contelui, venerabilul şef al 
familiei, se prăbuşise. 

Imaginea şi zgomotul turboreactorului erau gravate în toate 
memoriile. Avionul ce aluneca cu uşurinţă pe pistă şi-a ridicat 
nasul, s-a detaşat de sol şi după ce şi-a introdus trenul de 
aterizare, a înfruntat vastele spaţii însorite ale cerului. 

A plana deasupra Atlanticului era pentru Roger o experienţă 
nouă. Neglijat de tatăl său, călătoriile lui se reduseseră la nişte 
deplasări forţate între şcoala din Elveţia şi Anglia şi rarele vizite 
făcute părinţilor din Franţa. Nu a cunoscut niciodată încântarea 
vacanţelor savurate în compania lui Walter sau 

Margaret. La impresiile puternice pe care această călătorie 
aeriană intercontinentală i le inspira, se adăugau şocul provocat 
pe drama lui Will şi aşteptarea primului contact cu tânărul public 
american ce face şi desface idoli... 

Avionul zbura între albastrul auriu al cerului şi albastrul verde al 
oceanului, când o stewardesă surâzătoare i-a adus lui Roger un 
mesaj transmis prin satelit şi înregistrat pe bandă magnetică. 
Vocea Myrei Dexter se făcu auzită: „Aş fi vrut să fiu prezentă la 
îmbarcarea ta înaintea fastului care te aşteaptă în Statele Unite, 
dar un ambuteiaj pe autostradă, puţin înainte de Heathrow, m-a 
împiedicat să te întâlnesc pentru a-ţi transmite tot binele pe 
care ţi-l doresc. Sper să te revăd la sfârşitul unuia din concerte, 
în timp ce stadionul se zguduie de tunetele aplauzelor. Vom 
serba triumful tău, devenit pentru tine o simplă obişnuinţă, 
golind o cupă de Don Perignon" Stewardesa îşi unduia corpul cu 
graţia unei dansatoare. 

— Sunt foarte fericită să vă servesc, domnule Osborne, a spus 
ea pe un ton ce promitea toate comorile pe care le deţinea. 

Ea îl adora pe River Phoenix, care la douăzeci de ani avea aerul 
unui adolescent de şaisprezece şi se înclina idolatru înaintea lui 
Roger care la şaisprezece ani avea aerul unui tânăr de douăzeci. 


Cu fruntea întunecată, cu ochii trişti, buzele strânse, expresia de 
amărăciune ce marca faţa lui Roger îl făcea şi mai seducător, şi 
mai vulnerabil. 

Kimberley a intrat în cabină şi a privit cu ură pe târfa care 
îndrăznea să-i invadeze teritoriul. Ea avea în vedere într-un 
viitor apropiat un mariaj care să încoroneze idila cu Roger. Lucra 
la asta cu răbdare, înarmată cu o viclenie experimentată. 
Kimberley nu ştia că pentru Roger mariaj rimează cu miraj. 

— Se spune că SIDA a fost importată în America de către un 
frumos stewart, a spus ea fără vreo introducere. 

— Şi a fost răspândită de către dansatoare, a ripostat 
stewardesa. 

Fraze înveninate care au destins pentru o clipă fruntea lui 
Roger. 

Dosar 326 Roger Osborne Grupul Osborne 

Strict confidenţial 

Domnule, 

Vă trimitem ultimul fragment al manuscrisului Dillon, pe care l- 
am obţinut în fotocopie. 

Scriitorul şi-a părăsit domiciliul fără să anunţe pe cineva. Unii 
oameni de litere englezi au obiceiul să părăsească din când în 
când Londra, pentru a continua munca în singurătatea plăcută 
de la ţară sau de la ţărmul mării. 

Dillon a dispărut ca un marțian ce se deplasează cu o farfurie 
zburătoare. Vă rog să-mi scuzaţi această expresie într-un raport 
profesional, dar ea reflectă surpriza noastră. Vă putem asigura, 
domnule, că îl vom regăsi. 

El a avut patru întâlniri cu Roger Osborne, două la domiciliul 
său, două într-un bar din Notting Hill. Domnul Osborne are un fel 
de fixaţie pentru acest cartier, teren al începuturilor lui în 
muzica rock. Discuţiile au vizat cariera muzicală şi unele fricţiuni 
intervenite între membrii grupului. O supradoza a fost gata să 
pună punct vieţii chitaristului Dennis Cameron. Încidentul a 
reţinut atenţia noastră. 

Indiscutabil, Osborne este o piesă importantă în jocul angajat de 
către Harold Dexter împotriva corporației noastre. Lichidarea sa 
ar complica situaţia lui Dexter. Înainte de a acţiona, aştept 
ordinele dvs. Primul vicepreşedinte mi-a transmis instrucţiunile 
dvs. cu privire la infiltrarea grupului Osborne. Operația va fi 
executată în cele mai mici detalii, deşi comportă multe 


dificultăţi. Stratmore se arată foarte vigilent atunci când e vorba 
de recrutarea de personal pentru întreprinderile, centralele, 
organismele şi formaţiile-cheie. 

Domnule, 

Conform dispoziţiilor pe care le-aţi dat, noi am accelerat 
formarea dosarelor pentru toate persoanle care au continuat să 
acorde susţinere lui Harold Dexter, după separarea sa de 
corporaţia noastră: oameni politici, bancheri, magistrați, oameni 
de afaceri, poliţişti. 

Suntem infiltraţi în sistemul informatic al mai multor bănci. 
Operațiunile noastre, executate în umbră, şi operaţiile financiare 
executate la lumina zilei, puse în perfectă concordanţă, au 
permis corporației noastre să împiedice loviturile vicontelui 
Gresterforth, unchiul lui Roger Osborne. Banca Gresterforth 
finanţează enorma întreprindere imobiliară a contelui 
Huntington. Căderea lui Gresterforth a antrenat ruina familiei 
Huntington şi a lui Walter Osborne. Culmea ironiei, judecătorul a 
fost salvat de milioanele fiului său. 

Ideea vicepreşedintelui de a recupera grupul Osborne prin 
intermediul profesorului Davenport, creatorul formaţiei Happy 
Ones, ce şi-ar revendica paternitatea, nu mi se pare realizabilă. 
Pentru a ajunge aici, ar trebui analizate măsuri mai drastice. O 
soluţie radicală. Trebuie lovit capul! Harold Dexter, în persoană! 
Vă rog să primiţi, domnule, expresia devotamentului şi a 
respectului meu. 

Jarvis Penrose 

Roger a observat nişte situaţii uimitoare. Biletele de la 
concertele sale erau vândute cu câteva săptămâni în avans. Cu 
toate acestea, în seara spectacolului, mii de fani se înghesuiau 
la intrarea în stadion, cumpărau bilete de pe piaţa neagră, de 
cinci ori mai scumpe, apoi invadau gradenele, aproape goale. 
Şocat, i-a comunicat lui Mark constatările lui şi a adăugat că 
vrea să-i vorbească lui Stratmore despre ceea ce el considera că 
este o neregulă. Roger remarcase de asemenea nişte 
necunoscuţi care intrau în culise, fără a fi împiedicaţi de 
serviciul de ordine. „Au faţă de dealeri. Este dubios..." 
Răspunsul lui Mark l-a surprins: 

— Să-l informezi pe Stratmore? În niciun caz! Jim Robbins, 
prietenul tău, a făcut aceleaşi observaţii. Puțin după aceea, a 
dispărut! 


— Cred că glumeşti! 

Sprijiniţi de tejgheaua barului, beau Canada Dry cu gheaţă, 
servită în pahare învăluite în abur. Zgomotul clienţilor din 
stabilimentul cu pereţii decoraţi cu lambriuri de stejar îi forţau 
pe Roger şi prietenul lui să ridice vocea. 

— Când ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu doamna în negru, nu 
am chef de glume, a spus Mark. Păstrează-ţi descoperirea în 
cele mai adânci găuri ale subconştientului tău. Uită tot! înţelegi? 
— De felul meu, sunt un încăpățânat, Mark. 

— Asta înseamnă un cap de catâr! 

— Ce expresie banală! Trebuie să-ţi şlefuieşti limbajul! 

— Vrei deci să afli adevărul! Chiar dacă este periculos! Foarte 
periculos! 

— Mark, mi-ai aţâţat curiozitatea! 

Mark a aruncat o privire suspicioasă de jur-împrejur, apoi a spus 
încet pentru a nu fi auzit de vreo ureche indiscretă: 

— Din fericire, tu tocmai ai atacat acest subiect în afara camerei 
tale de la hotel, unde nişte specialişti ţi-au instalat microfoane. 
Orice cuvânt pe care îl pronunţi, orice zgomot pe care îl faci 
sunt înregistrate! 

— Ne se poate!, a exclamat Roger râzând. Atunci, ţipetele de 
plăcere ale lui Kimberley, atunci când i-o trag, trebuie să le fi 
mângâiat urechile... 

Regizorul a ignorat această întrerupere: 

— Ceea ce tu tocmai ai văzut nu este decât partea vizibilă a 
aisbergului. O parte infimă. Pentru a înţelege amploarea acestui 
fenomen, imaginează-ţi un stadion de 100 000 de locuri. Agenţii 
vând cam 25 000 de bilete, apoi anunţă că toate biletele sunt 
epuizate. Pentru cele 75 000 de bilete rămase, o sumă 
corespunzătoare este vărsată în case. Acesta este banul 
murdar, care este albit instantaneu. Rămân deci 75 000 de 
bilete libere care sunt distribuite pe piaţa neagră, cu 200, 300 
sau 500 la sută beneficiu. Fiscul primeşte taxele pentru banii 
albiţi, dar nu primeşte nimic din banii câştigaţi pe piaţa neagră, 
ce sunt dirijaţi spre alte operaţii bancare, pentru a intra la 
rândul lor în circuitul normal. 

Stupefiat, Roger a făcut ochii mari şi a căscat gura: 

— Este un scenariu incredibil! Asta înseamnă că eu lucrez 
pentru mafie, ca Frank Sinatra... 

— Nu! În niciun caz! Tu lucrezi pentru o corporație perfect 


onorabilă! Finanţată la rândul ei de bănci foare importante, şi 
ele de o onorabilitate perfectă. Cel puţin în aparenţă. Mafioţii 
sicilieni, majoritatea lor inculţi sau intelectuali rataţi, au adoptat 
această cale pentru a deveni bogaţi şi a dispune de o putere 
discreţionară. Traficul de droguri, răpirile, teroarea, furturile 
aduc nişte beneficii uriaşe. Dar ei nu pot să le justifice, pentru a 
face achiziţii, terenuri, întreprinderi, comerţ legal, imobile etc. 
Este vorba despre bani murdari care trebuie albiţi. Astfel, ei 
corup bancheri, miniştri, poliţişti, magistrați, pe care îi plătesc 
scump, foarte scump. In acest fel, îşi cumpără o relativă 
impunitate şi obţin banii proprii. La nivelul mafioţilor, viaţa este 
foarte dură. Işi împart prada, pun stăpânire pe un teritoriu, intră 
în rivalitate... bănuitori, brutali, aroganti, se ucid între ei pentru 
cea mai mică neînțelegere. În schimb, noii lor stăpâni, bancherii, 
trăiesc ca nişte prinți, manevrând banul crimei. În Bolivia, Pablo 
Escobar este disperat deoarece şobolanii îi distrug baloţii cu 
dolari. El are nevoie de ajutorul bancherilor, înainte ca micii 
rozători să nu-i distrugă comoara. Este obligat să accepte 
condiţiile marii finanţe, singurii capabili să le dea parfumul de 
virtute care le lipseşte. Dragă Roger, am ajuns aproape să-i 
deplâng pe traficaţii de droguri, care înfruntă toate pericolele, 
pe micii dealeri vânaţi de poliţie, pe transportatorii clandestini 
de cocaină şi de opium închis în prezervative sau introdus în 
intestinele lor în timp ce prinții finanţei, patronii companiilor 
multinaționale, miniştrii şi într-o anumită măsură poliţiştii îşi 
umplu burta cu toată impunitatea. Aceste înalte personaje cu 
guler alb nu sunt mai puţin criminale decât traficaţii ce ucid cu 
mâinile lor. 

— lar Dexter? 

— Alianţa sa cu Nakamura este semnificativă. Toată lumea ştie 
că Nakamura albeşte banii lui Yazuka, dar, desigur, lipsesc 
probele. Posedă o reţea de bănci atât de complicată încât este 
practic imposibil să se urmărească traseele banilor murdari, de 
la începutul filierei până la imaculare. Atunci când, după mai 
multe luni de urmărire, agenţii DEA au reuşit să implice un 
bancher cu reputaţie internaţională, el a răspuns cu o inocenţă 
perfect jucată: „Dacă am refuza aceşti bani, ar însemna să 
ruinăm sistemul economic occidental şi marile bănci ce fac 
parte din angrenaj." Această masă uriaşă de dolari ar fi dirijată 
spre Iran, Libia şi spre toate ţările în care domneşte terorismul 


religios. Ea umple cuferele dictatorilor care sunt nerăbdători să- 
şi procure o bombă atomică, pentru a împinge lumea în hăul 
unui război nuclear. Ruşii nu aşteaptă decât un bun motiv 
pentru a-şi vinde materialul încă periculos. Bancherii cu pricina 
primesc, de formă, o severă critică şi o amendă care nu 
reprezintă decât o cifră nesemnificativă în raport cu beneficiile 
monstruoase pe care le realizează. Beneficii care simt de 
departe moartea. Mark şi-a golit paharul. 

— Să nu repeţi nimănui ceea ce tocmai ţi-am spus. Este un 
secret care trebuie păstrat sau uitat. Este în joc viaţa ta. 

Roger l-a privit gânditor. 

— AŞ putea să ştiu sursele informaţiilor? Curiozitatea mea este 
legitimă! Sunt direct interesat! 

— Pentru moment, nu mai pot adăuga nimic! 

Roger îşi reaminti de această discuţie, în timp ce Kimberley 
pregătea un cocktail de fructe şi se plângea fără încetare: 

— Sufăr de o cumplită durere de cap! Nu-mi place deloc 
călătoria cu avionul. Dar mă obligă meseria! 

Era felul ei de a atrage atenţia lumii asupra persoanei sale, cu 
atât mai mult cu cât după un început de idilă foarte 
promițătoare cu Roger, ambalat pe atunci, legătura lor s-a 
dezumflat încet-încet. „Un Narcis impenitent, care se studiază în 
oglindă chiar şi atunci când mă sărută", a declarat ea indispusă 
prietenelor. „Patul lui este încadrat de mari oglinzi, pe care toţi 
directorii de hotel le instalează în camera sa, căci îi cunosc 
gusturile". „Roger este un rafinat, eu îl înţeleg", a spus cu 
convingere Jill, care aştepta cu nerăbdare să fie şi ea invitată în 
acel pat. 

Gândurile lui Roger zburau spre alte sfere, îndepărtate, proprii 
concepţiilor lui familiarizate cu marile spaţii. Nici Kimberley, nici 
Jill nu aveau acces în grădina lui secretă. Le lăsa la uşa de 
intrare şi se angaja singur pe aleile viselor. Roger visa chiar şi în 
stare de veghe, cu ochii deschişi. Compunea atunci cântece, 
versuri, poeme în proză ce câştigau pentru el o importanţă tot 
mai mare. Viitorul operelor lui îl angoasa. Se preocupa mai puţin 
de persoana sa, supusă creaţiilor. Prezenţa sa umană se ridica 
la rolul de instrument al fantasmelor sale, care graţie spiritului 
se însufleţeau, îşi luau zborul şi se lansau în mod independent 
spre asaltul viitorului. După ce va muri, ele vor primi energia lui 
vitală, eliberată de cuşca sa carnală, şi îl vor purta printre stele, 


acolo, în sufletul universului ce exclude miticele paradisuri, 
câmpiile elizee, lerusalimul celest, Olimpul, lumea cea mai 
bună, nirvana, invenţii fabricate de umanitatea impresionată în 
faţa prăpastiei sfârşitului inevitabil pentru cei buni şi pentru cei 
răi, pentru profitori şi pentru exploataţi. A promite fericirea 
celestă înseamnă a înşela încrederea nefericiţilor care 
abandonează eforturile pentru a-şi ameliora existenţa, 
aşteptând o fericire ipotetică după moarte, promisă de către 
preoţi. Spaţiul imaginar pe care cei credincioşi — indiferent de 
credinţa lor — Il mobilizează cu personaje mitologice cu diferite 
nume nu era pentru Roger decât spaţiul galactic, fără sfârşit şi 
fără început, marcat de big-bangul ce a creat universul..., un 
univers care va pieri şi va face să strălucească un nou big- 
bang..., apoi un altul..., şi un altul... lar Terra, pretins centru al 
lumii, nu va fi decât un grăunte infinitezimal de nisip 
incandescent înghiţit de vreo gaură neagră feroce şi aruncat sub 
o anumită formă de nişte factori imprevizibili... Sic trasit gloria 
mundi... Stewardesa surâzătoare a intrat şi a anunţat 
bucuroasă: 

— Domnule Osborne, se vede New Yorkul. În câteva minute vom 
ajunge pe aeroportul Kennedy! 

Roger privi prin hublou. Noaptea sosise. O primă decepţie îl 
aştepta: în locul insulei Manhattan, ornată cu mirificul ei colier 
de zgârie-nori orbitor de lumini, aglomeraţie de turnuri babei 
arhimoderne, Roger nu văzu decât o bandă roşiatică de ceaţă, 
asemănătoare cu un crocodil uriaş cu măruntaiele luminate, ce 
se odihnea pe ţărmul oceanului. Imperturbabilă, Kimberley 
savura cocktailul de fructe. În timpul scurtei, dar strălucitei sale 
cariere de model, ea vizitase, în mod profesional, acest oraş 
cucerit de lux şi strălucire. Stratmore intră brusc, urmat de un 
ofiţer de bord, plin de importanţă, şi de Mark, impasibil ca un 
preot budist. Ofiţerul aducea o veste bună. 

— Câteva mii de fani vă aşteaptă pe aeroport. Numai Beatles şi 
Rolling Stones, ambasadori ai Angliei, ca şi dvs., s-au bucurat de 
o asemenea popularitate. 

Tânărul ofiţer era obişnuit să fie în preajma celebrităților. Primus 
inter pares, Roger beneficia de o aură particulară. 

— Dacă avionul va capota la aterizare, spectacolul ar fi de două 
ori mai interesant, a spus Kimberley. 

Stratmore uită de politeţea sa obişnuită şi o corectă pe un ton 


sec: 

— Nu îmi plac glumele macabre, domnişoară Maxton! 

— Aşa de mult vă e frică de moarte, domnule Stratmore?, 
susură ea cu o blândeţe ironică. 

Managerul întrerupse acest duel verbal pentru a se consacra lui 
Roger: 

— Domnule Osborne, un mare număr de ziarişti sunt doritori să 
vă pună întrebări! 

— Cunosc rutina, răspunse el bosumflat. 

Avionul trebuia să survoleze în cerc înainte ca turnul de control 
să-i acorde permisiunea de a ateriza. Odată ce ceața s-a mai 
risipit, Boeingul a intrat pe pistă fără vreun incident. Roger era 
obişnuit cu mulţimea în delir. New York a depăşit şi cele mai 
optimiste aşteptări ale sale. Jim Robbins îi spusese că publicul 
american este mai cool decât cel european. Roger a constatat 
un fenomen invers. Strigătele de veselie erau sincere, excitante. 
Un cordon de poliţişti îi ţinea pe adolescenţi în lesă, adolescenţi 
care îi aruncau flori şi îi trimiteau cu vârfurile degetelor bezele 
pline de dragoste. Fetele aproape că au leşinat de plăcere. 
Roger a fost condus într-o sală în care era aşteptat de 
reprezentanţii americani ai domnului Dexter şi Nakamura, 
ziarişti şi critici de rock, conducători de la Madison Square 
Garden şi viceprimarul oraşului însoţit de întregul său stat 
major.... Salutări... schimburi de amablităţi... complimente... 
Printre temenele, domnul Mori Kanai, directorul general al 
Nippon Inc, ce dorea să-i ofere o primire luxoasă, i-a declarat cu 
candoare că a închiriat un elicopter pentru a fi condus de la 
aeroport până pe acoperişul de la Pan Am, pe Strada a cincea, 
pentru a oferi imaginea magnifică a oraşului cuprins de noapte... 
O avanpremieră a oraşului situat la picioarele sale.... Premiera, 
triumf şi consacrare, va fi sărbătorită în seara următoare la 
Madison Square Garden... Domnul Mori Kanai vorbea, vorbea, 
vorbea... Mişcările, surâsul stereotip, limbajul colorat îi dădeau 
aerul unei păpuşi mecanice în mărime naturală. Concluzia 
discursului său a şters cu o singură mişcare divagaţiile lui 
optimiste... Din nefericire, a spus el, ceața interzice zborul unui 
elicopter pe deasupra oraşului şi în special pe deasupra 
Manhattanului. O coliziune cu un zgârie-nori ar fi neplăcută 
pentru pasageri şi ar pune punct existenţei lor. Domnul Osborne 
va avea la dispoziţie un Cadillac Emperor Size, un fel de vagon 


de mare lux, în care se poate la nevoie face şi baie, pentru a-l 
conduce pe bulevardele şi străzile din New York. 

Reprezentanţii lui Harold Dexter îl priveau cu neplăcere pe acest 
mic japonez ce-l acaparase pe tânărul oaspete de onoare. Apoi 
ziariştii s-au lansat la atac. Înterviurile colective urmează un 
ritual care reaminteşte de anchetele poliţiştilor. La început sunt 
întrebări banale, de rutină, pentru a adormi vigilenţa victimei. 
Apoi, în partea a doua, întrebări insidioase şi, în ultima parte, 
agresive. Înstalat la o lungă masă şi încadrat de muzicieni, 
plictisit de această corvoadă indispensabilă, Roger privea 
flegmatic pe exponenţii presei şi ai televiziunii care îl examinau 
cu o curiozitate profesională. Se căutau, mental, defectele 
blindajului său cerebral. Camerele puse pe el îl filmau deja. O 
femeie tânără, cu buzele subţiri, ce avea o voce tăioasă, 
deschise focul: 

— Se vorbeşte tot mai mult, domnule Osborne, de împrumuturi 
făcute de rockeri din muzica simfonică. Oare nu e vorba de 
plagiat? 

Roger surâse, emanând mult farmec: 

— Nu cred că întrebarea ar trebui pusă în acest fel. Nu este 
vorba de plagiat. Mai întâi, să lămurim lucrurile. O orchestră 
simfonică necesită un mare număr de muzicieni, pentru a crea 
un zid de sunete capabil să se facă auzit până în fundul unei săli 
de spectacol. Un grup rock, compus din patru persoane, 
mulţumită mijloacelor electronice, realizează o intensitate, o 
amplitudine a sunetelor suficientă pentru un public de o sută de 
mii de spectatori. Un avantaj important în favoarea rockului, dar 
nu în detrimentul muzicii clasice. În zilele noastre muzica 
clasică, în ciuda calităţilor sale incontestabile, este în cădere 
liberă. Într-un centru comercial, am văzut compact-discuri cu 
concertele lui Beethoven, Mozart, Bach sau Haydn soldate cu 
zece la sută din preţul fabricantului, în timp ce discurile de rock 
erau vândute la preţul lor întreg. Chitarişti de mare calitate, ca 
Malmsteen, Kee Marceloo, Van Halen sau Jimmy Page reiau 
adesea teme clasice, fără a-şi atribui însă paternitatea lor. Ei nu 
fac decât să atragă atenţia tinerilor asupra muzicii create de 
marii compozitori ai lumii care au ilustrat secolele trecute. 
Vocea extraordinară a lui Pavarotti nu ajunge pentru a realiza 
acest rol. Publicul lui este compus din adulţi şi din persoane în 
vârstă. Malmsteen interpretează cu o asemenea măiestrie 


bucăţi clasice, încât un critic perplex se întreba dacă avem de-a 
face cu un şarlatan sau cu un geniu. Reaua voinţă, ca şi 
calomnia, seamănă grăunţii îndoielii. Aşadar, nu, nu e vorba de 
plagiat. 

— Rockul este reuniunea muzicii clasice şi a jazzului, 
deopotrivă, pretind anumiţi critici. Sau cumva aceste producţii 
muzicale credeţi că traversează o criză temporară?, a întrebat 
un ziarist cu plete argintii. 

— La începutul secolului nostru, agonizant la ora actuală, era de 
bon-ton să recunoşti toate simfoniile, sonatele sau ariile după ce 
ai ascultat câteva fragmente. Trebuia să ingerezi muzică clasică 
în cantităţi industriale pentru a nu fi taxat ca necioplit sau 
ignorant. Repetiţia conduce la saţietate. Ca şi în mariaj. 
Repetiţia forţată ucide iubirea şi o înlocuieşte cu o mecanică 
fastidioasă. În ce priveşte jazzul, explicaţia este simplă. După 
vârsta de aur, anii treizeci şi patruzeci, el a degenerat într-un 
formalism indigerabil. Connink jr va fi oare capabil să-l facă să 
iasă din această rutină? 

— Domnule Osborne, se spune că nu iubiţi muzica rap? 

— Este o problemă de gust. Elton John îl detestă. Rapul îmi 
evocă o recitare plictisitoare din vechile opere lirice. Anumiți 
interpreţi uzează şi abuzează de asta, reducând raţiunea de a fi 
a muzicii, esenţială pentru rock, la un zgomot de fond. 

— Conchideţi, domnule Osborne, că rapul este copilul degenerat 
al rockului? 

— Este aprecierea dvs., nu a mea. Rezervele mele se rezumă la 
aspectul artistic. Aspectul politic, contestarea care îl 
caracterizează sunt, în schimb, lăudabile. Desigur, cu excepţia 
violenţei pe care eu o dezaprob sub orice formă. A combate 
războiul şi a încuraja crima mi se pare ceva inconsecvent. Un 
tânăr cu alură de elev de colegiu se ridică în picioare: 

— Domnule Osborne, aţi abandonat clipul. De ce? 

— Am renunţat la clipuri după ce un puşti m-a oprit în plină 
stradă şi mi-a spus cu patimă: „Vă bateţi joc de fani sau ce? 
Ultimul clip al dvs. este un rahat. Guri ce ţipă, scene 
insignifiante în alb şi negru, mizerii ce vor să exprime probabil 
ceva inteligent, totul învăluit într-o mulţime de clişee idioate. 
Nişte ţicniţi, un şarpe, alte mizerii! Faţa dvs., pe care o căutam 
disperat, apare pe ici şi colo. Un clip ce mă face să vomit!" S-a 
îndepărtat cu un gest dispreţuitor. Cuvintele lui dure, foarte 


dure, s-au înfundat în mintea mea. Am reţinut mesajul. Fanii vor 
să vadă figura interpretului şi nu pe nişte necunoscuţi sau scene 
fără cap şi coadă. După această interpelare, am făcut şi eu o 
analiză a mai multor clipuri. Producătorii, seduşi de şarmul 
poetic al suprarealismului, s-au băgat în lumea curgătoare a 
imaginaţiei. Dar bunele intenţii se înfundă adesea în nisipuri 
mişcătoare, în terenuri pline de grotesc... de rău, de ridicol... Am 
analizat câteva clipuri. Colecţie de clişee conceptuale de o 
sărăcie dezolantă. Deşeuri, tipi de o urâţenie tristă, cranii de 
bou pe un calandru, scaune uitate pe un dig, femei bătrâne fără 
dinţi se intercalau cu muzicieni în smoching... feţe care se 
lichefiază şi curg pe podea... două figuri lipite — un Janus 
derizoriu fără raport cu textul... canale pline de mizerii... scene 
insignifiante văzute printr-o draperie translucidă... un dric 
reflectat în apă murdară... picioare goale care se bălăcesc într- 
un hârdău cu lături... pistoale care se descarcă asupra 
spectatorului ce preferă să moară pentru a pune capăt acestei 
compilaţii burleşti muzicale... un peisaj de iarnă populat cu 
interpreţi în cămaşă roşie — cum dracu nu făceau pneumonie?... 
o femeie în rochie pipăită de mâinile unui Frankenstein... În fine, 
o performanţă incredibilă, o acuplare umană, în zăpadă, 
urmărită de nişte urşi albi, ce se uită placid la o scenă de un 
ridicol perfect... Numai Prince şi Michael Jackson au înţeles că 
prezenţa interpretului trebuie să fie prezentă pe parcursul 
întregului clip... Clipurile mele se limitează la fragmente din 
concerte... 

Un tip în vârstă, cu capul rotund de bufniţă, comparaţie 
accentuată şi de pletele gri, tăiate drept, se ridică în picioare la 
rândul lui: 

— Acordaţi o mare importanţă melodiei, domnule Osborne. Aţi 
putea să ne explicaţi pentru ce? 

— Toate operele muzicale trebuie să producă o melodie, mai 
mult sau mai puţin uşor de memorat. Rockul nu face excepţie. 
Beatles, Rolling Stones, Bon Jovi, Poison sau Nirvana au 
respectat această lege. Melodiile lui Michael Jackson sunt de 
neuitat. Admir tehnica grupului Metallica şi măiestria 
bateristului, Lard Ulrich, deşi nu îi iau ca model. Nu apreciez 
performanţele interpreţilor care zbiară, gen ACDC, tot concertul. 
— Sunteţi un interpret înţelept, adept al curentului funk sau 
glam? 


— Nu cred că etichetele se pot ataşa de persoana mea... 

— Auzindu-vă, domnule Osborne, nu s-ar spune că dvs. aţi scris 
muzica şi cuvintele agresive ale piesei intitulate Censure - 
cassure. Un manifest de punk tipic! 

Stratmore, ce urmărea interviul alături de Mark, se aplecă la 
urechea acestuia şi murmură alarmat: 

— lată o întrebare capcană. Sper că Roger nu se va dezlănţui! 
— Calmează-te, John! Nu este la primul interviu. Replica lui 
Roger căzu usturătoare: 

— Dacă a combate cenzura este o atitudine punk, atunci sunt 
punk. Combat cenzura politică, religioasă, puritană sau fanatică. 
Combat autocenzura practicată la Hollywood, care are ca origine 
teama. Combat sectarismul sub toate aspectele lui şi condamn 
orice atentat la libertate! 

— Ce imprudenţă, se plânse Stratmore. Îşi pune în cap toată 
America profundă. 

Mark dădu din cap impasibil: 

— Nu puritanii Americii profunde se vor înghesui la concerte! 
Un tânăr ziarist cu faţa deschisă, cu ochii veseli, lansă o nouă 
amorsa: 

— V-aţi dobândit reputaţia că trageţi ghiulele aprinse împotriva 
criticii. Este vorba de o atitudine preconcepută, domnule 
Osborne? 

Roger surâse: 

— Un critic definea pe Rolling Stones în felul următor: „Urâţi, 
perverşi, stupizi şi incoerenţi". Această expresie de un sublim 
comic îl salvează pe autor de o uitare care se va arunca de altfel 
peste toţi confrații lui ce trăiesc pe seama artiştilor şi a 
creatorilor ca puricii pe un câine... 

— Acum este un război declarat, oftă Stratmore. 

Un reporter slab, încovoiat, cu corpul costetiv, în formă de „S", 
întrebă cu un aer inocent: 

— Ziarele au publicat declaraţia unui valet al contelui Hastings, 
ce a dezvăluit un anumit joc pe care îl făceaţi cu lordul Langley 
Holborne. Cititorii ziarului meu doresc să ştie dacă respingeţi 
aceste alegaţii? 

Roger îl privi amuzat: 

— Dacă aş răspunde întrebării dvs., ar trebui să puneţi în 
fruntea articolului un anunţ de felul celui practicat la televiziune 
înaintea unor filme şocante: „Acest interviu nu este recomandat 


persoanelor a căror sensibilitate ar putea fi rănită de anumite 
întrebări şi răspunsuri! Interzis copiilor de mai puţin de 
cincisprezece ani!". 

— Dacă voi urma recomandarea dvs. şi voi înscrie această 
introducere interviului, aţi fi de acord să satisfaceţi curiozitatea 
cititorilor? Vă mărturisesc că vânzarea ziarului ar creşte 
vertiginos. Deci? 

— Un gentleman nu răspunde unei întrebări care priveşte viaţa 
sa intimă; iar dacă dvs. sunteţi un gentleman nu ar trebui să o 
puneţi. 

Nervos, Stratmore îşi frângea mâinile: 

— Copilul dvs. minune nu este deloc un bun diplomat. Îşi va 
asmuţi toată presa împotriva lui! Moderaţi-l, Mark! 

— Dvs. trebuie să o faceţi. Dumneavoastră sunteţi managerul 
general. Dar ca prieten, vă sfătuiesc să vă abţineţi. Este mai 
îndărătnic decât un pur-sânge englez. Loviturile sale de copită 
ar putea să vă ejecteze, ca o rachetă, printre nori. 

Stratmore se împotrivi: 

— Aceste vedete capricioase nu mă impresionează deloc. Eu 
ştiu să le îmblânzesc! 

Dar nu trecu la acţiune... 

Cadillacul Emperor Size traversa un tunel învăluit în negură, fără 
sfârşit şi fără margini. Draperii de negură acopereau ferestrele 
colorate ale habitaclului confortabil şi somptuos. Roger şi Doris 
împărțeau bancheta din spate. In acest interior delicat, avea 
senzaţia că este separat de restul lumii. 

— Ne aflăm pe Southern Parkway, domnule Osborne, îi explică 
şoferul prin interfon. Şi ne îndreptăm spre Podul Williamsburgh. 
Maşinile lansau fascicule de lumină lăptoasă ce albea fugitiv 
smogul, un giulgiu gri, greu şi opresiv. Un New York sumbru, 
diferit de metropola cu turnuri feerice, găurind cerul şi sfidând 
stelele, glorificată în filme, la televiziune, în albumele turistice 
sau în afişele etalate în toate birourile de voiaj. Un New York 
decepţionant, trist. Garda de corp, aşezată alături de şofer, 
voind să-şi manifeste prezenţa, a adus o informaţie 
suplimenatră: 

— Suntem acum angajaţi pe Podul Williamsburgh. Pe timp 
frumos, vederea Manhattanului este atât de frumoasă că îţi taie 
respiraţia! 

Dar abia îşi termină fraza, cu amprenta unui lirism neaşteptat la 


o persoană de condiţia sa, că şoferul frână brusc, pentru a nu 
lovi frontal o maşină sport, imobilizată de-a lungul străzii după 
ce s-a lovit de un camion ce circula din sens invers. Alte maşini 
crescură carambolul. Cadillacul lui Roger se opri fără să 
provoace stricăciuni, dar cel de-al doilea Cadillac, ce îl urma, 
plin cu cei cinci muzicieni, Bruce, Dennis, Lou, Jimmy, Danny, se 
băgă în spatele său, găurind tabla. Câteva coliziuni în lanţ, apoi 
totul se calmă, dar pentru puţin timp, căci şoferii şi pasagerii au 
ieşit din maşinile accidentate şi au început să se certe şi să se 
înjure. 

Sprijinit de parapetul metalic al podului, Roger părea amuzat de 
peripeţiile acestei noi experienţe, terminată fără victime umane. 
Evenimentul, soldat cu câteva zgârieturi, a mobilizat 
ambulanţele şi maşinile poliţiei care au sosit cu toate sirenele 
pornite. Dintr-un autobuz, prins între autoturisme, a ieşit, ca 
într-un film de comedie, un şir neîntrerupt de pasageri. Un tânăr 
de vreo douăzeci de ani, ce purta o cutie alungită în braţe, se 
detaşă de ei şi, râzând, se apropie. In acea clipă, patru gărzi de 
corp ieşiră, ca din senin, şi se materializară în jurul lui Roger. Cel 
mai voinic se puse în faţa tânărului. 

— Fiţi inteligent şi îndepărtaţi-vă! Interpelatul îşi încruntă 
sprâncenele: 

— Suntem într-o ţară liberă, domnule! Nu mă puteţi împiedica 
să-i fac un compliment interpretului meu preferat! 

Vru să-şi deschidă cutia, dar tipul voinic interpretă greşit gestul 
său şi îşi imagină că are de-a face cu un ucigaş plătit, ce voia să 
scoată o armă de foc. Îi aplică o lovitură sub maxilar, care îl 
proiectă pe parapet. Cutia căzu pe jos şi lăsă să se vadă o 
trompetă. Tânărul se sculă şi la rândul lui aplică un upercut 
tipului voinic care se răsturnă cu picioarele în sus. Celelalte 
gărzi de corp, tovarăşii lui, erau gata să intervină, când Roger le 
făcu un semn să se abţină. Tânărul se linişti. El îşi adună cutia şi 
trompeta, apoi îşi aborda politicos idolul: 

— Am ascultat cu încântare toate cântecele dvs. şi vă pot cânta 
la trompetă orice. Aţi vrea să vă fac o probă? 

— Aici? În mijlocul acestor zgomote? 

— De ce nu? Eu sunt obişnuit să cânt fără să ţin cont de 
zgomote! 

Fără să mai aştepte răspunsul, îşi puse jos cutia, apoi îşi duse la 
buze trompeta. Sunetele produse erau dulci, armonioase, de o 


frumuseţe ce părea supranaturală.... Roger a ascultat propriul 
cântec, Never Say Forgive Me, care graţie acestei intepretări 
câştiga o nouă valoare. Faţa acestuia, transfigurată de extaz, 
exprima fericirea. Singur în mulţime, protejat numai de globul 
magic al muzicii sale. Agilitatea degetelor lui, fineţea atingerilor 
ridicau o întrebare care cerea o explicaţie imposibilă: cum 
această mână atât de abilă, atât de mângâietoare putea să se 
înarmeze cu o forţă atât de uriaşă încât să arunce în aerun om 
familiarizat cu toate artele marţiale. Danny, Jimmy, Bruce, 
Dennis şi Lou, grupaţi în jurul lui Roger, ascultau uimiţi cascada 
de sunete de o puritate perfectă. Când cântecul se termină, 
Roger exclamă uimit: 

— Este bine, foarte bine. Sunteţi un maestru al trompetei! Unde 
aţi învăţat această artă? 

— Singur, cântând, a răspuns el cu simplitate. Nu ştiu nici măcar 
notele... 

— Nu are importanţă. Bix Beiderbecke, unul din cei mai mari 
trompetişti de jazz pe care i-a cunoscut lumea vreodată nu 
cunoştea notele. Este o lipsă ce poate fi reparată cu uşurinţă. 
Roger îl privi lung. 

— Ştiţi să şi cântaţi cu vocea? 

— Mă descurc. La institutul de coreţie cântam în cor. Tenor, la 
nevoie soprană... 

— Ah! 

— Vă sperie trecutul meu? Roger a izbucnit în râs: 

— Nici vorbă! Cum vă numiţi? 

— Eric. Eric Selth. 

Se spune despre Kevin Bacon şi Mick Jagger că sunt adorabil de 
urâţi. Expresia feţei lor, valuri capricioase de mare tropicală, le 
dă o frumuseţe stranie, mai seducătoare decât o frumuseţe 
convenţională. 

— Eric Selth, aţi vrea să daţi o audiție pentru grupul meu? Un 
mic râs incredul, aproape jenat, a apărut pe buzele lui 

Eric: 

— Cred că glumiţi... 

— Absolut deloc. 

— Niciodată nu voi fi lăsat să mă apropii de dvs. 

— Ce ştiţi de asta? 

— Ştie toată lumea. Sunteţi închis într-o citadelă care vă 
protejează de orice contact cu universul exterior. 


— Bun. Dă-mi atunci adresa. Voi trimite pe cineva să vă caute. 
— Este cam greu... 

— Cum aşa? 

— Pentru că... pentru că... cum să vă spun?.. Eu dorm sub cerul 
liber. 

Roger făcu cu mâna un gest de compasiune: 

— Eric, îmi amintiţi de un prieten... un tânăr prieten ce purta 
acelaşi nume... acum el este mort... l-am iubit mult... Ei bine, 
Eric, veţi avea o adresă. Adresa hotelului meu... Mă veţi însoţi.... 
O rază de lumină străluci pe faţa lui Eric: 

— Este adevărat? 

Roger fu atât de impresionat de acest strigăt de bucurie încât îi 
veni să plângă. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule Osborne! 

— Nu trebuie să îmi mulţumiţi! Nu e vorba de milă. Eu ştiu că 
veţi fi util grupului meu. Pentru prieteni şi apropiaţi eu mă 
numesc Roger. Doar atât. 

Eric îşi băgă trompeta în cutie. 

— Nu credeam că poveştile cu zâne ar putea să se întâmple şi în 
zilele noastre! 

O gardă de corp sosi gâfâind: 

— Domnule Osborne, trebuie să ne continuăm drumul pe jos, 
până la capul podului, unde vă aşteaptă câteva taxiuri pentru a 
vă conduce la hotel. Vă rog să scuzaţi această încurcătură de 
program! 

Când micuța coloană de taxiuri se puse în mişcare, un zgomot 
uşor se aşternea peste oraş, iar luminile valsau pe asfaltul 
moale... 

La Nippon Inn, Roger fu instalat în apartamentul de lux. Albul şi 
auriul dominau decoraţiunile de un modernism excesiv. Mari 
tablouri abstracte aruncau pe pereţi o efervescenţă de culori şi 
de forme subţiri, imnuri dionisiace, ce ilustrau tendinţele 
recunocute de tânărul interpret. O canapea de piele albă servea 
drept culcuş pentru Doris, care o găsi pe gustul său. Pe o masă 
de cristal se aflau fructe, prăjituri, sticle de Dom Perignon, Fine 
Napoleon şi Chivas Regal, aşteptând să satisfacă poftele noului 
locatar. Roger oferi o bucată de ciocolată lui Doris, care o 
mancă cu delicateţe. Apoi el se apropie de marea fereastră 
glisantă şi admiră spectacolul straniu oferit de draperia de 
negură, ce începea încet să se risipească. Draperiile gri, ce se 


mişcau spre est, lăsau să se ivească pe ici şi colo, confuz, 
silueta subţire a unui turn ce se îndrepta mândru spre cer, cu 
pereţii perforaţi de mii de ferestre luminate, o faţadă acoperită 
cu geam colorat. O porţiune de stradă inundată de lumini, apoi 
totul dispărea în spatele cortinelor de ceaţă... 

Acest joc alb şi negru, de lumini şi tenebre, simboliza caracterul 
lui Roger, saturat de contradicții. Indrăgea compania 
numeroasă, veselă, antrenantă, pentru a căuta apoi cu 
febrilitate singurătatea, visul, imaginile închipuite, fantasmele 
ce-i populau universul. Spiritul lui refuza să se plieze pe cele mai 
mici constrângeri, care i-ar fi limitat independenţa. După 
retragerea lui Will, mâncat de boală, el evita legăturile prea 
intime, feminine sau de alt fel, ce ar fi implicat concesii 
reciproce, eventual o modificare a programului său de lucru, ce 
nu respecta nici un orar raţional. | se întâmpla să se bălăcească 
într-un jacuzzi la ora două din noapte, să compună la ora trei 
sau să cânte la pian înainte de răsărit. Lectura şi studiile cereau 
un timp considerabil. Dormea puţin şi se trezea târziu. Şedinţele 
de înregistrări îi ocupau după-amiezele. Avea senzaţia de a fi 
împins înainte de o forţă irezistibilă, necunoscută, ce-l făcea să 
îndeplinească orice misiune repede, foarte repede, căci sfârşitul 
existenţei sale era aproape. Numai Doris era capabilă să 
accepte această umplere haotică a timpului. Comunicativ, 
absolut altruist, exuberant, trecea adesea de la o extremă la 
alta. Se închidea în cochilia lui, devenea irascibil, neîncrezător şi 
plin de contradicții. Schimbările stării lui sufleteşti şocau şi îi 
deranjau pe apropiaţi. Reputația de personaj capricios, bizar, 
imprevizibil era lipită de pielea lui. Dorinţa lui de a evada, de a 
plonja în mulţime, de a păcăli vigilenţa gărzilor de corp exaspera 
pe toată lumea. O stare de criză ce intervenea cu o anumită 
periodicitate. 

Adolescenţa, pasajul obligatoriu dintre copilărie şi vârsta adultă, 
marcată de transformări corporale şi psihologice profunde, 
exercita o mare influenţă asupra caracterului lui Roger. 
Adolescenţii resimt efectele acestor transformări. Mulțumită 
inteligenţei lui strălucite, Roger urmărea aceste procese cu 
ochiul unui cercetător ce analiza un fenomen apărut în afara sa. 
Această analiză i-a permis să înţeleagă — prin ricoşeu — drama 
trăită de tatăl său. Walter Osborne — copil, adolescent şi adult 
— fusese dominat de personalitatea contelui Huntington, 


intransigentul său tată. Devenit părinte la rândul lui, el a vrut să 
aplice fiului său un tratament similar. l-ar fi plăcut să aibă un 
copil supus, cuminte, ascultător ca un căţeluş, dacă se poate 
legat pentru totdeauna de copilăria sa. Roger l-a decepţionat, 
căci precocitatea sa, dezvoltarea sa intelectuală prodigioasă i-au 
furnizat mijloacele pentru a se sustrage de această autoritate 
părintească. Walter suferise cea mai grea umilinţă atunci când a 
trebuit să accepte ajutorul financiar al fiului său, pentru a evita 
bancruta. In coşmarurile lui, se vedea imobilizat între doi pereţi 
care se apropiau încet şi îl zdrobeau.... 

Un grom, încă adolescent, îmbrăcat cu o uniformă verde, ornată 
cu două rânduri de nasturi lucitori şi epoleţi cu pânză aurită, 
intră surâzând, cu cascheta rotundă şi uşor înclinată cochet pe 
frunte. Salută cu respect: _ 
— Eu sunt însărcinat să mă ocup cu câinii, domnule Osborne. li 
plimb, îi hrănesc, le ţin companie şi le asigur un sejur agreabil. 
Aveţi o foarte frumoasă căţeluşă, domnule. 

Se apropie de Doris. De obicei distantă faţă de străini, ea începu 
să dea din coadă atunci când gromul îi mângâie uşor capul. 

— Mă faci gelos. 

Nu mai văzuse vreun membru al personalului de serviciu, în 
felul oamenilor din lumea sa, care să-şi arate în acest fel 
condescedenţa lor politicoasă, dar de neîntrecut. 

— Cum te numeşti? 

— Robert, Robert Clairambault, domnule. Dar aici toată lumea 
mă ştie sub numele de Red, din cauza părului. 

— Eşti francez? 

— Da, domnule. Urmam o şcoală la Paris şi am fost trimis în 
Statele Unite pentru a-mi perfecționa limba engleză. Şi am 
rămas aici, căci mă simt bine aici, domnule. 

— Roger, pentru apropiaţi! 

— Nu pot îndrăzni, domnule. Este împotriva regulilor hotelului... 
— Îndrăzneşte! În apartamentul meu eu impun regulile. 
Adolescenţa constituie o clasă socială, un compartiment separat 
unde dvs. nu are loc. 

Gromul s-a înroşit până în vârful urechilor. A murmurat timid: 

— Roger... 

— lată că se poate! Nu te va concedia nimeni. Tu poţi să fii 
sigur. Vrei să ieşi cu Doris? După această lungă şi plicticoasă 
călătorie, cred că are nevoie de puţină mişcare... 


— Sigur.. Roger.. 

Red ieşi conducând-o pe Doris. Roger surâse; un curent de 
prietenie se instalase între el şi acest băiat exilat voluntar. 
Farmecul oraşului New York îl cucerise pe micul francez. 
Schimbul de vise se încrucişa pe deasupra Atlanticului. 
Europenii caută exotismul american, şi în special vârtejul din 
New York, iar americanii se derulează ca nişte copii în ambianta 
festivă a bătrânului continent. În ciuda orei târzii, Mark îi făcu o 
vizită. Râdea: 

— Impetuosul nostru manager general era gata să facă un 
infarct: „Roger al tău, mi-a spus, tocmai a crescut haita de câini 
râioşi. Un mic trompetist de rahat." 

— Să-l ia dracu, a ţipat Roger uitând pentru prima dată de 
bunele maniere şi de limbajul lui îngrijit. Îi interzic să se bage în 
compoziţia grupului meu. Este clar? Dacă vrea să provoace o 
ruptură, o va avea. În principiu, eu sunt pacifist, dar dacă sunt 
provocat, nu evit scandalul. 

Roger se enervase vizibil. Era pentru prima dată când Mark îl 
vedea mânios, dezlănţuit, gata de a uza de violenţă. Cu un gest 
ce se voia liniştitor, regizorul îi arătă pereţii şi apoi propriile 
urechi. Semnificaţia era simplă: microfoanele probabil că 
împănau apartamentul. 

— Dacă ne-am urca pe acoperiş? Există o terasă uriaşă ce oferă 
o vedere fabuloasă! Aerul înălțimilor te va calma puţin. Ascultă, 
Roger, Stratmore nu este un om rău, el nu vrea decât binele 
grupului. 

Roger a înţeles mesajul lansat prin privirea rugătoare a lui Mark. 
leşiră pe acoperiş. Peisajul era cu adevărat magnific. Vârfurile 
turnurilor se iveau din norii ce acopereau oraşul; luminile lor 
cochetau cu stelele. Roger, atât de flegmatic de obicei, nu se 
liniştise. 

— M-am gândit mult cu privire la comanditarii mei. Revelaţiile 
tale recente nu au făcut decât să-mi infirme bănuielile. Nu mai 
vreau să servesc de paravan pentru milionari corupți, care se 
ascund după activităţi onorabile. Sunt hotărât să sfârşesc... să 
rup toate punţile. Meseria mea îmi poate asigura o existenţă 
onestă. 

Depăşit, Mark îşi ridică ochii spre cer: 

— Ascultă-mă, Roger. Dacă provoci acum o criză, rişti să arunci 
totul în aer. Apoi, nu posezi nicio probă. Dacă îi provoci, te vor 


distruge. Să nu contezi pe apropiaţi. Sunt cu toţii mai mult sau 
mai puţin slabi. Contele Huntington, bunicul tău, Gresterforth, 
unchiul tău... Tatăl tău este în afara acestei afaceri, dar el nu 
contează deloc. Un judecător oarecare, ce poate provoca teamă 
unor răufăcători de mică anvergură. O singură lovitură de picior 
dată de aceşti elefanţi de neatins şi îl vor face să danseze pe un 
câmp de deşeuri... Oameni serioşi şi competenţi se ocupă de 
această problemă. 

— Serios? Dă-mi un nume! 

— Eu, de exemplu. Roger îl privi siderat: 

— Tu? 

— Da, eu. Nu mă forţa să vorbesc. Există secrete pe care nu 
sunt autorizat să le dezvălui. 

Roger îl privi bănuitor: 

— Mark, eu nu mai sunt un copil pe care să-l duci de nas. Eşti şi 
tu în legătură cu aceşti bancheri? 

Mark oftă, aruncă o privire la dreapta, apoi la stânga, ca şi cum 
îşi căuta o inspiraţie într-un peisaj new-yorkez: 

— Dimpotrivă! 

— Ce vrea să însemne asta? 

Roger îl împingea spre ultimele tranşee. Mark scutură din cap, 
încă ezitând: 

— Nu te pot angaja pe nisipurile mişcătoare ale unei aventuri 
periculoase... S-ar putea să te coste pielea... 

— Mereu am fost bântuit de presentimentul unei morţi 
premature. Dacă tu nu îmi dai o rațiune puternică pentru ca eu 
să mă abţin, atunci voi acţiona... 

— Este şantaj. Dar ştiu că eşti capabil de orice... Ceea ce îţi voi 
spune, trebuie să rămână între noi. 

— Promit, Mark. 

— Ai auzit vreodată de ceea ce se numeşte o operaţiune secretă 
de infiltrare? Ei bine, eu sunt o mică rotiţă a unei asemenea 
acţiuni montate pentru a supraveghea activităţile subterane, 
ilicite, ale Corporaţiei lui Dexter şi ale aliaţilor lui... 

Roger surâse: 

— Mă îndoiam.. Aţi detectat traficul de droguri practicat sub 
acoperirea turneelor grupului meu? 

Mark făcu ochii mari: 

— Cum ai aflat? 

— Flerul meu... Nu aţi operat încă arestări? 


— Nu. Nu încă. Vrem să scoatem la lumină toate operaţiile lor 
înainte de a acţiona. 

— Asta este complicat. 

— Foarte complicat. Şi perspectivele în ceaţă. Sunt în joc prea 
multe interese. Se ridică bariere imediat ce investigaţiile se 
apropie de zone de umbră protejate prin mari influenţe. Inţelegi 
acum reticenţele mele? Cea mai mică indiscreţie ne-ar putea 
costa viaţa! 

Roger s-a întors singur în apartament. Revelaţiile lui Mark l-au 
trimis într-o stare de ameţeală. Simţea nevoia să se agite, să se 
defuleze. Când Red a revenit cu Doris, Roger a dat mai tare 
sunetul lanţului japonez, ce înlocuia avantajos o mare orchestră, 
şi i-a spus: 

— Red, în această seară vreau să fac o mică plimbare, fără 
escortă. Te rog să îmi arăţi o ieşire de serviciu, pentru a mă 
strecura afară, fără să mă observe cineva. Inţelegi? 

— Perfect. 

— Cunoşti vreun bar în care aş putea asculta un grup bun de 
rock? Un grup care te-a frapat în mod special. Eu caut 
originalitatea, calitatea, nu renumele. 

— Vă recomand formaţia Tempest, care cântă în barul de pe 
Houston Street. O stradă mai degrabă rău famată. Dar barul 33- 
34 este frecventat de toată boema cartierului. Pentru un grup 
tânăr, abia lansat, este dificil de găsit un loc sub soare. Un băiat 
de vârsta mea, Roy Lowell, cântă la chitară, pian şi acordeon..., 
ca şi Brian Jones, de la Rolling Stones... dacă Tempest ar avea 
un bun manager, sponsori bogaţi, un producător ce mânuieşte 
milioane... 

Roger a ascultat distrat cuvintele băiatului. Spiritul lui era în altă 
parte. Tot ce a aflat despre marii patroni îi dădea o senzaţie de 
vomă. 

— La ce oră termini programul, Red? 

— La ora unsprezece. 

Roger îşi ascunse pletele sub o caschetă şi îşi puse ochelarii 
fumurii. Blugii, vesta de piele şi bascheţii completau o ţinută 
rezervată pentru ieşiri clandestine. _ 

— Red, la ora unsprezece vei primi un telefon. ţi voi spune unde 
vei putea să mă întâlneşti. Mă vei conduce la clubul tău favorit. 
Este bine? 

Strada 42.... 


Vitrine, lumini, baruri, teatre, îmbulzeală, burniţă.... 

Roger era prea dezorientat pentru a aprecia spectacolul. 
Ansamblul reamintea de arterele animate de la Paris şi Londra, 
cu atât mai mult cu cât partea înaltă a zgâărie-norilor era tot 
invizibilă. Un tip în pantaloni scurţi făcea jogging printre maşini, 
căci trotuarele — prea strâmte — nu permiteau asemenea 
performanţe. Noctambulii căutau disperaţi să se amuze... 
Muzicieni în mizerie executau un rock jalnic... Prostituaţi -băieți 
şi fete — adresau surâsuri complice trecătorilor... 

O vitrină a firmei Levi's — ce decernase scrisori de nobleţe 
blugilor — li atrase atenţia lui Roger. O fată cu părul roşu căzut 
pe umeri, cu ochii verzi de smarald, cu corpul şerpuitor, îl făcu 
să cadă în extaz. Nu era decât un manechin..., dar iubirea lui 
Pigmalion nu-i dăduse viaţă unei statui? Notă adresa. Mâine, 
după deschiderea magazinului, el se va prezenta la Levi's şi va 
cumpăra manechinul... Odată reglată această afacere, euforia 
sa s-a risipit ca un nor destrămat de vânt.... 

Se întrebă dacă circulaţia motocicletelor era autorizată pe 
strada 42. Motocicletele sale Harley şi Honda zăceau în garaj... 
În orice caz, nu avea timp să le utilizeze... Întră într-un bar şi 
pierdu un sfert de oră înaintea unui joc electronic de o 
banalitate că te făcea să plângi... Intr-un magazin de muzică îşi 
văzu discurile aliniate frumos sub ochii cumpărătorilor care şi le 
procurau... Spectacolul anunţat pentru ziua următoare la 
Madison Square Garden activa vânzările... De ce nu ar merge 
acolo, la sala unde se va produce, înaintea publicului...? 

Un taxi îl lăsă la Madison Square Garden. In vastul hol cu multe 
ghişee erau formate lungi cozi ale iubitorilor de producţii 
sportive şi muzicale. Biletele se vindeau de mai multe 
săptămâni şi chiar luni. Roger fu acostat de oameni care i-au 
propus bilete, de trei sau patru ori mai scumpe, pentru propriul 
concert. Nimeni nu îl recunoscu. Ochelarii de soare şi alura de 
adolescent nu se potriveau cu imaginea interpretului dezinvolt, 
frumos şi strălucitor prezentată pe afişele aflate peste tot. In 
imensa sală se derula un concurs hipic. lnarmat cu un bilet de 
trei ori mai scump, Roger văzu stupefiat un parcurs de obstacole 
— cu bariere, un zid cu coloane, bare pe apă, cub cu gard, 
planşă de bare, gardul pe apă, crucea — şi mulţi cai ce evoluau 
în galop, conduşi de nişte sportivi îndrăzneţi. Fiecare reuşită 
recolta aplauze. Roger nu putea crede că această arenă hipică 


putea să se transforme peste noapte într-o sală de concerte. 
Obstacolele vor trebui să fie demontate în cursul nopţii, pentru a 
permite tehnicienilor să monteze — Incă de dimineaţă — scena 
mobilă pentru concertul rock. 

Prea nervos pentru a urmări performanţele hipice, el părăsi 
Madison Square Center şi intră într-un bar, Chez Bernie, unde se 
mulţumi cu un pahar de cola. Un grup funk, foarte şic, executa o 
combinaţie bastardă de rock aşezat şi jazz dansant din anii 
patruzeci. O muzică fadă, apatică, ce-l plictisea. Incapabil să 
suporte mai mult, telefona la hotel, îl ceru pe Red şi îi spuse că îl 
aştepta la 33-34. Gromul încercă să-l facă să se răzgândească, 
să nu se aventureze singur în Lower East Side, dar Roger îi 
spuse să nu se îngrijoreze. După ce a trăit printre squaterii 
londonezi, nu-l mai putea impresiona ceva. 

Un şofer de taxi, care-l conducea acolo, îl avertiză de asemenea 
că era un cartier periculos, în special pe timpul nopţii. Pe timpul 
mersului, el încercă să facă puţină conversaţie. 

— Englez? 

— Da, londonez. 

— V-am recunoscut accentul, spuse satisfăcut de priceperea lui. 
Pauză. 

— Cunoaşteţi oraşul? 

— De abia am ajuns. 

— Asta explică tot. 

— Ce explică? 

— Destinația... Pauză. 

— Aveţi acolo nişte prieteni? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Caut barul 33-34. Mi-a fost recomandat. 

Pauză. 

— Veţi găsi aici mii de baruri risipite prin cartiere mai puţin 
dezgustătoare. 

Pauză. 

— Aveţi o şansă din patru să terminaţi această noapte la spital... 
sau la morgă. 

— Nu sunteţi deloc încurajator.... 

— Dacă aş avea o seară liberă şi buzunarul plin, nu aş merge la 
33-34. Aţi văzut filmul Nu trageţi în pianist? Este genul de loc. 
Există acolo un grup de rock, care a schimbat chitaristul şi 


bateristul săptămâna trecută... 

— Daţi afară? 

— Ucişi! 

— Ah! 

— Vreţi să schimbaţi adresa? Mai aveţi timp! 

— Nu, mulţumesc. 

— Fiecare este stăpân pe viaţa sa. Pauză. 

— Păcat... 

— De ce e păcat? 

— Nu aş vrea să vă văd mâine faţa în ziar. 

— Poate că o veţi vedea... Pauză. 

— Să îmi plătiţi cursa înainte de a ajunge la 33-34. Vreau să 
rămân cât mai puţin posibil în acest loc. 

Conversaţia se întrerupse brusc, ca atunci când firul de telefon 
este tăiat cu foarfecă. Taxiul îl lăsă pe Roger în faţa barului 33- 
34, apoi se îndepărtă repede. Plantat pe trotuar, privi cu un ochi 
critic intrarea, ca şi pe trecătorii care îl separau de uşa de lemn, 
vopsită în roşu. O ferestruică încastrată în mijloc, îi dădea aerul 
unui ciclop imobil. Mulțimea pestriță reamintea de gloata care, 
după căderea nopţii, invada Earl Court din Londra. Prostituate cu 
vârsta regulamentară, adolescenţi cu plete verzi, vagabonzi, 
dileri, HeU's Angels îmbrăcaţi în piele, indivizi cu mutre de 
spânzurătoare, beţivani se intersectau fără să se înghesuie. 

Un om obez cu obrajii grei, umezi de sudoare, îl fixă dispreţuitor 
pe Roger şi, ţuguindu-şi buzele, îi trimise un sărut: 

— Eşti liber, îngerul meu? 

— Ocupat, îi răspunse Roger pe un ton sec şi îi întoarse spatele. 
Dădu cu pumnul în uşa roşie. Un paznic cu o faţă de 
Frankenstein bărbos deschise şi îl măsură cu aroganță. Din 
buzunarul interior al vestei el scoase un teanc de dolari, alese 
calm o grămadă şi o plimbă pe sub nasul monstrului, care fu o 
clipă tentat să-i smulgă banii şi apoi să-l trimită la plimbare. 
Băiatul fluşturatic ce se ţine tare în faţa sa nu afişa insolenţa 
războinică a unui golan; atitudinea sa degaja clasă, ceea ce îi 
impuse respect. Deschise uşa şi fără un cuvânt îi făcu loc să 
intre. 

Roger cobori o scară strâmtă, aproape strivită între cei doi 
pereţi purpurii şi intră într-o sală arhiplină, tăiată de lumini 
stroboscopice livide. Clientela din zona a treia prezenta o 
colecţie ieftină: artişti pletoşi deveniți amari din cauza 


insucceselor repetate, macho cu haine pline de cuie, gata să se 
certe pentru cel mai mic pretext, codoşi în căutare de fete 
pentru a-şi îngroşa şeptelul, tineri derbedei cu braţele goale 
abundent tatuate, animatoare îmbătrânite care-ţi agresau 
vederea cu sânii lor lăsaţi şi fesele lor tremurătoare, dileri cu 
buzunarele pline de extasy, marginali buclaţi şi cu lanţuri triple 
în jurul gâtului, travestiţi mai feminini decât femeile; cu toţii 
beau, ţipau, râdeau, se mişcau cu o concentrare tristă, pe ritmul 
unui rock trash executat cu o furie apocaliptică. Pentru a-i face 
să iasă din toropeală pe clienţii îmbibaţi de alcool, o dansatoare 
goală, ce-şi pierduse de multă vreme prima tinereţe, îşi mişca 
fesele şi sânii, ale căror proporţii uriaşe ar fi putut uşor figura în 
cartea recordurilor. 

Cu un pahar de suc în mână, Roger se insinua în mulţime, 
pentru a ajunge la tejgheaua care făcea faţă cu greu 
dansatoarei înconjurate de muzicieni. Se sprijini de margine, 
între două femei, una blondă şi alta brună, foarte decoltate şi 
pictate ca nişte clovni, ce însoțeau pe câţiva indivizi cu faţa 
răvăşită ca de foşti boxeri. 

Luând câte o gură de băutură, el urmărea cu interes jocul 
instrumentiştilor, care se manifestau cu o disperare obosită, 
pentru a anima publicul, mai interesat de alcool, de droguri sau 
de sex decât de rock. Roger fu surprins de calitatea grupului 
care, dacă ar fi fost bine condus, ar fi avut deja la activ un disc 
de succes. 

Brusc, ciudăţenia prezenţei lui aici, în acest 33-34, îi apăru cu 
toată puterea. În aşteptarea concertului său de la Madison 
Square Center, îşi pierdea timpul într-o bombă de pe Houston 
Street. Exista însă o explicaţie pentru asta: voia să se elibereze 
de tensiunea nervoasă suscitată de dezvăluirile făcute de Mark. 
Mâna cuiva din spate se lipi pe fesele sale. Roger tresări atât de 
violent, încât îşi vărsă paharul de suc pe rochia presărată cu 
paiete a vecinei sale blonde, care scoase un țipăt de spaimă, 
însoţitorul ei, un colos cu faţă de taur furios la vederea capei 
roşii a unui toreador, o lăsă pe blondă şi se plantă înaintea lui 
Roger: 

— Bă, mucosule, urlă el, proiectând un pumn greu ca un ciocan 
spre maxilarul lui Roger, care făcu instinctiv o eschivă, căzând 
pe femeia brunetă. Pumnul care îi era adresat îl făcu knock-out 
pe tipul din spatele lui Roger. Colosul făcu un nou croşeu, dar se 


opri miraculos la jumătatea traseului, căci o chitară se ivi din 
neant şi se sparse în mii de bucăţi în capul boxerului, care se 
opri o clipă, apoi se prăbuşi cu cracii în sus. Blonda începu să 
ţipe. Însoţitorul brunetei, surprins la început de scandal, se 
pregăti să intre în acţiune. Exact atunci o mână îl prinse pe 
Roger de braţ şi o voce cunoscută îi strigă la ureche: 

— Urmează-mă fără un cuvânt! 

În jurul lui, încăierarea se dezlănţui cu furie. Loviturile cădeau de 
peste tot. Sticlele, scaunele, instrumentele muzicienilor, 
amplificatoarele, toate au devenit nişte arme cu efecte 
devastatoare. Cimbalele zburau ca nişte farfurioare volante pe 
deasupra mulţimii şi îşi încheiau traseul fulgerător răvăşind 
şiruri întregi de luptători. 

Roger primi şi el câteva lovituri, dar încălzit de atmosfera de 
luptă abia resimțea şocurile care îi învineţiseră coastele şi 
spatele. Urmări docil mâna pusă pe braţul său, se înfundă într- 
un culoar, urcă o scară abruptă plină de umiditate, urină şi 
excremete de şobolani şi se găsi propulsat într-un iatac 
întunecat, antrenat de Robert, gromul de la Nippon Inn, şi 
escortat de chitaristul formaţiei Tempest, ce reprezenta 
ariergarda. Ei se lansară spre capătul iatacului ce dădea în 
Houston Street, fiind urmăriţi de o ceată de indivizi furioşi. 
Brusc, aceştia se opriră calmi la apariţia siluetelor a doi poliţişti 
proiectate pe clădiri în lumina reclamelor. Ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, se întoarseră pe călcâie şi se înfundară în grota 
de unde tocmai se iviseră. Tinerii fugari se aflau acum 
confruntaţi cu apărătorii ordinii publice: 

— Actele la control, a cerut pe un ton sever polițistul mai în 
vârstă. 

Cei trei băieţi îşi prezentară actele de identitate. Polițistul le 
parcurse la lumina unei vitrine. 

— În plus, minori, spuse el încruntând sprâncenele. 

— Eu sunt chitaristul grupului Tempest, care cântă la 33-34. lar 
aceşti doi băieţi, prietenii mei, au venit să mă asculte. 

Polițistul îşi notă numele lor şi le restitui actele. 

— Bine. Vom verifica. 

„Nu îmi lipsea decât asta!", îşi zise Roger. Poliţiştii intrară în bar. 
— Să ne tirăm, exclamă chitaristul. Descinderile poliţiei se 
soldează mereu cu arestări. Este prudent să nu fim găsiţi prin 
zonă. 


Cu aripi la picioare, intrară apoi în prima staţie de metrou şi se 
fofilară într-un vagon ce mergea spre Midtown. 

— Eşti bine?, întrebă gromul, preocupat de confortul noului său 
prieten. 

Gâfâind după această cursă nebunească, Roger aspira fără 
plăcere aerul urât mirositor din vagon. 

— Sunt bine. Brusc, el izbucni în râs, amuzat de comicul 
situaţiei. Ai apărut ca un deus ex machina. 

— Ca un ce? 

— Ca Terminator 2, venit în ajutorul lui Edward Furlong. 

— Mulţumesc, Roy. L-a făcut knock-out pe agresorul tău. Roy îl 
privi cu uimire pe Roger. Se găsea ca un prieten alături de 
inaccesibilul Roger Osborne. Era un privilegiu inestimabil. 

— Red m-a anunţat la telefon de sosirea dumneavoastră la 33- 
34. Era îngrijorat de securitatea dumneavoastră. V-am 
recunoscut imediat, în ciuda deghizării. Dar nu am spus nimic. 
Obişnuiţii barului sunt cam sonaţi. Nu trebuie să te freci de ei. 
Roger îl bătu amical pe umăr. 

— Fără tine, aş fi fost redus la stare de pulpă. Îţi voi oferi cea 
mai bună chitară de pe piaţă... Dar oare după afacerea din 
această seară, nu vei avea probleme? 

Roy râse: 

— Dacă voi fi dat afară, nu ar fi o noutate. Sunt obişnuit. Roger îl 
privi cu simpatie. Părul său lung, blond, căzut pe umeri, îi 
amintea de o perucă Ludovic al XIV-lea. Avea trăsături plăcute. 
Indrăgostit de propria sa frumuseţe, lui Roger îi plăcea să o 
găsească reflectată pe faţa celorlalţi. 

— Nu eşti un rocker de ocazie! Red mi-a povestit că tu cânţi la 
mai multe instrumente. 

— Varietatea mai ucide din monotonie. 

— Avem aceleaşi gusturi. Red mi-a vorbit şi de preferința ta 
pentru saxofon. 

— Este adevărat! Unchiul meu, Baldwin, care cânta într-o 
orchestră de jazz, m-a învăţat să cânt la saxofon. Este 
instrumentul meu favorit. Din nefericire, saxofonul este puţin 
acceptat de grupurile rock. 

— Am o idee, a exclamat Red. Să mergem la Angelo, unde cântă 
unchiul lui. El îi va împrumuta saxofonul pentru câteva clipe. 
Odată aceptată propunerea, cei trei băieţi se opriră în barul 
unde Baldwin era un fel de vedetă. Saxofonistul, singurul alb 


dintr-o orchestră compusă numai din negri, fu foarte 
impresionat de prezenţa lui Roger, care îl rugă, între patru ochi, 
să nu-i dezvăluie identitatea. Acceptă sugestia lui Red şi, cu 
permisiunea şefului orchestrei, fericit de a-i face un serviciu, îi 
dădu voie lui Roy să cânte la saxofon câteva bucăţi de Cole 
Porter, Gerswin şi Glenn Miller, apoi se aşeză în jurul unei mici 
mese lângă Roger şi Red. 

Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Roger avu ocazia să descopere 
un muzician de mare talent, ceea ce se conforma opiniilor lui cu 
privire la drama geniilor necunoscute, respinse de idioţi 
mediocri şi infatuaţi, aroganţi, de o suficienţă şi de o 
megalomanie care nu fac decât să le pună în evidenţă prostia 
lor burgheză. Ei pot lua decizii fără apel, deoarece deţin frâiele 
bursei. Roy ar fi îngroşat numărul muzicienilor talentaţi care îşi 
pierd aptitudinile prin turnee fără de sfârşit... prin teatre 
amărâte, baruri mizerabile, hoteluri păduchioase, public 
zgomotos... pentru a înşela plictiseala, a uita de lipsa de bani, 
de deziluzii, de managerii fripturişti, de membrii grupului de 
nimic, de mahmureală ei se cufundă în alcool, droguri sau jocuri 
de cărţi. Dacă au şansa să cadă peste un producător bogat, 
peste un manager introdus în sfera înaltă a rockului şi peste 
unul dintre miliardarii care au prins gustul metamorfozării 
acestei muzici condamnate în aur, atunci comorile lui Aladin se 
deschid în faţa lor, cu gloria în faţă... Riscul de a întâlni un 
Dexter nu este însă niciodată exclus.... 

Sunetele întregii orchestre păreau că dansează în jurul unei 
eufonii brodate pe saxofonul lui Roy. Ondulaţia bogată şi 
armoniile somptuoase dădeau vechilor compoziţii de jazz o 
tinereţe reînnoită, o interpretare care a şocat spiritul 
conservator al şefului orchestrei. Baldwin a observat expresia sa 
rigidă, tentaţia de a întrerupe exuberanţa lui Roy sau cel puţin 
de a-i impune o întoarcere la formele clasice... Roy înţelese că 
trebuie să pună capăt extravaganţelor. li făcu un semn unchiului 
să-şi reia saxofonul. 

— Este formidabil. Eu l-am format, domule Osborne. Şi sunt 
mândru de opera mea! 

Aplauzele salutară performanţa modernistă a lui Roy, ce reveni 
la masa prietenilor lui. Baldwin îşi reluă locul pe podium. Roger 
strânse puternic mâna lui Roy. 

— A fost un regal de armonii, a spus cu admiraţie. O lume te 


separă de colegii tăi de la 33-34. 

— Mulţumesc. 

— Partenerii tăi sunt — faţă de tine — nişte nulităţi care te trag 
în jos, înspre nivelul lor. Nu ai vrea să te alături grupului meu? 
Roy era cu gura căscată: 

— Să escaladez Everestul după ce am rătăcit prin şesul din 

— Nu îţi va fi frig având studii. lată de ce îmi vorbeai de piscurile 
din Himalaya! 

— Am avut mereu o slăbiciune pentru geografie, pentru istoria 
umanităţii şi pentru literatură... Am început cu benzile desenate 
şi am terminat cu Whitman, Burrough, White şi Morrison... 
Beka? 

Pentru a sărbători accensiunea lui Roy în fabulosul grup 
Osborne, unchiul Baldwin le procură nişte şampanie servită în 
sticle de cola. Băutura le activă buna dispoziţie... 

— Roy are douăzeci şi nouă de fraţi, anunţă Red senzaţionala 
zestre genetică a lui Lowell Senior. 

— Este adevărat?, exclamă Roger surprins. Roy râse în hohote: 
— Tocmai am aflat că cel de-al treizecilea frate al meu este pe 
punctul de a-şi scoate nasul la lumina zilei. Eu sunt exact în 
mijlocul acestei trupe de băieţi. Da, suntem numai băieţi. Tatăl 
meu, foarte religios, repetă adesea preceptele biblice: „fiţi 
fecunzi şi prolifici, umpleţi pământul şi dominaţi-l. Supuneţi 
peştii din apă, păsările din cer şi toate animalele care se mişcă 
pe pământ!" După exemplul lui Dumnezeu, care-i pedepseşte pe 
păcătoşi, tatăl meu îi loveşte foarte tare pe copii de fiecare dată 
când consideră că autoritatea sa este batjocorită. Loviturile 
plouă asupra copiilor ce se află încă sub acoperişul lui. Din clipa 
în care ei se pot descurca singuri, copiii — În ciuda vârstei lor 
mici — se cărăbănesc. Cei care rămân, primesc o porţie dublă 
de scatoalce. Dezertările prezintă deci un avantaj pentru tatăl 
meu, căci ele îi permit să reducă cheltuielile familiale, fără de 
care ar fi distrus. Eu am părăsit locul la unsprezece ani. Nu a 
făcut nimic ca să mă găsească. Am trăit confortabil la unchiul 
meu, care m-a învăţat tot. 

— Că veni vorba: ce vârstă ai? 

— Voi face în curând optsprezece! 

Când se întoarse la hotel, la ora patru dimineaţa, Roger găsi pe 
toată lumea neliniştită. Gorilele de serviciu îl priviră 
încremenite: crezuseră că a fost răpit. În dimineaţa următoare, 


Roger se delecta cu micul său dejun, după o baie reconfortantă. 
Anunţul cu Do not disturb, ataşat de mânerul uşii, i-a permis să 
doarmă până la prânz fără să fie deranjat. Mark îl vizită ca să 
pregăteacă spectacolul de la Madison Square Center. Surâzând, 
ca de obicei, îi descrise exploziile de mânie ale lui Stratmore, 
care a vrut să dea telefon poliţiei, la spitale în căutarea vedetei 
grupului, dar care nu a îndrăznit să o facă pentru a nu alerta 
presa. 

— Din cauza ta, am petrecut cu toţii o noapte albă. Cum ştiam 
gustul tău pentru a juca farse gărzilor de corp, mi-am păstrat 
calmul. Stratmore m-a acuzat că ţi-am favorizat ieşirea 
clandestină. l-am răspuns că după ştiinţa mea tu nu eşti 
prizonier, nu eşti lipsit de libertate. Răspunsul i-a închis gura. În 
această dimineaţă, el s-a precipitat furios în camera mea: 
„Prietenul tău, a spus el, nu s-a mulţumit să facă turneul marilor 
duci, dar în plus a adus un câine râios. Al doilea într-o zi. lar eu 
trebuie să plătesc nota. Prea mult e prea mult." l-am răspuns că 
aceşti câini râioşi ai tăi sunt muzicieni desăvârşiţi, talente 
autentice în curs de înflorire..., că alegerea ta nu este dictată de 
capriciu... 

Din baie se auzi zgomotul făcut de nişte flacoane puse pe poliţa 
de sticlă. Apoi, apăru Kimberley, cu un kimono negru brodat cu 
aur, pus neglijent pe umeri, ceea ce-i permitea să etaleze în 
toată splendoarea magnificele sale atracţii anatomice. La 
vederea lui Mark, ea afectă o pudoare forţată şi, cu gesturi 
studiate, îşi închise chimonoul. 

— Pardon! 

— Mă copleşiţi, a spus el galant. 

Ea puse un sărut pe buzele lui Roger şi se îndreptă cu un pas 
uşor spre uşă. 

— Zbor! Peste o oră trebuie să pozez fotografilor! 

— Goală?, întrebă îngrijorat Roger. 

— Este pentru Vogue, nu pentru Playboy. Uşa se închise în urma 
ei. 

— Sunt îndrăgostit, recunoscu Roger. 

— Eh!, exclamă Mark politicos. 

— O superbă tânără, care nu este nici geloasă, nici posesivă, 
nici pretențioasă. 

— Uau Rara avis!... Cine este fericita? 

— Un manechin văzut într-o vitrină la Levi's. Dar să revenim la 


subiectul nostru. Vreau ca Roy Lowell şi Eric Selth să fie angajaţi 
în grup. Fără discuţie! Nu te tentează un mic dejun? 

— Mulţumesc, dar am luat micul dejun la ora opt. Am fost deja 
la Madison Square Centre pentru a supraveghea instalarea 
scenei... Ascultă, Roger, nimeni nu vrea să-ţi respingă deciziile. 
Dar trebuie să înţelegi reticenţele lui Stratmore. Bugetul 
grupului intră în competențele sale... 

Mark îi făcu un semn să meargă pe terasă. Roger înţelese sensul 
invitaţiei. Spectacolul oraşului era de o măreție care îţi tăia 
respiraţia. Cerul spălat de nori arunca pe zgârie-nori o lumină 
clară, de o calitate perfectă, ce sublinia contururile arhitectonicii 
cu o mare precizie. Arterele de circulaţie, drepte,aparent fără 
sfârşit, prezentau o bogăţie de culori în plină mişcare... 

— Controlul bugetului... urechile mele! Bugetul turneului este 
atât de uriaş că ar putea suporta fără probleme zece, douăzeci 
de muzicieni în plus. Cu cât grupul este mai mare — mă 
raportez la toţi componenţii — cu atât mai mult mijloacele de 
ascundere a jocului clandestin se amplifică. In realitate, 
Stratmore este speriat. Printre câinii tăi râioşi ar putea să se 
infiltreze în grup un agent DEA sau IRS. El nu bănuieşte că 
această infiltrare este un fapt realizat. lar eu nu sunt singurul. 
Mai există încă unul. Nu-i cunosc numele şi nici el pe al meu. In 
acest fel, căderea unui agent nu va atrage eşuarea operaţiei. In 
centrală, numai un singur om este la curent cu misiunea mea. 
Dacă eu voi cădea, responsabilittaea lui este direct angajată. 
Aşadar, trebuie să ne ţinem gura închisă. Mijloacele de corupţie 
au mai puţin efect, căci fiecare persoană implicată în această 
vânătoare ştie că sabia lui Damocles se află deasupra capului 
său. Totuşi, nu trebuie să ne facem prea multe iluzii... 

Roger contempla gânditor Midtwon brăzdat de turnuri -nişte 
piese uriaşe situate pe un eşichier cu pătrate delimitate de 
străzi şi bulevarde. 

— New York şi Paris sunt singurele oraşe care exercită o atracţie 
magică asupra întregii lumi, spuse el. Vise încastrate în piatră... 
Mark nu fu uimit de această diversiune. Era familiarizat cu 
limbajul neinteligibil al diplomaților, ce făceau ocolişuri 
complicate pentru a ajunge la o ţintă aparent confuză. 

— Împărtăşim aceleaşi opinii. 

Intră în joc, ştiind că abstracţiile se vor deversa într-o luptă fără 
menjamente. 


— Aş putea să-ţi pun o întrebare, Mark? „Acum e acum!", îşi 
spuse regizorul. 

— Te asigur dinainte de toată sinceritatea răspunsului meu. 

— De ce mi-ai dezvăluit misiunea? Rațiunea ta de a fi în grup? 
Nu te temi de o indiscreţie din partea mea, care ar putea să te 
compromită? 

— Nu. Mă bucur de faptul că te cunosc foarte bine. Apoi, mi-am 
spus că într-o zi aş putea avea nevoie de ajutorul tău... 

— Nu cred că am înclinații pentru meseria de poliţist! 

— Nici eu! Nu sunt decât un auxiliar..., un auxiliar al CIA... 

— Adică un fel de „indic"? 

— Nu. „Indicii" sunt pocăiţii. Traficanţi de droguri căzuţi în 
plasele DEA sau FBI, ce încearcă să obţină o reducere a 
pedepsei prin trădarea vechilor complici. Auxiliarii au un statut 
special. Eu, de exemplu, când am terminat conservatorul de 
arte dramatice, am căutat de lucru. Dar în zadar. Piaţa de artă 
dramatică — teatre, cinema, învăţământ — era saturată. În 
aceste condiţii, prietena mea a murit de o supradoza. Am fost 
foarte afectat, o iubeam. In timpul anchetei, am fost contactat 
de un ofiţer care, după ce a verificat concepţiile mele, mi-a 
propus să lucrez pentru CIA. Era informat că fratele meu mai 
mic fusese ucis de o supradoza la vârsta de paisprezece ani. 
Pentru mine, exista o mare motivaţie. Agentul, pe nume Lester 
Perkins, nu ştiu dacă este numele lui real, mi-a încredinţat 
numărul de telefon al lui Dexter. „Când veţi primi semnalul meu, 
sunaţi-l!" l-am urmat instrucţiunile, în ciuda unui anumit 
scepticism ce îmi frâna ardoarea. Odată primit semnalul, i-am 
telefonat lui Dexter. Am fost foarte surprins când secretara lui 
mi-a spus că vrea să-mi vorbească personal. Pe un ton jovial, 
Dexter m-a anunţat că un prieten, prinţul Alvignano, i-a vorbit 
elogios de mine, şi că voia să-mi ofere postul de regizor la King's 
Voice. Dragă Roger, te pot asigura că nu l-am cunsocut pe acest 
prinţ, nici filiera ce a sfârşit cu angajarea mea. Perkins a păstrat 
contactul cu mine. Ne-am întâlnit la o şcoală de pilotaj unde el 
dă lecţii de zbor. La CIA eu figurez sub un nume de cod. Am avut 
două întrevederi cu şeful lui Perkins, care m-a apelat pe numele 
meu de cod. Ei îmi dau instrucţiuni, pe care le urmez ad- 
literam... Asta este tot... sau aproape tot... 

Roger îl privi cu o curiozitate nedeghizată: 

— Cu mulţi ani în urmă am citit o carte intitulată Omul, acest 


necunoscut... Eşti ilustraţia sa vie... 

Momentele încărcate de o înaltă tensiune dramatică pot fi 
întrerupte, adesea neutralizate, de nişte incidente în apareţă 
nesemnificative. Red, gromul francez, veni cu figura alungită, cu 
colţurile gurii lăsate, cu fruntea sumbră şi cu privirea îngrijorată. 
Roger, preocupat de propriile probleme, nu remarcă dezolarea 
de pe faţa lui: 

— Ai venit să o iei pe Doris la plimbare? 

— Nu! Am venit să îmi iau rămas bun. Am fost dat afară! Din 
cauza asta! 

El îi prezentă lui Roger un ziar ce etala pe prima pagină un titlu 
mare ce ţipa o veste senzaţională: „Roger Osborne, marele 
interpret rock, maltratat într-un bar de pe Houston Street". El 
evoca scena colorată ce a început cu paharul vărsat pe 
decolteul unei cliente. Doi prieteni ai interpretului, chitaristul 
Roy Lowell şi Red Cairambault, grom la Nippon Inn, au făcut ca 
ceea ce este mai rău să fie evitat. 

Roger îi trecu ziarul lui Mark, care parcurse articolul fără să facă 
comentarii. Red privea disperat căţeluşa albă ce se freca uşor 
de el, ca şi cum ar fi vrut să-l consoleze. 

— Intoarcerea mea în Franţa va fi fără glorie, spune el, 
reţinându-şi eroic lacrimile. 

Roger îl privi fix mult timp şi spuse: 

— Nu! Tu nu te vei întoarce în Franţa cu coada între picioare! 
Vulgaritatea expresiei nu-i scăpă lui Mark. Acest limbaj exprima 
o mânie ascunsă în spatele unui paravan de calm perfect. Il ceru 
la telefon pe recepţionerul-şef: 

— Vă rog să rezervaţi o cameră pentru domnul Clairambault, 
care de acum înainte face parte din personalul auxiliar al 
grupului meu. Vă rog, în acelaşi timp, să acordaţi toată atenţia 
prietenilor mei, Roy Lowell şi Eric Selth! Am fost bine înţeles? 

— Perfect, domnule Osborne! 

Recepţionerul-şef, maestru al diplomaţiei, ştia că direcţia îi va 
da o bruftuluială umilitoare. Dar ştia şi că trebuie să surâdă, 
chiar şi atunci când trece pe sub furcile caudine, când este 
vorba de un client de talia domnului Osborne. Roger se îndreptă 
spre Red, care îl privea cu gura căscată: 

— Red, te vei ocupa de Doris, care te iubeşte, dar şi de 
corespondenţa mea personală, care este în dezordine. Nu îţi 
ofer totuşi o sinecură pentru această muncă. Vei primi dublul 


salariului tău de grom. 

Tăie cu blândeţe mulţumirile lui Red, ce ieşi apoi conducând-o 
pe Doris. 

— Mark, sunt foarte mulţumit atunci când pot face pe oameni 
fericiţi. De altfel, nu fac decât să recompensez meritele. 
Regizorul dădu din cap, râzând: 

— Crezi că vor plăti salariul lui Red contabilii lui Dexter şi 
Nakamura, fără să protesteze? 

— Jim Morrison, care în acea perioadă nu avea mijloacele mele 
financiare, a plătit din propriul buzunar un băiat de doisprezece 
ani care s-a ocupat de corespondenţa sa. Acel băiat a devenit 
mai târziu un mare, foarte mare scriitor, care a scris o carte 
minunată despre Jim, Dumnezeul său. Salariul lui Red nu va 
îngreuna bugetul grupului. Pot să te asigur. 

Mark râse cu hohote: 

— Îmi imaginez faţa lui Stratmore, când va da de acest articol! 
— Că un ziarist mă atacă pentru a-şi vinde pagina de nimic, îmi 
este indiferent. Că Stratmore se supără, mi se fâlfâie ca de anul 
patruzeci. El nu este nici mentorul, nici confesorul meu. Să se 
abţină însă să comenteze această ticăloşie în prezenţa mea! Nu 
aş vrea să fiu nepoliticos... 

Şirul lung de şapte mari Mercedesuri cobora lent — din cauza 
circulaţiei dense — pe Bulevardul cinci, îndreptând-se spre 
Madison Square Centre. În prima maşină, Loring fuma bosumfilat 
o ţigară. Prezenţa lui Meiji, omologul său japonez, şi a oamenilor 
lui, ce întăreau detaşamentul lui de gărzi de corp, îi dădea 
mereu o proastă dispoziţie. Avea impresia bizară că este spionat 
de japonezi, care păstrau — fără excepţie — o faţă imobilă, în 
orice circumstanţă. Vorbeau puţin, iar când le era adresată vreo 
întrebare, un surâs ce se voia amabil se ivea pe trăsăturile lor 
de maimuţă. Meiji suporta greu mirosul dezgustător de ţigară, 
dar nu protesta, cel puţin deocamdată. Probleme mai 
importante se aflau pe ordinea de zi. Roger nu ştia că avea 
corespondenţa riguros triată. Scrisorile de ameninţare colcăiau. 
Majoritatea se reduceau la tentative de intimidare, sau de 
şantaj, la blesteme sau vrăjitorii. Dar nu trebuia uitat că aceste 
scrisori concepute de nişte perverşi, de nişte bolnavi mintal 
periculoşi, riscau să-şi atingă ţinta. John Lennon, ucis cu patru 
gloanţe de armă în spate, trase de către un individ avid de 
publicitate, micuțul Scheffer asasinat în faţa uşii de către un 


îndrăgostit ignorat, precum şi numeroasele atentate făcute 
împotriva artiştilor, scriitorilor, intelectualilor eminenti, 
politicienilor erau nişte exemple tulburătoare, ce impuneau din 
partea gărzilor de corp o vigilenţă permanentă. Loring, Meiji şi 
toţi ceilalţi purtau costume bine croite, ce le camuflau pistoalele 
purtate la subsuoară. 

— Îi cunoaşteţi pe tinerii ce-l însoțesc pe Roger Osborne?, 
întrebă Meiji. 

— Nu. Sunt nişte noi achiziţii. Nu am avut timp să le fac fişe... 
— Este rău, Loring San! Este rău! Vreţi să mă ocup eu? 

— Nu. Supravegheaţi-i! De restul mă ocup eu. 

— De ce să nu-i neutralizăm, Loring Sun? 

— Mă gândesc şi la asta. Pentru Red, gromul francez, aş putea 
aranja cu serviciul de imigrări. Ceilalţi doi sunt americani..., 
intangibili în ţara lor. 

Un surâs angelic se ivi pe faţa lui Meiji. 

— În această mare ţară accidente pot avea loc oricând... Loring 
îl privi şocat. Oamenii lui erau ofiţeri de securitate şi nu ucigaşi 
plătiţi. Ar fi pariat că Meiji recrutase în trupa sa nişte yakuza. 
Roger Osborne îi spusese că la Curtea Franţei gărzile de corp au 
fost ucise pentru a salva viaţa lui Ludovic al XVI-lea şi a reginei 
Maria-Antoaneta, atunci când revoluționari îmbătaţi de sânge au 
invadat castelul Versailles. Un sfârşit onorabil pentru nişte ofiţeri 
care merită tot respectul. În forul lui interior, Loring dezaproba 
alianţa patronului său cu Nakamura. Această „combinaţie" nu va 
face decât să atragă inamici din toată lumea interesată...In cea 
de-a doua maşină, mai impozantă, Roger urmărea cu privirea 
comportamentul invitaţilor săi Eric, Roy şi Red. Cei trei băieţi 
erau cufundaţi pe bancheta din spate, largă şi cofortabilă, pe 
fotoliile plasate faţă în faţă. Scormoniseră prin frigider şi 
scoseseră — uimiţi — diverse sticle de băutură: şampanie, 
whisky, coniac, vodcă, gin, bere...., un amestec puţin ortodox, 
care a încălzit plăcut spiritele. Cu un pahar de Courvoisier în 
mână, Red declară liric: 

— În această dimineaţă şeful personalului — ar fi trebuit să-i 
vedeţi gura sadică — m-a anunţat cu o voce plată: „Sunteţi dat 
afară, Clairambault. Să treceţi pe la casierie! Veţi primi ultimul 
salariu. Un sfat: întorceţi-vă cât mai repede în Europa. A munci 
în domeniul hotelier aici, în Statele Unite, implică o ţinută 
morală ireproşabilă. Un salariat al firmei Nippon Inn nu se bate 


prin barurile din Houston Street. Sunt profund dezamăgit. 
Viitorul îmi pare mai negru decât cerneala aruncată de o 
caracatiţă." lar în seara aceleiaşi zile iată-mă, gata să mă 
delectez cu un pahar de coniac, într-un Mercedes de mare lux, 
alături de Roger Osborne... Încredibil, dar adevărat! 

El dădu pe gât coniacul şi atacă o sticlă de gin. 

— Şeful de personal care îmi ţinea acea morală, continuă el 
persiflator, mă trimitea să duc tradiționalul buchet de trandafiri 
oferit de direcţia hotelului damelor bogate şi în vârstă ce 
coborau la noi. Ele profitau de ocazie şi îmi trăgeau "o pipă". 
Dacă mutra mea le plăcea, şeful de personal reînnoia zilnic 
cadoul floral. Nu era ciudat, dar trebuia să o facă. Această mică 
operaţiune aducea bacşişuri grase... 

Doris, cu capul sprijinit pe genunchii lui, îl privea cu un aer 
languros. 

— Roy, presupun că şi tu ai succes la femei?, întrebă Eric, cu 
ochii strălucind de curiozitate. 

— Merge, merge. Dar mă tem de SIDA. Adesea, mă rețin pentru 
a îndepărta tentaţia. 

— Dar sexul protejat? 

— Fleacuri! Prezervativul nu este sigur sută la sută. Vechiul 
nostru baterist nu înceta să cânte virtuțile prezervativelor. Dar 
precauţiile lui nu l-au împiedicat să ia SIDA de la soţia lui. 

Roy aspiră parfumul de Dom Perignon. El exclamă extaziat: 

— Divin! Absolut divin! Dacă tatăl meu m-ar vedea în această 
maşină, ar face stop cardiac. El pretinde că limuzinele, pletele 
lungi, buclele, mâncărurile bune, alcoolul şi rockul atrag 
condamnarea eternă. Ce aiureli! 

Eric râdea uşor şi se întreținea cu spiritul lui. Un dialog mut 
care-l absorbea, detaşându-l de însoțitori. Roger îi întrerupse 
meditaţia: 

— Englezii au o expresie: A penny for your thought! 

— Dacă aş fi şoferul acestei maşini, aş izbi vitrina din faţă, aş 
traversa magazinul de la un cap la altul şi aş ieşi pe strada 
învecinată... 

Violenţa înnăscută a lui Eric ieşea exploziv la suprafaţă. Goli 
paharul cu un fel de mânie ce-i dădea aripi. Un surâs rău, care 
în mod paradoxal îl ambala, îi exprima extazul. 

— La institutul de reeducare, înainte de a adormi noaptea, eu 
îmi imaginam scene sângeroase, dueluri, asasinate, lupte 


mortale, curse disperate cu maşina spre nişte prăpăstii fără 
fund... Şi râdeam de prostia filosofilor, psihologilor sau 
moraliştilor care pretind că filmele şi televiziunea, pline de 
violenţe, exercită a proastă influenţă asupra tinerilor... La mine, 
când eram mic, nu exista televizor... totuşi eu nu visam decât 
răni şi cucuie...lşi scutură capul, ca şi cum tocmai s-ar fi trezit 
din somn: 

— Nu v-am spus că am fost internat trei ani într-un institut de 
reeducare şi şase luni într-o închisoare? 

— Nu. Am aflat-o în această seară! Dar asta nu are nicio 
importanţă. Numai trompetistul mă interesează... Bix 
Beiderbecke reîncarnat... 

Ochii lui Eric se umplură de lacrimi: 

— Credeţi în aceste prostii? 

— Da, Eric, cred. Şi încetează cu pluralul! 

Brusc, mâna lui Eric se strânse, iar paharul îi răni degetele. 
Roger se precipită să adune cu batista sângele — ca nişte perle 
roşii — ce se scurgea, picătură cu picătură, pe mocheta de 
culoarea pielii unei capre sălbatice, dintre cioburile paharului 
spart. Roy adună cu grijă fragmentele pătate de sânge, pe care 
se simţea şi coniacul, şi le puse una câte una într-o scrumieră de 
argint. Roger puse interfonul în funcţiune: 

— Să ne aştepte un medic la Madison Square Centre pentru o 
urgenţă! 

Personajul în vestă tăiată, aşezat lângă şofer, răspunse cu un 
ton imdiferent: 

— Foarte bine, domnule Osborne. 

Trăsăturile lui Eric se înăspriră. Slăbiciunea lui de moment îl 
dezgusta. Îşi ascunse mânia, ruşinea în spatele unui pahar. 
Râsul lui sună ca o provocare: 

— Nu este nimic. Sunt obişnuit. 

— Înţeleg, spuse Roger. Înţeleg. 

Şirul de maşini Mercedes s-a precipitat în parcarea subterană de 
la Madison Square Center. Poliţiştii aliniaţi pe parcurs îndepărtau 
fanii care se strecuraseră printre cordoanele din zona interzisă. 
Mark şi Stratmore îl primiră pe Roger la coborârea din Mercedes. 
Managerul general îl aborda, afişând o bună dispoziţie de 
circumstanţă. Invăţase lecţia lui Mark: a nu se face aluzie la 
articolul ce-i trezise mânia lui Roger. 

— Sala este arhiplină, domnule Osborne! 


Nu ajunsese încă să-i spună pe nume. Răceala lui Roger 
făcuseră zadarnice toate tentativele de apropiere. 

— Da?, replică Roger pe un ton neutru. 

Decepţia lui Stratmore se reflectă în privirea neagră pe care o 
aruncă spre cei trei câini râioşi. 

Regizorul de platou se apropie de Roger: 

— Vreţi să mă urmaţi, domnule Osborne. Vă voi arăta drumul 
spre loja dumneavostră. 

Stratmore clocotea. Mark încercă să-l calmeze şi îl sfătui să nu 
provoace nici o discuţie contradictorie cu Roger, acum, la 
începutul primului concert din turneul american. Mark înţelegea 
această atitudine distantă, acră, a interpretului cu privire la 
managerul general. El îl considera complice cu cei care îi utilizau 
talentul şi capacităţile muzicale ale grupului pentru a realiza 
beneficii ilicite. Se temea că acest comportament al lui Roger ar 
putea naşte suspiciuni. 

Eric şi Roy se instalară în culise, pentru a urmări de aproape 
formaţia în plină activitate. După instrucţiunile date de Roger, în 
seara următoare ei trebuiau să se integreze în grup şi să cânte 
în faţa publicului adunat pe stadionul din New Jersey. Miile de 
fani care se înghesuiau în sala Madison Square Center îl speriau 
pe Roy, obişnuit cu clienţii micilor baruri. Eric părea indiferent. 
„Nu aveţi nevoie de repetiţii, a decis în cele din urmă Roger. 
Cunoaşteţi cântecele la perfecţie şi sunteţi muzicieni foarte 
buni. Dacă la început sunteţi intimidaţi de public, faceţi să pară 
un joc. Vă veţi regăsi repede aplombul. Pot să vă asigur de asta. 
Primul obstacol psihologic depăşit, nu vă veţi mai opri. Aveţi 
încredere în mine..." 

Mark îl găsi pe Roger tocmai când îşi îmbrăca hainele de scenă 
în faţa unei oglinzi uriaşe din cabina sa. 

— Sala explodează!, spuse el cu satisfacţie. O bombă amorsată, 
ce nu aşteaptă decât apariţia ta pentru a face ca bucuria să 
explodeze. Epopeea americană începe... îi urmezi îndeaproape 
pe Beatles! 

— Nici vorbă. Am visat mereu să urmez traseul lui Kerouac... 
periplul lui american.... 

— Foarte romantic! Dar însoţit de imensul ansamblu care te 
urmează, vei avea aerul unei broaşte țestoase, care vrea să 
alerge după un mânz pursânge englez! 

— Putin încurajantă comparaţia... Dar... din nefericire, exactă... 


Kerouac era liber... În timp ce eu... 

— Este preţul celebrităţi! 

— Kerouac... vagabondul divin, oftă Roger. Nu voi putea 
niciodată... niciodată... ajunge la nivelul lui. În On the Road ela 
ridicat la rang de epopee rătăcirea câtorva tineri vagabonzi din 
ţinuturile din Statele Unite... Un interpret — carieră efemeră prin 
definiţie — nu va fi capabil să egaleze gloria unui scriitor... 

Mark găsi o paradă originală: 

— In cursul unui interviu, Bono, de la U2, a afirmat — pe bună 
dreptate — că un scriitor trebuie să treacă pragul de 70 000 de 
cititori pentru a atinge audiența marilor rockeri... Nu îţi mai 
rămâne, Roger, decât să scrii o carte... 

— Ascultă, Mark, nu vreau să cad în ridicolul anumitor spikeri de 
televiziune, care scriu cărţi imaginându-şi că toţi ascultătorii 
emisiunii lor se vor înghesui la librărie pentru a le cumpăra 
operele. Işi închipuie că sunt mai importanţi decât informaţiile 
pe care le debitează. Iluziile lor se risipesc atunci când creaţiile 
eşuează pe rafturile magazinelor cu preţuri reduse. Editorii care 
au contat pe popularitatea acestor scriitoraşi înscriu — oftând — 
o nouă pierdere în registrele lor. Din nefericire, de acest spaţiu 
editorial pierdut a fost privat un tânăr poet sau un romanier plin 
de talent, dar rămas necunoscut. 

— Eşti dur, Roger! 

— Adevărul este adesea neplăcut! 

Kevin Gillian, asistentul lui Mark, îi anunţă înfrigurat: 

— Pregătiţi-vă, domnule Osborne, să intraţi în scenă! 

In acest moment, invariabil, tensiunea arterială a lui Roger 
creştea, căci fiecare spectacol reprezenta o luptă pentru 
cucerirea publicului, o luptă pentru a învinge propria emoție, 
oboseala, dispoziţia adesea rebelă, indispoziţiile unui organism 
ce nu răspunde întotdeauna fără să crâcnească ordinelor date 
de creier. Apoi rutina îl prindea în ghearele ei: să părăseşti 
adăpostul oferit de cabină, să parcurgi culoarele, să defilezi prin 
faţa unui dublu şir de poliţişti — cu bastoane, pistoale şi cătuşe 
ataşate la centură — să auzi în spate paşii grei făcuţi de gărzile 
de corp, să ieşi pe culoar, să traversezi zona periculoasă, adică 
spaţiul liber dintre gura culoarului şi scările ce urcă pe scenă — 
riscul unei agresiuni aici este cel mai mare —, să auzi rumoarea 
sălii ce freamătă ca o pădure agitată de un vânt sunând în 
rafale, să escaladezi cu un pas vioi scara destul de mare, pentru 


intrarea şi ieşirea în siguranţă a muzicienilor, să aştepţi şocul 
exploziv, delirant, asurzitor al debutului concertului, să înfrunţi 
luminile orbitoare ce inundă scena, să primeşti ovaţiile, ţipetele, 
aplauzele fanilor excitaţi, să te îndrepţi spre mulţimea frenetică, 
să uiţi emoţiile, slăbiciunile, temerile, să declanşezi tornada de 
sunete, ploaia de decibeli... să cânţi, să cânţi, să cânţi... să faci 
publicul să aibă frisoane de plăcere, fanii care-şi balansează 
mâinile, gâfâind, în pragul orgasmului... 

Turneul american se derula într-un ritm infernal. Cele patru 
scene, montate în patru oraşe diferite, asigurau concertelor o 
continuitate perfectă, o activitate neîntreruptă, epuizantă... Toţi 
rockerii, animați de focul sacru, sublimaţi de flăcările creaţiei, 
transportaţi pe valurile gloriei, ştiu că trebuie în schimb să se 
ofere ca sacrificiu pe altarul zeului rock şi sunt conştienţi că la 
capătul drumului, presărat cu flori şi lacrimi, fericire şi suferinţă, 
cu descărcări şi droguri, cu splendori şi mizerie se profilează 
decăderea, uitarea, adesea autodistrugerea.... 

Cei care asociază rockul cu riturile satanice cad în mare 
confuzie. Rockul respinge compromisurile. El se vede învăluit 
într-o splendidă izolare. În concepţia sa, Dumnezeu sau Diavol 
nu există. El oferă discipolilor lui propriul paradis şi propriul 
infern. Fidelii trebuie să i se dedice, să se identifice cu el, dacă 
sunt, desigur, capabili. În felul lui Loloch, el îşi devorează copiii. 
Falşii rockeri, zei falşi, adică muzicienii fără talent, ce caută în 
rock un mijloc de parvenire sunt împinşi, refulaţi, spulberaţi de 
dumnezeul rockului. Ei zac în barurile din zona a treia, ignoraţi 
de adevărații amatori ai rockului ce refuză contramodelele. 
Micilor sau marilor săi preoţi, dumnezeul rock le dispensează 
glorie şi bani, discuri de platină şi idolatri fanilor. Aleşilor le 
acordă tinereţea veşnică. Bob Dylan, Springsteen, Cocker, 
Jagger, McCartney şi alţii zburdă pe scenă ca la douăzeci de ani. 
Pentru Morrison şi Lennon, moartea nu este decât începutul 
nemuririi. 

Dar zeii sunt capricioşi. Şi dumnezeul rock nu face excepţie. 
Există bătrâni — vechi celebrităţi ale rockului — care nu 
beneficiază de privilegiul acordat lui Dylan. Favorizaţii au făcut 
dintotdeauna parte din joc. Numele acestor mici bătrâni, ce au 
cunoscut celebritatea, figurează în dicționarele de muzică rock, 
dar în zilele noastre puţină lume mai are timp sau chef să le 
răsfoiască. Aceste personaje arhaice, desuete, ce se scufundă 


lent în uitare, nu se resemnează să suporte stoic abandonul în 
care se scaldă. Pentru a reînvia contactul exaltant cu publicul, ei 
se ataşează la remorca tinerilor rockeri încă puţin cunoscuţi, ce 
speră să se afirme prin intermediul acestor dinozauri rock. Un 
fel de asociere între un paralitic şi un orb. După ce au dobândit 
un început de notorietate, tinerii îi lasă să cadă. Adesea, ziarişti 
în lipsă de inspiraţie sau de subiecte mai deocheate, fac 
interviuri colective cu aceste fantome vii. Privaţi de admiratorii 
lor de ieri, se bagă printre aceştia, atribuindu-şi reciproc laude 
fantasmagorice. Un spectacol impresionant şi trist. Nefericiţi, 
aceşti ex-uriaşi, obişnuiţi să călătorească printre stele, expulzați 
din visele lor frumoase, se află adesea suspendaţi deasupra unui 
vid înspăimântător; şocul realităţii este violent; decepţionaţi, ei 
sunt trântiţi la pământ; numai nostalgia le mai ţine de urât... 
Propulsat spre zenit cu o celebritate uimitoare, Roger îşi 
păstrase legăturile cu viaţa nefardată. Ceea ce explica dorinţa 
lui de a frecventa oamenii obişnuiţi, muzicienii ce înfruntă 
curajos mizeria, care nu-şi economisesc eforturile pentru a fugi 
de mediocritate. El nu se pierdea niciodată în labirintul măreției 
zadarnice. Păstra firul Ariadnei ce-i pemitea să revină pe 
pământ, de fiecare dată când avea chef. Ridica un scut înaintea 
ditirambilor ce spălau creierul rockerilor îmbătaţi de glorie.... 
New York, Hartford, Worcester, Boston, iar apoi Quebec, 
Montreal, Ottawa, Toronto şi înapoi la New York.... Turneul 
realizat în nord-estul Statelor Unite şi al Canadei a cules multe 
triumfuri şi mulţi bani. Grupul a marcat cel de-al doilea sejur la 
New York printr-un concert gratuit oferit în mijlocul verdeţii din 
Central Park. Şapte sute de mii de persoane au asistat la 
concert. Apoi au urmat coastele de vest şi de sud ale Statelor 
Unite: Philadelphia, Baltimore, Washington, Richmond, 
Charleston, Savannah, Jacksonville, Palm Beach şi Miami, unde 
grupul obţinu o haltă de odihnă de trei zile. Cu toate acestea, 
avioanele de transport continuau să instaleze în serie scenele în 
oraşele prevăzute în programul acestei prime părţi a turneului 
american. 

Roger profită de această pauză ca să repete cele mai recente 
cântece, Turning night into day, Out of Breath, Plastic bags for 
Perou şi Spoiled Brats. Muzicienii bombăneau. Ar fi preferat să 
se tolănească la soare pe nisipul aurit de la Miami Beach şi să se 
uite la fetele goale de pe plajă. Bruce izucni în râs: 


— Două fese şi două ţâţe! Din aceste patru baloane nu se ştie 
exact care sunt fesele şi care sunt ţâţele! Mai ales când sunt 
întinse pe nisip! 

— O puţă de băiat, mulată sub țesătura unui slip, nu-ţi 
ofensează gustul!, glumi Jimmy, pianistul, pe un ton mai 
degrabă agresiv. 

— Calm, calm!, spuse Roger conciliant. Repetăm două ore, apoi 
mergem la soare, plajă şi fete! 

Eric protestă bosumflat: 

— Roger, ai devenit mai exigent decât un capitalist lacom ce 
suge sângele muncitorilor! 

— Termenul „acţionar" ar fi mai adecvat!, spuse Roger râzând. 
Nu câştigaţi prost! 

— Suge? Suge?, strigă Bruce. Ce idee excitantă! 

Căutară marele studio mobil dedicat repetiţiilor şi înregistrărilor, 
dar fără a-l găsi în parcare. De obicei, acesta îi însoțea pe 
muzicieni în toate deplasările. Roger le permise colegilor, miraţi 
de acest contratimp, să zburde pe plajă, apoi ceru explicaţii lui 
Mark. Inainte de a-i răspunde, regizorul îl invită la o mică 
plimbare la ţărmul mării. 

— Să mergem să ne destindem puţin! Sunt epuizat de acest 
turneu non-stop! 

Roger înţelese că era vorba de a comunicare importantă. Mark îl 
conduse spre Lummus Park, ce oferea o vedere magnifică 
asupra oceanului. 

— Nakamura tocmai a retras studioul mobil. La ora actuală el 
este la cuțite cu Dexter. În mod natural, nu ar trebui să ştim 
acest lucru, dar după cum ştii, am propriile surse de informaţii. 
— Ce s-a întâmplat? 

— Nakamura, în ciuda calmului său japonez, a devenit groaznic 
de furios. Pretinde că Dexter l-a înşelat. La nivelul lor, este 
vorba de sute de milioane. Acum, Dexter este izolat. Şi-a pierdut 
toţi vechii aliaţi, care au construit în jurul lui un cordon sanitar. 
Ca Michael Jackson pentru Sony, tu-i aduci lui Dexter un miliard 
de dolari. lar el are o nevoie foarte mare de ei. 

Roger îl privi uimit şi uşor alarmat: 

— Aşadar, risc să fiu sprijinit de adversarii lui! 

— Nu! Nu cred! Ei preferă să te recupereze. De altfel, Loring, 
care este omul de încredere al lui Dexter, veghează asupra ta ca 
un câine de pază. 


— Nu mă aşteptam la asta! 

— Eu, da. 

— Sunt consternat! A fi aşezat pe un butoi de pulbere este puţin 
liniştitor! 

— Şi eu te veghez! Tu eşti preţios pentru CIA! Un pion 
important! 

— În ce rahat am fost băgat! 

— Nu este vina ta! 

Mark râse uşor. Dezolarea lui Roger îl întrista. El reluă după o 
scurtă pauză. 

— Îţi voi încredința încă un secret! Pot să o fac, deoarece faci 
parte din echipa noastră! 

— Mulţumesc! O poziţie care nu mă încălzeşte deloc! 

— Clifford Moseley, operatorul şef video, este un agent al DEA. 
— Serios? Eu credeam că-l pupă-n fund pe Stratmore! 

— Asta înseamnă că îşi joacă bine rolul! El mă îngrijorează puţin, 
căci este un pic prea repezit. Riscă să verse oala înainte ca 
pastele să fie bine fierte. Răbdarea este o condiţie esenţială 
pentru meseria noastră! Atenţie, însă, Clifford Moseley este 
numele lui de scenă. 

— Afacerea asta îmi dă dureri de cap! 

— Păstrează-ţi echilibrul, Roger! Dacă te consolează, află că nu 
eşti singura victimă inocentă a acestui joc. Şi încă ceva! 
Continuarea acestui turneu în Mexic şi Caracas nu este 
întâmplătoare. Nu vom cobori până la Bogota sau Medellin! Ar fi 
prea suspect! 

Turnenul îşi continuă periplul: Tampa, Atlanta, Birmingham, 
Mobile, Hattiesbourgh, New Orleans... Traseul era parcurs cu 
avionul dacă distanţa era importantă, sau cu autobuzul dacă era 
vorba de o sută sau două de kilometri. Roger iubea deplasările 
terestre, deoarece îi permiteau să alerge cu motocicleta pe 
autostrăzi. Când urca pe Harley-Davidson, ceda Honda lui 
Dennis, un alt pasionat de curse nebuneşti. Urmat de patru gărzi 
de corp, metamorfozate — de circumstanţă — In motociclişti, el 
lăsa impresia automobiliştilor întâlniți din întâmplare, că era 
şeful unei bande de Hell's Angels debarcaţi din California pe 
coasta de est a Statelor Unite. Când depăşeau viteza legală, 
plăteau fără să discute amenzile usturătoare date de agenţii de 
circulaţie. Odată, aterizară într-un post de poliţie, împinşi ca o 
turmă de către un agent intransigent. Un telefon miraculos a 


dus la eliberarea lor. Mai târziu, Mark a explicat această 
intervenţie: 

— Ascultă, Roger. Am pus la lucru artileria grea ca să te fac să 
ieşi din închisoare. Americanii sunt foarte stricţi când e vorba de 
excesul de viteză. Te sfătuiesc să-ţi moderezi pe viitor ardoarea. 
Rockerii au o prostă reputaţie. Nici chiar cei mai mari nu sunt 
feriţi de sancţiuni disproporţionate cu infracţiunea. Aminteşte-ţi 
de favoritul tău, Jim Morrison. 

Roger promise să se abţină... dar îi plăcea prea mult riscul ca să 
respecte acest angajament... 

Scurtele călătorii îi ofereau ocazia să cunoască mai bine peisajul 
american. Văzute pe hubloul avionului, peisajele se derulau 
impresionante. Marile oraşe cu grupurile lor de zgârie-nori, 
separate de stăzi aliniate, prezentau un spectacol magic. Micile 
localităţi, reliefate pe fondul verde al câmpurilor cultivate, al 
pădurilor şi râurilor ce şerpuiau capricios, încântau ochiul şi 
spiritul. Când se cobora la nivelul lor, se descopereau nişte 
oraşe minuscule, ce anunțau, pe panourile puse la intrare, o 
populaţie de câteva mii de locuitori şi care etalau cu o mândrie 
impresionantă urâţenia cea mai pură, nuanțele sale, 
compromisurile sale. Mai ales în sud, Roger a traversat întinderi 
fără sfârşit acoperite de o vegetaţie pipernicită, de o culoare 
brună arsă de soare. Urâtul bej, ars de un soare galben... 
galbenul bolnav a icterului.... bejul trist al noroiului... 

— Eu am trăit în astfel de regiuni, a spus Eric. Adesea, soarele 
era atât de arzător că păsările cădeau prăjite din cer. Creierul 
oamenilor fierbea, iar vaporii le ieşeau prin urechi. De multe ori, 
şuierau ca o locomotivă ce-şi anunţă intrarea în gară. 

Roger privea peisajul lichefiat de căldură, ce făcea bolta să 
danseze. 

— Bizar!, a exclamat el. Acest decor extraterestru exercită un 
farmec extravagant, dement. Mă fascinează. O viziune din 
lumea cealaltă. Un fragment de Univers, redus la proporţii 
minuscule, la scara noastră. 

Eric înclină capul cu un aer convingător. 

— Este adevărat. lată o descoperire miraculoasă! Trăiam în 
centrul Universului şi nu o ştiam! Tu mi-ai deschis ochii, Roger! 
În ciuda permanentei deplasări, în ciuda orizonturilor care-şi 
schimbau culoarea şi forma, zi după zi, membrii grupului trăiau 
într-un spaţiu închis. O intimitate forţată, un contact permanent 


care le întindea nervii, trezea violenţa adormită în fiecare individ 
şi declanşa, adesea, un instinct de agresiune. Doi sau trei 
şobolani închişi într-un spaţiu mai mare, au un comportament 
paşnic, aproape amical. Se privesc, se apropie, se miros, apoi 
fiecare se retrage în colţul lui. Dacă spaţiul este suprapopulat de 
şobolani, ei se ceartă, sângele curge, furia se amplifică, 
femelele sunt violate şi în cele din urmă se ucid între ei. Acelaşi 
fenomen se poate observa în mijlocul grupului Osborne, dar în 
condiţii mai moderate, căci oamenii sunt mai mult sau mai puţin 
civilizaţi şi pot să-şi înfrâneze impulsurile. Dar conflictele se 
înscriau într-o curbă ascendentă. La Baltimore, în cursul unei 
repetiţii, Jimmy a făcut o remarcă jignitoare la adresa lui Eric, 
fără intenţia de a-l răni. Violenţa lui Eric s-a declanşat. 
Agresiunea era singura lui armă. O lovitură de pumn l-a făcut pe 
Jimmy să zboare pe deasupra pianului, ca o pană. Incidentul a 
rămas fără urmări, mulţumită intervenţiei lui Roger, care a 
calmat spiritele. Eroii acestei afaceri au fost obligaţi să-şi dea 
mâna şi să promită că vor îngropa securea războiului. 

După spectacol, Roger îl invită pe trompetist la o cină în doi. Eric 
îşi imagina că era vorba de un mijloc elegant de a-i ţine o lecţie 
de morală. Dar temerile sale nu s-au adeverit. Roger nici măcar 
nu a adus vorba despre asta. Eric a fost cel care a decis să dea 
o explicaţie. Dar, ezita. El, un tip voinic, care nu avea teamă de 
nimeni şi de nimic, să se justifice în faţa unui băiat cu câţiva ani 
mai mic decât el? 

— Ştii, Eric, Kimberley şi cu prietenele sale ne-au părăsit azi 
dimineaţă, urmate de Meiji şi de oamenii lui. Din ordinul lui 
Nakamura. Kimberley a venit să-mi spună la revedere. 
Plângea... 

— Ştiam. Sue, prietena ei, mi-a spus. Un capitol care s-a 
încheiat. Kimberley te iubea! Ea se hrănea cu iluzii... 

— Iluzii? 

— Spera la un mariaj... La fel şi Sue... Dar nu am încă stofa unui 
bun soţ... 

— Nici eu... Un nou capitol se deschide... Roger a ridicat paharul 
de şampanie. 

— În sănătatea ta! 

— În sănătatea ta! 

Cererea lui Roger a căzut ca o bombă: 

— Eric, vrei să mă înveţi să mă bat? 


— Cu plăcere..., dar pentru a te bate trebuie să fii motivat... şi 
nu cred că eşti...Eu m-am bătut dintotdeauna pentru a mă 
apăra... pentru a riposta faţă de cei care mă oprimau... ca să-mi 
fac dreptate... Roger, ai fost vreodată bătut? 

— Nu...Nu... doar mici altercaţii fără importanţă... 

— Tatăl meu, un alcoolic, mă bătea ca un nebun... Eu nu 
ripostam, căci el era tatăl meu şi îmi spuneam că are tot dreptul 
să îmi aplice nişte corecţii... Într-o zi ne-a părăsit... şi mama s-a 
recăsătorit cu un beţiv care pe deasupra se mai şi droga... 
deseori, era în lipsă de bani, căci nu lucra... aproape toţi banii 
pe care mama îi câştiga ca femeie de serviciu erau daţi pe 
droguri... În ce mă priveşte, mă snopea în bătaie... 

Şi-a umplut paharul şi l-a golit cu o mânie reţinută. 

— Atunci aveam unsprezece ani... nu voiam să mă supun unui 
străin ce nu avea niciun drept asupra mea... am fugit de acasă, 
dar poliţia m-a găsit şi m-a adus la mama... străinul şi-a 
continuat vechile obiceiuri... Mă tăbăcea pentru plăcerea de a 
mă face să sufăr... Intr-o zi a izbit atât de tare tărtăcuţa fratelui 
meu că s-a umplut de sânge... atunci am văzut roşu... am luato 
sticlă, care era lângă mine, şi i-am spart-o în cap... nu am făcut 
decât să-i zgârii pielea capului... dar era destul grav... eu 
ripostasem la lovituri... era inadmisibil... am fost închis într-o 
casă de corecție... aveam doisprezece ani... eram cel mai mic 
copil recalcitrant care trebuia să fie domolit... acolo am înţelels 
că trebuie să mă apăr dacă vreau să supraviețuiesc... toată 
ranchiuna, toată ura, toată amărăciunea pe care o 
îngrămădisem îmi întărea forţele de sute de ori... mă băteam cu 
nişte lichele mai mari ca mine, care îi maltratau pe cei mici 
pentru a-şi impune autoritatea... o autoritate pe care euo 
respingeam... supraveghetorii ne agresau în numele legii., 
violenţa absolută domnea... eram considerat irecuperabil... până 
la optsprezece ani, am făcut naveta între casă şi institutul de 
reeducare... toată lumea mă plângea... toţi mă făceau vinovat 
de un delict bine definit... la nouăsprezece ani am fost închis, ca 
urmare a unui scandal neprovocat de mine... am împărţit celula 
cu un negru, trompetist de mare talent, care şi-a ucis soţia 
adulterină... gelozia este un sentiment pe care nu-l înţeleg... 
Otis — era numele lui — m-a învăţat să cânt la trompetă... În 
fine, am executat pedeapsa... Inainte să părăsesc închisoarea, 
Otis mi-a oferit trompeta sa... îţi va aduce noroc, mi-a spus...a 


avut dreptate... puţin după aceea te-am întâlnit pe tine, pe 
pod... 

La Miami, Dennis a oferit o petrecere cu ocazia aniversării a 
nouăsprezece ani. Devenit euforic cu ocazia fericitului 
eveniment, el a oferit invitaţilor săi, dansatorii şi muzicienii 
grupului, fără să uite câteva fete alese pe sprânceană — un 
bufet pantagruelic, o mare bogăţie de băuturi alcoolice şi, 
pentru a încorona totul, droguri la discreţie. Cum el nu dispunea 
decât de o singură cameră, Roger i-a împrumutat apartamentul 
lui, mare, somptuos, cu o terasă vastă cu vedere la ocean. Mark 
nu a fost invitat, căci la cei douăzeci şi şase de ani, era prea 
bătrân. Celebrarea se derula după canoanele unei perfecte orgii 
romane. La propunerea lui Bruce, dezbrăcarea completă a fost 
adoptată cu entuziasm. Spectacolul plăcut pentru ochi, i-a 
permis lui Roger să constate că frumuseţea masculină îi furniza 
aceeaşi plăcere estetică şi aproape aceeaşi emoție ca şi cea 
feminină. Era oare bisexual?, s-a întrebat el amuzat. Un aspect 
interesant al acestei probleme i-a revenit în minte. Într-o 
biografie serioasă a lui Truman Capote, semnată de Gerald 
Clark, a fost frapat de un fragment ce evoca clipa în care bizarul 
Truman, încă adolescent, şi-a descoperit înclinațiile evidente 
spre homosexualitate. Majoritatea tinerilor ce se găsesc 
confruntaţi cu revelații de această natură se tulbură, sunt 
înnebuniţi, sunt bulversaţi de nonconformismul lor. Lent, 
progresiv, ei se obişnuiesc că sunt diferiţi şi în cele din urmă se 
acomodează de bine de rău. Truman a acceptat această situaţie 
fără să-şi frângă mâinile speriat, fără să-şi pună probleme. El a 
dovedit o curiozitate vie, o excitație plăcută şi dorinţa de a-şi 
aprofunda explorările în acest domeniu. Femeile au fost apoi 
nişte prietene şi aliate, concepţie care trebuie că i-a adus mai 
târziu avantaje indiscutabile. 

Roger ştia că la şcoală o mare parte din adolescenţi şi prepuberi 
au experienţe homosexuale, dar odată ajunşi la vârsta adultă 
majoritatea adoptă heterosexualitatea sau bisexualitatea. 
Homosexualii exclusivi se reduc la o minoritate tot mai activă. 
Relaţiile lui cu Joan şi Langley, cu Will în mai mică măsură, cu 
fetele şi băieţii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, i-au arătat că 
plăcerea împărţită pe mai multe planuri îi poate deschide 
perspective seducătoare. Firul ideilor lui a fost brusc întrerupt 
de un incident care a luat rapid proporţiile unei catastrofe. In 


sala de baie, Dennis, aflat în prezenţa lui Lou şi a unei fete din 
grup, ce-şi aşteptau cu nerăbdare rândul, şi-a injectat o doză de 
heroină şi, brusc, s-a prăbuşit pe dalele de marmură, fără să dea 
vreun semn de viaţă. 

Alarmă! Toată lumea s-a adunat în jurul lui. Panică! 

Roger l-a chemat pe Mark şi i-a povestit ce s-a întâmplat. Mark a 
alertat pe medicul grupului, un tânăr ce acceptase acest post 
după ce a fost nevoit să-şi închidă cabinetul din lipsă de clienţi. 
Mark şi Jesse Pryce, înarmat cu trusa lui de chirurg, au năvălit în 
apartamentul lui Roger. Jesse îndepărtă cercul curioşilor şi îşi 
puse un genunchi jos, alături de corpul inert al lui Dennis. O 
examinare sumară, apoi dignosticul a căzut scurt: 

— Supradoză! Comă profundă! Trebuie neapărat să chem o 
ambulanţă! 

Mark îşi ridică braţele speriat: 

— Este exclus! Dacă poliţia şi presa se amestecă, suntem 
terminaţi! Reanimează-l! Prin orice mijloace! 

— Există un mijloc, dar este foarte riscant! 

— Te rog să faci imposibilul, Jesse! Medicul i se adresă lui Bruce 
care se afla în apropiere: 

— Desfă-i pieptul! Bruce se execută, tremurând de teamă. Jesse 
îşi deschise trusa, luă o seringă pe care o umplu cu un lichid 
incolor, apoi, fără ezitare, îi băgă acul în cutia toracică, sub 
sânul stâng. Dennis tresări, apoi deschise ochii. 

— E salvat!, spuse Jesse. Adrenalină injectată direct în inimă... 
lată că surâde... Merităm un pahar de şampanie, nu? 

Dar Dennis nu era la prima poveste de acest gen. Cu câteva luni 
mai înainte, la Londra, o supradoză l-a doborât în camera sa de 
hotel. O ambulanţă l-a dus repede la spital. La o intersecţie, 
maşina unui beţiv a intrat pe roşu şi a lovit violent ambulanţa. 
Şocul a fost atât de puternic, încât şoferul ambulanţei s-a lovit 
cu capul de cadrul uşii şi şi-a pierdut cunoştinţa. Medicul ce se 
afla în cabină, alături de Dennis, întins pe targa, a fost proiectat 
în geamul lateral care i-a tăiat faţa, transformând-o într-o 
bucată de carne sângerândă. La rândul lui, a leşinat. Dennis a 
căzut la pământ şi s-a lovit cu capul de peretele cabinei. Şocul a 
avut un efect neaşteptat. leşit din comă, dar încă ametit, el a 
coborât cu un pas clătinat, sub ochii curioşilor adunaţi în jur, a 
luat locul şoferului, pe care l-a împins uşor, s-a instalat la volan 
şi a condus ambulanţa până la spital. Personalul uimit şi-a dat 


seama că este prima dată când un bolnav în stare gravă 
realizează o asemenea performanţă, ce ar fi meritat o 
menționare specială în cartea recordurilor. 

La Atlanta, personalul din serviciul de ordine care în mod normal 
forma un obstacol viu înaintea asaltului fanilor excitaţi ce voiau 
să urce pe scenă, a trebuit să intervină în forţă pentru a evacua 
o bandă de Hell's Angels, care voia în mod evident să provoace 
dezordine. În cursul scandalului, mulţi tineri au fost călcaţi în 
picioare. Incidentul s-a soldat cu câteva julituri şi răni fără 
importanţă, dar presa i-a dat amploare, făcându-i o publicitatea 
negativă. Un ziar ce exprima opiniile conservatoare ale bigoţilor 
fundamentalişti ce făceau legea în sudul profund, a cerut 
interzicerea grupului Osborne cel puţin optsprezece ani. 
„Trebuie să apărăm sănătatea morală şi fizică a copiilor noştri 
agresaţi de aceşti muzicieni corupți, destrăbălaţi, perverşi, 
sprijinitori ai lui Satana. Să ridicăm nişte scuturi împotriva 
acestor vicioşi degeneraţi, care ne strică copiii. Avem datoria să 
strigăm: Destul! Dispăreţi! Nu abuzaţi de răbdarea noastră! 
Intoarceţi-vă în grotele infernului de unde aţi ieşit! Dacă nu, 
justiţia mânioasă a poporului se va revărsa asupra voastră!" 
După lectura acestui articol, Roger a exclamat dispreţuitor: 

— In numele aşa-zisei morale batjocorite, Hitler, Stalin şi alţi 
ayatollahi au justificat cenzura, câmpurile de gazare şi 
condamnarea la moarte! îmi vine să vomit! 

Concertul programat la Montgomery a trebuit să fie anulat, 
pentru că scena montată în două zile s-a prăbuşit exact înaintea 
spectacolului. Nişte necunoscuţi au scos şuruburile scheletului 
metalic ce trebuia să se înconvoaie în momentul în care 
vibraţiile puternice produse de mişcările ritmice ale muzicienilor 
şi dansatorilor îl vor face să intre în rezonanţă. Dar operaţia 
prost calculată a cauzat prăbuşirea, în timpul zilei, eveniment ce 
a salvat numeroase vieţi. Complicitatea paznicilor de noapte 
rămânea de dovedit. 

Stratmore a intrat în panică. A trebuit să angajeze din nou 
supraveghetori, bine verificaţi, pentru a asigura securitatea 
materialului şi a personalului. Asta însemna un plus uriaş de 
cheltuieli, condiţie ce-l enerva cumplit pe manager. Dar Mark s-a 
arătat intransigent: 

— Oamenii se tem. Vrei să ai în braţe o grevă care ar arunca 
totul în aer? Nu am nevoie să se mai repete aşa ceva! Pentru 


Dexter Corporation, Roger valorează mai mult de un miliard de 
dolari. Responsabilitatea ta este direct angajată! 

Dar evenimentul cel mai grav s-a petrecut la New Orleans. După 
concert, care a avut ca de obicei un succes enorm, Bruce a ieşit 
singur pentru a-şi aerisi plămânii, căci spectacolul l-a istovit. La 
răsărit s-a constatat că el nu s-a întors la hotel. Loring şi toţi 
oamenii lui erau în stare de alertă. Mark îl umplu pe Stratmore 
cu reproşuri: 

— Cum ai putut să-l laşi să iasă fără escortă? Cunoşti 
precaritatea situaţiei noastre! Pericolele care ne pândesc! 
Ameninţările care planează asupra capetelor noastre! 

Poliţia, alertată de managerul general, îi informă că un cadavru 
al unui tânăr a fost descoperit pe o străduţă din cartierul 
francez. Cu capul spart, era dificil de recunoscut. Corpul se afla 
la morgă. Ar putea trimite pe cineva să-l identifice? 

Roger a aflat înnebunit această veste. El le ceru lui Mark şi 
Stratmore să-i însoţească la morgă. Mark a întărit garda 
personală, fără să mai ceară acordul managerului. Loring i-a 
executat ordinele fără să discute. A înţeles că autoritatea lui 
Stratmore, şeful lui direct, a început să se clatine. 

Un convoi de trei maşini l-a escortat pe Roger în cursul acestei 
deplasări neaşteptate. La morgă, Roger îl recunoscu pe Bruce 
după veşminte, după păr şi tatuaj — un trandafir — desenat pe 
braţul drept. Faţa îi era literalmente distrusă. Roger s-a întors la 
hotel, protejat de o gardă de corp înarmată până în dinţi. 
Stratmore şi Mark au mai întârziat puţin la morgă, pentru a 
îndeplini formalităţile legale. În aceste condiţii, şeful poliţiei 
locale a sosit şi a promis să se ocupe personal de anchetă. 

— Asasinarea unui membru al grupului Osborne va face valuri, a 
spus el îngândurat. Formaţia dumneavoastră rock se bucură de 
o celebritate mondială, dar suscită şi critici acerbe. 

Şeful poliţiei se străduia să utilizeze un limbaj ales, la înălţimea 
interlocutorilor săi. 

— Ştiu că este şi o reclamă neplăcută pentru oraşul nostru... dar 
în acelaşi timp nu pot decât să deplâng imprudenţa acestui 
sărman muzician... precum şi lipsa serviciului dumneavostră de 
securitate... 

Stratmore a înghiţit cu greu această lecţie de vigilenţă, care a 
întărit poziţia critică adoptată în privinţa sa de Mark. El îl bănuia 
de multă vreme de manevre de culise pentru a-l îndepărta. Şeful 


poliţiei nu s-a înşelat. Moartea lui Bruce, odată identificat, a 
început să facă valuri. Doi ofiţeri de la FBI au sosit, urmaţi 
îndeaproape de doi ofiţeri DEA. Afacerea a luat brusc dimensiuni 
neprevăzute. Când poliţia federală şi cea de moravuri de 
amestecă, sunt de aşteptat complicaţii. Moartea lui Bruce risca 
să deschidă o breşă care îi va costa scump, foarte scump... 
Managerul general şi regizorul au părăsit morga. 

— John, trebuie să-i anunţi pe părinţii lui Bruce de moartea fiului 
lor. Cum vrei să procedezi? 

Brusc, mânia lui Stratmore a izbucnit: 

— Sunt sigur că Bruce a fost masacrat de nişte huligani 
homofobi. Ştim cu toţii că îi plăcea să se travestească. A găsit 
ceea ce a căutat! 

— Chiar dacă ar fi adevărat, crezi că asta te va dispensa să dai 
socoteală? Dexter nu iubeşte scandalul! lar publicitatea făcută 
în jurul acestei morţi va strica reputaţia grupului! 

Mark şi-a aprins o ţigară, apoi a continuat cu o nelinişte 
simulată: 

— Şi agenţii ăştia de la FBI şi DEA care-şi bagă nasul peste tot... 
Prezenţa lor îmi dă frisoane... 

Stratmore a răspuns tot cu un calm prefăcut: 

— Sex, drog şi rock'n roii! Această formulă explică tot! 
Partenerii lui Bruce au aflat cu stupoare de circumstanţele 
înspăimântătoare ale morţii lui. Răceala lui Danny, care din 
principiu nu se amesteca, a pălit; plonjat în dezolare, abia şi-a 
reţinut lacrimile. S-a dus la Roger, ce se retrăsese în 
apartamentul lui. L-a găsit măsurând camera de la un cap la 
altul. Cu pumnii strânşi, cu faţa întunecată, sângera de durere şi 
de mânie. Ascunsă într-un colţ, Doris îl urmărea cu ochii umezi 
ca şi cum ar fi vrut să-l consoleze. La intrarea lui Danny, Roger 
s-a oprit: 

— Este oribil! Cum de l-au lăsat singur? Să rătăcească prin 
noapte! Nu îi voi ierta niciodată! 

Danny şi-a scuturat capul: 

— Ar fi trebuit să fie cruțat de acest sfârşit... A renunţat la 
familie, la studii, la un viitor sigur, pentru a se dedica grupului, 
muzicii... ţie, Roger, modelul lui... Spunea adesea că noi suntem 
singurii lui prieteni... cei trei muşchetari... Bruce, Will şi cu 
mine... Tu erai d'Artagnan... lată că acum Bruce e mort, Will e 
seropozitiv... am rămas singurii supraviețuitori ai formaţiei 


Happy Ones... Îmi vine să urlu când mă gândesc că Bruce va fi 
trimis părinţilor ambalat ca o marfă oarecare... 

— Da, suntem o marfă, Danny. Valori negociabile ce aduc mari 
beneficii... Dar în curând vom pune capăt acestui joc! 

îi convocă prin interfon pe managerul general şi pe regizor. Ei se 
prezentară imediat. 

— Domnule Stratmore vreau să anulez spectacolul din această 
seară! 

Managerul protestă: 

— Imposibil! Toate biletele sunt vândute de o lună! Chiar şi cu 
un artist mort, spectacolul trebuie să continue! 

— Nu şi grupul nostru, domnule Stratmore! Decizia mea este 
irevocabilă! Toate concertele programate în statul Louisiana, la 
Natchey, Baton Rouge, Alexandria, Lake Charles, vor fi anulate 
în semn de protest faţă de această moarte dezgustătoare 
întâmplată în acest stat! 

— Atenţie, domnule Osborne. Riscaţi să ridicaţi împotriva dvs. 
toată America profundă... 

— Dacă America profundă scuză asasinatul este treaba ei. 
Concertele vor fi reluate în Texas. În mod normal. 

— Domnule Osborne, am datoria să vă reamintesc că aţi semnat 
un contract cu King's Voice! 

— Contract al cărui termen final se apropie! Voi avea grijă să 
nu-l reînnoiesc. 

Mark interveni în acest moment. Escaladarea conflictului nu era 
de dorit. Misiunea sa nu se putea îndeplini dacă turneul, sub 
forma sa actuală, ar fi oprit. 

— John, tinerii noştri prieteni au dreptate. Ei s-ar abate de la 
principii, de la raţiunea lor de a fi dacă ar renunţa la lupta 
împotriva violenţei, sub orice formă, împotriva prejudecăţilor 
care otrăvesc relaţiile dintre oameni. 

Stratmore realiză că trebuie să o lase mai moale. Glumi: 

— Vorbeşti de parcă şi tu ai face parte din grup. 

— Deşi auxiliari, noi facem cu toţii parte din acest grup. Trebuie 
să ne arătăm solidari cu personalul artistic. 

Managerul îşi ridică braţele: 

— Bine, fie! Dar această anulare ne va costa ochii din cap! 
Stratmore şi cu Danny s-au retras. Roger îl reţinu pe Mark, 
pentru a-i reproşa excesul de zel al echipei video, care îl 
urmărea peste tot imediat ce părăsea apartamentul şi îi 


inoportuna la fel şi pe muzicieni. Mark îi explică cu multă 
răbdare: „Cu ajutorul acestei mari cantităţi de imagini video, 
combinate cu imaginile obţinute în timpul concertelor, operatorii 
realizează clipuri care, luate pe viu, se remarcă prin 
spontaneitate şi naturaleţea personajelor, interpreţilor, 
muzicienilor, dansatorilor. Ele reflectă şi eforturile tehnicienilor 
pentru montarea scenelor, transportarea lor cu avionul sau 
autocamioanele. Pe scurt, specialiştii video imprimă pe casetă 
toată activitatea grupului." 

— Dacă ar fi urmărit paşii lui Bruce, poate că această crimă ar fi 
fost evitată, a insistat Roger. ` 

— Este adevărat. Dar Bruce a ieşi pe furiş. Incognitoul are 
inconvenientele lui. 

Mark profită de ocazie pentru a-i face semn lui Roger să-l 
însoțească pe terasă. Asta însemna că urmarea discuţiei trebuie 
să rămână confidențială. 

— Te implor, Roger, să nu limitezi activitatea operatorilor video. 
Sub pretextul înregistrării peripeţiilor grupului, ei pot surprinde 
în obiectiv pe toate persoanele străine ce gravitează în jurul 
nostru. Accidental sau cu un scop precis. Fotografiile lor sunt 
apoi analizate pe calculatoarele de la CIA. Suspecţii sunt filaţi de 
către agenţii noştri. Noi suntem pe urmele unei afaceri mai 
importante decât traficul de droguri. lnocenţa ta presupusă 
constituie cel mai bun avantaj. Grupul şi celebritatea sa 
constituie pentru aceşti oameni cel mai bun ecran, ce le permite 
să acţioneze în voie. Cu cât se bucură de mai multă libertate, cu 
atât mai mult se afundă... 

Lou, Roy, Jimmy, Dennis, Red, deşi mai puţin apropiaţi de Bruce 
decât Roger şi Danny, au resimţit greu pierderea. Dar după 
primele momente de durere, ei s-au gândit să profite de vacanţa 
de patru zile pentru a se defula, la început cu reţinere, apoi cu 
toată ardoarea de care erau capabili. Au făcut petreceri fără 
încetare. Beţia, de alcool şi droguri, şi-a arătat efectele într-un 
fel surprinzător. În plină zi, Roy lansa de la fereastra camerei 
sale numeroase baloane ce aveau forma unui penis uriaş. 
Dennis, însoţit de o fată instalată în spatele său pe motocicletă, 
a intrat într-o vitrină, ca urmare a unei manevre greşite, şi-a 
tăiat faţa şi a aterizat cu prietena lui printre o duzină de 
manechine răsturante ca nişte ţinte într-un stand de tir. Lou, pe 
jumătate adormit după o bogată libaţie, a găsit în pat o fată 


goală, care a început să ţipe că este violată. Ea a ţipat atât de 
tare că personalul hotelului şi gărzile de corp au dat buzna în 
cameră. Lou ar fi împărtăşit trista soartă a lui Mike Tyson, dacă 
sistemul de supraveghere video instalat în camera sa nu ar fi 
înregistrat subterfugiul fetei: s-a strecurat în cameră, şi-a scos 
hainele, s-a băgat lângă Lou beat, după care a început să ţipe. 
Tentativa de şantaj a eşuat în mod lamentabil. 

Mark a comentat vesel: 

— Spionajul video are şi ceva bun... 

Jimmy Stewart, ce abandonase orchestra simfonică deoarece nu 
voia să-şi piardă libertatea căsătorindu-se cu fiica şefului de 
orchestră, a căzut în mrejele unei fete, dure, imperioase, ce ştia 
ce voia. Într-o seară ei au ieşit să cineze într-un restaurant din 
cartierul francez, însoţiţi de o roşcată, Kelly, ce trăia în siajul lor. 
Jimmy era aşezat între cele două fete „ca Isus crucificat, între 
doi bandiți", a spus el cu umor. Julie iubea băuturile tari, 
drogurile, sexul şi distracţia exact în ordinea aceasta. Atunci 
când bea bine, şi asta se întâmpla destul de des, Julie devenea 
scandaloasă, cicălioare şi agresivă. Comportamentul lui Kelly, ce 
glumea vesel cu Jimmy, i-a trezit brusc mânia. S-a ridicat şi, pe 
deasupra capului lui Jimmy, i-a aplicat o scatoalcă atât de 
puternică, încât fata s-a răsturnat cu scaunul pe un chelner ce 
trecea pe acolo încărcat cu platouri. A urmat o mare dezordine. 
Felurile de mâncare au început să zboare pentru a-şi sfârşi cursa 
stropindu-i pe clienţii aşezaţi la o masă învecinată. Fără să ţină 
cont de această complicaţie neaşteptată, Julie s-a aruncat peste 
Kelly, căzută la podea, şi a umplut-o cu lovituri. Kelly a reuşit să 
se ridice şi a tăbărât la rândul ei asupra lui Julie. Lupta a luat 
proporţiile unui pasionant meci de catch as catch can şi a făcut 
ravagii printre mese şi convivii ce se aflau în preajmă. Jimmy le 
privea consternat pe cele două tigroaice ce se băteau cu furie. 
Nu a îndrăznit să intervină, căci îi era teamă să nu-şi rănească 
mâinile, degetele sale delicate de pianist. Intervenţiile lui nu au 
avut niciun efect. Poliţia a sosit în forţă. Întervenţia sa 
bărbătească a pus capăt altercaţiei. Trioul a fost adus la post 
mânu militari. Jimmy, în calitate de martor, căci toate 
persoanele interogate au declarat că el nu a fost decât un 
spectator dezolat şi pasiv al luptei de box. Dar el a fost nevoit 
să-şi deschidă punga pentru a plăti cauţiunea cerută de poliţie 
pentru a le elibera pe fetele ciufulite şi cu rochiile rupte. 


Aceste incidente, relativ minore, au fost amplificate de către 
puritani, de anumite comunităţi religioase şi de grupurile de 
extremă dreaptă, care au cerut interdicţia concertelor grupului 
Osborne pe tot teritoriul SUA. Aceste proteste au provocat reac- 
ţia zgomotoasă a fanilor, a cluburilor sportive şi culturale din 
marile şcoli, a asociaţiilor contestatare şi a multor formaţii de 
rock care şi-au manifestat solidaritatea cu Roger Osborne şi 
grupul lui. Dar cel mai bun şi mai eficace sprijin a fost adus de 
presa internaţională, de marile reviste rock din America şi străi- 
nătate, de lanţurile de televiziune cele mai importante care au 
condamnat nu numai pe asasinii lui Bruce, dar şi pe autorii mo- 
rali ai acestuia, reacţionari cu vederi înguste, puritani, fanatici 
de toate felurile, cancerul social ce rodea societatea americană 
şi viaţa democratică. Aceeaşi mass media a tratat cu indulgență 
şi umor năzbâtiile muzicienilor care aveau de suportat tensiunea 
nervoasă, epuizantă a concertelor ce se înşirau seară după 
seară. T 
De la moartea lui Bruce, Roger avea oroare de New Orleans. Işi 
dădea seama că era ilogic să culpabilizeze un oraş întreg de 
ceea ce s-a petrecut acolo, dar impulsurile urmează o cale pe 
care rațiunea nu o înțelege. Concertul următor trebuia să aibă 
loc la Dallas, după trei zile. Roger simțea nevoia să se agite, să- 
şi descarce nervii, să-şi spele creierul de imaginea însângerată a 
lui Bruce, cu capul sfărâmat, în atmosfera saturată de formol de 
la morgă. 

Jimmy, Dennis, Roy înnotau în plină comedie, iar Roger avea 
senzaţia că se afundă într-o tragedie fără nume. Ca în piesele lui 
Shakespeare, în care râsul face pereche cu plânsul. Concluziile 
lui erau colorate în negru. Nimeni nu-i mai inspira încredere. 
Chiar şi jocul lui Mark îi trezea un anumit echivoc. Deoarece îi 
cunoştea loialitatea, i-a făcut confidente care-l făceau atomat pe 
Roger complice. Roger se documentase cu privire la tactica 
agenţiei CIA. Infiltrare, piste false, implicare, iar odată probele 
primite, lovitura... Dar graniţa dintre cele două atitudini era 
mobilă, iar durata primei faze era nedeterminată.... 

Circa 500 de mile separau Dallas de New Orleans. Roger a decis 
să fie parcurse cu maşina. Va avea ocazia să se familiarizeze cu 
acest stat ce simbolizează bogăţia petroliferă a Americii. A-i 
vedea de aproape pe cowboy, a admira câmpiile nesfârşite, 
decorurile sălbatice prezente în filmele western, enormele 


turme de bovine, pădurile de sonde negre ce se desenau în tuş 
pe orizontul senin. Erau desigur şi aspecte mai puţin idilice, dar 
prospectele le igonorau. Roger aştepta cu curiozitate primul lui 
contact cu motelurile americane, prezentate în aproape toate 
filmele de aventuri sau în thrillers gen Psychose, a lui Hitchcok 
şi Anthony Perkins.Incă de la început, Roger a ales un traseu 
care să folosească nişte autostrăzi mai puţin frecventate, pentru 
a putea privi peisajele fără a fi jenat de curgerea circulaţiei 
intense şi monotone. Au traversat localităţi cu nume 
încântătoare, adesea bizare, ca: Merryville, Lufkin, 
Nacogdoches, Bethel, Cayuga, Ennis etc. Nu se grăbeau. Şi-au 
găsit adăpost în moteluri bine întreţinute, cu camere 
depersonalizate ce aveau în comun televizoarele cu ecran uriaş 
şi care furnizau 24 de ore din 24 programele câtorva sute de 
canale. Luau masa în baruri-restaurant în care culoarea locală 
era de recunoscut după pălăriile cu boruri largi ale texanilor, de 
care aceştia nu se separau niciodată. Au întâlnit chiar şi vreo 
trei sau patru „miliardari" texani ce rulau în nişte Cadillacuri 
enorme, ornate cu coarne de vite şi care etalau cu o ostentaţie 
ridicolă ceasuri Rolex şi lanţuri de aur, ţigări groase şi surâsuri 
cuceritoare. Noii bogătaşi sunt, peste tot, ridicoli. 

Roger regreta imposibilitatea de a retrăi plăcerile simple ale lui 
Jack Kerouac şi ale prietenilor lui care rătăceau pe autostrăzi, 
căci coloana grupului, compus din douăzeci de limuzine şi 
maşini sport, nu trecea neobservată. Jimmy şi mica sa prietenă 
se umflau în pene într-un Porsche roşu, Dennis conducea o 
tânără la bordul maşinii sale Ferrari, tot roşu, iar Roy conducea 
triumfător un Aston-Martin verde de smarald. Danny îşi 
cumpărare un Lamborghini, iar Lou făcea furori cu Lotusul său 
alb. Mai modest, Eric aştepta nerăbdător ziua în care să aibă 
destui bani ca să-şi cumpere o Toyota. Red făcea aceleaşi 
calcule, căci el trimitea în Franţa, la familie, toţi banii disponibili. 
Plăcerile şi luxul mai puteau să aştepte. 

Coloana era încadrată de Mercedesurile gărzilor de corp. 
Vigilenţa lor nu a slăbit. Au primit cu toţii un consemn drastic. 
Moartea lui Bruce nu fusese încă elucidată. La început a fost 
atribuită homofobilor, soluţie comodă, care nemulţumea pe 
agenţii DEA. Ei credeau că este vorba mai curând de o metodă 
de intimidare ce implica complicităţi la numeroase niveluri. Mark 
nu excludea nici el acest raţionament, dar contrar lui Roger, ce 


punea crima în contul fanaticilor, presupunea că 
responsabilitatea revenea adversarilor lui Dexter. Fără să 
reducă grupul la neant, voiau să-i încurce programul şi să-i 
paralizeze activităţile ilicite. 

Mercedesul lui Loring deschidea coloana, iar o maşină cu patru 
gărzi de corp o încheia. El a recomandat menţinerea unei ordini 
stricte în interiorul coloanei, dar indicaţiile lui nu erau deloc 
urmate. Muzicienii care aveau maşini sport nu suportau 
disciplina cerută de şeful serviciului de securitate. Ei părăseau 
coloana şi alergau ca nişte mânji în jurul unei turme de cai. 
Numai Cadillacul uriaş al lui Roger şi maşinile lui Mark şi 
dansatorilor respectau mai mult sau mai puţin dispoziţiile lui 
Loring. Roger se limita la compania lui Doris, a lui Red, ce se 
ocupa de ea, şi a lui Eric. Trioul, în general tăcut, îi permitea să 
mediteze, să privească peisajul, să se piardă în gânduri, să 
conceapă noi cântece şi versurile potrivite. Atunci când avea 
chef de vorbit, el găsea un auditoriu atent şi interlocutori 
inteligenţi şi originali. Eric îl amuza cu concepţiile lui ieşite din 
comun, cu ideile lui adesea aiurite, cu criticile lui furioase. El 
împărtăşea admiraţia lui Roger pentru Morrison şi îi comenta cu 
înflăcărare poemele, cântecele şi în special filosofia, pentru Eric, 
sacră. 

— Viaţa sa, cariera sa scurtă, dar strălucitoare ca un meteor ce 
apare şi dispare, lăsând printre stele o urmă de vis, trebuie să 
servească ca model pentru rockerii ce vor să-şi facă meseria şi 
dincolo de douăzecişişapte de ani. Elvis, regele Elvis, a luat spre 
sfârşitul vieţii nişte dimensiuni de cotoroanţă planturoasă, 
încărcat de bijuterii sclipitoare şi de prost gust. Am asistat la 
ultimul mare concert al marelui Bob Dylan. El crescuse ca un 
corb răguşit. Nu puteam să cred că îl aveam în faţa mea pe 
acelaşi Dylan care mi-a legănat copilăria cu vocea sa magnifică. 
In ce-l priveşte pe Neil Young, atunci când el cântă iubirea, am o 
impresie penibilă. Ca şi cum bunicul mi-ar povesti despre 
raporturile lui sexuale cu bunica. Este complet indecent... este 
adevărat că există şi muzicieni care-şi păstrează o tinereţe 
aparent eternă, ca McCartney, Jagger, Cliff Richard. Am văzut o 
poză recentă a celor de la Rolling Stones. Sunt trei generaţii 
reunite pe un instantaneu de familie: Jagger, fiul, alături de tatăl 
său, Keith, şi de bunicul său, Charlie Watts... 

Printr-o asociaţie de idei, termenul „tată" l-a enervat pe Eric: 


— Înţeleg dorinţa lui Morrison de a-şi ucide tatăl!, a exclamat el. 
— Psihologii îi dau o explicaţie ştiinţifică. Tendinţa tinerilor de a 
se elibera, de a respinge autoritatea tatălui, de a-şi afirma 
propria emancipare, de a glorifica propria virilitate, a spus 
Roger. 

— Baliverne! Eu vorbesc de actul în sine! De a omori, de a-l 
ştrangula pe genitor! 

— Şi relaţiile mele cu tatăl meu au fost dintotdeauna tensionate, 
dar nu m-am gândit niciodată la fapul de a-l suprima. 

-Eu, da!, a declarat Eric agresiv. Tatăl meu natural şi tatăl meu 
vitreg au fost cei mai mari duşmani ai mei! Din cauza lor, am 
petrecut ani mulţi în spatele gratiilor! Sunt sigur că Morrison nu 
a brodat teorii în jurul voinţei de a-şi ucide tatăl. 

— Tatăl lui era un foarte onorabil amiral. 

— Nu se ştie niciodată ce se petrece în spatele pereţilor unei 
foarte onorabile case ce adăposteşte o foarte onorabilă familie. 
Tu ai auzit vorbindu-se de Cenci? Copiii Cenci care şi-au ucis 
părintele? Nu ai scris un cântec despre micuțul Eric, omonimul 
meu, care s-a sinucis pentru a evada din viaţa sa de rahat? 
Coloana traversa un târguşor cu case curate, bine întreţinute şi 
cu peluze verzi în faţă. O biserică albă lansa spre cer turla sa 
încoronată cu o cruce ce strălucea reflectând razele soarelui de 
dimineaţă. În centrul oraşului, în faţa primăriei, o mică grădină 
publică etala nişte straturi de flori. Magazine, baruri şi 
indispensabilul Mc'Donalds o înconjurau. Străzile erau însă 
goale. Un decor de film, se părea, care aştepta doar pe actori şi 
pe tehnicieni ca să înceapă filmările. Coloana a luat-o la 
dreapta, urmând indicatoarele rutiere. Spre ieşirea din mica 
localitate, maşinile au fost oprite de un nebun care bloca 
drumul, aruncând cu pietre în ferestrele unui imobil cu două 
etaje, ce avea aspectul unei clinici. Nişte pancarte erau agitate 
în vânt: „Avortul! În afara legii!", „Biserica interzice avortul!", 
„Avortul este o crimă!", „Nu ucideţi copiii concepuţi!", „Avortorii 
asasini!", „Moarte ucigaşilor!" 

Două femei relativ în vârstă s-au apropiat de maşina lui Roger: 
— Strigaţi cu noi! Avortori asasini! Avortori asasini! Câţiva 
poliţişti încercau fără convingere să delimiteze manifestanți. 
Roger văzu un şerif bondoc, cu picioarele sub forma unei 
paranteze, ce se aplecă la portiera maşinii lui Loring. După un 
scurt dialog, Mercedesul lui Loring s-a întors. El făcut un semn 


celorlalte maşini să-l urmeze. Uriaşul Cadillac trebui să facă 
manevre multiple ca să se înscrie pe o întoarcere de 180 de 
grade pentru a executa consemnul şerifului. Coloana se angaja 
pe altă rută, lungă şi proastă, pentru a ieşi în cele din urmă la 
drumul ce-i conducea la Dallas. 

— Aţi văzut?, se adresă Roger însoţitorilor lui. Toată circulaţia 
deturnată pentru că şeriful, care nu vrea să-şi piardă 
popularitatea şi apropiatele alegeri, se supune cerinţelor unei 
turme de nebuni. Sunt sigur că cele două femei care ne-au 
vorbit participă cu aceeaşi energie la manifestaţiile feministe. 
Ele cer drepturi pentru femei, dar în acelaşi timp le interzic să 
dispună de pântecele lor. Contradicţie flagrantă! În acest fel, 
toată lumea este manipulată de nebuni. Noi urmărim acest 
moment convinşi că vom fi capabili să schimbăm moravurile 
graţie cântecelor noastre. Am lansat o provocare nebunilor. 

— Am reuşit să-i trezim pe tineri!, spuse Eric pe un ton hotărât. 
— De câtva timp am impresia că jocurile sunt false. Adulții — 
politicieni, birocraţi, bancheri, teoreticieni — tolerează cultura 
noastră, muzica noastră, entuziasmul nostru, dinamismul, 
asimilând mulţimea, pentru a menţine vechiul edificiu, 
absorbind complet ceea ce noi am adus nou, dar asezonând 
totul după gustul şi interesele lor. Ei îşi apropie muzica noastră 
şi au dirijat-o spre studiourile de televiziune transformând-o într- 
o sursă de beneficii imense. Cântecele noastre nu mai sunt 
dispreţuite. Mass-media vorbeşte de ele. Apoi ei s-au interesat 
de moda pe care o lansăm noi. Adulții au adoptat-o. Bluzele, 
blugii, cămăşile în culori vii, pantofii de sport, puloverele cu 
mânecile înfăşurate neglijent în jurul taliei şi colanţii tinerelor au 
pătruns în forţă în garderoba adulţilor. Asta îi face mai tineri la 
un preţ mai ieftin. Marile case de modă au simţit şi ele de unde 
bate vântul. La rândul lor, au cedat tentaţiei, cu atât mai mult 
cu cât noua linie aduce venituri mari. Fotografii lui Mowby mă 
urmăresc peste tot. Chiar şi în timpul turneelor. Stratmore nu 
protestează. Fotografia mea în toate revistele de modă aduce 
profit imaginii mele de marcă şi indirect face publicitate grupului 
şi turneului. 

Roger surâse, aducându-şi aminte de ceva simpatic. 

— La Miami, am primit vizita domnului Mowby, sosit special de 
la Londra pentru a-mi vorbi despre un subiect care, spunea el, îl 
preocupă în mod particular. „Eu îmi puneam adesea întrebarea 


următoare: oare Marky Mark a creat gloria chiloţilor Calvin Klein, 
sau chiloţii Calvin Klein au creat gloria lui Marky Mark? în orice 
caz, mariajul între chiloţi şi Marky Mark a dat o lovitură 
mediatică formidabilă. Dacă, de exemplu, am purta pantaloni de 
tenis, chiloţii ar trebui să treacă peste pantalon la centură, 
pentru a se descoperi sigla lui Calvin Klein. Chiloţii ar trebui să 
iasă din pantaloni chiar şi în partea de jos, pentru a-l face pe 
purtător mai sexy. Înţelegeţi? Asta dă nişte idei ticăloase. 
Atunci, mi-am spus eu, de ce i-aş cere lui Roger Osborne, 
supermodelul meu favorit, un mic efort. A lansa, graţie 
farmecului său, un chilot care să fie purtat peste pantalon?" M- 
ar face ridicol, i-am răspuns. El a schiţat o grimasă dureroasă: 
„Un milion nu ar putea influenţa favorabil decizia?" Am cântărit 
ce este în favoare şi ce este împotrivă... „De lire?'", am întrebat. 
„Natural!", a răspuns... M-am gândit la propunerea asta şi am 
ajuns la concluzia că prostia umană nu are limite. „Două!", am 
spus... El a studiat afacerea. „De acord!" „Am glumit, domnule 
Mowby", i-am spus. El mi-a aruncat o privire tristă, plină de 
reproşuri. „Vă propun să fiţi iniţiatorul unei revoluţii 
vestimentare, şi mă refuzaţi..." 

Faţa lui Roger reflecta amărăciunea, descurajarea. 

— Acest dialog aparent comic disimulează o tristă realitate, în 
zilele noastre, ceea ce se numeşte contracultură tânără este 
acceptat. Ne furnizează bani, ne permite să sărbătorim când 
vrem şi când nu vrem, ne acordă plăceri la discreţie, o intrare 
triumfală în lumea filmului şi a televiziunii, ne bate prieteneşte 
pe spate, ne surâde cu indulgență, dar cu o condiţie: a juca rolul 
de marionetă trasă de sfori... Nu se cere însă o docilitate 
completă... canarii dintr-o colivie au toată libertatea să sară de 
la un perete la altul, după cum doresc, să ciugulească grăunţele 
sau să bea apă la orice oră... ni se admit năzbâtiile, 
extravaganţele, chiar şi excesele sexuale, căci prostiile servesc 
publicităţii şi multiplică -prin mijloace deturnate — beneficiile 
patronilor... dar atenţie! Nu vă atingeţi de politică... cum era la 
Veneţia în timpul dogilor: viaţa se confunda cu plăcerile aurite, 
toată lumea dansa, cânta, practica furios jocurile de noroc, 
făcea amor şi purta măşti pentru a face mai picante întâlnirile, 
aventurile, visele... dar odată ajunşi la nişte secrete de stat, 
curioşii erau trimişi la închisoare sau sub gloanțe.. 

Roger a izbucnit în râs... un râs fără bucurie... 


—Dacă dintre noi se ridică un rebel, pedeapsa vine nemiloasă... 
Boy George sau Sinead O'Connor au cunoscut trăsnetele 
establishment-viui... acum este rândul lui Michael Jackson.... 
orice armă este bună pentru a-i lovi pe rockerii care au trezit 
mânia celor mari... A protesta?... Da... este şic a protesta... şi 
mai ales să nu se atace persoanele puternice... Suntem 
manipulaţi cu o artă desăvârşită... 

Red a întrerupt această filipică, stupefiat: 

— Şi ai refuzat două milioane de lire? Adică vreo patru milioane 
de dolari? 

— Aproape! 

— Este incredibil! Pentru aceşti bani, mi-aş fi lăsat şi p... să iasă 
afară din chiloţi!... Fără vreo teamă de ridicol! 

— Meningele sale lucrează cu o anumită întârziere!, spuse Eric 


maliţios. 
— Deci, ai refuzat?, insistă Red? Fii sincer! Ai refuzat? 
— Eh!... nu ştiu... 


Roger găsi diversiunea lui Red utilă şi oportună. Încălzit de 
subiectul atacat, el vorbise deja prea mult. Mark avea dreptate: 
să nu ai încredere în nimeni şi în nimic. El avea încredere în Eric 
şi Red, emulii lui. Dar setea lor de bani, de altfel întemeiată, îi 
făcea vulnerabili în faţa tentaţiilor. Apoi, microfoanele... El înota 
în plin roman de aventuri, de spionaj şi de groază... 

Seara, ajunşi la Dallas, Roger îi telefona lui Will, care i se păru 
deprimat, descurajat, plin de gânduri negre. Roger îi comunică 
veştile senzaţionale, şi anume că în presa americană, în special 
în Spin, o revistă cu o mare difuzare, el găsise câteva articole 
semnate de cercetători de renume mondial care pretindeau că 
relaţia cauzală dintre HIV şi SIDA trebuie să fie pusă sub semnul 
întrebării. Specialiştii au constatat că la mai mult de şase mii de 
bolnavi de SIDA, analizele de sânge au arătat absenţa virusului 
HIV. Pe de altă parte, persoane atinse de HIV trăiesc opt sau 
nouă ani fără să dezvolte boala SIDA. În anumite familii, soţul 
este bolnav de SIDA, în timp ce soţia nu este infectată, sau 
viceversa. Populaţiile ce trăiesc în mijlocul pădurilor ecuatoriale 
au virusul HIV în sânge, generaţie după generaţie, fără să 
prezinte semnele îmbolnăvirii. 

— Nu sunt doctor, Will, nu fac decât să repet ceea ce am citit. 
Te rog să îi spui tatălui tău. El va şti să-ţi explice mai bine decât 
mine aceste fenomene, care ridică atâtea enigme, pentru a 


separa adevărul de fals. Aici, toată lumea aşteaptă cu sunetul la 
gură experimentarea vaccinului franțuzesc şi sper ca într-un 
viitor apropiat SIDA să fie învinsă, să intre în domeniul amintirii. 
Roger auzi oftatul lui Will, care a răspuns cu un ton liniştit: 

— Sunt la curent... Dar specialiştii sunt sceptici... Tatăl meu 
încearcă să mă încurajeze, ca şi tine de altfel... Dacă trebuie să 
mor, nu fac decât să-mi urmez destinul... 

— Destinul?... Ce formulă vagă! În realitate, noi ne construim 
destinul! Noi purtăm toată răspunderea pentru acţiunile 
noastre! A culpabiliza destinul pentru ceea ce ni se întâmplă 
este cel puţin naiv... În fine, nu uita apelul meu pentru turneul 
brazilian! Vom urma aceeaşi cale! Prezenţa ta este necesară! 

In timpul concertului din Dallas un scandal a izbucnit între o 
bandă de motociclişti îmbrăcaţi în haine de piele şi un grup în 
blugi şi veste franjurate. Motocicliştii au pretins că nu pot vedea 
spectacolul din cauza pălăriilor texane cu boruri largi. Doi 
adolescenţi au fost atât de brutal loviți că a trebuit să fie 
spitalizaţi. Poliţia şi paznicii au intervenit şi au operat 
numeroase arestări. 

Presa a comentat acest incident într-un fel contradictoriu: 
pentru Osborne, respectiv împotriva Osborne. Ziarele care l-au 
criticat au primit mii de scrisori de protest. Pentru a nu-şi pierde 
cititorii, criticii au fost nevoiţi să-şi modereze tonul şi chiar să 
treacă de partea cealaltă a barierei. Numai presa locală ce 
supravieţuia graţie susţinerii comunităţilor ataşate de princpii 
învechite a continuat să-şi verse fierea. 

Roger le ignora în cunoştinţă de cauză. Ciocnirile repetate cu 
detractorii l-au întărit. Ca şi Madonna, el practica excesele, 
cuvintele licenţioase şi impudoarea ce exasperau ligile puritane, 
dansatoare şi dansatori aproape goi, muzicieni care masturbau 
cozile chitarelor şi îşi atingeau organele sexuale în felul lui 
Michael Jackson. Grupul simula felaţiile şi copulaţiile în plin 
spectacol. Cântecele ridicau în slăvi sexul şi libertatea de a face 
dragoste sub toate formele... 

Dallas, Houston, San Antonio.... 

Grupul a părăsit Texasul şi s-a îndreptat spre Mexico-City. De 
data asta cu avionul. 

Texasul îi evoca lui Roger filmele de cowboy cu lupte între 
apărătorii ordinii şi răufăcători. În timp ce Boeingul tăia cerul, 
jos de desfăşurau peisaje mexicane exotice şi pline de culoare. 


Roger — cu capul plin de istorie — evoca execuţia tragică a 
împăratului Maximilian, trăsăturile eroico-comice ale lui Pancho 
Villa, dictaturile şi revoluțiile care se înlănţuiau sângeroase. 
Mexicul îi trezea şi sentimentele dureroase, legate de Will şi 
boala sa. Se întreba cât timp vor rezista Statele Unite asaltului 
tot mai puternic exercitat de populaţiile de la sudul frontierei 
sale, asaltului încă paşnic pe care întreaga lume occidentală îl 
suferă fără să-l poată indigui... 

La Mexico-City, Roger a primit o veste bună. Cel mai recent 
album, La voie lactee jaillit de ma cobra, în ciuda conotaţiilor 
obscene, după cum credeau cei din Ligile decenţei, a raportat 
90 de milioane de dolari. O performanţă fenomenală! Veniturile 
lui Roger se cifrau la şapte milioane de dolari. 

Mark l-a felicitat: 

— In mai puţin de trei ani, vei aduna o avere personală de 200 
de milioane de dolari. O nouă propunere de la Hollywood tocmai 
s-a adăugat celor precedente. Studiourile Sunderland-Beauclair 
îţi oferă cinci milioane pentru un rol principal în filmul Infernul 
viselor, ce are un buget de 80 de milioane de dolari... Aş vrea să 
fiu în pielea ta, Roger! 

Seara, după spectacol, Roger primi în cabina sa vizita 
neaşteptată a unui personaj de circa treizeci de ani, ce purta un 
costum în trei piese, bine croit, bleumarin, nepăsător în faţa 
căldurii tropicale a oraşului. Fruntea prematur dezgolită, 
ochelarii, buzele subţiri şi gravitatea de pe faţa sa îi dădeau 
aerul unui intelectual aspru, sever sau a unui cioclu plin de 
demnitate. Stratmore şi cu Mark, îmbrăcaţi amândoi în alb, îl 
flancau. Noul venit îi întinse lui Roger o mână moale şi surâse cu 
condescendenţă. În jurul său plutea mirosul unui parfum 
bărbătesc foarte scump. 

— Mă numesc Harod Dexter Jr. Nu am avut până acum ocazia să 
vă cunosc personal, căci King's Voice nu intră în competenţa 
mea. Tatăl meu şi cu sora mea îşi rezervă în exclusivitate 
industria spectacolului. Dar cum tatăl meu este la ora actuală 
reţinut cu nişte afaceri care cer prezenţa sa la Londra, el m-a 
însărcinat pe mine să iau legătura cu dvs. Sora mea, Myra, m-a 
rugat să vă transmit complimente. 

— Mulţumesc, domnule Dexter Junior! 

Tonul lui Roger îşi păstra răceala protocolară. Afla pentru prima 
dată de existenţa acestui tânăr membru al clanului Dexter. 


Politicos, îl invită să ia loc. Vizitatorul luă loc şi puse picior peste 
picior. Îşi încruntă sprâncenele. Acest boboc oare nu ştie că 
termenul „Junior" se foloseşte numai în limbajul curent? Sau îl 
foloseşte cu o intenţie care vrea să rănească? Reuşi să-şi 
dismuleze iritarea, apoi aborda obiectul vizitei sale: 

— Domnul Dexter m-a rugat să vă reamintesc despre contractul 
pe care îl aveţi cu King's Voice, care se apropie de termenul 
final. Aşa că v-am adus un nou contract pentru următorii trei sau 
cinci ani, după cum preferaţi. Veniturile dumneavoastră vor fi 
majorate cu zece la sută. Mai mult, vă garantăm un venit anual 
de 60 de milioane de dolari.Îşi deschise geanta diplomat, arătă 
un formular deja semnat de Harold Dexter şi i-l înmâna lui 
Roger. 

— Vreti să-l semnaţi? Condiţiile financiare sunt foarte 
avantajoase pentru dvs. şi pentru grup. Numai Prince, Madonna 
şi Michael Jackson beneficiază de astfel de condiţii. Pentru 
Jackson viitorul este un pic înnorat. Probabil că veţi lua locul lui 
în topuri, spuse el cu un mic surâs, ce se voia agreabil. 

— Scuzaţi-mă, dar trebuie să intru în scenă! Lăsaţi-mi aici 
contractul! îl voi citi după spectacol! 

Dexter îl privi contrariat. Işi dădea seama că acest 
comportament arogant al lui — care era obişnuit pentru el — nu 
a jucat în favoarea sa. 

— Evident, este dreptul dumneavoastră, domnule Osborne! 
Mâine dimineaţă, la răsărit, eu voi pleca spre Londra. Aveţi tot 
timpul în această noapte să studiaţi contractul. La revedere, 
domnule Osborne. 

O nouă strângere de mână, apoi Harold Dexter Jr. se retrase 
vizibil indispus, urmat de Stratmore şi de Mark, care nu au 
apucat să deschidă gura... 

Concertul se derula fără evenimente. Fanii rockului au aceleaşi 
reacţii entuziaste peste tot în lumea civilizată. Tinerii mexicani 
aplaudară cu putere şi încântare, cu atât mai mult cu cât un 
dansator era de origine mexicană. Numele lui Roger şi al lui 
Pablo Martinez fură scandate în cor. Roger îl invită pe dansator 
— foarte impresionat de aceste ovaţii — alături de el, în 
avanscenă. Publicul era în delir, gata să ia cu asalt scena pentru 
a-şi îmbrăţişa favoriţii. Când Roger se întoarse în culise, îl găsi 
aici pe Mark, care îl aştepta neliniştit. 

— Te voi conduce la maşină. Singurul moment în care îţi pot 


vorbi fără martori şi fără teama de microfoane. Dexter a fost 
jignit de primirea ta. 

— Cu atât mai rău pentru el! Va fi şi mai jignit când va vedea că 
refuz să-mi pun semnătura pe acest contract. Mă gândesc de 
multă vreme să mă dispensez de serviciile firmei King's Voice. 
Mark îi privi speriat: 

— Nu poţi să-mi faci aşa ceva... mie, prietenul tău! Vei 
compromite toate eforturile noastre! Indivizii pe care îi vânăm 
vor scăpa. Operația va fi distrusă! Asta vrei? 

— Că tu îi manipulezi pe acei oameni, este treaba ta! Că tu vrei 
să manipulezi grupul, este treaba mea! Să-l previi pe Stratmore! 
El va şti să mă scuze în faţa Juniorului! 

Cu casca în mână, şoferul a deschis portiera. Doris, deja 
instalată înăuntru, lătra fericită... Reîntors la hotel, Roger fu 
primit de Red, care îi aducea excitat ultimii saci de 
corespondenţă primiţi în acea zi. 

— Printre miile de scrisori semnate de fanii care te adoră, iată 
câteva perle: trei milioane de dolari pentru o publicitate de trei 
minute propusă de o firmă de maşini japoneze; nominalizarea 
pentru Music Academy Award; nominalizare pentru Best Video 
oftheyear; atribuirea celui de-al şaptelea disc de platină pentru 
Playing with Eternity şi cel de-al unsprezecelea pentru Never say 
forgive mc; o scrisoare de la mama ta, care te roagă să compui 
muzica pentru baletul intitulat Toamna în Grădina Tuileries; o 
telegramă de la mama ta vitregă prin care eşti rugat că-i trimiţi 
urgent un cec de 500 000 de lire şi în fine o ofertă de 50 000 de 
dolari de la un oarecare William Pennell, care te imploră să-i 
vizitezi fiul, Bob, bolnav de SIDA şi spitalizat într-o clinică din 
New York. Bob îşi petrece întreaga zi ascultând muzica ta şi 
privind clipurile tale. El îşi permite acest lux, căci nu împarte 
camera cu nimeni. Are doar cincisprezece ani. 

— Răspunde-i domnului Pennell că voi merge să-l văd pe Bob 
cât mai curând posibil. Să îşi păstreze banii pentru tratamentul 
medical. 

— Domnul Mowby cere reînnoirea contractului tău! 

— Şi el? Să mă lase în pace! Toate aceste coaie bătrâne mă vor 
duce la închisoare! 

Red şi-a pus mâinile la urechi, simulând o pudoare ofensată: 

— Tu? Puristul? Un asemenea limbaj? 

— M-au manipulat destul! Gata! S-a terminat! Brusc, izbucni în 


râs: 

— În ce priveşte limbajul, am avut maeştri competenţi: tu, 
Jimmy, Eric, Roy... 

— Lou? 

— Nu! El nu este un maestru decât în argoul francez. Nu a avut 
timp să se familiarizeze cu cel american. Pe când tu, da! 

Loring a mobilizat echipa de noapte. Zece oameni care trebuiau 
să-l escorteze pe Roger şi pe colegii lui la discotecă. Cele 
treizeci de gărzi de corp s-au împărţit în trei echipe, care vor 
lucra douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Moartea lui 
Bruce l-a luat pe nepregătite. Brusc, în timpul nopţii, nu numai 
Roger, dar şi ceilalţi muzicieni şi în special dansatorii, se 
strecurau singuri afară din hotel, înşelând vigilenţa gărzilor de 
corp. Loring avea misiunea de a asigura securitatea în timpul 
spectacolului şi după, dar nu de a fi temnicerul lor. Pe Roger el 
reuşise, de bine de rău, să-l urmărească fără ca el să-şi dea 
seama. Moartea lui Bruce nu numai că a compromis reputaţia şi 
credibilitatea organizaţiei sale, dar putea să ducă la rezilierea 
contractului cu grupul Osborne. Se mira că nu a fost deja dat 
afară până acum cu toţi oamenii... 

Roger şi prietenii lui vor petrece o noapte efervescentă în 
atmosfera supraîncărcată de electricitate de la Los Diablos, o _ 
discotecă in, a cărei cotă de popularitate este foarte ridicată. In 
onoarea oaspeţilor, DJ-ul a pus multă muzică interpretată de 
formaţia Osborne. Reporterii anunţaţi de direcţia localului, 
mereu avizi de publicitate, au sosit urgent, trecând peste 
culoarea roşie a semafoarelor. În mijlocul mulţimii excitate ce se 
învârtea în jurul lui Roger ca un disc de foc, era imposibil a se 
obţine interviuri. Presa a trebuit să se mulţumească să ia 
instantanee care vor face în ziua următoare deliciul cititorilor. O 
fată din grup ce făcea stripteas complet, un dansator ce simula 
o felaţie cu un coleg de echipă, Jimmy cu mâna pusă pe sexul 
unei fete, Dennis care urina lângă un perete, fără să ţină seama 
de curioşii care s-au strâns în spatele lui în semicerc uimiţi de 
acest spectacol, gărzile de corp vigilente, aparent pierdute în 
acest Bedlam mexican, Eric gata să dea un pumn unui tip care îi 
atinsese părţile intime, Roy plângând pe umărul unui băiat 
fardat strident, Roger ce golea o sticlă de whisky, Lou care se 
lăsa masturbat de către o tânără necunoscută... Operatorii video 
au surprins de asemenea o scenă impresionantă... cu toţi 


membrii grupului reuniți şi vărsând o picătură de vin în memoria 
lui Bruce... După acest moment de reculegere, isteria se 
declanşa din nou, vijelioasă, convulsivă. Ritmul greu, percutant 
de rock, globurile cu mii de oglinzi minuscule, luminile verzi, 
roşii, portocalii, albastre şi albe se încrucişau vertiginos... o beţie 
de sunete şi culori... 

Sub aspectul său de personaj imperturbabil, Loring masca o 
îngrijorare crescândă. Întrarea în sală deversa neîntrerupt clienţi 
tineri şi mai puţin tineri. Se putea presupune că prezenţa lui 
Roger Osborne la Los Diablos a fost deja anunţată în toate cele 
patru colţuri ale oraşului. Dansatorii, lipiţi unii de alţii, se agitau 
ca o masă vâscoasă, într-un spaţiu din ce în ce mai mic. Loring 
— vechi poliţist, mereu neîncrezător — se temea de ce e mai 
rău. Uciderea lui Bruce nu se datorase unei altercaţii ocazionale. 
Un pericol nedefinit parcă plutea în aer. Mirosul lui îl avertiza că 
trebuie să se pregătească pentru orice eventualitate. Roger 
pipăia o fată, care îi lingea excitată urechea şi îi băga mâna, 
uşor ezitantă, între picioare. Brusc, Loring remarcă un tip tânăr, 
neras, care se fofila prin aglomeraţie, pentru a se apropia de 
masa lui Roger. Faţa lui era impenetrabilă, ceea ce îl făcea şi 
mai suspect. Să fi fost el prietenul gelos al fetei care se lăsa 
pipăită de interpret? Avea el alte intenţii? Toate privirile se 
concentrau spre Roger, steaua, idolul tinerilor. Priviri pline de 
admiraţie, de iubire, de invidie, de lubricitate, de gelozie, 
privirea albă, fără expresie şi totuşi fixată asupra unei persoane 
foarte importante ridică probleme gărzilor de corp... 

Loring ştia să dea şi să primească mesaje graţie unui sistem de 
semne, mai precis decât orice cuvânt. Peter Steel, în stare de 
veghe, cu alura calmă a tigrului care-şi adulmecă prada, 
înţelese uşor mişcarea din ochi a şefului şi, fără să-şi încordeze 
muşchii, reuşi să se plaseze în spatele tânărului neras. Colegii 
lui intrară în alertă. Mâinile lor se deplasară spre armele ascunse 
la subsuoară. La nevoie, ei le vor utiliza fără să ţină seama de 
îmbulzeală. Trăgători de elită, ei ar putea lovi fruntea unui 
eventual agresor fără să atingă pe cei apropiaţi. Riscul era 
desigur prezent, dar dacă erau nevoiţi să tragă, scenariul era 
bine cunoscut. Îndividul observat se prăbuşi pe spate după ce 
făcu un uşor salt în spate. Panica se declanşa oarbă. Majoritatea 
oamenilor se aruncară la pământ. Restul se precipitară spre 
ieşire. Femeile scoaseră ţipete disperate. Pentru ce ţipau? 


Dezordinea nu serveşte la nimic. Dacă autorul unui atentat 
eşuat are complici, lucrurile se pot complica. Focurile încrucişate 
fac adesea victime inocente, căci tirul devine incontrolabil... 
Tânărul neras continua demersurile lui de apropiere. Inainta pas 
cu pas, ca o fiară gata să treacă la atac... apoi îşi băgă mâna în 
buzunarul interior al vestei de culoare albastră. Peter sări 
asupra lui şi cu o singură mişcare de învăluire îi bloca braţul. Un 
singur moment şi pistoletul lui Loring şi al oamenilor lui ar fi ieşit 
şi s-ar fi descărcat asupra suspectului. Dar în ultimul moment, 
Peter Steel introduse mâna în interiorul buzunarului şi scoase... 
un pachet de Chesterfield... Tânărul neras, uimit de această 
îmbrăţişare insolită, privea peste umărul gărzii de corp, care 
izbucni în râs... 

— Aveam chef de o ţigară, un chef nebun, spuse Steel 
surâzând... iar când am văzut că vă căutaţi pachetul, mi-am 
spus: este momentul să acţionez! 

Un bărbos, cu cascheta înfundată pe frunte, îl apostrofă 
replicând: 

— Nu eşti puţin pederast? Pretextul a fost găsit repede! 

l-a arătat cu un gest un pederast cu sâni falşi, bogat fardat, ce 
plângea lipit de un zid. 

— Ea s-ar descurca mai bine! Haideţi! Curaj! Abia aşteaptă! 

— Mi-a fost atât de frică!, a spus fata-băiat cu o voce uşoară. 
Săptămâna trecută, o glumă asemănătoare s-a soldat cu trei 
morţi şi opt răniţi! Sunt o persoană sensibilă! Violenţa mă 
oripilează! 

În dimineaţa următoare, Roger se trezi în patul său alături de o 
fată goală, foarte frumoasă, cu corpul subţire de manechin, dar 
care îi era complet străină. Fata dormea în continuare, cu capul 
sprijinit de umărul lui. | se sculă.... 

Oprit în faţa uşii deschise, cu mâinile în şolduri, Mark, îmbrăcat 
în haine de piele, îl privi râzând: 

— Ai catargul în vânt! Din nefericire, trebuie să-ţi pui repede 
hainele! Avionul va decola într-o oră! 

Roger protestă: 

— Mă aşteaptă duşul! Şi nu voi pleca fără să fi luat micul dejun! 
— Toate aceste servicii sunt la dispoziţia ta la bordul avionului! 
Fata deschise ochii, oftă, se întinse cu voluptate, apoi îşi plimbă 
mâna finuţă pe sexul lui sculat. 

— Straşnic stindard!, exclamă ea. 


— Nu! Stop!, ţipă el. Tu vrei să mă masturbezi înaintea lui Mark? 
— Dacă este puţin voyeur, va aprecia spectacolul! Aş putea 
termina operaţia în avion! 

Mark a izbucnit în râs: 

— De ce nu? Ai paşaportul vizat pentru Venezuela? 

— Nu... 

— Atunci Roger se va bucura de compania ta, la propriu şi la 
figurat, data viitoare... 

Orgasmul lui Roger explodă ca o adevărată fântână arteziană. El 
se eliberă din braţele care încercau să-l mai reţină puţin şi sări 
jos din pat. 

— Oare am făcut dragoste azi noapte? 

— Da! O dată! Erai prea beat! Apoi ai adormit... Un somn 
agitat... Pronunţai nişte nume... Am reţinut doar pe cel al lui 
Danny... 

Roger îşi trase cămaşa. Luă ceasul Rollex de aur ce se afla pe 
măsuţa de la capul patului şi îl oferi tinerei, care îl acceptă 
uimită. 

— Eşti formidabil, Roger! 

— Şi tu? Cum te numeşti? 

— Jimmy! Un nume de băiat! Mama mea voia un fiu. Atunci m- 
au înţolit în băiat şi mi-au dat numele de Jimmy. 

S-a îmbrăcat repede, ca şi cum nuditatea sa i-ar fi făcut brusc 
ruşine. Poate că îi era teamă să nu i se ia ceasul... 

— leri seară a avut loc o falsă alertă, spuse Mark. După aceea, 
m-am distrat cu Loring. Numai Stratmore pretindea că trebuie 
să ne ţinem după gărzile noastre. De câtva timp, mi se pare 
foarte bizar... În fine, grăbeşte-te! 

In drum spre Caracas, avionul survola Marea Antilelor, un 
spectacol paradisiac, cu fațete multiple, de un exotism delirant. 
O vastă câmpie albastră, lichidă, montată cu smaralde brute. 
Yachturi cu pânze albe, pacheboturi de croazieră, şi ele albe, şi 
pescăruşi albi se balansau pe aripile vântului. Un petrolier de 
culoare închisă, lung ca un vierme, urâţea peisajul acesta idilic. 
Roger era vesel. Prima dată după moartea lui Bruce, o moarte 
ce l-a marcat profund. Işi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să 
se elibereze de aceste idei negre care-l invadau din nou. Încercă 
să se concentreze asupra nopţii trecute în compania lui Jimmy, 
fata cu nume de băiat. Nu reuşi să-şi scoată din inconştient nici 
o amintire. A frâna gustul pentru băuturile tari ar fi fost o 


soluţie. A bea un pahar cu apă atunci când organismul cere 
whisky. Procedeu drastic, neplăcut. Pusese capăt relaţiilor sale 
cu cocaina, interlocutor seducător, acaparator şi dominator. Le 
înlocuise cu coniacul apoi cu whisky, parteneri mai puţin 
exigenţi, dar care profitau de slăbiciunea lui pentru a-şi impune 
prezenţa la ore nepotrivite. Dimineaţa şi chiar în timpul 
spectacolului. Rockerii au obiceiul să păstreze la îndemână o 
sticlă de suc, pentru a-şi uda gâtul. Dar sticla lui conţinea 
whisky tăiat cu puţină apă... 

Oraşul Caracas îşi profila la orizont turnurile sale înalte colorate 
în purpuriu spre soare, care trăgea pe faţa sa obosită codiţa 
brodată de vârfuri montane. Văzută de sus, capitala Venezuelei 
avea aspectul unui oraş mediu nord-american, cu grupul său de 
zgârie-nori plasat în centru. Văzute de aproape, lucrurile stăteau 
altfel... 

Primirea de la aeroport se derula după un program devenit deja 
rutină, în ciuda proporţiilor importante. Mii de fani, reporteri, 
televiziune, poliţie, cordoane de poliţie, cortegiu de limuzine, 
şoferi în livrea, gărzi de corp, reprezentanţi ai autorităţilor 
municipale... toată partea vizibilă a unui turneu... erau desigur şi 
factori invizibili... cum erau agenţii DEA şi CIA, traficanţii de 
droguri, indivizii dubioşi, căci ei ştiau să se facă invizibili, în 
ciuda prezenţei lor materiale... 

Acum Roger era prevenit... Manipularea continua, tot mai greu 
de suportat... el era prea sensibil, prea inteligent, ca să nu 
observe presiunea care se exercita asupra grupului într-o 
manieră insidioasă, neîntreruptă, insistentă... 

Coloana de maşini traversă centrul oraşului Caracas, 
aglomeraţie citadină cu pretenţii de mare oraş occcidental. 
Asemănare destul de fidelă, dar cu o singură excepţie. 
Contrastul dintre bogăţie şi mizerie, mai evident ca oriunde, era 
datorat poate exotismului ambiant. Mixtum compositum 
arhitectural — cu influenţe indiene, spaniole, nord-americane 
sau franceze -ca şi varietatea vestimentară, a costumului 
folcloric de grunge rock, accentuau această diferenţă, ce nu era 
totuşi lipsită de farmec. Atmosfera, ce părea proprie sud- 
americanilor, era de natură să calmeze angoasele. 

Un tânăr venezuelan, ataşat de persoana sa în timpul sejurului 
la Caracas, numit Pedro Vasconcelos, era aşezat lângă şofer şi 
din timp în timp îi furniza prin telefon informaţii care l-ar fi putut 


interesa pe ilustrul şi foarte tânărul oaspete. Ghid perfect, el 
vorbea despre monumentele oraşului, despre ştirile cele mai 
remarcabile, fără să uite de emoția pe care concertul lui Roger o 
suscitase printre adolescenţii venezuelani. 

— Tocmai am fost anunţat, domnule Osborne, că miile de 
adolescenţi care s-au adunat în faţa hotelului pentru a vă saluta 
au obligat autorităţile să devieze circulaţia... 

Brusc, un zgomot asurzitor al unei deflagraţii îi întrerupse 
discursul. O bucată de metal lovi geamul din spate al maşinii, 
dar fără a răni pe cineva. După primele momente de confuzie, 
Roger şi cu însoțitorii lui îşi dădură seama că cea de-a doua 
maşină a coloanei a sărit în aer, fiind sfărâmată în bucăţi şi 
semănând distrugere şi moarte de jur împrejur. 

— Doamne, Dumnezeule!, strigă Red. Danny şi Jimmy erau în 
această maşină! 

In stradă, panica era în toi. Oamenii alergau, ţipete tăiau aerul. 
— Opriţi! Opriţi!, urlă Roger, care deschise portiera şi sări din 
maşină imediat ce limuzina s-a oprit. 

Urmat de Red, Eric şi Vasconcelos, el se îndreptă spre locul 
tragediei. Trecători surprinşi de explozie zăceau însângeraţi pe 
trotuar. O camionetă albă, ce servise drept capcană, era redusă 
la un morman de fiare înnegrite. Limuzina lui Danny, proiectată 
în partea cealaltă a străzii, era literalmente dezintegrată. În 
carcasa distrusă, corpul pasagerilor zăceau arse, aproape 
pulverizate. Roger privea consternat, pierdut acest spectacol 
dezolant. Geamurile sparte, vitrinele distruse, morţii şi răniții 
accentuau aspectul tragic al atentatului. Atentatul părea să fi 
eşuat, căci nimic nu-i indica pe Danny şi Jimmy drept ţinta 
preferenţială. Nu era decât o singură explicaţie logică: inamicii 
lui Dexter au lansat un nou avertisment. Dacă maşina lui Roger 
era vizată, ei nu şi-au atins obiectivul.... 

Roger şi membrii grupului se strecurară în hotel pe o uşă de 
serviciu, pentru a evita mulţimea care păstra o tăcere 
stupefiată. Vestea se răspândise în tot oraşul. Stratmore, Mark 
şi tot statul major se reuniră în apartamentul lui Roger pentru a 
discuta măsurile ce se cereau a fi luate. Stratmore făcu o 
propunere pe care el o considera înţeleaptă: concertul trebuie 
să aibă loc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Muzicienii se 
vor prezenta — cu fruntea senină — Înaintea publicului, care va 
aduce un omagiu muzicienilor dispăruţi. Apoi, spectacolul se va 


derula după acelaşi program. O soluţie demnă de grupul 
Osborne. 

Roger ripostă cu violenţă: 

— Nici nu se pune problema! Trei muzicieni asasinați în cursul 
unei singure săptămâni! Şi doi dansatori care se găseau în 
maşina distrusă, James Stanfield şi John Croft, invitaţi de 
Danny! Este atroce! Ridi Pagliacio la limitele sale! Ne vom 
întoarce la New York! Apoi, trebuie să reconstitui grupul de 
muzicieni şi corpul de balet! 

Stratmore făcu o grimasă ce-i exterioriza contrarietatea. 

— Să anulăm spectacolul? O sută de mii de bilete au fost deja 
vândute! Deja cheltuielile au atins cifre impresionante! Turneul 
trebuie să continue! Mark, sper că împărtăşeşti opinia mea! 
Regizorul a ridicat din umăr. 

— Regret, John, dar Roger trebuie să hotărască! 

— Domnul Dexter va fi scandalizat! L-am anunţat la telefon 
despre acest atentat în care o parte din membrii trupei au căzut 
victime. Această crimă odioasă l-a aruncat în disperare! M-a 
rugat să vă transmit, vouă şi colegilor voştri, condoleanţe! Dar şi 
cu aceste pierderi umane suferite, trebuie să ne conformăm 
datoriei noastre! Din nefericire, nu ne vom putea permite 
nebuniile financiare pe care le antrenează refuzul vostru. 

— Noi nu suntem în război, domnule Stratmore! Trebuie să ne 
îngropăm morţii şi să continuăm lupta! In aceste condiţii, nici 
domnul Dexter, nici însuşi Dumnezeu nu ar putea să-mi schimbe 
decizia! Scuzaţi-mă! 

Căută prin agendă şi formă numărul de telefon al reşedinţei 
londoneze a lui Harold Dexter. O voce rece, afectată, răspunse: 
— Reşedinţa Dexter. Majordomul la aparat. 

— Sunt Roger Osborne. Aş vrea să vorbesc cu domnul Dexter. 
— Bună seara, domnule Osborne. Domnul Dexter este absent, 
dar.... 

Un strigăt de bucurie îl întrerupse, apoi Roger, surprins, auzi la 
celălalt capăt al firului vocea excitată a Myrei: 

— Roger, ce fericită sunt să te aud! Fericită şi îngrozită! Domnul 
Stratmore l-a informat pe papa despre atentatul care l-a costat 
viaţa pe Danny şi pe ceilalţi colegi de-ai tăi! Jurnalul de ştiri 
tocmai l-a anunţat. Papa a telefonat la ambasada noastră din 
Venezuela pentru a interveni pe lângă guvern ca să se facă 
repede lumină... Oh, Roger, mi-ar fi plăcut atât de mult să asist 


măcar la un concert de-al tău din America... Dar papa a fost atât 
de ocupat... Nu a avut deloc timp să mă ia cu el în Statele Unite, 
de la începutul turneului tău... Afaceri, afaceri, afaceri... 

Mereu afaceri... Am început să urăsc afacerile... Myra oftă... Un 
lung suspin, care exprima o tristeţe profundă, fără sfârşit... Dar 
şi o adoraţie idolatră... Aş fi fericită, Roger, dacă aş putea să te 
văd măcar câteva clipe... Adesea mă închid în cameră şi ascult 
discurile tale fără încetare, ori întregi... Mă trezesc la miezul 
nopţii, pun lectorul laser în funcţiune şi adorm legănată de 
cântecele tale.... 

Declaraţia de iubire, naivă şi emoţionantă, îl mişcă pe Roger, 
dar fără ca totuşi să-i încovoaie determinarea de a nu se angaja 
vreodată într-o legătură susceptibilă să-i micşoreze libertatea. 
Rezerva sa nu excludea gentileţea şi căldura amicală. 

— Sunt sigur Myra că ne vom revedea în curând! Voi scrie un 
cântec pentru tine. Lansarea va fi făcută în prezenţa ta! 

— Adevărat?, exclamă ea uimită. 

— Pe cuvânt de interpret!, spuse el cu solemnitate comică. 

— Am o noutate pentru tine, Roger! Am făcut recent un examen 
medical exhaustiv într-o clinică elveţiană. Specialiştii chemaţi să 
mă consulte au ajuns la concluzia că o intervenţie chirurgicală 
ar putea avea şanse de reuşită. Aş putea părăsi scaunul rulant şi 
să merg, să mă plimb, să fac curse, să dansez sau să joc tenis. 
Succesul nu este totuşi garantat sută la sută. Dar sunt dispusă 
să sufăr toate consecinţele, bune sau rele... aş fi vrut să îţi fac o 
surpriză, Roger! Să te invit la discotecă, să mă scol şi să te invit 
la dans! 

Roger înţelegea suferinţele şi problemele Myrei, dar era prea 
legat de dificultăţile lui, pentru a continua un dialog de acest fel. 
Simţea ochii lui Stratmore holbaţi asupra lui şi ostilitatea lui 
crescândă. După un schimb de amabilităţi, ce au avut darul de a 
o detensiona pe fată, conversaţia a luat sfârşit. 

— Vă menţineţi decizia, domnule Osborne?, întrebă Stratmore. 
El spera că acest interludiu telefonic l-a influenţat pe Roger în 
favoarea firmei King's Voice. 

— Absolut, domnule Stratmore! 

— Imi permit să vă reamintesc că aţi mai anulat două concerte. 
Decizia ar putea avea consecinţe foarte grave.... 

Fruntea lui Roger se întunecă. 

— Discuţia s-a încheiat, domnule Stratmore! 


Managerul general îl privi furios. Îşi dădu seama că insistenţele 
lui ar fi inutile. leşi trântind uşa. Roger a remarcat neutralitatea 
prudentă afişată de Mark. Buzele lui schiţau un surâs ironic. 
Mark răspunse la întrebarea care nu se pusese, dar pe care 
expresia lui Roger o făcea elocventă. 

— Nu am intervenit ca să nu înveninez atmosfera. Îţi 
împărtăşesc emoția şi aprob fără rezervă hotărârea luată. Nu 
am vrut însă să-mi dezvălui opiniile. Ştiam că John va repeta 
cuvintele mele lui Dexter, care ar avea bănuieli asupra mea. La 
ora actuală Dexter este speriat, căci acest atentat a fost 
îndreptat, în principal, împotriva lui. A destabiliza poziţia sa 
constituie prima fază a unei vaste operaţii care are ca scop 
distrugerea imperiului său. 

Roger arătă cu un gest circular pereţii. 

— De obicei te fereşti de microfoane! 

— Nu şi de data asta! Atentatul mi-a furnizat un bun pretext de 
a schimba apartamentul care ţi-a fost rezervat. Acesta tocmai a 
fost părăsit de un actor american. Leslie Perkins, ofiţer CIA, de 
care ţi-am vorbit, vrea să te vadă. Te rog să nu refuzi o întâlnire 
care s-ar putea dovedi interesantă. 

— Nu ţin să am de-a face cu oamenii CIA! Mark surâse: 

— Cunosc şi eu reputaţia lor. Adesea, ei nu sunt atât de răi. 
Acum situaţia internaţională este aşa de tulbure, încât CIA, DEA, 
M 16, SDECE şi BNDE lucrează împreună pentru a apăra lumea 
occidentală ameninţată de un pericol mortal. Nu sunt autorizat 
să-ţi furnizez informaţii suplimentare. Perkins a sosit la Caracas. 
Vrei să-l întâlneşti? Nu te va costa nimic... 

— Mă voi gândi... 

Roger avea sentimentul că este manipulat, trădat. Şi nu era 
paranoia. Işi cunoştea temperamentul ciclotimie ce nu degenera 
în psihoză, şi se ridica la un nivel moderat. Acum, era bântuit de 
gânduri negre. Revelaţiile lui Mark şi morţile colegilor lui, îl 
înfundau în pesimism. Probitatea morală, virtuțile care i-au fost 
predate la şcoală, nu erau de fapt decât nişte minciuni. Roger 
văzuse la televizor un film intitulat Made in Great Britain, care 
povestea viaţa unui skinhead adolescent căzut în violenţă şi 
rasism. Educatorii, incapabili de a-l pune pe o cale dreaptă, 
recunoşteau inteligenţa lui excepţională, din nefericire pusă în 
serviciul răului. Tânărul nu înceta să-şi ţipe disprețul pentru 
societatea contemporană bazată pe minciună. Mai târziu, Roger 


a dat de cartea uluitoare a lui John Saul, un filosof de geniu, ce 
analiza dictatura raţiunii în Occident, care ajungea la concluzia 
că societatea modernă este condusă de tehnocraţi ce fac din 
manipularea secretelor şi din minciună arme extrem de 
puternice. Faptul că persoane atât de diferite împărtăşesc 
aceleaşi idei, asta i se părea straniu. Şi nu erau singurii. Roger 
simţise efectele acestei politici asupra propriei persoane. 

Avea senzaţia că trăieşte pe marginea unei prăpăstii. Imense 
părţi de pământ se detaşau şi se prăbuşeau în gol cu un zgomot 
de tunet. Terenul pe care se afla era încă ferm. Dar oare pentru 
cât timp? 

Roger analiză situaţia grupului. Gravele complicaţii intervenite, 
implicaţiile ipotetice care ar putea duce la o catastrofă. 
Raționamentul lui era simplu: trebuie să cunoască atât prietenii, 
duşmanii, cât şi pe cei neutri astfel încât să poată îngroşa 
rândurile unei tabere sau a alteia. Decise în cele din urmă să se 
vadă cu Leslie Perkins. După căderea nopţii, Roger şi Mark ieşiră 
din hotel printr-o uşă secretă, în timp ce de la fereastra 
apartamentului său, Red, îmbrăcat în alb, cu ochelari de soare 
fumurii pe nas, însoţit de Doris, îi saluta cu mâna pe tinerii 
reuniți din nou în stradă pentru a-şi manifesta solidaritatea şi 
simpatia. Roger şi Mark, anonimi în blugi şi bluzoane, parcugeau 
o stradă aglomerată, în drum spre grădina publică în care Leslie 
Perkins îi aştepta. 

— Te descurci foarte bine, Mark, în labirintul din Caracas! 

— Explicabil! Am însoţit în Venezuela patru sau cinci grupuri 
patronate de King's Voice.In trecere, Roger îşi observă portretul 
într-o vitrină ce îi expunea şi discurile. 

— Eşti sigur, Mark, că prietenul tău nu este filat? 

— Sigur! El îşi ia mereu măsuri de precauţie. Să punem lucrurile 
la punct! Perkins nu este prietenul meu. El m-a recrutat pentru a 
servi interesele CIA. Care pentru moment se confundă cu ale 
tale. 

O fată, aparent o liceancă, se plantă înaintea lui Roger, plăcut 
surprinsă. 

— Un autograf, vă rog, domnule Osborne!, ţipă ea. 

— Regret, domnişoară, dar nu sunt Roger Osborne. Există o 
anumită asemănare între noi, Atâta tot! 

— Scuzaţi-mă! 

Fata se îndepărtă confuză. Roger oftă: 


— Astăzi, îi invidiez pe tinerii rockeri care îşi pot permite luxul să 
se plimbe prin mijlocul mulţimii, fără a fi interpelaţi de 
necunoscuţi. 

— Inconvenientele sunt infime în raport cu avantajele enorme 
ce decurg de aici, de exemplu a avea statutul de zeu viu.... 

— Crede-mă Mark, la ora actuală m-aş lipsi fără regret de 
această celebritate incomodă. 

— Nu fi filistin, Roger! Nu ai putea suporta declinul.... 

Ei au intrat într-o grădină publică luminată cu o aparentă 
zgârcenie. Lampadarele erau eclipsate de vegetaţie. Leslie 
Perkins îi aştepta aşezat pe o bancă. Îmbrăcat într-un costum în 
trei piese, bine croit, cu cravată Countesse Mara şi pantofi 
Gucci, avea aerul unui prosper om de afaceri între două vârste. 
La apropierea lor se ridică. După prezentări, Roger îi spuse cu 
un ton ingenuu: 

— Nu corespundeţi imaginii pe care eu mi-am făcut-o despre un 
agent al CIA. 

— Este un compliment! Mulţumesc! Aici, la Caracas, eu am venit 
în calitate de reprezentant comercial. O dovedesc actele... Am 
ţinut să vă cunosc personal, domnule Osborne. Posed toate 
casetele şi discurile dvs. Din nefericire, ocupaţia m-a împiedicat 
să asist la concerte. Sunteţi cel mai mare rocker în viaţă. 

— Mă flataţi, domnule Perkins! Aş putea să vă pun o întrebare? 
— Vă rog! 

— De ce aţi spus „în viaţă"? 

— Deoarece geniile artei, în general, au murit tinere. Rimbaud, 
James Dean, River Phoenix, John Lennon, Gerard Philippe, Jim 
Morrison, pe care îl iubiţi atât de mult, sunt nişte stele martir. 
După cum puteţi constata, vă cunosc preferinţele, obiceiurile, 
preocupările... 

— Mark v-a informat? 

-Vă asigur că nu. Noi posedăm dosarele complete ale tuturor 
celebrităților. 

— Mă uimiţi!, surâse Roger cu maliţie. 

— Mă voi raporta la întrebarea... „în viaţă"... Da, noi vrem să vă 
păstrăm în viaţă. Prezentaţi un mare interes pentru noi. Un 
foarte mare interes... 

— De ce? 

— Sunteţi un pion important pe eşichierul afacerilor ilegale, 
aparent de o perfectă onorabilitate. 


— Nu vă pot înţelege... Aveţi impresia că eu particip la aceste 
afaceri? 

— Participaţi fără să o ştiţi. Sunteţi partenerul inocent al unui 
vast complot împotriva lumii occidentale. Un pion care ar putea 
să captureze regina... În ceea ce vă priveşte, termenul 
instrument ar fi mai precis... În zilele noastre, marile organizaţii 
criminale sunt angajate într-un război fără milă... Organizaţii 
echivalente şi chiar superioare celor mai importante 
multinaționale legal constituite. Cifrele lor de afaceri depăşesc 
anual mii de miliarde. 

— Am citit câteva cărţi documentare despre acest subiect... 

— Perfect! Sunteţi mai mult sau mai puţin informat. Ştiţi deci că 
mafia, Cosa Nostra, cartelurile de la Medelin şi Caii, Triadele, 
Yakuza şi atâtea altele nu sunt decât nişte părţi vizibile ale unui 
aisberg uriaş, a cărui parte invizibilă scapă investigaţiilor şi 
justiţiei. Şi ştiţi de ce? Marile organizaţii criminale manipulează 
şi adesea — ceea ce este mult mai grav — sunt manipulate de 
şefi de guvern, preşedinţi de republică, dictatori, miniştri, 
militari de rang înalt, episcopi, bancheri, poliţişti, conducători ai 
multinaţionalelor... O reţea vastă şi atât de bine protejată, încât 
suntem adesea despuiaţi în faţa forţelor oculte, ostile, care ne 
scapă.... A fost suficient ca magistraţii din Italia să se ridice 
împotriva acestei stări de lucruri, pentru ca adevărul să iasă în 
fine la suprafaţă. În multe ţări, complicităţile politice şi 
manevrele disimulate în cercuri de afaceri încă mai împiedică 
spargerea bubei. Anchete sunt semnalate pe ici şi colo. Darvă 
asigur, domnule Osborne, că marea curăţenie nu va întârzia. 
Un surâs ironic se desenă pe buzele lui Roger. Perkins îl privi 
amuzat. 

— Am impresia că vorbele mele vă miră! 

— Domnule Perkins, eu sunt englez, deci nu renunţaţi să 
discutaţi afacerile din ţara dumneavostră. Dar... 

Făcu o pauză mai lungă. 

— Dar?, insistă Perkins. Roger se aruncă în apă: 

— Voi fi sincer cu dumneavoastră! Presa şi multe cărţi publicate 
despre CIA nu cântă virtuțile civice... 

Mark surâse uluit de sinceritatea interpretului. Fără să se 
formalizeze, Perkins adăugă: 

— Ascultaţi, domnule Osborne, CIA nu este nici imaculată ca o 
porumbiţă, nici pătată de sânge în felul unui colţ al contelui 


Dracula. CIA este o organizaţie de stat, puternic ierarhizată, ce 
execută ordinele Casei Albe. Cunoaştem argumentele 
denigratorilor noştri. Aşa-zisa noastră cârdăşie cu vânzătorii de 
arme sau cu traficaţii de droguri. Credeţi că CIA nu ar fi fost 
dizolvată dacă ar fi acţionat independent de superiori? Am 
combătut KGB şi GRU atunci când ameninţarea sovietică s-a 
intensificat asupra lumii libere. Am vrut să evităm câmpurile de 
exterminare care au înflorit în spatele Cortinei de Fier, destinul 
tragic rezervat sutelor de milioane de europeni abandonaţi după 
Yalta la discreţia lui Stalin şi a complicilor lui. Antrenaţi în focul 
luptei, noi am comis şi erori. Latinii spun Errare humanum est... 
Căderea imperiului comunist le-a inspirat occidentalilor un fals 
sentiment de securitate. Oamenii priveau viitorul cu calm şi 
evenimentele din Rusia cu o anumită complezenţă. Numai 
Castro, Kim II Song şi Marchais continuă să trăiască după 
tradiţia comunistă pură şi dură. Chiar şi chinezii înclină spre un 
liberalism economic... În această ambianţă idilică a izbucnit 
bomba. In Rusia, primele alegeri democratice au adus în prim- 
plan un anumit domn Jirinovski, ales mulţumită sprijinului masiv 
al comuniştilor stalinişti şi al fasciştilor genul moscovit. 
Republica de la Weimar — asezonată â la Rusia — a renăscut 
din cenuşă la Moscova. Un nou Hitler combinat cu Stalin şi-a 
făcut apariţia la graniţa lumii civilizate. El predică reîntoarcerea 
le vechea ordine, condamnă rolul politic jucat de evrei şi 
preconizează trezirea naţionalismului slav, fascism slugarnic, 
reluarea înarmării şi a războiului rece, în aşteptarea trecerii la 
cel cald... lată cum bătrâna CIA a revenit la modă... CIA, făcută 
de ruşine, chemată să combată comunismul reunit cu fascismul, 
cu traficul de droguri şi cu terorismul... Roger îşi strânse mâinile, 
nerăbdător: 

— Ce aşteptaţi exact de la mine, domnule Perkins? 

— Ajutorul! Pur şi simplu! 

— Nu mă văd în postura de spion! FBI, justiţia şi alte organizaţii 
trebuie să-şi asume această responsabilitate care de altfel vă 
incumbă. Aveţi la îndemână o armată de specialişti, care dispun 
de mijloace sofisticate pentru a prinde suspecţii. 

— Actualmente mijloacele noastre sunt insuficiente pentru a 
avea probe valabile în justiţie. Mulțumită sistemelor electronice 
foarte dezvoltate, miliarde de dolari negri pot fi transferați de la 
un cap la altul al lumii în câteva secunde şi spălaţi fără niciun 


risc. Telefoane celulare şi faxuri trimit mesaje criptate ce circulă 
în toată libertatea, fără ca noi să le putem stabili sursa. Avioane 
şi nave încărcate cu droguri posedă interceptoare care reduc la 
tăcere eficacitatea radarelor noastre. Suprimarea barierelor 
vamale între ţările din CEE permite circulaţia fără limite a 
stupefiantelor. Anumite guverne complice acordă end use — 
certificate de destinaţie finală — care facilitează traficul de 
arme. Teroriştii sunt aprovizionaţi fără probleme. Grupul 
dumneavoastră — şi nu este singurul — este manipulat de către 
profesioniştii crimei, care la rândul lor sunt protejaţi de către un 
fel de francmasonerie care îi protejează şi le permite să se 
îmbogăţească asigurându-le o perfectă imunitate. Geli şi loja sa 
sunt exemple perfecte. Între marile puteri ale crimei există 
fricţiuni, rivalități, adesea războaie deschise. Pablo Escobar a 
fost emisarul concurenţilor înainte de a fi lichidat. El devenise 
supărător. Asasinatul colegilor dumneavoastră a fost un 
avertisment. Au fost victimele nevinovate ale acestor rivalități, 
în trecut atentatele vizau oameni politici, şefi de stat, generali, 
diplomaţi. Dar aceste agresiuni comportau riscuri mari. Teroriştii 
erau adesea ucişi de gărzile de corp care ripostau în mod 
automat. Din prudenţă sau laşitate, teroriştii atacă în zilele 
noastre trecători, victime anonime fără apărare. Pentru ei 
esenţialul este atins, căci mesajul a trecut. Micii dileri nu ne 
interesează. li cunoaştem. Vrem să lovim numai în conducători, 
înaltele personaje ce se ascund în spatele onorabilităţilor de 
faţadă. Comanditarii intuşabili ai crimei... La acest nivel ne 
puteţi ajuta, domnule Osborne. Prin naştere şi prin celebritate 
multe porţi le aveţi deschise, porţi care pentru noi sunt 
inaccesibile. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să devin agentul dumneavoastră, ca 
Mark? 

— Agent? Nu! Aliat pentru o cauză dreaptă. La sfârşitul acestei 
săptămâni veţi primi o invitaţie la o mare recepţie oferită la 
Long Island de către Harold Dexter. 

— Mă îndoiesc! După informaţiile mele, afaceri importante cer 
prezenţa lui la Hong-Kong... 

— Tocmai a părăsit Hong-Kong pentru Tokyo. Îşi va termina 
periplul la New York. Domnişoara Myra şi Harold Dexter Jr. vor 
asista la această petrecere. 

-Ah! 


— Este o schimbare de program de ultimă oră. John Stratmore a 
primit deja dispoziţia de a vă transmite această invitaţie. 
Stratmore s-a temut de refuz, ţinând cont de ultimele 
evenimente. Atunci, a cerut sfatul lui Mark... 

Surprins, Roger se întoarse spre regizor: 

— Nu mi-ai spus nimic? 

— Domnul Perkins a dorit să aibă în prealabil o discuţie cu tine. 
— Este adevărat! Eu am insistat asupra acestui aspect! Roger 
avu din nou senzaţia penibilă a unei manipulări. 

Sosirea Myrei la New York, importanţa atribuită acestei 
petreceri, luau o proporţie grotescă... 

— Nu am dispoziţia să particip la o petrecere! 

— lertaţi-mă, dar prezenţa dvs. este indispensabilă!, insistă 
Perkins. Dexter va întâni la Long Island personaje care fac parte 
din această francmasonerie specială de care v-am vorbit. 
Oamenii noştri nu se pot infiltra la reuniuni de acest fel. Măsuri 
draconice sunt luate pentru a împiedica accesul jurnaliştilor şi al 
altor intruși. 

Un surâs sarcastic curbă buzele lui Roger. 

— Presupun că nu îmi veţi cere să port vreo cameră 
miniaturizată la centură! 

— Este o idee bună! 

— Nu am văzut astfel de lucruri decât la cinema sau am citit în 
romanele polițiste! 

— Filmele şi romanele reflectă adesea viaţa reală! 

— ince mă priveşte, este în afară de orice discuţie! 

— Esenţialul este acceptarea invitaţiei! Vă rog să vă gândiţi la 
prietenii care acum zac la morgă. 

— Este un şantaj sentimental, domnule Perkins! 

— Scopul justifică mijloacele!, surâse agentul CIA. Acum o veste 
bună, depinde de dumneavoastră să o luaţi ca atare. Mark este 
foarte preocupat de securitatea dumneavoastră. Noi am căzut 
de acord să vă găsim un stand-in. Trebuie să fiţi de acord că 
grupul este angajat într-un joc foarte periculos. Existenţa unui 
stand-in va ridica un semn de întrebare eventualilor agresori. 

— Asta este vestea cea bună?, surâse Roger. 

— In parte, da. Am descoperit la Las Vegas un băiat de vârsta 
dumneavoastră, Bob Essex, care a suferit opt intervenţii 
chirurgicale pentru a vă putea imita. O intervenţie chirurgicală 
mai puţin decât a suferit tânărul Frank Marino pentru a se 


asemăna cu superba vedetă Joan Rivers. Bob şi Frank sunt cele 
mai frumoase exemplare umane din Las Vegas. Termenul 
impersonator, utilizat de englezi, se apropie de latinescul later 
ego. Este mai mult decât o imitație. Când l-am văzut pe Bob 
cântând la Tropicana, am crezut că sunteţi dumneavoastră. La 
sugestia lui Mark, am antamat o conversaţie despre 
dumneavoastră. Bineînţeles, teoretic. El mi-a spus că ar fi foarte 
fericit să lucreze pentru dumneavoastră. 

Roger îl privi cu un aer straniu: 

— Dacă mi se va întâmpla un accident, ar putea să mă 
înlocuiască... 

— Dimpotrivă... el va face ca un accident să fie evitat... El 
renunţă la independenţa lui, pentru a lucra în umbra 
dumneavoastră... La Las Vegas câştigă în jur de 300 000 de 
dolari pe an; cu 200 000 mai mult decât imitatorul lui Burt 
Reynolds. Dacă sunteţi de acord vă veţi întâlni la New York. 

— Sunt de acord! Sunt curios să-l văd... 

— Dacă veţi accepta să ne ajutaţi, identitatea dumneavoastră 
nu va fi cunoscută decât de mine şi DDO, ce ne va proteja dacă 
mie mi se va întâmpla ceva. Bineînţeles, şi de prietenul 
dumneavoastră, Mark. 

— Ce este DDO? 

— Deputy Director of Operations. Nu aveţi niciun raport cu DEA, 
aşa că noi avem propriul serviciu antidrog, CNC, adică 
Counternarcotics Center Evidemment. Acesta nu are 
dimensiunile uriaşe ale DEA. 

Roger se ridică, urmat de Mark şi Perkins. 

— Vă voi da un răspuns în zilele următoare, domnule Perkins. 
Roger avea senzaţia că se afundă puţin câte puţin în nisipurile 
mişcătoare ale minciunii, dar va ieşi de aici... El era un 
luptător... El refuza să accepte o autoritate ilegitimă care îi va 
lua libertatea. Sclavia nu este consimţită decât de laşi sau de 
indivizi impregnaţi cu o mentalitate de sclav înnăscut... 

La bordul avionului care îl aducea la New York, Roger se 
întreținea cu supraviețuitorii grupului său, chitaristul Dennis 
Cameron, foarte tânăr play-boy, cu multiple aventuri amoroase, 
plin de lanţuri de aur şi cu diamante la urechi; bateristul Lou 
Dieuleveult, un francez expansiv, care-şi păstra intact umorul 
galic, în ciuda tragediei abătute asupra grupului; basistul Roy 
Lowell, fostul chitarist al formaţiei Tempest, care l-a salvat pe 


Roger agresat de clienţii acelui bar din East Side; strălucitul 
trompetist Eric Selth, portret întinerit al lui Kevin Bacon, ale 
cărui schimbări de dispoziţie îi timorau pe colegi. Roger dorea să 
îndepărteze bariera pe care Stratmore a construit-o cu grijă în 
jurul lui, pentru a-l izola de grup. La această reuniune asistau cei 
trei corişti şi corpul de balet amputat de cei doi dansatori ucişi la 
Caracas. Ei beau acum şampanie, după ce au vărsat o picătură 
în memoria prietenilor lor care au pierit. Au vorbit despre viitorul 
grupului şi despre apropiata audiție prin care se spera să se 
aducă noi talente care să umple pierderile suferite. _ 
Roger afişa un calm care-i ascundea tulburarea interioară. In 
realitate, el avea chef să plângă. In ciuda aerului său de adult 
experimentat, ce a văzut de toate, el rămânea un copil. A rămas 
singurul supravieţuitor al formaţiei Happy Ones. Bruce a fost 
asasinat pe o străduţă sumbră, Danny ucis în explozie, Will 
devastat moral de seropozitivitate. Relaţiile lui Roger cu Danny 
nu au fost niciodată caracterizate de o cordialitate excesivă. 
Danny resimțea pierderea rolului de lider în cadrul grupului. El îi 
reproşase lui Roger faptul de a-l fi deposedat, fără să îşi dea 
seama că ascensiunea rivalului său era datorată selecţiei 
naturale şi nu unui joc de culise. Era chiar bântuit de ideea de a 
părăsi grupul, dar apoi a renunţat la această idee, deoarece ar fi 
pierdut toate avantajele financiare. Generos, Roger le acorda 
muzicienilor un procentaj substanţial din venituri. Ulterior, 
atitudinea lui Danny s-a mai îmbunătăţit. 

Bruce i-a arătat mereu lui Roger o prietenie neţărmurită. Surâsul 
lui, glumele lui, drăgălăşenia lui înseninau frunţile colegilor. 
Fanteziile lui sexuale nu mai deranjau pe nimeni. 

Când se gândea la Will, prietenul lui cel mai bun, Roger simţea 
un nod în gât şi simţea că se îneacă. El spera ca virusul HIV să 
nu fie anticamera obligatorie a bolii SIDA, aşa cum o pretindeau 
cercetările recente.Înainte să plece spre New York, Roger a aflat 
că Extradables de Colombie şi un grup de gherilă antiamerican 
şi-au asumat responsabilitatea atentatului care a decimat 
formaţia. Mark credea că aceste organizaţii teroriste încercau 
să-şi facă publicitate, dar că adevărații comanditari rămâneau în 
umbră. Carnagiul din Caracas nu avea decât semnificaţia unui 
incident minor, o încăierare din cursul unui război fără milă. 
Dexter Corporation poseda, pe strada 42, un imobil de cincizeci 
de etaje. Primele zece sunt afectate serviciilor corporației. 


Următoarele patruzeci sunt închiriate unor întreprinderi 
comerciale sau financiare: o societate holding, un birou de 
avocaţi, o agenţie literară, un club aerobic şi un fotograf de 
modă. Este un loc în care se munceşte fără încetare şi în care 
intrigile şi loviturile sub centură abundă, căci viaţa nu este deloc 
uşoară la New York. 

Partea utilizată de Dexter cuprinde între altele un studio al 
firmei King's Voice, ce comportă trei compartimente izolate 
fonic, specializate în înregistrarea discurilor, precum şi un 
studiou pentru producţie de casete video. Studiourile şi anexele 
sunt instalate pe şase etaje. Trei etaje sunt rezervate birourilor 
unui grup de ziare şi reviste ale corporației. În fine, cel de-al 
zecelea etaj era locuinţa personală a lui Harold Dexter. 

La parter să găsea un teatru, care şi-a închis porţile ca urmare a 
unui faliment foarte comentat. Aşteptând un nou locatar, Harold 
şi-a exprimat recent intenţia de a forma o companie care să 
prezinte concertele grupurilor rock sub contract cu King's Voice. 
In această sală, pentru moment goală, urma să aibă loc audiţia 
cerută de Roger şi anunţată în paginile presei de specialitate cu 
câteva zile mai înainte. Candidaţii s-au înscris în număr mare. 
Interpreţi şi instrumentişti, profesionişti şi amatori, fără a uita pe 
dansatori, tremurau de nerăbdare, cei mai tineri aveau mari 
speranţe, deoarece vârsta cerută nu trebuia în niciun caz să 
depăşească douzecişicinci de ani, după cum era cerința lui 
Roger, ce voia să menţină nivelul juvenil al grupului.Încă de cum 
a ajuns la New York, Roger a început audițiile. S-au prezentat 
oameni de toate rasele şi naţiile, albi — WASP — şi negri, 
mexicani şi japonezi, chinezi şi portoricani, români şi slavi, în 
ciuda limitei de vârstă, afluenţa candidaţilor a depăşit toate 
previziunile. Atentatul terorist suferit la Caracas nu i-a speriat. A 
fi acceptat în grupul lui Roger Osborne însemna o afirmare, o 
intrare răsunătoare în lumea rockului. Muzicienii grupului 
câştigau mulţi bani. lar banii aduceau fete, motociclete rapide şi 
puternice, haine scumpe de la firme prestigioase, mâncare şi 
băutură la discreţie şi, de ce nu, droguri. Banii îndeplinesc visele 
cele mai extravagante. 

O comisie formată din Roger, Mark şi Stratmore era însărcinată 
să facă selecţia. Evident, Roger urma să aibă cuvântul final. 
Instalaţi în fotoliile orchestrei, în spatele unei mese lungi, ei 
trebuiau să-şi noteze observaţiile pe foi de hârtie. Stratmore, 


obişnuit cu acest soi de examen, fu stupefiat atunci când hoarda 
de candidaţi adolescentini ieşi din culise şi invada scena. Tinerii 
adulţi erau în evidentă minoritate. 

Stratmore îi spuse la ureche lui Mark: 

— Am impresia că mă aflu într-o pepinieră bine utilată pentru 
pedofilii 

— Exagerezi, John, aceşti tineri explozivi şi plini de talent 
constituie atuul grupului nostru. Să nu uităm! 

Emoţionaţi şi speriaţi, aspiranţii la glorie priveau comisia, şi în 
special pe Roger, această legendă vie a rockului, care, încă 
adolescent, strălucea pe firmamentul rockului. 

— Deoarece sunteţi foarte mulţi, le spuse Roger, astăzi vom 
asculta numai muzicienii. Dansatorii sunt rugaţi să se prezinte 
mâine la aceeaşi oră. 

După ce s-au retras dansatorii, au mai rămas vreo şaptezeci de 
candidaţi pe platou. Unii îşi aduseseră instrumentele: chitare, 
saxofoane, trompete, tromboane, clarinete şi chiar un 
contrabas. Examenul consta din două probe: un solo, apoi 
aceeaşi bucată cântată împreună. Lectura unui text muzical nu 
era cerută. Rockul — muzică populară prin excelenţă — admitea 
reproducerea unei melodii după ureche. Pianiştii au fost 
examinati primii. S-au prezentat opt concurenţi. Ei trebuiau să 
cânte la pian apoi la sintetizator. Doi dintre ei se făcură 
remarcaţi: Sam Tomlin, un tânăr de culoare, de 18 ani, ce-şi 
mişca degetele pe clape cu o agilitate remarcabilă, şi un băiat 
de 16 ani, Dudley Richmond — prototipul adolescentului WASP 
— blond, simpatic, bine făcut, părând mai în vârstă decât este, 
ce reunea talentul cu măiestria unui profesionist. Învitat să 
improvizeze pe o temă dată, apoi să cânte o compoziţie proprie, 
ei se arătară deopotrivă de străluciți. Sam nu cunoştea notația 
muzicală, dar Roger nu ţinea seama de asta. El decise să-i 
angajeze pe amândoi. Stratmore ridică obiecţii. Pentru ce doi 
pianişti? Roger îi răspunse că marile grupuri rock utilizează zece 
şi chiar doisprezece muzicieni în afara interpretului şi a 
coriştilor. În plus, ei puteau să-şi permită acest lux, ce servea de 
altfel intereselor firmei King's Voice. Cu cât creştea calitatea 
grupului, cu atât vor creşte beneficiile. Apoi, Sam şi Dudley 
puteau asigura un suport vocal. Stratmore acceptă până la urmă 
cu strângere de inimă pe ce doi pianişti, după ce a lansat un 
ultim avertisment: 


— Richmond este minor. Trebuie să obţinem autorizare de la 
părinţi. De obicei, ei se opun. 

Dudley se grăbi să explice că părinţii lui au pierit înt-un accident 
de maşină, unchiul lui îi era tutore şi că îşi va da 
consimţământul fără probleme.În lumea grunge mai curând 
decât rock, tânărul Richmond părea să fie singurul stilat. El 
mirosea a săpun şi apă de colonie. O diferenţă care i-a trezit 
curiozitatea lui Roger. Sam a văzut lumina zilei în Bronx. 
Copilăria lui avea ca decor mizeria, murdăria, violenţa, crima şi 
drogurile. Un băiat de culoare, de vârsta lui, a fost ucis sub ochii 
lui de către un glonţ pierdut în cursul unei încăierări intervenite 
între două bande de traficaţi de stupefiante. El a jucat volei cu 
puştii din vecini, s-a certat, a furat — mici fleacuri — a gustat 
plăcerile sexului şi a savurat ameţelea vitezei pe o planşă cu 
role, aruncând panică printre trecători. Adolescent, a mânuit 
pistolul, a tras LSD pe nas şi a violat — În grup — două fete de 
culoare, după o seară la cinema. Înformat de aceste fapte rele, 
de altfel curente în Bronx, tatăl său, un gunoier onest şi pios, a 
fost atât de indignat, încât l-a bătut de moarte. Sam a traversat 
totuşi fără prea multe pagube acest incident şi, după spitalizare, 
s-a decis să evite pe viitor astfel de evenimente. Exact în acea 
perioadă de tranziţie a căzut la şcoală pe un vechi pian 
dezacordat. Mânuia distrat clapele albe şi negre şi constata 
surprins că din degetele sale pot ieşi nişte melodii care îi 
treceau prin cap. Cântece auzite la televizor şi chiar 
improvizații. Şi-a găsit calea. Tatăl său, după ce a aflat că Sam 
are acest talent, s-a supărat pentru că copilul îşi pierde timpul 
cu muzica rock în loc să se dedice imnurilor religioase. De data 
aceasta Sam a a fost de neclintit. El s-a ataşat succesiv unor 
grupuri de cartier, dar le-a părăsit repede, nemulţumit de 
performanţele lor. Admiterea lui în formaţia lui Roger Osborne îl 
făcea fericit... 

Audienţa continua. Unsprezece baterişti se prezentară la 
audiție, cu toţii profesionişti. Touşi, a se găsi un succesor al lui 
Bruce era dificil. S-au remarcat trei tineri, printr-o interpretare 
dezinvoltă, prin ritmul lor variat şi precis. Aveau chiar şi discuri 
scoase şi concerte devenite celebre. Erau atât de buni încât nu 
puteau fi departajaţi. Unul dintre ei purta o barbă de trei zile şi o 
mustață bine conturată. Mark, care detesta pilozităţile faciale, îl 
întrebă cu brutalitate: 


— Dacă veţi fi ales, va trebui să vă bărbieriţi. O veţi face? 
Bateristul făcu o grimasă sarcastică: 

— Cred că glumiti. 

— Imaginea grupului nostru este tinereţea nemachiată. Un fel 
de look, dacă vreţi. 

— Barba este un semn de forţă, de virilitate. Precum şi de 
tinereţe. 

Surâsul ironic al lui Mark îi dădea un aer mefistofelic: 

— Virilitatea se măsoară după performanţele a ceea ce aveţi în 
pantaloni. Barba de trei zile arată că există probleme cu 
erecţia... şi se vrea să fie înşelaţi clienţii asupra calităţii mărfii, 
în ce priveşte mustaţa, este un atribut al homosexualilor care 
vor să afişeze un look de macho. 

— Nu e deloc originală teoria dvs.!, spuse bateristul. 

— Nu are nimic original. La antici, barba, semn de 
venerabilitate, era purtată numai de indivizii care depăşiseră 
trista vârstă a andropauzei. 

Bateristul se îndreptă spre Roger: 

— Acceptaţi acest punct de vedere? 

— Muzica este resortul meu. 

Bateristul îşi plimbă privirea pe comisie şi salută: 

— Vă las o reverență! 

Îşi ridică capul şi părăsi sala. Roger surâse spre cei doi baterişti 
rămaşi, apoi parcurse lista candidaţilor pusă pe masă, în faţa lui: 
— Domnul Alan Parker şi domnul Scott Calloway, ca urmare a 
abandonului colegului dumneavoastră, sunteţi angajaţi în 
calitate de baterişti ai grupului nostru. Vă doresc succes! 

— Amândoi?, întrebă Stratmore mirat. Mark făcu o glumă 
îndoielnică: 

— Ţinând cont de accidentele care se pot produce, o mai mare 
precauţie nu este deloc contraindicată... 

Chitariştii erau cei mai numeroşi, şi anume douăzecişitrei. După 
probe destul de dificile, comisia selecţiona trei candidaţi. Doi 
tineri, de 18 şi 19 ani, ambii profesionişti, şi unul de 25 de ani, 
necunoscut, care cânta foarte bine. Ultimul, pe o melodie 
simplă, de câteva măsuri, putea broda o dantelă de sunete 
colorate ca un curcubeu. 

— Aţi cântat în public... aţi avut vreun angajament? 

— Niciodată, domnule Osborne. Dar ştiu să mă descurc. Să fiţi 
fără teamă. Sunt obişnuit. 


Mark îl privi intrigat: 

— Aveţi mai curând un aer de playboy, domnule Northcote! 

— Sindicatul muzicienilor apără interesele membrilor. 
Angajmentul acesta îmi va aduce mulţi duşmani, a adăugat 
Stratmore. 

Glenn Northcote surâse: 

— Am visat toată viaţa să cânt la chitară într-un grup rock. Dar 
voinţa tatălui meu şi probabil destinul au luat altă decizie. Am 
devenit golden-boy. După ce am câştigat la bursă două 
milioane, am spus stop! Trăieşte viaţa aşa cum ai visat. 
Transformă fanteziile în realitate! După calculele mele, domnule 
Osborne, aţi câştigat mai mult de o sută de milioane... 
cântând... căci muzica rock este un joc. deşi aveţi cu şapte ani 
mai puţin ca mine... 

Roger izbucni în râs: 

— Vă doresc să câştigaţi cât mai repede o sută de milioane! 

— Vă asigur că mi-am schimbat filosofia de viaţă. La ora actuală 
banii îmi sunt indiferenți. Libertatea, bucuria de a trăi, plăcerea 
de a face prestidigitaţie cu sunetele valorează mai mult decât 
tot aurul din lume. Am întors spatele trecutului şi am antamat o 
nouă existenţă. Nu-i aşa că mă veţi angaja, domnule Osborne? 
Glenn Northcote obţinu contractul. Ceilalţi doi chitarişti 
selecționați, Greg Charney şi Drew Perry vor semna şi ei un 
angajament. Doi băieţi inteligenţi, activi şi plini de talent. 
Colecţia de muzicieni se îmbogăţi cu doi saxofonişti, un 
trompetist, agreat de Eric, care îl cunoştea, şi un trombonist, dar 
bun cunoscător al aparatelor de percuție. 

Contrabasistul nu îşi găsi însă de lucru. 

În ziua următoare era rândul dansatorilor. Asasinarea celor doi 
colegi a aruncat consternarea printre membrii trupei. Mai 
sensibili decât muzicienii, şi mai înclinați spre teamă, trei 
dansatori s-au retras din trupă. Dar ei vor fi repede înlocuiţi. 
Pentru anumiţi artişti, a trăi periculos reprezintă o atracţie 
specială. 

Pe aceste baze, Bob Essex sosi de la Las Vegas. Tropicana, care 
îl avea sub contract, acceptă un aranjament care-l făcea sosia 
lui Roger Osborne. Patru zile pe lună el se producea pe o scenă 
din Las Vegas. Spectatorii vor fi mai impresionați atunci când 
vor şti că imitatorul lor favorit a fost primit ca atare în anturajul 
marelui interpret. Pericolul de a fi confundat cu idolul său şi să 


cadă victimă a unui atentat îndreptat împotriva sa era o idee la 
care s-a gândit. Dar, cu inima uşoară, el îşi asuma toate 
riscurile. 

Când Roger îl întâlni în marele hol al hotelului, avu impresia că 
se află în faţa propriei imagini, ca într-o oglindă. Pentru a ajunge 
la această performanţă, Bob a recurs la un mic, dar nevinovat, 
truc: cu complicitatea binevoitoare a lui Mark şi a valetului, a 
aflat în detaliu cum se îmbracă Roger în acea zi. Aşa a putut să 
realizeze această asemănare uimitoare. Chiar şi persoanele ce 
erau prin preajmă, nu au reuşit să-şi dea seama cine este cine. 
In acest fel, Bob Essex a repurtat un succes strălucitor. 

Roger fu atât de încântat de această revelaţie încât decise pe 
loc să-l ia pe scenă, lângă el, şi să prezinte publicului un duo de 
o originalitate uimitoare. Mark acceptă ideea cu încântare. 
Stratmore împărtăşea ideea, datorită aspectului său practic, un 
ucigaş plătit ar fi fost pus în dilemă: pe care din cei doi trebuie 
să-i ucidă? 

Seara, Mark îl conducea pe Roger în oraş, la bordul unei maşini 
banale, cu pretextul de a-i arăta oraşul noaptea. Era un pretext 
ce ascundea o nouă întâlnire cu Perkins. Au fost făcute câteva 
ocolişuri, pentru a se pierde eventualii filatori. Întâlnirea avea 
loc în Central Park, acolo unde se putea vorbi în toată libertatea, 
fără teama de urechi indiscrete. Pentru a evita orice incident, 
Central Park nu era sigur după căderea întunericului, Perkins 
purta un pistolet la subsuoară. 

— Am pus în funcţiune un sistem DESIST, care posedă informaţii 
despre toate organizaţiile teroriste ce operează în întreaga 
lume. Se cunosc grupurile, membrii, persoanele care le 
finanţează, afilierile lor la alte grupuri şi, mai mult sau mai puţin, 
permite identificarea rapidă a autorilor unui atentat, în cazul 
dumneavoastră, am constatat că nu e vorba nici de guerillos 
conduşi de Sentier Lumineaux, nici de cartelul din Caii sau 
Medelin, ceea ce confirmă de altfel suspiciunile noastre. 
Explozia de la Caracas a fost opera unui ucigaş plătit, manipulat 
de un grup de spooks — agenţi secreţi din sectorul privat — 
totul organizat la ordinul unui personaj încă necunoscut, dar a 
cărui identitate se profilează la orizont. Acest individ, încă de 
neatins, va fi prezent la petrecerea unde veţi fi invitat. O 
întâlnire va avea loc între el şi Dexter. Aici ne puteţi 
dumneavoastră ajuta. 


Roger se împotrivi: 

— Nu! Nu îmi place să fiu agent secret şi nici nu simt nevoia să 
devin! Nu v-a spus Mark? 

— Acest personaj va încerca să vă contacteze, continuă Perkins 
fără să fie impresionat de întreruperea negativă datorată lui 
Roger. Dacă nu, unul dintre intermediarii lui. 

-Nu! 

— Această misiune nu are absolut nimic periculos, şi nici 
spectaculos. Nu vă cerem să purtaţi microfon sau cameră 
video.Vrem doar să cunoaştem numele celor cu care vorbiţi, în 
special a celor care vă vor face propuneri, chiar şi vagi. Avem 
bănuieli, iar discuţiile dumneavoastră, chiar şi cele mai 
neînsemnate, vor putea să ne furnizeze informaţii preţioase... 
— Nu este deloc dificil!, interveni şi Mark. 

— Dacă fanii mei află că am devenit agent CIA, voi fi terminat! 
— Nu aţi lăsat o bună impresie celor tineri, domnule Perkins! 
— Într-o zi ei îşi vor da seama că nu suntem chiar atât de răi... 
— Nu eu trebuie să vă curăţ reputaţia! Perkins surâse: 

— Deocamdată este vorba de a vă salva viaţa. Înteresele 
noastre coincid! Atunci? 

-O.K.! 

Audierile dansatorilor şi a backing-vocals avură loc în ziua 
următoare. Fete şi băieţi între cincisprezece şi douăzecişicinci 
de ani aşteptau semnalul maestrului de balet, Keith Elroy, ales 
dintre dansatorii mai vechi ai grupului, nu numai pentru talentul 
său, dar şi pentru calităţile sale de conducător. La cei 
nouăsprezece ani ai săi, el poseda un fel de magnetism, de 
autoritate înnăscută, ce impunea respect. 

Muzicienii grupului îşi pregătiră instrumentele pentru a-i 
acompania, iar Keith le arătă candidaţilor ce trebuie să facă. 
Bob Essex, încă privit ca o curiozitate, asista şi el la audiție. 
După zece minute de evoluţii coregrafice, Mark elimină jumătate 
dintre concurenţi. A interpreta a încăierare pe o stradă din 
Harlem. Pentru a realiza asta, trebuiau să se dispună în spatele 
lui Roger într-o formaţie triunghiulară, pentru a înfrunta banda 
ostilă. Ei mimau o bătaie între bande rivale, terminată cu 
victoria lui Roger şi ai lui. 

Keith dispuse cele două echipe. Apoi Roger urcă pe platou, 
pentru a le indica ce se aştepta de la ei. Brusc, îi veni o idee. | 
se adresă lui Bob: 


— Tu dansezi şi cânţi, nu? 

— Bineînţeles! Nu sunt imitatorul tău? Nu garantez perfecțiunea 
vocii, dar mă descurc destul de bine! 

— Atunci, mergi în fruntea echipei adverse! _ 
Bob se execută cu veselie. Va putea arăta de ce este capabil.In 
faţa lui Mark şi Stratmore se derula apoi spectacolul cel mai 
uluitor. Un Roger în dublu exemplar se mişca, se lupta sau sărea 
pe scenă, în timp ce Keith scanda mişcările ce trebuiau să fie 
copiate de candidaţi: 

— Un, doi, trei, patru, cinci şi şase... un, doi, trei, patru, cinci şi 
şase... 

Apoi muzicienii îi luară locul. Alan Parker, primul baterist, dirija 
ritmul cu măiestrie. Apoi îi cedă locul celui de-al doilea baterist, 
Scott Calloway, ce se achită cu farmec de sarcina sa. 
Stratmore privea pe Roger şi sosia lui ce se reflectau unul în 
altul. 

— Cine este Roger numărul unu? Şi cine este dublura?, întrebă 
el maliţios. O neplăcere în perspectivă! 

— Nu cred, răspunse Mark. Roger nu cunoaşte gelozia. 

— Pui pariu? O mie de dolari! 

— Bate palma! 

Roger reveni la masa comisiei, încântat de prestaţia lui Bob, 
care a rămas pe scenă pentru a-l înlocui în fruntea primei 
echipe. Keith luă conducerea celei de-a doua echipe. Un băiat 
din serviciul tehnic se prezentă cu un telefon fără fir: 

-Este un apel pentru dumneavoastră, domnule Stratmore. 
Managerul general luă aparatul. În timpul convorbirii, faţa 
managerului se făcu verde. După ce termină, se întoarse spre 
Roger. 

— Organizatorii concertelor pe care le-aţi anulat ne cer două 
milioane de dolari. Tocmai m-a anunţat avocatul. 

Roger nu păru afectat de această veste. 

— Vom ajunge la o înţelegere. Nu vă faceţi griji! 

— Mă îndoiesc că domnul Dexter va acepta deversarea acestei 
sume! 

— Mă voi ocupa personal de această afacere!, spuse Roger. 
Pentru 

moment, trebuie să ne concentrăm asupra audiţiei. Viitorul 
grupului şi ameliorarea prestaţiilor sale sunt mai importante 
pentru mine decât orice. 


Tonul era atât de categoric, atât de decis, încât Stratmore 
renunţă la obiecţii. Dar se ambala din nou atunci când Roger îşi 
manifestă intenţia de a opri doisprezce dansatori, pentru a da 
amploare corpului de balet. Stratmore se opuse cu vehemenţă. 
Era neobişnuit pentru un grup rock să aibă un atât de mare 
număr de dansatori. Roger declară că dorea să ilustreze 
cântecele într-o manieră originală. Cuvintele lui vor fi mimate de 
dansatori. Mark îl aprobă. În cele din urmă, Stratmore trebui să 
cedeze, cu inima îndoită. 

-încă un lot de degeneraţi se va adăuga grupului!, adăugă el 
printre dinţi. 

Dar nu se îndepărta prea mult de adevăr. Noii recruți se 
remarcau printr-o excentricitate pitorească. Mai întâi fetele. 
Georgina Wells, de 16 ani, brunetă cu ochi albaştri, ar fi putut să 
o dubleze pe Elisabeth Taylor când era tânără. Deşi provenită 
dintr-o foarte modestă familie din Bronx, ea îşi dădea aerul unei 
prințese eşuate printre săteni. Se izola de colegi şi respingea cu 
hotărâre avansurile curtenitorilor, care trebuiau să renunţe să o 
cucerească. 

Jill Pugsby a debutat ca pom-pom girl înr-un mic oraş din 
America profundă. Incoronată cu ocazia unui concurs de 
frumuseţe pentru copii, ea a devenit manechin, apoi a urmat o 
şcoală de dans. În ciuda calităţilor fizice şi a eleganţei înnăscute, 
ea nu se putea debarasa de accentul provincial, lipsă ce îi crea 
un complex de inferioritate. 

Jocelyne Venables descindea dintr-o veche familie care se lăuda 
că are drept strămoş un pasager din Mayflower. Lăsată gravidă 
de un coleg de liceu la vârsta de treisprezce ani, drogată la 
paisprezece, rebelă faţă de orice disciplină, ea a fost autorizată 
de părinţii săi depăşiţi să urmeze o şcoală de dans. Talentul său 
uriaş a propulsat-o în vârf. Admisă fără probleme în cadrul 
grupului de balet al grupului Osborne, ea promitea complicaţii 
nenumărate, perspectivă care nu a aruncat vreo îndoială în 
mintea lui Roger. 

Drussilla Boyle fusese botezată de bunicul ei, un puritan sever şi 
bigot, sedus de rezonanţa acestui vechi nume ce avea un miros 
de sfinţenie. Mai târziu, bătrânul a aflat scandalizat că numele 
de Drussilla fusese purtat de sora incestuoasă a lui Calligula. 
Purtat de o mânie virtuoasă, el a cerut primăriei ca numele 
imund al nepoatei sale să fie schimbat în cel de Immaculata. 


Primăria i-a răspuns că numele de Magdalena a fost purtat de o 
prostituată devenită sfântă. Bunicul şocat a suferit un infarct. 
Dar fatalitatea a trebuit să se zbată asupra sa cu o violenţă 
dublă, atunci când, după treisprezece ani, nepoata sa se bucura 
de reputaţia unei Magdalene înainte de a trece în cohorta 
sfinţilor. Atunci când un vecin antipuritan l-a informat că 
Drussilla s-a culcat cu jumătate din colegii ei de şcoală, inclusiv 
cu fiul său, vestea a fost atât de tare, încât infarctul a lovit din 
plin şi bătrânul a fost expediat pronto într-o lume mai bună, în 
Paradisul promis oamenilor Bisericii. Drussilla, acum la 
şaisprezce ani şi atinsă de nimfomanie, gusta în schimb din 
plăcerile paradisului terestru împreună cu toţi tinerii şi cu toate 
tinerele capabile să zămislească urmaşi. 

Nell Selby avea la activ un serial de televiziune. Copil precoce, 
Nell a reuşit să insufle personajului ei, o mică fată bogată, 
aranjată şi bizară, un asemenea relief, că seria, la început 
înconjurată de cenuşiu, a cunoscut un succes crescând. Nell 
cânta, dansa, se zbătea ca un spiriduş. Apoi a venit accidentul. 
Autobuzul care transporta actorii într-un turneu s-a răsturnat 
într-o prăpastie. Nu au fost din fericire decât răniţi. Şocată, cu 
splina spartă, cu braţul drept fracturat, Nell fu spitalizată şi primi 
bune îngrijiri. Cum vindecarea sa întârzia să aibă loc, 
producătorul a decis să o înlocuiască cu fiica sa. Dar talentul nu 
urmează milioanele. Seria, fără Nell, şi-a pierdut puţin câte puţin 
din lustru, căci fiica producătorului, în ciuda reclamei uriaşe, nu 
a trezit interesul publicului. Resentimentul tatălui s-a îndreptat 
împotriva lui Neil, ce a demonstrat, în mod inconştient, diferenţa 
dintre adevăratul talent şi talentul impus de puterea banilor. 
Producătorul avea toate mijloacele ca să construiască în jurul 
fetei un zid de netrecut, aşa că la ieşirea din spital a găsit toate 
uşile închise. La cincisprezece ani, Neil fu acceptată în grupul 
Osborne, deşi tratată cu dispreţ de John Stratmore. „O formaţie 
care simte încă laptele matern, a comentat el cu un ton acid. 
Adesea, am impresia că conduc o creşă." lritat de aerul suficient 
al lui Stratmore, Mark i-a răspuns maliţios: „O creşă care aduce 
milioane de dolari şi permite câştiguri financiare foarte 
zemoase!" 

Phoebe Lonsdale era cea de-a şasea dansatoare aleasă. Tatăl ei, 
ofiţer de aviaţie în timpul războiului din Vietnam, a luat prostul 
obicei de a se deda jocului de cărţi, pentru a uita oribilele 


misiuni cu elicopterul pe deasupra teritoriului inamic. La 
întoarcerea în Miami, după sfârşitul războiului, el a continuat să 
aibă încredere în jocul întâmplării, care-i săpa lent norocul. In 
acest mediu sulfuros el s-a îndrăgostit de o animatoare de la un 
bar rău famat, care i-a cerut să fie condusă la altar. Căpitanul 
Monsdale, deja căsătorit, avea o fiică şi un fiu — nu s-a decis să 
divorţeze de o femeie care îi scuza toate năzbâtiile. 
Animatoarea a forţat nota. Ea a angajat doi ucigaşi care, în 
timpul absenței soţului, au pătruns în plină noapte prin efracţie 
în casă şi au ucis cu lovituri de cuţit pe Ann Londale şi pe fiul ei. 
Phoebe, ce urma cursurile unei şcoli de dans la New York, a 
scăpat ca prin minune de masacru. Poliţia a dat de firul poveștii. 
Ucigaşii şi animatoarea au fost arestaţi. Bănuit pe nedrept de 
complicitate, ofiţerul şi-a tras un glonţ în cap. Tutela lui Phoebe, 
atunci de cincisprezece ani, a fost încredinţată unei mătuşi cu 
aspect masculin şi obiceiuri stranii, ce se numea Junona. Intr-o 
noapte, Junona s-a strecurat în patul lui Phoebe, care a găsit 
plăcut acest sport în doi. Un accident de vânătoare puse însă 
capăt vieţii Junonei. La optsprezece ani, Phoebe era singură pe 
lume. Ea s-a angajat în trupa de balet a unui teatru de pe 
Broadway care a dat faliment. Grupul Osborne îi furniza acum 
posibilitatea de a-şi arăta talentul, remarcabil de altfel, pe o 
scenă prestigioasă. 

Tinerii dansatori aleşi de Roger ofereau de asemenea o gamă 
bogată de personaje pitopreşti. Abraham Lincoln, un tânăr de 
culoare, suplu ca o liană, cu pielea de abanos, superb înzestrat, 
ce sărea mai sus decât Nijinski; Guy Deeping, un tânăr blond, cu 
ochii verzi, visător şi romantic, ce evoca pe legendarul Siegfried; 
Edmond Northcliffe, un tânăr brunet, vioi, plin de veselie şi de 
farmec, ce întorcea capul tuturor fetelor; Antonio Maura, 
frumosul şi sumbrul portorican, care emana un parfum exotic; 
elegantul Brian Milton, fermecător şi bun conviv, ce-şi etala 
înclinațiile homosexuale cu un surâs dezarmant; narcisistul 
Francis Redwood, ce accepta omagiile admiratoarelor cu o 
indiferenţă regală; Rock Lorraine, supranumit Cobra, deoarece 
corpul lui magnific şerpuia cu o graţie incomparabilă, dar în 
acelaşi timp inspira un fel de teamă, ca un extraterestru... 
Numai doi din aceşti noi recruți au depăşit vârsta de douăzeci 
de ani. 

— Creşa ia proporţii!, exclamă Stratmore exasperat. 


— O lipsă care se va ameliora treptat!, îi răspunse Mark. 

El tot încerca să-l calmeze pe manager, dar de la o vreme 
acesta era tot mai nervos. Il supăra ceva, dar nu se deschidea 
deloc, în ciuda încercărilor lui Mark de a-l face să vorbească. 
Problemele financiare, deşi complicate, nu justificau starea sa 
de spirit apropiată de panică. intuiţia ascuţită a lui Mark îl înşela 
foarte rar. Ar trebui să-l prevină pe Perkins... Eventual, să-l pună 
în gardă pe Roger... Dar era prea acaparat cu pregătirile noului 
program al grupului... Cântece, dansuri, repetiţii, înregistrări, 
compoziţii... De altfel, Roger nu acorda decât o atenţie distrată 
cuvintelor lui... Mark nu voia să-şi impună voinţa... Roger era un 
artist... un mare artist şi un creator... capul său ascundea un 
univers... 

Faimoasa petrecere din Long Island a fost de două ori amânată 
de către Harold Dexter, reţinut la Londra cu afaceri care cereau 
prezenţa sa. În cele din urmă, invitaţia fu lansată pentru sfârşitul 
săptămânii. Acest termen i-a permis lui Roger să pregătească 
spectacolul ce trebuia să inaugureze la Los Angeles cel de-al 
doilea turneu în America. În cursul repetiţiilor, noii recruți se 
arătară la înălţime. Muzicienii se adaptară repede exigenţelor lui 
Roger. Rockul autorizează improvizaţiile cele mai nebuneşti, 
ţinute totuşi în lesă de ritmul impus de baterie. Roger ştia să 
disciplineze broderiile soliştilor, excutate pe canavaua 
cântecelor sale. El asigura fiecărui instrument oportunitatea de 
a-şi exprima talentul, personalitatea, de a străluci în faţa 
publicului. Geniul său se afirma cu o asemenea vigoare, cu o 
asemenea strălucire, că nimeni nu putea fi capabil să-l 
eclipseze. 

Dansatorii, în ciuda vârstei lor fragede, erau nişte profesionişti 
experimentați, care se încadrau în ansamblu cu uşurinţă. 
Repetiţiile numeroase armonizau calităţile adesea divergente 
ale acestor tineri artişti extrem de înzestrați, pentru a realiza un 
spectacol care să poată reuni fantezia exuberantă cu precizia 
unui ceasornic. 

Roger avea în Mark un tehnician desăvârşit şi un virtuoz al 
punerii în scenă ce ştia să-i transforme ideile extravagante în 
realităţi de o factură artistică de netăgăduit. 

Noaptea învăluia oraşul, dar turnurile înconjurate de lumini ale 
Manhattanului micşorau tenebrele.... Mark bătu la uşa 
apartamentului lui Roger. Voia să-i dea scenariul clipului I am 


looking for you, River!, un cântec compus de Roger în memoria 
lui River Phoenix, tânărul actor de la Hollywood mort ca urmare 
a unei supradoze de cocaină, care, se presupune, a fost de fapt 
ucis de nişte forţe încă necunoscute. Interpretul îi cerea lui River 
numele asasinilor săi şi îi promitea să pună în operă toate 
mijloacele pentru a-i descoperi. 

Mark şi-a exprimat îndoielile cu privire la oportunitatea acestei 
diatribe împotriva criminalilor cu gulerul alb, disimulaţi în 
spatele unei faţade onorabile. Nu trebuie să irităm nişte fiare 
sălbatice, susţinu el, deoarece trebuie evitată declanşarea 
prematură a unei crize care ar risca să-i surprindă nepregătiţi. 
Roger se arătă neclintit. 

— În seara aceasta, vei cunoaşte o victimă virtuală a acestor 
maşinării urzite în umbră. Dudley... Dudley Richmond... 

— Pianistul cel nou? Glumeşti? 

— Vei trage tu concluziile. Dudley ne-a invitat la el, pentru a 
sărbători aniversarea celor şaptesprezece ani ai lui. Tot grupul 
este invitat, cu muzicieni, dansatori şi tehnicieni. 

— Vor fi şi gărzile de corp. Poate el să primească şi să 
hrănească atâta lume? 

— Se pare că da. Vom vedea... 

O coloană de maşini pline cu tineri a părăsit garajul subteran r al 
hotelului Piaza şi, sub conducerea lui Dudley, se îndreptă spre 
Long Island. Mai mult de o sută de kilometri, parcurşi rapid 
graţie autostrăzilor cu mai multe benzi. Pe faimoasa Gold Coast, 
ornată cu vile somptuoase, ce aminteau de palatele şi castelele 
din Europa, convoiul se opri în faţa unui grilaj auriu. Un paznic 
înarmat ieşi din cabina lui şi la vederea convoiului deschise 
porţile. Maşinile se angajară pe o alee şerpuitoare, mărginită cu 
arbori ascunşi în întuneric. Brusc, o mulţime de lampadare se 
aprinseră şi luminară peluza plină cu fântâni şi cu statui de 
marmură. Tinerii invitaţi priveau uluiţi aceste peisaje, pentru 
unii dintre ei inimaginabile. Coloana se opri în faţa unei vile, 
copie exactă a clădirii Grand Trianon, inundată de lumina 
strălucitoare a proiectoarelor. Casa părea pustie,impresie 
întărită de opacitatea ferestrelor. 

— Să nu vă îngrijoraţi!, se adresă Dudley colegilor lui, uimiţi de 
această primire neaşteptată. Vă voi deschide eu porţile. Sunt 
singurul rezident al acestui depozit de mobilă! 

El intră în vilă, mânui ceva la un tablou de distribuţie şi lumina 


izbucni în interiorul casei. 

— Urmaţi-mă!, strigă el, antrenându-şi colegii să traverseze un 
şir de saloane magnifice, până la o bucătărie vastă ca o biserică. 
El deschise o cameră frigorifică plină de merinde, de o bogăţie 
ce evoca festinurile lui Lucullus. El îi conduse apoi într-o pivniţă 
lungă ca un tunel, ce adăpostea mii de sticle de vin, de 
şampanie şi băuturi tari, aliniate ca soldaţii pe nişte rafturi cu 
mai multe etaje. 

— Să înceapă petrecerea!, exclamă Dudley bucuros. Serviţi-vă! 
Nu există servitori! Casa este a voastră! 

O instalaţie de sunet de mare fidelitate arunca sonorități rock. 
Ambianţa era creată pentru o frumoasă sărbătoare. Absența 
serviciului nu împiedica pe tineri să se bucure de această 
opulenţă. Muzicienii şi dansatorii, la început puţin intimidaţi de 
lumea sofisticată a celor superbogaţi, constatară că este foarte 
agreabil să profite de avantajele şi privilegiile lor, cel puţin 
temporar. Chiar şi Glenn Northcote, fostul golden-boy milionar, 
privea uluit acest lux pe care îl cataloga drept princiar. Băieţii 
golden-boy, majoritatea proveniţi din rândurile burgheziei, nu 
erau primiţi în sânul protipendadei. Uluit, Eric îşi plimba ochii pe 
tablourile de un modernism exagerat, care îi reamintea de 
graffiti aplicate pe zidurile imobilelor mizerabile din Harlem, 
Bronx sau Brooklyn. Când Roger îi arătă o pictură de Picasso, ce 
costa mai mult de cinci sute de mii de dolari, el rămase cu gura 
căscată. 

Blazat, Dudley explică tovarăşilor lui: 

— O familie americană bogată de trei generaţii şi ivită dintr-un 
cârpaci parvenit se consideră la fel de aristocrată ca şi o 
dinastie princiară europeană ce-şi are originea în timpul 
cruciadelor. Ai mei cred că sunt de viţă regală deoarece bogăţia 
noastră durează de patru generaţii. Creatorul acestei bogății a 
fost un cioclu. Se numea Jeremiah Browy. Bunica mea, o foarte 
bogată Brown, s-a căsătorit cu un foarte sărac conte Richmond. 
Acesta a fost cumpărat la preţ redus, căci înainte de mariaj el a 
semnat un contract care stipula separarea bunurilor. Toată viaţa 
lui de om căsătorit a trebuit să ceară bani de buzunar de la soţia 
lui. Contele Richmond era la fel de supus ca şi un câine ţinut în 
lesă. Eu sunt acum ultimul Richmond.... 

— Şi locuiţi singur în această casă uriaşă?, întrebă Mark. 

— Da! Şi mă simt foarte bine! În mod oficial, locuiesc la unchiul 


meu, un Brown, bancher. În mod practic, îmi petrec aici 
existenţa, îmi ţine companie un buldog. Din nefericire, el este 
atât de bătrân că doarme aproape toată ziua. Apoi, în fiecare zi 
o femeie de serviciu de culoare vine să-mi pregătească masa, să 
spele lenjeria, să şteargă mobilele de praf şi să dea cu 
aspiratorul în camerele locuite. Seara, ea se întoarce acasă la 
ea. Unchiul meu pretinde că prezenţa mea sub acoperişul lui i-ar 
deranja liniştea. 

Dudley izbucni în râs. Se înveselea fără vreun motiv. El 
continuă: 

— De fapt, aş fi deranjat iubirile clandestine ale mătuşii 
mele...Clandestine este un fel de a spune. Toată lumea ştie că 
ea primeşte tineri curtezani în timpul când lipseşte soţul, 
constrâns — În fiecare zi — douăsprezece ore pe zi fără 
întrerupere, să stea la birou. Foarte bătrân pentru a satisface 
nevoile sexuale ale soţiei, el preferă să ţină ochii închişi căci o 
iubeşte, desigur, în felul său... 

Red aruncă o privire în jurul lui: 

— Este foarte fumos aici la tine! Dar noaptea eu aş tremura de 
frică! 

— Portarul — Înarmat — Îmi asigură securitatea. 

— Un paznic de acest fel, insistă Red, nu l-a împiedicat pe 
Manson şi banda sa să-i măcelărească pe Sharon Tate şi pe toţi 
invitaţii lor! 

Dudley râse din nou. 

Dacă vreun nebun m-ar lichida, toată lumea ar fi mulţumită. 
Unchiul meu ar fi marele beneficiar, apoi copiii lui din prima 
căsătorie, mătuşa mea şi indirect iubiții ei. Casa, tablourile, 
tapiseriile, mobilele sunt asigurate. Totul ar fi vândut la licitaţie. 
Comercianţii şi amatorii de obiecte de artă ar fi foarte fericiți., 
toţi ar profita... Pentru moment, eu sunt în viață., şi chiar foarte 
bine.... Să ne bucurăm deci de viaţă! Dansaţi, beţi, mâncaţi şi 
faceţi dragoste! Toate fetele care se emoţionează în sunetele 
muzicii se pot acum destrăbăla! Pentru amatori, există 
numeroase camere şi chiar o piscină pentru a vă arunca în ea 
îmbrăcaţi! A face sex cu fetele în apă este o specialitate a 
acestei case! 

Bob Essex, sosia lui Roger, repurta primul succes. Înaintea 
prietenilor lui Dudley, Roger adoptă personalitatea lui Bob, iar 
Bob pe cea a lui Roger. Falsul Roger fu asaltat de fetele 


excitate. Capacităţile lui sexuale au contribuit din plin la 
creşterea reputației de etalon mereu gata să facă partenerele să 
juiseze, titlu de glorie ce încorona fruntea lui Roger. 

Petrecerea dură până la ziuă. Muzicienii şi dansatorii reveniră la 
New York obosiţi, beţi, epuizați după o noapte de excese 
sexuale. Pentru Roger începea o zi foarte grea, ce trebuia să 
culmineze cu recepţia din Long Island... 

Roger şi Mark luară prânzul cu Leslie Perkins, la cererea 
acestuia, într-un mic restaurant chinezesc din Mott Street. În 
acest timp Bob se dădea drept Roger, afişându-se la Pavilion în 
compania lui Kevin, Dennis şi Dudley. 

Perkins îşi asigură oaspeţii, care-şi ascundeau greu 
nervozitatea, că nimeni nu îi filează. Mari ochelari de soare 
ascundeau faţa interpretului. 

— Acum vă voi vorbi cu cărţile pe masă!, spuse agentul CIA. Veţi 
întâlni la Dexter, în Long Island, un personaj foarte important, ce 
conduce o corporație de proporţii uriaşe. Oficial, el se ocupă în 
exclusivitate de câmpurile petroliere. Bănci, societăţi financiare, 
de construcţii, maritime şi aeriene se află sub patronajul lui. O 
uzină de armament îi completează imperiul. Băncile lui au spălat 
bani murdari şi au plătit amenzi uriaşe pentru asta; avioanele lui 
au transportat clandestin droguri. Piloții au fost arestaţi. Uzinele 
sale de armament au vândut mitraliere şi componente pentru 
rachete unor ţări supuse embargoului internaţional. Dar 
responsabilitatea sa personală niciodată nu a putut fi stabilită. 
Diverse persoane de execuţie au semnat actele 
compromiţătoare. El, marele, foarte marele patron, se ţine 
mereu deasupra mulţimii. Nu dă niciodată ordine, sau dacă o 
face acestea sunt verbale. Acest domn se numeşte Wilbur 
Stetson. Intangibilul domn Stetson. Niciodată nu am putut stabili 
vreo legătură între el şi persoanele care au trecut peste lege. 
Teoretic, nu se poate face responsabil directorul unei bănci dacă 
un funcţionar de la ghişeu, din proprie iniţiativă, acceptă un cec 
de o valoare superioară celei de 10 000 de dolari fără a cere 
identitatea emitentului; condiţie impusă de lege. 

— Conferinţa dumneavoastră este instructivă, dar nu văd rolul 
meu în acest imbroglio politico-financiar... 

— Aşteptaţi! Voi ajunge imediat acolo! Wilbur Stetson este un 
personaj strălucitor, bizar. Citat în Forbes printre cei mai bogaţi 
oameni de pe planetă, el se laudă cu originea sa modestă. 


Calculat, violent, fără scrupule, înarmat cu o voinţă aliată cu o 
încăpățânare pe care el o numeşte perseverenţă, el poate 
deveni un adversar extrem de periculos. În plus, posedă o 
inteligenţă neobişnuită. 

— Calităţi obişnuite la un mare om de afaceri!, spuse Roger. 

— V-am vorbit despre imaginea lui prezentată marelui public. 
De fapt, el aplică legea junglei, iar când se dă acestei legi un 
sens peiorativ, se insultă jungla. În junglă, fiinţele ce fac parte 
din regnul animal ucid pentru a mânca şi pentru a supravieţui. 
Când ele sunt sătule, nu ucid. Oamenii ucid pentru a-şi impune 
dominaţia, pentru a îndepărta nişte rivali, pentru a a-şi impune 
religia sau ideile politice... dar şi pentru plăcere. Prietenii 
apropiaţi lui Wilbur l-au gratificat cu un supranume care îi 
flatează amorul propriu: împăratul... Ca împăratul Tiberiu, el 
este fascinat de orgii. Orgii ai căror actori sunt tineri. De ambele 
sexe. Stetson este mai curând un uoyeur. El îi place atât de mult 
pe cei tineri că s-a căsătorit recent, de câteva săptămâni, cu 
Dilys, un fost manechin, ce a sărbătorit recent douăzeci de ani. 
— Sper că nu îmi cereţi să particip la aceste orgii! 

— Daţi-mi voie să termin, domnule Osborne! Chiar şi în acest 
domeniu, Stetson este invulnerabil. El nu alege pentru 
spectacolele sale decât tineri care au trecut de vârsta legală, 
pentru a nu-şi atrage tunetele justiţiei. Această pasiune pentru 
tineri este singurul punct slab din armura lui Stetson. Zidurile 
citadelei sale sunt altfel inexpugnabile. A introduce un cal troian 
în interior este singura soluţie viabilă. 

— Imi propuneţi acest rol?, spuse Roger cu ironie. Agentul CIA 
evită un răpsuns direct. 

— Stetson a fost informat că faceţi parte dintr-o familie nobilă şi 
bogată, că sunteţi un om rafinat, că vă plac manechinele de la 
Levi's şi arta suprarealistă... 

Roger îl privi iritat: 

— Vă face plăcere că ştiţi gândurile mele cele mai secrete, 
domnule Perkins? 

— Nu uitaţi că sunteţi un personaj comentat de mass — media. 
Este suficient să citeşti ziarele, să asculţi emisiunile tv sau să 
citeşti articolele din reviste... toată gama, de la Rolling Stone la 
Playgirl, pentru a afla totul despre dumneavoastră şi despre 
gusturile dumneavoastră. Aceste informaţii, adevărate sau nu, 
creează o anumită aură în jurul dumneavoastră... veţi şti să 


aflaţi călcâiul lui Ahile... 

— ÎI credeţi chiar atât de naiv?... Ar cădea în laţ ca orice 
novice?... Îmi închipuiam că sunteţi mai rău! 

— Într-un fel sau altul, el va cădea în cursă... dacă veţi accepta 
să ne ajutaţi... 

— Să ştiţi, domnule Perkins, că nu mă voi preta la un asemenea 
joc! 

— Sper că vă veţi schimba părerea... Sunteţi o carte mult prea 
importantă pentru a o juca fără să calculăm toate urmările... 

— Să schimbăm subiectul, domnule Perkins! 

În cursul traseului de la Manhattan la Long Island, Roger 
recapitula vexat discuţia cu Perkins... Nimeni nu îl va putea forţa 
că acţioneze împotriva voinţei sale. Agasat, el privea luminile 
caselor ce se vedeau de pe autostradă. Luase deja o decizie. 
Dispunea de un important cont în bancă ce îi permitea să se 
elibereze, într-un viitor apropiat, de orice constrângere stipulată 
în contractul ce-l lega de King's Voice. Voia să urmeze calea 
trasată de Madonna, Prince sau Axl Rose. Aflase de lupta teribilă 
a lui George Michael, pentru a rezilia contractul cu o mare 
societate de producţie... 

Casa ţărănească a lui Harold Dexter era de fapt un castel feudal 
bavarez, care a avut ca prim cumpărător un foarte bogat 
bancher atins de nebunia măreției. Demolată complet, casa a 
fost transportată de-a lungul întregii Europe şi peste Ocean şi 
reconstruită ca atare în Long Island. Asta se întâmpla în anii 
douăzeci. Noul proprietar s-a bucurat puţin de splendorile 
castelului, căci crahul din 1929 a lichidat imensa sa avere. Lovit 
de disperare, el a urcat în marele turn al castelului şi s-a aruncat 
în gol. Nefericirea unora, duce la fericirea altora. Castelul fu 
cumpărat de un bancher care a jucat la bursă şi şi-a triplat 
veniturile. Două generaţii s-au succedat fără să acorde nici cel 
mai mic interes castelului exilat într-o ţară necunoscută, şi care 
se deteriora într-un parc de douăzeci de hectare, lăsat şi el în 
paragină. Scos la vânzare de un tânăr ce-şi risipea banii în cele 
patru zări, el fu cumpărat — spre sfârşitul anilor optzeci — de 
către Harold Dexter. El a vrut să facă plăcerea fiicei sale, foarte 
îndrăgostită de turnurile sale cenuşii ce se reflectau în apa 
albastră din Long Island Sound. Castelul avea şi o capelă, 
neglijată de vechii proprietari, protestanți practicanți. Myra, deşi 
evreică, a restaurat-o şi i-a redat vechea sa splendoare. Familia 


Dexter, prea ocupată cu afacerile, începu să beneficieze încet- 
încet de nobila achiziţie. Acum o utilizau numai pentru a oferi 
petreceri prietenilor lor şi aliaţilor lor americani. Enorma 
construcţie se ridica nostalgică pe ţărmul mării, departe de 
munţii bavarezi... 

Harold Dexter Junior primi invitaţii în locul tatălui său, care 
trebuia să sosească de la Londra la bordul avionului său. O 
uşoară întârziere datorată timpului rău de deasupra 
Atlanticului, l-a împiedicat să facă personal onorurile. Atunci 
când maestrul de ceremonii anunţă intrarea lui Roger Osborne, 
Harold Dexter Junior, de obicei rece şi inaccesibil ca vârful din 
Annapurna, se arătă foarte cordial şi prezentă pe interpret 
oaspeţilor în culorile cele mai strălucitoare. 

Pe marea peluză ce separa castelul de mare, un decorator în 
vogă a creat un decor sofisticat, ce evoca petrecerile 
renascentiste. Prezenţa lui Roger, în mijlocul acestor bancheri 
terni şi a soțiilor lor pline de bijuterii, făcu senzaţie. Cei mai 
tineri invitaţi îl înconjurară pe Roger cu o impresionantă bucurie. 
El se plictisea şi simţea o anumită aversiune pentru această 
lume orgolioasă şi îngâmfată, marcată prin bogăţia unora şi prin 
parazitismul altora. Ar fi preferat de o mie de ori entuziasmul 
ingenuu al admiratorilor săi adolescenţi, cu inocenţa şi cu 
sinceritatea lor. 

Roger detesta conformismul oamenilor care fac parte din aşa- 
zisa înaltă societate. Domnii, cu toţii în smoking negru, îi 
sugerau o adunătură de ciocli. Soţiile lor, prea tare împodobite, 
în ciuda aerelor lor, treceau drept nişte burgheze îmbrăcate de 
sărbătoare. 

Avertizat de Perkins, Roger aştepta cu curiozitate urmarea 
evenimentelor. Chelnerii treceau printre invitaţi purtând pe 
platouri de argint cupe de şampanie Dom Perignon, un digestiv 
foarte recomandat înaintea meselor bogate. Roger nu a remacat 
prezenţa lui Wilbur Stetson. 

Brusc, interveni ceva bizar şi rupse calmul ceremoniei. Un tânăr 
în smoking, cu faţa palidă, se apropie de amfitrion şi îi spuse 
ceva la ureche. Obrajii acestuia se goliră de sânge. Părăsi 
aproape alergând mulţimea şi se îndreptă spre intrarea 
castelului. După circa zece minute reveni livid. Tulburarea sa 
evidentă nu scăpă persoanelor care se aflau în jurul său. Apoi, 
rumoarea, vagă la început, luă încet consistenţă. Avionul lui 


Dexter a suferit un accident. Circulau variante mai mult sau mai 
puţin fanteziste. Învitaţii se agitau. Conştient de această stare 
de spirit, Dexter Junior se decise să vorbească. Avionul tatălui 
său a aterizat pe aeroportul Kennedy. Comandantul s-a 
prezentat autorităţilor pentru face o declaraţie surprinzătoare. 
Patronul său a dispărut în decursul zborului, în condiţii încă 
neelucidate. O singură explicaţie era plauzibilă. Lovit de o 
indispoziţie subită, domnul Dexter ar fi vrut să meargă la 
toaletă, dar în loc să deschidă uşa sălii de baie, el ar fi deschis, 
din nefericire, uşa ce dă în exterior. Şi astfel a căzut în gol. 
Domnişoara Myra nu se afla la bord. Ea rămăsese la Londra, în 
afara personalului navigant, o singură stewardesă era 
repartizată pentru serviciul lui Dexter. Ea se afla la bucătărie 
când se produsese accidentul. Poliţia a deschis deja o anchetă. 
Sunt analizate acum trei ipoteze: accident, sinucidere sau crimă. 
Optez pentru cea de-a treia. Tatăl meu a fost asasinat. 
Accident? Este exclus. Uşa toaletei este batantă, iar cea spre 
exerior este culisantă. O eroare în aceste condiţii este exclusă. 
Sinucidere? De ce să o fi făcut? O verificare medicală recentă a 
constatat perfecta sa stare de sănătate. Nu există probleme de 
familie. Corporaţia este mai înfloritoare ca niciodată. Probabil că 
succesele acestea supără pe cineva. Este clar. Este vorba de o 
crimă! 

Invitaţii i-au prezentat condoleanţe. Petrecerea lua o întorsătură 
tragică. Oamenii voiau să plece. 

— Nu plecaţi!, spuse amfitrionul. Onoraţi memoria tatălui meu 
dacă participaţi la pomană! 

Un personaj voinic, în ciuda vârstei sale venerabile, care adăuga 
la smokingul impecabil o pălărie texană albă, cu boruri largi, 
răspunse cu o voce puternică: 

— Este preferabil, Harold, să oferi acest festin săracilor, care vor 
fi recunoscători şi vor face ca sufletul tatălui tău să se ridice la 
cer. Voi bea un pahar în memoria lui Harold, un prieten pe care 
l-am respectat foarte mult. 

El vărsă jumătate din paharul de şampanie înainte de a-l da 
peste cap, vechiul obicei dedicat salutului celor dispăruţi. Apoi 
ridică mâna în semn de adio şi se îndreptă spre parcare, urmat 
de un om uscat, vioi, cu ochii iscoditori. Majoritatea invitaţilor, 
inclusiv Roger, îl imitară. Au mai rămas numai câţiva apropiaţi ai 
noului şef al familiei pentru a-l îmbărbăta. 


Ajuns la maşină, Roger avu o surpriză neplăcută: şoferul, 
răsturant pe bacheta din spate, sforăia. Şoferul unui Mercedes 
de alături îi explică râzând: 

— Oamenii domnului Dexter ne-au dat mâncare bine stropită cu 
şampanie. Şoferul dvs. probabil că a băut un pahar în 
plus...Însoţitorul lui Stetson apăru ca din întâmplare lângă Roger 
şi îi surâse cu amabilitate, întinzându-i mâna dezinvolt. 

— Mă numesc Cardigan! Domnul Stetson a remarcat încurcătura 
în care vă aflaţi. Ar fi fericit să vă conducă la New York la bordul 
elicopterului său! 

— Vă rog să-i transmiteţi domnului Stetson că îi sunt 
recunoscător pentru invitaţie. Voi conduce singur maşina fără 
nici o problemă. 

Cardigan îşi ascunse contraritatea. Îi remise cartea de vizită. 

— Dacă veţi avea vreodată cel mai mic necaz, domnul Stetson 
va fi gata să vă ajute. El are o mare admiraţie pentru talentul 
dvs.. 

— ÎI puteţi asigura pe domnul Stetson că nu voi uita oferta. O 
seară bună, domnule Cardigan.li strânse mâna, apoi se instala 
la volanul maşinii... 

— A muşcat din momeală!, exclamă Mark râzând. 

Mark, Roger şi Perkins erau reuniți în jurul unei mici mese la 
Vittorios, o pizzerie puţin frecventată de către WASP. 

— El a muşcat momeala încă de când a văzut o casetă video cu 
un concert live, spuse Perkins flegmatic. Succesul interpretului 
nostru cântăreşte foarte greu în balanţă. 

Roger remarcă fără plăcere termenul nostru, alunecat în fraza 
agentului. Or, el nu se simţea deloc încadrat în echipa lui 
Perkins. CIA nu-i inspira niciun respect. Nefericita reclamă făcută 
de mass-media acestei organizaţii era prea tare imprimată în 
mintea lui, pentru a fi ştearsă dintr-o dată. 

— Un anumit Penrose, un tip foarte periculos, joacă pe lângă 
Stetson rolul interpretat de CIA pe lângă guvernul Statelor Unite. 
Sau al KGB pe lângă URSS, înaintea decesului său, cu toate 
excesele lor. 

Fraza lui Perkins nu era lipsită de umor. El luă o gură de pizza, 
urmată de o porţie de Chianti, apoi spuse: 

— În ce priveşte moartea lui Dexter, eu aleg formula sinucidere. 
Dispariţia lui va fi urmată de multe surprize... ştiu ce spun... 
Roger trimise o telegramă de condoleanţe Myrei, apoi celelalte 


preocupări au făcut ca această dispariţie să fie trecută în uitare. 
Pregătirile pentru apropiatul turneu continuau cu ardoare. Roger 
era mulţumit căci grupul, sub noua formulă, se dovedea tot mai 
bine sudat. Un concert, repetiţie generală, de la Jersey City, 
trebuia să-i permită să verifice coeziunea ansamblului. Deşi 
anunţat cu numai douăzeci şi patru de ore în urmă, şaptezeci de 
mii de bilete au fost vândute. Spectacolul a repurtat un mare 
succes. Muzicienii şi dansatorii au făcut o mare cheltuială de 
energie. Roger a introdus o nouă tehnică, şi anume participarea 
publicului la acţiunea ce se derula pe scenă. Proiectoarele 
scăldau mulţimea cu fasciculele lor stroboscopice, în timp ce pe 
deasupra mării de capete alunecau pe nişte cabluri mici 
platforme purtându-i pe instrumentişti, pe balerine şi pe corişti, 
care repetau ca un ecou piesele interpretate de colegii lor pe 
scenă. Roger invită prin gesturi pe fani să cânte şi ei, lăsându-le 
impresia că el îi acompania. A fost un moment de delir. 
Spectatorii se agitau, dansau, se mişcau, îşi agitau braţele în 
aer, se învârteau în loc ca nişte spiriduşi. 

Roger a simţit atunci senzaţia plăcută a reuşitei. Aspiraţiile lui 
cele mai curajoase s-au realizat. Oare ar trebui să abandoneze 
muzica, pentru a relua studiile filosofice şi ştiinţifice? 
Neînţelegerile cu firma King's Voice începeau să-l calce pe nervi, 
iar intervenţiile lui Perkins, articolele publicate în presă în jurul 
dispariţiei dramatice şi misterioase a lui Dexter contribuiau la 
tulburarea lui, la întunecarea stării lui de spirit. 

După concertul de la Jersey City, Roger oferi colegilor lui o cină 
într-un restaurant situat la etajul 107 din World Trade Center. 
Majoritatea intrau pentru prim oară într-un stabiliment în care 
ținuta de seară era obligatorie. Pentru Eric, vagabondul 
neîmblânzit, această lume strălucitoare, fabuloasă, reprezenta 
un Paradis terestru care-l minuna şi în mod paradoxal îl revolta. 
Preţul unui prânz ar fi fost suficient pentru a asigura timp de o 
lună întreţinerea unui copil sărac din Bronx. Roger îi dădu 
dreptate, fără să-i mărturisească că el afecta deja câteva 
milioane pentru servicii de binefacere. 

In acea seară, Glenn Northcote, fostul golden-boy, îi făcu o 
mărturisire surprinzătoare. Roger l-a felicitat pentru prestaţia sa 
splendidă din timpul concertului de la New Jersey. Glenn îi 
răspunse emoţionat: 

— Cuvintele tale sunt un balsam pentru mine! În această zi am 


fost foarte fericit! Mai fericit decât în ziua în care am câştigat 
primul meu milion! 

O fericire de o calitate superioară! 

O experienţă sublimă, care — mi-e teamă — că nu se va mai 
repeta... 

— De ce? Eşti un chitarist de mare clasă! Talentul este înnăscut! 
lar tu îl posezi! 

— Mulţumesc. Dar nu a fost decât o încercare. Nu am dreptul să 
continuu... să abuzez de încrederea ta... 

— Nu te înţeleg. 

— Am renunţat la carieră, am încercat să mă sinucid... dar nu 
am avut puterea să o fac... apoi am căutat un derivativ... şi m- 
am prezentat la audiție... m-am prezentat fără să sper că voi fi 
angajat... A fost un fel de joc... un joc cu moartea... căci sunt 
seropozitiv, Roger... nu-mi rămâne decât să mă încilin în faţa 
grupului... 

Roger oftă. 

— Prietenul meu cel mai bun este seropozitiv... nu l-am 
îndepărtat de grup... când ne vom întoarce în Anglia el îşi va 
relua locul în formaţie.... În ce te priveşte, trebuie să cer 
autorizarea grupului... dar te pot asigura dinainte de votul meu 
favorabil... şi asta va conta mult în balanţă....In dimineaţa 
următoare, Roger evocă în faţa colegilor cazul lui Glenn şi pleda 
cu o asemenea căldură, încât cei care mai aveau îndoieli au 
renunţat la obiecţii. Glenn ar fi putut ascunde adevărul. Dar nu a 
făcut-o. Unanimitatea se pronunţă pentru integrarea lui 
definitivă în grup... 

Stratmore protestă împotriva acestei decizii, căci, susţinea el, 
presa va pune stăpânire pe acest subiect şi va da o interpretare 
dăunătoare intereselor grupului. După cum se temea, el se lovi 
de intransigenţa lui Roger, care se menţinu pe poziţii. 

— Sunt surprins de opoziţia dumneavoastră, domnule 
Stratmore. Când toată lumea civilizată se mobilizează să pună 
capăt ravagiilor produse de acest flagel, când numai câţiva 
retograzi şi un pumn de oameni ai bisericii mai consideră că 
această boală este o pedeapsă divină, grupul nostru îşi face 
datoria atunci când poartă torţa solidarităţii umane, a iubirii 
pentru aproapele nostru lovit de nefericire. Nu facem decât să 
ascultăm de vocea conştiinţei noastre! 

La bordul avionului spre Los Angeles, Roger se abandonă 


viselor. Ambianţa era propice pentru meditații. Nori groşi poleiţi 
cu aur alunecau pe sub burta aeronavei. O muzică liniştită, 
melodioasă, în surdină legăna cântecele ce păreau că se 
derulează pe cerul albastru, fără margini. Veselia sa era hrănită 
de perspectiva unei lungi plimbări pe plaja Venice, acolo pe 
unde păşise Morrison. Ca în toate zilele, a brodat fantasme în 
jurul lumii uluitoare de la Hollywood. Întransigenţa tatălui său, 
care-i interzisese că joace într-un film regizat de Mantegna, nu l- 
a descurajat. El se gândea la proiectul unui scenariu inspirat din 
istoria grupului. Un spectacol optimist, apropiat de revistele 
muzicale de la Hollywood din anii treizeci. 

Intrarea comandantului îi întrerupse firul ideilor: 

— Avionul ar trebui să aterizeze pe aeroportul internaţional din 
Los Angeles, dar autorităţile se tem de eventualele dezordini şi 
încăierări dintre miile de fani şi manifestanţii ostili ai grupului 
Osborne. Atunci, turnul de control ne-a îndreptat către Tom 
Bradley International Terminal. Ziariştii care vă aşteptau pe 
aeroportul din Los Angeles pentru a vă intervieva au fost sfătuiţi 
discret să se îndrepte spre Hotelul Beverly Hills, acolo unde veţi 
fi cazat. Această schimbare de intinerar nu vă va schimba 
progamul, domnule Osborne... 

Roger nu păru impresionat de aversiunea pe care o arătau 
cercurile rigoriste şi ultraconservatoare. În Lousiana şi în Texas 
a avut ocazia să le cunoască excesele. 

— Maşinile repartizate grupului, adăugă comandantul, au fost 
deja dirijate spre Tom Bradley Terminal. Sunt dezolat de acest 
contratimp, domnule! 

— Nu aveţi de ce să vă scuzaţi! Este mai degrabă vina mea! 
După aterizarea fără fanfară, caravana de limuzine se angaja pe 
freeway, autostradă asemănătoare cu orice autostradă din 
lume, mijloc de comunicare rapidă, ce nu permite unor nou- 
veniţi să-şi facă o idee despre acest oraş fabulos. Freeway 
trecea peste centre aglomerate, oferind perspective monotone. 
O mare de acoperişuri de imobile mai mult sau mai puţin înalte 
şi din când în când etajele superioare ale unor zgârie-nori. 

La Hotelul Regent Beverly Hill, Roger şi cu muzicienii fură 
primiţi, într-o sală de festivități recent aranjată, de un mare 
număr de ziarişti gata să pună întrebări directe sau insidioase, 
binevoitoare sau agresive. Roger — purtătorul de cuvânt — era 
însă obişnuit cu aceste jocuri verbale. De data asta, el avu 


senzaţia că se află înaintea unei comisii de profesori, 
majoritatea arţăgoşi, care-l supuneau unui examen foarte greu, 
încercând să afle mai puţin ce ştie, cât să-i descopere punctele 
slabe. 

Un ziarist rumen, cu aerul unui copil, îi puse o întrebare aparent 
inofensivă: 

— Se pare că nu apreciaţi muzica rap. De ce? 

Roger remarcă prezenţa câtorva reporteri şi fotografi de 
culoare. Un răspuns negativ ar risca să le trezească ostilitatea. 
— Vă voi povesti o anecdotă, spuse el cu umor. Un şofer de taxi 
mi-a povestit că soţia sa este o campioană de rap. Ea vorbeşte... 
vorbeşte... vorbeşte fără încetare, toată ziulica, pe un fond 
muzical, căci în apartamentul lor radioul sau televizorul 
funcţionează în permanenţă. Ea face rap fără să ştie. O 
performanţă remarcabilă. Comercializat, ar putea să câştige 
bani buni... 

Se auziră câteva râsete. Apoi întrebările se abătură dure, în felul 
unei grindini. Totul a fost spus. Consideraţii despre rock, despre 
punkul renăscut, despre tendinţele producţiei muzicale din 
Seattle, despre excesele muzicii grunge, despre proliferarea 
grupurilor rock — trei mii numai în California —, despre 
sexualitatea anumitor cântece, despre apologia păcatului, 
despre indignarea crescândă a ligilor pentru apărarea familiei şi 
a drepturilor copiilor, despre exemplul prost oferit de grupurile 
ce ignoră voluntar legile morale, şi preconizează o revoluţie 
deschisă, despre folosirea drogurilor numite uşoare... 
Atmosfera se încălzise, agresivitatea câtorva ziarişti ce 
reprezentau vizibil curentele rigoriste şi puritaniste s-a 
accentuat. 

— Ştiţi, domnule Osborne, că nişte consilieri municipali s-au 
prezentat la primăria câtorva oraşe din Midwest şi în numele 
alegătorilor au cerut interzicerea spectacolelor dvs.? 

— Vânătorii de vrăjitoare există de multă vreme, iar influenţa lor 
malefică nu va înceta să se manifeste, replică Roger flegmatic. 
— Mame onorabile şi pastori foarte cunoscuţi consideră că 
oferiţi copiilor un exmplu prost: citat injustiţie pentru stabilirea 
paternităţii, moravuri destrăbălate ce au făcut obiectul a 
numeroase articole. Nu credeţi că ar trebui să vă îmbunătăţiţi 
imaginea, să dobândiţi o mai bună reputaţie? 

— Justiţia pe care tocmai aţi citat-o s-a pronunţat în favoarea 


mea. Ar fi trebuit să o ştiţi, dacă acest subiect vă interesează 
atât de mult! 

Roger era sigur că artileria grea nu va întârzia să intre în 
acţiune. Dar hărţuielile continuară: 

— Este adevărat că melodiile dumneavoastră v-au adus peste 
două sute de milioane? 

Roger surâse: 

— Nu aş putea să vă dau cifrele exacte. Trebuie să ştiţi că fiscul 
opreşte o bună parte din aceşti bani. Cu toate deducţiile făcute, 
mai rămân câteva milioane. O bună parte din ei merge la opere 
de binefacere. În ce priveşte cheltuielile mele personale, nu sunt 
ridicate. Cărţile, casetele sau CD-urile, pe care le cumpăr cu 
predilecție, nu costă mult. De altfel, banii mă interesează foarte 
puţin. V-a mulţumit explicaţia? 

Un ziarist cu barbişon îl privi cu un aer inocent: 

— Grupul dumneavoastră a angajat recent un muzicien 
seropozitiv? Confirmaţi acest zvon? 

Atacul de care se temea Stratmore era în fine declanşat. 
Puritanii care nu respectau decât cuvântul pur al lui Dumnezeu, 
căutau să-l înfrunte. Roger îi răspunse cu un calm glacial: 

-Este adevărat. Am primit un muzician seropozitiv. Dar nu cred 
că această problemă de ordin interior merită o publicitate 
specială. 

— Dimpotrivă, domnule Osborne! Alegerea arată o stare de 
spirit supărătoare, o toleranţă pentru o categorie de persoane 
reprobabile. Comportamentul oamenilor din anturajul 
dumneavostră nu poate servi ca exemplu pentru copiii noştri. 
Nu credeţi că grupul este pe cale să-şi piardă vechea identitate 
şi să ia forma unui pericol public? 

Ziariştii notau furibunzi în carneţele dialogul dintre interpret şi 
personajul bărbos, ambii hotărâți să se distrugă, deşi păstrau 
aparenţa seninătăţii. 

— Pentru dumneavoastră, spuse Roger, un seropozitiv este un 
pericol public. Pentru noi, un seropozitiv nu îşi pierde calitatea 
sa de fiinţă umană. Noi îi datorăm respect şi avem faţă de el 
obligaţia de a face tot ce putem ca să-l salvăm. 

O expresie dispreţuitoare înflori pe faţa interlocutorului. 

— Majoritatea seropozitivilor sunt păcătoşi pedepsiţi de 
Dumnezeu! Ei suportă consecinţele viciilor lor contra naturii! 
Roger îl privi cu milă. 


— Morala dumneavostră nu este şi a mea! Se adresă apoi 
tuturor ziariştilor: 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să mă pregătesc pentru 
concert. Vă mulţumesc! 

Publicul lui Roger începea să freamăte cu multă vreme înainte 
de apariţia lui pe scenă. O comunicare reală, extrasenzorială îl 
lega de interpretul lui favorit. Un critic a afirmat că magnetismul 
lui Roger traversa spaţiul şi impresiona de la distanţă pe fani, 
care simțeau fizic apropierea lui. Atunci când se prezenta în faţa 
publicului, se produceau nişte electroşocuri între ei. Când cânta, 
spectatorii cântau de asemenea. O identificare datorată poate 
charismei lui, ce îmbăta ca un drog. Psihologii şi psihiatrii 
vorbeau de acest magnetism, dar fără să poată înţelege secretul 
acestei simbioze spirituale. 

La Hollywood Bowl, îşi reînnoi succesul, antrenând publicul într-o 
frenezie apropiată de extazul mistic. Înfluenţă malefică, clamară 
rigoriştii, care atribuiau succesul lui unor vrăjitorii. La imaginea 
lui Roger Osborne, monstru al rockului, ei au ataşat un calificativ 
care li se părea mai potrivit: Roger Osborne, sau diavolul 
încarnat... Cheltuiala sa extraordinară de energie — pe lângă 
interpretare, el dansa pe tot timpul spectacolului — exercita o 
atracţie egală asupra femeilor şi bărbaţilor. Fascinaţie cu atât 
mai periculoasă, susțineau adversarii, cu cât se adresa unor 
adolescenţi ale căror impulsuri erau încă în formare, ceea ce 
putea avea o influenţă periculoasă asupra libidoului lor. 
Spectacolul de la Hollwood Bowl se termină, ca şi celelalte, în 
delir. Aplauzele şi ovaţiile continuară multă vreme, în timp ce 
duzini de buchete de flori i-au fost aduse, privilegiu de care 
numai Axl Rose se bucura deplin....Încă euforic, Roger se 
demachia în cabina sa, când intră Mark, cu un mare surâs pe 
faţă. In urma sa, înainta regizorul John Mantegna, creatorul de 
filme costisitoare dar care aducea studiourilor sute de milioane 
de dolari. Gălăgios, bun vorbitor, expasiv, ca orice italian, el 
lansa înţepături cineaştilor constipaţi şi oscilanţi ce turnau filme 
intimiste şi se mulţumeau cu firimiturile. La vederea lui Roger, îl 
îmbrăţişa plin de entuziasm: 

— Incă de când v-am văzut, aveaţi şapte sau opt ani pe-atunci, 
mi-am dat seama că am de-a face cu o fiinţă excepţională. 
Acum străluciți în mod deplin. Talentul dvs. a explodat şi 
eclipsează complet o întreagă galaxie de stele extraordinare! 


Am ajuns în preajma dvs. graţie domnului Schweize, care m-a 
ajutat să traversez un triplu rând de paznici. Această gardă 
întărită din jurul dvs. este absolut necesară. Am fost dezolat la 
aflarea veştii despre acel atentat căruia era să-i cădeţi victimă. 
Vă aduc o veste care sper să vă bucure: întregul Hollywood a 
venit să asiste la concert şi a rămas cu gura căscată! Aţi reuşit 
să-i spulberaţi! Am venit să vă cer un autograf pe program! Aş fi 
fericit dacă v-aţi pune semnătura şi pe un contract cu firma XXI 
st Century! Vă promit un succes ce va depăşi succesul filmului 
Jurassic Park! Mă gândesc la un film în care îi veţi avea ca 
parteneri pe Axl Rose, McCartney şi Evan Dando! Paul va 
interpreta rolul tatălui dvs., Axl şi Evan vor fi fraţii dvs. Legenda 
modernă a lui Cain şi Abel! Vor curge valuri de sânge şi de 
muzică! Totul se va derula într-o ambianţă de feerie şi de 
teroare! Filmul va lua sfârşit — după un cutremur apocaliptic de 
pământ — atunci când falia San Andrea va deveni un braţ al 
mării! Ce ziceţi, vă place? 

— Foarte mult! Dar, deocamdată, sunt în plin turneu. 

— Înainte de a lua o hotărâre, ascultați această propunere! lată 
că vorbesc şi în versuri! Vă ofer un onorariu de şase milioane! 
Sean Connery a primit atât pentru Medecin Man. Vă place? 

— Vom mai vorbi... 

Mantegna mai aruncă un argument în talger: 

— În acest film, domnul Schweize va fi îngerul dvs. păzitor. Un 
înger păzitor care circulă în Porsche şi care iubeşte toate fetele 
nubile din Hollywood! 

Toată lumea izbucni în râs. Roger spuse: 

— Mark, iată un rol care îţi vine ca o mănuşă! Domnule 
Mantegna, mă voi gândi. 

— O.K. Voi aştepta răspunsul. Ştiţi unde mă găsiţi. Mategna se 
retrase. Roger oftă eliberat: 

— Un personaj remarcabil, dar de o limbuţie... Puțin cam 
obositor! 

— Nu a reuşit să te convingă? 

— Ba da! Dar am un sentiment straniu care îmi frânează elanul. 
Cinematograful l-a emasculat pe Elvis Presley. Filmele reduc pe 
marii cântăreţi, nişte monştri, nişte zei, la dimensiuni umane... 
Amploarea personalităţii lor se restrânge ca o piele... Filmele cu 
Mick Jagger, Madonna sau David Bowie nu au atins niciodată 
culmile unei autentice capodopere. Moonwalker nu a fost la 


înălţimea lui Michael Jackson. L-am văzut pe Sting pe ecran. 
interpreta rolul unui patron de bar şantajat de mafie. În 
distribuţie, el era plasat după Melanie Griffith şi Tommy Lee 
Jones, un actor mediocru. Sting ar fi meritat să fie în capul listei, 
mai ales că jocul lui a fost mai bun decât al partenerilor lui. 
Suspect, interpretat de Cher, este acceptabil. Dar Moonstruck a 
păcătuit prin banalitate. Cel puţin Bowie a avut inteligenţa să 
interpreteze în filme eroi stranii, ce-şi păstrează propria 
esenţă... Nu! Nu cred că voi profita de oferta lui Mantegna... 

— Eu sper că în cele din urmă tu îţi vei schimba opinia. Nu vei 
rezista la infinit tentaţiei cinematografului, spuse Mark. Trebuie 
să te grăbeşti. Am rezervat mai multe mese pentru toată banda 
la Escoffier. Să sărbătorim succesul în capitala mondială a 
filmului. Vei fi primit ca un rege. Bucătărie franţuzească de mare 
calitate. Ambianţă mega-lux pentru mega-snobi. Apariţia ta la 
Escoffier va avea efect mai mare asupra colectivităţii din 
Beverly Hill decât un articol elogios din Varietyl 

— Excelentă idee! Să mergem. Bob îmi va ţine locul. Să-l trataţi 
ca şi cum aş fi eu. Nimeni să nu observe şmecheria. 

— Şi tu? 

— Eu voi face un tur pe plajă, la Veneţia... 

— Cum? În mijlocul nopţii? exclamă Mark uluit. 

— Am o întâlnire cu Jim Morisson... Mă rog... cu spiritul lui... 
Mark râse: 

— Bizareria este apanajul marilor interpeţi. Vrei să-i ordon lui 
Cao să pregătescă limuzina? 

— Nu! Veau să merg singur... 

— Singur, noaptea, la Veneţia? Rişti să-l întâlneşti pe Morrison 
pe bune. Dincolo de Styx! 

— Singur, este un fel de a vorbi. Voi fi însoţit de Doris.... Până 
acolo, voi lua un taxi... sau voi închiria o maşină.... 

Mark oftă dezarmat. Ştia că Roger este încăpățânat ca un catâr. 
— Intr-o jumătate de oră o maşină te va aştepta în faţa holului. 
Ai vreo preferinţă? 

Ochii lui Roger au strălucit: 

— Doris adoră maşinile Ferrari! Roşii! 

— OK. Ştii să te descurci în acest oraş tentacular, gigantic, pe 
care îl vezi pentru prima oară? 

— Nici o problemă. Am studiat un ghid. Rodeo Drive, apoi la 
dreapta pe Bulevardul Santa Monica, apoi oceanul... şi Veneţia... 


— Locul întâlnirilor proaste! 

— Sunt obişnuit. La Notting Hill am învăţat semnificaţia expesiei 
a trăi periculos. Am trăit printre oameni fără adăpost. Am avut 
prieteni printre capetele rase, indieni, negri... 

Mark râse: 

— Nu vei înceta să mă surprinzi, Roger. Dacă Veneţia te 
plictiseşte, ne poţi găsi la Polo Lounge! 

— Mulţumesc pentru invitaţie! 

Roger vibra de plăcere. A parcurge la bordul unui superb Ferrari 
străzile din Los Angeles, oraş de vis, îl umplea de fericire. 
Hollywoodul şi lumea filmului l-au fascinat dintotdeuana. 
Mirajele ivite pe ecran i-au excitat imaginaţia şi i-au stimulat 
spiritul creator. Era pentru prima oară în viaţă când conducea 
un Ferrari. Ar fi putut să-şi permită luxul să cumpere o maşină 
de această gamă, dar nu avea timp să se preocupe de aceste 
fleacuri. La volanul maşinii Porsche, a lui Mark, el gustase 
plăcerea de a înfrunta spaţiile, de a savura voluptăţile vitezei, 
fără să se teamă de surprizele adesea penibile pe care le 
rezervă motocicletele, capricioase ca un cal îndărătnic. 

Mirosul proaspăt, sărat al oceanului şi parfumul de trandafiri 
pluteau prin aer. Euforic, Roger nu simţea adierile de aer cald ce 
aduceau pe aripile lui mirosul de benzină şi de oxid de carbon. 
Privea strada, trecătorii, luminile, mişcarea mulţimii. Pentru el 
mulţimea era mai importantă decât monumentele, căci reflectă 
viaţa, în timp ce monumentele se identifică cu moartea. 
Concepţie iconoclastă, dar care exprimă, după el, un mare 
adevăr. Un catâr viu valorează mai mult decât un împărat mort, 
este expresia care rezumă o veche credinţă. Adesea, 
înţelepciunea populară este mai profundă decât teoriile 
filosofice formulate de marii gânditori. Roger se opri la un 
semafor. O motocicletă Yamaha, călărită de un adolescent 
blond, cu bucle ce cad pe umeri, se opri la înălţimea lui. Lumina 
roşie se schimbă în verde. Yamaha ţâşni prima. Din partea 
dreaptă, un Mercedes decapotabil argintiu traversă intersecţia, 
intrând pe roşu. Pentru a evita coliziunea, adolescentul frână 
puternic. Roata din spate derapa pe asfaltul devenit alunecos. 
Motocicleta se răsturnă şi alunecă câţiva metri, antrenând 
totodată pe tânăr, care se văzu cu piciorul imobilizat sub masa 
grea de metal. Roger fu singurul şofer care se opri pentru a da 
ajutor accidentatului. Îl ţinu de motocicletă şi îl ajută pe tânăr să 


se ridice. 

— Eşti bine?, întrebă el. Nu s-a rupt nimic? 

— Sunt bine. Puțin ametit. Vă mulţumesc pentru ajutor. 

— Aţi avut noroc! 

— Este o motocicletă bună! Puțin cam nervoasă! Ei împinseră 
motocicleta pe trotuar. 

— Am şi eu o Yamaha exact ca asta!, spuse Roger. Tânărul 
blond îi întins mâna. 

— Mă numesc Chad. Chad Stetson. Roger fu frapat de rezonanţa 
acestui nume binecunoscut, 

dar nu făcu niciun comentariu. 

— Roger... Huntington, se prezentă el. 

— Aş vrea să vă invit la clubul meu, spuse Chad, The Blue 
Devils. Toţi oamenii cu motociclete mari se întâlnesc acolo. 
Chiar şi Hell's Angels sunt bine primiţi. Pielea este un must, iar 
solidaritatea este regula noastră de conduită. Dacă veţi veni în 
această seară îmbrăcat în alb, vom face o excepţie. Vă 
aşteptăm! 

Urcă pe motor, făcu un semn amical şi demară în trombă. 
Yamaha se îndepărtă ca o săgeată. Roger încă se mai întreba 
dacă Chad l-a recunoscut. In orice caz, a dat dovadă de 
discreţie. Este el oare rudă cu Wilbur Stetson? Ce coincidenţă 
tulburătoare! 

Roger sosi pe ţărmul oceanului. Recunoscu palmierii, atât de 
familiari, care se aliniau de-a lungul bulevardului, ce mergea de- 
a lungul plajei. Veneţia îşi desfăşura luminile, barurile, 
restaurantele, lumea sa exotică şi pestriță pe unde se plimba la 
debuturi Jim Morrison. Cântece, ţipete, râsete se amestecau aici 
vesel. 

Roger îşi parcă maşina şi se îndreptă pe jos spre plaja care îl 
atrăgea ca şi cum ar fi fost hipnotizat. Se încrucişa cu 
noctambuli fără a-i vedea. Nisipul mângâliat de valuri îl invita să 
se întindă... Roger repeta experienţa lui Morrison... nu era singur 
în faţa oceanului... excentrici sau iluminati, ca şi el, erau întinşi 
sub razele reci ale lunii... un cuplu se deda păcatului fără să se 
jeneze de martori, abandonându-se aventurii... se fuma... se 
fredona... se descifra limbajul stelelor... se dedau unor reţete 
plagiate... se înşela plictiseala... se plimbau degetele pe corzile 
unei chitare care plânge uşor... 

Doris se alungi leneşă pe nisip. 


Roger îşi lăsă privirea pe lumina albă, colorată în verde, pe care 
o arunca un ponton pe valuri, până la orizont... se lungi lângă 
Doris... chitara ofta în noapte... 

Roger închise ochii... o mână mătăsoasă îi atinse fruntea... 
Întredeschise ochii şi nu văzu decât galaxii întreţesute, 
amalgamate într-o dezordine strălucitoare... Işi închise ochii şi 
aşteptă... atingerea se repetă... un frison de plăcere şi de 
bucurie îi parcurse tot corpul... îşi întoarse uşor capul şi percepu 
în apropiere o siluetă curgătoare... silueta lui Jim... a lui Jim 
Morrison, întins pe nisip... cu pieptul dezvelit, cu mâinile 
încrucişate sub cap, briza se juca cu pletele lui negre ca nişte 
bucle rebele... era Jim... Roger îi recunoscu faţa frumoasă şi 
visătoare... Jim îi surâse... Roger nu îndrăznea să se mişte... cea 
mai mică mişcare, credea el, va face ca spiritul lui Jim să dispară 
în neant... exista o complicitate între spiritele lor... spiritul celui 
mort şi spiritul celui viu... 

Apoi Jim îi vorbi... fără a deschide gura... prin intermediul 
ideilor... El evocă magicul domeniu al suntelor... al muzicii... al 
ritmului imprimat de tobă, ecoul ritmului universal... li vorbi de 
semne... litere, cifre, note de muzică, urme de culoare... 
mijloace de exprimare a ideilor, de a le comunica... scriitură, 
formule matematice, linii pictate.... universul semnelor 
accesibile tuturor muritorilor... numai semnele trasate de 
creatorii de geniu supraviețuiesc secolelor, mileniilor... de la 
desenele rupestre şi până la ultimele formule ştiinţifice cu 
privire la secretele cosmosului... gravitație, lumină, viteză, forţă 
explozivă, distrugere şi renaştere... moartea concepută de 
oameni nu există... totul este viaţă... viaţă eternă... sub diverse 
forme... forme care se schimbă, esenţa subzistând mereu... 

— Hei, omule, ai un foc? 

Roger deschise ochii... Într-o fracțiune de secundă el fu adus în 
timpul fiinţelor vii... părăsi spaţiile astrale pentru a recădea pe 
scoarţa terestră... nisip... plajă... ocean... palmieri... ambianța 
californiană... Roger văzu un tânăr pilit, cu păr albastru, care ÎI 
privea de sus în jos... Morrison dispăruse... s-a risipit în neant... 
— Nu ai foc, omule?, insistă tânărul pilit. 

Doris începu să mârâie şi să îşi arate colții. Intrusul a tulburat 
călătoria prin infinit a prietenului şi stăpânului ei... ea nu 
vorbeşte, dar înţelege tot... fără să se bucure de inteligenţa 
umană, Doris posedă impulsurile şi înţelepciunea experienţei 


preistorice... 

— Omule, eşti mut sau ce? 

Vocea bâlbâită, iritată... urme de salivă, rotunde ca nişte stele la 
colţurile gurii... 

— Regret, nu fumez! 

— Cu atât mai rău, omule!, murmură tânărul cu plete albastre, 
şi se îndepărtă împleticindu-se. 

Roger era tot sub omeriul întâlnirii sale cu Morrison... vis?... 
imaginaţie?... realitate?... la istoria fiinţei sale se adăugase o 
nouă experienţă... o experienţă magnifică.... 

Roger se ridică... oftă... privi oceanul... apoi mângâie capul lui 
Doris care se ridică, şi ea, pe lăbuţe şi se lipi de piciorul 
stăpânului. 

— Să mergem, Doris!... Să ne întoarcem!... 

Interpretul şi căţeluşa lui se îndreptară spre mini-haosul din 
Veneţia... Întâlnirea cu Jim Morrison i-a insuflat lui Roger noi 
energii... Acum fredona vesel un cântec, o nouă creaţie inspirată 
de Morrison... Veneţia nu-l mai interesa... Fără Jim, Veneţia a 
redevenit o colectivitate zgomotoasă, vulgară... 

Roger înainta în parcare. Mai rămăseseră puţine maşini. Doris 
mârâi din nou. Ea simţise că cei patru negri strânşi în jurul 
maşinii Ferrrari îşi făceau simțită ura. La cel mai mic gest ostil 
din partea lor ea le va sări la gât. Înstinctiv, Roger percepu şi el 
agresivitatea celor patru vizitatori. 

Cel mai vârstnic, deja adult, avea globuri şi un lanţ de aur la gât. 
Probabil, furat. Lumina în parcare nu era puternică. Negrul nu 
putea distinge bine faţa lui Roger, ce purta în continuare 
ochelarii fumurii şi cascheta a cărei vizieră arunca o umbră pe 
trăsăturile lui. Negrul îl examina dispreţuitor şi spuse: 

— Hei, omule, am avut grijă de maşina ta. Furturile din maşini s- 
au înmulţit. Trebuie să ne plăteşti efortul. Ceasul, sper că ai 
unul, nu-i aşa?, şi portofelul! lată! Maşina este intactă, nu-i 
lipsesc nici roţile, nici ornamentele! Hai, fă-te încoa! 

Negrul ce-l flanca pe şef, scoase un cuţit şi cu mâna liberă făcu 
un gest: 

— Mişcă şi fii cuminte, dacă nu vrei să-ţi tai pielea ta albă! 
Atitudinea sa agresivă trezi mânia ancestrală a lui Doris. 

Sări asupra lui, dar Roger o trase de laţ şi o reţinu. Era nevoie să 
o calmeze. 

Negrul cel înalt aruncă o privire peste umărul lui Roger şi ezită. 


Colegii lui se tulburară. Roger auzi o voce cunoscută: 

— Ajunge! Plecaţi sau veţi fi încălziţi! 

Uimit, Roger întorse capul şi-l văzu pe Chad, băiatul de pe 
Yamaha, şi o gaşcă de opt-nouă tineri îmbrăcaţi în piele. Lanţuri 
grele şi cuțite străluceau în mâinile lor. 

Şeful negrilor se întunecă, calculă rapid şansele unei lupte... 
disproporţia era evidentă... nimic de făcut... Aruncă o privire 
dispreţuitoare asupra noilor veniţi, întunecaţi şi agresivi, apoi 
spuse cu o voce şuierătoare: 

— Ne vom revedea! 

Se întorse pe călcâie şi se îndepărtă cu un pas nonşalant, urmat 
de tovarăşi. Roger oftă eliberat. Întervenţia miraculoasă a lui 
Chad l-a scos dintr-o mare încurcătură. Chad îi surse. 

— Solidaritate! Este regula noastră numărul unu! Vă prezint pe 
prietenii mei! 

Le spuse numele, Roger le strânse mâna şi îşi exprimă 
mulţumirile. Matt, un tânăr brunet cu ochii veseli şi cu faţa de o 
frumuseţe bizară, de înger decăzut, exclamă surprins: 

— Chad, nu ne-ai spus că noul tău prieten este Roger Osborne. 
— Nu! Răspunse Chad. Se numeşte Huntington! Roger 
Huntington. 

Surâsul care dansa pe buzele lui îi dezminţi vorbele. 

— Este Roger Osborne, confirmă un roşcovan cu faţa pătată de 
pistrui. L-am văzut la un concert la Wembley. Mă găseam în 
primul rând. 

Interpretul admise râzând şmecheria. Le ceru iertare că i-a 
indus în eroare. Pentru a le arăta recunoştinţa, Roger îi invită la 
un pahar. 

— Foarte bine!, exclamă Chad. Veţi fi oaspetele nostru de 
onoare la Blue Devils, strigă Chad încântat. 

Ca o măsură de precauţie, Ferrari fu adăpostită în parcarea 
păzită a clubului. Spectacolul oferit lui Roger depăşea 
imaginaţia cea mai debordantă. Într-o fostă hală a unei fabrici 
dezafectate, un decorator cu idei extravagante a amenajat un 
fel de templu dedicat motocicletelor şi iubitorilor acestora. 
Yamaha, Harley-Davidson şi Toyota atârnau de plafon pe post 
de lampadare. Proiectoare abil disimulate răspândeau o lumină 
metalică, argintie, ce bătea în roşu şi verde, cu tonuri livide ce 
dădeau dansatorilor aspectul de cadavre ambulante. Schelete 
umane se balansau, apărând şi dispărând în spaţiul traversat de 


lumini stroboscopice. 

— Moartea este mereu prezentă printre noi, explică Chad. 
Vărsăm întotdeauna o picătură din primul nostru pahar în 
memoria colegilor noştri ucişi în cursul unor plimbări nebuneşti. 
Noi nu purtăm cască de siguranţă, deoarece vrem să cochetăm 
cu moartea. Dacă vrem să ne sinucidem, nimeni nu are dreptul 
să ne împiedice. Violenţa şi aneantizarea fizică sunt jocurile 
noastre preferate. Motocicletele, cu mulţi cilindri, sunt maşini 
periculoase, violente, care cer multă iscusinţă şi în acelaşi timp 
un curaj fără limite, voluptatea de a te întâlni la orice moment 
cu moartea. Nu ne temem nici de Dumnezeu nici de diavol. 
Suntem damnaţi încă de când am venit pe lume. 

Prietenii lui Chad şi cu Roger aplaudară aceste cuvinte. 

— Când unul dintre noi cade ucis de propria motocicletă, noi 
sărbătorim, adăugă Kyle, roşcovanul. A muri tânăr este un 
privilegiu. Se evită un sfârşit deplorabil al unor bătrâni care sunt 
morţi mai înainte de a-şi da ultima suflare. 

— Suntem cu toţii trăgători de elită!, declară Matt cu mândrie. 
Asta nu vrea să spună, că noi simţim plăcerea de a ucide. Nu! 
Nu suntem ucigaşi! 

— Este adevărat, confirmă Craig, un colos de douăzeci de ani. 
Nu mergem pe picioarele nimănui. Dar vai de cel care merge pe 
picioarele noastre! 

— Suntem fericiţi de a vă avea printre noi! Dar nu ştim dacă 
acceptaţi aceste principii! 

— Nu mai vorbiţi cu dumneavoastră cu mine. Pentru prieteni 
sunt Roger! lar voi mi-aţi arătat că sunteţi prietenii mei! Apoi, 
împărtăşesc o mare parte din aceste idei! Aşa că îmi depun 
candidatura la clubul vostru! 

— Acceptată în unanimitate!, strigară în cor tinerii adoratori ai 
ruletei ruseşti. 

Roger îşi ridică braţele: 

— Voi compune pentru voi două cântece: The Blue Devils şi To 
Death, with Love! 

La primele raze ale răsăritului, Roger se întoarse la hotel, uşor 
cherchelit şi cu bună dispoziţie. El ocupa un apartament ce-i 
permitea să cânte, să interpeteze la pian, în general să facă 
zgomot fără să-şi deranjeze vecinii. Mark îl aştepta în camera de 
zi. El adormise, culcat într-un fotoliu. La sosirea lui Roger, el se 
trezi şi îl primi frecându-se la ochi: 


— Mi-ai dat o teamă... 

— De ce? Prezenţa lui Doris cu mine ar fi trebuit să te 
liniştească! 

— l-ai pierdut pe drum pe cei din escortă... 

— Ţi-am spus că vreau să fiu singur! 

— In fine. Bine că te-ai întors. Asta este important. Perkins mi-a 
telefonat de câteva ori, Voia să-ţi vorbească. Îţi cere o întâlnire 
în cursul zilei de mâine, în grădina Muzeului de artă. Tu trebuie 
să stabileşti ora. Are chestiuni foarte importante să-ţi comunice. 
— La prânz? Mă însoţeşti? 

— Desigur. Să facem cumpărături. Este un pretext foarte bun. 
Acum, merg să mă culc... Mor de somn... 

La ora 10 Red se strecură în camera lui Roger, care dormea 
profund. Prietenul său a cerut valetului să nu fie deranjat înainte 
de ora unsprezece. Dar circumstanţele impuneau o schimbare 
de program. Red îl scutură uşor de umăr. Roger mormăi ceva 
neinteligibil. 

— Regret că-ţi tulbur visele, dar Stratmore vrea să te vadă 
urgent. L-a prevenit deja şi pe Mark, care va veni aici de 
asemenea. Este vorba, se pare, de un consiliu de război. Nu l- 
am văzut niciodată pe Stratmore într-o asemenea stare de 
agitaţie. 

— Spune-i să intre, zise Roger încă somnoros. 

După câteva clipe, managerul general dădu buzna în cameră. 
Gâfâia ca şi cum abia a terminat un jogging epuizant. La 
vederea lui, Roger ieşi din toropeală, Mark apăru şi el în 
pijamale. 

— Conturile noastre sunt blocate!, strigă Stratmore panicat. 
Portăreii au pus sechestru pe avioane, pe materialul scenic, 
până şi pe instrumente, ce mai, pe tot ce aparţine grupului! 

— Nu este adevărat!, exclamă Mark surprins. Consternat, Roger 
sări din pat şi îşi descoperi din kimonoul de mătase nuditatea. 
— Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că Dexter este falit! Că fondurile grupului au 
fost ipotecate pentru a se garanta datoriile! 

— Ce? Fără să ne prevină? Nu avea acest drept! 

— Bineînţeles că nu avea!, spuse şi Mark indignat. Trebuie să ne 
alertăm avocaţii. Justiţia va tranşa... 

Roger îşi masa uşor fruntea. 

— Justiţia... asta cere timp... Domnule Stratmore, voi acoperi 


cheltuielile din fondurile mele personale... Dispun de o sută de 
milioane... 

— 180 de milioane domnule, dar şi contul dvs. este blocat... A 
servit de garanţie... 

— Fără ştirea mea? Atunci, asta este o escrocherie! Deturnare 
de fonduri şi furt calificat! 

— Exact. Din fericire, hotelul este plătit dinainte pentru trei 
zile... 

— Şi după aceea? Putem conta pe banii de la ultimele 
spectacole? 

— Cum biletele au fost vândute dinainte, am remis totul 
casieriei firmei. 

Zdruncinat de acest şoc, Roger făcu un efort să se stăpânească: 
— Bine, domnule Stratmore. Voi merge personal la bancă. Voi 
încerca să obţin un împrumut pentru a acoperi cheltuielile cele 
mai presante. 

— O să vă însoțesc. Este nevoie de explicaţii... 

— Nu, mulţumesc, prefer să mă ocup singur de această afacere. 
Este vorba de banii mei. Vă voi anunţa rezultatele. 

Managerul general păru afectat de această lipsă de încredere. El 
se retrase fără să mai facă vreun comentariu. Lipsit de energie, 
Mark se lăsă să cadă pe un fotoliu. 

— ÎI bănuieşti de a fi fost în cârdăşie cu Dexter?, întrebă Mark. 
— Tot ce este posibil... Nu ai văzut? Mâinile îi tremurau aşa de 
tare că nu a reuşit să aprindă o țigară.. Mergi de te îmbracă. 
Acum, chiar că vreau să vorbesc cu Perkins. 

Cum era stabilit, Mark şi Roger se întâlniră cu agentul CIA în 
grădina Muzeului de artă. Mark îi repetă discuţia cu Stratmore. 
— Exact de acest aspect voiam să vă previn, spuse Perkins. 
Mâine dimineaţă toate ziarele vor publica vestea falimentului lui 
Dexter. Datoriile lui neplătite se ridică la două miliarde de lire 
sterline. Cea mai mare escrocherie a secolului. Moartea sa nu 
este datorată vreunui accident, cum pretinde familia. El s-a 
sinucis, pentru a evita ruşinea unui proces penal şi justa 
pedeapsă care trebuia să urmeze. Nu sunteţi singura persoană 
spoliată de acest individ. Băncile care i-au acordat credite 
imense, un pic cam prea uşor, au suferit pierderi importante. 
Două sunt gata să cadă. Zeci de mii de acţionari au fost ruinaţi. 
Fondurile de salarii au fost de asemenea deturnate. Toate 
grupurile rock care lucrau cu King's Voice împărtăşesc aceeaşi 


soartă. Din fericire pentru voi, celebritatea vă va aduce pe 
platou oferte mai bune. Ele nu vor întârzia. În zilele următoare, 
veţi fi contactaţi de cele mai mari case de discuri din lume. 
Roger îi relată întâlnirea cu Chad Stetson. Expresia mirată a lui 
Perkins îl uimi. 

— Aş putea să pun pariu că peripeţiile de ieri seară nu sunt 
fructul întâmplării... Wilbur l-a spulberat pe Dexter, şi imperiul 
lui. El va putea cumpăra la un preţ bun întreprinderile lui Dexter, 
care la ora actuală sunt în mâinile câtorva bănci ce au 
supravieţuit dezastrului. Aparent, Stetson nu este amestecat, 
este la fel de alb ca şi Imaculata Conceptie. 

— Mă gândesc să creez propria mea casă de discuri şi să 
întemeiez propria societate de producţie... 

— Mai degrabă, nu! Prea multă independenţă este periculoasă! 
Gândiţi-vă la Michael Jackson! Atunci când eşti singur, rişti 
foarte mult. Trebuie să fii acoperit de aliaţi puternici. Orice 
bancă vă poate acorda un credit. Concertele şi discurile din 
viitor pot garanta împrumutul. Dar, atenţie! 

Previziunile lui Perkins se dovediră corecte. Banc of America îi 
acordă lui Roger un prim credit de 20 de milioane de dolari, care 
trebuia să-i permită continuarea turneului american. El angaja 
apoi serviciile cabinetului de avocaţi Scott, Chandler & Morgan. 
Aceştia luară contact cu Banca londoneză Ridell & Kravis ce 
obținuse în garanţie contractele cu King's Voice, cumpărate 
ulterior de către Art Recording din Londra. Contractul lui 
Osborne reprezenta partea cea mai importantă. Avocaţii new 
yorkezi ai lui Roger invocară nulitatea acestei convenţii, ca 
urmare a deturnării de fonduri şi furtului de bani în detrimentul 
lui Roger, care vor antrena consecinţe penale împotriva 
patronului firmei. Pentru a-şi apropia milioanele interpretului, 
Harol Dexter se făcea vinovat de fals în înscrisuri şi de uz de 
fals. Se anunţa un lung proces. 

Această pierdere de bani, fructul muncii lui, deşi importantă, îl 
afecta mai puţin pe Roger sub aspect material, cât sub aspect 
moral. Îl lăsa rece bogăţia în sine. Nu avea gusturi somptuoase. 
Fără să ducă o existenţă spartană, căci îi plăcea confortul, Roger 
se mulțumea să acumuleze o vastă documentaţie, cărți 
ştiinţifice şi literare, discuri şi casete video, toate necesare 
realizării cântecelor lui, program care îi lăsa timp puţin pentru 
plăceri. Milioanele lui i-ar fi permis să susţină financiar grupul, 


să asigure remunararea personalului artistic şi tehnic. Mânia lui 
era cu atât mai pornită împotriva bancherilor veroşi, împotriva 
oamenilor de afaceri fără scrupule, împotriva hoţilor cu guler 
alb, împotriva escrocilor ce arătau o falsă respectabilitate. El 
detesta instrumentele lor servile, politicienii, înalții funcţionari, 
poliţişti, ce se pretau la jocul acestora, împinşi de setea de bani 
şi care erau fericiţi dacă obțineau nişte firimituri de la festin. 
Roger realiza precaritatea situaţiei sale şi a grupului. Era la un 
pas de dezastru, evitat de fapt mulţumită încrederii pe care o 
inspira talentul său. Dacă nu ar fi putut obţine un împrumut de 
20 de milioane de dolari, ar fi trebuit să dizolve grupul. Pentru a 
acoperi cheltuielile acestei formaţii gigantice, a plăti sălile, 
organizatorii de spectacole şi pe alţii i-ar fi trebuit un buget de 
cel puţin o sută de milioane. Roger plătise o cauţiune de cinci 
milioane de dolari pentru a ridica sechestrul pus pe materialul 
scenic, pe instrumente, pe accesoriile tehnice, precum şi pe 
mijloacele de transport. Desigur, a renunţat la avioane, a căror 
întreţinere era prea scumpă. 

Această criză i-a servit drept lecţie. El se concentrase numai 
asupra muzicii, neglijând complet afacerile. Noua experienţă, 
noile contacte cu lumea financiară puteau constitui un subiect 
pasionant, aşa că a compus câteva cântece despre politicieni 
corupți. Pentru moment însă trebuia să-şi îndrepte toate forţele 
şi să polarizeze energia personalului spre continuarea turneului 
american, ce condiţiona supraviețuirea grupului. Reţeta 
următoarelor douăzeci de spectacole era deja achitată firmei 
King; s Voice, înainte de anunţul falimentului. Roger era obligat 
să accepte această situaţie, altfel grupul ar fi trebuit să restituie 
costul biletelor vândute dinainte, dacă nu imaginea sa ar fi fost 
pe veci pătată. El trebuia acum să acopere toate costurile 
turneului: transportul, casa şi masa pentru personal, mâna de 
lucru locală suplimentară, necesară montării şi demontării 
materialului scenic. Trebuia ca mai întâi să facă economii, să se 
abandoneze stilul de viaţă risipitor. Să se renunţe la hotelurile 
de lux şi să se mulţumească cu unele modeste, să se treacă de 
la maşinile somptuoase la autobuze, să se elibereze de 
cateringul costisitor şi să se mulţumească cu masa la 
McDonald's. Cei interesaţi acceptară cu înţelegere aceste 
sacrificii. Roger avea în vedere chiar şi concedierea gărzilor de 
Corp. 


— În niciun caz!, exclamă Perkins alarmat. Grupul trece printr-o 
gravă criză. Înterese obscure, neneglijabile, sunt în joc. 
Favorabile sau defavorabile. Nu uitaţi de asasinatul lui Bruce, de 
atentatul de la Caracas. Situaţia este încă explozivă. 

Roger se întreba dacă spălarea de bani murdari funcţiona în 
continuare. 

— Presupun că operaţiunea a fost întreruptă, o dată ce Dexter a 
ieşit din scenă. 

— O vom şti la sfârşitul acestui turneu. Nu ar fi exclus ca 
această operaţiune să fi fost făcută de aliaţii supăraţi ai lui 
Dexter, cu permisiunea tacită a lui sau chiar fără ştirea sa. Este 
clar un singur lucru: Dexter a fost abandonat de vechii asociaţi. 
Rămas singur, a devenit ţinta organizaţiilor mai puternice. 
Privată de sprijin, corporaţia sa s-a prăbuşit ca un castel de 
nisip. Candidaţii acestei despuieri nu vor întârzia să iasă din 
umbră. Casa Art Recording va avea mult de lucru ca să-şi apere 
interesele. 

lpotezele lui Perkins nu întârziară să se adeverească. Yasuo 
Ichiwa, un japonez politicos, cu păr negru gumat, îmbrăcat cu un 
costum din trei piese, bine croit, un diplomat tipic, se prezentă 
la Roger. 

— Domnul Nakamura va fi foarte fericit să reia colaborarea cu 
grupul dvs. Divergente de idei l-au determinat să se separe de 
Harold Dexter. Domnul Nakamura este gata să vă facă o 
propunere avantajoasă. Are intenţia de a face o casă de 
producţie care să se ocupe numai de grupul vostru. Veniturile 
dvs. vor fi considerabil mărite. Protecţia sa vă va permite să 
lucraţi în linişte, să vă dedicați cântecelor. Strălucita cale a 
carierei dvs. va fi degajată de orice poluare. 

Limbajul înflorat îl amuză pe Roger. Ichiwa îi înmâna un dosar. 
— Studiaţi-l! Aşteptăm cu încredere decizia dvs. Inţeleaptă! 
Japonezul cu alură de diplomat făcu câteva temenele apoi se 
retrase fără zgomot. Puțin după aceea, patru case de producţie 
americane şi engleze îi prezentară la Roger oferte tentante. El 
trebuia acum să aleagă. Împrumutul de la Banc of America nu 
putea dura la infinit. Stratmore, pe care Roger l-a păstrat în 
serviciul lui, ca urmare a insistențelor lui Mark şi Perkins, se 
arăta cooperant şi făcea toate eforturile pentru a menţine 
cheltuielile grupului la un nivel cât mai scăzut. A terminat cu 
feţele lui întunecate, cu obiecțiile lui agasante. Cu surâsul pe 


buze, executa fără să discute dispoziţiile lui Roger, care avea 
senzaţia că trăieşte un coşmar. Înterpretul şi-a asumat toată 
responsabilitatea, iar greutatea acesteia apăsa greu pe umerii 
săi. Mark, un excepţional regizor, era practic nul când era vorba 
de probleme financiare. Perkins nu înceta să-i spună: 

— Continuaţi! Nu aşteptaţi noi intervenţiii făcute de case de 
producţie pentru a vă acapara grupul. Oamenii pe care îi 
bănuim, nu vor întârzia să-şi depună candidatura.În aşteptare, 
Roger îşi înmulţi demersurile pentru a face rost de bani. 
Articolele publicate de presă şi jurnalele televizate comentau 
falimentul lui Dexter şi furtul a cărui victimă a fost Roger. 
Grupuri mai puţin importane, care au colaborat cu King's Voice 
nu au suscitat decât un interes minor. Escrocheriile lui Dexter, 
pierderile suferite de Roger, ameninţarea unei panici bursiere 
mereu posibile, riscurile tânărului Osborne meritau în schimb 
toată atenţia. Revelaţii picante despre viaţa privată a 
personajelor angajate în acest curent abundau pe piaţă: 
amantele lui Dexter, banchetele şi fetele de companie oferite 
bancherilor pentru a le câştiga bunăvoința şi pentru a susţine 
nişte împrumuturi fabuloase, aventurile sentimentale ale fiului 
său şi perversiunile sale sexuale, dorinţa Myrei Dexter de a-şi 
găsi un soţ, în ciuda infirmităţii ei, nonconformismul lui Roger şi 
aluziile la bisexualitaea lui, deşi destul de vagi pentru a putea 
începe un proces de defăimare. Descompunerea grupului era, 
desigur, luată în calcul. 

Roger îşi dădea seama că zvonurile din jurul posibilei dizolvări 
încurajau pe oamenii de afaceri şi industriaşii cenușii să aştepte 
cu răbdare ca el să arunce prosopul, pentru ca apoi ei să se 
arunce după profit. Dar el nu avea nici o intenţie să abandoneze 
câmpul de luptă. Dificultăţile întâlnite i-au întărit rezistenţa. l-a ! 
telefont lui John Mantegna şi l-a anunţat că este gata să 
semneze contractul cu studioul XXI st Century, dacă i se va plăti 
un avans de trei milioane din onorariul său. Mantegna discută cu 
şefii lui şi obţinu în cele din urmă două milioane. Cum 
responsabilul | însărcinat cu relaţiile exterioare, ce făcea parte 
din statul major al lui Stratmore, era un incapabil sau poate că îl 
sabota, Roger îl 

Iconcedie şi îl înlocui cu Red Clairambault, tânărul lui secretar, 
care-şi dovedi repede calităţile de negociator. Roger semnă de 
asemenea un contract de publicitate cu domnul Mowby, dar fără 


a-i acorda exclusivitatea pe care acesta i-a solicitat-o. Red 
trebuia acum să ia legătura cu diverse firme comerciale şi 
industriale şi să le propună un parteneriat publicitar cu Roger 
Osborne. 

— Red, toată lumea ştie că acum sunt în pană. Depinde numai 
de tine să-ţi pui în funcţiune talentul tău diplomatic şi să obţii 
cele mai bune condiţii financiare. Utilizează rivalităţile, 
concurenţa firmelor care produc mărfuri mai mult sau mai puţin 
similare. Corespondenta pe care tu o porţi cu fanii mei îmi 
dovedeşte o inteligenţă foarte ascuţită, un spirit fin şi un umor 
remarcabil. Şi nu este vorba aici de complimente, ci de 
constatări. Ai darul sau nu îl ai. lar tu îl ai. Pot să te asigur. 
Desigur că această nouă însărcinare va duce la majorarea 
substanţială a salariului tău. 

— Mai întâi rezultate... mai târziu recompensele... 

Red făcu minuni. Haine de lux, maşini, articole de sport, tenis, 
yachting, echitație, totul mergea. Roger era foarte credibil când 
recomanda calitatea superioară a acestor produse. Opiniile lui 
aveau autoritate. Imaginea lui Roger apăru în presă, la 
televiziune, pe panouruile publicitare cu o frecvenţă crescută. 
Contractele şi milioanele nu au întârziat să apară. Domnul 
Mowby îi reproşa lui Roger trădarea sa, dar fără niciun efect. Dar 
marea lovitură a lui Red depăşi toate previziunile. Firma Coca- 
Cola se oferi să sponsorizeze următorul turneu al grupului. 
Trebuiau acum discutate condiţiile. 

— Cu condiţia ca acest contract să nu îi aducă aceleaşi neplăceri 
ca cele aduse lui Michael Jackson! spuse Eric, înclinat spre 
pesimism.ÎIn schimb, Perkins îşi freca mâinile, manifestând o 
mare satisfacţie. 

— Acum, rechinii vor intra în joc, dacă nu vor să piardă o afacere 
de aur! Patronul ocult al lui Stratmore va ieşi la lumină! 

— Îşi va scoate coarnele de Belzebut!, interveni şi Mark cu un 
aer sumbru. Criza nu este însă sfârşită! Totul mi se pare prea 
frumos pentru a fi adevărat! 

Roger îşi dispersă fondurile în cinci conturi, de la cinci bănci din 
New York şi Los Angeles. Cum împrumutul acordat de Banc of 
America era aproape gata de a fi epuizat, preşedintele Harry 
Schultz îi propuse o suplimentare de credit. Moralul lui Roger era 
acum ridicat. 

După un concert excepţional la Las Vegas, el apelă domiciliul 


londonez al lui Will Stanhope. Will răspunse la telefon. 

— Am citit în ziare despre marea măgărie făcută de Dexter. 

— Din fericire, am putut ieşi! Am trasat jaloanele unui viitor 
turneu în America de Sud, Australia şi Japonia. Vei putea să ni te 
alături... 

Will oftă. 

— Ştii că sunt seropozitiv... Legislaţia din Statele Unite interzice 
intrarea pe teritoriul său a străinilor purtători ai virusului HIV... 
— Această interdicţie nu este în vigoare în Brazilia, unde vom 
avea o serie de concerte. De altfel, avem deja un seropozitiv în 
grup. 

— Am aflat. Aici, comentariile nu sunt complet binevoitoare... 
— Mă doare în cot de aceste comentarii! Am nevoie de tine aici! 
Tu eşti un chitarist de mare clasă! Cum te simţi? 

— Bine. SIDA nu s-a declanşat încă... După ultimele teorii, 
virusul HIV nu este un vestibul obligatoriu al bolii SIDA. 

— Exact. Will, te rog să-ţi pregăteşti paşaportul pentru Brazilia. 
Îţi voi telefona când trebuie să te îmbarci pentru Rio! 

Primul turneu american se apropia de sfârşit. Cel deal doilea, 
anunţat cu mare publicitate, promitea beneficii fabuloase. 
Biletele s-au epuizat încă din ziua punerii în vânzare. Grupul 
plutea în plină euforie. Zilele urâte erau într-un trecut pe care 
Roger şi colegii lui doreau să-l uite. Toată lumea era mulţumită, 
cu excepţia lui Stratmore, care rodea nevos frâiele. Roger 
angajase un nou contabil, recomandat de Perkins. Abia ieşit din 
colegiu, el a acceptat să coopereze cu CIA şi să servească ca 
agent în statul major al lui Stratmore. La început, acesta se 
opuse vehement acestei numiri. 

— Cereţi economii, domnule Osborne, şi îmi angajaţi pe acest 
boboc, fără nici o experienţă, în condiţiile în care am deja doi 
contabili experimentați în seviciul nostru de contabilitate. Ne va 
complica existenţa.În cele din urmă, el a trebuit să se supună. 
Ordinul lui Roger nu admitea replică. Stratmore se plânse şi lui 
Mark: 

— Încă o gură de hrănit! Capriciile lui Roger, acest copil 
întârziat, au început să mă calce pe nervi! 

— Trebuie să recunoşti, John, că el a salvat grupul şi pe noi de 
şomaj! 

Stratmore se îndepărtă înjurând. 

La rândul lui, Perkins se arătă încântat: 


— Stratmore este furios pentru că nu mai poate spăla banii 
murdari ai patronilor lui. Ipoteza mea se dovedeşte exactă. 
Stratmore nu lucra pentru Dexter. Dexter nu era decât un 
paravan. El ştia ce se petrecea şi primea probabil un procentaj 
din afacere. Trebuie să ajungem la şefii lui Stratmore. 

— Nu vă temeti pentru viaţa lui Osborne? 

— Pentru moment, nu. Ei au nevoie de el! 

— Patronii lui Stratmore nu vor accepta niciodată un fapt 
împlinit. Ei vor lua măsuri... probabil violente.... 

— Aşteptăm aceste măsuri! Ard de nerăbdare! Riscul este 
meseria noastră! 

— Dar nu a lui Roger şi a colegilor lui! 

— Aceste sensibilităţi nu sunt miza, Mark! Eu nu pregătesc 
prăjitura pentru cei de la DEA! 

— Sunteţi cinic, Perkins! 

— Cinic? Nu. Sunt realist.În timpul concertului oferit de grupul 
Osborne la Memphis, interveni un prim incident serios. Totuşi, 
ziua începuse sub cele mai bune auspicii. Avionul Concorde, 
închiriat de Roger pentru a face mai mult efect, ateriza înaintea 
prânzului, primit de mii de fani care legănau portretele lui 
Roger, în mărime naturală, pe numeroase pancarte şi erau 
îmbrăcaţi cu tricouri cu numele şi chipul său imprimate. Când 
cobori pasarela, urmat de trupa sa compusă din fete foarte 
frumoase, alese dintre cele mai frumoase modele, de muzicieni, 
toţi intraţi deja în galeria marilor rockeri, de dansatorii lui atent 
selecționați, ca nişte Chippendale, pentru a seduce şi inflama 
simţurile femeilor, ovaţiile izbucniră. Toată lumea era convinsă 
că au fost depăşiţi George Michael sau Prince, care se puteau 
lăuda că au prezentat în clipurile lor, Too funky şi Cream, pe 
cele mai uluitoare manechine. Ambii aveau de înfruntat 
rivalitatea grupului En Voge, care, în Free Your Mind, a 
desfăşurat o defilare de modă făcută de nişte superbe fete de 
culoare. 

In legătură cu clipurile, opinia lui Roger a evoluat în funcţie de 
câteva concepţii inovatoare adoptate de creatorii foarte 
inspirați. Ei au abandonat suprarealismul naiv ce caracteriza 
clipurile de la început, pentru a aborda subiecte admirabil 
construite. Clipurile grupului Osborne respectă această formulă 
ce implică, din nefericire, cheltuieli mari. 

Roger simţea o emoție justificată. Memphis, oraşul ce reflectă şi 


acum gloria nemuritoare a lui Elvis Presley, regele rockului, i-a 
făcut o primire triumfală. Lumea ce se agita în jurul lui Roger, îl 
făcea pe Loring şi pe gărzile de corp să fie în alertă. Mark a 
profitat de noua prosperitate a grupului, pentru a obţine 
ridicarea sechestrului pus pe limuzinele blindate ale lui Roger. 
Concluziile lui Perkins, ce-l considera, pentru moment, pe Roger 
de neatins, nu îl linişteau deloc. Întuitiv, el descifra reticenţele 
interpretului, ce resimțea manipulările al căror obiect devenise. 
Temerile lui găsiră repede o motivare. În faţa hotelului, 
protestatarii purtau pancarte cu sloganuri ostile: „Roger 
Osborne, pleacă de aici cu bolnavii tăi de SIDA!", „Nu vrem ca 
copiii noştri să fie contaminaţi!", „Părăseşte Memphis 
neîntârziat!" 

Poliţia, de altfel prezentă, nu interveni, căci manifestanţii se 
limitau să vocifereze, fără să facă vreo acţiune violentă. Roger 
nu s-a lăsat însă impresionat de această nouă etalare a urii. El 
ştia că acceptându-l pe Glenn printre muzicieni, se expunea 
criticilor. După-amiaza, contrar obiecţiilor lui Mark, ieşi cu 
maşina, însoţit de Eric, trompetisul, de Abraham Lincoln, 
dansatorul de culoare, de Red şi Doris, pentru a vizita studioul în 
care Elvis a înregistrat primul lui cântec dedicat mamei sale. 
Imobilul aparent banal era situat într-un cartier mai curând 
mediocru. Studioul, minuscul, ar fi putut foare bine să servească 
drept cămătărie sau mercerie. Roger nu rezistă curiozităţii să 
vadă şi interiorul. O tânără femeie, anunţată în prelabil, care 
trebuia să joace rolul de ghid, fu atât de impresionată de 
prezenţa lui Roger, că uită discursul pregătit dinainte. Câteva 
instrumente muzicale din epoca lui Elvis şi câteva fotografii mai 
aminteau de gloria trecută. Roger nu putea realiza că în acest 
spaţiu redus au fost lansați marele Elvis, dar şi Johnny Cash, Roy 
Orbison şi extraordinarul Jerry Lee Lewis, toţi au înregistrat aici 
cântecele care i-au făcut celebri. El se simţea mic în acest 
sanctuar, ce păstra între pereţi umbra marelui Elvis. Pentru 
contemporanii puritani, cu concepţii înguste, rockul era muzica 
diavolului. „În zilele noastre, gândea Roger, fundamentaliştii 
sunt gata să recâştige terenul pierdut." El simţea consecinţele 
pe pielea lui. Răuvoitorii au încercat dintotdeauna să 
murdărească reputaţia marilor rockeri. Clocotind de mânie, ei 
denunţau incestul lui Elvis, bigamia lui Jerry Lee, viaţa risipită a 
lui Morrison. Toţi marii rockeri au fost împroşcaţi cu noroi. 


„Milioanele lor, se gândea Roger, au atras scandalurile aşa cum 
un câine atrage puricii sau vita atrage muştele. Au fost valabile 
toate pretextele. Când e vorba de bani mulţi, martorii apar ca 
ciupercile după ploaie." 

Roger a rezistat tentaţiei de a vizita faimoasa Graceland, casa 
visurilor, construită de Elvis după ce a intrat în cercul îngust al 
celor superbogaţi. Cineva i-a vorbit de urâţenia acestui edificiu, 
de luxul epatant, expresie a unui prost gust dovedit de un 
parvenit. Descrierea friza caricatura. Adevărată sau nu, Roger 
nu dorea să o lege de imaginea lui Elvis, ce trebuia să-şi 
păstreze puritatea sa legendară. 

Mulțimea în mişcare, ca nisipul purtat de vânt, pregătită să se 
bucure de un spectacol plin de exuberanţă, se grăbea spre 
stadion. Majoritatea amatorilor găseau bilete pe piaţa neagră ce 
funcţiona ireproşabil. Înaintea intrării, eternii protestatari îşi 
agitau pancartele şi scandau sloganuri: „SIDA este pedeapsa lui 
Dumnezeu!", „Împiedicaţi bolnavii de SIDA să ne contamineze 
copiii!", „SIDA loveşte drept!", „Sexul practicat în afara 
binecuvântării bisericii este o crimă!". Tema avortului era din 
nou atacată: „Nu ucideţi pe micuţii ce dorm în burta memei 
lor!", „Moarte criminalilor care ucid pe micuţi!" 

Poliţia era mobilizată în număr mare, pentru a face faţă oricărui 
eveniment. Loring şi-a concentrat oamenii în jurul scenei şi a 
cabinelor rezervate artiştilor. 

Roger era preocupat de această nouă reprezentare ce aducea 
nu element nou: a se combina ordinea strictă a baletului riguros 
desfăşurat de Prince, Madonna sau Michael Jackson cu 
dezordinea aparentă a grupurilor Guns'n'Roses, Bon Jovi, Suede 
sau U2. Solourile de dans executate de Jamirogquay în faţa celor 
zece muzicieni ai lui, aveau un farmec aparte. A permite vedetei 
să evolueze aparent în contratimp cu ansamblul va da o notă de 
originalitate. Roger a imaginat un dans excentric executat de el 
şi Bob Esses, uluitoarea sa sosie, având ca fond un balet 
disciplinat ce figura valurile unei mări agitate. Simularea unui 
surfing accentuat de un savant joc de lumini verzi, bătând în 
albastru. 

Intrarea în scenă a lui Roger, precedată de un rock răsunător, a 
trezit ovaţii uriaşe şi aplauze frenetice. Programul, bine pregătit, 
debuta cu o defilare de modă, pretext pentru a prezenta 
frumuseţea feminină sub aspectele ei cele mai plăcute. 


Fluierături admirative se ridicară în cor, semnalând prezenţa 
elementului masculin din public. Fascicule de lumină baleiară 
spectatorii invitaţi să se alăture cântăreților, ce prezentară cele 
mai frumoase compoziţii ale lui Roger. Notele se înşiruiau ca 
nişte perle pe un portativ luminos proiectat pe cer; un mijloc abil 
pentru a se atrage atenţia asupra dansatorilor ce se produceau 
în faţa publicului, purtaţi de-a lungul unor corzi invizibile. Era 
culmea plăcerii... 

Fiecare apariţie a lui Roger provoca o furtună de urlete 
entuziaste. Fetele şi băieţii râdeau, plângeau, ţipau.. Era ceva 
nemaivăzut... 

Un magnific trio de baterişti marcă trecerea de la prima la a 
doua parte a programului... 

Baletul apăru din nou în scenă. La extremităţile acestui fond 
furtunos se formară doi nori luminoşi, argintii, care se risipiră 
pentru a dezvălui pe două patforme mobile pe doi Roger 
Osborne identici, ce dansau şi cântau în armonie. Spectatorii 
uluiţi îşi închipuiră că este vorba de un joc de oglinzi, singura 
explicaţie a unei similitudini incredibile. Aplauzele explodară. 
Roger şi Bob au făcut minuni. Eleganţa mişcărilor, fizicul lor 
plăcut, frumuseţea lor dădeau o mai mare strălucire muzicii, pe 
ansamblu dezlănţuită. Era apogeul... _ 

Dar exact în acest moment se declanşa tragedia... In rândul 
publicului ce se presa în partea dreaptă a scenei se produse un 
fel de rumoare, de ondulare giratorie. Roger remarcă o mişcare 
neobişnuită, dar muzica acoperea orice zgomot. El văzu gărzile 
de corp care se aflau în zonă, gata să se precipite spre această 
turbulenţă inexplicabilă. Un gol se făcu apoi în jurul unui tânăr 
ce părea să mânuiască o armă. Câţiva spectatori se lăsară la 
pământ. Agresorul îşi ridică arma spre Roger, apoi ezitant, o 
îndreptă spre Bob, pentru ca în cele din urmă să o îndrepte spre 
Roger şi apăsă pe trăgaci. Bob se aruncase deja înaintea lui 
Roger, pentru a-l acoperi cu corpul său. Glonţul îl lovi în umăr. 
Gărzile de corp sosiră în fine în apropierea trăgătorului şi reuşiră 
să-l imobilizeze. Poliţia a intervenit. Mark făcu semn muzicienilor 
care priveau perplecşi, să continue să cânte. Deşi uşoară, rana 
lui Bob înroşi vesta sa albă. Roger îl aduse în culise. 

Incidentul, aparent o busculadă, scăpase publicului. Mark a 
împiedicat o explozie de panică cu urmări grave pentru public, şi 
catastrofală pentru reputaţia trupei... Presa puse mâna pe 


subiect şi publică concluziile anchetei conduse de poliţie în 
prezenţa procurorului adjunct al districtului. Era vorba de un 
nebun, produs al societăţii de consum, ce împingea libertatea 
până la limitele sale ultime. Statistici uluitoare indicau un număr 
crescut al deceselor cauzate de armele de foc. Anumite ziare 
conservatoare din provincie aruncau o parte din responsabilitate 
pe umerii muzicienilor rock, care creau tinerilor o stare de 
isterie colectivă, propice exceselor celor mai proaste. Ei citau 
grupul Public Enemy, care propovăduia deschis asasinarea 
poliţiştilor... Tonul urca... manifestările se înmulţeau... 

Simpatia lui Roger pentru Bob se preschimbă într-o mare 
prietenie. Sosia sa se interpusese, ca un scut viu, între el şi 
agresor. Chiar dacă rana nu era gravă, loialitatea lui Bob s-a 
verificat pe deplin. Roger l-a însoţit la o clinică, unde un chirurg 
i-a scos glonţul şi i-a pansat rana. 

— Alter ego sau înger păzitor?, se întreba Mark uimit. Perkins a 
avut o bună idee propunându-i un angajament.În ochii colegilor, 
Bob deveni un erou. În schimb, incidentul de la stadion îl aruncă 
pe Stratmore în dezolare. 

— Mi-e teamă că această afacere va fi speculată de oamenii de 
rea-credinţă, care nu vor întârzia să înfiinţeze o campanie de 
presă păgubitoare pentru noi. Managerii sălilor de concerte vor 
suferi presiuni pentru a ne anula concertele. Trebuie să facem 
astfel faţă unor serioase probleme financiare. 

Temerile lui erau juste. O parte a presei, în special ziarele şi 
staţiile radio ale Americii profunde, îi sfătuiră pe părinţi să nu 
mai dea voie copiilor lor să-şi asume nişte riscuri uriaşe 
frecventând concertele grupului Osborne. Această formaţie 
muzicală exercită o influenţă nefastă asupra spiritului celor 
tineri. Campania îl denunța pe Roger care dispreţuia bunul simţ, 
logica elementară, prezentând în lumina reflectoarelor un 
bolnav de SIDA aureolat cu un romantism înşelător. Adolescenţii 
vor fi tentaţi să conchidă că SIDA nu este o boală cu adevărat 
periculoasă, deoarece purtătorii virusului sunt acceptaţi pe o 
scenă. Se invocau noile legi ce-i obligă pe sportivi să se supună 
analizelor de sânge, căci anumite sporturi, mai mult sau mai 
puţin violente, cum sunt boxul, fotbalul, rugbyul, voleiul, 
provocau coliziuni susceptibile a produce leziuni sângerânde. 
Dacă Bob ar fi seropozitiv, rana sa ar fi periculoasă mortal. 
Atunci când a acceptat un bolnav de SIDA în grup, Roger a dat 


dovadă de o gravă inconştienţă. Tolerant al homosexualilor, 
protector al seropozitivilor, el făcea indirect apologia Sodomei şi 
Gomorei... 

Campania a avut rezultate. În cursul turneului, manifestări ostile 
s-au produs în mai multe oraşe din sudul profund. Un camion 
greu fu incendiat aproape de Little Rock, Arkansas. Stratmore 
ceru rezilierea contractului lui Glenn Northcote, a cărui 
seropozitivitate a declasat acest scandal. Mai moderat, Mark 
opina că această afacere merită o serioasă reflecţie. 

Perkins îşi mărturisi nemulţumirea, căci această agitaţie 
ameninţa să-i bulverseze planurile. Brian Forbes, agentul CIA 
jubila. El voia să profite de această atmosferă tulbure pentru a 
da o mare lovitură. A proceda la arestări. Şefii lui îl opriră. 
Spălarea banilor, ce continua în ciuda lichidării fizice a lui 
Dexter, demonstra că alte persoane patronau lucrul din umbră. 
Trebuia urmată filiera cu răbdare, adunate probele, ajuns la un 
nivel mai înalt şi numai după aceea se puteau arăta cărţile. De 
data asta CIA şi DEA erau de acord. 

Roger era furios. El simţea instinctiv combinaţiile ce se urzeau 
fără ştirea lui, maşinaţiile ce dispreţuiau toate interesele lui. 
Atmosfera încărcată de electricitate îi întindea nervii. Pentru a-i 
amplifica stresul, legile decenţei şi asociaţiile mamelor şi-au 
întărit acţiunile împotriva lui. Marile ziare, revistele rock, 
lanţurile de televiziune, de orientare mai liberală, emițând opinii 
nuanţate, i-au luat apărarea. Pentru a-şi elibera spiritul de 
aceste contrângeri, el se închidea în camera lui de hotel şi 
compunea cântece angajate, prin care îşi exprima îndoielile, 
deziluziile, mustrările adresate lumii adulţilor, egoişti, duplicitari 
şi care-şi disimulau necinstea în spatele unei faţade de 
comprehensiune şi de cordialitate. Dar ei îi dezvăluiau 
adevărata natură imediat ce erau învestiţi cu o autoritate ce le 
permitea să-şi manifeste aroganţa şi disprețul pentru 
subordonați. Aceştia se umileau şi făceau temenele, aşteptând 
ziua în care vor putea la rândul lor să devină şefi, să se instaleze 
pe locul acestora şi să le adopte comportamentul şi 
obiceiurile... 

Turneul continua... 

După un concert la Albuquerque (New Mexico), grupul se 
deplasă spre Chicago. ltinerariul capricios fusese stabilit în 
funcţie de programul mereu încărcat al stadioanelor, care 


intercalau meciurile de fotbal american, manifestările sportive şi 
concertele marilor grupuri rock, după rezervările făcute înainte. 
Concertul din Chicago se desfăşură fără incidente. Pasiunile care 
creşteau spiritele în sud, se atenuau în nordul preocupat de 
probleme economice şi sociale. Concertul următor trebuia să 
aibă loc la Detroit, oraş destul de aproape de Chicago. 

Roger alese transportul rutier, pentru a rupe monotonia 
călătoriilor cu avionul. 

— Am parcurs America de la un capăt la altul fără să o cunosc, 
în timpul zborurilor de noapte nu vedem decât lumini 
dispersate, îndepărtate, care apar şi dispar în spatele unui 
orizont invizibil, în timpul zilei norii, defilează sub burta 
avionului. Când atmosfera este limpede, avem impresia că 
pământul se reduce la proporţiile unor producţii miniaturale în 
relief, expuse pe mese lungi în Muzeele de Ştiinţe Naturale. 
Mark ridică din sprâncene, îngrijorat.. 

— Am citit undeva că Detroit e un oraş periculos, unde nu e de 
trăit... 

Eric Selth izbucni în râs. 

— Cunosc bine acest oraş satanic! E mai rău decât faimosul 
Tombestone din vechiul Far West, unde crimele îmbogăţeau pe 
antrepenori. 

Roger surâse. 

— Să aluneci printre pericole... ce voluptate! Mark ridică braţele 
descurajat. 

— Cunosc preferinţele tale extravagante!... Bine! Vom merge cu 
maşina... 

Autostrada 94 nu era în mod deosebit amuzantă. Ca de obicei, 
Roger remarcă amuzat numele exotice ale anumitor localităţi: 
Sawyer, care îi amintea de Tom Sawyer, tânărul erou al lui Mark 
Twain, Paw-Paw, Mattawan, Climax, Battle Creek, Marengo — 
care evoca o faimoasă bătălie câştigată de Napoleon, urmată de 
o altă localitate care se numea Waterloo; Parma, cu parfum 
italian, apoi Dexter, care prin asociere de idei îi sugera lui Roger 
un sentiment de amărăciune... În sfârşit Garden City, ce nume 
poetic — periferie care deschide uşile Detroitului, Tombestone- 
ul zilelor noastre... 

Detroit avea aerul unui oraş african. Negrii inundau străzile. 
Albii, galbenii, besanezii erau în minoritate. O ambianţă de 
bucurie şi de tristeţe, de opulenţă şi de mizerie, dădeau acestei 


aglomeraţii urbane un miros aparte. În ciuda rugăminţilor lui 
Mark, ale lui Stratmore şi ale lui Loring, Roger alesese o maşină 
banală. Nu voia să atragă atenţia cu limuzina sa blindată, albă şi 
lungă precum un vagon-pat. 

Eric îi dădu dreptate. 

— E mai bine aşa! Când trecem neobservaţi, vedem oamenii aşa 
cum sunt ei! Naturali! Plini de viaţă! Periculoşi de asemenea! 
Dar atât timp cât te prezinţi cu aura ta de personaj celebru, 
adulat de mulţime, oamenii se prostesc, te privesc cu ochii 
rotunzi, admirativi... apoi încep să urle bucuria lor... 

— Foloseşti un limbaj colorat, Eric!, spuse Roger amuzat de 
discursul prietenului său. 

— Mulţumesc!, răspunse Eric cu politeţe. La şcoală şi în mod 
deosebit în închisoare, am citit mult! Marii poeţi americani, 
francezi şi englezi m-au inspirat să creez la rândul meu versuri 
şi cântece... 

— Mă uimeşti!, spuse Roger. 

— Am învăţat chiar şi franceza! Am împărţit celula cu un 
profesor de franceză, care se culca cu elevele sale! Cea mai 
mare nu depăşea treisprezece ani! Îi ştia pe dinafară pe 
Baudelaire, Verlaine, Rimbaud! Pentru că violatorii de fetiţe sunt 
mai maltrataţi de deţinuţi, îi luam apărarea! Eram uimit de 
cultura sa! Recunoscător, m-a îmbătat cu literatură şi muzică! 
— Dă-mi cântecele tale! Dacă sunt bune, şi presupun că sunt, 
grupul nostru le va lansa! De ce nu? 

— Detroitul este patria Motown Records!, explică Eric cu 
respect. În acest oraş leneş, unde avem toate şansele de a primi 
un glonţ în burtă, şi-au făcut debutul Michael Jackson, Stevie 
Wonder, Diana Ross, Marvin Gay şi mulţi alţii... Pentru mine 
Detroit este o sursă de inspiraţie... 

Maşina se opri la semafor. Un negru se apropie, privi băieţii care 
se aflau înăuntru, se strâmbă apoi scuipă în faţa lor. Scuipatul 
verzui, bălos, se lovi de geam şi curse slinos. 

Semaforul se făcu verde, iar maşina porni. 

— Bleah! Îmi face scârbă!, exclamă Mark. Eric râse. 

— Este mai bine aşa, decât un glonte! La semafor trebuie să fim 
mai atenţi la pietoni decât la circulaţie! Prima preocupare a unui 
şofer este să blocheze portierele şi să-şi ridice geamurile! Se 
evită surprizele! Nu toate! 

Traversară un cartier sărăcăcios, cu case mari dărăpănate, 


vechi reşedinţe abandonate de proprietarii lor albi pe măsură ce 
negrii se instalează în imediata lor apropiere, pentru a-i invada 
încetul cu încetul. 

Acum frumoasele imobile de altădată erau ruinate. Ferestrele 
erau acoperite. Ici şi colo, printre găuri, se zăreau canalizări. Pe 
scările de la intrare, pe trotuare, micuţii negri mişunau, strigau. 
Adolescenţi aroganti, bine îmbrăcaţi, cu cercei şi lanţuri aurite 
pe piept, se uitau suspicioşi la caravana de limuzine care defila 
pe pavajul găurit. Bătrânii îşi duceau anii în spate. Vagabonzi 
transportau sărăcia strânsă în saci din material plastic. 

— Mizeria umană redusă în starea cea mai pură!, exclamă Roger 
şocat. 

— La Detroit este frecvent!, spune Eric. 

După un teren invadat de ierburi apăru firma luminoasă a unui 
bar: ROCKLAND. Părea amenajat într-o veche biserică, sau un 
grajd de proporţii destul de mari. Eric îl arătă cu degetul. 

— Am petrecut în acest bar cele mai fericite zile ale existenţei 
mele. Fete seducătoare, băutură şi scandaluri la discreţie. Eram 
prieten cu negrii, care se arătau primitori imediat ce erai 
respectuos. În această bodegă am învăţat să cunosc frumuseţea 
bluesurilor, a reggae-ului, a rockului negru... 

Roger nu mai era atent la comentariile lui Eric despre lumea 
ciudată a Detroitului. Gândurile lui zburau spre alte tărâmuri. 
Gloria Vox Recording refuzase să editeze ultimul album care 
conţinea două cântece considerate nepotrivite. Premiera, Love 
till death do us part, povestea dragostea nefericită a doi prieteni 
bolnavi de SIDA, care nu se resemnează să aştepte moartea 
fără să reacționeze. Duşi de o exaltare mistică ei decid să se 
sinucidă pentru a permite spiritelor lor să treacă frontierele 
imperiului morţii, apoi, resuscitaţi, să împartă primăvara unei 
noi vieţi.Îndrumătorii de la Gloria Vox Recording reuniți de 
circumstanţă — un client de înălţimea lui Roger trebuia să fie 
tratat cu consideraţie — Îşi exprimaseră totuşi regretul de a nu-l 
putea imprima. Argumentele lor i se păruseră speciale. 

— De acord! Este un cântec foarte frumos! Atât de frumos încât 
ajungi să-l idealizezi, declarase vicepreşedintele, ştergându-şi cu 
un gest de reflex ochelarii, pentru a-şi ascunde jena. Superba 
dumneavoastră compoziţie va avea efecte perverse. Tinerii vor 
fi tentaţi să-şi imagineze că SIDA, moartea provocată de această 
oribilă boală, nu e chiar atât de înspăimântătoare pe cât o 


credeam. Resuscitaţi ei voi fi din nou vii, sănătoşi şi fericiţi... 

— Invierea lui Christos va fi banalizată!, adăugase responsabilul 
Serviciului Comercial, bătând masa cu degetele sale. 

— Vă cer iertare!, protestase Roger. Uitaţi de reîncarnare! 

— Credinţele budiste nu sunt ale noastre, Domnule Osborne!, 
spusese el. Religia creştină nu admite reîncarnarea! 

Al doilea cântec arăta alungarea unui tânăr prostituat, 
îndrăgostit de un băiat de vârsta sa şi purificat de pasiunea sa, 
el abandonează vechea sa meserie şi reia drumul şcolii şi 
comportamentul sănătos care îi redă seninătatea spiritului. 

— Tema acestui cântec este inadmisibilă!, declarase un 
producător cu ochi bulbucaţi şi cu obraji roşii. Idealizaţi 
dragostea homosexuală, o prezentaţi într-o lumină castă, pură, 
care nu corespunde realităţii! 

Roger protestase: 

— My private Idaho, filmul lui Gus Van Sant, povesteşte de 
asemenea o dragoste dintre un tânăr prostituat şi prietenul 
său... producţie premiată la Cannes... 

— Este posibil!, ripostase vicepreşedintele. Dacă am edita acest 
disc, am risca să dezlănţuim cenzura. 

— Cenzură? Cenzura nu există! 

— Vă înşelaţi! Oficial nu mai există! Dar ligile puritane, 
majoritatea moralistă, sunt mai puternice decât legea! 

— Discurile mele se vând în milioane de exemplare, în ciuda 
criticilor răuvoitoare, puţin importante de altfel... 

— Exact această vânzare enormă care, în cazul dumneavoastră, 
ne sperie! Vom fi acuzaţi că facem propagandă, la scară mare, 
pentru sacralizarea iubirii homosexuale! Interzicerea vânzării 
discului dumneavoastră tinerilor poate să dăuneze!...Veţi 
accepta să-l vedeţi marcat cu semnul X ca filmele porno? 
Preşedintele, un bătrâior cu părul alb şi cu faţa alungită, tipul de 
actor de cinema folosit pentru rolul de amiral, cu prestanţă, 
intrase în joc: 

— Scuzaţi-mi îndrăzneala, domnule Osborne! De ce cântaţi 
homosexualitatea? Anumite ziare au făcut deja aluzii 
răutăcioase cu privire la preferinţele dumneavoastră sexuale, 
urmate de declaraţiile evident tendenţioase ale unui servitor de 
casă mare? 

Roger surâse ca un aristocrat amuzat de îndrăzneala fără 
consecinţă a unui ţăran. 


— Văd unde vreţi să ajungeţi! Nu sunt homosexual! Aş înţelege 
poate bisexualitatea. Nu sunt de altfel singurul rocker care o 
practică! 

— Bineînţeles, bineînţeles! Noi refuzăm discriminarea sub orice 
formă! Rasială, sexuală sau religioasă! Dar în acelaşi timp nu 
vrem să ne intersectăm cu ligile puritane! Vrem să vă sugerăm 
ceva... De ce să nu renunţaţi, cel puţin pentru moment, la 
introducerea acestor două cântece, pe discul dumneavoastră? 
— Nu se discută, domnule! 

Negocierile se terminară într-un punct mort... 

— Dacă am intra să bem un pahar?, propuse Eric. 

Roger tresări, smuls din gândurile sale. El admira curajul 
oamenilor, capabili, cel puţin după exemplul viselor, să 
traverseze în câteva secunde spaţiul şi timpul, din orice 
dimensiune... 

— Nu suntem singuri, Eric!, obiectă Mark fără prea multă 
convingere. Cu această acritură de Stratmore în fund... 

— Nu mă interesează Stratmore! Nu este tatăl meu pentru a-mi 
corecta conduita!, ripostă Eric. 

Pentru Roger, agresivitatea sa era reconfortantă. Această 
modificare a itinerariului îi va schimba ideile. 

— Mark, sunt de acord cu propunerea lui Eric! Stratmore poate 
să se ducă la dracu! Poate să se ducă direct la hotel! Opreşte, 
Cao!, îi ordonă şoferului. 

Managerul general, chiar dacă era şocat de această iniţiativă 
neaşteptată, ca un bun câine de pază, nu-şi abandonă turma. 
Grupul, muzicieni şi dansatori, apăraţi de gărzile de corp şi 
urmat de Stratmore şi Statul său major de scribi, se îndreptară 
către intrarea barului. Doi negri solizi triau clienţii care făceau 
coadă în faţa uşii. Ei împinseră pe câţiva tipi, căci indivizi cu chip 
de gangsteri, dealeri sau de junkie nu întâlneau nicio opoziţie. 
Grupul de albi care îl urmau pe Eric nu inspiră încredere 
cerberilor care îşi exprimaseră opţiunea deja: 

— Nu mai sunt locuri! Clubul este deja plin! Stergeţi-o! Ştergeţi- 
o! 

Eric se puse în fata lor. 

— Anunţaţi-l pe Web! El mă cunoaşte! 

Acest nume avu efect. Gardienii se consultară din priviri, apoi 
cel mai mare intră în bar. 

Aşteptându-l pe Web, Mark se întoarse către Roger. 


— Nu crezi că vom avea probleme?, spuse el în şoaptă. Asta ne- 
ar mai lipsi! Să facem o vizită obligatorie la spital, pentru a 
repara stricăciunile! 

Stratmore râdea din gât. 

— Nu te nelinişti! Eric ştie ce face! Este publicitate bună! Să 
inaugurăm sejurul nostru în Detroit vizitând un bar frecventat în 
exclusivitate de negri... Înaltă diplomaţie, Mark! 

Gardianul reveni, urmat de un negru tânăr cu alură de boxer. La 
vederea lui Eric, izbucni în râs. 

— Este în regulă! Lăsaţi-i să treacă! 

Eric şi Web se sărutară zgomotos, ca într-un film în care vrem să 
subliniem prietenia explozivă dintre doi tineri care nu s-au văzut 
de multă vreme. 

— Nu-mi spune că Roger Osborne se află printre prietenii tăi!, 
strigă Web. Ar fi prea frumos ca să fie adevărat! Am citit în The 
Rolling Stone că tocmai ce te-ai angajat în grupul său! Ce 
ascensiune, Eric! Până ieri căutam motive vagabonzilor din 
cartier! Astăzi înoţi printre nori şi stele! 

Web îl primi pe Roger cu toate onorurile. 

— Suntem fericiţi să primim printre noi pe cel mai mare dintre 
cei mai mari! Aţi făcut o bună alegere, domnule Osborne, 
angajându-l pe Eric, cel mai strălucitor trompetist de la Louis 
Armstrong încoace! Din nefericire, el este alb. Dar se va căsători 
cu o negresă şi va face micuţi trompetişti mulatri, care vor duce 
armonia între rase... Mulatrii vor fi mâine stăpânii Americii! 
Negrii-negri şi albii-albi vor dispărea....Îşi termină discursul, şi cu 
mâna sa mare cu vene proeminente, invită grupul să intre. 

— Consumaţia va fi oferită de casă! 

Rockland-ul era o sală vastă cu tavanul susţinut de stâlpi. 
Ansamblul vibra de ritmul îndrăcit impus de un DJ extravagant, 
luminilor clipinde şi a numeroaselor cupluri de pe platoul de 
dans. Alcoolicii goleau pahar după pahar şi junkiştii, cu ochii 
sclipitori, priveau în jurul lor halucinaţi, ca şi cum nu reuşeau să 
înţeleagă viziunile care îi vânau. Traficanţi încărcaţi cu bijuterii 
îşi plimbau cu o aroganță ostentativă bogăţia. Animatoarele 
aprindeau cu şarmul lor şters clienţii care se lăsau dezbrăcaţi 
fără să protesteze. Fete tinere, abia ieşite din pubertate, făceau 
primii paşi în lumea adulţilor unde totul se vinde sau se 
cumpără, bineînţeles şi corpul uman. Adolescenţi intraţi de mult 
timp în tumultul vieţii lor dure de ghetou administrată de legea 


cea mai puternică: să obţii prin forţa pumnului ceea ce nu poţi 
obţine prin alte mijloace şi să omori pentru a nu fi omorât, în 
ochii acestor tineri, Roger citea foamea păsărilor de pradă. 

— Cel mai bun bourbon pentru prietenii lui Eric, care sunt şi 
prietenii mei!, ordonă Web celor trei barmani. Sau preferaţi 
şampania, domnule Osborne? Şampanie franţuzească, nu 
surogat! 

— Web sunt şi minori în grupul nostru, îl avertiză Eric râzând. 

— In barul nostru nu facem discriminare între minori şi adulţi!, 
se avântă Web. De altfel poliţia nu-şi bagă niciodată nasul în 
afacerile mele. Şi inspectorii igienei îmi anunţă în prealabil 
inspecţiile lor! 

Apoi spuse la urechea lui Roger. 

— Dacă inima vă spune, vă pot procura nişte cocaină sau 
heroină la preţ de prieten! 

— Mulţumesc, nu voi uita propunerea dumneavoastră, domnule 
Web! 

— Web! Web, simplu, pentru cei apropiaţi! Şi îmi sunteţi 
apropiat... 

— Roger, pentru prieteni! 

— Mulţumesc, Roger! Sunteţi un tip şic! Din partea casei vă 
oferim în această seară să inhalaţi nişte cocaină! Pentru tine şi 
prietenii tăi, ca să fii în formă! Da! Am tot ceea ce vă face să 
visaţi! Quaalude, Orange Sunshine, Mascaline, Benzedrine, 
Black Beauty, Dexamil, Sky Blue, Mandrax, Ethil Chlorid, Crystral 
Methedrine, Extasy, Tuinal, Phenobarb! Nu sunt făcături! Nu vei 
găsi la mine decât bună calitate! Pentru cunoscători! Pentru 
rafinaţii ca mine! 

Sticlele de şampanie fură deschise în serie. DJ-ul avertizat de 
Web puse cântecele lui Roger. Clienţii obişnuiţi cu Rockland 
rămaseră uimiţi. In acest bar se punea decât muzică de negri şi 
în mod execepţional cântecele lui Michael George, prieten 
declarat al negrilor. Recent, Web admisese cântecele celor de la 
NKOTB, noul single al celor de la New Kids on the block, 
reapăruţi pe scena rock sub direcţia lui Donnie Wahlberg, care-şi 
lăsase barbă ca să-şi dea importanţă, şi care recrutase 
muzicieni negri pentru a completa grupul său şi să-i dea culoare. 
Rasist convins, dar păstrând secretul în fundul sufletului, căci 
cariera sa era legată de universul rock'n roll în care negrii 
reprezentau o componerntă importantă, Stratmore privea cu 


dezgust ascuns amestecătura de negri care se învârteau ca 
nişte titirezi, dându-i amețeli. Scribii săi, tânărul asistent Ethan 
Montagu, responsabilul Relaţiilor Publice şi contabilul Guy 
Rodgers, care, în ciuda celor treizeci de ani avea aerul unui 
adolescent întârziat. Aşezaţi în jurul unei mese pătrate, ei beau 
şampania pe care Web le-o servise personal. Stratmore 
dezaprobase angajarea lui Abraham Lincoln, despre care Roger 
făcea atâta caz. Infiltrarea acestui dansator în grup nu era decât 
începutul unei invazii de negri, pe care managerul general nu o 
dorea. Dar asta lipsea ca să completăm colecţia de 
homosexuali, ai bolnavilor de SIDA şi a junkerilor care 
compuneau grupul Osborne. Stratmore admitea teoria care 
asocia marile talente, nebunii. 

Fete — animatoare de profesie, judecă Stramore — invitau la 
dans pe Roger şi pe prietenii săi cu o îndrăzneală care îi stârnea 
indignarea. Chiar şi Mark se lăsă dus de ritm. 

O adolescentă metisă, cu ochi surâzători şi cu sâni ascuţiţi sub 
bustiera din mătase roşie, se apropie de contabil şi cu un gest îl 
chemă să o urmeze pe ringul de dans. Fără să ţină cont de 
privirea severă a şefului său, el se ridică şi se pierdu cu tentaţia 
sa în mulţimea mişcătoare. 

— II credeam mai serios, spuse Stratmore neîncrezător. 

— La vârsta sa este explicabil, replică Montagu cu vădită 
superioritate, deşi era mai tânăr decât Rogers. 

Pentru a intra în grațiile şefului său ierarhic şi pentru a obţine o 
promovare, îi aproba cu ostentaţie toate afirmaţiile, chiar dacă 
le găsea stupide. 

— Vorbiţi mai bine decât Zarathustra!, i-a spus într-o zi cu o 
admiraţie falsă. 

Stratmore răspunse umflat de orgoliu: 

— Tot ceea ce enunţ este fructul unei bogate experienţe şi a 
unei meditații profunde. 

Stratmore goli paharul de şampanie şi reluă cu un ton critic: 

— La spectacolul de mâine vor fi toţi frânţi! 

— In caz că reprezentaţia va avea loc, spuse Montagu cu un aer 
îndoielnic. Managerii de sală ridică din ce în ce mai des 
probleme. Atitudinea prea liberală a lui Roger nemulţumeşte 
opinia publică. Viitoarele spectacole de la Denver, Colorado 
Springs şi Aspen riscă să fie anulate. i 

— Denver şi Colorado Springs ne vor da bătaie de cap. In 


schimb, Aspen nu ne va face probleme. Printre bogătaşii care se 
plimbă la Aspen, concepţiile lui Roger sunt acceptate. 

Deodată, un zgomot se auzi pe ringul de dans. Treptat, cuplurile 
încetară exhibiţionarea, pentru a forma un cerc în jurul unui 
bărbat căzut pe parchet. 

— Chemaţi o ambulanţă!, strigă cineva. 

Urmat de oamenii săi, Web îndepărtă pe oamenii stupefiaţi, 
pentru a vedea despre ce era vorba. 

Stratmore şi Montagu se ridicară, împinşi de curiozitate. 

— Ce s-a întâmplat?, întrebă Red, care se desprinse din mulţime 
şi se apropie de masa lor. Tânărul francez era livid şi se abţinea 
să nu vomite. 

— Guy tocmai a fost înjunghiat! 

— Ce?, exclamă Stratmore siderat. S-a încăierat cu cineva? 

— Nu! Eram aproape de el! Un negru a trecut pe lângă el şi i-a 
împlântat un cuţit în spate... apoi a şters-o... Am văzut doar 
gestul său... Nu aş putea să-i descriu faţa... Pentru mine, toţi 
negrii se aseamănă... 

Guy Rodgers muri în drum spre spital. Mass-media semnală 
moartea sa. Micul contabil era un bărbat şters, fără viitor în 
lumea spectacolului. Una dintre numeroasele furnici anonime, 
care gravitează în jurul starurilor şi asigură funcţionarea unui 
mare grup rock. Ancheta bătea pasul pe loc. O singură 
explicaţie părea plauzibilă. Agresorul greşise ţinta. Roger 
Osborne ar fi trebuit să fie ţinta. Dar această ipoteză nu 
mulțumea pe nimeni. Asasinatul lui Bruce Gordon la New 
Orleans, atentatul de la Caracas, care costase viaţa mai multor 
membri ai grupului şi acum moartea violentă a lui Guy Rodgers 
se înscriau, aparent, într-o suită de acţiuni teroriste, executate 
de o organizaţie încă neidentificată. Varianta criminalilor plătiţi 
era improbabilă. Aceşti criminali profesionişti ratează rareori 
ţinta. Dacă ratează la prima intervenţie, reuşesc la a doua. 
Agresiunile repetate împotriva prietenilor lui Roger Osborne 
presupun un plan strategic, care ar avea drept scop eliminarea 
grupului, devenit prea important, deci stânjenitor pentru anumiţi 
competitori. In sport această practică era curentă de ceva 
vreme. Această soluţie îl contraria pe comentatorul de la SBC. 
Cu Roger Osborne în viaţă, grupul s-ar reconstitui sub o nouă 
compoziţie... 

A doua zi seara concertul se derula fără incidente majore. 


Poliţia, prezentă în număr impresionant, menținea ordinea. 
Câţiva protestatari agitau pancarte la intrarea pe stadion. 
Înscripţionările cereau expluzarea lui Glenn Northcote şi a 
tuturor homosexualilor din grupul Osborne. Altfel, boicotajul 
acestei formaţii va fi decisiv.Înainte de începutul spectacolului, 
Glenn anunţă că nu intră în scenă. Nu voia să creeze dificultăţi 
camarazilor săi şi lui Roger care îl susţinuse cu atâta curaj. 
Stratmore, care asista la această discuţie, propuse un 
compromis. Glenn nu va fi exclus din grup, dar nu va participa la 
concertele date în oraşele unde publicul îşi manifestă ostilitatea. 
Roger se opuse. Grupul îl acceptase în cunoştinţă de cauză; în 
consecinţă îl va susţine fără rezervă. Legea nu interzicea 
seropozitivilor să-şi exercite meseria, să ducă o viaţă normală, 
să beneficieze de avantajele şi respectul datorat fiinţelor 
umane. 

Mark adoptă părerea lui Roger. 

— Rock'n roll-ul este expresia culturii populare, care exclude 
rigorismul, falsa morală, fanatismul religios, excesele aşa-ziselor 
tradiţionalisme care au alunecat pe panta unui naționalism 
excesiv, al fascismului sub o altă formă. Roger nu poate să-şi 
abandoneze principiile de apărător al democraţiei, al 
liberalismului. 

Stratmore îl întrerupse cu un gest. 

— Nu-mi vorbiţi în sloganuri, Mark! Mă obosiţi! Tinereţea e prea 
impetuoasă! Prudenţa este mereu recomandată! Nu vreau ca 
agresiunile care au lovit grupul nostru să se repete! 

Asistentul lui Mark anunţă că grupul trebuia să intre în scenă. 
Roger se adresă camarazilor săi: 

— Supun cazul lui Glenn votului vostru! Putem să-l abandonăm? 
Să cedăm presiunilor? Sau să-l păstrăm aproape de noi? 

Toate mâinile se ridicară în favoarera lui Glenn, care îi privea cu 
lacrimi în ochi. Roger îl sărută. 

— Poţi conta pe noi! Urmează-mă! 

Grupul traversă culoarele sub protecţia gărzilor de corp şi a unui 
dublu cordon de poliţişti. Primarul Detroitului nu admitea 
incidentele sângeroase în oraşul său. Se auzea rumoarea 
publicului, care aplauda nerăbdător. 

Apariţia lui Glenn încadrat de Roger şi de Bob Essex, produse o 
furtună de ovaţii. Generaţia tinerilor confirmă alegerea grupului. 
Concertul de la Detroit marcă începutul unei etape decisive în 


cariera lui Roger. El îşi asuma misiunea de a apăra libertatea şi 
de a combate opresiunea sub toate formele. El afişa 
seninătatea, fără a ignora — În străfundul inimii sale — 
pericolele la care se expunea. 

Turneul continua triumfal. În paralel, opoziţia puritană, 
exasperată de ascendentul grupului Osborne asupra tinerilor îşi 
înrăia reacţiile. Presa locală, supusă influențelor teroriste, îşi 
multiplica atacurile. 

Roger adoptase o nouă formulă; la începutul fiecărui concert 
punea publicului o întrebare care nu cerea decât un răspuns 
clar: da sau nu. 

— Ar trebui să tratăm bolnavii de SIDA precum nişte leproşi 
care, în timpul Evului Mediu, mureau închişi, abandonaţi în 
leprării? 

— Nul!, urlau tinerii impresionați de aceste imagini. Sau: 

— Avem dreptul de a închide bolnavii de SIDA în lagăre de 
concentrare şi să-i exterminăm precum naziştii exterminau pe 
evrei şi pe homosexuali? 

— Nu!, strigară spectatorii. 

Cruciada întreprinsă de Roger câştiga teren. Existau precedente. 
Studiourile de la Hollywood, care produceau filme modeste, ca 
să sensibilizeze opinia publică în legătură cu această problemă, 
adoptară o atitudine mai cinstită. Filme destinate marilor ecrane 
prezentară personaje homosexuale fără să le reducă apariţiilor 
tradiţionale caricaturale, machiate vulgar sau efemizat, cu 
gesturi ridicole. 

Marea Britanie produsese deja A bigger splash, cu David 
Hockney, Prick Up Your Ears, interpretat de Vanessa Redgrave şi 
Gary Oldman, care trebuia să aterizeze în sfârşit la Hollywood. 
Roger respecta mult filmul Maurice, făcut după romanul lui J.L. 
Forster şi interpretat de James Wilby şi Hugh Grant, care trebuia 
să devină o mare vedetă. Forster nu permisese publicarea 
acestui roman decât după moartea sa, pentru a nu suporta 
scandalul societăţii victoriene. Un personaj, tânăr homosexual, 
se căsătoreşte pentru a împrăştia bănuielile care ar fi putut să-i 
strice reputaţia. Prietenul său, mai puţin precaut, îşi continuă 
aventurile amoroase anticonformiste. 

— Les gardes-chasse, au fost întotdeauna încoronate de un 
potenţial sexual, care le făceau irezistibile, spunea Roger 
râzând. O altă garde-chasse introdusă în scenă de D.H. 


Lawrence în faimosul său roman Lady Chatterley's Lover, a lovit 
concepţiile ultramoraliste ale Marii Britanii, şi a pus capăt 
cenzurii literare. Romanele englezeşti şi americane, care excitau 
curiozitatea ultraconservatorilor, erau publicate în Franţa, şi 
intrau pe căi ilegale în ţările de origine. 

Roger păstra în colecţia sa video un film numit Another Country, 
având ca vedetă pe Rupert Everett şi care reconstituia viaţa 
studenţilor în marile şcoli britanice, între cele două războaie. 
Deşi interzisă, homosexualitatea se practica pe ascuns cu o 
frecvenţă care alarma cadrele didactice. Cei mai celebri spioni ai 
secolului, Burgess, Maclean şi Philby, fuseseră educați la Trinity 
College şi la Cambridge, unde numeroşi studenţi se dedau la 
moravuri contra naturii, considerate şic. Legenda pudică 
povestea despre cauza dezertării la duşman, care era de natură 
politică. În realitate, sovieticii au avut o idee genială. Să 
şantajeze diplomaţii homosexuali şi să-i denunțe public dacă nu 
acceptau să lucreze pentru KGB. Îndrumătorii politici ai Marii 
Britanii şi-au dat seama — prea târziu — că legile lor, care 
condamnau homosexualitatea, făceau jocul ruşilor. Ei au 
legalizat această deviaţie sexuală. Şi automat trădările au 
încetat. 

Executorii marilor studiouri americane constataseră surprinşi că 
filmele care dezbăteau această temă erau la mare modă. Cei 
care ascundeau cu grijă homosexualitatea lor, pentru a nu 
atrage atenţia, ajunseră la concluzia că epoca persecutărilor era 
trecută. Filme având terma homosexualității erau produse 
underground. Acum ele primesc dreptul Cetăţii. Streamers, 
interpretat de două tinere stele, Matthew Modine şi Michael 
Lichtenstein, puse în lumină o problemă care dădea dureri de 
cap preşedintelui Clinton. Homosexualitatea în armată. Chorus 
Line, realizat de Richard Attenborough, care alesese drept 
vedete pe Michael Douglas, Cameron English şi Terence Mann, 
povestea lumea teatrului, în mod deosebit a baletului, şi relaţiile 
limită care legau anumiţi dansatori. Roger găsea în această 
producţie cinematografică moravuri care înfloreau în lumea 
rockului. 

Regizorul olandez Paul Verhoeven lansă Cel de-al patrulea om şi 
Spetters, care dezvăluia homosexualitatea în lumea oamenilor 
de litere şi din sport. Mai târziu Verhoeven cucerise celebritatea 
la Hollywood. 


Cineaştii francezi intrară în forţă în această competiţie cu două 
filme de mare calitate: Nu te sărut, cu Manuel Blanc şi Philippe 
Noiret şi Les nuits fauves, realizat şi interpretat de Cyrill Collard, 
scriitor de mare talent, care murise tânăr. Geniul arde repede 
pe aleşii săi. 

Englezii produseră Apartament zero; filmul povestea o acţiune 
plină de suspans despre un tânăr burghez ruinat şi un vechi 
agent secret, urmărit de poliţie pentru crimele făcute în timpul 
regimului dictatorial argentinian. 

Roger privise cu plăcere şi amuzament comedia lui Pedro 
Almodovar, copilul răsfăţat al cinematografului spaniol, care 
realizase un film despre un adolescent — Antonio Banderas care 
se îndrăgosteşte de un actor — Eusebio Poncela — afacere plină 
de situaţii amuzante. Lansat cu această producţie cu efecte 
explozive, Banderas îşi făcuse o intrare triumfătoare la 
Hollywood. 

Last exit to Brooklyn, roman scris de Hubert Selby Junior, 
provocase un mare scandal la apariţia sa, în anii şaizeci. Era 
vorba despre un lider sindicalist, căzut în păcatul 
homosexualității. Douăzeci de ani mai târziu, un film a fost făcut 
după această carte. Moravurile evoluaseră. Nenorocirile 
sindicalismului înecat în păcat nu incitară decât curiozitatea 
câtorva vânători de vrăjitoare întârziate. Criticii care au îngropat 
în tenebrele infernului romanul lui Selby, acceptară fără să 
obiecteze filmul. Publicul marcă aprecierile sale umplând sălile 
de cinema.Încurajaţi de această suită de succese, cineaştii de la 
Hollywood dădură o nouă lovitură, lansând un film despre 
travestiţi — Torch Song Trilogy. Acest buchet de stele, printre 
care Matthew Broderrick şi Anne Bancroft, trebuia să asigure o 
interpretare de clasă. Asasinarea unui tânăr homosexual, care 
luase apărarea unui bătrân agresat de un vagabond, îi aduse 
aminte lui Roger de moartea lui Bruce. 

Un mare succes urma. My own private Idaho, realizat de Gus 
Van Sant, regizor care cucerise admiraţia şi respectul 
Hollywood-ului. Doi actori tineri, talentaţi, încoronau această 
operă. River Phoenix şi Keanu Reeves. Un film care risca la 
fiecare pas să cadă în sordid, se ridica la înălţimi dramatice de o 
intensitate atinsă doar de tragediile shakespeariene. Un băiat 
bolnav de narcolepsie este victima unei lumi care profită de 
slăbiciunea sa pentru a-l exploata şi în final este distrus... 


Moartea adevărată a lui River Phoenix, intervenită puţin mai 
târziu în urma unei supradoze, îl surprinsese pe Roger, care 
vedea în el pe demnul urmaş al lui James Dean. 

Un singur film difuzat în cinematografe, Longtime Companion, 
ridica perdeaua peste lumea homosexualilor loviți de SIDA. În 
ciuda jocului sumbru, interiorizat de Stephen Caffrey şi Patrick 
Cassidy, trecu aproape neobservat. Urmase iniţiativa unui mare 
regizor, Jonathan Demme, devenit celebru cu faimosul The 
Silence of the Lambs, pentru a realiza filmul Philadelphia, brodat 
în jurul unui homosexual bolnav de SIDA, avocat eminent, care 
intentează un proces colegilor săi care îl expulzaseră din 
cabinet, considerând că prezenţa sa lângă ei era dezonorantă. 
Prestigiul lui Tom Hanks, vedetă strălucitoare din noua 
generaţie şi Antonio Banderas, care cucerise Hollywoodul, 
dădură acestei producţii o strălucire deosebită. 

Dacă am adăuga acestei suite lipsite de tabuuri curentul de 
opinii de după moartea lui Freddie Mercury, urmat de un concert 
spectaculos pe Wembley, ilustrat de celebrităţile din lumea 
rock'n roll-ului şi a filmului, poziţia adoptată de Roger era 
confortabilă. 

Intrarea sa în laţ îi inspiră lui Mantegna ideea unui film care ar 
aduce pe ecran personajul unui cântăreţ rock şi grupul său, care 
refuzau să se plieze injocţiunilor deseori agresive ale 
homofobilor şi care apără drepturile unui bolnav de SIDA ca să 
lucreze şi să trăiască onorabil ultimele sale zile. Mantegna voia 
să folosească o frază luată dintr-un interviu al lui Roger: 
"Suferinţelor, disperării acestor maladii care aşteaptă moartea 
nu trebuie să li se adauge umilinţele, persecuțiile oamenilor 
neînţelegători, limitați, care îşi imaginează că SIDA este o 
pedeapsă divină". Acţiunea filmului se derulează în timpul 
turneului. 

Roger acceptă propunerea, dar cu condiţia ca, dacă era reţinut 
de treburi, Bob Essex să poată să-l înlocuiască în timpul 
filmărilor, nu doar în calitate de sosie, dar şi de actor. 
Imposibilitatea spectatorului de a face diferenţa între Roger şi 
sosia sa va aduce publicitate. In realitate, voia să recompenseze 
devotamentul lui Bob, care se pusese între el şi agresorul său. 
Bob credea că visează. Fantasmele sale cele mai nebuneşti i se 
împlineau. Să devină partenerul lui Roger, să se bucure de 
prezenţa sa, să se identifice cu el, să apară sub numele său în 


faţa marelui public, să se şteargă, să renunţe la personalitatea 
sa în favoarea celei a lui Roger, a fost mereu cea mai mare 
dorinţă a sa. Generos, Roger îi permitea să se afirme sub 
propriul său nume... Bob Essex... Această hotărâre îl flatase... 
Dar se mulțumea să fie umbra, replica lui Roger Osborne. 
Grupul ateriza la Nashville (Tenessee), patria muzicii country, 
faimosul hillbilly, pe care albii şi-l atribuiau cu mândrie, fără să 
numere blues-urile negrilor. Ca de obicei, programarea 
spectacolelor după disponibilitatea stadioanelor sau ale marilor 
săli de concert impunea un itinerariu în zig-zag traversând 
Statele Unite, nu doar excentric dar şi obositor şi costisitor. 
Părăsiseră Memphis, Tenessee, pentru a face un ocol şi să ofere 
un spectacol la Detroit, Michigan, pentru a reveni la Nashville, în 
acelaşi stat din Tenessee. 

Din fericire, aceste deplasări amuzau personalul artistic, 
muzicieni şi dansatori, toţi celibatari, care adorau variaţia 
aventurii. Accidentele intervenite pe parcurs erau ascunse în 
sertarele inconştientului.In schimb, personalul tehnic, alcătuit 
din adulţi, majoritatea căsătoriţi, nu suportau la fel de bine 
despărţirile prelungite de familiile lor. Dar salariul era bun, 
munca nu era prea grea şi condiţiile de găzduire confortabile. 
Pentru a compune un cântec, pentru a medita, a citi, a studia, 
Roger se izola spiritual de camarazii săi, se închidea într-o 
cochilie imaginară. Copil precoce, el cunoscuse efectele 
biologice ale prepubescenţei şi ale adolescenţei, dar intelectual 
depăşea pe adulţi. Roger avea ciudata impresie că îmbătrânise, 
deşi de abia împlinise nouăsprezece ani. Îi era frică de vârsta 
matură, care în ochii săi se identifica — obscur — cu moartea. El 
îşi explica cu o limpezime aproape dureroasă sfârşitul prematur 
al câtorva stele: Rimbaud şi Jim Morrison, Cyrill Collard şi Herve 
Guibert, James Dean şi River Phoenix... Misiunea lor printre cei 
vii era îndeplinită, ei trebuiau să părăsească scena încă tineri... 
Roger nu încredinţase nimănui îndoielile sale, angoasele sale. 
Anumiți jurnalişti, care cultivau scandalul, îl acuzaseră că 
propovăduieşte autodistrugerea, trecerea în neant. 

Paradoxal, turneul îl aducea în afara grijilor sale cotidiene, 
decepţii, dragostea fanilor săi care îi încălzea inima îl ajuta să-şi 
găsească echilibrul spiritual. 

Când i s-a prezentat programul turneului, cu Nashville 
(Tenessee) în mijlocul listei, Roger ezitase înainte de a-şi da 


acordul. În capitala hillbilly-ului grupul său rock risca o receptare 
rece şi poate ostilă. Temerile lui fuseseră întreţinute de Roy 
Lowell, basistul, care cântase două luni într-un grup country din 
Nashville. Hillbilly-ul, muzica albilor săraci, neglijată înainte, 
slăbită de succesul fulminant al rock'n roll-ului, cunoscuse 
recent o popularitate, datorată impulsului de mândrie locală, 
combinată cu campania întreprinsă de biserică împotriva rock- 
ului, instrument al Diavolului. Cântăreţii fură scoşi de la 
naftalină. Bill Monroe, Ricky Van Shelter, regăsiră gloria de 
altădată. Willie Nelson, foarte în vârstă şi el, făcu o incursiune în 
lumea filmului. Johnny Cash, celebritate a muzicii country, avea 
propriul muzeu, unde primea vizitatorii, în mod deosebit turiştii, 
şi le vorbea de cariera sa. Printre tinerii cântăreţi se afirmară 
câteva nume: Wynona Judd, care declara că rock'n roll-ul era 
exclus din repertoriul său; frumoasa Dixiana care aprindea şi 
cucerea fanii; Garth Brooks, care depăşise cele 14 milioane de 
discuri şi care excita mânia pastorilor de la Biblia belt, în timp ce 
dezvăluia în faţa jurnaliştilor despre cântecele sale care nu 
excludeau dragostea dintre femei sau dintre bărbaţi. Dar Garth 
se hazardase la un nivel atât de înalt, încât furia 
fundamentaliştilor nu o auzi. 

Miile de fani care îl primiră pe Roger la aeroport, îi calmară 
temerile. Chiar şi pancartele ostile cu Glenn Northcote lipseau. 
Nashville amintea lui Roger de Viena, cântecul de leagăn al 
valsului şi Dunărea albastră. Dar spre deosebire de Viena, 
Nashville vindea hillbilly-ul sub toate formele posibile şi 
imaginabile. O mare piaţă unde cântecele country erau produse 
şi difuzate în cantităţi industriale, totul sponsorizat de firme care 
vindeau remedii împotriva constipaţiei, împotriva căderii părului 
său a celulitei. Numeroase magazine explodau de suveniruri: 
postere cu măreţia naturii, T-shirts în culori ţipătoare, bibelouri 
amuzante, care evocau în mii de feluri muzica locală, chitare 
semnate sau care aparținuseră unor cântăreţi country în viaţă 
sau morţi. Barurile, farmaciile, magazinele de antichităţi, 
vânzătorii de maşini, centrele comerciale şi chiar cămătarii erau 
asociaţi într-un fel sau altul cu muzica country. Am putea găsi 
un Cadillac placat cu aur aparţinând lui Elvis Presley, fotografii 
cu Johnny Cash sau colecţii de discuri purtând semnătura lui 
Garth Brooks. Nashville îşi trăgea vanitatea din Country Music 
Hali of Fame, din numeroasele teatre, din companiile 


producătoare de discuri, staţiilor de radio şi de televiziune. Era 
Music Square West şi Music Square Est, fără să uităm pe Johnny 
Cash Parkway. 

— Ne simţim sfărâmaţi de toate aceste celebrităţi!, exclamă Eric 
râzând. 

Roger de-abia se instalase în camera sa de hotel, că Mark îi făcu 
o vizită. Cu un aer misterios îl anunţă că Leslie Perkins voia să-i 
vorbească urgent. 

— Ne vom întâlni pe malul unui micut lac, Old Hickory. Un loc 
izolat şi bine supravegheat de oamenii noştri, pentru a evita 
orice surpriză... 

— Surpriză? Ce surpriză? 

— Să fii prins de oameni care nu ne prea doresc binele... 

— Ca şi cum nu aş avea deja existenţa prea complicată... 

— Celebritatea, dragă Roger, este câteodată asemănătoare cu 
un copac care are fructe înveninate. 

— Mulţumesc de avertisment! Mi-am dat seama deja! 
Intrevederea cu Perkins fu rece. Roger nu-şi ascunse 
nemulţumirea. 

— Nu-mi plac aceste întâlniri misterioase! Nu ne aduceţi decât 
încurcături! 

— Aveţi duşmani puternici! 

— Ştiam asta deja! Pentru asta m-aţi chemat? 

— Nu! Voiam să vă informez că asasinul care l-a lovit pe Guy 
Rodgers nu şi-a greşit ţinta. Nu eraţi vizat. V-o pot garanta! 

— Asigurările dumneavostră nu contează! 

— Rodgers acceptase să lucreze pentru ei, explică Perkins. A 
făcut probabil vreo imprudenţă... De acum înainte vom veghea 
asupra dumneavoastră! 

— Prietenia dumneavoastră aduce ghinion! 

In aceeaşi seară, după concert, Stratmore îi anunţă lui Roger 
două veşti proaste. Prima era că fiscul îi cerea datoria... 
impozitele asupra veniturilor importante... totalul, 43 de 
milioane de dolari şi câţiva centi... 

— La cât se ridică? Cenţii? 

— Exact, 240.742 dolari... adăugaţi la 43 de milioane, preciza 
Stratmore. Fiscul nu ţine seama de furtul la care aţi fost victimă. 
Contribuabilul nu poate să invoce pierderile de bani, de orice 
natură, pentru a fi scutit de o parte sau de totalul impozitelor 
sale. 


— Doar 43 de milioane de dolari... o nimica toată!, suspină 
Roger. 

El avu impresia că managerul general se amuza. El se chinuia 
să-şi ascundă angoasa. 

— Evident, vom încerca să obţinem o eşalonare, spuse 
Stratmore. Imposibilitatea de a achita intergral taxele nu se 
datorează unei rele credinţe... 

— Scuză-mă o clipă!, spuse Roger. 

Intră în toaletă, şi la adăpost de orice privire indiscretă, inspiră o 
doză de cocaină, pentru a-şi ridica moralul pus la grea încercare. 
Reconfortat, el reveni. 

— Cunoaşteţi contul nostru curent? Am avut recent câteva 
intrări importante! 

— Dispuneţi de 24 de milioane de dolari, domnule Osborne! 

— Doar? 

— Doar! 

— Şi cea de-a două veste? Stratmore afişă o mimică întristată. 
— Casa de discuri contactată de noi refuză să editeze ultimul 
dumneavoastră disc! Dar nu vom sta cu braţele încrucişate! Red 
continuă demersurile sale. Vom găsi în final o soluţie.Voi 
contacta câteva bănci... sper să ajung la un rezultat pozitiv în 
zilele următoare... mi s-au făcut câteva promisiuni... 

Făcu o pauză, închise ochii şi-şi masă lejer tâmplele cu un gest 
teatral, exteriorizând un proces cerebral profund... 

— Prins de ocupațiile mele, am lăsat pe umerii lui Red greutatea 
unei responsabilităţi care, din nefericire, îl depăşeşte... Da, ştiu 
ceea ce-mi veţi spune... In general s-a descurcat bine... a 
obţinut câteva milioane, tratând în numele dumneavoastră 
afaceri deja sugerate de parteneri care nu aşteaptă decât 
acordul dumneavoastră pentru a semna contractele... Red este 
inteligent, foarte inteligent... muncitor... capabil de iniţiativă... 
dar... Îi lipseşte experienţa... 

Stratmore deschise ochii, mişcă capul şi îşi uni mâinile precum 
un preot pregătit să ţină o predică. 

— Dacă mi-aţi fi acordat încrederea, toate problemele 
dumneavoastră ar fi fost rezolvate la ora actuală... 

Roger surâse cu bunăvoință. 

— Am avut întotdeauna încredere în dumneavoastră, domnule 
Stratmore! Dar activitatea dumneavoastră nu vă lasă un 
moment de odihnă... 


Putea să-i spună că cei de la CIA şi de la DEA l-au desemnat ca 
pe o unealtă din ceea ce numim Imperiul Crimei? 

— Grupul nostru care vă girează, domnule Stratmore, îmi dă 
câteodată impresia că este o maşină care merge cu 150 
kilometri pe oră, la care uşile sar una după alta. Să ţii ferm 
volanul şi să împiedici ca maşina să se răstoarne este o misiune 
dificilă, care nu v-ar permite să vă asiguraţi noi atribuții.. 
Stratmore făcu o strâmbătură uşoară. 

— Apreciez solicitudinea dumneavoastră, domnule Osborne... o 
apreciez cu adevărat... 

La bordul avionului care zbura deasupra Statului Missouri, în 
drum spre Far West, Roger — În mijlocul pritenilor săi — asculta 
caseta ultimului său cântec, Surfing over my dreams, forma 
definitivă, realizată în două zile într-un studio din Nashville. Prin 
rapiditatea sa, operaţia bătuse toate recordurile grupului. Tinerii 
muzicieni se minunau în faţa acestei mici bijuterii sonore. 
Seninătatea lui Roger era aparentă. Mental, el se pregătea 
pentru ce era mai rău. Într-un viitor apropiat el va fi obligat să 
renunţe mai întâi la dansatori şi apoi să reducă numărul 
muzicienilor. Perspectivă înspăimântătoare, care trebuia să se 
producă dacă nu reuşea să obţină un împrumut important, 
pentru a echilibra situaţia sa financiară... O soluţie... li trebuia o 
soluţie... de urgenţă... 

Pentru a complica lucrurile, Mantegna îl anunţase că ar dori să 
înceapă turnarea filmului în Denver. Numit The rise and fall of a 
Star, el asocia ficţiunea cu realitatea. Atmosfera tensionată, 
care caracteriza Colorado — supranumit Statul urii — li va 
permite să suspende mişcările mulţimii, bucuria sau ostilitatea, 
într-un fel de cinema adevărat, extreme care vor aduce un 
element dramatic de o mare intensitate favorabilă dezvoltării 
acţiunii. Mantegna şi echipa sa se deplasa deja spre Denver 
pentru a filma aterizarea avionului şi primirea făcută grupului de 
public. 

Aşezat printre muzicieni, Red simţea instinctiv neliniştile lui 
Roger. El îl privea cu aerul unui câine bătut. Ce să facă pentru a 
smulge grupul din îngheţul în care se scufunda? Bunele intenţii 
nu erau suficiente. După câteva negocieri încoronate de succes, 
care îi inspirase visul nebunesc de a deveni managerul grupului 
— Inlocuindu-l pe Stratmore pe care toată lumea îl detesta — el 
înregistrase mai multe eşecuri. Ultimele sale demersuri se 


loviseră de un zid invizibil, care, în ciuda eforturilor sale 
repetate, nu putea fi doborât. Forțe intangibile, dar reale, se 
uneau împotriva lui. Purtători de cuvânt care la început păreau 
să se orienteze spre un acord ce nu aştepta decât să fie semnat, 
amânau pe mâine. Într-un final, a fost refuzat politicos. 

Roger asculta cântecul, bătând ritmul cu mâna. 

— Backbeat-ul nu este destul de pronunţat! Bateriştii ar trebui 
să-l facă mai percutant! Groove-ul pe care îl doresc nu este 
realizat! 

Prietenii săi îl priviră uimiţi. Ei înţeleseseră că îi plăcuse 
interpretarea lor. Alan şi Scott se încruntară. Obiecţiile lui Roger 
îi întristau. 

— Analizaţi backbeat-ul bateriştilor de la Pet Shop Boys! Sau al 
lui Mickey Hart, bateristul de la Grateful Dead! Este un geniu 
acest băiat! 

— Un băiat cu părul alb!, completă Alan cu resentiment. 

— O fosilă de o sută de ani!, adăugă Scott morocănos. 

— Nu are decât patruzeci de ani!, preciza Roger. 

Deodată îşi dădu seama că-şi vărsa amărăciunea asupra 
inocenților care meritau un tratament mai bun. El surâse. 

— Glumesc! Sunteţi toţi admirabili! 

în realitate îşi aminti de titlul ales de Mantegna: The rise and fall 
of a Star... Nu preconizează propriul viitor? 

în timp ce avionul se apropia de Denver şi Munţii Stâncoși se 
vedeau la orizont, Roger primii un telefon — prin satelit — din 
partea lui John Mantegna, care îi anunţa cu jovialitatea obişnuită 
prezenţa echipei de filmare pe aeroport. Roger nu trebuia să fie 
surprins de agitația din Denver. Fuseseră scandaluri; o 
splendidă ocazie. Oamenii din grup se vor comporta normal, ca 
şi cum echipa de filmare nu exista. 

— De altfel, adăugă Mantegna, numărul reporterilor şi ai 
operatorilor tv este atât de important, că oamenii mei se vor 
pierde în mulţime. Cele mai bune grupuri de figuranţi nu ar 
putea realiza atmosfera de aici. Fără să vrem, oamenii comuni 
sunt câteodată mai expresivi decât profesioniștii. 

Cuvintele regizorului nu erau în măsură să calmeze temerile lui 
Roger. El îi informă pe prietenii săi care izbucniră în râs. Ei 
văzuseră atâtea lucruri, încât nimic nu îi mai putea impresiona. 
Mark replică gânditor: 

— Colorado nu are o reputaţie prea bună. Este supranumit 


Statul urii. Lancea de fier a integrismului absolut. Sper că aceşti 
nebuni nu ne vor da bătăi de cap. 

Previziunile sale sumbre fură depăşite de evenimentele care se 
succedară cu rapiditate. La aeroport avionul fu primit de o 
mulţime fremătândă, împărţită în două tabere. Parizanii grupului 
Osborne balansau pancarte, care clamau ataşamentul lor pentru 
idol şi muzicienii săi, în timp ce pe un alt front se agitau banere 
cu inscripţii ostile sau chiar pline de injurii. Numeroase pancarte 
puneau în evidenţă CFV-ul — Colorado for Family Values — la fel 
ca şi cel de-al doilea Amendament. 

In timp ce grupul cobori din avion, aclamaţiile se încrucişară cu 
urletele de furie. 

— Jos cu gav-ii! 

— SIDA este pedeapsa lui Dumnezeu! 

— Să alungăm gay-ii afară din Colorado! 

— Dumnezeu şi Biserica sunt antigay! 

— Jos cu gay-ii pedofili şi sadomasochişti! 

— SIDA este corectă! 

— Respectaţi cel de-al doilea Amendament! 

— Să plece Glenn Northcote! 

— Nu vrem pe cineva ca Northcote în statul nostru! Cordoane de 
poliţie împiedicau partizanii şi adversarii celui de-al doilea 
Amendament să se bată. 

Roger şi prietenii săi fură ghidaţi spre o sală a aeroportului. Un 
grup de reprezentanţi ai autorităţii locale îi primiră, afişând un 
aer de nelinişte. 

Un personaj corpolent, cu surâs oficial, se detaşă din grup şi îl 
primi pe Roger cu mâna întinsă. Cu un ton jenat, se prezentă: 

— George Milton, consilier municipal! Incântat să vă cunosc, 
domnule Osborne! Regret excesele la care aţi fost martor. Voi 
încerca să vi le explic, pentru a găsi împreună o soluţie 
susceptibilă de a calma spiritele prea încălzite. Cetăţenii statului 
Colorado au votat cel de-al doilea Amendament, care refuză 
homosexualilor protecţia acordată minorităţilor dezavantajate, 
femei, persoane în vârstă sau handicapaţi. lar grupul 
dumneavoastră include un seropozitiv, homosexual declarat... 
— La dumneavoastră homosexualii sunt în afara legii?, îl 
întrerupse Roger. 

— Domnule Osborne, nu este cazul să faceţi polemică! Aici, la 
Denver, şi în restul statului nostru, există oameni care nu 


împărtăşesc opinia Association Colorado for Family Values, dar 
sunt în minoritate. Dura lex,sed lex! Artunci... 

— Trebuie să înţeleg că grupul meu are interdicţie la Denver?, 
întrebă Roger iritat. 

— Nu! Aş vrea doar să vă previn că spectacolul vostru de la 
Denver riscă să provoace probleme... pe care vrem să le evităm 
sub orice formă! 

— Trebuie să ne îmbarcăm în avion şi să părăsim acest oraş? 

— Nu suntem absurzi! Tot ceea ce vă cerem este să vă 
prezentaţi în faţa publicului fără participarea lui Glenn 
Northcote. Prezenţa sa pe scenă va pune paie pe foc... 

Ovaţiile de afară veneau asurzitoare... 

Operatori video şi fotografi îşi făceau meseria. Echipele lui John 
Mantegna imortalizau pe peliculă această întâlnire care trebuia 
să aibă urmări; toată lumea era conştientă de asta. 
Interlocutorul lui Roger căuta un compromis. 

— Domnule Osborne, nu credeţi că ar fi preferabil să păstrăm 
aparențele? Unul dintre colegii mei din Consiliul Municipal a 
cerut primarului să interzică concertul dumneavoastră. De ce să 
ajungem acolo? Concertul va avea loc. Între timp, Northcote va 
rămâne cuminte la hotel. În acest fel toată lumea va fi 
mulţumită. 

Roger aruncă o privire către Stratmore, care se găsea alături, 
puţin retras. Surâsul său exprima felul său de a gândi: "lată, am 
avut dreptate... decideţi... mă spăl pe mâini..." 

— Avem un interes comun, reluă Milton. 

Să evităm excesele...Să le evităm cu orice preţ! El salută şi se _ 
retrase urmat de colegii săi. Jurnaliştii îl înconjurară pe Roger. li 
puneau o mulţime de întrebări, majoritatea axate pe cel de-al 
doilea Amendament. 

— Nu comentez!, răspunse pe un ton sec. 

Pe drumul de la aeroport la hotel membrii grupului, închişi în trei 
limuzine şi două autobuze, remarcară atmosfera grea care se 
lăsa peste oraş. O ambianţă de brutalitate, de violenţă. Angajaţii 
municipali spălau pereţii de grafiti-urile pro sau contra CFV-ului. 
Aceste vitrine sparte mărturiseau un vandalism exacerbat. 
Aşezat pe banchetă între Roger şi Bob Essex, sosia lui, Glenn 
privea impresionat peisajele urbane poluate de pasiunile 
fiinţelor umane. 

— Nu mi-aş fi imaginat niciodată că prezenţa mea în sânul 


grupului vostru ar cauza atâta zgomot şi furori. 

Când a alăturat în aceeaşi frază aceste două noţiuni, 
Shakespeare nu se îndoia poate că tocmai exprima un adevăr 
etern, de o tristeţe copleşitoare, spuse Roger dezgustat. 

La capătul străzii se conturau pe acoperişul cerului albastru pal 
munţi cu vârfuri dantelate. 

— Infernul sub acelaşi semn cu Paradisul!, exclamă Bob. 

— Mă gândesc să mă duc la New York, spuse Glenn. Cea mai 
bună soluţie pentru toată lumea. 

— Nici vorbă!, spuse Roger categoric. Suntem solidari! Înainte 
de a părăsi aeroportul, m-am consultat cu camarazii noştri. S-au 
decis să te susţină. Să suportăm dificultăţile, să trecem peste 
bariere, să combatem stupiditatea, ipocrizia, amplifică dorinţa 
de a trăi. 

— Detest violenţa!, spuse Bob. 

— Violenţa este deseori utilă!, interveni Eric, mereu pregătit să 
intre în acţiune. Să ripostezi violenţei cu violenţă. Atunci când 
nu există o altă soluţie, nu este condamnabil. 

Aşezat pe o strapontină, el întoarse capul spre Glenn şi îl 
încuraja printr-un surâs. 

— Cuvântul este mai puternic şi mai eficace decât violenţa!, 
spuse Roger sentenţios. Efectul psihologic al cuvântului urât a 
provocat neliniştea care bulversează sub ochii noştri statul 
Colorado. Cuvântul blând poate să schimbe şi să pună capăt 
coşmarului... Ţi-o voi dovedi! 

Cum ajunse la hotel, Roger primi un mesaj din partea lui John 
Mantegna, care se găsea încă la aeroport şi care se întorcea în 
cursul după-amiezii. Roger surâse cu un amuzament forţat. Nu-i 
mai lipsea decât filmarea în cursul acestui turneu, pentru a-i 
complica treburile, deja de nerezolvat, O mare încercare îl 
aştepta în următoarele ore. Să dea înapoi?... lată un cuvânt care 
nu-i intra în vocabular 

De-abia instalat în apartamentul său, compunea un cântec la 
sintetizor care îl însoțea în toate deplasările, când sună 
telefonul. Abraham Lincoln, dansatorul negru, supranumit 
Miracolul viu, voia să-i prezinte un prieten, jurnalist. 

— Scuză-mă, Ed, dar pentru moment nu acord interviuri, spuse 
Roger. 

— El îţi va răspunde la întrebări şi te asigur că nu vei fi 
decepţionat! 


Revelaţiile lui Sidney Boit, tânăr reporter la un cotidian local, 
depăşiră cele mai rele suspiciuni ale lui Roger. Sid admitea că 
era gay, dar nu avusese niciodată curajul să recunoască public. 
Această atitudine îi permisese accesul la întrevederi cu uşile 
închise. Al doilea Amendament dirijat împotriva homosexualilor 
nu era decât, prima fază dintr-o campanie care avea drept 
obiectiv întoarcerea la segregarea rasială, la xenofobie, 
intoleranţă, la tabuuri, la cenzură şi la obscurantismul religios. 
Conservatorii fundamentalişti pregăteau întoarcerea în forţă pe 
scena americană a Baptiştilor din South Belt, mormonilor şi a 
mişcării New Age născută din vechii Quakers. Provincialismul de 
asemenea, naționalismul, militarismul au revenit la modă. 
Venirea la putere a lui Clinton şi a Democraților au exasperat pe 
ultraconservatori, Ku-Klux-Klan şi aliaţii lor, asociaţiile 
extremiste. 

Roger scutură capul în semn de aprobare. 

— Mi-am dat seama eu însumi de nenorocirea care s-a abătut 
asupra South Belt-ului, a Statelor Unite. Fără să vă acuz de 
parţialitate, m-am întrebat dacă nu înnegriţi puţin tabloul... 

— Îmi explic imposibilitatea! dumneavoastră de a sesiza, de a 
concepe înţelesul şi profunzimea acestui fenomen. Veniţi din 
Anglia, aţi cunoscut Europa şi, prin linie de sânge, aveţi legături 
cu Franţa, ţara marilor libertăţi. Aţi cunoscut New York, San 
Francisco şi Los Angeles, care exaltă liberalismul. In America, în 
particular în zonele agricole, izolate, din sud, care se 
caracterizează printr-o populaţie de muncitori, dar 
semianalfabetă,morala strictă a taţilor noştri fondatori a 
exercitat o influenţă puternică de oamenii bisericii, de 
politicierni şi de fondatorii sectelor, care au transformat religia 
într-o ustensilă pentru a-şi impune propria autoritate şi să tragă 
cel mai mare profit... după principiul: "faceţi ce vă spun, nu ceea 
ce fac eu"... Ceea ce vă voi spune acum vă va părea incredibil. 
Activităţile CFV-ului au fost primele surprinse de succesul 
semenilor lor. Să distrugă curentul liberal din Statele Unite era 
nu numai primul pas de o importanţă capitală, dar şi un test, un 
exemplu pentru statele învecinate. Văzuseră bine. Organizațiile 
conservatoare şi antigay din Arizona, Michingan şi Oregon, 
Washington şi Idaho au cerut sfatul şi ajutorul CFV-ului, înainte 
de a urmări acelaşi scop. Această reacţie a fost întâmpinată de 
refuzul câtorva, care nu au acceptat recomandările 


preşedintelui Clinton dea recruta gay în armată... CFV-ul de 
Colorado câştigase primul demers... Dar acest triumf trebuia în 
mod fatal să suporte lovituri. Barbra Streisand şi Whoopi 
Goldberg calificară drept bigoţi cetăţenii din Colorado care 
votaseră cel de-al doilea Amendament. Activităţile şi partizanii 
CFV-ului se indignară. Un evreu şi un negru îndrăzneau să dea 
lecţii. Un îndrumător de la CFV, mai diplomat decât cetăţenii lui, 
făcu declaraţii: Nu refuzăm homosexualilor dreptul de a lucra, 
de a închiria un apartament. Îi privăm de asistenţa socială. Nu 
admitem ca gay-ii să poarte la butonieră insigne precum: "este 
okay să fii gay". Moderaţia sa excită mânia extremiştilor. Şeful 
mişcării adoptă practici perverse ale homosexualilor: sodomie, 
pedofilie, sadomasochism, îngurgitarea fecalelor, introducerea 
pumnului în anus, şi pentru a termina, contaminarea 
partenerilor. Pentru a da mai multă greutate afirmațiilor sale el 
prezentă în cursul anumitor reuniuni publice casete video porno, 
care ilustrau abominaţiile gay-lor. Asigurat de susţinerea CFV- 
ului, homofobii multiplicară agresiunile împotriva gay-lor. 
Devastară magazinele lor, casele... Am văzut casete; este 
oroarea rezervată şefilor CFV-ului şi apropiaților colaboratori, la 
fel şi partizanilor de o vârstă mai înaintată. Aceste spectacole, 
justificate de nevoia de propagandă, mă fac neîncrezător când e 
vorba de sănătatea lor mentală... 

Sidney Boit făcu o pauză pentru a-şi pune gândurile în ordine. 
Apoi reluă: 

— Normal, aceste excese emoţionează şi şochează opinia 
publică americană, care manifestate, în cursul ultimelor alegeri 
prezidenţiale, o întorsătură clară spre democraţia liberală. 
Strălucitorul succes militar obţinut de George Bush — care din 
păcate nu reglase criza irakiană -nu împiedică deruta 
conservatorilor şi refuzul politicii lor autoritare. Criza crescândă 
din Colorado atrase atenţia mass-mediei şi campania susţinută 
de lumea de la Hollywood făcu restul. De azi pe mâine 
represaliile se abătură asupra campionilor celui de-al doilea 
Amendament şi asupra partizanilor. Un adevărat bloc economic 
ridică barierele aproape de nepătruns din jurul statului, care 
cunoscu amărăciunea unei victorii scump plătite. 

Turismul şi comerţul înregistrară scăderi spectaculoase. Reveniri 
care se estimau la sute de milioane de dolari se evaporară... 
Îndustriile sunt pe cale să-şi închidă porţile... Ruina ameninţă nu 


numai oamenii care au votat cel de-al doilea Amendament, dar 
şi pe cei 45 la sută din cei care au votat contra... 

— Aş putea să vă ofer ceva de băut?, întrebă Roger. 

— Mulţumesc! 

Sidney, Abe şi Roger înghiţiră fără plăcere whisky-ul. Tânărul 
jurnalist scutură capul. 

— Afacerea e teribil de complicată!, spuse el. Aş fi vrut să scriu 
un articol despre acest subiect, dar dacă l-aş fi făcut, aş fi fost 
lichidat în următoarele douăzeci şi patru de ore... Acum 
evenimentele se precipită. Toată America e împotriva cripto- 
fasciştilor din Colorado. Epoca eroică visată de CFV, care trebuia 
să ridice forţele vii, sănătoase, din Sudul puritan şi să le trimită 
la atacul Nordului materialist aliat lumii sacrilegică a Wall Street- 
ului şi a Hollywood-ului, tocmai se desacralizează şi se 
transformă într-un război economic. Aspen, luxosul Aspen, Saint 
Moritz al Americii şi cel mai scump ornament al Coloradoului, a 
pierdut toţi vizitatorii săi. Imaginaţi-vă inimaginabilul... Şefii 
CFV-ului au înţeles — prea târziu — că se angajaseră pe un 
drum fără întoarcere şi care trebuiau să suporte consecinţele. S- 
au pus împotriva boicotului, care paralizează treptat toate 
resorturile Colorado... Au pierdut războiul împotriva avortului şi 
acum vor pierde războiul împotriva gay-lor. Sunt conştienţi că 
Curtea Supremă le va tăia aripile. Exasperaţi, ei multiplică 
agresiunile împotriva homosexualilor. Chiar şi dosarele 
criminalilor s-au închis din lipsă de dovezi... La New Orleans, 
unul dintre ai voştri a fost lichidat fără ca asasinii săi să fie 
identificaţi şi condamnaţi... Boicotul statului Colorado a atins 
paroxismul, în timp ce conferinţa anuală a primarilor din marile 
oraşe ale Statelor Unite, care trebuiau să se reunească de 
această dată la Colorado Spring a fost anulat... Și 
dumneavoastră şi camarazii dumneavoastră, domnule Osborne, 
aţi căzut în această capcană... 

Sidney Boit mai goli un pahar, apoi adăugă: 

— La Aspen, cântăreţul John Denver a îndrăznit să ofere reţeta 
ultimului său concert — mai mult de treizeci de mii de dolari — 
grupurilor de militanţi din Colorado care combat cel de-al doilea 
Amendament... Nu vă sfătuiesc să îl imitaţi, domnule Osborne... 
Nu! Nu vă sfătuiesc...Integrismul e mai rău decât SIDA... Virusul 
SIDA omoară, pentru că a omori este raţiunea lui de a fi... 
Întegriştii omoară conştient, în numele lui Dumnezeu şi a 


moralei lor... 

Roger primi vizita lui John Mantegna. Regizorul exalta. 

— Ştiam! Ştiam! Instinctul nu mă înşală niciodată! Am filmat 
secvenţe pline de viaţă, de ură şi de furie! Mulțimea înnebunită, 
însetată de răzbunare şi de sânge! Quakerii din Salem, 
criminalii, reînviaţi pe aeroportul din Denver! De necrezut! 
Superb! Ce realism! Ce forţă evocatoare! Filmul dumneavoastră 
va avea un succes nebun! V-am adus ultima formă a 
scenariului! Vă rog, studiaţi-l! Echipa mea vă va acompania în 
timpul turneului din Brazilia! De îndată ce o să vă întoarceţi la 
Los Angeles, vom dezvolta subiectul pe platourile de filmare! Vă 
asigur, Roger, debutul dumneavoastră pe ecran vă va lansa 
printre cele mai mari vedete de cinema! Nu mă înfierbânt 
degeaba! Intuiesc mireasma succesului! Să bem un pahar de 
şampanie pentru a celebra acest eveniment! Mantegna reluă cu 
vervă: 

— Aţi remarcat atmosfera încărcată din hotel? leri, când m-am 
înscris în registru, toată lumea mă privea cu ochii mari, îngroziţi! 
Vampirul de la Hollywood venea să sugă sângele adevăraţilor 
credincioşi ai Coloradoului! Sunt convins că văd în 
dumneavoastră trimisul lui Satan! Să aduci în Denver, în inima 
Colorado-ului, un chitarist gay, crezut seropozitiv, este o 
exploatare a proporţiilor istorice, dacă ţinem seama de criza din 
ţările lor? Mi-ar fi plăcut să asist la concertul dumneavoastră, 
dar, din păcate trebuie să mă întorc de urgenţă la Los Angeles! 
Cunoaşteţi dictonul: "Când pisica nu e acasă, şoarecii cântă 
rock'n roll" Este suficient să părăsesc studioul ca să aflu de 
certurile asistenţilor mei! Împreună, dragă Roger, vom mişca 
cerul şi pământul! 

Roger ştia că decizia sa va avea consecinţe neplăcute. Dar nu 
trebuia să renunţe. De altfel, obținuse în prealabil acordul 
întregii echipe artistice. Să-l prevină pe Stratmore? Asta nu ar 
servi la nimic, poate doar să complice situaţia. Mark ştia 
secretul, dar fără să se opună deschis, arătase o anumită 
reticenţă.In cabine, grupul se pregătea să intre în scenă, cu 
excepţia lui Glenn, care rămăsese la hotel sub protecţia a două 
gărzi de corp. Aşteptând începutul reprezentaţiei, publicul era 
nerăbdător. Poliţia, prezentă în număr mare, nu se simţea în 
largul ei. Zeci de pancarte cu inscripţia We love Roger erau 
alături de banderole care clamau sloganuri ofensive.Într-un colţ 


al stadionului, un individ urla: 

— Am fost creaţi după imaginea lui Dumnezeu! Adevărat? 

— Adevărat!, strigau camarazii săi. 

— Dumnezeu nu este homosexual! Adevărat? 

— Adevărat! 

— Atunci să-i vânăm pe homosexuali! 

— Amin!, urlau camarazii săi. In colţul opus, un grup perora: 

— La Judecata de Apoi va trebui să răspundem Creatorului 
nostru că ne-am îndeplinit datoria! Adevărat? 

— Adevărat!, sublinia corul. 

— Datoria noastră e de a vâna pe necredincioşi şi pe gay! 
Adevărat? 

— Adevărat! 

— Moarte gavy-lor şi susținătorilor lor! 

— Amin! 

Un al treilea grup, al apărării celui de-al doilea Amendament, 
afirma: 

— Homosexualii nu sunt normali! Adevărat? 

— Adevărat! 

— Homosexualii sunt nişte viermi! Adevărat? 

— Adevărat! 

— Atunci, în numele lui Isus Cristos, să extirpăm viermii! 

— Amin! 

Adversarii celui de-al doilea Amendament erau mai puţin 
zgomotoşi, mai puţin agresivi, dar erau de ajuns pentru a 
provoca o explozie. 

Scena era încă în negru. Roger şi echipa sa se aşezară pe 
locurile stabilite dinainte, ghidându-se după punctele 
fosforescente de pe jos. 

Deodată lumina străluci orbitoare, un curcubeu care se ridica 
spre zenit şi se pierdea în spaţiu sub forma unei enorme cozi de 
păun.Inceputul spectacolului era promiţător. 

Delegații Consiliului Municipal şi poliţiştii răsunară uşuraţi. Glenn 
Northcote nu era în ansamblu. Dar formaţia rămânea imobilă, ca 
bătută în cuie. Aşteptarea se prelungea... Autorităţile resimţiră o 
nelinişte... Explozia sonoră, adorată de rockeri, întârzia să se 
producă... Aplauzele începură... la încerput mai dispersate... 
apoi din ce în ce mai insistente... pentru a sfârşi în urletele 
fanilor... 

— We want Roger!... (Îl vrem pe Roger) 


— We love Roger!... (Îl iubim pe Roger) 

— Roger, Roger, Rogeri!... _ 

Homofobii tăcură uimiţi... ce pregătea?...In timp ce strigătele şi 
ovaţiile atingeau vibraţiile tunetelor, Roger ridică mâna... 
Zgomotul încetă... Însecte scânteietoare se agitau în fasciculele 
de lumină... 

Roger duse microfonul la buze: 

— Grupul nostru refuză să cânte fără chitarsitul nostru, Glenn 
Northcote! Nici o lege din lume nu interzice unui seropozitiv 
dreptul de a lucra, de a-şi câştiga demn existenţa! Cerem ca 
Glenn să fie autorizat să cânte alături de noi! 

Reprezentanţii ordinii publice schimbară priviri consternate. "Nu 
este adevărat! Acest tip este nebun! Vom avea un scandal pe 
cap!" Previziunile lor se îndepliniră. Proteste furioase şi aclamări 
izbucniră simultan. Furia homofobilor provocă agresivitatea 
homofililor. Tinerii se împărţiră pe două câmpuri ireductibile. 
Agenţii care încercară să se interpună primiră lovituri din toate 
părţile. Un grup de poliţişti invada scena şi îl aresta pe Roger. 
Autorităţile vrură să dea un exemplu. Ordinea, disciplina, 
trebuiau să domnească în Denver. Roger fu împins, îmbrâncit în 
culise, în ciuda protestelor camarazilor săi. 

Roger fu aruncat fără menajamente într-o maşină de poliţie, 
care plecă în grabă. lritarea sa nu excludea o nuanţă de 
amuzament. Nu era singurul rocker care trezise mânia 
autorităţilor. Jim Morrison, Mike Jagger, Michael Jackson, Sid 
Vicious şi numeroşi muzicieni de o anvergură mai mică 
suportaseră sau erau pe cale să simtă pe propria piele mânia 
apărătorilor ordinii. Experinţa nu era agreabilă. Îl târâră într-un 
imobil cu aspect ciudat, apoi în faţa unui ghişeu unde fu 
deposedat de toate obiectele de valoare. Fu introdus într-o sală 
în care un agent îi luă amprentele şi o fotografă imortaliza 
chipul său din profil şi din faţă, cu un număr agăţat pe piept. 
Poliţiştii îl tratau cu un profesionalism rece, neutru. Câţiva 
dovedeau o plăcere perversă. Să umilească o celebritate al cărei 
venit zilnic depăşea venitul lor anual, le dădea bucurie. 

Roger nu avea de gând să dispere. Un judecător de noapte îi 
spuse că va fi judecat în faţa tribunalului, pentru a răspunde 
acuzațiilor de incitare la revoltă şi refuzul de a respecta deciziile 
autorităţilor legale. Aşteptând procesul, el va fi pus în libertate 
în schimbul unei cauţiuni de douzeci de mii de dolari. 


Roger ştia că acuzaţiile aduse nu erau fondate. Nu violase nicio 
lege penală declarând că grupul său refuza să cânte în faţa 
publicului fără Glenn Northcote; cât despre incitarea la violenţă, 
orice avocat ar fi putut demonstra că micul său discurs nu 
conţinea nici o frază care ar fi justificat interpretarea dată de 
poliţie. 

Plătirea cash a cauţiunii implica în schimb obligaţia de a petrece 
noaptea într-o celulă, aşteptând deschiderea ghişeelor pentru a 
obţine această sumă. El întâlni în spatele gratiilor o faună 
umană pestriță: prostituate, hoţi, dealeri... Înfractori de toate 
culorile şi de toate vârstele. Majoritatea erau atât de abrutizaţi, 
că abia mai ştiau ce îi aşteaptă. Cei mai lucizi îl priveau cu o 
curiozitate uşor agresivă. Costumul său de scenă şoca 
prizonierii, majoritatea murdari şi urât mirositori. Nu frecventau 
niciodată concertele rock şi ignorau stelele. 

Roger se aştepta la o reacţie dură din partea tatălui său. 
Judecătorul Walter Osborne, echilibrul demnităţii şi al moralei, 
nu ar accepta cu dragă inimă dezonoarea fiului său. Pentru 
Roger, privat de ceas, timpul îşi pierduse dimensiunea reală. 
Avea senzaţia că secundele, minutele se dilatau. Cu fruntea 
sprijinită de gratiile reci ale celulei, el spera împotriva oricărei 
logici ca cineva să vină să-l scoată de acolo. Tresări violent când 
o mână îi atinse fundul. Nu se bătuse decât o singură dată cu un 
camarad de vârsta lui, în timpul şcolii în Elveţia. În acea clipă se 
simţea capabil să înfrunte cu mâinile libere toate canaliile din 
Denver. Se întoarse şi aruncă o privire dură asupra indivizilor 
care se găseau în spatele lui. Nu întâlni decât chipuri tinere, 
indiferente. Tentativa nu se mai repetă. Paşi se auziră intrând 
pe culoar... şi miracolul se produse. 

Polițistul care îl închisese cu un secol înainte, apăru urmat de un 
băiat îmbrăcat în piele... Roger recunoscu uimit chipul surâzător 
al lui Chad... Chad Stetson, care îl scosese dintr-un impas la fel 
de dezagreabil la plaja Veneţia, L.A... 

Polițistul deschise uşa. 

— Domnule Osborne, puteţi să ieşiţi! Acest tânăr tocmai a plătit 
cauţiunea! In lichid, aşa cum trebuie! 

Când se văzu liber, pe hol, gratiile închise peste camarazii de 
câteva ore, Roger respiră uşurat. Se simţea atât de bine, cum 
nu se mai simţise de multă vreme. 

— Chad, cum ai ajuns aici? 


Împins de un elan de recunoştinţă, Roger îl sărută. 

— Mottoul clubului nostru reflectă o atitudine bine definită: 
solidaritate şi devotament! răspunse Chad.In timp ce ei se 
îndreptau spre ieşirea închisorii, Chad îi explică: 

— Mă aflam la Aspen, la nişte prieteni, când am aflat de la 
televizor de arestarea ta şi tot scandalul. M-am îmbarcat într-un 
avion privat şi iată-mă! 

— Şi banii? 

— Foarte simplu! Am trezit un bancher în plină noapte, l-am luat 
de guler şi l-am târât până la bancă... 

Chad izbucni în râs. Acel râs contagios care-i lumina chipul său 
frumos, făcându-l mai atrăgător. 

— Nu-ţi imagina, Roger, că sunt un extraterestru care îi smulge 
pe bancheri din patul lor. În realitate era vorba de un prieten al 
bunicului meu. Ce tip! Ar trebui să-l cunoşti! 

în faţa postului de poliţie se înşiruia o lungă coloană de maşini. 


Grupul complet— muzicieni, dansatori, tehnicieni — Îl aştepta cu 
nerăbdare. La apariţia lui, strigăte de bucurie se auziră în 
noapte. 


— Să ne calmăm! Să ne calmăm!, interveni Mark, moderat ca de 
obicei. Vreţi să fim arestaţi în masă? Deranjarea somnului cel 
dulce al onorabililor cetăţeni din Denver ar fi greşeală de 
neiertat! 

Toţi băieţii se îngrămădeau să-l sărute pe Roger. Expansive, 
fetele îi lăsară pe obraji urme de ruj. Cu braţul său, Mark strânse 
afectuos umerii lui Bob care râdea şi plângea de bucurie. 

— Imaginează-ţi, Roger! Bob voia să-ţi facă o vizită la 
închisoare, să profite de neatenţia poliţiştilor şi să-ţi ia locul, 
după ce tu ai fi ieşit! 

— Ar fi trebuit ca eu să accept acest gest, ceea ce nu aş fi 
făcut!, spuse Roger. Am avut dovada abnegaţiei lui...Sunt 
mândru că ţi-am câştigat prietenia...îl iubesc pe Bob... 

Drussilla Boyle ridică mâna, cerând atenţia: 

— Noi, fetele din grup, am luat decizia să creăm grupul 
Amazoanelor pentru a-l apăra pe Roger zi şi noapte! 

— Mai ales noaptea!, adăugă Neil Selby cu cochetărie. 

— Sunt fericit că am atâţia prieteni în jurul meu!, exclamă Roger 
impresionat. 

— Haideţi să sărbătorim acest eveniment!, propuse Eric. 

Presa din întreaga lume va comenta această afacere... 


— Care nu este încă terminată!, spuse Mark mereu prudent. 

— Ne vom ocupa de acest proces!, interveni Chad. Ne va oferi 
ocazia de a-i ridiculiza pe toţi aceşti Tartuffi americani! 

În capătul străzii apăru o zgomotoasă caravană de maşini 
încărcată cu reporteri şi fotografi. 

— O scurtă declaraţie după sejurul dumneavoastră din 
închisoare! 

— Câteva cuvinte pentru New Yorker! 

— Un mesaj pentru cititorii Rolling Stones! 

— În mod sigur vrem să vă cunoaştem opinia asupra oamenilor 
din Colorado! 

— Două cuvinte pentru Detail, domnule Osborne! 

— Un scurt interviu pentru MTV! 

— Şi pentru NBC... 

La bordul avionului care transporta grupul la Salt Lake City, 
Stratmore se lamenta disperat: 

— Am atins o descoperire de 34 de milioane de dolari! Fără să 
ţinem cont de banii pe care trebuie să-i înapoiem pentru biletele 
vândute în Denver! Încă un concert ratat! 

Mark, Roger şi camarazii lor participară la acest consiliu de 
război reunit de urgenţă. 

-Şi impozitele?, adăugă Stratmore. Impozitele îmi dau 
coşmaruri! 

Glenn asculta plângerile justificate ale managerului general. 
Dezolarea era înscrisă pe chipul său. In ritmul său glorios, la 
Bursă ar fi putut mobiliza uşor un împrumut de câteva zeci de 
milioane de dolari, posibili de a rezolva această criză agravată 
de alegerea deliberată a lui Roger care îşi îmbrăţişase cauza. El 
ridică mâna. 

— Aş putea obţine un împrumut ipotecar în jur de trei sau patru 
milioane... Dacă asta v-ar putea ajuta... Cel puţin pentru 
cheltuielile imediate... 

Roger îi surâse cu bunătate. 

— Glenn, apreciem oferta ta şi bunele tale intenţii. Dar te 
sfătuiesc să-ţi păstrezi banii. Vei avea nevoie. Vom găsi o soluţie 
viabilă. Turneul brazilian ne va ajuta. 

— De acord!, exclamă Stratmore. Brazilia ne va aduce câteva 
milioane. Dar nu va putea acoperi prăpastia noastră financiară. 
Dacă nu vom găsi o soluţie pe termen scurt, grupul va muri! 
Chad, care însoțea grupul în calitate de prieten, urmări cu 


atenţie dezbaterile, care în realitate se reduceau la un monolog 
al lui Stratmore. 

— Cum un mare împrumut nu este posibil, pentru moment, 
declară managerul general, nu ne rămâne decât o singură 
soluţie. Recent, Casa Stirling a făcut o selecţie înainte de a-şi 
elimina toţi concurenţii. In comparaţie cu oferta sa, contractul 
care ne leagă de King's Voice ilustrează rapacitatea lui Dexter. 
Rapoartele secrete care ar fi existat între Stratmore şi anumite 
forţe oculte, după concluziile lui Perkins, determinară pe Roger 
să respingă formula Stirling. 

— Propunerile acestei case nu mă interesează! Lansarea pe 
piaţă a noului nostru CD ne va aduce, sper, beneficii 
substanţiale. Discurile mele au realizat mereu vânzări mari. 

— Din păcate, domnule Osborne, nu am găsit nici o casă 
disponibilă să producă cântecele dumneavoastră, considerate, 
după cum ştiţi, vulgare. Să le producem pe cont propriu nu intră 
în discuţie. Nu avem bani. 

Chad ridică mâna cu o moliciune nonşalantă. 

— Domnule Stratmore, sunt gata să editez eu discul lui Roger, 
cu tot cu cântecele care au fost excluse... 

Toate privirile se întoarseră către el. Stratmore îl privi cu 
superioritate. 

— Ţin să vă previn, domnule Stetson, că nu va fi de ajuns să 
trezeşti în miez de noapte un bancher pentru a-i cere câteva mii 
de dolari... 

Chad replică, fără să se lase descuraj at de tonul condescendent 
al lui Stratmore: 

— Aveţi nevoie de o sumă mai importantă? Ok! Nu trebuie decât 
să stabiliţi un deviz! 

— Domnule Stetson, nu este vorba de un joc Monopoly! 

— Sunt conştient de seriozitatea acestei întreprinderi! Sunt 
dispus chiar să mă ocup de descoperirea voastră! 

Ostilitatea deschisă a lui Stratmore confortă neîncrederea lui 
Roger. 

Managerul general reluă cu o iritare crescândă: 

— Aş putea să vă întreb de sursa sumei pe care o propuneţi? 

— Posed o avere personală importantă, domnule Stratmore. 
Sunt major şi, în consecinţă, liber de a dispune de banii mei 
după propriul chef. 

Dennis aruncă un strigăt de triumf: 


— Eu propun ca titlul de membru onorific al grupului nostru să 
fie acordat lui Chad! 

— De ce onorific?, interveni Drussilla entuziasmată. Membru 
activ! Mă angajez să-l învăţ dansul! Va completa echipa noastră! 
— Bună idee!, spuse Roger. Cu condiţia ca Chad să accepte. 

— Aş fi foarte fericit dacă m-ai angaja în grupul vostru! Am avut 
mereu o înclinaţie spre viaţa nomadă! 

— lată un adevărat basm!, strigă Phoebe Lonsdale ambalată. 
Prinţul fermecător soseşte şi trezeşte Preafrumoasa prinţesă 
adormită de duhurile rele! 

Ea mişcă din gene şi-l sărută pe obraz pe Chad. 

— Fetelor, mă faceţi gelos!, spuse Roger râzând... Se întoarse 
spre Chad şi îi strânse mâna. Eşti un băiat formidabil! 

Mark gândi neîncrezător: „Un basm prea frumos pentru a fi 
adevărat!" 

Stratmore aruncă o piatră în apă. 

— Mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont! 

Avionul ateriza la Salt Lake City. Aventura lui Roger la Denver 
făcuse mult zgomot. Pentru integriştii din South Belt era o 
publicitate nedorită. Toată lumea ştia că campania anti-gay nu 
era decât un pretext care deschidea drumul unei contrareforme 
radicale cerută de ultraconservatori. Autorităţile nu se arătară 
ostile. Tinerii — majoritatea — Îşi arătară capacitatea de a se 
entuziasma de rock'n roll-ul, care nu murea. Viabilitatea sa 
contrazicea predicile pesimiste ale dictatorilor. Atmosfera din 
Salt Lake City era mai puţin grea decât cea din Denver. 
Mormonii tradiţionalişti, vechii învăţaţi absoluţi al ținutului, 
pierdeau încet influenţa în profitul nou veniţilor, agresivi, decişi 
a acapara puterea economică şi o poziţie socială puternică. 
Mormonii constituiau încă o castă rigidă, bigotă, asociată 
paradoxal cu poligamia, deşi oficial interzisă. Se spune că 
mormonii frecventau templurile pentru a cânta imnurile în gloria 
lui Dumnezeu, loc de pierdere, şi dansau pe sunetele muzicii 
country. Tinerii erau separați; ca toţi sudiştii ei iubeau cântecele 
folclorice, dar adorau rock-ul, adoptat de adulţi şi de persoanele 
în vârstă. 

Mark era mai puţin preocupat de atmosfera stresantă a Salt 
Lake City-ului decât de nervozitatea şi de salturile de umor ale 
membrilor grupului, care treceau de la exces şi optimism la 
pesimism. El considera necesară o explicaţie de la Perkins. 


Pentru a menaja o întrevedere fără riscuri, cel mai mic pas făcut 
greşit avea urmări funeste, el utiliza codul destinat să 
neutralizeze tentativa de a intercepta mesajul său telefonic, 
întrevederea va fi precaută. Să urmeze un itinerariu complicat, 
să facă mici cumpărături, să schimbe apoi, repede, două, trei 
taxiuri pentru a împiedica un spook care să-l spioneze.|l găsi pe 
Perkins în micul parc al oraşului. Aşezat pe o bancă, citea un 
ziar. Avea un aer de burghez care se odihneşte puţin după o zi 
de muncă. Ofiţerul de la CIA îl primi pe Mark cu un surâs 
amuzat. 

— Aţi luat la bani mărunți pe bigoţii din Denver! Mark îl privi cu 
o mânie ascunsă. 

— Nu am venit să comentez evenimentele din Denver. Vreau să 
vă atrag atenţia asupra jocului bătrânului Stetson. A introdus 
calul troian în grupul Osborne. 

Perkins răspunse cu calm iritat. 

— Sunt informat! 

— Şi acceptaţi situaţia cu seninătate! 

— Îmi fac meseria, Mark! Pentru mine, Stetson, inaccesibilul 
Stetson, o să cadă în capcană prin intermediul nepotului său! 
Această afacere îmi oferă o şansă, o mică şansă să-i pun mâna 
în gât! Asociaţia răufăcătorilor!... 

— Acuzaţie care ar putea implica pe Roger şi pe prietenii săi! 
— Pentru noi, va fi doar un joc... 

— Nu credeţi că Roger a fost destul de traumatizat de 
experienţa lui Dexter? Aveţi datoria să-l apăraţi! 

— O mică problemă în plus nu-l va demola! 

— Sunteţi cinic, Lester! 

— Poate! Dar Chad este un mic peşte care-şi va permite să 
prindă în plasă rechinul!... În orice caz, protejatul 
dumneavoastră se va retrage din afacere... Are talent... Câteva 
noi discuri îl vor umple de aplomb... 

— Îmi imaginam, naiv, Lester, că autoriăţile legale sunt în stare 
să apere drepturile cetăţenilor inocenți... 

— Între negru şi alb există zone gri, dragă Mark... Dacă aţi 
cunoaşte intrigile, combinaţiile laşe, sforile trase de forţele 
oculte din spatele fațadelor celor mai onorabile aţi fi pe veci 
dezgustat de ceea ce se cheamă mari afaceri... 

Contrar zvonurilor, concertul din Salt Lake City se desfăşură fără 
incidente. Municipalitatea decisese să reducă la tăcere 


manifestările extremiste căci se temea de proasta publicitate. 
Statul Colorado nu era un model de urmat. Precum copiii 
nerăbdători care se aşteaptă la o pedeapsă după ce au 
transformat casa într-un bazar, profitând de absenţa părinţilor, 
taţii din oraşul Denver încercau destul de târziu să elimine 
pagubele. Tumultul iscat în jurul isprăvilor lui Roger Osborne a 
făcut înconjurul lumii. In cursul unui interviu foarte comentat, 
John Mantegna propusese exilarea Colorado-ului. Era nerăbdător 
să sublinieze că viitorul său film va critica excesele extremiştilor 
care excitau vânătoarea de vrăjitoare. Presa europeană se grăbi 
să dea amploare acestei lovituri care punea în lumină 
comploturile fasciştilor, renăscuţi nu numai în SUA, dar şi pe 
vechiul continent. Militantismul lui Roger Osborne în favoarea 
bolnavilor de SIDA, în special, şi a libertăţii, în general, îşi găsi 
un mare ecou. 

Această campanie media smulse o reacţie neaşteptată, cu atât 
mai mult surprinzătoare cu cât ea se producea în The Star, ziar 
britanic de mare tiraj. Judecătorul Walter Osborne luase teza 
unui alt judecător englez cu numele unui castravete murat care, 
cu câţiva ani înainte, se considerase îndreptăţit să dea o lecţie 
de morală socială Prințesei Diana. El constatase că Prinţesa 
acorda o atenţie exagerată bolnavilor de SIDA, iar campania sa 
în favoarea lor depăşea limitele permise. Considera că ar fi mai 
bine să se dedice cauzelor mai nobile, mult mai importante. 
Majoritatea acestor bolnavi se contaminaseră în urma relaţiilor 
perverse, neigienice, între masculi. Aceşti indivizi care au jucat 
la ruleta rusească şi acum plătesc preţul faptelor lor, nu merită 
simpatia pe care le-o arătăm. Cinstitul judecător considera că 
Prinţesa Diana violase protocolul regal asistând la funerariile 
unui bătrân director al Baletului Regal decedat de SIDA. 
Judecătorul Walter Osborne preciza: 

“llustrul meu coleg condamna ardoarea starurilor din show-biz 
care se înghesuie să poarte banderola campaniei anti-SIDA. Eu 
mă alătur acestor argumente şi adaug că trebuie să lăsăm SIDA 
să-şi facă treaba. Această catastrofă nu este decât un semn al 
supărării lui Dumnezeu. Sodomiţii sunt pedepsiţi prin ceea ce au 
păcătuit. A combate SIDA înseamnă a face voia lui Dumnezeu. 
Strigătele de bucurie şi de triumf care se ridicau din Sodoma şi 
Gomora, renăscute de politicienii demagogi, de lumea putredă a 
Hollywood-ului, de scriitori şi de poeţi condamnaţi, de muzicienii 


de rock'n roll vânduți Diavolului, au ajuns la urechea lui Yahve, 
care a decis să facă să piară din nou oraşele păcatului. Sub ochii 
noştri, păcătoşii loviți de SIDA aleargă disperaţi, precum 
şobolonii intraţi în panică". 

Judecătorul Osborne polemiza împotriva anumitor oameni de 
ştiinţă care afirmau că homosexualitatea rezultă dintr-o 
construcţie genetică ordonată de natură. "Eu aş numi-o mai 
degrabă o aberaţie genetică, sublinia el. Dacă ar fi fost 
adevărat, cercetătorii au obligaţia de a realiza un reechilibru 
genetic, înainte de a elimina homosexualitatea definitiv din 
limbaj şi din moravurile proprii”. 

Fără a numi pe fiul său, Walter Osborne îşi exprima propria 
indignare: 

"Am fost profund şocat de atitudinea combativă a anumitor 
grupuri rock în favoarea campaniei anti-SIDA, care, din contră, 
încurajează şi justifică homosexualitatea. Aceşti muzicieni 
exercită o influenţă malefică în rândul tinerilor. Când văd la 
televizor concertele unde mulţimea de adolescenţi urlă 
înnebunită şi reacţionează absurd, duşi de un extaz qvasi-mistic, 
am impresia că asist la reuniuni care venerează divinităţi plătite. 
Este Cultul Demonului resuscitat la începutul celui de-al treilea 
mileniu". 

Direcţiunea ziarului invita cititorii să se pronunţe asupra opiniei 
judecătorului Osborne. Ulterior, The Star publică câteva scrisori 
favorabile sau defavorabile, dând dovadă de imparţialitate. 

Una dintre aceste corespondențe dădu apropouri de violenţă 
neadecvată: 

"Dacă aş afla că fiul meu este un sodomit, l-aş strangula cu 
propriile mâini. Cât despre perverşii gay din lumea întreagă, 
SIDA va elimina toate aceste canalii. Să combaţi SIDA? Nu! Fie 
ca fondurile folosite pentru a găsi un remediu împotriva acestei 
maladii trimisă de Dumnezeu să fie destinate cercetărilor 
ştiinţifice. Am spus!" 

Turneul american se apropia de sfârşit. Spectacolul oferit pe 
stadionul Balboa din San Diego durase trei ore. Entuziasmul 
publicului îl îmbătase pe Roger! Asta îl ajuta să uite grijile şi 
neliniştile sale. În ciuda firii sale optimiste, încercările pe care el 
şi grupul său le sufereau îl făceau irascibil şi câteodată îl 
speriau. El îşi găsea refugiul în muncă. Să se desfăşoare pe 
scenă, să compună cântece, să le repete cu muzicienii, să le 


înregistreze apoi să se ocupe de grupul său de balet, să 
inventeze noi paşi, să modeleze ansamblul, să-i impună o 
disciplină perfectă, toate astea implicau eforturi care îi calmau 
nervii. Să pozeze pentru publicitate, să răspundă întrebărilor 
jurnaliştilor, să citească, să citească enorm, să înghită 
informaţiile, să le asimileze, să studieze casetele video produse 
de marile formaţii rock, pentru a fi la curent cu evoluţia lor, 
toate acestea cereau o concentrare, o tensiune, un spirit 
vigilent. 

Articolul tatălui său îl şocase. Acest bărbat, autorul vieţii sale, ar 
fi trebuit să îl înţeleagă, să îl susţină moral şi nu să se 
transforme într-un duşman. În timp ce edificiul ameninţa să se 
dărâme, să se îngroape în propria dezamăgire, Chad intervenise 
pentru a-l elibera de încurcăturile sale materiale. O apariţie 
providenţială... Chad rezolva cu o pricepere de magician toate 
problemele financiare ale grupului. El cumpărase chiar un studio 
mobil mai bine utilat decât cel procurat şi prelucrat de japonezi, 
înainte de a-i permite lui Roger să-şi înregistreze cântecele în 
plin turneu. 

Stratmore suporta greu prezenţa lui Chad care îl împingea încet, 
dar sigur, spre cel de-al doilea plan, limitându-i competențele la 
cele ale unui contabil sau ale unui băiat care făcea comisioane. 
Chad nu îl consulta niciodată. El angajase propriile sale 
secretare şi experţi financiari care alcătuiau un fel de Stat Major 
General suprapus celui lui Stratmore. In calitate de manager 
general al grupului, funcţie care nu îi fusese ridicată, el trebuia 
să semneze în alb toate actele care i se prezentau. Era adevărat 
că nu avea nimic de spus; totul mergea ca pe roate.Incetul cu 
încetul, Mark însuşi constată cu resentimente că Chad îl izola de 
Roger, totul la el era generozitate: remarci de prietenie şi de 
admiraţie pentru competenţa sa de regizor. Dar, în acelaşi timp, 
Chad spiona terenul, îşi răspândea autoritatea şi se instala la 
guvernământul grupului. Bucuros de a fi eliberat de 
responsabilităţile sale financiare, Roger îi semnase o procură 
care îi acorda o libertate totală asupra dezvoltării grupului pe 
plan economic. Stratmore şi Mark trebuiau să admită în sinea lor 
că Chad se descurca. Marea sa influenţă asupra lui Roger 
atrăgea şi nemulţumirea muzicienilor şi a dansatorilor care 
aveau senzaţia că sunt puşi la zid. Fiecare persoană trebuia să 
se limiteze la propria sa sferă de activitate, ştiind că grupul era 


dirijat de o mână de fier. 

Bob Essex era ros de o gelozie foarte bine ascunsă, dar care 
creştea zi după zi. Relaţia care îl lega de Roger se răcea. Roger 
îi acorda în continuare încrederea sa, îşi arăta prietenia. 
Egoismul său care înainte trezise ranchiuna muzicienilor 
apropiaţi lui Roger începea să dispară. Toată lumea, incluzându-l 
şi pe Red, înţelegea că trebuia să se alieze împotriva intrusului. 
Un sentiment confuz, ambiguu, construia în mijlocul acestei 
colectivităţi un zid de solidaritate. 

lritat de asertaţiile tatălui său, care îl acuza că justifică şi 
încurajează homosexualitatea, el decise să-l înfrunte, să-l 
exaspereze printr-o acţiune publică de avergură în favoarea 
bolnavilor de SIDA. Pentru început, va organiza o serie de 
concerte în profitul lor. El încredința proiectul său lui Chad. 

— Eu aş vrea de asemenea ca grupul să facă o donaţie de 5 
milioane de dolari Fundaţiei Internaţionale de Cercetare 
împotriva SIDA. 

Chad surâse cu umorul său obişnuit. 

— Dorinţele tale sunt ordine! Voi da cele 5 milioane! Acum o 
veste bună! Agentul nostru de la Rio de Janeiro m-a anunţat că 
toate biletele de la turneul nostru din Brazilia au fost cumpărate 
după doar câteva zile de la punerea în vânzare! 

— Incredibil!, exclamă Roger. 

— De ce incredibil? Prezenţa numelui tău pe afiş este o garanţie 
incontestabilă! Roger, eu sunt mândru pentru că ţi-am câştigat 
prietenia! 

— Şi eu îţi sunt recunoscător pentru că ai salvat grupul! 

— Să nu uiţi sloganul clubului nostru! Solidaritate! Acţiunea lui 
Roger în favoarea Campaniei anti-SIDA fu comentată pe larg de 
mass-media. În timpul unui interviu acordat presei, jurnaliştii îl 
asaltară cu întrebări: 

— Milioanele pe care le-aţi donat pentru bolnavii de SIDA 
demonstrează stabilitatea dumneavoastră financiară regăsită. 
Cum aţi reuşit această revenire în forţă? 

— Miracolul a fost posibil cu ajutorul prietenului şi 
colaboratorului nostru, Chad Stetson! Am plăcerea de avi-l 
prezenta!, adăugă el arătându-l printr-un gest. 

Chad, care se găsea aşezat lângă Roger, se ridică, aplaudat de 
asistenţă. 

-După trista aventură Harold Dexter, doar prestigiul lui Roger 


Osborne şi valoarea grupului său au putut să reabiliteze situaţia. 
Eu nu sunt decât un manipulator de bani. 

Roger îi strânse mâna, apoi, expansiv, îl îmbrăţişa cu 
afecţiune.Încă o dată aplauze. Întrebările izbucniră insinuante: 
— Când aţi avut timp să învăţaţi arta de a manipula milioanele? 
— Aţi debutat pe Wall Street? 

— Milioanele bunicului dumneavoastră nu au jucat un rol în 
revenirea financiară a grupului Osborne? 

— Nu! Eu am propriii mei bani!, răspunse Chad. Eu beneficiez de 
o zestre de familie pe care bunica mea din partea mamei mi-a 
dat-o când aveam vârsta de cinci ani. Probabil că nu mi-ar fi dat- 
o dacă ar fi ştiut că voi investi o mare parte din aceste fonduri 
într-un grup rock. 

Se auziră râsete. 

— Aţi făcut deci 18 ani? 

— Exact! Am aceeaşi vârstă ca Roger Osborne. 

— Clubul adolescenților cheltuitori!, exclamă o jurnalistă în roşu, 
precum îi era şi părul. Domnul Osborne, doar o întrebare: Glenn 
Northcote va continua activitatea sa în cadrul grupului 
dumneavoastră? 

— Noi ne-am pronunţat deja asupra acestui subiect! Respectăm 
drepturile lui Glenn Northcote! 

— Chiar dacă boala sa se agravează? 

— lată o întrebare delicată, pentru a nu spune nepotrivită. Dar 
vă voi răspunde! Domnul Northcote nu a ajuns încă la acest 
stadiu. De altfel, Noureyev a dansat până la sfârşitul vieţii sale. 
Rossellini şi-a continuat activitatea de producător fără să se 
îngrijoreze de progresele făcute de boala sa. Caligula este un alt 
exemplu. Vorbim de Brad Davis, de Anthony Perkins, de Helbert 
Guilbert, de Freddie Mercury şi de atâtea stele care au strălucit 
până la sfârşitul lor pe firmamentul artei! Dar câţi necunoscuţi 
mai sunt alături de ei, care merită acelaşi respect? 

Roger tăcu şi înclină capul în semn de omagiu... Instantaneele 
păcăniră; reporterii îşi cunoşteau meseria. 

— Eu aş vrea să dau o notă mai veselă acestei reuniuni, spuse 
un jurnalist bărbos. 

— Precizaţi: guy sau gay?, întrebă un tip îmbrăcat în verzui. 
Gluma sa trecu neobservată. Bărbosul puse întrebarea: 

— Noile stele ale rock'n roll-ului care urcă spre orizont: Evan 
Dando, Jamiroquai, Clark Kent, Brett Anderson de Suedia, Steve 


Vai, Good 4 Bad nu vă stimulează? Voi şi toţi consacraţii, Axl 
Rose, Prince, David Bowie, Michael Jackson, Clapton, 
Springsteen, nu o consideraţi concurenţa noului val? 

Roger surâse. 

— Eu nu pot să vorbesc decât în numele meu. Singura 
concurenţă care mă sperie este cea a lui Beavis şi Butthead! 
Când i-am auzit şi văzut producându-se în compania lui Cher, 
mi-am spus: iată două tinere vedete care mă depăşesc! Beavis 
şi Butthead sunt marii cântăreţi de mâine! 

— Care este mesajul dumneavoastră pentru tineri?, întrebă un 
jurnalist roşcovan numai bine ieşit din adolescenţă. 

— Să nu se alăture niciodată oamenilor care încearcă să le taie 
aripile. Mediocrii, invidioşii, geloşii, incapabili de a se detaşa de 
starea lor naturală, se încăpăţânează să îi coboare la nivelul lor. 
Aceştia sunt cei mai răi prieteni... 

Un concert monstruos în San Francisco, în prezenţa a trei sute 
de mii spectatori, puse sfârşit turneului american şi unor mari 
cheltuieli, căci reţeta fusese deja înghițită de prăpastia deschisă 
de escrocheria lui Harold Dexter. Treizeci de zile separau grupul 
de viitorul turneu brazilian. Acest interval era încărcat de un 
program dificil: repetiţii, înregistrarea a şase cântece compuse 
de-a lungul periplului american, şedinţe consacrate publicităţii 
câtorva Case de Modă de Lux. Altfel, Roger trebuia să-şi facă la 
Hollywood debutul său de actor de cinema sub instruirea lui 
John Mantegna. 

O jurnalistă care întreținea revistele de scandal schiţase un 
paralelism între grupul Madonnei şi cel al lui Roger Osborne. 
Cele două vedete erau înconjurate de muzicieni şi dansatori cu 
fizicul perfect, fără a ascunde înclinația lor spre o viaţă foarte 
liberă, asemănătoare cu anticonformismul Madonnei pe care îl 
arăta cu o obstinaţie voită, în timp ce Roger prefera o anumită 
doză de discreţie care nu excludea aluziile subtile. 

"A degusta fructul oprit în public nu este recomandat, spunea el, 
căci îşi pierde misterul său indispensabil cunoscătorilor rafinaţi" 
Jurnalista termina unul dintre articolele sale despre Roger 
Osborne printr-o frază alambicată: 

"Pentru un adolescent care numai ce a împlinit cei optsprezece 
ani, cântăreţul nostru strălucit dă dovadă de experienţă, de o 
subtilitate demnă de un Don Juan priceput şi câteodată de o 
ambiguitate care nu are legătură cu sexualitatea ambivalenţă a 


lui David Bowie, cea a lui Jackie Jagger şi recent a lui Bett 
Anderson si Evan Dando". 

După lectura acestui sumar descripitv, Roger izbucni în râs. Nu! 
El nu avea nimic dintr-un Don Juan care seducea fără 
discernământ victimele pasiunii sale amoroase. Roger alegea cu 
un simţ deosebit partenerele sale. Frumuseţea era pentru el un 
criteriu esenţial. A şoca opinia publică prin a arăta dereglările lui 
i se părea de prost gust. În schimb, viaţa sa intimă rămânea de 
neatins. În spatele acestei faţade, totul era permis, cu condiţia 
de a afişa o anumită demnitate. Excesele sado-maso îl 
dezgustau.... Dar viaţa îl răsfăţa... Adevărul era mai puţin roz.... 
Retras în apartamentul său de la Hotelul Mark Hopkins din San 
Francisco, Roger îi făcea toaleta lui Doris. Era în ajunul plecării 
sale spre Los Angeles. Vernon, pseudo-valetul, făcea bagajele. 
Vizita lui Mark îl găsi pe Roger uscând blana lui Doris cu feonul 
electric. Regizorul surâse amuzat de această privelişte idilică; 
dar privirea lui era tristă. 

— Eşti ciudat, spuse Roger. Jumătate din chipul tău râde, în timp 
ce cealaltă jumătate plânge. Un fel de Janus modern! 

— Într-adevăr, nu excelez, spuse Mark. Aş vrea să-ţi vorbesc 
între patru ochi. 

— Bine! Hai în salon! Îţi ofer un pahar de şampanie? 

— Aş prefera ceva mult mai energizant! 

— O tequila să-ţi ardă măruntaiele? 

— Adu tequila! 

în salon, Mark aprinse televizorul. MTV prezenta o emisiune de 
muzică rock. Pet Shop Boys. Acompaniamentul de baterie părea 
să fie în ritmul unei inimi nebune. 

— Fii prudent!, spuse Mark. 

— Da, cunosc teoria! 

— Aş vrea să-ţi vorbesc despre Chad! 

— Nu-l prea placi! 

— Aşa este! De ce aş minţi? Şi am motive întemeiate! 

— Treci la subiect! 

— Tu nu ai impresia că eşti un fluture captiv pe spinarea unui 
păianjen? Milioanele pe care le aruncă fără să le numere? Toată 
această paradă de prost gust? 

— Mark, eu cred că te înşeli în această privinţă. Chad a făcut 
sacrificii importante pentru a scoate grupul din căcatul în care 
se înfunda... 


— Poate să-şi permită acest lux! 

— Nimeni nu îl obligă. 

— Ba da! Face jocul bătrânului Stetson! De mult timp acest 
Satyre ruinat voia să ne înghită grupul. Doreai să ne păstrăm 
independenţa. 

— Am fost împiedicat de Dexter care ne-a luat milioanele... 
—Roger, deschide ochii! Perkins este convins că Chad lucrează 
pentru tatăl său. 

— Nu! Sunt confuzii. Freamătă de mânie împotriva nepotului 
care l-a înfruntat de faţă cu martorii prezenţi din întâmplare la o 
scenă de familie. Bătrânul ar fi încercat să-l pălmuiască, dar 
Chad i-ar fi prins mâna: "Nu mă atinge! De acum înainte vă 
interzic a mă mai atinge!". Stetson ar fi căzut în sincopă. De 
atunci nu s-au mai văzut. 

— Un scenariu foarte abil pentru a înşela galeria!, spune Mark 
sfredelitor. Stetson are motivele sale. 

— Poate că mă înşel... Dar Chad părea dezinteresat. El 
consideră banii investiţi în grupul nostru drept o răsplată. 

— O răsplată atât de importantă încât ne-ar trebui ani pentru a 
o achita. În acest timp el dirijează practic totul. 

— Turneul brazilian va acoperi o parte din această datorie. 
Drepturile de autor ale discurilor mele se vor adăuga la această 
sumă.... 

Cei doi prieteni degustară tequila. Roger făcu o mică grimasă. 
— Este prea puternică pentru mine!, spuse el deodată luminat 
de o amintire încântătoare. Chad este foarte atent. Acum câteva 
zile, i-am vorbit cu admiraţie de un Ferrari roşu parcat în faţa 
intrării hotelului. În această dimineaţă un Ferrari roşu mă 
aştepta în garajul subteran. 

— A făcut acest gest ca să te impresioneze! Si tu ai crezut 
invers! 

— Stai să vezi ce urmează! Lângă Ferrariul cel roşu se găsea un 
Ferrari identic care avea pe placa de înmatriculare chiar numele 
meu. Chad mi-a explicat acest dublu cadou. Maşina care purta 
numele meu va fi condusă de Bob pentru că va atrage atenţia 
jurnaliştilor şi a curioşilor. Ceea ce îmi va permite să trec 
neobservat la volanul celui de-al doilea Ferrari, care are un 
banal număr înregistrat în California. Ideea lui Chad, 
nebunească la prima vedere, nu este lipsită de logică. Evident 
că voi plăti preţul ambelor maşini imediat ce voi primi drepturile 


mele de autor. 

— Copilării, Roger! 

— De acord! Dar este un gest care arată generozitatea lui! 

— O generozitate care îi va aduce destule! Să vorbim serios, 
Roger! Tu nu vei putea să mă convingi de buna-credinţă a lui 
Chad. Umbra bătrânului Stetson stă deasupra ta! Şi deasupra 
tuturor! Perkins vrea să-l prindă. Acest bătrâior, unul dintre cele 
mai bogate personaje din Statele Unite, este unul dintre mafioţi 
celei mai importante organizaţii criminale pe care lumea a 
cunoscut-o vreodată! 

— Şi încă! Are idei fixe prietenul tău Perkins! 

— De câte ori trebuie să-ţi explic că nu este vorba de idei fixe? 
Stetson a avut doar trei fete şi patru nepoate, însă doar Chad, 
cel din urmă nepot, mai este încă în viaţă. Toţi ceilalţi au avut o 
moarte violentă. Presupunem că bătrânul ţap nu este străin de 
dispariţia lor. 

— Ai fost impresionat de cazul lui Saturn care devora propriii 
copii, pentru a nu fi deposedat de putere. 

— Aceasta nu i-a împiedicat pe credincioşii lui să sărbătorească 
Saturnariile cu o fervoare care întrecea fanatismul. Roger surâse 
sceptic. 

— Există dovezi pentru ceea ce susţii tu? 

— Nu există dovezi! 

— Mark, tocmai îmi oferi nişte argumente care explică conflictul 
său cu Chad. 

— Chad este un caz special! El execută ordinele bunicului său. 
Vrea să-i câştige încrederea. Speră, probabil, că îl va succeda. 
— Argumente? 

— Nu! Zvonuri care vin din sursă sigură. Chad este fascinat de 
avere: bănci, societăţi de investiţii, construcţii imobiliare, 
transporturi aeriene, lanţuri de hoteluri şi televiziune, studiouri 
de film, uzine de armament, şantiere navale, zăcăminte 
petrolifere, cazinouri, case de modă de lux, cluburi de golf, 
cartiere întregi în marile metropole şi — noblețea obligă — 
echipe sportive. Stetson este mult mai bogat decât Sultanul de 
Brunei care nu are decât 37 milioane de dolari. Inmulţeşte cu 
doi sau cu trei şi te vei apropia de un nivel de avere atins de 
Stetson. Dar nu-şi doreşte publicitate pe seama averii sale. Nu 
este megaloman, dar un mare om de afaceri. Toate aceste 
întreprinderi onorabile sunt dirijate de oameni de nimic, 


controlati de alţi oameni de nimic, executivi din ce în ce mai 
onorabili... Un fel de piramidă a onorabilităţii şi cum vârful se 
pierde printre nori şi Stetson tronează deasupra acestor nori 
precum Dumnezeu Tatăl. Milioane de angajaţi servesc interesele 
lui Stetson, adesea fără să ştie că el este patronul patronilor... El 
rămâne ascuns în umbră, ca o caracatiţă, şi aşteaptă trecerea 
unei victime în apropierea tentaculelor sale. Meniul sărac nu îl 
interesează. El lucrează la un înalt nivel, precum Vanderbilţii, 
Gould, Kenedy, Khashoggi care şi-au creat imensele lor averi 
prin mijloace adesea discutabile, fără a-şi pierde cinstea... Nu 
putem să-i comparăm cu Toto Rina sau cu alţi şefi ai Mafiei, căci 
ei nu conduc personal nicio afacere susceptibilă care poate să ia 
o întorsătură urâtă. Oamenii săi -care nu îl cunosc — pot fi cu 
miile. Stratmore rămâne pe înălțimile lui intangibile, fără a fi 
deranjat... Perkins ţi-a vorbit deja de acest aspect al activităţii 
sale. 

— Da! Pe scurt! 

— Pentru că pe vremea aceea el însuşi cunoştea puţine lucruri 
despre acest personaj. Suspiciunile nu lipseau. Dar suspiciunile 
nu erau suficiente. Era nevoie de probe. Pentru a le obţine, 
autorităţile se loveau de dificultăţi aparent insurmontabile. Nu 
este specializarea mea, dar Perkins m-a făcut să înţeleg de ce 
bogăţia lui Stetson urmează o evoluţie geometrică, de ce 
piramida sa nu ar putea să se dărâme precum edificiul construit 
pe nisip de Harold Dexter. Proasta gestiune a lui Dexter a 
produs atâtea pagube, încât pentru a le acoperi a trebuit să 
recurgă la o mulţime de împrumuturi, la goliri de fonduri, la 
escrocherii şi, în final, înainte de a evita închisoarea, el a ales 
singura soluţie posibilă: sinuciderea. Stetson nu se va lovi 
niciodată de asemenea dificultăţi. In pofida competenţei sale 
excepţionale, banii intră în cuferele sale în valuri care nu se mai 
opresc. Mai întâi afacerile curate care îi aduceau beneficii 
enorme. Apoi narcodolarii si armodolarii care soseau la el curaţi, 
după ce au urmat o filieră de bănci specializate în această 
operaţie; bani care la origine nu se pot practic descoperi. Sper 
că explicaţiile mele nu te plictisesc? 

— Continuă! Am citit câteva cărţi despre acest subiect. Prezenţa 
lui Stetson în această încurcătură mă intereseză. 

— El profită de confuzia creată de Statele suverane, în care 
legislaţiile antidrog sunt extrem de variate. Foarte dure în 


Statele Unite şi în Australia, ele diferă în sânul ţărilor din CEE 
pentru a deveni pacifiste în Olanda şi aproape ignorate în 
anumite republici din vechea Uniune Sovietică. În Asia, 
Thailanda face excepţie. Ea execută traficanţii de droguri. China 
dă dovadă de aceeaşi severitate. În Statele Unite FBl-ul — Biroul 
Federal de Investigaţii -, DEA — Drug Enforcement Agency -, Iris- 
ul — Internai Revenue Service — , Duana şi Serviciul de 
Imigraţie vânează traficanţii. O supraveghere electronică 
perfecţionistă este facilitată de o bancă de donaţii, bine pusă la 
punct. O lege — The Bank Secrecy Act — reduce drastic 
domeniul secretului bancar. Băncile sunt obligate să semnaleze 
autorităţilor competente toate depunerile în lichid care 
depăşesc 10.000 de dolari. Milioane de declaraţii făcute în 
fiecare an totalizează sute de miliarde de dolari. În ciuda 
mijloacelor considerabile puse în joc, rezultatele sunt mediocre. 
Perkins îmi spunea că după estimările de specialitate s-au 
sesizat mai puţin de şapte la sută droguri şi bani spălaţi intraţi 
efectiv pe teritoriul Statelor Unite. Doar micii dealeri şi traficanţii 
de zona a doua cad. Marii traficanţi de droguri, precum Pablo 
Escobar, Rodriguez Gacha, fraţii Ochoa, Rafael Quintero sau 
Noriega, jefuiesc până ce nu sunt prea compromişi. Dar atunci 
trebuie să organizăm expediţii militare pentru a-i captura sau 
lichida. Marii bancheri care administrează miile de miliarde de 
dolari şi care realizează beneficii fabuloase dirijează liniştiţi 
afacerile lor. Dacă Vânătoarea Băncii Manhattan este surprinsă 
spălând bani, câţiva funcţionari sunt înlăturați, direcţiunea îşi 
cere scuze, plăteşte o amendă, apoi totul intră în ordine. Marii 
patroni din New York nu pot să ştie dacă directorul unei agenţii 
din Bahamas tocmai a primit un mare depozit de narcodolari şi 
— printr-un abil joc de semnături — să-l introducă într-un circuit 
capabil de a transforma Infernul în Paradis şi banii murdari în 
bani mult mai albi decât aripile unui înger... Stetson este un 
mare patron mai puţin innocent. El se bagă, în mod indirect, 
evident, în afaceri inimaginabile pentru noi, muritorii. Rezervele 
de aur ale Uniunii Sovietice se estimează la trei milioane de 
tone, reprezentând aproximativ 26 miliarde de dolari. 
Conducătorii noii Republici Ruse au constatat că seifele Băncii 
Centrale fuseseră golite. Tot aurul a fost furat, fără a lăsa vreo 
urmă. Fără bilete scrise, fără justificări, fără reclamaţii. 
Intermediari de înalt rang, miniştri, oameni de la Nomenclatură 


au participat. Stetson a fost unul dintre cei mai mari fabricanți 
de arme, de tancuri şi de avioane de luptă. O activitate perfect 
legală. Iranul, Lybia, conducătorii terorismului mondial au 
nevoie de arme. A vinde arme acestor ţări unde organizaţiile ar 
însemna o gravă transgresiune a legilor. Cum să se procedeze? 
Este foarte simplu! Un guvernământ legitim, recunoscut de 
ONU, comandă un important stoc de arme. Miniştrii corupți 
există peste tot. Fiecare om îşi are preţul său; variabil, ce-i 
drept, dar în sfârşit acceptat... Armele comandate sunt 
îmbarcate pe mai multe vapoare care se îndreaptă spre 
destinaţia lor. Dar la jumătatea drumului navele schimbă 
căpitanul. Adevăraţii cumpărători de arme primesc marfa lor şi 
schimbul este făcut. Spuneam că faimosul Adnan Khashoggi, 
traficantul de arme, era cel mai bogat om din lume. Alături de 
Stetson, Khashoggi era o cărămidă intermediară. Şi trebuie să 
remarci că traficului clandestin de arme aduce anual, după 
estimările ONU, mai mult de trei sute de mii de miliarde de 
dolari, cifră superioară beneficiilor realizate de domnii 
drogurilor. 

— De ce autorităţile nu reacţionează? 

— Nu au dovezi! Marii infractori evită legile cu abilitate. Avocaţii 
specializaţi îşi cunosc meseria. Stetson se menţine deasupra 
acestui anturaj. Semnătura sa nu se găseşte pe documente. 
Convorbirile sale telefonice au fost deseori ascultate. Am spune 
că nu este preocupat decât de yahting, golf, cursele de cai, 
relaţiile mondene şi, în mod particular, de tinerele sale amante. 
Nicio urmă de dovadă. Stetson nu are legături decât cu o parte 
din invincibili. Un număr infim de agenţi a reuşit să intre în 
interiorul întreprinderilor sale. Dar nu au acces la sectoarele 
importante... Doar Perkins a putut obţine nişte rezultate... 
Stetson este foarte puternic. Crezi că Chad ar încerca să fie 
împotriva lui, pentru ochii tăi frumoşi? 

Mark se opri cu răsuflarea tăiată, ca un sportiv după o lungă 
cursă. 

— Ţi-e frică?, întrebă Roger. 

— Foarte frică! Dacă ar fi ştiut că am contact cu el, la ora asta 
aş fi fost mort! 

Mark goli încă un pahar de tequila. 

— Roger, îţi voi pune o întrebare serioasă! Chad îţi inspiră 
încredere? Crezi că-ţi este prieten? 


— După tot ce mi-ai spus, sunt puţin încurcat... 

— Dacă îl bănuieşti, ai putea să încerci să-l determini să 
vorbească... 

Din instinct, Roger îşi băgă degetul între gât şi gulerul cămăşii, 
dintr-o dată prea drept. 

— Nici vorbă! Perkins mi-a făcut deja o astfel de propunere. Nu 
mă văd în postura de anchetator. Mă rezum la meseria mea. 
Red intră urmat de un poştaş. Roger suspină uşurat. Această 
apariţie punea capăt unei întrevederi care risca să devină 
periculoasă. 

— O scrisoare recomandată A.R. pentru tine, Roger. Am vrut să 
semnez în numele tău, dar regulile sunt categorice. 

Roger semnă şi primi plicul. Recunoscu scrisul alungit al tatălui 
său. In timp ce poştaşul se retrăgea, el se apropie de o lampă şi 
o aprinse, căci seara cădea peste oraş. Proza descria atitudinea 
sa intransigentă, tonul său dur. 

Roger, 

Relaţiile tale cu bolnavii de SIDA şi cu homosexualii te 
dezonorează şi strică reputaţia familiei tale. Articolul meu 
publicat în The Star reflectă opinia mea asupra acestei probleme 
murdare. lţi ordon să încetezi imediat campania pe care tocmai 
ai inaugurat-o. Ai discreditat numele Osborne asociindu-l cu o 
carieră de clown. Mi-e ruşine să mă prezint în faţa familiei şi a 
scumpei mele soţii, în faţa bunicului tău, care este consternat 
de comportamentul tău, în faţa tuturor celor care respectă 
tradiţiile sănătoase, în faţa oamenilor lui Dumnezeu care 
încercau în van să dea un sens extravaganţelor tale. Mi-e ruşine 
că am această funcţie în Tribunal, să propăvăduiesc justiţia, să 
condamn infractorii, când propriul meu copil sfidează legile 
morale ale societăţii. Nu mai îndrăznesc să trec uşa clubului 
meu, căci de fiecare dată sunt întâmpinat de privirile 
compătimitoare ale prietenilor mei care îmi împărtăşesc 
dezolarea. Tu eşti un exemplu prost pentru tinerii generaţiei 
tale. Cântecele talepredică insubordonarea, cinismul, 
depravarea, moravurile proaste. Tu glorifici instinctele cele mai 
joase, imoralitatea, confuzia tuturor valorilor umane. Revistele, 
canalele de televiziune si radio, fanaticii care te acoperă cu flori 
şi laudă muzica ta nesănătoasă, îţi fac un deserviciu, căci îţi 
întreţin orgoliul şi superficialitatea. Trăieşti în mijlocul unei lumi 
plină de profitori, de escroci şi de hoţi care te exploatează, totul 


construind în jurul tău o falsă celebritate. O lume ireală care îţi 
va fi fatală. Te compătimesc. 

Walter Osborne 

lritat, Roger strânse din dinţi. Această scrisoare i se părea cam 
derizorie după discuţia avută cu Mark. Stetson era un rechin 
periculos. Dar precum Richard al Iil-lea, sinistrul personaj 
imortalizat de către Shakespeare, avea un soi de grandoare, 
ultimele fraze ale tatălui său aveau un sâmbure de adevăr. 
Devenit unul dintre prinții rock-ului, Roger trăia într-o lume 
aparte, într-o lume artificială şi stresantă. Izolat de exterior 
printr-un zid de gărzi de corp, nu se putea mişca, era ca un 
canar în colivie. Prietenii şi camarazii săi îi împărtăşeau izolarea. 
El primea chiar, fără piedici, vizita fetelor care se îngrămădeau 
la uşa lui. Totuşi, el era obsedat de impresia aceasta că se află 
închis ca-ntr-o închisoare. Închisoare de lux, cu gardieni 
îmbrăcaţi în Armani, politicoşi, prevăzători, care îi permiteau să 
iasă în lume, să fie adulat de o mulţime de admiratori, să acorde 
interviuri. Dar era vorba de o libertate de mişcare factică, căci 
scena era şi ea o imensă închisoare cuprinsă de o lumină 
orbitoare. Gardienii îmbrăcaţi în costum stăteau în culise, 
pregătiţi să-l ia imediat ce concertul se sfârşea. 

Roger citise într-o revistă foarte cunoscută — Rolling Stones, 
Spin sau Detail, uitase numele exact — un mic articol care l-a 
amuzat mult. Într-un luxos atelier de coafură, oameni bine 
îmbrăcaţi au intrat în grup. Au făcut investigaţii laborioase 
pentru găsirea de bombe sau de microfoane ascunse. 
Examinarea a fost terminată într-un mod satisfăcător, iar un 
personaj şi-a făcut apariţia: un tânăr slab, drăguţ, genul 
androgin, care se numea Prince. 

Roger rupse scrisoarea şi o aruncă într-un coş de hârtii, în 
această seară se va culca devreme. Devreme era un fel de a 
spune. Câteva cărţi umpleau noptiera, care trebuiau citite 
urgent. Lectură pasionantă care nu îl va lăsa să adoarmă înainte 
de ora două a dimineţii. Mâine, la prima oră, va urca la volanul 
Ferrariului său şi se va îndrepta spre Los Angeles. Nu se va 
bucura de o singurătate permisă oamenilor comuni. Va fi 
înconjurat de un şir de maşini. Personalul artistic şi 
indispensabilele gărzi de corp... 

Roger făcu un duş, se uscă, apoi gol puşcă se aruncă în patul 
său. El alese un volum de filozofie şi-l deschise, binedispus... 


Deodată telefonul sună, întrerupând şarmul lecturii. Roger 
recunoscu vocea mamei sale la celălalt capăt al telefonului. 
Acest telefon îi făcu plăcere. Relaţia lor era puţin afectată din 
cauza turneelor. Nu prea expansivi, ei nu îşi scriau aproape 
niciodată. Nu aveau adrese fixe. Corespondenţa adusă de 
intermediarii agenţilor artistici şi întârziată de condiţiile 
obiective nu mai era actuală, căldura sa era precum a vinurilor 
alterate. Margaret vorbea cu verva-i obişnuită: 

— De această dată nu am avut dificultăţi în a te găsi. Toate 
ziarele se ocupă de tine. Dacă nu aş fi mama ta, succesul tău m- 
ar face geloasă. Presa nu publică decât despre performanţele 
trupei mele. Bravo! Dansul clasic moare încet în favoarea 
baletului modern şi a rock'n roll-ului. 

El încercă să o consoleze, să o asigure de continuitatea operelor 
clasice. _ 

— Să schimbăm subiectul! Imi dă un umor negru. De Walter 
voiam să-ţi vorbesc. Cineva mi-a atras atenţia asupra articolului 
său publicat în The Star. Această critică mi-a întărit încă o dată 
părerea despre vederile sale obtuze şi de stupiditatea sa. Anul 
trecut l-am întâlnit din greşeală la Monte Carlo. Era însoţit de 
tânăra sa soţie. Foarte pornit împotriva ta, împotriva firii tale 
independente, împotriva carierei dezonorante pe care tu ai ales- 
o, a comportamentului tău scandalos, avea intenţia să te 
renege. l-am râs în nas apoi l-am părăsit. Dacă face acest gest, 
să nu te îngrijorezi. Nu eşti copilul lui. Tatăl tău era un tânăr şi 
strălucitor dansator american, mort la vârsta de douăzeci şi 
patru de ani în urma unui accident de maşină. Tu îi moşteneşti 
frumuseţea lui nemaiîntâlnită. El se numea Edward Lovegrave. 
Nume predestinat. Ai putea abandona fără regrete numele 
tatălui tău legal şi să-l adopţi pe cel al familiei tale materne. Toţi 
Osbornii şi toţi Huntingtonii reuniţi— Înnobilaţi pentru bogăţiile 
obţinute în India prin mijloace mai puţin sau mai mult 
discutabile — nu au greutatea unui singur Lusignan, pierit eroic 
în Palestina, în timpul Cruciadelor. Păstrează-l eventual pe 
Osborne, ca nume de scenă. Eu sunt pregătită să-i dezvălui lui 
Walter această situaţie. Tu decizi!... În sfârşit trebuie să închid 
pentru că mă va costa o avere! 

Dar ea nu întrerupse conversaţia. Roger îi auzea respiraţia 
sacadată. Şocat de dezvăluirea mamei sale, el se întreba ce ar 
putea ea să-l mai înveţe. 


— Am uitat să-ţi dau o veste!... Tu eşti destul de mare ca să 
înţelegi problemele adulţilor... Fiinţele umane sunt sociabile şi 
se tem de singurătate. Femeile divorţate acceptă relaţii care 
umplu uneori golul, monotonia, rutina exasperantă. Aceste 
prietenii, construite pe nimic, nu au consistenţă. Am avut câteva 
legături după moartea tatălui tău adevărat, singura mea mare 
iubire. Credeam că viaţa mea sentimentală ajunsese într-un 
punct mort. Atunci am întâlnit la o recepţie un bărbat distins, 
inteligent, generos. Bogăția nu îi stricase simplitatea, 
optimismul. Mai în vârstă decât mine, el avea o spontaneitate 
care m-a cucerit. A luat decizia de a acorda ajutor companiei 
mele de balet care trec printr-o criză financiară... Recent, m-a 
cerut în căsătorie... 

Roger, devenit neîncrezător din cauza proceselor lui Harold 
Dexter şi a agenţilor financiari care speculau necinstit artele, 
exclamă pe un ton bănuitor: 

— Trocul! Schimbaţi tinereţea dumneavoastră pentru banii lui. 
Este cam aşa... Mai onorabil decât vânzarea tinereţii sale pentru 
bani, documentul care consacră trocul se numeşte căsătorie... 
— Roger!, exclamă mama sa pe un ton de reproş. 

— Scuză-mă! Nu am avut intenţia de a vă ofensa... Ea reluă 
ezitant: 

— Este un bărbat cinstit! Te asigur! l-am vorbit despre tine... 

A fost surprins şi încântat când a aflat că eşti faimosul Roger 
Osborne... El voia să te cunoască personal... 

— Mamă, vă cer iertare! Nu am niciun chef să-l cunosc. Doi taţi 
îmi ajung. Unul natural şi unul legal... a adăuga pe cel de-al 
treilea este aglomerat... Apoi noţiunea de tată vitreg mă 
înspăimântă... ea se asociază unui intrus care a pătruns în sânul 
familiei... o relaţie de familie împotriva naturii... 

— Eşti dur, Roger... 

— Nu era intenţia mea... pentru mine familia a fost o noţiune 
mai degrabă abstractă... 

— Mea culpa! Nu m-am ocupat suficient de tine... apoi 
împrejurările obiective au intervenit... cariera mea... m-am 
consacrat dansului... tu ar trebui să mă înţelegi... tu te-ai 
dedicat muzicii rock... In absenţa mea Walter ar fi trebuie să 
facă... 

— Nu-l băga pe Walter în discuţie... după ce tocmai mi-aţi spus, 
el nu avea nicio datorie faţă de mine... 


— Întreabă-l pe bunicul tău de Lusignan să-ţi vorbească de toate 
bucuriile avute de o familie unită... Îţi urez, Roger, să întâlneşti o 
fată frumoasă, devotată, care să poată să-ţi ofere fericirea unei 
adevărate familii... 

— Nu mă voi căsători niciodată! Un cântăreţ pe care l-am 
apreciat foarte mult, Kurt Cobain, căsătorit, tatăl unui copil, s-a 
sinucis recent... 

— Aceasta nu înseamnă că toţi bărbaţii căsătoriţi se sinucid.... 
— Normal! Dar pentru mine, moartea lui Kurt Cobain are forţa 
unui test... 

— Mi-ar fi plăcut să am nepoți... 

— Regret! Nu veţi avea această plăcere... 

— Păcat!... La revedere! Aş fi preferat să-ţi zic pe curând! Dar 
turneele noastre nu se întâlnesc niciodată! Două galaxii 
separate de miliarde de ani lumină... 

— Frumoasă comparaţie, mamă! Margaret suspină. 

— Dumnezeu să mă ierte! Câteodată îmi pun întrebarea: de ce 
eşti aşa de dur? — Duritatea nu-mi stă în fire! Sunt 
neîncrezător... Acest lucru face parte probabil din sistemul meu 
psihic de autoapărare... La revedere, mamă!...Înainte, 
perspectiva unei plimbări într-o maşină din San Francisco la Los 
Angeles l-ar fi bucurat, cu atât mai mult cu cât conducea pentru 
prima dată un Ferrari, maşină visată de toţi tinerii. 

Roger admira San Francisco pentru aerul său romantic, pentru 
contrastul dintre tramvaiele antideluviene care urcau pe coline, 
printre case micuţe ornamentate abundent, şi zgârie-norii cu 
fațadele severe din oraşele de jos. Dar adora Los Angelesul 
pentru proporţiile sale neasimetrice, pentru agitația 
permanentă, pentru armonia dintre vechi şi modern, dar, mai 
ales, pentru visele care se ţeseau în jurul universului prestigios 
de film. 

Acum plăcerea acestei călătorii era sufocată de evenimente atât 
de dezagreabile, care se abăteau în avalanşă pe capul lui. Îşi 
pierduse optimismul care, în condiţii normale, îl ajuta să treacă 
peste obstacole într-o viaţă bine umplută pentru a auzi în final 
scopurile supreme ale tuturor tinerilor ambiţioşi: succes, bani, 
împlinire sexuală. 

Un fel de saţietate legată de ambianța din ce în ce mai tulbure a 
existenţei sale îl scârbea, îl întrista. O aversiune înnăscută 
împotriva propriilor camarazi rupea echilibrul său psihic. El 


credea că norocul îl părăsise. Întâlnise atâţia nemernici încât nu 
mai ştia în cine să se încreadă. Mark îl angajase împotriva 
voinţei sale într-o aventură care risca să se termine prost. Tatăl 
său, sau acela pe care îl crezuse a fi tatăl său, îl detesta. Mama 
sa, rece, distantă, calculată, îl răsplătea cu aceeaşi monedă pe 
Walter Osborne. Revelaţiile sale despre paternitatea fostului ei 
soţ erau mai degrabă un cadou veninos. Chad, care, trebuia să 
recunoască, îl salvase de la ruină, nu găsea în ochii lui Mark 
decât imaginea unui impostor. Roger refuza această 
interpretare, dar îndoiala îi stăruia în minte, ea exista în ciuda 
eforturilor de a o alunga. Câteodată chiar Bob, care îşi dovedise 
devotamentul, îl enerva. El lua prea în serios rolul său de alter 
ego. 

Pentru a merge din San Francisco la Los Angeles ar fi putut 
folosi autostrada care permitea o circulaţie rapidă şi bine 
ordonată. Dar el preferase drumul drept şi sinuos care urmărea 
cursul Oceanului, oferind perspective de o frumuseţe şi de un 
pitoresc care să taie răsuflarea, după ghizii care bântuiau 
regiunea. Roger o alesese pentru că era asemănătoare cu linia 
neliniştită a propriei sale vieţi. 

Ca de obicei, era urmat de un şir de maşini. Muzicienilor şi 
dansatorilor le plăcea să fie luaţi de val. Roger era chemat 
deseori să arbitreze certurile care îi stimulau pe vechii membri 
ai grupului cu noutăţile pescuite. Primii considerau că merită un 
tratament special. Cei din urmă erau geloşi. Roger încerca să-i 
facă pe toţi mulţumiţi. Le acorda diverse avantaje: prime 
importante, cadouri, contracte de publicitate pentru Casele de 
Modă de Lux. Cum toţi erau tineri şi frumoşi, condiţie 
indispensabilă pentru a putea fi acceptat în grup, ei 
corespundeau criteriilor obligatorii pentru manechini 
profesionişti. El perfecționa compoziţiile muzicale ale acelora 
care aveau talent în acest domeniu şi juca creaţiile lor, înainte 
de a mări veniturile. 

Roger îşi promisese să uite toate problemele sale în timpul 
acestei scurte călătorii. Să lase mintea să hoinărească la voia 
întâmplării, a peisajelor, a surprizelor. 

După ce traversase San Jose, un micut oraş provincial împânzit 
de comunitatea din San Francisco, cortegiul de maşini se 
îndreptă spre State Highway. Cel mai spectaculos drum nu 
numai din California, dar din întreaga Americă. Vanitosul Chad 


era expert în materie, căci el parcursese cu motocicleta regiuni 
recunoscute pentru frumuseţea lor naturală. Roger îl alesese 
camarad în cursul acestei deplasări — promenadă, cu riscul de a 
alimenta gelozia prietenilor săi cei mai apropiaţi. Chad merita 
această mică recompensă, căci el îi realizase unul dintre visurile 
sale: să conducă un Ferrari. Inainte de a fi fost escrocat de 
Dexter, el nu avusese timpul nici posibilitatea să-şi cumpere 
unul. Stratmore, care se ocupa de cheltuielile sale, îi spunea că 
pentru moment nu îşi putea permite acest lux. Acel moment se 
prelungea la infinit. Acum, deşi avea buzunarele goale, el 
conducea un Ferrari, datorită lui Chad, omul care făcea 
miracole. 

Maşinile se strecurau prin aglomeraţia de turişti care invadaseră 
Monterey-ul, oraş micuţ impregnat cu un parfum ciudat... 
mireasma sărată a Oceanului, mireasmă de heliotrop, arome 
subtile, artificiale... 

— La începutul secolului, pescarii de sardine infestaseră 
Cannery Row!, exclamă Chad ilar. 

— Apoi sardinele dispărură, conservăriile de la Cannery Row 
dădură faliment si Monterey căzu într-o letargie asemănătoare 
cu o comă prelungită... dar îngerii păzitori de la căpătâiul 
Monterey-ului, reluă Roger firul comentariilor. 

— Îngerii? 

— Da! Scriitorii, poeţii, pictorii, au reînviat Monterey-ul! Ei au 
creat o nouă modă! Pentru a fi la modă, trebuia să-ţi petreci 
vacanţa în Monterey. 

Chad îl privi surpins. 

— Mă laşi să vorbesc despre Monterey şi îl cunoşti mai bine 
decât mine? 

— Nu! Nu am fost niciodată în Monterey! în schimb am citit 
Cannery Row şi Tortilla Fiat, două romane superbe scrise de 
John Steinbeck, am devorat On the road de Kerouac, am căzut în 
lumea poetică a lui Ginsberg şi am savurat umorul lubric din 
proza semnată de Henry Miller. îndrăgostit de Monterey şi de 
Big Sur, unde stătea de obicei, el a contribuit a ţesut în mintea 
mea o magie, şarmul, fascinația pentru tot ce este american... 
Da! Totul mă seduce la americani, chiar şi defectele lor... lubesc 
New York-ul super civilizat, deşertul Arizonei, oraşele micuţe 
atât de leneşe, visurile care încoronează California şi ambianța 
tulburătoare a Bronx-ului... 


Roger evocă din minte chipul necunoscut al adevăratului său 
tată, tânărul dansator american... El suspină... 

— Chad, am motive întemeiate pentru a mă îndrăgosti de 
Statele Unite... 

Chad îl privi încântat. 

— Eşti o enigmă pentru mine!... O minunată enigmă!... 

El vorbea cu o căldură, cu o exaltare care îl emoţiona pe 
cântăreţ. Roger nu putea să conceapă că Chad îl înşela, că îi 
arăta o aşa frumoasă prietenie pentru a-l expedia fedeleş 
oamenilor avizi de a-l specula. 

— Să facem un popas!, propuse Roger. Sunt curios... da... aş 
vrea să văd dacă Monterey-ul, Cannery Row construit de 
imaginaţia mea, corespunde realităţii. 

Consultat în calitatea sa de şef al Securităţii, Loring se arătă 
reticent. Dacă ar fi recunoscut, Roger risca să provoace o 
încăierare. O manifestare de simpatie, certă, dar în acelaşi timp 
periculoasă prin implicaţiile sale şi mai ales prin eventualele 
complicaţii. 

Roger nu abandnă iniţiativa sa. Îmbrăcat în blugi, cu o haină de 
piele destul de comună, el ar fi trecut neobservat, cu atât mai 
mult cu cât ochelarii fumurii şi o şapcă cu cozoroc acoperea cea 
mai mare parte a feţei. 

Prietenii săi de grup se strânseră în jurul lui. Ei râdeau, se 
bucurau, priveau cu interes şi amuzament barurile, buticurile, 
muzeele de ceară, restaurantele arhipline care se înşirau pe 
Cannery Row. Bob Essex făcea minuni. Îmbrăcat în alb, cu Doris 
pe care o ţinea în lesă alături de el, el oferea imaginea perfectă 
a lui Roger Osborne, copia sa fidelă, aparent mai exactă decât 
originalul însuşi. Deodată un curent electric parcurse mulţimea 
fremătândă. Voci se ridicară: Roger Osborne este printre noi!... 
Roger Osborne?... Unde este Roger Osborne?... Numele său era 
repetat de o mulţime de voci... Valuri de chipuri loveau spre 
roca imaginară pe care grupul o formase în jurul lui Bob. 
Dragostea excesivă poate să distrugă la fel ca un tsunami. Alter 
ego-ul lui Roger fu lovit de mulţimea entuziastă, în ciuda 
intervenţiei puternice a gărzii de corp, luată prin surprindere, 
pentru că toată atenţia lor fusese concentrată asupra 
autenticului Roger Osborne. Bob fu înghiţit de mulţimea 
lipicioasă, sărutat, atins, palpat, strivit, dezbrăcat de amatorii de 
suveniruri. Faza cu semnarea de autografe era expirată. Roger 


privea această scenă stupefiat, împietrit. Împins din toate 
părţile, Bob se evaporă... În acea clipă Doris interveni. Nervoasă, 
ea îi atacă agresorii amorezaţi ai lui Bob. Muşcăturile ei, violenţa 
ei canină, până atunci adormită, conținută de prezenţa civilizată 
a stăpânului ei, împrăştie teama printre fani, care nu se 
aşteptau la o asemenea reacţie. Cei care se găseau în primele 
rânduri se retraseră brusc, îmbrâncind admiratorii încălziţi care 
îi împingeau în sens contrar. Întervenţia lui Doris avu un efect 
neaşteptat: să-îi îndepărteze pe agresori. Ea permise gărzii de 
corp să-l ia pe Bob şi să ducă corpul său încă inert într-un butic, 
departe de vederea fanilor atât de nerăbdători. 

Calmată, Doris reveni după adevăratul său stăpân şi prieten, 
care o mângâie şi o răsfaţă cu afecţiune. 

Un medic voluntar care se găsea în mijlocul mulţimii oferi 
serviciile sale aşteptând ambulanţa. Din fericire, Bob îşi reveni 
repede.Incă năuc, el exclamă: 

— Am căzut din pom... Dar a fost formidabil!... Să mori în pielea 
lui Roger Osborne... Să-mi uit propriul nume... propria 
identitate... visul meu se îndeplinea... este cel mai mare omagiu 
pe care aş fi putut să ţi-l aduc, Roger... să-mi dăruiesc viaţa... 
Coloana îşi reluă drumul spre Los Angeles şi traversă Cârmei, 
acest paradis la îndemîna marilor copii... El se întoarse imediat 
spre Big Sur, vechiul imperiu sălbatic al lui Henry Miller şi al lui 
Jack Kerouac, al lui Allen Gisberg şi William Burroughs... Roger 
se gândea la toate aceste personaje intrate în mitologia 
americană... 

El îşi imaginase drumul cu serpentine care străbătea litoralul 
Oceanului... Odată fantezia fusese mai puţin puternică decât 
realitatea. Fusese o călătorie halucinantă între valurile uriaşe 
care se loveau de stâncile pline de spumă şi munţii cu pante 
abrupte. Drumul urca şi cobora, înconjurat de uriaşe prăpăstii 
care emanau un aer rece, aproape îngheţat străbătute de poduri 
înălțate pe ruine ce se pierdeau în norii sidefii de ceaţă, agăţaţi 
de versanţii invizibili, cărora le simţeam prezenţa, pentru a răzbi 
spre zonele însorite care eliberau mintea de presiunea resimţită 
atât de puternic. 

Visător îngândurat, Roger menținea volanul cu precizia unui 
robot. 

— Frumuseţea sălbatică, dură, a Big Sur-ului m-a speriat 
întodeauna!, spuse Chad. Moartea este la uşă... ea te întâmpină 


la fiecare curbă... aceste ruine au asupra mea o atracţie bizară... 
Când voi fi tentat să mă sinucid, voi conduce cu două sute de 
km pe oră pe Big Sur... 

Roger înclină capul în semn de confirmare. 

— Sinuciderea este fermecătoare... o ieşire demnă, elegantă... 
să părăseşti scena când vrei, cum vrei... Eu sunt obsedat de 
Kurt Cobain... 

— El s-a sinucis în plină glorie... la douăzeci şi şapte de ani... Ai 
remarcat?... Condamnaţii cu pedeapsă pe viaţă, bolnavii de 
cancer, de SIDA caută rar această soluţie rapidă, radicală care 
ar putea pune punct unui lung şir de suferinţe... Rock'n roll-ul, 
visul şi moartea se asociază unei voluptăţi... Între rock şi marea 
doamnă neagră există o prietenie perversă... Când o chemăm, 
ea vine fără ezitare... Sinuciderile şi supradozele implică relaţii 
privilegiate cu infinitul... 

Sosirea lui Roger la Los Angeles coincise cu o veste bună. 
Albumul său intitulat "Calea Lactee scuipată de cobra mea", în 
ciuda conotaţiei considerată obscenă de Ligile decenţei şi în 
ciuda condamnării pronunţate de guvernatorul Morris, care 
decisese să-l numească dojenitor X, care interzicea automat 
punerea în vânzare pentru minori, fusese judecat inofensiv de 
Tribunalul din New York, dar cu recomandarea de a schimba 
"cobra mea", cu „o cobră". Această modificare infimă dădea o 
semnificaţie literară titlului inspirat de altfel de diversele 
animale care populează faţa pământului: leu, câine, urs, corb, 
şarpe, scorpion, vultur... O adevărată grădină zoologică 
celestă... 

John Mantegna, îngrijorat să nu-şi obosească prea rău noua sa 
vedetă, închiriase din proprie iniţiativă o vilă somptuoasă pe 
înălțimile Beverly Hills-ului. În această rezidenţă vor fi turnate o 
parte din interioarele din film. Această alegere ar trebui să-l 
scutească pe Roger de numeroase deplasări, indispensabile 
dacă ar fi fost cazat la hotel. Un pavilion învecinat fusese 
amenajat într-un studio de înregistrări pentru ultimul său album. 
În sfârşit, grădina vilei va servi de decor pentru film şi pentru 
fotografiile publicitare. 

Roger ar avea la îndemână tot confortul care i-ar fi permis să 
lucreze douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. El se 
autodisciplina pentru a obţine cât mai repede mijloacele care i- 
ar fi facilitat rambursarea datoriilor. Pentru moment, intrările, 


deşi importante, erau neglijate în raport cu milioanele pe care 
Chad le cheltuia pentru a asigura funcţionarea perfectă a 
grupului. Impresionat de activitatea optimistă a lui Roger, 
Northcote îi oferi gratuit serviciile sale de expert financiar. După 
estimările sale, turneele din Brazilia, Australia, Extremul Orient 
şi din Europa Occidentală, deja programate ar putea aduce 
beneficii în jur de şaizeci de milioane de dolari deşi ultimele sale 
albume fuseseră vândute în mai mult de patruzeci milioane de 
exemplare.In numele lui Roger, care primise cu recunoştinţă 
ajutorul său, Glenn se prezentă la Stratmore şi îi ceru 
semnăturile grupului, pentru a le consulta şi pentru a-şi face 
propriile impresii. 

Uimit de această cerere, Stratmore dădu un răspuns vag. O 
parte din registrele sale, care se găseau la sediul King's Voice, 
fuseseră distruse de falimentul provocat de Dexter. Registrele 
cu deplasările grupului erau pentru moment în bagajele lăsate la 
San Francisco. Glenn trebuia să ştie că grupul nu are o locaţie 
fixă. 

Stratmore făcuse o comparaţie care se voia a fi umoristică: 

— Caravana noastră, după exemplul circurilor de odinioară, este 
aproape mereu pe drumuri. Suntem nomazi de lux, adăugase el 
râzând. 

— Sunt sigur că Chad nu ar refuza locaţia unui imobil care ar 
constitui sediul local al grupului. 

Refuzul mascat al lui Stratmore de a ajunge la cererea lui Glenn 
conţinea îndoielile lui Roger privind învârtelile managerului 
general, observate de Perkins. 

Roger abandonase ideea unei formaţii independente. Chad nu 
era numai un deţinător al unor fonduri inepuizabile, dar aducea 
de asemenea idei care favorizau dezvoltarea grupului, 
metamorfozat într-un mecanism complicat unor performanţe 
excepţionale. 

Cum toată munca se realiza cu uşile închise, Roger nu-şi găsea 
nici timpul, nici ocazia de a se plimba incognito prin oraş. 
Câteva escapade nocturne făcute în marile restaurante 
frecventate de vedete de film deveneau pentru el corvezi 
obositoare şi plictisitoare. La Los Angeles trebuie să fie văzut 
pentru a ajunge la galaxiile stelelor din prima clasă. Reputația 
lui Roger luase proporţii încât patronii marilor restaurante se 
temeau de prezenţa sa. In timp ce-şi anunţa vizita, ei trebuia să 


erijeze personalul de gardă, pentru a împiideca fanii prea 
entuziaşti de a invada localul şi de a-l devasta. Aceste 
înfierbinţeli provocau o publicitate tunătoare care se dovedea în 
final binevenită pentru interesaţi.În aceste condiţii, Bob Essex, 
indispensabilul Bob, îl scutea pe Roger de majoritatea 
obligaţiilor de complezenţă. Reporterii nu mai ştiau dacă avea 
legătură cu adevăratul Roger Osborne, sau cu Bob Essex, copia 
sa fidelă.În vila din Bevery Hills, Roger făcu cunoştinţă cu actorii 
care făceau figuraţia în distribuţia filmului său. John Mantgna 
alesese câteva vedete de primă clasă, cu excepţia partenerei lui 
Roger, o tânără fată inocentă, adolescenta Tracy Lyndon, 
aproape necunoscută marelui public. Precum Paul Verhoeven, 
care ar fi trebuit să ducă muncă de lămurire cu cameramaniii, 
producătorii şi cu scenariştii pentru a o impune pe Sharon Stone 
în Basic Instincts, Mantegna a trebuit să convingă o mare 
opoziţie pentru a o admite pe Tracy cap de afiş alături de Roger. 
El explicase cântăreţului raţiunile alegerii sale: 

— Scenariul cere o fată tânără, inocentă, care se îndrăgosteşte 
de un rocker celebru în timpul unui turneu, în ciuda interdicţiei 
familiei sale bogate şi respectabile. Ce vedetă acutală ar fi putut 
interpreta cu credibilitate o tânără fată inocentă? Aproape toate 
s-au măritat şi majoritatea au fost implicate în scandaluri 
exploatate de mass-media. Până în prezent, Tracy nu a avut 
decât roluri de adolescentă în câteva filme de televiziune 
destinate tânărului public. Ea are optsprezece ani şi când o vezi 
ai impresia că vezi o fată la pubertate care roşeşte la cea mai 
mică aluzie erotică. Dragostea transformă încântătoarea fată 
într-o rebelă vulnerabilă, în ciuda temperamentului pe care îl 
arată cu exasperare. Idolul său este un cântăreţ de rock 
dezabuzat, care se droghează şi bea. Femeile măritate se 
aruncă la picioarele sale, dispuse la orice fantezie. Excentritatea 
sa şi viaţa dezordonată îi aduc un succes formidabil. Îngerul 
decăzut, frumos, întodeauna a prezentat mai multă fascinaţie 
decât îngerii din Paradis, imaculaţi şi fără sex. Dumneavoastră 
sunteţi interpretul ideal pentru acest rol de compoziţie! 

— Aprecierea dumneavoastră mai mult flatantă riscă să-mi 
mărească denigrările. 

—Revanşându-se, fanii se transformă în îngeri în faţa imaginii 
dumneavoastră! James Dean, Bob O'Neill, River Phonix, Jim 
Morisson nu au strălucit de castitate! După ultima variantă a 


scenariului, Tracy vă va însoţi în turneul brazilian. Un detectiv 
particular şi oameni de încredere angajaţi de părinţii fetei vor 
încerca să o răpească, ca să o facă să intre în ţarc. În mod 
normal, vă opuneţi. Nu din dragoste, sunteţi prea în vârstă 
pentru a demonstra dragostea adevărată, dar din ambiţie. Nu 
concepeţi că aţi putea să vă faceţi voia. 

— Inţeleg. 

— Sunteţi Diavolul care îl corupe pe Faust reîncarnat în corpul 
lui Tracy! 

— Ideea e seducătoare! M-am visat deseori în pielea unui drac! 
să fim clari! Nu diavolul vampir creat de Tom Cruise! Este 
banal! Am nevoie de un diavol frumos, foarte fermecător care 
face ca femeile să cadă la picioarele lui precum seminţele tăiate 
cu secera de secerători... 

— Nu îmi place rolul de Don Juan! 

— De acord! | s-a dus moda! Pedepsirea celestă şi tot acel 
discurs de a seduce! Vă culcaţi cu fetele pentru că vă place 
orgasmul! Orgasmul este paradisul şi infernul dumneavoastră! 
Adulaţi pe dumnezeu orgasmul! 

Mantegna făcu o pauză pentru a-şi aprinde un trabuc şi a inspira 
aroma tutunului. 

— Un detaliu, Roger! Tracy e mai puţin inocentă decât pare! Nu 
a ajuns să o concureze pe Shannen Doherty! Dar nu e departe! 
Deci atenţie! Pericol!, adăugă Mantegna râzând. Încă un detaliu! 
Echipa de platou, actorii şi eu însumi vom face imposibilul de a 
nu deranja concertele voastre, activitatea voastră profesională! 
Regizorul îl privi cu un ochi critic de sus în jos şi de jos în sus. 
Apoi surâse: 

— Sunteţi un profesionist al rock-ului! Un mare profesionist al 
rock-ului! Sub aripa mea veţi deveni un mare profesionist de 
film! Cântăreţii de rock mari sau foarte mari care au făcut filme 
la Hollywood au beneficiat de bugete mai mici. Filmul 
dumneavoastră va dispune de unul mare, unul foarte mare. 
Cameramanii se aşteaptă la intrări fabuloase. 

Deja câteva canale de cinema americane şi străine au obţinut 
dreptul de a prezenta filmul vostru în sălile lor. Au plătit scump 
acest privilegiu! Studiourile şi mass-media şi-au exprimat 
pronosticurile. O cifră apropiată de două sute de milioane de 
intrări este prevăzută. Şi este vorba de o estimare moderată. 
Aveţi o mare responsabilitate pe umerii dumneavoastră, 


Roger! 

— Şi dumneavoastră de asemenea, John! : 

Roger şi muzicienii săi lucrau în studioul de înregistrări. In 
camera de control, inginerul de sunet, asistat de cel de-al doilea 
şi de producător, în prezenţa inginerului specializat pe mixaj, 
manipula aparatul de înregistrare digital pe 32 piste, ultima 
noutate în tehnică, cumpărat recent de Chad. O pistă 
reproducea ritmul, alta vocea cântăreţului, una pentru cor şi 
piste pentru fiecare instrument solo. Pentru a completa 
echipamentul ultra-modern, Chad obținuse de asemenea o 
consolă de mixaj automat. 

Tehnicienii executau meseria lor cu o competenţă evidentă. Ei 
mânuiau cu fineţe şi cu gust sunetul şi muzica. Chad studia 
zelos de la A la Z operaţiunea, căci el voia să devină producător 
în serviciile lui Roger. În acelaşi timp, experţii priveau prin 
geamul care îi despărţea de studio, unde muzicienii cântau, în 
grup sau solo. 

Roger folosea, o cască pentru a-şi auzi propria-i voce aşa cum 
consola multifuncţională o reda. Înstrumentiştii înregistraseră 
deja solourile lor, dar rămâneau aşezaţi pe scaunele aliniate 
lângă perete şi savurau versurile compoziţiei numită: Peluză şi 
barbeque. Acest cântec făcea parte dintr-un ciclu satiric care 
conţinea mai multe piese virulente: Micuţele doamne cu 
paltoane de vizon, Ghidul ipocritului perfect, Faceţi loc 
puritanilor!, Elogiul castraţilor, Vânătoarea de vrăjitori la Denver 
şi în sfârşit Petyour dog notyour date, cântec care dezvolta un 
slogan lansat în Statele Unite de fundamentaliştii care predicau 
excluderea relaţiilor sexuale în afara căsătoriei sfinţită de 
Biserică. 

După lovitura care se abătuse asupra grupului său, escrocheria 
lui Dexter, asasinatul lui Bruce la New Orleans, atacurile 
integriştilor la Denver, masacrul colegilor săi la Caracas, el 
riposta printr-o mare violenţă. Dolari negri pentru americani 
albi, Pressing pentru bani murdari, Mii de miliarde, Omerta 
bogaţilor, Bancherul şi mafiotul, duo acompaniat e zornăitul 
monedelor de aur, Eu te cumpăr, tu mă cumperi, ei ne 
cumpără... La vânzare: politician împlinit, popularitate 
asigurată..., Piaţa internaţională de miniştri, Dansul teroriştilor, 
Vânzarea de arme rabinilor: alegere mare de bombe atomice, 
Eu te omor, tu mă omori, ei ne omoară, Omor în numele 


Domnului, Crimă şi politică de înaltă clasă: ultimul strigăt al 
civilizaţiei, Eu nu mă amestec, tu nu te amesteci, ei se 
amestecă... 

Cântece militante pe care Roger le lansă cu o mânie rece peste 
tot în lume. Ecologia cântată de Jamiroquai intră într-o nouă 
fază; vânătoarea de balene e depăşită... noua modă este 
vânătoarea de oameni... Filozofia lui Hobbes dirijează lumea: 
Homo homini lupus... oamenii se sfâşie precum lupii... dar 
animalele omoară pentru a se hrăni... oamenii omoară pentru a 
se îmbogăţi, pentru a-şi mări puterea, pentru a lichida rivalii... 
Masacrul inocenților a devenit o afacere curentă... masacrăm 
inocenţii de pe toată suprafaţa pământului: Somalia, Rwanda, 
Algeria, Egipt, Africa de Sud, Congo, Iran, Irak, Afganistan, 
Palestina, Amazonia, Mexic, Irlanda de Nord, lugoslavia... 
Jirinowski anunţa o sută de mii de execuţii după activitatea sa 
de putere... era modest... Stalin a executat douăzeci de mii de 
ruşi... Şi lumea tolera încă ţări şi partide comuniste... masacrul 
inocenților nu ocoleşte nici metropole super civilizate nici 
orăşelele cele mărginaşe: războaie civilizate, lupte între bande, 
atentate teroriste, crime rasiale, agresiuni fără număr... şi nu e 
decât începutul... 

lroniile lui Roger prezentate sub forma unor cântece sau a unor 
interviuri, difuzate de mass-media, enervau pe anumite 
personaje care se simțeau vizate... 

Mark îi recomanda moderaţia. 

— Rupi toate zăgazurile!, i-a spus într-o zi. Păcat! Roger surâse. 
— Cunoşti fabula cu oaia furioasă?... Ai una în faţa ta! 

În timp ce cânta ultima strofă din cântec, vorbele lui Mark îi 
reveneau în minte. Roger fredona măsurile finale apoi tăcu. O 
oboseală ciudată îl invada. Înginerul de sunet făcu semn că 
înregistrarea fusese arhivată. Muzicienii aplaudară. 

Dintr-o dată clacă. Se agăţă de microfon ca şi cum căuta un 
punct de sprijin. Aplauzele încetară. Înstrumentiştii şi tehnicienii 
priviră neliniştiţi. 

— Roger, ce se întâmplă? 

— Ţi-e rău? 

— Chemăm un doctor? Roger îşi scutură capul. 

— Nul!... Mi-a trecut... Nimic grav... o uşoară ameţeală... 

— Te oboseşti prea mult! 

— O scurtă vacanţă îţi va face bine! 


O singură întrebare străbate minţile. 

"Unde am ajunge dacă Roger ar dispărea?" 

Muzicienii, dansatorii, tehnicienii care lucrau cu el obţinuseră o 
reputaţie care le permitea teoretic să-şi găsească fără dificultate 
un loc de muncă în oricare grup. Dar formaţiile importante 
dispuneau de un personal triat şi bine unit. Trebuiau să se ducă 
la grupuri mai puţin cunoscute sau să formeze propriul lor grup. 
Să-şi limiteze traiul lor de viaţă după ce trăiseră precum prinții 
era dezagreabil. 

Dacă Roger ar avea o ameţeală în timpul spectacolului, efectele 
nu ar fi catastrofice. Bob Essex ar putea să-l înlocuiască, să-i 
imite gesturile şi să facă play-back. Evident, mascarada nu 
putea continua la infinit. 

Slăbiciunea pasageră a lui Roger nu se mai repetă. El îşi reluă 
activitatea sa normală. Filmare dimineaţa şi la începutul după- 
amiezii, să pozeze pentru publicitate spre seară şi înregistrarea 
cântecelor după căderea nopţii. Trebuia de asemenea să 
găsească timp pentru repetiţii. 

Sejurul la Los Angeles se apropia de sfârşit. Toată lumea 
angajată în turneul brazilian îşi făcea bagajele. În ajunul plecării, 
Chad intră contrariat la Roger. 

— Imaginează-ţi! Am stabilit o întâlnire cu Stratmore. Trebuia 
să-mi aducă estimările sale de cheltuieli necesare pentru 
turneu. Cu aceste documente voiam să iau legătura cu bancherii 
mei pentru a asigura finanţarea întreprinderii. Dar Stratmore nu 
este. L-am căutat peste tot.La hotel, la restaurant unde ia masa 
de obicei, în câteva baruri pe care le frecventează cu 
predilecție. Nimic! Absolut nimic! Este dispărut, răpit, rătăcit pe 
undeva. 

— Probabil îşi ia la revedere de la o micuță mexicană 
încântătoare... 

— Nu este genul lui!, spune Chad. Nu ştie decât să se îngroape 
sub registrele sale sau să înşiruie cifre pe calculator. 

Roger îi relată experienţa lui Glenn. 

— În orice caz, îl vei întâlni mâine la aeroport! Trebuie să plece 
cu noi! 

Turneul brazilian trebui să fie anulat imediat. Roger fusese citat 
pentru 15 aprilie în faţa Tribunalului din Denver înainte de a fi 
judecat la incitare de violenţă şi pentru că provocase dezordine 
publică. Pe 15 aprilie era programat primul concert la Rio de 


Janeiro. Pentru apărarea lui Roger, Chad angajase serviciile 
cabinetului de avocaţi Daykin, Foster şi William, firmă 
recunoscută pentru succesele sale în faţa marilor instanţe 
judiciare ale Statelor Unite. 

Henry Daykin se deplasase personal la Denver pentru a obţine 
amânarea procesului. El îşi imaginase că va avea probleme, căci 
atmosfera apăsătoare care era în statul Colorado după succesul 
grupei extremiste CFV ar fi pledat în defavoarea clientului său. 
El constată surprins că judecătorul care îl primi îi acordă fără 
obiecţii amânarea solicitată.În timpul unei convorbiri telefonice 
cu Chad, el adăugă comentariile sale: 

— Am avut impresia că magistratul îşi dădea seama de 
fragilitatea dosarului făcut de Attorney. Procesul intentat lui 
Roger Osborne, personalitate de prim rang în domeniul său, îi va 
face pe toţi liberalii Statelor Unite să protesteze. O sentinţă care 
l-ar condamna va acoperi Curtea de ruşine. Împins între 
presiunile CFV-ului, bunul simţ şi echitatea, judecătorul ar 
prefera ca prietenul dumneavoastră să profite de călătoria sa în 
Brazilia pentru a nu mai reintra în Statele Unite. Să imite 
exemplul lui Polanski. Evident, nu mi-a spus asta. Dar cunosc, 
după interviurile sale, temperamentul lui Roger Osborne. El nu 
va ezita să se prezinte în faţa Tribunalului. În orice caz, voi 
obţine o achitare. Să nu-şi facă griji! 

Boeing-ul 777 închiriat de Chad pentru transportul grupului 
Osborne decola de pe Aeroportul Internaţional din Los Angeles 
fără să îl aibă la bord pe John Stratmore, care nu venise. Doar 
noul său ajutor de contabil se prezentă la ora fixată pentru 
plecare. El se numea Clyde Forman şi avea o mutră speriată şi 
năucă ca a unui pui proaspăt ieşit din ou. Stratmore nu îi 
încredinţase decât contabilităţile zilnice de cheltuială: hoteluri, 

i restaurante, transporturi, salariile personalului tehnic. 

Un al doilea avion îi transporta pe Mantegna, actori şi echipa 
pentru filmarea filmului în Brazilia.Tracy Lyndon ar fi preferat să 
călătorească în compania lui Roger, dar Mantegna îi 
recomandase să se astâmpere. 

— La Rio, la Sao Paolo, la Montevideo şi la Buenos Aires şi chiar 
în junglele din Arizona tu vei avea ocazia să filmezi toată ziua 
alături de Roger, să-l săruţi profesional în public şi de asemenea 
în particular, dacă inima-ţi spune! Dar atenţie! Nu forţa nota, 
căci el are reputaţia onorabilă. Şi mai ales nu-l obosi cu 


extravaganţele tale amoroase! Lui îi place să cucerească, nu să 
fie cucerit! 

Ea fu tentată să-i răspundă: 

— Nu sunteţi guvernanta mea, din câte ştiu! 

Dar ştia să-şi înfrâneze impulsurile atâta timp cât interesele o 
cereau... 

Cele două avioane aterizară la scurt timp pe Aeroportul 
Internaţional din Rio de Janeiro unde soarele se scălda într-o 
baie de aur, înainte de a se retrage pentru noapte în spatele 
norilor. 

Pentru a ajunge la Hotel Naţional, zgârie-nor în genul celor new- 
yorkeze, pe Coasta Sao Conrado, la celălalt capăt al oraşului, 
maşinile rockerilor trebuiră să traverseze metropola trepidantă 
în ritmul Coriocăi, de-a lungul țărmului Oceanului, între imobilele 
aurii, cu înălţimi vertiginoase, şi plaja sidefie, largă, enormă, 
plină de spuma făcută de surfeuri. O mulţime pestriță de fete şi 
de tineri aproape goi alergau, se întorceau, alunecau, surfau, se 
jucau, înotau, plini de o poftă de viaţă contagioasă chiar şi 
pentru persoanele în vârstă, care simțeau sângele lor curgând în 
venelor devenite mai elastice. 

Roger împărțea maşina sa cu Chad, Bob, Eric şi Dudley. Băieţii 
erau încântați de peisajul fantastic în care ce amestecau factorii 
ultramoderni şi vestigiile unui trecut care plutea în aer, se 
imprimase în comportamentul oamenilor, în monumente. Doar 
bogătaşul Dudley Richmond vizitase Rio de Janeiro însoţit de 
părinţii săi, cu puţin timp înainte de accidentul care îi costaseră 
viaţa. 

Cortegiul se opri în faţa intrării somptuoase a hotelului. Ca de 
obicei, o mulţime de adolescenţi aşteptau apariţia idolului lor. 
Două rânduri de poliţişti îi ţineau cu dificultate. In timp ce Roger 
ieşi din limuzină, strigătele de bucurie, aplauzele se porniră. 
Printre picioarele agenţilor nervoși, iritaţi, se strecură un băiat 
cu ochii sclipind de inteligenţă, sprinten ca un ieduţ, care se 
puse în faţa lui Roger. Surâzând, îi întinse câteva foi de hârtie. 
— Un autograf, domnule, vă rog! 

Polițistul de lângă copil îl lovi cu brutalitate aruncându-l pe 
trotuarul ornat în alb şi negru. Oripilat de această cruditate 
gratuită, Roger se întoarse spre agentul forţei publice. 

— De ce faceţi asta?, întrebă indignat. 

— Aceşti micuţi vagabonzi sunt viermii oraşului nostru, 


domnule. Hoti şi criminali. Acesta este în stare să vă fure ceasul 
fără să vă daţi seama! 

Roger îl ajută pe băiat să se ridice, luă hârtia şi o semnă. 

— Sunt mai multe foi, domnule, spuse cu timiditate. 

— Vrei să-mi vinzi autografele?, îl întrebă Roger amuzat. 

— Nu, domnule! Sunt pentru prietenii mei care nu au putut să se 
fofileze până la dumneavoastră! 

Roger izbucni în râs şi semnă toate hârtiile, apoi le dădu 
băiatului fermecat. 

— Cum te numeşti? 

— Manule, domnule! Pentru prieteni, Manuelito! 

Roger îl privi cu simpatie. Băiatul îi amintea vad de David de 
Donatello, dar numai puţin, purta chiar o pălărie de paie cu 
boruri largi. Manuelito prinse curaj şi atinse braţul cântăreţului 
ca şi cum ar fi vrut să se asigure că avea în faţa lui un om viu. 
— Astă seară voi merge să vizitez statuia lui Hristos pe Muntele 
Corcovado. Vrei să-mi fii ghid? 

Ochii lui Manuelito sclipiră de bucurie. Chipul său se lumină. 

— Da, domnule! Cu plăcere, domnule! 

— Atunci îţi plătesc un acont pentru acest serviciu! De acord? 
— Oh, da, domnule! 

Roger îşi aminti că nu avea aproape niciodată bani la el. Se 
întoarse spre Loring care veghea asupra sa ţinându-se puţin la 
distanţă. 

— Împrumutaţi-mi o sută de dolari, vă rog! 

Loring găsi într-un buzunar treizeci de dolari. Gărzile sale de 
corp se căutară pentru a găsi suma cerută. Roger luă banii fără 
să îi numere. 

— Manuelito, tu eşti şeful prietenilor tăi? 

— Da, domnule!, răspunse el cu mândrie. 

Roger îi dădu banii, sub privirile dezaprobatoare ale poliţiştilor. 
— Dă aceşti bani prietenilor tăi! Vei păstra cincizeci de dolari 
pentru că tu eşti şeful! 

— Mulţumesc, domnule! Vă voi aştepta în faţa uşii hotelului! 
Apoi copilul se pierdu în mulţime . 

Dudley, care avea mereu mintea întoarsă, se adresă râzând 
prietenului lui. 

— Roger, te sfătuiesc să nu acorzi prea multă atenţie micuţului 
Carioca! Ai risca să ai reputaţia unui pedofil. Afacerea Michael 
Jackson poate să inspire idei! 


Roger ridică umerii neîncrezător. 

— La vârsta mea, pedofil? Nici nu am ieşit din adolescenţă... 
Manuelito va fi un ghid perfect! Te asigur! 

Dar uită întâlnirea cu băiatul în urma unor circumstanţe 
problematice. Numai ce intrase în marele hol al hotelului, fu 
asaltat de o cohortă de jurnalişti şi de reporteri TV. 

— Cunoaşteţi motivul sinuciderii lui John Stratmore? 

— Ştiţi de ce a ales această soluţie dramatică pentru a părăsi 
scena? 

— Credeţi că eram implicat în escrocheria lui Harold Dexter? 
Roger fu stupefiat. 

— Nu am nicio informaţie privind sinuciderea sa! Chad interveni 
în ajutorul său. 

— Domnilor, domnilor, nu putem să comentăm un eveniment pe 
care l-am ignorat până acum. Domnul Osborne va fi pregătit să 
vă primească de îndată ce va dispune de elementele detaliate 
privind această afacere! 

Reporterii îi arătară câteva ziare americane. Sinuciderea lui 
Stratmore era pe fiecare. 

Protejat de gărzile de corp, Roger se refugie în apartamentul 
său şi citi presa care relata circumstanţele morţii managerului 
general al grupului. El se aruncase pe fereastra camerei sale 
aflată la cel de-al douăzecilea etaj dintr-un hotel din San 
Francisco. 

— Ce dracu căuta la San Francisco?, exclamă Roger intrigat. 

— Trebuie să examinăm registrele sale printr-un expert 
contabil!, propuse Chad. O măsură de urgenţă! 

Înfundat într-un fotoliu, Mark tăcea. 

— Trebuie să aşteptăm rezultatul anchetei, spuse Bob. Vom afla 
poate adevărul. 

— Medicii legişti nu vor fi capabili să citească mobilele care l-au 
determinat pe Stratmore să-şi pună sfârşit zilelor, opina Eric. Nu 
l-am putut suferi niciodată! Faţa lui cerea palme! 

Un epitaf derizoriu care făcu pe toţi să surâdă... cu excepţia ui 
Mark... 

A doua zi dimineaţa, la ora zece, Roger ieşi din hotel. Se 
îndrepta spre maşină timp în care îl văzu pe Manuelito care 
făcea rondul pe trotuar. Un surâs care exprima bucuria îi juca pe 
chip. Apariţia Dumnezeului său îl exalta, îl făcea fericit. 

— Bună ziua, domnule Osborne! 


— Ce faci aici?, întrebă Roger perplex. Dintr-o dată un sentiment 
de jenă îl cuprinse. Îşi aminti de înţelegerea lor din ajun. 

— Vreţi să vă conduc pe Muntele Corocvado. V-am aşteptat. Am 
dormit pe plajă. Mi-am spus că sunteţi reţinut de probleme mult 
mai urgente... 

Nu trebuie niciodată să decepţionezi un copil. Roger îşi aminti 
propriile sale deziluzii în timp ce adulţii nu-şi respectau 
promisiunile. 

— Trebuie să amânăm excursia noastră, Manuelito. Din păcate, 
am un angajament de îndeplinit. 

Surâsul copilului se şterse. Ochii i se întristară. Roger vru să 
repare gafa. 

— Manuelito! Vrei să faci figuraţie într-un film? 

Băiatul îl privi cu mirare. Nu era vorba de o complezenţă? Nu 
îndrăznea să creadă. 

— Este adevărat?, întrebă cu timiditate. 

— Adevărat! Urcă în maşină! 

Loring şi gărzile de corp schimbară priviri ironice. Stratmore ar fi 
zis că Roger Osborne ar fi crescut colecţia de căţelanari râioşi. 
Un grup de băieţi, camarazi ai lui Manuelito, care stăteau 
politicoşi la depărtare, asistau la această scenă, animați de 
sentimente contradictorii; oare Manuelito a pledat cauza lor în 
faţa bogatului şi minunatului lui prieten? 

Manuelito era în al nouălea cer. Să se aşeze pe bancheta de 
piele a limuzinei, alături de zeul său, depăşea visele sale cele 
mai năstruşnice. 

— Ai mâncat de dimineaţă?, îl întrebă Roger. 

— Nu! Mi-era teamă să nu mă îndepărtez de intrarea hotelului. 
Aţi fi putut să ieşiţi fără ca eu să fiu acolo, aşa cum v-am promis. 
— Bravo! Ai simţul onoarei ca un adevărat cavaler! Manuelito 
roşi flatat. 

Roger opri maşina în faţa unui McDonald's şi rugă bodyguardul 
aşezat lângă şofer să aducă un bogat mic dejun pentru 
Manuelito. Puțin mai încolo, o tânără chelneriţă în uniformă se 
prezentă cu un platou plin cu un tipic mic-dejun american, atât 
de copios că ar fi putut să sature trei sau patru băieţi înfometați. 
Nimic nu lipsea: cereale de grâu, pancake mix, bagel chips, 
frozen yogurt, marshmallow kidd's, felii cu struguri, suc de 
portocale, fără să uităm doza de Coca-Cola. Manuelito privea cu 
o plăcere de gurmand aceste bunătăţi de pe masa pliantă de 


acaju deschisă în faţa lui. Nu devoră acest mic dejun: el mâncă 
liniştit, cu delicateţe, precum oamenii bogaţi care vedeau în 
fiecare zi platourile suculente, expuse pe terasele restaurantelor 
de lux. 

Limuzina îşi continuă drumul printre fluviul de maşini care se 
îndreptau spre nordul Rio-ului. Roger privea trecătorii bine 
îmbrăcaţi, femeile elegante, fetele şi adolescentele îmbrăcate 
sau mai degrabă dezbrăcate, după moda grunge. El fu surprins 
de prezenţa cerşetorilor mai numeroşi decât la New York. Copiii 
cu picioarele descult zumzăiau zgomotoşi, jucăuşi. În faţa unui 
magazin de fructe, patronul înjura furios o bandă de băieţi care 
îi furaseră trei sau patru perechi de banane şi fugiseră râzând. 
Făcând o analogie, Roger îl privi pe Manuelito, care golea fără să 
se grăbească farfuriile. Câmaşa sa imprimată cu fiori viu 
colorate era mare faţă de trupul lui micuţ. Pantalonii săi scurţi 
erau tăiaţi dintr-o pereche de blugi vechi. Pielea sa aurie, 
tânără, picioarele desculţe, bine spălate, dovedeau incursiunile 
sale repetate în apele Oceanului. 

Roger opri din nou maşina. De această dată în faţa unui 
magazin cu articole sport. El duse copilul în faţa vânzătorilor 
care îl recunoscură pe marele cântăreţ în turneu la Rio şi, 
entuziasmați, se grăbiră să-l servească. 

— Imbrăcaţi acest băiat! Cămăşi, pantaloni, bluze, bascheţi... tot 
ce aveţi mai bun! Şi repede, pentru că timpul meu este măsurat 
la secundă! 

In timp ce Manuelito, vibrând de emoție, îşi alegea haine, vestea 
prezenţei lui Roger Osborne se răspândi cu o asemenea 
rapiditate, când în momentul în care Roger se prezentă la casă 
pentru a plăti ceea ce alesese Manuelito, se găsi blocat de o 
masă de fani fremătând de bucurie. Gărzile de corp trebuiră să 
intervină pentru a-i împrăştia şi a-l escorta până la maşină, care 
porni uşor pentru a nu strivi oamenii care se îngrămădeau în 
jurul ei. Această manifestare spontană de simpatie îi aminti lui 
Roger declaraţiile de la televizor ale chitaristului păros al 
grupului Soundgarden. După ce crescuse o lungă vreme vacile 
slabe, el regăsea în sfârşit o anumită notorietate. O bună ocazie 
de a afişa resentimentele, ranchiuna împotriva rockerilor 
încrustaţi fără prea mare merit pe firmamentul celebrităţii. Ei 
marcau cu fierul roşu curentul rock din Seattle; ei atribuiau 
sinuciderea lui Kurt Cobain unei glorii câştigate prea devreme şi 


fără eforturi, ceea ce l-a făcut să piardă noţiunea realităţii. Ei 
atacau pe Eddie Vedder din Pearl Jam, pe Axei Red şi acopereau 
cu sarcasm pe Michael Jackson şi iubiții săi. Un comportament 
insinuant într-o lume unde linia conduitei se reducea la formula: 
duceţi-mă în ceruri şi vă voi duce în ceruri! 

In acest timp Manuelito, încălţat în bascheţi, deschidea plasă 
după plasă şi se extazia în faţa conţinutului lor. Graţie 
contactului cu turiştii şi talentului său născut pentru limbile 
străine, el se descurca bine cu engleza şi găsea chiar expresii 
amuzante pentru a-şi manifesta entuziasmul. 

Oraşul Rio de Janeiro i se prezenta lui Roger plin de frumoasele 
sale ornamente. Manuelito îi arăta cu mândrie monumentele şi 
locurile remarcabile. li atrăgea atenţia asupra rocii negre a Pâinii 
de zahăr, asemănătoare cu o balenă pe jumătate intrată în apă 
şi care părea că veghează asupra Baie de Batafogo. Îi arătă 
Monumentul Morților cu enorma sa cimbală pusă pe orizontală 
pe doi înalţi piloni, la fel ca apeductul de la Carioca, care aducea 
odinioară apă proaspătă de la munte. În zilele noastre servea 
drept tunel pentru linia de tramvai care aducea oamenii din 
cătunele sărace pentru a munci în centrul oraşului. Teatrul 
Municipal, replică în miniatură a Operei din Paris, era acoperit 
de zgârie-norii învecinaţi. Roger observă şocat numărul în 
creştere al vagabonzilor, al copiilor fără familii, al sărăntocilor 
îngropaţi în mizerie din apropierea falezei din Mangueira, care 
trebuiau să servească drept decor pentru câteva secvenţe din 
film. 

Bob, stand-in-ul lui Roger, se găsea deja pe terenul de filmare. 
Toate pregătirile fuseseră terminate în aşteptarea lui Roger. 
Mantegna acceptă fără a discuta prezenţa lui Manuelito printre 
figuranti. li atribui chiar două replici. Ceea ce i-ar fi permis să 
mărească ascunzătorile. Copilul avea impresia că trăieşte un vis 
paradisiac. În timpul filmărilor, Roger avu ocazia de a se 
familiariza cu favelele: aglomeraţie de oameni ghemuiţi în 
adăposturi agăţate instabil pe pante care amenințau mereu să 
alunece şi să se prăbuşească în vale.În urmărirea răpitorilor, el 
escaladă şantierele pline de gunoaie şi de mirosuri grele, care 
urcau printre cabanele din lemn de un gri murdar sau pictate în 
culori vii. În ciuda aerului uscat, mlaştina nu seca niciodată 
pentru că apele pline de grăsime, urina, gunoaiele lichide, 
imondicii, curgeau în libertate, pentru că nu aveau canalizare. În 


jurul cabanelor acoperite de ţiglă ondulată se răsfirau lenjerii 
puse la uscat alături de munţii de gunoi: cutii de conserve goale, 
tifoane, sticle sparte, mobile sparte. Gunoaiele se adunau, 
putrezeau şi deasupra lor se construiau alte cabane. Copiii şi 
bătrânii — bărbaţi sau femei — se înmulţeau. Ei lucrau sau 
făceau meserii mai mult sau mai puţin oneste. 

Roger citise numeroase reportaje şi cărţi despre America de 
Sud. Autorii pretindeau că războaiele dintre bogaţi şi săraci nu 
vor sfârşi niciodată. Pentru a cumpăra o garsonieră într-un 
cartier modest din Rio, un locuitor al favelei trebuia să 
socotească 300 de ani, în timpul cărora trebuia să fi făcut 
economii ceea ce, în condiţii normale, era imposibil. 

La ora patru după-amiaza filmarea pe favelă luă sfârşit. Roger 
era furios. Să escaladeze alergând pantele abrupte, să simuleze 
lupte cu aşa-zişii bandiți, să o salveze pe Tracy din ghiarele lor, 
toate acestea îl epuizaseră. Şi seara, la ora opt, trebuia să cânte 
în faţa unui public de două sute de mii de persoane. Plăcerea lui 
Manuelito îl bucura puţin. 

Când ajunse în josul favelei, văzu un bărbos de vreo patruzeci 
de ani care urla şi lovea un băiat care suspina. Manuelito îi 
traduse lui Roger cuvintele scuipate cu furie: 

— Il bate pentru că a cheltuit pe dulciuri banii pe care mama sa 
îi dăduse ca să cumpere pâine. 

Lacrimi îi înmuiară ochii lui Manuelito, care adăugă suspinânad: 
— Nu este grozav să fii pălmuit de tatăl tău... Este mai trist 
decât atunci când străinii te bat pentru că tu ai ghinionul să fii în 
drumul lor, când sunt însetaţi de sânge... 

Apoi bucuria îl luă pe sus. Ziua atât de bine petrecută ascundea 
toate frământările. 

Maşina îi duse la hotel. Roger oferi o masă bogată protejatului 
său, apoi îi dădu o bancnotă de o sută de dolari. 

— Un mic supliment din partea mea! Să nu uiţi de filmarea de 
mâine 

dimineaţă! La ora opt şi jumătate la hotel! Ai putea să mă 
aştepţi în maşină! Şoferul va fi prevenit! 

Spontan, Manuelito se ridică pe vârful picioarelor şi îl sărută pe 
obraz. După o scurtă ezitare, adăugă pe un ton timid: 

— Aş fi bucuros să vă ascult cântând... este posibil? -Bineînţeles! 
Gărzile te vor lăsa să intri! Poţi chiar să aduci câţiva prieteni! La 
ora asta eşti un personaj care are realţii! Manuelito îi arată 


plasele. 

— Mă gândesc la uimirea prietenilor mei când vor vedea aceste 
minunăţii! Acum sunt bogat! Le voi plăti o masă copioasă la 
McDonald's! Hot-dog, cartofi prăjiţi, castraveți, pop-corn şi 
îngheţată! Şi tone de Coca-Cola! 3 

Agită mâinile în semn de salut şi se îndepărtă...In loja sa de pe 
Stadionul Maracana, Roger îşi pregătea intrarea în scenă. 

O fată la machiaj îi tapa părul. Trebuia să se grăbească căci 
sosise cu întârziere. Red, Bob şi Mark asistau la această operaţie 
care, gândeau ei, dura prea mult. 

— Repede, fetelor! Repede!, le grăbea Mark. 

Mii de urlete făceau să vibreze atmosfera. Era publicul care îşi 
manifesta zgomotos nerăbdarea, dorinţa de a-l vedea pe Roger, 
să comunice cu el, să alunece în muzica lui, să se identifice cu 
el. 

— Red, ai indicat controlorilor de bilete să lase să intre 
Manuelito şi prietenii săi? 

— Da, Roger! Nu te îngrijora! Copiii vor fi protejaţi de oamenii 
noştri! În mijlocul acestei mulţimi riscă să fie striviţi. 

— Ai intenţia de a-l alătura grupului nostru?, întrebă Mark cu o 
curiozitate ironică. 

— Nu! E prea tânăr pentru asta. Vreau să-l înscriu într-o şcoală 
bună elveţiană. 

Chad intră urmat de un bărbos gigantic semănând cu un vechi 
jucător de rugby; era managerul stadionului. Făcu prezentările. 
Uriaşul râdea încântat că avusese ocazia să-l cunoască personal 
pe faimosul Roger Osborne. 

— Auziţi furtuna care suflă afară? Aceştia sunt fanii 
dumneavoastră! Doar marele carnaval produce o asemena 
nebunie! Da! Trei sau patru grupuri din lume au reuşit această 
performanţă! Queen au deschis drumul! 

Roger întreținea conversaţia ca să-şi mascheze tracul. Deşi 
obişnuit cu mulţimea, el simţea din când în când un fior interior, 
o descărcare de endorfină care îi lua din energie şi îl ajuta să 
suporte impactul fizic provocat de prezenţa agitată a celor 
câteva sute de mii de fani care erau la picioarele sale. Nervii 
începeau să-l supere. 

— Ar trebui să programaţi câteva concerte suplimentare, îşi 
dădu cu părerea managerul. 

Atâta timp cât turneul vostru a fost anunţat, toate biletele au 


fost epuizate, la douăzeci şi patru de ore după punerea lor în 
vânzare! 

Din inconştientul lui Roger ieşiră cuvintele lui Perkins. Vânzarea 
biletelor reprezenta o importantă operaţie de spălare a banilor 
murdari; repede făcută şi, practic, fără riscuri. 

— Bate fierul cât e cald!, continuă managerul încălzit. Aţi 
devenit un fenomen social, domnule Osborne! 

— Vorbiţi cu Chad Stetson şi Red Dieuleveult, care organizează 
turneele! Ei vor găsi o formulă convenabilă... 

Roger ştia că formula va fi repede găsită. Programul de 
concerte, mai mult decât încărcat, conţine pauze utilizabile. 
Toaleta fiind terminată, el se îndreptă cu paşi iuți spre scenă, 
escortat de propriile sale gărzi de corp şi de poliţişti înarmaţi. La 
Rio de Janeiro se acceptau toate nebuniile, toate excesele, cu 
condiţia să nu fie deranjată ordinea publică. Există o disciplină 
ciudată şi constestabilă impusă de echipele mortuare, această 
poliţie paralelă care făcea justiţia după propriile legi... 

Holuri... scări... holuri... zgomot crescând, asurzitor... pe măsură 
ce se apropie de scenă... Incă câţiva paşi şi focul rampei va 
apărea orbitor... paiete argintii, roşii, verzi, aurii străluceau 
printre fasciculele de lumină puternică care cădeau pe faţa 
charismatică a cântăreţului... 

Uraganul aplauda, strigătele, ovaţiile se ridicau spre cer precum 
o erupție vulcanică... Pentru marile grupuri de rock este doar 
rutină... Pentru adevărații artişti fiecare început de spectacol 
aduce un element nou, o încărcătură nervoasă, surescitare care 
dezvoltă capacităţile creatoare ale fiecărui interpret confruntat 
cu un public intrat în transă... 

Roger ridică braţele cerând permisiunea să vorbească. Tumultul 
încetă... 

— Concertul din seara aceasta este dedicat mileniului al treilea 
care deschide oamenilor porţile Universului, circulaţia 
intergalactică. Graţie tehnologiei avansate, super- 
calculatoarelor, programelor de informatică, reţelelor 
electronice, telecomunicaţiei digitale, fibrelor optice, sateliților şi 
de asemenea ultimelor descoperiri ştiinţifice, toţi tinerii care 
frecventeză şcolile ştiu că fiecare individ reproduce un mini- 
univers, constituit la rândul său din celule care sunt atâtea 
universuri infim mai mici. Conştiinţa apartenenţei lor la 
ansamblul universal ar fi trebuit să le facă mândre de existenţa 


lor superioară. Dar în loc să pună inteligenţa în serviciul naturii 
care le-a creat, ei au dezvoltat cele mai incredibile tratate ale 
caracterului uman. A înşela, a fura, a trăda, a omori şi a te 
sinucide, tot este invocat cu seninătate de justificări odioase, de 
principii morale, de ideologii politice sau religioase... 
Acompaniat de grupul său, Roger cântă inocenţa copiilor, a 
aborigenilor din Australia, a etniilor pierdute în inima pădurilor 
amazoniene, pe vârfurile Cordilierilor şi ale Himalayei... 

Fiecare individ care revendică în zilele de astăzi apartenenţa la 
comunism onorează asasinatul milioanelor de inocenți 
extremişti în câmpurile de concentrare, în subsolurile din 
Loubianka, în ţările din Est devenite colonii sovietice în inima 
Europei, în închisorile din statele care erau guvernate încă de 
Ciocan şi Seceră... Fiecare individ care se mândrea să arate 
naționalismul Extremului Orient onorează nazismul şi câmpurile 
sale de concentrare, autorii războaielor imperialiste, sfârşite prin 
moartea a milioane de tineri soldaţi morţi pe câmpurile de 
bătaie, a milioane de nefericiţi civili -bătrâni, femei şi copii 
striviţi de ploaia de bombe... Fiecare individ care omoară în 
numele Domnului, îl dezonorează pe Dumnezeu şi face religia 
malefică şi învechită. 

Fiecare burgheză, care poartă cu mândrie pe spate blănuri 
scumpe — vizon, chinchilla, leopard — onorează braconierii care 
se îmbogăţesc graţie vanităţii prosteşti a omenirii... 

Fiecare individ care participă la exterminarea balenelor, a 
elefanților, a păsărilor Paradisului şi distruge echilibrul naturii 
este un profitor cinic, inconştient care are cuvintul de ordine: 
"după mine potopul"... Fiecare individ, traficant de droguri, care 
seamănă moartea printre copii şi adolescenţi, merită el însuşi 
moartea... 

Fiecare individ — om de afaceri — care speculează banii şi 
graţie câtorva manevre financiare produce beneficii enorme, 
omoară indirect întreprinderile şi măreşte numărul de şomeri... 
Acest individ este onorat de societatea noastră conformistă şi 
uneori primeşte înalte demnități politice... Miliardarul nostru 
posedă experienţa reuşitei... să-l urmăm... profitul se va revărsa 
peste capetele noastre... 

Criticii aşezaţi comod în loja lor se priveau întrebători. 

— Cântecele sunt frumoase... foarte frumoase... Numai că 
versurile... 


— Maa, versurile bine spuse... au totodată o rezonanţă... 

— Stângace... 

— Acesta este cuvântul! 

— Tendinţele reformatoare ale rockerilor depăşesc, din când în 
când... 

— Măsura! 

— De acord!... Dar criticile negative ne atrag... 

— Neplăceri... 

— Marile Case de discuri... 

— Şi publicul tânăr instigă... 

— Atunci?... 

— Să spunem că totul este perfect! Un mic retuş pe aici, pe 
colo... 

— Va sublinia obiectivitatea noastră... 

— Să nu fim filistini! În câţiva ani... 

— Se vor cuminţi 

— Deci cuvântul de ordine... 

Este simplu... Incă un triumf adus de Roger Osborne! 

— Plec! Comentariile mele trebuie să apară la miezul nopţii... 
— Presa de mâine dimineaţă va publica articolul meu... 

— Obligatoriu elogios! 

— Normal! 

— După concert ne întâlnim la barul hotelului! 

— Ca de obicei! 

— Vă daţi seama? Suntem mai mult de zece jurnalişti sosiți 
expres de la New York pentru a asista la concertul lui Roger 
Osborne! Este important! Nu-i aşa? Ei! Priviţi! Acolo sus! 

Pe acoperişul de fond al cerului înstelat, Icar, cu marile lui aripi 
albe desfăcute, zbura ca o lebădă... 

Roger cânta resemnarea unui tânăr care terminase strălucitor 
studiile şi care era în şomaj. În acel moment aripile lui Icar se 
rupseră. Cu ajutorul efectelor speciale, căderea lui se produse 
vertiginos. Spectatorii aşezaţi în faţă strigară înfricoşaţi. 

Ei crezură că elful va cădea peste ei. Dar Icar şi aripile sale 
rupte se pierdură în spaţiu... 

Aplauzele porniră... 

Spectacolul dură patru ore... Cântecele, dansurile, surprizele 
vizuale se înlănţuiră patru ore fără întrerupere... 

Bogătaşul Dudley Richmond, singurul muzician din grupul 
Osborne care putea să-şi permită toate extravaganţele, închirie 


pentru o noapte un apartament de lux, înainte de a sărbători cu 
prietenii săi începutul strălucitor al turneului brazilian. 

În ciuda tinereţii, era un epicurian care ştia să-şi rafineze 
plăcerile. Angajase o orchestră autohtonă, care dansa minunat 
salsa, indispensabilă pentru a realiza o ambianţă cariocană 
tipică, urmat de un bufet copios, cu băuturi alese cu grijă, fără a 
uita anumite produse destinate invitaţilor cu gusturi speciale, 
praf de înger, extasy, canabis, cocaină. Exclusese heroina şi 
celelate droguri injectabile, căci se temea de supradoze şi de 
complicațiile care ar putea interveni. 

El întări elementul feminin, adăugând dansatoarelor şi coriştilor 
grupului o adunătură de tineri şi frumoase grupiste, gata pentru 
toate extravaganţele. 

Pentru a încinge petrecerea, Dudley adusese câţiva adolescenţi, 
reprezentanţii lumii gay, totul pentru a evita travestiţii care îl 
înconjurau. 

Membrii grupului, ajunşi la faţa locului, rămaseră uimiţi în faţa 
acestor minunăţii. 

—Viaţa este frumoasă şi merită să fie trăită!, strigă Eric, 
exprimându-şi filozofia sa derizorie. 

Pentru încălzire, el goli, fără să respire, trei pahare de şampanie, 
apoi se lipi de o fată atât de subţire încât îi simţi sângele 
fierbându-i în vene. 

— La dracu, ce frumoasă eşti!, exclamă el. Luăm ceva, fetiţo, 
înainte de a hali şi de a dansa? 

Prietenii săi se alăturară, după preferința fetelor şi băieţilor şi 
petrecerea începu. Muzica braziliană încinse atmosfera cu ritmul 
său îndrăcit. 

— Nimic nu e mai excitant ca sexul în ritm de salsa!, urlă Denis 
cu bucurie. 

Drussila Boyle îşi ridică hainele care, pretindea ea, îi jenau 
mişcările şi rămase să danseze dezbrăcată. Băuturile alcoolice şi 
amfetaminele ajutătoare, dezinvoltura Drussilei aduse adepţi. 
Fetele şi băieţii se dezbrăcară în serie. Abraham Lincoln, 
dansatorul negru, făcu câteva piruete şi sărituri demne de 
Nijinski şi strigă: 

— Visez de o eternitate să evoluez dezbrăcat în faţa publicului! 
Toată lumea aplaudă. 

Chiar şi muzicienii cariocani fură invitaţi să se dezbrace de 
hainele lor. La început reticenţi, se resemnară să execute. Doar 


un chitarist burtos rezistă. 

— Burta mea atârnă atât de mult încât nu aş putea arăta 
bijuteriile de familie, chiar dacă aş vrea! 

— Lăsaţi-ne pe noi să judecăm!, urla Dudley agitând o hârtie de 
cincizeci de dolari. 

— Are dreptate!, adăugă în timp ce chitaristul îşi lăsă pantalonii 
în jos. Acoperă-te! Spectacolul e prea trist!... 

Roger întârzia să-şi facă apariţia. Fusese reţinut la ieşirea de pe 
stadion de bombardamentul de întrebări cu un număr mare de 
subiecte: impresiile sale despre Brazilia, orientarea muzicii sale 
care părea că alunecă spre punk, următorul proces din Denver 
care anunţa, se părea, reînnoirea cenzurii anti-rock, sinuciderea 
lui Stratmore şi prin asociere de idei gestul lui Kurt Cobain care 
îşi pusese sfârşit zilelor deşi se afla în glorie... Roger Osborne ar 
putea să dea o explicaţie, o interpretare, în sfârşit, punctul său 
de vedere asupra acestui val de morţi violente din rândul 
rockerilor. 

— Nu este pentru prima dată când mi se pune această 
întrebare... Jim Morrison a deschis seria rockerilor care 
consideră că a trăi repede şi a muri tânăr este preferabil unei 
lente agonii, unei descompuneri graduale care durează câţiva 
ani şi îi transformă pe adulţii îmbătrâniţi în epave... o concepţie 
nefericită care asociază rock'n roll-ul, visul şi moartea... După 
sinuciderea lui Kurt Cobain psihiatrii au vorbit tinerilor, la 
televizor, şi i-au sfătuit să nu urmeze exemplul nefast al vedetei 
de la Nirvana... Sunt de acord cu această măsură... Trebuie să 
împiedicăm proliferarea tentaţiei de autodistrugere... 
Sinuciderea nu este o soluţie... 

— Aţi încercat vreodată să vă sinucideţi? 

— Confraţii dumneavoastră au pus această întrebare lui Kurt 
Cobain, cu câteva luni înainte de moartea sa. Vă voi răspunde 
ca el. Am fost bântuit de această tentaţie. Bănuiesc că 
numeroase persoane, sănătoase psihic, care au traversat 
perioade de deznădejde, s-au gândit la această soluţie, fără să o 
înfăptuiască... Apreciez că fiecare om este stăpânul destinului 
său. El nu decide venirea sa pe lume, dar este capabil să 
părăsească scena dacă inima îi spune... In ceea ce îl priveşte pe 
Kurt Cobain, eu îi înţeleg gestul. leşit din sânul copilăriei, a 
deschis ochii asupra unei lumi de o frumuseţe ciudată. Liber, el 
zbura ca un fluture printre minunăţiile pe care i le oferea 


soarele, cerul, tinereţea sa... a visat, a iubit, a sperat... 
imaginaţia sa broda un viitor luminos, dar confuz... apoi, aparent 
fără tranziţie, această metamorfoză s-a produs foarte repede, s- 
a văzut protejat în pielea unui cântăreţ de rock'n roll cunoscut în 
lumea întreagă, un idol care făcea să freamăte cu vocea sa 
milioane şi milioane de tineri... banii curgeau în valuri... oamenii 
de afaceri îl solicitau... tentaţiile curgeau... putea să obţină 
totul... dragoste, vise-— artificiale, maşini de lux, toate dorinţele 
lui erau îndeplinite... Cu toate acestea era nefericit... căci 
celebritatea îl închidea într-un spaţiu din ce în ce mai îngust... 
dintre bare de aur sufocante el căuta cu disperare o ieşire... şi a 
găsit-o... 

— Mă înşel sau pledaţi propria dumneavoastră cauză, domnule 
Osborne?, întrebă o jurnalistă care avea cercei sub formă de 
şarpe. 

— Îmi oferiţi mijlocul de a evada din Paradis? Îmi oferiţi mărul 
magic? 

Un reporter îl întrebă despre impresiile sale privind lumea 
filmului. 

— Nu voi îndrăzni să vă dau un răspuns despre acest subiect în 
prezenţa domnului Mantegna, care se găseşte, după cum 
vedeţi, lângă mine. In domeniul său, regizorul este Dumnezeu 
Tatăl... Preşedintele studioului şi producătorul completează 
Trinitatea... Ei sunt infailibili precum Papa... Actorii şi scenariştii 
se înclină la picioarele lor... 

Mantegna izbucni în râs. 

— lată privilegiile celebrităţii! Marele Roger Osborne poate să-şi 
permită luxul de a-şi exprima părerile, fără a se teme de 
tunetele din cer... In ceea ce mă priveşte, am o scuză: nimeni nu 
este perfect! Cât despre ceilalţi membri ai Trinității, ei riscă de 
fiecare dată când cheltuiesc cincizeci de milioane pentru un film 
pe care publicul-rege îl refuză... Atunci bancherii care sunt mai 
puternici decât o mie de bombe atomice reunite împing 
Trinitatea în Infern. Adio, domnule Mantegna, ne vom vedea în 
lumea cealaltă... În compania scenaristului ghinionist... Izbucniră 
râsete. 

— Dumnezeu se dezbracă în faţa voastră, adăugă Roger. Un 
reporter TV duse microfonul spre Tracy Lyndon. 

— Domnişoară Lyndon, nu sunteţi intimidată de prezenţa 
marelui Roger Osborne pe platou atunci când vă dă replica? 


Ea surâse cu modestie. 

— În general bărbaţii bogaţi şi celebri sunt săraci cu spiritul... 
Roger Osborne face excepţie... Este un camarad minunat! 
Aplauzele începură. A 

— Ne scuzaţi!, spuse Roger. Prietenii ne aşteaptă... In zilele 
noastre prietenii sunt atât de rari... nu trebuie să îi 
decepţionăm... 

Roger, Mantegna, Tracy şi Chad intrară în hotel. Regizorul îi 
aduse pe tinerii săi însoțitori pentru a cere scuze lui Dudley. 

— Mi-ar fi plăcut să răspund invitaţiei lui, dar la cei patruzeci şi 
opt de ani ai mei sunt prea bătrân penru a participa la o 
petrecere rezervată adolescenților. Intre lumea voastră şi a mea 
e mai mult de un sfert de secol. 

Ei protestară de formă, dar acceptară decizia lui cu uşurare. 
Sosiţi la Dudley, constatară că Mantegna avusese dreptate. 
Petrecerea era mai apropiată de dionisii orgiastici, glorifiind 
nuditatea totală, decât unei aniversări cuminţi, tradiţionale, cum 
fusese anunţată. 

Roger privea aiurit această nebunie dirijată de bagheta magică 
a lui Dudley, libertinul impertinent, care ar fi putut să rescrie o 
replică occidentală de a lui Kamasutra. El introdusese elemente 
noi în jocul erotic. Prezenţa gay-lor mărea combinarea clasică la 
infinit. Dudley ar fi fost un creator imbatabil de filme XXX. 
Tinereţea interpreţilor săi, amestecul subtil de inocenţă şi 
viclenie, prospeţimea şi frumuseţea lor, ştergeau grotescul 
scenei care avea drept protagonişti parteneri bărboşi, Falstaffi 
deplorabili, alături de câteva femei coapte, excesiv machiate, cu 
sânii grei, de dimensiuni gigantice şi cu funduri tremurătoare. 
Privind aceste personaje, Roger înţelesese repulsia copiilor care 
dădeau din întâmplare peste părinţii lor pe punctul de face 
dragoste. La Dudley, desfrânarea devenea o artă. 

De când intrase în acest club de lux, Tracy fu în largul ei. Ea nu 
mai aşteptă invitaţia lui Dudley şi începu să danseze. Un dans 
cu mişcări lascive, care nu avea nimic şocant. Acest dans 
inspirat de bachus îi reflecta frumuseţea sub forma ei cea mai 
pură şi făcea ansamblul armonios. Băieţii excitaţi ca şerpii, 
fetele voluptoase resuscitând silfidele se dezmăţau fără ruşine, 
fără a avea senzaţia că au făcut un păcat moral. Ei depravau 
ritualul unui joc elegant. Actul dragostei împlinit de tineri îşi 
pierdea sensul carnal, accepţia utilitaristă, procreaţia, pentru a 


câştiga frumuseţea unei ceremonii. 

Pentru a nu strica atmosfera, Roger se dezbrăcă, imitat de 
Chad, şi se aşeză aproape de bar, cu spatele întors spre balet. 
Nu era pudic. Făcuse dragoste în doi, în trei, în patru, cu 
parteneri cu gust eclectic. Partidele cu cupluri multiple nu 
făceau parte din preferinţele sale. El degusta un Miami Beach 
Cocktail în compania lui Chad care alesese un Dom Perignon, 
când Dudley, gol şi el, se apropie şi îi sărută umerii. 

— Reuşită petrecerea mea, nu-i aşa? 

Barmanul, un băiat din hotel, foarte spontan în goliciunea sa, îi 
servi un Frozen Daiquiri. 

— Eram la Singapore, adăugă Dudley. Un prieten închiriase un 
apartament pentru a sărbători aniversarea lui, în ţinuta lui Adam 
înainte de izgonire. Ajuns la faţa locului, constată dezamăgit că 
marile ferestre glisante nu aveau perdele, iar uşilor le lipseau 
clanţele, pentru a permite poliţiştilor de a inspecta pe 
nepregătite, înainte de a se asigura că nu se petrecea nimic 
dubios. 

— Trebuie să precizez că trebuia să fi trecut de 23 de ani pentru 
a fi acceptat într-un bar. Rock-ul şi canalul MTV sunt interzise. 
Dacă din întâmplare găsesc un rest de pudră albă în buzunarul 
tău, rişti pedeapsa cu moartea, sau dacă ai noroc, închisoarea 
pe viaţă. 

Simpatic, nu? Unchiul meu mi-a oferit o croazieră într-un colţ, în 
speranţa că voi cădea în capcană. 

Dar l-am dezamăgit...Împins de Dudley care îi reproşa rezerva, 
Roger dansă cu două fete atât de intimidate de strălucirea sa, 
de celebritatea sa, încât de abia îndrăzneau să-l atingă. 

Tinerii brazilieni erau mai puţin agresivi decât cei americani. 
Tracy confirmă reputaţia sa lipindu-se de el, frecându-şi zona 
pubiană de virilitatea sa până când îi provocă extaz. Ca să nu 
explodeze în public, intră în baie şi o pătrunse din picioare, 
susţinându-i fesele rotunde şi tari cu braţele. Ea îşi curba corpul 
în faţă ca să fie penetrată până în adâncul fiinţei. Prinsă de 
mijloc, Tracy era înnebunită, scoțând strigăte uşoare. 

Ei reînnoiră de trei ori această performanţă, cu sau fără 
spectatori, intraţi din întâmplare în baie. Roger şi Tracy făcură 
un duş cald, revitalizant, în timp ce un cuplu se desfăşura pe 
marginea căzii, fără a se îngrijora de prezenţa primilor ocupanţi 
care se desfătau sub picăturile de apă. Tracy ar mai fi vrut şi 


cea de-a patra explozie lurică, dar Roger spuse pe un ton decis: 
— Ajunge! Mâine dimineaţă la opt jumătate Mantegna ne va 
aştepta pe platoul de filmare! 

El părăsi baia. In salon, fetele şi băieţii încă încinşi dormeau pe 
canapele, pe covoare, pe mese... 

Pe jumătate beată, Drussila îi sugea organul lui Dennis care 
sforăia, cu o mână pusă pe sânul unei fete necunoscute 
înmărmurită pe spate într-o mare de şampanie. Două cupluri 
dansau sau mai degrabă se târau pe parchet. 

Cu braţele sprijinite pe zincul barului, Mark, îmbrăcat în blugi şi 
o cămaşă în carouri roşii şi albe, golea o doză de bere. Îl privi pe 
Roger care se apropia de bar în căutarea unei Coca-Cola reci. Cu 
părul umed, cu ochii pe jumătate deschişi, el se apropia 
şovăitor. 

— Te aşteptam!, spuse Mark. Vreau să-ţi vorbesc... Roger bău 
întâi Coca-Cola. 

— La ora asta matinală? 

— Da! Este urgent! 

Roger îşi luă hainele abandonate lângă bar şi se îmbrăcă. 

— Nu poţi lăsa conferinţa pentru mâine? 

— Nu! 

— Bine! Atunci urmează-mă! 

Ei ieşiră în holul supravegheat de două gărzi de corp, îl 
parcurseră în linişte apoi intrară în apartamentul lui Roger. Mark 
aprinse canalul sonor şi dădu volumul la maxim. 

— Încă un secret?, întrebă Roger ironic. 

— Incă!, spuse Mark. 

El se aşeză în fotoliu. Roger îl imită suspinând. 

— Stratmore nu s-a sinucis!, anunţă Mark. Roger îl privi surprins. 
— Nu? 

— Nu! El a fost aruncat peste fereastră! Aruncat în vid! 

— Glumeşti? 

—Nu am chef de glume! Stratmore a fost asasinat de criminali 
plătiţi. Cunoaştem numele individului care a ordonat această 
mişcare... Dar dovezile lipsesc... El se numşte Jarvis Penrose... Şi 
el conduce Serviciul Secret al lui Wilbur Stetson, bunicul lui 
Chad... Stratmore decisese să-i abandoneze pe patronii săi, în 
urma unei discuţii foarte încinse cu Perkins în prezenţa unui înalt 
personaj din CIA. Ameninţat printr-o arestare iminentă, el a 
clacat. Stratmore a dezvăluit pentru noi socotelile lui Penrose. 


Criminalii săi l-au lichidat pe Bob Hutton. Criminalii săi au 
omorât pe Bruce Grudon la New Orleans. Criminalii săi au 
organizat atentatul din Caracas. A fost un avertisment pentru 
tine. Ar trebui să ştii că umbra morţii zboară deasupra grupului 
nostru. Te păstrează în viaţă pentru că eşti încă necesar. Fără 
tine grupul Osborne ar înceta să mai existe. Şi grupul tău este 
avantajos. Permite operaţii multiple. Concertele tale nu sunt 
decât un accesoriu... nu aş spune neglijabil... îi ajuţi să câştige 
mulţi bani... Stratmore trebuia să ne furnizeze dovezile care ne 
lipseau... Un whisky, te rog! Am nevoie de un stimulent! 

Roger se execută. Aduse două pahare şi gheaţă. Băutura 
puternic alcoolizată le arse măruntaiele. 

— În loc să se îmbarce pentru Rio de Janeiro, Stratmore a părăsit 
în secret Los Angeles şi a venit la San Francisco, unde trebuia să 
se întâlnească cu anchetatorii de la CIA şi FBI. S-a instalat, la 
începutul serii, într-un hotel, sub garda unor inspectori care 
trebuiau să spioneze în echipe douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru.... 

— Să-l fac să vorbească pe Chad? 

— De ce nu?... E prietenul tău... Mark se ridică. 

— Mă duc să mă culc... Toate aceste morţi m-au secat... 

Se îndreptă spre uşă. La jumătatea drumului se opri şi se 
întoarse spre Roger. 

— Grupul nostru aduce prea mulţi morţi... Sunetele lor zboară, 
zboară precum pescăruşii în jurul vaporului în derivă... Noapte 
bună, Roger... 

— La revedere, Mark! 

— Ah, am uitat să-ţi spun... Prietenul tău Chad negociază un 
concert monstruos la New York... trei sute de mii de spectatori... 
cel puţin... 

— la te uită, nu mi-a spus nimic.. . 

— Voia să-ţi facă o surpriză... Era o idee de a lui Stratmore... 
Voia să reediteze performanţele lui Rolling Stones şi Simon şi 
Garfunkel... lată... Levantul se încinge... o nouă zi se arată la 
orizont... să sperăm că va fi mai bună... 

Mark ieşi. Roger privi gânditor uşa care se închise în spatele lui. 
El se dezbrăcă şi intră în baie. Un duş puternic îi bicui pielea. 
Voia să se spele, să se elibereze de toată murdăria lumii care îl 
înconjura... 

Ora 8 şi jumătate... Minunat început matinal... 


Roger ieşi din hotel şi îl căută din ochi pe Manuelito. Nu-l văzu. 
Un băiat de vârsta lui Manuelito încerca în van să treacă de 
cordonul de gărzi de corp care îl apăra pe cântăreţ. 

— Lăsaţi-l să treacă!, ordonă Roger. 

Copilul se apropie de el în fugă. El avea o cămaşă colorată, blugi 
scurtaţi şi sandale. Puştiul plângea. Lacrimile lui curgeau pe 
obrajii lui şi se înnodau sub bărbie. 

— Unde este Manuelito?, întrebă Roger. 

— L-au omorât!, strigă copilul printre suspine. Roger îl prinse de 
umeri. 

— Nu-i adevărat!, exclamă el costernat. 

— E adevărat! leri seară ne-a dus, pe noi prietenii lui, la 
McDonald's unde ne-am îmbuibat cu tot felul de lucruri bune. 
Când Manuelito a plătit consumaţia cu o bancnotă de 100 dolari, 
un tip destul de bătrân l-a analizat. Când am ieşit din cofetărie, 
tipul ne-a urmărit şi l-a împins pe Manuelito. "De unde ai furat 
aceşti bani?" Fără să ţină cont de protestele lui, l-a buzunărit şi 
i-a luat toţi banii. Alţi tipi, camarazii lui, civili, ne-au împins într- 
un camion şi au închis uşile în spatele nostru. Erau oameni pe 
stradă. Nimeni nu a intervenit. Noi plângeam, căci ştiam ceea ce 
ne aştepta. Camionul a mers un timp. Manuelito bătea cu 
pumnii în uşă. Înutil. Apoi camionul s-a oprit. Am fost scoşi pe un 
teren, aproape de o pantă. Tipii au îndreptat pistoalele către noi 
şi au început să tragă în gol. Se făcea noapte. Manuelito a căzut 
printre primii. Eu am fugit înnebunit de frică. Întunericul m-a 
apărat. Şi iată-mă... 

Cuvintele sale erau întrerupte de suspine. Cuvintele sale, un 
amestec de portugheză şi engleză, erau totuşi clare. 

Roger îi luă mâna micuță şi o strânse într-a lui. Cu capul lăsat, 
copilul gâfâia. Era obişnuit cu moartea, tot timpul chinuind copiii 
din Rio. 

— Ai putea să descrii pe aceşti indivizi? Culoarea, marca sau 
numărul maşinii? 

— De ce? 

— Pentru a anunţa poliţia! Să urmărească criminalii! 

— Criminalii de copii nu au fost niciodată prinşi... niciodată... 
Roger îl privea consternat, uimit. Citise reportaje despre 
lichidarea psihică a copiilor abandonaţi din Rio. Comentarii seci 
în jurul unui fenomen intrat în moravuri. 

— Cum te numeşti? 


— Pedro, domnule! Manuelito mi-a vorbit despre 
dumneavoastră! Zicea că sunteţi mai mare decât soarele! 

Ochii lui Roger se umplură de lacrimi. 

— Asasinii lui Manuelito şi ai prietenilor lui vor fi pedepsiţi! Îţi 
promit! 

Liam Loring se apropiase de Roger. 

— Este mai înţelept să uităm această afacere, domnule 
Osborne! Aţi auzit probabil vorbindu-se despre Batalionul Morţii! 
Este un fel de instituţie în această ţară! Singurul mijloc de a 
combate criminalitatea crescândă! Măsurile legale sunt lente şi 
lipsa de dovezi împiedică justiţia să aplice legea! 

„Lipsa de dovezi" , termen des folosit de Mark şi de Perkins, îl 
exaspera pe Roger. 

— Copiii abandonaţi din Rio sunt în afara legii de mâine. 
Preferăm să tăiem răul de la rădăcină. 

— Domnule Loring, găsiţi-mi pe cineva din familia lui Manuelito. 
Voi plăti funerariile. Să îi asigurăm o înmormântare decentă. 

— Manuelito nu are părinţi, domnule, interveni Pedro. Era singur 
pe lume, ca toţi prietenii săi. Prietenii sunt familia noastră... 
Roger se întoarse spre Loring. i 

— Ocupaţi-vă, vă rog, de acest băiat! Il iau sub protecția mea! A 
asistat la o crimă. Deci un martor periculos, prin definiție. 

Pedro îl privi cu ochii săi negri, copilăroşi. Era o asemănare între 
el şi Manuelito. Incetase să mai plângă. Surpriza îi tăiase 
răsuflarea. 

— Vrei să vii cu mine în Statele Unite? 

Copilul înclină capul în semn de aprobare. Emoţia îl făcuse mut. 
— Domnule Loring, însărcinaţi pe unul dintre oamenii 
dumneavoastră să îl cazeze la hotel, să îl îmbrace în haine noi, 
să i se dea să mănânce! La întoarcerea mea vreau să fiu 
informat că toate măsurile au fost luate pentru a-l apăra 
împotriva oricărui pericol! 

Pedro, ne vom revedea în această seară la concert. Eşti invitatul 
meu. 

El îl mângâie pe creştet. 

— Tu vei fi ambasadorul lui Manuelito! 

In acea zi, Roger participă la filmare, dar gândul său zbura 
aiurea. Sinuciderea lui Stratmore, neliniştea lui Mark, moartea 
lui Manuelito îl obsedau. 

Mantegna îi atrase atenţia cu toate menajamentele posibile 


pentru o vedetă: 

— Dragă Roger, am impresia că sunteţi absent la tot ce se 
întâmplă în jurul dumneavoastră. Concentraţi-vă! Aş vrea ca 
replicile dumneavoastră să fie mai emoţionante, mai profunde! 
Roger ripostă plictisit: 

— Regret, John! V-am spus întotdeauna că muzicienii de rock 
sunt cei mai răi actori de cinema! 

— Cunosc teoriile dumneavoastră, îmi permit să nu fiu de acord! 
Este vorba doar de umorul dumneavoastră prea schimbător! leri 
aţi fost perfect! 

— Voi încerca să dau tot ce pot! 

Seara, înainte de începutul spectacolului, în timp ce managerul 
stadionului îi făcu vizita obişnuită, Roger îi vorbi de asasinatul lui 
Manuelito şi-şi exprimă oroarea privind moartea copiilor. 
Managerul suspină. 

— Vă împărtăşesc sentimentele, domnule Osborne! Din păcate, 
toate ţările occidentale se confruntă cu problema legată de 
suprapopulare. La voi, terorismul, criminalitatea şi invazia 
imigranţilor preocupă pe toată lumea. Se pune întrebarea 
despre numărul copiilor abandonaţi, dar aceasta rămâne fără 
răspuns. Ei sunt cei care furnizează cele mai importante 
procentaje de recruți ai bandelor criminale de astăzi şi de 
mâine. 

Indignarea lui Roger era efervescentă. El se întrebă dacă 
interlocutorul său era cinic, pervers sau doar imoral. 

— Mă scuzaţi! Trebuie să mă îmbrac pentru concert!, zise brusc. 
Acest fel de a expedia îl şocă pe manager, care se retrase după 
un salut precipitat. Soluţia radicală aplicată de Batalionul Morţii 
îi părea atât de naturală, încât nu făcu niciun raport între 
cuvinte şi proasta stare a lui Roger. Toţi cântăreții care 
beneficiau de un statutul de mare vedetă erau capricioşi. 
Concertul începu în condiţii normale. Nimeni nu ar fi putut să-şi 
închipuie că sub masca surâzătoare, radioasă, Roger fierbea. 
Ridi pagliacci exprimă raportul care trebuie obligatoriu să existe 
între interpret şi public. Artistul trebuie să intre în pielea 
personajului, să se indentifice cu el, pentru a da conştiinţă 
imaginarului. O dedublare care permite încarnarea rolului său cu 
virtuozitate, trimițând în fundul sufletului tristeţile care ar fi 
putut să-l facă să plângă. În faţa publicului său, Roger apăru în 
cea mai bună formă. El încălzi fanii ducându-i în extaz, al uitării 


de sine.În realitate el îşi pregătea efectul. Schimbarea sa de 
atitudine va fi atât de neaşteptată, atât de uimitoare încât va 
produce o avalanşă de pasiuni. Intâmplarea îi oferi o 
oportunitate de alegere. O pasăre oarbă printre luminile 
proiectoarelor, înnebunită de zgomotul asurzitor al muzicii, îşi 
pierdu orientarea şi se împleticea ca un vapor pe o mare de 
lumină, lovită de fulgere şi tunete. 

Cu braţul drept întins, Roger arătă pasărea panicată. Toţi 
priveau pasărea. Cu mâna stângă făcu un semn discret 
muzicienilor săi să micşoreze volumul sonor într-un murmur 
uşor, repetitiv, obsedant, vestitorul unui eveniment dramatic. 
— Urmăriţi din ochi zborul năuc al acestei păsări căzută în 
capcana fasciculelor de lumină! Priviţi! Este sunetul lui 
Manuelito! Nu-l cunoaşteţi pe Manuelito?... Este un copil al 
favelelor!... O fiinţă umană abandonată de părinţii săi... respins 
de societate... un micuţ Carioca... ASASINAT!!! 

Mulțimea scoase un strigăt care exprima consternarea... o 
agitaţie se ridică ca un suspin... pasărea se desprinse din colivia 
sa de lumină şi dispăru în neant... 

Roger urlă: 

— Priviţi... Sufletul lui Manuelito a fost primit în rai!... Îmi 
recunosc partea de vină!, adăugă el pe un ton dramatic. Am 
ajutat acest copil să câştige onest un pumn de dolari! Nu îmi 
închipuiam că indirect voi cauza pierderera lui! Ucigaşii săi l-au 
văzut plătind în dolari consumaţia sa într-un mic restaurant. L- 
au acuzat de furt, l-au luat şi fără să-l judece, i-au dat pedeapsa 
cu MOARTEA!... 

Mulțimea care umplea stadionul tăcuse. Asculta gemetele 
chitarelor, plânsul unei viori, suspinele unui clavecin şi 
murmurul funebru al bateriei, accentuate de ritmul sobru al unui 
gong... 

— In această noapte, Manuelito trebuia să se găsească printre 
voi! El aştepta cu ochii plini de nerăbdare comuniunea tinerilor, 
aici la Maracana! Dar aceşti UCIGAŞI l-au privat de această 
bucurie. 

Muzica plângea... 

Mulțimea de tineri trimitea o emoție dureroasă... Poliţiştii 
prezenţi la toate manifestările sportive schimbau priviri 
neliniştite. Cariocanii nu erau înclinați spre violenţă. Meciurile de 
fotbal dintre Fluminoa şi Flamingo, cele mai populare echipe 


braziliene, urmărite cu pasiune de sute de mii de fanatici, nu 
degenerau niciodată în bătăi, ca în Europa. Doar Marele 
Carnaval avea execesele sale, acte de brutalitate, crime. 
Autorităţile dădeau o explicaţie logică. Salsa provoca o beţie 
periculoasă, ai rea decât alcoolul, decât drogurile. Această 
muzică senzuală, înnebunitoare, lua minţile precum rock'n roll-ul 
în lumea occidentală. Uciderea copiilor abandonaţi, cu sânge 
rece, avea o justificaţie. Aceşti puşti care populau Rio ne erau 
decât un cuib de hoţi, gangsteri, dealeri, proxeneţi, criminali. 
Roger refuza această justificare. Din scaunul său el îşi continua 
opinia. 

— In cursul sejurului meu la San Francisco, am scris un cântec 
care glorifica natura umană, generozitatea sa, altruismul său, 
spiritul său de sacrificiu. Rousseau pretindea că societatea 
perverteşte pe om, născut bun prin definiţie. Atribuiam tot răul 
ideologiilor politice extremiste, integrităţii riguroase, violenţelor 
necontrolate, tristă moştenire a strămoşilor noştri preistorici. În 
această dimineaţă, când am aflat despre sfârşitul atroce al lui 
Manuelito, mi-a fost ruşine că sunt om... 

Roger improviză un cântec, subordonând rima şi metrica cauzei 
pe care o afirmase... cuvinte de foc aprinzând pasiunile, ridicând 
conştiinţa morală şi sentimentul justiţiei... avalanşă de cuvinte 
dure şi de paradoxuri şocante... metafore percutante stimulând 
imaginaţia, exprimau în esenţă oroarea sa pentru aceste 
masacre de copii... 

Roger pregătea terenul pentru un apel pe care voia să-l lanseze 
acestor tineri spectatori... 

Reprezentanţii autorităţilor se întrebau cu o frică crescândă 
dacă nu ar trebui să interzică continuarea concertului, ca să 
evite o întorsătură posibilă să provoace nelinişti. Să intervină 
înainte ca mulţimea tinerilor să iasă de pe stadion prntru a se 
reîntâlni pe străzi şi să dea foc oraşului. Dar să oprească 
spectacolul ar implica consecinţe la fel de grave. 

Roger forţă nota. Ridică braţele şi strigă: 

— Avem datoria să ne opunem prin toate forţele masacrelor de 
copii nevinovaţi! 

Termenul "forţă" semăna alarma printre poliţişti. 

— Avem această datorie!, repetă Roger pentru a da mai multă 
greutate cuvintelor... Să cerem ca masacrele să înceteze! 
Roger ridică din nou braţele şi făcu linişte. 


— Din nefericire, Brazilia nu deţine exlusivitatea barbariei 
exersată împotriva micuţilor. În lumea occidentală, mii de copii 
suportă abuzuri sexuale, sunt răniţi sau omorâţi de gloanţe. În 
cartierele vizate din anumite oraşe americane, bebeluşii dorm în 
căzi pentru a nu fi răniţi de gloanţe. În India, milioane de copii 
sunt sclavi, mijloc lamentabil de subexistanţă, în loc să 
frecventeze şcolile. In Sudan, minorii de 7 sau 8 ani sunt mutilaţi 
sau executaţi. Întegritatea şi salvarea nu fac casă bună. În 
Zimbabwe, legea permite flagelarea tinerilor în piaţa publică. 
Singapore aprobă bătăile. In Iran femeile tinere acuzate de 
adulter sunt lapidate. Pentru această "crimă", o femeie tânără a 
suportat două sute lovituri cu biciul. Civilizaţia arabă! Un vechi 
consilier al domnului Bush propunea o reînnoire a vechilor 
principii republicane prin introducerea în Statele Unite a 
legislaţiei din Singapore privind pedepsele corporale, admirate 
de o parte din opinia publică americană. Îmi explic acum de ce 
Partidul Republican a pierdut alegerile. Evident, să iei apărarea 
copiilor maltrataţi implică riscuri. Experienţa lui Michael Jackson 
e concludentă. 

Reprezentanţii autorităţilor respirară uşuraţi. Roger Osborne 
ocolise pericolul. Continua să navigheze pe o mare dacă nu 
calmă, cel puţin rezonabil agitată.În sfârşit, cel de-al doilea 
concert din Maracana aduse acelaşi succes ca primul. Mass- 
media copie iniţiativa lui Roger Osborne, redresorul răului, care 
luase apărarea copiilor abandonaţi din Rio. Rolling Stones şi 
ultra-faimosul MTV, campionii culturii Rock, luară şi ei iniţiativa 
cântăreţului. Pentru a nu cădea în capcana întinsă lui Michael 
Jackson, nu îl păstră pe micuțul Pedro în jurul lui. Îl trimise în 
Elveţia, însoţit de o educatoare diplomată, care îl încredința lui 
Frederic Glanzer, directorul selectei şcoli rezervate micilor genii 
bogate. Recomandat de Roger Osborne, cel mai celebru dintre 
vechii săi elevi, Pedro fu primit peste număr, pentru că elevii 
trebuiau să se înscrie cu câţiva ani înainte, după tradiţia 
inaugurată de prestigioasa şcoală Eton... 

Viaţa mergea înainte... 

Grupul Osborne, închis în închisoarea aurită a succesului lor, 
avea primele poziţii în topurile albumelor sau al single-urilor 
stabilit de cele mai importante reviste de rock din lumea 
întreagă. Şi pretenţiosul canal MTV îi acorda un interes flatant şi 
prezenţă permanentă în programele sale. 


Intimitatea impusă membrilor grupului-muzicieni, dansatori 
recrutaţi de echipa lui Mantegna, actori şi tehnicieni, nu putea 
să aplaneze controversele, să modeleze trăsăturile caracteriale, 
pulsiunile, să frâneze excesele, pasiunile. Tinerii care formau 
această colectivitate aveau, în general, o stare modestă. Banii 
care le intrau în buzunar le dădeau o stare euforică; ei 
prinseseră aripi. Nisipul de aur alunecă printre degetele lor. Să 
joace cărţi, să-şi cumpere ceasuri Rolex, cercei de platină, 
motociclete de mare cilindru, haine scumpe, droguri uşoare şi 
puternice, să trimită bani familiei, să câştige importanţă în ochii 
vecinilor, să-şi vadă numele pe discuri, să le audă la televizor, 
să admire propria fotografie în vitrine, să fie numiţi de critici, 
acestea depăşesc fantasmele cele mai extravagante. 

Cineva lansă zvonul că Chad voia să-i salarizeze. Aceasta fu 
revoluţia. Salariul, chiar considerabil, le tăie visul. Artistului îi 
place să-şi închipuie un viitor fabulos. Să-i priveze de această 
iluzie era asemănătoare unei morţi spirituale. 

Doar Chad şi Dudley, după venirea sa în majoritatea legală, erau 
bogaţi. Roger cunoscuse sărăcia după escrocheria lui Dexter. 
Chad se găsise şi el lichidat în timp ce sumele investite în 
salvare apoi în dezvoltarea grupului Osborne îi impuseseră 
sacrificii foarte mari. Glenn Northcote avea câteva milioane 
obţinute în scurta lui carieră de golden-boy. Dar seropozivitatea 
sa îl aruncase într-o stare de depresie care îl împiedica să se 
bucure de banii săi, de viaţa sa limitată. 

In schimb, Dudley era bogat, foarte bogat. Devenit stăpânul 
averii sale, obținuse dreptul de a cere unchiului său conturile 
tutelei sale. Numeroasele întreprinderi care formau patrimoniul 
său îl obligau să aibă o altă perspectivă decât cea a grupului 
Osborne. Dar studiind situaţia, ajunse la o concluzie 
seducătoare. De ce să nu alipească formațiunea propriei 
multinaționale. Să creeze, de exemplu, o Casă de Discuri? Să 
participe, graţie capitalului său, la dezvoltarea grupului 
Osborne, care, bine administratat aduce beneficii mari. 

La început, propunerea sa nu trezi interesul lui Chad. Soluţia 
Dudley l-ar fi privat de rolul lui preponderent din sânul grupului, 
în ciuda unor dificultăţi trecătoare, viitorul se anunţa luminos, 
înainte de a achita impozitele restante şi majorările, mai mult de 
patruzeci de milioane de dolari, ar fi trebuit să obţină credite 
importante. Dar intrările anunțau un flux neîntrerupt de bani. 


Dudley se grăbi să adauge că nu dorea decât o participare 
proporţională cu aportul său de capital. El termină expunerea 
printr-un avertisment. Grupul Osborne ar trebui să se apere 
împotriva unei eventuale tentative oculte care ar putea să îl 
înghită. Cine ar dirja această tentativă? Amatorii nu lipsesc. 
Argumentul lui Dudley avea greutate. Chad acceptă să ducă 
discuţii. 

Chad asista la discuţii cu o vagă tristeţe. Independenţa atât de 
râvnită, pentru el şi pentru grupul său, devenea un obiectiv 
irealizabil. Totuşi contul său din bancă înregistra o curbă 
ascendentă. Compozițiile sale îi aduceau beneficii apreciabile: 
100% versurile, 75% muzica. Prietenii săi care făceau cântecele 
primeau restul. Când era vorba de cântece semnate de alţi 
compozitori, onorariile erau distribuite în părţi egale. Zecile de 
milioane de discuri vândute produceau venituri bune pentru toţi 
membrii grupului. Roger îi ajuta şi încuraja pe camarazii săi să 
facă compoziţii pentru a se afirma şi a câştiga bani. Egalitatea şi 
lipsa favorismelor excludea gelozia.In schimb, spectacolele, 
repetițiile, şedinţele de înregistrare, filmările, cereau eforturi 
extenuante. Dansatorii, fete şi băieţi, erau obişnuiţi să se 
producă seară după seară. Profesionalismul asociat energiei, 
tinereţii le permitea să echilibreze munca şi să se prezinte 
întotdeauna în formă în faţa publicului. În schimb, oboseala 
muzicienilor slăbea calitatea prestaţiilor. 

După un concert în Sao Paolo, Eric îşi exprimă nemulţumirea cu 
francheţea sa brutală: 

— Un căcat de ansamblu! Ansamblu de cântăreţi? Ansamblu de 
poponari! Uită versurile şi fredonează pentru a le înlocui! Şi 
muzicienii! Nişte papă lapte care uită partiturile! La naiba! Din 
fericire bateria acoperă greşelile tuturor proştilor, care nu ştiu 
decât să distrugă totul! Fără dansatoarele care îşi mişcă 
coapsele şi dansatorii care mişcă fundurile ca să excite pe 
hetero de contrabandă şi pe homo, grupul ar pieri! Adio 
angajamente, adio concerte, adio turnee, adio bani! Roger, ia 
grupul în mâini, altfel toţi vom fi pierduţi! 

Camarazii lăsară capul jenaţi. 

— Exagerezi! 

— Eşti terminat! Ai comis abuzuri sexuale în noaptea trecută! 
Băieţii înjurau pentru nimic. Cearta izbucnea în fiecare clipă. O 
nervozitate ciudată, inexplicabilă îi cuprinsese pe toţi. Muzicieni, 


dansatori, tehnicieni. 

Câteva zile mai târziu, la Buenos Aires, Dennis reluă criticile lui 
Eric, dându-le o tentă mult mai personală: 

— A bea, a face sex, a zbura este tot ce ştim să facem!... Apoi 
să sărim precum nişte gorile pe scenă, scârţâindu-ne 
instrumentele... la propriu sau la figurat... La Montevideo am 
fost uimit de câteva note false... nu trebuie să luăm spectatorii 
drept idioţi... apoi... apoi... sunt pe cale să devin paranoic... când 
merg prin oraş cu maşina, privesc în toate părţile, în căutarea 
unui criminal gata să pună o bombă... 

— O grenadă, idiotule! Doar avionul lansează bombe!, exclamă 
Drew Perry, noul chitarist. 

— Să ne calmăm! Să ne calmăm!, spusă Greg, basistul. Dennis 
are dreptate. Toate aceste măsuri ne fac nervoşi! Este aiurea!... 
Veniţi pe aici... nu intraţi pe acolo... evitaţi întâlnirile cu 
necunoscuţi... să nu aveţi droguri în camerele voastre... evitaţi 
fetele suspecte... atenţi la SIDA... sunt mai răi decât mama!... 
Sam Tamblin, pianistul negru care face mereu complezenţe, 
izbucni în râs. 

— După experienţa lui Bruce, câţiva dansatori din grupul nostru 
fac în pantaloni, în loc să împărtăşească tratamentul stupid... 
— Aiurezi!, spuse Dudley, privindu-l pieziş. Ştiam că doar 
rapperii negri sunt homofobi şi rasişti! Şi tu nu eşti rapper, din 
câte ştiu... 

— Nu sunt nici homofob, nici rasist. Abraham Lincoln, negru ca 
şi mine, este un încântător băiat-fată. Într-o zi, privindu-l, era 
fardat pentru a intra în scenă, am fost tentat să uit de 
heterosexualitatea mea şi să risc de partea cealaltă a barierei... 
— Eşti sărit!, îl apostrofă Dennis. Roger ridică mâna conciliant. 
— Pace, copii! Suntem cu toţii obosiţi! O mică vacanţă ne va 
face bine! 

Turneul brazilian şi prelungirea sa în Argentina luară sfârşit. 
Roger trebuia să între în Statele Unite înainte de a se prezenta 
în faţa Tribunalului din Denver, Colorado. Rio de Janeiro îşi 
închidea porţile. Pentru a sărbători evenimentul, Mantegna 
organiză în apartamentul său o mică recepţie pntru grupul 
Osborne şi pentru echipa sa, artişti şi tehnicieni. 

Ultima parte a filmului trebuia să se filmeze la Los Angeles şi 
New York, unde un spectacol uimitor era programat în Central 
Park. Mantegna decisese să tragă şi procesul din Denver, cu 


atât mai mult cu cât nu fusese prevăzut în scenariu. Dar el miza 
să folosească acest episod dramatic pentru acţiune. Va găsi un 
mijloc pentru a-l introduce în scenariu. 

Deşi invitat la Mantegna, Mark Schwize nu venise. 

— Nu este bolnav?, exclamă Eric. leri seară am golit împreună 
două sticle de tequila. De dimineaţă m-am trezit chinuit de o 
durere de cap de nesuportat... Inainte de a mă culca am vomitat 
tot pe burta Thalitei, această rusoaică adorabilă care ne 
urmează peste tot... 

— Imi imaginez scena!, spuse Bob afectat. 

Red telefona lui Mark. Nu răspunse nimeni. Camera lui Mark era 
goală. Hainele lui erau peste tot. El cobori la recepţie. Aici află 
că domnul Schweise ieşise în acea dimineaţă să facă jogging. 
Avea un trening bleu... Nu, nu a venit... 

Nerăbdător, Red urcă la Mantegna şi spuse vestea. 

După sinuciderea lui Stratmore, asasinatul lui Bruce şi atentatul 
de la Caracas, dispariţia lui Mark luase dimensiuni îngrijorătoare. 
Vor semnala cazul Poliţiei din Rio de Janeiro. Grupul Osborne era 
cunoscut în lume şi un incident de această natură risca să 
murdărească reputaţia oraşului. Municipalitatea voia să evite 
notorietatea Floridei, unde străinii fuseseră omorâţi în serie de 
necunoscuţi. 

Petrecerea de la Mantegna rămase într-o ambianţă tensionată. 
Toţi membrii grupului se simțeau vizaţi în mod direct sau 
indirect. A doua zi avea loc ultima filmare la Rio şi poimâine 
toată lumea pleca cu avionul în Statele Unite. 

Roger ciocni un pahar de şampanie cu Mantegna, în semn de 
mulţumire pentru ospitalitatea sa. El se pregătea să se retragă, 
când un servitor îi strecură discret un bilet împăturit în 
buzunarul hainei albe. Roger se făcu că nu văzuse manevra. 
Revenit în apartamentul său, el desfăcu biletul. Mesajul laconic îl 
nelinişti. „Mâine, în jurul orelor optsprezece, vă aştept în 
Grădina Botanică. Mă veţi găsi lângă fântâna cea mare. Trebuie 
să vă vorbesc urgent. Părăsiţi hotelul fără să fiţi escortat de 
gardele dumneavoastră de corp. Vă voi asigura securitatea. 
Lester Perkins. 

In acea noapte, Roger nu închise ochii. Angoasa îi strângea 
plexul solar. Biletul lui Perkins nu este un fals? Întâlnirile sale cu 
ofiţerul de la CIA fuseseră asigurate prin intermediul lui Mark. 
Mark dispăruse, nu îi rămânea decât să accepte o întâlnire cu 


Perkins mereu înconjurat de mistere. 

După-amiaza, la cinci şi jumătate, servitorul care îi strecurase 
biletul îl ajută să se strecoare pe o uşă laterală într-un lift 
rezervat personalului de serviciu. În garaj îl aştepta o limuzină 
cu geamuri fumurii. După o scurtă ezitare, el intră în maşina 
care porni, ieşi din garaj şi o luă pe o stradă care se prelungea 
cu un teren de golf. Şoferul păstra tăcerea. 

Roger surâse. Dacă era vorba de o răpire, el îi scutise pe răpitori 
de treabă. 

Limuzina opri în faţa intrării Grădinii Botanice. Şoferul îi deschise 
portiera fără să vorbească. Roger răsuflă uşurat. 
Nemaitemându-se, el găsi uşor marea fântână şi pe ofiţerul de 
la CIA aşezat pe o bancă. Se aşeză alături. 

— Domnule Osborne, iertaţi-mi precauţiile pe care le-am folosit 
pentru a da de dumneavoastră. Dar trebuie să vă vorbesc. Vă 
voi explica mai întâi motivele dispariţiei lui Mark. Nu a fost nici 
răpit, nici ucis. Se află acum sub protecţia autorităţilor Statelor 
Unite. Oamenii lui Jarvis Penrose, de care ştiţi că există, au aflat 
de legăturile lui Mark cu CIA, de asemenea şi rolul său în 
afacerea Stratmore. De acum înainte, Mark va trăi sub o altă 
identitate, trăsăturile feţei lui au fost modificate în urma unei 
intervenţii chirurgicale plastice. Roger îl privi consternat. 

— Mă expuneţi, deci, aceloraşi riscuri invitându-mă la această 
întâlnire! 

— Nu! Oamenii mei au asigurat în permanenţă protecţia 
dumneavoastră. Dacă ar fi observat cel mai mic indiciu suspect, 
ar fi schimbat itinerariul.Toată lumea ştie că vă place să ieşiţi 
din când în când incognito. Şoferul ar fi oprit în faţa unui 
magazin, v-ar fi recomandat să faceţi câteva cumpărături, apoi 
v-ar fi condus la hotel. Maşina fusese închiriată pe numele 
dumneavoastră... Nu! Să nu vă fie frică! Sunteţi acoperit! 

— Sunt bucuros pentru Mark! Dar cum îşi va câştiga existenţa? 
Contabil, grădinar? Despărţit de teatru, raţiunea vieţii sale, va 
muri asfixiat!... În sfârşit, ce aşteptaţi de la mine? 

— Să luaţi iniţiativă! Sunteţi singurul personaj destul de sus pus 
pentru a intra în contact cu Wilbur Stetson! Demascaţi-i jocul! 
— Proiectul dumneavoastră nu este viabil! Din clanul Stetson, 
eu nu-l cunosc decât pe Chad, care îl detestă pe bunicul său... 
— Nu trageţi concluzii pripite! Ştiaţi că prietenul dumneavoastră 
Chad a avut două întrevederi cu Jarvis Penrose! Şi asta destul de 


recent! 

— Vă bateţi joc de mine!, spuse Roger neîncrezător. 

— Vă asigur că nu! Jocul din culise al lui Chad este explicabil! 
Într-un viitor apropiat va avea nevoie de ajutorul bătrânului 
Stetson pentru a susţine grupul vostru. Situaţia lui financiară 
este confuză... 

— Cred că nu sunteţi la curent cu intervenţia recentă a lui 
Dudley Richmond... 

Un surâs ironic se desenă pe chipul lui Perkins. 

— Această păsărică aterizată pe vârful unei corporaţii 
multinaționale este prinsă într-un angrenaj din care riscă să-şi 
piardă penele. În curând va fi o afacere la consiliul de 
administraţie reticentă, care va încerca să-l priveze de toate 
puterile sale. Mai întâi unchiul său care va face imposibilul 
pentru a-l priva de averea sa şi de a-l împiedica să acceadă ca 
preşedinte al consiliului... Veţi asista la un război de succesiune 
care abia începe. Nu trebuie să uităm membrii consiliului care 
sunt mai mult sau mai puţin la cheremul lui Wilbur Stetson. 
Prietenul dumneavoastră Chad nu trebuie să conteze pe ajutorul 
lui Dudley Richmond. Cel puţin pentru moment... Trebuie să 
înţelegeţi un mare şi trist adevăr. După căderea lui Harold 
Dexter, grupul vostru este controlat de Băncile care au înghiţit 
Imperiul său. Şi aceste Bănci sunt la rândul lor controlate de 
bătrânul Stetson. Da! Wilbur Stetson l-a ruinat pe Dexter şi a 
mascat sinuciderea sa. Băncile lui Wilbur Dexter controlează 
fondurile prietenului vostru Chad. Bunicul său ar putea să-l facă 
praf, să-l distrugă printr-un simplu bobârnac. 

Perkins făcu o pauză. Privi cerul care se înroşea, anunțând 
apusul. Pe vârful munţilor curgea sângele. Ofiţerul de la CIA 
reluă coleric: 

— Dar într-o zi Wilbur Stetson se va înfunda! Şi toţi complicii săi, 
toţi cei care au cunoscut activitatea sa şi au tăcut, îl vor urma 
talmeş-valmeş în prăpastia deschisă de justiţie! Dumneavoastră, 
de exemplu!... Nimeni nu ar putea crede că vă găsiţi în mijlocul 
ciclonului, fără a fi udat de picăturile de apă care se întorceau în 
jurul dumneavoastră! Grupul dumneavoastră şi numeroasele 
întreprinderi controlate de Wilbur Stetson, ascuns în spatele 
fațadei lor, afaceri care înşală legile din Statele Unite. Aţi putea 
pretinde că nu cunoaşteţi rolul grupului în acest imbroglio? Eu 
însuşi v-am dezvăluit realitatea. Apoi Mark! Vă ţinea la curent cu 


totul... 

Râsul lui Roger sună fals. 

— Altfel spus, sunt încolţit! Dacă nu lucrez pentru 
dumneavoastră, sunt complicele lui Wilbur Stetson! 

— Este logic! Dar nu trebuie să vă faceţi griji! Ajutorul pe care îl 
veţi aduce CIA va pleda în favoarea dumneavoastră! Meritaţi 
recunoştinţa noastră şi mulţumirile Preşedintelui Statelor 
Unite... Misiunea dumneavoastră este simplă... Să-l răsturnaţi pe 
Chad! Să câştigaţi încrederea bătrânului Stetson şi să obţineţi 
dovada că a ordonat crimele executate de criminalii lui Jarvis 
Penrose. 

— Doar atât! 

— Stratmore, care era cu siguranţă mai puţin inteligent decât 
dumneavoastră, a reuşit această mişcare. De ce nu aţi realiza 
dumneavoastră această performanţă? 

— Stratmore era în vâltoarea evenimentelor! 

-Sunteţi şi dumneavoastră! Ţin să vă informez că Loring, şeful 
gărzii dumneavoastră de corp, are mâinile curate. În plus, 
agenţii mei veghează asupra dumneavoastră. 

Roger surâse. 

— Deci nu risc să iau şuturi în fund, ca în epoca lui Capone? 

— Este o procedură învechită! Aceste şuturi necesită timp! O 
supradoza este un mijloc mai expeditiv şi mai complicat! 

— Ceea ce-mi spuneţi acum este încurajator, murmură Roger cu 
o nuanţă de ironie. 

— În oricer caz, ne vom întâlni din nou. Servitorul care v-a 
transmis mesajul meu lucrează pentru mine. Vă stă la 
dispoziţie! Veţi avea şi un valet. Nimeni nu va găsi nimic 
suspect. Stratmore a lansat o legendă în jurul dumneavoastră. 
Vă place să colecţionaţi micuţii câini vagabonzi. Valetul despre 
care vă vorbesc este foarte tânăr. Nouăsprezece ani; prezenţa 
sa printre adolescenţii grupului dumneavoastră va trece 
neobservată. Este bine antrenat. Centură neagră la karate, este 
şi un trăgaci de elită. In caz de pericol, vă va apăra. Se numeşte 
Jared Ponton dublat de Vernon Conway. Ca şi dumneavoastră, 
este de viţă nobilă englezească. Bunicul său, pilot militar, a 
murit în cursul bombardamentelor aeriene deasupra Dresdei. 
Tatăl său a pierdut toată averea la La Vegas, apoi, pentru a 
simplifica lucrurile, şi-a tras un glonte în cap. Mama sa a murit în 
urma unei supradoze. jared, un student strălucit la Harvard, nu 


mai are bani ca să-şi plătească taxele. Noi l-am luat sub aripa 
noastră. L-am găsit graţie unui coleg, fiul unui director al 
companiei noastre. Un recrut de care nu avem de ce să ne 
plângem. Face parte din lumea dumneavoastră. Jared şi Vernon 
vă vor transmite mesajele mele. Vă veţi înţelege bine. 

Roger râse din nou. 

— Deci aţi prevăzut totul! Cel mai mic detaliu! 

— Este meseria noastră, domnule Osborne! Sunteţi mulţumit de 
Bob Essex? 

— Foarte! Face parte din cercul prietenilor mei! 

— O ultimă recomandare! Niciun cuvânt prietenilor 
dumneavoastră despre ceea ce am discutat! Un agent al lui 
Penrose s-a strecurat în grupul dumneavoastră! Nu îi ştiu încă 
numele. Dar îl voi afla. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut! 

— Dansator? Muzician? 

— Nu aş şti să vă răspund! Un pic de răbdare! 

— Am vreo şansă? 

— Vom fi prezenţi la Denver! 

— Mulţumesc! Cred că mă descurc... Complimentele mele lui 
Mark!...Intrevederea luă sfârşit. La sugestia lui Leslie Perkins, 
făcu câteva cumpărături într-un mare magazin specializat în 
articole sport. El luă o planşă de surf şi toate accesoriile 
indispensabile. Surful, în California, printre roci, este un sport 
periculos... perspectivă fascinantă... să înfrunţi pericolele cu un 
fel de abandon sinucigaş... să fii ca Beach Boys... să trăieşti 
periculos... să te întorci şi să te reîntorci în jurul morţii, până îi 
dai amețeli... să te prefaci că o atingi, dar în clipa următoare să 
retragi mâna... să priveşti moartea în ochi... orbite aparent 
goale... In realitate mult mai vii decât găurile negre... să nu te 
laşi aspirat de suflarea care te împinge spre prăpăstiile ei 
îngheţate... să te joci cu moartea... voluptatea de a risca viaţa... 
să o joci ca pe un zar... să auzi neantul fără să te temi... 
Denver, Colorado...În faţa oglinzii din camera sa de hotel, Roger 
îşi înnoda cravata.In ajun, în cursul mesei, Daykin, avocatul său, 
îi sugerase un costum trei piese, sobru, cravată în culori pale, 
atitudine calmă, faţa impasibilă. Să exprime respectul pentru 
Curte şi să păstreze în acelaşi timp serenitatea unui personaj 
care nu are nimic ce să-şi reproşeze. Forţele de poliţie vor 


proteja împrejurimile Tribunalului, căci autorităţile municipale se 
temeau de manifestări susceptibile care ar putea degenera. 
Liberalii, încă numeroşi, vor profita de ocazie protestele lor 
împotriva exceselor integriştilor. Conservatorii şi extremiştii de 
dreapta vor dori să demonstreze că ei sunt majoritari şi 
intransigenţi când este vorba de convingerile lor morale... 

Două ore mai târziu, Roger era aşezat la o masă lungă, având 
lângă pe avocatul Daykin şi pe tânărul său asistent. Cu spatele 
întors către public, privea impasibil pe judecător, la fel pe 
asistentul procurorului districtului care trebuia să susţină 
acuzaţia şi pe membrii juriului. Procesul luase noi dimensiuni 
după moartea unuia dintre cei trei adolescenţi care fusese rănit 
în cursul disputei care avusese loc după concert. O gravă 
fractură craniană urmată de o comă profundă îi cauzaseră în 
final moartea. 

Judecătorul, puse întrebarea sacră: 

— Cum pledează clientul dumneavoastră, domnule Daykin? 
Trebuie să vă atrag atenţia că acum este vorba despre un 
proces criminal! 

— Nevinovat, înălţimea Voastră!, răspunse avocatul cu o voce 
clară. 

Defilarea martorilor la bară îl lăsă pe Roger indiferent. Avea 
ciudata impresie că spiritul ieşit din corp zbura rece, insensibil, 
peste oamenii care transpirau în sală. Martorii acuzaţiei descriau 
evenimentele într-o manieră conform cu opiniile lor politice 
ultraconservatoare. Ei subliniau agresivitatea cântăreţului, 
versurile incendiare care excitaseră pasiunile şi provocaseră 
bătăile soldate cu moartea unui adolescent. Comentarii mai 
degrabă vagi, care aruncau faptele în ceaţă. 

Daykin îi elimină: 

— Înălţimea Voastră, martorii îşi exprimă părerile personale şi 
nu circumstanţe precise! 

Membrii juriului şi publicul îşi aţintiseră privirile asupra lui Roger 
care îşi păstra calmul. Obişnuit cu zeci de mii de spectatori care 
îi absorbeau cuvintele şi îi urmăreau cele mai mici gesturi, nu se 
despărţea de liniştea sa. Juriul era alcătuit din adulţi care 
dovedeau o ostilitate viscerală împotriva rock'n roll-ului şi 
împotriva vedetelor sale. 

După audierea martorilor, Daykin ceru permisiunea să prezinte 
în faţa Curţii filmele care fuseseră trase în cursul acestui 


eveniment şi care constituiau documente în măsură să 
lămurească ceea ce s-a petrecut în acea seară. 

Judecătorul îşi rotunji ochii de bufniţă şi clipi ca şi cum ar fi fost 
expus unei lumini orbitoare. El reflectă câteva clipe, apoi 
declară pe un ton dur: 

— Permisiunea este acordată! 

Tehnicienii aduseră un ecran, un aparat de proiecţie şi mai 
multe bobine. Luminile fură stinse, perdelele acoperiră 
ferestrele. Apoi, în faţa sălii fremătătoare, se înlănţuiră scene 
care impuseră o anumită jenă printre integriştii prezenţi în 
asistenţă: manifestările care avuseseră loc la aeroport şi pe 
stadion şi scurta introducere a lui Roger înainte de concert: 

— Grupul nostru refuză să cânte fără chitaristul Glenn 
Northcote! Nicio lege nu interzice unui seropozitiv să îşi lucreze, 
să câştige demn existenţa. Cerem ca Glenn Northcote să fie 
autorizat să cânte alături de noi! 

Daykin întrerupse proiectarea. Luminile se aprinseră. 

— Cum aţi putut vedea, clientul meu nu a pronunţat niciun 
singur cuvânt susceptibil de a fi interpretat ca o provocare. Cât 
despre refuzul grupului de a cânta, este vorba doar de o grevă. 
Din câte ştiu, greva nu este interzisă pe teritoriul Statelor Unite. 
Costul biletelor a fost restituit interesaţilor. 

Avocatul făcu o scurtă pauză înainte de a da greutate cuvintelor 
sale, apoi reluă: 

— Vă vom prezenta în continuare scenele care s-au petrecut la 
ieşirea de pe stadion. Ţin să precizez că este vorba de 
fragmente dintr-o producţie de lung metraj, realizată de John 
Mantegna şi care va fi programată pe toate ecranele Statelor 
Unite şi ale lumii civilizate. Scenele pe care le veţi vedea sunt în 
mod strict autentice şi aufost luate pe viu. 

Proiectarea reîncepu. 

Asistenţa văzu stupefiată o mulţime de tineri agitaţi, care 
strigau, protestau, împărţiţi în două tabere. Ei se înjurau, injuriile 
curgeau... fuseseră şi câteva îmbrânceli care nu au degenerat în 
bătăi cum pretindeau unele autorităţi. O singură ceartă violentă 
se produse. Obiectivul era un grup de tineri surescitaţi. Unul 
dintre ei urlă furios: "Nu o atinge pe prietena mea, 
poponarule!"... Unul dintre adversarii săi îl lovi după ceafă cu un 
obiect contondent... victima îşi duse mâna la cap, apoi căzu... 
un stop cadru arătă chipul său şi al adversarului... Daykin făcu 


un semn şi proiecția se sfârşi. 

— Eu depun acest document la dosar pentru a susţine apărarea! 
Partizanii celui de-al doilea Amendament se încruntară. După 
zgomotul făcut în jurul acestui proces, liberalii şi opinia publică 
neutră vor găsi argumente pentru a fi împotriva Extremei 
drepte. 

Asistentul procurorului se ridică, îşi şterse fruntea udă de 
sudoare, apoi declară în şoaptă: 

— După probele aduse de apărare, acuzaţia îţi retrage obiecțiile 
împotriva lui Roger Osborne! 

Judecătorul pronunţă închiderea cazului. 

Aplauzele şi fluierăturile se amestecară. 

La ieşirea din Tribunal o sută de jurnalişti se împrăştiară în jurul 
lui Roger, neutralizându-i escorta. O mulţime de tineri invadau 
strada şi ovaţionau pe eroul său. Protestanţii, puţin ca număr, 
stăteau cu capul plecat. Pierderea era dureroasă. 

Roger surâdea, arătându-şi bucuria. Jurnaliştii îl bombardau cu 
întrebări. 

— Rock'n roll-ul a triumfat din nou!, spuse el cu convingere. 
Rock-ul este visul tinerilor iar visul nu va muri niciodată! 

| se solicită părerea asupra cenzurii exercitate pe unele cântece. 
— Cenzura este o armă pe care naziştii lui Hitler şi comuniştii lui 
Stalin o utilizau pentru a limita pe intelectualii care nu 
împărțeau ideologiile lor. Ardeau cărţile şi manuscrisele care nu 
le conveneau. Un mod pe care ultraconservatorii din Statele 
Unite vor să-l impună din nou. Am citit că integriştii lui Seymour, 
un orăşel din Indiana, au cerut interdicţia revistei Rolling Stones 
în biblioteca publică. Să râd de prostia omenească, să plâng 
pentru naivii manipulaţi de demagogi. Din fericire, la Seymour 
erau şi oameni luminaţi care au răpus exigenţele extremiştilor. 
Revenirea noilor nazişti în lume este lamentabilă. 

Un jurnalist care purta un costum trei piese, cravată şi batistă 
asortate, ridică mâna. 

— Domnule Osborne, aţi compus un cântec care a avut un 
succes mondial: Extaz, moarte şi rock'n roll. Titlul rezumă un 
program. Anumiți critici vă reproşează tendinţa morbidă de a 
asocia moartea cu rock'n roll-ul. Nu consideraţi că tinerii foarte 
impresionați vor fi tentaţi să se sinucidă, încurajați de cântecul 
dumneavoastră? 

— Mi s-au pus des întrebări privind acest subiect, pe care îl 


credeam epuizat. Eu nu am cântat niciodată frumuseţea morţii. 
Am susţinut doar că între vis şi moarte există o legătură certă. 
La rândul meu reproşez presei articolele şi statisticile despre 
sinuciderea tinerilor, despre tineri criminali, violenţi, depravaţi, 
drogaţi. Fără să vă daţi seama, culpabilizaţi toţi tinerii, buni sau 
răi. Consideraţi adolescenţii de astăzi o generaţie pierdută, 
pentru că le place rock'n roll-ul, muzica diabolică, pentru că sunt 
din ce în ce mai conştienţi de drepturile lor, de talentul lor, de 
rolul lor în lumea adulţilor de mâine. Politicienii ultranaţionalişti, 
autoritarişti îi detestă pe aceşti adolescenţi care refuză controlul 
lor. Aceştia sunt pe cale să şteargă frontierele, să dezrădăcineze 
prejudecățile, concepţiile anacronice, să distrugă sistemele 
politice învechite. Au găsit un limbaj universal, concepţii 
comune graţie unei serii de factori care au consolidat 
solidaritatea lor. Cântece rock, moda grunge şi hip-hop, jocuri 
electronice, calculatoare, baze de date şi calculatoare cu circuit 
integrat, pe care majoritatea adulţilor le privesc aiuriţi; fenomen 
natural marcat de o spontaneitate surprinzătoare. Adolescenţii 
din Valparaiso şi din Mexico City, din Seattle şi din Helsinki, din 
Bucureşti şi din Saint-Petersburg, din Macao şi din Kioto dispun 
de un vocabular internaţional, axat pe engleza simplificată la 
minimum. Salsa, metall-rock, samba, blugi, McDonald's, hot- 
dog, rap, Maxintosh, Nike, Reebok, t-shirt, Sega, Nintendo, 
Lacoste, Lee, Levi's sunt noţiuni care nu au nevoie să fie 
definite. Axl Rose este mai cunoscut decât Papa şi Harley- 
Davidson este mai interesant decât Himalaya. Sexul nu mai are 
niciun secret pentru ei şi SIDA i-a familiarizat cu moartea. Au 
trebuit zeci de ani pentru constituirea unei Europe Unite, încă 
contestată de politicienii irealişti. Rock'n roll-ul a realizat fără 
probleme uniunea universală a adolescenților. În câteva ţări 
dirijate de forme de guvernământ integristul muzica rock este 
interzisă. Într-o zi aceste dictaturi se vor nărui. Este axiomatic. 
Dar rock'n roll-ul va supravieţui. Tinerii care înoată limbi 
complicat, le vor arunca într-un fel de regionalism închis. Au 
nevoie de o limbă clară şi simplă care să le permită să comunice 
de la un capăt la altul al lumii. Tinerii scriitori şi poeţi iau drept 
model versurile aeriene şi proza elegantă şi plină de prospeţime 
a lui Rimbaud. Revista FORTUNE a consacrat un studiu pentru 
super-marketurile făcute exclusiv pentru adolescenţi. În 1992 
copiii americanii au cheltuit 6,6 miliarde de dolari pentru 


articolele video şi pentru biletele de cinema, aproape 3 miliarde 
de dolari pentru blugi şi mai mult de 3 miliarde de dolari pentru 
pantofii sport. In cursul anului 1993, 28 de milioane de copii, 
numiţi de asemenea adolescenţi au cheltuit 57 miliarde de 
dolari pentru a-şi satisface gusturile vestimentare, pentru 
computere, instalaţiile video şi audio. În douăzeci şi cinci de ţări, 
200 de milioane de adolescenţi cumpără aceleaşi mărci precum 
americanii. O clientelă la fel de bogată era acum câţiva ani. 
Majoritatea cheltuie bani câştigaţi în mod cinstit... Domnilor, voi 
sfârşi aici declaraţia mea. Vreau să evit riscul unui nou proces. 
Ultraconservatorii statului Colorado sunt încă atotputernici! Vom 
reveni poate la Los Angeles! Pe curând! 

Suplu, el se strecură în limuzină urmat de Daykin şi de Chad. În 
afara celor două gărzi de corp, Chad era singurul membru al 
grupului autorizat de avocat să asiste la proces. Prezenţa 
muzicienilor şi a dansatorilor, gălăgioşi şi agitaţi, ar fi indispus 
juriul, ceea ce Daykin voise să evite. Sosit la hotel, trioul îşi făcu 
bagajele. Avocatul luă primul avion către New York. A doua zi 
trebuia să pledeze pentru un client important. Roger avea 
oroare să petreacă încă o noapte la Denver. 

— Roger, am două surprize pentru tine, spuse Chad făcând cu 
ochiul cu un aer comic. Una bună şi una rea. 

— Incepe cu cea rea! 

— Următorul avion către Los Angeles a decolat acum o jumătate 
de oră. Acum surpriza cea bună. Ferrariul tău te aşteaptă în 
garajul hotelului. M-am gândit că după această îngrozitoare zi, o 
plimbare cu maşina îţi va face plăcere. Am pregătit şi un 
Mercedes pentru gărzile de corp. Mulţumit? 

— Foarte! Chad, eşti un magician! 

Ferrariul mergea spre sud, pe 23 Interstate. Apusul soarelui 
împrăştia rubine pe vârfurile Munţilor Roşiatici. Chad propusese 
un itinerariu mai direct, spre est. Să petreacă seara la Aspen, 
cea mai frumoasă şi somptuoasă staţiune termală şi de sporturi 
de iarnă americană, pe care actorii de la Hollywood o frecventau 
de obicei. Priveliştea este de o frumuseţe incomparabilă, 
subliniase el. 

— Nu contest frumuseţile naturale din Colorado, dar trecerea 
mea în spatele barourilor nu a fost pentru mine o experienţă 
plăcută. De altfel, întotdeauna am fost atras de renumele şi 
parfumul bătrânesc Route 661... 


Este pentru prima oară în viaţa mea când îmi iau o vacanţă de 
câteva zile, fără să cer permisiunea nimănui. 

— O escapadă la Los Angeles nu te tentează?, propuse Chad. Să 
joci norocul la ruletă? 

— Din păcate, Mantegna mă aşteaptă la Los Angeles, pentru a 
termina filmul. La proces mi-a făcut un serviciu. Până când o să 
fiu la Hollywood el va filma secvențele în care nu este necesară 
prezenţa mea. 

Alegerea Autostrăzii 66 nu era doar de ordin estetic. Roger nu 
uitase avertismentul lui Perkins referitor la întâlnirea lui Chad cu 
Jarvis Penrose. Nu putea să conceapă trădarea lui Chad, 
presupusă de ofiţerul de la CIA. Conducând, el arunca din când 
în când câte o privire fugară către Chad, care părea absorbit de 
frumuseţea peisajului. Pe buze avea un surâs inocent. El 
deschisese geamul, Chad prefera aerul pur de munte în 
schimbul climatizării artificiale a maşinii şi vântul se juca cu 
părul său ondulat. El asculta cu o plăcere evidentă ultimul CD al 
grupului Osborne, pe care îl produsese el însuşi. 

Deodată spuse cu entuziasm: 

— Nu ai rival, Roger! Perfecţiunea făcută spontan! Sunt fericit! 
de când lucrez cu tine! Mi-ai schimbat viaţa! Prietenii mei de la 
club sunt furioşi pentru că i-am abandonat. Să te urmez peste 
toate obstacolele a revenit pentru mine o voluptate, un fel de 
plenitudine. Inţeleg vraja pe care o exerciţi asupra tinerilor. Eu 
însumi sunt vrăjit... 

— Mă flatezi, Chad! 

— Te flatez?... Mă faci să râd! Vorbeşti ca şi cum ai vrea să 
demaşti adevărul... Realizezi miracole fără să ştii... Înainte de a 
părăsi Denverul am primit un telefon de la New York. j 
Consilierul meu financiar m-a informat că acest CD pe care 
tocmai îl ascultăm are nişte vânzări fără precedent... Warner i-a 
asigurat Madonnei un venit anual de 60 milioane de dolari. Sony 
garanta lui Michael Jackson 50 milioane de dolari pe an. Nu cred 
că scandalul montat în jurul său ar putea influenţa difuzarea 
discurilor sale. Doar oamenii importanţi sunt furnizorii 
calomniilor. Chad izbucni în râs. Mai întâi o veste bună. Ai deja 
la bancă un cont de douăzeci şi şapte de milioane de dolari. 

— Visez sau ce?, exclamă Roger. 

— Este doar adevărul! De anul viitor pot să-ţi garantez un venit 
de 70 de milioane de dolari. Mai mult decât Madonna. 


Roger râse la rândul său. 

— Eşti un magician, Chad! 

-Meritul tău face miracole, Roger! Graţie vânzării fenomenale a 
discurilor tale, am evitat o mare criză financiară... Recent am 
făcut beneficii. Pun registrele la dispoziţia ta. 

— Am încredere! 

— Să nu ai încredere în nimeni! Chiar şi prietenii trădează! 
Roger remarcă prietenia pe care Doris o avea pentru Chad. 

O încredere pe care ea o acordase înainte exclusiv lui Red 
Diueleveult. Lusignan, bunicul său dinspre mamă, spunea că 
câinii sunt capabili să deosebească prietenii şi duşmanii de 
stăpânul lor. Ei i-ar fi plăcut să fie lăsată singură pe scaunul de 
lângă şofer, dar prezenţa lui Chad nu părea să o deranjeze. Îi 
lăsase destul loc lângă el, pntru a-i permite să se aşeze şi să 
privească priveliştea. Doris latră bucuroasă o iepuroaică care 
trecu alergând strada. 

— Are o întâlnire, dacă înfruntă aşa pericolul!, spuse Chad 
râzând. lţi aminteşti de legenda unui tânăr care traversa 
înnotând Hellespontul pentru a ajunge la destinaţia sunetului! El 
s-a înecat! O lecţie bună pentru toţi îndrăgostiţii de toate 
felurile. 

Roger avea grijă să nu depăşească viteza legală. Evita noi 
contacte cu poliţia din Colorado. Avea şi un argument care Îl 
făcea prudent. Ferrariul Testarosa pe care îl conducea dispunea 
de 78 de comenzi şi aparate de control; totul comparat cu un 
tablou de comandă al unui avion. 

Mercedesul gărzilor de corp îl urmărea de aproape, facilitând o 
intervenţie rapidă şi eficace în caz de agresiune. 

Noaptea împrăştia nisip negru amestecat cu diamante pe cerul 
calm. Pe autostradă, un şir de licurici se întrevedeau în 
obscuritate, brodând melodii vii... dansul pe foc sărută flăcările 
cu fruntea ta de scântei... buzele tale atrag stelele, ochii tăi 
înflăcăraţi cheamă... comunică cu magii şi aleargă peste nori... 
penele Ledei alunecă peste pielea ta, îţi penetrează corpul, îţi 
mângâie chipul, şi fac să-ţi cânte sufletul... reflectează-te în 
ochii mei, lasă-ţi buzele să alerge pe pieptul tău, abandonează- 
te... fiecare plăcere te apropie de univers şi smulge infinitului o 
scânteie de viaţă... o picătură de energie eternă închisă pentru 
o clipă într-un corp perisabil.... 

Cuvintele, perle sonore, veneau din infinit şi alunecau spre 


razele incandescente.... 

— Visezi, Roger! Visezi cu ochii deschişi!, spuse Chad râzând. 
Lasă-mă pe mine la volan! 

— Să nu-ţi fie frică! Spiritul meu îşi păstrează luciditatea... aş 
spune chiar că se ascuţeşte... 

— Cred că ar trebui să facem un popas! Lui Doris îi este somn.... 
iar mie mi-e o foame de lup... 

Chad se uită pe harta rutieră. 

— Mai avem de parcurs încă o sută şaizeci de mile până la 
Albuqurque. Arzi de nerăbdare să mergi pe Autostrada 66, dar 
trebuie să-ţi înfrânezi ardoarea. Cu stomacul plin, vom putea să 
vedem mai bine frumuseţea peisajului nocturn... 

Doris adormise, cu faţa sprijinită de umărul lui Chad. 

Roger opri Ferrrariul la prima benzinărie. În apropierea sa, un 
McDonald's împrăştia miresme apetisante. Fluturi de noapte 
zburau în jurul firmei cu neon roşu. Roger şi Chad invitară pe 
cele două gărzi de corp la masa lor. Ei mâncară hot-dog, chili cu 
carne, chips cu ciocolată, şi îngheţată. Totul împrospătat cu 
bere. Roger se bucură de două pahare mari de Coca-Cola. El 
savura plăcerea de a se găsi incognito în mijlocul mulţimii. 
Doris devoră acelaşi meniu, mai puţin berea. Apa îi ajungea. 
Apoi, doborâtă de somn, ea adormi la picioarele stăpânului său. 
Chad o privi cu simpatie. 

— Cred că prefera comoditatea oferită de bancheta din spate a 
Mercedesului decât Ferrariul! Să o încredinţăm prietenilor noştri! 
— Doris detestă să se despartă de mine, spuse Roger. 

— Există o soluţie!, propuse Chad. Să schimbăm maşina! 

— Ideea ta nu e rea!, râse Roger. 

— Bun!, exclamă Jim. Voi adora să conduc Ferrariul, această 
minunăţie mecanică! 

— Nu aşa de repede! Să tragem la sorţi!, protestă Rob. Să 
conduc un Testarosa este visul vieţii mele. 

El scoase o monedă de douăzeci de cenți. Norocul fu de partea 
lui. 

Rob strigă de bucurie şi se aruncă la volanul Ferrariului, alături 
de Jim, morocănos. 

Roger, Chad şi Doris se instalară în Mercedes. Cele două maşini 
reluară drumul cu o singură diferenţă. Mercedesul deschise 
turela. Doris se întinse pe bancheta din spate şi adormi din nou. 
— Deschid radioul?, se nelinişti Chad. Zgomotul nu o 


deranjează? 

— Din contră! Muzica o face să viseze. Doris mişcă încet capul şi 
coada, ca şi cum ar marca cadenţa. Faţă de mine, ea adoră 
clipurile la televizor. Le priveşte cu atenţie mare. Când ceva nu 
îi place protestează... 

— Protestează? 

— Da! Mărâie... 

Când programul o enervează, latră.... 

Chad porni radioul. Căutând o muzică pe gustul său, dădu peste 
un post care comenta procesul de la Denver şi personalitatea lui 
Roger Osborne. " Apariţia sa în faţa Tribunalului a demonstrat 
încă o dată emoția transmisă de acest personaj care, în ciuda 
tinereţii sale, a reuşit să se impună printre celebrităţile 
contemporane. Roger Osborne nu este ieşit dintr-un cuplu regal 
pentru a deveni un suveran prin drept de sânge. Nu trebuie să 
detroneze un rege, precum Richard al treilea. Idolii săi l-au 
proclamat rege. A devenit rege datorită talentului său..." 

— Opreşte!, strigă Roger. Jurnaliştii aceştia mă ridică în slăvi sau 
mă denigrează după criterii lipsite de logică. Calitățile mele 
pentru unii sunt defecte pentru alţii... 

Chad căută mai multe canale de radio, specializate în muzica 
rock. Pe majoritatea, prezentatorii expuneau opiniile lor despre 
procesul din Denver. Dacă aprecierile favorabile erau 
majoritare, criticile negative nu lipseau: "În ciuda liberalismului 
său afişat cu ostentaţie, Roger Osborne este în realitate de 
stânga, un punk care devorează averile, atribuindu-le influenţe 
răufăcătoare. Admirator al bătrânilor Sex Pistols, le imită deseori 
excesele, totul transformând straiele în paiete. El susţine 
scandalurile, arătând inocenta, virtutea ofensată. Atacă 
autoritarismul renăscut, în jurul puritanilor, a cenzurii renăscute, 
asociaţiilor de mame de familie, totul, uitând că această 
societate astfel descrisă de Roger Osborne nu se opune la 
difuzarea albumelor sale, care, doar în acest an, au avut o 
vânzare de 50 milioane de exemplare. Roger Osborne este un 
excelent compozitor, dar ar fi mai înţelept dacă şi-ar îndulci 
tonul criticilor, dacă şi-ar micşora nivelul asurzitor al decibelilor 
săi. Muzica sa, atitudinea sa de rebel, ateismul său, constituie 
exemple proaste pentru tinerii care ascultă cântecele sale. Să 
sperăm că procesul din Denver îl va face mai rezonabil, mai 
modest, conformându-se nevoilor societăţii noastre." 


— Schimbă canalul!, insistă Roger. Laudele şi criticile mă fac 
indiferent în aceeaşi măsură. 

Chad schimbă la cel de-al treilea canal care prezenta ultimele 
zvonuri care dezmembrau grupul Osborne: "...surse demne de 
încredere atribuie plecarea lui Mark Schweise unui conflict cu 
Roger Osborne. Acesta pare să fie sub influenţa crescândă a lui 
Chad Stetson, noul ghid financiar al grupului. Sinuciderea lui 
John Mantegna nu este ciudată faţă de tensiunile din formaţie 
după scandalul Harold Drexter...." 

Roger făcu o grimasă. Cunoştea adevărul, cel puţin o parte din 
adevăr, mult mai complicat decât varianta fantezistă prezentată 
de comentator. 

Chad găsi în sfârşit un canal care difuza cântecul Talk dirty to 
me al grupului Poison. Apoi prezentatorul anunţă Generaţia 
teroristă, hit al Maniac Street Preachers, care au lansat noua 
modă. "A expune în public pieptul sau braţele şiroind de sânge. 
Chitaristul Richey James preferă să facă această operaţie în faţa 
fanilor săi care urlă de bucurie, pe ritmul de rock'n roll. 
Autenticii moştenitori ai lui Sex Pistols ridică steagul curentului 
punk şi aduc un succes remarcabil..." 

Muzica era dură, nervoasă, agresivă. Pe acest fond sonor, 
prezentatorul continuă: 

"La fel ca englezii, The maniac street preachers manifestă opinii 
anti-monarhice. Pentru ei regii sunt «imitații demi-gods» şi 
«Kmerii roşii imperiali»"... 

Roger izbucni în râs. 

"Să îţi arăţi organele genitale pe scenă nu mai este la modă. 
Să-ţi verşi sângele este la modă. Alături de noile grupuri, 
Osbornii sunt relicvele unui trecut revolut..." 

— Totuşi tu eşti mai tânăr decât toţi acei oameni! 

— Vârsta mentală contează! Am senzaţia că îmbătrânesc înainte 
de vreme.... 

Roger păstra aceeaşi viteză de croazieră. Maşinile, camioanele, 
tirurile îl depăşeau. 

Deodată detonaţii repetate se auziră în spatele lor. În retrovizor 
Roger văzu un Chevrolet de culoare închisă, din care se trăgea 
cu arme automatice spre Ferrari, care făcu o curbă ca şi cum 
şoferul pierduse controlul volanului. Lovi bariera de protecţie, 
scoase scântei şi apoi se rostogoli... 

— Se trage asupra oamenilor noştri!, urlă Roger. 


Chad întorsese deja capul. Cei doi asistară la un spectacol 
halucinant. Un uriaş camion-cisternă care urmărea de aproape 
Ferrariul frână, fără să reuşească să evite coliziunea. Camionul 
târî micuța maşină sport pe câţiva kilometri, apoi explodă. O 
explozie umplu autostrada cu erupție vulcanică. Câteva maşini 
mici intrară cu viteză în marea de flăcări. 

Chevroletul depăşise deja Mercedesul şi, cu farurile stinse, se 
pierdu în noapte. Chad notă în minte numărul de înmatriculare, 
care era cu siguranţă fals pentru a împiedica vreo identificare. 
Roger opri maşina şi, urmat de Chad, se apropie de locul 
sinistrului atât cât permitea căldura insuportabilă a incendiului. 
Ofiţerul de la CIA îl avertizase deja. Interesul lui Penrose se 
abătuse asupra celor două gărzi de corp. Roger era convins de 
această dată că propria persoană era vizată. Criminalii 
atacaseră Frerrariul, care în mod normal ar fi trebuit să 
servească lui şi lui Chad. Dar câteva puncte confuze îi închideau 
concluzia. După informaţiile furnizate de Perkins, Chad ar fi 
întâlnit în secret pe Jarvis Penrose. Totuşi Chad părea surprins şi 
consternat de acest atentat. Două ipoteze ar putea fi luate în 
calcul. Prima, Chad fusese înşelat de Penrose. A doua, atentatul 
ar fi fost pus la cale de criminali plătiţi în serviciul unei a treia 
persoane. 

Un număr mare de curioşi se strânse. Mai întâi pasagerii 
maşinilor încă intacte blocate de incendiu. 

Roger se uită în mod automat în jurul lui. Un semnal rutier 
anunţa intrarea într-o localitate relativ mică: Aguilar... 

— Să plecăm!, propuse Chad. Nu este exclus ca alţi criminali să 
fie amestecați cu această mulţime de curioşi. Vom semnala 
atentatul la poliţia din Albuquerque. New Mexico va fi mai 
sănătos pentru noi decât Colorado. 

— Ancheta va fi dusă de autorităţile din Denver, obiectă Roger. 
— Perferct! La proces vom fi citați ca martori. Între timp, furtuna 
se va calma puţin... 

Când Mercedesul traversă limita de sud a statului Colorado, cei 
doi adolescenţi respirară uşuraţi. Doris dormea. Din când în 
când ea scheuna încet. Chad o privea peste umăr. 

— ţi dai seama? Ea este cea care ne-a salvat viaţa! 

Norii se jucau de-a v-aţi ascunselea cu luna. Maşinile, stele 
trecătoare, treceau în dublu sens. 

Entuziasmul lui Roger pentru Autostrada 66 dispăruse. Avea 


senzaţia că este un cerb urmărit de vânători apăruţi din 
întuneric, care împuşcau apoi dispăreau fără urmă... A distinge 
prietenii de duşmani devenea o enigmă de nedezlegat... 
Prieteni... avea prieteni?.... Era un singuratic... ca Jim 
Morrison...Toată viaţa sa Jim Morrison fusese un solitar... În faţa 
unei mulţimi de fani, el era singur.... Nu! Nu era singur... geniul 
său era cu el... După moartea sa, osemintele sale găsiseră 
liniştea într-un cimitir parizian... Dar celebritatea, chiar şi post- 
mortem, deranjează pe mediocri... proprietarii mormintelor şi ai 
cavourilor învecinate ceruseră ca osemintele lui Jim Morrison să 
fie expulzate din acel cimitir, pentru că procesiunea 
neîntreruptă a fanilor săi care aduceau omagiile lor la mormânt 
deranja liniştea morţilor îngropaţi în apropierea sa... Roger 
fusese atât de şocat de această informaţie, încât se îndoise de 
autenticitatea sa... dar revista Rolling Stones care o publicase 
confirmase veridicitatea... omenirea va păstra pentru totdeauna 
admiraţia sa pentru geniul acestui cântăreţ poet... şi o tristă 
părere pentru nimicnicia anumitor oameni... Mozart a fost 
înhumat într-un cimitir rezervat indigenilor, în timp ce bogaţii săi 
contemporani dormeau la adăpostul mausoleelor de marmură, 
somptuozitate care nu i-a salvat de anonimat... 

A doua zi de dimineaţă ofiţerii de poliţie al Departamentului din 
Albuquerque crezură că au de-a face cu o fantomă, pentru că 
Roger şi Chad se prezentară înainte de a face mărturie despre 
circumstanţele atentatului din care au scăpat. Televiziunea şi 
radioul difuzaseră deja vestea morţii cântăreţului de la grupul 
Osborne. Două corpuri arse găsite într-un grav accident rutier, 
într-un Ferrari transformat într-o grămadă de fiare pe jumătate 
carbonizate. Doar un număr de înmatriculare aproape lizibil 
permisese anchetatorilor să constate că era vorba de maşina lui 
Roger Osborne. Accidentul provocat de ciocnirea dintre Ferrari şi 
un camion-cisternă încărcat cu benzină, soldat cu 15 morţi, 35 
de răniţi, dintre care 7 în stare gravă, şi 22 de maşini distruse. 
Declaraţia lui Roger şi a lui Chad lumina cazul şi demonstra că 
agresorii circulau în libertate. FBI-ul intră în joc, căci afacerea 
lua proporţii care depăşeau cadrul statului. Inaintea lui Roger şi 
a lui Chad, nimeni nu sesizase atentatul. Ţinând cont de 
atentatul din Caracas, ofiţerul de la FBI se oferi să le asigure o 
gardă de la poliţie. 

— Vă mulţumesc prentru atenţia dumneavoastră! în această 


dimineaţă am telefonat la Los Angeles. Gărzile mele de corp vor 
ajunge în cursul zilei pentru a se ocupa de securitatea mea. 

— Nu veţi fi chemaţi să identificaţi cadavrele. Sunt arse în 
întregime, de nerecunoscut. Este datoria brigăzii medico-legale 
să găsească indiciile. O întrebare, domnule Osborne! Aveţi 
duşmani? 

— Puşi să mă omoare?... Din câte ştiu eu, nu... La Caracas 
presupun că era vorba de un atentat terorist. S-au înşelat. 

— Nu v-aţi gândit niciodată la criminali plătiţi? ... 

— Puşi de cine?... 

Ar putea să spună de Lester Perkins, de John Stratmore, de Mark 
Schweise...de Jarvis Penrose 

— Nu ştiu... 

Ofiţerul se întoarse către Chad. 

— Şi dumneavoastră, domnule Stetson? Aveţi duşmani? 

— Nu de acest nivel! 

—Domnule Osborne, dacă vom avea nevoie de dumneavoastră, 
unde am putea să vă contactăm? 

— La Los Angeles! Imediat ce or să sosească oamenii mei, voi 
părăsi Albuquerque, în ciuda dorinţei mele de a prelungi sejurul 
în oraşul acesta frumos! Obligaţiile profesionale înainte de 
toate! 

Ofiţerul îi dădu cartea sa de vizită. 

— lată, numele meu este Lemon! Este de ajuns să mă sunati la 
acest număr la orice oră din zi sau din noapte! Sunt însărcinat 
să mă ocup de voi şi de protecţia voastră! 

Roger surâse. 

— Mă aflu deci sub supravegherea poliţiei! 

— Supraveghere amicală, domnule Osborne! Se pare că în jurul 
dumneavoastră se întâmplă lucruri ciudate! 

Liam Loring, însoţit de patru dintre oamenii săi, sosi cu avionul 
la ora 13 fix. Îşi exprimă bucuria de a-l regăsi pe Roger în viaţă. 
Nu era expansiv, capabil să-şi manifeste zgomotos bucuria, dar 
Roger descifra adevăratele sale sentimente. 

— La Los Angeles toată lumea era oripilată, povesti Loring. 
Vestea morţii voastre a fost anunţată pe toate canalele de 
televiziune. In mijlocul grupului era haos. Colegii 
dumneavoastră, muzicienii, erau distruşi. Dansatorii se temeau 
de o lungă perioadă de şomaj. Sosia dumneavoastră, Bob Essex, 
plângea, spunând că o parte din el murise. John Mantegna îşi 


smulgea părul pentru că filmul său atât de bine început era 
compromis. Domnişoara Tracy a spus, printre suspine, unei 
jurnaliste, că trebuia să vă căsătoriţi după întoarcerea 
dumneavoastră la Los Angeles. Fanii dumneavoastră erau 
înnebuniţi. Toate discurile, toate albumele, toate casetele video 
încă în magazine au fost cumpărate. Grupul era decapitat. 
Dezminţirea morţii dumneavoastră a creat un mare entuziasm. 
Cred că astăzi popularitatea dumneavoastră a atins un nivel 
egal cu Beatles în epoca lor de glorie.in faţa hotelului în care 
Roger îşi petrecuse noaptea, câteva mii de tineri se 
împrăştiaseră pe străzi, aplaudând şi scandându-i numele. 
Trebuia să între în Los Angeles cu acelaşi avion care-l adusese 
pe Loring şi pe echipa sa la Albuquerque. Cu o jumătate de oră 
înainte de zbor, garda de corp O'Connor făcu o inspecţie de 
rutină şi descoperi stupefiat în cală un aparat infernal care 
trebuia să explodeze imediat ce avionul ar fi atins o mie de 
metri. Doar un salariat de la aeroport ar fi putut pune acest 
aparat. Aşteptând o anchetă care, probabil, nu va duce la nimic, 
Loring decise să organizeze întoarcerea la Los Angeles pe calea 
terestră. 

Fără să anunţe, el închirie o maşină. Alese un BMW şi un 
Mercedes pentru el şi pentru oamenii săi, şi un Cadillac pentru 
Roger şi pentru Chad. Ar fi preferat trei maşini identice, mai 
comune, care ar fi trecut neobservate, dar toate mărcile 
americane care ar fi îndeplinit aceste condiţii erau deja reţinute. 
Cadillacul trebuia să fie condus de Liam O'Flaherty, o gardă de 
corp capabilă să manevreze o limuzină pe două roţi, lucru 
irealizabil pentru necunoscători. Înainte să fie angajat de Loring, 
O'Flaherty fusese pilot de Formula 1 , dar, spirit independent, 
excentric, susceptibil, se certase cu toţi. Când constată că 
nimeni nu îl mai vrea, fu recrutat de Loring, care căuta de mult 
timp pe cineva aşa. Liam era tânăr, în floarea vârstei, mare 
amator de farse, de plăceri şi de băuturi dulci; nu se atingea 
niciodată de alcool.Inainte de a părăsi Albuquerque, Loring 
dăduse dispoziţii strategice. Limuzina blindată a lui Roger şi trei 
maşini încărcate cu gărzi de corp vor pleca imediat din Los 
Angeles şi se vor întâlni la Williams sau, dacă est posibil, la 
Flagstaff. Loring luase toate precauţiile, pentru că asasinii care 
operaseră la Aquilar circulau liberi. Bob Essex insistase să vină 
să-l întâmpine pe Roger, pentru a împrăştia confuzia printre 


eventualii agresori. 

Loring pregătise cu minuţiozitate această expediţie. Nu voia să 
fie luat prin surprindere. Adoptase chiar ideea lui Roger de a 
alege bătrâna Autostradă 66 acolo unde ea era încă practicabilă. 
Să umpli de mister pe duşman, să-l derutezi. 

Loring avea experienţă. Mireasma de pudră îl încânta. După ce 
consumaseră prima mişcare, criminalii vor reveni mai inventivi. 
Este logic. 

— Autostrada 66 nu este parcursă în zilele noastre decât de rari 
autohtoni şi de turişti căutători de poezie, spuse Loring. Maşinile 
circulă lent, precum broaştele țestoase pe care le întâlnim 
adesea. Când eram tânăr şi amator de romantism, am parcurs 
aceste meleaguri pe motocicletă. Căutam războinici Navajo şi 
emoţiile evocate de filmele care glorificau Far West-ul eroic şi 
luptele pionierilor şi ale cowboy-lor împotriva indienilor însetaţi 
de sânge. Am constatat cu acea ocazie că trecutul era mort. 
Indienii "sângeroşi" vindeau suveniruri turiştilor, cowboy-ii 
cântau mai mult sau mai puţin fals muzică country şi pionierii 
traficau cu un aer resemnat capotele maşinilor ruginite, 
decoraţii de stradă, portiere, retrovizoare cu oglinzile 
decolorate. 

Loring nu era hotărât să aibă reminiscenţe. Voia să şteargă 
temerile lui Roger şi Chad după agresiunea trăită în ajun. Nu 
reuşea să înţeleagă concepţiile lui Roger în privinţa morţii, 
impasibilitatea sa. Fără a minimaliza măreţia Doamnei Negre, 
Roger o accepta cu indiferenţă, o înfrunta fără frică. Loring 
bănuise întotdeauna că era vorba de o mască pusă să 
impresioneze. Pentru Chad moartea era un duşman pe care 
trebuia să-l înfrunte, în care nu avea încredere... 

Mica coloană de maşini porni. Loring şi de Tony Brancovics, 
trăgător de elită şi centură neagră la karate, formau echipajul 
Mercedesului care deschidea convoiul. Cadillacul îl urmări 
îndeaproape. BMW-ul era ariergarda. Mei Dassler, un tip solid, 
vechi boxeur la categoria grea, capabil să trântească, cu 
pumnul gol, şase adversari deodată, mânuia volanul. Alături de 
el, Clint Palmer, subţire, făcea adesea manevre fără să atragă 
atenţia. Se pierdea în mulţime ca un cameleon prins de 
verdeaţa unui arbore. Îşi începuse cariera în calitate de detectiv, 
dar a trebuit să o abandoneze în urma unei afaceri necurate 
care nu îi adusese totuşi urmări judiciare. Loring îl recrutase 


pentru capacităţile sale de detectiv. Şi nu avusese de ce să 
regrete. 

După ultimul său meci de box, Dasler se angajase ca 

"vânător" într-un bar mai degrabă rău famat. Din cauza marelui 
său zel, trei clienţi recalcitranţi au trebuit să fie spitalizaţi. 
Concediat, aventura se repetase în mai multe discoteci, având 
acelaşi rezultat. Printr-un noroc chior, Loring asistase la una 
dintre aceste bătăi. Cum îi ştia reputaţia de boxeur, îl angajase 
în poliţia privată... 

Autostrada 66, plecând de la Albuquerque spre est, îl dezamăgi 
pe Roger care îşi imaginase un peisaj exotic, plin de culoare şi 
de viaţă. El regăsi asfalt, destul de rău întreţinut, care curgea în 
linie dreaptă de-a lungul unei suprafeţe plate, de un verde ars 
de soare şi de vânt. El făcea trei legături cu o autostradă cu mai 
multe căi şi o cale ferată parcursă de trenuri de marfă, şerpi 
metalici de o lungime mare, două sute de vagoane trase de 
patru măgăoaie asemănătoare. Pe autostradă circulau în dublu 
sens maşini, camioane-cisternă, motociclete, tractoare remorcă. 
Autostrada 66 se deosebea prin prezenţa cimitirelor de maşini 
ruginite, victimele accidentelor intervenite într-o vreme în care 
circulaţia mare provoca accidente în serie. Motele, restaurante, 
benzinării abandonate, îşi arătau ruinele. 

Oamenii care trăiau pe Autostrada 66, auzeau deseori în jurul 
miezului nopţii zgomotul asurzitor al maşinilor care ieşeau din 
cimitir şi porneau, claxonând. Vacarmul dura în jur de un minut, 
apoi liniştea se instala din nou, plină de amintiri. 

Peisajul monoton de la început câştigă prin pitoresc, înălțimile 
împădurite se arătau. Dar Roger era mai puţin atent la 
spectacolul naturii, căci altfel de preocupaţii îl măcinau. 
Mângâind capul lui Doris, care-şi rezema capul pe genunchii lui, 
murmură pe un ton neutru: 

— Chad, tu te-ai întâlnit recent cu Jarvis Penrose! Nu era o 
întrebare, ci constatarea unui fapt împlinit. Chad îl privi mai 
mult intrigat decât surprins. 

— Ce ştii tu de Jarvis Penrose? Puţine persoane îi cunosc 
numele. 

— Cele mai mari secrete sfârşesc prin a scoate la lumină 
adevărul! 

— Jarvis Penrose trăieşte sub acoperirea unui mister bine 
păstrat. Acest om, practic invizibil, are dosare pline de 


documente compromiţătoare care ar putea să distrugă reputaţii 
aparent curate. Politicieni, oameni de afaceri, industriaşi, 
oameni ai bisericii, militari de înalt rang... fraude, corupţie, 
spălare de narco-dolari, evaziuni fiscale, scandaluri de natură 
sexuală... şi altele... mizeria umană nu are limite... O singură 
persoană are asupra lui autoritatea totală. Bunicul meu... 
Penrose nu are un domiciliu cunoscut... Nu ştim unde lucrează... 
Să ştim că există implică deja un mare pericol... Pot să te asigur 
că nu figurezi pe lista neagră a lui Penrose. Cel puţin la ora 
actuală... 

Roger îi repetă întrebarea lui Chad: 

— Da? Ce ştii? 

— M-a contactat, acum câteva zile... Bunicul meu vrea să mă 
readucă la sânul său. Să ajungă la un fel de compromis. Am rupt 
relaţiile cu el după moartea părinţilor mei. Se îndoieşte de 
temperamentul meu, de teribilismul meu. Dar este conştient că 
sunt singura lui rudă în afara tinerei şi frumoasei sale soţii. Voia 
să instituie cu drepturi legale universale, dar circumstanţele au 
intervenit între ei. Motivul îmi este necunoscut. Este încă un 
secret bine păstrat. Dar îmi imaginez despre ce este vorba... 
Penrose nu ţi-a fost niciodată prieten... Execută ordine. Dar 
roata s-a întors. Îmi eşti prieten... deci de neatins... Căci eu sunt 
ultimul şi singurul moştenitor al imperiului Stetson... 

Chad făcu o pauză, aruncă o privire spre o benzinărie 
abandonată, apoi reluă: 

— Nu! Atentatul de la Aquilar nu este opera lui Penrose! 

— De ce să nu presupunem că şi-a schimbat jocul... că a vrut de 
asemenea pielea ta... 

— Ipoteza nu este exclusă... dar puţin probabil... 

— Atunci cine putea să ne vrea? 

— Triada... sau dizidenţi mafioţi... Jushi Nakamura nu a renunţat 
la ideea să-ţi preia grupul. S-a retras din joc înainte de căderera 
lui Harold Dexter. Penrose nu voia să fie implicat în afacerea 
sa... Un lucru este clar! Când m-am apropiat de tine, s-au 
destrămat socotelile... Bunicul meu s-a găsit de asemenea pe 
baricade... Miliardarii se plătesc din echipele de fotbal 
internaţional... Acum este moda grupurilor rock... cu cât sunt 
mai importante, cu atât sunt mai căutate... De când am obţinut 
fără probleme direcţia financiară grupului tău, toţi candidaţii 
învinşi aşteaptă revanşa... 


Chad deschise barul şi scoase două doze de Coca-Cola. 

— Roger, pot să te asigur... când ţi-am oferit sprijinul meu 
financiar, am făcut-o din pură prietenie. Nu am avut niciodată 
intenţia să profit de dezamăgirea ta încât să pun mâna pe 
grupul tău... 

Roger îl bătu prietenos pe genunchi. 

— Întotdeauna am avut încredere în tine, Chad! 

— Incidentul Penrose este închis? 

— Absolut! 

Vârfurile Munţilor San Mateo erau cuprinse de nori. 

— Va ploua!, spuse Chad. Dar pentru noi, cerul se va însenina... 
Roger nu împărtăşi optimismul său. Erau amândoi victimele unui 
joc care îi depăşea. Dar în ceea ce îl privea, nu avea intenţia să 
uite. 

Vocea lui Loring răsună în telefon: 

— Liam, Mei fiţi atenţi! O broască ţestoasă traversează strada! 
Mercedesul ocoli la stânga, urmat de Cadillac şi de BMW care 
executară acceaşi manevră, cu talent de balet. Din fericire, 
circulaţia redusă pe Autostrada 66 permitea asemenea manevre 
fără niciun pericol. În timp ce Cadillacul trecu în apropierea sa, 
broasca ţestoasă continuă nestingherită plimbarea sa. 

Dintr-o dată, un elicopter apăru în zbor deasupra maşinilor, făcu 
un ocol larg, apoi se îndreptă spre est. 

— Domnule Loring, credeţi că este vorba de o misiune de 
recunoaştre?, întrebă Roger la telefon. 

— Nu cred! Dacă ar fi avut intenţii agresive, ar fi putut lansa 
grenade sau să ne zăpăcească cu focul mitralierei. Dar aceasta 
se întâmplă decât în filmele de aventură. Deşi nimic nu este 
imposibil... Totuşi mă tem mai puţin de un atac în forţă, decât 
de un criminal ascuns pe un acoperiş sau în spatele unei 
ferestre întredeschise, care trage cu o armă dotată cu o lunetă 
şi nu raterază aproape niciodată ţinta... Dar să nu ne 
scufundăm! După o mişcare ratată, specialiştii în materie nu 
atacă ca orbii. Îşi pregătesc noua acţiune cu minuţiozitate care, 
în mod practic exclude eşecul. 

Convoiul se opri la Gallup pentru a face plinul cu benzină, în 
timpul operaţiunii, Loring şi oamenii săi ieşiseră din maşinile lor 
şi supravegheau împrejurimile. Tony Brancovics şi Liam ţineau 
sub observaţie maşinile care se intersectau pe autostradă. 
Deodată scoaseră pistoalele şi traseră asupra unui mare 


Plymouth în trecere, care făcu o curbă, lovi două cabine 
telefonice şi termină cursa nebună ciocnindu-se de zidul unui 
edificiu în construcţie şi explodă. Totul se petrecu atât de 
repede că Chad şi Roger abia avură timp să-şi revină în fire. 
Liam le explică cu un surâs jucăuş pe faţă: 

— Un individ care se găsea în această maşină fixase un proiectil 
asupra noastră. Dacă ar fi reuşit, toată benzinăria şi noi cu ea 
am fi sărit în aer. Gallup ar fi avut un foc de artificii memorabil. 
Loring se strâmbă şi declară pe un ton plictisit: 

— Vom pierde ceva timp, căci poliţia va veni să ancheteze. 
Trebuie să îi aşteptăm şi să le spunem ceea ce s-a întâmplat. 
— Nu vor fi probleme, adăugă Tony. Poliţiştii vor găsi resturile 
proiectilului în rămăşiţele maşinii. 

— După atentatul de la Aquilar, o nouă tentativă va face mult 
zgomot!, aprecie Loring. Puţină publicitate foarte binevenită 
pentru dumneavoastră, domnule Osborne! Un eveniment 
dezagreabil care se întoarce în sfârşit în favoarea 
dumneavoastră! 

— Nu aş fi conceput vreodată să trag avantaje din moartea 
prietenilor mei, spuse Roger. 

— Scuzaţi-mă!, spuse Loring. 

După aceste evenimente, poliţia sosi cu sirenele pornite la faţa 
locului. Ambulanţele îşi făcură apariţia. O mulţime de curioşi se 
îngrămădi în jurul benzinăriei. Actorii şi martorii acestui atentat 
fură invitaţi la postul de poliţie pentru a da declaraţie. 

Un adolescent îl recunoscu pe Roger. În micile oraşe de 
provincie senzațiile puternice sunt rare. Îi trebui ceva timp 
pentru a face cunoscută vestea. Manifestaţia publică deveni atât 
de stresantă, încât Roger se bucură atunci când găsi un refugiu 
pe un scaun la poliţia locală. 

Anchetatorii priviră cu un aer suspicios pe acest cântăreţ 
celebru venit de cealaltă parte a oceanului, care atrăgea 
agresiunile violente cu o putere uimitoare. El aducea prea mulţi 
morţi şi prea multe conflicte ca să nu fie bănuitor. Il considerau 
nevinovat, cel puţin până la proba contrarie. Dar exemplul lui 
Dean Martin era încă viu în amintirea oamenilor. Se întrebau 
dacă exista vreo legătură între Roger Osborne şi agresorii săi, 
încă acoperiţi de un mister de rău augur. 

Târziu în noapte, formalităţile poliţiştilor luară sfârşit. Ofiţierii 
FBl-ului ajunseră cu avionul la Albuquerque, de la Denver şi 


chiar de la Washington. Treaba lua prea mare amploare. Agenţii 
de la DEA şi de la CIA intrară în acţiune. Toată lumea, mass- 
media, intraseră în priză. 

Chiar la miezul nopţii, Roger şi camarazii săi părăsiră Gallup. În 
timp ce convoiul traversă graniţele New Mexico şi porni spre 
deşertul Arizona, o furtună se abătu asupra lor. Rafalele de 
ploaie şi de vânt suflau nebuneşte, sfărâmând picăturile grele, 
înnebunite, de geamurile celor trei maşini. Tunetele loveau cu 
şerpii lor de foc răsuciţi pământul nisipos. Fulgerele care 
luminau peste tot aruncau o lumină ştearsă, fantomatică peste 
solitudinea dezolantă. Natura înnebunită arăta oamenilor 
străbătuţi de frică puterea sa dezlănţuită. 

Cele trei maşini pierdute în imensitatea umplută de mânie se 
vedeau altfel. Ştergătoarele reuşeau cu greu să facă ceva vizibil 
printre perdeaua de apă. 

— Sfârşitul lumii va oferi acelaşi spectacol, cu o mică diferenţă, 
spuse Roger. O ploaie de foc va cădea deasupra lumii, a 
oamenilor care au pierdut toate calităţile, pentru a deveni 
automate, umanoizi împinşi de cele mai rele excese. 

Speriată, Doris sări pe el. Dar furtuna o acoperea, ploaia se opri, 
tunetele şi fulgerele se îndreptară către sud, sărutând orizontul. 
Norii se şterseră şi stelele îşi reluară imobilitatea. 

La Flagstaff, micuțul convoi fu primit cu strictul necesar sosit de 
la Los Angeles, prin asta înţelegându-se limuzina blindată a lui 
Roger. Un motel confortabil, dar nu de lux, care nu risca să 
atragă atenţia jurnaliştilor, deja intraţi în campanie, adăposti toţi 
călătorii pentru restul nopţii. Roger fu înscris în registru cu un 
nume de împrumut, precauţie pe care o judecă superficială în 
mijlocul acestei desfăşurări de forţe... Loring dispunea acum de 
şase maşini şi de douăsprezece gărzi de corp. Roger nu putea să 
se elibereze de suspiciunea că era vorba de o manipulare 
perfect organizată. După emoţiile puternice avute în cursul 
ultimelor patruzeci şi opt de ore, coşmarurile îi neliniştiră 
somnul. Se trezi târziu dimineaţa. Işi făcu un duş care îl puse în 
formă, apoi se duse la un restaurant rutier apropiat motelului, 
servi un mic dejun american, bogat în calorii, servit de o tânără 
fată graţioasă, îmbrăcată în verde. Localul, frecventat de 
studenţii zgomotoşi ai Universităţii învecinate evoca ambianța 
filmelor adolescentine ale anilor '60. Ochelarii fumurii şi şapca 
trasă pe frunte asigurau anonimatul lui Roger, care-şi ascundea 


prost indispunerea. 

Chad primi un telefon care îl lăsă perplex. El dădu un răspuns 
afirmativ. 

— Ceva nu e în regulă?, întrebă Roger. 

— Secretarul particular al bunicului meu mă roagă să mă 
întâlnesc cu el într-un bar din Seligman, localitate minusculă 
situată pe Autostrada 66... 

— Traseul pe care l-am ales de la plecarea mea din 
Albuquerque, adăugă Roger pe un ton important. 

— Exact! 

— Ca şi cum din întâmplare! 

— Da! Din întâmplare! 

— Şi tu ai acceptat!, constată Roger. 

— Normal! Relaţiile noastre s-au ameliorat... 

Ei urcară în maşini şi cortegiul o luă din loc. Doar ce părăsiseră 
Flagstaff, că Roger primi şi el un telefon. După complezenţe, 
John Mantegna îl informă de o schimbare de program. 

— În loc să turnăm episodul pe yacht în largul Los Angelesului, 
ne vom deplasa la San Diego. Scenaristul cere o atmosferă mai 
sportivă. San Diego ar oferi condiţii propice... 

Ai putea să te odihneşti până mâine dimineaţă... Am urmărit 
secvențele filmate la Denver. Procesul şi manifestările fanilor tăi 
au folosit pentru momente demne de a figura într-o antologie. 
Felicitările mele! În această seară vom ciocni un pahar de 
şampanie! 

Câteva minute mai târziu, Roger auzea vocea lui Bob, sosia lui, 
care se smiorcăia ca un copil: 

— Am vrut să te urmez la Gallup, aşa cum ţi-am promis. Dar 
Mantegna ne-a trimis aiurea la San Diego. De când lucrez cu 
tine câştig mai mulţi bani decât înainte. La acea vreme eram un 
mârlan care se bucura de o libertate aproape fără limite. Acum 
am un frumos cuib... pasăre a Paradisului închisă într-o colivie 
de aur... frumosul meu Frerrari ruginit, uitat într-un garaj... În 
timp ce Mantegna ne conduce ca un sergent major pe recruţii 
săi... capitaliştii ne strangulează... să intrăm repede să facem 
puţină ordine în casă bântuită de Hitler... ieri, Eric s-a înjurat cu 
Mantegna... când Eric se enervează, e mai rău decât un cal 
sălbatic... complimentele mele lui Chad... acest tip îmi trezeşte 
gelozia... te-a monopolizat... 

Roger nu repetă lui Chad comentariile care îl priveau. 


Comparaţia cu pasărea paradisului îi plăcuse. El împărtăşea 
senzaţia lui Bob. Era învârtit de un ciclon care nu se va opri aşa 
de repede ca furtuna din ajun. 

— Ai auzit celebra frază a lui Liz Phair: vreau să fiu regina 
succesului?, întrebă Chad dintr-o dată. 

Fraza brutală îl trezi pe Roger din reveria sa. 

— Liz Phair? Acest nume nu mi-e cunoscut... 

— Ultima rivală a Madonnei! îi place să se arate goală şi visează 
să apară în paginile Playboy-ului! 

Roger admira sângele rece, detaşarea lui Chad, posibilitatea sa 
de a ataca subiecte frivole, în timp ce tensiunea, provocată de 
factorii exteriori, devenea de nesuportat. Este o supapă de 
saturație psihică. Şirul maşinilor ajunse la Saligman şi se opri în 
faţa unui dar minuscul ales pentru întâlnire. Un Mercedes 600 
aştepta aproape de intrare. 

— Roger, te rog să vii cu mine! Vreau să fii prezent la 
întrevederea mea cu secretarul bunicului meu.Vreau să fii 
primul informat de tot ceea ce se întâmplă! 

Intrară împreună în micuța sală afumată. Un lung bar din lemn 
şi câteva mese mici. Un barman scurse nişte pahare. Două 
personaje aşezate la o masă se ridicară la apariţia lui Chad şi a 
prietenului său. Un bărbat tânăr, înalt, cu faţa luminoasă, 
surâzătoare, proaspăt rasă, îmbrăcat într-un costum impecabil, 
demodat în raport cu ultima modă grunge, care recomanda 
neglijenţa, barba de trei zile, cămaşa scoasă din pantaloni, 
văzându-se de sub haina încă nedesfăcută, în dreapta sa era un 
bărbat cu o vârstă nedefinită. Faţa triunghiulară, ochii roşiatici, 
pe jumătate închişi, îi dădeau impresia unui şarpe pregătit să-şi 
atace victima simulând indiferența. Razele soarelui care veneau 
pe fereastră îi aprindeau părul roşcat. Un surâs bizar, pe 
jumătate ironic, pe jumătate amuzat, îi ridica colţul stâng al gurii 
cu buzele subţiri, decolorate. Purta un costum de mătase ecru, 
şifonat, asortat cu o cămaşă de mătase havaneză şi o eşarfă 
galbenă înnodată sub bărbia dură. 

Chad îi prezentă printr-un gest, începând cu roşcovanul. 

— Roger, ţi-l prezint pe Jarvis Penrose şi pe Hamilton King, depre 
care ţi-am vorbit... Domnule Penrose, Hamilton... prietenul meu, 
Roger Osborne! 

El întări cuvântul prieten. După strângerile de mâini, Chad reluă: 
— Hamilton, nu m-aţi prevenit că veţi fi însoţit de domnul 


Penrose! 

— Nu, domnule Stetson!, spuse roşcovanul surâzând cu un aer 
conciliant. Este iniţiativa mea! Vă rog să mă scuzaţi! Eram 
nerăbdător să-l cunosc personal pe prietenul dumneavoastră! 
Sublinie la rândul său cuvântul prieten. Apoi îi invită să se aşeze 
la masă. 

— Ce aş putea să vă ofer?, întrebă Penrose. 

— Bere!, spuse Chad. 

— Acelaşi lucru!, întări Roger. 

— Bere pentru toată lumea!, comandă Penrose fără să se 
sinchisească de preferința lui Hamilton. 

Barmanul se execută, privind clienţii cu o curiozitate bănuitoare. 
"Mari staruri de cinema, din guvern sau din Mafie. Sunt toţi la 
fel." 

Roger îşi aminti cuvintele lui Perkins: "Misiunea dumneavoastră 
este simplă. Să îl demascaţi pe Chad! Să câştigi încrederea 
bătrânului Stetson şi să obţii dovada că a ordonat crimele 
executate de criminalii lui Jarvis Penrose. Deci ofiţerul de la CIA 
ştia că Roger va fi contactat de Stetson. Scenariul era condus de 
la distanţă. Dar cine trăgea în realitate sforile? 

Lui Roger îi veni să vomite. El strânsese mâna criminalului. Nu 
reuşea să se orienteze în acest labirint... 

Penrose îi vorbea cu o voce metalică care îi zgâria timpanele. 

— Domnul Stetson are respect faţă de dumneavoastră! Admiră 
talentul dumneavoastră şi a aflat cu interes calităţile 
dumneavoastră intelectuale. 

Roger îl asculta fără să îi răspundă. Nu avea încredere în Wilbur 
Stetson şi aprecierile lui îl lăsau indiferent. 

Chad nu se simţea în apele lui. Dar în circumstanţele actuale 
acest compromis era indispensabil. 

Penrose se sprijini cu coatele pe masă şi îşi împreună mâinile. 
— Din păcate, succesul aduce şi gelozie, duşmani. Exemplul lui 
Dexter, acest escroc, este semnificativ... Domnul Stetson a 
apreciat influenţa benefică pe care aţi exercitat-o asupra 
domnului Chad. 

Era o mică aluzie la Chad care îşi reveni. 

Penrose îşi bău berea cu înghiţituri mici, apoi se ridică, urmat de 
Hamilton, care păstrase tăcerea pe parcursul întrevederii. 

— Nu aş vrea să vă rețin, căci cunosc programul vostru încărcat. 
“la te uită! Cunoaşte programul nostru!", reflectă Roger. 


— De acum înainte, adăugă Penrose, puteţi conta pe susţinerea 
domnului Stetson. M-a autorizat să vă transmit salutările sale! 
— li mulţumesc domnului Stetson pentru interesul pe care mi-l 
poartă! 

Din nou strângeri de mâini, apoi Penrose şi Hamilton se urcară 
în Mercedesul 600, care se îndreptă spre autostradă. 

Convoiul traversă o regiune sălbatică, cu înălţimi neregulate, 
arse de soare şi tocite de vânt. Vegetaţia era puţină, ca şi cum 
ar fi vrut să se apere împotriva schimbărilor de dispoziţie ale 
unor genii rele. 

Căzut în tumultul gândurilor sale, Roger constată că bilanţul 
carierei sale, în ciuda strălucirii sale, era mai degrabă negativ. 
Câteodată succesul excesiv aduce confuzie. Dus de entuziasm, 
fanii erau în jurul lui, îl sărutau, îl atingeau, îl strângeau până îl 
sufocau. Fetişcane adepte ale sexului agresiv profitau de cea 
mai mică neatenţie pentru a-l asalta în loja sa, în toalete, sau să 
se ascundă sub patul lui şi să aştepte cu răbdare căderea nopţii 
şi întoarcerea cântăreţului, înainte de a trece la atac. O 
întâmplare accidentală în toalete, natura umană cade în faţa 
tensiunii, avusese o consecinţă un proces care a grăbit căderea 
lui Jim Morrison, de altfel previzibilă. Acestor neplăceri relativ 
minore li se adăuga eventualitatea unei agresiuni mereu 
posibile. In cursul unui concert la Budapesta, un fan înarmat cu 
un cuţit fusese prin culoar, aproape de loja lui Roger. Somat să 
justifice utilizarea armei albe, vinovatul răspunsese cu 
seninătate că voia să taie o bucată din carnea cântăreţului şi să 
o mănânce, pentru a avea şi el talent. Găsise această idee într-o 
carte despre istoria Chinei vechi. După moartea împăratului, se 
fierbea într-o oală mare o supă, iar bucăţile de carne bine 
asezonate erau mâncate de demnităţile de la Curte, care 
absorbeau, pe calea digestivă, virtuțile ilustrului defunct. 

leşi singur în stradă, să se bucure de libertatea sa. Acest lucru 
implica pentru Roger un risc, un pericol permanent. Această 
atmosferă de tensiune permanentă, resuscita angoase uitate în 
străfundurile inconştientului. Ea ieşea la lumina zilei precum 
şerpii şi se îngrămădea în cutia craniană, proiectând pe ecranul 
creierului imagini din trecut... 

Un trecut atât de îndepărtat încât ar fi putut să-l calculeze în 
secole. Incă din copilărie, Roger fusese un revoltat, un luptător. 
Nu se dădea în lături de la atac, dar numai pentru a se apăra. 


Prin simpla sa prezenţă trezea ostilitatea semenilor săi cât şi a 
rudelor. Înteligenţa sa strălucitoare deranja, umilea, trezea 
spaime obscure, ca memoria preistorică a oamenilor ce se 
ascundea în străfundurile fiinţei lor. Este anormal, este 
neliniştitor, este aproape strigător la cer ca un copil de şapte 
sau opt ani să poată accede fără dificultate la diplome 
universitare, când sutele de mii de adolescenţi sunt picaţi la 
examenele de bacalaureat precum soldaţii care atacă poziţiile 
duşmane printre focul mitralierei. Artribuim puştilor precoce 
puteri diabolice. Roger a fost dintotdeauna exasperat de 
agresivitatea prostiei umane. El ascundea revolta unui neînțeles 
care refuză mediocritatea, orgoliul mai marilor societăţii... 
Roger blama pe tatăl său plin de prejudecăţi, pe mama sa care îl 
abandonase pentru un gigolo rudele sale mai mult sau mai puţin 
apropiate, epigoni ridicoli, moştenitori degeneraţi dintr-o rasă de 
războinici care ar fi justificat eventual prezenţa lor în Evul 
Mediu. Roger urâse şcoala, profesorii care predau disciplinele lor 
cu automatismul unui robot. Işi bătea joc de cercetătorii 
narcisişti intelectual care-şi imaginau că atinseseră înălțimile 
ştiinţei şi criticau cu severitate munca rivalilor lor, în loc să-şi 
reunească eforturile pentru a învinge obstacolele şi a elimina 
lipsurile. 

Roger a fost întotdeauna răsfăţate de prestanţa unui viitor 
traversat de lumină, de bucurie paradisiacă, dar şi de tunete şi 
de suferinţe fără număr. El adora frumuseţea, perfecțiunea, sub 
toate formele. Înainte să se consacre muzicii, cochetase cu mai 
multe domenii de activitate intelectuală: istoria, studiul timpului 
calculat în funcţie de viaţa umană şi a generaţiilor care s-au 
succedat valuri după valuri; filozofia care analizează şi 
cristalizează gândirile umane inteligente şi urmăreşte 
descoperirea adevărului; cosmologia care permite comuniunea 
între infima fiinţă omenească şi Univers; literatura care 
imortalizează strălucirea imaginaţiei pe hârtia imprimată şi care 
îi inspira mai mult respect lui Roger decât icoanele sfinte... 

In final, el a ales rock'n roll-ul, căci această manifestare a 
geniului uman, exprimată de tineri, pregătea cultura Mileniului 
Trei... pretenţie excesivă, ridicolă pentru anumiţi sociologi, critici 
şi filozofi care acceptau noţiunea, existenţa unei subculturi rock, 
în care influenţa crescândă e pe cale să înghită continentele. 
Conştient de rolul artistic, social şi politic al rock'n roll-ului, 


Roger decisese să joace până la final această carte. 

Apostolul unei noi religii, muzicienii rock propovăduiau pacea, 
înţelegerea între oameni, umilinţa în faţa grandorii naturii şi în 
faţa tuturor creaţiilor vii. Condamna antropocentrismul 
preconizat de filozofii greci şi romani, de ideologia creştină. 
După această concepţie, omul era stăpânul lumii şi al tuturor 
creaţiilor şi pământul constituia centura Universului; teorii la fel 
de false şi de o ridiculitate înspăimântătoare. 

Presiunea psihică exersată în permanenţă asupra lui Roger, 
contactul cu publicul, interviurile cu întrebări insinuante, 
atacurile care se înmulţeau, pericolele care îl pândeau la fiecare 
colţ de stradă amplificau nervozitatea. Pentru a păstra un 
echilibru mental indispensabil pentru a continua activitatea sa, 
trebuia să folosească stimulenţi sau calmante, după caz. 
Recursul la droguri, comun numeroşilor rockeri care erau 
încercaţi de aceeaşi presiune, îl tentase de nenumărate ori. Din 
fericire, organismul său avea mijloace naturale de apărare, care 
îi evitau obişnuinţa. 

| s-a întâmplat să fumeze două pachete de ţigări pe zi, apoi să 
renunţe la tutun fără niciun efort. Alcoolul — whisky-ul şi 
şampania, de altfel şi alte cocktailuri — consumate câteodată 
peste măsură, ca şi anumite droguri, în special amfetamine şi 
cocaină, nu i-au provocat o dependenţă cu consecinţe grave. Nu 
se atinese niciodată de heroină, care îi inspira o imensă frică, în 
schimb, autodistrugerea, tendinţă comună la numeroşi rockeri 
care se aflau sub influenţa drogurilor, exercita asupra lui o 
fascinaţie periculoasă. Japonezii făceau cu luciditate şi calm 
harakiri. 

| se întâmpla să ajungă la o soluţie finală care îi permitea să 
părăsească scena onorabil. 

Nu se aştepta ca talentul său să dispară, ca fascinația fanilor să 
dispară, ca laşitatea să transforme concertele sale într-o 
corvoadă. Să aleagă voluntar clipa intrării sale în imperiul 
neantului, reprezenta manifestarea supremă a liberului arbitru... 
Seara, la San Diego, Roger fu primit cu bucurie de camarazii săi. 
Regăsi atmosfera grupului său. Simţi o undă de prospeţime 
după tensiunea şi întâlnirile dubioase care îl marcaseră zilele 
trecute. Red îi aduse o veste bună. Fenomenul Roger Osborne 
era tema unor serii de articole publicate în una dintre cele patru 
reviste de mare tiraj şi fotografia sa apărea pe coperta revistei 


Rolling Stones, Sky, Esquire, Vanity Fair şi Newsweek. Un record 
absolut de publicitate pentru un cântăreţ rock. 

Grupul petrecu noaptea într-o discotecă care afişa la intrare o 
maximă cu conotaţie umoristică: "Avertisment, zgomotul 
excesiv ar putea afecta persoanele sensibile". Grupul de rock'n 
roll văzu că anunţul corespundea realităţii. Decibelii erau greu 
de suportat. Tavanul luminat de şerpi de neon arunca raze 
fulgerătoare, indiscrete, sâni dezbrăcaţi şi mâini care alunecau 
în corsaje şi în pantaloni. O mare sală adiacentă se prelungea în 
întuneric cu excepţia unui ecran care prezenta un film exotic, de 
o senzualitate explozivă. Spectatorii erau aşteptaţi pe spaţii 
fosforescente care trădau contururile câtorva cupluri antrenate 
în mişcări erotice mai îndrăzneţe. 

Dansatoarele grupului îşi manifestau vizibil gelozia. 

— Tracy s-a lipit de Roger ca o nebună! Restul vă priveşte! 

La rândul ei, tânăra actriţă nu-l suporta pe Bob, care se ţinea 
după Roger, îl împiedica să se bucure singur de ea. 

Chad dispăru puţin după miezul nopţii. Reveni la ora trei 
dimineaţa fără să explice motivele absenței sale. Adăpostit 
lângă bar, cu un pahar de daiquiri în mână, Hamilton King îl 
salută pe Roger, fără să se apropie de el. 

Vernon îşi croi drum prin mulţime pentru a ajunge la Roger. 
Prezenţa lui King, omul lui Wilbur Stetson şi al lui Jarvis Penrose, 
la câţiva paşi de agentul lui Perkins, era suspicioasă. 

Cu gravitatea unui perfect valet, Vernon anunţă pe stăpânul său 
că Mantegna telefonase în mai multe rânduri şi că îl ruga să vină 
mâine la Marină, unde va fi aşteptat de echipa de filmare. Tracy 
nu se arătă prea impresionată de telefonul regizorului. Ea abia 
începuse se se încălzească.... 

O circumstanţă neprevăzută sfârşi petrecerea. În ciuda 
ochelarilor fumurii şi a şepcii trasă pe frunte, Roger fu 
recunoscut. Vestea se duse din gură în gură şi o manifestare 
zgomotoasă de simpatie îi mobiliza pe fanii tineri. După tactica 
stabilită în prealabil, Bob se substitui lui Roger, care o şterse. 
Tracy îl urmă posesivă. Ea petrecu restul nopţii în patul 
partenerului ei, care se arătă mai cooperativ. Emoţiile din ziua 
precedentă îl epuizaseră. In sfârşit făcu onorabil faţă exigenţelor 
lui Tracy care era nesătulă. 

Dormi puţin şi prost. Baia de dimineaţă luată în doi, apoi toaleta, 
durară cel puţin o jumătate de oră. 


Roger şi Tracy erau gata, în timp ce Bob sosi, ca de obicei, 
pentru a-i duce la lucru. 

Asemănarea dintre Roger şi Bob era frapantă. lritat de prezenţa 
acestei fete scai, Bob se apropie de prietenul său, îl privi 
amuzat, apoi surâse. 

— Sunt oglinda ta! Tu eşti oglinda mea! Sunt probabil narcisist, 
căci ador să-mi sărut chipul! 

El atinse cu buzele sale gura lui Roger, care nu se trase. Tracy 
găsi scena insuportabilă. Ea îi repezi colerică: 

— Hei, voi doi! Împrăştiaţi confuzie! Eu sunt tentată să mă culc 
cu cele două oglinzi, pentru a stabili identitatea! Penisurile 
voastre se aseamănă şi ele? 

— Întrebarea este indiscretă!, replică Roger binedispus. Te 
asigur că sunt identice! Examinează-le! Dar nu acum. Mantegna 
ne aşteaptă! 

În timp ce Roger se îmbarcă la bordul yacht-ului „Pasărea de 
foc" urmat de Mantegna, căpitanul Matheson îi ură bun venit în 
numele domnului Wilbur Stetson, proprietarul vaporului. 
Mantegna observă uimirea vedetei sale. 

— Nu ştiaţi, Roger? Stetson este un important acţionar al 
studiourilor noastre. leri seară a urmărit câteva secvenţe din 
filmul tău şi a fost atât de entuziasmat, încât mi-a recomandat 
expres să semnez cu voi un nou contract pentru un musical de 
mare buget. Evident, veniturile voastre vor fi majorate în mod 
substanţial... 

Roger nu răspunse... 

Filmarea se dovedi a fi obositoare. Căldura moleşitoare făcea pe 
toată lumea nervoasă. Tracy avea un umor negru. In timpul unei 
pauze, se apropie de Roger şi-i făcu reproşuri. 

— În faţa tuturor mă tratezi umilitor! Copiezi comportamentul lui 
Bruce Willis în privinţa lui Cyrill Shepherd. 

El o privi cu indiferenţă. 

— Cyrill se simţea insultată pentru că el refuza să facă sex cu 
ea. Nu este cazul tău. Nu te-am refuzat. 

Tracy strânse pumnii, pieptul i se zbătu şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Credeam că mă iubeşti... că voi fi soţia ta... 

— Scuze! Nu ţi-am promis nimic! 

— Ai folosit toate armele ca să mă seduci! 

— Cred că este invers... 


— Te urăsc! 

— Eşti liberă să mă urăşti! Căsătoria nu mă tentează! 

— Vei alerga tu după mine! 

— Mă îndoiesc! 

— Brută! 

El izbucni în râs. 

— Rima e aproape perfectă! Calitățile tale de poetă sunt 
uimitoare! 

Ea îl părăsi plângând. 

Mantegna, care observase de departe altercaţia, îl ajunse pe 
Roger. 

— Bravo! O scenă de un evident naturalism! Voi cere 
scenaristului să introducă o secvenţă asemănătoare. Tracy are 
aerul unei tragedienei 

— Atunci încredinţează-i ei rolul Clytemnestrei! 

— Sunteţi răutăcios, Roger! V-am prevenit că se aprinde 
repede! 

— Să schimbăm subiectul, vreţi? 

Seara, Roger oferi o cină, în apartamentul său, prietenilor săi cei 
mai apropiaţi. Era prea obosit ca să petreacă noaptea într-o 
discotecă. Chad, expansivul, Eric, incurabilul, Dennis, 
condescendentul, Kyle, roşcovanul şi Glenn Northcote, golden- 
boy-ul ratat, Red, secretarul-producător, Dudley, milionarul, 
consumau alcool, povesteau glume, râdeau zgomotos. Servitorii 
circulau tăcuţi în jurul mesei, sub supravegherea lui Vernon, 
care nota în minte subiectele de conversaţie, în căutarea unui 
indiciu care ar putea servi şefului său de la CIA. 

Tracy telefona de mai multe ori, dar după instrucţiuni, Vernon 
răspundea că stăpânul său era absent. 

Eric, macho-ul grupului, ridică paharul şi toastă: 

— In sănătatea noastră, a tuturor! întâlnirile între băieţi sunt 
cele mai reuşite, cele mai bogate! Fetele nu împrăştie decât 
discordia şi nu se gândesc decât la sex! 

— Jos căsătoria!, strigă Red. Grupistele nu lipsesc pentru a 
înfrumuseţa patul gloriosului! 

— Amin!, cântă Dudley. Cumpărăm fetele, nu ne căsătorim cu 
ele! 

Chad râdea încet, agitându-şi mâna în ritmul de rock care venea 
din uriaşele boxe. Roger ridică mâna. 

— Ascultaţi... Ascultaţi!... Sunt cei de la Bad 4 Good care cântă! 


Vârsta minimă... 16 ani. Noi am îmbătrânit! Pragul de douăzeci 
de ani se apropie! Rimbaud îşi terminase cariera la această 
vârstă... 

— Trăiască Rimbaud!, exclamă Kyle. Trăiască Jim Morrison!... şi 
Cobain... şi Stu... 

— Cine e Stu?, întrebă Glenn, mişcându-şi capul îngreunat de 
şampanie consumată în cantităţi industriale. 

— Băiatul care ar fi trebuit să împartă gloria cu Beatleşii, explică 
Kyle cu tristeţe. Dar a murit la douăzeci şi doi de ani. Nimeni nu- 
şi mai aminteşte astăzi de el... 

— Săracul Stu!, suspină Dennis. 

— Să vărsăm un pahar în memoria morţilor noştri!, suspină Red. 
Bruce Gordon... şi Danny Grant....şi Jimmy Stewart... 

Şampania înspuma covorul oriental. Dudley vărsă o lacrimă. 

— La ce le servesc milioanele de discuri vindute?... 

— Şi banii care curg în râuri... şi gloria!, adăugă Kyle. Dennis îşi 
şterse ochii înroşiţi. 

— Nu suntem decât nişte manechine... păpuşi dresate să facă să 
râdă şi să urle de bucurie fanii... 

— Păpuşi?, se miră Eric. Nu sunt de acord! Clovni, da! 

Roger se întoarse către Chad. 

— Iţi aminteşti de broasca ţestoasă pe care am văzut-o 
traversând Autostrada 66? 

— 667... da, 66... 

— Eu prefer 69!, spuse Eric râzând. E mai excitant! 

— O dată fii şi tu serios!, îl mustră Kyle. 

— Broasca ţestoasă avea mai mult de o sută de ani, continuă 
Roger visător. Broasca ţestoasă era geamăna mea... 

Eric se ridică şovăitor. 

— Să uităm tristeţea!... Să uităm morţii!... Nu putem face nimic 
pentru ei!... Nimic... nimic... nimic... 

El începu să danseze. Dennis îl imită. Dudley le urmă exemplul. 
— Carpe diem!, strigă Glenn. El se alătură dansatorilor. 

— Sunt fericit!... Sunt fericit!...Împins de un sentiment de 
afecţiune, Eric îl sărută pe obraz... 

Apoi exclamă: 

— Ai o pată neagră aproape de ureche... o aluniţă... o aluniţă 
puţin mai mare... 

Glenn tresări violent. Luciditatea îi reveni... pete negre... asta 
însemna... asta însemna... 


El duse automat mâna la păr şi trase o meşă... meşa se desfăcu 
de pe scalp... el părăsi imediat camera... 

A doua zi dimineaţa, menajera îl găsi dezbrăcat, întins pe spate, 
în patul desfăcut... ea văzu o mică pată neagră pe piept, 
aproape de axilă... o altă pată negricioasă părea lipită de obraz, 
aproape de ureche... 

Ea îşi imagina că dormea. Un frumos, foarte frumos bărbat... i-ar 
fi plăcut să facă dragoste cu el... 

Menajera îl atinse pe umăr, pentru a-l trezi. Deodată ea îşi 
retrase mâna înspăimântată. Frumosul corp însemnat cu două 
mici pete negricioase era rece...În filme, o femeie confruntată cu 
o situaţie asemănătoare striga panicată şi alerga să caute 
ajutor... 

O seringă goală căzută în apropierea patului o lămuri... 

o supradoză.... menajera privi corpul tânăr cu o compasiune 
maternă... apoi ieşi fără zgomot... A 
Moartea lui Glenn aduse consternarea printre prietenii lui. In 
ajunul acceptării lui în grup, îl priviseră cu răutate. Cei douăzeci 
şi cinci de ani ai lui îi intimidau pe camarazii lui, majoritatea 
adolescenţi. Dar simplitatea sa, comportamentul amical, fără să 
fie evaziv, l-au făcut simpatic. Apoi sfaturile sale financiare s-au 
dovedit preţioase. El demonstrase că se pot face cheltuieli fără 
a se distruge capitalul. Pe muzicienii grupului, majoritatea cu 
venituri modeste, banii care intrau în valuri în buzunarele lor îi 
înnebuneau de bucurie. Ei cumpărau haine frumoase, 
motociclete cu cilindru de mare capacitate, maşini sport, 
bijuterii, jucau cărţi, plăteau scump dealerii. Datorită sugestiilor 
lui Glenn se familiarizaseră cu plasamentele, învăţaseră să-şi 
apere drepturile când semnau un contract, să prefere calitatea 
şi cantitatea. 

Moartea lui Glenn, accident sau sinucidere, cădea rău pentru 
adolescenţi, deja traumatizaţi de asasinatele în serie ale 
camarazilor săi. Când Eric îi vorbise de pata maro apărută pe 
obrazul lui Glenn, Roger îşi dăduse seama că nu era vorba deo 
supradoză accidentală ci de un suicid. Glenn părăsise viaţa în 
glorie. Confruntat cu o criză asemănătoare, Roger ar fi folosit 
aceeaşi soluţie... 

Filmarea din San Diego se prelungi până la sfârşitul lunii. Pentru 
a se menţine în cadrul strict al planificării, Mantegna cerea 
eforturi mărite personalului artistic şi tehnic. Îi mai trebuiau încă 


zece zile de muncă în studioul de la Hollywood pentru a sfârşi 
producţia. Procesul din Denver şi complicațiile sale perturbaseră 
programul, dar voinţa sa l-a ajutat să recupereze timpul pierdut. 
Filmele sale, de mare anvergură, deci foarte scumpe, necesitau 
un talent de organizator fără pereche, care nu îi lipsea. Când 
filma ultima secvenţă dintr-o mare producţie, toată lumea era 
înnebunită. 

La San Diego, Roger avu ocazia să afle că hotelul în care îl 
instalaseră era proprietatea lui Wilbur Stetson. Restaurantul său 
preferat, discoteca frecventată de obicei, vaporul folosit pentru 
episodul maritim, zgârie-norul în care birourile serveau de 
decor, făceau parte din corporaţia lui Wilbur Steson, care-şi 
întindea tentaculele peste frontierele Californiei şi a Statelor 
Unite. Un jurnalist pasionat de istorie comparase conglomeratul 
său cu Imperiul spaniol din secolul şaisprezece, unde soarele nu 
apunea niciodată. 

Roger fusese informat de Vernon, contactul său permanent cu 
Perkins, că majoritatea întreprinderilor care aparținuseră lui 
Harold Dexter se găseau în prezent sub conducerea lui Stetson. 
Se vorbea atât de mult despre acest personaj, încât Roger vru 
să-l cunoască, deşi reputaţia sa era proastă. Curiozitatea era 
reciprocă. Bătrânul Stetson voia să-l vadă în carne şi oase. 

— Oamenii care reuşesc să se afirme mi-au trezit întotdeauna 
interesul, spunea el. Aş vrea să constat personal dacă reputaţia 
lui nu este făcută. 

Spre deosebire de Dexter care adora recepţiile spectaculoase şi 
cinele de lux, bătrânul Stetson prefera discreţia, puterea 
exersată în culise, sobrietatea afişată, pentru a inspira 
încrederea acţionarilor săi, în mod particular a celor care făceau 
parte din clasa de mijloc — cei mai numeroşi — care respectau 
virtuțile şi morala creştină şi stimau familia, spiritul de economie 
burgheză. 

În cursul ultimei petreceri la San Diego, Roger avu ocazia să-l 
cunoască pe bizarul personaj care era denumit Titanul 
Texasului. Bătrânul Stetson îl invită la o cină intimă în vila sa de 
la Joia, reşedinţă de dimensiuni medii, confortabilă, solidă, tipic 
burgheză. Stetmore se folosea şi abuza de termenul "burghez", 
care ilustra imaginea sa de marcă. Cina, servită sub tunel cu 
trandafiri roşii, permitea participanţilor să se bucure de o vedere 
perfectă spre Oceanul înroşit de apus. În jurul mesei rotunde se 


reuneau cei trei invitaţi, Roger, Chad şi Mantegna, amfitrionul şi 
tânăra sa soţie. Argintăria era mai puţin strălucitoare decât 
meniul care se remarca prin bogăţie şi prin vinuri. Doi servitori 
îmbrăcaţi în negru se preocupau de tot, asigurând un serviciu 
impecabil. 

Wilbur Stetson purta blugi, un bluzon din denim, cizme texane şi 
o pălărie albă de cow-boy. In ciuda celor şaptezeci de ani, el 
emana un dinamism, o forţă interioară uimitoare. Afirma 
temperamentul său printr-o jovialitate zgomotoasă, ostentativă. 
Inelul său din aur masiv era încrustat cu un rubin enorm, care 
părea să păteze cu sânge mâna sa mare cu vene proeminente. 
Cu o reală plăcere, el explică lui Roger simbolul medalionului 
care orna nodul său de cravată: un cap de câine gravat într-un 
smarald, totul înconjurat de un şarpe de email. 

— Dormeam la umbra unui copac, după o vânătoare ghinionistă, 
sub un soare de plumb. Mă aflam pe un fel de câmpie, 
moştenire sterilă pe care voiam să o vând. Dintr-o dată am fost 
trezit de un câine care lătra furios. Am deschis ochii şi am văzut 
un şarpe cu clopoței care se apropia de piciorul meu. Supărat de 
câinele meu, el l-a muşcat, sub ochii mei. Am profitat de 
această pauză pentru a-mi scoate revolverul. Dintr-un singur 
glonte am zburat capul reptilei. Câinele meu care îmi salvase 
viaţa a murit puţin mai târziu, privindu-mă cu ochii umezi. M-am 
dus acasă, am luat o lopată şi am revenit lângă copac. Voiam să 
fac un mormânt decent pentru câine. După câteva săpături, am 
avut cea mai minunată surpriză. Din gaură a început să curgă 
un lichid negru şi vâscos. Petrol. Câmpia asundea o mină de aur 
negru. lată!... Apoi am construit pentru câinele meu un 
mausoleu de marmură importat din Italia. O merita!... 

Dilys, 25 de ani, fost model, superb, sâni parcă sculptați de 
Praxiteles, asculta încântată cuvintele soţului său. Deşi auzise 
pentru a n-a oară această anecdotă, de fiecare dată îi dădea un 
şarm nou. 

Wilbur continua să i se adreseze lui Roger, ca şi cum ar fi fost 
singurul său interlocutor. Monologul său continua fără să ceară 
răspunsuri. 

-Am plecat de la nimic, micuţule, şi sunt mândru de debutul 
meu. Astăzi amestec miliardele, sutele de miliarde, şi sunt 
capabil să fac vremea frumoasă sau urâtă în marile Burse din 
întreaga lume. Fac fericiţi oamenii care-mi plac şi ruinez pe cei 


care mă dezamăgesc... 

„lată-mă prevenit fără menajamente", gândi Roger. 

Wilbur continuă pe un ton amical: 

— Vreţi să ştiţi ce m-a interesat la dumneavoastră? Aţi declarat 
într-un interviu că rock'n roll-ul deschide uşile noii culturi a celui 
de-al treilea mileniu. lată un băiat care are concepţii care îl pun 
deasupra semenilor săi. Merită sprijinul meu! 

— Mulţumesc, domnule! 

— În această lume, trebuie să ne alegem câmpul. Altfel, forţele 
care joacă riscă să vă distrugă. 

„Avertismentul este clar", judecă Roger, care bănuia reversul 
medaliei. 

— Secretarii mei au făcut un dosar mare despre dumneavoastră 
şi despre operele dumneavoastră... 

Goli paharul de vin, apoi adăugă: 

— Aveţi talent şi acest talent vă aduce venituri mari. Sunt mulţi 
tineri, şi mai puţin tineri, mai talentaţi, dar care nu au privilegiul 
dumneavoastră de a câştiga bani. Mulţi bani. Dar lumea de 
astăzi este o junglă. Harold Dexter, protectorul şi prietenul 
dumeavoastră, v-a lăsat pe dinafară. Din fericire aţi găsit un 
băiat care s-a ataşat de dumneavoastră şi care vă poartă multă 
afecţiune. Nepotul meu Chad. Datorită lui v-aţi revenit repede. 
— Am fost ajutat de noroc!, spuse Chad, cu faţa luminată de un 
surâs recunoscător. Roger ar fi putut să se descurce şi fără 
mine. Poate că nu aşa de repede, dar s-ar fi descurcat! 

Tonul său modest, supus, îl uimi pe Roger care cunoştea 
versiunea lui Chad cu privire la bunicul său. 

— Evident, ar fi făcut!, confirmă Wilbur. Dar să ridici un edificiu 
ruinat e mai dificil decât să construieşti unul nou.. 

Roger disimula indispunerea. Ajutorul pe care Wilbur Stetson îl 
„acorda", fără să ceară asentimentul său, îi aminti de ajutorul 
fratern impus ţărilor satelit sfărâmate sub cizma Uniunii 
Sovietice în epoca sa de glorie. 

Mantegna păstra o neutralitate prudentă. Să evite să se afle în 
vizorul lui Wilbur era pentru el o precauţie constantă. Deodată 
centrul discuţiei se deplasă spre regizor. 

— Dragă John, Dilys aşteaptă cu nerăbdare scenariul pe care i l- 
aţi promis. Sper că după ce aţi fi terminat Extaz, Moarte şi 
rock'n roll vă veţi coupa de filmul lui Dilys! 

Mantegna râse încetişor. 


— Nu este nici o problemă, Wilbur! 

Roger nu reuşea să se obişnuiască cu protocolul democratic al 
americanilor, care acordau subalternilor săi privilegiul să cheme 
pe patronul lor pe nume. O falsă intimitate care ascundea 
câteodată contradicții. 

„Sunteţi un imbecil, Clarence!" 

„De acord, Stephen...! 

„Nu ai învăţat încă că nu spunem niciodată de acord şefului tău, 
Clarence?! 

„De acord... scuze! Da, Stephen!" 

Acest amestec de apelative şi de familiaritate îl zăpăcea pe 
Roger. 

Era adevărat! Subordonarea lui Mantegna se remarca printr-o 
atitudine mai degajată decât cea acceptată de Chad. Avea o 
explicaţie aparent plauzibilă. Chad voia să recâştige încrederea 
bunicului său, în timp ce regizorul se bucura de un prestigiu 
personal care îi asigura o poziţie privilegiată. 

— Scenaristul mi-a promis solemn textul pentru sfârştiul acestei 
săptămâni, spuse Mantegna. 

— John, nu mă mai strânge de boaşe cu termenii ăştia vagi! 
Sfârşit de săptămână, sfârşit de lună. Sfârşit de an... de ce nu 
sfârşitul secolului... sau... calendarului grecesc! 

Introducerea biluţelor într-o întâlnire profesională i se părea de 
neconceput. Chad surâse imperceptibil. Uimirea lui Roger îl 
amuza. 

— Sfârşitul săptămânii înseamnă sâmbătă de dimineaţă! 

— Sper că nu aţi uitat cântecele! Dilys are o voce foarte 
comunicativă! Ar face un cuplu seducător cu Roger! Nu-i aşa, 
Roger? Sunteţi amândoi frumoşi, talentaţi, cu şarm! John, o 
recomandare particulară! Dacă Roger acceptă rolul principal 
alături de Dilys, îi măriţi veniturile cu 50 la sută! Roger, cred că 
propunerea este rezonabilă! John, pregăteşte contractele! Chad 
va avea mână liberă pentru probleme financiare! 

Roger era năucit. Fără să îl consulte, Wilbur lua decizii. 

— Trebuie să citesc mai întâi scenariul!, prostestă el. 

— Evident! Evident! John, veţi face toate modificările pe care le 
va dori! Aţi înţeles? 

— Înţeles!, răspunse Mantegna. Ştia că orice obiecţie era inutilă. 
Wilbur Stetson nu concepea contradicţia. 

— Roger, i-aţi făcut o excelentă impresie lui Jarvis Penrose. Este 


un personaj foarte dificil. Trebuie să aveţi calităţi sfinte pentru 
a-l zăpăci, aşa cum aţi făcut.... 

— Zăpăci? 

— Nu v-a spus Chad? Penrose avea resentimente pentru 
dumneavoastră! 

— Ah!... un frison îl străbătu pe Roger... Wilbur se întoarse către 
nepotul său. 

— Să nuuiţi să cumperi un Ferrari Testarosa pentru a-i înlocui 
maşina prietenului tău, distrusă de acei bandiți la drumul mare! 
Apoi Stetson reveni la subiectul anterior. 

— De obicei Penrose se răzgândeşte greu! Cei care nu îl iubesc 
pretind că este încăpățânat ca un catâr! Dar în ceea ce vă 
priveşte şi-a schimbat părerea! 

Aluzia era clară. Roger primi mesajul. Înainte se găsea înscris pe 
lista vizaţilor. Acum nu mai risca să fie asasinat din ordinul lui 
Jarvis Penrose, dar devenea ţinta adversarilor Casei Stetson. 
Bunicul său Lusignan îi exemplificase dilema: să te îneci într-o 
mare abisală sau într-un heleşteu? E greu să alegi! 

Hamilton King, secretarul lui Stetson, intră fără zgomot, 
aducând un telefon celular, se înclină la urechea patronului său 
şi îi vorbi în şoaptă. Stetson luă aparatul. 

— Alo! Am studiat raportul său! A înghiţit găluşca! Reduceţi 
activitatea în Africa Sud! Vom asista în viitorul apropiat la 
repetiţia evenimentelor din Rwanda (izbucni în râs). Africa 
colonială, pacifistă şi înfloritoare era de o mie de ori de preferat 
confuziei şi războaielor civile care au urmat după proclamarea 
independeţei sale! Exploatarea minelor de diamante va pune 
mari probleme! 

King se retrase ducând telefonul şi Stetson reluă conversaţia ca 
şi cum nu se întâmplase nimic. Puțin mai târziu, manevra se 
repetă. De această dată convorbirea îl făcu coleric. 

— Castro? Nu îmi mai vorbiţi de acest imbecil! Dacă ar fi ştiut 
să-şi conducă barca, insula sa nenorocită ar fi rivalizat cu Hong- 
Kong)!... Evident, ei pot să mai fie încă utili... 

Bine! Ţineţi-mă la curent!... 

Cina luă sfârşit cu alegerea unor digestive . 

Pentru a încorona seara, amfitrionul îl conduse pe Roger în 
vizuina sa de şarpe, una dintre cele mai bogate din Statele 
Unite. O seră adăpostea o mini-grădină zoologică. In 
containerele cu mure se prelingeau, rugineau, se ţârâiau printre 


roci o colecţie de şerpi: vipere, pitoni, aspici, boa constrcitor, 
cobre, anaconde, crotable, şerpi coral... 

Lui Roger îi venea rău de la reptile şi de la păianjeni. Acest 
spectacol după masa copioasă de abia terminată îi provocă o 
senzaţie de dezgust, de repulsie. El reuşi să se abţină să nu 
vomite. 

Seara, deja penibilă, se termină lamentabil... 

Trebuiră încă trei săptămâni de filmare la Hollywood, pentru a 
sfârşi filmul. Prezenţa lui Chad în preajma lui Roger lua un 
aspect aproape simbolic. Chad petrecea cea mai mare parte a 
timpului în umbra lui Wilbur Stetson. Relaţiile dintre nepot şi 
bunicul său păreau excelente. Chad scuza cu zel toate misiunile 
care îi erau încredințate. Mireasma banilor în mare cantitate îl 
face servil, spuneau răuvoitorii. Vechii prieteni ai lui Chad, 
fanatici de mare randament pe puternicele lor motociclete, se 
simțeau trădaţi, abandonaţi de acest camarad care înainte se 
chefuia în fiecare zi. Adio curselor nebuneşti, fetelor uşoare, 
drogurilor, alcoolului, interminabilelor partide de poker. După 
exemplul lui Henri V, din dinastia Lancaster, Chad aruncase la 
câini cuvintele vulgare, pentru a se înhăma la afacerile serioase. 
În timpul filmării în studiourile de la Hollywood nu făcu decât 
două scurte vizite lui Roger. În schimb, Dilys petrecea cel mai 
frumos timp la Los Angeles. Ea vizita des studiourile, dar era 
primită cu răceală de Mantegna. Întrările sale, puternic 
remarcate, aţâţau gelozia şi colera lui Tracy. 

Aşteptând premiera filmului, care, după tradiţie, trebuia să aibă 
loc într-un micuţ oraş de provincie, Roger pregătea noul său 
turneu în Statele Unite şi în Europa. 

Red Clairembault era oficial managerul grupului, 
demonstrând un talent de organizator şi de negociator 
remarcabil. Îniţiativele sale, spiritul său diplomatic, fineţea 
judecății lui, îl ajutau să obţină cele mai bune condiţii pentru 
următorul turneu: programări echilibrate, avantaje financiare, 
publicitate excepţională. În ciuda celor nouăsprezece ani, 
întrecea competenţa lui Stratamore.În schimb, absenţa lui Mark 
se făcea simțită. Doi regizori, unul după altul, şi-au ars aripile cu 
vedetele grupului, mai îndărătnici decât nişte cai sălbatici. 
Muzicienii şi dansatorii refuzau disciplina şi făceau scandaluri, 
aducând fel şi fel de pretexte pentru a-şi afirma independenţa. 
Recrutarea celui de-al treilea regizor era dificilă. Intr-un final, 


Roger luă decizia să se înhame provizoriu acestei datorii. În timp 
ce Mark era ocupat, Roger se simţea izolat de grup. Inainte 
această impresie îl deranja. Acum aprecia la adevărata valoare 
eforturile lui Mark, care îi asigura liniştea, permițându-i să 
lucreze fără să fie deranjat de incidentele lipsite de importanţă. 
Cu această ocazie, Roger descoperi că meseria de regizor nu 
era o pacoste. Să organizeze spectacolul, să reînnoiască 
efectele de lumină şi sunet, să menţină disciplina, să se ocupe 
de personalul artistic, în grupă şi individual, să aleagă 
costumele, machiajul, coafurile, să supravegheze personalul 
tehnic, repetițiile, înregistrările, să pregătească următoarele 
concerte. 

Raporturile zilnice cu muzicienii şi dansatorii îl antrenau în 
vârtejul vieţii lor intime. Constată că rebelii perseverenţi se 
lăsau conduşi de vârful nasului, precum o cireada docilă, dacă li 
se dădea impresia că măsurile luate erau datorită iniţiativei lor. 
Spectacolele impuneau reguli de o precizie absolută, împânzită 
de dansatori, cântăreţi, instrumentişti, toată lumea trebuia să se 
încadreze într-un ansamblu de mişcări riguroase de balet, care 
excludea cele mai mici fantezii individuale. Chitariştii care 
alergau de la un capăt la altul al rampei, într-o aparentă _ 
dezordine, trebuiau în realitate să respecte un cod strict. In caz 
contrar riscau să se lovească. Nimic nu e mai grotesc decât 
spectacolul oferit de muzicieni şi balerine care se ciocnesc, se 
lovesc, căzând ca popicele lovite de o bilă. 

Roger era învestit cu o putere cu feţe multiple: judecător, 
destăinuitor, consilier, consolator. Să sfârşească cu riscul de a 
primi câţiva pumni, încăierarea intervenită între bătăuşul Allan 
Parker şi Esmond Northcliffe pentru ochii frumoşi ai lui Phoebe 
Lonsdale, care prefera pe Drew Perry, chitaristul... să consoleze 
pe Sam Tamblyn, pianistul negru, care o luase pe un drum 
greşit... să arate înţelegere bătăuşului Scott Calloway, jenat de 
hemoroizi care îl împiedecau să se aşeze pe taburetul său în 
faţa casieriei... să asculte compătimitor confidenţele lui Antonio 
Maura, travestit în timpul său liber, şi care nu-şi găsea sufletul 
pereche... să îl calmeze pe Roy Lowell, chitaristul, care voia să 
se arunce pe fereastra camerei sale de la al cincizecilea etaj, 
pentru a fugări şobolanii pe care îi vâna, după o doză puternică 
de LSD... să îl liniştească pe Dennis Cameron, chitaristul, care 
alerga gol pe coridorul hotelului, strigând, după ce luase extasy: 


vreau să fac sex! "Vreau să fac sex! Veniţi fetelor! Sunt al 
vostru..." să salveze pe un băiat care nu se lăsa penetrat în fund 
de Brian Milton, dansator furios la beţie... să îl salveze pe Eric 
Selth de problemele financiare, care pierduse o sumă enormă la 
poker... să vorbească cu Drusilla Boyle care nu reuşea să se 
decidă asupra modelului cel mai potrivit, dintre colecţia 
prezentată într-un catalog, pentru a se tatua pe fesa stângă... să 
ţină mâna lui Jill Pugsby pentru a-l încuraja, în timp ce un 
specialist diplomat îi găurea sânul drept, ca să îl încoroneze cu 
un micuţ inel de aur... să calmeze gelozia colerică a lui Jill Ingall 
care voia să/smulgă părul unei roadie amorezată de micul său 
prieten, Kevin Gillian, asistent de regie... 

Abraham Lincoln, dansatorul negru, făcu o criză de nervi pentru 
că Roger refuză să accepte numărul lor de rap. 

— Credeam, Roger că sunteţi antirasist! M-am înşelat! Detestaţi 
rapul pentru că este o muzică neagră! 

— Nu există nicio legătură între convingerile mele politice şi 
preferinţele mele muzicale! Dacă vrei, pot să te ajut să compui o 
melodie. Bineînţeles, cântecul îţi va aparţine în exclusivitate. 
Abraham conchise că numele său alături de al lui Roger va ajuta 
la lansarea compoziţiei sale. El propuse o colobarare profitabilă 
pentru cele două părţi interesate. 

— Foarte drăguţ din partea ta! Dar nu scriu niciodată cântece în 
colaborare. Prefer să evit complicațiile... 

— Respingeţi mâna întinsă de negru! Roger izbucni în râs. 

— Du-te dracului! 

Abraham se enervă la rândul său. 

— Câteva expresii pentru panoplia lui Roger Osborne! 

— N-ai decât să le foloseşti, Abraham! 

— Binecuvântare prietenilor! Atunci lucrăm pentru compoziţia 
mea? 

— Fără probleme! 

Roger prelungi contractul vilei din Beverly Hills, chiar după 
terminarea filmului. Îi convenea datorită apropierii perioadei de 
înregistrări. Îi plăcea de asemenea grădina care îl izola de 
exterior. În cursul ultimului sejur la Hollywood, Chad îi spusese 
să nu se sinchisească de cheltuieli. Casa de discuri Stetson 
câştiga destui bani să nu îl priveze de confort. Bunele condiţii de 
muncă îi favorizau noile opere muzicale. El anunţă deasemenea 
că suma din bancă crescuse substanţial. 


Premiera hollywoodiană, marea premieră, confirmă succesul 
obţinut la Fresno. Precedată de o publicitate spectaculoasă, ea 
trezi curiozitatea generală. Numele lui Roger Osborne, cap de 
afiş, promitea minuni. Aşteptările nu fură înşelate. Spectacolul 
includea filmul, mulţi invitaţi, presa, mulţimea de necunoscuţi 
atraşi de eveniment. Defilarea celebrităților, actori, actriţe, 
cineaşti de rang înalt, politicieni, accentua atmosfera festivă. 
Wilbur Stetson însoţit de Dilys, de Chad şi un grup de linge- 
blide, totdeauna disponibili, fu foarte remarcat căci participa rar 
la ceremonii. 

Apariţia lui Roger care o ţinea pe Tracy de braţ, mândră să îl 
aibă alături, produse o suită de aplauze şi ovaţii. 

Acesta fu triumful complet... 

Pentru prima dată în viaţa lui, Roger luă o vacanţă de o 
săptămână. În timpul acesta, el încetă orice activitate şi se 
abandonă lecturii, delectarea sa preferată. Işi cumpărase 
ultimele noutăţi despre Mafia. Voia să cunoască mai bine acest 
subiect care îl privea îndeaproape. El se găsea într-un dolce 
farniente, când primi un semn de viaţă din partea lui Chad, după 
o absenţă de zece zile.În timpul unui scurt sejur la Los Angeles, 
îl invită pe Roger la o cină intimă, desfăşurată în vila lui Stetson 
din Malibu. Înainte de a se înfăţişa la prietenul său, Roger vizită 
un magazin de bijuterii din Wilshire şi îi cumpără un lanţ 
magnific care reprezenta Ordinul Penelor de Aur, piesă 
autentică de mare valorare. 

Pentru a ajunge în Malibu, micul său convoi compus din Lagonda 
sa blindată, cele două Mercedesuri cu gărzile de corp o luară pe 
Coasta pacifică Highway, care era paralelă cu cea californiană. 
Ziua era perfectă. Oceanul eclipsat de soare luase strălucirea 
unui topaz lichid cu vene verzi-smarald. Siluete, tineri aproape 
dezbrăcaţi se împrăştiau pe plajă. 

Deodată inconceptibilul se produse. În timpul unui ambuteiaj 
minor, Lagodna făcu o pană. Acest eveniment enervă pe toată 
lumea cu viteza unui satelit care şi-ar fi deviat drumul, 
amenințând pământul cu distrugerea. Liam Loring îl invită pe 
Roger să-şi continue drumul în Mercedes. Roger era atât de 
fermecat, atât de uimit de frumuseţea peisajului, că nu reuşea 
să se desprindă de imagine. 

— Voi aştepta depanatorii!, spuse Roger, aşezându-se pe o 
bornă, cu faţa întoarsă către Ocean. 


Loring rămase perplex încât Roger râse uimit de situaţie. -Don't 
worry! Be happy ! Nu cunoaşteţi cântecul, domnule Loring? 

— Aş putea să încerc!, se oferi Cao, micuțul şofer vietnamez. 

— Motorul este dus!, obiectă şeful gărzii sale personale. Apoi 
aici suntem expuşi unor întâlniri puţin dezirabile... 

— Lăsaţi-l pe Cao să se descurce! 

Apoi se adânci în contemplarea imensităţii verzi-albăstre. Tineri 
surferi zburau cu graţie pe spuma valurilor, apoi se lăsau duşi 
de acestea. 

— Domnule Loring, nu am avut niciodată timp să învăţ surf, 
spuse cu regret... Dar voi umple această lipsă... 

Cao anunţă triumfător succesul reparaţiei. 

— A fost o joacă de copil! Maşinile de această clasă nu au 
niciodată pene serioase... 

Roger se resemna să părăsească postul său de observaţie. Cinci 
minute mai târziu ajunse la destinaţie. Chad îl primi pe invitatul 
său cu bucurie şi căldură. Îl sărută în faţa tuturor celor care erau 
prezenţi la recepţie: 

— Aveţi în faţa voastră pe cel mai mare cântăreţ rock, 
moştenitorul talentului lui Jim Morrison şi cel mai bun prieten al 
meu. 

Participanţii aplaudară. 

Roger îi dădu minunatul lanţ care se asorta cu cămaşa de 
mătase albă cu mâneci bufante. 

— Este ordinul cavalerului pentru ultimul cavaler care păstrează 
în inima sa generozitatea! 

încă o dată sărutări şi aplauze... 

Roger făcu două constatări care îi confirmară suspiciunile sale. 
Prima privind cina intimă: mai mult de treizeci de persoane, 
băieţi şi fete, se îngrămădeau în jurul amfitrionului şi al 
invitatului său de onoare. Elementul masculin era alcătuit din 
sportivi, vechi prieteni de-ai lui Chad, puţin preocupaţi de 
activităţile intelectuale. A doua constatare privea vila construită 
de bătrânul Stetson. Un lux epatant: scări mari de marmură cu 
coloane şi lebede în bronz, bare şi instalaţii audio şi video, 
mobile şi covoare somptuoase, fântâni arteziene, statuete de 
jad, coloane de malachite, tablouri semnate de mari pictori... 
totul aranjat cu gust... Spre deosebire de Harold Dexter unde 
obiectele de artă autentică erau expuse alături de bibelouri, la 
Stetson totul era perfect... deşi ansamblul prea mare, prea 


luxos, prea apăsător, sufoca... 

Chad era conştient de acest exces, căci îi spuse lui Roger, 
făcându-i cu ochiul: 

— Voi schimba toate acestea... voi face totul mai aerisit, mai 
degajat... 

Masa fu servită pe o mare terasă care eclipsa o piscină imensă 
care eclipsa şi ea plaja şi Oceanul... 

Roger vorbea cu entuziasm de surf, ultima sa revelaţie. 

Gavin, un tânăr musculos, cu pieptul gol, bronzat de soare, îl 
aprobă cu căldură: 

— Aici toţi iubim surful! Este nemaipomenit să te afli pe o planşă 
de surf pe un val de cinci sau şase metri care vă duce cu şaizeci 
de km pe oră şi vă expune pericolului de a vă face bucățele 
rocile de coral... 

Guy, un băiat blond precum Siegfried, eroul legendar, adăugă 
tremurând de plăcere: 

— Surful este un drog mai puternic decât heroina! Pot să vă 
confirm pentru că le-am încercat pe amândouă! Să urci pe 
valurile înconjurate de delfini care ies la suprafaţa Grande Blue 
vă dă o senzaţie de neuitat! 

O'Rourke, un brunet cu ochii de un albastru limpede de irlandez 
pur-sânge, adăugă: 

-Surful este o poezie care leagă marea şi soarele, infinitul şi 
moartea! Roger, prietenul nostru Chad ar putea să vă înveţe 
surful! 

Chad surâdea, aparent amuzat de ardoarea invitaţilor săi. Dar 
mintea lui părea să fie departe. Roger remarcă că nu se 
amesteca în conversaţie. În timp ce ceilalţi beau şampanie, 
Chad abia se atingea de paharul său. 

În mijlocul acestei euforii, un servitor aduse un telefon celular şi 
se înclină în faţa lui Chad. 

— O convorbire urgentă pentru dumneavoastră, domnule! Chad 
luă aparatul şi îl duse la ureche. Deodată, pe chipul său se putu 
citi stupoarea. 

— Nu este adevărat! 

El îndepărtă telefonul, căci vocea vorbea atât de tare, că putea 
fi auzit la celălat capăt al mesei. Ă 
— Acum o oră domnul Stetson hrănea, ca de obicei, şerpii săi. In 
circumstanţe încă necunoscute, un boa-constructor, o anaconda 
şi doi şerpi cu clopoței au spart geamurile cuştilor lor şi au 


evadat. Domnul a fost surprins de atacul lor. Strigătul său 
strangulat a alarmat pe gardianul de serviciu. Ajuns la faţa 
locului, a găsit un boa, favoritul domnului Stetson, încolăcit în 
jurul corpului său. Cu revolverul său gardianul a zburat capul 
reptilei. Dar era prea târziu. Domnule, bunicul dumneavoastră a 
avut corpul complet zdrobit. Am chemat ambulanţa. Medicul a 
constatat moartea sa. După un examen mai detaliat a observat 
de asemenea muşcătura unui şarpe cu clopoței pe pulpa stângă. 
Aşteptăm decizia dumneavoastră. Vă rog, domnule, să acceptaţi 
condoleanţele mele. Mama dumneavoastră vitregă este 
distrusă... 

— Voi sosi în San Diego fără întârziere!, spuse Chad cu o voce 
tristă. 

— Foarte bine, domnule! Suntem la ordinele dumneavoastră! 

— Încercaţi să o consolaţi pe doamna Stetson! Pe curând, 
Hamilton! 

Chad dădu telefonul servitorului. Un lung suspin îl cuprinse. 

— Bietul bătrân!, spuse el încet. 

Roger avu impresia că suspinul lui de durere ascundea o 
imperceptibilă uşurare. El păstră reflecţiile sale pentru el... 
Wilbur Stetson abia ce fusese îngropat în cavoul familiei sale, că 
comentariile mass-media se împrăştiară în toate părţile. Wilbur 
Stetson era mai puţin cunoscut de marele public decât Harold 
Dexter, căruia i s-a acordat post-mortem titlul de escroc al 
secolului, dar personalitatea sa şi manevele sale ţinuseră de o 
mie de ori lumea financiară în emoție. 

Când un individ moare sufocat de un boa sau de un anaconda în 
jungla amazoniană, vestea trece neobservată. Când un mare 
finanţator piere în aceleaşi condiţii, în propria casă, redacţiile 
tuturor ziarelor din lume explodează. 

Moarte accidentală?... Sinucidere?... Crimă?... 

Trei ipoteze de luat în seamă.... 

Premiera era pe prima poziţie. Gardianul zoologiei fu pus sub 
observaţie. O condamnare pentru neglijenţă criminală nu era 
exclusă... A doua ipoteză părea mai puţin plauzibilă. Corporaţia 
Stetson avea baze solide precum Stânca din Gibraltar. Bursele 
financiare importante supravieţuiseră surprizei, dar, reflectând, 
acţiunile Stetson luaseră evoluţia lor normală. Înstalarea lui 
Chad Stetson la guvernarea conglomeratului deschidea 
perspective promițătoare. Făcuse deja încercări la Casa de 


Discuri care salvase de la faliment grupul Osborne... Cea de-a 
treia ipoteză, crima, nu era exclusă. Un personaj de înălţimea lui 
Wilbur Stetson suscită numeroase şi puternice duşmănii. Dar 
dovezile care ar fi putut să justifice această ipoteză lipseau. 
Sigur. Oamenii bine informaţi ştiau că un criminal expert este în 
stare să mascheze un accident... 

Cititorii, străbătuţi de un fior, conchideau că este preferabil să 
dormi liniştit, la adăpostul propriei mediocrităţi. 

Un jurnalist pasionat de istorie făcuse aluzie la asasinatul lui 
Tiberiu, împăratul Romei, în urma unui complot urzit de nepotul 
său, prinţul Caligula, în complicitate cu Prefectul Gărzii 
Pretoriene. Chad arătă articolul lui Roger. 

— Dacă îl dau în judecată pentru calomnie, îi vor zbura toate 
penele. Dacă îl ignor, afacerea va fi aruncată la gunoiul uitării... 
Dilema fu rezolvată câteva zile mai târziu sub o formă 
neprevăzută. Jurnalistul vizat suferi un accident de maşină. 
Transportat la spital, el muri fără să iasă din comă. 

Chad se arătă puţin afectat când află vestea. El părea mai 
degrabă iritat. 

Roger se întrebă dacă intervenţia lui Jarvis Penrose nu împărţise 
criza într-un mod expeditiv, care, de altfel, îi era cunoscut. 

O singură întrebare se punea. Chad era la curent sau era 
depăşit de evenimente?... Penrose nu ar ezita să ia măsuri 
drastice, fără a cere autorizaţia patronului său, dacă ajungea la 
concluzia că trebuia să acţioneze... şi repede... 

Ancheta stabili moartea accidentală a jurnalistului. Afacerea fu 
îngropată la fel ca autorul ei. 

Chad, băiatul fantastic, un adevărat nebun, se metamorfozase 
într-un bărbat serios, conştient de datoriile sale, sever, dur cu 
subordonații săi. El distrugea pe adversarii săi. Chad ar fi putut 
să se reîncarneze în Henri V, personajul creat de Shakespeare. 
"Sper să nu mă consideraţi Falstaff!" , gândea Roger indispus. 
Dar, contrar celebrului Sir John, abandonat de Henri 

V, o dată instalat pe tronul urmaşilor săi, Chad îi acorda în 
continuare lui Roger prietenie. Avea aceeaşi afecţiune, îl 
acoperă cu atenţii, cu cadouri. Roger era ornamentul 
petrecerilor sale. 

"lată-mă redus în rolul bufonului de Curte, care poate să-şi 
permită cele mai extravagante dorinţe de prost gust, fără ca 
prinţul să se supere", reflecta Roger. 


Doar o notă suna în ansamblul său idilic. Ochii lui Jarvis Penrose 
îl priveau cu cruzime. Gura sa râdea. 

Intr-o zi, Roger îl aborda cu o sinceritate brutală: 

— Mi se pare, domnule Penrose, că prezenţa mea vă face 
coleric! 

— Din contră, domnule Osborne! Vă iubesc şi vă respect mult. 
Cei care îmi provoacă colera... li distrug... 

Penrose avusese ultimul cuvânt... 

Intr-o seară Roger primi un telefon de la Chad. 

— Vino să cinezi la mine! Sunt prost dispus! Totul mă irită! 
Dealurile prea verzi ale Beverly Hills-ului! Pacificul prea albastru 
şi luna prea argintie! Colaboratorii mei au intelectul redus la 
cifre idioate! Am nevoie de tine! 

„Regele se plictiseşte şi doreşte compania bufonului său", gândi 
Roger. Starea lui proastă egala deprimarea lui Chad. Totuşi 
Chad era un prieten care merita un tratament mai bun. 

— Vin! 

El era obosit şi după o şedinţă de înregistrări care durase zece 
ore şi se terminase prost. Chad îl primi cu o bucurie care suna 
fals. Ei se instalară la masa servită aproape de piscină. Pentru 
aperitiv ei băură Don Perignon. 

— Am donat toţi şerpii Muzeului Zoologic. Câteva exemplare 
rare i-au mulţumit. În mod special Şarpele Morţii adus din 
Australia... 

Bunicului meu îi plăcea să fie înconjurat de reptile şi de 
celebrităţi... 

Pictori, actori, mai degrabă actriţe, sportivi de mare competiţie 
şi muzicieni... am respectat ordinea preferințelor sale... Precum 
Papii din Renaştere care admirau talentul.Îl încurajau, îl ajutau 
să se contureze, să se dezvolte. Dar imaginea sa de Micene 
ascundea un profund egoism. El profita de glorie, de renumele 
proiectelor sale ca să construiască propriul piedestal. Fonda 
biblioteci publice, muzee, finanța cluburile sportive, tinerii 
pictori şi muzicieni... cupele Stetson acordate sportivilor erau 
foarte căutate... În realitate toate aceste donaţii reduceau 
taxele datorate Fiscului... 

Chad dădea impresia că se confesează. Nu ascundea el, după o 
perdea de fum, evidenţa?, se întrebă Roger suspicios, în ceea 
ce-l privea, nu îl surprinsese niciodată să afirme neadevăruri. 
— Scribul care era comparat cu împăratul Tiberiu nu se înşela. 


Bunicul era un tiran care dădea crevasa copilului său, chiar după 
ce trecuse la colegiu. El semăna conştient zânzania între fetete 
sale, sub pretextul de a le cultiva spirtul competiţiei. Când se 
băteau, el promitea o recompensă învingătorului. Vederea 
sângelui îl făcea să roşească de plăcere. El încuraja trădarea 
dacă servea propriilor interese. Bunicul doar ce învățase să scrie 
şi să citească, ceea ce nu îl împiedica să ceară copiilor săi 
diplome la Harvard şi la Princeton. Supuse acestui regim, fetele 
s-au consumat precum nişte figurine de ceară expuse la căldura 
soarelui... 

Ei se delectau cu un Chop suey de porc cu ouă, în timp ce Chad 
îi puse o înterebare cel puţin surprinzătoare: 

— Crezi într-adevăr, Roger că am pus pe cineva să-l omoare pe 
bunicul? 

Cel de-al treilea mare turneu american începu la Washington, 
onoare dată de grupul Osborne în capitala Americii.In ciuda 
câtorva critici defavorabile ale presei care ridica drapelul "noului 
ordin moral", Roger se bucura de o popularitate uimitoare, 
împărtăşită de tineri şi de cercul liberărilor. Valul Democraţiei 
lua o asemenea amploare încât, de dragul contradicţiilor, o 
mare parte din burghezia de mijloc se întorcea la origini, o 
renaştere a puritanismului militant propăvăduit după Salem, 
oraş făcut celebru de o vânătoare de vrăjitoare. 

Invidioşii reproşau grupului Osborne industrializarea muzicii rock 
şi setea de milioane înghiţite precum apele înghiţite fără 
încetare de cascada Niagara. "Fiecare notă muzicală le aduce un 
pumn de dolari", scria un critic exasperat de această 
îmbogăţire. 

A doua zi după sosirea sa la Washington, Roger fusese primit la 
Casa Albă de preşedintele Statelor Unite, onoare acordată 
câtorva rockeri aleşi. Ambasadorul Marii Britanii îl invitase la o 
cină de gală, pentru a-l prezenta corpurilor diplomatice. După 
exemplul Beatleşilor i s-a decernat Ordinul Imperiului Britanic. 
De la un timp, Roger traversa o perioadă de depresie, o lipsă de 
interes pentru tot ceea ce îl înconjura. Ploaia onorurilor, gloria şi 
aurul cădeau pe un teren arid. El avea impresia că sursa sa de 
inspiraţie dispăruse. Compunea încă cântece, dar lucra cu 
raţiunea, iar sufletul său nu participa. Exaltarea creatoare 
dispăruse. Temperamentul său furtunos dezvolta doar părţile 
negative. El pierduse plăcerea de a trăi. El se adâncea într-un 


gol care îl dezorienta, care îl înspăimânta. 

După concertul de la Washington, criticat de presă ca fiind 
zenitul carierei sale, el se gândi să abandoneze totul, să 
cutreiere singur, pe drumuri fără sfârşit, în ţări îndepărtate, 
unde nimeni nu l-ar fi cunoscut. 

Intr-o seară, când se demachia în loja sa, Bob, sosia lui, intră 
brusc, fluturând o revistă rock. 

— Ai auzit vorbindu-se de Noiseaddict? 

— Nu!... Cine este? 

— Un grup nou creat de un puşti de 15 ani care se numeşte Ben 
Lee. El a format grupul la vârsta de 13 ani... Ca tine! Acest copil 
îţi urmează paşii! Este fenomenal! 

— Nu într-atât de incredibil! Jordy s-a lansat la patru ani! 

— Răufăcătorii pretind că părinţii i-au construit celebritatea! 

— E stupid! Eu am găsit în Esquire cazul unui puşti, Masoud 
Kakehabadi, care la optsprezece luni putea să citească: la doi 
ani programa un calculator : la vârsta de patru ani traducea 
cărţi: la şapte ani a terminat liceul: la 13 ani primea diploma 
Universităţii din California, la Irvine... 

— Tu ai urmat aceeaşi filieră! 

— Nu! Masoud a fost mai inteligent decât mine... medicina este 
pasiunea sa... 

— Masoud nu este un concurent, spuse Bob. Ben Lee, da... 
Cântecul său Die, Evan Dando, Die... titlul este semnificant... s-a 
impus repede... succesul i-a prezentat deja complimentele 
mele... Muzicienii săi, Dan şi Doran, au şi eitot 15 ani... 

Roger suspină. 

— 15 ani... cea mai frumoasă vârstă... Aceşti puşti ne împing 
spre 

pensionare... 

— Pardon! La douăzeci de ani nu suntem başoldiţi. 

— Rimbaud se pensionase deja la douăzeci şi opt de ani... 

— Roger, eşti obsedat de bătrâneţe... eşti paranoic... 

— Schimbăm subiectul, vrei? 

La ora treisprezece şi jumătate, avionul grupului Osborne 
ateriza pe aeroportul Boise, din Idaho. Pentru a evita primirea 
gălăgioasă, Roger nu anunţase ora exactă a sosirii sale. 
Convoiul său obişnuit de maşini îl conduse la hotel. 

Vernon şi Jared o luaseră înainte pentru a verifica eventualele 
microfoane puse în apartamentul său. 


Roger voia să aibă o zi de odihnă. Concertul care trebuia să aibă 
loc a doua zi promitea surprize. El îşi făcu un duş pentru a se 
destinde. Jeturile de apă îi biciuiau trupul, flagelându-i muşchii, 
activându-i circulaţia sângelui. După ce termină, Vernon îi puse 
pe umeri un prosop mare şi moale. 

— Domnule Osborne, patronul meu vă cere o întrevedere 
urgentă. Are să vă spună lucruri foarte importante. In această 
după-amiază la ora şaisprezece aţi fi dispus să vă întâlniți cu 
e|?... Vă va aştepta în afara oraşului, la un refugiu de pe 
şoseaua 84... Nimeni nu va şti de această deplasare. Jared vă va 
duce cu o maşină închiriată. În timpul absenței dumneavoastră 
eu voi răspunde la telefon şi voi spune că vă odihniţi şi că este 
interzis să fiţi deranjat. leşirea de serviciu va fi liberă. 

Roger strânse din dinţi. Întâlnirea solicitată de Leslie Perkins era 
un fel de ordin... 

Maşina, un Chevrolet banal, de cilindru mediu, mergea cu o 
viteză moderată pe şoseaua asfaltată. Soarele, umflat ca un 
aeronef atârnat deasupra orizontului, arunca o lumină roşie pe 
înalții munţi încoronați de zăpadă. Dar Roger nu avea chef de 
contemplaţie. Nervii lui fierbeau. 

Jared întoarse la dreapta şi merseră pe un drum care urca spre 
nord. Drumul tăia un teren plat. De departe, munţii roşiatici se 
profilau pe cer. Un peisaj trist, dezolant care îi aduse aminte de 
prima secvenţă din filmul My private Idaho. River Pheonix făcea 
autostopul pe o şosea dreaptă, barată de un lanţ de munţi. 
Chevroletul urca pe un fel de platformă, rămasă de la o staţie de 
bezină abandonată şi se opri lângă un camion roşu. Perkins îl 
aştepta pe un butuc dărâmat de un fulger. Fuma. Şoferul său 
supraveghea împrejurimile. 

Roger salută abia înclinând capul. Ofiţerul de la CIA se ridică, îi 
întinse mâna, apoi îl invită să se aşeze alături. Expresia sa 
sumbră, severă, afişată de obicei, era înclocuită de un surâs 
amical. 

— Nu vă daţi seama că mă expuneţi unui mare risc, domnule 
Perkins? Numele lui Huston, al lui Stratmore, al lui Mark nu vă 
spun nimic? 

— Calmaţi-vă! Secretul nostru este perfect păstrat! 

— Aţi vrut capul lui Wilbur Stetson! Stetson e mort! Ce mai 
vreţi? 

— Organizaţia lui o vreau! Am fost pe punctul de a-l prinde! 


Asasinarea lui mă face să o iau de la zero! 

— Sunteţi sigur că a fost asasinat? 

— Foarte sigur! Penrose a organizat aşa-zisul accident, şi Chad, 
prietenul dumneavoastră, este autorul moral! Tiberiu şi 
Caligula!... Bătrânul Stetson era un ignorant! Chad este mai 
periculos pentru că în afara inteligenţei ieşite din comun este un 
intelectual pregătit la Harvard! 

— Şi ce vreţi? 

— Capul lui Chad! 

— Sunteţi nebun! îmi cereţi luna de pe cer! 

— De mult timp luna este accesibilă oamenilor! 

— Alegeţi-vă un alt spion! De altfel eu nu cunosc nimic din 
activitatea ilegală al lui Chad... dacă există sau nu! Nu mai 
vreau să am de-a face cu voi! 

— Foarte bine! îmi semnaţi o declaraţie prin care Chad Stetson 
este autorul moral al asasinatului bunicului său şi nu veti mai 
auzi vreodată vorbindu-se despre mine! 

-Ce? 

— Este un târg ceea ce vă propun! Vă asigur că nu voi folosi 
acea hârtie împotriva lui! Numele dumneavoastră nu va mai fi 
niciodată folosit în această afacere! 

— Domnule Perkins, refuz să mă pretez manevrelor 
dumneavoastră! 

O expresie răutăcioasă apăru pe chipul ofițerului. 

— Nu aveţi de ales! Sunteţi implicat până la gât! Recent, în 
timpul unei cine la el acasă, Chad a mărturisit crima bunicului 
său! Unul dintre servitori era agentul meu! El ştie să citească 
cuvintele pe buzele care murmură! 

— Chad nu mi-a mărturisit uciderea bunicului său! M-a întrebat 
dacă cred zvonurile lansate asupra lui de duşmani. Agentul 
dumneavoastră nu putea citi pe buzele sale semnul de 
întrebare! Chad nu mi-a mărturisit acel asasinat! Este clar? 
Roger se ridică ca tras de un resort. El continuă furios: 

— Innebunesc dacă cumva aveţi vreun microfon asupra 
dumneavoastră! 

— Riscaţi să fiţi acuzat de complicitate! 

— Dacă vreţi să mă opriţi, faceţi-o! Veţi face cea mai mare gafă 
din viaţa dumneavoastră! 

— Deja vorbiţi ca un invincibil! 

Râsul îi înveseli chipul ascuţit al lui Perkins. Se ridică şi el la 


rândul său. 

— Îmi menţin oferta! 

— Domnule Perkins, cred că această întrevedere a ţinut destul! 
— Domnule Osborne, pentru că îmi sunteţi simpatic, trebuie să 
vă previn! Câteva mari ghinioane vă aşteaptă! 

— Sunteţi deja informat!, exclamă Roger sarcastic. 

— Am obligaţia să cunosc tot ceea ce priveşte persoana 
dumneavoastră! 

Roger intră în Chevrolet. 

— Jared! La hotel! 

Când se trezi, târziu dimineaţa, Roger găsi pe măsuţa de noapte 
presa. Red însemnase deja cu roşu articolele cu posibil interes. 
Pe The Idaho Clarion era o dublă coloană numită "Să apărăm 
inocenţa copiilor noştri". Semnatara, Norma Eldridge, semnala 
un incident aparent minor care îi provocase indignarea, în timp 
ce pregătea micul dejun la bucătărie, l-a auzit pe fiul său Kurt, 9 
ani, care se găsea în sufragerie, şi care cerea surorii sale 
Jacobina, 13 ani, să-i cumpere un prezervativ pentru cobra sa, 
căci voia să facă safe-sex. Şocată, mama lui l-a rugat să-i 
explice, iar Kurt răspunsese că învățase acest cuvânt după ce 
ascultase un disc cu Roger Osborne. Doamna Eldridge cerea 
toată producţia muzicală a acestui cântăreţ să fie marcată cu 
semnul X-interdicţia vânzării către minori. Ea făcea o 
comparaţie între concertele sale, care atrag o mulţime de tineri 
şi dezgustătorul festival Woodstock. Ea îşi amintea de mânia 
locuitorilor acestei localităţi, confruntaţi cu 600.000 de hipioţi 
care au invadat terenul unde se ţinea festivalul. Trei zile şi trei 
nopţi duhoarea acestor păduchioşi a infectat aerul. Urletele lor 
şi muzica lor era non-stop. O fată din vecini care avea 14 ania 
rămas însărcinată după ce asistase la acest concert. Mamele din 
Idaho o susțineau pe Doamna Eldridge care cerea interzicerea 
prestaţiilor muzicale ale grupului Osborne la Boise. 

Ziarul The World Today publica declaraţiile senatorului Woolcott 
care critica cântecele lui Roger Osborne. Acest cântăreţ aduce 
revolta copiilor împotriva părinţilor, denunţă prăpastia deschisă 
între generaţii, prăpastie care în realitate nu există. Roger 
Osborne apără principii aberante: alegerea tinerilor de 18 ani în 
Ansamburile Legislative, acceptarea homosexualilor în armată, 
respectul legislaţiei de avort. Roger Osborne ar face mai bine să 
revizuiască dereglările vieţii sale. Inţelegem acum mânia tatălui 


său care nu a ezitat să denunțe public comportamentul său". 
Cel de-al treilea articol îl avea ca autor pe pastorul metodist 
Ebenzer Horton, care denunța ateismul lui Roger Osborne. 
"Acest cântăreţ înveninează gândirea tinerilor, propovăduind 
materialismul diabolic, haosul moral, confuzia sentimentelor". 
Articolul se termina printr-un apel patetic. "Să răspundem urii 
sale prin dragostea aproapelui nostru. Să ne rugăm pentru 
sufletul său, pentru iertarea păcatelor sale!" 

După ce citise aceste pamflete, Roger ajunse la o concluzie. 
Aceste articole nu erau o posibilă campanie de presă. |! 
provocau în mod deliberat, pentru a-l determina să adopte o 
atitudine agresivă, să facă greşeli de judecată şi, în final, să 
provoace propria cădere. 

Seara, cu ocazia unicului concert organizat pe stadionul din 
Boise, unde se prezentaseră patruzeci de mii de persoane, 
Roger privi lung mulţimea agitată care îl aplauda cu frenezie. 
Dar ochiul său expert supraveghea mulţimea, să prevadă 
reacţiile sale, îi permitea să identifice grupuri, asemănătoare cu 
nişte insulițe, care nu împărtăşeau entuziasmul fanilor, şi nu 
aşteptau decât să se pună paie pe foc ca să înceapă scandalul. 
Cel mai mic scandal ar fi creat grupului Osborne reputaţia de 
scandalagii, a unor anarhişti mai răi decât Sex Pistols. Trei 
gonguri completară ansamblul de percuție. El remarcă de 
asemenea şi numeroşi poliţişti în uniformă sau civili-uşor de 
recunoscut— care se amestecau cu publicul. 

AxI Rose ataca cu violenţă anumite personaje faimoase, Warren 
Beaty de exemplu, pentru a încălzi asistenţa; acum era 
încălzită... 

Roger se întoarse către muzicieni şi ridică braţele. La acest 
semnal cei trei baterişti începură să cânte. Apoi Roger reveni cu 
faţa la public. Toată lumea, prieteni şi duşmani, ascultau cu 
răsuflarea tăiată legătura politică desemnată la răzbunare. 
Percuţiile încetară zgomotul lor ritmat. 

— Primul nostru cântec din această seară este dedicat 
bebeluşilor de focă! Condamnării asasinatelor acestor adorabile 
creaturi, pentru a completa garderoba femeilor şterse, 
dezgustătoare care speră încă să atragă atenţia graţie acestui 
artificiu vestimentar... 

Mulțimea aplaudă. Roger dirija barca spre apele agitate din 
Boise cu diplomaţie. Ordinea perfectă încorona spectacolul... 


— Pisica cu clopoței nu poate prinde şoareci! întotdeauna am 
fost uimit de înţelepciunea acestui dicton!, se adresă 

Roger jurnaliştilor care se prezentaseră în sala de recepţie a 
hotelului său, pentru a-i pune întrebări. 

„Trupele de jurnalişti excitaţi sunt mai puţin periculoase decât 
mulţimea dezlănţuită", reflectă Roger. 

— La cine faceţi aluzie? 

— Ultimele critici veninoase v-au şocat? 

— Declaraţiile senatorului Woolcott cer un răspuns! 

— Vă acuză că promovați războiul între generaţii? 

Întrebările cădeau peste Roger, care disimula agresivitatea sub 
masca unei inocenţe calme. 

— Nu o propăvăduiesc! O constat! Termenul război este prea 
dur! Aş spune mai degrabă că între generaţii există prăpăstii... 
Adulții detestă tinerii! Vă voi da un exemplu... Micuţii lei, 
masculi sau femele, sunt hrăniţi, apăraţi împotriva atacurilor 
leilor masculi sau femele care formează comunitatea. Dar de 
când micuțul leu mascul se apropie de pubertate şi de când 
începe să-i dea blana, este alungat de leii masculi adulţi care 
văd în el un posibil rival... un duşman care le va lua autoritatea 
supremă... Leuţul trebuie să trăiască departe de grup, pentru a 
nu fi rănit sau chiar omorât de mânioşii lei adulţi... Din fericire 
pentru el este destul de puternic pentru a se apăra de hienele 
care îl supraveghează pentru a-l prinde. Când leuţul devine 
adult, puternic şi agresiv, fapt care face parte din bagajul său 
genetic, atacă leii adulţi care l-au gonit din grup. De obicei un 
singur leu adult este şeful grupului. Câteodată sunt mai mulţi 
care împart acest drept...este cazul când este vorba de doi sau 
trei fraţi... În orice caz, micuțul leu devenit adult atacă furios, 
decisiv pe bătrânul leu, şeful grupului şi pe cel tânăr care cere 
puterea. Legea naturii vrea că leul bătrân să fie învins de cel 
tânăr, robust şi dornic să se arate leoaicelor pe care le doreşte. 
Bătrânul leu este alungat la rândul său din grup care nu mai 
este al lui. Umilit, plin de răni, el trebuie să se retragă. El îţi 
trăieşte ultimii ani în singurătate, trist, slăbit. În final moare iar 
hienele şi vulturii îl mănâncă. Vechiul leuţ devenit marele leu, 
vede ridicându-se noile generaţii de leuţi care cresc şi la rândul 
lor cer autoritatea. Cel mai puternic, cel mai robust îl învinge 
după o luptă sălbatică. Învinsul se retrage, trist, epuizat. Şi ciclul 
se înlănţuie ireversibil. Rivalitatea între tinerii lei şi bătrânii lei 


nu va înceta niciodată... 

— Aplicaţi oamenilor legea junglei? 

— Civilizaţia nu schimbă natura profundă a omului. Bagajul 
cultural acumulat pe parcursul mileniilor de oameni, schimbă 
aparent regulile jocului. Adulții se ocupă de copii, îi protejează, îi 
hrănesc, îi educă. De când copiii inocenți, vulnerabili, sunt la 
pubertate, sunt adolescenţi care cer dreptul lor la existenţă în 
lumea adulţilor, antagonismul ancestral revine. Este normal. 
Adulții care se află în fortărețele lor bine protejate, nu acceptă 
cu bine invazia tinerilor. Ştiu că adolescenţii de astăzi îi vor 
învinge mâine. Alungaţi din poziţiile lor privilegiate, adulţii se 
văd împinşi spre pensionare. Adulții puternici de ieri 
îmbătrânesc. Plini de ranchiună, de amărăciune, ei devin 
mizantropi. O singură ieşire le este rezervată : moartea. Ei 
privesc pe tinerii adulţi şi adolescenţi care dansează, fac 
dragoste, se bucură de viaţă, în timp ce bătrânii trebuie să se 
mulţumească cu privitul la televizor şi să se certe cu partenerii 
de viaţă, la fel de acriţi, trişti şi amărâţi. În regnul animal 
stăpânirea este cea care reprezintă puterea, bucuria. În lumea 
oamenilor poziţiile sociale, politice, economice, constituie miza. 
Pentru adulţii mai în vârstă de astăzi, şomajul este marea 
spaimă. Tinerii ajung în grupuri restrânse, înarmaţi cu conştinţe 
noi legate de vârsta calculatoarelor. Adulții care nu sunt 
pregătiţi să le reziste sunt condamnaţi... 

— Nu credeţi, domnule Osborne, că aceste concepţii ale 
dumneavoastră păcătuiesc prin cruzime? 

— Concepţiile mele sunt realiste! Cruzimea este indispensabilă 
supravieţuirii! In lumea noastră, determinată de educaţie, 
faţada politeţurilor ascunde cruzimea... Prăpastia dintre 
generaţii există şi a existat dintotdeauna... Lupta dintre 
generaţii devine din ce în ce mai acerbă... Asistenţa socială a 
bătrânilor este ameninţată. Adulții plini de vigoare şi de 
sănătate nu vor să plătească întreţinerea bătrânilor. Ei uită că 
vor fi şi ei bătrâni... 

— Există critici care susţin că aveţi stofă de politician! 

— Scuzaţi-mă! Eu nu sunt un politician! Fiecare om este un om 
politic. Este o diferenţă! Aristotel pretindea şi pe bună dreptate 
că fiecare om este un zoon politikon, un animal politic, care 
trebuie să înveţe ştiinţele indispensabile guvernării statului. 
Teorie plagiată de Marx, care a interpretat-o, după concepţiile 


sale, şi a dat lumii o ideologie catastrofală pe care niciodată 
societatea umană nu a cunoscut: ideologia comunistă! 

— Ce credeţi despre Jirinovski? 

— Jirinovski este demnul fiu spiritual al lui Lenin şi Stalin şi al 
stră-stră-stră-nepotului lui Gengis-Khan. El pretinde că reface 
harta lumii. Să reconstitui Imperiul Sovietic, să lichidezi 
România, să ocupi Afaganistanul, Iranul şi Pakistanul să-l smulgi 
Statelor Unite! Alaska, California şi Florida. Şi toate acestea în 
numele aşa-zisei ideologii liberal-democratice... Grotesc!... 
Jirinovski! lată prototipul politicianului! Lumea are nevoie de 
oamenii politici, nu de politicieni... 

— Care este diferenţa între oameni politici şi politicieni? 

— Primii se ocupă de bunăstarea comunităţii, ceilalţi fac din 
politică o carieră bine plătită... câteodată moştenită din tată în 
fiu... 

Anumiți politicieni de carieră asociază puterea politică afacerilor 
necurate... Este detestabil! 

— Domnule Osborne, sunteţi acuzat de demagogie pentru că 
susţineţi dreptul tinerilor de optsprezece ani de a fi nu numai 
alegători, ci şi să fie aleşi în sânul ansamblurilor legislative... 

— Găsesc că este normal! Tinerii de 18 ani sunt consideraţi apți 
pentru a muri pe câmpurile de bătălie... De ce nu ar fi capabili 
să se pronunţe dacă vor sau nu să fie trimişi sau nu la abator? 
Eu sunt sigur că vor fi mereu pregătiţi să combată cauza cea 
bună!... Propun de asemenea ca deputaţii care votează pentru 
război, să fie obligaţi să facă un stagiu pe front... În prima 
linie!... Războinicii care au votat intrarea Vietnamului în război 
ar fi dat dovadă de prundenţă dacă ar fi ştiut că prezenţa lor 
printre trupele luptătoare va fi cerută... 

— Domnule Osborne, am zice că agitaţi steagul roşu! 

— Vă înşelaţi grav! Sunt un liberal convins, partizan al liberei 
concurenţe pe plan politic, economic şi cultural. Eu sunt pentru 
suprimarea frontierelor cu condiţia ca legile acceptate de comun 
acord să fie strict respectate... 

— Credeţi, domnule Osborne, că această coexistenţă pacifistă în 
lume ar putea să fie realizată? 

— Nu! Atâta timp cât integrismul religios îşi va impune legile 
sale aberante, pacea nu va putea să se impună. Fanatismul 
religios de orice natură generează terorismul, războiul civil şi 
ameninţă pacea în lume. In acelaşi timp hrăneşte piaţa de arme, 


care face afaceri de aur. Dezafectarea crescândă a populaţiei cu 
privire la Biserică se datorează în mare parte radicalismului 
acelora care rămân fideli credințelor lor. Atunci când preoţii 
furnizează arme teroriştilor sau omoară cu propriile mâini, în 
numele convingerilor lor religioase, caz citat de ziare, înţelegem 
că dogmele propovăduite astfel nu sunt doar insolente, dar şi 
periculoase. Un preot catolic englez a susţinut recent că 
Dumnezeu nu este o fiinţă supranaturală existent în afara 
noastră, ci că binele şi răul există în inima noastră. Superiorii săi 
l-au alungat din Biserică, invocând un argument suprem: 
"minte!" Am auzit că a scris o carte pe tema asta... devenită un 
best-seller... Destul am vorbit despre politică! Abordaţi un alt 
subiect! Muzica, de exemplu! 

— Sunteţi un muzician implicat! Grupul dumneavoastră iradiază 
politica precum cei de la Sex Pistols! 

— Mă aşteptam la această comparaţie! 

— Sunteţi punkeri de lux! 

— lată o asociere împotriva naturii! 

— Grunge-ul, moda săracilor, a fost adoptat cu entuziasm de 
bogătaşi! 

— Nu a existat un grunge al bogătaşilor şi un grunge al 
săracilor... a existat un grunge unic... grunge-ul lui Kurt Cobain... 
o dată ce Kurt Cobain a murit... grunge-ul a murit şi el...a 
însemnat o stare de spirit... 

— The Idaho Clarion compară concertele dumneavoastră, citez, 
un dezgustător festival de Woodstock, care a fost frecventat de 
un public compus din 600.000 de hipioţi, păduchioşi care au 
infectat aerul cu duhoarea lor. 

— Comparatia, în ciuda conotaţiei sale peiorative, mă flatează. 
Pentru ca The Idaho Clarion, un ziar local cu orientare puritanist- 
conservatoare, să aleagă această atitudine negativistă cu privire 
la Woodstock nu mă miră. Nu este nici primul nici ultimul organ 
de presă care să judece mai mult de jumătate de milion de copii 
care caută instinctiv un mijloc de exprimare a solidarităţii lor, să 
simbolizeze unitatea lor şi să creeze viitorul. Putem iubi rock-ul 
sau nu... putem iubi sau nu Woodstock-ul... libertatea opiniei 
este asigurată de Constituţiile tuturor ţărilor civilizate... 
Newsweek, o revistă cu răspândire internaţională, admite că 
Woodstock a devenit un mit naţional, după exemplul lui 
Thanksgiving sau al Bostonului Tea Party — incident care a 


declanşat Războiul de Independenţă al Statelor Unite. Câteva 
rânduri mai în jos, articolul evocă prin asociere de idei atentatul 
terorist de la Haymarket Square, care a provocat numeroase 
victime în cursul unei manifestații sindicale, asemenea 
Masacrului zilei Sfântul Valentin, când un grup de gangsteri au 
fost ucişi de alţi gangsteri îmbrăcaţi în uniformă de poliţişti. Apoi 
autorul articolului ajunge la o concluzie uimitoare: alianţa dintre 
rock'n roll-ul hedonist, cu tentă de misticism psihedelic, şi 
politica de stânga, a favorizat alegerea preşedintelui Nixon. 
Newsweek ar fi putut adăuga că excesele Noii drepte, şi nu 
rock'n roll-ul au provocat căderea lui George Bush şi au facilitat 
intrarea la putere a preşedintelui democrat Clinton. Că votul 
tinerilor adepţi ai rock'n roll-ului a contribuit, în parte, la această 
schimbare de orientare politică, nu poate fi negat. Apoi articolul 
alunecă, din cauza exagerărilor, într-un comic savuros. 
Woodstock ar fi pregătit terenul pentru explozia SIDA intervenită 
unsprezece ani mai târziu, şi ar fi generalizat consumarea de 
droguri printre tineri. După ce a subliniat că SIDA este o 
manifestare a furiei divine împotriva pervertirii oamenilor, 
autorul articolului revine la ambianța Woodstock-ului care vă 
catapultează în afara logicii, în afara timpului, într-un orgasmic 
neant. Traumatizat de Woodstock-ul din '69 consideră că 
Woodstock-ul din '94, deja anunţat, va provoca aceleaşi reacţii 
ca evenimentele din Rwanda, din Haiti şi din Bosnia... Se spune 
că ridicolul omoară. Newsweek a atins acest vârf... The Virgin 
Encyclopedia of Rock citează o frază a unui anume Domn 
Graham Nash care a devenit celebru datorită unei fraze groteşti: 
"când vorbim de Woodstock este ca şi cum am vorbi de cel de-al 
Doilea Război Mondial". Criticii Woodstock-ului uită să spună că 
în timpul acestui festival, care a durat trei zile, nicio violenţă nu 
a fost semnalată... 

— Domnule Osborne, am vrea să cunoaştem părerea 
dumneavoastră despre industrializarea şi comercializarea 
muzicii rock? 

— Este adevărat! Pentru anumiţi industriaşi rock'n roll-ul a 
devenit o marfă supusă legilor marketingului. Numeroasele 
procese dintre industriaşi şi creatorii de rock subliniază această 
realitate. Experienţa mea cu Casa King's Voice este 
concludentă. Totuşi, între industriaşi şi creatorii de rock'n roll s-a 
format o alianţă care-mi evocă asocierea dintre orb şi paralitic. 


Datorită milioanelor şi pieţelor deschise de industriaşi, rockerii 
au ocazia să se facă cunoscuţi. Marii profitori sunt, bineînţeles, 
industriaşii şi oamenii de afaceri care realizează beneficii 
enorme. Rockerii, majoritatea, trebuie să se mulţumească cu 
firimiturile cinei. Dacă prin firea lor, industriaşii sunt material 
avantajaţi, după trecerea Styxului, rockerii preiau frâiele. 
Devoraţi de viermi, primii cad în uitare. Cei din urmă 
supraviețuiesc până la sfârşitul lumii. Din păcate, gloria 
postumă nu are decât o valore simbolică. Existenţa Paradisului 
nu a fost încă dovedită... 

— Sunteţi încă un adversar convins al tabuurilor? 

— Tabu este un termen utilizat de vechii polinezieni şi care are 
semnificaţia unei interziceri religioase. Violarea unui tabu 
atrage, după credinţele primitive, mânia cerească. Cu cât 
indivizii sunt mai primitivi, cu atât tabuurile le fac mai multă 
frică. În zilele noastre primitivismul se asociază cu lipsa de 
cultură. Profitorii de tabuuri au tot interesul de a le menţine. Din 
fericire pentru omenire, cu cât societatea evoluează, cu atât 
tabuurile dispar. 

— Domnule Osborne, aveţi intenţia de a sărbători aniversarea 
Woodstock-ului din '69? 

— Da! Formula aleasă vă va fi anunţată într-un timp util! 

Sic transit gloria mundi... 

Gloria oamenilor dispare în neant... 

La intrarea monumentală a zgârie-norului care umbrea 
mormântul Dexter Corporation, străluceşte astăzi o placă din 
bronz cu litere mari în relief: Steeson Corporation Building, cu 
emblema Stetsonilor— un şarpe încolăcit în jurul unui câine care 
se sufocă.În vechiul cabinet de muncă al lui Dexter este instalat 
biroul lui Red Clairembault, noul patron al Casei de Discuri 
"Harmony"... 

Roger nu era surprins de alegerea lui Chad. Red îşi dovedise 
capacităţile de organizator şi de negociator, în calitate de 
manager general al grupului Osborne. Noul său post reprezenta 
o promovare, un salariu gqvadruplu, prime importante şi 
paticipare la beneficii. Roger îl felicită, dar în acelaşi timp avu 
impresia că nu mai avea braţul drept. 

Pentru a-l înlocui pe Red, Chad propuse pe un tânăr diplomat în 
Ştiinţe Financiare de la Universitatea Harvard, care se arătă 
fermecat să lucreze cu Roger. Kevin Roberts era un băiat 


inteligent, capabil, care îşi îndeplinea cu exactitate obligaţiile. 
Roger remarcă popularitatea crescândă a lui Chad printre tinerii 
grupului. In timp ce asista, din când în când, la concertele lor, 
era sărbătorit ca un suveran coborât în mijlocul fidelilor lui. În 
timp ce-şi anunţa sosirea, toată lumea îşi manifesta o agitaţie 
plină de bucurie. Umplut de cadouri, el le împărțea cu dărnicie. 
Deşi Chad îi oferea aceleaşi onoruri, aceeaşi afecţiune, Roger se 
simţea marginalizat. Marginalizat nu era cuvântul potrivit. Izolat 
într-un turn de cristal ar fi fost imaginea potrivită. Pe Roger îl 
încerca o senzaţie ciudată. El privea lumea din jurul lui cu un 
detaşament crescând ca şi cum era vorba de două lumi diferite. 
Această solitudine artificială câştiga o calitate subtilă, 
nedefinită. Să trăieşti singur în mijlocul mulţimii nu era pentru el 
o experienţă nouă. Conştiinţa de a fi diferit influenţase mereu 
starea lui de spirit. 

Roger descoperea treptat plăcerea de a fi singur, de a fi unic. 
Mai erau şi alte elemente care cântăreau în balanţă. Roger 
resimțea o oboseală ciudată, crescândă. Concertele îl plictiseau. 
Nopțile fără sens petrecute în discoteci, prieteniile triste, fără 
viitor, iubirile banale, bucuriile repede consumate, precum 
jocurile de artificii, îl umpleau de dezgust. In marile hoteluri, 
locaţii temporare, îi venea să se închidă în apartamentul 
nepersonalizat care îi fusese rezervat, şi, despărţit de exterior, 
să scrie pagină după pagină, să savureze cărţi de o bogăţie de 
spirit de neuitat, să privească filme, să stea pe calculator, şi să 
creeze, graţie tehnologiei digitale, un joc extravagant de 
imagine şi de sunet. 

Micro-universul său alcătuit din propriile mijloace, între cei patru 
pereţi ai unei camere necunoscute, îi deschide orizonturile unui 
univers fără limite, în care timpul şi proporţiile, măsurate la 
scară umană, dispăreau. Inţelepţii nu se sacrificau căuntând 
izolarea, retragerea în deşert. Tentaţiile erau produsele propriei 
lor endorfine, căutată cu sârguinţă.In sala de conferinţe de la 
"Harmony House", Chad, Red şi Kevin Roberts studiau proiectul 
lui Roger cu privire la festivalul care trebuia să sărbătorească 
aniversarea Woodstock-ului din '69. 

Red deschise dosarul care se află pe masă, în faţa lui. 

— Am analizat proiectul. || găsesc realizabil şi susceptibil de a 
ne aduce mari beneficii. 

— Sunt de accord!, spuse Kevin. Woodstock-ul din '69 a costat 


3,3 milioane de dolari. Întrările nu au existat, pentru că nu 
existau bariere. Fermierul care a închiriat terenul a interzis 
construirea unei boxe care i-ar fi traumatizat vacile. Riscul de a 
pierde laptele era mare, spunea el râzând. 

Red rămase serios. 

— Filmul realizat, discurile, publicitatea plătită de câteva firme, 
au acoperit cheltuielile şi au adus beneficii. 

Kevin prezentă noi cifre. 

— Woodstock-ul din '94, care îşi va păstra titlul în ciuda faptului 
că se va desfăşura la Saugerties, stat din New York, va costa în 
jur de 30 milioane de dolari. Muzicienii vor fi mai bine plătiţi 
decât la Woodstock-ul din '69. Aproape de douăzeci de ori mai 
scump. Biletele vor costa 135 dolari. Pentru trei zile. Notaţi 
acest detaliu! 

— Devizul pentru proiectul lui Roger este gata. Festivalul său ar 
costa 34 milioane de dolari. Dar sponsorii ar acoperi aproape în 
întregime aceste cheltuieli. Cele 400.000 de bilete, vânzarea t- 
shirt-urilor, CD-urilor, posterelor, şepcilor, casetelor video, 
filmelor de lung metraj, autografelor etc, vor aduce beneficii mai 
mari de 20 de milioane de dolari, deci mai mult de şaizeci la 
sută. Vânzarea CD-urilor şi a casetelor video reeditate va fi 
activată. După calculele noastre ea va aduce în jur de 40 de 
milioane de dolari. Cel puţin!... Experții din marketing sunt 
categorici. Bineînţeles că vom retrage din această sumă cele 10 
milioane care reprezintă premiile acordate grupurilor care vor 
participa la concurs. 

Chad ascultase raporturile cu atenţie. 

— Un singur aspect din această afacere ridică un semn de 
întrebare! 

Roger ridică din sprâncene. 

— Chad, dacă consideri acest festival neprofitabil, sunt pregătit 
să îl finanţez personal! 

Chad surâse. 

— Este o simplă întrebare, nu o obiecţie! Am citit proiectul şi l- 
am găsit promiţător! Aş vrea doar să ştiu dacă festivalul tău, 
scuze, festivalul nostru, nu se va intersecta cu Woodstock-ul'94? 
— Festivalul nostru va fi structurat altfel. Am fost inspirat de o 
idee formidabilă al lui Malcolm McLaren, cu ocazia unui concert 
oferit de Sex Pistols în Statele Unite. "Fiecare puşti, a spus el, va 
avea voie să joace la scenă deschisă alături de formaţia noastră. 


Poate unul dintre aceşti puşti va merita mai mult. Nu este 
formidabil?" 

Chad izbucni în râs. 

— McLaren a avut mereu idei năstruşnice! El era genial! 

— Voi folosi această idee în întregime! Toate grupurile de 
adolescenţi şi de tineri până la 25 de ani, vor fi invitate să se 
desfăşoare la festivalul nostru. Laureaţii vor primi cupe şi premii 
în bani. Marele premiu va fi de un milion de dolari. Toate 
cântecele premiate vor fi înregistrate şi produse pe cheltuiala 
noastră... 

— Şi cine va juriza? 

— Publicul! Voturile vor fi înscrise pe calculator!... Chad ridică 
mâinile. 

— Eu votez cu amândouă mâinile! Roger continuă : 

— Evident că vom invita şi grupuri deja consacrate care vor 
umple împreună cu noi programul de trei zile. În acest fel nu 
vom fi acuzaţi că noi căutăm un succes facil cântând doar 
alături de câteva formaţii neexperimentate. 

— Pe ce asistenţă mizezi? 

— 500.000 sau 600.000 de persoane. În Central Park din New 
York, Rolling Stones au avut un public de 500.000 de persoane. 
Ca şi la QUEENS, publicul nostru la un concert normal este între 
60.000 şi 150.000 de persoane. Voi propune chiar intrarea 
gratuită! 

Faţa lui Chad se alungi. 

— Ce? 

— Nu cunoşti teoria impozitului indirect? Buticurile vor vinde tot 
felul de articole legate de grupul nostru! Comerţul adiacent va 
aduce venituri importante! 

Chad suspină. 

— Stai! Stai!, strigă el panicat. Să spunem că 500.000 de 
persoane înmulţite cu 130 de dolari biletul face 65.000.000 de 
dolari. Putem renunţa la o astfel de sumă? Având toate taxele 
plătite, ne vor rămâne destui bani pentru a sărbători! Cunosc 
idealismul tău, Roger, dar trebuie să mă gândesc şi la acţionarii 
mei! 

Roger evocă în minte vânzarea anticipată a biletelor, spălarea 
banilor murdari... Chad o luase pe urmele bunicului său?... El 
surâse trist. 

— Chad, ai devenit un perfect om de afaceri! 


— Mulţumesc! Apreciez acest compliment venit din partea ta! 
Deci, suntem de acord! Să vindem bilete pentru intrare! 

Red şi Kevin aprobară. 

— Vânzarea biletelor este rezonabilă! Ei pronunţară aceeaşi 
frază în cor. Red adăugă: 

— Să acordăm premii în valoare de 10.000.000 de dolari 
reprezintă o sumă de luat în seamă... 

Roger înţelese realitatea. Red trecuse alături de Chad. 

— Totul este foarte rezonabil!, accentua Kevin surâzând. 

Roger îşi dădu seama de cât de singur era... Chipul lui Chad se 
lumină. 

— Roger, ştiam că vei fi înţelegător... Red, anunţă concertul prin 
toate mijloacele de publicitate! Roger va stabili data! 

Era conştient că îi făcuse o mare favoare... 

Roger intră în hotel după un spectaculos concert în Chicago. El 
făcu un duş, să alunge oboseala, dar această soluţie nu dădu 
rezultate. Cu halatul de baie pe umeri, el se aşeză pe un fotoliu, 
în faţa televizorului şi puse o casetă video. The five heartbeats, 
filmul despre lumea rock-ului de culoare, realizat de Robert 
Townsend. Apoi inspiră o doză de cocaină. Mintea i se lumină, 
epuizarea se topi, înlocuită de o energie care îl reconforta. 
Veronon, valetul-agent, îi dădu câteva doze de Coca-Cola şi 
alune sărate. Roger avea plăceri simple. 

Puțin mai încolo, Vernon anunţă o vizită suprinzătoare, care îl 
făcu se tresară. 

— Domnul Jarvis Penrose vă roagă să îl primiţi câteva minute! 
Valetul îşi dădu ochii peste cap... Roger îşi închise halatul. 

— Lăsaţi-l să intre!, spuse cu o voce neutră. Vernon îl privi cu 
uimire neprefăcută. 

— Foarte bine, domnule! 

Jocul stăpân-valet era respectat cu rigurozitate. Penrose intră 
îmbrăcat într-un costum alb, impecabil, care contrasta cu părul 
lui roşcat ca focul. Avea o servietă diplomat. 

— Vă rog să scuzaţi această vizită târzie, dar aveam să vă 
comunic ceva important! 

Penrose aruncă o privire asupra valetului care îl condusese. 
Vernon ieşi. 

— Domnule Penrose, vă rog să luaţi loc! 

Vizitatorul se aşeză în fotoliul arătat printr-un gest de Roger, 
care îl fixa cu un calm rece. El puse servieta la picioarele sale. 


— Domnule Penrose, vă ofer o doză de Coca-Cola? 

— Mulţumesc, îmi voi aduce aminte de anii adolescenţei mele! 
Penrose goli cutia cu o plăcere vizibilă. 

— Delicioasă băutură! îi regăsesc vechea savoare! Penrose 
părea că se amuză copios. Pisica se juca cu şoarecele. 

— Unul dintre prietenii dumneavoastră, domnule Osborne, a fost 
răpit în timp ce călătorea la bordul yacht-ului său pe mările din 
Saint-Dominique... 

Roger îşi ascunse neliniştea. 

— Este vorba de biograful dumneavoastră, scriitorul Vincetn 
Dillon... Biograful dumneavoastră autorizat? 

În acea clipă Roger avu impresia că miza existenţa pe o carte. 
— Da! Şi am încredere în el! Spuneţi că a fost răpit... de pirați? 
— Exact! 

— Piraţii dumneavoastră? 

Un surâs, mai degrabă o grimasă machiavelică, fu singurul său 
răspuns. Penrose mai goli o cutie de Coca-Cola. Apoi luă 
servieta şi o puse alături de Roger. 

— lată o copie a manuscrisului lui Vincent Dillon. Am păstrat o 
copie. Originalul se află la scriitor. Biografia dumneavoastră nu 
este încă terminată... 

Penrose făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Oamenii mei l-au eliberat pe prietenul dumneavoastră... 
Acum se află în siguranţă, sub supravegherea mea... 

— Inţeleg... 

— Vincent Dillon nu a fost cumsecade cu domnul Wilbur Stetson 
şi cu mine... Evident, biografia nu va putea apărea sub forma ei 
actuală... Nu toate adevărurile sunt bune de spus... Sunteţi de 
acord... nu-i aşa? 

Roger îl privi lung, fără să răspundă. 

— Aţi păstrat în permanenţă contactul cu Vincent Dillon? 

— Da! Mereu! 

— Aveţi o părere proastă despre mine, domnule Osborne... 

— Nu pot să vă ascund adevărul, domnule Penrose... 

— Ar trebui să vă rectificaţi gândurile, domnule Osborne... Tonul 
lui Penrose era ameninţător. 

— Vă atrag atenţia că lucraţi pentru Stetson Corporation... şi 
pentru Chad Stetson... Este trist să-ţi trădezi prietenii... domnule 
Osborne... 

Penrose îi repeta numele obsedant, ca o lovitură de gong... 


— Cei doi valeţi, domnule Osborne, sunt agenţi de la CIA... Și 
aveţi legături cu Leslie Perkins, ofiţer de la CIA... Relaţii 
privilegiate... 

Prezenţa lui Jared şi a lui Vernon la birou îl asigura... dacă nu era 
la dispoziţia lui Penrose, şi ei... 

— Suntem la cel de-al douăzecilea etaj al acestui imobil, 
domnule Osborne... o săritură în gol nu este o performanţă 
agreabilă... 

Roger se ridică fierbând de mânie. 

— Domnule Penrose, vă invit să ieşiţi! Şi repede! Vizitatorul se 
ridică la rândul său. Un surâs crispat îi deforma gura. 

— Sunteţi foarte vulnerabil, domnule Osborne! Să nu uitaţi! 
Foarte vulnerabil! 

Vernon intră. 

— Pot să vă servesc încă ceva, domnule? 

— Mulţumesc, Vernon! Conduceţi-l pe acest domn! 

Jared apăru în uşă. Avea aerul unei pantere gata să atace 
victima. Ironic, Penrose privi pe cei doi tineri, salută pe Roger, 
apoi se îndreptă spre uşă, escortat de Vernon. 

Roger se aşeză în fotoliul său şi deschise o cutie de Coca-Cola. 
El se întrebă dacă Jared şi Vernon auziseră dicuţia dintre el şi 
Penrose. Apoi remarcă filmul care se derula pe ecranul 
televizorului. Zgomotul dialogului şi al muzicii acoperise duelul 
verbal dintre el şi vizitator. Dar cum se explica intrarea lor atât 
de propice? El decise să nu forţeze nota cerând lămuriri. 

Va avea parte de sfârşitul violent al lui Jim Robbins, câtăreţul de 
la Deadly Sinners, al lui Bob Hutton, tânărul gigolo? Va fi 
mărunţit de o maşină infernală, ca Jimmy Stewart şi Denny 
Grant? Sau bătut la colţul unei străzi, ca 

Bruce Gordon?... Să se plângă lui Chad?... Bunicul său îi lăsase 
moştenire nu doar imperiul spus, ci şi pe Penrose şi organizaţia 
sa de criminali!... Să-l anunţe pe Leslie Perkins?... Jocul lui 
Perkins era echivoc... Perkins îi mărturisise într-o zi, ca secret, 
că un ofiţer de la DEA, Clifford Moeseley, lucra în corpul tehnic al 
grupului, sub acoperirea directorului echipei video... dar 
Moeseley demisionase... concediat?... plecat din proprie 
iniţiativă?... dispărut?... 

Roger se uita la film fără să reuşească să se concentrze, să 
urmărească firul acţiunii... Amenințarea morţii plana deasupra 
capului său... să facă bilanţul existenţei sale... era momentul... 


el îşi dedicase viaţa rock'n roll-ului... la fel ca Moloch, rock-ul 
devorează pe copiii săi... după moartea lui Will, bolnav de SIDA, 
era ultimul supravieţuitor al grupului fondat la Eton... uitase 
numele anumitor parteneri care s-au succedat alături de el... 
succesul depăşise visele lui cele mai extravagante... succesul, 
banii care curgeau în valuri dezlănţuise furia apelor... adâncimii 
mării fremătânde... erau şerpii infernului... gelozii, corupţii, ură, 
trădări, crime... răul sub forma sa cea mai pură... moartea... 
trecerea în infinit era... poate... cea mai bună soluţie... 

După anunţul oficial al festivalului organizat la iniţiativa grupului 
Osborne şi susţinut de "Harmony Hoise", 300.000 de bilete se 
vândură în primele patruzeci şi opt de ore. 

Roger cunoştea procedeul. Spălare de narco-dolari. Era clasic. 
Perkins cunoştea de asemenea sistemul... atunci de ce nu intra 
în acţiune?... de ce? 

Aşteptând acest eveniment care trebuia să intre în istorie, 
spunea mass-media, concertele din turneul american se 
înlănţuiau într-un succes neîntrerupt. Când vom fi recunoscuţi 
mondial, urcarea urmează o curbă ascendentă, pe care nimic nu 
o poate opri... doar imprevizibilul... 

La Philadelphia 80.000 de spectatori şi-au exprimat entuziasmul 
pentru grupul Osborne. 

In cabina sa, Roger se dezbrăca de costumul de scenă, în timp 
ce Chad intră surăzător. Purta un costum negru croit de Armâni. 
Solemnitatea sa contrasta cu tinereţea chipului său. El surâdea, 
dar ochii lui erau trişti. Grijile îl încărcau. 

— Roger, sper că vei accepta să cinezi în compania mea. 

— De accord! Dar de ce această ţinută de ceremonie? Este o 
cină de gală? 

— La acel restaurant unde am rezervat masa sunt cunoscut ca 
un om de afaceri, nu ca un hippiot! 

— Bine! Fac un duş, apoi mă îmbrac în negru pentru a nu strica 
armonia peisajului! 

Un sfert de oră mai tărziu, el era pe banchetele de piele din 
marele Cadillac al lui Chad. Cu un gest nervos, îşi trecea mâna 
din când în când prin păr. Apoi îşi aminti că este amfitrion. El 
desfăcu o sticlă de şampanie şi umplu cele două pahare. 

— Pentru succesul tău, Roger! 

— Pentru strălucita ta carieră şi pentru minunatul tău debut, 
Chad! 


O suspiciune traversă mintea lui Chad. Roger făcea aluzie la 
moartea ciudată a bătrânului Stetson? 

— Este bine!, adăugă Roger. La douăzeci şi unu de ani, să faci 
pe şmecherul pe Wall Street! Mantegna ar putea să facă un film 
care ar lăsa în urmă multiplele dinastii lansate de producţiile de 
la Hollywood! 

Suspiciunile lui Chad dispărură. Vocea prietenului său exprima o 
admiraţie entuziastă. Chad decise să intre în subiect. 

— Roger, am aflat de vizita pe care Penrose ţi-a făcut-o cu 
îndrăzneală. O iniţiativă nefericită... L-am dezaprobat şi i-am 
făcut reproşuri... 

— Eram sigur că a acţionat de capul lui! 

— Solidaritate era cuvântul de bază în clubul nostru de Veneţia! 
Roger luă o gură de şampanie. 

— Secole s-au scurs de la întâlnirea noastră de la Veneţia! 

— Sunt de acord cu tine... dar timpul nu a şters afecțiunea pe 
care ţi-o port... eşti foarte aproape de inima mea... îmi vine să te 
sărut... 

El atinse cu buzele sale gura prietenului său... 

— Bob mi-a povestit încântat că într-o zi l-ai sărutat, spuse 
Roger. Credeai că sunt eu? 

— Este adevărat! Asemănarea voastră e diabolică... eşti gelos? 
— Nu am cunoscut niciodată acest sentiment... am oroare de 
gelozie... la prima scenă de gelozie pe care o fată mi-a făcut-o, 
rup legătura... 

— Nu ai întâlnit încă fata visurilor tale... fata care să rămână în 
mintea ta, în sângele tău... care să se identifice cu fiinţa ta... 

— Sper să nu o întâlnesc niciodată... nu vreau să-mi complic 
viaţa, deja tulbure... 

Chad umplu din nou paharele... Apoi, pe un ton detaşat, ca şi 
cum ar fi fost vorba de un fapt divers, el relată: 

— O veste... am uitat să ţi-o spun mai devreme... Jarvis Penrose 
a fost victima unui accident... a căzut de la cel de-al douăzecilea 
etaj al hotelului său new-yorkez... ca şi săracul de Stratmore... 
ancheta a stabilit: sinucidere... 

Roger îl privi uimit... nu de moartea lui Penrose care merita 
acest sfârşit... ci de răceala calculată a lui Chad... el făcea faţă 
la crize cu un calm perfect... nervozitatea sa vizibilă de la 
începutul întâlnirii dispăruse... Între adolescentul Chad şi tânărul 
adult Chad se ridica o barieră înaltă ca un munte... Chad cel 


generos, exuberant, pregătit să ia apărarea celui slab în faţa 
celui puternic, devenise un om de afaceri brutal, necruţător... 
imaginea lui Caligula îi reveni în minte... Caligula omorâse 
prefectul Mcron, executorul operelor sale... Chad îl omora pe 
Penrose... Penrose se prezentase în faţa lui Roger şi îl 
ameninţase cu moartea... acum Chad îşi atribuia rolul cel bun, 
îndreptar al relelor... 

— Încă un pahar de şampanie, Roger? 

— Te rog! Cred că-mi va face bine!... Chad ridică paharul. 

— Pentru loialitatea ta! 

— Loialitatea mea te-a cucerit! 

— E vorba de un caz particular, Roger! Ai refuzat să te pretezi 
jocului lui Leslie Perkins... o canalie acest Perkins... e plătit de 
mine... dar lăcomia sa îi va face rău... voia să obţină de la tine 
informaţii care i-ar fi permis să facă presiuni asupra mea, ca să 
obţină avantaje mai importante... 

— Chad, cum ai aflat de întâlnirea mea cu Perkins? 

Cu mâna sa liberă, Chad îşi masă fruntea. El reluă după o scurtă 
pauză: 

— Faţă de tine nu am secrete... unul dintre valeţi a citit 
cuvintele pe buzele lui Perkins, în cursul ultimei întrevederi... 

— Jared? 

— Da! Jared! Nu era el şoferul tău la întâlnirea cu Perkins 
stabilită în împrejurimile Boise-ului? Jared este agent dublu. 
Vernon de asemenea. Când avem doi patroni, primim două 
salarii. Simplu! Nu-i aşa?... Vernon şi Jared au înregistrat pe 
bandă amenințările pe care Penrose le-a făcut, cu ocazia vizitei 
la tine... 

— Deci apartamentele în care stau sunt vătuite cu microfoane? 
— Ştiai, Roger! Mark Schweise te-a prevenit... 

— Credeam că este CIA, FBI sau DEA care le puneau... 

— Şi eu le puneam... pentru binele tău... pentru a interveni şi a 
te apăra dacă intervenea ceva rău... Dar tu însuţi ai fost 
prudent... Nu spuneai nimic compromiţător. Cât despre 
explorările sexuale, mai mult sau mai puţin ortodoxe, pe nimeni 
nu interesa. Poate că excitai curiozitatea, dar asta nu atrăgea 
după sine vreo consecinţă... 

— Şi dacă Perkins vorbea... de relaţiile tale cu el... 

— Ce relaţii? Nu l-am întâlnit niciodată! El primea banii prin 
mijloace şi prin intermediul unei persoane care nu avea legătură 


cu mine... În principiu sumele sunt depuse pe numele său în 
Elveţia sau în anumite paradisuri fiscale... Este procedeul 
curent... Nimic nu putea fi stabilit pe seama mea... 

Roger asculta cuvintele lui Chad şi-şi spunea că nu l-a cunoscut 
niciodată. Căci între Chad adolescentul şi Chad tânărul adult era 
legătura genetică, mereu aceeaşi... Nu! Nu va putea niciodată 
să se adapteze la noua sa mentalitate... El mă iubea... Chad era 
cel mai bun prieten, — cu excepţia lui Will... Chad îi dovedise 
ataşamentul... îl scosese din gaura unei crize aproape mortale... 
— Sunt de neatins!, spuse Chad cu convingere şi încredere în 
propriile forţe... 

Deodată, Chad luă proporţiile unui Gulliver în ţara piticilor... 
imaginea care i se impuse lui Roger... 

— Şi alături de mine vei fi şi tu de neatins!, continuă Chad. 

El tăcu şi surâse. Plecă capul sub greutatea gândurilor. In acea 
clipă avea aerul unui tânăr om, cu chip deschis, inteligent, suplu 
ca o liană, aproape vulnerabil... dar alături de acest Chad 
prieten, moţăia Chad giganticul, care nu ezita să distrugă pe toţi 
cei care vor îndrăzni să se pună împotriva lui. Şi a celor care îşi 
vor proclama independenţa... Chad era arhetipul adultului 
concurent, energic, pe care scrupulele nu îl împiedică să omoare 
pentru a-şi atinge scopul... Roger trebuia să obţină confirmare a 
temerilor sale... 

— Prietenul tău, Vincent Dillon, e liber... şi o sumă importantă 
pentru a-l despăgubi... El va putea să termine fără probleme 
biografia ta...Voi fi fericit dacă îmi vei dedica primul volum 
apărut pe piaţă! 

— Sigur! Primul exemplar va fi pentru tine! 

— Roger, Îmi place să menajez susceptibilitatea ta, dar... 

— Dar... ce? 

— Am citit textul... câteva pasaje vor trebui rescrise... de ce să 
murdărim anumite reputaţii? 

— Am dreptul să văd textul înainte de a apărea cartea. De la 
început Vincent Dillon a admis această condiţie. Să nu-ți fie 
teamă! 

— Nu aş putea eu, în calitate de prieten şi de colaborator, să 
corectez materialul? 

— Fii rezonabil, Chad! Voi avea impresia că sunt supus unei 
cenzuri. Tot ceea ce urăsc mai mult pe lume este cenzura! Este 
cel mai rău aspect... 


Privirea lui Chad se întunecă. 

— Păcat, Roger! Să interpretezi oferta mea aşa... Liniştea se 
adânci... După o pauză, comentatorul de la 

MTV anunţa cu o voce veselă: 

— Woodstock-ul '94 organizat la iniţiativa grupului Osborne, 
excită entuziasmul tuturor iubitorilor de rock'n roll. Calitatea 
muzicii compuse de Roger Osborne şi splendoarea concertelor 
lui anticipează un spectacol care va marca epoca sa prin înalta 
ţinută, ca şi prin durată. O competiţie înrăită se anunţă. Care 
dintre cele două Woodstock-uri va ieşi învingătoare? Aşteptăm 
pronosticurile voastre! Sunt informat că se fac pariuri! Roger 
Osborne spunea cu ocazia unui interviu că rockul este muzica 
celui de-al treilea mileniu! Afirmaţie îndrăzneață care, după 
umila mea părere, se va împlini!... Ochii lui Chad se luminară. 
— Ştiam! Ştiam, Roger că eşti o fiinţă excepţională! De când te- 
am întâlnit la Veneţia! Şi nu m-am înşelat!... Să toastăm pentru 
succesul grandios al carierei tale! 

Roger surâse cu o tristeţe care întrezărea o bucurie... aurora 
care urmează nopţii... 

— Acest capitol este terminat, Chad! 

— Nu înţeleg... 

— De ceva vreme voiam să-ţi spun... dar nu am găsit ocazia... 
Mă retrag... 

— Ce?... Harmony House nu-ţi mai convine? 

— Nu! Nu e vorba despre asta!... Abandonez cariera mea de 
rocker... 

Chad îl privi perplex. 

— Glumeşti? 

— Nu! Sunt obosit... obosit de moarte... Chad surâse. 

— După un jacuzzi, o noapte petrecută cu o fată la pubertate şi 
un somn reparator, vei abandona aceste idei prosteşti... 

— Decizia mea este luată, Chad! 

Chad puse mâna pe genunchiul lui, ca şi cum ar fi vrut să-i 
transmită prin acest contact propria sa energie, optimismul său. 
— Ascultă! Nu lua decizii pripite!... lată, renunţ la propunerea 
mea privind corectarea biografiei tale... 

— Nu are legătură cartea cu răzgândirea mea... 

— Să te retragi... ce înseamnă asta?... Să iei o vacanţă? Sunt de 
acord! Din când în când avem nevoie de odihnă mai scurtă sau 
mai lungă... este de înţeles... 


— Nu!...Vreau să mă retrag într-o căsuţă la malul mării... Între 
pereţii ei să construiesc un univers imaginar... mai puternic 
decât ceea ce numim realitate... Înconjurat de cărţile mele şi 
casetele video, de calculatoarele mele... datorită tehnologiei 
digitale voi construi lumea visurilor mele... nu o lume ternă... o 
lume în plină mişcare... 

— După agitația creativă a existenţei tale de rocker, nu vei 
putea suporta izolarea unei închisori inventată de tine... 

— Voi păstra contactul cu lumea exterioară... voi face surf... 

— Dacă este vorba de o glumă, să ştii că e de prost gust!, 
exclamă Chad deodată iritat. Şi Woodstock-ul '94 pe care l-ai 
iniţiat... II abandonezi?... plecarea ta intempestivă va fi o 
lovitură... Am investit zeci de milioane de dolari în această 
întreprindere.... 

Pe chipul lui Chad se vedea o expresie ciudată. Roger crezu că 
participă la una dintre acele alteraţii produse de calculatoare, 
care bulversează o fizionomie şi îi dă o nouă înfăţişare. Nu era 
metamorfza Doctorului Jekill care devenea de nerecunoscut sub 
chipul repugnant al Domnului Hyde. Chad păstra aceleaşi 
trăsături regulare, dar, în acea clipă, ca un bloc de gheaţă. 

— Nu abandonăm prietenii sub impulsul unui capriciu, a unui 
spleen pasager, care mâine va fi şters de temperamentul tău 
robust, optimist. Faci parte dintr-un club mult mai bine unit 
decât Francmasoneria, decât oricare altă confreerie sau 
comunitate religioasă închisă. 

Surâsul său, care de obicei era cuceritor descoperea dinţii săi de 
un alb strălucitor, amintind de colții de lup. 

— Dexter nu fusese acceptat în acest club, continuă el. Devenit 
uriaş, a fost îndepărtat fără probleme. Suntem de neatins, 
Roger. Noi suntem deasupra turmei. Solidaritatea noastră este 
un sistem de apărare foarte bun. 

Chad făcu o pauză. Trăsăturile sale se îmblânziră. Vocea lui 
deveni blândă. 

— Suntem prieteni, Roger... Prietenia ta este mai scumpă decât 
toate comorile din lume... 

— Nu vei pleca, Roger! Nu-i aşa? Surâse. Un surâs în colţul 
buzei. 

— Aminteşte-ţi adagiul de demult: a pleca înseamnă să mori 
puţin... câteodată poţi muri de adevăratelea... 

Roger înţelese aluzia. Inainte atribuise schimbarea de caracter 


al lui Chad influenţei exercitate de noile sale responsabilităţi, 
urcării sale la baza corporației Stetson. 

Astăzi, pentru prima oară, se îndoi de sănătatea sa mentală... 
Suspiciunile sale deveniră aproape certitudini. Chad nu 
ordonase numai moartea bunicului său, dar era şi autorul moral 
al lichidării lui Penrose. Penrose ar fi fost în continuare 
executorul unor opere josnice, meserie în deplină cu exactitate 
sub Wilbur Steson. Dar în timp ce organizase crima vechiului 
său patron, el semnase propria sa condamnare la moarte. Chad 
urma o construcţie mentală logică. Dacă Penrose omorâse pe 
bătrânul Stetson, de ce nu ar fi tentat să omoare moștenitorul, 
de ce mai avea nevoie de el? 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile lui Roger, Chad continuă: 

— Penrose a părăsit scena atunci când a trebuit... nu te iubea, 
Penrose... oh, nu... dacă i-aş fi urmat sfatul, Bob te-ar fi 
înlocuit... Penrose nu putea să înţeleagă că o copie nu ar putea 
să egaleze niciodată un original... Bob este imaginea ta... replica 
ta perfectă... dar pasiunea îi lipseşte... dimineaţa când tu te razi 
în faţa oglinzii... dacă ai cânta, imaginea ta reflectată ar 
deschide şi ea gura... dar sunetul nu ar ieşi decât din a ta... Încă 
un pahar de şampanie, Roger pentru a sărbători cel de-al treilea 
disc de platină pentru Never say forgive me... şi pentru a-ţi 
arăta viul meu interes pe care îl am pentru cariera ta, îţi dau 
vestea cea mare!... am semnat precontractul pentru viitorul tău 
film! Am obţinut pentru tine condiţiile acordate celor mai mari 
vedete ale ecranului! Şase milioane pentru trei săptămâni de 
filmare şi doi la sută din venitul brut! Este extraordinar! Primul 
tău film a adus 137 milioane de dolari. Şi nu rulează pe ecrane 
decât de trei luni. Cel de-al doilea film va aduce cel puţin 200 de 
milioane... Producătorul a fost minunat! A ales cel mai bun 
regizor de la Hollywood, un scenarist experimentat... să nu-ţi fie 
frică!... nu te vor putea eclipsa căci tu nu ai rival... 

Roger îşi ascundea iritarea. 

— Iţi mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase, dar trebuia să 
mă întrebi! 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză! De altfel erai preconizat pentru o 
repartiție a grupului tău pe marele ecran. Madonna face film 
după film... Bowie de asemenea... 

Roger îşi dădu seama că era inutil să-l contrazică. Când 

Chad se ambala, nimic nu ar putea să-i frâneze elanul. Ei goliră 


paharele de şampanie. 

— Vreau să fac din tine un monstru sacru!, strigă Chad. Deodată 
buzele lui desenară un surâs contrariat. 

— M-am lăsat dus de un entuziasm prematur! Trebuia să-mi dau 
seama!... Eşti obosit!... 

Pentru a nu-l stresa pe Roger, el decisese să-l lase puţin liber... 
— Inainte de festivalul Woodstock 3, ar trebui să iei câteva zile 
de vacanţă. Inregistrarea ultimului tău disc poate să aştepte. 
Câteva zile petrecute în ambianța încântătoare a Hawaii-ului... 
surf, fete frumoase, soare, coliere de flori nu te-ar tenta?... lată, 
vorbesc ca un ghid turistic... 

— Incognito? 

— Sigur! Incognito!... Doar doi oameni vor supraveghea, de 
departe pentru a nu te jena cu prezenţa lor... Eşti un personaj cu 
risc mare, adăugă Chad râzând. 

— Ideea nu e prea rea... Dar te previn, Chad, nu voi renunţa la 
decizia mea... _ 

— Vom discuta această problemă după întoarcerea ta. In 
Hawaii, vei avea tot timpul să reflectezi... Am un singur regret. 
Afacerile mele mă împiedică să te însoțesc. Era mai bine atunci 
când eram liber precum vântul... precum păsările... precum un 
adevărat Hell's Angel... 

— Vorbeşti ca mine... ar trebui să mă înţelegi... 

— Te înţeleg, Roger... toţi oamenii visează la libertate... o 
libertate fără limite... Din păcate datoria ne impune legile ei... 
Cheltuielile tale în Hawaii vor fi suportate de "Harmony"! 

— Mulţumesc! Dar am destui bani pentru a-mi permite acest 
lux... Dacă mi-ai acoperi cheltuielile, ai risca să fii acuzat de 
fraudă şi de abuz al bunurilor sociale... 

Chad izbucni în râs. 

— Nu suntem în Italia, dragul meu... De altfel Harmony face 
parte din proprietăţile mele personale... Pot dispune de ea 
atunci când vreau... ţi-am spus, Roger... sunt de neatins... 

— II voi lua pe Bob cu mine... Mă va învăţa surful... e un surfeur 
profesionist... 

Chad umplu din nou paharele. 

— In Hawaii vei constata că pasivitatea e apăsătoare, 
insuportabilă pentru bărbaţii activi ca tine şi ca mine... Ador 
distracţiile, dar distracţiile fără sfârşit m-ar sufoca... Să bem în 
sănătatea ta şi pentru vacantele fără zăpadă pe râurile 


paradisiace ale Hawaii-ului... 

Prezenţa lui Roger în dublu exemplar în Hawaii, Bob era o sosie 
perfectă, trecu la început neobservată. Închiriase o vilă izolată 
care se scălda în razele soarelui. El făcea surf ore întregi. 

După înţelegere cele două gărzi de corp rămâneau la o distanţă 
rezonabilă, dar le permitea să intervină dacă circumstanţele ar fi 
cerut o rapidă intrare în acţiune. 

Datorită lui Bob, Roger deveni un surfeur profesionist. Spre 
sfârşitul sejurului la Hawaii, în urma unui simplu hazard, 
prezenţa lor pe insulă fu observată. Un cuplu de turişti care 
iubea plajele solitare, căzu peste Roger şi însoţitorul său care 
aluneca bucuros pe valurile înspumate. Îi recunoscură uşor, căci 
cântăreţul şi umbra sa nu aveau ochelarii cei negri. Prin 
intermediul presei, tinerii înfierbântaţi de această veste făcură o 
mini revoluţie. Insula deveni un loc de pelerinaj. Singurătatea 
căutată de Roger şi prietenul său avu un sfârşit trist. Dacă 
făceau surf, o turmă de surferi agitau valurile, ca nişte delfini 
umani. 

Supărările se sfârşiră într-o dimineaţă, pe plajă, când o mulţime 
de fete săriră neaşteptat pe idolul lor. Cum nu puteau face 
diferenţa între original şi sosie, ele le smulgeau hainele, pentru 
a le păstra ca amintire, şi îi lăsară goi precum Adam în Paradis. 
Gărzile de corp trebuiră să intervină pentru a pune sfârşit 
acestei situaţii amuzante. 

A doua zi dimineaţa, Roger, Bob şi îngerii lor păzitori plecară cu 
primul avion spre New York. 

Sejurul în Hawaii îi permisese lui Roger să îşi cunoască mai bine 
sosia. 

Avionul zbura peste Ocean când Roger primi un telefon de la 
Chad 

— Am găsit în curierul tău o scrisoare de ameninţare cu moartea 
semnată de un grup fundamentalist. Îţi reproşează cântecele de 
blasfemie care împrăştie haosul în mintea tinerei generaţii. De 
obicei nu iau în serios aceste lucruri. Dar ca să fac faţă la orice 
eventualitate, am angajat un poliţist privat specializat în 
apărarea anti-teroristă. (Râsul lui Chad întrerupse pentru câteva 
clipe convorbirea). Moartea unui mare actor sau pictor biciuieşte 
vântul şi valoarea operelor sale. Eu te prefer viu! 

Intors la New York, Roger găsi grupul schimbat. Kevin Roberts 
reînoise tot personalul administrativ şi tehnic. Ultimii 


supraviețuitori ai epocii Stratmore fuseseră concediaţi. Chiar şi 
coafezele, macheuzele, recuziterii, servitorii fuseseră înlocuiţi. 
Roger întâlnea feţe necunoscute. În mod excepţional dansatorii 
şi muzicienii rămăseseră. Echipa artistică trecuse cu bine peste 
acestea. Ultimul recrut era Samuel Levy, un tânăr regizor, plin 
de diplome. Un element nou se adăuga. Drew Perry, chitaristul, 
Alan Parker, cel de-al doilea baterist şi pianistul negru Sam 
Tomlin compuseseră cântece destul de reuşite. Două fuseseră 
reţinute pentru Harmony House, care propunea să le lanseze. 
Trupa avea deci toate şansele să supravieţuiască, chiar dacă 
Roger să retrăgea din joc. 

Brentwood ceru o întrevedere cu Roger. 

— Am luat toate măsurile pentru a vă asigura apărarea 
împotriva tuturor agresiunilor. Am primit instrucţiuni precise în 
privinţa persoanei dumneavoastră. Echipele mele vor face garda 
cu rândul, 24 de ore din 24. Îmi permit să vă informez că un 
colet capcană, care venise pe adresa dumneavoastră, a fost 
dezamorsat, acum două zile. Nu era vorba de o bombă cu 
întârziere pusă la punct de tehnicieni profesionişti. Nu vreau să 
vă neliniştesc. Prudenţa se cere mai mult ca niciodată. Vă rog, 
domnule Osborne, să renunţaţi la ieşirile fără protecţie armată. 
Cea mai banală escapadă, fie spus, incognito, riscă să se 
termine într-o baie de sânge. Gărzile de corp vor fi umbra 
dumneavoastră. O simplă imprudenţă ar putea să pună în 
pericol viaţa lor. 

Roger îşi ascundea mânia sub masca unui calm bine controlat. 
Întrevederea se termină în coadă de peşte, Brentwood nu a 
obţinut cooperarea cântăreţului. 

După plecarea sa, Roger îl ceru pe Chad la telefon. O secretară 
îi răspunse că domnul Chad era într-un consiliu, în ciuda 
instrucţiunilor formale, ea îi va anunţa acest apel. Câteva clipe 
mai târziu, vocea lui Chad se auzi, în sfârşit, la celălalt capăt al 
firului. 

— Te ascult, Roger! Dar fii scurt! Sunt foarte ocupat! 

— Voi fi scurt! Polițistul tău expert şi trupa lui mi-au invadat 
viaţa privată! Acest Brentwood e de o mie de ori mai enervant 
decât Loring! 

— Calm, Roger! Calm! Brentwood garantează securitatea ta cu o 
singură condiţie: ca tu să respecţi regulile! Sunt rezonabile! 
Furia lui Roger explodă: 


— Nu mă interesează regulile lui! Nu am nevoie de aşa ceva! Nu 
sunt nici preşedinte de republică, nici prim-ministru! 

— Nu te ambala! în orice caz eşti mai cunoscut chiar decât 
preşedintele Bangladeşului, al Paraguay sau al Madagascarului! 
Mai important decât prim-ministrul Suediei sau al Greciei! Cine 
cunoaşte numele primului ministru al Suediei sau al Greciei? Tu 
le ştii? Eu nu le ştiu! în sfârşit vom discuta toate astea mâine 
seară! Te invit la cină! La revedere şi pe mâine! 

Roger era furios. Chad îl obliga să trăiască atâta timp cât 
existenţa lui va fi profitabilă pentru corporație. Această idee îl 
făcea paranoic... 

Repetiţiile pentru festivalul Woodstock făcute de grupul Osborne 
şi de Harmony House începuseră. Kevin Roberts şi Samuel Levy, 
cu acordul lui Roger, puseseră la punct un program somptuos 
care trebuia să dureze trei zile. Numeroase formaţii rock atrase 
de perspectiva unui mare spectacol şi de premiul care era pus în 
joc îşi anunţaseră deja participarea. 

Pentru a lucra fără a fi deranjat de fani, grupul se retrăsese la 
Newport, Rhode Island, un orăşel liniştit la malul mării. El 
închiriase un întreg hotel, izolat, ceea ce permitea muzicienilor 
să cânte părţile cele mai zgomotoase, fără să deranjeze pe 
vecini. Studioul fusese amenajat într-o grădină de iarnă. 
Dansatoarele exersau în restaurant, transformat în sală de 
balet. 

Roger lipsea des. Muzicienii puteau să-şi execute partiturile fără 
să aibă nevoie de prezenţa sa. Regizorul se strâmba, dar nu 
îndrăznea să ceară cântăreţului, foarte apreciat şi sus pus, să 
partiticipe la repetiţii. Roger şi Bob participau în schimb la 
repetițiile de balet, pentru a se încadra într-o coregrafie de 
ansamblu. 

Cea mai mare parte a timpului lor liber ei o petreceau pe plajă, 
surfând pe valurile vertiginoase, care lăsau în urmă spuma albă. 
Roger făcea sporturi violente cu o aviditate uimitoare pentru cei 
care îi cunoşteau moderaţia, spiritul său visător, temperamentul 
său contemplativ. Era traumatizat de sinuciderea lui Kurt 
Cobain. Ea îi aducea aminte de sfârşitul tragic al lui Jim 
Morrison. Jim murise din cauza unei supradoze, spunea el. 
Sindromul auto-distrugerii atât de răspândit printre rockeri era 
condiţionat de mai mulţi factori: ascensiunea lor la o vârstă 
fragedă, în timp ce experienţa vieţii le lipsea, gloria, banii care 


curgeau în valuri şi le permite extravaganţele cele mai scumpe, 
cele mai fabuloase şi existenţa lor agitată, pe o coardă deasupra 
unei prăpăstii. Ei se găsesc mereu sub proiectoarele rampei, 
care le arde aripile. Victime ale sindromului auto-distrugerii ei 
sunt antrenați spre moarte cu o forţă irezistibilă. Roger simţea 
adesea senzaţia că era înghiţit de o nelinişte. Mijloacele sale de 
apărare erau fragile din cauza efectelor devastatoare ale 
succesului, ale marelui succes, care venea pe neaşteptate şi 
găsea pe rockeri nepregătiţi. Imaginile explozive, 
fantasmagorice, create de calculatoare, se repetau în viaţa 
reală. Roger spunea apropiaților lui uimiţi că pierduse plăcerea 
de a broda sunete pentru cântece, să alinieze cuvinte cu 
rezonanţă scandată, voluptatea de a-şi regăsi fanii dezlănţuiţi, 
care îl acopereau cu adoraţia lor...Într-o seară, după o repetiţie 
mai obositoare decât de obicei, un balet excentric care prefigura 
lupta mortală dintre rock'n roll şi jazz, Roger se retrăsese la bar. 
Cu coatele sprijinite de zinc, el bea un Bloody Mary, aşteptându- 
| pe Bob care trebuia să sosească. 

Sam Levy, noul regizor, intră în sală. La vederea lui Roger, se 
apropie de el şi îl salută jovial: 

— Hy, Bob! 

— Hy!, răspunse Roger amuzat de confuzie. 

Sam arătă paharul lui Roger şi comandă barmanului: 

— Acelaşi lucru! Ai observat, Bob? în filme, clienţii barului cer 
invariabil, “acelaşi lucru"! Sunt tentat să lansez o nouă bere... 
ea va avea marca "acelaşi lucru"... toate filmele vor face 
publicitate gratuită berii mele...Voi distruge orice concurenţă şi 
voi câştiga o grămadă de bani! 

— Deh, în filme toţi actorii beau tone de cafele, pentru a-şi 
ocupa mâinile... toţi manipulează ceşti sau pun cafea în cești... 
În trecut actorii aprindeau ţigări... totuşi, astăzi preţul cafelei se 
înfundă pe toate pieţele şi săraca ţigară e interzisă... 

— Ai dreptate, dar marca mea de bere va avea ceva special... 
ea se va numi "Acelaşi lucru ca Roger Osborne!" Nu e genial? 

El hău două înghiţituri de Bloody Mary... un plescăit de limbă şi 
un suspin de plăcere... 

— Super, super mare... Apropos de super... Ai dansat astăzi ca 
un zeu... Îl eclipsezi pe Roger... nu glumesc... 

— Mulţumesc! 

— Eşti mai natural decât Roger! 


— Într-adevăr? 

— El foloseşte un limbaj prea rafinat pentru un cântăreţ rock... 
Câteodată îmi dă impresia că recită din Shakespeare... 

Roger intră în joc. Mark nu l-a confundat niciodată cu Bob. 
Contestaţia lui Sam dovedea că deseori discipolul depăşeşte 
maestrul. 

— Ar trebui să îi spui să se corecteze... 

— Să cer unui monstru sacru să renunţe la proastele sale 
obiceiuri... este de negândit... g 

— Aş spune contrariul... este receptiv la sfaturile bune... In acel 
moment, Bob făcu, ca de obicei, o intrare spectaculoasă. 

— Salut, Roger! Salut, Sam! Barman, un Black Hawk, cu o 
jumătate de măsură de Sloe gin! 

Sam privi aiurit pe cei doi muzicieni. Roger izbucni în râs. 

— Bob nu a zis „acelaşi lucru"! 

Regizorul schiţă un surâs jenat, apoi schimbă tactica. Se adresă 
lui Bob cu o bucurie bine mimată. 

— Cât ai lipsit tu, ne-am amuzat intrând în jocul confuziei. Roger 
se pretează dialogurilor neprevăzute... Am vrut să observ 
reacţiile lui... nu a tremurat o secundă... Acum vă las... 
coregraful vrea să-mi arate schiţa viitorului său balet, "Ceartă 
pe o stradă din Bronx"... Roger, mi se pare că l-ai aprobat în 
principiu... 

— Da! Ideea nu e rea deloc! E de actualitate! Sam plecă grăbit. 
Roger avu impresia cîştigării marelui pariu... 

Mai erau zece zile până la deschiderea oficială a Festivalului 
Wodstock 3. Elementele metalice din tribune şi schela scenei 
fuseseră deja instalate. 

Repetiţiile grupului Osborne continuau într-un ritm infernal. Se 
pregăteau ultimele cântece ale lui Roger Osborne, Let's dance 
till Death do us part, care povestea o satiră pe formula 
consacrată de ceremonialul căsătoriei şi In my end is my 
Beginning, said the Queen of Scots. 

A doua zi, Klive Roberts convocă presa pentru a anunţa pe un 
ton grav că nenorocirea a atins din nou grupul. 

— leri seară, după căderea nopţii, Bob Essex, talentat cântăreţ 
şi dansator, sosia lui Roger Osborne, a ieşit pentru a face o 
plimbare sub clar de lună. 

De obicei era însoţit de prietenii săi pasionaţi ca şi el de sportul 
nocturn. De această dată nu a găsit amatori care să si împartă 


pasiunea cu el. Toată lumea era obosită. A plecat singur. Cum 
plimbarea sa nautică se prelungea în mod anormal, gărzile 
noastre de corp au început să le neliniştească. Domnul 
Brentwood, şeful acestora, a trimis o echipă în căutarea lui. La 
10 kilometri au găsit jetul lui Bob Essex care plutea abandonat. 
În cursul nopţii patrule ale poliţiei maritime care a fost alertată 
şi elicoptere cu proiectoare au pornit în căutare. _ 

Fără rezultat pozitiv. Corpul lui Bob Essex nu a fost găsit. In 
afara elementului sentimental, această dispariţie pune mari 
probleme tehnice. Într-un timp foarte scurt trebuie găsit un 
dansator capabil să înlocuiască pe Bob Essex şi care să semene 
cât de cât cu Roger Osborne. Trebuie să spunem că poliţia nu a 
exclus ipoteza unei răpiri. Până la ora actuală, nimeni nu a cerut 
nimic. Pentru moment, versiunea accidentului este singura 
plauzibilă. Vă vom ţine la curent cu viitoarele ştiri. 

Dipariţia inexplicabilă a lui Bob Essex învăluia grupul într-o aură 
de mister care se adâncea din zi în zi. Am putea spune că 
fatalitatea se încăpăţâna să îi urmărească... 

Festivalul Woodstock 3 era anunţat ca un mare succes artistic, 
comercial şi mediatic. 

Previziunile se îndepliniră. Şase sute de mii de persoane se 
reuniră pentru a urmări o răsfăţare muzicală care prezenta 
alături de grupul amfitrion Osborne, 5 formaţii care se bucurau 
de o celebritate mondială, şi 16 grupuri tinere, încă 
necunoscute, selecţionate după criterii precise: interpretare 
muzicală, expresie artistică, joc de scenă, balet şi deasupra 
tuturor, originalitatea sunetului care caracterizează formaţiile cu 
prestigiu. Premiile fură distribuite şi contractele fură propuse 
laureaţilor. 

Harmony House realiză beneficii importante şi reputaţia sa îi 
permise să se situeze printre firmele de seamă. 

Ultimele ecouri ale Woodstock 3 se stinseră, grupul Osborne îşi 
acordă o vacanţă de două săptămâni. Un nou turneu în Statele 
Unite aduse succese în serie şi bani în cantităţi industriale. Un 
ultim concert trebuia să aibă loc la New York, un spectacol de 
gală oferit de grupul lui Madison Garden, înainte de a zbura spre 
Europa, unde era aşteptat cu braţele deschise de un public 
idolatru. i 

Asta făcu ca scandalul să izbucnească. In New York Post apăru 
un articol semnat de Jim Simpson, asistent al inginerului de 


sunet, care părăsise grupul câteva zile în urmă. Titlul era 
imprimat cu caractere îngroşate: "Impostorul! Roger Osborne 
sau Bob Essex!" 

Articolul se întindea pe patru coloane: secretele ascunse despre 
dispariţia lui Bob Essex. In realitate această afacere ascundea o 
enormă fraudă. Roger Osborne se înecase în largul Newportului 
şi Bob Essex, sosia lui, uzurpase numele său, poziţia sa, 
celebritatea sa şi banii săi.In concertul live, Bob Essex murmura, 
mima cuvintele cântate, procedeu numit lip-sync, în timp ce în 
play back se transmitea vocea lui Roger Osborne. Printre hârtiile 
cântăreţului dispărut, Bob Essex găsise partiturile cântecelor 
care trebuiau să constituie noul album al grupului.In studio, 
imitaţiile vocale atinseră perfecțiunea. Un bun inginer de sunet 
este capabil să lucreze o voce slabă şi să îi dea strălucirea şi 
culorile dorite. 

Pe scenă, amplificările pot să înlocuiască în parte această 
imperfecţiune, dar fără rafinamentele obţinute în studio. Dar în 
acelaşi timp mărirea volumului riscă să reliefeze anumite 
diferenţe foarte fine, care permit să demascheze misterul. Bob 
Essex s-a identificat atât de mult cu personajul Roger Osborne, 
care îl face să fie confundat cu modelul său. Dar emoția, 
tensiunea puternică pe care o suportă până ce se prezintă în 
faţa marelui public, în pielea lui Roger Osborne, depăşeşte 
forţele sale, rezistenţa sa nervoasă. 

Redactorul-şef al ziarului preciza că autorul îşi asuma întreaga, 
responsabilitate a afirmațiilor sale. 

Mass-media se băgă în acest scandal care includea nu numai 
personajul, încriminat ci şi pe Harmony House care se preta la 
această afacere. Purtătorul de cuvânt al firmei declară că ea nu 
tolerează ca opinia publică să fie dusă în eroare asupra 
identităţii cântăreţului-vedetă al grupului Osborne. Pentru 
moment o substituire este de neînchipuit.... 

Refugiat în apartamentul care îi fusese rezervat de obicei la 
Piaza, Bob Essex citea şi recitea articolul care dezvăluia 
"impostura". În timp ce Roger dispăruse în larg, Chad, Red, 
întreg grupul intraseră în panică. Fără cântăreţul lor formaţia 
era condamnată la dispariţie. După moartea lui Freddy Mercury 
Queens încetaseră să mai existe. 

Chad chemase responsabilii de grup în conferinţă. 

De comun acord deciseseră să facă apel la Bob Essex. O 


substituție, cel puţin temporară, se impunea. 

Bob îl înlocuise adesea pe Roger căruia îi plăcea să dispară în 
anonimat pentru o zi sau două. Red presupunea că Roger nu 
este mort. Victimă a caracterului său fanatic, imprevizibil, 
decisese să dispară în neant pentru a scăpa de greutatea 
celebrităţii. Nu era exclus să îl vedem într-o zi revenind 
surâzător, încântat că jucase o farsă bună prietenilor săi. 

Chad împărtăşea opinia lui Red. La rândul, său Roger va săruta 
pe sosia lui care împiedicase năruirea grupului. Dacă am anunţa 
oficial dispariţia lui Roger, vânzarea laser-discurilor, a cd-urilor, 
casetelor video şi sonore, va cunoaşte o scădere spectaculoasă 
apoi Osbornii vor fi uitaţi. Doar Doors făcuseră excepţie. 

Bob nu avea doar posibilitatea, ci şi datoria să salveze grupul 
ameninţat cu dispariţia. Bineînţeles eforturile vor fi 
recompensate. Va primi beneficii importante. 

La început Bob fusese flatat de această propunere. Era 
considerat apt să menţină grupul în viaţă şi demn să-şi asume 
provizoriu rolul lui Roger. Kevin adăugase că toate biletele puse 
la vânzare pentru viitorul turneu european fuseseră epuizate. A 
anula concertul însemna să piardă câteva milioane de dolari. 
Bob ezitase înainte de a-şi da acordul. Perspectiva era totuşi 
seducătare. Să se bucure de reputaţia, de gloria lui Roger era un 
vis care îi hrănea adeseori fanteziile... 

O dată prins în angrenaj, constatase că responsabilitatea era 
prea mare şi el nici măcar nu-şi imaginase. Ideea de a se 
retrage, de a abandona acest rol ingrat, îl bântuia. Dar Chad se 
opusese. Acum Bob regreta slăbiciunea sa, lipsa lui de energie. 
Inconştient, se angajase pe un drum fără întoarcere... 
Scandalul izbucnise... 

El suporta consecinţele singur, fără niciun ajutor... Se simţea 
trădat... abandonat... 

Fraza pronunţată de purtătorul de cuvânt al Harmony House era 
ambiguă: "Pentru moment o substituire este de neînchipuit... 
pentru moment..." 

Semnificaţia acestor două cuvinte îl lovi ca un pumn. El nu 
semnase niciun document cu Chad sau Red care l-ar salva dacă 
impostura ar fi descoperită... 

Poate că Roger fusese omorât... 

Plexul solar al lui Bob se contractă dureros. L-ar putea acuza că 
comandat crima înainte de a-l deposeda nu numai de poziţia 


privilegiată, ci şi de identitatea sa... 

Chad ar trebui să convoace presa şi să spună adevărul. Să 
declare că Bob Essex nu era decât instrumentul său, executorul 
instrucţiunilor sale... 

Formă numărul de telefon al lui Chad. O secretară îl informă cu 
o voce neutră că domnul Stetson era absent, că părăsise New 
York-ul devreme şi că, pentru moment, nu putea să dea de el. 
Bob încercă atunci să dea de Red. Secretara lui Red îi dădu un 
răspuns simlar. "Domnul Clairembault lipseşte. Cum se întoarce 
la birou vă va suna". 

Bob înţelese în sfârşit că îl lăsaseră singur să înfrunte 
scandalul... 

Spre sfârşitul după-amiezii, primi un telefon. Sam Levy îi cerea 
să se pregătească pentru concertul lui Madison Garden. 
Articolul din New York Post nu trebuiau să îl impresioneze. Nu 
era decât o furtună într-un pahar cu apă. Harmony House va 
face tot ce este posibil pentru a lumina atmosfera, Bob trebuia 
să-şi păstreze seninătatea, înainte de a se prezenta în faţa 
publicului care îi va fi fidel. 

— Fidel cui ?, strigă Bob. Lui Roger Osborne sau lui Bob Essex? 
Anulaţi spectacolul! 

— Nu! Fii rezonabil! Toate biletele sunt vândute! Jurnaliştilor 
care se prezentară în holul hotelului li se răspundea invariabil: 
— Instrucţiunile domnului Osborne sunt categorice! Nu primeşte 
vizite şi nu acordă interviuri! 

La ora şaptesprezece, Kevin Roberts şi Sam Levy coborâră din 
Mercedesul lor oprit în faţa uşii de la hotel, intrară preocupaţi în 
hol şi se îndreptară către ascensoare. 

jurnaliştii se îndreptară către ei. Chipul închis al lui Kevin 
Roberts şi nervozitatea regizorului excitară curiozitatea 
jurnalişilor. Întrebări rapide privind articolul din New York Post 
bombardară pe cei doi reprezentanţi ai grupului Osborne. 
Managerul general se limită la un răspuns laconic: 

— La dracul! 

Levy nu spuse nimic. 

Cele două personaje se îngrămădiră în lift. Uşile se închiseră 
fără zgomot. 

Cu intuiţia profesionistă a jurnaliştilor de veghe, schimbară 
priviri pline de subînţeles. Remuşcări şi surprize se anunțau... 
Aşteptarea lor nu fu înşelată. Încidente, aparent fără importanţă, 


se înmulţiră. 

Gardianul primi un telefon din interior. Obrajii săi se goliră de 
sânge. În ciuda disciplinei sale perfecte, personalul hotelului 
lăsa să se vadă o agitaţie abia perceptibilă. 

Apoi un grup de civili, care erau de fapt poliţişti, intră, traversă 
holul cu paşi precipitaţi şi urcă într-un ascensor. Două personaje 
care purtau costume îi urmară, câteva minute mai târziu. 
Titularii rubricii "Câini vagabonzi" recunoscură pe medicul legist 
şi asistentul lui District Attorney. Taciturni, grijulii, ei degajau un 
aer de solemnitate. 

Ambianţa se încărca de electricitate. Jurnaliştii asaltară cu 
întrebări pe gardian. Demnul funcţionar, de obicei politeţea 
întruchipată, spuse un sec, "fără comentarii"! 

Reporterii care, pentru orice eventualitate, se postaseră în 
apropierea uşii de serviciu a hotelului remarcară excitaţi sosirea 
unei ambulante. Un medic în alb, uşor de recunoscut după 
stetoscopul pus după gât, intră ca vântul într-un ascensor, 
urmat de patru infirmiere, în alb de asemenea, care aveau o 
targă rulată. Gărzile de corp plasate în punctul strategic 
împiedicau accesul jurnaiştilor care trebuiră să se mulţumească 
a se plimba pe coridor. Poliţişti în uniformă sosiră imediat după 
ambulanţă. Apoi civili care purtau insigna poliţiei din New York şi 
de la FBI. Curioşii se strânseră pe trotuar. 

După douăzeci şi cinci de minute, medicul şi echipa lui 
reapărură. De această dată infirmierele purtau pe targă o formă 
umană acoperită cu o pânză albă. Ambulanţa plecă, ducând 
noua sa povară. Două motociclete şi o maşină a poliţiei îl 
escortau... 

Sediul de la Central Intelligence Agency din Langley, Virginia. 
Attonerey General Adjoint prezidează o şedinţă care reuneşte 
reprezentanţii de la CIA, de la Biroul Federal al Investigaţiilor, de 
la Drug Enforcement Administration, de la Internai Revue 
Service şi de la Custom Service. 

La ordinea zilei: ancheta în jurul enormei reţele de spălare a 
banilor provenind din traficul de stupefiante şi arme, având 
drept centru Corporaţia Stetson. 

Munca în colaborare cu organizaţiile Statului, la toate nivelele, 
dorită de guvern, nu era executată mereu în bune condiţii căci o 
rivalitate le opunea sistematic. Fiecare voia laurii victoriei sau să 
arunce vina pe alţii, în timp ce eşecul unei misiuni îi mânia pe 


comisarii şi subcomisarii din Senat. 

Discuţiile aveau loc în sala de consiliu de la CIA, pentru că 
ofiţerii ei şi agenţii ei îndepliniseră marea parte a problemei. 
Activitatea ilegală a anumitor Bănci, întreprinderi şi grupuri 
integrate în corporaţia Stetson se dezvolta pe patru continente. 
Printre delegaţii de la Country Narcotic Center, creat de CIA, se 
găsea Leslie Perkins care avusese ca sarcină Harmony House şi 
grupul Osborne. 

John Clahoun, Attonerey General Adjoint, insistă asupra 
ultimelor probleme puse de acest grup, binecunoscut în lumea 
întreagă. 

— Aţi stabilit adevărata identitate a cântăreţului acestui grup? 
— Da! La morgă! Explică directorul de la FBI. Amprentele 
digitale ale lui Roger Osborne, luate cu ocazia arestării sale de 
la Denver, Colorado, se găseau în calculatoarele Diviziunii 
noastre de Identificare. Amprentele cadavrului descoperit în 
baia apartamentului său din Hotel Piaza nu corespund cu cele 
ale lui Roger Osborne. Era vorba de Bob Essex, sosia lui. 
Confuzia a fost creată de extraordinara lor asemănare. 

— Cauza precisă a morţii sale este cunoscută? 

— Medicul legist a constatat efectele fatale ale unei supradoze 
de heroină. 

— Ipoteza unei crime este exclusă? 

— Medicul nu a găsit pe corpul său urme care ar fi putut sugera 
violenţe... 

Directorul adjunct de la CIA interveni: 

— Agenţii noştri Vernon Corway şi Jared Panton, alăturaţi în 
calitate de valeţi cântăreţului grupului, nu au observat nicio 
mişcare suspectă în jurul lui Bob Essex. Este vorba de o 
sinucidere. Încapabil de a suporta traumatismul provocat de 
revelarea imposturii sale, şi-a pus sfârşit zilelor. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu Roger Osborne? Publicul se 
impacientează, tinerii sunt împotriva autorităţilor, care, spun ei, 
nu fac nimic pentru a rezolva misterul dispariţiei sale. 

— Ofiţerul Leslier Perkins care a fost infiltrat în reţeaua Harmony 
House ar putea să vă vorbească de Roger Osborne. L-a cunoscut 
personal. 

— Vă ascult! Fiţi scurt! 

— Domnule, eu am primit misiunea de a juca rolul unui agent 
dublu, înainte de a intra în cercul intim al bătrânului Wilbur 


Stetson, şi după moartea sa, să câştig încrederea nepotului său, 
Chad Stertson. În acest fel am reuşit să înţeleg şi să obţin dovezi 
asupra spălării de bani făcută de Harmony House. l-am dat 
managerului general al grupului Osborne, care a acceptat să 
depună mărturie împotriva lui Chad Stetson dezvăluind 
complicitatea sa cu oamenii din Satul Major al grupului Osborne 
şi de la Harmony House. Din păcate, a fost omorât, ca şi ofiţerii 
care îl supravegheau. Regizorul Mark Shweize a decis să divulge 
spălarea de bani practicată de anumiţi oameni din grupul 
Osborne. Dar nu ştia raporturile care ar fi existat între Chad 
Stetson şi cei care spălau narco-dolarii. Actualmente martor 
protejat, a luat o nouă identitate, aşteptând procesul care se va 
deschide. Cu Roger Osborne am avut mai multe întrevederi. El 
era dispus să colaboreze cu CIA, dar nu a mai vrut când a auzit 
că Chad Stetson mă plăteşte. Inţeleg acum reticenţele sale, cu 
atât mai mult cu cât viaţa sa era ameninţată. Dispariţia sa nu 
este încă elucidată. Nu cred că ştia despre activitatea ilegală a 
lui Chad Stetson. Pot certifica că Roger Osborne nu era implicat 
în această activitate. Nu era decât un instrument necesar. 
Graţie charismei sale el mobiliza mulţimea de tineri şi facilita 
mişcarea banilor, utilizată în cursul operaţiilor de spălare de 
bani. Roger Osborne manifesta de mult timp dorinţa de a se 
retrage, să abandoneze grupul şi să pună sfârşit carierei sale de 
cântăreţ şi de compozitor. Chad Stetson, care îi câştigase 
prietenia, exercita presiuni asupra sa pentru a-l reţine. Roger 
Osborne era găina cu ouă de aur. 

Directorul de la FBI completă declaraţia lui Leslie Perkins: 

— Am contactat pe scriitorul Vincent Dillon, biograful lui Roger 
Osborne. Nu a primit niciun semn de viaţă din partea tânărului 
cântăreţ de la dispariţia sa. Noi ştim că îi plăcea să se amestece 
incognito prin mulţime. Familia sa va fi autorizată să recupereze 
veniturile sale care se ridică la mai mult de o sută de milioane 
de dolari. 

Directorul de la CIA luă cuvântul: 

— Cred, domnule, că trebuie să trecem la acţiune. La ora 
actuală dispunem de dovezi suficiente pentru a distruge reţeaua 
de spălare a banilor din interiorul Corporaţiei Stetson. Vor cădea 
multe capete. 

— Mai puţin capul lui Chad Stetson. Am studiat dosarele pe care 
mi le-aţi dat. Personal, tânărul Chad nu este implicat în nicio 


operaţie ilegală. 

— Exact, domnule. Lipsesc probele. După cum ştiţi, bancherii 
sunt obligaţi să semnalizeze mişcările de fonduri care li se par 
suspecte. Bancherii ce fac parte din Stetson Corporation au 
făcut-o mereu, pentru a-şi dovedi bunacredinţă. 

Directorul FBI răspunse: 

— Mulțumită informaţiilor şi probelor de care dispunem, putem 
lansa o lovitură ce ne va aduce o recoltare bogată. 

Directorul CIA adăugă: 

— Imi permit să vă atrag atenţia, domnule, asupra unor 
incidente semnificative. Un bancher din Bahamas care se afla în 
obiectivul nostru a fost asasinat. Un om de afaceri eleveţian, ce 
figura şi el pe lista noastră de suspecți, s-a sinucis. Sau a fost 
ajutat. Impărtăşesc opinia colegilor mei. Trebuie să trecem la 
acţiune. 

Procurorul general oftă: 

— Veţi opera numeroase arestări, importante cantităţi de 
stupefiante vor fi confiscate, câteva duzini de milioane vor intra 
în casieria statului, opinia publică va aprecia aceste succese. 
Dar noi, noi ştim că operaţia, în ciuda rezultatelor sale 
spectaculoase, este un semieşec. Chad Stetson, intangibilul 
Chad Stetson, va privi de sus aceste lucruri, ştiind că o dată 
harababura trecută, va putea să-şi reia ocupațiile frauduloase. 
Legenda inviolabilităţii lui se va reafirma. Chad Stetson, va 
spune toată lumea, este mai presus de lege. 

— De data asta putem lovi. Nu aşteptăm decât ordinul dvs. 
pentru a declanşa operaţiunea Blue Ribbon. Totul este pregătit. 
Vă reamintiţi, domnilor, de conducătorii BCCI? Bancheri ce 
albeau narco-dolari. Ei au fost invitaţi la nunta fictivă a unui 
ofiţer de la vamă, infiltrat în rândurile lor. Când s-au prezentat în 
ţinuta lor festivă, pentru a participa la această sărbătoare, au 
fost săltaţi fără probleme şi îmbarcaţi în maşinile poliţiei. 
Operaţiunea noastră este mai vastă, după cum aţi constatat, 
studiind doarele. Nu se va limita la arestările unor şefi ai unei 
singure bănci. Sunt prevăzute descinderi la 30 de bănci, la 49 
de societăţi imobiliare, la opt galerii de artă, la 11 cazinouri, la 
11 societăţi de transport aerian, maritim şi auto, la 21 de 
întreprinderi diverse, dintre care şi Harmony House, ce practică 
spălarea de bani. O parte din responsabilii lor au legături directe 
sau indirecte cu traficanţii de droguri. Am prevăzut trei sute 


optzeci de arestări numai pe teritoriul Statelor Unite. Ridicări de 
documente vor avea loc în câteva paradisuri fiscale, în afara 
legalităţii. judecători, poliţişti, politicieni care au colaborat cu 
răufăcătorii, vor fi de asemena arestaţi. Comisii rogatorii vor fi 
adresate autorităţilor din Statele Unite şi din Italia, Luxemburg, 
Columbia şi Peru. Secretariatul de Stat se însărcinează cu 
intervenţiile diplomatice. Este una dintre cele mai vaste 
operaţiuni executate vreodată împotriva traficului de droguri. 
De data asta, vom tăia toate braţele lui Chad Stetson, deşi el nu 
este încă implicat. Dar noi sperăm că aliaţii lui, după ce li se va 
promite clemenţă, vor vorbi făcând să cadă capete până acum 
intangibile. 

— Preşedintele a fost deja informat. Sunt autorizat să dau 
semnalul verde. Sper să nu fim dezamăgiţi de rezulate... 

John Donovan, un tânăr pasionat de yachting, făcu escală într-o 
mică localitate din Insula Antigua. Peste plaja mângâiată de 
valuri, se vedeau aliniate casele pescarilor, cu acoperişuri albe, 
roşii sau galbene, încrustate pe verdele pădurii. Palmieri înalţi se 
aglomerau pe ici şi colo pe coasta cu contururi neregulate, 
Donovan aruncă ancora ce muşcă din fundul nisipos, vizibil prin 
apa clară. O şalupă mică îl duse la țărm. Sări pe plaja goală şi se 
îndreptă spre un mic bar, înconjurat de un însemn promiţător: 
„Paradisul regăsit".Incă de la intrare el fu impresionat de 
prospeţimea ce domnea înăuntru. Patronul, un metis adipos, 
servea pe clienţi, majoritatea negri, ajunşi deja în diverse stadii 
de beţie. Donovan se mişcă printre ei şi avu surpriza să se 
găsească lângă un tânăr ce purta cu el o trusă albă. Cu o pălărie 
de paie, ochelari fumurii, tricou albastru, bermude cu fiori. 
Visător, tânărul sorbea dintr-o bere, având culcat la picioare un 
setter alb englez. 

Acest personaj îi evoca lui Donovan pe cineva cunoscut. Brad 
Pitt sau River Phoenix. Dar Brad Pitt tocmai turna acum un film 
la Hollywood, iar River Phoenix ajunsese hrană pentru viermi. O 
imagine lugubră, care îl dădu fiori. 

Ros de curiozitate, el îl privi din nou cu coada ochiului, mai atent 
la trăsături. El comandă la rândul lui o bere. Brusc, spiritul lui se 
lumină ca un foc de artificii... „Rock... rock... rock'n roll..." 
Donovan mergea des la concertele rock. Profilul străinului se 
potrivea cu cel al unui personaj pe care el îl idolatriza... şi 
anume Roger Osborne... dar Roger Osborne dispăruse... toată 


lumea ştia că a murit... 

Impresionat, intimidat, el îşi înghiţi cu greutate saliva... 

Totuşi, încercă o tentativă de apropiere: 

— Aveţi un câine foarte frumos câine, domnule! Răspunsul sună 
rece, tăios: 

— Mulţumesc! 

Donovan jucă totul pe o carte: 

— Nu sunteţi cumva un interpret? Cred că v-am auzit cântând... 
— Nu. Faceţi o confuzie. Nu, sunt complet afon! Tânărul plăti 
consumaţia, salută politicos, apoi ieşi fără să se grăbească, 
urmat de căţeluşa sa albă... 

Tulburat, el se îndreptă spre barman, ce spăla un pluton de 
pahare: 

— Îl cunoaşteţi? Pe tânărul cu câinele alb? Metisul scutură din 
cap: 

— Nu! Îl văd pentru prima oară! 


Sfârşit