Vintila Corbul — Salvati-ma! Sunt miliardar

- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


VINTILĂ CORBUL 


SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! 


Titlul original: Sauvez-moi! Je suis miliardaire! 
Versiune românească de Pavel Mocanu după manuscrisul în 
limba franceză 


- VINTILĂ CORBUL - 


E foarte greu să te hotărăşti când este vorba de cariera ta. În 
ce mă priveşte n-am reuşit niciodată să mă hotărăsc. Se spune 
că sunt un om nehotărât. Şi aşa este, când mă duc la o 
discotecă, stau câte o jumătate de oră în faţa oglinzii şi nu ştiu 
dacă să-mi pun un fular albastru cu buline roşii sau unul roşu cu 
buline albastre. 

La fel mi se întâmplă şi când e vorba de fete. Am o preferinţă 
ascunsă pentru blonde, dar dacă trece o roşcovană a dracului de 
sexi mă iau imediat după ea. Să nu credeţi cumva din câte am 
spus că aş fi vreun fustangiu. In general le tratez cu un anumit 
dispreţ. Orice s-ar spune despre egalitatea sexelor, sunt convins 
că băieţii sunt net superiori fetelor. Arătaţi-mi o campioană de 
baseball, de catch, de surf sau de curse automobilistice! Una sau 
două ar putea să se strecoare, dar şi acestea prin contrabandă. 
Surogat! 

Tatăl meu vrea să mă fac bancher. Se pare că tradiţia familiei 
o cere. Tatăl meu este bancher, tatăl său a fost bancher, bunicul 
său a fost tot bancher iar străbunicul... Mă opresc căci încep să 
nu mă mai regăsesc între atâţia strămoşi. 

Cred că unul dintre strămoşii dinspre tată fura din templu şi 
Isus l-a gonit urgent din lăcaşul sfânt blestemându-l să fie 
cămătar din tată în fiu, până la Judecata de Apoi, ca evreul cu 
bucata tăiată din piesa lui Shakespeare, pardon, care vroia să 
taie o mică bucăţică din debitorul său. Dar să trecem peste asta! 
Este o chestiune cam complicată. 

Fiindcă veni vorba de evreul lui Shakespeare. Să nu vă 
închipuiţi că sunt evreu, sionist, semit sau ceva în genul acesta. 
Sunt creştin din tată în fiu. Asta nu vrea să spună ca sunt 
antisemit. N-am nimic de împărţit cu ei. La şcoală am avut o 
prietenă, o evreică. O chema Rebecca, exact ca pe eroina 
scriitoarei Daphne de Maurier. Era o fiinţă ciudată şi misterioasă. 
Am adorat-o până într-o zi, când am surprins-o cu Olivier 
îmbrăţişându-se pe culoarul ce ducea spre un colţişor întunecat. 
De atunci am tratat-o cu un dispreţ suveran. Ce puteam să fac? 
Am şi eu orgoliul meu de bărbat. 

Dar să revenim la cariera mea. Deocamdată aceasta este 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


problema numărul unu. Dacă ar fi să aleg singur, aş alege fără 
să stau pe gânduri surfingul, motociclismul sau dansul. Mor de 
plăcere când încalec pe câte un val înalt de patru sau cinci metri 
la Waikiki Beach, la unchiul meu, americanul, când merg cu 
motocicleta cu şase cilindri de 300 c.p., care literalmente sare 
sub tine sau când dansez până în zori la „Vaca turbată” sau la 
„Clubul 33”. Tata, însă, pretinde că acestea nu sunt „cariere” 
care să aducă venituri. Mai curând se petrece un fenomen 
invers: te secătuiesc de venituri. 

Intr-o seară tata mă trase de o parte şi îmi vorbi prieteneşte: 

— Ascultă, bătrâne, dacă vrei să iroseşti, puţin câte puţin, 
capitalul care ţi-ar reveni după moartea mea, poţi să te ocupi de 
surfing toată viaţa, asta, bineînţeles dacă nu-ţi rupi gâtul între 
timp. Ar mai fi o soluţie, să încredinţezi altora administrarea 
bunurilor tale. Ar avea ei grija să-ţi irosească averea, cum se 
spune, prin procură. 

Tata mă cam lua peste picior, dar eu mă făceam că nu pricep 
şi i-am răspuns cu toată seriozitatea de care sunt capabil că am 
să mă gândesc. Tata, un om de obicei foarte calm, suspină 
adânc: 

— Greu blestem pe capul meu, băiete! 

M-au amărât foarte mult cuvintele sale dar m-am prefăcut că 
le tratez cu o nonşalanţă veselă, care l-ar fi făcut să crape de 
invidie şi pe Patrick Duffy, idolul meu din vremurile acelea. 

Am zis bine „vremurile acelea” căci de atunci mi-am schimbat 
preferinţele. In prezent admiraţia mea s-a oprit la celebrul 
compozitor Maurice Jarre. Prietenul meu, Olivier, căruia tare aş 
vrea să-i mângâi mutra pistruiată cu o directă în bărbie, zicea că 
aş fi gerontofil. l-am răspuns cu un aer superior că nu se pricepe 
la jazz şi că o să rămână tâmpit până la Judecata de Apoi. 

Dar să revenim la cariera mea. Până la urmă chestiunea 
începe să mă obsedeze. Chiar şi la antrenamentele de canotaj- 
skiff, unde toate eforturile fizice şi intelectuale trebuie să se 
concentreze în vederea unui scop unic — executarea într-un ritm 
susţinut de către toţi membrii echipajului a ordinelor şefului — 
gândurile mele se îndreptau spre viitoarea mea carieră. Da, 
ideile acestea negre mă urmăreau de o vreme, aşa cum îl 
urmăreau fantomele pe Macbeth. 

Nenorocirea mea constă în faptul că m-am născut într-o 


- VINTILĂ CORBUL - 


familie plină de celebrităţi. Ziceţi şi dumneavoastră dacă n-am 
dreptul să mă simt deprimat. 

Tatăl meu, normal că trebuie să încep cu el, este bancher. 
Banca sa, „La banque commerciale de France et d'Angleterre” 
este unul dintre stâlpii lumii financiare europene. Găsesc că 
această carte de vizită este suficientă. 

Unchiul meu Jerome este profesor de biologie la Sorbona şi 
laureat al Premiului Nobel. Este un tip jovial, amabil şi de o 
simplitate seducătoare. Niciodată n-ar zice că i-a strâns mâna 
regelui Suediei. 

Unchiul Julien şi-a dobândit celebritatea pictând nuduri în 
toate poziţiile imaginabile. Cu o mutră serioasă, este în stare să 
debiteze într-un ritm drăcesc mii de bancuri care te fac să mori 
de râs. 

Dar clanul patern, al familiei Courtenay, în ciuda importanţei 
sale, este cu mult depăşit de clanul matern, al familiei 
Sunderland Beauclair şi Montgomery, căci se pare că ăştia ar fi 
descoperit casele de bani ale lui Saladin, au schimbat aurul în 
eurodolari, care circula fără să se oprească prin toată lumea, un 
fel de perpetuum mobile sacru. Şi după fiecare tur îşi dublează 
valoarea şi îşi măresc volumul. Unchii aceştia, în cea mai mare 
parte americani, ocupă posturi foarte înalte. Louis Montgomery, 
fratele mamei, este preşedinte la „Montgomery National Bank”, 
unul din cei „şase mari” ce domină Wall-Street-ul. Tata îl 
invidiază puţin în sinea sa, căci unchiul Louis nu numai că îl 
întrece prin amploarea operaţiunilor financiare, dar şi prin 
statura sa impozantă. 

— Uite că a venit Statuia Libertăţii! zicea tata ironic când ruda 
sa uriaşă intra în salonul casei noastre asurzindu-ne cu râsul său 
tunător. 

Fratele său Edgar este liderul majorităţii din Senatul Statelor 
Unite. S-a făcut cunoscut de la Atlantic la Pacific prin 
intransigenţa sa. Dacă preşedintele Statelor Unite vrea să 
declare război, unchiul Edgar îi spune în faţă „nu”. Dacă 
preşedintele vrea să încheie pacea, unchiul meu îşi ridică glasul 
protestatar. Se opune bugetelor prea umflate după cum se 
opune şi celor prea anemice. Unchiul meu nu are în vedere decât 
prosperitatea ţării şi a propriei cariere. 

Unchiul meu Charles Montgomery este scriitor. Romanele sale, 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


scenariile şi piesele de teatru îi aduc în medie cinci milioane de 
dolari pe an. Veniturile acestea fantastice i-au îmbolnăvit de 
gălbinare pe mulţi din confrații săi care nu au audienţă decât la 
elitele bogate în idei dar cu punga goală. Criticii îl atacă de câte 
ori au prilejul. Susţin că ar fi avid după succese uşoare şi vrea să 
câştige marele public incult. Nici maeştrii curentelor literare 
răsunătoare, importate din Franţa, nu-l prea înghit pe unchiul 
Charles. Dar el îşi vede de treaba lui şi scrie, scrie, scrie... Dacă 
îşi păstrează ritmul, îl va depăşi pe Simenon cu sutele sale de 
romane pe an. 

Unchiul Ronald Sunderland Beauclair este, însă, cel mai 
uimitor din toată turma familiei mele. Abia dacă poţi să-l prinzi 
între două călătorii care îl duc de la un capăt la celălalt al lumii 
într-unul din cele patru Boeinguri 747 ale sale. L-a dat la o parte 
pe Khashoggi, care n-are decât trei. Unchiul Ronald este mort 
după helicoptere. Şi-a cumpărat o flotilă. Aparatele sale pot 
ateriza foarte liniştit pe terasele zgârie-norilor sau pe platforma 
yachtului său de o sută douăzeci de metri. Pentru a circula pe 
drumurile terestre şi-a ales maşinile Rolls şi Lagonda, toate 
blindate, pentru ca niciun terorist ucigaş plătit să nu-i boţească 
scheletul preţios. Revista „Fortune” l-a trecut, cu litere de aur, 
pe lista celor mai bogaţi oameni din lume. Prin culise se 
şuşoteşte că pe lângă el alde Getty, Ford, Rotschild, Rockfeller şi 
Hunt sunt doar nişte combinatori de mâna a doua. Când ziariştii 
îl întreabă la câte miliarde se ridică averea sa, unchiul Ronald îşi 
ridică făţarnic umerii şi răspunde, căutând să-şi ascundă 
căscatul, că n-ar putea să spună precis chiar dacă ar vrea. 

La un dejun cu unchiul Louis şi cu tata, unchiul Ronald studia 
cu o simpatie plină de condescendenţă feţele convivilor. 

— Voi, bancherii, lipiţi de ghişeele voastre, de safeurile şi de 
pupitrele pline de registre prăfuite, îmi amintiţi de scribii lui 
Charles Dickens. Fără glumă, sunteţi de plâns. In timp ce noi, 
oamenii finanţelor, ne bucurăm de o libertate absolută. Noi 
străpungem spaţiile ca albatroşii cu aripile desfăcute. 

— Voi vă ridicaţi atât de repede şi atât de sus încât riscaţi să 
vă rupeţi gâturile ca Icar! ripostă tata înţepându-l uşor. 

Ciocnirile acestea verbale mă fac să visez. Totdeauna stau 
prost cu banii, alocaţia mea lunară este destul de subţirică, şi mă 
uit cu o invidie tăinuită la unchiul Ronald care adună miliardele 


- VINTILĂ CORBUL - 


cu degajarea calmă a unui jucător de la „Monopoly”. Îmi place 
literatura şi milioanele unchiului Charles mă tentează al dracului 
de mult. Dar ca să le câştige unchiul Charles transpiră din greu. 
Şi, cum eforturile exagerate îmi repugnă mă gândesc adesea la 
unchiul Ronald care în câteva ore bagă în buzunar milioanele pe 
care unchiul Charles le obţine sfărâmându-şi creierii ani de-a 
rândul. 

Am lăsat-o pe mama la urmă deoarece celebritatea sa este 
recunoscută pe plan universal. Mama mea este vedetă de 
cinema. Până acum a jucat în vreo cincizeci de filme. Este un 
adevărat record. in toate filmele, dar absolut în toate, a 
interpretat numai roluri de ingenue. Odată directorul studiourilor 
a încercat să-i încredinţeze rolul unei mame. Şi deşi scenariul 
prevedea că pruncul ei trebuia să fie un sugar de câteva luni, 
mama a refuzat rolul provocând un scandal enorm. 

— La vârsta mea încă tânără, striga lovind cu pumnul în masă, 
nu admit să apar în postura de mamă. Nu vreau să pierd 
milioanele, zecile de milioane de admiratori, care vor să vadă în 
mine expresia tinereţii veşnic triumfătoare. 

Gurile rele susţin că, după ce a văzut-o ieşind şi trântind uşa, 
directorul studiourilor ar fi spus caustic: 

— Aşteaptă vârsta Bette-i Davis ca să accepte rolul unei tinere 
mame seduse de un satir frumos ca un Adonis! 

Insă e sigur că mama are un succes nebun şi, după 
contractele pe care le semnează, este mai bine plătită decât Liz 
Taylor. 

Din păcate profesia aceasta îi ia tot timpul şi o împiedică să se 
ocupe de mine. N-am fost niciodată la Hollywood ca s-o văd la 
turnarea filmelor pe platou. In schimb adun toate filmele în care 
joacă pe bandă de magnetoscop. Când eram copil, le devoram 
cu ochii, fascinat, şi plângeam cu sughiţuri. Plângeam atât de 
tare încât tata s-a hotărât să le închidă cu două rânduri de chei 
în biroul său unde nu are voie nimeni să-şi vâre nasul. Tata nu 
vorbeşte niciodată de mama, ca şi cum nici n-ar exista. 

Ah! Am uitat de a doua soţie a tatălui meu. O cheamă Alice şi 
are un aer foarte burghez. Tata, exasperat de frumuseţea şi de 
celebritatea obositoare a mamei, a preferat să divorţeze şi să-şi 
unească viaţa cu o femeie simplă, afectuoasă, care să-l înţeleagă 
şi să-l aprecieze. 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Toată viaţa tata a visat o femeie gospodină, care să-i 
pregătească dimineaţa un mic dejun modest din două ouă moi şi 
puţin jambon prăjit. Bucătarii, plătiţi regeşte, n-au reuşit 
niciodată să-i pregătească ouă după gustul său, ori erau prea 
moi, ori prea tari, prea reci ori prea calde... O adevărată tragedie 
culinară. Pe vremuri bucătarii erau gata să se spânzure dacă 
tocana sau friptura de fazan nu satisfăcea gustul stăpânilor lor. 
Am citit într-un roman de Alexandre Dumas, care îmi place 
enorm, că un maitre d'hotel al prinţului de Conde, un oarecare 
Vatel, s-a sinucis după ce a avut neşansa de a servi la un dineu 
de gală câteva mâncăruri la o temperatură mai scăzută decât 
cea prevăzută. Bucătarii tatălui meu n-au recurs niciodată la 
acest gest eroic. Dacă tata îi ameninţa că îi dă afară, ei îşi 
scoteau cu o demnitate majestuoasă bonetele şi şorţurile 
scrobite şi se duceau la alţi bancheri, fericiţi să-i facă o festă 
tatălui meu. E 

Dar să ne întoarcem la Alice. li spun pe numele cel mic 
deoarece aşa vrea ea. Dacă i-aş spune „mamă”, asta ar 
îmbătrâni-o. Este foarte curioasă mania aceasta a femeilor de a 
fi veşnic tinere. De când am cunoscut-o are mereu treizeci şi 
nouă de ani, deşi de atunci au trecut vreo cincisprezece ani. 

Sărmana Alice mi-a trăit şi înţeles tragedia. Ducându-şi viaţa 
printre atâtea celebrităţi, a vrut şi ea să se remarce prin ceva, 
chiar dacă descinde şi ea dintr-o familie ilustră ce se trage dintr- 
un farmacist al Regelui Soare, care avea drept blazon un clistir 
sub o broască, vietate pe care o folosea cu predilecție pentru 
prepararea celor mai apreciate leacuri. 

Alice şi-a frământat multă vreme capul căutând o ocupaţie 
spectaculară. Operele de binefacere? Puteau fi făcute de orice 
soţie de bancher. O viaţă mondenă, zgomotoasă, ca în „Dolce 
Vita”? Dancingurile Parisului sunt arhipline de noctambuli care 
transformă noaptea în zi şi invers. Literatura? N-ar putea să-l 
egaleze pe unchiul Charles. Sportul de performanţă? Este cam 
plinuţă şi la ski, la patinaj, la golf sau pe cal silueta ei n-ar putea 
să provoace admiraţie. Artele frumoase? De ce nu? In familia 
noastră nu avem mari colecționari de obiecte de artă. In 
domeniul acesta ar putea să vină cu iniţiative fără niciun 
impediment. Deoarece nu are înclinații pentru desen sau 
modelat, s-a oprit la artele decorative. In domeniul acesta oricine 


- VINTILĂ CORBUL - 


ar putea deveni artist. Ajunge să ai mulţi bani. A răsfoit câteva 
broşuri cu reproduceri de interioare superbe şi şi-a făcut o idee 
vagă despre stiluri. Inarmată cu aceste cunoştinţe a intrat pentru 
prima oară la Galeriile de Artă din cartierul Saint Honoré. Un 
bărbat îmbrăcat în negru, cu alură de ambasador şi cu maniere 
de o amabilitate direct proporţională cu punga clientului, a 
întâmpinat-o plin de amabilitate. 

— Cu ce vă pot servi, doamna? 

— Doresc să-mi decorez apartamentul. 

— Ah, excelent! Aveţi vreo preferinţă sau ne lăsaţi nouă 
iniţiativa? 

— M-am oprit la stilul Louis XV. 

— Se vede că sunteţi o cunoscătoare rafinată. 

— Ah! 

— Fiţi amabilă să-mi lăsaţi adresa dumneavoastră, doamnă. 
Experții noştri se vor deplasa la dumneavoastră, la data şi la ora 
fixată de dumneavoastră... 

Cam aşa trebuie că s-a desfăşurat discuţia Alicei cu directorul 
Galeriei de Artă Wertheim — tablouri semnate de maeştri de 
reputaţie mondială, covoare orientale autentice, mobilă de 
epocă — dialog care a precedat „transfigurării” apartamentului 
nostru. 

Noi avem mai multe locuinţe. Un triplex pe Avenue Foch, pe 
dreapta şi care pare să fie cel mai şic. Un castel aproape de 
Versailles. Din cauza aspectului său lugubru i se spune 
„sarcofagul”. În schimbul câtorva monede, publicul poate să-l 
viziteze de două ori pe săptămână. „Asta ca să scoatem cel puţin 
plata paznicilor”, zice tata. E uimitor tatăl meu! Scoate bani şi 
din piatră seacă. lar eu de abia dacă reuşesc să mai scot de la el 
ceva bani peste alocaţia lunară. Căci până acum n-am reuşit să 
găsesc alt mijloc de a face bani. Din păcate alchimia s-a 
demodat. 

Mai avem un apartament în cartierul Defense amenajat la 
ultimele trei etaje ale unui imobil cu cinci nivele. Living room-ul 
este mare, cât o sală de cinema. Pentru oaspeţi şi invitaţii lor 
arhitecţii au prevăzut zece camere şi şaisprezece băi. Camerele 
cu două paturi au câte două băi pentru ca soţii să nu fie obligaţi 
să stea la coadă, dacă ar fi chinuiţi în acelaşi timp de necesităţile 
fiziologice, adică ruşinoase. Cuvântul „baie” a devenit un 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


eufemism. Unchiul Charles, scriitorul, mi-a explicat sensul exact 
al acestui cuvânt. Eufemismul este un cuvânt sau o expresie 
care înlocuieşte, în vorbire sau în scris, o expresie care 
desemnează ceva urât sau obscen. Dacă sunt la closet şi cineva 
mă cheamă la telefon, valetul îi răspunde că sunt la baie. 
Foloseşte, cum am zice, un eufemism. 

Mai avem o vilă la Vâsinet. Dar, după câte îmi aduc aminte, n- 
am locuit niciodată acolo. Pe vremuri Vesinet se bucura de 
faimă. Astăzi i s-a stins voga. Bogătaşii şi-au transferat „penaţii” 
în alte părţi. Tot unchiul Charles a fost cel care mi-a explicat 
termenul acesta. Cred că ştie pe de rost dicţionarul Webster, 
ediţia în folio. Nu înţeleg unde ar putea să încapă atâtea noţiuni. 

Cred că are un cap mare cât o damigeană. Când am dat 
drumul, ca din întâmplare, la cuvântul „penaţi” în faţa prietenilor 
mei, Olivier m-a privit cu un aer tâmp. Intre noi fie zis, ăsta-i 
aerul lui de fiecare zi. 

— Ce-o mai fi şi asta? mă apostrofă. 

— Penaţii sunt zeii casnici ai romanilor, îi explicai ştiinţific. 
Uneori zeii casnici sunt confundați cu strămoşii respectivelor 
familii. Cezar, de exemplu, descindea din zeiţa Venus. lar eu, cu 
siguranţă, mă trag din Hermes, zeul negustorilor şi al 
bancherilor. 

— Ce trist trebuie să fie bietul Hermes dacă te are pe tine 
ultimul descendent, suspină Olivier zâmbind cu un aer 
nevinovat. Ştii şi tu că marile familii sfârşesc totdeauna prin a se 
degenera. 

II privii de sus. 

— Tu, Olivier, tu infirmi această regulă, în cazul tău 
degenerarea este spontană. 

Nu cred că a sesizat subtilitatea răspunsului meu, este prea 
tâmpit pentru asta. j 

Dar să revenim la penaţi. In timpurile noastre penaţii sunt 
reprezentaţi de galeriile cu portretele strămoşilor. Ştiţi cum se 
alcătuieşte o astfel de galerie? Faci un tur prin magazinele de 
actualități, pui ochii pe portretele cele mai impunătoare, tipi cu 
peruci pudrate, muşchetari mai pletoşi decât ecologiştii cu 
coamă bogată, cardinali cu burţi umflate, mareşali mai slinoşi şi 
mai împodobiţi cu pietre scumpe decât moaştele din bisericile 
napolitane, marchizi în costume înfoiate ca nişte păuni, câţiva 


10 


- VINTILĂ CORBUL - 


ramoliţi cu pretenţii de filosofi, le cumperi târguindu-te ca la un 
bazar oriental, iar apoi îţi inviţi prietenii să le arăţi muzeul 
mumiilor. 

— Mi-am scos neamurile din dulapuri să ia puţin aer, le zici în 
glumă ca şi cum ar fi fost vorba de o bagatelă. 

Dacă eşti puţin mai isteţ, răsfoieşti anunţurile de prin ziare 
până dai de unul dintre specialiştii care îţi pot fabrica pe moment 
o genealogie până la lulius Cezar sau la zeiţa Venera. 

Tata n-a vrut să vândă casa de la Vesinet deoarece ea 
constituie un monument al familiei noastre, o mărturie a 
ascensiunii sale de-a lungul secolelor. Tata este un om foarte 
lucid, nu vinde case, ferme sau tablouri, deoarece sunt valori 
sigure. În schimb vinde acţiuni, nişte bucățele de hârtie după 
care lumea se dă în vânt. Când am zis odată, la masă, în faţa 
întregii familii, că sunt nişte petece de hârtie, pe tata era să-l 
apuce damblaua. 

— Petecele astea de hârtie, cum le zici, strigă la mine, 
reprezintă aur. Ar putea să te zdrobească sub greutatea lor. 

Nu i-am răspuns nimic, dar mi-am păstrat rezervele. Din când 
în când îmi mai arunc ochii prin ziare şi de multe ori găsesc 
articole în care se vorbeşte de acţiuni ce se umflă ca nişte 
baloane de săpun, se ridică foarte uşor ca să ajungă apoi la 
gunoi. 

Avem şi o vilă la Deauville, una dintre construcţiile acestea 
ultramoderne cu pereţi de sticlă şi cu cămine monumentale, care 
nu servesc la nimic. Dar oamenii în vârstă sunt conservatori şi 
sentimentali. Le păstrează cu venerație. In momentele de 
efuziune sentimentală aprind în cămine câţiva butuci care fac 
atâta fum încât trebuie să deschizi toate ferestrele. 

Mai avem vile la Mege&ve, la Cap Ferrat şi pe malul lacului 
Annecy. 

Toate clădirile acestea, de care tata este foarte mândru, par 
nişte magherniţe pe lângă clădirile unchiului Ronald, care 
depăşesc prin extravaganţă tot ce ai putea găsi în revistele cele 
mai şic de arhitectură decorativă. Intrucât detestă gloata care se 
înghesuie prin hotele, chiar şi de zece stele sau mai mult, unchiul 
Ronald dispune de numeroase reşedinţe în Statele Unite, în 
marile capitale europene şi de vile aproape în toate staţiunile de 
vară sau de iarnă la modă, în afară de vilele de la ţară din Anglia. 


11 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


De asemenea a ajuns şi la Tokio şi Hong Kong, deoarece 
afacerile îl duc uneori pe aceste meleaguri. 

In fiecare casă are o garderobă completă, inclusiv cravate şi 
ciorapi, deoarece unchiului Ronald nu-i place să se încarce cu 
bagaje în timpul călătoriilor. 

Recunosc că viaţa sa, al dracului de trepidantă, mă 
fascinează. Totuşi bănuiesc că unchiul Charles este mai fericit în 
mijlocul grămezilor de cărţi şi manuscrise decât unchiul Ronald 
lângă piramidele sale de dolari. Căci într-o zi se pot prăbuşi ca 
haldele care se văd pe lângă minele de cărbuni şi pot să-l sufoce 
sub greutatea lor. 

Dar despre asta o să vorbim în altă parte. 


La puţin timp după ce Alice a vizitat Galeriile Wertheim, trei 
indivizi s-au prezentat la locuinţa noastră din Avenue Foch, 
arhitecţi decoratori îmbrăcaţi fantezist după ultimele jurnale 
italiene. M-a şocat ţinuta lor. De s-ar termina o dată cu 
costumaţia desuetă, cu linii severe şi culori triste. De două 
secole moda la bărbaţi nu s-a mai schimbat. Singurele fantezii 
permise sunt fără importanţă: un rever mai mult sau mai puţin 
larg, o haină mai mult sau mai puţin lungă, pantaloni colanţi sau 
evazaţi ca o fustă şi gata! Intr-adevăr este un noroc că tinerii au 
luat iniţiativa de a sparge vechile forme. Ei au introdus în moda 
bărbătească o notă de veselie, de exuberanţă, de farmec. Da, de 
farmec! Ce poate fi mai fermecător decât o haină cu flori viu 
colorate, un pantalon oranj colant, cu pompoane, o cămaşă de 
dantelă şi pe dedesubt cinci coliere de perle multicolore în cele 
mai variate forme? Imbrăcămintea de piele ornată cu mii de 
nasturi şi de elemente decorative este de un şic care îţi taie 
răsuflarea. 

Adulții nu ne înţeleg. Nu pot să realizeze aspiraţiile noastre 
spre frumos. Merg până într-acolo încât ne reproşează că fetele 
şi băieţii se îmbracă la fel ceea ce face ca din când în când să fie 
confundați. Cu atât mai bine! Să lăsăm elementul surpriză să ne 
condimenteze viaţa. Ca să prevină confuziile prea flagrante, unii 
tineri şi-au lăsat barbă. In ce mă priveşte, sunt împotriva acestei 
podoabe capilare, mai ales că Juliette mi-a mărturisit că a fost 
neplăcut gâdilată de barba unui individ care a îmbrăţişat-o 
împotriva voinţei ei. Juliette este nebună după băieţi, dar nu vrea 


12 


- VINTILĂ CORBUL - 


să recunoască. Îşi închipuie că astfel este mai interesantă. 

Toaletele cele mai frumoase nu se cumpără la magazinele 
specializate. Trebuie să explorezi talciocurile şi, cu puţin noroc, 
poţi să găseşti cele mai uluitoare cârpe. Pe vremuri se aruncau 
în tomberoane, acum sunt într-o vogă nebună! Tatăl meu are 
foarte multe dreptate când vorbeşte de fluctuaţia valorilor. 

Şi fiindcă veni vorba de tatăl meu! Când m-a văzut într-o 
seară la masă, gătit în ţoalele astea minunate, a făcut o mutră 
de am crezut că l-a apucat apoplexia. 

— Cum de ai îndrăznit să vii la masă în hainele astea? 
Zdrenţele astea put îngrozitor! Pleacă de aici! Du-te în camera ta 
şi schimbă-te imediat! Şi dacă te mai văd vreodată în zdrenţe 
nu-ţi mai dau niciun ban, îţi confisc motocicleta şi te pun pe 
pâine şi apă. Dacă vrei să semeni cu un vagabond n-ai decât să 
duci o viaţă de vagabond. 

Apoi se întoarse spre majordom şi zise: 

— Georges, domnul acesta îşi va scoate zdrenţele iar 
dumneata le vei lua şi le vei duce imediat la crematoriu! Ai 
înţeles? 

— Prea bine, domnule! răspunse imperturbabil Georges 
aruncându-mi o privire majestuos de dispreţuitoare. 

Niciodată nu m-am simţit atât de disprețuit, atât de umilit. 
Toate privirile comesenilor, şi erau destui, pentru că în seara 
aceea era rândul faunei diplomatice să fie invitată, erau fixate 
asupra mea. 

Sunt sigur că tata fusese foarte indignat la vederea mea, 
pentru că altfel n-ar fi recurs la un limbaj atât de violent în faţa 
unor oameni atât de distinşi. 

In timp ce părăseam sufrageria urmat de Georges, mai solemn 
decât un gâde în ajunul unei execuţii, tata se întoarse spre 
invitaţii uluiţi de scena la care le-a fost dat să asiste. 

—Vă rog să-mi scuzaţi limbajul deplasat dar aspectul 
dezgustător al fiului meu a dezlănţuit în mine toate instinctele 
primare şi nu vă doresc să treceţi prin încercările prin care am 
trecut. 

Tocmai treceam pragul când ambasadorul Angliei a scos un 
oftat prelung. Bănuiesc că ştia şi el ceva în privinţa asta. 

Arhitecţii decoratori de la Galeriile Wertheim avură o scurtă 
discuţie cu Alice. Erau nişte şmecheri foarte rafinaţi şi îşi dădură 


13 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


imediat seama că aveau de-a face cu o ageamie. Ca s-o câştige, 
au tratat cu deosebită amabilitate sugestiile Alicei însuşindu-şi- 
le, ca să nu-i apuce râsul. 

Discuţia se desfăşură cam în modul acesta: 

— Domnul Wertheim ne-a spus câte ceva despre preferinţele 
dumneavoastră. Vă apreciem gustul fără greş. Stilul Ludovic XV 
reprezintă cea mai rafinată expresie a geniului uman în ceea ce 
priveşte artele decorative. 

Primul arhitect nici nu-şi termină discursul că cel de al doilea îi 
şi sări în ajutor: 

— Evident, doamna are o înclinaţie tainică spre arta chineză şi 
barocul italian. Altfel n-ar fi ales stilul Louis XV, care se bazează 
pe aceste elemente. Aşa că va trebui să vă procurăm câteva 
piese autentice din perioada Kang-Hi, din perioada Yong-Cheng- 
Kien Long şi o comodă venețiană cu buchet de trandafiri pe un 
fond verde. Şi cred că nu trebuie să uităm de un birou în lemn 
sculptat, aurit şi ornat cu bronz rocaille. Cred că asta vă doriţi, 
doamnă Courtenay. 

Alice dădu din cap ameţită. Cred că n-avea nici cea mai mică 
idee de perioadele Kang-Hi şi Yong-Cheng-Kien Long. Nici nu 
încercă să le pronunţe de frică să nu-şi sucească limba. Din 
întâmplare asistam la această discuţie, dar nefiind angajat direct 
în negocieri, am reuşit să-mi păstrez luciditatea gândirii. Aşa că 
am dedus că Galeriile Wertheim aveau în depozitele lor câteva 
mobile chinezeşti foarte scumpe dar care, deocamdată, nu-şi 
găseau cumpărătorii. lar Alice ar fi putut să le cumpere. 

Cel de-al treilea arhitect decorator interveni plin de emfază. 
Avea un accent spaniol sau italian, n-aş fi putut să precizez. 
Poate că era, pur şi simplu, dintr-o ţară maghrebiană. 

— Oglinzile, covoarele, argintăria o să ilustreze rafinamentul 
stilului Louis XV. Aş sugera, pentru a sparge puţin monotonia 
unui ansamblu prea unitar, un serviciu de masă „Empire” cu 
dulapuri imperiale şi cu monograma lui Napoleon |. 

Asta era culmea: maghrebianul vroia sări bage pe gât un 
serviciu de masă care nu-şi găsea clienţii. Am învăţat din lecţiile 
de istorie că trecuse aproape un secol intra Louis XV şi Napoleon 
I. Bănuiesc că cele două stiluri nu s-ar putea asorta după cum nu 
s-ar putea asorta activitatea celor doi monarhi. 

Dar căutam să nu mă amestec în discuţie. De ce să-i stric 


14 


- VINTILĂ CORBUL - 


plăcerea Alicei, când şi aşa tremura de frică să nu pară 
ignorantă. Până la urmă a acceptat toate sugestiile care i-au fost 
prezentate ca şi cum ar fi fost ale ei. 

Arhitecţii decoratori începuseră deja să se uite la pereţi 
căutând puncte de reper pentru viitoarele lor transformări când 
Alice le întrerupse activitatea. 

— Dar nu este vorba de apartamentul acesta, le zise, ci de vila 
noastră de la Deauville. 

— Perfect! răspunse primul arhitect decorator. Să mergem 
acolo! 

Alice îi încărca în limuzina noastră, un Mercedes mare, în care 
ar intra uşor toţi pasagerii dintr-un autobuz. Mă luă şi pe mine. 
Probabil că vroia să-mi demonstreze că nu era cu nimic mai 
prejos decât celelalte celebrităţi ale familiei şi că posedă 
cunoştinţe înalte în materie de arte decorative, culmi neatinse 
până atunci de clanul Courtenay. Am fost de acord să-i însoțesc, 
căci ardeam de nerăbdare să văd ce va urma. 

Sosind în vila noastră de la Deauville, arhitecţii îşi luară o 
mutră de înmormântare. Am surprins o discuţie şoptită între doi 
dintre ei. Bieţii de ei, nu bănuiau că aveau de a face eu un 
maestru în trasul cu urechea la suflat. Mulțumită acestui talent 
obţineam note destui de bune la şcoală. 

— Cum dracul să decorăm în stil rococo „şura” asta? 

Cuvântul jignitor „şura” mă răni profund. „Şura” fusese 
construită de Le Corbusier şi se distingea prin îndrăzneala liniilor 
care aminteau de pălăria unui cow-boy cu borurile ridicate 
şmechereşte pe dreapta şi coborâte, uşor nostalgic, pe stânga. 
„Şura” costase două miliarde de centime iar mobilarea ei încă pe 
atât. In ce mă priveşte, vila nu-mi displăcea. Când eram copil 
alergam cu bicicleta prin living-room şi făceam skating în 
sufragerie. larna, când aveam norocul să ningă, mă aruncam cu 
prietenii pe acoperişul ridicat semeţ, ne făceam din funduri sănii 
şi ne dădeam drumul pe derdeluş scoțând strigăte asurzitoare, 
treceam pe marginea streşinii şi, plonjând în gol, aterizam pe 
covorul de zăpadă adunat în bazinul cel mare al terasei, exact ca 
la un concurs de sărituri pe skiuri. 

Tatei nici prin cap nu-i treceau întrecerile noastre sportive. 
Odată, când ne surprinsese din întâmplare — se întorsese mai 
devreme de la Paris — rămase cu gura căscată! Niciodată n-a 


15 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


putut să priceapă cum de nu şi-a spart nici unul din noi capul 
sărind de la înălţimea aceea direct pe dale. Este, însă, adevărat 
că cea mai mică abatere de la traiectoria noastră ne-ar fi 
catapultat direct pe lumea cealaltă. 

intrucât vorbim de moarte, vreau să mai adaug un cuvânt. 
Vreau să mor tânăr. N-am de gând să aştept vârsta fabuloasă de 
treizeci de ani. Unchiul meu Charles mi-a vorbit de Kirkegaard şi 
de Camus. Teoria disperării, aşa mi se pare că se numeşte, m-a 
cucerit de la primele cuvinte. Dar despre asta vom vorbi mai 
târziu. Să ne întoarcem la Alice şi la arhitecţii decoratori. 

Amenajarea „şurii” în cel mai delicat stil Louis XV a durat şase 
luni. Văzând ce chestii surprinzătoare le-au ieşit din mâini, cei 
trei arhitecţi decoratori păreau că deveniseră, fără să vrea, 
adepţi ai lui Kirkegaard. Cred că pentru prima oară fuseseră 
obsedaţi de ideea sinuciderii. 

N-aş vrea să greşesc vorbind despre artele decorative, dar nu 
trebuie să fii o găină ca să vezi dacă un ou este stricat sau nu. 
„Şura” cu linii drepte, cu acoperişul în formă de pălărie de cow- 
boy, mergea cu decorurile în stilul Louis XV ca o maimuţă 
împopoţonată cu o rochie de seară creată de Christian Dior. 
Maimuţa este o creatură minunată, plină de viaţă, nu-i lipseşte 
inteligenţa, are multă personalitate, seamănă cu oamenii cu 
barba până la urechi şi îi distrează pe copii prin grădinile 
zoologice. Modelele semnate de Dior sunt formidabile. Le 
cunosc, căci Alice îşi comandă rochiile numai la el. 

Maimuţele sunt formidabile. Rochiile de la Dior sunt 
formidabile. Cu toate astea maimuţele şi rochiile Dior nu se 
asortează. Cineva îmi zicea zilele trecute: portocalele! Mă dau în 
vânt după ele. Nu mă dau în lături nici de la usturoi. Atunci, de 
ce dracul nu pot suporta portocalele alături de usturoi? Am vorbit 
despre asta cu Olivier. Şi el este de părerea că sunt probleme de 
filosofie subtilă. „To be or not to be”. Nu! Categoric nu! N-am să-l 
mai citez pe Shakespeare. N-am de gând să-i imit pe scriitorii 
care îşi umplu proza insipidă cu citate, ca să-i dea puţină 
strălucire, chiar dacă este de împrumut. 

Am uitat să vă spun că devizul decoraţiei „şurei” stil Louis XV 
s-a ridicat la cifre astronomice. 

— Cu banii risipiţi pe aiureala asta aş fi putut să finanţez 
proiectul unui avion supersonic pentru cinci sute de pasageri, a 


16 


- VINTILĂ CORBUL - 


remarcat tata. 

Alice fu foarte afectată de aprecierile negative ale tatei. Dar, 
în ciuda eşecului, nu dezarma. Convieţuirea cu tatăl meu îi 
servise şi ei la ceva. Işi însuşise spiritul bătăios şi tenace al 
familiei Courtenay. 

L-a rugat pe unchiul Charles să fie arbitru şi acesta acceptă 
invitaţia. Unchiul Charles vizită „şura”, studie cu grijă mobila, 
semnăturile de pe tablouri, poansoanele de pe argintărie, 
covoarele, fără să scoată un cuvânt. Unchiul Charles este 
autoritate în materie de arte decorative. Alice, cu sufletul la 
gură, aştepta verdictul. Tăcerea unchiului Charles o dezorienta. 

— Mă tem că nu mă înţelegi, Charles, zise Alice cu 
amărăciune. 

— Nici Manet n-a fost înţeles, îi replică unchiul Charles, 
zâmbind cu bunăvoință. Şi cu toate acestea tablourile lui au 
ajuns la Luvru. 

— Ah, Charles, mă compari cu Manet, zise Alice încântată şi 
îmbujorându-se. 

— De ce nu? De ce nu? Poate că posteritatea va aprecia 
meritele tale. 

Mai târziu unchiul Charles îmi explică între patru ochi că living- 
room-ul şi celelalte saloane de proporţii vaste strivesc pur şi 
simplu mobila delicată concepută pentru apartamentele intime 
de la Versailles, dar că n-a avut curajul să-i spună adevărul. 

— Ansamblul este întrucâtva insolit, draga mea, dar piesele, 
chiar dacă nu sunt de prima mână, sunt indiscutabil autentice, i- 
a spus el. N-aş zice că n-ai plasat bine banii. 

Şase luni mai târziu mobila Louis XV eşuă în „Sarcofagul” din 
vecinătatea castelului de la Versailles, care e pe cale de a deveni 
un fel de talcioc şi alţi arhitecţi decoratori au pus mâna pe 
„Sură”. 

Intre timp artele frumoase deveniră obiect de discuţii 
permanente. De dimineaţă până seara nu se discuta decât 
despre pictura flamandă, arta aztecă, monumentele de pe insula 
Paştelui sau alte minuni de acelaşi calibru. In fiecare seară 
aveam lume la masă. Pictori, sculptori, critici de artă defilau într- 
un cortegiu nesfârşit. Am înghiţit mai multă artă decât orice 
student în anii de studii. Mă săturasem. Câţiva paraziți pescuiţi în 
boema de la Montmartre se cuibăriseră la masa noastră. Era de- 


17 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


ajuns ca Alice să pronunţe, de exemplu, numele lui Pollok şi 
boemii prindeau mingea din zbor şi începeau nişte comentarii 
interminabile, mai mult sau mai puţin acide, spre marea 
admiraţie a gazdei care se şi vedea un nou Mecena feminin, 
cântată de poeţi şi de artişti de-a lungul secolelor. 

Noaptea nu visam decât pânze şi picturi. Doar atunci am 
înţeles ce înseamnă onirism în artă. Aveam adevărate coşmaruri, 
comparabile doar cu operele lui Chirico, Dali sau Max Ernst. 

Pasiunea Alicei luă, puţin câte puţin, proporţii tragice. Toate 
casele noastre deveniseră mari şantiere în transformare 
perpetuă. Nu se putea trăi în ele. La fiecare pas riscai să-ţi bagi 
piciorul într-o căldare cu vopsele, să te loveşti de o schelă, să te 
izbeşti de grămezile de covoare, să calci peste o pânză semnată 
de un maestru al Renaşterii pusă parcă intenţionat în drumul 
tău. Intr-o zi tata era să-şi frângă gâtul. Dimineaţa, vrând să 
treacă din camera sa în camera Alicei, avu cea mai îngrozitoare 
surpriză din viaţa sa. Tocmai împinsese uşa şi se pregătea să 
treacă pragul când piciorul îi rămase pur şi simplu suspendat în 
gol deoarece în locul camerei mamei mele adoptive se căsca o 
groapă. Doar printr-o minune tata reuşi să-şi tragă piciorul şi să- 
şi refacă astfel echilibrul. Ceva mai târziu i se explică misterul. 
Alice hotărâse să se instaleze în altă cameră iar în fosta sa 
cameră să amenajeze, desfăcând planşeul, un living-room 
spaţios cu scară interioară care trebuia să unească cele trei etaje 
ale apartamentului. 

Două categorii de invitaţi ne frecventau saloanele. Invitaţii 
tatei şi invitaţii Alicei. Fiecare categorie avea ideile sale fixe. 
Amicii tatei discutau numai despre bursă şi afaceri, în timp ce 
amicii Alicei numai despre artă şi artişti. Erau seri întregi în care 
nu auzeam vorbindu-se decât de pictură sau de acţiunile la 
bursă. Acţiuni de bursă şi pictură, pictură şi acţiuni! Ah, eram 
sătul până peste cap! 

Odată m-am urcat pe o locomotivă. Călătoream cu Alice şi cu 
tata în Anglia. Anglia îmi lăsă o impresie foarte puternică. 
Acoperită toată de iarbă şi de vaci. Ne plimbam într-o gară 
aşteptând trenul. Lordul — Dumnezeu mai ştie cum îl chema — 
ne invitase pentru o săptămână la castelul său — şi acum ne 
întorceam cu trenul la Londra deoarece era o ceaţă s-o tai cu 
cuțitul şi Alice avea oroare să meargă cu maşina prin burniţa 


18 


- VINTILĂ CORBUL - 


lăptoasă. Pe vremea aceea mai erau în Anglia câteva locomotive 
cu aburi. Ca să-mi omor timpul am plecat de lângă ai mei şi am 
început să-mi vâr nasul peste tot. Când sosi trenul, locomotiva se 
opri drept în faţa mea. Am vocaţie de savant căci îmi place să 
scormonesc peste tot. Mi s-a povestit că Edison şi Bernard Russel 
făceau acelaşi lucru în copilărie. La urma urmelor, de ce n-aş 
putea să merg pe urmele lor? Chiar şi Beethoven a fost un 
adolescent anonim şi neînțeles. Mă întreb dacă l-a citit pe 
Kirkegaard. Bănuiesc că au fost contemporani. In sfârşit, în 
chestia asta trebuie să consult Larousse-ul sau pe unchiul 
Charles. 

Cum eram lângă locomotivă, mi-a venit deodată ideea să mă 
urc şi să văd cum arde focul în cazan. Sunt omul hotărârilor 
rapide. Ca Napoleon. Fără să mă gândesc de două ori, am sărit 
pe tender, între mecanic şi fochist. Când mă văzură picat din cer, 
se priviră lung şi pufniră în râs. Apoi îmi arătară cum arde focul 
în cazan. Am uitat să vă spun că toată povestea asta se petrecea 
în plină iarnă. Era aşa de frig încât dacă făceai pipi îngheţa până 
jos. Cădea ca nişte periuţe mici de gheaţă. Să crăp dacă mint. 
Acolo sus pe locomotivă te topeai lângă cazan şi te „frigorificai” 
lângă tender. Termenul a te „frigorifica” este inventat de mine. 
Uşurinţa cu care făuresc cuvinte noi mă face să cred că am 
talent pentru litere. La urma urmelor de ce n-aş putea şi eu să 
devin un scriitor ca Samuel Beckett, Isaak Bashevis Singer sau 
unchiul Charles. Premiul Nobel mi-ar veni ca o mănuşă, mai ales 
acum când n-am niciun ban. Ce nu s-ar face cu 25.000 de 
dolari... în primul rând mi-aş cumpăra o motocicletă Harley 
Davidson, opt cilindri, comandă specială. Mi-e o foame la ora 
asta încât aş ronţăi cu plăcere Turnul Eiffel stropit cu sirop cu 
rom şi ornat cu cremă. 

In timp ce mă aflam pe locomotivă într-o companie extrem de 
plăcută — mă tenta chiar gândul să renunţ la bănci şi să mă fac 
mecanic de locomotivă — am auzit de pe peron nişte urlete şi 
ţipete care mi-au făcut pielea găinii. Urletele erau ale tatei iar 
ţipetele, foarte pătrunzătoare şi cu acute de primadonă, erau ale 
Alicei. Mă căutau pe sub roţile trenului. li însoțeau şeful gării, 
impiegatul de mişcare şi câţiva gură-cască. Imi venea să mă 
arunc în flăcările din cazanul locomotivei, căci ştiam ce va urma. 
Dar de ce ţi-e frică nu scapi şi nici nu poţi înfrunta destinul. Chiar 


19 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


şi Hannibal a fost învins la Zama, deşi până atunci mersese din 
victorie în victorie. Tata mă descoperi pe locomotivă. Când mă 
văzu plin de funingine şi negru de cărbuni, mă apucă de urechi 
şi, ridicându-mă în aer ca pe un cocor, mă dădu jos pe peron. Nu 
trebuie să vă mai spun ce scatoalce mi-a tras după ceafă că de- 
abia mai îmi ridicam capul. Părinţii sunt, într-adevăr fiinţe bizare. 
În loc să te mângâie şi să se bucure că nu te-au scos de sub roţi, 
te bat fiindcă te-au găsit stând liniştit lângă un fochist onorabil şi 
un mecanic şi mai onorabil. 

Când şedeam la masă alături de invitaţii tatălui meu, aşezaţi 
la un capăt al mesei, care vorbeau despre acţiuni bancare, şi cu 
invitaţii mamei mele vitrege, care debitau tot felul de tâmpenii 
despre stilul Gupta, post-Gupta şi Pâla-Sena, mă simţeam ca pe 
locomotivă, fript dintr-o parte şi îngheţat din cealaltă. Chiar mă 
mir că nu m-am astenizat, mai ales acum când astenia este la 
modă şi te îmbolnăveşti de ea mai uşor decât de gripă. Toate 
prietenele Alicei sunt astenice. Şi nu e de mirare, toată ziulica şi- 
o petrec probând toalete. De la Dior, de la Lanvin, de la Saint- 
Laurent, de la Courreges şi de la alţii! Manechinele de la casele 
de modă sunt plătite să se îmbrace şi să se dezbrace de 
dimineaţă până seară. Dar sărmanele prietene ale Alicei nu 
primesc nicio compensație pentru truda lor. Şi ce e mai prost, 
este că ele plătesc din gros pentru munca asta. 

De ar fi numai acţiunile de la bursă şi arta! Dar trebuie să 
rezişti şi la divagaţiile profilor. Proful de biologie, de exemplu, 
ne-a împuiat capul timp de o oră cu aparatul digestiv al furnicii. 
In vremea noastră când oamenii zboară spre lună şi se pregătesc 
să pună piciorul pe Venus, noi ne pierdem timpul cu disecarea 
aparatului digestiv al insectelor. Am de gând să trimit o scrisoare 
la „Expres”, la rubrica „Poşta cititorilor”, ca să cer cu vehemenţă 
o reformă a învăţământului. Jos cu aparatul digestiv al furnicilor! 
Trăiască cosmonauţii! 

Zilele trecute am făcut o gafă de pomină. Tot în domeniul 
artei. Bănuiesc că dacă cineva ar încerca să analizeze natura 
cunoştinţelor acumulate de creierul meu ar constata următoarea 
proporţie: 45% artă, 45% acţiuni de bancă, 7% sport şi chestiuni 
mondene, 3% alte activităţi înglobând, printre altele, totalitatea 
preocupărilor mele şcolare inclusiv aparatul digestiv al furnicii. 

Dar să revenim la gafa mea. Eram la o recepţie de gală în 


20 


- VINTILĂ CORBUL - 


apartamentul nostru de pe Avenue Foch. Se inaugura ultima 
metamorfoză a apartamentului. Galeriile „Doucet, Doucet el 
Doucet” au făcut decorația în cel mai pur stil '80, '980, să nu se 
confunde cu '880! Această precizare este necesară pentru 
neavizaţi. „O simfonie în alb şi negru, combinată cu utilul, 
apogeul artei de avangardă”. Am citat cuvintele arhitectului 
decorator şef de la „Doucet, Doucet et Doucet” la predarea 
apartamentului cârpit de ei. V-am mai spus că locuinţa aceasta 
cuprinde ultimele trei etaje ale imobilului. Iniţial cele trei nivele 
erau distincte. Primul era ocupat de servitori, la al doilea nivel 
erau camerele familiei iar la al treilea saloanele de recepţie. 
Alice a prezidat cinci amenajări succesive ale acestui apartament 
nenorocit. După ce au trecut prin ei specialiştii de la Galeriile 
„Doucet, Doucet et Doucet”, mie şi tatălui meu ne-au trebuit 
treizeci de zile ca să ne familiarizăm cu noua dispunere a 
camerelor.  Arhitecţii decoratori făcuseră „tabula rasa” 
aranjamentul conformist şi burghez al apartamentului. „Tabula 
rasa” este un termen pe care l-am învăţat de la şirul lung de 
artişti şi arhitecți decoratori care au defilat prin casa noastră din 
Avenue Foch. Fiecare grup de arhitecți făcea „tabula rasa" din 
opera predecesorilor. 

Cu alto cuvinte, treceau ea hoardele lui Atila — biciul lui 
Dumnezeu — ştergând totul în trecerea lor şi construind pe 
ruinele trecutului o nouă operă de arhitectură decorativă, 
destinată — prin perfecțiune — să fondeze o nouă şcoală, care 
să reprezinte o epocă rezistentă la secole, ca frescele de la 
Pompei. Sărind peste cataclisme, pe care nu aş dori să le văd la 
Paris, cel mult ca o curiozitate. 

Ah, digresiunile acestea! Am început să abuzez de ele! Să ne 
întoarcem la gafa mea din seara inaugurării. Fiindcă veni vorba 
de digresiuni: asta este partea mea cea mai tare. Dacă proful mă 
întreabă despre bătălia de la Actium şi nu prea sunt sigur pe 
răspuns, îl ocolesc cu iscusință lansându-mă într-un comentariu 
al filmului „Cleopatra”. Dacă proful e înnebunit după Liz Taylor, 
câştig partida. Dar dacă nu este sensibil la frumuseţile celei de-a 
şaptea arte, m-am ars. 

Dar să ne întoarcem la „gafă”. Festivitatea inaugurării 
decurgea după ceremonialul obişnuit. Şampanie, discursuri, 
linguşiri, răutăţi, ironii pe sub mustață, cancanuri, iarăşi 


21 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


şampanie şi aşa mai departe. Asistau tot felul de notabilităţi ale 
vieţii politice, mondene, diplomatice. Cei mai mulţi reprezentau 
artele. Bărboşi sau conformişti, boemi sau pedanţi, cu sau fără 
talent, constituiau o adevărată pletoră de flămânzi ce invadaseră 
bufetul devastându-l ca lăcustele spre marea disperare a lui 
Georges şi a băieţilor de sub ordinele sale. Bietul Georges şi 
subalternii săi făceau tot timpul drumul între bufet şi oficiu 
pentru a reînnoi proviziile cu viteză accelerată şi ridicolă a 
actorilor de comedie din filmele mute. 

După ce şi-au pus burta la cale, mulţimea se îmbulzi în 
saloane. Un bărbos râgâia acoperind rumoarea conversaţiei. 
Indestulaţi, cu moralul ridicat de băuturile cu înaltă concentraţie 
de alcool, oamenii de meserie se plantaseră în faţa tablourilor şi 
începură să le disece. Mai ales criticii de artă, care foloseau un 
limbaj atât de alambicat încât nu eram în stare să pricep nimic. li 
ascultam cu respect şi venerație. Ei erau demiurgii — aşa li se 
spune acum — coborâţi din farfuriile zburătoare invizibile în 
mijlocul plebei profane. Cred că n-am comis un pleonasm. Am 
să-l consult pe unchiul Charles în privinţa asta. 

La şcoală ne-au învăţat că medicii folosesc un limbaj propriu, 
legat de profesia lor. Inginerii folosesc altul, de înaltă tehnicitate. 
Oamenii legii au jargonul lor. Dar critica de artă şi critica literară 
le depăşesc pe toate prin profunzime, elasticitate, bogăţie, 
subtilitate şi elevația transcendentală a termenelor. Imi ciuleam 
urechile la comentariile lor sublime. Deşi nu le pricepeam, aveau 
o sonoritate care mă captiva, mă fermeca. Mi-am notat câteva 
fraze. Ce păcat că nu ştiu să stenografiez. Nu mi-a trecut prin 
cap să mă înarmez cu un magnetofon ascuns sub reverul hainei 
ca în romanele cu James Bond. Totuşi am reţinut câteva 
fărâmituri spicuite de ici-colo. 

— Ei bine, da! Este ultima etapă a abstracţiei, o etapă 
incompletă şi într-o anumită măsură ambiguă, în măsura în care, 
în ciuda logicii, ne obligă să vorbim de abstracţie figurativă sau 
de figuraţie abstractă sau, pur şi simplu, de non-figuratic, care a 
succedat artei abstracte pure... 

— Evident numai o extrapolare ne-ar permite până la un 
anumit punct să descoperim în trecut o intervenţie a spiritului, 
aceea a formei abstracte a secolului XX... 

— Uitaţi-vă ia Kandinsky! Inflorirea formei abstracte păstrează 


22 


- VINTILĂ CORBUL - 


o puritate într-un anumit sens exemplară, pentru că acţionează 
prin culoare, în măsura în care este o expresie completă capabilă 
să recepţioneze o descărcare emotivă care o justifică, întrucât 
răspunde unui elan al spiritului, al spiritului în sens aproape 
mistic... 

— La Seurat şi Cezanne forma devine mai solidă, se revoltă 
împotriva  efemerului, nu este decât imaginea secundei 
multiplicate la infinit, invariabilă, pe care pictorul o fixează sub 
aspectul variabilului... 

— Cu forţa unei voințe demne de Prometeu, Malevici 
sesizează prin intermediul gândirii întinderile vaste de dincolo de 
alb şi descoperă finalitatea picturii, eliberate de povara 
realităţii... 

Toţi o citau pe Dora Vallier, pe Fiedler, Maurice Denis, 
Warringer, Faure, Kandinsky deplângând lipsa unei terminologii 
exacte pentru pictura abstractă, imposibilă de exprimat în starea 
rudimentară actuală a limbajului cult. 

Invitaţii se îngrămădeau, se îmbulzeau, ca nişte muşte atrase 
de miere, în faţa unei pânze de Picasso, „Nud de femeie 
şezând”. Nu îndrăzneau să pretindă că această descendentă a 
Evei ar fi fost lipsită de originalitate. Nasul îi era în partea 
stângă, în locul urechii, un ochi apărea timid într-o nară, un sân 
fusese mutat pe genunchi iar bărbia îi alunecase până la buric. O 
visam pe Rebecca, prietena pe care mi-o luase Olivier şi mă 
întrebam ce sentimente ar fi putut să-mi inspire dacă ar fi fost 
replica vie a femeii nude pictate de Picasso. 

Exclamaţiile de admiraţie săreau ca focurile de artificiu. 

— incontestabil, Picasso este sublim! 

— O personalitate dominantă a lumii moderne! 

— Stilul său are o semnificaţie universală! 

— Picasso este Michelangelo al secolului nostru! 

— Ce energie convulsivă! Ai putea spune că elementele 
tabloului ţâşnesc din cadru! 

— Este o tendinţă metamorfică clară! 

— Se simte influenţa lui Juan Miro şi Yves Tanguy! 

— Ah, maestre! Ce blasfemie! Picasso este unic! 

— Acest nud reprezintă o iconografie a sexului şi a fertilităţii, a 
naşterii şi a morţii, a dragostei şi a violenţei, cum a remarcat pe 
bună dreptate Herbert Read! 


23 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Pe scurt, este prototipul femeii secolului XX! exageră un tip 
între două vârste, cu bucle lungi care îi încadrau, ca nişte 
pompoane, chelia roz deschis. 

— Oamenii secolului XXX vor avea o imagine într-adevăr 
reuşită a femeii secolului XX, am zis şi eu ca să-mi aduc 
contribuţia modestă la corul unanim de laude. 

In clipa aceea se făcu o tăcere de gheaţă. 

Un tip cu lavalieră şi favoriţi cărunţi, împopoţonat într-o haină 
roşie pătlăgică, se întoarse spre Alice. 

— Dacă nu mă înşel, tânărul este fiul dumneavoastră, zise 
tipul cu o amabilitate onctuoasă. 

Alice mă fulgeră cu privirea. li stricasem vernisajul început sub 
auspicii atât de fericite. 

— Este băiatul soţului meu, ţinu ea să precizeze arătând prin 
asta că se desolidarizează de intervenţia mea. 

Pricepui că am tăcut o gafă. In timpul acesta unchiul Charles 
mă luă de braţ. 

— Tinerii din vremea noastră sunt delicioşi prin non- 
conformismul lor, ei nu ezită să-l critice pe marele Picasso. Apoi 
mi se adresă zicându-mi: Roy, condu-mă la bufet. Vreau să mai 
beau un pahar de Coca-Cola în cinstea artei în general şi a lui 
Picasso în special. 

Uluit, părăsii salonul urmându-l pe unchiul Charles. 

— Alice e furioasă pe mine, îi zisei. 

Unchiul Charles îmi zâmbi cu bunăvoință. 

— Şi are de ce! A-| renega pe Dumnezeu este scuzabil. Uneori 
devii chiar interesant făcând pe ateul. A-l insulta pe preşedintele 
Republicii este, de asemenea, un fapt scuzabil, mai ales când 
faci parte din opoziţie. Dar a-l renega pe Picasso este o crimă. 
Este ca şi cum ai nega existenţa soarelui. Uluieşti, scandalizezi, 
insulţi o anumită opinie publică. Chiar dacă nu-ţi place Picasso, 
trebuie să-ţi schimbi părerea. Altfel se va spune că eşti un incult, 
că îţi lipseşte rafinamentul, bunul gust, ceea ce este şi mai grav. 
Cine ar îndrăzni acum să-l critice pe Voltaire? Ca şi Picasso la 
bursa artelor, Voltaire este o valoare sigură la bursa literelor. 
Asta nu înseamnă că îl mai citeşte cineva acum pe Voltaire. Cu 
excepţia lui „Candide”, care se mai poate digera, doar la şcoală 
se mai vorbeşte de acest poet, dramaturg şi prozator ultra- 
fecund şi ultra-plictisitor din secolul XVIII. Dar încearcă să-l critici, 


24 


- VINTILĂ CORBUL - 


se vor ridica împotriva ta toţi snobii şi toţi dascălii pisălogi şi 
pedanţi din şcoli. 

Chiar dacă uneori mă gândeam să îmbrăţişez domeniul artelor 
frumoase, întâmplarea asta nefericită mă lecui pentru 
totdeauna. Renunţai să-i fac concurenţă lui Picasso şi Pollok. Le 
lăsai celebritatea intactă. 

Intr-o zi tata zise cu o voce hotărâtă: N 

— Alice, ajunge! Incetează cu cheltuielile! lIncetează cu 
schimbările, cu nebuniile astea atât de costisitoare! 

Tata avea aerul teribil al lui Savonarola când le propovăduia 
florentinilor sobrietatea, cea mai severă morală, sărăcia primilor 
creştini, disprețul pentru bogăţie, pentru lux. Odată unchiul 
Charles mi-a vorbit pe larg despre călugărul acesta fanatic ce 
pierise ars pe rug. 

In clipa aceea tatei îi mai lipsea doar sutana călugărească şi 
un amvon de biserică să-şi lanseze predicile fulminante. 

— Ştii tu, Alice, care sunt semnele exterioare ale bogăției, 
continuă tata. 

Fruntea Alicei se încreţi, semn că creierul îi lucra cu 
intensitate. Apoi faţa i se lumină şi răspunse mânară ca un elev 
conştient de faptul că găsise soluţia la o problemă dificilă. 

— Semnele care stabilesc diferenţa dintre noi şi gloata de 
rând, dintre noi şi vulg. 

Rămăsei cu gura căscată în faţa profunzimii acestei fraze care 
revela resursele nebănuite ale spiritului Alicei, o femeie cu opinii 
foarte conservatoare. 

— Eşti proastă ca o gâscă! ripostă furios tata care folosea rar 
asemenea epitete. Semnele exterioare ale bogăției sunt astăzi 
stigmatele expuse acuzațiilor publice, invidiei vecinilor şi furiei 
miniştrilor de stânga care îţi cer capul. Nu mai vorbesc de 
terorişti şi de kidnapperi cu ochii ţintă la cei avuţi. Numele 
baronului Empain, al tânărului Getty nu-ţi spune nimic? Aşa că 
potoleşte-te cu toate aceste lucrări somptuoase şi, deocamdată, 
inutile. 

Alice replică înţepată: 

— Şi cum o să mai trăim? Casele noastre din Paris sunt 
şantiere. Lumea, uimită, că ne-am oprit brusc, va zice că nu mai 
ai bani. 

— Cu atât mai bine! 


25 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Vorbeşti de parcă n-ai fi bancher. Vei pierde încrederea 
clienţilor care îşi vor retrage banii din banca ta. 

Alice mă uimea tot mai mult. Niciodată n-aş fi crezut-o în stare 
să ajungă la asemenea concluzii. 

Tata trecu cu bună ştiinţă peste acest argument, deşi era un 
argument valabil. 

— Ne vom muta provizoriu la mama, zise. 

Această hotărâre avu, prin ricoşeu, efectul unei găleți de apă 
rece turnată peste capul meu. Nimic mai rău nu putea să ne 
aştepte, pe mine şi pe Alice. Bunica dinspre tată, în ciuda averii 
sale, era o rentieră timorată, care se temea de aventuri 
financiare şi care, ca o bună franceză de modă veche, aduna ban 
cu ban îngropându-şi economiile în ascunzătorile cele mai 
absurde. Oamenii ziceau că e zgârcită, meschină, plângăreaţă. 
Spiritul său de economie, dorinţa sa de a păstra totul într-o stare 
perfectă, de a nu prăpădi nimic, erau atât de dezvoltate încât 
punea huse albe nu numai pe mobile dar şi pe covoare, pe 
tablouri. Pusese huse chiar şi pe lustre, dar cum după căderea 
nopţii se făcea întuneric să-ţi scoţi ochii şi riscai să te izbeşti de 
toate mobilele, ridicase husele şi le înlocuise cu săculeţi de tifon. 
Bunica acoperise cu cearceafuri albe pereţii capitonaţi cu catifea 
sau mătase ca să-i protejeze de praf şi de lumina soarelui. Nici 
lambriurile din lemn de trandafir, nici balustradele de la scări nu 
au făcut excepţie de la regulă. Când am intrat în casa bunicii am 
avut impresia că sunt proiectat brusc într-un decor alb, ostil, 
care îmi evoca Antarctica, fără pinguini. În timpul iernii 
similitudinea aceasta era şi mai frapantă, deoarece frigul polar 
domnea în saloanele de petreceri. Doar camerele şi bucătăria se 
bucurau de o încălzire moderată. Câteva statui şi busturi în 
mărime naturală, acoperite cu  linţolii albe, împodobeau 
vestibulul, holul cel mare şi galeria centrală creând o ambianţă 
sinistră, îndeosebi după căderea nopţii, când aminteau de 
fantomele încremenite ale forţelor malefice. În copilăria mea îmi 
închipuiam că statuile învie şi rătăcesc, ca sufletele chinuite, prin 
toată casa, din pod până în pivniţă. 

Odată am avut curiozitatea să ridic pe ascuns acoperământul 
alb de pe o statuie aşezată în vestibul lângă intrare. Spre 
surprinderea mea am descoperit un adolescent arab surâzător, 
cu ochii catifelaţi şi bogat îmbrăcat, care întindea cu mâna 


26 


- VINTILĂ CORBUL - 


stângă o tavă pe care se depun cărţile de vizită. Pe timpul acela 
mă fermecase. Mai târziu, după ce noua manie a Alicei mă 
familiarizase cu artele decorative, îmi dădui seama că tânărul 
arab era un obiect decorativ de un gust îndoielnic, chiar dacă 
fusese foarte la modă pe vremea celui de-al doilea imperiu. 

— Detest calicia acestei zgripţuroaice bătrâne! îmi şopti Alice, 
care mă ridicase la rang de confident. Pe lângă ea avarul lui 
Molière este un prunc nevinovat! 

După câteva săptămâni ne instalarăm la bunica. Tata, foarte 
îngrijorat, părea absent la tot ce se întâmpla în jurul său. Uită 
chiar şi să mă ia la rost când mă văzu într-o seară intrând în casă 
îmbrăcat skunk după ultimul răcnet. Mă privea de parcă vedea 
prin mine. 

Alice îşi stăpânea cu greu nervii întinşi la maximum, zbârliţi ca 
acele unui porc-spinos. Regulile impuse de bunica o exasperau. 
Trebuia să mâncăm la o masă mică din bucătărie ca să nu 
deranjăm masa monumentală din sufragerie. Un living-room cu 
mobilă disparată, pe care şi un telal modest ar fi aruncat-o, ne 
fusese rezervat pe timpul zilei. Pentru a economisi energia 
electrică, becurile nu trebuiau să depăşească şaizeci de waţi. 
Accesul la pivnițe ne era interzis deoarece acolo se afla tot ceea 
ce răposatul meu bunic strânsese mai de doamne-ajută. 

Casa, în ciuda marilor sale dimensiuni, nu avea decât un garaj 
pentru o singură maşină, ocupat, de altfel, de un Rolls model 
1930, care nu mai ieşise din adăpost după moartea stăpânului 
său. Personalul de serviciu se reducea la doi oameni, Caroline, 
bătrâna bucătăreasă cu o placă în gură atât de slabă încât îi juca 
când îşi deschidea gura ca sa zică vreun cuvânt, şuierând ca o 
sirenă de vapor, şi Prosper, un chelner scheletic, fără vârstă şi 
urât ca o mumie. Ar fi făcut cu succes figuraţie într-un film de 
groază. Bunica îl ţinea deoarece se temea de hoţi. 

— Totdeauna trebuie să ai un bărbat în casă ca să te apere! 
zicea bunica. 

Sosirea servitorilor noştri o sili pe bunică să deschidă — 
împotriva voinţei sale — camerele de serviciu amenajate la 
mansardă, care n-au fost locuite de decenii. 

— Trebuie să scapi de toţi paraziţii aceştia, băiatul meu, căci 
te costă şi ochii din cap, zicea bunica. Şi tu, Alice, pentru ce îţi 
trebuie o cameristă? Nu poţi să-ţi alegi rochiile, să te îmbraci, să 


27 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


te fardezi fără ajutor? 

Tata şi Alice ascultau predicile bunicii fără să deschidă gura. 
Cred că tata regreta această mutare fără rost care nu-i aducea 
decât neplăceri, dar nu-mi aduc aminte să fi recunoscut vreodată 
că a greşit ceva. 

Intr-o dimineaţă tata veni cu întârziere la micul dejun. Avea 
faţa întunecată, se aşeză la capătul mesei şi atacă direct un ou 
moale. Îl gustă apoi făcu o mutră scârbită şi-l puse la loc. 

— Scuză-mă, Alice, dar azi ouăle nu sunt prea reuşite... 

— Caroline le-a fiert, interveni bunica. Este o bucătăreasă 
admirabilă. 

— Nu vreau să mă mai ocup de micul tău dejun, Henri! zise 
Alice pe un ton categoric. 

Era pentru prima oară după zece ani de căsnicie că Alice 
depăşea această regulă devenită sacră. 

Tata îşi strânse ochii. Cred că în clipa aceea încerca emoţiile 
simţite de Louis XVI când i s-a anunţat căderea Bastiliei. Alice 
ridică stindardul revoltei. Tata înţelese că războiul civil mocnea 
sub cenuşa bătrânei sale autorităţi batjocorite. Căci şi bunica se 
băga în conflictul acesta, care privea o ordine demult stabilită. 

Atmosfera era încărcată, Alice aştepta doar o scânteie ca să 
explodeze. Tata n-a comentat rebeliunea soţiei sale, dar 
prevedeam că se pregăteşte să lovească de sus şi tare. Inghiţi 
fără plăcere o bucată de şuncă, apoi se lansă în contraofensivă. 

— Alice, trebuie să-ţi comunic ultima mea hotărâre. Consider 
că trebuie să renunţăm la maşinile cele mari. Consumă prea 
multă benzină, bat la ochi şi nici nu mai corespund vremurilor 
noastre. Automobilele Lincoln, Cadillac, Rolls au devenit apanajul 
gangsterilor şi al parveniţilor. 

Faţa zbârcită a bunicii se lumină. 

— Henri, iată o hotărâre cu cap. Lasă-mă să te sărut! 

Alice ridică degetul arătător spre soţul său. 

— Un moment! Şi cu ce propui să le înlocuim? 

— Cu Renault 5, ca toţi prietenii noştri. Este o maşină mică, 
franţuzească, economică şi nu bate la ochi. Asta ne trebuie, ca 
să trecem neobservaţi. 

Ochii Alicei, ochii blândei şi mereu conciliantei Alice, scăpărau 
scântei. 

— Eu nu renunţ la Mercedesul meu personal! Dar pe tine nu te 


28 


- VINTILĂ CORBUL - 


împiedic să circuli în Renault 5, dacă asta îţi face plăcere. 

Apoi adăugă în engleză pe un ton care nu admite replică: 

— This is final! 

Se ridică şi părăsi bucătăria trântind uşa. 

— Uită-te la ea! exclamă indignată bunica. Să răspunzi pe 
tonul acesta bărbatului tău!... 

Tata, ca să arate că nu face favoritisme, se întoarse spre 
mine. 

— Roy, cred că nici tu n-ai nevoie de motocicleta asta uriaşă 
care mă face să tremur pentru viaţa ta. Cu o motocicletă uşoară 
te-ai descurca tot aşa de bine. 

II privii câteva clipe stupefiat. Nu-mi venea să-mi cred 
urechilor. Să mă lipsesc de Honda mea? Niciodată! Tata va 
trebui să treacă peste cadavrul meu înainte de a o vinde! 

Imi zisei că trebuie să-mi manifest împotrivirea cu diplomaţie, 
dar şi cu hotărâre. 

— Să mă despart de motocicleta mea? Ce vor zice tipii de pe 
Champs-Elysées care se fălesc atâta cu maşinăriile lor? Că 
standingul meu este mai prejos decât al lor?! Noi, tinerii, avem 
cel puţin curajul să ne arătăm motocicletele frumoase fără să 
facem pe noi de frică că aceasta ar dezvălui semnele exterioare 
ale bogăției. Dimpotrivă. Cu cât ai mai multe semne de bogăţie, 
cu atât mai mult te făleşti cu ele. Am observat, tată, că cu cât 
îmbătrâneşti, cu atât devii mai fricos. Mă întreb, de ce? Noi, 
tinerii motociclişti, suntem solidari. De câte ori autorităţile vor să 
ne impună alte taxe, blocăm intrarea de la Palatul Bourbon. 
Vreau să-i văd pe automobilişti făcând grevă! In câteva minute 
tot Parisul, toată Franţa rutieră ar fi paralizată! 

Până la urmă am avut câştig de cauză. Imi păstrai Honda. 
Eram mândru că am reuşit să-l conving pe tata, căruia nu-i 
plăcea să facă compromisuri. Apoi pricepui că era hărțuit de alte 
probleme mai importante, care le umbreau pe ale mele. 

A doua zi seara tata intră în casă cu faţa albă ca ceara. Fără 
să-şi scoată pardesiul, se opri în faţa Alicei şi îi zise cu o voce 
joasă, aproape în şoaptă, dar care reflecta o puternică trăire 
interioară: 

— Mi-au naționalizat banca! Mi-au luat banca! 

Alice, impresionată de aerul catastrofal al tatei, încercă să ia 
lucrurile mai uşor. 


29 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Presupun că te vor despăgubi, cel puţin în parte. La urma 
urmei ai putea să te retragi, să te odihneşti, să te ocupi de 
sănătatea ta care de la o vreme îţi face necazuri. Incă mai 
suntem destul de bogaţi ca să nu ne temem de viitor. 

Tata o privi contrariat. 

— Să mă retrag? Nici nu se pune problema! Vom pleca din 
ţară! Imi voi continua activitatea de cealaltă parte a Atlanticului! 
Pregăteşte bagajele, Alice! Plecăm la New York. Roy îşi va 
continua studiile în America. Nu voi depune armele decât în ziua 
în care moartea mă va dobori! 

Tata luase atitudinea combativă a unui comandant de armată 
din ajunul celei mai mari bătălii din viaţa sa... 


30 


- VINTILĂ CORBUL - 


Am vorbit de mine, de tata, de Alice, de grijile şi preocupările 
mele, dar am uitat să mă prezint. Mă numesc Alexandre Kean 
Richard Michel-Ange Roy Courtenay. Mama e convinsă ca 
numele de botez are o influenţă incontestabilă asupra fiinţei mici 
şi fragile care vine pe lume. Duhurile care se adună în jurul 
leagănului său şi care îi hotărăsc soarta sunt prima sa bogăţie. 
Duhurile invocate cu atâta fervoare de mama se cheamă 
Alexandru cei Mare, neuitatul Kean, Richard Inimă de Leu şi 
nemuritorul Michelangelo. Roy, cei mai puţin ilustru dintre aceste 
nume, trebuia să-l onoreze pe străbunicul meu din partea 
mamei, general în retragere al armatei Majestății sale britanice. 
Aşa că Roy a rămas mai strâns legat de persoana mea decât 
celelalte nume, prea fastuoase pentru un prunc ce nu ştia decât 
să orăcăie şi să ude scutecele. Bănuiesc că mai târziu mi-am 
atras înjurăturile funcţionarilor care trebuiau să treacă în actele 
mele de identitate, în paşaport şi în celelalte, tot şirul acesta de 
nume de botez într-un spaţiu rezervat doar pentru unul sau două 
prenume modeste. 

Tata era mândru că făcea parte din familia Courtenay. 
Pretinde că strămoşii mei sunt de sânge regesc. În evul mediu 
familia Courtenay a dat englezilor suverani, fapt confirmat de nu 
ştiu ce dicţionar istoric. Gurile rele susţin că unul dintre strămoşii 
noştri fusese un copil lepădat care primise numele localităţii 
unde a fost găsit. Gurile şi mai rele avansează o teorie şi mai 
extravagantă. Courtenay provine, zic gurile acestea, de la 
Courtney, ceea ce vrea să zică că primul care a purtat acest 
nume avea nasul tăiat din cauza unei condamnări infamante. 
Porecla fusese transformată în nume şi modificată ulterior pentru 
a ascunde originea sa ruşinoasă. Tata era groaznic de indignat 
de această interpretare jignitoare şi pentru a demonstra 
contrariul avuse chiar intenţia să angajeze serviciile unui 
genealogist cu renume. Apoi renunţă la această iniţiativă. Cred 
că s-a temut că genealogistul, după lungi investigaţii, o să 
găsească documente care să confirme versiunea cu „nasul 
cârn”. 

Sângele meu corcit, tatăl francez, mama americană, bunicii 


31 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


francezi, englezi şi americani, mi-a adus adesea necazuri. Colegii 
mei francezi ziceau că sunt un yankeu, un venetic. Tinerii 
americani râdeau de accentul meu britanic iar englezii îmi 
trânteau în obraz porecla de Frenchy fandositul. 

In schimb „jet-set-ul”, internaţionalist prin definiţie îmi atribuia 
un farmec particular iar membrii săi, tineri sau vârstnici, căutau 
compania mea. 

Inconsecvenţa speciei umane găseşte, în ce mă priveşte, o 
ilustrare perfectă. 

Am vorbit în trecere de celebrităţile din familia mea. Dar mai 
am şi alte rude, mai puţin celebre, dar mai zburdalnice şi atât de 
interesante încât ar putea să figureze într-un serial de 
televiziune, mai complicat şi mai agitat decât „Dallas-ul” sau 
„Dinastia” luate la un loc. 

Mă chinuie, însă, o chestiune gravă şi arzătoare. O să vă spun 
despre ce este vorba şi o să încep punându-vă o întrebare: aţi 
citit romanul „De veghe-n lanul de secară”? Eu l-am citit. E 
formidabil. După o noapte albă petrecută citindu-l — a doua zi 
aveam o lucrare scrisă la matematică şi numai Dumnezeu ştie 
cum m-am descurcat — am reflectat mult la subiectul acesta. Mă 
întrebam dacă Salinger l-a creat pe Holden Caulfield sau Holden 
Caulfield l-a creat pe Salinger. 

l-am vorbit de chestiunea aceasta unchiului Charles, care a 
ascultat cu surprindere subtilitățile reflecțiilor mele. Stimulat, îşi 
puse în funcțiune materia cenuşie, cu proprietăți mai 
miraculoase decât cele ale unui creier electronic şi îmi servi pe 
tavă o serie de cazuri în care eroii antropofagi şi-au înghiţit 
autorii. Ali Baba este un caz tipic. Albă ca Zăpada şi cei şapte 
pitici zburdalnici i-au lăsat în umbră pe fraţii Grimm. Scarlett 
O'Hara a eclipsat-o pe Margaret Mitchell iar James Bond l-a 
înlocuit pur şi simplu pe autorul zilelor lui. Işi mai aduc aminte 
admiratorii faimosului Pinocchio de existenţa lui Carlo Collodi? 
Don Quijote este tot aşa de cunoscut ca şi Cervantes. 
D'Artagnan a scăpat de sub tutela lui Dumas. Işi duce propria sa 
viaţă. Dar cel mai nesupus este Don Juan. A ţâşnit ca un 
drăcuşor de sub pana lui Tirso de Molina şi, nemulţumit probabil 
de personalitatea care i-a fost atribuită, s-a apucat să creeze noi 
autori, poruncindu-le să-l prezinte în diferite variante ca să şi-o 
poată alege pe cea care îi convenea mai mult. l-a întărâtat pe 


32 


- VINTILĂ CORBUL - 


Cigonini şi Silberto, a cochetat cu Moliere, i-a sedus pe Goldoni şi 
Byron, l-a zorit pe Balzac, i-a corupt pe Merimée şi Grabe, l-a 
inspirat pe Puşkin, s-a strecurat în gândurile lui Zorrilla, a pus în 
mişcare pana lui Lenau, l-a ademenit pe Tolstoi, l-a atras pe 
Bernard Shaw şi a atins cu degetele sale clavecinul lui Mozart. 
lată de ce mă gândesc să scriu un serial de televiziune, fiindcă n- 
aş vrea să fiu expulzat din ceea ce scriu de personajele create de 
mine. 

Când i-am expus lui Jeff, vărul meu de la New York, teoria cu 
privire la Don Juan, acesta făcu nişte ochi rotunzi şi buimăciţi ca 
un peşte ce se zbate pe uscat. Bineînţeles că nu i-am spus că 
deţin toate datele acestea de la unchiul Charles. L-am lăsat să 
creadă că sunt un geniu. Şi trebuie să vă spun că am avut un 
succes nebun. Până la urmă Jeff plecă chinuit de o durere teribilă 
de cap. 

Am încercat să-l dau gata şi pe proful de literatură. Să-i arăt 
de ce este în stare un licean de la o scoală franceză. Dar am 
renunţat. Aş fi putut să-i debitez tot ce ştiam despre Don Juan cu 
viteza unei rachete intercontinentale. Dar proful este cu 
gândurile aiurea — se gândeşte că nevastă-sa cheltuieşte prea 
mult cu rochiile, că fiica sa umblă cu prea mulţi băieţi, că ţâncii 
vecinului i-au rupt trandafirii din grădiniţă, că a pierdut la cursele 
de cai fără să ştie nevasta sau că salariul i s-a dus la magazinul 
de mobilă — şi te lasă să baţi câmpii vorbindu-i de Don Juan fără 
să-ţi acorde cea mai mică atenţie. Pierzându-şi răbdarea, îţi dă o 
notă bună şi toată lumea este mulţumită. 

Mai sunt şi alte variante. Dacă proful este atent şi tonul 
expunerii tale îl cucereşte prin înaltul său academism, el te 
ascultă cu interes şi până la urmă te felicită. Este adevărat că 
aceasta se întâmplă cam rar. În general profii sunt chiţibuşari. Ei 
se agaţă de câte un subiect, deşi manualul conţine o gamă 
destul de largă de teme. Tu n-ai decât grija de a le alege. Dacă 
intri într-un magazin şi ceri ceai cu lămâie, nu te formalizezi dacă 
vânzătorul îţi oferă în locul articolului cerut o periuţă de dinţi şi 
biscuiţi pentru câini. Dacă eşti rezonabil şi îţi aduci aminte că 
rezerva ta de periuţe de dinţi este aproape epuizată şi că 
buldogul Rex s-a săturat de carne în conservă şi ar vrea să facă 
o mică variaţie, cumperi biscuiţi şi periuţele de dinţi. Dacă nu-i 
plac biscuiţii, îi dai mai departe carne în conservă. Şi nu-l repezi 


33 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


pe vânzător, fiindcă eşti un tip civilizat. 

Dar profii sunt sadici. Dacă îşi dau seama că nu ştii un subiect, 
se învârt numai în jurul lui. Sunt mai cruzi decât Torquemada, 
marele inchizitor. Dacă proful nostru de zoologie ar fi trăit pe 
timpul lui Filip II, Torquemada ar fi fost şomer. 

Propun o reformă a învăţământului public. Printre altele, 
eliminarea tuturor examenelor, indiferent de formă. La o adică 
aş admite discuţii cu profii — de la egal la egal — în faţa unui 
pahar de whisky, cu toate că indivizii aceştia au tendinţa de a-şi 
da aere de atotştiutori şi de a se impune cu orice preţ. Nu cred 
că sunt infailibili şi că nu se poticnesc şi ei, din când în când, în 
anumite probleme. Ce mutră ar face pedanţii aceştia dacă la 
examene, noi, elevii, schimbând rolurile, le-am zice cu 
drăgălăşenie, dar foarte hotărât: „In această sesiune, domnilor 
profesori, noi vom pune întrebările iar dumneavoastră veţi 
răspunde. Cei care nu veţi obţine note bune, veţi fi exmatriculaţi 
din corpul profesoral şi veţi trebui să vă faceţi din nou studiile la 
universitate, după un examen sever de admitere. lar acum 
trageţi biletele!” 

Palizi de emoție vor trage biletele respective şi se vor bâlbâi în 
faţa noastră implorându-ne bunăvoință. 

Aşa e! Eu mă pronunt categoric nu numai împotriva 
examenelor, dar şi împotriva lucrărilor scrise, a colocviilor şi a 
tuturor formelor inchizitoriale, anacronice şi contrare principiilor 
de egalitate, fraternitate şi libertate enunțate de Marea Revoluţie 
Franceză. Cum se poate vorbi de egalitate, atunci când unii, 
aşezaţi, vorbesc de sus, de la catedră, în timp ce ceilalţi rămân 
în picioare lângă tabla neagră şi tremură ca o piftie? Cum se 
poate vorbi de fraternitate când proful te trânteşte la examene şi 
te ia peste picior? Cum se poate vorbi de libertate dacă nu ni se 
permite să alegem la examene subiectele care ne convin? Notele 
şi punctele creează complexe de inferioritate elevilor care nu 
reuşesc să obţină o medie bună. 

Jeff a lansat cu câteva zile în urmă o idee care mi s-a părut 
demnă de interes. Ca media să nu fie calculată individual ci pe 
ansamblul clasei. In felul acesta spiritul de solidaritate ar avea 
un rol benefic. Tocilarii ar deveni utili întregului colectiv, nu 
numai lor. Drept vorbind, dacă tot tocesc de dimineaţă până 
seară, de ce să nu facă asta şi pentru cei care, pe bună dreptate, 


34 


- VINTILĂ CORBUL - 


preferă o partidă de hochei, un film cu gangsteri sau un rock în 
loc să se plictisească cu un manual de matematică sau de 
biologie? 

Trebuie să recunosc că Jeff nu este chiar lipsit de sclipiri de 
inteligenţă care-i luminează cu intermitențe tenebrele creierului. 
Dacă Rebecca n-ar fi aruncat o umbră de neşters asupra 
relaţiilor mele cu Jeff, colaborarea noastră intelectuală ar fi putut 
genera, Dumnezeu ştie, vreo teorie postexistenţialistă care ar fi 
făcut înconjurul lumii mai repede decât o rachetă spaţială cu 
perigeu şi apogeu variabil. 

Rebecca, din păcate, este mărul discordiei nu numai cu 
Olivier, dar şi cu Jeff, ceea ce explică atitudinea incalificabilă a 
acestui individ faţă de mine, după diferendul pe care l-am avut 
cu proful de limbă şi literatură engleză. 

Ca să ajung acolo trebuie să fac o mică paranteză. Bancherii 
naţionalizaţi, ca tata, erau atât de morcoviţi şi dorinţa lor de a 
părăsi Franţa şi de a se muta în Statele Unite atât de arzătoare, 
încât Atlanticul ar fi trebuit să se deschidă în faţa lor ca Marea 
Roşie în faţa lui Moise şi a evreilor care fugeau din Egipt şi îşi 
căutau salvarea pe pământul  Canaanului. Avioanele 
intercontinentale i-au scutit de această expediţie lungă şi 
istovitoare peste oceanul secat ducându-i în mai puţin de zece 
ore pe pământul făgăduinţei. 

După instalarea familiei mele la New York am avut surpriza s-o 
întâlnesc într-o zi pe 5-th Avenue pe Rebecca. Tatăl ei, bancher 
ca şi al meu, urmase curentul general şi se oploşise la umbra 
statuii Libertăţii. 

— Aşadar, n-am norocul să nu-ţi mai văd mutrişoara pe unde 
mă duc, îi zisei sarcastic. 

— Aşa-i! De altfel, sfătuită de Jeff, vărul tău, m-am înscris la 
şcoala la care te-ai înscris şi tu. 

— Din lac în puț! 

Ne-am despărţit fără să ne dăm mâna. 

Odată mi-a trecut prin cap să scriu un roman despre certurile 
mele cu Rebecca pe care să-l intitulez „Dragoste şi ură la 
100.000 de grade”. De când mă ştiu am avut o înclinaţie 
pronunţată spre literatură. Dar n-am prea făcut caz de aceasta 
preferinţă deoarece în familia mea de scribi, cum îi gratula prin 
vorbe tata, aceştia nu se bucurau de un renume prea bun. 


35 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Societatea noastră, materialistă prin excelenţă, apreciază prea 
puţin literatura şi artele frumoase. Când i-am mărturisit într-o zi 
tatei intenţia de a scrie romane, a scos din sertarul biroului o 
statistică publicată de un ziar de mare tiraj în care scria că în 
Statele Unite există trei sute cincizeci de mii de baruri, două sute 
de mii de staţii de benzină şi o mie patru sute de librării. Nu 
dispun de cifre privitoare la Franţa, dar cred că proporţia este 
cam aceeaşi. 

— Ţinând cont de statistica asta, trage concluziile, îmi zise. Eu 
mă ocup de afaceri de bancă şi, mulţumită lui Dumnezeu, mă 
descurc foarte bine. 

Tocmai eram pe cale să-i expun concepţiile mele asupra 
problemei când uşa se deschise şi Alice, cu toate bijuteriile pe 
ea, strălucind ca un brad de Crăciun care geme de globuri, intră 
aferată şi ne admonestă: 

— Musafirii trebuie să sosească într-o jumătate de oră şi voi 
nu sunteţi încă gata! Henri, pune-ţi haina coada de rândunică! 

Alice folosea un limbaj figurat. Dacă ar fi vrut să devină 
romancieră, ar fi atins gloria doamnei Cartland sau a Juliettei 
Krantz. Adesea sărăcia limbii o deranja. Dacă spuneai pur şi 
simplu „frac” se enerva. Termenul „coadă de rândunică” i se 
părea mai potrivit, mai colorat. Recunosc că această comparaţie 
mă atrăgea prin parfumul său poetic, dar când vedeam oamenii, 
în cea mai mare parte bătrâni şi obezi, îmbrăcaţi în haine de 
seară, aveam impresia că văd nişte pinguini stângaci care se 
leagănă pe picioarele lor scurte. 

Dar ca să vorbeşti astfel de fleacuri când Alice dădea primul 
său mare dineu după ce ne-am mutat la New York ar fi fost cel 
puţin nelalocul său. 

Apoi se întoarse spre mine şi îmi vorbi pe un ton repezit, 
aproape nepoliticos, diferit de amabilitatea ei obişnuită. 

— lar tu pune-ţi „dinner jacket”! 

Vechiul spirit de răzvrătire care mocneşte în inima fiecărui 
francez supus unui regim tiranic îmi dădu curajul să ripostez: 

— Poftim? „Dinner jacket”? La vârsta asta aş arăta ca puştanii 
de la Eton? 

Docila Alice mă scânteie cu privirea. N-o mai recunoaştem. 

— In joc este onoarea şi prestigiul familiei Courtenay! Dineul 
acesta trebuie să fie o reuşită! 


36 


- VINTILĂ CORBUL - 


Tata se bosumflă. 

— Costumul meu bleu marin nu merge? 

— La birou, da! Dar nu la serată. Aici nu mai eşti la Paris! Hai! 
Repede! 

Tata bombăni nemulţumit dar, găsind că ar fi fost inutil să se 
răzvrătească, se ridică de pe fotoliu şi se îndreptă spre cameră. 

Privirea autoritară a Alicei mă pironi iarăşi. 

— Şi tu? Ce mai aştepţi? 

li răspunsei cu un regret prefăcut: 

— Mi-am lăsat „diner jacket-ul” la Paris. 

Un surâs drăcesc apăru pe faţa Alicei. 

— Am ştiut că aşa o să fie! Ti-am trimis măsura la 
„Huntsman”, pe Saville Row, şi a făcut tot ce trebuie unui tânăr 
de vârsta ta. Ai să găseşti „dinner jacket-ul” în şifonierul tău! 

Fără să vreau mă dădui înapoi. Să-i trădez pe „skunks”? 
Eleganţa şi murdăria n-au mers niciodată mână în mână! Dacă 
tipii mă vor surprinde împopoţonat ca un dandy, mă vor goni 
ruşinos din confreria lor. 

O bănuială trecu prin mintea mea. 

— Dar îmbrăcămintea fantezistă care îmi umple şifonierul? 

— Toate zdrenţele acelea îngrozitoare şi care put au fost 
aruncate în crematoriul blocului! l-am spus şi tatălui tău! 

De mi-ar fi căzut cerul în cap nu aş fi fost mai amărât. Lovitura 
aceasta îmi tăie aripile. Dintr-odată! Cu capul în jos, cu inima 
zdrobită, ieşii din cameră fără să protestez. 


Alice e îngrozitor de influenţabilă. S-a văzut ce rahat a făcut 
cu decorarea imobilelor noastre de la Paris şi Deauville „ajutată” 
de experţii casei „Douce, Doucet et Doucet” 

Acum mentorul său spiritual artistic şi monden este doamna 
Wharton, văduva unui petrolist din California. Când Rosalind 
Wharton deschide gura, Alice o ascultă cu respect amestecat cu 
admiraţie de parcă ar vorbi Zarathustra. Am uitat să vă spun prin 
ce s-a remarcat acest personaj citat adesea de unchiul Charles. 

Doamna Wharton luase frânele educaţiei americane a Alicei, 
care îi urma sfaturile ca un căţel în mâna unui dresor de circ. De 
exemplu: apartamentul nostru din New York, în ciuda celor 
douăsprezece camere, părea micuţ în comparaţie cu ce aveam 
la Paris. Tata ne-a pus pe economii. Banca sa din New York este 


37 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


relativ modestă. Aşa că şi modul nostru de viaţă trebuia redus în 
consecinţă. 

Cum Alice a descoperit apartamentul acesta cocoţat la etajul 
optzeci al unui zgârie-nori implantat în capătul de sud al 
Manhattanului, vederea mă omorâse. Apele albastre ale Upper 
Bay-ului erau brăzdate de sute de vase, statuia Libertăţii îmi 
zâmbea cu un aer şiret iar luminile de la New Jersey se înşirau ca 
un colier de diamante pe partea cealaltă a Hudson-ului. 

Când tata află de preţul chiriei, sări în sus bătând cu siguranţă 
recordul olimpic. Numai printr-o minune nu străpunse plafonul cu 
capul, făcând un fel de periscop în camera de deasupra noastră. 

Strigă furios: 

— Nu vreau să-mi închei zilele în spatele gratiilor unei închisori 
ca Sindona, nici să mă leagăn într-un ştreang, precum Calvi, pe 
podul de la Williamsburg... 

— Podul despre care vorbeşti se află la Londra, răspunse Alice 
cu aplomb. Aşa că în privinţa asta nu-i nicio primejdie! 

Exasperat, ne spuse că nebuniile Alicei îl silesc să scoată la 
vânzare apartamentul de pe Defense şi vila de la Deauville. Va 
găsi un mod de a transfera banii în Statele Unite pentru a umple 
această nouă gaură financiară. 

Dar lupta era pierdută încă de la început. A doua zi semna 
suspinând contractul de închiriere şi Alice se angajă imediat să 
decoreze apartamentul. O casă specializată o ajută să-şi ducă la 
bun sfârşit această sarcină delicată. Aspectul interior era 
extravagant, dar nu-i lipsea o oarecare eleganţă. Alice regreta 
absenţa impresioniştilor, deoarece ieşirea lor din Franţa era 
interzisă. 

Tocmai aici intervine doamna Wharton. Dar am uitat să v-o 
prezint. Are o avere de mai mult de o sută de milioane de dolari 
pe care o toacă prin staţiunile balneare şi climaterice de lux din 
Europa şi Statele Unite. Sosită de curând de la Paris, cumpărase 
o colecţie de rochii extravagante urmărind să-şi sporească faima 
mondenă la New York şi Washington, domeniile sale de 
vânătoare. Tata îmi spusese că în tinereţea sa doamna Wharton 
cucerise titlul de Miss Statele Unite şi că titlul de Miss Univers îi 
scăpase în ultimul moment. Dar de atunci au trecut sute de ani. 
Acum pretinde că a ajuns la vârsta de treizeci şi cinci de ani, dar 
bănuiesc că a depăşit demult şaizeci. Medicii îi reparaseră cât de 


38 


- VINTILĂ CORBUL - 


cât faţa, ceea ce îi provoacă mereu probleme cu vameşii care nu 
pot să identifice fotografia de pe paşaportul ei cu originalul în 
carne şi oase. 

Alice este puţin invidioasă deoarece doamna Wharton este 
foarte decorativă. Se spune că bărbaţii aleargă ca nebunii după 
milioanele ei. lar Alice şi doamna Wharton sunt nebune după lux. 

Istovită dar mândră, Alice i-a arătat prietenei sale rezultatele 
muncii de pavoazare. Călăuzită de Alice, care îşi asumă rolul de 
înger ce-l conduce pe Dante pe cărările iadului, doamna Wharton 
făcu turul apartamentului. Tot răsucind afectată lornionul său cu 
mâner de platină încrustată cu diamante, examină mobila, 
scrută obiectele de artă, studie ansamblul, apoi îşi ridică fruntea 
cu un aer întrebător. 

— Nu e rău! Nu e rău! E adevărat, sare puţin în ochi! Dar 
pentru o locuinţă temporară la New York merge! 

Alice o privi uimită. 

— Locuinţă temporară? Asta-i casa noastră permanentă! 

Doamna Wharton zâmbi cu bunăvoință. 

— Uite, Alice, să nu mai repeţi niciodată aberaţia asta! Cei din 
lumea noastră nu mai locuiesc la New York. Işi păstrează o 
locuinţă temporară pentru orice eventualitate, dar locuinţele lor 
permanente se găsesc în suburbii şic ca Westchester, Bronxville 
sau în cel mai rău caz Scarsdale. 

Alice exclamă uimită: 

— Dar toate aceste apartamente somptuoase de pe Park 
Avenue, Fifth Avenue, Tuxedo Park, Riverside Drive? 

Doamna Wharton răspunse cu un gest condescendent. 

— Locuinţe temporare, draga mea Alice! Locuinţe temporare! 
Chiar dacă costă zeci de milioane, nu sunt decât nişte locuinţe 
temporare! La New York locuiesc permanent numai şeicii arabi şi 
parveniţii care, în pofida bogăției lor, nu sunt admişi în 
societatea celor din Westchester. Oameni ca Rockefeller, Duke, 
Biddle, Morgan, Sherman, Vanderbilt, Sunderland sunt stabiliţi 
de secole la Westchester. Un descendent al semnatarilor 
Declaraţiei de Independenţă mi-a zis într-o zi că membrii familiei 
sale nu-i vizitează pe cei din familia Vanderbilt deoarece aceştia 
sunt urmaşii comodorului Vanderbilt, un fost căpitan de 
ferryboat îmbogăţit pe căi destul de dubioase. 

Alice, consternată, se lăsă pe un fotoliu. 


39 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Mă omori, Rosalind! 

— Ah, nu-i chiar aşa! Trebuie să te gândeşti serios să cumperi 
o locuinţă la Westchester. Ai şansa să fii o Courtenay înrudită cu 
Sunderland  Beauclair şi cu Montgomery. Sânge albastru 
garantat. Ca al celor din familia Auchincloss, care descind din 
Wilhelm Cuceritorul. Cel puţin aşa pretind bazându-se pe 
arborele genealogic, zic ei, autentic. 

Doamna Wharton îi explică Alicei că Westchester, ca 
localitate, este separat de un râu şi că cei care locuiesc pe 
partea stângă — ca şi cei de pe Avenue Foch din Paris — pretind 
că poziţia lor este mai aristocratică decât a celor din faţa lor. 


Sunt îngrozitor de deprimat deoarece nu pot scăpa de 
vorbăria asta blestemată pe care francezii cartezieni o resping 
cu dispreţ. Lor le plac textele clare, logice, bine gândite şi 
perfect construite, care nu-ţi încarcă mintea cu probleme de 
nerezolvat, ca aceste romane intelectualiste idioate care 
reclamă o colaborare mintală între scriitor şi cititor. 

Aşa că o voi lăsa pe Alice să se frământe cum să găsească o 
locuinţă la Westchester fără a-i cere tatei sacrificii financiare 
excesive şi voi reveni la dineul care trebuia să ridice poziţia 
noastră socială. 

Conform dispoziţiilor Alicei mi-am pus costumul scârbos de 
Eton care îmi arăta vârsta ingrată. Mi-am dat, oftând, cu puţină 
„apă de colonizat” — încă o expresie inventată graţie harului 
meu lingvistic bogat — şi, resemnat, mi-am făcut apariţia în 
salonul cel mare. Mă aşteptam la o seară îngrozitor de 
plictisitoare şi previziunea mea chiar s-a adeverit. Invitaţii, numai 
bancheri, industriaşi şi oameni de finanţe, îmbrăcaţi în negru ca 
cioclii şi însoţiţi de nevestele lor umflate, îmbrăcate în rochii de 
culori ţipătoare şi pline de pietre preţioase, aminteau de un cârd 
de ciori şi de papagali, care tot dădeau pe gât aperitive în loc să 
ciugulească grăunţe. 

Clanul Montgomery era reprezentat de unchiul Louis şi de 
unchiul Edgar, liderul majorităţii din Senat, singurul bărbat de la 
această adunare care nu avea nicio legătură profesională cu 
lumea bănetului. Absența clanului Sunderland o râcâia pe Alice 
deoarece spusese „confidenţia!” invitaţilor că unchiul Ronald va 
veni în scara aceasta, o ştire receptată ca o senzaţie ştiindu-se 


40 


- VINTILĂ CORBUL - 


că el participa rar la dineurile fastuoase. Unchiul Ronald prefera 
localurile de lux unde putea să se amuze fără să suporte 
conversațiile convivilor înţepaţi şi atât de rigizi încât păreau 
statui. 

Unchiul Ronald avea o slăbiciune pentru Alice, care îl înduioşa 
prin naivitatea sa copilărească şi prin admiraţia pe care i-o arăta. 
Tata nu era gelos deoarece o intrigă sentimentală între Alice şi 
unchiul Ronald era de neconceput. Toată lumea cunoştea 
preferinţele sale pentru Lolite şi pentru fructele încă verzi ale 
căror nuduri sunt proslăvite în „Playboy” şi „Penthouse”. 

Bancherii îi arătau o cordialitate ostentativă, care nu-l înşela. 
„Self made men-ul” îi reproşa în taină fabuloasa avere 
moştenită. „Strămoşii lui au trudit din greu, iar el a cules o 
recoltă pentru care n-a asudat niciodată”. Chiar şi el se mira cum 
de a sporit miliardele strămoşilor săi. In timp ce vechile familii 
care ilustrează almanahul Gotha din secolul XIX au intrat în 
eclipsă, unchiul Ronald rivaliza cu prinții arabi şi îi lua lui 
Khashoggi titlul de cel mai bogat om din lume. „Este un uriaş cu 
picioare de lut” ziceau invidioşii. „De aceea şi căderea lui va fi 
tot atât de spectaculară”. 

Invitaţii îşi potoleau setea bând cu înghiţituri mici cocktailurile 
de şampanie şi înfulecând icre negre. Ca să-şi umple pauzele 
dintre înghiţituri vorbeau cu vioiciune de afaceri. Se plângeau de 
salariile lor destul de mici. Vieser, vicepreşedintele companiei 
Grow Mc Edison nu primea anual decât 2.600.000 de dolari, 
Steven Ross de la Warner Communications lua fleacul de 
3.000.000 de dolari iar Rawligh-Warner, preşedintele companiei 
Mobil Corporation, primea abia 4.300.000 de dolari, Rosenfeld de 
la Metro-Goldwin-Mayer nu putea să treacă de 5.100.000 de 
dolari în ciuda tuturor eforturilor pe care le făcea, şi lista 
continua. Auzind aceste cifre fabuloase, chiar şi pentru oamenii 
de finanţe europeni, îmi făceam ochii mari, ca de peşte demn de 
milă în apropierea unui banc de rechini, abia ţinându-mă să nu 
cad pe spate. Când mă gândeam la jalnica mea cotă bănească 
primită lunar de la tata simţeam cum ţâşnesc din străfundurile 
fiinţei mele impulsurile revoluţionare. Atunci am simţit pentru 
prima oară o anumită simpatie pentru Robespierre. Din fericire 
Alice îmi dădea pe ascuns nişte bani care mă ajutau să-mi 
menţin standingul printre prieteni. Numai că toate aceste 


41 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


comentarii financiare mă deprimau. 

Dar cum discuţiile tatei cu prietenii se învârtesc aproape 
exclusiv în jurul tehnicii bancare, a politicii economice şi a 
conglomeratelor internaţionale, am început să pricep lucruri pe 
care iniţial le consideram nu numai ameţitoare, ci greu de 
înţeles, ca şi enigmele oracolelor sibiline. Cărţile de economie 
care umpleau rafturile bibliotecii tatei mă omorau cu statisticile 
lor, cu tabelele şi teoriile năucitoare. In schimb revistele, chiar de 
specialitate, mă interesau prin reclamele în care arătau yachturi 
somptuoase, avioane particulare cu performanţe uluitoare, 
ceasuri şi lănţişoare de aur Cartier sau Bulgari, aparate 
electronice sofisticate şi tot felul de lucruri care mişună la Silicon 
Valley mai rău decât în viermuiala de la Saint Bernard din Paris. 

In aceste reviste am găsit şi portretele adunate ale 
numeroşilor bancheri şi oameni de finanţe plecaţi de la zero şi 
care au adunat milioane de dolari fără să aibă o umbră de 
cunoştinţe în domeniul electronicii. Atunci ce rost mai are să-mi 
încarc mintea cu tehnicile de aplicare a electronicii la studiul şi 
transmiterea informaţiilor în vederea calculării bănetului altora, 
când se poate angaja o armată de ingineri care să-mi calculeze 
bănetul. 

Nu m-am lăsat de literatură — visul vieţii mele — ci m-am 
aruncat cu aceeaşi frenezie asupra biografiilor oamenilor care au 
adunat mari averi. De ce n-aş merge pe urmele lor? Din 
străfundurile memoriei mele — fără să mă laud, dar este colosală 
— ieşiseră ca nişte păpuşi trase de sfori figuri marcante ca 
Vanderbilt şi Gould, Rotschild şi Carnegie, Pierpont Morgan şi 
Ford, Rockefeller, Onassis şi Getty, Dupont de Nemours şi 
Khashoggi şi, ca să închei acest marş triumfal, unchiul meu 
Ronald. Exemplul lor îmi înfierbânta mintea. 

In acest fel am înţeles bazele jocului de bursă, operaţiunile 
bancare, manevrele cu banii altora pentru umplerea propriului 
portofel şi am pătruns în tainele companiilor multinaționale care 
îmi înflăcărau imaginaţia. 

Când tata vorbea cu prietenii săi despre salarii insuficiente, de 
tantieme şi de jetoane de prezenţă, mă întrebam dacă aceste 
sume, care umpleau buzunarele conducătorilor, n-ar trebui 
reduse ca să mărească, cel puţin în parte, dividendele distribuite 
acţionarilor. 


42 


- VINTILĂ CORBUL - 


Într-o zi pusei această chestiune tatei care mă privi uluit, apoi 
suspină. 

— Nu întotdeauna teoria se poate aplica în practică. 

Ştia el ce ştia. Dar răspunsul său mă descumpăni, deoarece 
aşteptam o explicaţie lămuritoare. 

Tot vârându-mi nasul în cărţi de finanţe descoperii între 
tratatele indigeste şi cărţulii mai interesante decât romanele 
polițiste ale lui James Hadley Chase. Scânteia geniului îmi lumină 
spiritul. De ce să scrii romane cu personaje şterse, 
neinteresante, de care dai la orice colţ de stradă şi să nu ataci 
vedetele şi plutocraţii care răstoarnă banii cu lopata, atât de 
căutaţi de anumiţi autori la modă? Moştenitorul şi camerista! 
Moştenitoarea şi profesorul de tenis? Multimilionarul şi secretara! 
Matroana putred de bogată şi peştii! Toţi scriitorii care scriu 
despre oameni foarte bogaţi devin, la rândul lor, milionari, 
deoarece milioanele sunt molipsitoare şi îi iradiază pe toţi cei 
care vin în contact cu ele. 

Jubilam! In sfârşit, mi-am găsit drumul. Şi nu drumul unui 
gigolo. Ca să fiu sincer, meseria asta mă scârbeşte. Să-ţi vinzi 
trupul celei care îţi dă mai mult, s-o storci de bani, mi se pare 
dezgustător, chiar dacă este un mijloc ca oricare altul de a-ți 
câştiga pâinea şi a da de un adăpost călduţ. Dar asta e o 
chestiune de gust şi de interes. Indeosebi de interes. Altfel n-ar fi 
atâţia peşti şi femeiuşti întreţinute ce adulmecă peste tot 
mirosul îmbătător al cernelii de pe bancnote. 

Dar iarăşi am pornit pe panta digresiunilor, mai alunecoasă 
decât parchetul din salonul nostru. 

Acum, însă, părăsesc domeniul visurilor şi reintru în pielea 
mea deoarece observ că Alice este foarte tulburată şi se uită pe 
furiş la micuțul său ceas bătut cu diamante. 

Clarice Harrison, nevasta unui bancher admisă de puţin timp 
în cercul Alicei, interveni surâzând cu prefăcută naivitate: 

— Ştii, draga mea, că valoarea diamantelor a scăzut foarte 
mult? In timp ce smaraldele au atins un preţ nebun! 

In acest timp făcea să strălucească şi mai mult colierul, 
diadema şi brăţările pe care scânteiau nişte pietre mari şi verzi. 

In locul Alicei, care se zăpăcise de tot, răspunse doamna 
Wharton: 

— Dragă doamnă Harrison, în familiile noastre pietrele 


43 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


preţioase sunt apreciate pentru valoarea afectivă şi pentru 
legăturile pe care le au cu trecutul nostru. Ele fac parte din 
tradiţiile familiei. Niciodată nu le-am considerat investiţii! 

Clarice Harrison se înroşi. Lecţia era aspră. Doamna Wharton îi 
arătase, surâzând, disprețul pentru arivismul ei. 

Alice era atât de preocupată încât abia remarcă acest schimb 
de amabilităţi. Mi-era milă de tulburarea ei. 

Henriette Simpson, o doamnă în vârstă cu un păr argintiu care 
contrasta cu faţa violent fardată, atacă o altă temă ca să 
destindă atmosfera încărcată de electricitate şi începu să descrie 
cu lux de amănunte comportarea actorului Helmuth Bergen, 
care-a venit în pielea goală sub mantoul de blană într-un dancing 
din Viena. Cred că doamnele care o ascultau pe doamna 
Simpson nu şi-ar fi închis ruşinate ochii dacă ar fi asistat la 
această apariţie care amintea de Priap, mult doritul „zeu al 
grădinilor”. 

Apoi o altă doamnă povesti despre nenorocirile frumosului şi 
foarte elegantului lord Townley, care se însurase de curând cu o 
femeie de condiţie mediocră. Umblase după el opt ani până când 
reuşise să pună laba pe el. 

Doreen, foarte tânăra soţie a unchiului Louis, cotcodăcea 
aţâţată la culme povestind ce surpriză penibilă au avut 
moştenitorii lui John St. John, un prieten comun mort de curând. 
Când i-au deschis seiful de la banca Montgomery au dat numai 
de nişte chiloţi cu dantele negre şi de un bilet în care era doar o 
frază care risipea orice iluzie: „Acest fermecător obiect m-a 
constat mai mult decât diamantul Koh-i-Noor, douăzeci de 
milioane de lire sterline”. 

In acest moment un servitor se apropie de Alice şi îi şopti 
câteva cuvinte. Alice tresări. 

— Dragele mele prietene, scuzaţi-mă pentru o clipă! 

Imi făcu semn s-o însoțesc şi se îndreptă spre vestibul urmată 
de aproape de sluga foarte îngrijorată. 

Doi bărbaţi de vârstă mijlocie şi laţi în spate, cu papioane 
negre, aşteptau respectuoşi. Se prezentară ca gardă personală a 
domnului Sunderland Beauclair şi cerură politicos permisiunea să 
facă cercetări în bucătărie şi în oficiu. 

— Aţi făcut apel la serviciile unuia dintre cei mai buni 
proprietari de restaurante din New York. Dar nu puteţi şti dacă 


44 


- VINTILĂ CORBUL - 


printre oamenii trimişi nu s-a strecurat şi vreunul suspect. 

Alice, şocată, se înroşi, în primul rând fiindcă se descoperise 
că angajase serviciile unui proprietar de restaurant şi în al doilea 
o rănea atâta lipsă de încredere. 

— Domnul Ronald Sunderland trebuie să sosească dintr-o clipă 
în alta, adăugă celălalt însoțitor, şi până atunci trebuie să ne 
terminăm misiunea. 

Alice acceptă plecându-şi capul. 

— Faceţi-vă datoria, domnilor! 

Sub privirile uluite ale personalului de serviciu urmă o 
percheziţie minuțioasă. Agenţii, care de altfel aveau un aspect 
foarte civilizat, îi percheziţionară pe toţi chelnerii şi pe bucătar, 
ridicând capacele de la toate cratiţele, deschiseră fiecare dulap, 
făcură un sondaj cu un ac lung în torturile monumentale şi 
vizitară camerele de serviciu. 

Sondarea o uimi pe Alice, care le ceru timid explicaţii. 

— Unul din torturile acestea poate să ascundă o cutie cu arme 
încărcate. La momentul oportun se ridică glazura şi se îndreaptă 
automatele asupra invitaţilor. Este un procedeu devenit foarte 
obişnuit. Ca în filmele cu gangsteri pe care poate că le-aţi văzut. 

Cel de-al doilea însoțitor scoase din buzunar un talkie-walkie şi 
anunţă laconic: 

— O.K.! 

Apoi o urmai pe Alice în vestibul exact în momentul, în care 
uşile liftului se deschiseră pentru a-i permite unchiului Ronald să- 
şi facă intrarea spectaculoasă împreună cu două exemplare din 
numeroasele sale progenituri: verii mei Rita şi Robbie. 

încă nu v-am vorbit de verii mei, deoarece numărul şi 
caracterele lor sunt atât de uluitoare încât ar fi fost plictisitor şi 
chiar greu să-i descriu unul câte unul. O să-i prezint pe măsura în 
care vor intra în scenă. 

Dar voi începe cu unchiul Ronald deoarece este un bărbat cu o 
personalitate atât de puternică şi un magnetism atât de uimitor 
încât îi eclipsă imediat pe invitaţii de toate calibrele ce se aflau 
în salon. De o inteligenţă fără pereche, îi îmbrobodea pe cei mai 
avertizaţi oameni de afaceri. Fără să fie frumos, ajungea să-şi 
arunce privirea de vrăjitor asupra unei femei ca aceasta să-i 
cadă neputincioasă la picioare. A fost căsătorit de cinci ori cu 
tinere abia ieşite din copilărie dar foarte bogate. Căsătoriile 


45 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


durau în medie doi ani, uneori mai puţin, şi se terminau ca în 
„Furtuna” de Shakespeare sau, mai exact, ca uraganele care 
devastează coastele Floridei. 

— Aţi observat, spunea unchiul Ronald, uraganele au 
totdeauna nume de femei? Este semnificativ, nu-i aşa? 

E bizar, dar niciuna din soțiile unchiului Ronald n-a ştiut să 
profite de experienţa celor de dinainte. Ca să-l ţină legat de ele, 
îi satisfăceau toate capriciile, îi acceptau toate excentricităţile, îi 
iertau toate nebuniile punându-i în braţe o grămadă de copii. 
Răsfăţat, nesăţios, lacom de o tinereţe mereu proaspătă, se 
plictisea de tovarăşele sale de viaţă şi le părăsea fără remuşcări 
şi fără să-şi ceară scuze, fără să-i pese de lacrimi şi blesteme. 
Problema pensiilor alimentare nu se punea deoarece soțiile 
părăsite erau extrem de bogate. De obicei copiii erau încredinţaţi 
soțiilor, ceea ce nu-l deranja pe unchiul meu. N-avea darul de a fi 
un tată devotat. Doar Rita şi Robbie rămăseseră cu el deoarece 
mama lor era moartă, victimă a unui accident de automobil când 
se îndrepta spre tribunal unde se judeca procesul de divorţ cu 
unchiul Ronald. 

Lumea îi reproşa superficialitatea, lipsa de scrupule, pasiunea 
pentru fete. Când vorbea cu mine nu puteam să-mi dau seama 
dacă vorbeşte serios sau în glumă. Şi totuşi omul acesta aparent 
lipsit de orice ponderaţie câştiga miliarde şi se bucura de 
reputaţia de a fi depăşit bogăţiile lui Getty şi Hughes la un loc. 
Cred că erau mai degrabă povesti, deoarece nimeni nu cunoştea 
adevărul. 

Când ziariştii îl întrebau cât e de bogat, răspundea râzând: 

— Un om într-adevăr bogat nu va putea niciodată să vă dea 
un răspuns precis deoarece capitalurile sale, dispersate în 
afaceri numeroase şi variate, urcă şi coboară fără încetare. Intr-o 
zi pot să câştig o sută de milioane şi a doua zi să pierd două 
sute. Important este ca pasivul să nu depăşească niciodată 
activul. E clar? 

Unchiul Ronald avea tâmplele argintate, faţa virilă, 
aristocratică, cu trăsături pronunţate. Inalt de statură, subţirel ca 
o trestie şi îmbrăcat după ultimul jurnal de modă amintea de 
Gianni Agnelli când era mai tânăr. 

O îmbrăţişă pe Alice, îmbujorată de plăcere, strânse cordial 
mâna tatei şi mă privi cu o uimire admirativă. 


46 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Ai crescut, Roy! Eşti de acum bărbat în toată firea! Un 
adevărat Sunderland! 

Tata a apreciat doar din politeţe acest compliment care îi 
amintea de mama mea. Ar fi preferat ca unchiul să găsească că 
semăn cu cei din familia Courtenay. 

Rita şi Robbie aveau mutra tipică a tinerilor blazaţi, sătui de 
toate bunurile pe care pământul le poate oferi oamenilor plini de 
bani. Adolescenţi ca şi mine, purtau cu o eleganţă nonşalantă 
haine şi bijuterii care costau o avere. 

Spre deosebire de Rockefelleri, care dau progeniturilor lor o 
educaţie spartană, ca să nu le intre în cap că sunt copii de bani 
gata, unchiul Ronald oferă lui Robbie şi Ritei tot ce grămezile de 
bani pot să ofere privilegiaţilor acestei lumi. 

— Nu vreau ca după moartea mea urmaşii mei să nu ştie să se 
descurce cu averea pe care le-o las. Totdeauna i-am detestat pe 
suveranii care din invidie sau din motive politice îşi ţineau 
moştenitorii departe de afacerile de stat. 

După un tur prin salon pentru prezentări, trecurăm în 
sufragerie. Camera asta mare era supraîncărcată de oglinzi care 
acopereau toţi pereţii, plafonul şi coloanele pătrate, pentru a 
înlocui lambriurile care nu s-au putut aduce din Franţa. 
Ansamblul era somptuos, dar imaginile indivizilor, multiplicate la 
infinit, sugerau un salon de coafură de lux sau una din sălile cu 
mii de oglinzi care se găsesc în parcurile de distracţii. Invitaţii 
noştri, neobişnuiţi cu această ambianţă ciudată, se ciocnesc 
uneori de aceşti pereţi strălucitori şi înşelători care le ornau 
frunţile cu vânătăi şi cucuie. Mobila era o combinaţie între stilul 
Premier Empire şi extravaganţele decoratorilor contemporani. O 
simfonie a vechiului şi modernului, cum o definise pe un ton 
teatral arhitectul decorator. 

În sfârşit ne aşezarăm la masa încărcată de argintărie, de 
porţelanuri, de candelabre aprinse şi de flori. Alice îi oferi 
unchiului Ronald locul de onoare, în dreapta sa, ceea ce îi şocă 
pe invitaţii mai în vârsta şi, îndeosebi, pe unchiul Edgar care 
considera că titlul său de senator şi de lider al majorităţii îi 
conferea întâietatea. Ca să-l calmeze tata îl plasă în dreapta sa, 
soluţie stângace care nu-l mulţumi câtuşi de puţin. 

Chelnerii începură să defileze cu specialităţile culinare. 
Bucătăria franţuzească, vinurile îmbătătoare şi şampania — 


47 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


unchiul Ronald bea numai Dom Perignon — dezlegară treptat 
limbile. _ 

Bârfele se porniră cu noi puteri. In această ambianţă înflorită, 
invazia de trandafiri, de orhidee, de crini emana un parfum greu 
care amintea de o sală mortuară. Unchiul Charles ar fi zis că sunt 
urmărit de obsesii morbide. 

La dineu Albert, şef de sală, şofer şi valet al tatei, care purta 
solemn un aparat telefonic, se apropie de unchiul Ronald şi-l 
anunţă cu un aer grav: 

— Un apel urgent de la Los Angeles, domnule! 

Unchiul Ronald se scuză faţă de comeseni, luă receptorul şi 
începu o conversaţie care se reducea la o suită de monosilabe ce 
ascundeau subiectul discuţiei pe care o purta. Cinci minute mai 
târziu Albert reapăru înarmat cu acelaşi telefon. Şi operaţia se 
repetă de câteva ori. Conversaţiile acestea criptice pentru 
neiniţiaţi enervau dar, în acelaşi timp, trezeau curiozitatea. 
Unchiul Ronald folosea uneori un fel de limbaj cifrat care îi lăsa 
pe toţi cu gura căscată. 

Doar Rita şi Robbie nu păreau a fi impresionați de aceste 
conversații telefonice care tulburau apetitul şi digestia 
comesenilor. Unchiul Ronald vorbea cu interlocutorii săi invizibili 
în engleză, franceză, italiana, germană, spaniolă şi chiar în 
arabă. N-aş putea să spun în ce măsură stăpânea aceste 
mijloace de exprimare dar fluenţa şi rapiditatea debitului său 
verbal pledau în favoarea sa. Avea o memorie uimitoare, căci 
adesea pomenea de sume de bani, dar nu puteai să ştii dacă era 
vorba de dolari, franci francezi, lire sterline sau de alte monede. 
Pe plan financiar unchiul Ronald îmi inspira aceeaşi admiraţie ca 
şi unchiul Charles în domeniul literaturii. 

Lângă mine Rita şi Robbie mâncau liniştiţi fără să urmărească 
conversaţia generală. „Generală” e un fel de a vorbi deoarece 
invitaţii abia mai aveau timp să discute despre politică şi marea 
finanţă între pauzele telefonice ale unchiului Ronald. Doamnele 
se afundaseră în bârfele lor ca nişte rațe ce se leagănă pe apă. O 
doamnă în vârstă şi cochetă făcea excepţie prin eforturile de a 
aborda o altă temă de conversaţie, cea a artelor frumoase, ca 
să-şi etaleze cunoştinţele, de altfel destul de aproximative. Am 
putut face această constatare pe baza cunoştinţelor dobândite în 
urma numeroaselor contacte cu specialişti renumiţi din vremea 


48 


- VINTILĂ CORBUL - 


când decorau casele noastre de la Paris. 

Doamna Harrison, căreia îi plăcea să facă paradă de relaţiile 
sale cu elita internaţională, făcând uz de diminutive în referirile 
la această elită, aduse vorba despre mama mea pe care o 
cunoştea de multă vreme. 

— Ultima oară am văzut-o la Palm Beach. Se odihnea între 
două turnee. Toată lumea îi vorbea cu o admiraţie care atingea 
idolatria. Draga mea Lisbeth dădea tonul în acest fief al familiei 
Kennedy de parcă ea era regina locului. Trebuie să fii mânaru de 
mama ta, Roy! Acum joacă rolul Desdemonei într-un „Othello” 
care se toarnă la Veneţia. Câtă poezie! Filmul va fi o nouă 
bijuterie ce se va adăuga la seria ei de triumfuri neîntrerupte. 
Apropos, Roy, ai vizitat-o pe mama după ce ai venit în Statele 
Unite? 

Tata îşi încruntă sprâncenele. Găsea intervenţia doamnei 
Harrison indiscretă şi nelalocul său. Chestiunile de familie, 
considera tata, nu se discută în public. 

Intr-adevăr, de multă vreme vroiam să merg s-o văd pe 
mama, dar tata mereu inventa câte ceva ca să mă împiedice. 
Când locuiam la Paris zicea că drumul până la Los Angeles costă 
prea scump. După ce ne-am mutat la New York susţinea că n-am 
voie să lipsesc de la şcoală şi că trebuie să aştept vacanţa. 
Acum, când a început vacanţa, nu mai avea bani. In realitate o 
detesta pe mama deoarece îl părăsise fără să-l prevină iar acum 
nu-i dădea niciun semn de viaţă. Ultima oară se întâlniseră la 
procesul de divorţ fără să-şi schimbe un cuvânt. Trebuie, totuşi 
să recunosc că mama nu s-a opus când tata ceruse ca să-i fiu 
încredinţat. La vremea aceea era deja mare vedetă iar prezenţa 
mea i-ar fi deranjat ascensiunea profesională. Imi telefona din 
când în când şi-mi trimitea jucării foarte scumpe. 

Alice, mişcată de situaţia mea ambiguă, se ocupa de mine cu 
devotament şi afecţiune. Niciodată n-am să uit ceea ce îi 
datorez. Totuşi mama îmi lipsea, chiar dacă n-a binevoit 
niciodată să vină să mă vadă şi nici nu m-a luat vreodată la ea 
pentru o lună aşa cum stabilise tribunalul. Se scuza invocând 
ocupațiile care o absorbeau şi turneele care o purtau de la un 
capăt la celălalt al lumii. 

— Sper s-o văd vara asta, doamnă Harrison, răspunsei cu voce 
coborâtă. 


49 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Doamna Harrison strănută apoi îmi zise pe un ton bine 
cumpănit: 

— lată o idee foarte bună, micul meu Roy! Va fi foarte 
mulţumită să vadă cum ai crescut. Când am întrebat-o de tine 
acum două sau trei luni, vorbea de tine ca de un copil. Va avea o 
mare surpriză când va avea în faţa ochilor un tânăr ca tine şi pe 
deasupra copia ei perfectă. 

Doamna Harrison îmi zâmbi cu o dragoste de mamă 
străduindu-se să nu strănute. Cred că o deranja parfumul unor 
flori care te face să strănuţi. Unchiul Charles ar fi numit 
fenomenul acesta idiosincrazie. 

Unchiul Ronald, care tocmai terminase o conversaţie 
telefonică destul de tandră cu o persoană căreia nu-i pronunţase 
niciodată numele, puse receptorul în furcă şi se întoarse, spre 
tata. 

— Henri, chiar în noaptea asta plec la Cap Ferrat, unde voi 
face o scurtă escală, apoi plec pentru o zi sau două la Veneţia, 
unde am o întâlnire. Dacă vrei, îl iau cu mine pe Roy să-şi vadă 
mama. 

Propunerea mă uimi. Cum de a putut să audă sugestia 
doamnei Harrison în timp ce vorbea la telefon? Cu siguranţă este 
dotat cu o atenţie distributivă ca Napoleon. 

Ideea sa nu-l umplu de bucurie pe tata. 

— Iţi mulţumesc pentru propunere, Ronald, dar n-aş vrea ca 
prezenţa lui stânjenitoare să te deranjeze. Ştiu că este vorba de 
o călătorie de afaceri. 

— Nu mă deranjează deloc! protestă unchiul. Va fi însoţit de 
Rita şi de Robbie care se vor ocupa de el cu cea mai mare 
plăcere. 

— Ronald are dreptate! sări Alice în ajutorul meu. De ce să nu 
profite Roy de asemenea ocazie? O să-şi vadă mama şi o să 
petreacă câteva zile de vacanţă în oraşul lagunelor. 

— O să stea în cabină cu Robbie, zise unchiul meu. Cunoşti 
Veneţia, Roy? 

— N-am văzut-o până acum, unchiule. 

— Foarte bine, Robbie şi cu Rita vor fi încântați să-ţi arate 
minunile Veneţiei. Sunt sigur că Rita va organiza o serată în 
onoarea ta. 

Tata, încolţit, dădu din cap că este de acord. Dar în sinea sa 


50 


- VINTILĂ CORBUL - 


fierbea. 

Aruncai o privire recunoscătoare spre Alice care îmi surâse cu 
un aer complice. Abia reţinându-mi bucuria, ca să nu-l mai 
întristez pe tata, şi aşa bosumflat, îi mulţumii unchiului Ronald 
pentru invitaţie. 

— Pot să mă duc să-mi pregătesc valiza, tată? întrebai 
nerăbdător. 

— Termină mai întâi masa! zise tata pe un ton dur. 

— Nu trebuie să te încarci cu bagaje, Roy, interveni unchiul 
Ronald. La Cap Ferrat şi la Veneţia vei găsi hainele de care ai 
nevoie. Garderoba lui Robbie va ajunge şi pentru tine. 

Marile bucurii şi marile amărăciuni îmi taie pofta de mâncare. 
În timp ce chelnerii aduceau pe tăvi de argint somoni cu 
maioneză şi trufe împărțind invitaţilor aceste feluri delicate de 
mâncare, doamna Harrison strănuta pentru a nu ştiu câta oară 
însă ghinionul îi făcu o figură urâtă. Dantura sa falsă ieşi ca un 
proiectil din gură şi ateriză în farfuria doamnei Wharton aşezată 
chiar în faţa ei. Roşie ca racul, umilită de acest incident 
nenorocit şi vădit dezgustător, doamna Harrison îşi acoperi cu un 
şerveţel buzele zbârcite ca un acordeon dezumflat în timp ce 
bărbatul ei, buimăcit, şi Alice, consternată se făceau că n-au 
văzut nimic. 

Comesenii, trebuie să recunosc, se comportară ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Un chelner luă farfuria doamnei 
Wharton, pe care dantura trona peste bucata de somon garnisită 
cu trufe şi îi aduse o altă porţie. 

Dar dineul fusese compromis. Oaspeţii cu stomacuri delicate 
nu mai puteau înghiţi nimic. Alice se întoarse, ceru scuze din 
partea domnului şi a doamnei Harrison, care se retrăseseră, apoi 
se aşeză şi încercă eroic să înveselească ambianța. Marele 
dineu, pregătit cu atâta grijă, fusese compromis. După desert, 
care găsi puţini amatori, Alice ne invită în salonul chinezesc 
pentru cafea şi lichioruri. 

În clipa aceea armoniile unei orchestre de dans se făcură 
auzite în surdină. 

— Prietenii Terpsichorei au la dispoziţie salonul cel mare! 
anunţă cu o vervă forţată Alice. S-ar părea că tangoul este iarăşi 
la modă. 

Alice se apropie de Robbie şi de mine. 


51 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Vă implor! Invitaţi doamnele la dans! Ajutaţi-mă! Înveseliţi 
atmosfera aceasta lugubră! Niciodată nu mi-aş fi putut imagina 
că o dantură poate să dea peste cap o mare serată! 

Robbie promise că se sacrifică. Eu am făcut la fel. Chiar şi Rita 
acceptă să intre în joc. Il invită pe tata care o urmă cu bucurie. În 
pofida vârstei sale foarte tinere, Rita îşi mişca destul de bine 
fundul, sugerând idei perverse ramoliţilor cu simţurile trezite. 

Orchestra, deşi foarte cunoscută şi bine plătită, era groaznic 
de plictisitoare. Cânta o muzică de dans atât de lentă şi de tristă 
că îţi venea să urli. Aveai impresia că eşti la New Orleans într-un 
cortegiu funebru, însoţit de o orchestră de jazz care cânta blues 
atât de întristător încât ţi se sfâşia inima. Bănuiesc că, dacă ar fi 
atacat un rock mişcat, tipul, ce trecuse în lumea drepţilor, ar fi 
ridicat capacul sicriului şi ar fi sărit afară, bâţâindu-se ca un punk 
în vârtejul dansului. 

De bine, de rău, balul Alicei atrase câteva perechi care se 
mişcau cu viteza melcului. Doamnele ce se lăsau, resemnate, să 
fie conduse de parteneri trecuţi de prima tinereţe, aşteptau 
înfiorate să fie invitate de Robbie sau de mine. Vărul meu avea 
un succes nebun. In pofida celor şaisprezece ani, avea un corp 
bine făcut. Era şi frumos încât doamnele în vârstă se topeau în 
braţele sale, uitând că i-ar putea fi bunici. Eu le înţelegeam: 
inimile le rămăseseră tinere. 

După câteva tangouri şi blues lente pentru oameni de afaceri 
obosiţi şi pentru matroane hipertensive m-am dus la bufet să mă 
răcoresc cu un pahar de şampanie. Chelnerii nu mă întrebară de 
vârstă, ca la barurile publice. Mă simţeam istovit deoarece 
doamnele acestea se mişcau atât de greu încât aveai impresia 
că fac turul în jurul statuii Minervei de la muzeul Luvru. 

Când trăsei a doua înghiţitura din Dom Perignon fui acostat de 
doamna Wharton. 

— Constat că eviţi să mă inviţi la dans. Ţi-e frică de mine? 

Nu puteam să-i spun că mă plictiseşte aşa că dădui din cap 
într-un fel ce putea fi interpretat în orice manieră. 

— Atunci te invit eu, şopti cu o voce dulce, mângâietoare ca o 
briză de primăvară. 

Mă luă de mână şi mă trase spre salonul cel mare. Orchestra 
tocmai executa o bossanova. 

Nu-mi plac dansurile acestea din alte timpuri. Partenerii se 


52 


- VINTILĂ CORBUL - 


mişcă lipiţi unul de altul, nu dispun de libertatea de a se agita, 
de a se bâţâi, de a se întoarce pe cont propriu ca dansatorii de 
rock. 

Eram plictisit, în ciuda promisiunii făcute  Alicei. Spre 
surprinderea mea, doamna Wharton dansa foarte bine pentru 
vârsta ei. Se strecura ca o şerpoaică, se îndoia, vibra, palpita 
într-un ritm ce mă uimi. Rebecca, Goldie, Rita ar putea să înveţe 
câte ceva de la vrăjitoarea asta bătrână. 

— Dansezi foarte bine, Roy! 

Şireată, doamna Wharton aştepta acum un compliment din 
partea mea. 

— Şi dumneavoastră dansaţi foarte bine, doamnă Wharton! 

— Prietenii îmi spun Rosalind. 

Mă prefăcui că nu pricep aluzia. Doamna Wharton suspină. 

Apoi orchestra atacă un tangou. Incercai să mă depărtez 
considerând că mi-am îndeplinit obligaţiile dar doamna Wharton 
se lipi de mine ca timbrul de scrisoare. 

— Imi pare rău că nu mă placi, murmură. 

— Imi plăceţi, doamnă Wharton, răspunsei jenat. 

Se freca cu burta de mine cu o insistenţă care mă tulbura. 
Simţea semnele tulburării mele şi părea că se amuză. Obrajii îmi 
ardeau. Mă întrebam dacă oamenii care dansau lângă noi nu-mi 
observau tulburarea. 

Mă tachina pe un ton persiflant: j 

— Îmi plăceţi, doamna Wharton. Repetă cu foc: Îmi placi 
Rosalind! 

Căzusem în capcană. Acum trebuia să joc după cum îmi cânta 
ea. În zadar încercam să mă dezlipesc. Părea că vrea să mă 
transforme în şurub. Cedai disperat. 

— Imi placi, Rosalind. 

— Bravo! Asta înseamnă că am devenit prieteni. Nu-i aşa, 
Roy? 

Corpul i se mişca tot mai repede. 

— Da, doamna Wharton! Vroiam să spun Rosalind. 

— Dacă vrei poţi să-mi spui Messalina! 

— Căscai ochii uluit. 

— Poftim? 

— Chiar aşa! Am să-ţi încredinţez un secret pe care nu trebuie 
să-l ştie vulgul. Sunt reîncarnarea Messalinei! 


53 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Mă devora cu ochii scânteietori şi îmi furnica ceafa înfigându- 
şi degetele subţiri în părul meu. 

— Nu mă crezi, Roy? 

Cu nerozii totdeauna trebuie să fii de acord. 

— Da, dal... 

— Messalina îmi cere să-mi ridic voalurile şi să dansez goală! 
Dar oamenii aceştia obtuzi din jurul nostru n-ar fi în stare să 
aprecieze frumuseţea gestului meu. Indeosebi femeile astea 
urâte, grase şi invidioase. lar cea mai mare parte dintre bărbaţi 
sunt conformişti care îşi permit cel mult să-şi închipuie cele mai 
mari porcării. 

Chiar şi respiraţia îi mirosea a Chanel. 

Apoi continuă visătoare: 

— Să dansăm amândoi în pielea goală! Messalina şi Petronius, 
arbitrul eleganţei, încă adolescent... în faţa creaţiei sale de 
neuitat, „Satyricon”... 

Aruncai o privire rugătoare spre Alice care, însă, n-o remarcă 
fiind fascinată de unchiul Ronald ca o găină hipnotizată de o 
cobră regală. 

Pupilele crescute ale Rosalindei mă fixau incendiar. 

— Nu te-ar tenta o orgie? Sunt gata să-ţi ofer o experienţă 
magnifică! 

Bâiguii zăpăcit.: 

— Imi pare rău, Rosalind... 

— Messalina! 

— Imi pare nespus de rău dar chiar în scara asta trebuie să 
plec din New York.. 

— Asta n-are nicio importanţă... Doar te vei întoarce! Asta-i 
esenţialul! Dacă nu în zilele noastre, în secolele următoare! 
Messalina şi Petronius sunt nemuritori! 

Să nu vă închipuiţi că sunt un băiat care rămâne tâmpit în faţa 
femeilor. Duc de nas fetele de vârsta mea. Dar doamna 
Wharton... Asta e altceva. N-aş putea defini ce simt lângă ea. 
Chiar aşa! Mă cuprinde o mare tristeţe când o văd că mă 
înlănţuie ca o caracatiţa. Mă gândii la bietul Bug-Bargal care s-a 
bătut şi el cu un monstru ce nu-şi lăsa niciodată prada din mâini. 

Din fericire tangoul se termină. Doamna Wharton îmi permise 
cu părere de rău să mă dezlipesc de ea. Pe buzele ei fin 
desenate se vedea un surâs pe jumătate ironic, pe jumătate 


54 


- VINTILĂ CORBUL - 


amuzat. Făcui eforturi să frânez valurile de voluptate ce se 
ridicau ca o lavă arzătoare. Incet-încet accesul acesta scăzu, 
apoi fu urmat de un calm relativ. 

Dar corvoada nu fusese încheiată, trebuia s-o conduc pe 
doamna Wharton până la Alice care perora cu animaţie în 
mijlocul unui grup de doamne. 

— Discutam, dragă Rosalind, de violenţa care ne ameninţă în 
fiecare clipă. Crime, violuri, atentate, răpiri, atacuri cu arme... 

Un surâs apăru pe gura senzuală a doamnei Wharton. 

— Primejdia îmi ascute poftele sexuale. Da, da, nu râdeţi, 
dragele mele! In timp de război procentul naşterilor, al violurilor, 
creşte uimitor. Anul trecut eram la Pozzuoli când s-a produs 
cutremurul. Eram atât de excitată de primejdie încât m-aş fi 
culcat cu orice bărbat tânăr şi viril. 

Imi aruncă o privire semnificativă filtrată printre genele lungi. 

— Din păcate toţi bărbătuşii ăştia fugeau ca iepurii, să-şi 
scape pielea. 

Nu mă simţeam atins de ironia ei. Mi-am demonstrat virilitatea 
de multă vreme. Nu mă laud. Şi aici nu-i nimic surprinzător. La 
şcoală ne bagă în cap atâta sexologie încât am ajuns să 
cunoaştem mult mai multe lucruri cu privire la fecundare şi alte 
fleacuri decât bunicii noştri după o căsnicie de cincizeci de ani. 
Apoi aplicam prin latrine ce învăţam la clasă. 

Robbie se apropie de noi. Prezenţa sa, mişcările sale degajau 
o senzualitate pe care ar fi invidiat chiar şi pe John Travolta. 

O doamnă decoltată şi pistruiată îl privea cu admiraţie. 

— Alice, nepotul tău ai zice că simbolizează sexul! Nu-ţi 
aminteşti de Rubi? 

— De Rubi? exclamă Alice uimită. 

— De Rubirosa! De Porfirio Rubirosa! Cel mai fermecător 
dintre bărbaţi! 

Doreen Montgomery ridică indiferentă din umeri. 

— Asta-i o poveste veche! Uitat e ca şi înmormântat! 

Mă simţii uşurat când Robbie îmi spuse că tatăl lui îi făcuse 
semn să ne retragem. Sunase ora plecării. Doamnele primiră cu 
regret ştirea. Se aprinseseră toate după Robbie. Felul său de a fi 
electrizant, orgoliul, aerul dispreţuitor, răceala, tonul trufaş nu 
numai că nu îndepărtau femeile ci, dimpotrivă, le făceau atât de 
supuse încât erau gata să-i lingă ghetele. Era ceva uluitor. 


55 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Conştient sau nu, Robbie adoptase impertinenţa, aroganţa şi 
înfumurarea lui Beau Brummell, la care se mai adăuga avantajul 
de a fi moştenitorul unui om extrem de bogat. Putea să-şi 
permită toate mofturile, toate obrăzniciile şi să-şi aroge toate 
drepturile pentru că era frumos, deosebit de frumos. O 
frumuseţe sclipitoare în care se îmbinau virilitatea, fineţea, 
eleganța şi seducţia. Şi el era conştient de puterea pe care o 
avea asupra oamenilor. Era narcisistul convins de superioritatea 
sa faţă de muritorii de rând care trebuiau să-i stea la picioare. 

Îi recunoşteam calităţile şi eram invidios. Atitudinea sa faţă de 
mine era un amestec de bunăvoință indulgentă, de toleranţă, 
care nu excludea un nor de superioritate, ceea ce mă exaspera. 

În schimb Rita era o fată obişnuită, frumoasă şi atrăgătoare, 
spirituală şi veselă, cu maniere aristocratice şi foarte bine 
crescută. In pofida calităţilor sale, nu poseda puterea de 
fascinaţie a fratelui său. Aveam impresia că, la fel ca mine, 
suporta cu greu personalitatea puternică a lui Robbie, care o 
eclipsa totdeauna când se aflau împreună în societate. 

Poate că trăsăturile lui Robbie sugerau un androginism de 
caracter divin, care îl făceau irezistibil atât în faţa femeilor cât şi 
a bărbaţilor. Este adevărat că perfecțiunea sa fizică şi inteligenţa 
strălucitoare trezeau  invidii îngrozitoare. Când intra într-o 
discotecă, toate privirile se aţinteau asupra lui. Bineînţeles că 
rivalităţile, antagonismele, explodau pe loc. 

Bănuiesc că dacă ar fi încercat să cânte, să facă balet, să 
joace în filme sau pe scena unui teatru şi-ar fi cucerit publicul şi 
fanii admiratori, aşa cum au făcut-o Bowie, Presle, Karina sau 
Beattles. 

Dar am vorbit destul de Robbie. Cred că, fără să vreau, am 
căzut sub influenţa sa dăunătoare. Deoarece numai Lucifer ar 
putea să mai exercite o asemenea fascinaţie. 


56 


- VINTILĂ CORBUL - 


Unchiul Ronald îşi luă rămas bun de la tata şi de la Alice, îi 
salută, pe rând, pe comeseni, apoi părăsi cu nonşalanţă salonul 
cel mare urmat de Rita şi Robbie, care mă încadrau ca şi cum aş 
fi fost un oaspete de vază. Protocolul este respectat cu stricteţe 
în familia Sunderland. Mândria de a fi invitatul unchiului Ronald 
era, însă, umbrită de nemulţumirea zugrăvită pe faţa tatei, care 
abia îmi strânse mâna fără să zică niciun cuvânt. 

In schimb Alice, cu ochii înlăcrimaţi, mă sfătui cu dragoste: 

— Ai grijă de tine, Roy! 

Plecarea aceasta îmi pricinui un fel de sete de a lupta care îmi 
aţâţa curiozitatea. Am fost martorul unor măsuri de prevedere 
nemaivăzute. Cei doi însoțitori din garda personală, care 
percheziţionaseră bucătăria şi oficiul, aşteptau în vestibul sosirea 
liftului. Din când în când comunicau prin walkie-talkie cu 
camarazii de jos. In sfârşit liftul se opri la etajul nostru şi se 
deschise uşa. Alţi doi însoțitori, în ţinută de seară, ne aşteptau în 
cabina în care am intrat după ce am adresat un salut tatei şi 
mamei. Sărmana Alice! Se ataşase atât de mult de mine de 
parcă aş fi fost fiul ei adevărat. Cred că sterilitatea ei contribuia 
la întărirea acestui sentiment matern frustrat. 

Când ajunseserăm în holul imobilului, alţi însoțitori ne 
aşteptau atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor. Apoi oamenii 
aceştia ne înconjurară în timp ce ieşeam în stradă şi ne 
îndreptam spre cele patru Rolls-uri aliniate de-a lungul 
trotuarului. 

Mi-am zis că acum o să-i văd pe şoferi deschizând portierele, 
cu şepcile în mină, după protocol. Dar spre mirarea mea 
rămăseseră nemişcaţi la volane în timp ce însoțitorii executau 
această mişcare. Există o explicaţie. Dacă se întâmplă ceva 
neobişnuit, maşinile se închid repede şi pornesc. 

Unchiul meu şi noi, copiii, ne urcarăm în al doilea Rolls, o 
maşină neagră, enormă, iar însoțitorii noştri se instalară în 
celelalte trei maşini şi toate porniră în cea mai mare viteză. Mai 
târziu Robbie mi-a spus că toate rădvanele astea erau blindate şi 
că garda personală avea totdeauna pistoale vârâte sub haină. 
Fiecare Rolls avea în interior nişte compartimente secrete în care 


57 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


se aflau arme automate ce puteau fi folosite în caz de nevoie. 

Eram profund impresionat de această vigilenţă şi o comparam 
cu lasă-mă să te las al tatei, care îşi conducea singur Renault-ul. 
Este adevărat că nu avea averea unchiului Ronald, nici 
multinaţionalele acestuia cu atâtea ramificații internaţionale. 

In timp ce gândurile acestea mi se învârtejeau prin cap 
ajunserăm la aeroportul Kennedy unde două Boeing-uri 747 ne 
aşteptau gata de decolare.  Insoţitorii, agenţii  secreţi, 
funcţionarii, mecanicii mişunau în jurul nostru. 

Primul avion era pentru unchiul meu, pentru familie, prieteni, 
colaboratori apropiaţi şi invitaţii de onoare. Ofițerii navigatori, 
câţiva însoțitori şi personalul de serviciu completau echipajul. Al 
doilea avion transporta statul său major, toate aparatele 
automate necesare pentru menţinerea în permanenţă a 
comunicaţiilor prin sateliți cu orice parte a lumii, ordinatoarele 
care trebuiau să furnizeze în orice clipă informaţii şi date 
privitoare la problemele care ar fi putut să-l intereseze urgent pe 
unchiul Ronald. O parte din avion era rezervată numeroşilor 
însoțitori şi agenţi. 

Mă urcam pentru prima oară la bordul unui Boeing particular. 
Văzusem prin reviste fotografii care etalau interioarele 
avioanelor lui Adnan Khashoggi, ale lui Hugh Hefner şi ale unor 
prinți arabi. Dar interioarele din Boeing-ul unchiului Ronald m-au 
orbit. Era o simfonie în aur şi în castaniu cald ca o piele de 
antilopă. Lumina instalată cu artă punea în valoare mobila 
originală, tablourile cumpărate la preţuri nebuneşti, obiectele de 
artă, covoarele de mătase, care ar fi putut să figureze în orice 
muzeu. Fotoliile şi canapelele adânci te îmbiau să te afunzi în 
ele. Aparatele hi-fi răspândeau o muzică dulce. 

Robbie îmi spuse că tatăl său folosea aproape exclusiv 
telefoanele cu amplificatori care îi permiteau să comunice cu mai 
mulţi interlocutori în acelaşi timp. Convorbirile de afaceri 
transmise prin sateliți erau cifrate automat şi descifrate în 
acelaşi mod ca să nu fie interceptate de terţi, care îl spionau. 
Discuţiile erau înregistrate pe benzi de magnetofon, codificate şi 
introduse în calculatoare, care le sistematizau în scopul de a fi 
exploatate în câteva secunde, dacă era nevoie. Imi mai arătă şi 
alte jucării, unele mai uimitoare decât altele. 

In continuare vizitai împreună cu Robbie interioarele avionului 


58 


- VINTILĂ CORBUL - 


amenajat astfel ca să ofere tot confortul şi toate plăcerile 
preţuite de sibariţi. Baruri, mese de joc, biblioteca, sala de 
gimnastică, sauna, sala de cinema. Bucătăria putea să 
pregătească mesele cele mai exotice şi dispunea de provizii de 
alimente şi colecţii de băuturi abundente. 

Apoi Robbie mă conduse în cabina pe care trebuia s-o 
împărţim noi doi. Dulapurile erau pline de haine pentru toate 
ocaziile. Obiectele de toaletă erau aurite. Imi puse la dispoziţie 
garderoba sa, cu atât mai mult cu cât măsurile noastre 
coincideau. 

Când ne întoarserăm în salon, pustiu la ora aceea, mă oprii 
fermecat în faţa unui feeric „laz cu nuferi” de Claude Monet 
plasat lângă o pânză de Gauguin pictată într-o manieră ce 
amintea de tehnica profilurilor egiptene şi care reprezenta cinci 
indoneziene întinse pe un banc de nisip. 

— Ce îngrozitor ar fi daca aceste capodopere s-ar pierde în 
mare într-un accident! exclamai. 

— Şi dacă am pieri şi noi în accident, ce importanţă ar mai 
avea pentru noi soarta acestor tablouri? 

Un steward tânăr şi stilat ne servi pe o tavă două cupe de 
şampanie. Savurându-şi băutura, Robbie adăugă: 

— De la Ronald am învăţat această filosofie cinică. 

Remarcai că Robbie nu folosea niciodată cuvântul „tată”, ca şi 
cum unchiul meu nu ar fi fost autorul zilelor lui ci un prieten sau 
tovarăş de joacă. 

— Ştii, Roy, am impresia stranie că mă identific cu Ronald. 
Neiniţiaţilor ar putea să le pară bizar, ciudat, dar eu îl înţeleg, îl 
admir. Îmi însuşesc toate concepţiile sale. Ronald refuză să i se 
publice numele în „Who's who” deoarece s-ar simţi înjosit să-şi 
vadă numele alături de toţi aceia care caută cu orice preţ să fie 
desemnaţi în public ca modele ale lumii contemporane. Nu face 
parte din niciun club, fie el chiar cel mai select din lume. Zice şi 
are multă dreptate: „De ce să fiu obligat să admit tovărăşia unor 
indivizi cu nume sunătoare când pot să joc tenis, polo sau golf pe 
terenurile mele, să am echipajele mele de vânătoare? Dacă am 
nevoie de parteneri lansez invitaţii şi toţi aceşti oameni 
importanţi se înghesuie în jurul meu”. A făcut o excepţie venind 
la dineul părinţilor tăi. Dineurile de gală le oferă la el acasă sau 
la restaurante. Nu vrea să datoreze nimănui nimic. 


59 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Robbie vorbea cu însufleţire. Îl priveam şi încercam să-i 
analizez personalitatea. Unchiul Charles mă învățase câteva 
trucuri care mă ajutau să pătrund în gândurile tainice ale 
interlocutorului după jocul fizionomiei sale, după mişcările furişe 
ale ochilor, după cutele gurii şi ridurile frunţii. Este, într-adevăr, 
de tot hazul să poţi descifra o atitudine ostilă sub un lustru de 
amabilitate, să dezvălui un nu ascuns sub un da aparent de mare 
sinceritate, să descoperi falsitatea sub declaraţii de loialitate. 
Robbie exprima prin toţi porii săi, prin toată fiinţa sa admiraţia şi 
loialitatea pe care i le inspira tatăl său. Semnele erau infailibile. 

Intrarea unchiului Ronald mă întrerupse din analiză. Işi scoase 
hainele şi îşi puse un halat de catifea purpurie. Din felul său de a 
fi emana un aer de superioritate liniştită, de încredere în propriile 
sale forţe, de voinţă hotărâtă. In clipa aceea pricepui tot ceea ce 
îmi spusese Robbie. Unchiul Ronald reflecta mândria familiei 
Sunderland Beauclair, a acestui lanţ de strămoşi cu numeroase 
titluri care, graţie geniului lor sau a unui noroc orb, au reuşit să 
înzecească averea lăsată de fondatorul dinastiei. Urmaşii 
acestuia reuşiseră să-şi mărească averile şi aşa considerabile. 
Unchiul Charles îmi spunea că, după ascensiunea cea mai 
sclipitoare, familiile ajunse în vârful piramidei degenerează lent, 
generaţie după generaţie, până se pierd în neant. În mod 
excepţional unele linii de descendenţi se bucură de o longevitate 
mai durabilă. Uneori din aceste vechi tulpini se detaşează titani 
de talia lui Winston Churchill, a cărui glorie a eclipsat pe aceea a 
iluştrilor săi strămoşi din familia Malborough. 

Cred că acesta este şi cazul unchiului Ronald care a dat averii, 
şi aşa importante, a familiei Sunderland proporţii gigantice. 
Această explicaţie este subliniată de decadenţa celor din ramura 
spaniolă a familiei Sunderland, care nu fac decât să înmulțească 
numărul de linge-blide din lumea bună, invitaţi de sărbători 
numai pentru strălucirea decorativă a titlurilor lor de nobleţe. 
Dacă unchiul Ronald nu le-ar acorda din când în când subsidiile 
necesare ca să menţină o aparenţă de demnitate şi de 
independenţă economică, ar fi siliţi să-şi câştige existenţa 
muncind prin birouri jalnice sau cerşind cu eleganţă. Un tânăr 
Sunderland, spaniol, Jose Carlos conte de  Valdejoso, 
supravieţuieşte numai datorită talentelor sale de gigolo scump 
plătit. Din păcate, tot ce strânge oferindu-se cucoanelor bătrâne, 


60 


- VINTILĂ CORBUL - 


pierde la jocurile de noroc. 

Intrucât mama mea este o Sunderland, urmaşă directă a 
primului duce de Northland, mă întreb cât sânge albastru şi cât 
sânge burghez îmi curge în vine. Deoarece cei din familia 
Courtenay, cu toate pretenţiile lor de vechi nobili degeneraţi, nu 
sunt decât nişte ţărănoi francezi plini de bani. In afară de asta 
bunica din partea mamei este din familia Montgomery, o 
burgheză americană get-beget, care pretinde că este urmaşa 
emigranților sosiți cu „Mayflower”. 

Unchiul Charles, cu toate că este un Montgomery adevărat, 
râde de îngâmfarea americanilor care fac atâta caz de 
„Mavyfflower” de parcă traversarea oceanului cu „Mayflower” ar fi 
acordat pasagerilor săi blazoane de înaltă nobleţe. Nici 
aristocrații din vechile tulpini nu impun respect unchiului 
Charles, cu toate că este un conservator. „Câţi duci şi câte 
prințese nu sunt de fapt decât fructul amorului clandestin dintre 
anumite doamne din înalta societate seduse de mirosul de grajd 
al slujitorilor lor”. 

Unchiul Ronald se lăsă într-un fotoliu în faţa pieselor de fildeş 
de pe o tablă de şah aşezată pe o masă mică şi pătrată cu 
picioare de argint. Abia se aşeză când apăru surâzând o 
stewardesă tânără şi teribil de frumoasă care îi oferi un suc de 
fructe pe o tavă de aur. Apoi tânăra plecă legănându-şi crupa cu 
o graţie cochetă. 

Unchiul Ronald îmi făcu şmechereşte cu ochiul. 

— Nu e sălbatică, puicuţa! Dar să lăsăm asta, ştii să joci şah? 

La răspunsul meu afirmativ mă invită să facem o partidă. In 
timp ce îşi aşeza piesele îmi spuse visător: 

— Toate fetiţele astea amabile sunt mult mai bine plătite 
decât sărmanele „Bunnies” ale lui Hefner care le oferă un salariu 
de mizerie şi le ţine în nişte dormitoare comune, jalnice, la 
mansarde. Mă gândesc de mai multă vreme sa scot o revistă în 
genul  „Playboy”, „Penthouse”, „Club” sau „Playgiri”. Dar 
concurenţa a devenit prea mare, apoi şi valul de moralitate 
suscitat de SIDA împiedica difuzarea acestor publicaţii. Mă 
gândesc să-i încredinţez lui Robbie conducerea unei asemenea 
reviste. 

Era cât pe aci să cad din fotoliu şi să alunec sub masa de 
dinaintea mea. Dacă tata sau, şi mai rău, bunica ar fi găsit la 


61 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


mine una dintre revistele astea, cred că ar fi făcut infarct. „Vai 
de bărbat când îl ajunge scandalul”, ar fi strigat bunica ce se 
ţinea morţiş de Biblie şi totdeauna găsea citate potrivite pe care 
să le folosească. lar tata m-ar fi biciuit cu epitete dintre cele mai 
dure. Acum un an sau doi uraganul acesta se abătuse asupra 
mea. 

„Copil destrăbălat, pervertit, neruşinat, denaturat!” urla tata. 
„Să aduci în casa mea porcăriile astea! Depravat, corupt!" 

Eram tentat să-l întrerup şi să-i spun că se repetă, că foloseşte 
cel puţin cinci cuvinte care exprimă aceeaşi idee — dicţionarul 
de sinonime pe care îl am de la unchiul Charles mă familiarizase 
cu subtilităţile limbii franceze — dar am avut înţelepciunea să 
mă abţin. La ce să-mi agravez situaţia şi aşa încărcată de 
păcate?! 

„Nenorocitule!” adăugă. „O să ajungi în focul gheenei!” 

Alice interveni, ca de obicei, compătimitoare: 

— Lasă, Henri, nu e aşa de grav cum ţi se pare! 

— Taci, femeie! Sunt consternat! Cum poţi să aprobi 
neruşinarea copilului tău? Dumnezeule! Ce familie! Sodoma şi 
Gomora în casa mea! 

Sancţiunile nu întârziară. Mi-a fost suspendat „sine die” 
subsidiul lunar şi aşa subţirel, mi s-a confiscat motocicleta, mi s- 
a interzis să mai ies cu prietenii după căderea nopţii, am fost 
privat de desert şi, parcă n-ar fi fost destul, m-au obligat să-mi 


fac  „mea-culpa” în faţa  confesorului. Îi spuneam tatei 
Robespierre deoarece era îndărătnic ca şi faimoşii tăietori de 
capete. 


Trebuie să mulţumesc lecţiilor de latină, asupra cărora 
insistau atât tata şi bunica, că franceza mea frumoasă şi curată 
este împănată cu expresii latineşti. „Frumoasă şi curată” este un 
fel de a spune deoarece în pofida dorințelor mele mai este încă 
stângace. Dar unchiul Charles îmi zice mereu că nu trebuie să-mi 
pierd speranţa. Rimbaud este un caz unic. Dar şi talentul meu ar 
putea să explodeze într-o zi mai puternic şi mai strălucitor decât 
bomba de la Hiroshima. 

Ca să evit cenzura din familie şi să aduc fără să fiu pedepsit 
revistele „porno” acasă am schimbat coperţile originale cu 
coperţile unui caiet în care aveam lecţii privitoare la funcţionarea 
calculatoarelor. In felul acesta totul mergea ca pe apă. 


62 


- VINTILĂ CORBUL - 


Ajunsesem până acolo încât fortam norocul ascunzând revista 
„Playboy” sub coperţile uneia din numeroasele reviste catolice la 
care se abona bunica din cuvioşenie... 

Dar constat cu regret că iarăşi m-am îndepărtat de subiect. 
Când voi fi în stare să scap de digresiunile acestea plictisitoare 
care nu fac altceva decât să-mi îngreuneze proza? 

Aşadar să revenim la unchiul Ronald şi la Robbie. Conducerea 
unei asemenea reviste ar fi, după părerea mea, ispititoare. Eu m- 
aş fi aruncat la un asemenea post ca un tigru pe o pradă de lux. 
Dar Robbie nu-mi împărtăşea părerea şi interveni cu dispreț: 

— Nu e prea serios domeniul. 

— Dar aduce bani. 

Unchiul Ronald îşi mută calul şi îmi luă un pion. 

— Imperiul de presă al lui Murdoch nu mă lasă să dorm, zise 
continuându-şi firul gândurilor fără să neglijeze jocul. 

Un secretar tânăr, îmbrăcat la patru ace, intră fără zgomot, ca 
o felină. Covorul amuţea zgomotul paşilor săi. 

— Domnul Ross cere permisiunea să vă vorbească! 

Unchiul nici nu-şi ridică privirea. 

— Dă-mi-l! 

Vocea şefului agenţilor secreţi ai Casei Sunderland se auzi prin 
amplificatorii invizibili în timp ce secretarul se retrăgea. După 
formulele de politeţe în uz, Ross anunţă pe un ton calm şi 
apăsat: 

— De două săptămâni sunt pe urmele unei vaste escrocherii 
care duce la nişte oameni aparent în afară de orice bănuială. 
Informaţii cu privire la operaţiunile noastre financiare în curs de 
realizare apar într-un ziar din Wall Street, o procedură obişnuită 
care nu şochează pe nimeni. Citind aceste articole, acţionarii 
cumpără sau vând acţiunile. M-a neliniştit, însă, faptul că 
oameni, care cunosc dinainte conţinutul acestor articole, 
transmit informaţiile prietenilor — sau complicilor, dacă vreţi — 
care efectuează cumpărările sau vânzările de acţiuni înainte ca 
marele public să fie avertizat. In felul acesta strâng milioane, 
ceea ce constituie o escrocherie calificată. 

— Suspectezi pe cineva, Lester? 

— Pe unul dintre colaboratorii dumneavoastră apropiaţi, cu 
atât mai mult cu cât aceste operaţii se fac îndeosebi în legătură 
cu afacerile care privesc multinaţionala Sunderland. Pe el îl am 


63 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


în vedere. Ordinele de cumpărare sau vânzare provin de la nişte 
bănci fantomă din Panama, Bahamas sau Porto Rico. Vreau să 
spun că autorii acestor ordine sunt complet necunoscuţi. Am pus 
pe aceste urme pe cei mai buni agenţi. Suspiciunile mele se 
concentrează asupra domnului John Spendlove. 

La ultimele cuvinte unchiul Ronald sări ca ars: 

— Cine? 

— Chiar el! Vicepreşedintele care dirijează operaţiunile de 
fuziune şi de cumpărări ale Casei dumneavoastră. 

— Să se coboare Spendlove la asemenea murdării? 

— Din păcate acesta este adevărul. Inainte de apariţia 
articolelor în ziar îşi anunţă prietenii. 

— Înseamnă că lucrează în complicitate cu ziaristul care 
publică articolele. 

— Acum caut probele. Până acum n-am reuşit să adun piese 
convingătoare împotriva lui John Spendlove, dar totul pare să 
indice că el ar fi autorul principal al acestei afaceri. Totuşi am 
obţinut nişte indicii privitoare la identitatea unui om de afaceri 
amestecat în această potlogărie. Un prieten al domnului 
Spendlove. Ziaristul în cauză lucrează şi pe cont propriu prin 
intermediul unui fost coleg de şcoală. Vă pot asigura că 
Spendlove nu bănuieşte că este suspectat. Convorbirile sale 
telefonice sunt ascultate. Întâlnirile sale din oraş sau la sediul 
Casei noastre sunt sub observaţie. l-am instalat microfoane la 
domiciliu, în maşină şi pe yacht. Dar este de o prudenţă 
extraordinară. Mâinile îi sunt curate. Dar cu toată vigilenţa nu va 
scăpa. De asta vă asigur. 

— Bine, Lester! Ţine-mă la curent cu cercetările. 

— Ceva mă nelinişteşte, domnule. N-a vorbit mai mult decât 
trebuie despre ceea ce intenţionaţi să faceţi împotriva 
PETROLEX-ului? 

— Crezi că vinde informaţii lui David Cummings? 

— Mă îndoiesc. Riscul ar fi prea mare. Totuşi îmi permit să vă 
rog să fiţi mai reticent în privinţa proiectelor dumneavoastră 
dacă vorbiţi cu Spendlove. 

— O să ţin seama de sfaturile tale, Lester! La revedere. 

Dialogul invizibil încetă. Unchiul Ronald întrerupse partida de 
şah şi ceru o cupă de şampanie. Câteva clipe rămase pe gânduri, 
apoi se întoarse spre mine. 


64 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Robbie cunoaşte bine ideile mele şi se pare că le 
împărtăşeşte în întregime, ceea ce mă bucură. Fiindcă te simt 
aproape de inima mea — am avut totdeauna o slăbiciune pentru 
Lisbeth — am să-ţi dau câteva sfaturi şi am să-ţi vorbesc deschis, 
ca şi cum ai fi fiul meu. Să nu ai niciodată încredere în nimeni 
deoarece cei mai buni prieteni şi cei mai apropiaţi colaboratori 
sunt trădători potenţiali. Când interesele le dictează, te lasă, şi o 
fac fără niciun fel de scrupule. Dacă îţi cunosc secretele, le 
dezvăluie ca să-ţi facă rău şi le speculează. Alege-ţi cu grijă 
cuvintele, căci fiecare cuvânt cântăreşte greu. Nu-ţi dezvălui 
gândurile tainice nici nevestei, nici copiilor, nici prietenilor, căci 
într-o zi se pot întoarce împotriva ta. Ţi-am mai spus-o. Interesul 
este cel mai meschin dar şi cel mai puternic dintre motoare. 
Agamemnon a fost ucis de nevastă-sa ajutată de amant. Fiicele 
regelui Lear şi-au părăsit fără ruşine tatăl. Lorenzaccio l-a 
asasinat prin viclenie pe prietenul său Alexandru de Médicis. lar 
Brutus? Oare poate fi uitat Brutus? John Spendlove este creaţia 
mea. Acum ai văzut şi tu cum îşi manifestă recunoştinţa faţă de 
mine... Nu acorda niciodată încredere consilierilor tăi. Verifică 
sfaturile lor înainte de a le urma. li spuneam odată tatălui tău de 
câtă libertate se bucură un om de finanţe faţă de un bancher 
cicălitor şi meschin. Glumeam. Un bancher lucrează cu cifre. 
Dacă este prudent şi descurcăreţ, îşi păstrează situaţia şi 
milioanele. Omul de finanţe, însă, este supus unor riscuri 
enorme... Libertate! Sunt înconjurat de garda personală care îmi 
asigură apărarea. Măsuri relative. Dacă cineva îşi pune în cap să 
te omoare, până la urmă o face. Garda personală face tot ce 
poate ca să-i împiedice pe kidnapperi să ajungă până la tine... 
Dar din cauza averii tale nu eşti niciodată iubit pentru propriile 
tale calităţi. Dacă îţi pierzi averea, fata, care acum te ridică în 
slăvi, îţi dă un picior în fund fără niciun regret... Am fost căsătorit 
cu o femeie care năştea copii de parcă ar fi fabricat cârnaţi, în 
serie. ţi face copii numai ca să pună mâna pe averea ta sau să 
te pună sub jug... Şi totdeauna vei fi o sălbătăciune hăituită de 
rivali, de escroci, de profitori şi de linge-blide... Ai bani, dar nu 
poţi să pui pe tine decât un singur costum şi să ai la tine mai 
mult de un ceas. lar în privinţa stomacului, acesta are acelaşi 
volum ca şi al ultimului dintre muritori. Dar pentru a-ţi satisface 
nevoile acestea vei cheltui sume astronomice. Nobleţea obligă!... 


65 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Yachturile, avioanele particulare, maşinile frumoase, te amuză la 
început. Dar ajungi repede la saturație... Howard Hughes nu este 
nebun când se izolează de lume şi trăieşte în solitudine. In 
acelaşi timp, însă, a devenit prizonierul propriului său anturaj... 
Eşti generos? Institui o fundaţie. Dar abia zece la sută din ceea 
ce vei aloca va ajunge la cei săraci. Membrii consiliului de 
administraţie îşi vor însuşi cea mai mare parte din bănet. 
Distribuitorii vor pune de o parte cea mai mare parte din 
alimente, pe care le vor vinde la negru... Să-i îndopi pe ziarişti şi 
pe cei de la televiziune este o politică bună care îţi asigură o 
presă favorabilă. Dar chiar dacă ai propria ta presă, sunt şi alte 
ziare, care te vor acoperi de calomnii. Vor face aluzii la pasiunea 
ta exagerată pentru femei sau la înclinația spre homosexualism. 
Vor vorbi despre pasiunea ta pentru jocurile de noroc, pentru 
cursele de cai, pentru bijuterii, cu scopul de a trezi neîncrederea 
acţionarilor. Dacă nu-ţi arunci banii pe fereastră te acuză că eşti 
zgârcit... Funcţionarii tăi, colaboratorii apropiaţi, muncitorii te 
urăsc fiindcă sunt convinşi că le ciupeşti, din salarii. Pentru 
sindicate eşti un duşman prin definiţie. Guvernul te priveşte cu 
suspiciune. Şi asta se întâmplă în peste şaizeci de ţări unde sunt 
implantate uzinele tale, băncile, societăţile petroliere, şantierele 
şi rafinăriile. Chiar dacă ai vrea să mulţumeşti pe toată lumea, 
tot nu poţi s-o faci, deoarece gestiunea unei averi uriaşe reclamă 
echilibru între cheltuieli şi venituri, între investiţii şi impozite... 
Dacă vrei să laşi ceva în urma ta, faci un muzeu. Obiectele de 
artă te vor costa sume colosale, la care se adaugă asigurările, 
întreţinerea, personalul şi celelalte cheltuieli... Dacă îţi plac 
cărţile, îţi faci o bibliotecă imensă. Dar nu vei avea plăcerea să 
scoţi cărţile din ambalajul lor fiindcă nu vei avea timp. Cât 
despre cititul lor, asta e o iluzie la care trebuie să renunţi... Dacă 
scrii o carte — oricât de amărâtă — toată lumea se va înghesui 
să-ţi ceară un autograf ca să atragă atenţia asupra propriei 
persoane... Dacă „ton violon d'Ingres” este pictura sau muzica, 
îţi vor lăuda talentul iar în spate îşi vor bate joc... Dacă ajungi la 
bătrâneţe, tânăra nevastă te va înşela cu secretarii tăi, 
seducători ca şi ea. Femeia nu se va teme de divorţ deoarece 
scandalul ar face-o celebră iar pensia alimentară stabilită de 
judecători ar face-o bogată... Toate ziarele ar vui de legăturile 
tale amoroase. Adu-ţi aminte de Onassis, de Maria Callas şi de 


66 


- VINTILĂ CORBUL - 


Jaqueline Kennedy... Dacă aş vrea să-mi împart averea gloatelor 
din lume şi să trăiesc ca un sihastru, aş fi tratat ca un idiot. 
Fiecare om de pe scoarţa pământului ar primi câte un dolar, 
poate mai puţin. Cu care să-şi cumpere o sticlă de Coca-Cola... 
Oamenii îi invidiază pe miliardari. Se scriu mii de volume despre 
viaţa lor, despre moravurile lor, despre capriciile lor. Dar cititorii 
orbiţi de faţada strălucitoare ignoră mizeriile care se ascund în 
culise... Nu e o afacere grozavă. Barnato, regele aurului şi al 
diamantelor, s-a sinucis în plină glorie, Hughes s-a lăsat pradă 
drogurilor, bătrânul Getty s-a scufundat cincisprezece ani în 
solitudinea castelului său... 

Unchiul Ronald suspină. 

— Sunt miliardar! Este adevărat! Nu cunosc exact la cât se 
întind averile mele! Uneori mi-e lehamite de bogăţia mea! 

Işi goli cupa de şampanie. 

— Dar e ridicol să pozez în victimă, chiar dacă bogăţia este un 
drog. Cu cât ai mai multe milioane, cu atât vrei să le înmulţeşti. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Ştii ce mă gândesc să fac? Să prind un individ pierdut în 
mulţime, să-i administrez un narcotic şi să-l las să se trezească 
în patul meu. Apoi să-l fac să trăiască o săptămână din viaţa 
mea, cu toate tracasările, cu toate plăcerile, cu tot zbuciumul şi 
mai ales cu toate răspunderile. 

Cuvintele unchiului Ronald mă uluiră. larăşi mă întrebai dacă 
glumeşte sau vorbeşte serios. Apoi izbucni în râs. Râdea dar 
râsului său îi lipsea veselia. Era râsul unui clovn. 

Dar niciodată, niciodată, n-am să uit cuvintele unchiului 
Ronald. Da, niciodată! 


Tânărul secretar intră din nou. 

— Domnul David Cummings vrea să vorbească cu 
dumneavoastră. In clipa aceasta se află la Londra. 

— la te uită, ia te uită! exclamă unchiul Ronald. 

Gura sa schiţă un surâs straniu de parcă un animal de pradă 
şi-ar fi arătat colții. 

— Dă-mi legătura! ordonă. 

Amplificatorii începură să emită vocea scrâşnită, uşor 
agresivă, a lui Cummings. 

— Bună seara, domnule Sunderland! Vă rog să mă scuzaţi că 


67 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


vă sun la o oră atât de târzie, dar consider că o explicaţie între 
noi doi ar fi utilă. Fiindcă ştiu că nu vă plac introducerile lungi, 
voi intra direct în subiect. Voi fi scurt. Vreţi să înghiţiţi PETEOLEX- 
ul, intenţie pe care o împărtăşesc. 

— Domnule Cummings, văd că nu vă lipseşte perspicacitatea. 

— Ştiu că pregătiţi încet-încet lansarea unei OPA, ceea ce fac 
şi eu. Dar această dublă operaţie, care ar fi trebuit să fie făcută 
în cel mai strict secret, a fost deconspirată. De curând nişte 
necunoscuţi au pus mâna pe un număr mare de acţiuni 
PETEOLEX care înregistrează o creştere spectaculară. Chiar dacă 
s-ar fi constituit un sindicat pentru creşterea valorii acţiunilor tot 
n-ar fi reuşit să ridice atât de mult valoarea acestora. 
Operaţiunea noastră, care putea să fie realizată cu patru, 
maximum cinci miliarde de dolari, va costa acum de două ori mai 
mult. Să nu-şi fi ţinut cineva limba? Suntem vânduți de indivizi 
fără scrupule care câştigă la ora asta sume enorme. Am să pun 
totul în mişcare ca să-i descopăr. 

Ultima frază ascundea oare o ameninţare? Unchiul meu nici n- 
a tresărit. 

— Domnule Cummings, ştiu câte acţiuni PETEOLEX deţineţi în 
mod oficial şi dumneavoastră ştiţi câte deţin eu. Sunt chestiuni 
ştiute fiindcă fiecare are peste 5% din cantitatea totală. Dacă o 
împuternicire nu va fi posibilă, cum dumneavoastră nu veţi putea 
niciodată să deţineţi 51% sau să convingeţi adunarea generală 
să voteze cu dumneavoastră, ne vom bate pentru o fuziune 
forţată. Aveţi o soluţie mai bună? 

— Da, domnule Sunderland! Să ajungem ia o înţelegere. De ce 
nu ne-am uni şi n-am crea o filială comună pe terţe pieţe? 

Calmul unchiului meu amintea de o suprafaţă perfect netedă. 

— Propunerea dumneavoastră este puţin, foarte puţin uzitată. 
Grupul dumneavoastră este minuscul pe lângă al meu. O alianţă 
între un elefant şi un coiot ar fi cel puţin ridicolă. 

Eram uluit. Cunoşteam reputaţia lui Cummings, care era un 
titan în comparaţie cu tatăl meu. lar unchiul Ronald îl trata ca pe 
un animal insignifiant. Pricepui că între rechinii din înalta finanţă 
există o ierarhie foarte severă, dar nu şi imuabilă. Poţi să te ridici 
sau să cobori cu viteza unui lift. Dar jocul este periculos. În orice 
clipă rişti să-ţi rupi gâtul. lar căderile sunt de cele mai multe ori 
mortale. 


68 


- VINTILĂ CORBUL - 


Auzind răspunsul dispreţuitor al unchiului Ronald domnul 
Cummings îşi stăpâni mânia şi găsi puterea să riposteze: 

— Acesta este ultimul dumneavoastră cuvânt, domnule 
Sunderland? 

— Ultimul, domnule Cummings! La revedere, domnule 
Cummings! 

Legătura fu întreruptă. Robbie era impasibil de parcă ar fi 
urmărit o conversaţie fără vreo importanţă. Tatăl său îl educase 
perfect cum să evolueze flegmatic printre fiare. 

Unchiul Ronald ceru şampanie. 

— Creşterea acţiunilor PETEOLEX deranjează puţin planul meu 
privitor la OPA. Chiar dacă va trebui să renunţ la această 
operaţiune, valoarea acţiunilor PETEOLEX de care dispun îmi va 
aduce un câştig de aproximativ 150 de milioane. Poate chiar 200 
milioane. Dar nu mă voi opri în faţa unor fleacuri. Intervenţia 
şmecherului de Cummings este relevantă. Pregăteşte o lovitură. 
Dar o să-l coste pielea. Orice s-ar întâmpla, voi pune mâna pe 
PETEOLEX. 

Un nou apel telefonic de la Islamabad. Directorul agenţiei 
Sunderland Corporation anunţa că luptătorii afgani cereau 
urgent să fie aprovizionaţi cu arme şi carburanţi. Aveau nevoie 
îndeosebi de mitraliere grele şi de lansatoare de rachete sol-aer 
şi sol-sol. 

— Daţi-le tot ceea ce cer! 

— Dar plata... 

— Nu purtaţi grija plăţii. Este o problemă pe care am s-o 
rezolv personal. 

— Am fost contactat de agenţi din Iran care vor să cumpere o 
cantitate enormă de piese de schimb americane pentru 
avioanele lor de luptă, pentru tunuri cu tragere lungă şi pentru 
tancuri. Sunt dispuşi să plătească un preţ foarte bun. 

— Washingtonul nu va autoriza niciodată această operaţiune. 

— Anumite personaje de la Casa Albă furnizează arme în Iran, 
domnule Sunderland. 

— Sunt operaţiuni făcute pe ascuns. 

— Credeţi că preşedintele nu este la curent? 

— Nu ştiu nimic despre asta. Şi chiar dacă aprobă tacit aceste 
vânzări, ceea ce mă îndoiesc, uzinele mele de armament nu vor 
lucra niciodată pentru iranieni. Nu-mi lipsesc clienţii. 


69 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Africanii nu mai sunt în stare să-şi plătească datoriile. Să le 
vinzi arme înseamnă să arunci banii pe fereastră. 

— Ocupaţi-vă de afgani şi uitaţi de celelalte probleme! 

Puse capăt, pe un ton brusc, acestei discuţii, urmată de un 
apel telefonic de la Hamburg. Directorul afacerilor maritime ale 
companiei Sunderland Corporation informa, agitat, că petrolierul 
uriaş „Le Faune”, de 200.000 tone, sub pavilion american, 
afretat de un texan independent pentru transportul petrolului 
brut din Kuweit la Amsterdam, dispăruse în Oceanul Indian. 

— Cum să dispară? A naufragiat? A dat peste o mină? A fost 
capturat de pirați? Că doar n-a putut să se evaporeze?! 

— Africa de Sud este aproape, domnule. 

— Bănuiţi că a fost deturnat cu bună ştiinţă, dar clandestin, şi 
trimis în altă parte! 

— Da, domnule! Teoretic trebuie să-l consideram pierdut. 
Asigurările îi vor despăgubi pe toţi... 

— Dar reputaţia companiei noastre maritime va suferi, 
Maynard. Am terminat! 

Am remarcat că unchiul Ronald nu şi-a însuşit obiceiurile 
americane care permit înalţilor funcţionari să se tutuiască cu 
patronul ca şi cum ar face parte dintr-o familie numeroasă şi 
unită. Secretara aduse o grămadă de dosare şi unchiul Ronald 
începu să le răsfoiască cu atenţie. 

Robbie îmi făcu un semn să ne retragem în cabina noastră. 

— Când lucrează trebuie lăsat singur. 

In timp ce făceam un duş îl întrebai prin uşa întredeschisă 
dacă tatăl său doarme vreodată. 

— Ronald pretinde că trei sau patru ore de somn pe noapte îi 
ajung să-şi odihnească trupul şi spiritul, răspunse Robbie. 

— N-aş putea să rezist la ritmul acesta, răspunsei cu 
convingere. 

— Nici eu. Am făcut câteva încercări, dar am eşuat. 

Robbie dormea dezbrăcat la piele. Savura plăcerea de a-şi 
arăta în toată libertatea corpul său cu linii armonioase, care 
înnebunea fetele. Eu, însă, obişnuit cu ambianța puritană impusă 
la noi de tata, îmi pusei pijamaua sub privirile ironice ale lui 
Robbie. 

Mă întinsei pe patul meu moale şi larg în voie. Prezenţa 
vărului meu mă incita la conversaţie. 


70 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Cuvintele tatălui tău nu-mi ies din cap. 

— Intr-o zi mi-a vorbit de Eduard al VIll-lea condamnat de 
toată lumea pentru că renunţase la tron din cauza doamnei 
Simpson. Dama nu era decât un pretext. Cel care trebuia să 
adopte titlul de duce de Windsor se grăbea să scape de 
obligaţiile sale regale. Asta explică abdicarea multor suverani. 
Vine un moment cânt te saturi de toate acestea. Te saturi de 
prezent, de saturi de trecut, te saturi de viitor. 

Se auzi o zgârietură uşoară în uşă, apoi apăru capul unui 
bătrân zbârcit ca o maimuţă, care ne întrebă dacă nu dorim nişte 
răcoritoare înainte de culcare. Robbie îi mulţumi surăzând şi îi 
spuse să plece. 

— Cine mai e şi papagalul ăsta bătrân? întrebai. 

— Un boxeur. 

— Glumeşti! 

— Este un valet bătrân al lui Getty. Papagalul ăsta putea să 
zdrobească rinichii la trei indivizi care ar fi încercat să-l atace. 

Schiţai o mutră neîncrezătoare care-l făcu să râdă. 

— Gorilele astea ciudate, care mişună în jurul tău şi al tatălui 
tău, nu te enervează? 

Robbie izbucni în râs. 

— Renunţă la termenul de gorilă! Ar răni sensibilitatea acestor 
oameni. Gorila este un termen demodat. A avut epoca sa de 
glorie pe timpul lui Capone. Gorila este un animal simpatic, 
amuzant, dar evocă o sălbăticie care nu este de bon-ton. 

— Bon-ton? 

— Da! Gorilele de ieri s-au rafinat. Indivizii care se învârtesc în 
jurul tatălui meu sunt ca nişte sateliți ai unei planete şi se 
numesc gardă personală. lţi aminteşti de faimoasa şi eleganta 
gardă personală a regelui Ludovic al XVI-lea. Ca să-l apere de 
revoluționarii turbaţi s-au lăsat masacrați până la ultimul. Cei din 
garda personală poartă azi costume cu vestă, au un anumit şic şi 
se lasă masacrați apărându-şi patronul. Aceasta este regula 
jocului! Dar în afară de garda personală mai există şi agenţii 
invizibili, asemănători găurilor negre care plutesc în spaţiile 
astrale; noi ştim că există dar numai calculele astronomilor pot 
să precizeze prezenţa lor niciodată văzută. Personajele acestea 
misterioase sunt denumite spectre. Imperceptibile, insesizabile, 
chiar dacă sunt construite ca şi noi din carne şi oase. Circulă 


71 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


printre noi fără să fie remarcate. Se îmbracă cu o eleganţă 
discretă ca să se confunde cu ambianța aristocratică de la 
hotelurile cu patru stele. Oamenii aceştia, deghizați în cerşetori, 
se pierd în decorul cocioabelor. Cei mai mulţi sunt foşti agenţi 
onorabili de la CIA sau Intelligence Service. Apoi nu trebuie să 
uităm de mercenari, de militarii de carieră, totdeauna plini de 
decoraţii. Odată războiul terminat, îşi scot sau îşi păstrează 
uniforma, în funcţie de misiunea încredinţată de noul patron... Şi 
spionii industriali constituie un mijloc de luptă subterană foarte 
eficient. Să nu le uităm nici pe „call-girls” experte în a sustrage 
de la victime cele mai ascunse secrete şi în a le transmite 
patronului lor. Ucigaşii plătiţi sunt o categorie separată. Acestora 
li se aplică un epitet sibilin: îngerii morţii, samuraii cu automate 
sau cavalerii zeiţei Kali. Cu un aspect oarecare, cu mutră uneori 
simpatică, surâd fermecător, dar în adâncul ochilor lor tăioşi 
descoperi gândul rău... Şi toţi oamenii aceştia costă scump... 
Foarte scump... Dar trebuie să-i folosim fiindcă duşmanii mişună 
în jurul nostru. Cei mai şireţi îşi ascund gândurile sinistre afişând 
o faţă surâzătoare şi o politeţe fermecătoare. Unii, dotați cu o 
putere în stare să mişte munţii din loc, se comportă brutal. 
Adesea fac paradă de originea lor obscură ca să-i uimească pe 
cei din jur cu inteligenţa lor ieşită din comun, cu spiritul lor 
financiar sau cu puterea de luptă. Şi se amuză copios. O discuţie 
cu unul dintre indivizii aceştia este mai savuroasă decât un 
dialog dintr-o comedie bună. Mie îmi vorbesc cu condescendenţă 
şi mă privesc cu o superioritate surâzătoare de la înălţimea 
vârstei lor. Dar în timp ce schimbăm banalităţi — mi se acordă 
această onoare fiindcă sunt fiul unui lup cu colţi ca ai lor — mă 
gândesc cu ironie în sinea mea: „Dacă ai şti, stimabile, cât te 
dispreţuiesc, dacă ai şti că te studiez de multă vreme ca să-ţi 
descopăr punctele slabe şi să te izbesc cât mai tare când mi-o 
veni bine! Şi ceasul acesta va veni! Am să te zdrobesc, stimabile, 
în ciuda banilor, a şireteniei, a legăturilor şi a combinațiilor tale 
murdare!” Şi îl privesc ţintă, cu admiraţie, de parcă aş avea în 
faţă un zeu. Naivitatea mea aparentă îi inspiră o încredere 
nemărginită în propriul său geniu. Işi vede viitorul în roz convins 
că după moartea tatălui meu va avea de a tace cu un peştişor pe 
care el, marele rechin, îl va înghiţi dintr-odată. Nici nu-şi 
închipuie că s-ar putea întâmpla şi invers. 


72 


- VINTILĂ CORBUL - 


Dintr-odată am avut senzaţia că în faţa mea se află o fiară 
tânără care îşi arată colții aşteptând să prindă puteri ca apoi să 
se arunce asupra fiarelor bătrâne, să le sugrume şi să sfâşie 
carnea. O fiară în plină dezvoltare care se bucură de toate 
avantajele — frumuseţe, farmec, magnetism, inteligenţă, voinţă 
— pe care natura le acordă numai celor aleşi. Dar cu toate că era 
conştient de calităţile sale, nu era un Narcis infatuat şi 
superficial. 

Am priceput pe dată, cu un suspin de invidie, că nu răsfoia 
reviste ca „Forbes”, „Fortune” sau „The Economist” ca să admire 
yachturile, maşinile de lux, stewardesele sau Patek Philippe. 
Parcurgea doar articolele şi citea numai ceea ce îl interesa. 

Robbie îşi continuă tema: 

— Un „mare” om de afaceri tâlhăreşte multinaţionalele, le taie 
în bucăţi ca hălcile de bou, vinde sau închide întreprinderile care 
nu-i aduc beneficii suficiente şi lasă în urma sa mii de şomeri. Nu 
este prea frumos dar este perfect legal. Cei mai mulţi dintre 
aceşti căpitani ai industriei vorbesc cu tandreţe de familiile lor, 
se laudă cu talentele culinare ale soțiilor şi declară cu emfază că 
odraslele lor frecventează şcolile publice ca oricare prunc din 
burghezia mijlocie şi sănătoasă. Dacă descind dintr-o familie 
sătulă de câteva generaţii de bogăţie, devin ţinta presei de 
senzaţie care scormoneşte prin colţurile cele mai ascunse ale 
existenţei lor şi dezvăluie marelui public escapadele lor furnizând 
amănuntele cele mai picante. Cu toate că mogulii se prefac că 
sunt obişnuiţi cu indiscreţiile acestor „paparazzi” din presă, o fac 
fără prea multă plăcere deoarece ziarele încetează să le mai 
facă publicitate. 

— Eşti dur cu cei de o seamă cu tine, Robbie! Sau faci paradă 
de cinism? 

— Nu! Mă pregătesc pentru viitor! Să fiu lup între lupi! 
Posibilităţile noastre de alegere, Roy, sunt foarte limitate. Să 
mâncăm sau să fim mâncaţi! 

li pusei o întrebare stupidă: 

— N-ai scris niciodată un roman? N-ai compus nici un cântec? 
N-ai pictat niciodată? 

Izbucni în râs. 

— Să mâzgălesc prin vagoanele de metrou? Să zbor pe o 
scândură cu pânze? Să fac pe nebunul la târg? Să mă ţin de 


73 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


fete? Să mă îmbăt?... Ah, da! Le-am încercat pe toate. Pe toate! 

— Chiar şi drogurile? întrebai timid. 

— Bineînţeles! Am vrut să văd despre ce este vorba! Dar m-au 
deziluzionat. Aşa că m-am lăsat de ele. Fără să regret. 

Frivolitatea sa afişată cu dezinvoltură părea prefăcută. 

— Nu eşti prea serios pentru vârsta ta? 

— Nu! Am visat să devin romancier, compozitor! Dar după ce 
am înnegrit câteva sute de pagini şi după ce am miorlăit cât am 
putut noaptea, sub stele, ca un cotoi îndrăgostit, mi-am zis că e 
mai uşor să-i pui pe alţii să scrie romane, să compună muzică 
sau să joace în faţa camerelor de filmat şi apoi să-i manipulezi şi 
să câştigi bani. Meseria de editor sau de producător este de o 
mie de ori mai comodă decât cea de scriitor sau de actor. Dispui 
de o armată de subalterni care execută grosul muncii, tu doar 
aduni milioanele iar când „spleenul” începe să te roadă, te duci 
să te odihneşti pe Coasta de Azur sau în Elveţia, dacă preferi 
zăpada, munţii şi vacile grase ca depozitele tale de dolari... Am 
învăţat bine meseria de făcător de bani! adăugă râzând. Nu-i 
aşa?... lţi propun o ultimă cupă de şampanie! 

— Mulţumesc! Sunt prea obosit. Am să dorm ca un butuc. 

Emoţiile călătoriei, după eforturile depuse mai înainte pe 
ringul de dans, unde fusesem nevoit să învârtesc bătrânele 
cocote încinse până la alb, mă istoviseră. Dar după ce mă vârâi 
în pijamaua de mătase bleu pal, somnul se încăpăţâna să se 
învârtească în jurul meu fără să-mi atingă pleoapele. 

Robbie dormea. li auzeam respiraţia regulată. Deşi cabina era 
izolată perfect sonic, desluşeam murmurul turboreactoarelor... 
Sau poate că era motorul unei maşini... Da! Conduceam o 
maşină jalnică ce abia se mişca împinsă de un motor care tuşea, 
horcăia, icnea, iar după ce am apăsat pe accelerator ţipa cu o 
voce umană, răguşită, ca de beţiv: „Hei! Nu încerca să scoţi din 
mine mai mult decât pot!” Ca să mă înfurie şi mai mult, mergea 
şi mai încet, în timp ce maşinile Ferrari, Lamborghini, Lotus, 
Maseratti mă depăşeau conduse de oameni gătiţi şi pomădaţi, 
de parcă s-ar fi grăbit la un bal organizat la Buckingham Palace... 
Apoi constatai că harabaua care mă transporta pe arcurile sale 
zgâlţâite era Rolls-ul prăfuit al bunicii mele... Harabaua mă lăsă 
printre fantomele din salonul nostru din Parc Monceau... Fotoliile 
acoperite cu huse albe îşi mişcau picioarele de parcă ar fi dansat 


74 


- VINTILĂ CORBUL - 


într-un balet nebun... Nu puteam să-mi dau seama dacă eram în 
plină criză de paranoia sau mă zbăteam în braţele unui Morfeu 
atins de delirium tremens... O fantomă îşi ridică pânza şi sub 
privirile mele speriate apăru mutra doamnei Wharton... ochii 
holbaţi, aprinşi, gura deschisă, o gură plină de colţi de vampir... 
Apoi gura luă dimensiuni colosale, ca cele ale peştelui enorm din 
Biblie care îl înghiţise pe Sfântul... cum dracul îl chema... lar eu 
alergam... alergam... Ucigaşii plătiţi, mercenarii, teroriştii mă 
urmăreau... Imi era frică... O frică îngrozitoare... Mă urmăreau... 
Auzeam zgomotul paşilor lor... Respiraţiile lor şuierătoare îmi 
ardeau spatele ca nişte aruncătoare de flăcări... Ţipam 
înspăimântat... La un moment dat simţii o mână grea pe umărul 
meu... Gemeam ca un vițel înjunghiat... 

— Roy! Trezeşte-te! Ai un coşmar! 

Robbie, surâzând, gol, cu corpul aurit la lumina veiozei, mă 
privea cu simpatie. Tremuram ca o foaie de hârtie. Apoi Robbie 
se întinse pe pat lângă mine şi, cu un gest protector, aproape 
tandru, îmi puse capul pe umărul său. 

— Linişteşte-te!... Linişteşte-te!... Eşti plin de sudoare! 

Glasul său liniştitor alungă groaza din mine. 

— Aşteaptă puţin! 

Se dădu jos din pat, dispăru în baie şi se întoarse purtând pe 
mână un prosop mare şi moale. Imi scoase pijamaua udă de 
transpiraţie şi începu să mă trece încet cu prosopul răcoritor... Şi 
adormii. 

Când bătrânul papagal intră în cabina noastră să ne anunţe că 
peste o jumătate de oră suntem aşteptaţi la micul dejun de 
domnul Sunderland, mă ridicai repede din pat şi fugii la duş. 
Peste mine intră imediat, fără jenă, şi Robbie. Era bine dispus, 
râdea, îmi arunca apa în faţă, făcând tot felul de ghiduşii ca un 
copil. După baie ne îmbrăcarăm în haine albe — ţinută 
obligatorie pe yacht — şi ne duserăm în salon unde unchiul 
Ronald şi Rita ne aşteptau cu masa pusă. 

Micul dejun, de o bogăţie pe care bunica sau tata ar fi 
calificat-o drept scandaloasă, îmi umplu stomacul cu mâncăruri 
necunoscute, foarte uşoare dar de un gust rafinat. Tone de 
delicatese şi de fructe exotice mă ispiteau cu aroma şi aspectul 
lor apetisant. 

Unchiul Ronald ne spuse că se duce la Cap Ferrat unde are o 


75 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


întâlnire cu un industriaş din Singapore şi trei bancheri din 
Zurich. 

— Robbie, Rita, duceţi-l pe vărul vostru la Monte Carlo şi 
distraţi-vă. Cumpăraţi-i un Rolex şi o brățară de aur. Cadou din 
partea mea. 

Mă înroşii ca racul. Ceasul meu brățară, chiar dacă era foarte 
precis, era un Seiko de serie. Niciodată n-am purtat o brățară, 
cum poartă mulţi tineri de vârsta mea. „O bijuterie inutilă şi 
nepotrivită pentru băieţi”, ar fi zis tata cu un aer dezaprobator. 

Cu un gest unchiul Ronald mă opri să-i mulţumesc. 

— Ne întâlnim după miezul nopţii când vom pleca la Veneţia. 

Când coborâi din avion simţii plămânii umplându-se cu aer 
sărat de mare. Era pentru prima oară când priveam Nisa dinspre 
aeroport. Tata prefera călătoriile cu maşina, îi era groază de 
avion. Era o tragedie când trebuia să se deplaseze pe calea 
aerului la New York. 

„La Promenade des Anglais”, mărginită de case albe şi 
frumoase, se întindea ca un şirag de perle până la Mont Boron. 
Pe Coasta de Azur mă simţeam în elementul meu. În fiecare an 
petreceam două-trei luni la Cap Ferrat. 

Lângă avionul ce aterizase pe aeroport ne aştepta un convoi 
de maşini. Trei Rolls-uri pentru unchiul Ronald şi garda sa, o 
Lagonda roşie şi două Bentley pentru noi, tinerii, şi pentru 
oamenii care trebuiau să asigure securitatea noastră. 

Aveam impresia că trăiesc în vis. Cu toate că sunt fiu de 
bancher, foarte bogat după normele europene, acum mă aflam 
în lumea nababilor, pe care o cunoşteam prea puţin, chiar dacă 
îmi erau rude apropiate. Tata, un burghez prudent, echilibrat şi 
care ridica spiritul de economie la rang de virtute, îi evita 
sistematic deoarece le detesta fastul strălucitor şi celebritatea. 
După ce i-a fost naţionalizată banca de la Paris şi ne-am mutat în 
Statele Unite, unchiul Ronald a fost pentru el un fel de „deus ex 
machina”. Şi unchiul Louis cu banca sa l-a ajutat, dar dacă n-ar fi 
fost unchiul Ronald, tata ar fi vegetat printre bancherii de mâna 
a doua. Imensele capitaluri ale unchiului Ronald, pe care tata le 
tranzita încasând comisioane importante, l-au făcut să fie mai 
înţelegător şi să se obişnuiască cu acest Cresus modern. În taină 
amorul său propriu suferea deoarece trebuia să accepte ajutorul 
fratelui vitreg al mamei. 


76 


- VINTILĂ CORBUL - 


Cortegiul unchiului meu se puse în mişcare şi se îndreptă spre 
ieşirea din aeroport. Inainte de a mă urca în Lagonda, o superbă 
maşină roşie, am ocolit-o de două ori. li admiram linia, eleganța 
rafinată, înfloriturile scânteietoare. 

Totdeauna am admirat maşinile Lagonda, dar de departe, la 
expoziţiile de maşini de la porţile Versailles. Imi ziceam că, dacă 
într-o zi am să am destui bani, îmi voi cumpăra o maşină ca asta. 

Robbie şi Rita mă urmăreau amuzaţi. Probabil că aveau 
senzaţia că văd un sălbatic ieşind din adâncurile umede ale 
pădurilor amazoniene şi căzut în extaz în faţa unui obiect ce 
părea coborât din cer. 

Ca să nu-şi facă o părere proastă despre mine, clătinai din cap 
dezamăgit. 

— O maşină într-adevăr simpatică! Păcat că nu este 
decapotabilă! Decapotabilă ar avea o clasă în plus! 

Nimerii la ţintă. Robbie suspină cu amărăciune şi îmi spuse că 
tatăl său nu admitea sub nicio formă caroseriile sport deoarece 
permiteau ucigaşilor plătiţi să tragă în cei care se aflau în 
maşină. Această berlină blindată, cu geamuri rezistente la 
gloanţe de mare calibru, prezenta garanţii de securitate. Doar o 
rachetă sol-sol ar putea, eventual, s-o deterioreze. 

Ne urcarăm în Lagonda, Robbie la volan, Rita şi cu mine 
alături de el. Bancheta largă şi confortabilă avea parfum de piele 
fină. Spre surprinderea mea, bătrânul papagal luă loc în prima 
maşină, lângă şofer. Robbie îmi explică: 

— Clive mă însoţeşte peste tot. Este cel mai bun ţintaş dintre 
toţi oamenii noştri. Nimereşte din zece gloanţe centrul țintei 
stând cu spatele şi ajutându-se cu o oglindă. Apoi mai are o 
calitate unică. Cuprinde în câmpul său de observaţie tot ce se 
mişcă, toate detaliile suspecte. Simte primejdia. La Dallas el a 
fost acela care l-a lichidat dintr-o singură împuşcătură pe un 
ucigaş plătit, instalat pe acoperişul unei case, care se pregătea 
să tragă asupra unchiului Ronald cu o armă cu lunetă. 

încadraţi de cele două Bentley trecurăm pe „Promenade des 
Anglais” urmăriţi de privirile celor ce se opreau pe trotuar ca să 
admire frumoasele noastre maşini. 

Îmi amintii de Renault 5 al tatei şi de Mercedesul Alicei păstrat 
cu lupte grele şi mă simţii groaznic de amărât. Eram ruda 
săracă, încercam o senzaţie mai mult decât umilitoare. Mă rodea 


77 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


morbul invidiei ca un vierme ce roade lemnul unui copac. 
Motocicleta mea, cu toate zorzoanele de pe ea, nu era nimic pe 
lângă frumuseţea Lagondei. Silenţioasă ca o mână ce mângâie o 
țesătură de mătase, avea un magnetofon ultra perfecţionat care 
emitea un blues melancolic. Un telefon, un televizor şi un mic 
compartiment plin de sticle cu băuturi şi de pahare de cristal 
completau confortul şi buna dispoziţie a pasagerilor. Lagonda 
avea o suspensie atât de bună încât aveam senzaţia că mă aflu 
într-o sală de cinema în tâmp ce parbrizul şi geamurile 
transformate într-un ecran triplu prezentau peisajele autostrăzii 
ce şerpuia de-a lungul Mediteranei. 

Coasta de Azur este tot ce a făcut Dumnezeu mai frumos pe 
pământ. Am parcurs-o de atâtea ori cu maşina sau cu 
motocicleta încât cunosc fiecare colţişor, fiecare casă, fiecare 
stâncă, fiecare bornă kilometrică. Aş putea s-o reconstitui în 
imaginaţie fără să scap niciun amănunt. Dai să parcurgi drumul 
acesta la bordul unei Lagonde este ceva într-adevăr senzaţional. 

După dispoziţiile şefului securităţii noastre trebuia să circulăm 
în formă de sandvici; Lagonda plasată între cele două Bently 
părea un hamburger între două felii de pâine. Viteza era 
normală, adică respectam regulile circulaţiei rutiere. Dar Robbie 
nu era dispus să se lase înfrânat de dispoziţiile legale. La o 
cotitură apăsă puternic pe accelerator, depăşi ca o săgeată 
Bentley-ul bătrânului papagal şi se lansă cu o sută patruzeci pe 
oră pe drumul sinuos, semănând panică printre maşinile care 
veneau din sens opus. Ai fi zis că este un skior care participă la 
un campionat de slalom în care maşinile erau jaloane fixate în 
zăpadă. Lagonda parcă era cuprinsă de frenezie. Indicatorul de 
viteză bătea spre 200 pe oră. 

Imi era frică dar, în acelaşi timp, inima îmi tresălta de bucurie. 
Fiorii de voluptate ai primejdiei mă răvăşeau. Cele două Bentley- 
uri ne urmau cu greutate şi dădeau probe de virtuozitate ca să 
evite carambolurile cu urmări catastrofale. 

Robbie îmi trezea admiraţia pentru calmul şi siguranţa în 
mişcări. Traversă Cap d'Ail în trombă. Cimitirul de pe Calea 
Naţională îmi aminti că omul este produs perisabil şi că trecerea 
de la viaţă la moarte poate să aibă loc în câteva secunde. 

Şansa îl favoriza pe Robbie. Dacă aş fi alergat ca el pe 
drumurile de munte toată poliţia rutieră s-ar fi lansat pe urmele 


78 


- VINTILĂ CORBUL - 


mele. N-a încetinit decât la intrarea în Monte Carlo deoarece 
agenţii de circulaţie din Principat sunt inflexibili din acest punct 
de vedere. 

Rita, care nu scosese niciun cuvânt tot drumul, îşi deschise, în 
sfârşit, gura. Cu o linişte descumpănitoare după această cursă, 
care sfidase moartea, i se adresa lui Robbie. 

— Acum să ne duci la hotelul Paris. Am o întâlnire cu o 
prietenă din New York. Acolo sunt şi bijutieri la care putem găsi 
ceva frumos pentru Roy. 

Robbie trecu pe cheiul Condamine şi urcă cu prudenţă panta 
de pe Avenue d'Ostende spre Cazinou. 

Eram mişcat de gentileţea lor. Verii mei dinspre familia 
Montgomery erau nişte bădărani pe lângă Rita şi Robbie. 

Robbie opri maşina în faţa hotelului. 

— Să coborâm! zise în timp ce portarul galonat se grăbea să 
ne întâmpine cu adânci temenele. 


79 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


IV 


Adesea împrejurări care scapă controlului nostru ne duc spre 
ţinte aberante, ne împing pe căi de noi niciodată căutate şi ne 
aruncă în vârtejuri care ne prind şi ne ţin captivi în ciuda 
eforturilor noastre de a ne elibera. Oamenii spun că asta e 
fatalitatea evenimentelor. Această fatalitate ne duce în rai sau în 
iad, iar alegerea n-o facem noi. Filosofii susţin că liberul arbitru 
ne permite să ne eliberăm de forţa destinului. Dar eu cred că de 
atât ca meditații s-au ramolit. 

Fatalitatea, „karma” dacă vreţi, a vrut ca drumul meu să se 
încrucişeze cu Lucia, cea mai frumoasă fată pe care am întâlnit-o 
vreodată. Asta se întâmpla cu un an în urmă. Dar ca sa înţelegeţi 
ce va urma, am să cotrobăi puţin prin amintiri. Totul a început de 
la noua atracţie a Alicei pentru stafii. Trebuie să recunosc — în 
paranteză — că îmi este foarte simpatică pentru umorul său 
schimbător, pentru mobilitatea spiritului său, pentru 
versatilitatea sa uimitoare, în compania ei nu te plictiseşti 
niciodată. 

Cu puțin timp înainte de naționalizarea băncii tatei, Alice 
dădu, din pură întâmplare, peste o cărțulie de groază gotică: 
„Sihastrul din mormântul misterios sau fantoma din vechiul 
castel” de doamna Anna Radcliffe. Lectura acestei cărțulii îi 
deschise gustul pentru romantismul negru. Alice nu mai citea 
decât romane pline de stafii, vampiri, vrăjitoare, monştri. Nu mai 
vorbea decât de Sheridan le Fanu, Bram Stocker, Allan 
Cunningham, Ambrose Bierce, Horace Walpole, Mary Shelley şi 
alţi autori de acelaşi calibru. Răvăşea anticariatele căutând 
lucrările cele mai macabre şi terifiante. Era atât de 
înspăimântată şi atât de vrăjită de aceste romane încât le 
înghiţea noapte de noapte, tresărind la fiecare trosnet al mobilei, 
la fiecare zgomot neobişnuit. Nopțile nedormite o făcuseră să 
slăbească în aşa hal încât se subţiase ca un ţâr. Cu regimul 
acesta ar fi putut deveni tot atât de imaterială ca şi stafiile pe 
care le căuta cu o plăcere perversă. 

Alice auzise vorbindu-se de un castel englezesc frecventat de 
fantoma unei tinere contese zidită de vie de soţul ei, care o 
surprinsese în „legături nepermise” cu un cavaler în trecere. Se 


80 


- VINTILĂ CORBUL - 


povestea că noaptea se puteau auzi pe coridoarele castelului 
strigăte venite de pe lumea cealaltă ca şi zornăitul lanțurilor. 

Alice îmi vorbea cu entuziasm de suflete rătăcitoare, de 
strigoi, de monştri, de vampiri, care îmi trezeau curiozitatea. 
Contând pe sprijinul meu îi ceruse tatei să ne petrecem vacanţa 
în Anglia, în acest castel bântuit de stafii, de care se vorbea 
atâta. Tata acceptă să-i facă plăcerea, deşi nu simţea nicio 
atracţie pentru duhurile rele. 

— Femeile astea sunt nebune, îmi zise într-o zi, exasperat de 
extravaganţele soţiei sale. E o tâmpenie să vegetezi în concediu 
într-un castel englezesc, în tovărăşia unei fantome. Ascultă-mă, 
fiule, să nu te însori niciodată dacă vrei să te bucuri de o viaţa 
liniştită. Altfel ai să pătimeşti ca şi mine. 

Nu-l mai văzusem niciodată pe tata cu asemenea gânduri 
negre. In ce mă priveşte, cred că am să urmez sfatul său. N-am 
intenţia să mă însor cu Sally sau Goldie, cu atât mai puţin cu 
Rebecca sau Rita. 

In sfârşit ne instalarăm în castelul cu stafiile. Uitasem să vă 
spun că Alice îl închiriase după o luptă de epopee cu o 
americancă, pasionată şi ea după spectre. Castelul era una din 
clădirile acelea impunătoare, reci, pline de labirinturi şi cu ziduri 
umede ce miroseau a mucegai. Salonul cel mare era plin de 
armuri iar camerele aveau pereţii groşi ce aminteau de zidurile 
fortăreţelor. Imi fusese rezervată o cameră lugubră ca o sală 
mortuară. În mijlocul verii tremuram şi îmi clănţăneau dinţii din 
cauza frigului şi a umezelii. Primele zile au trecut liniştite, 
contesa zidită nu ne-a deranjat somnul. Alice era decepţionată. 
Închiriase un castel cu stafii şi vroia să fie servită pentru banii 
plătiţi. Majordomul, un individ şchiop, gras ca un porc pus la 
îngrăşat, o asigură că fantoma va apărea la miezul nopţii dar 
numai la sfârşitul săptămânii, conform unei tradiţii vechi de 400 
ani. Contesa zidită luase obiceiurile vedetelor care îşi fac rar 
apariţia în public ca să devină mai interesante şi mai căutate. 

La o săptămână de la instalare am fost treziţi de nişte 
scâncete jalnice, ca urletele de hienă. Din când în când auzeam 
un zgomot de lanţuri ce parcă venea din măruntaiele 
pământului. Sunt curajos de felul meu. Nu mă tem nici dacă mă 
văd în faţa unei grămezi de rugbişti înfuriaţi. Dar tânguirile 
acestea mă făceau să simt fiori reci pe spate. Imi clănţăneau 


81 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


dinţii. Cu chiu, cu vai, am reuşit să trec peste acest accident 
nocturn, cu care părinţii îşi ameninţă copiii ce se joacă cu 
chibriturile. Am fost atât de zguduit încât după încetarea 
zgomotelor n-am mai putut adormi. Zorile mă găsiră cu capul 
sub cearşaf, de parcă eram un struţ înspăimântat. Şi tata a avut 
o noapte albă. În schimb Alice era extaziată. Îl rugă pe tata să 
cumpere castelul, să-l demonteze piatră cu piatră şi să-l 
reconstruiască pe undeva prin Vosgi. De ce am lăsa iniţiativa 
aceasta americanilor? zicea înflăcărată. 

Tata se opuse. 

— Nu cred că fantoma ar fi dispusă să traverseze canalul 
Mânecii. 

Pe atunci încă nu părăsisem Franţa. N 

Apoi contesa zidită se hotărî să ne viziteze mai des. In fiecare 
noapte ne oferea repertoriul său complet de tânguiri 
acompaniate de zgomotul lanțurilor. Mă săturasem de concertele 
acestea nocturne care mă îngrozeau. 

Intr-o noapte, pe când tremuram înspăimântat la gândul că iar 
ne va vizita contesa, auzii un vacarm asurzitor, însoțit de 
zăngănit de lanțuri şi urmat de urlete foarte masculine. 
Dimineața ni se dădură explicații cu privire la zarva nocturnă. 
Majordomul, care îşi târa picioarele schiloade de-a lungul 
coridoarelor castelului tânguindu-se cu o voce în falset şi trăgând 
un lanţ lung de ancoră, se izbise de o mobilă şi se rostogolise pe 
scara de serviciu unde şi-a fracturat un picior. 

Alice, furioasă, rezilie contractul de închiriere, care prevedea 
existenţa unei stafii în carne şi oase şi nu a unei caricaturi. 
Dezamăgită, acceptă propunerea tatei de a părăsi Anglia şi de a 
ne continua vacanţa de cealaltă parte a canalului Mânecii, în 
frumoasa noastră Franţă. Vila noastră de la Cap Ferrat ne 
aşteaptă cu braţele deschise, zicea tata, căruia îi plăcea 
confortul de acolo. Ni se părea un liman de desfătare după 
necazurile din Anglia. Din păcate vecinii noştri erau nişte ramoliţi 
plicticoşi şi plini de morgă care se bronzau sau jucau partide 
interminabile de bridge discutând afaceri de dimineaţă până 
seară. In compania lor tata era vesel ca un rechin printre ai lui. In 
schimb Alice le detesta soțiile, matroane voinice şi grase, 
acoperite de bijuterii şi pline de prejudecăţi. Aşa că îşi petrecea 
tot timpul liber pe un yacht mic pe care îl conducea cu o mână 


82 


- VINTILĂ CORBUL - 


sigură. O mistuia ideea de a face de una singură înconjurul lumii 
la bordul unui vas cu pânze. Această aventură i-ar fi adus, în 
sfârşit, celebritatea pe care şi-o dorea atâta. 

Şi mie, ca şi Alicei, Cap Ferrat mi se părea îngrozitor, dar din 
alte motive. Nu era picior de tânăr pe acolo. În fiecare dimineaţă 
prietenii mei, care nu suportau să-şi petreacă vacanţele 
împreună cu părinţii, se îmbarcau pe vasele proprii, în maşini sau 
pe motociclete şi plecau spre Monte Carlo sau Saint Tropez. Şi eu 
mi-aş fi dorit un vas numai pentru mine, dar tata îmi refuza 
plăcerea aceasta de teamă să nu mă înec. Cred că în realitate nu 
vroia să scoată ochii cu bogăţia sa, care îi dădea fiori. 

Imi stabilisem cartierul general la Monte Carlo unde distracţiile 
nu lipseau. Imi petreceam cea mai mare parte a timpului la Sea 
Club sau la Hotel de Paris unde locuiau câţiva prieteni de ai mei 
veniţi din Statele Unite. Acolo mi-a fost dat s-o întâlnesc pe 
Lucia. Am vorbit la începutul acestui capitol de fatalitatea care, 
cu abilitatea ei tainică, ne pune să facem cele mai mari 
tâmpenii. Dar să nu anticipăm. 

La Monte Carlo era raiul de pe pământ. Era plin de contese, 
autentice sau de contrabandă, în carne şi oase. Printre ele erau 
câteva atât de reuşite încât îmi şterseră din cap toate amintirile 
legate de Rebecca, amintiri pe atunci încă vii în inima mea 
nostalgică. Rebecca plecase cu părinţii săi la Mege&ve. Credeam 
că despărţirea aceasta, chiar şi vremelnică, o să-mi îndolieze 
vacanţa. Dar pe Coasta de Azur am constatat că nu constanţa 
este punctul meu forte. 

Să nu vă închipuiţi cumva că temperamentul meu schimbător 
s-ar fi manifestat prin orgii romane. Orgiile apar mai mult în 
mintea mea. La cazinoul din Monte Carlo mi-a fost dat să mă 
îndrăgostesc de o „contesină” atât de drăguță, atât de micuță şi 
atât de delicată încât mi-era aproape frică s-o ating. Părinţii mei 
şi ai ei au făcut cunoştinţă prin nişte prieteni comuni la o masă 
de ruletă unde tata a lăsat 50.000 de franci: După aceea 
ajunsesem să fim aproape nedespărţiţi. Pe „contesina” o chema 
Lucia. Nume tipic italian care evocă un peisaj napolitan plin de 
soare pe fundalul mării. Ne plimbam pe bulevardul Princesse 
Grace sau pe cheiul Statelor Unite, ne uitam la vitrine şi ca să ne 
răcorim înghiţeam tone de Coca-Cola şi de îngheţată cu frişcă la 
micile cofetării care domină portul. Stăteam ore întregi la câte o 


83 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


măsuţă, mână în mână, sorbindu-ne din ochi şi fără să ne 
spunem un cuvânt. Când energia din noi părea că explodează 
jucam tenis, ne duceam la sky nautic iar seara dansam la 
discotecile de lux. Uneori mergeam la plimbare până la Saint 
Tropez. Acolo ne întâlneam cu verii mei americani Jeff şi Rhett 
Montgomery înconjurați de un stol de fete încântătoare. Dar nu 
putea să existe vreo comparaţie între aceste fete şi Lucia, care 
strălucea ca luna printre stele. 

Era atât de pură, atât de candidă încât nu îndrăzneam nici s-o 
îmbrăţişez. Şi nu sunt nici demodat, nici complexat. Un medic 
din Paris, care mi-a făcut psihoanaliza, a ajuns la concluzia că 
sunt absolut normal. Dacă nu eram prea îndrăzneţ, aceasta era 
din cauza Luciei care mă dezarma cu inocenţa sa feciorelnică. 

Intr-o seară, după o plimbare lungă şi frumoasă, am sărutat-o 
pe obraz. Lucia nu schiţă niciun gest de împotrivire, dar când mă 
privea cu ochii săi mari, catifelaţi şi umezi de căprioară uimită, 
inima mea ardea de dragoste. Doar cu mare efort mi-am 
restabilit echilibrul psihic. Dar am jurat că dacă mă voi însura 
vreodată, Lucia va fi nevasta mea în faţa lui Dumnezeu şi a 
oamenilor. E straniu, dar Rebecca niciodată nu mi-a inspirat 
asemenea gânduri. 

Cum Alice este confidenta mea, i-am vorbit de Lucia şi de 
proiectele mele de căsătorie. Alice mă privi cu gravitate, apoi îşi 
ridică puţin capul. Stătu puţin pe gânduri ca să-mi dea un 
răspuns plin de bun simţ. lată o trăsătură a caracterului Alicei pe 
care l-am apreciat totdeauna. Imi vorbeşte serios şi deschis, de 
parcă am fi de aceeaşi vârstă. Nu mă tratează cu 
condescendenţa şi autoritatea pe care i le acordă anii adunaţi 
datorită hazardului care a vrut ca ea să vină pe lume cu câteva 
decenii înaintea mea. Alice mă sfătui să nu mă grăbesc, să nu 
analizez îndelung şi profund sentimentele şi să nu uit că Rebecca 
mă aşteaptă la Paris. In ceea ce priveşte fidelitatea Rebeccăi, 
nu-mi fac iluzii. Ştiu că are o slăbiciune pentru bărbaţii cu păr 
lung şi că pentru o mustață pe oală ar fi în stare să mă trădeze 
fără să mai stea pe gânduri. 

— Apoi, adăugă Alice, timpurile tulburi prin care trecem nu 
sunt propice pentru căsătorii. In vremuri de restrişte te salvezi 
mult mai uşor dacă eşti singur. Dacă trebuie să te ocupi şi de 
altul, rişti să te duci la Fund împreună cu el. Războiul stelelor, 


84 


- VINTILĂ CORBUL - 


care bate la uşă, conflictele militare din Orientul Apropiat, 
terorismul orb, violențele care iau amploare sub toate formele, 
sunt argumente care ar trebui să te cuminţească. Apoi tu eşti 
încă minor. Crezi că tata ţi-ar da voie să te însori cu Lucia? 
Păstrează-ţi libertatea, Roy! Grijile familiei te vor împiedica să-ţi 
pui timpul şi energia în serviciul umanităţii, al dezvoltării artelor, 
al progresului ştiinţei... 

Limbajul nobil al Alicei zgudui pacea din sufletul meu, liniştea 
mea condamnabilă, atingând probleme arzătoare ale societăţii 
umane. De ce n-aş deveni şi eu într-o bună zi un mare om de 
stat? Poate că mi-aş vedea şi eu mai târziu figura în marmoră la 
Panteon iar mai jos gravat în litere aurite „Lui Roy Courtenay 
patria recunoscătoare”. Rebecca, Lucia şi toate prietenele mele 
mai vechi ar privi monumentul cu reculegere, admiraţie şi 
tandreţe. Exact ca în filmele consacrate oamenilor iluştri. 

Dar eram într-atât de ambalat încât am trecut şi peste asta. 
Dacă sunt prea tânăr să mă însor, nimic nu mă împiedică să ne 
logodim şi să ne angajăm solemn că vom aştepta cuminţi vârsta 
la care să ne căsătorim. Le încredinţai verilor mei Jeff şi Rhett 
necazurile inimii mele. Jeff, care e un cinic dezgustător şi un 
pervers, ripostă batjocoritor ca Mephisto în faţa lui Faust, care se 
îndrăgostise de Margareta, şi zise pe un ton condescendent: 
„Culcă-te cu puicuţa şi fă-i un plod! In faţa faptului împlinit 
bătrânii tăi vor trebui să coboare drapelul!” Mă dădui înapoi 
îngrozit. Eu, care abia dacă îndrăznesc s-o îmbrăţişez, să mă 
dedau la asemenea chestii murdare? Nu sunt un model de 
virtute, dar în niciun caz n-aş cobori într-atâta încât să abuzez de 
încrederea gingaşei mele Lucia. 

Mă hotărâi să optez pentru prima soluţie: „logodnă în taină”. 
Eram, dealtfel, foarte atras de formula aceasta deoarece ea îmi 
evoca intriga amoroasă dintre Romeo şi Julieta. N-aveam de 
gând să-i sugerez o căsătorie secretă deoarece nu cunoşteam 
niciun mijloc care să ne unească în faţa lui Dumnezeu şi să ne 
asigure, în acelaşi timp, elixirul necesar. 

Dar toate planurile mele s-au năruit deoarece a doua zi 
degeaba am mai căutat-o pe Lucia pe plajă. Tulburat, am alergat 
la hotelul Paris unde părinţii ei, contele şi contesa Trionto, erau 
instalaţi şi îl întrebai gâfâind pe receptioner dacă domnişoara 
Lucia a plecat. Recepţionerul îmi răspunse cu un aer plin de 


85 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


compasiune că familia Trionto plecase în dimineaţa aceea cu 
toate bagajele din Monte Carlo. Inlemnii auzind o asemenea ştire 
catastrofală. In timpul idilei noastre uitasem să-i cer adresa de la 
Roma. 


De atunci au trecut secole. Dar holul hotelului Paris îmi 
amintea de Lucia. 

— Să mergem să cumpărăm Rolex-ul şi lănţişorul de aur! 
propuse Rita. 

In clipa aceea simţii că mi se taie genunchii. Lucia, draga mea, 
dulcea mea, seducătoarea mea Lucia cobora radioasă pe scara 
cea mare. Purta un costum roşu de plajă care reflecta focul 
dragostei mele. 

Robbie şi Rita mă priviră cu curiozitate. Se uitau la mine ca la 
un idiot îndrăgostit. 

Mă îndreptai spre Lucia târât de acea forţă încântătoare şi 
irezistibilă care face ca fluturii să se întâlnească, chiar dacă 
distanţele care îi separă sunt nesfârşite. Mă oprii în faţa ei şi 
murmurai transportat: 

— Lucia! 

Asta a fost tot. Dar numele acesta pronunţat atât de simplu 
atingea incandescenţa lavei ce se scurgea, pe coama vulcanului 
Etna. 

Surpriza se întipări pe faţa ei de înger. 

— Roy! Au trecut mii de ani de când nu ne-am văzut! 

Aproape bâlbâindu-mă îi prezentai pe verii mei. Lucia întinse o 
mână moale Ritei, dar, când îl zări pe Robbie lângă mine, ochii 
începură să-i strălucească. Puterea de seducţie a acestui băiat 
mă scotea totdeauna din sărite. Lucia părea hipnotizată. Apoi îl 
măsură cu ochii de sus în jos şi de jos în sus. Fierbeam în sinea 
mea, dar dragostea pe care o nutream faţa de ea îmi tulbura 
raţiunea. 

In sfârşit reuşii să-mi dezleg limba şi s-o întreb: 

— Pot să te însoțesc la plajă? 

Lucia îmi răspunse surâzând: 

— Sunt dezolată! Am un rendez-vous de la care nu pot să 
lipsesc. Dar putem să ne vedem diseară. Vă aştept chiar aici, la 
ora opt fix. Dar acum scuză-mă, sunt în întârziere. 

Şi îşi agită cu graţie mânuţa. 


86 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Bye, bye! Pe diseară! 

Apoi dispăru ca o naiadă dusă de valuri. 

— Eşti mort de îndrăgostit de fata asta, sărmanul meu Roy! 
exclamă Rita cu compasiune. 

Robbie mă privi cu milă. 

— Diseară trebuie să ne îmbrăcăm cu gust, zisei în grabă. 
Lucia este totdeauna îmbrăcată după ultima modă. li detestă pe 
„punks” şi „skunks” şi pe toţi imitatorii lor. 

— Foarte bine! răspunse supus Robbie. La noi, la Cap Ferrat, 
am o garderobă în care vei găsi tot ce ai nevoie pentru seară. 
Clive îţi va fi ghid şi valet. In ce mă priveşte, rămân în costumul 
acesta alb. Merge foarte bine. 

— Ar fi de preferat un smoking! 

— De ce să mă schimb pentru fetiţa asta, care este prietena 
ta şi care nu mă interesează deloc. Petrecem împreună toată 
ziua iar spre seară iei un Bentley şi te duci să te schimbi. Dacă 
pleci de aici pe la şase, ai tot timpul să te îmbraci ca să-ţi epatezi 
frumoasa şi să fii la timp la rendez-vous. 

Urmai programul stabilit de Robbie şi Rita, care nu uitară să- 
mi cumpere Rolex-ul şi lănţişorul de aur. Prânzirăm la un 
restaurant cu o prietenă a Ritei, o fată drăguță cu obrajii 
pistruiaţi. De-abia dacă schimbai cu ea câteva cuvinte într-atâta 
eram de absorbit de întâlnirea pe care o aveam cu Lucia. 
Pluteam în norii fericirii, chiar dacă această fericire era un pic 
întunecată de întâlnirea de dimineaţă cu Lucia. Ca să-mi mai 
îndulcesc pilula mă gândeam că era aşteptată de prieteni cărora 
nu le plăcea compania străinilor. 

Spre ora şase emoția ajunsese la un asemenea paroxism încât 
mi-era frică să nu explodez. Când mă ridicai neliniştit ne aflam 
într-una din cofetăriile de pe cheiul Condamine şi ne delectam cu 
câte o îngheţată ornată cu o pălărie enormă de frişca. 

— Am plecat! zisei. 

— Clive şi maşina îţi stau la dispoziţie, răspunse Robbie. 

Mă urcai în maşina condusă de bătrânul papagal. Clive 
manevra volanul extraordinar de bine pentru vârsta sa 
venerabilă. Intr-o jumătate de oră am ajuns la Cap Ferrat. 
Străzile întortocheate, mărginite de casele frumoase de pe 
peninsulă, îmi erau familiare deoarece aici aveam şi noi o vilă, 
cum v-am mai spus. Când am trecut pe lângă ea, o undă de 


87 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


tristeţe îmi cuprinse sufletul. Pe grilaj atârna lacătul, draperiile 
erau trase. Lângă poarta grădinii era scris cu litere mari „De 
vânzare”. Aşadar tata îşi pusese ameninţarea în aplicare. Mă 
întreb dacă o prevenise pe Alice cu privire la hotărârea asta 
nenorocită. 

Vila familiei Sunderland era mult mai mare decât a noastră. 
Pierdută în mijlocul unui parc imens, nu se putea zări din stradă. 
Când maşina se opri în faţa intrării principale, un majordom cu 
pieptul împodobit de un lănţişor pe care era înscris blazonul 
familiei Sunderland, cobori în viteză scara de marmoră şi 
deschise portiera. Fără Clive, care mi-a servit de ghid, m-aş fi 
pierdut în labirintul de saloane, galerii, săli şi scări. Printr-o uşă 
de sticlă deschisă l-am zărit pe unchiul Ronald care se întreținea, 
pe o terasă, cu câteva personaje pe care scria că sunt oameni de 
afaceri. 

Robbie dispunea, el singur, de un apartament de trei camere, 
din care cea mai mare părea un dancing bar care nu aştepta 
decât clienţii ca să se animeze. Garderoba era un adevărat bazar 
din care nu lipsea nimic. Ajutat de Clive, un valet perfect cum nu 
mai găseşti în zilele noastre decât în Anglia, am ales un smoking 
albastru ca cerul, care se asorta cu papionul, o batistă şi o 
centură largă de moar roşu ce bătea spre violet. Făcui şi un duş, 
cu gândul tot la Lucia. O vedeam în costum de baie, îmbrăcată 
sport sau în rochie de seară, o vedeam călcând cu picioarele 
goale pe nisipul de pe plajă, mi-o închipuiam goală, ca Maja 
Nuda de Goya, dar cu forme mai puţin coapte, mai 
adolescentine. In mai puţin de o jumătate de oră eram gata. 
Aveam tot timpul să mă prezint cu exactitate la rendez-vous. 

Când am ieşit din vilă am dat peste unchiul Ronald care arăta 
grădina prietenilor săi. li mulţumii pentru Rolex şi pentru 
lănţişorul de aur. Imi admiră eleganța şi mă prezentă domnilor 
care, din politeţe, îmi puseră câteva întrebări stupide. Intâlnirea 
aceasta mă costă un sfert de oră. 

In sfârşit, trecând peste părerile lui Clive, care vedea cât sunt 
de nerăbdător, mă instalai la volan şi pornii pe stradă. Mi se 
părea normal că trebuie să imit performanţele de dimineaţă ale 
lui Robbie. Aşa că mă lansai ca o cometă aprinsă. Dar la ieşirea 
din Beaulieu-sur-Mer un motociclist de la circulaţie mă opri şi îmi 
trânti o amendă usturătoare pentru exces de viteză. Apoi îmi 


88 


- VINTILĂ CORBUL - 


făcu pe îndelete o morală, amintindu-mi că, deşi am trecut de 
şaisprezece ani, trebuie să mai aştept mult până fac 
optsprezece. Din fericire eram însoţit de Clive. Când să-mi 
plătesc amenda am constatat că îmi uitasem portmoneul în 
hainele lăsate la vilă. Aşa că Clive trebui să plătească suma fără 
să clipească din ochi. Era obişnuit cu treburile acestea şi le 
accepta ca un filozof. 

Când plecarăm văzui că trecuse demult de ora opt. Exasperat, 
am continuat cursa. Dar înainte de Cap d'Ail este un pod metalic 
peste care nu pot trece în acelaşi timp două maşini de mări 
dimensiuni. Un Lincoln care venea din sens opus se ciocni cu 
maşina mea. Incă o oprire, încă o constatare pe care trebuia s-o 
semnez, încă o întârziere. Imi venea s-o iau pe jos, dar distanţa 
mă făcu să renunţ la aventura asta. Ajunsei la rendez-vous 
transpirat, obosit, cu smokingul boţit. E 

Pe scurt, am ajuns la hotel Paris la ora nouă fără zece. In holul 
hotelului am constatat întristat că Lucia nu mai era. Nu am mai 
aşteptat liftul şi m-am repezit spre scară sărind câte patru trepte 
deodată, până la apartamentul ei de la etajul doi. 

Imi deschise uşa contesa Trionto, mama Luciei. 

— V-a aşteptat până la opt şi un sfert, apoi a plecat cu 
prietenii dumneavoastră la Cap Ferrat. 

Gelozia îmi muşcă inima, căci îmi amintii de Robbie şi de 
succesele pe care ochii săi albaştri şi frumoşi le aveau la fete. 

— Nu ştiţi unde aş putea să dau de ei? 

— Nu mi-au spus, răspunse contesa cu bunăvoință, dar cred 
că s-au dus să danseze. N 

li mulțumii şi plecai răvăşit de o furie nebună. In creier mi se 
încrucişau planurile cele mai sângeroase. S-o omor pe Lucia şi să 
întind matele lui Robbie de la Monaco până la Cap d'Ail. Mă 
aruncai în maşină făcând un triplu salt mortal, ca un cascador, 
apoi demarai cu viteza unui glonte ce iese din pistolet. 
Inţelegeam chinurile lui Othello. Lucia era italiancă şi, pe 
deasupra, mai era şi din Veneţia. S-ar părea că apele ce curg în 
Canale Grande nasc trădarea. 

Alergai prin baruri, discoteci,  dancinguri, snack-baruri; 
tentativă disperată de a-i prinde pe fugari. Mă imaginam în 
Texas. Nu lipseau nici stâncile, nici cactuşii. Doar că aici stâncile 
alternau cu palatele iar cactuşii erau perfect aliniaţi printre 


89 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


rondurile de flori. Şi în loc de cai acoperiţi de spumă, zburam 
într-un Bentley lângă Clive, calm şi nemişcat ca un bonz la ora 
rugăciunii. Dacă Rebecca ar şti ce sunt în stare să fac pentru o 
italiancă, m-ar scalpa. Uitasem de sfaturile înțelepte ale Alicei, 
de puritanismul şi intransigenţa tatei. Imi închipuiam ce mutră ar 
face văzând publicate în ziare fotografiile lui Robbie şi ale Luciei 
alături de moaca mea de maur gelos: „Crimă pasională la Monte 
Carlo. Roy Courtenay ucide cu revolverul pe contesa Lucia şi pe 
perfidul seducător Robbie Sunderland-Beauclair”. 

Orele zburau fără ca investigaţiile mele furibunde să dea 
vreun rezultat. Imi ieşisem atât de tare din fire încât îmi venea 
să urlu. Făcui un tur şi la Country Club, deşi nu mă aşteptam să-i 
găsesc jucând tenis ia acea oră târzie. Când intrai în parking 
văzui Lagonda părăsită în colţul cel mai întunecat, ceea ce făcu 
ca bănuielile mele să crească şi mai mult. Mă îndreptai spre 
obiectivul acela suspect şi, ajuns lângă el, deschisei portiera şi 
îmi vârâi capul înăuntru. Spectacolul care mi-a fost dat să-l văd 
îmi făcu sângele să clocotească la 3000 de grade. Lucia şi 
Robbie, pe jumătate goi, erau în al nouălea cer. Spre stupoarea 
mea contesa nu se zbătea. Dimpotrivă, părea că se bucură de 
jocul acesta. M-am aruncat şi l-am tras pe Robbie din braţele ei. 
N-am să vă mai descriu meciul de box ce urmă între noi doi. 
Ţipetele ascuţite ale contesei, care din cauza întunericului îşi 
închipuia probabil că fuseseră atacați de un drogat cu intenţii 
criminale, atrăseseră câţiva oameni de la club, dar Clive şi 
ceilalţi din gardă, care asistau de departe la această încăierare, 
fără să se amestece, îi îndepărtară repede pe curioşi. 

Eram atât de furios încât îl făcui knock-out pe Robbie, deşi era 
mai puternic decât mine. E drept că şi din cauza nădragilor 
căzuţi pe vine se mişca destul de greu. 

Trecându-mi primul moment de furie, abandonai partida de 
„Catch”. Puteam să-i frâng oasele în patruzeci de bucăţi. Dar n- 
am făcut-o. Trădarea Luciei dăduse o lovitură mortală părerii 
mele despre nevinovăția fetelor. Imi venea să vărs! Ca să faci 
dragoste e nevoie de doi şi contesa consimţise. Idolul meu se 
sfărâmase. Să cer socoteală? Cui i-ar fi servit? lreparabilul se 
produsese şi nimic pe lume n-ar mai fi putut să şteargă din 
memoria mea această scenă dezgustătoare. Aveam un ghinion 
monstruos! 


90 


- VINTILĂ CORBUL - 


Nici n-am mai vrut să mă uit la fata asta cu care, în naivitatea 
mea, vroiam să mă căsătoresc. Aş fi vrut să plec înapoi, la New 
York. Dar n-aveam bani să-mi plătesc biletul. Apoi cum aş fi 
putut să-i explic unchiului Ronald plecarea mea intempestivă? 
Mai era şi mama la mijloc! 

li întorsei spatele lui Robbie şi cu ochii plini de lacrimi mă uitai 
spre mare, fără să văd nimic. 

Auzii vocea rece a vărului meu. 

— Clive, condu-o pe domnişoara la hotelul Paris! 

Lucia ar fi putut să vină la mine, să mă îmbrăţişeze plângând, 
să-mi dea nişte explicaţii, pe care, poate, le-aş fi acceptat. Dar n- 
a făcut nimic din toate acestea. 

Auzii motorul de la Bentley punându-se în mişcare, apoi 
zgomotul pneurilor pe pietrişul din parking. 

Robbie n-a avut nici cel puţin decenţa de a o conduce acasă. A 
lăsat-o să plece ca pe-o fată pe care o agăţi, o săruţi şi o 
expediezi după ce te-ai distrat cu ea. 

Timpul se scurgea. Zece minute? O oră? Un secol? Mă uitam la 
marea care murmura insensibilă la amărăciunea mea. 

Apoi se auzi din nou vocea lui Robbie. De data aceasta o voce 
prietenească, caldă, aproape fermecătoare. 

— Nu-mi purta pică pentru porcăria asta! 

Mânia mă sufoca de parcă prin vine îmi curgea plumb topit. 

II privii furios. 

— Taci din gură ori îţi frâng din nou gâtul! 

Insistă cu aceeaşi voce mieroasă. 

— Ascultă-mă mai întâi, apoi loveşte dacă te mai iasă inima! 
Dar mă îndoiesc că vei mai continua pe tonul acesta intransigent 
după ce vei auzi explicaţiile mele. Am vrut să-ţi fac un serviciu. 
Să te lecuiesc de o boală. Căci erai nebun! O credeai atât de 
inocentă încât nu îndrăzneai nici s-o atingi. Văzând comportarea 
ei de azi dimineaţă mi-am dat seama că nu e decât o femeiuşcă 
măruntă care caută să te îmbrobodească. 

Cuvintele lui Robbie mă şocară. Oare juca teatru? 

— larăşi începi? 

— Era singurul mod convingător de a-ţi deschide ochii asupra 
pretinsei sale purităţi. După plecarea ta la Cap Ferrat i-am cerut 
lui Boone, şeful gărzii personale a lui Ronald, să obţină informaţii 
cu privire la conturile Luciei şi ale părinţilor ei. Familia Trionto 


91 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


are deja fişa la INTERPOL. Singura sursă de venituri pentru 
părinţii ei, venerabilii conte şi contesă de Trionto, e trupul Luciei. 
Nu s-au înregistrat plângeri deoarece indivizii atraşi în plasa lor 
se tem de scandal. Familia Trionto caută un moştenitor bogat şi 
naiv ca tine pe care să-l surprindă în flagrant delict şi să-l oblige 
s-o ia de nevastă. Lucia, când mi-a auzit numele, aproape că mi 
s-a aruncat de gât. Din când în când mai face dragoste şi pentru 
propria plăcere aşteptând un făt-frumos care să-i depună la 
picioare averea şi credulitatea. 

Revelaţiile acestea m-au scârbit. Să fi fost adevărat'? Dacă 
Robbie avea dreptate, primeam o lecţie usturătoare. Foarte 
usturătoare. Constatai, totuşi, că dragostea mea pentru Lucia 
mai mocnea sub cenuşă. Rațiunea îmi poruncea s-o uit dar inima 
n-o asculta. 

— Şi Rita? întrebai. A fost de acord cu tine? 

Robbie ezită. 

— Da! Ea a fost aceea e area propus leacul acesta. 

— Şi acum unde-i ea? 

— La masă cu prietenii, la Rampoldi. Este foarte aproape de 
aici. Lucia i-a displăcut din prima clipă. Eu şi cu Rita suntem 
dotați cu un instinct care rareori dă greş. Banii în cantităţi mari 
te fac bănuitor, Roy. Sunt prea mulţi escroci dornici să ne 
jumulească. 

Se auzi telefonul din Lagonda. Robbie se duse şi ridică 
receptorul, apoi îmi făcu un semn să mă apropii. 

— Pe tine te cheamă! 

Bănuii că era Rita care vroia să cunoască rezultatul manevrei 
sale. Şi nu mă înşelai. 

— Ai un tupeu! o apostrofai. 

Rita izbucni în râs. 

— E spre binele tău!... Vă aşteptăm! zise cu o voce jucăuşă. 
Aici cu mine sunt două fete superbe... 

Un om din garda personală, chemat la telefon în maşină, după 
ce ascultă comunicarea, se apropie de Robbie şi îi spuse cu mult 
respect: 

— Tatăl dumneavoastră vă roagă să fiţi pe yacht cel târziu la 
miezul nopţii, când vom ridica ancora. Vasul se află în largul 
coastei de la Pontagna. 

— Mergem la Rita? mă întrebă Robbie cu gentileţe. 


92 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Prefer compania acestor domni! răspunsei bosumflat. 

Mă instalai într-un Bentley lângă şofer. Când Lagonda părăsi 
parkingul, un Lincoln, care probabil înlocuia Bentley-ul lui Clive, 
trecu în faţa convoiului. De data asta Robbie acceptă docil să fie 
prins ca într-un sandvici între Lincoln şi Bentley. 


Fetele, atât de lăudate de Rita, erau destul de urâţele. Sau aşa 
mi se păreau în comparaţie cu Lucia, pe care nu o puteam 
scoate din suflet. N-am participat la discuţii, cu toate că Rita şi 
prietenele ei încercau să-mi alunge gândurile negre. Robbie 
păstra o rezervă prudentă. 

Nici nu mă atinsei de mâncărurile care îmi fuseseră aduse. 
Comportamentul contesei îmi tăiase pofta şi toată plăcerea de a 
trăi. 

— În drum spre Veneția, îmi zise Rita cu un aer serios, vom 
face o mică escală la Portofino, unde se va îmbarca un prieten al 
lui Ronald. 

Pe la ora unsprezece am părăsit restaurantul. Când coboram 
cu maşina pe bulevardul Spéluges şi treceam prin pasajul de la 
complexul Spéluges zării printre coloanele pătrate de beton 
silueta zveltă a yachtului „Impărăteasa Chinei III”, scăldată în 
lumină. Purta numele ales de Richard Sunderland Beauclair 
pentru primul său vas de plăcere. Nava avea peste 140 de metri 
şi bănuiesc că a intrat cu greu în raza portului, cu toate că 
prospectele pretind că şi cele mai mari yachturi pot să intre fără 
niciun fel de probleme. 

De-a lungul cheiului aştepta o flotilă de şalupe cu motor gata 
să-i transporte pe invitaţi la bordul vasului. Luxul şi bogăţia de 
pe yacht defineau mai bine decât orice puterea financiară a 
unchiului Ronald. Cred că văzând acest yacht, Khashoggi, care 
moare de plăcere etalându-şi averea — cea mai mare din lume 
— a suferit o criză acută de gălbinare. 

Gură-cască, ca şi clienţii cafenelei de pe chei, priveau la acest 
du-te-vino cu curiozitate şi invidie. 

Un tânăr punk cu idei marxiste strigă cu o voce răguşită: 

— Să-i ia dracul pe toţi rechinii ăştia ai finanţelor care sug 
sângele poporului. 

Cu siguranţă nu era la curent cu faptul că o mare parte dintre 
invitaţi erau nobili scăpătaţi şi fără bani, admişi la sărbătorile 


93 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


celor mari ca să joace rolul unei figuraţii strălucitoare, precum 
valurile mării în care rechinii adevăraţi sunt înconjurați peştişori 
mărunți care înoată în urma lor şi profită de hălcile însângerate 
căzute de la masa acestor peşti uriaşi şi răpitori. Doar 
„paparazzi”, reporteri de scandal, cunosc splendoarea şi mizeria 
acestei lumi. Când izbucneşte câte un scandal ei îi dau 
proporţiile unui cutremur. Zeci de milioane de cititori din lumea 
întreagă, amatori de asemenea delicii, freamătă de încântare şi 
îşi imaginează cu o curiozitate bolnăvicioasă dedesubturile aşa 
zisei „dolce vita”. Dacă ar renunţa la acest termen desuet şi l-ar 
înlocui cu „jungla lumii bune” ar fi mai aproape de adevăr. 

După ce ne-am urcat pe yacht, am dat de o mulţime elegantă 
care umplea saloanele şi culoarele. Stewarzii în alb îi serveau cu 
şampanie. Toată lumea era în ţinută de seară şi avea un aer 
vădit familiarizat cu modul acesta de viaţă. Vârstele cele mai 
disparate se amestecau fără jenă. Prezentările erau superflue. 
Toată lumea se cunoştea şi toţi se strigau pe numele mic. 

Insoţit de Rita făcui turul saloanelor. 

— Vărul meu Roy! le spunea invitaţilor care îmi surâdeau cu 
dezinvoltură de parcă din capul locului aş fi fost unul de-al lor. 

Cum eram obosit după peripeţiile de peste zi căscam în toate 
părţile. Rita mă sfătui să mă duc să mă culc. 

— Ai să dormi în cabină cu Robbie! 

Perspectiva nu-mi făcea plăcere. Robbie mă evita ca să mă 
facă să uit fapta sa urâtă din ajun. Zic din „ajun” deoarece 
miezul nopţii trecuse demult. 


A doua zi dimineaţa mă trezi soarele care îşi trimitea razele 
aurii pe obrazul meu prin hubloul deschis. Era cald. Gol ca de 
obicei, cu cuvertura dată la o parte, Robbie dormea pe spate, cu 
capul uşor întors şi obrazul drept pe perna de mătase. 
Frumuseţea sa îmi trezi resentimentele. Din fericire invidia mea 
se risipi definitiv, învinsă de gentileţea lui Robbie, care avea 
talentul de a câştiga inimile tuturor acelora pe care vroia sări 
cucerească. 

Mă apropiai de hublou şi contemplai peisajul senzaţional de la 
Portofino. Yachtul aruncase ancora în faţa micului port. Am 
vizitat de multe ori acest colţ de rai însoţit de Alice, care îl iubea 
tot aşa de mult ca şi mine. Dar călătorind totdeauna cu maşina, 


94 


- VINTILĂ CORBUL - 


cunoscusem doar partea din Portofino văzută din interior. Privit 
dinspre mare era de o mie de ori mai pitoresc. Suspinai de 
plăcere deoarece frumuseţea, sub toate formele, mă farmecă. 
Fără să fac zgomot, îmi scosei pijamaua şi intrai sub duş. 

In timp ce mă desfătam sub jetul de apă caldă Rita intră în 
cabină. Fără să se simtă jenată de goliciunea fratelui său şi a 
mea ne strigă veselă. 

— Intr-o jumătate de oră să fiţi gata! Ronald ne ia cu el. Areo 
întâlnire la Roma. Elicopterele sunt gata de zbor. 

Aproape că mi se tăiară picioarele de emoție. Era pentru 
prima oară când mi se propunea să mă urc într-un elicopter. În 
timpul acesta ieşii de sub duş şi îmbrăcai, pudic, un halat. Se 
trezi şi Robbie. 

— Bună dimineaţa, copii! exclamă cu un aer natural şi vesel 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între noi şi se băgă sub duş. 

— Avem două elicoptere la bord pentru deplasările 
neprevăzute, de afaceri, ale lui Ronald, dar care servesc şi 
pentru distracţiile noastre. 

Pricepui că la Portofino trebuia să se îmbarce pe yacht un 
financiar foarte cunoscut, Paul Berman. 

Spre, deosebire de unchiul Charles, scriitorul, o adevărată 
enciclopedie ambulantă, Robbie, produs prodigios al noii 
generaţii, era un computer ambulant. Adunase în creierul său 
milioane de fişe cu privire la tot ce se mişcă în prezent în lumea 
noastră haotică 

Unchiul stăpâneşte tezaure de informaţii despre trecutul lumii 
noastre, istoria sa milenară, viaţa strămoşilor, evoluţia civilizaţiei 
şi a culturii şi, îndeosebi, despre operele de artă. El este în stare 
să vă ia de mână şi să vă plimbe, în imaginaţie, pe o stradă 
prăfuită din antica Ninive, în jurul marelui circ din Roma 
imperială, să vă ducă într-un han din Londra medievală sau din 
New York, în timpurile în care cârdurile de gâşte sâsâind ca nişte 
scorpii şi porcii graşi se plimbau pe Broadway. In ciuda anilor 
care îi apasă pe umeri el urmăreşte cu veselie valurile 
zbuciumate ale vieţii noastre cotidiene, fără să sufere câtuşi de 
puţin şocul viitorului, fenomen devenit celebru datorită lui 
Toffler, acest individ formidabil, a cărui minte e ea briciul. Uneori 
— să mă ierte Dumnezeu — trecutul reînviat are iz de mucegai, 
în ciuda străduinţelor unchiului Charles de a-i da o culoare de 


95 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


viaţă reală. g 

Robbie ştia totul cu privire la Berman şi la imperiul său. Imi 
vorbea cu o siguranţă uimitoare de cifra de afaceri a lui Berman, 
care se ridica la sute de milioane şi de activul său mobiliar şi 
imobiliar, pe care nimeni nu-l ştia cu precizie. Originalitatea 
acestui parvenit friza extravaganţa. Purta haine de blană, 
numeroase lănţişoare de aur pe piept, costume cu o tăietură 
excentrică. Fuma cu un ţigaret deosebit de lung desenând 
arabescuri de fum. Adora maşinile sport pe care, dealtfel, le 
conducea cu o prudenţă extremă. lşi construise în Elveţia o 
replică la Micul Trianon, cu mobilă şi tot tacâmul. 

Paul Berman avea o reputaţie discutabilă în ciuda succeselor 
sale răsunătoare. Pusese bazele unui imperiu financiar şi 
industrial — International Investment Corporation — folosind 
capitalul întreprinderilor dobândite sub forma rambursării 
împrumuturilor făcute. Avea societăţi de investiţii, companii de 
asigurări, bănci, proprietăţi imobiliare ca şi studiourile de la 
Hollywood, „World Wide Films”, pe care unchiul Ronald dorea de 
multă vreme să pună laba. Prin culise se vorbea că spăla banii 
dobândiţi pe căi necinstite şi apoi îi investea imediat în afaceri 
aşa zise curate. Acţiunile sale nu se vindeau la nicio bursă din 
lume şi astfel nimeni nu putea să-şi vâre nasul în combinaţiile pe 
care le avea. 

Robbie îmi spuse că în ciuda opulenţei aparente, Berman era 
pe dric. Deturnările de fonduri, companiile de construcţii, care au 
înregistrat pierderi considerabile, împrumuturile garantate prin 
pachete de acţiuni suspecte îl făceau extrem de vulnerabil. 
David Cummings îi acordase un credit important pe care Berman 
nu reuşea să-l restituie în ciuda eforturilor sale. Berman ştia cât 
era de încolţit şi că David Cummings îl pândea să-i sufle imperiul. 
Multe bănci îi refuzaseră sprijinul. Numai unchiul Ronald putea 
să-l salveze fie acordându-i un împrumut considerabil, fie 
cumpărându-i din întreprinderi. 

Berman îşi închipuia că-şi joacă cu viclenie cărţile. Totdeauna 
avea o mutră surâzătoare, cu atât mai mult cu cât bilanţurile 
sale trucate îi acopereau fraudele. Dar încercările disperate de a 
ieşi din nenorocire nu-l înşelau pe unchiul Ronald care, datorită 
investigaţiilor secrete ale lui Ross şi ale echipei sale, era la 
curent cu toate tertipurile lui Berman. El ştia că Berman se 


96 


- VINTILĂ CORBUL - 


afundă pe zi ce trece în mocirlă. Aşa zisa întârziere a acestuia nu 
era decât un pretext pueril. 

Unchiul meu se hotărî să se folosească de acest răgaz ca să 
facă o inspecţie fulger la sediul său de la Roma de unde 
conducea o rafinărie, o reţea de distribuţie a benzinei, un 
complex hotelier, un şantier naval la Livorno şi o fabrică de 
mobilă. 

— In timp ce el o să se ocupe de afacerile sale, noi o să facem 
o plimbare prin Roma, sugeră Rita cu un zâmbet îmbietor. 


După micul dejun plecarăm spre pista de aterizare. Puteai să 
înnebuneşti! Numai la gândul că am să mă caţăr la bordul unui 
elicopter mă luau fiorii! Tremuram de frică, chiar dacă n-am 
recunoscut niciodată. La o adică, în caz de catastrofă, un avion 
putea să aterizeze. Dar un elicopter cu o pană la o mie de metri 
înălţime cade pe verticală ca o vază de porțelan pe un zgârie- 
nori. Nu mai vorbesc de riscul de a se lovi de tot ce întâlneşte în 
cale. 

Nici Robbie nu părea în apele lui. Doar Rita nu mai putea de 
încântată, parcă plutea cu un zâmbet îngeresc pe buzele roşii ca 
cireaşă coaptă. 

Pe pistă erau două elicoptere. Primul, de dimensiuni normale, 
pentru patru persoane, şi un al doilea, mai mare, care putea să 
transporte opt pasageri în afară de pilot. In primul elicopter se 
urcă unchiul Ronald, lângă pilot, şi două secretare. Eu şi verii mei 
ne instalarăm în cel de-al doilea împreună cu cinci oameni din 
gardă. 

Pe aeroportul din Roma ne aşteptau inevitabilele maşini 
blindate. Un Rolls şi două maşini de escortă pentru unchiul 
Ronald şi încă un Rolls pentru noi, ca şi o maşină pentru oamenii 
din gardă. 

— In Italia Ronald ia măsuri mai mari de prevedere. Ross 
pretinde că primejdia unui kidnapping este mai mare decât în 
orice altă parte, îmi explică Robbie. 

Inainte de a ne despărţi unchiul Ronald ne ceru să ne întâlnim 
seara, la ora opt, ca să ne întoarcem împreună la Porto fino. 

— Aveţi toată ziua înainte... Rita, dacă plimbarea ta îţi permite 
şi câteva vizite la anticari, cumpără toate jadurile demne să-mi 
completeze colecţia. Şi cărţi! Ediţii „princeps”! 


97 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Colecţiile de artă ale unchiului Ronald dobândiseră deja o 
faimă internaţională. 

Rita nu păru prea entuziasmată de această sarcină 
plictisitoare. 

— Pachetele să le trimiţi acasă, adăugă unchiul Ronald. 

Apoi ne salută cu mâna şi Rolls-ul său se puse în mişcare. 

„Acasă”, cum zicea unchiul Ronald, este un palat vechi şi 
somptuos construit în epoca Borgia de către bogatul cardinal 
Bartolomeo de Cordova, un colecţionar de artă şi de cai arabi. 
După moartea sa subită în urma unui banchet oferit de papă, 
minunile pe care le avea trecură în mâinile lui Cesar Borgia, care 
le oferi uneia dintre metresele sale, o contesă rotunjoară, al 
cărei portret mai există într-o cameră supraîncărcată de obiecte 
aurite. Palatul a trecut prin mai multe mâini şi a adus numai 
nenorociri tuturor proprietarilor succesivi. Unchiul meu îl 
cumpărase pe o bucată de pâine dată unui bancher ruinat după 
crahul şi sinuciderea lui Calvi. Se părea că cele şapte vaci slabe 
părăsiseră staulele palatului deoarece bogăţia unchiului meu 
cunoscu un avânt spectaculos după această operaţie imobiliară. 
Valoarea, palatului fu înzecită şi afacerile din ltalia aduseră 
beneficii grase. 

Rita detesta acest edificiu enorm, pretenţios şi incomod, 
străbătut de curenţi de aer îngheţat. În schimb Robbie îl adora. 
In timpul plimbărilor sale prin Roma el explora şi descoperea de 
fiecare dată camere părăsite cu uşile zidite, tablouri şi mobilă 
veche uitată pe sub acoperişuri, statui romane abandonate prin 
pivnițe adânci pe care nimeni n-a avut curiozitatea să le 
cerceteze. 

— Ne începem ziua trecând pe Via Veneto! propuse Rita. 
Roma fără Via Veneto nu este Roma! Via Veneto este pentru 
Roma ceea ce Champs Elysées înseamnă pentru Paris! 

Ne alesesem o cofetărie cu măsuţe rotunde instalate pe 
trotuar în timp ce fluvii de oameni treceau prin faţa noastră. 
Părea că pământul este populat numai de oameni care umblă 
fără nicio treabă şi de turişti cu aparate de fotografiat pe umăr. 
Un chelner ne aduse trei îngheţate uriaşe ornate cu fructe 
glasate. 

In ciuda soarelui, a ambianţei vesele a străzii, a frumuseţii 
fetelor care ne aruncau ocheade dulci şi a faptului că mă aflam 


98 


- VINTILĂ CORBUL - 


la Roma, un oraş super elegant, nu mă simţeam în apele mele. 
Nu puteam s-o uit pe Lucia. 

Rita vroia să înveselească atmosfera. 

— Ce-ar fi să mergem să aruncăm câte o monedă de argint la 
fântâna Trevi? Aşa se face! Piaţa este minunată şi-mi aduce 
aminte de „Dolce Vita” a lui Fellini. Chiar dacă e preistoric, filmul 
ăsta m-a impresionat! exclamă visătoare. 

Robbie o readuse brutal la realitate. 

— „lempi passati”! zise plictisit. Ce noctambuli s-ar mai 
aventura acum să bată Roma în costum de seară, să facă zarvă 
şi să se arunce îmbrăcaţi în bazin ca baba de Anita Ekberg? Ar fi 
fluieraţi de cei din jur, ucişi cu focuri de armă de către demenţii 
din brigăzile roşii sau răpiți de bandiții din Camorra. Rafaelo 
Pisani, industriaş din Milano, prieten de-al lui Ronald, circulă pe 
furiş cu un Fiat mititel ca să treacă neobservat iar o sosie, plătită 
gras, se întinde într-un Mercedes 600 patronal, înconjurat de 
oameni din gardă. O ţintă ambulantă care n-o sări înşele la infinit 
pe ucigaşii de profesie. 

— De ce vrei să fii lugubru, Robbie? strigă Rita iritată. 

Nişte reclame imense anunțau un concert susţinut de Karina. 
Fata asta e supergenială. Pe lângă ea Madonna pare o diletantă. 

Plimbările, masa la un mic restaurant de pe Trastevere, ca şi 
vizitele Ritei la câţiva anticari, au făcut ca ziua să treacă mai 
repede decât ne-am închipuit. 

La ora fixată de unchiul Ronald ne îndreptarăm spre aeroport. 
Elicopterele ne duseră pe bordul yachtului „Impărăteasa Chinei 
III”. Berman, însă, nu sosise. Unchiul Ronald nu l-a mai aşteptat. 
Era noapte când yachtul a ridicat ancora şi a părăsit golful 
Portofino. 

Pe vas veselia era în toi. Unchiul meu, care lucra ca un ocnaş 
toată ziua şi uneori toată noaptea, se lăsa prada exceselor 
orgiace în cursul rarelor sale momente de libertate. Işi schimba 
partenerele, toate tinere şi frumoase, tot aşa de des ca şi 
cravatele, pe care le avea cu sutele. 

— Bărbatul cu o singură femeie este un neputincios sau un om 
slab de înger care îşi târăşte lanţurile căsniciei, ca ocnaşii de pe 
vremuri care se temeau de biciul temnicerilor, striga vesel. 

Unchiul meu nu se jena de oaspeţi şi se afişa în public cu 
fetele care îi trezeau simţurile. Rita se făcea că nu-i observă 


99 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


ieşirile desfrânate iar Robbie se uita cu indulgență. 

— Excesele erotice îl fac să mai uite de alte griji, îmi explica 
tolerant. Are nevoie de o variaţie după ce a tras din greu de 
dimineaţă până seară ca să-şi înmulțească milioanele. Se bucură 
de prezent deoarece viitorul nu este decât o speculație mai 
proastă decât bursa sau ruleta. Parcă poţi să ştii ce cărămidă o 
să-ţi cadă mâine în cap? O fi noroc, ghinion sau moarte? 

Robbie clătină din cap dus pe gânduri. 

— Ronald m-a învăţat multe lucruri. Ştiu că nu-mi vrea decât 
binele. Speră să-i continui opera, că voi fi trăsura de unire dintre 
el şi viitor. Aş fi mândru dacă aş şti că-i merit încrederea. 

Dintr-odată Robbie îmi apăru într-altă lumină. Un Robbie 
matur care într-o zi va deveni titan. Un titan şi un rechin, ca şi 
tatăl său. 

Işi continuă monologul de parcă eu aş fi făcut parte din decor. 

— M-a sfătuit să iau totul din viaţă, să-i gust toate plăcerile 
permise sau interzise. Căci principiile moralei au fost create de 
oameni mediocri şi şterşi, care simțeau nevoia de a merge pe un 
drum bătătorit sau de a fi duşi de mână. Titanii se conduc după 
propria lor morală, care n-are nicio legătură cu morala oamenilor 
mărunți... 

Unul dintre numeroşii secretari ai unchiului meu se apropie de 
Robbie. 

— L-aţi văzut pe tatăl dumneavoastră, domnule Robbie? Un 
telefon urgent de la Hong Kong! 

— Cred că s-a retras în apartamentul său. 

— Mulţumesc, domnule! 

Secretarul dispăru. 

— Sărmanul Ronald! zise vărul meu cu compasiune. N-are 
timp nici de dragoste. Chiar şi când sărută răspunde la telefon, 
dacă este vorba de ceva important. Şi cum sunt atâtea fusuri 
orare pe glob, oamenii de afaceri grăbiţi uită adesea că 
telefoanele lor ajung la antipozi la ore absurde. Dar ce sacrificii 
nu face omul ca să câştige milioane? 

La Ostia yachtul a făcut o escală ca să îmbarce un batalion de 
fete, toate superbe, care prezentaseră la Roma ultimele noutăţi 
ale modei — rochii, bijuterii, încălţăminte — ale unei case de 
mare lux de pe strada Regală, cumpărată cu câţiva ani în urmă 
de unchiul Ronald după o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu un 


100 


- VINTILĂ CORBUL - 


grup arab. Aceleaşi toalete, la care se adăugau câteva creaţii 
inspirate de ambianța romantică şi senzuală a oraşului lagunelor, 
trebuiau să defileze în faţa publicului feminin rafinat din Veneţia. 

Casa de mode, cu filiale la New York, Londra, Roma, Hong 
Kong, Cannes, Palm Beach şi Monte Carlo cunoştea o mare 
dezvoltare. Această expoziţie itinerantă reunea creaţiile cele mai 
BCBG — „bon chic, bon goût” — ale echipei internaţionale de 
desenatori şi creatori care  contribuiseră la succesul 
întreprinderii. 

Invitând personalul la bordul yachtului său, unchiul Ronald 
realiza o triplă lovitură. Recompensa manechinele şi restul 
personalului pentru performanţa obţinută la Roma, economisea 
costul transportului cu avionul de la Roma la Veneţia şi oferea 
invitaţilor atracţia suplimentară a fetelor splendide şi a tinerilor 
atrăgători pentru toate gusturile şi vârstele. Celibatarii, bărbaţi 
sau femei, erau încântați de această idee fericită. In ceea ce 
priveşte perechile, părerile difereau şi entuziasmul era mai 
moderat.  Soţiile, îndeosebi cele roase de gelozie, nu-şi 
manifestau făţiş dezaprobarea de teamă să nu fie excluse din 
cercul unchiului meu. 

La bordul „Impărătesei Chinei” distracţiile nu lipseau. Tenisul, 
joggingul, minigolful, crichetul, săriturile în piscină, băile de 
soare ocupau dimineţile. După masă barul era plin. Amatorii de 
bridge, de rummy, de şah şi de alte jocuri nevinovate îşi 
petreceau plăcut timpul. Seara, în schimb, atmosfera parcă era 
electrizată. Dineurile stropite din belşug cu şampanie şi cu vinuri 
îmbătătoare  înfierbântau simţurile şi spiritele. In saloanele 
cazinoului se angajau partide infernale de cărţi. Dansatorii 
evoluau în partea din spate, în sunetele orchestrei de jazz al 
cărei repertoriu cuprindea bucăţi de Glen Miller, Cole Porter şi 
Gershwin, bune să le ridice moralul ramoliţilor. Flirturile, 
pasionate sau nu, îşi găseau peste tot colţişoare discrete. 
Perechile mai încinse se încuiau în cabine. Gurile rele vorbeau că 
la bordul „Împărătesei Chinei” aveau loc adevărate orgii. Dar cât 
a durat croaziera mea de la Monte Carlo la Veneţia n-am văzut 
nimic care să facă să roşească o fecioară. Tot ce ar fi putut să 
şocheze pe cei mai încuiaţi la minte se petrecea dincolo de uşile 
închise. 

Din când în când se întâlneau şi situaţii mai comice. Într-o 


101 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


seară tatăl natural şi tatăl legitim al unei tinere se găseau 
aşezaţi, unul lângă altul, la aceeaşi masă. Vechii soţi sau amanți 
se mai întâlnesc din întâmplare. Multe femei bogate adoră 
croazierele italiene deoarece le furnizează un contigent 
important de „peştişori”. Escalele la Capri îi încântă pe amatorii 
de senzaţii pidosnice. Un play-boy, care de ani de zile era 
întreţinutul unui scriitor, s-a întâlnit nas în nas cu fostul său 
amant. Acum acesta era soţul onorabil al unei femei destul de 
urâte între două vârste care îl cumpărase cu bani grei. Printi, 
ambasadori, duci se amestecau alături de dansatori, pictori şi 
coafori de dame, acceptaţi de lumea bună. Legile protocolului 
erau ignorate cu bună ştiinţă. Regi neîncoronaţi glumeau cu 
tineri actori abia cunoscuţi, dar apreciaţi pentru numeroasele lor 
talente ascunse. 

Pentru noi, tinerii, ambianța nu strălucea prin antren. Printre 
oaspeţii unchiului Ronald lipseau tinerii de vârsta mea, cu 
excepţia fetelor manechine care aveau însă, cu totul alte griji. 


Absența lui Paul Berman mă intriga. Îl întrebai pe Robbie, care 
îmi răspunse competent şi serios: 

— Berman se crede un mare geniu financiar. Primele succese i 
s-au urcat la cap. Deţine un pachet gros de acţiuni ale firmei 
„World Wide Films” care îl fac să fie, din capul locului, o pradă 
ideală pentru marii rechini, care de ani de zile visează să pună 
mâna pe studiourile acestea. Cummings a făcut primul pas 
acordându-i un împrumut important, ceea ce îi permite să 
controleze fiecare mişcare a lui Berman. |n acelaşi timp 
Cummings vrea să concureze cu Ronald pentru mâna „Petrolex- 
ului”, logodnică foarte dificilă şi care nu se lasă uşor 
îmbrobodită. Lui Cummings îi lipsesc banii lichizi, ceea ce îl 
împiedică să pună bețe în roate lui Ronald. Dar surprizele nu 
sunt excluse. 

— Este cam complicat ceea ce îmi povesteşti... 

— Am să-ţi explic mai simplu. Inchipuieşte-ţi o partidă de 
biliard. Ca să loveşti bila roşie trebuie să loveşti mai întâi bila 
albă, care, prin intermediul celei de a doua bile albe, va atinge 
bila roşie. 

— Nu mă pricep la biliard! 

— Foarte rău. Ronald, prin intermediul lui Berman, vrea să-l 


102 


- VINTILĂ CORBUL - 


doboare pe Cummings. O singură frază defineşte această 
operaţie. 

— II plictisesti pe Roy cu combinaţiile astea care nu prezintă 
niciun interes, interveni Rita. 

— Dimpotrivă! răspunsei. Să joci cu miliardele cum ai juca o 
partidă de biliard este fantastic! 

— De acord! De multă vreme Ronald cumpără pe ascuns 
acţiunile firmei „World Wide Films” prin intermediul unor filiale, 
ca să nu fie identificat. Întrucât Wall Street-ul are ochii aţintiţi pe 
el din cauza fugii de capital legată de acţiunile împotriva 
societăţii  „Petrolex”, celelalte cumpărări de acţiuni trec 
neobservate. Berman ştie că Cummings urmăreşte să-l scoată de 
la „World Wide Films” şi, cum este într-o situaţie disperată, 
preferă să trateze cu Ronald, care îi va oferi un preţ mai bun. 

— Prietenii lui Ronald, zise Rita, afirmă că Berman are una 
dintre cele mai mari averi din lume! _ 

— Este adevărat! Dar numai aparent! In realitate este la 
marginea prăpastiei. In lumea marii finanţe aparențele sunt 
adesea înşelătoare. Berman are miliarde. Dar numai pe hârtie. 
Un castel de cărţi de joc. 

— Ajunge! strigă Rita. Pentru mine toate aceste sunt 
chinezării! Haideţi în cabina mea. Am ultimele discuri ale Karinei 
şi ale Madonnei. 

— O prefer pe Karina! zisei cu convingere. Este super! 

— lar eu pe Madonna! E plină de farmec. 

Robbie zâmbi cu superioritate. 

— Uite cum se ceartă copiii pentru o micuță cântăreaţă! 

Atitudinea sa condescendentă îmi aminti dureros de Lucia... 


Veneţia... 

Un peisaj atât de frumos încât evocă un decor de teatru 
perfect stilizat. Lumina soarelui este îndulcită de un strat 
transparent cu nuanţe de fildeş... Marea de un albastru şters 
reflecta cerul limpede şi adânc... Palatele albe, roz, aurite, 
aliniate de-a lungul canalului, îşi desenau în apă imaginile 
răsturnate... 

Totul e numai armonie... coloane de marmoră şi ferestre 
cizelate cu migală... canale sinuoase, vene şi artere ale unui 
organism de piatră şi apă... domuri bizantine... Clopotniţe cu 


103 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


dangăt de clopote... străzi întortocheate umbrite de case pline 
de mister... 

Aş fi vrut să fiu poet ca să pot cânta minunile Veneţiei, dar nu 
sunt decât un candidat la meseria de scriitor chinuit de vise 
irealizabile... 

Dacă vreodată am să adun averi, îmi voi tipări cărţile pe 
socoteala mea, luându-mă după Getty sau Marcel Dassault. Voi 
destina pentru publicitate un fond de cinci milioane de franci, ca 
să mă fac cunoscut în toată lumea şi îndeosebi în cercurile 
literare. 

Cu toate acestea soluţia nu este chiar atât de sigură. Am 
văzut multe cărţi vândute la preţ redus deşi purtau semnături 
foarte cunoscute de actori, vedete de la TV, cântăreţi, membri 
de vaza ai lumii bune, sportivi... 

Dar ca să adun milioanele necesare pentru ca să-mi public 
cărţile este nevoie de timp, ca şi de voinţa de a nu le cheltui. 
Când mă văd cu o sumă importantă în buzunar, să zicem o sută 
de dolari, ceva mai puternic decât voinţa mea mă face să-i 
cheltuiesc cât pot de repede. Când am citit într-o carte 
autobiografică a lui Getty că îşi nota în carneţel până şi preţul 
unei îngheţate consumate la o cofetărie era cât pe aici să cad pe 
pernuţele cu care m-a înzestrat natura mai jos de şale. 

Dacă invit o fată la o îngheţată cu frişca nici prin cap nu-mi 
trece să trec cheltuiala în carneţel. Şi dacă mi-aş scrie 
cheltuielile aş aduna, oare, chiar aşa de repede milioanele? Un 
personaj din autobiografia lui Getty afirmă că primul milion este 
întotdeauna furat... S-ar putea să fie adevărat, dar sunt atâţia 
ticăloşi care fură milioane fără să devină miliardari! Cu excepţia 
unor mafioţi, care atâta îşi spală milioanele încât devin 
onorabile! Dar ca să atingi gloria lui Luciano sau Costello, ca şi a 
altor „capi”, trebuie să ai fler şi creier. lar ticăloşia şi tupeul nu 
se cumpără la băcănie. 

In sfârşit, asta e o chestiune mai complexă, la care merită să 
reflectezi. Tot punându-mi materia cenușie la lucru ajunsei să fac 
concurenţă lui Kant şi Schopenhauer. Dar să revenim la Veneţia 
şi la intenţia mea de a căuta pe mama. 


Înainte ca „Împărăteasa Chinei” să arunce ancora, unchiul 
Ronald obținuse prin telex confirmarea că mama era instalată la 


104 


- VINTILĂ CORBUL - 


hotelul Danieli. 

Mă aşezai în prima şalupă care mă duse la chei înaintea altor 
invitaţi. Robbie şi Rita mă lăsară să plec singur ca să nu 
deranjeze prin prezenţa lor efuziunea primei mele întâlniri cu 
mama după atâţia ani de despărţire. 

Zburai până la hotel şi îmi făcui apariţia în holul mare, 
aproape gol la acea oră matinală. Recepţionerul, slab şi stilat, 
mă privi de sus şi îşi încruntă sprâncenele când îi spusei că 
doresc să vorbesc cu domnişoara Elisabeth Montgomery. Cu o 
voce obosită şi monotonă îmi răspunse: 

— Domnişoara Montgomery nu primeşte pe nimeni în 
apartamentul său. Puteţi vorbi, eventual, cu secretara sa... 

II întrerupsei iritat: 

— Sunt fiul domnişoarei Montgomery. Daţi-mi, vă rog, numărul 
apartamentului său! 

Cuvintele mele îl făcură să tresară. Dar era prea ţanţoş şi prea 
ceremonios ca să-şi arate uimirea şi neîncrederea. Mă privi cu un 
interes sporit care abia îi ascundea bănuielile. Poate că eram un 
fan mai îndrăzneţ sau un individ suspect care încerca să 
pătrundă la vedetă sub un pretext înşelător. Dar nici nu excludea 
posibilitatea că i-aş fi spus adevărul. 

— Aşteptaţi o clipă! zise cu vocea lui egală. 

Formă un număr de telefon, repetă rugămintea mea unei 
persoane, probabil secretara mamei mele, aşteptă câteva clipe, 
ascultă răspunsul, apoi îmi dădu cu un aer extrem de politicos 
numărul apartamentului. 

— Domnişoara Montgomery vă aşteaptă! Urcaţi scara, dacă 
doriţi, sau luaţi liftul. Este la primul etaj. 

Cu inima bătrână urcai scările sărind câte patru trepte. 

Eram puţin înspăimântat. Oare mă va recunoaşte mama? 
Ultima oară când am văzut-o eram un puşti de şase sau şapte 
ani. Ca să-i pedepsească trădarea, tata nu i-a trimis niciodată 
fotografia mea. Că mă iubea, nu mă îndoiam, o demonstrau 
cadourile foarte costisitoare pe care mi le trimitea cu 
regularitate. 

Traversai un coridor somptuos, puţin cam sobru, şi ajunsei în 
faţa uşii întredeschise a apartamentului său. Impinsei uşa şi 
intrai într-un salon luxos încărcat cu obiecte aurite. În picioare, în 
mijlocul camerei, mă aştepta mama. Zâmbea cu afecţiune. Am 


105 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


văzut, totuşi, o oarecare jenă în atitudinea ei, care mă surprinse. 
Părea că sosirea mea a luat-o prin surprindere. Impresia aceasta 
fu confirmată de cuvintele ce mi le spuse după ce mă îmbrăţişă. 

— De ce nu m-ai prevenit că ai să vii? Sunt foarte prinsă cu 
turnarea unui film. N-am să pot să mă ocup de tine aşa cum aş fi 
vrut-o. 

Inima mi se strânse. 

— Mamă, am vrut să-ţi fac o surpriză! 

Un surâs ironic i se desenă pe buze. 

— Mamă! repetă glumind. Uită cuvântul acesta care mă 
îmbătrâneşte. Spune-mi Lisbeth, cum îmi spune toată lumea! 

li înţelesei cochetăria. Vroia să păstreze imaginea care o 
distingea: tinereţea veşnică nu se împacă cu maternitatea. 
Frumuseţea ei mă orbea. 

— De acord, Lisbeth! 

Mă îmbrăţişă din nou. 

Un individ de vreo douăzeci şi cinci de ani, un băiat frumos, 
brunet, cu trăsături bărbăteşti, îmbrăcat într-un halat de mătase 
verde, ieşi din camera vecină. Expresia ochilor săi negri, 
pătrunzători, se înăspri. 

La apariţia sa mama tresări şi se depărtă de mine. Individul se 
apropie de noi şi ne privi cu dispreţ şi duşmănie. 

— Incă un căcăcios! Ce caută aici? 

— Stai puţin, Sidney! Aşteaptă să-ţi explic! 

Traversă fără să se grăbească salonul şi intră în dormitor. Era 
prea mult. Mă întrebam cum putea mama să-i suporte insolenţa. 
Dar ea doar îşi împreună, neajutorată, mâinile. 

— Mă întorc imediat, zise. A 

Simţii un nod dureros în piept. Incercam o senzaţie groaznică. 
Până atunci mama reprezenta pentru mine o fiinţă inaccesibilă, o 
zeiţă. 

Mama se duse după tânăr în dormitor şi închise uşa dublă în 
urma sa. O discuţie aprigă se încinse între ei dar nu puteam să 
disting cuvintele acoperite în parte de muzica unui Hi-Fi pus în 
funcţiune, probabil, de mama mea. Câteva minute mai târziu 
tipul ieşi ca vântul şi, fără să mă privească, intră în camera lui 
trântind uşa. 

Mama se întoarse în salon unde o aşteptam nemişcat, cu 
inima strânsă. Jenată, mă mângâie cu dragoste pe obraji. 


106 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Să nu-ţi faci probleme cu scena asta, Roy! Cum să-ţi 
explic... Sunt o femeie liberă... Am viaţa mea... 

Bâlbâindu-mă, zisei: 

— Înţeleg, Lisbeth! 

Imi venea să urlu. 

— Am să-ţi iau o cameră separată în acest hotel. Acolo ai să te 
simţi în largul tău. În apartamentul acesta am fi prea mulţi. 

li mulţumii pentru bunătate şi îi explicai că stau la unchiul 
Ronald. 

— Ah, şi el a venit la Veneţia? 

— Da, Lisbeth. 

Se bosumflă puţin închipuindu-şi, probabil, că vărul său voise 
să-i joace o festă. 

— Foarte bine, dragul meu! Poţi să vii să mă vezi când vei 
vrea. Bineînţeles când nu sunt ocupată cu turnarea. Vineri voi 
participa la o serată pe yachtul unui prieten, David Cummings. 
Am să-ţi fac rost de o invitaţie. La vârsta ta trebuie să te distrezi, 
să cunoşti lumea! 

Numele lui Cummings îmi aminti de personajul pe care unchiul 
Ronald îl combătea cu încrâncenare. După ce îmi vorbi de 
invitaţie, avui impresia că se simţea uşurată, scăpată de o 
povară. 

Ca să-mi îndulcească doctoria, adăugă: 

— Intr-una din zilele acestea o să luăm masa împreună şi o să 
vorbim ca doi vechi prieteni. La prânz nu sunt niciodată liberă. 
Mănânc în cabina rulantă. Mâncarea este detestabilă dar 
profesia îmi impune anumite sacrificii pe care trebuie să le 
accept. 

Aceste detalii nesemnificative nu mă interesau. Se vedea că 
vorbea ca să umple golul pe care îl resimţeam amândoi. 

Lisbeth aruncă pe furiş o privire spre uşa închisă a camerei, 
apoi mă cercetă cu atenţie. Cum nu-i puneam niciun fel de 
întrebări, începu să vorbească aproape liniştită, dar cu o voce 
joasă, care abia se auzea: 

— Ai crescut mare! Nu mi-aş fi putut închipui că am un fiu atât 
de mare. Dar te-aş fi recunoscut oricum, căci eşti portretul meu. 
Aş fi vrut să ai un aspect mai bărbătesc, mai viril. Dar tu mai eşti 
un adolescent. Trăsăturile tale se vor accentua, personalitatea ta 
se va afirma. In câţiva ani ai să fii un adult. Eh, asta e! adăugă cu 


107 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


regret. Timpul nu stă pe loc! 

Se privi cu plăcere într-o oglindă încadrată între două 
candelabre. 

— Timpul, nu se opreşte, dar nici nu-şi pune pecetea asupra 
mea. Incă mai sunt frumoasă, încă mai sunt dorită. Nu-i 
adevărat? 

— De cum am intrat am fost izbit de strălucirea ta. Eşti 
splendidă, Lisbeth! 

— Sunt mulţumită că mă admiri! Toată lumea mă admiră! 

Cu amorul propriu flatat îşi părăsi imaginea şi se întoarse spre 
mine. 

— Acum du-te! Trebuie să-mi repet replicile înainte de a 
merge pe platou. Şi nici toaleta nu mi-am terminat-o! strigă 
alarmată. 

Deşi machiajul îi era perfect. Cred că nu vroia să prelungească 
discuţia care punea la grea încercare nervii prietenului său. 

Mă sărută cu vârful buzelor. 

— La revedere şi toate cele bune, Roy! 

Părăsii apartamentul ei. Intristat, neajutorat, cu inima strânsă 
şi cu picioarele de plumb traversai holul. Surprinsei fără să vreau 
expresia uşor ironică a recepţionerului, care mă salută cu 
respect. Starea mea jalnică îi făcea plăcere. Oare de ce? Imi 
adusei aminte de cuvintele unchiului Charles, scriitorul: 
„Oamenii, în esenţă, sunt răi. Nenorocirea altora le provoacă 
senzaţia că sunt mai bine trataţi de soartă şi această constatare 
gratuită le dă curaj, le dă o anumită satisfacţie”. 

leşit din hotel pornii drept înainte fără să-i mai văd pe oamenii 
din drumul meu, înăbuşit de amărăciune. Aveam impresia că un 
capac de sticlă mă izola de lume. 

Mergem orbeşte pe străzi întortocheate, ascunse de soarele 
arzător. Apoi, fără să-mi dau seama, ajunsei la podul Rialto. 
Nenorocul se înverşuna împotriva mea. Astăzi mama mă 
tratează ca pe un străin, ieri trădarea Luciei... 

Văzui oameni aşezaţi la mese pe terasa unei cofetării. Oameni 
veseli, plini de voie bună, îşi luau micul dejun. Foamea se trezi în 
mine în ciuda tristeţii care mă cuprinsese. Dar nu aveam bani la 
mine. Aşa că mă îndreptai spre chei unde o şalupă a 
„Impărătesei Chinei” îşi aştepta eventualii pasageri. Mecanicul, 
tolănit pe o banchetă, se delecta cu imaginile picante din 


108 


- VINTILĂ CORBUL - 


„Penthouse”. Renunţă la ocupaţia sa agreabilă şi mă duse la 
yacht. Pe bord am găsit doar câţiva marinari şi un singur ofiţer 
de serviciu. Unchiul Ronald, verii mei, invitaţii şi restul 
personalului plecaseră undeva pe uscat. 

Ofiţerul îmi dădu un plic destul de burduşit. Rita îmi scria că se 
instalase la palatul Montenuovo, reşedinţa familiei Sunderland şi 
că în seara aceea oferea în onoarea mea o serata grandioasă la 
care îmi pregătise o mare surpriză. „Dacă nu dejunezi cu Lisbeth 
din cauza obligaţiilor sale profesionale, ne vei găsi la Rinaldi, un 
restaurant foarte bun lângă „Ca d'Oro”. iți las un teanc de 
bancnote italiene, ca şi cărţi de credit pe numele tău. Ai o şalupă 
la dispoziţie. Sunt nerăbdătoare s-o văd pe Lisbeth şi s-o 
îmbrăţişez”. 

Draga mea Rita! Această fată îmi arată mai multă înţelegere, 
mai multă afecţiune şi mai mult interes decât propria mea 
mamă. li eram recunoscător şi mă grăbeam să-i mulţumesc. 

Inainte de a primi scrisoarea Ritei eram foarte deprimat. 
Aproape că îmi doream moartea. Imi amintii de tânărul Werther 
şi îmi zisei că Goethe avusese dreptate să-i pună capăt zilelor. 
Simţeam o legătură stranie cu spiritul acestui erou romantic. 
Căci pentru mine personajele din operele literare au propria lor 
existenţă care îşi trage seva din creierul autorului. De fiecare 
dată când un cititor deschide o carte personajele se trezesc la 
viaţă de la început până la sfârşit. Teoretic Werther este mort. 
Dar viaţa şi suferinţele sale îşi reiau ciclul lor deîndată ce un 
cititor se apucă să citească istoria nenorocirilor acestuia. Din 
păcate sunt un individ din carne şi oase. Cei care îşi vor arunca 
ochii pe articolul în care se va vorbi de sinuciderea mea putea- 
vor oare să mă învie dacă voi dori să părăsesc teritoriile lui 
Hades? 


Mi-am petrecut singur ziua rumegându-mi blestematele idei 
negre. Am aşteptat seara ca să acostez cu şalupa mea la 
debarcaderul palatului Montenuovo. li cunoşteam trecutul de 
basm. Richard, fondatorul dinastiei, îl cumpărase pentru a-şi 
adăposti iubirea înfocată pentru Andreea, marea şi unica sa 
dragoste. Aş fi fost tentat să scriu un roman pe această temă 
dacă un alt scriitor nu mi-ar fi luat-o înainte. Palatul, construit la 
începutul Renaşterii, avea un tezaur de obiecte de artă. O parte 


109 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


din statuile de marmură şi din tablouri fuseseră jefuite de un 
general al lui Napoleon în timpul ocupaţiei Veneţiei de către 
francezi. Dar după plecarea lor proprietarul palatului a refăcut 
vechea colecţie, care ar putea să fie un muzeu de mâna întâi. 
Ultima dorinţă a fondatorului său a fost ca palatul să fie locuit de 
oricare dintre descendenţii săi cu condiţia să participe la 
întreţinerea foarte costisitoare a vechiului edificiu ca şi a 
personalului numeros, format din specialişti, servitori şi paznici. 

Din toată familia numai unchiul Ronald era capabil şi dornic să 
cheltuiască sumele imense necesare întreținerii acestui 
monument al grandoarei familiei Sunderland. Sunt mulţi 
Sunderland, răspândiți peste tot prin lume, care ar vrea să vândă 
palatul şi tezaurele sale ca să-şi refacă averile spulberate. Dar 
unchiul Ronald a respins toate aceste încercări, cu atât mai mult 
cu cât şi legea este de partea sa. Singura modalitate de a se 
scăpa de acest simbol al familiei noastre — dacă cheltuielile se 
vor dovedi imposibil de acoperit — ar fi să se constituie o 
fundaţie sau, şi mai rău, să fie cedat statului italian. 

Dar deocamdată nu se punea problema deoarece unchiul 
Ronald nu se dădea înapoi de la niciun sacrificiu pentru a păstra 
intactă această importantă parte a patrimoniului familial. 

Ferestrele palatului Montenuovo străluceau de lumină. Bătui la 
uşa de la intrare. Rita îmi deschise. 

— Am reuşit, să-l conving pe Ronald să ofere prietenilor săi o 
serată pe yachtul „Impărăteasa Chinei” şi i-am expediat acolo pe 
toţi servitorii, zise radioasă. Aşa că noi, cei tineri, vom fi stăpânii 
casei. Şi vom face o petrecere până în zori. 

Aflându-mă încă sub impresia întâlnirii cu mama, stăteam cu 
capul plecat. Din palat se auzea muzica vijelioasă a unui grup 
rock. 

— De ce nu intri? Eşti bolnav? continuă Rita grijulie luându-mi 
mâinile între ale sale. Ceva te chinuieşte. Poţi să ai încredere în 
mine. 

— Cuget! 

— Ce-ai spus? 

— Mă mistuie focul sacru al filosofici. Cu cât meditez mai mult, 
cu atât devin mai misogin, ca Schopenhauer. Voi, femeile, nu 
înţelegeţi foamea spiritului. Frumuseţea castităţii. 

l-am spus în câteva cuvinte despre trista mea întâlnire cu 


110 


- VINTILĂ CORBUL - 


mama. Rita mă privi cu compasiune. 

— Sărmanul Roy! Ambianţa veselă de aici îţi va schimba puţin 
ideile. 

Mă conduse prin adunătura gălăgioasă şi pestriță care se 
înghesuia ca la metrou în orele de vârf. În jurul unui bufet 
instalat în marele vestibul se bea. 

— Dacă vrei să iei ceva, sunt bufete aproape în toate 
saloanele. Aici e prea multă lume. Acum te las. Prezentările nu 
sunt necesare. 

Şi fugi, graţioasă ca o libelulă. 

In jurul meu erau numeroşi „punks” şi încă mai mulţi „skunks” 
cu părul creastă de cocoş şi cu feţele pictate în culori ţipătoare. 
Işi scoseseră lenjeria de corp şi aveau giaca şi blugii direct pe 
piele ca să le îmbibe bine de sudoare şi să păstreze mirosul lor 
natural. Cea mai mare parte dintre ei erau îmbrăcaţi în haine de 
piele, gen „Hell's Angels”. Tinerii sătui de neglijenţa 
vestimentară, prea conformistă după gustul lor, trecuseră în 
tabăra opusă şi adoptaseră o ţinută de seară. Moda murdăriei se 
stingea. Voga nouă lansase ţoalele largi. Ai fi spus că răposaţii 
au fost prea graşi şi că hainele lor sunt acum purtate de urmaşi 
foarte slabi. Era o ocazie nesperată pentru magazinele de 
confecţii de a scăpa de stocurile nevandabile de „măsuri mari” 
pe care, dacă n-ar fi fost această pasiune, nimeni nu le-ar fi 
cumpărat. In ce mă priveşte, eu respect exigenţele modei. Şi 
croitorii trebuie să trăiască. Epoca ţoalelor trainice şi 
costisitoare, transmise din generaţie în generaţie şi care a 
rezistat secole de-a rândul, se sfârşise de multă vreme. Acum ce 
se poartă în ianuarie devine demodat în februarie, sau aproape. 

Rita le ceruse invitaţilor să-şi pună la bătaie fantezia cea mai 
debordantă în alegerea costumelor, ca să dea petrecerii o 
strălucire deosebită. 

Cel mai mare succes îl aveau „punkşii” care îşi păstraseră un 
mot de păr în vârful craniului, ceea ce făcea din cap un fel de 
perie cu care să dai pereţii cu lapte de var. Fetele care îşi arătau 
fundurile goale prin găurile largi făcute în pantalonii de piele nu 
mai atrăgeau atenţia de când se lansase această modă. Erau şi 
câţiva pletoşi cu barbă. Oare cum şi-or deschide gura fără să-i 
deranjeze ţepii lungi ai mustăţilor care se amestecau cu cei de la 
barbă? Ultimul răcnet al modei este „crade”, care vine de la 


111 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


„crasseux”, murdar, soios, lansat de Gainsbourg care se rade cu 
o maşină de tuns ca să dea impresia că are o barbă de trei zile. 
Asta s-ar traduce prin neglijenţă studiată, culmea rafinamentului. 

Mă simţeam puţin pierdut în furnicarul care viermuia prin 
saloanele supraîncărcate de pânze semnate de marii maeştri ai 
picturii. Era ca şi cum toţi „punkşii” din Paris ar fi invadat muzeul 
Luvru ca să-l transforme într-o discotecă. 

Ca să nu stricăm tablourile, statuile şi alte obiecte preţioase, 
Rita ne ceru să trecem în aripa nouă a palatului, construită 
pentru a fi locuită. 

— In camerele acelea puteţi să vă dezlănţuiţi în voie! striga 
Rita voind să menajeze galeriile de artă. i 

Mă executai fără prea mult entuziasm. Incă nu intrasem în 
priză. Incercai să mă apropii de un bufet, dar aglomeraţia de 
acolo constituia o barieră de netrecut. 

— Salut, Roy! 

Intorsei capul şi-l văzui pe Robbie îmbrăcat într-o haină de 
piele albă. Chiar şi cizmele sale texane erau albe. Cămaşa de 
mătase de un albastru închis, aproape negru, sublinia 
sobrietatea ţinutei sale. Ţoalele lui costau o avere. Pe lângă el 
costumul meu de soie-ecrue, convenţional şi îngrozitor de 
burghez, pe care-l îmbrăcasem pentru mama, părea un moft. 
Expresia ciudată a feţei sale mă intriga. 

Robbie se îndreptă cu un pas sigur spre mulţimea ce se 
înghesuia în jurul bufetului. Miraculos, dar toţi aceşti tipi care se 
maimuţăreau făcând pe atleţii, se dădură la o parte făcându-i 
loc. Robbie se întoarse cu două cutii de Cola. _ 

— Mulţumesc! îi zisei pe un ton admirativ. li stăpâneşti pe toţi 
indivizii aceştia ca un îmblânzitor de fiare sălbatice! 

Deschisei cutia şi băui încet câteva înghiţituri. 

— Toţi indivizii aceştia sunt prieteni de-ai Ritei? 

— Prieteni, prietenii prietenilor şi aşa mai departe. Personal 
cunosc doar pe câţiva dintre ei. Dar pot să contez pe ei. In afară 
de asta sunt agenţi secreţi, prezenţi totdeauna când este nevoie. 

Aveam impresia că ar fi vrut să-mi spună ceva important, dar 
că de data asta întârzia. Mă întrebă de mama şi îi povestii pe 
scurt cum a decurs întâlnirea. 

— Femeile de azi îşi cumpără „gigolo” cum şi-ar cumpăra 
banane, zise Robbie. 


112 


- VINTILĂ CORBUL - 


Schimbă subiectul dar nu trecu la problema care îl preocupa 
vizibil. Işi frecă jenat vârful nasului. 

— Să trecem în grădina de iarnă! zise. Acolo nu e atâta 
înghesuială. 

Ne făcurăm drum prin mulţime şi ne retraserăm într-o 
încăpere foarte mare plină cu plante luxuriante tropicale. Era o 
diferenţă ca de la cer la pământ între palatul vechi şi aripa nouă. 
Uşi largi se deschideau spre grădinile cu fântâni arteziene, 
luminate de orgi de lumini. 

— Tatăl tău, Roy, trece printr-un moment greu. Din fericire 
situaţia, destul de grea la început, s-a ameliorat sensibil. 

Mă _ridicai îngrozit. Imaginea lui Calvi şi a lui Sidona îmi 
revenea în memorie. 

— Stai jos! 

Tonul lui era impunător. Mă executai, deşi eram foarte agitat. 

— Vicepreşedintele băncii tatălui tău a fost arestat. 

— Ce spui? 

li şi vedeam pe poliţişti cum îi puneau cătuşele. 

— Nu te agita! Nu-i aşa de grav! In urma unui denunţ Security 
Exchange Comission a descoperit în seifurile băncii un pachet 
important de acţiuni furate care garantau un împrumut acordat 
unui grup de oameni de finanţe suspecți din Las Vegas. 

— Trebuie să mă întorc imediat la New York! ţipai. 

— Pentru ce? Tatăl tău este acum interogat şi, după cum e 
logic, va fi absolvit de toate bănuielile. Imprumutul a fost 
aprobat de Lornie Brent, vicepreşedintele, înainte ca tatăl tău să 
fi cumpărat banca. El este cel care a primit în garanţie acţiunile 
furate. 

— Poate că nu le-a cunoscut proveniența. 

— Asta nu e o scuză. Trebuia să le verifice. Dar tatăl tău va 
ieşi curat din încurcătura asta. Asta e esenţial. Eventual i se va 
reproşa neglijenţa că n-a controlat personal. Riscă doar să i se 
aplice o amendă foarte mare. Avocaţii lui Ronald se vor ocupa de 
cazul acesta. Din păcate acţiunile au fost confiscate şi banii 
angajaţi în împrumut sunt, practic, pierduţi. Afacerea aceasta 
reduce considerabil activul tatălui tău. 

— Dacă afacerea transpiră, depunătorii vor cere restituirea 
depozitelor lor. După panică urmează falimentul. 

Robbie zâmbi. 


113 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— În principiu eşti bine informat. Dar linişteşte-te! Ronald i-a 
acordat tatălui tău un împrumut pe termen lung ca să-l pună pe 
linia de plutire. 

Îmi ştergeam cu batista fruntea asudată. Cămaşa îmi era 
leoarcă. Totuşi unchiul Ronald este un tip „chic”. 

— Deocamdată se pare că primejdia a trecut! 

Mă gândeam la tata, la Alice şi îmi închipuiam groaza prin care 
trecuseră. Şi eu care mă distram fără să ştiu ce se petrece la 
New York! Apoi gândurile îmi zburară la mama. O parte din 
milioanele ei i-ar fi permis tatei să-şi refacă banca. Dar această 
idee nu i-ar fi trecut niciodată mamei prin cap chiar dacă ar fi 
ştiut că falimentul fostului său soţ ar fi putut să-l distingă 
trăgându-l în prăpastie şi pe fiul său. 

Imi împărtăşii gândurile cu Robbie. 

— Nu te îngrijora! Lisbeth ţi-ar fi dat mulţi bani ca să poţi trăi 
în voie, cu o singură condiţie: să trăieşti cât mai departe de ea, 
ca să nu-i deranjezi amorurile cu peştişorii. 

Ultimele cuvinte ale lui Robbie mă răniră căci, în ciuda vieţii 
aventuroase, o adoram pe mama. 

— Şi când a izbucnit afacere a asta? 

— In ziua plecării noastre de la New York. 

— Unchiul Ronald nu mi-a spus nimic. 

— Pentru ce să te amărască? Ne-a spus nouă, Ritei şi mie, 
cerându-ne să tăcem până când nu află rezultatul intervenţiei 
sale. Ross l-a ţinut la curent, oră de oră, cu ceea ce se întâmpla 
la New York. _ 

Mâhnirea mă îneca ca nişte nisipuri mişcătoare. Imi era teamă 
ca tata nu se poate adapta la moravurile financiare americane. 
Imi amintii de un incident, care mă făcu să zâmbesc, dar care de 
fapt însemna că tata nu-şi găsea locul în lumea de dincolo de 
Atlantic. Instalat de puţin timp la New York, circula cu bătrânul şi 
economicul său Renault 5. Având nişte afaceri la banca 
Montgomery, se opri cu tărtăreaţa sa în faţa intrării principale. 
Portarul, rigid şi plin de importanţă, se apropie şi îl invită pe un 
ton care nu admitea replică să curețe locul deoarece spaţiul era 
rezervat maşinilor directoriale. Tata, care se aprinde repede, îl 
dădu dracului. Diferendul ar fi putut să devină scandal dacă în 
clipa aceea n-ar fi sosit şi unchiul Louis într-un Lincoln uriaş şi n- 
ar fi intervenit să aplaneze conflictul. Portarul îşi ceru scuze pe 


114 


- VINTILĂ CORBUL - 


un ton înfumurat, care exprima disprețul faţă de un bancher ce 
circulă într-o maşină atât de mică, mult mai potrivită pentru un 
student sărac. Unchiul Louis îl sfătui pe tata să-şi cumpere o 
limuzină corespunzătoare nivelului său. Dar tata, din spirit de 
economie sau din mândrie, se încăpăţâna să-şi folosească 
Renault-ul 5. Portarul de la banca Montgomery, instruit de data 
asta, îi permitea să ocupe un loc în spaţiul rezervat directorilor. 

Robbie, după ce tăcu puţin, continuă. 

— Crezi că numai tatăl tău are necazuri? Te înşeli! Poate că îţi 
aminteşti de raportul lui Ross cu privire la Spendlove? Ei bine, 
acest personaj important, vicepreşedintele departamentului 
nostru „fuziuni şi cumpărări”, a fost arestat. Spendlove furniza 
prietenilor şi complicilor săi informaţii de bursă foarte importante 
înainte ca ele să apară în „Wall Street Journal”, ceea ce permitea 
iniţiaţilor să realizeze beneficii ilicite enorme. Ziaristul care îi 
furniza informaţiile încă secrete a fost, de asemenea, închis. Vor 
fi puşi în libertate pe cauţiune până la judecată. Dar nu vor scăpa 
de mâna justiţiei. Ronald este furios deoarece Spendlove este 
una din creaţiile sale. Frapat de inteligenţa acestuia, de spiritul 
său de iniţiativă, de subtilitatea şi curajul lui, îl instalase în 
fruntea unuia dintre cele mai importante departamente ale Casei 
noastre. Din păcate Spendlove cunoştea şi dedesubturile afacerii 
Paul Berman. 

— Berman îşi continuă jocul? 

— Face echilibristică. De o parte Cummings îl stoarce ca pe o 
lămâie, de cealaltă parte Ronald îi oferă ocazii de a ieşi din 
impas. Dar nu o face din milă. Vrea să cumpere IIC-ul, studiourile 
„World Wide Films” şi încă nişte filiale de puţină importanţă. Hai 
să mergem să bem un pahar de şampanie în sănătatea lui Ross, 
care e un spectru blestemat. 

Trecurăm într-un salon supraaglomerat. Robbie studia 
dispreţuitor mulţimea care se îmbulzea în jurul nostru. 

— Uită-te la ei cât sunt de prost îmbrăcaţi! 

Nu găseam că era chiar aşa. Nu le lipsea fantezia 
recomandată de Rita. 

Muzica rock îmi mai risipi gândurile de înmormântare. 
Dansatorii ce se bâţâiau în mijlocul sălii emanau un miros acru 
de transpiraţie. 

— Se pare că prietenii Ritei nu se prăpădesc după săpun, zise 


115 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Robbie făcând o mutră acră. Ritei îi place să se bage în tărâţe. 

Işi aprinse o ţigară egipteană cu un parfum penetrant ca să 
alunge, după cum se părea, mirosurile dezagreabile. Criticile sale 
aspre, nemiloase, păreau cel puţin bizare. Pe Coasta de Azur, îmi 
amintesc, se împrietenea, uneori, cu ultimele lepădături. Dovada 
nu va întârzia să se materializeze. 

Un punk îmbrăcat în piele neagră, cu capul ras, cu excepţia 
unui moţ vopsit în roşu şi verde şi lung ca o coamă de cal, ce Îi 
cădea pe ceafă, trecu pe lângă Robbie ducând un pahar de bere 
în mână. Intenţionat, sau poate din întâmplare, făcu un pas 
greşit şi vărsă băutura peste vesta albă a lui Robbie, lăsând o 
dâră lungă de spumă. Punk-ul se opri şi-l privi batjocoritor. 

— Este o spălătorie după colţ. Vrei să-ţi plătesc spălatul? 

Robbie zâmbi fără să se tulbure. Un zâmbet aparent amabil, 
dezminţit de strălucirea îngheţată a ochilor. Imediat pumnul său 
se izbi de bărbia punk-ului care, surprins de această lovitură 
neaşteptată, se clătină. Apoi evenimentele se precipitară. 
Prietenii învinsului, ieşiţi nu se ştie de unde, ne încercuiră. 
Apărură cuţitele lucind în lumina reflectoarelor. În clipa aceea mi 
se păru că-mi văd măruntaiele, ale mele şi ale lui Robbie, 
zburând prin aer. Dar spre surprinderea mea apărură şi alţi 
tineri, probabil prieteni de-ai lui Robbie, şi porniră spre agresori. 
Vârtejul drăcesc ce se dezlănţui îmi aminti de cele mai bune 
bătăi din westernurile hollywoodiene. Bufetul fu dat peste cap, 
băuturile, mâncarea se răspândiră pe parchet. Combatanţii, 
împiedicându-se de sticlele de bere şi de Coca-Cola, mai 
alunecau din când în când, cădeau pe jos. Prins în vârtej, mă 
băteam ca un tigru bengalez, nu numai ca să-mi salvez pielea, 
dar să nu mă fac de râs în faţa tuturor acelora care, după cum se 
părea, se dedicau sportului favorit: lupta corp la corp. Robbie îmi 
făcea cu ochiul şi pocnea pe câte unul. Se bătea cu o uşurinţă şi 
o naturaleţe uluitoare. 

Deodată dinspre holul cel maro se auzi un vacarm asurzitor. 
Sute de voci scandau în cor: 

— Ka-ri-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na! 

Combatanţii se opriră ca pironiţi de o baghetă magică, apoi se 
aruncară spre holul cel mare, uitând de divergenţele trecătoare, 
ca s-o salute pe Karina, idolul tinerilor. 

Robbie se opri lângă mine. Işi şterse uşor pata de pe vesta 


116 


- VINTILĂ CORBUL - 


albă, apoi mă privi zâmbind. 

— Ne-am distrat bine, nu-i aşa? 

— Aşa e, răspunsei fără entuziasm. 

Nu-mi plac încăierările gratuite. Noi, francezii, suntem mai 
puţin bătăioşi ca americanii care ridică mâna fără niciun motiv, 
adesea din plăcere. 

— Hai să mergem s-o vedem pe Karina, propuse Robbie. Fata 
asta îl are pe vino-încoace! Asta-i mare surpriză anunţată de 
Rita. 

Reuşirăm să ne strecurăm în primul rând al fanilor ce se 
înghesuiau plini de admiraţie în jurul Karinei. Nu era frumoasă, 
dar toată fiinţa sa emana un magnetism, o chemare senzuală 
care îi electriza pe admiratori făcându-i sclavii ei. 

Această intrare triumfală mă entuziasmase dar nu-i făcu nicio 
impresie lui Robbie, care o privea cu o indulgență superioară. 
Atitudinea sa îmi tempera oarecum ardoarea. li admiram aerul 
blazat de mare senior care nu suportă să se amestece cu vulgul. 

— Ka-ri-na! Ka-ri-na Ka-ri-na! 

Dopurile de la sticlele de şampanie explodau. Pivniţa de vinuri 
a unchiului Ronald se golea încet, ca un corp omenesc rănit ce îşi 
pierdea sângele. 

La megafon se auzi vocea Ritei care anunţa, cu un glas tăiat 
de emoție: 

— Karina, divina Karina, incomparabila Karina, Karina noastră 
va cânta pentru noi „Îmbrăţişaţi-mă toţi”! Concertul va avea loc 
în grădina de iarnă, dar şi cei care nu vor găsi locuri, vor putea 
să o asculte în toate camerele acestei case graţie 
amplificatoarelor Hi-Fi! 

— Hai în grădina de iarnă, Robbie! strigai înflăcărat. 

— Dacă vrei! 

Şi mă urmă resemnat. 

Grădina de iarnă, cât era de mare, se umplu repede, căci nu 
puteai opri mulţimea invitaţilor Ritei. Ornamentul cel mai frumos 
al grădinii, în afară de magnificele plante exotice, era o piscină 
mare acoperită cu o placă imensă de sticlă luminată pe 
dedesubt. Grupul „The Devils” atacă primele măsuri ale acestei 
piese muzicale vândute în zeci de milioane de discuri. 

Publicul îi susţinea prin răcnete asurzitoare în timp ce 
ghitarele electrice invadau cu sonoritatea lor palatul ieşit din 


117 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


letargie. Apoi se auzi vocea vibrantă, caldă, uşor răguşită a 
Karinei. Dar în loc să pronunţe cuvintele „Imbrăţişaţi-mă toţi”, 
versiunea publică a acestui cântec, ea cânta „lubiţi-mă toți". 
Entuziasmul atinsese proporţiile unui uragan. Karina cânta nişte 
versuri care i-ar fi făcut să urle de plăcere pe amatorii de 
literatură pornografică. In clipa aceea eram sigur că toţi tinerii de 
acolo se culcau în închipuirea lor cu Karina. Un cuplu se 
destrăbăla în mijlocul altora care aplaudau spărgându-şi 
palmele. Cei mai mulţi dansau. Băieți şi fete se contorsionau, 
tremurau cu o voluptate contagioasă. La început mă uitam la ei 
cu toleranța unui filosof în faţa slăbiciunii omeneşti. Dar, încet- 
încet, începui să simt furnicături în picioare, sângele începu să- 
mi clocotească şi muşchii mi se încordau. Presupun că aceeaşi 
senzaţie o încercaşi eroul legendar care mânca cărbuni aprinşi 
serviţi pe o tavă de aur. Mă simţii aruncat printre dansatori ca 
Tarzan venit într-o vale plină de crocodili să-şi salveze iubita 
încercuită de reptile. Dar comparaţia se opreşte aici. Dansurile 
moderne prezintă un mare avantaj. Fiecare individ, băiat sau 
fată, dansează pe socoteala sa. Dacă partenera te plictiseşte, o 
virezi printre tineri care preferă, ca şi tine, dansul sfântului Vitus 
şi îţi găseşti altă fată, lăsată de partener, şi aşa mai departe. 

Mă distram privind în jur până când am avut senzaţia stranie 
că planşeul de sticlă al piscinei începe să vibreze sub picioarele 
mele. Mişcările ritmice ale dansatorilor îi imprimau un fel de 
ondulaţii din ce în ce mai pronunţate. Cum mă aflam aproape de 
piscină, simţii o mână care mă apucă de guler şi mă aruncă cu o 
forţă neobişnuită dincolo de pista de dans. In timpul acesta auzii 
un trosnet puternic şi îi văzui pe dansatori căzând în piscină. 
Ţipetele lor fură acoperite de zgomotul tunător al 
amplificatoarelor. Aterizai pe marginea piscinei. Vocea lui Robbie 
se auzi lângă urechea mea: 

— Capacul de sticlă al piscinei a intrat în rezonanţă şi s-a 
spart, aşa că toţi au căzut în apă. Te-am scos de acolo în ultimul 
moment. 

Dar această baie involuntară nu făcu rău nimănui căci piscina 
nu era adâncă. Mai mult, provocă mare ilaritate. 

Îi mulţumii lui Robbie pentru ajutor. 

— La asta servesc prietenii, zise Robbie zâmbind. 

Invitaţii, uzi până la piele, fură trimişi în camere să se 


118 


- VINTILĂ CORBUL - 


dezbrace şi să-şi usuce hainele. 

Karina îşi termină concertul salutată cu ovaţii şi aplauze 
frenetice. Apoi intră discoteca în funcţiune în timp ce Rita o 
conducea pe Karina şi grupul său într-un salon de la primul etaj 
unde amenajase un bufet pentru cei aleşi. Avui plăcerea să 
figurez printre invitaţii privilegiați. Numai Robbie îşi păstra un 
aer blazat care contrasta cu entuziasmul general. 

Mâncărurile şi băuturile servite aici includeau tot ce era mai 
scump pe piaţa gurmanzilor din înalta societate. 

Strânsei foarte impresionat mâna Karinei, care îi trata pe toţi 
ca pe nişte prieteni şi îi bătea cu putere pe umeri pe cei cu care 
vorbea. Intre admiratorii care nu mai puteau de plăcere că sunt 
în preajma ei, că pot să-i facă complimente, că pot s-o atingă, să 
respire acelaşi aer, Robbie făcea opinie separată. Nu aş fi putut 
spune că o desconsidera, dar îşi menținea faţă de ea un aer 
superior, care amintea de indulgenţa amuzantă a lui Clark Gable 
în prezenţa femeilor şi îndeosebi a Scarlett-ei O'Hara. Cred că 
această comportare o intriga pe Karina, obişnuită să primească 
omagiile cele mai extravagante şi cu adoraţia cea mai adâncă. 
Aşa că ea începu să-i facă avansuri, apropiindu-se şi vorbind 
numai cu el, spre marele necaz al celorlalţi fani. 

Salonul era dominat de un acvariu imens, înalt până la tavan. 
Sute de peşti cu forme bizare se jucau printre plantele acvatice, 
pietre şi recifi de coral, totul iluminat de o manieră atât de 
fantastică încât aveai impresia ca eşti înconjurat de apele 
albastru-verzi ale mării. 

Deodată se auziră zgomote puternice. Lumea bătea cu 
violenţă la uşă. 

— Ka-ri-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na! O vrem pe Ka-ri-na!... 

Rita ne privi jenată. 

— Nebunii ăştia o să scoată uşa din balamale! zise. 

— Sunt furioşi fiindcă faci favoritisme, interveni Robbie. 

Zgomotele şi ţipetele se înteţiră. In clipa aceea aveam 
impresia că mă aflu într-un salon din Versailles, lângă Ludovic al 
XVI-lea şi Marie-Antoinette în timp ce gloatele de parizieni 
flămânzi se pregăteau să ia cu asalt palatul. 

— Lăsaţi-i pe toţi copiii aceştia să vina la mine! strigă Karina 
cu o căldură teatrală. 

— Pe riscul dumneavoastră! zise Rita care cunoştea 


119 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


moravurile şi îndeosebi violenţa invitaţilor săi. 

Deschise uşa. Valurile de tineri care năvăliră în salon ne 
înecară. Karina era punctul de atracţie, dar şi bufetul avea 
amatorii săi hămesiţi. 

— Cred că e momentul să ne retragem! ţipă Robbie la urechea 
mea ca să acopere tumultul din jurul nostru. O să ne sufocăm! 

Ne-am strecurat cu forţa pumnilor şi a umerilor spre uşă şi, în 
sfârşit, ieşirăm din salon. Ajunşi pe palier respirarăm uşuraţi. 
Apoi coborârăm pe scară râzând de toată povestea asta când un 
zgomot bubuitor de geamuri sparte, urmat de o avalanşă, se 
auzi din salonul pe care abia îl părăsiserăm. 

— Se îngroaşă gluma! zise Robbie. Să ne grăbim să ieşim 
afară. 

Nici nu terminase bine ultimele cuvinte că un val uriaş de apă, 
ducând cu el peşti, scaune, oameni, ieşi în trombă prin uşa 
deschisă a salonului inundând palierul şi revărsându-se pe scară 
cu o violenţă ce ne târi ca pe nişte firicele de iarbă, aruncându- 
ne în holul cel mare peste mulţimea de tineri care dansau fără 
griji. Valul ne împinse brutal peste zecile de trupuri secerate de 
impetuozitatea apei, care se revărsa prin camerele de la primul 
etaj pierzându-şi treptat din forţă. Apoi, brusc, avalanşa de apă 
se opri. 

Ne scularăm uzi, năuciţi, gemând de durere, cu capetele pline 
de cucuie. Dar imediat ce prima surpriză trecu, tinerii izbucniră 
în râs. Fiesta se terminase apoteotic. Nu eram, însă, la capătul 
încercărilor. Luminile se stinseseră şi casa fu inundată de 
tenebre. Amplificatoarele îşi încetară emisiunile iar ţipetele 
izbucniră din toate părţile. Era o distracţie generală. Deodată 
semnalul de alarmă începu să scoată sunete ascuţite. 

Robbie se sufoca de râs. 

— Pun pariu că invitaţii cu spirit practic au pus ochii pe 
tablourile de mare preţ. Ei au debranşat curentul electric ca să 
blocheze sistemul de alarmă. Dar n-au bănuit că sistemul de 
alarmă este legat de propria sa sursă de energie. Sunt sigur că 
asta o să pună în mişcare primul post de poliţie. 

Sosirea agenţilor forţei publice puse capăt petrecerii. Prinseră 
de guler câţiva derbedei care se strecuraseră printre invitaţi. 
Incercările de furat, baia generală, bufetele răsturnate, aparatele 
Hi-Fi distruse de huligani, plecarea invitaţilor lăsară în urmă 


120 


- VINTILĂ CORBUL - 


dezolare şi ruină. 

Rita examina cu tristeţe, sub privirile zeflemiste ale lui Robbie, 
stricăciunile provocate de vandali. 

— Renovarea va costa peste un milion de dolari, zise Robbie. 
Administratorul trebuie să facă imediat inventarul tablourilor. 

Rita răspunse cu o nepăsare afectată. 

— Toate pânzele sunt asigurate. 

Robbie îşi ridică ochii, şi răspunse matur: 

— O cifră în dolari urmată de multe zerouri poate înlocui 
semnătura unui Rafael sau Rembrandt? 

Rita se întunecă la faţă. 

— Mereu îmi strici orice plăcere şi îmi reduci la zero toate 
eforturile de a face o petrecere răsunătoare. 

— Am uitat numele filosofului care zicea că şi iadul este pavat 
cu intenţii bune. Cum îl chema, Roy? 

— Johnson citat de Boswell. 

— Toată admiraţia mea, dragă vere! Mergi pe urmele 
unchiului Charles, îi eşti discipol fidel. 

Telefonul, instalat pe o măsuţă rococo, scăpată ca prin 
minune de dezastru, ţârâi şi Robbie ridică receptorul. Vocea 
unchiului Ronald suna atât de puternic încât se putea auzi de 
departe. 

— Alo, Robbie! Trimiteţi acasă prietenii căci într-o oră plecam 
la Hong Kong. Vreau să-ţi arăt cum se duc negocierile cu 
blestemaţii de miliardari chinezi. Facem o scurtă escală la Viena, 
unde trebuie, în sfârşit, să mă întâlnesc cu Berman. Crede că mă 
dă peste cap dacă îmi schimbă mereu programul. Cu cât face pe 
inaccesibilul, cu atât mai mult îşi dezvăluie slăbiciunile. O să vă 
odihniţi după faimosul vostru „be in” în avion. Dacă vreţi, vă 
aştept la micul dejun. 

— Venim acolo! răspunse Robbie. 

— Sper că palatul n-a suferit prea mult din cauza orgiei 
voastre? La revedere! 

Robbie puse receptorul şi suspină. 

— Când specialiştii o să-i prezinte devizul, n-o să fie prea 
încântat. 

Oamenii de serviciu, care veniseră mai repede decât ne 
aşteptam, făcură o mutră lugubră la vederea stării de devastare 
a palatului. 


121 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


V 


Ori financierita, încă un cuvânt inventat de mine, este o boală 
contagioasă, ori eu am, fără să ştiu, geniul afacerilor, care se 
adaugă la cel al literaturii. Cel mai bun roman de Scott 
Fitzgerald, „Marele Gabsby”, îmbină într-un mod uluitor, în 
sensul cel mai bun al cuvântului, înalta finanță cu dragostea cea 
mai romantică. 

Îmi găsisem vâna inspiraţiei. Unchiul Charles mă învăţă 
farmecul literaturii şi voluptatea de a scrie iar unchiul Ronald îmi 
deschisese porţile comorilor Golgondei. Nu aveam decât să le 
trec pragul ca să devin, la rândul meu, miliardar. Ca să ajungi la 
o situaţie strălucitoare îţi trebuie doar timp ca să încerci să 
ajungi acolo. 

Afacerea Berman ilustra perfect adagiul „peştele cel mare, cu 
dinţii de oţel, îl înghite pe cei mic”. Se mai întâmplă ca prin 
mijloace mai puţin curate o scrumbie măruntă să reuşească să 
înghită un rechin alb, lung de doisprezece metri. Dar explicaţia 
acestui fenomen de neînțeles şi aparent imposibil o voi dă mai 
târziu. 

Deocamdată mă opresc la afacerea Paul Berman, un model al 
genului „peştele cel mare îl înghite pe cel mic”, o variantă pe 
care unchiul Ronald o ilustra într-un mod remarcabil. 

Nu sunt un caracter şovăielnic, dar afacerile tatei mă lasă 
rece. El urmează cu tot tipicul un drum drept, legal, plictisitor, 
care îi aduce un anumit profit dar este lipsit total de elementul 
surpriză. Chiar respectând regulile jocului de-abia a reuşit să 
scape de nenorocirea de a cădea într-o groapă săpată chiar sub 
picioarele lui. Fără emoţii, fără fiori de groază în aşteptarea unei 
lovituri senzaţionale jocul nu face doi bani. 

Recunosc că eram puţin dezamăgit de complezenţa unchiului 
Ronald care, în ciuda forţei pe care o are, acceptă cu indulgență 
capriciile lui Berman. După ce că nu venise la întâlnirile de la 
Portofino şi Veneţia, acum îi fixa ultima întâlnire la Viena. 

La început nu înţelegeam prea bine secretele jocului de bursă, 
manevrele multinaţionalelor şi ale plurinaţionalelor, operaţiunile 
bancare de mare anvergură, combinaţiile financiare şi industriale 
care angajează miliarde de dolari. Treptat îmi dădeam seama că 


122 


- VINTILĂ CORBUL - 


numeroasele trucuri se reduceau în esenţă la înşelăciuni, care 
depăşeau cu mult faimoasa „ziua prostiţilor” regizată de 
Richelieu pentru a pune mâna pe putere în frumosul regat al 
Franţei. 

li vorbisem unchiului Ronald de îndoielile mele în ceea ce 
priveşte onorabilitatea unor bancheri şi financiari. Falimentele, 
fraudele, „obligaţiunile putrede”, „pilulele otrăvite”, Ofertele 
Publice de Cumpărare, raidurile sălbatice, „pietrele de mormânt” 
te făceau să reflectezi, la lucruri nu prea plăcute. Mulțimea de 
afaceri, suspecte, care umplu paginile ziarelor, pachetele de 
acţiuni furate şi folosite ca garanţii de către bancheri veroşi, 
băncile şi societăţile fantomă, toate acestea miroseau urât. 

Unchiul Ronald izbucni în râs. 

— Piraţii de altădată şi-au găsit în prezent noi terenuri de 
activitate. Printre acestea şi înalta finanţă. Societăţile care se bat 
între ele nu sunt altceva decât pirateria consfinţită prin 
moravurile şi ferocitatea unor financiari hotărâți să se 
îmbogăţească pe orice căi, jefuind prada pe care au pus ochii. 
Fațadele severe şi impunătoare ale Wall Street-ului ascund 
ecuaţii cu multe necunoscute. Un singur principiu conduce 
această lume închisă. „Socal-ul” a înghiţit „Gulf Oil-ul” aruncând 
pe piaţă treisprezece miliarde şi câteva sute de milioane. 
„Texaco” a cumpărat „Getty Oil-ul” pentru zece miliarde. 
„Dupont de Nemours” a înghiţit „Conoco” aruncând pe piaţă opt 
miliarde. Ţi-am citat doar câteva exemple din multe altele. 

Unchiul Ronald făcu o pauză, apoi continuă: 

— De câteva luni mă bat să cumpăr „Petrolex-ul”, un titan 
care valorează mai mult de cincisprezece miliarde de dolari. Ca 
să ajung acolo trebuie să combin tot felul de planuri false prin 
care să încurc pistele celor care mă spionează şi mă urmăresc 
pas cu pas ca să-mi descopere jocul. Cumpărarea „IIC-ului” lui 
Paul Berman şi călătoria la Hong Kong se înscriu în proiectul 
căruia vreau să-i dau drumul împotriva „Petrolex-ului”, băgând 
bețe în roate rivalului meu David Cummings şi, eventual, să-l 
distrug. 

Explicaţiile unchiului Ronald, chiar dacă erau limpezi ca apa 
de izvor, erau pentru mine teribil de întortocheate. 

Unchiul Ronald continuă: 

— Dealtfel ai să asişti la operaţiunile care se vor derula sub 


123 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


ochii tăi. Vei înţelege toate subtilităţile, ca şi Robbie, care e deja 
un expert în acest domeniu. 


Sosirăm la Viena pe la prânz. În cursul unei conversații 
telefonice politicoase unchiul Ronald îi propuse lui Berman, în 
sfârşit punctual, să dejuneze la restaurantul hotelului „Imperial”, 
locul unde se întâlnesc de obicei oamenii de afaceri. Dar Berman 
invocă ambianța posomorâtă a acestui local şi propuse 
restaurantul turnant din vârful unui turn gigantic care domină 
Viena. Ambianţa agreabilă, zicea el, facilitează digestia. Unchiul 
Ronald acceptă şi acest capriciu. ; 

O masă rezervată într-un decor somptuos ne aştepta. In afară 
de Robbie, de Rita şi de mine, unchiul Ronald era însoţit de 
Robert Dillon, care îi luase locul lui Spendlove, şi de doi avocaţi. 
Garda unchiului Ronald ocupa trei mese separate din jurul 
nostru. Pentru a evita riscurile, rezervarea se făcuse în ultimul 
moment sub un nume de împrumut. 

Paul Berman şi suita sa sosiră imediat după aceea. Avea aerul 
unui playboy trecut de prima tinereţe, îmbrăcat în alb şi cu 
lănţişoare de aur şi bijuterii de mare valoare. Era însoţit de trei 
tipi îmbrăcaţi în haine de piele. Vicepreşedintele „IIC-ului” avea 
ţeasta împodobită cu un ciuf negru iar directorul contabilităţii se 
mândrea cu o coadă de cal care îi atârna pe ceafă; toţi păreau 
foarte caraghioşi. Grupul mai cuprindea patru indivizi la patru 
ace, care păreau avocaţi sau oameni de afaceri. 

Cum ar putea să inspire încredere clienţilor nişte indivizi 
îmbrăcaţi în haine de piele? Căci „IIC-ul” valora câteva miliarde 
de dolari. Eu, care sunt obişnuit cu dimensiunile europene, eram 
pur şi simplu uluit. Mi se părea grotesc, absurd, ca nişte indivizi 
cu alură atât de excentrică să poată să stoarcă sume atât de 
importante de la oameni dotați cu bun simţ. Schimburile de 
scuze, de  politeţuri, de glume au creat o atmosferă 
asemănătoare cu cea a unei asociaţii religioase la reuniunea sa 
anuală. Dar sub amabilitatea aceasta de faţadă se ascundea un 
întreg arsenal de viclenii. 

In timp ce chelnerii aduceau specialităţile gastronomice cele 
mai rafinate, vinuri cu parfumuri subtile şi indispensabilul „Don 
Perignon” pentru unchiul Ronald, Viena defila sub ochii noştri cu 
palatele, bisericile, grădinile sale, cu străzile brodate în jurul 


124 


- VINTILĂ CORBUL - 


panglicii sinuoase a Dunării. Se conversa pe diverse teme în 
aşteptarea discuţiilor serioase; interlocutorii păreau nişte jucători 
de tenis care se încălzesc câteva minute sub privirile 
spectatorilor înainte de a începe jocul adevărat. 

Berman, care afişa un aer nevinovat, aproape naiv, era 
adesea citat în presă pentru succesele sale în domeniul 
investiţiilor. Expansiv, făcu aluzie la sângele său nobil şi la 
pasiunea sa pentru marile orgi. Unchiul Ronald, care avea un 
dosar voluminos privitor la Berman, alcătuit de Ross, aflase că 
numele lui coincidea cu numele unei vechi familii de conți stinse 
demult. In realitate, era fiul unui croitor evreu din Birmigham, o 
origine modestă pe care vroia s-o uite. Vorbea de pasiunea sa 
pentru maşinile sport, de slăbiciunea sa pentru bijuteriile 
Renaşterii şi pentru mobila de autor. Lansă o filipică împotriva lui 
Hugh Hefner şi Saint Laurent. Ajuns la lichioruri părea obosit de 
vorbăria sa. 

După preambulul acesta, purtătorul său de cuvânt, un avocat, 
intră în subiect. El enumeră filialele care constituie „International 
Investment Corporation”: societăți de investiții mutuale, 
companii de asigurări imobiliare, o reţea de întreprinderi de 
construcţii, ca şi „World Wide Films”, una dintre cele mai 
importante case de producţie din Hollywood. 

Unchiul Ronald aflase multe lucruri despre Berman. Plecând 
de la nimic, doar cu ceva economii şi mai ales cu nişte 
împrumuturi obţinute datorită artei sale de a convinge, care i-a 
servit adesea în cursul ascensiunii sale uluitoare. Berman 
realizase „International Investment Corporation”. Pasăre de 
pradă, ataca întreprinderile pe moarte, cumpărându-le la preţuri 
de nimic, înglobându-le în corporaţia sa şi dându-le un nou 
lustru. Folosea, de asemenea, un sistem pe care îl generalizase 
şi anume folosea capitalurile întreprinderilor recent cumpărate 
pentru a rambursa împrumuturile făcute pentru cumpărarea 
acestor întreprinderi. In felul acesta mărea valoarea corporației 
sale fără să scoată din buzunar un ban. 

Agenţii săi recrutau clienţi din toată lumea cu scopul de a-i 
vinde acţiunile care, fără să strălucească prin soliditate, aduceau 
în schimb beneficii importante. Ca să-şi mărească cifra de afaceri 
nu ezita să spele banii dobândiţi necinstit sau să primească în 
depozit capitaluri pe care dictatorii prevăzători le trimiteau peste 


125 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


graniţă. Băncile elveţiene refuzau să se angajeze în asemenea 
combinaţii în ciuda secretului operaţiunilor. 

„llC-ul” lui Berman, prost administrat, era vizat de numeroşi 
rechini care pluteau în jurul său aşteptând clipa în care să se 
arunce asupra victimei. 

Unchiul Ronald făcea parte din această haită de oameni ai 
banilor. Îşi pregătise de multă vreme lovitura. O lovitură de 
maestru. Căci dacă înghiţea coloraţia uriaşă a lui Berman, 
submina indirect şi bazele imperiului financiar al lui David 
Cummings, legat de „IIC”. Dacă îl ruina pe Cummings, scăpa de 
cel mai primejdios concurent al acţiunii ce o întreprindea 
împotriva „Petrolex- ului”. 

Unchiul Ronald ştia, prin intermediul lui Ross, nepreţuitul său 
şef al spionajului industrial, că „IIC”, în ciuda fațadei 
strălucitoare, ascundea sub pojghiţa de luciu fisuri primejdioase 
care trebuiau urgent astupate. Altfel exista pericolul ca spărturile 
să se lărgească şi să pătrundă apele, ale căror valuri, imense şi 
irezistibile, ar dărâma totul. 

Berman avea urgent nevoie de un miliard de dolari ca să 
acopere cheltuielile ruinătoare ale unor complexe de locuinţe în 
curs de construcţie în Statele Unite, Spania, Franţa şi Italia, ca şi 
investiţiile făcute în Iran pe timpul şahului pe care ayatolahul 
refuza să le onoreze. Din nefericire pentru el, directorul 
contabilităţii, cel care se remarca printr-o bogată coadă de cal, 
nu era prea priceput în acest domeniu deoarece nu fusese în 
stare să găsească decât o sursă periculoasă pentru a acoperi 
parţial acest abis financiar. Şi anume obținuse un împrumut 
important din partea lui David Cummings. Numai că acesta vroia 
să înghită „IIC-ul” fără să angajeze mari capitaluri într-o bătălie 
care risca să se îndrepte împotriva „Petrolexului”. De aceea s-a 
limitat la un împrumut de cinci sute de milioane de dolari. Şi cum 
Berman n-o să-şi poată plăti datoria, acesta avea să pună laba 
pe „IIC”. 

Dar, în timp ce Cummings îşi petrecea vacanţa pe yachtul său 
la Veneţia, unchiul Ronald îi propunea lui Berman o întrevedere 
secretă. 

Preşedintele „IIC-ului” părea absent la ceea ce se petrecea în 
jurul lui. Din când în când arunca priviri admirative spre Rita şi se 
umfla în pene ca un păun. Tovarăşul său cu coadă de cal se uita 


126 


- VINTILĂ CORBUL - 


ţintă şi gânditor la unchiul Ronald, cheia crizei. Jocul acesta era 
mai captivant decât o comedie de Goldoni. Un joc de capcane 
întinse de unchiul Ronald. 

Pe faţa lui Robbie plutea o expresie ironică şi tulburătoare. 
Colaboratorii unchiului Ronald se ţineau în spatele său în aşa fel 
încât să nu-i împiedice manevrele. 

Enervat de bâlbâielile contabilului său, Berman se hotărî să 
intervină. Zise că un împrumut de un miliard i-ar acoperi toate 
nevoile şi că dispune de garanţii de prim ordin. 

Unchiul Ronald îi făcu o contrapropunere care îi tăie suflarea. 

— Să vorbim deschis, domnule Berman! Nicio bancă din lume 
nu va accepta să vă împrumute. În loc de un împrumut, care n-ar 
face altceva decât să prelungească agonia corporației pe care o 
conduceţi, vă fac propunerea s-o cumpăr. Un miliard şi jumătate. 
Asta e ultimul preţ. Altfel Cummings vă va înghiţi datorită 
împrumutului ce vi l-a dat. 


Chiar în noaptea aceea cele două părţi au încheiat un acord în 
scris. A doua zi de dimineaţă contractul de cumpărare a fost 
semnat. Paul Berman îşi vâri în buzunar cecul, suspină visător şi 
se retrase urmat de grupul său. Unchiul Ronald îşi freca mâinile 
satisfăcut. 

— lată o ofertă de cumpărare terminată amiabil. Am băut şi 
şampanie cu acest prilej. Asta e un lucru foarte rar. Cummings 
va face urât, va folosi toate mijloacele ca să anuleze contractul. 
Işi va pierde, însă, doar timpul şi banii. 

Robbie schiţă un surâs cinic. 

— Bietul Berman! Mi-a lăsat impresia unei veveriţe care îşi 
ronţăia fără griji aluna în faţa unui şarpe ce o privea ţintă, 
legănându-şi capul şi corpul acoperit de solzi. Dacă scapă de 
Ronald, îmi ziceam, o să-l înghită Cummings. 

Unchiul Ronald răspunse calm. 

— Dacă Berman n-ar fi acceptat formula, îl aştepta falimentul. 
Acum şi-a salvat pielea. N-o să mai fie „Gatsby Magnificul” dar 
cel puţin şi-a asigurat o existenţă lipsită de griji până la capătul 
zilelor. Cu o singură condiţie, să nu mai arunce banii pe fereastră 
şi să renunţe la grandomanie. 

Robbie îşi privi tatăl cu nelinişte. 

— Cumpărarea „IIC-ului” şi, îndeosebi, a „World Wide Films” 


127 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


este un succes. Dar banii plătiţi lui Berman nu-ți vor lipsi când 
vei încerca să duci la bun sfârşit operaţiunea „Petrolex”? 

Unchiul Ronald îi bătu prieteneşte pe umăr. 

— O să împart „IIC-ul”. Am să arunc peste bord filialele 
neproductive şi am să împart corporaţia în mai multe societăţi 
„pure”, dintre care o parte îşi va găsi uşor cumpărătorii. Le voi 
păstra doar pe acelea care aduc beneficii importante. Imi voi 
recupera aproape toţi banii. Şi ca să terminăm cu această 
chestiune, gândeşte-te la călătoria noastră la Hong Kong! 
Aşteaptă şi ai să vezi!... Dar să terminăm cu discuţiile serioase! 
Avem şi noi dreptul la destindere. Ce program ne sugerezi, 
Patrick, pentru această după amiază? 

Secretarul său îi propuse vizitarea unor anticariate şi muzee, 
plimbare cu maşina prin împrejurimile Vienei, un tur la Prater sau 
un turneu internaţional de tenis. N 

— Stop! îl întrerupse unchiul Ronald. Să ne oprim la turneu. În 
tinereţea mea eram un bun jucător. Dacă as fi participat la 
turneele internaţionale poate că aş fi făcut carieră. Dar tatăl meu 
mi-a ordonat să mă ocup numai de afaceri. Am vrut să păstrez 
legăturile cu pasiunea dar mi-a lipsit timpul. 

O oră mai târziu eram instalaţi cât se poate de bine pentru a 
putea urmări de aproape un meci între Mc Enroe şi Ivan Lendl. 
Patrick adusese aparate de fotografiat, camere video şi chiar 
pachete de floricele. Unchiul Ronald urmărea cu interes evoluţiile 
celor doi „aşi” care jucau foarte tare. Părea că i se şterseseră din 
memorie peripeţiile afacerii Berman, că acum îşi spăla creierii de 
toate grijile. 

Dar atitudinea sa suferi o transformare uluitoare când cei doi 
rivali terminară partida şi pe teren apărură două fete. Una dintre 
ele, foarte frumoasă, dealtfel, avu efect de trăsnet asupra 
unchiului Ronald. Evenimentul nu avea nimic excepţional în sine 
deoarece reputaţia sa de cuceritor de inimi era bine cunoscută. 

Unchiul Ronald deschise programul şi văzu că fata, o 
americancă, se numea Chris Lawrence, nume romantic care lega 
de personaj toate calităţile imaginabile. Juca mediocru în 
comparaţie cu partenera sa, o nemţoaică urâtă, cu nasul lung, 
care, neputând să se afirme prin fizic, alesese o cale ocolită 
pentru a deveni cineva. 

Unchiul Ronald aplauda cu entuziasm orice lovitură reuşită a 


128 


- VINTILĂ CORBUL - 


jucătoarei preferate. Admiraţia sa frenetică atrase atenţia 
vecinilor noştri. Rita, obişnuită cu exploziile sale de bucurie, îi 
urmărea blazată exaltarea. 

Când partida se apropie de sfârşit, unchiul Ronald scrise 
câteva rânduri pe spatele programului şi le încredinţă lui Patrick 
recomandându-i să le dea domnişoarei Lawrence. 

Cred că Patrick avea talente la agăţat deoarece, zece minute 
mai târziu, reapăru cu zâmbetul pe buze. 

— Domnişoara Lawrence acceptă cu plăcere invitaţia 
dumneavoastră la dineu. La ora nouă una dintre maşinile noastre 
o va duce de la hotelul ei la „Intercontinenta!”. 

Ochii unchiului Ronald străluceau ca nişte rubine. Fremăta tot 
de încântare. 

După terminarea partidei ne despărţirăm de unchiul Ronald, 
care se hotărî să se ducă la hotel să se odihnească puţin după o 
zi atât de încărcată. 

— Să se odihnească?! comentă Robbie ironic. Se duce sa se 
pregătească pentru diseară. Coafură, manichiură, pedichiură, 
saună, masaj. Toată toaleta de dinaintea unui rendez-vous 
galant. La vârsta lui ar trebui să fie mai reţinut. Este o slăbiciune 
care ar putea să-l coste scump. Foarte scump! 

— Lasă, Robbie, parcă ai fi un predicator puritan. Nu e genul 
tău. 

— Ronald, zise Robbie, este omul cel mai strălucit dar şi cel 
mai capricios şi mai desfrânat din câţi cunosc. Cu ani în urmă, 
când încă mai eram un băieţel, nu prea înţelegeam de ce atâtea 
femei tinere roiesc în jurul său. Credeam că sunt secretare, chiar 
dacă gesturile lor denotau o intimitate şocantă... Eram la Londra, 
în casa de la Begravia. Aveam o cameră separată, destul de 
departe de camera lui Ronald. Intr-o noapte s-a întâmplat să nu 
pot dormi. Mă gândeam la o maşină sport miniaturizată, pe care 
vroiam s-o cumpăr. Mă gândeam atât de mult la ea încât nu 
puteam închide ochii. Mi-am zis că dacă mă duc la el, o să-mi 
dea imediat banii de care aveam nevoie. Era ora unsprezece — 
unsprezece şi jumătate. Nu m-am gândit la nicio primejdie, cu 
atât mai mult cu cât mă primea totdeauna cu plăcere în camera 
sa, este adevărat, nu la ore atât de târzii. Când am intrat în 
cameră, l-am găsit gol sărutând o fată. O altă fată, şi ea goală, îi 
dezmierda, iar a treia dansa aţâţată plimbându-şi buricul în faţa 


129 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


lui. Reacţia sa m-a făcut să cad din nori. Izbucni în râs. „Într-o zi 
îţi vor place şi ţie plăcerile acestea, care transformă magic 
aceasta putreziciune de pământ în rai. Pleacă de aici! Eşti încă 
prea mic ca să le apreciezi”. Scena m-a scârbit. Ronald, zeul 
meu, cădea la nivelul actorilor de mâna a şaptea care fac 
dragoste în faţa spectatorilor de la TV pentru un pumn de dolari. 
Am închis uşa şi am plâns singur, pe coridor. Apoi m-am dus în 
camera Ritei şi i-am povestit totul. Spre uimirea mea Rita începu 
să râdă ca o nebuni şi m-a tratat, jignindu-mă profund, ca pe un 
sugar. 

Rita asculta şi zâmbea cu indulgență. 

— El nu vrea sau nu poate să înţeleagă că Ronald este un om 
ca toţi oamenii. In afară de asta el n-a cunoscut niciodată 
mizeria. Viaţa i-a servit tot ce a vrut pe o tavă de aur. 
Majoritatea mogştenitorilor bogaţi îşi risipesc averile lăsate de 
înaintaşi. Ronald le-a însutit. Ce dacă-i plac femeile? Cu atât mai 
bine! Chiar dacă ar prefera băieţii, tot nu l-aş condamna. 

—  Aventurierii ăştia cu sânge albastru sau proveniţi din 
drojdia societăţii sunt foarte primejdioşi. Aceştia trec pe lângă 
prăpastie cu un sânge rece uluitor! zise Robbie. 

— Oamenii escaladează Himalaya fără să alunece în prăpăstii. 
Mai e şi Ross care se ocupă de fetele acestea. Dosarele lor sunt 
aliniate cu grijă în dulapuri metalice. 

— Ştii că a primit scrisori de ameninţare? Zău! Mă tem! Nu 
pentru mine, pentru el! 

— Cred că eşti singurul dintre copiii lui care se teme pentru 
viaţa lui. 

— Dar tu? 

— Eu sunt prin definiţie de partea ta. Dar neamurile noastre ar 
fi mulţumite să-l vadă mort ca să-şi ia felia din tortul familiei. 

Discuţia asta mă indispuse. In ciuda averii lor imense, verii 
mei tremurau. Tata, cu toată prudenţa sa care uneori semăna a 
calicie, abia dacă reuşise să evite crahul. 

Ca să înveselească atmosfera Rita făcu o glumă: 

— Pariez că Ronald, după întâlnirea cu Chris Lawrence, o să 
sponsorizeze un turneu de tenis. Ceva care să depăşească Cupa 
Davis. 

Apoi Rita ne propuse să facem turul magazinelor. Robbie ar fi 
vrut să ne distrăm într-o discotecă. Eu mă dusei să mă plimb 


130 


- VINTILĂ CORBUL - 


singur pe străzile Vienei. Mă despărţii de ei după ce le-am promis 
că ne vom vedea la ora opt pe platforma turnului care străjuia 
Viena. 

De obicei detest singurătatea, căci mă dezolează. Acum, însă, 
vroiam să părăsesc pentru o oră sau două această casă de 
nebuni care se joacă cu milioanele cum se joacă copiii cu bilele. 

Afişe mari lipite pe ziduri anunțau un mare concert al Karinei. 
Chiar dacă nu era frumoasă, vocea ei caldă mă cucerise. Aş fi 
vrut să-i ascult din nou cântecele, dar a doua zi trebuia să 
plecăm la Hong Kong. Intrasem într-un vârtej din care nu mai 
puteam ieşi. Rareori mă las furat de gândurile negre, dar atunci 
când le cad pradă mă simt mai nenorocit decât prinţul Hamlet 
după discuţia nocturnă cu tatăl său. Viaţa trepidantă pe care o 
duceam de câteva zile mă îmbăta, dar îmi lăsa şi un gust amar. 

O căldură mare învăluia Viena. Cămaşa îmi era umedă de 
transpiraţie. Amurgul nu aducea niciun pic de răcoare. Intrai în 
hotel, unde aveam o cameră alături de cea a lui Robbie. Unchiul 
Ronald închiria de obicei trei etaje. Unul pentru sine şi personalul 
său, între două etaje goale pentru a i se asigura izolarea. Dar 
cum picaserăm la Viena în plin sezon, statul major abia reuşise 
să îi rezerve vreo zece camere plasate la acelaşi etaj. 

Făcui un duş, apoi deschisei uşa care dădea în camera lui 
Robbie. Aşa cum ne înţeleseserăm, îi cercetai garderoba bogat 
asortată de bătrânul papagal. Mi-am ales un costum de piele 
albă. Vroiam să-mi schimb puţin „look-ul” meu când am auzit un 
zgomot de vaze sparte, urmat de un strigăt de femeie. Scandalul 
se petrecea într-o cameră învecinată cu a mea. Părea că cineva 
vrea să omoare sau să violeze o femeie! Datoria îmi cerea să 
intervin. Mă şi vedeam în pielea unui paladin care se bătea cu 
cei care vroiau să răpească o frumoasă prinţesă. Trebuie să 
recunosc că elanul meu era puţin temperat de teama 
necunoscutului. Dacă agresorii erau înarmaţi, intervenţia mea n- 
ar fi avut nicio şansă de reuşită. Riscam chiar să fiu străpuns de 
un glonte sau să primesc o lovitură de cuţit în burtă. Dar cei din 
neamul Courtenay n-au dat niciodată bir cu fugiţii. 

leşii alergând din camera mea, traversai culoarul şi mă 
îndreptai spre uşa de unde se auzea zgomotul. O împinsei cu 
piciorul şi intrai într-un salon plin de buchete de flori. Urletul se 
auzi din nou dintr-o cameră laterală. Mă năpustii spre camera din 


131 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


care venea ţipătul şi elanul meu mă împinse într-o sufragerie 
plină de flori ca o grădină de iarnă. Spectacolul din faţa ochilor 
mei era atât de uluitor, atât de neaşteptat, atât de aberant, încât 
mă oprii în prag cu răsuflarea tăiată. 

intinsă pe masă, cu picioarele desfăcute şi atârnate în gol, 
Karina, goală, urla de plăcere în timp ce un bărbat tânăr, gol şi 
el, cu picioarele înfipte în parchet, o poseda cu energie. Un al 
doilea bărbat, dezbrăcat, cu pielea bronzată, îşi aştepta rândul. 

Karina urla ca o nebună: 

— Bandă de brute... nu sunteţi buni de nimic... impotenţilor... 

Impingea vazele de flori de pe masă şi le arunca pe jos. 
Ocupaţia asta suplimentară o obliga să se ridice, ceea ce se pare 
că îl deranja pe partener, care se străduia cu disperare să 
păstreze ritmul. Scena asta evoca gravurile baroce care ornează 
vechile volume erotice ascunse în infernul marilor biblioteci. 

Năucit de spectacolul acesta, care îi delecta admiratorii, dar 
care pe mine mă umplea de ruşine, vrui să mă retrag, însă vocea 
Karinei mă opri: 

— Ei, tu!... Unde te duci?... Stai!... Unde mi-e rochia? 

Rămăsei pe loc ca trăznit. 

— Ce rochie? bâiguii. 

Primul tânăr îşi termină opera scoțând un geamăt de vită 
înjunghiată. Prietenul său mă privea neştiind ce să facă. 

— Rochia pe care am dat-o la spălat! ţipă Karina. 

Dialogul început în asemenea condiţii avea ceva halucinant în 
el. Karina, eliberată de greutatea partenerului său, se ridică în 
şezut. 

— Mă priveşti ca un tâmpit şi nici nu mi-ai adus rochia! Ce, n- 
ai mai văzut niciodată oameni destrăbălaţi? 

Işi scutură trupul ca o găină călcată de cocoş, apoi sări de pe 
masă şi se apropie de mine. 

— Arăţi destul de bine, băiete! zise ciupindu-mă de obraji. 

Cei doi băieţi mă priveau furioşi. li recunoscui. Făceau parte 
din ansamblul Karinei. 

Karina întinse mâna spre ei cu dispreţ. 

— Doi pederaşti îndrăgostiţi de aceeaşi femeie! E absurd, dar 
asta mă excită!... Poţi să le spui prietenilor tăi de la spălătorie că 
ai avut privilegiul s-o vezi pe Karina făcând dragoste! 

— Vă rog să mă scuzaţi! Eu sunt vecinul dumneavoastră de 


132 


- VINTILĂ CORBUL - 


apartament. V-am auzit strigând şi am alergat să vă ajut. 

Karina izbucni în râs. 

— Adevărat! 

Apoi se adresă celor doi băieţi: 

— Plecaţi de aici! Peste o oră începe spectacolul! 

Băieţii îşi luară repede hainele şi se cărară. O cameristă 
tânără intră aducând pe un umeraş o rochie roşie acoperită de 
paiete. 

— Rochia dumneavoastră este gata, domnişoară. Pata a fost 
scoasă. 

— Mulţumesc! Pune-o pe pat! 

Karina trase sertarul unei comode, scoase câţiva dolari şi îi 
băgă în mâna tinerei subrete. Apoi se întoarse spre mine 
zâmbitoare: 

— Mă cunoşti? 

— Sunteţi Karina! Marea Karina! Ne-am cunoscut la Veneţia, la 
Rita Sunderland. 

lşi frecă sprâncenele răscolindu-şi amintirile. Figura i se 
lumină: 

— Ah, Rita! Dansatorii care au căzut în piscină, acvariul care s- 
a revărsat, casa jefuită... Te însoțea un băiat blond, frumos... 

Preferinţa sa pentru Robbie îmi trezi invidia. 

— Nu l-aţi uitat! 

— Am o slăbiciune pentru blonzi! Dar şi tu îmi placi. Eşti sexy. 

Mă tutuia. Era semn bun. 

— Cum te cheamă? 

— Roy! Roy Courtenay! 

— Ah, îmi amintesc de numele tău caraghios. 

Mă examină cu un ochi critic. 

— Nu vrei să faci dragoste cu mine? 

larăşi mă înroşii. 

— Acum? 

— Nu! Nu acum. Trebuie să mă pregătesc pentru spectacol. 
Vrei să vii să mă vezi cântând în seara asta? 

— Este dorinţa mea cea mai arzătoare! _ 

— Atunci eşti invitatul meu! Ai să mă însoţeşti la concert! Îți 
place muzica? 

— O ador! Cânt la pian! Dar aş vrea să mă fac scriitor. Sunt 
pasionat de literatură! 


133 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Karina replică visătoare: 

— Idealul este să poţi face ceea ce îţi place. Mie îmi place să 
cânt! Sunt fericită când cânt! Imi iubesc publicul! Imi place să fiu 
aplaudată, ovaţionată! Am cucerit gloria! Dar ca s-o păstrez 
trebuie să fac sacrificii! Şi eforturi epuizante! 

Işi puse un halat apoi deschise iarăşi un sertar de la o comodă 
şi începu să caute ceva cu febrilitate. In sfârşit, găsi ceea ce 
căuta şi suspină uşurată. 

— Câteodată mă simt obosită! Foarte obosită! Atunci îmi vine 
să las totul şi să fug! 

Karina se asemăna cu mine. Trecea de la veselie, de la 
euforie, la cealaltă extremă. Scoase din sertar un pacheţel 
minuscul cu o pudră albă, îi goli conţinutul în palmă, apoi îl duse 
la nări. Aspiră cu voluptate pudra albă. Privirea sa stinsă se 
învioră. 

— lartă-mi, Roy, această criză de melancolie! Uit-o! Acum 
vreau să fac o baie. Aşteaptă-mă aici! Ai să găseşti la bar tot ce 
ai nevoie ca să-ţi petreci în mod agreabil timpul până ce ies din 
baie. 

Când ieşi, o jumătate de oră mai târziu, aproape că n-o mai 
recunoşteam. Fardată, transfigurată de faptul că se apropia ora 
spectacolului, îmbrăcată în roşu şi acoperită de paiete 
strălucitoare, strălucea toată. Cei doi prieteni ai ei, îmbrăcaţi în 
haine de piele ca şi mine, îşi făcură din nou apariţia. 

— Prezenţa ta, Roy, nu deranjează ansamblul meu. 

Cei doi îndrăgostiţi mă priviră bănuitori. Gelozia îi rodea dar 
nu aveau îndrăzneala să şi-o manifeste. 

În sfârşit, părăsirăm apartamentul. Eram uluit că mergeam în 
urma Karinei. Traversarăm holul cel mare şi aplauze spontane 
salutară trecerea ei. Maşina Karinei, un Rolls alb, ţipător, ne 
aştepta la intrarea în hotel. Vreo sută de gură cască se 
îngrămădeau în jurul maşinii, iar câţiva agenţi de poliţie, 
mobilizați cu acest prilej, îi ţineau la distanţă. Cum ieşirăm în 
stradă, flash-urile aparatelor de fotografiat ne orbiră. O 
escortarăm pe Karina până la maşină. Karina salută cu mâna sa 
fină mulţimea de fani ce îşi spărgeau gâturile scandându-i 
numele, apoi se instala pe bancheta din faţă, lângă şofer. Cei doi 
prieteni ai ei şi cu mine ne înghesuirăm pe bancheta din spate şi 
Rolls-ul porni. 


134 


- VINTILĂ CORBUL - 


Karina, tăcută, se concentra gândindu-se la concert. Tăceau şi 
cei doi prieteni ai ei. Mai târziu aflai că se numeau Matt şi 
Gordon. Primul era ghitarist, cel de-al doilea pianist. Băieți 
frumoşi, făceau paradă de farmecul lor viril. Şoferul, o gorilă cu 
diplomă, o însoțea pe Karina când ieşea în public. Mânuia cu 
măiestrie volanul. 

Karina făcea gesturi mici şi îşi mişca buzele de parcă ar vorbi 
cu nişte interlocutori invizibili. Vedeam de departe reflectoarele 
care străpungeau cerul de deasupra stadionului unde urma să 
cânte. Asistam pentru prima dată la un concert lângă interpreţi. 
Era o experienţă care putea să îmbogăţească cunoştinţele unui 
scriitor avid să se documenteze asupra vieţii unei mari stele a 
cântecului. 

Pătrunserăm în stadion pe o intrare laterală păzită de poliţişti 
care îi împiedicau pe fani să se arunce asupra Karinei şi s-o 
sufoce cu afecțiunea lor gălăgioasă. Traversarăm un labirint de 
culoare, apoi Karina mă duse în cabina sa unde doi tipi, unul 
grăsuţ între două vârste, şi altul bărbos, cu ochii pătrunzători, o 
aşteptau cu nerăbdare. 

— Roy, ţi-i prezint pe Blackie şi pe Pierce! Roy Courtenay! 

Blackie, dolofanul, îşi înclină uşor capul. Pierce abia îmi aruncă 
o privire dispreţuitoare. 

Blackie zise cu un aer plictisit: 

— Ai întârziat zece minute, Karina! Oamenii fac scandal! 

— Du-te dracului! ripostă Karina, apoi adăugă adresându-mi- 
se: Blackie este un bun impresar, dar uneori îmi vine să-l omor! 

Bărbosul o întrerupse brutal: 

— Grăbeşte-te, frumoasa mea! 

Apoi se întoarse spre instrumentiştii din grup care aşteptau pe 
culoar şi se uitau blazaţi, prin uşa deschisă, la ceea ce se 
petrecea în cabina Karinei. 

— Intraţi în scenă, băieţi! 

— Un moment! interveni Karina. Matt, dă-i o ghitară lui Roy! EI 
îmi aduce noroc! 

Pierce îmi aruncă o privire întunecată. 

— Karina îşi schimbă aproape în fiecare seară talismanul. 
Ascultă, Karina, ai nevoie de o mobilă în spate? 

— Pierce, încetează să mai faci pe şeful! Aici sunt eu acea 
care dau ordine! 


135 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Pierce vru să riposteze, dar se abţinu. 

— Ce trebuie să fac cu instrumentul ăsta? întrebai zăpăcit. 

Matt îmi puse în mâini o ghitară. 

— Intri în scenă cu noi şi îmi repeţi mişcările, fără să atingi 
corzile. Te balansezi ca şi mine, respectând ritmul! Asta-i tot ce 
şi se cere. Ai priceput! 

Mă simţeam ridicol. Cum să accept comedia asta? 

Karina îşi puse mâna pe braţul meu. 

— Îmi faci un mare serviciu, Roy! Am nevoie de un întăritor! 
Nu mă refuza! 

Blackie interveni cu dezaprobare: 

— Intr-o zi publicul îşi va da seama că îţi baţi joc de el! Atunci 
ai să plăteşti scump toate capriciile astea. 

— Vezi-ţi de treaba ta, Blackie! ţipă furioasă Karina. 

Matt mă aşeză în faţa sa. Karina ne urma de aproape. Mai 
trecurăm prin culoare lungi escortaţi de poliţişti. Apoi urcarăm 
nişte scări, o uşă se deschise şi intrarăm în culise. 

Zgomotele confuze venite din public ajungeam până la mine. 

— Intraţi! zise Karina. 

Instrumentiştii, cu Gordon în faţă, intrară în scenă. Matt, în 
spatele meu, încheia cortegiul. Eram uluit, dar căutam să-mi 
păstrez calmul. Blackie avea dreptate. Karina se expunea unor 
riscuri mari. Mă aflam în faţa unui abis, care parcă se căsca în 
faţa mea. Zeci de reflectoare ne inundau cu lumina lor orbitoare. 
Alte fascicole luminoase cădeau asupra publicului, câteva sute 
de mii de tineri care urlau ca nişte nebuni. Eram obişnuit cu 
aceste concerte monstruoase, dar faptul că mă aflam pe scenă 
îmi dădea amețeli. Masa mişcătoare, care se agita în faţa mea, 
mă îngrozea. lar flash-urile sclipeau în salve. 

Instrumentiştii atacară un rock îndrăcit, care declanşă o 
avalanşă de ţipete şi de aplauze. Conform instrucţiunilor primite, 
căutam să imit mişcările celor trei ghitarişti fără să ating corzile. 
Intensitatea urletelor crescu, se scanda: 

— Ka-ri-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na! 

Frenezia generală mă cuceri. Mă agitam de parcă 
înnebunisem încât Matt, care mă urmărea cu coada ochiului, îmi 
făcu semn discret să mă mai potolesc. 

Apoi intră în scenă Karina. Era un delir. Fanii ţipau atât de tare 
încât uneori acopereau vocea Karinei, deşi aceasta era 


136 


- VINTILĂ CORBUL - 


amplificată de nişte megafoane uriaşe. Mă întreb dacă tinerii 
plătesc atât de scump intrarea ca să asculte cântecele Karinei 
sau ca să-şi audă propriile urlete şi fluierături, tremurând ca 
nişte dervişi înfriguraţi. Descrierea amănunţită a acestui infern ar 
fi plictisitoare şi inutilă. Tinerii ştiu despre ce este vorba iar 
bătrânii nu vor încerca niciodată să înţeleagă ceea ce nu poate fi 
înţeles. 

Profitai de pauză ca să părăsesc printre primii scena. Simţeam 
că plutesc. Ai fi zis că mi-am mânuit instrumentul cu ardoarea 
ghitariştilor experimentați ai ansamblului. In timp ce ne 
odihneam pe culoare, Karina îşi manifesta entuziasmul. 

— Sunt mulţumită de succesul nostru din seara asta! Scumpul 
meu Roy mi-a adus noroc! Blackie, oferă-i o Coca-cola rece până 
mă schimb pentru partea a doua. Lămureşte-l să rămână cu noi! 
li găsim ceva să facă. 

Apoi ieşi fugind. Impresarul fugi ca un glonte până la bar şi se 
întoarse cu două sticle de Coca-Cola. O desfăcu pe a sa şi o dădu 
pe gât. Il imitai. 

— Ţi-ar plăcea să trăieşti pe această corabie a nebunilor? 

— Este o lume amuzantă, răspunsei fără să mă angajez cu 
nimic. 

— Voi fi brutal cu tine, băiete! Dacă ai ceva mai bun de făcut, 
întinde-o de aici cât mai e timp! Dacă eşti un instrumentist 
foarte bun, ai putea să câştigi ceva bani. Dar este o meserie 
dură şi obositoare. lar gloria îl încoronează numai pe cântăreţ, 
unicul idol al ansamblului. Ce instrument cunoşti? 

— Pianul. Dar ca amator. 

— Atunci ce ţi-aş putea oferi? Eventual să faci parte din trupa 
de dansatori a ansamblului nostru. Ai urmat vreodată şcoala de 
dans? 

Nu aveam nicio intenţie să lucrez cu ei, dar cum îmi era 
antipatic, vroiam să-l înnebunesc puţin. 

— Nu. Nicio şcoală. Dar amintiţi-vă de Travolta... 

— Astea sunt poveşti de adormit copiii. Să faci figuraţie multă 
ca în seara asta nu-i nici o afacere. Aş putea să te angajez ca 
secretar său ca paznic, dar nu ţi-o recomand. Karina este 
capricioasă, într-o zi se va plictisi de tine şi te va lăsa pe 
drumuri. Căci ea este îndrăgostită de Matt. Şi Matt o adoră, dar 
în felul său. 


137 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Scena neplăcută de la hotel îmi reveni în memorie. 

— In jurul Karinei gravitează o lume nebună, nebună, nebună! 
adăugă. In umbra ei n-ai niciun viitor. lţi vorbesc cu toată 
sinceritatea. 

Karina intră îmbrăcată în lame verde. Făcu în faţa mea o 
piruetă graţioasă ca un manechin care vrea să cucerească 
publicul sofisticat al unei mari case de modă. 

Blackie mă privi gânditor. El care nu încerca să mă convingă 
din simpatie pentru mine ci pentru că vroia să păstreze, de bine, 
de rău, armonia din cadrul ansamblului. O armonie precară care 
ameninţa în orice clipă să se destrame cu bubuituri. 

După ce spectacolul se termină apoteotic. Karina veni la mine 
şi mă luă de mână. 

— In seara asta vom dejuna în doi! M-am săturat de mutrele 
colegilor mei! 

Mă simţeam flatat de a fi alesul unei femei adulate de tot 
tineretul. Nu ştiam dacă asta va dura mult, dar în clipa aceea mă 
simţeam fericit. De altfel prefer legăturile efemere deoarece 
detest femeile sâcâitoare. Părăsirăm stadionul protejaţi de 
cordoane de poliţişti, care îi împiedicau pe fanii prea entuziaşti 
să ne potopească. Recunosc că excesul admiratorilor Karinei 
băgase spaima în mine. 

Ne urcarăm în maşina lui Blackie, un Buick de culoare neutră, 
ca să trecem neobservaţi pe străzile Vienei. In timp ce 
conduceam încet Buick-ul prin fluviul de maşini care se îndreptau 
spre Ring, Karina, care şedea cuminte în colţul său, începu să 
râdă cu lacrimi. i 

— Cât sunt de fericită! In seara asta voi dansa, voi supa la 
lumina candelabrelor, voi asculta muzică... cântată de alții! Este 
aşa de bine când te simţi eliberată de toţi fanii aceştia, pe care îi 
ador dar care mă obosesc... mă obosesc... mă obosesc... 

Râsul său nereţinut, zgomotos, nervos, exprima mai mult o 
amărăciune profundă. Această femeie era pentru mine o 
enigmă. N-aş fi putut niciodată să trăiesc alături de ea. 
Imprevizibilă, capricioasă, răsfăţată, mă deruta. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji stricându-i fardul, care se 
scurgea lăsând nişte dungi albastre, verzi şi roşii. 

— Sunt obosită, foarte obosită, Roy! Dar trebuie să-mi continui 
munca! Nu mai pot să mă opresc deoarece publicul nu este 


138 


- VINTILĂ CORBUL - 


constant! Dacă m-aş da la fund o vreme ca să mă odihnesc, m-ar 
uita! 

Reclamele luminoase dădeau străzilor un aer de sărbătoare. 

Karina încerca să-şi stăpânească lacrimile. Le şterse apoi îşi 
refăcu, de bine, de rău, fardul. 

— Opreşte în faţa dancingului de aici! Nu vrei? i 

Mă executai. Ne dădurăm jos din maşină. Incredinţai 
portarului cheile maşinii şi intrarăm. La început nimeni nu 
remarca prezenţa noastră. Pentru un bacşiş gras şeful de sală ne 
instală la o masă aproape de orchestră. Karina ar fi preferat un 
loc mai retras, dar sala era arhiplină. Priveam în jurul nostru. 
Lux, decoruri strălucitoare, chelneri foarte politicoşi, cocote 
provocatoare, un balet format din tinere dansatoare nude, cu 
corpuri superbe, clientelă elegantă, ambianţă şic. 

— Aş vrea să mănânc! zise Karina. 

Chelnerul ne întinse meniul. Fără să-l mai deschid, zisei ca şi 
cum aş fi fost de-al casei. N 

— Caviar, stridii, şampanie! In rest, la alegerea 
dumneavoastră! 

Chelnerul mă privi uşor uimit. Uitându-se la vârsta mea se 
gândea dacă sunt în stare să-mi plătesc asemenea 
extravagante. Aici icrele negre trebuie să coste ochii din cap. 

Enervată, Karina deschise poşeta plină de bancnote de cinzeci 
şi de o sută de dolari. Chelnerul se făcu că nu-i observă gestul. 
Işi notă comanda în carneţel. 

— Mi-aş permite să vă recomand, domnule, somon cu cremă 
de ouă şi trufe, ca şi un gigot de bibilică cu trufandale şi 
rozmarin. 

— Foarte bine! răspunsei. 

Chelnerul dispăru ca o umbră. 

— N-am priceput nimic din încâlceala lui de limbă, zise Karina. 

— E vorba de cea mai fină bucătărie franţuzească, e o 
desfătare! 

Karina mă privi cu o căldură care mă emoţionă. 

— Poţi să comanzi tot ce vrei! Am destui bani la mine ca să 
plătesc un rând de şampanie şi icre negre pentru toţi. 

— Am văzut. 

Surâsul meu în doi peri o întrista. 

— Ştiu, nu-i frumos să-ţi arăţi banii. Dar aerul bănuitor al 


139 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


chelnerului m-a şocat. 

Işi înclină capul ca un copil surprins asupra unei greşeli. 

— In afară de asta te simţi foarte liniştit când ai sume mari de 
bani la tine. Este şi asta o satisfacţie. Am fost săracă, foarte 
săracă! Dar acum sunt bogată! Nu ştiu cât va dura asta. Am o 
armată de paraziți în jurul meu. Şi le dau bani fără niciun regret. 
Vreau să-i fac fericiţi. Ştiu cât îndură omul când nu are bani. Să 
te uiţi cu ochi pofticioşi la uşa restaurantului când ţi-e foame sau 
la vitrinele în care sunt expuse rochii frumoase şi pantofi noi 
când tu porţi zdrenţe şi pantofi găuriţi. M-am culcat chiar şi cu 
necunoscuţi pentru câţiva dolari. Cu banii aceştia îmi cumpăram 
mâncare de la o cantină. Acum mă culc cu cei care îmi plac. 
Acum e rândul meu să-mi plătise partenerii. E cam trist, nu-i 
aşa? 

Abia atinse icrele negre. 

— Mi-a trecut foamea! 

Pe frunte îi apărură stropi de sudoare. Căută, agitată, ceva 
prin poşetă, apoi respiră uşurată. Faţa i se înverzi. 

— Trebuie, sa mă duc până la toaletă! 

— Dă-mi voie să te însoțesc. 

— Nu! Nu e nevoie! Aşteaptă-mă aici. Sunt obişnuită să mă 
descurc singură. 

Se sculă şi se îndreptă clătinându-se imperceptibil. După 
câteva minute se întoarse înviorată. Obrajii îşi recăpătaseră 
culoarea, ochii îi străluceau. Acum era aproape frumoasă. 

— larăşi mi s-a făcut foame! zise atacând icrele negre cu o 
plăcere vădită. Sunt delicioase! 

Apoi abordă alt subiect. 

— Intr-o zi n-am să mai câştig bani. Asta-i legea. Puţini 
cântăreţi îşi păstrează averea după ce cad în anonimat. Dar eu 
n-am să aştept bătrâneţea, sărăcia... Până atunci vreau să mă 
bucur de tinereţe, de celebritate, de bani... Sper că ai să te 
lipeşti de grupul meu. Simt nevoia să am în jurul meu figuri noi. 
Ele îmi creează un sentiment de independenţă faţă de vechii mei 
colaboratori, care mă sufocă cu aşa-zisul lor devotament, zise 
Karina şi izbucni în râs. Matt şi Gordon sunt foarte porniţi pe tine. 

— Ar trebui să se liniştească. Eu am să te las în curând, 
Karina. 

Paloarea îi apăru pe obraji. 


140 


- VINTILĂ CORBUL - 


— De ce? Nu-ţi place compania mea! 

— Ba da! Dar trebuie să plec neapărat la Hong Kong. 

— Ce păcat! Turneul meu prin Europa se va termina la Paris. 
Apoi voi pleca la San Francisco. 

— Când? 

— Peste trei săptămâni. Am un program foarte încălcat. Dar 
toate eforturile acestea aduc bani. lar eu trebuie să asigur 
existenţa tuturor celor din jurul meu... 

— N-am să fiu niciodată parazitul tău, Karina. 

— Dar te iubesc, Roy! 

— N-am stofă de peşte, draga mea. Dealtfel, am banii mei 
care îmi permit să-mi păstrez independenţa. 

— Te iubesc, Roy! repetă Karina pe un ton plângăreţ. 

— Nu sunt decât una din fantasmele tale, Karina! 

— Taci! Imi strici seara! 

— N-am să te mai necăjesc... 

— Dar tu o faci intenţionat! 

— lartă-mă! 

— Te urăsc! 

— lar eu te ador! 

Expresia tăioasă a ochilor se îndulci. 

— AŞ fi preferat să-mi spui, te iubesc! 

— Poate că am să ţi-o spun într-o zi. 

— Aşadar, vrei să mă părăseşti! Invită-mă la dans! Simt 
nevoia să mă mişc! 

Ne amestecarăm printre cei care dansau în sunetele unui 
tangou monoton. 

— De când am devenit celebră, nu m-a refuzat nimeni până la 
tine. 

— Să schimbăm subiectul, Karina! 

Eram plăcut surprins. Imi descopeream resurse necunoscute 
care îmi permiteau să rezist dorințelor unei femei foarte 
exigente. Mă simţeam capabil să conduc, mergeam instinctiv pe 
urmele lui Beau Brunell! Să fiu şi cu un „lady killer” ca şi el? 
incepusem să mă gândesc cu respect la calităţile mele de 
mascul! 

Karina se lipise de mine. Nu mai spunea nimic dar corpul îi 
vibra ca o coardă mult întinsă. Ne întorsesem la masă. Ochii 
Karinei erau plini de lacrimi. Incă o descoperire: puteam să fac o 


141 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


femeie să plângă. O armă pe care n-o folosisem niciodată. 

Vecinii noştri de la masa de alături ne aruncau priviri 
insistente şi discutau despre noi. O femeie între două vârste, 
blondă, elegantă, se sculă cu meniul în mână şi se apropie 
zâmbind de Karina. 

— Dragă domnişoară Karina, vă rog să-mi daţi un autograf pe 
meniul acesta! Este pentru nepoata mea care vă divinizează, şi 
eu vă iubesc. 

Karina zâmbi stăpânindu-şi lacrimile. 

— Cu plăcere! 

Semnă pe meniu şi îl restitui. 

—  Transmite-ţi, vă rog, complimentele mele nepoatei, 
doamnă. 

Prezenţa Karinei în salon fusese semnalizată din gură în gură. 
Şeful de orchestră întrerupse programul şi anunţă cu o voce 
emoţionantă: 

— Domnilor şi doamnelor, o nouă bucurie! Karina, marea 
Karina, se află printre noi! 

Aplauzele izbucniră din toate părţile în timp ce reflectoarele 
aruncau jerbe de lumini spre Karina, care se ridică şi mulţumi 
înclinându-şi capul. Amatorii de autografe se înghesuiră în jurul 
mesei noastre. Cu un zâmbet profesional pe buzele fardate, 
Karina împărțea autografe pe meniuri, pe programe, pe 
carneţele, pe bucăţi de hârtie şi chiar pe şerveţele de la masă. 

Nu mai puteam să rămânem în condiţiile astea. 

— Acum o să-mi ceară să cânt! şopti Karina în timp ce semna 
fără să se oprească. Să plecăm de aici, te rog. g 

Făcui un semn chelnerului şi îi cerui nota de plată. Imi 
prezentă imediat nota urmat de patron, care ne aduse o sticlă de 
şampanie Dom Perignon. 

— Omagiul casei pentru domnişoara Karina! 

Nici unul dintre admiratorii Karinei nu se interesa de mine, de 
parcă nici n-aş fi existat. Această indiferenţă faţă de persoana 
mea îmi răni puţin amorul propriu. Oamenii aceştia habar n- 
aveau că în faţa lor era un scriitor în devenire. Cu greu plecarăm 
de la dancing. Karina abia mai sufla. 

—  Asiduitatea fanilor mă oboseşte uneori, dar nu mă 
plictiseşte niciodată! îi zise patronului care ne însoţi până la uşă. 

Ştiam că face teatru. 


142 


- VINTILĂ CORBUL - 


Când ne întoarserăm la hotel Karina mă invită la ea. Matt şi 
Gordon nu erau. Sună telefonul. Obosită, abia ridică receptorul. 

— Alo!... Bună seara, Matt!... Nu, mulţumesc! Acum sunt 
istovită!... Ştii bine că detest scenele!... Te îmbrăţişez! 
îmbrăţişează-l şi pe Gordon din partea mea!... Şi nu te mai 
văicări! Găsiţi voi cum să vă distraţi în noaptea asta!... Pe mâine 
şi nu mă mai suna! Vreau să dorm! 

Era frântă; tensiunea spectacolului, extenuarea, aproape că îi 
închideau ochii încercănaţi, umflaţi de somn. Mă rugă să-i 
deschid fermoarul de la rochie, care îi căzu la picioare lăsând-o 
goală. Nu purta niciodată lenjerie sub rochie. Alunecă, aproape 
clătinându-se, în pat sub cuvertura de mătase de culoarea 
tutunului şi se întinse suspinând uşurată. 

— Dezbracă-te! zise cu o voce şoptită. Vreau să fac dragoste 
cu tine... Te iubesc, Roy... Te iubesc... 

Mă executai imediat scoţându-mi hainele. Mă urcai în pat 
lângă ea şi dădui la o parte cuvertura de mătase. Corpul său gol 
îmi apăru în toată splendoarea. Karina era o femeie care trezea 
dorinţa! Şi încă cum! 

li dezmierdai uşor sânii dar, când privirea îmi căzu pe faţa ei, 
văzui că adormise. Abandonai tentativa. Aveam impresia că mă 
culc cu o moartă. Ceea ce pentru un necrofil ar fi avut un farmec 
deosebit, mie îmi răcea ardoarea. Adormii lângă ea. 

Vise stranii îmi tulburară somnul. Mă vedeam pe scenă în 
grupul Karinei dominând sutele de mii de oameni care se 
transformau apoi în rechini şi o porneau pe urma mea. Apoi mă 
vedeam pe fundul unui ocean cu ape şi peşti mari şi hămesiţi, 
care mişunau în jurul meu. Mă învârteam ca un drac ca să scap 
de ei. Apoi apărură Paul Berman, cu lănţişoarele sale de aur, 
unchiul Ronald, Rita şi Robbie, care mă urcară sus de tot, pe 
turnul din Viena. Rechinii pluteau prin văzduh fără să mai aibă 
nevoie de aripi. Deschisei ochii şi tresări. 

Dimineaţa invadase camera. Cu capul greu şi gura cleioasă o 
privii pe Karina. Sforăia. Fără s-o mai trezesc, mă dusei la duş, 
apoi mă îmbrăcai. 

Karina dormea atât de adânc încât n-am avut curajul să-i 
tulbur somnul. Avea nevoie de odihnă. Apoi ce aş fi putut să-i 
spun? Detest momentele de adio. Aşa că îi lăsai un mesaj scris 
cu săpunul pe oglinda din baie: „Eşti minunată, Karina! La 


143 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


revedere!” Eram tentat să adaug şi „te iubesc”, dar n-am avut 
sufletul s-o mint. Petrecusem o seară originală, care n-o voi uita 
niciodată. Incercam un sentiment de simpatie faţă de ea, căci 
îmi inspira o duioşie amestecată cu milă. 

Când mă întoarsei, îmbrăcat, la mine, Robbie, în halat, îşi lua 
micul dejun. Îl salutai cu un aer dezinvolt, dar el nici nu-şi înclină 
capul. 

— Ne-ai lăsat toată seara să ne învârtim prin restaurant al ăla 
nenorocit de deasupra Vienei până când ara simţit că mi se 
întorc matele. A fost o glumă mai mult decât proastă. 

Când Robbie renunţa la limbajul său stilat şi îmi făcea scandal 
în argou, însemna că era foarte supărat. Bâiguii o scuză vagă. 
Tonul său deveni sarcastic. 

— Ţi-ai petrecut noaptea în patul unei târfe care îşi schimbă 
bărbaţii cum îmi schimb eu ciorapii. 

Era bine informat. Se vede că agenţii săi îi prezentaseră un 
raport amănunţit cu privire la activitatea mea nocturnă. Imi 
venea să-i trântesc un pumn în gură, dar mă abţinui. Era atât de 
furios încât dacă îl provocam era în stare să mă facă să-mi culeg 
măselele de pe jos. li cunosc forţa. 

Rita intră aranjată ca un manechin înainte de a urca pe 
podium. 

— De ce vă certaţi? 

— V-am făcut să mă aşteptaţi! Am făcut o greşeală de 
neiertat! Vă rog să mă iertaţi! N 

— Bine! lţi acceptăm scuzele! Robbie, du-te să te schimbi! In 
douăzeci de minute plecăm la aeroport! 

Un zâmbet ironic se desena pe obrajii ei. 

— Incă o noutate! continuă Rita. Domnişoara Chris Lawrence 
ne va însoţi la Hong Kong. Şi dacă vreţi să ştiţi, are exact vârsta 
mea. 


144 


- VINTILĂ CORBUL - 


VI 


Boeing-ul survola Oceanul Indian, o întindere orbitoare de apă 
care reflecta incandescenţa soarelui. In salon aclimatizorul 
menținea o atmosferă plăcută. Aromele îmi gâdilau simţurile 
olfactive. 

Unchiul meu era îmbrobodit de jucătoarea de tenis, îi prepara 
personal cocktailurile inventate de el, se învârtea în jurul ei ca un 
Cocoş în jurul găinii iar glumele lui o tăceau să râdă cu hohote. 
Fata asculta anecdotele puţin cam pipărate surâzând cu o 
modestie virginală care îi făcea persoana şi mai seducătoare. 

Robbie, aşezat într-un fotoliu, lângă mine, urmărea cu ironie 
stăruinţele tatălui său. Se aplecă şi îmi şopti pe un ton persiflant: 

— Bătrânul satir arde ca o torţă aprinsă la ambele ca pete. 

Rita privea filosofic şi cu indulgență la zelul tatălui său. 


Simţurile încinse ale acestuia nu-l împiedicau, totuşi, să-şi 
continue conversațiile telefonice. Numai că evita să vorbească în 
prezenţa tinerei alese şi se retrăgea în cabinetul său de lucru. 
Prudenţa sa înnăscută nu-i dădea voie să-şi descopere bateriile 
în faţa unei necunoscute în stare să joace rolul unei spioane 
internaţionale sau al unei agente a unei multinaționale rivale. 
Suspiciunile sale de om de afaceri avizat îl obligau să-şi ia toate 
măsurile de precauţie, să tatoneze terenul. Lipsa de vigilenţă 
putea să-l coste scump. 

Chris era veselă, jucăuşă şi cochetă chiar şi faţă de Robbie, 
care o pusese cu botul pe labe prin frumuseţea şi aerul său 
superior. Era obişnuită cu complimentele iar rezerva vărului meu 
o intriga şi o irita. Şi mie îmi acorda atenţie, dar din politeţe. 

Tinerele femei, toate superbe, care îl înconjurau pe unchiul 
Ronald, în calitate de secretare, experte, consiliere, agente de 
publicitate, ziariste, fotografe, se uitau pieziş la această intrusă 
care ameninţa să spargă echilibrul existent. 

Dacă Boeing-ul nostru ar fi survolat Rusia europeană şi Siberia 
în linie dreaptă de la Viena la Hong Kong, distanţa ar fi fost 
redusă considerabil. Dar unchiul Ronald vorbea cu dispreţ de 
Hammer, miliardarul roşu şi apologet entuziast al sovieticilor 
care îi acordau, printre alte avantaje, privilegiul de a străbate cu 


145 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


avionul său spaţiul aerian rusesc. Aşa că Boeing-ul nostru trebuia 
să facă un mare ocol ca să ajungă la ultima colonie britanică din 
Asia şi mai multe escale — în Cipru, la Bahrein şi Rangoon — ca 
să-şi facă plinul. 

Unchiul Ronald spunea cu convingere: 

— Toţi aceşti linge-blide pe la sovietici îmi fac greață chiar 
dacă stau pe saci de aur, obţin avantaje importante, fac afaceri 
fabuloase şi sunt primiţi şi de preşedintele Uniunii Sovietice şi de 
cel al Statelor Unite... 

Eram foarte impresionat de această călătorie, prima dealtfel, 
în Extremul Orient. Survolaserăm Arabia în plină noapte. India, 
însă, văzută de sus, la lumina zilei, mă decepţiona. Oraşe şi sate, 
furnicare umane, spaţii întinse pârjolite de soare, turme pe care 
abia puteam să le disting, ce păreau covoare de muşchi, 
acopereau colinele. Râurile aminteau de şerpi cu solzi 
strălucitori. Trecând peste golful Thailandei am căutat cu 
binoclul să văd ambarcaţiunile încărcate de refugiaţi. Era o 
mulţime de vase, dar nu puteam să-mi dau seama de 
proveniența lor. Piloții evitau cu grijă vasta limbă de pământ a 
Vietnamului scăldată de Marea Chinei de Sud. 

Robbie aţipise în fotoliul său. Rita răsfoia o revistă. Doar Chris 
privea cu lăcomie peisajul, împărtăşea interesul meu pentru 
coastele Vietnamului, care se profilau la orizont. Mă gândeam la 
nenorociţii care trăiau sub asuprirea comunistă şi făceam 
comparaţie între mizeria lor şi bunăstarea occidentalilor. Îmi 
ziceam că naşterea nu este decât o chestiune de loterie. Să te 
naşti în universul sângeros şi despotic al comuniştilor, indiferent 
de obedienţa lor, sau să vii pe lume într-o societate civilizată, 
bogată, plină de atracţii, aşa numita „societate de consum”, este 
de la bun început o chestiune de şansă. Cui trebuie să-i 
mulţumeşti că te-ai născut francez, englez, american, italian, 
suedez sau chiar chinez şi japonez? Destinului părinţilor sau 
acestei „karma” care ne urmăreşte de la naştere până la 
mormânt? Viaţa este un blestemat de bordel. Am meditat asupra 
drumului ce mi se deschidea în faţă. Păcătosul meu de viitor mă 
indispune, cu atât mai mult cu cât nici eu nu ştiu ce surprize îmi 
rezervă. 

L-am privit atent pe Robbie care moţăia în fotoliul său. Ştiu că 
stă pe o grămadă de bani. Dar la ce-i serveşte tot bănetul ăsta? 


146 


- VINTILĂ CORBUL - 


Se zice că Dumnezeu îi protejează pe cei săraci: îi împiedică să 
facă păcate costisitoare şi le păstrează silueta zveltă. Mizeria nu 
te îngraşă. Din cauza acestor gânduri eram cu moralul la 
pământ. Ca să nu mă mai gândesc, îmi îndreptai privirea spre 
Chris, care şedea în genunchi pe fotoliu ca să admire mai bine 
marea ce defila sub picioarele noastre. 

li vedeam fundul mic, acoperit doar pe jumătate de fusta 
scurtă şi albă de jucătoare de tenis. De ce şi-o fi păstrat fustiţele 
de sport? O idee îmi trecu prin cap. Chris nu era decât o târfuliţă 
care purta, din calcul, aceleaşi fustiţe care îl aţâţaseră la nebunie 
pe unchiul Ronald. Din prudenţă nu-i acordam decât o minimă 
atenţie ca să nu-l indispun pe admiratorul ei. 

Unchiul meu intră radios şi-l trezi brusc pe Robbie. 

— Copiii mei, vreau să vă dau o veste fantastică! Am dispus 
organizarea unui turneu de tenis dotat cu un trofeu în aur masiv, 
mai impunător chiar decât cupa Davis. 

In ce mă priveşte nu eram prea încântat de cupa Davis care 
îmi amintea de un tort foarte ornamentat, aşezat cu capul în jos. 
Dar îmi păstrai cugetările pentru mine. Nimeni n-a regretat 
vreodată că şi-a ţinut gura. Unchiul Ronald o luă pe Chris de 
mână. 

— Acum, fiindcă mi-am terminat treburile, vreau să fac cu tine 
un tur de proprietar. 

Chris sări din fotoliu cu graţia unei gazele. 

— Te urmez cu mare plăcere, Ronald! 

la te uită, deja se tutuiesc. leşiră. Unchiul meu părea un elev 
mort după o fată. 

— Pun pariu că o va conduce direct în camera sa ca să-i 
demonstreze calităţile patului său rotund, trepidând de vibrații 
excitante, zise Robbie plictisit. 

Rita izbucni în râs. 

— Bine că nu s-a aprins după o călăreaţă de circ! l-ar fi 
cumpărat un circ întreg sau ceva asemănător. 

— Îi va oferi alt mijloc ca să poată să-şi valorifice talentele, fu 
de părere Robbie. Nu vrea să cumpere „World Wide Films”? 

— Ca să obţii un rol îţi trebuie talent. 

— N-are importanţă. Marion Davies parcă era o coadă de 
mătură, totuşi, Hearst a ridicat-o la rang de vedetă. 

— Dar s-a făcut de râs. 


147 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Dragostea este în stare să distrugă echilibrul mental al celui 
mai înţelept dintre oameni! replică Robbie. 

Maturitatea şi cinismul său mă uluiră. 

Comandantul echipajului anunţă prin interfon: 

— Ne apropiem de Hong Kong! In zece minute vom ateriza pe 
aeroportul Kai Tac. Vă rugăm să vă legaţi centurile! 

Inainte de a sosi la Hong Kong unchiul Ronald făcu o 
declaraţie zdrobitoare anunţându-şi intenţia de a intensifica 
activitatea de construcţii în zona Wenchai, vechiul Pigalle ale 
Hong Kong-ului, şi de a transforma zona într-un centru comercial 
şi de locuinţe de mare lux. Miliardarul chinez Cordon Wu 
construise deja un zgârie-nori de şaizeci de etaje prevăzut cu un 
restaurant turnant deasupra Wenchaiului. Apoi unchiul Ronald le 
spuse euforic ziariştilor că este îndrăgostit de vila sa de la 
Causeway Bay şi că se simte fericit când multiplele ocupaţii şi 
interminabilele sale călătorii de afaceri îi oferă răgazul de a se 
bucura de grădiniţa minunată care îi înconjoară casa. 

Reporterii care îl aşteptau la coborârea din avion îi 
bombardară cu tot felul de întrebări şi îl orbeau cu flash-urile. 
Afişând bună dispoziţie, unchiul Ronald dădea răspunsuri scurte 
şi spirituale. 

Un Rolls blindat şi două limuzine englezeşti Bentley — doar ne 
aflam într-o colonie britanică — ne aşteptau supravegheate de 
şoferii lor, nişte chinezi robuşti. 

In sfârşit unchiul Ronald îşi făcu cunoscută intenţia de a 
participa la licitaţia internaţională a explorărilor petroliere 
începând de la golful Chiwan până la zona economică specială 
stabilită de Den Siao Pin, care îşi propusese să deschidă 
economia chineză lumii occidentale. Chinezii, care reprezentau 
oficios Beijing-ul, îşi frecau mâinile încântați de aceste declaraţii, 
care constituiau o propagandă de prim ordin pentru Hong Kong 
după plecarea englezilor. Urmat de reporterii care îl bombardau 
cu flash-urile, unchiul Ronald se urcă în Rolls însoţit de Chris şi 
de Patrick McLauglin. Robbie, Rita şi cu mine ne făcurăm loc în 
cea de-a doua maşină. 

Eram puţin mirat de cuvintele mieroase ale unchiului meu, 
după ce îi auzisem filipicele împotriva comuniştilor şi ale 
uneltelor lor. Robbie, care îl cunoştea mai bine decât mine, îmi 
aruncă o privire ironică. 


148 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Nu lua în serios declaraţiile exuberante ale financiarilor. De 
cele mai multe ori ascund gânduri care contrazic cuvintele... 

Hong Kong-ul nu-mi făcu o impresie prea grozavă. Speram să 
mă trezesc într-un oraş de un exotism debordant, dar spre 
stupoarea mea mă aflam într-o metropolă care îţi amintea de un 
New York mai restrâns, cu numeroşi zgârie-nori. Singura 
deosebire o reprezentau chinezii, care mişunau pe străzi ca 
miriadele de furnici. Reclamele şi firmele scrise, în majoritate în 
chinezeşte, mă dezorientară puţin, căci trebuie să mă uit în 
vitrină ca să-mi dau seama de ce este vorba. Albii erau foarte 
rari, în afară de turiştii care umblau în grupuri conduse de ghizi 
chinezi. 

Puțin câte puţin ambianța începu să mă enerveze. Acest New 
York invadat de oameni îmbrăcaţi ca europenii, dar cu pielea 
galbenă, se transforma în coşmar. Eram vag familiarizat cu 
imaginile acestui oraş ciudat, publicate în cărţile de călătorii, în 
ghidurile turistice, în revistele ilustrate sau văzute la cinema. 
Citisem că la Hong Kong trăiau patru milioane de chinezi şi doar 
treizeci de mii de englezi. Cred, însă, că ultima cifră era 
exagerată deoarece europenii păreau de negăsit. Doar poliţiştii 
erau adevăraţi „bobbies” britanici, ceea ce mă liniştea puţin. Dar 
ce puteau face ei în această mare de galbeni care, după cum şi 
se părea, semănau toţi între ei. 

Traversarăm străzile supraaglomerate din Kowloon, care 
prelungeau zona chinezească, peninsulă pe care şi-o păstraseră 
chinezii după instalarea englezilor în concesiunea de la Hong 
Kong. Ladder Street, Upper Lascar Road, Cat Street, inundate de 
baruri, de mici restaurante, de magazine cu mărfuri de categoria 
treia, pe care nimeni nu le-ar cumpăra în Europa sau în Statele 
Unite, în afara sărăntocilor din lumea a treia care caută mărfuri 
la preţuri accesibile, după punga lor. Pe mese întinse în plină 
stradă se vindeau tot felul de lucruri comestibile: cârnaţi, orez, 
dulciuri, fructe, peşti, şerpi. Nu simţeam mirosurile deoarece 
aerul condiţionat din Bentley îmi proteja nările izolându-le de 
mirosurile din afară. Am remarcat ceva: chinezii sunt oamenii 
foarte ciudaţi, tinerii par, foarte tineri iar bătrânii ramoliţi ca 
dracul. Nu vedeai indivizi între două vârste. Am văzut şi câteva 
fete drăguţe, eleve cu bluze albe şi fuste plisate, ca şi câţiva 
băieţi, care aveau un farmec deosebit în ciuda ochilor lor 


149 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


migdalaţi. 

Un ferry-boat ne transportă în adevăratul Hong Kong. 
Kowloon-ul nu era decât vestibulul acestei insule acoperite de 
zgârie-nori, bănci, magazine de lux, restaurante chinezeşti şi 
japoneze la preţuri inabordabile, chioşcuri de ziare şi, mai ales, 
boutique-uri atrăgătoare cu aparate electronice la preţuri uluitor 
de mici în comparaţie cu cele din Europa. 

Cortegiul nostru avansa cu greu prin furnicarul de oameni şi 
de maşini — limuzine, camioane, autobuze, cărucioare şi chiar 
câteva rikşe trase de oameni slabi, descărnaţi, dar care, sigur, ar 
putea să-i bată pe cei mai buni alergători de cursă lungă. 
Reclame luminoase, în continuă mişcare, se aprindeau în reprize 
acoperind edificiile cu un extravagant foc de artificii. 

Cu toată curiozitatea mea faţă de tot ce vedeam în jur, 
observai că Rita, aşezată între mine şi Robbie, păstra tăcerea. 
Rece, impenetrabilă, urmărea trecerea miilor de pietoni care se 
încrucişau  ignorându-se reciproc. Robbie avea o mină 
posomorâtă. Cred că era ciclotimie, încă un termen însuşit de la 
unchiul Charles, deoarece la el alternau perioadele de euforie, 
amabilitate, generozitate, cu stări depresive prelungite. 
Adeseori, aproape fără niciun motiv, îi brusca pe cei din serviciul 
nostru şi îi critica cu o vervă răutăcioasă pe cei din familie. Din 
fericire, aceste crize de neagră melancolie treceau repede. In 
schimb Rita putea să fie comparată cu un sfinx. Niciodată nu 
puteai ghici ce se ascundea sub surâsul pe care îl afişa pe buze 
fără să-şi schimbe expresia. Capabilă de nebunii, să accepte 
capriciile prietenilor şi chiar să le încurajeze excentricităţile, 
niciodată nu puteai să ştii dacă în sufletul său nu-i dispreţuia. Să 
fie în atitudinea lor o reflectare a unei anumite psihoze 
moştenite de la strămoşi? Să fie răsfăţul a doi tineri care 
consideră că totul le este permis? Adesea mă întrebam dacă 
fraţii lor de la alte mame semănau cu ei. Ştiam că sunt destui, 
deoarece unchiul meu a fost de şase ori căsătorit şi divorţat, dar 
că nu păstra niciun contact cu ceilalţi copii. Rita şi Robbie, 
respectând se pare un consemn sever, nu vorbeau niciodată de 
ceilalţi fraţi. Unchiul Ronald trimitea regulat cecuri soțiilor 
părăsite şi copiilor lor, chiar dacă averile pe care le aveau erau 
destul de mari. Doar uneia dintre ele, care reuşise să-i stoarcă o 
sumă mare de bani după un proces zgomotos de divorţ, nu-i 


150 


- VINTILĂ CORBUL - 


trimitea decât o mie de dolari pe lună pentru întreţinerea 
copilului. Cu excepţia lui Robbie şi a Ritei, nici unul dintre aceste 
vlăstare nu avea voie, fără să fie chemat, să treacă pragul 
caselor sale. 

Intr-o zi am încercat să caut motivul pentru care mă invitase, 
pe mine, simplul văr al lui Robbie şi al Ritei, să-i însoțesc în 
această călătorie. Se spunea în taină că ar fi fost îndrăgostit 
nebuneşte de mama mea, sora lui vitregă, şi ar fi sedus-o 
profitând de lipsa ei de experienţă. Familia, scandalizată de 
această legătură incestuoasă, o măritase repede pe mama cu 
tatăl meu. Dar eu mă îndoiesc că unchiul meu ar fi profitat de 
inocenţa mamei mele deoarece la vremea aceea ea ştia ce vroia 
şi n-ar fi cedat niciodată fratelui său vitreg, dacă nu i-ar fi 
împărtăşit sentimentele. Bănuiesc, chiar, că ca a fost capul 
răutăţilor. 

Căsătoria dintre mama mea şi tatăl meu se dovedise 
catastrofală. Născută Sunderland, lady Elisabeth Darnley nu 
iertase niciodată originea burgheză a soţului său care, în ciuda 
bogăției sale, era pentru ea un parvenit. „Parvenit” este un fel 
de a spune. Strămoşii săi, toţi bancheri, îşi fondaseră banca încă 
din secolul XVIII. Şi banca aceasta a fost prosperă până la 
recenta naţionalizare. 

Mama îi reproşa tatei pudoarea sa ridicolă, manierele sale 
depăşite şi mucegăite, ca şi lipsa de înţelegere faţă de prietenii 
ei din înalta societate. Ea detesta zgârcenia soacrei sale, care 
făcea crize de inimă de fiecare dată când Nina Ricci şi Yves St. 
Laurent, Courreges şi Christian Dior îi trimiteau notele de plată. 
Ca să nu mai audă reproşurile care îi otrăveau viaţa, mama 
plătea din propriul buzunar toate cumpărăturile. Ajunsă la 
marginea răbdării, îşi părăsi soţul. 

Un producător american, uluit de frumuseţea ei, îi oferi un rol 
secundar într-un film oarecare. Prezenţa ei electriză mulţimea. 
Datorită ei filmul, nu prea reuşit, aduse milioane în seifurile 
studioului. Cariera sa cinematografică începuse. Adoptă pentru 
scenă numele de familie al mamei sale: Montgomery. Mama mea 
s-a măritat şi a divorţat de câteva ori. Legăturile sale 
matrimoniale durau o lună sau două, apoi îşi trimitea soţul la 
plimbare. Cu un cinism scuzat doar de frumuseţea sa, declara 
ziariştilor extaziaţi de această performanţă: „Dacă m-aş culca cu 


151 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


toţi bărbaţii care îmi plac, făţarnicii ar zice că sunt o femeie 
destrăbălată. Ca să le închid gura mă mărit de fiecare dată când 
un bărbat îmi aţâţă libidou-ul. Dar cum preferinţele mele sunt 
schimbătoare, divorţurile urmează în ritm accelerat. Este 
minunat să te culci cu un bărbat o săptămână, două sau chiar 
trei. Apoi ajungi la saturație. Cum nu fac parte din femeile care 
se agaţă ca nişte lipitori de bărbaţii lor din cauză că 
mediocritatea nu le permite să-şi găsească alt idiot, gata să se 
lege la cap căsătorindu-se, îmi reiau libertatea de fiecare dată 
când simt nevoia. Sincer, n-aş putea să vă spun de câte ori am 
fost măritată. Mă trădează memoria. Intr-o zi am să caut în 
agenda mea şi ani să vă dezvălui „curriculum nuptiae”. 

Prin culise se şoptea că n-aş fi fiul tatălui meu Henri, ci fructul 
amorului interzis care-l unise pe Ronald Sunderland, marchiz de 
Beauclair, cu sora sa vitregă, Elisabeth Darnley. 

Tatăl meu legitim a fost multă vreme urmărit de această 
fantomă a trecutului, cu atât mai mult cu cât nu-i semănăm. „La 
cap e leit maică-sa, comentau cu acreală damele din Parc 
Monceau. Nicio asemănare cu Courtenay. Sărmanul Henri, ar fi 
meritat o nevastă mai bună”. 

Când mama mea părăsi definitiv casa conjugală luându-şi 
doar propriile bijuterii şi blănurile scumpe, bunica jubila de 
bucurie. Părea o bătrână vrăjitoare care îşi lua zborul pe coada 
de mătură. În schimb tata a plâns în tăcere luni de zile. La bancă 
îşi păstra faţa imobilă, dar cum se întorcea acasă izbucnea în 
plâns. Şi plângea până a doua zi dimineaţa, când îşi refăcea 
figura pentru a se prezenta demn şi tare în faţa colaboratorilor şi 
clienţilor. 

Alice îl salvă de ia melancolia cronică. Veselă, jucăuşă, 
transparentă ca un cristal, îl vindecă de disperarea, care ar fi 
putut să-l ducă la nebunie. 

Uneori tata mă privea lung. Se întreba, oare, dacă sunt fiul 
său sau bastardul rudei sale? Dar cei trei actori ai acestei 
enigme aveau gura cusută. Bănuiesc că tata mă accepta fiindcă 
îi aminteam de Elisabeth, visul vieţii sale. Mă iubea în felul său. 
Vreau să spun că mă trata dur. Oare mă pedepsea fiindcă nu era 
sigur că sunt fiul său? Sau aplica concepţia sa educativă foarte 
severă? N-am să ştiu niciodată. Atribuiam zgârceniei din familie 
subsidiile parcimonioase pe care mi le acorda şi caracterului său 


152 


- VINTILĂ CORBUL - 


închis răceala cu care mă trata. 

Alice nu-i născuse copii. Apariţia pe lume a unui nou 
Courtenay poate că ar fi dezlegat enigma. Tata poate că i-ar fi 
arătat o anumită preferinţă, l-ar fi răsfăţat, i-ar fi dat mai mulţi 
bani. Dar acestea sunt doar supoziţii. 

Singura chestiune care mă tortura era indiferența mamei faţă 
de mine. Trimiţându-mi jucării foarte scumpe îşi închipuia că se 
achită de îndatorirea de mamă. După întâlnirea noastră la 
Danieli am înţeles adevărul. 

Deocamdată şedeam în două luntri. De o parte tata, dur, 
politicos, arogant, iar de cealaltă mama, care părea că a uitat de 
existenţa mea. O situaţie care mă făcea să vărs. Trăiam într-o 
lume enorm de bogată. Dispuneam de toate avantajele, de toate 
privilegiile... Şi, totuşi, eram un copil nenorocit... 


Traversarăm insula Hong Kong de la nord la sud şi ne oprirăm 
în faţa grilajului aurit al unei grădini atât de frumoase, atât de 
bine amenajate, atât de îngrijite, încât părea ireală. Fântânile 
strălucitoare aruncau gheizere de argint topit în cer. Pe colina 
din spatele nostru erau vile ascunse printre arborii tropicali, 
ferigi uriaşe, boschete de trandafiri şi magnolii. 

Palmieri, cocotieri şi o mare de orhidee în culori şi forme de o 
frumuseţe stranie creşteau în jurul vilei chinezeşti a unchiului 
Ronald. Joasă, dar foarte întinsă, ar fi putut să adăpostească o 
sută de invitaţi. 

In faţa casei, o terasă vastă domina Repulse Bay, un golf 
magnific în care se legănau leneş yachturile, vedetele rapide şi 
unde amatorii de schi acvatic făceau demonstrații 
spectaculoase. Vile împodobite cu coloane albe sau roşii, 
înconjurate de peluze verzi, se întindeau de-a lungul malului 
înflorit. Servitori în livrele îi serveau pe invitaţii care şedeau sub 
pergolele de trandafiri. 

— Aici este aşa-zisul paradis al miliardarilor, îmi explică 
Robbie pe un ton indiferent. Kowloon-ul şi mulţimea sa de 
nenorociţi, Wanchai-ul şi turmele sale de prostituate sunt 
departe, foarte departe de aici. La celălalt capăt al lumii. 
Distanţa dintre săraci şi bogaţi este mai mare decât distanţa 
dintre pământ şi lună. 

Vorbea cu un aer dispreţuitor. Dar nu puteam să-mi dau 


153 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


seama dacă îi dispreţuia pe cei din Kowloon sau pe miliardarii din 
Repulse Bay. 

O masă pentru treizeci de persoane încărcată de argintărie, de 
porţelanuri de o fineţe extremă, de lumânări aprinse şi de flori îl 
aştepta pe unchiul Ronald şi pe invitaţii săi. In spatele fiecărui 
scaun stătea câte un chelner în alb cu şerveţelul pe braţ. 

O orchestră plasată lângă un boschet de trandafiri începu să 
cânte în surdină o muzică de dans care amintea de anii cincizeci. 
Sute de lampioane chinezeşti, rotunde ca nişte bostani şi 
multicolore, dădeau grădinii un aspect feeric. 

Unchiul Ronald îşi privi ceasul brățară. 

— Este ora opt! constată cu voce liniştită. 

In clipa aceea se auziră pneurile maşinilor care opreau în faţa 
intrării. Unchiul îi primea personal pe invitaţi, onoare deosebită 
pe care o acorda doar unor înalte personaje, englezi şi chinezi, 
cu care avea relaţii de afaceri sau unor prieteni foarte sus puşi. 
Toţi domnii galbeni, firavi şi mărunți, purtau cravate albe şi 
fracuri, cu excepţia unui individ vânjos, pe a cărui faţă era 
întipărit un surâs îngheţat, profesional. Severitatea costumului 
său negru croit fără gust era accentuată de o cravată neagră, 
largă ca un plastron. 

Individul era un personaj foarte important în Hong Kong, 
colonie ajunsă în amurgul dominaţiei britanice. Domnul Kuang, 
directorul agenţiei oficiale de presă chineze „China Nouă”, juca 
sub paravanul acestei agenţii rolul de reprezentant al Republicii 
Populare Chineze. El era acela care dădea vizele de intrare în 
vechiul imperiu al Soarelui Răsare, devenit cea mai mare ţară 
comunistă în Sud-estul asiatic. 

— Agenţia noastră, domnule Sunderland, zise el, urmăreşte cu 
mult interes dorinţa dumneavoastră de a obţine o concesionare 
a petrolului. Sperăm că reuşita dumneavoastră va fi totală. 

Unchiul Ronald se înclină cu politeţe. 

— Vă mulţumesc pentru urările dumneavoastră! 

Doamnele, delicate, fine, cu feţe surăzătoare, perfect 
machiate, purtau rochii create de mari croitori francezi. In 
schimb etalau cu discreţie bijuterii a căror modestie contrasta cu 
somptuozitatea toaletelor lor. După ce Madame Thatcher, de 
acord cu Den Siao Pen, anunţase oficial că Hong Kong-ul va fi 
retrocedat Chinei Populare şi că administraţia sa va fi asigurată 


154 


- VINTILĂ CORBUL - 


de funcţionari trimişi de Beijing, aceste doamne şi-au ascuns 
fabuloasele bijuterii în seifurile băncilor sau le-au expediat pe 
ascuns în Elveţia, Statele Unite sau Franţa. 

Dineul debută cu icre negre şi şampanie, apoi urmară 
mâncăruri alese care ar fi făcut cinste la Maxim's sau la Pere 
Bise. 

Conversaţiile abordau banalităţi mondene, se vorbea de 
ultimul festival al artelor din Asia, despre ultimele filme turnate 
de domnul Kim Fu Wong şi despre câştigătorii curselor de cai din 
ajun. Apoi discuţiile alunecară spre politică şi se axară, în sfârşit, 
pe viitorul Hong Kong-ului. 

Toţi miliardarii adunaţi în jurul mesei strălucitoare a unchiului 
Ronald se întreceau în a lăuda realizările epocale ale Chinei 
comuniste, fericita evoluţie politică şi economică imprimată de 
Den Siao Pen şi avântul fantastic pe care Hong Kong-ul îl va 
cunoaşte după 1997. Domnul Kuang îi asculta cu un zâmbet 
enigmatic în colţul stâng al gurii închise. Privirea i se cernea 
printre pleoapele închise pe jumătate şi trezea fiori comesenilor, 
care se întrebau ce se urzea sub fruntea acestui om care se 
desfăta vizibil văzând groaza de pe feţele comesenilor săi. Omul 
acesta era atât de antipatic încât îmi trezea instincte sadice. 
Citeam în ochii lui plăcerea unei pisici care se distra cu un 
şoarece aproape paralizat de groază. Că şi printre bogătaşi sunt 
unii care afişează un ataşament sincer faţă de ideile comuniste, 
nu mai miră pe nimeni. Naivii mişună în această lume atinsă de 
nebunie, în care contradicţiile se înfruntă în mod liber. 

Domnul Wu, mare constructor şi rival al unchiului meu, îi 
spuse o întrebare aparent anodină: 

—  Concesiunile petroliere vă interesează mai mult decât 
lucrările de amenajare a Wanchai-ului? 

Unchiul surâse cu bonomie. 

— Ah, nu! Ţin mult la această reconstrucţie! Deja am băgat 
câteva miliarde în afacerea asta. Acum mi-ar fi greu să dau 
înapoi. Pe deasupra, am încredere în viitorul Hong Kong-ului. 

Robbie, aşezat în dreapta mea, îmi şopti: 

— A aruncat momeala! Lansată foarte abil! Să vezi ce va 
urma. 

Stânjeneala provocată de prezenţa domnului Kuang nu se 
risipi decât după plecarea sa. El se retrase primul cum se şi cade 


155 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


unui înalt demnitar al Republicii Chineze. Sub lustrul politeţii 
oaspeţii unchiului meu se priveau cu suspiciune. Nici unul nu ştia 
ce se ascunde sub fruntea interlocutorului său. Chinezii, şireţi 
prin definiţie, făceau un joc foarte periculos. 

— Sunt sigur că China continentală şi coastele sale maritime 
ascund zăcăminte fabuloase de petrol. 

Comesenii îl ascultau cu atenţie politicoasă înclinându-şi capul 
în semn de aprobare. Dar toţi, fără nicio excepţie, îşi spărgeau 
capetele ca să afle adevăratele intenţii. Petroliştii, care 
începuseră bătălia pentru noile concesiuni, nu se simțeau deloc 
în largul lor. 

După miezul nopţii serata se termină şi invitaţii se retraseră, 
după ce îl invitară pe unchiul Ronald la recepţia oferită în 
onoarea sa. Era un schimb de amabilitate strict respectat de 
ceremonialul chinezesc. 

Eram atât de uluit de declaraţiile unchiului meu, încât 
îndrăznii să-l întreb: 

—  Unchiule, sunteţi într-adevăr, hotărât să vă lansați în 
prospectarea şi exploatarea petrolului chinezesc? 
Dumneavoastră, care l-aţi condamnat pe Hammer şi pe cei de-o 
teapă cu el? 

Mă privi amuzat: 

_ — Asta-i cel mai bun compliment pe care mi l-ai făcut. 
inseamnă că am minţit cu atâta artă şi cu atâta siguranţă încât 
mi-am înşelat auditorii. Şi nu-mi mai spune „unchiule”! Este prea 
rece, prea oficial! Pentru copiii mei şi pentru cei apropiaţi sunt 
Ronald! 

A doua zi, la micul dejun, Norton, majordomul englez, aduse 
pe o tavă corespondenţa particulară, ziarele şi o duzină de 
invitaţii, cu marginile aurite, la dineuri, la „cocktails parties”, la 
banchetele organizate la Jockey-Club sau la Royal Hong Kong 
Yacht Club. 

In timp ce unchiul Ronald desfăcea scrisorile, Rita apucă un 
ziar la întâmplare, îl deschise şi îşi aruncă ochii pe un articol care 
îi trezi interesul. La început ezită, apoi mi-l întinse. 

— Citeşte! zise cu o voce incoloră. 

Titlul scris cu litere mari îmi tăie suflarea. Era pentru mine o 
lovitură foarte grea. „Scandal monden la Monte Carlo. Contele 
Trionto, un nume cunoscut în înalta societate, a fost arestat 


156 


- VINTILĂ CORBUL - 


pentru introducerea în circulaţie a unor cecuri fără acoperire şi 
pentru abuz de încredere”. 

Emoţiile mă sufocau. Mă gândeam la Lucia şi la situaţia ei 
după această catastrofă care îi lovise familia. Acum era 
repudiată de prieteni. De acum va suferi şi va cunoaşte chinurile 
sărăciei. Oare mama ei va fi în stare să ţină cârma? Au părinţii ei 
mijloace s-o ajute? Trebuie să intervin ca s-o salvez? 

Robbie remarcă tulburarea mea. 

— Ce-i cu tine? 

Rita îmi luă ziarul din mâna care tremura şi i-l dădu lui Robbie. 
Acesta, după ce parcurse articolul, dădu din umeri fără să pară 
surprins. 

— Mă aşteptam la asta! zise. Mă aşteptam. 

— Trebuie să zbor ca s-o ajut! exclamai. 

Ronald observă agitația mea. In ciuda împotrivirii mele, Rita îl 
puse la curent cu afacerea. 

— Roy este nebun! Vrea să se bată cu morile de vânt! Ce-ai 
putea să faci pentru el? 

Unchiul mă privi cu bunăvoință. 

— Mila ta faţă de fata asta mă emoţionează. Dar e ridicol să 
faci pe cavalerul fără teamă şi reproş care zboară să-şi salveze 
dulcineea. Fii realist! Ca să-ţi fac plăcere am să-i trimit un cec 
mamei sale. Dar pentru tine capitolul acesta este închis. Inchis 
definitiv. 

Apoi se ridică şi intră în casă. 

— Marile familii care îşi pierd averea ar trebui să se facă 
uitate. Mafia celor bogaţi este puternică şi crudă, zise Robbie. 
Pentru ei, cei săraci, chiar şi cei din lumea lor, sunt nişte paria. li 
acceptă uneori cum erau acceptaţi pe timpuri bufonii de la Curte. 
Bogaţii trăiesc între ei, fac afaceri împreună, se căsătoresc între 
ei. Poate că într-o zi te vei căsători cu Rita. Chiar dacă se urăsc, 
toţi aleargă după un singur scop: banii. Şi sunt solidari când este 
vorba să lupte împotriva duşmanului comun: omul sărac. 

Robbie era bine informat. Apoi continuă cu o voce egală: 

— Săracii care pătrund în lumea celor bogaţi plătesc până la 
urmă oalele sparte. Moştenitoarele bogate îi acceptă uneori în 
paturile lor — dacă sunt foarte frumoşi — şi merg chiar în faţa 
altarului la braţul lor. Dar mai devreme sau mai târziu se 
plictisesc, deoarece în străfundurile sufletului îi dispreţuiesc pe 


157 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


cei săraci, îi consideră intruşi. Căsătoriţi sau nu, ei nu sunt decât 
nişte peşti, toleraţi pentru calităţile lor de masculi. Din când în 
când li se scoate pe nas originea umilă. Mai sunt şi săraci care 
devin bogaţi. Dar aceştia „nouveaux riches” nu sunt niciodată 
admişi în cluburile bogătaşilor din tată în fiu. Odată unchiul 
Charles mi-a vorbit de familia Astor care în secolul XIX a 
amenajat în hotelul său magnific de pe Fifth Avenue o sală de 
bal în care puteau intra doar patru sute de persoane, elita New 
York-ului. Această selecţie severă a dobândit autoritate de lege 
nescrisă, dar cu atât mai imperativă. Şi această tradiţie se 
menţine până în zilele noastre. 

Cuvintele acestea nu făceau decât să-mi mărească şi mai mult 
amărăciunea. Probabil că Lucia va fi silită să-şi câştige existenţa 
acceptând servicii umilitoare. Sau va deveni o întreţinută. Una 
dintre acele aventuriere care frecventează marile hoteluri şi 
cazinouri. 

Ronald reveni la masa noastră. Râdea cu gura până la urechi. 

— Câţiva antreprenori mi-au făcut propuneri să le vând 
şantierele mele din Wanchai. Telefonul sună fără încetare. Ei nici 
nu-şi închipuie că, în realitate, vreau să scap de toate bunurile 
mobile şi imobile din Hong Kong. Căci Hong Kong-ul este o lume 
pe ducă. In 1997 vom asista la înmormântarea sa. 

Apeluri telefonice din Paris, Los Angeles, New York şi Pretoria 
ne întrerupseră convorbirea. 

— Copii, până la dejun mergeţi şi vă plimbaţi. Rita, fă un tur 
până la golf şi arată-i lui Roy minunile de la Repulse Bay. Să vă 
uitaţi bine căci în curând paradisul acesta nu va mai fi al nostru. 
Nu mă bucură că va trebui să-l părăsesc, fiindcă îl ador, dar mai 
bine să-i primesc contravaloarea în dolari sunători decât să fiu 
anunţat că sunt expropriat fără despăgubiri. Vreau să lichidez 
totul pe insula asta blestemată... Dacă vă veţi hotărî să daţi o 
raită prin oraş — cunosc interesul Ritei pentru magazine — să nu 
vă îndepărtați de însoțitorii voştri. Aici răpirile sunt la modă. 
Wong, producătorul de filme pe care l-aţi văzut aseară, a plătit 
sume fabuloase pentru copiii săi răpiți, unul câte unul, de către 
gangsteri. 

Norton intră în urma unui croitor chinez care nu mai contenea 
cu temenele. 

Ronald îi porunci: 


158 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Luaţi măsurile acestor domni tineri şi faceţi-le câte o duzină 
de costume albe, fiecăruia, să fie gata mâine dimineaţa! 

Croitorul se înclină adânc. 

— Aici, la Hong Kong, continuă unchiul meu, căldura este atât 
de umedă încât trebuie să-ţi schimbi cămaşa şi costumul cel 
puţin de două sau trei ori pe zi. Şi să nu uitaţi că la prânz Sir 
Neville ne aşteaptă la dejun, la Yacht Club! Roy, dacă ai chef să 
cumperi ceva, nu te sfii! Secretarul care vă va însoţi, va plăti 
totul. Dealtfel ai şi tu cartea ta de credit. 

Pluteam de o oră la bordul unei vedete rapide care mergea 
de-a lungul coastei fermecătoare de la Repulse Bay. Ne-am 
încrucişat cu vase cu pânze, cu yachturi, cu catamarane şi 
trimarane, cu veliere de concurs extrem de rapide, ale căror 
echipaje se adunau pe partea de unde sufla vântul ca să 
contrabalanseze înclinația vasului. 

— Aţi observat că Ronald nu se mai desparte de Chris? zise 
Rita. 

— Trei zile o să fie nebun după ea iar în cea de-a patra o să-i 
uite şi numele, răspunse Robbie cu indiferenţă. 

Goana vertiginoasă a vedetei, care îmi dădea frisoane de 
plăcere, o plictisea pe Rita. 

— Hai să facem o plimbare cu maşina, zise ea. Să arătăm lui 
Roy oraşul. Marea e aceeaşi la Repulse Bey ca şi la Saint Tropez, 
la Palm Beach sau la Viareggio. Doar decorul terestru prezintă 
unele variaţii. 

Lăsarăm cele două maşini, a noastră şi a însoţitorilor, într-un 
garaj în care şoferii au găsit cu greu locuri libere şi pornirăm 
imediat pe stradă, atraşi de spectacolul său dezordonat. li 
vedeam de aproape pe vânzătorii de şerpi vii, cărora le scoteau 
pielea înainte de a-i vinde, pe dentiştii care lucrau sub cerul 
liber, pe femeile bătrâne de când lumea care găteau pe tăciuni 
lipii, broaşte şi fripturi de câine. Mă uitam la tejghelele încărcate 
de vinuri, de haine, de tot felul de rădăcini, de elixiruri cu puteri 
miraculoase, de băuturi răcoritoare, de rulouri de hârtie pictată 
ca şi de tot felul de articole electronice, în cea mai mare parte 
uzate. 

Afişe uriaşe anunțau ultimul film „kung-fu” ca şi 
superproducţii americane. La  chioşcuri ziarele anunțau 
cumpărarea de către unchiul Ronald a societăților „World Wide 


159 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Films” şi „International Investment Corporation”. Wall-Street-ul 
reacţionase deja înregistrând creşteri spectaculoase la acţiunile 
Sunderland. 

— M-ar tenta să fiu producător de filme, zise Rita. 

Robbie îi răspunse zeflemist: 

— Cu banii lui Ronald au să-ţi dea şi premiul Oscar! 

Reacţiile acestor doi tineri mă uimeau. Evident, se iubeau, dar 
în acelaşi timp îşi lansau săgeți înveninate care depăşeau 
limitele tachinăriei. Ce se ascundea sub aceste conflicte latente? 

Robbie cumpără toate ziarele americane, franceze şi italiene 
care comentau trecerea societăţii „World Wide Films” în mâinile 
lui Ronald. Unii corespondenţi din Los Angeles îşi puneau 
întrebarea dacă studiourile sub noua conducere vor combate 
simpatiile prosovietice şi colaborarea cu cinematografia rusă 
inaugurată de Ted Turner, destul de nou la MGM. Se făceau 
supoziţii cu privire la studiourile „World Wide Films” sau 
orientarea lui Ronald Sunderland şi la influenţa lor în lumea de la 
Hollywood. 

Robbie ne citea cu vocea tare pasajele mai interesante în timp 
ce noi înaintam cu paşi mărunți prin marea de oameni. 

— Cred că David Cummings turbează! zise Rita. Ronald i-a 
jucat o festă pe care n-o va uita niciodată! 

Deodată apăru în faţa noastră un tip tânăr, neras, murdar, cu 
blugi şi o vestă peticită de piele. Singurul său bagaj era o chitară 
pe umăr. Adidaşii săi vechi de o mie de ani şi trupul îi miroseau a 
sudoare râncedă care îţi producea greață. In calitatea mea de 
vechi „skunk” eram obişnuit să înghit fără nicio jenă mirosurile 
cele mai puturoase. Ne oprirăm în faţa acestui individ care ne 
tăiase calea. Rita făcu o mutră dispreţuitoare şi îşi duse batista 
parfumată la nas. 

— Frumoasa şi delicata mea soră vitregă cu mirosul atât de 
fin, zise individul zâmbind prieteneşte. 

— Soră vitregă?! exclamai uluit. 

Robbie zise cu milă: 

— Roy, să ţi-l prezint pe Red, vărul tău. Nu-i aşa că are un 
aspect strălucit? 

Red replică ironic: 

— Citeai articole cu privire la ultima achiziţie a tatălui tău... 

— Este şi al tău. Vrei, nu vrei, îi porţi numele. 


160 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Crede-mă că nu mă mândresc cu asta. Puțin îmi pasă de 
miliardele sale! Când va muri, va trebui să se mulţumească cu o 
groapă de doi metri pătraţi într-un cimitir ca oricare dintre 
muritori. Chiar dacă îl închid într-un sicriu de argint tot o să-l 
mănânce viermii. 

— Filosofia ta m-ar amuza dacă n-aş fi conştient de 
absurditatea ei, zise Robbie cu ironie. 

— Absurdă? De ce absurdă? Şi eu mă plimb ca şi voi, prin 
Hong Kong. Respir acelaşi aer, privesc aceleaşi peisaje, trec pe 
lângă aceeaşi chinezi! Ce mi-ar mai trebui? Mă odihnesc ca şi voi 
noaptea şi mă trezesc dimineaţa proaspăt şi bine dispus, 
mănânc cu poftă. Când am nevoie de bani cânt acompaniindu- 
mă la ghitară. Mi se aruncă câţiva bani cu care îmi cumpăr ce 
am nevoie. Este adevărat că nu stau la hotelul „Mandarin” şi nici 
în vreuna din vilele care se înşiră pe Repulse Bay. In schimb sunt 
fericit. Nu mă tem că îmi voi pierde bogăţiile deoarece nu am 
nimic de valoare la mine. Nu sunt nici ţintă pentru terorişti şi 
kidnapperi. Deci nu mă roade grija că mi s-ar putea fura 
milioanele pe care nu le am. Nu sufăr de boala care vă roade pe 
voi, bogaţii, zi de zi. Nu sunt nici blazat deoarece mă zbat mereu 
ca să-mi câştig pâinea de toate zilele. Voi nu doriţi nimic fiindcă 
totul zace la picioarele voastre. Sunteţi sufocaţi de monotonia 
existenţei. In afară de dolari, de franci, de lire sterline, de maşini, 
de acţiuni, de zgârie-nori, mai sunt şi flori, mai e cerul albastru, 
mai sunt fluturi. Este mult mai plăcut să te plimbi printr-o 
pădure, pe malul unui lac sau pe malul mării, visând la toate şi la 
nimic, decât să te cocoşezi în faţa unui birou ore întregi ca să 
găseşti un mijloc de a înmulţi banii sau să urmăreşti cu teamă în 
suflet operaţiunile de bancă, să aştepţi cu groază loviturile 
adversarilor, crizele economice internaţionale. Să-ţi construieşti 
un imperiu financiar? La ce bun? Viaţa mea este o vacanţă fără 
sfârşit. Toate fanteziile îmi sunt permise. Îmi place să 
vagabondez, îmi plac aventurile, să agăţ femei fără urmări, 
lenea... Indeosebi lenea! 

Red se opri istovit de tirada sa. Apoi ne salută vesel 
atingându-şi cu degetul fruntea bronzată şi se pierdu în mulţime. 
Eram uimit de lipsa sa de preocupări, de disprețul său faţă de 
bani şi faţă de convențiile care ne conduc. 

— Un ratat! exclamă Robbie. La moartea lui Ronald n-o să uite 


161 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


să-şi pretindă partea de moştenire. Dezinteresul său se va opri 
acolo. 

— Ronald îl detestă, adăugă Rita. Nu-i dă decât un ajutor de o 
mie de dolari pe lună. Nu merită nici atât! 

Vocea ei sună răutăcios. O trăsătură de caracter care părea că 
îi este străină... 

Yacht Clubul plutitor era o vastă construcţie originală, de 
culoare roşie purpurie, împodobită cu sculpturi aurite chinezeşti. 
Inainte de a deveni un cerc închis, cel mai elegant şi mai 
exclusivist din Hong Kong, fusese un bordel de mare lux. La 
Yacht Club chiar şi miliardarii chinezi aveau cu greu acces. 
Clubul era un vestigiu depăşit al colonialismului britanic în faza 
sa de dezagregare. In timpul splendorii sale era deajuns o 
singură bilă neagră ca să nu mai fii admis printre membri. Numai 
chinezii înnobilaţi de Majestatea Sa britanică erau admişi în 
această Sfântă a sfintelor. 

Ca să intri în club trebuia să ai Cartea de membru. Dar când 
am spus că am fost invitaţi de Sir Neville, şeful de sală ne 
conduse personal la o masă plasată lângă o fereastră deschisă 
spre mare. Mii de sampanguri, lipite unele de altele ca icrele, 
stăteau nemişcate pe apă. Aceste luntri fragile şi murdare 
serveau de adăpost refugiaților chinezi care nu primiseră 
permisiunea de a debarca la Hong Kong şi nici dreptul de 
rezidenţă. Restaurantul era aproape plin. Acesta era singurul 
colţişor unde albii se puteau întâlni, fără ca să fie înghiţiţi de 
mulţimea de chinezi. 

Sir Neville, fost guvernator al Hong Kong-ului, acum în 
retragere, ne primi cu politeţea aleasă a unui aristocrat englez 
de şcoală veche. Unchiul Ronald, de data asta fără Chris, şedea 
în dreapta sa. 

— Presupun că după ce vă veţi retrage din activitate, o să vă 
instalaţi la Londra sau în frumoasa dumneavoastră reşedinţă din 
Sussex, zise unchiul în timp ce chelnerul aşeza pe masă 
mâncăruri tipic englezeşti. 

— Draga Ronald, nu pot să mă despart de acest oraş. Hong 
Kong-ul mi-a intrat în sânge. E ca şi cum m-aş fi născut aici. 

— Şi ce veţi face după ce chinezii vor prelua puterea? 

Sir Neville dădu din umeri. 

— Nici chiar aşa! Dar nu cred că am să trăiesc până în 1997. 


162 


- VINTILĂ CORBUL - 


Am deja şaizeci şi şapte de ani... Să schimbăm subiectul. Nu-mi 
place să mă gândesc la asta. Mă străduiesc să nu mă gândesc la 
viitorul acesta urât şi respingător. Mă liniştesc, însă, întâlnirile cu 
vechii prieteni! Nu mai am impresia că sunt singur şi părăsit de 
toţi. Nu mă voi întoarce în Anglia fiindcă acolo nu mă mai 
aşteaptă nimeni. După ce ai petrecut treizeci de ani la Hong 
Kong vechile cunoştinţe din metropolă sfârşesc prin a uita chiar 
că exişti. Soţia, copiii, mi-au murit. Şi nu mai sunt la vârsta la 
care să înnod alte legături. Nu mai sunt, dragă Ronald, decât un 
cadavru viu. Sau, dacă vrei, un condamnat la moarte amânat. 
Când o să ne mai revedem? 

— Aş fi foarte fericit să vă revăd! Dar într-o zi sau două trebuie 
să plec din Hong Kong. 

Aveam impresia că făceau un schimb de replici ca două 
automate care, afundate în gândurile lor, urmăreau fără interes 
un dialog aproape artificial. Sir Neville trăia în trecut pe când 
Ronald era chinuit de viitor. Părea preocupat. In timpul dejunului 
primise telefoane de la agenţii săi din New York, Paris şi Londra. 

Fără să vreau, gândurile îmi zburară la Red şi la viaţa sa lipsită 
de orice grijă. 

— Am senzaţia că te preocupă ceva, Ronald, zise gazda 
noastră. 

— Am fost anunţat că acţiunile mele cresc vertiginos. 

Posomoreala lui Ronald nu scăpă spiritului lui Sir Neville. 

— Creşterea aceasta ar trebui să te bucure. Ilnseamnă că 
societăţile tale sunt în plină ascensiune. 

— Sau că sunt indivizi care cumpără în secret acţiunile mele 
ca să devină majoritari în unele din consiliile de administraţie şi 
să-mi impună legile lor. Am rivali care vor să mă lase fără 
multinaţionalele care le aţâţă poftele. Dar ei uită că sunt un 
luptător încăpățânat. 

Sir Neville îşi strânse mâinile cu admiraţie. 

— Dacă aţi şti cât de mult vă invidiez! Aveţi probleme de 
rezolvat, afaceri care vă complică viaţa, dar vă dau un sens, în 
timp ce eu n-am nimic de făcut. Vagabondez fără nicio ţintă pe 
străzile pline de necunoscuţi, mănânc de unul singur, seara 
răsfoiesc ziarele, apoi mă culc sperând să mor în timpul 
somnului, ca să nu mai suport corvoada zilei de mâine şi 
singurătatea care mă apasă ca o greutate de plumb. 


163 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Contradicţiile umane m-au intrigat totdeauna. În timp ce Red 
se bucură că este liber, Sir Neville ura vacanţa sa fără de sfârşit. 
Să fie vârsta cea care îi desparte atât de mult pe cei doi? 
Bătrânii nu au ce face cu libertatea lor. Această constatare 
adânceşte aversiunea noastră împotriva bătrâneţii. Eu n-am să 
devin unul dintre aceşti ramoliţi care abia îşi târăsc picioarele şi 
privesc cu tristeţe la tot ce se petrece în jur. Este adevărat că 
bogăţia are o influenţă considerabilă şi în acest domeniu. 
Miliardarii, chiar şi cei care au trecut de o sută de ani, au 
totdeauna în jurul lor o haită de linguşitori. Se găsesc mereu fete 
tinere şi frumoase gata să încerce să le trezească senzualitatea. 
Medicii se întrec între ei să le prelungească viaţa şi plăcerea de a 
trăi. 

Bogaţii nu sunt niciodată singuri. Dacă îşi aleg solitudinea, ca 
Edward Hughes, aceasta fiindcă o vor ei. Sir Neville nu este 
decât un pensionar afundat până la gât în mediocritatea poziției 
sale. 

Acum câțiva ani mă aflam cu părinții la Deauville. Asistam la 
un meci de polo. Trebuie să vă spun că ador meciurile de polo şi 
că visul meu este să-l depăşesc pe Porfirio Rubirosa. Lângă masa 
noastră era o masă ocupată de o pereche de tineri: o fată 
superfrumoasă şi un băiat superb, un student care, ca să câştige 
nişte bani, se angajase la salvamar şi umbla pe plajă scrutând 
marea în căutare de înotători ameninţaţi de înec. Fata părea 
teribil de îndrăgostită iar tânărul se uita la ea ca la cea de-a opta 
minune a lumii. Cred că îşi cheltuise toţi banii ca să-i rezerve o 
masă din cele mai scumpe, în loc să-i cumpere două bilete la 
tribună, unde preţurile sunt mai accesibile. 

Un chelner se apropie de fală, îi şopti ceva la ureche, apoi îi 
arătă cu mâna un bătrân îmbrăcat elegant, cu un monoclu aurit, 
care îşi sorbea şampania în compania a trei domni în vârstă şi a 
doi tineri care, după atitudinea lor respectuoasă, păreau să fie 
ori secretari, ori din garda personală. Fata ezita un moment, 
zâmbi jenată, apoi, fără să ţină seama de consternarea 
partenerului său, se scuză şi se duse dezinvoltă la tipul cu 
monoclu. 

— Ce spectacol scabros! zise acru Alice. Cine e ramolitul ăsta 
care agaţă fete? 

Tata aruncă spre bătrân o privire de cunoscător: 


164 


- VINTILĂ CORBUL - 


A 


— Face vreo cinci miliarde de dolari, asta îi explică „sex 
appeal-ul”. 

— Şi bietul băiat? întrebă Alice cu milă. 

— Mâine dimineaţă va găsi pe plajă o altă fată. Pun pariu că n- 
ar rezista nici la chemarea unei dame mai răscoapte dar cu 
degetele pline de diamante. 

După scena aceasta iluziile mele cu privire la dragoste se mai 
risipiră... 

La ieşirea din club Ronald refuză să răspundă la întrebările 
ziariştilor care se înghesuiau în jurul lui ca lăcustele în jurul unui 
arbust înverzit. 

— Se pare că se pregătesc mari evenimente financiare? 

— Se aude că aţi început negocieri secrete cu un grup de 
constructori şi de bănci de investiţii din Hong Kong? 

— Se vorbeşte de câteva miliarde de dolari americani? 

— Vreţi să acaparaţi concesiunile petroliere ale Chinei 
comuniste? 

— Fără comentarii! răspundea unchiul meu. 

li salută cu mâna pe ziarişti apoi se vâri în Rolls-ul său 
făcându-ne semn să-l urmăm. Imediat ce maşina se puse în 
mişcare, Robbie îl întrebă intrigat: 

— Nu sunt premature zvonurile care se aud în legătură cu 
negocierile acestea? Cumpărătorii nu vor fi tentaţi să ofere 
preţuri sub valoarea reală a investiţiilor? 

— Nu! Toată lumea ştie că nu vând presat de nevoie. Am 
declarat că sunt gata să declanşez o campanie monstruoasă de 
construcţii la Wachai, ceea ce l-a alarmat pe Gordon Woo care 
vrea să pună laba pe cartierul acesta. El şi asociaţii săi vor 
semna foarte repede un acord cu mine. Este o chestiune de ore. 
Să ştii, Robbie, că îmi aşez pionii în aşa fel încât să-mi asigur o 
poziţie tare. Vânzarea are două scopuri: să scap de Hong Kong şi 
să fac rost de bani în acţiunea forţată împotriva „Petrolex-ului”. 
Cummings va încerca o contraofensivă. El crede că prin 
cumpărarea societăţii „Internaţional Investment Corporation” am 
rămas fără bani lichizi. Dar se înşeală şi greşeala aceasta îl va 
costa scump. Foarte scump! 


Când am ajuns acasă, la vilă, am avut surpriza să dăm peste 
un „garden-party” neprevăzut, organizat de Chris. Se răzbuna, 


165 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


probabil, pe Ronald fiindcă n-o luase la Yacht Club. Dar Sir Clive, 
un moralist foarte sever, nu l-ar fi privit cu ochi buni pe unchiul 
meu dacă ar fi intrat în club la braţ cu o păpuşă, ce nu 
reprezenta decât o atracţie trecătoare. 

Chris invitase câţiva tineri din vecinătate, ca şi pe ofiţerii unei 
fregate britanice ce făcuse o escală la Hong Kong. Toată lumea 
dansa veselă pe terasă, lângă piscină. Chermese asemănătoare 
se organizau adesea la Repulse Bay. Muzica rock zguduia zidurile 
groase. Chris se bâţâia aţâţată, ca o nimfă urmărită de o turmă 
de satiri. 

Unchiul Ronald, un dansator pasionat în pofida vârstei sale, 
atras de spectacol, se băgă în mulţime şi o luă pe Chris din 
braţele unui locotenent de marină care, ofuscat de această 
intervenţie, îl bătu agresiv pe umăr. 

— Ei, papa! Vezi-ţi de treburile tale şi lasă fata în pace! 

Martorii la această scenă, care îl cunoşteau pe unchiul meu, 
rămăseseră stupefiaţi de lipsa de tact a ofițerului. Unul din garda 
personală îl luă de guler şi de turul pantalonilor şi-l aruncă în 
piscină. 

— Ca să-ţi calmezi nervii şi să înveţi bunele maniere! 

Ceilalţi ofiţeri au vrut să intervină în ajutorul camaradului lor, 
dar, informaţi cu privire la motivul plonjonului şi la identitatea 
oaspetelui, se opriră fâstâcindu-se. Evident, „garden-party” se 
termină şi musafirii se retraseră cu ochii în pământ. Furios, 
Ronald intră în casă însoţit de Chris înlăcrimată. 

După amiază unchiul Ronald, încă prost dispus, mai primi 
câteva telefoane de la Paris, New York şi Zurich, care îl făcură şi 
mai irascibil. 

Imbrăcaţi de seară, ne pregăteam să mergem la domnul Hing 
Tin Wong, cel mai mare producător de filme din Hong Kong, când 
majordomul aduse pe tavă un plic pentru unchiul meu. Acesta îl 
deschise, citi conţinutul scrisorii şi făcu ochi mari. 

— Red a fost răpit! Aici, la Hong Kong! strigă. Gangsterii cer o 
răscumpărare de un milion de dolari. Nici mai mult, nici mai 
puţin! E nebun! Ce căuta el la Hong? 

Noi confirmarăm că-l întâlniserăm de dimineaţă. 

— Idiotul! De trei ori idiot! exclamă unchiul. N-am să plătesc 
niciun cent. Sunt sigur că a aranjat lovitura împreună cu pretinşii 
săi răpitori! 


166 


- VINTILĂ CORBUL - 


Am intervenit şi eu: 

— Red dispreţuieşte bogăţia şi îi urăşte pe cei bogaţi! 

— Cioace! ţipă unchiul meu servindu-se perfect de această 
expresie golănească, semn că era înfuriat la culme. Nu mă voi 
lăsa dus de acest tâmpit! El şi complicii săi pot să aştepte mult şi 
bine milionul! Să plecăm! 

Am remarcat că Chris nu era cu noi, dar nici unul dintre noi nu 
îndrăzni să întrebe ceva în legătură cu aceasta. 

Serata la domnul Hing Tin Wong avu loc în saloanele imense 
ale vilei sale, o combinaţie destul de nereuşită de baroc italian şi 
stil clasic chinezesc, şi pe peluza înfrumuseţată de o piscină de 
dimensiuni olimpice. Un amănunt trebuie, totuşi, subliniat: iarba, 
arborii, răzoarele cu trandafiri erau din material plastic. Din 
material plastic era şi mobilierul aurit îngrozitor, covoarele, 
statuile exotice, plantele decorative. Lipsa aceasta de gust avea 
o explicaţie. Gazda noastră avea, printre alte numeroase 
întreprinderi industriale, cea mai mare fabrică de material plastic 
şi expoziţia asta ţipătoare îi făcea publicitate produselor. 

Domnul Wong este unul din numeroşii miliardari din Hong 
Kong. Când vorbesc de miliarde, nu fac nicio figură de stil. Cei 
care trăiesc pe această insulă cosmopolită nu au decât un singur 
scop: să se îmbogăţească şi asta cât mai repede. 

De când împărtăşeam modul de existenţă al familiei 
Sunderland, noţiunea de bani îşi pierduse în ochii mei valoarea 
reală. Importanţa bancnotei verzi se deprecia. Când citeam în 
ziare că s-au furat bijuterii de valoare de zece mii sau douăzeci 
de mii de dolari, că o vilă s-a vândut cu un milion de franci 
elveţieni sau că o mare casă de modă dispunea de un capital de 
opt sute de mii de franci francezi, mă apuca râsul. Nici milionul 
cerut de răpitorii lui Red nu m-a impresionat. Acum numai sutele 
de milioane sau miliardele îmi trezeau respectul. Inainte un 
miliard reprezenta „psihologic” o sumă pe care nu mi-o puteam 
imagina. Intre milioane şi miliarde se ridica o barieră de 
netrecut. Cifrele fabuloase le asociam cu bugetele marilor puteri. 

Datorită unchiului Ronald am înţeles că un miliard sau, dacă 
preferaţi, un milion, putea deveni „psihologic” o cantitate de 
bani pe care s-o pricepi. Căci se vorbea cu nonşalanţă de afaceri 
în care se aruncau miliarde. Era, însă, cât pe aici să cad jos când, 
într-o zi, am auzit o discuţie în jurul unei tranzacţii între două 


167 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


multinaționale sau plurinaţionale, care ajungea la un trilion. Că 
cifrele care reprezintă distanţe interstelare pot să devină 
accesibile muritorilor — este adevărat, mai puţin numeroşi decât 
degetele de la o mână — asta mă lasă rece. 

Probabil că zeii Olimpului erau pe vremuri nişte oameni foarte 
bogaţi, instalaţi pe vârful muntelui lor, aşa cum se instalează 
astăzi miliardarii din Hong Kong pe faleza de la Repulse Bay. 
Lumea antică, superstiţioasă şi idolatră, îi înzestrase pe aceşti 
oameni, care se detaşaseră de gloata săracă şi înfometată, cu 
puteri supranaturale. Povestea vieţii lor, înfrumuseţată de 
imaginaţia populară, s-a cristalizat sub forma unei mitologii care 
la origini nu avea nimic neomenesc. Un fel de „dinastie” a lumii 
antice care reproduce în zilele noastre, prin mijloace moderne, 
faptele „miliardarilor” de altădată. 

Faptul că unii indivizi pot să adune sume astronomice 
dovedeşte că sunt dotați cu un talent inexplicabil. Într-adevăr 
este uluitor să reconstitui în proporţii şi mai mari tezaurele 
Golgondei, să umpli până la refuz seifurile băncilor, să creezi 
reţele de organizaţii pe toate continentele şi să ridici zgârie-nori 
uriaşi pe lângă care faimoasele castele ale feudalilor nu sunt 
decât nişte amărâte de cocioabe. 

Mă uitam la domnul Wong, gazda noastră. La şaptezeci de ani 
fetele îl răsfăţau şi îl dezmierdau şi toate astea în faţa invitaţilor 
săi şi chiar a soţiei. Era miliardar. Aşadar nu era nimic 
extraordinar. 

Chelnerii, îmbrăcaţi după moda chinezească, aduceau cupe de 
şampanie pe tăvi din plastic roz încrustate cu monede de aur 
franţuzeşti, englezeşti, americane, spaniole, care ar fi umplut de 
bucurie pe cei mai pretenţioşi colecționari. Tablouri de Corot, 
Degas, Gauguin, Picasso — un miliardar care se respectă trebuie 
să aibă pânze exorbitante — împodobeau pereţii tapisaţi cu 
mătase roşie. Acuarele care la Paris se vând pe străzi, cu 
patruzeci de franci bucata, ornamentau din belşug saloanele 
festive. 

— Amintiri din voiajurile mele în Oraşul Lumină! explica el 
râzând, 

Era pirpiriu, slab ca un schelet, îmbrăcat în frac. Urâţenia şi 
bătrâneţea îi dispăreau în spatele veşnicului său surâs 
scânteietor. Fericirea înscrisă pe faţa sa ilustra succesele sale 


168 


- VINTILĂ CORBUL - 


neîntrerupte. Soţia, scundă şi grasă, acoperită de bijuterii, nu-şi 
lua ochii de pe el privindu-l cu o duioşie nemărginită. 

Casa de filme a domnului Wong lansa anual pe piaţă sute de 
filme, cât toată Asia, inclusiv India, la un loc. O reţea de şase 
sute de săli de cinema îi prezenta operele aducându-i venituri 
imense. Numeroasele filme turnate în India, dulcege şi fade, nu 
aduceau decât spectatori indieni. In schimb domnul Wong 
câştiga foarte mult datorită faimoaselor filme de arte marţiale. 
Piaţa internaţională, inclusiv cea occidentală, începea să-i 
deschidă porţile. Westernul american, care revenea ca modă, se 
înnoia în maniera chinezească. 

Drăguţul domn Wong mai avea şi imobile lucrative, bănci, o 
reţea de hoteluri şi de magazine de lux. Familia sa cuprindea 
treizeci de copii şi nepoți. 

După ce l-am cunoscut pe acest om mi-am dat seama că 
miliardarii nu sunt feriţi totdeauna de nenorociri. După faimoasa 
declaraţie comună dată de doamna Thatcher şi tovarăşul Den 
Siao Pin cu privire la viitorul Hong Kong-ului, blândul domn Wong 
aproape că nu mai închidea ochii. Nu avea încredere în cuvintele 
liniştitoare ale conducătorului Republicii Comuniste Chineze, 
care exprimau intenţia de a menţine actuala autonomie 
economică a insulei. Comuniştii nu sunt obişnuiţi să-şi respecte 
angajamentele. Zâmbitorul domn Wong ştia el ce ştia. După 
intrarea victorioasă a comuniştilor în Shanghai, aceştia au 
confiscat toate bunurile burgheziei. Domnul Wong cel bătrân, un 
industriaş prosper, abandonă totul şi se refugie la Hong Kong. 
Fiul său, înzestrat de geniul de care v-am vorbit, a pornit de la 
zero devenind unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai insulei. 

După dineu îl luă pe unchiul Ronald de o parte şi îi mărturisi 
îngrijorarea sa. Milioanele de locuitori ai insulei, în cea mai mare 
parte refugiaţi chinezi, sunt îngroziţi de ideea de a-i vedea pe 
comunişti invadând Hong Kong-ul după plecarea englezilor. 

— Aduceţi-vă aminte, domnule Sunderland, ce s-a întâmplat în 
Vietnam şi Cambodgia după invazia comunistă. Jafuri, masacre, 
piramide de capete decapitate ridicate pe la colţurile străzilor, 
lagăre de concentrare, fuga înnebunită a locuitorilor îngroziţi... li 
invidiem pe străinii care au posibilitatea să zboare spre ţărmuri 
mai blânde. Chinezii din Hong Kong nu mai au voie să 
părăsească oraşul. Paşapoartele britanice, pe care le avem, ne 


169 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


interzic de câţiva ani emigrarea în metropolă. Nu mai avem voie 
să stăm mai mult de trei săptămâni în Anglia. Hong Kong-ul a 
devenit o mare închisoare. Săracii nu mai pot să-l părăsească. 
Thailanda, Filipinele, Taivanul, Singapore, Indonezia, Australia 
oferă permise de şedere numai milionarilor în stare să 
învestească în aceste ţări. Singapore cere nici mai mult, nici mai 
puţin, decât 500.000 de dolari refugiaților din Hong Kong în 
schimbul unui paşaport. 

Domnul Wong făcu o pauză să-şi tragă sufletul. 

— Toţi oamenii de finanţe de aici, inclusiv cei vânduți 
comuniştilor, comentează intrigaţi intenţia dumneavoastră de a 
scăpa de o parte din investiţiile din Hong Kong. Incă două 
operaţiuni ca acestea şi bursa se va prăbuşi. Concesionarea 
petrolului chinez este doar un pretext, nu-i aşa?... Cunosc 
capitalişti din Hong Kong care cred că vor supravieţui deoarece 
40% din devizele străine care intră în Republica Chineză, vin prin 
intermediul acestei colonii britanice pe moarte. In consecinţă, zic 
ei, comuniştii n-o să omoare găina cu ouă de aur. Dar se înşală... 

Domnul Wong se uită în jur ca şi cum ar fi vrut să se asigure 
că ceea ce vroia să spună va rămâne confidenţial. 

— Aţi cumpărat societatea „World Wide Films”, domnule 
Sunderland. Dacă aţi fi de acord, sunt gata să particip alături de 
dumneavoastră la o acţiune împotriva celor mai mari case de 
filme din Hollywood. In această bătălie pot lansa câteva miliarde 
de dolari, lichidităţi depuse în locuri sigure. Vă rog să reflectaţi 
bine. Ştiu că preferaţi să vă bateţi de unul singur, dar un bun 
aliat ar putea să vă fie util, domnule Sunderland. Deoarece aveţi 
duşmani puternici! Foarte puternici! 


Unchiul Ronald a fost printre primii invitaţi ce s-au retras 
mulţumindu-i domnului Wong pentru ospitalitatea sa generoasă. 
Mai adăugă că va acorda cea mai mare atenţie propunerii sale. 
Cred că vorbea serios. Am o anumită intuiţie care îmi spune că 
mă înşel rar. Nu mi-a servit, însă, în cazul Luciei deoarece mă 
îndrăgostisem de această domnişorică snoabă. Dar pe viitor n-o 
să mă mai las îmbrobodit. 

In maşină unchiul Ronald ne zise prieteneşte: 

— După dineul acesta ucigător meritaţi şi voi o plimbare ca să 
vă distraţi puţin. Numai că beleaua cu Red îmi ajunge. Nu vreau 


170 


- VINTILĂ CORBUL - 


să mai dau şi de alte necazuri. 

Făcu o mutră dezgustată. 

— Deşi am o armată de gărzi personale! 

După ce sosirăm acasă, Ronald se retrase în cabinetul său de 
lucru. 

— N-am niciun chef să mă culc! zise Rita. 

Comandă o Coca-Cola unui chelner, apoi continuă: 

— Nu v-a mirat că Ronald n-a mai luat-o pe micuța Chris la 
domnul Wong? 

Robbie dădu din umeri plictisit. 

— Am uitat să vă spun că înainte de a pleca noi la domnul 
Wong, Patrick i-a înmânat lui Chris un bilet de clasă lux pentru 
primul avion care pleacă în Europa, ca şi un plic cu bani. Asta 
dovedeşte că Ronald nu i-a iertat scena din grădină. 

Rita zâmbi cu răutate. 

— Sărmana Chris! Hong Kong-ul nu i-a purtat noroc! 

Remarca sa ironică mă surprinse. De obicei se arăta 
indulgentă, înţelegătoare. Am schimbat subiectul. 

— Nu cred că Red s-a înţeles cu răpitorii săi! 


171 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


VII 


Sunt un idiot! Un mare idiot! Declaraţia asta solemnă nu 
trebuie să vă mire! Nu sunt în stare să pun punct final la un 
capitol terminat! Un exemplu: cazul Luciei, în fundul inimii mele 
sper, împotriva oricărei logici, că într-o zi Lucia va fi a mea. Că o 
să revină, că o voi strânge în braţe, că am să uit trecutul şi vom 
trăi fericiţi şi uniţi pentru totdeauna. Un termen pe care muritorii 
îl folosesc prosteşte, cu atât mai mult cu cât semnificaţia sa se 
confundă cu infinitul. lar viaţa unei fiinţe omeneşti şi infinitul se 
exclud prin definiţie. 

Imi dau seama că toate punţile dintre mine şi Lucia sunt 
tăiate. Că ea nu va fi niciodată nevasta mea. Că, tatăl ei este un 
escroc şi că afacerea asta murdară l-a ras definitiv, atât pe el cât 
şi familia sa, din lumea noastră. Moda Arsene Lupin, Raffles, 
Rocambole, a gentlemenilor tâlhari, a trecut irevocabil. 

Atâta timp cât escrocul nu este demascat, onoarea sa este 
intactă. Dar când porcăriile ies la suprafaţă, prăbuşirea sa este 
iminentă. Lucia, fiica unui infractor arestat, fie el şi conte, deşi se 
pare că este vorba de un titlu uzurpat, trebuie să fie exclusă din 
viaţa mea. Romanul s-a terminat. Definitiv şi ireversibil. Şi totuşi 
eu sper. Ce oi fi sperând?... Imposibilul! Aşadar, sunt un idiot! 
Căci sunt incapabil să raţionez, să înţeleg realitatea care mă 
pocneşte peste bot de câte ori visez imposibilul! 

Dar să reluăm firul vieţii mele care mă duce spre vârtejuri din 
ce în ce mai tulburi. 

Am părăsit Hong Kong-ul cu avionul. Într-o dimineaţă 
frumoasă Boeing-ul ateriză pe aeroportul Marco Polo din Veneţia 
să-şi facă plinul şi să continue drumul spre Statele Unite. 

— Vă las la Veneţia, copii, zise unchiul Ronald, deoarece 
trebuie să-mi continui turneul fulger la New York, Chicago, Frisco 
şi Anchorage. Apoi mă întorc în Europa. Petreceţi şi voi câteva 
zile de vacanţă. La Lido sau unde vă cheamă inima. 

Sosirea la Veneţia a fost organizată cu toată grija. Două Rolls- 
uri blindate ne aşteptau în faţa aerogării. Unul pentru noi şi altul 
pentru însoțitorii noştri. După necazul cu Red unchiul mări 
măsurile, de precauţie. 

— Dar, adăugă el, nu faceţi pe nebunii, suportaţi prezenţa 


172 


- VINTILĂ CORBUL - 


permanentă a însoţitorilor. 

Ne strânse mâna cu un aer preocupat, apoi ne despărţirăm. 

— Ai noutăţi, Vernon? îl întrebă Robbie pe şeful însoţitorilor. 

Acesta îşi scărpină ceafa cu un aer şovăitor. 

— Umblă zvonul că marea bătălie dintre tatăl dumneavoastră 
şi David Cummings va începe zilele astea. Suntem în stare de 
prealarmă. Aşa se explică măsurile de precauţie... 

Cele două maşini traversară podul care leagă uscatul de 
Veneţia. Robbie era bine dispus. 

— Să vezi ce viaţă o să-i facă Ronald! E ciudat că David 
Cummings n-a învăţat nimic din toate loviturile eşuate pe care a 
îndrăznit să le îndrepte împotriva tatei. 

Ne lăsarăm maşinile într-un garaj din Piazzale Roma, apoi ne 
îmbarcarăm pe o vedetă rapidă care ne duse la palatul 
Montenuovo. Primul meu gând a fost să-i dau un telefon mamei. 
Imi era teamă de o primire şi mai rece. Cu toată atitudinea sa 
distantă, o iubeam. Uneori mă întrebam dacă vrusese să mă 
aducă pe lume sau existenţa mea se datora unui accident. Spre 
surprinderea mea mama îmi răspunse pe un ton vesel şi mă 
invită să iau micul dejun împreună la Danieli. 

Alergai cu inima bătând să-mi spargă pieptul la hotel unde 
acelaşi recepţioner, slab ca un ţâr, îmi spuse cu o voce mieroasă 
că domnişoara Montgomery mă aşteaptă deja la restaurant. Mă 
privi neîncrezător. Credea, probabil, că e ceva necurat la mijloc 
căci nu putea să-şi închipuie că celebra actriţă americană ar fi 
putut avea un copil de vârsta mea. Presupunea că această 
legătură de rubedenie nu era decât un paravan menit să 
adoarmă bănuielile amantului oficial al mamei. 

O găsi la o măsuţă retrasă. Mă îmbrăţişă cu afecţiune, apoi îmi 
arătă cu un gest teatral un scaun lângă ea. Purta un costum gris 
perle de o eleganţă rafinată. O singură bijuterie — un diamant 
enorm — îi împodobea mâna frumoasă. Mă privi cu admiraţie. 

— Eşti un băiat foarte frumos! Ştii asta? Semeni cu mine. Şezi 
lângă mine, aici, în stânga mea! Şi povesteşte-mi viaţa şi 
problemele tale de când nu ne-am văzut. 

Atmosfera de la Danieli nu era favorabilă intimităţilor. Mulţi 
oameni, mai mult sau mai puţin celebri, o salutau, veneau să-i 
sărute mâna sau o priveau de departe cu admiraţie. 

Mă prezenta prietenilor săi, actori sau regizori ai filmului la 


173 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


care lucra şi care îi adresau complimente, pronunţând simplu 
numele meu. 

Un actor în vârstă, un bătrân frumos din anii cincizeci, mă privi 
cu curiozitate şi îi făcu mamei şmechereşte cu ochiul. 

— Totdeauna ai avut gust, dragă Lisbeth! Sidney nu este 
gelos? 

li sărută galant mâna şi se retrase. Mama surâse jenată. 

— Toţi îl critică pe Sidney! Bietul băiat! Şi cu toate acestea mă 
iubeşte şi îl iubesc. Nu vreau să-l pierd! Te iubesc şi pe tine, 
fiindcă eşti copilul meu! Pentru Sidney simt o altfel de dragoste! 
El este viaţa mea! 

Mă cuprinsese o mare tristeţe. 

— Inţeleg, Lisbeth! înţeleg! 

Imi luă mâna şi mi-o mângâie. Dar nu mai avea acelaşi 
farmec. 

In timp ce chelnerul îmi aduse un mic dejun bogat, mama se 
mulţumi cu un suc de portocale. 

— Trebuie să-mi păstrez silueta, îmi zise şi adăugă cu 
mândrie: Nimeni nu-mi dă mai mult de douăzeci de ani! Am 
descoperit izvorul tinereţii! 

Nu-mi spuse, însă, nimic de numeroasele „lifting-uri” care îi 
asigură această aparenţă. Apoi mă întrebă cu ce impresii am 
venit de la Hong Kong. 

— Am stat prea puţin ca să-mi pot face o idee mai exactă 
despre această lume bizară. Ceea ce m-a frapat a fost numărul 
fantastic de chinezi. 

Replica era idioată, dar nu găsii ceva mai spiritual. Lisbeth 
zâmbi. 

— Acum câţiva ani am făcut un film la Hong Kong. Îmi 
amintesc că atentatele teroriste se succedau cu o frecvenţă 
îngrozitoare. Comuniştii vroiau să-şi afişeze forţa iar membrii 
Triadei — gangsterii chinezi — se băteau între ei ca bandele de 
la Chicago în timpul prohibiţiei. 

Făcu o pauză, apoi continuă iritată: 

— De ce, oare, Ronald i-o fi declarat război lui Cummings. 
„World Wide Films” ar trebui să-i revină lui Cummings care i-a 
împrumutat lui Berman câteva sute de milioane de dolari, ceea 
ce îi oferă nişte drepturi. Ronald a dat totul peste cap. 

— Unchiul nu-mi dezvăluie niciodată planurile, Lisbeth. 


174 


- VINTILĂ CORBUL - 


Scoase din poşetă o ţigaretă pe care chelnerul se grăbi s-o 
aprindă cu bricheta. 

— Ronald m-a pus într-o situaţie penibilă, foarte neplăcută. 
David Cummings îmi este un prieten vechi. Mulțumită influentei 
sale am obţinut totdeauna cele mai bune roluri. Berman nu s-a 
ocupat de studiourile sale. Ca şi unchiul tău, călătorea tot timpul. 
Era, incontestabil, un rechin. Astfel nu şi-ar fi făurit imperiul. Dar 
nebunia grandoarei, tămâierile lăudătorilor, ca şi ale femeilor 
care îi preamăreau calităţile virile, l-au pierdut. Acum nu mai 
este decât un milionar oarecare. Fosta lui putere a fost făcută 
praf. 

Işi bău sucul cu înghiţituri mici. 

— Cummings nu va ceda. Va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte 
între el şi unchiul tău. 

— Lisbeth, nu pot face nimic în treaba asta! 

Un groom se apropie în mare grabă şi se adresă roşindu-se 
mamei: 

— Scuzaţi-mă, domnişoara Montgomery! Doamna ducesă de 
Northland vă cheamă la telefon! 

Lisbeth îşi ridică mâinile alarmată. 

— Spuneţi-i că sunt în plină turnare! Plecată din zori! Am 
zburat! 

O privii stupefiat. Refuza să vorbească cu mama ei. Această 
bătrână autoritară, care ţinea sub control toată familia, nu 
reuşise să-şi îmblânzească fata. 

— Mă plictiseşte, mă plictiseşte, mă plictiseşte! striga 
furioasă. Nu mai pot suporta veşnicele ei reproşuri! Nu permit 
nimănui să-l ponegrească pe Sidney! 

Ne grăbirăm să terminăm micul dejun. Mama se grăbea să 
ajungă cât mai repede pe platoul de turnare. Eu vroiam să uit de 
amărăciune, de decepţia mea. Pentru ce se căsătoresc oamenii! 
Ca să ajungă la complicațiile acestea! La compromisurile 
acestea? E lamentabil. 


A doua zi dimineaţa privirile îmi căzură pe o revistă de cinema 
aşezată lângă micul dejun. 

— M-am gândit că poate vreţi să citiţi un articol şi să vedeţi o 
fotografie legată de acest articol, zise chelnerul. 

Desfăcui revista şi în interiorul ei îmi descoperii fotografia la 


175 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


ieşirea din hotel, iar sub ea o notiţă maliţioasă în care se spunea: 
„Viaţa intimă a Elisabethei Montgomery iese la iveală. Frumoasa 
şi ingenua vedetă, care încarnează tinereţea veşnică, este mama 
unui adolescent cu alură de dandy. Aparenţele sunt adesea 
înşelătoare. La optzeci de ani Ninon de Lenclos aprindea inimile 
tinerilor săi admiratori. A descoperit cumva Elisabeth 
Montgomery elixirul lui Ninon?” 

Uluit, citeam şi mă gândeam la aceste cuvinte murdare. 
Vedeam aievea zâmbetele sarcastice ale duşmanilor mamei. 
Când ieşii din palatul Montenuovo doi ziarişti mă asaltară cu 
întrebări indiscrete. Le dădui un singur răspuns: „Este o 
greşeală, domnilor! Nu sunt fiul Elisabethei Montgomery!” 

După masă primii un telefon de la mama, care plângea cu 
sughiţuri. 

— Roy, cum ai putut să faci una ca asta? Te-ai lăudat că eşti 
fiul meu! Sunt disperată, dărâmată, distrusă! 

— Te asigur, Lisbeth, că n-am vorbit cu nimeni despre asta... 

Tăcui, însă, imediat. Imi amintii că atunci când am venit la 
Danieli îi spusesem recepţionerului că sunt fiul Elisabethei 
Montgomery. El a vândut taina ziariştilor. Apoi îmi amintii că 
verii, prietenii şi colegii mei de şcoală de la Paris şi de la New 
York cunoşteau adevărul. 

— Lisbeth, sunt dezolat!... Acesta era secretul lui Polichinelle! 
O convenţie pe care o respectă toată lumea! Francheţea brutală 
a ziariştilor este condamnabilă! 

— Dar de ce au ales tocmai momentul acesta? Trebuie să fie o 
explicaţie. Mi s-a propus rolul Scarlettei O'Hara într-un „remake” 
„Pe aripile vuitului”! Rivalele mele, care vor să mă înlăture, au 
pus la cale campania de presă asta! 

— Duşmanii tăi au profitat de prezenţa mea aici ca să-ţi facă 
rău. Regret foarte mult că am venit la Veneţia. Plec cât pot de 
repede din oraşul ăsta! 

— Nu! Să nu faci asta! Comentariile veninoase o să se 
pornească mai îndârjit. O să ştiu să fac faţă furtunii. Crede-mă! 
Viaţa m-a învăţat nu numai să mă apăr, dar să şi ripostez. Hai să 
râdem de toţi tâmpiţii care încearcă să mă muşte... 

Întors la palat povesteam cu tristeţe verilor mei discuţia 
stranie pe care am avut-o cu mama, când un servitor îmi aduse o 
invitaţie, cu marginile aurite, pentru o serată care trebuia să aibă 


176 


- VINTILĂ CORBUL - 


loc în seara aceea chiar pe yachtul domnului David Cummings. 
Acesta adăugase cu propria sa mână că ar fi fericit să-l 
primească printre invitaţi pe fiul vedetei sale preferate. Aflase 
chiar în dimineaţa aceea din ziare că mă aflam la Veneţia. Arătai 
invitaţia verilor mei. 

— Nici nu mă gândesc să mă duc! 

— Dimpotrivă, zise Robbie. Du-te! Ai să-i întâlneşti acolo pe 
prietenii lui Cummings. Poate că ai să afli secrete interesante 
pentru noi. 

— Invitaţia este pentru două persoane, zise Rita. Aş fi tentată 
să te însoțesc. Totdeauna am visat s-o joc pe Mata Hari. 

Robbie făcu o mutră contrariată. 

— Gândeşte-te la comentariile reporterilor de scandal dacă 
află că fiica lui Ronald Sunderland, cel mai mare duşman ai lui 
David Cummings, s-a strecurat printre invitaţii acestuia! 

— Cummings are un băiat de vârsta mea. O să spun că m-am 
îndrăgostit de tinerelul acela. Romeo şi Julieta în secolul 
douăzeci. 

Perspectiva nu-mi surâdea. Dar a încerca că rezişti unei femei 
când îşi pune ceva în cap este ca şi cum ai lupta cu morile de 
vânt. 

Puțin mai târziu mama îmi telefonă că ar fi fericită să mă vadă 
la Cummings. 


Recepţia uriaşă oferită pe yachtul lui David Cummings trebuia 
să preceadă primul tur de manivelă la „Patru iubiri”, serial de 
televiziune care trebuia să concureze cu „Dinastia” şi cu 
„Dallas”. Aproape toate celebrităţile filmului italian erau invitate, 
ca şi toţi actorii americani şi francezi, vedete ale serialului. 
Reporteri, fotografi şi un numeros public asistau la sosirea 
personajelor îmbrăcate în ţinută de seară şi la urcarea lor pe 
punte. Aceştia îi salutau cu mâinile înmănuşate pe fanii care 
urlau entuziasmați în timp ce flashurile orbeau toată această 
lume în delir. 

Am sosit împreună cu Rita care îşi impusese, până la urmă, 
voinţa. Yachtul, cu numeroasele sale saloane, era neîncăpător 
pentru mulţimea ce se îngrămădea, nu atât de plăcere cât din 
snobism şi obligaţii profesionale. In mulţime o recunoscui pe 
mama la braţul prietenului său. Părea fericită de această paradă 


177 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


publicitară deoarece o prezenta alături de omul pe care îl adora. 
In dragoste Lisbeth era o excentrică. Nu avea ochi decât pentru 
Sidney. Fascinată de el nu se mai vedea nici pe sine. 

Nu mă nemulţumea faptul că treceam neobservat, cu atât mai 
mult cu cât prezenţa Ritei mă punea pe jar. Ca să salvez situaţia 
o prezentai sub titlul de lady Darnley, puţin cunoscut în afara 
Angliei. După dorinţa unchiului Ronald toate rudele sale 
apropiate purtau numele de familie ascunzând astfel 
apartenenţa la înalta nobilime. In lumea de azi, spunea el, 
titlurile nu fac altceva decât să înfrumuseţeze cărţile de vizită, să 
deschidă uşile anumitor saloane şi să asigure un loc mai mult 
sau mai puţin de frunte în înalta societate. De la un timp încoace 
noblețea nu mai oferă nici măcar avantajul unei căsătorii bogate. 
Aristocraţia sărăcită s-a demonetizat. Inchipuiţi-vă ridicolul unei 
secretare mărunte care şi-ar afişa titlurile de contesă sau de 
marchiză. Dacă un nobil nu are bani ca să-i dea strălucire titlului, 
nu-i rămâne decât să-l uite. 

La bordul yachtului, în afară de mama şi de amantul ei, nu 
cunoşteam pe nimeni. Am recunoscut câteva vedete pe care le 
văzusem la cinema sau pe videocasete. Aşa că am rămas uluit 
când m-am izbit nas în nas cu Alice, care ieşea de la toaletă 
unde se dusese să-şi refacă machiajul. Exclamaţii reciproce de 
surprindere, de bucurie, îmbrăţişări. 

— Ştiam că eşti la Veneţia, zise Alice, dar niciodată nu mi-aş fi 
putut închipui să te întâlnesc pe bordul acestui yacht! 

— Şi prezenţa ta aici este surprinzătoare! 

— II însoțesc pe Henri care a acceptat invitaţia lui David 
Cummings. Cummings este un om încântător. 

— Nu ştiam că sunteţi prieteni. 

— Nu suntem. Cummings a invitat câţiva bancheri cu care 
urmează aranjeze o mare afacere. 

— Lasă-te de glume! Nu e prea mică banca tatei ca să susţină 
un pirat de talia lui Cummings? 

Alice răspunse mândră de competenţa sa. 

— Singur, Henri nu i-ar putea fi de niciun folos. Banca sa ar 
putea sa-i împrumute cel mult zece milioane. lar Cummings are 
nevoie de mult mai multe. Se pregăteşte să cumpere o societate 
de multe miliarde. 

— Ce bancă i-ar putea oferi o asemenea sumă? 


178 


- VINTILĂ CORBUL - 


—Niciuna. 

— Atunci? 

Pe faţa Alicei se întipări un aer misterios. 

— Am să-ţi explic mecanismul. Este foarte simplu. Nicio bancă 
mare, fie ea Chase-Manhattan, City Bank, Barclay sau Bank of 
America, nu este autorizată să-i împrumute unui singur client 
mai mult de 15% din totalul capitalului său cotat la Bursă. Atunci 
una dintre băncile mari, care ar putea să-i acorde să zicem un 
miliard, ia iniţiativa de a mobiliza mai multe bănci importante 
capabile să completeze suma de care acesta are nevoie. De 
exemplu: Chase Manhattan a adunat şaizeci şi cinci de bănci ca 
să strângă douăsprezece miliarde necesare grupului „Atlantique 
Richfield” ca să înghită un holding industrial şi financiar. Bank of 
America a adunat paisprezece miliarde în modul acesta pentru 
ca „Socal” să cumpere „Gulf Oil-ul”. 

Unchiul Ronald îmi vorbise deja despre aceste operaţiuni 
gigantice. Dar mă surprinse darul Alicei de a prezenta în puţine 
cuvinte speculaţii foarte complicate în realitate. Când o interesa 
o chestiune, îi plăcea să se documenteze. Imi amintii de 
eforturile pe care le făcea ca să aprofundeze tainele artelor 
decorative. Dar ceea ce îmi spunea acum mă zăpăcea de tot. 

— Tata se bagă într-o coaliţie financiară împotriva omului care 
l-a salvat dintr-o situaţie din care ar fi ieşit jupuit? 

Alice suspină. 

— Henri este foarte mulţumit că i s-au adresat lui. Un 
împrumut mare pe termen scurt aduce beneficii considerabile. 

Exclamai cu amărăciune. 

— Tata are un caracter murdar! 

Alice surâse jenată. 

— Este tatăl tău, Roy. 

— Cineva îmi spunea că în lumea afacerilor nu există 
prietenie! 

Alice schimbă subiectul. 

— Domnul Cummings a făcut cheltuieli mari pentru noi. El a 
pus la dispoziţia bancherilor şi a soțiilor lor un Boeing uriaş. 
Gratuit! Un gest princiar! 

Apoi Alice îşi strânse mâinile rugătoare. 

— Te rog să nu-i repeţi lui Henri ceea ce mi-ai spus. Nu-mi 
place când îmi face reproşuri. Te asigur că afacerea asta a 


179 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


provocat destulă răceală între noi doi. 

Un strigăt de bucurie In spatele meu mă făcu să întorc capul. 

— Roy! Ce plăcere să te văd aici, la Veneţia, în această 
ambianţă de vis! 

Mă întorsei şi o văzui pe doamna Wharton îmbrăcată într-o 
rochie presărată cu diamante. Purta o parură de rubine ce 
aparținuse împărătesei Iranului. Numeroasele sale „lifting-uri” nu 
reuşeau să-i ascundă vârsta, cu atât mai mult cu cât lumina 
reflectoarelor şi ale flash-urilor reporterilor îi scoteau în evidenţă 
cele mai mici defecte ale feţei. Mă privi entuziasmată. 

— Ce frumos eşti în seara asta! Smoking-ul alb îţi subliniază 
silueta de efeb! Şi cine este fata asta fermecătoare care te 
însoţeşte? 

— Lady Rita Darnley! răspunsei făţarnic. 

Doamna Wharton îi întinse mâna făcând să strălucească 
rubinele care îi împodobeau degetele subţiri. 

— Te felicit pentru cucerire! 

In timp ce doamna Wharton îi dădea înainte cu tot felul de 
nimicuri, eu mă gândeam la situaţia mea. Mă găseam într-o 
situaţie foarte proastă. Proastă şi falsă. Să-l susţin pe tata, care 
îşi trăda prietenul, pe unchiul meu? Pe unchiul meu care se purta 
cu mine de parcă i-aş fi fost fiu. Mă întrebam ce crede Rita 
despre mine. 

— Alice şi Henri se întorc mâine la New York, continuă doamna 
Wharton. Eu, însă, rămân la Veneţia până la sfârşitul lunii. 

Imi aruncă un surâs complice care părea că ascunde intimităţi 
suspecte. Imi venea să vomit. 

— Sper să te revăd, dragul meu Roy! Pe timpul şederii mele la 
Veneţia voi sta în palatul prinţesei Serracapricolo. Este cea mai 
bună prietenă a mea. Dă-mi numărul de telefon! Prinţesa dă 
aproape în fiecare seară câte un bal pentru prieteni. Va fi foarte 
fericită să te cunoască. Vino şi cu prietena ta, dacă îţi face 
plăcere! 

Un tânăr de vreo douăzeci de ani se apropie dezinvolt de noi. 
Smoking-ul său de mătase albă fusese croit de un mare croitor. 
Blond, foarte frumos, avea aerul unui sportiv de performanţă. 

„lată-l pe gigolo-ul doamnei Wharton!” mă gândii. Dar mă 
înşelasem, ceea ce aveam să descopăr mai târziu. Doamna 
Wharton făcu prezentările. Pe tânăr îl chema Jason Waring. 


180 


- VINTILĂ CORBUL - 


Prin uşa deschisă a unui salon ajungeau până la noi discuţiile 
gălăgioase ale jucătorilor care se strânseseră în jurul unei mese 
de „chemin de fer”. 

— Ador hazardul! exclamă Jason. Hai să riscăm câteva mii de 
dolari la masa verde! Sau preferaţi ruleta! 

Imi era ruşine să spun că nu cunosc nici unul din jocurile 
acestea. Tatăl meu îmi interzise categoric să joc cărţi. Am mers 
de vreo două-trei ori, pe furiş, la Monte Carlo, dar sentimentul de 
vinovăţie, care îmi apăsa conştiinţa, îmi tăia orice plăcere. Nu 
mai spun de privirile bănuitoare ale crupierilor, care se întrebau 
dacă nu sunt cumva minor. Din fericire păream mai în vârstă 
decât eram în realitate. Sau poate că îmi făceam iluzii? 

invitaţia lui Jason, care îmi era antipatic, mă făcu să mă 
gândesc la jucătorii profesionişti, de care sunt pline westernurile. 
Apoi numele său, „Waring”, mi se păru vag cunoscut. Nu sunt 
chiar un Othelo ros de infidelitatea Desdemonei, dar insistenţele 
lui Jason de a se face remarcat de către Rita îmi trezeau dorinţa 
să-i trântesc un pumn în botul ăla de urangutan. Omul cel mai 
blând devine un monstru când e călcat pe coadă. Aveam 
impresia că nici nu se sinchisea că eram şi eu pe acolo. 

Jason îşi repetă invitaţia. 

— Lady Darnley preferă să danseze! răspunsei oferindu-i Ritei 
braţul, care mă urmă spre ringul de dans amenajat pe puntea 
din spate. 

— AŞ fi vrut să-mi încerc norocul la „chemin de fer”! protestă 
Rita după ce ne îndepărtarăm. 

Părea că Jason o zăpăcise. 

— Prezenţa noastră nu trebuie să fie remarcată! ripostai cu 
demnitate şi cu un oarecare resentiment. 

Dansarăm un tango, apoi, ca s-o calmez, mă hotărâi să-i fac o 
concesie. 

— Hai să jucăm la ruletă! 

Rita acceptă repede propunerea. 

— De acord! Dansurile acestea de bătrâni mă plictisesc de 
moarte! 

Bănuiesc că perspectiva de a-l întâlni pe Jason o atrăgea mai 
mult decât ruleta. Ne îndreptam spre salonul de jocuri când 
auzirăm prin uşile deschise de la bar cearta gălăgioasă a două 
femei scoase din minţi. Ţipetele lor ascuţite acopereau orchestra 


181 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


şi şuierăturile focurilor de artificii. Stridenţa uneia din voci mi se 
păru cunoscută. 

— Montgomery şi Turner se ceartă pentru Sidney, peştele ăsta 
nenorocit care nu ştie altceva decât să cheltuiască banii celor 
două babe care îl admiră. 

— Turner nu este bătrână. Dacă a trecut de treizeci de ani. 

— In schimb Montgomery se apropie de centenar. 

Mă cuprinse o ruşine îngrozitoare. Aveam senzaţia că toată 
lumea urmăreşte cu interes şi curiozitate conflictul absurd dintre 
două femei care nu se jenau să ofere un spectacol în faţa unui 
public avid de scandaluri. 

— După această ciocnire cotele lui Sidney vor înregistra un 
salt spectaculos, zise un actor cu dispreţ. Ani de zile mi-am tocit 
coatele pe băncile de la American Film Institute ca să ajung să 
câştig pe lună ceea ce Sidney câştigă pentru o noapte de aşa zis 
amor! 

Rita se făcea că nu-l aude. Urmărea cu o admiraţie 
concentrată focurile de artificii. 

— Lumea este atât de murdară! exclamai cu amărăciune. Atât 
de murdară! 

Miliardele de stele căzătoare multicolore păreau o coadă 
strălucitoare de păun care acoperea o parte din orizont. Trei 
elicoptere zburau pe deasupra Veneţiei lăsând în urma lor trene 
luminoase care anunțau: „Patru iubiri”, „Patru iubiri”, „Patru 
iubiri”... 

Mama şi rivala sa încetară să se mai înfrunte. Câteva clipe mai 
târziu, mama, mândră precum Cleopatra după ce-l cucerise pe 
Cezar, ieşi pe punte la braţul lui Sidney ca să urmărească 
focurile de artificii. Era doar un pretext, deoarece furia încă o mai 
sufoca, pieptul i se zbătea iar din ochi îi ţâşneau numai flăcări. 
Bijuteriile îi scânteiau ca nişte stele căzătoare. 

Trecu pe lângă mine fără să mă observe. Dar Sidney, mai 
puţin nervos, deci mai lucid, mă remarcă şi îmi zâmbi ironic. Imi 
venea să-i ard o labă acestui individ care o făcea pe mama să 
sufere, dar nu vroiam să dau proporţii scandalului. 

Focurile de artificii desenau arabescuri multicolore care 
aruncau culori bizare pe feţele spectatorilor. Nuanţele acestor 
culori se schimbau ca pielea cameleonilor. 

Seara aceea a fost îngrozitoare pentru mine. Rita dădu dovadă 


182 


- VINTILĂ CORBUL - 


de un tact demn de caracterul său drept şi bun. 

— Cred că am putea pleca, zise Rita. E o serală monotonă! 
Ratată! 

Nu făcu nicio aluzie la ceea ce spusese Alice despre 
combinaţiile financiare murdare ale tatei, nici la amantul mamei. 
O barcă cu motor, care făcea legătura dintre yacht şi Piazzetta 
San Marco, ne duse pe chei. 

Ca să mă destind puţin, o rugai pe Rita să mergem pe jos 
până la palat. Fu de acord şi păstră tăcere ca să nu-mi tulbure 
firul gândurilor. Paşi ne urmăreau de aproape. Erau ai celor doi 
oameni care ne însoțeau pretutindeni. 

Pe zidul unei case vechi văzui un afiş cu faţa surâzătoare a 
Karinei, care anunţa un concert la Milano, la o dată deja 
depăşită. Fotografia părea retuşată deoarece Karina pe care o 
cunoscusem avea ochii încercănaţi, colţurile buzelor căzute, 
obrajii palizi după ce se demachia. Cred că a fost singura care m- 
a înţeles. Dar o uitai repede deoarece scena cu mama la braţul 
lui Sidney mă obseda. 


Ajunserăm la palat în acelaşi timp cu Robbie, care revenea 
dintr-o escapadă. Rita, văzându-şi fratele, îi spuse ce auzise de la 
Alice în legătură cu grupul de bancheri care îşi propuneau să-l 
susţină pe Cummings şi îi acordaseră deja împrumuturi pe 
termen scurt. 

Nervii lui Robbie erau întinşi ca o coardă. 

— Trebuie să-l avertizăm pe Ronald în legătură cu ceea ce se 
urzeşte în spatele lui. 

Dar, ca şi soră-sa, nu făcu nicio observaţie în legătură cu 
comportarea puţin glorioasă a tatei. Sunt sigur că nu-mi reproşa 
trădarea tatei, chiar dacă îl condamna pentru că se aliase cu 
duşmanii lui Ronald. 

Rita, aşezată într-un fotoliu, se uita distrată la o emisiune TV a 
serialului „Dallas”, ale cărui peripeții idioate începeau să mă 
scoată din sărite. La început îmi plăcea foarte mult serialul 
acesta. Cât de schimbătoare este firea omului! 

Robbie, nerăbdător, sună Casa Sunderland din New York, care 
funcţiona douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi ceru 
legătura urgentă cu tatăl său. In timpul acesta majordomul ne 
servi cu băuturi răcoritoare apoi, se întoarse spre mine şi zise: 


183 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Domnule Roy, în timpul absenței dumneavoastră aţi fost 
chemat de câteva ori la telefon din Statele Unite de către 
domnişoara Karina. Tânăra părea foarte agitată. 

— Chemaţi-o la telefon, vă rog! 

— Imi pare rău, domnule, dar n-a lăsat niciun număr... 

La puţin timp după aceea Robbie obţinu legătura cu tatăl său 
care era la bordul avionului ce-l ducea de la New York la Paris. 
Ştirile primite de la fiul său nu-l tulburară. Izbucni în râs. 

— Sunt deja informat cu privire la manevrele lui Cummings şi 
ale complicilor săi şi am luat măsuri ca să-i reduc la tăcere pe 
adversarii mei. Aşa că nu-ţi mai face griji. Afacerile de la Hong 
Kong au fost aranjate după dorinţa mea. Am lichidat totul. De 
asemenea am restructurat vechiul grup al lui Berman. Am 
vândut o parte din aceste întreprinderi. Am închis câteva fabrici 
care înregistrau pierderi şi am redus personalul societăţilor pe 
care m-am hotărât să le păstrez. Sunt soluţii drastice dar 
necesare pentru creşterea lichidităţilor mele şi pregătirea marii 
lovituri. Apoi am adoptat o metodă nouă care i-a găsit 
nepregătiţi pe rivalii mei. Am vrut să profit de efectul surpriză, să 
nu le dau timp să-şi organizeze apărarea. Ei nu se gândeau 
decât la atac. Aşa că am jucat toate cărţile. Am început 
aruncând pe piaţă pachete de acţiuni Cummings. Vânzări masive 
asociate cu o campanie violentă de presă. Am semănat panica 
printre cei care deţineau acţiuni Cummings, care acum caută să 
scape de aceste titluri. Ca să-mi măresc avantajele, am aruncat 
pe piaţă, fără asigurare, tot mai multe acţiuni. Bineînţeles că am 
folosit serviciile unor intermediari. 

— Să vinzi fără asigurare? exclamă Robbie. Este un joc 
periculos! Foarte periculos! Niciodată nu poţi să excluzi riscul 
unui corner! 

— Deocamdată nu pare probabil. lar Bursa a reacţionat. 
Acţiunile lui Cummings au pierdut în douăzeci şi patru de ore 
35% din valoarea lor. Afaceriştii de la bursă, care merg pe 
devalorizarea acţiunilor, au simţit mirosul de sânge şi s-au 
aruncat în atac. Atraşi de noua pradă, se pregătesc să profite de 
această şansă nesperată. Lupii se sfâşie între ei. David 
Cummings este un om terminat! In acelaşi timp, fără să vreau, 
am semănat haosul la bursă! Posesorii de titluri şi de depozite se 
înghesuie deja la ghişeele băncilor. Acum te las. Mai am şi alte 


184 


- VINTILĂ CORBUL - 


lucruri de comunicat! La revedere! Am să te mai sun! 

In timpul acestei discuţii la telefon cu amplificatoare numele 
tatei nu fu niciodată menţionat, ca şi cum nici n-ar fi existat. Imi 
era ruşine de el. 

Episodul „Dallas” se termină şi acum se transmitea jurnalul. 
Veşnicele informaţii de politică internă şi externă. Atenţia 
noastră fu atrasă de numele lui Ronald Sunderland pronunţat de 
crainic în legătură cu o grevă la o fabrică de mobilă din Milano, 
care făcuse parte din grupul Berman lichidat recent de 
cumpărătorul acestui grup. Apoi văzurăm cozi de şomeri aliniaţi 
în faţa birourilor de plasare şi auzirăm comentariile unui şef 
sindicalist: „Numărul muncitorilor aruncaţi în stradă de Ronald 
Sunderland creşte cu fiecare oră. Pentru a obţine beneficiile de 
care are nevoie omul acesta se poartă mai rău decât rechinii 
feroci care infestează în prezent lumea tronală”. Apoi cronicarul 
bursei anunţă căderea fulgerătoare a acţiunilor Cummings la 
Wall Street. „Se pare că efectul Ronald Sunderland îşi arată 
roadele. Politica sa financiară creează o panică generală. Presa 
de seară subliniază că şi cei mai duri afacerişti de la Wall Street 
par nişte novici pe lângă acest personaj. Pentru a distruge grupul 
Cummings şi a înghiţi „Petrolex-ul” el nu se dă înapoi de la niciun 
mijloc, oricât de brutal ar fi, ori cât de reprobabil. Bursele 
europene suferă repercusiunile dezordinii de la New York. 
Această explozie atomică în lumea marii finanţe va avea urmări 
în viitorul apropiat, cu atât mai mult cu cât Ronald Sunderland 
schimbă cu o şiretenie incredibilă toate regulile jocului”. Apoi 
televiziunea prezentă buletinul meteorologic. 

Robbie opri televizorul şi exclamă radios: 

— Am spus totdeauna că Ronald este un geniu al marii 
finanţe! 

Avui dintr-odată senzaţia că îl cuprinsese un grăunte de 
nebunie: ochii îi străluceau, muşchii obrajilor i se contractau, 
pumnii i se strângeau, atitudinea sa reflecta triumful. lar Rita îşi 
bea calmă Coca-Cola. 

Mă gândeam la tata şi la Alice şi încercam să-mi imaginez 
reacţiile lor după întorsătura evenimentelor care le complicau 
viaţa... 


A 


A doua zi de dimineaţă îmi luam micul dejun când sună 


185 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


telefonul. Ridicai receptorul şi abia recunoscui la celălalt capăt al 
firului vocea mamei plină de emoție şi disperare. 

— Roy, vino imediat aici! Vreau să te văd! Să-ţi vorbesc! Vino 
repede! 

Mama plângea cu sughiţuri. Alarmat de strigătul ei neliniştit, 
mă îmbrăcai în grabă. Când să ies din palat, unul din garda lui 
Sunderland o porni după mine. 

— Vreau să fiu singur! îi zisei iritat. 

— Nu-mi faceţi sarcina dificilă, domnule! Am ordin să vă apăr 
chiar dacă nu vreţi! Răpirea domului Red... 

— Dar eu nu sunt un Sunderland! 

— Sunteţi oaspetele patronului meu! 

Ridicai din umeri înțelegând că orice împotrivire ar fi fost 
inutilă. In mai puţin de un sfert de oră eram la hotelul Danieli. 
Insoţitorul meu se instală în hol. O găsii pe mama în salonul 
apartamentului său, în halat de casă, nepieptănată, fără machiaj. 
Părea îmbătrânită cu douăzeci de ani. N-o mai recunoşteam. 
Lacrimile îi curgeau pe obrajii ofiliţi de suferinţă. 

— M-a părăsit Sidney! ţipă cu o voce tragică. Astă noapte, pe 
când dormeam, şi-a făcut bagajele fără să-şi uite bijuteriile, şi 
mi-a luat şi o parte din ale mele, apoi a fugit ca un hoţ. Probabil 
că mi-a pus un somnifer puternic în paharul de lapte, pe care îl 
beau în fiecare seară înainte de culcare, deoarece n-am auzit 
nimic. 

Mă simţeam pierdut. Ce aş fi putut să fac în faţa acestui necaz 
căruia ea îi dădea proporţiile unui dezastru. Că îi părea rău după 
Sidney, asta puteam să înţeleg. Am citit destule romane încât 
mă obişnuisem să mă identific cu personajele care îmi defilau în 
imaginaţie. Bănuiesc că se ataşase de el, că îl iubea cu pasiune, 
deoarece de multă vreme nu mai avusese bucuria să-şi 
îmbrăţişeze propriul copil, acum adolescent. Sidney putea să-i ţie 
loc şi de amant, şi de fiu. 

Căutam febril argumente ca s-o consolez. 

— Lisbeth, prietenul tău Sidney nu este singura fiinţă tânără şi 
frumoasă de pe pământ. lartă-mi brutalitatea, dar tu ai putea să 
cumperi, sute ca el! 

Mă privi exasperată. 

— Ce ştii tu despre dragoste, la vârsta ta?! Pentru voi, tinerii, 
totul se reduce la pat! Pentru voi doar sexul contează! Eu îl 


186 


- VINTILĂ CORBUL - 


iubesc pe Sidney! Un sentiment pe care tu nu poţi să-l înţelegi! 

Zâmbii cu indulgență. 

— Ascultă, Lisbeth, la ora asta zeci de tineri caută un post de 
figurant pe platoul de filmare al celor „Patru iubiri”! Hai să-i 
vedem! O să poţi să-ţi alegi! 

— Tu îmi propui asta? 

— De ce nu? De ce femeile de o anumită vârstă n-ar avea 
dreptul să se îndrăgostească de prietenii propriilor lor copii? Să 
le desăvârşească educaţia sentimentală? 

Ca să-i fac plăcere îi cântai ditirambii doamnei Wharton. Mama 
zâmbi printre lacrimi. 

— Niciodată n-am să mai găsesc un al doilea Sidney! 

li luai mina şi o mângâiai cu afecţiune. 

___— Lisbeth, am senzaţia stranie că eu sunt tatăl şi tu fiica mea! 
Iti dau sfaturi ca şi cum ai fi micuța mea fetiţă adorată!... Hai, nu 
mai plânge, Lisbeth! Un om care se vinde celui care oferă mai 
mult nu e decât o marionetă. Este ca un obiect din casă, ca o... 
să zicem... ca o oală de noapte!... Intr-o zi va veni Sidney să-ţi 
ceară iertare! Deoarece tinereţea este o marfă perisabilă! 

Mama suspină. 

— Vorbeşti un matur! 

— Sunt deja matur! Trăind departe de tine m-am maturizat 
înainte de vreme! 

Speram s-o conving pe mama. Dintr-odată făcu un efort care, 
se pare, o costă scump. 

— Nu! Sidney nu poate fi înlocuit! Sidney este Sidney! 

— Atunci ce să facem? S-o luăm de ia început! 

Îmi luă mâna între ale sale. 

— Du-te ia Sidney! Şi încearcă să-l aduci înapoi! Te rog, Roy! 
Te implor! Tu ai şti ce să-i spui! Vârsta vă apropie! O să găsiţi un 
limbaj comun!... 

— Dar el nu mă poate suferi!... Apoi, unde să-l găsesc?... 
Veneţia e mare!... 

— La Turner, târfa asta l-a cumpărat! l-a plătit, probabil, mai 
mult decât mine! 

Cu greu avu curajul să recunoască: 

— Boarfa asta e mai tânără decât mine... 

— Cred că tinereţea partenerelor este ultimul argument care 
ar putea să-l influenţeze pe Sidney! 


187 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Scena ar fi fost, într-adevăr, ridicolă: fiul implorând pe 
amantul mamei sale să se întoarcă în alcovul acesteia. 

Cu mâna tremurândă scrise o adresă pe o foaie din agendă, 
smulse foaia şi mi-o dădu. 

— Aici îl găseşti. De multă vreme javra îşi pusese ochii pe el. 

Apoi adăugă pe un ton hotărât care mă îngheaţă: 

— Dacă Sidney nu se întoarce, mă omor! 

Argumentul nu admitea replică. Chiar dacă nu luam de bun ce 
spunea, nu puteam să nu ţin seama de riscuri. Cunoşteam 
caracterul capricios al mamei mele. Innebunită de o dragoste 
călcată în picioare, era în stare de orice. i 

Băgai în buzunar hârtiuţa, o îmbrăţişai şi ieşii. Incă un idol 
care se sfărâma în faţa ochilor mei. Mama, pe care o idolatrizam 
altădată, nu era decât o femeie ca toate femeile. Este îngrozitor 
să-ţi pierzi visele, iluziile. Trecerea anilor nu face decât să 
grăbească această-operă distrugătoare... 


Eram atât de dezorientat încât nu ştiam cum să procedez. 
Apoi îmi amintii de Alice. Ea ar fi putut să-mi dea un sfat. 
Eventual să vorbească cu Lisbeth şi s-o calmeze. La nevoie s-ar 
putea ocupa ea de Sidney. Oricum ar şti să se descurce mai bine 
decât mine. 

li telefonai la hotel, Alice îmi dăduse numărul unde putea fi 
găsită, dar, spre dezamăgirea mea, recepţionerul mă informă că 
încă de dimineaţă domnul şi doamna Courtenay plecaseră în 
grabă din Veneţia. Dezastrul de la Wall Street explica plecarea 
lor intempestivă. Apoi îmi amintii de bunica din partea mamei, 
ducesa de Northland, dar severitatea şi intransigenţa acesteia o 
făceau incapabilă să-şi înţeleagă fiica. Aşa că nu îndrăznii să-i 
vorbesc de Sidney. 

Nu-mi rămânea decât să cer părerea Ritei şi a lui Robbie. Era 
penibil, dar trebuia să le dezvălui halul de umilinţă în care se afla 
mama. Epuizasem toate celelalte posibilităţi. 

Pe verii mei i-am găsit în salonul „Andreea”, ale cărui ferestre 
înalte cu vitralii colorate dau spre Canale Grande. Aşezaţi în 
două fotolii, răsfoiau ziarele şi revistele îngrămădite pe o măsuţă 
joasă, lângă ci. Mă întâmpinară cu strigăte de bucurie. 

— Citeşte presa! exclamă Robbie. Articolele despre Ronald 
apar pe prima pagină! E fantastic! 


188 


- VINTILĂ CORBUL - 


Mă lăsai pe o canapea şi răsfoii câteva cotidiene. Parcursei 
titlurile care comentau isprăvile unchiului meu. Epitetele curgeau 
în jurul numelui său. Geniu financiar, afacerist nemilos, rechin — 
o imagine foarte mult folosită — renovator al jocurilor de bursă, 
titan al unei societăţi multinaționale de proporţii gigantice, 
combinator viclean, om al viitorului... Am găsit în cărţuliile 
dedicate ştiinţelor economici calificativul „cavaler alb”, 
financiarul fără teamă şi prihană care ia apărarea întreprinderilor 
în situaţii dificile, ca şi termenul de „cavaler negru”, afaceristul 
crud, piratul modern, care se aruncă asupra prăzii — 
întreprinderi sufocate sau uriaşi aparent intangibili — ca nişte 
hoit ari asupra stârvurilor. 

Unchiul meu apărea mai degrabă un „cavaler negru” avid de 
putere şi de bani. Il vedeam, fără să vreau, într-o lumină prea 
puţin măgulitoare. Valorile pe care le preţuiam în copilărie 
căpătau treptat caracter negativ. Această schimbare mă umplea 
de amărăciune, mă scârbea. Toţi eroii mei, sau aproape toţi, se 
devalorizau ca acţiunile lui David Cummings. Faptul că unchiul 
meu prea puţin se sinchisea de scrupule era un trist adevăr. 
Poate că aşa e făcută lumea. Escrocii, ipocriţii, perfizii, profitorii 
care îşi vând prietenii şi foştii aliaţi fără să stea pe gânduri, dacă 
asta aduce bani, trebuie în mod fatal să-i învingă pe nenorociţii 
mai slab pregătiţi pentru această luptă inegală. 

Dar problemele unchiului meu mă chinuiau mai puţin decât 
suferinţele mamei. Mă înarmai cu tot curajul de care eram în 
stare şi îmi vărsai tot năduful. 

Robbie şi Rita mă ascultau cu atenţie şi simpatie. Disperarea 
Lisbethei nu-i impresiona prea mult. Cunoşteau viaţa ei 
sentimentală, pare era mană cerească pentru revistele de 
scandal. Robbie zise foarte serios: 

— Nu cred că Sidney a făcut o afacere bună. A trecut de la 
Scylla la Charibda. Ca să înţelegi pe ce mâini a căzut, o să-ţi 
povestesc o ispravă a Samanthei Turner, rivala mamei tale. Ea 
are o casă de mode care, în realitate, nu e decât un paravan 
pentru o reţea de „call-giris” şi „call-boys”. Paralel, conduce un 
atelier fotografic foarte în vogă. Fetele ei furnizează ilustrațiile 
pentru cele mai sofisticate reviste de mode. Uneori protejatele ei 
atrag atenţia câte unui producător care vrea să-şi înnoiască 
grajdurile de starlette. Mai dispune şi de o colecţie de tineri care 


189 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


fac aceleaşi servicii. 

Robbie se opri puţin, apoi adăugă posomorit: 

— Aveam un prieten dăruit trup şi suflet Samanthei. Un băiat 
foarte frumos! Samantha îi promisese că-l ajută să intre în lumea 
filmului. Aşteptând acest moment Samantha se folosea şi abuza 
de el. Dar într-o zi, sătulă de el şi de dragostea lui, îi dădu cu 
piciorul, ca unei cârpe murdare. Prietenul meu s-a sinucis. 
Tragedia nu făcu decât să crească faima acestei femei. | se 
spune „Mâncătoarea de bărbaţi”... 

— Atunci ce mă sfătuiţi? 

— Să te duci la Turner, să-l cauţi pe Sidney şi să-i ceri o 
explicaţie, zise Robbie. 

— Crezi că am vreo şansă de reuşită? Tipul ăsta m-a detestat 
totdeauna. 

— E o încercare. N-ai nimic de pierdut. 

Lisbeth mă însărcinase cu o misiune extrem de neplăcută. Să 
intru în casa unei duşmance victorioase şi să-i smulg prada. Să 
mă afund ca Tarzan în junglă în căutarea unei tigroaice care-i 
furase prada altei tigroaice. 

Mă gândii să-i telefonez Samanthei apoi îmi zisei că trebuie să 
joc cu toate cărţile, sa profit de efectul surpriză, ca unchiul 
Ronald. 

La intrarea în hotelul Samanthei un portar îmbrăcat într-un 
costum venețian din secolul XVIII, perucă, tricorn şi celelalte, îmi 
spuse pe un ton grav că doamna Turner este plecată de câteva 
ore cu echipa sa de modele şi de fotografi. O bancnotă de zece 
dolari îl îmblânzi şi pe un ton misterios mă informă că doamna 
Turner lucrează în Piaţa Leilor de lângă biserica San Marco. 
Urmat de departe de însoţitorul meu, alergai spre locul indicat, 
dar nu putui înainta din cauza unei bariere de gură-cască ce 
priveau cu curiozitate la cei patru fotografi care luau instantanee 
fetelor şi băieţilor angajaţi să prezinte toaletele şi costumele 
ultimului strigăt al modei. Samantha indica poziţiile modelelor. 
Trebuie să recunosc că era o artistă în acest domeniu. Atitudinile 
îndrăzneţe şi extravagante combinate cu o senzualitate 
debordantă, atingeau culmile artei. Echipa mai cuprindea o 
armată de croitori, de garderobiere, de machieze, de tehnicieni. 
Fetele, toate elegante, păreau mai naturale decât băieţii care 
arborau surâsuri prefăcute şi care se simțeau stânjeniţi, în ciuda 


190 


- VINTILĂ CORBUL - 


aerului degajat pe care-l afectau. Printre ei îl descoperii şi pe 
Sidney, dar îmi fu cu neputinţă să mă apropii de el. Indivizi cu 
mutre sinistre îi împiedicau pe intruşi să deranjeze echipa în 
plină activitate. 

Privirile mele se îndreptară spre Samantha Turner. Trebuie să- 
ţi cunoşti bine inamicul înainte de a-l ataca. Era uşor s-o identifici 
datorită comportării sale autoritare, cuvintelor sale aspre şi 
tăioase, ochilor săi poruncitori. Era, fără nicio îndoială, o femeie 
cu cap, care nu-şi lăsa niciodată prada. Mama găsise în ea o 
rivală dură, cu atuuri puternice. 

Aş fi pariat că Samantha îi făcuse multe promisiuni lui Sidney. 
Acesta mă zări, dar întoarse capul ostentativ. Din atitudinea sa 
înţelesei că n-aveam nicio şansă să-l conving să se întoarcă. 
Lisbeth pierduse partida. 

Dar un Courtenay nu dă niciodată bir cu fugiţii. Nu-mi 
rămânea decât să mă adresez direct Samanthei. Imi pusei în joc 
toate talentele diplomatice ca să ajung la scopul pe care-l 
urmăream. Nu se punea, însă, problema s-o acostez pe stradă, în 
mijlocul echipei. Trebuia să găsesc un moment potrivit. 

Am urmărit de departe echipa. Am mâncat lângă ei, la acelaşi 
restaurant. La ora patru după amiază activitatea încetă şi 
Samantha se îndreptă cu colaboratorii săi spre hotel. Era urmată 
de aproape de o fată ştearsă, cu faţa colţuroasă, posomorâtă, 
urâţită de nişte lentile enorme de mioapă, îmbrăcată fără nimic 
ieşit din comun şi care, aparent, juca rolul de secretară. Mă 
tineam după Samantha căutând o soluţie care să-mi permită să 
mă apropii de ea şi să încep o discuţie. Dar degeaba. Samantha, 
foarte preocupată, se oprea din loc în loc şi dădea dispoziţii 
secretarei sale, care le nota într-o agendă. Sosite la hotel, 
dispărură în interiorul acestuia fără ca eu să găsesc o ocazie ca 
să le pot acosta. 

De data aceasta mă adresai direct recepţionerului. Un bacşiş 
de douăzeci de dolari îl făcu blând ca un miel. Imi făcu un semn 
cu ochiul, mă rugă să aştept o clipă şi vorbi l-a telefon. Gândul la 
o întrevedere cu Samantha mă îngrozea căci, cu toată 
frumuseţea sa artificială, mie mi se părea o Gorgonă. 

Recepţionerul se întoarse spre mine: 

— Doamna Turner vă primeşte! Groomul vă va duce la ea. 

Am tras aer în piept. Aveam senzaţia că sunt un toreador ce 


191 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


se pregăteşte să înfrunte taurul pe arena cu nisip fin. Condus de 
un adolescent îmbrăcat în roşu pătrunsei într-un salonaş baroc. 
Un birou plasat la intrare strica armonia interiorului. 

Secretara mi se adresă pe un ton aspru. 

— Vreţi să vorbiţi cu doamna Turner, dar ea este foarte 
ocupată. Aş putea eu să-i transmit mesajul dumneavoastră. 

— Este o chestiune personală. 

Mă privi cu ironie. 

— Toţi veniţi cu acelaşi pretext. 

Se ridică, deschise uşa unui salon şi mă invită să intru. 
Samantha, care studia fotografiile, îşi întrerupse activitatea şi cu 
o privire de expertă mă examină din cap până în picioare, abia 
răspunzând la salutul meu. 

— Aţi mai lucrat ca model până acum? mă întrebă pe un ton 
rece, profesional, dezminţit de o umbră de interes care făcu să-i 
lucească ochii cu gene lungi, întoarse. 

— Altceva mă aduce la dumneavoastră. Aş vrea să vă vorbesc 
de Sidney. 

Samantha surâse vag intrigată. 

— Este prietenul tău? Este un băiat fermecător. Apariţia 
nudului său în „Playmale” a fost primită favorabil de un mare 
număr de cititoare. Şi tu ai putea avea mare succes dacă ţi-aş 
folosi fotografia pe afişele care prezintă, ultimele creaţii ale lui 
Cardin şi Boss. 

Tuşii nu atât ca să-mi limpezesc vocea, cât să-mi înving 
timiditatea. 

— Dar să vorbim de Sidney... 

— Lasă-l pe Sidney. Să vorbim de tine! 

— O să devină un call-boy? 

— Poate, dacă vrea. Eu nu-i cumpăr decât fotografiile, în 
exclusivitate. Eu însă mă ocup de puicuţe şi de viitorul lor. 

— Dar Sidney? 

— Băiatul ăsta mă roagă de multă vreme să-l angajez în 
echipa mea. Vrea să fie actor de cinema. In ciuda eforturilor pe 
care le face, este destul de slab. 

Aprecierile dubioase ale Samanthei îmi amintiră de accentele 
de disperare ale mamei mele care vede în el a opta minune a 
lumii. 

Mă lansai curajos în atac. 


192 


- VINTILĂ CORBUL - 


— N-aţi putea renunţa la acest tânăr? 

— Vrei să-i iei locul? Este loc destul pentru amândoi, ca şi 
pentru alţi candidaţi! Dar de unde interesul acesta pentru 
Sidney? 

Imi aruncă o privire bănuitoare. 

— Te place atât de mult? Te pomeneşti că eşti pederast? Nu 
pari. 

Suspinai. 

— Am alte motive foarte puternice! 

— AŞ putea să-i dau papucii în orice clipă. El are nevoie de 
mine, nu eu de el. Dar n-aş vrea să-i fac plăcere bătrânei 
zgripţuroaice Lisbeth Montgomery! 

Imi căzuse faţa. 

— Bătrâna zgripţuroaică este mama mea. 

Samantha căzu pe gânduri, apoi izbucni în râs: 

— Şi tu intervii pentru peştele ei? Crede-mă, tinere, eşti cel 
mai extraordinar tip pe care l-am cunoscut vreodată!. 

— Sunt gata să, vă despăgubesc generos pentru Sidney... 

Râsul ei spart mă enerva. 

— Şi cât eşti dispus să plăteşti? 

— Dumneavoastră fixaţi suma! 

Pe faţa ei apăru un surâs ironic. 

— Ştiu că ea are mulţi bani. Şi eu sunt o femeie bogată. Nu 
mă interesează banii Lisbethei Montgomery. Il păstrez pe 
Sidney... În schimb pentru tine aş putea să fac ceva... 

Simţeam că misiunea mea a eşuat. Trebuia să schimb tactica. 
Cel puţin să-mi salvez obrazul. 

— Imi pare rău, doamnă Turner, dar nu mă interesează 
propunerile dumneavoastră. Nu visez să devin nici actor de 
cinema, nici manechin, nici să mă las cumpărat de femei bătrâne 
care vor să-şi păstreze iluzia tinereţii. 

Mă purtam bădărăneşte dar simţeam o mare satisfacţie 
fiindcă îi răneam mândria. Cred că am fost primul interlocutor 
tânăr în stare să-i spună în faţă un adevăr atât de crud. Dacă 
privirea ei ar fi putut să mă prefacă în stană de piatră, ar fi făcut- 
O. 

Mă înclinai în faţa ei şi ieşii. 


Încerc să şterg din memoria mea discuţia pe care am avut-o 


193 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


peste o jumătate de oră cu mama la hotelul Danieli. Era mai mult 
un monolog — al meu — punctat de suspinele şi gemetele 
Lisbethei căzută în prăpastia disperării. Ştiam că avea o fire 
pasionată, că îl adora pe Sidney şi că la şocul psihic se adăuga 
rana, greu de vindecat, a amorului propriu. Şi nici nu puteam 
face nimic ca s-o liniştesc. „Doar adulţii pot să dea proporţii 
catastrofale unor asemenea incidente” gândii întristat. li 
propusei mamei să rămân seara la ea ca s-o distrez şi să încerc 
să-i schimb gândurile, dar îmi răspunse că preferă să rămână 
singură cu durerea sa. O îmbrăţişai şi mă retrasei tulburat. 

Când mă întorsei mi se spuse că mă căutase iarăşi Karina la 
telefon din Statele Unite. Majordomul adăugă cu un aer 
îngrijorat: 

— Imi permit să vă atrag atenţia că domnişoara Karina părea 
foarte deprimată. 

Nu eram îndrăgostit de fata asta. Dar observaţia 
majordomului mă întristă. Incercam faţa de ea un sentiment de 
tandreţe care nu excludea o nuanţă de milă. Mă impresiona 
singurătatea ei. În mijlocul orchestrei sale era mai solitară decât 
un pelerin pierdut în plin deşert. 

Mă adresai lui Robbie: 

— Centrala voastră telefonică din New York n-ar putea să 
localizeze postul de la care mă cheamă dacă, din întâmplare, 
lipsesc iarăşi? 

— Le-am cerut s-o facă. Cred că este posibil. 

Deodată un zgomot de geamuri sparte se auzi de jos. 

— Cred că cineva a aruncat cu piatra în faţadă! exclamă 
majordomul. 

Pe coridor răsunară paşi grăbiţi. Se auzi un semnal de alarmă, 
dar fu repede oprit. Apăru Benton, şeful gărzii, cu un pistol în 
mână, pe care, însă, îl băgă repede în teacă. 

— Nu-i nimic grav, domnule Robbie! Nişte derbedei au aruncat 
cu pietre de pavaj în ferestre. Apoi au fugit cu o barcă cu motor. 
O agresiune inexplicabilă! Doar dacă... 

— Doar dacă... ce? 

— Nu se pregăteşte ceva... 

A doua zi dimineaţă furăm treziţi de strigătele unei mulţimi 
adunate în faţa palatului. Ne uitarăm pe fereastră şi văzurăm 
sute de indivizi îngrămădiţi în bărci care agitau diverse pancarte 


194 


- VINTILĂ CORBUL - 


pe care erau înscrise cuvinte ostile la adresa unchiului Ronald. 
Pe una din pancarte se citea denumirea fabricii de mobilă din 
Trevise, închisă după lichidarea grupului Berman. Muncitorii 
şomeri îşi manifestau furia. După două ore gloata se împrăştie. 

Dar în noaptea următoare s-au tras focuri de armă asupra 
palatului. La ordinele lui Robbie, de acord cu Benton, gărzile 
noastre nu ripostară. Nu era de conceput o încăierare pe 
teritoriul italian între şomerii italieni şi oamenii noştri înarmaţi. 
Poliţia făcu o anchetă care nu duse la nimic. Trăiam ca într-un 
castel asediat. 

A fost informat unchiul Ronald care ne ordonă să ne întoarcem 
imediat la New York. La întoarcere avionul nostru trebuia să 
aterizeze la Zurich ca să-l ia pe Lester Ross, încă un avocat şi doi 
bancheri elveţieni. 

După miezul nopţii părăsirăm pe furiş palatul printr-o uşă 
ascunsă care dădea într-o străduţă laterală. Ne era teamă să nu 
fim atacați pe drum de brigăzile roşii, dar temerile noastre nu se 
adeveriră. Boeingul nostru îşi luă zborul fără incidente. 

— lată sfârşitul unui sejur agitat! exclamă Robbie 
contemplând prin hublou ghirlandele de lumini care păreau că 
ornează pământul. 

Eram cufundat în gândurile mele. Mă rodeau remuşcările. O 
abandonam pe Lisbeth. Speram să găsească un nou Sidney care 
s-o consoleze, s-o facă fericită. Chiar şi o fericire artificială este 
mai bună decât vidul singurătăţii. 

Imi amintii şi de Karina. La New York îmi va fi mai uşor să iau 
legătura cu ea. In America era celebră ca David Bowie, ca 
Michael Jackson, ca Prince, ca Madonna. Biata Karina! Nefericită 
cu toate succesele şi milioanele sale! Când va ajunge la fericirea 
care tot fuge de ea?... 

In noaptea aceea Lester Boss şi cei trei tovarăşi ai săi se 
îmbarcară în avion la Zurich. Costumele închise la culoare, 
cravatele sobre, pălăriile negre, indispensabilele umbrele le 
dădeau aerul tipic al oamenilor de afaceri sau ai legii. 

Am admirat totdeauna abilitatea lui Ross în relaţiile sale cu 
ziariştii. li păcălea cu şiretenie. Mă uitam cum se strecura printre 
ei fără să fie observat. Se adapta ca un cameleon, se identifica 
cu peisajul, cu mediul. Apărea ca un burghez elveţian bogat, 
care nu avea nimic de a face cu şeful serviciilor secrete ale 


195 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


unchiului Ronald. Deghizarea sa perfectă nu se datora perucilor, 
nici unor bărbi sau mustăţi false, nici machiajului. Expresia feţei, 
costumul, îl făceau să treacă neobservat în mijlocul mulţimii. 

Boeingul, după ce îşi făcu plinul, îşi continuă zborul. 

Robbie îi invită pe noii pasageri la un supeu somptuos. Ross se 
mulţumi cu o omletă, un „steak” dublu şi trei sticle de bere. 
Gusturile sale culinare simple, ar fi putut, eventual, să-l trădeze. 
Accesul său în mediile în care se învârtea se datora în parte şi 
cunoaşterii perfecte a numeroase limbi străine. Deşi era 
american get-beget, în Franţa îl considerau francez, în Anglia — 
englez, în Olanda — olandez, în Arabia — arab. Unchiul meu îi 
dădea un salariu fabulos pe care, de altfel, îl merita. 

Robbie povesti ce necazuri am avut la Veneţia din cauza 
muncitorilor care îşi pierduseră slujbele. 

— Această manifestaţie, care ne priveşte direct, este o nouă 
experienţă pentru mine. 

Avocatul, un anume Karl Brunner din Zurich îşi ridică îngrijorat 
capul. 

— Inevitabil, între lumea financiară şi lumea industrială este 
un conflict iminent, spuse el. Masa bănească — eurodolari, 
petrodolari şi alte monede vagabonde — care au invadat piaţa 
mondială, caută mijloacele cele mai rapide de fructificare. Ele 
impun industriei noi reguli, care dezechilibrează mersul 
producţiei, deoarece cer intensificarea eforturilor. lar 
perspectivele superproducţiei aduc tot cortegiul de nenorociri: 
inflaţie, speculaţii deşănţate, fuga capitalului, şomaj, panică la 
bursă, falimente, deprecierea titlurilor de valoare, balanţe de 
conturi deficitare, pauperizare generală... 

Precizările dumneavoastră sunt prea sumbre, zise Felix 
Ebneter, un bancher rotofei cu obraji roşii şi netezi ca de copil. 
Marea finanţă a creat multinaţionalele, organizaţii economice şi 
industriale gigantice care răspund nevoilor lumii moderne în 
plină dezvoltare. Ele şterg frontierele, contribuie la 
internaţionalizarea producției, la bogăţia națiunilor, la 
diversificarea produselor, răspund la nevoile de consum din ce în 
ce mai exigente ale unei societăţi într-o rapidă transformare. 

— Uitaţi importanța tehnologiei, a cărei dezvoltare 
extraordinară, la care asistăm în prezent, ar fi imposibilă fără 
contribuţia „big-business-ului” interveni al doilea bancher tot 


196 


- VINTILĂ CORBUL - 


îngurgitând cantităţi industriale de icre negre. 

Vorbăria lor interminabilă continua, întreruptă doar de 
mestecatul delicateselor rafinate. Asta mă deprima. 

Ross aştepta momentul propice. Întrucât unchiul Ronald îi 
recomandase să-l introducă în taine pe Robbie, moştenitorul 
desemnat al Coroanei, şeful umbrelor îl ţinea la curent cu tot ce 
era mai important în culisele afacerilor. Ca de obicei, la 
întoarcerea dintr-o misiune, nu venea niciodată cu mâinile goale. 
De data asta completă informaţiile pe care ni le furnizase Alice. 
Scoase din buzunar o listă cu şaizeci de persoane şi o dădu 
vărului meu. 

— Aveţi aici numele tuturor bancherilor, brokerilor, 
financiarilor şi preşedinţilor companiilor de investiţii care au 
căzut de acord să-i pună la dispoziţie lui Cummings un credit de 
douăsprezece miliarde de dolari. Intre timp, bună parte dintre ei 
s-au retras din joc în urma ofensivei surpriză a tatălui 
dumneavoastră. Dar Cummings încă nu este knock-out. Vrea să 
cheme Casa Sunderland în justiţie invocând legea Anti-trust. 

— Aşadar războiul încă nu s-a sfârşit?! exclamă Robbie. 

— Aparent continuă. Să presupunem că Cummings va reuşi 
să-şi procure fondurile ca să iasă la mal, lucru de care mă 
îndoiesc foarte mult. In acest caz voi scoate din buzunar un 
document care mi-a căzut în mâini, din care rezultă că două 
miliarde i-au fost împrumutate de Waring, un financiar urmărit 
de Interpol pentru escrocherie, abuz de încredere şi fraude. Banii 
provin de la o bancă fantomă din Panama, care face parte dintr-o 
reţea complicată şi al cărei proprietar din umbră este Waring. O 
companie de presă, ca şi ancheta care va urma, vor pune sub 
semnul întrebărilor toată credibilitatea lui Cummings. Niciun 
judecător din Statele Unite nu va putea valida o fuziune forţată 
din cauza intervenţiei lui Waring. In caz extrem putem să ne 
folosim de faptul că Cummings s-a folosit de acţiuni „murdare”. 

— Ce înseamnă o acţiune „murdară”? întrebă Rita cu 
inocenţă. 

— Sunt acţiuni care nu sunt cotate la bursă, fie pentru că 
valoarea lor este aproape de zero, fie că unicul lor posesor caută 
să le păstreze în umbră din motive uneori legale, alteori 
discutabile. Să nu mai vorbim de acţiunile furate. Chiar şi banca 
domnului Courtenay are în garanţie un pachet important. 


197 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Intervenii agresiv: 

— Tata a fost scos de sub această acuzaţie. 

— | s-a acordat beneficiul de suspiciune, zise Ross. Dealtfel, 
personal, n-am contestat niciodată buna credinţă a tatălui 
dumneavoastră. 

Cei doi bancheri elveţieni mă priviră cu un aer ciudat, care mă 
făcu să mă simt stânjenit. Pretextând oboseala mă retrăsei în 
cabina pe care o împărţeam cu Robbie. 

Inainte de naţionalizare banca pariziană a tatei nu se ocupa 
de petrol deşi operaţiunile petroliere îl atrăgeau prin amploarea, 
complexitatea şi beneficiile lor. Dar, după ce a intrat în cercul 
bancherilor americani, s-a lăsat târât în vârtejul petrolului. Alice, 
care îşi păstra spiritul lucid, îl prevenea adesea asupra riscului 
de a fi jumulit şi de a sfârşi ca Sindona sau Calvi. Se certau ca 
nişte telali deoarece blânda şi afectuoasa Alice se transforma 
într-o tigroiacă atunci când era vorba de securitatea şi viitorul 
familiei. Franţuzoaică sută la sută, nu agrea aventurile 
americăneşti ale tatei. Chiar îi propusese să se retragă amândoi 
în Elveţia şi să trăiască fără probleme, ca doi rentieri lipsiţi de 
griji. 

Purtat de entuziasmul şi ardoarea tinereţii, la început îl 
admiram pe tata care, în ochii mei, era un luptător, un apărător 
al unei cauze drepte. Dar acum încrederea în justeţea sa se 
ştirbise. Meschinăria, avariţia sa mă iritau. Cu toate acestea, în 
ciuda defectelor sale, rămânea tatăl meu şi îl iubeam ca atare, îi 
purtam numele şi trebuia să-i apăr onoarea. 

Prima mea mare deziluzie a fost provocată de atitudinea sa 
faţă de unchiul Ronald. „Nimeni nu te trădează cum te trădează 
prietenii”. Aforismul acesta, care mă izbise în mod neplăcut când 
îl auzisem pentru prima oară, exprima, din păcate, adevărul. 


198 


- VINTILĂ CORBUL - 


VIII 


La New York, după ce m-am întors, mi-am reluat viaţa 
normală. Locuiam cu familia şi mă duceam la colegiu, la cursuri. 
Amintirea zilelor petrecute alături de Robbie şi de Rita se 
întipărise în mintea mea şi, aşezat în bancă, ascultându-l pe 
proful ce perora pe un ton afectat despre calităţile strălucite ale 
lui Pericle, îmi lăsam spiritul să rătăcească, reconstituind scene 
care aveau ca fundal câte o stradă din Hong Kong, podul Rialto, 
câmpiile engleze, portul Monte Carlo, piaţa Tertre... 

Viaţa trepidantă din New York mă călca pe nervi. Mă duceam 
la Robbie şi Rita, care mă primeau cu aceeaşi plăcere. 

Duelul dintre unchiul Ronald şi David Cummings practic 
încetase. Dar, pe furiş, morbul marilor afaceri pătrunsese în 
organismul meu. O boală cronică, foarte molipsitoare care, 
bănuiesc, mă va chinui până la sfârşitul vieţii. 

Unchiul Ronald, scăpat de presiunea exercitată de Cummings, 
atacă „Petrolex-ul” cumpărând pachete mari de acţiuni cu scopul 
de a-şi asigura majoritatea şi a forţa bătălia „proxy'". Nu numai 
că nu era în dificultate, cum anunţa o anumită presă plătită de 
duşmanii săi, dar lansă în luptă miliarde, care dovedeau cât de 
solidă îi este poziţia. 

Tata urmărea cu amărăciune afacerea asta care ar fi putut să- 
i aducă milioane dacă şi-ar fi păstrat vechile relaţii de prietenie. 
Intr-o seară îi invită la dineu pe câţiva bancheri din New York, 
care susţinuseră, ca şi el, lupta lui David Cummings. Tata vroia 
să pară optimist. 

— Ronald Sunderland, înghițind grupul Cummings, trebuie să 
ia asupra sa şi plata datoriilor acestuia. 

John Trumbull, un bancher cu torsul masiv, probabil a fost 
atlet în tinereţea sa, răspunse cu scepticism. 

— Dar dacă Sunderland doar va demonta grupul lui Cummings 
luându-i întreprinderile cele mai solide şi abandonându-le pe cele 
care nu prezintă niciun interes? 

Doamnele, îngrijorate, uitară de cancanuri şi ascultau 
discuţiile dintre soţii lor. 

— Sunderland este foarte răzbunător, adăugă Trumbull. Un 
adversar şiret şi primejdios! 


199 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


Nu-mi pasă de financiarii ăştia care îşi plâng banii pierduţi. Îmi 
făceam griji doar pentru tata, care numai putea conta pe niciun 
sprijin. Pentru unchiul Ronald el nu mai exista iar unchiul Louis 
nu-l prea stima, cu atât mai mult cu cât îl sfătuise să n-o apuce 
pe urmele afaceriştilor. 

Unchiul Ronald nu-mi arăta niciun resentiment cu toate că ştia 
foarte bine ce rol a avut tata pe lângă Cummings. Robbie şi Rita 
veneau adesea să mă vadă spre marca bucurie a Alicei, care 
vroia să restabilească armonia în sânul familiei. In schimb tata îi 
privea cu neîncredere. 

— Vin aici să mă spioneze! îşi spunea cu fruntea încruntată. 

— Dar tu nu vorbeşti niciodată de afacerile tale în prezenţa 
lor! replica Alice cu vioiciune. Schimbi cu ei doar câteva cuvinte 
de politeţe, apoi ei se duc la Roy! 

— Roy îmi cunoaşte toate secretele, îi ştie pe toţi bancherii 
care ne frecventează casa, toate discuţiile care se duc la 
dineurile noastre! 

— Şi tu te temi că fiul tău ar putea să te trădeze? De ce ar 
face-o? 

Ca să termine cu aceste certuri tata ieşea trântind uşa. 
Bănuielile lui îmi zdrobeau sufletul. Banii, pe care îi doream 
atâta, nu ne aduceau decât amărăciune, înfrângeri şi trădări. 


Karina nu mi-a mai telefonat. Ziarele anunțau concertele ei 
dar cronicarii n-o mai ridicau în slăvi. Vânzarea discurilor ei 
scăzuse. Aş fi vrut s-o revăd, dar era totdeauna în turnee. O 
visam adesea şi îmi aminteam de noaptea stranie petrecută 
împreună. Eram copleşit de faptul că adormise pe când mă 
pregăteam să fac amor cu ea. Un incident care nu-l poate flata 
pe un bărbat. Chiar grotesc. Dar Karina ducea o altfel de viaţă 
decât celelalte fete. Karina era unică. Ea nu ţinea seama de 
obiceiurile lumii şi refuza să se plieze după aceste legi. 


Într-o seară primii un telefon de la Rita. Trebuia să iasă cu 
Robbie dar în ultimul moment acesta îi spuse că nu poate s-o 
însoţească. Işi amintise de un rendez-vous pe care nu putea să-l 
anuleze. 

— M-am îmbrăcat şi n-am chef să mă schimb. Nu mă atrage 
nici televizorul şi nici lectura vreunui roman. Vreau să dansez. 


200 


- VINTILĂ CORBUL - 


— Într-o jumătate de oră sunt la tine! 

— Vezi să te îmbraci cum trebuie. Smoking negru sau alb şi o 
centură de moar roşu. Cred că ai o centură de moar roşu? 

— De acord cu centura! 

— Şi o batistă de aceeaşi culoare! 

Protestai slab. 

— In smoking la discotecă? 

— Cine ţi-a spus de discotecă? Nu vreau să mă înghesui cu 
sute de băieţi şi fete isterice. Mergem la „Empire Room”. Am 
devenit conservatoare. N 

Ciudăţeniile Ritei nu mă uimeau. Intrucât nu aveam maşină, 
tata susţinea că sunt prea tânăr ca să conduc volanul, alergai la 
Alice şi o rugai să-mi împrumute Mercedes-ul. 

Alice mă îmbrăţişă cu o căldură înduioşătoare. 

— Pot să te întreb cine te va însoţi? 

— Rita! Vrea să danseze la „Empire Room”! 

— In cazul acesta ai nevoie de bani! Bănuiesc că ai buzunarele 
goale. 

— Cunoşti foarte bine principiile spartane ale tatei... 

Peste o jumătate de oră părăseam garajul în maşina 
strălucitoare a Alicei. Banii şi cecurile îmi umflară buzunarele. 

Rita este o fiinţă fermecătoare. O găsii îmbrăcată într-o rochie 
lungă, cu decolteu şi brodată cu jais. Fusta era desfăcută până la 
şold lăsând să se vadă un slip din aceeaşi țesătură cu rochia. 
Creatorii de modă francezi au un rafinament extraordinar. După 
ce punkşii şi skunkşii, vechii săi prieteni, îi devastaseră casa de 
la Veneţia, Rita trecuse de partea cealaltă a baricadei. Mai nou 
ea căuta tineri care, ca şi ea, şi-au aruncat zdrenţele vechi şi se 
îmbrăcau cu o eleganţă exagerată. Extremele se ating. 

Mă simţeam stânjenit şi ridicol în smoking-ul meu bleu cusut 
de un mare creator de modă de la Savile Row. Alice avusese 
ideea aceasta fără să-mi ceară părerea. Cămaşa cu dantele, 
papionul şi cureaua de mătase purpurie dădeau o notă de 
veselie. 

Rita mă privi cu admiraţie. _ 

— Costumul acesta te face periculos de seducător! Imbrăcat 
ca un skunk aveai aerul unui clovn! Eşti, într-adevăr frumos! 

— Merci! îi răspunsei înfumurându-mă. 

Păcat, însă, că îmbrăcaţi astfel nu puteam să mergem la 


201 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


discoteca noastră preferată. Clienţii obişnuiţi, aproape toţi punkşi 
şi skunkşi, ne-ar fi fluierat mai rău ca la şcoală. Aşa că mă 
resemnai să merg la un dancing de mare lux unde Rita rezervase 
o masă. În ce mă priveşte consideram din capul locului seara ca 
fiind pierdută. Aşa cum o prevenisem, „Empire Room” părea să fi 
fost creat numai pentru bancheri. Aurul se scurgea de peste tot. 
Aur pe pereţi, aur pe mese, aur pe gâturile femeilor, aur, aur... 
Tot aurul acesta îmi făcea rău la inimă. In jurul nostru erau 
numai snobi şi ramoliţi care beau şampanie şi se îndopau cu icre 
negre. Mâncăruri complicate erau servite pe tăvi de argint de 
către chelneri în uniforme şi mănuși lucitoare. O ambianţă tristă, 
tristă, tristă... Mă gândeam cu nostalgie la pivnițele cu lumini 
care sclipeau şi cu fum de marijuana, unde băieţi şi fete se 
bâțâiau în sunetele unui rock îndrăcit... 

In schimb Rita era la „Empire Room” în elementul său. Cât de 
schimbătoare sunt femeile!... 

Din fericire am mutra unui tânăr care a trecut de optsprezece 
ani. Altfel chelnerul ar fi refuzat să-mi desfacă o sticla de 
şampanie. Şi asta ar mai fi lipsit. 

Dansai de vreo două sau trei ori cu Rita. Blues-urile fără nerv 
mă făcură să cad într-o toropeală care mă moleşi încât nici 
sărutul unei femei cum e Kim Wilde, pe care o ador, n-ar fi putut 
să mă trezească. Colac peste pupăză, Rita îşi dădea peste cap 
ochii de mâţă îndrăgostită tot uitându-se la un tip în frac, care 
stătea la o masă apropiată de a noastră. Părea că vroia să-l 
hipnotizeze. 

— Eşti cu mine sau cu individul de vis-ă-vis? o întrebai enervat 
de manevrele sale neruşinate, 

Rita mă privi eu superioritate. 

— Ştii tu cine este persoana la care te referi? De Niro! Marele 
Robert de Niro! 

— Şi asta îţi dă dreptul să-i faci ochi dulci în prezenţa mea? 

Rita, ofensată, îşi încruntă sprâncenele. 

— În primul rând nu-i fac ochi dulci. Il privesc ca şi pe toţi 
ceilalţi. In al doilea rând nu-mi plac manierele tale. Il depăşeşti 
pe Jeff! 

— Nu înţeleg, zisei bănuitor. 

— Jeff este prototipul bădărăniei. 

Pricepui că ura pe care o purta lui Jeff ascundea gelozie. O 


202 


- VINTILĂ CORBUL - 


părăsise pentru o fată roşcovană şi nu putea să-i ierte trădarea. 

li cerui chelnerului nota de plată. Pe faţa Ritei apăru un surâs 
sarcastic. 

— Eşti gelos! 

Zâmbii ironic. 

— Eu, gelos? Mă confunzi! Gelos, pe cine? 

Mutrişoara Ritei se întunecă. Replica mea echivala cu o 
insultă. 

— Bine! Plecăm! zise pe un ton sec. A 

Plecarăm de la dancing. Rita era furioasă. In maşină dădui 
drumul la radio. Nu vroiam să mă cert cu Rita şi nici să mă întorc 
acasă aşa devreme. 

Liniştindu-mă, îi propusei: 

— Hai să mergem undeva! 

Nu-mi răspunse. Suspinai. Toate fetele sunt nişte drăcoaice. 
Te pun intenţionat pe jăratic. Incercai s-o îmblânzesc. 

— Să ne distrăm un pic! 

— Bine ai zis! A fost o seară îngrozitoare. Societatea ta nu 
este totdeauna agreabilă! 

Causticitatea ei mă răni. Răspunsei cu răceală: 

— Din cauza ta n-am fost în ziua mea cea mai bună. 

— Nu-mi plac scenele, Roy! 

Schimbai subiectul. 

— Să mergem la „Angelo's”. Este atmosferă veselă, muzică 
antrenantă şi o clientelă pestriță dar foarte simpatică. 

Celebrităţile nu se înghesuie la „Angelo's”, dar, cum am 
destule celebrităţi în familie, prezenţa lor mă lasă rece. 

— De acord! zise Rita. 

După un ocol din cauza străzilor cu sens unic ieşirăm pe 
strada 42 care, în ciuda orei târzii, era furnicar. Sub lumina crudă 
revărsată de reclamele luminoase se împingeau tineri şi bătrâni, 
prostituate şi vagabonzi, căutători de aventuri şi beţivi, perechi 
înţolite de sărbătoare şi provinciali abţiguiţi, băieţi travestiţi în 
fete şi fete cu alură de băieţi. Piei albe şi piei negre, piei roşii şi 
piei galbene se înghesuiau unii în alţii, se confundau, clocotind 
ca într-un cazan uriaş. Toţi indivizii aceştia căutau senzaţii tari cu 
o disperare grotească. 

In sfârşit, ajunserăm la intrarea de la „Angelo's”. Petrecusem 
câteva nopţi frumoase împreună cu Jeff şi Rhet la barul acesta 


203 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


italienesc, dornici să găsim o ambianţă boemă, exotică. 

Rita privi faţada, care nu avea un aspect prea grozav, şi 
strâmbă din nas. 

— Aici riscăm să fim jupuiţi de vii. 

— De unde?! Nu-i nicio primejdie! Este un bar liniştit. Aici nu 
intră nici miliardarii, nici vagabonzii. Pentru primii este prea 
ieftin, pentru ceilalţi fabulos de scump. In schimb ai să vezi 
artişti. Nu sunt de mărimea întâi, ca de Niro, dar sunt tineri 
actori şi scriitori care vânează gloria şi speră că într-o bună zi s-o 
prindă cu ambele mâini. Dacă ţi-e frică, mergem în altă parte. 

Cuvintele mele o înţepară. 

— Frică? exclamă sfidător. De cine şi de ce? 

Intră în bar fără să aştepte să intru eu mai întâi, cum ne învaţă 
codul manierelor elegante. Rita nu-i urâtă. Consumatorii, care se 
înghesuiau în jurul măsuţelor, o priveau lubric. lar smoking-ul 
meu albastru făcea senzaţie. N 

Un chelner negru ne conduse la o masă liberă. In ochii verzi ai 
Ritei se citea sfidare. Comandai bere şi migdale sărate, ca şi un 
pachet de ţigări. Fumez în public pentru prestanță şi ca să-mi 
ocup mâinile. 

— Taverna asta are un anumit farmec, zise Rita. Farmec şi 
culoare. 

Separeurile aranjate de-a lungul pereților asigurau cuplurilor o 
izolare relativă. Dintr-odată stupoarea îmi tăie respirația. Intr- 
unul dintre aceste separeuri doamna Wharton, îmbrăcată 
elegant dar în culori şterse, ca să nu atragă atenția, se întreținea 
cu un bărbat întors cu spatele la mine. Bărbatul râdea, îi luase 
mână şi îi săruta vârfurile degetelor. Doamna Wharton zâmbea 
cu o plăcere evidentă. Fără să vrea, privirea îi căzu asupra mea. 
Inlemni văzându-mă, apoi îşi reveni şi şopti câteva cuvinte 
tovarăşului său de masă care, la rândul său, împietri, apoi, încet- 
încet, îşi întoarse ochii spre mine. Era tata. Mă privi cu un aer 
idiot, apoi zâmbi. Un zâmbet în care se amestecau surpriza şi 
jena. Un zâmbet penibil. 

Obrajii mi se goliră de sânge. Paloarea mea o intrigă pe Rita 
care îşi puse mâna pe mâna mea. 

— Ce-i cu tine, Roy! Nu te simţi bine? 

Nu ştiam cum să reacţionez. Să cer nota de plată? Să plec şi 
să las banii pe masă? Să mă comport ca şi cum nimic nu s-ar fi 


204 


- VINTILĂ CORBUL - 


întâmplat? 

Doamna Wharton îmi flutură prieteneşte mâna acoperită de 
bijuterii. O salutai stânjenit. Tata, la rândul său, îmi răspunse. 
Rita îmi urmări privirea. 

— Incredibil! exclamă. Tatăl tău cu o târfă! 

O coardă a inimii mi s-a frânt. Ultimele resturi ale unui ideal se 
spărseseră şi cioburile mă mâhneau. În zilele noastre copiii ştiu 
că părinţii lor fac dragoste, că au aventuri, că îşi trăiesc propria 
viaţă. Dar pentru mine tata reprezenta ceva special. Severitatea, 
puritanismul său îl plasau pe un piedestal, deasupra muritorilor 
de rând, în ciuda faptului că îl trădase pe unchiul Ronald. 

— Ce situaţie neplăcută! zise Rita. 

— Să plecăm! zisei eu. 

Plătii consumaţia, mă sculai şi mai aruncai o ultimă privire 
spre separeul în care tata şi doamna Wharton căutau să lase 
impresia că sunt angajaţi într-o conversaţie serioasă. Traversai 
salonul ţinând-o pe Rita de mână, iar ea mă urmă docilă. Năucit, 
pierdusem simţul de orientare. Nu-mi mai aminteam dacă 
parcasem maşina în dreapta sau în stânga ieşirii din bar. 

— Nu-mi strânge prea tare mâna! zise Rita. Mă doare! 

Avea o voce dulce, catifelată. Mă urcai la volan iar Rita se 
aşeză lângă mine. Conduceam repede ca să-mi potolesc nervii, 
fără să mă mai uit la drum. Ne oprirăm — întâmplarea aranjează 
bine lucrurile — în inima Bowery-ului. Strada, mărginită de case 
sordide, îşi întindea la infinit braţul său tentacular. Orgia de 
lumini dispăruse. Reclame hidoase atârnate deasupra unor 
intrări meschine indicau că e vorba de hoteluri care închiriază 
camere cu ora. Un vagabond dormea trântit lângă un perete. 
Altul vomita lângă o rigolă. Un marinar, însoţit de o femeie 
grasă, violent fardată, dispăru repede pe uşa unei case de 
întâlniri. Un cotoi cu ochi fosforescenţi apăru la fereastra 
deschisă a unui subsol. Strănută, apoi îşi continuă investigaţiile. 

Oprii maşina în faţa unui zid împestriţat de afişe. In afară de 
câţiva indivizi ce dormeau sub stele, strada era pustie. 
Vagabonzii sforăiau ghemuiţi printre sacii de plastic şi cutii de 
carton pline de gunoaie. 

Rita mă fixa cu ochii săi verzi fără să înţeleagă ceva. 

— De ce ai venit aici? mă întrebă perplexă. 

Lăsai să se scurgă câteva momente până să-i răspund. 


205 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


— Am vrut să am în jurul meu oameni săraci! Cerşetori! Beţivi! 
.. Oameni de nimic dar cu sufletul curat! 

Întorsei cheia de contact. Motorul începu să toarcă dulceag. 
Mercedes-ul se puse în mişcare. 


Oprii maşina în faţa intrării Casei Sunderland de pe strada a 
Cincea. Eram posomorât şi mânios. In schimb Rita avea fruntea 
senină ca un cer de vară. 

— Vino sus să bei un whisky înainte de a pleca, mă invită. 

N-o  refuzai. Aveam nevoie de prezenţa unui prieten 
înţelegător. 

Casa Sunderland, construită în secolul XIX, era unul dintre 
acele palate pe care milionarii epocii le înălţau ca să-şi glorifice 
succesul şi să-şi etaleze fastul şi bogăţia. Cea mai mare parte 
dintre reşedinţele acestea au fost transformate în muzee. Ronald 
Sunderland îşi păstrase intactă casa, leagănul familiei. 

In salonul de onix îl găsirăm pe unchiul Ronald bându-şi 
obişnuitul Dom Perignon în compania lui Ross şi a primului său 
secretar. Mă întâmpină cu bucurie, de parcă aş fi fost propriul 
său fiu. 

— Sunt mulţumit că ai ieşit cu Rita. Când este cu tine o ştiu în 
siguranţă. Totuşi trebuie să te cert. Aţi ieşit fără escortă. 

li cerui iertare pentru imprudenţa aceasta. Unchiul Ronald se 
apropie de mine, îşi puse braţul pe umerii mei şi mă privi 
zâmbind. 

— Dacă încalci regula o dată, ţi se mai iartă. Şi apoi, cum aş 
putea eu să te dojenesc mai mult? Eşti un Sunderland, prin 
mamă. Şi, din păcate, un Courtenay, prin tată. Dar dacă 
totdeauna eşti sigur de mamă, originea paternă este uneori 
discutabilă. 

Obrajii mi se înroşiseră. 

— Intr-o zi va trebui să clarificăm acest punct, Roy! Ai un tată 
onorabil, muncitor, serios, dar în materie de afaceri este tămâie. 
Din păcate nu poţi să-ţi alegi părinţii. Şi trebuie să-i suporţi. 

Constatai încă o dată că unchiul meu este foarte ranchiunos. 
O secretară îi aduse un şpalt dintr-un ziar care trebuia să apară a 
doua zi dimineaţa. 

— Domnule, în acest articol sunt publicate documente care 
dovedesc că cele opt sute de milioane împrumutate de 


206 


- VINTILĂ CORBUL - 


Cummings prin intermediul Băncii Gerstenberg din Elveţia provin 
dintr-un depozit de bani spălaţi ai Mafiei, trecuţi prin filiera unor 
bănci suspecte din Bahamas, Panama şi Porto Rico. Asta va fi 
lovitura de graţie, după ce a fost descoperită complicitatea 
dintre Cummings şi Willard. 

Unchiul Ronald făcu un semn unui servitor care umplu cupele 
de şampanie. 

— Să bem pentru căderea lui Cummings. Peste o săptămână 
se va târî la picioarele mele. Ross, aţi făcut minuni! 

Sună telefonul. Ca de obicei, ora târzie nu-l deranja pe unchiul 
Ronald. Amplificatoarele revelară vocea răguşită, metalică şi 
uşor tremurândă a bunicii mele dinspre mamă, Margaret. 

— Bună seara, Ronald! Sper că nu te deranjez. 

— Nu mă deranjezi niciodată, dragă mamă-soacră. 

— Te rog să-mi faci un serviciu. Vreau să vorbesc cu Roy, dar 
nu-mi face plăcere să-i dau telefon acasă, mi-e teamă că-l 
nimeresc pe taică-său care îmi este foarte antipatic. 

— Dragă mama, ai noroc, Roy este la mine. Roy, vorbeşte, cu 
bunica! N 

Inima îmi făcu un salt şi aproape că mi se tăie respirația. Imi 
era groază de moarte de femeia asta bătrână, sentiment 
împărtăşit de toată familia. Margaret Sunderland, ducesă de 
Northland, născută Montgomery, reunea în ea voința Elisabetei | 
a Angliei, asprimea Mariei Tudor şi intransigența doamnei 
Thatcher. Trăsături de caracter ridicate pe cele mai înalte culmi 
de câteva capete britanice, adoptate şi chiar accentuate de o 
americană intrată în rândurile marii nobilimi de dincolo de 
Canalul Mânecii. Ea îşi conducea cu o mână de fier bărbatul, ca 
şi pe copii şi pe nepoți. Chiar şi ginerii, şi urmaşii lor, se temeau 
de ea. Doar mama, Lisbeth, îi rezistase şi alesese cariera de 
actriţă, călcând în picioare interdicţia impusă. 

— Bună seara, Roy! Sunt mulţumită că te găsesc la Ronald! 

— Bună seara, bunico! Sunt foarte bucuros că pot să vorbesc 
cu tine. 

— Nu mai spune! exclamă ea ironică. Dar sentimentele şi 
sinceritatea nu constituie esenţialul acestei convorbiri. Sunt 
bolnavă. Foarte bolnavă. Şi vreau să-ţi vorbesc. Te aştept să vii 
cât mai repede la Hardwicke Castle. 

— Nu ştiu dacă tata îmi va da voie să plec din New York şi să- 


207 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


mi întrerup studiile la început de an şcolar. 

Interveni unchiul Ronald: 

— Nu-ţi face griji, Roy! Am să obţin eu acordul tatălui tău. 

— Îţi mulţumesc, Ronald, zise bunica. Atunci, te aştept, Roy! 

Unchiul râse amuzat. 

— Dacă ea te cheamă înseamnă că are ceva foarte important 
să-ţi spună. j 

In clipa aceea intră Robbie fluierând. Era îmbrăcat sport. li 
salută pe toți, apoi se aruncă într-un fotoliu. 

— Ai auzit ultima noutate, Roy? Karina a încercat să se 
sinucidă. Mi se pare că ai cunoscut-o personal. 

Tresării ca şi cum m-ar fi lovit cineva. 

— Da, am cunoscut-o. Unde este acuma? 

— De unde să ştiu? Au dus-o la spital. Impresarul şi omul ei de 
încredere au fugit cu toți banii. Toată lumea vorbeşte de asta. 

— Dar cum s-a întâmplat? întrebă Rita care o admira pe 
Karina. Trebuie s-o ajutăm. S-o sprijinim să se ridice din nou. 

Eram năucit. Uitasem de problemele tatei, de aventurile 
mamei, de ordinele bunicii. Sărmana Karina! Apelurile sale 
telefonice repetate aveau o explicație. Căuta o scândură de 
salvare. De ce m-o fi ales tocmai pe mine?... lar eu alergam după 
Sidney. Mai târziu, prins de iureşul de la New York, o uitasem. 

— Au găsit-o în camera ei, la hotelul Plaza. Inconştientă. 

Mă răsucii pe călcâie şi mă îndreptai grăbit spre uşă. 

— Unde te duci, mă întrebă unchiul Ronald. 

— La Plaza! Să văd ce-i cu Karina!... 

La Plaza recepţionerul, care mă cunoştea, mă informă cu 
regretele de circumstanţă că domnişoara Karina luase o doză 
puternică de barbiturice. N 

Din fericire o cameristă a descoperit-o la timp. Incă mai 
respira. Au dus-o la New York Hospital. Se pare că şi situația 
financiară a domnişoarei Karina este destul de îngrijorătoare... 

In timp ce recepţionerul dădu dezolat din umeri, îi văzui pe 
Matt şi pe Gordon, prietenii Karinei, ieşind din lift încărcaţi de 
valize. 

Părăsii recepţia şi îi abordai. 

Acum, când Karina nu mai avea nimic, Matt nu-mi mai arăta 
ostilitate deoarece, în capul lui, dispăruse pericolul de a fi dat la 
o parte. Amândoi, însă, păreau sincer amărâţi de dizolvarea 


208 


- VINTILĂ CORBUL - 


grupului lor. Ziarele, îmi spuse Gordon, prezintă adevărul. 
Blackie, impresarul, şi Pierce, complicele său, se evaporaseră cu 
toţi banii grupului, care rămăsese fără niciun dolar în bancă. 

— Totul s-a prăbuşit în câteva ore, zise Matt, posomorât. Să 
refacem grupul? Karina începe să-şi piardă vocea. 

Gordon interveni: 

— Eh, drogurile, alcoolul, nopţile pierdute, tot felul de excese, 
nu se putea ca toate astea să nu-şi lase urmele. Incasările 
noastre începuseră să scadă. 

— Şi acum voi o părăsiţi? 

— Ce putem face noi? răspunse Matt cu agresivitate. Ne 
căutăm norocul în altă parte! 

— Karina e pierdută! adăugă Gordon. Pierdută, pierdută, 
pierdută! 

Vorbea de ea cu o ură feroce. Asta era răzbunarea lui. O 
răzbunare meschină, pe măsura lui. 

Eram scârbit. Erau şobolanii care părăseau corabia înainte de 
naufragiu. 

— Aţi fost s-o vedeţi la spital? 

— Crezi că vizita noastră o va învia? ripostă Gordon. 

Il apucai de Matt pe braţ. 

— Să mergem la Karina! Voi îi datoraţi cel puţin alinarea asta. 

Vru să protesteze, să se opună, apoi renunţă şi mă urmă în 
silă. Gordon, cu sprâncenele încruntate, venea după noi. Când 
ajunserăm la spital amurgul acoperea cu mantia lui de purpură 
oraşul. La biroul de informaţii o infirmieră bătrână şi antipatică 
mă informă impasibilă. 

— Domnişoara Karina a primit îngrijirile medicale care au 
scos-o în afară din pericol. Doctorul Ranson, care s-a ocupat de 
ea, i-a recomandat un repaos de câteva zile. Domnişoara Karina 
dădea semne de istovire. Dar a plecat acum o oră, fără să ceară 
voie. 

S-o cauţi pe Karina în acest oraş imens fără a avea niciun 
punct de reper ar fi fost absurd. Telefonai la hotelul Plaza dar mi 
s-a răspuns că domnişoara Karina n-a dat niciun semn de viaţă. 

— Cred că ştiu unde am putea s-o găsim, zise Matt, parcă plin 
de regret. Când o cuprindea tristeţea şi avea sufletul negru, 
Karina căuta scenele pe care a repurtat primele succese, acelea 
care au scos-o din anonimat şi au aruncat-o pe culmile gloriei. In 


209 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


clipele acelea vroia să regăsească energia care o împingea spre 
cucerirea publicului, pe care îl adora. 

Eram surprins. Matt găsea accente patetice ca să vorbească 
de Karina. Dragostea sa pentru Karina nu murise. Gordon îl 
privea răvăşit de furie. 

— Haideţi cu mine! zise Matt. La Broadway! spuse şoferului 
unui taxi ce-şi ambala motorul. Ştiţi cu siguranţă unde este 
„Barbary Coast Bar”! E pe Broadway! 

— Cunosc Broadway-ul cum îmi cunosc buzunarul! răspunse 
şoferul. 

— De multă vreme n-am mai fost pe acolo, continuă Matt. Noi, 
cei din grup, frecventam restaurantele, dancingurile, barurile de 
lux, căci aveam mulţi bani. Imi amintesc că Karina privea la 
toate splendorile din jur, apoi ne vorbea cu o tristeţe care ne 
intriga: „La Palermo oamenii coboară în catacombe ca să se 
obişnuiască cu moartea şi să nu se mai teamă de apropierea ei. 
Eu mă duc din când la „Barbary Coast Bar” ca să nu uit de unde 
am ieşit şi ca să nu mă mai tem de o eventuală întoarcere, dacă 
într-o zi voi ajunge la capătul zilelor”. 

Matt contempla cascadele orbitoare de lumini care inundau 
intrările în baruri, în restaurante, în cinematografe. O lume 
pestriță se îngrămădea pe trotuare. 

Taxiul se opri în faţa unei uşi roşii prevăzută cu vizor şi 
încadrată de becuri multicolore. Deasupra era scris cu litere de 
neon „Barbary Coast Bar”. 

Intrarăm într-o sală jalnică unde mirosea a bere trezită, 
sudoare râncedă, marijuana, tutun de proastă calitate şi parfum 
ieftin. O mulţime pestriță, îmbrăcată necuviincios, se înghesuia 
în ritmul unui rock pe ringul strâmt de dans. Clienţii, cei mai 
mulţi tineri, îmbrăcaţi bizar, fără gust şi în culori ţipătoare, se 
înghesuiau la bar şi la mese. Orchestra îşi termină rockul şi un 
prezentator cu alură de clovn anunţă cu o voce de falset: 

— lar acum fetele de la „Barbary Coast” vă vor oferi cel mai 
atrăgător spectacol din lume! 

Pe o scenă cu dimensiuni reduse câteva fete uşor ofilite, cu 
sânii goi şi slipuri minuscule încercară un balet fără cap şi fără 
coadă. Dar fetele aveau succes deoarece îşi legănau coapsele, 
îşi agitau sânii uşor căzuţi şi pubisurile în aplauzele şi 
fluierăturile entuziaste ale spectatorilor  înfierbântaţi. 


210 


- VINTILĂ CORBUL - 


Dansatoarele îşi terminară numărul şi se retraseră legănându-şi 
coapsele. 

Degeaba o căutam pe Karina în adunătura asta zgomotoasă. 

Prezentatorul cu figură de clovn îşi făcu iarăşi apariţia. 

— Directorul barului nostru are marea plăcere să vă ofere în 
seara asta un spectacol de gală! Marea Karina a venit să cânte 
pentru vechii şi credincioşii săi prieteni „Imbrăţişaţi-mă cu toţii”!! 

Clovnul dădu la o parte cortina luminată violent de numeroase 
reflectoare. 

— Ka-rin-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na! urla la unison publicul. 

Grupul rock atacă zgomotos celebrul cântec lansat de Karina. 

— Să aplaudăm, băieţi! Să spargem tavanul cu ovaţiile 
noastre! urla clovnul. 

Karina îşi făcu intrarea pe scenă. Era palidă, zburlită, abia se 
ţinea pe picioare. Dar ochii îi străluceau ca stelele şi expresia 
feţei sale reflecta o lumină interioară care mă impresionă. 

— Este îndopată de acid! zise Matt încercând să se îndrepte 
spre ea. Opriţi-o! Abia dacă va putea să articuleze primele 
cuvinte ale cântecului! 

— Las-o! zisei. Acum este fericită! 

Vocea vibrantă, uşor răguşită, a Karinei avea un farmec 
particular, care te vrăjea. Sfârşitul „marelui său cântec” fu 
întâmpinat cu aplauze frenetice. Se înclină radioasă în faţa 
publicului „său”. Faţa îi exprima bucurie, o fericire celestă. 
Deodată corpul ei subţire! şi delicat începu să se clatine, îşi ridică 
braţele căutând un punct de sprijin, apoi se prăbuşi. 

Imi făcui cu greu drum până la scenă printre oamenii adunaţi 
în jurul corpului inert al Karinei. 

— Chemaţi salvarea! strigai. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! striga clovnul. Lăsaţi-o să respire! 
Faceţi loc! 

O luai pe Karina în braţe şi o aşezai pe o canapea. Inima îi 
bătea ca o pasăre ce se zbate într-o colivie. Un medic şi doi 
sanitari în halate albe intrară în sală. O mai ţineam pe Karina 
strâns lipită de pieptul meu când inima îi încetă să mai bată. 
Medicul o examina, îi luă pulsul, apoi îşi ridică puţin capul. 

— Overdose! zise impasibil. A încetat din viaţă! 

Cei doi sanitari aduseră, fără grabă, o targă. Nu puteam să 
suport spectacolul trist care urmă. Mă întoarsei cu spatele şi mă 


211 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


îndreptai încet spre ieşire repetând în şoaptă, ca o melopee: 
— Ka-ri-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na!... 
Pronunţam aceste silabe parcă evocându-i gloria trecută. 
Vroiam să-i aduc. Astfel ultimul meu omagiu. 
— Ka-ri-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na!... 
Oamenii mă priveau uimiţi. Credeau că îmi pierdusem minţile. 
— Ka-ri-na! Ka-ri-na! Ka-ri-na!... 


Unchiul Ronald, după ce a lichidat grupul Cummings, se 
aruncă asupra „Petrolex-ului”, care acceptă până la urmă preţul 
de cumpărare convenit în urma câtorva reuniuni ale consiliului 
de administraţie în plenul său, ceea ce ducea la evitarea unei 
bătălii prin intermediari şi toate celelalte complicaţii. 

Tatăl meu pierdu o bună parte din banii împrumutaţi lui David 
Cummings. Disperat, cu moralul zdrobit, încercă să se sinucidă 
înghițind barbiturice dar Alice l-a descoperit la timp şi i-a salvat 
viaţa. Aşa că alte miliarde se adăugau la miliardele pe care le 
avea unchiul Ronald. Presa comenta pe larg achiziţionarea 
„Petrolex- ului”, cea mai fabuloasă pe care Wall Street-ul o 
cunoscuse după cumpărarea de către „Socal” a grupului „Gulf 
Oil”. Averea unchiului meu depăşea de departe bugetul unui stat 
european de mărime mijlocie. j 

Acum creierul său căuta noi victime. Il vedeam rar deoarece 
alerga tot timpul dintr-un colț în altul la pământului la bordul 
Boeing-ului său. Lăsa în urma sa bancheri şi oameni de afaceri 
pe buza prăpastiei. 

Prăbuşirea tatei şi, încercarea sa de a se sinucide întârziară 
plecarea mea la Londra. După dezastrul lui Cummings tata îşi 
pierduse curajul, încrederea în forţele sale, în judecata sa. 
Incovoiat, îmbătrânit, sălbăticit, rătăcea prin casă, obsedat de 
sfârşitul lui Calvi şi al lui Sindona. Teama de ruină îl obseda. 
Aproape că nici nu se mai ducea la bancă. . 

Alice, blânda, tandra Alice era mânioasă. li reproşa cu furie: 

— Nu poţi să laşi totul în voia sorții. Ai pierdut o sumă mare de 
bani. De acord! Dar asta nu e catastrofă! Dauna poate fi 
recuperată. Gândeşte-te la viitor! La fiul tău! La reputaţia ta! li 
detest pe învinşii care se predau fără să lupte! De mâine să iei 
frânele la bancă! Vrei să pierzi încrederea salariaţilor tăi, a 
clienţilor? 


212 


- VINTILĂ CORBUL - 


Alice îi vorbea tatei de viitor fără să ştie că tocmai de viitor se 
temea tata, căci ştia că Ronald nu-i iartă niciodată pe cei care se 
aliază cu duşmanii săi. De asemenea era conştient de indiferența 
cu care îl tratau cei din familia Montgomery. Relaţiile de familie? 
S-au dus dracului. Tata îşi dădea seama că de acum înainte nu 
mai putea conta pe nimeni. De acum înainte va trebui să joace 
singur un joc foarte periculos. Jocul banilor. 

Şi tata nu se înşela. Spiritul de răzbunare era una din 
trăsăturile esențiale ale caracterului unchiului Ronald. 
Răzbunarea şi instinctul de hăituială, amplificate la paroxism de 
mentalitatea sa de afacerist. Găseai în el setea de aventură a lui 
Sir Walter Raleigh, nobilul corsar mort pe eşafod. Trecutul şi 
prezentul se întâlneau. Unchiul Ronald zdrobea toate barierele 
ca pe nişte chibrituri. Şi cu aceeaşi nonşalanţă. Preferinţa sa 
pentru Robbie şi Rita şi indiferența faţă de ceilalţi membri ai 
familiei subliniau extravaganţa acestor principii. Era un amoral? 
Unchiul Charles îi atribuise epitetul acesta. Strângea banii cu un 
fel de voluptate, cu o plăcere morbidă. 

Nu era singurul. Trăiam într-o lume de oameni fabulos de 
bogaţi dar incapabili să profite de averea lor. Nu ştiau decât să 
se bată pentru ca să-şi mărească bogăţiile. Erau intoxicaţi de un 
stupefiant mai tare decât heroina. 

Tinerii, chiar şi cei foarte tineri, se angajau în bătălii ca să 
câştige milioane. Era un nou mod, o nouă concepţie de viaţă. 
Vroiau să devină bogaţi, dar repede, foarte repede. 

Acum li se spune „yuppies” sau „golden boys”. Robbie se 
afirma ca un strălucitor „golden boy”. Ca şi tinerii săi camarazi, 
aspira să câştige sute de milioane. 

Lumea  „beatnicilor” se dezintegra, se stingea cu totul. 
Tinerilor nu le mai plăceau sărăcia, florile, pacea, visele. Visele 
mai erau doar apanajul drogaţilor. Dar, chiar şi pentru droguri 
era nevoie de bani. Red, care iubea plăcerile simple ale naturii, 
cânta libertatea şi dispreţuia bogăţia, ieşise din scenă. Familia 
Sunderland nu plătise preţul de răscumpărare. Erau convinşi că 
acest pierde-vară se angajase într-un joc în care tot el trăgea 
sforile. 

Automobilele Rolls, yachturile, avioanele particulare, vilele 
somptuoase, terenurile de polo, de tenis sau de vânătoare 
reprezentau doar semnele exterioare ale unui succes, care 


213 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


trebuia să orbească gloata. 

Tinerii nu se temeau de brigăzile roşii, de terorişti, de ucigaşii 
plătiţi. Aveau senzaţia îmbătătoare că trăiesc într-un western 
modern cu împuşcăturile inevitabile, ca în filmele care glorifică 
migrarea spre Vest din secolul trecut. N 

Zeul Baal îşi relua locul pe altarul său aurit. Imi amintesc de 
cuvintele avocatului îmbrăcat în negru cu care am călătorit de la 
Zurich la New York: „Disproporţia dintre capitalurile enorme 
aruncate pe piață şi producția industrială va provoca un crah 
urmat de un dezastru economic fără precedent”. Atunci 
atribuiam pesimismul acesta vârstei sale înaintate... 


Unchiul Ronald fu acela care îmi aminti de obligaţia de a 
merge în Anglia. li răspunsei că Alice îmi promisese că-mi va 
cumpăra în zilele care urmau un bilet de avion. 

— Asta era? Chiar în noaptea asta unul din avioanele mele te 
va duce la Londra. Benton, pe care îl cunoşti, va organiza 
călătoria. Diseară la ora zece o maşină va veni să te ia de acasă. 
Adu-ţi aminte de Red. Răpirea sa reală sau falsă n-a fost lămurită 
nici până acum. Să nu faci mutre că doi oameni te vor însoţi 
peste tot. Răpitorii ne-au prevenit că dacă nu vom plăti 
răscumpărarea în cel mai scurt timp i se va amputa un deget. 
Presupun că o asemenea experienţă nu te tentează. Nu-ţi lua 
bagaje. La Londra şi la Hardwicke Castle vei găsi tot ceea ce îţi 
trebuie. De asemenea vei primi cecuri. Rita şi Robbie îţi trimit 
complimente. Dacă îţi prelungeşti şederea în Anglia, vor veni şi 
ei. Ca de obicei Rita are în această săptămână o agendă 
mondenă foarte încărcată. lar Robbie se pierde în labirintul 
aventurilor sale misterioase. Ce să-i faci, adolescenţa îşi cere 
drepturile! A propos, atenţie la SIDA! Mai bine o mie de 
precauţiuni decât un singur microb luat din neglijenţă. Îţi doresc 
un sejur plăcut în Anglia! 

Vorbăria, excesul său de energie, îmi dădeau amețeli. 

Un Boeing cu serviciile asigurate de zece persoane era la 
dispoziţia unui singur pasager. Adică a mea. Era îmbătător dar, 
în acelaşi timp, şi uluitor cât putea să coste această traversare a 
oceanului. Extravaganţe pe care şi le putea permite unchiul 
Ronald, acest Cresus al timpurilor moderne. 


214 


- VINTILĂ CORBUL - 


La Hardwicke Castle am fost întâmpinat de bătrânul majordom 
Harding, care mă primi cu respectul datorat unui membru al 
nobilei familii a ducilor de Northland. Aici titlurile de nobleţe erau 
strict respectate. Rămăşiţele aristocrației îşi mențineau intacte 
privilegiile şi prestigiul. Spre deosebire de majoritatea sărăcită a 
nobilimii britanice, care permitea juriştilor să le viziteze 
somptuoasele reşedinţe de la ţară în schimbul unei modeste 
taxa de intrare, Hardwicke Castle îşi păstra toată splendoarea, 
ca şi izolarea aurită şi orgolioasă, graţie averii familiei 
Sunderland. 

Bietul Harding era atât de ramolit încât abia se mai ţinea pe 
picioarele sale subţirele. j 

— Mylord, doamna ducesă vă aşteaptă. Imi permit să vă rog 
să-i vorbiţi încet deoarece se pare că starea sănătății sale este 
destul de gravă. Medicii fac eforturi ca s-o mențină în viață. 

Titlul de „mylord” îmi aminti că oficial, după legile engleze, eu 
sunt lord Eastleigh. Pare curios: Roy Courtenay, lord Eastleigh. 
Colegii mei ar muri de râs. Eu, francez după tată, eram un nobil 
englez, Robbie, un cosmopolit cu sânge amestecat, va purta 
după moartea tatălui său titlul de marchiz de Beauclair. Familia 
noastră nu are de ce să-i invidieze pe Astori. 

Traversai, condus de Harding, culoare interminabile, 
ornamentate cu tablouri cu rame aurite, cu statui de marmoră 
aduse pe furiş din Grecia, cu covoare pufoase şi imense 
lampadare de bronz. Eram zguduit de grandoarea acestui castel, 
care, într-o zi, trebuia să-mi aparţină. Deşi nu-l vizitasem decât o 
singură dată în viaţa mea. Pe atunci aveam şapte ani. Explicaţia 
este simplă. Tata şi bunica se detestă. De ce? N-aş putea să 
spun! 

Mergeam în vârful picioarelor ca să nu tulbur liniştea solemnă 
a locului. Harding mă introduse într-un salon cu plafonul atât de 
înalt încât abia se vedea. In căminul de marmoră ardea focul. 
Mobila în stil Queen Ann dădea interiorului un aspect tipic 
britanic. 

Eu, care mă aşteptam s-o văd pe bunica întinsă pe patul său 
de gală, vestibul al morţii, era cât pe aici să cad pe spate când o 
văzui aşezată într-un fotoliu cu spătar înalt, ornat cu blazonul 
familiei Northland. Dreaptă, aproape rigidă, cu părul alb 
admirabil coafat, cu o rochie de jais negru şi cu multe bijuterii, 


215 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


semăna uimitor cu Bette Davis în faimosul film „Bătrâna şi 
banii”. 

Doar prezenţa unei infirmiere lângă ea amintea că mă aflam 
în faţa unei bolnave muribunde. Deşi de origine americană, 
bunica adoptase aerul unei ducese autentice. 

intinse mâna descărnată, acoperită de diamante, pe care o 
sărutai cu respect. 

— Sper că nu eşti tentat de meseria de actor de cinema, ca 
mama ta? mă întrebă cu o voce răguşită. 

— Nu, bunico! Nu sunt! 

— Te-ai gândit la o carieră? La vârsta ta ar trebui s-o faci. 

— Tradiţia familiei noastre mă face să mă gândesc la finanţe. 

— Foarte bine! Familia Sunderland şi familia Montgomery au 
averi foarte mari. Tatăl meu rivaliza cu Ford, Carnegie, 
Vanderbilt, Gould. Acum, ascultă-mă bine! Inainte de a muri el 
mi-a încredinţat un fond de familie care să fie transmis 
moştenitorilor la zece ani de la moartea sa. Termenul acesta se 
apropie. Descendenții săi direcţi sunt Louis, Charles, Edgar şi 
mama ta. Fiecare îşi va primi partea. Mama ta a fost exclusă din 
cauza carierei sale de cabotină, care ne dezonorează pe toţi. Ea 
a primit o sumă forfetară de câteva milioane de dolari. Filmele îi 
aduc venituri considerabile. Aşa că să nu-ți faci griji în privinţa ei. 

Vocea bunicii tremura tot mai mult trădând oboseala. Dar îşi 
mobiliza toată energia şi conţină: 

— Inainte de moarte, bunicul tău a avut ideea să investească 
sume importante în una din afacerile cunoscute sub denumirea 
de investiţii cu risc. Adică a băgat banii în afaceri care pot să 
aducă profituri mari dar care, în caz de eşec, implică pierderea 
întregului capital angajat. Bunicului tău îi plăceau pariurile. 
Capitalul investit în risc este un fel de pariu de proporţii 
exagerate. Unchii tăi au refuzat să investească partea lor de bani 
în afaceri care prezentau un risc foarte mare. Soţul meu i-a 
obligat să semneze un document în acest sens. Apoi mi-a spus: 
„Am să joc pe capul lui Roy, ca pe un cal de curse. Vreau să văd 
dacă băiatul acesta are noroc!” 

Bunica se opri ca să răsufle. Infirmiera, alarmată, vru să-i facă 
o injecție, dar bunica o privi cu o privire imperioasă, 

— Fondurile create de bunicul tău, pe care le-am administrat 
ajutată de un consiliu de administraţie, se ridică la un miliard de 


216 


- VINTILĂ CORBUL - 


dolari. Asta înseamnă că partea ta din aceste fonduri este de 250 
milioane, minus taxele. Dar capitalul investit la risc în numele 
tău a dat, în schimb, venituri suplimentare. Ţi-a adus şase 
miliarde de dolari, pe care tu nu eşti obligat să-i aduci la masa 
succesorală deoarece unchii tăi au renunţat de la început să 
participe la această combinaţie. Poate că vor încerca să-ţi 
intenteze un proces, dar îl vor pierde cu siguranţă. 

Făcui nişte ochi rotunzi ca de peşte îngrozit. 

Bunica continuă: 

— iți înţeleg uimirea. Bunicul tău a angajat la început zece 
milioane de dolari. Descoperise un inginer sărac care inventase 
un aparat electronic şi care lucra într-un hambar transformat în 
laborator. Intre timp inginerul a murit. Dar el a pus bazele unei 
importante industrii multinaționale, care dispune de filiale în 63 
de ţări şi îşi exportă produsele în 121 de ţări. Unchii tăi au primit 
ordinul să nu-ţi vorbească nimic despre asta până la majoratul 
tău. Dar au intervenit nişte circumstanţe care mă obligă să te 
pun la curent cu ceea ce îţi aparţine, deoarece la orizont se 
profilează o bătălie. O societate multinațională electronică, care 
rivalizează cu ITT, vrea să lanseze o acţiune împotriva grupului 
tău. Ai dreptul să fii informat despre aceste urzeli. Acum sunt 
obosită. Continuăm discuţia mâine. 

Sună un clopoțel de argint aşezat pe masa de lângă fotoliul 
său. In uşă apăru Harding. 

— Condu-l pe lordul Eastleigh în apartamentul său! Serveşte 
supeul în sufrageria cea mare! 

li sărutai din nou mâna bătrână şi ieşii. Se terminase întâlnirea 
care fusese, de fapt, un monolog. Il urmai pe Harding care abia 
îşi mai târa picioarele. Explicaţiile bunicii mi se învârtejeau în 
cap. „Fond de 250 milioane... capital de şase miliarde la risc... 
ameninţarea unei lovituri... perspectiva unui proces cu unchii din 
clanul Montgomery... Necazuri fără sfârşit”... 

Mi se făcu rău, mă oprii şi mă sprijinii de soclul unei statui 
care îl reprezenta pe Mercur în marmură albă şi simboliza noul 
meu statut. 

Abisul în care s-au scufundat Berman, Cummings şi aliaţii lor, 
sinuciderea nereușită a tatei, prezicerile pesimiste ale avocatului 
în negru, strigătele greviştilor şi ale şomerilor, telefoanele pe 
care le primeam ziua şi noaptea, dansul infernal al acţiunilor, 


217 


- SALVAŢI-MĂ! SUNT MILIARDAR! - 


urmăririle reporterilor de scandal, loviturile de bursă, atacurile 
pe neaşteptate, bătăliile fără sfârşit, afaceriştii veroşi care 
pândesc ca nişte păsări de pradă, avalanşele de aur şi căderile 
vertiginoase îmi reveniră în memorie. 

Un strigăt îmi scăpă fără să vreau din piept: 

— Salvaţi-mă! Sunt miliardar! Salvaţi-mă! 

Vă jur! Eram sincer!... 


SFÂRŞIT 


218