Philipp Vandenberg — Fauritorul de oglinzi

FAURITORUL 
DE kis a 


PHILIPP 
VANDENBERG 


Făâuritorul de oglinzi 


Traducere din limba germană 
Corneliu Stoenescu 


Editura RAO 
2015 


În lume, plumbul a schimbat 

mai multe decât aurul. 

Și mai mult decât plumbul pentru flinte 
a făcut-o plumbul din tiparniţe. 


Georg Christoph Lichtenberg 


PERSONAJELE 


Michel Melzer - făuritor de oglinzi Ursa Schlebusch - soţia 
timpuriu decedată a făuritorului de oglinzi 

Editha - fiica meșterului și a soţiei sale, Ursa 

Johannes Gensfleisch - numit ulterior Johannes Gutenberg, 
calfa lui Melzer și dușmanul de o viaţă al acestuia 

Gero Morienus - negustor de stofe bizantin de origine 
germană, care a pus ochii pe Editha pe când aceasta era încă o 
copilă 

Magistrul Bellafintus - profesor și alchimist din Mainz 

Chrestien Meytens - medic călător din Flandra 

Ali Kamal - tânăr egiptean, răzbate în viaţă ocupându-se cu 
afaceri dubioase 

Rhea - mama lui Ali 

Meșterul Lien Tao - prim secretar al misiunii chineze la 
Constantinopol 

Tse-hi - slujnica timidă a acestuia 

Sin-shin - al doilea secretar al misiunii chineze 

Albertus di Cremona - legat papal înveșmântat în catifea 
verde 

Simonetta - cântăreaţă venețiană la lăută, marea iubire a 
meșterului 

Jacopo - fratele acesteia, victimă a unei erori 

Johannes Palaiologos - împărat al Constantinopolului, 
conducător cu ifose care explică de ce Imperiul Bizantin a 
decăzut 

Panaiotis - renegat bizantin, care trece prin zidul înconjurător 
al Constantinopolului 

Hamid Hamudi - general de cavalerie al împăratului 

Alexios - intendent al curții împăratului 

Enrico Cozzani - trimis al dogelui republicii Genova 

Felipe Lopez Melendez - vraci, astrolog al curţii și cumnat al 
regelui Alfons al Aragonului 

Cesare da Mosto - nepot al papei Eugen al 1 V-lea, îi plac 
jocul, femeile și funcţia unchiului său 

Nikephoros Kerularios - patriarh al Constantinopolului 

Theodora - prostituată bizantină în vârstă de 13 ani, pe cât de 
palidă, pe atât de iubită 

Byzas - astrolog îndoielnic 


Murat - sultan turc, cunoscut doar din auzite 

Daniel Doerbeck - armator venețian de origine germană 

Ingunda - ciudata lui soţie și o caravelă rapidă purtând același 
nume 

Giuseppe - servitor al familiei Doerbeck, pe care îl cheamă de 
fapt Josephus, originar din Augsburg 

Domenico Lazzarini - comandant de vas, vanitos și perfid 

Pietro di Cadore - armator venețian 

Cesare Pedrocchi - avocat lacom, denumit de venețieni // 
drago 

Messer Allegri - arhitect și președinte al Consiliului celor Zece 

Padre Tullio - călugăr-cerșetor care poate arunca o privire în 
împărăţia Cerurilor 

Niccolo - denumit // capitano, rege al cerșetorilor cu un trecut 
tragic 

Capitano Pigafetta - șef al poliţiei din Veneţia 

Francesco Foscari - doge al Veneţiei, urmărit de foșnetul mării 
și înconjurat de dușmani 

Benedetto - primul dintre ufficialiı dogelui 

Giovanelli - căpitan de vas 

Leonardo Pazzi - legat papal, cedează ispitei 

Strigătorul - la început își tăinuiește numele, Fulcher von 
Straben, din motive întemeiate 

Meinhard - scutier al lui Fulcher von Straben 

Friedrich - arhiepiscop de Mainz, atât prelat, cât și nobil 
mirean 

Franziskus Ffenlein - administrator al arhiepiscopiei din Mainz 

Adele Wallhausen - văduvă din Mainz de o frumuseţe 
misterioasă 


La început, sfârșitul 


Ne aflăm în anul 1428 de la întruparea Domnului și cu 
siguranţă că, dacă lumea va dăinui peste secole, se va spune 
odată că acesta a fost un an neimportant, nereprezentativ. Ceea 
ce nu îmi pasă. La vârsta mea, nevoia de importanţă este 
oricum minoră. Nu, pentru un moșneag ca mine, cu totul alte 
lucruri sunt importante acum. 

Cât timp am irosit pentru a strânge bunuri pământești, câtă 
simţire am irosit pentru a trăi ceea ce în mod obișnuit se 
cheamă dragoste! Acum, când barba mea este albă ca blana 
unui iepure de munte, și bărbăţia mea atârnă între picioare - 
iertate să îmi fie comparaţiile - acum când spatele îmi este 
îndoit și când vederea îmi permite doar să deosebesc ziua de 
noapte, când ar trebui să fiu, așadar, nemulţumit, nefericit, trist 
și sfâșiat de mâhnire, simt o ciudată mulţumire și o anumită 
fericire. Nu întrebaţi de ce, pentru că este destul de absurd. 

Eu, Michel Melzer, meșter de oglinzi în Mainz și tipograf, îmi 
număr zilele aici în hruba arhiepiscopului, și mă minunez de cât 
număr, și zilnic mă întreb cât va mai trebui să număr, când 
ceasul pus să îmi marcheze soarta ar fi trebuit să se oprească 
demult. Și sunt 78 de ani sau mai puţini - ce mă interesează? 
lar pe dumneavoastră, nici atât! 

Cu toate că mă aflu aici de la Laurenzi Anno nu mai știu cât, și 
zbirii îmi sunt oricum, numai bine intenţionaţi nu, cu toate că 
viața mea se limitează la trei pași înainte și doi lateral, această 
vară mi se pare cea mai fericită din viața mea. Veţi întreba de 
ce. lar eu vă voi da răspunsul. 

Nu se împarte de la început viaţa în lumină și umbră, în război 
și pace, muncă și răgaz, pasiune și calm, haos și armonie? Dacă 
așa stau lucrurile, acum și aici trăiesc sfârșitul zilelor mele în 
pace, răgaz, calm și armonie. Există o viaţă mai bună decât 
aceasta? 

Acum, când m-am obișnuit cu acest loc, departe de haos, 
pasiune, muncă și război, pentru mine înseamnă fericire să 
aștept lumina soarelui de dimineaţă și clopotele de la St. Alban 
răsunând seara, acum simt mai multă satisfacție sufletească 
decât în așa-zișii mei cei mai buni ani. 

Celula mi-o împart cu un păianjen, care zilnic parcurge același 


drum pe peretele opus patului meu din lemn în căutarea hranei, 
seara. La început a trebuit să stau nemișcat pentru ca 
păianjenul să își continue drumul spre fereastra zăbrelită, dar 
după o vreme ne-am obișnuit unul cu celălalt într-atât, încât 
insecta se oprește la mijlocul peretelui, se întoarce în jurul 
propriei axe de parcă ar vrea să mă salute, apoi se îndreaptă 
direct către țelul ei, proeminenţa ferestruicii unde își găsește 
hrana. 

Nu aș fi crezut că la vârsta mea înaintată voi deveni 
arahnolog. Și totuși, eu preţuiesc păianjenul. Nu doar pentru că 
îmi fereşte trupul de toţi paraziţii, ci și pentru însușirile lui 
profetice. Prin comportamentul lui poate prezice vremea și nu se 
înșală niciodată. Dacă se mișcă agitat și repede, va fi furtună, 
ploaie și cer acoperit, dar dacă mișcările îi sunt uniforme și 
calme, înseamnă că cerul va fi senin. Și asta nu este totul. 
Păianjenul mi-a indicat și calea corectă de urmat spre a 
transmite posterităţii amintirile mele, ceea ce mie îmi fusese 
interzis de la cel mai înalt nivel, deoarece stăpânii suspuși nu se 
tem de nimic mai mult decât de adevăr. lar dumneavoastră știți, 
desigur, că acela care spune adevărul rareori găsește auditoriu 
binevoitor. 

Eu cred că ei au vrut să îmi astupe gura, ba chiar să mă 
omoare atunci când mi-au luat hârtia și pana, adică tot ce 
aveam mai preţios. Totuși, negustorii putred de bogaţi, în talare 
negre, au uitat să mă ardă. Nu par să fi înţeles că pericolul cel 
mare îl reprezintă gândurile; ele își urmează calea atâta vreme 
cât omul respiră. 

Pierdut în gânduri, urmăream, deci, drumul întotdeauna dus- 
întors al decis fapta. Când onorabila mamă a născut doi gemeni 
sănătoși - fapt care era privit ca o binecuvântare specială a 
atotputernicului chiar și în cercurile de celibatari, iar când 
binecuvântatul tată și-a atârnat în cui veșmântul augustin și a 
vrut să o ia de soţie pe călugăriţă, a fost acuzat de cei mari de 
nebunie și a fost adus aici. De aceea el era de părere că aici nu 
ar fi o închisoare, ci un balamuc. 

Toate acestea, și încă multe altele, le-am aflat prin gaura din 
zid într-o singură noapte. De frică să nu fie descoperită, am 
vârât din nou piatra la locul ei. În următoarea zi am mai aflat că 
el dispunea de hârtie și cerneală și că avea posibilitatea de a-și 
scrie gândurile, dar, susţinea el, nu ar fi interesat de așa ceva. 


A treia zi ne câștigasem reciproc încrederea, iar când el a 
remarcat cât de mult sufeream din cauza interdicţiei de a scrie, 
s-a oferit, mai mult din plictiseală, să consemneze el ce aveam 
eu de spus. 

Şi, pentru Dumnezeu, multe mai aveam eu de spus! Niciunul 
din noi nu știa dacă va părăsi acele ziduri în viaţă și nici dacă 
întreaga lucrare nu va fi zadarnică; dar eu voiam să îmi salvez 
onoarea. lar dacă exista măcar o fărâmă de speranţă ca 
însemnările mele să supravieţuiască celulei, nu voiam să o las 
nevalorificată. 

Din partea mea, bogaţii nu au decât să se bucure de aurul lor, 
iar pioșii, de păianjenul lor, până în ziua în care, Dumnezeu știe 
de ce, el a apucat pe un alt drum, și anume pe partea în care se 
afla patul meu. S-a apropiat de mine atât de mult, încât l-aș fi 
putut atinge, apoi păianjenul a dispărut brusc într-o crăpătură 
din zid, căreia până acum nu îi acordasem nicio atenţie. 

Când, în ziua următoare, nu a mai apărut, am încercat să 
cercetez crăpătura din perete. Am constatat cu mirare că piatra 
se mișca, și, după ce am forțat-o, am desprins-o din zid. Şi am 
fost foarte înspăimântat când, prin deschizătura groasă cât un 
braţ, am zărit chipul palid al unui bărbat. El crezuse că Belzebut 
îl privea prin zid. 

A durat o vreme până când prin gaura îngustă ne-am făcut 
fiecare o imagine despre celălalt și ne-am câștigat reciproc 
încrederea, ajungând să purtăm o conversaţie. Am înţeles că nu 
aveam de ce ne teme unul de celălalt și că, în fond, 
împărtășeam aceeași soartă amară. Celălalt - îl voi denumi 
astfel deoarece el a refuzat să spună cum se numește - plătea 
pentru nelegiuirea de a fi sedus o călugăriţă a Sfintei Hildegard, 
ceea ce, în concepţia bisericii, reprezenta un păcat absolut atâta 
vreme cât donatorul spermei își tot făcea semnul crucii și nega 
viața veșnică, iluminat de fericirea dată de știința lor, dar acelui 
perfid Gensfleisch nu îi cedez triumful de a se împăuna ca 
schimbător al destinelor lumii, pentru că nu acesta este 
adevărul. Fiecare triumf este rezultatul unei înșelăciuni 
strigătoare la cer, iar ceea ce am eu de spus este povestea 
luptei mele de o viaţă împotriva acelui rival înconjurat de 
lăudaci, aliat cu Satan și cu acele creaturi denumite Oriens, 
Amaymon, Paymon și Egim. Asta mi s-a pus și mie în cârcă, însă 
eu jur pe dragostea pentru Simonetta, singura rază de lumină 


din întunericul în care mă aflu, că nu este adevărat, chiar dacă 
aparențele par să o confirme, pentru că altfel aș fi lovit pe loc de 
orbire. 

Totdeauna au fost preţuiţi oamenii care s-au ocupat de lucruri 
necunoscute și inexplicabile pentru ceilalţi, ca magii, vrăjitorii și 
practicanţii magiei negre. De remarcat că popilor nu le-a făcut 
nimeni acest reproș, ei nefăcând altceva ani de-a rândul. Pe 
când încă șlefuiam oglinzi, cu al căror ajutor oameni cucernici 
credeau că erau captate radiaţiile Sfântului Duh și nătărăi proști 
credeau că receptau efectele miraculoase ale scutecelor pline 
de rahat ale bebelușului Isus, produsele din treizeci de mănăstiri 
mi s-au atribuit alături de o plată bună chiar și o indulgență 
totală, care îmi ierta veșnic orice păcat aș fi săvârșit. Acum 
vedeţi care este valoarea unei astfel de absolviri de păcate: nici 
măcar cât valorează hârtia pe care este scrisă! Şi nu am 
săvârșit nicio infracţiune, în afară de a fi văzut cu propriii ochi 
ceea ce nu aveam voie să văd niciodată, și, pe toţi sfinţii, pe 
atunci vederea mea era mai ageră decât cea a unui vultur. 

Dar nu vreau să mă plâng, cu toate că zi de zi în jurul meu 
totul devine din ce în ce mai întunecat. Am văzut destule, mult 
mai multe decât ar fi avut voie să viseze un simplu meșter de 
oglinzi din Mainz. Am trăit într-o vreme mai descompusă decât 
oricând până atunci, într-o lume ce și-a pierdut înfățișarea, în 
care ce era mai jos a ajuns cel mai sus și invers. Chiar și forma 
și-a schimbat-o lumea aceasta, ca și sensul de mers. Trei mii de 
ani s-a navigat către est pentru a ajunge în India, iar acum, 
dintr-odată, se spune că trebuie să mergi spre vest pentru a 
ajunge tot în India. Dar ce ar căuta un bătrân ca mine în India? 

Acelea au fost vremuri în care războaiele se purtau cu cap, și 
atunci când era inevitabil, și cu forţa mușchilor - războaie 
cinstite, bătălii de la bărbat la bărbat. Învingea cel mai bun, cel 
mai puternic, cel mai rapid - și merita. Astăzi? Astăzi războaiele 
sunt decise de praful de pușcă. Nici să ţintești nu mai este 
nevoie. Cu cât trimiți mai multe încărcături în direcţia 
inamicului, cu atât speranţa unei victorii este mai mare. Ce 
vremuri, în care dușmanul nu se apropie nici măcar la limita 
vizibilităţii, în care inamicii mor fără a-și fi întâlnit măcar 
adversarii! Dacă se continuă astfel, pe câmpul de luptă se vor 
prezenta numai comandanții, doar pentru a aprinde fitilurile, și, 
dintr-un foc, întreaga armie a inamicului va fi masacrată. 


Când, datorită acelei arte pentru care de un an mă cert cu 
această creaţie a lui Satan, într-o zi îi aduceam sfintei biserici 
venituri mai mari decât călugării, acţiunile mele erau plăcute 
chiar de papa din îndepărtata Romă. Însă când din oglinzile 
mele priveau femei voluptuoase care își ridicau rochiile până la 
pubis și își arătau piepturile pline și neacoperite, arhiepiscopul 
m-a numit vrăjitor în public, iar arta mea a devenit 
condamnabilă, deși tocmai el era cel care trebuia să știe că 
adevărul se afla în ochii privitorului, mai ales că el însuși se 
număra printre cei mai buni clienţi ai mei. 

Ce vremuri, în care la concilii sunt mai multe curve decât 
episcopi, în care călugării și călugărițele se sfâșie în mănăstiri, și 
superiorii mănăstirilor se  împreunează după calendare 
astrologice, pentru a procrea supraoameni! Este o minune dacă 
în acest fel nu se nasc creaturi umane cu trei ochi, și cu o buză 
despicată, dacă nu sunt aduse pe lume vaci cu două capete ori 
pisici sau pești ce zboară precum ciocârliile! 

Lumea tânjește după neobișnuit, după magi care vorbesc din 
burtă în loc de gură, transformă piatra în brânză și fac ca apa să 
curgă la deal. Un măgar care cântă la harpă este mai interesant 
decât vorbele unui filosof. Dacă Hieronymus Bosch, pictorul cel 
mai cunoscut din zilele noastre, ar fi pictat precum ceilalți mari 
pictori din trecut, ar fi fost curând uitat, așa cum s-a întâmplat 
cu alţii. Dar el îl smulge pe diavol din iad, face să plutească 
duhurile din ceruri, le dă călugăriţelor chip de bârfitoare și 
episcopilor chip de fantome, desenează androgini și himere, și 
deasupra tuturor atârnă anatema omenirii în culori stridente. 

Ce vremuri, când grotescul înseamnă mai mult decât un chip 
frumos, când papii au magi proprii, iar regii au profeţii lor cu 
globuri de cristal! Ce vremuri, în care mamele oferă spre 
vânzare lichidul din cordonul ombilical al nou-născuţilor, despre 
care se crede că ar ajuta la obţinerea tinereţii veșnice. În care o 
coadă de nevăstuică retezată înlătură durerea de dinţi, iar 
argintul băut vindecă sifilisul. Călugării erudiţi, care mai înainte 
practicau  contemplaţia şi rugăciunile  evlavioase, prezic 
nașterea unui copil mirosind urina. De către alchimiști se 
descoperă mereu elixiruri tot mai rele, care mijlocesc vise și 
năluciri, ca și puţină fericire de câteva clipe, dar nici nu dispare 
bine aceasta, că oamenii dependenţi au de-a face cu chipuri 
grotești. 


Sarea și mierea, de la facerea lumii bine-venite ca mirodenii 
ale pământului, au ieșit la pensie și nu ne mai satisfac gustul. 
Pentru câţiva saci cu piper, scorţișoară, ghimbir și cuișoare 
pleacă unii în Arabia și India, iar aceia al căror stomac nu se mai 
lasă altfel gâdilat le plătesc cu echivalentul greutăţii în aur. Şi se 
știe că mirodeniile înșală limba pofticioasă doar cu ceva ce nu 
există, asemănător lumii pestrițe a unui povestitor de basme, 
sau firimiturilor de la ultima cină, care acum sunt arătate 
tuturor. Nu este de folos, dar cel puţin nu dăunează, spre 
deosebire de mirodeniile Orientului. Acestea distrug intestinele, 
și ceea ce oferă plăcere limbii pentru scurt timp aduce moarte 
organelor interne. 

Întreb: cui i-am greșit eu, făuritorul de oglinzi Michel Melzer, 
când am anunţat - este mult de atunci - că în oglinzile mele 
poate oricine să își vadă fericirea doar dacă privește destul de 
lung în ele și crede în această minune. Că eu trebuia să ajut 
puţin uneori fericirea, asta mi-o putea ierta oricine care o 
întâlnea - dar nu am înșelat pe nimeni. Nici măcar pe cei treizeci 
și șase de călugări ai Ordinului Sfântului Benedict, cărora în 
acea noapte le-am promis o clipă de fericire, iar ei au văzut 
plăcerea in personam. Chiar și după câteva zile ei erau extaziaţi 
ca Sfântul Anton, de parcă ar fi aruncat cu adevărat o privire 
interzisă în Paradis. Atunci am înţeles că o oglindă are puterea 
de a schimba oamenii, și am făcut uz deplin de acest lucru. 

Viaţa, de la pătuţul de copil și până la patul de moarte, este o 
acumulare de dorinţe. Totuși, înţelegerea că majoritatea lor nu 
se poate îndeplini este la îndemâna celor mai puţini. Ne agățăm 
în mod nebunesc de orice mijloc care ne dă speranţe. In mod 
sigur, o oglindă produce atunci cele mai mici pagube. 

Totuși, vreau să relatez pe rând cum s-au petrecut lucrurile. 
Nu vreau să trec nimic cu vederea, nu vreau să înfrumuseţez 
nimic, și doar sper că dumneata, vecinul meu fidel de celulă, vei 
avea destulă cerneală din gogoși de stejar. Nu este nevoie să 
îmi consemnați fiecare cuvânt, și, cu calm, veţi decide singur ce 
vi se pare important și ce nu este important. Vă solicit însă 
promisiunea că nu veţi falsifica ori răstălmăci nimic, și, jurând 
pe călugăriţa dumneavoastră lăsată gravidă, nu veţi trece sub 
tăcere nici ceea ce este indecent, și veţi reda fidel povestea 
mea. 


În cea de-a cincea săptămână a postului - ceea ce îmi este 
indiferent, deoarece un bătrân ca mine oricum nu mai trăiește 
decât din amintiri. 

Michel Melzer 


Capitolul | 
Oglinzile din Mainz 


Până la vârsta de șapte ani, Michel Melzer a fost cel mai 
candid grăunte de sub soare, isteţ și curios, dar, după cât se 
părea, capacitatea lui de înţelegere nu era suficientă pentru a 
desluși Biblia. Interesul i l-au trezit doar minunile, care în Cartea 
Cărţilor nu erau puţine, iar Oswald, cum se numea tatăl lui, 
trebuia, în măsura în care îi permitea timpul și lumina puţină din 
atelier, să îi citească despre Moise, care vrăjea șarpele ori 
scotea apă din piatră, iar băiatul nici nu voia mai mult decât să 
devină profet, ca Moise. 

La început, tatăl lui nu a dat atenţie chestiunii cu măreţul ţel 
profesional, ca și celor mai multe întrebări ale unui copil. Mai 
târziu, când Michel nu îl slăbea defel cu solicitarea informaţiilor 
despre instruirea ca profet, Oswald Melzer s-a văzut nevoit să îi 
interzică fiului toate întrebările de acest fel. În loc de răspuns, 
Michel a primit din partea tatălui o oglindă tăcută chiar de el, 
împreună cu indicaţia de a se ocupa de aceasta, mai devreme 
sau mai târziu, de ea depinzând mâncarea. Înainte de toate, 
trebuia să umble atent cu oglinda, deoarece vina de a fi spart o 
oglindă atrăgea posesorului ghinion veșnic. Aceste cuvinte nu 
au rămas nebăgate în seamă. 

Cu toate că, sau pentru că el nu a înţeles aceste cuvinte, 
băiatul s-a ocupat zi după zi de oglindă. Mama lui, o femeie cu 
frica lui Dumnezeu, îl găsea deseori holbându-se tâmp la ea sau 
privind-o ca paralizat sub fereastră, în faţa ușii de la intrarea în 
casă ori între crengile unui pom din apropiere, iar când îl întreba 
ce face, Michel nu îi răspundea. Nu rareori se întâmpla să fie 
nevoită ca seara să îl ducă la culcare mut și gânditor, așa că 
părinţii se așteptau cu teamă la declanșarea unei idei fixe 
bolnăvicioase. 

Pentru a-l smulge pe băiat din această auto-oglindire, părinţii 
au hotărât să îl trimită la școală. Și, pentru că Oswald Melzer nu 
avea încredere în școlile călugărilor, care doar i-ar suci capul 
fiului său și ar face din el un popă, l-a pus sub oblăduirea unui 
tutore, un bărbat învăţat și un spirit liber, care se numea 
Bellafintus și instruia la Grossberg un mic grup de elevi asupra 


bazelor limbilor latină și greacă, pentru a-i face capabili să 
urmărească studiile proprii, ascunse, privitoare la natura 
umană. Acolo, micul Michel s-a dovedit a fi un băiat deștept, 
deosebit de dotat pentru limbile străine, chiar dacă prefera mai 
degrabă să asculte poveștile grecoaicei tocmite cu ziua ori 
relatările neverosimile ale grădinarului italian despre minunile 
Veneţiei, în dauna clasicismului sec al Antichității ori a 
traducerilor din scrierile părinţilor bisericii. Dar el păstra 
permanent asupra lui oglinda dată de taică-său, și uneori putea 
fi văzut tupilat în vreun colţ al camerei lui, adâncit în 
contemplarea a ceea ce mai putea vedea în ea pe lângă propriul 
chip. 

Când, după ani de studiu, tăcere și contemplare a oglinzii - 
între timp Michel devenise ucenic al tatălui său - a început să 
vorbească, a dat dovadă de cea mai demnă de admiraţie 
fantezie, ce părea de mii de ori mai prețioasă decât pura rațiune 
umană. O privire aruncată oglinzii avea ca urmare cele mai 
strălucite idei; tânărul Melzer părea să posede cunoștințe 
rezervate viitorului ori științei interzise a magiei negre. 

A început prin topirea de către ucenicul Melzer a unor 
cantități de plumb, cositor și antimoniu cu adaos de bismut într- 
un aliaj strălucitor, într-o formă curbată, mare cât o scoică. 
După o prelucrare cu o piatră abrazivă ce a durat zile întregi, 
această oglindă convexă; i ajuns să strălucească precum luna 
noaptea, iar dacă cineva o apropia de ochi, atunci oglinda reda 
nu forma naturală așteptată, ci ceva de parcă interveniseră ani 
între momentul privirii și cel al reflexiei: trântori, polițiști și 
săpunari subţiri, slabi, subnutriţi, a căror muncă infamă le 
îngustase obrajii, de parcă moartea îi căutase deja de mai multe 
ori, se recunoșteau în oglindă rotofei și sănătoși. 

Din partea ucenicilor oglindari a mai fost nevoie doar de 
puţină putere de convingere pentru a anunţa că atât pentru ei, 
cât și pentru restul oamenilor urmau vremuri mai bune. S-a mai 
și nimerit ca următoarele cinci veri să fie mănoase, iar iernile să 
nu își merite numele, așa că s-a ajuns să existe atât de multă 
mâncare, încât chiar și găinile și porcii se delectau cu bunătăţi 
rezervate în mod normal numai sus-pușilor. 

În Mainz s-a împrăștiat zvonul că acest belșug fusese 
previzionat de meșterul de oglinzi Michel Melzer. 

Nici nu se scurseseră cei cinci ani buni și Melzer era deja 


calfa, și atunci el a turnat o nouă oglindă, cu totul diferită. A 
arcuit-o în interior și a obţinut o oglindă concavă, care subţia 
chipurile grase ale celor bine hrăniţi și le făcea să pară slabe. Pe 
toţi cei care aruncau o privire în această oglindă i-a apucat 
umilința și au început, de teama foametei grave, să stocheze 
alimentele pe care până atunci le aruncaseră la animale. 

Și s-a petrecut minunea. Curând, gerurile care s-au ţinut lanţ 
din septembrie până în mai au distrus recoltele. Niciun bob 
semănat nu a scos tulpină, niciun tubercul nu a rodit, în pomi nu 
au fost flori, iar pe Rin, Main, Mosel și Nahe au fost distruse 
toate viile. Și totuși, în timp ce în alte locuri se instaura 
foametea și mureau oameni, orășenii din Mainz aveau rezerve 
de hrană atât de mari ca urmare a profeţiei lui Michel Melzer, 
încât foametea a făcut numai puţine victime, iar vin vechi era 
din belșug. 

Tânărul meșter era slăvit, pentru că părea să aibă darul 
profeţiei cu oglinda lui, și mulţi îl considerau vrăjitor. Michel 
Melzer a cugetat, și, cu toată bunăvoința, nu a găsit altă 
explicaţie pentru pretinsa lui magie, decât că noi toţi suntem 
vrăjitori, pentru că toţi ne putem construi propria lume. Nu este 
așa? 

Pe toţi sfinţii și pe toate legile naturii, nimic nu era mai 
departe de meșterul de oglinzi decât șarlatania și scamatoria! 
însă, oricât de des o spunea, nu era crezut și i se atribuiau lui și 
oglinzilor lui capacități premonitorii, iar meșteșugul lui înflorea, 
așa că abia mai ţinea pasul cu munca. 

Michel Melzer a deschis ca meșter un nou atelier în 
Spielmannsgasse, în spatele domului, acolo unde tinichigiii, 
aurarii și lucrătorii în aramă erau la ei acasă, și a luat două calfe 
cu plata a doi șilingi. Unul se numea Gothardt Huppertz, și era 
din Basel, unde tatăl său, care confecţiona ace, murise beat, iar 
mama lui se recăsătorise din cauza nevoilor cu un berar bogat. 
Despre celălalt, un anume Johann Gensfleisch, va mai fi vorba 
deseori, și nu doar de bine. 

Dacă primul, marcat de soartă și de anii de lipsuri, era o calfă 
onestă, cu frică de Dumnezeu, celălalt a intrat curând în conflict 
cu meșterul. Gensfleisch se îndoia înainte de toate de efectul 
premonitoriu al oglinzilor lui Melzer, pe care l-a acuzat de 
șarlatanie, ca pe magii și astrologii care prevedeau viitorul în 
substanţe dintre cele mai diferite, ca excrementele umane, sau 


din mersul stelelor - și încă pe bani! 

Melzer a decis să nu răspundă criticilor calfei decât cu 
afirmaţia că nu el prezisese anii buni ori proști, ci că oamenii 
înșiși fuseseră cei care își văzuseră soarta în oglinzi. Melzer ar fi 
preferat să șteargă cu buretele agitația din jurul oglinzilor, dar 
acestea îi aduseseră între timp un venit respectabil, și cine 
renunţă la o pungă de bani pe care tocmai i-o umplu alţii? 

In plus, Melzer a cunoscut-o pe neașteptate pe Ursa 
Schlebusch, o fecioară foarte frumoasă, orfană, scăpată din 
Conventul din Köln al păcătoaselor care se căiesc, unde trebuia 
să primească o educaţie creștină și să fie pregătită pentru o 
viaţă în mănăstire. Ursa se arătase înclinată în severul convent 
mai mult către plăcerile vieţii, spre cântec și râs, iar în timpul 
rugăciunilor ce durau ore întregi în genunchi nu demonstrase 
reculegerea necesară. De aceea, la prima ocazie favorabilă 
plecase cu un grup de pelerini din Mainz, care veniseră la racla 
celor trei crai de la răsărit și cărora li se atașase la plecare. 
Pentru a o scăpa pe Ursa de o viaţă ușuratică ori de rușinea 
pătăii cu nuiaua ziua în amiaza mare în oraș, Melzer a luat-o la 
el. 

Ceea ce nu a fost de bun augur pentru reputaţia lui și a fetei, 
ba chiar a fost dăunător, mai ales că Gensfleisch a trâmbiţat 
întâmplarea peste tot. Exista o singură posibilitate de a astupa 
gura precupeţelor, fanfaronilor și zvoniștilor: Michel Melzer 
trebuia să se căsătorească cu frumoasa fată fugită din convent, 
a cărei provenienţă numai el o cunoștea. Faptul că Ursa avea 
abia paisprezece ani a stârnit mai puţin mirarea decât graba cu 
care Melzer și-a pus în aplicare planul. 

Cu asta, în Spielmannsgasse, s-a reinstaurat ordinea, însă 
vrajba dintre el și calfa sa a ajuns în stadiul de rivalitate. 
Gensfleisch îi făcea ochi dulci Ursei, iar Melzer, împins de 
gelozie, făcea tot ce putea pentru ca tânăra soţie să rămână 
gravidă. De mai multe ori pe zi, și de câte ori îi permitea 
bărbăţia lui, se împreuna năvalnic cu Ursa, posedat de ideea de 
a avea un fiu. S-a potolit abia după ce trupul Ursei a început să 
prezinte semnele clare ale gravidităţii. 

Melzer era fericit, iar Gensfleisch a renunţat la insistenţe. Dar 
fericirea este capricioasă ca vremea în aprilie, când zilele 
însorite și furtunile se succed des. Nașterea a fost grea, și Ursa a 
pierdut mult sânge. Sângele ei fusese prea tânăr pentru a hrăni 


un copil, a spus moașa, și de aceea corpul l-ar fi respins. Ursa nu 
și-a revenit niciodată după efort, și a zăcut palidă, cu prea puţin 
sânge. 

Micuța, dimpotrivă, revigorată de laptele unei doici voinice, 
era ca o rază de soare, iar Melzer a îndrăgit-o peste măsură. A 
botezat-o Editha, ca pe martira în a cărei zi venise pe lume, 
bucurându-se de tot ce își putea dori un copil de sexul și situația 
lui socială. Şi atunci Melzer a fost din nou greu încercat. 

Editha tocmai împlinise trei ani când mama ei a murit după o 
lungă suferință. Printre servitorii meșterului începuse să se 
vorbească despre faptul că acesta, deoarece nu i se împlinise 
dorinţa de a avea un fiu, se năpustise plin de pasiune asupra 
soţiei, ceea ce fusese fatal pentru trupul ei slăbit. Dar era doar 
un zvon urât, și când Melzer a mers pe firul lui, toți au arătat 
către calfa Gensfleisch, de la care ar fi plecat zvonul, însă acesta 
a negat cu hotărâre. Nu, de fapt Ursa se sfârșise pentru că nu 
mai avea suficientă putere pentru a trăi. 

Din acel moment, vesela și dezgheţată fată care devenise 
Editha a fost cuprinsă de tristeţe, ceea ce pe tată l-a marcat 
chiar mai puternic decât moartea iubitei lui soţii. Micuța privea 
posomorâtă și apatică, și nici măcar cele mai drăgăstoase 
cuvinte ori cele mai frumoase jucării pe care i le dăruia 
meșterul, nu îi mai puteau smulge un zâmbet. Parcă odată cu 
moartea mamei ei se stinsese și bucuria vieţii pentru Editha. 

În această situaţie deznădăjduită, Melzer i s-a adresat lui 
Bellafintus, magul din Grobberg, care susţinea că orice boală, fie 
ea a trupului ori a sufletului, are o cauză naturală. El s-a oferit 
să îi redea Edithei pofta de viaţă. In cazul acesta, explica el, din 
cauza emoţiei provocate de pierderea mamei, ordinea celor 
patru lichide din corp - sângele, fierea galbenă, fierea neagră și 
flegma - a fost tulburată, așa că fierea neagră, care produce 
melancolie, a ajuns să predomine, și această ordine trebuia 
restabilită printr-o intervenţie punctuală. Bellafintus a promis că, 
în schimbul a două vaci ori al unui cal, el ar fi dispus să vindece 
copilul. 

Un meșter de oglinzi ca Melzer nu dispunea de două vaci, cu 
atât mai puţin de un cal. Acestea echivalau cu câștigul lui pe un 
an. Și astfel viaţa își urma cursul. 

Calfa Johann Gensfleisch a remarcat jena financiară a 
meșterului lui și s-a oferit să îl ajute cu o afacere care i-ar fi 


adus mai mulţi bani decât toate oglinzile curbe la un loc. Dara 
pus condiţia ca la această afacere bănoasă el să participe cu 
jumătate, și, în plus, să devină coproprietar al atelierului. 

Grijile te orbesc; la fel și dragostea. Totuși, când grijile și 
dragostea se unesc cu supărarea și vina, atunci raţiunea este 
înlăturată și intervine ruina. 

Gensfleisch susţinea că, dacă oamenii în general erau dispuși 
să își vadă viitorul în oglinzile curbate, era ușor ca aceiași 
oameni să fie convinși de o altă putere secretă a oglinzilor. 

Melzer l-a privit întrebător pe Gensfleisch. Cu toată 
bunăvoința, el nu putea să își imagineze ce îi fi ceea prin cap 
celuilalt. 

Tânărul a continuat spunând că Melzer făcuse oglinzi convexe 
și concave, în care cel care se privea se vedea, nefiresc, mai 
mare ori mai mic. O oglindă plană ar fi mai greu de lucrat, dar ar 
aduce avantaje nebănuite ziua, dacă ar fi netedă ca suprafaţa 
apei. 

Melzer încă nu pricepea. 

O oglindă plană, a continuat Gensfleisch, l-ar reda corect pe 
privitor; o oglindă plană are și avantajul de a capta razele 
soarelui și a le retrimite la mare distanță. Desigur că și Melzer 
cunoștea acest fenomen, și mai știa că exista posibilitatea 
reorientării razelor solare în direcţia dorită, ba chiar de a le 
retrimite în locul din care veniseră. 

— Şi la ce ar folosi această oglindă? s-a interesat Melzer. 

— Foarte simplu, a răspuns Gensfleisch. Trebuie numai să îi 
convingi pe oameni că această oglindă plană este capabilă să 
capteze harul divin emanat de moaște și să îl aducă cu ea 
acasă. Trebuie doar ales un loc în care în fiecare an vin cât mai 
mulţi pelerini... 

Melzer a înţeles ce voia să spună calfa lui. Așa cum toată 
lumea știa, anual, între Paști și Sfântul Remigius, sub colonadele 
catedralei din Aachen erau prezentate de către episcop și prelați 
un veșmânt al fecioarei Maria și scutecele bebelușului Isus, și 
zeci de mii de oameni atrași de eveniment și de iertarea conexă 
a păcatelor cădeau în extaz, fie în genunchi, fie leșinând ori 
dând-o în glosolalie ca apostolii la pogorârea Duhului Sfânt, ori 
se vindecau de la o clipă la alta de suferinţele cu care veniseră. 
Orașul era zilnic asaltat de mai bine de zece mii de oameni. De 
mai multe ori paznicii din turnuri se vedeau siliți să închidă 


porţile orașului pentru că episcopul se temea pentru viaţa lui 
pământeană și pentru zidurile sanctuarului său. 

Meșterul nutrea suspiciuni în privinţa calfei întreprinzătoare, 
și a întrebat-o de ce, dacă aceasta era convinsă de succesul 
afacerii, nu o realiza singură. 

Răspunsul lui Gensfleisch a fost în aceeași măsură măgulitor 
și convingător: firește că doar un meșter ca Melzer era capabil 
să confecţioneze o asemenea oglindă cu adevărat netedă. De 
altfel, el nici nu cunoștea un alt meșter de talia lui Melzer, care 
să știe să explice oamenilor chestiuni atât de minunate. 

Așa că Melzer a turnat în forme din lut o duzină de plăci din 
plumb și cositor mari cât palma, le-a șlefuit între valţuri din 
gresie până când suprafaţa lor a lucit ea gheaţa și le-a lustruit 
pe fiecare cu talc gras. În dimineaţa următoare - era într-a patra 
duminică a postului, și și tarele ardea după o iarnă aspră cu 
primele lui raze calde - Melzer a intrat cu cea mai bună oglindă 
a sa în catedrala în care arhiepiscopul celebra solemna liturghie. 

Meșterul s-a dus în centrul domului, acolo unde se uneau 
nava transversală cu nava longitudinală a clădirii, și unde razele 
soarelui brodau desene bizare pe pereţii interiori. Acolo, pe 
stâlpul de colţ din nord, din dreapta, scoase oglinda și îndreptă 
razele de soare către altar exact în momentul în care 
arhiepiscopul ridica potirul spre transsubstanţiaţiune. Acesta 
crezu că orbitoarea lumină care învăluise brusc potirul era o 
reflexie a cerului și o minune, și îngenunche împreună cu toţi 
credincioșii din catedrală. În această poziţie, eminentistinul 
intonă Te deum, iar cei prezenţi îl acompaniară. 

Michel Melzer se sperie de moarte de acest efect produs de 
oglinda lui, și preferă să se retragă, profitând de confuzia 
generală. De dezvoltarea pe mai departe a planului s-a ocupat 
Johann Gensfleisch. Acesta a anunţat, când credincioșii ieșeau 
din dom ameţiţi de minunea produsă, că fenomenul fusese 
opera meșterului Melzer, care acţionase pentru a capta harul 
unui obiect sfânt. 

Doar menţionarea numelui de Melzer fusese suficientă pentru 
a înlătura neîncrederea cu care era privit Gensfleisch. Şi imediat 
a urmat solicitarea de informaţii despre preţul și posibilitatea 
obţinerii harului minune. Dacă iniţial arhiepiscopul a fost supărat 
pentru că fusese păcălit de meșter, prelaţii i-au deschis ochii 
curând amintindu-i de epistola către corinteni, conform căreia 


credința putea muta munţii, și de cuvintele cardinalului Nikolaus 
von Kues, care spusese că el crede tocmai pentru că faptul este 
paradoxal. 

Solicitările de oglinzi sfinte, cum au fost denumite 
sclipitoarele obiecte decorative, au crescut cu binecuvântarea 
bisericii, iar la spectacolul relicvelor de la Aachen din acel an s- 
au îndreptat duzini de oglinzi către rufăria plăcută lui 
Dumnezeu, iar în următorul an numărul acestora a crescut la 
sute. Nicicând în pelerinajele cu vechime de secole oamenii nu 
se arătaseră atât de încântați, de fermecaţi și de mișcaţi de 
harul absorbit. 

În atelierul lui Melzer din spatele domului lucrau acum 
aproape necontenit ziua și noaptea cinci calfe pentru a satisface 
cererea tot mai mare. În sfârșit, meșterul câștiga destul pentru a 
putea plăti operaţia ce urma să fie făcută de magistru. 

Editha tremura din tot trupul când, într-o zi de septembrie, 
Melzer a dus-o la Bellafintus. Locuinţa lui, situată pe Grobberg, 
semăna cu o fortăreață întărită cu un turn și era înconjurată de 
un zid de arbori înalţi, care nu permiteau luminii să pătrundă în 
interior. Încăperea boltită în care urma să aibă loc intervenţia 
era rece, sărăcăcios luminată, iar pe pereţi erau inscripţii 
întunecate, cu cifre și formule rămase nemodificate de profani. 
Acestea induceau mai degrabă ostilitate decât încredere; în 
orice caz, nu contribuiau la alungarea fricii ce o stăpânea pe 
Editha faţă de ceea ce o aștepta. 

Melzer îi explicase fiicei lui, în cuvinte simple, necesitatea 
intervenţiei, și, deși Editha avea patru ani și jumătate, 
înţelesese inevitabilitatea sorții și o acceptase cu tristețe. Insă 
acum curajul o părăsise și plângea cu lacrimi amare. 

Magistrul a rămas neclintit, și, după ce a primit suma 
convenită, a legat copilul cu curele pe un scaun înalt și colțuros. 
După care i-a administrat cu o lingură mare o uncie de sirop de 
mac. Editha a adormit imediat. În final i-a legat strâns capul de 
spetează și i-a retezat într-un loc părul de pe căpșor. 

Melzer se simţea tot mai rău, dar nu a lăsat să se vadă nimic, 
deoarece știa că vechiul lui profesor de latină și greacă nu 
suporta să fie contrazis. Dar când Bellafintus și-a lepădat tichia 
de învăţat purtată până atunci și și-a suflecat mânecile 
veșmântului negru, meșterului a început să i se facă frică. 

Bellafintus a scos dintr-o cutie un ciocan, clește și câteva cuie 


subţiri, lungi de un deget, pe care le-a încins la foc. Acestea abia 
dacă se răciseră când a început să îi bată fetei în calota 
craniană primul cui, cu lovituri scurte. Melzer se întoarse și, 
venindu-i să verse, ieși din încăperea boltită. 

Când se întoarse, meșterul își găsi copilul horcăind și cu un 
bandaj însângerat în jurul capului. Editha scotea sunete hârâite, 
iar magistrul declară că operaţia reușise, și el reorientase 
umorile în sensul corect. 

Melzer și-a condus cu grijă fiica ameţită acasă, și nu s-a 
mișcat de lângă ea până când aceasta nu s-a trezit, după două 
zile. Pe chipul ei se citea durerea, dar nu scotea o vorbă. Din 
acea zi, Editha nu a mai vorbit cu nimeni, și chiar dacă părea 
vindecată de adânca melancolie, vindecarea adusese cu sine un 
efect secundar urât. Cuiele bătute în calota craniană îi 
afectaseră fetei centrii vorbirii. 

Acum meșterul regreta faptul că își supusese copilul unor 
asemenea chinuri doar pentru ca acesta să fie la fel precum 
ceilalți oameni. Dar nu avea fiecare om o soartă ce îi era 
destinată? 

În urma unor astfel de cugetări nu s-a mai dus la acel vraci de 
două parale, ca acesta să îi redea vorbirea Edithei, mai ales că, 
din punct de vedere financiar, Melzer era complet terminat. În 
sinea lui, el avea îndoieli cu privire la capacităţile reale ale lui 
Bellafintus, îndeosebi pentru că intervenţia acestuia nu îi redase 
în niciun caz Edithei veselia lipsită de griji a copilăriei. Rezultatul 
a fost că, având în vedere capacitatea redusă de a vorbi, ea a 
crescut mai curând închisă în sine, reţinută, iar Melzer își 
reproșa că el ar fi fost vinovat de această situație. Nu avea 
dificultăţi în a se înţelege cu fiica sa, pentru că Editha îi citea 
vorbele pe buze, în timp ce Melzer înțelegea din priviri ce voia 
să spună Editha. 

În privinţa femeilor, meșterul era mult prea tânăr pentru a trăi 
ca văduv, și în Spielmannsgasse exista cel puţin un meșteșugar 
care să îi ofere lui Melzer fiica în căsătorie. Insă acestuia nu îi 
dispărea din gând amintirea soţiei Ursa. In loc să se dedice unei 
alte femei, el căuta refugiu în dragostea pentru fiica sa, Editha. 
l-a oferit o educaţie excelentă și a avut grijă să nu îi lipsească 
nimic. 

Când fata a împlinit doisprezece ani, avea nu doar maniere 
demne de admiraţie, dar arăta și adorabil, iar în ţinuta ei se 


recunoștea o anumită mândrie, departe de aroganță, ceea ce Îi 
conferea încă un plus. În acel an a avut loc o întâlnire care urma 
să schimbe într-un mod nebănuit atât viaţa lui Melzer, cât și 
viața fiicei lui. 

Un negustor bogat, originar din Köln, dar stabilit la 
Constantinopol, care făcea negoţ de obicei cu mătase din China 
și cu stofe scumpe, aflat pe drum spre Ţările de Jos, s-a oprit la 
Mainz, iar la hanul din piaţă a văzut una dintre oglinzile lui 
Melzer. Interesul lui a fost stârnit nu de efectul pretins miraculos 
al sclipitorului obiect, ci de forma plăcută a oglinzii și de 
materialul din care era confecţionată. Sigur că oglinzile 
venețiene aveau o luminozitate mai puternică, dar ele erau 
făcute din sticlă, și erau atât de fragile, încât se făceau cioburi la 
cea mai ușoară atingere. Dimpotrivă, oglinzile lui Melzer puteau 
fi scăpate pe podea, și tot nu se spărgeau. 

Gero Morienus, cum se numea impozantul bizantin, i-a făcut 
lui Melzer o comandă de cinci sute de oglinzi. În momentul în 
care cei doi parafau contractul, în atelier a intrat Editha, iar 
negustorul de mătăsuri parcă și-a pierdut capul din acel 
moment. Cu vorbe pline de exuberanţă îi lăuda frumuseţea, 
statura echilibrată și profunzimea privirii, apoi a întrebat cu voce 
tremurătoare dacă această făptură fermecătoare era deja 
promisă unui bărbat. 

Deși așa ceva nu era neobișnuit pentru o fată de vârsta ei, pe 
Melzer l-a surprins cererea, și s-a grăbit să spună că Editha era 
bine educată și știa să scrie, dar ca urmare a unui accident 
nefericit era mută de șapte ani, și putea vorbi doar cu privirea. 
Cu asta spera, în sinea lui, să îi abată gândurile bizantinului. 

Editha nu înţelegea despre ce discutau cei doi bărbaţi, dar 
când străinul o sorbi din ochi, se întoarse și dispăru din 
încăpere. Abia după un an a aflat fata de la tatăl ei că acesta o 
promisese în acea noapte bizantinului, iar când a auzit vestea, 
nu a perceput importanţa ei. 

În acea vreme, conflictele dintre Melzer și partenerul lui, 
Gensfleisch, se acutizau. Ultimul își permitea tot mai multe 
libertăţi faţă de meșter, care nu se cuveneau, și își bătea joc de 
Editha și de muţenia ei, imitându-i mimica drăgălașă. Când era 
vorba despre fiica lui, meșterul nu trecea cu vederea nimic, și 
astfel s-a ajuns ca, într-o zi, să își lovească partenerul peste faţă 
în prezenţa tuturor calfelor, și nu a lipsit mult să se încaiere. 


Conflictul s-a încheiat cu plecarea lui Gensfleisch fără o vorbă 
din atelierul din spatele domului, unde nu a mai revenit 
niciodată. 

Nu trecuseră nici două săptămâni de la dispută, când Editha a 
năvălit în miez de noapte în dormitorul tatălui ei, cu mâinile 
ridicate, de parcă o ameninţa o mare primejdie. Inainte ca el să 
își dea seama despre ce era vorba, a simţit un miros înțepător 
de material ars. 

— Foc! a strigat meșterul. Arde! 

A luat-o de braţ pe fiica sa și a ieșit pe scări, care erau deja 
cuprinse de flăcări. Nici gând să le mai folosească. Așa că a 
împins-o pe Editha înapoi, a deschis o fereastră și a strigat din 
răsputeri în noapte: 

— Foc, foc, ajutor! 

Un țipăt de spaimă a străbătut Spielmannsgasse și imediat au 
venit oameni cu găleți din piele și mături din nuiele pentru a 
lupta cu flăcările. Meșterul și fiica lui s-au salvat coborând pe o 
scară adusă la repezeală, dar casa a ars aproape complet. 

Pentru meșter nu încăpea îndoială că focul fusese pus din 
răzbunare de către Johann Gensfleisch. Doi cerșetori din Worms 
au declarat că puţin înainte de miezul nopţii au văzut alergând 
în direcția Spielmannsgasse un bărbat înalt, cu barbă, cu un 
felinar sub pelerină. Dar cine să creadă niște cerșetori străini? 
Camarazii de băutură ai revoltatei calfe jurau sus și tare că la 
momentul respectiv s-ar fi aflat cu Gensfleisch la Goldenen 
Adler, și însuși hangiul era gata să le adeverească spusele. 

După incendiu, meșterul s-a lovit de multă ostilitate. Se 
zvonea că Michel Melzer și-ar fi incendiat propria casă pentru a 
ascunde faptul că afacerea cu atelierul mergea tot mai rău. 
Calfele erau pe punctul de a-l părăsi. Nimeni nu credea că 
Gensfleisch ar fi pus focul, mai ales că acesta devenise deodată 
bogat, moștenind o casă frumoasă. Acolo a amenajat curând un 
atelier propriu, a angajat trei dintre fostele calfe ale lui Melzer și 
a început să producă mai multe oglinzi sfinte decât făcuse 
vreodată meșterul. 

Toată averea lui Michel Melzer arsese odată cu clădirea, și nici 
din barele de plumb, cositor și antimoniu păstrate în atelier nu 
mai rămăsese nimic, de parcă totul fusese nimicit de incendiu. 
Magie ori furt? Melzer bănuia că neașteptata îmbogăţire a fostei 
lui calfe nu se făcuse pe cale corectă, dar nu putea dovedi 


nimic. Nu avea nici bani pentru a-și reconstrui casa. Pentru că 
altceva nu îi mai rămăsese, a vândut ruina pentru o sută de 
guldeni singurului interesat care s-a ivit, fosta lui calfa, Johann 
Gensfleisch. 

Era o umilinţă, dar ce putea să facă? 

La vârsta de paisprezece ani, Editha era o fată minunată, iar 
meșterul a luat hotărârea să își ia adio de la Mainz și să își 
conducă fiica la Constantinopol, unde Gero Morienus o aștepta. 
El însuși avea de gând să se stabilească undeva, poate la 
Veneţia, unde făurarii de oglinzi erau la ei acasă, și să înceapă o 
nouă viaţă. 


CONSTANTINOPOL 


Cucerit de venețieni și ameninţat de turci, Constantinopol 
este un oraș muribund. Cu cei șapte sute de mii de locuitori ai 
săi, s-a numărat odată printre cele mai mari și mai tulburătoare 
orașe ale lumii, însă la mijlocul secolului al XV-lea mai trăiau aici 
doar o parte din ei, în majoritate italieni și greci. Zilele celui care 
fusese odată puternicul împărat al Imperiului Roman de Răsărit 
se apropie de sfârșit. 


Capitolul Il 


Secretul zarului 


În cea de-a douăzeci și șasea zi a călătoriei lor, de pe arborele 
trinchet al corabiei răsună vocea marinarului: 

— Pământ! Pământ! Constantinopol! 

De pe puntea inferioară, unde călătorii dormitau printre lăzi și 
saci, baloturi de lână și blocuri de sare, unde își istorisiseră viaţa 
unul altuia a nu știu câta oară, agitația cuprinse și puntea 
ancorei. Acolo stătea Michel Melzer, sprijinit de balustradă. Cu 
palma ridicată deasupra ochilor, cu toate că nu vedea în 
depărtare decât o dungă întunecată la orizont, care în 
următoarea clipă dispăru și ea de parcă fusese doar o iluzie 
optică, spuse întorcându-se către Editha: 

— Constantinopol! Aceasta este ziua dăruită de Dumnezeu! 

Pe Editha, fata tăcută cu păr bogat, blond, și cu ochi negri și 
triști, aceste cuvinte părură să o impresioneze prea puţin. Ea 
privi cerul, de parcă ar fi vrut să spună: „Ce mă privește pe 
mine asta?” Părea cu gândul în cu totul altă parte. Editha știa 
bine că tatăl ei făcuse această călătorie pentru ea. Cel puțin, el 
nu omisese să repete asta mereu în cele douăzeci și cinci de zile 
care trecuseră. 

„Da, tată, aceasta este ziua”, răspunse fata cu privirea. O 
făcuse pentru că își iubea tatăl. Acestei candori copilărești i se 
opunea, firește, conștiința feminităţii provocatoare, un amestec 
de apă și foc menit a. Coate din minţi chiar și bărbaţii cu 
experienţă. 

— Copile! spuse Melzer și o strânse în braţe pe Editha. Nici 
mie nu mi-a venit ușor să fac această călătorie, dar îţi doresc 
doar tot ce este mai bun! 

„Știu”, confirmă Editha, și întoarse capul într-o parte. Tatăl ei 
nu trebuia să vadă lacrimile care îi apăruseră în ochi. 

Aerul tare al săptămânilor care se scurseseră fusese alungat 
de suflul primăvăratic și călduț al Mării Egee, iar iritarea 
pasagerilor - să tot fi fost cam șaizeci - se volatilizase. Erau 
uitate certurile pentru cel mai bun culcuș de sub punte, 
disputele cu bucătarul din cauza mâncării proaste și necazurile 


cu echipajul necioplit. Acum, când țelul intens dorit era în faţa 
ochilor, cei care atâta timp își aruncaseră doar priviri piezișe se 
băteau pe umăr degajaţi, întindeau braţele spre orizontul nordic 
și strigau: 

— Constantinopol! 

— Se spune că orașul ar fi minunat! spuse Melzer ui timp ce 
evita, stânjenit, să o privească pe fiica sa. 

Lacrimile ei nu îi scăpaseră neobservate. 

— Se spune că ar avea o mie de turnuri și mai multe palate 
decât toate orașele Italiei la un loc. Sunt sigur că îţi va plăcea 
Constantinopolul. 

Fiindcă Editha nu reacţionă în niciun fel, luă fata în braţe, îi 
îndepărtă șuvițele de păr căzute pe faţă și i se adresă insistent: 

— Vei locui într-un palat, ca o prinţesă, vei purta 
îmbrăcăminte din mătase chinezească, și o servitoare te va 
scuti de orice muncă. Ar trebui să fii fericită! 

Editha evită privirea tatălui; cu faţa întoarsă într-o parte 
începu să gesticuleze agitată. Melzer îi urmărea fiecare mișcare. 
Înţelese ce îi comunica: „Cum poate susţine acel bărbat că mă 
iubește? Când m-a văzut eram încă un copil!” 

— Morienus? 

Fata confirmă. 

— Fără îndoială, ripostă Melzer. Aveai abia doisprezece ani 
când te-a întâlnit, dar și la o fată de doisprezece ani se vede 
dacă va deveni într-o zi o femeie frumoasă. Și nu uita: Morienus 
este un bărbat cu experienţă. Se pricepe la femei! 

La provă, pasagerii începuseră să se ţină de mâini și să 
danseze ca nebunii. Erau în general negustori, meșteșugari și 
curieri, dar și o delegaţie de onorabili profesori din Gent, și o 
mână de aventurieri care ieșea în evidenţă prin îmbrăcămintea 
neglijentă și murdară, în total, la bord erau doar șapte femei: 
două decente, însoţite de soții lor; alte două de o condiţie 
îndoielnică, sub supravegherea unei codoașe, o femeie 
respingătoare, gheboasă; o traducătoare din Köln, care spunea 
că vorbește cinci limbi și care își ţinea părul roșu sub o plasă 
deasă; și Editha. 

Melzer făcuse bine că își îmbrăcase fata în veșminte 
bărbătești; însă, chiar și în ciuda acestei deghizări, Editha fusese 
de mai multe ori acostată de bărbaţi. Mai ales de un medic 
îmbrăcat permanent în negru, Chrestien Meytens, care se ţinea 


scai de ea. Este adevărat că femeilor le era de obicei interzis să 
poarte veșminte bărbătești, dar pe mare erau valabile alte legi. 

— A sosit vremea să redevii femeie, spuse Melzer când silueta 
orașului deveni vizibilă. 

Editha se desprinse din braţele lui. Dădu din cap, își potrivi 
tunica grosolană din piele, și dispăru sub punte. 

Meytens observase scena din apropiere și veni lângă Melzer 
pentru a-l iscodi: 

— De ce plânge fiica dumneavoastră? Are o căutătură tristă 
pentru o fată atât de frumoasă. 

Meșterul rămase tăcut, cu privirea aţintită către nord, unde 
orașul se înălța din apă ca o corabie mândră. Până acum nu 
vorbise cu niciun călător despre scopul călătoriei lui. Acum însă, 
când era aproape de capătul drumului, nu mai văzu niciun motiv 
de a păstra tăcerea. 

Vedeţi dumneavoastră... începu protocolar Melzer, și medicul 
cel gras duse mâna la ureche pentru a auzi mai bine. Îmi duc 
fiica, Editha, la viitorul ei soț. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, spuse Meytens, și bătu 
din palme. 

— Cum să înţeleg asta? 

— Păi da, ar fi fost o minune dacă o fată atât de frumoasă nu 
ar fi fost timp îndelungat promisă unui bărbat. Lasă-mă să 
ghicesc: el este bătrân, hidos, iar fiicei dumitale nu îi surâde 
viitorul. 

— În niciun caz! ripostă Melzer indignat. Viitorul soţ al Edithei 
este bogat, dar nu este nici bătrân, nici hidos. Are păr pe cap ca 
un faun și mă depășește în înălţime cu un cap, fiind cu adevărat 
impozant. 

— Atunci, de ce plânge copila? 

Melzer întârzie cu răspunsul, lăsând impresia că nici nu îl va 
da, dar pentru că medicul îl privea în continuare lung, începu să 
vorbească: 

— Mama Edithei a murit la scurt timp după ce a născut-o, și, 
din acea zi, fata este totul pentru mine. l-am asigurat educaţie și 
instruire, contrar spiritului vremii, conform căruia o fată este 
preferabil să se afle dincolo de zidurile unei mănăstiri, în loc să 
urmeze un institut de învățământ. lar eu am socotit să o dau 
unui soţ care să îi poată oferi o viaţă mai bună. Se pare că cerul 
mi-a auzit jurământul solemn când, într-o zi, Gero Morienus, un 


negustor tânăr și bogat din Constantinopol, a sosit în Mainz. El 
se ocupa cu postavuri și mătăsuri scumpe din China, și când a 
auzit că oglinzile mele erau mai bune și mai frumoase decât 
cele ale venețienilor m-a căutat, și am pus de o afacere. A 
văzut-o pe Editha, și a fost fermecat de drăgălășenia ei. Fără să 
se formalizeze, a scos o pungă din tunică și mi-a aruncat-o pe 
masă. Când l-am întrebat ce însemna asta, a spus că renunţă la 
orice zestre; voia fata de soţie, iar conţinutul pungii reprezenta 
răscumpărarea: o sută de guldeni! 

— O mulţime de bani! remarcă medicul. Dumneavoastră ce 
ați făcut? 

— Mai întâi am spus nu, și i-am explicat străinului că fata era 
mută. 

— Nu, nu ați fost în toate minţile, Melzer! 

_ — Dar ea era pe atunci un copil, înțelegeţi? Și ea este mută! 
In cele din urmă am încheiat un contract. Imediat ce Editha avea 
să împlinească cincisprezece ani, aveam să vin cu ea la 
Constantinopol. Atunci putea să devină soţia lui. A lăsat 
răscumpărarea și, pe deasupra, o sumă de bani pentru călătorie. 

— Și fata dumneavoastră? 

— Așa cum tocmai v-am spus, ea era pe atunci mult prea 
mică și nu pricepea nimic. Când i-am dezvăluit mai târziu 
adevărul, nici măcar nu își mai amintea de acel bărbat. Acum se 
teme că am logodit-o cu un bătrân gârbovit sau cu un monstru 
morocăânos. 

— Ori cu un medic gras, râse Meytens. 

— Ori așa! râse și Melzer. 

Exuberanţa pasagerilor care, la auzirea ţelului călătoriei lor, 
dansau și cântau, și neglijenţa echipajului au făcut ca nimeni de 
la bord să nu remarce cele trei veliere rapide care se apropiau 
dinspre est. Abia când peste mare răsună o salvă, și la scurt 
timp a doua, călătorii strigară speriaţi. Matelotul, care între timp 
își părăsise postul de observaţie, sări pe unul dintre butoaiele de 
pe punte și, cu mâinile la gură, strigă: 

— Toţi bărbaţii, pe punte! 

— Turcii ăștia blestemaţi! șuieră Meytens, care nu călătorea 
prima oară în această zonă a mării, și îl împinse pe Melzer în 
faţa lui, în direcţia tambuchiului ce dădea sub punte. 

Dar înainte de a fi apucat să se pună la adăpost, corabia fu 
zguduită de o lovitură teribilă. O minge de foc zdrenţui vela 


trincă, și într-o secundă aceasta fu cuprinsă de flăcări. Marinarul 
căută disperat o parâmă, ca să strângă vela care ardea. În orice 
clipă putea să ia foc și vela principală. Insă, înainte de a-și fi 
atins scopul, verga s-a rupt de la mijloc, iar peticele în flăcări l- 
au îngropat sub ele pe om. 

Bătrâna codoașă, care în tot timpul călătoriei nu scosese o 
vorbă, și în exercițiul profesiei rezolva totul doar cu un rânjet ce 
se voia promiţător și cu un gest obscen al mâinii, ţipă strident: 

— Isus, Maria și losif, Uriel și Sabaok, Lucifer și Belzebut, 
apăraţi-mă! 

Dar ciudata ei rugă se pierdu în tărăboiul general. 

— Toţi bărbaţii să formeze un șir la pupă! răsună de undeva 
vocea căpitanului. 

De pe dunetă, matrozii trimiteau căldări din piele pentru apă. 
Astfel, transmise din mână în mână,. A reușit ca focul să fie stins 
înainte ca întregul vas să se aprindă. Matrozul de la postul de 
observaţie a rămas singura victimă. Cadavrul acestuia arsese în 
așa măsură, încât nu mai putea fi recunoscut. 

Cele trei veliere rapide turcești se apropiau tot mai mult; 
totuși, se părea că pe căpitan nu prea îl nelinișteau. 

infipt în mijlocul dunetei, cu mâinile în șold, acesta comanda: 

— Vela principală în vânt, coborâţi randa și vela oarbă! în 
vânt! 

Imediat ce se executară ordinele sale, Utrecht se lăsă icnind 
pe o parte, ca un animal chinuit, după care se urni mai rapid 
decât te-ai fi așteptat pe acel vânt domol. 

— Puternic în vânt! răsună iarăși vocea răgușită a căpitanului. 

Urmăritorii nu se așteptaseră la o astfel de manevră. Mai 
sloboziră o salvă, după care făcură cale întoarsă, și se 
îndreptară în direcţia din care corabia tocmai venise. 

— Bastarzii aceștia încearcă de fiecare dată! urlă căpitanul de 
pe dunetă către pasageri, care îl aplaudară și jl ovaţionară. 
Apoi adăugă: Sunt apele cele mai periculoase din întreaga Mare 
Mediterană. Constantinopolul este înconjurat din toate părţile de 
cuceritorii turci. Chiar și Marea Marmara este în mâinile lor. 
Escrochează fiecare corabie cu jumătate din încărcătură. Sunt 
niște câini afurisiţi, turcii aceștia! 

Editha reveni speriată pe punte. Era de nerecunoscut în 
costumul de călătorie cu sclipiri verzui, a cărui fustă ajungea 
până în podea. Gulerul alb, înalt și ondulat, se înălța până sub 


bărbie, iar mânecile largi atașate umerilor erau despicate în 
lung, lăsând să se vadă căptușeala galbenă. Părul Edithei era 
ascuns sub o capă, ca un săculeţ, ce cădea pe spate. 

Fata tremura din tot corpul. 

— Nicio teamă! încercă Melzer să o liniștească, încă o dată s-a 
sfârșit cu bine. Şi adăugă cuvintele căpitanului: Afurisiţii de 
turci! 

Pe punte, pasagerii urmăreau marcați cum matrozii vârâră 
într-un sac aspru cadavrul carbonizat al colegului, legară sacul 
la gură și, după ce căpitanul rosti un fel de rugăciune din care 
nimeni nu înţelese niciun cuvânt, îl aruncară în apă în partea 
dreaptă a corabiei. Totul a decurs atât de rapid și lipsit de patos, 
încât jalea nu și-a mai făcut loc. 

Mai întâi, sacul s-a umflat ca gâtul unei broaște, dar după 
doar câteva clipe s-a scufundat în vârtejul siajului. lar căpitanul, 
care urmărise scena de pe dunetă, a mormăit ca o justificare: 

— Niciun cadavru la bord! De frica molimelor, paznicii portului 
Constantinopol trimit înapoi orice vas care are la bord un mort. 

— Ce păcat... zise medicul cel gras întorcându-se către 
Editha, fără a intra în amănuntele dramaticei întâmplări, apoi 
adăugă: Sunteţi deja promisă, frumoasă fecioară, altfel mi-aș fi 
pus inima la picioarele dumneavoastră. 

Spunând acestea își propti mâna lată pe bombatul pântec, și 
se plecă de parcă ar fi vrut să își etaleze bunele lui maniere. 

Melzer găsi că scena era penibilă și interveni: 

— Mai curând ar trebui să vă gândiţi că acasă aveţi o soție 
blândă, nobile domn, în loc de a face oferte necuviincioase unei 
fecioare caste! 

Meytens tăcu o clipă, apoi ripostă supărat: 

— De-ar fi cum ziceţi, aș fi știut ce trebuia să fac. Dar nici eu 
nu sufăr mai puţin decât dumneavoastră, căci, ca și 
dumneavoastră, și eu mi-am pierdut soţia în anii tinereţii. Și 
adăugă trist: Şi, în plus, și copilul. 

— Scuze, nu puteam să știu, își ceru iertare Melzer. Şi, luând- 
o de mână pe Editha, continuă zâmbind: Dar înseamnă că veţi 
înţelege câtă grijă am eu de copila mea. Nici nu vreau să mă 
gândesc că trebuie să las altcuiva răspunderea pentru ea. 

Pe puntea inferioară era mare agitaţie. Pasagerii iși căutau 
bagajele, legate prin baloturile cu stofe ori depozitate în lăzi de 
lemn. Printre ei, câţiva matrozi se străduiau să înlăture urmele 


lăsate de foc. În cele din urmă strânseră velele contrarandă și 
randă și puseră vela principală transversal în vânt, așa că 
Utrecht începu să alunece ușor ca o lebădă. 

Portul situat în sudul orașului arăta ca o pădure cu arbori 
desfrunziţi, în care catargele și greementele nenumăratelor 
vase păreau încurcate definitiv. In spatele acestei păduri de 
catarge se ridica orașul precum un bastion enorm: terase și 
ziduri, pavilioane și palate, porticuri și turnuri, cazărmi și biserici 
cât cuprindeai cu privirea. Acoperișurile, crenelurile, coloanele, 
obeliscurile și statuile monumentale sclipeau de parcă ar fi fost 
din aur pur. Ici și colo se înălțau din marea de case palmieri și 
platani, o mare îmbibată de curţi cu arcade și grădini artistic 
concepute. Ce mai oraș! 

Corabia a fost salutată la chei de oameni agitaţi, care strigau. 
Hamali, cărăuși, ghizi, negustori și afaceriști se încăierau pentru 
un loc în primele rânduri. Gălăgioși își ofereau serviciile în toate 
limbile, chiar înainte ca vasul să fi acostat. 

Editha se lipi de tatăl ei. Ideea de a-și croi drum prin această 
masă de oameni o înspăimânta. Uitaţi-vă numai la negrii cu 
buze groase și la oamenii cu ochi oblici! Și, pe Sfânta Fecioară, 
acei diavoli cu părul negru și bărbile atât de lungi, încât puteau 
să umble fără haine, și nimeni nu ar fi observat asta! 

Melzer se dădu mai umblat și zise râzând: 

— Negrii vin din îndepărtatele ţări ale Africii, din Siria, 
Mauritania și Egipt, iar aceia cu turbane pe cap sunt arabi. Cei 
cu ochi înguști sunt din China, iar dracii cu părul negru sunt 
locuitori ai stepelor asiatice. Ei sunt denumiți sarmaţi, chasari și 
pecenegi. 

Fata clătină din cap și formulă cu mâinile o întrebare: „Dar de 
ce toţi se întâlnesc aici, în acest loc?” 

Melzer ridică din umeri. 

— Constantinopolul este cel mai mare oraș al lumii, în mod 
sigur de două sute de ori mai mare decât Mainz. Se spune că 
cine nu își găsește aici norocul nu îl mai găsește nicăieri. 

Editha înţelese aluzia făcută de tatăl ei și cobori privirea. 

Clopotul vasului dădu semnalul că Utrecht era legat bine la 
mal și că pasagerii puteau cobori. Unii își aruncau cu pricepere 
bagajele pe chei, unde imediat mai mulţi hamali se luau la 
ceartă pe ele, încercând să le transporte la care ori să le poarte 
pe umeri. 


De pe punte, Melzer făcu semn unui hamal și îi st rigă să ia în 
primire cele două baloturi; dar bărbatul se făcu nevăzut de cum 
puse mâna pe bagaje. 

Ce era de făcut acum? Editha îl privi pe tatăl ci în timp ce 
coborau de la bord. Acesta privea în jur consternat. Apoi se lovi 
peste piept mustăcind, parcă spunând: „Bine că banii sunt la 
mine!” 

Un tânăr cu pielea măslinie și cu o cicatrice pe frunte se 
apropie de cei doi și întrebă în toate limbile posibile dacă le 
poate fi de folos. Michel Melzer era furios și îl împinse pe acesta 
deoparte. 

— Mai bine adu-ne înapoi bagajele, fiu de căţea! 

El însuși nu credea în eficiența cuvintelor sale și de aceea se 
miră când tânărul își rostogoli ochii peste cap și răspunse: 

— Totul este posibil, domnule! Și întinse mâna. Eu mă 
numesc Kamal Abdel Zulfakar, egipteanul, dar toţi îmi spun Ali 
Kamal. 

— Tu ești mână în mână cu hoţul! ripostă Melzer și îl apucă pe 
acesta de braţ. |ți arăt eu... 

— Pentru Dumnezeu, nu! spuse indignat Ali Kamal. Eu nu mă 
ocup cu furatul, domnule. Dar cunosc mulţi oameni în acest 
mare oraș, și mulţi oameni știu multe; știți la ce mă refer. 

Melzer își privi fiica, iar aceasta ridică din umeri. 

— Bine, îi zise Melzer tânărului, vei fi răsplătit dacă ne aduci 
bagajele; dar abia după ce faci asta. 

Ali Kamal mormăi mai întâi, dar totuși fu de acord, și spuse: 

— Urmaţi-mă! 

Aflat mereu cu trei pași în faţa lor, tânărul își croia drum prin 
aglomerata Mese, strada principală ce ducea din port spre vest 
în centrul orașului. Meșterul și fiica sa se străduiau să nu Îl 
piardă din ochi pe băiat. Nici nu aveau timp să arunce o privire 
asupra splendidelor bazaruri, galerii, palate și grădini. 

După câteva sute de metri, strada principală se transforma 
într-un spațiu vast, plin cu negustori, meșteșugari și cărăuși și 
asediat de clienţi. Carne, pește și brânză, vopseluri, mirodenii și 
parfumuri se amestecau într-o duhoare insuportabilă. Înghesuiţi 
de oamenii zgomotoși, zoriţi și neatenţi cu ei, străinii încercau 
să se ţină de nas. 

Melzer îi strânse mâna Edithei, pentru a-i face copilei curaj; în 
realitate, se întreba însă dacă egipteanul nu îi atrăgea într-o 


capcană. Bănuiala lui se întări atunci când Ali Kamal apucă 
drumul ce trecea printr-o poartă-turn, la a cărei umbră se 
înghesuiau vreo treizeci de zarafi, bărbaţi în vârstă, cu bărbi, în 
veșminte largi, roșii, care își purtau arginţii în săculeţi șnuruiţi, 
pe care îi clătinau ca să sune. 

Din spatele porţii se făcea în pantă urcătoare o uliţă îngustă, 
cu locuințe pe mai multe niveluri pe cele două laturi ale ei. 
Intrările acestora nu păreau tocmai îmbietoare. 

— Unde ne duci, egipteanule? strigă Melzer și se opri. 

Ali Kamal se întoarse și râse. 

— Constantinopolul este un oraș îngrozitor, știu. Doar câteva 
străzi poartă un nume. Trebuie să cauţi unele adrese zile de-a 
rândul. 

— Eu vreau să știu unde ne duci! îl întrerupse Melzer 
nemulțumit. 

Egipteanul ridică braţul și arătă către capătul uliţei, unde se 
afla un fel de depozit construit din lemn, ca majoritatea caselor 
dimprejur, și la fel de dărăpănat. 

Aspectul acestuia îi spori neîncrederea lui Melzer. Se apropie 
de tânăr și îi spuse ameninţător: 

— Ascultă, băiete, dacă tu crezi că ne poţi atrage într-o 
capcană, te înșeli! 

Și, totodată, ridică pumnul către faţa tânărului. 

Acesta nu păru impresionat, își roti ochii în cap și zâmbi cu 
toată faţa. 

— Aveţi încredere, străine, pe Dumnezeul meu. Să fiu trăsnit 
dacă nu sunt cinstit cu dumneavoastră. 

Vorbele nu prea răsunară convingător în urechile lui Melzer, 
dar avea de ales? Așa că el și Editha îl urmară pe ghid până la 
depozit. 

Interiorul construcţiei era clădit pe laturi în etaje, cu bârne din 
lemn pe care erau puse butoaie, lăzi, baloturi și saci. Şiruri de 
frânghii și sticle atârnau, ca o uriașă pânză de păianjen, de 
tavan, prin care cu greu pătrundea lumina, iar prin galerii 
roboteau slugi cu pielea închisă la culoare, aproape goale, care 
înnodau funiile palanelor, rostogoleau dintr-un loc într-altul 
butoaie și aruncau baloturi cu stofe de la nivelurile superioare la 
cele inferioare aparent fără niciun rost. Abia se putea respira, 
atât de mult praf era în aer. 

Un bărbat scund și gras, cu un chip ca o bășică de porc plină 


până la refuz, dirija tot ce se petrecea în depozit de pe o galerie 
ca un amvon de biserică. Purta o capă distinsă și o pelerină 
largă, din care îi ieșeau braţele mult prea scurte. Cu acestea 
făcea mișcări energice, iar acum tocmai își sublinia indicaţiile cu 
un fluierat strident. 

De parcă i-ar fi așteptat pe noii sosiți, îi indică lui Ali Kamal să 
meargă cu străinii în partea din spate a depozitului, unde avea 
să coboare și el. 

Partea din spate arăta ca un uriaș bazar. Podeaua și pereţii 
erau acoperite de covoare; pe etajere deschise se ridicau până 
în tavan coloane cu veselă sclipitoare; din cutii se revărsau 
bijuterii scânteietoare; mai erau veșminte din catifea și mătase 
și încălțăminte din piele fină. Și, deasupra tuturor acestor lucruri 
scumpe, erau cufere de călătorie, lăzi din lemn și genţi cât 
încărcătura unei corăbii. 

De când era el, Melzer nu văzuse atâtea minunăţii la un loc. 
Diversitatea obiectelor și bizara lor îngrămădire i-au trezit 
suspiciunea că nu putea fi vorba decât despre un depozit de 
obiecte furate. Bănuiala i a fost confirmată când grăsanul s-a 
apropiat făcând semne prietenoase și i s-a adresat lui Melzer 
direct în limba acestuia: 

— Aţi fost furat? 

Când Melzer confirmă, păru indignat, plescăi din limbă și 
spuse clătinând din cap: 

— O, cât de rea este această lume! 

După care se interesă de condiţiile în care avusese loc furtul 
și de cum arătau bagajele. 

Abia apucă Melzer să răspundă, că Ali Kamal, a cărui 
dispariție nici nu o remarcase, intră în încăpere cu bagajele lui, 
și înainte ca Melzer să poată spune ceva, grăsanul i-o luă 
înainte: 

— Vă veţi mira poate, străine domn, că mă aflu iii posesia 
bunurilor dumneavoastră, așa că vreau să vă explic. Lumea, 
după cum v-am spus, este rea, foarte rea. Peste tot mișună hoţi 
și escroci, iar de ei nu ne apără nici măcar pedeapsa tăierii 
mâinii. Mai ales străinii, oameni onorabili ca dumneavoastră, 
cad victime acestor netrebnici. O, cât îmi este de rușine pentru 
derbedeii aceștia! Mă credeţi, nu? 

Melzer și Editha confirmară în tăcere. 

— Eu sunt un om cinstit, ca dumneavoastră, continuă 


grăsanul, asta o știu și hoţii. Ei îmi aduc ceea ce au furat, iar eu 
cumpăr obiectele. Toţi hoţii știu asta și toţi cei de la care se 
fură. Pentru bagajele dumneavoastră a trebuit să achit șapte 
scuzi. 

— Şapte scuzi? Asta înseamnă doi guldeni și jumătate! 

— Se poate. Viaţa este scumpă și câteodată, nerușinată, iar 
Constantinopolul este orașul cel mai scump și mai nerușinat din 
lume! 

Editha, care pricepuse jocul la fel de bine ca tatăl ei, îi dădu 
de înțeles mișcând capul: „Dă-i banii. Și pe urmă nu facem 
decât să plecăm de aici”. 

Melzer scoase punga din tunică și făcu un pas spre grăsan. 
Atunci, sub talpă, simţi ceva ca o muchie. 

Se aplecă și ridică un zar mic din lut, ce avea pe o parte un A 
lucrat artistic, nu mai mare decât o unghie, îi întinse 
negustorului obiectul, dar acesta clătină din cap și zise: 

— Șapte scuzi, străine domn! Zarul îl puteţi păstra. Vă va 
aduce noroc! 

Furios, meșterul numără șapte monede din argint în palma 
moale. Puțin a lipsit să îi tragă și un scuipat pe în faţa 
individului, atât era de furios. 

La sfârșit, până și micul egiptean făcu aluzii la recompensa 
promisă. Pentru aceasta se lăsă înduplecat să îi conducă 
împreună cu bagajele la cel mai apropiat loc de cazare pentru 
străini. 

Hanul se numea Toro Nero, Taurul Negru, și putea fi 
recunoscut după o firmă pe care era desenată stilizat o 
asemenea cornută. La început, Melzer se miră de denumirea 
italienească, dar avea să afle că într-un loc cum era 
Constantinopolul, cu amestecul lui de populaţii, asta nu era ceva 
neobișnuit. Hanul se afla dincolo de hipodrom și era zgomotos, 
însă neașteptat de confortabil. 

Clădirea era vopsită în roșu și construită din lemn. La primul 
etaj, pe toată lungimea hanului se întindea o terasă prevăzută 
cu bovindou și cu parmalăc. Doar cele două ferestre din mijlocul 
fiecărei părți erau cu rotalite, la celelalte existau doar jaluzele 
din lemn. Toate aveau perforațţii artistice în formă de stele și 
arabescuri, astfel că permanent prin încăperi adia o briză 
ușoară. 

Nici hangiul și nici Ali Kamal nu au putut să furnizeze 


informaţii despre negustorul de mătăsuri Gero Morienus. 
Tânărul egiptean era de părere că mai întâi cei doi trebuiau să 
se odihnească după lunga călătorie, și a promis că se va 
interesa de persoana căutată. De îndată ce avea să dea de 
aceasta, urma să îi anunţe. 

— Două camere bune? anticipă hangiul solicitarea lui Melzer. 
Îi măsură cu privirea pe cei doi străini din cap până în picioare și 
îi aruncă Edithei o privire admirativă. Desigur că niște camere 
bune nu lipsesc din casa mea, înalte domn din străinătăţuri. Eu 
ţin întotdeauna două dintre ele pentru oameni care înţeleg să le 
plătească pe măsura valorii lor. 

Şi îi privi în faţă rânjind cu nerușinare. 

— Cât? întrebă Melzer, care treptat începea să fie cuprins de 
oboseală. 

Hangiul privi în tavan, pe care se înșirau simetric casete 
pătrate cu străluciri aurii asemenea unei table de șah, și mișcă 
din buze de parcă abia acum socotea preţul camerelor. 

— Un scud și jumătate pe săptămână, zise în cele din urmă și 
îl privi pe oaspete de parcă s-ar fi așteptat la proteste energice. 

— Eşti smintit, italianule. Îţi dau un scud pe săptămână, iar 
dacă voi rămâne mai mult, îți mai dau unul. Accepţi ori mă duc 
la un alt han! 

Meșterul îi întinse mâna hangiului. 

Hangiul oftă. 

— Voi, germanii, sunteţi afaceriști duri. Englezii și francezii 
plătesc, lamentându-se din cauza preţului solicitat, ori pleacă pe 
ascuns. Așa să fie, străine. 

Strânse cu atâta energie mâna întinsă, încât Melzer îi trase o 
înjurătură în sinea lui; probabil că ar fi obţinut camera și cu o 
jumătate de scud. 

Hangiul bătu din palme și din toate părţile se iviră slugi 
îmbrăcate în roșu, care se ocupară de bagajele oaspeţilor. 

La etajul superior erau patru camere mari, cu vedere spre 
sud, spre Marea Marmara, în timp ce alte patru mai mici aveau 
vedere către forumul din Constantinopol. Melzer insistă să 
obțină cele două camere mari, ceea ce avea să se dovedească a 
fi o greșeală, pentru că, în cursul zilei, arșița pătrundea prin 
pereţii lor. Încăperile erau dotate doar cu un pat, un cufăr și un 
urcior din lut pentru apă. Altminteri, hanul, așa cum aveau să 
remarce mai târziu Editha și tatăl ei, era dotat chiar luxos. 


Alături de o cârciumă, la parter existau chiar cișmele din 
marmură pentru spălat și un budoar din piatră pentru făcutul 
nevoilor. 

In acea noapte, Editha nu a putut să doarmă. Ideea de a se 
simţi acasă în exoticul oraș i se părea de nesuportat. 
Dimpotrivă, tatăl ei se vedea cu țelul atins, cel puţin în ceea ce 
o privea pe fiica sa. Cu siguranţă că negustorul de mătăsuri 
avea să fie găsit în zilele următoare de către egiptean. Cu acest 
gând în minte, Melzer a adormit pe un culcuș jos, fără a se mai 
dezbrăca, și ai mai fi dormit mult dacă nu ar fi fost zgâlțâit 
violent. 

— Domnule, ascultați ce am să vă spun! 

Vocea îi aparţinea lui Ali Kamal. 

Indispus, Melzer îl împinse pe tânăr. Voi să se întoarcă pe 
partea cealaltă, însă îl auzi din nou pe egiptean: 

— M-am interesat la toţi mesagerii din Constantinopol în 
legătură cu negustorul de mătăsuri Gero Morienus. L-am găsit. 
Trăiește în cealaltă parte a orașului, la Bosfor. 

Meșterul se ridică și în timp ce se freca la ochi spuse 
recunoscător: 

— Băiete, ești o comoară. Dacă mă și duci la el, nu îţi va 
părea rău. 

— Am să fac rost de o trăsură și de un cal, drumul este lung, 
răspunse Ali Kamal. 

Casa de la Marea Marmara era înconjurată de pini de un 
verde-închis. Statui din marmură albă, din vremuri vechi, 
străjuiau aleea ce ducea la intrare. Poarta ferecată, din plăci de 
fier, era flancată de coloane masive, o cetate în mijlocul unui 
parc meridional. 

Un negru împopoţonat îl întrebă ce dorea, lucru pentru care 
doar întredeschise poarta grea. 

— Anunţă-l pe stăpânul tău Morienus că meșterul Melzer, din 
îndepărtatul Mainz, se află aici, și i-a adus lumina ochilor. 

Lacheul îi aruncă o privire fugară Edithei, apoi deschise 
poarta, îi pofti pe vizitatorii străini într-un vestibul întunecos și le 
spuse să aștepte. 

Printr-o fereastră laterală rotundă, cu rotalite roșii și albastre, 
pe podeaua din piatră cădeau puncte luminoase viu colorate. De 
tavan atârna o lampă din alamă filigranată, sclipitoare. Mirosea 
a tămâie și a parfumuri exotice. Inima Edithei bătea cu putere. 


Avusese destul timp să își imagineze această clipă, dar acum, 
pentru că momentul chiar sosise, i se tăcuse frică. Melzer 
remarcă emoția fiicei sale și îi tăcu acesteia semne de 
încurajare. 

Apoi, pe scară cobori o tânără femeie într-o rochie lungă, 
galbenă. Se îndreptă către străini și, zâmbind politicos, întrebă: 

— Aud că veniţi din Germania și că doriţi să vorbiţi cu domnul 
Morienus? 

— Da, răspunse meșterul. Eu mă numesc Michel Melzer, fac 
oglinzi, iar aceasta este fiica mea Editha, care l-a impresionat 
puternic pe stăpânul dumneavoastră. 

Tânăra lăsă capul pe o parte și zâmbi, parcă spunând: 
„înţeleg”. Dar imediat mina ei prietenoasă deveni dură și 
răspunse: 

— Nu îi mai spuneţi lui Morienus stăpânul meu. Eu nu sunt 
servitoarea sa, eu sunt soţia lui! 

Melzer crezu că nu a auzit bine, de aceea se interesă 
neîncrezător: 

— Ce spuneaţi? Ce sunteţi dumneavoastră? 

— Soţia lui, desigur. De șapte luni. 

Editha privi chipul tatălui ei. Oare înţelesese ea bine aceste 
cuvinte? 

— Nu pricep, spuse debusolat meșterul. 

Tânăra femeie râse. 

— Pe toţi zeii Orientului, ce este de înţeles aici? Eu sunt soția 


lui Morienus! 
— Dar... dar... Morienus voia tocmai... 
— Da? 


— Ah, nimic, spuse resemnat Melzer. 

Se părea că el era mai deznădăjduit decât fiica lui de această 
situaţie. 

— Morienus se va întoarce mâine, explică femeia. Desigur, se 
va bucura să vă vadă. Unde vă poate găsi? 

— La Toro Nero, mormăi absent meșterul. 

Voia să spună că, de fapt, el nu mai voia să îl vadă pe 
Morienus, dar, în consternarea lui, nici glas nu mai avea. O luă 
de mână pe Editha, apoi se întoarse și părăsi casa fără măcar să 
mai salute. 

Ajuns afară cu fiica sa, i se păru că se trezise dintr-un vis urât, 
că viaţa luase o întorsătură ce îl ducea inexorabil la pieire. In 


același timp, i se trezi conștiința, și se întrebă dacă aceasta nu 
era pedeapsa Domnului pentru pungășia făcută pentru a-și 
vinde oglinzile. Cu siguranţă că era mâna diavolului aici. Cum să 
se opună el acestei puteri întunecate? Pe meșter îl cuprinse o 
tristeţe profundă. 


Dacă eu, retrospectiv privind, am învăţat ceva în acea zi 
toridă de aprilie, a fost că nu trebuie să mă predau niciodată, 
pentru că, oricât de întunecată și lipsită de perspective ar părea 
viaţa, tocmai acest gen de evenimente îi conferă omului puteri 
nebănuite și îl fac să se autodepășească. Deoarece, cu cât te 
afunzi mai mult, cu atât viața devine mai bogată. Dacă în aprilie 
aș fi știut că soarta mea se va încâlci și mai mult, probabil că nu 
aș mai fi avut curajul de a trăi în continuare. Departe de orașul 
meu, la limita sărăciei, nu exista nimeni pe atunci care să sară 
în ajutorul meu și al fiicei mele mute. Da, pe neașteptate, 
pământul îmi fugea de sub picioare. 

Astăzi îmi este rușine de aceste gânduri tulburi, pentru că ele 
nu oglindesc adevăratul meu caracter, ci doar comparaţia naivă 
cu soarta netulburată a altora. Cea mai mare greșeală în 
vremuri de restriște este să speri în ajutorul celorlalți, pentru că 
în lume există un singur om care te poate ridica din acel abis, 
iar acela ești tu însuţi. Târziu - slavă Domnului că nu prea târziu 
- am înţeles că întotdeauna există trei posibilităţi de a redeveni 
stăpân pe viaţa ta: cerșitul, furtul sau a face ceva. 

Acum pot să o spun: pe atunci, pe drumul de întoarcere la 
hanul nostru, am conceput planul de a mă arunca împreună cu 
nefericita mea fiică din cel mai înalt turn al orașului. Un mic pas, 
care ar necesita puţin curaj, și totul s-ar fi sfârșit. Da, acolo 
ajunsesem. Apoi s-a petrecut însă ceva neașteptat, cu totul și cu 
totul neînsemnat, care totuși pentru mine și pentru viaţa mea a 
fost de o importanţă decisivă. 

În timp ce eu și Editha străbăteam o stradă fără nume, în care 
bogaţii negustori de stofe își ofereau spre vânzare marfa, din 
spate s-a apropiat de noi o fetiţă. Avea vreo patru ani și era 
desculţă, iar părul ei negru și încâlcit îi atârna în șuviţe lungi. 
Îmbrăcămintea ei era zdrenţuită. Dar, în ciuda sărăciei ei, 
micuța râdea din toată inima, și încerca sfioasă să mă ia de 
mână. Nu a lipsit mult să o împing într-o parte și să o alung cu 
vorbe aspre, ca pe nenumăraţii copii cerșetori de care orice 


străin trebuia să se apere în acest oraș. Dar, înainte de a face 
acest gest, am privit în ochii zâmbitori, negri ca smoala, ai 
fetiţei care gângurea cuvinte de neînțeles. 

Deși mi-am continuat drumul fără a mă opri, fetița nu a dat 
drumul mâinii mele; ne-a însoţit o bună bucată de drum, până 
când m-am gândit că poate cineva o aștepta acasă. Pe Editha 
întâlnirea nu a impresionat-o mai puţin decât pe mine, și m-a 
făcut să înţeleg că trebuia să îi pun fetiţei în mânuţă o monedă, 
și atunci ea va face singură drumul înapoi. Așa că am căutat în 
punga mea, dar înainte de a apuca să scot o monedă, fetiţa s-a 
întors și a fugit cât putea ea în direcţia din care venise. 

Și astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, am în minte 
râsul acelei copile, de parcă ieri l-aș fi auzit. Și astăzi, ca și 
atunci, mă cuprinde sentimentul ciudat de bucurie lăsat de acea 
întâlnire. Eu îl interpretez ca pe un semn al sorții că norocul și 
nenorocul ţi-l faci numai singur. 

Firește că nu este ușor să înţelegi asta, și mai întâi mi-a fost 
greu să îmi controlez furia și suferința. Ceva în adâncul 
sufletului meu îmi producea o durere ca aceea a unei lovituri de 
pumnal ce pătrunde în carne. Era regretul că nu îi puteam oferi 
Edithei bunăstarea sperată. Și, pentru că Morienus îmi rănise, 
pe deasupra, și mândria, aveam dificultăţi în a-mi stăpâni 
sentimentele. Da, nu îmi este rușine să mărturisesc că în acea 
scară am plâns, în timp ce Editha dădea celor întâmplate mai 
puţină importanţă. Sau, cel puţin, aceasta a fost atunci impresia 
mea. 


Contrar obiceiurilor lui, în acea seară Michel Melzer a băut 
mult vin. Cu mișcări energice, Editha i-a dat tatălui ei de înţeles 
că întâmplarea nu o rănise și s-a retras devreme în camera ei. 

În cârciuma hanului plină cu străini din întreaga lume era o 
încurcătură de limbi ca în Turnul Babei. Călători din Orient, din 
Africa și din Europa, dar în majoritate italieni și greci, care erau 
pretutindeni în Constantinopol, se întâlneau aici flecărind ori 
pecetluind încheierea afacerilor lor. Se stătea la mese lungi și 
înguste, și te puteai considera norocos dacă găseai un loc liber. 

Melzer bea vin de Samos, tare și roșu, potrivit unui bărbat 
care voia să uite, așa că după o vreme începu să își vadă viaţa 
în culori mai vesele. Nu a durat mult până când cineva l-a bătut 
pe umăr, și o voce cunoscută i s-a adresat: 


— Hei, meștere Melzer, dumneavoastră aici? 

Meșterul se întoarse și îl recunoscu pe Chrestien Meytens, 
medicul de pe corabie. li oferi un loc lângă el. 

— Acesta este ultimul loc în care mă aşteptam să vă 
întâlnesc, spuse Meytens. Credeam că sunteţi găzduit la viitorul 
soţ al fiicei dumneavoastră. 

Melzer făcu un gest din care medicul înţelese imediat că se 
întâmplase ceva. 

— Ce s-a petrecut? Unde v-aţi lăsat fiica? 

— Este în camera ei, răspunse meșterul și arătă cu degetul în 
sus. Probabil că plânge. 

După care trase o dușcă bună de vin. 

— Ce s-a întâmplat? repetă Meytens. 

Cu toate că Melzer nu intenţiona să destăinuie nimănui o 
vorbă despre incident, nu mai rezistă și îi povesti 
interlocutorului ce se petrecuse de dimineaţă: faptul că alesul 
fiicei lui se căsătorise cu alta în urmă cu șapte luni. 

Nici nu termină bine de povestit, când un bărbat impozant, 
înveșmântat distins, intră în cârciumă. Melzer îl recunoscu 
imediat. Era Gero Morienus. Vinul și nesperata confesiune făcută 
medicului îi stârniseră și mai mult furia. Sări în picioare, se duse 
la Morienus, îl apucă de pelerină, îl scutură și îi strigă în faţă: 

— Mai cutezi să apari aici, tu... criminalule! 

Gero Morienus era mai înalt și mai voinic decât adversarul lui 
și, mai ales, era treaz. Il împinse pe Melzer pe scaunul lui și se 
așeză în faţă. 

— Sunteţi beat, meștere Melzer, spuse el cu demnitate 
reţinută, dar cu hotărâre. 

Melzer se burzului: 

— Este de mirare când un tată află că viitorul soţ al fiicei lui 
tocmai s-a căsătorit cu alta? Dar probabil că distinsul domn a 
uitat de logodnă! 

— In niciun caz! răspunse Morienus jignit. Ceea ce am 
convenit este valabil în continuare! 

Meșterul râse. 

— Şi ce aveţi dumneavoastră de gând să faceţi? Să o părăsiţi 
pe cealaltă? 

— Vedeţi dumneavoastră, spuse Morienus calm, aici nu vă 
aflaţi la Mainz. Sunteţi la Constantinopol, în capitala Răsăritului, 
la o distanță de douăzeci până la treizeci de zile de drum de 


patria dumneavoastră. Aici totul este altfel: viața, religia, chiar 
și timpul. Un bărbat de seamă, dacă își permite, trăiește cu mai 
multe femei; niciuna nu suferă din cauza celorlalte, și nimeni nu 
se formalizează. 

— Frumoase obiceiuri! se pronunţă dispreţuitor Melzer, și se 
adresă lui  Meytens, care urmărea în tăcere disputa: 
Dumneavoastră știaţi de aceste obiceiuri? 

Cel întrebat ridică din umeri. 

— Nu m-a interesat asta. Dar dacă bizantinul spune asta... 

Melzer îl întrerupse: 

— Oricum ar sta lucrurile, despre mai multe femei nu a fost 
vorba când am stabilit logodna. 

— Nu, confirmă Morienus, pentru că aici este ceva de la sine 
înţeles și nu este nevoie de o menţiune specială. 

— Dar eu nu v-aș fi promis niciodată fata mea dacă aș fi știut 
despre această destrăbălare. 

Morienus lovi cu pumnul în masă. 

— Terminati cu vorbele goale! Ochii îi fulgerau. Nu accept să 
justific obiceiurile noastre față de un meșteșugar din Mainz. 
Unde se află fata dumneavoastră? Oferta mea este valabilă. 
Pentru ea am plătit o sută de guldeni ca răscumpărare, iar 
dumneavoastră aţi fost de acord. 

— Ne-aţi înșelat pe mine și pe fata mea! Nu am să vi-o dau 
niciodată pe Editha de soţie! 

Morienus sări în picioare. 

— Atunci puneţi imediat pe masă cei o sută de guldeni pe 
care i-am plătit. 

— Asta nu pot să o fac... nu imediat, răspunse meșterul, 
vorbind cu greutate. Dar veţi avea banii imediat ce voi putea. 

— Banii de răscumpărare ori fiica dumneavoastră! insistă 
Morienus. 

Melzer se simţi strâns cu ușa. Voia să scape de bizantin și să o 
elibereze pe Editha din această situaţie fatală. Dar toţi banii lui 
disponibili nu erau mai mult de o sută de guldeni suma primită 
de el de la Gensfleisch pentru vânzarea casei, scăzând 
cheltuielile cu călătoria pe mare și cu masa și cazarea - și de 
acești bani avea nevoie pentru un nou început. Acum, în starea 
lui de semibeţie, lovit de deprimare, disperat, voia să se 
ascundă de lume și își acoperi fața cu mâinile. 

Ca în vis auzi zgomotul făcut de monedele care se 


rostogoleau pe masă. Şi când deschise ochii, în mijlocul mesei 
se aflau zece monede a câte zece guldeni, și Meytens tocmai i 
se adresa lui Morienus: 

— Luaţi ce este al dumneavoastră și dispăreţi! 

Pe Morienus se părea că întorsătura nu îl surprinsese mai 
puţin decât pe Melzer. Acesta voia să respingă oferta medicului, 
dar înainte de a apuca să scoată o vorbă, Morienus luase banii, îi 
strecurase în buzunar, se întorsese și își croia drum prin localul 
aglomerat. 

— Nu ar fi trebuit să faceţi asta, spuse meșterul în timp ce 
privea în gol, ţinându-și capul sprijinit în pumni. 

Meytens ridică din umeri de parcă ar fi vrut să spună: „Dar 
am făcut-o”. Apoi zise: 

— O fată atât de frumoasă nu trebuie să ajungă în ghearele 
unui asemenea depravat. Niciodată! 

Deși situația se modificase de la o clipă la alta, Melzer nu se 
simţea în apele lui. Își amintea foarte bine cuvintele cu care 
medicul o copleșise pe Editha pe vas. De aceea spuse: 

— Vă restitui banii imediat ce voi putea să o fac, cu dobândă 
și dobândă la dobândă! 

Meytens făcu un gest de respingere cu mâna și zise: 

— Bine. Și nu cumva să vă gândiţi că împrumutul este 
condiţionat de ceva. Fata trebuie să decidă singură cui îi va oferi 
simpatiile ei. 

Melzer era surprins. Nu se așteptase la o asemenea replică. 
Mai existau oare oameni buni în lumea aceasta? 

Oricum, el băuse prea mult pentru a filosofa pe teme de 
morală. Băgă mâna în buzunar și căută câteva monede din 
aramă, pentru a-și plăti consumaţia. Dar, în loc de așa ceva, 
degetele îi dădură de zarul din lut găsit în depozit. Il scoase și îl 
azvârli în joacă pe masă. Medicul i-l trimise înapoi, și totul se 
repetă de câteva ori, până când zarul se rostogoli peste 
marginea mesei și căzu pe podea. 

Acest moment nici nu ar fi meritat să fie menţionat dacă nu ar 
fi fost cauza a ceea ce avea să schimbe viaţa lui Michel Melzer 
de la o clipă la alta. În timp ce zarul se zdrobea, lucru rămas 
neobservat de către cei mai mulţi clienţi ai cârciumii, brusc 
patru perechi de ochi se îndreptară spre meșter, urmărindu-i 
fiecare mișcare. 

— Sunteţi un om bun, bolborosi Melzer întors spre Meytens, 


și, doar ca să mai spună ceva, adăugă: Domnul vă va răsplăti! 

Medicul ridică mâinile în semn de protest și spuse: 

— Lăsaţi deoparte Domnul și răsplata lui. El o face doar rar 
după merit. 

Meșterul își regăsi apoi zâmbetul, ridică stacana și închină 
pentru medic. 

Atmosfera la Toro Nero deveni treptat exuberantă. Răsunau 
cântece în toate limbile. Grecii încercau să îi depășească pe 
italieni în volum, ruși și kirghizi urlau cu braţele încrucișate, iar 
doi arabi cârâiau note înalte, ca niște cocoși la vederea oalei 
pentru supă. O discuţie nu mai era posibilă. 

În cele din urmă, hangiul se apropie de Melzer și, gesticulând, 
încercă să îi dea de înţeles că era așteptat de un bărbat la 
intrare. 

— Eu? întrebă meșterul. 

— Da, dumneavoastră! 

Melzer se ridică greoi și se îndreptă către intrare, în 
întunericul care îl înconjură când ieși din cârciuma bine 
iluminată, se văzu în faţa a patru bărbaţi asiatici, cu niște 
chipuri sumbre. Aceștia puseră mâna pe el și îl împinseră afară, 
Melzer încercă să se apere, dar se alese cu o lovitură în ceafa de 
văzu negru înaintea ochilor. 

Când își mai reveni, se afla într-un cupeu ce gonea pe un 
caldarâm neregulat, de parcă îi urmărea diavolul. Stătea pe o 
bancă din lemn și, în măsura în care putea desluși ceva în 
întuneric, văzu în faţa lui doi bărbaţi, doi ciudaţi care vorbeau 
într-o limbă pe care Melzer nu o mai auzise niciodată. 

Primul lui gând a fost: „Să fug! Trebuie să încerc să sar din 
mers!” Dar ulterior chestiunea i se păru prea periculoasă și 
decise să se prefacă în continuare inconștient. li era teamă. Din 
câte auzea, cupeul urca pe o stradă, iar copitele cailor răsunau. 
Apoi s-au oprit, iar din exterior s-au deschis ușile. Melzer mai 
ţinea încă ochii închiși, și abia avea curajul să respire. Ce 
însemnau toate acestea? 

Cei doi bărbaţi l-au scos brutal, trăgându-l de picioare și de 
umeri. L-au târât pe niște trepte într-o încăpere ce părea goală 
și l-au așezat pe podea. Tinu ochii închiși până când în faţă îi fu 
aruncat un șuvoi de apă. Strănutând, deschise ochii și văzu 
deasupra lui chipurile a patru chinezi. 

În mâna unuia cu o înfățișare amenințătoare, pentru că de pe 


căpăţâna rasă îi atârna o șuviță lungă de păr, sclipea un cuţit 
bine ascuţit. Chinezul îi puse cuțitul la gât lui Melzer, în timp ce 
ceilalţi îl ţineau de mâini și de picioare. 

— Ce v-am făcut eu? întrebă meșterul, speriat de moarte. Ce 
vreţi de la mine? 

Chinezul cu cuţit îi vorbi pe un ton cântat, și se scurse un timp 
până când Melzer își dădu seama că era limba greacă. În spaima 
sa înţelese doar cuvintele „bagaje” și „furate”. 

— Eu nu v-am furat nimic! Cum v-a venit ideea? strigă Melzer 
în aceeași limbă, în timp ce chinezul apăsa vârful cuţitului în 
gâtul lui. 

„Dumnezeule, acesta este sfârșitul!” îi trecu prin cap lui 
Melzer. Se gândise deseori cum va fi când va muri. Își imaginase 
momentul ca pe o scenă bine luminată, peste care se trăgea 
cortina încet și lumina se diminua. Dar acum, confruntat cu 
inevitabilul, își dădu seama că această imagine era mult prea 
romantică, iar moartea era mult mai înfiorătoare. 

— Unde sunt bagajele? urlă bărbatul cu cuțitul, iar Melzer 
simţi lama pătrunzându-i în carne. 

Ca într-un vis, văzu deodată zarul din lut în mâna chinezului. 
Acesta îl ținea cu vârful degetelor în faţa ochilor. Și, precum un 
fulger în întuneric, lui Melzer îi trecu prin cap motivul situaţiei în 
care se afla. 

— Dumneavoastră credeţi că eu v-am furat pentru că am un 
zar identic cu acela? Lăsaţi-mă să vă explic cum am ajuns în 
posesia lui. Am găsit zarul în depozitul din estul orașului, de 
unde a trebuit să răscumpăr bagajul meu, care îmi fusese furat 
în port. Eu sunt un simplu meșteșugar. Este adevărat, jur pe 
viața mea! 

Ceilalţi chinezi îl priveau pe bărbatul cu cuțitul. Era evident că 
acela era singurul care înțelegea limba în care vorbea Melzer, 
iar acesta spuse ceva de neînțeles pentru meșter. Apoi se 
întoarse din nou către Melzer și strigă: 

— Minţi, europeanule! 

— Nu! ripostă din răsputeri Melzer. Proprietarul depozitului 
ţine bande de hoţi care fură pentru el, și agenţi care îi invită pe 
cei furaţi să își recupereze bagajele - firește, pe bani buni. Eu 
însumi a trebuit să plătesc doi guldeni și jumătate pentru a-mi 
recupera bunurile. 

Chinezii se priveau unul pe altul, dar Melzer nu reușea să 


descifreze sensul schimbului de priviri. În cele din urmă, unul 
dintre ei spuse: 

— Du-ne la depozit. Dacă ne minți... 

Și își trecu latul palmei peste gâtul lui Melzer. 

Această solicitare îi provocă meșterului noi fiori de gheaţă. 
Cum să le explice acestor oameni că el nu știa unde se afla 
depozitul? Apoi îi veni ideea salvatoare și zise: 

— Depozitul este ascuns undeva în oraș. Eu nu l-aș găsi 
niciodată. Există un singur om care vă poate duce acolo, un 
tânăr egiptean pe nume Ali Kamal. Are o cicatrice pe frunte, și îl 
găsiţi în port, unde acostează vasele. ` 

Explicația dată de Melzer suna aparent credibil. In orice caz, 
chinezii îl mai slăbiră, și nu îl mai ameninţară. 

Abia acum meșterul avu ocazia să privească în jur. Se ridică și 
se sprijini de perete. Din tavanul înalt atârna un glob mare din 
sticlă, în care pâlpâia o lumină gălbuie. Pereţii erau acoperiţi 
până la jumătate cu faianță roșie în romburi. Pe peretele din 
faţă erau trei ferestre înguste și înalte, prevăzute în partea 
superioară cu boltă. În faţa lor se aflau o bancă joasă din lemn și 
două măsuţe rotunde. Partea din dreapta era ocupată de un 
dulap înalt, maro, cu uși terminate cu o ogivă. In stânga era 
intrarea. 

Melzer trăgea cu urechea în semiobscuritate, încerca să 
surprindă un zgomot care ar fi putut să îi dea un indiciu cu 
privire la ascunzătoarea în care se afla și la intenţiile chinezilor. 
Dar oricât se strădui, nu se auzea nimic. 

Cum va reacţiona fiica lui, când dimineaţa va observa 
dispariția lui? Desigur că Meytens o va ajuta. Melzer nu își putea 
imagina că medicul ar urzi ceva rău ori poate că era mână în 
mână cu chinezii. Da, el nici măcar nu știa dacă Meytens 
remarcase faptul că fusese răpit de chinezi. 

Gândurile veneau unul după altul. Când dincolo de ferestre se 
iviră zorii, meșterul căzu într-un somn adânc. 

A fost trezit de ciripitul vioi care pătrundea prin ferestre în 
încăperea aproape goală. Apoi, clădirea prinse viaţă. De undeva 
se auzeau voci prea slabe și distorsionate pentru a le înţelege, și 
clinchet de veselă. Melzer încercă să își analizeze situaţia. Din 
frica de moarte trăită în timpul nopţii răsăriseră noi speranţe că 
totul se va dovedi a fi o eroare. De aceea renunţă curând la 
ideea de a evada, deși, după cât se părea, nu era supravegheat. 


Prin fereastra centrală, care oferea priveliștea unui parc 
înflorit, meșterul observă după un timp cum chinezul ras în cap 
și însoțitorii lui părăseau casa într-o trăsură, aceeași care ÎI 
adusese pe el aici. 

— Străine! 

Melzer înlemni când auzi vocea clară din spatele lui. Se 
întoarse și văzu o chinezoaică într-un veșmânt lung, albastru- 
deschis. Părul ei negru era strâns ca un turban. În mână ţinea o 
cană cu ceai și un blid cu prăjiturele având forme ciudate. 

— Mic dejun pentru domnul străin! zise ea și se înclină, 
punând cele aduse pe una dintre măsuţe. 

Meșterul se înclină și el. Înainte ca femeia să fi plecat, Melzer 
întrebă: 

— Spune-mi, unde mă aflu? 

Tânăra privi încurcată în podea, de parcă străinul tocmai 
făcuse o remarcă nepotrivită. In cele din urmă, răspunse: 

— Tse-hi nu are voie să vorbească cu domnul străin. 

Şi duse un deget la buze. 

— Deci, numele tău este Tse-hi, spuse prietenos meșterul. 

Chinezoaica se înclină fără a-l privi. 

— Bine, înţeleg că nu ai voie să vorbești cu mine. Voiam doar 
să știu dacă aici mă aflu într-o închisoare... 

— Inchisoare? Chinezoaica părea dezolată. Domnule străin, 
aici se află legația Majestății Sale împăratul Tscheng-Tsu! 

— Împăratul Tscheng-Tsu? întrebă surprins Melzer. Tse-hi 
confirmă. 

— Dar de ce sunt tratat aici ca un prizonier? 

— Domnule străin, șopti chinezoaica, controlaţi-vă tonul. Orice 
cuvânt rostit poate fi auzit. Pereţii au urechi. 

Și cu un zâmbet, femeia dispăru ca o apariţie bizară. 

Indiciul că pereţii au urechi îl tăcu curios pe Melzer și, mai 
mult ca să mai treacă timpul, începu să cerceteze mai atent 
cahlele de pe perete. Degetele cu care atingea cahlele 
descoperiră ceva ce, la o examinare superficială cu vederea, 
trecea neobservat: două dintre cahle aveau un mâner și puteau 
fi scoase din perete. Prin deschizătură trecea o ţeavă spre alte 
camere, ca un canal auditiv. Dacă puneai urechea pe 
deschizătură, puteai să auzi orice sunet din celelalte încăperi. 

Mai întâi nu putu să înţeleagă. Cele două persoane pe care le 
auzi discutând vorbeau o limbă care evident nu era a lor. Una 


dintre persoane vorbea agitat, cealaltă, cu accent chinezesc. 
Apoi, Melzer auzi două cuvinte pe care deja le știa: „bagaje” și 
„depozit” și își dădu seama că se vorbea în greacă. 

In acest fel, meșterul a fost martor al unei discuţii care în mod 
cert nu era destinată urechilor sale, deoarece privea lucruri 
secrete precum veșnica fericire și calea spre ea. În măsura în 
care Melzer putea urmări dispute, era vorba despre furnizarea a 
de zece ori câte zece mii de indulgente în limba latină, pe care 
unul din cei doi, un italian cu numele de Alberto ori Albertis, le 
cerea insistent celuilalt, un chinez cu numele de Lien Tao; în 
definitiv el, ca trimis al papei, le-ar fi plătit cu o mie de guldeni, 
ceea ce, pentru Dumnezeu și toţi sfinţii, nu era o nimica toată. 
La care meșterul Lien Tao a răspuns că nu era o nimica toată 
nici producerea a de zece ori câte zece mii de indulgenţe, ceea 
ce nu se putea face decât cu ajutorul unui procedeu special, 
cunoscut doar de chinez. Pungași, escroci și șarlatani furaseră 
însă, în port, mijlocul, fără ajutorul căruia echipamentul nu mai 
funcţiona. 

Deși Melzer auzise cea mai mare parte a discuţiei, nu putea 
să îi deslușească sensul. Dar dacă papa Eugen punea ca 
indulgenţele lui să fie în secret făcute de mâini chineze, asta nu 
putea fi decât lucrarea diavolului. Şi, în timp ce meșterul trăgea 
cu urechea pentru a afla ce se ascundea în spatele acestui târg 
ciudat, își aminti de zarul care îl vârâse în această 
amenințătoare situaţie. Acesta avea pe o latură un A 
proeminent, care, dat cu vopsea, era destinat să își lase 
amprenta ce putea fi repetată după dorinţă. Înșirând mai multe 
zaruri, putea să rezulte un cuvânt, mai multe cuvinte dădeau un 
rând, mai multe rânduri o pagină. Cu condiţia ca fiecare zar să 
aibă aceleași dimensiuni. Acesta să fi fost misterul despre care 
vorbise chinezul? 

Nu, își spuse el, trebuia să fie ceva mai mult. Dacă într-adevăr 
era vorba despre un procedeu tehnic dezvoltat de chinezi, nu 
putea fi atât de simplu. Altfel, cu siguranţă că învățații 
creștinătății l-ar fi descoperit cu secole mai înainte. 

Curând, disputa dintre trimisul papal și chinez se încheie cu 
vorbe conciliante și cu asigurarea din partea ultimului că 
problema va fi rezolvată într-o săptămână. 

Abia părăsise legația trimisul, a cărui statură uscăţivă în 
veșminte din catifea verde Melzer o putuse observa de la 


fereastră, că trăsura cu cei trei chinezi trase în faţa intrării. 
Aceștia erau agitaţi și, cu strigăte de încurajare, ei coborâră din 
trăsură trei lăzi mari din lemn și le duseră în casă. 

Nu a durat mult, și chinezul ras în cap și cu șuvița lungă de 
păr apăru la Melzer. Dar spre deosebire de noaptea trecută, 
acum avea un chip prietenos; își încrucișă braţele pe piept, se 
înclină și, cu cunoscutul accent, zise: 

— Eu sunt meșterul Lien Tao și vă rog să mă scuzaţi. V-am 
făcut o nedreptate. 

— Sunteţi... 

— Lien Tao, repetă chinezul cu o amabilitate exagerată, și 
continuă: Aţi spus adevărul, ceea ce eu am crezut că nu este 
posibil. Noi ne-am regăsit bagajele, așa cum aţi spus. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră, răspunse ușurat 
meșterul. Atunci pot spera că mă lăsaţi să plec. Numele meu 
este Michel Melzer, făuritor de oglinzi din Mainz. 

Lien Tao interveni impetuos: 

— Noi suntem fericiţi că ne-am recuperat bagajele. Conţinutul 
lor are mare valoare pentru noi. Cum putem repara ceea ce v- 
am făcut? 

Meșterul dădu atunci un răspuns de care se miră el însuși și 
pentru care avea să se simtă mândru și după mulţi ani: 

— Faceţi-mă părtaş la secretul dumneavoastră și uit ceea ce 
mi s-a întâmplat. 

— Nu înţeleg ce spuneţi, răspunse chinezul, și chipul lui își 
recăpătă expresia întunecată din noaptea trecută. Despre ce 
secret vorbiți? 

— Despre invenţia al cărei folos vreţi să îl vindeţi papei spre 
multiplicarea indulgențelor lui, meștere Lien Tao. 

Lien Tao făcu un pas spre Melzer, apoi rămase ca țintuit în 
podea. Îl privea pe meşterul de oglinzi de parcă acesta tocmai 
adusese dovada atotcunoașterii lui. 

Melzer arătă zâmbind către perete și spuse: 

— Pereţii, meștere Lien Tao, au urechi. Și am dispus de 
suficient timp să mă gândesc de ce un zar banal din lut putea 
avea atâta importanţă pentru dumneavoastră. Aceste gânduri și 
disputa dumneavoastră cu trimisul papei m-au făcut să înţeleg 
că nu ar fi vorba despre nimic altceva decât despre scriere 
artificială. 

— Sunteţi un om inteligent, meștere Melzer din Mainz! 


— Inteligent, ah, da. Aș fi preferat să fi fost înţelept, atât de 
înţelept, încât să fi putut să inventez eu însumi scrierea 
artificială. 

— Şi dacă noi răspundem cu nu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă nu vă luăm părtaș la secretul nostru cu zarurile cu 
litere? 

Melzer ridică din umeri. 

— Atunci golim împreună o stacană și uităm ce s-a petrecut 
noaptea trecută. 

Chinezul râse, încurcat. Generozitatea lui Melzer nu i se păru 
sigură. 

— V-aș putea fi util în treaba aceasta, continuă el. Eu sunt un 
simplu meșter de oglinzi, dar sunt priceput în a folosi plumbul, 
cositorul și antimoniul, cum se pricepe un medic la clisme. Dacă 
aţi face literele dumneavoastră nu din lut, ci le-aţi turna din 
plumb și cositor, acestea ar fi mult mai durabile. Și, în ce 
privește târgul cu papa, nu ar trebui să vă vindeţi secretul 
primului ofertant. 

Chinezul îl privi surprins pe Melzer. 

— Spuneţi-mi, străine, zise acesta în cele din urmă, cunoaşteţi 
scrierea latină? 

— Atât scrierea, cât și vorbirea, răspunse, nu fără mândrie, 
meșterul. Dacă este vorba despre copierea unui text latin, nu 
am nicio dificultate. Eu am învăţat greaca și latina cu magistrul 
Bellafintus, marele alchimist. În Mainz, orașul meu natal, până și 
fiii de meșteșugari înţeleg operele vechilor scriitori, în timp ce în 
alte părţi înșiși popii au greutăţi în a rosti Credo-ul în limba 
papei. 

— Și dumneavoastră puteţi să o faceţi? 

— Ce? 

— Să spuneţi Credo-ul în limba papei. 

— Sigur, și Ave și Pater Noster. Vreţi să le auziţi? 

— Nu, oricum nu înţeleg, și vă cred. Ar trebui să știți că noi 
căutăm urgent pe cineva care stăpânește limba latină și care, în 
plus, să știe și să tacă. 

— Atunci nu veţi găsi altul mai bun decât mine! 

Meșterul Lien Tao exclamă ceva în limba sa. Și pentru că 
Melzer nu putuse să înţeleagă ciudata exclamaţie, chinezul nu 
rămase dator cu explicaţia. 


— Dumneavoastră sunteţi un om deștept, meștere din Mainz, 
sunteţi șiret, șmecher... mie îmi lipsesc cuvintele potrivite. Mai 
că aș spune că sunteţi chinez. 

Meșterul de oglinzi râse cu poftă, iar în râsul lui era ceva 
eliberator. Era ușurarea că depășise coșmarul nopţii trecute. 

— Singurul lucru care vă deosebește de chinezi, adăugă Lien 
Tao, este râsul dumneavoastră. Chinezii nu râd, ei zâmbesc. 

— Ce păcat! Nici nu știți ce pierdeţi! 

Chinezul clătină din cap și zise: 

— Nouă nu ne este dat nici plânsul. Un chinez nu plânge, el 
este trist. Înțelegeţi? 

Melzer se încruntă. 

— Pentru un european este dificil să înţeleagă că nu ar putea 
râde și plânge. Ar fi ca și cum nu ar avea voie să iubească și să 
urască! 

— O, nu, îl contrazise Lien Tao. Chinezii pot să iubească și să 
urască, dar fac acest lucru doar în sufletul lor, nu se vede pe 
chip. Acesta este și motivul pentru care noi nu utilizăm oglinda. 
Oglinda redă doar o mască. 

— Despre asta eu aș avea multe de spus, dar sunt sigur că nu 
voi avea acces la sufletul dumneavoastră. 

Fără nicio reacţie, chinezul se plimba încolo și încoace prin 
încăpere. 

— Aveţi dreptate. Poate că noi ar trebui să facem cauză 
comună. Ar trebui să ne gândim amândoi la asta! 


Condus de un alt chinez, un bărbat voinic cu numele de Sin- 
shin, meșterul se întoarse la Toro Nero în aceeași trăsură care îl 
răpise cu o seară în urmă. Laditha era foarte îngrijorată după ce 
hangiul îi explicase că el însuși îl trimisese pe tatăl ei la ușa din 
faţă, unde îl aștepta un grup de chinezi. 

Deși Constantinopolul era plin de străini ca niciun alt oraș din 
lume, chinezii aveau un regim special. Erau priviţi cu 
neîncredere, pentru că ei se izolau, locuiau într-un cartier 
propriu, dar, mai ales, celebrau ritualuri și aveau obiceiuri 
cărora nimeni nu le găsea explicaţia. Se spunea chiar că 
socoteau anii după un calendar propriu și îi denumeau repetitiv 
cu nume de animale murdare, ca șarpele, porcul ori șobolanul, 
ca să nu mai vorbim de ciudata lor religie. 

Când Melzer îi povesti fiicei sale prin ce trecuse în noaptea 


trecută, Editha clătină doar din cap. Nu îl credea. Ea se mai afla 
încă sub impresia lăsată de întâlnirea cu soţia lui Morienus. 

Meșterul își cunoștea fiica, și știa ce îi trecea prin cap. In cele 
din urmă, se apropie de ea și îi spuse încet: 

— leri, Morienus a fost aici. 

Fata își ascunse fața în mâini, și Melzer își dădu seama de 
durerea ei. 

— Nu îţi fie teamă, spuse el încercând să o liniștească, totul s- 
a rezolvat. 

„Ce a vrut?” Editha îl privi întrebătoare pe tatăl ei. 

— Ce voia Morienus? îţi poţi imagina. A cerut înapoi banii de 
răscumpărare. 

Editha clătină tristă din cap. „ŞI?” 

— l-a primit. Nu, nu de la mine. l-a dat mijnheer Meytens. S-a 
întâmplat împotriva voinţei mele. 

Editha se trase înapoi, de parcă ar fi primit o lovitură în faţă. 
Un moment fata rămase înmărmurită, apoi se întoarse și fugi pe 
scări afară, de parcă era urmărită de diavol. 

— Asta nu înseamnă nimic, crede-mă! strigă meșterul în urma 
ei. 

Editha nu îl auzi. 


Capitolul Ill 


Diavolul își vâră coada 


Singură cu gândurile ei, Editha ședea pe zidul vechi, 
dărăpănat, care cobora abrupt spre port. Aici, unde se simţea 
liberă, dădu frâu liber lacrimilor, lacrimi de disperare, pentru că 
trebuia să se teamă că acum grăsanul medic ar putea avea 
pretenţii de la ea. 

Pe drumul care, cu sinuozități dese, ducea în port domnea un 
haos năucitor de hamali, roabe cu roţi mari, atelaje trase de 
catâri și călători care se grăbeau spre corăbii. Dinspre dig se 
ridica un miros penetrant de pește stricat și iarbă de mare. Cu 
acesta se amesteca fumul înțepător provenit de la cârciumile 
ordinare aflate în port la tot pasul, precum și duhoarea de 
untură de pește și grăsime râncedă. 

În timp ce Editha privea fix înainte, simţi brusc o palmă pe 
umăr. Era mâna lui Ali Kamal, care în acest oraș părea prezent 
pretutindeni. 

Egipteanul râse și întrebă: 

— De ce plângi, fiică a meșterului de oglinzi? Şi pentru că 
Editha nu răspunse, continuă: Lasă-mă să ghicesc. Este dorul de 
casă? Da, sigur este dorul de casă! 

Fata clătină din cap și își șterse lacrimile de pe obraji cu 
mâneca. Apoi îl privi pe Ali Kamal și își duse ambele mâini la 
inimă. 

Ah, înţeleg, zise egipteanul. Necazuri în dragoste. Sunt la fel 
de rele ca dorul de casă. 

Cu mare efort și cu dese întrebări puse de egiptean, Editha 
reuși în cele din urmă să îi explice băiatului situaţia ei. 

— Şi tu nu îl iubeşti pe bărbatul căruia i te-a promis tatăl tău. 

Editha dădu aprobator din cap. 

— Ce ai de gând să faci? 

Fata își pironi privirea pătrunzătoare asupra lui Ali Kamal, de 
parcă i-ar fi cerut acestuia ajutorul. 

— Eu ce pot să fac? întrebă dezorientat tânărul. Te duc înapoi 
la han, la tatăl tău. 

Cu mișcări energice, Editha se opuse. 

— Oricum, nu poţi rămâne aici dacă se înnoptează, hotărî 


egipteanul. Mai bine te duc la mama mea. Eu am patru surori. 
Cea mai mare are vârsta ta. La noi nu este grozav, dar măcar 
acolo vei fi în siguranţă. Hai! 

Disperarea Edithei era atât de mare, încât ea l-ar fi urmat 
oriunde pe Ali Kamal. 

Fata nu cunoștea strada ce ducea din port la zidul cel mare. 
Nu departe, după ce au trecut de o poartă-turn, se făcea la 
stânga o uliţă pe care casele cu unul ori mai multe niveluri 
alternau ca crenelele unei fortărețe. 

Casa în care trăia Ali Kamal avea un singur etaj. Băiatul și 
familia lui nu locuiau nici la parter, nici la etaj; o scară cobora în 
pivniţă, din care se ridica un aer înăbușitor. Nu a lipsit mult ca 
Editha să leșine ori să facă, din silă, cale întoarsă. Dar își dădu 
seama de situaţia ei lipsită de orice perspectivă și îl urmă pe 
egiptean. 

Jos era o încăpere întunecoasă, urmată de un gang lung ce 
avea pe fiecare parte camere, a căror suprafaţă o întrecea cu 
mult pe cea a casei. Se părea că întregul Constantinopol era 
străbătut de asemenea labirinturi ramificate, și nimeni nu se 
întreba căror scopuri fuseseră acestea destinate iniţial. 

Ali Kamal locuia cu mama și cu patru surori în trei încăperi 
boltite, alăturate, ce primeau lumină prin niște deschizături în 
tavan. Mama lui Ali, Rhea, era negresă, dar în niciun caz 
îmbrăcată sărăcăcios. |n câteva cuvinte spuse rapid, dar 
neînţelese de Editha, Ali Kamal îi explică acesteia cine era 
însoțitoarea lui și de ce Editha îi întorsese spatele tatălui ei. 
Rhea primi la început cuvintele fiului ei cu evidentă neîncredere, 
dar apoi se duse la fată și o îmbrăţișă ca pe propriile fiice. 

In zilele următoare, în care ea nu a părăsit ascunzătoarea, 
încrederea fetei în Rhea a crescut tot mai mult. Cu toate că ele 
nu puteau schimba vreun cuvânt, se înțelegeau neobișnuit de 
bine. Fiicele, dintre care cea mai mică avea nouă ani, se duceau 
în fiecare dimineaţă la muncă într-o ţesătorie de covoare, iar Ali 
Kamal pleca și el punctual. El îi mărturisise de la început Edithei 
că, așa cum bănuise Melzer, lucra pentru proprietarul 
depozitului care coordona banda de hoți. 

Într-o seară, Ali Kamal veni acasă foarte agitat, în port umbla 
un zvon că sultanul turc Murat plănuia un nou atac asupra 
orașului. Spioni împărătești descoperiseră mișcări de trupe la 
periferia orașului, iar în fața Dardanelelor pândea o flotă de 


treizeci de vase care nu ridicase niciun pavilion. 

Constantinopolul era ultimul bastion creștin din est, o insulă 
de aur în imperiul păgânilor, iar debilul împărat loan Palaiologos 
bănuia demult timp că zilele imperiului său erau numărate. El 
implorase ajutorul papei de la Roma, își trădase propria credință 
și trecuse la catolicism, și consimţise chiar la reunificarea 
bisericii bizantine și a celei romane, în speranţa că papa îi va 
trimite în ajutor armata lui. Dar acesta rămăsese în expectativă. 

Pe străzi, bizantinii povesteau lucruri îngrozitoare despre 
sălbăticia turcilor. Se spunea că jefuiau și incendiau, violau 
femeile și măcelăreau copiii. Locurile pe o corabie spre Veneţia 
ori Genova erau plătite în aur. Casele din oraș și vilele 
somptuoase erau puse la vânzare pe nimic, în vreme ce 
preţurile pentru pâine și carne creșteau nemăsurat. 

Rhea, mama lui Ali, a fost disperată când fiul ei a venit cu 
vestea despre apropierea armatei. Deși familia avea credinţa 
musulmană, în ochii turcilor ei treceau drept trădători 
necredincioși. Ali Kamal încercă să își liniștească mama. El luase 
în considerare toate posibilitățile de a-și scoate din ţară mama și 
surorile cu ajutorul unui velier venețian. lar pentru Editha era 
mai bine să se întoarcă la tatăl ei. 

„Niciodată!” declarase fata. Mai curând s-ar sinucide. 

Ali Kamal tăcea, pentru că el cunoștea seriozitatea intenţiei 
Edithei. Dar, în secret, el concepu un plan. 

După ce timp de trei zile o căutase pe Editha fără niciun 
rezultat, cu toate că răscolise orașul de la Cornul de Aur până la 
Marmara și de la hipodromul din est până la marele zid din vest 
- chiar și Ali Kamal, pe care îl întâlnise în port, îi spusese că nu o 
văzuse meșterul se întorsese în camera lui doborât, certat cu 
sine și cu lumea. 

Hangiul, care se temea pentru sănătatea clientului său cu 
posibilităţi financiare, bătu politicos la ușa camerei pentru a 
întreba dacă acesta nu voia să ia parte la concertul a doi 
virtuozi, doi venețieni frate și soră. Melzer refuzase. Numai 
gândul la muzică și societate îi părea detestabil. 

Cei doi, insistase hangiul, cântă minunat la lăută. 

Lăută! Melzer se gândi apoi că lăuta ar corespunde dispoziţiei 
lui, așa că reveni asupra deciziei și îl urmă pe hangiu în 
încăperea supraaglomerată. Prevăzător, hangiul îi oferi un 
scaun, așezat astfel încât chipul lui Melzer să se afle la aceeași 


înălțime cu faţa interpretei, la o lungime de braţ de el. 

Chipul palid al interpretei avea ceva din farmecul absent, de 
mască, pentru care erau celebre femeile venețiene. Părul ei 
mătăsos și negru era pieptănat pe mijloc, în contrast cu chipul 
machiat în alb. Și în vreme ce ea cânta de dragoste și dor, 
pieptul îi sălta și cobora ca marea la flux și reflux. Il privea atât 
de pătrunzător, încât meșterul abia mai cuteza să respire. Nu 
mai văzuse niciodată o femeie atât de frumoasă. 

Tulburarea și supărarea care îl rodeau de la sosirea în 
Constantinopol se evaporară. Contemplând excitanta venețiană, 
Melzer fu surprins chiar și de gânduri ce nu mai jucaseră niciun 
rol în viața lui de mulţi ani încoace și îl cuprinse o dorinţă 
fierbinte de a strânge în braţe frumoasa interpretă la lăută și de 
a-i acoperi gura roșie cu sărutări. 

În timp ce Melzer asculta muzica, în timp ce o sorbea din 
priviri pe interpretă, i se păru că genunchii încep să îi tremure; 
corpul lui, ba chiar și întreaga sală, păreau că se clatină. In 
rândul spectatorilor se produse tulburare. Liniștea plină de 
evlavie fu spulberată de o explozie, pereţii se cutremurară, iar 
din tavan se răspândi un nor de praf înăbușitor. Instrumentul la 
care cânta veneţiana căzu pe podea și, înainte ca Melzer să își 
dea seama ce se petrece, veneţiana se repezi la el și își ascunse 
faţa la pieptul lui. 

Mai întâi crezu că visa, atât de ireală și grotescă îi păru 
situaţia, și o clipă gustă neașteptata senzaţie dintre coapse. 
Abia când ușa fu smulsă și se auzi o voce strigând „Foc! Vin 
turcii!” Melzer deveni conștient de gravitatea situaţiei. O apucă 
de după umeri pe venețiană și o trase afară după el. 

O ghiulea lovise casa de vizavi și aprinsese acoperișul. Pe 
ferestrele de sus izbucniseră flăcări, iar strada era scăldată într- 
o lumină roșie. O femeie trăgea din casă doi copii și striga 
disperată numele celui de-al treilea. Vecinii începuseră să lupte 
cu focul, dar le lipsea apa. 

Gură-cască soseau din întuneric de pretutindeni pentru a privi 
casa în flăcări. Se strângea din pumni și se striga: 

— Blestemaţii de nemernici turci! Adunătură de nelegiuiţi! 
Dumnezeu îi va pedepsi! 

Melzer încă strângea în braţe cântăreaţa la lăută, care privea 
ca vrăjită flăcările. 

— Ne vor ucide pe toţi! bâigui ea fără a-și desprinde privirea 


de la foc. 

Meșterul îi auzi vocea, dar nu îi înţelese cuvintele. De aceea, 
răspunsul lui sună nepotrivit în fața casei ce ardea: 

— Aș vrea să vă mai aud cântând la lăută, frumoasă 
venețiană. 

Spunând asta, se simţea de parcă s-ar fi aflat pe puntea unui 
vas care se balansa. 

Cântăreața se smulse din braţele lui Melzer cu o mișcare 
energică. Acesta îi dădu drumul, îngrozit. 

— De ce mă fixaţi de parcă aș fi fost o minune a lumii? 

— Scuzaţi-mă dacă privirea mea v-a rănit, răspunse Melzer, 
dar ochii mei nu au mai văzut niciodată atâta gingășie. Cu 
siguranţă că astfel de complimente nu vă sunt necunoscute. 

— Ce femeie nu ar asculta complimentele cu plăcere, străine? 

— Nu îmi spuneţi „străine”, frumoasă venețiană, eu sunt 
Michel Melzer, meșter de oglinzi din Mainz. Care ar fi numele 
dumneavoastră? 

Inainte ca femeia să poată răspunde, fratele ei interveni: 

— Cară-te acasă! strigă el nepoliticos. Nu îţi pierde vremea cu 
bărbaţi străini! 

O apucă de braţ și plecă trăgând-o după el. Din mers, 
veneţiana se întoarse și îi strigă lui Melzer: 

— Simonetta mă numesc! 

Apoi se tăcu nevăzută. Melzer privi în urma ei ca după o 
apariţie supranaturală. 

Flăcările de la casa aprinsă amenințau acum și parterul. Și, în 
timp ce ajutoarele venite se străduiau să oprească extinderea 
focului la alte clădiri, în faţa casei care ardea se înghesuiau tot 
mai mulţi gură-cască veniţi din cârciumile aflate în apropiere și 
de pe ulițele înguste. O mulţime, sălbatică și gălăgioasă, răcnea, 
oamenii se împingeau unul pe altul, iar printre cei care se 
zgâiau se foiau indivizi suspecți, un soi care în Constantinopol 
era mai prezent decât în orice alt oraș din lume. Aceștia își 
făceau meseria în îmbulzeală. Cu lame ascuţite și cu un sânge- 
rece remarcabil, hoţii spintecau veșmintele de soi pentru a 
ajunge la conţinutul pungilor și al buzunarelor. Băieșiţe și 
prostituate își îndesau corsetele șnuruite în persoanele singure 
de sex bărbătesc, iar agenţi ai diverselor grupări care decideau 
asupra vieţii în Cornul de Aur - gruparea imperială, grupul 
genovez, grupul venețian, și circula zvonul că până și turcii 


dispuneau de spioni între zidurile orașului - urmăreau cu toţii, 
cu entuziasm fățiș, tumultul. 

Melzer era convins că printre toţi acești oameni o va 
descoperi pe fiica sa Editha, și de aceea se îmbulzea și el în 
mulțime, cu ochii după tinerele fete. Dar eforturile lui rămaseră 
fără rezultat. 

Cu zgomote puternice și însoţit de o coloană de flăcări ca un 
vulcan, acoperișul se prăbuși, iar acum tăciunii amenințau să 
aprindă și casele învecinate. Și, în vreme ce mulţimea bătea din 
palme și scotea strigăte, încurajând grandiosul foc de artificii să 
își termine odată treaba, s-a întâmplat ceva neașteptat, cel 
puţin pentru Melzer. Mulțimea care jubila parcă tocmai asta 
așteptase. 

Ferestrele semicirculare de la parter, blocate cu jaluzele 
solide din lemn - pe care Melzer, dacă se gândea bine, nu le 
văzuse niciodată deschise - zburară de parcă în interiorul casei 
ar fi avut loc o explozie, iar în suflul fierbinte de aer și fum 
înăbușitor au fost expulzate foi de hârtie, răsucindu-se în aer ca 
purtate de vârtejurile toamnei. Bărbaţi și femei săltau pe loc 
pentru a înhăţa câte una dintre aceste hârtii zburătoare. 

Meșterul ajunse și el în acest fel în posesia unei hârtii, pe 
care, după cum a constatat, era caligrafiat ceva, dar, fiind 
carbonizată, scrisul nu era lizibil. Melzer fu și mai surprins când 
pe ușa casei se năpustiră afară vreo șase chinezi care încercau 
să salveze niște roţi misterioase, cutii și lăzi din lemn, precum și 
teancuri de pergament. Deși pentru un european toţi chinezii 
arătau la fel, Melzer era convins că doi dintre ei luaseră parte la 
răpirea lui bazată pe o greșeală. 

Cu toate că salvarea bunurilor stârni mare interes, niciunul 
dintre privitori nu dădu o mână de ajutor. Urmăreau cu toţii 
fascinaţi fuga sprintenă a chinezilor, care îngrămădeau avutul 
lor în fața hanului aflat peste drum. 

Faptul că spectacolul nocturn era rezultatul unui atac turcesc 
părea să fi fost uitat de toţi când un nou fulger despică noaptea 
și o altă ghiulea lovi în apropiere. Urmă o a doua explozie și, la 
scurt timp, o a treia. Atunci începură să bată clopotele tuturor 
bisericilor. Cerul se coloră în roșu sângeriu. Abia acum 
înţeleseră cu toţii gravitatea situaţiei. 

Oamenii alergau pe străzi ca ieșiţi din minţi. Într-o clipă, 
drumul plin de curbe către portul Eleutherios a fost blocat. 


Vizitiii loveau în stânga și în dreapta fără a mai alege între 
oameni și animale de tracţiune. În noapte se striga în toate 
limbile: 

— Vin turcii! Să se salveze cine poate! 

În timp ce strada din faţa casei care ardea se golea treptat, 
etajul superior al clădirii se prăbuși, iar acoperișul greu înăbuși 
flăcările sub el. După o oră, din misterioasa casă mai rămăsese 
doar o grămadă de dărâmături fumegânde. 

Acum, strigătul „Foc!” răsuna din toate direcţiile, iar meșterul 
preferă să se retragă în camera lui din han. Acolo, întâmplător 
sau nu, se ciocni de medicul cel gras. Chrestien Meytens părea 
foarte agitat, și cu o năframă albă își ștergea sudoarea de pe 
fruntea înroșită. 

— Nu ne rămâne decât să plecăm de aici! spuse el, tușind și 
gesticulând de parcă ar fi încercat să dea deoparte fumul 
înecăcios. Nu veniţi cu mine? 

Melzer refuză. 

— Nu voi pleca din Constantinopol înainte de a-mi găsi fiica. 

— Ei, asta-i! Cine știe dacă fiica dumneavoastră se mai află 
aici. Și dacă veţi muri aici în flăcări ori măcelărit de turci, tot nu 
veţi fi de ajutor copilei. 

În sinea lui, Melzer era nevoit să îi dea dreptate medicului, 
totuși insistă în hotărârea de a nu părăsi orașul și zise: 

— Ştiu, vă sunt profund îndatorat, dar în acest moment este 
imposibil să mă achit de obligaţia mea. Scrieţi un titlu de 
creanţă, iar eu îl voi semna. 

Meytens dădu din cap. 

— Nici vorbă de așa ceva. Am făcut-o cu plăcere, pentru a 
salva frumoasa fată dintr-o situaţie penibilă. 

După aceste cuvinte se lovi cu palma peste tunică, iar 
aceasta zornăi ca un sac plin, și adăugă râzând: 

— Aur, auziţi meștere? O sută de ducați din aur curat! 

Fără să fi fost întrebat, Chrestien Meytens povesti că vânduse 
trei sticle cu poţiunea lui secretă medicului împăratului loan 
Palaiologos, care era subţire ca o troță de cârmă și avea 
permanent ameteli și furnicături pe creier; Meytens era vestit în 
toată Europa pentru acea poţiune. Și, ca să vezi, poţiunea, care 
printre altele conţinea urina de dimineaţă a unei iepe gestante - 
nu a vrut, din motive lesne de înţeles, să destăinuie alte 
ingrediente - ameliorase starea împăratului chiar din ziua 


următoare. Spre bucuria medicului curţii și a întregului alai 
domnesc, după săptămâni de slăbiciune sufletească împăratul 
pusese întrebarea auzită de toţi: dacă dușmanul lui de moarte, 
sultanul Murat, era originar din India ori din China. Această 
dorință de cunoaștere se datora doar medicamentului lui 
minune, și așa ceva, spunea Meytens rânjind, aducea bani. Mai 
făcu încă o dată să răsune tunica sa, apoi spuse: 

— Este ultima ocazie, Melzer, veniţi ori nu veniţi? 

— Rămân aici, răspunse meșterul. 

Editha și surorile lui Ali au petrecut noaptea împreună în faţa 
unei lumini pâlpâitoare, în timp ce Rhea a făcut o boccea cu 
strictul necesar. De somn nici nu putea fi vorba, deoarece 
deasupra zidurilor înalte vuiau ghiulelele turcilor. Ali Kamal, care 
luase rolul tatălui în familie, povestea că turcii dispuneau de 
cele mai mari tunuri din lume, suficient de mari pentru a lovi 
orice ţintă, și atât de puternice, încât puteau distruge și 
piramidele. Ele nu trebuiau să părăsească în niciun caz 
adăpostul lor boltit, până când revenea el. 

Ali Kamal trebuia să aranjeze călătoria cu vasul pentru mama 
lui, pentru cele patru surori și pentru Editha, oriunde, numai să 
fie departe de acest oraș. Nimeni nu se îndoia că orașul avea să 
cadă în mâinile turcilor mai devreme sau mai târziu. Opiniile nu 
coincideau în ceea ce privea momentul, pentru că orice 
canonadă a inamicului putea să însemne sfârșitul. 

Tânărul egiptean economisise o avere respectabilă, care îi era 
de mare folos în negocierile cu diferiţi proprietari de vas. Totuși, 
calea directă, aceea de a urca pe o corabie în portul Eleutherios 
și de a naviga către sud, i se părea mult prea periculoasă. În 
deplasările lui, Ali Kamal aflase de un dezertor imperial cu 
numele de Panaiotis, care de doi ani trăia în afara zidurilor 
orașului și se afla în raporturi bune cu ocupanţii turci pentru că 
le trădase amănunte privind apărarea bizantină. Panaiotis își 
acoperea cheltuielile - și nu trăia prost - din activitatea lui de 
călăuză. Ca atare, se pare că trecea fără eforturi prin zidurile 
groase de câţiva metri și prin porţile închise, pentru că Panaiotis 
apărea ba dincoace, ba dincolo de zidurile orașului, cu toate că 
porţile acestuia nu mai fuseseră deschise de ani de zile. Acest 
lucru îi adusese faima că ar lucra mână în mână cu necuratul. 

Pentru un partizan al diavolului, Panaiotis era mult prea 
meticulos; dar în astfel de farse Ali Kamal oricum nu credea. Și 


pentru că el se pricepea la oameni, mai ales la cei în care nu 
avea încredere, plătise în avans grecului doi guldeni pentru 
promisiunea că le va duce pe mama lui, pe cele patru surori și 
pe Editha la Veneţia cu o corabie care ancora în afara portului. 

Locul de întâlnire pentru aventuroasa fugă era o fierărie din 
apropierea bisericii Sf. Catarina, aflată chiar lângă marele zid. 
Ali îi înmânase mamei suficienţi bani pentru a se descurca la 
Veneţia. Spunea că el însuși le va urma când afacerile aveau să 
îi permită. 

Despărțirea nu s-a petrecut fără lacrimi, iar când poarta grea 
a fierăriei s-a închis în urma lor, Editha a tresărit, de parcă 
fusese biciuită. Rhea a încercat să o liniștească cu un gest al 
mâinii. 

Panaiotis era un bărbat de vârstă mijlocie, mândru, dar atât 
de dur, încât cu siguranţă că nu îl puteai califica drept arătos. 
Trăsăturile lui exprimau răceală. Bărbia colțuroasă și colțurile 
lăsate în jos ale gurii trădau hotărâre. Panaiotis le ceru, pe un 
ton aspru, să urmeze cu stricteţe orice indicație dată de el. 

În spatele unei protuberanţe a zidului, în interiorul fierăriei, 
fusese amenajat în podea un chepeng. De In el, o scară abruptă 
din lemn ducea în adâncimi necunoscute. Fata de nouă ani 
începu să plângă, pentru că i se făcuse frică. Rhea o luă în braţe 
pentru a o liniști. Nici Editha nu se simţea bine. 

Panaiotis le împărţi felinare, apoi cobori primul în întuneric. 
Un culoar săpat în stâncă, pe care se putea merge doar aplecat, 
cobora până la o grotă ce primea aer de la suprafaţă printr-un 
horn îngust. Prin el pătrundea tunetul îndepărtat al tunurilor 
turcești. Aici, drumul se bifurca spre dreapta și spre stânga. 
Panaiotis o luă spre stânga. 

Editha avea impresia că mergeau sub pământ de-a lungul 
marelui zid. Şi nu se înșela, pentru că, după ce au urcat o scară 
incomodă din piatră, au ieșit la suprafaţă printr-o deschizătură 
din zid greu accesibilă. Se aflau în afara zidurilor 
Constantinopolului. 

Ghidul lor, care până atunci nu scosese niciun cuvânt, stinse 
felinarele; apoi fluieră, și imediat i se răspunse. In lumina palidă 
a lunii se apropie un atelaj tras de catări. Grecul le făcu semn: 
„Urcaţi-vă!” Rhea, copiii și Editha urcară. Nici nu se așezaseră 
bine, că Panaiotis dispăru în gaura din zid prin care veniseră, 
lară un cuvânt. 


Rhea o apucă pe Editha de mână, ca pentru a-i spune: „Totul 
va fi bine. Să ai deplină încredere în fiul meu, Ali”. 

La început, atelajul porni clătinându-se pe lângă drumul 
amenajat fără a face zgomot, pe o pășune uscată, printre pomi 
noduroși, urcând ușor. Apoi, coti pe un drum printre câmpuri, 
care se termina în mare. Căruţa supraîncărcată prinse viteză, 
mai ales deoarece căruţașul, pentru a evita zgomotul, nu 
folosea sabotul de frână. Astfel goni căruţa la vale până când se 
opri pe o porţiune de drum dreaptă, de unde se vedea marea. 
Acolo, la o jumătate de kilometru distanţă, era ancorat în 
întuneric un velier. 

Cerul deasupra orașului era roșu-închis și violet; uneori, câte 
un fulger traversa bolta, urmat de tunete. O barcă cu vâsle duse 
fugarii pe o mare liniștită până la vas. Velierul, o cogă veche, 
era cufundat adânc în apă. După cât putu să vadă Editha în 
întuneric, pe punte se înghesuiau cam două sute de oameni. 

Imediat ce barca ajunse la vas, noilor veniţi li se întinseră 
numeroase mâini. Editha apucă o mână groasă de bărbat și privi 
în sus. Se îngrozi. Vru să ţipe, dar nu putu să scoată niciun 
sunet. Bărbatul care o trăgea la bord era medicul Chrestien 
Meytens. 


După trei zile de bombardamente, atacul turcesc se potoli, ca 
și celelalte douăzeci și șapte de atacuri anterioare, chiar dacă 
loviturile care își atinseseră ţinta și incendiile fuseseră de data 
aceasta mai puternice, împăratul, slăbit, a calificat sfârșitul 
atacului ca fiind o victorie a trupelor sale și ca performanţă 
strategică a generalului de cavalerie african Hamid Hamudi și a 
decretat, precum tăcuse la toate anterioarele „victorii asupra 
turcilor”, o amnistiere generală a tuturor prizonierilor. Din 
fericire, împăratul nu știa că performanţa trupelor lui se limita la 
vărsarea a șapte vedre cu smoală peste zidul din nord, iar cea a 
generalului său la evacuarea a șaizeci de cai din grajduri. Nici 
prima și nici a doua acţiune nu fuseseră în folosul apărării; mai 
curând, soldaţii înlăturaseră smoala presupunând că era vorba 
despre miere stricată, iar caii fuseseră nevoiţi să părăsească 
grajdurile doar pentru că, în urmă cu câteva zile, sosiseră pe 
mare șaizeci de vaci din insula Eubeea, pentru aprovizionarea 
orașului. 

Războiul, care pentru bizantini devenise deja ceva obișnuit, o 


mică tulburare a cotidianului - principalul era să nu fii tu nimerit 
de o ghiulea - îl speriase de moarte pe Michel Melzer. Meșterul 
nu se temea pentru propria viaţă, cât se temea pentru viaţa 
fiicei lui. Nesiguranţa și grija față de soarta ei nu îi dispăruseră 
complet. Era palid, cu obrajii căzuţi, și chiar ochii săi, care de 
obicei sclipeau șmecherește, erau acum atât de triști și lipsiţi de 
veselie, încât se sperie când se privi într-o oglindă pe care o 
avea în bagaj. 

Din fericire, Melzer luase cu el și o oglindă curbată, care îl 
făcea pe privitor să apară dolofan și sănătos, ca după șapte ani 
de trai bun - desigur o iluzie, dar în vremuri grele omul trăiește 
din iluzii. Așa că meșterul se privi o vreme în această oglindă, 
înainte de a stinge lumina și a se culca. 

In acea noapte, a cincea după atacul turcilor, Melzer își regăsi 
somnul odihnitor, și chiar visul avut nu a fost dintre acelea care 
te fac să asuzi din plin, ci îl binedispuse și îi dădu noi speranţe. 
Melzer visă că loan Palaiologos, împăratul Constantinopolului, 
despre care se spunea că se consuma din cauza sorții orașului, 
interzisese în palatul său toate oglinzile, deoarece nu își mai 
suporta propria imagine. Se vedea subţire ca o eche de cârmă, 
și purta trei rânduri de veșminte unul peste altul, pentru a putea 
fi observat. În visul lui Melzer, împăratul îl chemase la palat și îl 
rugase să îi permită să arunce o privire în oglinda curbată. 

Când Melzer s-a trezit binedispus dimineaţa, mai întâi s-a 
privit îndelung în oglinda curbă. Apoi a îmbrăcat cele mai bune 
haine și a apucat drumul palatului, luând cu el oglinda. 

Palatul se afla departe de cartierele dens populate ale 
orașului, pe un platou înalt. Clădirile palatului se deosebeau de 
locuinţele celor bogaţi, care confereau orașului aspectul lui 
obișnuit, în primul rând prin faptul că nu aveau acoperișuri 
obișnuite, ci cupole, și arătau ca niște ciuperci strânse una lângă 
alta. Luxul acestora era proverbial, și nici papa de la Roma, nici 
dogele Veneţiei nu se puteau măsura cu aceste minuni 
arhitectonice. 

Împărații Imperiului Roman de Răsărit, ale căror gusturi 
capricioase și alese nu aveau nimic comun cu limitele mic 
burgheze ale arhitecturii germane, care concepea după aceeași 
schemă toate clădirile, fie ele palate, catedrale ori ogrăzi pentru 
păsări, preluaseră cu vizibilă satisfacţie particularităţile ţărilor 
străine, de preferinţă invers. Ei ornamentaseră cu plăci din lemn 


nu podeaua, ci tavanul. Nici covoarele nu erau așezate pe jos, ci 
mai curând atârnau pe pereţi. Coloanele, care prin alte părţi 
sprijineau bolțile, se terminau deseori la jumătatea înălţimii și 
slujeau unor scopuri necunoscute, pe când scările din marmură, 
care în Apus sunt late și plate, în Răsărit sunt mai curând 
abrupte și înguste. 

Orice bizantin avea dreptul să îl caute pe împărat în fiecare 
dimineaţă, în măsura în care vorbea grecește, avea maniere 
bizantine, recunoștea biserica ortodoxă și era capabil să își 
expună problema în limita timpului de două, trei minute 
necesare golirii unei clepsidre. Deși Michel Melzer nu îndeplinea 
niciuna dintre aceste condiţii și în ciuda faptului că intendentul 
Alexios, competent totodată și în ceea ce privea protocolul, îl 
primise cu neîncredere, meșterul nu se lăsă respins. Când 
declară că voia să îi ofere împăratului o oglindă miraculoasă, 
primi râsete și ironii, loan Palaiologos evitând orice oglindă 
precum diavolul apa sfinţită. 

Melzer răspunse că știa asta, dar oglinda destinată de el 
împăratului nu era una obișnuită, ci era un obiect miraculos 
menit să îi trezească acestuia pofta de viață. De acum, 
intendentul și îndărătnicul vizitator se certau atât de strașnic, 
încât vocile lor ridicate ajunseră în încăperea în care împăratul, 
așezat pe un tron din marmură, își încălzea picioarele cu o pisică 
bătrână și tigrată. 

loan Palaiologos s-a interesat de cauza larmei și a primit 
răspunsul că un latin ori franc - Dumnezeu știe de unde 
provenea - voia să îi redea pofta de viață cu ajutorul unei 
oglinzi. Impăratul nu stătea prea bine cu auzul și nu a înţeles cu 
ce voia acesta să intre, dar îl interesa orice mijloc care putea 
face o minune. Ordonă să fie introdus străinul. 

Bărbatul din Mainz nu mai fusese niciodată primit de un 
împărat, cu atât mai puţin de unul oriental, care se ferea de 
oglindă ca de diavol. De aceea ţinea cu ambele mâini la spate 
obiectul-minune și, cu capul plecat, făcu mai multe plecăciuni 
stângace în timp ce se apropia de tronul din marmură. 

Intendentul Alexios preluă sarcina de a intermedia între 
solicitant și împărat. Meșterul declară că venea din Mainz, unde 
avusese succese remarcabile cu o oglindă-mi nune. Împăratul 
întrebă dacă meșterul pronunţase cuvântul oglindă și dacă 
acesta nu știa că... 


Firește că Melzer îl întrerupse pe împărat înainte ca suveranul 
să se fi lansat într-un torent de vorbe de neoprit, și spuse că 
orice bizantin de bună credinţă știa despre aversiunea Majestății 
Sale, însă el nu voia să îi ofere împăratului o oglindă obișnuită 
care reflecta mizerabila realitate. Produsul minune al artei 
șlefuirii realiza ceva surprinzător, vindecând bolnavi, iar celor 
cărora li se citea pe chip boala lungă și chinul le oferea 
înfățișarea debordând de vigoare a unui pugilist grec. 

Scârbit, loan Palaiologos întoarse capul într-o parte. Precum o 
femeie cochetă, care nu îndrăznește să înfrunte realitatea în 
faţă, privi cu coada ochiului oglinda. Însă încet, treptat, 
suprafața lucioasă îi atrase magic privirea, iar el își fixă ochii 
asupra oglinzii, de unde îi răspundea un chip sănătos tun. 
Impăratul își pipăi obrajii osoși cu degetele, de parcă nu ar fi voit 
să creadă ce vedea. Apoi scoase un strigăt de bucurie. Un sunet 
asemănător se mai auzise în urmă cu șaptesprezece ani, când 
dezertorii turci anunţaseră moartea sultanului Murat - ceea ce s- 
a dovedit mai târziu a fi, din păcate, o informaţie falsă. 

Când Michel Melzer văzu entuziasmul împăratului, care, 
zâmbind fericit, se ridicase ca o barză pe picioarele lui subțiri, 
făcu singurul gest potrivit cu situaţia în care se afla: îi dărui lui 
loan Palaiologos oglinda miraculoasă. Acesta îl răsplăti 
împărătește și îl invită la sărbătorirea victoriei ce avea loc la 
palat a doua zi. li puse o singură condiţie: Melzer nu trebuia să 
mai facă pentru nimeni, nici măcar pentru el însuși, o asemenea 
oglindă. 

Astfel, meșterul de oglinzi se văzu, de pe o zi pe alta, în 
situaţia de a-și putea plăti datoria faţă de medicul Meytens. Dar 
acesta dispăruse, la fel ca și Editha. 


Aproape în lacrimi după această înlănţuire nefericită de 
circumstanţe, meșterul se întoarse la Toro Nero. Se aruncă în 
pat și dădu frâu liber durerii și tristeţii lui. 

Melzer se sperie de moarte când deschise ochii și în faţă îi 
apăru chipul chinezului Lien Tao. 

— Nu am vrut să vă sperii! Chinezul zâmbi și continuă cu 
tonul lui cântat: Vreţi să mă ascultați o clipă, meștere Melzer din 
Mainz? 

— Dacă doriţi. Dar ce vreţi de la mine? răspunse Melzer 
tulburat. 


Lien Tao trase un scaun mai aproape, își netezi mantia 
strălucitoare și începu protocolar: 

— Vedeţi dumneavoastră, meștere Melzer din Mainz, destinul 
alege căi neobișnuite - așa spuneţi dumneavoastră în Apus. 
Când vă surâde, toate vicisitudinile vieţii vă sunt îndepărtate. 
Într-un caz ca acesta este nevoie măcar de ajutorul unor oameni 
energici. 

Meșterul se ridică în capul oaselor. Îl mira cât de fluent vorbea 
deodată grecește Lien Tao, care la prima lor întâlnire o stâlcea 
de mama focului. Se pare că la prima întâlnire chinezul se 
prefăcuse. Ce cocea acesta? 

Lien Tao o luă înaintea întrebării lui și adăugă: 

— Vedeţi, casa de peste drum, care a fost lovită de o ghiulea 
turcească, nu era o casă obișnuită, deși locuiau acolo și 
oameni... 

— Se povestesc lucruri ciudate, interveni Melzer, despre 
vrăjitorie, magie și farmece, și oamenii cred că lovitura primită a 
fost o pedeapsă cerească. Eu nu am crezut asta. Când am văzut 
ce lucruri au fost salvate din foc, mi-am dat seama că dincolo de 
jaluzele închise se experimenta scrierea artificială. Am dreptate? 

Chinezul îndepărtă braţele de parcă ar fi voit să spună: 
„Așadar știți tot!” Apoi zise: 

— Ce să vă mai explic, meștere Melzer? Sunteţi mult prea 
șiret pentru a mai fi necesară o introducere lungă. De aceea 
vreau să trec direct la chestiune: în incendiu a fost distrus întreg 
atelierul. Dar mai mult decât pierderea atelierului ne doare 
distrugerea literelor turnate. Din cauza focului, ele s-au prefăcut 
în scrum. 

— Vă referii la zarurile ce aveau pe laturi câte o literă? 

Chinezul confirmă, iar Michel Melzer începu să înţeleagă de ce 
îl căuta Lien Tao. 

— Vă amintesc ultima noastră discuţie ce a avut loc în sediul 
legaţiei, zise meșterul Lien Tao cu o amabilitate mimată. 

— Nu o voi uita niciodată, răspunse agitat meșterul de oglinzi. 
Nu spuneam atunci că zarurile din plumb și cositor ar fi mult mai 
rezistente decât cele ale voastre, din lut? Nu am spus așa? 

— Desigur, așa aţi spus, meștere Melzer. Oricum, și plumbul, 
și cositorul s-ar fi distrus în flăcări. Problema care ne preocupă 
pe mine și pe prietenii mei este cum am face să intrăm în 
posesia unor litere noi. A durat trei ani până când cioplitorii 


noștri în piatră din Shanghai au format, au tăiat, au gravat și au 
presat în lut alfabetul dumneavoastră. Și am mai pierdut un an 
din cauza corecturilor făcute de un călugăr călător din Italia, 
deoarece majoritatea literelor aducea mai curând cu scrierea 
chinezească decât cu cea latină. Credeţi-mă că pentru un chinez 
literele dumneavoastră sunt receptate la fel de dificil ca scrierea 
chinezească de către dumneavoastră. 

Melzer se ridică din pat, duse mâinile la spate și începu să se 
plimbe încolo și încoace în camera simplu mobilată. 

— Dacă vă înţeleg bine, meștere Lien Tao, vreţi să mă 
convingeţi să fac litere noi pentru dumneavoastră. Dar asta 
este, presupunând că aș accepta, o treabă de durată, care cu 
siguranţă nu ar necesita trei sau patru ani, dar totuși ar fi nevoie 
de o jumătate de an. 

Trimisul chinez băgă mâna în buzunarul stâng al veșmântului 
său, scoase o pungă și o goli pe patul boţit, în mod cert erau 
acolo o sută de ducați de aur, care străluceau ca o comoară. 

Melzer se sperie, mai ales pentru că în urmă cu doar câteva 
ore primise de la împăratul loan Palaiologos cam aceeași sumă 
și se întreba dacă este treaz ori visează și de ce există perioade 
de timp în care norocul îl urmărește. 

Vocea melodioasă a lui Lien Tao îl readuse pe meșter la 
realitate. 

— Nu o jumătate de an, meștere Melzer. Şapte zile, o 
săptămână! 

Mai înainte ca Michel Melzer să poată răspunde bărbatului din 
faţa lui că trebuia să fie nebun pentru a-i cere așa ceva, 
chinezul băgă mâna în celălalt buzunar, scoase o altă pungă și 
începu să scoată cu atenţie din ea vreo treizeci de litere pe care 
le rândui pe masă, de parcă ar fi fost vorba de pietre preţioase 
de mare valoare. Pe chip îi apăru, în același timp, un zâmbet 
larg. 

— Un singur set de litere a fost cruțat, spuse Lien Tao fără a-l 
privi pe meșter. Eu îl păstram la legaţie, de parcă aș fi avut o 
presimţire. J 

— Așa pare, meștere Lien Tao. In orice caz, asta schimbă 
treaba. Formarea literelor și turnarea lor în plumb și cositor nu 
mai necesită, aşadar, prea mare efort, presupunând că vom găsi 
un atelier care să aibă un cuptor de topire. Dar a face toate 
acestea în șapte zile mi se pare imposibil. De ce atâta grabă? 


Chinezul se apropie de Michel Melzer, ca pentru a-i încredința 
un mare secret. 

— De mâine în zece zile, o corabie părăsește portul, cu 
direcția Veneţia. Incărcătura ei este destinată papei și este 
constituită din hârtie, nimic altceva decât hârtie, dar ea va fi la 
fel de prețioasă ca aurul. Vor fi de zece ori câte zece mii de 
indulgenţe comandate de papă. De zece ori câte zece mii! Vă 
daţi seama ce înseamnă asta? 

— Îmi pot imagina, meștere Lien Tao. Dacă pontifexul cere 
pentru fiecare doar zece guldeni - și pentru mulţi iertarea 
păcatelor este mult mai valoroasă - atunci Sfinţia Sa papa 
încasează... Doamne, pentru asta nu există cifră! 

— Acum înţelegeţi graba noastră? 

— O, da, răspunse Melzer, mai ales dacă mă gândesc la plata 
muncii. La numai un gulden pe indulgență, ar însemna de zece 
ori câte zece mii de guldeni pentru dumneavoastră... 

— „.„.și pentru dumneavoastră a zecea parte, dacă reușiţi să 
turnaţi noile litere. 

Melzer îl privi neîncrezător pe chinez, apoi ridică mâinile și 
desfăcu degetele. 

— Zece mii de guldeni, meștere Lien Tao? 

— Corect! confirmă acesta calm. Zece mii. lar aceștia - și 
arătă către grămăjoara cu ducați de pe pat - reprezintă doar un 
acont. 

Meșterul de oglinzi dădu confuz din cap. Cifrele îl zăpăciseră 
întotdeauna, mai ales când era vorba despre bani. Melzer 
socotea banii o invenţie a diavolului. Dacă nu îi aveai, erai silit 
să îi procuri cu mare trudă. lar când îi aveai - și meșterul trăise 
ambele situaţii - trebuia să ai grijă să nu ţi se scurgă printre 
degete, ceea ce nu se dovedea mai puţin dificil decât 
procurarea lor. 

— Voi sta la dispoziția dumneavoastră, meștere Lien Tao, 
începu  șovăitor Michel Melzer. Dar planul necesită mari 
cheltuieli. 

— Asta nu va fi grija dumneavoastră, răspunse trimisul chinez 
aproape supărat. Spuneţi dacă sunteţi de acord cu răsplata 
promisă, și dacă acceptaţi să vă asumaţi sarcina. 

— Cum să nu, strigă Melzer, dacă îmi creaţi condiţiile. Am 
nevoie de un cuptor pentru topit, lemn de frasin ori de fag, 
plumb, cositor și antimoniu, lut de cea mai bună calitate, și nu 


puţin. Plus rame din lemn și prese, grătare pentru uscat și 
casete oricât de multe puteţi. Toate până mâine! 

— Bine, răspunse calm Lien Tao. Pe mâine! 

Făuritorul de oglinzi îl privi mirat pe chinez, suspectându-l că 
vrea să îl ia peste picior. 

— Am zis „până mâine”, repetă Melzer. 

— Asta am și înţeles. Puneţi-vă banii în siguranţă și veniţi cu 
mine! 

Melzer tăcu ce i se ceruse și îl însoţi pe trimisul chinez până la 
o biserică pe jumătate dărâmată aflată la nord de Augusteion, 
unde erau stabiliți cazangiii, sticlarii și turnătorii de cositor. 
Portalul de la intrarea clădirii era blocat cu bârne grele, ca al 
unei fortărețe de necucerit. Sub o copertină din partea dreaptă, 
pe o ușă joasă, se putea intra în interior. 

A durat ceva timp până când ochii lui Melzer s-au obișnuit cu 
semiobscuritatea din biserică. Surpriza nici că putea fi mai 
mare: în loc de altar, în partea din faţă se ridica un cuptor înalt, 
cu o boltă de cazan burtoasă și cu o răsuflătoare înaltă cât 
stâlpul de susţinere al unui dom. Trunchiuri de copaci și bare de 
plumb, cupru și cositor erau gata de prelucrare. In nava 
transversală erau două holendre mai mari decât cel mai mare 
holendru văzut vreodată de Melzer și, din câte se părea, ele deja 
făcuseră o treabă bună, pentru că în navele laterale din stânga 
și din dreapta erau depozitate teancuri înalte de hârtie netăiată. 
Cam o duzină de prese cu tijă groasă cât un arbore tânăr erau 
rânduite în nava principală. lar în partea de vest, unde pe 
vremuri fusese intrarea în biserică, erau pregătite mese cu rame 
din lemn și casete cu sertare - cu siguranţă cam vreo sută - și 
mai multe butoaie cu lut. 

— Ce înseamnă toate acestea, meștere Lien Tao? întrebă 
Melzer perplex, iar vocea lui fu repetată de ecoul dintre pereţii 
goi. Mie mi se pare că sunteţi în tovărășie cu diavolul! 

Melzer se întoarse. Lien Tao dispăruse. 

— Unde vă ascundeţi, meștere Lien Tao? întrebă Melzer, 
căruia situația începuse să îi displacă. 

Atunci, din mica galerie de deasupra intrării în biserică răsună 
vocea subţire a chinezului, și când meșterul își ridică privirea, îl 
văzu pe Lien Tao sprijinit cu braţele larg deschise și aplecat 
peste balustrada din piatră. 

— Asta, strigă el iritat, nu este lucrarea diavolului, ci 


laboratorul meșterului Lien Tao, iar mie îmi va conferi mai multă 
putere decât au turcii cu tunurile lor și genovezii cu vasele lor. 
Da, însuși papa cu promisiunile sale cucernice va trebui să se 
încline în faţa acestei puteri. Această putere este cea a scrierii 
artificiale, înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Da... adică nu, răspunse nedumerit Melzer. Eu văd doar 
materiale și mașinării cum nu am mai văzut niciodată. 
Dumnezeule mare, veţi avea nevoie de o sută de oameni pentru 
a pune toate acestea în mișcare! 

— O sută? 

Tentativa de a râde a lui Lien Tao se încheie cu o tuse 
puternică. 

— Când începe munca, aici vor trudi din greu patru sute de 
lucrători, în schimburi de câte două sute, ziua și noaptea. 
Oamenii sunt pregătiţi și așteaptă să intre în acţiune. Lipsesc 
doar literele. 

— Acum înţeleg, zise Melzer. 

Lien Tao cobori din galerie și veni în faţa făuritorului de 
oglinzi. 

— Nu știu dacă mă înţelegeţi cu adevărat, meștere Melzer, 
dar dumneavoastră nu veţi ieși din acest laborator înainte de a 
fi turnat literele necesare. Vorbesc serios. 


Și astfel, meșterul din Mainz începu modelarea literelor din lut 
chiar din acea noapte, o muncă ce solicita mult mai puţin efort 
decât se așteptase. Pentru turnare alese același aliaj utilizat de 
el pentru oglinzi: optzeci și două părţi plumb, șase părţi 
antimoniu și trei părţi cupru. Dar acesta rămase secretul lui. 

După două zile și două nopţi petrecute în faţa cuptorului de 
topire, timp în care și-a permis exact trei ore de somn, turnase 
atât de multe litere, încât începu cu acestea să aștearnă textul 
latin al indulgențelor ca privit în oglindă într-o casetă plană; 
aproximativ nouă sute de zaruri cu litere, înrămate în lemn, 
împotriva plăcerilor trupești și a oricăror păcate. 

Abia desăvârși prima imagine grafică a paginii, că o formă pe 
a doua, pe a treia și pe a patra. Apoi chinezii, care își cunoșteau 
meseria, începură tipărirea, care nu se desfășura altfel decât 
văzuse el la gravorii în lemn din Mainz, care zgâriau în lemn 
imagini de sfinţi și maxime, le ungeau cu funingine grasă, și le 
imprimau pe hârtie moale. Meșterul turna tot mai multe litere și 


le rânduia în textul indulgenţei, până când obţinu, în cele din 
urmă, douăsprezece clișee. 

Lien Tao se arătă surprins de tenacitatea și îndârjirea cu care 
meșterul de oglinzi își făcea treaba, și spuse: 

— Meștere Melzer, după cum arătaţi: păreţi european, dar în 
dumneavoastră stă ascuns un suflet de chinez. 

Melzer nu pricepu la ce se referea și râse. 

— Vreţi să spuneţi că eu aș avea strămoși chinezi? 

— Nu, nu la asta m-am referit. Mult mai mult mi se pare că 
spiritul dumneavoastră este înrudit cu cel chinezesc. Europenii 
se resemnează în faţa lui Dumnezeu, dar sfidează soarta. 
Chinezii, dimpotrivă, se resemnează în faţa sorții, dar îl sfidează 
pe Dumnezeu. 

— Asta nu înţeleg. 

— Vreau să spun că noi, chinezii, ne supunem modului în care 
decurge viața, dar când vine vorba să facem posibil imposibilul, 
nimic nu ne poate abate din drumul nostru. Eu nu aș fi crezut că 
veţi fi în stare să vă îndepliniţi sarcina în acest scurt timp. 

Melzer ridică din umeri ca și cum ar fi vrut să spună: 
„înseamnă că m-aţi subapreciat, meștere Lien Tao”. 

In acea clipă, un strigăt puternic acoperi zgomotul cuptoarelor 
și al preselor, și un bărbat impunător, într-o mantie lungă, 
neagră, cu o glugă ce îi acoperea o parte a feţei, se îndreptă 
către Lien Tao, urmat de un chinez care protesta furios. Lien Tao 
era consternat de neașteptata apariţie a străinului - mica intrare 
laterală era strict supravegheată - și strigă indignat: 

— Cum ai intrat, străine, și ce treabă ai aici? 

Străinul își drapă mantia, întinse elegant piciorul stâng în faţa 
celui drept, se înclină și, cu o mișcare studiată, dădu la o parte 
mantia, lăsând să se vadă pantalonul legat la genunchi și o 
tunică sclipitoare ca aurul. Apoi, cu o voce gravă, zise: 

— Scuze, meștere Lien Tao, că am intrat fără voie, dar câinele 
de gardian nu s-a arătat dispus să mă anunţe! 

Spunând acestea, el întinse braţul arătând spre urmăritorul 
său, ocazie cu care se văzu clar că acest braț nu era din carne și 
sânge, ci din lemn. Apoi adăugă: 

— Numele meu este Enrico Cozzani, trimis al republicii 
Genova. 

Lien Tao se trase busc înapoi, iritat de purtarea neobișnuit de 
grosolană a intrusului. Pe de altă parte, prezenţa unui genovez 


în acest laborator nu îi convenea defel, așa că declară distant: 

— Nu îmi amintesc să vă fi chemat, genovezule! 

— Nu, cu siguranţă nu, meștere Lien Tao. 

— De unde îmi știți numele? 

— Eu sunt trimis al celei ce i se spune Superba - cum este 
supranumită republica Genova - și „La Superba” înseamnă 
sublima, grandioasa, puternica. Ceea ce înseamnă că nouă, 
genovezilor, nu ne scapă nimic din ce se petrece în această 
lume. Mă înţelegeţi? 

Şi trimisul făcu cu ochiul. 

— Niciun cuvânt, ripostă meșterul Lien Tao. Mă tem, 
genovezule, că trebuie să vă exprimaţi ceva mai clar. 

Cozzani râse și își plimbă privirea peste lucrători și peste 
dispozitivele din care la intervale regulate ieșeau la iveală 
indulgenţele. 

— Spionilor republicii Genova nu le-a scăpat acum faptul că în 
îndepărtata China s-a inventat ceva capabil de a schimba 
lumea: posibilitatea de a scrie mai repede decât o mie de 
călugări, și în plus cu exactitatea de care doar cel care scrie 
este capabil. 

Lien Tao nu păru tulburat. Ridică braţele, și, în timp ce ochii îi 
sclipeau viclean, spuse cu accentul lui cântat: 

— Da, da, europenii cred că ar fi descoperit cultura, dar 
cultura chineză nu este doar mai veche, ci ea o depășește pea 
dumneavoastră și în privinţa capacităţii inventive. 

Trimisul Genovei trase adânc aer în piept și zise: 

— Meștere Lien Tao, puţin îmi pasă dacă chinezii sunt mai 
dibaci decât europenii, ori dacă europenii sunt mai dibaci decât 
chinezii. Pe mine Superba m-a trimis la Constantinopol pentru ca 
eu să aduc acest secret la Genova. Vedeţi, noi, genovezii, 
suntem bogaţi și puternici, iar vasele noastre colindă toate 
mările pământului. Noi avem o predilecție pentru comerţ, iar 
comerţul înseamnă a vorbi, și pentru a gândi ne rămâne puţin 
timp. Spionii noștri spun că voi, chinezii, sunteţi, dimpotrivă, 
săraci și că puterea voastră este limitată; de aceea voi aveţi 
capete inteligente și mult timp la dispoziție pentru a gândi. Dar 
ce să mai bat apa în piuă: faceţi-ne părtași la invenţia 
dumneavoastră, iar noi vă vom recompensa împărătește. 
Spuneţi-mi care sunt condiţiile dumneavoastră! 

Melzer urmărise în tăcere discuţia. Acum se temea că 


meșterul Lien Tao ar putea ceda în faţa primei oferte; dar se 
temea mai ales de faptul că predarea secretului l-ar putea 
scoate pe el însuși din afacere. 

De aceea se proțăpi în faţa trimisului genovez, își spuse 
numele și zise: 

— Preastimate messer Cozzani, la afacerea aceasta, cum s-o 
face ea, aș avea și eu un cuvânt de spus, pentru că, chiar dacă 
dumneavoastră cunoașteţi secretul, producerea literelor nu o 
veţi stăpâni mult și bine de acum încolo. 

Cozzani îl privi întrebător pe chinez. 

Lien Tao dădu din cap afirmativ. 

Atunci, trimisul genovez i se adresă făuritorului de oglinzi: 

— Ei bine, spuneţi-mi dumneavoastră condiţiile! 

Melzer, nu prea sigur în materie de afaceri, clătină din cap. 

— Deocamdată nu ne gândim să vindem secretul scrierii 
artificiale. De fapt, există deja o persoană interesată, a cărei 
ofertă ar putea-o depăși pe cea a genovezilor putred de bogaţi. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, îl întrerupse Cozzani. Papa de la 
Roma. Uitaţi-l! Cu un bicisnic nu se fac afaceri. 

Melzer râse, chiar dacă aroganta trimisului îi displăcu. 

— Genovezii nu au o părere bună despre papi, messer 
Cozzani? 

— Pontiful merită mai curând milă. Este o victimă a nobilimii 
foarte puternice din jurul lui. Când la Ferrara a izbucnit ciuma, el 
a mutat conciliul la Florenţa în loc de Roma, pentru că îi era frică 
să revină la Vatican. Acum și-a exprimat dorința de a se duce la 
Roma, deoarece casele de bani îi sunt goale. 

— Este un lucru cunoscut. Totuși, nu trebuie să vă îngrijoreze 
papa, messer Cozzani. Credinţa este totdeauna o afacere 
lucrativă. 

Lien Tao urmărea cu suspiciune discuţia lui Melzer cu mult 
umblatul prin lume genovez. Se tot învârtea jenat în jurul celor 
doi, până ce îi veni ideea salvatoare de a-l amâna pe trimisul 
genovez pentru ziua următoare. Voia să mai cugete până atunci 
asupra chestiunii. Astfel, îl expedie urgent pe Cozzani din 
laborator. 

Tipărirea indulgențelor făcu între timp progrese ce îi conferiră 
meșterului Lien Tao siguranţa că va putea să respecte termenul 
impus de trimisul papei. Cam jumătate din totalul comenzii era 
deja pregătită de împachetare. De aceea Melzer, prudent, puse 


să fie îndepărtate toate uneltele și dispozitivele ce ar fi putut 
trezi cuiva suspiciuni nefondate. Chiar și dintre literele turnate 
de el puse deoparte câte o mostră; dar despre acestea nu spuse 
nimic chinezului. 


Ziua care a urmat mi-a rămas adânc întipărită în memorie, și 
la primul gând privind acea dimineaţă mâinile și buzele încep 
să-mi tremure. 

Era o vară fierbinte și, la fel ca astăzi, soarele arunca raze 
piezișe în laboratorul în care mirosea a fum, grăsime și 
funingine. Spre mirarea mea, meșterul Lien Tao nu mă pusese la 
curent asupra modului în care voia să negocieze cu genovezul; 
pentru că, dacă intenţiona să îi propună o afacere, trebuia să ia 
decizia de unul singur și să îl cheme pe trimisul Superbei încă o 
dată. 

Nu mică mi-a fost mirarea când în ziua următoare trimisul 
Enrico Cozzani din Genova nu a venit singur. Era urmat de o 
persoană uscăţivă, în veșminte alese din catifea verde, pe care 
deja o văzusem pe fereastră în casa chinezilor, după ce fusesem 
martor al acelei ciudate discuţii. Nu îmi aminteam numele, dar 
străinul se prezentă drept Albertus di Cremona, legat al Sfinţiei 
Sale papa. 

Abia îi întâmpinasem pe aceștia, când ușa se deschise din nou 
și intră un al treilea bărbat - un bărbat pe care nu îl cunoșteam, 
dar a cărui apariţie mi-o amintesc de parcă s-a întâmplat ieri. 

Dacă trimisului genovez i se putea atribui o an urnită 
înfumurare, noul venit era vanitatea personificată: un Narcis 
gras, pe niște picioare subţiri, remarcabile în primul rând pentru 
că erau vârâte până peste genunchi în ciorapi delicaţi din 
mătase verde, în timp ce pantalonii săi începeau abia acolo 
unde se terminau ciorapii. Pentru a-i sublinia eleganța, purta un 
pantof verde și unul roșu, atât de înguști, încât trebuia să își 
strângă labele picioarelor ca într-un corset pentru a le vâri în 
încălțări. De cingătoarea lui, atât de lată, încât ar fi putut sluji 
drept corset unei dame nobile, se bălăbănea o coadă stufoasă 
de nevăstuică, ca aceea pe care o purta și Bellafintus, magistrul 
din Grobberg, Mainz. Haina îi era din piele moale, cu mâneci 
înfoiate, care însă îi ajungea doar până la burtă. Nu mai 
văzusem niciodată un bărbat îmbrăcat atât de neobișnuit. 

Felipe Lopez Melendez, așa se numea necunoscutul invitat de 


Lien Tao la întâlnire, venea din Saragossa, era medicus și 
astrolog al curţii regelui Aragonului, și, pe deasupra, cumnat al 
soției acestuia. Dar asta aveam să o aflu mai târziu. Don Felipe 
venea, așa cum susținea el, însărcinat de regele său, Alfons cel 
Generos, fiu al lui Ferdinand, cuceritorul Neapolelui și aliat fidel 
al bizantinilor în lupta cu turcii. 

Dacă în acea dimineaţă aveam în faţă trei trimiși și legaţi, 
bărbaţi cu origini diferite, dar cu același interes, astăzi, după 
mulţi ani, știu că mai era cu noi un al patrulea, invizibil, unul în a 
cărui existenţă nu crezusem până atunci: diavolul. 

Puteţi să îmi luaţi vorbele în derâdere, să le consideraţi 
pălăvrăgeala unui bătrân nebun, asta nu mă atinge. Dar lăsați- 
mă mai întâi să vă relatez ce s-a petrecut în continuare și veți fi 
de acord cu mine că începând din acea zi diavolul și-a băgat 
coada. Retrospectiv privind, există multe motive, dar motivul 
principal a fost acela că diavolul - care prost nu este - și-a dat 
seama mai devreme decât alţii câte posibilități există în această 
invenţie, așa că el și-a atribuit proprietatea asupra scrierii 
artificiale. 

Întrebaţi, dacă vreţi, de ce arta aceasta s-a numit tocmai „cea 
neagră”, și nimeni nu va fi capabil să vă ofere un răspuns. 
Negrul de funingine cu care se face tipărirea nu poate fi un 
răspuns, pentru că xilografii, care utilizau aceeași grăsime 
demult timp, v-ar mulţumi dacă i-aţi acuza de „magie neagră”. 
Nu, diavolul însuși a impus această denumire, când în acea 
dimineaţă a preluat de la noi frâiele. 

Căci abia se înfăţișaseră în laboratorul nostru iluștrii bărbați - 
intenţionat fuseseră oprite cuptoarele și presele - că legatul 
papei a și început să bată câmpii. L-a acuzat pe meșterul Lien 
Tao de rea-credinţă pentru că m-ar fi iniţiat pe mine, un străin 
și, pe deasupra, și german, în chestiunea în care el, Albertus di 
Cremona, condiționase cea mai mare discreție. 

Nu a fost nevoie să mă apăr. Spre marea mea satisfacţie, 
meșterul Lien Tao a preluat apărarea mea prin cuvinte dure. l-a 
reproșat uscățivului popă neștiinţa în privinţa scrierii artificiale, 
care, pentru a fi realizată, necesită îndemânarea și cunoștințele 
unui meșteșugar experimentat, și dacă nu îi convine asta, să-și 
mobilizeze toți călugării disponibili pentru a-și îndeplini 
însărcinarea, și atunci va vedea din partea cui se poate aștepta 
la mai multă confidenţialitate. 


Când Albertus di Cremona află numele celorlalți doi oaspeţi și 
faptul că și ei erau interesaţi de scrierea artificială, s-a ajuns la 
un schimb de vorbe îndârjit, în care la început nici eu însumi nu 
am vrut să mă amestec. Mai întâi pentru că elocinţa mea era 
mult sub cea a celorlalți bărbaţi, și apoi pentru că eu nu voiam 
să folosesc aceleași cuvinte necivilizate utilizate de nobilii 
demnitari la adresa interlocutorilor lor. 

Cel mai combativ se dovedi don Felipe Melendez, aflat în 
stânga mea, care anunţă scurt și clar că el și regele lui dispun 
de forța și mijloacele necesare cumpărării oricăror cunoștințe și, 
dacă va fi necesar, chiar și cuceririi acestora. Din faţa mea și a 
lui Melendez gesticula violent Excelenţa Sa legatul papei, de 
parcă ar fi vrut să îl exorcizeze pe aragonez. În dreapta mea, 
messer Cozzani, trimisul republicii Genova, profera expresii 
vulgare la adresa lui Melendez și ameninţa că și pentru lucruri 
mai mărunte se căuta război cu lumânarea. În dreapta lui și în 
faţa mea meșterul Lien Tao părea personificarea calmului; ba 
chiar era amuzat de nervozitatea vizitatorilor. Alcătuiam practic 
un cerc, și am zugrăvit situarea atât de precis pentru ca 
dumneavoastră să vă puteţi face o imagine a celor ce se 
petreceau acolo. 

In timp ce meșterul Lien Tao cerea cuvântul și tăcea apel la 
luciditate, eu am auzit - și cred că ciudatul sunet nu le-a scăpat 
nici celorlalţi - o lovitură însoţită de un șuierat puternic. 
Involuntar, și pentru că acesta se afla cu spatele la galerie, în 
fața mea, l-am privit pe Albertus di Cremona. Acesta dădu ochii 
peste cap, deschise încet gura și din aceasta ieși un șuvoi de 
sânge deschis la culoare. Silueta uscăţivă a legatului papal 
începu să se clatine, și, pentru că ameninţa să cadă în față, m- 
am grăbit să îl sprijin. L-am prins din faţă de umeri, când 
Melendez, care stătea alături de el, a scos un strigăt, în spinarea 
Excelenței Sale era înfipt un cuţit. 

Adânc tulburat, am dat drumul trupului lipsit de viaţă, care a 
alunecat pe podea, iar în timpul acesta urmăream cu coada 
ochiului o umbră care dispărea din galerie. Lien Tao, Melendez și 
Cozzani priveau în direcţia din care venise cuțitul: abia apoi 
aceștia s-au întors către legatul întins pe jos în fața noastră. 

Pe podeaua din piatră plină de praf apăru o baltă, o mocirlă 
sângerie care luă forma literei omega, de parcă diavolul i-ar fi 
trasat conturul cu degetul. 


Nu mă credeţi? Pe diavol l-a întâlnit deja oricare dintre noi, de 
cele mai multe ori deghizat astfel încât să nu poată fi 
recunoscut. 

In timp ce noi ne uitam unul la altul, ca și cum în ochii celuilalt 
am fi putut vedea autorul crimei - și, ca să fiu sincer, bănuiala 
mea se îndrepta în primul rând spre Melendez - meșterul Lien 
Tao se aplecă pentru a scoate cuțitul din spinarea legatului 
mort. Modul în care a procedat putea fi explicat doar prin forţa 
cu care îl lovise cuțitul pe trimisul papei. Lien Tao îngenunche 
pe spatele mortului și trase cu ambele mâini până când cuțitul 
cedă. 

Era evident că pentru aragonezul Melendez și pentru Cozzani, 
trimisul republicii Genova, toate acestea erau prea mult. Ambii 
negociatori, care cu doar puţin timp înainte se dușmăniseră ca 
gladiatorii în timpul luptei, se întoarseră ca la un semnal 
nevăzut și se năpustiră spre ieșirea aflată în partea cealaltă a 
încăperii. 

Incă de atunci m-a mirat calmul cu care meșterul Lien Tao 
trata situaţia. A face o legătură între el și crimă mi se părea 
absurd. Cine ar tăia gâtul găinii care îi face ouă din aur? 

Dar după ce Lien Tao nu dădu niciun semn că ar avea intenţia 
să se ocupe de galerie, am urcat eu însumi treptele înguste din 
piatră. Firește, cu teamă; firește, mă gândeam cum voi fi 
întâmpinat de asasin, cu toate că, sincer să fiu, aveam o 
bănuială ce urma să se adeverească: atentatorul dispăruse 
demult. Coborâse pe o funie prin unica fereastră a galeriei, o 
deschizătură îngustă, cu două coloane răsucite pe mijloc. 


Asasinarea legatului papal Albertus di Cremona a creat mai 
multă confuzie decât orice altă crimă din ultimii zece ani. 
Constantinopolul era mai însetat de sânge decât oricare alt oraș. 
Motivul consternării generale nu îl constituia fapta în sine, nici 
faptul că nu exista nicio urmă a asasinului, nici faptul că victima 
era un demnitar al bisericii. Nu, ceea ce agita spiritele era faptul 
că această crimă se comisese chiar la Constantinopol. 

Papa Eugen tocmai consimţise ca biserica romană să se 
unească cu cea greco-ortodoxă; în plus, promisese împăratului 
loan Palaiologos sprijin în lupta contra turcilor. Și un lucru, și 
celălalt stârniseră în Vest o opoziție aprigă. Acum, printre critici 
se simțeau confirmaţi tocmai aceia care predicaseră mereu că 


nu trebuia să te încrezi în bizantini. 

Pentru papă era vorba de mai mult. Eugen se temea, probabil, 
că investigaţiile pentru găsirea asasinului legatului său vor 
scoate la iveală și misiunea secretă cu care Albertus di Cremona 
plecase la Constantinopol. Indulgenţe cu o scriere artificială, și 
încă într-un număr de neimaginat? Oare asta nu te ducea cu 
gândul că papa s-a aliat cu diavolul? 

Prompt, papa l-a numit pe nepotul său, Cesare da Mosto, ca 
nou legat pentru Constantinopol, cu misiunea de a încheia rapid 
și fără zarvă acţiunea începută - în numele Tatălui, al Fiului, și al 
Sfântului Duh. 

Binecuvântarea papei îl preocupa prea puţin pe Cesare da 
Mosto. Tânărul și măruntul bărbat, din a cărui înfățișare atrăgea 
atenţia în mod nefericit doar nasul, care semăna mai mult cu o 
pătlăgea decât cu obișnuitul organ al mirosului, trecea drept 
perfid și periculos. Era temut pentru gura lui slobodă. Doar 
faptul că de două ori pe săptămână lua masa alături de papă îl 
propulsa în rândurile celei mai înalte clase sociale de la Roma. 

Cesare da Mosto îndrăgea trei lucruri mai mult decât orice: 
jocul, banii și sexul frumos. Uneori doar una dintre aceste 
preferinţe era de ajuns pentru a duce la pieire un om; totuși, 
nepotul papei era dedicat tuturor celor trei, ceea ce dădea de 
bănuit că era mai nepotrivit decât oricare altul pentru respectiva 
sarcină. 

Cu toate acestea, o zi după ce papa Eugen îi încredinţase 
respectivul legat, Cesare da Mosto naviga spre Constantinopol 
împreună cu șapte însoțitori. Dinspre sud, fierbintele siroco - 
piază-rea sufla deasupra mării nori galbeni. 


Capitolul IV 


Serbarea de la curtea împăratului 


În scurt timp, meșterul din Mainz a ajuns să se bucure la 
Constantinopol de vază și de bunăstare. Locuia într-o casă din 
cartierul Pera, unde își aveau vilele și bogaţii genovezi. Din plata 
primită de la împărat, și cu avansul pentru munca de turnător 
de litere, trăia minunat. Doar dispariția Edithei îl apăsa pe suflet, 
iar noaptea, când nu își găsea somnul, își tot punea întrebarea: 
unde o fi aceasta? Mai rătăcea pe străzile din Constantinopol? 
Sau zăcea demult într-un mormânt anonim? 

De la atentatul săvârșit asupra legatului papal trecuse o 
vreme până când Melzer auzi într-o noapte strigăte în faţa ușii 
lui. Cunoștea vocea, era a lui Tse-hi, slujnica lui Lien Tao. Melzer 
aprinse o lumânare și se duse la ușă. 

Tse-hi abia mai respira. 

— Domnule, spuse aceasta cu greu, ei l-au ridicat pe meșterul 
Lien Tao. L-au legat și l-au luat cu ei. Ajutaţi-l! Ei au să-l omoare! 

Meșterul o băgă în casă și încercă să o mai liniștească, însă 
Tse-hi se smulse și strigă: 

— Ei cred că el a săvârșit crima, au să îl omoare! 

— Tse-hi, dar dumneata ce crezi? 

— Meșterul Lien Tao nu este un asasin. Meșterul Lien Tao m-a 
bătut, da, meșterul Lien Tao i-a bătut și pe alţii, da, meșterul 
Lien Tao poate bate dacă vrea. Dar el nu omoară. Meșterul Lien 
Tao nu a ucis! 

— Nu, răspunse Melzer, de ce să-l fi omorât pe legatul papei? 
Te cred, Tse-hi. Dar ce pot eu să fac? 

Chinezoaica își cobori privirea. 

— Când ei l-au luat pe meșterul Lien Tao, el mi-a strigat să îl 
înștiințez pe meșterul Melzer. Dumneavoastră îl cunoașteţi pe 
împărat. Ajutaţi-l pe meșterul Lien Tao! 

Făuritorul de oglinzi promise că așa va face. Ocazia era 
favorabilă, împăratul îl invitase în seara următoare la 
sărbătoarea nuferilor. Această sărbătoare a primei înfloriri a 
nufărului galben, și, mai recent, punctul culminant al verii 
festive, nu mai fusese sărbătorită de mulţi ani, de când 
împăratul loan își pierduse buna dispoziţie și căzuse în depresie. 


Dar acum, când căpătase o nouă poftă de viaţă, a insistat cu 
totul pe neașteptate să se reia acest amuzament. 

Dacă odată pregătirile pentru sărbătoare durau săptămâni, de 
data aceasta mai rămăseseră la dispoziţie doar câteva zile, așa 
că în acest an montarea nu mai era chiar atât de fastuoasă. În 
schimb, atmosfera era exuberantă. Se părea că bizantinii voiau 
ca într-o noapte să recupereze ceea ce pierduseră în anii trecuţi. 

Căruţe, trăsuri și cupeuri luxoase se înghesuiau sub portalul 
de la intrare în rânduri nesfârșite, iar Alexios, intendentul curții, 
îmbrăcat din cap până în picioare în roșu, îi primea pe invitaţi la 
lumina făcliilor. Dacă în mod normal se spunea că bizantinii se 
îmbracă bătător la ochi și strident ca niște cocoși ori ca niște 
păuni, în această seară se părea că vor să depășească orice 
așteptări. 

Pretutindeni se vedeau gulere spaniole mari cât roata carului, 
pantofi chinezești din lemn, cu talpă ce îi înalță pe purtători un 
cot deasupra podelei, frizuri înălțate cu ceară și grăsimi, și dame 
strânse bine în șireturi ca stâlpnicii din Hagia Sophia. Alte femei 
- neapărat onorabile - își lăsau sânii să ţțâșnească din 
decolteurile generoase, de parcă se aflau spre vânzare la târg, 
ca ugerele expuse de comercianții de măruntaie prin porturi. 
Moda nouă era cea din Florenţa, unde, după cum relatau 
călătorii, toate femeile de rang înalt așa se fâţâie, fără a trezi 
gânduri rele. Femeile mai în vârstă socoteau o onoare să ţină pe 
lângă ele doi pitici albi, sau să ţină un uriaș negru legat de gât 
cu o zgardă de piele, ca un câine. 

Meșterul urmări circul de pe o bancă așezată într-o nișă cu 
fereastră a sălii de la intrare. În societatea unor asemenea 
iluștrii oaspeţi se afla Melzer. Ce mai admirase el în Mainz 
consilierii primăriei, singurii cetăţeni cărora le era permis să 
poarte tunici din catifea, în acest loc, un oaspete cu o tunică 
simplă din catifea, se gândea el, ar fi stârnit senzaţie prin 
modestia lui, și în sinea sa spera la unul dintre locurile din spate, 
pentru ca modestul lui veșmânt să treacă neobservat. 

Melzer nu rămase mult timp singur, pentru că din mulţime se 
îndreptă spre el un bărbat îmbrăcat în mătase azurie, căruia 
comparaţia cu un păun înfoiat i se potrivea mai bine decât oricui 
altcuiva. Faptul că nu îl recunoscu imediat pe acesta se datora 
mai ales splendidei lui însoţitoare, care, învăluită într-un nor de 
mătase ţesută cu aur și gătită cu dantele ca frunzele de ferigă, 


atrăgea toate privirile asupra ei. 

— Dumneavoastră, aici? se arătă surprins bărbatul în azuriu. 

Omul vorbea în germană, și abia acum îl recunoscu meșterul. 
Era Gero Morienus. 

Melzer o măsură cu privirea pe femeia aflată alături. Nu, 
aceasta nu era soţia lui, în orice caz nu aceea pe care 
negustorul o luase cu câteva luni în urmă. În Melzer se retrezi 
mânia, și răspunse rece: 

— Dacă aș fi bănuit că vă voi întâlni aici, nu aș mai fi venit. 

— Haideţi, haideţi! încă nu m-aţi iertat pentru vechea 
poveste? 

— Aici nu poate fi nimic iertat! șuieră meșterul și se ridică în 
picioare pentru a pleca. Un caracter urât îl ai ori nu îl ai. 

De parcă nu ar fi auzit reproșul, Morienus îi tăie calea și îl 
întrebă: 

— Scuzaţi că mă adresez atât de direct, dar chiar mă 
interesează: unde este frumoasa dumneavoastră fiică mută? 

Melzer simţi cuvintele negustorului ca pe o lovitură în față. Nu 
vru să răspundă, dar masivul Morienus se proptise în faţa lui ca 
un zid și îl privea fix. 

Așa că meșterului nu îi rămase altceva de făcut decât să 
vorbească fără a-l privi pe cel care pusese întrebarea: 

— A plecat, a fugit. Nu știu unde se ascunde, știu doar că 
dumneavoastră sunteţi vinovat pentru asta. 

— Eu? Vinovat? 

Răâsul sonor al lui Morienus atrase multe priviri, și Melzer se 
așeză jenat pe bancă. 

— De-ar fi fost după mine, aș fi luat-o de soţie pe lată. 
Meștere Melzer, dumneavoastră aţi fost cel care aţi refuzat, cu 
toate că eu plătisem răscumpărarea cu doi ani mai înainte. 

Furia lui Melzer spori, iar vocea îi deveni tot mai ridicată. 

— Eu nu știam că dumneavoastră sunteţi adept al poligamiei, 
precum taurii care iau vacile la rând. 

Morienus auzi învinuirea, dar încercă să treacă peste ea și 
zise: 

— Dacă m-ati fi întrebat, v-aș fi explicat, dar nu m-aţi întrebat. 
Ce ne reproșăm unul altuia? Eu am primit înapoi banii. Suntem 
chit. 

— Chit? strigă meșterul. Mă apucă râsul! 

Se pare că Morienus nu prea era impresionat de dispariţia 


Edithei, pentru că acesta ripostă: 

— Meștere Melzer, ar trebui să îmi fiți recunoscător pentru că 
oricum călătoria la Constantinopol v-a făcut cunoscut 
împăratului. Din câte se aude, oglinda dumneavoastră i-a redat 
dorința de viaţă. Eu voiam să îi fi vândut eu însumi oglinda 
împăratului loan. 

Melzer preferă să tacă. Își mută privirea de la Morienus și 
împopoţonata lui femeie la oaspeţii exotici care își făceau 
reciproc plecăciuni, ca într-o horă. Se părea că fiecare ÎI 
cunoștea pe celălalt, și cum se ivea o nouă figură reîncepeau 
șușoteala și bârfa. lar Morienus nu făcea excepţie, ba 
dimpotrivă. Deoarece el știa că Melzer era străin în acest oraș, 
șoptea neîntrebat numele acestuia și ciudățeniile fiecărui invitat 
care trecea prin fața lor. 

Printre aceștia se aflau persoane respectabile, bărbaţi 
onorabili cu bărbi lungi, cărora li se încredinţaseră slujbe 
bisericești, dar care se dovedeau totuși negustori de arme și 
speculanţi. Și, invers, prefecţi și prelați care afișau aspectul 
feroce al unor netrebnici. Să nu mai vorbim de doamnele - cum 
se exprima Morienus - care meritau această denumire doar în 
mică parte, pentru că puteau fi cumpărate pentru o noapte ori 
erau concubine bine-cunoscute în oraș. 

Cu priviri extaziate, deloc mai prejos decât cele ale Sfântului 
Francisc la stigmatizare, patriarhul Nikephoros Kerularios, un 
bărbat cu sprâncene negre, stufoase, și cu o barbă albă lată în 
care o pereche de păsărele și-ar fi găsit loc de cuibărit, 
binecuvânta sânii expuși de concubinele pioase fără a ţine cont 
de poziția socială. Un dansator pe sârmă din Perugia, căruia îi 
mersese faima că escalada orice turn din lume pe o funie 
înclinată suficient de lungă și de solidă, și care făcea o oprire de 
patru săptămâni în Orient pentru a escalada turnul Galata, și-a 
făcut apariția într-un costum strâns pe corp, din mătase vernil, 
care îl cuprindea din cap până în vârful picioarelor fără a 
prezenta vreo cusătură ori vreun nasture, ceea ce sugera că 
viermii de mătase i-ar fi ţesut veșmântul direct pe trup. Şi, cu 
toate că niciunde nu se zărea vreo sfoară pe care el să o 
utilizeze în scopurile lui, dansatorul pășea cochet, punând bine 
calculat un picior exact în faţa celuilalt. 

Bogatii armatori, toţi genovezi, apărură ca niște principi. Chiar 
dacă erau lipsiţi de maniere, împăratul nu își putuse permite să 


nu îi invite la sărbătoarea nuferilor, pentru că puterea și bogăţia 
lor erau nemăsurate. Fiecare pășea sub câte un baldachin cu 
propriul stindard, însoţit de servitori înveșmântaţi în culorile 
vaselor, în vreme ce stăpânii lor preferau veșminte ţesute cu fir 
de aur. Cel mai bătător la ochi dintre ei, Ricardo Rubini, un 
uriaș, era însoţit de nu mai puţin de doisprezece servitori. De nu 
l-ar fi însoţit la distanță respectabilă soţia sa Antonia, o făptură 
de o rară frumuseţe, armatorul ar fi putut fi luat drept papa. 

În ceea ce îi privea pe negustorii invitaţi, Morienus făcea doar 
remarci pline de dispreţ. Cei mai mulţi dintre ei, spunea acesta, 
trăiau peste limita pe care și-ar fi putut-o permite, iar bogăţia 
afișată le depășea pe departe posibilităţile. Işi dobândiseră 
invitaţiile prin șiretlicuri, în speranţa unor afaceri aducătoare de 
venituri bune - în definitiv nu era niciun secret că Alexios, 
intendentul împăratului, era de vânzare ca un lăncier pedestraș 
german. 

— Sau poate credeţi, spuse Morienus, că împăratul i-a invitat 
pe cei doi? 

Arătă cu degetul o pereche ciudată, care în comparaţie cu 
ceilalţi tăcea o impresie ceva cam decăzută, dar nu atrăgeau 
priviri doar din această cauză. 

Jumătatea feminină a perechii, o fată, nu avea mai mult de 
treisprezece ani. Chiar dacă fata era mai bine îmbrăcată și era 
proaspăt spălată, nu puteai să te înșeli în privinţa păturii din 
care provenea. Era foarte palidă, și nici măcar sulimanul roșu de 
pe obraji nu îi putea ascunde aspectul bolnăvicios. Dar chiar și 
așa, se putea descoperi sub el o umbră de frumuseţe, dar faţa îi 
fusese stigmatizată prin tot felul de răni sufletești încă înainte 
de a apuca să se concretizeze. Privirea frumoasei tinere era 
lipsită de pudoare, iar vocea ei puternică era aspră ca un 
săculeţ din piele. Rochia lungă din catifea văzuse zile mai bune. 
Fata se numea Theodora, și era una dintre cele mai căutate 
târfe ale orașului. 

Însoţitorul ei, un bărbat îmbrăcat în negru, de vreo cincizeci 
de ani, ar fi atras privirile și fără fată, căci aspectul lui era de 
așa natură, încât cel care îl vedea pentru prima oară nu știa 
dacă înfățișarea lui inspira mai curând spaimă ori stârnea râsul. 
Bărbatul avea cam doi metri înălțime, ceea ce însemna că îi 
depășea cu un cap pe toţi bărbaţii, deci s-ar putea zice că era 
mai aproape de stele, pentru că acest Byzas, cum se numea, 


era un vestit astrolog, recunoscut pentru curajoasele-i profeţii, 
care până acum se adeveriseră toate. El chiar susţinea că ar 
cunoaște anul și ziua cuceririi Constantinopolului de către turci, 
și că păstra secretul într-o cutie din cupru, care era depusă în 
arhiva secretă a Vaticanului. Dacă se înșela, anunţase el, se va 
arunca din turnul cel mai înalt al orașului, de față cu toată 
lumea. 

În exterior, Byzas era evitat, considerându-se că era lipsit de 
tact să se apeleze la serviciile lui; dar pe ascuns era căutat 
totuși de cei mai aleși cetăţeni ai Constantinopolului, și era un 
secret cunoscut de toţi că bogaţii armatori din Pera își trimiteau 
corăbiile către India și China în anumite zile, prezise ca 
favorabile de către astrolog. 

Spre deosebire de cei mai mulţi dintre invitaţi, care se fereau 
din calea magului înveșmântat în negru și a delicatei lui 
însoțitoare, Morienus nu ezită să îl salute pe Byzas și să îl 
chestioneze în legătură cu mersul aștrilor. 

Astrologul își ridică braţele deasupra capului și se puse pe 
lamentări și tânguiri: 

— Pentru unii ar fi fost mai bine să nu fi dat urmare invitaţiei 
la sărbătoarea nuferilor. Stelele chiar prevestesc lucruri teribile. 
Văd sânge și moarte. Oh, de aţi ști! 

Morienus, care era convins de capacităţile lui Byzas după ce 
acesta îi prezisese corect nașterea a trei fiice de către două 
dintre neveste, privi în jur de parcă s-ar fi temut de prezenţa 
unui spion, și întrebă speriat: 

— Cine mi-ar vrea mie răul, astrologule? 

Byzas făcu un gest ca de apărare cu mâna. 

— Nobile, eu nu am zis că despre dumneavoastră era vorba. 
Am spus eu așa ceva? 

— Nu, nu, răspunse Morienus, și o înșfacă de mână pe 
însoţitoarea lui, dar spune-mi, astrologule, pe cine privea 
prezicerea? 

Meșterul urmărea discuţia cu bizarul astrolog mai curând 
amuzat. Atunci, brusc simţi privirea pătrunzătoare a lui Byzas 
îndreptată către el, și îi răspunse în același fel. 

Morienus, căruia nu îi scăpă acea măsurare a forţelor, i se 
adresă astrologului: 

— Acesta este meșterul Michel Melzer, un făuritor de oglinzi... 

— Ştiu, îl întrerupse Byzas, născut la Mainz pe 4 făurar, anno 


Domini o mie patru sute zece. 

Pe Melzer îl trecură fiori. Era confuz. Cum se face că 
astrologul îi cunoștea data nașterii? Nici măcar Morienus nu o 
cunoștea. 

— EI știe tot, îi explică Morienus. El spune că totul este scris în 
stele. 

— Așa o fi, răspunse meșterul. Eu nu am nimic cu astrologia, 
însă, din câte cunosc, un astrolog citește iii poziţia aștrilor 
soarta unui om, dar, pe toţi sfinţii, nu data nașterii acestuia! 

Vorbele lui Melzer îi provocară lui Byzas un surâs 
compătimitor, de parcă ar fi vrut să spună: „Ce te pricepi tu la 
mersul stelelor?” Dar tăcu și continuă să îl privească pătrunzător 
pe Melzer. 

Morienus găsi primul explicaţia acelui comportament straniu. 
Cu cât îl fixa mai mult Byzas cu privirea pe bărbatul din Mainz, 
cu atât sfârșitul sângeros prezis de mag lui Melzer era mai sigur! 

Înainte ca Melzer să fi apucat să își facă o idee clară, atenţia i- 
a fost atrasă de un alt eveniment. De undeva din fundal 
răsunară tonuri mângâietoare de lăută, iar el auzi o voce 
gingașă, la început abia sesizabilă în larma făcută de oaspeţi, 
apoi tot mai clară. Melzer uită ce abia spusese despre el 
bărbatul în negru, și porni spre locul de unde răsunau lăuta și 
ameţitoarea voce. Nu se înșelase: Simonetta și fratele ei cântau 
la sărbătoarea împăratului. 

Trecuseră două săptămâni de când o văzuse prima dată la 
hanul Toro Nero pe frumoasa cântăreaţă la lăută. Melzer 
crezuse că văpaia declanșată în el atât de neașteptat se va 
stinge treptat, dar băgă de seamă că greșise. Zilele care 
trecuseră de atunci le resimţise ca pe o tortură, pentru că 
munca pentru chinez îl împiedicase să o caute pe Simonetta. 

A fost ca prima dată când se aflase în faţa ei. Inima începu să 
îi bată cu putere, iar trupul îi fu străbătut de senzaţia că sângele 
îi fierbea în vine. Melzer știa că se îndrăgostise din prima clipă 
de Simonetta, și era convins că niciodată nu mai întâlnise o 
femeie mai frumoasă decât cântăreaţa la lăută. Ca și data 
trecută la han, ea purta o rochie lungă, strânsă pe corp, cu un 
decolteu aproape pătrat deasupra sânilor, și o bandă ondulată 
care îi strângea talia. Mânecile strânse la umeri se lărgeau mult 
de la cot la încheietura palmei. Astfel, mâinile ei albe, subţiri, 
erau și mai mult puse în valoare când alunecau vioaie pe corzile 


lăutei. Simonetta purta părul negru strâns sus, ca o cochilie de 
melc. 

Într-un alt context, coafura ar fi părut frivolă ori indecentă, 
dar la sărbătoarea nuferilor organizată de împărat erau valabile 
alte reguli. 

Stimulat de pasiunea pe care i-o trezea vederea Simonettei, 
Melzer se înghesui până în primul rând al admiratorilor strânși în 
semicerc în fața perechii de cântăreţi. În timp ce Jacopo era 
preocupat de instrumentul lui, Simonetta privea pe deasupra 
capetelor spre bolta cu sclipiri aurii în care mozaicuri 
preamăreau faptele împăratului bizantin. Şi în vreme ce Melzer 
îi asculta vocea cristalină și îi urmărea cu privirile fiecare 
mișcare, acesta își dădu cu durere seama că nu era singurul 
care era înflăcărat de frumoasa venețiană. Privi pe ascuns în jur, 
și constată abătut: Dumnezeule, mulţi rivali mai avea. 

In urmă cu puţin timp, meșterul se mulţumise să o iubească 
de la distanţă pe frumoasa femeie, să o adore în secret și să o 
întâlnească în visele lui. Dar ultimele lui succese îi consolidaseră 
sentimentul valorii proprii. Trebuia să încerce să atragă, într-un 
fel oarecare, atenţia Simonettei. 

In timp ce se gândea cum să realizeze asta, privirea 
cântăreţei îi întâlni pe neașteptate ochii. Nu încăpea îndoială, 
era interesată de el! Melzer încercă o reverență, dar imediat își 
dădu seama cât era de neîndemânatic, și de aceea răspunse cu 
un semn, cum făcea în mod obișnuit. 

Simonetta și Jacopo au interpretat trei cântece în limba latină, 
cu un conţinut cam echivoc, pentru care au fost răsplătiți cu 
aplauze puternice de către cei care stăpâneau limba respectivă. 
Insoţită de tot felul de complimente și înconjurată de numeroși 
admiratori, cântăreaţa trebui ca mai întâi să se smulgă din 
mijlocul spectatorilor înainte de a se adresa lui Melzer. 

— Dumneavoastră sunteţi făuritorul de oglinzi, strigă ea în 
italiană, care m-a apărat de ghiulelele turcești? 

Melzer râse. 

— Dacă așa vedeţi dumneavoastră lucrurile, frumoasă 
cântăreaţă la lăută, răspunse el în aceeași limbă, voi considera 
și eu această faptă ca atare. 

Simonetta încuviinţă. 

— Mi-a fost o frică teribilă de ghiulelele turcești. Ce bine că vă 
întâlnesc aici! 


— Pe mine mă bucură și mai mult, credeţi-mă. De atunci nu v- 
am putut scoate din minte, și nimic nu îmi doream mai mult 
decât să vă mai întâlnesc o dată. 

— Dacă este așa, zise Simonetta clipind, sentimentele noastre 
sunt similare. 

În timp ce își împărtășeau astfel simpatia reciprocă, se 
apropie Jacopo, care îi luă din mână Simonettei lăuta. Apoi i se 
adresă meșterului: 

— Vreţi să o acompaniaţi de acum pe Simonetta? Atunci 
trebuie să luaţi dumneavoastră lăuta, străine! 

— Cu multă plăcere aș da curs spuselor dumneavoastră, 
răspunse Melzer la fel de ambiguu, dar, din păcate, talentul meu 
este legat mai curând de cositor și plumb, iar timbrul meu vocal 
are cu siguranţă alt sens decât al dumneavoastră. Așa că să 
lăsăm lucrurile cum sunt ele. 

Simonetta și meșterul schimbară un zâmbet, și Jacopo se 
îndepărtă cu instrumentele. 

— Trebuie să îl înţelegeţi pe fratele meu, spuse cântăreaţa 
privind în urma băiatului care dispărea în mulţime. Este gelos ca 
un maur, dar nu judecă așa, credeţi-mă. Noi am fost legaţi unul 
de altul din fragedă copilărie, de când tatăl nostru nu s-a mai 
întors dintr-o călătorie în India. Se spune că o molimă l-ar fi 
secerat. A murit după scurt timp și mama, de supărare și de 
griji, iar fratele mamei ne-a luat la el fără voia noastră. Am avut 
parte de mâncare puţină și de bătaie multă. Atunci am decis să 
fugim. Eu aveam cincisprezece ani, fratele meu era cu doi ani 
mai mare. Am ajuns la Constantinopol cu o corabie. De atunci 
trăim dând spectacole, și ne merge mai bine decât oricând 
înainte. Un călător venit din India ne-a spus că tatăl nostru ar 
trăi la Madras cu o indiană... Dar de ce vă povestesc toate 
acestea? 

Melzer asculta ca fermecat, fără a fi atent la sensul spuselor. 
Simonetta însoțea vorbele ei firești cu o mimică atât de 
adorabilă, încât el nu putea decât să o soarbă din ochi, la fel ca 
în prima seară. 

— Aveţi, desigur, mulţi admiratori, spuse el, lestând-o 
prudent. 

Simonetta râse și își trecu mâna sub braţul lui. 

— Veniţi, zise ea, vom fi observați din toate părţile. Și cu asta 
am răspuns întrebării dumneavoastră. 


Braţ la braţ cu Simonetta, Melzer pășea ca prin nori printre 
toţi acei oameni îmbrăcaţi în veșminte scumpe. Părea că 
întreaga lume îi zâmbea. Era cuprins de un indescriptibil, un 
covârșitor sentiment de fericire. 

În timp ce se preumblau prin înalta societate și Melzer gusta 
privirile îndreptate către ei, frumoasa cântăreaţă continua să 
vorbească veselă: 

— Să nu mai vorbim despre mine. Mult mai mult mă 
interesează arta dumneavoastră secretă. 

— Arta secretă? 

Melzer se sperie. 

— Se spune că aţi reușit să îi redaţi suferindului împărat 
cheful de viaţă cu ajutorul unei oglinzi. Sunteţi cumva un mag 
ori un vrăjitor? 

Melzer făcu o pauză și o privi pe fată în faţă. 

— De aș avea asemenea capacităţi, cu siguranţă că aș ști ce 
să fac. Nu, cele mai multe minuni au o explicaţie firească. 

— Dar de aţi fi un mag, nu renunţă Simonetta, ce aţi face? 
Spuneţi-mi! 

— Atunci... - începu meșterul șovăitor și își puse ambele 
mâini pe umerii ei - atunci v-aș fermeca în așa fel încât să aveţi 
ochi doar pentru mine. 

Simonetta răspunse privirii lui Melzer și adăugă: 

— Eu cred că sunteţi un mag, sunteţi un mag care deja m-a 
vrăjit. 

Și își apropie gura de gura lui. 

Meșterul simţi ca într-un vis sărutarea buzelor ei moi și dulci, 
îi simţi trupul subţire care se lipi de-al lui cu o mlădiere de 
pisică. Se pierdu și deveni stângaci, neîndemânatic. Oricât ar fi 
vrut să îi mărturisească pe loc dragostea lui, își stăpâni 
pasiunea, de frică să nu spună ceva greșit. Nu ar fi fost niciun 
efort pentru el să îngenuncheze în faţa ei; dar îi lipsea curajul să 
îi spună că o iubește. Căci de nimic nu se temea Melzer mai 
mult decât de a-și trăda sentimentele, care să-i fie luate poate 
în derâdere. 

— Cât de frumoasă sunteţi, Simonetta! spuse el în loc de asta. 
V-am admirat de la început. 

Cântăreaţa auzise cu siguranţă de sute de ori fiecare dintre 
aceste complimente, lucru cunoscut de Melzer când grăise 
astfel. El de unde putea ști dacă Simonetta nu făcea parte dintre 


acele femei care, adulate, se iroseau astăzi cu unul, mâine cu 
altul? 

De parcă i-ar fi citit gândul, cântăreaţa ridică din sprâncene și 
spuse: 

— De ce scormoniţi după chestiuni îndepărtate, când 
prezentul își cere drepturile? 

La aceste cuvinte, ea își apropie și mai mult trupul de trupul 
lui. El îi simţi coapsele și sfârcurile sânilor și trase adânc aer în 
piept. 

Dar înainte de a fi apucat să se facă de râs în stângăcia lui, se 
apropiară de ei doi servitori în livrele, cu un coș. Ei împărțeau 
invitaţilor măști și diferite obiecte pentru acoperirea capului. 

Simonetta își alese o mască de pasăre cu pete vezi și 
albastre, cu un cioc ascuţit deasupra nasului, iar Melzer primi o 
pălărie plină de fantezie, cu pene strident colorate în alb și 
negru. Un octet în costume aurii și ciorapi roșii intonă un dans 
maur cu pași lenți, la care bărbaţii și femeile se roteau, iar după 
fiecare tură a damelor se executa o săritură, gândită ca un salt 
al bucuriei, dar mișcarea aducea mai curând cu săritul peste o 
băltoacă. 

— Frumoasă păsărică, îi spuse Melzer Simonettei, v-aș 
conduce cu plăcere la dans, dar această artă îmi este la fel de 
străină ca ţara în care crește piperul. Cred că aș oferi o imagine 
caraghioasă. 

Simonetta îl luă de braţ pe Melzer și îl trase într-o altă sală, 
din care se auzea sunetul tulburător al unui flaut acompaniat de 
bătăi de tobă. Spectatorii se înghesuiau unul într-altul într-un 
cerc și băteau din palme în ritmul dat de tobă, iar în mijloc, o 
muiere voluptuoasă, o egipteancă sau o libaneză, executa un 
dans provocator. Peste coapsele late, dansatoarea purta un 
voal, iar peste bust avea un șarpe gros cât braţul, încolăcit de 
mai multe ori, iar când aceasta aduse până în dreptul feţei 
reptila care își mișca rapid limba părând că în clipa următoare o 
va mușca, Simonetta scoase un țipăt și îl trase după ea pe 
meșter spre o scară din marmură albă. 

Scara ducea la o galerie cu multe uși. Prima dădea într-o 
încăpere în care scamatori din Franţa își practicau profesia. 
Glumeţi, îmbrăcați pestrit, încercau, pentru distracţia 
spectatorilor, să prindă iepuri albi și negri, lucru care nu le 
reușea de fiecare dată, şi se încheia cu o cădere pe podea. În 


spatele celei de-a doua uși, spadasini din Castilia ofereau 
dueluri tensionate, și spectatorii aplaudau de fiecare dată când 
unul dintre luptători era atins și curgea sânge. Din a treia 
încăpere, unde era amenajat un bazin cu apă, răzbăteau 
răcnete și zbierete. In el zburdau nimfe și nereide acoperite doar 
cu un văl, iar craii încercau să dezbrace complet fabuloasele 
creaturi cu ajutorul undițelor. O a patra ușă dădea într-o cameră 
în care aveau loc lupte între pitici. In spatele următoarei uși, 
perechi dezmăţate testau efectele unor pulberi și băuturi 
exotice aduse de navigatori din India și din ţări asiatice 
îndepărtate, care zăpăceau simţurile și ațâțau dorinţele. 

Ce se petrecea în spatele celei de-a șasea uși, ultima, le-a 
rămas necunoscut, pentru că intendentul curţii, Alexios, le-a 
apărut în faţă spunând că împăratul vrea să discute cu meșterul. 

— Unde este împăratul? întrebă mirat Michel Melzer. Până 
acum nu s-a arătat. 

Intendentul păru indignat de această întrebare. 

— Trismegistos nu obișnuiește să se amuze în societatea 
supușilor săi. 

— Ah, dar o societate veselă nu ar dăuna deloc melancoliei 
sale, obiectă Melzer lipsit de înţelegere. 

Alexios îi făcu semn să îl urmeze. 

Simonetta vru să se întoarcă, însă Melzer o apucă de mână, 
astfel că ea nu putu face altceva decât să îl însoțească. 

— Aţi vrea să îi recomandaţi împăratului ceva care să-l 
amuze? întrebă intendentul din mers. 

— În niciun caz. Am însă impresia că la sărbătoarea nuferilor 
toţi se amuză din plin, cu o singură excepţie: împăratul. 

— Tăcere! spuse Alexios politicos, dar ferm. 

Intendentul străbătu cu pași rapizi o sală animată, la capătul 
căreia o scară lată, în formă de semilună, ducea la nivelul 
superior. Un portal mărginit de coloane era păzit de servitori cu 
făclii și de halebardieri. Când aceștia l-au văzut pe intendent, au 
deschis ușa grea, cu ornamente din aur, și i-au lăsat să treacă. 

In privirea furioasă a lui Alexios se citea că nu îi convenea 
compania frumoasei cântărețe la lăută, dar Melzer nu se lăsă 
intimidat și o ţinu strâns de mână pe Simonetta. Astfel își făcură 
intrarea în sala de audienţe a împăratului loan Palaiologos. 

In lumina crepusculară a lumânărilor, împăratul ședea la 
celălalt capăt al sălii, pe un fel de estradă. La picioarele lui erau 


ghemuiţi trei tineri efeminaţi înveșmântaţi în haine femeiești. 
Doi dintre ei, mai tineri, aproape niște copii, scoteau din 
instrumentele lor muzicale tonuri pline de jale, în timp ce al 
treilea, ceva mai în vârstă, dansa mlădiindu-și trupul ca un pom 
desfrunzit toamna. 

Când Melzer și Simonetta au intrat, silueta de pe tron a ridicat 
mâna. Instrumentele au tăcut. 

— Meștere! strigă singuraticul împărat. Tu mi-ai redat voioșia. 

Apoi privi pălăria cu pene a lui Melzer și masca de pasăre a 
cântăreţei și se strădui să râdă. 

— Dar cine este această păsărică fermecătoare? 

— Numele ei este Simonetta, răspunse direct Melzer, de data 
aceasta fără a mai aștepta intervenţia intendentului, vine din 
Veneţia, știe să cânte minunat la lăută, și cântă din gură mai 
cristalin decât orice privighetoare. 

— Încântător, remarcă împăratul, făcând un gest binevoitor cu 
mâna. Ea este iubita dumitale, meștere? 

Melzer îi aruncă Simonettei o privire sfioasă. 

— Mi-aș dori să fie, mărite împărate, dar o femeie atât de 
frumoasă nu aparţine niciodată unui singur bărbat. 

loan Palaiologos se încruntă și i se adresă Simonettei: 

— Dă-ţi jos masca, păsărico, să îţi pot vedea chipul! 

Cântăreaţa se supuse, iar loan Palaiologos se miră. 

— Într-adevăr, un chip de înger. De ce nu te decizi în favoarea 
lui, veneţiano? 

Simonetta își ţinea masca în mână. În cele din urmă, răspunse 
roșind: 

— EI încă nu mi-a făcut o asemenea declaraţie, stăpâne 
împărat. 

— Stăpâne împărat?! loan Palaiologos râse forţat. Nu îmi 
spune atât de comun! Știu, în Veneţia nu se pune niciun preţ pe 
titlurile tradiţionale, dar în vinele mele încă mai curge sângele 
lui Cesar, Marcus Aurelius și Constantin. Așa că spune-mi cum 
mi se cuvine, numește-mă Trismegistos. In limba voastră asta 
se traduce prin De Trei Ori Cel Mare. Înţelegi, frumoasă 
venețiană? 

— Desigur, Trismegistos. 

Lui Melzer i se păru cam bizar ca Împăratul creştin al 
Bizanțului să își atribuie un titlu acordat odinioară zeului păgân 
Hermes. Dar nu apucă să analizeze ideea, pentru că loan 


Palaiologos îi făcu semn Simonettei să se apropie de el și îi 
șopti: 

— Ar trebui să îl iei înainte de a o face alta, veneţiano. Eu 
cred că, în curând, se va vorbi mult pe seama lui. 

Melzer tăcu, de parcă nici nu ar fi auzit ce spunea împăratul, 
însă înţelesese fiecare cuvânt, iar spusele acestuia îl făceau să 
fie mândru. 

— De ce am pus să fii chemat... continuă apoi împăratul 
întorcându-se către meșter. Aș dori să îmi faci un cabinet al 
oglinzilor, o cameră de baie cu oglinzi curbate pe pereţi, în care 
să apar corpolent ca sultanul turc, în care să mă pot bucura de 
corpolenţa mea și de cea a femeilor mele, spuse el, și privirea 
lui se plimbă visătoare peste cei trei tineri de la picioarele lui. 

— Stăpâne, răspunse Melzer și trase adânc aer în piept, 
comanda dumneavoastră mă onorează, dar mă tem că ea îmi 
depășește posibilităţile. Nu dispun nici de un atelier suficient de 
mare și nici de ajutoarele necesare. Şi, pe de altă parte, 
Trismegistos, pentru îndeplinirea dorinţei ar fi necesar atât de 
mult plumb și cositor, încât întreaga dumneavoastră armată ar 
putea fi dotată cu muniţie. 

Obiecţiile meșterului îl puseră în mișcare pe loan Palaiologos. 
Acesta sări în picioare, își strigă intendentul și îi ceru să îl 
introducă pe spaniol. 

După un timp apăru slugarnic un bărbat pe care Melzer îl mai 
întâlnise o dată: Felipe Lopez Melendez, omul din Aragon. 

— Don Felipe, îl întrebă împăratul, cât cositor și plumb ai 
putea să livrezi? 

— Cât aveţi nevoie, răspunse Melendez. 

— Tu de cât ai nevoie, meștere? mai întrebă împăratul. 

Melzer se încruntă. _ 

— Câte cinci sute de baniţe din fiecare. In niciun caz mai 
puţin! 

— Așa va fi, Trismegistos, îi spuse Melendez împăratului. 

Meșterul era uluit. Crezuse că împăratul se va speria de atâta 
risipă. Dar se pare că loan Palaiologos deja pregătise terenul. 

— Însă unde vor fi turnate oglinzile? 

Împăratul încercă un zâmbet chinuit - era prima dată când 
Melzer vedea așa ceva la el - și răspunse: 

Nu ai topit tu plumb pentru chinezi în vechea biserică? 

Melzer îl privi uluit. 


— Eu cunosc tot ce se petrece în imperiul meu, își reluă 
discursul împăratul. Eu îi știu pe toți magii, vracii și șarlatanii din 
Constantinopol. De ce vrăjitorii din îndepărtata China mi-ar fi 
scăpat atenţiei? 

— Înseamnă că știți și de invenţia chinezilor? 

— Da, desigur. Doar că îi acord mai puţină importanţă decât 
papa de la Roma sau decât regele Alfons al Aragonului. 

Și după ce îi aruncă lui Melendez o privire ce spunea multe, 
adăugă: 

— Eu nu cred că scrierea artificială este capabilă să schimbe 
lumea. Dacă ar fi așa, toţi călugării și scribii ar rămâne șomeri, 
iar penele acestora sunt oricum mai rapide decât plumbul 
transformat în litere. 

— Posibil, ripostă Michel Melzer, dar numai dacă este vorba 
despre un document singular. Dacă necesarul depășește o sută, 
o mie sau chiar zece mii de exemplare, scrierea artificială este 
de o sută de ori, ba chiar de o mie de ori mai rapidă decât 
scrisul tuturor scribilor și călugărilor din lume la un loc. 

— Ţi-ai pierdut raţiunea, meștere. În lume există mai puţin de 
zece ori zece mii de oameni care ar putea să citească un înscris! 
Deci, la ce ar folosi asta? 

Melzer ridică din umeri încurcat. Despre indulgenţele papei 
prefera să nu vorbească. 

Atunci interveni Melendez: 

— Cumnatul meu, regele Alfons cel Generos, s-a arătat dispus 
să vă furnizeze destul plumb și cositor, dacă îi veţi permite să 
aibă acces la acest secret. 

loan Palaiologos arătă către meșter. 

— Magia nu se află în puterea mea, aragonezule. Pentru asta 
trebuie să tratezi cu el! 

Melzer ridică ambele mâini în semn de apărare. 

— Eu negociez doar din însărcinarea meșterului Lien Tao, iar 
acesta a adus secretul din China. 

— Sigur, spuse Melendez, dar, din câte cunosc eu, 
dumneavoastră sunteţi singurul care stăpânește modul de a 
lucra cu misterioasele litere. 

— În afară de asta, acest Lien Tao este un asasin, adăugă 
împăratul. El se află în temniţa din turn și așteaptă să fie 
executat. 

Făuritorul de oglinzi făcu doi pași către împărat și strigă: 


— Nu se poate, Trismegistos! Meșterul Lien Tao nu este un 
ucigaș! 

— El l-a omorât pe legatul Albertus di Cremona. Decapitarea 
este unica pedeapsă dreaptă pentru această faptă. 

— Stăpâne! Melzer ridică din nou vocea. Trismegistos! Lien 
Tao se afla lângă mine atunci când s-a săvârșit crima... 

— El a fost cel care a comandat-o! 

— Dar de ce să fi dispus el asasinarea legatului papal? 
Albertus di Cremona îi promisese mulţi bani lui Lien Tao pentru 
comanda aceea. De ce s-ar priva singur de o avere? 
Trismegistos, fă-mi o favoare: eliberează-l pe meșterul Lien Tao 
ori măcar dă-i posibilitatea de a-și dovedi nevinovăția. Apoi mă 
voi pune pe treabă și vă voi crea o încăpere a oglinzilor de care 
vă veţi bucura tot restul zilelor. 

Impăratul păru surprins. 

— Dreptatea trebuie să își urmeze cursul! Şi ce se va 
întâmpla dacă eu mă voi opune dorinţei tale? Vei refuza să mă 
servești? 

Melzer tăcu. Înclină capul într-o parte, iar privirea lui o întâlni 
pe a cântăreţei. Nu era o privire întâmplătoare; nu, Simonetta 
urmărea atentă ce se petrecea, și care bărbat nu ar recunoaște 
privirea admirativă a unei femei? 

Brusc, interveni Melendez: 

— Şi dacă cuțitul în zborul lui a greșit ţinta? Vreau să spun: ce 
ar fi dacă Lien Tao nu viza uciderea legatului papal? 

Meșterul îl privi în ochi pe Melendez, care zâmbea superior. 

— Şi cine ar fi fost adevărata ţintă? întrebă el. 

— Dumneavoastră. 

Meșterul simţi toate privirile aţintite asupra lui. În cele din 
urmă, murmură fără a spera la un răspuns: 

— De ce ar fi făcut asta? De ce? 

— De ce? repetă spaniolul. Eu nu cunosc înţelegerea dintre 
dumneavoastră și el, dar presupun că meșterul Lien Tao v-a 
promis o grămadă de bani din câștigul ce urma să vină, iar o 
friptură întreagă este mai bună decât o jumătate... 

Melzer se gândi la răpirea lui, în timpul căreia chinezii nu îl 
trataseră tocmai cu gingășie. Să se fi înșelat el în privinţa lui 
Lien Tao? îl folosiseră chinezii doar pentru a-și atinge propriile 
scopuri? Deodată, Melzer nu mai era atât de sigur dacă trebuia 
să insiste pentru eliberarea lui Lien Tao. 


În clipa următoare se auzi o explozie ca în urma unei trageri 
cu tunul, urmată de o a doua, o a treia; în cele din urmă, 
începură să tragă toate tunurile. 

— Domnul să ne aibă în pază, vin turcii! strigă trimisul 
Aragonului, apoi se întoarse și o tuli către ieșire. 

Simonetta i se aruncă în braţe lui Melzer, care îl privea pe 
împărat cerându-i parcă ajutorul. 

Dar loan Palaiologos era fericit ca un copil; bătea din palme și 
striga mereu: 

— Artificii! Artificii! 

Acum înţelese și Melzer că fulgerele care luminau ferestrele, 
pufniturile, pocnetele și multiplele lunete erau produse de focul 
de artificii pe care împăiatul îl organizase pentru invitați. 

Fusese ceva prost gândit, pentru că, la fel ca spaniolul, mulţi 
oaspeţi au crezut că erau martorii unui nou atac al turcilor, și nu 
puţini au fost cei care au părăsit serbarea, grăbindu-se către 
casele lor. Cei rămași ieșiră în parc, pentru a admira splendidul 
foc de artificii. 

Spre cer ţâșneau, ca niște fântâni arteziene, snopi de scântei 
galbene, roșii și verzi. Sus, deasupra capetelor invitaţilor, 
explodau mingii de foc, care cădeau ca o ploaie de stele. Pe cer 
era un vuiet continuu, iar spectatorii exclamau entuziasmați 
„Ooh!” și „Aah!” și băteau din palme când globurile iniţial lipsite 
de lumină brusc se transformau în umbrele de raze. 

Dacă spectacolul ceresc a fost senzaţional, fulgere luminoase 
au contribuit la amuzamentul general doar prin aceea că, preţ 
de câteva secunde, spectatorii mascaţi s-au văzut unii pe alţii, 
pentru ca apoi să dispară în întuneric ca la o lucrare a diavolului. 
Figuri grotești, chipuri și travestiuri pline de mister apăreau și 
dispăreau. 

Melzer își trecu braţul după mijlocul Simonettei, iar cântăreața 
se lipi de el ca pentru a căuta apărare faţă de larmă și foc. 

Noaptea era caldă, deși era trecut bine de miezul acesteia. Ca 
mulţi alți invitaţi, cei doi preferară ca după încheierea 
spectacolului de artificii să se plimbe în parc, unde, conform 
vechilor tradiţii, pe marele eleșteu central pluteau pe apă 
felinare. Melzer și însoţitoarea lui se așezară pe o bancă din 
piatră, ascunsă de tufișuri cu frunziș des, ce alcătuia o 
adevărată grotă. 


În faţa ochilor mei pe jumătate orbi văd totul de parcă ar fi 
fost ieri: felinarele care pluteau pe apă, umbrele întunecate ale 
arborilor și tufelor în fața cerului înstelat. Aud gânguritul și 
șoaptele fermecătoare din jur. Dar cât de repede trece 
strălucirea tinereţii! Vanitas vanitatum! Totul este trecător, cum 
spune predicatorul. La ce folos clocotul scurt și înflăcărat al 
cărnii, dacă fiecare grăunte de nisip din marea clepsidră a 
timpului aduce mai aproape eternitatea? 

De ce să mai relatez ce s-a petrecut atunci, de vreme ce 
acum mi se pare a fi ireal, ca un vis ce dispare odată cu 
noaptea? Vreţi să aflaţi? Bine. Este purul adevăr! Brusc, am 
simţit mâna Simonettei între coapsele mele; da, am remarcat - 
de văzut nu puteam să văd, pentru că era prea întuneric - cum 
Simonetta îmi căuta bărbăţia ce se arcuia în pantaloni. In 
fantezia mea, îi vedeam degetele albe și subţiri alunecând pe 
lăută, ciupind corzile, și la fiecare vibraţie excitaţia mea sporea. 
Mi se părea că bărbăţia mea vibra la fiecare atingere a 
degetelor ei. Am ameţit când Simonetta, într-un mod la care nu 
vreau să mă gândesc, găsind calea către organul meu 
îmbăţoșat, începu să îl frece, să îl strângă și să îl dezmierde. In 
timp ce Simonetta nu scotea un sunet, eu am început să gem. 
Niciodată în viața mea nu mai simţisem asemenea valuri de 
plăcere. 

Incercarea mea stângace de a-i dezveli sânii în întuneric a dat 
greș; dar Simonetta îmi veni în ajutor, și înainte ca eu să-mi dau 
seama, veșmântul ei alunecă la pământ, și nu am mai simţit 
altceva decât pielea ei dezgolită. 

Nici nu am apucat să gust acest moment excitant, că 
Simonetta se repezi la mine cu atâta sălbăticie, încât am simţit 
că nu mai am aer. Deodată se sui ca o amazoană pe mine și am 
simţit cum penisul meu pătrundea în ea. Mi-am încolăcit braţele 
după gâtul ei și i-am tras capul până când buzele noastre s-au 
unit. 

Dumnezeule! Câtă voluptate în această femeie, cât nesat 
aprins! 

— Simonetta... am șoptit eu în timp ce ea își freca bustul gol 
de tunica mea și aluneca ușor pe ea înainte și înapoi. 
Simonetta... 

Mai mult nu am putut să spun. 

— Ce... ai... să... îmi... spui? întrebă Simonetta în ritmul 


mișcărilor ei. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Ai vrut poate să îmi spui că mă iubești? 

— Daaa... 

— Atunci, spune-o, spune-o! Vreau să aud asta, spune-o, fir- 
ar... 
Fata se opri brusc din mișcare, și rămase deasupra mea cu 
picioarele îndepărtate. 

Am încercat să o implor să nu înceteze, însă de pe buze mi-au 
ieșit cuvintele atât de greu de spus: 

— Te iubesc! Te iubesc, Simonetta! 

Cu rapiditatea unei pisici, Simonetta a coborât din nou pe 
mine. De data aceasta, corpul meu răspunse corpului ei, îi 
impuse propriul ritm când am pătruns din nou și din nou în ea. 
Noaptea era întunecoasă, nu se vedea nicio umbră, dar în 
mintea mea se produceau la intervale tot mai scurte fulgere 
luminoase ce făceau să îmi apară trupul ei în faţa ochilor, fără a 
mi se ascunde ceva din frumuseţea lui. 

Cu astfel de simţăminte și impulsionat de fericire și pasiune 
mă opinteam în trupul ameţitor de femeie până când plăcerea a 
ajuns la apogeu și, cu un strigăt, m-am prăbușit în mine însumi. 


Meșterul se sperie când redeschise șovăitor ochii. Noaptea 
întunecoasă deja cedase locul zorilor, iar invitaţii împăratului 
hoinăreau prin parc glumind îndrăzneţ. Erau în așteptarea unui 
spectacol deosebit, care avea mare trecere la bizantini - 
vânătoarea cu șoimi. Specialiști arabi colindau lumea cu păsări 
dresate, și oriunde apăreau publicul se aduna pentru a vedea cu 
propriii ochi cum șoimii dresați, parcă ghidaţi de o mână 
invizibilă, descriau în zbor figuri dinainte stabilite, pentru ca 
brusc să se arunce spre pământ precum o săgeată, și dintr-o 
singură lovitură cu ciocul să omoare un iepure ori un ied mic. 

Michel și Simonetta își aranjară rapid hainele. Când, cu 
măștile puse pe faţă, se iviră din tufișuri, le veni în întâmpinare 
Jacopo, fratele Simonettei. Acesta o copleși cu reproșuri pe sora 
lui, pe care o căutase timp de o jumătate de noapte. 

Simonetta își iubea fratele, dar din comportamentul ei Melzer 
deduse că, în același timp, îi era și frică de acesta. De aceea el 
se băgă în vorbă spunând că Simonetta era destul de mare 
pentru a se amuza singură o noapte. 


Jacopo nu se așteptase la un ton atât de dur, dar și mai mult îl 
puse în încurcătură purtarea surorii lui, care își dusese braţul 
după mijlocul lui Melzer, și clătina din cap. Atunci, Jacopo o luă 
de mână pe Simonetta și încercă să o tragă după el. 

Simonetta se opuse. Melzer interveni între ei și îl dădu 
deoparte pe fratele acesteia. Avu loc o scurtă încăierare. De 
ambele părţi se rostiră cuvinte aspre; în cele din urmă, Jacopo îi 
smulse meșterului masca din pene de pe cap. O ridică, se 
întoarse și fugi cu ea. 

Îi va fi greu să te accepte, zise Simonetta după ce fratele ei 
dispăru prin desișul din parc. 

Melzer ridică din umeri. 

— Va trebui să accepte faptul că sora sa nu îi va aparţine doar 
lui toată viaţa. 

Simonetta se lipi de Melzer. 

— Gândul de a mă certa cu fratele meu mă înfricoșează. Tot 
timpul noi am fost strâns uniţi. 

— Dar tu nu îţi poţi petrece toată viaţa cu fratele tău. Și 
fratele tău într-o zi va avea o simpatie pentru cineva de sex 
opus, și atunci tu te vei afla în aceeași situaţie în care se află el 
acum. 

Simonetta privi jenată într-o parte. 

— Fratelui meu nu îi plac femeile; cel puţin până acum i-au 
plăcut doar băieţii frumoși. Cred că el are mai multă nevoie de 
mine decât am eu de el. Deși el este mai mare, eu i-am fost 
întotdeauna ca o mamă, dacă poţi să înţelegi asta. 

— Înţeleg prea bine, răspunse Melzer, și lui Jacopo nu îi va fi 
ușor să se împace cu gândul că sora lui aparţine altuia. Doar îmi 
aparții mie, nu? 

Simonetta râse. 

— Dacă tu vrei, și eu vreau să fiu a ta. Dar va trebui să îi 
acorzi timp lui Jacopo. Pentru el, toate acestea au venit prea 
repede. Acordă-i timp, și totul va merge bine. 

Plin de afecţiune, Melzer îi oferi braţul prietenei sale, și 
împreună se amestecară printre ceilalţi invitaţi. 

„Ea mă iubește cu adevărat, gândi Melzer. lar în ceea ce ÎI 
privește pe fratele ei, voi reuși eu să îi câștig simpatia. 
Dragostea găsește totdeauna o cale.” 

În parcul imperial se iviră primele raze de soare, iar o masă 
nesfârșită ce se întindea prin meandrele descrise de alei oferea 


mirosuri ademenitoare de fripturi și produse de patiserie. La 
asta se adăuga o băutură neagră amară ca fierea, care se bea 
fierbinte. Se. Punea că era ceva de provenienţă turcească. 

— Şi are același gust, zise meșterul scuipând ceea ce apucase 
să soarbă dintr-un pocal din cupru. Vom dispune de suficient 
timp pentru a ne obişnui cu obiceiurile turcești, îi șopti el la 
ureche iubitei lui. 

Era recomandabil să fie prudent, căci o asemenea remarcă ar 
fi fost pedepsită ca fiind înaltă trădare, dacă ar fi devenit 
publică. În timp ce mergeau încet de-a lungul mesei, în mulţime 
se întâlniră cu Morienus și cu frumoasa lui însoţitoare. Și aceștia 
purtau măști de păsări, care le acopereau ochii și nasul, și de nu 
ar fi fost veșmintele lor elegante, Melzer nu i-ar fi recunoscut. 
Astfel, el a fost martor al unei discuţii purtate de Morienus cu un 
necunoscut. Omul înalt, cu o mască artistic lucrată și cu haina 
până la genunchi, din mătase galbenă, îi cerea dezinvolt lui 
Morienus livrarea unor sclavi, dintre care jumătate să fie de sex 
femeiesc, și gata de orice - aceasta era exprimarea lui. 
Morienus îi promise rezolvarea cererii necunoscutului în trei zile. 

Cu gândul la acele sclave, meșterul își aminti imediat de fiica 
lui; îngrijorarea pentru ea îi era încă un ghimpe înfipt în carne, 
deși acum era ocupat cu alte treburi. Să fi căzut Editha în 
mâinile unui negustor de sclavi? Să aibă vreo legătură acel 
negustor cu dispariţia ei? Melzer o împinse deoparte pe 
Simonetta, pentru a evita o nouă întâlnire cu Morienus, pentru 
că nu ar mai fi suportat să îl aibă în faţă fără a-și trăda 
adevăratele sentimente. 

— Tu îl urăști pe acest Morienus? întrebă Simonetta. 

— Nu îl urăsc, doar că nu îl pot suferi. Este fals, lunecos ca un 
tipar și cu două feţe, și încearcă să transforme orice situaţie 
într-o afacere. 

Dar nu spuse și ce îi mai trecea prin cap. 

De pe treptele pe care se cobora în parc, suflătorii fanfarei 
anunţară începutul dresurii șoimilor, și dresorii coborâră cu 
mândrele lor păsări pe braţ în lovituri surde de tobă. Purtau 
veșminte albe, lungi, și câte o mănușă din piele groasă pe care 
stăteau șoimii, cu capul acoperit, și pentru că toţi aveau o pânză 
încolăcită pe cap și purtau bărbi tăiate identic păreau a fi frați. 

Pe locul din faţa treptelor, invitaţii în veșmintele lor scumpe și 
cu măști pe chip se strânseseră într-un cerc. In mijlocul cercului 


erau dresorii cu păsările lor, și, ca la un semn secret, primul 
dresor scoase capișonul de pe capul șoimului său și aruncă 
pasărea în aer. 

Marele șoim se ridică spre cer bătând o dată puternic din 
aripile lungi. Când ajunse la suficientă înălţime, descrise un cerc 
larg, iar dresorul trecu în centru. Tinea în mână o pasăre- 
momeală, legată cu un șnur, căreia îi dădu drumul să facă 
cercuri deasupra capului. 

Mișcarea păsării îl aţâţă pe șoim. Se vedea clar cum plutirea 
lui se transforma în bătăi sacadate de aripi, apoi brusc, de parcă 
regele aerului pândise acel moment, se repezi în jos ca o suliță 
șuierătoare. 

Dresorul întinse braţul înmănușat, și invitaţii așteptară ca 
șoimul să înhaţe în clipa următoare momeala oferită. Atunci s-a 
petrecut ceva de neimaginat: imensa pasăre, care încă se 
îndrepta spre momeală, își schimbă traiectoria, și se repezi cu 
toată forța către unul dintre spectatori, care avea pe faţă masca 
asemănătoare miei păsări. 

Simonetta, care împreună cu meșterul se afla în primul rând, 
scoase un strigăt strident: 

— Jacopo! 

Acesta, care își dădu seama de nenorocirea ce se îndrepta 
spre el, ridică braţul drept, protejându-și chipul. Prea târziu. 
Șoimul lovi victima ca un monstru furios cu cioc. Sângele ţâșni 
împrejur. Prin aer zburau pene. Privitorii se împrăștiau țipând. 

Lupta cu șoimul și larma generală iritară în asemenea măsură 
celelalte păsări, încât acestea își fluturau aripile, iar dresorii 
încercau să le stăpânească. 

— Jacopo! strigă Simonetta și vru să îi sară fratelui în ajutor. 

Dar Melzer o opri. El știa că un șoim îmbătat de sânge nu se 
lasă îndepărtat pentru nimic în lume. Însuși dresorul se apropie 
de el cu mare atenţie, dar nu interveni. 

Simonetta și meșterul au trebuit să asiste neputincioși la 
momentul în care șoimul îi sfâșia lui Jacopo artera carotidă. 

— Jacopo! strigă din nou Simonetta. Jacopo! 

Apoi își ascunse faţa în pieptul lui Melzer. 

— De vină a fost blestemata de mască cu pene! bâigui 
meșterul. Nu a fost o întâmplare! 

Simonetta suspina. Pe obraji îi curgeau lacrimi când îl privi pe 
Melzer. 


— Ce spui? întrebă ea. 

— Era masca mea din pene. Mi-a dat-o cineva ieri-seară. 
Atentatul mă viza pe mine. Într-o modalitate bizară, previziunea 
astrologului s-a adeverit. 

Simonetta își pierdu cunoștința, iar trupul ei alunecă fără 
zgomot pe pământul pietros. 


Capitolul V 


Partea întunecată a vieţii 


Editha își dorise cu ardoare să fugă din Constantinopol, dar 
acum, la bordul corabiei vechi și arhipline ce purta numele 
Poseidon, viitorul îi părea nesigur. Cum putea să își ducă viaţa 
dacă nu putea vorbi? își aminti de grija pe care tatăl ei o 
manifestase permanent faţă de ea, de faptul că probabil nu îl va 
mai întâlni pe acesta niciodată, și toate acestea o puseră pe 
gânduri. Totuși, ura pentru faptul că el voise să o vândă unui 
bizantin dezgustător nu i se micșoră. Privind marea, Editha 
petrecu singură cu gândurile ei prima zi a călătoriei într-un colţ 
al punţii superioare. 

Medicului Chrestien Meytens nu i-au scăpat neobservate 
îndoielile Edithei și a folosit orice ocazie care i s-a ivit pentru a 
se apropia de fata îngrijorată, oferindu-i ajutorul și copleșind-o 
cu vorbe dulci despre cât de frumoasă și adorabilă era. 

Trecând pe lângă insula din Marmara, Poseidon se îndreptă 
spre Dardanele dusă de un vânt favorabil. Căpitanul, un tânăr 
bădăran, cu aspect de pirat și bun de gură ca un predicator, 
alungă pasagerii sub punte, pentru ca, zicea el, turcilor să nu li 
se ofere niciun motiv să atace vasul. Dar în strâmtoarea 
Dardanelelor, Asia și Europa se apropiau atât de mult, încât unui 
observator nu putea să îi scape nici măcar un cărucior cu 
măgar, și firește că turcilor de pe ambele maluri nu le-a scăpat 
nici pescajul bătător la ochi al vasului. 

Puțin înainte de apusul soarelui, dinspre sud se apropie un 
velier turcesc. Acesta luă curs direct spre Poseidon, și de la nicio 
milă depărtare trase o salvă de tun de avertisment. Sub punte 
pasagerii începură să se roage cu voce tare. Căpitanul blestemă 
și puse să circule printre pasagerii înfricoșaţi un coș, în care 
fiecare trebuia să depună a cincea parte din banii pe care îi 
avea. Numai astfel, spunea el, puteau evita jaful. După un timp 
veni la capă o barcă plină de musulmani înarmaţi până-n dinţi. 
Zâmbind prietenos, aceștia luară coșul cu bani în primire și 
dispărură apoi în întuneric. 

In următoarele zile, soarele a ars ca o minge de foc, și cei mai 
mulţi pasageri au preferat să rămână sub punte. Tocmai 


lăsaseră în urmă insula Lemnos, când vântul se opri, și Poseidon 
își încetini deplasarea, apoi rămase pe loc. 

Vela principală atârna moartă de vergă vreme de trei zile. 
lritabilitatea pasagerilor crescu, pentru că apa de băut era pe 
terminate. Fiecare primea doar o cană cu apă pe zi. Cei care 
încercau să își potolească setea cu apă de mare tăceau diaree și 
vărsături. 

În timp ce oamenii, părăsiţi de soartă, sufereau de sete sub 
punte, Editha făcu o descoperire care o marcă profund: medicul 
cel gras Meytens și mama lui Ali, Rhea, schimbau pe ascuns 
priviri. Meytens, care până acum o sufocase cu complimente 
îndrăzneţe, brusc nu mai avea ochi decât pentru Rhea; dintr- 
odată părea complet dezinteresat de Editha. 

Rhea era o femeie de o frumuseţe rezervată; avea ochi negri 
și păr ca tăciunele. Privirile și atenţia tendenţioasă pe care i-o 
acorda medicul nu îi păreau defel penibile. Dimpotrivă, Rhea, 
care din cauza arșiţei ce domnea în pântecele corabiei se 
dezbrăcase mai mult decât ar fi fost decent și își expunea sânii 
voluminoși ca o târfă din port, răspundea privirilor lui mai întâi 
rușinată, apoi cu o dezinvoltură provocatoare. 

Se părea că, dacă fiicele acesteia nu remarcau indecenţa 
reciprocă, Editha cunoștea din proprie experienţă insistenţele 
măgulitoare ale medicului; de aceea ea le urmărea jocul cu 
neîncredere și nu fără o oarecare gelozie. Oare nu ea fusese 
obiectul complimentelor lui Meytens? De ce acesta prefera 
deodată o femeie mai în vârstă? 

Când în cea de-a patra zi vântul reveni în sfârșit și vela 
corabiei se umflă, pasagerii urcară și ei pe punte căutând să se 
mai răcorească în adierea brizei. Editha îi urmărea pe medic și 
pe Rhea cu o atenţie plină de invidie. Şi cu toate că în ultimele 
zile Rhea se ocupase de ea cu aceeași dăruire arătată și 
propriilor fiice, Editha o considera trădătoare pe mama lui Ali. 
Dar între Rhea și admiratorul ei nu se ajunsese decât la 
alintările ce se petreceau de multe ori în forfota de pe punte sau 
de sub punte. _ 

Totuși, Editha se simţea cumva înșelată. Il evita pe Meytens, o 
evita pe Rhea și își petrecea acum cea mai mare parte a 
timpului pe dunetă, unde atmosfera era mult mai puţin 
deprimantă decât sub punte. Motivul era reprezentat de câteva 
butoaie cu vin aflate în proprietatea unuia dintre pasageri, pe 


care câţiva negustori venețieni și le adjudecaseră veseli în lipsa 
apei de băut. 

Printre venețieni se afla un bărbat îmbrăcat elegant, cu o 
soție cam confuză, un armator bogat care vorbea melodiosul 
dialect venețian cu un accent puternic, dar cu multă aroganță. 
După cum află Editha, el se numea Daniel Doerbeck. Pe soţia lui 
o chema Ingunda, și Ilngunda fusese cea care o măsurase 
îndelung din priviri pe fata tăcută, înainte de a-i ieși în cale cuo 
cană. 

— Bea, este vin, nu din cel mai bun, dar oricum mai bun decât 
o cană goală. 

Edithei i se lipea limba de cerul gurii de sete, de aceea luă 
lacomă cana și o goli pe loc. 

— Ești singură aici, la bord? o întrebă femeia care în mod 
vizibil era permanent evitată de soţul ei. 

Când Editha dădu energic din cap drept răspuns, Ingunda se 
arătă dezorientată, pentru că nu știa dacă semnul reprezenta 
răspunsul la întrebarea ei ori faptul că fata nu cunoștea limba în 
care i se adresase. 

— Eşti mută? întrebă soţia armatorului. 

Editha dădu afirmativ din cap. 

— Eşti mută, dar mă poţi înţelege? De unde vii, de îmi cunoști 
limba? 

Editha arătă cu degetul către ea însăși, și apoi arătă de mai 
multe ori către nord. 

— Din Germania? 

Fata zâmbi și confirmă. 

— Şi ce te-a adus pe corabia aceasta? 

Editha descrise cu ajutorul degetelor fuga și adăugă că ea 
lăsase pe cineva la Constantinopol. 

— Şi care este destinaţia ta? încotro te îndrepţi? 

Editha privi în podea. Și ridică din umeri în semn că nu știa. 

— Veneţia? întrebă Ingunda. 

„Departe, cât mai departe de Constantinopol!” dădu de 
înţeles Editha. 

Soţia armatorului îi luă Edithei din mână cana goală și 
dispăru. 

La orizont se arăta, ca o corabie mândră, insula Skyros. Marea 
era calmă și strălucea albastru-deschis ca o oglindă, dar dacă 
priveai către sud, spre soare, căpăta nuanţe negre. Editha gusta 


înălțătoarea priveliște când Ingunda reapăru alături și îi întinse 
cana plină. Deja vinul îi îngreunase membrele, de aceea Editha 
mai luă doar o sorbitură și restitui cana. 

— Cum te cheamă? se interesă femeia automat. 

Editha se aplecă și își desenă numele cu degetul pe scândură. 

— Editha? Ştii să scrii și să citeşti? 

„Desigur”, confirmă fata. 

Soţia armatorului era surprinsă. 

— Și nu poţi rosti niciun cuvânt? 

„Nu, făcu semn Editha, niciun cuvânt.” 

Ingunda se gândi câteva momente. Apoi se apropie foarte 
mult de Editha și o privi în ochi; avea ochii roșii, ca de la prea 
mult vin. Soţia armatorului rosti rar, pentru ca fata să poată să îi 
citească fiecare vorbă de pe buze: 

— Îmi placi, Editha. Eşti inteligentă și cultivată, și muţenia ta 
nu este un dezavantaj, te apără doar de limbariţa caracteristică 
multora de vârsta ta, dar neagreată în societate. Pe scurt, dacă 
ești în căutarea unei ocupaţii din care să trăiești, te-aș angaja cu 
plăcere ca slujnică și subretă. Toate tinerele venețiene pe care 
le-am angajat în această slujbă s-au dovedit fie necioplite, fie 
flușturatice. 

Editha înţelese fiecare cuvânt. O privea neîncrezătoare pe 
soţia  armatorului. Mina prietenoasă a  Ilngundei trăda 
seriozitatea. 

— Cu privire la simbria cuvenită, ne vom înţelege cu 
siguranţă, își susținu Ingunda oferta. Poţi să te mai gândești. 
Poseidon va ancora spre seară la Kymi, în Eubeea, pentru a lua 
apă. Acolo ne așteaptă una dintre corăbiile noastre, care ne va 
duce la Veneţia. După ce vom trece de Ciclade, nu ne va mai 
ameninţa niciun pericol din partea turcilor. 

Fata cea mută era nehotărâtă. Putea oare să se încreadă într- 
o femeie complet necunoscută? Pe de altă parte, oricum nu 
putea fi o povară pentru Rhea pe o perioadă mai îndelungată. 
Era de vină vinul care nu își dezminţea efectul și îi dădea curaj 
ori era dezastruoasa perspectivă ca altminteri să fie predată de 
Rhea chiar medicului celui gras? Editha îi întinse hotărâtă mâna 
Ingundei și dădu din cap ca pentru a spune: „De acord, vin cu 
dumneavoastră!” 

Nu era simplu să îi explice Rheei noua situaţie; se părea că 
aceasta nici nu voia să înţeleagă. In cele din urmă, sarcina a 


preluat-o Chrestien Meytens, după ce el însuși a stat de vorbă 
cu Ingunda și cu soţul ei, Daniel Doerbeck. Spre surprinderea 
Edithei, medicul nu a avut obiecţii, ba chiar a convins-o pe Rhea 
că lucrul cel mai bun pentru toţi era ca Editha să se alăture 
soţilor venețieni. O asemenea ofertă nu apare în fiecare zi. 

Soarele aproape că dispăruse la orizont, și munţii înalţi ai 
insulei Eubeea aruncau umbre lungi, albăstrui, când Poseidon 
intra în golful Kymi. Însetaţi, cu gâturile uscate, pasagerii se 
înghesuiau să coboare de la bord și strigau după apă. 

Editha nu a mai avut posibilitatea să își ia la revedere de la 
Rhea și de la fetele ei. Meytens coborâse de pe vas printre 
primii. 

În apropiere era ancorată o caravelă suplă. Numele acesteia 
era /ngunda, și era unul dintre cele șapte vase ale armatorului 
Doerbeck. Soţiei armatorului nu îi venea să creadă că Editha nu 
plecase în călătorie cu un teanc de bagaje, și pentru că ele se 
deosebeau prea puţin la măsuri, pentru început Ingunda o dotă 
pe fată cu îmbrăcăminte din propriul bagaj. Fără îndoială că 
femeia avea intenţii bune cu ea. 

Pe corabia armatorului nu le lipsea nimic. Duneta vasului 
Ingunda se ridica lată ca frontul dinspre stradă al unei case, era 
despărțită de spaţiile pentru încărcătură printr-un perete înalt și 
adăpostea un mic palat. Pe două niveluri erau dispuse încăperi 
mici, lambrisate cu lemn scump, ca niște faguri de miere. 
Ferestrele aveau geamuri și dispuneau de vedere la siajul 
spumegând lăsat de caravelă în urma sa în timp ce brăzda 
marea, mândră ca o lebădă. 

Pentru Editha, căreia soţia armatorului îi dăduse o cabină, 
călătoria până la Veneţia s-a desfășurat ca un zbor. Daniel 
Doerbeck nu a onorat-o nici măcar cu o privire, dar Ingunda a 
tratat-o cu multă simpatie. Din discuţiile scurte - cele două se 
înțelegeau surprinzător de bine - Editha a aflat că soții Doerbeck 
se stabiliseră la Veneţia în urmă cu opt ani. Luntrașul de pe Rin 
dobândise o avere modestă cu un șlep. Astăzi, corăbiile lui 
puteau fi întâlnite la Veneţia, Genova, Lisabona, Amsterdam, 
Alexandria și Constantinopol - aici mai rar, de când turcii 
înconjuraseră orașul din toate părţile. 

Daniel și Ingunda locuiau la Veneţia în propria casă, Palazzo 
Agnese, o clădire mare și solidă, cu ferestre mici, semicirculare, 
care dădeau spre apă. Se afla chiar pe Canale Grande, pe 


celălalt mal faţă de Ca d'Oro, un palat ce trecea drept o minune 
arhitecturală cu splendidele sale coloane filigranate. O duhoare 
penetrantă adia de la piaţa de pește din apropiatul Ponte di 
Rialto, mai ales la vremea prânzului, când agitația din piaţă era 
pe sfârșite și negustorii aruncau în canal capetele și intestinele 
peștilor. 

Vechi de două sute de ani, palatul era o construcţie sobră. 
Ferestrele înguste, înșirate două câte două, erau orientate spre 
est și primeau lumina soarelui doar dimineaţa. Ferestrele situate 
lateral erau mai late, însă erau prevăzute cu grilaje din fier ca la 
o închisoare. Singurele lucruri prietenoase din vechea clădire 
erau patru cămine mari, care erau vopsite în galben și roșu 
după moda timpului, și se înălţau spre cer ca niște crini. 

Interiorul casei avea un aspect misterios și apăsător, și a 
durat o vreme până ce Editha, care primise o cameră joasă sub 
acoperiș, cu ferestre rotunde zăbrelite, a reușit să se orienteze. 
Repartizate pe patru caturi și accesibile pe o scară în faţă și alta 
în spate, aici erau multe uși și încăperi, iar accesul era permis - 
așa cum subliniase apăsat Ingunda Doerbeck - doar în cele ale 
căror uși aveau clanţe. 

Editha a aflat, la câteva zile după sosire, că în spatele ușilor 
interzise se desfășura o viaţă secretă. A observat un servitor, pe 
care nu îl mai văzuse niciodată, dispărând pe una dintre acele 
uși ale subsolului. 

Palazzo nu ducea lipsă de personal. Numai la bucătăria din 
subsol erau cinci bucătari, vreo șase femei de serviciu făceau 
curăţenie, iar armatorul și soţia lui erau fiecare înconjurați de tot 
atât de mulţi slujitori, cărora le era interzis să intre în contact 
unul cu altul ori să presteze serviciile celuilalt. Editha nu îl putea 
sluji pe armator, iar servitorilor acestuia le era interzis să se 
apropie de stăpâna casei. 

Editha nici măcar nu știa în spatele cărei uși se aflau 
încăperile armatorului. Pe de altă parte, ea era singura care 
avea acces în dormitorul Ingundei. Principala ei îndatorire era de 
a ţine în ordine hainele soţiei armatorului, a comanda lenjeria și 
a o însoţi la cumpărături, nu la piaţa de legume și la cea de 
pește, pentru care era competent altcineva, ci la negustorii din 
marea piaţă, unde erau oferite spre vânzare stofe scumpe: 
catifea de Utrecht, mătase din China ori brocartul sclipitor 
pentru care Veneţia era celebră. 


Cât despre necesităţile ei, îmbrăcămintea și tot luxul feminin, 
Ingunda Doerbeck era risipitoare, și îi permitea Edithei să ia din 
tot ce avea în surplus. Ca și stăpâna ei, Editha avea haine 
pentru care ea ar fi fost invidiată cu siguranţă de multe soţii de 
consilieri din Mainz. Așa s-a ajuns ca frumușica fată despre a 
cărei muţenie nu știa nimeni, deoarece tăcerea ei trecea drept 
reţinere nobilă, să ajungă o mândrie pentru soţia armatorului. 
Când Ingunda Doerbeck hoinărea în zilele frumoase cu subreta 
ei prin piaţa San Marco spre Palatul Dogilor, culegea priviri 
admirative din partea trecătorilor, și ai fi putut crede că fericirea 
ei era desăvârșită. 

Editha credea totuși că în palazzo ceva nu era în regulă. 
Stăpâna ei lăsa impresia că era urmărită de ghinion într-un mod 
misterios. Bogata Ingunda Doerbeck era o femeie singură, 
demnă de milă. Nu avea nicio relaţie cu soţul ei. In vreme ce 
acesta își petrecea timpul în afara casei, Ingunda trăia izolată ca 
un eremit. Nu avea prietene; obligaţiile în societate erau 
rezolvate doar de soţ; se părea că fata cea mută era unicul ei 
partener de discuţii. 

Totuși, când își făcea apariţie în afara casei împreună cu 
Editha, Ingunda Doerbeck se străduia să pară o soţie mulțumită, 
fericită. Editha înţelesese că ea, în muţenia ei, era mai potrivită 
decât oricare alta să apere secretul Ingundei, dar Edithei i-ar fi 
plăcut să ştie ce tragedie se ascundea în spatele 
comportamentului ciudat al stăpânei ei. 

Veneţia era un oraș zgomotos, ceea ce, pe de o parte, se 
datora plăcerii de a trăi a venețienilor, care ridicau vocea la 
orice ocazie ivită. Pe de altă parte, Veneţia era un oraș activ, în 
care arta, meșteșugurile și comerțul se împleteau, și chiar dacă 
nu existau atelaje trase de cai, care în alte locuri reprezentau 
baza vânzolelii, și chiar dacă vasele făceau mai puţin zgomot 
decât căruțele, barcagiii constituiau profesia cea mai gălăgioasă 
din lume, iar înjurăturile lor, ca și cântecele lor, răsunau chiar și 
noaptea pe canale. 

Intr-una dintre aceste nopţi fierbinți de vară, atât de 
zgomotoasă, încât la somn nici nu te puteai gândi, Editha ieși 
din camera ei pentru a lua un urcior cu apă din bucătărie. In 
timp ce cobora scara din spate, auzi larmă. Crezu la început că 
aceia care tulburau noaptea erau gondolierii beţi, dar apoi își 
dădu seama că larma provenea de la parter, dintr-una din 


camerele la care nu avea acces. Zgomotele erau înfiorătoare, și 
păreau a fi produse de animale chinuite. 

Editha se opri îngrozită și vru să se întoarcă în cameră, când 
din dormitor ieși Ingunda având în mână un opaiţ, și se strecură 
de-a lungul coridorului ce ducea dinspre partea de la stradă a 
casei către scara din spate. Editha se afla în umbră și rămase 
neobservată. Urmări curioasă drumul stăpânei ei până la parter, 
unde aceasta dispăru în spatele uneia dintre ușile interzise. Fata 
se luă după ea și trase cu urechea, atentă să nu fie descoperită 
de cineva. 

Din interior se auzeau sunete ciudate, inumane. Din când în 
când se auzea și vocea autoritară a Ingundei. La început 
poruncitoare, vocea ei devenea mai apoi liniștitoare, de parcă s- 
ar fi adresat unei haite de animale dresate. Ce se petrecea după 
ușa aceea? Editha nu își putea explica. 

Acea întâmplare nocturnă nu îi ieșea din minte fetei mute. A 
doua zi ea i se adresă lui Giuseppe, pe care de fapt îl chema 
Josephus și era originar din Augsburg, cel mai în vârstă slujitor 
din casă, care era la curent cu tot ce se petrecea în Palazzo 
Agnese. Giuseppe făcea parte dintre oamenii care, în spatele 
unei aparenţe morocănoase, ascundeau o fire blândă. Editha 
ajunsese să aibă încredere în el după numai câteva zile, și 
Giuseppe, care era mereu îmbrăcat în negru, era singurul care îi 
putea satisface curiozitatea. 

Abia reuși fata să se explice prin mișcări agitate și arătări cu 
degetul către ușa în cauză, că bătrânului slujitor i se lăsară în jos 
colţurile gurii. Inchise ochii, de parcă ar fi vrut să spună că ar fi 
preferat să nu fi înţeles întrebarea. 

Giuseppe se gândi mult dacă putea să i se confeseze subretei 
și cum să facă lucrul acesta, cu privire la ce se petrecea în 
spatele ușii interzise. In cele din urmă îi zise Edithei că trebuia 
să fie în faţa ușii lui când răsuna a unsprezecea bătaie a 
clopotului de la San Cassiano. De obicei, la acea oră stăpâna 
dormea. 

Între timp, Editha s-a tot întrebat de ce bătrânul slujitor nu îi 
spusese pur și simplu ce se petrecea. 

Așa cum conveniseră, Editha a apărut în faţa camerei lui 
Giuseppe la cea de-a unsprezecea bătaie a clopotului. Era foarte 
agitată, iar neliniștea ei crescu când Giuseppe o trase în cameră 
și începu să îi vorbească. 


Există lucruri, spunea Giuseppe, pe care cuvintele refuză să le 
descrie. Era o mare nefericire pentru Doerbeck, și mai ales 
pentru soţia lui, dar fusese voia lui Dumnezeu. lar el, Giuseppe, 
nu credea că cei doi își vor găsi liniștea vreodată. 

Coborâră cu atenţie scara la lumina unui felinar, apoi 
Giuseppe scoase din buzunar o cheie cu patru muchii și descuie 
ușa. Intrară într-o încăpere aproape goală, în care erau doar o 
masă și două scaune solide. Abia acum observă Editha grilajele 
din bare masive din fier aflate în dreapta și în stânga camerei. 
Giuseppe se întoarse spre dreapta și lumină gratiile. 

Editha se sperie de moarte. Pe un pat din lemn stătea în 
picioare un adolescent, un monstru hidrocefal, cu ochii ieșiți din 
orbite. Avea buzele răsfrânte spre exterior, iar din gură i se 
scurgeau bale. Acesta râdea chinuit și scotea sunete horcăite. 

Editha se întoarse. Când Giuseppe tăcu același lucru, lumina 
felinarului căzu pe celelalte gratii, de care se ţinea cu putere o 
fată. Avea ochii înguști ca ai chinezilor și părul roșu ca focul îi 
atârna în șuviţe. 

— Stăpâna i-a adus pe lume, spuse Giuseppe privind-o pe 
Editha în ochi, la interval de doi ani. Frate și soră, idioţi 
amândoi, după cum vezi. 

Fata cea mută își duse mâna la gură și îi dădu de înţeles 
servitorului că vrea să părăsească cât mai repede acest loc. 

— De atunci, spuse bătrânul Giuseppe, stăpânul și soţia lui își 
fac reciproc reproșuri. Fiecare pune nenorocirea în seama 
celuilalt. El spune că ea s-ar fi culcat cu diavolul, iar ea susţine 
că sămânţa lui ar fi fost blestemată de către o călugăriță 
posedată. 

Editha se simţea groaznic, de parcă o mătură din nuiele i-ar fi 
râcâit viscerele. Se năpusti la ușă și dispăru pe scara 
întunecoasă, plângând cu suspine. 


În timp ce se petreceau toate acestea, Cesare da Mosto, noul 
legat și nepot al papei, sosea la Constantinopol. Împăratul 
ceruse ca la primirea lui să bată toate clopotele din oraș. Însă 
italianului nu îi pica bine, și trimise un sol din alaiul lui la loan 
Palaiologos, cu mesajul că Cesare da Mosto nu va pune piciorul 
pe uscat până când și cel din urmă clopot nu va înceta să bată. 
El solicita discreţie, deoarece nu voia să aibă aceeași soartă ca 
predecesorul său. Totodată sugera că ar prefera să fie lansat 


zvonul conform căruia corabia cu misiunea papală se 
scufundase. 

Până când dorinţa legatului se răspândi în tot orașul, se 
înseră, așa că Cesare da Mosto mai petrecu o noapte pe vas. 
Când știrea despre sfârșitul corabiei papale ajunse la toate 
turnurile de pază, începură din nou să bată clopotele. 

Alexios, intendentul împăratului, și suita lui se aleseră astfel 
cu o zi, o noapte și o dimineaţă petrecute în port, așteptând 
îngrijoraţi clipa în care trimisul papei va pune piciorul, în sfârșit, 
pe pământ bizantin. 

Din dorinţa de a câștiga bunăvoința papei, de la care loan 
Palaiologos spera sprijin împotriva turcilor, împăratul îi ordonase 
intendentului său să îi citească din priviri legatului papal orice 
dorinţă. De aceea îi pregătise acestuia o echipă compusă din 
două băieșițe grecoaice, trei cunoscuţi jucători de cărţi și un 
duhovnic blând, care să îi stea legatului la dispoziţie zi și 
noapte. 

După ce se stinseră clopotele vestitoare ale decesului, Cesare 
da Mosto cobori de la bord. In loc de un echipaj împărătesc, 
Alexios folosi o trăsură obișnuită, care trebuia să ducă legatul 
papei la Villa Cipriana, casa de oaspeţi a împăratului. Casa 
odinioară luxos dotată se afla în spatele palatului imperial, și 
cunoscuse și timpuri mai bune. Dar asta nu l-a deranjat pe 
Cesare da Mosto, pentru că nepotul papei, în lipsa unui refugiu 
propriu, își petrecuse jumătate din viaţă în hanuri prăpădite și 
cabane îndoielnice, și obișnuia să spună: „Un joc de cărţi bun, o 
femeiușcă docilă și un acoperiș deasupra capului, pentru a te 
feri de frig - un bărbat nu are nevoie de mai mult în viaţă”. 

Dar s-a întâmplat ca administratorul de la Villa Cipriana - fie 
că îl ura pe antipaticul intendent, fie că dăduse crezare zvonului 
- să nu îi permită să intre italianului mic de statură și să susțină 
că Domnia Sa Cesare da Mosto, legat al Sfinţiei Sale papa Eugen 
al IV-lea, decedase odată cu scufundarea vasului său, iar 
intendentul Alexios căzuse victimă unuia dintre acei escroci 
decăzuţi care populau cu miile ulițele din Cornul de Aur. Dacă 
acest gnom abominabil ar fi legatul papei, atunci el, 
administratorul, arii sultanul Suleiman cel Groaznic. 

Și, până una-alta, neîncrezătorul administrator chemă gărzile. 
Oricât ar fi protestat Alexios, legatul papal, Cesare da Mosto, 
ajunse la beci. Totul se petrecu atât de rapid, încât intendentul 


s-a văzut în imposibilitatea de a interveni. 

Alexios dădu fuga frângându-și mâinile la împărat, îi raportă 
nefericitul incident, și se rugă ca lui să îi fie cruțată viaţa, pentru 
că nu avea nicio vină. 

Mai întâi, Trismegistos ascultă nemișcat, ceea ce nu 
prevestea nimic bun pentru Alexios. După care împăratul izbucni 
într-un râs zgomotos, un zgomot atât de neobișnuit în aceste 
săli sfinte, încât curtenii se îngrămădiră unii în alţii, iar băieţii de 
la picioarele lui o zbughiră din sală strigând: 

— Domnul fie cu noi, împăratul s-a smintit! 

Când, în cele din urmă, Alexios înţelese situaţia și, timid, se 
alătură râsului, împăratul se apropie de el și îi lipi intendentului 
o palmă zgomotoasă. Apoi chemă gărzile și le porunci să îl 
scoată din beci pe legatul papal. 

Cesare da Mosto văzuse din interior în viaţa lui multe 
închisori, și scurta întemniţare bizantină îl sperie mai puţin 
decât se așteptaseră împăratul și mai ales intendentul. Repus în 
libertate, el nu se grăbi să îi facă lui loan Palaiologos vizita 
protocolară de curtoazie. In loc de asta, legatul îl căută pe 
făuritorul de oglinzi în atelier, pentru a vedea cât se progresase 
cu indulgenţele. 

Da Mosto veni cu doi însoțitori, care la un semn se opriră și se 
postară în faţa ușii vechii biserici. 

— Desigur că aţi aflat ce s-a întâmplat, începu Melzer, după 
ce se prezentă. Meșterul Lien Tao este acuzat că l-ar fi asasinat 
pe onorabilul dumneavoastră predecesor Albertus di Cremona. A 
fost arestat. Il ameninţă execuţia. Dar eu nu cred în vinovăția 
lui. 

— Unde s-a întâmplat? întrebă legatul aparent neimpresionat. 

Melzer arătă către o pată întunecată de pe podeaua din 
piatră. Şi mai adăugă, indicând galeria cu degetul arătător: 

— Cuţitul a plecat de acolo, de sus, exact ca un proiectil. 

Cesare da Mosto clătină din cap. Apoi privi în jur. Păru 
surprins de cuptoare, de morile de hârtie și de uneltele pentru 
topitorie. 

— De când lipsește Lien Tao, nu se mai lucrează, explică 
Melzer. Acesta este și motivul pentru care comanda 
dumneavoastră este realizată abia pe jumătate. Urmaţi-mă! 

Trecând pe lângă mesele și rafturile din lemn neprelucrat, pe 
lângă butoaie cu lut și barele din cositor și plumb, intrară în 


următoarea navă a clădirii, unde erau depozitate teancuri de 
hârtie, înalte de un metru. Melzer luă o coală și i-o întinse 
legatului. Acesta o examină pe ambele fețe, scuipă pe ea și 
încercă să șteargă textul. _ 

— Tot respectul! zise da Mosto. Intr-adevăr, tot respectul! 
Câte indulgente sunt aici? 

— Eu apreciez că sunt jumătate din câte ați dorit, deci de 
cinci ori câte zece mii. 

Cesare da Mosto șopti ceva de genul: „Monstru lacom de 
bani”, dar Melzer gândi că nu îl înţelesese el bine pe legat. 
Acesta își mai trecu o dată mâna peste Foaie; în final, dădu din 
cap și întrebă: 

— Şi toate acestea le-aţi făcut prin scriere artificială? 

— Desigur. 

— Mie puteţi să îmi spuneţi liniștit dacă lucraţi cu diavolul, 
meștere Melzer! Pe mine nu m-ar deranja. 

Râse, iar râsul lui sonor se auzi cu ecou între pereţii bisericii. 

— Ştiu, reîncepu Melzer, dumneavoastră aţi venit pentru a 
duce indulgenţele la Roma. Dar ce pot eu să lac? Stăpânul 
afacerii este Lien Tao. El plătește muncitorii. Fără el, nimic nu 
mișcă aici. 

Legatul papal își chemă unul dintre însoțitori, care, de parcă 
tocmai asta ar fi așteptat, aduse o casetă din lemn, pe care o 
lăsă jos în faţa lui Cesare da Mosto, apoi se îndepărtă. Nepotul 
papei se așeză pe una dintre lăzi și îi spuse lui Melzer să ia loc 
lângă el. După care deschise caseta. 

Aur! Caseta era plină cu monede din aur. Melzer nu mai 
văzuse niciodată atât de multe la un loc. 

— De ce nu preluaţi dumneavoastră afacerea? întrebă da 
Mosto și îl privi pe meșter din cap până în picioare. Luaţi aurul! 
Este suma convenită de Albertus di Cremona cu meșterul Lien 
Tao. De fapt, cu indulgenţele nu este nicio grabă. 

— V-am înţeles eu bine? 

Cesare da Mosto confirmă și întrebă, aparent fără nicio 
legătură: 

— Vă pricepeţi la jocul de cărţi? 

— Joc de cărți? Dumnezeule! La Mainz se spune că jocul de 
cărţi este cartea de rugăciuni a diavolului! 

— Tocmai, tocmai, râse da Mosto. Tocmai asta îl face să fie 
atât de plin de farmec, dacă pricepeţi ce vreau să spun. 


— Nu, răspunse sec Melzer. 

— Bine, bine, spuse legatul papal, căzut pe gânduri. lar cu 
indulgenţele nu este nicio grabă, nu cu aceste scrisori! Trebuie 
să știți că papa, unchiul meu, se află într-o stare... vreau să 
spun că unchiul Eugen nu mai are mult timp de trăit. l-a sunat 
ceasul. 

Și arătând către rândul în care apărea scris „Eugenius 
Quartus, Pontifex Maximus” adăugă: 

— Numele trebuie să dispară. Restul textului poate să 
rămână. 

Melzer se uită mai întâi la indulgență, apoi la legatul papal; în 
final, spuse cu o nesfârșită nedumerire în glas: 

— Excelenţă, aceasta este o comandă a papei, iar unchiul 
dumneavoastră a plătit mulţi bani pentru a ajunge în scurt timp 
în posesia a de zece ori câte zece mii de indulgenţe. In orice 
caz, așa suna comanda lui Albertus di Cremona. 

Da Mosto sări în picioare, chipul lui căpătă o nuanţă de roșu 
aprins, venele gâtului i se umflară gata să plesnească, și făcu 
spume la gură. 

— Albertus este mort, mort, mort, iar bătrânul Eugen nu mai 
are nici el mult de trăit! Dar Cesare da Mosto trăiește, și el va fi 
un papă mai bun! El va purta numele de Julius Secundus. 

„Asta s-a smintit”, îi trecu prin cap lui Melzer. Altfel nu își 
putea explica vorbele lui. 

Totuși, italianul îl măsura cu o privire care pretindea un 
răspuns. Deoarece meșterul tăcea pentru că nu știa cum să 
evalueze situaţia, legatul strânse din ochi, iar pe chip îi apăru un 
rânjet. 

— Ştiu ce gândiţi acum. Gândliţi că acest da Mosto și-a pierdut 
minţile. Nu, tot ce spun este rezultatul unei planificări pe termen 
lung. Unchiul meu Eugen mai are doar puţin de trăit. După 
moartea lui, cardinalii bisericii romane se vor întruni într-un 
conclav și mă vor alege papă pe mine, Cesare da Mosto. De 
unde știu asta? De la cardinali, care caută un molâu pe care să îl 
poată alege papă, un papă de care ei să nu se teamă, unul care 
să nu le diminueze propria putere. Printre cardinali suspiciunea 
este mare; fiecare crede că, dacă celălalt este ales papă, îi va 
face rău. De aceea ei sunt uniţi - singurul ţel în care sunt uniţi - 
pentru ca din propriile rânduri să nu fie ales niciun succesor la 
tronul lui Petru. 


— Dar dumneavoastră nu sunteţi cardinal, nu sunteţi nici 
măcar episcop, messer da Mosto! 

Da Mosto râse. 

— Nici măcar diacon! Dumneavoastră trebuie să știți că 
oricine este botezat poate deveni papă. El trebuie doar să 
câștige de partea lui majoritatea cardinalilor. 

— Și de ce tocmai dumneavoastră aţi obţinut simpatia 
cardinalilor? Părerea mea este că... 

— „„„sunteţi doar un afurisit de jucător de cărţi și, din păcate, 
permanent lipsit de bani. Spuneţi-o liniștit. Este adevărul curat. 

— Oh, nu, Excelenţă! Nu am gândit așa ceva! 

— Nu trebuie să aveţi reţineri, meștere Melzer. Tocmai acesta 
este motivul pentru care cardinalii m-au ales pentru lucrativa 
funcţie. Eu am nevoie de bani, mulţi bani! Buzunarele unui 
jucător sunt totdeauna goale, iar buzunarele goale sunt o 
investiţie bună pentru funcţia papală. Inţelegeţi? 

Meșterul îl privi mirat pe bărbatul cel scund. 

— Dacă îmi permiteţi remarca, gândirea dumneavoastră nu 
cuprinde și evlavia? 

— Condiţii ideale pentru a deveni papă! Evlavia este doar o 
chestiune de concepţie. Poporul cu cea mai mare frică de zei, 
cel egiptean, este considerat păgân de către Biserica romană, 
doar pentru că zeii lor arată altfel decât Dumnezeu Tatăl, Fiul 
sau Sfântul Duh ai noștri care plutesc pe undeva. Dacă papa 
Grigore al XII-lea al dumneavoastră ar fi fost întrebat ce crede 
despre papa Benedict al XIII-lea, el ar fi răspuns că în acela se 
ascunde diavolul. Şi invers, de la Benedict aţi fi primit același 
răspuns în privinţa lui Grigore. Insă fiecare din cei doi a crezut 
că el era legitimul papă, unul la Roma, celălalt la Avignon. Și 
fiecare a susţinut că ar fi nespus de evlavios. 

Melzer ridică ambele mâini. 

Eu nu pricep nimic din teologie; preocupările mele se 
limitează la cositor și la plumb. 

— Ceea ce este bine, căci cu ajutorul științei dumneavoastră 
voi reuși să mă lepăd de cardinali, ca de niște scaieţi 
stânjenitori. 

Michel Melzer protestă energic: 

— Excelenţă, eu sunt un simplu făuritor de oglinzi din Mainz. 
Departe de mine gândul de a mă amesteca în treburile Bisericii 
romane. 


Da Mosto clătină din cap, băgă mâna dreaptă în casetă și lăsă 
să i se scurgă printre degete monedele din aur. 

— Nimeni nu se interesează de unde vine aurul, spuse în timp 
ce ochii lui mici și întunecaţi scânteiau. Dar fiţi sigur că nu este 
vorba de aur nelegiuit, nu este furat, nu este obţinut prin șantaj, 
ci provine de la oameni interesaţi ca eu să îl moștenesc pe 
unchiul meu, papa Eugen. 

— Şi ce rol aș avea eu, messer da Mosto? Eu cred că 
supraevaluaţi capacităţile mele. 

— În niciun caz, în niciun caz! Eu doresc doar să scrieţi pentru 
mine același număr de indulgenţe ca acela pe care l-a comandat 
papa Eugen pentru sine. Cu viitorul meu nume de papă. 

Suspiciunea care îl încercase la început pe meșter se 
transformă treptat în curiozitate. Ceea ce se întâmpla de la 
mutarea papilor romani la Vatican era de natură să îl facă să 
roșească pe un creștin pios. Ceea ce Cesare da Mosto - sau, mai 
bine zis, partida care îl sprijinea - înscena acum părea ceva 
aproape omenesc în comparaţie cu multe alte fapte săvârșite în 
numele Atotputernicului. 

Cesare da Mosto interpretă ezitarea lui Melzer ca pe o 
cumpănire. 

— Veţi da curs dorinței mele? 

Şi pentru că Melzer tot nu răspundea, adăugă: 

— Nu va fi în dauna dumneavoastră. 

— Şi dacă refuz? 

Legatul se apropie de el, îl privi de jos în sus, și spuse cu voce 
înăbușită: 

— Nu v-aș sfătui, meștere Melzer. Eu am în spate oameni 
puternici. Ei vor ca în cele din urmă să își recupereze 
cheltuielile. Ori vreţi să sfârșiți ca nefericitul Albertus? rosti 
arătând spre pata întunecată de pe podea. 

În vechea biserică aerul era stătut și fierbinte, dar la auzul 
acestor cuvinte, pe meșter îl trecură fiori reci. Tăcu. 

— Nicio vorbă nimănui! șopti Cesare da Mosto. Şi adăugă 
arătând cu degetul către bani: Păstraţi-i, vă aparțin! 

Şi, la fel de brusc precum apăruse, legatul papal dispăru pe 
mica ușă secundară. 


Capitolul VI 


Soarta în glob 


Din acea zi, pe meșter nu îl mai părăsi gândul că susținătorii 
lui Cesare da Mosto ar fi putut comanda atentatul asupra 
fostului legat papal. Dar pentru că nici nepotul papei și nici 
vreun însoțitor de-al acestuia nu se aflase la locul faptei când se 
petrecuse crima, trebuia ca oamenii din spatele lui da Mosto să 
dispună de acoliţi în oraș. De aici rezulta că trebuia să fie atent 
cu oricine și cu orice. 

Melzer ascunsese aurul care îl transformase deodată într-un 
om bogat sub vatra din casa lui. Cât despre îndatorirea lui, 
începu să producă indulgenţele cu noul nume, Julius Secundus. 

Melzer tăinuia faţă de Simonetta întâlnirea cu nepotul papei. 
Groaznica moarte a fratelui ei îi provocase tinerei venețiene o 
profundă melancolie. Deseori plângea liniștit, și nici măcar o 
amuletă pe care o primise cadou de la el nu reușea să îi smulgă 
un zâmbet. 

Cei doi trăiau ca soț și soţie, ceea ce în alt loc ar fi fost 
considerat rușinos; în Constantinopol, în acest uriaș oraș situat 
între Occident și Orient, nu se formaliza nimeni. Melzer o iubea 
pe cântăreaţă și nu avea nicio îndoială că și Simonetta 
răspundea dragostei lui. 

Referitor la moartea fratelui ei, Jacopo, Melzer nu credea într- 
un accident. El se vedea mai mult pe sine însuși ca ţintă a 
sângeroasei vânători cu șoimi. Incidentul era considerat de 
gură-cască din parcul împăratului mai curând ca un amuzament 
decât ca o mare nenorocire. Dresorii de șoimi părăsiseră 
nestânjeniţi în ziua următoare Constantinopolul, plecând în 
Orient. 

Singurul care ar fi putut face ceva lumină în întunericul care 
învăluia misterioasa moarte a lui Jacopo era bărbatul care 
prevestise oarecum nenorocirea: astrologul și clarvăzătorul 
Byzas. 

Byzas trăia într-o casă pe jumătate năruită de pe creasta dens 
populată a muntelui ce se îndrepta spre nord-est, către Cornul 
de Aur, o zonă deloc elegantă. Cu un ducat de aur în buzunar, 
suma care în mod obișnuit îl făcea pe Byzas să vorbească, 


Melzer plecă însoţit de Simonetta să îl caute pe astrolog. _ 

În casa aceea mică, bărbatul și așa înalt părea și mai mare. În 
încăperile joase, capul aproape că îi atingea tavanul, iar lumina 
îi desena umbra uriașă și fantomatică pe perete. 

Byzas îi recunoscu imediat pe vizitatori și se interesă 
morocăânos de motivul venirii lor. 

Înainte de a fi început să vorbească, Melzer scoase ducatul de 
aur și îl puse pe masa îngustă din mijlocul camerei. Apoi spuse: 

— Vă amintiţi de întâlnirea noastră de la serbarea nuferilor 
organizată de împărat? 

— Nu prea, nu prea, răspunse clarvăzătorul. 

Dar la vederea piesei din aur, mina lui întunecată se lumină 
brusc. 

— Totuși, aţi prezis sânge și moarte, insistă Melzer. Așa a 
fost? 

— Dacă așa ziceţi, spuse Byzas. Oricum, nu am reţinut. Să 
știți că am multe viziuni când întâlnesc oameni. 

— Am auzit de acest dar, însă, pe Belzebut, cine v-a spus data 
nașterii mele? 

Astrologul ridică din umeri. 

— Acesta este motivul pentru care sunteţi aici? 

— Oh, nu! spuse Melzer. Aș dori să știu de ce altul a avut 
parte de soarta prezisă mie. 

Uriașul îl măsură pe meșter cu o privire întunecată, apoi se 
întoarse către Simonetta afirmând: 

— Şi ea ce caută aici? 

— Aș fi crezut că o cunoașteţi, răspunse bătăios Melzer. 
Fratele ei a fost victima păsării-ucigaș! 

Spunând asta, lui Melzer i se păru că vede o tresărire pe faţa 
clarvăzătorului. Dar în clipa următoare Byzas își reveni și 
mormăi: 

— O muiere frumoasă, n-am ce zice. Sper că știți în ce vă 
băgați! 

— Este femeia pe care o iubesc, răspunse Melzer. Și nu 
înţeleg... 

— Ehei, zise Byzas pe un ton rece ca gheaţa, o femeie atât de 
frumoasă ca aceasta este un paradis pentru ochi și un 
purgatoriu pentru pungă; dar pentru suflet este iadul. 

Simonetta îi aruncă o privire neajutorată lui Melzer, dar 
acesta nu se lăsă speriat de vorbele astrologului și întrebă: 


— O spuneţi din propria experienţă sau aveţi o nouă viziune? 

Viguroasa ripostă a meșterului îl cam descumpăni pe Byzas. 
El nu răspunse, ci ridică doar din umeri nemulţumit. 

Enervat, Melzer zise: 

— Hei, eu v-am pus pe masă un ducat de aur pentru a afla 
cine se află în spatele atentatului săvârșit asupra cântărețului la 
lăută, și singurul lucru pe care îl aud de la dumneavoastră este 
o vorbărie prostească despre avantajele și dezavantajele unei 
femei frumoase. 

Și se pregăti să recupereze moneda. Dar, înainte de a o face, 
clarvăzătorul puse mâna pe piesa din aur și se așeză la masă. 
Scoase un pergament misterios dintr-un sipet aflat sub masă, pe 
care erau desenate cercuri și semne ciudate, și mai scoase și o 
emisferă din sticlă mare cât o rodie. Pe aceasta o puse în 
mijlocul hărţii uzate și începu să descrie cu ea mișcări circulare. 

Simonetta îi căută mâna lui Melzer. Se temea să afle adevărul 
și urmărea cu suspiciune fiecare mișcare a astrologului. 

Acesta se opri brusc, își apropie ochii mult de globul de sticlă 
și rămase câteva minute ca împietrit. Doar respiraţia îi era grea 
și accelerată, ca aceea a cuiva care doarme și visează. 

Când, în cele din urmă, își reveni din acea stare de 
imobilitate, o făcu cu atâta brutalitate, încât Simonetta tresări 
involuntar și căută protecţia lui Melzer. Clarvăzătorul își sprijini 
capul în mâini și rămase cu privirea în gol. 

— Ei? întrebă emoţionat meșterul. 

Byzas clătină din cap. 

— Nimic. Nu văd nici măcar o umbră a cântăreţului. Parcă nici 
nu ar fi existat. Când privesc globul, vă văd doar pe 
dumneavoastră înconjurat de nenumărați dușmani. Aceștia vă 
vânează și în același timp se combat unul pe altul - o imagine 
groaznică. 

— Și atentatul? Pe mine mă viza? 

— Acesta este în trecut. Globul prevede numai viitorul. 

Byzas reveni la glob. După câteva clipe de tăcere spuse 
posomorât: 

— Ar trebui să uitaţi chestiunea. Mai multe nu vă pot spune. 
Luaţi-vă banii și dispăreţi! 

Melzer se înfurie. Avea impresia că acest clarvăzător 
îndoielnic știa mai multe decât era dispus să spună. Deodată 
gândul meșterului zbură la fiica sa, Editha. Nu trebuia să lase să 


treacă nicio ocazie de a afla ceva despre soarta ei. Poate că 
globul de sticlă al magului putea să îi ofere un indiciu. 

Luă de pe masă moneda de aur și o ridică în faţa ochilor lui 
Byzas. 

— O veţi avea dacă puteţi să îmi daţi informaţii despre fiica 
mea, Editha. Este dispărută de câteva săptămâni. Am căutat-o 
pretutindeni. Nu știu nici măcar dacă mai este în viaţă. Intrebaţi 
globul! 

Bzyas ridică mâinile în semn de apărare. 

— Asta nu este o treabă pentru glob. Spuneţi-mi data nașterii 
fiicei dumneavoastră, iar eu voi citi în stele soarta ei. Dar dacă 
nu cunoașteţi data nașterii, totul este zadarnic! 

ÎI privi pe Melzer, așteptând un răspuns. 

În acele vremuri nu se obișnuia ca părinţii să memoreze ziua 
de naștere a copiilor lor. Dar Editha era totuși unicul copil al lui 
Melzer, iar el o iubea mai mult decât orice. Și firește că știa data 
nașterii ei. 

— A venit pe lume de ziua Sfintei Editha, în anul Domnului 
1431. 

Dintr-o cutie de lângă ușă, astrologul scoase un pergament pe 
care era desenat mersul stelelor și un compas din lemn, lung de 
treizeci de centimetri, având o cretă la unul din capete. 
Desfășură papirusul pe masă și începu să descrie cu compasul 
mișcări magice, desenând cercuri. Totodată, șoptea cuvinte de 
neînțeles. În final, se opri și zise: 

— Fiica dumneavoastră trăiește, de acest lucru puteţi fi sigur. 

Trăiește? strigă Melzer. 

Vestea cea bună era de natură să îi înlăture neîncrederea pe 
tocmai i-o trezise astrologul, și întrebă fericit: 

— Este scris în stele și unde se află? 

Byzas manevră din nou compasul, roti pergamentul, îl 
examină din toate direcţiile, și răspunse fără i-și ridica privirea 
de pe el: 

— Fiica dumneavoastră a străbătut marea. 

— Încotro? Vă rog, spuneţi-mi încotro! 

— Într-un oraș mare, bogat, cu creneluri și turnuri. 

— Numele orașului! Spune-mi numele! 

Byzas ridică din umeri. 

— Nu știu. Vă pot spune doar că fiica dumneavoastră trăiește. 

— O voi revedea? 


Byzas ezită. Aplecat peste pergament, îl privi pe Melzer și 
răspunse: 

— Da, o veţi revedea. Dar revederea nu vă va aduce bucurie. 
Vreţi, meștere, să îmi ascultați sfatul? 

— Vorbiţi! 

— Nu o căutaţi. Lăsaţi-o să își trăiască propria viaţă, iar 
dumneavoastră trăiţi-o pe a dumneavoastră. 

Pe Melzer îl cuprinse furia. 

— Vă daţi seama ce îmi spuneţi, Byzas? Unica mea fiică a 
dispărut, iar dumneavoastră mă sfătuiţi să nu o caut? 

— Este un sfat bine intenţionat, dat de stele. 

Melzer râse amar. 

— Atunci am să renunţ la sfatul stelelor. Și, întorcându-se 
către Simonetta, spuse: Hai să mergem! 

Simonetta nu scoase un cuvânt toată ziua și toată seara. 
Melzer știa că tăcerea ei nu i se datora lui, ci speranţei distruse 
de a afla ceva despre moartea fratelui ei, care astfel parcă 
murea a doua oară pentru ea. Așa că o lăsă în voia ei și nu 
încercă să o mai indispună cu alte vorbe. 

În ziua următoare însă, Simonetta începu să vorbească. Și 
izbucni. Era furioasă, iar furia ei era îndreptată împotriva 
astrologului care, cum spunea ea, turna minciuni gogonate, era 
un șarlatan și un om rău. 

— l-ai văzut ochii? 

— Nu, ce este cu ochii lui? 

— Sunt răi. Ei știu mai multe decât spune Byzas. Nu pot scăpa 
de sentimentul că astrologul cunoaște foarte bine dedesubturile 
atentatului criminal și că are un motiv să tacă. Poate chiar 
colaborează cu asasinii. 

— Și mie mi-a trecut asta prin cap, răspunse Melzer și o 
strânse pe Simonetta în braţe. Nici eu nu pot găsi alt motiv 
tăcerii lui. Byzas știe exact că atentatul era îndreptat împotriva 
mea. A fost o greșeală că l-am căutat. Eu nu mă încred nici în 
clarviziunea lui privitoare la Editha. 

— Dar care să fi fost scopul lui? 

— Poate o nouă capcană! Cine știe, poate că este vorba de 
aceiași oameni care au pus să fie asasinat și Albertus di 
Cremona. 

Deși Melzer nu îi povestise Simonettei despre solicitarea lui 
Cesare da Mosto, aceasta trase concluzia corectă: 


— Crezi că totul are legătură cu secretul chinezilor? 

Melzer îmbrăţișă umerii Simonettei. 

— Cu ce altceva? Ce eram eu înainte de a veni aici? Un simplu 
făurar de oglinzi de care nu se interesa nimeni. Dar de când mă 
ocup cu scrierea artificială, sunt vânat ca un iepure și trebuie să 
mă tem pentru viaţa mea. 

Simonetta își lipi fruntea de pieptul lui Melzer. 

— Hai să fugim, spuse ea încet, să fugim departe de aici. În 
patria mea, Veneţia, suntem apăraţi împotriva tuturor 
dușmanilor. 

— Nu înainte de a o fi găsit pe Editha! 

Meșterul îi luă între mâini capul Simonettei. 

— Trebuie să înţelegi asta. Dacă plec de aici, o voi pierde 
pentru totdeauna pe fiica mea. Nu cred în horoscopul făcut de 
astrolog. Dacă ar fi știut unde se află, nu ar mai fi vorbit în 
șarade. Un oraș mare, bogat, cu creneluri și turnuri! Orice oraș 
mare și bogat are creneluri și turnuri. Lucrul acesta este valabil 
și pentru Constantinopol. 

— Sau pentru Veneţia. 

— Posibil. Nici orașul meu natal Mainz nu duce lipsă de 
creneluri și turnuri. Nu, eu sper, eu cred că Editha se află încă la 
Constantinopol. 

Cântăreaţa înţelese că nu avea rost să încerce să îi schimbe 
meșterului intenţia. 


La începutul lunii octombrie, o instanţă penală din 
Constantinopol l-a condamnat pe trimisul chinez Lien Tao la 
moarte prin tăierea capului. Motivarea sentinţei era șubredă. 
Lien Tao nu recunoscuse fapta și susținea cu tărie că nu avea 
niciun motiv pentru a comite o crimă. Albertus di Cremona, 
victima, îi oferise bani mulţi pentru o comandă despre care nu 
putea să vorbească. Această afirmaţie li se păru judecătorilor în 
talare negre de-a dreptul suspectă. La o percheziţie efectuată la 
misiunea chineză fusese descoperit un cuțit semănând ca două 
picături de apă cu cel care îl omorâse pe legatul papei. Tse-hi, 
servitoarea lui Lien Tao, jurase însă în faţa judecătorilor că nu 
văzuse în viaţa ei acest cuţit; și își exprimase și bănuiala că 
aprozii l-au introdus pe ascuns în casă, pentru a-l implica pe 
stăpânul ei. 

De asemenea, o nouă încercare a lui Melzer de a protesta pe 


lângă împărat împotriva sentinţei rămase fără efect. loan 
Palaiologos nu se lăsă convins să revoce condamnarea la 
moarte nici măcar la ameninţarea meșterului că va părăsi 
pentru totdeauna Constantinopolul. În vremurile în care turcii se 
aflau la porţile orașului, afirmase împăratul, trebuia făcută 
dreptate. Asasinarea legatului papal avusese oricum loc în cel 
mai nepotrivit moment. Singurul lucru pe care el îl putea face 
pentru păgânul chinez era să se roage, iar când Melzer socoti 
acest lucru ca fiind lipsit de sens, reuși să îi smulgă suveranului 
permisiunea de a-l vizita pe Lien Tao în celula acestuia, înainte 
de execuţie. 

Închisoarea, aflată în Piaţa Sfânta Treime, nu departe de 
palatul imperial, pe o mică înălţime, părea o fortăreață de 
necucerit, iar Melzer, dotat cu o scrisoare de la împărat, trebui 
să treacă de patru porţi grele din (ier înainte de a ajunge la 
aripa celulelor, care încadra o curte interioară pătrată. Aici, 
celulele se ridicau pe trei niveluri, fiecare celulă având în locul 
ferestrei doar o gaură pentru aerisire, nu mai mare decât cea 
dintr-un porumbar, prin care niciodată nu pătrundea în interior 
vreo rază de soare. 

Melzer se sperie când supraveghetorul deschise ușa celulei lui 
Lien Tao: chinezul stătea în picioare, cu faţa la perete, și nu se 
mișca. De abia când meșterul îl salută, Lien Tao se întoarse și 
dădu din cap. Chipul îi era plin de sânge. Rămase mut. Chiar și 
când Melzer îi transmise salutările de la Tse-hi și îi spuse că 
aceasta îl va cinsti și după moarte, chinezul se limită doar la a 
înclina capul. Apoi se întoarse din nou către perete. 

— Meștere Lien Tao, încercă Melzer să închege o discuţie, 
spuneţi-mi, vă pot îndeplini o ultimă dorință? Ceva care să stea 
în puterea mea. 

Chinezul nu răspunse. Rămaseră o vreme muţi amândoi, până 
când, în cele din urmă, fără a ridica privirea, Lien Tao spuse: 

— Este vorba despre Panaiotis. 

— Panaiotis? Cine este? 

— Asasinul legatului papei, răspunse Lien Tao. 

— Dumneavoastră îl cunoașteţi pe acest Panaiotis? 

— Da, oarecum. 

— Dar, meștere, de ce îi pomeniţi acum numele? 

Lien Tao se întoarse, iar Melzer crezu că în întunericul celulei 
zărește un zâmbet pe chipul acestuia. 


— M-am tot gândit, răspunse chinezul, mi-am tot frământat 
mintea încercând să-mi amintesc numele bărbatului care într-o 
zi a apărut în vechea biserică și mi-a făcut oferta unei afaceri 
stranii. Auzise de invenţia noastră și îmi cerea zece mii de 
fluturași cu scrierea artificială. Pentru asta oferea o sumă 
respectabilă. 

— Exact ca legatul papal Albertus di Cremona, Dumnezeu să-l 
ierte! Dar ce anume voia să facă Panaiotis cu aceste înscrisuri? 

— O șmecherie murdară de-a turcilor. 

— Panaiotis era turc? 

— Nu, era bizantin sau, mai bine spus, era un renegat, un 
trădător bizantin. Însă acest lucru l-am aflat abia ulterior. Pe 
înscris era un apel către toţi bizantinii de a se preda într-o 
anumită zi, în care să deschidă porţile orașului. Semnătura era a 
împăratului loan Palaiologos. 

— Doamne, ce șiretenie a câinilor de turci! Și dumneavoastră 
ce aţi făcut, meștere Lien Tao? 

— Am încercat mai întâi să îl amân pe Panaiotis pentru ziua 
următoare. Voiam să am certitudinea că lucra din însărcinarea 
împăratului. Întrebarea pusă la curte mi-a confirmat bănuiala: 
Panaiotis lucra pentru turci. 

— Şi ce s-a întâmplat a doua zi? 

— Panaiotis nu a apărut la momentul stabilit. El ori un alt 
spion turc, care mișună peste tot în Constantinopol, trebuie să fi 
remarcat cercetările făcute de mine. Nu l-am mai văzut pe 
renegat. Am uitat atât întâmplarea, cât și numele omului. Abia 
acum, tot gândindu-mă la cine l-ar fi ucis pe Albertus di 
Cremona, mi-am reamintit totul. Îmi amintesc că Panaiotis s-a 
interesat de toate amănuntele din vechea biserică. Și mai ales 
mi-a atras atenţia un cuţit pe care îl purta la cingătoare. Eu cred 
că atentatul nu îl viza pe legatul papal - eu eram cel vizat de 
ticălos. A vrut să se răzbune pe mine sau măcar să se asigure că 
am să tac pe vecie. Și-a atins țelul. 

— Meștere Lien Tao, strigă plin de emoție Melzer, trebuie să îl 
găsim pe Panaiotis! Mai avem două zile la dispoziţie. 

— Două zile? 

Chinezul zâmbi. 

— Pentru unii, două zile e o veșnicie. Pentru mine, două zile 
reprezintă o clipă, nu mai mult. 

Melzer îl privi nedumerit pe Lien Tao. Nu putea să înţeleagă 


calmul și resemnarea cu care își privea soarta. El era emoţionat, 
chiar mai emoţionat decât chinezul pe care îl aștepta călăul. 

Michel Melzer părăsi celula în mare grabă. Se duse în portul 
Eleutherios, unde în mijlocul hotilor și al tăinuitorilor îl descoperi 
pe egipteanul Ali Kamal. 

Când Ali îl recunoscu pe meșter, încercă să se facă nevăzut, 
dar Melzer fu mai rapid. Puse mâna pe băiat, îl scoase din 
mulţime lângă un zid și îl întrebă: 

— De ce fugi de mine? Eu caut un anume Panaiotis, un 
renegat bizantin, spuse în timp ce îl ţinea bine de guler pe băiat. 

Lui Ali Kamal i se făcu frică. Începu să se lamenteze: 

— Nu este vina mea că Editha a fugit, meștere Melzer. Și nici 
Panaiotis nu este vinovat. Mi-a făcut un hatâr, iar eu l-am plătit 
pentru asta! 

— Ce tot spui acolo? Ce știi tu despre Editha? Mie mi-ai spus 
că habar nu ai unde se află! 

— A fost o minciună, meștere Melzer. Eu am ajutat-o să fugă 
la Veneţia, împreună cu mama și cu surorile mele. Nu trebuie să 
fiţi îngrijorat. 

Melzer îl privea blocat pe Ali. Editha era singură la Veneţia? 

Nu mai puţin surprins părea tânărul egiptean. 

— Eu credeam că știți de fuga fiicei dumneavoastră, pentru că 
aţi pomenit numele lui Panaiotis. 

— Ce legătură are Editha cu Panaiotis? întrebă Melzer agitat. 

Ali Kamal păru încurcat, și zise: 

— Sigur că faima lui nu este dintre cele mai bune, dar nimeni 
în afară de el nu ar fi putut să o scoată pe fiica dumneavoastră 
alături de familia mea dincolo de marele zid. 

— Tu ai predat-o turcilor, câine! strigă Melzer și începu să îl 
lovească pe băiat. 

Ali evită iscusit loviturile și strigă: 

— Nu, domnule, doar nu credeţi că eu mi-aș fi predat familia 
turcilor! Panaiotis și oamenii lui i-au dus în acea noapte pe toţi 
la o corabie ancorată în afara Constantinopolului. Ei se află 
demult în siguranţă, în timp ce noi, aici, ne temem de alte 
atacuri ale turcilor. Pe Dumnezeul meu, este adevărat! 

Cuvintele băiatului îl încurcară pe meșter. Acesta deja îl mai 
minţise o dată. Dar dacă Ali spunea adevărul, dăduse de urma 
Edithei. Așa se explica și de ce nu o găsise în Constantinopol. 

O clipă, Melzer se gândi să ia urma Edithei și să urce în prima 


corabie care pleca la Veneţia. Însă își aminti de amărâtul de Lien 
Tao, pe care îl aștepta moartea, și îl întrebă pe Ali Kamal: 

— Unde mama dracului îl găsesc eu pe acest Panaiotis? 

— Pe Panaiotis? se miră Ali. Panaiotis nu stă într-un loc. El se 
află ba dincoace, ba dincolo de zid, aici și niciunde. 

Melzer se propti ameninţător în fața egipteanului. 

— Incetează să mă tot minţi! Vreau să știu unde îl găsesc pe 
Panaiotis, ori... 

— Dar să nu mă trădaţi! spuse abia șoptit Ali. Altfel, sunt ca și 
mort. 

Melzer rămase neclintit. 

— Ştiţi vechea fierărie aflată nu departe de biserica celor 
Doisprezece Apostoli. Este lipită de marele zid. Acolo îl găsiţi. 

Melzer știa că ar fi o nebunie să îl caute pe Panaiotis și să 
aștepte de la el o mărturisire. Și, pe deasupra, gândul la fuga 
Edithei aproape că îi bloca raţiunea. Ce să facă? Era sigur doar 
că orice avea să facă trebuia făcut rapid. 

Intortocheatul drum ce ducea din port până în oraș fu 
străbătut de meșter ca în vis, și tot ca într-un vis se îndreptă de 
la Piaţa înţelepciunii, pe lângă hipodrom, spre misiunea chineză. 

De la condamnarea la moarte a lui Lien Tao, Tse-hi nu mai 
părăsise clădirea enormă. Renunţase la speranța de a-și mai 
vedea stăpânul în viaţă, și nici măcar vestea primită de la 
Melzer că ar fi pe urmele adevăratului asasin nu îi mai domoli 
tristeţea. 

De aceea meșterul i se adresă lui Sin-shin, al doilea secretar 
al misiunii, cunoscut odată de el ca fiind răpitorul lui, însă cu 
care se afla acum în raporturi prietenești. Melzer îi descrise 
acestuia situaţia pe scurt. Mai spuse că pentru Lien Tao ar mai fi 
o fărâmă de speranță dacă ticălosul de Panaiotis ar fi găsit 
astăzi și silit să facă o mărturisire. 

Sin-shin, un chinez cu umeri laţi și cu o ceafa ca de taur, 
clătină din cap și spuse: 

— Și cum vreţi dumneavoastră, meștere Melzer, să Îi 
determinaţi pe Panaiotis să își recunoască crima? 

Melzer îi vârî chinezului în fața ochilor pumnul strâns. 

— Forţa, Sin-shin, este unica limbă pe care acesta o înţelege. 
Pune-mi la dispoziţie șase dintre cei mai voinici oameni ai 
dumneavoastră, spuneţi-le că este vorba despre a-l scăpa în 
ultimul moment pe meșterul Lien Tao de la decapitare, și veniţi 


cu mine! 

Chinezul își strânse buzele și, după o clipă de gândire, 
răspunse: 

— Bine, meștere Melzer, într-o oră voi fi la dispoziția 
dumneavoastră cu șase oameni înarmaţi. 

Fierăria era ascunsă în umbra bisericii celor Doisprezece 
Apostoli, și se contopea atât de bine cu marele zid, încât părea o 
parte a acestuia. O grămadă de gunoi în faţa porţii grele din 
lemn trăda că aici de multă vreme nu mai potcovise un fierar un 
cal, și nici nu mai făurise vreo osie de căruţă. Intrarea de alături 
era atât de îngustă, încât chiar și un bărbat zvelt trebuia să 
depună efort pentru a trece prin ea. Ușa era încuiată. 

Pentru a stabili împreună cum să procedeze, Melzer și chinezii 
se retraseră după un perete al bisericii. Sin-shin, familiarizat cu 
altfel de proceduri, propuse să forţeze ușa și să îl surprindă pe 
Panaiotis, sau, dacă acesta nu era acolo, să se ascundă toţi și să 
aștepte apariţia lui. Considera că ar fi mai bine să aștepte seara 
și să acţioneze protejaţi de întuneric, dar Melzer ridică problema 
timpului: pentru Lien Tao, fiecare oră era importantă. Și cum va 
fi forţată ușa de la intrare? 

La o comandă a lui Sin-shin, chinezii își lepădară pelerinele, și 
abia atunci observă Melzer că aceștia aveau asupra lor arme 
grele: cuțite, spade, ghioage, topoare, bărzi și drugi din fier. Cu 
un semn, chinezul își dirijă oamenii către poarta zăvorâtă. Fixară 
câte un drug deasupra, dedesubtul și la marginea laterală a ușii. 
Dură doar o clipă până când încuietoarea cedă. Ușa se deschise. 

Interiorul fierăriei era plin de praf și de funingine, iar aerul 
înăbușitor le tăie invadatorilor răsuflarea. Dar nici urmă de cel 
căutat. Doar o cană din cositor și resturile unei lipii pe un suport 
din piatră dădeau de bănuit că în urmă cu puţin timp un om se 
oprise aici. 

Sin-shin îl privea dezarmat pe Melzer. La fel de dezamăgit, 
acesta ridică din umeri. Ce vor face acum? Unde să îl caute pe 
Panaiotis? Poate că tânărul egiptean îl minţise și povestea cu 
Panaiotis nu avea niciun temei. Melzer șovăia, gândindu-se dacă 
nu cumva aveau să plece așa cum veniseră, dar își dădu seama 
că pentru Lien Tao exista o singură șansă - aceasta. 

Deciseră, așadar, să aștepte. Se întinseră pe podea și 
începură să moţăie. Nimeni nu scotea o vorbă. Și, pe măsură ce 
timpul trecea, Melzer era tot mai disperat. Dacă povestea cu 


Panaiotis nu se adeverea, atunci și fuga Edithei la Veneţia era 
tot o minciună. 

Seara se așternuse deja peste oraș. Cei din fierărie abia dacă 
își mai recunoșteau chipurile, când surprinseră un zgomot 
înfundat. Chinezii puseră mâna pe arme. Părea că o ființă 
invizibilă se strecura prin mijlocul camerei. Melzer privi în sus, la 
căpriorii tavanului, apoi își plecă privirea spre podeaua din 
piatră, din care brusc, ca manevrat de mâna unei fantome, se 
ridică un chepeng, pe care, fie din cauza întunericului, fie din 
cauza prafului ce acoperea totul, niciunul dintre ei nu îl văzuse. 

Din adâncuri se ivi un braţ care ridică un opaiţ cu ulei, apoi 
apăru și partea superioară a corpului unui bărbat îmbrăcat cu o 
tunică de culoare închisă. Neașteptatul musafir încă nu 
remarcase prezenţa intrușilor, care nici nu îndrăzneau să mai 
respire. 

După ce individul ieși prin gaura din podea, îngenunche și 
lumină cu opaițul coridorul pe care venise. 

— Încă zece trepte de urcat! transmise acesta cu voce joasă. 
Apoi, aţi ajuns. 

După un timp apăru o a doua siluetă. Şi în vreme ce Melzer 
încă se mai gândea cum să le vină de hac indivizilor, chinezii se 
aruncară asupra celor doi, pe care îi puseră la pământ după o 
scurtă încăierare. 

Meșterul apropie opaițul de chipul unuia dintre ei și întrebă: 

— Tu ești Panaiotis? 

— Şi dacă aș fi eu? ripostă cu obrăznicie acesta, în timp ce doi 
chinezi îi răsuceau braţele la spate. 

Când Melzer se apropie de celălalt, acesta lăsă capul în piept, 
ca să nu i se vadă faţa. 

— Şi tu? întrebă Melzer. Tu cine ești? Spune cum te cheamă! 

Necunoscutul rămase mut. Atunci meșterul îl apucă de păr și 
îi ridică capul. Se sperie. 

— Dar sunteţi... sunteţi Alexios, intendentul împăratului! 

Cel demascat încuviinţă. 

— Faceţi cauză comună cu un renegat? Să vă fie rușine! 

În timp ce chinezii le legau răufăcătorilor de braţe și de 
picioare lanţurile aflate pe pereţi, Melzer, însoţit de Sin-shin, 
cobori pe tainicele trepte pentru a afla ce se ascundea acolo. 
Dar când dădură cu ochii de coridorul lung care cobora sub 
marele zid, se întoarseră. Melzer era buimac. 


Alexios începu să se lamenteze și să îl învinovăţească pe 
Panaiotis pentru că îl determinase să trădeze și pentru că îl 
obligase să destăinuie cele mai secrete chestiuni legate de 
împărat, fără a-l plăti cu banii promiși. 

Deși trădarea intendentului imperial îl îngrozea, Melzer era 
mai îngrijorat de situaţia lui Lien Tao. Se apropie de Panaiotis și 
îi reproșă în faţă: 

— Tu ești cel care l-a omorât pe trimisul papei! în slujba cui te 
afli? 

Panaiotis rânji sarcastic. În loc să răspundă, scuipă 
disprețuitor pe podea și se întoarse într-o parte, parcă pentru a 
spune: „De la mine nu vei scoate o vorbă!” 

Mai experimentat decât Melzer în privinţa tratamentului 
aplicat prizonierilor tari de cap, Sin-shin începuse să aţâţe focul 
din forjă, în timp ce meșterul se străduia degeaba să scoată un 
răspuns de la Panaiotis. Şi pentru că nu găsi altceva la- 
ndemână, ţinea în foc spre a aduce la incandescenţă un clește 
cu braţe lungi, în cele din urmă trecu fierul înroșit prin faţa 
chipului lui Panaiotis și spuse încet, dar ameninţător: 

— Mărturisește sau acest fier incandescent îți va lua lumina 
ochilor pentru totdeauna! L-ai omorât pe legatul papei? 

Panaiotis era un tip dur, obișnuit cu tot felul de torturi. Fierul 
incandescent de sub nas părea să îl fi impresionat prea puţin. 
Întoarse capul și refuză să răspundă. Poate că nu îl credea 
capabil pe chinez de o asemenea faptă teribilă, el, care privea 
cruzimile ca pe ceva cotidian. 

Însă Sin-shin înlătură prompt orice îndoială, și repetă: 

— Tu l-ai ucis pe legatul papal? 

Și îl lovi în faţă cu cleștele înroșit în foc. 

Cel imobilizat urlă, iar strigătul lui fu repetat de ecoul bolţii; 
apoi se prăbuși la podea. Sin-shin îl lovise peste pleoapa 
dreaptă, care acum atârna ca o cârpă arsă. Sângele îi curgea 
peste ochi, croindu-și drum către colţul gurii. 

— Nu ai înţeles întrebarea mea? strigă Sin-shin, și Melzer văzu 
îngrozit cum chinezul ţinea ameninţător cleștele incandescent în 
dreptul celuilalt ochi al renegatului. 

Alexios, care trebuia să asiste la tortură din imediata 
apropiere, tremura din tot trupul. De teamă că i s-ar putea 
întâmpla și lui același lucru, îi strigă celui torturat: 

— Idiotule! Eşti un idiot, Panaiotis! Te vor omori dacă îţi ţii 


gura și mă vor omori și pe mine! 

Fără să ezite, Sin-shin lovi a doua oară. Panaiotis încercă, atât 
cât îi permiteau lanţurile, să evite cleștele, dar acesta îl lovi 
peste urechea stângă, lăsând în urma lui o arsură urât 
mirositoare. 

Panaiotis scoase un nou urlet, apoi se lamentă disperat: 

— Oprește! Mărturisesc. Eu l-am ucis pe legat! 

Melzer se simţea groaznic. În jur mirosea a carne arsă și a păr 
pârlit, iar el era pe punctul de a vărsa; dar nu trebuia să cedeze 
acum. 

— În slujba cui te afli? Cine te-a tocmit? 

Fiindcă Panaiotis nu răspunse, Sin-shin se îndreptă din nou 
către forjă și vâri cleștele în foc. Panaiotis îi urmărea cu coada 
ochiului fiecare mișcare. Când chinezul se întoarse și se apropie 
de el cu cleștele înroșit, începu să spună cu voce tremurătoare: 

— Puteţi să mă omorâţi - nu îi știu numele, într-o zi a apărut 
aici un călugăr cu talar negru. Vorbea italiana ca un florentin ori 
un venețian, și spunea că la Constantinopol se află un legat al 
papei de la Roma care trebuie înlăturat. M-a întrebat dacă sunt 
gata să preiau cazul. 

Meșterul scutură din cap. 

— Şi firește că erai gata. 

— Călugărul m-a plătit regește. Un om ca mine trăiește din 
executarea unor astfel de servicii. 

Panaiotis se șterse cu mâneca peste față. Așa cum arăta 
acum, mânjit de sânge și cu faţa schimonosită de durere, mai că 
părea demn de milă. Dar Panaiotis era un asasin, și cu siguranţă 
că aceasta nu era prima lui crimă. Pentru bani, acest om făcea 
orice. 

În timp ce Sin-shin se ocupa de intendentul împăratului, 
căruia îi vâra sub nas cleștele înroșit, Melzer îngenunche pe 
podea în faţa lui Panaiotis, și întrebă încet, pentru ca nimeni să 
nu poată auzi: 

— Tu ai condus-o pe mama egipteanului prin acest coridor pe 
teritoriul turcesc? 

Prizonierul  încuviinţă. Faţă de rănile suferite, această 
întrebare i se părea lipsită de importanţă. 

— Şi? insistă Melzer. 

— Și ce? Mi s-a oferit un ducat de aur pentru fiecare 
persoană, și am făcut ce mi s-a cerut. 


— Câte persoane ai trecut dincolo prin coridorul secret? 

Panaiotis se aplecă în faţă. Părea a fi pe punctul de a leșina. 

— Hei! strigă Melzer și îl scutură de umeri pe Panaiotis. Câţi 
erau? 

— Numai femei! mormăi acesta. Mama egipteanului și cele 
patru fiice... ba nu... Panaiotis făcu o pauză, și adăugă: în ultima 
clipă a mai venit o străină, în total, șase. 

Abia termină Panaiotis de vorbit, că alunecă într-o parte și se 
întinse nemișcat pe podea. Când văzu asta, Sin-shin deveni 
neliniștit. Luă în pumni apă din putina de lângă forjă și o aruncă 
pe faţa grecului. 

— Avem nevoie de el viu! spuse el îngrijorat. Altfel, totul a 
fost zadarnic. 

Până atunci, Alexios se jeluise numai de grija lui, dar acum 
sări ca tras în ţeapă. 

— Este mort! L-aţi omorât! 

Într-adevăr, Panaiotis, lungit pe podea, părea lipsit de viață. 

— Se preface! strigă agitat Sin-shin, și se duse să mai aducă 
apă, pe care o zvârli cu putere lui Panaiotis în faţă, care își 
reveni din leșin. 

Prinse mai întâi puteri în braţe, și încercă să se ridice, dar 
dădu greș și se prăbuși la loc, pe podea. 

Melzer, căruia scena îi devenise treptat insuportabilă, i se 
adresă chinezului: _ 

— Scoateţi-i lanţurile. Este mult prea slăbit pentru a fugi. In 
plus, avem nevoie de o căruţă pentru a-l transporta la tribunal. 
Sper doar să nu fie prea târziu! 

— Cum să facem rost de o căruţă aici, la marginea orașului, în 
această zonă săracă? întrebă Sin-shin. 

Atunci meșterul scoase din tunică o monedă din aur și i-o 
dădu unui chinez aflat chiar lângă ușă: 

— Grăbește-te! 

Omul îi aruncă o privire întrebătoare lui Sin-shin. Acesta dădu 
din cap afirmativ, și chinezul ieși din încăpere. 

După ce îl eliberară de lanţuri pe Panaiotis, Melzer și Sin-shin 
îl sprijiniră pe acesta de un perete. Renegatul făcea eforturi 
pentru a ţine deschis ochiul rămas nevătămat. 

Alexios, aflat în continuare legat pe podea, se întoarse către 
Melzer zicând: 

— Meștere, dumneavoastră sunteţi totuși un om inteligent. 


Ascultaţi-mi propunerea: ce câștigați dacă mă daţi împăratului? 
Voi fi acuzat de înaltă trădare, voi fi condamnat la moarte și mi 
se va lua averea, care este considerabilă. Lăsaţi-mă să fug, eu 
am să plec pe acest coridor, și nu veţi mai auzi de mine 
niciodată, iar cu voi face în așa fel, încât averea mea să ajungă 
la dumneavoastră. 

Melzer își încrucișă braţele pe piept și clătină din cap zicând: 

— Alexios, tu ești un trădător mizerabil și respingător. Crezi 
că, dacă tu ești de vânzare, și ceilalți oameni trebuie să fie la fel 
de coruptibili ca tine? Nu, Alexios, vei da socoteală pentru ce ai 
făcut. 


Gâdele îmbrăcat în roșu intră în celula lui Lien Tao încă înainte 
de a se lumina de ziuă. În mâna stângă ţinea un felinar bine 
lustruit, iar în dreapta un zar mare. 

Cu toate că Lien Tao nu închisese un ochi în noaptea care 
trebuia să îi fie și ultima și nu se atinsese de masa opulentă a 
condamnatului, din care nu lipsea nici măcar vinul, părea mai 
liniștit decât gâdele, care atunci când scoase de sub pelerină 
sentința scrisă pe pergament, o scăpă pe jos și făcu mai multe 
greșeli când citi verdictul judecătorului. 

Lien Tao nici nu îl ascultă, ci rămase cu privirea în pământ 
zâmbind; da, zâmbea, o atitudine care ar fi scos din sărite orice 
gâde din lume. 

Când călăul termină, îi întinse chinezului zarul mare din lemn, 
explicându-i că în această dimineaţă li se va tăia capul altor trei 
delincvenţi, printre care o pruncucigașă, iar numărul hotărât de 
Zar va indica ordinea în care se vor face execuțiile. 

De parcă gâdele tocmai i-ar fi explicat un joc oarecare, Lien 
Tao aruncă zarul în direcţia ușii celulei. Acesta se rostogoli cu 
zgomot pe podeaua din piatră, și se opri cu cifra șase în sus. 

— Ai avut noroc, zise gâdele stingherit. Înseamnă că ești 
ultimul. 

Lien Tao dădu iarăși din cap. 

— Ai o ultimă dorință? întrebă călăul și lumină chipul 
chinezului care se așezase pe priciul său, de parcă ar fi verificat 
dacă acesta încă zâmbea. 

Lien Tao își înălţă capul și răspunse cu voce tare: 

— Să se facă dreptate, altceva nimic. 

Gâdele se făcu că nu a auzit, și spuse: 


— Preotul a refuzat să îţi dea iertarea păcatelor. El a fost de 
părere că voi, chinezii, sunteţi necredincioși, pentru că 
dumnezeul la care vă rugaţi are ochii oblici și o burtă mare și, 
pe deasupra, zâmbește mereu, în timp ce adevăratul 
atotputernic este suplu ca un stâlp de biserică și serios ca un 
predicator al postului - și nici nu are ochi oblici! 

— Dreptate, nimic mai mult, repetă Lien Tao de parcă nu ar fi 
înţeles cuvintele gâdelui, apoi se întoarse cu spatele. 

Ușa cea grea fu trântită cu putere. 


Se iveau zorii când Melzer și Sin-shin ajunseră la palatul 
imperial cu trădătorii Panaiotis și Alexios înlănţuiţi. Gărzile 
palatului îl recunoscură pe intendent,. Şi se stârni mare 
neliniște. Cel mai înalt demnitar al curții în lanţuri? 

Melzer ceru să îi vorbească urgent împăratului. Era o 
chestiune de viaţă și de moarte: trimisul chinez Lien Tao, care 
putea fi executat în orice moment, era nevinovat. Adevăratul 
criminal își recunoscuse fapta. 

Mai dură un nesfârșit de lung timp până când loan Palaiologos 
își tăcu apariţia în sala de la intrare, într-un mantou lung din 
brocart albastru-auriu, însoţit de doi cameriști somnoroși. 

— Melzer! strigă el morocănos. Nimic de pe lumea aceasta nu 
este atât de important, încât să justifice tulburarea somnului 
împăratului. Ce doriţi? 

Privirea lui obosită căzu pe cele două siluete înlănţuite, care 
păreau că îl interesează mai puţin decât chinezul Sin-shin, și 
mormăi: 

— Acesta face parte și el din clica asasinilor? 

— Dumnezeule! exclamă revoltat Melzer. Oh, cel mai onorat 
împărat, noi vă aducem pe adevăratul asasin al legatului papal 
di Cremona. Meșterul Lien Tao este nevinovat! 

loan Palaiologos îl măsură indispus pe chinezul Sin-shin. 
Meșterului Melzer îi sări ţandăra și se răsti la împăratul adormit: 

— Prea puternice împărat, acesta este Sin-shin, al doilea 
secretar al misiunii chineze. Cu ajutorul lui l-am prins pe 
adevăratul asasin al legatului papal Albertus di Cremona. El a 
recunoscut fapta, și nici nu vă este un necunoscut. Este 
trădătorul Panaiotis! 

Cum auzi acest nume, chipul lui loan Palaiologos se întunecă. 
Se apropie de prizonierul care stătea în faţa lui, cu chipul 


ascuns. 

— Acesta este... 

— Alexios, intendentul curții dumneavoastră! lar celălalt este 
acel Panaiotis care le-a transmis turcilor planurile de apărare ale 
bizantinilor. Au făcut amândoi cauză comună. Dar asasinul este 
Panaiotis! 

— Şi chinezul din celulă? 

— Este nevinovat. Tribunalul a condamnat pe altul în locul 
vinovatului. Daţi un ordin suveran pentru ca Lien Tao să nu fie 
executat. 

Totuși, împăratul părea mai interesat de trădarea 
intendentului său decât de nevinovăția trimisului chinez. li ridică 
lui Alexios capul trăgându-l de păr și îi strigă în faţă: 

— Eşti ori nu ești trădător? Vreau să o aud din gura ta! 

Alexios îi aruncă o privire dispreţuitoare împăratului, parcă 
voind să spună „Te urăsc!” dar tăcu. 

— Stăpâne, interveni Melzer, meșterul Lien Tao așteaptă să 
fie executat, iar aici îl aveţi pe adevăratul asasin! Trebuie să 
acţionaţi! 

La aceste cuvinte, împăratul i se adresă lui Panaiotis: 

— Tu, broască râioasă, ţi-ai trădat patria. Pentru acest lucru 
vei muri. Recunoști că l-ai ucis pe legatul papal? 

Panaiotis ridică capul. Avea chipul năclăit de sânge. Ochiul lui 
drept abia se mai vedea, dar cel stâng fulgera ură. 

— Mărturisești? repetă loan Palaiologos. 

Panaiotis scuipă pe podea. 

— Nu, nu recunosc nimic! 

— El a recunoscut deja, strigă agitat făuritorul de oglinzi. Sin- 
shin poate depune mărturie. 

— Porcii ăștia m-au torturat! izbucni Panaiotis. Mi-au pus în 
faţă un fier încins. În aceste condiţii recunoști orice! 

— Bine, ripostă împăratul, atunci vom utiliza torturi și mai 
grele pentru a-ţi smulge o confesiune. 

Melzer ridică mâinile într-un gest de implorare. 

— Prea puternice împărat, este prea târziu pentru meșterul 
Lien Tao! 

În cele din urmă, împăratul fu obligat să facă ceva. Chemă un 
sol, căruia îi dădu sarcina să se grăbească să ajungă la locul 
execuţiei și să suspende uciderea lui Lien Tao. 

— Te voi însoţi! zise înfierbântat Melzer. Să nu mai pierdem 


timpul! 


A trebuit să ajung la bătrâneţe pentru a-mi da seama că 
soarta oricărui om este schiţată precum conturul unei ţări pe 
hartă. După cum nu poţi să sari peste propria umbră, tot așa nu 
îți poţi părăsi calea prevăzută de soartă, pentru a alege un alt 
drum. Nu, Trebuie să te supui sorții tale, trebuie să vieţuiești cu 
bucurii și tristeţi, cu fericire și cu teamă, și să nu te ridici 
împotriva loviturilor ei, nici măcar împotriva morții. 

Cam așa trebuie să fi gândit Lien Tao când mai aproape fiind 
de moarte decât de viaţă, l-a întâmpinat fără teamă pe călău. 
Odată cu anii ce au trecut de atunci, am ajuns la convingerea 
că, în acea dimineaţă de octombrie, teama mea a fost mai 
puternică decât cea a lui Lien Tao. Eu tremuram pentru viaţa lui, 
în timp ce el mi se pare că știa ce avea să i se întâmple. 

Când eu și solul împăratului am ajuns în piaţa unde avea loc 
execuţia, acolo domnea o mare harababură, și pentru moment 
nimeni nu îmi putea explica ce se petrecuse. Pe estradă se aflau 
trei capete însângerate despărțite de trupurile lor: acela al 
primului condamnat, care din lăcomie îl înjunghiase pe 
patriarhul Nikephoros Kerularios, cel al soţiei adultere care își 
otrăvise soţul și copiii, și capul călăului. Lângă tigva lui am văzut 
gluga roșie purtată de toţi călăii aflaţi în exerciţiul funcţiunii. La 
baza estradei se aflau trupurile lipsite de viaţă a doi aprozi. Nici 
urmă de Lien Tao. 

Spectatorii - să fi fost cam două mii - se împrăștiau cu 
repeziciune strigând. Unii căutau protecţie în spatele căruţelor și 
tarabelor din piaţă, alţii îngenuncheau pe caldarâm și se rugau 
cu voce tare. Un grup de tineri dansa urlând în jurul estradei. 

Niciunul dintre cei întrebaţi de mine despre cauza agitaţiei și 
despre locul în care se afla al treilea condamnat nu a fost în 
stare să îmi dea un răspuns clar, iar solul împăratului, pe care 
ceea ce se petrecea îl nedumerea nu mai puţin decât pe mine, a 
făcut cale întoarsă pe drumul pe care tocmai venisem. 

Treptat, și punând întrebări sâcâitoare, am aflat ce se 
întâmplase: securea călăului tocmai retezase al doilea cap când 
aprozii îl trăseseră pe Lien Tao către estradă. In clipa în care îi 
împingeau pe condamnat pe scara din lemn în sus, din public au 
năvălit câţiva chinezi. Doi au atacat oamenii călăului și i-au 
înjunghiat, alți doi au urcat pe estradă și l-au pus la podea pe 


gâde. Înainte să își dea seama cineva ce fac, capul acestuia se 
rostogolea tăiat de secure. Doi chinezi au pus mâna pe Lien Tao, 
care era legat, și l-au luat cu ei. Și, după cum am fost asigurat, 
totul s-a desfășurat atât de rapid și cu atâta precizie, încât 
acţiunea s-a încheiat înainte de a-i fi trecut cuiva prin cap să 
intervină. 

La început am fost atât de naiv să cred că chinezii l-au 
adăpostit pe Lien Tao la misiunea lor, dar am găsit clădirea 
părăsită. Scaunele răsturnate și sipetele deschise lăsau impresia 
unei fugi în pripă. Al doilea gând al meu a fost la atelierul din 
vechea biserică. Acolo am văzut de departe ușa deschisă. Când 
am intrat, m-au cuprins furia și disperarea. Am simţit un mare 
gol: îmi furaseră cunoștințele și mă înșelaseră cu propria-mi 
contribuţie. Toate dispozitivele mele, casetele de culegere și 
cuburile cu litere, ba chiar și sulurile de hârtie și de pergament 
dispăruseră. Mai rămăseseră doar cuptorul zidit și presele grele 
din lemn. 

Nu îmi este rușine să recunosc faptul că modul în care 
fusesem înșelat mi-a adus lacrimi de furie în ochi. Oh, de-aș fi 
bănuit măcar ce avea să mi se întâmple, viața mea ar fi luat o 
cu totul altă cale. Dar eu am căutat să clarific circumstanţele ce 
conduseseră la comportamentul perfid al chinezilor, și cu asta 
destinul și-a urmat cursul. 

L-am căutat pe egipteanul Ali Kamal în port. Eram sigur că el 
știa mai multe despre lovitura dată de chinezi, iar eu trebuia să 
îl găsesc pe Lien Tao. Așa cum mă așteptam, egipteanul își 
tăcea în port meseria lui rușinoasă, iar când m-a recunoscut, a 
încercat să se facă nevăzut. Dar am pus mâna pe el, și nu i-am 
dat drumul înainte de a-mi fi spus totul. 

Ali Kamal știa de mai multe zile despre pregătirile chinezilor, 
în cazul în care nevinovăția lui Lien Tao nu putea fi dovedită. 
Chinezii mituiseră paznici pentru ca aceștia să nu intervină, și 
oferiseră o avere unui armator venețian pentru a-i duce la 
Alexandria, de unde voiau să își aranjeze înapoierea în China. 
Vestea loviturii încă nu se răspândise în Constantinopol când 
corabia venețiană cu numele de Serenissima ieșea în larg. Ali 
spunea că la bordul ei se aflau cu siguranţă optzeci de chinezi - 
și acesta era adevărul. 

Când i-am spus Simonettei despre neașteptatul eveniment, 
m-a consolat susţinând că trecusem prin situaţii mai dificile, 


care nu făcuseră altceva decât să mă întărească și mai mult. Mi- 
a cerut insistent să părăsesc acest sinistru oraș Constantinopol 
și să plec cu ea la Veneţia. Eu știam cât de dor îi era Simonettei 
de orașul natal, și de când aflasem de fuga Edithei, voiam 
oricum doar să mă achit de comanda dată de Cesare da Mosto, 
apoi să părăsesc cât mai repede Constantinopolul. 

Dar cum puteam să îndeplinesc însărcinarea dată de trimisul 
papei dacă fusesem tâlhărit de uneltele mele și de cele mai 
importante dispozitive? Simonetta mi-a susţinut intenţia de a-l 
căuta pe da Mosto și a-i restitui plata pe care mi-o făcuse în 
avans, însă da Mosto a refuzat să accepte aurul și a insistat să 
duc la bun sfârșit i ele convenite. Obiecţia mea că ar putea trece 
săptămâni, poate chiar luni până să fie gata noi dispozitive am 
trecut sub tăcere că pusesem deoparte un set de litere - a fost 
combătută de legat cu dorinţa de a-mi continua munca mai 
departe, însă cu mai multă discreţie decât ar fi fost de așteptat 
de la o mie de călugări-scribi. 

Nici nu îmi rămânea altceva de făcut, având în vedere că nu 
voiam să intru în conflict cu legatul, decât să încep să mă ocup 
de noile dispozitive, de instrumente și de mobilier. Dar înainte 
de toate trebuia ca, pornind de la setul de litere pe care 
împreună cu aurul romanului îl ascunsesem sub vatră, să torn 
noi zaruri cu litere. Plumbul și cositorul rămas de la chinezi îmi 
erau de ajuns pentru scopul meu, și în mod sigur aș fi dus la 
îndeplinire comanda lui da Mosto dacă Simonetta nu ar fi 
intervenit într-un mod neașteptat. 

Odată exprimat gândul de a începe o nouă viaţă în patria ei 
venețiană, acesta nu îi mai dădea pace. Presiunile exercitate de 
ea deveniseră ameninţări, și în cele din urmă m-a pus în situaţia 
de a alege între a-i îndeplini dorinţa și a pleca împreună, ori de a 
o lăsa să plece singură. 

Trebuie să recunosc faptul că pasiunea mea faţă de ea era 
atât de puternică, încât nu îmi mai puteam închipui viaţa fără 
Simonetta. De când ne apropiasem în parcul palatului imperial, 
pasiunea aceasta nu scăzuse, ba, dimpotrivă, ne iubeam 
fierbinte nopţi de-a rândul și abia așteptam serile următoare, ca 
plăcerile să le depășească pe cele precedente. 

O imploram pe Simonetta în genunchi - ceea ce era ridicol 
pentru un bărbat de vârsta mea - să mai rămână până când îl 
rezolvam pe legat. Dar rugăminţile mele ajungeau la urechi 


surde. Ce era să fac? Dacă rămâneam la Constantinopol pentru 
a îndeplini contractul, exista pericolul de a o pierde pe 
Simonetta. Dacă plecam la Veneţia, Cesare da Mosto s-ar fi 
simţit înșelat și nu încăpea îndoială că el și oamenii lui aveau să 
mă caute și în ultimul colţișor de lume pentru a se răzbuna. 

Așadar, în timp ce eu eram pus să aleg între Scila și Caribda - 
cele două stânci la fel de funeste - în portul Eleutherios a 
acostat o galeră venețiană, un vas lung și zvelt, cu trei catarge, 
și pe fiecare parte cu câte douăzeci și cinci de vâsle mânuite de 
sclavi. Mândra corabie, vopsită în roșu și albastru, cu sculpturi 
aurii, purta numele dogelui Francesco Foscari și naviga când și 
când în serviciu diplomatic între cele două orașe prietene. 
Francesco Foscari era dotată cu un pinten, cu baliste și cu două 
tunuri la pupă, arătând astfel atât de înspăimântătoare, încât 
niciun vas turcesc nu cutezase să se apropie de ea la mai puţin 
de o jumătate de milă. 

Echipajul vasului venețian purta uniforme în aceleași culori 
roșu-albastru-auriu care împodobeau și mândra galeră, haine pe 
talie, pantaloni din catifea până la genunchi, ciorapi aurii și 
încălțăminte din piele, cu vârf ascuţit. Șeful lor, al cărui nume 
mi-a rămas în memorie - Domenico Lazzarini - era înfășurat într- 
o mantie roșie nici prea lungă, nici prea scurtă, fără mâneci, iar 
boneta sa ca o oală îi conferea o anumită demnitate aflată parcă 
în contradicţie cu înfățișarea sa tinerească. 

Simonetta nu îmi povestise niciodată despre familia ei; știam 
doar că tatăl său, Lorenzo, confecţiona lăute. Acum m-a surprins 
spunându-mi că Domenico Lazzarini ar fi fiul surorii tatălui ei, 
deci era văr cu ea, și că era de acord să ne ducă pe mine și pe 
ea la Veneţia. Francesco Foscari urma să ridice ancora a doua 
zi. 

Încă o dată am rugat-o pe Simonetta cu toată ardoarea să mai 
rămânem până când mă voi achita de obligaţiile mele. Totuși, 
frumoasa venețiană, pe care până acum o cunoscusem ca 
sensibilă și docilă, rămase inflexibilă. În cele din urmă m-a 
convins cu argumentul serios că dragostea noastră va dăinui cu 
siguranţă despărțirii, și, chiar de ar dispărea, nu ar fi cine știe ce 
păcat. 

În acea noapte am rămas îmbrăţișaţi și am iubit-o cu atâta 
foc, încât am crezut uneori că îmi pierd cunoștința. Dimineaţa, 
când încă mai era întuneric, i-am pus în bagaj o casetă cu aurul 


primit de la Cesare da Mosto, și i-am promis că o voi urma la 
Veneţia imediat ce îmi voi achita obligaţia. 

În toate acele zile, gândul la fiica mea Editha nu m-a părăsit. 
Ciudat, dar o voce interioară îmi șoptea că medicul Chrestien 
Meytens are grijă de ea, căci auzisem că olandezul dispăruse 
din Constantinopol în aceeași zi cu Editha. Cu toate că Editha 
era slabă și fără experienţă, nu mă îndoiam că ea se descurca în 
acel oraș străin. 

A urmat întâlnirea cu Domenico Lazzarini, comandantul 
vasului, și părerea mea s-a schimbat de la o clipă la alta. 
Dimineaţa devreme o dusesem pe Simonetta cu bagajul în port, 
și tocmai ne luam rămas-bun, îmbrăţișându-ne printre lacrimi, 
când pe puntea de comandă se ivi silueta înaltă a lui Lazzarini. 
Acesta ne-a privit o vreme, și, pentru că nu ne mai înduram să 
ne despărțim, ne-a strigat să ne grăbim deoarece corabia era 
gata de plecare. 

Nu îmi mai amintesc exact cum a sunat somaţia, dar simt și 
acum ironia din vocea lui. În clipa în care Simonetta a pus 
piciorul pe vas, a întâmpinat-o Lazzarini, însoţit de doi cădeţi 
elegant îmbrăcaţi, și a întrebat-o în așa fel încât să aud și eu 
dacă s-a gândit bine în privinţa acestei călătorii. Chiar dacă 
orașul Constantinopol era înconjurat de turci, între zidurile sale 
domneau pacea și ordinea; în schimb, viaţa la Veneţia oferea 
unei femei singure primejdii mult mai mari de când Consiliul 
celor Zece emisese legea conform căreia femeile necăsătorite 
puteau fi săltate de pe străzi și din pieţe și acuzate de 
prostituție. Cele mai multe erau arse pe rug. La Veneţia se 
credea că numai astfel se putea stăpâni desfrâul, pentru că în 
orașul-lagună existau mai multe cocote decât femei onorabile. 

Simonetta a dat mai puţină importanţă cuvintelor lui Lazzarini 
decât le-am acordat eu. Eu am recepționat avertismentul lui ca 
pe o lovitură. M-a cuprins frica. Frică pentru Simonetta, dar mai 
mult pentru fiica mea, Editha. Cum s-ar putea apăra ea în faţa 
unui tribunal special, când ea nu putea nici măcar să vorbească? 
Dacă rămâneam la Constantinopol, așa cum intenţionam, mi-am 
dat pe loc seama că nu voi avea o clipă de liniște. In disperarea 
mea mi-am acoperit fața cu mâinile, și atunci mi-a venit ideea - 
nu, a fost mai mult decât o idee, a fost indicaţia inimii mele - de 
a întoarce imediat spatele Constantinopolului și de a pleca la 
Veneţia alături de Simonetta. 


M-am năpustit pe vas și am insistat pe lângă Lazzarini să 
amâne plecarea cât era necesar să revin cu cele trebuincioase 
mie. Firește că a refuzat. Nici când i-am oferit o monedă de aur 
nu a cedat. La a treia monedă a devenit în sfârșit mai cooperant 
și m-a avertizat: peste exact o oră, Francesco Foscari avea să 
ridice ancora, l-a aruncat totodată Simonettei o privire plină de 
reproș. 

Aceasta nu a înţeles ce se petrecuse în mine, și înainte de a fi 
apucat să îmi pună vreo întrebare, eu deja mă aflam în drum 
către locuinţa mea din cartierul Pera. Străzile, casele și palatele 
zburau pe lângă mine. Nici nu le percepeam. În mintea mea se 
buluceau gândurile, îndoiala că hotărârea mea era cea corectă, 
dacă nu cumva, presat de acest venețian, urmam o cale greșită. 
Puteam eu să fiu sigur că Editha se afla la Veneţia? în aceste 
condiții, fuga mea din Constantinopol însemna pierderea ei 
definitivă. Măcar ea știa unde mă putea găsi pe mine. In plus - 
gândeam eu în timp ce traversam Piaţa Sfânta Treime - eram pe 
punctul de a părăsi tot ceea ce clădisem cu mari eforturi. Aurul 
lui da Mosto! Să îl las să cadă pradă hoţilor? 

Pentru prima oară m-am întrebat dacă nu cumva mă 
îndrăgostisem peste măsură de Simonetta; dacă nu cumva mă 
subjugase. Să rămân? Să plec? O voce interioară îmi spunea: 
„Nu fi prost! Tu deja ţi-ai pierdut fiica. Vrei să-ţi pierzi acum și 
iubita? Nu Constantinopolul, ci Veneţia este orașul în care le vei 
găsi pe amândouă!” 

Astfel, stăpânit de un vârtej de sentimente, odată ajuns acasă 
am înghesuit într-un sac de călătorie tot ce mi se părea 
important: câteva haine și încălțăminte elegantă procurate la 
Constantinopol, banii mei și restul aurului de la da Mosto, și, 
înainte de toate, o casetă din lemn cu un set întreg de litere de 
la chinezi. 

Când am ajuns în port într-un final, parcă m-am trezit dintr-un 
vis urât: Francesco Foscari plecase, în locul acestuia tocmai 
ancora o corabie spaniolă. O vreme am rămas de parcă 
prinsesem rădăcini, incapabil să mai gândesc. Am lăsat sacul de 
voiaj să îmi alunece de pe umăr pe caldarâm și am tras o 
înjurătură pe care nu aș vrea să o redau. 

Ce se întâmplase? Săptămâni de-a rândul Simonetta mă 
pisase să plec din Constantinopol împreună cu ea, iar acum, 
când cedasem pisălogelii, mă lăsase singur în urmă. Să mă fi 


înșelat atât de mult în privinţa veneţienei? 

M-am așezat descumpănit pe sac. Priveam caldarâmul cu faţa 
sprijinită în mâini. Să mă fi luat Simonetta de prost? Să fi 
urmărit doar banii mei? Și ce rol avea Lazzarini în acest joc 
perfid? Erau întrebări la care nu aveam un răspuns. 

Nu mai știu cât timp am petrecut în acea dimineaţă departe 
de realitate, în lumea imaginaţiei și a bănuielilor. Imi amintesc 
doar că am sărit brusc în picioare cu hotărârea fermă de a urca 
la bordul următoarei nave care pleca spre Veneţia. 


VENETIA 


Construit pe o sută de insule mici și având 190 000 de 
locuitori, oraşul stăpâneşte întreaga Mare Mediterană. Republica 
este condusă de doge, în spatele căruia se află influentul 
Consiliu al celor Zece, instanța supremă. După treizeci de ani, 
tocmai s-a încheiat construcția Palatului Dogilor, mult admiratul 


centru al puterii Serenissimei. 


Capitolul VII 


Umbra crimei 


În Palazzo Agnese de pe Marele Canal care șerpuia ca o bandă 
de mătase prin orașul-lagună, fiica mută a meșterului de oglinzi 
era bine văzută. Mai ales Ingunda Doerbeck, soția armatorului, 
căpătase atâta încredere în Editha, încât nu avea mai multă în 
niciun alt om din uriașa și sinistra ei casă. Nici măcar Giuseppe, 
majordomul, nu era atât de fin cunoscător al vieţii private a 
stăpânei. In ciuda neputinței Edithei de a vorbi, cele două se 
înțelegeau excelent, și uneori era de ajuns o privire ori o clipire 
a uneia pentru a comunica un lucru celeilalte. 

La Ingunda, Editha se simţea în siguranţă - în siguranţă faţă 
de Meytens, de a cărui apariţie neașteptată ea încă se mai 
temea, și în siguranţă faţă de tatăl ei, despre care încă mai 
credea că voia să o cupleze cu cel dintâi bărbat convenabil după 
ce varianta cu Morienus căzuse. Nici nu se gândea că tatăl său 
își făcea griji în privinţa ei. Săptămânile scurse, în care pentru 
prima dată în viaţă luase singură hotărâri, îi întăriseră 
încrederea în sine și îi induseseră un simţ al vieţii niciodată 
cunoscut până atunci. 

Acestea şi  aventuroasa fugă din Constantinopol îi 
modificaseră și înfățișarea exterioară. Dintr-o fată tânără, 
drăguță, se transformase în femeie. Acum, la dorinţa stăpânei 
ei, Editha se îmbrăca după moda venețiană în culori stridente și 
corsaje strânse. Părul nu îl mai purta liber, ci cu cărare bine 
conturată și strâns la ceafă, îi plăcea ce vedea când se privea în 
oglinda cea mare care împodobea un perete al dormitorului 
Ingundei. 

Cu excepţia Edithei, nimeni nu avea voie să intre în dormitorul 
stăpânei, ale cărui ferestre, în formă de arc ascuţit în partea 
superioară, dădeau spre canal. Dacă dincolo de unul dintre 
pereţi se afla o încăpere plină cu îmbrăcăminte ce depășea cu 
mult necesarul pe o lună al Ingundei Doerbeck, în partea opusă 
se afla un pat în care ar fi putut să doarmă patru oameni. Din 
tavan atârnau un baldachin ţesut cu fir de aur și perdele din 
același material, drapate ca niște nori deasupra capului. 

Deoarece datoria Edithei era să facă ordine în dormitorul 


stăpânei, nu putea să nu observe că Ingunda și Daniel Doerbeck 
împărțeau casa, dar nu și patul. Armatorul și soţia lui aveau o 
relaţie neobișnuită, tăcută, care se limita la a-și transmite printr- 
un tert mesaje unul celuilalt. Cu toate că în public și la ocazii 
speciale apăreau uneori împreună, între ei nu schimbau nicio 
vorbă. Și cu cât Editha îi urmărea mai mult pe cei doi, cu atât 
vedea tot mai clar cât de mult se urau. 

La-ndemână era bănuiala că cei doi copii diformi ţinuţi la 
subsolul lui Palazzo Agnese au contribuit la ațâţarea urii 
reciproce, dar adevăratul secret al acestei un rămânea ascuns 
Edithei. Afacerile îl duceau des pe Daniel Doerbeck în port și la 
depozitele din Canale di San Marco. În rest, el trăia mai curând 
retras în încăperile sale de la nivelul al doilea al palatului, unde 
Editha și slugile de sex femeiesc nu puteau intra. Acestea 
aflaseră din zvonuri că Doerbeck ţinea în spatele ușilor încuiate 
alte femei. 

Editha nu era interesată de conduita stăpânilor ei, dar 
inevitabil era martoră a relaţiilor mândrei soţii a armatorului, 
care în niciun caz nu se limita la vizitarea pieţelor din Rialto și a 
bisericilor din San Giacomo sau San Cassiano. Pentru că putea 
conta pe muţenia Edithei, o lua cu ea și în Campo San Cassiano, 
o zonă în care nicio femeie decentă nu s-ar fi dus de bunăvoie. 
In piaţă, la orice oră din zi sau din noapte puteai întâlni 
nenumărate prostituate: napolitane cu bucle negre, africane cu 
pielea ca abanosul, cu inele de aur la braţe și la picioare, 
chinezoaice ca niște copile și venețiene mândre în dantele 
provocatoare, care nu își ofereau serviciile de nevoie, ci pentru 
satisfacerea propriilor dorinţe. Acolo umblau ţanţoșe, pe 
cioppini, încălțăminte din lemn uneori înaltă de o jumătate de 
cot, care le făcea să pară mai înalte și mai zvelte. Cu cât erau 
acești pantofi mai înalţi, cu atât cea care îi purta părea mai 
elegantă, iar unele dintre ele apelau chiar la ajutorul unei 
slujnice, care le sprijineau de braţ ca nu cumva să cadă. 

Și Ingunda Doerbeck făcea parte dintre acestea; Editha a 
priceput repede ce se întâmpla când, după un scurt schimb de 
cuvinte cu un bărbat, stăpâna o trimitea acasă. Editha folosea 
acest timp liber neașteptat pentru a discuta prin gesturi cu 
bătrânul servitor Giuseppe, ea interesându-se mai ales de 
soarta copiilor Doerbeck închiși la subsol. Așa a aflat că acești 
copii erau în vârstă de 16 și, respectiv, 18 ani, și că încă de la 


naștere fuseseră monstruoși și cretini. Părinţii le tăinuiseră 
nașterea, și pentru că nu erau botezați, nici măcar nu aveau 
nume. Pur și simplu nu existau. 

Suspicios la început, Giuseppe i-a permis ulterior Edithei să îi 
viziteze regulat pe monstruoșii copii din subsol. Astfel, ea a 
căpătat încrederea băiatului în special, care iniţial o întâmpina 
lătrând ca un câine, dar într-o zi, pe neașteptate, pe chipul lui 
sluţit a apărut un zâmbet emotionant. Firește că nici Doerbeck și 
nici soţia lui nu trebuiau să afle despre aceste întâlniri tainice. 

După trei săptămâni de întâlniri regulate, Editha se 
împrietenise cu băiatul. Ea îi mângâia mâinile butucănoase și 
obrajii diformi, iar acesta îi mulțumea cu un zâmbet chinuit. Insă 
oricât s-a străduit, Editha nu a reuși să se înțeleagă cu fata, 
orice încercare de apropiere lovindu-se parcă de un zid. 

Editha a interpretat ca o dovadă de încredere faptul că 
bătrânul Giuseppe i-a dat o cheie de la încăperile interzise, așa 
că, atunci când era sigură că nu o urmărește nimeni, îl putea 
vizita pe băiat și seara. Cât de mult ar fi vrut să îi vorbească 
acestuia, să îi povestească despre lumea din afara închisorii 
lui... Dar tot ce îi putea ea transmite era puţină dragoste și un 
pic de afecţiune. 

Simpatia de care băiatul se bucura pentru prima dată în viaţa 
lui chinuită îl făcea blând ca un miel. Cu statura lui de uriaș se 
deplasa cu greutate prin celulă, iar Editha își făcuse un obicei 
din a-l lăsa în vestibulul încăpător înainte de a-l încuia din nou. 

Într-una dintre aceste seri, care pentru Editha erau la fel de 
importante ca și pentru băiatul bătut de soartă, deoarece în 
viața ei doar beneficiase de ajutor, fără ca la rândul ei să ajute, 
la Palazzo Agnese, în subsol, a avut loc o întâlnire neașteptată. 

Editha tocmai intrase în încăperea interzisă și deschidea 
grilajul care îl ţinea prizonier pe băiat, când auzi în spatele ei un 
zgomot. Era sigură că nu poate fi decât Giuseppe cel care se 
afla aici la o oră atât de târzie. Dar când se întoarse, îl 
recunoscu la lumina felinarului pe Daniel Doerbeck. 

Editha se sperie. Ridică mâinile ca pentru a-și cere iertare, 
așteptându-se în clipa următoare la o izbucnire violentă de furie, 
dar armatorul o măsură mut cu privirea din cap până în picioare. 
Apoi, bărbatul puse felinarul pe podea și îi făcu Edithei semn cu 
degetul arătător să se apropie. 

Doerbeck era stăpânul ei, și de aceea ea îi ascultă porunca 


fără să se mai gândească. Abia când ajunse chiar lângă el 
remarcă privirea rea a acestuia, și, înainte de a putea să fugă, 
Doerbeck se năpusti asupra ei, îi rupse rochia în dreptul 
pieptului și îi apucă sânii mici și tari. 

Editha bănuia ce o așteaptă, dar era incapabilă să 
reacționeze, să se apere ori să fugă. Stătea ţeapănă și nu făcu 
nimic nici când Doerbeck îi sfâșie complet rochia, nici când 
rămase goală în faţa lui și nici când acesta își făcu de lucru între 
coapsele ei. Nu fu în stare să se opună nici măcar când stăpânul 
o puse la pământ și se aruncă asupra ei cu mișcări nestăpânite. 

| se făcu greață când Doerbeck încercă să o penetreze. O 
durea. Dar înainte ca stăpânul să își fi atins țelul, Editha, cu ochii 
închiși, simţi o lovitură răsunătoare. Deschise ochii și zări 
deasupra ei căpățâna colţuroasă a stăpânului. Pe tâmpla stângă 
era deschisă o rană sângerândă. Doerbeck căscă gura de parcă 
ar fi vrut să strige. Din gâtlej îi ţâșni un șuvoi de sânge gros ca 
braţul. Și în timp ce ea observă asta și își dădea capul într-o 
parte, Editha ţipa din răsputeri - primul sunet după treisprezece 
ani. 

— Nu, nu, nu! 

Doerbeck se rostogoli sângerând de pe trupul ei, și mai zvâcni 
pe podea de câteva ori. Apoi rămase nemișcat asemenea unui 
mort. 

Abia acum Editha îl văzu în lumina felinarului aplecat asupra 
ei pe băiat. Acesta ridica în mâini, ca pe un trofeu, unicul scaun 
din încăpere, pe care îl folosise drept armă. 

— Dumnezeule! strigă Editha. Ce ai făcut? 

Tânărul zâmbea mândru. 

— Ce... ce ai făcut? repetă Editha. 

Dar întrebarea ei îi era adresată mai mult ei decât băiatului. 
Își auzea propria voce: 

— Ce... ai... făcut? zise ea pentru a treia oară. 

Putea să vorbească! Gura ei pronunţa cuvinte. 

Când, în cele din urmă, își dădu seama de amploarea celor 
întâmplate, când văzu căpăţâna zdrobită a lui Doerbeck, Editha 
își adună zdrenţele rămase din hainele ei și își acoperi cu ele 
trupul mânjit cu sânge. Acum nu mai exista nici motiv și nici 
posibilitatea de a păstra secretă ascunzătoarea copiilor diformi. 
Se năpusti pe scări țipând. De sus cobora Giuseppe. Mai dură o 
vreme până când acesta să înțeleagă cauza tulburării Edithei. 


— Giuseppe! răsună în casa scărilor vocea ridicată a Edithei. 
Giuseppe, băiatul și-a ucis tatăl! 

Bătrânul servitor rămase împietrit. Pentru el era o minune 
faptul că muta își recăpătase vocea. 

Giuseppe clătină din cap. Nu își amintea ca Doerbeck să fi 
intrat vreodată în camerele interzise. Apoi privi trupul pe 
jumătate despuiat și mânjit cu sânge al Edithei. O apucă de 
mână și o împinse pe ușa ce dădea în încăperile interzise. 

Ușa rămase întredeschisă, lăsând să se strecoare strălucirea 
felinarului, care lumina cadavrul lui Doerbeck într-o nuanţă 
gălbuie. Armatorul era întins pe spate. Lângă capul lui răsucit 
într-o parte se formase o baltă întunecată de mărimea unei roţi 
de căruţă. În timp ce mâna dreaptă se pierdea în umbră, stânga 
era încleștată pe penis. Mirosea a sânge. 

Băiatul se retrăsese în spatele zăbrelelor coliviei sale. Se 
ghemuise cu genunchii strânși pe prici și scotea sunete 
guturale, de parcă ceea ce făcuse îi producea o plăcere 
deosebită. Se părea că fata din colivia cealaltă nu înţelesese 
nimic din ceea ce se petrecuse acolo; era temătoare și scâncea. 

Ceva mai departe de capul lui Doerbeck, pe podea, era 
scaunul distrus. Piciorul acestuia din faţă, stânga, era frânt de la 
jumătate. Giuseppe o privea neîncrezător pe Editha. 

Editha înţelese ce îi trecea prin cap acestuia. Arătă către 
băiatul din colivie. 

— Ela vrut să mă salveze! Doerbeck a... 

Nu își găsea cuvintele și în cele din urmă adăugă: 

— Mă crezi, Giuseppe, nu? 

Mai înainte ca servitorul să fi apucat să răspundă, în ușă 
apăru Ingunda. Purta o pelerină albă, iar părul îi cădea zburlit pe 
faţă; arăta ca o stafie. Fără îndoială că zărise trupul soţului ei pe 
podea, dar faptul că Editha vorbea o impresionase mult mai 
mult. 

— De la început te-am crezut o năpârcă, ești o târfa și o 
criminală. Te-am acceptat din milă, pfui! 

Scuipă pe podea și adăugă: 

— De aș fi știut că mimezi muţenia doar pentru a beneficia de 
avantaje... 

— Stăpână! strigă agitată Editha. Sunteţi nedreaptă. Aveam 
patru ani când mi-am pierdut vocea. Jur pe toţi sfinţii! 

— Lasă sfinţii în pace, târfa blestemată! 


Aruncă o privire asupra cadavrului lui Doerbeck întins pe 
podea. Păru scârbită, dar brusc expresia feţei i se schimbă și se 
prăbuși ţipând peste trupul lipsit de viaţă al soțului. 

— Ce ai făcut, curvă ordinară! Mai întâi mi-ai ademenit soţul, 
apoi l-ai omorât! 

— Nu, nu! imploră Editha și căzu în genunchi. Stăpânul a 
vrut... să mă siluiască. Aș fi stat fără să mă opun. Sunt doar o 
slujnică. Fiul dumneavoastră mi-a sărit în ajutor. El l-a lovit pe 
tatăl lui. 

Ingunda se opri și se uită la Giuseppe. 

— Ce aiureli debitează femeiușcă asta pripășită? Giuseppe 
duse mâinile la gură, clătină din cap, apoi se întoarse, incapabil 
să dea un răspuns. 

— Nu ai vrea ca în sfârșit să îmi explici cum a ajuns curva asta 
să facă asemenea afirmaţii? insistă Ingunda. 

Copiilor de după gratii nu le aruncă nicio privire. Bătrânul se 
ivi tremurând în lumina felinarului, îi întinse mâna Ingundei 
pentru a o ajuta să se ridice, apoi spuse cu voce șovăitoare: 

— Stăpână, fie-mi permis să spun că vă slujesc de o jumătate 
de viaţă, iar eu cred că a sosit momentul să privim adevărul în 
faţă... 

Ingunda apucă mâna lui Giuseppe, se ridică în picioare, dar 
înainte ca bătrânul servitor să continue, izbucni furioasă: 

— Sunt înconjurată doar de neghiobi și de nebuni care bat 
câmpii? Ce să recunosc? Că eu m-am înșelat în privinţa ta, 
Giuseppe, și a ei? zise ea arătând către fata încă îngenuncheată 
pe podea. Că voi mi-aţi înșelat încrederea? Că sunteţi cu toţii 
niște creaturi jalnice? 

Atrași de larmă, ceilalți servitori apăreau unul după altul, 
totuși nimeni nu îndrăznea să facă un pas peste pragul încăperii 
interzise. Când Ingunda remarcă oamenii tulburaţi, se repezi cu 
pumnii ridicaţi spre ușă, îi lovi pe câţiva gură-cască și urlă ca 
ieșită din minţi: 

— Bandă de nemernici curioși, dispăreţi în camerele voastre! 

Apoi i se adresă lui Giuseppe: 

— lar pe fâța asta închide-o în camera ei! După aceea o să 
discut cu tine! 


Dinspre nord bătea un vânt tăios anunțând toamna, când în 
următoarea dimineaţă apărură la Palazzo Agnese patru ufficiali - 


funcţionari ai orașului Veneţia - îmbrăcaţi în veșminte albastre, 
dintre care unul, ca semn al înaltului rang, purta o beretă roșie, 
în vreme ce acoperământul capului celorlalţi se limita la o 
căciuliță simplă din catifea. Aceștia erau așteptați, iar Ingunda îi 
conduse la etaj, la camera Edithei. 

Editha ședea palidă pe pat și plângea. Cele întâmplate 
noaptea trecută o marcaseră atât de puternic, încât tot timpul 
și-l petrecuse în dreptul ferestrei deschise, ascultând clopotele 
bisericilor din jur. În acest timp, repetase mereu cuvintele: „Eu 
pot să vorbesc. Mi-a revenit vocea”. Imprejurările în care murise 
Doerbeck aveau să fie cu siguranţă clarificate imediat ce 
secretul copiilor debili mintali avea să devină public. 

Purtătorul de cuvânt al funcţionarilor, un bărbat înalt, cu 
barbă neagră, păși în faţa fetei și vorbi: 

— În numele republicii! Te recunoști vinovată de a-l fi omorât 
pe stăpânul tău, Daniel Doerbeck? în numele dreptăţii, spune 
adevărul! 

Editha își șterse lacrimile cu o batistă și se ridică în picioare. 

— Stimate domn! Eu știu că aparențele îmi sunt potrivnice, 
însă eu niciodată nu aș omori un om! 

— Minte! interveni Ingunda Doerbeck din fundal. | se citește 
minciuna în privire. 

Funcţionarul ridică mâna. O fixă cu privirea pe fată. 

— Stăpâna ta susţine că timp de săptămâni ai înșelat-o cu 
muţenia ta, cu toate că poţi vorbi ca oricare alta. 

Atunci izbucni și Editha: 

— Asta nu este adevărat, stimate domn! Până ieri, când a 
avut loc nenorocirea, înțelegeam orice cuvânt, dar nu eram în 
stare să vorbesc. Mi-am pierdut darul vorbirii în copilărie. 
Trebuie să îi mulțumesc Domnului pentru mila Lui. Totuși, mi-aș 
fi dorit ca asta să nu se întâmple niciodată în aceste 
circumstanţe. 

În cuvintele fetei era atâta onestitate, încât purtătorul de 
cuvânt înclina să îi dea crezare. El răspunse: Martorii! Cine 
poate depune mărturie pentru tine? 

— Tatăl meu, Michel Melzer, stimate domn! 

— Atunci, prezentaţi-l! 

— Tatăl meu se află în Constantinopol. 

Când funcţionarul auzi acest răspuns, chipul i se întunecă și 
zise: 


— Așadar, tatăl tău trăiește la Constantinopol, iar tu trăieşti la 
Veneţia. Sper că ai o explicaţie pentru această situaţie ciudată. 

Editha plecă capul. 

— Desigur. 

Făcu o lungă pauză, ca și cum ar fi ezitat să facă adevărul 
cunoscut. In cele din urmă răspunse: 

— Am fugit de tatăl meu. Voia să mă dea de soţie unui bărbat 
pe care nu îl plăceam. Bărbatul m-a urmărit până la Veneţia. 

— Numai minciuni! se înfierbântă Ingunda. Dumnezeu știe ce 
a determinat-o să fugă din Constantinopol. Oare săvârșise deja 
o crimă? Este o vrăjitoare care are legături cu diavolul. Mi-a 
răpit soţul. Era tot ce aveam mai scump pe lume! Oh, cât l-am 
mai iubit! 

La auzul acestor vorbe, Editha se făcu roșie ca locul și începu 
să fiarbă de furie. Spectacolul jalnic, mimând durerea, 
interpretat de Ingunda, cu faţa ei răvășită, o irită atât de mult 
pe fată, încât se apropie mânioasă de stăpâna ei și strigă cu 
voce gâtuită: 

— lubit? Dumneavoastră l-ați iubit pe Doerbeck? L-aţi urât pe 
acest bărbat și l-aţi înșelat. V-aţi oferit ca prostituată în Campo 
San Cassiano, iar Doerbeck aducea femei în casă, alături de 
care își petrecea nopţile. După care m-a atacat pe mine! 

— Da, da, ascultaţi-i vorbele spurcate! ţipă  Ingunda, 
adresându-se funcționarilor. Acum diavolul din ea își arată 
adevăratul chip. Oh, de nu m-aș fi milostivit de ea să o iau la 
mine! Fiecare cuvânt care iese din gura ei este o minciună. 

Nu își termină bine spusele, că îi și plesni una peste față 
Edithei. Abia acum reprezentantul autorităţii interveni și le 
despărţi, ca un arbitru de ring într-un meci de box. 

— Ştiu că sunt doar o slujnică, și că ea îmi este stăpână. Dar 
asta nu înseamnă că ea spune adevărul. Întrebaţi-l pe bătrânul 
Giuseppe. El avea cunoștință de copiii idioţi ai stăpânilor mei. 
Erau ţinuţi la subsol ca niște animale. Eu deseori l-am vizitat în 
taină pe băiat. Când tatăl lui m-a surprins acolo și s-a năpustit 
asupra mea, băiatul a vrut să mă apere și l-a lovit în cap cu un 
scaun. Eu sunt sigură că nici nu știa că acel bărbat era tatăl lui! 

Ingunda râse strident. 

— Povestea asta i-a șoptit-o diavolul la ureche! 

Funcţionarul le privi cu o mină serioasă. 

— Tăgăduiţi desfășurarea faptei și că ea s-a petrecut astfel? 


— După cum am spus, răspunse vexată Ingunda, asta i-a 
șoptit-o diavolul. Eu nu am copii idioţi. 

— Stimate domn, se adresă Editha purtătorului de cuvânt al 
oficialităţii, verificaţi dacă eu am spus adevărul și urmaţi-mă la 
subsol... 

— „Și veţi vedea că ea a minţit, interveni Ingunda. 

Ajunși la intrarea în încăperile secrete, Editha se miră că, 
făcând excepţie de la regulă, ușa nu era încuiată. Când intrară 
în holul în care se petrecuse sângeroasa faptă, simţi privirile 
tuturor îndreptate asupra ei și inima începu să îi bată mai 
repede. Pe podeaua din piatră mai erau urme de sânge, și în 
acea clipă prin fața ochilor i se perindă fulgerător întâmplarea 
din noaptea trecută. 

Editha fu readusă la realitate de vocea răâutăcioasă a 
Ingundei: 

— Vedeţi că diavolul i-a furat minţile acestei femei? Aici nu 
există niciun copil idiot. Ei sunt emanaţii ale minţii ei bolnave. 

Editha privi mai întâi prima, apoi a doua colivie, și pentru un 
moment crezu ea însăși că și-a pierdut minţile, pentru că în 
spatele gratiilor se aflau două maimute, ca acelea vândute de 
negustori africani în Riva degli Schiavoni. Și, ca la un semnal 
magic, în ușă apăru bătrânul servitor Giuseppe. Ingunda îi 
aruncă o privire fugitivă și zise: 

— Femeia aici de față susţine că în cuști ar fi fost ţinuţi copii 
idioţi. În calitate de cel mai vechi servitor al casei, poţi să 
confirmi asta? 

Giuseppe ascultă întrebarea cu ochii plecaţi. Apoi ridică 
privirea și o privi trist pe Editha. În cele din urmă răspunse: 

— Nu, stăpână, în spatele gratiilor au fost întotdeauna doar 
maimuțe. 

Editha vru să răspundă pentru a-l convinge pe servitor să 
spună adevărul; dar înainte de a putea face ceva, oficialul le 
făcu însoţitorilor lui un semn cu capul. Aceștia se îndreptară 
spre Editha și îi răsuciră braţele la spate, iar purtătorul de 
cuvânt zise pe un ton ridicat: 

— De frica Domnului, spre binele creștinătății, în numele 
republicii, ești acuzată că în mod perfid ai adus moartea 
stăpânului tău, messer Daniel Doerbeck. 

Acestea fiind spuse, bărbaţii înveșmântaţi în albastru 
înșfăcară fata și o împinseră pe ușă afară. 


— Este posedată de diavol! răsună în casa scărilor vocea 
Ingundei. Dumnezeu o va pedepsi! 


Pe atunci, Veneţia era condusă de foarte bătrânul doge 
Francesco Foscari, un bărbat cu multe calităţi, dar și cu tot atât 
de multe defecte, și, prin urmare, cu mulţi prieteni și mulţi 
dușmani. Pe parcursul lungii sale vieţi, răpise dușmanului său de 
moarte, Milano, orașele Brescia, Bergamo și, mai ales, Cremona, 
și atrăsese de partea lui Ravenna și Ancona, un bilanţ de care 
putea fi mândru, dar care trezise și o mare neîncredere din 
partea multora - chiar și în propria familie. 

Preluase conducerea cu atât de multă vreme în urmă, încât 
erau puţini aceia care își mai aminteau de acel moment. Foscari 
ieșise teafăr din patru epidemii de ciumă care bântuiseră orașul 
la fiecare opt ani. Ultima avusese loc în urmă cu șase ani și 
rămăsese în amintirea lui, ca și a multor venețieni, prin 
puternicele ţiuituri în urechi, care se asemănau uneori cu 
zgomotul mării furtunoase toamna. 

În acele zile, Francesco Foscari, cunoscut pentru veșmintele 
lui fastuoase, putea fi văzut în loggia Palatului Dogilor presându- 
și ambele urechi cu mâinile, cu privirea îndreptată spre lagună, 
de parcă ar fi sfidat furtuna și valurile. Erau uneori și momente 
când zgomotele din capul lui erau atât de puternice, încât 
dogele gonea prin coridoarele palatului cu mâinile apăsate pe 
urechi, strigând numele dușmanilor lui, pentru ca astfel să 
acopere îngrozitorul zgomot, iar gărzile care îl însoțeau pas cu 
pas crezuseră nu o dată că dogele își pierduse minţile. 

Unui bărbat ca Foscari, care prin poziţia lui era căsătorit cu 
marea - lucru confirmat anual printr-o ceremonie - dar care în 
realitate iubea doar puterea, unui astfel de bărbat i se părea 
potrivit orice mijloc pentru a-și păstra sănătatea. Dogele era 
permanent sub atenta supraveghere a doi medici personali. 
Când a auzit că în oraș se afla medicul Chrestien Meytens, care 
îl vindecase pe împăratul Constantinopolului, care fusese 
aproape de moarte, a trimis să fie întrebat dacă nu cunoștea un 
leac împotriva zgomotului din urechile lui. 

După sosirea la Veneţia, Meytens se despărţise de Rhea și de 
fiicele ei. Rhea fusese primită în micuța colonie a meșteșugarilor 
egipteni, aflată în apropierea arsenalului. Meytens se cazase în 
hanul cu mari pretenţii Santa Croce din Campo San Zaccaria, un 


fost cămin pentru pelerinii bogaţi aflați în drum spre lerusalim, 
care adăpostea în principal nobili și negustori din Germania și 
Flandra. 

Medicului interesat de o ședere mai îndelungată în oraș i-a 
picat bine dorinţa dogelui. Ba s-a simţit chiar măgulit. Așa că 
Meytens l-a consultat pe Foscari și a promis un leac sigur pentru 
alinarea suferințelor prea nobilelor urechi. Firește că, a spus 
medicul, neobișnuitele suferințe ale oamenilor neobișnuiţi aveau 
nevoie de măsuri neobișnuite, iar princiarul domn să nu se 
sperie și să nu i se facă silă când i se vor prezenta ingredientele 
necesare mixturii vindecătoare. 

Bătrânul doge, crunt încercat de tot felul de boli și obișnuit cu 
cele mai amare elixire ale Orientului, a acceptat, fără să dea 
semne vizibile de încântare, tot ce Meytens considera necesar în 
următoarele zile: un urcior cu urină de măgăriţă care fătase 
prima oară, un căuș de urină de la un iepuroi și același lucru de 
la o capră albă. 

A doua zi, urina era gata, iar medicul a amestecat tot, a ţinut 
pe flacără o lingură cu acest conţinut, ca să fiarbă, și a adăugat 
două picături de ulei de chimion și un pic de fiere de viperă. 
Apoi a picurat din fiertură în urechile dogelui, cu menţiunea că 
Eminenţei Sale episcopul de Speyer, care suferise de aceeași 
boală, fiertura îi adusese mai multă alinare decât un pelerinaj de 
patru săptămâni la Roma. 

Și pentru că nimic nu este mai vindecător decât credinţa în 
însănătoșire, și pentru că dogele nu voia să fie mai prejos decât 
episcopul de Speyer în privinţa miraculoasei refaceri, zgomotul 
din urechile lui Foscari se reducea de o zi la alta. Dogele l-a 
răsplătit regește pe medic, i-a oferit o locuinţă în palatul lui și 
primul rang între medicii personali. Chrestien Meytens a luat 
banii. A refuzat locuinţa și foarte lucrativul post, spunând că se 
va gândi la această ofertă. 

La Veneţia, asasinarea bogatului armator Doerbeck era 
subiectul zilei, nu pentru că în acest oraș crimele ar fi fost rare, 
ci pentru că faptul că un stăpân fusese omorât de slujnica lui 
mută nu ducea lipsă de o anumită picanterie. Și pentru că viaţa 
libertină a Ingundei Doerbeck era un secret al lui Polichinelle, au 
apărut primele bănuieli că aceasta ar avea totuși un amestec în 
cele petrecute. 

Zvonurile nu au ocolit nici hanul Santa Croce, unde stătea 


Meytens, iar când acesta a aflat că presupusa criminală era din 
Mainz și că ar fi simulat muţenia, s-a dus direct la Palazzo 
Agnese, pentru a afla amănunte. 

Pe palatul situat pe Marele Canal atârna o bucată uriașă de 
mătase neagră. De la al treilea nivel al clădirii ajungea până la 
primul. Venețienii își arătau în acest fel tristețea, dar mai ales 
demonstrau bogăţia celui decedat, pentru că o bucată de 
mătase cu asemenea dimensiuni costa o avere, iar cea de la 
Palazzo Agnese avea suprafaţa celei văzute ultima dată la 
moartea dogelui Tommaso Mocenigo, cu treizeci de ani în urmă. 

Ingunda Doerbeck l-a primit pe medic într-o ţinută neagră de 
doliu. A remarcat ironic că se simţea bine, și nu vedea motivul 
vizitei acestuia. Suspiciunile ei se amplificară când Meytens îi 
spuse că el o cunoștea bine pe slujnica ei Editha, și nu o 
considera capabilă de crimă. lar în ceea ce privea muţenia ei, el 
putea să confirme că era foarte posibil ca o trăire șocantă să 
redea unui om darul vorbirii. 

— Ah, așadar, un miracol! exclamă cu cinism Ingunda. Sau 
poate o vrăjitorie? Nu m-ar mira! 

Văduva armatorului se distanță de vizitator, își încrucișă 
braţele pe piept și privi afară pe fereastră. Lui Meytens nu îi 
scăpară zvâcnirile nervoase de la coada ochilor ei. 

— De fapt, ce voiaţi de la mine? întrebă Ingunda fără a se uita 
la medic. 

— Nimic ce v-ar putea leza, ripostă acesta. Am vrut doar să 
am o certitudine cu privire la Editha Melzer, și să cunosc mai 
bine circumstanţele care au condus la această crimă. După cum 
am spus, nu îmi pot imagina că Editha l-ar fi ucis pe soţul 
dumneavoastră. Ea este o persoană firavă. De unde forța de a 
ucide un bărbat în toată firea? 

Ingunda se întoarse. Privirea ei trăda enervarea. 

— L-a vrăjit! El a fost lipsit de apărare! spuse ea și se întoarse 
la fereastră. 

Acesta, gândi Meytens, nu este modul potrivit de a trata un 
oaspete. Şi, în plus, purtarea ei nu era în niciun caz marcată de 
tristeţe. Medicul avea impresia că, de fapt, văduva aștepta o cu 
totul altă vizită, pentru că după o scurtă pauză strecurată din 
politețe de Meytens, Ingunda întrebă sec: 

— Nu-i așa? 

Astfel bruscat, Meytens se afla pe punctul de a întoarce 


spatele și a părăsi inospitaliera casă, când în ușa salonului apăru 
bătrânul servitor Giuseppe. Hainele îi erau ude leoarcă, iar părul 
lung și alb îi cădea pe faţă ca niște plante agăţătoare. Fără a-i 
da vreo atenţie, femeia în negru se îndreptă spre bătrân, îl trase 
deoparte, iar acesta îi șopti ceva ce medicul nu putu să audă; 
totuși, văduva nu păru ușurată la aflarea veștilor. Meytens plecă 
fără a mai saluta. 

In drum spre Campo San Zaccaria, unde se afla hanul lui, 
Meytens traversă Marele Canal pe podul Rialto, o construcţie 
remarcabilă din stâlpi și grinzi, ca o catedrală gotică. Pentru a 
trece de pe un mal pe celălalt al canalului trebuia urcat un 
munte din lemn, atât de înalt era pasajul pentru vase. La 
mijlocul construcției, meșteșugari și negustori își ofereau 
mărfurile spre vânzare, produse scumpe din piele și fructe din 
ţări străine, dar medicul nu îi băgă în seamă. Nu îi ieșea din cap 
gândul că Editha era învinuită pe nedrept. Trecuseră săptămâni 
de când nu o mai văzuse pe fată, dar pe măsură ce timpul se 
scurgea, sentimentele lui erau tot mai puternice. Trebuia să 
asiste indiferent la cum era trasă la răspundere Editha pentru o 
faptă pe care nu ar fi putut să o săvârșească în toată viaţa ei? 
Pe de altă parte, comportarea văduvei armatorului îi părea atât 
de enigmatică, încât decise să facă cercetări. 

Daniel Doerbeck fusese un bărbat cunoscut în Veneţia, iar 
bogăţia acestuia îi atrăsese multe invidii, mai ales printre ceilalţi 
armatori. De la Pietro di Cadore, care, cu vasele lui, controla 
comerțul pe coasta dalmată, Meytens află lucruri remarcabile, 
care i-au întărit suspiciunea că ceva nu era în regulă între 
armatorul german și soţia lui. Di Cadore spunea că aceștia 
trăiau retrași, și că Palazzo Agnese era considerat de mulți 
venețieni ca un loc funest. Pietro di Cadore auzise, de 
asemenea, zvonuri privitoare la excesele la care se dedau ambii 
soţi cu sexul opus. Servitorii lui Doerbeck relatau că cei doi nu 
schimbau o vorbă unul cu celălalt și că se priveau reciproc cu 
ură și dispreţ. Cu puţin timp în urmă, Ingunda își părăsise soţul 
pentru a fugi la Constantinopol, dar Doerbeck o adusese înapoi 
cu cea mai rapidă corabie a sa. 

Meytens era în încurcătură. | se părea că Daniel Doerbeck 
părea mai curând să fi fost ucis de soţia lui, Ingunda, decât de 
slujnica Editha. De aceea, medicul a hotărât ca a doua zi să 
angajeze un avocat și să se adreseze la Qarantia Criminal, 


consiliul care judeca criminalii și infracțiunile grave. 

Cel mai cunoscut dintre avogador! venețieni era Cesare 
Pedrocchi, căruia i se spunea // drago - dragonul - mai puţin din 
cauza urâţeniei lui respingătoare, și mai mult din cauza 
capacităţii de a gândi de parcă ar fi avut cinci capete deodată. 
Pentru o plată anticipată de zece scuzi, Pedrocchi acceptă să 
preia cazul. Mai ceru alţi zece scuzi pentru cazul în care reușea 
să obţină eliberarea Edithei din închisoare. Medicul a fost de 
acord. 

Consiliul celor Zece își dădea temutele sentinţe în partea din 
spate a Palatului Dogilor, și acolo, la etajul al treilea, își avea 
sediul și președintele celor zece, un respectabil venețian cu 
numele de Allegri, cu barbă căruntă și păr lung, negru. Chipul lui 
împăciuitor se întunecă pe loc când îl recunoscu pe Pedrocchi și 
când Meytens îi dezvălui motivul venirii. 

Allegri făcu un gest de respingere cu mâna și le explică faptul 
că totul era clar în acest caz: tânăra servitoare își omorâse 
stăpânul, iar Consiliul celor Zece nu va da o altă sentință decât 
tăierea capului; ce mai doreau? 

Atunci, Cesare Perdocchi se înfipse, în toată urâţenia lui - din 
care menţionăm doar privirea sașie și umflătura roșie de pe 
frunte - în faţa judecătorului și începu să grăiască pe un ton 
plângăreţ: 

— Messer Allegri, dacă nu v-aș cunoaște bine, v-aș lua drept 
un gogoman, un nătărău care se lasă zăpăcit de pălăvrăgelile 
prostești ale femeilor, dar eu vă cunosc de ani de zile pe 
dumneavoastră și înțelepciunea dumneavoastră, și în mod 
deosebit capacitatea de a cunoaște oamenii, și mă mir că v-a 
păcălit tocmai o femeiușcă vicleană ca Ingunda Doerbeck. Tot 
orașul vorbește despre cât își ura ea soţul, și eu nu cunosc pe 
nimeni care nu i-ar atribui crima. Dimpotrivă, fata învinovăţită 
este tânără și mult prea slabă pentru a-l omori cu un scaun pe 
un bărbat ca Doerbeck. 

Allegri se ridică în picioare în spatele mesei lui late, arătă 
către avogadore și strigă: 

— Donna Ingunda a depus jurământ. Așa stau lucrurile, și nu 
altfel. Fata minte. Nimeni nu știe de unde vine ea. Se dădea de 
mută, deși are un limbaj frumos ca al unui actor, și din câte se 
pare este nebună. Aiurează despre un fiu al stăpânei ei, care ar 
fi săvârșit fapta. Dar signora nu are niciun fiu. 


Medicul clătină din cap și se sprijini cu ambele mâini de masă. 

— Auzindu-vă vorbind astfel, messer Allegri, mă cuprind 
îndoielile că vorbim despre aceeași persoană. Acea fată cu 
numele de Editha Melzer provine din Mainz și și-a pierdut darul 
vorbirii de mic copil. Acest lucru îl pot confirma eu, medicul 
Chrestien Meytens. 

Un timp, Meytens și capo dei Dieci rămaseră tăcuţi unul în 
faţa celuilalt. Apoi, Allegri lovi cu un băț din fier un clopot aflat 
pe biroul lui. Apăru un lacheu îmbrăcat în roșu, și Allegri îi ceru 
să i se aducă asasina de la Pozzi. 

Închisoarea Pozzi era lipsită de ferestre, iar celulele umede se 
aflau la subsolul clădirii. Spre deosebire de Piombi, cu încăperi 
sub acoperiș, în care erau ţinuţi hoţi, cei care huleau pe Domnul 
și adulterine, la temuta Pozzi își așteptau pedeapsa cu moartea 
cei care comiteau crime capitale, asasini, incendiatori și spioni. 

— Nu dumneavoastră aţi făcut să dispară zgomotele din 
urechile dogelui? întrebă Allegri în timp ce așteptau apariţia 
Edithei. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu un elixir secret, răspunse 
medicul, crezând că vindecarea lui Foscari i-ar putea fi de folos 
în această situaţie, dar se înșela. 

Allegri se încruntă și spuse cu o mină chinuită: 

— Ar fi fost mai bine să nu o fi făcut. Foscari este bătrân și 
fragil și nu mai este stăpân pe sine. Este o nenorocire pentru 
republică. 

Aceste cuvinte clare treziră uimirea lui Meytens, în timp ce 
atitudinea lui Allegri părea a-i fi avocatului deja cunoscută. 

— Eu sunt medic, răspunse Meytens, și ajut pe oricine mă 
solicită și plătește pentru asta. 

Tocmai atunci, ușa se deschise și doi paznici în veșminte din 
piele o conduseră pe criminală în încăpere. Nu încăpea nicio 
îndoială, era Editha. Dar cât se schimbase de când el o văzuse 
ultima dată pe vas! Purta o iasă cenușie, strânsă pe talie cu o 
sfoară. Picioarele îi erau înfășurate în niște cârpe și legate cu 
sfoară. Părul, odinioară lung și bogat, era acum tăiat scurt. Dar 
ţinuta îi era dreaptă, iar ea îi privea ferm pe cei trei bărbați. 

Medicul se apropie de Editha și căută să îi ia mâna, dar fata 
și-o retrase. 

— Nu te teme, îi spuse în germană Meytens, am adus pentru 
apărarea ta cel mai bun avocat. Totul va fi bine. Ai încredere în 


mine. 

Editha îl privea cu ochii mari. Tăcea de parcă ar fi avut 
reţineri în a vorbi. În cele din urmă, după o lungă pauză, fata 
deschise gura și rosti hotărâtă: 

— De ce nu mă lăsaţi în pace? Mă veţi urmări până în 
mormânt? 

Aceste vorbe îl șocară pe Meytens. Şi numai faptul că Editha 
putea să vorbească l-ar fi emoţionat profund, dar sunetul vocii ei 
l-a vrăjit cu desăvârșire, încă îi mai răsuna în urechi modulaţia, 
deși vocea se stinsese demult. 

În acea clipă deveni conștient de sensul vorbelor ei. Trase 
adânc aer în piept. Desigur că el se așteptase la vorbe 
prietenoase, la o anume recunoștință pentru faptul că se ocupa 
de ea; dar oare nu îi furnizase Editha doar dezamăgiri până 
acum, iar dezamăgirile nu făcuseră decât să îi întărească lui 
simpatia? 

— Eu mă bucur că ţi-ai recăpătat darul vorbirii, spuse medicul 
mai reţinut, totul va fi bine, fii sigură. 

Messer Pedrocchi va fi alături de tine în faţa Consiliului celor 
Zece. 

Avogadore încercă un zâmbet de încurajare auzindu-și 
numele, dar Editha privi într-o parte. 

Devenit nerăbdător, Allegri i se adresă medicului, arătând 
către Editha: 

— Ea este fata despre care susțineţi că își pierduse vocea? 

— Pot să jur asta, messer Allegri. Biserica romană cunoaște 
multe astfel de minuni, care din punctul de vedere al medicinei 
nu sunt minuni. 

— Şi ce sunt? 

— Procese interne cu explicaţii absolut naturale. Pentru că 
dacă un șoc poate produce muţenia sufletului, tot printr-un șoc 
omul își poate recăpăta darul vorbirii. 

— În ce priveşte sufletul, asta este treaba teologilor, răspunse 
distant Allegri. 

Pedrocchi interveni zgomotos: 

— Atunci aduceţi un teolog! Aștia se vântură cu miile pe aici! 

Allegri lovi masa cu palma și strigă: 

— Aici nu este o dezbatere judiciară, messer Pedrocchi! Apoi o 
măsură pe fată cu o privire mohorâtă și spuse: Te-ai putea și ne- 
ai putea scuti de multe, dacă ai face o mărturisire, târfa! 


— Nu este nimic de mărturisit, ripostă cu hotărâre Editha. 
Ceea ce a fost de spus, am spus. Stăpânul meu a vrut să mă 
violeze, și atunci propriul fiu l-a ucis. 

— Şi cine, în afară de tine, l-a mai văzut pe fiul următorului? 
întrebă Pedrocchi. 

— Bătrânul servitor Giuseppe. El mi-a permis accesul în 
încăperile secrete. Dar sunt sigură că și alţii îl știau pe băiat. 

Allegri o privi gânditor. 

— Servitorul susţine că în încăperile pe care tu le numești 
secrete au fost ţinute întotdeauna doar două maimuțe. 

— Minte. Giuseppe se teme să nu fie dat afară! strigă Editha 
și se făcu roșie la faţă. 

Meytens, care își dădu seama de iritarea fetei, încercă să o 
liniștească. 

— Vom vorbi cu bătrânul servitor și îl vom sili să spună 
adevărul. 

— Cum arăta acest fiu al armatorului, pe care nimeni nu l-a 
văzut? interveni avocatul. 

Editha privi în podea. 

— Era debil mintal, un monstru, cum sunt cei ţinuţi în anumite 
case. Trupul lui avea proporţii înfricoșătoare, iar capul îi era 
aproape de două ori mai mare decât cel al unui om normal. În 
cușca cealaltă o ţineau pe fiica lor. Avea o înfățișare la fel de 
oribilă... 

— Termină cu asta! o întrerupse Allegri pe Editha. Şi se 
adresă lacheilor: Duceţi-o înapoi în celula ei! 

Fata receptă ordinul cu indiferenţă. Se întoarse și se îndreptă 
spre ușă. 

— Rămâi cu bine! strigă Meytens în urma ei, dar se pare că 
Editha nu voia să-l audă. 


Capitolul VIII 


Libertate și ispită 


Zarva legată de uciderea armatorului Doerbeck nu a încetat, 
ba chiar a luat amploare, pentru că avogaadore Cesare Pedrocchi 
a înţeles ca prin diverse modalităţi să pună în mișcare zvonuri 
care să îi discrediteze Ingundei reputaţia. Vânzătoarele de pește 
din Campo della Pescheria și negustorii din Rialto șopteau pe 
ascuns că soţia armatorului era nebună în dragostea cu ambele 
sexe și, ca urmare a păcătoșeniei ei, născuse copii monstruoși, 
pe care îi ucisese ori îi ţinea în cuști și îi vindea. Ba mai mult, 
într-o ceartă cauzată de condamnabilul ei mod de viaţă, își 
omorâse propriul soţ, și o învinovăţea de această faptă pe 
slujnica sa. Oricât se străduise Pedrocchi să determine măcar 
unul dintre numeroșii amanți ai Ingundei să recunoască asta 
public, toate eforturile lui rămăseseră zadarnice. 

In acea toamnă, furtunile s-au stârnit mai devreme decât de 
obicei. Biciuiau apa din lagune și uneori valurile erau atât de 
înalte, încât ajungeau până în faţa ușilor din San Marco, unde 
apa rămânea permanent până la glezne. Într-una dintre 
dimineţi, pescarilor rare după o noapte furtunoasă curăţau de 
vieţuitoare marine moarte, iarbă de mare și de mizerie urât 
mirositoare digul San Marco li s-a oferit o priveliște oribilă. 
Valurile aduseseră la mal două cadavre dezbrăcate, legate unul 
de altul și umflate. Acestea aveau sfori în pirul gâturilor și, în 
comparaţie cu trupurile, capetele lor erau imense. În măsura în 
care se mai putea vedea ceva pe chipurile lor, acestea purtau 
semne clare ale unor afecțiuni psihice. 

In jurul înfiorătoarei descoperiri s-a strâns în scurt timp o 
mare de oameni. O bătrână îmbrăcată în negru, care venea de 
la liturghia de dimineaţă din San Marco, își duse mâinile la față 
strigând: 

— Doamne, iartă-mă, dacă ăștia nu sunt copiii cretini ai soţiei 
armatorului Doerbeck! 

Privitorii se uitară unul la celălalt. Unii se aplecară pentru a 
vedea mai bine capetele diforme. In cele din urmă îi dădură 
bătrânei dreptate: era vorba de niște sărmani avortoni. 

La Veneţia, niciun mesager nu era atât de rapid ca un zvon. 


Singura cauză nu era doar faptul că venețienilor le era drag să 
poarte vorba dintr-o casă în alta, ci mai ales faptul că în acest 
oraș trăiau împreună, într-un spaţiu extrem de restrâns, aproape 
două sute de mii de oameni pentru care nimic nu era mai 
palpitant decât bârfa. Pălăvrăgeala și calomnia tăceau parte 
integrantă din viaţa de zi cu zi a venețienilor, la fel ca mâncarea 
și băutura. Și, pentru că Cesare Pedrocchi câștiga nu puţin de 
pe urma zvonurilor, era și unul dintre primii care a aflat de 
cadavrele aduse de mare. Acum, socotea avogado, îi venise apa 
la moară. 

Cât de repede îi permitea piciorul lui stâng mai scurt, 
Pedrocchi se duse din Campo Santi Filippo e Giacomo, unde 
locuia într-o casă prăpădită, până la Piazetta, pentru a vedea 
cadavrele aruncate la mal. Presupunerea bătrânei cum că ar fi 
vorba despre copiii Ingundei Doerbeck devenise deja o 
certitudine pentru cei care căscau gura pe acolo, iar mulţimea o 
condamna ca vrăjitoare pe soţia armatorului. 

Pedrocchi îi opri pe pescarii care tocmai se pregăteau să 
ridice cadavrele. Trebuia ca mai întâi messer Allegri, din 
Consiliul celor Zece, să arunce o privire asupra morţilor. Îl căută 
imediat pe Allegri, căruia îi relată ce se petrecuse, și îi ceru 
judecătorului să vadă personal monstruoasele creaturi. 

Tulburat de nemaiauzita veste, Allegri răspunse că găsirea a 
doi avortoni pe mal nu dovedește că ar fi vorba despre copiii 
văduvei armatorului, și cu atât mai puţin că aceștia ar fi fost 
înecaţi de ea. 

Vicleanul avocat nu îl contrazise, dar, spuse Pedrocchi, 
neașteptata descoperire a cadavrelor putea confirma declaraţia 
servitoarei, și putea să o demaște pe donna Ingunda ca 
mincinoasă. În cele din urmă, Allegri și avogado au căzut de 
acord ca slujnica arestată și Ingunda Doerbeck să fie aduse la 
locul unde fuseseră găsite cadavrele. 

Între timp, pe digul San Marco mulţimea adunată devenise de 
necuprins. Și fiecare gură-cască încerca » îi arunce măcar o 
privire asupra cadavrelor legate împreună. 

Neliniștea crescu și se ajunse la încăierări, pentru că fiecare 
voia să fie cât mai în faţă când aprozii înveșmântaţi în roșu tăiau 
drum judecătorului Allegri și avocatului Pedrocchi, urmaţi de 
Editha Melzer, încătușată, și de Ingunda Doerbeck, îmbrăcată în 
negru. 


Mulțimea o ocăra pe Ingunda: 

— Curvă! Vrăjitoare! Ucigașă de copii! 

În același timp, Editha beneficia de compătimire. 

Allegri privi scârbit cadavrele. Apoi îi ceru Edithei să vină în 
faţă, și cu o voce ridicată, pentru a fi auzit de toţi, îi spuse fetei 
încătușate: 

— Aceștia sunt copiii despre care susţii că erau ţinuţi încuiați 
în Palazzo Agnese? 

În piaţă se așternu o tăcere mormântală. Doar pe cerul 
dimineţii cârâiau câţiva pescăruși. Editha veni în față, examină 
cu privirea cadavrele și răspunse fără a-și ridica ochii: 

— Da, ei sunt. Nu am nicio îndoială. Dumnezeu să le aibă în 
pază sărmanele suflete! 

Din mulţime se ridică un murmur. 

În cele din urmă, Allegri îi ceru și Ingundei să iasă în faţă, dar 
aceasta refuză. Atunci, Allegri le făcu semn aprozilor să aducă în 
față femeia voalată. _ 

Ingunda se opuse. Işi smulse voalul negru de pe cap și lovi 
aprozii, strigând strident: 

— Lăsaţi-mă! Nu vreau să îi văd! Lăsaţi-mă! 

Dar aprozii rămaseră neînduplecațţi și o târâră pe Ingunda 
Doerbeck în fața cadavrelor. Ingunda își ţinea capul ridicat spre 
cer, pentru a nu vedea groaznica imagine. 

Allegri, cuprins de mânie pentru că femeia nu răspundea 
solicitării lui, o apucă de după ceafa pe Ingunda și îi apăsă 
capul. Încercarea ei de a scăpa din mâna judecătorului nu reuși. 
Se împiedică și căzu peste cadavrele strâns legate. Atingerea 
celor două trupuri reci îi produse un șoc. Rămase întinsă peste 
cadavre ca o păpușă. 

— Ridicaţi-o! le ordonă Allegri aprozilor, iar când bărbaţii o 
apucară de braţe, femeia începu din nou să îi lovească și, cu o 
voce ce se putea face auzită doar la exorcizări, strigă: 

— Diavolul m-a lăsat gravidă, uitaţi-vă! 

Își ridică rochia astfel încât să i se vadă sexul neacoperit. Şi 
cu privirea spre cadavrele aduse de mare strigă: 

— Voi sunteţi lucrarea diavolului! Priviţi! Nu arată ca Satan în 
persoană? 

Apoi începu să plângă cu suspine. 

În piaţa din faţa Palatului Dogilor oamenii rămăseseră 
împietriţi. Astfel că toţi auziră cuvintele lui Cesare Pedrocchi, 


adresate judecătorului: p 

— Cazul, messer Allegri, ar trebui clarificat acum. In fața 
dumneavoastră este încătușată persoana greșită. 

Allegri dădu din cap, dar nu spuse nimic, atât de puternic îl 
marcase întorsătura neașteptată a cazului. Judecătorul își 
îndreptă privirea asupra Edithei, care rămăsese calmă, cu capul 
plecat. 

— Ar trebui să o eliberaţi pe fată din cătușe! îl presă 
Pedrocchi. Niciun om, nici măcar un servitor, nu trebuie să 
suporte nedreptatea în numele republicii! 

Judecătorul făcu un semn aprozilor, și în timp ce unul dintre ei 
îi scoase Edithei cătușele, ceilalţi îi legară Ingundei mâinile la 
spate. Femeia nu se opuse, îi aruncă Edithei o privire zâmbind 
răutăcios. 

În acest moment, venețienii care urmăriseră cele petrecute în 
tăcere începură să strige. Ingunda fu acoperită de ocări. Chiar și 
primul judecător nu a fost scutit de batjocură și răutăţi. 


Chrestien Meytens a aflat de neașteptata cotitură a sorții pe 
când se afla în drum spre dogele Foscari, căruia îi reveniseră 
zgomotele din urechi. Se îndreptă agitat către locul 
evenimentului, unde Cesare Pedrocchi, care îl văzuse venind, îi 
strigă peste capetele oamenilor: 

— Meytens, îmi datorezi alţi zece scuzi. S-a rezolvat! 

Medicul dădu din cap fără nicio plăcere. Judecătorului Allegri îi 
acordă o privire fugară, dispreţuitoare. În faţa cadavrelor de pe 
mal clătină doar din cap. Apoi se întoarse spre avogado și 
întrebă: 

— Ea unde este? Unde este Editha? 

Pedrocchi se întoarse. Aprozii se îndepărtau cu Ingunda 
Doerbeck. 

— Aici era! 

Greoiul medic, despre care nimeni nu își putea imagina că ar 
putea fi scos din fire de ceva, privi în jur, rotindu-se în jurul 
propriei axe. Apoi, ca un leu aţâţat de sânge, se năpusti asupra 
lui Pedrocchi, îl apucă cu ambele mâini de gât, îl scutură de 
avocatului îi pieri auzul și văzul, și strigă, aproape în lacrimi: 

— Avocat de doi bani, în loc să te ocupi de fată, pentru tine 
nimic nu este mai important decât banii! Unde este fata? 

Nu a lipsit mult ca Meytens să îl sugrume pe Cesare Pedrocchi 


cu mâinile goale; dar au intervenit trei oameni inimoși și l-au 
eliberat pe avocat din strânsoarea medicului furios. 

Unul dintre privitori spuse că o văzuse pe Editha 
îndepărtându-se înspre Riva degli Schiavoni. Alţi doi îl 
contraziseră și susținură cu tărie că fata dispăruse în intrarea 
dinspre sud a bazilicii San Marco. 

— Minciuni! susțineau două bătrâne, o fată tunsă scurt tocmai 
urcase într-o ambarcaţiune, care se îndreptase spre insula 
Giudecca. 

În realitate, descătușată Editha se strecurase neobservată 
prin grămada de gură-cască și o luase spre Campo Santo 
Stefano, unde nenumărate străduţe alcătuiau un labirint în care 
se descurca doar un venețian rare locuia aici de la naștere. 
Editha cunoștea biserica Santo Stefano, a cărei clopotniță se 
înclinase într-o parte la scurt timp după ce fusese construită, 
prin a cărei piaţă vastă trecuse deseori cu stăpâna ei. 

Începuse să plouă când ajunse în Campo. Pe lângă pereţii 
caselor se strecurau siluete zdrențăroase. Când și când se 
vedeau umbre în spatele ferestrelor înalte. Nimic nu pare mai 
trist ca un Campo venețian când plouă, dar oamenii zdrenţăroși 
care se îndreptau către biserica Santo Stefano amplificau 
această impresie. Editha nu mai fusese niciodată aici dimineaţa, 
și deci nu putuse observa cum veneau săracii zonei la masă. 
Cioburi din lut, sustrase din gunoaiele bogaților, erau umplute 
pe treptele bisericii de un padre desculţ și de o călugăriță. In 
plus, se mai primeau câteva coji de pâine, pentru care fiecare 
trebuia să facă semnul crucii și să rostească un început de 
rugăciune. 

Edithei îi era foame, de aceea nu ezită să se așeze la lunga 
coadă din faţa bisericii. Un bărbat în vârstă, scund și cu barbă, 
care bălmăjea neinteligibil în faţa ei, se întoarse brusc, o măsură 
cu privirea și mormăi: 

— Pe tine nu te-am mai văzut pe aici. De unde vii? 

— Nu, răspunse Editha, care înţelesese doar pe jumătate ce 
spusese bărbatul în dialectul lui. 

— Îţi este foame, fată, remarcă bărbatul, și vocea îi deveni 
mai prietenoasă. Se simte mirosul. 

Editha îl privi nedumerită. Era posibil ca ea să emane izul de 
la Pozzi. 

— Nu este o rușine, zise bătrânul. Doar haleala este o rușine. 


Crede-mă, copilă, în viaţa mea am mâncat deseori mai mult 
decât pe săturate! 

El își duse ambele mâini la burtă, apoi continuă: 

— Vreau să spun că eram atât de sătul, încât a trebuit să 
vărs. Dar cunosc și foamea, și mirosul emanat de ea. Sătulul are 
alt miros. Nu aș zice că mai bun. Sătulul pute a grăsime. Prin 
pori răzbate grăsimea precum puroiul dintr-o rană, pfui drace! 
Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da, da, răspunse Editha în speranţa că bătrânul o va lăsa în 
pace, pentru că zgomotoasa discuţie deja atrăsese atenţia. 

— Ascultă, începu din nou bătrânul, de data aceasta pe un ton 
mai jos. Dacă vrei, te iau cu mine la maicile de la Santa 
Margherita. Acolo masa săracilor se dă o jumătate de oră mai 
târziu. Am și o monedă pentru traversarea Marelui Canal. Dar... 
își duse degetul arătător la buze, apoi adăugă: Nu trebuie să știe 
toți. Mă numesc Niccolo, dar toată lumea îmi spune i/ capitano. 

In faţa călugărului desculţ, care, cu un căuș din lemn, scotea 
supa dintr-un vas, călugăr căruia sărmanii îi spuneau Tullio, 
bătrânul făcu trei cruci ample, atingând cu degetele mijlociu și 
arătător de la mâna dreaptă fruntea, pieptul și ambii umeri, și 
simultan începu să rostească cu o rapiditate de necrezut în 
latină Ave Maria, ceea ce, în urma experienţei îndelungate a 
unui abonat la masa săracului, mărea la dublu porţia primită. 

Când îi veni rândul Edithei, călugărul se opri iritat: 

— Unde îţi este castronul, fata mea? 

Fata ridică din umeri și răspunse: 

— Daţi-mi numai niște pâine, venerabile părinte, asta îmi va 
potoli cea mai mare foame. 

Călugărița care era martoră la discuţie îi întinse Edithei o 
bucată deosebit de mare de pâine, iar fata începu să mănânce 
cu poftă. 

— Şi? întrebă padre Tullio cu reproș. Eşti cumva o păgână 
căreia îi sunt străine obiceiurile creștine? 

Editha făcu la repezeală o cruce și murmură rapid: 

= În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh... 

Intre timp, bătrânul cerșetor își sorbise supa, întinse pentru a 
doua oară castronul călugărului și se explică: 

— Este pentru fată, are nevoie. 

— Hm... zise padre Tullio aflat pe punctul de a pleca... iată 
supa ta! 


Fiertura aburindă avea gust de sfeclă și de grăsime urât 
mirositoare rezultată din fierberea îndelungată a resturilor de 
pește, deci nu era prea apetisantă. Dar îi făcu bine, și îi alungă 
frigul din oase. Și, în timp ce ceilalţi se împrăștiau ca șobolanii în 
căutarea protecţiei găurilor lor, Editha se sprijini de ușa din lemn 
de la intrarea în biserică, își încrucișă braţele pe piept și privi 
piaţa vastă ce acum părea proaspăt măturată. Realiză ce soartă 
de deplâns avea. Ochii i se umplură de lacrimi, iar piaţa și 
casele din faţa ei luară forme bizare. Ce o aștepta în viitor? 

Pe Sfânta Fecioară Maria, auzi Editha brusc vocea călugărului 
lângă ea, de ce ţi-au tăiat părul? 

Speriată, fata își trecu mâna prin părul scurt. Uitase complet 
că astfel ei o marcaseră pentru o lungă perioadă de timp. Tăcu, 
pentru că îi era teamă ca, din cauza tulburării, să nu își piardă 
din nou vocea. 

Padre își împreună mâinile pe pântece privind-o fix pe fată, și 
pentru că fata nu reacţionă la întrebarea lui, își dădu singur un 
răspuns: 

— In mod obișnuit, femeile sunt tunse doar la închisoare. Așa 
este? 

Editha se simţi demascată, și cu o săritură îndrăzneață 
încercă să treacă pe lângă călugăr, dar padre fu mai rapid. O 
apucă strâns de braţ pe Editha, o împinse înapoi lângă ușă și 
spuse cu tonul prietenos specific tuturor prelaţilor: 

— De ce atâta grabă, copila mea? Oile care vin aici au mult 
timp. De fapt, doar de timp nu duc lipsă. Așadar, ce te mână? 
Îmi poţi încredința tot ce ai pe inimă. Nu vei afla în mine un 
judecător. Și dacă îmi vei cere sfatul, nu ţi-l voi refuza. 

Şi pentru că Editha continua să tacă, padre Tullio adăugă: 

— Nu trebuie să crezi că un bărbat din tagma mea, care și-a 
dedicat viaţa lui Dumnezeu, este străin de această lume. M-aș 
mai ocupa eu atunci de cei mai săraci dintre săraci? După o 
scurtă pauză spuse: Tu ai fugit, este adevărat? 

— Nu, jur! Am fost eliberată. 

Călugărul în rasă maronie clătină din cap parcă pentru a 
spune: „Bine, te cred!” 

În cele din urmă vorbi: 

— Nu ești de pe aici. Se cunoaște după cum vorbești, tu vii din 
nord. Cum te cheamă? 

— Editha, răspunse fata abia șoptit și își strânse rochia 


grosolană pe piept. 

— Tremuri. Vino cu mine la căldură. 

Și, fără a-i mai da atenţie, părintele o luă înainte. Era sigur că 
Editha îl va urma. Și nu se înșelă. 

Printr-o ușă laterală, lucrată artistic, cu benzi metalice, intrară 
în biserică, care avea tavanul dublat cu lemn și prevăzut cu 
căpriori, de parcă te-ai fi aflat într-o corabie cu chila în sus. 
Mirosea a umed și a fum stătut. 

Călugărul se opri în faţa unui confesional încastrat în zidăria 
laterală a navei joase, ale cărui uși semănau cu un șifonier văzut 
de Editha la Palazzo Agnese, deschise una dintre uși și o împinse 
pe fată înăuntru. El intră în compartimentul duhovnicului. 

Editha se simţea atât de istovită și de neajutorată, încât nici 
nu îndrăzni să se opună. Și pentru că în interior se afla doar un 
taburet pentru îngenuncheat, nicidecum un loc de șezut, ea 
îngenunche și împreună mâinile. 

În spatele unui grilaj din lemn apăru chipul călugărului într-o 
lumină palidă, iar Editha folosi această ocazie pentru a-l privi 
mai cu atenţie. O barbă neagră, tunsă scurt, îi încadra bărbia și 
îi ascundea trăsăturile tinerești. Un nas ascuţit, cu o 
protuberanţă sub rădăcina lui, nu lăsa să încapă nicio îndoială în 
ceea ce privea originea venețiană a bărbatului. Deși nu putea să 
îi vadă ochii, chipul lui padre Tullio trăda mai curând tristeţe 
decât speranţa în veșnica fericire. 

Padre zise cu voce calmă: 

— Îmi poţi destăinui tot ce te frământă, fiica mea, iar dacă eu 
trebuie să te spovedesc voi începe în numele Tatălui, al Fiului și 
al Sfântului Duh... 

Făcu semnul crucii și își lipi urechea de grilaj. 

Însă Editha continua să tacă. 

— Bine, cu siguranţă că ai un motiv pentru tăcerea ta, dar 
dacă vrei iertarea păcatelor tale, trebuie să le spui. Aceasta este 
învățătura bisericii. 

— Nu există nimic de iertat, ripostă Editha pe un ton scăzut. 
Nu îmi dau seama să am vreo vină. 

Călugărul ridică din sprâncene. 

— Noi toţi suntem împovăraţi de vini - tu, eu, fiecare. 

Editha vru să răspundă, dar padre Tullio i-o luă înainte: 

— Poate te miri cum de un frate al Ordinului, ca mine, a 
preluat, departe de mănăstirea lui, sarcina de a da de mâncare 


săracilor... 

— Să mă mir? De ce m-aș mira? Sunteţi un om bun, padre, și 
pentru asta în ceruri vă așteaptă răsplata meritată. 

— Oh, nu! se înfierbântă călugărul. Dimpotrivă, cu sunt un om 
rău, un păcătos, și acesta este motivul pentru care m-au alungat 
din mănăstire. Acum mă ocup de hrănirea săracilor la San 
Stefano. 

O clipă, Editha uită de propriile necazuri. Cuvintele călugărului 
îi stârniseră curiozitatea, și se interesă cu precauţie: 

— Deci, nu vă faceţi cu plăcere munca? 

Călugărul ezită în spatele grilajului, apoi spuse calm: 

— Desigur că este o muncă minunată să strângi de la 
venețienii bogaţi bani pentru săraci. Dar pentru un călugăr care 
a scris tratate de metafizică și despre vechii filosofi nu este 
tocmai înălțător. 

— Înţeleg, răspunse încet Editha. În scrierile dumneavoastră 
v-aţi ridicat împotriva învățăturilor bisericii! 

— Cum de poţi gândi astfel, copila mea, eu nu m-aș ridica 
niciodată împotriva învățăturilor sfintei noastre biserici. Nu, 
problema mea nu stă în minte, ci... 

— Ci...? 

— Oh, asta este o poveste încâlcită, iar tu ești mult prea 
tânără pentru a înţelege. 

— Să nu vă înșele tinereţea mea, padre. Ca ani sunt tânără, 
dar vârsta mea este alta luând în consideraţie experienţa și 
loviturile sorții. Deci, care este problema dumneavoastră? 

Călugărul respiră cu greutate. Apoi începu ca și cum el ar fi 
fost cel care se spovedea, iar tânăra de dincolo de grilaj îl 
asculta pe duhovnic mărturisindu-și păcatele: 

— Eu nu am mai povestit asta nimănui, deoarece este o 
rușine pentru Ordin și pentru familia mea. Ai fraţi ori surori? 

— Nu. 

— Atunci te poţi bucura de asta. Eu am fost cel mai mic între 
cei trei fraţi, copii ai unei familii bogate. Tatăl meu conducea o 
sută de sticlari în Murano. Dar așa cum este datina la venețieni, 
cel mai mare fiu moștenește tot, iar cel mai mic poate fi fericit 
dacă poate să înveţe să citească și să scrie. Pe când aveam șase 
ani, tatăl meu m-a trimis la călugării din San Cassiano. Firește 
că eu am învăţat tot ce poate învăţa un copil de vârsta mea, mi 
s-au dat haine, am primit de mâncare, dar dragoste, dragoste 


de mamă, nu am primit. Așa că tânjeam mai mult decât la orice 
la o mângâiere. La șaisprezece ani am intrat ca novice în 
Ordinul carmeliţilor. De bunăvoie. Nimeni nu m-a obligat să o 
fac, dar ce altceva aș fi putut face? 

— Să plecaţi și să duceţi o viaţă proprie! răspunse mândră 
Editha. 

— Ușor de spus, greu de făcut. Pentru așa ceva îmi lipseau 
puterea și încrederea în mine. Nu, am rămas și am devenit un 
cannelit desculț. Deja în timpul studiilor simţisem o înclinare 
iritantă spre cei de același sex cu mine. Trebuie să știi că în 
spatele zidurilor mănăstirilor homosexualitatea nu este rară. Și 
cu siguranţă că mi-aș fi încheiat viaţa printre călugării de la San 
Cassiano dacă nu ar fi fost egumenul care pusese ochii pe mine, 
un desfrânat egoist, bătrân, uscăţiv, cu picioare subţiri ca o 
barză și cu o burtă proeminentă ca a unei broaște. Mai întâi, m-a 
pipăit din cap până în picioare și mi-a examinat carnea pe sub 
rasă, dar când mi-a solicitat dosul l-am împins de s-a întins pe 
podeaua dormitoriumului și și-a rupt ambele picioare. Şi trebuie 
să mărturisesc că nici măcar nu mi-a părut rău. Egumenul m-a 
acuzat de nesupunere, și s-a folosit de asta pentru a mă alunga 
din mănăstire. Acum știi povestea mea, soarta unui monah 
desculți. 

Cu toate că Editha însăși se afla într-o situaţie critică - cea 
mai grea care putea fi imaginată pentru o fată singură - 
călugărul carmelit se bucură de compătimire din partea ei, și, 
mânată de acest sentiment, ea zise: 

— Sărmane padre, mi-aş dori să vă pot ajuta și să vă scot din 
această situaţie tulbure. 

Toată viaţa sa padre nu avusese parte de compasiune, milă 
ori căldură sufletească. Şi iată că venise acum o fată care avea 
de fapt nevoie de ajutorul lui, iar el își descărcase sufletul în faţa 
ei. De ce îi vorbise atât de deschis despre el și despre soarta lui? 
Pentru numele Sfintei Fecioare Maria, de ce făcuse asta? 

Padre se ridică dezorientat și părăsi confesionalul. Ajuns în 
mijlocul bisericii, îngenunche scurt, apoi ieși pe o ușiţă aflată 
lângă altar. 

Editha nu știa ce să mai facă. Părăsi Santo Stefano, ieșind pe 
ușa prin care intrase. Deși era aproape de amiază, în piaţa 
udată de ploaie din faţa bisericii era liniște. Nu se auzea nici 
măcar larma făcută de copiii din toate piețele orașului. 


Înfrigurată, Editha se îndreptă spre est. 

Străduţele, care de obicei erau întunecoase, păreau în acea zi 
și mai lipsite de lumină, și curând începură să miroasă ba a apă 
de toaletă, ba a organe de animale. Duhoarea pieilor proaspăt 
tăbăcite se îmbina după colţ cu mirosul fin de mirodenii. 
Deasupra tuturor plutea duhoarea morbidă a canalului și a 
zidăriei umede. 

Traversă Marele Canal la Rialto, dar în această zi mizerabilă 
nu se arătă deloc interesată de baticurile multicolore, de eșarfe, 
mănuși, cămăși, luxoasele haine oferite spre vânzare pe ambele 
maluri ale canalului. Editha căuta hotărâtă calea spre Palazzo 
Agnese. Nu știa ce o așteaptă acolo, dar era umezeală, era frig, 
și avea nevoie de haine călduroase. 

Sperând să poată trece neobservată, Editha folosi intrarea din 
spate. Ajunse nevăzută în camera ei de sub acoperiș și înghesui 
rapid într-un sac câteva articole de îmbrăcăminte și pantofi din 
piele, când în spatele ei se ivi deodată o siluetă. În ușă stătea 
bătrânul servitor Giuseppe. 

Mâinile bătrânului tremurau, iar o venă albăstruie, verticală, îi 
brăzda fruntea. Părea că evenimentele ultimelor zile îl 
îmbătrâniseră cu zece ani. Era incapabil să vorbească. Se 
apropie de fată cu pași nesiguri, și când fu lângă ea o strânse în 
braţe și spuse printre lacrimi: 

— Nu am vrut, crede-mă. Sunt un laș blestemat de 
Dumnezeu, o cârpă. Dumnezeu mă va pedepsi. 

Bătrânul se agăţă de Editha suspinând. 

Oricât de sinceră ar fi fost îmbrăţișarea, mânia Edithei era mai 
puternică. În definitiv, Giuseppe o renegase, și fusese conştient 
că o condamna la moarte. În timp ce încerca fără rezultat să 
scape de îmbrăţișare, strigă: 

— Căinţa ta vine prea târziu, Giuseppe! Eu puteam să fiu 
moartă acum. 

În cele din urmă, reuși să scape. Giuseppe alunecă la podea, 
începu să urle ca un câine lovit cu piciorul și, în patru labe, se 
târî până la cutiile în care Editha își păstra hainele. 

Acolo rămase ghemuit pe podea și, întrerupt de accese de 
plâns, bâigui: 

— Totul s-a întâmplat din vina mea. Eu i-am legat unul de 
altul pe copiii morți și i-am aruncat în lagună. Am făcut tot ce 
mi-a cerut donna Ingunda. 


— Copiii morţi? Dar amândoi trăiau când i-am văzut în cuști 
ultima dată. 

Giuseppe dădu din cap și privi încurcat într-o parte. 

— Da, trăiau... dar ce viaţă duceau! Era aceea viaţă? Eu am 
trăit împreună cu ei această existență de legumă, de când s-au 
născut, pentru că de la început am fost singurul care aveam 
cunoștință de existența lor. Eu am fost cel pe care donna 
Ingunda l-a convins să pregătească curmarea sărmanelor vieţi 
ale copiilor. Eu am procurat băutura otrăvitoare pe care ea le-a 
dat-o copiilor. 

— Dumnezeule! exclamă Editha și se lăsă pe pat. Spune-mi că 
toate acestea nu sunt adevărate! Spune-mi că visez! 

Își sprijini capul între mâini și privi în gol. 

— Te-ai întrebat vreodată ce legătură era între Doerbeck și 
soţia lui? 

Editha ridică privirea și spuse: 

— Se urau. Lucrul acesta nu mi-a scăpat. 

— Nu se urau doar reciproc. În primul rând, fiecare se ura pe 
sine însuși, pentru că amândoi realizau ce mare nedreptate și ce 
păcat grav săvârșiseră. 

De la început Editha bănuise că purtarea soţilor Doerbeck 
ascundea un secret pe care nimeni nu trebuia să îl cunoască. 
Odată îl chestionase pe Giuseppe despre acest lucru, dar se 
lovise de tăcerea acestuia și de remarca lui că ar fost mai bine 
să nu pună această întrebare. 

Bătrânul servitor își mai revenise. Acum vorbea cu voce mai 
sigură: 

— Daniel și Ingunda Doerbeck erau frate și soră. S-au 
îndrăgostit pe când Ingunda avea douăzeci de ani. Un an au 
putut să ascundă legătura lor. Când Ingunda a rămas gravidă, 
Daniel i-a cerut tatălui său moștenirea ce i se cuvenea, și a 
plecat la Veneţia. Aici au trăit necunoscuţi de nimeni ca soţ și 
soție, și păreau a-și fi găsit fericirea, până când a apărut pe 
lume copilul, un avorton hidrocefal cu ochi de broască. 
Dumnezeu nu îi lasă nepedepsiţi pe cei care îi încalcă sfintele 
legiuiri. Dar Daniel și Ingunda Doerbeck au socotit că a fost un 
ghinion întâmplător. Temându-se că monstrul le va trăda 
incestul, au ţinut nașterea secretă. Când, doi ani mai târziu, a 
venit pe lume băiatul, și el a prezentat aceleași anomalii, fiecare 
dintre ei l-a învinovăţit pe celălalt. În scurt timp, iubirea lor s-a 


transformat în ură, și din ură s-a ajuns la dispreţ. Acum știi totul. 

Editha scutură din cap, de parcă ar fi refuzat să dea crezare 
vorbelor lui Giuseppe. Ce tragedie se ascundea între zidurile 
acestui palat! 

— Şi ce vei face tu acum? întrebă Editha după o lungă pauză. 

Giuseppe lăsă privirea în pământ, rușinat. 

— Mă voi prezenta în fața Consiliului celor Zece. Voi depune 
mărturie și nu mă voi menaja. Sunt bătrân. Nu îmi mai este frică 
de moarte. 

Editha își legă sacul cu haine buimăcită, fără să își dea seama 
de fapt ce se întâmpla. Făcea ceva doar ca să se mai 
liniștească. Inima îi bătea să îi spargă pieptul. 

— Şi tu? se interesă Giuseppe în timp ce se ridica de jos cu 
greu. Ce vrei tu să faci? 

— Eu? răspunse fata ca trezită dintr-un vis urât. Mâncare 
primesc cu săracii la Santo Stefano, iar pentru dormit se va găsi 
o bancă în biserică. Nu-ţi face griji pentru mine. 

Editha se privi pe sine și constată că încă mai purta zdrenţele 
din închisoare. Deschise degrabă sacul, scoase din el câteva 
haine pe care le purtase în plimbările cu stăpâna, și se schimbă 
sub privirile bătrânului. Pe cap puse un șal lat, ca să nu i se vadă 
părul. Apoi își puse peste umeri sacul și se îndreptă spre ușă 
trecând prin faţa lui Giuseppe. 

— lartă-mă! strigă în urma ei bătrânul servitor, și adăugă mai 
încet, dar suficient de tare cât să fie auzit de Editha: Curajul nu 
a fost niciodată partea mea cea mai tare. Rămas-bun! 

Editha nu răspunse. Cobori grăbită scările, trecu pe lângă 
încăperile interzise și se bucură când ajunse în aer liber folosind 
ieșirea din spatele clădirii. 

Încă mai ploua, dar acum nu mai găsea ploaia atât de 
apăsătoare ca mai înainte. Işi expuse fața ploii, și avu senzaţia 
că picăturile îi spălau din memorie trecutul. 

Udă până la piele, ajunse la Santo Stefano, unde se așeză pe 
trepte. Se simţea jalnic, era obosită, și, după puţin timp, i se 
făcu frig. Începu curând să tremure din tot trupul. Luând sacul, 
intră în biserică, în speranţa că va găsi căldură. Dar aici era frig 
și umed. Fata își aminti de ușa laterală de lângă altar, îndărătul 
căreia dispăruse padre Tullio. 

Acea ușă era întredeschisă. Editha tuși ușor spre a atrage 
atenţia, dar nu se întâmplă nimic. Atunci urcă scara abruptă în 


spirală, și după ce se roti de două ori în jurul propriei axe ajunse 
la o platformă, pe care după o ieșitură a zidului se afla o 
încăpere pătrată, nu mai mare de cinci pe cinci pași. Prin două 
ferestre semicirculare, mici, pătrundea exact atâta lumină încât 
ziua să nu mai fie necesare lumânări. O masă, un scaun 
grosolan, un scăunel pentru îngenuncheat la rugăciuni și o ladă 
cu paie reprezentau întregul mobilier. Tavanul din bârne solide 
din lemn era jos, în schimb lăsa senzaţia de căldură și tihnă. Aici 
locuia călugărul carmelit. 

După puţin timp apăru padre Tullio cu un coș în spate, un 
altul ţinându-l în mână. Nu păru mirat de prezenţa fetei și, 
înainte ca Editha să se scuze pentru că pătrunsese neanunţată 
în cameră, călugărul zise: 

— Priveşte ce am obţinut cerșind la cei bogaţi: pâine pentru 
două zile, legume, ba chiar și niște carne uscată. Dumnezeu îi 
va răsplăti. 

Chipul lui oglindea bucuria. 

— Vă duceţi la cerșit zilnic? se interesă Editha. 

— În fiecare zi lăsată de la Dumnezeu mă găsești în altă parte 
a orașului. Astăzi sunt în Santa Croce, mâine în Ponte di Rialto și 
poimâine în San Marco, și de nicăieri nu plec cu mâna goală. 

Abia acum o privi pe fată și se miră. 

— De unde ai aceste haine frumoase? Pe toţi sfinţii, arăţi ca o 
damă nobilă! 

Fata povesti că luase hainele de la stăpâni, de unde fusese 
concediată după o ceartă cu stăpâna și aruncată în stradă fără a 
i se da simbria ce i se cuvenea pe drept... 

— Nu trebuie să născocești povești mincinoase, o întrerupse 
călugărul. În toată Veneţia nu se vorbește despre altceva decât 
despre intrigile soției armatorului Doerbeck, care și-a învinovăţit 
slujnica de crimă doar pentru a se proteja ea și pentru a-și tăinui 
viața frivolă. 

Edithei i se făcu rușine pentru purtarea ei. 

— Doamne, dar ești udă leoarcă, spuse padre Tullio. Te-ai 
putea îmbolnăvi de moarte. 

— lartă-mă, padre, pentru că nu am avut curajul de a vă 
spune adevărul... 

Călugărul se prefăcu că nu auzise scuza. 

— Trebuie să te schimbi cu ceva uscat. 

Luă coșul și în timp ce porni în jos pe trepte spuse: 


— Am să duc proviziile în cămara din turn. Să nu rămână 
șobolanii cu buzele umflate! 

De jos răsună râsul lui exuberant. 

Când deschise sacul, Editha constată că tot ce era în interior 
era umed. De aceea puse lucrurile la uscat pe cutia-pat. În cele 
din urmă își scoase hainele în care era îmbrăcată și puse pe ea o 
rasă de carmelit ce atârna într-un cui. După puţin reveni și 
padre Tullio, cu o lumânare aprinsă. 

— Sper că veșmântul ordinului dumneavoastră nu va fi astfel 
răspopit, remarcă Editha, zâmbind prietenos. 

Călugărul se așeză pe scăunelul pentru rugăciuni și îi oferi 
fetei unicul scaun din încăpere, apoi răspunse: Ordinul carmelit 
este doar pentru bărbaţi, dar cine știe, poate că într-o zi vor 
exista și carmelite. Atunci îţi va reveni gloria de a fi fost prima 
dintre ele. 

Rasa în sine, ca și mânecile, era mult prea lungă, așa că 
Editha arăta ca un glumet în timpul carnavalului, dar veșmântul 
aspru era călduros. Incurcată, fata nu știa ce să facă cu mâinile. 

— Padre? începu ea în cele din urmă. 

— Da? 

— Pot să rămân peste noapte aici? 

Călugărul tăcea, privind podeaua din piatră. 

— Trebuie să știți că niciodată nu am dormit în aer liber. 
Astăzi ar fi pentru prima oară. Mă tem. În închisoarea dogilor era 
umed și era frig, dar cel puţin mă simţeam în siguranţă. Nu vă 
voi fi o povară mult timp. Doar astăzi, doar o dată! 

In cuvintele fetei era atâta nevinovăție, încât padre Tullio nu 
putea proceda altfel. Așa că răspunse: 

— Dacă tot a fost voia Domnului să ne întâlnim aici, atunci nu 
va avea nimic împotrivă să petrecem amândoi această noapte 
în această cameră. Asta nu prea corespunde regulilor Ordinului 
carmelit, dar oricum am fost alungat din mănăstire. Poţi să 
rămâi. 

Doar rasa mult prea lungă o împiedică pe fată să sară de 
gâtul călugărului. 

— Vă mulţumesc din inimă, strigă ea bucuroasă. 

Pentru prima dată după șapte ani, Editha avea parte de o 
mică bucurie. 

— De fapt cum te cheamă, fiica mea? întrebă padre Tullio. 

— Editha, padre. 


Călugărul dădu din cap. 

— Numele meu deja îl cunoşti. 

— Da, padre. 

Editha era mirată. Dacă părintele aflase deja ce soartă 
avusese, de ce nu punea nicio întrebare? Chiar nu îl chinuia 
nicio urmă de curiozitate? 

— Padre, începu cu prudență fata, ce spun venețienii despre 
mine? 

Călugărul făcu un gest de nemulțumire cu mâna. 

— Lasă-i să vorbească. Fiecare o știe pe-a lui. Nu trebuie să ai 
grija asta. 

— Padre, nu ați vrea să aflați cum s-a întâmplat? 

— Oh, dacă tu vrei să îmi povestești, nu te voi împiedica. 
Întrebări nu îți voi pune. 

Comportarea carmelitului o consterna pe Editha și o îndemna 
să vorbească. Simțea pur și simplu nevoia de a-i povesti 
călugărului despre viața ei, despre muțenia ei și despre cum 
tatăl ei o vânduse unui străin, despre întâmplările ciudate din 
Constantinopol, despre fuga ei aventuroasă și despre groaznica 
întâmplare din casa armatorului Doerbeck. 

Orologiul din turnul Santo Stefano bătu ora unsprezece, și 
lumânarea arsese aproape toată. Editha își agăţă hainele de 
singurul cui din încăpere. Fără a se plânge, padre se întinse pe 
podea. Fata se culcă pe sacul cu paie. 

Dar somnul o ocolea pe Editha. Rasa aspră îi producea 
mâncărimi și o pișcă. Din colţul opus al încăperii fata auzea 
respiraţia grea, regulată, a călugărului. Se ridică ușor și își 
scoase rasa. 

— Ce frumoasă ești! auzi ea vocea călugărului. Ești frumoasă 
ca Madona. 

Editha se sperie. Își acoperi rușinată sânii cu braţele. Lumina 
lumânării dădea trupului ei o nuanţă palidă de galben. 

— lertaţi-mă, părinte. Credeam că deja dormiţi. 

— Oh, nu. Altfel această clipă mi-ar fi fost ascunsă. Niciodată 
nu am văzut ceva mai frumos. Ca să fiu sincer, încă nu am văzut 
vreodată o femeie goală. Am văzut doar picturile lui Giotto și 
Bellini, amândoi mari artiști. Dar în comparaţie cu natura, 
amândoi sunt doar cârpaci. Tu ești la fel de frumoasă ca Eva în 
paradis. 

Editha ezita, dar vorbele lui Tullio i se păreau atât de sincere, 


încât o încântau. Cu totul altfel decât vorbele lui Meytens, ale 
cărui cuvinte sunau mai degrabă ticăloase, complimentele 
făcute de carmelit nu îi repugnau. 

— Padre, zise ea jenată, nu spuneaţi că înclinațiile 
dumneavoastră sunt în direcția propriului sex? 

Carmelitul zâmbi, dar zâmbetul lui era amar. 

— Eu așa am crezut, copila mea, dar cum să emit judecăţi 
asupra a ceva ce îmi este necunoscut? Niciodată nu am văzut 
adevărata frumuseţe a unei femei. Eu cred că dezvăluirea 
celuilalt sex este pedeapsa cea mai grea dată de Dumnezeu 
unui bărbat. 

Fermecată de asemenea vorbe, Editha era cât pe ce să își 
piardă minţile. Ca pe ceva de la sine înţeles, ea își desfăcu 
braţele și le duse înapoia capului, pentru ca padre să îi poată 
vedea sânii tari, apoi se roti încet în ambele părți. 

Încă întins pe podea, padre Tullio sorbea priveliștea fetei 
goale, precum loan revelaţia. Da, el o devora pe Editha cu 
privirea, lipsit de pudoare și fără ezitări. Privirea lui aluneca 
peste fiecare loc din trupul ei frumos format, care se deosebea 
atât de mult de statuile sfinţilor lipsite de suflet pe care le 
admirase deseori: Sfânta Barbara, Ursula și imaculata Maria. De 
mai multe ori privirile îi zăboviră pe picioarele frumoase ale 
fetei, în sus și în jos, se opriră între coapsele ei și îi mângâiară 
sexul. 

Niciodată Editha nu se arătase în acest fel unui bărbat, goală 
și provocatoare. Deseori își imaginase cum ar face-o, și de 
fiecare dată o cuprinsese frica, sperând că va fi scutită de așa 
ceva. Totuși, acum se surprinse că îi făcea plăcere, o plăcere 
bazată pe faptul că bărbatul de la picioarele ei depusese un 
jurământ sfânt pe virginitatea lui. Nu avea de ce să se teamă. 

Ca într-un delir, carmelitul îngenunche brusc, își împreună 
mâinile și imploră ca un sărman păcătos: _ 

— Editha, mă închin ţie. Tu ești zeiţa mea. Imi doresc ca 
această clipă să nu se mai termine niciodată! 

Incitată de aceste vorbe pline de pasiune, Editha făcu un pas 
spre padre, își depărtă picioarele și îi prinse mâinile împreunate 
între coapsele ei. Îi cuprinse capul cu ambele mâini și îl apăsă 
pe sexul ei. Călugărul scoase un strigăt de durere, de parcă l-ar 
fi străpuns o lance. Apoi ridică ochii, o privi pe Editha și șopti 
plin de pasiune: 


— Editha, zeiţa mea, Madona mea, iubește-mă. 

Pe Editha o cuprinse groaza. Nu era o groază care să se 
transforme în teamă, o îngrozea mai ales faptul că în acea clipă 
și ea își dorea același lucru. Totuși, ripostă cam nehotărâtă: 

— Padre, tu ești călugăr, ai depus un jurământ. Nu trebuie să 
facem asta, niciodată! Mâine în zori vei regreta. 

— Mâine, mâine! Ce ne privește ce va fi mâine? 

Ochii i se umplură de lacrimi. Editha simţi cum coapsele i se 
umezeau. 

Era vorba despre milă, ori propria pasiune o determină pe 
Editha să înceapă să descheie gulerul rasei călugărului? în 
câteva clipe, Tullio îngenunche în fața ei gol, neajutorat și 
doritor ca un copil flămând. In cele din urmă îngenunche și fata 
dezbrăcată, și privirile lor se întâlniră. 

— Vino! spuse încet Tullio. 

El știa că ea o va face. 

In acea noapte s-au iubit nu doar o singură dată; s-au iubit pe 
podeaua din piatră și pe sacul cu paie ce reprezenta patul, s-au 
iubit pe acel singur scaun, și după o vreme amândoi se întinseră 
pe paie pe jumătate morți și epuizați de efort. 

Editha nu era în stare să mai gândească clar. Doar o dată, în 
mijlocul nestăpânitei tulburări, îi trecuse prin cap o idee: acum 
ţi-ai pierdut nevinovăția. Și strânsese înspăimântată buzele la 
gândul că putea să își piardă din nou vorbirea. 

Când Editha se trezi, prin ferestrele înguste abia pătrundeau 
sfioși zorii. In turnul Santo Stefano bătea marele clopot de parcă 
ar fi vestit Paștele, zgomotos și strident. Sunetele neobișnuite 
ale clopotului cel mare atât de devreme i-au amăgit nu doar pe 
cei care se trezeau primii în Campo Santo Stefano. Din toate 
direcţiile se adunau oameni spre a se interesa de motivul pentru 
care bătea clopotul. Trăgeau cu coada ochiului deasupra 
acoperișurilor să vadă dacă de undeva se ridica o coloană de 
fum. Câteva femei bătrâne strigau: 

— Domnul să ne aibă în pază, vin turcii! 

Un curier cu accent străin ar fi aflat că papa Eugen se afla în 
secret la Veneţia. 

Când bătăile clopotului nu numai că nu au încetat, ba, 
dimpotrivă, au devenit tot mai puternice, și când Editha nu a 
primit niciun răspuns la repetatele întrebări, o cuprinse o teribilă 
bănuială. Puse o rochie pe ea, cobori în fugă treptele din piatră 


și ajunse afară pe ușa lăturalnică a bisericii. În piaţă dădu de 
bătrânul cerșetor care cu o zi în urmă o ajutase la masa 
săracilor. Acesta aștepta porţia de dimineaţă, împărţită de 
carmeliţi la ora șapte. 

— Încotro te grăbești astfel? îi strigă el de departe Edithei. 

Dar aceasta nu îi auzi întrebarea, ci întrebă la landul ei: 

— L-ai văzut pe padre Tullio, bătrâne? 

Bătrânul spuse râzând: 

— Sigur că da. Cu puţin timp în urmă alerga prin piaţă de 
parcă ar fi fost fugărit de diavol! La o oră atât de matinală! De 
obicei, diavolul își aleargă victima pe la miez de noapte! 

— Încotro fugea? 

— Înapoi la biserică! răspunse bătrânul. 

Editha se întoarse, intră în biserică pe aceeași ușă laterală și 
se îndreptă către o ușiță aflată în partea opusă celor care 
căutau adăpost. Când deschise ușiţa, o întâmpină sunetul 
puternic produs de marele clopot din bronz. Între pereţi, bătăile 
erau percepute ca un uruit, iar suportul clopotului gemea ca o 
căruță supraîncărcată. Editha urcă în fugă treptele din lemn din 
interiorul turnului, de la mijlocul cărora putu să privească în sus. 
Urechile începură să o doară de la zgomotul clopotului 
amplificat de interiorul turnului. 

Când ajunse la a doua platformă, Editha se aplecă peste 
balustradă pentru a arunca o privire în sus și strigă din 
răsputeri: 

— Tullio! 

În aceeași clipă, pe lângă ea zbură ceva ce părea o uriașă 
pasăre atinsă de o săgeată. Editha se sperie. Dar înainte de a 
putea să privească în jos, uriașa pasăre trecu în zbor invers, în 
sus, și, o clipă mai târziu, reveni în jos, și abia atunci ea înţelese 
îngrozită ce se petrecea. 

În faţa ochilor ei, de funia clopotului atârna padre Tullio. El și- 
o trecuse după gât ca un laţ, iar mișcarea marelui clopot îl purta 
în sus și în jos în ritmul bătăilor. Trupul lui atârna fără viaţă în 
frânghie, dar se învârtea în jurul propriei axe, iar braţele lui 
făceau diferite mișcări, de parcă ar fi dansat un dans macabru în 
plin extaz. 

Împietrită de groază, incapabilă de o reacţie, făta a strâns cu 
putere balustrada putredă a scării. Se întorcea doar în funcţie de 
cum trecea cadavrul carmelitului prin faţa ei, astfel încât în clipa 


în care a putut să vadă chipul și ochii ieșiţi din orbite ai lui 
padre, i s-a părut că acesta îi zâmbește. 

Editha și-a acoperit fața cu ambele mâini, și a auzit vocea lui 
Tullio: „Ce ne privește ce va fi mâine...” 


Capitolul IX 


Blestemul artei tipăritului 


Corabia care l-a adus pe Michel Melzer la Veneţia a trebuit să 
ancoreze noaptea în faţa lagunei, pentru că vaselor străine le 
era interzis, și, în plus, era mult prea periculos, să acosteze în 
cursul nopţii. 

Meșterul făcuse călătoria de la Constantinopol cu o cogă 
flamandă. Velierul cu bordurile înalte nu era neapărat rapid, în 
schimb era confortabil, pentru că în pântecele lui lat a fost 
structurat pe mai multe niveluri, care, în funcţie de necesităţi, 
erau folosite pentru mărfuri sau pentru pasageri. 

Meșterul călătorise în compania egipteanului Ali Kamal, care îl 
determinase să facă acest drum vorbindu-i despre fuga Edithei 
la Veneţia. Nu trecea o zi în care să nu se gândească la 
frumoasa cântăreaţă la lăută Simonetta, dar când se gândea la 
cum îl dusese aceasta de nas, îi venea să își smulgă părul din 
cap și jură solemn că niciodată nu va mai juca umilitorul rol de 
amant galeș. 

La Constantinopol, eliberarea în forță a trimisului chinez și 
neobservata fugă a asiaticilor treziseră indignare și furie, și toți 
străinii, cu excepţia italienilor și a grecilor, erau priviţi cu 
neîncredere și erau persecutați. Dacă dispariţia chinezilor era 
ușor de explicat, meșterul nu găsea explicaţia faptului că legatul 
papal Cesare da Mosto și suita lui părăsiseră intempestiv orașul, 
fără a reclama îndeplinirea contractului sau a cere restituirea 
banilor plătiţi. 

Când, în zori, coga a ancorat în portul estic, pasagerii, în 
majoritate negustori flamanzi, începură să se agite. Fiecare voia 
să coboare primul pe uscat, unde era așteptat de vânzătorii de 
țesături  brocart, sticlărie ori armurărie. În funcţie de 
temperament ori de modul de a face comerţ, aceștia își strigau 
ofertele cu voce tare sau își făceau cunoscute ofertele 
acoperindu-și gura cu mâna, de parcă ar fi fost vorba de un 
secret. Meșterul îi privea cu satisfacţie pe toţi aceștia, el nefiind 
obligat să se grăbească. 

Melzer a fost orbit din primul moment de priveliștea oferită de 
Veneţia, dar nu de turnurile sale strălucitoare, de palate și de 


pieţele curate - din acest punct de vedere, Constantinopolul nu 
avea concurenţă - ci mai ales datorită arsenalelor ce se puteau 
vedea de pe corabie, un teren întins cu canale, magazine 
universale, fabrici, ateliere meșteșugărești și docuri populate ni 
mii de lucrători. Temute de dușmanii Veneţiei, admirate de 
prieteni, arsenalele treceau drept inima construcţiei venețiene 
de vase, iar în ceea ce priveau ursenalotti, care își exercitau 
meseriile între zidurile sever păzite, le mergea faima că lucrau 
cu diavolul ori cu Dumnezeu, pentru că ar fi fost capabili ca, 
între două răsărituri ale soarelui, să înceapă o galeră și să o 
lanseze la apă. 

Un negustor din Rijssel, care călătorise pe aceeași corabie cu 
Melzer, îi recomandase hanul Santa Croce din Campo San 
Zaccaria. Dificila călătorie - în dreptul insulei Corfu avuseseră 
parte de o furtună de toamnă, din pricina căreia niciunul dintre 
pasageri nu mai închisese un ochi - îl epuizase atât de mult pe 
meșter, încât odată ajuns în comoda încăpere, care 
corespundea tuturor dorințelor, se întinse pe pat și adormi. 
Ascunse sub saltea banii pe care îi păstra într-un săculeţ din 
piele și caseta din lemn ce conţinea unicul set de litere salvate. 
La fel și o cutie din cositor cu cerneală neagră de tipar. 

Când se trezi, soarele stătea să apună. Mâncă într-o sală de la 
parter. Masa consta din preparate excelente din paste făinoase 
gătite cu diverse mirodenii, amestecate cu scoici și alte fructe 
de mare ce ofereau plăceri extreme limbii. Doar vinul servit îl 
dezamăgi datorită acrelii și pentru că hangiul mai insista să îl și 
amestece cu apă, potrivit obiceiului locului. 

Melzer habar nu avea de unde să înceapă să își caute fiica. Pe 
undeva se și temea de întâlnirea cu ea, pentru că, în definitiv, 
ea îl părăsise furioasă. In această stare de incertitudine puse pe 
el o mantie din catifea cu mâneci ample, în care avea senzația 
că părea mai nobil, căci venețienii se îmbrăcau - asta îi sărise 
lui în ochi - mai bine decât orășenii din oricare oraș al lumii. 
Fiecare se dădea strălucitor ca un principe, iar eticheta, proprie 
în alte locuri doar nobilimii, se făcea aici remarcată chiar și pe 
ulițele oamenilor simpli. 

Mai ales distinsele dame, fiecare dintre ele o dogaressa, care 
hoinăreau prin pieţe în compania uneia ori a mai multor 
cameriste, atrăgeau admiraţia lui Melzer, care se surprindea 
examinând îndelung, lipsit de tact, ba pe una, ba alta, pentru că 


avea o anume asemănare cu Simonetta. 

Lui Melzer i-ar fi făcut plăcere să vadă palatul dogelui Foscari, 
pe care veneau să îl viziteze oameni de la mari depărtări, ca să 
facă apoi lumii întregi cunoscut ce capodoperă a filigranului 
ajunseseră să creeze venețienii, însă ziua era pe sfârșite. Pe 
pereţii caselor, pe străzi și canale, deja apăruseră făciliile, iar 
afluenţa locuitorilor creștea cu fiecare oră a serii, dar meșterul 
era un om prevăzător și preferă să revină în Campo San 
Zaccaria. 

Şi la hanul Santa Croce totul se trezea la viaţă, și abia acum, 
la lumina nenumăratelor lumânări, felinare și lămpi, meșterul își 
dădu seama în ce lux strălucea hanul. Han era o denumire 
simplă pentru un loc ce în altă parte s-ar fi numit palat, însă 
venețienii erau obișnuiți cu un astfel de lux. Până și podeaua 
holului de la intrare era o minune a artei meșterilor pavajului cu 
dale, pentru că șireţii meșteri dăruiseră prospettico dalelor lor 
pătrate și unghiulare, adică perspectivă, asta însemnând 
așezarea celor mari în faţă și a celor mai mici înapoia lor, ceea 
ce avea ca urmare faptul că aceia care intrau se credeau într-o 
sală lungă, cu toate că încăperea era mică și pătrată. Ei furaseră 
această artă a scamatoriei de la numeroșii pictori care se 
îndreptau din toată lumea către Veneţia și care, mai nou se 
întreceau în a reda în lucrările lor o profunzime ce de fapt nu 
exista. 

Sala în care Melzer mâncase mai devreme, și în care acum se 
întâlneau să cineze italieni și greci, dar mai ales germani și 
flamanzi, strălucea în culori calde. Podeaua era din marmură 
roșie, iar tapetele din piele aurie și roșie erau întrerupte de 
modele rombice pe brocart fin. Mesele și scaunele nici nu 
puteau fi comparate cu cele pe care Melzer era obișnuit să șadă 
pe Rin. Lucrate din lemn roșu și negru, ornate cu capete de 
animale și incrustate cu fildeș, cu argint și cu alte esențe de 
lemn contrastante, niciunul nu semăna cu altul, fiecare fiind o 
operă de artă în sine. 

Fără a lipsi murmurul de voci din sală, el era totuși departe de 
acea înflăcărare care anima discuţiile în hanurile bizantine. 
Acest lucru se datora în esenţă faptului că cei mai mulţi 
vizitatori erau veniţi din cealaltă partea a Alpilor, unde lumea nu 
își dădea frâu liber gurii. Oricum, se discuta în principal despre 
bani și afaceri, subiecte în care discreţia era bine-venită. 


Cu atât mai mult atrase atenţia un curier al dogelui, îmbrăcat 
cu o mantie scurtă, roșie, din catifea, și cu ciorapi verzi din 
mătase, care năvăli agitat în sală, strigând după messer 
Meytens, care trebuia să vină cât mai repede posibil cu tinctura 
sa, pentru casua altezza dogele Foscari avea din nou foșnete în 
urechi. 

Melzer veni în întâmpinarea curierului. 

— Vă referiţi la messer Meytens, medicul? 

— Unde este medicul? Trebuie să fie aici. Îl cunoașteţi? 

— Cum să nu! Dar nu știam că se află aici. Eu însumi abia am 
venit. 

De undeva din spate se ivi hangiul, un bărbat uscăţiv, într-o 
mantie fără mâneci și cu o bonetă rotundă, înfoiată. Acesta îi 
spuse curierului că medicul trebuia să pice din moment în 
moment, pentru că programul acestuia era zilnic același: 
părăsea hanul la prânz și revenea când se însera. Hangiul încă 
mai vorbea, când în sală intră Chrestien Meytens. 

— Meytens, dumneavoastră aici? îl întâmpină Melzer. Ce mică 
este lumea! Și adăugă imediat: Știţi ceva despre Editha? 

Medicul îl trase pe Melzer deoparte și, după ce se îmbrăţișară 
ca niște vechi prieteni, spuse: 

— Sunt multe de povestit. Urmaţi-mă! 

Atunci interveni curierul, care, pe un ton oficial, subliniat de 
faptul că după fiecare cuvânt făcea o pauză, zise: 

— Sua altezza dogele Franceso Foscari a ordonat ca medicul 
Meytens să vină imediat la Palazzo Ducale, cu preparatul lui 
secret. Zgomotele din urechile dogelui sunt astăzi mai puternice 
decât oricând. 

Melzer îi aruncă medicului o privire fugară și spuse zâmbind: 

— Un pacient deloc rău, Meytens! 

— Dar dificil! ripostă medicul, apoi se adresă curierului: 
Spune-i dogelui că vin! 

Mult mai mult decât foșnetele din urechile dogelui îl interesa 
pe meșter soarta fiicei sale, așa că îl apucă strâns de mânecă pe 
medic și repetă întrebarea: 

— Spuneţi-mi ce știți despre Editha! Unde este? Cum i-a 
mers? 

— Nu știu unde se află acum. De trei zile parcă a înghiţit-o 
pământul. De trei zile colind toate străzile și pieţele orașului 
pentru a o găsi. Până acum, fără rezultat. 


— Dumnezeule! șopti Melzer. 

— O vom găsi! încercă Meytens să îl calmeze pe meșter. Mult 
mai important este că Editha și-a recăpătat darul vorbirii! 

Melzer se uită la medic de parcă nu ar fi înţeles ce a spus 
acesta. 

— Poate să vorbească! strigă Meytens și îi scutură mâinile ca 
pentru a-l trezi. 

— Poate să vorbească? bolborosi Melzer. Dar cum este 
posibil? Editha poate să vorbească? 

Apoi râse, râse tare și artificial, ca un om care se teme că 
îmbucurătoarea veste nu ar fi adevărată. Se opri brusc și, cu o 
mină severă, zise: 

— Nu pot să cred. Spuneţi-mi adevărul: ce a păţit Editha? De 
ce poate deodată să vorbească? 

Meytens luă și el o mină serioasă. 

Este o poveste lungă. Insoţiți-mă la palatul dogelui. Am să vă 
povestesc pe drum, veniţi! 

Chrestien Meytens alese drumul prin Bacino și, cu pași grăbiţi, 
trecu printre oamenii adunaţi în grupuri, care discutau noutăţile 
zilei, își expuneau reciproc garderoba ori - preocuparea 
preferată a venețienilor - urzeau intrigi. El îi relată pe scurt lui 
Melzer cele întâmplate în ultimele zile: circumstanţele în care și- 
a recăpătat Editha darul vorbirii, intrigile soţiei armatorului, 
arestarea Edithei și sfârșitul fericit al întregii tragedii. 

Melzer, care se străduise să îl urmărească pe medic, suspina 
ca un copil și își ștergea lacrimile de pe obraji. 

— Totul este din vina mea, repeta el întruna. Ar fi trebuit să 
mă ocup mai mult de ea. 

Pe Ponte della Paglia, pe sub care se perindau gondole 
împodobite festiv, au ajuns la Palazzo Ducale. Sute de globuri 
luminoase din sticlă scăldau clădirea într-o lumină de basm, 
prilej de uimire pentru venețieni seară de seară. Și totuși, 
Melzer nu avea ochi pentru astfel de minunăţii. El îl urmă pe 
medic până la Porta della Carta. 

— Dincolo, în cealaltă parte a pieţei, este o cârciumă 
excelentă, spuse Chrestien Meytens. Beţi o gură de vin pentru 
binele fiicei dumneavoastră și așteptați până când revin. Nu va 
dura mult! 

Melzer traversă ca în vis piaţa aglomerată, fără a privi în 
stânga ori în dreapta. În minte avea un singur gând: Editha. Pe 


lângă bucuria că fiica lui putea din nou să vorbească, apărea 
teama legată de locul în care s-ar afla aceasta acum. Unde să o 
caute? Desigur că Veneţia nu avea nici jumătate din populaţia 
Constantinopolului, dar a o căuta pe Editha prin întortocheatele 
străduţe ori pe vasele de pe canale era ca și cum ar fi căutat un 
ac într-un car cu fân. Meytens rămânea unica lui speranţă. 

Din cârciumă răzbăteau râsete și muzică, așa că Melzer căută 
un loc într-un colţ de unde putea să cuprindă cu privirea clienţii 
bine dispuși. Aici, în imediata apropiere a dogelui, veneau mai 
ales venețieni bogaţi, și o masă lungă cu scaune al căror spătar 
depășea chiar înălțimea înalţilor oaspeţi era rezervată doar 
membrilor Marelui Consiliu. 

În timp ce Melzer se îndrepta către singurul loc liber aflat mai 
în spate, la ureche îi ajunseră sunetele unei lăute, și involuntar 
gândul meșterului zbură către Simonetta, care îl părăsise la 
nevoie în acea modalitate infamă. Se așeză mulțumit pe scaun 
și îi făcu un semn unei fete îmbrăcate frivol, care servea la mese 
croitorii venețieni aveau faima de a concepe veșminte care mai 
mult dezvăluiau decât ascundeau. Atunci privirea îi căzu pe cei 
doi muzicanți care cântau la viola da gamba și la lăută pe o 
estradă. 

Dumnezeule! Îl urmărea amintirea Simonettei atât de tare sau 
era cu adevărat ea? Firește că în Veneţia erau multe interprete 
la lăută, și, fără discuţie, unele aveau acel păr bogat, negru, dar 
exista o a doua atât de frumoasă și având același farmec în 
mișcări ca Simonetta? 

Melzer își dădu seama că încă era dependent de acea femeie. 
Atunci artista începu să cânte: La dichiarazione d'amore e una 
bugia... - „Declaraţia de dragoste este o minciună”. Nu încăpea 
nicio îndoială, era Simonetta! 

Melzer sări în picioare și se îndreptă spre ieșire, însă 
Simonetta îl descoperise mai demult. Termină brusc cântecul și 
ieși afară după clientul care fugise. Parcă urmărit de diavol, 
Melzer traversă piața, împinse câţiva oameni care îi stăteau în 
cale, și dădu de o ulicioară neluminată care îi oferea protecţie. 
Sprijinit de ușa unei case, trase cu urechea dacă nu cumva era 
urmărit. Din clopotniţa de la San Marco răsuna Marangona, unul 
dintre cele cinci clopote, care vestea începutul și sfârșitul unei 
zile. 

Având siguranţa că scăpase de urmăritoare, meșterul se 


întoarse pe calea pe care venise. Când coti în piaţa San Marco, 
lângă el se auzi vocea cunoscută: 

— De ce fugi de mine, meștere? 

Melzer nu îi aruncă nici măcar o privire cântăreţei care 
mergea alături de el, și tăcu îndărătnic în vreme ce se îndrepta 
către Palatul Dogilor. 

— Totuși, noi ne-am iubit! continuă Simonetta cu pasiune. 
Trebuie să mă asculţi și mă vei înţelege. 

Melzer râse amar. 

— Ce să înţeleg? Ești o târfa ca alte mii de târfe, și te dai la 
oricine îţi face ochi dulci. 

Simonettei îi era greu să ţină pasul cu Melzer, dar nu renunţă. 

— Inţeleg dacă mă respingi. Dar, te rog, ascultă-mă doar o 
clipă. 

Meșterul se opri și o privi dintr-o parte pe Simonetta. Se 
străduia să nu bage în seamă acele dulci buze, acea bărbie 
mătăsoasă, ușor curbată, și ochii focoși care emanau cele mai 
frumoase promisiuni. Dar în adâncul sufletului lui era rănit. 

— Așadar...? întrebă el scurt, cu privirea îndreptată acum spre 
mulţimea aflată în piaţa cuprinsă de înserare. 

Cântăreaţa își alegea cuvintele. 

— Este, murmură ea, cu totul altfel decât crezi tu. Numai 
Lazzarini este de vină în toată această chestiune. Să știi că el 
este un adept înfocat al dogelui Francesco Foscari, unul dintre 
puţinii care îi mai sunt fideli. La rândul lui, dogele este devotat 
papei Eugen, un bărbat la fel de bătrân ca el, și înconjurat de 
aceiași dușmani. Pentru amândoi - pentru doge, ca și pentru 
papa de la Roma - este valabil un lucru: numărul dușmanilor le 
este mai mare decât numărul adepților. Insuși Consiliul celor 
Zece, care de fapt ar fi trebuit să reprezinte punctul de vedere 
al dogelui, de cele mai multe ori se află pe picior de război cu 
Foscari. 

Melzer ar fi vrut să întrebe ce aveau de-a face toate acestea 
cu ei, dar tăcu și o lăsă pe Simonetta să vorbească. 

— Când vestea asasinării legatului papal Albertus di Cremona 
a devenit cunoscută, papa nu a văzut altă posibilitate, și l-a 
rugat pe doge să îl ajute. El l-a convins pe Foscari că scrierea 
artificială este de cea mai mare importanţă pentru dăinuirea 
papalității. Atunci dogele i-a dat lui Lazzarini sarcina de a-i 
aduce la Veneţia pe chinezii care stăpâneau această nouă artă. 


Dar la chinezi nu s-a putut ajunge din motivele cunoscute; 
totuși, spionii lui l-au informat că un meșter de oglinzi din 
Germania stăpânea și el această artă. La început, ei au vrut să 
te răpească. Apoi, lui Lazzarini i-a venit blestemata idee ca o 
femeie să te ademenească la Veneţia. Alegerea a căzut pe 
mine. 

— Am bănuit eu asta! strigă Melzer, spumegând de furie. 
Unde mi-o fi stat capul! 

Turbat de mânie, își continuă drumul spre Porta della Carta. 
La un moment dat, întrebă: 

— Măcar a fost o afacere rentabilă? 

Simonetta plângea în timp ce alerga pe lângă el. 

— Lazzarini mi-a dat cincizeci de scuzi și i-a promis alţi 
cincizeci fratelui meu, Jacopo, după realizarea misiunii. 

— L-ai primit? 

— Nu. Nu vreau banii. 

— De ce această bruscă nobleţe de caracter? 

Simonetta i se așeză în drum lui Melzer și îl privi cu lacrimi în 
ochi. 

— Totul a decurs altfel decât am planificat. Jacopo a fost 
omorât în împrejurări nenorocite, iar eu m-am îndrăgostit de 
tine. Da, m-am îndrăgostit cu adevărat de tine! 

— Unde sunt bani în joc, nu este loc de dragoste. 

— Jur pe moaștele Sfântului Marcu că este adevărat! 

— Și atunci de ce ai fugit cu Lazzarini? 

— De când alegerea a căzut pe mine, Lazzarini a fost și el cu 
ochii pe mine. Primea permanent informaţii de la spioni. Cred că 
au supravegheat orice pas al nostru. Cei care ne urmăreau au 
informat Veneţia că interpreta la lăută și meșterul de oglinzi au 
făcut cauză comună. Atunci, Lazzarini și-a pierdut capul. A venit 
cu corabia la Constantinopol și m-a pus să aleg: ori mă întorc la 
Veneţia, ori - m-a ameninţat el - va dispune să fii înlăturat. Mi-a 
spus că un asasin costa la Constantinopol doi scuzi. 

— Să mă omoare pe mine? Trebuie să fie smintit. In acest fel, 
nu și-ar mai fi putut îndeplini niciodată misiunea. 

Simonetta confirmă. 

Un bărbat pus într-o situaţie critică din cauza dragostei nu 
mai judecă. 

Melzer privi în pământ, atins de vorbele Simonettei. Dar oare 
spunea ea adevărul? în definitiv îl mai păcălise o dată. 


În timp ce, căutând un răspuns, se întreba cui să acorde mai 
multă încredere, sentimentelor ori raţiunii sale, Simonetta 
încercă să îl îmbrăţișeze. Meșterul se feri de parcă gingașa 
atingere l-ar fi indispus, și plecă în fugă, lăsând-o pe Simonetta 
nedumerită. 

În față la Porta della Carta patrulau gardienii în pantaloni 
largi, înnodaţi deasupra genunchiului, și cu vestoane dungate cu 
roșu și albastru. Dar în loc de patru soldaţi, ca de obicei, acum 
erau doisprezece, și oricine voia să intre în Palazzo Ducale 
trebuia să declare cum se numește și motivul venirii înainte ca 
gărzile să îi permită accesul, îndepărtând halebardele 
încrucișate. 

După un timp apăru Meytens. Acesta îl trase pe Melzer 
deoparte și, după ce se asigură că nu îi auzea nimeni, șopti: 

— Dogele a fost victima unui atentat. Au încercat să îl 
otrăvească. Mie mi se pare că aici domnesc moravuri grosolane. 
Veniţi! 

Cei doi ocoliră San Marco, traversară un pod peste Rio del 
Palazzo și se apropiară de Campo San Zaccaria. 

— Am ajuns, povesti Meytens, la timp pentru a-i da un urcior 
cu apă sărată, așa că dogele a vărsat și a scos din el tot ce 
băgase în ultimele două zile. Acum se află sub supravegherea 
celor doi doctori personali, pentru care eu unul nu prea aș băga 
mâna în foc. Se spune că dogele are mulţi dușmani. Ce faceţi, 
mă ascultați? 

— Desigur, răspunse absent Melzer. 

Duhoarea împuţită care se ridica din Rio del Vin și care cu 
încăpățânare se răspândea pe străzile alăturate se amestecase 
cu aerul pur al toamnei și era parcă predestinată să te scoată 
din minţi. De când pășise pe pământ venețian, meșterul se lupta 
cu duhorile insuportabile din acest oraș. Scârbit, își vâri nasul în 
mâneca dreaptă. 

Meytens, căruia nu îi scăpă gestul, râse acru și zise: 

— Nasul dumneavoastră se va obişnui cu izul venețian de 
hazna după o zi sau două. Cu orașele și cu femeile este cam la 
fel: cele mai frumoase put cel mai tare. 

Meșterul zâmbi obosit. 

— Nu vă iese din minte soarta fiicei dumneavoastră, spuse 
medicul în timp ce continuau să meargă rebegiţi. O vom găsi. 
Veneţia este un oraș insular. De aici nu scapi atât de ușor. 


La hanul Santa Croce era agitaţie printre clienţi. Un grup de 
ufficiali, şapte bărbaţi înarmaţi, controlaseră fiecare client 
străin, documentele acestuia, bagajele, chiar și hainele. Asupra 
dogelui se săvârșise un atentat, și se bănuia că era vorba 
despre o conspirație străină. Meytens și Melzer își aruncară 
priviri care spuneau multe. 

Hangiul era deosebit de neliniștit, pentru că se temea pentru 
faima hanului său. Cu mii de scuze și cu menţionarea faptului că 
nu se mai pomenise ca ufficiali să-i perchiziţioneze casa și să ia 
din camera meșterului un recipient din cositor cu un unguent 
negru, acesta îi mai comunică lui Melzer că era convocat mâine 
la Quarantia Criminal din Palazzo Ducale. 

— Un unguent negru? 

Meytens, care era martor la discuţie, îl privi întrebător pe 
Melzer. 

— Vreţi să îmi faceţi concurenţă, meștere? 

Michel Melzer râse amar. 

— Prostii! Nu este un unguent, este cerneală pentru tipărit! 

Camera meșterului oferea o priveliște dezolantă. Cutii, 
sertare, ba chiar și saltelele patului erau vraiște. Dar cu excepţia 
cernelii nu lipsea nimic, nici măcar o monedă din săculeţul lui cu 
bani. Melzer scoase o sută de guldeni din pungă, pe care îi dădu 
medicului. 

— Vă eram încă dator. 

În mod politicos, dar ferm, în dimineaţa următoare Melzer a 
fost trezit de doi ufficiali, care l-au condus la Quarantia din 
Palatul Dogilor. Treptele, coridoarele și bolțile acestui palat erau 
menite să inducă unui străin ideea că de aici era condusă 
lumea. Dacă la intrarea în Palazzo Ducale meșterul era foarte 
sigur pe sine și era convins că nu avea nicio vină, pe măsură ce 
drumul indicat de ufficiali se prelungea, siguranţa se estompa. 
Drumul se încheie într-o sală rămasă în memoria lui Melzer doar 
printr-o frescă pe un plafon înalt și prin pereţii acoperiţi cu 
damasc roșu. 

În spatele unei mese negre, masive, din lemn, se afla un 
bărbat îmbrăcat în roșu, căruia ufficialii i se adresau plini de 
respect cu „capitano”. Capitano Pigafetta îl măsură pe Melzer cu 
o amabilitate mimată, se interesă de numele, profesia și 
originea lui, și, în final, bătu de două ori din palme. La acest 
semnal, ca acționată de o fantomă, se deschise în perete o ușă 


fără ramă, pe care intrară doi lachei în uniformă. Primul ducea 
recipientul din cositor al lui Melzer cu cerneală pentru tipar, iar 
cel de-al doilea ţinea în braţe o pisică cenușie, zbârlită, un 
animal care pufnea, cum erau cu miile pe străzile și prin pieţele 
Veneţiei. 

Capitano Pigafetta făcea parte dintre acei nu puţini oameni al 
căror caracter oscila între o nulitate pașnică și o periculozitatea 
vicleană și care se străduiau să ascundă această caracteristică 
zâmbind permanent. Capitano rânji când deschise recipientul cu 
cerneală. Totuși, când îi mirosi conţinutul, chipul lui se 
schimonosi pentru o clipă. 

— Nu spuneaţi, străine, că faceţi parte din breasla celor care 
fac oglinzi? 

— Da, am spus asta, capitano. 

Pigafetta zâmbi mulţumit. 

— Şi pentru a face oglinzi este nevoie de astfel de unguente 
urât mirositoare? 

— Nu, capitano. Acesta nu este un unguent, ci un produs 
folosit în exercitarea artei scrierii artificiale. 

— Așadar, sunteţi un mag ori un vraci, ori chiar un exorcist. 

— Nimic din toate acestea, capitano. Cerneala nu este altceva 
decât un gen de cerneală folosită în scrierea artificială. 

— Deci, sunteţi un prestidigitator. Unul dintre aceia care 
cutreieră târgurile și scot din buzunare banii cetățenilor 
onorabili. Oricum, prestidigitatorule, meseria dumneavoastră nu 
este în niciun caz onorabilă. 

Melzer se stăpâni cu greu. 

Brusc, capitano schimbă subiectul și întrebă: 

— Cărui papă ești partizan, prestidigitatorule, al celui din 
Roma ori al acelui Amadeus de Savoya, care își zice papa Felix 
al V-lea? 

Și rânji viclean. 

Meșterul nu se așteptase la o asemenea întrebare, care îl 
puse în încurcătură. 

— Eu... eu nu știu ce urmăriţi, capitano, se bâlbâi Melzer. 
Există doar un locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ. Sau cum 
vedeţi dumneavoastră chestiunea? 

Întrebarea îl dezorienta la rândul lui pe capitano, care reveni 
la recipientul cu negreală. 

— Nu miroase tocmai urât, zise acesta, adulmecând cerneala. 


Dar asta este ceva comun mai tuturor otrăvurilor letale. 

— Capitano! strigă Melzer indignat. Cerneala mea nu este o 
otravă. Este un amestec de grăsimi, funingini și altele, și nu este 
folosită la altceva decât la a face vizibilă scrierea artificială. 

Pigafetta rânji perfid. 

— Bine, scriitorule, dacă este așa cum spuneţi, atunci 
negreala dumneavoastră nu va face rău nimănui. 

— Nu, cu siguranţă nu, capitano. 

— Nici ei? 

Pigafetta arătă către pisica ţinută în braţe de către un ufficiali. 
Acesta puse pisica pe masă, în faţa lui capitano. Și pentru că 
prăpăditului animal îi ajunse la nas mirosul grăsimii, fiind lihnit 
de foame, se duse direct la recipient. Pisica lipăi cu atâta poftă, 
încât negreala sări în jur lăsând urme murdare pe masă. 

Lui Melzer îi repugnă imaginea pisicii flămânde care lipăia cu 
lăcomie. Capul îi era mânjit până la ochi de vopsea, iar ea părea 
că nu se mai oprește. 

— Capitano, interveni meșterul, cerneala nu a fost concepută 
ca hrană pentru pisici, și în niciun caz pentru una flămândă ca 
aceasta! 

Pigafetta, căruia priveliștea pisicii care înfuleca flămândă îi 
făcea o plăcere diavolească, își frângea mâinile în faţa pieptului 
și striga, sărind de pe un picior pe altul: 

— Dacă nu este otravă, cum ziceţi dumneavoastră, va 
supravieţui... 

— Şi dacă nu va supravieţui? 

Capitano îl privi pe Melzer. 

— Atunci nu aș vrea să fiu în pielea dumneavoastră, meștere. 

În timp ce încă mai vorbea, pisica se opri brusc din mâncat. 
Pigafetta ridică din sprâncene. 

Pisica mânjită cu negreală oferea o priveliște jalnică. Se vedea 
că nu îi era bine, căci împotriva obiceiului tuturor pisicilor de a 
se curăță de orice murdărie de pe bot, animalul rămase mânijit 
pe masă, ridicând și coborând capul, parcă în încercarea de a 
voma ce mâncase. Oribilul spectacol nu dură mult, pentru că 
animalul se prăbuși. Picioarele dinapoi îi zvâcneau ritmic. 

Oripilat, Melzer întoarse capul. 

— Luaţi-o de aici! strigă furios capitano. Și băgaţi-l pe 
prestidigitator în celulă! 

Melzer simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Pentru o 


clipă crezu că întreaga lume lucrează împotriva lui, dar își reveni 
repede. Îi aruncă o privire furioasă lui Pigafetta și zise: 

— Cine vă dă dreptul să mă trataţi astfel? Trimiteţi-mi în 
temniţă cel mai bun avogaadore din orașul acesta! 

Capitano se încruntă și întoarse palmele în faţă. 

Eu acționez în numele republicii. Sunteţi suspect de a fi 
membru al unei conspirații. În ceea ce privește un avogadore, îl 
veţi avea pe cel mai bun pe care îl veţi putea plăti. 

Melzer nu putu să alunge impresia că era vorba despre o 
aluzie la banii pe care ufficiali îi găsiseră în camera lui și pe care 
intenţionat îi trecuseră cu vederea. O clipă se gândi dacă avea 
vreun sens să îl mituiască pe capitano. Dar, cumva, el nu era cu 
adevărat neliniștit. Era o presimţire pe care uneori o au oamenii 
când sunt pe neașteptate loviți crunt de soartă? Cel puţin pe 
Melzer încarcerarea îl marcase mult mai puţin decât ceea ce 
aflase în ziua anterioară despre Editha și Simonetta. 

Astfel că meșterul se lăsă luat fără a se opune. Aceiași ufficiali 
care dimineaţa îl duseseră la celulă, îl duceau acum la al treilea 
nivel al palatului, unde se aflau Tre Capi, cei trei președinți ai 
Consiliului celor Zece. Acolo a avut loc o întâlnire neașteptată. 

În dreptul uneia dintre ferestrele înalte aproape de la podea 
până la tavan, prin care se putea vedea interiorul curţii Palatului 
Dogilor, stătea un bărbat înalt, îmbrăcat în negru. Când acesta 
se întoarse, meșterul îl recunoscu pe Domenico Lazzarini. 

— Sunteţi ultimul pe care m-aș fi așteptat să îl întâlnesc aici! 
îi scăpă involuntar lui Melzer. 

Cuprins de furie și gelozie, adăugă mândru: 

— Nu prevăd nimic bun! 

Lazzarini se apropie de meșter cu o amabilitate mimată. 

— Vă rog, messer Melzer, de ce sunteţi atât de suspicios? 

— Este de mirare, dacă mă gândesc la ultima noastră întâlnire 
de la Constantinopol, iar acum la arestarea mea. Chiar credeţi 
că eu am vrut să îl otrăvesc pe dogele dumneavoastră cu 
cerneală de tipar? 

— O eroare fatală, meștere, zelul excesiv al unui om care face 
pe grozavul! Trebuie să îmi cer scuze de la dumneavoastră în 
numele republicii. 

— Pentru ce? întrebă Melzer neîncrezător. 

— Pentru arestarea dumneavoastră, meștere. Este lipsită de 
orice temei. Sunteţi liber. Dar dacă îmi permiteţi să vă dau un 


sfat, nu vă ocupați de străini. La Veneţia mișună spionii, iar în 
spatele fiecărui spion se află un călău. 

Melzer șuieră ameninţător. 

— Şi dacă îmi pot permite să vă dau eu un sfat, încetaţi să o 
mai pândiţi pe Simonetta. Nu vă iubește. Ea vă urăște, chiar 
dacă deţineţi o funcţie atât de înaltă. 

Lazzarini se plimba neliniștit într-o parte și într-alta prin faţa 
ferestrei, pipăindu-și nervos nasturii mantiei. În cele din urmă, 
se opri și zise: 

— Vreţi să ne certăm pentru o muiere? Nicio femeie nu merită 
asta, credeţi-mă. Republica are de rezolvat probleme mai 
importante. 

— Ah, ripostă ironic Melzer, atunci de ce aţi răpit-o pe 
Simonetta din Constantinopol, messer Lazzarini? 

— Un freamăt sentimental momentan, nimic altceva. Și 
dumneavoastră sunteţi bărbat și știți cum este. Să nu ne 
înșelăm: nimic nu este mai apropiat de nebunie decât pasiunea. 
Eu am uitat-o demult pe fata asta. 

— Simonetta spune altceva. 

— Aţi vorbit cu ea? 

— Da, sigur. Există vreun motiv pentru care nu ar fi trebuit să 
o fac? 

— În niciun caz. Dacă vă place femeia, luaţi-o. 

— Sunteţi prea generos, messer Lazzarini. Dar chiar nu știu 
dacă o mai vreau. 

A intervenit o pauză lungă, o pauză în timpul căreia fiecare se 
gândi la celălalt. 

În cele din urmă, Lazzarini spuse: 

— Atunci știți de misiunea Simonettei de a vă atrage la 
Veneţia. 

Meșterul tăcu. Privea pe fereastră la spectacolul plin de 
culoare al schimbului gărzii. 

— Da, am aflat despre ea. 

— A fost ideea mea, o idee proastă, recunosc. Dacă aș fi știut 
că sunteţi un om atât de înţelegător, nu aș fi ajuns la asta. 
Trebuie să știți că atunci când la Veneţia a ajuns informaţia că 
asiaticii au descoperit scrierea artificială, cu ajutorul căreia un 
mesaj poate fi răspândit de o sută, ba chiar de o mie de ori mai 
rapid decât scris de tot atâtea pene, Consiliul celor Zece a 
însărcinat Tre Capi să aducă această invenţie la Veneţia cu orice 


preţ. Primul capo a conceput planul de atacare a Chinei și de 
răpire a invenţiei; cel de-al doilea capo a propus să se 
construiască o flotă, care să fie dată chinezilor în schimbul 
invenţiei; eu însumi am fost de părere să le oferim la schimb 
chinezilor unul dintre orașele noastre nefolositoare, ca Padua 
sau Verona. Dar niciuna dintre aceste propuneri nu s-a bucurat 
de acordul celor numiţi /inquisitori dello Stato. Marco Polo 
avertizase deja asupra unui război, afirmând că te poţi război cu 
China, dar nu o poţi cuceri niciodată. Ceilalţi au spus că, 
oferindu-le o flotă, le-am furniza chinezilor cea mai bună armă 
cu ajutorul căreia să ne cucerească ei cândva. lar propunerea 
mea a stârnit chiar râsul, pentru că inquisitori au opinat că 
Padua ori Verona nu prezentau pentru chinezi niciun interes. lar 
eu îi puteam contrazice doar cu mare greutate. Și pe când ne 
băteam capul cum i-am putea convinge pe chinezi să ne dea 
invenţia, spionul nostru de la Constantinopol ne-a informat că 
genovezii, aragonezii și chiar papa Eugen de la Roma se aflau 
deja în negocieri cu  asiaticii. S-a pronunţat și numele 
dumneavoastră, meștere. Se spunea că dumneavoastră chiar aţi 
perfecționat invenţia. Atunci mi-a venit ideea să îi lăsăm în pace 
pe chinezi și să vă ademenim pe dumneavoastră la Veneţia cu 
ajutorul unei femei. Asta a fost. 

— Și cum aţi ajuns tocmai la Simonetta? 

— A fost decizia tuturor celor zece inquisitori dello Stato. Ei o 
considerau nu numai cea mai bună cântăreaţă la lăută, dar și 
una dintre cele mai dorite femei din oraș. Ea deja sucise capul 
unui șir întreg de venețieni onești, fără să le fi aparținut. 

Cele spuse de Lazzarini au avut darul de a-l încurca și mai 
mult pe Melzer în sentimentele lui faţă de Simonetta. El crezuse 
că o va putea uita, dar acum se afla mai departe ca oricând de 
acest gând. 

— Credeţi-mă, adăugă Lazzarini de parcă i-ar fi citit gândurile 
lui Melzer, eu nu voi mai arunca nici măcar o privire asupra 
fetei. 

Atunci, meșterul se întoarse și întrebă: 

— Şi asta ce înseamnă pentru mine acum? 

— Dumneavoastră sunteţi liber, messer Melzer. 

— Chemaţi-vă garda, pentru a mă conduce afară. 

Şi meșterul se pregăti să plece. 

Dar capo i se puse în cale. 


— O clipă, vă rog, messer Melzer. Dumneavoastră nu sunteţi 
de multă vreme în oraș și nu vă sunt familiare diferitele partide. 
Ceea ce reprezintă un mare pericol pentru un om cu însușirile 
dumneavoastră. Vreau să spun: nu vă orientaţi către unul greșit. 
Gurile rele spun că la Veneţia există tot atâtea grupări câte 
insule. Cert este că nu toţi cei care au funcţii exercită și puterea, 
liste ca un fel de teatru al umbrelor: cei care pun în mișcare 
figurinele rămân în umbră. 

Melzer se încruntă. 

— De ce îmi spuneţi asta mie? 

Domenico Lazzarini ridică din umeri. 

— Vreau doar să vă avertizez, nimic altceva. Serenissima este 
un teren periculos. Nu trece o zi în care să nu se săvârșească o 
crimă. Şi cei care își găsesc moartea în moduri ticăloase sunt 
mereu bărbaţi cu influenţă, importanţi, dușmani de partid ai 
unuia ori ai altuia, în orice caz adepţi ai unor legături greșite. Nu 
este un secret faptul că înșiși cei zece inquisitori dello Stato 
aparţin unor alianţe diferite, ca și cei trei cap,;, fiecare urmărind 
alte interese. 

— Şi dumneavoastră, messer Lazzarini, al cui adept sunteţi? 

Lazzarini tresări de parcă tocmai înghiţise o muscă. In cele din 
urmă, spuse indispus: 

— Este nepotrivit să puneţi o astfel de întrebare, meștere, dar 
pentru că suntem doar între noi, nu voi ocoli răspunsul, cu atât 
mai mult cu cât este un secret bine cunoscut. Inima mea bate 
pentru dogele Francesco Foscari. El este alesul Ducatus 
Venetiorum. Cine îi contestă rangul se situează împotriva 
republicii. Ştiţi ce înseamnă asta! 

Puse palma pe masă și adăugă: 

— Sunteţi și dumneavoastră un adept al dogelui? 

Meșterul cugetă. Ce să răspundă? Dacă alegea partida 
dogelui, atunci își făcea dușmani dintre inamicii acesteia. Dacă 
se decidea pentru inamicii care mai devreme ori mai târziu vor 
dobândi supremaţia, își făcea dușmană partida dogelui, și ar fi 
fost urmărit de spioni, soi din care aici existau mai mulţi decât în 
oricare alt oraș al lumii. Așa că răspunse: 

— Messer Lazzarini, eu sunt un meseriaș simplu din landurile 
germane, și sosit prea de curând în orașul dumneavoastră 
pentru a adera la un partid ori altul. Momentan nu mă preocupă 
niciunul din ele și nu cred în vreunul. 


Capo râse prefăcut exclamânad: 

— Cerule! Aș fi vrut ca eu să fiu atât de calculat în ceea ce 
spun. Dar vă asigur că, mai devreme ori mai târziu, îl veţi alege 
pe doge, și pe nimeni altul. Și nu va fi spre răul dumneavoastră. 
Eu am motive serioase să susţin asta. 

— Mă faceţi curios, messer Lazzarini! 

Cu toate că în încăpere nu se mai afla altcineva, Lazzarini 
întoarse capul în stânga și în dreapta, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că nu existau martori. Apoi, întinzând mâna în faţă, zise: 

— Ascultaţi bine ce vă voi spune. Dogele dorește ca 
dumneavoastră să faceţi din Veneţia centrul scrierii artificiale. 
Pentru că scrierea artificială va înlocui cancelariile, și va ajunge 
la mai mulţi oameni decât o fac toţi predicatorii la un loc. Mai 
ales ideile politice vor putea fi răspândite în acest mod, mai 
rapid și mai corect. Imi daţi dreptate? 

Melzer rosti sigur pe sine: 

— Sunt de aceeași părere cu dogele, messer Lazzarini. Totuși, 
nu împărtășesc ideea că va putea deţine doar el monopolul 
asupra acestei scrieri. 

— Dar cu excepţia chinezilor, doar dumneavoastră stăpâniţi 
această artă! 

— Deocamdată, messer Lazzarini, deocamdată! 

Liniştea cu care Michel Melzer îl contrazicea pe interlocutor îl 
tulbura tot mai mult pe Lazzarini. Deveni vehement. 

— Faceţi-vă odată cunoscute condiţiile dumneavoastră! Sunt 
sigur că dogele le va îndeplini. Dacă aveţi nevoie de bani, 
spuneţi suma! De ateliere și materiale nu veţi duce lipsă. Şi 
dacă vreţi să trăiţi într-un palazzo, dogele vă va îndeplini și 
această dorinţă. 

Melzer clătină mulţumit din cap. 

— Foarte generos, messer Lazzarini. Voi cugeta la asta. 

Inclină capul și părăsi sala. 

Condus de doi ufficiali, meșterul ajunse din nou afară, în 
libertate. 

Pe drum către han, Melzer își dădu seama că se găsea într-o 
situaţie cât se poate de periculoasă, căci orice decizie ar fi luat, 
avea să își facă dușmani. Ba chiar dușmani de moarte. De nu ar 
fi reţinut de soarta neclară a fiicei sale Editha, Melzer ar fi 
părăsit Veneţia în aceeași zi. Mai era și Simonetta, care exercita 
o atracţie magică asupra lui. Da, se părea că, cu cât se 


împotrivea mai mult, cu atât această atracţie devenea mai 
puternică. 

De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns să îl convingă să 
mai rămână, o neașteptată întâlnire îl făcu să îi piară orice astfel 
de gând. Pentru că, intrând în han, s-a văzut așteptat de un 
bărbat scund și îndesat, cu un nas cât o pătlăgică în mijlocul 
feţei: Cesare da Mosto. 

Meșterul fii atât de surprins, încât nu mai putu scoate o vorbă. 
Dimpotrivă, da Mosto râse, se ţinea de burtă de râs, iar râsul lui 
obraznic atrase atenţia celor din hol. 

— Aţi crezut... - legatul abia mai putea respira - ... chiar aţi 
crezut că veţi putea scăpa de mine și că vă veţi putea 
descotorosi de misiunea pe care v-am încredinţat-o? 

— Vă salut! zise Melzer încurcat, apoi adăugă încet: Nici 
vorbă, m-au mânat la Veneţia motive absolut personale. Îmi voi 
îndeplini obligaţia. Daţi-mi doar timp. 

Cât ai clipi, fu încadrat de doi indivizi solizi. Unul din ei îi îndoi 
la spate braţul drept cu o mișcare brutală, în timp ce al doilea 
scoase un cuţit ascuţit, pe care i-l puse la gât. Melzer fu cuprins 
de o nădușeală rece. Mâinile îi tremurau ca frunzele unei ferigi. 
Nu mai îndrăznea nici să respire. Fără a scoate o vorbă, cei doi îl 
împinseră într-o nișă, în partea din spate a coridorului. 

Melzer avu senzaţia că e pironit în perete, în vreme ce vârful 
cuţitului apăsa periculos de puternic în beregata lui. Incapabil să 
implore cruţare, sau măcar să se apere cumva, Melzer se holba 
la atacator. Chipul lat și dur al omului era lipsit de expresie. 
Unicul gând ce îi trecu prin cap meșterului a fost: „Dacă tipi, 
ăsta te omoară!” 

Atunci se auzi din fundal vocea lui da Mosto: 

— Lasă-l în pace, nătângule! Omul este de partea noastră! 

Cei doi atacatori dispărură, iar legatul se înfipse în faţa lui 
Melzer. 

— Cam așa, nu? 

Melzer se grăbi să confirme. Era ușurat, ba chiar îi era 
recunoscător legatului. 

— Am să mă achit de obligaţia mea, murmură el și trase 
adânc aer în piept. Imediat ce voi găsi un atelier corespunzător 
și meșteșugari care să îmi construiască cele necesare, casetele 
de culegere, prese și, în primul rând, un cuptor pentru a turna 
noi litere. Nu ascund că va dura săptămâni, poate chiar luni. 


Cesare da Mosto îl măsură cu privirea pe Melzer. Rânji în stilul 
său caracteristic, dar în ochi i se citi acea șiretenie care te 
înfricoșa. 

— Eu vreau să îţi începi chiar de mâine munca, spuse el cu 
voce reţinută. 

— Messer da Mosto, cum să fac asta fără cele necesare? 
întrebă Melzer clătinând din cap. 

Legatul îl apucă pe meșter de braţ și zise: 

— Vino! La Rio del Vin așteaptă o barcă. Ea ne va duce la 
Murano, acolo unde meșterii de oglinzi sunt ca la ei acasă. 

Spre deosebire de Veneţia, care era străbătută de sute de 
mici canale, la Murano existau doar cinci canale mari. Restul 
teritoriului era format din străzi și ulite. Din cauza pericolului de 
incendiu reprezentat de cuptoarele pentru topit și din cauza 
fumului care plutea în special iarna deasupra orașului, venețienii 
îi alungaseră din orașul lor de mai bine de o sută de ani pe 
sticlari la Murano. Acum, pe această insulă erau înghesuiți peste 
treizeci de mii de oameni, care trăiau cu toţii din sticlărie, 
meșteșugari, artiști, negustori și nobili proprietari ai marilor 
manufacturi. Totuși, nu mai era un secret faptul că dens 
populata și bogata insulă, care își bătea chiar și propria monedă, 
era utilizată de preferinţă ca gazdă a spionilor și a briganzilor. 

Da Mosto și Melzer au coborât pe uscat în dreptul bisericii 
Santi Maria e Donato, unde zidul în arcade al stranei se oglindea 
în Canale di San Donato. O străveche clădire, aflată în capătul 
unei fundături ale cărei case aveau încăperi boltite la nivelul 
solului, inducea senzaţia că locul fusese demult timp părăsit de 
cei care îl locuiseră. O încuietoare grea din fier asigura ușa, și 
ferestrele din spatele bolților erau acoperite cu obloane din 
lemn. 

Cesare da Mosto scoase din pelerină o cheie și deschise ușa. 
În spatele acesteia se afla o încăpere mare. Când da Mosto 
deschise ferestrele din spate, care dădeau în Canale Ondello, 
meșterul rămase mut. Văzu instalat un atelier complet dotat 
pentru tipărit: în stânga se găsea un cuptor pentru topit, iar 
alături erau bare din plumb și cositor, casete de culegere, prese, 
ba chiar și pergament și hârtie. 

— Recunoașteţi dotările? 

Cesare da Mosto afișa rânjetul lui perfid. 

Melzer privi atent presele. 


— Acestea sunt... 

— Sigur! îl întrerupse da Mosto. Uneltele dumneavoastră de la 
Constantinopol. Erau părăsite, de aceea am pus să fie aduse 
aici. Cuptorul a fost folosit de sticlarii venețieni. Sunt sigur că vă 
va Sluji cu succes. 

Meșterul nu își mai revenea din surprindere. Clătină din cap și 
spuse: 

— Aţi adus aici toate dotările atelierului? 

— Da, și nu a fost simplu. Astfel vă puteţi da seama cât de 
importantă este pentru noi arta dumneavoastră. Mă aștept să 
începeţi deja de mâine munca la indulgente. 

Melzer trase încet o înjurătură. „Dacă află asta Lazzarini, zilele 
mele sunt numărate.” 

În timp ce meșterul încă mai cugeta cum să o scoată la capăt 
și cu unul, și cu celălalt, având în vedere că soluţia îi era la fel 
de îndepărtată ca Veneţia de Constantinopol, da Mosto se 
apropie de el și îi explică: 

— Firește că toate acestea trebuie să rămână strict secrete. 
Murano nu este locul în care cei fideli papei să presupună că s- 
ar afla un astfel de atelier, ca să nu mai vorbim de prezenţa 
dumneavoastră. De aceea mi se pare oportun să nu părăsiţi 
insula până când nu vă încheiaţi treaba. 

— Dar, messer da Mosto... 

Vocea meșterului se pierdu. 

— Doar nu v-aţi asumat și alte obligaţii? 

— Cum vă puteţi imagina așa ceva, messer da Mosto! 

— Nu veţi fi în pierdere. La o aruncătură de băț de aici vă 
așteaptă o vilă, iar bagajele dumneavoastră de la han sunt deja 
pe drum încoace. 

Meșterul trase aer în piept. Înţelese că orice rezistenţă nu ar fi 
tăcut decât să îi înrăutățească situația. 

— Toată averea mea și o casetă cu litere sunt ascunse sub 
saltea! 

— Nu vă faceţi griji, meștere, nu va lipsi nimic. Veţi regăsi 
totul aici. Spuneţi-mi de câți muncitori aveţi nevoie, și îi veţi 
primi. Dar... - da Mosto duse arătătorul la buze - ... tăcerea este 
porunca dumneavoastră supremă. 

Casa destinată meșterului avea două niveluri și un portal cu 
coloane. În spate, o grădină cu boltă conducea la Canale 
Ondello, de unde se desfășura priveliștea asupra lagunei. Mai 


erau un servitor și două slujnice, iar Melzer se putea declara 
mulţumit. Se simţea totuși prizonier și nemulţumit. Îi era frică, 
teamă de neplăcuta obligaţie, și blestema arta scrierii artificiale, 
fiecare literă în parte și ziua în care luase la cunoștință despre 


această scriere. 


Capitolul X 


Cele două fete ale vieţii 


Cam în același timp, și fără a cunoaște nimic despre tatăl ei, 
viaţa Edithei luă o întorsătură neașteptată, de nimeni prevăzută, 
cu atât mai puţin de către ea însăși. Sinuciderea călugărului 
carmelit nu produsese senzaţie în Veneţia; în definitiv, era vorba 
despre un frate repudiat de Ordinul lui. Dimpotrivă, Editha se 
învinovăţea cumplit, și patru zile și patru nopţi rătăci prin San 
Paolo și Santa Croce, cartierele pe care le cunoștea cel mai bine, 
îngheţând noaptea în intrările unor case părăsite, murmurând 
cuvinte neinteligibile, doar pentru a-și auzi propria voce. În a 
cincea zi, foamea o conduse la maicile de la Santa Margherita. 
Editha prefera să moară de foame, numai să nu se mai ducă la 
masa sărmanilor din Campo Santo Stefano. 

In faţa bisericii Santa Margherita se înghesuia o mulțime de 
flămânzi, în special femei și copii mici, care stăteau la rând și 
cerșeau ceva de mâncat. In timp ce Editha se amesteca printre 
aceștia, cineva o trase de rochie: 

— Hei, hei! 

Editha se smuci și încercă să se elibereze, când îl recunoscu 
pe Niccolo, regele cerșetorilor, căruia i se spunea // capitano. 

— Ce faci tu aici? se interesă Niccolo. 

Fata zâmbi amar și zise: 

— Probabil că și pe mine mă chinuie aceeași foame care te 
mână și pe tine aici. 

Niccolo o examină pe Editha cu o privire cercetătoare. Fata își 
duse ambele mâini la stomac. 

— Nu am mâncat nimic de patru zile. Cunoști senzaţia. 

— Nu îmi este străină, răspunse // capitano. Mă întreb doar de 
ce ești aici. 

— De ce, de ce! strigă iritată Editha. 

Discuţia lor a fost întreruptă pentru că ajunseseră în faţa celor 
două călugăriţe care împărțeau pâine, apă și castroane din lemn 
cu o fiertură gălbuie din mei și secară, care scotea aburi în aerul 
rece de toamnă. 

Regele cerșetorilor și Editha se așezară pe treptele portalului 
din piatră de la Santa Margherita. Fata înfuleca totul cu lăcomie, 


iar Niccolo se arătă mirat: 

— Să te fi părăsit norocul? 

— Noroc numești tu asta? întrebă dezamăgită Editha și puse 
lângă ea, pe o treaptă, castronul gol. Eu am mâncat și mai bine, 
și am înnoptat în condiţii mai plăcute. 

Atunci regele cerșetorilor se ridică în picioare și o apucă pe 
Editha de umăr, scuturând-o de parcă ar fi vrut să o trezească. 

— Hei! strigă el scos din fire. Se pare că evenimentele din 
ultimele zile au trecut pe lângă tine fără să le bagi în seamă, iar 
ele te privesc cel mai mult pe tine. 

Editha nu înţelese ce voia bătrânul și îl împinse deoparte. 

— Ești beat! Lasă-mă în pace cu poveștile tale aiurite. Am 
ajuns într-un punct de la care nu îmi mai arde de glumă. 

Chipul lui Niccolo se întunecă, iar acesta rosti pe un ton 
serios: 

— Stăpâna ta, Ingunda Doerbeck, și servitorul ei au fost 
condamnaţi la moarte de către Consiliul celor Zece. leri au fost 
amândoi executați. Atunci când călăul a întrebat-o pe donna 
Ingunda care este ultima ei dorinţă, ea l-a rugat să cheme un 
avogadore, căruia i-a dispus ca întreaga succesiune Doerbeck 
să îți revină ţie. 

Fata îl privi uimită pe regele cerșetorilor. Sări dintr-odată în 
picioare, se năpusti la Niccolo și începu să îl lovească cu pumnii 
în piept. 

— Mincinos blestemat, mai și glumești pe seama nenorocirii 
mele! Lacrimi de furie îi curgeau pe față. Continuă: Caută-ţi altă 
victimă pentru glumele tale! 

Niccolo o apucă de încheieturile mâinilor și încercă să o 
liniștească. 

— Ascultă, este adevărat, pe moaștele Sfântului Marcu! 

Du-te dracului cu moaștele lui! Asemenea glume sunt 
necuviincioase! 

Editha încercă să fugă, dar cerșetorul o ţinea bine. 

— Este adevărat, trebuie să mă crezi. Avogadore Pedrocchi a 
înregistrat în scris ultima dorinţă a Ingundei Doerbeck. Întreaga 
Veneţie discută despre asta. Nu se întâmplă în fiecare zi ca o 
tânără ca tine să devină unica moștenitoare a unei flote întregi. 

Atunci Editha se opri și cu o faţă inexpresivă întrebă: 

— De ce să fi făcut ea asta, capitano! 

— De ce? 


Niccolo ridică din umeri și dădu ochii peste cap. 

— Poate dintr-un regret tardiv. Poate că puţin înainte de 
sfârșitul ei și-a dat seama că, dând vina pe line, aproape că a 
comis o a treia crimă. 

Pentru că fata încă nu avea nicio reacţie, bătrânul strigă: 

— Înţelege odată: ești bogată, ești una dintre cele mai bogate 
femei din Veneţia! 

— Sunt bogată... repetă Editha absentă, în timp ce privea 
mulţimea de cerșetori care se înghesuia gălăgioasă în jurul 
maicilor care împărțeau mâncarea. 

Cunoștea diferenţa dintre sărăcie și bogăţie, dar pentru că ea 
însăși nu fusese nici cu adevărat săracă, nici cu adevărat 
bogată, nu își putea imagina ce însemna pentru ea această 
veste. 

De fapt, nici nu voia să fie bogată. Copil fiind, i se spusese că 
bogăţia schimbă caracterul, că bogăţia este cea mai mare 
plăcere a diavolului, iar dacă examina soarta soților Doerbeck, 
toate aceste vorbe nu i se păreau deșarte. Editha nu se născuse 
în bogăţie, era obișnuită să trăiască modest, iar de la relaţia 
eșuată cu Morienus își făcuse și socoteala că va muri în sărăcie. 
Nu simţea nevoia să aibă lucruri în exces. Oare de curând nu 
fusese binecuvântată de soartă cu cea mai mare bogăţie? Cum 
altfel s-ar fi putut numi recăpătarea darului vorbirii? încă o mai 
urmărea teama de muţenie, mai ales în clipe ca acestea, când 
soarta o punea la încercare. 

Regele cerșetorilor își dădea seama de cumpăna în care se 
afla Editha și de faptul că ea era înclinată să refuze bogăţia - 
ceea ce era o nebunie pentru un om ca Niccolo, care 
supravieţuise doar cerșind și din mici pungășii și care nu avea 
alt vis decât cel al unei averi nesperate. // capitano schimbă 
tonul și începu să îi vorbească Edithei ca un predicator: 

— Ascultă: sărăcia nu este o rușine, dar nicio cinste nu-i. 
Contrar opiniei larg răspândite, sărăcia nu creează nici măcar 
condiţiile pentru viaţa veșnică, pentru că, dacă ar fi așa, în 
primul rând papa, cardinalii, episcopii și popii de ţară ar renunţa 
la proprietăţile și valorile lor. Dar ei nu fac asta, deși predică 
sărăcia, pentru că bogăţia este mai atrăgătoare decât sărăcia. 
Eu oricum dorm mai bine într-un pat cald decât sub un portal 
expus intemperiilor, și o purcea friptă îmi place de o sută de ori 
mai mult decât o supă fadă de la San Stefano. Vrei să mănânci 


tot restul vieţii supa săracilor și să înnoptezi prin intrările 
caselor? g 

Editha clătină din cap fără a răspunde. Işi ascunsese părul 
tuns scurt cu o pânză, își puse pe umăr sacul cu lucruri și plecă 
spre San Polo. 

În locul în care Rio di San Polo se vărsa în marele canal, 
Editha băgă de seamă că // capitano o urma. 

— De ce mă spionezi? se oţări fata. 

— Spune-i cum vrei tu, ripostă regele cerșetorilor, dar eu nu 
te voi pierde din ochi, pentru că am impresia că nu ești tocmai 
în toate minţile. Acestea sunt clipe foarte primejdioase, care le 
determină pe fete să facă nebunii, lucruri pe care niciodată nu 
le-ar săvârși cu mintea limpede. 

Fata procedă de parcă nici nu ar fi auzit cuvintele lui Niccolo, 
deși în sinea ei îi dădea dreptate. 

Editha rătăcea prin oraș nehotărâtă, adâncită în gândurile ei. 
Reuși să scape de incomodul urmăritor în Rialto, acolo unde 
înainte de lăsarea înserării negustorii își demontau tarabele, și 
din acest motiv acum domnea cea mai mare harababură a zilei. 
Trecu pe cealaltă parte a canalului și porni spre Campo dei Santi 
Apostoli, unde la cea oră hoinăreau sute de tineri care își căutau 
plăceri comune. De frică să nu fie recunoscută, mergea aproape 
lipită de zidurile caselor și astfel ajunse la Ca' d'Oro, cel mai 
frumos dintre palatele Veneţiei. Acesta purta numele Casa de 
aur pentru că Marino Contarini, un negustor putred de bogat, 
pusese ca ansamblul fațadei, compus din trei coloane- 
balustrade înșiruite una peste alta, balcoane și muluri, să fie 
poleit cu aur pur. De pe o stradă laterală, care dădea spre canal, 
se deschidea în diagonală priveliștea către Palazzo Agnese al 
soţilor Doerbeck. 

Istovită de atâta mers, Editha se așeză pe sacul cu lucruri, își 
sprijini capul în mâini și privi clădirea masivă de pe cealaltă 
parte a canalului. La vremea înserării, când întunericul începea 
să se lase peste acoperișuri, Palazzo Agnese, cu lăcașurile lui 
adânci pentru ferestre, părea mai ameninţător decât în timpul 
zilei. Nu se vedea nicio lumină ori vreun alt semn de viaţă, iar 
gondola cu baldachin aurit, folosită pentru plimbări de către 
Daniel Doerbeck, se legăna tristă în faţa intrării principale, de la 
care trei trepte coborau către apă. 

„Toate acestea trebuie să îţi aparțină”, gândi Editha și clătină 


din cap. Niciodată ea nu avusese mai mult de câteva haine și 
lenjerie de corp pe care Melzer i le dăduse ca dotă. Ca fiică a 
unui meșter de oglinzi, ea nu își dorise niciodată altceva în afară 
de lucrurile despre care știa că vor corespunde cu situaţia ei 
socială. Eșecul cu bogatul Morienus nu fusese destul pentru a 
înţelege că a tinde la bogăţie aducea nefericirea? 

Pe Canale Grande se lăsa ceața. Edithei i se făcu frig. 
Gondolierii care își conduceau bărcile în susul ori în josul 
canalului scoteau strigăte de neînțeles ca Oel, Premi! sau Stai! 
care se răsfrângeau pe fațadele palatelor. Felinarele gondolelor 
răspândeau o lumină gălbuie, difuză. 

In căutarea unui loc în care să doarmă, Editha se îndreptă 
către biserica celor Doisprezece Apostoli. Bisericile, în special 
holurile de la intrări, portalurile și arcadele dintre pereţii 
exteriori erau foarte potrivite înnoptării - asta învățase încă din 
primele zile petrecute pe stradă. Totuşi, locul din jurul bisericii i 
se păru prea populat și prea periculos, așa că merse câteva 
străzi mai departe, până când, la capătul unei fundături 
neluminate, găsi o anexă acoperită a unei prăvălii. Se strecură 
sub o masă din lemn pe care în timpul zilei erau expuse mărfuri, 
și încercă să se așeze cât mai comod. După puţin timp, adormi. 

Nu apucase să doarmă mult timp, când fu speriată de 
înjurături și strigăte stridente. Stăpânul prăvăliei și (iul lui cel 
mare se întorceau acasă după un tur al cârciumilor. Bătrânul 
avea un felinar, și amândoi se străduiau să se ţină pe picioare. 

Când cei doi beţivi o descoperiră pe Editha sub masa din fața 
casei, îi adresară cuvinte necuviincioase, o numiră târfa și 
vagaboandă și o loviră cu picioarele. Tânărul îi trase fetei baticul 
de pe cap, și când bărbaţii îi văzură părul tuns scurt, începură să 
urle: 

— Arăţi ca o evadată din pușcărie, curvă! Ori ești o maică 
fugară? Sau vii direct de la stâlpul infamiei? 

Incepură să o tragă de haine și să o pipăie peste tot. 

Uliţa era îngustă; exista o singură direcţie în care putea fugi, 
iar Editha își dădu seama că nu are cum să scape. De umilirile la 
care o supuneau beţivii încercă să se apere în măsura puterilor 
ei. Şi în timp ce bărbatul mai tânăr devenea tot mai insolent și o 
împingea către intrarea în casă, bătrânul deschise ușa și 
amândoi o traseră cu forța în holul întunecos. 

In dreapta, o scară urca la nivelul superior. Cei doi o 


împingeau pe fată cu forţe unite într-acolo. Bătrânul o ţinea, și 
cel mai tânăr îi trăgea jos chiloţii. 

— Nu, nu, nu! striga Editha și se zbătea. 

Într-o situaţie asemănătoare îi revenise darul vorbirii; acum, 
chinuită de o frică de moarte, putea să redevină mută. Editha 
zgâria, scuipa și lovea, și îl nimeri cu piciorul pe bătrân în vintre 
atât de puternic, încât acesta scoase un țipăt și se prăbuși la 
podea ca un sac. 

Beat și prea preocupat să o dezbrace, bărbatul mai tânăr nici 
nu sesiză întâmplarea, și de acest moment profită Editha. Sări în 
picioare, alergă pe ușă afară și o luă la fugă pe ulița îngustă 
către Campo dei Santi Apostoli. 

Se opri la adăpostul unui stâlp de susţinere a bisericii. Simţea 
dureros în plămâni aerul umed și rece al nopţii. Peste piaţa 
pustie se auzeau câinii lătrând. Abia acum fata observă că își 
abandonase sacul cu lucruri. La fel și baticul care îi ascundea 
părul scurt. 

Aruncă o privire asupra ei însăși. Rochia îi era sfâșiată în 
dreptul pieptului. Își trecu mâna peste față și constată că îi 
curgea sânge din nas. Atunci începu să plângă cu sughiţuri. 

Din piaţă se auziră pași hotărâți. Editha tresări, se sperie de 
moarte și se lipi de zid. Cel care pășea era urmat de un câine. 
Fata nu mai cuteză nici să respire. Dar la fel de repede cum 
apăruseră, zgomotele se pierdură în depărtare. 

Atunci, Editha izbucni. Plânse cum nu o mai făcuse niciodată 
în viaţa ei. Îşi plângea soarta amară, sărăcia, neajutorarea și 
slăbiciunea ei, și de la o clipă la alta își dădu seama că această 
situaţie nu avea să se schimbe vreodată dacă nu reușea să se 
elibereze din acest cerc diavolesc al sorții. Voia să doarmă până 
la sfârșitul vieţii ei în intrările murdare ale unor case, expusă 
vântului, capriciilor vremii și liberului arbitru al oamenilor rău 
intenţionaţi? Voia să hoinărească prin oraș în zdrenţe, ca o 
pisică fără de stăpân, să mănânce pâinea mucegăită și supa 
fadă de la maicile din Santa Margherita? La ce își regăsise 
vocea, dacă o folosea doar pentru a cerși? 

Autocompătimirea începea să se amestece cu revolta. Editha 
simţea cum furia creștea în ea. Furia contra bogaţilor, furia 
împotriva bărbaţilor și furia împotriva tatălui ei, care o adusese 
în această situaţie, în timp ce, tremurând și suspinând, se 
sfădea cu sine și cu soarta ei, lipită de zidul bisericii, în timp ce 


blestema ziua în care, la presiunile tatălui ei, părăsise Mainzul, îi 
încolţi în minte întrebarea: de ce să refuze moștenirea 
Doerbeck? Este vorba despre mândrie, tristeţe, rușine, teamă 
ori fatala plăcere de a suferi? Oare fiecare dintre temeiurile 
menţionate era doar o naivitate? 

Începu să plouă. De pe acoperișul navei laterale a bisericii 
cădeau stropi grei pe hainele ei zdrenţuite. In faţa ei se întindea 
piaţa goală ca o oglindă întunecată, cu sclipiri, misterioasă. 
Peste pietre se strecurau șobolani, încăierându-se chiţăind pe 
resturile de pește scăpate de pisicile vagabonde. Editha se 
întoarse scârbită. Cât trecuse de când nu se mai culcase într-un 
pat uscat, de când nu mai mâncase la o masă, de când nu se 
mai spălase într-o putină? 

Când ploaia se îndesi, Editha ajunse din câţiva pași mari până 
la portalul principal de la Santi Apostoli, unde dormeau deja alți 
trei cerșetori. Era periculos să te cerți cu niște cerșetori 
necunoscuţi pentru un loc de dormit, pentru că acestea erau 
repartizate în fiecare parte a orașului de către regii cerșetorilor. 
Acesta era sistemul aplicat celor mai bune locuri. Printre ele se 
numărau, în primul rând, sacristiile bisericilor, ale căror chei se 
aflau în posesia regilor cerșetorilor pe perioada nopţii, și 
suprastructurile vaselor amarate în canalele înguste secundare. 

Pentru a evita orice conflict, Editha preferă să împartă restul 
nopţii cu Sfânta Fecioară, care în partea stângă se bucura de o 
nișă lată. În spatele statuii din marmură era destul loc pentru un 
culcuș de o noapte. 

Editha privi în gol fără a dormi până dimineaţa, și înainte ca în 
Campo dei Santi Apostoli să revină viaţa, luă o decizie. La 
apariţia zorilor porni în căutarea lui Cesare Pedrocchi, avocatul, 
pe care să îl roage să rezolve toate formalităţile legate de 
moștenirea Doerbeck. 

Pedrocchi, care o întâmpină pe jumătate adormit, în halatul 
de casă, se arătă extrem de mulţumit de apariţia Edithei, și 
imediat ceru un onorariu de zece inocente din averea moștenită, 
sau patru corăbii, după care se va apuca de treabă. Avogaaore, 
a cărui urâţenie era întrecută doar de lăcomia lui, crezuse că își 
găsise prostul cu Editha, și până de curând ar fi avut probabil 
dreptate. Dar noaptea trecută făcuse din modesta și naiva fată 
un alt om, de neclintit, sigur pe sine și decis. 

— Avogadore, răspunse Editha, se prea poate ca imaginea pe 


care v-aţi făcut-o despre mine să vă fi condus la părerea că m- 
aţi putea trage pe sfoară. Dar nu hainele îl fac pe om. Vă ofer nu 
mai mult de un procent, iar dacă staţi pe gânduri, problema 
mea o va rezolva un altul din tagma dumneavoastră. În Veneţia 
sunt destui avogadori. 

Hotărârea afișată de fata zdrenţăroasă îl cam încurcă pe 
Pedrocchi. Gâlma de un roșu-închis de pe fruntea sa se făcu 
vânătă. Trase adânc aer în piept. În cele din urmă, consimţi și 
ripostă: 

— Să știți, donna Editha, că sunteţi o femeie putred de 
bogată. Dumneavoastră vă aparţin, în afară de Palazzo Agnese, 
și trei depozite de la arsenale și cea de-a treia flotă ca mărime a 
venețienilor. In plus, o avere în bani lichizi de peste trei mii de 
ducați din aur. Nu pot decât să vă felicit. 

— Lăsaţi felicitările! Mă interesează mai mult prezentarea 
exactă a averii mele și impozitul pe care mi-l cere republica. 

Pedrocchi promise că va rezolva chestiunea până a doua zi. 

Neașteptata moștenire revenită Edithei și modul în care 
aceasta avea să dispună de ea a trezit mare vâlvă de la Castello 
și Dorsoduro până la San Marco și Cannaregio. Mai întâi, ea a 
înlocuit întreg personalul, până și pe Giovanelli, comandantul 
vaselor. A schimbat mobilierul din Palazzo Agnese. A comandat 
veșminte scumpe din brocart și damasc la croitorul din San 
Marco, aflat deja în slujba Ingundei Doerbeck. Peruchierul din 
Rialto a confecţionat pentru ea o perucă roșie din părul lung al 
unei ţigănci, pe care aceasta i-l vânduse pentru doi scuzi. Astfel, 
ea își acoperea unicul cusur care îi mai amintea de trecutul său 
lipsit de glorie. 

Cine este bogat nu are nevoie să își caute prieteni. Cei mai de 
vază și mai avuţi bărbaţi se luptau să-i câștige prietenia, printre 
care messer Allegri, din Consiliul celor Zece, comandantul de 
corabie și capo Domenico Lazzarini, avutul armator Pietro di 
Cadore și avogadore Cesare Pedrocchi, care veghea asupra 
intereselor financiare ale Edithei. 

Din instinctul pe care în mod normal îl are doar o femeie cu 
experienţă, Editha i-a invitat la ea pe toţi patru deodată pentru 
a le asculta dorinţele, fără să știe, dar bănuind, că fiecare dintre 
ei se dușmănea cu ceilalţi. Având în vedere că donna Editha era 
o femeie frumoasă, ajunsă la vârsta măritișului, Lazzarini și di 
Cadore urmăreau în special cele șapte corăbii ale bogatei 


moștenitoare, în timp ce arhitectul Allegri și avocatul Pedrocchi 
erau cu ochii pe proprietatea funciară și pe banii Edithei. 

Editha i-a primit pe cei patru bărbaţi în proaspăt amenajatul 
salon de la primul etaj al palatului. Pereţii îmbrăcaţi în mătase 
galbenă și mobilierul în stil maur, în alb și turcoaz, ofereau 
odinioară tristei săli de primiri o anumită voioșie. Fiecare dintre 
cei patru crezuse că este singur invitat, dar când și-au dat 
seama de șiretlic nu și-au trădat supărarea, ci au copleșit-o pe 
moștenitoare cu vorbe dulci, ca niște comedianţi într-o piesă de 
teatru, fără a-și acorda unul altuia vreo privire. 

După ce Allegri și-a încheiat lingușelile, a început să 
vorbească Editha, fără ca în mina ei zâmbitoare să se poată 
ghici nimic din ceea ce avea de spus: 

— Messer Allegri, nu vă mai recunosc. La ultima noastră 
întâlnire m-aţi făcut „târfă”. Cu toate că nici în caracterul meu și 
nici în comportamentul meu uzual nu s-a schimbat nimic, acum 
îmi adresaţi numai cuvinte frumoase. 

Ceilalţi trei coborâră privirile, mustăcind. 

Allegri încercă să se apere. 

— Donna Editha, știu, a fost de neiertat, și îmi doresc ca acel 
interogatoriu penibil să nu fi avut loc. Dar aparențele erau 
împotriva dumneavoastră, știți asta, la fel erau și declaraţiile 
martorilor. 

— Aparenţele, aparențele! interveni Lazzarini. Judecătorul din 
Consiliul celor Zece nu trebuie să se lase influenţat de aparente, 
ci să se bazeze pe fapte, altfel aruncă rușinea asupra întregului 
Consiglio. 

Imediat i se alătură și avogadore: 

— Nu v-am avertizat și eu, messer Allegri? Nu v-am dat de 
înţeles, încă de la început că soţia armatorului minte? în loc să 
mă credeţi, ați încercat să îi smulgeţi donnei Editha mărturisirea 
unei crime pe care nu a săvârșit-o niciodată. Nici nu îndrăznesc 
să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă furtuna de toamnă nu 
ar fi adus cadavrele la mal. _ 

După aceste vorbe se așternu o tăcere lungă și penibilă. In 
cele din urmă, Allegri se ridică și i se adresă Edithei: 

— Sper că mă veţi putea ierta. 

Editha nu îi dădu niciun răspuns. 

Cesare Perdocchi se folosi de ocazie pentru a o copleși pe 
gazdă cu amabilități. 


— Eu v-am crezut de la început, donna Editha, chiar și când, 
așa cum spunea messer Allegri, aparențele vă erau contrare. De 
când v-am văzut am știut că o tânără ca dumneavoastră nu este 
capabilă să săvârșească o crimă. Este doar o chestiune de 
cunoaștere a oamenilor. 

Editha îi aruncă avocatului sașiu o privire ironică. 

— Din câte știu eu, medicul Meytens v-a plătit cu zece scuzi 
pentru ca dumneavoastră să vă însușiţi această idee. Așa este? 

Înainte ca Pedrocchi să apuce să răspundă, luă cuvântul 
armatorul Pietro di Cadore: 

— Donna Editha, eu am fost de la început sigur că toate 
zvonurile și speculaţiile privind implicarea dumneavoastră sunt 
minciuni, pentru că știam că în spatele enigmaticului 
comportament al soţilor Doerbeck se ascundea un secret al 
cărui adevărat conţinut nu îl bănuia niciunul dintre noi. Deci, eu 
am fost permanent de partea dumneavoastră, chiar de pe când 
nici nu vă cunoșteam. 

Vorbe lingușitoare ale armatorului îl înfuriară pe Domenico 
Lazzarini, care își înțepă rivalul: 

— Messer di Cadore, dumneavoastră chiar credeţi că donna 
Editha nu v-a remarcat viclenia? În ciuda tinereţii ei, donna 
Editha este foarte abilă și știe bine că pe dumneavoastră nu vă 
interesează decât să intraţi în posesia celor șapte corăbii care îi 
aparțin. 

Apoi i se adresă Edithei: 

— Nu vă lăsaţi înșelată de acest parvenit. Di Cadore vrea să 
vă lase fără corăbii pentru a scăpa de cel mai important 
concurent al lui. Acesta este unicul său scop. Ar trebui să 
păstraţi distanţa faţă de el. Nu aș vrea să mai spun și altele, 
donna Editha, dar conduita lui nu este deloc cea mai bună... 

Nu a lipsit mult ca Pietro di Cadore să sară la Lazzarini. Acesta 
își strânse buzele, iar pe frunte îi apărură două cute verticale. 

— Amărât lingău al dogelui! șuieră el și se șterse cu mâneca 
hainei din catifea pe frunte. Cunosc destul de bine uneltirile și 
intrigile dumneavoastră, și m-ar fi mirat să nu vă fi arătat 
interesul față de donna Editha. Un crai ca dumneavoastră! Nu 
vă putea scăpa! 

Își tinu mâna în dreptul gurii, de parcă ceea ce avea să mai 
spună nu era pentru toată lumea aflată acolo: 

— În faţa lui nu este în siguranţă nicio fustă din Veneţia, mai 


ales din mătase ori din brocart. Înţelegeţi ce vreau să spun. 

Ceilalţi doi râseră răutăcios. Lazzarini ripostă însă imediat, 
adresându-se Edithei: 

— Asta o spune tocmai el, despre care se știe că trăiește cu 
două femei sub același acoperiș, ca un bizantin vicios. 

— Spune prostii! Credeţi-mă, donna Editha, eu nu m-am 
căsătorit până acum pentru că nu am găsit femeia potrivită. 
Numeroși venețieni mi-au hărăzit una dintre fiicele lor, cum ar fi 
un negustor de pește din Ponte di Rialto, dar ţintind averea 
mea, și nu fericirea copilului propriu. 

Editha vru să spună că știa ce înseamnă asta, dar se reţinu. 

— Atunci de ce pândiţi aici precum pândește un motan 
șoarecii? întrebă impertinent Allegri și îi râse în faţă armatorului. 

— Chiar așa, de ce? se stârni și avocatul. O femeie bogată, 
tânără și frumoasă nu găsești în fiecare zi. 

— Vedeţi, i se adresă Allegri Edithei, acest răstălmăcitor de 
legi își arată adevărata lui față! 

Editha râse. 

— Eu cred că dumneavoastră, nobilii mei domni, v-aţi 
demascat astăzi singuri! 

Bătu din palme, și printr-o ușă laterală își făcu apariţia 
medicul Chrestien Meytens, îmbrăcat în negru. 

Cesare Pedrocchi, care la dorinţa medicului lucrase pentru 
Editha, îi întinse mâna lui Meytens, dar o retrase imediat când o 
auzi pe aceasta vorbind: 

— Ca să nu mai nutriţi speranţe deșarte, domnii mei, vreau să 
folosesc acest prilej pentru a vă prezenta viitorul meu soţ. 

Allegri, Lazzarini, Pedrocchi și di Cadore rămaseră împietriţi. ÎI 
văzură pe medic luând mâna dreaptă a Edithei și înclinându-se. 
Primul care își recăpătă darul vorbirii a fost Allegri. 

— Așadar, asta a fost! zise el ridicând din sprâncene și 
privindu-i mustăcind pe cei din jur. 

Di Cadore pricepu primul cum stăteau acum lucrurile. 

— İn ceea ce mă privește, donna Editha, în comportamentul 
meu nu se schimbă nimic. Vă stimez ca și până acum, dar pe 
mine m-au adus aici în primul rând interese de afaceri. Dacă 
aveţi nevoie de ajutor, bazaţi-vă pe mine. 

Armatorul se înclină și ieși din încăpere. Îl urmară Allegri și 
Lazzarini. Avocatul se îndreptă șchiopătând către ușă, unde se 
mai întoarse o dată și spuse: 


— Donna Editha, gândiţi-vă că Pedrocchi este totdeauna la 
dispoziția dumneavoastră. 

Acestea fiind zise, plecă și el. 

Meytens, care încă ţinea mâna Edithei, râdea. Ea își retrase 
mâna brusc și spuse rece: 

— V-aţi jucat rolul bine, doctore! 

— Mi-aș fi dorit să nu fi fost teatru, ci adevărul adevărat! 
afirmă Meytens. 

Editha deveni reţinută. 

— Mijnheer Meytens, noi am avut o înţelegere... 

— Bine, bine, o întrerupse medicul. M-a luat gura pe dinainte, 
scuze. În ceea ce îi privește pe cei patru, veţi avea în orice caz 
liniște pe viitor. 

Meytens se înclină și ieși din încăpere. 

Ușurată, Editha se duse la fereastră și privi Canale Grande, 
care se afla la picioarele ei, cenușiu și tulbure. Privea gondolierii 
care își conduceau siguri bărcile înguste printre numeroasele 
vase. Înveselită, își lovi palmele între ele. Pentru bărbaţi îi mai 
rămânea un zâmbet. Își spuse că trebuia să dispreţuiești viaţa 
pentru a o înţelege. 

Față de Allegri, Lazzarini, Pedrocchi și di Cadore mai avea 
doar dispreţ, în timp ce, pentru prima oară, aproape că îi părea 
rău pentru medicul Meytens. Rolul pe care ea i-l încredințase 
trebuie să îl fi umilit profund, și totuși acesta îl jucase așa cum 
stabilise ea. 


De la întâlnirea penibilă de la Palazzo Agnese trecuseră trei 
zile când servitorul anunţă un vizitator mult așteptat de Editha: 
regele cerșetorilor, Niccolo. Acesta îmbrăcase haine curate, 
aproape demne de un nobil, care făceau cinste poreclei sale de 
il capitano, și afișa o politeţe deosebită. 

— Îmi pot imagina de ce vii! îi întrerupse Editha galanta 
introducere. Vrei să îmi explici că îţi sunt îndatorată. In definitiv, 
tu ai fost cel care m-ai convins să accept moștenirea. Și nu vei 
ieși în pagubă. 

— Donna Editha! ripostă indignat // capitano. Ca și până acum 
sunt un cerșetor amărât, dar și cerșetorul are mândria lui - 
poate chiar mai mult decât unii dintre cei bogaţi. Atunci când v- 
am sfătuit să acceptaţi această moștenire, dumneavoastră eraţi 
de-a noastră. Și de la una de-a noastră nu se primesc pomeni. 


Editha fu surprinsă. 

— Dar cu siguranţă nu ai venit pentru a-mi spune asta. Și nu 
îmi mai spune donna Editha dacă sunt una de-a voastră! 

— Nu, nu, aţi fost una de-a noastră! Cât despre venirea mea, 
vreau doar să vă previn în legătură cu falșii prieteni cărora le 
acordaţi încrederea dumneavoastră. Giovanelli, căpitanul de 
vas... 

— El este singurul în care am încredere și nu vei reuși să îl 
ponegrești. Sunt bucuroasă că îl am. 

Niccolo o privi perplex, ca un răufăcător prins asupra faptului. 
În cele din urmă, zise: 

— Atunci, scuzaţi-mi zelul excesiv. Am avut cele mai bune 
intenţii. 

Şi se pregăti să plece. 

Editha începu să aibă unele îndoieli, și se surprinse gândindu- 
se că nu rareori răul se ascunde sub o mantie de onestitate. Așa 
că îl reținu pe regele cerșetorilor, cerându-i să mai rămână, 
dacă tot se afla aici. Editha spera că // capitano îi va spune din 
proprie iniţiativă care era treaba cu Giovanelli, căpitanul de 
corabie, dar Niccolo își plimba privirea peste mobilierul scump și 
tăcea. Gusta tăcerea lui teatrală și curiozitatea cu care îl 
urmărea Editha. 

— Nu a fost cu intenţie, capitano, se scuză Editha. Așadar, ce- 
i cu Giovanelli? 

Regele cerșetorilor făcu o mină ce voia să lase impresia că, 
spunând ceea ce avea de zis, făcea un mare efort: 

— Cunoașteţi taverna Tre Rose din Dorsoduro, nu departe de 
Campo Santa Margherita? 

Editha clătină din cap. 

— Nu. De ce? 

— Nu este un local foarte select. Nici nu îmi pot imagina că i- 
aţi putea călca pragul. Totuși, eu am mai primit câte o masă de 
la proprietară, o văduvă evlavioasă, pentru un „Tatăl nostru” 
spus rapid ori un „Ave”. leri mi-a stat în gât supa de la maicile 
de la Santa Margherita. Așa că am căutat-o pe evlavioasa 
văduvă la lăsatul serii, i-am murmurat repede un „Tatăl nostru” 
și un „Ave” plin de simţire, cu ochii pe oalele cu de-ale gurii. In 
timp ce eu înfulecam în spatele tejghelei măruntaie de pasăre 
cu fasole rămase de cu o zi în urmă, fără voia mea am fost 
martor la o discuţie între doi bărbaţi. După cum arătau, nu 


păreau clienţi obișnuiți ai localului. Erau îmbrăcaţi decent, iar pe 
cap aveau berete din catifea. Când le-am aruncat o privire 
scurtă i-am recunoscut pe armatorul Pietro di Cadore și pe 
căpitanul dumneavoastră, Giovanelli. 

— Căpitanul corabiei mele și di Cadore? 

Editha se lăsă pe scaunul de lângă ea și îl privi cu nerăbdare 
pe regele cerșetorilor. 

II capitano încuviinţă și continuă: 

— Când, în timpul discuţiei, v-am auzit numele, am început să 
trag cu urechea. Cu toate că farfuria mea era goală demult, 
mestecam cu lingura sârguincios, atent la cei doi bărbaţi. 

— Treci odată la subiect! Despre ce era vorba? 

Despre bani, ba chiar despre mulţi bani! Di 

Cadore îi oferea căpitanului o sută de ducați din aur. În 
schimbul banilor, acesta trebuia să vă convingă că vasele 
moștenite sunt vechi și că nu mai pot înfrunta marea. Trebuia să 
vă facă să credeţi că, pentru niște corăbii atât de vechi, cu greu 
mai putea fi găsit un cumpărător. 

— Minţi, capitano! 

— Nu mint, donna Editha! De ce aș face-o? 

A urmat o pauză lungă, în timpul căreia Editha a socotit ce 
avantaj ar fi avut cerșetorul dintr-o asemenea minciună. Putea 
avea încredere în acest om? Desigur că o ajutase la nevoie, dar 
ce știa ea despre adevăratul lui caracter? După cum deja 
constatase, bogăţia făcea dificilă alegerea între adevărații 
prieteni și dușmani. 

— Şi de ce îmi povestești mie toate acestea? întrebă ea în 
final. 

Niccolo răsuflă, fornăind ca un cal nemulţumit, și ripostă: 

— Ah, de aţi fi avut la fel de multă neîncredere în căpitanul 
vasului dumneavoastră, Editha! Cum așa? De ce? în definitiv, aţi 
fost de-a noastră, chiar dacă doar pentru scurt timp. Și nici nu 
vreau să ascund că, în cazul în care observaţia mea se va 
dovedi corectă, nu aș refuza un mic simbol al recunoștinţei 
dumneavoastră. 

Edithei îi plăcu sinceritatea cerșetorului. 

— Nu vei ieși în pagubă. 

Niccolo dădu din cap, încurcat. 

— Ştiţi cum este. larna bate la ușă, ai nevoie de haine 
călduroase, de o masă consistentă, și, dacă este posibil, de un 


acoperiș deasupra capului. Dar nu vreau să mă plâng. Eu nu duc 
lipsă. 

Suna oarecum paradoxal în gura unui cerșetor, dar cumva i se 
potrivea lui Niccolo. Editha îl cunoștea destul de bine pe // 
capitano pentru a judeca seriozitatea vorbelor lui. Ea nu își 
amintea să fi auzit din gura lui vreo plângere în tot timpul cât 
fuseseră împreună; ba dimpotrivă, regele cerșetorilor avea 
pentru fiecare o vorbă prietenoasă, inclusiv pentru ea. 

— Ce te-ar putea mulţumi pe tine? se interesă Editha. Alţii de 
vârsta ta cultivă varză, își hrănesc păsările, își lasă barbă și se 
bucură de ce au făcut în viaţă. Tu trăieşti de pe o zi pe alta, 
pentru tine acasă înseamnă străzile și pieţele acestui oraș, și 
totuși tu ești mai mulţumit decât mulţi alţii. 

— Așa este! răspunse Niccolo mustăcind, dar în clipa 
următoare chipul i se întunecă, iar el continuă; 

Trebuie să ajungi destul de jos pentru a înţelege că fiecare 
nouă zi reprezintă un dar. 

— Tu nu ai povestit niciodată despre trecutul tău! zise 
deodată Editha. Totuși, tu nu te-ai născut cerșetor, capitano! 

Niccolo făcu un gest de apărare cu mâna, de parcă nu ar fi 
dorit să vorbească despre asta, dar Editha nu cedă, și astfel află 
că il capitano lucrase mulţi ani la Arsenale, până când adunase 
destui bani pentru o corabie, o caravelă frumoasă. Corabia purta 
numele de Fiona, ca soţia lui, care îl însoţise în toate călătoriile, 
pregătind masa pentru întregul echipaj chiar și când adusese pe 
lume un copil. Afacerea mergea bine. Din însărcinarea republicii, 
Niccolo a întreprins călătorii în Flandra, Spania și Egipt, și 
gândea să cumpere o a doua corabie, ba chiar și o a treia, când 
a fost lovit fără milă de soartă. În drum spre Palermo, Fiona a 
luat apă printr-o gaură la pupă. Toate încercările de a astupa 
spărtura au eșuat, și caravela s-a lăsat pe o parte. Încărcătura, 
trei sute de saci cu sare de Hallein, a alunecat, vasul s-a întors 
cu chila în sus și s-a scufundat. 

A fost prima dată când Editha l-a văzut afectat pe regele 
cerșetorilor, care în mod obișnuit emana calm și stăpânire de 
sine. Mișcările lui deveniseră necontrolate, iar colţurile gurii îi 
zvâcneau abia perceptibil, de parcă s-ar fi luptat cu sine pentru 
a nu-l podidi lacrimile. Dar Niccolo nu plânse, ci spuse cu o mină 
impenetrabilă: 

— Am fost singurul care a supravieţuit. Soţia mea, copilul 


meu, întregul echipaj și-au găsit moartea. Eu am apucat să mă 
agăţ de o bârnă. Când corabia s-a răsturnat și s-a dus la fund, 
am văzut spărtura care ne adusese moartea. Fusese tăcută în 
căptușeala chilei, în așa fel încât să se lărgească permanent 
după prima pătrundere a apei. 

— Ai descoperit vreodată cine a fost în spatele nenorocirii? 

Regele cerșetorilor ridică din umeri. 

— Putea fi amestecat doar unul dintre marii armatori - 
Doerbeck, di Cadore și alţi câţiva - cărora concurenţa făcută de 
mine le stătea ca un ghimpe în ochi. 

— Nu ai încercat niciodată să descoperi care dintre ei a fost? 

Il capitano zâmbi amar. 

Armatorii venețieni constituie o comunitate strâns unită prin 
jurământ. Ei fac toate marile afaceri între ei, și dictează preţurile 
după cum vor. La Veneţia, a poseda o singură corabie 
echivalează cu o condamnare la moarte. 

— Dar șapte corăbii? 

— În orice caz, este mai bine decât cu una. Dar dacă vă este 
dragă viaţa, poate că ar fi bine să vă gândiţi să scăpaţi de ele, la 
un preţ corespunzător, desigur. 

— Şi ce preţ consideri că ar fi corespunzător, căpitane? 

Niccolo cugetă. 

— Trei sute de ducați de aur. Pe corabie, se înțelege. Asta 
înseamnă peste două mii de ducați pentru întreaga liotă. La 
suma aceasta, cumpărătorii nu sunt mulți... 

Editha nu a fost nevoită să aștepte mult pentru ca spusele 
cerșetorului să se confirme. A doua zi a apărut căpitanul de 
corabie Giovanelli foarte îngrijorat și a anunţat că flota lui 
Doerbeck, care reprezentase odată o întreprindere bănoasă, nu 
ar mai fi o afacere. Vasele ar fi învechite, nu mai puteau fi 
folosite la capacitatea lor, și aduceau mai mult pierderi decât 
câștig. Ca dovadă a afirmațiilor sale, a prezentat documente cu 
listele tuturor cheltuielilor și încasărilor, care păreau a-i confirma 
spusele. 

Aparent, Editha a manifestat înţelegere, și a întrebat: 

— Comandante, știți că am încredere în dumneavoastră. Dacă 
aţi fi în locul meu, la ce preţ aţi negocia vasele? 

Giovanelli s-a prefăcut că face niște calcule, însă pe chipul lui 
se citea că era foarte frământat. In cele din urmă, a zis: 

— Donna Editha, timpurile sunt nefavorabile navigaţiei 


creștine. În est pândesc turcii, în vest spaniolii, ceea ce necesită 
corăbii rapide și suple, care pot rezista și unei salve de tun. 
Vasele lui Doerbeck sunt leneșe și trecute prin nenumărate 
furtuni. Eu nu cred că ar mai rezista nici măcar unei croaziere pe 
timp de iarnă până la Constantinopol. Să fiu în locul 
dumneavoastră, eu aș vinde întreaga flotă, asta presupunând că 
s-ar mai găsi un cumpărător. 

Editha se prefăcu a fi foarte îngrijorată. 

— Cine ar mai cumpăra vase vechi și putrede, care nu sunt 
bune de nimic? Mai rămâne doar să le ardem. Da, ar trebui să 
scăpăm de vasele comerciale și să ardem velierele. 

Această reacţie îl surprinse atât de mult pe Giovanelli, încât 
păși în faţa Edithei, își împreună mâinile ca pentru o rugăciune 
și șopti: 

— Nu puteţi face asta, donna Editha, de fapt velierele 
dumneavoastră sunt încă bune pentru cabotinaj. Un astfel de 
cumpărător ar trebui să găsim. Poate un armator care practică 
navigația de coastă către Dalmația! 

— De exemplu, Pietro di Cadore? 

— Ar trebui să încercăm cu el. 

— Bine, și cât credeți că ar plăti di Cadore pentru o navă? 

Nu știu, donna Editha. Poate cincizeci de ducați din aur, poate 
o sută. Cu siguranță nu mai mult. 

Editha îl privi furioasă pe căpitan. 

— Şİ dumneavoastră cât vă revine din afacerea asta, 
Giovanelli? 

— Eu? Nu înţeleg ce spuneți. Doar știți că puteți avea 
încredere în mine, donna Editha! 

— Așa mă gândeam și eu la început, căpitane. Dar în mod 
greșit, după cum am aflat. Sunteţi un intrigant perfid, un 
trădător viclean. Pfui, drace, vă dispreţuiesc! 

Giovanelli se făcu roșu, trase adânc aer în piept și strigă: 

— Donna Editha, nu merit asta! Va trebui să vă dovediţi 
acuzațiile! 

— Vedeţi să nu mor de râs! ripostă Editha, revoltată la rândul 
ei. Poate că ajunge dacă vă spun că v-aţi întâlnit cu di Cadore la 
taverna Tre Rose, în apropiere de Campo Santa Margherita, și că 
aţi negociat cum să mă tâlhăriți mai bine de vase. Poate că 
ajunge dacă vă spun că di Cadore v-a oferit o sută de ducați din 
aur dacă reușiţi să mă convingeţi să vând flota. Vreţi mai mult? 


Căpitanul căzu în genunchi în faţa Edithei și o imploră: 

— Donna Editha,  iertaţi-mi  nesinceritatea! Să mă 
pedepsească Dumnezeu din cer! Puternicul armator m-a 
șantajat și m-a ameninţat că următoarea mea călătorie pe mare 
va fi și ultima, dacă nu accept solicitarea lui. În Veneţia, toţi știu 
că di Cadore este capabil de orice. 

Editha se retrase doi pași și spuse cu hotărâre: 

— Care este plata ta pe o lună, căpitane? 

— Două sute de scuzi, donna Editha. 

— Administratorul îţi va plăti două sute de scuzi, după care să 
dispari și să nu-mi mai ieși în cale niciodată! 

Giovanelli o privi în față pe stăpâna lui, și pricepu că orice ar 
spune ar fi inutil. Așa că se ridică și plecă cu privirea în pământ. 

Editha se duse la fereastră și privi afară. „Ce lume...” gândi 
ea privind bărcile de pe canal. 


Căpitanul de vas părăsi Palazzo Agnese prin ieșirea secundară 
și se îndreptă către Campo San Cassiano, de cealaltă parte a 
canalului cu același nume, la care se ajungea trecând peste 
două poduri așezate aproape unul de celălalt. La adăpostul 
zidului bisericii se înghesuiau prostituate, băieșiţe și cerșetoare, 
care își ridicau poalele pentru ceva mărunțţiș, deși era interzis 
prin lege. În jurul lui San Cassiano era mereu forfotă mare, și 
acesta era și motivul pentru care Giovanelli alesese locul drept 
punct tainic de întâlnire. 

Acolo unde Caile del Campanile dădea în piaţă, Niccolo, 
regele cerșetorilor, se îndreptă spre căpitanul de vas. Giovanelli 
îl trase deoparte: 

— Nu trebuie să fim văzuţi împreună! 

Niccolo părea agitat. 

— Cum a decurs, spune-mi! 

Giovanelli ridică mâna ca pentru a-l linişti și rosti: 

— Fii fără grijă. Totul decurge conform planului. 


Capitolul XI 


lubire adevărată și sentimente false 


Pe vremea când încă mai aveam tot părul pe cap și toţi dinţii, 
privirea netulburată și o înfățișare impunătoare, cum îi stă bine 
unui venețian distins, soarta îmi sorocise mai multă putere și 
voinţă decât i se cuvenea unui făuritor de oglinzi. Viaţa mea 
încâlcită și imprevizibilă, care îmi rezerva aproape zilnic câte o 
nouă aventură, mă dotase cu un sentiment de invincibilitate și 
îmi  înzestrase caracterul cu o inițiativă până atunci 
necunoscută, cu acea insolenţă care întotdeauna îmi pricinuia 
un adevărat extaz când dădeam de greutăţi, pericole și 
probleme aproape de nerezolvat. 

Hăituiala și înverșunarea cu care oameni importanţi mă 
urmăreau pe mine și arta scrierii artificiale au luat treptat o 
amploare care m-a învăţat să mă tem, și blestem ziua în care le- 
am furat cu privirea chinezilor secretul și m-am apucat eu 
însumi să practic periculosul meșteșug, o invenţie de a cărei 
utilitate mă îndoiesc tot mai mult pe măsură ce uneltirile 
diverșilor beneficiari devin tot mai obscure. 

La Veneţia am devenit un om cu multă căutare, dar, în același 
timp și în aceeași măsură, a crescut și aversiunea mea faţă de 
cei din această categorie și față de cariera mea, și cu cât 
aceasta se prelungea, creștea și frica pentru viața mea. Trăiam 
în Murano fără a fi deranjat, într-o casă cu două etaje, cu 
grădină și pergolă. Un servitor se ocupa de menaj, iar două fete 
în casă, dintre care una, Francesca, avea cele mai frumoase 
coapse, îmi citeau orice dorinţă din privire. Deseori săream 
noaptea speriat când auzeam vreun zgomot în casă ori sunetul 
unor vâsle grăbite pe Canale Ondello. 

Mă întrebam cât timp puteau Cesare da Mosto și adepţii lui să 
ţină în secret munca mea de pe insula Murano; pentru că, după 
cum aflasem pe căi ocolite și de la diverși oameni, așa cum 
stăteau lucrurile în Veneţia, îmi puteam imagina și că vestea 
prezenţei mele în acest oraș devenise publică. 

Francesca, fata cu minunate coapse, a fost cea care a relatat 
despre o întâmplare incredibilă, fără a bănui că personajul în 
cauză nu era altcineva decât fiica mea, Editha. O fată mută din 


Nord, așa povestea lumea, fusese învinuită de către o venețiană 
de vază de uciderea soţului ei, deși știa că nu este adevărat. 
Aceasta își ucisese, pe deasupra, și propriii copii, și fusese apoi 
decapitată în curtea de la Palazzo Ducale. 

Până atunci, aflasem povestea în linii mari. Mi-o relatase 
medicul Meytens. Nou pentru mine era faptul că bogata soţie a 
armatorului, cuprinsă de regrete înaintea morţii, îi lăsase toată 
averea Edithei. Probabil că ea locuia acum în palatul armatorului 
și că, de bucurie, își recăpătase darul vorbirii. 

Dumneavoastră știți că zvonurile se amplifică odată cu 
numărul celor care le colportează și că, în scurt timp, adevărul 
din ele se transformă în basm. În orice caz, nu mai suportam să 
stau pe insula mea, și cu toate că da Mosto îmi interzisese 
expres să părăsesc Murano înainte de a mă fi achitat de 
obligaţia mea - lucru pe care eram departe de a-l fi realizat - 
am folosit o ocazie favorabilă și am dispărut. l-am oferit doi 
scuzi unui sticlar care își practica meșteșugul pe Caile San 
Giacomo-o sumă respectabilă pentru un om de nivelul lui - 
pentru a mă duce la Camargio cu barca lui, de unde nu era o 
problemă să ajung la Santa Croce, unde se afla Palazzo Agnese. 

Să te strecori necunoscut prin Veneţia nu era mare lucru, 
dacă evitai marile pieţe, și astfel am ajuns neremarcat la Canale 
di Misericordia, apoi la Canale Grande, de unde un luntraș m-a 
dus direct în faţa portalului de la intrarea în Palazzo Agnese. 

„Pe toţi sfinţii, așa ceva nu se poate! mi-am zis când am intrat 
în holul amplu. Să fie toate astea în posesia fiicei mele?” 
Coloane din marmură gri de ambele părţi, iar deasupra o boltă 
cu ornamente grotești și vrejuri îl făceau pe cel care intra să 
pară mic. De când o văzusem ultima dată pe Editha trecuseră 
luni de zile, iar acum mă surprindeam fiindu-mi frică să dau 
ochii cu ea. Nu întâlnirea în sine mă făcea să mă tem, ci mai 
mult gândul la jena de a trebui să vorbesc cu ea așa cum era 
normal între tată și fiică. 

Știu că poate sună ciudat, poate chiar cam deplasat, dar până 
acum nu purtasem niciodată o discuţie serioasă cu propriul 
copil. Donna Editha își pierduse graiul pe când avea patru ani, și 
de atunci ne înţelesesem prin gesturi și sunete singulare, cărora 
nu le lipsea sinceritatea. Totuși, există idei și sentimente pentru 
a căror exprimare sunt necesare cuvintele. 

După tot ce se petrecuse, nu mă puteam aștepta ca Editha să 


mi se arunce în braţe. Mă aşteptam mai mult la o discuție 
lămuritoare, sau măcar la înţelegere din partea ei, dar nu a fost 
așa. 

Editha m-a întâmpinat coborând treptele din piatră ce făceau 
legătura dintre etaj și hol, îmbrăcată într-o rochie de culoare 
verde-închis, cu părul ridicat ca al unei ţigănci, ceea ce era 
complet contrar firii ei și îmi părea ciudat. Când am întins spre 
ea braţele desfăcute, a întors către mine umărul stâng și, 
înainte să apucăm să schimbăm o vorbă, mi-am dat seama că 
fiica mea era cu totul alta. 

Am început să plâng. Lacrimile mi-au scăldat obrajii când i-am 
auzit vocea. În memoria mea rămăsese vocea ei de copil, 
stângace, care amuţise dintr-odată, pe care am comparat-o, 
fără să vreau, cu intonaţia pe care o auzeam acum. Era vorba 
despre aroganță și duritate, ba aș zice chiar că era răceală. Abia 
în clipa următoare am sesizat și conţinutul cuvintelor ei, care m- 
a lovit atât de profund, încât mai întâi nu am putut scoate nicio 
vorbă, în timp ce ea mă fixa nedumerită. Nu voi uita niciodată 
cuvintele spuse de Editha: 

— Ce vrei? Ar fi trebuit să mă gândesc că îţi vei tace apariția 
aici. 

Altfel îmi imaginasem revederea cu fiica mea, cu teamă și cu 
speranţă. Venisem după ea de la Constantinopol la Veneţia 
pentru că fusesem convins că avea nevoie de ajutorul meu. 
Dădusem deoparte propriile nevoi, soarta mea, doar pentru a fi 
aproape de ea, iar Editha mă primea cu cuvintele „Ce vrei?” Ha, 
mai rău, deoarece nu răspundeam, continuă cu alte două 
întrebări: 

— Vrei iar să mă cuplezi cu cineva? Sau ai nevoie de bani? 

Simţeam că îmi pierd minţile, pentru că în bucuria de a-mi 
regăsi fiica, acum posesoare a darului vorbirii, se amesteca 
dezamăgirea în legătură cu transformarea ei; da, m-am surprins 
gândindu-mă la ceva groaznic: îmi doream ca Editha să fi rămas 
mută, pentru a nu mă afla acum în situaţia de a fi întâmpinat cu 
asemenea lipsă de simţire. 

— Fiica mea, am întrebat-o cu voce tremurândă, ce s-a 
întâmplat cu tine? Ce a rămas din educaţia onestă pe care ţi-am 
dat-o? Ce a rămas din dragostea mea? 

Dar Editha avea numai ironie pentru mine. Nu voiam să 
pricep: cu cât încercam să mi-o apropii prin cuvinte calde, 


discursul ei devenea tot mai respingător și mai rece permiteţi- 
mi să nu vi-l redau. În cele din urmă, a zis ea, era vorba doar de 
viaţa ei, iar eu să-mi văd de viața mea. Atunci m-am întrebat 
pentru prima oară: Mai era Editha fiica mea în continuare? 

Cu lacrimi în ochi, mi-am luat rămas-bun de la Editha, nu fără 
urarea ca ea să nu se afle în viaţa ei într-o situaţie 
asemănătoare în care să își piardă copilul de la o clipă la alta. 

Ciudat, gândeam eu părăsind Palazzo Agnese, pe când fiicei 
mele îi lipsea graiul, o înțelesesem întotdeauna. lar acum, când 
îi revenise graiul, nu o mai înţelegeam. 

Dar nu am avut demult timp pentru a o regreta pe Editha, 
pentru că în Murano mă aștepta Cesare da Mosto, însoţit de 
Simonetta. 

Da Mosto mi-a explicat că pusese să fiu urmărit pas cu pas și 
că nu voi mai avea posibilitatea să părăsesc încă o dată Murano 
înainte de a mă fi achitat de obligaţia mea. Nepotul papei mi-a 
spus pe șleau că avea cunoștință și despre întâlnirea mea cu 
Simonetta. Părea că știe și despre neînţelegerea dintre noi, 
pentru că, menţionând iubirea Simonettei, a opinat că 
respingerea unei femei râvnite de mii de bărbaţi reprezintă un 
păcat al vanităţii. Asemenea vorbe, puse în gura unui bărbat 
pentru care femeia nu înseamnă nimic, pentru că ea este doar 
folosită de el în diverse scopuri, m-au pus pe gânduri, ca să nu 
mai zic că devenisem aproape împăciuitor. Firește, astăzi știu că 
nepotul papei nu era interesat de viața mea sentimentală, ci se 
gândea doar la misiunea pe care mi-o încredinţase. 

Da Mosto mi-a fixat un termen de trei săptămâni până la care 
mult doritele indulgenţe trebuiau tipărite, i mi-a promis ajutoare 
suplimentare la atelier, în caz de nevoie. Și pentru a da tărie 
solicitării sale, înainte de a-și lua rămas-bun, cu o politeţe 
subliniată, a lăsat o mică amintire, a cărei vedere nu îmi era 
tocmai străină. Am descoperit-o pe scaunul pe care șezuse 
legatul. Era un cuţit cu o formă neobișnuită. Cu un astfel de 
pumnal fusese omorât Albertus di Cremona la Constantinopol. 
Am înţeles mesajul și din acel moment am știut că nu era de 
glumit cu da Mosto și cu cei din partida lui. 

Simonetta urmărise discuţia în tăcere. Acum ne aflam faţă în 
față, și fiecare aștepta să vorbească celălalt. Speram că 
Simonetta mă va ruga încă o dată să o iert pentru ceea ce 
făcuse; pentru că, sincer să fiu, eu o iertasem cu mult timp în 


urmă. Îmi dădusem seama că iubirea faţă de ea era mai 
puternică decât mândria mea. Dar cum puteam să încep? 

Simonetta m-a salvat în mod neașteptat din chinul pricinuit de 
gândurile mele spunând: 

— Mă poţi expedia, dacă te deranjez. 

A zis aceste vorbe cu atâta tristeţe în glas, încât mie aproape 
că mi-au dat lacrimile, și am strâns-o în braţe. Acum, când după 
atâta timp îi simţeam din nou căldura trupului, am trăit o 
senzaţie inimaginabilă de fericire, și sunt sigur că la fel a simţit 
și Simonetta. L-am acoperit chipul cu sărutări până când mi-am 
mai revenit din vâltoarea simţurilor și ne-am trezit îmbrăţișaţi 
pe podea. Ne-am dezbrăcat reciproc, ceea ce, judecând după 
veșmintele noastre șic, a necesitat eforturi serioase, dar 
pasiunea ne-a fost de ajutor, precum și fragilitatea mult 
batjocorită a aţei venețiene. În orice caz, în scurt timp am reușit 
să ne unim trupurile goale. Am făcut dragoste cu o patimă 
nestăvilită și cu convingerea că eram făcuţi unul pentru celălalt. 

— M-a silit să vin cu el, spuse Simonetta cu respiraţia tăiată 
după ce ne-am separat. Ştia totul despre legătura noastră. Cred 
că are spioni peste tot. 

Am confirmat, și cu toate că îl uram pe da Mosto, cu toate că 
îmi era frică de amenințările lui, nutream faţă de el o anumită 
recunoștință pentru că îmi înapoiase iubita într-un mod atât de 
neașteptat. După dezamăgirea trăită cu Editha, eram fericit că o 
tineam în braţe pe Simonetta, și mi-am dat seama că venise 
vremea să mă gândesc din nou la propria viaţă. 

Mai întâi trebuia să mă concentrez asupra sarcinii primite de 
la nepotul papei. Indulgenţa cu semnătura viitorului papă 
necesita un efort tehnic deosebit. Astfel, pentru textul cu 
optsprezece rânduri aveam nevoie de 230 de ori de litera E, de 
treizeci de ori de litera | și de douăsprezece ori de litera O, pe 
când de litera A de numai cinci ori. 

A doua zi, începusem deja să torn noile litere, și nu întregul 
alfabet, cum procedasem la Constantinopol, ci turnam literele în 
funcţie de necesitate. În definitiv, orice elev al unei școli 
mănăstirești știe că în latină Y ori Z apare la fel de rar ca zăpada 
de Paști, și de aceea ar fi fost lipsit de sens să le multiplic 
asemenea vocalelor. După o săptămână, dispuneam de mai 
multe litere decât avusesem la dispoziţie la Constantinopol, și 
puteam să încep adevărata mea activitate. 


Simonetta mi-a fost de mare ajutor, nu ca forță de muncă, 
deoarece aici da Mosto fusese generos, ci pentru că ea îmi 
dădea forța și voința necesare în neobișnuita-mi misiune. 
Inainte de toate, ea a preluat mult din tulburarea și nesiguranța 
mea faţă de mandantul meu, spunând: 

— Tu practici un meșteșug ca oricare altul, și nu trebuie să te 
preocupe la ce folosesc alții munca ta. 

Un făurar de arme, spunea Simonetta, nu își face mustrări de 
conștiință pentru că una dintre lăncile făcute de el este 
îndreptată în război contra dușmanului. 

Pe atunci, începusem să o iubesc din nou pe Simonetta, dar în 
cu totul alt mod. lubirea mea depășea pasiunea, ajungând la un 
nivel de la care ierți celuilalt orice, iar egoismul și propria 
vanitate, care până atunci jucaseră un rol nu tocmai minor, 
fuseseră uitate. 

Astăzi, după ce am trecut prin toate încercările vieţii, știu că 
asta este adevărata fericire. Nefericirea am întâlnit-o de multe 
ori, și nu o dată viața mi-a fost în pericol, și totuși asta nu mă 
mai doare astăzi. Odată cu vârsta, nefericirea doare tot mai 
puţin; dimpotrivă, fericirea întâlnită o dată îţi rămâne ca un 
semn făcut pe piele cu fierul roșu. Dar să revenim la Murano. 

Aveam nevoie pentru prima mea tipăritură de nu mai puţin de 
580 de litere, și îmi este greu să spun ce a necesitat un efort 
mai mare: turnarea literelor din cositor și plumb ori punerea în 
ordine a literelor ca în oglindă, cu susul în jos și de la dreapta la 
stânga. Lucram zi și noapte și ceream și ajutoarelor mele să 
facă același lucru. 

Dispuneam de cinci prese, teascuri pentru struguri 
modificate, aduse din Veneto. Necesarul meu, constând în de 
zece ori câte o mie de pergamente, a fost satisfăcut din 
republica Amalfi, ai cărei producători de pergament și ale cărei 
mori de hârtie erau vestite. Greutăţi mi-a creat prepararea 
cernelii, care la primele încercări apărea palidă precum o scriere 
de mână veche, decolorată. Deoarece niciodată nu mă 
ocupasem de detaliile tehnice ale tipăririi, iar cerneala neagră 
adusă de mine de la Constantinopol rămăsese în mâinile acelor 
ufficiali - şi în pântecele pisicii - a trebuit să fac eu însumi 
câteva încercări pentru a nimeri amestecul corect. Folosind 
sepia și untură de pește, la care am adăugat funingine, am 
reușit în cele din urmă să prepar o cerneală care, în privinţa 


nuanţei, îndeplinea orice pretenţie. 

Nici nu vă puteţi imagina ce a însemnat pentru mine să ţin în 
mână prima mea tipăritură. Un călugăr nu ar fi putut să o scrie 
mai frumos. Dacă primele pergamente cereau mult timp, treptat 
colaboratorii mei au început să lucreze tot mai repede și, ceea 
ce nimeni nu ar fi crezut, cu atât mai puţin eu, cu două zile 
înainte de expirarea termenului terminasem tipărirea: de zece 
ori câte o mie de indulgenţe cu numele papei Pius Secundus. 

Următoarele zile și săptămâni au fost foarte agitate, deoarece 
munca mea a dat roade neașteptate. Nu mă refer la 
respectabila sumă pe care da Mosto mi-a trimis-o fără vâlvă, ci 
la urmările pe care eu nu mi le imaginasem a avea asemenea 
proporţii. Mă miram că nu l-am mai văzut la față pe Cesare da 
Mosto; indulgenţele depozitate în atelierul meu dispăruseră 
brusc într-o noapte, și pentru că lucrul acesta se petrecuse 
odată cu lăsarea sumei convenite - ba erau chiar mai mulţi bani 
- am presupus că da Mosto intrase în posesia indulgențelor. li 
cunoșteam planurile, iar intrigile lui complicate nu ar fi găsit 
pământ mai roditor niciunde mai mult ca la Veneţia, unde la 
acea vreme existau mai multe partide și conspirații decât 
cerșetori. 

Simonetta cunoștea Veneţia și jocul intrigilor locuitorilor ei 
mai bine decât mine, și începu să se gândească dacă nu ar fi 
mai bine să părăsim orașul. Ea bănuise înaintea mea că scrierea 
artificială era mai potrivită decât orice altă invenţie să devină 
măr al discordiei pentru partide. De aceea mi-a făgăduit că mă 
va urma în orice ţară de pe pământ, numai să fie cât mai 
departe de Serenissima. Meșteșugul făuririi oglinzilor, spunea 
ea, era căutat pretutindeni în lume, pentru că oriunde trăiau 
oameni, viețuia și vanitatea. 

Și câtă dreptate avea Simonetta... Totuși, nu i-am urmat 
solicitarea, fie din îndărătnicie, fie pentru că eram prizonier al 
meșteșugului tiparului. Nu neg că mă încânta apetenţa pe care 
scrierea artificială o declanșase la oamenii cei mai diferiţi. 
Adepții partidei papei, precum dogele, dușmanii acestuia, 
precum da Mosto, bizantinii, genovezii și aragonezii - toți 
încercau să pună mâna pe scrierea artificială. lar eu, Michel 
Melzer, făurar de oglinzi din Mainz, spuneam că meșteșugul 
tipăritului este al meu. Aveam un atelier cu dotările necesare și 
eram în situaţia de a răspândi în popor orice text, mai repede 


decât ar fi făcut-o o mie de călugări. 


Vestea că papa Eugen al IV-lea, cel de-al 204-lea locţiitor de 
pe scaunul lui Petru, a dat ortul popii și că îi succedase un 
bărbat cu numele de Pius al 11-lea s-a răspândit repede ca 
vântul. Nu exista niciun motiv de îndoială în ceea ce privea 
vestea, pentru că noul papă - se spune că era un tânăr energic - 
vindea deja indulgente în limba latină, care promiteau pioșilor 
iertarea păcatelor și fericirea veșnică, și care se vindeau ca 
pâinea caldă. In orice caz, zece mii de indulgenţe luaseră deja 
calea păcătoșilor care se căiau, încă înainte ca Gelasius de 
Bologna, unul dintre cardinalii singuri îndreptăţiţi a alege un nou 
papă, să fi apucat să protesteze pentru faptul că fusese evident 
ignorat când se făcuseră invitaţiile la conclav. 

In ziua în care protestul bolognesului ajungea la Vatican, în 
timpul rugăciunii Angelus susținute de papa Eugen - care până 
atunci nu fusese informat cu privire la zvonurile referitoare la 
încetarea lui din viaţă a avut loc un atentat. Doi asasini 
deghizați în gardieni au încercat să îl înjunghie pe papă, care se 
ruga, dar acţiunea a eșuat din cauza cămâășii papale, 
confecţionată din pâslă groasă ca degetul, care făcea parte din 
asceza Sfinţiei Sale. Ambii atentatori au fost prinși și decapitaţi 
încă din timpul nopţii. Și pentru că aceștia nu au scos nicio 
vorbă până în ultima lor clipă, cei care au pus complotul la cale 
au rămas necunoscuți. 

Chiar dacă Cesare da Mosto nu reușise nici în acest fel să 
ajungă papă, indulgenţele l-au tăcut bogat, iar bogăţia lui ar fi 
durat o viaţă, dacă nu ar fi existat blestemata lui de pasiune 
pentru jocuri. 

Credincioșii care își cumpăraseră cu mulţi bani speranţa unei 
vieţi veșnice au refuzat să accepte că papa Eugen încă trăia. In 
definitiv, ei posedau un înscris în limba latină, limbă în care se 
făceau cunoscute numai lucruri sfinte și absolut adevărate. 
Pentru ei, papa se numea Pius al II-lea. 

Și ceea ce făcea în acea vreme situaţia și mai nostimă era 
existenţa unui al treilea papă. Acesta se numea Felix al V-lea și 
fusese totuși ales de conciliul de la Basel, ba fusese chiar și 
încoronat. Trăia în Savoia, pe care o guvernase ca duce până la 
retragere. Firește că toate aceste năzdrăvănii nu contribuiau la 
întărirea papalității. La asta nu ajutau nici exilările și nici 


rugăciunile ordonate de papa Eugen împotriva adversarilor lui. 
După atentatul eșuat, Cesare da Mosto a considerat potrivit să 
dispară. 

Atelierul amenajat de el făuritorului de oglinzi a rămas în 
posesia lui Melzer. De când acesta se achitase de sarcina 
primită de la da Mosto, se simţea eliberat și cuprins de o 
adevărată febră a găsirii de noi aplicaţii tipografiei. Dispunea 
încă de suficiente cantităţi de plumb și cositor pentru a turna noi 
litere. Literele mici, utilizate până acum de Melzer, erau totuși 
mult prea mari pentru a putea concura scrisul de mână al 
călugărilor. Desigur că scrierea artificială întrecea orice scris de 
mână în rapiditate, dar ea ocupa și mai mult loc. Așa că Melzer 
se apucă să toarne litere la jumătate din dimensiunile celor de 
până atunci. În felul acesta, gândea el, avea să facă concurenţă 
chiar și scrierilor de mână din biblioteci, pe care să le tipărească 
în zeci, ba chiar în sute de exemplare, în funcţie de necesităţi și 
în cel mai scurt timp. Și poate că - își imagina el în cele mai 
cutezătoare visuri - va veni o vreme în care pana și cerneala nu 
vor mai fi utilizate. 

Insula Murano, cu nenumăratele ei ateliere și manufacturi, era 
cât se poate de potrivită pentru a nu face vâlvă, și astfel 
meșterul și iubita lui au trăit în liniștea atât de necesară unei 
tinere perechi. Evitau marile evenimente, balurile și teatrele 
venețiene, unde subiectul indulgențelor era la modă. Se spunea 
că însuși diavolul le-ar fi scris, pentru că niciun călugăr nu putea 
scrie literele atât de uniform și de frumos cum apăreau ele pe 
pergamentele indulgențelor. 

Melzer nu înţelegea nimic din toate acestea. Testa singur, în 
atelierul lui, noi scrieri, cu litere tot mai mici. Posedat de noul 
meșteșug al scrierii, turna tot mai multe litere, creând o rezervă 
suficientă pentru a tipări deodată două duzini de pergamente cu 
scrierea artificială. Da, se pare că meșterul era impulsionat de 
primirea unei comenzi secrete. Simonetta, care l-a întrebat pe 
Melzer despre motivaţia zelului său, nu a primit niciun răspuns 
și s-a ales doar cu afirmaţia că un tipograf avea nevoie, dacă își 
lua meșteșugul în serios, de o rezervă mare de litere. 

În timp ce Simonetta considera viaţa pe insula Murano mai 
mult ca pe un exil, căruia dorea să îi pună capăt, Melzer părea 
să se simtă aici mai bine decât oricând. El o iubea pe Simonetta 
și era convins că și ea îl iubea - asta până în ziua în care auzi 


bătăi puternice în ușa atelierului său. 

În lumina difuză a serii înceţoșate nu îl identifică imediat pe 
bărbat; abia când acesta îl salută, recunoscu vocea și se sperie: 

— Dumneavoastră, Lazzarini? 

Domenico Lazzarini înclină capul într-o parte și rânji. În cele 
din urmă, mormăi în stilul lui superior: 

— Nu vă așteptați la asta, meștere? 

— Ca să fiu sincer, nu, răspunse Melzer. 

Era vizibil necăjit, chiar puţin speriat, pentru că bănuia de ce îl 
căuta interlocutorul. De unde știa acesta locul unde se afla el? 

Lazzarini se temu că Melzer, care nu părea primitor, putea să 
îi trântească ușa în nas; de aceea vâri piciorul în pragul ușii, și, 
în timp ce clătina din cap, spuse: 

— Nu vă înţeleg, Melzer. Noi ne cunoaștem deja de ceva timp, 
poate că de mai mult timp decât ne-ar face plăcere, iar 
dumneavoastră încă mă luaţi de prost. Eu nu v-am considerat 
niciodată un naiv, cu toate că purtarea dumneavoastră mi-a 
oferit suficiente motive. 

— Spuneţi ce aveţi de spus, și dispăreţi! ripostă meșterul, 
privind furios piciorul ţinut de Lazzarini în crăpătura ușii. 

Întrebarea acestuia nu îl surprinse. 

— Unde este Cesare da Mosto? 

— De ce mă întrebaţi pe mine? 

— Pentru că sunteţi adept al partidului său. Ori credeţi că nu 
știu cine a tipărit indulgenţele? 

— Nu sunt adept al partidului lui da Mosto. Nu sunt adeptul 
niciunei partide. 

— Cine nu este cu papa este împotriva lui, iar cine este contra 
papei este și împotriva dogelui. 

— Messer Lazzarini, am avut o comandă de la da Mosto, fără 
ca aceasta să privească o persoană ori un partid. Am făcut-o 
pentru bani, și nu pentru ori împotriva convingerilor mele - 
numai și numai pentru bani, înţelegeţi? Un cizmar nu se 
interesează de apartenenţa la un partid a clientului înainte de a 
întinde pielea pe calapod, iar un ţesător își vinde ţesăturile 
oricui plătește pentru ele. Dumneavoastră l-aţi întrebat pe 
țesătorul care v-a furnizat stofa pentru tunică dacă este 
susţinător al partidului dogelui, al papei ori al Fecioarei Maria? 

— Da, meștere, aveţi dreptate, însă uitaţi un lucru: scrierea 
artificială are puterea de a schimba omul. Asta face deosebirea 


dintre meșteșugul dumneavoastră și toate celelalte 
meșteșuguri. 

„Câtă dreptate are acest Lazzarini”, gândi meșterul. Nu, prost 
nu era, mai curând era un viclean care se aprindea repede. Fiind 
unul dintre cei 7re Capi, dispunea la Veneţia de o influenţă care 
nu trebuia subestimată. 

De aceea Melzer își mai cobori tonul și spuse, fără a-și putea 
ascunde totuși amabilitatea jucată: 

— Messer Lazzarini, credeţi-mă, scrierea artificială nu este 
îndreptată împotriva nimănui. Dacă eu, așa cum susţineţi 
dumneavoastră, am folosit-o împotriva intereselor papei de la 
Roma, nimeni nu mă oprește ca data viitoare să lucrez pentru 
papă, dacă plătește cu bani buni, și nu cu făgăduieli fără 
acoperire privind veșnica fericire. 

Impertinenţa lui Melzer îl enervă pe Lazzarini, care repetă 
întrebarea, de data aceasta pe un ton ameninţător: 

— Unde este Cesare da Mosto? 

— Puteţi să mă întrebaţi de zece ori, și tot nu știu, răspunse 
Melzer spunând adevărul. Și nu știu pentru că eu nu am nimic 
de-a face cu nepotul Sfinţiei Sale. 

Lazzarini râse sfidător. 

— Republica vă va da în judecată, meștere, pentru uneltire 
împotriva dogelui. Veţi fi spânzurat cu braţele răsucite la spate, 
capul vă va fi strâns în menghină, iar mâinile și picioarele vă vor 
fi desprinse de trup. Atunci vă veţi aminti unde este Cesare da 
Mosto. Apoi vocea îi deveni mai puternică: Aveţi trei zile pentru 
a vă aminti. Şi nu încercaţi să fugiţi, deoarece Consiliul celor 
Zece m-a împuternicit să pun ufficiali să vă supravegheze 
fiecare pas. 

II capo se întoarse pentru a pleca, însă în acel moment intră 
pe ușă Simonetta. Se vedea că trăsese cu urechea la disputa 
dintre Lazzarini și Melzer. Îi făcu semn lui Melzer să o lase în 
pace când acesta se întoarse spre ea pentru a o liniști, și se 
îndreptă către Lazzarini: 

— Lepădătură, nu o să ne lași niciodată în pace? 

Lazzarini făcu un pas înapoi. Brusca apariţie a 

Simonettei îl puse în încurcătură. 

— Nu am venit pentru tine, zise el, dar bărbatul căruia i-ai 
sărit în braţe este un dușman al dogelui, iar Serenissima îl va 
trage la răspundere. 


— Melzer este dușman al dogelui Foscari? râse Simonetta. De 
ce ar fi împotriva lui Foscari? Foscari îi este la fel de indiferent 
ca oricare gondolier din Castello. Jur asta pe moaștele Sfântului 
Marcul 

— Fără jurăminte false, donna Simonetta! Tu crezi că îl 
cunoşti pe acest bărbat. În realitate, el îţi este la fel de străin ca 
țara din care vine. Este un conspirator. Telul lui și al tovarășilor 
lui este răsturnarea dogelui Francesco Foscari. 

— Cine? Melzer? 

— Chiar el! răspunse Lazzarini și arătă cu degetul spre 
meșter. 

Acesta asculta înmărmurit ce debita Lazzarini. Cuprins de 
furie, Melzer se năpusti asupra dezagreabilului vizitator pentru 
a-l snopi în bătaie, și doar intervenţia Simonettei, care se aruncă 
între cei doi, îi despărți pe aceștia. 

— Priveşte, acum își arată adevărata față! strigă // capo, 
aranjându-și veșmintele. Dar va suporta consecinţele, sau 
numele meu nu este Domenico Lazzarini! 

Rostind aceste cuvinte, venețianul părăsi atelierul. 

Simonetta, care se arătase foarte curajoasă, îi sări de gât lui 
Melzer. Plângea, și, printre suspine, spuse: 

— Eu îţi înţeleg furia, dar nu ar fi trebuit să faci asta. Lazzarini 
este un burlac. Nu va trece niciodată cu vederea faptul că a fost 
lovit în faţa unei femei. 

— Ştiu că am făcut o greșeală, acceptă Melzer, care încă 
gâfâia, dar nu am putut proceda altfel. Îl urăsc pe acest bărbat 
așa cum urăsc ciuma. Este fals și egoist, și încă nu a renunţat să 
spere că vei fi a lui. 

— Tu crezi că...? 

Meșterul se desprinse din îmbrăţișare și, ţinând-o pe 
Simonetta la distanţă, o privi în faţă. 

— Ştii și singură că nici nu poate fi vorba de o conspirație, 
zise el apăsat, și că Cesare da Mosto nu îmi este indiferent, ci 
îmi este antipatic în cea mare măsură. Nu, Lazzarini este 
interesat doar de a mă scoate pe mine din luptă. Și se folosește 
de orice mijloc în acest scop. 

Melzer și Simonetta au petrecut noaptea următoare îngrijoraţi 
că veneţianul furios va trimite în Murano un grup de bătăuși, 
dintre cei care la arsenale puteau fi cumpăraţi cu doar câțiva 
scuzi. În disperarea lui, meșterul se gândi chiar și la fugă, însă 


Simonetta îl tăcu să se gândească la faptul că ar fi trebuit să își 
părăsească atelierul și casa, și, în plus, o tentativă de fugă nu 
însemna oare recunoașterea vinii? Și astfel au rămas treji și în 
tăcere, strânși unul într-altul toată noaptea, până când, în cele 
din urmă, zorii s-au arătat peste Canale Ondello. 

În această noapte, fără a ști celălalt, fiecare a luat o decizie. 
În timp ce Melzer, ca în oricare altă zi, s-a dus la atelier, 
Simonetta a părăsit casa și s-a îndreptat spre debarcaderul 
Fondamenta Giustiniani, de unde plecau bărci spre Cannaregio 
și San Marco. 

Dar înainte ca Melzer să își fi putut pune în aplicare planul, 
unul dintre ajutoare i-a atras atenţia asupra unui individ suspect 
care se tot învârtea la capătul străzii pe care se găsea atelierul. 
Melzer îl recunoscu imediat pe Ali Kamal, egipteanul. De când 
sosiseră împreună la Veneţia, nu se mai văzuseră, și Melzer 
aproape că uitase de el. 

— Cum de m-ai găsit? îl întrebă mirat meșterul. 

Ali privi în pământ și, fără a se uita la Melzer, răspunse: 

— Afli multe când îţi petreci zilele la Riva degli Schiavoni, 
unde ancorează marile corăbii. 

Melzer râse. 

— Doar nu vrei să spui că la Veneţia practici aceeași meserie 
ca la Constantinopol? 

— Nu tocmai, eu am închiriat lângă arsenale o baracă, și 
câțiva băieţi ai străzii m-au ajutat. Așa îmi câștig traiul. Știţi 
doar, meștere Melzer, că am de hrănit o familie mare. 

— Pe mine cum m-ai găsit? 

— Nu a fost greu când ești ca acasă în port. Acolo am auzit de 
indulgenţe. Unii spuneau că sunt scrise de însuși diavolul, alţii 
aveau cunoștință de un meșter din Germania, care stăpânea 
meșteșugul scrierii la fel de rapid ca diavolul. Și mi-am dat 
seama că nu puteai fi decât dumneata, meștere Melzer. 

— Asta vorbesc oamenii în Riva degli Schiavoni? Vreau să zic: 
ei spun asta în public? 

— Ce înseamnă în public? Se vorbește pe ascuns, ţinând 
mâna în dreptul gurii. Avantajul meu este că toţi mă iau drept 
un egiptean prost, bun să le care bagajele, incapabil să 
înţeleagă ce vorbesc ei. Dar eu stăpâneam veneţiana încă de pe 
vremea când îmi făceam treaba la Constantinopol. 

— Dar nu ai venit pentru a-mi spune asta! 


— Pentru Dumnezeu, nu. Am tras cu urechea la discuţia dintre 
doi bărbaţi îmbrăcaţi luxos. Nu îl cunoșteam pe niciunul din ei, 
dar amândoi se comportau de parcă ar fi făcut parte din 
Consiliul celor Zece. În discuţia lor a intervenit numele de 
Melzer, respectiv faptul că un bărbat cu acest nume s-ar 
ascunde pe insula Murano și că prin meșteșugul lui ar pune în 
pericol Serenissima. Era vorba despre înaltă trădare, și el 
urmează să fie adus în fața Consiliului. 

Meșterul îl privi lung pe Ali Kamal, apoi spuse: 

— M-ai înșelat o dată, și o altădată m-ai ajutat când mă aflam 
într-o situaţie dificilă. Tare aș vrea să știu ce urmărești de data 
aceasta. 

Atunci egipteanul ridică mâna spre a jura și zise: 

— Pe viaţa mamei mele, mă puteţi crede că vă vreau doar 
binele, meștere Melzer. Ceea ce vă spun este adevărat. Apoi 
adăugă, ezitând: Dacă informaţia mea înseamnă ceva pentru 
dumneavoastră, nu aș refuza o recompensă pe măsură. 

Oricât de serioasă era situaţia în care meșterul se afla, acesta 
nu se putu abţine să nu zâmbească. Intenţia lui Ali de a câștiga 
niște bani cu informaţia lui i se părea mai curând o dovadă a 
corectitudinii ei. Așa că Melzer scoase din buzunar o monedă din 
aur și i-o întinse egipteanului, care păru indignat. 

— Asta nu este nici pe departe tot ce am a vă spune. 
Ascultaţi: mâine în zori o galeră cu sticlărie părăsește 
debarcaderul Fondamenta Giustiniani. Pleacă spre Triest, iar 
căpitanul ei nu vă va pune nicio întrebare dacă îi menţionaţi 
numele meu. 

— Şi Simonetta? 

— Nu îi va pune nici ei vreo întrebare. La Triest, la o zi de 
drum de aici, veţi fi în siguranţă pentru moment. 

Ali întinse mâna, iar Melzer băgă pentru a doua oară mâna în 
buzunar și scoase încă o monedă din aur. 

— Ești un adevărat drac de om, egipteanule! zise el, 
înmânându-i moneda lui Ali Kamal. 

Oferta egipteanului venea în întâmpinarea propriei decizii 
luate în timpul nopţii, aceea de a părăsi atelierul și de a fugi. 
Acum, că Ali Kamal îi netezise drumul, Melzer își dădu seama că 
era cea mai bună soluţie, și era pregătit să treacă la fapte 
imediat. 

— Priveşte, egipteanule, aceasta este averea mea cea mai de 


preț! 

Melzer arătă către un șir de casete din lemn înșirate în dreptul 
ferestrei. Fiecare casetă era împărţită în nenumărate 
compartimente mici de dimensiuni diferite, în care se aflau, 
aparent fără nicio ordine, zaruri cu litere de diverse mărimi. 
Melzer radia la vederea literelor precum un pictor la terminarea 
operei lui și spuse, lară a-și dezlipi privirea de pe casete: 

— Dacă reușești să scoţi literele din atelier fără știrea acelor 
ufficiali şi să le păstrezi într-un loc secret, te voi răsplăti regește! 

Ali luă în mână câteva litere, și se miră: 

— Sunt al naibii de grele, meștere Melzer! 

Meșterul își încrucișă braţele pe piept. 

— Ştiu că nu este o treabă simplă. De aceea nici răsplata ta 
nu va fi mică. Îţi dau o cheie a atelierului. Uşa din spate dă spre 
Canale Ondello. Poţi scăpa mai lesne pe apă. 

În acest fel, meșterul căzu la învoială cu egipteanul. După ce 
Ali Kamal plecă, Melzer începu să facă ordine în atelier. Puse la 
locul lor toate utilajele, de parcă ar fi vrut să se apuce de lucru 
în clipa următoare. Da, acum îi plăcea acest meșteșug la fel 
demult cât îi plăcuse odinioară cel de făuritor de oglinzi. La 
Triest va începe o nouă viaţă, ca meșter tipograf. 

Dar lucrurile au luat o cu totul altă turnură. 

Când Michel Melzer reveni în casă, Simonetta dispăruse. 
Melzer a avut o presimţire, deoarece știa cât suferea Simonetta 
din cauza amenințărilor lui Lazzarini. Totuși, nu avea nicio 
îndoială că, atunci când se va întoarce, va fi de acord cu planul 
lui și va pleca cu el. 

S-a făcut întuneric devreme și s-a instalat o noapte nesfârșită. 
Ca și în zilele anterioare, o ceaţă ca de gheaţă învălui Murano. În 
sacul lui de călătorie, care deja îl slujise cu credinţă de la 
Constantinopol la Veneţia, meșterul a înghesuit îmbrăcăminte și 
câteva lucruri care i s-au părut importante și valoroase. A 
pregătit și un al doilea sac, pentru Simonetta. 

Neliniștea lui Melzer a crescut pe măsură ce absenţa 
Simonettei s-a prelungit. Prin minte îi treceau mii de gânduri 
care îi alimentau bănuieli înspăimântătoare. Slujitorii se 
culcaseră demult. În cămin pâlpâia focul. Melzer ședea într-un 
jilţ și privea flăcările. Era obosit, se lupta cu somnul și făcea 
eforturi mari pentru a rămâne treaz. Trebuia să îi împărtășească 
Simonettei planul imediat ce aceasta avea să sosească, și la 


ivirea zorilor să fugă împreună. 

Rămase așa ore în șir în faţa focului, trăgând cu urechea la 
orice zgomot de afară, până ajunse în pragul disperării. Acum nu 
mai avea îndoieli în privința Simonettei: fusese răpită, iar în 
spatele răpirii se aflau Lazzarini și oamenii lui. Spre miezul 
nopţii, când nu mai avea nicio speranţă că Simonetta va reveni 
- nicio femeie serioasă nu mai umbla pe străzi după căderea 
întunericului - pleoapele îi deveniră ca de plumb și adormi. 

La prima bătaie a clopotelor de la Santi Maria e Donato, aflate 
pe cealaltă parte a canalului, meșterul sări speriat în picioare. 
Cu mintea ușor întunecată o strigă pe Simonetta și urcă în grabă 
scara până la dormitorul ei. Patul era gol. În disperarea sa, se 
aruncă pe pat și începu să plângă în hohote între perne. Işi 
reproșa că o lăsase singură. Ar fi trebuit să se gândească la 
faptul că Lazzarini va profita de orice ocazie pentru a pune 
mâna pe ea. 

Hohotele lui Melzer o treziră pe Francesca, fata în casă, care 
dormea într-o mansardă. Francesca nu își putea explica 
zgomotul ciudat. Așa că, la rândul ei, trezi un servitor, și 
împreună coborâră la dormitorul stăpânei. Când fata îl văzu prin 
crăpătura ușii pe Melzer întins pe pat îmbrăcat și cu faţa în jos, 
scoase un țipăt. 

Melzer sări în picioare și se întoarse spre ea. 

— A plecat, se plânse el. Au răpit-o. 

Francesca și servitorul priveau consternaţi. Fata vru să spună 
ceva, dar servitorul o apucă de braţ și o opri. Melzer îi privea 
întrebător, așa că Francesca îi explică în cele din urmă: 

Donna Simonetta nu a fost răpită, ea a plecat de acasă pe la 
ora trei, singură, refuzând să fie însoţită. 

— Singură, spui? 

Melzer se așeză la fereastră și privi Canale Ondello. Spre est 
apăreau, lăptos, zorii. Își dădu seama că fuga lui eşuase încă 
înainte de a fi început. De vină era acest gând ori frigul ce 
pătrundea dinspre fereastră și îl făcea să tremure? întreg trupul 
îi fu cuprins de un tremur puternic. 

— Donna Simonetta nu a spus unde se duce? întrebă Melzer. 

— Nu, messer Michele, răspunse Francesca, și adăugă jenată: 
Sunteţi bolnav, messer Michele, trebuie să chemaţi un medic. 

Atunci meșterul strigă mânios: 

— Nu sunt bolnav, sunt disperat! Messer Michele este 


disperat! 

Fata în casă și servitorul împietriră. Niciunul nu îndrăznea să 
scoată vreo vorbă. În această liniște care se prelungea se auzi 
deodată un zgomot: ușa de la intrare, trântită. 

Melzer îl zvârli pe servitor la o parte și cobori scările în fugă. 
Temeri, speranţe și furie se contopeau într-un sentiment 
înfiorător. În zăpăceala lui se poticni și căută să se sprijine de 
balustradă. Când ridică privirea, în faţa lui se afla Simonetta. 
Părul ei negru cobora ciufulit pe umerii femeii. Era înfășurată 
într-o pânză roșie, pe care el nu o mai văzuse niciodată. Dar cel 
mai mult îl tulbura privirea tristă din ochii ei. 

Melzer fu atât de surprins, încât nu scoase nicio vorbă, și, în 
timp ce o măsura pe Simonetta cu privirea, aceasta începu să 
vorbească: 

— Este în ordine. Nu mai trebuie să ne temem. 

— Nu, zise meșterul încurcat, pentru că nu voia să își 
rănească iubita. 

Dar nu înţelegea sensul cuvintelor ei. 

Când Simonetta observă acest lucru, i se prăbuși în braţe 
plângând. Trupurile lor păreau să caute fiecare protecţia 
celuilalt. 

— Mi-am făcut griji foarte mari, șopti Melzer. Toată noaptea 
mi-a fost teamă, am crezut că te-a răpit Lazzarini. 

Simonetta scutură capul fără să scoată o vorbă. 

— Ali, egipteanul, îl știi, a vrut să ne ajute să fugim, începu să 
relateze meșterul. În zori a plecat o corabie la Triest. Acum este 
deja prea târziu, dar important este că tu te-ai întors. 

Simonetta se desprinse cu grijă din îmbrăţișare, făcu un pas 
îndărăt și îl privi pe Melzer în ochi. 

— Nu mai suntem nevoiţi să fugim. Totul s-a aranjat. Lazzarini 
nu te va mai urmări niciodată. 

— Nu mă va mai urmări niciodată? Ce înseamnă asta? Unde ai 
fost noaptea trecută? 

— Am fost la Lazzarini. 

Simonetta plecă privirea. 

— Ai fost la Lazzarini? Spune-mi că nu este adevărat! Spune- 
o! 

— Este adevărat, răspunse încet Simonetta. _ 

Melzer rămase ca trăsnit. Se holba la fată fără să înţeleagă. In 
cele din urmă, repetă încet: 


— Ai fost la Lazzarini. 

— Am făcut-o pentru noi, spuse Simonetta speriată. Voiam să 
îl rog să își retragă acuzarea, dar Lazzarini a rămas pe poziţii. 
Are o inimă de piatră. L-am implorat ca, dacă iubirea lui pentru 
mine este adevărată, atunci să nu o facă, pentru că 
distrugându-ţi viaţa o distruge și pe a mea. Vorbele mele nu l-au 
înduplecat. Dimpotrivă, a început să amenințe că voi fi și eu 
implicată în caz. 

— Diavolul să îl ia, împreună cu bătrânul doge Foscari! Cum 
de te-ai putut umili în așa hal? 

Simonetta nu cuteza să îl privească în ochi pe Melzer. 
Colţurile gurii ei fură cuprinse de un spasm, apoi femeia 
continuă: 

— În cele din urmă l-am întrebat dacă nu ar renunţa pentru 
nimic în lume la intenţia lui. A răspuns că doar dacă aș... 

Melzer dădu din cap mut. Ridică privirea spre tavan pentru a- 
și ascunde furia, apoi izbucni: 

— Şi tu ai făcut-o... Te-ai dat acelui monstru. Eşti o târlă 
blestemată! 

Cuvântul o lovi pe Simonetta ca un bici. Respira sacadat în 
timp ce își căuta cuvintele: 

— Tu mă faci târfă, îi strigă ea meșterului în față, tocmai tu, 
cel pentru care am făcut asta? 

— Da, târfă! Se pare că prea greu nu ţi-a fost. Poate că ţi-a 
făcut plăcere chiar să îi sugi scula diavolului. Pentru mine ai 
făcut-o? Ha, ha, vezi să nu mor de râs. Ar fi trebuit să îţi fac vânt 
de la început. O târfă va rămâne tot o târfă! 

Simonetta ascultă reproșurile consternată. Se stăpânea 
strângând din buze, apoi se îndreptă spre Melzer. Acesta văzu 
fulgerele de furie din privirile ei, o văzu ridicând mâna și o văzu 
când îl lovi peste față cu dosul palmei. 

Amândoi se priveau în tăcere. Apoi ridică și Melzer mâna și îi 
arătă ușa. Spuse un singur cuvânt: 

— leși! 

Dezamăgit, mâhnit și furios în același timp urcă scările. Se 
lăsă pe patul lui, își sprijini capul în mâini și privi fix podeaua. 
Modelul - șah în alb și negru al dalelor din gresie îi juca în faţa 
ochilor ca un vălmășag opac, ba întunecat, ba luminos, iar el își 
dorea să fi fost mort. Se simţea trădat și umilit. Nu credea în 
spusele Simonettei conform cărora ea o făcuse doar pentru el. 


Se gândea că disputa dintre Simonetta și Lazzarini fusese doar 
mimată, că din capul locului // capo își pusese în minte să îl 
umilească. Se simţea ca un soț încornorat. Și câţi nebuni pasc 
pe pajiștile dragostei! 

Da, el o iubise pe Simonetta, și de la pierderea fiicei o iubise 
mai mult decât oricând. Dar acum, după această nouă 
dezamăgire, o ura și nu voia să o mai vadă niciodată. Acuzaţia 
ridicată de Lazzarini cum că el ar fi făcut cauză comună cu 
Cesare da Mosto pentru doborârea dogelui trecuse în plan 
secundar. Mai devreme ori mai târziu avea să se răzbune pe 
Lazzarini. Dar pe moment trebuia să își calmeze furia și să uite 
ceea ce suferise. 

Francesca bătu în ușă și îl readuse pe meșter la realitate. 

— Stăpâne! strigă ea pe un ton plângăreţ prin ușa închisă. 
Donna Simonetta ne-a părăsit. A spus că nu se va mai întoarce 
niciodată! 

— Știu, răspunse Melzer cu o indiferență mimată. Donna 
Simonetta într-adevăr nu se va mai întoarce. 

Meșterul deschise șifonierul, un monstru negru, sculptat, se 
îmbrăcă în cele mai bune veșminte, își aranjă părul cu ajutorul 
unui pieptăn, o treabă pe care în mod normal o făcea doar o 
dată pe săptămână, și plecă la debarcaderul din Ponte San 
Donato. 

Ceaţa se mai rărise, iar printre norii cenușii răzbătea din când 
în când câte o rază obosită de soare. Duhnea a pește și a 
excremente. Melzer luă o barcă spre San Marco. Se uită de jur 
împrejur ca să descopere vreunul dintre ufficiali puși de 
Lazzarini să îl supravegheze, dar nu văzu nimic ce putea să îi 
trezească în vreun fel oarecare suspiciuni. 

Meșterul cobori din barca îngustă la Molo San Marco și îl plăti 
pe barcagiu. Apoi, prin Piazzetta, se îndreptă spre Campanile. 
Mezza terza, unul dintre marile clopote, tocmai chema senatorii 
la palatul dogelui. Pentru a evita orice întâlnire nedorită, Melzer 
se adăposti sub o boltă și urmări venirea membrilor Consiliului. 
Nu îl remarcă însă pe bărbatul care, de sub arcadele palatului 
dogelui, îi urmărea, la rândul lui, toate mișcările. 

Când agitația se mai potoli și clopotul amuţi, traversă grăbit 
piaţa pentru a intra într-una dintre numeroasele cârciumi de pe 
străduţele laterale. Era unicul client. Melzer comandă un urcior 
cu vin alb de Soave, din orașul cu același nume situat între 


Veneţia și Verona, vin celebru pentru aroma lui amăruie. 
Cârciumăreasa, o venețiană cu păr negru, cu ochi ca de jăratic, 
îi aruncă priviri focoase și un zâmbet plin de bunăvoință; dar 
acum numai femei nu îi mai trebuiau lui Melzer, care preferă să 
se dedice băuturii. 

Curând în cârciumă intră un al doilea client. Acesta purta 
haine fine de călătorie, iar veneţiana greoaie în care ceru vin îl 
trăda, în plus, ca fiind străin. Adâncit în gândurile lui, meșterul 
privea în gol. Vinul aspru de Soave, din care bea la intervale 
regulate, mai alunga din amarul care îi răscolise inima și mintea 
cu puţin timp în urmă. 

Străinul care se așezase în celălalt colţ al încăperii și care, ca 
și meșterul, se dedase vinului, cu mai multă reţinere decât 
acesta, îl măsura atent cu privirea pe Melzer. În cele din urmă, 
se ridică și se așeză la capătul opus al mesei lui Melzer. 

— Necazuri? 

Meșterul dădu din cap fără a-l privi pe cel care pusese 
întrebarea. Abia mai târziu își dădu seama că străinul îi vorbea 
în limba lui, dar continuă să tacă. 

— Vinul nu va alunga necazurile, iertați-mi remarca, el doar 
tulbură vremelnic ochiul, iar după ce se evaporă, grijile sunt și 
mai mari. 

Melzer făcu un gest de respingere cu mâna, de parcă 
binevoitorul avertisment l-ar fi deranjat, apoi își sprijini capul în 
mâini și pe chip îi apăru o grimasă. 

Celălalt nu se lăsă. 

— Daţi-mi voie să ghicesc! Necazuri cu femeile? 

Melzer ridică privirea. Bărbatul aflat la celălalt capăt al mesei 
avea un chip plăcut, fără barbă, ras, cu părul sur pieptănat în 
faţă. Dacă nu ar fi avut un aspect atât de distins și de nu ar fi 
fost îmbrăcat la modă, l-ai fi luat drept un călugăr itinerant. Dar 
așa, arăta ca un bărbat nobil, nu ca unul ajuns de sărăcie. Și 
pentru că avea o privire sinceră, și pentru că meșterului nu îi 
trecu altceva prin cap, îl întrebă, din pură politeţe: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, străine, și ce vă aduce în 
acest anotimp la Veneţia? 

— Cine sunt eu? Vă referiţi la numele meu? Părea că 
întrebarea îl înveselea și continuă: Nu sunt altceva decât un om 
care strigă în deșert. Numiţi-mă Strigător, și eu voi răspunde. 

— Așa, așa... răspunse Melzer, cu toate cu nu înţelegea ce 


voia să spună străinul. Şi de unde veniţi, Strigătorule? 

— Drumul m-a adus de la Augsburg, peste Alpi, direct la 
Veneţia. De fel sunt din Ellerbach, un cătun din Eifel. Dar 
dumneavoastră? 

— Eu sunt din Mainz. Melzer este numele meu, meșteșugar de 
oglinzi, dar de o vreme îmi câștig traiul ca Schwarzkuinstler!, 
dacă știți ce înseamnă asta. 

— Schwarzkunstler? Mi se pare că înseamnă mag, ori 
scamator, ori alchimist, sau unul dintre cei care au născocit 
pulberea care astăzi câștigă războaiele. 

Melzer nu își dădu seama că străinul îl lua peste picior, și 
făcea pe prostul doar pentru a-l face pe el să vorbească. 
Convins că îi datora interlocutorului o explicație de mare 
însemnătate, meșterul își îndreptă spatele și răspunse mândru: 

— Nimic din toate acestea, Strigătorule. Trebuie să aflaţi că 
eu am descoperit scrierea artificială, o artă stăpânită de nimeni 
altcineva în afară de mine. Eu pot să scriu mai repede decât o 
mie de călugări, dacă este vorba de multiplicat un text. 

— Deci, sunteţi totuși un iluzionist, meștere Melzer! 

— De fapt, asta crede cel care nu se pricepe la această artă. 

— Așadar, nu sunteţi așa ceva? 

— Un iluzionist? Nu, cum să gândiţi asta! Scrierea artificială 
este o invenţie deșteaptă, precum roata hidraulică ori arbaleta. 
Corect folosită, ea va oferi poate odată mari avantaje oamenilor. 

Melzer mai trase o dușcă zdravănă și întrebă: 

— Nu vă place? Ori vinul de Soave este prea acru? 

— Nu refuz vinul, în niciun caz. Dar nici nu îmi place atât de 
mult cât vă place dumneavoastră. 

Melzer nu sesiză ironia fină a acestor cuvinte, mintea fiindu-i 
cam tulburată de băutură. Scoase din surtuc un pergament, îl 
despături pe masă și rosti, mândru nevoie mare: 

— Vedeţi, aceasta este opera mea, scrierea artificială. La fel 
ca acesta am tipărit zece mii de exemplare, toate la fel de 
frumoase. Niciun călugăr nu este în stare să conducă pana atât 
de clar și cu atâta regularitate. 

Străinul se arătă interesat. Își trecu privirea peste text. 

— Am auzit în Augsburg despre indulgenţele noului papă. 
Oamenii sunt înnebuniţi după ele, dar se pare că vechiul papă 


1 Are dublu înţeles: scamator, vrăjitor dar și practicant al artei 
grafice, (n.tr.) 


nu este mort. 

Expresia de pe chipul lui Melzer parcă spunea „Ce mă 
privește asta pe mine...” 

Bărbatul continuă: 

— Fie Eugen, fie Pius, Nicolae ori loan, credeţi-mă, mie îmi 
este egal. Stăpânii de la Roma se gândesc doar la avantajele lor 
și ale familiilor lor, și oiţe sunt destule care să le finanţeze 
modul lor costisitor de a trăi. Ei guvernează cu mână de fier, ca 
tiranii, și fac apel la Sfânta Scriptură, care la o privire mai atentă 
nu este chiar atât de sfântă cum este prezentată. Sper că nu v- 
am lezat convingerile religioase. 

— Străine, vorbiţi cu mine fără nicio reţinere... i se adresă 
Melzer, prin care vorbea vinul băut. 

Se aplecă apoi peste masă pentru a continua conspirativ, dar 
fără a cobori vocea: 

— Deși aici, în Veneţia, trebuie să fii atent cu asemenea 
declaraţii. Se vede că veniţi din cealaltă parte a Alpilor, acolo 
lumea este mai critică la adresa adepților papei. Ţineţi-vă limba! 
Nu aţi fi primul care sfârșește pe rug din cauza afirmațiilor 
eretice! 

— Am încredere în dumneavoastră! 

Melzer încuviinţă și îi întinse mâna străinului. 

— Şi eu gândesc ca dumneavoastră. 

Cu privirea la pergament străinul zise: 

— Nu am nimic împotriva artei tipăritului, dar nu găsiţi că este 
rușinos faptul că oamenii se scormonesc după ultimul ban, ba 
chiar suferă de foame pentru a putea cumpăra un asemenea 
pergament care le promite iertarea păcatelor? 

— Rușinos! Dar credeţi-mă că nu le-am tipărit de bunăvoie, 
ele mi-au fost plătite în avans. Îmi doresc să nu îl fi întâlnit 
niciodată pe acest da Mosto. 

— L-aţi întâlnit pe Cesare da Mosto? Unde? 

— Aici, în Veneţia. Când eu m-am achitat de obligaţia mea, și 
el a intrat în posesia indulgențelor, atunci a dispărut. Nu știu 
unde se află. 

Interlocutorul deveni neliniștit, sorbi de câteva ori câte puţin 
din pocal, se șterse cu mâna la gură, și, în cele din urmă, spuse: 

— Poate că nu este momentul cel mai potrivit pentru a pune 
această întrebare, dar nu ar fi posibil să fie realizată cu scrierea 
artificială o carte întreagă, cum ar fi Biblia, și asta în mai multe 


mii de exemplare? 

Întrebarea îl puse în încurcătură pe Melzer. Pe de o parte, se 
simţea măgulit că un om cu un asemenea statut social avea 
atâta încredere în scrierea artificială, încât să se gândească la 
tipărirea unei cărţi întregi, precum Biblia; pe de altă parte, 
începea să bănuiască o nouă conspirație vicleană în spatele 
întrebării, menită a scoate profit. Nu îl cunoștea pe om, nu îi știa 
nici măcar numele adevărat, însă nu voia nici să îl rănească pe 
acesta. Așa că îl amăgi cu o referire la stadiul de început în care 
încă se afla tipărirea. 

Atunci, în cârciumă își făcu intrarea bombănind un bărbat 
îndesat, purtând o pelerină largă și neagră, pentru vreme rece. 

— Meytens, dumneavoastră? 

Meșterul clipi, nevenindu-i să creadă, nu atât faptul că 
medicul apăruse aici atât de neașteptat, ci mai mult mirându-se 
de înfățișarea sa. Părul lui Meytens era zburlit, obrajii căzuţi, 
hainele în dezordine - un aspect deplorabil. 

Fără a-i acorda vreo atenţie străinului, Meytens se așeză la 
masa lui Melzer, îi luă pocalul acestuia și îl goli dintr-o sorbitură, 
grohăind ca un porc înaintea troacei. Melzer nu îl mai văzuse 
niciodată pe Meytens în halul acesta. 

— Sunteţi beat! spuse surprins meșterul. 

El însuși nu mai era cine știe ce treaz, totuși se mai controla 
îndeajuns cât să dezaprobe comportamentul lui Meytens. 

— Şi ce-i de mirare? se apără supărat medicul. De zile întregi 
rătăcesc pe străzile orașului căutându-vă, meștere. În cele din 
urmă am aflat de la Lazzarini că v-aţi retras pe insula Murano. Și 
tot la Lazzarini am făcut o descoperire regretabilă: am dat peste 
Simonetta iii brațele muieraticului. Eh, acum o știți! 

Melzer șuieră zgomotos: 

— Asta voiaţi să îmi spuneţi? Pentru mine nu mai este o 
noutate. Pe femeiușcă eu am expediat-o. Nu merită să vărs nici 
măcar o lacrimă pentru ea. Credeţi-mă, nicio muiere nu merită 
să fie iubită de noi! 

— Ce adevărat, ce adevărat! se lamentă medicul, și comandă 
un urcior cu vin de Falemum. Dar cine își învinge sentimentele? 
Ele sunt mai puternice decât raţiunea. Rațiunea vi-o puteţi 
ignora, ba chiar nega, dar niciodată sentimentele! Doamne, eu o 
iubesc pe fata aceasta - pe fiica dumneavoastră Editha - pentru 
ea aș face orice, dar ea se joacă doar cu mine, de parcă aș fi un 


personaj lipsit de suflet din teatrul de umbre. Spuneţi și 
dumneavoastră, meștere, chiar sunt o apariţie atât de 
respingătoare? Sunt chiar atât de insuportabil? Ce am eu, de 
Editha simte doar dispreţ pentru mine? Nu scrie oare în Biblie că 
femeia este supusă bărbatului? Ce vremuri sunt acestea, în care 
femeile ridiculizează bărbaţii? 

Melzer ridică un deget, sugerându-i medicului faptul că 
răspunsul lui era foarte important, respectiv reprezenta 
explicația nefericitei lor situații. 

— Sunt de aceeași părere cu dumneavoastră. Eu am meditat 
la asta, și cred că am aflat cauza neascultării femeilor. Motivul 
poate fi doar acela că Dumnezeu, Creatorul, ori cum vreți 
dumneavoastră să îi spuneţi acestei supreme instanţe, a avut 
un moment de nebăgare de seamă. Toţi profeţii și toate scrierile 
secrete au prezis sfârșitul pământului la încheierea mileniului. 
Așa spune chiar și Apocalipsa lui loan. Dar cumva Creatorului i-a 
scăpat asta, și de atunci s-a dezlănţuit iadul: josul se află 
deasupra, există mai multă minciună decât onestitate, muierile 
conduc afacerile bărbaţilor, și nu este departe timpul în care ele 
vor purta pantaloni, iar bărbaţii vor purta rochii! 

Nici nu termină bine de vorbit, că tăcerea care se așternu îl 
făcu să își dea seama la ce pericol se expunea trâmbiţând 
asemenea mesaje eretice. Se uită de jur împrejur și constată că 
ceilalţi clienţi fie nu îl auziseră, fie se prefăceau că nu au auzit. 
Totodată remarcă și faptul că bărbatul ce își spunea „strigător în 
deșert” dispăruse. 

— laca, na! exclamă el uluit. Era totuși aici! 

— Cine? 

— Acel „strigător în deșert”! Nu îi cunosc adevăratul nume. 

Meytens clătină din cap. Luă urciorul cu vin al meșterului și îl 
mută în cealaltă parte a mesei. 

— Ajunge, bombăni el, deja vedeţi năluci. De-aș ști cum să o 
câștig pe Editha... Petrec zile întregi înghețând pe Canale 
Grande, vizavi de Palazzo Agnese, doar pentru a-i surprinde o 
privire. Când apare la fereastră, iar eu îi transmit sărutări de 
mâini și mă înclin plin de venerație, ea privește prin mine de 
parcă aș fi făcut din aer. 

Melzer îl compătimea pe medic. Cunoștea din proprie 
experienţă sentimentul iubirii neîmpărtășite. Şi ia cum este să 
iubești, și această iubire să fie călcată în picioare. 


— VUitaţi-o pe Editha, zise el. Editha a devenit o altă persoană. 
Este greu să îi oferi iubirea. 

— Fata mă îngrijorează, meștere. Palazzo Agnese este 
frecventat de bărbaţi cu o reputaţie îndoielnică, care umblă să 
împrumute bani și sunt cunoscuţi în oraș ca escroci, printre ei 
fiind chiar și Niccolo, regele cerșetorilor, despre care se știe că a 
văzut de mai multe ori din interior închisoarea din Palatul 
Dogilor. Neașteptata bogăţie i-a luat minţile Edithei. Nu știe cum 
să se comporte cu banii, și nici cu pungașii, șarlatanii, tăinuitorii 
și escrocii. Mă urmăriţi? 

— Sigur că da! se grăbi Melzer să răspundă. 

Apoi se ridică și se duse tăcut până la ușă. Când reveni, spuse 
mai mult pentru sine însuși: 

— Era un om cumsecade acest „strigător în deșert”, era curat 
îmbrăcat și vorbea deschis. Nu știu pe unde o fi. 

Un timp, fiecare din ei încercă să îl consoleze pe celălalt, și 
când nici asta nu reuși să le înlăture deprimarea, meșterul 
propuse să plece. 

Era ora douăsprezece noaptea când cei doi părăsiră cârciuma 
într-o stare accentuată de melancolie. Dinspre lagună se 
rostogoleau nori de ceaţă peste piața San Marco, purtând cu ei 
fragmente de cuvinte. Siluete întunecate se ițeau sub arcade 
sau de-a lungul zidurilor caselor. Cine se afla la vremea asta pe 
drum nu avea niciun interes să fie văzut. 

Melzer și Meytens se îndreptară cu pași grăbiţi spre San 
Marco și ajunseră din urmă trei siluete care discutau aprins. 
Melzer îl opri pe Meytens. Recunoscuse vocea unuia dintre cei 
trei bărbaţi, așa că îi șopti lui Meytens: 

— Dacă nu mă înșel, acesta este Domenico Lazzarini! 

Disputa dintre cei trei deveni tot mai însufleţită, iar medicul îi 
spuse lui Melzer: 

— Nici ceilalți doi nu ar trebui să vă fie necunoscuţi. O 
frecventează pe fiica dumneavoastră: Niccolo, regele 
cerșetorilor, căruia i se spune // capitano, și căpitanul de corabie 
Giovanelli. 

— Nişte nemernici! 

— Unul mai rău decât celălalt. 

Cei trei se opriseră adânciți într-o dispută aprinsă, așa că 
Meytens și Melzer se ascunseră după o coloană. 

Giovanelli tuna și fulgera împotriva lui Lazzarini, deoarece 


acesta din urmă voia să îl cumpere cu o sumă ridicolă, cu toate 
că el, conform planului lor, își riscase postul de căpitan de vas în 
flota donnei Editha. 

— Dar acum eu sunt căpitan de vas la puicuţa asta! se oţări 
regele cerșetorilor pe un ton batjocoritor, în orice caz, donna 
Editha are mai multă încredere în mine decât în tine! 

— Nici nu este de mirare, ripostă Giovanelli, după ce tu m-ai 
turnat că aș fi foarte rău, dar eu am îndoieli că târfa este atât de 
proastă pe cât credeţi voi. Orice gondolier știe că navele 
armatorului Doerbeck sunt cele mai bune și mai rapide din toată 
Mediterana. 

Acum răsună vocea lui Niccolo: 

— De aceea vreau eu să o conving că fiecare dintre ele 
valorează trei sute de ducați din aur. Știm cu toţii că adevărata 
valoare depășește dublul. 

— Din acest motiv, eu vreau dublul sumei promise! interveni 
Giovanelli. În definitiv, eu trebuie să o iau de la capăt. 

— Nu atât de tare! încercă Lazzarini să îl mai tempereze pe 
căpitanul înfuriat. Dacă planul nostru se află, toţi trei rămânem 
cu buzele umflate. 

— Dublu! strigă Giovanelli înverșunat. Vocea lui se ridică 
peste toată piaţa. Dublu, ori... 


— Ori...? 
Tonul lui Lazzarini deveni ameninţător. Acesta repetă: 
— Ori...? 


— Ori dezvălui planul vostru. Vorbesc serios, Capo! 

A urmat o pauză, timp în care Melzer și Meytens s-au privit 
reciproc cu mirare. Medicul a ridicat din umeri. 

Brusc, noaptea a fost sfâșiată de un țipăt, apoi de un al doilea 
și de un al treilea, după care s-au auzit pași care se îndepărtau 
în direcţia Piazetta dei Leoncini, aflată la nord de San Marco. 

Cei doi ieșiră din umbra coloanei. În piaţa vastă era liniște, 
așa că Meytens și Melzer îndrăzniră să se adreseze unul altuia 
doar în șoaptă. 

— Aţi înţeles despre ce vorbeau oamenii aceștia? întrebă 
Melzer. 

— Cred că știu ce intenţionează. Regele cerșetorilor, Niccolo, 
l-a ponegrit pe căpitanul de corabie Giovanelli în faţa Edithei, 
cum că el ar vrea să le obţină pe mai nimic flota care a fosta lui 
Doerbeck - care, chipurile, ar fi învechită și nu ar mai avea nicio 


valoare. Ca urmare, Editha l-a concediat pe Giovanelli și l-a 
numit în locul lui pe Niccolo. Acesta se bucură acum de 
încrederea ei, și la rândul lui va propune vânzarea flotei pe o 
sumă ceva mai mare decât cea propusă de Giovanelli, dar în 
fond la un preţ extrem de convenabil cumpărătorului. Este clar 
cine se află în spatele afacerii. 

— Lazzarini? 

— Lazzarini. Acest bărbat e în realitate un... un... 

Medicul se întrerupse și îl trase de mânecă pe 

Melzer spunându-i: 

— Priviţi! 

Acum observă și meșterul trupul lipsit de viaţă de la picioarele 
lor. Un bărbat scăldat în propriul sânge era întins cu faţa în jos. 
Sângele descria un cerc în jurul capului, precum la sfinţii din 
mozaicurile de la San Marco. Deodată lui Melzer îi dispăru toată 
mahmureala. 

— Este mort? întrebă meșterul temător. 

Meytens îl apucă pe bărbat de umăr, îl întoarse pe spate, își 
presă o ureche pe pieptul însângerat și răspunse: 

— Exitus. Făcu semnul crucii și continuă: Cred că este 
Giovanelli, și că tocmai am fost martori la o crimă. A fost 
înjunghiat. 

— Haideţi să ne facem dispăruţi! șopti meșterul, privind în jur. 

— Sunteţi smintit, meștere Melzer. Nu îl putem lăsa pe om pur 
și simplu aici. Este împotriva eticii mele de medic. 

Melzer înghiţi în sec. 

— Nu am nimic împotriva eticii dumneavoastră, dar v-aţi 
gândit la ce le veţi spune acelor ufficiali? Ceva de genul că 
mergeam prin noapte și ceaţă prin piaţa San Marco, și brusc am 
dat de un cadavru? 

— Acesta este adevărul! 

— Adevărul este ba ici, ba acolo. Nu ne va crede nimeni. Nu 
uitaţi că suntem străini în acest oraș. 

Medicul se gândi. Însoţitorul lui nu bătea câmpii. Dar și să îl 
lase pe mort întins în propriul sânge, iar ei să se facă nevăzuţi, 
era ceva de neimaginat pentru Meytens.  Neașteptata 
întâmplare îl mai trezise și pe el, însă simţea încă greutatea 
vinului. 

— Ascultaţi aici, zise el în cele din urmă, vom trage mortul 
până la portalul de la intrarea în San Marco, și îl vom pune pe 


trepte. 

Melzer oftă zicând: 

— Bine, dar pe urmă o ștergem. 

Cei doi se asigurară mai întâi că nu existau martori la ceea ce 
aveau ei de gând să facă. Pe urmă, medicul îl luă de braţe pe 
mort, Melzer îl apucă de picioare, și astfel transportară cadavrul 
prin piaţa goală. La jumătatea drumului se opriră, traseră cu 
urechea prin ceața care se îndesea, și, după ce fură convinși că 
nu se aude niciun zgomot, își continuară drumul. O făcură mai 
repede, mânaţi de teama de a fi descoperiţi, până ajunseră la 
intrarea principală. Acolo, Melzer vru să îl lase pe mort jos, dar 
medicul arătă cu o mișcare a capului către platforma superioară 
a treptelor, așa că urcară cadavrul până în capul scării. Meytens 
îi aranjă braţele și picioarele într-o poziţie cuviincioasă, adică îi 
împreună mâinile pe abdomen, de parcă s-ar fi rugat, dar Melzer 
îl zori. 

Cei doi bărbaţi se grăbiră, strecurându-se unul după altul, 
repede, de-a lungul zidului exterior dinspre nord, traversară Rio 
del Palazzo și ajunseră la Campo Santi Filippo e Giacomo, unde 
întunericul și ceața domneau pe deplin, așa că Meytens, care 
cunoștea mai bine drumul, a dibuit de-a lungul caselor după 
ieșirea spre Salizzada San Provolo. Telul lor era hanul Santa 
Croce, unde medicul încă mai locuia. Odată ajunși își petrecură 
restul nopţii moţăind pe scaune. 


Spre dimineaţă - se părea că ceața nu voia să se mai 
rărească - cei doi căzură de acord să o pună la curent pe Editha 
cu cele văzute și auzite în cursul nopţii. 

Un gondolier îi duse la Palazzo Agnese. 

— Anunţ-o pe donna Editha că tatăl ei și medicul Meytens 
doresc să îi vorbească! i se adresă Melzer unui servitor blazat, 
aflat în fața portalului dinspre Canale Grande. 

Servitorul îmbrăcat în veșminte fine îi măsură cu privirea pe 
cei doi bărbaţi, ridică din sprâncene și le închise ușa în nas. Nu 
trecu mult și omul reveni spre a-i înștiința, cu nasul pe sus, pe 
cei doi: 

— Donna Editha nu dorește să îl vadă pe niciunul. 

Dar înainte ca acesta să fi apucat să închidă din nou ușa, 
Melzer îl dădu la o parte și pătrunse înăuntru împreună cu 
Meytens. 


Însoţiţi de protestele lacheului, Melzer și Meytens străbătură 
mai multe încăperi ale casei până dădură de Editha, care ședea 
în patul din dormitorul ei. Baldachinul înalt, galben, cu ciucuri și 
borduri aurii pe margini părea un cort fastuos. În stânga și în 
dreapta, pe pereţi, oglinzi artistic înrămate induceau senzația de 
profunzime nesfârșită, pentru că fiecare oglindă reda imaginea 
celorlalte. 

Melzer rămase uluit pentru o clipă, timp în care Editha i se 
adresă: 

— Nu ţi s-a spus că nu vreau să te văd? Celălalt, din partea 
mea, poate să rămână! 

Arătă către medic, care rămăsese în spatele lui Melzer, 
zâmbind jenat. 

Tonul folosit de Editha îl înfurie pe meșter, și pentru prima 
dată în viaţa lui strigă la fiica sa: 

— Poate că ar fi mai potrivit ca mai întâi să ne asculţi! Și, 
oricum, purtarea ta nu corespunde manierelor pe care timp de 
cincisprezece ani ţi le-am băgat în cap. 

— Maniere, maniere! 

Ochii Edithei aruncau fulgere. Lovi cu mâinile cuvertura din 
mătase a patului și ridică mândră capul. 

— Ce înseamnă maniere decid doar eu în această casă. Deci, 
ce vreţi? 

Melzer veni mai aproape de fiica lui și spuse pe un ton 
controlat: 

— Vrem să te avertizăm, Editha. Ai prieteni falși. Ai încredere 
în acest capitano, rege al cerșetorilor. El are un singur scop, 
acela de a te ușura de averea ta. 

— Niccolo? Vezi să nu mor de râs! Dimpotrivă, Niccolo m-a 
avertizat cu privire la înșelăciunile pregătite de Giovanelli, pe 
care l-am dat afară. 

— Nu a fost altceva decât un aranjament anterior. Giovanelli 
complotează împreună cu Niccolo și cu Lazzarini. Noaptea 
trecută cei trei s-au certat. Giovanelli a fost înjunghiat de către 
Lazzarini. Întâmplător, noi am fost martori ai crimei. 

— Întâmplător? 

Editha își privi lung tatăl, apoi i se adresă medicului: 

— De ce vă ascundeţi, Meytens? Ori și hainele dumneavoastră 
sunt mânjite cu sânge? 

Melzer își privi veșmintele, la fel procedă și Meytens, și 


amândoi constatară că aveau urme de sânge pe mâneci. 

— Scuze, spuse Meytens. Noi am dus cadavrul în portalul de 
la intrarea la San Marco, și nu am avut timp să ne schimbăm. 
Totuși, în ceea ce privește avertismentul tatălui dumneavoastră, 
el este adevărat. Eu și Melzer nu vrem altceva decât să vă ferim 
să faceţi o prostie. // capitano și Lazzarini sunt niște escroci 
rafinațţi. 

— Bag mâna în foc pentru Niccolo. Lucru pe care nu l-aș face 
pentru voi doi. ă 

Cuvintele acestea îl marcară profund pe meșter. Înghiţi în sec. 
Apoi îl privi pe Meytens, căruia îi făcu un semn. Amândoi se 
întoarseră și părăsiră dormitorul lară o vorbă. In timp ce coborau 
treptele din piatră rece ale casei, meșterul îi spuse lui Meytens: 

— Reţine, doctore: eu nu mai am fiică! 

— Nu spuneţi așa ceva, încercă Meytens să îl mai potolească, 
s-ar putea să vă pară rău mai târziu. 

— Nu, jur pe moaștele Sfântului Marcu: de astăzi eu nu mai 
am fiică. 

Gondolierul îi aștepta în fața portalului. Meytens se opri și 
spuse: 

— Sper să nu îmi luaţi în nume de rău ce voi spune, meștere 
Melzer, dar eu încă o iubesc pe Editha. O iubesc mai mult decât 
oricând, și aș face orice pentru a-i câștiga simpatia. 

Melzer privi apa tulbure a canalului și repetă: 

— Eu nu mai am fiică... 


Capitolul XII 


Foșnetul ciudat din urechile dogelui 


De acum, lui Melzer ziua îi părea la fel de întunecată și 
cenușie precum ceața iernii de deasupra lagunei, ceaţă care nu 
se mai împrăștia peste zi și care învăluia cu tristeţea ei străzile, 
canalele, casele și palatele. Meșterul se întorcea la Murano 
numai pentru a dormi, iar restul timpului bea prin cârciumile 
Veneţiei, fără a mai compătimi pe lumea aceasta pe nimeni, cu 
excepţia lui însuși. Melzer nu se simţise niciodată în viaţa sa 
atât de nefericit și de singur. 

Săptămâni la rând l-au interesat doar scrierea artificială și 
experienţele lui realizate după tipărirea indulgențelor. II bătuse 
gândul să abandoneze meșteșugul făuririi oglinzilor în favoarea 
celui al tipăritului. Clienţi ar fi găsit cu siguranţă destui, dar 
acum îi treceau prin minte doar gânduri negre și se întreba dacă 
nu cumva artrebui să se întoarcă la Mainz, unde să ia totul de la 
capăt. 

De la un tovarăș de beţie, un producător de ciorapi din 
Strasburg, a aflat că în marile orașe de pe Rin bântuia ciuma ca 
urmare a verii călduroase și umede și că numeroase orașe își 
închiseseră porțile pentru străini. S-a hotărât deci să rămână, nu 
fără gândul ascuns de a-și putea modifica decizia imediat ce 
situaţia avea să permită. 

Se pare că nenorocirile se ţineau scai de el în acele zile 
întunecoase de ianuarie, pregătindu-i noi și noi modalităţi de a-l 
descuraja și de a-l chinui. De la asasinarea lui Giovanelli 
trecuseră doar câteva zile. Beţia căreia i se dedase Melzer în 
disprețul lui față de sine îl făcuse să nu mai urmărească 
subiectul. Își ştersese din memorie numele lui Lazzarini, sau, cel 
puţin, încercase să o facă. Până când într-o zi, pe la prânz, în 
piaţa din Rialto, unde se aflau cele mai bune cârciumi din oraș, a 
dat de Meytens, care i-a relatat agitat că ei doi erau căutaţi de 
oamenii poliției în legătură cu asasinarea lui Giovanelli. 

Melzer, beat ca și în zilele anterioare, nu a dat iniţial nicio 
importanţă vorbelor lui Meytens, crezând că trebuiau să apară 
ca martori în faţa Consiliului celor Zece pentru a-l dovedi drept 
criminal pe Lazzarini. În realitate, lucrurile stăteau altfel. 


Chestiunea luase o întorsătură destinată a-i pune în mare 
încurcătură pe Meytens și pe Melzer. 

La Palazzo Ducale și în alte locuri din oraș existau așa- 
numitele „Bocce di Leone”, cutii din piatră în forma unui bot de 
leu prin intermediul cărora denontie secrete, mesaje anonime, 
erau adresate Consiliului celor Zece. Iniţial, sarcina acestora 
fusese apărarea Serenissimei de dușmanii statului și de spioni, 
dar curând ele au devenit punct de atracţie pentru șantajiști, 
escroci și delapidatori. 

Într-una dintre aceste cutii poștale a fost găsit într-o zi un 
pergament prin care se cerea, într-un limbaj grosolan, 
interogarea medicului flamand Meytens și a meșterului german 
de oglinzi Melzer în cazul lui Giovanelli, căpitanul de corabie 
înjunghiat. Aceștia ar fi fost văzuţi în noaptea crimei de martori, 
având hainele mânjite cu sânge. 

Pe venețieni, nu crima în sine îi deranja - în fond, Giovanelli 
nu avusese o funcţie publică și nimeni nu se aștepta să 
primească o moștenire însemnată în urma morţii lui - ci mai 
mult le dădea de gândit locul în care fusese găsit cadavrul - pe 
treptele de la San Marco. Acest lucru îl făcea pe patriarh să 
presupună că Giovanelli, care nu participase niciodată la 
slujbele religioase și nu făcuse donaţii Sfintei Biserici, putea să fi 
aparţinut vreunei secte evreiești ori egiptene, ale căror jertfe 
omenești nu ar fi străine de mântuirea unor păcate grave. O 
ceată de atei în umbra lui San Marco? 

Melzer era frământat, întrebându-se mai ales cine putea să îi 
fi denunţat. Ar fi putut fi vinovaţi de asta mai mulţi: servitorul 
care stătuse la ușa de la Palazzo Agnese, pe care ei îl 
împinseseră la o parte, gondolierul care îi dusese la palat, dar și 
hangiul de la Santa Croce ori personalul de casă al lui Melzer. 
Da, își mai putea imagina chiar că Editha îi trădase. 

Meytens își dădea seama însă de gravitatea situaţiei, și, de 
când aflase de denunţ, cugeta la cum ar putea dovedi că 
asasinul fusese Lazzarini. Cum, în definitiv, Lazzarini făcea parte 
din Consiliul celor Zece, părea aproape imposibil să reușească, 
așa că medicul a discutat cu Melzer ideea de a fugi. 

Melzer era hotărât împotrivă. Pur și simplu nu credea că o 
anonimă era de ajuns pentru a condamna la moarte un om 
nevinovat. Așa că în ziua următoare s-au prezentat în Salla della 
Bussola în fața Consiliului celor Zece, unde au susținut că pe 


când se întorceau de la o beţie au fost martori la asasinarea lui 
Giovanelli, și că îl recunoscuseră fără putinţă de îndoială pe 
asasin: un bărbat din rândul celor care îi audiau, respectiv 
Domenico Lazzarini. 

Când Lazzarini, care în cadrul audierii folosea tonul cel mai 
înalt și care îl calificase pe Melzer ca beţiv notoriu ale cărui 
mărturii nu se bucurau de nicio credibilitate, a auzit acuzaţia, a 
sărit în picioare, a trântit scaunul de podea și a vrut să îi sară la 
gât meșterului. Cu mari eforturi au reușit să îl rețină messer 
Allegri, care conducea ședința, și doi oameni de serviciu vânjoși. 
Nu era prima dată - dar acest lucru se întâmplase cu douăzeci 
de ani în urmă - când un membru al înaltului Consiliu, în timp ce 
își exercita atribuţiile, a fost acuzat de crimă. 

Meytens și Melzer au mai susţinut că Lazzarini era însoţit de 
Niccolo, regele cerșetorilor. Lazzarini a negat însă că l-ar 
cunoaște pe acest om și a afirmat că pretinșii martori ai crimei 
erau în realitate asasinii. 

Allegri a pus să fie adus regele cerșetorilor, care acum se 
autointitula căpitan de vas, pe care l-a întrebat: 

— Ai fost în acea noapte împreună cu Domenico Lazzarini din 
Consiliul celor Zece? 

— Nu îl cunosc pe acest Lazzarini! a răspuns Niccolo. 

Lazzarini i-a confirmat spusele: 

— Înaltul Consiliu poate să mă creadă: eu nu întreţin contacte 
cu cerșetorii și cu plebea, cu atât mai puţin cu unul ca acesta! 

Asta a fost însă prea mult pentru i/ capitano, care a ripostat: 

— Mă faci pe mine plebeu? Dar ca să fiu complice la planurile 
tale perfide am fost destul de bun! 

Messer Allegri bătu cu pumnul în masă strigând: 

— Așadar, Domenico Lazzarini nu îţi este necunoscut? 

Niccolo se sperie. Aruncă o privire nesigură lui Allegri, pe 
urmă îl privi pe Lazzarini, care nu avu nicio reacţie. 


— Care este răspunsul tău? reveni Allegri. Îl cunoşti pe 
Domenico Lazzarini? 
— Aă... da. 


Niccolo își trecu mâna prin părul lui lung și continuă: 

— După cum spuneam, Lazzarini m-a folosit în afacerile lui 
dubioase. El a încercat să obţină flota Doerbeck, care acum îi 
aparţine donnei Editha. Voia să mă facă părtaș la afacere. 

Lazzarini, care până atunci fusese destul de calm, își ieși 


complet din fire. Trase cu putere aer în piept și își smulse 
gulerul de la gât. Apoi arătă cu degetul către Niccolo și urlă la 
Allegri, care ședea alături de el la masa lungă: 

— Doar nu vreţi să îi daţi crezare acestui coate goale, un 
cerșetor fără căpătâi care nu pentru prima oară trebuie să se 
apere în faţa acestui înalt Consiliu! 

Vocea lui Lazzarini se frânse: 

— El a fost! El l-a înjunghiat pe Giovanelli! Pot să dovedesc! 

— Drace! strigă Niccolo. Are diavolul în el! Pe Isus cel 
crucificat, minte, minte, minte! 

Membrii Consiliului se priveau între ei năuciţi. Niciunul dintre 
bărbaţii îmbrăcaţi în negru nu cuteza să ia cuvântul. Mărturia 
regelui cerșetorilor îi luase prin surprindere. 

Uimitoarea întorsătură intervenită în acest caz nu îi venea 
peste mână lui Allegri. Nu era un secret că Lazzarini și Allegri 
făceau parte din partide diferite. In plus, se urau precum Cain cu 
Abel. Pentru Allegri ar fi fost o desfătare să îl condamne pe 
Lazzarini pentru crimă, dar îi lipsea dovada, iar suspecți erau 
încă Meytens și Melzer, care oricum mărturisiseră că mutaseră 
cadavrul pe treptele de la San Marco. 

Cine știe ce ar fi decis Consiglio - asupra vinovăţiei ori 
nevinovăţiei decidea majoritatea voturilor - dacă în sală nu ar fi 
intrat valvârtej un ufficiali, care strigă că afară aștepta o femeie 
cu fața acoperită de un voal, care aducea o haină murdară de 
sânge și care ruga să fie audiată în cazul Giovanelli. 

În rândul membrilor Consiliului crescu tulburarea, iar Allegri 
ceru ca martora necunoscută să fie introdusă în sală. Melzer o 
recunoscu imediat. 

Femeia își proteja capul împotriva frigului cu un șal lat. În 
mâini ţinea o legătură pătată de sânge, pe care o depuse în 
tăcere pe masa Consiliului, după care își scoase șalul de pe cap. 

Nici nu terminase să desfășoare șalul, când Lazzarini sări în 
picioare, o dădu la o parte pe femeie, care scăpă șalul pe jos, 
apoi o luă la fugă și dispăru pe ușă. 

Niciun membru al înaltului Consiliu nu găsi pe moment vreo 
explicație pentru comportamentul lui Lazzarini. 

— Nu sunteţi Simonetta, cântăreaţa la lăută? întrebă Allegri 
când își dădu seama pe cine avea în faţă. 

— Da, eu sunt aceea, răspunse fata. 

— Ce aveţi de declarat? Ce-i cu legătura aceasta? 


— Înalt Consiliu, începu Simonetta cu o voce hotărâtă, 
asasinul căpitanului de corabie Giovanelli se numește Domenico 
Lazzarini. Aceasta este mantia pe care el o purta în noaptea 
respectivă. Mi-a dat-o a doua zi, ca să i-o spăl, dar când ara 
văzut sângele care o îmbibase, am bănuit că putea fi probă într- 
o crimă. 

Bărbaţii îmbrăcaţi în negru se ridicară în picioare și întoarseră 
capetele în direcţia mantiei acoperite de pete. 

— Este, fără nicio îndoială, mantia lui Lazzarini? întrebă unul 
dintre consilieri. 

— Da, sigur, răspunse Simonetta. Priviţi nasturii cu litera L 
încolăcită. Niciun alt venețian nu poartă veșminte cu astfel de 
nasturi. 

Melzer și medicul urmăreau tensionaţi explicaţiile Simonettei. 
Li se ridicase o piatră de pe inimă. Dovezile contra lui Lazzarini 
erau copleșitoare chiar și pentru bărbaţii din Consiglio care 
făceau parte din partida lui. Acestora nu le scăpă zâmbetul 
ascuns al lui Allegri, care astfel își vedea cel mai important 
adversar înlăturat din cale. 

În clipa următoare, chipul lui Allegri se întunecă, iar el o 
întrebă pe Simonetta: 

— De când îl cunoașteţi dumneavoastră pe capo Domenico 
Lazzarini și în ce raporturi vă aflaţi cu el? 

Simonetta privi rușinată în podea. Scoase o batistă albă și o 
ridică în dreptul gurii. 

Allegri o întrebă confidenţial: 

— Nu vreţi să ne explicaţi? 

— Vreau, zise încet Simonetta, ţinând batista la gură, dar îmi 
este greu să vorbesc despre asta în faţa înaltului Consiliu. Ar 
trebui să știți că Lazzarini este o pată rușinoasă în viaţa mea. lar 
dacă vă închipuiţi că eu vreau să mă răzbun, nu vă înșelaţi. Este 
răzbunarea unei femei înjosite, dar este adevărul! Lazzarini mă 
agasa demult timp cu insistenţe și propuneri nerușinate, m-a 
urmărit, gelos, chiar și la Constantinopol, și m-a șantajat cu 
ameninţări odioase. În cele din urmă, a reușit să distrugă până 
și dragostea vieţii mele. 

Spunând aceste cuvinte, ea îi aruncă lui Melzer o privire tristă. 

Acesta evită ochii Simonettei. Nu o credea, și căuta să o 
pedepsească tratând-o cu dispreţ, ceea ce nimeni din sală nu 
remarcă, cu excepţia lui Meytens. Medicul stătea alături de 


Melzer și îl îndemnă pe acesta, din ochi, să răspundă privirii, dar 
meșterul se uita insistent pe fereastră. 

— Fata vorbește serios, îi spuse el meșterului. 

Totuși, acesta, încăpățânat, nu o onoră pe Simonetta nici 
măcar cu o privire. 


Domenico Lazzarini era de negăsit, deși // capitano Pigafetta 
scormonise cartierele San Marco și Castello cu mai multe sute 
de oameni. Curând, zvonurile apărură unul după altul. Se 
spunea că, pentru a scăpa de rușinea unei condamnări la 
moarte, Lazzarini se înecase; alţii l-ar fi văzut lucrând ca 
turnător de cositor la arsenale; unii credeau că era ţinut ascuns 
de către doge în Palazzo Ducale. 

Această bănuială nu era lipsită de temei. Ca arhitect, 
Lazzarini cunoștea ca nimeni altul tot hăţișul de încăperi al 
palatului recent construit. Se spunea în șoaptă că, de frica 
poporului și pentru propria siguranţă, dogele Francesco Foscari 
pusese să se construiască căi secrete de fugă, care se terminau 
sub nivelul apei, dar nimeni nu putea spune unde anume. Și se 
mai spunea că, prevăzător, dogele imaginase chiar și încăperi 
secrete fără ferestre, dar conţinând suficientă hrană uscată, o 
ascunzătoare care i-ar fi permis să supravieţuiască nedescoperit 
luni de zile. Accesul în labirint s-ar fi aflat în spatele unuia dintre 
nenumăratele tablouri, ori chiar în mijlocul unuia dintre ele, 
pentru că o ușă ori o fereastră care părea pictată în tablou ar fi 
fost chiar una reală. Drept dovadă în sprijinul unei asemenea 
afirmaţii stătea faptul că, la scurt timp după terminarea 
lucrărilor, la Palazzo Ducale avusese loc un accident - de pe o 
schelă din Piazzeta căzuseră și muriseră doi artiști necunoscuţi 
și doi muncitori. Se zvonea că aceștia fuseseră cei care 
executaseră încăperile secrete ale dogelui. 

Asasinarea lui Giovanelli a înrăutățit simţitor situaţia dogelui, 
pentru că în Veneţia știa toată lumea că Lazzarini se număra 
printre apropiații cei mai preţuiţi ai lui Foscari. În consecinţă, 
creștea greutatea unei alte familii venețiene, Loredani, care 
locuia într-un pa/azzo grandios aflat la câteva case de Ponte di 
Rialto, și care acum dispunea în Consiglio dei Dieci de mai multă 
influenţă decât dogele Foscari. 

Foscari era, în plus, bătrân și uzat, urmărit de acele foșnete 
ale mării în urechi, astfel încât chiar și aceia care încă îi mai 


erau fideli credeau că zilele îi erau numărate. Meytens, care se 
bucura de încrederea dogelui, trebuia să inventeze mereu noi 
elixire și leacuri-minune pentru a-l ţine în viaţă - spre marea 
mâhnire a doctorilor personali ai lui Foscari, care urmăreau 
suspicioși fiecare nouă terapie a medicului din Flandra, crezând 
că acesta, manipulat de dușmanii dogelui, încerca să-l 
otrăvească. 

În niciun alt oraș al vremii nu domnea o asemenea suspiciune 
ca în Veneţia, așa că până și carnavalul care transforma 
Serenissima într-o casă de nebuni nu reușea să domolească 
neîncrederea dintre partide. În palatele de pe marele canal se 
organizau petreceri exuberante, la care invitaţii, veniţi cu măşti 
artistic lucrate și în costume scumpe, rămâneau anonimi până 
târziu în noapte. 

Măştile și costumele ofereau excelente modalităţi de 
ascundere a numelor oaspeţilor aflaţi la o sărbătoare-carnaval, 
și unii venețieni susțineau convinși că mascaradele fuseseră 
inventate tocmai pentru a ascunde identitatea unuia în faţa 
celuilalt. 

De când se știe, la Palazzo Agnese nu avuse loc niciun 
carnaval. Cu atât mai mult stârnise interes carnavalul la care 
donna Editha, noua stăpână a palatului, făcuse invitaţii. Și 
pentru că aceasta avea vârsta măritișului, era frumoasă și 
bogată și - din câte se știa - nu făcea parte din niciunul dintre 
numeroasele partide, existau destui pretendenți care tânjeau 
după favorurile Edithei precum diavolul după sărmanele suflete. 
Și după ce se auzise că donna Editha îl dăduse afară din casă pe 
medicul Meytens, care i-ar fi fost logodnic, devenise ţinta 
prioritară pentru toţi cei aflaţi în căutarea unei partide bune. 

Într-una dintre primele zile ale lunii februarie, în faţă la 
Palazzo Agnese, pe canalul învăluit în ceaţă, se înghesuiau 
gondole și bărci festiv luminate, pline cu oaspeţi mascaţi și 
costumaţi. Mulţi erau atât de înţepeniţi în costumele lor, încât 
puteau sta doar în picioare. Alţii erau ridicaţi împreună cu 
tronurile pe care șezuseră în gondole. Auriul, negrul și roșul erau 
culorile predominante la oaspeţii care soseau. Făcliile scăldau 
palatul într-o nuanţă roșiatică, de parcă zidurile ar fi fost 
cuprinse de flăcări. Pretutindeni puteai vedea animale și păsări 
fantastice, uniforme străine, cardinali și curtezane stacojii, toți 
acoperiţi de aur din cap până în picioare. 


Printre mascaţi se amestecau și saltimbanci și artiști 
ambulanți, acrobaţi și oameni pe picioroange, precum și femei 
ușoare  înveșmântate în sirene ale mării, expunândur-și 
tremurând trupurile păcătoase. 

Măștile migălos lucrate, din lemn, preponderent albe și cu 
luciu mătăsos, erau în primul rând utilizate în jocul de-a v-aţi 
ascunselea. Acestea ascundeau și orice emoție care caracteriza 
un chip viu. Astfel se puteau întâlni prieten cu dușman fără a-și 
arăta unul altuia disprețul, însă sub măști rămâneau ascunse și 
lascivitatea și lăcomia, admiraţia și măgulirea. 

Cea mai mare ghicitoare le-a oferit-o oaspeţilor gazda însăși, 
care nu a putut fi recunoscută printre damele distinse, printre 
femeile-păsări cu sânii goi, dansatoarele pe sârmă cu ciorapi 
lungi, albi și rochiţe scurte, printre maicile care pășeau serioase, 
pline de demnitate - statut contrazis de decolteurile larg 
deschise - sau ţigăncile cu rochii multicolore ori ţărăncuţele 
venete. Unicul reper capabil să o trădeze, respectiv tinereţea ei, 
frumuseţii, veneţienele cunoșteau suficiente mijloace în stare a 
le ascunde vârsta. 

Mai nou erau la modă măștile care reprezentau contemporani, 
precum membri ai Consiliului celor Zece, inchizitori ori călăi, 
chipuri bine-cunoscute tuturor. Preferat în mod deosebit era în 
acest sezon dispărutul Domenico Lazzarini, copiat perfect cu tot 
cu hainele lui cochete, care, în plus, mai era și foarte urât. In 
multe carnavaluri puteau fi văzuţi concurând pentru titlul de cea 
mai bună copie câte trei sau patru Lazzarini. 

Cu atât mai remarcabil le părea invitaţilor donnei Editha 
faptul că aici nu își făcuse apariția niciun Lazzarini. În schimb, 
un doge Franceso Foscari înveșmântat în negru atrase întreaga 
atenţie. Pe cap purta o căciuliţă roșie, cu clape pentru urechi 
împotriva foșnetului mării, mari cât safranul cârmei unui 
gondolier. Ceea ce plăcu adversarilor lui și trezi dezaprobarea 
adepților lui Foscari; totuși, toţi au evitat să își arate indignarea 
sau satisfacția. 

Purtarea de măști și deghizarea se bucurau la Veneţia de mai 
multă atenţie decât în oricare altă parte, dar erau deseori și 
singura posibilitate de a exprima simpatia sau antipatia pentru 
unul dintre partide, pentru că acela care purta o mască ce 
ridiculiza o personalitate lui putea fi susținător al acesteia. 


În salonul în care Daniel Doerbeck avea odinioară interdicţie 
de a intra, un cvartet compus din flaut, liră, viola da gamba și 
percuție intona un exuberant dans cu pași lenți pentru perechi, 
al cărui farmec era dat de succesiunea pașilor, care se încheia 
după trei pași scurți cu un ţopăit. Acesta provoca râsete vii când 
plinătatea formelor unor dame sărea din decolteu. 

Un bărbat precum avogadore Cesare Pedrocchi, care apărea 
deghizat în balaur cu solzi din piele colorată în verde, nu își 
putea ascunde adevărata identitate, căci chiar mergea 
șchiopătând ca un balaur. In schimb, armatorul Pietro di Cadore, 
deghizat în saltimbanc, despre care se știa că ura muzica din 
momentul în care depășea trei tonuri, se trăda pentru că dansul 
utiliza cinci tonuri - ceea ce îl făcea ca în toiul exuberanţei să se 
oprească, să scoată din rândul dansatorilor și să își împingă pe o 
sofa dama, o călugăriţă libertină, loc de pe care să urmărească 
zbenguiala șezând. În rest, se puteau face doar presupuneri în 
privinţa identităţii reale a celui care se ascundea sub o 
deghizare de mameluc, prostituată ori mucalit. 

De tavanul sălii atârna un candelabru din sticlă cu peste o 
sută de lumânări, a căror strălucire scălda întreaga sindrofie 
într-o lumină de basm. Oglinzile de pe pereţi multiplicau 
persoanele, sclipirile și tot ce strălucea. Pe mese lungi se aflau 
bucate din belșug: păsări de curte, potârnichi și fazani care 
puteau fi vânaţi în acest anotimp pe câmpiile din apropierea 
Veneţiei; pește prăjit și fructe de mare, patiseria pentru care 
bucătarii Serenissimei erau celebri; legume conservate în oale 
din pământ și fructe proaspete din Africa și din Orient. Donna 
Editha se arăta cu adevărat generoasă. 

Doar în casele cele mai distinse se bea vinul din pocale de 
sticlă, și numai la ocazii speciale. Gazda se fudulea cu pocale 
prețioase de Murano, iar vinul turnat oaspeţilor nu provenea în 
niciun caz exclusiv din Veneto și din viile înconjurătoare; mai 
erau vinuri grele de Samos, vinuri ușoare din Creta și vinuri 
albe, nobile, de pe versanții sudici ai republicii Amalfi. 

In ciuda exuberanţei date de băutură, mâncare, chef și dans, 
se vorbea puţin, pentru ca mascaţii să nu se deconspire. Măştile 
se făceau înţelese reciproc mai ales prin șoapte și gesturi, ceea 
ce stârnea uneori hohote de râs. Și pe când încă se mai ghicea 
cine se ascundea sub fiecare deghizare, în sală apăru o mască 
Cesare da Mosto. Purtătorul ei era vizibil preocupat de o cocotă 


dezmăţată. Dama învăluită în mătase galbenă nu părea să se 
împotrivească solicitărilor măștii cu nas ca pătlăgeaua; mai 
mulţi invitați urmăriră cum frumoasa se dăruia acestuia cu 
picioarele larg depărtate, pe un scaun, după un paravan din 
lemn sculptat. 

Vinul, dansul și voia bună au aţâţat simţurile din plin, și tot 
mai mulţi invitaţi au renunţat la măști, ceea ce a produs o 
oarecare dezamăgire, dar și strigăte de admiraţie când femeia- 
pasăre cu pieptul dezgolit se dovedi a fi donna Allegri. Alţii au 
folosit însă ocazia dezvăluirii prezenţei dușmanului lor de 
moarte pentru; i părăsi cât mai rapid carnavalul. 

Spre miezul nopţii mai rămăseseră doar două chipuri 
mascate: cocota în galben și da Mosto cel cu nasul borcănat. 
Când fata cea frivolă își scoase masca de pe faţă, cei prezenţi 
avură parte de o surpriză, căci din spatele măștii apăru chipul 
donnei Editha. Dar cea mai mare surpriză le-a rezervat-o masca 
da Mosto, pentru că în spatele ei nu era ascuns altcineva decât 
da Mosto însuși. 

O clipă, Editha Melzer și Cesare da Mosto au rămas muţi, faţă 
în faţă. Da Mosto rânjea viclean, de parcă el ar fi știut jocul de la 
bun început, în timp ce Editha nu își putea ascunde zăpăceala. 
Cei din jurul lor ascultară atenți următorul dialog: 

— Sunteţi surprinsă? Numele meu este da Mosto. 

— Da Mosto? Nepotul papei? Dar chiar asta vă era masca! 

— Adevărat. De ce să nu mă fi deghizat în propriul meu chip? 
De ce să mă fi dat drept altcineva? 

— Dar se obișnuiește ca la carnaval fiecare să joace rolul 
altcuiva! 

— Uneori, adevărul este cea mai bună deghizare. Cine crede 
oare în adevăr? 

Edithei îi plăcu abilitatea de care dăduse dovadă nepotul 
papei, și răspunse: 

— Dar eu nu cu dumneavoastră am făcut dragoste, ci cu 
masca dumneavoastră! 

— Şi în ce constă diferenţa, respectabilă donna Editha? Masca 
a fost originalul, și originalul a fost masca. Oricum aţi fi privit 
situaţia, nu puteaţi greși. 

Atunci Editha râse, și ripostă: 

— Dacă nu aţi fi atât de îngâmfat, messer da Mosto, cineva 
mai că s-ar putea îndrăgosti de dumneavoastră. 


— Ah, eu credeam că asta s-a întâmplat deja demult, donna 
Editha. În definitiv, pe mine m-aţi vrăjit cu toată arta unei cocote 
venețiene, ce puteţi cere mai mult unui bărbat care va fi papă? 

— Glumiţi, messer da Mosto! 

— Nu în această privință, donna Editha. Deci: acum v-aţi 
îndrăgostit de mine sau nu? în definitiv, v-aţi dăruit mie. 

— M-am dăruit dumneavoastră? Vedeţi să nu mă prăpădesc 
de râs! 

— Râdeţi, donna Editha! îmi place râsul dumneavoastră! 

— M-aţi avut ca un desfrânat. 

— Spuneţi-i cum vreţi, dar să nu spuneţi că nu v-a plăcut. 

Apoi se apropie de Editha, o luă în braţe și o sărută pasional. 
Editha nu se opuse; părea chiar că asta așteptase. 

Oaspeţii care erau martori la această întâmplare plină de 
pasiune aplaudară. Dar existau și pizmași, precum și unii care 
vedeau în neașteptatul amor o intrigă îndreptată împotriva 
dogelui. 

Un bărbat corpolent, care nu atrăgea atenţia și, (are urmărise 
scena de la distanţă, își puse masca de broască pe care o 
purtase toată seara, și se îndepărtă neobservat. Era medicul 
Chrestien Meytens. 

Pentru meșter, zilele care au urmat au fost zile de chibzuinţă. 
Și cu cât se gândea mai mult la sine și la soarta lui, cu atât mai 
mult își dădea seama că perioada petrecută la Veneţia nu îi 
adusese nicio bucurie. Interogatoriul la care fusese supus la 
Consiglio dei Dieci, în timpul căruia din martor devenise acuzat, 
băgase spaima în el. 

Și din nou îi trecu prin cap ideea de a părăsi Serenissima și de 
a se întoarce la Mainz. 

Casa din Murano procurată de da Mosto pentru el îi oferea tot 
confortul posibil, dar în personal nu avea încredere. Era 
îngrijorat în privinţa viitorului, pentru că știa că averea lui nu îi 
va ajunge veșnic, și nu se prevedeau angajamente de folosire a 
scrisului artificial - și, pe deasupra, trebuia să recunoască și 
faptul că nici el nu se prea străduise să le caute. 

Așa că vizitatorul care îi bătu la ușă într-o dimineaţă cerând 
să fie primit nu fu tocmai inoportun. Era străinul pe care îl 
cunoscuse la cârciumă în noaptea asasinării lui Giovanelli și care 
se prezentase ca Strigătorul în pustiu. 

— Ce motiv aţi avut să dispăreţi atunci fără a spune nimic? îl 


întrebă meșterul pe neașteptatul oaspete. 

Strigătorul luă o mină prietenoasă și răspunse: 

— Ştiţi și dumneavoastră: când doi prieteni au să își 
povestească ceva, nu este loc pentru o ureche străină. 

— Eu nu am secrete. Oricine poate să îmi asculte vorbele. 

— Așa o fi, meștere Melzer. Dar ceea ce avem noi de discutat 
chiar nu este destinat și altor urechi. 

Cuvintele străinului stârniră curiozitatea meșterului. 

— Eu aș prefera să nu vorbiţi cu mine atât de enigmatic. Care 
este secretul dumneavoastră și ce legătură am eu cu el? 

Melzer îi oferi Strigătorului un scaun și închise ușa, deoarece 
observă că străinul se uita suspicios în jur. 

— Cu indulgenţele false, mă refer la cele ale falsului papă... 
începu străinul. 

— Nu a fost vina mea, interveni Melzer. Eu tipăresc ceea ce 
mi se plătește. Nu îl puteţi face răspunzător pentru conţinutul 
unei scrisori pe cel care a scris-o la dictare. 

Strigătorul în pustiu ridică mâinile în semn de apărare. 

— Să ne înţelegem, eu sunt departe de a vă găsi 
dumneavoastră vreo vină în chestiunea aceasta. Dimpotrivă, eu 
văd această poveste mai curând hilară, pentru că ea dezvăluie 
modul absurd în care papa de la Roma face afaceri. 

— Nu sunteţi un adept al papei? 

— Dar dumneavoastră? răspunse străinul cu o nouă întrebare. 

Melzer clătină din cap. 

— Niciun om cu mintea limpede nu poate să urmeze 
indicaţiile papei în aceste vremuri. Cred că nici măcar domnul 
nostru Isus nu ar face-o. Locţiitorul lui și înalții prelați de la 
Vatican au totdeauna în vedere numai propriile avantaje. Aștia 
vând speranţa și iertarea precum precupeţele peștele împuţit. 

— Sunteţi un om curajos, meștere Melzer. Asemenea vorbe 
sunt ca pâinea caldă pentru inchizitori. 

— Eh, eu nu vă cunosc, dar dumneavoastră nu mă veţi trăda. 

— Fiţi fără griji, meștere Melzer, și eu gândesc ca 
dumneavoastră. 

— Dar nu aţi venit aici pentru a-mi spune asta. 

— Nu, sigur că nu. 

— Deci? 

— Aș prefera să nu îmi mai puneţi întrebări. Vă voi spune tot 
ce sunt autorizat să spun. 


Meșterul deveni nerăbdător. 

— Așadar, vorbiţi! 

— Cunoașteţi Noul Testament? 

— Ce întrebare! Niciun creștin nu crește fără Sfânta Scriptură, 
și pentru mulţi ea este o mângâiere în vremurile grele. 

— Atunci, gândiţi-vă și la mărimea cărții. 

— Sigur. Douăzeci de călugări harnici scriu la un singur 
exemplar timp de trei luni. 

— Cam așa, meștere Melzer. Ce aţi zice de multiplicarea 
Noului Testament prin tipărire? 

Melzer se sperie. Niciodată nu se gândise să tipărească un 
text care să cuprindă mai mult de o singură pagină, darămite o 
carte... 

— Firește că îmi pot imagina așa ceva. Dar daţi-mi voie: mi se 
pare lipsit de sens, pentru că, pe de o parte, Noul Testament 
este atât de răspândit în scriere de mână, încât nu mai sunt 
necesare atât de multe exemplare în plus, iar pe de altă parte, 
mulţi călugări din cancelariile mănăstirilor, care contribuie la 
întreţinerea acestora, ar rămâne fără obiectul muncii. 

— Nu este vorba despre acel Nou Testament cunoscut de 
dumneavoastră! 

— Ci de...? 

— Ci de unul pentru care niciun pios călugăr nu și-ar ascuţi 
pana, pentru că este altfel decât cel propovăduit de biserică. 

— Deci, un document eretic? 

— Nu trebuie să îl numiţi așa! Și v-am mai spus: fără 
întrebări! V-am zis deja destul. În plus, vă mai sugerez că 
Veneţia nu este locul potrivit pentru această activitate. Ar trebui 
să vă întoarceţi în Germania, la Köln, Strasburg sau Mainz 
pentru a răspunde ofertei mele. 

— Și cum vă imaginaţi asta? Eu sunt tipograf, nu mag, nu pot 
să fac vrăji. Am nevoie de un atelier și de utilaje scumpe! 

— Nu vă va lipsi nimic, meștere Melzer, absolut nimic. lar în 
ce privește plata muncii dumneavoastră, ca va fi mai mare 
decât orice plată primită până acum oricum, suficientă pentru a 
vă asigura un trai lipsit de griji până la sfârșitul vieţii. 

Melzer îl măsură din priviri pe străin. Nu știa dacă poate să 
creadă vorbele Strigătorului în pustiu. Evenimentele ultimelor 
zile îi întăriseră ideea de a părăsi Veneţia și de a începe o viaţă 
nouă altundeva. De aceea oferta făcută de străin nu îi venea 


peste mână. Era lotuși o decizie greu de luat. 

Bănuind ce îi trece prin minte lui Melzer, străinul se ridică și 
dădu să plece. 

— Nu mă aştept la o decizie necugetată, meștere Melzer. Vă 
las timp să vă gândiţi. Voi reveni. 

Strigătorul se înclină politicos și părăsi casa. 

Dezorientat, Melzer strigă în urma lui: 

— Dar eu nu vă cunosc nici măcar numele! 

Străinul se întoarse din mers, îi făcu un semn meșterului și 
răspunse: 

— Ce importanţă au numele? După cum v-am mai spus, eu 
sunt Strigătorul. 

Acestea fiind spuse, străinul își continuă drumul spre Ponte 
San Donato. 


De acum meșterul trăia într-un permanent conflict cu sine 
însuși. Nu se putea hotări să accepte oferta străinului. Să riște 
un nou început? Putea să lase atât de ușor în urmă trecutul? 
Trecutul însemna pentru Melzer dragostea pentru Simonetta, 
cea mai fericită perioadă a vieţii lui, dar, în același timp, și cea 
mai mare dezamăgire. Dacă întorcea spatele Veneţiei, însemna 
să îi abandoneze pe cei mai importanţi oameni din viaţa sa, fiica 
și iubita; se surprinse considerând-o încă pe Simonetta iubita lui. 

Unui februarie rece și posomoraât îi urmă un martie luminos, 
care îi umplu de nădejde sufletul sfâșiat al meșterului. Într-o zi 
de la începutul lunii martie, Michel Melzer fu căutat de doi lachei 
îmbrăcaţi în roșu, care se remarcau printr-o politeţe ce nu putea 
fi trecută cu vederea, dar și printr-o anumită aroganță. Purtau 
pe cap berete rotunde, și tunicile lăsau să li se vadă coapsele 
pline. Aveau încălțări cu toc înalt și se recomandau trimiși ai 
dogelui Francesco Foscari. 

Meșterul nu presimţi nimic bun atunci când cei doi i-au cerut, 
cu fermitate politicoasă, să îi însoţească. Dogele dorea să îi 
vorbească. 

Palazzo Ducale îi redeșteptă lui Melzer amintiri neplăcute. Îşi 
jurase să nu mai calce niciodată pragul clădirii întortocheate ale 
cărei ziduri emanau obsesia puterii și iluzia autorităţii. Dar când 
întrebă ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar supune solicitării, trimișii îi 
dădură de înţeles că vor face uz de forţă. 

La Fondamenta Giustiniani îi aștepta o ambarcaţiune cu 


baldachin și perdele. Patru vâăslași în uniforme cu dungi roșii și 
albastre ţineau ramele deoparte și de alta a ambarcaţiunii 
precum beţele de steag, și nici nu apucă bine Melzer să urce, că 
și începură să vâslească lară niciun zgomot în apa care dansa 
ritmic în sus și ni jos la prora bărcii. Se îndreptară direct către 
Rio di Santa Giustina, unde ambarcaţiunea își reduse din viteză 
pentru a traversa cartierul Castello cu șirurile lui de case și 
canale. După mai puţin de o jumătate de oră, barca acostă la 
Molo San Marco. 

Trimișii aleseră intrarea secundară păzită din partea de est, 
din apropiere de Ponte della Paglia, și îl însoţiră pe Melzer pe o 
scară din piatră până la primul etaj al palatului, ale cărui 
ferestre erau ascunse în spatele unei colonade. După ce 
străbătură mai multe încăperi cu picturi splendide, în care nu 
exista nicio piesă de mobilier, în faţa lor se deschiseră, mânuite 
parcă de o mână fantomatică, canaturile unui portal în arc 
ascuțit. Unul dintre însoțitori îl împinse pe meșter spre ușă. 
Melzer se trezi așteptând într-o sală lungă. 

Prin ferestrele semicirculare din partea stângă pătrundea o 
lumină orbitoare care desena modele complicate de umbre pe 
peretele pictat. Din celălalt capăt al sălii veniră doi servitori în 
livrele, care îl conduseră la o estradă ce se întindea pe toată 
lăţimea sălii. După puţin timp, ușa din dreapta se deschise și 
intră dogele Francesco Foscari, urmat de o suită de demnitari 
înveșmântaţi luxos. 

Melzer îl recunoscu pe doge după căciuliţa cu clape 
triunghiulare pentru urechi, din brocart roșu-maroniu, trasă bine 
pe faţă și legată cu bentiţe sub bărbie. Trăsăturile fine ale feţei 
sale, ochii mici și vicleni, care atrăgeau atenţia, și pielea palidă 
îi dădeau dogelui o înfățișare oarecum feminină, subliniată de 
statura firavă și de mersul cu pași mici. 

Bărbatul care intrase în sală în spatele lui Foscari nu era mult 
mai înalt decât dogele, totuși încerca să câștige prestanţă printr- 
o bonetă cilindrică, ridicată deasupra frunţii și terminată într-o 
rotunjime asemănătoare cupolei de la San Marco. Purta un 
veșmânt lung, roșu, de sub care apăreau încălţările de aceeași 
culoare, și mai avea o capă bordată cu blană, a cărei trenă se 
ţâra pe podea. Pe piept îi strălucea o cruce din aur cu rubine și 
smaralde. 

— Deci, dumneata ești tipograful din Mainz? începu dogele 


după ce el și demnitarul din spatele lui se așezară pe singurele 
scaune aflate în sala amplă. 

— Michel Melzer este numele meu, și am învăţat meșteșugul 
fabricării oglinzilor. De tipografie am aflat mai degrabă din 
întâmplare. 

— Şi acum trăieşti aici, în Serenissima? 

— Din toamna trecută, vostra altezza. 

— Ca tipograf. 

Melzer ridică jenat din umeri. 

Dogele și demnitarul schimbară priviri care voiau să spună 
multe. În cele din urmă, demnitarul se ridică în picioare și făcu 
câţiva pași către Melzer, care stătea la baza estradei, și îi întinse 
mâna dreaptă cu palma în jos. 

Nici după ce se uită lung la mână, meșterul nu știu ce să facă, 
așa că dogele, care urmărise scena, spuse: 

— Trebuie să săruţi inelul, tipografiile. Eccellenza este noul 
legat papal, Leonardo Pazzi! 

Melzer tresări instinctiv când auzi cine se afla în faţa lui. 
Speriat, apucă mâna înaltului demnitar, a cărui îmbrăcăminte 
semăna prea puţin cu a unui episcop, și o duse la buze. 

Eccellenza cobori satisfăcut privirea către Melzer. Mulțumită 
bonetei și estradei pe care se afla Leonardo Pazzi, acesta părea 
cu două capete mai înalt decât Melzer, căruia i se adresă de sus: 

— Deci, dumneata ești tipograful care a realizat indulgenţele 
false pentru nepotul Sfinţiei Sale papa prin scriere artificială? 

— Eccellenza, răspunse Melzer, ridicând sfios privirea, puteam 
eu să bănuiesc că nepotul papei este cel mai mare dușman al 
său? Eu sunt doar un tipograf, și nu frecventez asemenea înalţi 
slujitori ai bisericii. Eu tipăresc ce mi se dă. 

Din spate se auzi vocea dogelui: 

— Are dreptate, eccellenza. Tipograful nu poate li făcut 
vinovat pentru conţinutul și efectele muncii lui. 

Legatul ridică piciorul și dădu deoparte trena cu tocul, apoi se 
întoarse și se adresă dogelui: 

— Quod non est, non legitur - ceea ce în latină înseamnă 
„Ceea ce nu există, nu poate fi nici citit”. Apoi adăugă în 
venețiană pură: Sfinţia Sa papa Eugenio consideră scrierea 
artificială atât de periculoasă, încât cere ca orice pergament 
care nu este scris de mână să fie prevăzut cu un „imprimatur” al 
papei, altfel cei vinovaţi vor fi deferiţi Inchiziției. S-a înţeles? 


Dogele dădu cam supărat din cap și ripostă: 

— Eccellenza,  tipograful din Mainz este singurul din 
Serenissima care stăpânește această artă, și a apelat la ea doar 
o singură dată. Cred că acordaţi acestei invenţii o prea mare 
importanţă. 

— Paguba tăcută de acest unic pergament multiplicat, hămăi 
Leonardo Pazzi privind când la Melzer, când la doge, este destul 
de mare, vostra altezza! El l-a îmbogăţit pe nepot și l-a făcut de 
râs pe Sfinţia Sa. De fapt, aprecierea importanţei invenţiei vreau 
să o las Atotputernicului și istoriei. 

Acum interveni și Melzer: 

— Dacă îmi este permis, eccellenza, nu sunteţi singurul 
pentru care scrierea artificială înseamnă ceva. După cum poate 
că știți, eu vin din Constantinopol, unde veniseră după această 
invenţie, pe lângă legatul papal Albertus di Cremona, și 
aragonezii și genovezii. 

— Deci, aţi fost martor la asasinarea lui di Cremona? 

Pazzi își făcu semnul crucii. 

— Da, eccellenza, Dumnezeu să-l ierte. Am văzut pumnalul 
din spatele lui. 

— Prin urmare, îl știi pe asasinul lui di Cremona? 

Melzer clătină din cap și privi în podea. 

— Eu am fugit din Constantinopol. 

— De ce? 

— Pentru a scăpa de insistenţele lui Cesare da Mosto. Se 
dădea drept legat al papei, dar încă de pe atunci eu nu m-am 
încrezut în el. Și mai era și acest Domenico Lazzarini, care voia 
să mă aducă la Veneţia, la comanda Serenissimei... 

Când Melzer pronunţă numele de Lazzarini, dogele se tulbură, 
își vâri degetul mic în urechea stângă și ţipă dureros: 

— Marea, marea, auziţi și dumneavoastră foșnetul mării? 

Leonardo Pazzi nu acordă atenţie crizei bruște a dogelui și 
insistă: 

— Şi da Mosto te-a urmărit până la Veneţia? 

— A apărut într-o zi și mi-a cerut să execut sarcina pe care 
mi-o dăduse. Am vrut să îi restitui banii, însă m-a ameninţat, 
făcând referire la Albertus di Cremona și punându-mi pe masă 
arma crimei. Am înţeles ce voia să spună și am cedat, mai ales 
că îmi amenajase pe insula Murano un atelier cum nu se putea 
mai complet. 


Legatul papei se întoarse și îl întrebă pe dogele Foscari: 

— Așadar, Cesare da Mosto încă se mai află în acest oraș? 

Foscari tocmai se scobea în urechea stângă, așa că Pazzi se 
văzu nevoit să repete întrebarea. In cele din urmă, dogele 
răspunse: 

— Da Mosto, la Veneţia? Cum aș putea eu să știu așa ceva? în 
Serenissima sunt prea mulţi străini. 

Pazzi îl privi supărat și își trecu mâna peste marginea din 
blană a mantiei. 

— Eu mă aflu aici pentru a vă anunţa vizita Sfinţiei Sale în 
ziua înălţării Sfintei Cruci, sărbătorită de creștinătate la mijlocul 
lunii septembrie. Sfinţia Sa va călători împreună cu o suită 
numeroasă, pentru a-i convinge pe toţi cei care se îndoiesc că ar 
mai trăi, și pentru a-l excomunica pe Cesare da Mosto, nepotul 
lui. 

Dogele se ridică, se înclină de câteva ori în direcţia legatului 
papal și spuse: 

— Serenissima îi va pregăti Sfinţiei Sale o primire triumfală, 
despre care va vorbi întreaga lume, ecce//lenzal| 

— Din partea dumneavoastră nici nu se așteaptă altceva. Ştiţi 
însă că vistieria Sfinţiei Sale este goală. Deci vă revine 
suportarea costurilor călătoriei, plus o contribuție 
corespunzătoare pe care Serenissima este onorată să o 
datoreze. Sfinția Sa se gândește la o insulă lucrativă, ori la 
veniturile uneia dintre posesiunile Veneției in aeternum. 

— In aeternum? repetă Foscari și, surprins, căzu pe gânduri 
cu privirea în podea. Ştiţi, eccellenza, eu sunt un adept înfocat 
al papei de la Roma, dar Serenissima cunoaște, din păcate, nu 
doar adepţi ai Sfinţiei Sale. Și, ca să o zicem pe bune, între 
Dorsoduro și Castello există numeroși adversari ai papei, iar o 
primire pompoasă ar putea pune viaţa pământească a Sfinţiei 
Sale în mare pericol. 

Leonardo Pazzi nu se arătă surprins de cele auzite și răspunse 
hotărât: 

— Vostru altezza va face totul pentru a evita asta. lau notă de 
făgăduiala dumneavoastră de a proteja viața pământească a 
Sfinţiei Sale ca pe propria voastră viaţă. Și în ce te privește pe 
dumneata, tipografiile - legatul îl măsură cu o privire severă - 
greșeala îţi va fi compensată prin tipărirea a de zece ori zece mii 
de indulgente prin care Sfinţia Sa promite deplina iertare tuturor 


celor care le dobândesc cu credinţă. 

— O sută de mii de indulgenţe? Eccellenza, dar sunt mai 
multe decât stele pe cer! Cum aș putea duce la bun sfârșit 
această însărcinare? 

— Te-ai tot lăudat cu arta ta și ai susținut că ai putea să scrii 
mai repede decât o sută de călugări din o sută de mănăstiri în o 
sută de zile. Așa că vezi cum te descurci. 

Pazzi scoase din buzunarul interior al mantiei un pergament, îl 
despături și i-l întinse lui Melzer. Acesta îl citi cătrănit și, 
strângând din pleoape, zise: 

— Eccellenza, Dumnezeu să mă pedepsească, dar pentru 
acest text este nevoie de cantități imense de cerneală și 
pergament, ca să nu mai vorbim de plumb și cositor. Lucrarea ar 
fi unică și ar costa mai mult decât o cruciadă în Ţara Sfântă! 

Reprezentantul papei afișă un surâs diavolesc și grăi către 
Melzer, în timp ce îl privea dintr-o parte pe Foscari: 

— Dogele este unul dintre oamenii papei. El vă va avansa 
suma necesară. Nu trebuie să îţi lipsească nimic, tipografiile! 

Melzer îl privi întâi pe legat, apoi încercă să ghicească 
gândurile lui Foscari de pe chipul ridat al acestuia, și, pentru că 
impresia lăsată era că nu exista nicio speranţă să se aleagă 
măcar cu un ducat din aur pentru munca lui, întrebă curajos: 

— Şi dacă aș fi în imposibilitatea de a accepta oferta 
dumneavoastră, eccellenza? Eu sunt doar un meșteșugar care 
face oglinzi, și cu siguranţă că nu sunt făcut pentru asemenea 
treburi. Dacă Sfinţiei Sale papa Eugen i-ar face plăcere să aibă 
un cabinet cu oglinzi în care imaginea Sfinţiei Sale să se reflecte 
de o sută de ori și mai mult, atunci eu sunt omul potrivit, dar 
altfel... 

— Taci! îl întrerupse legatul. 

Chipul bărbatului era roșu de mânie. 

— Înţeleg eu bine, ori te opui pretențiilor papei? 

Melzer ridică din umeri și privi în podea. 

— Ești vândut diavolului? Ai lucrat pentru Cesare da Mosto, 
nepotul papei, despre care orice creștin știe că este un dușman 
de moarte al Sfinţiei Sale! l-ai pricinuit papei pierderea a zeci de 
mii de iertări ale păcatelor prin indulgenţe! L-ai făcut pe Sfinţia 
Sa de râsul dușmanilor lui și l-ai declarat mort pe papa Eugen! 
Se pare că nu ai înţeles, tipografiile, că fiecare dintre aceste 
acuzaţii ar fi suficientă pentru ca tu să ajungi în faţa 


inchizitorilor! 

— Eccellenza! strigă indignat Melzer. Nici măcar împăratul 
Constantinopolului nu știa că Cesare da Mosto este dușmanul 
Sfinţiei Sale. Cum puteam eu, un simplu meșteșugar din 
landurile germane, să bănuiesc că afacerea era îndreptată 
contra Sfinţiei Sale? Eu am crezut că slujesc papalitatea 
romană. 

— Tâmpit discurs! 

— Este adevărul, eccellenza! 

Pe doge, care și așa abia dacă mai avea prieteni, îl interesa să 
nu fie considerat dușman al papei, de aceea încercă să medieze 
între Melzer și Pazzi. Ceea ce nu era ușor, pentru că trebuia să 
suporte cheltuielile de tipărire, în timp ce papa Eugen avea să 
bage câștigul în propriul buzunar. În final, reuşi totuși să obțină 
promisiunea lui Melzer că va accepta însărcinarea papei, și să se 
asigure, în ceea ce îl privea pe legat, că afacerea trebuia ţinută 
în secret, motiv pentru care Melzer avea să doteze un nou 
atelier, în oraș, într-un loc necunoscut. 

Meșterului îi convenea dorinţa dogelui. Nu se mai simţea bine 
pe insula Murano de când îl părăsise Simonetta. 

Noul domiciliu al lui Melzer era în apropiere de Campo San 
Lorenzo, în cartierul Castello, nu departe de arsenal. Clădirea 
din secolul trecut se încadra armonic în șirul unor case 
asemănătoare cu două etaje, și dispunea la parter de suficiente 
spaţii care să fie transformate în atelier. 

Mutarea s-a făcut fără vâlvă, și după numai o săptămână 
Melzer s-ar fi putut apuca de treabă, dar îi lipsea principalul: 
literele. 

| le dăduse spre păstrare egipteanului Ali Kamal atunci când 
voise să fugă cu Simonetta la Triest. Planul fusese zădărnicit de 
Lazzarini, și Melzer renunţase la ideea de a fugi. Acum, Ali 
Kamal era de negăsit. Toate cercetările în port, în Riva degli 
Schiavoni, nu s-au soldat cu niciun rezultat. Niciunul dintre 
hamali și zilieri, cei mai mulţi dintre ei adolescenţi, nici măcar 
nu auziseră de numele Ali Kamal. 

Asta i-a dat de gândit meșterului, așa că a recurs la o 
șmecherie. Dimineaţa devreme, când corăbiile ancorate în fața 
lagunei intrau în port și pe dig domnea o mare animaţie, Melzer 
se amestecă printre călători și strigă: 

— Sacul meu de călătorie! Mi s-a furat sacul de călătorie! 


Nu dură mult și un adolescent zdrenţuit veni la Melzer și își 
oferi ajutorul în mai multe limbi. Spunea că Veneţia era un loc 
periculos; peste tot roiesc hoţii și tâlharii, însă el îl putea ajuta 
pe străin. 

Cuvintele îi erau oarecum cunoscute meșterului, așa că fu de 
acord să îl însoțească pe băiat la un „local al obiectelor găsite”, 
aflat în spatele arsenalului. Acolo erau păstrate bagajele fără 
stăpân. 

Locul era chiar lângă Rio di San Francesco și avea o singură 
intrare dinspre canal. Răspunzând strigătelor, un barcagiu veni 
de pe celălalt mal și îi trecu pe Melzer și pe băiat dincolo. 

În casa pe jumătate dărâmată, prin șarpanta acoperișului 
pătrundea o lumină slabă, mirosea a mucegai și a lemn putred. 
Odinioară clădirea avusese mai multe etaje, dar acestea se 
prăbușiseră demult, așa că toate bagajele erau îngrămădite pe 
pământul gol. 

Din spatele unei asemenea grămezi cu saci de călătorie, lăzi 
din lemn și baloturi se ivi - Melzer nici nu se așteptase la altceva 
- Ali Kamal. Acesta fu surprins de întâlnire și bolborosi câteva 
cuvinte prietenoase. Se miră că Melzer îl găsise și zise, arătând 
către însoțţitorul meșterului, că îl va pedepsi pe trădător. 

Melzer trecu peste pretextele egipteanului și zise: 

— Sunt aici pentru a-mi recupera literele pe care ţi le-am lăsat 
spre păstrare. 

Ali simulă compătimirea pentru eșuarea fugii cu Simonetta. 
Dar, din păcate, banii s-au dus - căpitanul vasului ceruse banii 
în avans. 

— Bine, bine, zise Melzer, nu vreau să îmi restitui banii, vreau 
literele mele! 

Ali dădu ochii peste cap. 

— Oh, am păzit literele dumneavoastră ca pe ochii din cap, 
meștere Melzer, pentru că știu cât de importante sunt pentru 
dumneavoastră. 

— De aceea te-am și plătit regește, egipteanule! 

— Desigur, meștere Melzer, cu mine aţi fost întotdeauna 
generos. Acum vă rog doar un lucru: nu trădaţi nimănui ce 
afaceri fac eu aici. Ştiţi că am de întreţinut o mamă bolnavă și 
patru surori. 

Meșterul zâmbi și îl asigură că nu are niciun interes să îi facă 
rău. În definitiv, ei erau vechi aliaţi. 


Ali Kamal se arătă satisfăcut și, de după un perete din cuiere, 
saci de călătorie și lăzi, aduse caseta cu litere încredinţată de 
Melzer în urmă cu șapte săptămâni. 

— Dar pot să mă bazez pe dumneavoastră, meștere Melzer? 
Nu spuneţi nimănui ce meserie practic eu aici! 

— Mă voi gândi la asta, lăsă Melzer răspunsul în coadă de 
pește. 


Capitolul XIII 


Visele lui Lorenzo Pazzi 


— Messer Melzer, sua altezza dogele Francesco Foscari m-a 
însărcinat pe mine, primul dintre ufficiali să am grijă ca 
dumneavoastră să duceţi la îndeplinire înalta sarcină primită de 
la Serenissima. Numele meu este Benedetto. 

Bărbatul aflat în ușa noii case purta uniformă din brocart 
albastru-auriu așa cum meșterul văzuse deseori, și o beretă 
înaltă, rotundă, care amintea de bereta dogelui. Purta 
întotdeauna asupra sa arbaleta; Benedetto trecea drept cel mai 
bun ţintaș din Veneţia și obișnuia ca, din când în când, pentru 
propria plăcere, să tragă în porumbei aflaţi în zbor. Inainte ca 
Melzer să îi poată răspunde, Benedetto continuă: 

— La Rio di San Lorenzo așteaptă o barcă plină cu mobilier de 
la cei mai pricepuţi tâmplari ai orașului, contactaţi de sua 
altezza pentru dumneavoastră. Avem destui hamali. Putem 
începe descărcarea? 

Melzer încuviinţă neîncrezător. Bărbatul făcu un semn și 
câţiva oameni voinici începură să care mobilier scump: cufere 
din lemn de pin de nuanţă deschisă, mese și scaune cu 
rezemătoare pentru braţe din lemn negru african și elemente 
ale unui pat care, cu baldachinul lui ornat auriu și cu perdelele 
grele, aducea cu mica scenă a teatrului de umbre din apropiere 
de Campo Santa Margherita. 

Fără ca vreunul dintre hamali să fi discutat ceva cu Melzer, 
fiecare piesă de mobilier își găsi locul potrivit, de parcă ar fi fost 
făcută pentru acel loc. Meșterul rămase cu gura căscată, însă 
viaţa îl învățase că pe lume nimic nu este degeaba și că darurile 
aparent generoase ascund, de cele mai multe ori, un scop. 

Când Benedetto observă neîncrederea din privirea lui Melzer, 
remarcă la obiect: 

— Sua altezza dogele este de părere că doar dacă vă simțiți 
bine puteţi presta o activitate corespunzătoare. 

— Înţelepte cuvinte are dogele, făcu haz Melzer, dar cum se 
împacă el cu opinia generală a venețienilor că dogele este 
cărpănos precum un petrecăreț bogat? 

— La momentul potrivit, meștere Melzer, zgârcenia nu a 


dăunat nimănui, ripostă slujbașul. 

Meșterul dădu din cap zicând: 

— Cu siguranţă, nu cărpănosului! 

Amândoi râseră și hamalii plecară. 

— Dacă mai aveţi vreo dorinţă... spuse Benedetto și îl privi 
întrebător pe meșter. Sunt împuternicit să vă îndeplinesc orice 
dorinţă, messer Melzer. 

— Pe legea mea, mai lipsește doar să-mi aduceţi muieri în 
casă, ca să mă bine dispună! 

— Este o dorinţă ori o formă de indignare? 

Melzer ridică mâinile strigând: 

— Gata! De femei sunt sătul, și eu știu foarte bine despre ce 
vorbesc. 

Bărbatul înclină din cap înţelegător și zise: 

— De-o fi să fie, să-mi spuneţi. În Veneţia sunt destule femei 
frumoase și discrete. Vă rog să mă înţelegeţi bine: misiunea 
dumneavoastră trebuie să rămână un secret absolut. Este 
dorinţa Excelenței Sale legatul papal. Nimeni nu este mai 
predispus la a dezvălui un secret decât o iubită dezamăgită ori 
respinsă. De aceea îmi permit să vă rog ca, dacă aveţi chef de 
așa ceva - și câți dintre noi nu ar încerca asta - adresaţi-vă mie 
cu toată încrederea. Dacă doriţi, vă pot trimite cele mai 
frumoase femei ale Serenissimei. 

— Nu îmi trebuie, puse Melzer capăt discuţiei brusc, și îl 
conduse pe ufficiale la ușă. 

Rămas singur în casa recent mobilată din apropiere de Campo 
San Lorenzo, căreia nimic nu îi lipsea în privinţa dotării și a 
comodităţii, gândul lui Melzer zbură din nou la Simonetta. 
Nopțile petrecute împreună îi trecură prin minte ca niște viziuni, 
dar sentimentele răscolite oscilau între ură și dorinţă. Pe 
Simonetta o ura pentru că îl înșelase tocmai cu Lazzarini, acest 
bufon înfumurat. Dar, în aceeași măsură în care o ura, o și 
dorea. Visa la tandreţea și moliciunea trupului ei mlădios, la 
părul ei bogat și negru, la degetele sale albe ca zăpada care 
mângâiau strunele lăutei, scoțând sunetele cele mai dulci. Îi era 
rușine de sine însuși când, ca un câine vagabond în călduri, se 
strecura pe lângă cârciuma din piaţa San Marco, unde cândva 
cântase Simonetta. Acum, acolo cânta piese de dor un artist 
ambulant din Napoli. 

Organizarea noului atelier îi luă lui Melzer câteva săptămâni. 


Aduse aici vechea echipă, alături de care tăcuse treabă bună în 
Murano. Pentru orice îl avea la îndemână pe Benedetto; acesta 
prelua comenzile și, în scurt timp, făcea livrările de materiale în 
cantităţi mai mari chiar decât era necesar pentru comanda 
Sfinţiei Sale. Lemn și lut, cositor și plumb, pergament și hârtie 
velină se înălțau grămezi până la tavan în încăperile din spatele 
atelierului. Şi tocmai când Melzer se pregătea să ordoneze în 
casete literele turnate pentru textul indulgențelor, a primit 
neașteptata vizită. 

Leonardo Pazzi, care se mai afla încă la Veneţia cu scopul de 
a supraveghea pregătirile pentru vizita papei Eugen al I V-lea, 
trebuie să fi aflat de la Benedetto faptul că Melzer începuse 
treaba. Intr-o seară în care păsărelele încă mai ciripeau cu foc în 
Campo San Lorenzo, Pazzi apăru în atelierul lui Melzer pentru - 
după cum spunea el - a vedea cum merge activitatea. Spre 
deosebire de prima întâlnire din Palazzo Ducale, îmbrăcămintea 
legatului nu mai era bătătoare la ochi, iar omul arăta ca un 
student călător. Era însoţit de două gărzi vânjoase, care se 
postară în faţa ușii. 

Pazzi se interesă dacă dogele își îndeplinise îndatoririle și 
dacă tipograful va fi în stare să respecte termenul, însă din faţa 
casei se auziră strigăte de parcă ar fi avut loc o luptă. Legatul, a 
cărui purtare arogantă îi amintea lui Melzer de Albertus di 
Cremona, păli. 

— Blochează ușile, meștere Melzer, pe viața mea! Nu trebuie 
să fiu văzut aici! 

Melzer nu găsea o explicaţie pentru ceea ce se petrecea în 
faţa casei, și vru să dea curs solicitării legatului. Dar înainte de a 
fi ajuns la ușă, aceasta a fost dată de perete, iar în faţa lui apăru 
în semiîntuneric un bărbat, pe care îl recunoscu imediat după 
silueta îndesată: Cesare da Mosto. 

Da Mosto nu scoase o vorbă, se întoarse și le făcu un semn 
însoţitorilor lui, care îi atacaseră pe paznicii lui Pazzi și îi 
legaseră, să scape de ei. Apoi trecu prin faţa lui Melzer în 
atelier, unde legatul se adăpostise în spatele unui stâlp. 

Melzer, care îl urmă pe da Mosto, văzu cum tremurau buzele 
lui Pazzi. Legatul papei apărea deodată laș, fricos. Liniștea din 
încăpere și tăcerea lui da Mosto aveau un efect funest. Prin 
capul lui Melzer trecură fulgerător gânduri tulburi legate de ceea 
ce urma să se petreacă. Văzu pumnalul lui da Mosto în teacă. 


Cunoștea impetuozitatea bărbatului, arțagul și violenţa acestuia. 
Melzer nu se mai îndoia că Leonardo Pazzi se va prăbuși la 
podea în clipa următoare. Vru să strige, să fugă, dar o forță 
inexplicabilă îl reţinu. 

În liniștea deplină răsună dintr-odată vocea lui da Mosto: 

— A trecut mult de când nu ne-am mai văzut, Pazzi. Nu a fost 
oare la sărbătorirea a zece ani de papalitate ai Sfinţiei Sale, 
unchiul meu? 

Leonardo Pazzi a fost la fel de surprins ca Melzer de cuvintele 
prietenoase ale lui da Mosto, dar cine îl cunoștea pe acesta din 
urmă știa că amabilitatea lui se putea transforma în ură 
nimicitoare în clipa următoare. Pazzi răspunse după un timp, la 
fel de prietenos: 

— Da, messer da Mosto, îmi amintesc bine de întâlnirea 
noastră de la Roma. 

În timp ce Pazzi se ţinea încă nesigur de stâlp, da Mosto 
stătea înfipt cu picioarele depărtate, plin de sine, și rânjea. 

— Şi eu îmi amintesc bine, zise el și își încrucișă braţele pe 
piept. Pe atunci speraţi că Sfinţia Sa vă va promova cardinal. Și? 
Și-a ţinut Sfinţia Sa cuvântul? 

Legatul părea impresionat de memoria lui da Mosto. Papa 
Eugen îi promisese lui Pazzi cu mulţi ani în urmă funcţia de 
cardinal, dar necunoașterea limbii latine și căsătoria cu 
verișoara lui, între timp moartă de oftică, fuseseră pretexte ale 
neacordării mult doritului rang. Între timp, Eugen al IV-lea 
numise o serie întreagă de cardinali, care îndepliniseră o singură 
condiţie pentru această demnitate: bani, mulţi bani. 

— Nu, messer da Mosto, răspunse Pazzi. 

În cuvintele rostite de el se simțea amărăciunea. 

— Dar Sfinţia Sa a avut, desigur, motive temeinice pentru a- 
mi refuza purpura. 

— Cum să nu! zise ironic da Mosto și bătu din palme. Sfinţia 
Sa găsește totdeauna un motiv pentru un refuz, în cel mai rău 
caz este vorba despre voința Domnului. Dumneavoastră ce i-aţi 
oferit unchiului meu? 

— Oferit? 

— Da, oferit! Doar nu o să îmi spuneţi că ţintiți demnitatea de 
cardinal fără monede sunătoare? Cu punga goală nu devii 
cardinal! 

Pazzi își făcu semnul crucii, și da Mosto adăugă: 


— Cu cucernicia, nici atât! 

Melzer urmărea scena din fundal. Cuvintele rostite de da 
Mosto erau mai mult decât clare, dar Melzer nu găsea explicaţia 
comportamentului acestuia. Așa cum îl cunoștea el pe da Mosto, 
acesta făcea totul calculat, și chiar dacă părea că uitase 
complet de prezenţa unui martor mut, cu siguranţă că o făcea 
cu un anumit scop. 

— Vă urâţi unchiul? întrebă Leonardo Pazzi. Așa se explică și 
chestiunea cu indulgenţele false. 

— Oh, nu, se ambală Cesare da Mosto, nu îl urăsc pe unchiul 
meu. Îl urăsc doar pe papa Eugen al IV-lea, pentru că este un 
papă rău, un molâu precum predecesorii lui, Martin, Grigore, 
Inocenţiu, Bonifaciu și Urban, împotriva cărora s-au ridicat 
antipapi la Avignon și Pisa, care au luat o mare parte din 
venituri. Astăzi, acest Amadeus de Savoya își spune papa Felix, 
și singurul lucru care îi trece prin cap unchiului Eugen este să ÎI 
anatemizeze. Eu mă îndoiesc de faptul că unchiul Eugen este 
însufleţit de Sfântul Duh. Mai curând cred că la alegerea lui a 
fost mâna diavolului. Dar crede-mă, Pazzi, zilele îi sunt 
numărate, iar dumneata te afli de partea greșită. 

— Eu sunt doar legat al papei, messer da Mosto, îmi 
îndeplinesc propria misiune. Asta nu înseamnă că sunt de acord 
cu tot ceea ce mi se spune să fac. 

— Rostiţi cuvinte curajoase! 

— Cutez să vorbesc astfel doar pentru că și dumneavoastră 
vorbiți deschis, messer da Mosto. La ce vă refereați când 
spuneaţi că mă aflu de partea greșită? Care ar fi cea corectă? 

Cesare da Mosto îl căută cu privirea pe Melzer, iar când îl zări 
în spatele mesei cu teancuri de casete pline cu litere, îi strigă: 

— Nu aveţi un vin, meștere Melzer? Cuvintele grele ies mai 
ușor de pe buze atunci când vinul curge. 

Meșterul se îndepărtă ușurat pentru a aduce vin. Când reveni, 
avea loc o discuţie aprinsă, pe parcursul căreia Cesare da Mosto 
încerca să îl convingă pe legatul papei că majoritatea membrilor 
bisericilor, ba chiar majoritatea cardinalilor, ar fi împotriva lui 
Eugen al IV-lea. 

Leonardo Pazzi urmărea surprins explicaţiile lui da Mosto, de 
parcă ar fi fost ceva cu totul nou pentru el. 

— De fapt, chestiunile acestea nu le știam, spuse el și își 
netezi hainele, deși acestea erau perfect în regulă. 


În cele din urmă întrebă: 

— Şi încă vreţi să deveniți papă, messer da Mosto? Nu este o 
întreprindere ușoară, când sunteţi și excomunicat! 

Da Mosto râse sonor și dispreţuitor și se înflăcăra în așa 
măsură, încât nasul lui cât pătlăgeaua deveni roșu aprins în 
mijlocul feţei. 

— Doar nu luaţi în serios problema aceasta! Nu au existat 
destui papi, dintre care unul să fie declarat de ceilalţi vitanaus, 
pe care să îl evite orice creștin, și totuși celălalt i-a devenit 
succesor? Papii se tem de rivalii lor de pe pământ mai mult 
decât de focul iadului, și unica lor armă este în permanenţă 
spada tocită a excomunicării, de parcă asta ar rezolva toate 
problemele. Asta, Pazzi, nu arii un impediment. Nu, există 
imboldul de a transmite altuia pontificatul. 

Melzer, care urmărise cu respiraţia tăiată disputa celor doi, 
ieși de după casetele lui și îi adresă o întrebare lui da Mosto: 

— Dacă îmi permiteţi, aţi renunţat la planurile dumneavoastră 
de a deveni papă? 

— Ca să sincer, da. 

— Atunci, munca mea la cele zece mii de indulgenţe a fost în 
zadar? 

— Inutilă, meștere Melzer, cât privește funcţia. A fost totuși o 
afacere rentabilă. Spre marele regret al unchiului meu, care 
acum depune toate eforturile pentru a-și ameliora situaţia 
financiară. 

Pazzi se sperie. 

— Ştiţi pentru ce sunt eu aici? 

Da Mosto afișă din nou rânjetul lui dispreţuitor și răspunse: 

— Am spus doar că numărul dușmanilor papei îl depășește pe 
departe pe cel al adepților lui. Toţi știu asta, numai el nu știe. 
Crede-mă, Pazzi, ai pariat pe calul greșit! Cei care îi sunt 
credincioși pontifexului ramolit - senilul doge al Veneţiei și 
câţiva cardinali tot atât de ramoliţi - trebuie să se teamă că nu 
vor supravieţui viitoarei ierni. Poate doar loan Palaiologos, 
împăratul Constantinopolului, dar el își schimbă opiniile la fel de 
repede cum își schimbă vântul direcţia. 

— Dumnezeule! zise Leonardo Pazzi, vizibil șocat de cuvintele 
lui da Mosto. Și eu ce să fac? 

— Fă ce consideri corect. 

— Tocmai dumneavoastră spuneţi asta? 


— Eu mă bazez doar pe ceea ce îmi spune raţiunea. Dacă pe 
unchiul Eugen l-aș considera un papă corect, aș deveni adeptul 
partidului său. Dar eu îl consider o nefericire pentru creștinism, 
așa că fac totul pentru a-i încheia pontificatul, iar în spatele meu 
se află un mare număr de adepţi. 

Pe ușă vâri capul unul dintre oamenii lui da Mosto, care 
întrebă: 

— Messer da Mosto, ce să facem cu cei doi? 

Pazzi îi aruncă lui da Mosto o privire întrebătoare, iar acesta 
răspunse: 

— Dezleagă-i și închide-i în încăperea pe care vi-o va arăta 
meșterul Melzer. 

Meșterul se conformă și le indică gărzilor o cămăruţă din 
spatele casei, destinată păstrării de alimente, dar care 
momentan era goală. 

Între timp, legatul papal recunoscuse faptul că și el avea 
reţineri legate de modul de a conduce al lui Eugen al IV-lea. 
Chiar sarcina de a face rost de o sută de mii de indulgente, și în 
acest fel să realizeze o ciudată majorare a veniturilor, i se păru 
brusc discutabilă. 

Melzer avea impresia că frica nutrită de Pazzi față de 
adversarul papei era mult mai mare decât frica de Eugen al IV- 
lea, ai cărui adepţi - știa asta din propria experienţă - erau din 
zi în zi tot mai puţini. Cu o surprindere dublată de neîncredere, 
meșterul asculta în continuare spusele legatului papei. 

Leonardo Pazzi se răsucea ca un șarpe când formulă 
următoarea idee: 

— Nu știu, messer da Mosto, ce aţi crede despre mine, dacă 
v-aș mărturisi că în sinea mea sunt mai mult un adversar decât 
un adept al Sfinţiei Sale. Credeţi-mă că acesta este adevărul. 

Melzer se încruntă, îl privi pe da Mosto și încercă să îi citească 
răspunsul pe chip. Totuși, da Mosto era mult prea viclean pentru 
a-și trăda cea mai mică reacţie. Mărturisirea lui Pazzi nu părea 
să îl fi surprins în mod deosebit, iar pe de altă parte, lunga și 
neliniștitoarea lui tăcere dovedea importanţa pe care o dădea 
acestor cuvinte. 

Tăcerea lui da Mosto, care de obicei nu era încurcat de un 
răspuns, îl neliniștea pe Pazzi. Acesta ridică privirea spre tavan, 
de parcă ar fi așteptat un răspuns din ceruri, și rămase în 
această poziție până când, în cele din urmă, da Mosto se decise 


cu greu să vorbească: 

— Va trebui să dovediţi asta, Pazzi. Veţi înţelege de ce nu 
accept atât de ușor această schimbare de poziţie. Un iepure 
rămâne un iepure chiar când își schimbă în fugă direcția. 

Leonardo Pazzi clătină înţelegător din cap. 

— Și cum ar trebui să arate această dovadă? Precizaţi 
condiţiile, messer da Mosto! Eu cred că vă pot fi util. 

— Bineînţeles că ne-ai putea fi util! îi întări da Mosto spusele. 
Ba chiar mai mult decât crezi. Dar să nu rezolvăm chestiunea 
aceasta în grabă. 

— Nu, nu! insistă Pazzi. Trebuie să știți că eu am fost doar pe 
jumătate de partea papei. Să nu credeţi că aș fi atât de prost, 
încât să nu remarc jocul intrigilor în distribuirea demnităţilor. 
Poate doar lipsa de ocazii m-a reţinut să nu ader la partida 
dumneavoastră. 

Da Mosto îl privi lung și pătrunzător pe legat. Apoi se trase 
foarte aproape de el și șopti abia auzit: 

— Messer Pazzi, din câte sunt informat, este sarcina 
dumneavoastră să organizaţi vizita la Veneţia a Sfinţiei Sale, 
unchiul meu. Ce îndatorire vă revine în mod special? 

Pazzi remarcă brusca politeţe din discursul lui da Mosto și 
răspunse pe măsură: 

— Messer da Mosto, eu conduc totul. Eu decid - bineînţeles 
după consultarea cu Sfinția Sa - fiecare pas al papei, de la 
sosirea pe digul San Marco până la plecarea de aici. Decid ce 
camere îi vor fi atribuite în Palazzo Ducale drept locuinţă, aleg 
ce va mânca și hotărăsc în privinţa numelor și numărului de 
invitați. 

— Şi în ce stadiu se află alcătuirea programului, messer 
Pazzi? 

— Este alcătuit în linii mari, dacă se face abstracţie de mese 
și de listele cu oaspeţi. 

Da Mosto clătină încet din cap, de parcă ar medita adânc. 
începu să umble agitat prin încăpere, încolo și încoace, cu 
mâinile la spate. Meșterul îi urmărea tensionat fiecare mișcare, 
și când brusc da Mosto se opri și îl privi, zise jenat: 

— Mai beţi puţin vin, messer da Mosto, acesta vă va da noi 
idei! 

Da Mosto ridică pocalul, pe care îl goli dintr-o sorbitură. Apoi, 
întors spre Pazzi, spuse: 


— Bine, purtarea dumneavoastră va fi acceptată ca dovadă. 
Poimâine la aceeași oră ne întâlnim în același loc, și mă veţi 
pune la curent cu pregătirile pentru vizita papei. Dar veniţi 
singur, fără pază, iar eu voi proceda la fel. Dacă voi fi convins de 
seriozitatea intenţiilor dumneavoastră de a vă detașa de papa 
Eugen, am să vă dezvălui planurile adversarilor lui. Vă veţi mira 
de numele pe care le veţi întâlni în aceste planuri. 

Leonardo Pazzi consimţi entuziasmat. Spera în sinea sa ca 
trădarea să îl aducă mai aproape cu un pas de titlul de cardinal, 
și doar asta ar fi fost un motiv suficient pentru a trece de partea 
lui da Mosto. 

În ceea ce îl privea pe Melzer, acesta nu prevedea nimic bun. 
Îi displăcea profund faptul că acești conspiratori se întâlnesc 
tocmai în casa lui. Dar cel mai mult îl îngrijora comanda pentru 
cele o sută de mii de indulgenţe ale papei Eugen. Desigur că 
avea, ca și înainte, îndoieli că va primi o răsplată de la doge 
pentru munca lui, dar dacă papa dădea colţul, el trebuia să își ia 
adio și de la glorie, și de la bani. Pe de altă parte, experienţele 
trăite de Melzer cu Cesare da Mosto nu erau dintre cele mai 
plăcute. Nehotărât, lăsă deoparte treaba două zile, așteptând cu 
teamă să vadă cum va evolua situaţia. 

La termenul stabilit, Pazzi și da Mosto apărură la ușa lui 
Melzer. Meșterul expediase personalul casei pentru a nu exista 
martori nedoriți și pregătise suficient vin de Soave destinat să 
dezlege limbile și să înlăture suspiciunile reciproce. 

Spre deosebire de întâlnirea anterioară, de această dată 
legatul purta haine venețiene care nu băteau la ochi, constând 
din pantaloni până la genunchi din catifea albastră și o mantie 
largă, maro, lungă tot până la genunchi, în așa fel încât lăsa să 
se vadă picioarele subţiri, cu ciorapi roșii. Da Mosto, dimpotrivă, 
veni îmbrăcat cu aceleași haine ca data trecută, mai curând de 
filfizon decât de nobil, înfășurat într-o pelerină scurtă, neagră, 
cu multe falduri, din care răsărea gulerul lat al tunicii roșii, care 
îi împrumuta un oarecare aer, între bisericos și satanic. 

Melzer îi invită pe amândoi la etaj, unde Pazzi și da Mosto se 
așezară la capetele unei mese lungi din lemn negru, la o 
distanță de aproximativ două braţe, faţă în faţă. Da Mosto îl 
măsură cu privirea o clipă pe interlocutor și zise: 

— Ei, messer Pazzi, aţi mai cugetat încă o dată temeinic 
asupra chestiunii? 


Pazzi nu evită căutătura cercetătoare a celuilalt, ci îl privi în 
ochi pe nepotul papei în timp ce, în loc de a răspunde, scotea 
trei role de pergament din mantia sa, pe care le aruncă pe 
masă, de parcă ar fi vrut să spună: „Aici aveţi răspunsul meu!” 

Meșterul se retrăsese dincolo de balustrada care împărțea 
încăperea în două jumătăţi. Urmărea cu ochi mari cum da Mosto 
desfășura pergamentele unul după altul, le citea și clătina din 
cap mulțumit. 

În vreme ce da Mosto devora lacom însemnările, Pazzi se 
sprijinea cu ambele mâini de masă și aștepta în această poziție 
o remarcă admirativă a celui din fața sa. 

În cele din urmă, da Mosto începu să vorbească, iar ceea ce 
spuse era mai degrabă de natură să îl facă pe Pazzi să se 
cutremure. Era de natură să facă pe oricine să își piardă uzul 
raţiunii. 

— Messer Pazzi! Credeţi că v-aţi putea obișnui cu gândul de a 
deveni papă? 

— Eu? Rădeţi de mine? 

Leonardo Pazzi învârtea nervos nasturele superior al mantiei 
lui. 

— Deloc, messer Pazzi. Trebuie să știți că unchiul meu, papa 
Eugen, nu va supravieţui vizitării Serenissimei. De obicei, 
atentatele eșuează doar o dată. Vă puteţi da seama de ce 
suntem atât de interesaţi de planurile dumneavoastră. 

Pazzi dădu absent din cap, apoi bolborosi, abia respirând: 

— Vreţi în mod serios să îmi acordati demnitatea de papă? 
Dar era țelul dumneavoastră să deveniți papă. V-aţi ales chiar și 
numele corespunzător. Nu vreau să cred că vă schimbaţi 
planurile de azi pe mâine. 

Cesare da Mosto se sprijini de masă și răspunse pe un ton jos: 

— Nu mi-a fost ușor, messer Pazzi, puteţi să mă credeţi. Dar 
discutând cu prietenii mei, am concluzionat că este mai bine ca 
această demnitate să fie preluată de cineva căruia nu i se poate 
reproşa nimic, în nicio privinţă. Vedeţi, indulgenţele au produs 
mult sânge rău printre creștini. Ei au plătit de bună credinţă, 
pentru ca apoi să constate că aceste hârtii sunt lipsite de efect 
deoarece au fost emise de un papă fals. Dacă atentatul ar fi 
reușit, astăzi eu aș fi fost papa Pius al 11-lea, iar dumneavoastră 
ar fi trebuit să îmi sărutaţi inelul, picioarele și Dumnezeu știe ce 
altceva. Dar așa, apar în ochii multora ca escroc, deci nu mai 


sunt papabilis. 

— Și atunci, alegerea dumneavoastră a căzut tocmai pe 
mine? Cum voi putea eu vreodată să atrag voturile tuturor 
cardinalilor? 

— Messer Pazzi, dumneavoastră sunteţi, dacă îmi permiteţi 
expresia, o foaie nescrisă. Până acum nu aţi avut nici dușmani și 
nici prieteni, și... nu sunteţi cardinal! Deci, nu veţi trezi în 
colegiul cardinalilor nici invidie și nici răutate. De la Petru nu a 
existat papă care să fi întrunit toate voturile, iar în privinţa 
majorităţii necesare, lăsaţi totul în grija mea. 

Atunci Pazzi se ridică de pe scaun, se duse la da Mosto, îi luă 
mâna dreaptă și i-o sărută ca pe moaștele Sfântului Marcu. Da 
Mosto nu se opuse; da, gusta omagiul adus de legat. Apoi, 
continuă: 

— Un lucru trebuie să vă fie clar de la început, messer Pazzi: 
dacă deveniți papă, asta nu înseamnă că aveţi și puterea 
acordată de demnitatea respectivă. Puterea asupra creștinătății 
o vor exercita alţii. 

— Dumneavoastră cum vedeţi asta, messer da Mosto? Un 
papă fără putere? 

Da Mosto râse. 

— Dumneavoastră chiar credeţi că papa Eugen, unchiul meu, 
este stăpân pe deciziile lui? Asupra papei veghează influenta 
Cancelleria, care, la rândul ei, este dependentă de bogaţii 
cardinali. Ţelul suprem al acestor cardinali este mărirea 
beneficiilor lor. Ceea ce înseamnă că orice decizie luată la Roma 
este verificată de aceia care exercită adevărata putere spre 
sporirea propriului profit. Sau credeţi că în spatele deciziilor 
papale se află iluminaţia Sfântului Spirit? 

Pazzi tăcea, marcat adânc. De la San Lorenzo se auzea 
dangătul clopotului de seară. Melzer aprinse două felinare, unul 
pe masa la care avea loc discuţia, celălalt pe balustrada din 
lemn. Intenţionat lăsa impresia de neparticipare, cu toate că 
spusele lui da Mosto, chiar dacă nu erau îndreptate împotriva lui 
în niciun fel, îl alarmau. Indiferenţa nepotului papei îi dădea fiori, 
cu toate că nu rămânea mai puţin impresionat de ambiția de 
care dădea dovadă da Mosto, urmându-și calea. 

— Mi se pare că sunteţi dezamăgit, își reluă Cesare da Mosto 
discursul. Dar să nu îmi spuneţi că, în calitate de legat papal, nu 
aţi știut nimic despre distribuţia puterii la Vatican! 


— Nu, firește, răspunse nesigur Pazzi. Dar niciodată nu mi-a 
fost expusă atât de limpede. De fapt, mereu am fost un 
executant de ordine, iar pe șerb îl interesează prea puţin cum îl 
cheamă pe stăpânul lui, el este dator să se supună. 

Căutând, parcă, niște cuvinte care să îl consoleze pe legat, 
nepotul papei spuse: 

— Am considerat potrivit să vă deschid ochii, pentru ca mai 
târziu să nu fiți dezamăgit. Normal că veţi locui în palatul papal, 
și veţi dispune de o suită atât de numeroasă, încât nu veţi reţine 
numele nici măcar unei zecimi din membrii ei. Veţi purta 
veșminte aurii, iar pe cap veţi avea tiara. În orice caz, vă 
avertizez să lui vindeţi preţiosul obiect, cum a tăcut papa 
Benedict. Și îţi că ulterior și-a dat seama ce prostie a făcut, și a 
încercat pe toate căile să o redobândească. Pentru că un papă 
fără tiară este ca un doge fără zogia, o figură lainică. Vi-l puteţi 
imagina pe Foscari fără căciuliţa lui? Imaginea tristeţii! Dacă 
aveţi nevoie de bani, există alte posibilităţi, messer Pazzi. De la 
descoperirea scrierii artificiale, pentru un papă nu mai există o 
afacere mai bănoasă decât indulgenţele. Nici măcar vânzarea 
de funcţii bisericești nu are avantajele ei, pentru că orice funcţie 
aduce bani doar o dată. Dimpotrivă, indulgentele sunt o minune 
cerească - ele se înmulţesc de la sine. 

Pazzi se străduise să deosebească în cuvintele lui da Mosto 
ceea ce era serios de ceea ce era cinism. De aceea nu mai 
insistă pe acest discurs, ci întrebă, arătând către rolele de 
pergament: 

— Documentele mele vă vor fi utile? 

— Ce întrebare! Pentru noi, planurile sunt aur curat. Despre 
amănunte vom mai discuta altădată. 

Da Mosto ridică pocalul și toastă pentru Pazzi: 

— Pentru pontificatul dumneavoastră, al două sute cincilea 
după numerotarea romană! 

Mâna dreaptă a lui Pazzi, în care acesta ţinea pocalul, 
tremura. 

— Doar gândul la această imagine și îmi provoacă fiori. Vorbiţi 
într-adevăr serios, messer da Mosto? 

— Situaţia adversarilor papei Eugen este mult prea 
tensionată, pentru a lăsa loc de glume. Fiecare zi în care Eugen 
stă în scaunul lui Petru este o zi pierdută. 

Din fundal se ivi Melzer, care i se adresă neliniștit lui da 


Mosto: 

— Messer da Mosto, ce se va întâmpla cu comanda făcută de 
legat, dacă papa, cum susţineţi dumneavoastră, nu mai are 
mult de trăit? 

Da Mosto îi aruncă mai întâi o privire severă lui Pazzi, apoi 
meșterului și, în final, zise: 

— Pregătește textul pe care ţi l-a dat messer Pazzi. Până la 
numele papei aflat la sfârșit. Acest nume îţi va fi făcut cunoscut 
de messer Pazzi în zilele următoare. 

Melzer încuviință neîncrezător și tăcu. 

Atunci, Cesare da Mosto îl luă de braţ pe meșter și îl întrebă 
cu pleoapele abia întredeschise: 

— Dar dumneata, meștere Melzer, cum stai? Eu sper că te 
numeri printre adversarii papei Eugen! 

Melzer se așteptase la această întrebare, era sigur că da 
Mosto i-o va pune, și răspunse calm: 

— La noi, în Mainz, messer da Mosto, este o zicală care sună 
astfel: „Din pâinea cui mănânc, aceluia îi cânt cântecul!” Asta 
înseamnă că eu tipăresc pentru cine plătește. De aceea trebuie 
să fac din zicala aceasta regula vieţii mele. 

Pe chipul lui da Mosto apăru pentru o clipă un zâmbet 
aprobator. Îl privi pe Pazzi și zise: 

— Nu este tipograful nostru un vulpoi viclean? Nu vrea să se 
pună rău cu nimeni! 

Apoi i se adresă lui Melzer: 

— Crede-mă, meștere, nu poți sta cu fundul în două luntri. 
Poate că ar trebui să te gândești mai bine! 

Melzer dădu să răspundă, să explice că nu îi stă în fire să se 
decidă ori contra papei, ori contra dogelui. Dar da Mosto puse 
capăt brusc discuţiei, explicându-le lui Melzer și lui Pazzi: 

— Acum vă voi spune parola care vă va ajuta să-i recunoașteţi 
pe toţi membrii conspirației, vi-o spun cu singura condiţie ca voi 
să nu o împărtășiţi nimănui, și să o folosiţi doar pentru a face 
deosebirea dintre un dușman și un prieten. Parola este: Giudizio 
di Frari. 

— Giudizio di Frari, repetară Pazzi și Melzer într-un glas. 

— Dacă unul dintre noi este arestat ori acuzat, continuă da 
Mosto, această discuţie nu a avut loc niciodată, iar noi nu ne 
cunoaștem unul pe altul. 


În următoarele zile, meșterul a continuat să meargă aproape 
în fiecare seară în piaţa San Marco, unde se oprea în faţa 
cârciumii în care cântase Simonetta. Se gândea că aceasta 
trebuia să apară acolo odată și odată, dar nu știa cum s-ar 
comporta într-un astfel de moment. O singură privire aruncată 
de la distanţă ar fi fost de ajuns pentru a-l face fericit. 

Cântărețul napolitan care îi luase locul Simonettei interpreta 
în fiecare seară aceleași melodii în faţa acelorași oameni, și într- 
o seară Melzer își făcu curaj și îl întrebă pe cârciumar unde era 
cântăreaţa din lăută. 

Cârciumarul s-a arătat supărat pentru că nu îi plăcea cum 
cânta napolitanul, și când Melzer a afirmat că interpretul cânta 
la fel de bine ca fata, dar că nu despre cântec era vorba, ci 
despre femeia cu seducătoarele sunete scoase din lăută, atunci 
cârciumarul îi făcu cu ochiul și spuse că îl înțelege, dar că ar fi 
mai bine să uite fata. A mai adăugat că oricum Melzer nu era 
primul care se interesa de dispariţia Simonettei. 

Melzer se retrase furios pe sine însuși. Își blestemă mândria 
de a o fi desconsiderat pe Simonetta, și se simţi îndurerat ca un 
văduv. Se consola bând, iar în perioadele în care nu era ametit 
se dăruia muncii lui. 

Şapte bărbaţi care se remarcaseră și la tipărirea indulgențelor 
lui da Mosto își confirmau și de această dată priceperea, așa că 
Melzer se putea concentra exclusiv confecţionării de noi litere. 
Ajunsese să cunoască tehnologia la perfecţie, tăind mai întâi 
câte o matriță pentru fiecare literă. Cu ciocanul și cu dalta tăia 
într-o bucăţică de cositor relieful literei, îl băga în lut și ardea în 
cuptor matrița astfel obținută. In această matriţă, Melzer prefera 
să toarne multe litere - cel puţin teoretic. Pentru că, în realitate, 
aproape fiecare a doua piesă turnată nu se mai desprindea din 
formă, iar Melzer era nevoit să o distrugă cu un ciocan. 

Melzer rămânea nopţi de-a rândul în atelier, la lumina 
lumânărilor, căutând o soluţie pentru această problemă. Din 
pură disperare, ţinu o matriţă din lut deasupra unei lumânări 
până când spaţiul gol se înnegri de funingine, și, să vezi minune, 
tocmai această manevră de doi bani se dovedi a fi soluţia. 
Literele se desprindeau mai ușor din matrițele afumate. 

In comparaţie cu vechile litere, cu care tipărise indulgenţele 
pentru da Mosto, noile litere ofereau o imagine grafică mai 
clară, mai fină, și aminteau mai curând de scrisul unui călugăr 


decât de primele lui încercări cu scrisul artificial. Făcând astfel 
de comparații, Melzer observă că lipseau unele litere vechi. Era 
convins că pentru textul lui da Mosto utilizase cinci litere A, 
douăsprezece O, treisprezece / și treizeci și două £E| însă mai 
erau doar patru litere A, unsprezece O, douăsprezece / și 
treizeci și una £. _ 

„Ali Kamal, pungașul!” îi trecu prin cap lui Melzer. In ziua 
următoare îl căută pe egiptean. După cum arătau veșmintele 
acestuia, afacerile păreau a-i merge bine. Și totuși, tânărul nu 
se simţi prea bine în pielea lui când meșterul îi apăru în faţă; 
conștiința încărcată nu îi dădea evident pace. Acesta luă mâna 
lui prietenoasă și zise: 

— Pe Dumnezeul meu, doar nu aţi mai pierdut ceva, meștere 
Melzer? 

— Nu vreau să mă întind la vorbă, răspunse Melzer în timp ce 
îl împingea pe Ali în interiorul clădirii. 

Față de ultima lui vizită, în depozit se aflau mult mai multe 
bagaje. El continuă: 

— M-ai furat, egipteanule. Eşti un hoţ abject, iar eu îi voi 
aduce la cunoștință căpitanului Pigafetta fapta ta! 

— V-am furat, eu? Cred că aţi dormit prost, meștere Melzer. 
Doar știți că totdeauna v-am fost prieten. Nu ați apelat de mai 
multe ori la ajutorul meu? 

— Sigur, iar tu m-ai minţit și m-ai înșelat de mai multe ori. 
Unde sunt literele mele, egipteanule? 

— Literele? Ali făcu pe uitucul. Nu știu despre ce vorbiţi, 
meștere Melzer. Eu v-am înapoiat literele. 

Lui Melzer îi displăcu aroganţa egipteanului. Nu se lăsă înșelat 
și ripostă: 

— Mi-ai sfeterisit două duzini dintre literele pe care ţi le-am 
lăsat spre păstrare. Unde sunt acestea? 

— Meștere Melzer, începu Ali Kamal sigur pe el, știți că eu nici 
măcar nu stăpânesc scrierea dumneavoastră, deci ce să fac eu, 
Ali Kamal din Boulak, cu literele dumneavoastră latine? 

— Tu nu, egipteanule, dar există destulă lume în Veneţia care 
te-ar plăti bine pentru ele. Deci, ce mai încoace și-ncolo: unde 
sunt literele? Ori le-ai vândut deja? 

Ali Kamal ridică din umeri, se lovi cu palmele peste coapse și 
continua să spună: 

— Meștere Melzer, crede-mă, habar nu am... 


Melzer fierbea de furie. Nevinovăţia afișată de egiptean îl 
făcea să turbeze, și în această stare meșterul apucă un felinar 
cu ulei aprins, care atârna de o grindă, și îl ţinu deasupra unei 
grămezi cu stofe. 

— Sunteţi nebun! strigă Ali din răsputeri. O să-mi aprindeţi 
casa în cap! 

Flacăra putea în orice clipă să aprindă câţiva baloţi, dar 
Melzer spuse cu un calm mimat: 

— Am să-ţi stimulez memoria! 

Și pentru că Ali tot nu îi dădea răspunsul dorit, apropie flacăra 
de maldărul de haine, și imediat fumul înţepător se împrăștie în 
toată încăperea. 

Ali făcu un salt, se aruncă peste veșminte și, cu mâinile goale, 
încercă să stingă începutul de incendiu. 

— Sunteţi nebun! Da, am furat literele. Doamne, mi s-au oferit 
mulţi bani, și m-am gândit că nu se va observa. 

— Ca să vezi! zise dispreţuitor meșterul, și agăţă felinarul la 
locul lui. 

Apoi păși în faţa egipteanului îngenuncheat pe podea și îl 
întrebă: 

— Cine a fost? Cine ţi-a dat banii? 

— Nu pot să spun! strigă Ali și cobori capul până aproape de 
podea. Meștere Melzer, nu acum, vă rog... 

— Cine? Meșterul urlă și vocea lui umplu încăperea. Vreau să 
știu cine a fost! 

— Eul! 

Din adâncul depozitului răsună o voce tăioasă, care lui Melzer 
îi păru cunoscută. Când se întoarse spre locul din care se auzise 
vocea, îl văzu în semiîntuneric pe Domenico Lazzarini. 

Lazzarini se apropie și, în timp ce acesta mergea, Melzer 
descoperi în mâna lui dreaptă un pumnal sclipitor. Lazzarini 
ţinea capul ușor plecat, avea gura precum o linie, iar privirea îi 
era plină de ură. Se opri la mică distanţă de Melzer cu pumnalul 
ridicat și repetă: 

— Eu am fost. Eu l-am mituit pe egiptean. 

Cu toate că meșterul simţea cum îl cuprinde frica, nu făcu 
niciun pas înapoi. „Individul nu are nimic de pierdut” gândi el. 
„L-a omorât pe Giovanelli și este capabil de orice. Să nu fac 
nicio mișcare greșită, să nu scot o vorbă greșită, să nu arăt 
teamă!” 


În timp ce încă se gândea cum să reacționeze la neașteptata 
apariție a lui Lazzarini, între cei doi dușmani de moarte se vâri 
Ali Kamal, dând din mâini și spunând: 

— Messer Lazzarini, nu puteţi să faceţi asta! Pentru 
Dumnezeu, este interzis să vă omorâţi unul pe celălalt! 

Lazzarini îi tăcu vânt într-o parte egipteanului, fără a-l pierde 
din ochi pe Melzer, și îl lovi pe băiat în braţ cu pumnalul. 
Sângele ţâșni din rana pricinuită. Ali ţipă și căzu la podea. 
Melzer vru să îl ajute pe băiat, dar Lazzarini îndreptă pumnalul 
spre el și îl opri. 

— Stai unde ești, meștere, altfel te tai! 

— Ești smintit! răspunse Melzer. Doar nu îl putem lăsa pe 
băiat să sângereze de moarte. 

— Ce te privește? 

Melzer tăcu un pas spre Lazzarini. Acesta nu se așteptase la o 
astfel de atitudine și se retrase vânturând pumnalul. 

— Stai pe loc sau te tai! 

Pasul făcut îi dădu curaj lui Melzer. Firește că mai simţea 
teamă, dar se stăpâni și, fără a lua în seamă ameninţarea lui 
Lazzarini, îngenunche în faţa lui Ali pentru a-i obloji rana. 

— O bucată de pânză, un petic de material! strigă Melzer. 
Trebuie bandajat! 

Ali arătă o cămașă atârnată de un scaun. Fără să ia aminte la 
atitudinea amenințătoare a lui Lazzarini, Melzer luă bluza, rupse 
o fâșie din ea și începu să bandajeze braţul lui Ali. 

Domenico Lazzarini urmărea uimit ceea ce se petrecea, mirat 
că amenințările lui nu îl impresionaseră pe meșter. Băgă supărat 
pumnalul în teacă, apoi îi dădu ocol lui Melzer, pentru ca astfel 
să îi bareze drumul spre ușă. 

Cu picioarele îndepărtate și cu braţele încrucișate pe piept, 
Lazzarini se postă în faţa lui Melzer. 

— Ce situaţie fatală, nu-i așa? zise el, afișând un rânjet perfid. 
Doar nu vă pot lăsa să fugiţi, pentru a mă trăda încă o dată. 

— De fapt, este o întâlnire jalnică. Din câte se pare, orice 
întâlnire ne pune într-o situaţie regretabilă. 

— Nu din vina mea, meștere! 

— Cum nu?! răspunse ironic Melzer. Dumneavoastră nu aveţi 
niciodată vreo vină. Nu aveţi nicio vină în asasinarea lui 
Giovanelli și nici în ceea ce privește nefericirea mea nu aveţi 
nicio vină. Cum aș putea eu să fiu atât de impertinent încât să 


vă pun în cârcă propria-mi suferință? Cum aș putea eu să uit de 
mine și să susţin că dumneavoastră mi-aţi răpit iubita și că, în 
mod perfid, aţi convins-o să vă culcaţi cu ea? 

— Asta, meștere, este de fapt o afirmaţie mârșavă, pentru că 
atunci când am curtat-o eu, ea m-a refuzat grosolan; însă apoi, 
când pierdusem orice speranţă, ea m-a căutat și mi s-a dat din 
proprie iniţiativă. 

Melzer făcu un gest de silă. 

— Terminaţi! Amândoi știm cum stau lucrurile. Știţi care este 
părerea mea despre dumneavoastră! 

Lazzarini râse. 

— Nu veţi fi mirat dacă vă voi spune că puţin îmi pasă. 

Prin expresia feţei și prin comportament, meșterul lăsa să se 
vadă clar cât îi păsa și lui de părerea lui Lazzarini. Altceva voia 
el să afle. 

— Unde o ţineţi ascunsă pe Simonetta? întrebă și făcu un pas 
către Lazzarini. Asta aș vrea să știu! 

Lazzarini se încordă fără să vrea și puse mâna pe pumnal. 
Abia când văzu că Melzer nu intenţionează să se repeadă la el, 
răspunse: 

— Ce mă interesează pe mine cântăreaţa la lăută? Eu mi-am 
făcut plăcerea. De ce aș ţine-o eu ascunsă? 

Melzer nu crezu în răspunsul rivalului său. Îşi plimbă privirea 
prin depozit și, fără a mai fi preocupat de Lazzarini, începu să 
cerceteze mai îndeaproape încăperea. 

Mai dură ceva timp până când Ali Kamal pricepu că acesta o 
căuta pe Simonetta. 

— Messer Melzer, zise el în cele din urmă, doar nu credeţi că 
Simonetta este ascunsă aici! 

— Nu de bunăvoie! răspunse Melzer. 

— Pe Dumnezeul meu, credeţi-mă, nu este aici. Deja a părăsit 
orașul de câteva zile! 

— A părăsit orașul? 

Atât Lazzarini, cât și Melzer se îndreptară către Ali Kamal. 

— De ce nu mi-ai spus asta mie? întrebă Lazzarini. 

— Nu m-ati întrebat, messer Lazzarini! 

— Ştii unde a plecat? se interesă și Melzer. 

— Poate la Napoli, la Genova, la Alexandria sau la 
Constantinopol. Am văzut-o pe donna Simonetta la Riva degli 
Schiavoni. Era îmbrăcată elegant, ca o dogaressa, și era în 


compania unui bărbat care îi ducea bagajul. Cel mai mult însă 
atrăgea atenţia lăuta pe care o ducea donna Simonetta. Tocmai 
de aceea mi-a rămas în memorie. 

— Să o ia dracu’! zise Lazzarini și, privindu-l în față pe Melzer, 
adăugă: Dacă eu nu pot să o am, nu o vei avea nici tu! 

Melzer nu avu însă nicio reacție; părea că privește prin rivalul 
său. De fapt, Melzer urmărea ceva pentru care la început nu avu 
nicio explicație. Nu ştia nici măcar dacă ceea ce se petrecea în 
spatele lui Lazzarini era îndreptat împotriva acestuia sau 
împotriva lui. 

În clădire pătrunseseră, fără niciun zgomot, patru bărbați 
înarmaţi. În timp ce aceștia se apropiau, Melzer îl recunoscu pe 
șeful poliţiei, Pigafetta. Şi Ali Kamal îi descoperise între timp pe 
intruși și se pregătea să le strige ceva oamenilor, dar căpitanul 
duse degetul arătător la buze. Ali, ca și Melzer, înţelese că 
acţiunea nu îi privea pe ei. 

Lazzarini băgă de seamă că ceva nu era în regulă și strigă: 

— Ce vă holbaţi așa la mine? 

Întoarse capul, dar înainte de a fi priceput ce se întâmplă, cei 
patru se năpustiră asupra lui, îl doborâră la podea și îi legară 
mâinile la spate. 

— Eu sunt Domenico Lazzarini, capo di Consiglio dei Dieci. 
Dezlegaţi-mă imediat! strigă Lazzarini. 

Atunci, șeful poliţiei se postă în faţa lui și spuse: 

— În numele Serenissimei, sunteţi arestat. Quarantia Criminal 
vă acuză de asasinarea căpitanului de corabie Giovanelli! 

Lazzarini făcu o grimasă inexplicabilă. Înainte ca zbirii să îl 
scoată pe ușă, acesta se mai întoarse o dată și îi aruncă lui 
Melzer o privire dispreţuitoare. Apoi scuipă pe podea în faţa lui. 
Melzer îl mai auzi spunând: 

— Nu am crezut că tipul este atât de viclean. 

— Ce a vrut să spună? îl întrebă meșterul pe capitano după ce 
Lazzarini fusese scos afară. 

— Este convins că în spatele arestării lui vă aflați 
dumneavoastră, răspunse Pigafetta. 

Melzer îl privi nedumerit pe capitano. 

— De fapt, cum m-aţi găsit? Și de unde știați că eram la 
strâmtoare? 

Pigafetta mustăci. 

— Pentru anumiţi oameni, sunteţi un bărbat important. De 


aceea sunteţi excelent supravegheat și, după cum s-a văzut, nu 
fără temei. 

— Nu înţeleg! se făcu Melzer că nu pricepe. Pigafetta îl trase 
deoparte pe Melzer și îi șopti: 

— Giudizio di Frari. Ştiţi ce înseamnă asta. 


Capitolul XIV 


Mânia cerului și a iadului 


Am avut un vis. Traversam un munte pe poteci neumblate. 
Piscuri stâncoase, învăluite de nori și râuri îngheţate, mărgineau 
dificilul traseu. Arșiţa și frigul, ziua și noaptea, soarele și norii 
negri alternau de parcă timpul s-ar fi scurs în ritm accelerat. Ce 
mă mânase pe mine în această regiune uitată de Dumnezeu? Ce 
mă atrăgea aici ca un magnet? 

Mi se părea că îmi retrăi am întreaga viaţă, pentru că acolo 
unde norii îmi permiteau să privesc ori unde vijeliile și ceața 
cedau, descopeream departe, jos, locuri prin care trecusem și 
scene pe care le trăisem. Am recunoscut Mainzul renan și 
străduţa Spielmann din spatele domului, unde se afla atelierul 
de confecţionat oglinzi. Dintr-un șir de case îngust mi-a ieșit în 
întâmpinare Ursa Schlebusch, mama Edithei, dar înainte ca eu 
să apuc să răspund salutului ei prietenos, a dispărut într-un nor 
de ceaţă, iar eu am continuat să urc. M-am frecat la ochi, pentru 
că nu îmi venea a crede ce se afla sub mine, printre gheţuri și 
zăpezi: de mii de ori mii de acoperișuri, cupole și turnuri de 
culoare roșie cu străluciri de aur - Constantinopolul. L-am văzut 
pe melancolicul împărat și suita lui exuberantă în parcul luminat 
festiv, apoi am văzut-o pe ea, gingașă și frumoasă ca un înger, 
cu părul fluturând, Simonetta. Deasupra fratelui ei Jacopo se 
rotea o pasăre aducătoare de moarte. Ea se apropia tot mai 
mult, dar membrele îmi erau prea grele pentru a putea să alung 
pasărea, și, cât ai clipi, o perdea de nori se interpuse privirii 
mele. 

Demult, de foarte mult timp eram pe drum, și credeam că 
deja învinsesem muntele, când negura se mai ridică o dată, și 
din înălţimi am văzut Veneţia, ca o jucărie în mijlocul oceanului, 
și Canale Grande care se strecura printre marea de case ca un 
șarpe cu trup strălucitor. Piaţa San Marco mi-a apărut ca un blid 
în care se zbăteau nenumărate muște și am zărit cum se luptau 
prieteni și dușmani. Se convingeau unul pe celălalt cu mișcări 
violente, și nu puţini foloseau pumnul pentru a se impune. 
Dogele Foscari era târât prin piaţă de oamenii din suita lui ca un 
cal bolnav, iar dușmanii săi aruncau în el cu găinaţ de porumbel 


și fructe stricate, până când acesta a dispărut în Porta della 
Carta. 

Atenţia îmi fusese absorbită complet de doge, așa că abia 
acum am sesizat ce se petrecea în cealaltă parte a pieţei, unde 
o femeie cu părul fluturând era urmărită de sute de bărbați. Mi 
s-a oprit inima când am recunoscut-o pe Simonetta, pe care 
tocmai o văzusem la Constantinopol. Tipa. In orice caz, gura ei 
căscată și chipul desfigurat de frică trădau asta, dar cu toate că 
ochilor mei li se oferea o imagine cât se poate de reală, nu 
auzeam nici cel mai mic sunet. 

Atunci nu mi-am mai urmat drumul. Am făcut un salt mare în 
direcția în care vedeam fantasmagoria. In clipa următoare 
imaginea a dispărut, iar eu am alunecat în sorbul unui curent de 
aer rece ca gheaţa, care mă trăgea în străfunduri. Mă răsuceam 
în jurul propriei axe, cădeam, alunecam și mă prăbușeam ca o 
pasăre lovită de o săgeată. M-am trezit scăldat în sudoare, 
tremurând din toate mădularele. 

Zile la rând m-am gândit la ciudatele apariții din acea noapte. 
Specialiștii în explicarea viselor, care umblă din loc în loc, susţin 
că soarta unui om se oglindește în visele lui; însă mie îmi lipsea 
forța imaginativă și poate și voinţa de a vedea în ciudatele 
imagini un semn al sorții. În ce mă băgasem? Frecventasem 
criminali și nelegiuiţi, și trebuia să îmi fi dat seama că 
nimerisem din nou între fronturi. Și recunosc faptul că mi se 
făcuse frică. 

Totuși, îmi făceam treaba. Nu îmi rămăsese altceva de făcut, 
deoarece curând am observat că eram strict supravegheat. 
Cesare da Mosto, un diavol cu chip de om, planificase totul până 
în cele mai mici amănunte; era cu siguranţă conștient că încă un 
eșec însemna, totodată, sfârșitul lui. 

În timp ce Leonardo Pazzi, delectându-se cu dulcea așteptare 
ca sub numele de Calixtus al III-lea, de el ales, să urce pe tronul 
Sfântului Petru, supraveghea cu mare neliniște pregătirile 
pentru vizita Sfinţiei Sale, nu se da în lături de la a dispune 
slujirea zilnic în San Marco a unei liturghii, și înălța rugi fierbinţi 
ca, ajutat de Atotputernicul, complotul să reușească. 

Dogele Foscari făcea tot ce putea pentru a-i pregăti papei 
Eugen o primire demnă de un pontif, dar a găsit și o ocazie 
specială de a se pune într-o lumină favorabilă și de a arăta de 
câtă influenţă se bucură. Cu toate că Serenissima nu ducea lipsă 


de construcţii splendide, a pus ca în fiecare piaţă să se ridice 
câte un arc de triumf și construcţii cu cupole și coloane 
suprapuse, catarge cu stindardele și portretele lui și ale Sfinţiei 
Sale. Pazzi nota fiecare pas pe care trebuia să îl facă papa la 
Veneţia, începând cu sosirea de ziua înălţării Sfintei Cruci și 
până la plecare, șapte zile mai târziu, și îi transmitea lui da 
Mosto câte o copie. 

Firește că eu nu eram un susţinător al papalității, pentru că 
de multă vreme îmi dădusem seama câtă bătaie de joc era în 
promisiunea fericirii veșnice, dar acum, când zilele papei Eugen 
erau numărate și când în fiecare clipă aveam în faţa ochilor 
perspectiva morţii lui, mă mustra conștiința, și îmi era rușine că 
nu aveam puterea de a-i divulga pe conspiratori. 

Pentru a-mi alunga gândurile, tipăream indulgenţe, de data 
aceasta cu numele de Calixtus al Ill-lea, care promiteau 
oamenilor, în schimbul banilor peşin, iertarea păcatelor și 
mântuirea de chinurile iadului. Băieţii mei trudeau ziua și 
noaptea, săptămâni și luni de zile uruiau presele și creșteau 
vrafurile cu tipărituri, iar misiunea mea se apropia de sfârșit, 
când, pe neașteptate, a apărut vechiul meu prieten Chrestien 
Meytens și mi-a dat o veste care m-a zguduit profund. 

Editha, spunea Meytens, micuța mea fetiță, tot ce aveam mai 
scump pe lumea asta, fusese lăsată gravidă de Cesare da 
Mosto. Ea se plimba încolo și încoace afișând o burtă 
proeminentă, și anunţa peste tot numele viitorului tată. 

Îmi ieșisem din minţi, și vreme de multe zile nu m-am mai 
gândit decât la cum m-aș putea răzbuna pe da Mosto. In furia 
mea oarbă am mers până acolo, încât am vrut să îl omor pe da 
Mosto, chiar de m-ar fi costat viaţa. 

Soarta blândă nu i-a mânat însă pașii lui Cesare da Mosto prin 
Campo San Lorenzo în acele zile. Între timp, mi-a mai venit 
mintea la cap și am preferat să procedez cu da Mosto cu aceeași 
viclenie care îl caracteriza pe el. Am decis să îi zădărnicesc 
planurile. Mă prefăceam a fi același conspirator credincios, însă 
căutam pe ascuns un aliat în lupta cu da Mosto și ai lui. 

Pentru acest lucru mi-a fost de folos parola care îmi permitea 
să recunosc conspiratorii. Mi-am îndreptat atenţia către 
Benedetto, primul dintre ufficialii dogelui, dar nu eram sigur 
dacă nu cumva făcea și el parte dintre susținătorii lui da Mosto. 
L-am întrebat hotărât ce sens atribuie cuvintelor Giudizio di 


Frari. M-a privit nedumerit, și la rândul lui a vrut să afle ce 
înţeleg prin Giudizio. Atunci mi-am dat seama că acesta nu era 
dintre oamenii lui da Mosto. 

l-am cerut să păstreze cel mai mare secret dintre câte există 
și l-am informat pe Benedetto despre conspirația care îl avea ca 
ţel în primul rând pe papa Eugen, dar indirect și pe dogele 
Foscari, conspirație urzită de Cesare da Mosto. Omul a pălit ca 
un mort, nu a scos niciun sunet și nu a vrut să creadă nimic. 
Atunci l-am dus în cămara din spatele atelierului meu, în care 
erau depozitate deja de zece ori câte o mie de indulgenţe 
tipărite. Am luat una dintre ele și i-am arătat-o. Abia la a doua 
examinare a remarcat Benedetto denumirea falsului papă 
Calixtus, pe care conspiratorii îl pregătiseră ca succesor al 
actualului papă, care urma să fie asasinat. 

O vreme ne-am privit amândoi în ochi, gândind același lucru: 
este celălalt demn de încredere? Ori îmi întinde o capcană? 
Serenissima era dominată de dușmănii și de intrigi. În final, ne- 
am întins reciproc mâinile, și astfel a început o luptă pe viaţă și 
pe moarte. 


În drumul lui spre Veneţia, papa Eugen a evitat marile orașe 
Florenţa și Bologna. Nici măcar orașul învecinat Padua, de o 
remarcabilă evlavie, nu s-a bucurat de un popas al papei, pentru 
că dogele Foscari, pe care călătoria Sfinţiei Sale nu îl costa 
puţin, a insistat să fie unic beneficiar al vizitei acestuia, iar papa 
nu își putea permite în niciun caz să riște prietenia cu dogele. Și 
astfel s-a făcut că Sfinţia Sa, după o dificilă călătorie peste 
Apenini, parcursă parţial într-o lectică purtată de opt lachei 
catolici, iar la vale șezând într-o sedia gestatoria fixată pe un fel 
de car luxos, a făcut o haltă în Podelta. 

Motivul haltei într-o regiune complet nepotrivită pentru un 
locţiitor al Atotputernicului se afla în planificarea făcută de 
perfidul legat Leonardo Pazzi, care la dorinţa dogelui Foscari i-a 
ieșit în întâmpinare Sfinţiei Sale în splendida corabie Bucintoro, 
spre a-l conduce pe papă la Veneţia pe mare. Dar rigurosul 
Eugen ura transportul pe mare precum ura iadul, navigația fiind 
o născocire păgână și, în plus, destinată ca prin blândeţea 
legănatului valurilor să nască gânduri desfrânate. Chiar și 
Domnul nostru Isus a evitat apa, ori, în cel mai bun caz, a trecut 
peste ea tratând-o ca pe o bucată de pământ pe care se putea 


păși. 

Câte șaizeci de vâăslași pe fiecare parte a lui Bucintoro, vasul 
cel mai mare și mai frumos al Serenissimei, loveau marea cu 
putere, aducând galera lipsită de vele în mai puţin de o zi de la 
vărsarea râului până la laguna unde Francesco Foscari oferise, 
spre venerarea Sfinţiei Sale și spre sporirea propriului prestigiu, 
toată pompa imaginabilă. De la Tommaso Mocenigo, 
predecesorul lui, celebru pentru fala apariţiilor lui, nu mai 
avusese loc în Veneţia o astfel de expunere ostentativă a 
luxului. Ceea ce cădea de minune atât oaspetelui, cât și gazdei. 
Papa Eugen voia să dovedească lumii că el supravieţuise 
atentatului, iar dogele Foscari punea mare preţ pe etalarea 
prieteniei lui cu papa de la Roma. 

Încă de la bordul lui Bucintoro Eugen al IV-lea își schimbase 
îmbrăcămintea albă și simplă de călătorie cu îmbrăcămintea 
festivă de ceremonii în roșu și auriu, o haină lungă, roșie, și o 
mantie largă, împodobită cu pietre preţioase, având pe piept o 
cruce aurie, a cărei trenă aluneca pe podea. Capul lui mic era 
aproape strivit de tiara grea, iar cârja episcopală aurie îi trecea 
de urechi. 

Dogele l-a întâmpinat la Molo San Marco, iar în ceea ce 
privește veșmintele, nu era cu nimic mai prejos decât papa. 
Francesco Foscari își ascundea părul rar, alb ca zăpada, sub o 
zogia din brocart auriu. Un mantou din catifea maro, ornat cu 
ghirlande din perle, îi înfășură trupul cocârjat de moșneag. Peste 
acesta, dogele purta o pelerină albă din hermelină. 

Îmbrăţișarea celor doi moșnegi fu mai degrabă rece. Obișnuit 
cu îngenuncheatul și cu sărutatul inelului, papa Eugen ţinu 
întinsă îndelung mâna, până când, mai de voie, mai de nevoie, 
dogele își îndoi genunchii afectaţi de gută și atinse cu vârful 
buzelor inelul papal, de parcă s-ar fi temut să nu se frigă. 

Acum era rândul lui Leonardo Pazzi. Legatul papei escaladă 
un arc de triumf construit din lemn și îmbrăcat în flori de 
toamnă, aflat în Piazetta de la jumătatea drumului dintre 
coloanele de la San Marco și San Teodoro și Campanile. Dintr-un 
fel de amvon de pe vârful arcului, Pazzi dirija coloana festivă 
care pornea de la dig, ocolea pe la vest piața San Marco și, în 
final, se îndrepta direct spre intrarea principală a bazilicii San 
Marco. 

În galeria de la etajul palatului ducal se aflau suflători cu 


trâmbiţe lungi și tromboane, al căror sunet puternic se 
rostogolea în ecou multiplu peste piaţă și făcea zidurile să 
tremure. Precum un muzician ambulant care își scoate în 
evidenţă valoarea artistică a reprezentaţiei cu mișcări energice, 
legatul papei dirija diferitele compartimente ale coloanei festive, 
fie prin semne vioaie, fie cu ajutorul unor discuri cu străluciri 
aurii pe care erau inscripţionate cifre de la 1 la 70, 
corespunzând fiecărui grup din cadrul coloanei. 

Coloana, din care, datorită cunoscutei aversiuni a venețienilor 
față de călărie, nu făceau parte cai, era condusă de o sută de 
fecioare îmbrăcate ca scutierii papei. Tinerele purtau pantaloni 
roșii, strâmţi, și pelerine scurte din catifea. Părul lor lung, buclat, 
ieșea ca la îngeri de sub berete verzi din catifea. Pășeau 
solemn, în șiruri de câte zece, cele de la capetele rândului 
purtând lumânări albe care le depășeau în înălţime. Fetele 
scutier din mijloc duceau panglici cu diverse inscripţii: „Veneţia 
guvernează lumea”, „Pacea cu tine, Sfinte Marcu”, „Fericire 
Sfinţiei Sale” ori „Serenissima îi urează bun venit lui pontifex 
maximus". 

În spatele lor pășea Milizia da Mar şi căpitanul ei. Bărbaţi 
fercheși în uniforme alb-albastre purtau tablouri și cununi de 
flori care simbolizau „Veneţia și Neptun” sau „Bucuriile 
Serenissimei”, și care reprezentau, de cele mai multe ori, femei 
lejer îmbrăcate, în mod obișnuit, tablourile își găseau locul în 
Palazzo Ducale, însă dogele Francesco Foscari depunea toate 
eforturile pentru ca Serenissima să se prezinte ca un oraș 
deschis tuturor influențelor străine și susţinător al bucuriilor 
vieţii. 

La mică distanţă urmau Avogadori di Comune, bărbaţi demni 
în robe roșii largi, ţinând fiecare la piept o carte ba argintie, ba 
aurie, semn al responsabilei lor misiuni de a înregistra cetățenia 
și situaţia familială a tuturor venețienilor. Dacă în cartea argintie 
se înscriau familiile burgheze, cartea aurie era rezervată 
familiilor nobile. 

Sub o umbrelă mare, rotundă, cu ciucuri lungi, dusă de un 
african cu pielea neagră, ţopăia un bo/lador mlădios, subţirel și 
cu capul descoperit, cu ţăcălie după moda spaniolă. // bollador 
era un bărbat stimat, chiar temut, deoarece el trebuia să 
autentifice toate documentele Serenissimei cu o ștampilă nulla 
obstat. Mai deţinea, pe deasupra, și listele cu graţierile făcute 


de Marele Consiliu. 

In timp ce il bo/lador pășea ţanţoș ca un păun, și împărțea 
sărutări de mâini în toate părţile, de parcă tot tămbălăul era 
făcut pentru el, cei trei bărbaţi care îl urmau priveau morocănoși 
în pământ. Ca semn al puterii lor, ei purtau spade lungi și 
subţiri, cu vârful îndreptat în sus. Erau presidenti sopra ufficii, 
șefii supremi ai administraţiei civile a republicii, îmbrăcaţi în 
negru, cu pălării roșii ca niște oale, fiecare dintre ei demnitatea 
în persoană. |n spatele lor veneau, nu mai i puţin demni, 
douăzeci și patru de bărbaţi aroganţi - Pien Collegio - oameni cu 
mare influență, cum erau cei trei conducători ai Quarantia, cei 
trei zonte, marii înţelepţi, înţelepţii uscatului și înţelepţii 
Ordinului. 

Zece perechi de toboșari cu mantii albastre lungi și bonetele 
trase bine pe frunte însoțeau Consiglio dei Dieci, Consiliul celor 
Zece, acei bărbaţi învăluiţi de; mister, aleși pentru un an, care 
judecau înalta trădare 1 și spionajul, crima și duelul, dar și 
bunele moravuri din interiorul Serenissimei. Și niciunui venețian 
nu îi scăpă că din cei zece lipsea unul: // capo, Domenico 
Lazzarini. 

Un grup de lăncieri, ale căror arme ajungeau până la etajele 
caselor, separau înalții demnitari de cei ce veneau după ei, 
Quarantia, Sfatul celor patruzeci, 1 cei mai mulţi dintre ei 
oameni bogaţi, care judecau infracţiuni mai puţin importante; 
Quarantia trecea, drept instanţa supremă de apel la deciziile 
dogelui. 

Bătrânul doge era încadrat de cei șase consilieri ai lui, fiecare 
dintre aceștia fiind înconjurat de șaizeci de scudieri, aghiotanţi 
cu arme ușoare și de paznici. 

Era evident că drumul lung necesitase un mare efort din 
partea dogelui. Se ţâra cu privirea în pământ și din când în când 
îl călca pe veșmânt pe diaconul personal, capellano del Doge, 
un tinerel cu înfățișare de ţăran, într-un talar roșu cu mâneci 
largi și volănașe albe la încheieturile mâinii, care se întorcea 
îngrozit și, dând din cap, plescăia din limbă ca o fată bătrână. // 
cappelano avea în mână un sfeșnic din alamă, cu o lumânare 
lungă cântărind vreo paisprezece pfunzi. 

Francesco Foscari părea îngrijorat. Privirea îi aluneca 
neliniștită peste mulţime, ceea ce pe cei care îl cunoșteau îi 
făcea să creadă că suferindul doge avea iarăși o criză de foșnete 


în urechi, și își căuta vraciul flamand. Cu mâinile înmănușate 
încleștate pe spada scurtă, suflată cu aur, ce îi slujea mai puţin 
ca armă și mai mult pentru distragerea nervozităţii mâinilor, el 
cerceta faţada de la Palazzo Ducale, bolțile și ferestrele late de 
la etaj, în care se înghesuiau pe trei rânduri spectatorii veniţi să 
admire alaiul papei. 

Foscari refuzase să folosească lectica sa, pe care o lua de 
obicei la drumurile mai lungi, gândind că dușmanii i-ar putea-o 
interpreta ca pe un semn de slăbiciune datorat bătrâneţii. 
Refuzase și oferta a doi uriași din Dalmația, pregătiți de adepţii 
lui să îl poarte pe braţe prin piaţa San Marco. Cei doi treceau 
drept maeștri în materie și fuseseră închiriaţi în acest scop și de 
sultanul Murat. Dogele fusese asigurat că ei își făceau treaba cu 
atâta îndemânare și ușurință, încât nimeni nu și-ar da seama 
cum de sua altezza plutea prin piaţă. 

Zogia îl apăsa pe frunte, mantia din catifea îi trăgea umerii în 
jos, iar dogele privi spre stânga cercetând panglica alaiului care 
se răsucea ca un șarpe prin piaţa San Marco. Inapoi nu cuteza 
să se uite. Nu se cădea ca un doge să facă asta. Pășea deci 
înainte clătinându-se, cu speranţa că nu îi va părăsi puterea 
înainte de a ajunge la tronul lui sigur din biserică. 

Printr-o eroare de planificare a legatului papal Leonardo Pazzi 
- sau fusese chiar reaua lui intenţie? - corul de la San Marco, 
alcătuit din tineri îmbrăcaţi în veșminte lungi, albe, cu berete 
albe și lumânări în mâini, fusese înghesuit în coloană în spatele 
dogelui. Vocile lor subţiri de castraţi intonau corale festive, care 
pătrundeau ca niște cuie incandescente în urechile lui Foscari, 
care ura cântecele. 

Reprezentanţi ai trupelor venețiene urmau corul. Aceștia își 
ţineau plecate armele de lovit, împuns și de foc, ca semn al 
intenţiilor lor pașnice, și purtau într-o ordine întâmplătoare 
scuturi inscripţionate cu cele mai glorioase fapte ale lor: 
„Cucerirea orașului Padua”, de exemplu, figura aici de exact 
patruzeci de ani, de când republica învinsese în luptă familia 
Carraresi, stăpână absolută în Padua. Sau „Victoria pe mare a 
venețienilor asupra pisanilor în faţa insulei Rhodos”, o victorie 
obţinută în urmă cu 350 de ani. Ori „Cucerirea orașului Jaffa”. 
Sau „Victoria de la Capul Matapan” asupra lui Roger Il. Ori 
„Victoria asupra regelui Pippin” în perioada de început a 
Serenissimei, când venețienii l-au ademenit pe Pippin cu vasele 


lui masive, greu manevrabile, în ape puţin adânci, și astfel l-au 
învins. Și văslașii din Veneţia, al căror număr este de ordinul 
miilor, trimiseseră o delegaţie de bărbaţi vânjoși. Aceștia purtau 
bluze albe și pantaloni negri până la genunchi și își ţineau 
lungile vâsle în mâna dreaptă întinsă în faţă. 

Ambasadorii republicilor, ţărilor și orașelor prietene concurau 
în ce privea varietatea și valoarea veșmintelor lor, în special 
trimisul Constantinopolului. El purta o pălărie lată, galben-aurie, 
pe care străluceau pietrele preţioase, și o mantie lungă, verde, 
de sub care se ivea încălțămintea aurie - nici măcar împăratul 
Bizanțului nu putea fi înveșmântat mai minunat. 

Trimisul regelui Alfons al Aragonului stârnea senzaţie prin 
înălţimea lui, subliniată și prin pălăria înaltă, cu boruri înguste, și 
prin tocurile înalte. Ambasadorul Greciei se distingea printr-o 
pelerină largă, neagră, prin pălăria moale pleoștită, cu ciucuri pe 
margine, și printr-un sceptru a cărui semnificaţie doar el o 
cunoștea. Aproape până în pământ ajungea barba albă a 
trimisului alexandrinilor. Despre bătrânul care umbla permanent 
în haine negre venețienii povesteau lucruri ciudate. Se spunea 
că acesta avea cunoștințe vaste și puteri misterioase, iar doi 
onorabili pregadi, membri ai Senatului, afirmau că văzuseră cu 
ochii lor cum barba Excelenței Sale, sfidând gravitația, se 
ridicase la verticală în timpul unei rugăciuni la San Marco. 

Pelerina albastru-aurie purtată de ambasadorul republicii 
Amalfi era atât de grea, încât cel care o purta, un bărbat 
îndesat, cu picioare scurte, nu era capabil să transporte prin 
piaţă preţioasa piesă cu propriile forţe. Era încadrat de doi 
scutieri care îi susțineau pelerina. 

Copii în haine multicolore împrăștiau flori înaintea frăţiilor și 
ordinelor care treceau acum. Pentru că în acest loc era prevăzut 
convoiul corului San Marco, care și el, din motive necunoscute, 
se înghesuise în spatele dogelui, se produse brusc o neașteptată 
liniște. Bărbaţii din frăția Calegheri, toţi cucernici și cu frică de 
Dumnezeu, îmbrăcaţi în hainele lungi și negre ale formaţiei 
corale, intonară marele 7e Deum; totuși, evlaviosul coral plin de 
fervoare se încheie în haos, deoarece călugării șartrezi albi care 
îl urmau erau mult mai bine pregătiți muzical, și le-au luat-o 
înainte cu coralul lor Tu es Petrus atât de puternic, încât cei de 
la Calegheri au încetat unul după altul să mai cânte. _ 

Carmeliții maronii pășeau unul după altul în tăcere. Işi 


puseseră mantii albe festive, și fiecare al șaizecilea călugăr 
purta în braţe un crucifix. Călugării ordinului Citeaux purtau 
sfeșnice de două ori mai înalte decât un om. Tunicile lor negre 
contrastau cu portul alb atât de evident, încât de la distanţă 
păreau niște ciuperci cu pedicul alb și pălărie neagră. Ultimul 
ordin aflat în coloană era cel al franciscanilor, desculți și încinși 
strâns cu cordoanele. 

Douăzeci și patru de toboșari și purtători de clopoței 
impuneau în schimb un ritm emfatic, neliniștitor. Era un efect 
scontat, deoarece în urma lor veneau unul după altul membrii 
Sfintei Inchiziţii. Purtau pe cap glugi negre, ascuţite, și erau 
învăluiți până la călcâie în pelerine negre. Işi ţineau mâinile 
vârâte în mâneci, și doar ochii abia vizibili prin niște crăpături 
ale glugilor le dădeau o nuanţă cât de cât omenească. Ultimul în 
fiorosul șir pășea inchizitorul. El se deosebea de colegii lui prin 
culoarea roșie ca focul a veșmântului, și prin faptul că își făcea 
vânt cu tivul fluturând al cagulei sale ascuţite. 

Bărbosul patriarh al Veneţiei pășea înconjurat de cinci 
episcopi în mantii fumurii. Splendida lui mantie din brocart roșu- 
auriu era ornată cu pietre preţioase, și era la fel de grea ca 
bărbatul care o purta. Patriarhul ducea în mâini un bust din 
argint al Sfântului Marcu, cu o fereastră din sticlă în piept, care 
ascundea un fragment din moaștele evanghelistului. 

Când patriarhul trecea prin faţa lor, venețienii îngenuncheau 
de ambele părţi ale alaiului, după care se ridicau repede; căci 
mai mult decât de patriarhul cu moaștele evanghelistului, 
poporul curios era interesat de papă. Acesta se născuse în 
Veneţia și trecea drept peste măsură de sobru, ceea ce pentru 
mulţi era un semn de lipsă de experienţă într-ale vieţii. 

Încadrat de cardinalii curiali, gărzi, purtători de felinare și de 
evantaie, tămâietori și șambelani, papa era purtat în sedia 
gestatoria de doisprezece bărbaţi în haine roșii. Eugen al IV-lea 
privea morocănos și din când în când ridica mâna dreaptă 
înmănușată pentru a-i binecuvânta pe venețieni. Cu toate că 
purtătorii scaunului papal se mișcau cu pași mici și rapizi, Sfinţia 
Sa se clătina ca trestia în vânt, și tiara îi lua uneori pe cap 
periculoase poziţii oblice. 

Agitaţi de atmosferă și de miile de oameni din piaţa San 
Marco, tămâietorii își agitau cădelniţele cu atâta sârg, încât 
papa dispărea uneori într-un nor alb, pentru ca după scurt timp 


să reapară tușind și cu ochii înroșiţi, ca o arătare din ceruri. 
Ceea ce nu era tocmai în măsură să îl bine dispună pe Sfinţia 
Sa, așa că acea parte a venețienilor care nu îl întâmpina tocmai 
cu admiraţie își punea întrebarea dacă mișcarea abia 
perceptibilă a buzelor sale se datora unei tainice rugăciuni ori 
unei sfioase afurisenii. 

Când papa trecea prin faţa lor, doar puţini cădeau în genunchi 
sau își făceau cruci ca răspuns la binecuvântarea papală. Sfinţia 
Sa întâmpină acest comportament la început cu mirare, care 
curând se transformă în neliniște. Făcu semn unui șambelan, 
care îi întinse o batistă, și își șterse de pe frunte preacuvioasa 
sudoare. Apoi închise pentru câteva secunde ochii, și îi deschise 
abia când alaiul înconjură Campanile și când izbucniră strigăte: 

— Trăiască papa! Trăiască dogele! Dumnezeu să apere 
Serenissima! 

Dar micul grup de agitatori amuţi rapid când din mulţime nu li 
se mai alătură nimeni. După care se așternu din nou acea 
indiferenţă aproape dușmănoasă. Se simţea că plutea ceva în 
aer, dar nimeni nu era în stare să spună ce se petrecea de fapt 
în piaţa San Marco. 

Nici măcar meșterul, care se afla în faţa turnului cu ceas, 
vizavi de intrarea principală de la San Marco. Benedetto îi 
smulsese promisiunea de a nu se amesteca în niciun caz în ceea 
ce avea să se întâmple. Era mult mai important să îi demaște pe 
conspiratori. Dar cum să o facă? După eșuarea primului atentat 
asupra papei era sigur că de data aceasta se făcuseră pregătiri 
mai temeinice. Dar ce avea să se petreacă acum, când el, 
Melzer, trădase planurile atentatorilor? 

Se ridica soarele. Meșterul duse mâna deasupra ochilor și își 
plimbă privirea peste piazza prin care alaiul se ţâra ca un 
vierme prin mulţime. Căută să îl vadă pe legatul papal Leonardo 
Pazzi. Gândul că Pazzi putea deveni viitorul papă îi trezise de la 
început îndoieli, ba chiar îl privea pe acesta cu un fel de 
compătimire, pentru că știa cât de mult credea Pazzi în 
chemarea lui, și știa și că își pusese în vânzare chiar 
convingerile. 

Unde era Pazzi? își părăsise demult observatorul de pe arcul 
de triumf. Ar fi putut să fie în apropierea papei, dar acesta părea 
mai puţin preocupat de posibilitatea unui nou atentat. Că da 
Mosto nu se da văzut într-o zi ca aceasta era explicabil, dar 


unde era Pazzi? 


Lăsaţi-mă să povestesc ce s-a întâmplat în continuare. Mi se 
făcuse frică: mi se părea că mâini invizibile mă strângeau de 
gât. Ştiam că avea să se întâmple ceva, și reținerea 
amenințătoare a venețienilor, care de obicei nu ocoleau 
serbările, indiferent dacă erau organizate de prieteni ori de 
dușmani, îmi întărea bănuiala că planurile complotiștilor trebuie 
să fi fost cunoscute de multă lume. În starea mea de confuzie nu 
mai puteam deosebi cine din care partidă făcea parte; știam 
doar că voiam să îl pedepsesc pe Cesare da Mosto. Doar ura 
faţă de cel care îmi sedusese și îmi lăsase gravidă fata mă făcea 
să acţionez. 

Tămâia amestecată cu ierburi îmbătătoare, al cărei fum 
plutea peste piaţă, nu își dezminţea efectele. Mă simțeam 
toropit. La asta mai contribuiau și bătăile de tobă, care nu mai 
încetau, și sunetele pătrunzătoare ale trâmbiţelor de la Palazzo 
Ducale. Călugării șartrezi intonau pentru a zecea oară coralul 7u 
es Petrus. Mi-am mai deschis gulerul și am tras cu putere aer în 
piept. În același timp m-am întrebat, fără rost, dacă nu cumva 
ambele partide complotaseră împotriva mea, iar eu le trădasem 
pe amândouă. Mă cuprindea senzaţia nesigură că eu însumi aș 
putea fi ţinta unui atentat. 

Temător, căutam o cale de a părăsi piaţa fără a atrage 
atenţia, dar oamenii erau atât de înghesuiți, încât nu vedeam 
nicio posibilitate de a mă strecura printre ei. În timp ce eu 
urmărisem fără niciun interes alaiul, din dreapta se apropiase 
papa pe tronul lui, și trebuie să mărturisesc că mi-a reţinut 
privirile. Silueta lui părea că se clatină, iar el domina cu o 
lungime de braţ mulţimea din primele rânduri. 

Puțin înainte de a ajunge la locul în care mă aflam eu, alaiul s- 
a împotmolit. Papa, care până atunci stătuse apatic în a sa sedia 
gestatoria, s-a îndreptat, a privit mulţimea, m-a privit pe mine 
de parcă ar fi vrut să îmi vorbească. Da, i-am auzit clar vocea pe 
care nu o mai auzisem niciodată până atunci. Am privit vinovat 
în pământ când pontifexul mi s-a adresat: „Michel Melzer, 
renegat al bisericii, trădător al papei, m-ai dat pe mâna 
complotiștilor. Peste câteva clipe voi trece la cele veșnice. 
Sângele meu îl vei simţi pe degetele laie, trădătorule. Ești un 
luda, renegat fiu al Domnului. Pentru câţiva ducați din aur m-ai 


vândut dușmanilor mei. Lașule! De ce nu mă poţi privi în ochi?” 

Am ridicat rușinat privirea. Voiam să strig: „Tu, cel mai sfânt 
papă, nu știi că eu, Michel Melzer, i-am trădat pe conspiratorii 
potrivnici ţie, că eu îţi sunt mai curând prieten decât dușman?” 
Privirea mea a căzut în gol. Papa își continuase drumul, iar eu 
mi-am dat seama de delirul a cărui victimă fusesem pentru scurt 
timp. 

În timp ce alaiul papei se apropia deja de portalul de la San 
Marco, la Campanile au început să bată clopotele atât de 
puternic, încât pământul mi s-a zguduit sub picioare. Cine le 
asculta cu atenţie sesiza lotuși un al cincilea sunet disonant, în 
ciuda faptului că pentru această sărbătoare ar fi trebuit să bată 
doar patru clopote: Marangona, care anunţa începutul și 
sfârșitul fiecărei zile; Nona, care răsuna la prânz; Mezza Terza, 
care chema senatorii la palatul dogelui; și Trottiera, care anunţa 
ședințele Consiliului cel Mare. Acestea patru realizau o armonie. 
În această armonie se amesteca astăzi însă și cel de-al cincilea 
clopot de la San Marco, Ma/efico, folosit doar la execuţii. Orice 
copil din Veneţia recunoștea acest sunet. 

În acea clipă am simţit o mână pe umărul meu. Nu am 
îndrăznit să întorc privirea. Atunci am auzit o voce cunoscută: 

— Sunt eu, cel care strigă în pustiu. 

M-am întors și am avut o senzaţie de ușurare când i-am văzut 
chipul fără barbă. Nu mai știu cuvintele pe care i le-am adresat, 
eram mult prea pierdut, dar îmi amintesc cuvintele lui. 

A vorbit, iar liniștea din vocea lui a avut un mare efect asupra 
mea: 

— Aceasta, meștere Melzer, este ora răfuielii. 

— Nu vă înţeleg, am răspuns, străduindu-mă să îmi ascund 
tulburarea. 

— Veţi vedea imediat, a zis Strigătorul cu un surâs viclean. 

— Ce am să văd? 

Strigătorul a făcut un semn din cap către turnul cu clopot. La 
una dintre ferestrele lui semicirculare, în spatele cărora băteau 
clopotele, era postat un trăgător cu arbaleta. Trebuia să privești 
de două ori într-acolo pentru a-i sesiza intenţia. Işi ţinea arma în 
poziţie de tragere. 

Am mijit ochii. Nicio îndoială, era Cesare da Mosto. „Doamne 
mi-am zis, nu asta am vrut!” Arbaleta lui da Mosto ţintea direct 
spre papă. Am vrut să strig, să îl avertizez pe papă, dar am 


rămas mut, împietrit, incapabil să acționez. 

În loc de asta, am ridicat privirea spre turnul cu clopote, unde 
pentru mine se petrecea ceva de neimaginat. Brusc, Cesare da 
Mosto a aruncat arbaleta. Aceasta a descris un semicerc larg 
deasupra pieţei și a lovit un spectator. În aceeași clipă, da Mosto 
s-a aplecat și a căzut în gol, rostogolindu-se de mai multe ori. 
Sunetele clopotelor și bătăile de tobe au acoperit groaznicul 
zgomot al corpului care se lovea de caldarâm. Oamenii s-au 
repezit țipând în toate părțile. 

M-a cuprins groaza. L-am privit întrebător pe Strigător, dar 
privirea lui era îndreptată către loggia din San Marco. În timp ce 
toţi, atât membrii alaiului, cât și spectatorii, se înghesuiau spre 
poalele Campanilei, el privea spre cei patru cai din bronz. Am 
făcut același lucru, și l-am descoperit sub picioarele din faţă ale 
sclipitorilor cai pe ufficiale Benedetto, care își pleca propria 
arbaletă. 

— Benedetto, am șoptit. 

Cel care strigă în pustiu a confirmat: 

— Benedetto. 


Până să înţeleagă Michel Melzer situaţia în care se afla pe 
neașteptate, a mai trecut ceva timp. Da Mosto era mort. 
Leonardo Pazzi nu mai devenea papă. Pentru el și pentru 
conspiratorii lui, acesta era sfârșitul visurilor. Peste doar câteva 
zile, poate chiar ore, conspirația avea să fie cunoscută, iar papa 
urma să îi solicite comanda făcută, cele de zece ori câte o mie 
de indulgenţe. Acestea erau gata în atelierul de lângă Campo 
San Lorenzo și valorau o avere, dar aveau un cusur de care nu 
puteau scăpa: numele papei Calixtus al Ill-lea, un papă care nu 
exista și care probabil nici nu avea să existe vreodată. 

Abia acum, după atentatul eșuat, Melzer își dădu seama în ce 
aventură se băgase. A doua oară nici papa și nici dogele nu 
aveau să mai creadă că acţionase de bună credință, nevinovat. 
Inchizitorul îl va acuza, sau va fi predat Consiliului celor Zece 
împreună cu ceilalţi conspiratori. Așa că Melzer concepu un plan 
în doar câteva momente. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, străinul spuse brusc: 

— Dacă vă este dragă viaţa, va trebui să părăsiţi Veneţia cât 
mai repede posibil. 

Melzer se sperie. Se simţea prins asupra faptului. Totuși, nu îi 


venea să creadă că celălalt cunoștea toate amănuntele, și 
întrebă cu ipocrizie: 

— De ce ar trebui să părăsesc Veneţia, dacă eu nu am nicio 
vină? 

— Vină? Străinul clătină din cap. Vinovăţia nu este o chestiune 
de drept și nedrept, ci de presiune a celor puternici asupra 
sufletului dumneavoastră. Inţelegeţi ce vreau să spun? 

Meșterul dădu absent din cap. 

— Dacă vreţi, puteţi veni cu mine, spuse Strigătorul. La Riva 
degli Schiavoni este gata de plecare o corabie care ne va duce 
pe continent. Nu uitaţi că ne aflăm pe o insulă! 

— Știu asta, onorabile Strigător în deșert. Și cum se va 
desfășura călătoria în continuare? 

— Lăsaţi totul în seama mea! Am mulţi prieteni. La piatra 
kilometrică de pe drumul spre Padua așteaptă un atelaj. Drumul 
trece prin Verona. De acolo mai sunt trei zile peste Alpi, după 
care noi nu mai avem de ce ne teme. 

Lui Melzer nu îi scăpă faptul că străinul folosise cuvântul 
„noi”. El de ce s-ar teme? Era unul dintre ai lui da Mosto? 

În vreme ce oamenii se adunau în jurul mortului da Mosto, al 
cărui trup se strivise de sol ca un măr putred, și garda de corp a 
dogelui încă se întreba ce era cu arbaleta care zăcea nu 
departe, din interiorul catedralei San Marco răzbătea coralul Tu 
es Petrus, dar de data aceasta acompaniat de lovituri puternice 
de timpan și de sunete stridente de flaut, de parcă se apropia 
sfârșitul lumii. 

— De ce manifestaţi atâta grijă faţă de mine? întrebă 
meșterul, măsurându-l cu privirea pe interlocutor de parcă ar fi 
vrut să citească răspunsul pe chipul acestuia. 

Acesta păru încurcat pentru prima dată; miji ochii, își îndreptă 
privirea spre loggia de la San Marco și răspunse fără a se uita la 
Melzer: 

— Aţi manifestat aceeași neîncredere și față de Lazzarini, da 
Mosto, Pazzi și cum i-o mai fi chemând pe ceilalţi? V-am spus 
doar că noi suntem interesaţi de munca dumneavoastră. 
Tipăriţi-ne o carte, și nu vă va părea rău. Dar hotărâţi-vă 
repede, înainte ca inchizitorul să vă acuze. Altfel, meștere 
Melzer, va fi prea târziu. 

Faptul că omul amintise de inchizitor îl făcu pe Melzer să 
tresară. De fapt, ce îl reţinea în acest oraș? Simonetta plecase, 


Editha nu voia să mai aibă de-a face cu el - pe toţi sfinţii, de ce 
nu ar accepta oferta străinului? 

— Dar atelierul meu, literele și celelalte dispozitive... 

— Vă repet că o corabie este gata de plecare, nu o barcă, iar 
pe continent așteaptă un atelaj, nu un cărucior de împins cu 
mâna! Luaţi cu dumneavoastră tot ce puteţi, dar nu zăboviţi 
prea mult în a lua o decizie. Atâta vreme cât papa rămâne la 
Veneţia, vânzoleala este mare și nimeni nu va remarca dacă 
veţi întoarce spatele orașului. 

Melzer căzu pe gânduri. Argumentele străinului îi păreau 
convingătoare. Ceea ce îl înspăimânta era însă misterioasa 
siguranţă a acestuia. Părea că știa de la bun început că meșterul 
va pleca cu el. 

Incă se mai gândea, când străinul îl îmboldi: 

— Deci, ce aţi decis? 

— Aţi spus că astăzi... 

— Mâine va fi prea târziu. 

Meșterul îi întinse străinului mâna. 

— Așa să fie! Dar care este răsplata dumneavoastră? 

Străinul ridică ambele mâini în semn de refuz, de parcă ar fi 
spus: „Despre răsplată nici nu discutăm!” 

— Nu, nu! insistă Melzer. Prea puţini oameni ajută cu gândul 
la răsplata lui Dumnezeu. 

— Vorbiţi din experienţă? ` 

— Da. Să știți că am oroare de oamenii buni. In spatele 
bunătăţii lor se ascund, de cele mai multe ori, ipocrizia și 
bigotismul. 

— Dacă totuși îmi acordaţi încrederea dumneavoastră, să 
plecăm chiar astăzi! 

La intrarea în San Marco se înghesuiau sute de venețieni care 
nu mai încăpeau în interiorul bazilicii. Melzer și străinul 
străbătură Piazetta dei Leoncini, pentru ca apoi să se îndrepte 
spre casa lui Melzer din apropiere de Campo San Lorenzo. 
Străduţele erau pustii, dar pe podul de peste Rio del Vin le ieși 
în întâmpinare grăbit un bărbat însoţit de doi lachei înarmați. 
Meșterul îl recunoscu imediat, cu toate că acesta se deghizase 
cât se putea de bizar. Avea căptușeala mantiei pe exterior, iar 
bereta o dăduse unuia dintre însoțitori să i-o ducă. Era Leonardo 
Pazzi. 

Melzer îi tăie calea lui Pazzi. 


— Nu trebuia să fiţi în San Marco, cu da Mosto și cu toți 
ceilalţi? 

Pazzi încercă să îl evite, dar pe o parte nu îl putea ocoli din 
cauza balustradei podului, iar pe cealaltă parte se afla străinul. 
Insoţitorii scoaseră spadele. Când îi văzu ce fac, Pazzi le făcu un 
semn și dădu din cap. 

— Da Mosto este mort, spuse meșterul. Ce se va întâmpla 
acum? 

Leonardo Pazzi ridică din umeri și îl împinse pe Melzer 
deoparte. 

— Ce se va întâmpla cu indulgenţele? strigă meșterul în urma 
lui Pazzi. 

Acesta, fără a răspunde, porni grăbit în direcția Campo Santi 
Filippo e Giacomo, urmat îndeaproape de însoțitori. 

Melzer și străinul își continuară și ei tăcuți drumul. Liniştea 
străduţelor, tulburată doar când și când de lătratul unui câine, 
deveni funestă. Când masivul turn de la San Lorenzo se zări în 
depărtare, meșterul se opri brusc. Străinul îl privi mirat. 

— Ştiţi cine era? întrebă Melzer. 

— Legatul Leonardo Pazzi, cel care voia să devină papă, 
răspunse străinul dând din cap. 

Melzer se miră încă o dată de faptul că străinul știa totul. Dar 
era preocupat și de o altă problemă, așa că întrebă: 

— Ce Dumnezeu căuta Pazzi în aceste clipe aici, în Castello? 

— Nici nu vreau să spun ce îmi trece prin cap, răspunse 
străinul. 

— Cred că amândoi avem aceeași suspiciune. 

Incepură să alerge și traversară Campo San 

Lorenzo. Când ajunseră la strada care ducea către casa lui 
Melzer, le ajunseră la urechi strigăte îndepărtate. La jumătatea 
drumului o văzură pe Francesca venind spre ei. Femeia le strigă 
încă de departe: 

— Stăpâne, veniţi repede, casa arde! 

Când Melzer ajunse, partea din spate a casei era deja în 
flăcări. Cei doi servitori și câţiva bătrâni din vecini scoteau 
mobila pe stradă. Melzer le strigă că preferă să se ocupe de 
atelier. 

În timp ce fumul negru, înţepător, se îngroșa, din toate părţile 
se adunau tot mai mulţi gură-cască, pentru a se desfăta cu 
priveliștea excitantă. La Veneţia nu se obișnuia să fie stinsă o 


casă care ardea. Aceasta era lăsată să ardă până la temelie. 
Măsurile contra incendiului se limitau la împiedicarea extinderii 
focului la construcţiile învecinate. Dar pentru că această casă 
era izolată, nimeni nu își bătea capul să stingă focul. 

— Blestematul de Pazzi! zise Melzer, apoi trase adânc aer în 
piept și se năpusti pe ușa prin care izbucniră nori groși de fum. 

Cunoștea fiecare colțișor al atelierului, așa că se îndreptă 
sigur spre casetele cu litere, cu toate că vizibilitatea era 
inexistentă din cauza fumului. 

Melzer auzi vocea străinului în spatele lui. 

— Literele! urlă Melzer, tușind și scuipând. Ajutaţi-mă să pun 
literele în siguranţă, altfel totul este pierdut! 

Străinul înţelese imediat. Prelua casetele grele pe care i le 
întindea meșterul și le țâra afara una câte una, douăzeci și patru 
în total. Spera că acum Melzer se va declara mulţumit și va 
părăsi casa în flăcări, dar când acesta nu mai apăru, pătrunse și 
el încă o dată în interior. 

— Sunteţi smintit, Melzer! strigă prin fumul dens. 

Pentru că nu primi niciun răspuns, începu să bâjbâie orbește 
prin atelier, până când găsi un rest din îmbrăcămintea lui 
Melzer. 

— Vă jucaţi cu viaţa dumneavoastră! 

Melzer, pe care străinul îl distingea doar ca un contur vag, 
părea confuz. Scoase doar câteva sunete în timp ce tușea și 
repeta într-una: 

— Presele mele! Îmi trebuie presele! 

Străinul îl înșfacă de tunică și îl lovi de câteva ori peste faţă. 
În cele din urmă, îl trase afară, unde meșterul se prăbuși fără 
cunoștință. 

Străinul îl readuse la viaţă pe Melzer turnându-i în cap apă 
puturoasă din canal. Acum acesta se afla la o distanţă sigură, pe 
caldarâm. În timp ce își ștergea apa de pe ochi, privirea îi căzu 
pe casetele cu litere puse una peste alta lângă el, și mai zări și 
trei dintre cele mai bune prese ale lui. 

— Străine, spuse Melzer încă tulburat, sunteţi dat dracului, 
mereu prezent acolo unde este nevoie. 

Străinul se încruntă și răspunse: 

— Dat dracului... hm, dacă asta este o amabilitate, fie și așa! 

Melzer și străinul încărcară literele salvate și dispozitivele pe o 
corabie în aceeași zi. În timp ce papa și dogele erau martorii 


exploziei de bucurie bine pusă în scenă la San Marco, ei au 
ajuns cu bine pe continent cu tot calabalăcul. Și, așa cum fusese 
stabilit, la piatra kilometrică îi aștepta atelajul. 

În ziua următoare ajungeau la Verona, unde au tras la un han 
din Piazza Erbe, vechea piaţă, în faţa marii fântâni. 

Încă mă simt mișcat gândindu-mă cum am învăţat să urăsc 
Verona, un oraș care, la fel ca Padua și Florenţa, le provoacă 
multora amintiri plăcute. Poate că știți cum vine asta: în cursul 
unei vieţi vezi multe locuri, orașe cu cetăţi, palate și catedrale, 
altele faimoase prin arta, muzica sau viaţa lor comercială, și 
toate acestea nu mai au nicio importanţă atunci când există 
trăiri care îţi trezesc simpatia și ostilitatea față de un oraș străin. 

Străinul anonim nu era un om limbut, așa că întreaga 
călătorie până la Verona a decurs cam în tăcere, ceea ce nu mi- 
a provocat mare supărare, pentru că eu nu apreciez oamenii 
care folosesc cuvintele pentru a se afla în treabă, în loc de a 
spune ceva prin ele. Astfel, ochiul are mai mult timp să 
privească, și te poţi și gândi la un viitor nesigur. 

A mă încrede într-un bărbat care nu mi-a destăinuit nici 
numele și nici țelul călătoriei lui era mai mult decât o aventură 
în situaţia în care mă aflam; căci ar fi trebuit să îmi dau seama 
că atât unul, cât și celălalt partid al clicilor venețiene erau pe 
urmele mele. Era evident că Pazzi îmi incendiase casa pentru a 
distruge indulgenţele, care în urma atentatului eșuat deveniseră 
inutile și trădătoare. În acest fel eram sigur că va putea să nege 
orice participare la acţiunea ratată, și poate că avea să 
primească și o distincţie din partea papei pentru excelenta 
organizare a vizitei sale. 

Când, după o cină desfășurată în tăcere, străinul mi-a 
dezvăluit că nu vom rămâne la Verona o singură zi, așa cum 
fusese prevăzut, ci va trebui să așteptăm până când vom 
dispune de o căruţă care să poată transporta literele și 
dispozitivele grele, m-a cuprins neliniștea. Trebuie să recunosc 
că, deși până acum totul se desfășurase conform planului, 
neîncredere mea față de străin nu fusese înlăturată. 

Literele, comoara mea inestimabilă, le-am lăsat spre păstrare 
hangiului. Contra unei monede, Paolo Lamberti - acesta era 
numele amabilului chefliu - mi-a pus la dispoziţie un spaţiu 
sigur, pivniţa lui cu vinuri, a cărei cheie era prinsă pe legătura 
sa. Am răspuns întrebării lui referitoare la misteriosul conţinut al 


casetelor, cu o referire la un nou joc cu zaruri, o invenţie 
proprie, pentru care până acum nu găsisem un cumpărător. Cu 
asta m-am crezut la adăpost de hoţi, care în acest oraș nu erau 
mai puţini decât în altă parte. 

Pentru cineva care vine de la Veneţia, unde și cea mai îngustă 
ulicioară are ceva din strălucirea Serenissimei, Verona este o 
dezamăgire, cel puţin până când ajungi în centru. Pentru că 
drumul într-acolo duce pe niște străduţe înguste, întortocheate, 
murdare, cu case neaspectuoase, departe de atmosfera de 
metropolă occidentală a Veneţiei. Totuși, centrul, care este 
înghesuit în arcul făcut de fluviul Adige, cu pieţele și palatele 
sale, construite de preferinţă în Rosso di Verona, calcarul roșu 
din regiune, este de o frumuseţe care impune respect - chiar și 
ruinele teatrului roman, utilizat pe post de carieră de piatră 
pentru construcţia multor palate. 

În vreme ce străinul își vedea de propriile afaceri secrete, eu 
am plecat de la han către apropiata Piazza dei Signori, unde 
două palate, Palazzo del Capitano, sediul conducătorilor 
orașului, și Palazzo della Regione, palatul de justiție, se aflau 
faţă în faţă. 

Acolo, în mijlocul îngâmfaţilor, al afaceriștilor și al călătorilor, 
am întâlnit un călugăr cerșetor, căruia nu i-am refuzat mâna 
întinsă pentru o pomană. Remarcabile la acest om pios erau 
chipul deschis și zâmbetul, care le lipsesc celor mai mulți sfinţi 
bărbaţi, cu toate că tocmai ei - așa se crede - ar fi mai aproape 
de fericirea profundă decât toţi ceilalţi. Întrebării mele 
referitoare la starea lui de bucurie călugărul cerșetor a răspuns 
cu altă întrebare: de ce nu ar fi fericit și nu ar râde, dacă până și 
soarele râde în această zi de toamnă? 

În felul acesta am intrat în vorbă în mijlocul pieţei, și pentru 
că el nu mă cunoștea, și pentru că din partea lui nu aveam de 
ce mă teme, i-am pus o întrebare care mă preocupa de când îl 
întâlnisem prima dată pe străinul strigător în deșert. 

— Desigur că știți Noul Testament și toate evangheliile. Care 
este sensul Strigătorului în deșert? 

Călugărul cerșetor s-a simţit măgulit de interesul pe care i-l 
arătam, și a început să îmi recite din Matei, unde, în capitolul 
trei, se spune: „în acele zile a apărut loan Botezătorul care 
predica în pustiu despre ludeea zicând: convertiţi-vă, pentru că 
împărăţia cerească este aproape. Aceasta este ceea ce s-a spus 


prin profetul 

Isaia - vocea unui strigător în deșert. Pregătiţi calea 
Domnului, faceţi-i cărarea”. 

— Şi care este sensul acestor cuvinte? 

— Locul scrierii, spuse călugărul ridicând un deget, face 
referire la robia babiloneană a poporului lui Israel, iar vocea 
omului care strigă în deșert simbolizează mesajul plin de 
speranţă oferit într-o situaţie fără ieșire. Din nimic va apărea un 
nou început. 

— Aha, am răspuns eu, fără să fi înţeles explicaţia. 

Nu știu de ce, poate din cauza felului lui deschis de a fi, sau a 
fost un semn al cerului - uneori chiar și un sceptic se simte 
obligat să îi mulțumească Atotputernicului - cert este că am 
început să îi povestesc prietenosului călugăr despre fuga mea 
din Veneţia, respectând însă secretul adevăratei cauze a 
exilului. Nu mi-am putut ascunde tristeţea pierderii fiicei, care în 
mai puţin de un an se transformase într-o cu totul alta. Când am 
amintit de Simonetta și de neostoita mea dragoste pentru ea, 
care a fost victimă a circumstanțelor potrivnice, călugărul mi-a 
pus mâna pe umăr și m-a consolat spunându-mi că oamenii 
destinaţi unul altuia se reîntâlnesc totdeauna în viaţă, până 
când iubirea lor își găsește împlinirea. 

Am clătinat neîncrezător din cap, și am continuat descriindu-i 
plăcuta fire a Simonettei, precum și arta ei de a cânta la lăută, 
adăugând că nu pot suporta ideea de a o vedea cântând undeva 
departe, pentru niște gură cască libidinoși. 

Atunci călugărul mi-a spus că văzuse recent o astfel de fată în 
diverse cârciumi din Verona cântând la lăută, și că într-o seară 
aceasta câștigase mai mulţi bani decât el între Aegidius și 
Hieronymus, în cele treizeci de zile ale lunii septembrie. 

Aceste vorbe m-au tulburat peste măsură, și l-am pus pe 
călugăr să mă conducă la cârciuma unde o văzuse ultima dată 
pe cântăreaţa la lăută. l-am descris în amănunt cum arăta 
Simonetta, și l-am întrebat dacă femeia pe care o văzuse el 
corespundea descrierii mele. Omul își împreună palmele, privi 
spre cer și spuse că în calitate de călugăr jurase să renunţe la 
plăcerea ochilor, și că legământul îi interzicea să vadă o fată așa 
cum o descriam eu. El considera o cântăreaţă la lăută în primul 
rând ca pe o creaţie a Domnului, la care pielea, părul și părţile 
trupului jucau un rol minor. 


Am fost tentat să îl compătimesc pe călugăr pentru că trebuia 
să treacă prin viaţă ca un orb, dar mi-am spus că renunţase la 
vedere de bunăvoie, de ce să îl compătimesc? în loc de asta, am 
căutat împreună cu el cârciuma în care cântase fata, dar 
cârciumarul nu îi știa nici măcar numele, și spuse că ea plecase 
chiar în acea seară. Nu știa încotro apucase. 

În acea noapte nu am putut să dorm, fapt cauzat și de 
monstruozitatea din lemn, denumită de către hangiu pat, o cutie 
imensă cu uși grele cu canaturi, și deasupra cu un acoperiș care 
ar fi făcut onoare unui șopron pentru capre. Dar în principal 
insomnia mea era cauzată de gândurile sălbatice generate de 
indiciul călugărului. Gândul de a o ști pe Simonetta în același 
oraș mă turba, și mi-am dat seama cât de mult o iubeam încă. 

A doua zi, căruţa și caii erau pregătiţi să ne ducă peste Alpi pe 
mine și pe străin. Era și timpul să plecăm, toamna se anunţa 
deja. Dacă iniţial mi se părea că nu ne deplasam destul de 
repede pentru a ieși cât mai curând de sub competenţa juridică 
a Veneţiei - am uitat să amintesc că Verona era de patru decenii 
supusă Serenissimei - acum tineam morțţiș să mai rămânem o zi 
pentru a o căuta prin cârciumile orașului pe frumoasa 
cântăreaţă la lăută. Dar oriunde întrebam mă alegeam cu 
refuzuri și rânjete răutăcioase: de ce voiam neapărat o 
venețiană care cânta la lăută? 

În cercetările tăcute am ajuns până la zidul vestic al orașului, 
la Piazza San Zeno, unde se ridica o biserică masivă, despre 
care se spunea că adăpostea mormântul Sfântului Zeno, primul 
episcop al Veronei. Portalul era străvechi, din bronz. Timpul 
înnegrise imaginile care acopereau poarta, ceea ce îi dădea un 
aspect înfricoșător. 

În faţa porţii se afla multă lume, atât străini, cât și locuitori ai 
Veronei, pentru care ciudatele reprezentări erau, deopotrivă, 
enigme și divertisment; căci până acum nimeni nu reușise să 
descifreze semnificaţia tuturor imaginilor. Erau scene biblice și 
întâmplări din viaţa Sfântului Zeno, dar și imagini înfiorătoare cu 
oameni cu gurile căscate, draci și ochi bulbucaţi uriași, și o 
femeie la sânul căreia sugeau doi crocodili, o imagine șocantă 
pentru mine, cât și pentru ceilalţi privitori. Chiar și îngerii, care 
în alte părți emanau bunătate și graţie, apăreau pe poarta de la 
San Zeno ca niște monștri cu patru aripi, astfel încât la vederea 
imaginilor mamele ascundeau capetele copiilor în cutele 


rochiilor. 

Eu renunţasem la căutarea Simonettei și participam la 
distracţia veronezilor, punând celor din jur întrebarea dacă nu 
cumva imaginea în care se vedea un pitic înconjurat de insecte 
bâzâitoare, jumătate om, jumătate insectă, nu ar reprezenta 
ridicarea la cer a lui Isus. Nici nu am apucat să termin bine de 
vorbit, că o femeie aflată în stânga mea m-a apostrofat că aș fi 
un eretic, pentru care un singur loc ar fi potrivit, și anume iadul. 
În dreapta mea, un bărbat cu înfățișare de profet a înclinat capul 
și, după ce s-a uitat atent, a spus prietenos: 

— Într-adevăr, aveţi un ochi bun. Eu aș adera la opinia 
dumneavoastră. Apoi adăugă, ţinând mâna la gură: Nu puneţi la 
inimă vorbele femeii. Veronezele sunt cunoscute pentru 
cucernicia lor exagerată. 

Astfel am intrat în vorbă și am aflat de la bătrânul cu barbă că 
era meșter de lăute, era originar din Cremona și acum avea în 
Via San'Anastasia o prăvălie de instrumente cu coarde. Am 
discutat despre Dumnezeu și despre lume, și tocmai mă 
pregăteam să mă despart de el, când l-am întrebat - numai 
Dumnezeu știe de ce - dacă în ultimele zile nu a întâlnit o 
cântăreaţă la lăută. 

Răspunsul lui m-a lovit ca un fulger: 

— Nu aș putea afirma că era neapărat o venețiană, dar o 
cântăreaţă la lăută cu părul negru m-a căutat în Via 
San'Anastasia și m-a întrebat despre preţul unei lăute făcute la 
Cremona. Când i-am spus preţul, s-a plâns că nu are atâţia bani 
și că are nevoie urgentă de un instrument, deoarece al ei a fost 
furat. Dar ca să câștige bani pentru un instrument nou are 
nevoie de o lăută... o situaţie dificilă... 

— Și dumneavoastră aţi expediat-o? am vrut eu să aflu. 

— Nu, i-am dat o lăută, iar ea mi-a lăsat drept gaj o amuletă 
din aur. l-am promis că i-o voi da înapoi când îmi va plăti 
instrumentul. 

Am simţit bătăile inimii în tâmple. Mi s-au șters din fața 
ochilor imaginile de pe poarta bisericii. Nu știam dacă puteam 
să vorbesc sau nu. Nu aveam curajul necesar. Știam că 
întrebarea și răspunsul care ar fi urmat mă vor face fie să chiui 
de bucurie, fie mă vor umple de tristeţe. În cele din urmă, mi- 
am călcat pe inimă și l-am întrebat pe meșterul de lăute: 

— Amuleta care v-a fost lăsată gaj are pe ea două litere 


întrepătrunse, un M și un S, iar deasupra lor frunzele unui 
buchet cu trandafiri? 

— Ştiţi amuleta? Este exact așa cum aţi descris-o. 

Inima îmi jubila. L-am îmbrățișat pe bătrân. 

— Eu i-am dăruit-o, iar ea este cea pe care o caut. 

Bătrânul bărbos mă măsură cu o mină serioasă. 

Cred că în clipa aceea se îndoia de vorbele mele, iar 
îmbrăţișările mele îl deranjau. Eu debordam însă de fericire, și 
aș fi vrut să îmbrăţișez întreaga Veronă. Mi-am amintit cuvintele 
călugărului cerșetor, care îmi prezisese întâlnirea cu Simonetta 
atunci când amândoi vom fi pe deplin destinaţi unul altuia. Mai 
era loc de îndoială? 

— Cât vă datorează fata? l-am întrebat pe meșterul de lăute. 

— Doisprezece scuzi, a răspuns el. 

L-am dat această sumă bătrânului înmărmurit și am adăugat: 

— Acum, fata nu vă mai datorează nimic și îi veţi înapoia 
amuleta imediat ce ea va apărea. 

Bărbosul încuviinţă, dând fără să priceapă din cap. L-am mai 
cerut ca atunci când cântăreaţa va apărea, să o informeze că 
acela de la care are amuleta se află la hanul din Piazza Erbe. 

Demult nu mă mai simţeam atât de bine. Deși nu puteam fi 
sigur de modul în care va reacţiona Simonetta - în definitiv, ne 
despărţiserăm furioși - nădejdea mea de a o recâștiga a crescut. 

Strigătorul în pustiu s-a supărat atunci când i-am spus că va 
trebui să mai întârziem plecarea din Verona câteva zile. În cele 
din urmă, și-a călcat pe inimă și a acceptat o întârziere de trei 
zile când i-am promis că voi privi cu bunăvoință oferta lui 
privind tipărirea. Cu siguranţă că până atunci aveam să o 
găsesc pe Simonetta. 

M-am dus devreme la culcare în acea monstruozitate din lemn 
despre care am mai vorbit, cu intenţia ca a doua zi să colind 
toate cârciumile din sudul și din estul orașului, în căutarea 
Simonettei. In mintea mea făuream deja cele mai frumoase 
imagini, somnul mi-a îngreunat repede pleoapele, și am adormit 
fericit. Dimineaţa devreme am auzit bătăi puternice în ușă, și 
vocea meșterului de lăute. Am sărit din pat și i-am dat drumul 
înăuntru. 

— Străine, începu bătrânul, vă aduc înapoi cei doisprezece 
scuzi. 

— Asta ce vrea să însemne? am întrebat. 


— leri când m-am întors acasă, nevasta mi-a spus că tânăra 
cântăreaţă și-a răscumpărat amuleta. Era însoţită de un bărbat 
și cei doi erau grozav de grăbiţi. In faţa ușii aștepta o căruţă 
pregătită de drum. 

— Încotro au plecat? am strigat înspăimântat. 

Meșterul de lăute ridică din umeri și îmi arată palmele goale. 

Pe parcursul vieții mele nu au fost multe situaţiile care să mă 
fi adus în pragul nebuniei, dar aceasta a fost una dintre ele. 

leșit din minţi, l-am luat de guler pe bătrân, l-am făcut 
nătărău - și acesta a fost cel mai prietenos cuvânt pe care l-am 
folosit - și l-aș fi sugrumat dacă nu ar fi apărut Strigătorul în 
pustiu, atras de tămbălău, și nu m-ar fi despărţit de victima 
mea. Retrospectiv privind lucrurile, îi rămân dator acestuia că în 
acea zi nu am devenit un criminal și că nu mi-am găsit sfârșitul 
în Piazza dei Signori, cu capul tăiat. 

Tot Strigătorul a fost acela care, după acest incident, a stat de 
vorbă cu mine și mi-a explicat faptul că pasiunea mea ar fi o 
boală tocmai bună să mă distrugă, apoi m-a pus să aleg fie să 
rămân la Verona, fie să plec împreună cu el a doua zi spre nord, 
cu trăsura aflată la dispoziţie. 

— Rămân! am zis încăpățânat și mi-am pierdut încă o zi 
umblând haihui prin Verona, după care am și urât orașul. 

Da, uram caldarâmul și locurile pe care le călcam. Uriașele 
palate și fațadele bisericilor îmi luceau scârbă. Scuipam furios 
pe jos și mă ciorovăiam cu mine și cu întreaga lume. 

A doua zi am urcat cu străinul în căruţa care trebuia să ne 
ducă în nord, împreună cu bagajul meu și cu averea mea 
constând din litere și din dispozitive. Și în timp ce căruţa se 
hurducăia pe San Zeno ieșind prin poarta vestică a orașului, am 
jurat să nu mai pun piciorul vreodată în acest oraș. 


MAINZ 


Deși are doar 6 000 de locuitori, Mainz este unul dintre cele 
mai importante orașe renane. Este guvernat de un arhiepiscop 
cu puteri foarte mari, care are rezidența în localitatea Eltville din 
apropiere, însă stă uneori în palatul său din Mainz. Locuitorii 
orașului se află în permanentă sfadă cu acesta. 


Capitolul XV 


Femeia cu ochi negri 


Mainz, orașul său natal, îi păru lui Michel Melzer străin, 
aproape de nerecunoscut. Casele și străzile, odată atât de 
familiare, se schimbaseră în mod inexplicabil, acum erau 
sărăcăcioase, mici și murdare, chiar și domul, despre care pe 
vremuri crezuse că este cea mai mândră construcţie din lume, îi 
părea simplu, searbăd în comparaţie cu catedralele văzute la 
Veneţia și Constantinopol. Părea că lumea se micșorase cu cât 
văzuse mai mult din ea. 

Odinioară, când privea orașul de pe cealaltă parte a Rinului, 
când admira turnurile ascuţite ale bisericilor, frontoanele înalte 
ale caselor, porţile inexpugnabile din zidurile masive ale 
orașului, avea îndoieli că undeva în lume ar putea să existe un 
loc mai frumos și mai impunător decât Mainz. Acum nu mai 
îndrăznea să facă asemenea comparații; știa că Veneţia era de 
patruzeci de ori mai mare decât Mainz, și chiar orașe prin care 
trecuse în călătoria sa, cum ar fi Augsburg și Ulm, numărau de 
patru sau de cinci ori mai mulţi locuitori decât orașul lui natal. 

Melzer se întorcea în Mainz un om avut. La nivelul situaţiei 
deplorabile din oraș, era chiar bogat. Era chiar în stare să 
cumpere o casă impozantă, o construcţie cu șapte ferestre în 
faţă și cu bovindou proeminent, pentru care hrăpăreţii mânuitori 
ai registrelor orașului cereau un impozit separat. Casa din 
Frauengăfehen era de domeniul trecutului, pentru că ciuma 
care bântuise vreme de douăzeci și cinci de săptămâni la Mainz 
îi secerase toţi locuitorii, și imobilul trecuse în proprietatea 
orașului. Municipalitatea era încântată să găsească un 
cumpărător, deoarece în oraș domneau foametea și sărăcia. 
Ciumei îi urmase o vară secetoasă, și datoriile orașului se 
ridicaseră la aproape patru sute de mii de guldeni, sumă care 
pentru mulţi era la fel de inimaginabilă precum drumul până la 
stele. 

Nou alesul consiliu al orașului și cei patru responsabili cu 
registrele au căutat urgent noi surse de venituri. Pe lângă asta 
au introdus reducerea privilegiilor, atrăgându-și astfel dușmănia 
arhiepiscopului și a popilor care se bucurau de prea multe 


avantaje, printre care dreptul de a vinde vin fără a plăti 
impozite. Clericii au anunţat fără rușine de la amvon prelungirea 
programului la vânzarea de băuturi și măriri de preţuri la litra de 
vin, iar consiliul a folosit ocazia spre a le anula privilegiul. 

Însă acest lucru l-a adus în prim-plan pe arhiepiscop. El s-a 
prevalat de puterea sa laică asupra orașului și pe respectul 
datorat popilor și a emis un interdict. In plus, papa de la Roma a 
pedepsit „răzvrătitul” Mainz cu afurisenia. Nou-născuţii nu mai 
puteau fi botezați, morţii nu mai puteau fi înmormântați 
creștinește. Nu se mai făceau nunţi. Până și clopotele au tăcut, 
în numele Atotputernicului. 

În așteptarea problematicei comenzi anunţate de Strigător, 
meșterul s-a apucat să își amenajeze în casa sa din 
FrauengăBehen un atelier capabil să tipărească o carte întreagă 
- un proiect realizabil cu siguranţă pe parcursul mai multor ani 
și, după calculele lui, cu sprijinul a cel puţin șase calfe dibace. 

Pregătirile pentru tipărire au avut loc în secret. Meșterul nu a 
permis nimănui accesul în atelier. Nici măcar confrații din 
breasla celor care făceau oglinzi și a orfevrierilor, breaslă în care 
fusese reprimit, nu știau ce se petrecea în casa din 
FrauengăBehen. Dar cu cât se ascundea mai mult și își 
ascundea munca mai bine, curiozitatea creștea, și nu a durat 
mult până când Melzer a început să fie considerat un om 
straniu. 

Când timpul îi permitea, meșterul vizita locurile de care îl 
legau amintiri, casa de pe Grobberg, unde învățase să scrie, să 
citească și învățase, de asemenea, limbi străine - casă care 
acum era părăsită, deoarece nici cunoștințele într-ale alchimiei 
nu îl putuseră feri de ciumă pe magistrul Bellafintus - ori în 
Spielmanngasse, în spatele domului, unde confecționase în 
atelierul lui oglinzi cu efecte miraculoase. In locul casei distruse 
de incendiu fusese ridicată de către un turnător de cositor o 
casă din paiantă cu trei etaje, cu o prăvălie primitoare la parter. 

Priveliștea îl întrista, iar tristeţea se transformă în furie. 
Melzer încă mai bănuia că Gensfleisch, rivalul lui, fusese cel care 
îi incendiase casa. A aflat de la foștii vecini din Spielmanngasse 
că fosta lui calfa, la scurt timp după ce el, Melzer, plecase cu 
Editha la Constantinopol, vânduse casa și se mutase la 
Strasburg, unde practica o altă meserie, despre care se zvonea 
că ar fi fost mult mai bănoasă. 


Timpul petrecut în străinătate îl schimbase mult pe Melzer. 
Chipul lui, care avea, odinioară, trăsături blânde atunci când era 
ras, acum devenise colţuros, și fără îndoială că evenimentele 
din ultimii ani contribuiseră la apariţia ridurilor adânci. Avea o 
barbă a cărei culoare argintie contrasta cu părul negru de pe 
cap. În ceea ce privește fizionomia, soarta îl marcase cu aceleași 
trăsături dure care îi marcau și sufletul. Puterea și intrigile la 
care fusese expus contribuiseră la însușirea unei anumite 
durități, dar și a calmului. Acea timiditate care îl caracterizase 
mai demult dispăruse, făcând loc încrederii în sine. 

După revenirea în orașul natal, Melzer mai manifesta reţinere 
doar față de femei, deși nu lipseau ofertele. Experiențele 
dobândite în urma călătoriilor îl marcaseră și în acest sens. Incă 
mai avea în faţa ochilor imaginea limpede a Simonettei; se 
putea spune că dragostea lui înșelată față de frumoasa 
cântăreaţă la lăută mergea în visele lui până la divinizare. 

Într-o zi se îndrepta spre cimitirul St. Stephan, unde era 
înmormântată soţia lui, Ursa. Un vânt rece ca gheaţa gonea 
frunzele îngălbenite de toamnă peste pajiște. Pentru o clipă 
încetă dialogul cu sine însuși când auzi pași în spatele lui. La 
început nu îl preocupă acest lucru, dar se simţi privit și se 
întoarse. 

La nicio aruncătură de piatră, în faţa unui mormânt stătea o 
femeie impunătoare; aceasta îl privea, părând interesată de el. 
Melzer înclină capul prietenos și femeia îi răspunse în același fel. 
O vreme se măsurară din priviri de la distanţă, până când 
Melzer se îndreptă către ea fără a-i adresa vreun cuvânt. 

Acum priveau amândoi piatra funerară, iar femeia începu să 
spună cu o voce caldă: 

— Nu aţi mai fost văzut niciodată pe aici, străine... 

Meșterul privi drept înainte și răspunse: 

— Un străin în patria mea, asta sunt, într-adevăr. Am colindat 
mult timp, Constantinopol, Veneţia... Voiam să vin la mormântul 
soției mele, dar timpul a zburat. Poate că așa este bine. 
Tristeţea se ofilește ca frunzele în toamnă. 

— Ciuma, biciul lui Dumnezeu. Căsnicia noastră a durat doar 
un an, spuse femeia fără nicio legătură și fără să își ridice 
privirea de la mormânt. 

Melzer observă inscripţia de pe piatră: 

— Sunteţi văduva lui Lukas Wallhausen? 


Femeia se întoarse către Melzer. Privită de la distanţă, păruse 
mai tânără. Avea ochi negri, misterioși, iar părul ei lung și negru 
era împletit ca o coroană. 

— İl cunoșteaţi pe soţul meu? întrebă ea. 

— Eram fraţi în cadrul aceleiași bresle. El era orfevrier, eu 
făceam oglinzi. 

— Scuzaţi-mă că v-am numit străin. 

— Sunt făuritorul de oglinzi Michel Melzer. 

— Numele meu este Adele Wallhausen. De ce v-aţi întors? 

Meșterul ridică din umeri. 

— Este o istorie lungă, ar lua mult timp să vă povestesc... 

Se îndreptară către ieșire în tăcere, și, în timp ce coborau 
treptele din piatră care duceau spre piaţa din faţa bisericii, 
Adele spuse: 

— Mi-ar face plăcere să vă ascult. Este perioada serilor lungi, 
și îmi plac relatările despre ţări străine și oameni necunoscuți. 
Eu nu am pus niciodată piciorul dincolo de zidurile orașului 
nostru. 

Vorbele Adelei îl mișcară pe meșter, care promise că la 
viitoarea ocazie îi va povesti femeii cu ochi negri, misterioși, 
despre Constantinopol și despre cosmopolitul oraș Veneţia. 

Abia se acomodase Melzer cu vechea lui patrie, când un trimis 
îi bătu la ușă și îi transmise vestea că arhiepiscopul Friedrich 
dorea să îi vorbească înainte de bătaia clopotelor pentru 
angelus. Melzer a spus că va veni. 

Avea un presentiment neplăcut, pentru că, din cât își 
amintea, toate întâlnirile lui cu popi, de la călugări până la 
legatul papal, îi aduseseră doar necazuri. Arhiepiscopul Friedrich 
era un om sever, care guverna cu o mână de fier, iar Melzer nu 
trebuia să se pună rău cu el. Acesta își făcu apariţia în palatul 
arhiepiscopal, aflat în spatele domului, îmbrăcat distins, după 
cum îi cerea rangul, dar fără vreo urmă de catifea în 
îmbrăcăminte, ceea ce ar fi fost interpretat ca un act de trufie. 

Clădirea masivă era menită să insufle teamă oricărui străin 
care pășea în interiorul ei pentru prima dată. O casă a scărilor 
rece, neospitalieră, în care abia dacă pătrundea o rază de 
lumină, ducea către etaj. 

Însoţit de un slujitor tăcut, Melzer trecu prin mai multe 
încăperi înșirate una după alta, în care prelați îmbrăcaţi în violet 
și roșu, ascunși după teancuri de documente, îl măsurau cu 


dispreţ și neîncredere pe vizitator, pentru ca, în cele din urmă, 
să ajungă în sala de audienţe a arhiepiscopului, ale cărei 
dimensiuni erau mai mici decât se așteptase. 

Meșterului i se arătă ultimul loc din șirul de petiţionari, 
predicatori ambulanți, soli și afaceriști, cu toţii respinși pe rând 
cu o simplă frază. Când îi veni rândul lui Melzer, acesta își spuse 
smerit numele, în speranţa că va fi și el refuzat cu aceeași frază, 
dar se pare că arhiepiscopul nu mai era atât de grăbit de 
această dată. 

Friedrich îl măsură cu privirea pe Melzer din cap până în 
picioare. În cele din urmă, spuse cu o voce gravă: 

— Deci, dumneata ești Schwarzkunstler-ul Melzer, despre 
care se spun lucruri ciudate. 

— Lucruri ciudate? Melzer zâmbi încurcat. Cât despre 
termenul de Schwarzkunstler, Eminenţă, există o explicaţie 
foarte firească. Are prea puţin de-a face cu minunile și magia. 

— Dar, așa cum mi s-a spus, dumneata poţi să scrii mai 
repede decât o sută de călugări, și acest lucru este posibil fără 
vrăjitorie? 

Pe Melzer îl străbătu un fior rece când arhiepiscopul pronunţă 
cuvântul vrăjitorie. Cunoștea sensul fatal al cuvântului și încercă 
să se explice: 

Eminenţă, preaînaltule arhiepiscop, dacă eu aș putea să scriu 
mai repede decât o sută de călugări, asta chiar s-ar putea numi 
vrăjitorie, dar eu nu scriu, eu tipăresc, așa cum fac gravorii în 
lemn care multiplică patimile Mântuitorului nostru și imaginile 
sfinţilor. 

— Oricum i-ai spune, ripostă nemulţumit arhiepiscopul, este o 
scorneală a diavolului, și până acum ea a adus doar rele. 

Întinse mâna în lături, și un diacon în haine albe de corist îi 
puse în ea un pergament făcut sul. Melzer înţelese imediat că 
era vorba despre o indulgență dintre cele comandate de da 
Mosto. Fără un cuvânt, arhiepiscopul îi aruncă hârtia la picioare. 

— Știu, eu am executat comanda nepotului Sfinţiei Sale papa. 
Puteam eu presupune că el îl dușmănea pe unchiul său, și că îi 
voia răul? Tipărirea nu este rea deoarece cu ea se poate face 
rău. Ea poate sta și în slujba binelui. Să ne gândim la bibliile 
care pot fi găsite doar în mănăstiri și la câţiva înalţi stăpâni. Prin 
tipărire, Sfânta Scriptură ar putea afla o răspândire mult mai 
mare decât până acum. 


Arhiepiscopul smulse pergamentul din mâinile lui Melzer și își 
trecu degetul peste cele scrise. 

— Pentru ca fiecare învăţător să o poată citi? întrebă el 
dispreţuitor. Asta nu ar fi în spiritul Sfintei Biserici. 

Melzer nu se gândise niciodată la asta. Tăcu, apoi zise: 

— Dar ar fi o afacere bună. 

Arhiepiscopul căzu pe gânduri. 

— Câte indulgente ai tipărit dumneata? se interesă acesta. 

— Comanda se referea la de zece ori zece mii de exemplare. 

— Sfinte Bonifaciu! Arhiepiscopul începu să  socotească 
ajutându-se de degete. La cinci guldeni indulgenţa, de cincizeci 
de ori zece mii de guldeni! 

Melzer ridică din umeri. 

— Dacă așa vedeţi lucrurile, Excelenţă... 

— La zece guldeni... Arhiepiscopului îi lăsa gura apă. La zece 
guldeni indulgenţa, ar fi de o sută de ori câte zece mii de 
guldeni. Sfântă Treime! 

În acest fel, un arhiepiscop foarte adâncit în gânduri îl lăsă să 
plece pe meșter, nu însă fără admiraţia și binecuvântarea 
bisericii. Excelența sa adăugă, plin de demnitate, că îl va 
rechema la momentul potrivit. 


Chiar dacă nu trecea o zi fără ca Michel Melzer să nu se 
gândească la Simonetta, treptat mâhnirea i se împletea cu 
credinţa că el trebuia să se despartă de ea și sufletește. 
Drumurile lor se încrucișaseră în împrejurări fericite pentru scurt 
timp, dar totul trecuse. Trebuia să alunge amintirea frumoasei 
cântărețe la lăută. 

În strădaniile lui de a o uita pe Simonetta i-a venit în ajutor în 
mod neașteptat Adele Wallhausen, a cărei căldură Melzer a 
simţit-o de la început. Deși era încolţită, copleșită de oferte din 
partea bărbaţilor pentru averea și ţinuta ei impunătoare, și-a 
manifestat simpatia doar faţă de făuritorul de oglinzi. 

Poate că acest lucru se datora tocmai faptului că Melzer nu a 
întreprins nimic pentru a se apropia de ea la primele lor întâlniri. 
În loc de asta, el îi zugrăvea văduvei, cu o fire plăcută, 
frumuseţile acelor orașe vestite, și găsea în ea o ascultătoare 
recunoscătoare. 

La una dintre aceste întâlniri apropiate care aveau loc 
alternativ în casa lui Melzer din Frauengăfehen și în casa mare 


din paiantă a Adelei, aceasta a întrebat, privind în focul vetrei, 
dar cu voce fermă: 

— Michel Melzer, vreţi să vă culcaţi cu mine? 

Meșterul tocmai povestea înfierbântat despre serbarea de la 
curtea împăratului Constantinopolului, despre oaspeţii iluștri și 
femeile frumoasele, și crezu că a înţeles greșit. Nu a răspuns, ci 
și-a continuat descrierea. 

Atunci, Adele s-a întors către meșter, l-a privit direct în ochi și 
a repetat întrebarea, de data aceasta mai tare: 

— Michel Melzer, vrei să te culci cu mine? 

Melzer privi în ochii negri ai Adelei, dar mintea lui, căreia i se 
ceruse să răspundă întrebării, refuza să se supună comenzii. 
Niciunei femei onorabile nu i-ar fi ieșit de pe buze o asemenea 
insolență. Doar băieșiţele și târfele foloseau un limbaj atât de 
direct. Cu atât mai mult îl zăpăceau cuvintele rostite de gura 
Adelei. 

Văduva nu îl pierdea din ochi. Îl ţintuia cu privirea ca un 
păianjen care își paralizează victima cu o mușcătură. Melzer se 
zvârcolea sub această privire. Totuși, ea nu l-a grăbit și i-a lăsat 
timp să ia propria decizie. 

Melzer își mai reveni și se bâlbâi: 

— Dumneavoastră vreţi să... cu mine? 

— Da, zise Adele, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru de pe 
lume. Sau nu ti-ar face plăcere? Sunt prea bătrână pentru tine? 
Ori prea impertinentă? 

— Sunt doar uimit, răspunse Melzer. Niciodată nu m-a 
surprins vreo femeie cu această întrebare până acum. 

— Şi mă consideri lipsită de rușine? Crezi că această întrebare 
și-o poate permite doar un bărbat? 

Melzer nu răspunse. 

— Cu certitudine că tu nu m-ai fi întrebat, spuse Adele. Nu 
astăzi. 

— Așa este. Nu pentru că nu aș dori, dar pentru asta este 
nevoie de o anumită stimulare. Vedeţi, dumneavoastră sunteţi o 
femeie onorabilă... 

— Eşti un stângaci, Michel. De zile întregi îţi urmăresc buzele, 
îti sorb din priviri mișcările mâinilor, dar nu am cutezat să te 
ating. Dacă ar fi existat o încurajare... 

Adele îi luă mâinile lui Melzer și le lipi de pieptul ei. 

Pieptul plin de sub materialul corsajului îl excită pe meșter. 


Când ea își apropie gura de gura lui, bărbatul o trase pe Adele 
spre sine, o sărută cu pasiune și își vâri genunchiul între 
picioarele ei. Adele gemea încet. 

— la-mă! șopti ea când, pentru o clipă, Melzer îi eliberă gura, 
și meșterul făcu întocmai. 


În zilele care au urmat Bobotezei - vechiul an făcuse loc celui 
nou - Melzer a simţit că plutește. Pasiunea Adelei, văpaia iubirii 
ei îl excita în mod neobișnuit, iar ea era destinată uitării 
Simonettei. Intimitatea reciprocă creștea cu fiecare întâlnire, și 
a apărut firesc ideea de a pecetlui legătura prin căsătorie. În 
faţa focului din casa Adelei, unde își petreceau majoritatea 
serilor, se ţeseau cele mai frumoase visuri, și nu după mult timp 
legătura lor deveni subiect de discuţie printre precupeţe - ceea 
ce nu îl deranja în mod deosebit pe niciunul din ei. 

In mijlocul acestui entuziasm apăru Strigătorul, pe care Melzer 
aproape că îl uitase. Veni în compania unui tânăr, al cărui nume 
îl tăinui la început așa cum îl tăinuise mereu pe al său, și 
imediat se interesă de noul atelier. După ce inspectă totul cu 
grijă, întrebă dacă sunt pregătite toate dispozitivele necesare 
începerii muncii. 

Da, sigur, răspunse Melzer, dacă nu era vorba din nou despre 
indulgenţe problematice; pe viitor, el voia să renunţe la 
asemenea tipărituri, chiar de le-ar fi cerut papa Eugen. 

Strigătorul și însoţitorul său izbucniră în râs, iar ultimul scoase 
din geanta de voiaj un manuscris, pe care i-l dădu Strigătorului. 
Acesta netezi documentul pe masă, în faţa lui Melzer și începu 
să vorbească: 

— Cred, meștere Melzer, că este timpul să vă iniţiem în 
legătură cu proiectul nostru, ca să nu fiţi prea uimit de comanda 
noastră. 

Ce m-ar mai putea uimi, vru să spună Melzer, când eu am 
tipărit indulgenţe ale papilor care nu existau, am negociat cu 
legaţi papali care nu aveau decât un ţel, acela de a-l înlătura pe 
papa, când a trebuit să mă tem pentru viața mea de mai multe 
ori fiind acuzat în mod eronat de crimă - ce m-ar mai uimi? Dar 
tăcu cu o expresie care mima așteptarea. 

— Desigur, reîncepu Strigătorul, că dumneavoastră cunoașteţi 
suferinţele pricinuite de cruciade, care au adus omenirii mai 
multă durere decât fericire, în încercarea de a elibera Sfântul 


Mormânt de sub necredincioși. Începuturile datează de aproape 
patru sute de ani, și majoritatea s-au încheiat catastrofal. Totuși, 
papilor le-a fost teamă pentru influenţa lor, și au cerut întruna 
noi cruciade. Sub lozinca „Este voința Domnului!”, au trimis la 
moarte chiar și copii îmboldiţi de predicatori ambulanți. 

— Cunosc hăurile trecutului nostru, spuse Melzer. Ce legătură 
are cu comanda dumneavoastră cu toate acestea? 

Strigătorul nu se lăsă abătut și continuă: 

— Dintr-o asemenea cruciadă, a cincea, condusă de împăratul 
Friedrich, o mână de oameni învăţaţi, aflaţi în suita nobililor, au 
adus acasă manuscrise străvechi, care conţineau și părți ale 
Vechiului Testament. Unul dintre pergamente - toate acestea 
proveneau din chilia părăsită a unui eremit de la Marea Moartă - 
avea un conţinut ciudat. Era din perioada romană, iar în el se 
vorbea despre un grup de oameni din jurul unui anume losua. Ei 
trăiau, asemenea lui Diogene și a elevilor lui, în condiţii 
modeste, se abţineau de la muncă și se dedicau ideilor nobile 
despre oameni și lume. Pe măsură ce cruciații se adânceau în 
citirea manuscrisului, se evidenția tot mai clar că acest losua 
putea fi doar Isus din Nazareth, și că evenimentele zugrăvite 
puteau fi doar întâmplări din Noul Testament - o relatare a unui 
martor ocular, scrisă de el însuși. 

Dar cel mai tulburător este că în manuscris erau evenimente 
pe care noi le cunoaștem cu totul altfel din cele patru evanghelii 
ale apostolilor. losua nu se declară „fiu al lui Dumnezeu”, ci 
filosof. losua spune că în acele zile domnea o adevărată febră a 
mântuirii, și oricine se făcea auzit era considerat a fi mult 
așteptatul Mesia. De aceea oamenii se și ţineau cu grămada 
după ei și le cereau minuni. 

In final, el și învăţăceii lui nu au mai putut altfel: la presiunea 
populaţiei, au înscenat minuni doar pentru a arăta că ele nu 
există. Dar poporul nu i-a crezut, și a continuat să ceară minuni. 
Pentru a pune capăt acestei situaţii, ei au înscenat prin puterea 
de ocupaţie romană chiar moartea lui losua, fără a se aduce 
atingere nici măcar unui fir de păr de-al acestuia. El a murit 
patruzeci de ani mai târziu, în timpul cuceririi Masadei. 

Cu ocazia acestei acţiuni, ei au lansat sloganul /nsignia 
Naturae Ratio Illustra! ceea ce înseamnă că doar prin rațiune se 
poate înțelege ce i se întâmplă cuiva. 

Melzer ascultă cuvintele Strigătorului aproape cu evlavie. 


— Dumnezeule, zise el, de ce nu a făcut nimeni cunoscută 
vreodată această scriere? 

Strigătorul clătină din cap. 

— Asta am să vă destăinui eu, meștere Melzer. La întoarcerea 
din Țara Sfântă, învățații s-au văzut siliți să îl informeze pe papa 
Grigore despre această scriere. Prevăzători, au realizat o copie, 
pe care au depus-o într-un loc secret, după care au plecat la 
Roma. 

— Îmi imaginez ce s-a petrecut la Lateran! îl întrerupse Melzer 
pe povestitor. Scrierea a fost arsă chiar în ziua în care a fost 
primită! 

— In fapt, s-a întâmplat așa cum aţi spus dumneavoastră. 
Sfinţia sa a turbat, i-a făcut eretici pe învăţaţi și a ars scrierea în 
faţa lor, pe podeaua din marmură a palatului său. Grigore, 
neobișnuit cu focul pământean, mai că și-a dat și el foc atunci 
când tivul dantelat al mânecii i s-a aprins, dar bravul lui secretar 
particular, a cărui obedienţă nu putea fi de fel negată, a înăbușit 
incendiul papal cu propriul trup, lucru pentru care a fost numit 
arhiepiscop onorific de Ravello. Dar învățații, care veniseră la 
Roma de bună credinţă, s-au temut pentru viaţa lor și s-au 
refugiat urmăriţi de inchiziţie într-o mănăstire de la nord de 
Alpi... 

Brusc, Melzer înţelese dedesubturile chestiunii, precum și 
misterioasa misiune a Strigătorului. 

— Permiteţi-mi să ghicesc: mănăstirea se află în Eifel, și se 
numește Ellerbach, iar pe dumneavoastră vă interesează 
răspândirea conţinutului deranjantei scrieri! 

Chipul Strigătorului se întunecă, iar acesta spuse pe un ton 
serios: 

— Meștere Melzer, tot ce v-am povestit până acum poate să 
apară ca o fabulaţie sterilă atâta timp cât nu este susţinută de o 
dovadă palpabilă. Aceste cunoștințe, atâta vreme cât nu le 
trâmbiţaţi, nu sunt periculoase. Dar ce vă voi spune acum este 
cunoscut doar de cei iniţiaţi. Toţi cei care află asta neautorizațţi 
trebuie să moară. Dar, cred eu, dumneavoastră trebuie să aflați 
pentru a purcede la lucru cu seriozitatea necesară. 

Meșterul simţi cum începea să clocotească în el o senzaţie 
funestă. Nu voia să facă parte dintre niciun fel de iniţiaţi, dar nu 
se simţea în stare să îl contrazică pe Strigător și să îi spună să 
își ţină secretele pentru el. 


— Spuneţi! zise Melzer. 

— Urmăriţi de zbirii inchiziţiei, acei bărbaţi învăţaţi s-au întors 
în nord. Când au vorbit despre comportamentul deplasat al 
papei, furia față de Grigore a crescut, și ei, cei care își puseseră 
viaţa în joc pentru papa de la Roma și se duseseră la lerusalim, 
au decis să înlăture papalitatea. Mai mult, papa și biserica au 
fost declaraţi inamici, și oricine se alătură comunităţii depune 
un jurământ sfânt de a da lovitura de graţie popilor, spre folosul 
tuturor borti homines, al oamenilor de bună credinţă - căci așa 
s-au numit ei de atunci. De-a lungul vremii au aderat la mișcare 
capetele cele mai inteligente, bărbaţii cei mai influenţi. Membri 
ai boni homines se află în bibliotecile arhiepiscopilor, pe 
tronurile princiare, chiar și în Vatican. Spune /nsignia Naturae 
Ratio Illustrat, şi ţi se va răspunde cu o prietenoasă înclinare a 
capului. Astfel veţi ști că acela este un adept al învăţăturii 
noastre, care nu are nimic comun cu învăţătura creștină. 

— Mă faceţi curios, îl întrerupse Melzer. Vorbiţi-mi despre 
învăţătura dumneavoastră! 

— Acum învăţătura noastră rezultă din existența pământeană: 
nu există nici Dumnezeu și nici diavolul, ci doar Binele și Răul. 
Tot ce este pământesc este rău, chiar și sufletul omenesc. Cine 
vrea să devină bun, trebuie să se învingă pe sine. 

— Să se învingă pe sine? Ce înţelegeţi prin asta? 

Strigătorul privi fix în faţă, ceea ce făcu și însoţitorul său, de 
parcă ar fi văzut acolo o imagine. 

— la gândiţi-vă, răspunse acesta în cele din urmă, merită 
osteneala. După ce făcu o pauză continuă: Până acum o 
jumătate de secol, boni homines erau tot timpul pe fugă. Deo 
generaţie aceștia s-au stabilit în Eifel, conducerea lor cel puţin. 
Dar nici lucrul acesta nu trebuie să îl cunoască nimeni. Papa și 
biserica trebuie să se creadă în siguranţă, până când noi vom 
începe lupta și ne vom dezvălui lumii. Până atunci avem nevoie 
de propria noastră biblie - o scriere care să vestească învăţătura 
noastră. Şi pentru ca învăţătura noastră să ajungă și în ultimul 
colț al Europei, nu avem nevoie de zece, de o sută de biblii cu 
învăţătura noastră, ci de mii. 

Rostind aceste cuvinte, ochii lui se prinseră a străluci. 

Melzer se încruntă. 

— Strigătorule, știți ce îmi cereţi? O mie de cărți? Cărţile nu 
sunt indulgenţe. Chiar cu o echipă bună poate dura ani de zile 


așezarea în pagină, ca să nu mai vorbim de tipărire, iar 
pergamentul necesar ar umple multe căruţe. 

Strigătorul nu fu impresionat și ripostă: 

— Meștere Melzer, noi nu am crezut niciodată că v-aţi putea 
realiza opera într-un an! Biserica romană își răspândește 
doctrina falsă de mai bine de paisprezece secole, așa că nu 
contează câţiva ani. Dumneavoastră căutaţi oamenii cei mai 
buni, plătiți-i dublu, și obligaţi-i la tăcere. De bani nu veţi duce 
lipsă. 

La un semn, însoţitorul Strigătorului își deschise geanta, de 
unde scoase o legătură, pe care i-o dădu lui Melzer. Legătura 
conţinea, fără doar și poate, două sute de guldeni. Cu ei se 
putea cumpăra cea mai frumoasă casă din centrul orașului 
Mainz. 

— Toţi banii sunt de la cei răi, remarcă afabil Strigătorul. 
Trebuie folosiţi pentru scopuri bune. 

— Şi ce se întâmplă dacă învăţătura bibliei dumneavoastră 
devine cunoscută înainte de a se fi încheiat tipărirea? Ce se 
întâmplă dacă unul dintre lucrătorii mei începe să vorbească și îi 
înștiințează pe inchizitori? 

— Asta nu trebuie să se întâmple, pentru că niciunul dintre ei 
nu va înțelege ce face. Dumneavoastră nu veți tipări biblia 
noastră de la început până la sfârșit, ci pe părți. li întinse lui 
Melzer pergamentul și adăugă: De aceea v-am adus doar un 
capitol, care nu este nici primul și nici ultimul. 

— V-aţi gândit la toate, spuse Melzer laudativ. 

Strigătorul râse. 

— Doar v-am spus că în rândurile noastre sunt minţi 
inteligente. Drumul către noi l-a găsit chiar un convent al foștilor 
fraţi ai ordinului scriptorilor dominicani, augustini și carmeliţi. Ei 
au experienţă în ce privește cărțile, și vor face din paginile pe 
care ni le veți da când și când un întreg cu sens. Când puteţi 
începe? 

— Imediat ce voi găsi un număr suficient de calfe, pe care să 
le fi familiarizat cu arta tipăritului. Cu siguranţă că până atunci 
se va face primăvară. 

— Așa să fie. La sfârșitul postului veţi primi primul transport 
de pergament. Pe mine nu mă veţi mai vedea la față până de 
Paști. 

Strigătorul și tăcutul lui însoțitor își luară rămas-bun. 


— Insignia Naturae Ratio 1llustrat, spuse Strigătorul, apoi 
adăugă: Acum sunteţi unul de-ai noștri, tipăritorule, de aceea 
trebuie să aflaţi și numele meu. Eu sunt Fulcher von Straben, 
arhiegumen de Hohenheim excomunicat de papă și anatemizat, 
iar acesta este scutierul meu, Meinhard. Rămâneţi cu bine! 

După plecarea celor doi, meșterul se așeză pe scăunelul lui și 
privi pergamentul pe care se afla un scris frumos, dar lipsit de 
înflorituri. Începu să citească. Era clar că cel care nu cunoștea 
contextul nu putea să înțeleagă nimic. Clătină din cap. Ceea ce 
tocmai îi istorisise vizitatorul i se părea ceva fantasmagoric, 
halucinant. Dar dacă se gândea la întâlnirile cu Strigătorul în 
deșert care avuseseră loc de la acea stranie noapte din 
cârciuma venețiană, lucrurile îi păreau mult mai explicabile. 
Mișcarea acelor boni homines trebuie să fi atras și la Veneţia 
numeroși membri, atât dintre așa-zișii susținători ai papei, cât și 
dintre dușmanii acestuia. Doar așa se explica faptul că 
Strigătorul apărea mereu în situaţiile amenințătoare. 

Melzer se lovi de mari dificultăţi în găsirea unor muncitori de 
încredere. Este adevărat că vremurile erau grele, și că mulţi 
alergau după o muncă bine plătită. Dar pentru meseria de 
tipăritor erau potriviţi doar turnătorii în cositor și cei care făceau 
oglinzi, așa că Melzer privea viitorul cu o oarecare neîncredere. 
Oamenii încă își aminteau la Mainz cum câștigase el bani buni 
cu oglinzile-minune. Dar în timpul ciumei acestea nu le fuseseră 
victimelor de niciun folos. Când el oferi salariu dublu, în Mainz 
se răspândi zvonul că meșterul încheiase un pact cu diavolul. 

Veșmintele lui fine, bogăţia evidentă și faptul că el și Adele 
Wallhausen mâncau la hanul Vulturul de aur, în timp ce mulţi nu 
știau cum să își sature copiii, erau probe suficiente pentru a opri 
ascensiunea meșterului. Și atunci s-a petrecut ceva neașteptat, 
care a făcut ca părerea proastă a locuitorilor orașului să se 
transforme radical. 

Totul a început când Franziskus Henlein, membru al 
capitulului și secretar al arhiepiscopului Friedrich, l-a căutat pe 
Melzer la atelierul din FrauengăBehen, și i-a anunţat vizita 
Eminenţei Sale în duminica Floriilor. Arhiepiscopul Friedrich voia 
să constate la faţa locului posibilităţile oferite bisericii de 
scrierea artificială. 

Melzer se sperie de moarte și se gândi să fugă, pentru că el 
credea că fusese descoperit angajamentul cu boni homines; dar 


Adele, discutând cu ea chestiunea, și-a păstrat cumpătul și a 
fost de părere că dacă arhiepiscopul ar fi aflat despre alianţa 
secretă nu ar fi venit personal, ci și-ar fi trimis prompt zbirii ori 
inchizitorul. Pe de altă parte, o vizită a arhiepiscopului acorda 
celui care se bucura de această onoare un gen de protecţie 
divină care îl făcea intangibil în faţa oricărei critici. 

După o iarnă uscată și rece, în timpul căreia mulţi locuitori ai 
Mainzului, din lipsă de lemne, s-au încălzit folosindu-și mobilierul 
sărăcăcios, iar ferestrele le-au acoperit cu blănuri, de Florii 
primăvara și-a anunţat sosirea. Din josul Rinului adia un vânt 
călduţ care făcea să crape primii muguri. Procesiunea de Florii, 
care în alţi ani înconjura de trei ori catedrala și reprezenta 
punctul culminant al anului bisericesc, nu a mai avut loc 
deoarece mai era încă valabil interdictul papei privind orașul. În 
loc de asta, arhiepiscopul Friedrich, în odăjdii mov și însoţit de 
secretarul său, a pornit spre strada Frauengăfehen, aflată în 
apropiere. 

Deplasarea pe jos a trezit mare interes, pentru că 
arhiepiscopul nu mai fusese văzut demult timp, și apăruse 
zvonul că nu s-ar mai afla în oraș. Când țelul plimbării sale 
duminicale a devenit cunoscut, zăpăceala a fost mare și au 
început presupunerile cu privire la scopul venirii Eminenţei Sale 
tocmai la meșterul Melzer. Chiar dacă locuitorii orașului erau 
sfădiți cu arhiepiscopul din motivele descrise, evenimentul a 
contribuit la creșterea faimei lui Melzer, aducând dovada că 
meșterul era un adept fidel al bisericii. 

Arhiepiscopul Friedrich, a cărui corpolență nu avusese de 
suferit în urma foametei de durată, și care pentru păr și favoriţi 
avea angajat special un bărbier, s-a lăsat introdus de către 
Melzer în arta tipăririi. Urmări cu admiraţie așezarea literelor, 
care, stând în cap și de la dreapta la stânga, ca scrierile evreilor, 
se îmbinau în fraze și puteau fi tipărite din nou și din nou. 

După ce a făcut cunoștință cu minunea tiparului, 
arhiepiscopul s-a interesat dacă Melzer își practicase meseria și 
în Germania. Melzer a negat. Atunci arhiepiscopul l-a întrebat 
dacă nu ar dori ca, din însărcinarea lui, să tipărească Biblia - trei 
sute de exemplare, pentru doi guldeni exemplarul împreună cu 
legătoria. 

Melzer tresări abia vizibil. Cum ar fi putut să mai facă și asta, 
când comanda Strigătorului îi dădea deja mari bătăi de cap? 


Arhiepiscopul interpretă  ezitarea meşterului ca pe o 
nemulțumire faţă de oferta de doi guldeni pe exemplar. Ridică 
oferta la trei guldeni, și, deoarece Melzer tot nu răspundea, o 
ridică la patru. 

În cele din urmă, Melzer explică faptul că problema nu era 
costul, ci forța de muncă de care avea nevoie pentru o 
asemenea comandă. Sfânta Scriptură, așadar Vechiul și Noul 
Testament, cuprindea o mie de pagini diferite și durata era de 
cinci ani de muncă. 

Pe arhiepiscop nu îl speriară nici costurile și nici timpul, iar 
Melzer fu nevoit să promită că, imediat ce va dispune de 
personalul necesar, va accepta comanda. 


S-a întâmplat ca, după doar câteva zile, Johannes Gensfleisch, 
fosta calfă a lui Melzer, să se întoarcă în Mainz și să se cazeze în 
casa Gutenberg, la capătul uliţei Schustergasse. Casa mare, cu 
două etaje și cu ferestre mici, din plumb, aparținuse până în 
urmă cu o sută cincizeci de ani șambelanului arhiepiscopal 
Gutenberg, și fusese cumpărată de strămoșii lui Gensfleisch. 
Casa fusese moștenită de Gensfleisch cu puţin timp înainte de 
plecarea lui Melzer din Mainz. 

Gensfleisch călătorea împreună cu un servitor și o calfă și se 
dădea foarte avut, cu toate că, așa cum avea să se dovedească 
în curând, nu dispunea de niciun ban. Pretindea că fugise din 
Strasburg de frica armagnacilor, unde lucrase ca meșter de 
oglinzi și orfevrier. Armagnacii, cete nedisciplinate de mercenari 
ai fostului duce de Armagnac, colindau Franța și Alsacia 
tâlhărind, și își făcuseră apariţia chiar în apropiere de Mainz. Se 
vorbea însă că nu aceste hoarde ar fi fost motivul fugii lui 
Gensfleisch din Strasburg, ci datoriile și promisiunea ușuratică 
de căsătorie făcută unei fete de burghez din Strasburg, care 
reclama acum primirea de kranzgela?. 

De ziua Sfântului loan Botezătorul, Gensfleisch a solicitat 
primirea în breasla meșterilor de oglinzi și a orfevrierilor, și 
astfel s-a întâlnit cu fostul lui meșter, Michel Melzer. 

Gensfleisch a rostit cuvinte pline de recunoaștere în privinţa 
ascensiunii lui Melzer și a afirmat în mijlocul membrilor breslei: 


> Sumă de bani pe care o femeie cu o reputaţie ireproşabilă, care a 
întreţinut relaţii intime cu logodnicul ei, o putea cere acestuia la 
desfacerea logodnei. (n.tr.) 


— Arta dumneavoastră, meștere Melzer, este vestită. Se spun 
lucruri minunate despre munca dumneavoastră. Spuneţi-ne, ce 
este cu aceste zvonuri? 

— Nu știu despre ce vorbeşti, Gensfleisch! 

Melzer nu voia să se lase atras într-o discuţie cu fosta lui 
calfă. Dar acesta nu îl slăbi și, spre plăcerea celor prezenţi, 
continuă: 

— Oamenii povestesc că arhiepiscopul Friedrich v-a făcut o 
comandă pentru o biblie și că dumneavoastră scrieţi mai repede 
decât o sută de călugări dintr-un scriptoriu! 

— Dacă așa spun oamenii, așa o fi! 

— Mulţi susţin chiar că aţi fi făcut un pact cu diavolul. 

Melzer glumi, râzând: 

— Câtă dreptate aveți! Recent, arhiepiscopul mi-a făcut o 
vizită doar pentru a vedea coada diavolului care îmi atârnă la 
spate. Să ţi-o arăt și ţie, Gensfleisch? 

Meșterul se întoarse și îi arătă lui Gensfleisch dosul. Colegii de 
breaslă râseră de se zguduiră pereţii, iar Henne Wulfgram, cel 
mai în vârstă dintre ei, spuse: 

— Gensfleisch, Gensfleisch, în persoana lui Melzer v-aţi găsit 
adevăratul maestru! 

Din acea zi, Johannes Gensfleisch a făcut pe modestul, iar 
când a auzit de nevoia de lucrători a lui Melzer, care îl împiedica 
să își facă munca, în timp ce el, Gensfleisch, nu primise nici 
măcar o comandă, l-a căutat pe fostul lui meșter în atelierul din 
FrauengăBehen și l-a rugat prea supus să îl primească la lucru. 

Melzer i-a arătat ușa, spunându-i că nu i-a uitat faptele. Dar 
acesta nu s-a lăsat, a cerut iertare pretextând fumurile tinereţii 
de care se lăsase stăpânit. A oferit asigurări că era nevinovat de 
groaznicul incendiu care mistuise casa lui Melzer, dar meșterul a 
rămas neînduplecat. 

A doua zi, Gensfleisch reveni și își reînnoi rugămintea. Melzer 
l-a făcut neghiob și l-a dat afară din casă. Când în cea de a treia 
zi Gensfleisch i s-a înfățișat din nou și i-a cerut cinstit de lucru, 
meșterul s-a mai înmuiat și l-a angajat împreună cu tovarășul lui 
pe care îl adusese de la Strasburg. 

În ce privește munca, Johannes Gensfleisch nu era o alegere 
proastă. Obișnuit să utilizeze plumbul și cositorul, acesta s-a 
dovedit curând a fi corespunzător ca turnător de litere, fiindu-i 
astfel de mare ajutor meșterului. Asta deoarece, înainte de a 


trece la adevărata muncă, la așezarea literelor, Melzer avea 
nevoie de un număr mare de litere, mai multe decât avusese 
până acum la dispoziţie. 

Pe parcursul activității comune, Melzer și Gensfleisch au 
căpătat treptat o oarecare încredere unul în altul, dar oricum 
dușmănia anterioară dintre cei doi nu era uitată. În rândul 
ajutoarelor lui Melzer, care între timp deveniseră doisprezece 
oameni, Gensfleisch fu curând îndrăgit, și se părea că în 
perioada în care fusese plecat caracterul acestuia se corectase, 
iar din acest punct de vedere nu mai avea nimic comun cu 
vicleana calfa de odinioară. 

Atelierul lui Melzer din Frauengăfehen devenise demult prea 
mic, iar când Volbrecht von Ders, magister scolarum al 
catedralei, se ivi la meșter cu un manuscris al Bibliei în mână, 
care trebuia să fie model al viitoarei scrieri artificiale, și l-a zorit 
în numele arhiepiscopului să înceapă odată tipărirea propriu- 
zisă, meșterul a convenit cu Gensfleisch să organizeze un al 
doilea atelier în casa Gutenberg, în care să se realizeze în 
principal tipărirea Bibliei. Cât despre tipărirea bibliei pentru bon; 
homines, Melzer îl implică pe Gensfleisch doar cu inima îndoită. 
Gensfleisch nu știa decât că Melzer trebuia să tipărească o 
lucrare secretă pentru o frăţie, și în aceste vremuri tulburi 
asemenea asociaţii nu erau puţine. 

Johannes Gensfleisch se arăta deosebit de silitor în însușirea 
artei tipăritului, și deseori rămânea până în miez de noapte în 
atelierul din Frauengăfehen, urmărind peste umărul meșterului 
cum lucrează acesta. Melzer l-a iniţiat în toate secretele și 
amănuntele, așa cum chinezii procedaseră odată cu el însuși. Nu 
avusese nicio reținere în păstrarea unui secret ori al altuia, 
pentru că Melzer era convins că, mai devreme sau mai târziu, 
arta tipăririi se va extinde în toate ţările. 


Într-una dintre scurtele nopţi din preajma sărbătorii Sfintei 
Maria Magdalena, când Melzer și Gensfleisch încă mai lucrau, 
cineva a bătut în fereastra atelierului din FrauengăBehen. 
Crezând că este vorba despre unul dintre cerșetorii care de mai 
multe ori pe zi cereau pomană ori ceva de mâncare, Melzer i-a 
cerut ajutorului său să îl expedieze pe vizitator. 

Gensfleisch se întoarse și îi spuse că nu era un cerșetor care 
cerea să intre, ci un străin care voia să îi aducă lui Melzer o 


veste importantă. Atunci meșterul se duse la fereastră pentru a 
rezolva personal chestiunea. 

— Ce doriţi la o oră atât de târzie? se interesă Melzer, prost 
dispus. Mesajul dumneavoastră nu putea aștepta până mâine? 

Bărbatul purta o pelerină neagră și o șapcă rotundă cum 
aveau de obicei calfele călătoare; dar străinul era prea bătrân și 
prea slăbănog pentru o calfa, căci mâinile care îi ieșeau de sub 
pelerină erau subţiri și cu pielea palidă de parcă nu văzuseră 
lumina soarelui niciodată. 

— Mai devreme nu v-am găsit, răspunse necunoscutul, pentru 
că nici măcar nu vă cunosc numele. Dumneavoastră sunteţi 
tipograful, nu? 

— Da, sigur, străine. Dar ce fel de veste aduceţi, dacă nici 
măcar nu cunoașteţi numele destinatarului? 

Fără a fi impresionat, străinul întrebă: 

— Ştiţi pentru cine întrebuinţaţi arta dumneavoastră de 
tipăritor? 

— Pentru arhiepiscop, firește. Dar pentru asta nu vă dau 
dumneavoastră socoteală. 

— Nu prea cred. Mă refer la frăţia boni homines. 

Melzer se sperie. Privi în jur pentru a vedea dacă 

Gensfleisch trăgea cu urechea, dar acesta avea o treabă în 
celălalt capăt al încăperii. 

— De unde știți de boni homines, întrebă Melzer cu voce 
joasă, și cum aţi aflat de misiunea mea? 

Străinul ridică mâna de parcă ar fi vrut să spună „Terminaţi cu 
întrebările!” Apoi spuse: 

— Vreau să vă avertizez. Și nu aș ascunde că, dacă vestea vi 
se va părea importantă, v-aș fi recunoscător pentru o pomană. 
În aceste vremuri de foamete chiar îmi merge greu. Pâinea 
costă de șapte ori mai mult decât în vremurile bune, ce să mai 
vorbim de altele. A trecut un an de când nu am mai văzut 
gălbenușul unui ou. 

Ce știa necunoscutul? Melzer înlemnise. Oricum, omul 
cunoștea denumirea frăţiei. Acest lucru îl făcea curios pe 
meșter, care scoase din buzunar o monedă. 

— Așadar, ce îmi puteţi spune despre frăţia boni ho mi nes? 

— Lucruri teribile, meștere tipograf! Frecă moneda între 
degete și adăugă: Boni homines nu mai sunt demult timp atât 
de buni cum ar lăsa să se creadă denumirea lor. Credeţi-mă, 


sunt aliaţi cu diavolul. Frăția lor are în rândurile ei oamenii cei 
mai bogaţi ai ţării, dar și pe cei mai învăţaţi. Telul ei este acela 
de a stăpâni lumea. În acest scop, orice mijloc este bun pentru 
ei. 

Meșterul îl privi neîncrezător și întrebă: 

— De unde știți dumneavoastră asta? 

Străinul examină stingherit moneda din mâna lui. Melzer 
înţelese gestul, și adăugă o a doua monedă. 

— V-aţi implicat într-o chestiune periculoasă, continuă 
bărbatul, fără a răspunde întrebării puse de Melzer. Restituiţi-le 
comanda sau fugiţi atâta vreme cât mai aveţi timp! 

Melzer scoase capul pe fereastră și vorbi încet și apăsat: 

— De ce ar trebui să fac asta? Ştiţi, de fapt, la ce se referă 
comanda? Eu tipăresc biblia acelor boni homines| 

Biblie este un cuvânt maiestuos pentru un pamflet. 

— Îi cunoașteţi conţinutul, străine? 

Omul confirmă. 

— Eu m-am ocupat de aceeași treabă pe care o faceţi 
dumneavoastră acum, dar eu scriu cu pana și cerneala. Eu sunt 
un scrib călător și, împreună cu alții asemenea mie, multiplicam 
biblia - cum îi ziceți dumneavoastră - lor. Din păcate, nu îmi mai 
amintesc multe din cele întâmplate atunci. Scriam zi și noapte, 
pe o răsplată de nimic, și nici nu băgăm de seamă că eram 
închiși. Când unul dintre noi, după cinci săptămâni de muncă, și- 
a exprimat dorinţa de a se retrage, l-au legat în scaunul de 
tortură, apoi l-au tras pe roată și, pe jumătate mort, l-au expus 
celorlalți scribi avertizându-i că la fel va păţi cel care visează să 
părăsească scriptoriumul. Mi-a părut rău de acel slăbăânog, și 
imediat ce a fost în stare să se ţină pe picioare am căutat o 
posibilitate de a fugi. Singura ocazie era când, de două ori pe zi, 
la momente fixe, ne duceam să ne facem nevoile. Am sărit pe 
fereastră în vârful unui tei și am coborât în libertate. 

— Şi unde s-a întâmplat asta, străine? 

— Uitaţi că aţi pus întrebarea aceasta și uitaţi orice despre 
acel loc al chinurilor. Dacă aţi afla, v-ar aduce doar nenorociri. 
După cum am spus, boni homines sunt într-adevăr aliaţi cu 
diavolul. Ei amestecă în apa de băut tincturi care afectează 
memoria. Eu însumi nu îmi mai amintesc multe. De aceea, nu 
mă întrebaţi cum mă numesc. Nu știu. Prietenul alături de care 
am fugit și-a pierdut minţile. Deși eram în libertate, m-a luat 


drept un adept al frăţiei și a fugit... 

— Dumnezeule! șopti meșterul. Îmi este greu să dau crezare 
vorbelor dumneavoastră. 

Străinul dădu din cap și preciză: 

— Eu am vrut doar să vă avertizez. Acum aveţi o imagine a 
ceea ce vă așteaptă. 

Melzer era înspăimântat. ÎI privi pe străin îndelung și în 
tăcere. În cele din urmă, întrebă: 

— Aveţi unde dormi la noapte, străine? 

— De ce vă interesează? 

— Intraţi. Un acoperiș deasupra capului este, până una-alta, 
mai bun decât o noapte sub cerul liber. 

Melzer închise fereastra și se duse la ușă. _ 

Când ajunse în faţa casei, străinul nu mai era acolo. In lumina 
lunii, pe FrauengăBehen domnea liniștea. În locul unde uliţa 
dădea în Liebfrauenplatz, o pisică se furișa pe caldarâm. 

Meșterul trase cu urechea în noapte. Se întreba dacă nu 
cumva visase. Deodată simţi o mână pe umăr și auzi vocea lui 
Gensfleisch: 

— Meștere Melzer, și mâine este o zi. 


Capitolul XVI 


Cunoștinţe dobândite în pădure 


Eram zăpăcit în urma discuţiei cu vizitatorul nocturn, și, după 
ce Gensfleisch a plecat, am luat încă o dată în mână 
manuscrisul lăsat de Fulcher von Straben. Cu speranţa că 
rândurile acestuia îmi vor furniza o dovadă care să susţină vreo 
afirmaţie a străinului, am încercat să înţeleg textul scris în 
latină. Dar eram tot mai nelămurit pe măsură ce îl reciteam. 

Era o fericire să scrii în limba latină, pentru că limba noastră 
este tot atât de ţărănească precum bălegarul de pe ogoare, dar 
era greu să citești în aceeași limbă, pentru că fiecare știință 
folosește alte cuvinte, iar medicul nu se înțelege cu avocatul, 
cum nici canonicul nu se înţelege cu arhitectul vorbind aceeași 
latină. 

Ce puteam să înţeleg din referirile la ars transmutationis, 
lumen animae ori materia prima, care, scoase din text, erau 
denumite și massa confusa, și trebuia să fie materia de bază 
pentru producerea pietrei filosofale? încercaseră deja mulţi să 
aspire la dominaţia lumii, chiar și călugări pioși, fără a intra în 
conflict cu religia ori a da de bănuit asta. 

Pe mine m-a intrigat mult mai mult un aliniat despre 
Ponderatio, un cuvânt pe care încă nu îl auzisem, și, dacă 
înțelegeam bine, acesta însemna o metodă de vindecare 
miraculoasă a bolilor, dar și de vindecare a fetelor asupra cărora 
fuseseră făcute vrăji. Dacă aș fi înţeles complet scrierile, vi le-aș 
fi redat acum cu plăcere, dar eu nu am priceput decât că în 
primul caz un bolnav a fost pus într-o terezie și a fost uns cu un 
unguent din extract de  cinci-degete, mătrăgună, sium 
latifonium, aconitum, ulei și sânge de liliac. Pe talerul celălalt al 
tereziei erau puse tot felul de ofrande care să echilibreze 
greutatea bolnavului. Apoi intervenea vraciul, spunea câteva 
fraze magice, și terezia se înclina într-o parte ori în cealaltă. 
Dacă ofrandele urcau, bolnavul era vindecat de Agathodaimon; 
dacă ofrandele coborau, el trebuia să moară. 

Nu știu dacă era nevoie ca învățații să scornească asemenea 
prostii. Oricum, nu era ceva pasibil de pedeapsă, altfel ar fi 
trebuit ca jumătate din lumea acesta să putrezească între 


zidurile închisorilor. 

Mă întrebam doar dacă toate acestea aveau ceva de-a face cu 
povestea lui losua sau Isus, pe care mi-o spusese Strigătorul. 

Totuși, ceva din ceea ce îmi spusese vizitatorul nocturn nu îmi 
dădea pace. Nu știam în cine trebuia să am mai mult încredere, 
în străinul din noapte sau în Strigătorul Fulcher von Straben. 

Năuc precum o maică aflată în levitaţie, căutam răspunsul la 
această întrebare, și bineînţeles că Adelei nu i-a scăpat starea 
mea. Adele era o femeie cu experienţă, pentru mine aproape cu 
prea multă experienţă; în orice caz, ea a evitat să pună întrebări 
pentru a cerceta neputinţa mea de a mă concentra, așa că eu 
am fost cel care, în cele din urmă, am întrebat-o dacă nu îi sare 
în ochi ceva din purtarea mea. 

— Ba da, a răspuns ea. Dacă te preocupă ceva, îmi vei spune 
despre ce este vorba. 

M-am întrebat de ce îmi făcea sarcina atât de grea? De ce în 
această situaţie funestă nu îmi era alături? 

Ezitant, dar mânat de un suflu interior, am pus-o la curent cu 
toate cele povestite de vizitatorul nocturn, și cu dilema în care 
mă aflam. 

După ce Adele mă ascultă uimită, întrebă: 

— De ce vizitatorul nocturn a dispărut dintr-odată, dacă 
spunea adevărul? Din partea ta nu avea de ce a se teme! 

— Așa am gândit și eu, am răspuns. Pe de altă parte, 
cunoștea foarte multe amănunte pe care le putea ști doar 
cineva care a trăit în interiorul frăţiei. Și dacă afirmaţiile lui sunt 
corecte... 

— Atunci...? 

Adele luă o mină serioasă. Dacă îi interpretam corect privirea, 
se temea. Am luat-o în braţe și am strâns-o de parcă aș fi vrut 
să îi arăt puterea mea. In realitate, nici eu nu eram mai puţin 
înfricoșat, dar jucam rolul durului trecut prin toate greutăţile 
vieţii și uns cu toate alifiile. Îmi umblau prin cap mii de lucruri 
legate de cum ar trebui să mă comport. 

Până acum nu începusem încă tipărirea, pentru că executarea 
literelor și celelalte pregătiri pentru un text atât de vast solicitau 
prea mult timp în condiţiile existenţei și a altor obligaţii. 

De Paști primisem primul transport de pergament, dar 
Strigătorul, din motive necunoscute, nu se mai arătase. Încă mai 
puteam refuza contractul pentru boni homines, dar nu era 


recomandabil să o fac, pentru că, în cazul în care vizitatorul 
nocturn spusese adevărul, ar fi echivalat cu condamnarea mea 
la moarte. Ştiam prea multe. Pe de altă parte, puteam să mă 
aştept ca frăţia prea ilustrelor spirite să mă asasineze mișelește 
imediat ce îmi terminam treaba. Probabil că, având în vedere 
experienţele mele din Veneţia și Constantinopol, îmi făceam 
prea multe gânduri, griji neîntemeiate a căror motivaţie exista 
doar în ignoranţa mea. 

Totuși, lipsa de informaţii mă rodea. Voiam să fac lumină în 
întuneric și să mă lămuresc în privinţa celor care îmi dăduseră 
comanda. Așa s-a clocit în mine ideea de a căuta misteriosul loc 
învăluit în mister din Eifel, în care se afla centrul spiritual al 
frăţiei. 

Adele, care era originară din Koblenz, nu își amintea de vreun 
loc numit Ellerbach, iar un învăţat înţelept de la mănăstirea St. 
Christoph, care scrisese un letopiseţ al lumii și care dispunea de 
un compendiu al tuturor locurilor, cetăților și mănăstirilor, nu a 
găsit Ellerbach amintit niciunde. 

Intre timp, planul meu s-a consolidat în asemenea măsură, 
încât de ziua Arhanghelului Mihail, la două luni după acea 
întâlnire nocturnă, am și plecat la drum. 

Primele cețuri ale toamnei coborau când dis-de dimineaţă 
părăseam Mainzul cu căruţa și căruțașul meu, în direcţia Trier. 
Dar mai intens decât lumina toamnei am păstrat amintirea 
lacrimilor Adelei. Adele plângea pentru mine și m-a sărutat la 
despărţire de parcă s-ar fi temut că nu mă voi mai întoarce 
niciodată. 

Când am trecut prin Soonwald, frunzele erau îngălbenite; în 
pădurea Idar acestea erau roșii, iar când am ajuns pe creasta 
Hunsruck luaseră deja o nuanţă maronie. Am oprit pentru o 
noapte în târgușorul Birkenfeld, unde l-am convins cu greu pe 
hangiu că ne interesa doar dormitul, deoarece luasem cu noi 
suficiente rezerve de mâncare. În aceste vremuri grele, niciun 
hangiu nu era bucuros să ospăteze un străin, cele de-ale gurii 
ajungându-i abia pentru familia lui. 

Ajuns la Trier, aflat pe unul dintre cele mai frumoase fluvii 
cunoscute de mine, m-am despărţit atât de căruţțașul meu, cât 
și de binefacerile civilizaţiei. Mi-am atârnat pe un umăr sacul de 
călătorie și am plecat spre nord pe jos. 

Nu îmi puteam imagina că în acest peisaj încântător, care ar fi 


făcut să vibreze orice poet, voi da de o mănăstire în care răul 
era la el acasă. Pădurile și înălțimile aparţineau arhiepiscopiei 
Trier, iar ţăranii din satele răzlețe erau oameni credincioși. Cu 
un „Tatăl nostru” ori un „Ave” găseam de fiecare dată găzduire 
peste noapte, dar nimeni nu îmi putea răspunde la întrebarea 
mea despre locul numit Ellerbach. 

La poalele înălţimii Meckler, de unde cuprindeai cu privirea 
întregul Weibland, m-am întâlnit cu un tovarăș de drum sfrijit. El 
se plângea de lipsa dragostei față de aproape și de zgârcenia 
ţăranilor, care pentru unul ca el nu mai aveau nimic de 
mâncare, și care până și o bucată de pâine stricată preferau să 
o dea la porci în loc să o ofere unui călător. Un coltuc de pâine 
din provizia mea i-a dezlegat limba, și atunci l-am întrebat dacă 
prin călătoriile lui în Eifel auzise de un loc denumit Ellerbach. 

Vorbăreţul drumeţ a devenit dintr-odată tăcut, și a vrut să 
plece, dar eu l-am oprit și am repetat întrebarea. 

Omul a arătat către vest, unde șerpuia spre Mosel un râuleţ 
cu numele de Nims. Trebuia să îl traversez, să o ţin spre vest 
până ce aveam să dau de un alt râu cu numele de Priim, după 
care trebuia să merg în susul râului timp de două zile. 

Am făcut ceea ce mi s-a spus, și am rătăcit - altfel nu mă pot 
exprima - prin păduri, având ca orientare doar cursul râului 
Priim. Râul, care acum devenise o gârliță ce putea fi traversată 
cu piciorul, mă năucea, pentru că își schimba în permanenţă 
cursul în toate direcţiile posibile. 

Întâlneam tot mai puţini oameni, iar cei pe care îi întrebam 
despre Ellerbach pretindeau că nu auziseră în viaţa lor de așa 
ceva. Din acest motiv, am rămas cu impresia că aceștia erau în 
mod misterios obligaţi să nu dezvăluie ceea ce știau. Și tocmai 
acest lucru mi-a întărit convingerea că mă aflam pe drumul cel 
bun. În orice caz, nu am renunţat, continuându-mi drumul prin 
păduri la est de râu. 

Câteva drumuri brăzdau ţinutul, și în mai multe locuri roţile 
căruțelor lăsaseră urme adânci în solul lutos. O zi întreagă am 
umblat, de dimineaţă până la căderea întunericului, fără să 
întâlnesc un suflet de om. 

In ziua următoare, pe la prânz - tocmai mă făcusem comod 
sub un desiș de molizi - am auzit pași prin pădure. La început 
am crezut că mi s-a părut, pentru că nu vedeam niciun om, nici 
vreun animal care să fi produs acest zgomot. Mă uitam 


descurajat în faţă. 

Deodată, am tresărit speriat: în faţa mea se afla un om uriaș, 
îmbrăcat în zdrenţe. Avea barbă, și mă examina, aplecat 
deasupra mea. Nu îi puteam vedea chipul, și așa cum stătea, cu 
soarele în spate, părea negru ca diavolul. Am vrut să ţip, dar m- 
am temut că se va arunca asupra mea, și fizic îi eram cu mult 
inferior. Așa că am bâlbâit: 

— Ce doriţi de la mine? 

Mă și vedeam scotocindu-mă prin buzunare pentru a-i da 
niște bani. Dar uriașul a rămas ca împietrit; nu scotea niciun 
sunet și se holba de sus la mine. 

Am rămas în această poziție neplăcută mai mult decât mi-ar fi 
plăcut, incapabil de a gândi. Nu mai știu cât timp ne-am 
examinat reciproc astfel; în orice caz, deodată s-a petrecut ceva 
cu totul și cu totul neașteptat: omul tăcut s-a îndreptat, s-a 
întors și a luat-o la fugă drept prin desișul din care probabil că 
venise. 

Acest comportament m-a năucit la fel demult ca apariţia 
neașteptată a bărbatului. Dar pentru că era singurul om întâlnit 
de mine în ultimele două zile, și probabil unicul care m-ar fi 
putut ajuta, l-am urmat. 

Nu este greu să urmărești un fugar în pădurile dese dacă te 
încrezi mai mult în urechi decât în ochi. Trosnetul ramurilor 
rupte lasă o urmă sonoră, așa că nu a durat mult până l-am 
ajuns pe uriașul cel nerod. l-am ieșit în faţă și l-am întrebat de 
ce fuge de mine. 

In timp ce așteptam un răspuns, am surprins o umbră de 
neliniște în privirea lui. Se părea că teama sa era mai mare 
decât a mea. 

— De ce fugiţi de mine? am repetat eu întrebarea. 

Când am văzut că evita iarăși să răspundă, am continuat: 

— Cu siguranţă că veniţi din Ellerbach! De mine nu aveţi de 
ce să vă temeţi, credeţi-mă. 

Pentru a da greutate vorbelor mele, m-am retras un pas și am 
evitat să îl privesc în ochi. Insă nu mi-a scăpat faptul că el mă 
urmărea foarte neliniștit. 

Deodată, i-am auzit vocea: 

— Eu nu sunt dintre aceia. Toţi sunt diavoli, toţi! 

— Aţi fugit? m-am interesat eu atent. 

— Fugit? veni răspunsul lui tot sub formă de întrebare, de 


parcă nu ar fi cunoscut sensul cuvântului. 

— Aţi lucrat la scriptoriumul bon; homines, și aţi reușit să 
scăpaţi. 

— Da, răspunse uriașul cu o voce clară. Sunt diavoli cu 
înfățișare umană. Se roagă lui Ormus, Baphomet și Asmodi, iar 
rugile lor le dau puteri supranaturale. 

— Puteri supranaturale? 

— Puteri pe care nu le posedă un om obișnuit. Cu puterile lor 
spirituale, ei fac plantele să încolțească și florile să înflorească, 
fac să vorbească capetele tăiate care se rostogolesc pe podea, 
și șterg din minte amintirile altor oameni cum stingi o lumânare. 
Toate acestea le-am văzut cu ochii mei. 

— V-au șters și dumneavoastră amintirile? 

Omul pădurii încercă să zâmbească. 

— Nu știu. 

— Cum vă numiţi? 

— Nu știu. 

— Dar v-a rămas în memorie ce aţi suferit în acel loc? 

— Nu știu. Știu doar că treizeci de zile și treizeci de nopţi am 
fost ţinut într-un scriptorium, și am scris texte de neînțeles cu 
un conţinut groaznic, până când mi-a căzut capul pe masă 
precum o căpăţână de varză, și că am căutat o ocazie pentru a 
fugi. Cum am ajuns aici, nu știu. 

— Cu cât timp în urmă s-a întâmplat asta? 

Uriașul a ridicat din umeri. 

— Sunt de atunci săptămâni, sau luni, sau mai mult. 

— Unde se află totuși acel loc misterios, am întrebat eu 
surescitat, știți, nu? 

— Dumnezeule! strigă omul pădurii. Niciodată nu voi uita acel 
loc. Se află de partea cealaltă a râului, spre vest, și într-acolo 
duce un singur drum, o minune a naturii care trebuie că a fost 
creată de diavolul Baphomet, pentru că în stânga drumului 
cresc, pe kilometri întregi, doar stejari, iar pe dreapta se înșiră, 
unul după altul, molizi. Dar vă sfătuiesc să nu folosiți drumul, 
pentru că ascunde gropi-capcană care au pe fund ţepușe 
ascuţite și pui de năpârcă. 

Cuvintele bărbatului mi-au dat fiori. Mă tulbura modul său 
limpede de a vorbi în timp ce alte amintiri îi lipseau. Da, mă 
întrebam dacă omul pădurii nu juca oare teatru sau dacă nu 
avea sarcina fie de a ţine la distanţă vizitatori nedoriți și curioși 


ca mine, fie de a-i aduce pe aceștia în ghearele misterioasei 
frăţii. 

Bănuielile mi s-au adâncit când mi-am amintit de întâlnirea cu 
vizitatorul nocturn sosit la atelierul meu. Oare avertismentele lui 
nu puteau fi o capcană sau o verificare a încrederii care mi se 
putea acorda? 

Pe lângă toate acestea, limbarița omului pădurii devenea 
treptat tot mai năvalnică. Acesta vorbea despre întâmplări 
bizare, probe de curaj la care erau supuși novicii, care trebuiau 
să meargă cu picioarele goale pe cărbuni aprinși, să sară 
dezbrăcați în grămezi de scaieţi, și doar cine trecea cu bine 
ambele încercări era primit în treapta cea mai de jos a frăţiei. In 
temniţele mănăstirii ţineau suboameni - așa îi numeau ei pe 
prizonieri - și îi utilizau pentru experimentele din domeniul 
alchimiei. Le dădeau băuturi otrăvitoare care le umflau burţile 
ca pe o bășică de porc, și la un moment dat începeau să 
plutească precum îngerii din cer. Femei de o frumuseţe 
deosebită, pe care le furau în expedițiile lor, erau utilizate 
pentru perpetuarea rasei, iar când mamele își pierdeau 
capacitatea de procreare erau zidite de vii, lăsându-li-se o raţie 
de subzistență pentru trei zile. 

Cu siguranţă că omul pădurii ar fi enumerat și alte perversităţi 
ale ticăloșiei umane, dar l-am întrerupt cu o exclamaţie al cărei 
ecou repetat păru a-l neliniști. Bărbatul a revenit la muţenia lui 
și, oricât m-am străduit, nu am reușit să îi mai smulg vreo 
vorbă. 

În ciuda avertismentelor acestuia, am pornit spre vest; 
trebuia să descopăr citadela frăţiei. Gândul la tainicele 
îndeletniciri magice mă stimula. Ceva nelămurit mă trimitea 
înapoi la râul Priim, ale cărui ape le-am traversat fără nicio 
problemă. Dar unde se ascundea drumul despre care vorbise 
omul pădurii? 

Am umblat la întâmplare patru kilometri spre sud, pe celălalt 
mal al râului, fără să întâlnesc vreun drum sau vreo așezare 
omenească. De aceea am decis să mă întorc, și astfel am fost 
surprins de lăsarea serii. M-am retras la marginea pădurii, sub 
un molid tânăr cu coroana deasă. Ramurile acestuia mă fereau 
oarecum de răceala și de umezeala care în acest anotimp 
însoțeau noaptea pe acele meleaguri. 

Am dormit prost, probabil din cauza aerului rece și umed al 


nopţii, dar și din cauza gândurilor care îmi stăruiau asupra 
mănăstirii acelor borti homirtes. Când începu să se lumineze, m- 
am ridicat. Dinspre râu venea un sunet ciudat, pe care nu mi-l 
puteam explica. Mi-am strâns lucrurile în grabă și m-am 
îndreptat către malul râului. 

Ascuns după un trunchi noduros, am văzut cum, în mijlocul 
râului, un atelaj căuta să urce în amonte. Căruţașul purta o 
mantie lungă, neagră. Încărcătura căruţei consta din saci și 
baloturi cu bagaje, iar căruţașul folosea albia râului drept drum. 
Caii aveau dificultăţi în a înainta pe această cale. De aceea, 
căruțașul biciuia animalele, care săreau și nechezau. 

Mai întâi am vrut să strig la căruţaș, dar imediat m-am 
răzgândit. Dacă într-adevăr misterioasa mănăstire se afla în 
apropiere, căruțașul probabil că se află în slujba acesteia. Poate 
că avea să mă conducă direct acolo. Am urmărit, deci, atelajul, 
la o distanţă de la care nu puteam fi descoperit. 

După ce a parcurs un kilometru în susul apei, căruţa a părăsit 
albia, a luat-o spre vest, și în mare viteză s-a îndreptat spre 
marginea pădurii. Cu toate că de la distanţă nu am putut 
distinge vreun drum sau vreun luminiș, căruţașul gonea spre 
pădurea întunecoasă făcându-mă să cred că atelajul se va 
zdrobi în clipa următoare, dar acesta dispăru în întunericul 
pădurii înainte ca eu să îmi dau seama ce se întâmplă. 

Am luat-o pe urmele lăsate de roţile căruţei pe solul pajiștii. 
Am descoperit în pădure o trecere în rămuriș asemănătoare 
bolţii unei galerii. După o jumătate de kilometru pierdusem de o 
vreme din ochi atelajul, când m-am trezit deodată pe un drum 
mărginit în stânga de stejari, iar în dreapta de molizi, așa cum îl 
descrisese omul pădurii. 

Amintindu-mi de avertismente, am evitat drumul și m-am 
deplasat prin pădurea de stejari din stânga. Căruţa părea să fi 
zburat, pentru că nu mai auzeam niciun sunet, iar pe drumul 
pietruit nu se mai vedea nicio urmă. Uriașul scăpat din 
fortăreață îmi povestise lucruri atât de îngrozitoare, încât stejarii 
noduroși, acoperiți cu mușchi verzui, cu rădăcini încolăcite 
monstruos, îmi păreau a fi gnomi ori balauri dezgustători. Alţii 
rămâneau neclintiţi ca niște soldaţi în post. Am tresărit când m- 
a atins o mână ca de gheaţă, dar de fapt nu era decât o frunză 
udă, veștedă, care, ruptă de rouă grea, îmi căzuse pe faţă. 

Drumul mi se părea că nu se mai termină, iar solul umed și 


moale al pădurii îmi solicita un consum mare de energie. 
Icneam, scoteam aburi pe gură, și la intervale scurte mă opream 
și ascultam cu atenţie liniștea funestă a pădurii, dar percepeam 
doar foșnetul frunzelor și zgomotul făcut de rouă dimineţii care 
cădea pe mușchi. 

Trebuie să fi mers o oră bună pe lângă drum, când dinspre 
acesta pătrunseră raze de lumină. Se părea că ajunsesem într- 
un luminiș inundat de razele soarelui. Mi-am încetinit mersul și 
m-am furișat ca un brigand. Pentru a nu fi descoperit, m-am 
îndepărtat de drum; arborii se luminară, soarele pătrundea prin 
desiș, și după câţiva pași mi s-a oferit o priveliște neașteptată. 

Un vast spaţiu rotund se ivi ca decupat din pădure. În centru, 
înconjurat de un zid dărăpănat, dotat cu creneluri și dominat de 
turnuri și clădiri înalte era o cetate, un sat, dar ce spun eu, era 
un oraș în care mișunau oameni - în orice caz asta am 
concluzionat având în vedere zgomotele care pătrundeau peste 
zid. Poarta orașului, de trei ori mai înaltă decât propria lățime, 
întărită cu grinzi transversale masive, era încadrată de două 
turnuri pătrate. Era încuiată și, după cum era construită, părea 
imposibil de forțat. 

Am mai numărat patru turnuri în oraș, dintre care trei cu 
acoperișuri ascuţite. Al patrulea, cel mai înalt, se deosebea de 
celelalte nu doar prin dimensiuni, ci și pentru că se afla într-o 
stare de avansată ruină. Din ferestrele minuscule ale celor șapte 
etaje se desprindeau pietre, crăpături late marcau zidăria, iar 
din acoperiș mai rămăsese doar lemnăria goală. 

La orizont, în spatele fortăreței, se ridica pădurea, iar eu mi- 
am imaginat că de acolo se putea arunca o privire asupra 
interiorului orașului. Am decis, deci, să ocolesc orașul la 
adăpostul pădurii și să urc pe culmea din cealaltă parte. 

Pentru a face acest drum am avut nevoie de o zi întreagă, dar 
acum realizam adevărata întindere a cetăţii, care era mai mare 
decât crezusem. În plus, desișul era plin de mărăcini și a trebuit 
să ocolesc mult pentru a-mi atinge țelul. În cele din urmă am 
urcat colina cu sol pietros și cu vegetaţie mai rară decât zona 
împădurită. Mă grăbeam, pentru că trebuia să arunc o privire 
asupra cetăţii înainte de căderea întunericului. 

Când am ajuns în vârf abia mai respiram, iar când am ieșit de 
după un pâlc de arbori pentru a privi în jos, din senin am simţit o 
lovitură puternică în ceafa și mi-am pierdut cunoștința. În 


intervalul dintre enigmatica lovitură și durerea care a urmat mi- 
a trecut prin cap că fusesem lovit de trăsnet. După care am 
văzut negru în fața ochilor. 

Când mi-am revenit, primul lucru perceput a fost liniștea. Am 
auzit apoi trosnetul unei făclii care ardea. M-a cuprins frica, 
crezând că mă aflam pe un rug. Am vrut să mă ridic, să fug, dar 
simţeam că prin vine îmi curge plumb în loc de sânge. Membrele 
îmi erau ţepene și mă apăsa o greutate inexplicabilă. 

Adunându-mi toate puterile, am reușit să deschid ochii. 
Atunci, din întuneric s-a desprins un chip cunoscut. Era Fulcher 
von Straben, bărbatul cunoscut de mine ca Strigătorul în pustiu. 

II cunoscusem pe acesta ca pe un om aproape bun, dar acum 
deasupra mea era aplecat un chip ameninţător. Avea ochii roșii, 
de parcă ar fi împrăștiat foc. Am încercat să îi evit privirea, dar 
acei ochi pe care mă străduisem atât de mult să îi deschid, 
acum nu mai puteam să îi închid. Așa că m-am uitat în ochii 
groaznici ai Strigătorului o clipă ca o veșnicie, și am avut 
impresia că devenisem prizonierul lor. Am vrut să strig, să mă 
apăr, să lovesc, dar privirea lui îmi ucidea orice intenţie. 

In cele din urmă, Fulcher încetă jocul lui abominabil și începu 
să vorbească pe un ton pe care nu îl mai auzisem la el. 

— Meșter Melzer, spuse el, ai abuzat de încrederea mea! 
Curiozitatea este dușmanul de moarte al încrederii. De ce ai 
făcut asta? 

Am vrut să răspund, să spun că eu trecusem prin prea multe 
dezamăgiri, surprize și eșecuri din cauza scrierii artificiale, și că 
dorisem să mă conving cu privire la cele urzite de boni homines. 
Dar, într-un mod ciudat, gura îmi rămase închisă. Oricât m-aș fi 
străduit, nu puteam să răspund. 

Strigătorul păru că îmi citește gândurile, pentru că a 
continuat: 

— Eu ţi-am spus adevărul despre frăţia noastră, sau, mai bine 
spus, atâta cât ţi se cuvenea. Orice cuvânt în plus, orice altă 
informaţie ţi-ar fi cauzat doar nenorocire. Sau, meștere Melzer, 
știi mai multe decât ţi-am destăinuit eu? 

Am dat din cap cu atâta zel, încât m-a durut ceafa, pentru că 
mă temeam de alte ameninţări din partea Strigătorului. Mă 
simţeam ciudat de neajutorat și îmi era frică. In această situaţie, 
frica era singura senzaţie care mă anima. 

Strigătorul continuă: 


— De ce nu ai început încă să îţi execuţi sarcina? în loc să faci 
asta, mă spionezi ca un tâlhar. Ai crezut că fortăreaţa noastră 
nu este păzită, și că oricine rătăcește prin pădure poate 
pătrunde aici? Nu ai văzut schimonoselile arborilor și trunchiurile 
copacilor care păreau veghetori? Nu erau arbori, meștere 
Melzer, erau paznicii noștri, iar numărul lor este mai mare decât 
cel al gărzilor de la Vatican. În acest loc, nimic nu este ca în 
restul lumii, totul este cu susul în jos, ceea ce este diavolesc 
este sfânt; noi considerăm prostie ceea ce în altă parte este 
considerat înțelepciune, și cele mai puternice otrăvuri sunt 
folosite aici drept leacuri. Tu însuţi ai fost ameţit de o asemenea 
otravă, pentru a înțelege adevărul nostru. Știu că îmi pricepi 
vorbele, dar nu ești capabil să dai o replică. Trebuie să treacă o 
vreme până când îţi vei recăpăta simţurile și vei putea răspunde 
tuturor întrebărilor mele. 

Cu un zâmbet diabolic, Fulcher von Straben se îndreptă spre o 
ușă joasă cu tocul rotunjit și dispăru din câmpul meu vizual. Am 
mai văzut doar un cerc, de parcă aș fi privit printr-o ţeavă, și de 
aceea mi-a fost greu să deosebesc și altceva în camera în care 
mă aflam. Deasupra mea, bârne solide, înnegrite de funingine, 
susțineau tavanul, iar pe peretele de lângă ușă pâlpâia o făclie. 
În stânga am observat un orificiu de iluminat care se îngusta din 
interior spre exterior, unde se termina printr-un ieșind mare cât 
o palmă. Din câte mi-am dat seama pipăind cu degetele cu 
mare efort, mă aflam pe un pat din lemn; dar înainte de a apuca 
să mă mai gândesc la ceva, m-a cuprins somnul. 

Când m-am trezit, făclia arsese și afară apăruse soarele. l-am 
văzut lumina prin ferestruica din stânga. Greutatea din oase îmi 
dispăruse, așa că m-am ridicat pentru a arunca o privire prin 
ferestruică. Îmi imaginasem că mă aflu într-un beci, sau la 
nivelul solului, de aceea m-am speriat când am descoperit 
lumea departe sub mine. Era evident că fusesem dus în turnul 
cel dărăpănat. 

Nu cutezam să deschid ușa, pentru că îmi erau vii în amintire 
cuvintele lui Fulcher. Așa că m-am așezat pe pat, preocupat de 
ce avea să se întâmple acum. 

Frăția, cu bizara ei doctrină, cu măreţele-i țeluri și cu 
necuratele-i mijloace, îmi părea tot mai misterioasă. După cât se 
părea, Fulcher voia ca eu să termin tipărirea bibliei. Dar dacă 
acum știam atât de multe, avea să mă lase să îmi termin 


treaba? 

Dacă problema era atât de urgentă, ce se ascundea în spatele 
tăcerii lui din ultimele luni? Aveam impresia că el avea de luptat 
nu doar contra unor dușmani din afară, ci și împotriva unora din 
propriile rânduri. Voia oare ca prin această tipărire a doctrinei lui 
să îi reducă la tăcere? 

Capul îmi vâjâia. Nu mai știam de când nu mai mâncasem, iar 
stomacul mă chinuia cu foamea. Deodată, am auzit pași. 

Mă așteptam să îl văd pe Fulcher von Straben, dar în ușă 
apăru o femeie. Purta veșminte de ţărancă, arăta ca o slujnică, 
și avea capul acoperit cu un batic. În mâna dreaptă ţinea o 
făclie, pe care o puse în locul celei arse. Mai avea cu ea un coș 
cu pâine și apă, și îl puse înaintea mea pe podea, fără a scoate o 
vorbă. 

Când s-a ridicat, i-am văzut chipul. Privirile ni s-au întâlnit, și 
am simţit cum mi se înfige un cuţit în inimă. Din gura femeii ieși 
o exclamaţie de surprindere. Apoi, am rămas amândoi 
încremeniţi. 

— Simonetta! am spus eu, nevenindu-mi a crede. 

— Nu cunosc acest nume, a răspuns ea. 

— Simonetta, sunt eu! Michel Melzer! 

— Îmi plăceţi, Michel Melzer. 

— Simonetta, nu mă recunoști? 

— Oh, ba da, sunteţi Michel Melzer. 

M-am uitat la ea. Privirea îi era absentă. Am strâns-o în braţe 
și i-am simțit trupul. Nu a opus rezistență, dar nici plăcere nu 
părea să îi fi făcut gestul, în ochii mei au apărut lacrimi. O 
tineam în braţe și suspinam. 

— Simonetta! am repetat, acoperindu-i faţa cu sărutări. 

Ea surâse, dar fără nicio altă reacţie. 

La început, am crezut că Simonetta juca teatru pentru a mă 
pedepsi. Apoi mi-am amintit de întâlnirea cu omul pădurii, care 
putea să povestească multe, dar nu își cunoștea propriul nume; 
mi-am amintit de explicaţia lui pentru acest lucru. Am început, 
deci, cu grijă: 

— Simonetta, îţi amintești de Veneţia, de vremea când eram 
împreună, de dragostea noastră? 

Ochii Simonettei s-au luminat și a strigat plină de entuziasm: 

— Oh, da, îmi amintesc de Veneţia, unde cântam la lăută, îmi 
amintesc de iubitul meu... 


— Cum se numea el? 

— Nu știu. Nu știu niciun nume. 

In disperarea mea amestecată cu furia, am dus-o pe 
Simonetta la pat și am așezat-o pe el. Am îngenuncheat în fața 
ei, i-am strâns mâinile între palmele mele și i-am spus printre 
lacrimi: 

— Cum arăta iubitul tău, Simonetta? Privește-mă! Arăta ca 
mine? 

Simonetta îmi examină cu mare atenţie chipul. Se gândi, și 
după un timp răspunse: 

— Da, arăta exact ca tine. Cred că tu ești acela. 

Ar fi trebuit să jubilez, dar indiferența din răspunsul 
Simonettei m-a șocat. Pentru a nu-mi vedea lacrimile, mi-am 
ascuns faţa în poala ei. Un sentiment de fericire m-a cuprins 
când, pe neașteptate, i-am simţit mâna în părul meu. Mă 
mângâia de parcă ar fi vrut să mă consoleze. Am rămas așa 
mult timp, fără să ne spunem o vorbă. 

Totul îmi părea un coșmar. Incepusem să mă îndoiesc de 
mine însumi, să mă îndoiesc de ceea ce trăiam acum. Era 
realitate ori era o fantasmagorie diabolică declanșată de 
evenimentele din ultimele zile? în vreme ce căutam un răspuns, 
în vreme ce capul meu se odihnea pe coapsa Simonettei și îi 
simțeam căldura plăcută, mi s-a părut că cineva pătrunde 
neobservat în încăpere. M-am ridicat brusc. In spatele meu se 
afla Fulcher von Straben. 

Fără să mă gândesc, m-am aruncat asupra lui. Fizic, 
Strigătorul îmi era superior, lucru care mă interesa prea puţin în 
acest moment. 

— Ce i-aţi făcut? am întrebat plin de furie. Ce i-aţi făcut fetei? 
De ce aţi adus-o aici pe Simonetta? 

Fulcher mă împinse înapoi lângă Simonetta, pe pat. 

— Te aprinzi ușor, Melzer. Acţionezi deseori înainte de a 
gândi, ceea ce este dăunător pentru un bărbat cu statutul tău. 

— Ce i-aţi tăcut Simonettei? am repetat eu întrebarea. 

Nimic important, răspunse Fulcher. A băut din licoarea uitării. 
Pentru ea, trecutul mai există doar fragmentar. 

— Şi-a pierdut memoria! am strigat. 

— În niciun caz, a răspuns Strigătorul în pustiu. Lucrurile pe 
care astăzi nu și le mai amintește și le va aminti mâine, când 
alte lucruri îi vor dispărea din memorie. Cât despre motivul 


prezenţei ei în acest loc, dă-ţi singur răspunsul. Te-am cunoscut 
drept sceptic, suspicios și îndărătnic, un om care merge la 
rădăcina lucrurilor. Nu am vrut să risc și să te introduc în 
secretele frăţiei noastre fără a avea certitudinea că nu te vei 
întoarce împotriva noastră. Bănuiam că nu te vei mulţumi cu 
ceea ce ţi-am destăinuit, informaţii care reprezintă mai mult 
decât știe cineva din afara rândurilor noastre. S-a nimerit bine 
că ai venit pe urmele ei la Verona. Însă oamenii mei au fost mai 
rapizi. Așa cum am spus, noi avem acoliţi peste tot. Ei au adus 
aici fata ca zălog. Achită-te de obligaţia ta, și o vei avea. Şi să 
nu îți mai treacă prin cap că ești mai deștept decât Strigătorul! 

Am luat mâna Simonettei și am încercat să îmi fac ordine în 
gânduri, ceea ce nu era tocmai ușor având în vedere 
neașteptata cotitură a sorții. Îmi era clar că, vrând-nevrând, 
trebuia să tipăresc diabolica biblie a acestor boni homines, și 
trebuia să o fac repede dacă voiam să o recapăt pe Simonetta. 

Făclia pâlpâia în curentul de aer. Fulcher îi făcu Simonettei 
semn să se îndepărteze, iar ea se ridică fără nicio ezitare. 

Inainte ca ea să iasă pe ușă, am mai strâns-o o dată în braţe, 
am mângâiat-o și i-am spus printre lacrimi: 

— Ai încredere în mine, totul va fi bine! 

Am avut senzaţia că încă mai simţea ceva din vechea noastră 
legătură. 

După ce Simonetta părăsi camera, Fulcher von Straben mi se 
adresă: 

— Deci? 

— Trimiteţi suficient pergament la Mainz, și furnizaţi-mi la 
timp manuscrisele. Veţi avea biblia. 

— Ştiam eu! spuse râzând Fulcher și mă bătu pe umăr, după 
care dispăru fără ca măcar să mai salute. 

l-am auzit pașii în timp ce cobora și râsul diabolic. Am înghiţit 
lacom pâinea adusă de Simonetta. Deși îmi era foarte sete, am 
luat urciorul cu apă și l-am golit pe ferestruică. Apoi m-am întins 
pe pat și am așteptat să văd ce va urma. 

Faptul că o găsisem pe Simonetta tocmai aici, în pădurile 
izolate din Eifel, mi se părea absurd și de neînțeles. Am strigat 
numele Simonettei, pentru a mă asigura că nu visez. M-am 
ridicat și am început să mă plimb de la un capăt la altul al 
încăperii. Mi-a trecut prin cap chiar și ideea de a o elibera pe 
Simonetta și de a fugi împreună cu ea, dar mi-am dat seama că 


în acest fel ne-am nenoroci amândoi. Nu, trebuia să realizez 
tipărirea, chiar de-ar fi fost vorba de testamentul diavolului. 

La lăsarea întunericului, în odaia mea au năvălit doi indivizi 
cam neciopliţi, bărboși, în mantii largi, cu pălării cu boruri late 
pe cap. Se înțelegeau între ei prin sunete nearticulate, și m-au 
condus în jos, pe scara în spirală. Când am ajuns la cel mai jos 
nivel eram ameţit de nenumăratele rotiri în jurul propriei axe. 
Înainte de a-mi reveni, indivizii mi-au pus pe cap un sac și m-au 
împins într-o căruţă care aștepta pregătită, și care a plecat în 
grabă. 

Mă temeam pentru viața mea, pentru că nu îmi puteam 
imagina cum de o căruţă putea pur și simplu să zboare cu 
asemenea viteză prin pădure, pe întuneric - da, deoarece „a 
zbura” era cuvântul pentru o deplasare care nu producea niciun 
zgomot. Nu mai știu cât timp am petrecut pe podeaua instabilă 
a căruţei, cu acel sac care mirosea oribil pe cap; dar deodată, 
pe când eram pe jumătate adormit, am auzit un „Brrr!” sonor 
din partea căruţașului. In clipa următoare am fost înșfăcat de 
mâini și de picioare și aruncat din căruţă ca un vânat mort. 
Oasele mi-au trosnit, am strigat de durere, și am rămas 
nemișcat ca un cadavru. i 

Căruța s-a îndepărtat în mare viteză. In jurul meu s-a așternut 
o linişte mormântală. 


Capitolul XVII 


Durerea din umbra iubirii 


Nimeni, nici măcar Adele, nu trebuia să afle despre 
groaznicele întâmplări din timpul călătoriei lui. Când meșterul, 
după o săptămână petrecută într-un frig teribil, s-a întors acasă, 
s-a decis să se lămurească asupra noii situații în care se afla. Pe 
măsură ce se gândea, devenea tot mai conștient de faptul că nu 
avea altă cale: trebuia să tipărească biblia cerută de bon; 
homines. 

Pe cât de repede, pe atât de hotărât renunţă la ideea fugii. Nu 
exista niciun loc în care să se simtă în siguranţă față de frăţie. 
Aflase asta deja pe propria piele, înainte de toate, fuga lui ar fi 
avut urmări fatale pentru Simonetta, iar Simonetta se afla în 
centrul tuturor judecăților emise de meșter. 

Cât despre Adele, a cărei frumuseţe îl subjuga ca și înainte, 
Melzer dezvoltase între timp o relaţie pasională cu femeia, fiind 
atras de ea, dar neașteptata întâlnire cu Simonetta învăluise 
loiala lor relaţie într-un voal dens. Pasiunea faţă de Adele fusese 
devansată de simpatia profundă pentru Simonetta. Faţă de 
dragoste, pasiunea câștigă bătălii, nu și războiul. 

Adele a simţit imediat că intervenise ceva, dar la început puse 
rezerva lui Melzer pe seama celor trăite în timpul călătoriei lui. 
Ştia sub ce presiuni fatale se află el, meșterul nu puse întrebări. 
Melzer nu a avut curajul să îi vorbească Adelei despre întâlnirea 
cu Simonetta și despre modificarea intervenită în sentimentele 
lui. 

Astfel au trăit ei o vreme ca Philemon și Baucis, toleranţi și 
fără insistenţe, până într-o zi - de la călătoria lui Melzer 
trecuseră luni, iar pe Rin primăvara își anunţase venirea - când 
Adele îl întrebă pe Melzer: 

— Ce este cu tine, Michel? De când ai revenit din Eifel, ai 
devenit altul. Nu mai știi decât de atelierul tău, și de mine se 
pare că ai uitat complet. 

— Asta îţi imaginezi tu, a ripostat meșterul, absent. 

Era atât de adâncit în munca sa, încât, în timp ce Adele îi 
vorbea, nici nu și-a ridicat privirea de pe casetele cu litere. 

Adele se apropie de Melzer pe la spate, îl cuprinse cu braţele 


și se lipi de el. Meșterul îi simţi sfârcurile tari ale sânilor, și un 
fior îi străbătu trupul. 

Ea îi mângâie ușor ceafa cu obrajii. 

— Ce îmi ascunzi? întrebă ea încet. Între noi a apărut ceva. 

Melzer nu voia să îi provoace durere. Îi lipsea curajul de a-i 
spune adevărul. Cunoștea mândria Adelei, și știa că ea se va 
retrage imediat ce va afla despre întâlnirea cu Simonetta. Așa 
că tăcu. 

Dar Adele nu cedă. Avea o anumită bănuială și începu să 
vorbească atentă: 

— Odată ai spus că la Constantinopol - sau era în Veneţia - ai 
întâlnit iubirea vieţii tale. Are purtarea ta vreo legătură cu 
această femeie? 

Meșterul tresări speriat, se desprinse din îmbrăţișarea Adelei 
și își făcu distrat de lucru la casetele cu litere. 

— De ce nu îmi spui adevărul? întrebă Adele. 

Atunci Melzer se întoarse către ea; o privi lung și în tăcere pe 
Adele, care își dădu seama cât de greu îi era acestuia să 
vorbească. În privirea lui se citeau nesiguranța și tristeţea. 

— De ce? repetă Adele. 

Melzer clătină din cap, apoi izbucni: 

— Este așa cum bănuiești. Am întâlnit-o pe Simonetta, femeia 
căreia îi aparţine toată dragostea mea. Nu întreba despre 
împrejurările în care s-a întâmplat acest lucru. Ele sunt și așa 
suficient de nefericite. Simonetta este ţinută prizonieră de către 
boni homines, zălog pentru munca mea. Dar orice s-ar întâmpla, 
eu o iubesc, doar că nu am avut curajul să ţi-o spun. Și pentru 
asta îmi este rușine. 

Pe chipul Adelei apăru un surâs amar. Se străduia să își 
ascundă dezamăgirea, dar nu reușea. Vocea îi tremura când își 
puse braţele pe umerii lui și îi zise: 

— Ce fricos ești, te temi să spui adevărul, de parcă adevărul 
ar trebui să provoace frică! Doar minciunile provoacă frica. O 
iubeşti pe fata asta mai mult decât pe mine - asta este. Iți 
doresc toată fericirea de pe lumea aceasta. 

Meșterul observă că Adele se lupta cu lacrimile. Acum, după 
ce mărturisise, se simţea mai bine. Vru să o tragă spre el pe 
Adele, să o îmbrăţișeze; dar înainte de a fi apucat să o facă, 
văduva se întoarse și făcu câţiva pași grăbiţi către ușă. Inainte 
de a ieși, se întoarse dintr-odată și repetă: 


— Îţi doresc să fii fericit! 

— Adele! strigă Melzer pentru a o opri, dar în zadar. 

Privi lung ușa și se simţi de parcă pieptul i-ar fi fost strâns 
într-o presă. Îl durea suferinţa provocată Adelei, iar această 
compătimire îi răscoli pentru o clipă profund sentimentele. Era 
cu adevărat iubirea lui pentru Simonetta mai puternică decât 
cea pentru Adele? 

Trist, deznădăjduit, Melzer se așeză pe scaunul lui cu picioare 
înalte. Aplecat deasupra unei casete cu litere, apucă - aparent 
fără să le privească, la întâmplare - câteva litere și le rândui în 
casetă. Fraza rezultată, citită de la stânga către dreapta și cu 
susul în jos, suna astfel: „Dragostea se furișează acolo unde nu 
poate intra normal”. 

Michel Melzer se adânci în munca lui. Trecu manuscrisele 
aduse de Strigător în scriere artificială, două coloane pe fiecare 
pagină, două pagini la fiecare filă. Dar, faţă de indulgente, tipări 
fiecare filă de pergament pe faţă și pe verso, astfel încât o filă 
ajungea pentru patru pagini. 

Tot atunci, Johannes Gensfleisch se apuca să tipărească 
Vechiul Testament. Manuscrisul arhiepiscopului era, ca toate 
textele din acea vreme, în limba latină. Atunci a reieșit că 
Gensfleisch, căruia îi lipsea experienţa lui Melzer, turnase prea 
puţine litere pentru anumite semne grafice, așa că omul trimise 
curieri de la Gutenberghof în FrauengăBehen cu rugămintea de 
a i se aduce mai multe literel, O, U și, mai ales, C - care erau 
foarte frecvente în latină. 

Munca progresa bine de ambele părţi, iar unde era nevoie de 
oameni, Melzer și Gensfleisch se ajutau reciproc. Fulcher von 
Straben trimise o nouă încărcătură cu pergament, două sute de 
guldeni și un nou fragment de manuscris, iar Melzer spera să își 
poată finaliza misiunea în scurt timp. 

În timpul nopţii, în atelierul lui Melzer din FrauengăBehen se 
stingea lumina doar câteva ore. Bărbatul părăsea rareori 
clădirea, iar atunci când o făcea era văzut rătăcind absent pe 
străzile din Mainz, murmurând ca pentru sine ceva de neînțeles. 
Când trecea în grabă prin piaţa domului, cu părul vâlvoi, 
gheboșat, cu mâinile la spate, ca un student călător, locuitorii 
orașului clătinau din cap. La întâlnirile confraţilor de breaslă, 
care aveau loc săptămânal la Goldenen Adler nu mai apărea 
demult timp, iar celor care veneau să îl caute la atelier le refuza 


accesul. 

Simbriile grase pe care le plătea Melzer cumpărau tăcerea 
lucrătorilor lui în fața curioșilor, dar tocmai această tăcere crea 
zvonuri stranii. Lucrătorii din portul fluvial aflat în faţa zidurilor 
orașului spuneau că arhiepiscopul Friedrich îl exorcizase 
personal pe meșter, și de atunci diavolul i se mutase din inimă 
la creier. lar de la precupeţele din piaţă puteai afla că Melzer se 
consuma din dragoste pentru o misterioasă femeie pe care o 
întâlnise în păduri. 

Cu două zile înainte de Sfinţii Apostoli Petru și Pavel, când 
vara stăpânea în toată splendoarea ei valea Rinului, promițând 
după doi ani de foamete o recoltă îndestulătoare, a sosit cu un 
vas de la Strasburg un venețian ciudat. Infăţișarea nu îl prea 
avantaja, cu toate că, îmbrăcat în cea mai fină stofa verde și cu 
o șapcă de voiaj înfoiată pe cap, își sublinia distincţia. 
Şchiopăta, privea cruciș, iar pe frunte avea o umflătură roșie ca 
focul. Era Cesare Pedrocchi, căruia la Veneţia i se spunea 
Balaurul. 

Avocatul venețian se interesă fugitiv de meșterul Michel 
Melzer, iar ceata de copii care se ţinea după el râzând și făcând 
larmă părea să îl deranjeze prea puţin pe bărbatul cel îndesat. 
Femeile din ușile caselor își lungiră gâturile când străinul luă 
drumul către Frauengăfehen, îndreptându-și pașii spre casa lui 
Melzer. Omul nici nu dispăruse bine pe ușă, că ele, simulând 
toate treburi urgente, se grăbiră către aceeași străduţă și 
încercară să arunce câte o privire fugară prin ferestre. 

Vizita acestui avogadore era ultimul lucru la care se aștepta 
Melzer. Nu bănuia nimic bun, și înainte ca Pedrocchi să fi apucat 
să deschidă gura, întrebă: 

— Aţi venit în legătură cu fiica mea? Ce este cu ea? Spuneţi, 
messer Pedrocchi! 

Avogadore afișă o mină preocupată. 

— Nu este nevoie să mă menajaţi! îl încurajă Melzer pe 
venețian, apoi adăugă: Nu m-aș mira dacă mi-aţi aduce vestea 
că Editha este închisă la Piombi și că dumneavoastră vreţi să o 
scoateţi de acolo contra unei plăți anticipate grase. 

— Editha este moartă, zise calm Pedrocchi. Imi pare rău. 

— Moartă? 

Melzer tresări speriat. 

—A murit la nașterea copilului, iar copilul a murit de 


asemenea. Capul lui a fost prea mare faţă de pântecele mamei. 
Editha a zăcut în dureri o zi și o noapte. Mai întâi a murit copilul, 
apoi și mama. Nu știu dacă pentru dumneavoastră reprezintă o 
consolare, dar credeţi-mă că toată Veneţia a fost zguduită. 

Meșterul se duse la fereastră și privi în gol. Nu văzu chipurile 
curioase care încercau să afle câte ceva în faţa casei. Işi frângea 
neajutorat mâinile, apoi strigă de auzi în toată casa: 

— Şi este asta vreo minune? Fata îl avea în pântece pe diavol. 
Era copilul acelui diavol de da Mosto! ` 

Cesare Pedrocchi nu cuteză să răspundă. Il privea pe meșter 
cu o sinceră compătimire. Abia după o vreme spuse: 

— Editha a fost îngropată sub chiparoșii din San Cassiano. 

Deoarece Melzer tăcea, Cesare Pedrocchi prinse curaj și 
continuă: 

— Eu vin, începu el pe un ton ceremonios, din însărcinarea 
celor din Consiglio dei Dieci... 

— Nu ar fi trebuit să o las singură! A 

Melzer părea să nu îl fi auzit pe interlocutor. Își lipi capul de 
geam și repetă: 

— A fost vina mea, nu ar fi trebuit să o las singură. Era tânără 
și proastă, prea tânără și prea proastă, și bogăţia i s-a urcat la 
cap. Sigur, m-a urât, și mereu mi-a reproșat că o vândusem 
acelui negustor bizantin de stofe. Dar nu i-am vrut decât binele. 
Puteam eu bănui că el avea deja o soție? 

După o lungă pauză, avogadore reîncepu să vorbească: 

— Messer Allegri de la Consiglio dei Dieci m-a însărcinat să vă 
pun problema moștenirii. Ştiţi că Editha a fost una dintre cele 
mai bogate femei din Veneţia, și nici măcar da Mosto însuși, cu 
patima lui pentru jocuri, nu a reușit să îi reducă perceptibil 
averea. Dacă aţi fi fost venețian, toată averea v-ar fi revenit: 
flota, palazzo și tot numerarul. Dreptul succesoral al 
Serenissimei prevede dreptul de succesiune doar pentru 
venețieni, cu excepţia situaţiei în care cel care lasă moștenirea 
prevede o dispoziţie în favoarea unui străin. Pe patul de moarte, 
fiica dumneavoastră a dispus ca dumneavoastră - mie îmi pare 
sincer rău, messer Melzer - să vă fie înmânaţi o sută de guldeni, 
nici mai mult, nici mai puţin. Dumneavoastră știți de ce. 

Avocatul scoase o pungă, pe care o puse pe masă, în faţa lui 
Melzer. 

Melzer clătina din cap de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce 


aude. Niciodată nu se gândise că ura și disprețul Edithei față de 
el erau atât de profunde, încât să nu îl ierte nici în fața morţii. 

— Nu vreau acești bani! spuse în cele din urmă Melzer, și 
împinse punga cu bani înapoi. Daţi-i săracilor din Veneţia. 
Oricum, averea familiei Doerbeck este blestemată. Credeţi-mă 
că niciodată nu aș fi pus piciorul în Palazzo Agnese. Dar ce 
înseamnă niște bani când îţi pierzi copilul? 

— Nici nu mă așteptam la altceva din partea dumneavoastră. 

Melzer făcu un gest de apărare cu mâna. Apoi îl privi cu 
atenţie pe avogadore, și în cele din urmă întrebă: 

Messer Pedrocchi, de fapt de unde știți că m-am întors la 
Mainz? Cum m-aţi găsit? 

Cesare Pedrocchi își frecă jenat mâinile și răspunse: 

— Messer Melzer, acest lucru nu a fost greu de ghicit; dar 
dacă vreţi explicația reală, vă spun doar atât: /nsignia Naturae 
Rado Mustrat. 

Meșterul a fost șocat, și a mai durat până când să înţeleagă 
totul. Când, în sfârșit, a priceput, avogadore părăsise deja orașul 
Mainz cu un ţel necunoscut. 

Vestea morţii fiicei sale, Editha, și durerea legată de ea au 
amplificat forța implicării lui Melzer în munca sa. Acum mai avea 
un singur scop: voia să încheie cât mai repede posibil tipărirea 
bibliei pentru boni homines. Aceasta era singura cale de a o 
reprimi mai repede pe Simonetta. Dragostea te face inventiv, 
așa că Melzer începu să toarne ligaturi, asocieri de litere ca ph, 
fi sau st, frecvente în limba latină, ceea ce a scurtat serios 
procesul de culegere. Acum, Melzer dispunea de peste 47 de 
majuscule și de peste 200 de minuscule diferite. Conţinutul 
textului, care trata despre transplantarea bolilor oamenilor către 
animalele vii - prin frecarea trupului cu pâine, care apoi este 
aruncată unui curcan - ori despre explicarea viselor în privinţa 
viitorului omului, îl interesa prea puţin. În faţa ochilor avea un 
singur ţel: Simonetta. 

Astfel se configura treptat biblia demonică a frăţiei; în orice 
caz, asta era imaginea reţinută de Melzer, pentru că nici nu 
tipărea bine o mie de exemplare dintr-o filă, că, parcă la semnul 
unei mâini nevăzute apărea o căruţă din care se descărcau noi 
pergamente și în care se încărcau filele tipărite. Fulcher von 
Straben apărea la intervale neregulate cu bani îndestulători și 
noi manuscrise, precum și cu promisiunea că nu va mai dura 


mult și meșterul își va putea revedea adorata. 

După cea de a optsprezecea livrare, după ce Michel Melzer 
tipărise 144 de pagini, avu curajul să întrebe pentru prima dată 
cât de mare avea să fie întreaga biblie. 

La început, Fulcher nu a răspuns, dar când Melzer nu a cedat 
și a insistat, a spus că biblia frăţiei nu putea fi inferioară bibliei 
papei de la Roma nici măcar ca dimensiune. 

Melzer se gândi că manuscrisele Vechiului și Noului 
Testament date lui de către arhiepiscopul Friedrich numărau 
mai mult de o mie de pagini, și că el, împreună cu opt calfe, 
prevăzuse cinci până la opt ani de muncă pentru a le tipări. 

Fulcher von Straben ridică din umeri și spuse că boni homines 
au trebuit să se descurce două secole fără o carte de 
învățăminte, așa că niște ani în plus ori în minus nu contează. 

Înspăimântat de parcă Strigătorul tocmai i-ar fi anunţat 
condamnarea la moarte, Melzer îl privea fix pe acesta. Fără a-și 
lua privirea de la el, se îndreptă încet spre Fulcher, iar când fu 
aproape făcu un salt și îl apucă cu ambele mâini de guler, astfel 
că omul scăpă un strigăt sugrumat și încercă să scape de 
agresor. 

— Te omor! strigă meșterul gâfâind. De ce mi-ai tăinuit 
amploarea comenzii? 

Fulcher reuși să se elibereze cu mari eforturi, îl împinse la o 
parte pe Melzer, care căzu la podea în genunchi. Din această 
poziție, Melzer începu să vorbească, încet și fără a se uita la 
Fulcher: 

— De ce mă chinuiţi așa? Mai întâi mă grăbiţi, apoi veniţi cu 
tergiversări, iar acum asta! Când m-am apucat să vă tipăresc 
biblia, am crezut că o veţi elibera pe Simonetta într-un an, iar 
acum sunt cinci, poate chiar opt ani până când... 

Strigătorul își verifică buna funcţionare a gâtului, întorcând 
capul spre stânga și spre dreapta, apoi răspunse vexat: 

— Nici nu a fost vorba despre un an, meștere. Dacă vă pasă 
de venețiană, ar trebui să lucraţi mai repede. Și vă mai dau un 
sfat: nu mai ridicaţi niciodată mâna asupra mea! Niciodată! 

Fără să vrea, calfele lui Melzer au fost martore ale disputei. 
Albrecht Lenhard, cel mai în vârstă, care avea mare încredere în 
Melzer, și care a fost singurul care și-a dat seama despre ce era 
vorba în lucrarea tipărită, s-a apropiat de meșterul aflat încă în 
genunchi, după ce Fulcher a plecat, și l-a ridicat. El însuși lupta 


cu lacrimile în momentul în care văzu ochii meșterului 
înlăcrimaţi, plini de o furie neputincioasă. Chiar dacă nu 
cunoștea toate amănuntele - Melzer nu menţionase numele 
Simonettei niciodată faţă de Albrecht - bănuia că era vorba 
despre o femeie pe care Melzer o iubea peste măsură. 

— Meștere Melzer, spuse Albrecht după ce trimisese celelalte 
calfe la treburile lor, spuneţi-mi dacă vă pot ajuta. Chiar dacă 
sunt doar calfa dumneavoastră și am mai puţini ani, dacă aveţi 
nevoie de cineva care să vă fie alături, puteţi conta pe mine. 

Melzer ridică privirea. Cuvintele calfei îi făceau bine. In cele 
din urmă, răspunse: 

— Ești un om bun, Albrecht. Dar spre deosebire de fericire, 
durerea nu se poate împărtăși, iar necazurile din dragoste sunt 
cele mai personale lucruri pe lumea aceasta. 

Albrecht dădu din cap cu înţelegere, iar Melzer se așeză pe un 
scaun. O vreme privi în gol, apoi își ascunse fața în mâini 
deasupra casetelor cu litere. Calfele se retraseră, deoarece se 
înserase. 

A doua zi, calfele au apărut cu punctualitate la muncă, dar 
Melzer le-a plătit simbria săptămânală și le-a trimis acasă. De 
atunci putea fi întâlnit în fiecare seară la Go/denen Adler, unde, 
separat de confrații de breaslă, lua loc într-o nișă și bea privind 
trist în faţă. Câteodată ocăra cu voce tare pe Dumnezeu și 
lumea, oamenii buni și răi, iar uneori folosea și expresii latine. 

Oamenii se întrebau ce produsese schimbarea din 
comportamentul meșterului, și treptat începu să se zvonească 
faptul că îi murise fiica Editha, de care mulţi încă își mai 
aminteau în Mainz. Alături de acest zvon mai circula un altul, și 
anume că moștenise de la Editha o avere mai mare decât cea a 
arhiepiscopului, inclusiv o flotă în Marea Mediterană. 

Ceea ce la început fusese un zvon, pentru mulţi a devenit o 
certitudine. Se spunea că meșterul fusese binecuvântat cu o 
bogăţie inimaginabilă și că era atât de avut, încât începuse să 
bea de teama propriei bogății. Și când acesta, venind noaptea 
târziu de la Goldenen Adler, traversa Frauenplatz ocărând, 
locuitorii orașului se scandalizau, dar nimeni, nici măcar severul 
poliţist al comunităţii, nu cuteza să îl abordeze. 

Melzer nu știa de ce era tratat cu atâta îngăduinţă, dar oricum 
îi era indiferent. Când însuși mândrul consiliu al orașului, format 
din membri ai tuturor breslelor, trimise o delegaţie în 


Frauengăfehen cu mesajul că acest consiliu ar fi onorat dacă el, 
meșterul Michel Melzer, cetățean simpatizat al orașului, li se va 
alătura preluând una dintre cele trei funcţii de primar, Melzer a 
dat afară din casă întreaga delegaţie, strigând în urma ei să se 
ducă dracului și să îl lase în pace. 

În durerea lui, Melzer a imaginat noi și noi preocupări. Pentru 
a o uita pe Simonetta, nu a evitat moartea, ba chiar se pare că a 
căutat-o. A început ducându-se în dimineaţa primei duminici de 
după Rusalii pe malul Rinului, printre morile plutitoare ancorate 
acolo, unde o oră întreagă a privit fix apa, de parcă ar fi așteptat 
apariţia unui monstru. În final, a coborât treptele înguste din 
piatră până la fluviu, a băgat mai întâi un picior în apă, apoi l-a 
băgat pe celălalt, iar când și-a dat seama că era pe cale să se 
scufunde în Rin, a sărit în el cu ambele picioare. 

Din fericire, un cărăuș de saci care urmărea ciudatul 
comportament al meșterului l-a tras afară și a aflat că Melzer în 
niciun caz nu urmărea să își ia viaţa, ci voia doar să pășească pe 
apă precum Isus. 

Două zile mai târziu, paracliserul mănăstirii Maicii Domnului |- 
a luat din vârful turnului, unde Melzer desfășurase în vânt o 
uriașă bucată de pânză de ale cărei colţuri legase sfori. Sforile 
susțineau un coș, care îi oferea lui Melzer suficient loc pentru 
șezut. Paracliserul ajurat pe Sfânta Fecioară în fața poliţistului 
orașului că meșterul din FrauengăBehen îi explicase că voia să 
zboare din turnul mănăstirii cu vehiculul lui aerian, așa îl numise 
Melzer, și că doar cu forţa îl putuse împiedica pe meșter să 
renunţe la intenţia lui, care cu siguranţă l-ar fi dus la moarte. 

Astfel, Michel Melzer ajungea tot mai des în gura lumii, iar 
lucrul acesta o afecta și pe Adele Wallhausen. 

Adele era o femeie mândră, dar mândria ei nu era dintre 
acelea care se puneau înaintea altora, ci mai curând una strict 
personală. De aici și faptul că niciodată nu respingea o idee 
formulată. Un asemenea aranjament cu ea însăși îi impunea să 
nu mai pună piciorul niciodată în casa meșterului. Nu pentru că 
l-ar fi urât pe acesta, ci pentru că Adele se considera profund 
jignită. 

Totuși, Adele simţea că Melzer are nevoie de ea. Bănuia care 
era cauza stranii lui purtări, și știa că Melzer avea nevoie de 
ajutorul ei.  Parcurse, aşadar, cunoscutul drum către 
FrauengăBehen, pe care jurase că nu îl va mai face niciodată. 


De parcă nu ar fi fost suficient de neobișnuit să îl 
reîntâlnească pe Melzer, revederea a decurs la început cu totul 
neașteptat. Adele se temuse că va da peste un om beat, 
dezorientat, care nu mai era stăpân pe sine. Dar când 
vizitatoarea intră în casă, Melzer se dovedi echilibrat și 
prietenos, așa cum îl cunoștea ea. 

— Îți mai aduci aminte de mine? întrebă el zâmbind. Deci, m- 
ai iertat? 

— Să te iert? 

Adele clătină din cap și continuă: 

— Nu există nimic de iertat, meștere. Nu este nevoie de nicio 
iertare atunci când inima ta aparţine alteia. Dar asta nu schimbă 
cu nimic durerea mea. 

Melzer îi luă mâna și i-o sărută. 

— Ştii versurile bardului grec: „Câte scoici sunt pe plajă, tot 
atâtea suferinţe creează iubirea!” Eu încă te mai iubesc. 

Îi lipi mâna de pieptul său și încercă să o sărute pe Adele pe 
gură. 

Adele întoarse capul în lături și încercarea lui dădu greș. 

— Ar trebui să folosești cu mai multă grijă cuvântul „iubire”, 
spuse ea și zâmbi. Ceea ce iese atât de ușor de pe buzele tale 
poate cauza nefericirea altor oameni. 

— Mi-ar părea rău, răspunse Melzer. Fii sigură că sentimentele 
mele faţă de tine nu s-au schimbat. Doar că dragostea mea 
pentru tine... 

— Tocmai, îl întrerupse Adele. Dragostea ta pentru mine nu 
este atât de puternică precum cea faţă de cântăreaţa la lăută. 
Şi nu aceasta este dragostea pe care o aştept eu de la un 
bărbat. Mai bine părăsesc un bărbat cu toată durerea, decât să 
mă părăsească pe mine un bărbat cu toată durerea. 

— Eu nu te-am părăsit niciodată, Adele! 

— Nu. Ti-am luat-o eu înainte! Acum situaţia este clară. Dar 
asta nu modifică nimic din poziția mea. 

Melzer încercă din nou să o tragă spre el pe Adele, dar femeia 
se împotrivi, iar aceasta se pare că îi făcu lui deosebită plăcere. 
Dar cu cât încerca mai insistent să și-o apropie pe Adele, cu atât 
era comportamentul ei mai rece, până când femeia se întoarse 
și își încrucișă braţele pe piept. 

Mai mult decât prin cuvinte, Adele îi dădu de înţeles prin 
gesturi că nu voia să reaprindă vechea legătură. 


— Am venit doar pentru că în Mainz circulă zvonuri 
neliniștitoare despre tine, cum că ţi-ai fi pierdut minţile. 

Melzer râse amar. 

Da, dacă precupeţele bârfesc cu jumătate de gură, așa o fi. 
Da, mi-am pierdut minţile, le-am pierdut, le-am pierdut! _ 

— Michel, să fiu bine înţeleasă: eu te-aș putea ajuta. In 
definitiv, fiecare din noi și-a expus celuilalt ce avea pe suflet. 
Deci, nu trebuie să ai reţineri faţă de mine. 

— Reţineri? spuse cu cinism Melzer. De ce aș avea reţineri? 
Ceea ce mi s-a întâmplat mie se întâmplă aproape zilnic, nu este 
nimic deosebit, nici nu merită să mai vorbim despre asta, totul 
este uitat. Eu sunt făcut să suport batjocura și disprețul și toate 
suferințele acestei lumi! 

Melzer privi în podea, dar Adele remarcase mai demult că el 
se străduia să își rețină lacrimile. 

— Sărmane Michel, spuse ea și îi puse o mână pe umăr. Cele 
mai multe lovituri ale sorții corespund credinţei în bine. Poate că 
pur și simplu ai fost prea cinstit. 

— Sau prea naiv - cinstit, naiv, care este deosebirea? 

— Nu trebuie să vorbeşti așa! ripostă Adele. Eşti cătrănit. Vor 
veni din nou timpuri mai bune. Fericirea este capricioasă ca o 
fată bătrână, și prea repede îţi arată spatele. Știu bine despre 
ce vorbesc. 

Atunci meșterul își dădu seama de egoismul lui și de faptul că 
era nedrept să se mânie pe soartă doar pentru că aceasta nu 
urma calea pe care și-o dorea el, și i se făcu rușine de 
comportamentul lui. 

— Ai dreptate, am fost nebun. În viitor voi încerca să îmi iau 
singur soarta în mâini. 

În final se despărţiră cordial, dar fără pasiunea care îi animase 
odinioară. 


În disperarea lui și în smintelile cauzate de ea, meșterul nu 
băgase de seamă că Johannes Gensfleisch îl urmărea în secret. 
Melzer nu remarcase că vizitele lui Gensfleisch la atelierul din 
Frauengăfehen deveniseră mai dese, și că nu aveau ca obiect 
doar împrumutarea unor litere. Gensfleisch privea acum peste 
umărul meșterului mai puţin pentru a progresa în tehnica 
culesului literelor, și mai mult pentru a cunoaște conținutul 
misteriosului document tipărit. 


Gensfleisch ştia precis că pergamentele tipărite erau 
depozitate într-o încăpere din spatele casei și că doar Melzer 
avea cheia acelei încăperi. Melzer îi jurase lui Fulcher că nu va 
permite nimănui să citească măcar o filă din biblia lui, așa că 
veghea foarte atent ca paginile tipărite să dispară imediat în 
acea încăpere. 

Misterul care înconjura munca lui Melzer l-a făcut curios pe 
Gensfleisch. Credea că meșterul îl înșală. După părerea lui, 
Melzer tipărea ceva ce nu mai existase; obișnuitele scrieri 
eretice pe care Melzer le dădea la tipărit erau în circulaţie cu 
grămada, iar numărul lor aproape că era mai mare decât cel al 
scrierilor bisericii romane. De exemplu, conciliul de la Basel - 
care, după cum se auzea, încă mai lucra - nu produsese nicio 
scriere serioasă, în timp ce pamfletele referitoare la ce făceau 
acolo onorabilii cardinali umpleau deja poliţe întregi. Deci, ce 
tipărea Melzer într-un atât de mare secret? 

Meșterul răspunsese repetatelor lui întrebări directe, spunând 
că nu îi era dat lui să afle dedesubturile, și, în plus, era 
periculos, pentru că cel care făcuse comanda ameninţa cu 
moartea orice neavenit care ar ajunge să îi cunoască secretele. 
Gensfleisch apreciase această reacţie ca fiind bizară, și 
întrebase de ce persoana respectivă mai tipărea lucrarea, dacă 
nimeni nu trebuia să o cunoască. 

Atunci meșterului îi sărise ţandăra și se răstise la Gensfleisch, 
spunându-i că el trebuia să se ocupe de afurisitul de Vechi 
Testament, iar pe el să îl ţină departe de arhiepiscop. 
Gensfleisch a aflat astfel că munca lui Melzer era îndreptată 
împotriva arhiepiscopului și a bisericii romane. | se oferea astfel 
ocazia de a-l acuza pe Michel Melzer de erezie. Dar încă nu avea 
proba. 

incercarea de a-l mitui pe Albrecht Lenhard, ajutorul lui 
Melzer, pentru a obţine una dintre paginile tipărite, a dat greș, 
pentru că credincioasa calfa l-a anunţat pe Melzer. Meșterul a 
turbat de furie, a ameninţat că îl va concedia pe ticălosul de 
Gensfleisch, și cu certitudine că s-ar fi ajuns aici, dacă, la rândul 
lui, Gensfleisch nu l-ar fi ameninţat pe meșter că îl va informa 
pe arhiepiscop cu privire la misterioasa comandă. În acest fel, 
vechea dușmănie dintre cei doi s-a aprins din nou. 

De teama curiozităţii lui Gensfleisch și îngrijorat de propria 
soartă, Melzer a evitat să mai doarmă în patul lui moale și 


înnopta pe un banc din lemn, printre casetele cu litere. Într-una 
dintre acele scurte nopţi petrecute pe lemnul gol, sări în picioare 
speriat. În lumina tremurătoare a unui felinar văzu o umbră care 
se furișa prin atelier. 

— Gensfleisch, te așteptam! strigă el. 

Cu măciuca pregătită se năpusti către intrus, dar acesta fu 
mai rapid și o șterse, abandonând felinarul. Melzer ridică opaițul 
și văzu ușa deschisă. Pe podea era o șapcă. O ridică și o 
examină pe toate părţile. Nu era o șapcă de meșter de oglinzi, 
așa cum se așteptase, dar parcă o mai văzuse undeva. 

Melzer închise ușa și puse șapca într-un cui. Apoi se întinse pe 
bancul din lemn, cu privirea aţintită pe ușă. Prin cap îi trecură 
mii de gânduri, dar niciunul nu răspundea întrebărilor referitoare 
la intrusul nocturn. 

De zece zile încetase munca în atelierul din FrauengăBehen, 
iar Melzer aștepta ca Fulcher să își facă apariţia, fapt care până 
acum avea loc la intervale regulate, când Strigătorul venea să 
verifice stadiul lucrării. Melzer luase decizia de a nu mai accepta 
prizonieratul Simonettei, și voia să îl pună pe Fulcher să aleagă: 
ori era eliberată Simonetta, ori el avea să înceteze să mai 
lucreze la biblie. judecând la rece, desigur că nu era o mișcare 
înţeleaptă, ci mai curând un act de nechibzuinţă destinat să le 
distrugă vieţile, lui și Simonettei. Dar Melzer își jurase să 
înceapă lupta, o luptă în care, pentru început, se vedea 
condamnat la o inactivitate neputincioasă. 


Pe atunci mă aflam într-o situaţie atât de disperată, încât îmi 
călcam în picioare propria rațiune. Da, recunosc faptul că nu 
aveam în vedere nici măcar o înţelegere cu borti homines. 
Preferam să mor decât să trăiesc alţi câţiva ani fără Simonetta. 
Atunci, soarta mea a luat o nouă turnură. 

Fulcher trebuie să fi remarcat că planul lui de a o ţine departe 
de mine pe Simonetta mă condamna la inactivitate, pe când 
eliberarea ei ar fi avut efectul dorit. La două săptămâni de la 
ultima sa vizită în FrauengăBehen își făcu din nou apariţia, dar 
de data aceasta - mie mi s-a tăiat respiraţia și am crezut că 
simţurile îmi joacă feste - era însoţit de Simonetta. 

Îmi imaginasem întâlnirea altfel; prezenţa lui Fulcher nu m-ar 
fi deranjat deloc dacă Simonetta mi-ar fi sărit de gât, m-ar fi 
îmbrățișat și m-ar fi sărutat, ceea ce m-ar fi înnebunit. Dar 


acum, când îmi zâmbea prietenos, mânată de o gingașă 
blândeţe, era greu de imaginat cât de înfocată fusese odată 
dragostea noastră. 

M-a cuprins atunci vechea furie față de Fulcher, care se făcea 
vinovat de acest comportament, și am căutat în gând o 
posibilitate de a-i face rău Strigătorului și de a-i distruge frăţia. 

Făţarnicele cuvinte rostite de Fulcher, cum că ar aduce-o la 
Mainz pe Simonetta pentru a da aripi muncii mele, păreau cinice 
luând în considerare starea în care se afla iubita mea. El mi-a 
mai înmânat și o nouă parte a manuscrisului. M-a avertizat din 
nou din mers asupra secretului absolut care trebuia păstrat. 
Privirea i-a căzut atunci pe șapca agăţată în cui, părăsită de 
intrusul nocturn, și s-a oprit. 

— Cum a ajuns această șapcă la dumneavoastră? a întrebat el 
înfuriat, răsucind șapca în mâini. 

Mi s-a părut că pentru Fulcher șapca avea o anume 
semnificaţie. De aceea am evitat să îi spun adevărul, și pentru 
că altceva nu mi-a trecut prin cap, am zis: 

— Am găsit-o pe drumul de întoarcere de la cetatea 
dumneavoastră din pădure. Poate că este a unuia dintre 
căruţași, căruia i-ar fi smuls-o din cap vreo ramură. 

În mod ciudat, Fulcher s-a arătat mulţumit de răspuns. A luat 
șapca și a spus: 

— Este o șapcă dintre cele purtate de boni homines, să știți. 
Doar ei poartă acest model. Ea funcţionează în același timp și ca 
un semn de recunoaștere. Aveţi ceva împotrivă dacă o iau cu 
mine? 

— Nu, sigur că nu! am afirmat eu în speranţa că voi scăpa cât 
mai repede de Strigător. 

lar Strigătorul chiar dispăru rapid și fără zarvă, așa cum 
venise. 

Ședeam unul în faţa celuilalt în tăcere, aproape jenaţi, ca doi 
copii. Zâmbetul Simonettei trăda o oarecare bucurie, dar și 
faptul că era străină de trecutul nostru comun. Mi-am propus să 
nu insist. Mai devreme sau mai târziu, amintirile să îi revină. 

În timp ce îi luam mâinile și i le mângâiam, mi-am amintit de 
șapca pierdută, și brusc mi-am dat seama de unde o 
cunoșteam: străinul care în miez de noapte mă căutase și mă 
prevenise în legătură cu boni homines și cu practicile lor perfide 
purtase această șapcă. Eram sigur. Dar nu eram la fel de sigur 


de scopul urmărit de necunoscut când intrase la mine prin 
efracţie. Căuta pergamentele bibliei lui Fulcher? Avea nevoie de 
o dovadă? Lucra pentru arhiepiscop? îmi lăsase șapca drept 
avertisment? 

Simonetta mă privea cu stăruinţă, iar mie mi s-a făcut rușine 
de gândul meu. Cât de îngrijorat fusesem din cauza ei, cât 
sperasem să se întoarcă, iar acum, când o aveam în faţă, mă 
preocupau alte lucruri. 

— lartă-mi zăpăceala, dragă Simonetta, m-am scuzat eu, dar 
Fulcher von Straben îmi face viața un iad. Imi doresc să fi rămas 
un biet meșter de oglinzi și să nu fi avut nimic de-a face cu arta 
tipăritului. 

Nici nu am terminat bine de rostit aceste cuvinte, și m-am 
îngrozit dându-mi seama că tocmai această preocupare fusese 
cea care mă condusese la Simonetta. 

Atunci, Simonetta a început să vorbească, de parcă nici nu îmi 
auzise cuvintele: 

— Michel Melzer, unde este fratele meu, Jacopo? 

Am privit-o șocat pe fată. Ce puteam să îi răspund? Puteam să 
îi spun adevărul? Ori situaţia ei îmi impunea să tac? 

— Simonetta, am răspuns cu tot dragul, nu îţi amintești de 
petrecerea dată de împărat la Constantinopol, de mulţimea 
aceea de străini, de diverșii scamatori și de dresorii de șoimi, cu 
păsările lor mari? 

Simonetta tresări. Apoi dădu din cap și zise: 

— Jacopo este mort. L-a omorât o pasăre mare. 

Chiar dacă răspunsul ei era trist, m-am bucurat de puterea 
Simonettei de a-și reaminti. Acum știam că puteam să îi redau 
amintirile, puteam să fac să îi defileze prin faţa ochilor ei, cu 
grija necesară, viaţa noastră comună. 

Astfel s-au scurs următoarele zile, pline cu amintiri, și am 
înțeles că memoria Simonettei era tot mai bună pe măsură ce 
amintirile erau mai îndepărtate. Dar trecutul apropiat, 
prizonieratul la boni homines, părea complet șters, sau necesita 
multiple indicii pentru a și-l aminti. În incursiunile noastre în 
trecutul comun am evitat să amintesc numele lui Lazzarini, 
pentru că nu voiam să îi trezesc Simonettei noi sentimente de 
vinovăţie. 

Odată cu amintirile a crescut treptat și încrederea, și vechea 
intimitate a revenit. În bagajul Simonettei se găsea și lăuta 


cumpărată de ea la Verona, și, într-o zi, am rugat-o să cânte 
pentru mine. Mă temeam că băuturile satanice ale lui Fulcher i- 
ar fi putut răpi Simonettei capacitatea de a cânta la lăută, dar 
am constatat că mă înșelasem. Simonetta interpreta cântecele 
cunoscute cu aceeași pasiune și frumuseţe ca odinioară, în așa 
fel încât mie îmi dădeau lacrimile. 

Farmecul muzicii a avut efecte neașteptate. Părea că fiecare 
ton scos de strunele atinse de degetele ei adăuga câte o piesă 
în mozaicul amintirilor, iar când a terminat de cântat, m-a privit 
de parcă tocmai se trezise din somn. 

Nu mai avea privirea visătoare, sfioasă, din zilele trecute. 
Simonetta mă privea de parcă i s-ar fi aprins din nou iubirea faţă 
de mine. Buzele ei abia întredeschise au rostit un singur cuvânt, 
dar acesta a fost de o forţă îmbătătoare: 

— lubitule! 

Nu pot descrie fericirea trezită de acest cuvânt în sufletul 
meu. Suna ca un cor pe mai multe voci, pătrunzător și 
emoţionant, care m-a aruncat într-o beţie care m-a făcut să uit 
de tot ce era în jur. In acest moment al iubirii noastre renăscute 
trebuie că s-a petrecut și ceea ce avea să îmi fie fatal. 

Dragostea Simonettei îmi dăduse noi puteri. Am pus să îmi fie 
chemate calfele și am reînceput munca pentru Fulcher von 
Straben. 

Ce idei confuze, ticăloase și hulitoare tipăream, fraze 
destinate să îl înveţe teama pe un creștin obișnuit, cuvinte 
precum fulgerele incendiatoare, cuvinte diabolice gândite de 
oameni diabolici! Credeţi-mă că de atunci îi urăsc pe toţi 
oamenii care răspândesc un mesaj, fie ei păgâni ori creștini, 
pentru că știu din proprie experienţă că nu conţinutul contează, 
ci cât de frecvent este răspândit. Fulcher predica inexistenţa 
unui Dumnezeu. Eu nu îmi pot imagina cum ar fi să trăiesc într-o 
lume fără Dumnezeu; firește, nu îmi pot nici imagina cum 
trebuie să arate acest Dumnezeu, căci de Dumnezeul 
propovăduit de biserica romană aș fugi la fel ca de lipsa de 
Dumnezeu a boni homines. 

Intr-una dintre aceste nopţi de neuitat cu Simonetta, în care 
am recuperat tot din ceea ce ne răpise soarta neîndurătoare 
pentru atâta vreme, indivizi dubioși au pătruns în atelier. Au 
spart încuietoarea încăperii în care păstram filele tipărite din 
biblia lui Fulcher. Din nefericire, acolo se aflau tocmai acele 


pagini de pergament care reprezentau nucleul învăţăturii, 
respectiv faptul că predicatorul ambulant losua, numit Isus, își 
înscenase moartea pentru a avea liniște din partea adepților 
fanatici, iar acele file de pergament mi-au decis soarta. 

În spatele spargerii se afla nimeni altul decât Johannes 
Gensfleisch, care socotea că sosise vremea lui. Sub pretextul că 
Michel Melzer, tipograful, l-a trimis pe el pentru a prezenta 
Eminenţei Sale primele pagini tipărite din Vechiul Testament, 
arhiepiscopul Friedrich a lăsat baltă până și conventul, care se 
îndrepta împotriva superstițiilor și a poeziilor satirice la adresa 
bisericii, care circulau pretutindeni. 

Arhiepiscopului i se umflă o venă întunecată pe frunte când 
dădu cu ochii de paginile prezentate de Gensfleisch, și ţipă la 
acesta: 

— Tontule, nu este în stare să vadă că acesta nu este Vechiul 
Testament trimis nouă de Dumnezeu, ci un talmeș-balmeș de 
idei murdare? 

— Da,  Eminenţă,  preastimate arhiepiscop, răspunse 
Gensfleisch slugarnic, este un talmeș-balmeș de idei murdare, și 
tocmai acesta este motivul venirii mele. 

— Eu i-am dat tipografului sarcina de a-mi transpune în 
scriere artificială Vechiul și Noul Testament! Ce este prostia 
asta? 

Gensfleisch rânji prefăcut. 

— Vedeţi ce a ieșit: o biblie a diavolului! 

Arhiepiscopul Friedrich se lăsă cu toată greutatea pe scaunul 
său, încât lemnul trosni, și se adânci în citirea pergamentelor. La 
intervale scurte clătina din cap, scotea exclamaţii care exprimau 
disprețul, iar în final începu să ţipe de parcă ar fi fost tras pe 
roată. Totodată făcea întruna semnul crucii, ca un exorcist în 
acţiune, ba chiar a început să tremure din tot trupul, de parcă ar 
fi fost el însuși posedat de diavol. 

Gensfleisch făcu ochii mari și începu să se teamă pentru viaţa 
arhiepiscopului, care trăgea disperat de guler, cu gura căscată 
precum litera O, căznindu-se să respire precum un pește 
aruncat pe mal. Cu mâna stângă apucă un clopoțel aflat pe 
masa de alături și începu să îl agite. Făcu asta cu putere până 
când sunetele stridente îl făcură să apară pe secretarul 
Franziskus Henlein cu un urcior având un conţinut misterios. 
Arhiepiscopul își reveni după ce trase o dușcă sănătoasă, și îl 


expedie pe Henlein, care începuse să se intereseze de 
pergamentele care cauzaseră periculoasa suferinţă. 

— Tu ai citit toate astea? îl întrebă arhiepiscopul pe 
Gensfleisch. 

— Nu mi-au fost ascunse. 

— Toate acestea au fost concepute de mintea tipografului 
Melzer? 

Gensfleisch ridică din umeri. 

— Cine altcineva ar fi putut născoci asemenea drăcovenii? 
Meșterul Melzer nu este un prostănac, el cunoaște lumea. 
Numai Dumnezeu știe pe unde i s-au băgat astea în cap. Poate 
la Constantinopol, unde nelegiuiţii sunt ca la ei acasă. 

— Sfinte Bonifaciu! strigă arhiepiscopul, care începuse să 
citească iarăși pergamentele, la uite ce explicaţie dă el 
inscripţiei crucii domnului nostru lisus. Mai că îţi vine să te 
îndoiești: /nsignia Naturae Ratio Ilustrat - inițialele INRI. Acest 
Melzer nu mai știe ce se cuvine unui creștin obișnuit? 

Gensfleisch tăcu o grimasă care voia să spună că îl doare 
ceea ce era tipărit acolo. 

— V-am spus doar că meșterul Melzer nu este prost, iar aici 
este vorba doar de câteva pagini dintr-o biblie eretică. Nici nu 
vă imaginaţi ce i-a mai trecut prin cap. 

După ce arhiepiscopul a citit pergamentele până la ultimul 
rând, a ridicat privirea spre cer și a strigat: 

— Blestemată să fii, lucrare a diavolului! 

A luat apoi pergamentele și a început să le rupă în bucățele 
tot mai mici, iar pe cele mai mici le-a mai sfârtecat o dată între 
vârfurile degetelor, până când hârtiile au căzut pe podea ca 
niște fulgi de zăpadă. 

— Prea onorate arhiepiscop, interveni Gensfleisch, 
dumneavoastră puteţi rupe pergamentele, sau le puteţi arunca 
în foc, dar cu asta nu veţi realiza nimic. Este unul dintre 
avantajele scrierii artificiale faptul că ea se înnoiește oarecum 
de la sine, după cum vrea tipograful. Meșterul Melzer este 
capabil să rescrie ca prin farmec pergamentul pe care 
dumneavoastră tocmai l-aţi făcut bucățele, absolut identic celui 
distrus. 

— Am știut de la început că scrierea artificială este o 
născocire a diavolului! se înfierbântă arhiepiscopul din nou. O 
voi interzice. Omenirea s-a descurcat fără scrierea artificială 


încă de la crearea lumii, folosind pensula și pana pentru a așeza 
o literă după alta. La ce să mai fie nevoie de plumb? Vezi doar 
ce a ieșit! 

— Permiteţi-mi să vă contrazic, răspunse Gensfleisch. Eu nu 
cred că o interdicţie ar fi utilă. Dacă interziceţi scrierea 
artificială în Mainz, o vor folosi alţii la Köln, la Strasburg sau 
Nurnberg, și nu vă veţi alege cu nimic. Nici nu puteţi face 
vinovată scrierea artificială în sine pentru conţinutul unei cărți. 
Răul nu este arta, ci lucrurile care se fac cu ea. Lăsaţi-mă pe 
mine să tipăresc Biblia, Eminenţă - într-o sută, în trei sute de 
exemplare, în câte exemplare vreţi dumneavoastră - iar 
tipografia vă va face faimos, și se va transforma într-un avantaj 
al bisericii romane. 

— Stăpânești această artă la fel de bine ca meșterul Melzer? 

Gensfleisch scoase un pergament și îl întinse în fața ochilor 
arhiepiscopului; pe acesta erau de două ori câte patruzeci și 
două de rânduri în două șpalturi, cu câte o inițială colorată la 
început. Arhiepiscopul începu să citească: /n principio creavit 
Deus caelum et terram. Terra autem erat inanis et vacua... 

— Acesta este textul pe care eu i l-am dat în manuscris 
meșterului Melzer! strigă entuziasmat arhiepiscopul. Sfinte 
Bonifaciu, niciodată nu am văzut o scriere mai frumoasă. Ti-a 
condus pana un înger? 

— Un înger? Gensfleisch râse. Tipografia a realizat minunea 
aceasta, iar eu o pot reproduce de câte ori veţi dori. 

Arhiepiscopul examină tipăritura cu ochii mijiţi și strâmbând 
din nas, de parcă ar fi emanat izul de pucioasă al diavolului. 
Tinea pergamentul contra luminii, pentru ca din el să nu iasă 
vreo reflexie magică, apoi îl puse în faţa lui pe masă, îl netezi cu 
dosul palmei, şi îl binecuvânta rapid. În cele din urmă, i se 
adresă lui Gensfleisch. 

— Ai putea să tipărești Vechiul și Noul Testament la fel de clar 
și de frumos? 

Dacă îmi acordaţi destul timp, Eminenţă, vă voi tipări o biblie 
scrisă parcă de îngeri, și nu într-un singur exemplar, ci într-o 
sută de exemplare, ba chiar și mai multe! 

— Așa să fie, Gensfleisch! spuse arhiepiscopul cu emfază. 

— Nu îmi mai spuneţi Gensfleisch, răspunse acesta. Spuneți- 
mi Gutenberg, după moștenirea primită de mine. Meșterul 
Gutenberg. Și un meșter este cu siguranţă plătit. 


— Vei primi plata promisă de mine lui Melzer. 

— Ce se va întâmpla cu el? Mă refer la faptul că i-aţi făcut 
totuși o comandă! 

— Asta las-o în grija mea, răspunse arhiepiscopul Friedrich. 


Eu habar nu aveam de toate acestea, și pluteam cu Simonetta 
în al nouălea cer. Ne iubeam ca în prima zi, dar dorinţei noastre 
de a ne căsători i se opunea interdictul dat de arhiepiscop, prin 
care în Mainz era interzisă orice căsătorie. Dar fericirea a doi 
iubiţi chiar are nevoie de binecuvântarea bisericii? 

Extaziaţi, uitam de tot ce se petrecea în jurul nostru. Astăzi, 
după trecerea anilor, îmi dau seama că am fost superficial, 
poate chiar prost, având în vedere situaţia mea delicată. Și 
totuși, nu regret nimic. 

M-am apucat din nou de lucrul la funesta biblie, pentru 
tipărirea căreia aș fi avut nevoie de mai puţin de cinci ani dacă 
nu ar fi intervenit ceva neașteptat, un lucru de care ar fi trebuit 
să ţin cont de la început. De fapt, am fost avertizat, dar în toiul 
fericirii am tratat cu superficialitate toate avertismentele. 

Într-o noapte, mă aflam singur în atelier și așezam literă după 
literă, când a apărut din nou acel necunoscut care mă 
avertizase prima dată, și pe care îl suspectam că ar fi intrat cu 
forţa în atelierul meu. A refuzat să intre, așa că am vorbit în 
dreptul ușii. L-am acuzat de pătrunderea nocturnă, și i-am spus 
că l-am recunoscut după șapcă. 

Străinul nu a negat. Şi-a motivat acţiunea prin faptul că avea 
un singur scop, și anume acela de a mă feri să fac o nouă 
prostie. Era și motivul noii lui vizite, în șoaptă, dar apăsat, mi-a 
spus: 

— Meștere Melzer, lasă totul baltă și fugi înainte de a fi prea 
târziu. 

Nu am acordat nicio importanţă cuvintelor lui. Când s-a întors 
și a plecat, am strigat în urma lui de a răsunat întreaga 
Frauengăfehen: 

— Data viitoare să veniţi cu o altă idee! Şi salutaţi-l din partea 
mea pe ticălosul de Gensfleisch! 

Astăzi știu că avertismentul lui a fost bine intenţionat, și că 
străinul nu a avut nicio legătură cu Gensfleisch. Mai știu astăzi 
că, pe atunci, nu îmi imaginam că Gensfleisch nu avusese 
altceva în cap în afară de a mă înlătura, încă de la început. 


În următoarea dimineaţă mi-au bătut la ușă doi mesageri ai 
arhiepiscopului, îmbrăcaţi în roșu, și mi-au cerut să îi urmez. Nu 
am avut nicio reţinere în a mă conforma. 

Abia când am fost condus în clădirea lungă în care se afla 
administraţia arhiepiscopiei m-a cuprins un sentiment neplăcut. 
Am intrat într-o sală mare, rece, la capătul căreia se aflau o 
masă, o cruce și două lumânări, în spatele mesei stătea 
administratorul arhiepiscopului. 

Acesta m-a întrebat fără a ridica privirea: 

— Sunteţi Michel Melzer, tipograf și meșter de oglinzi în 
Mainz? 

— Da, am răspuns. Ce doriţi de la mine la o oră atât de 
matinală? 

Administratorul s-a ridicat în picioare, a luat un pergament și 
a început să citească - textul nu îl voi uita niciodată: 

— Noi, Friedrich, cu voia lui Dumnezeu și a Sfântului Scaun 
arhiepiscop de Mainz, mare cancelar în landurile germane ale 
Sfântului Imperiu Roman, decid și fac cunoscut faptul că noi, 
față de greșelile și tulburările pe care tipograful și meșterul de 
oglinzi Michel Melzer, cetățean al Mainzului, le propagă prin arta 
sa, hotărâm să îl punem sub paza comunităţii pentru a nu mai 
face rău Sfântului Scaun și supușilor acestuia. Dată în Mainz, de 
ziua Sfântului Laurentiu, Friedrich, arhiepiscop. 

Nici nu termină administratorul de citit, că intrară doi aprozi și 
mă încătușară. M-am apărat și am strigat: 

— Ce înseamnă asta? Vreau să vorbesc cu Eminenţa Sa 
arhiepiscopul! 

Administratorul făcu un semn din cap, iar aprozii mă luară. 
Așa am ajuns în această celulă, care între timp mi-a devenit 
cămin. 

Toate acestea au avut loc cu peste patruzeci de ani în urmă, 
iar eu am avut la dispoziţie mult timp pentru a mă gândi. 
Simonetta, care mă vizitează o dată pe lună, a rămas marea 
mea iubire. Ea este unica mea legătură cu lumea exterioară, și 
afecțiunii ei îi datorez faptul că nu am devenit nebun. 

La început m-am mirat că nu am fost predat inchiziţiei și nu 
am fost ars pe rug. Cu siguranţă că primele pagini ale bibliei 
eretice ar fi fost suficiente pentru a mă condamna la moarte, 
dar am înţeles ulterior că asta ar fi stârnit prea multă vâlvă, și 
inchizitorul ar fi fost obligat să dea în vileag motivul condamnării 


mele. 

Biblia eretică a boni homines nu a fost finalizată niciodată. Nu 
că nu s-ar fi găsit cineva care să preia sarcina mea - între timp 
au apărut peste tot discipoli ai artei tiparului - ci pentru că 
blestemata de frăţie, din câte aud, s-a dezmembrat în urma 
disputelor interne. 

Işi doreau dominarea lumii, așa cum îmi spusese misteriosul 
personaj care m-a și avertizat, dar nu au reușit nici măcar să se 
înţeleagă între ei. Despre Fulcher von Straben nu s-a mai auzit 
nimic. Ellerbach, fortăreața din Eifel, trebuie că a fost mistuită 
de un incendiu, în urma căruia au murit și cei mai mulţi locuitori 
ai ei. 

In ceea ce îl privește pe Johannes Gensfleisch, care s-a numit 
de atunci Gutenberg, îi invidiez și astăzi faima. A reușit ca în 
cinci ani să tipărească întreaga Biblie, 1 282 de pagini, ceea ce 
l-a făcut celebru în întreaga lume. A murit în urmă cu doar 
câţiva ani, beţiv și plin de datorii. Mie îmi pare că tipografia este 
cu adevărat urmărită de diavol. 

In schimb, eu stau în celula mea și aștept. Ce aștept'? De ce 
Dumnezeu, cel pe care l-am înfruntat o viaţă, încă nu m-a luat la 
el? Sunt prea netrebnic pentru el, ori prea viclean, ori m-am pus 
rău cu el într-un alt mod? 

Sau ereticii au totuși dreptate, iar El nici măcar nu există? 


REALITATEA 


În anul 1455, Johann Gutenberg a finalizat prima carte tipărită 
din lume, o Biblie în limba latină. Tirajul a fost de mai puţin de 
două sute de volume. Dintre acestea, patruzeci și șapte de 
exemplare, parțial incomplete, au supravieţuit până astăzi. 
Aproximativ o mie de tipografi s-au îndreptat către arta 
tipografiei până la sfârșitul secolului. Aceștia au realizat treizeci 
de mii de cărți într-un tiraj total de zece milioane de exemplare. 
În anul 1496, la Mainz s-a introdus o cenzură a cărţilor, motivată 
prin frica de răspândire a scrierilor imorale și eretice.