Steven Gould — 2 Reflex

STEVEN GOULD 


Reflex 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Steven Gould 
REFLEX - 2004 


Steven Gould s-a născut la 7 februarie 1955 şi este 
autor de romane pentru tineri şi de science fiction. În opera 
sa accentul este pus mai degrabă pe lupta împotriva 
oficialităților corupte decât pe elementele ştiinţifico- 
fantastice. Este autorul seriei de succes /umpery al cărei 
prim volum i-a adus distincţiile de „Cea mai bună carte 
pentru adolescenți”, oferită de American Library 
Association, precum şi „Alegerea tinerilor cititori”, 
decernată de International Reading Association. Graţie 
aceluiaşi volum, a fost finalist al Premiului pentru debut 
Compton Crook şi al Premiului literar pentru tineri al Pacific 
Northwest Reader's Association, obţinând locul al doilea în 
competiţia pentru Premiul Locus acordat celui mai bun 
roman de debut. 


Pentru Emma şi Caritay Fiecare o completare a celeilalte, 
Dar fiecare în sine o comoară. (Şi nu, Emma, tu încă nu poti 
citi asta.) 


Mulţumiri 

Îi mulțumesc lui Sage Walker pentru dezvăluirea 
lucrurilor dezgustătoare pe care i le poti face cuiva 
folosindu-te de nervul lui vag, lui Bob Leeds pentru 
informațiile despre medicamente, lui Doc „Sully” Sullivan 
pentru descrierea discuțiilor şi a procedurilor din sectia de 
Urgenţe, lui Rory Harper şi Laurei J. Mixon, pentru că au fost 
primii mei cititori şi m-au corectat cu delicateţe, şi lui Beth 
Meacham pentru amestecul perfect dintre tăcerea şi 
intervențiile sale. 


Steven Gould 


CUPRINS 


. „DAVY PLECASE” 

. „ASTA NU E SÂNGELE LUI” 

. „UNDE E SOŢUL DUMNEAVOASTRĂ?” 

„+. ACTIVITATEA ASTA E CONTRAINDICATĂ” 
. „ADICĂ M-AM ŢICNIT DIN NOU?” 

. „ACUM POŢI SĂ SPELI PODEAUA” 

. „ŞTII, PLANUL NOSTRU NU ERA CHIAR AŞA” 
. „ÎMI PLAC BĂRBAŢII ÎNLĂNŢUIŢI” 

. „ÎNCĂ MAI AM SÂNGE PE BOCANCI!” 

10. „TU ŞI NĂBĂDĂILE TALE, ŞTII FOARTE BINE” 
11. „O CANĂ CU CEAI” 

12. ALTĂ CANĂ CU CEAI 

13. „PLEACĂ DE LÂNGĂ MARGINE!” 

14. MUGU 

15. „NU FI PROST, PADGETT” 

16. „BUN DE MÂNCAT” 

17. „UNDE E SOŢUL MEU?” 

18. „VREI SĂ SPUI C-AI MAI GĂSIT UN TELEPORT?” 
19. „GAZ PARALIZANT?” 

20. „OH, DA. E DEZBRĂCATĂ” 

21. „CA ĂLA CARE L-A UCIS PE PADGETT” 

22. „AR FI TREBUIT SĂ MĂ LAŞI ÎN LANȚURI” 
23. „CRED CĂ M-AU ÎMPUŞCAT” 

24. „SFAT UTIL” 

25. „E TIMPUL” 


CEONDUPWNHR 


1. „DAVY PLECASE” 


Prima dată s-a întâmplat astfel. 
— Eşti cel mai încăpățânat tip pe care l-am cunoscut în 
viaţa mea. 


Era cea mai recentă răbufnire a disputei lor şi se 
petrecea în New York, într-o patiserie mică de pe Sullivan 
Street. 

El îi răspunse pentru început cu blândeţe. 

— Atunci presupun că nu trebuia să te măriţi cu mine. 

Ea îi aruncă o privire aspră. 

— Nu mă pot abţine. Asta simt. Şi măcar ştiu ce simt. Şi 
mi-e mai bine decât înainte. 

Îl privi împingând  firimiturile de-a latul mesei şi 
adunându-le cu grijă într-o moviliţă. Un picolo se rezema de 
peretele văruit, cu ochii la ei. Erau ultimii clienţi din local şi 
acolo, pe Coasta de Est, ceasul arăta aproape unsprezece 
noaptea. 

— Hai să mergem, spuse el. 

Se strecurară printre mesele minuscule şi ieşiră în stradă, 
în aerul răcoros al serii. Era prima săptămână a lunii martie. 
Intr-un gang cu miros vag de urină, o luă în braţe fără să se 
teamă de priviri indiscrete şi sări cu un fus orar către vest, 
în micul lor apartament cu două dormitoare aflat în apro- 
pierea clinicii ei din Stillwater, Oklahoma. 

Lui Millie i se înfundară urechile şi înghiţi în sec din reflex, 
mult prea obişnuită cu asta ca să-i mai dea vreo atenţie. 
Era extrem de frustrată. Cum e cu putință să iubeşti pe 
cineva şi să-ți doreşti totodată să-i tragi o mamă de bătaie? 

— Ce simt eu nu contează? Am împlinit treizeci şi unu de 
ani. Mi-ar plăcea să am copii cât mai sunt încă destul de 
tânără ca să pot fi în pas cu ei. 

Lui îi căzură colţurile gurii. 

— Gândeşte-te cum s-a purtat tata - n-am primit o 
educaţie potrivită pentru a deveni părinte. 

Asta n-ai cum s-o ştii până nu încerci. 

— Mai e şi Cuibul. Nu s-ar zice că e un loc sigur pentru 
copii. 

— Am putea locui aici. Sau altundeva, dacă e necesar. 
Banii nu sunt o problemă. 

— Şi când se vor duce la grădiniţă? „Azi ai luat autobuzul, 
micuță Millie?” „Nu, m-a teleportat tati.” 

Ea îl privi cu asprime, dar nu găsi nimic de obiectat. l-ar fi 


putut pretinde să nu mai sară? Să sară, dar să se ferească 
de copil? Să nu se ferească, dar să înveţe copilul să mintă? 
Ea una ştia foarte bine ce însemna asta. Spunea minciuni 
de zece ani când era vorba de Davy. 

El se uită le ceas. 

— Am întâlnire cu Brian, în D.C., peste zece minute. Vrea 
să mă trimită într-o nouă misiune. 

Oh, ce avantajos! Apoi îşi aminti că Davy pomenise de 
întâlnire cu o zi înainte şi se simţi vinovată pentru gândul 
care îi trecuse prin minte. 

— Mă aştepţi aici? întrebă Davy. 

— Cât crezi c-o să dureze? 

El ridică din umeri. 

— AŞ zice că nu prea mult. 

Ei nu-i trecuse supărarea. 

— Am clienţi programaţi la şapte şi jumătate. Trebuie să 
dorm. Sari mai întâi cu mine, du-mă în pat. 

Deşi mi-aş dori mai degrabă să sari pe mine în pat. 

— OK. 

Davy se foi prin încăpere până ce îşi puse ea cămaşa de 
noapte şi se spălă pe dinţi. Se uită la cărţi, deschise câte 
una, o închise imediat. Când termină Millie, sări cu ea în 
casa de stâncă - în Cuibul lor ascuns în deşertul colţuros din 
extremitatea vestică a Texasului. Acolo era răcoare, dar nu 
atât de frig ca la New York. 

El aprinse veioza pe noptieră şi ea auzi zgomotul slab al 
generatorul electric care pornise în clipa aceea în capătul 
opus al terasei, în incinta care îl adăpostea. Patul imens din 
lemn noduros şi nefasonat de pin contrasta puternic cu 
celălalt, mai modern, din apartamentul din oraş. Pereţii, 
tavanul şi podeaua erau în întregime din stâncă 
neprelucrată; suprafaţa lor era a muntelui şi numai zidul 
exterior, din pietre de aceeaşi culoare îmbinate grosolan cu 
mortar, era făcut de mâna omului. Cea mai mare parte a 
pereţilor, fie ei naturali sau nu, erau ascunşi în spatele 
rafturilor de pin cioturos. 

Ea se aşeză oftând pe marginea patului. 

— Am discutat despre asta când ne-am căsătorit, ţii 


minte? 

— Ai spus că putem s-aşteptăm o vreme, răspunse el, 
crispându-se. 

— Sunt zece ani de-atunci! 

Davy se uită din nou la ceas. 

— Uite ce e, trebuie să plec, altfel întârzii. Am putea... 

— Oh, pleacă şi gata! zise ea, întorcându-se cu spatele. 

— Millie... 

Ea scutură din cap. 

— Pleacă, fir-ar să fie! 

După care se răzgândi şi se răsuci spre el, doar ca să 
vadă că îi îndeplinise deja dorinţa. 

Davy plecase. 


Bineînţeles că Millie nu reuşi să adoarmă. 

Când am devenit o anexă? Trebuia să plătească fiindcă 
se căsătorise cu singurul teleport din lume. Ca o femeie 
măritată din Arabia Saudită, căreia nu îi e îngăduit să 
călătorească decât împreună cu un bărbat din familie. 

O anexă. 

Îşi dădu seama că se împăcase cu asta de multă vreme, 
că renunţase la propria independenţă în schimbul anumitor 
avantaje, însă simţea că se atrofiază ceva. Poate nu 
picioarele, ci aripile mele spirituale. 

Până şi femeile din Arabia Saudită pot avea copii. 

Dădea vina când pe el, când pe ea însăşi, răsfrângând-o 
într-o mică măsură şi asupra lui Brian Cox, de la Agenţia 
Naţională de Securitate. Ştia că, dacă exista într-adevăr un 
vinovat, acela era tatăl lui Davy, alcoolic violent pe vremea 
când îşi crescuse fiul, însă până şi el se schimbase după 
tratament: trăia de zece ani într-o cumpătare ursuză, 
stânjenitoare. 

Se întreba degeaba pe cine să pună la zid, asta n-o ajuta 
să aibă un copil. Şi oricum n-avea de gând să-l crească fără 
ajutorul unui soţ. Fără ajutorul lui Davy. 

Pentru a nu ştia câta oară îşi dori să poată sări cum sărea 
el, să poată pleca după el ca să pună capăt disputei, sau 
măcar ca s-o mai îndulcească. li părea rău că se hotărâseră 


să locuiască acolo, ascunși, în loc să stea în Stillwater, unde 
l-ar fi putut aduce mai des în prezenţa copiilor prietenilor ei, 
într-un mediu total diferit de familia în care crescuse el 
însuşi. 

In loc de asta făceau naveta, Davy sărea cu ea în braţe, 
plecând din apartamentul din Stillwater sau întorcându-se, 
de obicei din Texas, din Cuibul lor stâncos, deşi uneori 
stăteau vreme îndelungată în Tonga, Costa Rica, iar odată 
petrecuseră o primăvară minunată la Paris. Dar se 
întorceau de fiecare dată în casa de stâncă. Singurul loc în 
care Davy se simţea în siguranţă. 

O construise cu puţin înainte ca Agenţia Naţională de 
Securitate să-i dea de urmă pentru prima oară şi ei doi erau 
singurii oameni care pătrunseseră vreodată înăuntru. 
Terenul era incredibil de accidentat, îi înconjura un deşert 
cumplit de stâncă, cunoscut sub numele de El Solitario. De 
când Davy îl descoperise, locul devenise ceva mai umblat. 
Statul Texas cumpărase ferma care înconjurase iniţial zona 
şi o transformase într-un parc naţional, protejat prin lege. 
Dar casa fusese construită într-o proeminentă a peretelui 
de stâncă, la şaizeci de metri de bază şi la treizeci de vârf. 
Excursioniştii reuşiseră să ajungă pe fundul canionului, însă 
punctul de pornire pe traseul turistic şi Cuibul se aflau în 
zone opuse din El Solitario: trebuia să străbaţi douăzeci şi 
cinci de kilometri de stâncă, neîntreruptă de niciun curs de 
apă, numai ca s-ajungi la baza versantului. 

Işi găsi pe bâjbăite ochelarii, se ridică şi puse ibricul pe 
aragaz. In timp ce se încălzea apa, aprinse focul în sobă şi 
îşi alese o carte din bibliotecă. În primii cinci ani, Davy 
acoperise pereţii cu rafturi cărora le adăugase mai târziu 
altele, duble, separate. In ultimii doi ani începuse să le 
sorteze conţinutul, donând o serie de volume bibliotecilor 
publice, însă noile achiziţii continuau să fie mai numeroase 
decât donațiile, aşa că în întreaga locuinţă găseai vrafuri de 
cărţi noi. 

Pe la trei dimineaţa, când se trezi în colţul unde citise, cu 
o cană de ceai rece alături şi cu The Wood Wife, cartea de 
poveşti a lui Terri Winding, căzută din poală, se dădu bătută 


şi se băgă în pat. 

Fir-ar să fie, Davy! S-ar părea că te-ai supărat de-a 
binelea! 

La şase şi jumătate dimineaţa, când sună ceasul, el nu 
apăruse încă. 

Rahat! Nici măcar nu putea să anuleze întâlnirea cu 
clienţii, un cuplu care solicita consiliere maritală. Nu exista 
niciun telefon - doar un PLB de 460 Mhz pentru situaţii 
disperate - o baliză de localizare detectabilă prin satelit 
utilizată de avioane şi ambarcaţiuni în timpul acţiunilor 
urgente de reperare şi salvare. Apela la GPS ca să-şi trans- 
mită poziţia, aşa că, odată pusă în funcţiune, ar fi adus în 
scurt timp un soi de elicopter pe culmea de deasupra 
Cuibului. 

Se gândiseră să-şi facă rost de un celular cu acoperire 
prin satelit pe care să-l folosească în casa de stâncă, însă 
Davy era convins că Agenţia l-ar fi putut folosi ca s-o 
localizeze. Purta în schimb asupra lui un pager, aşa că Brian 
Cox îi putea trimite mesaje din orice colţ de lume, dar 
aparatul nu era decât un simplu receptor. 

PLB-ul pentru urgenţe era pentru urgenţe. Ea avea o 
urgenţă? Incă nu, îşi spuse. 

Chiar dacă s-ar fi întors la şapte şi jumătate, Davy ar fi 
avut suficient timp s-o teleporteze la clinică, numai că toate 
hainele ei pentru serviciu 16 se aflau în Stillwater. Nici 
măcar nu era sigură că în Cuib avea haine. 

Sfârşi prin a îmbrăca o cămaşă de flanel şi o pereche de 
blugi de-ai lui Davy, care-i strângeau prea tare fundul şi 
coapsele, dar îi erau largi în talie. Găsi nişte adidaşi de-ai ei 
Şi şi-i puse peste şosetele lui. 

Se holbă o vreme la poza de pe noptieră, o fotografie 
polaroid care-i surprinsese pe amândoi într-un restaurant 
din Tahiti. Îşi aminti cum se enervase Davy. Nu ezitase să 
cumpere instantaneul de la fotograf. Nu-i plăcea să-şi lase 
pozele la voia întâmplării, pe cine ştie unde. Avusese de 
gând s-o distrugă, dar Millie îl rugase să i-o dea ei. Şi nu-l 
convinsese decât promiţându-i că avea s-o păstreze în 
Cuib. 


În frigiderul cu propan nu găsi mare lucru. Mâncă nişte 
cereale şi bău două pahare cu apă. Se uită prin vizorul 
rezervorului de ceramică de deasupra frigiderului şi văzu că 
trei sferturi din apă se consumase. 

Haide, Davy! Tu nu faci aşa ceva. 

Ora şapte şi jumătate veni şi trecu. 

Făcu repetiţii, recitând tirade pline de furie şi izbind în 
pat cu un băț. Citi. Măsură încăperea cu pasul. Pe la 
jumătatea după-amiezii, toată furia i se metamorfozase, ca 
un vierme, preschimbându-se în spaimă. 

Îşi făcea griji pentru Davy. Numai moartea sau o rană 
extrem de gravă putea să-l ţină departe de ea. Închisorile 
sau gratiile nu-l puteau opri, deşi, îşi aduse ea aminte, dacă 
era înlănţuit de un obiect masiv - prea greu ca să-l ia cu el - 
nu putea să sară. Făcuseră experimentul o dată, cu mult 
timp în urmă, legându-l cu cătuşe de o balustradă. Fusese 
cât pe ce să-şi disloce umărul. Nişte cătuşe de modă veche 
încastrate într-un perete l-ar fi imobilizat. 

Se cutremură. 

Ceva mai târziu începu să se teamă pentru ea însăşi. 

leşi din casă şi o luă spre marginea terasei de stâncă, 
către uşa adăpostului separat al generatorului. Acolo, 
înăuntru, era şi rucsacul pentru urgenţe, însă trecuseră 
câţiva ani de când nu-i mai aruncase nici măcar o privire. 

Se răsuci şi cuprinse canionul cu privirea. ln sud se 
zăreau dealuri stâncoase. Până la ferma Sauceda avea de 
mers aproape cincizeci de kilometri pe o potecă 
bolovănoasă şi pe tot traseul nu era pic de apă. Pe alocuri 
creşteau  cactuşi şi pelin, precum şi o cantitate 
surprinzătoare de ierburi grama, însă de aceea parte a Rio 
Grande nu exista, cu siguranţă, niciun copac. Singura 
umbră era a stâncilor. 

Ei, cel puțin nu suntem în august. 

În rucsacul se aflau PLB-ul de urgenţă, câteva sticle cu 
apă sigilate, mâncare dozată în raţii de supravieţuire, un 
sac uşor de dormit, o oglindă şi rachete de semnalizare, 
plus o pungă de plastic cu cinci mii de dolari în bancnote de 
douăzeci şi de o sută. Sacul de alături conţinea optzeci de 


metri de coardă de alpinism de unsprezece milimetri, un 
ham utilitar şi carabiniere cu tijă de frânare. 

Duse totul în casă. 

Mâine dimineaţă, dacă nu se-ntoarce până atunci... 


Nu se întoarse. 

Fir-ar să fie, Davy, îmi faci numai necazuri! 

Bău restul apei din rezervorul din ceramică, apoi îmbrăcă 
blugii şi cămaşa lui Davy peste lenjeria lui de corp. Când 
ieşi din casă o izbi frigul, văzu că pe pragul stâncos aflat în 
umbră era încă întuneric şi respiraţia i se transformă în 
aburi, dar ştia că totul urma să se schimbe cu iuţeală ime- 
diat ce soarele avea să urce mai mult pe boltă. Işi ţuguie 
buzele, apoi se repezi înăuntru, luă fotografia de pe 
noptieră şi şi-o puse în buzunarul de la spate. 

leşi din nou şi închise uşa cu grijă, asigurându-se că 
funcţiona bine încuietoarea, apoi târî sacul cu frânghia în 
dreptul inelului ancorei. Davy îl bătuse cu barosul într-o 
crăpătură, unde turnase apoi beton. 

Îşi puse hamul, îl blocă în faţă cu o carabinieră şi fixă 
coarda de inel cu un nod marinăresc dublu. Trase de ea. 
Legătura era solidă, aşa cum fusese când o folosise ultima 
oară, la începutul căsniciei lor. Pe atunci exersau 
coborârea, ca măsură de prevedere, de două ori pe an, dar 
n-o mai făcuseră de vreo cinci. Stânca din jurul betonului se 
fisurase între timp, aşa că mai smuci de câteva ori de 
frânghie, ca să se convingă că inelul era bine ancorat. 

Legă rucsacul la capătul coardei şi îl lăsă în jos încetul cu 
încetul, urmărind cu privirea surplusul ce se încolăcea 
liniştitor pe panta de la baza stâncii. Nu trebuia să se 
teamă că frânghia nu era destul de lungă. 

O furnicătură stranie, aproape plăcută, îi străbătu trupul, 
şi se întrebă dacă o cuprindea spaima. Sunt chiar atât de 
epuizatăf Se gândi mai bine şi descoperi că era satisfacţie. 
La urma urmelor, după atât de multă vreme, era pentru 
prima oară nevoită să întreprindă ceva fără Davy, ceva 
dificil, ba chiar primejdios, iar el nu era acolo, s-o ferească 
de neplăceri şi de efort. 


Ei, povestea asta are şi partea ei bună. 

Trase frânghia prin carabinieră, blocă siguranţa tijei de 
frânare, prinse capătul ce atârna şi şi-l duse în spate, 
trecându-şi-l pe după coapse înainte de a-l strânge iarăşi în 
mâna înmănuşată. Se apropie de muchie înaintând cu 
spatele şi derulând încet frânghia. 

Se gândi că o aştepta un drum lung, că actul ei de 
identitate se afla în Oklahoma, că fără el nu putea nici să ia 
avionul, nici să închirieze o maşină, fiind astfel nevoită să 
meargă cu autobuzul. Se gândi că, odată aflată suficient de 
departe de Cuib, ar fi putut activa PLB-ul, apoi strânse din 
dinţi. Nu încă. 

Ajunse la buza stâncii, oftă, derulă încă o bucată de 
frânghie şi se lăsă să alunece în gol. Incepu să coboare în 
salturi scurte şi înjură când frânghia muşcă din muchie, 
împroşcând-o cu pietriş şi desprinzând o bucată de calcar 
periculoasă, care îi ricoşă de fluierul piciorului. Nisipul pluti 
în aer şi îi pătrunse în ochi, făcând-o să strângă din pleoape 
sub lumina soarelui dimineţii. 

Oh, grozav! 

Nu-şi putea alunga din minte imaginea apartamentului, 
dezordonat, prietenos, fără nisip, cu hainele şi portofelul ei, 
cu lapte în frigider. 

Davy Rice, eşti o belea... Deasupra ei se auzi piatra 
sfărâmându-se, apoi un trosnet ascuţit. Simţi coarda 
slăbind şi căzu pe spate, privind cu groază cum se prăvălea 
peste margine pironul, cu tot cu o bucată de beton, încă 
legat de frânghie. Se prăbuşea către stâncile de dedesubt 
ca un bolovan, de la peste cincizeci de metri înălţime, dând 
nebuneşte din mâini şi din picioare. Curentul de aer rece îi 
trecea în goană pe lângă urechi, iar adrenalina o înjunghia 
în piept ca o sabie. 

O, Doamne, o, Doamne, odoamneodoamneodoamne... 

Se ghemui în minuscula cameră de zi a apartamentului 
din Stillwater, cu un morman de frânghie încolăcit în jurul 
genunchilor şi al gambelor. Pironul greu, cu inel şi cu un 
mic guler de beton, căzu cu o bufnitură pe covor, alături de 
ea. 


O făcuse pentru prima dată. 


Nu-şi dăduse seama că ţipa, dar acum ţipătul i se frânse, 
preschimbându-se în suspine înăbuşite. Se lăsă pe spate, 
izbindu-se de tăblia de sticlă a unei măsuţe şi împrăştiind 
un vraf de cărţi pe covor. 

încercă să-şi frece spatele în locul unde se lovise de 
muchia mesei. O ustura - i se răzuise pielea. 

Când eşti psiholog şi ai parte de o experienţă nefirească, 
problema e că te întrebi dacă nu te confrunţi cumva cu o 
cădere nervoasă. 

Măcar eu ştiu că e cu putinţă. Davy n-a ştiut, când i s-a 
întâmplat prima oară. Respirația i se încetini şi se mai linişti 
puţin. Se simţea secătuită, istovită, ca şi cum ar fi urcat în 
fugă mai multe etaje. 

Oricine o poate face? Dacă trăieşte experiența de câteva 
mii de ori? 

Îşi dorea să discute cu Davy despre asta, dar bineînţeles 
că n-avea cum. 

Unde-ai dispărut, David Rice? 

Pe robot o aşteptau câteva mesaje, toate de la secretara 
pe care o împărțea cu ceilalţi doi terapeuţi din clinică. In 
ziua precedentă pierduse şapte întâlniri cu clienţii. Niciun 
mesaj nu era de la Davy. 

Îl sună pe pager şi tastă 911, codul lor pentru „vino 
imediat acasă”. El nu veni. 

Se uită la ceas. Era şase şi jumătate dimineaţa. 
Intenţionase să-şi înceapă drumeţia cât mai devreme. Insă 
pe Coasta de Est era trecut de opt. 

Pentru început, sună la Secţia de Urgenţe „Adams 
Cowley” a Spitalului „John Hopkins”, din Baltimore. Davy nu 
era acolo. Numele tuturor pacienţilor internaţi în ultimele 
patruzeci şi opt de ore erau cunoscute. Niciunul nu era 
neidentificat. Niciunul nu-şi făcuse apariția brusc, 
inexplicabil. 

Avu nevoie de patruzeci şi cinci de minute ca să 
găsească numărul pe o factură de telefon veche. Când 
primea un mesaj de la Cox, Davy sărea de obicei în D.C. şi îi 


răspundea de la un telefon public, însă odată i se 
întâmplase să fie gripat, ameţit, cu febră mare, şi îl folosise 
pe cel din apartament. 

Telefonul sună de câteva ori înainte să răspundă robotul: 
„Aici Brian Cox. Lăsaţi un mesaj. Vă sun eu.” 

Vocea o purtă cu zece ani înapoi, la singura întâlnire pe 
care o avusese cu posesorul ei, un interogatoriu în prezenţa 
judecătorului, imediat după ce-l descoperiseră pe Davy. La 
scurt timp după aceea fusese închisă ilegal, vreme de mai 
multe zile, într-o casă conspirativă a Agenţiei Naţionale de 
Securitate. Se cutremură şi aproape că uită să vorbească 
după semnalul sonor. 

— Sunt Millie Harrison-Rice, soţia lui Davy. Sunaţi-mă, vă 
rog. 

Lăsă numărul telefonului din apartament şi al celui de la 
clinică, apoi apăsă pe furca aparatului, întrerupând 
legătura. 

Rahat! În ce intrase Davy? îşi smulse hainele şi făcu un 
duş scurt, fierbinte, sperând să-şi topească gheaţa din 
piept, un nod de suferinţă, spaimă şi furie. Mă 
descotorosesc de asta în curând. După ce scap de la clinică. 

Îşi puse costumul de terapeut, comod şi oarecum oficial, 
o combinaţie pe care o identificase drept amestecul ideal 
de familiaritate şi autoritate în relaţia cu pacienţii. Jeanşi, o 
bluză frumoasă, jachetă de mătase şi pantofi cu tocul jos. 
Îşi sprijini palma de fereastră. Era destul de rece, aşa că 
întinse mâna după palton, însă se răzgândi în ultima clipă şi 
înşfăcă jacheta de piele a lui Davy, ponosită şi ceva cam 
mare pentru ea, însă confortabilă, cu mirosul lui şi al pielii 
contopite într-un amalgam plăcut. Simţi o umflătură în 
buzunar şi căută înăuntru. Dădu peste un plic cu cincizeci 
de bancnote de douăzeci de dolari. O mie cu totul. 
Bancnotele erau noi, cu un Andrew Jackson supra- 
dimensionat, aşa că nu făceau parte din rezerva lui mai 
veche, de bani furaţi cu zece ani în urmă de la filiala New 
York a Chemical Bank. 

Millie clătină din cap. Bani; spionului. O mică parte a plăţii 
pentru una dintre „însărcinările” primite Davy de la Brian 


Cox. Fără riscuri letale, fără să se expună pe durata 
deplasării - un agent infiltrat în Beijing, un dispozitiv de 
monitorizare electronică telecomandat prin radio lăsat în 
Siberia, un disident scos din Bagdad. Şi, mult mai rar, 
salvarea unor ostatici, o activitate redusă la minimum, de 
dragul ei. Avusese câteva misiuni în fiecare lună - în ultima 
vreme, cu harababura care precedase ocuparea Irakului. La 
început plănuise să restituie milionul furat în adolescenţă, 
dar nu se oprise nici după ce-l înapoiase cu dobândă. 
Numai că nu i-l returnase băncii. Făcuse donaţii anonime 
către zeci de adăposturi şi de centre de dezintoxicare din 
întreaga ţară. 

Şi continua să doneze în stil mare, însă în casa de stâncă 
exista un dulap care adăpostea peste trei milioane de 
dolari. 

— De ce altceva aş putea să mă ocup? întrebase el. De 
grădinărit? 

Millie puse banii la loc, în buzunar. Era posibil să aibă 
nevoie de ei ca să-l găsească. 

De cabinetul ei n-o despărţeau decât patru sute de metri, 
drumul dura cinci minute, dar ea se strădui să-l vizualizeze, 
să-şi dorească să fie acolo. 

Fără niciun rezultat. 

La naiba. Totul s-a petrecut în imaginaţia mea? Am fost 
tot timpul în apartament? 

Coarda cu inel, pironul şi bucata de beton rămăseseră în 
colţul camerei de zi, unde le pusese ea. 

Plecă spre cabinet, dând cu piciorul în grămezile de 
frunze căzute, incapabilă să admire culorile copacilor în 
plină schimbare. Voia să-l găsească, să acţioneze într-un fel 
sau altul. Dar nu ştia unde ar fi putut să fie, unde să-l 
caute. Davy avea să se întoarcă la ea, când avea să fie 
posibil. 

Se întrebă dacă era suficient de puternică. 

Aşteptarea e cea mai dificilă misiune. 


2. „Asta nu e sângele lui” 


Davy sări pe o alee din spatele Nineteenth Street 
Northwest, la est de Universitatea „George Washington”. 
Aerul era rece şi asfaltul rămăsese ud după ploaie, însă nu 
era atât frig ca la New York şi de data asta locul nu putea a 
urină. De pe scările de incendiu şi de pe firele de telefon 
cădeau picături de apă. Işi îndesă gâtul în gulerul hainei şi 
se îndreptă spre strada luminată. 

La mică distanţă de trotuar, unde aleea se lărgea în 
spatele unei prăvălii, cineva rezemase de zid cutia de 
carton a unui frigider, acoperită cu un strat impermeabil din 
bucăţi de pungi de plastic pentru gunoi. Pătura zdrenţuită 
care ţinea loc de draperie la intrare nu era trasă decât pe 
jumătate, şi Davy zări două perechi de ochi care reflectau 
lumina felinarului cu mercur. Ochi de copii. 

Ezită. M-au văzut făcându-mi aparitia?  Chipurile 
estompate se retraseră în umbră şi dispărură. 

El oftă şi se lăsă pe vine, fără să se apropie de cutie. 

— Unde-s părinţii voştri? 

Nu primi niciun răspuns. 

Scoase din buzunar o lanternă mică şi o aprinse, 
îndreptând-o în jos. Cei doi copii tresăriră sub lumina 
palidă. Erau mai curaţi decât îşi închipuise şi sacul de 
dormit pe care-l împărțeau părea aproape nou. Chipul din 
faţă era al unui mayaş autentic, cu ochi întunecaţi 
strălucind sub o claie de păr negru ca noaptea. Tenul celui 
de-al doilea era mai deschis şi părul avea culoarea paielor, 
dar trăsăturile nu se deosebeau de ale celuilalt. Două fetiţe, 
presupuse Davy. 

Făcu încă o încercare: 

— Donde estă su madre? 

Cea mai mare, probabil de vreo opt ani - dar n-ar fi putut 
s-o spună cu siguranţă - răspunse cu jumătate de gură. 

— Esta trabajando. Una portera. 

Portăreasă. O slujbă de noapte pentru care nu trebuia să 
vorbeşti perfect limba engleză. 

— Y su padre? 


Fata se mulţumi să clatine din cap. 

— De dónde es usted? De unde sunteţi? 

— Chiapas. 

Imigranţi. Îşi imagină cum călătoriseră. Străbătuseră 
probabil tot Mexicul într-un autobuz de clasa a treia, 
trecuseră ilegal graniţa şi apoi, dintr-un loc de genul 
oraşului Laredo, se urcaseră într-o furgonetă cumplit de 
aglomerată. 

Fetiţa mai mică, de vreo cinci sau şase ani, începu brusc 
să vorbească: 

— Papa fue desaparecido. 

Dispărut. Davy fu cât pe ce să izbucnească în plâns la 
auzul tonului prozaic pe care rostise cuvintele. 

— Cuándo vuelve su madre? 

— Por la mañana. 

Îşi scoase dintr-un buzunar interior banii lichizi pentru 
urgenţe - cinci sute de dolari în bancnote de douăzeci, plus 
o mie în bancnote de o sută, într-un singur teanc prins cu 
elastic. 

— Oculte esto. Mimă ascunderea banilor în haină. Dé 
esto a su madre. Para la cubierta. Pentru mama voastră. Ca 
să găsească un adăpost. 

Fetele îl priveau fără nici-o expresie. 

— Para su propria casa, le explică el. Pentru casa 
voastră. 

Aruncă banii, cu delicateţe, la picioarele sacului de 
dormit. 

Fetiţele se uitară lung la bancnote, de parcă s-ar fi temut 
să nu le muşte. 

— Oculte esto! repetă el. 

În situaţia lor, riscau să fie ucise pentru banii ăia. 

Cea mare îi luă în cele din urmă şi îi îndesă sub sacul de 
dormit. 

Davy stinse lanterna şi se ridică. 

— Buena suerte, adăugă, întorcându-le spatele. 

Norocul era necesar, chiar dacă aveau acum bani. 

Le auzi foindu-se în cutie, dar nu se uită înapoi. 


După ce străbătu holul de la intrare şi o încăpere laterală, 
Davy îl găsi pe Brian Cox aşezat lângă o fereastră cu 
vedere spre stradă, cu ziarul deschis, dar nu destul de 
ridicat ca să-i ascundă imaginea restaurantului. Ştia că 
Brian îl zărise primul, probabil de când era afară. 

Cox îşi lăsase părul mai lung, ceea ce îl făcea să semene 
oarecum a profesor, iar fizicul de fotbalist care-l 
caracterizase cu un deceniu în urmă fusese înlocuit de 
masivitatea drapată în tweed a bărbatului de vârstă 
mijlocie. Davy se lăsă să cadă pe scaunul din faţa lui cu un 
oftat. 

— S-a întâmplat ceva? 

Cox împături ziarul şi îl puse pe masă. 

— Mda. Tocmai am avut o discuţie savuroasă cu două 
fetiţe din Chiapas. 

— Ai săr... acum vii din Mexic? 

— Nu. Fetiţele locuiesc într-o cutie de frigider, la două 
străzi de aici. Mama lor e portăreasă, lucrează în schimbul 
trei şi le lasă singure aproape toată noaptea. Tatăl lor a 
dispărut, în Chiapas. 

Cox îl privi uimit. 

— Cum îi descoperi pe oamenii ăştia? 

— Sunt pretutindeni, Brian, e suficient să deschizi ochii. 

— Vrei să anunţ Protecţia Copilului? 

— La naiba, nu. Ca să le ia de lângă mama lor? La ce-ar 
ajuta? Le-am lăsat nişte bani. Destul ca să nu mai stea în 
stradă, sau cel puţin aşa sper. 

Cox mârâi şi păru să cadă pe gânduri. 

— Nu poţi s-ajuţi pe toată lumea, Davy. 

— Ştiu! se răsti el. Numai că... 

O chelneriţă cu părul de un blond murdar scăpat din 
agrafe, cu mijlocul gol, cu piercing în buric şi o cu porţiune 
amplă a coapsei zărindu-se ca un petic prin gaura 
zdrenţuită din blugi se opri lângă masa lor. 

— Ceai, te rog, îi ceru Davy. Ceva din ierburi. Studie în 
grabă meniul. Muşeţel şi iarbă de India. 

Cox îi arătă ceaşca lui goală. 

— O felie de plăcintă cu mere şi încă o cafea. 


Femeia le zâmbi mecanic şi plecă. 

Davy îşi cobori privirea spre tăblia mesei. 

— Ai copii, nu-i aşa? 

— Doi băieţi, răspunse Cox. Şi, da, mi-a zburat gândul la 
ei când mi-ai povestit despre fetiţe. 

Davy clătină din cap. 

— Nu la asta mă gândeam. Oftă adânc. M-am certat cu 
Millie în seara asta. Işi doreşte copii. 

Cox înălţă din sprâncene. 

— Oh? Şi de ce v-aţi certat? Tu nu ţi-i doreşti? 

— Încă nu. 

— Înţeleg. 

Davy tresări. 

— Ce-nţelegi? 

Cox clipi, cu o expresie blajină. 

— Că ea e pregătită pentru asta, dar tu nu eşti. 

O altă chelneriţă, o brunetă bine făcută, cu cravată 
legată strâns, cămaşă albă ca zăpada şi pantaloni negri, le 
aduse ceaiul şi plăcinta. Avea părul prins într-un coc sobru. 
Davy clătină din cap, uimit de contrast. 

Cox păru nemulţumit. 

— Poţi să-mi umpli ceaşca asta? 

— Imediat, domnule. 

Davy se jucă afundând şi scoțând cu pliculeţul de ceai 
din apă. Băuse o cafea în New York, cu numai o jumătate 
de ceas în urmă, şi spera că n-o să aibă parte de încă o 
noapte albă. Inhală aroma de iarbă de India şi în minte îi 
reveniră, în cascadă, toate supele thailandeze picante 
savurate pe taburete înalte, sub un acoperiş de paie în Cha 
Am, pe drumul de coastă către Malaysia. Alături de Millie. 
Sorbi. Ceaiul îi linişti gâtul, ceea ce îl surprinse, fiindcă până 
atunci nu-şi dăduse seama că îl durea. 

— Cred că e agitată. Are prietene, însă îi vine foarte greu 
să se apropie de ele, pentru că nu le poate vorbi deschis. 

— In privinţa asta ştiu cum e, oftă Cox. Cel puţin voi doi 
sunteţi sinceri unul cu altul, nu-i aşa? Eu unul nu-i pot 
spune totul nevestei. 

Chelneriţă brunetă se întoarse cu o cafetieră şi reumplu 


ceaşca lui Cox. 

— Cum e ceaiul, domnule? 

— Bun. Într-adevăr bun. 

Mai sorbi de câteva ori. 

Cox îl privi lung, apoi se uită la chelneriţă care se 
îndepărta. 

— E mult mai bine îmbrăcată decât celelalte. 

— Poate e studentă la drept, la „George Washington”, 
presupuse Davy. Şi studenţii au nevoie de bani, având în 
vedere ce taxe plătesc. 

Cox dădu din umeri. 

— Pare ceva cam bătrână, dar nu se ştie niciodată. 

— Ce misiune ai pentru mine, Brian? 

Agentul aruncă o privire în jur şi îşi cobori vocea. 

— N-ai mai fost niciodată la Phenian, nu? 

— Nu. Doar în Coreea de Sud. Am locuri de salt în Seul şi 
Pusan, dar în Republica Populară Democrată n-am pus 
niciodată piciorul. 

Sorbi iarăşi din ceai. 

— O s-avem ceva de rezolvat peste două săptămâni. 
Vrem să găseşti un loc de salt lângă hotelul Pothonggang 
din Phenian. Te putem urca într-un avion al Air Koryo, cu 
plecare din Tokyo. Poţi trece drept canadian. 

Davy clătină din cap. 

— Dacă-aveţi ceva de rezolvat, de ce nu infiltraţi un om 
de-al vostru? Adică, în două săptămâni puteţi s-o duceţi 
acolo şi pe Madonna, fără să-şi dea nimeni seama. 

Brian îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu e o infiltrare. Trebuie să scoatem pe cineva. 
Subiectul face parte din echipa de geometrie a masei 
critice a programului lor nuclear şi Forţele de Securitate 
Civilă îl supraveghează în permanenţă. 

— Credeam c-au sistat cercetările. Parcă aşa era 
înţelegerea. 

Brian negă cu o mişcare a capului. 

— Da, de ochii lumii. Au închis uzina. Cercetarea? Aici 
totul e în ceaţă. 

— Tipul vrea să dezerteze? 


— Fiica lui a plecat în Sud, acum cincisprezece ani. Omul 
nostru nu şi-a văzut niciodată nepoţii. 

Davy goli cana de ceai cu lăcomie. 

— Spune drept, Brian. Vrea azil politic. V-a cerut ajutor e/ 
însuşi? 

— Fiica lui. Pe urmă am intrat în legătură directă cu el, a 
fost încântat şi nerăbdător să plece. 

— OK. Deci nu-i o răpire. 

— Nu, pufni Brian. Păcat că eşti atât de scrupulos. Fiindcă 
altminteri te descurci al naibii de bine. 

Davy clătină din cap. 

— Poate că mă descurc. Dar nu pot feri oamenii de 
moarte. 

Celălalt nu insistă, se mulţumi să ridice din umeri. 

— Când trebuie rezolvată problema? întrebă Davy. 

— O să ţină o conferinţă în capitală, pe 18. Ne-am gândit 
să-l luăm dintr-o cameră de hotel. 

Davy îşi roti gâtul şi-şi simţi muşchii relaxându-se. Umerii 
i se lăsară în jos pe măsură ce i se detensiona spatele. 

— OK. Hai să programăm călătoria aia din Tokyo 
săptămâna viitoare. Să mă anunţi când să-mi iau biletul şi 
paşsşsşşşaporrrtul. 

Davy strânse din ochi. Cuvântul îi ieşise dintre buze 
alungindu-se într-o formă bizară. Se simţi zâmbind, apoi 
izbucni într-un râs uşor. 

Cox îl privi cu ochi mari. 

— Davy? 

Intinse braţul peste masă şi îi săltă bărbia, apoi îşi apăsă 
degetul mare pe sprânceana lui şi îi ridică pleoapa, ca să-i 
vadă mai bine ochiul. 

— Oh, rahat! Sari imediat, fugi de-aici. Eşti drogat! 

Era de-a dreptul amuzant şi Davy râse cu poftă. 

A... 

Să sară? De ce nu? încercă să-şi imagineze separeul din 
sala de urgenţe a Spitalului „John Hopkins” şi nu reuşi. Se 
gândi la casa de stâncă din Texas, dar îi fugea din minte. 

— Nu pot. 

Cox scoase un celular din buzunarul interior al hainei şi 


apăsă o tastă. Ascultă o clipă, apoi vorbi: 

— Intersecţia Avenue H cu Nineteenth Northwest. 
Cafeneaua Interrobang. E o răpire. 

O ambulanţă trase în dreptul uşii, semnalizând cu lumina 
intermitentă a farurilor, dar fără sirenă. De pe bancheta din 
faţă săriră şoferul şi un paramedic, iar din spate doi 
asistenţi, care traseră afară o targă. 

Cox înjură, plimbându-şi privirile de la uşa bucătăriei la 
personalul ambulanţei, care tocmai pătrundea în încăperea 
de alături, pe uşa principală. 

— Poţi să mergi? 

Davy râse pe înfundate. De ce mi-aş dori să merg? 

Cox se ridică dintr-o săritură, îşi înşfăcă scaunul şi-l 
aruncă prin geamul mare al ferestrei. Davy privi cioburile 
plutind în aer ca fulgii răscoliţi de viscol. Undeva ţipau nişte 
oameni, însă nimic nu-l putea deranja într-o asemenea 
măsură încât să se întoarcă şi să privească. Cox îl înşfăcă 
de haină şi-l săltă în picioare, apoi se aplecă brusc. 

Davy se pomeni atârnând pe umărul lui, cu ochii în 
pământ, apoi lumea se răsucea şi ei erau afară, cu 
diamantele presărate pe trotuar scrâşnind sub tălpi. Ploua 
iarăşi. Se simţea ud, apa îi pătrundea prin blugi, şi 
diamantele nu mai erau, şi paşii lui Cox nu mai striveau 
nimic, ci izbeau din ce în ce mai repede asfaltul. 

Se mişcă destul de repede pentru un tip în vârstă. 

Nu-i vedea decât picioarele, împroşcând pavajul cu apă. 
Sângele îi năvălea în cap şi urechile îi bubuiau, dar totul i se 
părea un fapt oarecare, o simplă observaţie, fără nici-o 
importanţă. 

Nimic nu părea să aibă vreo importanţă. 

Zări ceva izbind trotuarul alături de picioarele lui Cox şi 
simţi aşchii de piatră tăindu-i pielea feţei. Pe urmă auzi o 
împuşcătură şi zgomotul persistă în urma lor, însă 
perspectiva i se schimbă pe neaşteptate şi capul i se răsuci, 
descriind un cerc amplu, când Cox dădu în grabă colţul şi 
mări pasul, călcând destul de apăsat ca să-i stropească faţa 
când trecea prin bălți. 

Davy continua să chicotească încetişor, cu respiraţia 


bizar întretăiată ori de câte ori loveau pavajul tălpile lui 
Cox. Capul i se legăna dintr-o parte în alta şi întrezărea 
fragmente răsturnate din locurile prin care treceau, stânga, 
dreapta, stânga. Oh, e Nineteenth. Strada pe care mersese 
mai devreme. 

Cox se poticni şi Davy auzi imediat împuşcătura. Agentul 
izbuti să facă încă trei paşi înainte de a se prăbuşi, 
aruncându-l într-o baltă. El se rostogoli prin apă şi se opri 
proptit de grilajul de protecţie al fațadei unui magazin, din 
nou cu faţa către Cox şi către stradă. 

Agentul NSA încercă să se ridice, dar căzu la loc, lăsând 
să-i scape un țipăt printre dinţii încleştaţi. Din cauza ploii şi 
a întunericului, Davy nu-şi dădea seama unde îl nimerise 
glonţul, însă era clar că piciorul drept nu-i putea susţine 
greutatea. 

Răsunau paşi în fugă, paşii mai multor oameni, tot mai 
aproape. 

— Mă auzi? întrebă Cox. 

Davy reuşi să încuviinţeze cu o mişcare uşoară a capului. 

— Dacă nu scap, spune-i lui Cindy că e cel mai bun lucru 
care mi s-a întâmplat vreodată. Ea şi băieţii. 

Se răsuci, îşi săltă capul să se uite în urmă şi îşi duse 
mâna în haină. Câteva gloanţe îl trântiră şi căzu înapoi, cu 
braţul atârnând. Celularul îi alunecă pe asfalt. 

Îşi făcu apariţia chelneriţa din restaurant, cu un pistol 
automat, pătrăţos, în mâna întinsă. Părul ei desăvârşit 
ieşise din coc, era ud şi ciufulit, dâre întunecate şi groase 
de rimei i se prelingeau pe obraji, ca şi cum i-ar fi sângerat 
ochii, însă avea nodul cravatei la fel de strâns şi pasul ferm. 

Cox gemu, un sunet scrâşnit, bolborositor, iar femeia se 
grăbi să se apropie cu încă un pas şi îi trase un glonţ în cap. 

Davy simţi ceva umed împroşcându-i toată faţa, dar nu 
era apă de ploaie. Era cald. 

În câmpul vizual îi apărură trei bărbaţi, echipajul 
ambulanţei. Unul se aplecă spre el. 

— Hristoase, e rănit? 

— Nu e sângele /u;, preciză chelneriţă cu pistol. 

O lumină puternică îi umplu ochii când un vehicul se opri 


alături, transformând oamenii în siluete întunecate. ÎI 
prinseră de braţe, îl săltară şi îl târâră până în spatele 
ambulanţei, cu vârfurile picioarelor brăzdând bălțile. În 
depărtare se auzea tot mai puternic urletul mai multor 
sirene. 

— S-o luăm din loc! 

Se opriră lângă maşină în timp ce unul dintre ei 
deschidea uşa, şi Davy, cu capul căzut în piept, întrezări 
umbra unei mişcări vizavi, la intrarea pe o alee. O siluetă 
minusculă, un copil, ghemuită după o pubelă, fixându-l cu 
privirea. Oh, da. Asta-i aleea lor. 

Pe urmă fu azvârlit înăuntru, cu faţa la podea, şi 
ambulanta se puse în mişcare, accelerând. Simţi atingerea 
unor degetele pe încheietura mâinii, apoi ceva îl înjunghie 
adânc în fesă - Hei! - aproape reuşind să-l dezmeticească 
atât cât era necesar ca să vizualizeze biblioteca din 
Stanville, Ohio. 

Ambulanţa viră apoi iarăşi şi iarăşi, răsucindu-se ca o 
sfârlează, şi toate luminile dispărură cu desăvârşire. 


3. „Unde e soţul dumneavoastră?” 


— Ştiu că Joe mă iubeşte, dar, Doamne, ce lucruri face 
uneori. Azi-noapte a repetat figura cu rufele. 

Millie lucra şi în pauza de masă, încercând să recupereze 
cât mai multe dintre şedinţele pierdute cu o zi în urmă. 
Ceea ce îşi dorea cu adevărat era să alerge în cerc, urlând, 
dar îşi dădea seama că nu i-ar fi folosit la nimic. 

Sheila McNeil avea treizeci şi cinci de ani şi probleme cu 
soţul, după patru ani de căsătorie. Din câte îi spusese lui 
Millie în ultimele două luni, Joe purta cea mai mare parte de 
vină: suferea de o teamă de intimitate din pricina căreia 
oscila, ciclic, între apropiere şi eschivare. Până în momentul 
acela, încercările Sheilei de a-l aduce la nişte şedinţe 
comune eşuaseră, aşa că actuala strategie adoptată de 
Millie se baza pe puterea Sheilei de a face faţă situaţiei, 
încercând să-i înlăture tendinţa de a se lăsa obsedată de 
acţiunile soţului în loc să le ţină sub control pe ale ei. 

Din gâtul lui Millie se desprinse un sunet încurajator, 
echivalentul cuvintelor „Te ascult”. 

— E chiar aşa cum mi-ai spus. Încercam să-l fac să 
vorbească din nou despre sentimentele lui, să spună de ce 
nu vrea să vadă pe cineva, şi gata, el a-nceput imediat 
cearta, fiindcă lăsasem nişte rufe în maşina de spălat de 
două zile şi se mucegăiseră. 

Millie dădu din cap. 

— Şi cum ai scos-o la capăt? 

— l-am spus că eu o să mă ocup de rufe, însă el evită 
adevărata problemă. 

— ŞI? 

— A ieşit din cameră ca o furtună şi s-a apucat să spele 
el rufele. 

Măcar n-a plecat de-acasă. În primii ani ai propriei ei 
căsnicii, când se retrăgea furtunos în plină ceartă, Davy 
sărea de-obicei la mii de kilometri distanţă. 

— Şi tu ce-ai simţit? 

— Furie. Durere. Sâcâială. Pe urmă m-a izbit partea 
amuzantă a lucrurilor, dar am decis că dacă-i râd în nas nu 


îmbunătăţesc situaţia. 

Millie zâmbi. 

— Asta e o îmbunătăţire. 

— Da. E oricând mai bună decât sentimentul de 
vinovăţie. 

Se auzi ţiuitul intercomul şi Millie se încruntă. 

— Scuză-mă, Sheila. Ridică receptorul. Da, Loraine? 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, dar aici sunt nişte 
agenţi FBI care insistă să-ţi vorbească. 

Despre Davy? Millie se uită la ceas. 

— Le-ai zis că termin peste cinci minute? 

— Sigur că da. 

— Acum spune-le că m-ai anunţat, iar eu ţi-am răspuns 
că vin peste cinci minute. 

Făcu tot posibilul să se concentreze asupra Sheilei până 
la încheierea şedinţei, însă îi veni foarte greu. 

— Ne-ntâlnim săptămâna viitoare, la ora obişnuită, dar 
sună-mă mai întâi, pentru confirmare, da? Viaţa mea 
tocmai a devenit mai palpitantă ca de obicei. 

O urmă pe Sheila în anticameră. 

Era aşteptată: patru bărbaţi, toţi la costum. Cel mai în 
vârstă se uită la ea, fără s-o confunde nici-o clipă cu Sheila. 

Știe cum arăt. 

Sheila trase de timp, privind cu ochi mari şi îmbrăcându- 
şi fără grabă paltonul. 

Millie oftă. 

— Poftiţi în cabinetul meu, vă rog. 

Trei intrară în grup, iar al patrulea o invită cu un gest s-o 
ia înaintea lui. 

E politicos? Sau are grijă să n-o rup la fugă? 

Se apropie de birou şi se aşeză. 

— Bună ziua, doamnă Rice, spuse bărbatul pe care-l 
identificase deja drept şeful celorlalţi. 

Maa, mă cunoaşte. 

Era ceva mai scund decât însoțitorii lui. Părul de pe 
tâmple îi încărunţise uşor şi, spre deosebire de ceilalţi trei, 
trupul nu-i deborda de forţă dobândită în urma excesului de 
exerciţii fizice. 


Apelativul doamnă Rice ar fi călcat-o pe nervi în 
împrejurări obişnuite, dar acum nu reuşea decât să i-l 
aducă în gând pe Davy. 

— Nu sunt prea sigură că se numără printre cele mai 
bune. Cine sunteţi? 

— Agent Anders. Ne puteţi spune unde e soţul 
dumneavoastră? 

Nu ştia dacă să se simtă uşurată sau îngrozită. Cel puţin 
nu veniseră s-o anunţe că-l găsiseră mort. L-am văzut acum 
două seri, cu câteva clipe înainte de a fi probabil zărit în 
Washington D.C. Ce explicație aş putea să ofer? 

— Pot să văd o legitimaţie, vă rog? 

Voia să tragă de timp, dar agentul o privi cu ochi uşor 
măriţi la auzul cererii, şi asta nu-i plăcu. 

— Bineînţeles. 

Scoase un portmoneu din haină, expunându-şi pentru o 
clipă pistolul din tocul de umăr. îi arătă legitimaţia, dar o 
retrase când ea întinse mâna. 

— Domnule agent Anders, sunt mioapă. Cum credeţi că 
pot citi ce scrie acolo? 

Agentul se aplecă din nou spre ea, fără chef. Nu era de la 
FBI, ci de la Agenţia Naţională de Securitate. 

— Ei, măcar vă numiţi într-adevăr Anders, Thomas P. Şi 
ceilalţi domni, Tom? 

El dădu din cap în silă. 

— Tot NSA. 

— Unde e Brian Cox? 

— Unde credeţi că e? ripostă bărbatul. Şi soţul 
dumneavoastră unde e? 

Nu avea o expresie provocatoare. Îi amintea lui Millie de 
oglindire, o metodă de terapie care ademeneşte pacientul, 
răspunzând la orice întrebare cu o alta. Anders stătea 
nemişcat, într-o poziţie care sugera răbdarea, ca un 
prădător plin de bunăvoință. _ 

Oamenii i se destăinuiesc de bunăvoie. Intr-o altă viaţă, 
ar fi putut deveni un terapeut acceptabil. Millie încercă încă 
o dată, informaţie contra informaţie. 

— Davy a dispărut. Brian Cox unde e? 


— De când a dispărut? 

Hm. Tot oglindire. 

— De două zile. 

Trebuia să lase lucrurile încurcate. N-avea de gând să le 
ofere explicaţii despre teleportarea lui Davy, dacă nu ştiau 
nimic despre asta. Trebuia să lase impresia că avuse timp 
să ajungă în D.C. cu mijloacele de transport obişnuite. Și; să 
dea naiba dacă-o să scot vreo vorbă despre mica mea 
excursie din Texas până aici! 

Anders fixă un moment cu privirea peretele din spatele 
ei, apoi dădu scurt din cap, ca şi cum ar fi luat o hotărâre. 
Scoase un telefon celular din tocul prins de centură. 

— Vă răspund într-o clipă. 

Apăsă o combinaţie de taste de apelare rapidă şi începu 
să vorbească în secunda următoare. 

— Aici Anders. Bunul de valoare a dispărut. Soţia l-a 
văzut ultima oară acum două zile. 

Îşi ascultă interlocutorul. 

— În ordine, spuse, apoi închise telefonul. 

Millie se cutremură. Bun de valoare? Nu era ca şi cum l-ar 
fi considerat un „obiect”? 

Anders îşi îndreptă umerii. 

— Brian Cox e mort. A fost găsit în D.C., pe Nineteenth 
Avenue Northwest. Împuşcat de mai multe ori, ultima dată 
în cap, de aproape. 

Millie respiră adânc, trăgând brusc aerul pe nas. 

— Oh, sărmanul. Avea familie? 

Anders se crispă. 

— Mă tem că da. 

Evitai orice gând la familia lui, nu-i aşa? Scutură din cap. 
Și Davy? 

— Davy a plecat la o-ntâlnire cu el, recunoscu apoi, 
presupunând că ştiau deja. 

— Da. Cox i-a raportat ofițerului de serviciu din unitatea 
lui. E o femeie, care a preluat mesajul dumneavoastră de 
azi-dimineaţă din mesageria vocală. Eu mă aflam în 
Oklahoma City, de unde-am fost trimis aici. 

— Nu mai ştiu nimic despre Davy de când, ăă, a plecat la 


întâlnire. 

Anders îi remarcă ezitarea. 

— Domnilor, li se adresă el tuturor celorlalţi. Delimitaţi un 
perimetru interior. 

Millie strânse din ochi. /nterioru/ implică existența 
exteriorului. Câţi oameni au adus? 

Ceilalţi agenţi părură surprinşi pentru o clipă, apoi 
plecară şi închiseră uşa. 

— Pot să iau loc? întrebă Anders, arătând unul dintre 
scaunele lipite de perete, pentru şedinţele de terapie în 
grup. 

Ea dădu din cap. 

Agentul trase scaunul în faţa biroului şi, ei bine, se sprijini 
de el. Nu era totuna cu a se aşeza - picioarele continuau să- 
i susţină o parte prea mare a greutăţii. Respiră adânc. 

— Presupun nu mă recunoaşteţi - cred că nu m-aţi văzut 
decât de două ori. Işi ţuguie buzele şi se încruntă. Cu zece 
ani în urmă, m-am ocupat de cazul lui David, am fost în 
echipa care asigura perimetrul când aţi fost arestată. 

— Arestată? 

Millie silabisi cuvântul. Agenţia o răpise, încercând s-o 
folosească drept mijloc de control pentru Davy. 

Anders lăsă ochii în jos şi îşi drese glasul. 

— Adevărul e că am fost unul dintre agenţii care 
supravegheau apartamentul în care aţi locuit în timpul 
studenţiei. David m-a înşfăcat şi m-a teleportat în Franţa, 
pe Aeroportul Orly. 

Era o poveste veche, Millie o dăduse uitării. Nu mai avea 
importanţă. 

— Atunci ştiţi cum stau lucrurile în privinţa lui. Perfect. 
Davy a plecat acum două seri, la unsprezece fără cinci, ora 
zonei centrale. Din câte am înţeles eu, avea o întâlnire cu 
Cox la miezul nopţii, după ora Coastei de Est. 

Anders dădu din cap. 

— Da, într-o cafenea numită Interrobang. 

— Ah, nu ştiam numele. Nu l-am însoţit niciodată acolo 
pentru că... pentru că eu una m-am săturat de NSA. S-au 
întâlnit? 


Millie stătea pe marginea scaunului, dar nu-şi amintea 
când se trăsese mai în faţă. 

— Da. La ora douăsprezece şi douăzeci şi cinci, ofiţerul 
de serviciu a primit un telefon de pe mobilul lui Cox, pe linia 
de urgenţe. Agentul nostru a precizat unde se afla şi a spus 
că era vorba despre o... răpire. 

— Davy? 

Nodul din piept o durea. 

— Probabil. Martorii au văzut o ambulanţă oprită în faţa 
cafenelei şi patru bărbaţi care au intrat în local. Aceştia 
erau încă în hol când Cox a spart geamul cu un scaun, şi-a 
săltat însoţitorul pe umăr şi a sărit afară. 

— Insoţitorul. Vorbiţi despre Davy? 

— Agenţia are câteva fotografii recente, pentru paşaport, 
care au fost amestecate printre altele şi le-au fost arătate 
martorilor. Trei au ales poza lui Davy. Alţii - mai mulţi - nu. 

— De ce n-a plecat pe picioarele lui? De ce n-a sărit? 

— Era drogat. Oamenii noştri de la laborator au 
descoperit un amestec de droperidol şi gama-hidroxibutirat 
în resturile ceaiului pe care l-a băut. Cox şi-a dat probabil 
seama imediat ce a început să-şi facă efectul şi a chemat 
echipa de urgenţă. Chelneriţa de la Interrobang nu era 
chelneriţă. 

L-a mituit pe administrator cu cincizeci de dolari, ca să-i 
poată servi pe Cox şi pe soţul tău. A pretins că era vorba de 
o farsă, pusă la cale de o frăţie. Tot ea l-a urmărit pe Cox, 
însoţită de echipajul ambulanţei. Martorii au auzit câteva 
focuri de armă îndepărtate, iar echipa noastră, odată 
ajunsă la faţa locului, l-a găsit pe Cox la câteva străzi dis- 
tanţă, mort. Soţul dumneavoastră nu era nicăieri. 

Millie se lăsă din nou pe spătarul scaunului. Răpitorii nu l- 
ar fi drogat pe Davy dacă ar fi vrut pur şi simplu să-l 
omoare. Spaima dădu să i se risipească, apoi o cuprinse 
iarăşi. /nsă n-au scrupule când e vorba să ucidă. 

— Cine-a făcut asta? 

— Cine credeţi c-ar fi putut s-o facă? 

Din nou oglindire. 

— Dacă n-a fost NSA, atunci n-am idee. 


— Ah. Nu ştim cine-a fost, spuse Anders, clătinând din 
cap. 

Millie rămase pentru o clipă cu privirea pierdută dincolo 
de fereastră. 

— Ei, a fost cineva care are acces la informaţii. Au ştiut 
de întâlnirea asta, sau au aflat că Brian Cox era omul de 
legătură al lui Davy şi l-au supravegheat fără întrerupere 
până în momentul întâlnirii. Se concentră o clipă. Ar putea 
fi chiar şi o altă ramificaţie a spionajului Statelor Unite. 

Una dintre agenţiile pentru care a făcut Davy 
transporturi. Care vrea să dispună oricând de serviciile lui. 

Anders se încruntă şi deschise gura să spună ceva, dar n- 
o făcu. În cele din urmă, se foi în scaun şi-şi puse palmele 
pe genunchi. 

— Aveţi dreptate, avem în vedere şi asemenea 
posibilităţi. Toţi membrii unităţii lui Cox sunt supuşi testului 
cu detectorul de minciuni şi facem o verificare amănunţită 
în privinţa spionajului electronic. 

Millie îl privea fără nici-o expresie. 

— Microfoane, urmărirea convorbirilor telefonice. 
Interogăm şi familia lui, să vedem dacă vreo rudă a vorbit 
cu cineva despre întâlnire. Şi trebuie să vă pun aceeaşi 
întrebare: l-aţi spus cuiva despre această întâlnire? 

Millie clătină din cap. 

— Am aflat de ea abia cu zece minute înainte de plecare. 
În timp ce ne cert... ei, aveam o discuţie aprinsă despre 
altceva. 

— Despre ce altceva? 

— Ceva care nu vă interesează, răspunse ea, roşind. 
Trebuie să vă bazaţi pe cuvântul meu când vă spun că n- 
are nici-o legătură cu dispariţia lui Davy. 

Anders se holbă o clipă la ea, apoi dădu din cap. 

— Bine. 

Millie se încruntă. 

— Cum pot spera să-l ţină pe Davy sub control? O să 
plece imediat ce va dispărea efectul drogului. 

Poate chiar înainte. Nu i se mai întâmplase în ultima 
vreme, dar în primii ani de căsătorie avea uneori coşmaruri 


şi se trezea la sute de kilometri distanţă, sărea înainte să 
fie pe deplin conştient, fugind de un pericol imaginar. Doar 
dacă nu-l pun cumva în lanțuri. Decise să nu-i dezvăluie 
asta lui Anders. 

Prin minte îi trecu o idee de-a dreptul paranoică. Dacă 
acum nu vor să afle unde e Davy, ci cum să-l țină sub 
control? Următorul gând, tot paranoic, scoase la lumină o 
altă posibilitate. 

Deschise gura, gata să vorbească, dar se opri şi îşi trecu 
limba peste buzele deodată uscate. 

— Dacă unitatea lui Cox e compromisă, atunci sunt şi eu 
în pericol, spuse, într-un târziu. L-ar putea controla 
ameninţându-mă pe mine. De-asta aţi cerut stabilirea unui 
perimetru de siguranţă? Vă aşteptaţi să fiu răpită de 
aceleaşi persoane? 

Anders ezită o clipă, încruntându-se uşor. 

— Da, se mulţumi apoi să răspundă. 

Millie îl fixă cu privirea preţ de o secundă, cântărind 
situaţia. Ajunse la o concluzie care o îngrozi. 

— Şi voi îi vreţi. lar una dintre metodele de a afla cine se 
ascunde în spatele acestei poveşti e să-i prindeţi când 
încearcă să mă răpească. 

Agentul făcu ochii mari şi Millie crezu pentru o clipă că se 
înşelase. Apoi îşi dădu seama că nu-l şocase ideea de ao 
folosi ca momeală. Îl uimise promptitudinea cu care 
înţelesese ea adevărul. 

— Nu sunt idioată, domnule Anders. 

El dădu respectuos din cap. 

— E evident. Nu intenţionam să vă dezvăluim acest 
aspect. 

Millie îşi simţi umerii arcuindu-se şi capul afundându-se 
între ei. 

— N-are importanţă. Dacă ne oferă o şansă de a ajunge 
la Davy, trebuie să-ncercăm. 


Ultimul ei pacient îşi anulă şedinţa de terapie, ceea ce îi 
permitea să plece acasă la patru şi jumătate, dar nu o făcu 
înainte de cinci. Anders parcurse drumul până la 


apartamentul ei şi înapoi, după care îşi plasă agenţii pe 
poziţii. 

— Dacă povestea aste e de durată, eu aş renunţa la 
costume. Îmbrăcaţi aşa cum trebuie, oamenii dum- 
neavoastră ar putea trece drept studenţi sportivi. 

Anders zâmbi. 

— Nu suntem ageamii, doamnă Rice. Tipii la costum nu 
sunt singurii agenţi din zonă. 

Ah, perimetrul interior. Cel exterior fusese stabilit 
probabil cu mult timp înainte de intrarea lui Anders în biroul 
ei. Nu reuşi să-şi stăpânească râsul. 

— Nu, cu siguranţă. Dar mă numesc Harrison-Rice şi 
prefer să mi se spună domnişoară. 

— S-a făcut, domnişoară Harrison-Rice. 

Îşi lasă capul pe-o parte şi îşi acoperi urechea. Acum 
avea o cască, al cărei cablu de culoarea pielii îi şerpuia pe 
gât. 

— Bun. Oamenii mei şi-au ocupat locurile. Anders scoase 
din buzunarul hainei o cutie mică de plastic, tot de culoarea 
pielii, subţire şi alungită, de vreo cinci centimetri. O acţionă 
cumva din lateral, făcând-o să se deschidă ca să expună 
vederii un cablaj, o baterie cu litiu şi un mic comutator gli- 
sant pe care îl mişcă înainte de a reînchide capacul. Atinse 
ceva din interiorul propriei haine şi spuse: 

— Am pornit localizatorul. A apărut semnalul? Răspunsul 
păru să fie afirmativ. 

Anders se întoarse spre Millie. 

— Vrem să-l purtaţi asupra dumneavoastră. E un 
emiţător GPS, pentru cazul că indivizii ajung destul de 
aproape ca să vă răpească. 

Ea se holbă la micul aparat. 

— Asupra mea? E o indicație destul de vagă, nu? Adică 
nu în poşetă sau în buzunarul hainei, nu-i aşa? 

Obrajii lui se împurpurară uşor. 

— Sutienul e, probabil, locul cel mai potrivit. Adică sub 
sutien, ăă, ca să fie în siguranţă. 

Îi întinse cutiuţa. 

— Aştept afară. 


leşi din cabinet şi închise uşa. 

Buna dispoziţie i se evaporă brusc imediat ce rămase 
singură şi se simţi mică şi înfricoşată. Avea un sutien sport 
şi, odată împinsă între sâni, caseta minusculă se înţepeni 
acolo, fără să-şi trădeze prezenţa prin vreo umflătură, chiar 
şi înainte să-şi încheie din nou bluza. 

Îşi puse iarăşi haina lui Davy, oferindu-şi o clipă în care 
să-şi afunde faţa în căptuşeală şi să respire adânc. 

— Oh, Davy. În ce-ai intrat? 

Nu-i arătase lui Anders traseul ei obişnuit, ci un drum 
ocolit, care trecea pe lângă un teren de joacă. Se opri lângă 
gard şi urmări jocul câtorva preşcolari, supravegheați de 
mamele lor. Sub copaci, o femeie era îngropată în frunze de 
fiicele ei gemene. Chicoteau toate trei ca nişte nebune, şi 
Millie îşi simţi ochii umplându-se de lacrimi chiar în timp ce 
zâmbea. 

— O, Davy, şopti ea. De ce nu mi-ai tras-o înainte să te 
faci nevăzut? 

Gata, ajunge! îşi continuă drumul străduindu-se să scape 
de gândul acela, dar nu-şi făcea griji numai pentru Davy. Se 
temea şi că n-avea să poarte niciodată copiii lui. 

Se uită în jur, după oamenii lui Anders, fără să se 
ferească, dar trebui să admită că nu putea să-i descopere. 
Se afla în apropierea universităţii, aşa că pietonii erau 
numeroşi şi traficul foarte intens. 

O singură dată nu avu dubii. Un blond cu inscripţia OSU 
pe pulover şi cu geanta atârnându-i de umăr o depăşi la un 
moment dat. Emblema de un portocaliu-deschis, cu 
mascota universităţii, Pistol Pete, părea nou-nouţă: era 
evident că puloverul nu fusese spălat niciodată şi încă se 
mai cunoştea forma umeraşului pe care fusese expus. Insă 
de trădat îl trăda cablul spiralat, de culoarea pielii, care îi 
atârna în josul gâtului, pornind din urechea dreaptă. 

Portocaliul nu te prinde. 

Aproape că se aştepta să dea de Anders în holul blocului, 
dar nici urmă de el. Nici pe scări şi pe coridor nu era 
nimeni. Măcar or fi verificat clădirea? 

Ezită câteva clipe în faţa uşii. Fir-ar să fie, aici era 


refugiul meu. Acum am senzația că e o capcană. Era gata 
să facă stânga-mprejur când se deschise uşa. 

— Intraţi, vă rog, domnişoară Harrison-Rice. Nu e niciun 
pericol. 

Era Anders. ÎI privi cu asprime. 

— Bănuiesc că n-aţi avut nevoie de cheie. 

E| se scuză cu o ridicare din umeri. 

— A fost mai bine decât s-aştept pe culoar. 

Millie intră, făcându-şi loc pe lângă el. Un alt individ 
plimba o cutie cu antenă de-a lungul peretelui opus şi un al 
treilea se postase lângă uşa balconului şi privea în stradă, 
printr-o crăpătură dintre draperii. 

— intenţionaţi să vă mutaţi la mine? 

— Nu, domnişoară. Ne-am convins că nu există 
microfoane şi am întocmit planul clădirii. La etajul de 
deasupra e un apartament liber. Facem aranjamentele 
necesare ca să-l putem utiliza. 

Millie se uită în jur. Coarda şi dopul de beton de lângă 
Cuib rămăseseră într-un colţ. În dimineaţa aceea, când se 
întorsese acasă, apartamentul i se păruse spaţios. Cu trei 
bărbaţi înăuntru, avea senzaţia că se strâng pereţii în jurul 
ei. 

Probabil că Anders o înţelegea. 

— Plecăm cât de curând. 

Ea înghiţi în sec. 

— Mă lăsaţi singură? 

Hotărăşte-te, fetițo! Vrei să rămână aici sau nu? 

— Am instalat o cameră de luat vederi pe culoar şi vom 
supraveghea intrările în clădire. Sunt trei, nu? 

Millie clătină din cap. 

— Patru. Există o scară care porneşte din garajul din 
colţul de sud-est. Şi uşa din faţă, uşa din spate şi uşa 
piscinei, dar la ultima nu se poate ajunge decât dacă sari 
gardul. Îşi simţi respiraţia încetinindu-se. De unde 
monitorizaţi camera video? 

— Dintr-o furgonetă parcată în josul străzii. Dar vom avea 
oameni şi în clădire, mai aproape, adăugă Anders, ca 
răspuns la privirea ei speriată. 


Millie nu-şi dădea seama dacă vorbele lui o linişteau sau 
nu, dar spuse: ; 

— Bine. Fac un duş şi mă schimb. Aă, n-aţi pus camere 
şi-n apartament, nu? 

Agentul clătină din cap. 

— Nu... dar trebuie să ştiţi că... îşi linse buzele. Ei bine, 
localizatorul e dotat şi cu un microfon. Şi se grăbi să 
continue, înainte de a apuca ea să spună ceva: îmi pare rău 
că n-am menţionat existenţa lui de la bun început, dar mi- 
am dat seama că, indiferent ce părere aţi avea despre 
invazia în viaţa dumneavoastră, în privinţa pacienţilor n-o 
să acceptaţi niciun compromis. 

Furia ei scăzu în intensitate. 

— Exact. Trebuie să mai discutăm despre asta, dar acum 
aş vrea să fac un duş. 

Intră în dormitor şi rămase în picioare, rezemată de uşă, 
cu faţa în palme, frecându-se la ochi. 

Să-ncepem cu începutul... Îşi scoase  localizatorul- 
microfon din sutien, îl puse pe difuzorul aparatului de radio 
cu ceas de pe noptieră şi prinse un post de ştiri. Sper că n- 
am spart timpanul nimănui. Abia pe urmă se simţi într- 
adevăr în stare să intre în baie. 

Lăsă apa fierbinte să-i şiroiască pe faţă. Pe urmă, ca şi 
cum s-ar fi topit gheaţa, o podidiră lacrimile şi suspinele, 
temerile şi amărăciunea. Davy, Davy, Davy - ai face bine să 
fii teafăr! 


În dimineaţa următoare se întâlni cu Anders în garaj şi îl 
urmă către o dubă personalizată, de dimensiuni standard, 
cu geamuri reflectorizante, al cărei suport pentru bagaje 
cromat de pe acoperiş ajungea aproape până la grinzile de 
beton. Agentul îi deschise uşa şi ea urcă. judecând după 
aspectul exterior ai fi crezut că înăuntru sunt scaune 
capitonate şi o mochetă de pluş, dar totul era metalic şi 
funcţional, cu rafturi pline de aparatură electronică, 
monitoare şi cabluri. 

Pe un scaun pivotant, de vinilin, stătea un bărbat în 
tricou şi pantaloni scurţi. Anders o conduse la o banchetă 


lipită de cabina şoferului şi orientată către spatele maşinii, 
şi se cocoţă alături de ea, închizând uşa. In ciuda frigului de 
sfârşit de iarnă de-afară, înăuntru era cald, aşa că Millie îşi 
scoase paltonul. 

Anders arătă spre celălalt bărbat. 

— El e Watson. Watson e numele mic. 

Bărbatul zâmbi. 

— M-au botezat aşa după trei secondanţi celebri. 

Millie se gândi o clipă. N 

— Watson, prietenul lui Sherlock Holmes. Aăă, şi Watson 
şi Crick? Care-i al treilea? 

— Cel care mi se potriveşte cel mai bine, rânji Watson. 
Asistentul lui Alexander Graham Bell, omul de la celălalt 
capăt al firului. „Watson, vino repede, am nevoie de 
ajutor.” 

Anders îşi flutură mâna a nerăbdare. 

— Conectează microfonul domnişoarei Harrison-Rice la 
difuzor. 

Watson împinse un cursor şi auziră cu toţii un zumzet 
slab. 

— Captează şi sunetele din jur, spuse Anders, şi difuzorul 
i repetă cuvintele. 

— Dar se poate opri. 

Întinse mâna. 

Millie îşi scoase dispozitivul din buzunar, apoi i-l întinse. 

— lată cum se deschide. 

Apăsă pe ambele feţe şi trase în direcţii opuse. Una 
dintre cele două se ridică şi Anders îi arătă un cursor cu un 
„Zero” într-un capăt şi cu un „doi” în celălalt. 

— La zero e oprit, aşa că nu-l plasați aici. La mijloc e doar 
emiţător GPS. lar în extremitatea dreaptă e şi emiţător, şi 
microfon. 

ÎI puse în mijloc şi difuzorul nu-l mai îngână. 

Watson arătă un monitor pe care se vedea o hartă ce 
părea a cartierului ei, cu un punct roşu clipind la locul 
potrivit. 

— Dar în acest moment nu primim coordonatele 
dumneavoastră, pentru că pereţii din beton armat 


> 


blochează emisia satelitului. Situaţia se va remedia după ce 
veţi ieşi din garaj. 

Anders redeschise microfonul. 

— E satisfăcător, domnişoară Harrison-Rice? 

— Da. Îl închid în prezenţa pacienţilor. În rest, o să am 
grijă ce vorbesc. 


4. „„.„activitatea asta e contraindicată” 


Ceva nu se potrivea. 

Davy nu se îndoia de asta, dar nu putea pune degetul pe 
rană. 

Dincolo de pleoapele sale era lumină. Ştia că trebuia să 
se ridice - Millie îşi ieşea din sărite dacă îşi petrecea toată 
ziua în pat - dar cum s-ar fi putut sălta în capul oaselor 
dacă nu era în stare nici măcar să-şi deschidă ochii? Poate- 
am luat vreun virus. Poate refuz pur şi simplu să reîncep 
discuția despre copii. 

Probabil că Millie urmărea ceva la televizor sau la radio. 
Vocea îndepărtată şi profundă a unui bărbat tocmai 
spunea: 

— Aă, oh, asta aduce a tipar de trezire. 

— Unde? 

Un tenor, sau era o altistă? 

— Acest complex K... şi creşterea în amplitudine a 
undelor teta. 

— Mai injectează-i nişte fentanyl IV, apoi măreşte viteza 
perfuziei de fentanyl/midazolam. 

Cu siguranţă o altistă, o femeie. 

Simţi ceva rece în braţ şi i se păru ciudat că senzaţia 
pornea din interior, nu din afară, apoi adormi iarăşi. 


Televizorul mergea din nou. Părea un soi de telenovelă, o 
poveste dintr-un spital. 

— ...0 infecţie? 

— Probabil. De la perfuzia intravenoasă, sau de la 
cateter, sau de la tubaj - o problemă la sinusuri. 

N-ai cum să ţii pe cineva sedat atâta vreme fără să-i 
şubrezeşti sistemul imunitar. L-am trecut pe Zyvox şi 
Synercid şi îl pregătim pentru nişte analize de sânge, un 
sumar de urină şi o radiografie pulmonară, deocamdată. 

Un bărbat. 

— Fir-ar să fie - operaţia e programată în seara asta. 

Femeia de mai înainte, altista. 

— Dacă-l deschizi în condiţiile astea... 


— Ştiu, ştiu, însă chirurgii nu sunt la curent. A fost... 
dificil să-i aducem aici pe toţi. Amuţi pentru o clipă. 
Renunţăm dacă nu-i scade temperatura sub treizeci şi 
şapte cu cinci până la ora şapte. Care e numărul 
leucocitelor? 

— Cincisprezece cu cinci. Se remarcă o oarecare scădere 
a numărului de trombocite şi în privinţa fierului e la 
pământ. 

— Păi, organismul lui luptă. Uite, undele alea teta sunt 
îngrozitor de puternice. La cât a ajuns nivelul de 
fentanyl/midazolam? E chiar atât de ridicat? 

— Nu-i poţi face perfuzie atâtea zile la rând fără să te- 
aştepţi la o creştere a pragului de toleranţă. 

— Ei, dar nici nu-l putem lăsa să se trezească. Măreşte 
concentraţia. Sper c-o să putem renunţa la perfuzie peste 
două zile. 

— OK. O ridic la trei sute. 

— Dacă vezi ceva care indică apariţia structurilor beta, 
injectează-i mai mult fentanyl. 

— Da, OK, dar, ca efect al interacțiunii medicamentelor, 
am putea să-l pierdem. 

— Ai aparatură de resuscitare. Trebuie să riscăm. Dacă ai 
o problemă, discută cu ea. 

Bărbatul îşi drese glasul, dar păstră tăcerea, sau nu-şi 
rosti replica înainte de a fi închis televizorul. 


Îl durea. 

Îl durea spatele, şi capul, şi gâtul. Avea buzele crăpate şi 
sinusurile în flăcări şi îi era foame. O foame cumplită. 

Ce naiba am putut să fac aseară? 

Îşi aduse aminte că fusese la cină cu Millie, că merseseră 
la patiserie, că pe urmă avusese întâlnire... Hristoase. 
Brian! 

În minte îi reveni un potop de imagini. 

Sticla împrăştiindu-se pe trotuarul luminat de felinare şi 
amestecându-se cu ploaia. O stradă privită de sus în jos. 
Brian, zăcând pe-o parte într-o băltoacă şi rugându-l să-i 
spună ceva soţiei sale. Apoi gloanţele şi chelneriţa de la 


cafenea, cu ochii ei sângerânzi, împuşcându-l pe Brian în 
plină faţă. 

Sângele lui Brian împroşcându-i lui obrajii. 

Îşi dezlipi pleoapele cu o sfâşiere. Era singurul cuvânt 
potrivit - erau lipite. Încăperea era de un cenuşiu întunecat 
şi lumina indirectă se proiecta pe tavan în pete ce Îi 
îndurerau ochii. 

Avea pătura şi cearşaful ridicate până la gât şi capul uşor 
săltat, ca şi cum s-ar fi sprijinit pe mai multe perne sau pe 
una foarte groasă. Încercă să-şi tragă pătura mai jos, dar 
avu impresia că îi înţepenise mâna. Pe cealaltă putea s-o 
mişte uşor, dar nu reuşi s-o ridice. Încercă să se salte în 
capul oaselor şi căzu înapoi, cu umerii săgetaţi de durere. 

Sunt chiar atât de slăbit? 

— În locul tău, încă n-aş încerca să mă mişc. 

Vocea era distorsionată digital, o combinaţie între glasul 
lui Hal din 2001. Odiseea spațială şi o maşină de spălat în 
funcţiune. Se auzea dintr-un difuzor plasat deasupra oglinzii 
de pe peretele din dreapta. 

Oglindă? Probabil că nu, îşi spuse. Sunt supravegheat. 

— Cine... 

Vocea găunoasă abia i se auzea şi cuvântul era de 
neînțeles. Încercă să-şi dreagă glasul şi se crispă de durere. 
Nu-i venea să creadă, dar gâtlejul îi era carne vie. 

— Ar fi mai bine să nu-ncerci nici să vorbeşti, spuse 
vocea. Nu încă. 

Uşa din faţa lui se deschise. Lumina de pe hol era mai 
strălucitoare, întrezări dureros un perete vopsit în alb 
deasupra lambriurilor de lemn, care dispăru imediat. Când 
deschise din nou ochii, uşa se închisese şi în cameră mai 
era cineva. 

Clipi de mai multe ori, străduindu-se să alunge imaginea 
luminoasă a uşii întipărită pe retină. Nu reuşea să-şi 
focalizeze privirea. 

— Bea pentru mami, îl îndemnă vocea distorsionată. 

Silueta îi duse un pai la buze. 

Era apă rece ca gheaţa şi Davy îşi dădu brusc că era 
pârjolit de sete, de parcă ar fi rătăcit prin deşert. Sorbi cu 


lăcomie, dar o parte din apă îi pătrunse pe trahee şi izbucni 
într-o tuse spasmodică. 

Silueta se retrase şi el reuşi în sfârşit să-şi focalizeze 
privirea. Avea în faţă un bărbat masiv într-un costum 
medical albastru, complet, cu bonetă, mască chirurgicală 
de hârtie şi mănuşi de latex. Părea îngrijorat de criza lui de 
tuse. 

Davy şi-o prelungi mai mult decât ar fi fost necesar, 
trăgând de timp ca să-l poată identifica pe celălalt după 
nişte semne distinctive. Avea sprâncene stufoase, castanii. 
O reflexie firavă a luminii îi juca în ochi, trădând contururile 
lentilelor de contact, iar urechile lipite de ţeastă aveau lobi 
mari. 

Davy încetă să mai tuşească şi-şi linse buzele. Un alt şoc. 
O barbă de cinci milimetri pe faţa lui de obicei bine rasă. 
Cât timp a trecut? 

— Mai daţi-mi, vă rog. 

Sunetul vocii era la fel de găunos, dar cel puţin de data 
asta cuvintele erau inteligibile. 

Bărbatul îşi drese glasul, ca şi cum ar fi vrut să spună 
ceva, dar se răzgândi şi se mulţumi să ridice mâna, cu 
palma în afară, ca şi cum ar fi spus „fără grabă”. Apoi îi 
întinse iarăşi paiul. 

Davy sorbi cu înghiţituri mici şi reuşi să nu se mai înece. 
Se simţea bizar de încurajat de modul în care-şi tăinuiau 
identitatea. Însemna că nu intenționau să-l omoare prea 
curând. Şi că se temeau de el. 

După ce termină de băut, bărbatul ieşi pe o uşă deschisă 
din lateral. Davy auzi pentru scurt timp apa curgând de la 
robinet, apoi celălalt reveni şi aşeză ceaşca din styrofoam 
pe o măsuţă de alături. 

Davy îşi aduse aminte cum îi împroşcase sângele lui Cox 
faţa. Au dreptate să fie speriați. 

Se întrebă dacă să sară chiar în clipa aceea, deşi se afla 
sub ochii lor, dar era de preferat s-o facă fără zarvă. 

De unde-au ştiut de întâlnire? Nu mai lucrez niciodată 
pentru NSA. 

Pe urmă îi trecu prin minte o idee cumplită. 


— De ce nu mă pot ridica? 

Vocea îi sună mai bine, nu mai era atât de aspră, deşi 
continua să fie cu o octavă mai joasă ca de obicei. 

Bărbatul mascat aruncă o privire spre oglindă. 

Din difuzor izvori glasul distorsionat. 

— Fă-o. Arată-i. 

Bărbatul întinse mâna şi trase încet pătura, dezgolindu-l 
până deasupra gleznelor. 

Purta o cămaşă de spital din care i se iveau picioarele 
goale. Un tub de plastic transparent cu urme de lichid 
gălbui ieşea de sub aceeaşi cămaşă. Oh, Doamne! Era. O 
sondă urinară. Se gândi cum ar fi fost să sară cu tot cu ea şi 
cutremură. Dar nu sonda îl împiedica să se ridice. 

Sistemul părea mai complex decât curelele de 
imobilizare obişnuite, de spital. Cătuşele erau căptuşite, 
însă întărite cu oţel inoxidabil, iar lanţurile prinse de ele 
păreau suficient de solide ca să susţină un leagăn de pe un 
teren de joacă. Bărbatul ridică puţin pătura şi el îşi zări şi 
cătuşele de la glezne. 

Indivizii ştiu. 

Vocea distorsionată îi confirmă temerile. 

— Ne-am simţit uşuraţi când am descoperit că poţi fi 
reţinut. Când ai început să te trezeşti din anestezie ai 
încercat să te teleportezi de câteva ori. . 

Ceea ce explica rigiditatea umerilor. Işi săltă genunchiul 
drept şi tresări de durere. Legăturile îl ţintuiau, tensionate. 

— Ce-aveţi de gând cu mine? 

Urmă o pauză perceptibilă. 

— Ah. Ei, o să ajungem şi la asta. Deocamdată odihneşte- 
te. Eşti încă în convalescenţă. 

Asistentul consideră că momentul era potrivit ca să-i 
tragă din nou pătura până sub bărbie. 

— Convalescenţă? După ce? întrebă nedumerit Davy. 

O altă pauză. 

— Convalescenţă şi-atât. 


Peste două ore îi aduseră mâncare. Îl recunoscu pe 
primul bărbat după urechi şi sprâncene. Persoana care îl 


însoțea era evident o femeie, dar era îmbrăcată şi mascată 
la fel ca el. Lanţurile zăngăniră în spatele lui Davy, 
lungindu-se atât cât era nevoie pentru ca spătarul patului 
să poată fi ridicat, iar el să-şi poată mişca mâinile ca să se 
hrănească singur. Cei doi se mişcau în tăcere şi vocea de 
dincolo de oglindă amuţise, făcându-l pe Davy să se întrebe 
dacă nu fusese cumva a unuia dintre ei, dacă fusese a 
bărbatului aceluia sau a cățelei care îl împuşcase pe Brian. 
Işi aduse aminte de echipa din ambulanţă şi se întrebă câţi 
oameni erau implicaţi în răpirea şi reținerea lui. 

Meniul îl surprinse. Supa era o cremă de homar, pâinea 
era proaspătă, din cereale integrale, iar salata, din legume 
fragede. Asta nu e mâncare de spital. Pe de altă parte, 
tacâmurile erau de plastic şi farfuriile de carton. Creierul îi 
spunea că era lihnit de foame, dar se opri brusc după 
câteva înghiţituri din fiecare fel de mâncare. 

— Dacă trebuie să-mi golesc maţele? 

Pusese întrebarea pe neaşteptate. Bărbatul ridică o mână 
şi căută sub noptieră, de unde scoase o ploscă din oţel 
inoxidabil. 

— Pfui. De ce nu-mi puneţi o toaletă portabilă lângă pat? 
Sunt sigur că puteţi slăbi lanţurile atât cât e necesar. 

Bărbatul schimbă o privire cu femeia, care ridică din 
umeri, apoi se uitară amândoi spre oglindă. 

Vocea distorsionată răspunse, fiind în continuare o 
combinaţie între Hal şi o maşină de spălat, dar sunând 
cumva altfel decât înainte. 

— O să vedem ce se poate face. Ai nevoie de ploscă 
acum? 

Schimbul doi, îşi spuse Davy. 

— Nu. Nu acum. 

Se întrebă dacă aveau să slăbească lanţurile destul de 
mult ca să se poată şterge singur sau avea să-l şteargă 
altcineva. Se înfioră şi îşi roti gâtul, încercând să scape de 
un soi de cârcel. Simţi o mâncărime pe piept şi îşi ridică 
mâna, vrând să se scarpine, dar când atinse zona de sub 
claviculă îl duru. 

Trase de gulerul cămăşii de spital. Descoperi un 


pansament mic, o bucată de tifon de cinci pe şapte 
centimetri, lipit cu leucoplast. De sub pansament începea o 
zonă inflamată, care mergea spre gât. O urmări cu 
degetele, o culme supărătoare care îi traversa clavicula şi 
urca pe partea dreaptă a gâtului. Se termina sub alt 
pansament, ceva mai mare, plasat în dreapta traheii. Îl îm- 
punse cu degetul şi tresări de durere. 

— Nu face asta, spuse vocea în difuzor. 

Asistentul îi îndepărtă cu delicateţe mâna. 

— Ce mi-ati făcut? întrebă Davy. 

M-au împuşcat după ce am căzut de pe umărul lui Brian 
pe trotuar? 

Nu, te-au tăiat şi ti-au pus ceva înăuntru. Nu se putu 
abţine. Ştia că nu trebuia să sară, că, din cauza lanțurilor, 
n-avea cum să reuşească, dar încercă totuşi, o reacţie 
aproape ca o tresărire de durere. 

Experienţa fu groaznică, dar, din fericire, sonda era mai 
lejeră decât lanţurile şi nu simţi decât o jenă uşoară în 
vintre, dar avu senzaţia că îşi dislocase umerii. 

Incetează! îşi spuse. Aşa le oferi mai multe informații. 

Se strânse covrig, atât cât îi era cu putinţă, şi gemu. 

— Nu greşesc când spun că activitatea asta e con- 
traindicată, nu? făcu vocea stâlcită de computer. 


5. „Adică m-am ţicnit din nou?” 


Ajunse la capătul puterilor la nouă zile după dispariţia lui 
Davy. 

Incepu să le spună pacienţilor: 

— O să lipsesc în următoarele trei săptămâni, îmi pare 
rău, dar în familia mea a apărut o urgenţă şi n-am încotro. 

Se strădui să obţină ajutor pentru persoanele care aveau 
ceea mai mare nevoie, încărcându-i cu consultaţii 
suplimentare pe ceilalţi terapeuţi din clinică şi ştiind că 
urma să piardă totuşi câţiva pacienţi. Incercă să se 
sinchisească de asta, dar nu reuşi. 

Deschise microfonul înainte de a ieşi din cabinet. 
Adresează-i-te sutienului. 

— Trebuie să stăm de vorbă, domnule Anders. Mă-ntorc 
în apartament. Propun să m-aşteptaţi în garaj. 

In ziua aceea era cu maşina. Frumoasele zile răcoroase 
ale toamnei fuseseră înlocuite de ploaie şi de zloată. Pe 
drumul de întoarcere, descoperi că ar fi vrut să calce 
acceleraţia până la podea, să-şi conducă automobilul cu 
nesăbuinţă, pur şi simplu ca să aibă ceva de făcut, dar se 
abţinu şi şofă cu prudenţă pe străzile alunecoase. 

Anders o aştepta în colţul întunecat din partea opusă 
scărilor, cu propria-i răsuflare înconjurându-i capul ca un 
nor. 

— Plec la D.C., spuse ea, fără niciun preambul. Nu mai 
suport să stau aici, pretinzând că totul merge bine. 

El o privi nedumerit. 

— Şi ce vă imaginaţi c-o să puteţi face acolo? 

— Mai multe decât aici! 

Agentul expiră pe îndelete, o tehnică utilizată adesea de 
Millie în cazul pacienţilor prea entuziaşti. Era un fel de-a le 
spune „graba strică treaba” fără să-i enerveze, fiindcă de 
multe ori nici nu-i conştientizau gestul. Fără să-şi dea 
seama, începeau adesea să respire în acelaşi ritm cu ea şi 
să se calmeze. 

Însă ea îşi ieşi mai tare din sărite. 

— Aici faceţi lucruri utile, spuse Anders. Vă ajutaţi 


pacienţii. Şi sunteţi în continuare tentaţia care atrage 
răpitorii. 

— A trecut mai bine de-o săptămână. Ori nu muşcă 
momeala, ori v-au localizat şi s-au speriat. In D.C. au mai 
multe şanse să pună mâna pe mine. De aceea vă anunţ - 
nu vă cer permisiunea - ca s-aveţi timp să vă mutaţi baza 
de operaţiuni sau să le încredinţaţi misiunea colegilor din 
Washington. Dacă v-ajută cu ceva, îmi puteţi face rezerva- 
rea, dar eu plec mâine dimineaţă oricum. 


Luă cu sine o singură geantă - în special lenjerie şi 
articole de toaletă, la care adăugă cei cinci mii de dolari 
pentru urgenţe, îndesaţi sub perechea de blugi de rezervă. 
În D.C. se prognoza vreme rece şi umedă, aşa că purta o 
haină de ploaie albastră, căptuşită cu stofă de lână, şi avea 
localizatorul cu microfon de la NSA în sutien. 

Blestemăţia de microfon declanşă detectorul de metale 
din Aeroportul Internaţional „Will Rogers”, dar, când Millie 
fu luată deoparte pentru percheziţie corporală, agenta de 
pază declară sus şi tare că obiectul „nepermis” era în 
realitate cadrul metalic al sutienului. 

Cu obrajii în flăcări, Millie se gândi cu toată seriozitatea 
să arunce localizatorul în primul coş de gunoi după ieşirea 
din zona de securitate, dar îşi reprimă impulsul. 

Anders îi rezervase loc la o cursă a companiei Delta, cu 
plecare la ora douăsprezece patruzeci după-amiaza şi cu o 
singură escală, în Atlanta. Avionul decolă cu o întârziere de 
cincisprezece minute, urmată de o alta, în Atlanta, aşa că o 
lăsă pe Aeroportul Naţional Reagan cu peste o oră mai 
târziu decât ar fi trebuit. Teleportarea crescuse în ochii ei, 
fără întrerupere, pe toată durata călătoriei. Incercase să 
doarmă în avion, dar nu reuşise decât să-şi facă griji. Æ 
mort? E rănit? Unde dracu'e? 

Când ajunse la hotelul State Plaza, cobori din taxi 
împleticindu-se, epuizată. 

Primi o cameră la etajul şase, cu ferestre spre nord, 
departe de mall şi de balizele strălucitoare ce marcau 
Monumentul Washington şi Capitoliul. Insă vedea ceea ce o 


interesa mult mai mult: clădirea răsfirată a Spitalului 
Universitar „George Washington” şi străzile din jurul 
acestuia, de unde fusese răpit Davy. 

Îşi comandă o salată uşoară şi o mâncă în cameră, fără 
să tragă draperiile în faţa ferestrelor. Mâine, le făgădui 
străzilor pline de lumină. 

Mâine. 

Plecă devreme, luându-şi micul dejun la pachet - un 
sendviş cu şuncă şi ouă şi cafea - şi se instală pe terasa 
unui birou de copiat acte, la cinci metri distanță de locul 
unde fusese găsit Brian Cox, mort pe trotuar. 

Era ora de vârf a dimineţii şi ea urmări mulţimea cu 
priviri pierdute, încercând să nu treacă imaginile prin niciun 
filtru, să rețină totul. Ceea ce o surprinse fu numărul mare 
de vagabonzi puşi pe cerşit. Majoritatea erau femei. 

Credeam că povestea asta e sub control. Clătină din cap. 
Probabil numai în Stillwater. 

Temperatura scăzu fără întrerupere toată dimineaţa şi o 
ceaţă cenuşie, subţire, se înălţă deasupra străzilor, 
umezind trotuarele şi zidurile şi lăsându-i în păr stropi de 
apă. Ascultase buletinul meteorologic, aşa că purta haina 
albastră de ploaie. Îşi săltă gulerul puloverului gros, lucrat 
de mână, şi-şi afundă gâtul în el, simțindu-se ca o broască- 
țestoasă speriată. Era recunoscătoare fiindcă avusese 
inspiraţia să-şi pună bocancii Merrell Chameleon - deși am 
impresia că mi s-au transformat picioarele în bolovani. 

Îşi ştergea întruna ochelarii cu batista. 

Maşinile şi pietonii se mai împuţinară şi vagabonzii 
părură să se înmulțească, deşi ea bănuia că nu erau mai 
mulţi decât fuseseră în prima parte a zilei - de fapt se 
răriseră trecătorii „normali” printre care se ascundeau. 

Se ascundeau? Nu se ascund. Numai că tu te uiţi la 
oamenii obişnuiţi, n-ai ochi pentru ei. 

Se trase mai aproape de balustradă, folosind-o ca 
adăpost împotriva ceţii. Era înfrigurată, dar nu din cauza 
vremii. 

Cât de frig le e lor? 

Văzu patru bărbaţi stând de vorbă sprijiniți de un zid, la 


intrarea aleii de vizavi. Unul avea un rucsac jegos, doi îşi 
ţineau saltele la subţioară, iar al patrulea era înfăşurat, în 
stil indian, într-un număr nedefinit de pături. 

Millie şi dădu seama că fuseseră cândva strălucitor 
colorate, dar se spălăciseră, din tonurile pastelate nu mai 
rămăseseră decât urme vagi. Omul cu pături purta nişte 
adidaşi Nike vechi şi ferfeniţiţi, prin găurile cărora se zărea 
pielea murdară, întoarse capul, urmărind un BMW 
strălucitor. 

Oamenii ăştia stau aproape tot timpul pe stradă. 

Aruncă o privire în propria poşetă, la fotografia pe care o 
luase din casa de stâncă. Intră la un Kinko's, ceva mai în 
josul străzii, şi obţinu o copie mărită a jumătăţii care-l 
înfăţişa pe Davy - alb-negru, uşor estompată, însă cu 
trăsăturile bine conturate. 

Incepu să facă încă o sută, cu intenţia de a le lipi în zonă, 
dar se opri brusc. Cum vor lua oamenii legătura cu mine? 

Respinse ideea de a folosi numărul telefonului din 
camera de hotel. Căutările ar fi putut s-o poarte prin alte 
locuri. li trecu prin gând să lase numărul de la NSA, dar, 
fiindcă încă nu reuşiseră să-l găsească pe Davy, nu ştia 
dacă să se încreadă în ei în privinţa preluării mesajelor. 

— E pe-aici vreun magazin cu telefoane mobile? îl întrebă 
pe vânzător. 

Peste patruzeci de minute avea un celular cu câteva sute 
de minute disponibile. Plus ceea ce era mai important, 
adică un număr de telefon. 

La întoarcerea spre Kinko's făcu o escală într-un magazin 
universal şi-şi luă un capsator şi o cutie de capse. Plecă de 
la copiator cu o sută de exemplare ale fotografiei lui Davy, 
sub care erau scrise cuvintele „L-aţi văzut cumva?” alături 
de numărul noului telefon mobil, de data şi de locul unde 
fusese zărit ultima oară. 

Porni de la Interrobang şi o luă către vest, pe H, până la 
Universitatea „George Washington”, plasându-şi anunţurile 
pe stâlpii de telefon şi pe gardurile provizorii, din placaj, ale 
clădirilor în construcţie. Odată ce ajunse pe Twentieth, se 
îndreptă spre nord, mergând mai întâi pe Pennsylvania 


Avenue, pe urmă în josul G Street şi apoi spre est, până pe 
Eighteenth Street. 

Toţi vagabonzii pe care-i întâlnea primeau câte doi dolari 
şi un fluturaş. „Salut, îmi caut soţul. lată fotografia lui. Nu l- 
aţi văzut?” 

Nu. 

Următorul. 

Nu. 

Se deplasa pe conturul unui pătrat amplu, în jurul 
cafenelei Interrobang şi al locului de unde fusese răpit 
Davy. Aproape că îl parcursese, venea dinspre Eighteenth, 
mergând spre vest pe H, când făcu o încercare cu doi 
bărbaţi care jucau pocher pe o ladă. Unul se ocupa cu 
siguranţă de reciclări, fiindcă se rezema de trei pungi de 
plastic imense, pline cu cutii din tablă de aluminiu. Celălalt 
avea o saltea şi era însoţit de un baset. 

— Nu. Nu l-am văzut în viaţa mea, zise reciclatorul. 

— Nici eu, spuse cel cu câinele, în timp ce punea o carte 
jos. Gin! Întrebaţi-o pe Kaneesha ldioata. Ei nu-i scapă 
nimic. 

Dădu din cap către aleea de vizavi. 

Millie distinse cu greu silueta femeii îmbrăcate într-un 
palton maro lung până la genunchi, sprijinită de un zid de 
pe alee, chiar la marginea trotuarului. Avea capul şi umerii 
în umbră. 

Le întinse celor doi bărbaţi nişte bani şi traversă fără 
grabă strada. Îşi dădea seama că femeia o urmărea din 
priviri, aşa că poate era adevărat că nu-i scăpa nimic, însă 
apelativul „idioată” nu avea darul s-o încurajeze. Pe măsură 
ce se apropia, văzu că faţa cerşetoarei era mereu în plină 
mişcare. Îşi ţuguia întruna buzele şi scotea din când în când 
limba. Ridica fără încetare din sprâncene, ca şi cum ar fi 
fost surprinsă în permanenţă. Clipea, dar nu aşa cum o face 
un om normal. La intervale regulate, strângea cu putere din 
ochi, apoi îi deschidea, ceea ce dura mai mult de o clipă. 

Blefarospasm. Millie oftă prelung, a înţelegere. Kaneesha 
Idioata! Ha. 

— Îmi place paltonul tău, i se adresă, cu toată 


sinceritatea. 

Haina era din stofă de lână groasă şi avea o glugă amplă, 
care părea căptuşită cu satin negru. Apa se aduna pe ea în 
picături, fără s-o îmbibe. 

Femeia îi răspunse dând din cap. 

— Şi mie. 

— Mă numesc Millie, zise ea întinzându-i mâna. 

Cealaltă zâmbi uşor, timp în care faţa nu i se mai 
schimonosi, dar evită s-o privească în ochi. 

— Eu sunt Sojee. 

— Îmi cer scuze pentru întrebare, dar ai distonie tardivă, 
nu? 

Kaneesha ldioata. 

— Am, în formă gravă. Eşti cumva doctoriţă, sau cam aşa 
ceva? Aproape toată lumea o ia la fugă când mă vede. 

Spasmele dispăreau când vorbea sau când zâmbea, dar 
în timp ce o asculta pe Millie reîncepeau cu violenţă, falca îi 
zvâcnea cu putere într-o parte sau în alta, însoţită de 
plescăitul buzelor. Mătura strada cu privirea peste umărul 
lui Millie, ţinând-o sub observaţie cu un scop anume, ceea 
ce contrasta puternic cu mişcările întâmplătoare ale 
maxilarelor. 

Millie clătină din cap. 

— Sunt psihoterapeută. Am învăţat despre boala ta la 
şcoală. Ce medicament luai când te-ai ales cu DT? 

— Făceam un tratament cu  halidol, fiindcă am 
schizofrenie paranoidă. 

O spusese pe un ton firesc, de parcă ar fi zis „am ochi 
căprui” sau „am un metru şaptezeci”. 

— Nu mă priveşte, aşa că nu-ţi face probleme dacă vrei 
să mă expediezi. Ai schimbat tratamentul? 

Sojee clătină din cap. 

— L-am lăsat baltă. Nu puteam să dorm din cauza lui. 
Plus schimonoseala... îşi arătă faţa cu degetul. Cică s-ar 
putea să nu mai scap de ea niciodată. 

— Cine spune asta? 

— Doctorii de la Sfânta Elisabeta. Limba îi ţâşni din gură, 
apoi se retrase. Sprâncenele i se arcuiră. Ştii, spitalul unde-l 


ţin pe Hinkley, tipul care l-a-mpuşcat pe Reagan. 

— Cum voiau să-ţi trateze distonia? 

— Au vrut să-mi dea mai mult halidol. 

Millie se cutremură. Mărirea dozei de neuroleptic ar fi 
condus probabil la dispariţia temporară a simptomelor - 
până când ar fi revenit, cu mai multă putere. 

Sojee o văzu tremurând. 

— Oh. Şi tu ai DT? 

— Nu. De când nu mai iei medicamente ţi s-au accentuat, 
ăă, simptomele? 

Sojee plescăi de mai multe ori la rând din buze, apoi falca 
de jos îi zvâcni în dreapta. : 

— Vrei să ştii dacă am înnebunit la loc?... Aştia vin şi 
pleacă. 

Millie nu-şi putu reţine zâmbetul. 

— Îți place să vorbeşti deschis, nu-i aşa, Sojee? Care 
„aştia”? 

— Îngerii. Îngerii şi diavolii. Îi aud şi pe unii, şi pe alţii. 
Câteodată îi mai şi văd. 

Millie dădu din cap. 

— Ce-ţi cer să faci? 

— Tot ce cer ei de obicei. Îngerii zic că eu sunt aleasa. 
Sunt apărătoarea lor în războiul pe care-l poartă aici, pe 
Pământ, împotriva diavolilor. Care îmi vorbesc despre fostul 
meu soţ şi mă îndeamnă să mă sinucid. Adevărul e că îi aud 
tot timpul, iar în unele zile îi şi crea. 

Millie nu reuşi să se abţină. 

— Şi azi? 

— Oh, ziua de azi e bună. Azi se mulţumesc să 
trăncănească în spatele autobuzului. Nu-i las la volan. 

Discuţia era suprarealistă şi în acelaşi timp eliberatoare. 
Suferințele femeii din faţa ei le eclipsau cu uşurinţă pe ale 
ei. Ea avea să-şi depăşească într-un fel sau altul criza. Insă, 
dacă nu se petrecea un miracol, Sojee urma să sufere de 
schizofrenie şi distonie tardivă tot restul vieţii. 

Millie oftă şi îi arătă fotografia. 

— Probabil că nu l-ai văzut... 

Se aştepta la o ridicare din umeri, dar nu-şi putea alunga 


o speranţă firavă - trezită de vagabondul care spusese 
„Kaneeshei Idioata nu-i scapă nimic”. Dar nu se aşteptase 
nicidecum ca femeia să-şi dea ochii peste cap şi i se 
înmoaie genunchii. 

Injură şi se repezi s-o susţină, scăpând din mâini 
capsatorul şi anunţurile. Sojee era mai înaltă şi mai masivă 
decât ea, dar reuşi totuşi s-o prindă înainte să cadă şi să 
dea cu capul de asfalt. 

De ce-a leşinat? îşi cobori privirea spre faţa femeii, care 
căpătase pe neaşteptate o altă înfăţişare. Distonia tardivă 
dispăruse odată cu pierderea cunoştinţei şi figura relaxată i 
se transformase dintr-un soi de caricatură a nebuniei într- 
un chip obişnuit. E frumoasă. Işi dori brusc să plângă. 

Inşfăcă o cutie de carton de lângă tomberon şi o apăsă 
cu genunchiul, reuşind s-o deschidă şi s-o îndoaie apoi cu o 
singură mână. O strecură sub capul lui Sojee. 

Femeia începea deja să se agite. Pleoapele îi fâlfâiră şi 
scoase un geamăt uşor. | s-ar fi putut face rău dintr-o sută 
de motive, dar Millie era în stare să jure că fusese un soi de 
leşin de modă veche. 

Să fi fost din cauza fotografiei lui Davy? Oare ce văzuse 
femeia aia? 

Auzi paşi în spate şi întoarse capul. Cei doi vagabonzi de 
vizavi, reciclatorul şi tipul cu câinele, tocmai traversaseră 
strada 

— lisuse, cucoană! Ce i-ai făcut? 

— A leşinat. 

Ploaia tot mai puternică lovea faţa lui Sojee. Millie 
scutură din cap. 

— Chemaţi un taxi. Trebuie să găsesc pe cineva care s-o 
ajute. 

Cei doi se holbară la ea ca la un extraterestru. 

— Ei, nu se poate? Dacă mai stă mult aici o să fie udă 
leoarcă! 

— Cucoană, niciun taxi nu opreşte pentru de-alde noi, 
făcu reciclatorul. 

Millie clipi nedumerită. 

— Bine. Voi aduceţi-o pe ea. Opresc eu taxiul. 


Îşi luă capsatorul de pe jos şi şi-l băgă în buzunar. 
Abandonă fluturaşii - jumătate erau deja îmbibaţi de apă, 
iar ceilalţi aveau s-o facă în curând. Dar n-avea importanţă. 
Originalul era la Kinko's, putea să facă alte copii oricând. 

Avu nevoie de zece minute să găsească o maşină. Ploaia 
se înteţea şi toată lumea căuta taxiuri. Când reveni pe alee, 
vagabonzii o ajutau pe Sojee să se ţină pe picioare. 

Însă când dădu cu ochii pe Millie, femeia tresări şi încercă 
să se desprindă de cei doi, fiind cât pe ce să cadă. 

— Nu mă atinge! 

Chipul îi zvâcnea din nou, scotea limba, clipea strângând 
îndelung din pleoape. 

Millie îşi deschise palmele şi se strădui să arate cât mai 
inofensiv cu putinţă. 

— Ai nevoie de ajutor, Sojee. Ai leşinat. Lasă-mă să te 
duc la doctor. 

— În niciun caz! Am fost luată prin surprindere, atâta tot. 
Şi n-am mâncat azi. Nici n-am dormit - e din cauza ploii. 

— Atunci vino cu mine, îţi găsesc ceva de mâncare. Nu-ţi 
cere nimeni să faci ce nu vrei. 


Portarul hotelului păru evident nemulţumit când o văzu 
intrând cu Sojee în holul de la recepţie. Millie fu cât pe ce s- 
o ducă în restaurant, doar ca să-l enerveze, dar în loc de 
asta, o conduse sus şi comandă masa în cameră. 

— Tipii ăştia nu se mişcă prea repede, zise ea. N-ai vrea 
să te-ntinzi, să te odihneşti până aduc mâncarea? 

Sojee se holba în gol, peste umărul ei. Tresări când îi auzi 
vocea. 

— Îmi cer scuze, ce spuneai? 

Millie se răsuci. Faianţa aurie şi robinetele lucioase de 
crom din camera de baie străluceau uşor în lumina 
fosforescentă. Se întoarse din nou spre Sojee. 

— Sau poate vrei să faci o baie? 

Femeia răspunse cu o înclinare a capului. 

— Oh, da, te rog. În adăposturi se poate face duş, dar ţi 
se fură lucrurile, jos e o băltoacă rece de zece centimetri şi 
apa nu e niciodată fierbinte. 


Millie dădu din cap. 

— Incuie uşa, dacă preferi. N-am nimic împotrivă. 

Sojee avu nevoie de mai mult timp decât serviciul în 
cameră. Millie profită de lipsa ei ca să-şi scoată emițătorul 
şi să închidă microfonul. Mâncarea era aproape rece când 
apăru Sojee. 

Millie începea să-i descifreze ceva mai bine expresiile 
feţei, să-i deosebească spasmele întâmplătoare de expresia 
adevăratelor sentimente. Şi intensitatea emoțiilor o 
surprinse. Schizofrenicii sunt cunoscuți pentru indiferența 
lor - niciodată prea încântați, niciodată prea trişti. Când îşi 
făcu apariţia, Sojee părea mai mult decât mulţumită. 

Millie îi arătă mâncarea. 

— Sper că nu eşti vegetariană. Am comandat pui. 

Sojee trase scurt aerul pe nări şi îşi linse buze. 

— Puiul e excelent. 

Însă ezită. 

— Atunci haide. Serveşte-te. Te rog. 

La început, în vreme ce Sojee mânca grăbită, Millie 
păstră tăcerea, îşi unse cu unt o chiflă din care începu să 
muşte bucăţi mici, cu mişcări uşoare, aşteptând încordată. 
Nu voia s-o sperie. 

Sojee era bine educată - îndepărtă oasele şi mâncă 
numai cu furculiţa şi cuțitul, tamponându-şi buzele cu 
şervetul de pânză după fiecare câteva înghiţituri. Millie ar fi 
luat puiul în mână, deşi mâncase de curând. Poate că Sojee 
avea un comportament obsesiv-compulsiv, însă Millie nu 
privea astfel lucrurile. Dacă îşi solicita muşchii feţei - 
muşca, mesteca sau bea - mişcările dezordonate şi 
spasmele încetau până în clipa în care se relaxa. Atunci 
reîncepea să scoată limba şi să clipească prelung. 

— N-am ştiut ce sosuri îţi plac, dar acolo ai, în plus, şi 
unul italienesc, spuse Millie când femeia îşi îndreptă atenţia 
spre salată. 

Sojee îl folosi cu prudenţă. 

— Cel italian e sigur. Îmi place grozav brânza mucegăită, 
dar am o uşoară intoleranţă la produsele lactate. 

Millie dădu din cap. O mânca limba s-o întrebe din nou 


despre Davy, însă nu se temea doar să n-o sperie iarăşi, ci 
şi să nu afle cumva că nu-l văzuse niciodată. 

Sojee nu se mai grăbea acum, mesteca salata cu atenţie, 
dând la o parte ceapa, dar lichidând tot restul şi ştergând 
cu delicateţe sosul şi zeama de carne de pui din farfurie cu 
o bucată de pâine. 

Când dispăru totul, cu excepţia câtorva bucăţi de ceapă 
tăiată, Sojee îşi şterse cu minuţiozitate buzele cu şervetul 
de pânză pe care îl împături apoi şi îl aşeză exact în mijlocul 
farfuriei lucioase. Oftă şi se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Ştiu că vrei să-mi pui o întrebare - scrie pe toată faţa 
ta. 

Încordată, îngrijorată şi concentrată, Millie fu luată cu 
desăvârşire prin surprindere. Izbucni în râs, şi hohotul scurt 
aproape că spulberă atitudinea rezervată pe care şi-o 
păstra cu grijă, aşa cum n-o mai făcuse nimic din toate cele 
petrecute de la dispariţia lui Davy. Întoarse capul spre 
perete şi strânse puternic din pleoape, respirând cu băgare 
de seamă. Momentul trecu şi ea îşi păstră controlul, dar 
ochii îi ardeau. 

— Da. Incepusem deja să ţi-o pun, dar ai leşinat când ți- 
am arătat fotografia lui. 

Sojee îşi feri pentru o clipă privirea şi limba încetă să-i 
mai zvâcnească în timp ce strângea din buze. 

— Da. Am fost uluită, asta e sigur. Se îndesă mai tare în 
scaun. L-am luat drept o vedenie. Probabil că eram dusă 
rău când l-am zărit. Mi se părea că tot apare şi dispare. 

Arătă cu degetul către paltonul ei, întins peste suportul 
de bagaje de lângă uşă. 

— El m-a dus să-l iau. Acum tremuram de frig în zăpadă, 
iar în clipa următoare eram la Macy's, numai că nu aici, 
lângă Pentagon City, ci la ăla din New York, şi el mă întreba 
ce palton îmi place. Vânzătorii nu voiau nici în ruptul 
capului să se-apropie de mine, dar el s-a ţinut de capul lor 
ca mâţa după şoarece, n-a vrut să audă vreun nu drept 
răspuns. După ce am găsit paltonul ăsta, nu mi l-am mai 
scos. El l-a plătit cu bancnote de o sută şi am plecat, şi pe 
urmă m-am pomenit din nou pe stradă, dar în D.C. Ştiu că 


s-a-ntâmplat ceva, dar totul mi s-a părut atât de ciudat, 
habar n-am ce-a fost real şi ce nu. Întinse mâna spre pal- 
ton. În afară de ăsta, desigur. Îl port tot timpul, chiar dacă e 
foarte cald, fiindcă sunt sigură c-o să se evapore cât de 
curând. O să dispară, ca îngerul meu. 

— Îngerul tău? 

— Ei, păi cum altcumva ai vrea să-i zic? 

Millie scoase din nou fotografia. 

— Se numeşte Davy. E soţul meu. Şi a dispărut, adăugă 
după o clipă. 

Încăperea părea neclară, aşa că îşi şterse ochelarii, ceea 
ce n-o ajută cu nimic. Apoi îşi suflă nasul, ceea ce o ajută 
oarecum. 

— Când ţi-a cumpărat paltonul? 

— Pe 3 ianuarie. Când a venit un val de aer arctic şi au 
îngheţat toţi portocalii din Florida. În D.C. erau trei grade 
sub zero. O să dispari şi tu? 

Fir-ar să fie. Sunt două luni de-atunci. 

— De ce crezi asta? 

Millie îşi aduse aminte cum sărise din vestul Texasului în 
Oklahoma şi simţi un gol în stomac. Presupun că e cu 
putință. 

— Păi, un înger ar trebui să fie însurat tot cu un înger, 
nu? Se uită la haina albastră de ploaie. Sau poate eşti 
Doamna Albastră. 

— Doamna Albastră? 

Millie scutură din cap şi îşi scoase asta din gând. 

— Atunci l-ai văzut ultima dată pe Davy? În ziua în care 
ţi-a cumpărat paltonul? 

— A mai trecut pe la mine acum o lună. M-a întrebat cum 
mă descurc şi mi-a dat ceva bani. 

— Dar nu l-ai văzut în ultima săptămână? 

Sojee clătină din cap. Millie îşi simţi colţurile gurii 
lăsându-se în jos, şi asta o surprinse. Vino-ţi în fire, fetițo! O 
să plângi mai târziu. 

Inspiră adânc şi expiră printre buzele strânse. Respirația 
Lamaze, îşi spuse, şi gândul aproape că-i readuse lacrimile 
în ochi. 


Sojee o privea, cu fruntea încruntată, cu ochii îngustaţi. 

— Ai irosit o masă bună pe mine? 

Millie scutură din cap. i 

— Mâncarea n-a fost niciodată mai puțin irosită. Işi supse 
buza de jos şi se uită la Sojee. Aş zice că avem nevoie şi de 
desert. 

Sojee deschise gura, apoi o închise. 

— Adu-l încoace, spuse, după ce scoase limba de câteva 
ori. 

Comandară ceva simplu, plăcintă cu mere cu îngheţată şi 
cafea - decofeinizată pentru Sojee. 

— Ce nume e ăsta, Sojee? 

— O prescurtare de la Sojourner. De fapt mă numesc 
Sojourner Truth Johnson, dar cum Dumnezeu ai putea să tot 
repeţi asta în stânga şi-n dreapta când ai şase ani? 
Adevărul e că mi s-a spus Sojee de când mă ştiu. 

Tăcură amândouă preţ de o clipă. Apoi vorbi Sojee: 

— AŞ putea să-ntreb peste tot... prin adăposturi, prin 
cantine. Probabil c-o fi văzut cineva ceva. 

Millie simţi din nou un nod în gât. 

— Ţi-aş fi extrem de recunoscătoare. 

Simţi brusc nevoia să-şi sufle nasul şi folosi şervetul din 
poală. Avea impresia că toată fiinţa ei e o rană deschisă. 
Credeam că ţin totul sub control. Necazurile nu putuseră 
pătrunde dincolo sistemul ei de apărare, dar bunătatea 
reuşise să creeze o breşă. 

După ce-şi şterse ochii, văzu că Sojee o privea. 

— Ar trebui să plec, ca să te poţi odihni. 

Millie dădu să încuviinţeze absentă, apoi scutură din cap. 

— Unde să pleci? Nu spuneai că astăzi n-ai dormit deloc? 

Se uită cu subiînţeles înspre cele două paturi mari. 

De data asta, cea cu ochii în lacrimi era Sojee. 

— Vorbeşti serios? 

— Patul ăla e liber, Sojee. L-ai putea folosi tu. Zâmbi. E în 
interesul meu să fii odihnită mâine, când o să pui întrebări 
peste tot. 


6. „Acum poţi să speli podeaua” 


Ultima dată am stat atâta vreme într-o cameră acum 
paisprezece ani, dar chiar şi atunci tot o mai părăseam, 
fiindcă mergeam la şcoală. 

Şi nu era vorba doar de a rămâne într-o singură cameră. 
Davy stătea în aer liber mai mult decât majoritatea 
oamenilor. Starea vremii nu îl constrângea, ca pe alţii. Când 
ploua, ningea sau era prea frig, sărea pur şi simplu în altă 
parte, rămânând de obicei, dar nu întotdeauna, în aceeaşi 
emisferă. În State, primele ore ale dimineţii erau 
întotdeauna momentul potrivit pentru o plimbare pe 
esplanada din Brighton, Sussex, sau pe Cambrian Way, 
cutreierând pajiştile înalte din munţii Ţării Galilor. După- 
amiaza târzie din Oklahoma era excelentă pentru o 
scufundare cu tub de oxigen la Hamoa Beach, pe coasta 
estică a insulei Maui, sau pentru o vizită la petroglifele 
Puako, de pe Big Island. 

Statul între aceiaşi patru pereţi i se punea pe suflet. 
Ajunsese cu siguranţă în acea fază a convalescenţei care se 
putea numi „mă simt destul de bine ca să fiu irascibil”. E 
destul de greu să-ţi revii după o operaţie şi când nu eşti 
legat de perete. lar când eşti - irascibil e puţin spus. 

li scoseseră sonda şi puseseră alături o toaletă portabilă, 
apoi, după toate aparențele făcând manevrele din partea 
cealaltă a peretelui din spatele patului, slăbiseră lanţurile 
ca să poată ajunge la ea, la chiuvetă, ba chiar şi până la 
piciorul patului. 

Se puse în mişcare, de la perete către pat, oprindu-se 
brusc în punctul în care se termina lanţul, după care făcu 
cale-ntoarsă. Manevrarea lanțurilor îi devenise o a doua 
natură, iar zăngănitul şi alunecarea lor de podea erau deja 
zgomote de fond. 

Spuneti-mi Jacob Marley, şi gata. 

Nu-i păsa că n-avea nimic pe sub cămaşa de spital şi că, 
la fiecare întoarcere, îşi expunea fesele în văzul celor din 
spatele oglinzii. Bănuia că foiala lui începea să-i calce pe 
răpitori pe nervi. Vocea computerizată i se adresă: 


— N-ai vrea să te uiţi la nişte filme? 

El răspunse cu un râs scurt şi acru. 

— Ba da, mi-ar plăcea Sta/ag17, Evadare din Coteţ, 
Alcatraz şi Marea Evadare. Apoi, fiindcă nu i se răspunse, 
adăugă: Vreau şi o minge şi-o mănuşă de baseball. 

Nu primi nici-o replică, dar pe tava pe care i se aduse 
prânzul era şi o carte: Contele de Monte Cristo. g 

Ei bine, cineva are simțul umorului. O deschise. „In ziua 
de 24 februarie 1810, santinela de la Notre-Dame de la 
Garde semnală Faraonul, o corabie cu trei catarge, care 
venea din Smirna, Triest şi Neapole.” 

Mai citise romanul de două ori, dar, n-având altceva de 
făcut, îl reîncepu, parcurse primele trei capitole, apoi 
aruncă de-a latul camerei cartea, care ricoşă de fereastra 
de supraveghere cu aspect de oglindă. 

De la ultima lectură se scursese ceva timp şi, deşi îşi 
aducea aminte că era o poveste despre evadare din 
temniţă şi despre răzbunare, uitase cât de mult justifica 
răzbunarea de mai târziu vorbind, mai presus de toate, 
despre trădare. 

Cineva a ştiut de întâlnirea aia. Sau a ştiut destul de 
multe ca să-l urmărească pe Brian. Şi trădătorul nu era 
Brian. Agentul se eliberase cu desăvârşire de toate 
suspiciunile care ar fi putut plana asupra lui. 

Se uită la cartea rămasă în locul unde căzuse. 
Intenţionase s-o arunce destul de departe ca să nu mai 
poată ajunge la ea, dar ricoşase, întorcându-se ca un 
bumerang la piciorul patului. Intinse braţul şi sări. 

Lanţurile se răsuciră şerpeşte, unduind către perete şi 
apoi către el şi pocnindu-l dureros peste încheieturile 
mâinilor şi peste glezne, dar ajunsese unde dorea şi 
recuperase cartea. 

Putea sări în zona acoperită de lanţuri. 

Dar numai riscând să-şi rupă încheietura unei mâini sau o 
gleznă. 

Anumite porţiuni de lanţ intrau instantaneu într-o mişcare 
accelerată, pe o distanţă care nu depăşea cu mult un 
metru, dar energia transmisă tuturor celorlalte era 


remarcabilă. Tencuiala transformată în praf plutea în aerul 
din preajma peretelui cu orificii prost finisate în care dispă- 
reau lanţurile. 

Se întrebă dacă supraveghetorii săi văzuseră ceva sau 
dacă înţeleseseră care erau implicaţiile. Aşteptă câteva 
clipe, însă difuzorul nu emise nimic ca reacţie. Uşa nu se 
clinti. 

Aşa că deschise cartea. Parcursese partea despre 
trădare. Poate sosise momentul să vadă cum stăteau 
lucrurile cu evadarea. 


În seara aceea îi aduseră cina, ca de-obicei, alţi doi 
bărbaţi în costume medicale şi cu măşti de chirurg. 

Davy nu se simţea prea bine. Cicatricea care-i străbătea 
partea de sus a pieptului, urcând pe gât, îl durea fără 
încetare, iar sub piele locul era sensibil. Dar era plin de 
energie. 

Aşa că le smulse măştile. 

Citea liniştit în pat, dar în secunda următoare era în 
picioare, în cel mai îndepărtat punct în care putea ajunge, 
cu mâinile întinse şi înşfăcând măştile indivizilor, exact în 
momentul în care reculul lanțurilor îl trăgea de încheieturi. 
De fapt nu degetele lui, ci mai degrabă lanţurile smulseră 
măştile de hârtie. 

Cei doi se retraseră dintr-un salt şi cel care ţinea tava o 
scapă cu un zăngănit. Se opriră la o distanţă la care nu-i 
putea atinge şi se holbară la el uluiţi, sau poate chiar 
înfricoşaţi. 

Davy nu era sigur, dar i se păru că îl recunoştea pe unul 
dintre ei, că îl văzuse la restaurant - făcuse parte din 
echipajul ambulanţei, era un bărbat blond cu bărbia teşită 
şi sprâncene într-atât de albe încât erau aproape invizibile. 
Celălalt era un tip cu nasul coroiat, sprâncene roşcate stu- 
foase şi pistrui. Nu era prea tânăr - părea de patruzeci şi 
ceva de ani. i 

Se uită la ei sorbindu-i din ochi cu lăcomie. li erau 
duşmani, dar fețele lor erau primele pe care le vedea după 
multe zile, poate chiar după săptămâni. N-avea idee cât 


timp fusese drogat. 

Blondul îşi ridică mâna către obraz, de unde începea să i 
se prelingă un firicel de sânge. Probabil că Davy îl atinsese 
cu vârful unei unghii. 

— Îmi cer scuze, i se adresă, gesticulând. Şi lanţurile îi 
zăngăniră iarăşi. N-am vrut să te zgării. 

Difuzorul emise vocea computerizată. 

— Părăsiţi încăperea, domnilor. 

Cei doi făcură stânga-mprejur şi ieşiră fără nici-o vorbă. 

Davy oftă. 

Nu putea ajunge la tava cu mâncare, la mica felie de 
friptură, la cartofii copţi şi la salată, care zăceau acum 
laolaltă într-o mică băltoacă de lapte. Se uită spre oglindă. 

— Am vreo şansă să primesc cina? 

Urmă o tăcere şi tocmai se gândea că îl ignorau, sau că 
nu-l auziseră, când vocea computerizată îi răspunse brusc. 

— AŞ zice că... nu. ` 

El ridică din umeri cu un aer filozofic şi o luă către pat. In 
aer plutea din nou praf de tencuială şi pe podea căzuseră 
fărâme de glet. Se apropie de peretele cu găuri, din care 
ieşeau lanţurile. Izbuti să arunce o privire în camera de 
alături, slab luminată, dar nu putu să vadă unde ajungeau 
lanțurile. Se lăsau în jos şi dispăreau. Când smuci de unul, 
constată că era tot atât de bine fixat ca întotdeauna. 

Se întoarse în pat şi începu să citească. 


În dimineaţa următoare, situaţia se schimbă. 

Îşi făcură apariţia înainte de micul dejun, exact după ce 
terminase cu toaleta portabilă, trei persoane în costume 
medicale, dar măştile le lipseau. 

Doi erau bărbaţii cărora le dezgolise feţele cu o seară 
înainte. Doi haidamaci. O să le spun Haidamacul Unu şi 
Haidamacul Doi. A treia persoană era chelneriţă brunetă de 
la Interrobang. 

Femeia care-l omorâse pe Brian Cox. 

Se opriră la o distanţă care depăşea lungimea lanțurilor, 
cele două brute stând cu puţin în spatele femeii. Davy se 
gândi la început că erau prudenţi, că se temeau de el din 


cauza celor petrecute cu o seară înainte, însă îşi dădu 
seama că era mai degrabă vorba de ierarhie. 

Femeia le era şefă şi îi ştiau de frică. 

Un comportament înțelept. Foarte înțelept. 

Era nehotărât. Ar fi sărit dacă ar fi fost liber. Cât mai 
departe? Sau aş fi înşfăcat-o şi aş fi aruncat-o de pe Empire 
State Building? Şi oare aş fi prins-o înainte să atingă 
pământul? 

— Dă-te jos din pat, spuse ea. 

Davy se lăsă să alunece dincolo de margine şi se ridică. | 
se întâmpla pentru prima dată în atât de multe zile să fie 
conştient de cămaşa lui de noapte desfăcută la spate şi de 
fesele dezgolite. Oricum, stând în picioare se simţea mai în 
siguranţă. Remarcă părul femeii, dat peste cap şi adunat în 
acelaşi coc strâns, şi văzu că era tot atât de machiată, cu 
deosebirea că fardul nu i se mai prelingea în josul feţei, ca 
atunci, în ploaie. Dacă trage, poate reușesc să sar în 
lateral... 

Lanţurile începură să zornăie pe podea, trase spre 
perete, tensionându-se. Fu nevoit să-şi târşească picioarele 
de-a-ndăratelea, mişcându-se odată cu ele. Când se opriră 
le smuci, dar nu le ţinea cineva - erau fixate, într-un fel sau 
altul, în poziţia aceea, scurtate. 

— OK, la treabă! 

De data asta nu vorbise cu Davy. Haidamacul Unu şi 
Haidamacul Doi  traseră patul de lângă perete - 
îndepărtându-l de el - deblocară frânele şi îl deplasară pe 
role, dându-l deoparte. 

Lui Davy nu-i plăcea cum stăteau lucrurile - fiind țintuit la 
perete, îşi amintea de tatăl lui şi de catarama de rodeo din 
capătul curelei învârtite în aer. Îşi simţi stomacul 
strângându-se ghem şi îşi umezi buzele, temându-se într-o 
oarecare măsură că avea să fie luat la bătaie. 

Lanţurile îşi slăbiră strânsoarea şi el făcu un pas înainte, 
aşteptându-se să fie oprit în locul unde se aflaseră 
picioarele patului. In schimb, cei doi haidamaci şi femeia se 
retraseră, lipindu-se de uşă. Lanţurile îl opriră când nu-l mai 
despărţeau de ei decât doi metri. Lungimea lor îi permitea 


să meargă aproape prin toată încăperea, cu excepţia zonei 
de lângă peretele cu oglinda şi a celei de lângă uşă. 

— Adu găleata, spuse femeia. 

Nu i se adresase lui nici de data asta. Roşcatul cu nas 
coroiat dispăru dincolo de uşă şi reveni cu o găleată 
galbenă, de plastic, cu storcător de mop. Mopul era în ea, şi 
Davy auzi lichidul clipocind. Pe urmă simţi mirosul puternic 
al dezinfectantului cu aromă de pin. 

— Vreţi să spăl podeaua? întrebă el. 

Cu mopul ăla aş putea ajunge până la voi. 

Femeia îl privi cu ochii îngustaţi. 

— Peste un minut, răspunse ea, întorcându-şi capul în 
direcţia oglinzii. Când termini. 

Davy tuşi. Se încruntă. Nu era răcit. Nu băuse şi nu 
mâncase nimic. M-am înecat cu salivă? 

Tuşi iarăşi, mai puternic. Şi avu senzaţia bizară a unei 
furnicături în gâtlej. Tuşea destul de tare ca să se îndoaie 
de mijloc, dar imediat ce încetă spasmul reuşi să respire cu 
uşurinţă şi nu mai simţi nimic în gât. 

— Asta e tot? întrebă femeia, cu ochii la oglindă. 

Vocea computerizată îi răspunse: 

— Calibrare. O mică stimulare. /ată nivelul operaţional. 

Davy se aplecă, începu să vomite cu violenţă, nu se mai 
putu ţine pe picioare şi se prăbuşi la podea. Pieptul îl durea 
de parcă i-ar fi înfipt cineva un pumnal lângă inimă şi îi era 
greu să respire. Vomă iarăşi şi iarăşi, deşi primele spasme 
fuseseră atât de spectaculoase încât acum nu mai elimina 
decât fiere. 

Totul încetă pe neaşteptate. 

Zăcea pe-o parte, în băltoaca formată din propria vomă, 
cu părul şi faţa năclăite, lipicioase. Icni, dar nu cu forţa 
cutremurătoare de mai înainte. Un acces blând, prin 
comparaţie. Incercă să nu respire pe nas. 

— Oh, Hristoase. 

Işi dădu seama că-şi pierduse şi controlul intestinelor, 
după toate aparențele cu aceeaşi violenţă cu care vărsase. 
Duhoarea amestecată era îngreţoşătoare, însă pur şi simplu 
nu mai avea ce să vomeze. 


Se ridică în picioare, conştient de muşchii îndureraţi ai 
stomacului şi cu punctele tot atât de dureroase din umăr, 
din cot şi din tâmpla cu care se izbise de podea. Durerea 
din piept se domolise, dar spectrul anginei pectorale nu se 
dădea dus. Avea o mână neatinsă de vomă, cu care îşi pipăi 
uşor capul. Işi retrase degetele pline de sânge. 

li venea greu să privească în ochii celorlalţi. Deşi era 
sigur că totul se petrecuse din vina lor - nu din a lui - se 
simţea umilit, îi era ruşine. 

Cei doi bărbaţi îl priveau albi la faţă, iar tenul 
Haidamacului Unu, blondul, căpătase chiar o tentă de 
verde. Femeia nu părea afectată. Împinse găleata cu apă în 
acea parte a încăperii accesibilă pentru Davy şi lăsă mopul 
să cadă de podeaua de care ricoşă - toc, toc, toc - de trei 
ori la rând. 

Haidamacii se grăbită să iasă. Femeia se opri în uşa 
deschisă şi îşi îndesă câteva fire de păr în coc. Zâmbi. 

— Acum poţi să speli podeaua. 

Incercă de două ori înainte de a reuşi să se ridice. Era 
neputincios ca un pisoi şi, când se văzu în picioare, 
încăperea se învârti în jurul lui. Îşi concentră toate eforturile 
ca să rămână în poziţie verticală. 

Ei bine, singurul avantaj era că, lanţurile fiind mai lungi, 
putea să intre în camera de baie de alături şi să se 
folosească de cadă. Inainte de incident îşi dorise să facă o 
baie, însă în clipa aceea, când îl mânjeau trei soiuri diferite 
de fluide corporale, dorinţa se transformase în urgență. 

Camera de baie era de tip standard, cu excepţia faptului 
că oglinda amplă de deasupra chiuvetei fusese evident 
înlocuită - vopseaua şi cu stratul exterior de glet se 
desprinseseră odată cu adezivul de pe sticlă - cu una 
metalică, mai mică, prinsă cu şuruburi. Davy aruncă o 
privire în ea şi se grăbi să se uite în altă parte. 

Fu cât pe ce să se dea bătut din cauza cămăşii. Era de 
unică folosinţă, însă greu de rupt din cauza fibrelor ce 
străbăteau hârtia din care era croită şi, cu toate că reuşi să 
desfacă nodurile de la spate, lanţurile îl împiedicau să şi-o 
scoată. In cele din urmă îşi adună toată puterea şi o sfâşie 


deasupra umerilor, ceea ce îi permise s-o scoată de pe lan- 
turi. O făcu ghemotoc şi o îndesă în micul coş de plastic 
pentru gunoaie. 

Nu ştia dacă în baie exista o cameră video. Trase 
perdeaua duşului şi, cu faţa udă, îşi îngădui să plângă. Se 
strădui să plângă în tăcere, acoperind zgomotul cu al jetului 
de apă, dar nu se opri decât după câteva minute. 

Găsi o sticlă cu săpun lichid lângă duş şi se frecă de mai 
multe ori, până când îşi îndureră pielea. Ştia că îndepărtase 
toată mizeria şi totuşi nu se simţea curat. 

Flaconul plin de săpun pe exterior îi alunecă printre 
degete şi căzu în cadă. Îl ridică gemând şi se holbă la el. Se 
întoarse cu spatele la duş şi pulveriză săpun sub căptuşeala 
cătuşei de la mâna stângă, răsucindu-şi antebraţul ca să-l 
întindă cât mai uniform în jurul încheieturii. 

încercă să lase mâna cât mai moale în timp ce trăgea de 
cătuşă şi o răsucea, coborând-o spre rădăcina degetului 
mare. Căptuşeala se comprimă într-o oarecare măsură, însă 
cătuşa se opri chiar lângă încheieturile degetelor strânse 
grămadă - dar alunecase mai mult decât s-ar fi aşteptat. Se 
întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi uns ambele 
încheieturi cu săpun şi ar fi încercat să sară. 

Se uită în jos. Oricât săpun ar fi folosit, cătuşele din jurul 
gleznelor n-aveau cum să-i treacă peste labele picioarelor. 
Oftă şi se clăti de săpunul de sub căptuşeală. 

În timp ce se ştergea, aruncă o privire în oglinda de oţel 
de deasupra chiuvetei şi se cutremură. Cicatricea de pe 
piept îi cobora în semicerc de sub claviculă şi avea nuanţa 
roşie a țesutului încă nevindecat. O alta, mai mică, mai 
dreaptă şi de aceeaşi culoare, i se prelungea până pe la 
jumătatea stângă a gâtului. Ar fi vrut să-şi sfâşie pielea cu 
unghiile şi să scoată indiferent ce îi puseseră acolo, dar, 
judecând după cicatrice, îşi dădu seama că era, probabil, 
foarte aproape de jugulară. 

Îşi privi chipul. Cicatricele erau groaznice, prin ele însele 
şi prin ceea ce ascundeau, dar ceea ce zări în propriii săi 
ochi era cu mult mai cumplit, mai înfricoşător. Se văzu 
nevoit să se uite în altă parte şi simţi că în clipa aceea nu 


era în stare să se privească iarăşi. 

Când se întoarse în cameră, înfăşurat în prosop, găsi pe 
pat o uniformă de spital. Luă pantalonii şi observă că în 
locul cusăturilor exterioare aveau arici, de la talie până la 
manşetă, ceea ce îi permitea să-i îmbrace nestânjenit de 
cătuşe. La bluza cu mânecă scurtă, ariciul era plasat din 
talie până la subraţ. Şi-o putea trage peste cap, închizând-o 
apoi pe lateral. 

li plăcea să poarte din nou pantaloni, dar prevederea 
paznicilor săi îl neliniştea. Se părea că nu intenționau să-i 
scoată cătuşele prea curând. 

Incăperea puţea, mizeria pe care o făcuse şi urmele lui 
rămăseseră pe jos. Aşa cum procedase sub duş, spălă 
podeaua de mai multe ori decât ar fi fost necesar. 

De fapt nu încerci să cureti mizeria, nu-i aşa, Davy? 
Indiferent de câte ori ai spăla duşumeaua, nu poți să 
schimbi trecutul. S-a întâmplat. 

Și probabil se va repeta. 


7. „Ştii, planul nostru nu era chiar aşa” 


După ce o înarmă cu o grămadă de fluturaşi şi cu un 
capsator, Millie o lăsă pe Sojee pe Columbia, lângă Casa lui 
Hristos. 

— O să-ntreb pe toată lumea, îi promise femeia. Te sun 
dacă aflu ceva. 

Millie îi întinse nişte mărunţiş. 

— Sună-mă pe la cinci, chiar dacă nu descoperi nimic, 
OK? 

Sojee plescăi de mai multe ori din buze înainte de a 
spune, în cele din urmă: 

— Da, OK. Pe la cinci. 

Millie îi ceru taximetristului s-o ducă în faţa cafenelei 
Interrobang. Merse încet de-a lungul străzii şi dădu colţul 
spre aleea la care o numea, în gândurile ei, „punctul de 
pornire” - locul în care murise Cox şi probabil ultimul loc 
unde fusese zărit Davy. 

Spera că nu „pornise” spre aceeaşi destinaţie ca Brian 
Cox. 

Deşi luase micul dejun cu Sojee, intră în local şi solicită o 
masă la geam, chiar masa aia, îşi imagină ea. 

Ferestrele erau mărginite de afişe care prezentau diverse 
spectacole, cursuri de dans sau de arte marţiale, şi de 
anunţurile unor persoane în căutare de colegi de 
apartament. Cele dezlipite lăsaseră în urmă recife şi 
bancuri de scotch îngălbenit. Geamul de /ângă ea făcea 
excepţie. Părea înlocuit de curând. Susţinea câteva afişe, 
însă nimic nu dovedea că mai existaseră şi altele, care 
fuseseră înlăturate. Era nou. 

Îşi comandă o cafea, dar nu o gustă. 

Probabil că străinilor nu li se mai permitea s-o facă pe 
chelnerii, însă nu era momentul potrivit pentru o verificare. 

În dimineaţa aceea se simţea oarecum ciudat, de parcă 
s-ar fi întors o pagină. În ziua precedentă se tot uitase după 
agenţi NSA, dar adevărul era că nu zărise niciunul. Işi 
închipuia că se mențineau la distanţă, bazându-se pe 
microfonul ei şi pe verificări intermitente şi sperând să-i 


momească pe răpitorii lui Davy, scoţându-i la lumină. După 
cele şapte zile petrecute sub supraveghere în Stillwater, 
absenţa lor era palpabilă. 

În dimineaţa aceea o mânca spatele. 

Sunt undeva, afară. 

În sinea ei, o pufni râsul. 

Îți imaginezi tot felul de lucruri. 

Mâncărimea persista, nu reuşea să scape de ea, oricât s- 
ar fi frecat de spătarul scaunului. 

leşi din Interrobang şi se îndreptă est, pe trotuare atât de 
aglomerate încât oricine ar fi putut s-o urmărească fără să 
fie observat. Pe lângă ea trecu un taxi, urmat de un altul. 
Celui de-al treilea îi făcu semn, gândindu-se jenată la 
Sherlock Holmes. 

— La mall, vă rog, lângă Capitoliu, îi ceru şoferului. 

Cobori la intersecţia dintre Fourth şi Independence şi 
traversă pajiştea, către aripa estică a National Gallery. Urcă 
scările spre nivelul de sus, unde imensa sculptură mobilă a 
lui Calder, roşie cu negru, atârna sub acoperişul de sticlă 
faţetată, dar, când ajunse pe un palier, tocmai se deschi- 
deau uşile ascensorului, lăsând să iasă o femeie cu un 
cărucior în care se agita un bebeluş. Millie nu auzi pe 
nimeni pe trepte, dar se grăbi să intre în lift. Uşile se 
închiseră şi ascensorul îşi reluă mişcarea. Dar ea nu cobori 
la ultimul etaj, ci apăsă butonul pentru subsol, unde se urcă 
pe banda rulantă care străbătea aglomeraţia întinzându-se 
către vest, spre aripa mai veche a clădirii. Odată ajunsă în 
capăt, traversă, intră într-un magazin cu suvenire şi se opri 
în spatele unei vitrine cu rafturi, de unde putea să studieze 
cu atenţie pietonii care veneau din aripa de est. Vizavi, apa 
se prelingea pe peretele de sticlă al localului Cascade Cafe. 

Se scurseră câteva minute şi Millie se încruntă. Remarcă 
un grup de turişti japonezi, cinci membri ai aceleiaşi familii, 
trei cucoane bătrâne care înaintau clătinându-se - una chiar 
folosea un cadru cu rotile - şi un bărbat singuratic, cu 
şevalet şi cu o cutie de lemn pentru culori. Ar trebui să fie 
mult mai bine organizaţi decât îmi pot imagina ca să facă 
rost de tot echipamentul ăsta într-un timp atât de scurt 


începea să se destindă când îl văzu venind dinspre aripa 
vestică - un bărbat care mergea fără grabă, uitându-se cu 
nepăsare la clienţii din cafenea. Dintre cele cinci sute de 
scaune, mai mult de jumătate erau ocupate, aşa că se 
oprea des, studia un anumit şir de mese, apoi inspecta un 
altul. 

Trecuse deja de Millie fără s-o zărească, fiindcă vitrina îi 
bloca vederea. Ea o ocoli, astfel încât să poată privi pe 
deasupra rafturilor, printre două albume de artă mari, 
cartonate. 

Bărbatul era de înălţime medie, cu păr blond, foarte 
scurt, în jurul cheliei -precum tonsura unui călugăr - şi purta 
pantaloni largi şi un hanorac albastru-închis. 

Poate îşi caută soția. Sau copiii. Sau bunica. 

Îi studie poziţia trupului şi ceva o făcu să se îndoiască de 
inocenţa lui. Îşi scoase haina de ploaie albastră şi o 
împături strâns, cu căptuşeala albă în afară. La tejgheaua 
magazinului era un moment de acalmie, aşa că se grăbi să 
cumpere o eşarfă al cărei imprimeu reproducea un tablou 
al Mariei Cassatt, Copii jucându-se pe plajă. Plăti repede, cu 
bani gheaţă, şi ceru o pungă mai mare decât cea pe care i- 
o oferise iniţial vânzătorul. 

— Pentru haina mea, îi explică, toată numai zâmbet. 

Omul ridică din umeri şi îi întinse o sacoşă de hârtie cu 
mânere de plastic. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

„Călugărul” se oprise lângă cafenea, unde se termina 
banda rulantă, cu privirea îndreptată spre aripa estică a 
clădirii. 

Millie intră în toaleta aflată chiar alături de magazinul cu 
suvenire şi îşi acoperi capul cu eşarfa, ca o ţigancă. Odată 
înfăşurată şi înnodată, copiii de pe plajă se preschimbară 
într-un model abstract în albastru şi ocru, cu obrajii unei 
fetiţe ca o pată luminoasă, roz, deasupra nodului. leşi fără 
să se grăbească şi traversă către barul Espresso & Gelato. 

Bărbatul încă mai era în capătul aleii, dar acum vorbea la 
celular. 

E de la NSA? Au spus că o să se țină deoparte. 


Tremura şi realiză că-i era frică, dar nu simţea nevoia s-o 
ia la fugă. Mai degrabă ar fi spart ceva. Se concentră 
asupra cheliei bărbatului. Sau asupra mutrei lui. Luptă sau 
fugi. Propria ei alegere o surprinse. 

Dacă-aş putea măcar s-aud ce spune. 

Se aplecă din reflex înainte, deşi individul se afla la peste 
douăzeci de metri depărtare, în capătul opus al 
restaurantului, şi se încordă toată, străduindu-se să tragă 
cu urechea. 

— ...urmă de ea. Noi am luat-o în primire de la hotel. A 
lăsat-o pe negresă pe Columbia, după care a venit la 
National Gallery. 

Vorbea cu un vag accent britanic, sau nu - poate 
australian. 

— Hyacinth a intrat în aripa de est, pe urmele ei, şi şi-a 
pus echipa să supravegheze toate ieşirile de la parter, în 
timp ce eu ţin sub observaţie pasajul subteran către celălalt 
corp al clădirii. 

Millie fu cât pe ce să tipe. | se înmuiară genunchii şi se 
înclină puternic spre dreapta, încleştându-şi mâinile de 
balustrada care separa Cascade Cafe de culoar. 

Era chiar în spatele Călugărului. Se întoarse cu spatele 
spre el, răsuflând adânc. 

Am sărit? 

Am sărit. 

Am sărit! 

Imediat dincolo de balustradă, o femeie din local se holba 
la ea cu gura căscată, cu un pahar de apă încremenit la 
jumătatea distanţei dintre masă şi buze. 

— Ce s-a-ntâmplat, Paula? tocmai o întreba însoţitorul ei, 
care stătea cu spatele la alee. Parc-ai fi văzut o fantomă. 

Millie îi surâse, încercând s-o liniştească, dar încă mai 
tremura şi avea senzaţia că priveşte cu o expresie stranie. 
Probabil că aşa şi era, fiindcă femeia tresări şi-şi scăpă 
paharul pe podea. Pe fundalul gălăgiei din local, zgomotul 
nu era puternic, însă Călugărul întoarse capul exact în clipa 
în care Millie se răsucea să vadă ce făcea el. 

O privi cu ochi uşor măriţi, dar se întoarse din nou cu 


spatele la ea, cu un aer nepăsător. 

— Transmite, te rog, urările mele de bine Porţiei, precum 
şi întregului grup, şi spune-i că abia aştept s-o văd. Ascultă 
preţ de o clipă, apoi continuă: Chiar aşa. 

Vorbea îndepărtându-se de Millie prin mulţime, în direcţia 
magazinului de suvenire. 

Ea îşi reţinu cu greu impulsul de a-şi înfige vârful 
pantofului în fundul lui şi se îndreptă spre aripa vestică, 
mergând cât putea de repede. Dacă înţelesese corect 
spusele Călugărului, acel capăt al sălii nu era supravegheat. 
În fine, nu încă. Poate tocmai alerga cineva într-acolo, pe 
nivelul la care se afla mallul. 

Se opri la capătul magazinului, chiar înainte de a o lua la 
dreapta, către scări. Călugărul se întorsese şi mergea grăbit 
pe urmele ei, fiind încă departe, lângă restaurant, dar se 
apropia vertiginos. Vorbea din nou la telefon. 

Millie urcă în fugă treptele, dar se îndepărtă brusc de uşa 
de pe palierul superior. Era amplasată exact pe direcţia 
aripii de est şi se zărea o siluetă care sprinta în direcţia ei, 
numai că se afla la o distanţă încă destul de mare. Millie se 
repezi în galeria din capul scărilor şi se opri, incapabilă să 
se clintească, în faţa Fete; în Alb, tabloul lui Whistler. 

— Oh, Doamne Sfinte. 

Vorbise cu glas tare. 

Înveşmântată într-o rochie lungă, albă, fata care stătea în 
picioare pe o blană de lup era în mărime naturală, iar 
înălţimea tabloului  depăşea doi metri. În spatele 
personajului se zărea o draperie albă, strălucind în lumină, 
iar blana de lup era întinsă peste un covor oriental. Ochii, 
sprâncenele şi părul de un castaniu întunecat, precum şi 
buzele roşii, ieşeau în evidenţă pe fundalul noianului de 
nuanţe de alb ce conturau surprinzător de multe detalii, 
însă Millie încremeni cu atenţia absorbită de calmul fetei. N- 
avea nimic artificial, era o pace interioară. 

Seninătate. E pur şi simplu senină. 

Nu fugea din calea străinilor. Indiferent în ce situaţie s-ar 
fi aflat, o înfrunta calmă, de pe o poziţie echilibrată. 

Şi eu pot face acelaşi lucru. |şi strecură mâna sub bluză 


şi scoase emițătorul minuscul. Microfonul rămăsese 
dezactivat de când stătuse de vorbă cu Sojee, dar acum 
săltă capacul şi împinse comutatorul pe ultima poziţie, în 
care erau activate toate funcţiile. 

La intrarea în galeria următoare stătea un paznic, însă 
privirea lui urmărea un grup de copii, nu pe Millie. Ea se 
întoarse cu spatele şi vorbi pe un tonul unei conversații 
banale: 

— Mă urmăreşte cineva, băieţi, şi, dacă nu sunt ai voştri, 
aţi face bine să vă mişcaţi fundurile-încoace. Eu rămân la 
National Gallery, în aripa vestică, la parter, dar o să trec 
dintr-o galerie în alta. 

Îşi îndesă microfonul la loc, în sutien, apoi îşi trase eşarfa 
de pe cap şi şi-o înnodă lejer în jurul gâtului, ca pe o 
cravată. Îi aruncă Fetei în alb o ultimă privire şi îşi adună 
toate forţele. Te rog, dă-mi o parte din seninătatea ta. 

Auzi paşi pe holul din est, în capul scărilor, aşa că părăsi 
locul şi intră în următoarea galerie. Privi în treacăt cinci 
picturi semnate de Winslow Homer. E genul acela de loc. 
Mergi mai departe. Invocă nişte ochelari de cal imaginari şi 
îşi continuă drumul. 

O mare parte dintre galerii aveau mai multe uşi, ceea ce 
transforma clădirea într-un labirint. Se îndreptă spre 
mijlocul muzeului, intră în Galeria 56 şi se opri în faţa unui 
portret de un metru optzeci, înfăţişându-l pe Napoleon în 
cabinetul său. Se afla într-o încăpere cu patru ieşiri şi doi 
paznici. 

Se gândi că era momentul să rămână într-un loc, să-şi 
lase urmăritorii s-o găsească, dar Napoleon se holba la ea, 
ţintuind-o cu o privire întru câtva prea directă. Ocoli 
bancheta din mijlocul încăperii, preferând să studieze în 
schimb Portretul unei doamne, de Vigee-Lebrun: portretul 
unei femei, pictat de o altă femeie. Nu avea seninătatea 
Fetei în alb, dar părea stăpână pe sine. Privirea îi ieşea din 
ramă, căzând asupra lui Millie, ca şi cum ar fi împărtăşit 
amândouă o taină. Nu se simţea studiată şi evaluată, ca 
sub ochii lui Napoleon. O ajutau şi dimensiunile tabloului. 
Portretul unei doamne nu depăşea un metru. Nu o domina, 


amenințătoare, ca împăratul. 

Se apropie suficient de mult ca să citească nota 
explicativă: „...aflată sub ameninţarea ghilotinei după 
revoluţie. In 1789, a fost nevoită să plece din Paris 
deghizată.” 

Poate că asta avem în comun - şi tu eşti o femeie 
urmărită. Millie îşi linse buzele. Și ai scăpat cu viață. 

Alături se afla o altă lucrare a aceleiaşi pictoriţe, două 
femei stând alături, cu doi copii agăţaţi de una dintre ele. 
Marchiza de Peze şi marchiza de Rouget cu cei doi copii ai 
săi. Toate personajele, chiar şi băiatul mai mic, care-şi ţinea 
capul în poala mamei, o priveau pe Millie cu căldură. 

Aliaţii mei sunt pretutindeni. Răse încet, atrăgând atenţia 
unei femei din serviciul de pază. Ea îi zâmbi, apoi îşi ridică 
ochii spre camerele de supraveghere. Şi nu doar în tablouri. 

Se gândi saltul ei de la nivelul holului principal. Oare îl 
surprinsese vreo cameră? Urma să-ncerce cineva s-o 
identifice? Clătină din cap. Singurul lucru care conta în clipa 
aceea era că urmăritorii o căutau trecând prin faţa mai 
multor camere de supraveghere. Ar fi fost extrem de 
surprinsă dacă NSA n-ar fi reuşit să facă rost de înregistrări. 

Dădu din cap către cele două femei din tablou şi ieşi pe 
uşa dinspre vest, căutându-şi alţi aliaţi într-o serie de 
portrete pictate de Goya, dar mai ales în acela intitulat 
Seriora Sabasa Garcia. 

Acolo se păru că o ajunseseră în sfârşit din urmă. 
Călugărul trecu pe lângă uşa dinspre sala estică a 
sculpturilor fără să se oprească, dar la scurt timp după 
aceea îşi făcu apariţia o brunetă cu părul bine strâns în coc, 
puternic machiată, cu o haină ajustată pe corp, blugi şi 
cizme până la genunchi, care începu să studieze Natură 
moartă cu smochine şi pâine, tabloul de pe peretele din 
spatele lui Millie. 

Ea îi zâmbi Senorei Garcia, părăsi încăperea pe uşa 
dinspre nord, o luă spre vest pe coridorul principal şi intră 
în rotonda cu centrul dominat de statuia de bronz a zeului 
Mercur. Reperă intrarea principală, din sud, dar voia să 
rămână sub ochii camerelor video, ai paznicilor şi ai 


vizitatorilor. 

Trecu prin sala vestică a sculpturilor şi intră în a doua 
galerie de pe stânga, aleasă fiindcă pe moment era pustie, 
cu excepţia nelipsitului paznic, fireşte. 

Se opri nedumerită. De ce e pustiu aici? Retragerea 
valului de vizitatori era neobişnuită - încăperea era ticsită 
cu tablouri de Rembrandt. Se răsuci încet, chiar în mijloc, şi 
rămase neclintită în faţa altui aliat - Saskia van Uylenburgh, 
soția pictorului. Simţi iarăşi o legătură, senzaţia grijilor şi a 
puterii împărtăşite. 

Pe uşa dinspre est intră un cuplu care începu să se 
plimbe prin galerie,  concentrându-şi atenţia asupra 
portretului superb al unui european cu turban şi costum de 
ceremonie. Millie îi studie pe cei doi. Nu erau prea 
convingători. Femeia se sprijinea de braţul bărbatului, dar 
poziţia ei avea ceva nefiresc, era încordată. Dacă ar fi intrat 
astfel în cabinetul ei s-ar fi gândit: Divorţ iminent, căsătoria 
lor nu mai e decât o formalitate. 

Acum găsi o altă interpretare. N-au o relatie care fi 
îndeamnă să se atingă. E o mască, special pentru mine. 

Alese ieşirea dinspre vest şi o luă brusc într-o parte, 
ieşind din raza lor vizuală. Numără până la trei, apoi vârî 
capul înapoi, pe uşă. Cei doi se îndreptau spre ea, acum la 
distanţă, fără să se mai atingă. În clipa în care o zăriră se 
apropiară unul de celălalt cu paşi laterali, apoi se opriră, cu 
ochii la un alt tablou de Rembrandt. 

V-am prins. 

Le întoarse spatele şi plecă. Era speriată, dar zâmbea. 
Haideţi, băieţi, e momentul să intre în scenă NSA. Trecu 
printr-o sală plină cu operele unor pictori olandezi care nu 
se ridicau la înălţimea lui Rembranat şi ajunse într-una cu 
pictori flamanzi, dintre care se remarca Rubens. Se opri în 
faţa unei picturi uriaşe, mai lată de trei metri şi înaltă de 
doi. 

Hopa - asta ajunge cam prea aproape. 

Era Daniel în groapa cu lei şi, în vreme ce privirea 
bărbatului se înălța spre Ceruri, o parte dintre lei se uitau la 
Millie cu o intensitate înfiorătoare. 


Cu excepţia celei pe care abia intrase, încăperea nu mai 
avea decât o singură uşă. leşi şi se trezi într-o sală mică, tot 
cu picturile lui Rubens. O traversă şi ajunse într-o galerie 
mai mare, în faţa unui alt tablou de Rubens, /nă/țarea 
Fecioarei. 

Se opri din nou. 

— Asta-i biletul meu de plecare, murmură. 

Heruvimii şi serafimii o urcau pe Fecioară la Ceruri în 
timp ce oamenii din jur fie îi urmăreau cu venerație şi 
spaimă, fie atingeau giulgiul lăsat în urmă. Unde sunteți, 
îngerilor? 

Inspiră adânc şi îşi desprinse privirea de tablou, 
întorcându-se spre Marchiza Brigida Spinola Doria, singura 
altă pictură de Rubens din încăpere. Femeia avea un guler 
elisabetan imens, dar se uita la Millie cu un aer vesel, 
poznaş. 

Bun, încă o aliată. Dacă ea e binedispusă cu un guler ca 
ăla, poate reuşesc şi eu să mă relaxez în conditiile astea. 
Se hotări să rămână locului o vreme, aşteptând să-şi facă 
din nou apariţia urmăritorii, ca să-i arate agenţilor NSA, 
când aveau să sosească în sfârşit. Se  scurseră 
cincisprezece minute, timp în care ea şi marchiza rămaseră 
în comuniune, iar în încăpere nu mai intră decât o femeie 
care călăuzea şapte fetiţe. 

Telefonul sună şi Millie tresări violent. Paznicul o privi cu 
asprime şi ea se grăbi să răspundă, oprind soneria. 

— Alo? 

Era primul apel primit pe noul ei celular şi se aştepta la o 
discuţie cu cineva care îi citise fluturaşul. 

— Millie, îmi recunoşti vocea? 

Era Anders, agentul NSA. 

— Da. Credeam că eşti tot în Oklahoma. 

— La taclale o să stăm mai târziu, draga mea prietenă. 
Acum am vrea să ieşi din clădire la intersecţia dintre Sixth 
Street şi Constitution Avenue. Poarta din nord, în direcţia 
opusă mallului. O să te-aştepte un taxi alb. Şoferul poartă o 
şapcă roşie, de baseball. E omul nostru. Te urci în maşină. 

— Şi, ăă, însoțitorii mei? 


— Îi urmărim şi îi î 
Asta ne e meseria. 

— Bine. Aruncă o privire spre chipul jucăuş al marchizei. 
În clipa asta? 

— Da. 

— Am plecat. 

Închise telefonul şi şi-l puse în geantă. Traseul cel mai 
scurt era prin galeria principală, apoi prin rotondă şi în josul 
scărilor. Mergea repede, privind drept înainte, străduindu- 
se să nu se holbeze dincolo de toate uşile pe lângă care 
trecea. Continua să se gândească la aliatele ei, femeile 
pictate din muzeu. 

Seninătatea. Asta e cheia. 

Afară începuse din nou să plouă şi vântul puternic îi 
trecea prin haine. Pelerina ei de ploaie era tot în pungă, dar 
nu voia să piardă timpul îmbrăcând-o, aşa că ieşi în stradă 
alergând, cu punga deasupra capului. 

Taxiul era acolo, aşa cum i se promisese, dar simţi 
împunsătura spaimei când zări o siluetă în spatele şoferului. 
L-a luat cineva înaintea mea? 

Taxiurile erau foarte căutate pe o asemenea vreme. Dar 
tipul de pe banchetă îi întinse ceva taximetristului, apoi 
cobori şi lăsă uşa deschisă pentru ea. 

— Mulţumesc, spuse Millie, urcându-se, dar bărbatul se 
îndepărta deja în grabă, în direcţia muzeului. 

Taxiul se desprinse de bordură înainte să închidă bine 
portiera, virând strâns, pe spaţiul a două benzi, ca să intre 
pe Sixth Street. Ea se răsuci în scaun, uitându-se spre 
intrarea muzeului, dar fusese deja ascunsă de maşinile 
parcate, şi apoi, când şoferul viră brusc la dreapta, intrând 
pe Pennsylvania Street, de clădiri. 

— Unde mergem? 

Millie îşi şterse ochelarii cu batista. 

— Ne întâlnim cu şeful meu, mormăi şoferul, dar numai 
după ce ne convingem că nu ni se întinde nici-o cursă. 

Trecu pe lângă bazinul strălucitor ca o oglindă şi intră în 
sensul giratoriu de lângă Capitoliu. Il ocoli de trei ori, după 
care se îndreptă spre sud, pe First Street, se învârti de două 


nregistrăm. Poţi să ai încredere în noi. 


ori în următorul sens giratoriu şi intră pe Maryland Avenue, 
mergând către latura sudică a mallului. 

Millie îşi dădu seama că avea rău de maşină din cauza 
mersului în cerc, aşa că se lăsă pe spate şi închise ochii, 
respirând adânc. Când îi redeschise, rulau de-a lungul 
laturii opuse a mallului, pe Independence Avenue, prin 
spatele Muzeului Aerului şi Spaţiului Cosmic şi la sud de 
National Gallery, de unde nu mai puteau fi însă văzuţi. 

— Se pare că nu ne urmăreşte nimeni, spuse şoferul. 

Millie se uită la el pentru prima oară. Era bărbos şi, după 
înfăţişare, părea cumva din Orientul Mijlociu, dar vorbea cu 
un accent autentic bostonian. În ciuda ploii cenușii, purta 
ochelari închişi la culoare. 

— Opresc peste o clipă. Ne aşteaptă o furgonetă a firmei 
Verizon. Coborâţi şi urcaţi-vă apoi în ea, cât mai repede cu 
putinţă. 

Viră brusc şi intră pe Seventh Street, mergând din nou 
spre nord. Furgoneta companiei de telecomunicaţii era 
parcată neregulamentar pe colţ, încadrată de jaloane 
portocalii. O uşă din spate se deschise în timp ce frâna 
taxiul, şi Millie cobori şi urcă. Auzi cauciucurile 
automobilului scrâşnind pe pavajul alunecos din cauza ploii 
şi portiera furgonetei se trânti în urma ei. 

Înăuntru mirosea a ozon şi a mucegai. Vehiculul semăna 
cu dubiţa de supraveghere pe care o folosiseră în Stillwater, 
aparatură electronică, monitoare şi un scaun pivotant în 
faţa postului de lucru. Anders, care îi deschisese portiera, 
se retrase între operatoarea din faţa computerului şi uşa 
glisantă. Se aşeză pe bancheta lipită de cabina şoferului şi 
orientată spre partea din spate, apoi îi făcu semn să se- 
apropie. 

Operatoarea de la consolă, o femeie cu şuviţe cărunte în 
părul scurt, gesticulă de asemenea, bătând cu palma în 
scaun. 

— Aici, draga mea. Vrem să te uiţi la nişte fotografii. 

Millie lăsă punga cu haina pe podea şi se strecură către 
scaun. În furgonetă era cald, dar pe ea o pătrunsese ploaia 
când alergase către taxi. Işi dezlegă eşarfa şi şi-o puse pe 


umeri, ca pe un şal. 

— Ea e Becca Martingale, spuse Anders, arătând-o pe 
operatoare. E omul nostru de legătură cu Biroul. 

— Cu FBl-ul? 

Becca dădu din cap. 

— Da, contraspionaj. 

Millie încercă găsească o replică politicoasă, dar sfârşi 
prin a se mulţumi să dea obosită din cap. Se uită la Anders 
şi îşi muşcă buza. 

— | s-a povestit totul? 

Bărbatul îşi căută cu grijă cuvintele. 

— Ştie că Davy lucra pentru noi şi că a fost răpit. Nu ştie 
însă cu ce se ocupa el. 

Becca le urmări cu interes schimbul de replici. Când 
tăcură, se aplecă şi trase mouse-ul spre capătul dinspre ea 
al mesei înguste pe care se aflau monitoarele. 

— Uite. Avem un filmuleţ cu ieşirea ta din muzeu. 

După un clic pe un buton, filmul începu să ruleze într-o 
fereastră, pe monitorul din extremitatea dreaptă. 

Millie se văzu ieşind din clădire, alergând pe trotuar cu 
punga deasupra capului şi împroşcând apa din bălți de care 
nu-şi mai aducea aminte. Camera era amplasată probabil 
într-o maşină parcată pe stradă, pentru că rămase fixată pe 
scările muzeului după trecerea ei prin imagine. Prima care 
îşi făcu apariţia în urma ei fu bruneta fardată, cu cizme 
până la genunchi, care se aflase în sala cu tablouri de Goya 
în acelaşi timp cu ea. Cobori scările în grabă, apoi se opri 
brusc şi scoase un telefon mobil. Camera o arătă în prim- 
plan. Femeia începu să vorbească, apoi se retrase la 
adăpostul acoperişului în consolă, tot cu celularul la ureche. 
În cadru apăru un bărbat, venind dinspre stradă, se opri 
acolo, la adăpost, şi-şi strânse gulerul hainei de tweed în 
jurul gâtului. 

— E tipul care-a ţinut taxiul pentru mine. 

— Da, încuviinţă Becca. Dar femeia? 

— A stat lângă mine în sala Goya, singurul loc în care am 
văzut-o. Oricum, asta a fost după ce m-a găsit Călugărul, de 
aceea presupun că m-a trecut sub supravegherea ei. 


— Călugărul? întrebă Anders. 

— Blond, hanorac albastru, chelie cât toate zilele. O 
contură cu degetul pe capul ei, arătându-i poziţia şi 
dimensiunile. Ca tonsura unui călugăr. Am reuşit să scap de 
el, dar m-am întors, m-am apropiat repede şi-am auzit ce 
vorbea la telefon. Închise o clipă ochii. „Noi am luat-o în 
primire de la hotel. A lăsat-o pe negresă pe Columbia, după 
care a venit la National Gallery. Hyacinth a intrat în aripa de 
est, pe urmele ei, şi şi-a pus echipa să supravegheze toate 
ieşirile de la parter, în timp ce eu ţin sub observaţie pasajul 
subteran către celălalt corp al clădirii.” Deschise ochii şi 
ridică din umeri. Pe urmă m-a văzut şi şi-a întrerupt 
convorbirea. 

Becca strânse nedumerită din pleoape şi se întoarse spre 
Anders. 

— Spuneai că ea n-a intrat în joc. 

Anders părea furios. 

— Păi n-a intrat. De ce-ai făcut-o? Adică de ce te-ai 
furişat lângă el? 

Millie îşi simţi obrajii arzând. 

— Trebuia să mă conving că mă urmăreau. 

Anders o fixa cu privirea, ca şi cum ar fi vrut să afle mai 
multe. 

Millie îşi muşcă buza. 

— Toată povestea e destul de stresantă. Am vrut - am 
simţit nevoia - să scap de nălucirile paranoice. 

Becca mimă un „Ah”. 

— Eşti psihiatru, nu? Şi negresa? 

— În felul ei, e tot un soi de psihiatru, într-o foarte mare 
măsură. Millie zâmbi în sinea ei. E o femeie fără adăpost, cu 
probleme psihice, care-l cunoaşte pe Davy. A ajutat-o de 
mai multe ori în ultimele câteva luni. li întreabă pe 
vagabonzii pe care-i cunoaşte dacă au văzut ceva în noap- 
tea răpirii. Arătă spre ecran: Omul vostru a auzit ceva? 

— Nu, femeia a închis înainte ca el s-ajungă suficient de 
aproape. Însă Becca a recunoscut-o, răspunse Anders. 

— Ii baţi joc de mine. 

— Lucrez în contraspionaj de la începuturile carierei. 


Becca mânuia din nou mouse-ul. Mări o altă fereastră în 
care se derulau imagini. Scena era identică, cu femeia încă 
în aşteptare, însă deasupra imaginii scria Transmisie în 
direct A. 

— A lucrat pe cont propriu - era o persoană con- 
troversată. Am colaborat la un moment dat cu ea, acum 
cincisprezece ani. Numele ei - numele ei complet - e 
Hyacinth Pope. Un nume greu de uitat. Tocmai se angajase 
cu contract la CIA, dar a căzut Zidul, şi de-atunci activează 
mai ales în sectorul privat. 

— Ce se înţelege prin asta? 

— Paza corporațiilor şi spionaj. 

— Şi răpiri? 

Becca ridică din umeri. 

— Da, sau chiar fapte mai grave, dar n-a fost niciodată 
acuzată, şi cu atât mai puţin prinsă în flagrant delict. Dar 
afacerea asta ar putea fi compartimentată. 

— Nu vă-mpăcaţi prea bine cu engleza, nu-i aşa? 

— Cu alte cuvinte, gruparea ei ar putea fi implicată, dar 
de răpire s-a ocupat o altă celulă, îi explică Anders. 

Pe ecran, Hyacinth Pope tocmai ieşea din nou de sub 
acoperişul proeminent al clădirii. Camera o urmări în timp 
ce se urca într-un Dodge Caravan, un model recent. Şoferul 
apăru în prim-plan. 

— Asta e Călugărul, spuse Millie. 

Anders se aplecă spre monitor. 

— Ah. Padgett. Ei, asta ne spune ceva. 

— Ce? 

— Padgett a lucrat pentru Executive Outcomes!, dar 
acum e angajatul BAieţilor răi. 

Becca fluieră. 

— Bochstettler & Associates. O firmă de „consultanţă”, 
adăugă apoi, pentru Millie. 

— Cu ce se ocupă? 

— De ochii lumii, sunt specialişti în comerţ internaţional 


1 Executive Outcomes - companie militară privata înfiinţată în Africa de 
Sud în 1969 de Eeben Barlow, fost locotenent-colonel In Fortele de 
Apărare sudafricane (n. tr.). 


şi ajută la dezvoltarea şi menţinerea pieţelor de peste 
hotare. 

— Şi chiar fac aşa ceva? 

— Da, exact asta fac, răspunse Anders, cu o expresie 
sumbră. 

Probabil că Millie părea nedumerită, fiindcă Becca 
adăugă: 

— Nu sunt prea mofturoşi când e vorba să-şi aleagă 
metodele. Bănuim că, aşa cum procedau tipii din Executive 
Outcomes înainte de a-i desfiinţa guvernul sud-african, 
BĂieţii răi sunt în stare să răstoarne guverne ca să 
genereze un „climat” de afaceri favorabil. Un lucru pe care 
nu-l face oricine. Au fost şi câteva morţi suspecte. Insă de 
regulă preferă şantajul şi mita. 

— Pentru cine lucrează? 

Becca ridică din umeri. 

— E greu să-ţi dai seama. De obicei, acţiunile lor 
diversificate sunt în folosul mai multor beneficiari. Când 
desfăşoară un proiect de afaceri de amploare, indiferent 
care ar fi victima, există întotdeauna mai multe părţi care 
au de câştigat: Compania-mamă? Un asociat de mai mică 
importanţă? Furnizorii regionali? Furnizorii internaţionali? 
Anumiți politicieni din zonă? 

De ochii lumii, clientul lor este Grupul de Studiu pentru 
Comerţ Internaţional, de aici, din D.C., un comitet de 
acţiune politică sponsorizat de o serie societăți 
multinaționale. GSCI promovează practicile de afaceri 
internaționale cunoscute sub denumirea de „eficientizare”, 
însă serviciile prestate în beneficiul său de către BAieţii răi 
sunt legale - probleme simple de relaţii cu publicul, 
direcționarea beneficiilor aduse de comerţul internaţional 
către guverne străine. 

Millie dădu încet din cap. 

— Am auzit de GSCI. Eficientizare înseamnă înlăturarea 
cât mai multor reglementări şi prevederi legale cu putinţă, 
nu? 

— Da, încuviinţă Anders. 

— De ce nu sunt la închisoare? Vorbesc despre BA. 


Anders păru stânjenit. Becca izbucni într-un râs amar. 

— În primul rând, din lipsă de dovezi, îi explică el. Câteva 
asocieri de circumstanţă, dar nimic incontestabil. 

— Însă obţinerea dovezilor solide nu e presantă, adăugă 
Becca. „Economia e problema, prostule.”! Afacerile 
internaţionale bănoase înseamnă profit pentru economia 
noastră. Ceea ce reprezintă un factor decisiv de câteva 
administrații prezidenţiale încoace. De fapt, încercările de 
până acum au fost realmente descurajate, mai ales în 
cadrul economic de după 11 septembrie. 

Anders părea din nou stânjenit, dar n-o contrazise. 

Millie se încruntă. 

— Şi acum e posibil să-mi fi răpit soţul - o clipă... 
îngăduiţi-mi să reformulez. Au furat unul dintre bunurile de 
valoare ale serviciilor americane de spionaj. Nu e cazul să 
vă faceţi griji? S-ar părea că au trecut de la acţiuni ilegale 
împotriva guvernelor străine la acţiuni ilegale împotriva 
propriilor agenţii guvernamentale, nu-i aşa? 

Anders îşi întoarse palma deschisă în jos şi o legănă. 

— Încă nu ştim dacă răpitorii sunt BĂieţii răi. Operaţiunea 
ar putea fi compartimentată, aşa cum spunea Becca. Dar 
există cu siguranţă o anumită legătură. 

— Şi o să urmăriţi pista asta până la final? insistă Millie. 

Cei doi dădură din cap. 

— O, da, o asigură Becca. 


Când taxiul alb o lăsă la Martha's Table, bine cunoscuta 
cantină pentru săraci de pe Fourteenth Street Northwest, 
ploaia se oprise. Millie trecu pe lângă faţada galbenă şi pe 
lângă lungul şir de oameni care aşteptau să-şi primească 
mâncarea, şi o găsi pe Sojee exact acolo unde spusese că 
avea să fie, aproape de colţul străzii, adăpostită sub cadrul 
uşii unui magazin cu vitrinele bătute în scânduri. Păru să 
răsufle uşurată la vederea ei. 

— De ce-a durat atât? 


1 It s the economy, stupid", sintagma devenită celebră după ce a fost 
rostită de Bill Clinton în campania electorală prezidentială împotriva lui 
George Bush (n. tr.). 


— Îmi cer scuze. 

Becca şi Anders ar fi preferat să n-o lase să plece şi 
insistaseră să aştepte până la asigurarea „susţinerii în 
zonă”. Millie se abţinea cu greu să nu studieze chipurile 
tuturor trecătorilor. Cel puţin încă nu-l văzuse pe Călugăr. 

Ceea ce nu înseamnă că nu e pe-aproape. 

— Pe-aici, spuse Sojee, luând-o spre sud. Am dat de 
cineva care l-a văzut pe îngerul meu în noaptea în care a 
dispărut. 

Millie îşi simţi pielea străbătută de furnicături. Avea 
impresia că e înconjurată de priviri ostile. 

— Sigur era Davy? 

— Evanghelia după Matei, capitolul şapte, versetul 
douăzeci: „După roadele lor îi veţi cunoaşte.”! 

— Care roade? 

— Păi, au spus: Un ángel nos dio el dinero. Millie dădu o 
clipă uitării privirile din jur şi se strădui să facă permutări în 
gând. Într-un târziu înţelese. 

— Au primit bani de la un înger? 

Zâmbetul lui Sojee era chinuit, răzbătând de sub ceva 
întunecat. 

— Da. S-ar părea că viziunile cu îngeri sunt molipsitoare. 

— Câţi bani? 

— Nu mi-a spus. Prietenul meu Porfiro zice că femeia s-a 
mutat, cu cele două fetiţe, într-o cameră închiriată în 
clădirea lui, după ce au stat într-o cutie de frigider, pe-o 
alee care dă în Nineteenth Street. Au fost de acord să ne- 
ntâlnim la Burro. Localul de pe Pennsylvania. Se uită pieziş 
la Millie. Faci tu cinste. 

Ea răspunse cu un zâmbet scurt. 

— Bineînţeles. Dar spaniola mea nu e prea grozavă. Poţi 
să traduci? 

Sojee clătină din cap 

— Nu. Dar vine şi Porfiro. Şi o să traducă. Dintre toţi 
ţicniţii pe care-i cunosc, el e cel mai deştept. 


1 Biblia sau Sflnta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a1 
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997 (n. tr.). 


— Ăă, şi acest Porfiro €...? 

Se uită în altă parte. Schimonoselile trăsăturilor lui Sojee 
o împiedicau să se concentreze. 

— Porfiro a fost cu mine la Sfânta Elisabeta. Suferă de 
sindrom bipolar - dar tratamentul cu litiu i-a fost de folos. E 
intendentul clădirii în care s-au mutat femeia şi fetiţele. 

— Care e numele lor de familie? 

— Ruiz. 

Sojee o surprinse luând-o pe neaşteptate la dreapta, pe T 
Street, şi se grăbi s-o ajungă din urmă. lşi auzi telefonul 
sunând. 

— Da? răspunse ea, din mers. 

Era Anders. 

— Indivizii pregătesc ceva. Sunt gata să intre în acţiune 
în forţă, aşa cum suntem şi noi. O să fim acolo dacă... dacă 
trec la fapte. 

Millie avu senzaţia îngreţoşătoare a unui gol în stomac. 
Se strădui să-şi păstreze vocea neutră, calmă. 

— Asta vă şi doriţi, nu? 

Anders nu ezită decât o fracțiune de secundă. 

— Vrei să dăm de urma lui Davy? 

— Ah... sigur. Millie îşi linse buzele. Sunt gata. Închise 
telefonul. 

Se uită în jur, apoi se opri locului. Și Sojee? Era corect s-o 
amestece în povestea asta? 

— Sojee, ar trebui să-ţi spun ceva... Furgoneta Dodge din 
faţa muzeului viră scurt la dreapta în capătul aleii şi se opri 
brusc la şase metri de ele, blocând ieşirea. Şoferul întinse 
mâna în spate şi deschise uşa glisantă din lateral. Era 
Călugărul. 

In aceeaşi clipă, Millie auzi paşi pe trotuar şi întoarse 
capul. Doi bărbaţi ieşiţi dintr-o bodegă se năpusteau spre 
ea, iar pe stradă răsună un scrâşnet de frâne. Alţi doi 
bărbaţi traversau în fugă. Un taximetrist nevoit să frâneze 
din cauza lor le arăta pumnul şi îi suduia în farsi!. 

Cei doi bărbaţi din bodegă ajunseră primii la ele, 
mergând repede, cu braţele depărtate şi palmele la vedere. 


1! Limba persană, vorbita pe scară largă în lran(n.tr.) 


Parcă-ar mâna oi. 

Millie dădu să facă un pas înainte, plasându-se între 
bărbaţi şi Sojee, dar aceasta o trase înapoi şi trecu în faţa 
ei. Întinse braţul, cu pumnul strâns şi degetul mare ridicat, 
şi-l agită în direcţia celor doi, care înjurară şi se retraseră 
din faţa unui nor neaşteptat de ceaţă roşiatică. 

Spray lacrimogen, realiză Millie. Pe feţele bărbaţilor se 
prelingeau dâre de un roşu-portocaliu. Spray lacrimogen 
colorat. 

Sojee se răsuci în loc, către cei doi indivizi care-şi croiau 
drum prin golul dintre maşinile parcate. Cel din faţă văzuse 
ce li se întâmplase celorlalţi şi şovăi, dar partenerul său îl 
împinse, silindu-l să înainteze. Se ghemui, ferindu-se de 
spray-ul lui Sojee, şi se aruncă spre picioarele ei. Jetul îl 
nimeri pe al doilea în plină faţă. 

Primul o înşfăcă pe Sojee de picioare şi ea căzu pe spate, 
prăbuşindu-se pe caldarâmul umed. 

Încearcă să mă apere. Millie înaintă cu un pas. Atacatorul 
se aruncase peste Sojee, într-o parodie oribilă a unui viol, şi 
se chinuia să-i imobilizeze braţele şi să-i ia tubul de spray, 
iar spaima lui Millie se transformă într-o furie neaşteptată. 
Se apropie cu încă un pas şi îl pocni pe bărbat în plină faţă 
cu vârful bocancului ei de alpinism, marca Merrell. 

El căzu într-o parte, cu nasul transformat dintr-odată într- 
o arteziană roşie, iar Sojee îi goli tubul de spray în faţă, 
înjurând zgomotos. Agresorul se răsuci, ducându-şi mâinile 
la ochi, respirând întretăiat. 

Unul cei doi bărbaţi ieşiţi din bodegă căzuse în genunchi 
şi răsufla cu greutate, dar celălalt alerga spre Millie, cu faţa 
brăzdată de dâre roşii de spray schimosită de furie, cu ochii 
lăcrimând. Se repezi la ea, vrând s-o împingă spre portiera 
deschisă a furgonetei, dar căzu brusc pe pavaj. 

Sojee îl prinsese de gleznă şi se ţinea de ea cu ambele 
mâini. Bărbatul se izbi zdravăn de asfalt, nereuşind să-şi 
amortizeze în întregime căderea cu mâinile. Zbierând şi 
înjurând, Sojee se trase peste picioarele lui. Când încercă 
să se ridice, îl înşfăcă de curea în dreptul şalelor şi îl trânti 
din nou. El se propti într-o mână şi o ridică pe cealaltă, gata 


să-i tragă un pumn, aşa că Millie îi strivi cu bocancul 
degetele pe care se sprijinea. 

Omul scoase un urlet şi Millie îi simţi oasele sfărâmându- 
se sub talpa ei. 

Auzi motoarele unor maşini în viteză şi scrâşnet de frâne, 
apoi paşi pe asfalt. 

Sunt şi alții? 

În furgonetă, Călugărul se uită cu sălbăticie în jur, apoi 
acceleră pe alee şi dispăru printre clădiri. ` 

Siluetele în fugă purtau şepci şi hanorace FBI. li interesau 
atacatorii, nu cele două femei. 

Nu, sunt alții. 

Sojee îşi pocnea adversarul cu tubul gol de spray, 
punctându-şi fiecare lovitură cu o altă silabă: 

— Mi-ai... mur... dă... rit... pal... to... nul! 

Millie îi opri mâna. 

— Ajunge, draga mea. Ajunge. 

Sojee se holbă la ea cu ochi goi. Apoi chipul i se 
schimonosi şi limba îi ţâşni din gură, urmată de un 
blefarospasm, o zvâcnire prelungită a pleoapei. 

— Oh. Sigur. 

Se săltă de pe spatele bărbatului şi rămase locului, 
stânjenită. Millie o trase din calea tipilor masivi, viguroşi, 
înarmaţi cu puşti. 

De pe alee se auzi un scrâşnet îndepărtat de frâne, apoi, 
imediat, zgomotul sonor al unei ciocniri. Văzând că toţi cei 
patru bărbaţi din imediata ei apropiere erau sub control, 
Millie îşi permise o scurtă privire prudentă după colţ. 

În capătul opus al aleii se zărea furgoneta stâlcită a 
florarului, cu parbrizul înstelat de găurile lăsate de gloanţe. 
lar din spate se înălța un nor imens de aburi. Ceva mai 
departe părea să fie o altă maşină, aşezată de-a latul. 

— Nu face asta. 

Era vocea lui Anders, aflat pe trotuarul de vizavi al aleii. 
În spatele lui stătea Becca. 

Millie îşi retrase capul. 

— De ce? 

De-a lungul aleii răsunară pe neaşteptate trei focuri de 


armă şi ea făcu un salt înapoi. 

— Oh. 

Nesocotindu-şi propriul sfat, Anders inspectă locul. 

— Hm. OK. 

Traversă în grabă. Aruncă o privire către cei patru bărbaţi 
deja încătuşaţi, care erau percheziţionaţi. 

— Ştii, planul nostru nu era chiar aşa. De fapt, voiam să-i 
lăsăm să te prindă înainte să intervenim. 

— Nu mi-am propus să mă-mpotrivesc. Dar n-am avut 
timp s-o previn pe doamna Johnson. 

Anders încercă să se-ncrunte, dar nu izbuti, îşi duse 
mâna la gură şi izbucni în râs. 

— Îţi pot spune c-o să-mi fac rost de o copie după 
înregistrarea asta. 

Millie se holbă la el. 

— Aţi înregistrat? îşi roti privirea, întrebându-se unde era 
camera video. Bine-nţeles c-aţi înregistrat. 

Becca, care se uita după colţ, îşi strânse reverul hainei 
între degete şi spuse: 

— Am înţeles. 

Millie îi observă casca din ureche. Pe urmă agenta FBI 
tresări şi făcu ochii mari. 

— Agent rănit! strigă, cu voce sonoră, şi o rupse la fugă 
pe alee, scoţându-şi pistolul. 

Trei bărbaţi o urmară. 

Privind cu ochi mijiţi, Anders le făcu semn celor două 
femei să traverseze. Le conduse în josul trotuarului. 

— la-o pe doamna Johnson şi mergeţi până la următoarea 
intersecţie, unde o să-l găsiţi pe Curtis, în acelaşi taxi alb. O 
să vă ducă la Burro, pentru întâlnire. 

— Nu trebuie să dăm declaraţii? 

— Mai târziu. Pe moment sunt suficiente înregistrările 
video. 

Sojee se holba în jur, cu buzele plescăind şi obrajii 
zvâcnind. Când îşi auzi numele, se uită fix la Anders şi o 
întrebă pe Millie: 

— Ăştia-s prietenii tăi? 

Millie răspunse după cea mai scurtă ezitare posibilă. 


— Aliaţii mei. Şterse câţiva stropi de apă de pe paltonul 
lui Sojee. Te simţi bine? 

— Îmi trebuie alt spray lacrimogen. 

Millie dădu din cap. 

— S-ar putea să-mi cumpăr şi eu unul. 

O luă pe Sojee de braţ şi plecară, întrebându-se ce se 
întâmplase la capătul aleii. 

— Îţi mulţumesc că m-ai apărat, Sojee, spuse Millie, după 
ce parcurseră câţiva metri. 

Cealaltă izbucni într-un râs zgomotos. 

— Nu s-ar zice c-aveai nevoie de-apărare. Dar nenorociţii 
ăia care-au sărit la noi duceau sigur lipsă de-ajutor. Ar face 
bine să se ferească de mine, ca să nu-i snopesc iar din 
bătaie. Pe urmă zâmbi. L-ai pocnit pe ăla în nas. Eşti foarte 
bună, te pricepi la bătaie. 

— Tu-i ţii şi eu le trag şuturi. 


8. „Îmi plac bărbaţii înlănţuiţi” 


Haidamacul Unu, blondul cu sprâncenele aproape 
invizibile, lăsă tava cu prânzul jos, chiar lângă uşă, apoi o 
împinse în zona acoperită de lungimea lanțurilor. 

Davy era mort de foame. Nu primise micul dejun şi faptul 
că îşi vomase involuntar tot conţinutul stomacului 
înrăutăţise lucrurile. Insă mâncă încet. Avea încă gâtlejul ca 
o carne vie după ce-şi vărsase fierea şi nu dorea să repete 
experienţa din dimineaţa aceea - cu sau fără ajutorul 
altcuiva. 

După ce înghiţi şi ultima firimitură, se duse la baie. Pe 
drumul de întoarcere, lanţurile prinseră să-l tragă spre 
perete. 

Oh, grozav. 

Când ajunse din nou lipit de zid, reapărură cu toţii, 
blondul care-i adusese mâncarea şi căruia îi spunea 
Haidamacul Unu, bruneta care-l omorâse pe Brian şi 
bărbatul cu nas coroiat şi păr castaniu-roşcat - Haidamacul 
Doi. 

Și acum? 

Cei trei îl ignorară. Femeia avea un soi de aparat de 
măsură, ceva mic, din plastic, cu un ciot de antenă. 
Traversă camera privind cu mare atenţie un afişaj digital. 
Când ajunse în mijloc, cam la un metru de picioarele patului 
lui Davy, se ghemui şi începu să mişte aparatul dintr-o 
parte în alta. Işi petrecu vreo zece minute făcând semne pe 
podea cu un marker, apoi atrase atenţia celorlalţi cu o 
fluturare de mână. 

— Acolo. Urmăriţi marcajele. 

Haidamacul Unu scoase o rolă de bandă izolatoare lată 
de cinci centimetri, de un verde fosforescent. O lipi pe 
podea, trasând patru dungi care alcătuiau un pătrat cu 
latura de un metru şi un sfert. 

Femeia îşi schimbase între timp locul şi continua să 
urmărească cu atenţie indicaţiile aparatului şi să însemne 
podeaua. 

— Bandă galbenă, aici, li se adresă celor doi bărbaţi, care 


terminaseră pătratul. 

Când se opriră, aveau încă unul, galben, cu colţurile 
retezate, cu laturile la vreo doi metri şi jumătate în 
exteriorul celui verde. Nu se osteniră să-l completeze pe al 
doilea în zona de lângă Davy sau de lângă pat, dar femeia 
făcu în final măsurători în interiorul şi în exteriorul perime- 
trului, după care verifică din nou pătratul verde. 

— Perfect. Putem începe. 

Îi întinse Haidamacului Unu aparatul şi arătă cu degetul 
spre uşă. 

Bărbaţii se îndreptară într-acolo. Blondul se opri în prag, 
se întoarse, îi aruncă o privire lui Davy, apoi i se adresă 
pentru prima oară de când intrase în încăpere. 

— Să fii un căţel cuminte, spuse, schimonosindu-şi buzele 
în mod bizar. 

Uşa se închise. Femeia se retrase în afara liniei galbene. 
Lanţurile se slăbiră aproape imediat şi Davy se aşeză pe 
marginea patului, chiar în extremitatea pătratului mare. 

— N-o să stai acolo, spuse ea. 

— Excelent. Mi-ar plăcea să ies din cameră. 

Ea clătină din cap. 

— Nu mă refeream la asta. 

— Oricum, cine eşti? 

Ea nu răspunse. 

— Ei, aş putea totuşi să-ţi spun cumva. Ucigaşa e corect, 
dar... parcă lipseşte ceva. Cred că domnişoara Minchin! e 
mai bine. 

Deşi se străduia să nu se exteriorizeze, femeia păru 
intrigată. 

— La ce faci aluzie? 

— La şcoala de fete a domnişoarei Minchin. 

Davy n-avea chef să-i povestească romanul Mica 
prințesă, descriindu-i cu lux de amănunte ce scorpie era 
femeia aia. 

— Şi ei îi plăceau cutiuţele, şi-i plăcea să ţină oamenii în 


1 Personaj feminin zgârcit şi plin de cruzime din romanul A Little 
Princess (Mica Prinţesă, 1904), al scriitoarei americane Frances 
Hodgson Burnett (n. tr.). 


ele. 

— N-am timp să-ţi ascult dulcegăriile. Treci în pătratul 
verde. 

El nu se clinti. 

Femeia ridică mâna, îndreptând-o spre oglindă, şi pocni 
din degete. _ 

Davy se chirci, tuşind cu violenţă. li era greață, era cât 
pe ce să vomite şi o transpiraţie rece îi brobonise fruntea. 
Se ridică din pat, aplecat şi continuând să tuşească, şi se 
îndreptă spre linia verde. Tuşea şi greaţa i se atenuară 
aproape în aceeaşi clipă. Când trecu de linia verde, 
dispărură cu desăvârşire. 

Femeia continuă să vorbească. 

— În afara boxei verzi o să ai senzațiile neplăcute, 
continuă femeia. Odată ce-o să ieşi şi din cea galbenă, se 
va repeta povestea de azi-dimineaţă. N-ai uitat, nu-i aşa? 

Aruncă o privire spre găleata goală şi spre mopul sprijinit 
din colţul opus al camerei. 

Davy îşi dorea să-şi şteargă fruntea de sudoare, dar îşi 
impuse să rămână neclintit, urmărind-o pe „domnişoara 
Minchin” cu o privire rece, distantă. 

— leşi din boxa galbenă, adăugă ea, şi probabil 
convulsiile te vor ucide. 

Boxă e cuvântul potrivit. 

— Vreţi să-mi duc viaţa aici? Într-un pătrat de-un metru 
şi-un sfert? îmi aduceţi înapoi toaleta portabilă? 

Ea clătină din cap. 

— Trupul tău o să te-anunţe când trebuie să fii în pătrat. 

— Dacă declanşaţi chestia asta când fac duş, s-ar putea 
să-mi crăp ţeasta şi să mor. Sunt cât se poate de sigur că 
nu mă vreţi mort. 

— Există lucruri mult mai rele decât moartea, iubitule. O 
să primeşti un avertisment, o senzaţie asemănătoare cu 
aceea din pătratul galben. Dacă-n două secunde nu ajungi 
în pătratul mai mare - îi arătă conturul galben - o păţeşti ca 
azi-dimineaţă, dacă nu mai rău. Nu scapi de, hm, 
„simptome” până nu intri în pătratul verde. 

— Domnişoara Minchin e cel mai potrivit nume. 


— Trebuie să aflu ce e cu povestea asta. Zona rămâne 
activă pentru câteva minute. O să-ţi dai singur seama când 
poţi să ieşi. 

li întoarse spatele. Davy îi privi fundul legănându-se 
dintr-o parte în alta în timp ce se îndepărta unduindu-şi 
şoldurile. Se opri în prag, îi trimise un sărut pe vârful 
degetelor şi închise uşa în urma ei. 

Frumoase picioare. 

Le-aş rupe cu plăcere. 

Intinse o mână peste dunga verde. Nu se întâmplă nimic. 
Se aşeză şi îşi trecu picioarele peste bandă. Tot nimic. Oare 
l-au şi decuplat? 

Făcu un pas spre margine. Imediat ce se aplecă puţin 
peste linie începu să tuşească uşor şi simţi un val moderat 
de greață. Se grăbi să se retragă. Tuşea şi greaţa 
dispărură. Se întinse pe spate şi începu să iasă din pătrat 
încetul cu încetul, cu picioarele în faţă. Nu simţi nimic 
înainte de a ajunge cu partea de sus a pieptului dincolo de 
linie. 

Nici-o surpriză. Acolo era cicatricea, acolo îi implantaseră 
aparatul ăla, indiferent ce-o fi fost. Se ridică şi reveni în 
pătrat. 

Îşi continuă experimentele, aplecându-se mai mult în 
afară, în pătratul galben. Stomacul îi tresălta şi tuşea 
puternic, dar reuşi să parcurgă două treimi din distanţa 
până la linia galbenă înainte de a se întoarce înfrânt, 
clătinându-se pe picioare. Se gândi că într-o situaţie 
extremă ar fi reuşit probabil să ajungă mai departe, dar îl 
supravegheau şi n-avea de ce să-şi dezvăluie limitele. Le 
dădea crezare în privinţa depăşirii marginilor galbene. 
Amintirea clipelor în care se zvârcolise pe podea era încă 
foarte vie. 

Tocmai verifica din nou frontiera verde când senzațiile - 
tuşea şi greaţa - dispărură brusc şi se clătină pe picioare. 
Ca şi cum s-ar fi împins într-o uşă blocată, deschisă pe 
neaşteptate de cineva din partea opusă. 

Voia să-şi spele faţa plină de sudoare şi să-şi clătească 
gura, dar traversarea liniei galbene în drum spre baie 


reprezentă un adevărat act de voinţă. 

Două secunde, îşi spuse. Două secunde înseamnă o 
grămadă de timp. 

Incepură să-l testeze peste o oră. Citea Contele de Monte 
Cristo, întins în pat, când simţi o furnicătură în gât, urmată 
aproape imediat de un val de greață şi de inevitabila tuse. 
Simptomele dispărură brusc, făcându-l să se-ntrebe dacă 
nu cumva fusese o simplă întâmplare. 

In clipa următoare se încovoie, tuşind şi icnind, şi vărsă 
pe cearşaf şi pe pături. Se târî spre marginea patului şi 
către pătratul verde. 

Rahat! Rahat! Rahat! 

— Două secunde - am vorbit serios, i se adresă vocea 
distorsionată în difuzor. 

Când se risipi senzaţia de greață, simţi nevoia să plângă, 
dar nu intenţiona să le ofere o asemenea satisfacţie. Se 
ridică încet în picioare. Vomase pe pantaloni. Îi desfăcu 
trăgând cu violenţă de părţile laterale, şi-i scoase, se şterse 
la gură cu o bucată de material curat şi îi aruncă în baie. 

Incercă să treacă de margine, dar simţi în gât 
furnicăturile de rău augur. Reuşi totuşi să se îndepărteze 
destul pe mult ca să înhaţe zăbrelele de la capătul patului 
pe care-l târî spre el, tuşind violent şi retrăgându-se în zona 
sigură cu spatele înainte. Smulse aşternuturile murdare şi 
le aruncă tot în baie. Işi înfăşură pătura curată în jurul taliei, 
ca pe un sarong. 

Continuă să tragă patul până ce îi ajunse căpătâiul în 
pătratul verde, apoi se întinse având grijă să-i rămână 
pieptul în zona marcată. 

încercă să citească, dar nu reuşi să se concentreze. 
Simulă o vreme, numărând rar până la douăzeci şi 
întorcând apoi pagina - o formă sfidătoare de meditaţie. 
Căscă prelung, teatral, puse cartea jos şi se întoarse pe-o 
parte, cu spatele spre oglindă, prefăcându-se că doarme. 

Lucrurile nu merg bine deloc. 

Se trezi când se simţi în mişcare, dezorientat fiindcă nu-şi 
dăduse seama când adormise. Se săltă în capul oaselor şi-l 
văzu pe Haidamacul Unu îndepărtându-se de el. Se uită în 


jur şi îşi dădu seama că-i readuseseră patul în afara 
pătratului verde. 

De ce? Oh. Nu mă pot dresa dacă nu sunt în afara 
pătratului când pornesc aparatul. Se dădu jos dintr-o 
săritură, manevrând din reflex lanţurile, şi-şi trase patul 
înapoi. 

Blondul clătină din cap şi se îndreptă spre el. 

— Trebuie să laşi patul lipit de perete. 

Fir-ar să fie! 

Davy sări, atât cât îi permiteau lanţurile, dar spre 
oglindă, nu spre bărbat. Lanţurile începură aproape imediat 
să fie trase de dincolo de perete, târându-l înapoi, fiindcă 
supraveghetorii lui nevăzuţi îşi dăduseră seama că era mai 
aproape de uşă decât blondul. 

Haidamacul Unu părea înspăimântat şi mâna i se ridică 
spre zgărietura rămasă pe obrazul său de când îi smulsese 
Davy masca. Incepu să dea înapoi, către ieşire. 

Davy sări înainte ca lanţurile să se scurteze prea tare, 
trecând pe lângă el şi tăindu-i calea spre uşă, apoi se 
încordă pentru ceea ce avea să urmeze. 

Lanţurile se mişcară cu o asemenea repeziciune încât le 
auzi şuierând prin aer. Îl nimeriră pe blond în fluierul 
piciorului, în genunchi, în şold şi în stomac. 

Smucit de încheieturile mâinilor şi de glezne, Davy fu tras 
în faţă, pe o distanţă de doi metri, însă lovitura îl azvârli pe 
Haidamacul Unu de-a latul încăperii şi apoi în perete, de 
care se izbi stârnind praful. Atârnă acolo o clipă, ca un 
personaj de desene animate, apoi căzu grămadă pe podea. 
Locul impactului îi păstră forma trupului, adâncită în 
zugrăveală. 

Lanţurile îşi continuară mişcarea lentă şi Davy ţinu pasul 
cu ele târşindu-şi picioarele. Îi era ruşine. Contro/eazâ-te! 
Nu le arăta de ce eşti în stare decât în clipa în care îti poţi 
folosi puterea ca să evadezi. 

Când ajunse din nou lipit de zid, se deschise uşa şi veniră 
după haidamac. Se folosiră de o targă şi de un guler 
cervical şi îl transportară ca şi cum ar fi fost de sticlă. 

Davy se aştepta să-i fie slăbite din nou lanţurile, ceea ce 


nu se întâmplă. Erau prea scurte, nu-i permiteau să se urce 
în pat, şi nici măcar să se întindă pe duşumea. Putea să se 
aşeze, cu braţele atârnând în cătuşele fixate la nivelul 
umerilor. Nu ajungea cu mâna la pat, la carte sau la 
paharul de plastic. 

Tuşi de două ori şi îl străbătu un val de greață. Oh, 
lisuse! Smuci de lanţuri, dar acestea nu se clintiră. Stătea 
chiar în exteriorul liniei galbene. 

Era cel mai cumplit lucru care i se întâmplase vreodată şi 
păru să se prelungească la nesfârşit, până ce îşi pierdu într- 
un târziu cunoştinţa. 

Îşi veni în fire într-o baltă de vomă şi fecale, încă 
atârnând în lanţuri. : 

Domnişoara Minchin era acolo, cu găleata şi cu mopul. Il 
privea cu atenție, cu capul aplecat pe-o parte. 

— A fost amuzant? îl întrebă. 

El nu răspunse. Fierea vărsată îi transformase gâtlejul în 
carne vie şi, cu toate că dispozitivul nu mai funcţiona, îi era 
greață. 

Ea insistă. 

— Scamatoria cu lanțurile a meritat să suporţi 
consecințele? 

Davy continuă s-o fixeze cu privirea, străduindu-se din 
răsputeri să ignore fluidele şi duhoarea lor. 

Zâmbetul ei dispăru. 

— Nu-ncerca să ne faci necazuri. O să-ţi pară rău de 
fiecare dată. 

Davy scuipă într-o parte, sperând să scape de gustul 
oribil. 

— Ştii ce e pneumonia de aspirație? o întrebă. 

Ea ridică din umeri. 

— Suntem dotați cu pompe de aspirație, cu antibiotice, 
cu oxigen - ce naiba, avem până şi aparatură de resuscitare 
cardiacă. Nu scapi chiar aşa uşor. 

Aruncă mopul jos, în faţa lui. 

— Acum curăţă-ţi mizeria. 


Făcu un duş, apoi, cu prosopul înfăşurat în jurul 


mijlocului, spălă podeaua. După ce trase apa şi curăţă 
mopul şi găleata, intră din nou sub duş. 

Tuşi de două ori, încă sub jetul de apă, şi simţi valul de 
greață. Nu încercă să meargă sau să alerge. Sări şi se 
pomeni în pătrat, gol şi şiroind de apă, încordându-se din 
reflex ca să nu fie dezechilibrat de reculul lanțurilor. 

Ar fi trebuit măcar să-nştac prosopul. 

Impinsese patul într-o parte ca să curețe podeaua şi îl 
lăsase la limita pătratului galben, de unde era prea dificil 
să-l tragă înapoi. | se făcea greață numai gândindu-se la 
asta. Se şterse de picăturile de apă frecându-se cu mâinile 
cât de bine putea, apoi se aşeză cu genunchii la piept, ca 
să-şi păstreze căldura corpului în vreme ce se usca. 
Numără rar până la o sută, apoi testă marginea pătratului. 
Dispozitivul era din nou deconectat. 

Se duse în baie. În tocul uşii se vedeau scobituri adânci şi 
marginile perdelei de la duş se zdrenţuiseră unde o 
biciuiseră lanţurile. Se şterse şi reveni în cameră. 

li aduseseră aşternuturi curate, dar nu şi alte haine. Pe 
celelalte le clătise în timpul primului duş, înlăturând cea 
mai scârboasă parte a excreţiilor corporale. Acum le ridică 
în mâini în faţa oglinzii. 

Vocea computerizată păstră tăcerea. 

Vasăzică aşa stau lucrurile, nu? 

Le spălă încă o dată în cadă, cu apă atât de fierbinte cât 
putea suporta, folosind gelul de duş în loc de detergent. Le 
stoarse şi le agăţă pe bara pentru prosop, alături de acesta. 

Pedepsele neînsemnate sunt la fel de neplăcute precum 
cele severe, dacă se repetă la nesfârşit. li păruse rău 
fiindcă-l lovise pe Haidamacul Unu, dar regretele i se 
risipeau rapid. 

De atâta tuşit şi vomitat, îl dureau muşchi stomacului, ca 
după un set de abdomene. Aş putea să trec şi la altceva. |n 
următoarea jumătate de oră făcu exerciţii uşoare de 
gimnastică suedeză şi extensii. Şi asta în pielea goală, după 
ce respinse ideea de a se-nfăşura într-un prosop umed sau, 
şi mai rău, într-o pătură transformată în togă. Dacă pentru 
greci era destul de bine aşa... 


Nu reuşi să nu se gândească la supraveghetorii din 
spatele oglinzii, sau la ea. Oare se uită la mine acum? ldeea 
nu avea nimic erotic. Dar îl ajuta măcar să fie corect. Nu 
trişă la numărul de flotări şi de genuflexiuni. 

Renunţă la o serie de exerciţii, care îi solicitau zona 
cicatricelor nevindecate. In cazul altora, îl incomodau prea 
mult lanţurile care biciuiau aerul. Dar greutatea lor se 
dovedi utilă în câteva cazuri, de exemplu la ridicarea 
picioarelor. 

Către sfârşitul programului său de gimnastică porniră 
dispozitivul, şi fu nevoit să se deplaseze brusc cu un metru 
spre dreapta. Făcu doi paşi răsucindu-se şi continuă cu 
exerciţiile pentru tendoanele de la genunchi în interiorul 
pătratului, menţinând ritmul. După o serie de întinderi de 
cvadricepşi, încercă din nou să treacă dincolo de margine. 
Senzaţia avertizatoare de greață nu apăru. 

Se gândi să rămână acolo. N-o să le convină. Nu mă pot 
dresa dacă nu simt nimic. Se duse în baie şi bău apă. Era 
bună pentru gâtlejul lui jupuit, dar nu putu să nu-şi spună: 
Dacă tot trebuie să vomiti măcar fă-o în cel mai 
nevătămător mod posibil. 

li chiorăiau matele de foame. Se întrebă dacă aveau de 
gând să-l hrănească sau dacă nu era în continuare 
pedepsit. 

Se-ntoarse în pat şi deschise cartea. 


În timpul cinei nu activară dispozitivul. Era mort de 
foame, dar fiecare înghiţitură îi îndurera gâtlejul rănit. Dar 
reuşi să mănânce tot, bând apă rece cât mai des. 

Incă nu-i aduseseră haine curate. Lăsă tava cât mai 
aproape de uşă, împingând-o ca să alunece pe ultimul 
metru de podea, porţiunea în care lanţurile nu-i permiteau 
să ajungă. Hainele i se uscaseră în sfârşit, cu excepţia unei 
uşoare umezeli din zona cusăturilor. Le împături cu atenţie 
şi le puse la picioarele patului în care se întinse apoi, 
reîncepând să citească. 

Porniră aparatul peste un sfert de oră, dar el descoperi 
că se putea îndrepta agale spre pătrat, cu ochii în carte, cu 


toate că începuse să tuşească, încercă să iasă după 
scurgerea obişnuitului minut, dar câmpul rămăsese activat. 
Se aşeză turceşte pe podeaua rece şi citi mai departe. Când 
termină capitolul, făcu încă o încercare, dar de partea cea- 
laltă a liniei continuau să-l aştepte tuşea şi greaţa. 

Fundul îi îngheţase prea tare ca să rămână aşezat. Puse 
cartea jos şi se încălzi făcând câteva extensii. După atâta 
tuse şi vărsat, muşchii abdominali îl mai dureau încă, dar 
mai puţin decât înainte. Se gândi că exerciţiile îi fuseseră 
de folos. 

Simţind acum o căldură plăcută, încercă din nou să 
treacă graniţa. Nici-o schimbare. Reîncepu să citească, 
stând în picioare şi testând hotarul după fiecare pagină. 
Termină încă un capitol şi câmpul era tot activat. 

Ei, haide odată! 

Reluă extensiile. Frigul îi concentra apa în rinichi şi 
începea s-o simtă în vezică. Se gândi să urineze pe podea, 
dar în ziua aceea avusese prea mult de-a face cu fluidele 
sale corporale. 

În timpul leşinului îi mutaseră patul în colţ, aşa că se afla 
cu mult în afara pătratului galben. Voiau să-mi pun hainele? 
Vor să-mi spună că nu se cade să defilez fără ceva care să- 
mi țină de cald? 

Încremeni dintr-odată. Dacă l-au activat şi au plecat? 
Poate s-au dus la cină. La urma urmelor, de ce-ar mai trebui 
să mă supravegheze dacă au aparatul ăsta? 

Şi-i imagină pe domnişoara Minchin şi pe Haidamacul 
Doi, roşcovanul, făcându-i o vizită blondului rănit, la spital 
sau într-o clinică, în vreme ce restul personalului juca 
bowling în liga locală, cu costumele medicale şi măştile 
chirurgicale în loc de echipament sportiv. 

Încercă din nou să iasă, dar nu se schimbase nimic. 

Data viitoare iau pătura cu mine. 

Se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă sărea dincolo de zona 
galbenă. O să primesc avertismentul de două secunde dacă 
evit porțiunea intermediară? O să fie la fel ca la prima 
pornire a aparatului? Rămase locului, înlemnit. 

Într-un interval de două secunde putea face multe. 


Şi-o aminti pe domnişoara Minchin plimbând aparatul de 
măsură de-a lungul podelei. Verifica intensitatea 
semnalului. Dar cum era în zona aceea, puternică sau 
redusă? îşi atinse pieptul. Micutul meu prieten mă „gâdilă” 
când se intensifică semnalul sau când îl pierde? 

Nu mai simţea frigul. 

Ştiau că e capabil să se teleporteze. De asta îl răpiseră, 
în primul rând. Prin urmare, în exterior se afla o zonă de 
graniţă cu un semnal radio mai puternic - putea oricând să 
sară peste ea, dacă nu acoperea toată planeta. 

Dar sărind nu scăpa de gadgetul din piept. Ceea ce putea 
însemna că emiteau un semnal de joasă intensitate, 
focalizat în pătratul verde. Aparatul nu se declanşa dacă 
primea un semnal care genera un câmp suficient de intens. 
Pătratul galben reprezenta aşadar o zonă intermediară, în 
care semnalul îşi pierdea treptat puterea înainte de a 
deveni insesizabil, iar aparatul regla în mod corespunzător 
intensitatea pedepsei. 

Dar ce se petrece când e „oprit”? Când pot să mă 
deplasez pe toată distanța permisă de lanțuri? 

Poate emiteau un semnal mai puţin focalizat, care 
acoperea toată camera, sau poate întreaga clădire. 

Hristoase, sper că au un soi de baterii de rezervă! îşi 
închipui o furtună puternică de primăvară, care întrerupe 
curentul, şi se văzu având parte de o moarte urâtă, în balta 
formată din amestecul propriilor sale fluide corporale. 

Reîncepu brusc să simtă frigul. 

Se aplecă în afara benzii de culoare verde. 

Opriseră aparatul. Sau au mărit pur şi simplu intensitatea 
semnalului. 

Îşi aşeză hainele în centrul pătratului verde, lângă pătura 
de pe pat, apoi făcu un duş fierbinte. Aşteptară până ce 
începu să se şteargă, când tuşi de două ori, dureros de 
familiar. Se grăbi să iasă din baie şi să intre în pătrat, încă 
ştergându-se. 

Se îmbrăcă gândindu-se la avertisment - uşoara senzaţie 
de greață şi tuşea. Era reacţia aparatului la lipsa semnalului 
radio, sau micşorau pentru scurt timp intensitatea câmpului 


extins, după care aşteptau două secunde înainte de a 
închide emițătorul? 

Dacă aparatul funcţiona automat, îi oferea o oarecare 
libertate - cu condiţia să scape de lanţuri. Unul ca el putea 
face multe în două secunde. 

Voia să experimenteze, să verifice limitele, dar fără 
spectatori. Nu intenţiona să le dezvăluie de ce era capabil. 

Se apropie de margine. Dispozitivul era activat. Incă se 
mai afla în „boxă”. Reveni în centrul pătratului. 

Contele de Monte Cristo se afla tot pe pat, dincolo de 
hotarul galben. Dacă teoria lui era corectă, cartea 
rămăsese în zona fără semnal. 

Puneau la punct o metodă de control fără lanţuri. Aveau 
de gând să-i folosească talentul, aşa cum făcuse NSA, ceea 
ce era imposibil dacă nu-l dezlegau. Şi, dacă sărea şi 
aparatul începea să lucreze la intensitate maximă, ca şi 
cum ar trecut dincolo de linia galbenă, aveau mari şanse 
să-l piardă cu tot cu abilităţile lui. 

leşi din boxa galbenă şi probabil convulsiile te vor ucide. 

Oare? Chiar dacă sărea direct acolo? 

Strânse din dinţi şi se teleportă lângă pat. Lanţurile 
zomăiră prin aer şi el tuşi, ca avertizare, însă numai cu 
intensitatea de atenţionare. Luă cartea şi sări înapoi. Totul 
în puţin mai mult de o secundă, fiindcă se mai şi oprise 
lângă pat, ca să simtă efectele. 

încercă imediat să depăşească linia verde. Nu, nu 
opriseră câmpul (sau nu-l porniseră, după caz). Tuşea şi 
senzaţia de vomă erau prezente. Se temuse ca nu cumva 
tusea de lângă pat să fi fost psihosomatică - să nu se fi 
manifestat doar fiindcă fusese aşteptată. 

Avea realmente chef să zâmbească, dar îşi ascunse 
surâsul întorcându-se cu spatele la oglindă şi aşezându-se 
pe pledul împăturit. Se prefăcu o vreme că citeşte, timp în 
care gândurile îi alergau prin minte. Oare supraveghetorii 
observaseră? 

Lanţurile începură să se retragă dincolo de perete şi 
Davy se cutremură în sinea lui. Mă pedepsesc iarăşi? 
Verifică graniţa înainte să fie tras dincolo de ea, dar 


activaseră câmpul extins şi nu simţi nimic neplăcut. Merse 
odată cu lanţurile şi se aşeză cu spatele la perete în timp ce 
acestea se opreau brusc. A 

Uşa se deschise şi intră domnişoara Minchin. In spatele ei 
venea un bărbat cu mască, ochelari şi costum de chirurg, 
împingând un cărucior cu un computer. Îl aşeză lângă 
perete şi îl băgă în priză. 

— Poftim bagheta, spuse, în vreme ce computerul 
încărca sistemul de operare. 

Îi întinse domnişoarei Minchin o cutie aplatizată de 
plastic cu un cablu de telefon în capăt. Avea dimensiunile 
unei telecomenzi pentru televizor. O cuplară la calculator. 

Femeia o studie cu atenţie. 

— Partea stângă, da? 

— Da. Am nevoie de încă o clipă, să termin cu sistemul 
de operare. ` 

Davy fu surprins fiindcă vorbise. Inainte de a-i lăsa pe 
blond şi pe roşcovan fără măşti, personalul păstrase 
tăcerea şi comunicaseră cu el doar prin intermediul 
dispozitivului de distorsionare a vocilor. Poate nu le mai 
păsa. Poate se gândesc că acum mă pot controla destul de 
bine şi că nu mai are importanță. 

Domnişoara Minchin veni spre el alene, lovindu-se uşor 
cu aşa-numita baghetă peste coapsă la fiecare pas. Se opri 
la un metru în faţa lui şi se uită la tehnician peste umăr. 

Bărbatul continua să privească ecranul. 

— Oh... OK. Începem. 

Ea întinse mâna cu „bagheta” şi Davy tresări. 

— Linişteşte-te, băieţaş. Dacă voia să-ţi dea o bătăiţă, 
mămica o făcea din cealaltă cameră - cu un buton. 

Lipi partea plată a cutiei de pectoralul lui stâng, locul în 
care se afla cicatricea proaspătă. 

— Cum e? întrebă. 

— Tatonează... s-a stabilit conexiunea, spuse mascatul. 
Bun. Dă-mi un minut, ca să-ncarc noii parametri. 

Ea zâmbi, cu ochii la Davy. 

— Nu te grăbi, îmi plac bărbaţii înlănţuiţi. 

Îşi plimbă degetul liber pe clavicula lui. 


El o privi. 

— Mi-e greață, spuse, cu toată seriozitatea. 

Domnişoara Minchin se îndepărtă puţin, părând alarmată. 

— Ar trebui să simtă ceva? întrebă, peste umăr. 

— Nu din cauza dispozitivului, răspunse tehnicianul. 

— Corect,  încuviinţă Davy. Nu mă  îngreţoşează 
dispozitivul. 

Ea chicoti uşurel. 

— Eşti atât de răutăcios. 

Davy se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi stricat 
cocul, oare i-ar fi împrăştiat creierii pe duşumea? Dar nu 
era decât un gând pasager. 

Bărbatul din faţa computerului clătină din cap. Se uita în 
continuare pe monitor. 

— Oh... OK. Am schimbat parametrii. Fac o verificare, ca 
să fiu sigur că s-au încărcat corect, şi am terminat. 

Dădu câteva clicuri şi mişcă mouse-ul. 

— ŞI... gata. Confirmat. 

Luă bagheta pe care i-o întindea domnişoara Minchin şi o 
aşeză la locul ei în timp ce se oprea computerul, pe care-l 
scoase apoi din priză. 

— Ar fi bine să-i spui, sugeră, înfăşurând cablul. 

Ea ridică din umeri, cu ochii încă la Davy. 

— Ce să-mi spună? întrebă el într-un târziu. 

Domnişoara Minchin arătă către linia galbenă. 

— Am redus perioada de graţie, care precede activarea. 
Acum e mult mai scurtă. In locul tău, eu una n-aş risca. 
Fără alte experimente, da? 

Davy îşi închipui c-o azvârlea în lacul alimentat de 
izvoare de lângă casa lui din vestul Texasului. În aceea 
perioadă a anului, temperatura apei era încântător de 
scăzută, apropiindu-se de treisprezece grade. N-ar fi murit 
îngheţată, fiindcă putea ieşi repede la mal, dar după o 
cădere de la douăzeci de metri impactul e serios şi s-ar fi 
simţit de-a dreptul mizerabil până ce i s-ar fi uscat hainele. 

— Ce e atât de distractiv? îl întrebă ea. 

Davy îşi goli faţa de orice expresie. Nu-şi dăduse seama 
că zâmbea. 


— Hai, spune-mi. Mi-ar prii un hohot de râs. 

El scutură din cap. 

Ea ridică din umeri, traversă încăperea şi ţinu uşa 
deschisă în timp ce ieşea tehnicianul cu căruciorul. 

— Somn uşor, îi ură, lăsând uşa să i se închidă în urmă. 

Dar Davy nu avu parte de aşa ceva. 

Inainte de micul dejun îl trimiseră în „boxă” de peste 
douăzeci de ori. După a optsprezecea expediere le pierdu 
şirul. 

Incercase să doarmă în pătratul verde, încovrigat pe 
podea, unde îşi pusese pătura şi perna, dar trăseseră de 
lanţuri de fiecare dată, scoţându-l afară. Se temuse să nu le 
scurteze de tot şi să dezactiveze câmpul, repetând ultima 
pedeapsă, aşa că rămăsese în picioare, lângă linia verde, 
intrând şi ieşind, până ce renunţaseră şi se întorsese în pat 
împleticindu-se. 

La sfârşitul nopţii nu avea certitudinea că se trezise cu- 
adevărat în timpul fiecărui incident. Ceea ce nu însemna că 
se odihnise mai mult - fusese un coşmar perpetuu. 

Nu-l sâcâiră în timpul micului dejun, dar reîncepură când 
era sub duş, aşa că se trezi în centrul pătratului verde, 
dezbrăcat, plin de săpun şi şiroind de apă. Il reţinură 
treizeci de secunde, apoi îi permiseră să plece. După ce îşi 
termină duşul, opriră şi reporniră întruna aparatul, până la 
masa de prânz. 

Davy sărea de fiecare dată în pătrat. Nu voia să-ţi asume 
niciun risc în privinţa noii perioade de graţie. Sau, punând 
punctul pe i, trupul lui se temea de riscuri. Incercă în 
repetate rânduri să se-ndrepte tacticos spre destinaţie, dar 
îi era întotdeauna prea greu, se înfiora de durere înainte de 
a ajunge acolo şi se trezea în pătrat cât ai clipi, încordându- 
se ca să contracareze reculul lanțurilor. 

Condiţionare operaţională. Un răspuns reflex. 

Adică tocmai ceea ce îşi doresc. 


9. „Încă mai am sânge pe bocanci!” 


Burro făcea parte dintr-un grup de mai multe 
restaurante, amplasate pe un colţ al Pennsylvania Street, în 
locul unde trecea, pieziş, prin intersecţia Twentieth cu | 
Street Northwest. Porfiro şi familia Ruiz le aşteptau într-un 
parc mic, triunghiular, chiar vizavi de local. 

Sojee le adresă o fluturare de mână. 

— Aşază-te la rând, pentru o masă, spuse. Eu îi aduc aici. 

Millie se alătură fără comentarii celor câtorva persoane 
ce aşteptau în faţa uşii. Perechea de lângă ea o instrui: 

— Trebuie să te-nscrii mai întâi. 

Aşa că îşi strecură capul înăuntru şi i se adresă unui 
tânăr nervos. 

— Şase persoane, vă rog. Nefumători. 

— Bine. 

Bărbatul se holba la ea de parcă n-ar fi crezut-o în toate 
minţile, însă Millie îşi dădu seama că o serie de clienţi se 
pregăteau să plece, urmând să elibereze în curând mesele. 

— Numele dumneavoastră? întrebă el. 

— Rice. 

— O să v-anunţ. 

Se întoarse afară. Ceilalţi traversau în grup strada, cu 
Sojee de o parte a lui Porfiro, un bărbat îndesat şi 
mustăcios, şi cu familia Ruiz de cealaltă parte. Cele două 
fetiţe îmbrăcate în uniforma şcolii parohiale se agăţau de 
mama lor, care încerca să le grăbească, pentru a ajunge pe 
trotuar înainte de schimbarea culorii semaforului. 

După ce ajunseră pe bordură, Sojee o luă înaintea lor şi 
spuse cu voce scăzută: 

— Fetiţelor le e frică de mine - de strâmbăturile mele. 

Millie clătină din cap şi-o cuprinse într-o îmbrăţişare 
spontană. 

— Trebuie să-ţi fie greu. 

Sojee păru surprinsă şi, când se îndepărtă, avea ochii 
dubios de strălucitori. 

— Am vrut doar să ştii de ce sunt speriate. Poate-ar fi 
mai bine s-aştept afară. 


Millie clătină uşor din cap. 

— Nu. Apoi, întinzând mâna către Porfiro, care tocmai 
ajunsese lângă ea: Bună, eu sunt Millie. 

— Mi-am închipuit, zâmbi el. Îi strânse mâna, apoi îşi 
prezentă însoţitoarele: lat-o pe señora Ruiz, iar acestea 
sunt fiicele ei, Juanita şi Nuk. 

Juanita, cea mare, avea păr negru, lucios, şi ochi de un 
căprui întunecat. Cele două fetiţe semănau perfect în 
privinţa trăsăturilor şi a ochilor, însă Nuk avea pielea mult 
mai albă şi părul ei blond avea culoarea paielor. A/binoasă. 
Millie zâmbi: 

— Hola. Con mucho gusto! Me llamo Millie. 

Fetiţele se retraseră în spatele mamei lor, care răspunse 
dând uşor din cap. 

— Qué soñaste? 

Millie se uită nedumerită la Porfiro. 

— Mă tem că spaniola mea nu e grozavă. 

— Înseamnă... ei, în locul de unde vin ele, e o formulă de 
salut. 

— Ah. 

Simţea nevoia să urle la ele: Ce ştiţi despre Davy? Trase 
brusc aer în piept, cutremurându-se, expiră şi se strădui să 
le zâmbească fetiţelor care trăgeau cu ochiul de după 
rochia mamei lor. 

Le mulţumi fiindcă îi acceptaseră invitaţia. 

— Gracias por venir. 

Ezită, căutând mai multe cuvinte. Îşi epuizase aproape în 
totalitate vocabularul deprins în timpul şederii în Costa 
Rica. 

— Yo realmente aprecio su ayuda. Apreciez cu adevărat 
ajutorul vostru. 

Privirea femeii era plină de înţelegere şi de durere. A 
avut cândva nevoie de o mână de ajutor, conchise Millie, şi 
nu i-a întins-o nimeni. 

— Rice - grupul de şase! 

Millie le invită pe señora Ruiz şi pe fetiţe să intre înaintea 
ei. 

— Vayamos. Îşi plimbă palma peste stomac. Tengo 


hambre’. 

Il trase pe Porfiro deoparte şi îl întrebă cu voce scăzută: 

— Ce s-a-ntâmplat cu tatăl lor? 

Porfiro aruncă o privire către femeie şi fetiţele ei înainte 
de a se uita din nou la Millie. Işi trecu degetul mare de-a 
curmezişul gâtului cu un gest scurt, apoi şopti: 

— Alături de cei mai mulţi dintre săteni. Ridicaţi. Nu s-au 
găsit cadavre - numai sânge peste tot. Ea şi-a luat fetele şi 
a fugit în pădure când a intrat în sat primul camion. 
Strâmbă din buze. Spune c-a avut un vis. _ 

Millie se holbă la el pentru o clipă, apoi dădu din cap. li 
ajunseră din urmă pe ceilalţi. Doi bărbaţi în pragul 
bătrâneţii tocmai se certau cu recepţionerul. 

— Suntem aici dinaintea lor! 

Tânărul le dădea explicaţii cu răbdare: 

— Avem şi mese mari, şi mese mici. Adineauri s-a 
eliberat una mare. Peste un minut o să am şi una pentru 
două persoane, jur pe Dumnezeu. 

Pe urmă intră şi, în timp ce-i conducea prin local, Millie îl 
auzi bombănind: 

— Ce hodorogi! 

Masa lor se afla într-un separeu destul de mare dintr-un 
colţ, cu bănci pe trei laturi. Millie se strecură pe cea din 
partea opusă intrării, astfel încât fetele să stea în lateral, cu 
mama lor în capătul băncii şi cu Sojee şi Porfiro în faţa lor. 

Mulțumită calităţilor de traducător ale acestuia din urmă, 
reuşiră să-şi comande destul de repede băuturile. 

Milie începu să vorbească după plecarea chelnerului. 

— Din câte am înţeles, l-aţi văzut pe soţul meu. 

Scoase din geantă una dintre copiile fotografiei şi o 
despături. 

Seriora Ruiz îi aruncă o scurtă privire, apoi se uită la 
fetele brusc entuziasmate. 

— ŞI, şi, nuestro ángel en la noche! exclamă Juanita. 

Şi Profiro traduse: 

— Îngerul lor din noapte. 

— Por qué Ilâămelo eso? întrebă Millie, surprinzându-se pe 


1 Mi-e foame(span.) 


sine însăşi. Îşi reamintea limba spaniolă. De ce-i spui aşa? 

— El apareció fuera nada, răspunse Nuk. 

—A apărut de niciunde, aşa ai spus? Millie clipi 
nedumerită. Când s-a... Cuándo? Qué dia? 

— Cinco de Marza. Cerca de medianoche, spuse señora 
Ruiz. 

Se uită la Porfiro. 

— Da. S-au mutat în bloc a doua zi - pe 6. 

Chiar în noaptea răpirii. Chiar la ora răpirii. 

Sosiră băuturile şi Millie îşi impuse să stea liniştită, să 
aştepte, şi voinţa îi fu pusă la încercare într-o şi mai mare 
măsură când chelnerul întrebă ce voiau să mănânce. 
Strânse din dinţi şi îndemnă familia Ruiz, cu insistenţă, să 
comande tot ce doreau, indiferent de preţ. 

După ce chelnerul se îndepărtă în sfârşit, o ţintui pe 
seriora Ruiz cu privirea. 

— Qué usted vio? Ce-ai văzut? 

— Nada. No estaba alli. Eran, răspunse femeia, arătând 
cu o mişcare a capului spre fete. 

N-ai fost acolo? Millie respiră adânc şi încercă să 
găsească acel loc cu desăvârşire liniştit şi sigur pe care-l 
căuta în timpul şedinţelor de terapie. Îşi puse mâinile una 
peste alta şi îşi lăsă capul în jos, până când ajunse cu 
bărbia sprijinită pe dosul palmelor şi cu ochii la acelaşi nivel 
cu ai fetiţelor. 

— Qué vieron ustedes? 

Se baza pe Porfiro pentru traducere. Nu înțelegea decât 
jumătate din spusele lor, iar uneori până şi Porfiro avea 
nevoie de lămuriri şi o ruga pe señora Ruiz să-i explice 
sensul unui cuvânt sau al unei expresii. Millie era sigură că 
o parte dintre spusele fetelor nu erau în spaniolă. 

Istorisită mai ales de Juanita, povestea începu astfel: 

— Nu reuşeam să adormim. Plouase şi apa de pe scara 
de incendiu picura, pic, pic, pic, pe cutia noastră, stăteam 
în cutia de carton a unui frigider. Eram singure acolo şi pe 
urmă a apărut el, ca şi cum ar fi căzut din cer sau ar fi ieşit 
din pământ. Nuk a icnind de spaimă şi el a auzit-o. 

— Nu eu, Juanita. 


— Nuk. 

— Juanita. 

— Nuk. 

Millie zâmbi. 

— No importante. Y entonces? 

— A vorbit cu noi în engleză, dar nu i-am răspuns. El s-a 
aplecat şi i-a ieşit lumină din degete. S-a uitat la noi, dar n- 
a venit mai aproape. A vorbit în spaniolă. Voia să ştie unde 
erau părinţii noştri. Eu am tăcut, pentru că n-ar trebui să 
vorbim cu străinii, dar Nuk i-a răspuns. 

— Ce minciună! Eu nu fac aşa ceva niciodată! 

— Ba da! 

— Ba nu! 

— Şi ce-a aflat de la cea care a vorbit? întrebă Millie. 

— Că tăticu’ a dispărut şi mămica e portăreasă. Că 
lucrează noaptea. Pe urmă ne-a dat banii şi ne-a învăţat să- 
i ascundem. Ca să avem unde să stăm, aşa a zis el. Eu n- 
am vrut să-i iau, dar Nuk a spus c-ar fi trebuit. 

— N-am zis niciodată asta! 

— Ne-a binecuvântat şi pe urmă a plecat. 

Millie strânse din pleoape, surprinsă. 

— V-a binecuvântat? Davy n-are obiceiul ăsta. Care au 
fost cuvintele lui? 

— Buena suerte. 

— Ah. Şi cum a plecat? 

— S-a Îndepărtat, pe trotuar. l-am auzit paşii. Apoi am 
ieşit din cutie şi am ascuns banii sub cărămida desprinsă 
din zidul dinspre alee, ca să nu ni-i poată lua nimeni. 

Millie se simțea dezamăgită. Davy făcea astfel de lucruri 
- le dădea bani copiilor - şi ea ascultase povestea cu 
plăcere. Dar nu aflase nimic care i-ar fi putut fi de folos. 

— Şi pe urmă l-aţi mai văzut? 

Fetele se uitară una la alta, apoi iarăşi la Millie, ca şi cum 
li s-ar fi părut incredibil de proastă. 

— Când i-a omorât La Llorona prietenul şi când l-a luat pe 
el, noi am văzut şi asta. 

Lui Millie îi căzu falca şi se holbă la ele. Vorbi după ce 
reuşi să-şi închidă gura, cu un efort evident. 


— Voi aţi văzut. E oribil. E minunat - nu traduce asta. Ce- 
nseamnă La L/orona? 

— Femeia care plânge, răspunse Porfiro. E stafia unei 
femei care şi-a înecat copiii şi se străduieşte să-i 
înlocuiască furând alţii. Uneori e numită Maria Sângeroasa. 

— De ce cred că era ea? Lasă, treci peste asta. Roagă-le 
doar să-mi spună ce s-a-ntâmplat. 

Povestea continuă. 

— Când am auzit Împuşcături în capătul celălalt al străzii 
am ieşit din cutie şi ne-am ascuns în spatele lăzilor de 
gunoi, fiindcă opresc gloanţele mai bine decât cartonul. Un 
bărbat alerga pe stradă, cu îngerul nostru în spate. Alţii îi 
urmăreau. A căzut când l-a nimerit un glonţ în picior şi l-a 
scăpat pe îngerul nostru, care ţinea ochii deschişi, dar nu 
se putea mişca. 

Bărbatul împuşcat şi-a dus mâna în haină, dar au tras din 
nou în el. A scăpat dintre degete un telefon. Era murdar de 
sânge. 

Pe urmă a apărut La Llorona. Din ochii ei pustiiţi curgea 
sânge negru şi avea un pistol. M-am speriat chiar mai tare 
decât în noaptea în care au intrat paramilitarii la noi în sat. 
Mi-a fost frică să nu-l omoare pe îngerul nostru, dar ea l-a- 
mpuşcat pe prietenul lui - în ochi, ca să nu-i poată da de 
urmă pe lumea cealaltă. 

Pe urmă a venit ambulanţa, l-au urcat pe îngerul nostru 
şi-au plecat. Pe celălalt l-au lăsat să zacă pe trotuar. 

— Ploaia l-a spălat pe faţă, adăugă Nuk. 

— Pe urmă au venit alt soi de ambulanţe şi poliţia, dar 
noi n-am aşteptat să ne găsească, ne-am luat sacii de 
dormit şi banii şi am fugit pe alee. 

— Alt soi de ambulanţe? Arătau altfel? 

— N-aveau îngerul. 

— Ce înger? Davy - îngerul meu? 

— Nu. Îngerul de pe portieră. Un angelito. 

— Pe portieră era pictat un îngeraş? 

— Da. 

— Pe care portieră? 

— Pe a şoferului. Poate era şi pe uşa cealaltă, dar n-am 


văzut. 

— Mai erau şi alte deosebiri între ambulante? 

— Poate cuvintele din lateral, dar nu erau în Español. Nu 
ştiu. 

— Culorile erau la fel? 

— Da. Alb cu o dungă portocalie. Juanita trase cu degetul 
o linie orizontală. Şarpele în jurul băţului, pe ceva 
albastru... 

Îşi udă degetul în limonadă şi desenă pe masă Steaua 
Vieţii, emblema Serviciului Medical de Urgenţă, un „X” tăiat 
de-o linie verticală. 

-... como un asterisco. 

Un chelner şi o chelneriţă îşi făcură apariţia cu tăvile 
pline şi Millie aşteptă până ce li se puse în faţă mâncarea, 
însoţită de nelipsita mantră: 

— Atenţie - farfuria e foarte fierbinte. 

Millie mâncă tortilla cu peşte, fileu de peşte-delfin la 
grătar învelit în turtă de mălai, cu salată verde stropită cu 
zeamă de lămâie şi sos picant. Familia Ruiz comandase 
carnitas burrito. 

— Nu mănâncă prea des carne, spuse Porfiro. Pentru ele 
e o delicatesă exotică - au locuit lângă un lac şi mâncau 
când şi când peşte, dar nu şi găini, le ţineau numai pentru 
ouă. De obicei se mulţumeau cu fasole şi porumb. Mai 
mâncau şi vânat, ca să-şi păzească recolta. 

Millie era nedumerită şi probabil că aşa şi arăta, pentru 
că Porfiro îi explică: 

— Dacă nu-l omoară, cerbul le distruge recolta. Şi odată 
ce tot l-au omorât... 

— Ah. Esta buenó? întrebă ea, arătând spre mâncare. 

— Si! răspunse señora Ruiz. 

Îi făcu semn cu degetele, îndemnând-o să guste. 

Millie tăie o bucată din tortilla ei cu peşte, o puse pe 
marginea farfuriei femeii, apoi îşi tăie o felie subţire de 
burrito din capătul neatins şi o mâncă. 

— Delicioso! Muy sabroso, spuse, fluturându-şi mâna a 
plăcere. 

Seriora Ruiz îi adresă un zâmbet timid, apoi căpătă o 


expresie serioasă. Începu să vorbească, cerându-i cu un 
semn lui Porfiro să traducă. 

— Mă bucur că ai bani, fiindcă unei femei nu îi e uşor 
când îi dispare bărbatul, şi te înţeleg dacă vrei înapoi banii 
pe care ni i-a dat soţul tău. După ce ne-au cucerit satul am 
rămas fără nimic - ne-au luat până şi găinile - şi ne-a fost 
foarte greu. 

Millie îşi ridică mâinile. 

— Yo no quiero dinero. Tengo bastantes. Spaniola ei nu 
reuşi s-o ajute cu mai mult de atât, aşa că apelă la Porfiro. 

— Spune-i că eu nu încerc decât să-mi găsesc soţul. 

Când auzi traducerea, señora Ruiz dădu din cap cu 
convingere. 

— Ştiu cum e. Sper că Dumnezeu o să ţi-l aducă înapoi. 
Fiindcă ai bani, poţi spera să-l răscumperi. Din nefericire, în 
cazul nostru nu ne voiau decât pământul şi, dacă nu ne-am 
fi ascuns în junglă, acum am fi moarte şi noi. 

— De ce aţi venit tocmai aici - la Washington? N-aţi găsit 
niciun refugiu în Chiapas? 

Seriora Ruiz îşi lăsă capul pe-o parte, căzând pe gânduri. 

Pe urmă vorbi şi Porfiro traduse: 

— Mă duc la familia mea, în Naha. 

Mai adăugă ceva, din care Porfiro nu înţelese nimic. 
Reformulă, iar bărbatul traduse: 

— Dumnezeu a vrut să vină mai întâi aici. E o oprire pe 
drumul ei, spuse el, ridicând din umeri. 

Femeia continuă să vorbească şi Porfiro îşi exprimă 
nedumerirea, aşa că ea repetă. Era expresia pe care-o 
folosise când se făcuseră prezentările. 

— Qué soñaste? 

— Intreabă ce-aţi visat, explică Porfiro. Pentru poporul ei, 
e o formulă de salut. 

Atinse ceva, mai jos de gât, sub materialul cămăşii. Şi 
continuă aproape fără nici-o tragere de inimă: 

— Au credinţa că visele dezvăluie ce s-a întâmplat, sau 
ce se va întâmpla. 

Asta nu-i place. Millie zări sclipirile unui lănţişor de argint 
în jurul gâtului lui. O cruciuliță? 


Se gândi să caute un subterfugiu în limitele politeţii, o 
minciună inofensivă, prin care să susţină că nu visase 
nimic. Din noaptea plecării lui Davy nu mai dormise cu 
adevărat bine niciodată. In seara precedentă se culcase în 
aceeaşi cameră cu Sojee, cu cineva care nu era Davy, şi se 
zvârcolise aproape toată noaptea. 

Avusese totuşi un vis straniu chiar înainte de a se lumina 
de ziuă şi voia să le ofere ceva, ca mulţumire pentru 
indiciile primite. 

— Am adormit cu mare greutate, şi ori de câte ori am 
reuşit să-nchid ochii am visat acelaşi lucru. În vis încercam 
să dorm, dar, de fiecare dată când mă-ntorceam, ca să stau 
mai comod, nimeream într-un ac cu gămălie. Mă-nţepa şi-l 
aruncam, dar patul era plin de ace, şi n-am putut s-dorm 
decât după ce am întins o cuvertură roşie peste ele. 

Porfiro traduse şi señora Ruiz îi ceru să-i explice de ce 
alesese anumite cuvinte, vrând să le înţeleagă cât mai bine 
sensul. Se întoarse din nou spre Millie şi îi puse o altă 
întrebare: 

— Ce culoare are cuvertura - în realitate? 

— La hotel? E verde, cu orhidee galbene. 

Seriora Ruiz dădu din cap, apoi mai întrebă ceva. 

Porfiro păru să nu înţeleagă şi ea reformulă. 

— Vrea să ştie care e onen-ul dumneavoastră, clanul - 
totemul. Spune că, de foarte multe ori, străinii habar n-au 
care e totemul lor. 

Schiţă în grabă semnul crucii şi-şi atinse iarăşi cămaşa. 

Millie clipi nedumerită. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

Porfiro traduse, iar señora Ruiz dădu din cap şi reîncepu 
să vorbească. 

— Zice că, dacă ar ştii, v-ar tălmăci mai uşor visul. 
judecând după simbolurile care-au apărut - după felul în 
care aţi descris sângele şi şerpii, bănuieşte că sunteţi o 
maimuţă-păianjen femelă, ceea ce înseamnă că sunteţi o 
rudă îndepărtată a clanului ei. 

— Ce şerpi? Ce sânge? 

Bărbatul o întrebă pe señora Ruiz, apoi traduse 


explicaţia. 

— Acele. Spinii, acele cu gămălie sau de cusut, sau 
sforile sunt, toate, simboluri ale şerpilor. Cuvertura roşie 
simbolizează sângele. 

Millie se înfioră. Simţea fascinația neliniştitoare a omului 
cu judecată sănătoasă faţă de supranatural. Eu una ştiu că 
în lume există lucruri pe care nu le pot explica. Aşa cum e 
Davy. 

— Visul ăsta prezice viitorul? 

Profiro întrebă. 

— Spune că avertizează. O nenorocire poate fi evitată 
dacă un vis o anunţă din timp. Viitorul nu e implacabil. V- 
am povestit că ea a fugit în junglă când au apărut soldaţii? 
Avusese un vis cu o noapte înainte. 

Seriora Ruiz vorbi iarăşi şi Porfiro reîncepu să traducă. 

— După părerea ei, dacă onen-ul dumneavoastră e 
maimuța, visele vestesc că vă pândeşte un pericol, la 
vreme de noapte, în somn. 

Nu era cel mai puţin plauzibil lucru pe care-l auzise 
vreodată, dacă lua în considerare evenimentele din ziua 
aceea. 

— Şi ce sugerează ea că ar trebui fac? întrebă, cu 
gravitate. 

— Să nu dormiţi la noapte în patul ăla. Duceţi-vă în altă 
parte. 

Millie îi trimise pe Porfiro şi pe familia Ruiz acasă cu un 
taxi, plătind cursa în avans. 

— Ki'wenen tech. Ki'i ba'willik, zise señora Ruiz, chiar 
înainte de despărţire. 

Millie se uită nedumerită la Porfiro, care ridică din umeri. 
Văzând că erau derutaţi, femeia adăugă: 

— Tenga cuidado para el Qué suena. 

Porfiro traduse după ce îşi făcu cruce. 

— Gândiţi-vă cu luare-aminte la tot ce visați. 

Millie rămase cu privirile pierdute în urma taxiului, încă 
mult timp după ce dispăruse din vedere. 

— Nu mai iei medicamente? o întrebă Sojee. 

Millie îşi alungă gândurile. 


— Nu fac niciun tratament. Sunt doar tulburată. De fapt 
îmi puneam nişte întrebări. 

Sojee se uită în jur, cu trăsăturile schimonosindu-i-se în 
timp ce-şi întorcea capul. 

— E destul de rău să fii schizofreno-paranoică, bombăni 
ea, chiar şi fără să te urmărească oamenii şi să te atace. 

Millie o porni către vest, pe trotuar. Sojee îşi potrivi pasul 
cu al ei, dar continuă să se uite adesea peste umăr. Străzile 
erau aglomerate, pline de maşini şi de pietoni. 

— Am fost rugată să mă internez iarăşi la Sfânta 
Elisabeta, spuse, pe neaşteptate. Cred că Hinkley îmi simte 
lipsa. 

— De ce? Au de gând să-ţi trateze schizofrenia? 

— Nu. Psihiatrul meu m-a inclus într-un studiu asupra 
medicamentelor pentru tratamentul ticurilor. Adoptă un ton 
exagerat de pompos şi de academic: Vor să verifice 
eficacitatea unei cure combinate, cu vitamina B6 şi 
tetrabenazină, în tratamentul distoniei tardive şi al altor 
mişcări hipercinetice involuntare ale feţei. 

Tresări violent când văzu un bărbat ieşind dintr-o clădire, 
însă acesta le întoarse spatele şi o luă spre est, în direcţia 
opusă. 

Millie o bătu pe braţ. 

— Când vor să te interneze? 

— In seara asta, sau mâine. 

— Ah. Şi tu vrei? 

— Păi, eu n-am fost prea încântată de idee. 

Millie ridică din sprâncene. 

— E posibil să apară efecte care să-ţi agraveze boala? 
Distonia? 

Distonia tardivă ar fi putut să provoace extinderea 
mişcărilor involuntare, de la faţă la tot restul corpului. 

— Nu - şi toate efectele secundare pe care le-au 
remarcat pot fi controlate prin reducerea dozajului. Din 
punctul ăsta de vedere, tetrabenazina pare inofensivă, dar 
aici e vorba de speranţă şi dezamăgire. 

— Dacă nu-ncerci, n-are cum să meargă. 

Sojee dădu din cap, încuviinţând. 


— Mda, şi, ca să fiu sinceră, ideea mi se pare acum din 
ce în ce mai bună. 

— Ca să nu mai trăieşti pe străzi? Sau ca să fugi de 
duşmanii mei? 

Sojee se uită din nou în jur. 

— Păi - petreci o noapte într-un pat adevărat, un pat 
sigur, şi asta te dă gata pentru o vreme. iți vine mai greu să 
stai treaz toată noaptea. Chiar şi la adăpost sunt unii care 
vor să-ţi fure lucrurile sau să te pipăie. Stai la căldură, dar 
nu-ţi doreşti cu adevărat să dormi. 

În josul aleii se auzi un zgomot puternic şi Sojee sări ca 
arsă. 

Millie aruncă o privire, dar nu fusese decât o uşă trântită 
de cineva care ieşise să-şi arunce gunoiul. 

Sojee îşi apăsa mâna pe piept. 

— Recunosc. Mă sperie şi gândul la tipii care-au sărit la 
noi. Mai ales acum, după tot ce-am aflat despre Maria 
Sângeroasa şi despre visele tale. 

— Ah. Nu seamănă cu poveştile pe care le-auzi de obicei, 
nu-i aşa? 

Celularul lui Millie sună şi ea îl căută pe bâjbâite, apoi îl 
duse la ureche. 

— Da? 

— Aş vrea să ne-ntâlnim. 

Era glasul lui Anders. 

— O clipă, te rog. Se uită la Sojee: Vrei să te duci la 
Sfânta Elisabeta în seara asta? 

Sojee încuviinţă dând din cap. 

— Doamna Johnson trebuie s-ajungă la Spitalul „Sfânta 
Elisabeta”, spuse Millie la telefon. Mă gândeam s-o duc cu 
taxiul, după care ne-am putea întâlni. 

— Bine. O să vă ia Curtis, de unde sunteţi acum. 
Continuaţi-vă drumul până-l vezi pe partea dinspre voi a 
străzii, apoi fă-i semn. 

Millie se uită la maşini, umbre estompate în spatele 
farurilor orbitoare. 

— S-a lăsat întunericul. O să-mi vină greu să-l deosebesc 
de alte taxiuri. 


— Când o să ajungă aproape de tine o să-i clipească 
afişajul, fiindcă o să treacă de la „liber” la „ocupat”. 
— Bine. Te rog, ai grijă să fie aşa. 


După ce-o lăsară pe Sojee la spital, Curtis făcu un ocol 
lung, pe lângă Grădina Zoologică, apoi se-ntoarse spre 
mall. Millie închise ochii şi încercă să se odihnească. Măcar 
nu se mai învârteau în cerc prin trafic. 

În cele din urmă opriră la Hotelul Intercontinental Willard. 
Curtis trase maşina la intrarea laterală. 

— Îi găsiţi în barul Round Robin, spuse el. 

— Fără ecusoane? 

El râse zgomotos. 

— Vă rog... 

Se simţi groaznic de prost îmbrăcată în timp ce făcea 
slalom printre coloanele şi mobilierul din sala cu tavan 
sculptat cu minuţiozitate şi podea din mozaic. li găsi pe 
Anders şi pe însoţitorul său la o masă din colţul barului în 
care - după cum o informa inscripţia de pe o plăcuţă - 
vânduse Henry Clay pentru prima oară în Washington Mint 
Julep!, în anii 1820. Cei doi bărbaţi se ridicară la vederea ei. 
Anders îi trase un scaun. 

— Domnişoară Harrison-Rice, ţi-l prezint pe doctorul 
Henri Gautreau. 

O chelneriţă cu smoching, centură indiană lată, cravată 
neagră şi fustă mini se apropie de masa lor. Millie aşteptă 
până o văzu cu creionul pregătit, gata să scrie, apoi 
comandă: 

— Glenlivet, dublu. 

— Încă un Sam Adams, spuse dr. Gautreau. 

Vorbea cu un uşor accent franțuzesc. 

— Eu trec la cafea, zise Anders. 

După plecarea chelneriţei, se uită la Millie înălţând din 
sprâncene. 

— Dublu? 

— Am avut o zi grea. Ar trebui să ştii exact cât de grea. 


1 Whisky sau coniac cu zahăr, aromat cu frunze de mentă zdrobite, care 
se toarnă peste bucățele de ghiaţă(n.tr.) 


Se uită în jos, la picioare. Încă mai am sânge pe bocanci! 

Privirea agentului zvâcni în lateral, către doctor. Îşi ridică 
mâinile. 

— Am luat notă. Să ştii că nu s-a terminat. 

Ce nu s-a terminat, ziua sau toată mizeria? 

— Atunci trebuie să-mi asiguraţi protecţia cât tip îmi 
lipseşte „perechea”. Se-ntoarse spre celălalt bărbat şi i se 
adresă cu un aer jovial: Şi ce ocupaţie are doctorul 
Gautreau, când e la el acasă? 

— Sunt antropolog, zâmbi cel întrebat. 

— A fost o adevărată coincidenţă, adăugă Anders. Avem 
în grupul nostru de analişti specializaţi în problemele din 
Mexic vreo doi experţi în dialectele locale, dar niciunul nu 
ştie mai mult de câteva cuvinte din limba populaţiei 
Lacandon. Doctorul Gautreau participă săptămâna asta la 
un simpozion, la Muzeul Smithsonian. 

Millie ridică din sprâncene. 

— Familia Ruiz? Când nu vorbeau spaniola? 

Gautreau încuviinţă. Purta un costum şifonat şi era clar 
că îşi scosese ceva mai devreme cravata - era strânsă 
grămadă şi îi ieşea din buzunarul de la piept ca o varză 
stâlcită. Avea barba tunsă îngrijit, iar părul lung şi rebel era 
dat peste cap şi legat la spate cu o fâşie de postav 
guatemalez. 

— Sper că vă pot fi de folos, deşi n-aş fi făcut-o dacă n-aş 
fi fost asigurat că señora Ruiz şi familia ei nu sunt obiectul 
acestei anchete, ci doar simpli martori. 

— Exact aşa am înţeles şi eu, domnule profesor. Se uită 
la Anders. Sper că FBl-ul n-o să le dea pe mâna Serviciului 
de Imigrare şi Naturalizare, din cauza statutului lor. 

Anders clătină din cap 

— FBl-ul nu ştie nimic despre familia Ruiz. Ne ajută, dar 
n-are acces la informaţiile noastre în format electronic. 

Millie se încruntă şi deschise gura, gata să vorbească. 

Anders îşi ridică mâna. 

— Fii liniştită. Le-am furnizat informaţia legată de îngerul 
de pe portiera ambulanţei şi se agită, fac cercetări. Dar 
despre familia Ruiz nu ştiu nimic. Le vom trimite numai 


informaţiile utile. 

Millie se calmă. Fusese îngrijorată. 

Doctorul Gautreau se încruntă. 

— Poporul ei e alcătuit din mai puţin de cinci sute de 
oameni. Înainte de a pleca de aici, o să le propun să se- 
ntoarcă împreună cu mine. 

— Erau cinci sute înainte sau după ce satul ei a fost ras 
de pe suprafaţa pământului? 

— Şi înainte şi după. Al doilea bărbat al senorei Ruiz nu 
era Hach Winik, ci Nabuat. Satul nimicit când a fugit ea era 
Nabuat. 

— De unde ştiţi? 

— Îmi împart timpul între Muzeul de Antropologie din 
Mexico City şi Chiapas. Acolo locuiesc. Cunosc dureros de 
bine toate atrocitățile comise în Chiapas, în ansamblu şi în 
parte. Am întâlnit-o şi pe Nuk. 

— Vorbiţi despre fetiţa mai mică, albinoasa? 

— Nu. Señora Ruiz se numeşte tot Nuk. E născută în 
Naha, în nordul teritoriului comunităţii Lacandon. 

Millie se uită la Anders. 

— În ce măsură ne-aţi înregistrat discuţia? 

— Ne-au scăpat câteva cuvinte din cauza zgomotelor de 
fond. Zăngănit de tacâmuri. Alţi clienţi. Dar n-am pierdut 
mult. La urma urmelor, procesarea semnalelor e meseria 
noastră. 

— Şi ce spuneau când vorbeau în dialectul lo... lacandon? 

— Da, aşa se numeşte. Sau Hach Winik în limba lor. 

Chelneriţă le aduse băuturile şi Gautreau aşteptă să se 
îndepărteze, apoi adăugă: 

— Pentru mine, partea cu adevărat interesantă a constat 
în nepotrivirile dintre spusele lor şi ale traducătorului. 

— N-a tradus corect? Intenţionat? 

— Oh, nu - nu intenţionat. Au fost mai ales confuzii legate 
de religie. De exemplu, de fiecare dată când spunea el 
„Dumnezeu”, senora Ruiz sau fetele ei se refereau la un 
zeu lacandonian anume, sau la zei în general. Traducătorul 
- Porfiro? - zicea La Madonna ori de câte ori era vorba de o 
divinitate feminină, dar nu se potrivea, aşa că în cele din 


urmă a revenit, spunând tot Dumnezeu. 

— Asta s-a întâmplat în timpul schimbului de replici din 
momentul în care a zis ea că D.C. e un punct pe drumul 
către Naha? 

— Da. De fapt a spus că o serie de vise i-au dezvăluit că 
nu se poate întoarce acasă dacă nu trece mai întâi pe aici. 
Orice altă opţiune ar fi fost o greşeală. A mai zis şi că acum 
poate să plece. Gautreau clătină din cap. E evident că aici 
urma să intru eu în scenă. 

Vorbea pe un ton foarte prozaic. 

— Ca şi cum ar fi ştiut că aveai s-o ajuţi? pufni Anders. 
Asta nu-nseamnă să împingi lucrurile prea departe? 

Millie se holba uimită la Gautreau. Îşi ţuguie buzele, apoi 
i se adresă lui Anders. 

— Dumneata ai fost cel care-a spus „a fost o adevărată 
coincidenţă”. 

Antropologul se mulţumi să zâmbească şi sorbi din bere. 

Millie se întoarse spre el. 

— Le-am auzit chiar pe ele spunând La L/orona. Porfiro n- 
a inventat asta, nu? 

— Da şi nu. Înainte de a sugera că fusese La L/orona, 
fetele au pomenit de U Na'ilKisin, soţia zeului morţii şi al 
cutremurelor. Râse. La un moment dat, mama fetiţelor a 
spus chiar că ajuns să facă drumul până în D.C. datorită 
zeului HesukKlitos, iar Porfiro nu şi-a dat seama că acesta 
este de fapt de lisus Hristos, inclus în panteonul lacan- 
donian. În viziunea lor, Hristos e fiul lui Akyantho, 
ocrotitorul străinilor, şi, ca urmare, o zeitate minoră. De 
parc-ar fi unitarienii din Mezoamerica. 

Toate bune şi frumoase, dar... Millie luă o înghiţitură 
zdravănă de scotch şi se simţi aproape recunoscătoare 
pentru senzaţia de arsură din gâtlej. 

— Au spus cumva ceva pe care nu l-am înţeles şi care ne- 
ar putea ajuta să-l găsim pe soţul meu? 

— Hm. N-am certitudinea că sunt cel mai în măsură să 
aprecieze asta. Au spus mai multe lucruri care n-au fost 
traduse, sau au fost traduse greşit. Au făcut o speculație, 
sugerând că soţul tău s-ar număra printre ajutoarele zeului 


ploii, Mensăbăâk, numite Hahanak'uh sau Zeii Casei de Apă. 
Dintre aceştia, presupuneau că e Xämän, care reprezintă şi 
nordul. Habanak'ub zămislesc tunetul ori de câte ori îi 
înfurie Kisin, arătându-le fesele. Gautreau se încruntă. 
Trăiesc în preajma populaţiei lacandon de cincisprezece ani 
şi e prima oară când aud pe cineva vorbind astfel despre un 
om aflat în viaţă. 

Anders îşi înălţă fruntea. 

— La urma urmelor, nu sunt decât nişte copii. 

Gautreau îi aruncă o privire sceptică. 

— În cincisprezece ani am stat de vorbă şi cu o mulţime 
de copii lacandonieni. Cu toate astea, mi se pare ciudat. 

Millie clătină din cap. Dac-a; şti; tu. 

— Kisin? E cumva zeiţa drept care o luau pe femeie? La 
Llorona? 

— E soţul ei. Pentru lacandonieni, zeii sunt ca oamenii. 
Au soţ sau soţie, copii şi un singur părinte, K'akocb, 
creatorul florii din care s-au născut toţi ceilalţi zei, căruia 
puţin îi pasă de problemele oamenilor. Sunt supuşi, în mare 
măsură, aceloraşi constrângeri care guvernează viaţa 
oamenilor. 

Se uită la degetele răsfirate ale propriei mâini. 

— Hm. Au mai spus şi că La Llorona ar fi putut fi Na'/ 
Akyantho, soţia zeului străinilor, dar s-au răzgândit imediat. 
Lacandonienii îl descriu pe Akyantho drept un bărbat cu 
pielea de culoare deschisă, care umblă cu o armă de foc, ca 
străinii, aşa că probabil pistolul ei le-a dat ideea asta. 

Millie îşi aduse aminte că fetele mai spuseseră ceva. 

— Au zis că din ochii femeii curgea sânge negru, sau cel 
puţin aşa a sunat traducea lui Porfiro. Ce părere aveţi? 

Doctorul Gautreau îşi ţuguie buzele. 

— Da, chiar aşa au spus fetele. Ploua. Să fi fost rimel? 

Îşi plimbă degetele în josul feţei, sugerând lacrimile. 

— E posibil. 

— Probabil c-a fost falsa chelneriţă de la Interrobang - 
femeia care l-a drogat, zise Anders. Conform descrierilor, 
era o tânără puternic machiată. Am încercat să realizăm un 
portret-robot, dar din relatările martorilor reies imagini 


foarte diferite. Singurul element comun e abundența 
machiajului. În privinţa asta au fost de acord cu toţii. 

— Ah. Există amănunte care n-au fost traduse, în ceea ce 
priveşte ambulanţa? Sau înfăţişarea oamenilor? 

Gautreau ridică din umeri. 

— Faptele sunt aceleaşi, în cea mai mare măsură. Nu 
diferă decât interpretarea dată de familia Ruiz. A 

Millie învârti în pahar lichidul rămas, apoi îl sorbi. Incepea 
să simtă efectele alcoolului, o fierbinţeală în stomac şi o 
relaxare a umerilor. 

— Oare ar fi cazul s-o întreb pe señora Ruiz unde pot să-l 
găsesc pe Davy? 

Dr. Gautreau clătină din cap. 

— Visele nu spun aşa ceva. Nouăzeci şi nouă la sută din 
interpretările pe care li le dau lacandonienii sunt, âă, 
negative - nu informative. Prevăd pericolele, bolile sau 
ghinionul. Dar, aşa cum au spus Porfiro şi señora Ruiz, 
viitorul nu e implacabil. Paza bună trece primejdia rea, însă 
găsirea persoanelor sau a obiectelor dispărute nu e inclusă 
în tradiţia lor. Înainte de plecare, ea v-a spus „Somn uşor. 
Ai grijă ce vezi.” Cu alte cuvinte, „visează”. E urarea lor 
tradiţională, un soi de „noapte bună”, şi evidenţiază 
părerea lor despre previziuni. Te fereşti de pericole nu doar 
văzându-le în vis, ci şi ţinându-ţi visul sub control. 

— Mi-a spus să nu dorm la noapte în camera mea. 

— Un Hach Winik m-a sfătuit cândva, ca urmare a unui 
vis de-al meu, să nu mă duc într-un sat anume. Fiindcă era 
seara târziu, am înnoptat la gazdele mele. A doua zi, când 
am plecat cu maşina, drumul către satul respectiv era plin 
de cadavre. Avusese loc o luptă, între trupele paramilitare 
şi Armata Zapatistă de Eliberare Naţională. 

Doctorul îşi lăsă capul pe o parte şi o fixă pe Millie cu 
privirea. 

— În locul dumneavoastră, aş schimba imediat hotelul. 

Anders părea neliniştit. 

— Eu nu cred în vise, dar, la urma urmelor, ideea nu e 
rea. Mai ales dacă ne gândim la Padgett, care e încă în 
libertate şi... - se uită în jos - la sângele de pe bocancii tăi. 


10. „Tu şi năbădăile tale, ştii foarte bine” 


La sfârşitul romanului Contele de Monte Cristo era patru 
foi albe. Davy le rupse cu mare atenţie, sub pătură, în miez 
de noapte. Le ascunse pentru început în faţa lui de pernă, 
dar dimineaţa le împături mărunt şi le strecură alături de 
suportul pentru hârtie igienică, în tubul de carton. 

Avea nevoie de un pix sau de un creion, dar în cel mai 
rău caz putea improviza ceva folosind mâncarea sau, se 
înfioră el, alte substanţele de care dăduse foarte des cu 
ochii în ultima vreme. 

De fapt îşi dorea să-i trimită un mesaj lui Millie. 

Iubita mea Millie. Am fost răpit şi mi s-au ataşat aparate 
electrice. Sper că tu eşti bine. Davy. 

Râse în sinea lui, dar ochii începură să-l usture dintr- 
odată şi respiră cutremurându-se. Mersese prea departe? 

Până atunci evitase orice gând la Millie. Imediat ce-i 
apărea în minte se adunau prea multe motive de 
îngrijorare. 

A reuşit să plece din Cuib cu bine? Are idee ce s-a- 
ntâmplat în D. C, sau crede că am părăsit-o după ce ne-am 
certat? Dacă a aflat despre răpirea mea, işi dă seama că 
sunt în viață? Oare NSA o monitorizează şi oare e bine să 
fie aşa? Sau mă caută ea însăşi şi riscă să fie prinsă de 
psihopații ăştia? 

Şi asta era cea mai mare dintre grijile lui. 

Îl dureau mâinile şi se uită în jos, surprins. Propriile unghii 
îi lăsaseră în palme o serie de linii curbe. Se grăbi să-ţi 
relaxeze cu conştiinciozitate degetele şi şi le folosi pe cele 
mari ca să-şi frece semnele abia imprimate. Acum mi-ar 
prinde bine o unghieră. 

Multe lucruri mi-ar prinde bine. 

Îşi scutură lanţurile. Să pot părăsi locul ăsta. să nu mai 
fiu ținut sub observație. Să fiu liber să plec la Millie. Işi simţi 
din nou pumnii strângându-se, aşa că-şi înşfăcă în schimb 
lanţurile. Le smuci cu putere, mişcându-le în sus şi-n jos, şi 
ele se izbiră de perete, fisurând stratul de vopsea. Le prinse 
pe toate patru în mână şi, stând cu faţa spre perete, sări 


către spate, la trei metri distanţă, atât cât îi îngăduia 
lungimea lor. Zvâcniră brusc, rigide, dar nu-i provocară 
stricăciuni mari peretelui. În schimb, el fu smucit în faţă şi 
căzu în genunchi, sprijinindu-se în mâini. 

Oh! înlemni, cu ochii la podea, izbit de o revelaţie subită. 
Ceea ce îl împiedicase să se gândească la Millie, la lucrurile 
la care nu putea ajunge, nu era mâhnire. 

E furie. 

Sări în uşa camerei de baie, pregătindu-se instinctiv 
pentru zvâcnirea de bici a lanțurilor şi pentru impactul lor 
cu peretele. Apoi ajunse în partea opusă, lângă pat. 
Tencuiala crăpă şi pe podea căzură fărâme de vopsea. 
Zgomotul era cumplit. 

Zgomotul era încântător. 

Sări iarăşi, când într-o parte, când în cealaltă, 
sincronizându-şi mişcările astfel încât oscilaţiile sinusoidale 
ale lanțurilor să aibă un efect cât mai puternic. Simţea 
durerea din încheieturile mâinilor şi din gleznele smucite, 
dar, pe de altă parte, odată ce depăşise un anumit nivel, 
suferinţa lui nu mai conta. Tencuiala exploda în jurul găuri- 
lor. Crăpase în bucăţi late de câte treizeci de centimetri, 
care atârnau de câte-o fâşie zdrenţuită şi firavă de tapet. 
Particulele de praf pluteau în aer, dansând în vârtejurile 
stârnite de loviturile de bici ale verigilor de oţel. 

Şi apoi se trezi în pătrat, în cel verde, simțind în gâtlej 
furnicăturile lăsate în urmă de semnalul de avertizare. 

Surprins, se clătină pe picioare. Nu-şi amintea să fi tuşit. 
Se întrebă dacă nu-şi confundase cumva reacţiile fizice ale 
organismului - praful din aer ar fi stârnit tuşea oricui - şi nu 
sărise din reflex, dar când se aplecă peste linia verde apă- 
rură: furnicăturile din gât şi o uşoară senzaţie de greață. 

Reveni în centrul pătratului, clipind întruna, cu nasul 
dintr-odată chinuit de mâncărimi din cauza prafului din aer. 
Trecu în revistă stricăciunile. Înălţimea găurii din care 
ieşeau lanţurile era acum de aproape un metru, expunând 
vederii piloni subţiri şi o gaură mai mică de dincolo de ei, în 
tencuiala peretelui din camera alăturată. Unde era tot atât 
de întuneric ca întotdeauna, însă prin gaura proaspăt 


lărgită pătrundea acum destul de multă lumină pentru ca 
Davy să spere că, după dezactivarea câmpului, avea să 
vadă ce se afla alături. lar peretele era distrus. 

Hm. N-o să le placă. 

ÎI ţinură „în boxă” ore de-a rândul. Nu i se aduse prânzul. 

Îşi dădu pentru prima oară seama că nu se mai afla în 
boxă când auzi vocea computerizată: 

— Ai la dispoziţie două minute ca să mergi la baie. 

Nu era nevoie să i-o mai spună o dată. În ultima oră se 
tot întrebase dacă să urineze pe podea. Când termină, 
lanţurile rulate îl traseră către gaura acum mai largă din 
perete. Se ghemui şi se uită prin ea, străduindu-se să lase 
în acelaşi timp să intre lumina. 

Avu nevoie de un minut ca să i se obişnuiască ochii cu 
întunericul. Încăperea era mică, cu un pat şi o comodă 
îngrămădite lângă un perete, ca şi cum ar fi fost împinse 
acolo anume pentru a-i face loc unui vinci cilindric de 
marină, cu acţionare electrică, fixat în mijloc. 

Uşa se deschise şi Davy se răsuci, simțindu-se dintr- 
odată neliniştit. Bineînţeles că, dacă intenționau să mă 
pedepsească, ar fi putut opri pur şi simplu câmpul. 

Domnişoara Minchin conduse înăuntru doi bărbaţi care, 
după îmbrăcăminte, păreau din serviciul de întreţinere, deşi 
purtau şi omniprezentele măşti chirurgicale de hârtie. Ea le 
arătă un punct din interiorul pătratului galben, plasat cam 
la jumătatea distanţei dintre linia verde şi uşa camerei de 
baie. 

— Cam pe-aici, aşa cred. Asiguraţi-vă că e locul potrivit şi 
încălecaţi-le peste o chestie din aia, din podea. O traversă. 

Pe lângă măşti, bărbaţii aveau şi mănuşi de cauciuc. 

— O grindă, preciză primul, lăsând o placă de oţel groasă 
de un centimetru să cadă cu zgomot surd pe duşumea. 

— Nu contează cum îi zice! se răsti domnişoara Minchin. 
Apoi, mai calmă, adăugă: Să nu vă scoateţi măştile. 
Credeţi-mă, nu e de dorit să luaţi boala lui. Şi lăsaţi-vă 
instrumentele pe hol, când nu le folosiţi. 

Traversă camera către Davy şi îi vorbi cu glas scăzut, 
numai pentru auzul lui: 


— O să fiu acolo - îi arătă oglinda - cu degetul pe buton. 
Adresează-le un singur cuvânt şi nu mai scapi de vomă şi 
de tuse. Se aplecă spre urechea lui şi adăugă: Şi voi fi 
nevoită să-i ucid. Arătă spre mijlociii încăperii cu o zvâăcnire 
a capului. E clar? 

Davy se întrebă dacă să-i tragă sau nu un cap în gură. 
Inspiră adânc şi răspunse cu voce joasă: 

— Da. 

Nu putu să-i vadă zâmbetul pe buze, însă i-l zări în 
colţurile ochilor şi pe obraji. 

— Bravo, îngeraşul mamei. Se întoarse spre cei doi 
muncitori: Mişcaţi-vă cât mai repede. V-aducem imediat 
lanţurile. 

Plecă fără să se uite înapoi. 

— Aaasta se-ntâmplă când îţi ţii vibratoru' în frigideeer, 
spuse bărbatul de lângă uşă, după ce o văzu închizându-se. 

Celălalt îi răspunse cu un râs nervos. 

— Taci. l-am ajutat să pună microfoane în camera asta. 

— Ah, mormăi primul. 

Se apucă să lovească în diverse locuri din podea cu 
ciocanul, până când o auzi sunând a plin, apoi împinse 
placa într-acolo. 

— Aici. Du jos cealaltă placă - eu fac găurile şi pun 
şuruburile, iar tu strângi piuliţele, da? Pe urmă să te-ntorci 
cu aparatul de sudură. Izbi în podea. Şi cu un extinctor. 
Pentru orice eventualitate. 

Cunosc accentul ăsta. Era din New England, foarte 
pronunţat, dar oarecum diferit. Am fost în locul unde se 
vorbeşte aşa. 

Bărbatul rămas găuri podeaua cu un burghiu lung, 
folosind pentru centrare găurile din colţurile plăcii. O fixară 
în mai puţin de un sfert de oră, probabil ancorând-o de una 
identică, de pe tavanul încăperii de dedesubt. Îi tăiară 
lanţurile prinse de glezne cu un polizor din camera alătu- 
rată şi domnişoara Minchin veni să le tragă prin gaură. 
Măsurară distanţa de la placă până în baie şi le scurtară. 

Unul dintre muncitori scoase din buzunar un bulon în 
formă de U. Fusese îndoit astfel încât capătul deschis să 


formeze un unghi drept cu cea mai apropiată bridă. Trecură 
prin el ultimele verigi ale lanţului, după care începură să 
sudeze. 

Davy tuşi. Simţi furnicături în gât. Sări chiar înainte de a 
şi-o propune, dar fu tras înapoi şi izbit de perete, cu umerii 
arzând de durere. O fixă pe domnişoara Minchin cu ochi 
mari de uimire. 

— L-aţi închis? 

Cei doi bărbaţi îşi ridicară privirile. Nu-l văzuseră 
încercând să sară, dar auziseră zgomotul când se izbise cu 
spatele de zid. 

Femeia se încruntă şi se uită spre oglindă. 

Din difuzor se auzi vocea computerizată. 

— E din cauza aparatului de sudură. Bruiază semnalul. E 
în regulă dacă arcele de sudură nu depăşesc o secundă. 

— Se poate, spuse sudorul. 

— Nu! exclamă domnişoara Minchin. Condiţionarea va fi 
compromisă. 

Scoase din priză aparatul de sudură. 

— Opreşte-te, îi ceru muncitorului. Are o proteză 
electronică. Rişti să-l ucizi. 

leşi din cameră alergând. 

O secundă? Asta e noua limită de timp între avertisment 
şi convulsii? 

Domnişoara Minchin se întoarse cu o cutie de plastic 
dotată cu o antenă mică, butucănoasă. Se duse drept la 
Davy şi o orientă spre pieptul lui. Şi îl plesni peste mâna pe 
care dădea s-o întindă spre aparat. 

— N-o atinge, Borâlă. Roti un buton, apoi i se adresă 
sudorului: încearcă acum. 

Bărbatul atinse electrodul de placă într-o străfulgerare de 
lumină, dar furnicăturile şi tuşea nu apărură. 

Domnişoara Minchin făcu semn cu degetul mare în sus. 

— S-ar părea că merge. 

Începură să sudeze plini de zel, dar lumina fosforescentă 
de deasupra capetelor lor se stinse brusc, fiind înlocuită de 
un mic bec de avarie, montat într-un colţ. 

— Fir-ar să fie! bodogăni sudorul. 


— E din cauza întrerupătorului, se auzi vocea colegului 
său. Mă ocup eu. 

leşi şi propti uşa, ca să nu se închidă. Pe coridor se 
întrezărea, palidă, lumina îndepărtată a razelor de soare. 

Domnişoara Minchin se depărtă de Davy şi se uită spre 
oglindă: 

— Cum stau lucrurile cu sistemul central de alimentare? 

Nu primi răspuns. 

Hm. S-o fi întrerupt curentul şi în camera de alături? Se 
holbă la cutia din mâinile femeii. 

— Aş fi vomitat dacă n-ai fi adus-o aici? 

Domnişoara Minchin îl privi, părând să se gândească la 
întrebarea lui. Sfârşi prin a închide aparatul. Davy nu simţi 
nici-o furnicătură. 

— Vezi? Sistemul principal de alimentare e dublat de unul 
de rezervă, cu baterii. Pătratul verde e oricând un loc sigur. 

Luminile se aprinseră. Muncitorul reveni în cameră. 

— Întrerupătorul e de treizeci de amperi, spuse, dar în 
circuit mai sunt o grămadă de instalaţii electrice. Trebuie să 
reduci intensitatea curentului din aparatul de sudură. 

— N-ar putea să-nchidă restul aparaturii? 

— Nu, răspunse domnişoara Minchin. 

Repuse cutia cu antenă în funcţiune. 

Cei doi ridicară din umeri şi-şi reluară lucrul, cu un curent 
de intensitate scăzută. Păru să dureze o veşnicie. 

Domnişoara Minchin rămase cu ochii pe Davy, dar 
mâinile i se relaxară uşor şi aparatul se înclină puţin, 
suficient pentru ca placa din faţă să intre în câmpul lui 
vizual. Carcasa era standard, de culoare gri, de tipul celor 
pe care le poţi cumpăra din magazinele RadioShack. 
Singurele trăsături caracteristice erau antena, un led care 
arăta dacă e sau nu sub tensiune şi un comutator rotativ, 
cu marcajele „OPRIT”, 2 m, 10 m, 30 m, 100 în şi 500 
înscrise cu un marker. În momentul acela indica 500 m. 

Metri? 

Stropeau în permanenţă metalul cu apă, ca să nu ia foc 
podeaua. Davy observă, cu regret, că sudura părea foarte 
rezistentă. 


Domnişoara Minchin închise aparatul şi îl scoase pe 
coridor. 

— Mergem acum după placaj? zise muncitorul, pe un ton 
care sugera pe jumătate o afirmaţie şi pe jumătate o 
întrebare. 

Ea dădu din cap. Pe urmă, imediat după plecarea celor 
doi, scoase o cheie mică din buzunar şi, spre surprinderea 
lui Davy, îi desfăcu cătuşele de la mâini. 

El se uită la cheie cu un aer meditativ. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap, spuse ea. N-o să ai timp 
s-o vări în lacăt înainte de a începe convulsiile. 

Fără cătuşe, încheieturile lui jupuite, roşii, păreau 
aproape mâncate de lepră. Şi le masă cu delicateţe, 
rezistând tentaţiei de-a se scărpina până la sânge. 
Domnişoara Minchin se retrase în lateral, ieşind din zona 
acoperită de lanţuri. 

— În boxă. 

El sări imediat, fără să mai aştepte tusea avertizatoare. 
Se încordă din obişnuinţă, aşteptându-se să fie smucit de 
lanţurile de la mâini, care însă nu mai erau acolo, şi căzu pe 
spate, cu picioarele zvâcnind de sub el, proiectate în afară. 

Domnişoara Minchin izbucni în râs. 

Davy se ridică prudent în capul oaselor, cu o expresie 
impasibilă, dar îşi simţi urechile arzând. Verifică marginile, 
din pură curiozitate. Era într-adevăr „în boxă”. 

Ea strânse lanţurile acum nefolositoare şi cătuşele de la 
mâini şi le aruncă în cealaltă cameră prin gaura din perete. 
O clipă mai târziu reapărură cei doi muncitori, aducând o 
bucată de placaj ceva mai groasă de un centimetru, cu care 
astupară gaura din perete, prinzând-o de piloni cu şuruburi 
de cincizeci de milimetri. 

— Vreţi să curăţăm mizeria asta, doamnă? 

Arătară spre tencuiala sfărâmată  împrăştiată pe 
duşumea. 

— Nu. 

Cei doi dădură din cap şi plecară. 

Domnişoara Minchin îşi rupse masca. Se răsuci spre 
oglindă. 


— Daţi-i voie să iasă. 

Davy ieşi după ce testă marginea câmpului. Braţele lui 
descătuşate păreau nefiresc de uşoare. Însă lanţurile de la 
picioare erau la fel de grele ca întotdeauna, atârnându-i de 
glezne. De glezne şi de suflet. Işi pipăi cicatricea de pe 
piept. Dar adevăratele lanțuri sunt aici, înăuntru. 

— Mai bine ai vedea dacă poţi ajunge până în baie, spuse 
domnişoara Minchin. 

Descoperi că putea să se aşeze pe WC dacă-şi ţinea 
gambele întinse. Făcu o probă cu duşul. 

— Nu pot să stau în picioare în cadă. 

Lanţurile nu erau destul de lungi. Măsuraseră distanţa 
până la cadă, dar nu ţinuseră cont că trebuiau să urce 
peste margine şi să coboare. 

Domnişoara Minchin veni până la uşă şi aruncă o privire. 

— N-ai decât să faci baie. Ţine-ţi picioarele peste 
margine. Se îndreptă spre ieşire. Tu eşti de vină. Tu şi 
năbădăile tale, ştii foarte bine. 

Nu-i spusese: „Curăţă mizeria”, dar mesajul se 
subînţelegea. Cu noua lui lesă, mai scurtă, nu putea intra în 
contact cu aproape nici-o porţiune a pereţilor decât 
întinzându-şi braţul. De vreme ce scăpase de legăturile de 
la încheieturile mâinilor, reuşi să se lase în patru labe şi se 
întinse după bucăţile de tencuială. 

Tocmai le strângea grămadă când găsi unul dintre 
şuruburile de cincizeci de milimetri folosite de muncitori ca 
să fixeze placajul peste gaură. Era rezemat de una dintre 
sfărâmături, pe jumătate îngropat în praf. _ 

Îl palmă şi continuă să strângă mizeria. În timp ce se 
umplea cu apă găleata mopului, folosi toaleta şi ascunse 
şurubul în rola de hârtie igienică, alături de bucăţile de 
hârtie. 

Din păcate, părea prea mare pentru încuietoarea 
cătuşelor de la glezne, dar avea de gând să facă o 
încercare în timpul nopţii. 

Îl aduseră în pătrat de zece ori înainte de cină şi încă de 
câteva ori în toiul nopţii, aparent fără nici-o noimă. Se 
întrebă cum luau deciziile. Foloseau un program de 


calculator care genera numere aleatoare? Planificaseră 
totul cu mai multe săptămâni înainte? Sau aşteptau pur şi 
simplu până când adormea adânc, ca să fie cât mai derutat 
cu putinţă şi să-i tulbure odihna? 

Şi-i imagină în spatele oglinzii. Uneori se gândea că-l 
urmăreau cu mare atenţie, cu un rânjet sălbatic întârziind 
pe buze, râzând de fiecare dată când îl expediau în pătrat şi 
sorbindu-i suferinţa cu ochi lacomi. Cealaltă versiune era cu 
mult mai cumplită - un tip care nu-i arunca nici măcar o 
privire, plictisit, citind o revistă sau o carte şi nefăcând 
nimic altceva decât să întindă mâna ca să apese pe un 
comutator, ori de câte ori îl atenţiona temporizatorul. Pe 
urmă arunca o scurtă privire, convingându-se că era într- 
adevăr în pătrat, şi îşi relua lectura. Oh, sigur - şi căsca. 

A doua variantă îl umplea de fiori reci şi pentru că părea 
mai verosimilă. Cum putea cineva să-i facă asta unei alte 
fiinţe omeneşti fără s-o treacă mai întâi în categoria 
„obiectelor”? Pasiunea înseamnă implicare. Bănuia că 
domnişoara Minchin se implica într-un anume fel. Dar 
ceilalţi? 

Noaptea, sub cuverturi, încercă să descuie lacătul de la 
gleznă folosindu-se de şurub, dar presupunerile lui fuseseră 
corecte. Era într-adevăr prea gros. 

Dar era ascuţit. Preţ de o clipă sumbră, îi trecu prin cap 
că şi-ar fi putut străpunge jugulara, cu pătura trasă până la 
bărbie. N-aveau să-şi dea seama înainte de a încerca să-l 
trimită în pătrat sau de a-i zări sângele picurând din saltea. 
Însă nu se gândi serios la asta. 

Nu încă. 

Cântărea cu mai multă seriozitate ideea unui strop de 
chirurgie, în zona pieptului sau la baza gâtului, în speranţa 
că ar fi putut dezactiva aparatul. Cu un șurub ascuțit, fără 
antiseptice, fără anestezice. Mi se pare distractiv! 

Puse şurubul sub pernă şi se răsuci pe o parte. Unul 
dintre arcurile saltelei scârţâi sub greutatea lui. 

Hm. Mai sunt şi alte lucruri pe care le poti sfâşia cu un 
vârful ascuțit al unui şurub. 

Nu rupse învelişul de pânză al saltelei. Era foarte sigur că 


pentru ceea ce intenţiona să facă era nevoie de mai multe 
nopţi şi trebuia să-şi ascundă eforturile. Astfel încât decise 
că prima sesiune avea să fie dedicată operaţiunii 
chinuitoare de desfacere a unei cusături de pe faţa de 
dedesubt a saltelei, în colţul dinspre perete. Atâta vreme 
cât salteaua nu era deplasată, greutatea ei avea să 
mascheze deschizătura. Dacă pânza de pe fund stătea la 
locul ei, era inobservabilă. 

Atâta vreme cât nu aruncă nimeni nici-o privire. 

Ascunse şurubul în interiorul saltelei. 

O oră mai târziu, după două salturi în pătrat, îşi reîncepu 
truda. Voia să intre în posesia unei bucăţi de sârmă dintr-un 
arc spiralat - unul dinspre mijloc, ca să nu apară vreo 
adâncitură sesizabilă în lateral. Avu nevoie de tot restul 
nopţii ca să-şi croiască drum printre două arcuri din mar- 
gine şi ca să pătrundă în locaşul unuia din interior. 
Materialul nu se destrămă, nici măcar după ce începu să-l 
străpungă cu şurubul. Făcea o tăietură grosolană cu filetul, 
trăgea de material şi tăia iar. 

Pentru că trebuia să-şi ascundă orice mişcare, lucra cu o 
singură mână, stând pe burtă, cu faţa afundată în pernă, cu 
un singur braţ peste marginea patului. 

Când îl siliră să sară în pătrat fu cât pe ce să-şi sfâşie 
braţul trăgându-l dintre arcuri. Altă dată rămase cu şurubul 
în mână şi fu cât pe ce să-l scape jos, în pătrat. Se grăbi să 
se aşeze pe podea, cu spatele la oglindă, şi îl ascunse între 
banda de oţel inoxidabil şi căptuşeala cătuşelor de la 
glezne. 

Dimineaţa, arcul era complet dezgolit, dar extremităţile 
sale erau prinse de cadrul de sârmă al saltelei cu cleme 
metalice, care rezistaseră primelor sale eforturi de a-l 
smulge. 

Lăsă şurubul în saltea şi renunţă să mai încerce în 
noaptea aceea. Se simţea pregătit pentru somn. 


După micul dejun îşi făcu apariţia domnişoara Minchin. 
Aducea un lanţ lung, care se târa în urma ei, pe podea, 
ocolind uşa, o pereche de şlapi şi un halat gros de baie. 


— Treci în pătrat. 

O ascultă imediat, de bunăvoie - nu din reflex. Pe 
moment, voia să dea impresia că acceptă să coopereze. 

Femeia se apropie, dar se opri la un metru şi jumătate de 
linia verde. 

— Întinde-te - cu picioarele în afară, către mine. 

Se supuse, având grijă să rămână cu partea de sus a 
pieptului în interiorul pătratului verde. Ea îi descuie cătuşa 
de la glezna stângă, dar nu i-o scoase, schimbă doar 
lanţurile, prinzând lacătul de cel nou, care dispărea dincolo 
de uşă. Apoi descuie cătuşa dreaptă, pe care i-o scoase de 
tot şi o aruncă pe podea, alături de micul lacăt deschis. 

Pe urmă se ridică în picioare şi scoase din buzunar o 
staţie radio - nu cutia de plastic pe care o folosise mai 
înainte, ci un emiţător-receptor portabil. 

— Aici suntem gata. Voi? 

— Cu degetul pe comutator. Gata, l-am pornit, se auzi o 
voce din staţia radio. 

Femeia împinse halatul şi papucii către Davy. 

— Hai, băiete. Mergem la plimbare. 

Davy se ridică în picioare, holbându-se la ea. 

Domnişoara Minchin se îndreptă spre uşă, unde se opri. 

— Ei, presupun că poţi rămâne aici, dacă preferi. 

El îşi puse halatul şi testă graniţa. După toate aparențele, 
semnalul emis acoperea o zonă mult mai întinsă, fiindcă nu 
simţi nici-o furnicătură de avertizare în pătratul galben sau 
în afara lui. Se încălţă cu şlapii o idee cam prea mari şi 
merse mai departe, înfăşurând lanţul în vreme ce înainta. 

Trecu dincolo de uşă cu un sentiment bizar - i se păru 
surprinzător de dificil. 

Se aştepta să se afle în clădirea unei instituţii - într-un soi 
de clinică, dar coridorul sugera altceva. Te ducea cu gândul 
la o vilă - era vechi şi elegant. Lambriurile de pe pereţi 
aveau, pe alocuri, ornamente sculptate sau turnate. Vaze 
cu flori proaspete împodobeau o serie de măsuţe lustruite, 
de culoare închisă. La capătul coridorului, încadrată de 
draperii grele, era o fereastră adevărată, prin care 
pătrundeau razele soarelui, aşternând bălți de lumină pe 


covorul gros şi umplând ochii lui Davy de lacrimi. 

Lumea de afară. 

Lanţul se întindea însă în direcţia opusă, îndepărtându-se 
de fereastră, şi se termina chiar pe coridor. Acolo, legat pe 
un cărucior solid pentru transportul mobilei, se afla un 
cilindru în poziţie verticală, cu diametrul de aproape cinci- 
zeci de centimetri şi înălţimea de şaizeci. Se apropie cu 
încă un pas şi văzu că era vorba de o ţeavă de fier în care 
se turnase beton. Din acesta ieşea o buclă în formă de U, 
de care era prins capătul lanţului. 

Domnişoara Minchin îl conduse spre cărucior. 

— Va trebui să-l împingi. 

Davy îl studie din priviri, încercând să-şi aducă aminte 
cât cântărea un centimetru cub de beton. Ţeava în sine 
avea cel puţin un centimetru grosime, având ea însăşi o 
greutate considerabilă. Se strădui să încline căruciorul către 
înapoi, dar nu reuşi decât după ce se sprijini pe un picior, 
lăsându-se el însuşi mult pe spate. Plăcuța ataşată men- 
ţiona că poate susţine maximum trei sute cincizeci de 
kilograme, dar, după cum scârţâia, bănui că era 
supraîncărcat. Îl echilibră cu grijă, trecându-şi braţul prin 
lanţul pe care-l strânsese colac. 

Dacă aş sări, pun pariu că aş lua cu mine toate cele trei 
sute cincizeci de kilograme. Îşi aminti că mutase rafturi 
pline de cărţi - nu mari, dar destul de grele - şi, o dată, un 
frigider mic, când cumpăraseră apartamentul din Stillwater. 

Și unde aş ajunge? M-aş prăbuşi vomând pe podea? 
Poate aş intra în stop cardiac? Şi când aş încerca să sar 
înapoi, „în boxă”, nu mi-aş putea coordona deplasarea 
astfel încât să aduc cu mine greutatea asta. 

Se uită la  domnişoara Minchin înălţând dintr-o 
sprânceană. 

Ea îi făcu semn să-şi continue drumul pe coridor, în 
aceeaşi direcţie. 

— Acolo e un lift. 

Trecură pe lângă o uşă din dreapta lor, şi Davy îşi impuse 
s-o ignore. După cum era plasată, dădea în încăperea de 
observare din spatele oglinzii. 


Liftul se afla în stânga, la capătul culoarului, şi avea uşile 
şi interiorul acoperite cu lambriuri de lemn, în care erau 
inserate un geam gravat şi o oglindă mică. Abia dacă era 
loc pentru domnişoara Minchin, Davy şi cărucior. Femeia 
profită de ocazie ca să se-ndese în el mai mult decât ar fi 
fost necesar. Davy se simţi reacţionând la căldura şi 
parfumul ei. 

Se cutremură. 

Nu trebuie să uit de Cox. Nu trebuie să uit că i-a tras un 
glonț în cap şi că voi avea aceeaşi soartă dacă refuz 
vreodată să cooperez. 

judecând după panoul de comandă, clădirea avea patru 
niveluri, de la demisol până la etajul doi - unde se aflau în 
momentul acela, după toate aparențele, fiindcă domnişoara 
Minchin apăsă butonul „P” şi coborâră două etaje. leşiră pe 
un alt coridor, unul mai înalt - şi mai somptuos - din care 
puteai intra într-un salon de mărimea unui hol de hotel, 
într-o cameră de zi şi într-o sufragerie cu aspect protocolar, 
unde trona o masă lungă. 

Domnişoara Minchin îi ceru s-o ia la dreapta, intrând într- 
un coridor mai îngust, şi trecură pe lângă o bucătărie 
spațioasă şi pe lângă o spălătorie care adăpostea mai 
multe maşini de spălat şi de uscat, precum şi o instalaţie 
pentru călcat de dimensiuni industriale. 

Asta-i vila cuiva - un adevărat palat. 

— E ziua liberă a servitorilor? 

Fiindcă domnişoara Minchin nu-i răspunse, deduse că 
personalul fusese expediat înainte de a fi adus el. 

La capătul culoarului, o uşă albă, cu mai multe şiruri de 
gemuleţe faţetate, de câte zece centimetri, dădea într-o 
verandă cu vedere către o întindere de iarbă maronie, 
împrejmuită cu ziduri şi tăiată în două de o alee ce ajungea 
la poarta de fontă. De-a lungul zidului se întindea un altul, 
ondulat şi mai scund, din plante perene, iar un colţ era 
împodobit cu o fântână de piatră, fără apă. Davy se opri să- 
şi încheie halatul. 

— La dreapta, îl îndrumă din spate domnişoara Minchin. 

O rampă pentru scaune cu rotile cobora de-a lungul 


clădirii, transformându-se apoi într-o cărăruie în pantă 
descendentă lină şi arcuindu-se printr-un răzor de flori 
acoperit cu un strat de muici, din care se înălţau câteva 
lalele timpurii şi nişte irişi. Căruciorul avea tendinţa să 
prindă viteză în josul pantei şi Davy fu nevoit să se 
concentreze la maximum ca să-l stăpânească. Poteca se 
reîntâlnea cu aleea principală în apropierea verandei. 

Domnişoara Minchin îl dirijă spre centrul curţii. 

— Acolo, îi arătă ea. 

Cineva săpase lângă alee o groapă cam de mărimea 
cilindrului. Femeia veni lângă Davy şi înclină căruciorul spre 
înainte. Cilindrul lovi solul cu baza şi ricoşă, apoi se prăvăli 
în faţă, cu o bufnitură ce îi vibră sub tălpi. Ea îl rostogoli 
până ce ajunse cu un capăt la buza gropii, după care se 
opinti cu toată puterea, făcându-l să basculeze înăuntru. 

Îşi retrase cu repeziciune piciorul, ferindu-l de cilindrul în 
cădere, pe care reuşi să-l evite în ultima clipă. 

Mare păcat. 

Davy se înjură în gând. Trebuia să sar la secţia de 
Urgență Adams Cowley. Dacă exista un loc unde ar fi putut 
rămâne în viaţă şi unde s-ar fi putut descoperi ce îi 
declanşa convulsiile, atunci acela era. Insă acum, când 
cilindrul se afla în groapă, nu-l mai putea clinti. 

Domnişoara Minchin împinse căruciorul către verandă şi 
îl lăsă în iarbă, lângă trepte. 

Ei, poate aş fi supraviețuit. 

Respiră adânc şi strânse din ochi. Marea? Simţea o adiere 
cu iz de sare, precum şi mirosul mult mai înţepător al 
fluxului. Ca o confirmare a bănuielilor sale, auzi ţipătul unui 
pescăruş, bântuind singuratic, aspru tovarăş. Accentul 
muncitorului îi reveni în minte. Martha's Vineyard? 

Sau Nantucket!? Pe Nantucket nu ajunsese niciodată, dar 
îşi petrecuse cândva câteva zile făcând turul insulei 
Martha's Vineyard cu bicicleta. 

Nu /ocuise acolo. Dar sărise zi de zi, înainte de Memorial 


1 Martha's Vineyard şi Nantucket , două insule pe coasta de esta 
Statelor Unite(n.tr) 


Day?. Încercase şi după aceea, însă locul se aglomerase 
mult prea tare. Odată auzit, accentul localnicilor era de 
neuitat. | se spusese că pe Nantucket se vorbea cu un 
accent similar, dar mai pronunţat. 

Și pe insule sunt vile. 

Aşa s-ar fi explicat şi toate felurile de mâncare specifice 
litoralului. 

Impinse cu vârful piciorului în partea de sus a cilindrului 
de beton. Nu reuşi nici măcar să-l clintească, de parcă ar fi 
fost un afloriment de stâncă masivă, înălţat din măruntaiele 
pământului. Era nedumerit. Ar fi fost nevoie de-o macara ca 
să scoată greutatea aia din gaură, însă amplasarea ei părea 
premeditată şi pe termen lung. 

Și-au pus în gând să mă lase aici, în aer liber, la păscut? 

Zidurile de cărămidă care conturau trei laturi ale curţii se 
uneau cu colţurile vilei şi înălţimea lor era de cel puţin doi 
metri şi jumătate. Printre gratiile porţii de fontă din partea 
opusă se zărea, la capătul unei alei pietruite, uşa unui garaj 
îndepărtat, încadrată de arbuşti desfrunziţi. Casa avea într- 
adevăr trei niveluri deasupra solului, aşa cum observase în 
lift, însă dimensiunile ferestrelor din frontonul proeminent 
trădau existenţa unei mansarde spaţioase. Şi demisolul 
ieşea clar în evidenţă, atât datorită ferestrelor ce păreau să 
tragă cu ochiul pe deasupra adânciturilor de sub pervazuri, 
cât şi datorită treptelor ce coborau către o uşă de sub 
verandă, din partea opusă rampei pentru scaune cu rotile. 

Ochii i se obişnuiră treptat cu lumina soarelui şi reuşi să- 
şi înalțe privirile spre cerul strălucitor, albastru şi cu 
desăvârşire senin. Respiră adânc. Zări dâra lăsată de 
trecerea unui avion, pe care-l descoperi peste câteva clipe, 
zburând la mică altitudine. Hm. Oare se-ndreaptă spre 
Aeroportul Logan? Dacă aşa era, casa se afla la nord faţă 
de el şi poarta la sud. Ceea ce se potrivea fără niciun dubiu 
cu poziţia soarelui. 

Dacă nu cumva mă înşel cu desăvârşire asupra locului în 


2 Ultima zi de luni din luna mai, dedicată de Statele Unite comemorării 
eroilor de război (n. tr.) 


care mă aflu. 

Domnişoara Minchin stătea pe treptele verandei, 
urmărindu-l din priviri. Se hotărî s-o ignore. Lanţul îi 
permitea să se mişte într-un cerc cu raza de doisprezece 
metri, aflat în cea mai mare parte pe iarbă şi ajungând 
până un metru şi jumătate de bordura de arbuşti a zidului şi 
până la şase metri de poartă şi verandă. 

II cuprinse tremuratul. Incepu să se plimbe ca să se- 
ncălzească - în sens invers acelor de ceasornic, pentru că 
era înlănţuit de glezna stângă. Dacă rămân aici destul de 
mult, o să las un şanţ în urma mea. Ca un câine ținut în 
lant. lşi legănă braţele şi îşi târî picioarele cât mai apăsat cu 
putinţă prin iarba măruntă. Un cerc ar fi fost vizibil din aer, 
din satelit. Ca un câine ținut în lant - asta o să-și închipuie 
toată lumea. Renunţă la târşâitul picioarelor. 

Cincisprezece minute mai târziu, domnişoara Minchin 
spuse ceva în staţia radio. Davy auzi paraziți, apoi glasul 
care răspunse, dar nu înţelese cuvintele. Ea se ridică şi se 
apropie pe potecă, oprindu-se în locul unde intersecta 
cercul lui betonul. Azvâărli în iarbă un obiect lucios, şi el se 
apropie din curiozitate. 

Era o cheie, probabil a lacătului. Se uită către femeie. 
Stătea cu staţia radio în dreptul buzelor şi îl privea. 

Fără s-o scape din ochi, Davy se ghemui şi luă cheia. Ea 
continua să tacă, aşa că apropie cheia de lacăt. 

— Acum, rosti domnişoara Minchin în staţie. 

Davy simţi o furnicătură în gât şi tuşi. Cheia nu voia să 
intre, dar după ce o întoarse cu o sută optzeci de grade 
alunecă în broască, iar el o răsuci şi lacătul se deschise. Il 
scoase din verigi, desfăcu cătuşa şi sări. 

Se trezi în pătrat, găfâind. 

Incercase să ajungă la Adams Cowley. Vizualizase Adams 
Cowley. 

Dar ajunsese aici. 

— Pune-ţi cătuşele, îi ceru vocea computerizată. 

El sări - nici la Adams Cowley, nici acasă, în Cuib, nici în 
apartamentul din Stillwater. Sări pe coridor, exact în faţa 
uşii camerei de observaţie, pe care o deschise. In 


momentul acela tuşi şi simţi furnicătura din gât, dar reuşi 
să se uite la cei trei bărbaţi din încăpere preţ o clipă, 
înainte ca reflexul trupului să-i impună retragerea în pătrat. 

Inchise ochii, încercând să treacă în revistă tot ce văzuse 
dintr-o privire. O cameră întunecoasă, o consolă sub un 
geam fumuriu, un microfon, monitoare, o cameră video şi 
trei bărbaţi. 

Trei bărbaţi speriaţi, holbându-se peste umăr la uşa 
deschisă, surprinşi, cu ochi mari. Unul era Haidamacul Doi, 
roşcovanul cu nas coroiat, iar altul era Haidamacul Unu, 
blondul pe care-l proiectase în perete. Acesta mai purta 
încă gulerul cervical din material spongios, ca amintire a 
ultimei lor întâlniri. Davy speră că-l duruse când fusese silit 
să-şi răsucească gâtul spre uşă. Pe al treilea bărbat nu-l 
mai văzuse niciodată. Era mai bătrân, cu un halat alb, 
scurt, de laborator, cu părul de culoare închisă încărunţit în 
cea mai mare parte, cu ochelari şi nasul lung, ascuţit. Pe 
unul dintre monitoare se vedeau cada din baie, toaleta şi 
marginea chiuvetei, clare şi strălucitoare, deşi lumina era 
stinsă şi uşa închisă. 

Intunericul nu mă poate ascunde. 

Vocea computerizată i se adresă. 

— Gata! Fără alte şmecherii! Pune-ţi cătuşele. 

Davy tuşi şi simţi furnicătura din gâtlej. 

Dar mă aflu în pătrat! 

Pentru o clipă se întrebă dacă să se supună sau nu. Dacă 
îi declanşau convulsiile „în boxă” ar fi neutralizat în parte 
condiţionarea. O greşeală gravă din partea lor. 

Dar nu reuşi să-şi impună să-i înfrunte - nu în momentul 
acela. 

Se ghemui şi îşi aşeză cătuşa capitonată în jurul gleznei, 
apoi trecu urechea lacătului prin ultima verigă a lanţului şi 
prin locaşul cătuşei. Răsuci lacătul, aducându-l în poziţia 
corectă, şi se prefăcu că-l închide, profitând de mişcarea 
mâinilor sale ca să-l lovească de oţelul inoxidabil al cătuşei 
cu un zgomot înfundat. 

Se întâmplaseră lucruri şi mai stranii. Era posibil să nu 
verifice. 


Furnicăturile dispărură şi el expiră, dându-şi seama că-şi 
ţinuse răsuflarea. Testă marginile - era tot „în boxă”. Se 
ghemui pe podea cu picioarele încrucişate, ascunzând 
lacătul desfăcut sub gambă. 

Îl lăsară în pătrat trei sferturi de oră. Îşi închipui că 
discutau cu domnişoara Minchin, punând la cale pedepse 
noi, numai că acum, când nu mai foloseau vinciul, nu mai 
aveau cum să-l scoată din pătrat cu forţa. 

Şi-i imagină trăgând de el cu braţele, muşchi contra 
muşchi, poate trimiţându-l pe Haidamacul Doi înăuntru, dar 
probabil că ţineau foarte bine minte ce i se întâmplase 
Haidamacului Unu. Davy inspectă peretele cu privirea - 
adânciturile făcute de umărul şi şoldul blondului erau încă 
vizibile. 

N-au decât să vină. Încă nu se simţea chiar atât de 
manevrabil. 

Se încordă când intră domnişoara Minchin. Ar fi putut să 
scape de cătuşă, să sară în spatele ei, ar fi putut s-o arunce 
în prăpastia din vestul Texasului şi să se întoarcă înapoi, în 
pătrat, înainte să se agraveze convulsiile. Dar tot în boxă aş 
ajunge. 

— Întinde piciorul, îi ceru ea. 

ÎI întinse pe cel fără cătuşă. 

— Ha, la naiba, ha. Celălalt. 

Îşi îndreptă mâna spre oglindă, cu trei degete ridicate. 
Lăsă unul în jos, aşteptă o secundă, apoi retrase încă unul. 

Davy întinse piciorul, fără niciun chef. 

Ea văzu lacătul descuiat şi oftă, apoi se uită cu subiînţeles 
către oglindă. 

— Trebuie să fac totul cu mâna mea? gesticulă către 
Davy. Închide lacătul, Borâlă! 

— Închide-l tu. 

ÎI scoase din verigi şi-l aruncă în lungul încăperii, urmat 
de cătuşă. Se ridică în picioare. 

De data asta nu putea să piardă. Dacă îi provocau 
convulsii în pătrat, riscau să-i neutralizeze condiţionarea. 
Vizualiză imaginea centrului medical Adams Cowley, 
pregătindu-se să sară. 


Femeia se uită în jos, la lacăt şi la cătuşă, apoi îşi ridică 
iarăşi ochii la el. 

— Nu mă scoate din sărite, Borâlă. O să-ţi pară rău. 

O plesni peste faţă, cu mâna pe care începuse să şi-o 
rotească înainte de a sări. Impactul răsuci cu putere gâtul 
femeii. Vru să-l lovească, dar el se reîntorsese în pătrat, cu 
braţul căzându-i pe lângă trup. Tuşea şi furnicăturile 
apăruseră pentru o clipă, însă începeau deja să dispară. 

Domnişoara Minchin se retrăsese, cu ochii larg căscaţi şi 
mâinile ridicate, cu trupul zvâcnind pentru a intra în ceea 
ce părea a fi o postură de arte marţiale. Urma palmei lui 
Davy îi strălucea pe obraz. 

— Probabil, spuse el, gândindu-se că părerea de rău ar fi 
putut să apară. 

Işi ţinu răsuflarea, aşteptând avertismentul. Care nu 
apăru. Ce face un băiat în situația asta? 

Sări, săltă piciorul ei din spate cu o lovitură şi reveni în 
pătrat înainte de a atinge ea podeaua. Domnişoara Minchin 
se rostogoli, se ridică iarăşi şi-şi înălţă palma deschisă spre 
oglindă, ca şi cum ar fi spus „aşteptaţi”. 

Davy o lovi cu putere în creştet, din spate, şi ea răspunse 
cu o lovitură de picior, iute ca o cobră, numai că el ajunsese 
deja în pătrat, lăsând-o să ţopăie dezechilibrată într-un 
picior. Se întoarse şi întinse mâna spre mânerul uşii, dar 
Davy o izbi cu tot trupul, făcând-o să se răsucească în aer. 

Domnişoara Minchin se chinui să se ridice. Nu o mai luă 

către uşă, veni înspre el. Davy îi ieşi în întâmpinare, 
mergând încet în ciuda tusei, îi evită şutul sărind în spatele 
ei şi o apucă de guler. Picioarele femeii fugiră de sub ea şi 
căzu pe spate, cu toată greutatea. 
_ Reîntors în pătrat, Davy începu de data asta să tuşească. 
II cuprinse un amestec straniu de teamă şi uşurare. Aşteptă 
- voia să ajungă la spital abia când atingeau convulsiile 
intensitatea maximă, sperând că asta avea să-l împiedice 
să sară înapoi. Dacă putea supravieţui undeva, atunci avea 
să supravieţuiască în Secţia de Urgenţă. 

Apoi... sări. 

Clipi când se schimbă intensitatea luminii şi se văzu pe 


mozaicul din spital, încovoiat, vomitând, tuşind, scăpându- 
se în pantaloni. Câmpul vizual i se îngusta, dar zări două 
picioare în uniformă medicală întorcându-se înspre el şi auzi 
O voce: 

— Ce naiba... 

Nu! 

Se întorsese în pătrat, stătea în patru labe şi nu mai 
vomita, dar se simţea lipsit de vlagă, ca un prunc. Și tot 
atât de murdar. Observă o mişcare cu coada ochiului şi 
întoarse capul exact în clipa în care piciorul domnişoarei 
Minchin îl lovea în plină faţă. 


11. „O cană cu ceai” 


Curtis o duse în suburbii, în zona rezidenţială Virginia. 

— Alegeţi unul, îi spuse. Sunt sigur că nu ne-a urmărit 
nimeni şi escorta e de aceeaşi părere. 

Millie clipi, derutată. Escortă? înghiţi în sec. 

— Bine. 

Nu-şi  pierdu timpul încercând să-şi identifice 
supraveghetorii. Taxiul mergea pe lângă un şir de hoteluri 
şi magazine. Văzu un Comfort Innt, cu anunțul luminos 
„camere libere”, alături de o farmacie non-stop. 

— Acolo. Lasă-mă mai întâi la farmacie. Trebuie să-mi 
cumpăr câte ceva. 

Şoferul trase pe dreapta. 

— Folosiţi microfonul, daţi-ne de ştire când terminaţi sau 
dacă aveţi nevoie de ajutor, spuse el. Vom fi în apropiere. 

— Sigur, încuviinţă ea. 

Dacă am nevoie de ceva, îmi anunţ sutienul. 

Din magazin îşi luă o periuţă şi un tub cu pastă de dinţi, 
plus un deodorant şi un set de lenjerie intimă din bumbac, 
împodobită cu personaje din desene animate. Astea i-ar fi, 
plăcut lui Davy, se gândi. /n fine, i-ar fi plăcut să mi le 
scoată... îşi aminti una dintre replicile lui favorite: „Ştii, 
puloverul ăla ar arăta superb... pe podeaua dormitorului.” 

Işi simţi dureros dorinţa, dorul şi furia. Să te ia naiba, 
Davy. Adu-ţi fundu-ncoace. Trebuie să mi-o tragi. 

Işi plăti cumpărăturile cu bani gheaţă şi tot bani gheaţă 
scoase şi la hotel, unde se folosi de un nume fals. Odată 
ajunsă în camera de la etajul întâi, aflată, din nefericire, 
prea aproape de maşina de făcut gheaţă, încercă să se 
destindă. 

Cu o seară în urmă nu reuşise să adoarmă din cauză că 
împărţise camera cu Sojee. Acum o voia pe Sojee înapoi. 
După ce fusese hăituită prin muzeu şi atacată pe stradă, 
începuse să vadă altfel lucrurile. 

In ziua precedentă făcuse cercetări cu disperare şi fără 


1 Reţea de hoteluri din Statele Unite(n.tr.) 


speranţe, ca şi cum ar fi căutat un ac într-un ocean fără 
margini. Acţiunile şi eforturile ei avuseseră pur şi simplu la 
bază nevoia de-a face ceva. Acum, după ce acele căutări 
deznădăjduite scoseseră la lumină o vagă posibilitate de a- 
şi îngusta zona investigaţiilor, totul era aproape mai 
dureros decât situaţia abject de descurajantă în care se 
aflase până nu de mult. 

Dar disperarea e tot acolo. Răse în sinea ei. Cel puțin 
unele /ucruri nu se schimbă niciodată. 

Intră în apă fierbinte, încercând să se calmeze cât mai 
mult cu putinţă, dar nu reuşi să se relaxeze decât după ce 
ieşi din cadă şi, aşa, picurând de apă, împinse unul dintre 
cele două scaune din încăpere în uşa dinspre spre coridor şi 
pe celălalt în cea dinspre camera alăturată. Nu ar fi putut 
opri pe nimeni, după ce reuşea să treacă de încuietori, dar 
făceau zgomot. 

Intră din nou în cada minusculă, lăsând căldura să-i 
mângâie gâtul şi muşchii de sus ai spatelui. 

In cel de-al doilea an al căsniciei lor, Davy mersese timp 
de şase săptămâni la un curs de masaj. Amintirea mâinilor 
lui pe ceafa şi pe umerii ei îi umezi ochii. Se afundă iarăşi în 
apă, ca să-şi spele lacrimile, dar când îşi scoase capul 
deasupra începu să-i curgă nasul. Se întinse după hârtia 
igienică, care se dezintegră şi i se lipi, inutilă, de mâinile 
umede. 

Tocmai se întindea după prosopul subţire pus la 
dispoziţie de hotel, când auzi o lovitură puternică, zgomotul 
lemnului crăpat, apoi, imediat, înjurături şi paşi grei, 
împiedicaţi. Un scaun lovit violent cu piciorul alunecând, 
izbindu-se de comodă şi sfărâmându-se... 

O făcuse fără să vrea. Inima bătea să-i spargă pieptul, 
adrenalina îi străbătea tot trupul şi stătea, goală, în 
sufrageria ei din Oklahoma, pe covorul care se îmbiba cu o 
cantitate surprinzătoare de apă. 

Oh. Doamne. Sfinte. 

Merse de-a buşilea prin încăperea întunecată, până în 
camera ei de baie, năucită, găsindu-şi cu surprindere 
vechile prosoape familiare şi halatul lui Davy, pufos şi 


ponosit. Îşi îngropă faţa în el, încleştându-şi degetele de 
material de parcă ar fi fost colacul menit s-o salveze de 
înec. 

Am sărit. 

Puterea asta era o belea, dar slavă Domnului că putuse 
s-o folosească la momentul potrivit. Nu voise s-o facă. N- 
avusese timp să vrea. Ştia în ce împrejurări începuse Davy 
să sară, însă forţa pură a emoţiilor... ei bine, avea impresia 
că acum înţelegea totul într-o mai mare măsură. 

Acolo, cu un fus orar mai spre vest faţă de D.C. şi ceva 
mai în sud, strălucirea crepusculului se mai zărea încă prin 
jaluzele, dar apartamentul era în semiîntuneric. Vru să 
aprindă lumina şi puse mâna pe comutatorul din baie, însă 
şi-o retrase imediat, de parcă s-ar fi fript. 

Îşi închipuie că sunt în D. G, dar asta nu-nseamnă că nu 
supraveghează apartamentul, în aşteptarea lui Davy. 

Şi nici nu era nevoie să stea la pândă răpitorii lui Davy, 
cei care le atacaseră pe ea şi pe Sojee. Dacă NSA continua 
să supravegheze apartamentul, ar fi putut să intre peste 
ea, crezând că îşi făcuse apariţia unul dintre răpitori, sau 
Davy. 

Şi ar fi aflat că putea să sară. 

Respiră adânc. Regreta că n-avea la ea portofelul, 
telefonul mobil şi, în primul rând, ochelarii, dar multumesc 
lui Dumnezeu că eram dezbrăcată. 

Blestemăţia aia de localizator n-a ajuns brusc din D.C. la 
Stillwater, nu şi-a comunicat schimbarea poziției, pe care ar 
fi sesizat-o GPS-ul. 

Îşi ţinea ochelarii de rezervă în sertarul de sus al 
noptierei şi îi căută bâjbâind şi înjurând pe înfundate. In 
cele din urmă îi găsi şi, odată ce şi-i puse, umbrele 
întunecate şi neclare se preschimbară brusc într-o reţea de 
contururi slab luminate. Trase cuvertura de pe pat şi se 
înfăşură în ea, peste halatul de baie, apoi se aşeză pe duşu- 
mea, cu spatele sprijinit de perete, în colţul dormitorului ei. 

Al dormitorul nostru. 

Dormitorul nostru împresurat. Încercă să închidă ochii 
pentru câteva clipe, pur şi simplu ca să-şi liniştească 


respiraţia şi bătăile inimii, dar cel mai firav şi mai 
îndepărtat scârţâit din clădire o făcea să tresară şi să-şi în- 
drepte înnebunită privirea către balcon şi către uşile 
dormitorului. 

De unde-au aflat? 

Fie o urmăriseră până la hotel, în pofida asigurărilor date 
de Curtis şi de escortă, fie şoferul dăduse raportul şi 
informaţia se scursese de la un nivel ierarhic superior. 
Succesiunea evenimentelor se potrivea cu ambele scenarii. 
Nu voia să se gândească că trădătorul fusese chiar Curtis, 
dar paranoia ei ajunsese la un asemenea nivel încât nu 
putea face abstracţie de această posibilitate. 

Trebuie să plec de-aici. 

Se îndreptă spre comodă şi scoase teancuri de lenjerie, 
de şosete, de pantaloni şi de bluze. În debaraua de pe 
coridor găsi valiza lui Davy şi aruncă în ea toate hainele, 
adăugând pantofi, nişte articole de toaletă şi vechea haină 
de piele a soţului său. 

N-am cheile la mine. N-am nici bani. 

Se uită la uşa apartamentului. Și nici n-am de gând să ies 
pe-acolo. 

Strânse cu hotărâre mânerul valizei şi o ridică. 

Și acum? Ridic pumnul şi spun „la Cuib”? Ar fi totuna 
dacă aş spune „la Batmobile” ” 

Incercă să vizualizeze podeaua de piatră acoperită cu 
piei de oaie din casa de stâncă, colţurile întunecate şi 
mobila din lemn noduros de pin, cu picioarele tăiate inegal, 
ca să stea în echilibru pe suprafaţa zgrunţuroasă. Se dorea 
acolo şi strângea din dinţi de parcă muşchii fălcilor ar fi 
putut s-o propulseze prin spaţiu şi timp. 

Rămase în acelaşi loc. 

La naiba! Ce face o fată în situația asta - se aruncă de la 
balcon? Se răsuci, furioasă, şi valiza i se lovi cu zgomot de 
o măsuţă. 

Se întoarse spre uşă, cu inima bubuind. Oare-or fi auzit... 

Stătea în picioare pe podeaua rece de stâncă, în 
interiorul întunecos al Cuibului. 


1 Maşina lui Batman (n. tr.). 


E ridicol. 


Îşi făcu un ceai. 

Apa îi ajungea, dar nu mai rămânea niciun strop, şi, în 
mijlocul acelui deşert stâncos, fapta ei era o risipă 
înfiorătoare. Nu putea ajunge nici măcar în oaza din 
apropiere - corzile rămăseseră în apartament. 

Dar ceaiul e liniştitor. E o alinare. 

Sigur că, după cum s-ar părea, nu pot să sar decât dacă 
mă sperii de moarte, aşa că poate nu e cazul să mă 
liniştesc. 

Nu era purul adevărat. Îşi aduse aminte că la National 
Gallery sărise ca să tragă cu urechea şi ajunsese în spatele 
Călugărului - cum îi spusese Anders? Padgett. Atunci nu-şi 
făcuse griji pentru viaţa ei. 

Se foi fără nici-o ţintă în timp ce se încălzea ibricul pe 
aragazul cu propan. 

Dar nu-mi propusesem să sar. Asta o fi şpilul. Aşa se 
justificau cei mai mulţi dintre pacienţii ei - examinau 
amănuntele. Işi studiau problemele concentrându-se asupra 
lor cu inteligenţă, disecându-le cu ascuţişul minţii şi 
analizând totul - făcând orice ca să-şi ocolească adevăratul 
sentiment. Pentru că sentimentele te fac destul de des 
suferi, nu-i aşa? 

Povestea asta ține probabil de sentimente. 

Era foarte sigură că ar fi reuşit să sară dacă s-ar fi 
aruncat de pe pragul de stâncă având în minte o destinaţie 
- un loc sigur. 

Dar gândul la o asemenea încercare o îngrozea. Dacă 
dădea totuşi greş? Trebuia să-şi pună viaţa în pericol de 
fiecare dată? 

Ceainicul începu să fluiere în partea opusă a locuinţei şi 
ea o porni într-acolo... dar se opri brusc. 

Trebuie să rezolv asta. Poate nu e chiar atât de dramatic 
ca fuga din fața mortii. Poate e la fel de simplu ca dorința 
de a trage cu urechea la spusele cuiva aflat prea departe, 
sau... îşi linse buzele şi se uită către aragaz. Trebuia să 
acţioneze rapid, sau apa se transforma în aburi, până la 


ultima picătură. 

Poate e pur şi simplu ca şi cum ţi-ai dori o cană cu ceai. 

Nu se strădui să sară. Dar se gândi la zgomotul 
ceainicului - la fluieratul lui ascuţit şi la zbuciumul nebunesc 
al miilor de bule, din cauza căruia se zgâlţâia, zăngănind 
uşor pe aragaz. Îşi aminti cum era să simţi aburul şi aerul 
încărcat de umezeală, la umezeala aceea bogată, aproape 
tropicală, din apropierea apei în clocot. Se gândi la miros, la 
mireasma promițătoare a ceaiului negru chinezesc din clipa 
în care deschizi pliculeţul de hârtie, la aroma mai puternică 
atunci când apa fiartă inundă ceaşca şi îmbibă ceaiul. 

Şi gata, era în faţa aragazului, şase metri străbătuţi cât ai 
clipi. | se zbârli părul pe ceafă şi stinse focul. 

O cană cu ceai bun n-are egal. 


Se părea că-şi forma deprinderi. 

Pentru apartamentul din Stillwater începea cu etajera din 
baia principală: un amalgam de mirosuri, de la parfum până 
la pastă de dinţi şi pudră de talc, plăcile mari de gresie 
mexicană sub talpa piciorului desculţ, adesea ud, perii aspri 
ai periuţei de dinţi peste buze, gingii şi dinţi. 

Pentru Cuib, reţeta conţinea mirosul stâncii, al fumului de 
lemn de pin bătrân, lâna deasă de oaie presată între 
degetele picioarelor şi senzaţia de soliditate pe care n-o 
oferea podeaua apartamentului ei de la etajul întâi. 

Elementul vizual avea importanţă în aceeaşi măsură, dar 
nu era suficient să vadă locul cu ochii minţii. Trebuia să 
apeleze şi la celelalte simţuri, să se imagineze acolo, 
integrându-se deja în mediul înconjurător. 

Și e posibil, când vizualizezi locul în gând. 

Făcu trei drumuri rapide ca să umple cu apă rece din 
baie rezervorul de ceramică, sperând că în apartament nu 
erau microfoane care să capteze sunetul lichidului curgând 
din robinet. 

Era din ce în ce mai uşor acum, după ce făcuse de mai 
multe ori aceeaşi călătorie. Mirosurile, texturile şi culorile 
nu mai erau evocate separat. Erau o pâlpâire a amintirilor 
senzoriale, materializată brusc în obiectul real. 


Puse din nou apă la fiert. Încă nu-şi făcuse cana aia de 
ceai şi simţea că merită un ceainic întreg. 

Nu se scurseseră decât cincizeci şi cinci de minute de 
când fugise din baia hotelului din D.C. Se duse cu gândul la 
Anders, la NSA şi la FBI. 

A avut loc o scurgere de informaţii. În Agenţie s-a infiltrat 
un spion, sau există microfoane. Cum altfel ar fi reuşit s-o 
găsească? Nu putea să creadă că fusese o spargere 
întâmplătoare. 

Nu poate fi Anders - dacă voia să mă răpească, ar fi avut 
toate ocaziile din lume. Dar asta era singura ei certitudine. 

O să fie îngrijorat din cauza mea. Îşi strânse braţele în 
jurul trupului. Afurisitul de ceainic avea nevoie de o 
veşnicie ca să dea în clocot, iar în Cuib era frig. Puse în 
sobă ace uscate de pin, conuri pline de răşină, surcele şi un 
buştean strâmb deasupra tuturor. Aprinse un singur chibrit, 
suficient pentru ca din vreascuri să se ridice flăcări gălbui, 
cu miros de răşină. Apoi se ghemui în faţa lor, desfăcând 
halatul lui Davy şi lăsând căldura aproape palpabilă să-i 
cuprindă pielea dezgolită, până când şuieră din nou 
ceainicul. 

Sări lângă el. N-ar fi trebuit să facă decât cinci paşi mari, 
dar voia să se controleze cât mai bine cu putinţă şi simţea 
că era nevoie de mult exerciţiu. 

Aşeză lângă sobă ceainicul încălzit, golit, reumplut şi 
acum în clocot. In locuinţă nu exista niciun strop de lapte. 
Ultima oară când fusese acolo şi rămăsese blocată, când 
dispăruse Davy, îl înlocuise cu frişcă. Ceea ce nu mai era 
necesar, dacă reuşea să-şi ţină noul talent sub control. 

Numai că nici în apartament n-avea lapte. Înainte de 
plecarea spre D.C., îi lăsase unei vecine toate alimentele 
perisabile. 

De unde ar fi putut să cumpere? Ce locuri cunoştea 
suficient de bine ca să sară acolo? Se uită la halatul flauşat 
cu care rămăsese îmbrăcată. Îi veneau în minte câteva 
locuri, dar niciunul în care să se simtă în largul ei în halat 
de baie. /n afară de bucătăria mamei. Acolo există probabil 
lapte. Dar mama ei suferea de inimă. Apariţia neaşteptată a 


lui Millie ar fi putut s-o ucidă. 

Işi puse o rochie călduroasă, cu mâneci lungi, pe care o 
adusese în valiză, şi nişte pantofi cu tocul jos. 

Banii nu erau o problemă. Se duse drept spre lada lui 
Davy. Ea o numea cufărul lui Davy Jonest. Era o antichitate, 
recuperată de pe un vapor cu abur, şi era plasată la 
picioarele patului, sub o cuvertură de rezervă. Incuietoarea 
veche ruginise cu mult înainte de a-l cumpăra Davy. 
Impinse cuvertura într-o parte şi săltă capacul. Era plin 
până la jumătate, în majoritate cu bancnote de o sută de 
dolari, însă deasupra era o tavă mică, cu „bani de buzunar” 
- pachete cu hârtii de douăzeci şi de zece. 

Nu voia să se gândească la ei. La ultima verificare 
serioasă, număraseră mai bine de două milioane de dolari, 
iar, judecând după înălţimea la care ajunseră, acum păreau 
mai mulţi. Luă elasticul care ţinea laolaltă un teanc de 
bancnote de zece dolari şi-l folosi ca să-şi lege părul încâlcit 
şi încă ud într-o coadă de cal. Pe urmă apucă una dintre 
bancnote, ca şi cum abia atunci şi-ar fi adus aminte, şi 
închise capacul. 

Trebuia să găsească lapte înainte de a clocoti prea mult 
ceaiul. 

Exista un loc pe care-l cunoştea în amănunt, un magazin 
din Greenwich Village”, de la intersecţia străzilor Houston şi 
Sullivan. In zona aceea se aflau cinci dintre restaurantele 
lor preferate şi Davy sărea întotdeauna pe treptele umbrite 
ce coborau către subsolul bisericii catolice Sfântul Anton 
din Padova. Se gândi la ele, la calcarul vechi şi umed, la izul 
aproape omniprezent de urină - un pericol în toate 
gangurile întunecoase din faţa intrărilor din New York - la 
amestecul eterogen al mirosurilor de fum, de mâncare gă- 
tită, de pomi înfloriţi şi de gunoi, de asemenea specific 
metropolei. 

li pocniră urechile şi tresări surprinsă când se trezi pe 
trepte, fiindcă pe moment uitase scopul acelei rememorări. 
Locul era mai întunecat decât se aşteptase, era umezeală şi 


1 Fundul oceanului, rnormântul înecatilor - în lirnbaj rnarinăresc (n. tr.). 
2 Zonă din Manhattan, New York(n.tr.) 


un frig aproape ca de gheaţă. Pe Houston, traficul mai era 
încă intens, însă maşinile păreau foarte departe, pierdute în 
ceața jilavă. 

Pe colţul de vizavi era un magazin mic, de fapt o 
dugheană unde găseai dulciuri, ziare, lozuri şi băuturi. Millie 
scoase banii şi cumpără două cutii de lapte integral. Când 
se întoarse cu spatele la tejghea, privi în sus, printre 
fuioarele de ceaţă, către biserică şi către statuia scăldată în 
lumină. 

Işi aduse aminte de versurile pe care le spunea în 
copilărie un prieten catolic. Se gândi la Davy şi le recită cu 
glas tare: 

— Te rog, Sfinte-Anton, vino negreşit, am pierdut ceva, 
trebuie găsit. 

— Poezia asta se zice marţea, o sfătui vânzătorul, un 
american de origine italiană cu piele măslinie. Aia-i ziua lui. 
S-ar putea să meargă şi azi, dar marţea ai mai multe şanse. 

Millie se întoarse spre el şi dădu din cap cu un aer 
solemn. 

— N-o să mai uit. 

Bărbatul ridică din umeri, ca şi cum s-ar fi simţit 
stânjenit. 

Ea traversă strada, mergând spre trepte, însă vânzătorul 
continua s-o urmărească din priviri, aşa că îşi continuă 
drumul, trecu de măcelărie şi se furişă în scara unui bloc 
ascuns între frontonul cu gratii de fier al unui magazin de 
baloane şi o spălătorie. 

Se întoarse în Cuib sărind de acolo. 

După drumul prin aerul rece, ceaiul cald şi focul erau o 
desfătare. Îşi şterse ochelarii cu tivul rochiei şi se gândi la 
evenimentele nopţii. 

Cum intru în legătură cu Anders? 

Microfonul, cel mai sigur mijloc de comunicare, se afla în 
camera de hotel sau, poate, în posesia celor care intraseră. 
Celularul rămăsese tot acolo, aşa că apelurile agentului nu 
puteau fi decât zadarnice. Pe de altă parte, microfonul cu 
emiţător GPS i-ar fi dezvăluit poziţia şi, ca urmare, noul 
talent. Şi oricum ştia cu certitudine că mobilul nu-i era de 


niciun folos în Cuib. 

Dar ar fi vrut să-l anunţe pe Anders că era teafără. 

După ce bău ceaiul şi îşi goli vezica astfel umplută, îşi 
puse vechea jachetă de piele a lui Davy şi încercă să decidă 
cum să intre în legătură cu Anders fără să se pună în 
pericol. 

Două pericole. 

În primul rând, indivizii care încercau s-o răpească voiau 
probabil să se folosească de ea ca să-l ţină pe Davy sub 
control. Un pericol serios, dar, în mod destul de bizar, nu 
acela care o speria mai tare. 

Dacă află că pot să sar, probabilitatea de a fi urmărită de 
NSA e tot atât de mare ca aceea ce a fi urmărită de răpitorii 
lui Davy. Ar fi devenit un „bun de valoare” al serviciului de 
spionaj, o rezervă. Era chiar posibil să nu-i mai caute soţul 
dacă puteau păstra noul „talent”. 

Oare unde să sar? 

Era din nou vorba de cunoaşterea amănunţită a locului. 
S-ar fi putut întoarce în camera de hotel, dar asta i-ar fi 
putut crea probleme. 

Magazinul. Când îşi cumpărase lenjerie, deodorant şi 
pastă de dinţi de lângă hotel, fusese izbită de aromele 
produselor cosmetice. Strălucirea luminii fosforescente o 
orbise. La intrare era un covor mare, cauciucat, pentru 
ştergerea picioarelor. Acolo simţise mirosurile. 

Şi se trezi acolo. Auzi pe cineva icnind şi clipi în lumina 
scânteietoare. 

Răsuflarea tăiată fusese a casierei. 

— N-am auzit clopoţelul de la intrare, spuse femeia, 
ducându-şi mâna la piept. Şi, când mi-am ridicat privirile, 
eraţi acolo şi... adică mi s-a părut că... Se întrerupse: M-aţi 
luat prin surprindere. 

— Îmi pare rău. 

Era vorba de fenomenul despre care îi vorbise Davy. 

— Când ştiu că un anumit lucru e imposibil, oamenii o 
ştiu şi gata. Poţi să apari din pământ chiar sub nasul lor şi 
vor găsi o explicaţie /ogică înainte să deschizi tu gura. 

Aruncă o privire peste umăr. În parcarea hotelului se 


vedeau câteva vehicule care nu fuseseră acolo - mai multe 
maşini mari de teren şi una cu o dungă verde lată în lateral, 
drept cadru pentru cuvintele „Poliţia Alexandria”, scrise pe 
ambele portiere. 

— Ce se întâmplă la hotel? 

Vânzătoarea o privi cu ochii mari: 

— Un agent FBI a intrat aici şi m-a-ntrebat dacă n-am 
văzut nimic dubios alături, dar n-a spus ce s-a petrecut! 

— Dumnezeule! Millie zâmbi şi adăugă: Unde ţineţi 
şamponul? 

— Pe intervalul zece, draga mea. 

— Mulţumesc. 

Se întoarse, încercând să pară nepăsătoare. Privi fără 
nici-o expresie sticlele de şampon, apoi alese ceea ce 
folosea de obicei. Plăti cu restul primit de la lapte, o luă 
spre uşă, traversă parcarea şi intră în holul hotelului. 

— lat-o! exclamă recepţionerul, arătând-o cu degetul. Cei 
doi agenţi FBI - purtau hanorace inscripţionate cu litere 
imense - îşi întoarseră capetele. 

Ea înălţă din sprâncene. 

— S-a întâmplat ceva? 


Anders nu era încântat de relatarea ei. 

Nu înghiţise povestea cu baia, cu hotărârea ei de a pleca 
în căutarea unui alt şampon, pentru că hotelul oferea unul 
extrem de nepotrivit, cu telefonul uitat, aşa cum uitase în 
cameră şi microfonul, ba chiar şi cheia. Ea justificase timpul 
îndelungat povestind că, odată ajunsă afară, se plimbase 
puţin, ca să-şi limpezească mintea, şi abia apoi cumpărase 
şamponul. 

Şi, la rândul ei, nu era încântată de colaborarea cu 
Anders. 

— Cine-a lăsat să scape informaţia? Cum de ştiau că mă 
aflu aici? 

După toate aparențele, intruşii plecaseră imediat după ce 
intraseră în apartament, odată ce se lămuriseră că ea nu se 
afla acolo. Se părea că-i studiaseră microfonul şi telefonul, 
fiindcă amândouă erau dubios de lipsite de amprente, nu le 


aveau nici măcar pe ale ei. 

— Probabil s-au gândit că le-am întins o cursă când au 
văzut microfonul, dacă şi-au dat seama ce e, spuse Anders. 

Partea bună era că-şi recăpătase portofelul şi telefonul 
mobil. Dar refuză microfonul. 

— L-au studiat. Semnalul emis o fi criptat, dar e posibil să 
fie capabili să-l urmărească. 

Îşi roti privirea prin încăpere. 

— De fapt, cine poate spune că n-au dat de mine cu 
ajutorul lui? 

Discutau în mica spălătorie a hotelului. Anders pusese 
câteva monede de douăzeci şi cinci de cenți într-o maşină 
şi o pornise, lăsând-o să meargă în gol, pentru ca zgomotul 
ei să le-acopere vocile. Acum, după ce FBl-ul îşi încheiase 
cercetările judiciare, unul dintre oamenii lui Anders căuta 
eventualele microfoane din cameră. 

— Ceea ce nu-nseamnă c-o să rămâi aici. 

— Asta ai înţeles-o cum trebuie, se răsti Millie, încă 
furioasă şi sfidătoare. 

El se încruntă. 

— Întrebarea e ce facem cu tine acum. 

— Voi nu faceţi nimic cu mine. Vi se scurg informaţiile ca 
de la robinet, aşa că nu mai am încredere. Anders sări ca 
ars şi ea adăugă: N-am spus că nu mai am încredere în 
dumneata, domnule Anders, vorbeam despre întreaga 
organizaţie. Acolo e ceva care nu merge cum ar trebui. 

— Ai totuşi nevoie de protecţie, spuse el. 

Nu a negat. Millie îl privi mijindu-şi ochii: 

— Aşa e, dar cine mi-o poate oferi? îşi linse buzele. O să 
intru-n vizuină. 

Anders o măsură încruntându-se. 

— Vrei să te-ascunzi? De una singură? Fără niciun fel de 
susţinere? 

— Nu asta se-nţelege prin „a intra în vizuină”? ă 

— Da, în jargonul nostru, din sfera spionajului. Insă 
iubitorii de câini se pot gândi la un şoricar sau la un terier 
care intră în vizuina unui viezure sau a unui şobolan - pe 
întuneric, colţi contra colţi. 


— Eşti nebun? Crezi că mă duc după ei? Asta-i treaba 
voastră. Eu nu vreau decât să-l găsesc pe Davy. Aţi aflat 
ceva despre ambulanţa cu înger pe portieră? 

El strânse din pleoape. 

— De fapt, da. În apropiere de Baltimore există o firmă 
specializată în transporturi de natură medicală care 
foloseşte astfel de ambulante. FBl-ul verifică în noaptea 
asta traseul fiecărei maşini, pentru ziua respectivă. Se trase 
de bărbie. O să păstrezi telefonul - adică, dacă te-ascunzi? 
Ai cont naţional. O să-ţi pot da de urmă. 

— Cum ai aflat că e cont naţional? Nu contează - nu cred 
că mă interesează. O să-mi creez un cont anonim pe Yahoo. 
Fă acelaşi lucru. Şi asta să rămână numai între noi doi. 

El se încruntă. 

— Sub ce nume? Tot ce ţi-ar putea trece prin minte s-a 
folosit deja, aproape fără nici-o îndoială. 

— Având în vedere c-o să intru într-o vizuină, eu o să fiu 
şobolan8765. lar dumneata poţi fi terier8765. Cred că-i 
destul de sigur. Nu te aştepta să-ţi răspund cu 
promptitudine. 

— În locul dumnitale, n-aş trimite informaţii delicate. 

— Bun, atunci o să fie doar câte ceva despre progresele 
mele, formulate la modul general. Odată scoase din 
context, unele lucruri nu mai au niciun sens. Dacă trebuie 
să-mi vorbeşti neapărat, spune-mi ora şi un număr de 
telefon neurmărit - fără nici-o legătură cu dumneata. Eu o 
să-mi închid celularul. Am auzit de antenele simulate care 
pot localiza un telefon mobil, chiar dacă nu sună. 

El o privi cu sprâncenele încruntate. 

— Cum ai de gând să te-ascunzi? 

Millie îi întoarse privirea în tăcere. Agentul râse cu 
amărăciune. 

— OK - când pleci? 

Millie începu se înfurie. 

— Vorbeşti de parcă n-am fi luat deja o hotărâre. Ultima 
mea răpire a fost de fapt opera voastră. Trebuie să apelez 
din nou la un judecător federal? 

Inspiră adânc, apoi îşi goli plămânii. De data asta nu e el 


duşmanul. 

Nu voia să bănuiască Anders că ea putea să sară. Poate 
că avea unele bănuieli, dar nu intenţiona să-i furnizeze 
dovezi. 

— Du-mă cu maşina la Aeroportul Dulles. Fără însoțitori. 
Nu spune nimic, nimănui. Pleacă imediat ce cobor din 
automobil. 

El se încruntă iarăşi şi deschise gura, dar nu scoase 
niciun cuvânt. Se holbă o clipă la tavanul coşcovit. 

— OK. Cum doreşti. 

Millie clipi scurt, surprinsă. Se dăduse bătut prea repede 
şi asta o speria. Și el crede că sistemul lor de securitate a 
fost compromis. Apoi se întrebă, cu răutate, dacă Anders n- 
o fi avut cumva mustrări de conştiinţă pentru rolul jucat cu 
zece ani în urmă. 

Intră într-o toaletă situată între porţile A şi C şi sări în 
Cuib dintr-o cabină. Ţinând cont de măsurile de siguranţă 
introduse în aeroporturi după 11 septembrie, n-ar fi jurat că 
în WC-uri nu existau camere video, dar riscă totuşi. 

Focul se stinsese, dar tăciunii încă mai străluceau în 
sobă. Adăugă încă un buştean şi nişte ace de pin, închise 
uşa de sticlă refractară şi se culcă. 

Aşternuturile erau reci şi aveau un miros vag de 
mucegai. Millie avu parte de un somn bun pentru prima 
dată de când fusese răpit Davy. 


Luă micul dejun în New York. Ajunse pe Sullivan Street 
după ce se teleportase pe aceleaşi trepte întunecate de 
care se folosise cu o noapte în urmă şi intră la Once Upon a 
Tart şi comandă o brioşă imensă, cu gem de pere, şi o 
cafea. Stătuse suficient de mult în D.C. ca să i se regleze 
ceasul biologic după ora Coastei de Est, dar se trezise 
destul de târziu şi localul nu era prea aglomerat. 

După masă făcu o plimbare lungă pe Sixth Avenue, până 
pe Twentieth Street, unde se strecură într-un club Kinko's şi 
îşi plăti cu bani gheaţă accesul la Internet pentru un timp 
destul de îndelungat ca să-şi creeze noul cont de e-mail, 
„Şobolan8765”, apoi trimise un mesaj-test pe adresa 


„terrier8765”, dându-i astfel de ştire lui Anders că puteau 
intra în legătură. 
DRAGĂ POTAIE, . 
CONTUL E ACTIV. O SA-L VERIFIC ZILNIC, 
DACA O SA FIE CU PUTINŢA. 
CU TOATĂ SINCERITATEA, AL TĂU 
ŞOBY 

Pe urmă îşi petrecu timpul citind ştirile de pe CNN şi ABC, 
lăsând să se scurgă cincisprezece minute înainte de a 
reveni în contul de Yahoo, ca să afle dacă mesajul ei fusese 
respins. Nu fusese. 

Tratativele din Palestina se întrerupseseră din nou. Noi 
lupte în India. Inundații în Afghanistan, în toiul unei secete 
cumplite. Staţia Spațială Internaţională extinsă cu succes. 
Bombardamente în Zimbabwe, Argentina şi Islamabad. Alte 
cinci maşini-capcană explodate în Bagdad, plus două în 
Falluja. 

Când se uită iarăşi, văzu că mesajul nu numai că nu-i 
fusese respins, dar mai şi primise răspuns de la terier8765. 


DRAGĂ ŞOBY, 

„NOUTĂŢI DESPRE TRANSPORTURI MEDICALE. ŞI 
BĂIEŢI RĂI. ŞI ALTELE. 

CU SINCERITATE, 

POTAIE. . 

P.S. 703-345-2818, DUPĂ ŞAPTE, ORA COASTEI 
DE EST 


După mai multe încercări, Millie reuşi să vizualizeze aleea 
care dădea în H Street şi pe care leşinase Sojee în ploaie, 
aşa că sări în D.C. Inainte de a da telefon. Se ghemui, 
ascunzându-se în spatele unei lăzi de gunoi, şi formă 
numărul. 

La o oarecare distanţă de capătul opus intrării pe alee se 
afla un felinar. Arunca o brazdă lată de lumină pe trotuarul 
de vizavi, dar în locul în care stătea Millie întunericul era 
dens. In vreme ce se stabilea legătura, luă un vraf de coli 
de carton reciclat şi se aşeză, rezemându-se de peretele de 


cărămidă. Pe fir se auzi un ţărâit şi Anders răspunse: 

— Sunt impresionat. 

În capătul opus al aleii alerga un şobolan mic, sau un 
şoarece mai mare - Millie nu era sigură, îşi strânse 
picioarele mai aproape, aruncându-i priviri suspicioase. 

— Ce te-a impresionat? 

— Una dintre echipele noastre te-a urmărit la Dulles, dar 
te-a pierdut. Au început să supravegheze toate mijloacele 
terestre de transport la numai câteva minute după ce te- 
am lăsat acolo, dar te-ai strecurat pe lângă ei. 

Millie se crispă. 

— Am avut o înţelegere! 

Şobolanul se uita la ea, ridicat în două picioare, 
adulmecând. 

— Nu i-am trimis eu! Se pare că nu sunt ţinut întru totul 
„la curent” cu povestea asta. Mi-au blocat maşina şi mi-au 
ridicat-o. Se întrerupse pentru o clipă. Au fost cât pe ce să 
mă dea afară fiindcă te-am lăsat să te-ascunzi. 

— Da, asta-i NSA pe care-o cunosc şi-o ador. Cum de nu 
te-au concediat? 

Dacă şobolanul ăla ajunge cu un sfert de metru mai 
aproape, jur c-arunc după el cu celularul. 

— Probabil fiindc-am rămas pe poziţie. Am subliniat că 
încă mai suntem evident compromişi, că n-am de gând să 
predau cazul altcuiva înainte de a se face curăţenie în 
Agenţie - şi că n-au decât să mă concedieze, dacă vor să 
piardă orice legătură cu dumneata. 

Şobolanul se întoarse către zidul de vizavi şi se îndreptă 
spre un tomberon deschis. 

— Excelent. Ce-i face să creadă că n-am luat avionul? 

— Nu apari nici pe listele de pasageri, nici pe 
înregistrările camerelor de supraveghere. Cum ai /eşit de- 
acolo? 

Şobolanul se ghemui, apoi făcu un salt vertical, ajungând 
chiar pe capacul tomberonului. Mişcarea neaşteptată o făcu 
să tresară. Am sărit, la fel ca dihania aia. Nu-şi închipuise 
că şobolanii pot ajunge atât de sus. 

Pentru întrebarea lui Anders îşi pregătise un răspuns. 


— Am plecat din parcare. l-am dat unei femei trei sute de 
dolari ca să mă scoată cu maşina. l-am spus că sunt 
urmărită de prietenul meu alcoolic, care supraveghează 
staţiile de taximetre şi de autobuz. Şi m-am lipit de podea, 
lângă bancheta din spate. 

Îşi muşcă buza. Detesta să mintă. 

Şobolanul nu se mai vedea, dar îl auzea umblând prin 
tomberon. 

El râse. 

— Foarte frumos. Nu raportăm întâmplările de genul 
ăsta. Ai o locuinţă sigură? Şi nu-ţi foloseşti cardul, da? 

— Atâta credit poţi să-mi acorzi... adică poţi să ai 
încredere în mine. Care sunt celelalte noutăţi? 

— În timpul unei vizitei medicale din salon, doamna 
Johnson a fost găsită leşinată, cu tensiunea foarte scăzută 
şi cu pulsul foarte ridicat. Au transferat-o de urgenţă la D.C. 
General, dar n-a ajuns acolo nici până acum. La scurt timp 
după plecarea ambulanţei, a apărut o a doua, ca răspuns la 
solicitarea telefonică. 

Millie dădu uitării şobolanul. 

— Prima maşină nu era o ambulanţă adevărată şi cineva 
a drogat-o! 

— Aşa s-ar zice. O să aflăm în curând. La Sfânta Elisabeta 
i s-a luat sânge înainte de transfer. 

— De ce Dumnezeu au vrut-o pe Sojee? 

Anders nu părea grăbit să răspundă. 

Millie insistă. 

— De ce? 

— Probabil vor să afle cât de multe ştim. Ţinând cont că 
doamna Johnson s-a descurcat atât de bine în timpul 
tentativei de răpire, şi-ar fi putea închipui că e de-a 
noastră. Sau, dacă au impresia că sunteţi prietene, vor s-o 
folosească pentru şantaj. 

Biata Sojee. 

— Bănuiesc că prima ambulanţă n-avea un înger pe 
portieră. i 

— Nu se poate spune c-a observat cineva. In D.C. chemi 
o ambulanţă şi e OK dacă apare una pe care zăreşti culorile 


potrivite - oamenii văd ce se aşteaptă să vadă. 

Millie se gândi la ce se întâmplase în noaptea 
precedentă, când apăruse în faţa vânzătoarei. 

— Da, chiar aşa. 

— Insă de la Angel of Mercy, firma de Transport Medical 
din Ellicot City, Maryland, lipseşte încă o ambulanţă. Asta e 
compania despre care ţi-am povestit aseară, cea cu îngerul 
pe portieră. 

— Alta? N-a mai dispărut una luna trecută? 

— Ba da. Şi a fost găsită într-o parcare, la Aeroportul 
Logan. La patru zile după noaptea a'a. 

— În Boston? Davy a fost dus în Boston? 

— Mă îndoiesc. Indivizii nu-s proşti. Facem totuşi o 
verificare şi trecem în revistă, paralel, acţiunile lui Padgett 
şi ale amicilor lui de la Bochstettler & Associates. 

— Spuneai că ai veşti despre ei. Adică despre Padgett? 

— Nu. Dar starea agentului FBI pe care l-a împuşcat e 
stabilă şi e de aşteptat să-şi revină în totalitate. Biroul nu e 
încântat. 

S-a dovedit că prietena dumitale de la National Gallery, 
femeia recunoscută de agenta Martingale, a colaborat în 
trecut cu BA. Domnişoara Hyacinth Pope a făcut o călătorie 
cu avionul, de la Logan la BWI, la două zile după răpire. 

— Şi unde e acum? 

— Nu ştim. 

— N-aţi urmărit-o după plecarea din muzeu? 

— Ba da, însă pe urmele furgonetei lui Padgett a plecat o 
singură maşină, iar Pope a coborât înainte de atacul asupra 
dumitale şi asupra domnişoarei Johnson. Şi oamenii noştri 
au respectat ordinele, s-au ţinut de Padgett. Aşa am 
descoperit că avea o misiune mai dinamică decât o simplă 
supraveghere. 

— Crezi că ea a lăsat ambulanţa la Aeroportul Logan? 

— E o variantă. Pe de altă parte s-ar putea să nu fi fost 
decât ultima escală de pe un drum mai lung - încă n-am 
verificat toate legăturile posibile cu alte zboruri. Locul de 
unde a plecat ea ar putea fi cel în care l-au dus de fapt pe 
Davy. 


— Ce-aveţi de gând să faceţi pentru Sojee, voi şi FBl-ul? 

— Tot ce putem. 

Millie îşi atinse buza de sus cu limba, apoi izbucni: 

— Mă-ndoiesc totuşi că o vagaboandă bolnavă mintal vă 
poate reţine întreaga atenţie. 

Şobolanul reapăru pe marginea tomberonului, de unde 
sări pe altul, la vreo de treizeci de centimetri distanţă. 

Anders îşi drese glasul: 

— De obicei e aşa cum spui, însă nu uita cât de mult ne 
interesează povestea asta. Indiferent cine a răpit-o pe 
domnişoara Johnson a pus mâna şi pe un bun de valoare al 
serviciului naţional de spionaj, după cum îl numeşti cu atâta 
convingere, în plus, Biroului nu-i place câtuși de puțin să-i 
fie împuşcaţi agenţii. Padgett şi-a atras cu certitudine 
atenţia FBl-ului. 

Millie se cutremură. Se lupta cu o senzaţie neplăcută, 
recunoştinţa pentru că se întâmplase să fie rănit un agent 
al FBl-ului. Alţi trei şobolani se furişau pe lângă zidul de 
vizavi. 

Pfui. E timpul să plec. 

— Alte noutăţi? 

— Nu, răspunse Anders. 

— Găsiţi-i! Pe amândoi. 

— De asta ne ocupăm acum. 

Şobolanii începură să dea târcoale, cu ochii la ea. Unul 
veni tiptil până în mijlocul aleii. 

— Trebuie să plec. 

Sări fără să se mai ostenească să închidă telefonul. 

— Şobolani! Brrr! 

Glasul îi reverberă între pereţii de piatră ai Cuibului şi ea 
se cutremură din nou. Celularul ţiuia şi pe ecran apăru 
mesajul „Semnal pierdut”, urmat de „Căutare reţea”. Il 
închise. 

Șobolani. 

„A intra în vizuină” n-avea să capete niciodată acest 
înţeles pentru ea. 


12. Altă cană cu ceai 


Capul lui Davy părea de câteva ori mai mare. Zvâcnea. 
Respiră adânc şi îşi simţi stomacul zvârcolindu-se. El însuşi 
duhnea - emana toate vechile miasme familiare - şi risca să 
vomite din cauza duhorii. 

încercă să se salte în capul oaselor, dar îl stânjenea ceva 
- nu se putea mişca aşa cum ar fi trebuit. Ochiul drept nu 
voia să i se deschidă, dar văzu cu stângul că se afla în 
pătratului verde şi că avea încheieturile mâinilor unite de o 
pereche de cătuşe. Aceasta era prinsă cu un lacăt de unul 
dintre vechile lui lanţuri. Celălalt era fixat de cătuşa care-i 
înconjura din nou glezna stângă. 

Se folosi de ambele mâini ca să se rostogolească, 
ridicându-se în şezut. Ţeasta lui reacţionă zvâcnind cu 
violenţă. Îşi atinse uşor ochiul închis. Avea obrazul şi arcada 
umflate şi o crustă de sânge închegat sub sprânceană, 
unde îi crăpase pielea. 

Îl dureau şi coastele. Sub cămaşă descoperi, în stânga, o 
vânătaie de un roşu întunecat amestecat cu albastru. Te-a 
lovit cu piciorul, şi nu numai o singură dată. 

Testă hotarul din bandă adezivă şi constată că nu se afla 
în boxă. Când se ridică pentru prima oară în picioare fu cât 
pe ce să cadă, dar reuşi să ajungă la uşa camerei de baie 
clătinându-se, cu mersul înlocuit de un soi de poticneală 
controlată, perpetuă. Aplecare în faţă până când eşti gata 
să cazi, pas înainte, repetare, repetare, repetare. 

Descoperi că putea să stea drept sub duş, atâta vreme 
cât îşi ţinea singurul picior încătuşat sprijinit de marginea 
căzii. 

Nu încercă să se dezbrace înainte de a ajunge sub jetul 
de apă, când desfăcu ariciul care înlocuia cusătura laterală 
a pantalonilor cu o smucitură şi curăţă grosul mizeriei. 
Spălatul cu mâinile încătuşate se dovedi dificil, mai ales 
când îşi ridică braţele ca să-şi clătească părul şi faţa. 
Coastele lui îşi strigară durerea, aşa că fu nevoit să-şi 
aplece mai degrabă capul către mâini. 

Sângele odată îndepărtat, i se dezlipiră pleoapele şi reuşi 


să întredeschidă şi ochiul drept. Se curăţă cu grijă, 
ocupându-se de fiecare centimetru de piele. Lăsă spălatul 
hainelor pe mai târziu. Cu toate că obişnuita lui senzaţie de 
pângărire îl îmboldea să se frece şi să se tot frece, capul şi 
coastele îndurerate nu-i puteau susţine eforturile. 

Se şterse cu grijă, mai ales în jurul capului, dar, în ciuda 
atingerii foarte uşoare, prosopul se umplu de sânge. Când 
se uită în oglindă, îşi văzu chipul asimetric, cu obrazul şi 
arcada din dreapta umflate. Rana de sub sprânceană se 
redeschisese în apă, dar sângele se mulțumea să se 
prelingă încet. Făcu un tampon din hârtie igienică şi îl 
apăsă în locul respectiv în timp ce îşi târşâia picioarele spre 
pat, apoi se întinse. 

Se gândi la şurubul din saltea, dar ştia că i-ar fi fost 
foarte greu să-l scoată cu mâinile încătuşate. Și la ce bun? 

Ei, aş putea să-mi tai beregata. 


_ Se părea că îl trimiteau în boxă ori de câte ori adormea. 
Incepu să-şi tragă patul, deşi îl dureau coastele, însă auzi 
vocea computerizată: 

— Nu. Stai. O facem dintr-un anumit motiv. 

Se opri şi se holbă apatic la oglindă. 

— Vrem să fim siguri că n-ai hemoragie intracraniană, 
continuă vocea. 

— V-aţi gândit cam târziu să-mi purtaţi de grijă, nu crezi? 

Declanşase el însuşi ultimul conflict, aşa că avu pentru o 
clipă un sentiment de vinovăţie, dar se grăbi să şi-l alunge. 
Nici măcar să nu-ți treacă prin cap. Ei au stârnit totul, când 
m-au răpit. Când l-au ucis pe Brian. Când mi-au pus 
porcăria asta în piept. 

— Poate, recunoscu vocea. Deoarece voma apare de 
foarte multe ori ca simptom postcomoţie, suntem 
îngrijoraţi. 

— Am vomitat din nou după ce m-a lovit? 

— Ah. Deci îţi aduci aminte că te-a lovit? 

— O, da. Constat că m-a pocnit din nou după ce am 
leşinat. 

Vocea păstră tăcerea. 


Davy îşi săltă cămaşa şi îşi arătă vânătaia. 

— Ei, da, te-a mai pocnit, admise vocea. Dar nu în cap. 

— Aveţi noroc că mai sunt încă în stare să mă teleportez. 
Să luaţi asta în considerare când o mai lăsaţi de capul ei. 
Toate eforturile voastre s-ar irosi, nu-i aşa? 

Din nou tăcere. Când i se adresă din nou, glasul nu mai 
era distorsionat. 

— Da, ar înrăutăţi mult lucrurile. Odihneşte-te. N-o să te 
deranjăm până mâine dimineaţă. 

Era o voce matură, de bariton. 

— Poate e momentul să purtăm o mică discuţie. 

Primi haine noi, tot cu arici, o pungă cu gheaţă, ibuprofen 
şi cheia cătuşelor. După ce se îmbrăcă, îşi făcu apariţia 
roşcovanul cu nas coroiat, însoţit de două femei pe care le 
supraveghe în timp ce spălau podeaua şi îi schimbau 
aşternuturile şi prosoapele. Davy le auzi vorbind între ele 
într-o limbă pe care o consideră a fi portugheza şi, când 
erau gata să iasă cu rufele murdare, printre care se aflau şi 
hainele împuţite din cadă, le adresă singura expresie pe 
care o ştia: 

— Muito obrigado. 

ÎI priviră ca nişte bufniţe. 

— De nada, murmurară, cu capetele plecate, şi se 
grăbiră să plece. 

Roşcovanul le urmă mergând cu spatele, fără să-l scape 
din ochi pe Davy înainte de a închide complet uşa. 

Asta-i tot ce poti să faci. 

Abia dacă se uscase podeaua când intră un majordom în 
frac negru, vestă cenuşie şi pantaloni cu dungi fine, 
împingând în cameră un serviciu de argint pentru ceai. 
Două menajere purtând rochii cenuşii până la genunchi, cu 
gulere şi manşete albe, brodate, aduseră o măsuţă şi o faţă 
de masă apretată. După plecarea lor intrară doi lachei, 
cărând câte un scaun greu, pentru dineuri oficiale. Aşezară 
măsuţa la limita zonei acoperite de lanţuri, cu un scaun în 
interiorul acesteia şi cu un altul în afară. 

Apoi se retraseră, ţinându-i uşa unui bărbat pe care Davy 
nu-l mai văzuse până atunci. 


— Cum te simţi? 

Era glasul nedistorsionat din difuzor, cel care îi propusese 
o „discuţie”. Purta un costum evident lucrat de comandă, 
aşa că Davy nici nu se gândi să-i ghicească preţul. lar albul 
strălucitor al cămăşii îi îndureră ochii. Avea în jur de cinci- 
zeci de ani şi se vedea clar că era în formă. Părul castaniu- 
închis, tuns simplu, începea să i se retragă uşor de pe 
tâmple. Îşi lăsă capul pe-o parte, în aşteptarea răspunsului, 
şi nasul, bărbia şi fruntea lată, cu riduri subţiri, îl duseră pe 
Davy cu gândul la un vultur. Cu toate acestea, era un 
bărbat chipeş. 

Îi răspunse atingându-şi partea umflată a feţei. 

— Mi-a fost şi mai bine. 

— Mi-am închipuit. la loc. 

Majordomul îi ţinu scaunul din partea stângă, ca să nu se 
agaţe lanţul. Davy se aşeză şi îi mulţumi înainte de a se 
întoarce din nou spre gazda lui. 

— Şi dumneata cine eşti? 

— Lawrence Simons, domnule Rice. Aceasta e una dintre 
casele aflate în posesia mea. 

Se aşeză înainte ca majordomul să ocolească masa şi să 
ajungă până la el, aşa că acesta se ocupă în schimb de 
serviciul de ceai, plasând în faţa celor doi căni, farfurioare, 
şerveţele şi tacâmuri de argint. 

— O ai în posesie şi pe domnişoara Minchin? 

Celălalt păru nedumerit pentru o clipă. 

— Ah, vorbeşti despre Hyacinth, chicoti apoi. Nu s-a 
amuzat când i-a explicat unul dintre colegii ei ce rol joacă 
domnişoara Minchin în Mica Prințesă. Domnişoara Pope 
lucrează pentru mine, într-adevăr. Pentru anumite misiuni e 
nepreţuită. Arătă spre faţa lui Davy. Dar nu întotdeauna. 

EI îşi îngustă ochii. 

— E o ucigaşă. 

Simons ridică din sprâncene şi i se adresă cu blândeţe: 

— Ei bine, da. De ce altceva crezi c-am angajat-o? 

Majordomul îşi vedea de ale lui fără nici-o ezitare. 

— Lapte sau lămâie, domnule Rice? 

El rămase neclintit, înfiorându-se. 


— Lapte, te rog, spuse, o clipă mai târziu. Şi zahăr. Porţie 
dublă. 

— Ai încasat deja trei sau patru porţii, dacă punem la 
socoteală faţa şi coastele, făcu Simons, cu un scurt hohot 
de râs. 

Majordomul îi oferi lui Simons ceaiul, cu o felie subţire de 
lămâie plutind în ceaşcă, fără să-l întrebe nimic. Aşeză 
suportul celor trei platouri cu desertul la îndemâna 
amândurora, apoi se interesă: 

— Mai aveţi nevoie de ceva, domnule? 

Simons clătină din cap. 

— Nu, Abney, mulţumesc. 

Davy luă cana în mâini, savurându-i căldura. 

— Ce doreşti, domnule Simons? întrebă, după ce se 
închise uşa în urma majordomului. 

— Ah. Cu ce să-ncep? 

Adoptă un aer meditativ şi îşi duse limba la buze cuo 
mişcare rapidă. Îşi lăsă din nou capul pe-o parte. 

— Cu nişte biscuiţi, aşa cred. 

Luă unul de pe platoul de jos. 

— Dacă-mi permiţi, îți recomand crema Devonshire. 

Davy avea o durere cumplită de cap, dar îşi golise de 
curând şi stomacul. Micul domn Bulimie. Luă un biscuit 
simplu, pe care-l mestecă încet, cu mare grijă. 

— Nu mă refeream la ceai, domnule Simons. 

— Sigur că nu. A fost o mică glumă. Cât despre ceea ce 
doresc, ei bine, vreau serviciile tale - serviciile tale unice, în 
totalitate. 

— Înţelegerile de genul ăsta sunt însoţite de obicei de o 
ofertă de salariu... nu de intervenţii chirurgicale, comentă 
Davy. _ 

— O să fii surprins, domnule Rice. Extrem de surprins. In 
sfera mea de activitate, pentru asemenea lucruri în locul 
banilor se preferă adesea altceva. Dependenţa, de pildă. 
Teama de expunere. Serviciu contra serviciu. Recompensă 
sexuală. 

Ridică o mână şi întoarse palma în sus. 

— Amenințarea armei. 


Davy puse cana pe masă. 

— E clar că nu frecventăm aceleaşi cercuri. 

Nu-i mai era nici foame, nici sete. 

— Sigur nu e mai simplu cu bani, ba chiar mai ieftin pe 
termen lung? De ce n-aţi încercat aşa? 

— Din diverse motive, dar în primul rând pentru că, după 
părerea mea n-ar fi dat rezultate. Simons se aşeză picior 
peste picior. Ştiu cât te plăteşte deja NSA, şi în schimbul 
acelei compensaţii considerabile ai stabilit limite foarte 
exacte pentru serviciile tale. N-ai destul de multă... nevoie. 
Da, n-ai suficientă nevoie de bani pentru ca treaba asta să 
funcţioneze. Ai scrupule prea subtile şi necesităţi prea 
mărunte. La urma urmelor, cu abilităţile ta/e, cine te poate 
împiedica să iei tot ce-ţi doreşti? îi adresă un zâmbet 
amabil. A fost necesar să găsim ceva cu mai multă putere 
de constrângere. 

Davy nu-i răspunse. Era mult mai politicos decât 
domnişoara Minchin, dar mult mai înspăimântător. 

— Ceea ce nu înseamnă că nu sunt dispus să-ţi ofer 
recompense pentru cooperare. Nu e obligatoriu să folosim 
numai băţul. Putem apela şi la cubul de zahăr. Îşi roti 
braţul, arătând întreaga încăpere. Camera, în primul rând. E 
loc pentru multe îmbunătăţiri. Avem şi o plajă particulară. 
Nu văd de ce n-ai putea s-o foloseşti, după ce vom lua o 
serie de măsuri. 

— Ce fel de măsuri? 

— Am fost foarte ocupat şi nu m-am putut implica în 
acest proiect decât de la distanţă. Acum, când mă aflu aici, 
nu văd la ce ai avea nevoie de mai mult de două zecimi de 
secundă ca timp de răspuns la avertisment. Ti-am 
cronometrat mai multe reacţii - te mişti foarte repede. Şi, 
cu cât ai mai puţin timp la dispoziţie, cu atât e mai puţin 
probabil să faci vreo... poznă. 

— Vorbeşti despre conflictul meu cu domnişoara Minchin 
- adică Hyacinth? 

— Da, Hyacinth. Nu, nu mă refeream la pozne de genul 
ăla. Simons clătină din cap. Am apreciat înfruntarea 
voastră. Mi-a oferit ocazia să-mi dau mult mai bine seama 


ce posibilităţi ai. Dar să-i înspăimânţi pe băieţii din cabină... 
se răsuci spre oglindă - asta e o poznă. Se întoarse din nou 
spre Davy. Şi poţi scăpa de singurătate. Putem aranja să 
primeşti un soi de vizite conjugale din partea soţiei. 

Ce-au de gând cu soția mea? Se gândi să nege existenţa 
lui Millie, dar, dacă ştiau cât îl plătea NSA, ştiau, fireşte, şi 
despre ea. 

— Nu sunt de acord. Dacă aţi fi avut-o aici, aţi fi folosit-o 
deja ca să mă controlaţi. N-am de gând să fac nimic care s- 
o aducă în puterea voastră. 

Simons zâmbi - cu creţuri în colţurile ochilor. 

— Minunat. Mă lovesc de atâţia idioţi - nu ţi-ar veni să 
crezi câţi sunt. E atât de reconfortant. Ei, vizitele nu trebuie 
să le facă neapărat soţia - poate cineva care să-i semene, 
sau, din contră, cineva care să nu-i semene, având în 
vedere că sunteţi împreună de când, de zece, de 
unsprezece ani? Poate-ţi doreşti o schimbare. 

— Să trecem peste asta. 

— Uite, mai există şi Hyacinth. | se cam scurg ochii după 
tine. 

— Eşti prea amabil. Serios. Nu, mulţumesc. 

Simons chicoti. 

— Am înţeles. Poate că atenţiile ei sexuale şi bățu/ pot 
rămâne în aceeaşi parte a ecuaţiei. Însă poţi avea acces la 
filme, la cărţi, la televizor, la orice, în limite rezonabile - 
sunt dispus să-ţi ofer toate astea în schimbul unei cooperări 
neînsemnate. 

— Şi ce implică această cooperare? 

— Doar nişte teste, pentru început. Nimic invaziv. Ne-ar 
plăcea să aflăm câte ceva despre ceea ce poţi să faci. Ştiu, 
de exemplu, că distanţa nu e un impediment - cât ai lucrat 
pentru NSA ai teleportat oameni în toate colţurile lumii. Şi 
că poţi transporta orice poţi sălta de la pământ. 

Davy nu-l corectă. Era capabil să transporte aproape 
orice reuşea să cl/intească - ridicarea în aer nu era neapărat 
necesară. 

— Nu pot călători când mă ţine aici obiectul ăsta - se 
bătu cu palma peste piept. 


— Aparatul te ţine acolo unde dorim noi. Putem selecta şi 
alte locuri - o gamă foarte variată. 

Noi? Bizară alegere a pronumelui. Poate că nu e el în 
vârful lanțului trofic. 

Simons îşi ridică vocea. 

— Eşti amabil să vii aici, doctore Conley? 

O clipă mai târziu intră un bărbat cărunt, cu halat scurt 
de laborator, ochelari şi pantaloni largi, din flanel. Era tipul 
mai în vârstă din camera de observare, cel pe care-l zărise 
Davy pentru o fracțiune de secundă. 

Noul sosit îi salută pe amândoi cu câte o înclinare a 
capului. 

— Bună ziua, domnule. Domnule Rice. 

Ah. El era bărbatul în costum medical care venise 
împreună cu domnişoara Minch... cu Hyacinth ca să-i 
reprogrameze implantul. Ochelarii erau identici, glasul era 
acelaşi. 

— Doctorul Conley ar vrea să facă o serie de evaluări ale 
abilităţilor tale. Îl interesează câteva... cum le-ai numit, 
doctore? 

— Repere. 

— Da. Repere. Nu implică nimic mai exotic decât 
permisiunea de a face nişte măsurători şi de a te privi 
exersându-ţi talentul. În schimb, îţi voi îmbunătăţi locuinţa. 

Davy clipi brusc, cu ochii arzând. Recunoştinţă? 

Mă simt cumva recunoscător?! îşi impuse să-şi aducă 
aminte de chipul lui Brian în ploaie, de gaura oribil de 
rotundă de deasupra ochiului său drept, care nu mai putea 
să vadă. /ndividul ăsta ținteşte cu Hyacinth aşa cum 
ținteşte ea cu pistolul. 

Îşi mai turnă nişte ceai, concentrându-se ca să nu-şi lase 
mâinile să tremure şi să nu-şi clintească muşchii feţei. 
Adăugă zahăr şi lapte şi-şi încleştă dinţii sub masca unui 
zâmbet uşor. 

N-o să ucid pe nimeni pentru tine. N-o să-i aduc pe alţii în 
ghearele tale. Şi imediat ce-o să am ocazia, o să te distrug, 
o să-ți distrug toată organizația. 

Amestecă în ceai. 


— Bine. Cred că putem încerca. 


Peste două ore, Davy se simţea exact ca Sara Crewe din 
Mica Prințesă, care după luni de slugăreală la bunul plac al 
perfidei domnişoare Minchin, se trezeşte într-o bună 
dimineaţă şi descoperă că mansarda ei sărăcăcioasă şi 
friguroasă, în care pătrundea vântul din toate părţile, a fost 
preschimbată într-un palat luxos. 

Și uite ce necazuri a provocat asta. 

Stătea deoparte, cu glezna încă înconjurată de cătuşă, în 
timp ce câţiva servitori în livrea îi scoteau din încăpere 
patul de spital (cu tot cu şurubul ascuns) pentru a-l înlocui 
cu altul, imens, cu baldachin. Pe urmă aduseră, într-o 
succesiune rapidă, un covor mare, turcesc, un şifonier, o 
comodă, un fotoliu de piele cu spătar reglabil şi un birou 
elegant, cu scaunul său. Mobilierul era, în cea mai mare 
parte, din lemn de stejar lustruit, cu mânere de bronz, şi, 
judecând după dificultatea cu care era manevrat, părea 
foarte greu. 

Acoperişul şi perdelele baldachinului mascau placajul 
prins cu şuruburi de perete. Un centru de divertisment şi un 
televizor cu ecran mural plat al unui televizor ascundeau 
urmele lăsate de haidamacul blond când îl izbise Davy de 
perete. lar covorul şi patul mascau majoritatea liniilor de 
bandă adezivă. Măsuţa de ceai fusese curățată şi plasată, 
laolaltă cu scaunele, lângă peretele dinspre baie. 

Transformarea era completată de patru tablouri: două 
peisaje mari, o acuarelă de Winslow Homer şi o copie a 
Marelui nud american de Wesselmann. 

Davy mai văzuse pictura lui Homer într-un album. Era 
unul dintre tablourile lui din Key West, cu trei negri care 
ridicau ancora unei goelete cu pânzele întinse. Văzuse, de 
asemenea, şi versiunea plană iniţială al Nuau/u;, la National 
Gallery. Era o pictură bizară, înfăţişând cu economie de 
culori o blondă foarte bronzată, cu pete de piele albă în 
jurul sânilor şi al şoldurilor, sfârcuri imense şi un mic petic 
de păr pubian. Îi desluşeai cu greu buricul, iar faţa ei era un 
simplu oval cu contururi galbene, cu bărbia definită de o 


linie scurtă şi cu două buze roşii în jurul dinţilor albi, neclari. 

Sfârcurile, gura şi zona pubiană erau redate cu cel mai 
mare lux de amănunte. Până şi pielea bronzată striga „de- 
obicei acoperit”. Însă nu avea personalitate, nu avea o 
individualitate reală, un simţ al propriului sine. 

Marele nud american? O viziune specifică masculului 
american. Se întrebă dacă Wesselmann îşi concepuse 
lucrarea ca pe o meditaţie pe tema concretizării sau dacă 
reprezenta pur şi simplu propria lui viziune. Spera că totul 
era deliberat, însă tabloul fusese pictat de pe la mijlocul 
anilor şaizeci, când sexismul era o parte esenţială din 
textura lumii. 

Doctorul Conley se întoarse când servitorii îşi 
terminaseră deja treaba, cărând după el computerul cu 
care reprogramaseră implantul lui Davy. ÎI lăsă în afara 
zonei acoperite de lanţ şi îi întinse bagheta de plastic, cu 
cablul ei telefonic. 

— Dacă ai vrea să ţii asta deasupra ta... întocmai. Ţi-ai 
adus aminte. 

Băgă aparatul în priză şi începu să fluiere încet, pentru 
sine însuşi. 

Davy era extrem de dornic să arunce o privire pe ecranul 
monitorului, care nu era doar întors cu spatele la el, ci şi 
prevăzut cu ecrane de protecţie, aşa că nu vedeai nimic 
dacă nu te uitai exact din faţă. /n ce gamă de valori s-or fi 
încadrând parametrii? Oare aş putea să măresc timpul de 
răspuns atât de mult încât să pot sări şi să mi se scoată 
blestemăția asta printr-o intervenţie chirurgicală? Şi mă 
întreb unde-or fi ținând computerul. Şi, în sfârşit, unde 
păstrează transmițătorul pe care l-a folosit Hyacinth Pope 
(alias domnişoara Minchin) când au sudat? Dac-ar fi intrat 
în posesia celui din urmă, ar fi putut sări oriunde. 

Doctorul Conley termină reglajele, închise calculatorul şi 
luă bagheta de la Davy. 

— Scuză-mă, te rog. Mă-ntorc imediat. 

Împinse computerul până la uşă, de unde îl preluă o 
persoană nevăzută. Apoi reveni şi se aşeză la masă. Davy i 
se alătură, împingând lanţul pe podea cu o lovitură 


ostentativă de picior. 

— Acum, după ce mi-ai scurtat „lesa”, bănuiesc că poţi 
să-l mi-l scoţi pe ăsta, nu? 

Conley se uită la ceas. 

— Peste cincisprezece minute. 

Davy se încruntă. Se aşteptase la un da sau nu, 
nicidecum la o amânare. 

— Aparatul are nevoie de timp ca să preia noile reglaje? 

Conley îi explică. 

— Avionul domnului Simons decolează peste un sfert de 
oră. E foarte prudent din fire. Vei purta lanţul ori de câte ori 
se va afla aici. Şi... Se întrerupse, ţuguindu-şi buzele. Vrem 
să luăm de-aici şi computerul care programează implantul. 

Rahat! Davy se lăsă pe spătarul scaunului, încercând să 
nu-şi trădeze dezamăgirea. 

— Care e noul meu interval pe vomitmetru? 

Conley îşi înclină uşor capul şi îl privi o clipă în tăcere, 
peste rama ochelarilor. Îşi ţuguie din nou buzele. 

— Cred că e bine să fiu tot atât de direct ca domnul 
Simons. Există o serie de lucruri pe care nu ţi le pot divulga, 
dar n-o să te mint. O să-ţi spun când nu pot răspunde la o 
întrebare - n-o să inventez un răspuns. Sunt om de ştiinţă, 
aşa că nu mă simt în largul meu când mint. 

Știință fără virtute... Se gândi să-l întrebe pe Conley ce 
părere avea despre vivisecţie. 

Doctorul îşi împinse ochelarii pe nas şi continuă: 

— În primul rând, trebuie să ştii că am exclus cu 
desăvârşire „întârzierea”. Dacă ieşi în afara câmpului, 
dispozitivul intră imediat în funcţiune, fără avertismente, şi 
încep convulsiile. Ne-ai demonstrat că poţi face multe în 
timp puţin. De fapt, ăsta e şi motivul pentru care s-a 
hotărât domnul Simons să plece. Chiar şi fără existenţa 
intervalului, consideră că eşti mult prea periculos ca să se 
afle în raza ta de acţiune. 

Ei, mare păcat, într-adevăr. Davy zâmbi ostentativ. 

— Tu nu-ţi faci griji? Pentru siguranţa ta? 

Conley îşi linse buzele. 

— Ba da, ca să fiu sincer. Dar îmi asum riscul. 


— Pentru bani? Uitasem - domnul Simons apelează la tot 
soiul de motivații, nu-i aşa? Pe tine cum te manevrează? 

— Ai dreptate, nu e vorba de bani. Printre altele, mă 
motivează şansa de a pune bazele unei noi ştiinţe. Sunt 
atras de fenomenul în sine... Deţii o abilitate unică şi 
implicaţiile sale în domeniul fizicii sunt zguduitoare. 

Ei, de ce nu mă simt mai liniştit? întrebă şoarecele de 
laborator. 

— Atunci asta e religia ta? Fizica? 

În ciuda voinţei sale, Davy se lăsă îmboldit de curiozitate. 
Citise toate speculaţiile la care avusese acces despre 
modul în care s-ar putea realiza teleportarea. Existau 
surprinzător de multe studii despre un fenomen a cărui 
imposibilitate reprezenta pentru mulţi o certitudine. Teoria 
recentă, lansată de fizicieni în ultimul deceniu, vorbea 
despre teleportarea cuantică, dar nu părea să se aplice în 
cazul lui. Era cât se poate de sigur că organismul lui nu era 
distrus şi recreat în timpul fiecărei sărituri. Fiindcă, într-un 
asemenea caz, lanţurile n-ar fi reuşit să-l reţină. 

— Şi care e opinia ta în privinţa acestui fenomen? 

Conley deschise pentru o clipă gura, dar nu scoase nici-o 
vorbă. O închise şi îşi trecu limba peste buze. 

— Nu ştiu. Asta e răspunsul scurt. Dar bănuiesc foarte 
multe lucruri. Tu la ce concluzie ai ajuns? 

— Raze Berthold, enunţă Davy, cu o expresie serioasă. 

Conley îşi arcui sprâncenele. 

— Un simplu „nu ştiu” ar fi de ajuns. 

Davy continuă: 

— Universurile artificiale non-euclidiene, de buzunar, ale 
lui Poincare. Găuri de vid, de energie zero. Tunele cuantice. 
Inversarea entalpiei. Distorsiuni gravitaționale provocate de 
stele din materie întunecată. Încălcarea cauzalităţii. Mase 
de repaus imaginare. Femeile roşcate. Muzica rag. 
Instinctul junglei. Isteria în masă. 

Conley îi aruncă încă o privire pe deasupra ochelarilor. 

— Just. Întotdeauna înşiri tot ce-ţi trece prin cap? 

— Creierul în repaus e terenul de joacă al diavolului, 
răspunse impasibil Davy. 


— Cum te teleportezi? Nu mă refer la fenomenul fizic - 
vorbesc despre actul de voinţă - ce faci ca să provoci 
deplasarea? 

Cu siguranţă că n-o să-ți spun ţie! Îi servi o minciună. 

— Mă străduiesc din greu să rămân neclintit... şi nu 
reuşesc. 

O altă privire pe deasupra ochelarilor. 

— Asta înţelegi prin cooperare? 

Davy cedă într-o oarecare măsură. 

— Adevărul e că nu ştiu. Arătă către peretele opus. Când 
traversezi camera ca s-ajungi la întrerupător nu te gândeşti 
la asta - nu la fiecare dintre mişcările tale în parte. De fapt, 
dacă te-ai strădui să-ţi controlezi toţi muşchi, probabil ai 
cădea. Pur şi simplu o faci, este? Nu te gândeşti. E ceva 
asemănător. 

Conley se ridică de pe scaun. 

— O clipă, te rog. 

leşi din cameră, dar se întoarse aproape imediat cu cheia 
lacătului, pe care o puse pe masă, în faţa lui Davy.Elo luă 
fără grabă. 

— Probabil că avionul domnului Simons a decolat. 

— Exact. Poate vrei să te-mbraci. O să facem o plimbare. 

Davy îşi descuie cătuşa de la gleznă. 

— Să mă-mbrac? 

Conley se îndreptă spre şifonier, apoi îl deschise. Pe 
umeraşe erau cămăși, pantaloni şi două costume de haine. 
Apoi trase sertarul de deasupra al comodei, dând la iveală 
chiloţi, ciorapi şi pijamale. 

— Cred că ai slăbit puţin. Dacă găseşti ceva care nu-ţi 
vine bine, cheamă-l pe Abney, majordomul. Se ocupă el. 

— Nu domnişoara Pope? 

Conley clătină din cap. 

— Hyacinth stă deoparte - cum a spus domnul Simons? 
Ea e băţul, dar sper că nu va fi utilizată. Se ocupă de alte 
probleme, împreună cu domnul Simons. Cheia, te rog, 
adăugă, întinzând mâna. 

Davy i-o puse în palmă şi vru să-i dea şi lacătul. 

— Nu. Lacătul nu. Lasă-l deschis, agăţat de cătuşă. O să 


mai ai nevoie de el. Dar sper că nu prea des. Porni spre 
uşă. Zece minute? 

Davy dădu din cap şi doctorul plecă. 

li trecu prin gând să sară din nou - la Adams Cowley, însă 
amintirea ultimei tentative era prea proaspătă. Icni din 
reflex, apoi închise ochii şi respiră adânc. Aşteptă să 
dispară senzaţia de greață, apoi rupse pijamaua cu arici şi o 
azvârli în coşul de gunoi din baie. 

Comoda părea să fie ticsită cu articole din catalogul 
Lands’ End, dintre care alese o pereche de blugi noi, spălaţi 
însă de mai multe ori, pentru ca materialul să devină mai 
moale, şosete călduroase, chiloţi gri şi o cămaşă polo albă. 
Adăugă un pulover bleumarin, cam mare, şi tocmai se 
străduia să aleagă între nişte de pantofi de piele şi unii de 
tenis, când îşi vâri capul pe uşă Conley, care renunţase 
între timp la halat şi ţinea pe braţ un pulover de lână. 

— Unde mergem la plimbare? 

— Pe plajă. Şi pe drumul de întoarcere am putea încerca 
un mic experiment. 

Davy alese pantofii de tenis. Erau exact pe măsura lui - 
ţinând cont de lăţimea ieşită din comun şi de bolta înaltă a 
piciorului. Ei, au avut pantofii pe care-i purtam când am fost 
răpit. 

Mersul fără lanţ i se părea ciudat şi se hotărî din nou cu 
greutate să treacă pragul, dar doctorul Conley mergea fără 
nici-o oprire şi el îl ajunse din urmă din câţiva paşi mari. 

De data asta se îndreptară în direcţia opusă liftului şi în 
capătul coridorului dădură peste o scară largă, mochetată, 
cu balustrada din lemn sculptată cu minuţiozitate, şi 
coborâră un etaj parcurgând două şiruri de trepte. 

— Mai întâi trebuie să-ţi arăt ceva. 

Conley se îndreptă spre o cameră ce părea amplasată 
exact sub a lui. Deschise uşa şi-i făcu semn să intre primul. 

Davy presupuse că încăperea fusese cândva un dormitor 
elegant, dar mobila dispăruse şi parchetul din lemn de 
stejar, cândva imaculat, era acum zgâriat şi umflat. În 
mijlocul încăperii, podeaua era unită cu tavanul printr-o 
coloană cu latura de peste un metru, nefinisată, din beton 


turnat în grabă. 

— Aşadar, spuse Conley, emițătorul şi bateria de rezervă 
se află în interiorul coloanei, iar semnalul urcă, fiind purtat 
de unde electromagnetice direcționate. E alimentat de 
generatorul vilei şi controlat prin radio, din afara zonei. 
Dacă reuşeşti să opreşti alimentarea cu curent electric, 
implantul ţi se activează peste o zi sau două, când se ter- 
mină bateria. Dacă alterezi transmisia radio sau recepţia 
semnalului, dereglând sistemul de ghidare 
electromagnetică, implantul se activează. Betonul e armat 
cu trei straturi de plasă de oţel gros de doi centimetri, aşa 
că nu-l poţi sparge fără un explozibil. Ceea ce ar distruge 
probabil şi emițătorul şi... 

— Implantul s-ar activa. 

Davy simţi o gheară în stomac. El plănuia să găsească 
emițătorul, să-l ia şi să fugă. 

— Mă mir că podeaua susţine flecuşteţul ăsta. 

Conley arătă cu degetul în jos, trasând o linie imaginară 
pe duşumea. 

— Există un zid de susţinere chiar aici, sub coloană. Au 
ţinut cont de el când ţi-au ales camera. 

Studie chipul lui Davy. 

— Nu vreau să-ţi fac sânge rău cu povestea asta. Dar 
consider că e important să-nţelegi cum stau lucrurile, ca să 
nu faci vreo... 

— Prostie? sugeră Davy. 

Conley strâmbă din buze. 

— Faptă nechibzuită. 

II conduse afară din cameră. 

Coborâră încă un etaj, ajunseră pe coridor şi cotiră, 
trecând încă o dată pe lângă bucătărie şi spălătorie în drum 
spre ieşirea în curte. 

Cerul era înnorat, dar lumina strălucitoare părea să 
radieze din tot cerul, mai cumplită decât într-o zi senină. 
Davy strânse din ochi când coborâră de pe verandă, dar 
senzaţia dată de aerul proaspăt şi sărat care îi pătrundea în 
nări era minunată. Temperatura nu depăşea cincisprezece 
grade. 


Lanţul rămăsese în acelaşi loc. Cineva îl înfăşurase cu 
meticulozitate în jurul greutăţii din beton, dar lacătul şi 
cătuşele nu se vedeau nicăieri. Davy nu se îndoia că aveau 
să reapară imediat ce _ răpitorii lui le-ar fi considerat 
necesare. 

Conley îşi îmbrăcă din mers puloverul de lână, deschise 
poarta de fier din capătul curţii şi ieşi. El îl urmă. In afara 
adăpostului zidurilor, vântul bătea cu mai multă putere. 

— Au extins semnalul în exterior? întrebă Davy. 

Conley îl privi pieziş. 

— Vorbeşti despre semnalul radio? 

— Da. 

— Am făcut o mică schimbare. Nu mai folosim aparatul la 
care a apelat domnişoara Pope. Fără lanţuri, puteai să-l 
înhaţi oricând şi să te faci nevăzut. Dar nu, n-am amplificat 
semnalul. Îşi trecu limba peste buze. De fapt e vorba 
despre o cheie digitală simplă, emisă redundant pe trei 
frecvenţe diferite, ca să nu minimizăm posibilitatea unei 
întreruperi accidentale. lar ca să nu poţi fugi cu 
transmiţătorul, am divizat cheia pe două aparate 
sincronizate. 

Davy văzu garajul pe care-l zărise mai devreme şi o alee 
prunduită, pentru maşini, care înconjura casa din stânga 
lui. Conley o luă în dreapta, pe o potecă acoperită cu 
pietriş, care se îndepărta de garaj, de alee şi de casă, 
ducând spre o cărăruie podită cu scânduri, ce şerpuia 
printre dune înalte de nisip. 

— Avem un emiţător la est de noi şi unul la vest, spuse 
Conley. 

Se opri, ieşi de pe potecă, se ghemui şi trasă pe nisip 
două cercuri intersectate, ca o diagramă Venn. Işi puse 
degetul în zona lor comună, de forma unei lentile. 

— Noi suntem aici, unde cele două semnale se suprapun 
cu o intensitate suficientă şi cheia e - îşi împleti degetele 
celor două mâini - completă. Dacă te îndrepţi spre oricare 
dintre cele două emițătoare, intri într-o zonă unde cheia e 
parţială. 

Lăsă o mână în jos şi cealaltă rămase cu goluri între 


degete. 

— Şi se declanşează implantul. 

Ei, pot să abandonez ideea asta. În pofida voinţei sale, 
Davy avu un sentiment de admiraţie pentru întregul 
aranjament. /ndivizii ăştia nu-sproşti. 

— Şi cum ştim că n-o să intrăm într-o zonă V? 

Conley se încruntă. 

— Zonă V? 

Davy deschise gura şi mimă introducerea degetelor pe 
gât. 

Colţurile buzelor lui Conley zvâcniră scurt în sus. 

— Ah. Zona Vomei. Cineva a făcut aici nişte verificări. 
Dacă rămânem pe aleea de scânduri totul e perfect, şi 
imediat ce-ajungem pe plajă o să-ţi arăt graniţele. 

— O să primesc şi aici o avertizare de hotar când mă 
apropii de margine? 

Conley strânse din buze. 

— Credem că da. 

Acum înălţată pe piloni, poteca trecea peste o dună şi 
traversa apoi întinderea unei bălți sărate şi estuarul 
deschis. Sub paşii lor, scândurile sunau a gol. 

— Nu avem certitudinea că aparatul o să te înştiinţeze, 
pentru că o să te îndrepţi către o zonă unde câmpul unei 
singure chei va fi mai puternic, deşi celălalt va slăbi din ce 
în ce mai mult. Considerăm însă că senzaţia de greață se 
va amplifica în acelaşi mod incremental şi probabil vor 
apărea şi furnicăturile în gâtlej. Cel puţin aşa sperăm. 

Davy nu reuşi să se abţină. 

— E de-a dreptul liniştitor. 

— Poate că e mai sigur să nu-ncerci, adăugă Conley. 

Ajunseră la o altă dună, din partea opusă a bălții. De 
acolo se zărea marea şi vântul bătea dinspre larg, exact 
către ei. Mai lung ca niciodată, părul lui biciuia aerul. Se 
uită în jur. Se vedeau şi alte case, dar niciuna la mai puţin 
de un kilometru distanţă. 

— De unde ştiţi? îl întrebă pe Conley. Despre greață şi 
despre senzaţia din gât? 

Conley se scărpină pe piept şi se uită la el. 


— Credeai că am riscat să folosim în cazul tău o 
tehnologie neexperimentată? 

— Ah - deci s-au făcut teste. Aprobate de FDA, fireşte. 

Conley îşi feri privirea fără să-i răspundă şi, lăsat la bunul 
plac al propriei imaginaţii, Davy se cutremură. Era sigur că 
testele urmăriseră eficienţa, în detrimentul siguranţei. Şi 
presupuse că, dacă Simons şi oamenii lui doriseră să afle 
care era limita superioară a pedepsei, atunci cel puţin o 
fiinţă omenească îşi pierduse viaţa. 

Trecură de ultima dună şi coborâră pe plajă pe un şir de 
trepte joase. Se părea că fluxul se terminase şi valurile erau 
puternice. Din nisipul ud se înălţau stânci întunecate, de 
care ricoşau talazurile, trimiţându-şi stropii la mare 
înălţime. Vântul îi purta către obrajii lui David, cu toate că 
ţărmul era la aproape cincizeci de metri. Cât vedeai cu 
ochii, plaja părea pustie. 

— Ai observat steagurile alea, de acolo? 

Conley arătă către două bețe în vârfurile cărora fluturau 
bucăţi de plastic de un portocaliu fosforescent. Era înfipte 
în nisip, lângă dună, la vreo douăzeci de metri în stânga lor. 

— Uneşte-le cu o linie şi obţii graniţa de est. 

Îi arătă o altă pereche de bețe în dreapta, cam la aceeaşi 
distanţă. 

— Limita din vest. Poţi să mergi liniştit până la mal. Dar 
nu intra în apă. E sigur că micşorează intensitatea 
semnalului. 

Davy fu străbătut de un tremur, de data asta nu din 
cauza vântului sau a stropilor reci. 

— Mă gândeam că ar trebui să-mi fac griji mai degrabă 
din pricina hipotermiei. 

— Nu e întotdeauna atât de frig, nici vântul nu bate 
mereu atât de tare. În toiul verii aici înoată multă lume. 

N-am de gând să rămân în locul ăsta până la vară. 

— Acum ne putem întoarce? 

— Bineînţeles. De fapt, de ce nu ne-am teleporta? 

Davy se uită la el. 

— Asta e experimentul despre care vorbeai? 

— Da. Sper că mi-ar putea oferi o imagine interioară 


asupra fenomenului. 

Davy dădu din cap. 

— OK. Atenţie la tunelul strălucitor. Dacă-l zăreşti, 
fereşte-te de lumină. 

— Oh, extrem de amuzant, făcu Conley, dar părea 
oarecum nesigur. 

— Ştii, putem şi să mergem pe jos. 

II lăsă să aleagă. 

— Nu, vreau să trăiesc experienţa asta. Ce să... 

Davy sări în spatele lui, îl ridică uşor de la pământ, apoi 
sări din nou, înapoi, în „boxa” din cameră. 

-...fac? 

Davy îi dădu drumul, şi Conley se clătină şi căzu într-un 
genunchi, agăţându-se de piciorul patului cu braţul întins. 

Davy se aşeză pe scaunul biroului şi îl roti ca să-l 
urmărească pe celălalt, cu o expresie absentă, în timp ce se 
ridica. 

— Ai zărit vreo lumină? îl întrebă. 

Conley îşi ridică ochii, cu o privire iritată. 

— Aveam intenţia să cronometrez. 

— Sunt sigur că mi-ai cronometrat săriturile din 
înregistrările video. . 

— Nu pe o distanță atât de mare. In plus, un ceas 
teleportat ar fi putut indica nişte discrepanțe. 

— O dilatare a timpului? Davy clătină din cap. De obicei 
port ceas. Indiferent cât de des sau cât de departe sar, 
indică, mai mult sau mai puțin, aceeaşi oră ca Observatorul 
Naval al Statelor Unite. 

— Ah, zise Conley. Se uită spre oglindă şi-şi ridică vocea: 
Deocamdată am terminat cu plaja. După care i se adresă 
din nou lui Davy. Ei, am de făcut câteva însemnări. Camera 
şi baia sunt, în momentul de față, locuri sigure, dar în 
oricare alt loc din casă se activează dispozitivul. Abney îţi 
va aduce cina. 

O porni spre uşă, dar se opri în faţa ei. 

— Un ultim amănunt - despre dispozitiv. Avea o privire 
stranie - aproape compătimitoare. E prevăzut cu un sistem 
de protecţie. Explodează la atingere. Dacă încerci să-l 


extragi - să-i tai conexiunile - o să te ucidă. 


13. „Pleacă de lângă margine!” 


Într-unul dintre colţurile Cuibului, încadrat, aidoma 
majorităţii lucrurilor din locuinţă, de rafturi supraîncărcate 
de cărţi, era amplasat un centru de divertisment, alcătuit 
dintr-un televizor Sony vechi de zece ani, un video 
standard, un DVD player şi un aparat special, pentru reda- 
rea casetelor video de opt milimetri. Davy şi Millie se uitau 
uneori la câte un film închiriat, însă principalul său scop era 
acela de depozitar al locurilor unde sărea el. 

În prima parte a carierei sale de teleport, descoperise că, 
dacă nu ajungea frecvent în anumite locuri, nu-şi amintea 
destule amănunte ca să se întoarcă acolo fără un soi de 
ajutor care să-i împrospăteze memoria. Astfel încât 
apăruseră mai multe rafturi cu videocasete de opt 
milimetri, a câte treizeci de minute, inscripţionate, de 
exemplu: New York City: Central Park West, lângă Muzeul 
de Istorie Naturală, Australia de Vest: Gara Kalgoorlie- 
Boulder, San Francisco: Metreon şi Moscova: Clubul de 
noapte Tabula Rasa, Bereshkovskaya Naereshnaya nr. 28. 

Millie trecea acum în revistă locurile unde fusese şi ea, 
mai ales cele din New England - care ar fi putut s-o ajute să 
dea de urma soţului ei. Imaginile nu ocupau niciodată mai 
mult de câteva minute, la începutul fiecărei casete - Davy 
nu voia să le deruleze în întregime ca să-şi aducă aminte de 
un loc de salt, iar casetele de treizeci de minute erau cele 
mai scurte aflate de obicei pe piaţă. 

Imaginea de pe ecran era a unei clădiri albe din piatră, în 
stilul clasic al Renaşterii greceşti, cu patru coloane dorice. 
Friza era împodobită cu literele aurii ale unei inscripţii 
imense: QUINCY MARKET. Piaţa din faţa construcţiei era 
pavată, pe porţiuni alternative, de câte trei metri, cu dale 
de piatră şi cărămizi vechi. De-a lungul uneia dintre 
fațadele clădirii se vedeau un şir de umbrele albastre şi 
câţiva trecători în pantaloni scurţi. In fundal se auzea vocea 
lui Davy: 

— Piaţa Faneuil Hall. Eşti copleşit de mirosul de pâine 
coaptă, şi de altele, specifice restaurantelor, amestecate cu 


un iz de gaze de eşapament. 

Era suficient ca să-şi aducă aminte de ultima ei vizită, o 
plimbare prin magazine, la vreme de seară. Davy mâncase 
o prăjitură de la Kivert şi Forbes, iar ea cumpărase o 
lumânare conică, din ceară de albine, de la Yankee Candle. 
Înregistrarea fusese făcută în septembrie, cu un an în urmă, 
când se bucuraseră acolo de aerul răcoros, într-o perioadă 
în care în Stillwater te sufocai de căldură. 

Opri caseta şi sări, făcându-şi apariţia în spatele unei 
coloane şi simțind imediat muşcătura vântului rece care 
venea de după colţul clădirii. Umbrelele fuseseră strânse pe 
perioada iernii, începu să tremure şi se grăbi să intre în 
adăpostul oferit de colonadă, unde îşi cumpără un calzone 
de la brutăria North End. 

Asta era procedura. Viziona o casetă. Odată ce îşi 
reamintea suficient de bine locul respectiv, făcea saltul şi 
rămânea acolo - îşi oferea un eşantion - până ce îşi 
întipărea bine totul în memorie. Ceea ce implica adesea o 
gustare, eventual o specialitate locală: un preparat 
italienesc în Boston, un hotdog de la un vânzător ambulant 
din New York, un covrig uscat şi sărat în Philadelphia, un 
polonez în Pittsburgh. 

O să mă-ngraş. Numai că abia dacă apuca să guste câte 
puţin din fiecare înainte de a i se face greață. Mâncarea nu 
avea niciun cusur, dar apetitul ei dispăruse odată cu Davy. 

După ce memoră mai multe locuri, sări la Kinko's, 
internet-cafe-ul din Manhattan, să-şi verifice căsuţa de e- 
mail. Anders îi trimisese un mesaj prin care îi cerea să-l 
sune. „Nu folosi celularul tău.” Îi lăsase un număr. Millie sări 
în gara din Washington, unde erau telefoane publice. 

— A doua ambulanţă a fost găsită abandonată în 
Tiverton, Rhode Island, un orăşel aflat de partea cealaltă a 
râului Sakonnet faţă de Portsmouth. Stătea de două zile în 
parcarea spitalului. Toată lumea care şi-a amintit că a 
văzut-o a presupus că se afla acolo pentru transferarea 
unui pacient. În cele din urmă, un poliţist a corelat anunţul 
FBl-ului cu numărul de înmatriculare şi a telefonat. 

— Tot în nord-est, remarcă Millie. 


— Da, FBl-ul a făcut cercetări. N-au găsit amprente la 
care nu s-ar fi aşteptat, ci doar câteva pete lăsate de 
degete în mănuşi de latex, care nu sunt concludente, 
fiindcă personalul ambulanţelor foloseşte aşa ceva în mod 
frecvent. Nimeni n-a văzut cine a abandonat ambulanţa. 
Acum extind aria investigaţiilor, ca să afle dacă maşina a 
fost remarcată şi în altă parte a statului, dar deocamdată n- 
au găsit nimic. 

Millie îi răspunse pe un ton meditativ. 

— Dar e tot în nord-est, ca ambulanţa descoperită la 
Logan, şi nu e lipsit de logică să presupui că avem cel puţin 
o orientare generală. 

Anders se declară de acord. 

— Dar nu e ăsta principalul motiv pentru care te-am 
sunat. 

— Nu? 

— Sunt supravegheat - de cineva din Agenţie. Şi cineva 
plasat mult mai sus decât mine ne limitează cercetările. Au 
realocat fondurile şi monitorizarea organizaţiei Bochstettler 
& Associates e descurajată în mod constant. 

— Eşti urmărit acum? Convorbirea asta e ascultată? 

— Nu. Am un telefon cu apelurile plătite în avans, pe care 
l-am cumpărat acum câteva luni, când mă ocupam de alt 
caz, cu bani gheaţă şi sub o identitate falsă. L-am pregătit 
pentru situaţii neprevăzute, dar nu l-am utilizat până acum. 
Însă telefonul tău e urmărit. Ţi-ai scris numărul pe fluturaşii 
ăia, aşa că ţi-au aflat ESN-ul de la furnizor. De-asta ţi-am 
spus să nu-l întrebuinţezi. 

— Nu da vina pe fluturaşi. Datorită lor am ajuns la 
domnişoara Johnson. Şi i-au momit pe Padgett şi pe 
Hyacinth Pope. 

— De-acord, în ce-o priveşte pe domnişoara Johnson. Dar 
nu ştim sigur dacă Padgett şi Pope nu s-au ghidat după 
altceva. Oricine a ştiut de întâlnirea lui Davy cu Brian Cox 
ştia şi că echipa însărcinată să te supravegheze a fost 
transferată din Oklahoma la Washington. 

— Alte scurgeri de informaţii de la NSA. 

Nu o spusese pe un ton întrebător. 


El ripostă fără nici-o ezitare. 

— Cred că nici măcar că nu sunt scurgeri. După cum 
regresează ancheta, s-ar putea să fie vorba de o ramificaţie 
a Agenţiei. 

— NSA l-a răpit pe Davy? 

Anders păstră o clipă tăcerea. 

— Dacă n-a fost NSA, atunci a făcut-o cineva destul de 
puternic ca să poată influenţa NSA. 

Millie se întoarse în Boston - de data asta în piaţa pavată 
cu bolovani şi fără marcaje rutiere din estul Old State 
House. Nu apelase la nici-o înregistrare video. Ajunsese în 
locul acela călăuzită de imaginaţia ei - mai degrabă decât 
de imaginea din prezent -, de o vizualizare plină de viaţă a 
evenimentului de care era legat: Masacrul din Boston. 
Citise una dintre biografiile lui Crispus Attucks în copilărie şi 
zona i se întipărise pentru totdeauna în minte după ce o 
vizitase împreună cu Davy. 

Îşi făcu apariţia în mijlocul unui grup de turişti. Câtorva li 
se tăie răsuflarea şi unul se împiedică. 

— Îmi cer scuze, spuse ea, şi se îndepărtă. 

— De unde-a apă..., auzi în urma ei un glas acoperit de 
zgomotul traficului. 

Luă un taxi până la gara Boston South, unde se urcă într- 
un tren de navetişti cu destinaţia Providence. Nu credea că 
ar fi avut vreun rost să meargă la Tiverton. Era de acord cu 
Anders, considera orăşelul un simplu loc în care fusese 
abandonată ambulanţa, dar nu avea niciun loc de salt în 
Rhode Island. Davy fusese acolo singur, aşa că înregistrările 
nu erau de niciun folos pentru ea. 

Trenul opri de şapte ori pe traseu, dar călătoria nu dură 
decât o oră şi trei minute. Ar fi ajuns mai repede cu avionul 
sau cu o maşină închiriată, dar asta ar fi însemnat să se 
identifice, şi nu voia să se conecteze la sistem. Simpla idee 
îi crea senzaţia unor degete electronice care îi treceau prin 
păr şi o trăgeau de haine. 

Se cutremură. 

În Providence luă un taxi până în faţa portului, unde bău 
o cafea în timpul unei scurte plimbări printre clădirile vechi. 


Găsi o străduţă care oferea o vedere a țărmului cu totul 
aparte şi o alese ca loc de salt. Sări de câteva ori, de probă, 
în Cuib şi înapoi, apoi se-aşeză descurajată pe-o bancă, cu 
faţa către apă. 

Probabil că temperatura nu depăşea zece grade, dar 
ieşise soarele şi briza abia dacă se făcea simțită. Se cuibări 
în vechea jachetă a lui Davy şi se încruntă la pescăruşii 
care se instalaseră în faţa ei, în expectativă. 

Ce m-am apucat să fac? Foiala din loc în loc ajuta la 
ceva? 

Ei bine, mă împiedică să-mi pierd minţile. 

Aruncă paharul de cafea într-un coş de gunoi şi o porni 
de-a lungul țărmului, spre vest, către Radisson. De după 
colţ apăru un bărbat, alergând spre ea, şi Millie tresări 
înainte de a-şi da seama că făcea pur şi simplu jogging. 

Pentru o clipă se gândise că... Ei, nu ştiu ce-am crezut. 
Poate mi-a trecut prin minte că e posibil să fiu recunoscută, 
chiar dacă nu e de aşteptat să mă aflu aici. Dacă sărea în 
continuare în zonele unde s-ar fi putut afla Davy, exista 
riscul să fie recunoscută până la urmă, de NSA, sau de FBI, 
sau de BA. 

Trebuie să găsesc o soluție în privința asta. 

Se întoarse în Cuib şi răscoli casetele până ce dădu de un 
loc de salt din Londra. Acolo era patru după-amiaza, dar pe 
Kensington High Street găsi un coafor care îi putea oferi 
serviciile dorite şi în schimbul unor dolari americani. 

Plecă după două ore, cu părul, mai înainte lung până la 
umeri şi castaniu, tuns băieţeşte şi de un blond-cenuşiu. 
Coafeza, o tânără cu părul albastru şi mai multe piercinguri, 
îi ceru numărul de telefon, dar nu primi decât un refuz 
politicos: 

— Sunt turistă. Mă întorc chiar azi în State. 

Şi îşi adeveri spusele sărind apoi în AlbuQuerQue, unde 
merse la un optician, la intersecţia dintre Eubank şi 
Comanche. Cunoştea locul de când fusese în vizită la nişte 
veri care stăteau în apropiere - nu fiindcă îl frecventa Davy 
- dar îl păstrase destul de bine în memorie. Îşi luă precauţia 
de a trece pe la Cuib, pregătindu-şi astfel urechile pentru 


diferenţa de altitudine înainte de a se teleporta în 
AlbuQuerQue, la o mie de metri deasupra nivelului mării. 

Era bine că se deplasase spre vest, într-o zonă plasată în 
fusul orar din zona de munte. Se văzu nevoită să aştepte o 
oră ca să poată intra fără programare şi, pentru că 
opticiana insistă să-i dilate ochii, fu nevoită să stea în sala 
de aşteptare, cu pleoapele acoperite, pentru ca pupilele ei 
să-şi revină atât cât era necesar ca să probeze lentilele de 
contact. 

Era evident că tehnologia se îmbunătăţise. La ultima 
încercare, în adolescenţă, îşi punea lentilele după lupte 
eroice şi apoi nu reuşea să le suporte. Renunţase, 
dezgustată. 

De data asta clipi de două-trei ori şi gata, nu le mai simţi, 
de parcă nici n-ar fi existat. La sugestia doctoriţei, alese 
lentilele consumabile, concepute pentru a fi purtate două 
săptămâni, zi şi noapte, după care trebuiau aruncate. 
Aveau o tentă verzuie şi nu se recunoscu când se uită în 
oglindă. 

Când am slăbit atât de mult? Ultimele săptămâni îşi 
luaseră tributul. Observase că i se lărgeau hainele, însă, cu 
părul lung care-i încadra chipul, ascunzându-i-l în parte, 
amploarea schimbării trecuse neobservată. Acum, cu 
pomeţii mai proeminenţi, cu bărbia ceva mai ascuţită, cu o 
altă tunsoare şi cu părul şi ochii de o altă culoare, arăta ca 
o femeie care ar fi putut fi rudă cu Millie Harrison-Rice... dar 
nu o rudă prea apropiată. 

Ceea ce e şi bine, şi rău. 

Decise că era nevoie de schimbări pe un ultim alt nivel. 
Magazinul universal Ala Moana din Honolulu fu următorul ei 
pas. Işi ridică privirea către soarele ce strălucea printre 
frunzele  palmierilor, încă la mare înălţime deasupra 
orizontului. Trăiesc într-o după-amiază perpetuă. Clătină din 
cap şi căscă. Era obosită, ceasul ei biologic respecta ora 
Estului, continuând să fie decalat cu şase ore, aşa că arăta 
zece seara, ca în D.C, nu patru după-amiaza, ca în 
Honolulu. 

Intră prin buticuri, cumpărând lucruri pe care nu le purta 


de-obicei: rochii, taioare protocolare, costume pantalon. 
încercă să evite tot ce sărea în ochi. Ţinta ei era să treacă 
neobservată. Dar nu voia să fie îmbrăcată la fel ca în D.C. 

Peruca pe care şi-o cumpără de la Hino's Hairstyles & 
Wigs era castanie, şi o scurtă puţin, atât cât era nevoie ca 
să-i redea înfăţişarea dinaintea vizitei la coafeza cu păr 
albastru de pe Kensington High Street. 

Ca ultimă achiziţie, luă o pereche de ochelari fără dioptrii 
de la Lens Crafters, chiar din vitrină. 

— Ştiu că pare oarecum ciudat, spuse ea, scoţându-şi din 
poşetă ochelarii cu dioptrii, însă pe ăştia îi folosesc numai 
când nu port lentilele de contact. Însă pacienţii au mai 
multă încredere-n mine dacă mă văd cu ochelari, şi acum 
am lentile de uz îndelungat. Vreau nişte ochelari pe care 
să-i pot pune peste ele. 

Vânzătoarea o asigură că îi auzise pe alţii invocând 
motive mai bizare. 

— Unii vor să pară intelectuali, dar au fost blestemaţi cu 
o vedere bună. Mai sunt şi actorii. Şi femeile cu soţi mai 
bătrâni decât ele. Şi persoanele care au nevoie de ochelari 
de protecţie. 

Aştia sunt ochelari de protecţie. Plăti cu bani gheaţă, se 
teleportă în Cuib şi se culcă. 


Îi ceru taximetristului să oprească după ce trecuseră de 
adresa care o interesa. 

Birourile firmei Bochstettler & Associates nu se aflau 
chiar în Washington, aşa cum îşi închipuise ea iniţial. Erau 
în Alexandria, pe Interstate 395, adăpostite într-o clădire de 
dimensiuni reduse, cu două niveluri. 

Era o construcţie din cărămidă maronie, înconjurată de 
un zid înalt, de aceeaşi culoare, cu poarta supravegheată în 
permanenţă. Camerele video păreau flori extraterestre, 
împodobind în buchete colţurile acoperişului sau privind în 
josul pereţilor, susţinute de stâlpi subţiri. Asociate cu zidul, 
ferestrele ca nişte fante înguste, acoperite cu sticlă 
reflectorizantă, o duceau pe cu gândul la ambrazurile unui 
donjon medieval. 


Studie încă o dată clădirea de pe acoperişul centrului 
medical de vizavi, o construcţie cu cinci etaje. 

Luă liftul până la etajul al patrulea, unde, după cum se 
specifica în planul clădirii, se găseau o clinică de medicină 
internă, două cabinete de chirurgie dentară, unul de 
chiroterapie şi unul de acupunctură. Sălile de aşteptare 
erau separate, aşa că urmă cu uşurinţă indicatoarele care 
conduceau spre ieşire şi ajunse la scări. Uşa către acoperiş 
era dotată cu o încuietoare electronică a cărei etichetă 
strălucitoare reprezenta un avertisment: „Va suna alarma”; 
dar avea şi un geam cu armătură metalică, aşa că Millie 
văzu ce se afla în partea cealaltă, unde sări fără s-o 
deschidă. 

De data asta observă că sediul firmei Bochstettler & 
Associates avea o curte interioară ce părea mai adâncă 
decât ar fi fost normal şi că lipsa de ferestre a fațadei era 
compensată din plin în această parte, unde pereţii erau în 
întregime din sticlă. Pe două dintre laturile clădirii se aflau 
locuri de parcare înşiruite pe câte un singur rând, care găz- 
duiau şaisprezece automobile şi trei limuzine. 

Centrul medical pe a cărui terasă se afla era cea mai 
înaltă construcţie din zonă, prin urmare era sigură că se 
bucura de intimitate. Chiar şi gemuleţul rotund al uşii de 
acces pe acoperiş era de cealaltă parte a casei liftului, aşa 
că nu era în pericol să fie zărită dacă se uita cineva. 

Işi ridică ochii spre soare. Clădirea centrului medical era 
la sud-vest de Bochstettler & Associates, aşa că astrul se 
afla în spatele şi în dreapta ei. Îmi trebuie un binoclu. Auzi 
motoarele liftului vuind şi ventilatoarele imense, montate 
din fericire în capătul opus al clădirii, intrând în funcţiune. 
Se uită în jos, la pietrişul mărunt ce acoperea suprafaţa 
gudronată a terasei. Și un scaun. 

Cumpără de la un magazin B&H Photo din New York un 
binoclu de o mie două sute de dolari - un Canon 18 cu 50, 
utilizabil pe orice vreme şi cu stabilizator de imagine. Privit 
prin lentilele lui, paznicul din cabina de sticlă arăta ca şi 
cum l-ar fi privit de pe trotuarul de vizavi, iar stabilizatorul 
cu prisme zumzăia discret, păstrând imaginea neclintită, în 


pofida  tremurului mâinii.  Vânzătorul, un  hasidim 
cumsecade în costum negru, cu pălărie şi favoriţi lungi, 
buclaţi, o avertizase că, dacă se terminau bateriile, era 
necesar un trepied ca să menţină aparatul într-o poziţie 
stabilă. Aşa că avea baterii dublu-A de rezervă în buzunarul 
jachetei lui Davy. 

Se simţea vinovată fiindcă luase un binoclu atât de 
scump, motiv pentru care dădu numai şase dolari pe un 
scaun de grădină, din plastic verde. 

Trei ore mai târziu, cu fesele îndurerate, îşi dorea să fi 
cheltuit mai mulţi bani pentru scaun. 

Ţinea cont de poziţia soarelui, care se afla deasupra şi în 
spatele ei, pentru ca lentilele să n-o dea de gol, reflectând 
lumina. Şi se aşeză totodată între marginea acoperişului şi 
un ventilator imens, având grijă să nu i se proiecteze 
silueta pe fundalul cerului. 

Clădirea BAieţilor răi, cum o numea în gândurile ei 
(BAieţii răi nu primesc desert!), avea un subsol cu cel puţin 
un nivel. Curtea interioară era cu un etaj mai joasă decât 
iarba ce o înconjura în exterior. Privea dintr-un unghi care îi 
permitea să vadă atât nivelurile de deasupra solului, care 
răspundeau în curtea interioară, cât şi o parte din subsol, în 
josul peretelui de sticlă. Din nefericire, geamurile reflectau 
prea multă lumină ca să poată desluşi şi altceva în afara 
mişcărilor ocazionale şi prea puţină ca să poată zări pavajul 
curţii interioare. 

Între timp veniseră şi plecaseră o serie de persoane, şi 
acum în parcare se aflau şaptesprezece maşini. Numărul 
limuzinelor rămăsese acelaşi, deşi una plecase şi alta 
venise. Paza era riguroasă. Poarta nu se deschidea înainte 
ca paznicul să studieze cu mare atenţie pasagerii, iar unui 
şofer i se ceruse să deschidă şi portbagajul înainte de a fi 
lăsat să intre. 

Limuzina nou-sosită se oprise în dreptul uşii din faţă şi 
fusese flancată de doi paznici în timp ce ocupantul său, un 
bărbat înalt şi elegant, se grăbise să intre, înainte de a 
apuca şoferul să ocolească maşina. Acesta din urmă închise 
portiera şi duse limuzina într-unul dintre locurile de parcare. 


Millie îl înjură în gând pe bărbatul care intrase, fiindcă o 
făcuse fără să se uite în jur. Singurele trăsături distinctive 
pe care reuşise să le remarce erau părul ce începea să se 
retragă de pe tâmple - nimic dus la extrem - şi eleganța 
uşor observabilă a costumului. 

Paznicii se retraseră către uşă continuând să privească 
spre exterior şi mergând cu spatele, şi făcură stânga- 
mprejur ca să-l urmeze pe tip abia după ce dispăruse 
înăuntru. 

Asta trebuie să fie vreun ştab. 

Se întrebă cine era şi ce ştia. 

— Ce faci aici, sus? 

Motoarele liftului o  împiedicaseră să audă uşa 
deschizându-se, iar zgomotul paşilor pe pietrişul de pe 
acoperiş îi ajunse la urechi mai târziu decât vocea. 

Se ridică iute şi se întoarse, gata să se teleporteze, dar 
se opri. Am timp să sar, dacă trebuie. Se uită în jur fără 
grabă. 

Apăruseră trei persoane. Un negru înalt, în costum 
cenuşiu, un tip mai în vârstă, în salopetă, şi, în fruntea lor, o 
femeie bine îmbrăcată, cu şuviţe cărunte în părul scurt. 

Millie strânse din ochi. Era Becca Martingale, agenta FBI 
de contraspionaj. 

Ea purta ochelari de soare, şapcă de baseball, blugi şi 
jacheta de piele a lui Davy. Fiindcă avea părul blond şi 
foarte scurt, nu fu surprinsă că Becca n-o recunoscuse. Era 
un lucru bun. 

E timpul să plec. 

Le întoarse spatele agenţilor, făcu un pas spre parapetul 
de vreo treizeci de centimetri înălţime şi îşi cobori privirea 
către boschetele ce împrejmuiau clădirea, undeva, la 
douăzeci de metri mai jos. Înlemni. Amprente. Ale ei se 
aflau fără nici-o îndoială pe scaunul verde, în locurile de 
unde îl apucase ca să-l aducă din magazin. 

— Exact, spuse Becca, interpretându-i greşit ezitarea. N- 
ai unde să fugi. Pleacă de lângă margine! 

Millie se uită peste umăr. Ajunseseră numai la trei metri 
de ea. 


Se apropie de scaun mai degrabă alunecând, îşi trecu 
braţul, ca pe un cârlig, pe sub rezemătoarea laterală, şi se 
îndepărtă de cei trei mergând cu spatele. 

— OPREŞTE-TE! strigă bărbatul de culoare, întinzând 
braţul din reflex. 

Ea făcu un salt, dând să se avânte peste parapetul de 
treizeci de centimetri, dar se dezechilibră din cauza 
scaunului şi i se agăţă tocul. In loc să cadă cu picioarele 
înainte, aşa cum intenţionase, se dădu peste cap şi plonjă 
în gol, cu creştetul înainte. 

Semăna foarte mult cu ceea ce i se întâmplase la Cuib, 
când căzuse către stânci după ce se desprinsese bolţul care 
susţinea coarda de alpinism. 

Sări tot în apartament, prea tulburată ca să-şi poată 
alege o altă destinaţie. Scaunul se lovi de podea, răsucindu- 
i braţul, şi ea înjură sonor, apoi strânse puternic din buze. In 
locuinţa ei era posibil să existe microfoane. 

Sper că nu eram în câmpul lor vizual când m-am 
teleportat. 

Sări în Cuib înainte de a lăsa scaunul din mână. 

— Ce făceau acolo? se întrebă, cu glas tare. E cu putinţă 
să mă fi urmărit? 

Venise cu un taxi luat de la Dulles şi ar fi putut să fie 
remarcată la aeroport, dar se îndoia de asta. 

Nu mai semăna cu acea Millie pe care o cunoşteau ei. 

Dar ştiau, fireşte, de Bocbstettler & Associates. Dădu din 
cap. Avea sens - urcaseră pe acoperiş exact din aceleaşi 
motive ca şi ea. Ca să spioneze sediul BA. 

Ei, situaţia nu era chiar atât de dramatică. Investigau 
acelaşi caz şi aleseseră acelaşi punct de observare. O parte 
din ea se temuse că aveau capacităţi paranormale. 

Și asta înseamnă că ancheta lor n-a fost anulată. Se 
întrebă dacă FBl-ul era mai puţin vulnerabil la presiunile 
forului superior. Sau sunt presiuni interne, din NSA, şi nu 
afectează FBl-ul? Îi veni o idee care o înfioră. Dar dacă 
misiunea inițială a fost anulată şi acum sunt eu obiectul 
investigaţiilor? Îşi muşcă scurt buza, apoi scutură din cap. 
Nu, mă apropii prea mult de paranoia. 


Dar în momentul acela erau probabil preocupaţi de 
soarta blondei bizare care căzuse peste parapet. Şi-i 
imagină alergând mai întâi spre marginea terasei, pregătiţi 
să vadă sau să audă impactul ei cu solul, apoi surprinşi 
fiindcă nu văzuseră şi nu auziseră nimic. Cu puţin noroc, 
aveau să-şi închipuie că trupul căzuse în tufişuri şi aveau să 
piardă şi mai multă vreme căutându-l. 

Dacă repet figura, trebuie să văd de unde pot face rost 
de un cadavru. 

Peste nici-o oră era din nou în centrul medical, purtând o 
perucă roşie, cu părul lung, şi un pulover până la genunchi, 
verde cu negru. Peruca se asorta perfect cu lentilele verzi 
de contact, şi era convinsă că nu semăna deloc cu Millie 
cea veche sau cu femeia care căzuse de pe acoperiş. 

La etajul cinci era un cabinet de neurologie pediatrică cu 
vedere către sediul BA. In sala de aşteptare se aflau mai 
mulţi copii în scaune cu rotile motorizate şi alţi câţiva în 
cârje, sau cu dispozitive ortopedice de susţinere. Tresări, 
îndurerată, gata să se întoarcă din drum, dar reuşi să se 
controleze. In încăpere, suferinţa nu sărea în ochi - durerea 
nu exista decât în reacţia ei. 

Mai mulţi copii stăteau în jurul unei table de joc, deşi 
aveau nevoie de ajutorul părinţilor şi al asistenţilor, care 
mutau jetoanele, învârteau săgeata indicatoare şi întorceau 
cărţile. Doi puştani în cârje chicoteau într-un colţ. 

Copii, pur şi simplu copii, se dojeni singură. Chiar dacă nu 
puteau să meargă sau să-şi mişte trupul de la gât în jos, tot 
copii rămâneau. 

Femeia din spatele ghişeului de la recepţie era întoarsă şi 
vorbea la telefon, răsfoind un teanc de fişe medicale. Millie 
alese un colţ ferit de privirile ei şi luă o revistă. 

O fetiţă imobilizată în poziţie verticală într-un scaun cu 
rotile condus prin intermediul unui întrerupător pneumatic 
acţionat prin aspirare/suflare îşi pierdu interesul pentru 
jocul pe care-l urmărise şi se apropie de ea. Roţile 
scaunului se opriră la câţiva centimetri de piciorul ei. 

Sub bretonul negru, tăiat drept, care-i acoperea pe 
jumătate fruntea, se vedeau doi ochi enormi, albaştri, care, 


în combinaţie cu rama argintie a scaunului, o duceau pe 
Millie cu gândul la unul dintre vagabonzii cu ochi de mari 
pictaţi de Margaret Keane, în ramă de crom. 

— Bună, o salută ea. 

O femeie aşezată în partea opusă a încăperii îşi ridică 
ochii din cartea pe care o citea. 

— Vino aici, Maggie, spuse, cu blândeţe. 

— Nu mă deranjează, zise Millie, cu o fluturare de mână. 
Apoi, către fetiţă: Eu sunt Millicent. Tu te numeşti Maggie? 

— Ca în cântecul lui Rod Stewart. Numai că sunt un 
ghimpe înfipt mai adânc în coastă decât era femeia aia. Şi 
nu agăţ bărbaţi mai tineri. 

Magie putea să-şi mişte capul, dar braţele îi atârnau 
inerte, legate de reazeme capitonate, prinse de cadrul 
scaunului. 

— Nu pot s-agăţ nimic. 

Millie o crezuse de şapte sau opt ani, dar acum se gândi 
că avea mai mulţi. 

— De ce zici că eşti un ghimpe-n coastă? 

— Ei. Tu de ce crezi? 

Millie îşi lăsă capul pe o parte şi îşi îngustă ochii înainte 
de a răspunde, în cele din urmă: 

— Poate îţi închipui că părinţii tăi au prea multe de făcut 
ca să te-ajute. Poate îţi ieşi uneori din fire şi nu mai 
cooperezi. Poate ai câteodată impresia că eşti 
nerecunoscătoare, în ciuda tuturor lucrurilor care trebuie 
făcute pentru tine. Poate simți că nimeni n-are cum să 
înțeleagă prin ce treci. 

Maggie zâmbise până atunci, dar o ascultă încruntându- 
se. 

— Eşti psihanalist, nu? 

— Terapeut specializat în probleme de familie, râse 
Millie. lar tu chiar eşti un ghimpe-n coastă. 

Fetiţa încuviinţă cu un aer solemn. 

— Doar ţi-am spus. 

— Pot să te-ntreb câţi ani ai? 

Maggie medită o clipă şi sfârşi prin a da un răspuns. 

— Poţi. 


— OK. Câţi ai? 

— Împlinesc zece... peste două luni. Dar tu? 

— Treizeci şi trei... peste o lună. Și; timpul nu stă pe loc. 
De ce eşti în scaun? 

— Ca să nu par un covor aruncat. 

Millie pufni, pe jumătate râzând şi pe jumătate 
suspinând. 

— Am spus ghimpe în coastă? Cred c-am vrut să mă refer 
la o altă parte a corpului. 

— Bine. Piscină. Plonjon în adâncime. Apă prea puţină. 
Aveam şapte ani. 

— Au! se mulţumi Millie să spună, deşi simţea nevoia să 
plângă. 

— Putea fi mai rău. Pot să respir pe cont propriu. Uite-te 
la Christopher Reeve. 

În uşa dinspre coridor se deschise. Un bărbat îşi strecură 
capul înăuntru şi inspectă încăperea. Millie făcu eforturi ca 
să nu-ncremenească - era agentul FBI, negrul voinic care-o 
însoţise pe Becca Martingale pe acoperiş. II văzu măturând 
colţul ei cu privirea, fără să se oprească. O studie pe mama 
lui Maggie mai mult decât pe oricine altcineva, dar femeia 
stătea singură şi avea părul castaniu, adevărata culoare a 
părului lui Millie. Negrul îşi retrase capul şi lăsă uşa să se 
închidă. 

Millie expiră. 

Maggie se uită la ea. 

— Te căuta pe tine? 

— De ce crezi asta? 

— Păi... zâmbeai, dar ţi-ai ţinut răsuflarea cât timp a fost 
aici. 

E perspicace. 

— Ah. Ei, nu ştiu exact pe cine căuta. Ceea ce e de fapt 
adevărat, deşi e un şiretlic. Mi-aş dori un copil ca tine. 

Maggie păru uimită. 

— Cum? Paralizat? 

Millie clătină din cap. 

— Inteligent. Frumos. Amuzant. 

Fetiţa strâmbă din nas. 


În cadrul uşii îşi făcu apariţia o asistentă, anunțând: 

— Maggie Peterson. 

Maggie strânse din ochi. 

— Trebuie să plec. 

Îşi întoarse scaunul folosindu-se de comutatorul 
pneumatic. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Maggie. 

O urmări cu privirea când rulă către mama ei şi în timp 
ce intrau amândouă în cabinet, conduse de asistentă. 
Scoase un şerveţel din geantă şi-şi suflă nasul. Oftă adânc 
şi se întrebă dacă-şi dorea într-adevăr copii. Răspunsul 
afirmativ era răsunător - da, chiar dacă ar fi paralizaţi. 

Ridică revista, prefăcându-se că reîncepuse să citească, 
în timp ce inspecta încăperea. O altă femeie îi aruncă o 
privire scurtă, apoi se întoarse să dea o mână de ajutor pe 
tabla de joc. E pur şi simplu curioasă, aprecie Millie. Un 
bărbat aşezat alături de copiii cu proteze ortopedice de 
susţinere şi cu cârje o privi mult mai circumspect, con- 
centrându-şi cea mai mare parte a atenţiei asupra 
ciorapilor ei, în zona unde treceau peste genunchi. Un alt 
soi de curiozitate. Dar nu unul pentru care să-şi facă griji. 

Îi ignoră pe amândoi şi studie în schimb orarul scris pe o 
placă mică de plastic de pe biroul de la recepţie. In ziua 
aceea, clinica se închidea la cinci. Dacă se făcuseră 
programări până atunci, putea să spere că personalul şi 
ultimii pacienţi aveau plece pe la şase sau cel târziu la şase 
şi jumătate. 

Era tentată s-o aştepte pe Maggie. Daroricum o să plece. 
Memoră în schimb colţul în care stătea, apoi ieşi pe culoar 
cu speranţa că avea aerul cuiva care caută o toaletă. 


Reveni la şapte, făcându-şi apariţia în colţul unde stătuse 
de vorbă cu Maggie. Era îmbrăcată într-un stil pe care-l 
considera al unui ninja şic. Pantofi de tenis negri, blugi 
negri, pulover negru pe gât, mănuşi negre şi un tricou 
negru cu rol de mască à la ninja, cu deschiderea pentru gât 
în dreptul ochilor şi cu mânecile legate la ceafă. 

Se simţea cu desăvârşire ridicolă. 


— Aşadar, Sheila, Joe răspunde la cererile tale de a crea 
mai multe legături emoţionale. ? 

— Nu, şi trebuie să spun că mi-e greu să am încredere 
într-un terapeut cu mască. De ce-o portit? 

Chiar aşa, de ce? Ei bine, răspunsul era alcătuit din două 
cuvinte: camerele video. Nu se aştepta să existe vreuna în 
cabinetul neurologului, dar, din câte văzuse, la Bochstettler 
& Associates erau în număr mai mare decât tricourile tie- 
dye! la un concert Grateful Dead. 

Căută o fereastră şi constată cu surprindere că în 
majoritatea cabinetelor nu era niciuna, chiar dacă aveau un 
peretele către exterior. În cele din urmă, găsi, într-o 
încăpere destinată personalului în pauză de lucru, un geam 
din tavan până la podea, care oferea o privelişte similară cu 
cea de pe acoperiş. 

Se uită prin binoclu. 

Nu se schimbase nimic, dar camerele video ieşeau acum 
în evidenţă. De fapt, nu deveniseră mai uşor vizibile. Ea 
începuse să le observe cu mai multă uşurinţă. 

Erau câte două, în toate colţurile de sus ale clădirii şi pe 
fiecare dintre cei patru stâlpi plasați la doi metri şi jumătate 
spre interior faţă de colţurile gardului. Alte perechi erau 
montate în curtea interioară, pe numai două dintre colţurile 
construcţiei, la nivelul streşinii şi înclinate în jos, către 
pavaj. 

După toate aparențele, acoperişul era nesupravegheat. 

Asta văd eu. 

Nimic de făcut. Dacă voia să intre în clădire, trebuia să 
rişte. N-aveau cum s-o prindă, chiar dacă o vedeau. 

Nu e cazul să ţi se urce la cap. Davy avea mult mai multă 
experiență, dar a căzut totuşi în mâinile lor. 

Ceea ce o îndemnă să verifice dacă nu cumva mai 
existau şi a/ți observatori, pe acoperişurile din jur. FB/-u/ n-a 
ajuns pe terasa aia din întâmplare. 

Urcă treptele fără zgomot. Găsi uşa închisă şi niciun 


1 Stil vestimentar popular printre hipioti, bazat pe împăturirea 
tricourilor, legarea unor părţi cu sfoară sau elastic şi vopsirea partială, 
care duce la apariţia unui model specific (n. tr.). 


indiciu care să-i dea de înţeles că alarma ar fi fost 
dezactivată. Micul ei led strălucea cu putere. Sări de partea 
cealaltă şi se uită în jurul casei liftului. Nu zări nici-o siluetă 
ghemuită sau instalată în fostul ei post de observaţie, dar 
acolo era totuşi ceva. Se apropie şi râse în sinea ei. 

O cameră video protejată de intemperii era montată pe 
un trepied fixat într-un sac cu nisip şi îndreptată spre 
Bochstettler & Associates. Un cablu coaxial şerpuia de la 
suportul camerei la cutia unei antene montate lângă 
balustradă. 

Supravegheau clădirea. Numai că nu o făceau personal. 
Nu avu nevoie decât de câteva minute de cercetare, privind 
prin binoclu, ca să descopere furgoneta companiei 
telefonice Verizon parcată pe o alee, la jumătate de cvartal 
distanţă de clădire. 

Ce e de făcut? Ce e de făcut? 

Dacă sărea pe acoperiş, ar fi fost înregistrată de camera 
FBl-ului. Zona era întunecoasă, dar era sigură că aparatul 
filma în infraroşu. N-ar fi fost recunoscută, dar s-ar fi 
constatat că pe acoperiş apăruse cineva din senin. 

Studie din nou, cu mare atenţie, destinaţia pe care şi-o 
alesese. Se aplecă şi deşurubă mufa cablului video din 
locaşul de conectare la cutia antenei. 

Işi vor imagina că li s-a defectat camera. 

Sări în zona întunecoasă şi se ghemui pe pietriş, în 
spatele unui aparat de aer condiţionat scos din funcţiune. 
Rămase acolo, mişcându-şi numai capul în timp ce se 
străduia să descopere dacă vreo cameră video de la 
Bochstettler supraveghea acoperişul. 

Se gândi că avea la dispoziţie cel puţin zece minute 
înainte să ajungă FBl-ul pe terasă, să vadă ce se 
întâmplase. Sau chiar mai mult, dacă erau nevoiţi să caute 
pe cineva aflat în posesia unei chei. 

Se apropie de marginea acoperişului mergând aplecată şi 
aruncă o privire în curtea interioară. Noaptea, când lumina 
de pe coridoare era aprinsă şi pătrundea prin uşile deschise 
ale birourilor de la ultimul etaj, putea să vadă ce se afla 
dincolo de geamurile reflectorizante. Alese un birou din 


partea opusă, pe care îl inspectă cu minuţiozitate prin 
binoclu. 

O aştepta o săritură mai grea. Să sară de pe o terasă pe 
alta, ambele acoperite cu pietriş, era una. Temperatura, 
vântul şi mirosul îndepărtat şi vag al gazelor de eşapament 
erau identice. Insă lumea din spatele geamurilor fumurii 
avea ceva ireal. Exersă imaginându-şi clinica din Stillwater, 
luând-o ca model pentru senzaţia de linişte dintr-o clădire 
climatizată. Însă la prima încercare se trezi în propriul ei 
cabinet şi îşi auzi asistenta, care făcea evident ore 
suplimentare, vorbind la telefon în încăperea alăturată. Se 
întoarse pe acoperiş. Incercă din nou şi reuşi. 

Se afla într-un birou mare, care se înfăşura, realmente, în 
jurul unui colţ interior al clădirii. Era fără îndoială al unui 
şef, cu aproape tot mobilierul unei camere de zi într-unul 
dintre capetele încăperii în formă de L, cu o masă imensă 
de şedinţe la intersecţia celor două laturi şi cu un birou 
izolat, din lemn masiv de tec, în capătul opus. Respiră 
adânc pe nări şi luă notă de câteva detalii ale covorului 
precum şi de cele trei tablouri abstracte de pe pereţi, apoi 
se uită la ceas. 

De când deconectase camera nu se scurseseră decât 
patru minute. Sări înapoi, pe acoperişul centrului medical, 
şi recuplă mufa cablului, fără s-o fixeze bine. Semnal 
intermitent. Dacă ar fi verificat cineva aparatul, şi-ar fi 
putut închipui că se slăbise pur şi simplu o conexiune, nu că 
fusese un sabotaj. Auzi huruitul motoarelor liftului şi sări 
înapoi, în biroul mare de pe colţ, cu inima bătându-i 
nebuneşte. 

Am scăpat de dracu... 

Se sprijini cu spatele de perete, în colţul cel mai 
întunecat, şi ascultă zgomotele clădirii. 

In parcare văzuse patru maşini şi era gata să parieze că 
măcar două, dacă nu cumva mai multe, le aparţineau 
paznicilor. Probabil mai multe - cineva trebuia să 
monitorizeze toate camerele alea de luat vederi din 
exterior. Care aveau probabil nişte fraţi înăuntru. Auzi 
zgomotul îndepărtat al unui aspirator. 


Bine. Mai e şi altcineva în afară de paznici. 

Privi în jur, inspectând cu atenţie colţurile tavanului, în 
căutarea camerelor de supraveghere şi a senzorilor de 
mişcare. 

Dar alarmele nu pot fi activate în timp ce se face 
curățenie. 

Nu-i plăcea cum arăta biroul. Obiectele erau aranjate 
astfel încât să dea naştere unor forme geometrice de o 
puritate aproape sterilă. Sau de-a dreptul sâcâitoare. In 
sertare nu era niciun dosar. Singurele hârtii erau foile albe, 
pentru scrisori. Exista un computer legat în reţea, un obiect 
negru, lucios, cu ecranul mare şi plat şi tastatură şi mouse 
asortate, plasat pe raftul de dedesubt, care glisa silențios. 

Îl deschise, dar era parolat la nivel de hardware, nu 
încărca nici măcar sistemul de operare. Pentru o clipă se 
gândi să-l ia cu ea. 

Putea oare să fie sigură că avea să găsească pe cineva 
capabil să-i acceseze conţinutul? 

Aspiratorul îndepărtat se oprise şi pornise de mai multe 
ori, dar sunetul era acum mai puternic. Abandonă biroul şi 
deschise cele două uşi. Una dădea într-o încăpere mai 
mică, probabil destinată unui asistent, iar cealaltă era a 
unui dulap uriaş pentru paltoane şi jachete, unde se aflau 
două umbrele şi o haină de ploaie de culoare închisă 
atârnate de bară, şi, pe raftul de sus, o servietă diplomat 
din aluminiu acoperit prin galvanizare cu un strat de aur, 
una dintre acele serviete Halliburton care par să strige 
„fură-mă!”. Pulsul i se liniştise treptat după ce dispăruse 
încordarea din momentul sosirii, dar acum i se acceleră 
iarăşi. Numai că servieta era descuiată şi goală, cu excepţia 
unui bileţel adeziv mototolit îndesat într-un colţ, pe care era 
notat un număr de telefon din zece cifre, având codul zonal 
508, urmat de „cge op 2.IX 2:30”. 

Şi-l puse în buzunarul blugilor, având grijă să nu i se 
lipească de mănuşă când îşi retrase mâna. Aruncă o privire 
pe coridor. Aspiratorul se auzea dintr-un birou luminat, aflat 
cu trei uşi mai încolo. Pe fiecare dintre acestea era fixată o 
plăcuţă cu nume. Se uită la peretele de alături. „N. Kel- 


ledge, Preşedinte”. 

Aspiratorul amuţi şi o femeie mărunţică, hispanică, într-o 
salopetă verde, ieşi din birou cu spatele, cărând un coş de 
gunoi. Millie îşi retrase în grabă capul şi sări. 

Reveni în Cuib, obosită, frustrată şi simțind nevoia să 
facă o baie. De când pătrunseseră duşmanii ei necunoscuţi 
în camera de hotel din Virginia, se ştersese numai cu 
buretele ud în casa de stâncă, iar părul îi fusese spălat, 
fireşte, de coafeza din Londra, când o tunsese şi o vopsise. 

Fir-ar să fie! Apartamentul e monitorizat, sau nu? Se 
gândi să intre în clădire mergând pe jos, să descuie uşa şi 
să vadă ce avea să se întâmple. Cine-o să-şi facă apariția? 
Agenti NSA, sau indivizii care l-au răpit pe Davy, dacă nu 
cumva sunt unii şi aceiaşi? Continua să creadă că Anders 
nu era amestecat, dar nu era sigură că nu fusese mâna 
cuiva din alt departament al Agenţiei. 

Perspectiva unei alte băi întrerupte o făcu să renunţe la o 
asemenea încercare. Căută printre casetele lui Davy până 
ce găsi una etichetată Zece mii de valuri. 

În Santa Fe ar fi trebuit să-şi dea ceasul cu o oră în urmă, 
iar urechile îi pocniră dureros de puternic - staţiunea era 
situată la o altitudine de două mii cinci sute de metri. Sări 
în parcare şi urcă spre izvoarele termale pe o cărăruie ce 
străbătea decorul japonez. 

Îşi luase un costum de baie, fiindcă aştepta să folosească 
unul dintre bazinele comune, pentru care nu se făceau 
rezervări, dar ultima serie de clienţi din ziua aceea intra 
peste zece minute şi una dintre căzile individuale mici era 
liberă, din cauza unei anulări. Îşi şamponă părul şi şi-l clăti 
în sala de duşuri a femeilor, apoi se îmbrăcă în chimonoul 
pus la dispoziţie şi se-ndreptă spre cada care i se atribuise - 
din sticlă acrilică, plină cu apă fierbinte şi înconjurată de 
paravane shoji, cu excepţia laturii dinspre culme, unde se 
zăreau pini mexicani, cărora natura şi douăzeci de ani de 
îngrijire riguroasă le oferiseră o perfecţiune de bonsai. 
Cerul din New Mexico era presărat cu puncte de lumină 
strălucitoare, iar sub copaci se desluşeau petice de zăpadă. 

Renunţă încântată la costumul de baie, dar apa fierbinte 


şi aerul rece ca gheaţa o făcură să tânjească după Dawy. 
Ultima oară când fuseseră acolo folosiseră camera Ichiban - 
unde exista şi o saltea. Amintirea acelei seri o înfierbânta. 
Când ieşi din cadă, se simţi recunoscătoare pentru aerul 
rece din mai multe motive. 

Îşi anunţă plecarea şi sări înapoi, în Cuib, în momentul în 
care recepţionera se întorsese cu spatele. 

Lenjerie. Fusese la cumpărături, aşa că avea în Cuib 
destule haine, dar rămăsese fără lenjerie. Rezerva ei de 
chiloţi şi sutiene curate era în Stillwater. 

Sări în camera de zi a apartamentului şi se uită agitată în 
jur. Era linişte, ca de obicei, dar avea o senzaţie bizară, 
parcă o gâdila ceva în gâtlej. Trase aerul cu putere pe nas. 
Simţi din nou ceva straniu în gât. Se gândi că Lonnie, 
menajera lor, care făcea curat o dată pe săptămână, 
schimbase lacul pentru mobilă. Asta nou nu-i plăcea. 

Camera era întunecoasă, singura lumină fiind strălucirea 
difuză a felinarelor de pe stradă, care răzbătea prin 
draperii, dar Millie îşi dădea seama că la uşa 
apartamentului se schimbase ceva. Făcu un pas într-acolo 
şi încăperea se clătină, înclinându-se în mod bizar. Căzu în 
genunchi şi capotul pe care şi-l ţinuse strâns în jurul 
trupului se deschise. 

In jurul uşii fusese lipită bandă izolatoare, câte o fâşie 
lungă în cele două părţi laterale şi deasupra, plus una de 
trei ori mai lată peste golul dintre uşă şi podea. Se răsuci şi 
văzu o folie de plastic peste şemineu. 

E ciudat, se gândi, aproape visând. Işi simţea plămânii 
grei. Işi înfipse unghiile în coapsa goală cu o mişcare 
spasmodică şi se zgârie, ştiind că apatia care dădea să o 
cuprindă era nefirească. Lipsa oricărei senzaţii, dar şi lipsa 
de reacţie a nervilor ei îi treziră în sfârşit un simţ al 
imperiozităţii. 

Anestezic gazos. 

Tresări, speriată. 

Simţi atingerea zgrunţuroasă a podelei calcaroase din 
Cuib pe genunchi, apoi pe obraz, apoi nu mai simţi nimic. 


14. Mugu 


Două zile la rând, Davy lăsă servitorii să-i poarte de grijă, 
mulţumindu-se să se teleporteze pe plajă de două ori pe zi 
şi bucurându-se de colecţia de DVD-uri. Se străduia să nu 
se gândească la nimic. Nici la Brian Cox, nici la evadare, 
nici la răpitorii lui, nici la Millie. Făcea demonstraţii pentru 
Conley, atât dimineaţa, cât şi după-amiaza, pe o perioadă 
limitată de timp, sărind în şi din diverse locuri din curte, în 
timp ce doctorul măsura, înregistra şi se lansa în speculaţii. 

Nu fu surprins să afle că radioactivitatea din zonă nu 
creştea când făcea săriturile. Şi că nu existau nici alte 
fluctuații electromagnetice. Insă când sări din umbra unui 
perete într-o porţiune scăldată în soare a curţii, o cameră 
de filmat cu infraroşii afişă o uşoară creştere a temperaturii 
în punctul de plecare şi o scădere tot atât de mică la desti- 
nație. Variația era de numai o zecime de grad. 

— Diferenţa de temperatură dintre cele două locuri e de 
peste şase grade. Probabil că în momentul săriturii se 
produce un soi de pierdere termică. 

Davy dădu din cap. 

— Poate. 

Ştia din proprie experienţă că nu dispărea dintr-un loc ca 
să apară în altul, ci că se deschidea o poartă, pentru un 
timp extrem de scurt. Cândva înregistrase fenomenul pe o 
casetă video şi îşi punea întrebarea dacă n-o făcuse şi 
Conley. Insă nu insistă. Nu voia să-i dea nici-o idee. 

In ziua următoare, când îşi făcu apariţia în curte la 
cererea doctorului, Davy găsi un aparat straniu, alcătuit 
dintr-un cub transparent, cu latura de un metru şi un sfert, 
confecţionat din plăci de plastic de doi centimetri şi 
jumătate grosime asamblate cu cleme pentru ţevi. Când 
ajunse mai aproape, simţi miros de acid acetic. Văzu că îm- 
binările fuseseră etanşate cu o substanţă translucidă pe 
care o identifică, după miros, drept spumă de silicon. 

Singura altă caracteristică aparte a incintei era 
reprezentată de două ţevi de plastic, care ieşeau prin faţa 
superioară a cubului. Una era conectată la un manometru 


cu domeniul de măsurare între 800 şi 1 200 de milibari, iar 
cealaltă intra în furtunul de cauciuc al unui mic compresor 
de aer. 

Conley stătea în aşteptare. 

Davy se holbă nemulţumit la spaţiul închis. 

— Ştii câte ceva despre fiziologia scufundărilor? întrebă. 

— Puțin. Conley arătă spre manometru. Indică valori 
absolute. Nu mă aştept să avem de-a face cu diferenţe de 
presiune mai mari de douăzeci de milibari, aşa că n-ai de ce 
să fii îngrijorat, n-o să-ţi pocnească nici plămânii, nici 
timpanele. 

Davy făcu încă un pas către manometru. Indica o mie doi 
milibari, dar el n-avea idee cât de apropiată era această 
valoare de presiunea normală la nivelul mării. 

— Acum e presurizat? 

— Nicidecum. Conley îşi îndreptă degetul spre o valvă cu 
clapetă montată pe compresor. E deschisă către exterior. 

Davy se ghemui şi sări în cutie. Inăuntru era mai cald, 
datorită efectului de seră, dar presiunea era aceeaşi, exact 
cum spusese Conley. 

Se teleportă înapoi, afară. 

— Bun. Ce-ai de gând? 

— Păi, de ce n-am începe pompând nişte aer în cutie, ca 
să mărim presiunea cu vreo douăzeci de milibari? Apoi, sari 
înăuntru şi vedem ce se-ntâmplă. Dacă volumul corpului 
tău apare de nicăieri, ar trebui să constatăm o uşoară 
creştere a presiunii, fiindcă aerul din incintă se comprimă 
într-un spaţiu mai restrâns. 

— Cât înseamnă douăzeci de milibari în kilograme pe 
centimetru pătrat? 

Fiind un fizician veritabil, Conley scoase un calculator. 

— Hm, zero virgulă zero doi. Douăzeci de grame. 

— Pe astea le pot suporta, spuse Davy. 

Se uită cu atenţie la manometru în timp ce regla Conley 
valvele, adăugând aer în camera de presurizare. Valoarea 
indicată de manometru creştea mult mai repede decât se 
aşteptase el, aşa că fu nevoit să expulzeze o parte din aer 
ca să obţină presiunea de 1 022 milibari, pe care o dorea, 


închise valva. 

— Uite, spuse apoi. O diferenţă de nici măcar 
doisprezece milimetri coloană de mercur. Valoarea 
înregistrată după-amiaza, într-o zonă cu presiune ridicată. 

Davy îşi mişcă maxilarul din stânga-n dreapta, 
pregătindu-şi trompele lui Eustache, apoi se ghemui din 
nou. Deschise larg gura şi sări încă o dată în incintă, dar nu 
sesiză nici-o diferenţă de presiune în urechi, cu toate că 
simţi aerul adiindu-i prin păr pentru o clipă. Se uită la 
Conley prin peretele de plastic şi văzu că îi căzuse falca. 

— Ce e? îl întrebă, după ce se teleportase alături de el. 

— În clipa în care ai apărut acolo, presiunea a scăzut la 
valoarea celei atmosferice. Nu a crescut. 

— Hm. 

Davy se abţinu de la alte comentarii. 

Conley îi aruncă o privire încruntată. 

— Aveai o bănuială în privinţa asta, nu-i aşa? 

— Nu tocmai. Când schimb altitudinea îmi pocnesc 
întotdeauna urechile. 

Dar de obicei nu sar în şi din încăperi etanşe. 

— Hai să încercăm invers. Sari înăuntru. Pe urmă măresc 
presiunea şi vedem ce se-ntâmplă când te teleportezi 
afară. 

— Nu cu mai mult de douăzeci de milibari, da? 

Conley îşi ridică mâna dreaptă, cu palma deschisă. 

— Promit. 

Davy sări din nou în cub. _ 

Urechile îi pocniră în timp ce funcţiona compresorul. Işi 
întinse şi îşi roti gâtul, ca să vadă manometrul prin partea 
de sus a incintei. Conley ajunse la presiunea ţintă, 1 022, 
din prima încercare, fără să mai fie necesar să dea drumul 
la aer. 

Apoi închise clapeta şi se retrase cu câţiva paşi, cu ochii 
pe manometru. 

Davy sări. Îi pocniră din nou urechile. Se uită la 
manometrul din cub. Tot 1 002. Aşa cum bănuise. 

— Cred că manometrul tău e defect, îi spuse lui Conley. 

— Tunelare. Vasăzică asta e. Diferenţa de temperatură a 


apărut, probabil, ca urmare a deplasării aerului cald şi a 
aerului rece. Când sari, aerul se scurge prin gaură, odată cu 
tine. 

Davy păstră tăcerea. 

— Du-te şi pune-ţi nişte pantaloni scurţi. 

— Poftim? 

— Pantaloni scurţi. Fără şosete. Fără pantofi. Te rog. 

Când se întoarse Davy, doctorul nu-şi terminase încă 
pregătirile. Tocmai ieşea din casă pe uşa din spate, cu două 
lighene de plastic, urmat de unul dintre lachei, care aducea 
o găleată. 

Davy stătea în picioare pe iarbă, care era rece, dar nu 
atât de rece ca pavajul aleii. Conley lăsă jos cele două 
lighene şi-i spuse tipului cu găleata să umple unul dintre 
ele. Aburii plutiră leneşi în aerul răcoros, spre uşurarea lui 
Davy. Măcar apa era caldă. 

Conley îl lăsă pe lacheu să plece, apoi se întoarse spre el. 

— Bun. Hai să vedem ce mai poate trece prin gaură. 

Afundă o riglă în ligheanul plin. Apa ocupa trei sferturi din 
volumul disponibil şi, după cum indica rigla, avea o înălţime 
de paisprezece centimetri. 

— Intră aici, te rog. 

— Tot foindu-mă în pantaloni scurţi şi cu picioarele ude o 
să răcesc şi-o să mor. 

Conley îi adresă un zâmbet sinistru. 

— S-ar putea să mori, dar n-o să ţi se tragă de lao 
răceală. 

Davy intră în apa caldă. Lichidul îi ajungea ceva mai sus 
de glezne. 

— Bun, zise Conley. Te rog să te teleportezi în ligheanul 
celălalt. i 

El se conformă. Apoi se uită în jos. In ligheanul mai 
înainte gol în care se afla erau doi centimetri şi jumătate de 
apă. 

Conley stătea lângă primul lighean, măsurând iarăşi 
adâncimea. 

— Ei, e interesant, nu-i aşa? Oare curge prin gaură, sau e 
un soi de efect de suprafaţă, se agaţă pur şi simplu de tine 


când sari? 

li ceru cu un semn să iasă şi măsură adâncimea apei. 

— Unu virgulă nouă centimetri. Intră din nou, te rog. 

— În ligheanul plin? 

Conley i-l arătă pe cel aproape gol. 

— Nu, în ăsta. 

Davy îi dădu ascultare şi el îi făcu semn să sară în 
celălalt. 

— Vrei să te teleportezi înapoi? 

Davy se supuse. Doctorul se aplecă şi măsură apa din 
ligheanul pe care îl părăsise. 

— Trei virgulă opt centimetri. Apa nu se agaţă de tine. De 
fapt curge la vale, din zona cu apă mai multă în aceea cu 
apă mai puţină, trece prin gaură... prin poartă. 

Se holbă la Davy, nu aşa cum se holbează un om la altul, 
ci aşa cum se holbează orice om la un mister sâcâitor. 

— Pliezi spaţiul, spuse, parcă acuzându-l. Trebuie să 
facem rost de un gradiometru gravitațional. 


Îl instalară pe Davy pe bancheta din spate a unei 
furgonete. 

— Mă sperii, să ştii, îi spuse el lui Conley. 

— E exact ca pe plajă. Avem două chei, una într-o maşină 
din faţa noastră şi cealaltă în urmă. O să te simţi excelent. 

Davy bătu cu degetul în portiera furgonetei. 

— Metal. Cuşcă Faraday. Interferenţa electromagnetică? 

— Ah. Conley îi arătă o buclă de sârmă atârnată în 
mijlocul plafonului. Am instalat o antenă. Conduce foarte 
bine semnalul. Am făcut un test azi-dimineaţă, pe acelaşi 
traseu. Eu am stat înăuntru cu aparatul de măsură şi n-am 
observat absolut nici-o diminuare a intensității. 

— S-ar putea să aveţi probleme de trafic, obiectă Davy. 

— Acum, în extrasezon? Nu-ţi face griji. Nu eşti 
imobilizat. Poţi sări în camera ta la primul semn de greață. 

Conley închise portiera. 

Davy se afla în partea din faţă a compartimentului pentru 
marfă, cu spatele rezemat de peretele care îl despărţea de 
cabina şoferului. Nu-i dăduseră un ceas, dar numără 


secundele. Cinci minute pe un drum plin de hârtoape, 
acoperit cu pietriş, după care virară, intrând pe asfalt. 
Opriră de câteva ori, ca şi cum pe traseu ar fi fost 
semafoare, iar o dată opriră-porniră-opriră-porniră, ceea ce 
spunea fără dubiu că la unul dintre acestea aşteptau mai 
multe maşini. 

Ajunsese cu numărătoarea la o mie cinci sute de secunde 
când simţi furgoneta virând strâns, pentru a intra apoi în 
marşarier. Conley deschise uşa din spate şi Davy strânse 
din pleoape. Lumina nu era atât de puternică precum se 
aşteptase. Furgoneta se afla într-un hangar. 

Nu existau dubii. Un avion utilitar cu un singur motor era 
garat drept în faţa lui. De la baza secţiunii dinspre coadă se 
proiecta în afară un braţ straniu, orientat către înapoi, iar 
literele de pe uşa pilotului alcătuiau inscripţia „Sistem de 
Supraveghere BHP Falcon”. 

Conley zâmbi. 

— Ne stă la dispoziţie numai o oră. Nu e vorba de preţ, 
dar sunt foarte puţine şi toată lumea se înghesuie să facă 
rezervări. 

— Ce „ne stă la dispoziţie”? întrebă Davy. 

Conley îl conduse în jurul avionului, până la o uşă 
deschisă a compartimentului de marfă, plasată în lateral. 

— E vorba despre un gradiometru gravitațional 3-D 
aeropurtat. Se bazează pe o tehnologie care era secretă 
până acum doi ani - un instrument de navigaţie din dotarea 
submarinelor nucleare. Se foloseşte pentru localizarea 
zăcămintelor de minereuri şi pentru cartografierea 
rezervelor de hidrocarburi. 

— Cât de sensibil e? 

— Probabil prea sensibil. Poate detecta forţa gra- 
vitaţională generată de un copil de trei ani, aflat la un 
metru distanţă. 

In avion se afla un bărbat, aşezat în faţa unui pupitru de 
comandă. Chiar pe podea era montat un disc negru. Firele 
care porneau din conectorii săi aurii şerpuiau către una 
dintre părţile laterale. 

— Mă surprinde că n-aţi cumpărat pur şi simplu unul, 


făcu Davy. 

Conley oftă, dar nu avu timp să răspundă înainte de a i 
se adresa tehnicianul din faţa pupitrului, cu un accent 
australian foarte pronunţat. 

— Deci vehiculul ăla o să fie aici în timpul testului? 

— Da. 

— Bun. V-au instalat panourile, adăugă, arătând către 
partea laterală a hangarului, unde Davy văzu panouri 
verticale de tipul celor folosite de obicei pentru 
compartimentarea birourilor de mari dimensiuni. Erau 
montate într-un şir lung. 

— E corect, spuse Conley. Când putem să-ncepem? 

— Trebuie să fac o calibrare de la o distanţă cel puţin o 
sută de metri. O să dureze zece minute. 

— Perfect. Ne-ntoarcem peste cincisprezece? 

Tehnicianul încuviinţă dând din cap şi Conley îl conduse 
pe Davy la capătul panourilor şi dincolo de ultimul dintre 
ele. In partea opusă se afla o uşă standard, montată în uşa 
mult mai mare a hangarului. Ajunseră lângă ea şi doctorul 
se opri înainte de a o deschide. 

— Sari înapoi în camera ta, bine? îi spuse lui Davy. O să 
te-anunţe cineva când să te-ntorci aici. Arătă cu degetul 
podeaua din faţa uşii exterioare. Poţi s-o faci? 

In loc să-i răspundă, Davy făcu ce i se ceruse, sărind în 
vilă, lângă patul cu baldachin. 

Ceasul inclus în centrul de divertisment îi arătă că 
trecuse un sfert de oră când apăru Abney, majordomul, ca 
să-l anunţe că trebuia să se întoarcă în hangar. Davy sări 
de faţă cu el. Nu ştia în ce măsură era considerat Abney un 
„om de încredere”, dar nu i se spusese să-şi ascundă 
talentul în prezenţa servitorilor. Un presentiment morbid îi 
spunea că în final aveau să fie ucişi cu toţii. 

Conley îl aştepta. Se întoarseră la capătul şirului de 
panouri. Doctorul îi arătă cercurile trasate cu creta pe 
betonul din spatele acestuia. 

— lată ce vrem să faci: mai întâi mergi pur şi simplu de la 
cercul ăsta până la cel mai îndepărtat. Fără grabă. Pe urmă 
teleportează-te înapoi, în primul cerc, numără până la cinci, 


teleportează-te în cercul următor, numără până la cinci, 
teleportează-te în următorul, numără până la cinci şi aşa 
mai departe. 

Îi ceru să facă o demonstraţie, sub privirile lui. 

— Perfect. Trebuie să plec de aici, pentru ca masa mea 
corporală să nu genereze interferenţe, dar tehnicianul o să- 
ţi dea semnalul de start, da? 

— Am înţeles. 

— După ultimul salt, numără până la cinci şi întoarce-te 
în vilă. Să nu revii aici, fiindcă o să opresc cheile. 

Conley ieşi pe uşa de alături. Moment în care Davy sări 
lângă ea şi aruncă o privire prin deschiderea ce se îngusta 
vertiginos. Nu reuşi să vadă decât o fâşie de beton şi 
câteva tufişuri verzi şi scunde dincolo de ea. In depărtare 
desluşi un siloz. Imaginea nu-i spuse mare lucru. Se 
întoarse în primul cerc. O clipă mai târziu, auzi vocea cu 
accent australian: 

— Suntem gata când eşti pregătit! 

Davy se îndreptă agale spre cercul cel mai îndepărtat, 
apoi începu seria de sărituri cu pauze de câte cinci 
secunde. Lăsă să se scurgă timpul suplimentar înainte de a 
sări în vilă. 

Și ce-a dovedit asta? 


În noaptea următoare bătu un vânt puternic, acompaniat 
de tunete. Ploaia se opri înainte de răsăritul soarelui, dar 
dimineaţa valurile continuară să izbească plaja cu un 
zgomot răsunător şi Davy îşi petrecu o oră bună privind 
cum se spărgeau de nisip. Era un soi de terapie. Nu ştia cu 
cine să se identifice într-o mai mare măsură: cu talazurile 
dezlănţuite împotriva aflorimentului de piatră neclintită, sau 
cu stâncile supuse unei pedepse cumplite, fără să poată 
riposta. 

Nu se gândea la asta, dar îşi dădu pe neaşteptate seama 
că plaja se afla în sudul insulei. Ca urmare a mişcării 
soarelui pe cer şi a amintirilor legate de poziţia astrului din 
alte momente în care se aflase acolo. Se potriveşte cu 
Martha's Vineyard. 


Conley nu-l mai solicitase după testul din hangar. ŞI nici 
nu-şi făcuse apariţia în dimineaţa aceea. Davy avea 
sentimente contradictorii - curiozitate în privinţa 
rezultatelor experimentului şi încântare fiindcă era lăsat în 
pace. 

Îl supravegheau când stătea pe plajă. Nu ca să-l 
împiedice să fugă sau să hoinărească în afara hotarelor 
proprietăţii - ăsta era, evident, rolul dispozitivului - ci ca să 
nu poată vorbi cu nimeni. 

Înainte de a-i permite să iasă, trimiteau un observator din 
afara zonei sigure, pe o stâncă înaltă, de unde se vedea 
foarte bine ţărmul. Dacă plaja era pustie, activau cele două 
emițătoare şi îl anunțau că putea să sară. 

Fiind vorba de o plajă particulară, accesul public era 
interzis, dar câteva dintre casele învecinate erau locuite de 
îngrijitori sau de rezidenţi încăpăţânaţi din vremea iernii, 
care înfruntau valurile în cizme de pescuit impermeabile, 
înalte până la şolduri. Însă Davy nu-i vedea decât de la 
mare distanţă. Dacă vreunul dădea impresia că are de gând 
să se apropie, supraveghetorul îşi anunţa colegii prin radio 
şi sufla într-un fluier, dându-i de ştire lui Davy că aveau să 
oprească ambele chei în următoarele două secunde. 

Anunţul sonor îi displăcea lui Davy aproape la fel de mult 
ca senzaţia de greață care îl avertiza până nu de mult. De 
fapt, sunetul strident al fluierului îl îngreţoşa, însă lipseau 
furnicăturile avetizatoare din gâtlej. 

Senzaţia dispărea numai după revenirea în pătrat. 

În ziua aceea auzi fluierul chiar înainte de prânz, când nu 
se zărea nimeni pe plajă, nici aproape, nici departe. 

Rămase în pătrat, în picioare, respirând adânc. Uşa se 
deschise. 

Era Hyacinth, „domnişoara Minchin”, Pope. 

Aproape că n-o recunoscu. Purta un taior negru care-i 
urmărea îndeaproape formele trupului. Fusta era scurtă, 
până la jumătatea coapselor, şi ciorapii dantelaţi dispăreau 
în pantofii cu tocuri înalte. 

Părul despletit îi cădea pe umeri în valuri strălucitoare. 

Presupun că nu i se revarsă şi creierii. 


Simţi zvâcnirea familiară a dorinţei impurificate de 
spaimă, dar reuşi să-şi păstreze chipul impasibil. 

— Domnişoară Pope. 

— Domnule Rice. 

Ea se foi prin cameră, cu şoldurile legănându-i-se mai 
mult decât de obicei din cauza tocurilor înalte, apoi se 
cocoţă pe braţul fotoliului rabatabil. 

— Văd că-ncepi să prosperi. 

Davy nu reuşi să se abţină. 

— Am fost răsplătit fiindc-am dat cu tine de pereţi. Mă- 
ntreb dacă nu mi-aş putea face rost de-un bungalow. 

Ea râse şi se aşeză picior peste picior. Fusta i se săltă 
ceva mai mult şi Davy îi zări agăţătorile porțjartierului, 
prinse de marginea de sus a ciorapilor. Ea se aplecă şi fusta 
i se ridică din nou. Davy înghiţi în sec. 

— Cu ce te pot ajuta, domnişoară Pope? ` 

— Am venit să te conduc la masa de prânz. In sufragerie. 
Vrei să te schimbi mai întâi? 

Se uită la pantalonii lui kaki, la pantofii de tenis şi la 
pulover. 

— E vorba un eveniment oficial? 

Ea negă cu o clătinare a capului. 

— Nu, m-am gândit pur şi simplu că aş putea să... te ajut. 

Işi linse buza de sus, plimbându-şi scurt limba de la un 
colţ al gurii la altul. 

— O să mă spăl, răspunse Davy. 

Işi scoase hanoracul şi-l agăţă în dulap, apoi intră în baie, 
se spălă pe mâini şi pe faţă şi se pieptănă. 

Se holbă o clipă la imaginea lui din oglindă, cu faţa lipsită 
de expresie. Oare ce vrea? Se întrebă dacă nu cumva ea 
preluase din nou controlul şi dacă nu cumva doctorul 
Conley îşi încheiase misiunea. 

Când reveni în cameră, o găsi tolănită pe-o parte, ca o 
reclamă la lenjerie intimă. Era cu spatele lipit de-un braţ al 
fotoliului pe care stătea, cu piciorul stâng peste celălalt şi 
piciorul drept ridicat în aer. Îşi netezea ciorapul, iar fusta i 
se săltase către şolduri într-o asemenea măsură încât i se 
vedeau chiloţii de dantelă neagră. 


Davy înghiţi din nou în sec, cu greutate, şi sări pe lângă 
ea, până la uşă. l-o ţinu deschisă, cu toată politeţea. 

— Mergem? o întrebă. 

Din fericire, speteaza fotoliului îl împiedica să vadă 
amănuntele cele mai senzuale. 

Hyacinth se răsuci şi se ridică, netezindu-şi fusta cu sfială 
prefăcută în timp ce se strecura pe lângă el. 

Davy nu cobori alături de ea, ci apelă la sărituri, oprindu- 
se mai întâi în capul scărilor, unde aşteptă din nou, 
politicos, să fie ajuns din urmă, pe urmă pe palierul 
următor, apoi pe holul de la primul etaj şi, în final, pe cel de 
la parter. Îi ţinu chiar şi scaunul, invitând-o să se aşeze. 

Nu sunt cu tine. 

Hyacinth îl urmări cu priviri prudente în timp ce se aşeza 
la rândul lui. 

Prânzeau siguri. Îi serveau doi lachei, supravegheați de 
Abney. Majordomul îi prezentă o sticlă de vin lui Davy, care 
preferă să amâne ceremonia. 

— Poate că domnişoara Pope o să ne permită să ne 
bucurăm de experienţa ei. 

Abney nici măcar nu clipi, dar trecu în partea opusă a 
mesei, unde îi prezentă vinul domnişoarei Pope. Ea dădu 
din cap, gustă şi se declară în final de acord cu un Spätlese 
alb, care mergea cu supa de scoici şi cu pastele cu homar, 
roşii şi herbes de maquis. 

La întrebarea lui Hyacinth, Abney spuse că maguis-ul e 
un soi de tufăriş des care acoperă anumite zone din Corsica 
şi că ierburile care cresc în sânul lui i-au dat ținutului un 
supranume: „insula aromată”. 

Pâinea rotundă cu coaja tare era fierbinte, abia scoasă 
din cuptor şi numai bună de înmuiat în sos. Davy se 
concentră asupra mâncării. În cele din urmă, întrebă: 

— Ce e cu doctorul Conley? 

Hyacinth îşi tamponă buzele cu şervetul de olandă. 

— Bunul doctor a plecat să se consulte cu colegii de 
breaslă. Se pare că micul lui experiment cu jucărioara aia 
gravitaţională extrem de costisitoare a dat rezultate. O 
grămadă de rezultate. Pe moment a intrat în procesul de 


analizare. 

Îşi ridică paharul de vin şi unul dintre lachei se grăbi să i-l 
umple. Ea nu-i aruncă nici măcar o privire. 

— Ceea ce ne oferă nouă mai mult timp. 

Lui Davy nu-i plăcea cum suna asta. lnălţă din sprâncene. 

Ea scoase un flacon de pastile din buzunarul taiorului şi îl 
împinse de-a lungul mesei. 

— la una. 

— Ce e? 

— Doxiciclină. O să facem o mică excursie. Davy se uită 
la etichetă: „Doxiciclină, 100 mg. 

A se administra o dată pe zi, pentru prevenirea malariei.” 

— La tropice. Numai noi doi? 

Ea clătină din cap. 

— Nu chiar. 

Mare păcat. Nu fiindcă ar fi avut vreo intenţie romantică. 
Dacă ar fi călătorit cu o singură persoană, ar fi fost nevoiţi 
să folosească un singur emiţător de semnal şi poate ar fi 
avut şanse să şi-l însuşească. În schimb, intenționau proba- 
bil să trimită cele două chei deplasabile separate, una 
înaintea lor şi una în urmă. Dacă ar fi fost singur cu 
Hyacinth, ar fi luat în considerare diverse posibilităţi. 

— Unde plecăm? 

— În Nigeria. 


Săriră pe la jumătatea după-amiezii următoare. 

— Acolo e întuneric acum, spuse Hyacinth, cu ochii la 
ceasul de la încheietura mâinii sale. 

Se schimbase, purta pantaloni kaki, bocanci de alpinist şi 
o vestă de fotoreporter peste o cămaşă polo din bumbac. 
Avea o geantă de umăr şi îşi strânsese părul în cocul 
obişnuit. 

Davy îşi pusese o pereche de blugi, pantofi de tenis şi o 
cămaşă albă de bumbac cu mânecile suflecate până la cot. 
Amândoi duhneau a DEET!. 

În Africa trebuie să te gândeşti întotdeauna la malarie, 
iar în Nigeria se întâlneşte cu siguranţă acea formă a bolii 


1 N-eiethil-meta-toluamidă, loţiune împotriva ţânţarilor(n. tr.). 


numită p/asmodium falciparum, rezistentă la clorochină, 
motiv pentru care îi dăduse Hyacinth doxiciclină. 

— Eşti sigură că au ajuns deja cheile în zonă? 

N-avuse de gând să pună întrebarea - sunase aproape 
convulsiv - însă frica de un salt în afara razei de acţiune a 
cheilor era incontrolabilă. 

Nemernicii îşi făcuseră bine treaba. 

— Ţi-am mai spus. Au sunat. Le-au plasat în clădirea 
aerogării. Ai spus că poţi s-o faci. 

Vocea ei avea ceva zeflemitor. 

Domnul Simons, îl informă ea, trimisese echipa la 
destinaţie cu două zile înainte. 

— Atunci e în ordine, zise Davy. 

Pentru el nu era decât rutină, dar o simţi că Hyacinth 
clătinându-se pe picioare când o lăsă jos, în aerogară. O 
susţinu din reflex în vreme ce ea reacţiona la schimbările 
de mediu: întuneric în loc de lumină, un sistem de aer 
condiţionat care nu ţinea pasul cu umiditatea în locul 
încălzirii centrale din timpul iernii, şi cu totul alte mirosuri. 

În cotlonul întunecat de lângă banda pentru bagaje, de 
obicei pustiu, stăteau trei femei de etnie hausa şi un copil, 
privind o furtună violentă prin uşile de sticlă ale clădirii. 
Davy îşi făcuse apariţia chiar în spatele lor şi o lăsase pe 
Hyacinth jos înainte de a fi remarcaţi de cei patru. 

După tresărirea din prima clipă, Hyacinth rămase tăcută 
în picioare. Pe urmă un fulger orbitor lovi în imediata lor 
apropiere, urmat aproape în aceeaşi clipă de un tunet care 
făcu ferestrele să zăngăne şi la auzul căruia săriră-n sus cu 
toţii, inclusiv Davy. 

Femeile icniră, gata să ţipe, când dădură cu ochii de el şi 
de Hyacinth chiar în spatele lor şi se grăbiră să plece, 
trăgându-l după ele pe copilul nedumerit şi aruncând peste 
umăr priviri îngrozite. 

Hyacinth râse scurt, apoi întrebă: 

— Unde găsim o maşină? 

Davy se gândi pentru o clipă s-o conducă spre şirul lung 
de camionete mici, unele cu partea din spate închisă cu 


tablă, spre a adăposti, contra cincizeci de naira! de 
persoană, cincisprezece sau douăzeci de localnici 
înghesuiți. Dar arătă către uşile din partea opusă a sălii 
imense şi se îndreptară într-acolo, mergând pe margine ca 
să evite aglomerările de oameni în aşteptarea bagajelor 
sau a pasagerilor. El unul mai fusese acolo de multe ori şi 
nu-l surprinse apariţia unui localnic voinic, în uniformă de 
camuflaj, care se opri în faţa lor şi le ceru actele. 

Hyacinth se căută în geantă, probabil cu intenţia să-l 
mituiască, se gândi Davy. 

— Nu, îi spuse, pe tonul unei conversații obişnuite. Nu e 
un oficial. E un escroc care-ncearcă să ne jecmănească. 

— Eşti sigur? 

— Îi lipsesc însemnele gradului. Sunt sigur. 

Bărbatul, căruia nu-i scăpase schimbul lor de replici, îşi 
ridică vocea: 

— Actele! Imediat! 

Davy clătină din cap. 

— Poate că tu eşti ăla care ar trebui să se legitimeze, 
zise el, înălţându-şi vocea aproape până la un strigăt, 
domnule Barawo?. 

La auzul cuvântului, toată lumea din apropiere întoarse 
capul. 

Bărbatul se uită în jur şi înjură, apoi încercă să înhaţe 
cureaua genţii lui Hyacinth, dar o rată când ea făcu un pas 
înapoi. Şi se aventură s-o urmeze. 

Ea îl opri cu un şut în fluierul piciorului, apoi îi sparse 
nasul cu baza palmei. Individul dădu înapoi poticnindu-se, 
cu sângele şiroind. 

La capătul opus al benzii pentru bagaje se stârni agitaţie 
şi apărură adevărații reprezentanţi ai autorităţii: poliţia 
naţională, în uniformă şi înarmată. 

Davy arătă spre bărbatul care-şi dusese mâna la nasul 
însângerat. 

— Barawo. A-ncercat să-i fure geanta. 

— Ah, spuse sergentul care comanda grupul. Luaţi-l, 


1 moneda naţională nigeriană. 
2 Hot, în nigeriană. 


ordonă, însoţindu-şi vorbele cu un gest. 

— Nu. Femeia l-a atacat pe el! se amestecă un privitor, 
un alt localnic, îmbrăcat într-un costum ieftin. 

Complice. Davy clătină din cap, apoi aruncă o privire 
către individul cu nasul plin de sânge, care clipea de zor, 
încercând să scape de lacrimi. Probabil cântărea de două 
cât Hyacinth. Se uită din nou spre ea, cu subiînţeles. 

— Abokin barawo, barawo ne, zise unul dintre poliţişti. 

Bărbatul în costum înghiţi în sec şi bătu în retragere. 

— Poate m-am înşelat. 

— Ce-ai spus despre hoţi? îl întrebă Davy pe poliţist. 

— Prietenul unui hoţ e tot hoţ, traduse sergentul. 

— Usema. Mulţumesc. Davy se întoarse spre Hyacinth. O 
atenţie plasată acum ne-ar scuti de drumul la secţia locală 
pentru declaraţii. 

Ea dădu din cap şi scoase mâna din geantă, ţinând ceva 
în palmă. intinse braţul spre şef, ca şi cum ar fi vrut să-i 
strângă mâna. 

— Domnule căpitan, întârziem la o întâlnire. Am aprecia 
ajutorul dumneavoastră în această privinţă. E vreo 
problemă dacă plecăm? 

Sergentul nu o corectă în ceea ce privea gradul, 
preferând să se uite pe furiş la teancul de naira pe care îl 
primise. Erau bancnote de câte cinci sute, fiecare 
echivalând cu vreo trei dolari optzeci, însă grosimea 
teancului îndoit depăşea un centimetru. Îşi îndesă banii în 
buzunar, făcu un pas în spate şi salută. 

— Absolut nici-o problemă, doamnă. Ne ocupăm noi de 
acest mugu. 

— Na gode, zise Davy. 

leşiră din clădire. Lângă bordură îi aştepta un autoturism 
de teren GMC cafeniu, de care se sprijineau doi paznici, cu 
puştile automate conturându-li-se pe sub ponchourile de 
plastic şiroind de apă. 

Uşa din spate se deschise imediat ce ieşi Hyacinth din 
aeroport, iar ea şi Davy alergară prin ploaia torențială şi se 
căţărară pe bancheta din spate. Un occidental cărunt, în 
Kaki, instalat pe scaunul pentru pasageri din faţă, îi urmări 


din priviri în timp ce se urcau. Cei doi paznici înarmaţi li se 
alăturară şi se aşezară pe bancheta din mijloc, cu paturile 
puştilor sprijinite de podea. 

— Dă-i drumul, spuse bărbatul alb, iar şoferul porni 
motorul şi automobilul demară cu o smucitură, făcând să se 
trântească portiera şi zgâlţâindu-l pe Davy. 

El se răsuci şi se uită în urmă, printre stropii de ploaie. 
Câţiva poliţişti nigerieni ieşiseră pe trotuar, poate într-o 
încercare de a tapa ei înşişi pe cineva, sau doar ca să vadă 
în ce direcţie plecau, dar ploaia îi făcu să se retragă. 

— Cum i-a spus individului ăluia? Mugu? întrebă 
Hyacinth. 

Davy se aplecă în faţă şi îi puse întrebarea unuia dintre 
bodyguarzi. 

— Mugu? zise acesta. Rău. Nemernic. 

Davy se înfioră. Dar nu din cauza frigului, deşi aerul 
condiţionat funcţiona şi pe el îl pătrunsese ploaia. Da, tipul 
din aeroport era rău, dar răutatea lui era minoră, 
neînsemnată. Fura, intimida şi storcea bani de la oameni 
vulnerabili, gata să plătească numai ca să fie lăsaţi în pace. 

Se uită la Hyacinth: îşi adunase din nou părul în cocul 
strâns fără care o văzuse numai o singură dată. Ea era o 
nemernică. lar şeful ei o întrecea. 

Trecură de pancarta de la intrarea aeroportului. Pentru 
un dictator, Murtala Muhammad fusese un preşedinte 
destul de bun. Pusese capăt corupţiei şi păruse să conducă 
ţara spre un anume soi de prosperitate, până în 1976, când 
fusese asasinat de un grup de sergenţi şi de alţi ofiţeri de 
rang inferior. Insă îi dăduseră aeroportului numele lui. 

Lui Davy nu-i plăcea să vină în Nigeria. 

Înainte de moartea lui Sani Abacha, ultimul dictator, 
ajunsese acolo de mai multe ori. O dată fusese trimis de 
NSA şi în alte rânduri îşi făcuse apariţia pe cont propriu, ca 
să elibereze câţiva membri ai organizaţiei Amnesty 
International arestaţi de fostul regim. Deşi Nigeria e al 
şaselea mare producător de petrol în lume, violenţa şi 
sărăcia sunt mai mari decât oriunde altundeva. Rudele lui 
Abacha au scos din ţară peste trei miliarde de dolari înainte 


de moartea lui, survenită în urma unui „infarct” şi, cu toate 
că o mică parte din bani au fost recuperaţi de la băncile 
elveţiene, restul sumei e încă dispărută. 

Maşina de teren nu se îndreptă către Lagos. Davy era 
încântat. Auzise că blocajele rutiere nu mai erau nici pe 
departe atât de groaznice, dar pe vremuri nu ştiai niciodată 
dacă n-o să fii cumva oprit de poliţie, de armată sau de o 
bandă de localnici puşi pe jaf şi gata să ucidă. In schimb, 
automobilul ocoli aeroportul pe şoseaua de centură şi intră 
pe poarta păzită a terminalului pentru operaţiuni 
comerciale, unde puteai apela la serviciile companiilor 
aeriene care închiriau avioane şi ale celor petroliere. 

Davy se întrebă unde erau cheile. Nu văzuse nici-o 
maşină în faţa sau în spatele lor, aşadar n-aveau cum să fie 
prea aproape. Probabil că emiteau un semnal foarte 
puternic Sau le-au ascuns pe amândouă chiar în maşina 
asta, iar mie pur şi simplu nu-mi spun. 

Una din porţile hangarului era dată în lături, deschiderea 
fiind de peste trei metri, şi maşina de teren intră de-a 
dreptul, măturând pereţii cu umbrele conturate de lumina 
farurilor, iar încetarea bruscă a răpăitului ploii pe tabla 
vehiculului fu aproape un şoc. 

Davy văzu trei elicoptere, plus un avion cu un singur 
motor. Partea din spate a  hangarului fusese 
compartimentată, fiind astfel transformată într-o serie de 
birouri minuscule. Şoferul stinse farurile şi bezna se îndesi 
când cineva închise uşa hangarului şi toată lumea cobori 
din maşină. 

Impactul ploii cu acoperişul hangarului - o suprafaţă mai 
mare, mai prost izolată - era încă şi mai sonor, un zid 
apăsător de zgomot. Nimeni nu încercă să vorbească, dar 
cineva aprinse luminile din plafon. Erau tuburi fluorescente 
de putere redusă şi, chiar după ce ajunseră la intensitatea 
maximă, rezultatul rămase nemulţumitor, de parcă peste 
ochi s-ar fi întins un strat de ceaţă. 

În partea din faţă a hangarului, omul care închisese uşa 
le făcu cu mâna, luă o umbrelă fusiformă, deformată, cu 
câteva spiţe rupte, şi ieşi în furtună prin uşa mai mică 


montată în cea mare. 

Bărbatul care stătuse pe scaunul de lângă şofer li se 
adresă paznicilor, arătând spre aceeaşi uşă: 

— Domnilor. 

— Ne aflăm aici ca să facem de pază, nu ca să stăm în 
ploaie, răspunse unul dintre ei. Rămânem înăuntru. 

Bărbatul în kaki ripostă în dialectul hausa. 

Paznicii părură surprinşi, apoi izbucniră în hohote de râs. 

— Şi o să fiţi plătiţi, adăugă bărbatul. 

Cei doi îşi ridicară glugile ponchourilor şi ieşiră în ploaia 
torențială. 

— Ce le-ai spus? întrebă Hyacinth. 

— Un proverb hausa: Pentru un hoţ, bătutul la uşă înainte 
de a intra e o noutate. Pe-aici. 

Îi conduse spre unul dintre micile birouri, plasat în colţ. 
Scoase o cheie, descuie uşa, întinse mâna înăuntru şi apăsă 
pe un comutator. 

Lumina strălucea cu mai multă putere decât în hangar şi 
exista până şi o instalaţie de aer condiţionat. Chiar înainte 
de a-i simţi adierea, Davy zări aerul încărcat de umezeală 
din hangar condensând într-o trombă de ceaţă pe măsură 
ce se contopea cu aerul din birou. Însă îl cuprinse o 
senzaţie de plăcere când intrară toţi trei. 

— Davy, el e Frank. Frank, el e Davy, făcu Hyacinth 
prezentările. 

Accentul lui Frank nu era nici britanic, nici american, ci 
un amestec bizar al amândurora. Tenul lui semăna a piele 
tăbăcită uzată şi ridurile de la colţurile ochilor se ramificau 
ca delta Nigerului. Strânse mâna lui Davy. 

— Nu e decât pilot, spusese Hyacinth, înainte de plecarea 
din vilă. Nu ştie nimic, nici despre noi, nici despre tine. 
Dacă-i spui ceva, o să fiu nevoită să-l omor şi să găsesc pe 
altcineva. 

Frank lucra pentru International Aid. Serviciile lui le 
fuseseră închiriate la cererea lui Simons, o favoare 
cumpărată de la consiliul de administraţie în schimbul unei 
donaţii generoase. 

— Nu mi-am dat seama că e o vreme atât de urâtă, 


mărturisi Hyacinth. 

— Nu-i cine ştie ce, o linişti Frank. E una dintre furtunile 
obişnuite de după-amiază, care ţine ceva mai mult. 
Prognoza meteo anunţă cer senin după miezul nopţii. 

— Atunci vrei să plecăm? 

— La unu. 

Hyacinth se uită la ceas. 

— Cât e ora aici? 

Pilotul o privi cu o nedumerire evidentă. 

— E şaptesprezece douăzeci şi opt. Nu v-aţi schimbat 
ceasurile în avion? 

— Nu, răspunse Hyacinth, potrivindu-şi-l în clipa aceea, 
după ora locală. 

— Cât aţi stat în aeroport? întrebă Frank. 

Ea îşi îngustă ochii. 

— De ce? 

Pilotul îşi ridică mâinile într-un gest împăciutor. 

— Îmi cer scuze. Nu mă priveşte, dar toate zborurile 
internaţionale din ultimele cinci ore au fost redirecţionate 
către Abuja, din cauza vremii. 

— Ah, făcu Hyacinth. Păi, noi nu am folosit această, âă, 
modalitate de transport. Ne întoarcem la zero treizeci, 
pentru zbor, e bine? 

— Vreţi maşina şi paznicii? Nu i-am angajat pentru un 
drum în oraş, dar vor fi încântați de o asemenea misiune. 

— Cum i-ai găsit? se interesă Hyacinth. Există cumva 
vreo agenţie? 

Frank râse. 

— Îi poţi spune şi aşa. Tipii sunt din poliţia naţională. 
Aproximativ jumătate din forţele de ordine din Lagos pot fi 
angajate drept bodyguarzi, în timp ce jumătatea cealaltă 
stă în punctele de control din trafic, ca să stoarcă bani de la 
indivizii cu actele în neregulă, dornici să fie lăsaţi în pace. 

Hyacinth mimă un „oh”. 

— Nu-ţi face griji în privinţa maşinii sau a paznicilor. Ne 
descurcăm în stilul nostru. 

— Eu nu m-aş duce în oraş fără ei, sublinie Frank. 

Davy nu-l condamna fiindcă îşi făcea griji. De Lagosul 


propriu-zis îi despărţeau douăzeci şi doi de kilometri, ceea 
ce nu însemna că metropola nu se extinsese până spre 
aeroport - în zonă locuiau mai mulţi oameni decât în Los 
Angeles. 

Hyacinth clătină din cap. 

— Nu mergem în oraş. 

leşi din birou şi o luă spre avion, mergând pe lângă şirul 
de compartimente. 

— În partea aia nu e nici-o ieşire, spuse Frank, fixându-i 
cu privirea din cadrul uşii, dar ea îi ignoră comentariul. 

Îşi schimbă direcţia, o dată şi încă o dată, ca să ajungă în 
spatele celui mai mare dintre cele trei elicoptere, unde se 
uită peste umăr la Davy. 

— OK? 

— Lasă-mă să memorez locul. 

Davy trase în piept aerul încărcat de mireasma florilor 
tropicale, de mirosul combustibilului de avion şi de izul 
îndepărtat al gunoiului în putrefacție. 

— OK. 

O ridică din spate şi ea profită de ocazie ca să-şi frece 
fesele de şoldurile lui. Davy sări în pătrat - în camera lui din 
vilă - şi o împinse într-o parte. 

Ea făcu un pas împleticit înainte, îşi regăsi echilibrul, apoi 
se întoarse şi aruncă o privire către şliţul pantalonilor lui. 

— Ai ceva în buzunar? 

Davy sări pe lângă ea, având drept destinaţie uşa pe 
care o deschise. 

— Ar trebui să ne-odihnim amândoi dacă trebuie să ne 
întoarcem peste trei ore. 

Hyacinth ridică din sprâncene şi se apropie de el agale. 

— Da, fireşte, am putea să ne lungim aici pentru o 
vreme. 

Davy se gândi să sară cu ea jos, în sufragerie, şi să 
revină apoi imediat în cameră, de unul singur, dar uşa nu 
putea fi încuiată. Oftă. 

— Lasă-mă-n pace. Te rog, adăugă, după câteva 
secunde. 

Ea îşi ridică mâna şi şi-o lipi de pieptul lui, chiar deasupra 


cicatricei, apoi îi netezi cămaşa cu vârfurile degetelor. 

— Sau sar cu tine înapoi în Lagos şi te las s-aştepţi în 
aeroport. 

Ceea ce avu efect asupra ei. 

— Nu poţi. Cheile sunt scoase din funcţiune. 

El clătină din cap. 

— Minţi. N-ai luat legătura cu echipa. N-ai auzit buletinul 
meteo înaintea mea. N-aveai cum să-ţi plănuieşti mişcările 
în avans. Au fost prea mulţi factori dinamici. 

— Ai dreptate. Aş face bine să mă ocup de asta. Scoase 
un telefon mobil din poşetă şi apăsă o tastă. Scuză-mă. 

Şi plecă. 

Davy se gândi să se teleporteze în Nigeria, înainte de a 
apuca ea să comunice cu echipa, dar la ce i-ar fi folosit? 
Aveau să dezactiveze cheile imediat ce intrau în legătură 
cu Hyacinth, silindu-l să se întoarcă înapoi, în vilă. 

Mai aşteaptă. 


15. „Nu fi prost, Padgett” 


Obrazul lui Millie se sprijinea amorţit pe piatră, cu o baltă 
de salivă încleiată pe bărbie. 

Scârbos. O şterse cu mâneca, apoi se uită la ceas. 
Zăcuse acolo zece minute şi se îndoia că s-ar mai fi trezit 
vreodată dacă n-ar fi plecat din apartament. Amorţeala 
obrazului dispăru, fiind înlocuită de usturime. Îşi studie faţa 
în oglinda de lângă pat şi descoperi că se alese cu o 
zgârietură în momentul leşinului. 

Viaţa e de-a dreptul prea interesantă. Îşi puse o pereche 
de blugi curaţi şi un tricou închis la culoare, pantofi sport 
fără şosete şi jacheta de piele a lui Davy, şi ea de culoare 
închisă. Inşfăcă apoi binoclul şi se teleportă în Stillwater, 
dar nu în apartament. Îşi făcu apariţia la un cvartal 
distanţă, lângă caruselul din parc. Lumina unui felinar de pe 
terenul de joacă arunca peste iarba uscată şi peste ţărână 
umbre reliefate, prelungi. 

Rămase o clipă nemişcată, ascultând şi rotindu-şi privirea 
fără grabă. Un câine grăbit se opri ca să stropească stâlpul 
unui semafor, apoi îşi continuă drumul alergând. Millie 
auzea maşinile de pe străzile din preajmă şi vedea lumina 
farurilor din depărtare reflectată de clădiri. 

Pătrunse printre copacii care mărgineau parcul şi merse 
de-a lungul gardului din plasă de sârmă care îl despărţea 
de un magazin cu program prelungit şi de partea din spate 
a cvartalului în care locuia. Sări de partea cealaltă a 
gardului, apoi pe acoperişul benzinăriei. Fațada amplă era 
scăldată în lumina strălucitoare a felinarelor şi a afişajelor 
de deasupra pompelor, lăsând pietrişul şi smoala de pe 
acoperiş într-un întuneric dens. Millie îşi duse binoclul la 
ochi şi inspectă cele două laturi ale apartamentului din raza 
ei vizuală. 

Putea să desluşească intrarea în garaj, dar nu şi intrarea 
principală a casei, către care ducea aleea din faţă. Sub 
ochii ei îşi făcu apariţia o camionetă, dar o recunoscu, era a 
uneia dintre familiile de la parter. 

Se duse cu gândul la gazul din apartament. Oare ce 


folosiseră? Existau anestezice gazoase, despre care însă nu 
ştia mare lucra Doar că multe inhibă respirația. 
Administrarea lor e riscantă dacă nu supraveghezi totul cu 
mare atenție. Spera că aveau oameni în apropiere şi un soi 
de senzori de mişcare. 

Cum au reuşit să iasă după ce au lipit banda izolatoare 
pe interiorul uşii? Gradul de etanşare a apartamentului era 
rezonabil. Pereţi şi tavan din rigips cu bandă izolatoare la 
îmbinări, podea din placaj, acoperită cu mochetă sau cu 
dale. Davy se străduise să evite problemele pe care le 
aveau vecinii cu gândacii astupând cu polistiren expandat 
zona umedă a peretelui prin care pătrundeau ţevile. Prin 
urmare, nu mai rămâneau decât uşa către coridor, 
ferestrele, şemineul şi uşa glisantă a balconului. Ferestrele 
erau etanşe, aveau geam dublu şi garnituri de cauciuc. 

Dădu din cap către sine însăşi. Ușa către curtea 
interioară. Uşa aia glisantă se închidea ermetic - indivizii se 
asiguraseră că toate ferestrele erau închise, etanşaseră uşa 
din faţă şi şemineul şi ieşiseră prin balcon. 

Sări înapoi, între copaci, şi ocoli pe departe cvartalul. La 
două străzi distanţă de apartamentul ei exista un arbore 
care îi stârnise dintotdeauna curiozitatea. Cândva, la 
vremea când era desfrunzit, văzuse că susţinea o căsuţă în 
care se jucau o fetiţă şi un băieţel mai mic decât ea. 
Frunzişul o ascundea, dar acum abia înmugurise. Millie găsi 
curtea în care se afla şi, după câteva încercări, reuşi să sară 
în copac, pe crengi din ce în ce mai apropiate de vârf, 
ajungând în cele din urmă pe mica platformă de lemn, după 
ce se căţărase peste balustrada joasă. 

Se ghemui, cu spatele rezemat de trunchi, gândindu-se 
că astfel silueta n-avea să i se profileze pe fundalul 
luminilor oraşului, cel puţin nu din perspectiva oferită de 
locuinţa ei. Îşi focaliză binoclul asupra apartamentului şi se 
încruntă. Draperiile erau trase şi în spatele lor părea să fie 
întuneric. Se întrebă, oftând, dacă răpitorii ştiau că li se de- 
clanşase capcana. 

Dacă aş fi instalat-o eu, aş fi monitorizat locul cu camere 
de supraveghere în infraroşu. 


Poate nu era necesar să facă verificări la faţa locului. 

Zări o licărire în beznă - nu o lumină, ceva ca o mişcare 
firavă a draperiilor albe. Crezu că i se păruse, dar văzu din 
nou draperia încreţindu-se, trasă într-o parte, apoi între ea 
şi uşa de sticlă apăru o siluetă. Lumina reflectată fâlfâi pe 
uşa deschisă şi apoi închisă în grabă. Pe balcon era destul 
de întuneric, dar Millie îşi dădu seama că omul care ieşise 
avea toată faţa acoperită de un aparat de respiraţie de tipul 
celor din dotarea pompierilor, conectat la un tub de oxigen 
prins pe spate. 

Pentru o clipă crezu că era într-adevăr un pompier, 
probabil din echipa de protecţie împotriva substanţelor 
periculoase a oraşului. Da, vezi să nu. Unde sunt 
reflectoarele? Maşinile? Gloata de gură-cască ținută la 
distanță de poliție? 

Omul îşi împinse masca spre creştet, cu furtunul de 
alimentare reliefându-se, proeminent, în faţa şi în josul 
capului, ca trompa unui elefant. Când se aplecă, privind cu 
atenţie în jos, peste balustradă, şi îşi roti capul în stânga şi 
în dreapta, lumina felinarului din colţul străzii îi căzu pe 
faţă. 

Millie strânse din ochi, surprinsă. Ce caută ăsta aici? Era 
Călugărul, Padgett, tipul care împuşcase un agent FBI în 
timp ce fugea din locul unde încercaseră s-o răpească. Ei, 
aici nu suntem în D.C. Probabil că FBl-ul nu piaptănă 
cartierul cu aceeaşi rigurozitate. 

Avu o senzaţie stranie în zona gurii şi îşi dădu seama că- 
şi îndepărtase buzele de dinţii care scrâşneau. Nu putea să 
uite ziua în care o hărţuise Padgett prin National Gallery. 

Se aştepta să-l vadă coborând, sărind în iarba de 
dedesubt, dar el întinse braţele în sus, vrând să se caţere 
pe balconul de deasupra - de la etajul al doilea. Se chinuia 
s-o facă, şi ea se gândi că-l stânjenea tubul de oxigen. 

Probabil c-o să cadă, îşi spuse, cu o vagă speranţă. Îşi 
tuguie buzele şi studie apartamentul de deasupra. Pe 
balcon nu se vedea nimeni şi uşa era complet închisă. 
Poate-l ajut cumva să pice jos. 

Padgett făcu mai multe încercări înainte de a reuşi să 


pună un picior pe marginea balconului dorit. Se trase în sus 
şi tocmai reuşise să se ridice în picioare pe margine, cu 
mâinile pe balustradă, când Millie îşi făcu apariţia pe balcon 
şi îi ţipă chiar sub nas. 

Padgett se trase înapoi, o reacţie destul de firească 
pentru cineva care se confruntă pe neaşteptate cu o 
persoană gălăgioasă, apărută în faţa sa din senin, dar 
probabil n-ar fi căzut dacă nu l-ar fi tras în jos greutatea 
echipamentului de respirat. Se răsuci când i se desprinseră 
mâinile de balustradă, iar Millie îşi simţi stomacul zvâcnind 
când conştientiză brusc care ar fi putut fi consecinţele 
aterizării lui pe spate, cu rezervorul de oxigen sub coloana 
vertebrală. 

Din fericire, Padgett se răsuci din nou în aer, reuşind să 
ajungă cu faţa spre exterior şi să rămână în poziţie 
verticală, însă impactul său cu pământul sună destul de 
urât. 

Millie se întoarse şi se uită în apartament prin uşa 
glisantă de sticlă. Lângă perete strălucea ceva, probabil 
ecranul luminos al unui televizor sau al unui monitor, dar 
înăuntru nu părea să fie nimeni. Dacă ar fi avut un 
partener, l-ar fi ajutat să se cațere, nu-i aşa? 

Sări pe pământ, în felul ei, în felul lui Davy - nu ca 
Padgett. Acolo era întuneric, un gard viu înalt bloca lumina 
felinarului îndepărtat, care cădea pe balconul de deasupra. 

Deşi reuşise să evite aterizarea pe rezervorul de oxigen, 
greutatea acestuia îl strivise pe Padgett de pământ. Stătea 
cu gura deschisă, încordându-se ca să respire, dar nu putea 
să tragă aer în plămâni. Millie se simţi copleşită de un 
imens sentiment de vinovăţie şi speră că izbitura nu făcuse 
nimic mai mult decât să-i taie respiraţia. Işi imagină un 
plămân perforat de coaste rupte, sau căile respiratorii 
obturate de traheea strivită. 

Ezita, întrebându-se cum să-l ajute să respire, când ochii 
bărbatului se pironiră asupra ei. Cu gura încă deschisă, 
mâna dreaptă îi traversă încet stomacul, către pistolul din 
tocul de la centură. Amintirea agentului FBI împuşcat de 
Padgett fulgeră prin mintea lui Millie când se apropie de el, 


repezindu-şi piciorul către mâna întinsă. Rată, dar îl nimeri 
cu vârful pantofului în stomac şi, când Padgett se îndoi de 
mijloc, arma pe jumătate ieşită din toc îi căzu pe pământ. 

Lovitura în abdomen nu numai că-l dezarmă, ci, după 
toate aparențele, îi şi repuse diafragma în funcţiune. 
Respirația lui de peşte pe uscat se schimbă într-un horcăit 
greoi, astmatic, care părea să-i pompeze aerul în şi din 
plămâni. Millie se repezi şi luă arma, un pistol automat 
butucănos, apoi se retrase destul de mult ca să nu poată fi 
atinsă. Işi cobori privirea la revolver şi se înfioră. Nici măcar 
nu ştia unde e siguranţa, sau dacă era armat, sau încărcat. 

Aş putea să-l lovesc în cap cu ăsta. Se uită iarăşi la 
Padgett. Ochii i se obişnuiră cu întunericul şi desluşi o 
pereche de cătuşe agăţate de cureaua lui. Sperând din nou 
că n-avea coaste rupte, îl ocoli şi-l trânti cu faţa în jos, 
aplecându-se peste rezervorul de oxigen. Bărbatul încercă 
să se împotrivească şi ea îi înfipse ţeava pistolului în ceafă. 

— Nu fi prost, Padgett. 

N-avea de gând să-i spună că degetul ei nu era 
nicidecum în apropiere de trăgaci. 

Odată ce simţi atingerea armei, Padgett încremeni şi ea îi 
pescui cătuşele de sub şold. Cel puţin pe astea ştia cum să 
le folosească. In timpul facultăţii făcuse practică într-o 
închisoare districtuală - evaluări psihiatrice ale deţinuţilor 
proaspăt sosiți. Manevrarea cătuşelor nu se număra printre 
îndatoririle studenţilor, dar paznicii le arătaseră ce era de 
făcut în cazuri de urgenţă şi îi lăsaseră să se joace cu ele. 
Odată ce imobiliză braţele lui Padgett la spate, încuie 
cătuşele de două ori, cu cheia găsită în buzunarul lui. 

Dar n-avea încă senzaţia că deţine controlul. Individul 
cunoştea probabil o mulţime de metode prin care să 
răstoarne situaţia în favoarea lui, în ciuda cătuşelor, aşa că 
îi trase cureaua din găicile pantalonilor şi îi legă gleznele cu 
ea. 

Acum e mai bine. 

Era surprinsă fiindcă nu-i deranjase niciun vecin curios să 
afle ce era cu zgomotele - ţipătul ei şi bufnitura cu care 
izbise Padgett pământul. Ferestrele celui mai apropiat 


apartament erau luminate, dar prin geamul închis se 
auzeau urletele unui televizor. AP. 

Însă ar fi putut fi surprinşi în orice clipă. 

Îi scoase tubul de oxigen. Din cauza cătuşelor, fu nevoită 
să dezlege complet curelele cu care era agăţat de umeri şi 
să desfacă apoi centura care îl fixa în jurul taliei. Sări în 
Cuib, unde lăsă pe pat rezervorul şi masca. După ce se 
gândi câteva secunde, abandonă şi arma pe frigiderul cu 
propan. 

Ce vreau să fac cu Padgett? Se gândi să-l lase în D.C. şi 
să cheme FBl-ul, dar nu era sigură că asta ar fi ajutat-o să-l 
aducă pe Davy acasă. FBl-ul nu putea face anumite lucruri 
când interoga un prizonier. Bineînţeles că legea nu-i 
permitea nimănui să le săvârşească, dar în momentul acela 
Millie era dispusă s-o încalce - deşi se îndoia că era în stare 
să facă pe cineva să sufere. 

Ei bine, nu era sigură nici că dorea să se lupte cu rănitul 
domn Padgett, cu toate că îi legase şi mâinile, şi picioarele. 
Îşi aduse aminte de inhalatorul pe care-l avea în 
apartament. Minunat. 

Însă renunţă destul de repede la idee. Faţa lui Padgett 
era mai mare şi de o altă formă decât a ei şi, indiferent cât 
de tare ar fi strâns curelele măştii, tot n-ar fi fost etanşă. 

— OK, spuse, cu voce tare. Oricum, e mai bine să nu fiu 
nevoită să car o greutate. 

Sări înapoi la Padgett şi îl găsi târându-se pe peluză ca 
un şarpe. g 

Nu poate avea răni grave. Il apucă de cureaua din jurul 
gleznelor şi trase. 

El ţipă. 

Hait. Poate are. 

— Glezna? 

El se răsuci şi îşi dezgoli dinţii într-un rânjet. 

— O mică problemă cu genunchiul. Şi adăugă, aproape 
ca şi cum ideea i-ar fi venit cu întârziere: Căţea! 

Millie se uită în jur, să vadă dacă reacţionase cineva la 
ţipătul lui. Nimeni, deocamdată. 

— Ei, Padgett. Ce limbaj! 


Se aplecă şi îl prinse de partea de sus a braţelor. Era 
prea voinic ca să-l poată ridica, dar îşi spuse că, dacă se 
putea ţine destul de bine de el... Respiră adânc de mai 
multe ori şi se teleportă în apartament. 

Padgett ţipă din nou când se văzu pe podeaua sufrageriei 
şi Millie nu fu sigură dacă o făcuse din cauza surprizei, sau 
dacă ea îi sucise din nou genunchiul. Dar nici n-avea de 
gând să-şi deschidă gura ca să-l întrebe. 

Padgett o închise pe a lui aproape imediat şi Millie îşi 
dădu seama că-şi ţinea răsuflarea. Chiar şi fără să inspire, 
duhoarea aspră a anestezicului ajunsese în nările ei. Se 
îndoia că Padgett era capabil să-şi ţină respiraţia mult timp 
după ce urlase în felul ăla. li dădu drumul, lăsându-l să cadă 
pe o parte. 

Şi ea simţea nevoia să respire, dar nu ajunsese încă la 
disperare şi ştia ce avea de făcut. Îşi întinse mâna peste 
Padgett şi îl izbi cu baza palmei sub stern, în acelaşi loc 
unde îl lovise mai înainte cu piciorul. Aerul ieşi din plămânii 
lui cu un icnet spasmodic şi captivul începu din nou să 
horcăie, apoi să tuşească. 

Millie sări în Cuib şi luă o gură lacomă de aer, dar 
anestezicul care se învârtejea în jurul ei era încă destul de 
puternic ca s-o ameţească. Se îndepărtă cu câţiva paşi de 
locul unde îşi făcuse apariţia înainte de a inspira din nou. 

Așadar, cât oxigen o mai fi în apartament? Oare Padgett 
înlocuise tot aerul sau îl lăsase să se amestece cu 
anestezicul? Îl voia inconştient, nu mort. 

Se uită la ceas. Când intrase în apartament fără să ştie 
de prezenţa gazului, fusese nevoie de mai puţin de un 
minut ca să-şi piardă cunoştinţa. Aştept trei. 

Sări în groapa pentru înot. Sau cel puţin aşa îi plăcea ei s- 
o numească. Se afla la câţiva kilometri depărtare de Cuib şi 
era o prăpastie adâncă, în fundul căreia se formase un lac 
alimentat de izvoare, cu o insuliţă în mijloc. La început de 
august, când soarele izbeşte El Solitario ca un ciocan de 
forjă, Davy o teleporta acolo, pentru o partidă de înot. Apa 
era rece şi limpede, indiferent cât de dogoritor ar fi fost 
soarele după-amiezii. 


Davy avea sentimente contradictorii în privinţa înotului în 
prăpastie. Mai întâi o folosise drept loc de detenţie pentru 
nişte pirați ai aerului. Unul avusese asupra lui o bombă şi 
sărise în aer, făcându-se bucăţi, pe care Davy le înlăturase 
cu mare greutate. Mai târziu, îi întemniţase pe insulă pe 
Brian Cox şi pe Rashid Matar, omul care îi omorâse mama. 
Şi tot acolo îl înfruntase, în cele din urmă, pe tatăl său. 

Insă toate acestea se întâmplaseră cu zece ani în urmă şi 
de-atunci se scurseseră de asemenea multe după-amiezi 
minunate de vară, în care înotaseră goi, făcând lucruri care 
aveau prea puţine în comun cu înotul şi ţineau întru totul de 
goliciunea lor. 

In prăpastie era frig şi întuneric, căci pereţii înalţi de 
stâncă ascundeau lumina lunii. Se auzea vântul bătând 
deasupra, şuierând printre bolovanii de pe marginea gropii, 
dar acolo, jos, aerul era neclintit. Stelele îi străluceau, reci, 
exact deasupra capului, iar pe buza vestică a hăului se 
aşternea lumina argintie a lunii, însă jos, în adâncuri, era ca 
într-un poem al lui Henley: 


leşind din noaptea care mă cuprinde 
Neagră ca o genune între un stâlp şi altul. 


Respiră de câteva ori adânc, umplându-şi plămânii cu 
aer, apoi îşi ţinu respiraţia şi se întoarse în apartament, la 
Padgett. Era inert, cu gura flască, cu saliva prelingându-i-se 
pe obraz. Il duse pe insuliţa din prăpastie, unde îi goli 
buzunarele şi îl percheziţionă, folosindu-se de o lanternă. 
Găsi un pistol automat mai subţire într-un al doilea toc 
ascuns sub curea, în dreptul şalelor. Rămase cu ochii la 
armă de parcă ar fi putut s-o muşte, apoi îl percheziţionă pe 
Padgett încă o dată înainte de a-i scoate cătuşele. 

La lumina lanternei, zăcând cu falca inertă pe nisipul 
rece, arăta jalnic. 

Il înveli cu un sac de dormit vechi. Oh, bine. Dacă nu 
rezolv nimic, îl pot da oricând pe mâna FBl-ului. 

Odată întoarsă în Cuib, îşi examină captura plescăind 
zgomotos din buze. 


— P-rădându-l P-e P-adgett P-ăşeşti P-e P-osibila P-otecă 
spre... spre... Ei bine, indicii şi alte rahaturi. 

Buzunarele lui adăposteau un cuţit cu lamă zimţată, bine 
ascuţită; un set de chei, printre care una de la Enterprise 
Rent-A-Car, o alta de yală Schlage, de tipul celor montate 
de obicei la uşile din complexul de apartamente în care 
locuia ea, şi cheia cătuşelor, de care se folosise deja; şase 
sute şaptesprezece dolari bani gheaţă, prinşi laolaltă cu o 
clamă specială; monede de diverse valori, însumând şaizeci 
şi trei de cenți, şi un portofel subţire de piele, unde găsi un 
permis de conducere valabil în Marea Britanie, cu fotografia 
lui Padgett, dar nu şi cu numele lui, un card de credit 
American Express, unul bancar şi unul pentru asigurarea de 
sănătate. Toate cardurile purtau numele unui oarecare 
Robert Maurice Burke. 

Ei, Paagett, probabil că şi eu m-aş fi ferit să-mi folosesc 
numele adevărat dacă aş fi împuşcat un agent FBI. 

Dădu şi de un telefon mobil, cu trei numere înregistrate 
la apeluri recente şi nimic în agendă. 

Două dintre cele trei numerele aveau codul zonal 405, 
care caracteriza, printre altele, şi numerele din Stillwater, 
dar nu recunoscu codurile centralelor telefonice. Pe de altă 
parte, 405 se regăsea şi în numerele din Oklahoma City. 
Codul zonal al primului număr era 508. 

Unde l-am mai văzut, de curând? 

Se grăbi să se întoarcă în locul unde îşi lăsase hainele 
murdare la întoarcerea din staţiunea Zece mii de valuri. 
Bileţelul adeziv de culoare galbenă luat din servieta de la 
Bochstettler & Associates îi rămăsese în buzunarul din faţă 
al blugilor. Codul zonal era tot 508. De fapt, cele două nu- 
mere aveau acelaşi cod zonal şi acelaşi cod de centrală 
telefonică. 

Pe Coasta de Est era trecut de miezul nopţii. Căscă şi se 
gândi la Padgett, întins pe nisipul rece. Odată ce avea să 
dispară efectul anestezicului, fapt care probabil se 
petrecuse deja, n-avea să se simtă nicidecum în largul lui. 
Şi, dacă era într-adevăr rănit la genunchi, n-avea să 
adoarmă cu uşurinţă. 


Perfect. 

Strânse din ochi, uluită de ea însăşi. W-aş fi crezut că pot 
fi atât de afurisită. 

Dar probabil că era, fiindcă adormi la câteva minute după 
ce-şi pusese capul pe pernă, fără să se mai gândească nici- 
o clipă la necazurile lui Padgett. 

În zorii zilei următoare, verifică în grabă starea 
prizonierului, privindu-l cu binoclul de sus, de pe buza 
prăpastiei. Cândva, în timpul nopţii, reuşise să se mişte atât 
cât era necesar ca să intre în sacul de dormit şi să-i închidă 
fermoarul. Cu toate că pe insula nisipoasă nu ajungea decât 
o lumină săracă, reflectată, Millie reuşi în cele din urmă să 
constate că, deşi ochii lui Padgett erau închişi, sacul de 
dormit se ridica şi cobora în ritmul respirației sale. 

Răsuflă uşurată şi duse binoclul înapoi în Cuib. 

Făcu următoarea escală într-un internet-cafe din partea 
de sus a Manhattanului de Vest, unde, ca urmare a unei 
căutări după codul zonal şi după centrala telefonică, 
descoperi că numerele memorate pe celular erau din 
Edgartown, Massachusetts. De pe un site web cartografic 
află că Edgartown era un oraş de pe insula Martha's 
Vineyard. Oh, da. Am fost odată acolo împreună cu Davy, la 
plimbare cu bicicletele. Am mâncat moluşte prăjite, stând 
în aerul jilav dintr-o baracă pe nume, ăă, The Bite. Care era 
în Menemsha, în partea opusă a insulei. 

Mări perspectiva imaginii până când atât Cape Cod, 
Nantucket, cât şi o porţiune considerabilă din partea 
continentală a statului Massachusetts şi Rhode Island 
deveniră vizibile. Ambele ambulante au fost abandonate în 
Noua Anglie. Una la Aeroportul Logan din Boston. Cealaltă 
în Rhode Island. Adică la numai câteva ore distanţă de 
Martha's Vineyard, deşi trebuia să ţină cont că între insulă 
şi continent se circula cu feribotul. Însă era posibil să fi 
apelat la o ambarcaţiune sau la un avion particular. Sau l- 
au îndesat într-un portbagaj. 

Fiindcă măcar unul dintre numerele de telefon i-ar fi 
putut aparţine unei companii, le căută după toate cele zece 
cifre. Nu reuşi să afle nimic despre cel memorat pe 


celularul lui Padgett, însă celălalt, notat pe bileţelul galben, 
era al Clubului de Golf din Edgartown. Se uită încă o dată la 
bucăţica de hârtie adezivă: „cge op 2.IX 2:30”. CGE - Clubul 
de Golf Edgartown. Tatăl ei jucase golf. OP - Ora Partidei? 
Două şi jumătate după-amiaza, în data de 2 septembrie. 

Simţi împunsătura dezamăgirii. O partidă de golf care se 
desfăşurase cu opt luni în urmă. De ce ar fi trebuit să aibă 
vreo semnificaţie? 

Dacă n-ai decât paie, le numeri. 

Sună din D.C., de pe telefonul ei mobil. 

Primi drept răspuns un mesaj vocal înregistrat, care o 
anunţa că nu se aflau în sezonul de golf, că acesta 
reîncepea după 1 iunie, precum şi că, datorită faptului că 
terenul era rezervat numai pentru membrii clubului, 
oaspeţii trebuiau să fie însoţiţi de o persoană care deţinea 
această calitate. Apoi i se oferi posibilitatea să discute cu 
managerul clubului, după apăsarea tastei unu. 

— Aici Tom. 

— Bună ziua, mă numesc Nancy Burquist. Sunt asistent 
contabil, mă ocup de impozitele domnului Kelledge. 

— Şi cine e acest domn Kelledge? 

Tom vorbea cu accentul specific yankeilor din Vineyard. 
Un accent pe care Millie nu-l mai auzise de ani de zile, dar 
pe care îl recunoscu imediat. 

— Domnul Kelledge este directorul executiv al firmei 
Bochstettler & Associates, din Washington D.C. Mă 
străduiesc să pun la punct câteva dintre rapoartele sale de 
cheltuieli. Oftă zgomotos. E auditat de fisc. 

Interlocutorul păru nedumerit şi oarecum agasat. 

— Şi ce legătură are povestea asta cu Clubul de Golf 
Edgartown, domnişoară? 

— Se pare că a jucat golf la dumneavoastră. Sunt în 
posesia unui document care atestă că a fost invitat la o 
partidă anul trecut, pe data de 2 septembrie, la ora două 
treizeci după-amiaza. Nu ştiu dacă păstraţi înregistrări atât 
de vechi, dar trebuie să aflu cu cine a jucat, pentru ca şeful 
meu să-i poată prezenta agentului de audit o dovadă a 
plăţii taxei de joc şi a chiriei pentru maşinuţa de golf. 


— Ei, asta aş putea să aflu. N-o să apară pe numele 
domnului Kelledge, sunt sigur că nu e membru. Puteţi 
aştepta câteva minute? Trebuie să scot bibliorafturile de 
anul trecut din dulap. _ 

— Aştept oricât e necesar. Imi faceţi realmente o 
favoare. 

Tom reveni în două minute. 

— Sunteţi norocoasă. Am aruncat deja prima jumătate a 
dosarelor de anul trecut. Pe 2 septembrie aţi spus? 

— Da. La ora două şi jumătate. 

Îl auzi întorcând paginile. 

— Asta e. Două şi jumătate - un grup de patru persoane. 
Simons. Oh, Doamne. Domnul Simons. Domnul Lawrence 
Simons. 

— Numele nu mi-e cunoscut. 

— Ăă. Vocea lui Tom se schimbă, deveni mai vibrantă, 
mai jovială. Ah, am greşit. Asta a fost la trei treizeci. La 
două treizeci e Jones. Hmm. Habar n-am care dintre ei, sunt 
mulţi în club. 

Millie se încruntă. 

— Mi-aţi putea trimite pagina prin fax? 

Vocea lui Tom îşi pierdu jovialitatea. 

— Din păcate, nu. Ar fi trebuit să-mi aduc aminte că 
dezvăluirea acestor informaţii contravine politicii clubului. 
Violează intimitatea membrilor. Va trebui să-l întrebaţi pur 
şi simplu pe domnul Kellog despre ce domn Jones e vorba. 

— Kelledge. 

— Nu contează. Suntem foarte ocupați. La revedere. 

Închise fără să-i aştepte replica. 

Millie reveni în Cuib şi căută în arhiva de casete un loc de 
salt în Edgartown, dar cel mai apropiat pe care reuşi să-l 
găsească era în faţa restaurantului The Bite din minusculul 
oraş Menemsha, aflat în capătul opus al insulei, aproape la 
cea mai mare distanţă posibilă faţă de Edgartown. Se 
întoarse în Manhattan şi plăti pentru un timp mai înde- 
lungat de utilizare a computerului. Găsi pe Internet sute de 
Lawrence Simons, dar, când adăugă la criteriile de căutare 
„Martha's Vineyard” sau „Edgartown”, nu mai obţinu niciun 


rezultat. 

Insă e vorba de o insulă. Cât de mare ar putea fi 
distanța? 

Află cu ajutorul MapQusst - 24,57 kilometri. 

leşi din cafeneaua Internet şi intră în magazinul 
alimentar de după colţ, de unde cumpără cafea şi un 
sendviş cu şuncă şi ouă, apoi sări în Texasul de Vest. 
Padgett se trezise. Stătea la marginea lacului, înfăşurat în 
sacul de dormit, cu un picior gol ieşit în afară şi întins în 
apa care îl cuprindea până mai sus de genunchi. 

Millie se înfioră. Probabil era rece ca gheaţa, îşi aduse 
binoclul din Cuib. Genunchiul era cu siguranţă umflat, chiar 
şi fără distorsiunea imaginii refractate de suprafaţa apei. Se 
întoarse să pună binoclul la locul lui şi luă în schimb un fla- 
con de ibuprofen. 

Sări jos, pe insulă, la trei metri buni în spatele lui 
Padgett, unde lăsă fără zgomot cafeaua şi pachetul. Se 
teleportă înapoi, pe marginea prăpastiei, aprecie distanţa şi 
aruncă jos ibuprofenul. Flaconul căzu în lac, la vreo 
jumătate de metru în faţa lui Padgett, împroşcându-i cu apă 
cămaşa şi faţa. 

El sări ca ars şi înjură când propriul său picior îi aruncă 
apă în poală. Se uită în sus, dar Millie se teleportase de 
cealaltă parte a hăului şi îl privea prin golul dintre două 
stânci. 

Padgett scosese flaconul din apă şi tocmai citea cu 
atenţie eticheta. Işi răsturnă câteva pastile în palmă şi le 
mirosi. Sfărâmă una între două pietre, transformând-o într- 
o pulbere pe care o gustă de pe vârful umezit al degetului. 

Millie aruncă acum o piatră, care căzu cu un zgomot 
înfundat în spatele lui, la mică distanţă de cana din 
styrofoam cu cafea şi de sendvişul împachetat în staniol. 

Capul lui Padgett zvâcni într-acolo, iar mâna i se întinse 
către o piatră de alături, de dimensiunile unui pumn. In 
prima clipă, Millie nu fu sigură că observase mâncarea, dar 
el se grăbi apoi să se îndrepte cu prudenţă într-acolo, 
folosindu-se de mâini şi de piciorul sănătos, aşa că se 
declară mulţumită. 


Pe Martha's Vineyard, restaurantul The Bite era închis în 
extrasezon, iar vântul şuiera pe Basin Road, trecând prin 
puloverul ei şi prin cămaşa cu mâneci lungi, încheiată până- 
n gât, de parcă nici n-ar fi existat. Temperatura depăşea cu 
siguranţă zero grade, se încurajă ea, însă aerul era umed şi 
aspru. Reveni acasă, să-şi ia jacheta de piele a lui Davy, 
mănuşi şi o căciulă. 

Odată reîntoarsă pe Martha's Vineyard, se urcă în 
autobuzul numărul 4, către West Tisbury. lar după sosirea 
la destinaţie avu de aşteptat aproape o oră până la 
plecarea autobuzului numărul 6, cursa spre Edgartown. 

Acolo vântul era mai puternic decât în Menemsha, bătea 
dinspre Nantucket Sound şi o izbea la fiecare pas. Dincolo 
de port, spre Chappaquiddick, se vedeau valuri de 
dimensiuni impresionante, spărgându-se de plaja din 
apropiere. Pe Water Street, unde se afla ea, vântul biciuitor 
pătrundea printre clădiri, purtând cu sine picături 
usturătoare de apă sărată. 

Îşi studie harta şi o porni spre interiorul insulei. Drumul 
până la Clubul de Golf Edgartown îi luă douăzeci de minute. 
Ar fi ajuns mai repede, dar mergea cu capul în piept ca să 
se apere de vântul turbat şi la un moment dat nu văzuse că 
trebuia să cotească, aşa că fusese nevoită să facă apoi 
cale-ntoarsă. După cum se aşteptase, clubul era închis şi 
încuiat, dar în depărtare îşi făcea de lucru un tractorist. Bău 
în uşă cu putere, apoi, văzând că nu primea răspuns, se 
uită pe fereastra largă ce dădea spre terenul de golf, după 
care sări înăuntru. 

Aş putea să revin la noapte, îşi spuse, dar se răzgândi. 
Noaptea ar fi trebuit să folosească o lanternă sau să 
aprindă lumina şi ar fi atras atenţia într-o mult mai mare 
măsură. 

Găsi registrul cu evidenţa membrilor în biroul din spate, 
într-un dulap gri, pentru acte. Simons, Lawrence avea 
taxele achitate la zi şi îşi cumpărase calitatea de membru 
cu peste doisprezece ani în urmă, contra unei sume de 
două sute cincizeci de mii de dolari. Extrasele de cont 
lunare îi erau trimise la domiciliul din New York, dar adresa 


lui de pe insulă - membrii era obligaţi să aibă o locuinţă pe 
Vineyard - era Driftwood Hali, Great Pond Lane. O descoperi 
pe o lista de adrese din Edgartown, dar nu găsi strada şi pe 
mica ei hartă. Nu exista niciun număr local de telefon, dar îl 
copie, odată cu adresa, pe cel al locuinţei New York, al cărui 
cod zonal era 212 - Manhattan - şi puse totul la loc, aşa 
cum fusese. 

Se uită cu atenţie pe fereastră. Tractoristul venea spre 
ea. Se gândi la vântul necruţător care se învârtejea pe 
Water Street, printre restaurante şi vechile vile cenușii cu 
alb ale căpitanilor de baleniere, şi sări. 


— E jos, lângă South Beach, spuse englezoaica expatriată 
care îi servea ceaiul în restaurantul David Ryan. 

Sala elegantă de mese de la etaj era încă închisă, dar 
bodega de la parter era călduroasă şi ferită de vânt, iar 
chelneriţă îi aduse ceai Earl Grey într-un ceainic bine 
încălzit. 

— Se află la vest de Winnetu, hotelul mare, de agrement. 
Pe-acolo sunt ceva case scumpe. Vreau să spun că sunt 
scumpe chiar şi faţă de preţurile de pe Vineyard. 

— Şi de ce nu apare pe harta mea? 

Femeia se aplecă peste coala de hârtie şi lovi uşor cu 
degetul într-o linie îndreptată spre țărm. 

— Uite-o aici. Asta, cu marcajul „drum privat”, cu toate 
că de-a lungul lui se înşiră câteva clădiri. Dar pompierii au 
insistat să i se dea un nume, ca să ştie unde să meargă. 

Millie cuprinse cana cu ceai în palme. 


— E departe? 
— De aici? La vreo cinci sau şase kilometri. Dar nu e 
indicat să vă duceţi acolo fără o invitaţie - locul e 


împrejmuit şi au oamenii lor de pază. 
Locuitorii din zonă ţin la intimitatea lor. Mai doriţi apă 
caldă? 


În Manhattan, vântul şi frigul nu erau atât necruțătoare şi 
Millie, încălzită de ceai şi mulţumitor de sătulă după un 
sendviş cu pâine italienească bruschetta şi biftec, încetă în 


sfârşit să tremure. Intră într-un internet-cafe, nu mai mult 
decât era necesar ca să trimită un e-mail către 
şobolan8765: 


CINE E LAWRENCE SIMONS? 


Traversă Central Park, în drum spre East Side. 

Adresa la care se trimiteau facturile lui Simons era East, 
numărul 83 - între Madison Street şi clădirea masivă a 
Muzeului Metropolitan de Artă. Era o casă de oraş, cu trei 
etaje, cu faţada de piatră cenuşie, cu grilaje din fier forjat la 
ferestre şi camere de supraveghere. Millie înghiţi dureros în 
sec şi merse mai departe. Clădirea era de trei ori mai lată 
decât construcţiile din jur şi avea două uşi de garaj la 
nivelul străzii. 

Aproape că se aştepta să vadă acele uşi ridicându-se 
pentru ca dinăuntru să se reverse detaşamente de soldaţi 
imperiali din Războiul Stelelor, în armurile lor albe. 

Dădu colţul spre sud, pe Madison, fără să se uite în urmă. 
Nu-şi făcea griji din cauza camerelor de luat vederi. Fiindcă 
muzeul se afla la mică distanţă, pe aceeaşi stradă, pe lângă 
clădire treceau probabil mii de oameni. Şi spera că aşa, cu 
părul blond şi tuns scurt, nu semăna câtuşi de puţin cu 
acea Millie Harrison-Rice care fusese urmărită în celălalt 
muzeu. 

Ajunse la numărul 81 şi se uită spre vest, stând cu 
spatele la muzeu. După experienţa de la National Gallery, 
nu avea să mai privească niciodată un muzeu de artă cu 
aceiaşi ochi. Era surprinzător, dar nu toate asocierile care i 
se formau în gând erau negative. Mulțumită imaginaţiei ei 
(şi lucrărilor maeştrilor) dobândise o armată de aliaţi. Şi 
învățase ceva despre resursele ei interioare. 

Și oare ce-ar face aliații mei în ceea ce-l priveşte pe un 
oarecare domn Lawrence Simons? 


La ora amiezii trecu să vadă ce făcea Padgett. 
Improvizase o vrilă cu coardă şi încerca să aprindă focul 
în vechea vatră încă înconjurată de pietre înnegrite. Măcar 


işi face de lucru. Totuşi era îngrijorată din cauza lui. 
Probabil ajunsese să-l compătimească din pricina vânturilor 
neplăcut de reci de pe Vineyard, pe care abia le simţise pe 
pielea ei. 

Sări în Cuib, luă patru buşteni din grămada de lemne şi îi 
legă cu sfoară, alături de nişte ziare vechi şi de un 
aprinzător cu butan pentru şemineuri. lIntoarsă lângă 
prăpastie, alese un loc aflat cu mult în spatele lui Padgett, 
sări jos, întinse pachetul la o lungime de braţ distanţă de 
corp şi îl lăsă să cadă în timp ce sărea înapoi. 

De sus, de pe margine, îl văzu pe Padgett întorcându-se 
cu o tresărire şi cu o privire speriată când buştenii loviră 
pământul cu zgomot. 

Când îl controlă din nou, era ghemuit lângă foc. 

Un closet portabil şi un sul de hârtie igienică 
reprezentară următoarea ei livrare. După care îi aduse o 
pereche de cârje cumpărate de la un magazin cu articole 
de mâna a doua. Încheie cu un pui fript şi cu un bax de apă 
îmbuteliată. 

Aştepta întotdeauna un moment în care Padgett nu era în 
mişcare, lăsa obiectele jos, în spatele lui, la o anumită 
distanţă, şi pleca înainte de a fi observată. 

Bântuit, se gândi, studiindu-i faţa prin binoclu. Pare 
bântuit. 

Bun. 


16. „Bun de mâncat” 


Era cea mai înfricoşătoare călătorie cu avionul făcută 
vreodată de Davy. 

Se întrebase cum aveau să rezolve problema. Nu lua în 
calcul existenţa altor două aparate de zbor, anume pentru 
chei, unul înainte şi celălalt în urma lor. În schimb, Hyacinth 
îi făcu semn să urce în avionul Cessna Grand Caravan şi, 
după ce îşi ocupă locul, îi încătuşă gleznele de picioarele 
scaunului din faţă şi ascunse cătuşele sub puloverul pe 
care-l scosese din geantă. 

II inundă o transpiraţie rece. Călătorise în numeroase 
zone îndepărtate, cu tot soiul de avioane de dimensiuni 
reduse, dar certitudinea că se putea teleporta imediat în 
eventualitatea unei prăbuşiri făcea ca totul să pară o 
simplă cursă printr-un parc de distracţii - o iluzie, nicidecum 
o manifestare reală a pericolului. 

— Romeo e imobilizat în spaţiu. Adu-i la bord, spuse 
Hyacinth printr-o staţie radio portabilă, după ce-şi pusese 
cheia cătuşelor în buzunar. 

Peste numai câteva minute, pe pista betonată se opriră 
alte două vehicule de teren. Coborâră doi bărbaţi, fiecare 
cu câte un rucsac în spate, şi se îndreptară spre avion. 
Frank, pilotul, care îşi făcea plimbarea în jurul aparatului de 
zbor, le ceru să-şi lase bagajul în compartimentul pentru 
marfă şi să se aşeze pe cele două scaune din faţă. 

— În spatele piloților. 

În avionul conceput pentru transporturi mixte, porţiunea 
din spate, rezervată pentru marfă, era izolată printr-o 
draperie de nailon de cealaltă, în care se găseau două 
scaune pentru piloţi şi alte şase pentru pasageri. 

Frank închise uşa compartimentului pentru bagaje şi 
ocoli avionul, oprindu-se lângă uşa pasagerilor. Se ghemui 
şi-i săltă jumătatea inferioară, cu tot cu scări. 

— Dacă vrei, te poţi instala pe locul copilotului, 
domnişoară Pope, spuse, înainte să închidă partea de sus. 

Ea acceptă şi înaintă printre scaune. Frank ocoli din nou 
aeronava şi se urcă pe uşa pilotului. 


Peste un sfert de oră erau în aer, deasupra întinderii 
întunecate a lagunei Lagos, înconjurată de lumini. Insula cu 
acelaşi nume părea în flăcări, şi apoi trecură de linia 
țărmului, survolând golful Benin. Se îndreptară spre sud- 
vest, către delta Nigerului, mărind altitudinea. Pe jumătate 
vizibilă cu puţin deasupra orizontului vestic, luna aşternea 
pe suprafaţa mării un deget prelung, sclipitor. 

Davy nu ajunsese niciodată în deltă. Mai fusese în 
Nigeria, dar numai în Lagos şi în capitala federală, Abuja. 
Sub o mie şase sute de metri, turbulenţele atmosferice 
erau puternice, însă avionul urcă deasupra lor, pe un nivel 
de un calm relativ. Aerul condiţionat reuşi în sfârşit să facă 
faţă umidității şi respiraţia lui Davy se linişti pe măsură ce 
se convingea că, pentru moment, moartea nu era un 
pericol iminent. 

Cincizeci şi cinci de minute mai târziu zburau iarăşi 
deasupra uscatului şi începeau coborârea. În scurt timp, 
turbulenţele se făcură din nou simţite şi Davy reîncepu să 
transpire. 

In faţa lor, delta ardea. Davy cunoştea explicaţia, dar 
priveliştea părea desprinsă din iad. Aterizară pe o întindere 
de asfalt luminată de una dintre flăcările de gaz. Urca spre 
cer, la câteva sute de metri distanţă de ei, ca un stâlp 
imens de foc, străpungând văzduhul până la o înălţime de 
optzeci de metri. Davy simţea căldura radiind prin sticla 
geamului. Frank aprinse luminile de aterizare, deşi nu avea 
cu adevărat nevoie de ele. Inversă pasul elicei imediat ce 
toate cele trei roţi începură să ruleze pe drumul accidentat, 
şi centura de siguranţă muşcă din pieptul lui Davy. 

Erau aşteptaţi. Pe iarba din apropierea mangrovelor 
stăteau trei automobile de teren, Toyota Land Cruiser. 
Frank trecu pe lângă ele, apoi inversă din nou pasul elicei şi 
scoase avionul de pe drum în marşarier. 

Davy se uită curios în spate. Zări apa de la baza 
mangrovelor şi se întrebă dacă Frank avea să meargă cu 
spatele până în mlaştină. Încercă să-şi aducă aminte cum 
erau poziţionate roţile trenului de aterizare. Ştia că aveau 
configuraţie de triciclu, dar nu reuşea să-şi amintească cât 


de aproape de coadă se aflau cele două din spate. 

Nu se temea că aveau să se înece. Apa nu putea fi chiar 
atât de adâncă şi mangrovele n-ar fi lăsat avionul să se 
scufunde. Şi, dacă scăpa de cătuşe, e/ n-avea nevoie de 
avion ca s-ajungă acasă. 

Motorul muri şi Frank se grăbi să oprească, apoi sări pe 
uşa pilotului şi se îndreptă spre maşinile de teren. 

Hyacinth se răsuci în scaun: 

— Veţi fi însoţiţi de câte doi paznici înarmaţi. Respectăm 
aranjamentul stabilit. 

Işi ridică vocea aproape pană la intensitatea unui țipăt ca 
să acopere vuietul focului. 

Cei doi deținători ai cheilor îşi făcură loc pe lângă Davy, 
îşi pescuiră rucsacurile din compartimentul pentru bagaje şi 
deschiseră uşa. După ce cobori primul, Davy auzi un 
plescăit şi o înjurătură înăbușită. 

— Atenţie. Ne-am oprit exact la marginea mlaştinii. 

Al doilea bărbat sări de pe ultima treaptă către bot, 
reuşind astfel să nu intre în noroi. Ocoliră amândoi avionul, 
ajungând lângă Frank şi lângă maşini. Pilotul le arătă 
fiecăruia câte un Land Cruiser şi ei se urcară. Ambele 
vehicule demarară, îndreptându-se în direcţii opuse. Lăsară 
în urmă, pe marginea drumului, nori de praf. 

Aici n-a plouat. 

Deja transpirat din cauza căldurii degajate de flacăra de 
gaz, Davy simţi un val de adrenalină. Dacă unul dintre cei 
doi ieşea din raza de acţiune a cheilor? El continua să fie 
încătuşat de avion. 

Hyacinth se apropie încet pe culoarul dintre scaune. | se 
aşeză călare în poală, cu pieptul lăsat către el. 

— E cald aici, nu? 

— Intinzi cam tare coarda, domnişoară Pope, îi răspunse 
el, printre dinţii încleştaţi. 

— Şi coarda vibrează, făcu ea, cu o răsucire a şoldurilor. 

Dar se înduplecă şi se ridică în picioare, frecându-se de 
el, apoi îngenunche să-i descuie cătuşele. Davy sări în 
umbra aruncată de flacără în spatele maşinii de teren 
rămase, în afara razei vizuale a grupului de oameni de 


lângă uşa pentru pasageri a avionului. O văzu pe Hyacinth 
rotindu-şi brusc capul, în căutarea lui. leşi din umbră şi se 
sprijini de maşină. 

Femeia îl observă şi cobori pe scara avionului. El speră c- 
avea să calce în mlaştină, dar era foarte atentă şi făcu un 
mic salt înainte, până dincolo de noroi. Davy văzu acum că 
între roţile din spate şi mlaştină era o distanţă de peste doi 
metri. De fapt, erau amplasate dincolo de jumătatea 
avionului, către bot, şi el îşi închipui că motorul şi 
rezervoarele de combustibil deplasau probabil centrul de 
greutate într-acolo. 

Hyacinth îl chemă cu un semn şi ajunseră împreună în 
faţa Land Cruiser-ului. 

Frank stătea de vorbă cu un african într-o uniformă kaki 
şifonată, într-un dialect local. Davy nu înţelegea nici măcar 
un singur cuvânt, de aceea presupuse că ar fi putut fi 
yoruba, ijaw sau ibo. 

— Bun, zise Frank. Domnul e pastorul Ilori al misiunii 
BEAV! pe râul Dodo. Omul nostru de legătură. 

Pastorul era un bărbat de vârstă mijlocie. Avea părul 
scurt, brăzdat de şuviţe cărunte. Îi salută politicos, cu o 
înclinare a capului. 

— Binecuvântarea Mântuitorului nostru să fie cu voi. 

Davy zâmbi cu o foarte vagă umbră de ipocrizie. 

— Şi fie ca lisus Hristos să vegheze asupră-ne şi să ne 
călăuzească de-a pururi. 

Mai avusese ocazia să-ntâlnească membri ai Bisericii 
Evanghelice din Africa de Vest, în apropiere de Abuja. In 
majoritate, erau oameni cumsecade şi încercau să dea o 
mână de ajutor, dar mântuirea din rai îi preocupa într-o 
mult mai mare măsură decât orice îmbunătăţire a vieţii de 
pe pământ. 

Frank îi urmărea cu o expresie uşor amuzată. 

— Schimbul e programat în zori, chiar pe terenul misiunii, 
dar, dacă vrem să ajungem la timp, ar fi bine să plecăm 
acum. 

Pastorul llori se aşeză pe bancheta din faţă, alături de 


1 Biserica Evanghelica din Africa de vest. 


şoferul neînarmat, iar Davy se urcă în spate, cu Frank şi 
Hyacinth. Ea îşi ţinea geanta în poală. 

— O putem pune în spate, domnişoară Pope, propuse 
Frank. 

Ea o strânse mai tare. 

— N-aş crede. 

— Ah. Răscumpărarea. Nu pot să te condamn. 

Davy, care ştia mai bine cum stăteau lucrurile, păstră 
tăcerea. 

Drumul ocolea flacăra, apoi ducea câtre est, către 
coastă. Pătrunseră într-o zonă cu iarbă deasă şi un iepure o 
rupse la fugă din mijlocul drumului, cu ochii strălucind în 
lumina farurilor. Pastorul Hori zise ceva peste umăr, 
adăugând un plescăit din buze. 

— Şobolan, traduse Frank. Bun de mâncat. O apariţie 
surprinzătoare - în zona asta au fost vânaţi pe capete. 

Între ei, Hyacinth se înfioră, dezgustată. 

— Pfui. 

— Nu e şobolanul pe care-l ştim noi, se amestecă Davy. 
Ca specie, se înrudeşte mai degrabă cu porcul spinos. 

Pastorul Ilori se întoarse din nou. 

— Porcul spinos! Bun de mâncat. 

Plescăi iarăşi din buze. 

În prelungirea şoselei asfaltate se întindea un drum 
desfundat, şi înaintară din ce în ce mai greu pe măsură ce 
maşina de teren începu să salte peste făgaşe şi să se 
afunde în hârtoape. Din fericire, porţiunea accidentată se 
încheie în dreptul unui ponton care pătrundea într-un canal 
îngust şi şerpuitor dintre mangrove. 

De pe doc se ridică un băiat singuratic, sfrijit, îmbrăcat 
doar cu o pereche de pantaloni scurţi, cu mâna streaşină la 
ochi. Părea mort de somn. Pastorul Dori cobori din maşină 
şi îl strigă. Băiatul se apropie şi el îi puse ceva în mână. 

— Ce se petrece? întrebă Hyacinth. 

Frank luă binoclul şoferului. 

— Băiatul a păzit barca. Nu ne-ar fi fost de prea mare 
folos dacă ar fi furat-o cineva în lipsa bunului nostru pastor. 

Şoferul stinse farurile, însă nu lăsă impresia că ar fi avut 


de gând să coboare. Întunericul păru să se strângă în jurul 
lor, dar, o clipă mai târziu, Davy începu să distingă licărul 
îndepărtat al gazului în flăcări de-a lungul întregului orizont. 
Luna apusese în timpul drumului cu maşina, dar reuşi în 
scurt timp să remarce şi stelele mai strălucitoare, dincolo 
de pâcla joasă a cărei existenţă se datora mai degrabă 
vâlvătăilor de gaz decât vremii. 

Pastorul se îndepărta deja pe doc. 

— Trebuie să mergem. O s-avem nevoie de mai bine de-o 
oră ca s-ajungem la misiune. 

Se urcă în barca ascunsă vederii celorlalţi şi aprinse o 
lanternă. 

Ambarcaţiunea era din aluminiu, cu fundul plat şi prova 
dreaptă, şi părea să depăşească patru metri lungime. Forţa 
de propulsie era redusă, n-avea decât un motor exterior de 
doi cai-putere. Dacă se defecta, alternativa era o prăjină 
lungă care acum era legată de copastie. Pastorul îl trimise 
pe Frank la provă, cu lanterna. Davy şi Hyacinth se aşezară 
pe bancheta din mijloc, cu geanta între ei. Ilori dezlegă 
odgonul şi porni motorul. 

La apropierea lor, câte ceva se agita în apă, împroşcând- 
o, Şi Ilori le arătă la un moment dat cu degetul două pete 
roşii de sub mangrove, care reflectau lumina lanternei. 

— Crocodil. Bun de mâncat. 

Şi plescăi din buze. 

Străbăteau un traseu foarte întortocheat, urmărind 
canalul de o lăţime tot atât de schimbătoare ca direcţia 
spre care se îndrepta. Uneori le crea impresia că se aflau 
într-un lac larg, iar alteori se îngusta într-o asemenea 
măsură, încât, cu braţele întinse, ar fi putut atinge 
mangrovele de pe ambele laturi. Când traversau una dintre 
secţiunile mai largi, Davy simţi vibraţiile bărcii, împinsă 
uşor în lateral de un curent. 

— Un râu? întrebă el. 

— Da, Dodo, răspunse lori. 

După ceasul lui Davy, se scurseseră cincizeci de minute 
când acostară într-o zonă unde malul era mai înalt, defrişat, 
cu trei clădiri albe ridicate pe piloni, sub care era vizibil un 


spaţiu prin care te-ai fi putut târî. Nu exista niciun doc. Ilori 
îndreptă prora spre malul noroios şi acceleră scurt înainte 
de a apăsa butonul de oprire şi de a înclina în sus motorul. 
Frank se aplecă pe spate, către Davy, lăsând prova să se 
înalțe, şi barca se opri cu o zgâlţâitură. Apoi cobori primul, 
lipăi prin noroi, o prinse de provă şi o trase în susul malului, 
dându-le celorlalţi posibilitatea să coboare pe pământ 
uscat. 

— Bun, am ajuns mai devreme, spuse pastorul. Deşi ne- 
au urmărit probabil pe drum. Dac-am fi mai mulţi, n-ar veni. 
Nici dac-am fi înarmaţi. 

— Şi acum? întrebă Hyacinth. 

— Acum aşteptăm. 

Lumina zorilor apăru dintr-odată, aşa cum se întâmplă în 
regiunile ecuatoriale, şi Davy văzu că apa înconjura din trei 
părţi peticul de pământ pe care se afla misiunea. Printre 
mangrove se împleteau mai multe canale. Şi tot printre 
omniprezentele mangrove se sfârşea brusc un crâng de 
palmieri îngrămădit pe terenul din spatele misiunii. În 
clădiri domnea tăcerea. 

— Unde-au plecat toţi? întrebă el. Adică, toţi cei care 
locuiesc aici. 

Pastorul arătă către sud. 

— l-am dus în sat, noaptea trecută. Oamenii ăştia mugu 
n-au niciun Dumnezeu. Chiar acum o săptămână au ucis 
nişte fermieri care extrăgeau ulei de palmier fiindcă n-au 
vrut să le plătească o taxă ca să-i lase în pace. Nu vreau să 
omoare pe cineva din turma mea. 

In depărtare se auzi zgomotul unui motor mult mai 
puternic decât al bărcuţei pastorului, apoi al altuia. De pe 
canal îşi făcură apariţia două schi-jeturi care se despărţiră, 
luând-o în dreapta şi-n stânga. Fiecare transporta câte doi 
oameni. 

Incetiniră, apoi se opriră pe apă, la vreo şaisprezece 
metri de noroiul malului, cu motoarele în ralanti. Noii sosiți 
aveau puşti automate SIG 540, probabil furate sau 
cumpărate de la armată, şi purtau pantaloni scurţi 
zdrenţuiţi, pantofi sport fără ciorapi şi tricouri maro care 


avuseseră probabil cândva o altă culoare. Inspectară micul 
grup de pe ţărmul mâlos, după care se îndreptară spre ei. 

Hyacinth îşi strecură mâna în geanta care continua să-i 
atârne de umăr. 

Cei doi pasageri ai schi-jeturilor coborâră împroşcând apa 
şi urcară pe mal. Trecură de grupul lor şi alergară spre 
capelă, unde se lipiră cu spatele de uşi, pentru a se 
strecura apoi înăuntru, în stilul trupelor de asalt. leşiră după 
câteva clipe şi inspectară celelalte două clădiri în acelaşi 
fel. 

— Liber! strigă pe urmă unul dintre ei. 

Unul dintre piloţii schi-jeturilor îşi apropie de buze o 
staţie radio înfăşurată în folie de plastic. Cei doi bărbaţi 
care verificaseră clădirile o porniră spre micul grup. Se 
opriră la trei metri distanţă, cu armele îndreptate spre 
pământul care îi despărţea de el. 

— Dă-ne geanta, spuse cel mai voinic, cu o zvâcnire a 
capului. 

Pastorul Hori se îndepărtă de Hyacinth, făcând ochii mari. 

Ea clătină din cap. 

— Nu se potriveşte cu înţelegerea noastră. Aduceţi-l pe 
Roule. 

Cei doi îşi ridicară armele, cu ţevile spre ea. 

— Dă-ne imediat geanta! 

Hyacinth îşi ridică mâna liberă, cea care nu era în geantă. 
Între degetul mare şi arătător ţinea un inel negru, mat, 
agăţat de un cui la fel de negru. 

— Vezi obiectul ăsta? 

Mătăhălosul o privi cu ochi îngustaţi. 

— Nu mă interesează. Dă-mi geanta! 

— Ar trebui să te intereseze, ripostă Hyacinth. Fiindcă l- 
am luat de-aici. 

Scoase încet mâna din geantă. Ţinea în pumn o grenadă 
neagră cu însemne galbene, apăsându-i clapeta cu vârfurile 
degetelor. Cuiul de siguranţă lipsea. 

Davy fu gata să sară cât mai departe, dar se stăpâni. 
Chiar dacă ar fi fost aruncată, grenada ar fi detonat după 
cel puţin două secunde - timp arhisuficient. 


Pastorul Ilori se grăbi să se îndepărteze de ei, mergând 
cu spatele şi rugându-se cu voce sonoră. 

Cei doi bărbaţi lăsară din nou ţevile puştilor în jos. Unul 
spuse ceva, aproape scuipând cuvintele, şi Davy văzu ochii 
lui Frank îngustându-se. 

— O insultă? întrebă, cu voce scăzută. 

Pilotul dădu din cap. 

— Porcării. Nu le place s-asculte de-o femeie. 

Hyacinth legăna uşurel grenada. 

— Aduceţi-l pe Roule. 

Cei doi mugu se retraseră spre apă. 

— Mă sperii, domnişoară Pope, spuse Frank. 

lată un om înțelept, conchise Davy. 

Hyacinth râse, un hohot destul de strident ca să fie auzit 
de bărbaţii înarmaţi. Şi adăugă în şoaptă: 

— E grenadă de antrenament. A fost revopsită ca să pară 
grenadă ofensivă standard. Oare voiau să fure 
răscumpărarea? După ce-au căzut de acord în privinţa 
schimbului? 

Frank ridică din umeri. 

— Aici, în Nigeria, furtul recompensei înainte de a se face 
schimbul e o afacere profitabilă. Am reuşit să-l evităm 
fiindcă am venit în secret, cu avionul. Poate l-ar fi eliberat 
pe Roule dacă le-ai fi dat banii, sau poate ar fi pretins că au 
fost încasaţi de oameni care n-au nici-o legătură cu dețină- 
torii ostaticului. Şi ar fi solicitat o altă recompensă. 

În depărtare se auzi zgomotul unui alt motor, mai 
profund şi mai puternic decât ale schi-jeturilor, şi cu toate 
astea difuz, dificil de localizat. Davy privi cu atenţie 
mangrovele şi după o vreme văzu barca, de dimensiuni 
reduse - cu radar şi antenă de transmisie de foarte înaltă 
frecvenţă înălţată deasupra vegetației, îndreptându-se spre 
stânga înainte de a vira, pentru a-şi face apariţia în canalul 
din extremitatea vestică. 

Era o ambarcaţiune gonflabilă de nouă metri, cu coca din 
fibră de sticlă înconjurată de o cameră de presiune flexibilă. 
La pupa erau montate două motoare exterioare identice, 
masive, iar la mijloc stătea pilotul, sub o copertină dintr-un 


material dur, care îl apăra de soare şi susţinea antenele. 

Pe lângă el, în barcă erau patru oameni: doi bărbaţi cu 
puşti SIG 540 postați la pupă, un altul la provă, cu pistolul 
în toc, şi, în faţa lui, aşezat pe punte, un bărbat cu mâinile 
legate la spate şi cu un sac în cap. 

Pilotul inversă pasul elicei şi opri ambarcaţiunea la gura 
canalului, în locul unde se deschidea în apele din jurul 
misiunii. 

Davy se uită prin binoclul lui Frank. 

Bărbatul de la provă era cumva îmbrăcat mai bine decât 
compatrioţii lui, cu uniformă de camuflaj intactă şi cu şapcă 
de baseball cu însemnele echipei New York Yankees. Işi 
scoase arma, un pistol automat butucănos, de culoare 
neagră, şi o îndreptă spre capul acoperit al captivului. 

— Să vedem banii! strigă el, peste apă. 

Hyacinth se uită la Davy şi apoi către ambarcaţiune. 

— E posibil să nu fie el, zise Davy, cu voce scăzută. ŞI 
trebuie să fim siguri că nu l-au înlănţuit de barcă. 

Studie cu atenţie prova, alegând-o drept punct de salt. 

Frank făcu un pas înainte şi zbieră: 

— De unde ştim că ăla e Roule? Să-i vedem faţa. 

— Să vedem banii! 

Frank îşi desfăcu braţele, cu palmele-n sus. Şi strigă, 
articulând răspicat cuvintele: 

— Nu Cred Că Îl Aveţi. Ăsta trebuie să fie un turist răpit. 
Nu vă plătim pentru un turist. 

— Îl omor! ameninţă fanul echipei Yankees. 

— Arată-ne faţa lui. Demonstrează-ne că e în viaţă, 
încercă Frank să-l convingă. l-aţi spus pastorului Ilori că e 
nevătămat. A fost o minciună? 

Preţ de o clipă încordată, Davy crezu că individul avea să 
apese pe trăgaci, dar în final îl văzu întinzând mâna şi 
trăgând sacul de pe capul bărbatului legat. 

Ostaticul era murdar, cu părul cărunt încâlcit şi cu o 
barbă de vreo două săptămâni. Părea slăbit şi speriat, şi 
clipi stânjenit de lumina neaşteptată. Frank luă binoclul din 
mâna lui Davy. 

— Ele. 


— Eşti sigur? îl întrebă Hyacinth. 

— Da. Am fost pilotul avionului lui personal vreme de doi 
ani. ÎI cunosc pe nemernic. De-asta m-aţi vrut pe mine, ai 
uitat? 

Davy tresări. Deci a mințit când a ameninţat că-l ucide pe 
pilot dacă-i spun ceva. Dar, dacă fusese o minciună înainte 
ca Frank să-l identifice pe Roule, acum, după ce o făcuse, 
probabil că Hyacinth l-ar fi omorât fără ezitare. 

— OK. 

Ea îi întinse grenada lui Davy, care îşi apăsă cu atenţie 
mâna pe clapetă. Hyacinth deschise apoi în totalitate 
fermoarul genţii, pe care o înclină spre barcă. Părea să fie 
plină cu teancuri de valută americană, dar Davy ştia 
adevărul. Cele două bancnote de la extremităţile fiecărui 
teanc erau copii xerox color, iar între ele se ascundeau 
bucăţi de ziare. 

— Poate să meargă? le strigă Hyacinth celor de pe apă. 

Davy îşi încordă privirea. Pentru el nu conta dacă Roule 
putea sau nu să meargă, dar voiau să se asigure că nu era 
înlănţuit de barcă. 

Odată ce văzuse banii, fanul Yankees începuse probabil 
să se simtă generos. Întinse mâna şi îşi ridică ostaticul. 
Roule se clătină, dar reuşi să se ţină pe picioare după ce 
răpitorul îi eliberă braţul. Davy nu văzu niciun lanţ şi nici-o 
frânghie care să-l lege de barcă. 

Stabiliseră să facă schimbul pe malul apei. 

— Eşti sigură că ambele chei acoperă locul unde se află 
avionul? întrebă Davy, pe tonul unei conversații banale. 

— Evident. Când am sosit pe aeroportul din Lagos 
acopeream o zonă mult mai mare. 

El inspiră şi expiră. 

— Ai dreptate. Mai bine l-aş lua întâi pe pastorul Ilori. 

— Respectă planul, nu devia, mârâi femeia. 

— Nu cu mult, făcu el, cu o privire impasibilă. 

Ea închise geanta, se apropie de mal şi o lăsă jos, peo 
crustă dură de mâl. Se retrase, şi cei doi bărbaţi de pe 
uscat se apropiară de geantă alergând uşor. Când ajunseră 
la destinaţie, Hyacinth se alăturase deja grupului. 


Pastorul Dori se întorsese lângă ei după încheierea 
micului incident cu grenada. Davy se furişă pe nesimţite în 
spatele lui în timp ce Hyacinth ducea mâna la arma de sub 
vesta de jurnalist. 

Opriţi lângă geanta cu banii, răpitorii se aplecară asupra 
ei. Unul se chinui s-o deschidă, însă fermoarul părea 
înţepenit. Trase cu mai multă putere. 

În clipa aceea se declanşă grenada fumigenă şi explozia 
îi azvârli înapoi, buimăciţi şi pârliţi. Deşi ştiuse că asta avea 
să urmeze, Davy tresări. Îl înşfăcă pe Dori, sări la avionul 
Cessna, oprit lângă jetul semeţ şi zgomotos de gaz, şi îl 
împinse departe de el pe pastorul care se clătina pe 
picioare. O clipă mai târziu era la prova bărcii, izbindu-se de 
fanul Yankees, pe care-l îmbrânci în lateral, îndepărtându-l 
de Roule. Lăsă grenada să cadă, cu clapeta săltându-se 
înainte ca bila de metal negru cu galben să ricoşeze pe 
punte. 

— Grenadă! se auzi strigătul răpitorului, chiar înainte să-l 
înşface pe Roule. 

În clipa saltului, îl zări pe fanul echipei newyorkeze 
aruncându-se din barcă. 

Când îl lăsă lângă avion, lui Roule i se înmuiară genunchii 
şi căzu leşinat la pământ. Pastorul sărea de pe un picior pe 
altul, privindu-i cu ochii holbaţi. 

— Apără-mă, lisuse! bolborosea întruna. 

— Dezleagă-l! îi ceru Davy, arătând spre Roule, şi se 
întoarse la misiune. 

În aer se răspândise un nor imens de hârtie sfâşiată şi de 
fum galben, care se lăsa acum încet deasupra apei, 
limpezind  văzduhul. Abia văzându-se prin el, barca 
sfărâmată ardea în partea opusă a canalului. 

Hyacinth a mințit şi în privința grenadei. 

Auzi apa clipocind în apropierea bărcii şi speră că 
echipajul sărise peste bord înainte de explozie. Cineva 
trăgea cu o puşcă automată, şi Davy văzu urmele 
gloanţelor înşiruindu-se pe peretele bisericii, un geam 
făcându-se ţăndări. Se aruncă la pământ. Il auzi pe Frank 
strigându-l şi se uită în jur. ÎI zări sub capelă, adăpostit, 


alături de Hyacinth, în spatele treptelor de beton cu zgură 
ce duceau spre uşă. 

Se teleportă lângă ei şi se întinse pe mâlul uscat şi 
prăfos. 

Hyacinth vorbea într-o mică staţie radio portabilă. 

— Da. Plecăm toţi din zonă până ajungeţi aici. Îţi ţinea 
pistolul automat, mare şi pătrăţos, în mâna cealaltă, şi îi 
înlocuise încărcătorul cu unul care ieşea în afară cu mai 
mult de doisprezece centimetri. Scoase arma de după 
trepte şi apăsă pe trăgaci. 

— lisuse! făcu Davy, acoperindu-şi urechile. Arma trăsese 
fără întrerupere o jumătate de secundă, timp în care ea nu- 
şi luase degetul de pe trăgaci. 

— Ce dracu' e asta? 

Hyacinth părea să se distreze. 

— Revolverul meu Glock 18. Minunat, nu? O mie trei sute 
de focuri pe minut. Mare păcat că n-am putut să iau decât 
treizeci şi unu de-ncărcătoare. 

Se întoarse iarăşi către apă. 

— Cu cine a vorbit? îl întrebă Davy pe Frank. Pilotul se 
holba la el, cu răsuflarea tăiată. Reuşi să bâlbâie un 
răspuns: 

— Cu armata. Batalionul 7 amfibii. Vin încoace şi probabil 
că vor împuşca tot ce mişcă. Arătă în direcţia din care se 
trăgea. S-ar părea că s-au întristat. Au priceput c-au fost 
traşi pe sfoară, adăugă, văzând privirea nedumerită a lui 
Davy. 

— Ah. 

Davy îl înşfăcă de curea cu ambele mâini şi sări din nou 
la avion. 

Pastorul Ilori tocmai îl ajuta pe Roule să se ridice, fiind 
din fericire cu spatele către locul în care îşi făcură apariţia 
Davy şi Frank. 

Cel de-al doilea se strădui să se salte în picioare, iar Davy 
se rostogoli, îndepărtându-se de el înainte de a face acelaşi 
lucru. Pilotul se uită la avion, apoi la Ilori şi Roule. 

— Există atâţia nemernici. 

— E nevoie şi de ei. Sau vorbeai despre e/? Davy aruncă 


o privire spre Roule. Şi îşi cobori vocea. l-ai mai spus o dată 
aşa. De ce nu-ți place tipul? 

Frank închise brusc gura. 

— Nu vrei să răspunzi, ei? OK. Sper că n-am salvat un 
monstru. 

Frank îşi trecu limba peste buze, apoi se hotări să 
vorbească, schimonosindu-şi faţa. 

— Ba da. Sate întregi. Pescării. Ferme. Rase de pe faţa 
pământului. Doar că nu e el ăla care şi-a murdărit mâinile, 
sau pe care a căzut vina. El e doar cel care a arătat cu 
degetul şi a spus: „Daţi-i drumul.” În numele petrolului. De 
dragul profitului obscen. 

Oh, rahat! Pentru o clipă, pe Davy îl bătu gândul să-l 
ducă pe Roule înapoi, la misiune, în speranţa că avea să fie 
ucis de trupa de asalt. 

Avea o figură atât de sumbră, încât Frank se trase înapoi. 

— N-o să spun nimănui, lăsă el să-i scape. 

Davy clătină din cap. 

— N-ai niciun motiv să te temi de mine. Aş vrea să 
povesteşti. Spune întregii lumi! Oftă. Poţi să pleci când apar 
ceilalţi pasageri. Eu şi domnişoara Pope nu ne-ntoarcem 
împreună cu voi. 

— Tu eşti tipul ăla, nu-i aşa, cel care-a pus capăt 
deturnărilor, acum zece ani? Avioanele, şi vaporul din Egipt. 

Davy dădu din umeri. Concluzia era inevitabilă. În timpul 
operaţiunii de salvare din Cipru fusese surprins într-o 
înregistrare video pe aripa unui Boeing 727. lar în timpul 
eliberării navei Argos, peste două sute de pasageri, plus 
echipajul, îl văzuseră teleportându-se. 

— Lor ce le spun? 

Frank arătă spre Roule şi spre pastorul Ilori. 

— Şoc. Ingeri. Halucinaţii. Orice preferi. Eu aş face bine 
să mă duc după domnişoara Pope până nu-i plesneşte 
vreun vas de sânge. 

— Poate îi dă armata o mână de ajutor. 

— Mi-aş dori-o. 

Davy sări. 

Reapăru sub biserică, chiar în zona centrală, cu mult în 


spatele lui Hyacinth. Unul dintre trăgătorii de pe schi-jeturi 
îşi dăduse seama unde se afla, ocolise insula şi o ataca din 
flanc. Noroiul uscat era azvârlit în aer în timp ce gloanţele 
zburau pe lângă scări, iar Hyacinth era strâns lipită de 
partea din spate a treptelor, care aproape că nu-i mai 
ofereau niciun adăpost. După toate aparențele, rămăsese 
fără muniţie: nu mai răspundea la focurile de armă şi nu 
mai părea să se delecteze. Zgomotul îndepărtat al 
elicopterelor ajunse la urechile lui Davy între două rafale. 

Dacă sărea direct în spatele ei, risca să fie împuşcat. 
Hyacinth ocupa aproape tot spaţiul adăpostit şi, văzând 
cum tresărea când gloanţele înălţau arteziene de noroi 
uscat, îţi dădeai seama că nu se simţea în siguranţă. 

Davy se uită la schi-jet. Plutea în voia curentului, cu 
motorul în ralanti, iar pilotul stătea răsucit în şa, trăgând în 
serii scurte, de câte trei gloanţe. 

Sări şi îşi făcu apariţia, în picioare, pe marginea din spate 
a ambarcaţiunii. Aceasta se răsturnă imediat, aruncându-l 
pe trăgător în apa estuarului, iar el sări înainte de se uda 
mai sus de genunchi. Apăru chiar în spatele lui Hyacinth, cu 
o mare cantitate de apă băltind în jurul lui şi preschimbând 
pământul uscat şi crăpat în nămol. 

Unul dintre membrii echipajului bărcii se cocoţase în 
mangrove şi trăgea în direcţia scărilor, dar poziţia nu-i 
permitea să-i ochească direct pe cei doi. Davy îl ignoră. 

Nu-şi dorea decât s-o înşface pe Hyacinth şi să sară, dar, 
privind-o tresărind de fiecare dată când un glonţ izbea 
treptele noroioase sau brăzda mâlul, îi veni o idee. 

— Înapoi, pe Vineyard? o întrebă. 

Ea se răsuci în loc. 

— Da, fir-ar să fie! Expresia feţei i se schimbă aproape în 
aceeaşi clipă, teama fiind înlocuită de furie. Cum ai... oh, 
numai scoate-ne odată de-aici! 

Una dintre sfărâmăturile zburătoare îi crestase fruntea şi 
sângele i se prelingea în sprânceană, dar ea nu părea să-şi 
dea seama. 

Davy îşi permise un mic zâmbet în timp ce o teleporta 
înapoi, în vilă. O vilă, medită el,p/asată pe țărmul de sud al 


insulei Martha's Vineyard. 

Îşi făcură apariţia în camera lui, în pătrat. Noroiul se 
împrăştie pe covorul turcesc. Erau îmbrăţişaţi, încă întinşi 
cu faţa în jos, şi Davy încercă să se rostogolească, 
îndepărtându-se, dar Hyacinth îl trase înapoi, se răsuci şi 
ajunse călare peste el. Îşi lăsă staţia radio şi pistolul Glock 
să cadă pe podea. 

O să sar altundeva, se gândi el, dar n-o făcu. Simţi în 
schimb pelvisul ei frecându-se de el, apoi buzele ei peste 
ale lui, şi răspunsul propriului său trup. Işi lăsă mâinile să se 
sprijine pe spatele ei, în locul unde rotunjimile feselor îi 
întâlneau talia. 

Oh, Doamne. A trecut atât de mult... 

Limba lui Hyacinth i se plimbă de-a lungul buzelor şi ea îi 
rupse literalmente cămaşa, nasturii zburară şi pânza se 
sfâşie când o smuci. Se îndreptă de spate, din nou călare 
pe el, smulgându-şi vesta de fotojurnalist. Davy se pomeni 
săltându-i tivul cămăşii polo şi plimbându-şi degetele pe 
pielea spatelui ei, iar ea îşi strivi din nou pieptul de trupul 
lui. El dădu peste breteaua sutienului, dar în spate nu 
exista nici-o clemă, aşa că-şi roti palmele în jurul ei, pe sub 
cămaşă, întâlnindu-i sub dantela bine întinsă sânii, apoi 
sfârcurile întărite, şi descoperind apoi închizătoarea. 
Hyacinth se săltă ca să-i lase loc şi sutienul se desfăcu, iar 
sânii ei se revărsară în mâinile lui. Ea gemu şi-i supse buza 
de jos. 

Davy tânjea după ea, cu toate că o voce minusculă îi 
striga dinspre ceafă că femeia aia îl împuşcase, îl omorâse, 
îl asasinase pe Brian Cox în faţa lui, că era unul dintre cei 
care îl răpiseră, îl torturaseră şi îl ţineau departe de Millie. 
Trupul lui nu se sinchisea. Să nu te mai aud! Asta n-are 
nimic de-a face cu dragostea. 

O împinse în sus şi smuci de cămaşa ei, ridicându-i-o. 
Hyacinth se săltă şi şi-o scoase peste cap într-o singură 
mişcare grăbită, îşi roti umerii ca să scape de sutienul 
desfăcut, apoi se lăsă să alunece din nou pe picioarele lui. | 
se aşeză călare pe genunchi şi una dintre mâinile ei îi 
acoperi şliţul pantalonilor, în vreme ce cealaltă îi desfăcea 


pe bâjbâite cureaua. 

Davy o privea, încremenit într-o aşteptare chinuitoare, îi 
sorbea din ochi mişcările sânilor, jocul de adâncituri şi 
rotunjimi din jurul claviculelor şi de la baza gâtului - dar 
capul îi zvâcni apoi, săltându-se, şi se ridică, sprijinindu-se 
în coate, cu ochii holbaţi. 

Semicirculară, veche şi estompată, redusă la o linie albă 
de grosime infimă, o cicatrice împodobea pieptul lui 
Hyacinth la ceva mai mult de doi centimetri sub claviculă. 
Căută din priviri şi descoperi încă una, o dungă subţire, 
dreaptă, în partea laterală a gâtului. 

Mâna i se întinse, îi pipăi pielea şi simţi umflătura, 
obiectul tare şi plat de dedesubt, care semăna atât de bine 
cu implantul lui. Işi retrase degetele ca ars. Il cuprinse 
greaţa, dar fără furnicăturile din gât. Era o repulsie 
viscerală, în stare pură. 

Ea reacţionă la retragerea bruscă a mâinii lui, aşa cum 
nu reacţionase la atingerea cercetătoare, ridicându-şi 
privirile de la fermoarul pe care i-l desfăcea şi arcuindu-şi 
sprâncenele. Davy se retrase, cu o săritură care îl aduse în 
picioare, în colţul opus al camerei. 

Femeia îşi vâri degetul în gură, înjurând în acelaşi timp. 

— Fir-ar să fie, ar trebui s-avertizezi fetele când faci asta! 
Era cât pe ce să-mi smulgi degetul. 

Se ridică legănându-şi sânii. Obiecte ale dorinţei cu 
numai câteva secunde mai devreme, pe care Davy abia 
dacă le mai vedea. li privea ţintă cicatricele, aproape 
invizibile de la distanţa aceea şi totuşi arzând în faţa ochilor 
lui ca nişte brazde de foc. 

— Ce e? 

Davy îşi lovi uşurel pieptul, deasupra dispozitivului 
implantat. Işi plimbă degetul peste cicatricea aceea, apoi 
de-a lungul celei de pe gât. 

Ea îşi ridică mâna şi îşi atinse pielea de deasupra sânilor. 

— Da? Ce-i cu asta? îşi prinse sânii în cupele palmelor şi îi 
săltă. Ce legătură are cu ştia? Cu ceea ce făceam noi? 

Davy îşi feri privirea, ruşinându-se de sine însuşi. 

— M-a făcut să-mi regăsesc raţiunea. Nu ştiu ce-a fost în 


capul meu. Îşi întoarse iarăşi ochii spre ea. Când ţi-au făcut 
operaţia? Şi de ce? 

Ea îşi încrucişă braţele peste sâni. 

— Ce importanţă are? 

Davy se simţea de parcă ar fi căzut în apă rece ca 
gheaţa. Stomacul îi zvâcnea şi, cu toate că erecţia îi 
dispăruse, pielea lui mai păstra încă senzaţia atingerii ei. 

— Are, pentru că şi tu ai trecut prin asta, pentru că ştii 
ce-ai simţit, dar /-a; lsat să-mi facă acelaşi lucru! 

— Puneţi o întrebare, băiatule: aveam de ales? 

Işi lăsă din nou mâinile în jos. Buzele ei, atât catifelate şi 
de supuse mai înainte, erau acum o linie subţire. 

— Mi-am primit şi eu porţia, am zăcut în propriul rahat şi 
în propria vomă. Numai că aparatul meu nu funcţionează ca 
al tău. Nu l-au folosit ca să mă-mpiedice să fug - în cazul 
meu, o uşă încuiată rezolvă perfect problema. L-au folosit 
ca să mă oblige să le ofer... loialitatea mea. 

Davy se cutremură. În locul ăsta, toți suntem victime. 

— Cum ai reuşit să-i scoţi din sărite? 

Ea îi întoarse spatele. 

— Nu înţelegi. Probabil nu poți. 

—  Inţeleg mai multe decât până acum. Te-au 
preschimbat într-o criminală, nu-i aşa? 

Ea îl privi fix, încruntându-se, ca şi cum ar fi spus cea mai 
mare prostie pe care o auzise vreodată. Îşi culese hainele şi 
arma şi o luă spre uşă. 

Davy era tulburat şi descoperi că nu voia s-o lase să 
plece. 

— Ce-am spus? 

Ea îi râse în nas, dar nu păru să se amuze. Îşi puse 
cămaşa cu un gest brusc, cu ochii sticlind. 

— N-ai priceput. N-au făcut din mine o criminală - pentru 
că sunt o criminală m-au angajat. Deschise uşa şi îşi atinse 
partea de sus a pieptului. Dispozitivul nu mi-a fost 
implantat cu forţa - a fost o condiţie pentru promovare, 
pentru munca la nivelul ăsta. A fost alegerea mea! îl privi 
cu ochii îngustaţi, apoi clătină din cap. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama. 


Trânti uşa destul de tare pentru ca gravura de Winslow 
Homer să sară din cui, căzând pe comodă. 

Davy se holbă la uşă cu gura căscată. Îi tremurau mâinile 
şi i se uscase gâtul. Se gândi la pielea ei, la sânii ei, la felul 
în care răspunsese corpul lui la atingerea ei. 

Apoi intră în baie şi vomă. 


17. „Unde e soţul meu?” 


După o după-amiază întreagă petrecută în New York, 
supraveghind casa lui Lawrence Simons de pe acoperişul 
clădirii învecinate, Millie avu o seară proastă şi o noapte 
groaznică. 

În locuinţa din New York fuseseră livrate alimente şi 
poştaşul îndesase o serie de plicuri în căsuţa poştală, dar 
asta era tot. Stătuse pe acelaşi scaun ieftin de plastic de 
care se folosise în D.C., şi încă o mai dureau fesele. 

Pe urmă cumpărase mâncare la pachet pentru ea şi 
Padgett, i-o lăsase pe a lui fără să fie văzută şi cinase 
ghemuită în faţa sobei cu lemne din Cuib. 

Avusese vise cumplite. O gamă variată, de la capturarea 
ei de către angajaţii lui Padgett până la descoperirea 
trupului neînsufleţit al lui Davy, cu faţa îngheţată şi cristale 
de gheaţă în ochi. 

În zori se dădu bătută şi cobori încet din pat, cu ochii 
înceţoşaţi, la ora cinci. Îşi făcu un ceai şi se îmbrăcă în 
haine călduroase. 

E timpul să stau de vorbă cu Padgett, se hotărî. 

Îi duse o cană mare cu ceai şi o lăsă lângă sacul de 
dormit. Bărbatul sforăia: după toate aparențele dormea 
bine şi profund. Millie se întoarse în Cuib, după un scaun 
pliant, vechi şi scrijelit de vreme, pe care îl plasă la vreo 
cinci metri de bărbatul adormit. Işi pusese peruca ei de 
Millie şi vechii ei ochelari, fără lentilele de contact. Incă nu 
ştia dacă era sau nu cazul să-l predea pe Padgett FBl-ului, 
dar, dacă o făcea, nu voia s-o dea de gol. 

Respiră adânc şi lăsă partea de consilier a sinelui ei să 
preia controlul, aşa cum proceda când îşi făcea meseria de 
terapeut. 

— Bună dimineaţa, domnule Padgett. 

Sforăitul se întrerupse pe o notă guturală şi bărbatul 
plescăi din buze. Părea încă adormit, dar ea îşi dădea 
seama că avea să se desprindă în curând de lumea 
somnului. 

— Domnule Padgett, e timpul să te trezeşti. 


El rulă marginea sacului de dormit în jos şi se uită la cerul 
cenuşiu, apoi la Millie. 

— Cară-te, bombăni, şi-şi acoperi din nou faţa. 

Millie strânse din ochi. Era destul de rău că ea nu 
dormise. De ce să doarmă el? Luă din Cuib o găleată şi, 
după o clipă de gândire, sări în Edgartown, pe ţărmul 
oceanului. Vântul se liniştise, dar aerul rămăsese îngheţat. 
Proaspăt adusă de flux din Nantucket Sound, apa din port, 
cu care îşi umplu găleata, era foarte rece - n-avea mai mult 
de şapte grade Celsius. 

Se propti la un metru şi jumătate de capul sacului de 
dormit şi azvârli cu putere conţinutul găleţii. Apa rece ca 
gheaţa împroşcă deschiderea sacului şi pătrunse înăuntru, 
făcând ciuciulete capul, braţele şi pieptul lui Padgett. El se 
luptă cu sacul ud, încercând să iasă din materialul rece, 
îmbibat cu apă. 

Millie se întoarse în Edgartown şi îşi umplu din nou 
găleata din Nantucket Sound. Sări înapoi în Texas, pe buza 
prăpastiei, cu mult deasupra lui Padgett. Bărbatul tocmai îşi 
scosese cămaşa şi era aplecat deasupra tăciunilor, 
încercând să trezească focul la viaţă. Văzu că avea mai 
multe lemne decât îşi aducea aminte, apoi observă că 
scaunul adus de ea fusese făcut bucăţi. 

Țineam la scaunul ăla. 

Puse găleata jos şi se teleportă pe insulă, tot la cinci 
metri de el. 

— Ei, ne-am trezit? 

Padgett mârâi. Speteaza şi fundul scaunului pliant, 
confecţionate din pânză, luaseră foc, iar el îi aranja cu mare 
atenţie picioarele deasupra flăcărilor. Tremura şi întinse 
mâna după una dintre cârje, dar n-o folosi drept sprijin. O 
ţinea ca pe o bâtă. 

— Nu te apropia, căţea! 

Intensitatea vocii lui o făcu să tresară, dar se linişti. Ce-ar 
putea să-mi facă? 

— Vrei să te las în pace? E suficient să-mi răspunzi la 
două întrebări simple. 

Sări în spatele lui, păstrând o distanţă de peste şase 


metri. 

— Prima: Unde e soţul meu, Padgett? Şi a doua: Unde e 
domnişoara Johnson? 

Bărbatul fu cât pe ce să cadă în flăcări când îşi răsuci 
brusc capul în direcţia vocii ei. 

Millie sări dincolo de vatră, în locul unde îşi făcuse iniţial 
apariţia,. 

— Ei? 

Capul lui Padgett zvâcni înapoi. Apoi cobori ochii spre foc 
şi o ignoră. 

Millie sări pe buza prăpastiei, unde regăsi găleata cu apă. 
Apăru în partea opusă a focului şi Padgett se îndepărtă 
dintr-o săritură, rostogolindu-se într-o parte când o văzu 
legănând găleata, dar ea nu-i dădu atenţie şi toată apa 
împroşcă focul, care se stinse înălţând un nor de abur şi 
cenuşă. Ea sări spre aprinzătorul de şemineu şi îl înşfăcă. 
Padgett se întinse într-acolo cu întârziere, iar Millie se 
teleportă iarăşi la şase metri în spatele lui. 

— Vin imediat, spuse, legănând găleata. Imi mai trebuie 
nişte apă. 

Nu se mai duse în Edgartown. În schimb, cumpără o cană 
mare cu cafea din Manhattan. Îşi luă scaunul ieftin, de 
plastic, de pe acoperişul din 82th Street şi se întoarse pe 
insulă. 

Padgett desfăcuse fermoarul sacului de dormit şi îşi 
înfăşurase în jurul umerilor porţiunea încă uscată, care nu 
depăşea o treime. Tremurul lui era vizibil. 

Millie îşi aşeză scaunul pe-o fâşie de nisip şi pietriş, apoi 
se instală picior peste picior şi mirosi aburul fierbinte după 
ce îndepărtă ostentativ capacul cănii de cafea, pe care o 
cuprinse în palme, încălzindu-şi-le. 

— Au! exclamă, după ce luă o sorbitură. E încă prea 
fierbinte. Lăsă cana jos, lângă picioarele ei. Presupun că 
încă nu eşti dispus să stai de vorbă cu mine, nu? 

Padgett o fixa cu asprime. Îi clănţăneau dinţii. Pielea 
vânătă din jurul buzelor lui se observa cu uşurinţă, dar nu 
scoase nici-o vorbă. 

— Am înţeles. Atunci, poate mai târziu. 


Sări pe buza prăpastiei, ascunzându-se în spatele 
stâncilor, de unde putea să-l privească fără să-şi trădeze 
prezenţa. Padgett rămase locului, uitându-se în jur, vreme 
de câteva minute, apoi se ridică ajutându-se de cârje. 
Continua să tremure, mişcându-se cu stângăcie. Era clar că 
piciorul lui avea o problemă. Începu să traverseze 
întinderea de nisip către paharul cu cafea. 

Ca să poată face următorul pas, Millie fu nevoită să-şi 
oţelească sufletul. Aau-ţi aminte tot ce-a făcut. Agentul FBI. 
Davy. A-ncercat să te răpească. 

Sări pe insulă când pe Padgett îl mai despărţeau trei 
metri de cafea. El tresări şi se dezechilibră, schimbându-şi 
poziţia cârjelor ca să nu cadă. 

Millie se aplecă şi luă paharul. 

— Mi-am uitat cafeaua, spuse. Apoi sorbi. Ahhh. E numai 
bună. 

li adresă un zâmbet strălucitor şi îşi flutură degetele. 

— Pal! 

Sări. 


Umbra buzei prăpastiei se târa pe apă pe măsură ce se 
înălța soarele. Folosindu-se de binoclu, Millie îşi dădu 
seama că Padgett încetase de câtăva vreme să mai 
tremure, dar probabil că încă îi mai era frig. Se afla în vârful 
insulei, în locul cel mai apropiat de marginea zonei de 
umbră, aşezat pe scaunul de plastic, în aşteptarea căldurii 
oferite de razele directe ale soarelui. 

— Unde sunt, Padgett? 

Bărbatul stătea cu spatele spre apă, în locul unde se 
îngusta insula, aşa că nu avusese cum să-şi facă apariţia 
fără ca el s-o vadă. | se postă la şase metri în faţă şi rămase 
acolo, simțindu-se foarte bine în puloverul ei gros. 

El strânse din buze, dar nu vorbi. 

— S-aduc încă o găleată? întrebă ea, pe un ton 
nepăsător. 

El clătină din cap, apoi se opri brusc, ca şi cum n-ar fi 
avut de gând să facă nici măcar atât. 

— Şterge-o de-aici. Am avut parte şi de lucruri mai rele. 


_ — Da, sunt convinsă că le-ai făcut altora lucruri mai rele. 
Insă n-o „şterg” nicăieri până nu aflu ceea ce mă 
interesează. 

— Sper c-au omorât-o pe căţeaua aia neagră. N-ai idee 
cu cine te pui, fetiţo. 

Ea înălţă din sprâncene. 

— Şi tu ai? îl întrebă, cu blândeţe. 

Sări şi apăru la un metru distanţă, nu drept în faţa lui, ci 
în lateral. Îşi roti piciorul, agăţând braţul scaunului, şi 
Padgett se prăbuşi în spate, regăsindu-şi echilibrul numai 
pentru o singură clipă, pentru a-şi continua apoi căderea, 
împroşcând apa. Când reuşi să se rostogolească pe mal, 
târându-şi piciorul beteag, era ud până la piele. 

Millie îşi reocupase poziţia iniţială, la şase metri distanţă. 

— Se pare că te-ai înviorat! 

Padgett înjură, înşfăcă o piatră cât pumnul şi-o azvârli 
înspre ea. 

Millie se feri şi se pomeni în Cuib. 

Lasă-l, îşi spuse, tremurând uşor. E ca un plic de ceai. 
Lasă-l o vreme la înmuiat. 

Îşi tamponă puloverul cu prosopul de bucătărie. Impactul 
lui Padgett cu suprafaţa lacului îi împroşcase braţul cu 
câţiva stropi. Păreau tot atât de reci ca apa din Nantucket 
Sound. 

Săvârşesc o ilegalitate. 

Se făcea deja vinovată de răpire. Tot ce făcuse în ziua 
aceea în prăpastie intra în categoria faptelor despre care 
erai încurajat să scrii la Amnesty International. 

Se înfioră. 

Cât de departe pot să merg? 

Se uită la Padgett de pe buza prăpastiei. Tremura din 
toate încheieturile. Ud din nou, singura lui salvare erau 
exerciţiile fizice, pentru că sacul de dormit şi hainele i se 
îmbibaseră de apă. Millie îl privi dezbrăcându-le şi 
storcându-le, scoțând toată apa pe care o putea scoate şi 
întinzându-le în centrul insulei, pe nişte tufe scunde de 
mesquit. Pe urmă începu să meargă în cerc cu mişcări 
repezi, legănându-şi furios cârjele. 


Nu poate s-o țină prea mult aşa. N-are suficientă energie. 

Nu-i făcea plăcere să-l privească pe bărbatul gol. Era 
destul de atrăgător, dacă nu ţineai cont de burdihanul în 
stare incipientă şi dacă-ţi plăceau bărbaţii cu un început de 
chelie, ceea ce se potrivea în general cu gusturile ei, dar nu 
putea să uite cine era Padgett şi ce reprezenta, nu pentru 
destul de mult timp ca să simtă cel mai mic fior de dorinţă. 
In momentul acela nu-şi dorea decât să-l vadă la fel de 
nefericit cum era ea însăşi, şi singura metodă prin care ştia 
să-şi atingă scopul era disconfortul fizic. 

Mă transform într-una de-a lor, îşi spuse. Dacă-l recapăt 
vreodată pe Davy, n-o să mă mai vrea. 

Îi trecu prin minte să ia cârjele lui Padgett. 

Eşti supărată rău, nu-i aşa.? 

Scaunul de plastic rămăsese în apă, pe jumătate 
scufundat, la mai puţin de metru distanţă de mal. Millie îl 
pescui şi îl scutură când Padgett se afla în capătul opus al 
insulei. Indepărtă ultimii stropi cu muchia palmei, apoi se 
aşeză cu faţa spre el. Părea încă înfrigurat, dar tremurul 
involuntar îi dispăruse şi nu mai era atât de vânăt în jurul 
gurii. 

El încetini în timp ce urmărea conturul țărmului opus, 
moment în care o zări, dar nu-şi schimbă traseul. Abia când 
se apropie mai mult de ea tăie insula de-a latul, ca s-o 
evite. 

— Cafea fierbinte, pătură călduroasă, haine uscate, 
mâncare. Le poţi obţine cât ai clipi. 

Padgett o ignoră. 

— Şi apa rece ca gheaţa e o opţiune, adăugă Millie, după 
ce trecuse de ea. 

El ezită şi o cârjă îi alunecă uşor prin nisip, dar nu se opri. 

Millie se imagină cu un bici în mână, şfichiuindu-i fesele 
goale. Nu-mi mai lipsesc decât corsetul de piele şi cizmele 
până la coapse. Se teleportă, dezgustată de ea însăşi, 
înfuriată de Padgett şi gata să izbucnească în lacrimi. 


Se duse iarăşi la internet-cafe-ul din Manhattan şi începu 
un e-mail pentru Anders. Avea de gând să-i ceară informaţii 


despre Lawrence Simons, însă îşi aminti comentariul lui 
despre riscurile implicate de orice mesaj necodificat, aşa că 
se răzgândi şi se mulţumi să solicite o convorbire 
telefonică. Se întoarse peste o jumătate de oră, după ce 
aruncase o găleată de apă sărată din Nantucket Sound 
peste un Padgett luat prin surprindere, şi citi răspunsul. 


SUNĂ-MĂ LA ULTIMUL NUMĂR, 
LA 13.00 FIX. 


Apelă la un telefon public în staţia de metrou Dupont 
Circle din Washington, ridicându-şi ochii către secundarul 
ceasului de deasupra înainte de a apăsa ultima tastă. 

Anders răspunse fără întârziere. 

— Alo, zise el, cu voce neutră, dar, după ce îi recunoscu 
glasul, se grăbi să adauge: M-au exclus cu desăvârşire. Am 
primit ordin să mă-ntorc în Oklahoma City şi, când am 
protestat, mi-au spus că pot să aleg între transfer şi 
concediere. Nici şeful meu nu era mulţumit, dar mi-a 
explicat că ordinul a venit de-atât de sus încât e de-ajuns 
să se gândească la asta ca să-l apuce ameţeala. 

Millie cântări cele aflate. 

— Deşi eşti singura lor legătură cu mine? Am din ce în ce 
mai mult impresia că ştiu unde e Davy, sau cine l-a răpit, şi 
asta le e de-ajuns. 

— Habar n-am. Poate. Aş vrea să cred că oricine a luat 
decizia asta are de fapt motive foarte serioase. 

Văd că nu mă contrazice. 

— Telefonul tău e încă sigur? 

— Cred că da. Ţi-am spus, nu e înregistrat pe niciun 
nume, am achitat convorbirile în avans, la cumpărare. 
Vorbesc din vestiarul unei săli de sport din cartier. N-am 
mai fost niciodată aici, aşa că sigur n-au pus microfoane, 
pur şi simplu pentru cazul că aş putea ajunge eu 
întâmplător în locul ăsta. 

— Bun. Cine e Lawrence Simons? 

Răspunsul veni după o ezitare perceptibilă. 

— Numele e foarte comun, nu-i aşa? 


— Îţi ofer cu plăcere mai multe date. Vrei câteva adrese? 
Câteva numere de telefon? 

— Nu! 

— Atunci ştii cine e? 

— Ştiu cine ar putea fi. Acordă-mi un minut, OK? 

Ea introduse între timp încă două fise în telefon, ca să 
evite întreruperea convorbirii. 

— În primul rând, reluă Anders cu glas şovăitor, nu-i mai 
pronunţa din nou numele, OK? E comun, dar unul din 
computerele de la Fort Meade l-ar putea avea în urmărire, 
caz în care ar bifa convorbirea, ca să fie ascultată de un 
operator uman. Înţelegi? 

Ea îşi linse buzele. 

— Da. 

— Cum ai aflat numele ăsta? 

— Am ajuns la el pe mai multe piste. Odată pornind de la 
individul pe care l-am botezat Călugărul - îl mai ţii minte? 
Apoi de la o firmă de consultanţă pentru care pare să 
lucreze el. 

— L-ai văzut pe Călugăr de curând, sau îţi aduci aminte 
de ceva pe care nu mi l-ai spus? 

— Cred că e rândul tău. Mai întâi vorbeşte-mi despre 
Cap-de-Mort? 

— Despre cine? Ah, am priceput. Cel-căruia-nu-i-se- 
rosteşte-numele. Sinistru, dar poate oportun. Aşa o să-i 
spunem. 

— Face parte din organizaţia ta - să zicem, la un nivel 
atât de-nalt încât te apucă ameteala? 

Îi auzi în receptor răsuflarea precipitată. 

— Ei bine, nu face parte din Agenţie. Şi nici din guvern, 
dar, hm, dacă zvonurile sunt adevărate, e un tip ale cărui 
şoapte pătrund în urechi. Dar numai în urechile 
stratosferice, dacă înţelegi unde bat. 

Sus, unde aerul e rarefiat. Patria amețelilor. 

— Ah. De ce se apleacă spre el urechile alea? 

— Tot ce ştiu e adunat din zvonuri auzite de-a lungul 
anilor, e clar? Odată am văzut ceva scris pe hârtie, dar a 
fost luată şi făcută bucăţi imediat ce a atins sertarul 


cartotecii. Nu-ţi pot da mai multe amănunte la telefon, dar 
motivele pentru care se apleacă urechile către el merg de 
la bani până la spaimă. Şi e sigur că are influenţă şi că şi-a 
folosit-o, în trecut, în scopuri care nu se deosebesc de 
preferinţele companiei BA. 

— Ah. Şcoala profitului-prin-orice-mijloace. 

— Ce te îndeamnă să crezi că e implicat în povestea 
asta? 

— Păi, în primul rând, reacţia ta. Dar am descoperit şi o 
legătură între el şi... firma aia. Plus alte... raţiuni. 

N-avea de gând să-i vorbească despre Vineyard. Işi făcea 
speranţe mari în privinţa insulei, dar nu voia ca vreuna 
dintre suspiciunile ei să ajungă, nici măcar ca o adiere, la 
urechile celor care îl ţineau prizonier pe Davy şi care ar fi 
să-l mute în altă parte, sau chiar să-l ucidă. 

Simţi împunsătura rece a spaimei. Nici măcar n-ar fi 
trebuit să-i mentionez numele. Nu ştia în ce măsură 
monitoriza NSA apelurile aleatoare (spera că al ei se 
încadra în categoria asta) şi nu voia să-l întrebe pe Anders, 
fiindcă ar fi fost exact genul de frază pe care o căutau 
computerele - declanşatorul înregistrării întregii convorbirii 
şi al bifării, pentru a fi ascultată de un operator uman. 

— Cum ai obţinut informaţia de la Călugăr? întrebă 
Anders. 

— Becca îl mai caută, sau și organizaţia ei a fost 
descurajată? 

— Nu cred c-au primit ordin să se oprească. E greu să 
faci presiuni asupra acelei ramificații, când unul dintre ai lor 
a fost, ei bine, vaccinat. 

Millie se încruntă o clipă. împuşcat. 

— Înţeleg. Faci presiuni prea mari asupra grupului şi pe 
urmă toată lumea citeşte articole despre o tentativă de 
muşamalizare? 

Anders răspunse afirmativ. 

— N-ar fi prima oară. 

— Păi, am o pistă în ceea ce-l priveşte pe Călugăr. Îmi 
poţi da numărul ei de telefon? 

Anders i-l spuse. 


— Ar fi bine s-o suni imediat, înainte de a-i pierde urma. 

Millie se gândi la Padgett, gol, tremurând şi şontâcăind 
pe insula din fundul prăpastiei. 

— N-o să plece nicăieri. 

Şi nu plecase. 

Era încovrigat, cu spinarea rotunjită, înfăşurat în sacul ud 
de dormit, care se încreţise. Nisipul i se lipise de obrazul 
culcat pe pământ şi avea ochii strâns închişi. Continua să 
tremure, singurul semn că mai era încă în viaţă. 

Millie nu-i vorbi, dar aduse un aprinzător cu cărbuni şi 
două braţe de lemne uscate şi făcu focul. Trosnetul şi 
şuierul flăcărilor ce se înălţau atraseră atenţia lui Padgett. 
Până când reuşi el să se târască lângă foc, Millie se întoarse 
cu ciocolată caldă, într-un pahar de plastic de şase sute de 
grame, şi cu un sac de dormit nou-nouţ, sigilat în ambalajul 
de plastic. 

Le puse jos, la mică distanţă de el, şi sări, părăsind locul. 
Nu credea că Padgett mai avea destulă putere ca să 
rotească sau să arunce o cârjă, dar nu voia să facă o 
verificare. Reveni peste douăzeci de minute, cu o caserolă 
mare, plină cu supă thailandeză, cu creveţi şi iarbă de 
lămâie, şi cu o cutie cu pad thai. 

Nu-l urmări în timp ce mânca. Îi venea greu până şi să se 
uite la el. E destul de dificil s-o faci şi pe polițistul bun şi pe 
cel râu. 

Sări în biblioteca publică din Oklahoma City, unde 
localiză strada pe care se găsea casa lui Lawrence Simons 
de pe Martha's Vineyard cu ajutorul unui computer. Era pe 
plaja din sud, înspre ocean, aşa cum îi spusese chelneriţă, 
cu un kilometru şi jumătate mai jos de hotelul Winnetu şi de 
staţiunea turistică, înspre regiunea sălbatică din jurul 
Marelui Lac Edgartown. 

Descoperi, plăcut surprinsă, că vremea din Edgartown 
era mult mai călduroasă decât la ultima ei vizită. Vântul 
rece din nord se transformase într-o briză blândă dinspre 
sud şi, cu toate că temperatura încă nu depăşea 
cincisprezece grade Celsius, razele soarelui radiau căldură. 
Jacheta pe care o purtase peste pulover devenise de prisos, 


aşa că o puse în geamantanul de dimensiuni reduse pe 
care-l luase cu ea. Se amestecă în micul grup de călători 
sosiți cu feribotul din Falmouth şi, când veni cursa spre 
Winnetu, îl întrebă pe şofer dacă la hotel mai erau camere 
libere. 

— Câteva, răspunse bărbatul. Suntem în extrasezon, dar 
mâine începe un simpozion de radiologie - au închiriat 
jumătate din hotel. N-aveţi rezervare? 

— Nu, răspunse ea. Mi-am luat liber în ultima clipă. A fost 
o inspiraţie de moment. M-am urcat pe feribot dintr-un 
impuls. 

— Ei, nu mă-ndoiesc că vă vor găsi o cameră. 

Şoferul îi puse valiza în spate, alături de celelalte bagaje, 
şi ea se urcă în microbuzul pe jumătate plin, unde se aşeză 
în spatele unor radiologi şi al unui cuplu tânăr, în luna de 
miere. 

La hotel se plimbă pe hol, aşteptând să li se repartizeze 
camere mai întâi oaspeţilor cu rezervări. Se găsiră bărbaţi 
care s-o întrebe în două rânduri dacă lua parte la 
conferinţă, dar ea presupuse că de fapt nu se gândeau la 
radiologie. După ce dispăru şi ultimul doctor, mergând în 
urma băiatului de serviciu, se duse la recepţie şi îşi pre- 
zentă cererea. 

— Şapte nopţi? Aşadar n-aţi venit pentru conferinţă? Mă 
tem că toate camerele mici sunt ocupate, dar vă pot instala 
într-unul dintre apartamentele cu două dormitoare. Vi-l pot 
oferi la acelaşi preţ, adăugă recepţionerul, cu voce scăzută. 
Se uită în jur, convingându-se că nu trăgea nimeni cu 
urechea. Totuşi, vă rog să nu le vorbiţi despre asta 
doctorilor. 

— Chelner, am o muscă în supă! ripostă Millie. Mai încet, 
domnule. Dacă vă aud ceilalţi clienţi... 

-...Vor dori şi ei câte una, completă recepţionerul. Da, 
întocmai. Cu ce carte de credit vreţi să plătiţi? 

— Nu mai folosesc plastic. Prefer să plătesc cu bani 
gheaţă. 

— Doamnă, sunt mai bine de o mie de dolari! 

— Atunci mă bucur că-mi faceţi o reducere. Câţi dolari 


peste mie? 

Recepţionerul apelă la computer, tastând câteva cifre. 

— O mie cincisprezece, doamnă. 

Millie puse pe tejghea zece bancnote de câte o sută şi 
una de douăzeci. 

— Poftiţi. 

— Da, doamnă. Vă rog să completaţi formularul de 
cazare. 

Ea se înregistră drept Millicent Jones şi folosi adresa unei 
case din Waltham, Massachusetts. Era o adresă reală, 
clădirea exista, dar nu era locuită, fiindcă era de vânzare. O 
descoperise pe site-ul unui agent imobiliar. Şi numărul de 
telefon avea codul zonal corect, numai că în realitate îi 
aparţinea aceluiaşi agent. 

Se chinuise să le memoreze pe amândouă, aşa că reuşi 
să completeze fişa cu naturaleţe. Plata cu bani gheaţă era 
destul de bizară. Nu voia să ezite în privinţa propriei adrese 
şi a propriului număr de telefon, generând şi mai multe 
suspiciuni. 

— Perfect, domnişoară Jones. 

Băiatul de serviciu o conduse în apartamentul ei, situat la 
etajul al doilea şi având o terasă de pe care se vedeau 
dunele şi oceanul. Millie intră în dormitorul mai mare, unde 
îşi despachetă cu grijă hainele fără marcaje de la spălătorie 
şi fără etichete ieşite din comun. Lăsă trei cărţi în camera 
de zi, o încăpere de dimensiuni reduse, şi câteva obiecte de 
toaletă în baie, apoi răvăşi patul lat, dând cuverturile la o 
parte şi întinzându-se efectiv pentru o clipă, cu capul pe 
perna pe care o încreţi astfel, după care trase cuverturile la 
loc, cu neglijenţă. 

Gata. Aici locuieşte cineva. 


Adunase scoici, câteva midii şi două moluşte cu cochilie 
în spirală când pe plajă îşi făcu apariţia paznicul. Din câte 
îşi dădea ea seama, o mai despărţeau încă vreo opt sute de 
metri de casele din capătul Great Pond Lane. 

— Locuiți în cartierul ăsta, doamnă? 

Ea îşi săltă privirea cu o tresărire, ca şi cum ar fi fost 


luată prin surprindere. Adevărul era că îl văzuse de câtva 
timp, însă rămăsese cu ochii în jos, examinând nisipul şi 
cochiliile cu un interes aparent de nezdruncinat. 

Se retrase cu un pas şi-şi duse mâna la piept. 

— Oh, Doamne! De unde-aţi apărut? Şi ce spuneaţi? 

Bărbatul purta o uniformă maro, vag asemănătoare cu 
ale poliţiştilor, iar centura lui susţinea echipamentul 
obişnuit al oamenilor legii, de la pistolul automat de nouă 
milimetri până la baston şi la staţia de emisie-recepţie. 

— Locuiţi în cartierul ăsta? Aici este o plajă particulară şi, 
dacă nu locuiţi aici sau nu sunteţi oaspete... 

Lăsă fraza în suspensie. 

— Stau la hotelul Winnetu, îi explică ea. 

— Pot să văd un act de identitate, vă rog? 

Millie îşi desfăcu larg braţele. Purta un costum de baie 
dintr-o singură piesă, un tricou de bumbac legat în jurul 
taliei şi pantaloni pescăreşti. Era desculţă şi nu avea asupra 
ei decât plasa transparentă din plastic în care adunase 
scoicile. 

— N-aveţi cum. Mi-am lăsat poşeta în cameră - nu e 
genul de obiect pe care îl iei pe plajă. Scoase ceva din 
betelia pantalonilor. Am cheia camerei, vedeţi? Îi arătă 
emblema hotelului, având grijă să ferească de privirile lui 
numărul ştanţat pe cheie. Şi vă pot spune cum mă numesc 
- Jones, Millicent R. R de la Regina. 

Se uită la uniforma lui, cu numele companiei, Island 
Security, inscripţionat cu litere simple pe clapeta unuia 
dintre buzunarele cămâşii. 

— In calitate de agent de pază, nu cred că aveţi dreptul 
să cereţi actele cuiva. Arătă spre numele lui, trecut pe 
clapeta celuilalt buzunar. Nu-i aşa, Bob? 

— Ai întotdeauna dreptul să-ntrebi. Aţi trecut pe lângă 
indicatorul pe care scrie „Plajă particulară”, doamnă. 

Bob i-l arătă cu degetul. 

Millie îşi jucă rolul, aruncând o privire în spate, deşi 
văzuse deja indicatorul. Dar îl ignorase. Işi îndreptă din nou 
ochii spre paznic şi ridică punga cu scoici. 

— Îmi pare rău. Mă uitam în jos. Nu l-am văzut. 


— Bine, doamnă. Dar trebuie să vă-ntoarceţi. 

— Înţeleg. E necesar să las aici scoicile pe care le-am 
cules de dincoace de semn? Cred că am găsit una dintre 
cochiliile în spirală în ultima porţiune de plajă. 

Bob clătină din cap. 

— Nu cred că e cazul. 

— Trebuie să mărturisesc că mă surprinde existenţa unui 
paznic care nu supraveghează nimic altceva decât plaja. 

El zâmbi uşor. 

— Nu e chiar aşa, doamnă. Îmi fac rondul. Păzim întregul 
cartier. Arătă cu un gest vag peste umăr, în direcţia în care 
se îndreptase ea până atunci. Unele dintre casele astea 
sunt nelocuite în timpul iernii, aşa că stăm cu ochii pe ele. 

Și unele sunt locuite? 

— Probabil că aici e foarte frig iarna. Sunt sigură că nu 
mi-ar plăcea să mi-o petrec în locul ăsta. 

— E vânt şi frig. 

— În cartier rămâne multă lume peste iarnă? 

Paznicul îi ignoră întrebarea. 

— N-aveţi cum să nu găsiţi hotelul, doamnă, vă-ntoarceţi 
exact pe unde aţi venit. 

Ea clipi. M-ai pus la locul meu, nu-i aşa? 

— Desigur. 

Îi adresă un zâmbet amabil, dar lipsit de căldură, şi se 
întoarse pe acelaşi traseu, urmărind linia apei şi continuând 
să adune scoici. La graniţa dintre plaja particulară şi cea 
publică se uită peste umăr. _ 

Paznicul nu se clintise şi o urmărea cu privirea. li făcu cu 
mâna, iar el îi răspunse cu un gest scurt, după care îi 
întoarse spatele şi dispăru printre dune. Millie reveni la 
hotel, unde clăti scoicile în chiuveta din bucătăria 
minusculă a apartamentului şi le aranjă pe măsuţa din 
sufragerie. 

E posibil să verifice cineva dacă le-am păstrat sau nu. 


18. „Vrei să spui c-ai mai găsit un teleport?” 


Davy cobori la micul dejun fără chef, cu o oarecare jenă. 
Când se întorseseră din Nigeria era trei dimineaţa pe 
Coasta de Est şi, după plecarea lui Hyacinth din camera lui, 
se simţise stors de vlagă. Deşi nu aşa cum m-aş fi aşteptat. 

Când venise în cele din urmă, somnul îi adusese 
coşmaruri pline de avioane mici prăbuşite şi de sate 
incendiate, de flăcări de gaz impunătoare încovoindu-se din 
văzduh şi aprinzând casă după casă. Într-un anumit 
moment al perindării imaginilor din acel ghiveci oribil, îl 
văzuse pe pastorul Ilori, ghemuit asupra jarului bisericii sale 
mistuite de foc şi prăjind o şopârlă mare, înfiptă într-un băț. 
Se întorsese spre Davy spunând: „Bun de mâncat!” 

Când îşi vâri capul în sufragerie nu văzu niciurmă de 
Hyacinth, dar încăperea nu era pustie. 

Conley stătea la masă de unul singur. 

— Ei bine, calculele sunt bizare, nimeni n-are încredere în 
informaţiile mele şi nu pot da explicații despre 
circumstanţe. 

Davy strânse uşurat din pleoape. 

E destul de rău că am eliberat un monstru, medită, cu 
gândul la Roule. Mă bucur că nu trebuie să am unul drept 
comesean la micul dejun. Acceptase să ia parte la 
operaţiunea de salvare fiindcă răpitorii erau bandiți în 
adevăratul sens al cuvântului. Citise despre atac în ziare - 
şapte bodyguarzi şi o secretară ucişi în momentul răpirii - şi 
crezuse că făcea realmente o faptă bună. 

li aruncă lui Conley o privire bănuitoare. Ultima întâlnire 
cu Hyacinth îl făcu să se gândească mai bine la cuvintele 
abia auzite. 

— Cum adică, „nu poţi da explicaţii”? Conley îşi ridică 
ochii clipind absent, evident preocupat de problema lui de 
fizică. 

— Nu mi se permite. 

Davy sări în partea opusă a mesei, exact în spatele lui. ÎI 
înşfăcă de guler cu mâna dreaptă şi îl împinse la loc când 
se strădui să se ridice. Cu stânga îi sfâşie cămaşa, 


dezgolindu-i umărul stâng, clavicula şi partea de sus a 
pieptului. 

Cicatricele erau acolo, amândouă. Împunse cu degetul şi- 
i simţi umflătura dură de sub piele. 

Conley realiză ce făcea şi nu se mai împotrivi. Davy îl 
eliberă şi se întoarse încet la locul lui, ocolind masa. 

Doctorul îl privi cu asprime. 

— Zău că-mi plăcea cămaşa aia! 

Smulse cu un gest ostentativ un nasture care se legăna, 
agăţat de un singur fir de aţă, şi îl lăsă să-i cadă în buzunar. 

Davy îşi ţuguie buzele. 

— Cicatricele tale par mai vechi decât ale mele, dar mai 
recente decât ale lui Hyacinth. Când ti-au pus implantul? 

Conley îşi mai turnă cafea din cafetiera-termos. 

— Chiar ai văzut cicatricele lui Hyacinth? Uau! 

Davy îşi simţi obrajii împurpurându-se. 

— Toată lumea e aşa aici? Toată lumea care vine în 
contact cu Simons? 

Conley se cutremură uşor, ca un cal care zvâcneşte ca să 
scape de ciupiturile unei muşte. Pe urmă începu să 
vorbească, fixând cu privirea peretele din faţa lui. 

— Nu numai că ţi-am văzut masa deplasându-se de la un 
punct de oprire la altul, dar amprenta ta gravitaţională s-a 
mai şi suprapus la fiecare săritură, timp de o sută treizeci 
până la două sute de milisecunde. De parcă te-ai fi aflat în 
două locuri în acelaşi timp, ceea ce, fireşte, e imposibil. 

Davy se aşeză şi îşi scutură şervetul înainte de a şi-l 
aranja în poală. 

— Probabil toată lumea care-l cunoaşte personal pe 
Simons. Tot cercul lui intim. 

Conley îşi turnă în cană conţinutul unui plic de îndulcitor. 

— Aşa că ipoteza mea anterioară se confirmă. De fapt nu 
dispari şi reapari. Deschizi o poartă, o gaură între două 
zone ale continuumului spaţio-temporal. Deoarece gaura 
persistă, aparatele îţi înregistrează masa de două ori - prin 
poartă. 

Davy se servi cu cafea. 

— Cred că ştiu ce vrei să spui. 


Conley îşi desprinse privirile de cana în care amesteca şi 
rămase cu linguriţa legănându-i-se în mână. 

— Sigur? 

— Da. De exemplu, acum ne aflăm în aparenţă în aceeaşi 
cameră, însă din conversaţia noastră rezultă că de fapt ne 
despart câteva milioane de kilometri. 

— Gândeşte-te la toate astea! Nu-ţi dai seama ce- 
nseamnă? Dacă ai putea să deschizi o astfel de poartă şi s- 
o mentii aşa? Ar însemna cel puţin energie infinită. Ai putea 
pune capăt secetelor, mutând surplusul de apă generat de 
inundaţii dintr-o parte a planetei în albiile secate din alta. Ai 
adăuga un generator hidroelectric şi ai obţine şi energie. Ce 
naiba, dacă deschizi o poartă între un rezervor plasat la 
altitudine joasă şi un altul, aflat mai sus, ai o sursă de 
energie perpetuă. 

— Mişcare perpetuă? făcu Davy, cu un aer sceptic. De 
unde provine energia? 

Conley roşi la rândul lui. 

— Păi, energia pentru săriturile ta/e de unde provine? 

Davy ridică din umeri. 

— Ah, asta era. Păi, ori de câte ori sar, toate băuturile 
calde de pe pământ pierd câte o milicalorie. 

Conley se holbă o clipă la cana cu cafea, apoi zâmbi. 

— Ei, e o idee. Ar trebui să măsurăm cantitatea de 
energie netă a mediului, în zona de plecare şi în cea de 
sosire. 

— Da - imaginează-ţi ce proporţii ar lua încălzirea globală 
fără eforturile mele! 

Conley oftă. 

— Să înţeleg că de fapt nu ştii de unde provine energia? 

— Să înţeleg că de fapt nu ştii care dintre membrii 
personalului vilei au implanturi în piept? 

Conley amuţi şi se concentră asupra mâncării. Davy îl 
privi o clipă cu asprime, apoi îşi aduse porţia de pe bufet. 

— Mă duc pe plajă dacă eşti de acord, spuse, după ce 
termină de mâncat. 

— Activează cheile de pe plajă, te rog, spuse Conley, 
privind nehotărât tavanul. 


— Liber! se auzi o voce din interfonul montat pe perete. 

Davy se cutremură. Se gândise că era supravegheat 
continuu, dar era neplăcut să i se confirme bănuielile. 

Conley îl privi dând din cap. 

— Atenţie la fluier - vrea să staţi de vorbă mai târziu. 

— Cime? Stăpânul tău? Simons? 

Conley îşi feri privirea. 

— Vine aici, acum e în avion. Vor să fii legat când 
aterizează. 

— Am înţeles, Renfield. 

Conley păru nedumerit şi ridică din sprâncene. 

— Ar trebui să citiţi ceva mai mult, băieţi. Caută cu 
Google. R, E, N, F, I, E, L, D. Poţi restrânge căutarea dacă 
adaugi şi „Stoker”. 

Davy sări direct pe plajă. 

Eşti un tip ciudat dacă nu ştii cine e Renfield. 

Vântul bătea cu putere dinspre est, paralel cu plaja, 
zdrenţuind valurile prelungi imediat ce se spărgeau. Davy 
căută adăpostul unei stânci şi se aşeză pe nisipul încălzit de 
soare, ferit de ciupiturile celui purtat de vânt. 

Era ora refluxului. Rămase cu privirile pierdute asupra 
întinderii netede de nisip umed şi-i veni ideea să scrie, cu 
litere de şapte metri, un mesaj pentru sateliții de spionaj 
aflaţi în trecere: DAVY E AICI. Ar fi fost vizibil, dar, chiar 
dacă ar fi înşelat vigilenţa temnicerilor săi, ce şanse ar fi 
avut să ajungă sub ochii unui analist de la Satintel care să 
dea raportul cuiva destul de familiarizat cu cazul lui ca să 
facă legătura? 

Se gândi la spusele lui Conley, despre menţinerea porţii 
deschise. Se imagină băgându-şi simultan aceeaşi mână 
într-o cadă plină din Stillwater şi în cisterna din casa de pe 
stâncă - ţinând poarta deschisă - astfel încât apa să curgă 
din baie în rezervor. Dă c/asă transportului cu găleata. 

Se auzi fluierul şi sări din reflex în pătratul din camera lui. 
Conley îl aştepta, cu lacătul în mână. 

— Mă tem că e momentul să-ţi pun lanţul. Vor fi aici în 
scurt timp. 

Davy îşi potrivi cătuşa în jurul gleznei. Îl lăsă pe celălalt 


să studieze dacă era pusă confortabil, să închidă lacătul şi 
să se convingă că era bine încuiat. 

Conley nu se mulţumi cu atât - inspectă lanţul, verigă cu 
verigă, până la urechea din podea. 

— E cât se poate de sigur, spuse, cu ochii spre oglindă. 

Toate acestea se petrecură cu o jumătate de oră înainte 
de a-şi face apariţia Hyacinth, care verifică încă o dată 
lanţul şi încuietoarea. Abia după aceea ţinu uşa deschisă 
pentru Lawrence Simons, care avea în mână un dosar. 
Hyacinth îl aşteptă să-şi ocupe locul, la o distanţă mai mare 
decât lungimea lanţului, şi abia după aceea se postă cu 
spatele la perete. Nu scoase nici-o vorbă şi nu se uită la 
Davy. 

— Bună dimineaţa, domnule Rice. Bună dimineaţa, 
doctore Conley. 

Davy îl studie chipul. Li se adresase zâmbind, dar 
politeţea lui era izbitor de asemănătoare cu o carapace, era 
ca şi cum ar fi folosit o limbă străină, pe care abia dacă o 
înţelegea. Ştie când să folosească o anumită expresie, dar 
nu pricepe cu adevărat de ce. 

Simons continuă. 

— Cred că de data asta nu vom avea nevoie de 
dumneata, doctore Conley. 

Conley strânse din pleoape. 

— Desigur, spuse. O să fiu în biroul meu. 

Plecă repede şi lui Davy i se păru că o făcuse cu 
recunoştinţă. 

Uşa odată închisă în urma lui, Simons se întoarse spre 
Hyacinth. 

— Vezi cum stau lucrurile cu cealaltă problemă, draga 
mea. 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului şi părăsi încăperea. 

Simons îşi reafişă zâmbetul politicos. 

— Excelent lucrat, acolo, în Nigeria. 

Davy dădu uşor din cap. 

— Îl cunoşti de multă vreme pe Roule? 

Simons păru să cadă pe gânduri. 

— Existența lui îmi este cunoscută de mai mulţi ani. Dar 


nu cred că ne-am aflat vreodată în aceeaşi încăpere. Nu-mi 
prezintă rapoarte directe. 

— Ah, prin urmare e unul dintre oamenii tăi? 

— Nu e conştient de legătură noastră. 

— Ce s-a-ntâmplat cu răpitorii? 

Simons clătină din cap. 

— Treaba s-a făcut de mântuială, în adevăratul sens al 
cuvântului. Armata a nivelat insula şi a tras mii de focuri în 
mangrovele din jur, dar nu s-a găsit nici măcar un singur 
cadavru. Ar fi fost nevoie de o coordonare mai bună. 

— Ca să-i împiedice să radă misiunea de pe suprafaţa 
pământului? 

Simons se uită la el de parcă ar fi fost extraterestru. 

— Ca să fim siguri că i-au lichidat pe răpitori. 

Hyacinth se întoarse şi dădu din cap către Simons. 

— Totul e scos din funcţiune, domnule. 

— Eşti sigură? 

— Am scos din priză consola audio-video. Toate fluxurile 
video şi audio sunt întrerupte până când o reconectez. Şi 
am încuiat uşa camerei. Singura cheie e la mine. 

Davy îşi aduse aminte de ziua în care sudaseră placa şi 
se arsese întrerupătorul - şi Hyacinth vorbise către oglindă 
fără să primească răspuns, îşi fixă mai bine amintirea. 

— Excelent, Hyacinth. Simons se foi în scaun, 
concentrându-şi întreaga atenţie asupra lui Davy. Din câte 
înţeleg, te poţi teleportă în orice loc în care-ai mai fost. 

El ridică din umeri. 

— În limite rezonabile. Trebuie să am destul de multe 
amintiri despre locul respectiv. Dacă n-am mai fost acolo în 
ultima vreme, e necesar să-mi stimulez memoria. 

— S-o stimulezi? Cum? 

— Mergând din nou la faţa locului, cu mijloace de 
transport tradiţionale. Sau prin imagini - fotografii sau 
înregistrări video, adăugă, după o secundă. 

Simons scoase din dosar o filă împăturită. 

— Inţeleg. Cât de proaspăte îţi sunt amintirile despre 
Caracas? 

Îi întinse foaia. 


Davy o despături şi o studie în tăcere. Era tipărită la o 
imprimantă color şi conţinea o hartă a zonei centrale a 
oraşului, pe care erau marcate doar bulevardele principale, 
cu o serie de puncte de interes scoase în evidenţă şi cu 
schiţa traseelor de metrou suprapusă. 

Simons clătină din cap. 

— Ai fost acolo anul trecut, în luna iulie, trimis de NSA. Ai 
livrat mai multe cutii de carton. 

Chiar aşa? Davy îşi ridică ochii, surprins. Simons ştia cel 
puţin atât. 

— Intocmai. Am memorat un loc de salt din staţia de 
metrou din Piaza Venezuela. Şi unul din ParQue Central. 

— Nu şi din Piaza Bolivar? 

— Acolo nu m-aş duce nici în maşină blindată. 

— Nici în timpul zilei, pe lumină? 

— Da, poate într-un grup mare, pe lumină. 

— Dar la aeroport? 

Davy clătină din cap. 

— Au trecut şapte ani. N-am mai avut treburi în zonă şi, 
de când cu tentativele de lovitură de stat şi grevele, locul a 
dispărut de pe lista călătoriilor mele de plăcere, ca să zic 
aşa. 

Simons îşi flutură mâna. 

— Sunt sigur că n-ai dus cutiile într-o staţie publică de 
metrou. 

— Oarecum în apropiere. Agentul de legătură a parcat o 
furgonetă pe o alee din vecinătate. Am sărit cu cutiile în 
partea din spate, am închis uşa cu lacătul şi am plecat. Au 
recuperat furgonetă după douăzeci de minute. Eu n-am fost 
văzut. Şi nu s-a ştiut cum au fost livrate cutiile. Nimeni nu 
trebuia să ştie. Se uită la Simons. Nici măcar tu. 

Simons îi ignoră ultimele cuvinte. 

— Aveai idee ce era în cutii? 

— Dar tu? 

Davy ştiuse. Ştiuse, în mare, şi care era scopul livrării, 
fiindcă altfel n-ar fi făcut-o. Însă n-avea de gând să-i spună 
lui Simons. 

— Eu da. Hârtii. 


Hyacinth se încruntă. 

— Documente? îl foloseau drept poştaş? 

Simon negă cu o clătinare a capului. 

— Hăârtii viu colorate. Bolivari venezueleni. Inflația 
explodase încă de atunci. Au trimis câteva milioane. 

— De ce nu dolari? 

— Ca să nu poată fi detectată sursa. Creau o reţea de 
informatori de ambele părţi. 

Ei bine, cel puțin aşa mi s-a spus. Sper că n-a fost o altă 
încercare de destabilizare a guvernul. Nu credea că fusese. 

— Lucrezi pentru NSA? întrebă Davy. 

Simons râse. 

— Sigur că nu, prostuţule. NSA e ca Roule, nu ştie nimic 
despre relaţia noastră. 

— Nu lucrezi pentru Agenţie, spuse Davy, pronunţând 
cuvintele fără grabă. Dar, câteodată... 

— Chiar aşa. Câteodată lucrează Agenţia pentru mine. 

Davy se înfioră. Nu reuşise să se stăpânească. O reacţie 
viscerală - asta fusese, şi Simons îl privea cu o umbră de 
zâmbet. 

— Aşadar, în dosarul tău de la NSA - şi, dă-mi voie să ţi-o 
spun, a fost foarte greu să fac rost de o copie - se 
menţionează că eşti singurul teleport. Ce alte minciuni mai 
cuprinde? 

Davy ridică din sprâncene. 

— Oh, las-o baltă. Vrei să ştii dacă-mi mai bat nevasta? 
N-ai nimic mai bun cu care să-ţi ocupi timpul? Cine-a 
propus modul ăsta de abordare - Conley? 

— Faptele l-au impus. 

Simons se aşeză picior peste picior şi-şi lăsă capul pe-o 
parte, fără să-şi dezlipească privirea de Davy. 

— Vrei să spui c-ai mai găsit un teleport? 

— Da. 

— Nu cred. Eu am făcut cercetări intense, timp de zece 
ani. Cine e? De unde e? 

Simons clătină din cap. 

— Eşti extraordinar de bun. Până acum n-ai arătat 
niciodată că eşti capabil de atâta viclenie. Ne-ai prostit pe 


toţi. 

— Crezi că mint? Ridică din umeri. OK, n-ai decât. 
Adevărul e că mai există încă douăzeci şi şapte de teleporţi. 
Banda mea, şi când îţi vor da de urmă o să-ţi doreşti să nu 
te fi născut. 

Simons se încruntă. 

— Ei, vezi? E atât de evident că minţi când îndrugi 
povestea asta, încât abilitatea ta de disimulare în privinţa 
celuilalt teleport mă uimeşte. Cum e cu putinţă? 

— Să minţi? Sau să te teleportezi? 

— Cui i-a reuşit mai întâi teleportarea? Ţie sau soţiei 
tale? Din dosar am aflat c-a fost reţinută de NSA în etapa 
primelor tale „interacţiuni” cu Agenţia, dar n-a evadat. Fie 
atunci nu putea să sară, fie a fost o acoperire foarte bine 
pusă la punct. 

— Soţia mea? Davy izbucni într-un râs care îi pieri de pe 
buze imediat ce conştientiză implicaţiile. Ce te face să crezi 
că se poate teleportă? 

Davy reuşea să se abţină - îşi simţea vocea ridicându-se. 
Dacă aveau convingerea că ea poate să sară, Millie 
devenea o ţintă prioritară pentru Simons. Nu doar ca 
modalitate de a-l controla pe el, ci mai ales ca rezervă. 

— l-am pregătit o cursă într-o cameră de hotel din 
Virginia. Oamenii mei erau pe coridor, dincolo de fereastră 
şi în ambele camere alăturate. Îi monitorizau mişcările 
printr-un sistem acustic, prin pereţi. Când tipul din 
avangardă a forţat uşa din faţă, cei de la monitorizare au 
auzit un pleoscăit în cadă. Toate hainele ei erau acolo - însă 
ea nu mai era. 

Davy făcu ochii mari. 

— Nu se poate. Oamenii tăi te-au minţit. 

Sau tu mă minţi pe mine. 

Simons îşi înclinase capul spre celălalt umăr. 

— Hm. Cred că trebuie să luăm în considerare şi a treia 
posibilitate. 

Davy se gândise deja la asta, dar păstră tăcerea. 

— Înainte nu putea să se teleporteze, dar acum poate. 

Ce speră să câştige cu minciunile astea? 


— Ce făcea în Virginia? 

— Te căuta. 

Simons scoase o altă foaie de hârtie din dosar şi o 
împinse de-a curmezişul mesei, către Davy. Era un poster 
cu poza lui, un instantaneu pe care îl recunoscu ca fiind din 
timpul şederii în Tahiti. În plus, preciza momentul 
aproximativ şi locul dispariţiei şi ruga pe oricine deţinea 
informaţii să sune la numărul trecut mai jos. Insă acesta nu 
mai exista pe hârtie, fusese răzuit cu o lamă de ras sau cu 
un brici. 

Inspiră brusc, luându-se prin surprindere pe sine însuşi. 
Originalul fotografiei stătea de obicei pe noptiera din casa 
din stâncă. Îşi simţi ochii umplându-se de lacrimi şi clipi, 
încercând să scape de ele. Se strădui să vorbească pe un 
ton vesel, nepăsător. 

— Ah. Ei, măcar nu sunt pe-o cutie cu lapte. 

A reuşit să plece din Cuib. Sentimentul de uşurare era 
dureros şi copleşitor, ştia că i se citea pe faţă. Şi ce dacă - 
Millie era teafără şi nu căzuse în mâinile lor. 

De ce-ncearcă să mă convingă că poate să se tele- 
porteze? Poate că Millie reuşise să-i păcălească într-un fel 
sau altul. Văzuse magicieni capabili de scamatorii foarte 
convingătoare. 

— Din câte ştiu eu, sunt singurul teleport din lume. Eşti 
sigur că NSA nu-şi bate joc de tine? Dacă oamenii tăi au 
ascultat o înregistrare? 

Ochii lui Simons se îngustară pentru mai puţin de o 
secundă, apoi îşi recăpătă obişnuita expresie politicoasă. 

Are dubii, deduse Davy. 

Simons se răsuci spre Hyacinth. 

— Adu-o pe Johnson, te rog. 

Numele nu-i spunea nimic lui Davy. 

— Imediat, domnule, răspunse ea, şi ieşi. 

— Îmi dai dureri de cap, domnule Rice. Testul din Nigeria, 
în condiţii reale, a fost extrem de promiţător. Sper c-o să 
continui să te faci util, dar, dacă alegi contrariul, vreau să-ţi 
fie cu desăvârşire clar că vor exista consecinţe grave. 

Davy se crispă. Era cumva pe punctul de a fi pedepsit 


pentru presupusa ascundere a capacităţii lui Millie de a se 
teleporta? Ei bine, dacă îmi activează dispozitivul, iau drept 
țintă costumul lui scump. 

Hyacinth se întoarse şi ţinu uşa deschisă. Intrară vechii 
lui prieteni, Haidamacul Unu şi Haidamacul Doi, ţinând de 
câte un braţ o femeie îmbrăcată într-o salopetă de 
paraşutist prea mare, de culoare verde-închis, cu mâneci 
scurte. Avea mâinile încătuşate la spate şi îi puseseră în 
cap un sac negru. Haidamacul Unu i-l scoase imediat ce se 
închise uşa, dezgolindu-i faţa. Era o negresă care clipea des 
în lumina neaşteptată şi căreia îi sângera buza de jos. 
Chipul ei avea ceva familiar. Pe urmă strânse îndelung din 
pleoape, apoi redeschise ochii şi limba îi ţâşni cu violenţă 
din gură. 

— Sojee?  Trecuseră mai bine de trei luni, însă 
strâmbăturile ei erau inconfundabile. Ce ţi-au făcut? 

Ea îl privi fără nici-o expresie, apoi îi zâmbi. 

— Îngerul meu! 3 

Arăta altfel, cu buza ei însângerată şi tot restul. Incercă 
să facă un pas înainte, dar însoțitorii ei o reținură. Vorbi cu 
amărăciune: 

— Mi-au luat paltonul. 

Haidamacul Doi, roşcovanul, îşi ţinea o batistă 
însângerată la nasul ca un cioc. 

Simons se încruntă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Li se adresase pe un ton calm, dar cei doi paznici păreau 
neliniştiţi. 

Haidamacul Doi răspunse cu voce nazală: 

— Mi-a tras un cap, domnule. În nas. Eu am pocnit-o ca 
să scap de ea. 

Glasul lui Simons deveni caustic. 

— Ştiţi ce-a făcut în D.C.! Aţi subestimat-o fiindcă e 
femeie sau fiindcă e negresă? Se întoarse spre Davy. Inot 
într-un ocean de incompetenţă. Nu e de mirare că n-am 
reuşit s-o prindem pe soţia ta. 

Davy se uita la Sojee. In afară de buza crăpată, arăta OK. 
În fine, arăta ca Sojee. Spasmele ei faciale erau la fel de 


puternice ca întotdeauna şi, văzând-o cum stătea, cu capul 
lăsat pe-un umăr, bănui că-şi asculta vocile. 

— Ce s-a-ntâmplat în D.C.? 

Ea zâmbi iarăşi. 

— Eu şi Doamna Albastră i-am cotonogit când au venit 
după noi. l-aş fi făcut zob dacă nu mă dădea deoparte FBI- 
ul. 

Davy se uită din nou la Simons. 

Acesta închise ochii şi se ciupi de şaua nasului. 

— Cine e Doamna Albastră, Sojee? întrebă Davy. 

Femeia se încruntă. 

— Cum? Doamna Albastră! Cea care iese din mare să ne 
apere. Arătă posterul de pe masă. Doamna care-mpărţea 
astea. A zis că e nevasta ta. 

— Millie? 

Sojee dădu din cap. 

— Da, e soţia mea. Dar de unde până unde „Doamna 
Albastră”? Era tristă sau ai alte motive? 

— Da şi da. 

Davy clătină din cap, cu gândurile alergând. 

— De când eşti în mâinile lor? Se poartă urât cu tine? 

— Mă ţin închisă într-o cameră încălzită, cu duş şi WC. Îmi 
dau mâncare pe sub uşă, pe tăvi, de trei ori pe zi. E oribil. 

— Ajunge! exclamă Simons. Luaţi-o de-aici. 

Sojee se uită la cătuşa lui Davy, apoi la Simons. 

Buzele ei schiţară un oh mut. 

— Inţeleg. Capul îi zvâcni spre Simons. Lacheul Satanei, 
Regele Demonilor. 

Simons îşi flutură mâna şi cei doi haidamaci îi puseră 
sacul înapoi, pe cap, şi o traseră afară. Simons vorbi din 
nou după ce se închisese uşa în urma lor. 

— Ea o fi crezând că astea sunt condiţii rele, dar eu te 
invit să te gândeşti în ce măsură se pot înrăutăţi. 

Davy se abţinu cu greu să nu-i râdă în nas. Sojee nu se 
plânsese - se lăudase. În comparaţie cu viaţa ei de pe 
străzi, celula părea un paradis... deocamdată. 

Simons continuă. 

— Indivizii sunt idioţi. Brute idioate. Se uită în ochii lui 


Davy. Dar vor face exact ce le spun. Şi, după lovitura cu 
capul, vor face probabil totul cu plăcere. 

Davy îşi simţi stomacul făcându-se ghem. 

— Trebuie să spui clar ce vrei. 

— Ai dreptate, încuviinţă Simons. Vreau să evit orice 
interpretare greşită. Uite cum stau lucrurile: când am spus 
că urmările refuzului tău de a coopera vor fi grave, nu m- 
am referit doar la tine. O să le suporte şi Johnson, iar 
Hyacinth o să-ţi livreze rezultatele, pe rând, falangă cu 
falangă. M-am făcut înţeles? 

Chipul lui Davy îşi pierdu orice expresie. 

— Da. A 

Simons se holbă la el o clipă, tăcut, gânditor. In cele din 
urmă spuse: 

— Perfect. Să discutăm despre Caracas. 


Îi aduseră prânzul în cameră, iar Conley se întoarse cu 
cheia abia când după-amiaza era pe sfârşite. | se adresă în 
timp ce deschidea lacătul: 

— M-am gândit la nişte experimente pe care le-am putea 
încerca, dar vom avea de aşteptat până termină ei cu tine. 
Poimâine? 

— Probabil. Davy îşi frecă glezna. Deci nu ţi-au spus 
nimic? 

Conley îşi ridică mâinile. 

— S-ar părea că nu mă priveşte, aşa că mă simt mult mai 
bine dacă nu ştiu. 

Davy arătă spre cătuşă. 

— Să deduc că Simons a rămas mai mult aici? 

— La golf, presupun. A venit cu avionul pentru o partidă 
de golf. Însă acum a plecat. 

Davy se cutremură. O zi încărcată pentru Simons. Zbor 
către Martha's Vineyard. Certat prizonier. Ameninţat cu 
tortura victimă nevinovată. Optsprezece găuri la golf. Zbor 
înapoi, de unde-o fi venit. Munca unui lacheu nu se încheie 
niciodată. Îşi canaliză atenţia spre Conley. 

— Hm. Ei, ce fel de experimente? 

— M-am gândit că am putea încerca salturile înainte şi- 


napoi între două locuri, cât de repede poţi, ca o pendulare, 
ca să spun aşa. 

— Mai degrabă ca o ezitare. Ca şi cum nu m-aş putea 
hotărî unde mi-ar plăcea să mă aflu. 

— Da. Ştim că fenomenul este caracterizat de o oarecare 
persistenţă, aşa că poate chiar reuşim să menţinem o 
poartă deschisă. 

Davy se gândi la spusele lui. 

— Cum o să-ţi dai seama? Ce măsurători ai putea să faci? 

Conley se încruntă. 

— Cred c-o să ţin cont de ceea ce trece prin poartă. Aş 
putea plasa un emiţător radio de mică putere într-un loc şi 
un magnetometru în celălalt. Dacă putem stabiliza 
intensitatea semnalului... 

Davy dădu din cap. 

— Inţeleg. 

Îşi simţea bătăile puternice ale inimii şi valul de 
adrenalină care îi străbătea trupul. Înțe/eg! Se întrebă dacă 
doctorul se gândise la tot ce se putea întâmpla. Impulsul de 
a trage cu ochiul spre oglindă era aproape irezistibil, dar şi-l 
stăpâni. 

Conley îi răspunse cu acelaşi gest. 

— Ei, experimentăm când te-ntorci, dacă nu vrei cumva 
să-ncerci câte ceva acum. 

Davy clătină din cap. Simons îi spusese că aşteptau să fie 
trimise cheile electronice din Nigeria la Caracas. Din câte se 
părea, avionul KLM nu putea ajunge în Venezuela mai 
devreme de ora şase, dar, din cauza vremii, avea dubii 
serioase în privinţa şanselor de a prinde legătura în Amster- 
dam. Era puţin probabil să fie nevoie de Davy până a doua 
zi, dar el n-avea de gând să-i spună asta lui Conley. 

— Mi-au cerut să fiu pregătit de plecare. 

Putea să mintă liniştit. La urma urmelor, camerele şi 
microfoanele erau deconectate. Sau cel puțin aşa au zis. 
Însă nu avea cu adevărat dubii - nu încercaseră scoată de 
la el ceva revelator sau incriminant. Cel care vorbise tot 
timpul fusese Simons. 

Atunci care era motivul? Ce parte a instruirii nu voiau să 


înregistreze? Sigur, m-au amenințat că fi vor ciopârți 
degetele lui Sojee, falangă cu falangă. Dar îşi amintea şi 
alte lucruri care se spuseseră şi se făcuseră în încăperea 
aceea, pe faţă, când camerele de supraveghere şi 
microfoanele erau în funcţiune. Nu, e vorba despre ceva 
legat de Caracas. 

Conley continua să-l fixeze cu privirea, cântărind lacătul 
în palmă. 

— Te simţi bine? 

Davy clipi, nedumerit. 

— Oh. Da. Mă gândeam pur şi simplu la lucrurile pe care 
spuneai că nu vrei să le afli. 

— Eu nu-ntreb nimic. Nu-mi spune. 

— Poartă-te frumos cu mine, zise Davy, sau îţi povestesc 
tot ce ştiu. Şi, fireşte, le spun şi /orcă ţi-am povestit. 

Vorbise în glumă, ca să schimbe subiectul, ca să nu mai 
discute despre poartă, însă Conley se albi la faţă şi scăpă 
lacătul din mână. 

— Rahat. 

Se aplecă să-l recupereze şi când se ridică, avea o privire 
circumspectă. 

— Am glumit, omule, se simţi Davy obligat să precizeze. 
Pe cuvânt. 

Conley lăsă lacătul pe comodă. 

— Mă duc să-mi completez notițele, spuse. Vorbim mai 
târziu. 

leşi strecurându-se prin uşa deschisă pe jumătate. 

Ceea ce era bizar. 

Gândurile lui Davy se întoarseră la Sojee. Nu-şi dăduse 
seama că în vilă mai erau şi alţi prizonieri. 

Îi spuseseră că, ori de cate ori i se permitea să iasă din 
camera lui, avea acces în toate încăperile publice, dar îl 
avertizaseră să nu se apropie de nici-o uşă încuiată. Şi i se 
atrăsese în mod special atenţia să nu mai intre în camera 
din spatele oglinzii, pedeapsa fiind închiderea în pătrat. 

Nu putea ajunge la mansardă - uşa era de oţel şi era 
întotdeauna încuiată. Tocmai se uita în josul scărilor, către 
subsol, când apăru Hyacinth, cu o expresie amuzată. 


_ — Domnişoara faţă-smintită nu e în clădire, iubitule. 
Inainte de prânz ajunsese deja la mare depărtare. Nu 
suntem tâmpiţi. 

Nu. Din păcate. 

— Cheile au ajuns în Caracas, dar în noaptea asta le dăm 
liber băieţilor. Trebuie să-şi revină după schimbarea fusului 
orar. Plecăm mâine la opt dimineaţa - când în Caracas e 
nouă. Pune-ţi ceasul să sune sau, dacă preferi, poţi cere să 
te trezesc eu. Mi-ar plăcea... 

Davy sări înapoi, în camera lui, înainte de a avea ea timp 
să spună tot ce-avea de spus. Spera s-o enerveze, aşa cum 
i se întâmplă oricui când e întrerupt la jumătatea frazei. Dar 
mă îndoiesc. |n ochii lui Hyacinth, reacţia lui confirma victo- 
ria ei. 

Și ce dacă! Dacă-şi închipuia că deţine controlul 
volanului, devenea mai puţin vigilentă. 

Poate-ar trebui să mă culc cu ea. Să facem cum vrea ea, 
ca să lase garda jos. Un gând la care trupul lui răspunse 
instantaneu. Nu vrei decât să v-o trageţi. Termină cu 
speculațiile logice. Rechemă amintirea sângelui lui Brian 
Cox, împroşcându-i faţa în ploaie, şi a cicatricelor de sub şi 
de deasupra claviculei lui Hyacinth. Dorinţa îi dispăru. 

E nevoie de un duş. 

Deschise apa înainte să se dezbrace. Cazanul de la 
subsol era enorm, dar apa caldă avea nevoie de ceva timp 
până când ajungea să curgă prin ţevile de la etajul doi. 
Insă, odată ajunsă în baia lui, rezerva era nelimitată. 
Duşurile prelungite îl ajutaseră să-şi păstreze raţiunea. 
După episoadele mizerabile şi ruşinoase din momentele 
declanşării dispozitivului, trebuia să stea multă vreme sub 
jetul de apă ca să se simtă din nou curat. 

Dar mai observase ceva: dacă uşa băii era deschisă şi 
duşul curgea timp îndelungat, baia se umplea cu nori de 
abur şi oglinda de acolo se acoperea cu un strat de 
umezeală. 

Care obtura camera de supraveghere. 

Până atunci folosise acel răstimp de intimitate ca să 
plângă, ca să-şi descarce furia şi ca să se masturbeze. 


Acum venise timpul să-i găsească o altă întrebuințare. 

Încet, pentru început. Mai întâi un simplu salt de un 
metru, de la un capăt al căzii la altul. Se relaxă, stând cu 
picioarele uşor depărtate. Exista un covoraş pentru duş, dar 
nu acoperea toată lungimea căzii, iar el nu voia să cadă în 
fund. Luă un prosop şi îl întinse peste porţiunea descope- 
rită. Odată îmbibat cu apă, se lipi de email, dându-i mai 
multă încredere în propriile puteri. 

Se răsucea la fiecare salt, aterizând întotdeauna cu faţa 
spre capătul opus al căzii. Mări ritmul şi reuşi să sară cu 
uşurinţă de două ori, apoi de trei ori pe secundă. Imaginile 
se învârtejiră. Cei doi pereţi ai încăperii, cel pe care se aflau 
duşul şi robinetele, şi celălalt, cu suportul pentru prosoape, 
păreau să se suprapună, estompându-se, şi apoi faţa lui 
apăru o siluetă, ca o fantomă în ceaţă, care era şi nu era 
acolo. 

— Rahat! 

Întinse mâna dreaptă şi se retrase cu un pas. Duşul îl 
pocni peste ceafă şi robinetele îl împunseră în fund. Silueta 
din faţa lui îşi azvârli braţul înainte, se retrase cu o tresărire 
şi dispăru. 

Oh. lzbucni în râs, în ciuda zgârieturii de pe fesă. 

E ca o emisiune cu Firesign Theatre!: „ Cum poți fi în 
două locuri în acelaşi timp când în realitate nu eşti 
nicăieri?” îşi aduse aminte cum se simţise când începuseră 
să-i creeze reflexul, în clipele în care nu suporta să se 
privească în oglindă. Asta nu e oglindă. Acum poți da ochii 
cu tine însuţi? 

Avu nevoie de un moment de pauză înainte de a 
reîncepe. Se încorda şi i se înmuiau genunchii. Salturile nu-l 
mai obosiseră niciodată, dar ceea ce făcea acum îi secătuia 
puterile. Era cât pe ce să renunţe, când, iată-l, era din nou 
acolo, difuz, cu două seturi de trăsături suprapuse, aşa cum 
se suprapunea şi imaginea duşului peste a suportului 
pentru prosoape. lIntinse cu prudenţă mâna dreaptă - 
amândoi o întinseră - şi vârfurile degetelor celor două mâini 
se atinseră, solide, dar lăsând să se simtă sub ele o 


1 Trupă americană de comedie radiofonică(n.tr.) 


vibraţie, un tremur, îşi lăsă braţul să cadă şi privi fix chipul. 

Nu e o oglindă. Nu vedea o imagine cu care era obişnuit. 
Trăsăturile erau precis conturate, dar suficient de 
asimetrice ca să-i dea o înfăţişare deopotrivă familiară şi 
stranie. 

Forțează nota. Îşi schimbă destinaţia, încercând să-şi 
păstreze poziţia iniţială, din capătul cu duş al căzii, în timp 
ce sărea într-un alt punct terminus, aflat în Cuib. 

Urechile îi pocniră zdravăn şi perdeaua duşului se 
învolbură în jurul lui, pradă unei rafale neaşteptate de vânt. 
Diferenţa de temperatură dintre aerul înăbuşitor de sub duş 
şi aerul rece ca gheaţa îi spulberă concentrarea şi se 
pomeni stând în picioare, pe de-a-ntregul în Cuib. 
Dispozitivul se activă, şi el ajunse înapoi, în cadă, în 
genunchi, vomând o parte din mâncarea de la prânz. 

Nu se scursese decât o clipă - dispozitivul intrase în 
regim de avertizare. Cada fusese destinaţia dorită, şi faptul 
că nu se repezise în pătrat, ca să verse sub privirile lor, 
reprezentă pentru el o mare victorie. 

Făcu curăţenie, împingându-şi voma spre scurgere în 
timp ce duşul continua să curgă şi aburul să se 
învârtejească. Spera că zgomotul apei îi împiedicase să-i 
audă icnetele. Cada odată curățată, se ridică în picioare şi, 
cu capul dat pe spate, lăsă apa să-i pătrundă în gura 
deschisă şi să se scurgă apoi din ea, luând cu sine gustul 
vomei şi alinându-i usturimea din gâtlej. 

Când se aplecă să-nchidă robinetul, încăperea se clătină 
cu el, şi se sprijini de perete ca să nu cadă. Crezu mai întâi 
că era din cauza căldurii, apoi îşi dădu seama că se simţea 
stors de vlagă - extenuat. Se şterse de mântuială şi se 
întoarse în dormitor mai mult împleticindu-se decât mer- 
gând. Fixă cu privirea comoda din partea opusă a camerei, 
dar părea inimaginabil de departe. Trase de cuverturi şi se 
lăsă să cadă în pat. 

Se strădui să gândească. Oare m-au drogat? Era aproape 
ora cinei, de când mâncase ultima oară se scurseseră cinci 
ore. Se simţea de parcă n-ar fi dormit de câteva zile şi, în 
ciuda efortului de a-şi ţine ochii deschişi, căzu într-un somn 


adânc. 


19. „Gaz paralizant?” 


Înfăşurat pe de-a-ntregul în noul sac de dormit, Padgett 
îşi făcea somnul întins alături de tăciunii pe cale să se 
stingă. Millie lăsă la capul lui un alt bax cu şase sticle de 
apă şi o pungă resigilabilă cu carne uscată de vită. 

Găsi ochelarii în infraroşu la B & H Photo, în acelaşi 
magazin din care cumpărase binocilul. 

— Costă peste trei mii, cu tot cu taxe. Plătiţi pentru 
sensibilitate şi pentru rezoluţie, îi explică vânzătorul. E o 
tehnologie din a treia generaţie - mult mai sensibilă la 
radiaţiile infraroşii. Pe un fundal cu temperatură scăzută, 
animalele vor părea nişte torţe. 

Animalele pentru care îşi făcea ea griji mergeau în două 
picioare, însă ceea văzu nu semăna a om. 

Dincolo de indicatorul de plajă privată, desluşi mai multe 
pete răspândite printre dune. Se apropie de una dintre ele 
venind dinspre uscat, după ce sărise dincolo de ea, şi 
descoperi că era o cameră de supraveghere, îngropată 
aproape în întregime, cu mica sa antenă de optsprezece 
centimetri confundându-se pur şi simplu cu firele de iarbă 
maronie. Îi atinse partea de deasupra cu vârful unui deget 
şi constată că era o idee mai caldă decât aerul din jur. 
Suficient ca să iasă în evidență. Se simţea profund 
recunoscătoare pentru extravaganţa de a alege cei mai 
buni ochelari din magazin. 

Hm. Nu-i de mirare că şi-a făcut apariția paznicul Bob, să 
vadă ce căutam aici. _ 

Rămase ghemuită, studiind dunele din jur. In locul acela 
nu se mai zăreau şi alte pete, ceea ce nu însenina că nu 
mai existau alte camere de supraveghere. Şi probabil că 
făceau parte, toate, din categoria aparatelor pentru 
luminozitate redusă, proiectate să repereze oamenii în 
mişcare, ziua sau noaptea. Îşi ţuguie buzele. 

Păşeşte uşor. Mişcă-te încet. Nu-i panica. 

Sări, mai întâi în Cuib, unde îşi schimbă hainele şi puse 
ochelarii de noapte în caseta lor, apoi reveni în restaurantul 
din hotelul Winnetu, Opus, unde comandă o cină ridicol de 


bogată. Mâncă fără grabă, oferindu-le tuturor persoanelor 
interesate ocazia s-o studieze. Când termină, puse resturile 
într-o cutie mare şi urcă în camera ei. 

li duse mâncarea lui Padgett, urmată de o nouă provizie 
de lemne de foc. Se întoarse peste cinci minute, când îl găsi 
ghemuit lângă flăcările reaprinse şi mâncând, cu noul sac 
de dormit înfăşurat în jurul lui ca un şal. 

— Mie mi-a plăcut mai ales pâinea unsă cu usturoi prăjit, 
comentă ea. 

Ingenunche în partea opusă a focului, chiar vizavi de el, 
şi îşi întinse mâinile spre căldura vâlvătăilor. 

Bărbatul se uită la ea, dar nu scoase niciun cuvânt. 
Continuă cu langustinele uscate şi cu foie gras. Când simţi 
prima oară aroma care se înălța din cutie înlemni, apoi îşi 
ridică privirea spre Millie. 

— Minunat. De la ce restaurant? 

Oh, acum vorbim? || studie cu atenţie. Atitudinea i se 
schimbase într-o oarecare măsură. Era mai nepăsător şi 
mai relaxat decât fusese cu numai o clipă înainte. Poate din 
cauza mâncării. Dar nu, abia începuse să mănânce. Nivelul 
glicemiei nu se modifica atât de repede. Arăta ca unii din 
pacienţii ei, când discuţia începea să se apropie prea mult 
de un subiect pe care nu doreau să-l abordeze. Era o 
nepăsare deliberată, o relaxare artificială. 

— Restaurantul ă/a, se hazardă ea. De pe ţărmul sudic al 
acelei insule. La nici doi kilometri distanţă de casa aa, 
către plajă. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti, făcu 
Padgett, dar reacţionase prea repede şi era conştient de 
asta. 

Ea îi adresă un zâmbet larg şi el vomă. 

Era o criză subită, convulsivă, colosală, se părea că 
întreg conţinutul tractului său digestiv răbufnea ca un 
gheizer, revărsându-se peste flăcări. 

Millie se lăsă pe spate, ferindu-se din calea vălătucului de 
abur şi a mirosului. Se retrase târându-se, în vreme ce 
convulsiile continuau. 

Se ridică şi se apropie de el, ezitând. Epilepsie? 


Padgett era acum întins pe-o parte, cu capul periculos de 
aproape de foc. În loc să-l ocolească, Millie sări în partea 
opusă a flăcărilor, îl prinse de umeri şi îl trase înapoi. 
Spasmele continuau şi, observă ea, nu era vorba numai de 
vomă. Îşi golise şi colonul. 

Trebuie să găsesc pe cineva care să-l ajute. In stilul ăsta, 
o să se sufoce. 

Spre deosebire de Davy, ea nu memorase niciun loc de 
salt din vreun spital de urgenţă. Şi nu ajunsese niciodată în 
apropierea celui la care apela Davy, Spitalul de Urgenţe 
„Adams Cowley” din Baltimore. 

Dar am trecut probabil de cel puțin zece ori pe lângă 
intrarea secției de urgente din Spitalul Universitar „George 
Washington” când împărțeam fluturaşii ăia idioţi. 

Avu nevoie de o secundă ca să se concentreze, o 
performanţă nicidecum uşoară cu Padgett zvârcolindu-i-se 
la picioare, dar făcu o încercare şi se trezi pe New 
Hampshire Avenue, pe trotuar, la cincizeci de metri de 
aleea de acces pentru ambulante, în zona care trecea chiar 
prin clădire. Fugi într-acolo şi o luă în susul aleii, spre uşa 
de pe rampa de îmbarcare în ambulante. Unul dintre 
paznicii spitalului îi ieşi înainte: 

— Opriţi-vă, doamnă. Trebuie să mergeţi la cealaltă... 

Dar ea îl ocoli şi se strecură prin uşa automată care 
tocmai se deschidea, fiind învăluită de mirosul de antiseptic 
al secţiei de urgenţe. Auzi paşii grăbiţi ai paznicului în urma 
ei şi o siluetă în costum medical albastru i se puse în cale, 
cu braţele ridicate. 

Millie se opri şi se uită în jur, memorând mirosurile şi 
senzaţia creată de locul în care se afla. 

— Doamnă - nu puteţi intra pe uşa asta! E pentru 
pacienţii cu urgenţe! 

Se întoarse către paznic, aruncându-i o privire care-l opri 
în loc, cu o mână întinsă, după toată aparențele dând s-o 
prindă de braţ. 

— Să nu vă uitaţi ideea, da? făcu ea, ridicând un deget. 

Şi sări. 

Padgett nu mai voma, dar respiraţia lui hârâită era 


întreruptă de câte un acces scurt de tuse, ca un lătrat. ÎI 
înşfăcă de subsuori şi sări. 

— Stop - rahat! 

În cele câteva secunde în care lipsise, paznicul şi 
bărbatul în costum medical ajunseseră chiar în locul din 
care dispăruse ea. Cel dintâi se împiedică de picioarele lui 
Padgett şi făcu un pas poticnit în faţă. Asistentul sau 
doctorul în costum căzu pe spate. 

Alte siluete în costume medicale se apropiau de ei. Millie 
n-avea idee dacă o văzuseră sau nu dispărând şi 
reapărând, dar nici nu-i păsa. Se apucă pur şi simplu să 
vorbească: 

— A început să vomite acum cinci minute şi şi-a golit 
intestinele, având tot timpul convulsii incontrolabile. Abia 
mâncase nişte fructe de mare, dar a ştiut ce mănâncă şi n- 
a spus că ar avea vreo alergie. A fost de curând în pericol 
de hipotermie, dar şi-a petrecut ultimele opt ore într-un sac 
de dormit, în faţa focului. Era lucid şi părea să se simtă 
foarte bine până în clipa primului spasm. Se uită la ochii 
holbaţi ai celor din jur. Pricepe cineva ce spun? îşi cobori 
privirea spre Padgett. Oh, Doamne - nu mai respiră! 

Exclamaţia ei îi puse pe toţi ceilalţi în mişcare. Apărură 
măşti şi mănuşi chirurgicale. 

— Posibil cod galben! strigă cineva. 

Millie se retrase cu un pas şi vârtejul doctorilor îl învălui 
pe Padgett. 

Paznicul rămăsese alături ea, ezitând, dar îşi pusese o 
mască prinsă pe după urechi, aidoma întregului personal 
medical, şi începu să-şi tragă o pereche de mănuşi din 
latex. 

Tresări când se uită la el, aşa că îl întrebă: 

— Daţi-mi voie să ghicesc, aţi prefera să stau în sala de 
aşteptare? 

Se simţea ciudat - deconectată. 

Padgett fusese ridicat pe o targă şi cineva îl imobiliză ca 
să-i poată introduce un tub endotraheal pe gât, şi asta în 
timp ce alţii împingeau tot ansamblul către o încăpere pe 
uşa căreia scria „Resuscitare”. 


— Operatoarea de la internări are nevoie de câteva 
informaţii despre pacient, spuse paznicul. 

Era greu să-i desluşeşti expresia feţei de sub mască, dar 
continua să se uite la ea ca şi cum ar fi avut două capete şi 
unul dintre ele l-ar fi muşcat. Arătă către o femeie cu 
mască şi cu un clipboard, care venea dinspre sala de 
aşteptare. 

Millie schiţă un „Ah” mut şi se întoarse spre ea. 

— Vreţi să mergem în biroul dumneavoastră? 

— Avem o încăpere chiar aici. 

O conduse pe Millie dincolo de o uşă laterală, într-o 
cămăruţă cu un singur scaun - de fapt era mai degrabă o 
cabină - separată printr-un perete de sticlă de cea de 
alături. Femeia se aşeză pe scaunul din partea opusă a 
geamului, după ce-i închisese uşa lui Millie. Îşi scoase 
masca şi îi zâmbi înainte de a începe să-i pună întrebări 
prin intermediul unui interfon. 

Millie dădu dovadă de răbdare. 

— Se numeşte Lewis Padgett. Nu ştiu unde locuieşte. Nu 
ştiu numărul asigurării lui sociale. Nu ştiu la ce companie şi- 
a făcut asigurarea de sănătate. Nu ştiu dacă are vreo 
alergie la medicamente sau alergii de orice alt tip - nu 
poartă şi n-a purtat nici-o brățară medicală. Nu, nu pot să 
vă dau permisiunea pentru tratament - nici măcar nu-l cu- 
nosc bine, dar, fiindcă e inconştient, nu cred că trebuie să 
vă faceţi probleme din cauza asta. 

Pe faţa femeii se aşternuse o expresie îndurerată. 

— Avem realmente nevoie de mai multe informaţii. 

— Ştiu un număr la care puteţi suna - presupun că de 
acolo veţi primi mai multe informaţii despre el. Probabil că- 
şi vor asuma şi responsabilitatea în ceea ce-l priveşte. 

— Responsabilitatea financiară? 

— Nu ştiu nimic despre asta, dar au măcar numărul 
asigurării lui sociale. 

Cu un uşor tremur al buzelor, îi spuse femeii numele 
agentei speciale Becca Martingale şi numărul ei de celular, 
dar nu specifică nici cu ce se ocupa, nici unde lucra. 

— Şi numele dumneavoastră, doamnă? 


Millie se uită în sus. În zona de recepţie a secţiei de 
urgenţă erau cel puţin patru camere de supraveghere. 
Rahat, săritura mea a fost înregistrată! Timp de o clipă, se 
gândi să caute aparatura care capta fluxul imaginilor, dar 
nu ştia nimic despre tehnologia folosită. Biroul pazei se 
putea afla în orice punct din ansamblul masiv de clădiri sau, 
mai rău, în afara incintei spitalului. N-avea rost să mintă. Îşi 
dorea să fi avut măcar timp să-şi pună peruca şi ochelarii 
înainte de a-l aduce pe Padgett, dar în clipa aceea era 
blonda cu păr scurt şi lentile de contact. S-a terminat cu 
deghizarea asta. 

— Millicent Harrison-Rice. Menţionaţi numele meu dacă 
doamna Martingale are vreun dubiu în privinţa identităţii 
pacientului. 

— Şi adresa dumneavoastră? 

— Eu nu sunt pacientă şi nici nu-mi asum res- 
ponsabilitatea financiară, se eschivă ea. 

— Doamnă, vă cer informaţiile strict necesare. Domnul 
Padgett ar putea avea o boală contagioasă. E posibil să fi 
fost contaminată, şi nu riscaţi numai să vă îmbolnăviţi 
dumneavoastră, ci şi să infectați alte persoane. Legea vă 
obligă să ne daţi această informaţie! 

Ei bine, cine nu ştie adresa noastră din Stillwater? La 
urma urmelor, pe Padgett îl găsise chiar în apartament, iar 
agenţii NSA fuseseră cu certitudine acolo. Şi bineînţeles că 
cei de la FBI o puteau afla - figura în evidenţele publice. 

li dădu operatoarei adresa din Stillwater şi numărul de 
telefon din apartament, precum şi pe cel de la clinică, deşi 
se îndoia că, după cele petrecute în noaptea aceea, avea să 
mai fie vreodată în stare să lucreze acolo. 

— Dar presupun că în prezent locuiţi undeva aici, în D.C.? 
La vreun hotel? La vreun prieten? 

— Oh, nu. Fac naveta. Abia am sosit. N-am nici-o adresă 
în oraş. 

— O s-o sun pe doamna Martingale, de ce nu? spuse 
operatoarea, după ce notă toate informaţiile. 

Millie se aştepta s-o vadă ducându-se în biroul de 
internări de lângă sala de aşteptare, însă femeia întinse 


mâna în jos, în afara câmpului ei vizual, luă un microtelefon 
şi formă numărul. 

Ar fi cazul să plec. Însă nu se clinti. Voia să ştie cum se 
simţea Padgett. Nu conta că el era duşmanul, răpitorul lui 
Davy. Se simţea responsabilă pentru starea lui din 
momentul acela. Şi voia să afle ce nu era în ordine cu el. | 
se părea bizar că intrase în convulsii chiar în momentul în 
care de fapt dezvăluise ceva în faţa ei. In plus, Padgett ar fi 
putut fi purtătorul unei boli contagioase. Voia să 
lămurească şi asta. Ca agent infecțios, Mary Tifoida! n-ar fi 
nimic pe lângă mine. Millie se văzu teleportându-se din oraş 
în oraş, tuşind, strănutând şi lăsând în urmă focare de 
infecţie. 

E mai bine să ştiu. 

Îşi putea permite să aştepte - n-aveau prea multe şanse 
s-o oprească dacă se hotăra să plece, dar acest gând, 
liniştitor în prima clipă, îi trimise brusc un fior de gheaţă 
până în străfundul inimii. £ aproape sigur că Davy avea 
aceeaşi convingere înainte de a fi prins. 

Prin grilaj o auzea foarte clar pe operatoarea de la 
internări vorbind la telefon. 

— Doamna Becca Martingale? Numele meu este Sarah 
Lewinski. Mă ocup de internări la Spitalul Universitar 
„George Washington”. Am internat adineauri un domn pe 
nume Lewis Padgett şi ni s-a spus că ne-aţi putea ajuta să 
completăm informaţiile necesare. I| cunoaşteţi? 

— ...păi, o doamnă care se numeşte Millicent Harrison- 
Rice ne-a spus că e posibil să ştiţi mai multe decât ea. 

— ...da, e chiar aici. Ea l-a adus pe domnul Padgett. 

— „îmi pare rău, dar abia au sosit. Nu ştiu cât de gravă e 
starea domnului Padgett. Imi puteţi da vreo informaţie 
despre el - numărul asigurării sociale, sau angajatorul lui, 
sau compania de asigurări de sănătate? 

Se părea că agenta specială Martingale îşi epuizase 
întrebările şi oferea acum informaţii amănunțite, fiindcă 


1 Mary Mallon (1869-1938), poreclită Typhoid Mary, a fost prima 
persoană din SUA identificată ca purtator sănătos al febrei tifoide (n. 
tr.), 


operatoarea stătea cu gura închisă şi cu ochii larg deschişi. 

— Da, doamnă, spuse ea apoi. Anunţ imediat serviciul de 
pază. lInchise telefonul şi i se adresă lui Millie cu un 
oarecare reproş: Nu mi-aţi spus că doamna Martingale e 
agent FBI. 

leşi din cabină fără să aştepte vreun răspuns şi îl chemă 
pe paznic. Millie nu putea să audă ce-i spunea, însă, după 
ce o ascultă, bărbatul îşi desprinse de la centură o staţie 
radio în care începu să vorbească în timp ce se-ndrepta 
spre cabinetul unde fusese dus Padgett. 

Millie se pregătea să iasă din cabină ca să afle noutăţi 
despre acesta din urmă când sunetul până atunci 
îndepărtat al unei sirene crescu brusc în intensitate, 
devenind atât de puternic încât aproape i-ar fi putut sparge 
timpanele în timp ce maşina intra pe aleea ambulanţelor. 
Din fericire, şoferul opri sirena aproape în aceeaşi clipă, dar 
Millie zări lumini albastre reflectându-se pe pereţi. La 
început crezu că era adus un pacient în stare gravă, 
scenariu ce se spulberă în momentul în care îşi făcură 
apariţia patru soldaţi purtând măşti de gaze cu cagulă şi 
echipament de protecţie împotriva armelor chimice. 

Îi întâmpină un doctor ieşit în fugă din sala de tratament. 
Vorbea precipitat şi arătă mai întâi spre încăperea pe care 
o părăsise şi apoi chiar spre Millie. 

De ce naiba? 

Doi soldaţi intrară în zona de tratament pe urmele 
doctorului, iar ceilalţi se întoarseră spre ea. La apropierea 
lor, Millie se retrase instinctiv cu un pas. 

Bărbatul din frunte flutura în toate părţile un instrument 
de dimensiunile unei cărţi cartonate mari, în afara căruia se 
proiectau un cioc excentric şi un ecran LCD. Intră de 
cealaltă parte a cabinei, folosită mai devreme de 
operatoarea de la internări, şi îşi roti aparatul de jur 
împrejur, cu ochii la afişaj. Il studie o clipă, apoi îşi scoase 
masca de gaze şi cagula care îi ajungea până la umeri, 
dând la iveală doi ochi blânzi şi o pereche de ochelari 
bifocali. Se folosi de interfon: 

— Bună seara, doamnă. Cum vă simţiţi? 


— Ei bine, mă simţeam excelent până când aţi năvălit, cu 
măştile astea de gaze. Pe urmă am fost la un pas de infarct. 
Cine sunteţi şi de ce-aţi venit? 

— Ah. Păi, eu sunt sergentul Ferguson de la EIRAC/B - 
Echipa de Intervenţie Rapidă în cazul Ameninţărilor 
Chimice/Biologice. Am venit pentru că secţia de urgenţe a 
raportat un caz de posibilă expunere la un agent paralizant. 

— Agent paralizant? Cum e gazul sarin? 

— Sau tabun, sau soman, sau VX. Cel mai des întâlnit e 
un pesticid cu organofosfaţi, deci nu e neapărat vorba de 
ceva sinistru. O să-mi pun din nou masca şi o să folosesc 
aparatul ăsta - îi arătă instrumentul pe care îl ţinea în mână 
- ca să caut eventuale urme de gaz paralizant pe pielea sau 
pe hainele dumneavoastră. 

— Acolo aţi găsit ceva? 

Arătă spre încăperea din afara geamului. 

El zâmbi. 

— Nici cea mai vagă urmă, slavă Domnului. 

— Verificaţi, neapărat, îi ceru ea, gesticulând. 

Bărbatul îşi potrivi din nou masca, inspectă rapid izolaţia 
geamului, apoi se apropie de cabina ei, în care introduse 
mai întâi aparatul. El intră abia după ce, din câte îşi dădu 
seama Millie, rezultatul testului se dovedi negativ. Ea se 
ridică la cererea sergentului şi se lăsă verificată de sus 
până jos. Omul o rugă să-şi salte pe rând pantofii, ca să le 
verifice tălpile, apoi să expire în instrumentul pe care i-l 
plasă în faţa gurii. Fiind la o distanţă atât de mică, Millie 
auzi un ventilator minuscul care absorbea aerul prin cioc. 

Bărbatul scoase dintr-un buzunar un pachet din material 
spongios, de un gri întunecat, cu cusături aplatizate şi 
închis cu arici, şi îl aşeză pe ghişeu. 

— Se pare că nu sunteţi contaminată, doamnă, spuse, cu 
vocea înăbuşită de mască, dar sunt sigur că vor dori să 
rămâneţi aici până ce vor elimina complet ipoteza 
existenţei unui agent biologic. 

leşi, se consultă în grabă cu colegul său, după care 
reveni în cealaltă parte a cabinei. Cu masca iarăşi scoasă, 
zâmbi şi spuse: 


— Pentru cazul extrem de puţin probabil că aţi fost totuşi 
expusă, am lăsat pe ghişeu o trusă cu antidot. Dacă 
începeţi să salivaţi şi vă curge nasul, dacă simţiţi o apăsare 
în piept, dacă vă e greu să vă focalizaţi privirea pe 
obiectele din apropiere sau dacă apare senzaţia de vomă, 
anunţaţi-ne. Dacă nu suntem disponibili pe moment, în 
trusă găsiţi două autoinjectoare - unul cu două miligrame 
de atropină, iar celălalt cu şase sute de miligrame de 2- 
PAM, clorid de pralidoximă. Scoateţi capacul de protecţie şi 
apăsaţi-vi-le pe coapsă, la vreo zece centimetri deasupra 
genunchiului. Nu vă faceţi probleme din cauza hainelor - 
autoinjectorul o să împingă acul prin ele, da? Întâi atropina, 
apoi 2-PAM. 

— Mă speriaţi. 

— Ca să fiu cât se poate de sincer, cred că n-aveţi 
absolut niciun motiv de îngrijorare. 

— Atunci de ce sunteţi dumneavoastră aici? 

El îi adresă un zâmbet larg. 

— Ca să ne asigurăm că nu există motive de îngrijorare. 
Arătă către sala pentru intervenţii de urgenţă. Imi dau 
seama de ce ne-au chemat - prietenul dumneavoastră 
prezenta o serie de simptome ale expunerii acute la agenţi 
paralizanţi. Era la pământ - stop respirator şi cardiac - dar a 
răspuns foarte bine la atropină, care e totuşi o substanţă 
recomandată pentru o grămadă de probleme, aşa că nu 
poate fi un indicator cert al prezenţei gazului paralizant. 
Numai că ne aflăm la mai puţin de un kilometru de Casa 
Albă. De-asta e mica mea unitate detaşată aici, în loc să se 
afle în Maryland, alături de restul echipei. E mai bine să 
avem reacţii uşor exagerate... am văzut toţi, cu ochii noştri, 
ce consecinţe are lipsa de reacţie. 

Mă duc să discut cu domnul căpitan Trihn, şeful meu - e 
înăuntru, cu personalul de la urgente - el trebuie să ştie mai 
multe. Specialistul Marco, tipul de acolo, arătă el spre 
soldatul de afară, o să rămână aici. Anunţaţi-l dacă apare 
vreunul dintre simptomele pe care le-am descris. 

Millie dădu din cap, iar el îşi puse din nou masca şi plecă 
spre sala de tratament. Mersul lui calm, lipsit de grabă, o 


liniştea mai mult decât tot ce-i spusese. 

Peste câteva minute, în secţia de urgenţe intră Becca 
Martingale, însoţită de o echipă de şase agenţi - având cu 
toţii inițialele FBI inscripţionate clar, cu alb, pe hanoracele 
de culoare albastru-închis. Personalul medical părea să-i 
aştepte, deşi Marco, însoţitorul ei specializat în probleme de 
război chimic, se uită extrem de surprins la puştile cu care 
erau înarmaţi trei dintre noii sosiți. 

Povestea asta se transformă într-o nebunie. Aş face bine 
să sar de-aici. Dar ezită - voia să afle o serie de lucruri, atât 
de la medici, cât şi de la FBI. 

Becca dădu din cap, salutând-o în trecere, însă 
prioritatea ei era, fără niciun dubiu, paza lui Padgett. Millie 
aproape că-şi dorea să fie de faţă în momentul coliziunii 
celor trei planuri diferite urmărite de medici, de FBI şi de 
EIRAC/B. 

Se holbă la pachetul lăsat de sergentul Ferguson. 
ANTIDOT AGENT PARALIZANT - TRUSA TIP |. Se înfioră. 
Părea imposibil - nu numai că fusese expusă la tot ce 
fusese expus şi Padgett - dar mâncaseră până şi aceleaşi 
alimente -, iar el fusese complet izolat. Dar rămăsese 
îmbrăcat în hainele lui. Să fi fost vechiul truc cu otrava din 
capsula ascunsă în golul interior al unui nasture? Nu-l 
scăpase din ochi nici-o clipă. Nu înghiţise decât mâncarea 
adusă de ea - din care mâncase şi ea. 

Pereţii cabinei se strângeau în jurul ei şi îşi simţi inima 
bătând mai repede. Oh, Doamne, am dat de belea, sau 
beleaua a dat peste mine. Degetele i se strânseră convulsiv 
în jurul antidotului - apoi îşi impuse să-i dea drumul. 
Degetele îi tremurau. 

Tâmpito. 

Ar fi trebuit să recunoască manifestările psihosomatice 
ale simptomelor fizice mai bine decât oricine altcineva. Nu 
saliva. Avea gura uscată ca iasca. Deși, dacă teama asta se 
transformă în obsesie, o să am, cu siguranță, majoritatea 
simptomelor pe care mi le-a descris sergentul. 

Se relaxă abia când acesta din urmă ieşi din sala de 
tratamente. Îşi pusese masca de gaze în husa ei agăţată de 


centură şi îşi desfăcuse combinezonul de protecţie până în 
talie. 

Deschise uşa cabinei şi-şi recuperă trusa cu antidot. 

— Totul e în ordine, cel puţin din punctul nostru de 
vedere. 

— Nu e gaz paralizant? 

— Aparatura noastră n-a identificat nici-o urmă. lar ei au 
găsit un implant - un soi de stimulator al nervului vag - care 
s-ar părea că s-a dereglat. Tipul are o cicatrice şi se simte o 
umflătură tare la pipăit - sergentul se bătu cu degetul în 
partea de sus a pieptului, chiar sub claviculă -, prin urmare 
i-au făcut o radiografie toracică. Pe film se observă 
dispozitivul şi firul care urcă spre gât. Sunt aproape siguri 
că asta e problema. 

Millie clipi, neîncrezătoare. Văzuse cicatricea lui Padgett, 
dar, gândindu-se la trecutul lui, o luase drept o rană de 
război, de pe vremea când făcea parte din Executive 
Outcomes. 

— La ce i-ar putea servi implantul ăsta? 

— Chirurgul spune că se utilizează pentru tratamentul 
anumitor forme de epilepsie şi că se foloseşte, 
experimental, şi pentru tratarea depresiilor. Dar susţine că 
în literatura de specialitate nu există nici-o referire la un 
dispozitiv care să genereze aşa ceva. Dacă e implantul 
aprobat de FDA şi produs de Cyberonics, ar fi trebuit mai 
degrabă să iasă complet din funcţiune, nu să emită supra- 
voltajele care au condus la apariţia simptomelor. 

— Care e părerea dumneavoastră? 

Sergentul ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Şeful meu e interesat de povestea asta. 
Căpitanul Trinh e medic - toxicolog. Spune că stimularea 
nervului vag e responsabilă atât pentru simptomele 
manifestate de pacient, cât şi pentru reacţiile care n-au 
apărut, deşi ar fi trebuit. Işi îndesă trusa cu antidot într-unul 
dintre buzunare. Aşa că noi ne retragem - tipii de la 
serviciul secret au răsuflat uşuraţi. Îşi roti gâtul. Când am 
ajuns aici eram de fapt siguri, în proporţie de nouăzeci la 
sută, că nu există niciun pericol, dar am respectat 


procedura în întregime din cauza halucinaţiilor. 

— Halucinaţii? Padgett a avut vedenii? 

— Nu. Pacientul nu şi-a recăpătat deloc cunoştinţa. 
Vedenii au avut câţiva dintre angajaţii spitalului, prin 
urmare ne-am gândit că a fost vorba de un soi de agent 
toxic, în cantitate suficientă ca să afecteze primele 
persoane expuse. Au susţinut că aţi dispărut şi aţi reapărut 
apoi cu pacientul. Zâmbi. Poate muncesc prea mult. Sau 
administratorul trebuie să inventarieze medicamentele din 
dulapuri. 

Millie îi răspunse cu un zâmbet obosit. 

— Atunci pot să ies din cabina asta? 

— Da, din punctul meu de vedere. Căpitanul şi medicul 
de gardă par foarte de siguri că nu există nici agenţi 
biologici. Dar am impresia că FBl-ul vrea să discute cu 
dumneavoastră. Mă întreb ce caută aici. 

— Nu vi s-a spus? 

— Poate i s-a spus căpitanului. Eu sunt un simplu 
executant. 

— Padgett - pacientul - a fost implicat săptămâna trecută 
într-o tentativă de răpire a două femei, aici, în D.C. FBl-ul îl 
urmărea şi, când au intervenit, a împuşcat un agent ca să 
scape. 

— Aiurea! 

— Nu, serios. 

— N-am citit în ziare despre asta. De unde-aţi aflat? 

— Eu sunt una dintre cele două femei, răspunse ea. Ce- 
au de gând cu Padgett? _ 

— Cred că vor să-i extragă implantul. Il pregătesc pentru 
operaţie, în aşteptarea unui neurochirurg din clădirea de 
alături. 

— Dar dacă e epileptic? 

— N-are importanţă. Obiectul ăla o să-l omoare dacă-şi 
continuă tirul. E mai bine să ai crize de epilepsie decât să fii 
mort. Dacă supravieţuieşte, îşi poate implanta un aparat 
nou, care-o să funcţioneze corect. 

Poate ăsta funcţionează corect. Millie se cutremură. 

— Bun, vă mulţumesc fiindcă-aţi dovedit că n-a fost gaz 


paralizant. 

Sergentul Ferguson dădu din cap şi adăugă, chiar înainte 
de a se îndepărta: 

— Nu puteam proceda altfel. Oricum am destule 
coşmaruri. 

Agenta Becca Martingale i se alătură lui Millie la scurt 
timp după plecarea echipei de intervenţie rapidă. 

O măsură de sus până jos şi se încruntă. 

— Aşadar, schimbare de imagine? 

— Vorbeşti despre părul meu? 

Becca încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Da, şi ai scăpat de ochelari - lentile de contact? 

Fu rândul lui Millie să dea din cap. 

— Încă mă mai urmăresc. Aşa am reuşit să-l prind pe 
Padgett. Mi-au întins o capcană şi nu s-ar putea spune c-a 
mers. 

După sosirea FBl-ului, paznicul se întorsese la uşă, de 
unde o privea cu prudenţă. Millie se întrebă dacă-i 
povestise Beccăi despre sosirea ei bizară. Agenta o văzu 
uitându-se în direcţia lui şi o întrebă: 

— Bei o cafea? Eu aş bea. 

Millie aşteptă până ce ieşiră din secţia de urgente şi puse 
prima întrebare în timp ce mergeau pe coridor: 

— Ce e cu Sojee Johnson? 

Becca oftă. 

— Sojee? Ah, am înţeles. Încă n-am aflat nimic despre 
Sojourner Truth Johnson. Ar fi minunat dac-am putea scoate 
ceva de la Padgett. 

— Mie n-a vrut să-mi spună nimic. Crezi c-o să poţi vorbi 
cu el? Când l-am văzut ultima oară, nu mai era în stare nici 
să respire de unul singur. 

— Acum un minut era conştient - confuz. Doctorii cred c- 
o să fie OK. Ştii de implant? 

Ea încuviinţă. 

— Mi-a spus tipul de la armele chimice. 

— Ei bine, erau gata să-nceapă operaţia când m-au dat 
afară din sală. Au decis să nu-l mai aştepte pe 
neurochirurg. O să-i facă medicul de gardă o mică incizie şi- 


o să taie pur şi simplu firele de legătură dintre capsula 
implantată şi electrozii din jurul nervului vag. Unde ţi-a 
întins Padgett capcana aia? 

Millie înghiţi în sec. 

— Ţii minte că am evitat să-ţi spunem ce făcea Davy - 
soţul meu - pentru NSA? 

— Bineînţeles. Anders a susţinut că e ultrasecret, deşi am 
dedus din context că era un soi de specialist în operaţiuni 
de infiltrare mascate. 

Millie ridică din umeri. 

— E şi ăsta un mod de a o spune. 

— Dar ce legătură are cu întrebarea mea? 

Millie inspiră şi îşi ţinu răsuflarea, fără să schiţeze nici-o 
mişcare, studiind chipul Beccăi. Se simţea ca o căprioară 
paralizată în lumina farurilor unei maşini. În cele din urmă 
vorbi, lansând toate cuvintele dintr-o răsuflare: 

— Îţi aminteşti când m-ai văzut ultima dată? 

Agenta îşi lăsă capul pe-o parte. 

— Sigur, pe Fourteenth Street, imediat după ce au 
încercat să te răpească. Am luat-o la fugă pe alee cânda 
tras Padgett în Bobby... ăă, în agentul Marino. 

Millie clătină din cap. 

— Nu. Ultima dată m-ai văzut pe acoperişul clinicii 
medicale din Alexandria. Alături de  Bochstettler & 
Associates. Se căută în buzunarul hainei şi găsi ochelarii de 
soare pe care-i purtase atunci. Şi-i puse şi adăugă: N-am la 
mine nici şapca de baseball, nici scaunul verde de plastic, 
dar sunt sigură că-ţi aduci aminte. 

Becca o privi cu ochii mari. 

— Ăla a fost un truc. Era să mă lase inima când te-am 
văzut căzând de pe acoperiş. Vrei să-mi spui ce-ai făcut de 
fapt? 

— Ţi-aş spune cu mare plăcere. Simţi brusc dorinţa să 
plângă. 

— Nu pot. 

Becca se opri pe neaşteptate şi-i aruncă o privire acră. 

— Ştii povestea aia cu orbul şi elefantul? Millie încuviinţă 
în tăcere, neavând destulă încredere în sine însăşi ca să 


vorbească. 

— Cum vreţi voi să-mi fac afurisita asta de meserie? Întâi 
nu-mi spuneţi nimic, pe urmă vă retrageţi, şi-n cele din 
urmă sunt presată ca să las baltă investigația. Nu vrei să-i 
găseşti pe soţul tău şi pe domnişoara Johnson? 

— Când spui „voi”, vorbeşti despre NSA? 

— Exact. 

— Ei, eu nu lucrez pentru ei, pricepi? Te rog să nu mă 
confunzi cu ei. Ştiu că au abandonat ancheta - sau cel puţin 
n-o mai conduce Anders. Mă ţin departe de ei. M-am făcut 
nevăzută fiindcă, indiferent cine s-ar afla în spatele răpirii, 
are un informator la NSA - au fost cât pe ce să mă prindă în 
noaptea aia, după ce m-am ascuns într-un motel din 
Alexandria. Şi până acolo m-a escortat 
NSA - au fost singura sursă din care se putea scurge 
informaţia. 

Becca îşi regăsi calmul şi se puse din nou în mişcare. 

— Poate-ai fost urmărită. 

— Şi porcii ar putea să zboare. 

— Atunci pentru cine /ucrezi? 

— Pentru mine, pentru sinele meu şi pentru propria mea 
persoană. Imi caut soţul, ce naiba! 

Becca părea sceptică. 

— Cineva te-a instruit, draga mea. Amatorii nu fac 
scamatorii ca aia de pe acoperiş. Ti-am căutat cadavrul o 
oră-ntreagă prin tufele alea idioate. 

Millie clipi nedumerită, apoi îi căzu falca. 

— Mă crezi agent operativ! 

— Ai altă explicaţie pentru cele întâmplate? 

— Gaz paralizant? 

Becca nu păru să se amuze. 

— Am un masterat în consiliere psihologică şi sunt 
terapeut autorizat, în statul Oklahoma, în probleme 
conjugale şi familiale, ceea ce implică frecventarea 
continuă a cursurilor de dezvoltare profesională. Înainte de 
obţinerea autorizaţiei, am profesat doi ani sub controlul 
unui supervizor. Vara trecută am fost la un curs de dans 
african şi am citit la modul extensiv romanele lui John Le 


Carre. La asta se limitează instruirea mea. 

Trecură dincolo de colţul coridorului, unde se afla bufetul. 
Intrarea era blocată de un grilaj metalic. Conform 
programului afişat, tocmai se închisese. 

— Rahat! spuse Becca. Atunci explică-mi cum ai făcut 
trucul de pe acoperiş. 

Millie îşi linse buzele, apoi spuse adevărul. 

— Am sărit. Zări expresia acră revenind pe faţa celeilalte 
femei şi adăugă: Ai răbdare. Se uită într-o parte şi într-alta 
a coridorului. Era gol. OK. O să-ţi arăt cum am făcut trucul 
ăla. 

Sări în partea opusă a culoarului, la vreo doi metri şi 
jumătate în spatele Beccăi. O văzu rotindu-şi cu frenezie 
capul în stânga şi-n dreapta, apoi uitându-se în sus şi-n jos. 
Pe urmă îşi drese vocea şi agenta FBI se răsuci, ducându-şi 
o mână sub hanorac, ca să încremenească iarăşi când dădu 
cu ochii de ea. 

Buzele i se mişcară o clipă în gol înainte de a reuşi să 
întrebe: 

— Hipnoză? 

Ei, asta e o idee. Millie oftă. 

— Nu. Nu e hipnoză. 

Am obosit să tot mint. 

— Mai ai poftă de cafea? 


În San Francisco, soarele abia asfinţise. Millie o teleportă 
pe Becca în Yerba Buena Garden, alături centrul comercial 
Metreon, o susţinu când i se înmuiară genunchii şi o aşeză 
pe iarbă. Când se întoarse ea din cafeneaua Starbucks, 
aflată la parterul mallului, agenta îşi revenise într-o foarte 
mare măsură, dar nu se ridicase încă în picioare. 

Luă cafeaua fără comentarii. 

— Recunoşti locul? 

Becca arătă mai întâi către fântâna arteziană imensă, de 
şaisprezece metri, din cadrul monumentului ridicat în 
memoria lui Martin Luther King, aflat la marginea pajiştii, 
apoi către nord, spre biserica Saint Patrick. 

— Am mai fost aici. Şi alături, în Starbucks. Se săltă în 


picioare cu mişcări prudente. Cum faci chestia asta? 

Millie ridică din umeri. 

— Adevărul e că nu ştiu. Sunt mulţumită fiindcă pot. 

Becca îşi îngustă brusc ochii. 

— Asta făcea Davy pentru NSA? 

— Întocmai. 

— Dar tu nu? 

— Eu nu. 

Becca se plesni cu palma peste frunte. 

— Oh, Doamne. Dejucarea deturnărilor - acum zece ani! 
Avioanele de pasageri şi nava de croazieră. Davy a făcut-o? 
Sau ai fost tu? 

Primul instinct o îndemnă pe Millie să nege totul, dar se 
mulţumi să ofteze: 

— Davy. Nu eu. Pentru mine e... ceva cu totul nou. 

— Ce altceva mai poţi să faci? 

— Ţi-am spus deja pentru ce alte lucruri sunt calificată. Ai 
o relaţie cu probleme? Sau ai rămas cu sechele din copilărie 
şi vrei să le rezolvi acum? Atunci sunt omul tău. 

— Nu mai ai alte abilităţi paranormale? 

— Pot să-mi agăţ o lingură de vârful nasului. Becca se 
ridică şi luă o înghiţitură de cafea. Era încruntată şi n-o 
scăpa din ochi pe Millie, dar păstră tăcerea câteva secunde. 

— Am vrut să ştii, ca nu să crezi cumva că răspunsurile 
pe care o să ţi le dau sunt atât de nebuneşti cum par, spuse 
Millie. 

Becca încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Atunci răspunde-mi. 

— L-am prins pe Padgett în Oklahoma, în apartamentul 
meu din Stillwater. Indivizii bănuiesc probabil că pot face 
asta - că mă pot teleportă - pentru că mi-au umplut 
camerele cu un soi de anestezic gazos. Abia am reuşit să 
plec, dar m-am întors la timp ca să dau de el verificând 
capcana. Evită să precizeze cât timp trecuse de atunci. li 
puneam întrebări despre Davy când au început convulsiile. 
A fost bizar - tocmai lăsase să-i scape ceva şi, pac!, ca un 
spion care ia cianură sau o otravă similară, însă jur că 
singurul lucru pe care-a pus gura a fost mâncarea adusă de 


mine. 

— Adusă de tine? Era prizonierul tău? 

— Era oaspetele meu, de puţină vreme. Stai o clipă. 

Sări în Cuib. 

Când se îndreptă spre măsuţa joasă pe care examinase 
lucrurile lui Padgett, alunecă pe neaşteptate şi se lăsă într- 
un genunchi, evitând o cădere. Jos era o baltă cu marginile 
deja uscate, dar apa se ridica la mai bine de un centimetru 
într-una dintre adânciturile naturale ale podelei. Genunchiul 
în care se sprijinise era ud leoarcă. 

Se uită surprinsă în jur. Cisterna se afla la o distanţă de 
zece metri şi apa era prea multă ca să se fi vărsat dintr-un 
pahar. Îşi ridică privirea spre tavan, temându-se că se 
infiltrase apă scursă de pe culmea de deasupra, poate în 
urma uneia dintre rarele furtuni din deşert, sau din vreo 
pânză freatică subterană, însă nu exista niciun indiciu, 
piatra era uscată şi nu avea fisuri. 

Uşa de la intrare era încuiată şi toate păreau neatinse, 
inclusiv colecţia de lucruri personale ale lui Padgett. Le luă 
şi reveni în San Francisco. 

Becca tresări la apariţia ei. 

Millie îi întinse punga de plastic. 

— Eşti OK? Pari ceva cam palidă. 

— Mă gândeam cum naiba o să-i spun şefului meu toată 
povestea asta fără să fiu expediată la o evaluare 
psihologică. Pe urmă am început să mă-ntreb ce mă fac 
dacă mă laşi aici, la cinci mii de kilometri distanţă de D.C. 
Asta ce mai e? 

— Tot ce avea Padgett asupra lui. Portofelul, acte de 
identitate false, arme. 

Lăsase celularul lui Padgett în Cuib. Voia să păstreze 
deocamdată numerele de telefon numai pentru ea. 

— Ce i-a scăpat lui Padgett? Ştii, chiar înainte de a începe 
să vomeze? 

— Un indiciu. Ceva care mi-a confirmat o altă pistă - ca şi 
cum ar fi zis „cald” sau „rece”. Un soi de „călduţ”. Dar nu-ţi 
spun despre ce e vorba. Vreau să-l scot mai întâi pe Davy 
de-acolo. În afară de asta - acum, când îl aveţi pe tipul care 


v-a-mpuşcat agentul, o să mergeţi mai departe? Nu-mi 
spune că asupra voastră nu s-au făcut presiuni. NSA se 
străduieşte din răsputeri să lase impresia că Davy nici 
măcar n-a existat vreodată. Vovă vă spun ceva? 

— Am avut o discuţie şocant de scurtă cu Anders, când i- 
au dat altă misiune. lar de la înlocuitorul lui nu m-am ales 
decât cu întrebări. 

— Întrebări? 

— Ei, una singură, pusă de mai multe ori. 

Millie rămase în aşteptare. Simt că vrei să-mi povesteşti. 

— Voiau să afle dacă te-am mai văzut. 

Cu toate că în San Francisco era mai cald decât în D.C., 
pe Millie o străbătură fiori reci. 

Celularul Beccăi începu să sune, luându-le pe amândouă 
prin surprindere. 

— Un apel naţional? 

Becca dădu din cap. Apăsă tasta de răspuns. 

— Martingale. Ascultă preţ de o secundă şi făcu ochii 
mari. lisuse! O clipă. Acoperi microfonul celularului. Poţi să 
mă duci înapoi, la urgenţă? 

— Bineînţeles. 

Becca îşi reluă convorbirea telefonică. 

— Vin imediat. Închise şi se uită la Millie. Padgett a murit. 

— A murit? Dar spuneau că starea lui e stabilă! Tăierea 
firelor de legătură n-a pus capăt convulsiilor? 

— Asta n-o vor şti niciodată. Când le-au tăiat a explodat 
implantul. 


O teleportă pe Becca pe trotuarul din faţa secţia de 
urgenţe. i 

— Stau aici de prea mult timp, îi spuse. In curând o s- 
apară şi agenţii NSA. Sau poate oamenii lui Padgett. La 
naiba, nu sunt convinsă că oamenii lui Padgett nu sunt 
chiar NSA. 

Becca rămase o clipă tăcută şi aruncă o privire peste 
umăr, evident ezitând. 

— Ai numărul meu, da? La spital îl ştiau de la tine? 

— Da. Il am de la Anders, deşi presupun că ar avea 


necazuri dacă s-ar afla că mai ţinem încă legătura. 

— Şi o ţineţi? 

— Într-un fel. Prin e-mail. Pe ascuns. 

— Înţeleg. Aşa a fost şi ultima lui discuţie cu mine: ceva 
mai sinceră decât le-ar conveni şefilor lui. Mă suni peste-o 
oră? 

Millie dădu din cap şi sări. Se întoarse în camera ei din 
hotelul Winnetu şi se culcă în pat, unde îşi mişcă picioarele 
până când răvăşi bine cearşafurile. Apoi făcu un duş şi îşi 
schimbă hainele, ca măsură suplimentară de prevedere. Işi 
spuse că era puţin probabil, dar, după întâlnirea cu paznicul 
de pe plajă, cineva s-ar fi putut gândi s-o verifice. l-ar fi 
putut strecura o bancnotă de cinci dolari cameristei, 
întrebând-o în schimb dacă nu observase nimic suspect în 
privinţa ei. 

Aşa că trebuia să fie dezordine în pat şi în baie, să existe 
dovezi că apartamentul era locuit. Şi dacă sună în cameră 
când nu eşti aici, să zicem, în toiul nopţii? N-aveau decât să 
creadă că se destrăbăla cu unul dintre radiologi. La naiba, 
n-aveau decât să creadă că lua la rând toţi doctorii de la 
simpozion. Ei bine, dacă-şi imaginau asta, aveau gânduri 
murdare. 

Simţi împunsătura dorinţei. A trecut prea mult timp. Cine 
are, de fapt, gânduri murdare? Scoase telefonul din priză, 
înfăşură firul şi îl lăsă la vedere, pe noptieră. Ca să creadă 
că nu-mi place să fiu deranjată când dorm. 


Când o inspectă din nou, balta de apă din Cuib era mult 
mai mică. Şi, făcând abstracţie de prezenţa ei, totul părea 
şi acum neatins. Verifică uşa şi cercetă cu mare atenţie 
fundul canionului de dedesubt. Nimic. 

E posibil să fi fost Davy? 

Dacă putea să sară până în Cuib, de ce nu rămăsese 
acolo? 


Ajunsă în D.C., folosi un telefon public din gara Union. 
Becca, pe care o auzea cu mare greutate din cauza 
torentului de voci din fundal, o rugă să aştepte o clipă. 


Când vorbi din nou, zgomotul de fond se schimbase, era 
mult mai estompat. 

— Îmi cer scuze. Acolo n-auzeam nimic. A sosit echipa de 
genişti a poliţiei metropolitane din D.C. şi - aşa cum ai 
prezis - au apărut doi tipi de la NSA. Le-am spus că habarn- 
am unde-ai dispărut. La urma urmelor, ăsta e adevărul. 

— Mulţumesc. Cât de puternică a fost explozia? 

— Păi, nu l-a ucis decât pe e/, deşi braţul doctorului care 
îl opera pare să fi fost strivit cu barosul. Printre fragmentele 
implantului s-a găsit şi ce-a mai rămas din două 
detonatoare M6, din dotarea armatei. 

— l-aţi şi făcut autopsia? 

— Nu - medicii de la urgenţă s-au străduit să-l salveze, i- 
au scos resturile din piept în timp ce încercau să-i prindă cu 
pense toate vasele de sânge secţionate. Voiau să-l cupleze 
la o pompă cardiopulmonară. Dar n-a avut nici-o şansă, în 
ciuda prezenţei lor acolo. | se scurgea sângele ca prin sită. 
Becca oftă. Genistul a recunoscut fragmentele de detonator 
- încă se mai văd firele de legătură. Asta zic şi eu implant, 
nu? 

— De ce? 

— Păi, de-acum n-o să mai depună niciodată mărturie 
împotriva organizaţiei din care făcea parte. Eu una prefer 
un simplu acord de confidenţialitate. 

Lui Millie i se făcu greață. 

— Dă alt sens expresiei „să mor dacă mint”. Eu l-am ucis, 
nu-i aşa? 

— la-o uşurel, fetiţo. Ai pus tu obiectul ăla-n el? 

— Dacă l-aş fi lăsat pur şi simplu în pace... 

— Exact aşa cum te-a lăsat el pe tine? 

Millie amuţi pentru o clipă. 

— Mă întreb dacă toţi oamenii lui au implanturi. Oare 
ceilalţi indivizi pe care i-aţi arestat pe Fourteenth Street au 
cicatrice sub clavicule? 

Becca păstră un moment de tăcere. 

— Ei, ideea asta chiar mă sperie. Cu toate că mă-ndoiesc. 
Când i-am închis, au fost verificaţi ca de obicei, cu 
detectoare de metale şi scanere de mână. O să mă 


interesez totuşi dacă există vreo menţiune la rubrica 
„Cicatrice şi semne distinctive” în fişele lor de înregistrare. 

— Poate nu ştiu prea de multe şi implantul nu e necesar, 
presupuse Millie. Poate îl primesc odată cu promovarea în 
eşalonul superior. 

— Când află lucruri care merită să fie dezvăluite? 

— Când află cine e şeful lor. 

Un nume pe care se gândi că îl cunoştea. 


20. „Oh, da. E dezbrăcată” 


Cand se trezi Davy, era şase şi jumătate. Îşi puse halatul 
şi scoase capul pe coridor. Prin fereastra dinspre est 
pătrundea o lumină slabă. Înseamnă că e dimineață. Nu e 
seară. Dormise treisprezece ore fără întrerupere. Işi auzi 
stomacul chiorăind şi îşi aminti că ratase cina. 

Când intră în sala de mese, Hyacinth purta cam aceleaşi 
haine pe care le avusese în Nigeria - pantaloni de 
vânătoare, cămaşă sport şi vesta de fotojurnalist. 

Se uită la el şi înălţă din sprâncene. 

— Ce bine-arătăm. Unde crezi că mergem, la dans? 

Davy purta pantaloni kaki, o cămaşă albă apretată, un 
blazer albastru şi ochelari de soare, ridicaţi deasupra 
frunţii. O ignoră şi se apropie de bufet. Mirosul de şuncă era 
îmbietor - mult mai interesant decât comentariile ei. 

— Cum ai de gând să-ţi păstrezi silueta feciorelnică? 
întrebă Hyacinth, în timp ce el îşi umplea farfuria cu vârf. 

— Am sărit peste cină. 

În farfuria ei erau un singur ou, ochi, şi o bucată de pâine 
prăjită. 

— Am auzit. Ce s-a-ntâmplat? 

— Oboseala. Nigeria. 

Ridică din umeri. N-aveau decât să-şi tragă propriile 
concluzii. 

— Atunci dă-mi o explicaţie pentru haine. Nu crezi c-o să 
ieşi în evidenţă îmbrăcat aşa? 

Davy se opri cu furculiţa la jumătatea drumului către 
gură. 

— Presupun că n-ai fost niciodată la Caracas. 

Ea îşi îngustă ochii. 

— De ce spui asta? 

— În ciuda tulburărilor sociale şi a crimelor, e un oraş 
modern - metrou, zgârie-nori, tot ce ţine de secolul XX. Şi 
se preferă hainele festive. Femeile au tendinţa să poarte 
rochii. Înţeleg - tu ai stilul tău unic. Îţi place să atragi 
atenţia în mulţime, să faci oamenii să te privească de două 
ori, să-ţi ţină minte chipul. 


Reîncepu să mănânce. 

Înainte de plecare, Hyacinth urcă la etaj şi îşi puse o 
rochie verde şi o jachetă asortată, puţin cam mare. Când o 
ridică pentru salt, Davy îi simţi arma în tocul de umăr. 

Caracas era superb. Vremea era uscată, caldă, şi un vânt 
înviorător, care sufla în jurul munţilor 

Avila, împrăştiase smogul. După frigul din New England şi 
căldura arzătoare din Nigeria, era un paradis. Chiar şi dacă 
te-nsoțeşte diavolul. Davy îşi aminti vorbele lui Sojee: 
Corecţție: cu unul dintre lacheii demonilor. 

Îşi făcură apariţia într-un culcuş din carton şi pături rupte. 
Locul de salt folosit de Davy era un ungher dintre intrarea 
în metrou şi nişte tufişuri de la marginea pieţei. După toate 
aparențele, cineva dormea acolo, dar, din fericire, nu în mo- 
mentul acela. 

Trotuarele erau pline şi traficul stradal se desfăşura în 
salturi, acompaniat de sunetul sacadat al claxoanelor. Un 
bărbat care ieşea din staţia de metrou îi văzu ivindu-se din 
cotlon şi înălţă din sprâncene către Davy, apoi rânji. El 
ridică din umeri şi întoarse zâmbetul. Ei, ştim noi la ce se 
gândeşte tipul. 

Hyacinth clipi în lumina soarelui şi se uită spre partea 
cealaltă a şoselei, către imensa fântână circulară din 
mijlocul pieţei şi către zgârie-norii cu tentă aurie. Îşi mută 
privirea asupra uriaşului glob Pepsi din vârful unei clădiri cu 
douăzeci şi unu de etaje din apropiere. 

Davy o prinse de braţ şi arătă cu degetul. 

— Acolo. Aia e staţia de autobuz de unde ne vor lua. 

— Da. Ştiu. 

Culoarea semaforului se schimbă şi un torent de navetişti 
matinali se revărsă de-a curmezişul străzii, trecând prin 
dreapta şi prin stânga lor în drum către metrou. Davy o 
simţi pe Hyacinth încordându-se. 

Îşi făcu loc prin mulţime şi se postă în spatele unui grup 
care stătea la coadă în staţia de autobuz. Hyacinth i se 
alătură peste o clipă. Era vizibil nervoasă. 

— N-am ştiut că locul o să fie atât de aglomerat. 

— E sfârşitul orelor de vârf. Cinci milioane de oameni. 


Activi, activi, activi. 

Hyacinth îşi scoase staţia radio din geantă şi o conectă la 
o cască. Vorbi, apoi ascultă, totul foarte scurt. 

— Ocolesc parcul. Au fost aici, dar poliţia i-a gonit din 
staţia de autobuz. 

Doi poliţişti de la Circulaţie, cu căşti albe dure, încercau 
să descâlcească o învălmăşeală de taxiuri care claxonau la 
intrarea hotelului Paseo Colon, în colţul opus se aflau doi 
soldaţi în uniforme de camuflaj, cu puşti în bandulieră. 

Davy îşi lăsă privirea să alunece pe lângă zgârie-nori. 
Atmosfera era limpede şi putea să vadă clar construcţiile 
din cărămidă maronie şi roşie de pe pantele munţilor 
Avilas. Capcane ale morii, în aşteptarea unei alte inundaţii 
ca aceea din 1999. Capcane fatale şi în alte privinţe. 
Atacuri criminale, boli, malnutriție, poliție, armată, 
elemente pro şi anti-Chavez. 

Rata ridicată a mortalității nu era singurul motiv pentru 
care evita Davy Caracasul şi, ca de obicei, se simţi vinovat 
pentru asta. 

Maşina avu nevoie de zece minute ca să-şi încheie turul. 
Davy spera al naibii de tare că nu se făcuse nici-o greşeală 
în privinţa amplasării automobilelor care transportau cheile. 
Ascultă indicaţiile lui Hyacinth şi se urcă pe bancheta din 
spate a unui Land Rover de un verde lucios, cu geamuri de 
protecţie întunecate. 

Şoferul era un localnic angajat pentru calitatea sa de bun 
cunoscător al traficului din metropolă - dar, după cum 
constatară, nu şi al limbii engleze. 

Hyacinth deveni periculos de neclintită când bărbatul o 
privi ridicând neajutorat din umeri. Davy vorbi înainte ca 
reacţia ei să înrăutăţească lucrurile: 

— Ala Embajada de Estados Unidos, porfavor. 

— Claro Qué şi! 

In lipsa traficului, drumul până la ambasadă n-ar fi durat 
nici măcar cinci minute. Le luă patruzeci şi cinci. Davy se 
întrebă cum ar fi fost cu două ceasuri în urmă, la apogeul 
orelor de vârf. 

In mod normal, ar fi savurat călătoria, dar autobuzul cu 


motor diesel din faţa lor revărsa nori imenşi de fum toxic, 
care, în combinaţie cu opririle smucite şi cu înaintarea 
lentă, îi făcea să sufere de rău de maşină. Sper că e rău de 
maşină. Nu simţea în gât senzaţia sâcâitoare care 
acompania de obicei greaţa produsă de dispozitiv, dar era 
mult mai sensibil la răul de mişcare decât înainte să se fi 
ales cu implantul. 

Se simţi din nou cuprins de furie, de turbare. Era greu să 
nu atace. Ştia că o putea ucide pe Hyacinth oricând, sărind 
în spatele ei şi doborând-o cu un obiect greu, sau, dacă 
prefera, teleportând-o cu patru sute cincizeci de metri 
deasupra nivelului solului, în locul aflat alături de platforma 
de observare de pe World Trade Center. Ar fi putut s-o lase 
atârnând în aer şi să sară iarăşi, fără să fie nevoit să 
privească impactul. O abordare frumoasă, igienică, ca 
lansarea rachetelor către o țintă îndepărtată. 

Un gest foarte curajos. 

Gândul îl făcu să se-nfioare când furia se contopi cu 
ruşinea. Se lăsă pe spate şi ţinu ochii închişi pe tot restul 
drumului. 

Ambasada era relativ nouă, construită departe de stradă, 
fiind proiectată astfel încât să ţină maşinile-capcană la o 
distanţă sigură. Când se apropiară, Hyacinth îşi dezbrăcă 
jacheta şi Davy observă că îşi îndepărta în acelaşi timp şi 
tocul de umăr. Lucrând sub nivelul geamurilor, scoase 
dintre faldurile materialului arma şi hamul care o susţinea, 
înfăşură curelele în jurul tocului şi îl strecură cu totul sub 
bancheta din faţa ei. După ce reîmbrăcă jacheta, întinse 
mâna şi scoase din geantă un paşaport. 

— Poftim. 

Era al lui şi nu era. Până şi seria era corectă, numai că 
părea nou-nouţ. Paşaportul lui rămas în Cuib, pe care şi-l 
schimbase cu doi ani în urmă, era deja uzat şi copertele se 
înmuiaseră. | se întâmpla rar să treacă prin vamă, dar îl 
avea întotdeauna asupra lui când se afla în afara graniţelor 
Statelor Unite. Când nu călătoresc cu paşaport NSA. 

— Aţi completat o cerere de înlocuire? 

— Nu. Când îţi pierzi paşaportul, i se schimbă seria. Am 


obţinut unul... contrafăcut. 

— Arată bine. 

Davy flexă holograma şi se uită la inserţiile de siguranţă 
şi la filigran. 

— Mă surprinde că mi-aţi dat unul cu numele meu 
adevărat. 

— Nu se mai mulţumesc să se uite pur şi simplu la 
paşaport. Nu la Ambasada Statelor Unite. Scanează codul 
de bare şi verifică înregistrarea. 

Seria trebuie să se potrivească, aşa cum trebuie să se 
potrivească şi figura. Către începutul anului au fost atacuri 
cu bombă la ambasadele din Columbia şi Spania. Trebuie 
să trecem prin asta cel puţin o dată ca să putem ajunge 
înăuntru. 

El arătă cu o zvâcnire a bărbiei către pistolul de sub 
scaun. 

— Şi presupun că există şi detectoare de metale. O văzu 
înălţând din sprâncene şi adăugă: În general evit 
ambasadele. Au prea multe camere video. 

Land Rover-ul trase lângă bordură. 

— Haide, spuse Hyacinth. 

La poartă se aflau o mulţime de venezueleni, dar cei mai 
mulţi erau întorși din drum. Davy auzi una dintre 
santinelele din infanteria marină repetând întruna acelaşi 
anunţ, în limba spaniolă: 

— Cetăţenii venezueleni primesc viză pentru Statele 
Unite numai în urma programării. Plătiţi taxa de înscriere la 
Banco Provincial, apoi obţineţi programarea printr-un apel 
telefonic către sistemul automat al ambasadei. 

Trecură dincolo de poartă mulţumită paşapoartelor 
americane şi ajunseră să se aşeze la o coadă mai mică, de 
la intrarea în clădire. Când le veni rândul, Hyacinth scoase 
două carduri, spunând: 

— Avem stimulatoare cardiace. 

Infanteristul marin ridică din sprâncene. 

— Amândoi? _ 

— Aşa ne-am cunoscut, răspunse ea, zâmbind. In timpul 
tratamentului post-operatoriu. 


În loc să-i pună să treacă prin detectorul principal de 
metale, folosiră unul de mână şi Davy fu nevoit să-şi scoată 
cureaua şi să suporte scanarea pantofilor cu raze X. Geanta 
lui Hyacinth fu golită pe de-a-ntregul. Când i se puse 
întrebarea, ea răspunse: 

— Am venit aici ca să ne-nscriem în programul Warden. 

— Ah, deci veţi rămâne o vreme în ţară? 

— Şase săptămâni, aşa sperăm. 

— Serviciile pentru Cetăţeni, la primul etaj. 

Odată ajunşi acolo, Hyacinth completă datele de contact 
şi personalul făcu câte o fotocopie a paginii principale din 
ambele paşapoarte - „pentru urgentarea înlocuirii, dacă 
sunteţi jefuiţi sau dacă le pierdeţi”. 

Davy se uită peste umărul ei în timp ce completa 
formularul şi află că vizitau Venezuela în scop 
„educaţional”. Pentru cine? Şi că Hyacinth nu-şi folosea 
adevăratul nume. 

Problema care le servea drept pretext odată rezolvată, 
ea întrebă: 

— La etajul ăsta există vreo toaletă? 

— leşiţi de-aici şi luaţi-o la stânga. Dincolo de bufet. 

— Mulţumesc! 

Erau camere video pe hol, în biroul destinat Serviciilor 
pentru Cetăţeni, pe scări, în bufet, dar, după toate 
aparențele, nu şi la toaletă. Respectând instrucţiunile 
primite, Davy alese acolo un loc de salt nemonitorizat, 
preferând cabina mare, destinată handicapaţilor. 

Land Rover-ul se opri lângă ei imediat ce ieşiră pe 
poartă. 

— Du-te în partea cealaltă, dar nu urca, spuse Hyacinth. 

Ea intră în maşină şi închise portiera; când o deschise 
Davy pe cea din partea opusă, îşi recuperase deja arma, cu 
tot cu toc, de sub scaunul şoferului, şi se trase către el, 
alunecând pe banchetă. leşi pe pavaj şi închise portiera în 
urma ei. Mulțumită geamurilor întunecate şi caroseriei Land 
Rover-ului, nu puteau fi văzuţi dinspre ambasadă. 

— Înapoi, pe Vineyard, îi ceru Hyacinth. 

Davy o ridică de la pământ şi sări. 


Conley li se alătură la masa de prânz. 

— S-a rezolvat totul? o întrebă el pe Hyacinth. 

Ea îşi înclină fruntea. 

— Pentru moment. 

Buzele lui zvâcniră. 

— Perfect. Se uită la Davy. Atunci, în după-amiaza asta. 

Conley plasă în camera lui David un emiţător radio de un 
miliwatt. Îi măsură valorile de ieşire cu un mic 
frecvenţmetru portabil. 

— Bun. Am semnal în toată camera asta. Să coborâm pe 
plajă. 

Intensitatea semnalului scăzu, ajungând la un nivel 
nedetectabil când ajunseră în curte. Parcurseră toată aleea 
podită cu scânduri de pe plajă. Se înnorase din nou şi 
vântul rece dinspre est îl făcu pe Davy să-şi afunde capul în 
gulerul jachetei. Se gândi cu nostalgie la vremea din 
Caracas. 

Pe plajă, Conley studie din nou aparatul de măsură. 

— Insignifiant. OK, pentru început vreau să sari înapoi, în 
camera ta, să numeri până la cinci şi să te-ntorci aici. Gata? 

— În ordine. 

O făcu, folosind cele cinci secunde ca să ia o pălărie din 
dulap. Pe plajă, Conley continua să se uite la 
frecvenţmetru. 

— Corect. Aproape aşa cum m-am aşteptat. A apărut un 
efect tranzitoriu când ai plecat şi unul când te-ai întors. Prin 
urmare, vrei să faci experienţa despre care am vorbit - să 
sari fără să sari? 

Davy nu voia. Nu în faţa lui Conley sau a oricăruia dintre 
ei. 

— Sigur, spuse. 

Sări din nou în cameră, aşteptă să se scurgă o secundă 
spunând în gând „unu - o mie” şi sări înapoi. 

— Hm. Să sar fără să sar. Să mai încerc o dată. 

Rămase pur şi simplu pe loc şi îşi lăsă privirea să se 
piardă în gol. După zece secunde sări iarăşi în cameră, 
numără rar până la doi şi sări pe plajă. Clătină din cap, 


simulând frustrarea. 

— Îmi pare rău. Nu merge. Vreo sugestie? 

Conley îşi ţuguie buzele. 

— Ce-ar fi să-ncerci pur şi simplu s-o faci cât de repede 
poţi? Adică, sărituri înainte şi înapoi, fără nici-o pauză? 

Davy îşi aşternu pe chip o expresie care sugera îndoiala. 

— Cred că aş putea încerca. 

Sări în cameră şi înapoi, pe plajă, cât ai clipi. Continuă s-o 
facă fără să mărească frecvenţa - o săritură şi încă una şi 
încă una şi încă una. După ce o ţinu aşa vreo douăzeci de 
secunde, începu să încetinească treptat ritmul, aşteptând 
de fiecare dată cu câte o fracțiune de secundă mai mult. 
Continuă astfel încă o jumătate de minut, apoi se opri pe 
plajă şi se clătină pe picioare, pentru efectul dramatic. 

— Am ametit. Trebuie să stau jos. 

Se lăsă să cadă pe nisip, încrucişându-şi picioarele şi 
punându-şi mâinile sub cap. 

Conley păru îngrijorat. 

— OK - stai câteva minute, încercăm din nou după ce te 
odihneşti. 

Aşa îşi petrecură următoarea oră. În cele din urmă, 
combinaţia dintre lipsa rezultatelor şi frigul tot mai puternic 
îl făcu pe Conley să se oprească. 

Davy îl teleportă în cameră, apoi se clătină şi se trânti 
de-a latul patului. 

— Epuizarea e mult prea mare. 

Celălalt îi adresă o privire meditativă şi Davy se întrebă 
dacă îi aprecia corect pseudocolaborarea. Conley se 
întoarse spre oglindă. 

— Închideţi cheile de pe plajă, vă rog. Se uită din nou la 
Davy şi adăugă: Trebuie să regândim totul. Pari extenuat - 
poate-ar trebui să tragi un pui de somn. 

— Bună idee. Asta o să fac. 

Şi pretinse că dormea, dar mintea îi alerga nebunește. 
De ce vor un loc de salt în interiorul Ambasadei Statelor 
Unite din Caracas? - asta era pe primul loc în topul grijilor 
sale. Dacă voiau să aducă pe cineva în sau din Caracas, 
locul lui iniţial era perfect. 


E ceva care tine de putere. Într-un fel sau altul, totul 
converge spre asta. Îl puseseră să-l salveze pe Roule din 
Nigeria. Acum voiau să facă un anumit lucru într-o 
ambasadă americană. Exista vreo legătură? 

Trebuia să găsească o soluţie în privinţa lui Sojee. Puteau 
deja să aplice presiuni suplimentare asupra lui folosindu-se 
de implant, dar, oricât de rău ar fi fost, era vorba numai de 
el însuşi. Îşi făcea griji mai ales fiindcă Simons nu ezitase 
să-şi arate faţa în prezenţa ei. 

N-au de gând s-o elibereze. 

Şi, în cele din urmă, era Millie. Millie care reuşise cel 
puţin să plece din casa de stâncă. 

Se gândi la spusele lor, la faptul că ea putea să sară, şi 
respinse ideea. Sunt derutaţi în privinţa ei, asta-i tot, sau nu 
sunt derutați, dar vor pur şi simplu să mă săâcâie. Dar cum i- 
ar fi putut transmite un mesaj? Trebuia să se-ascundă, într- 
un loc unde n-o puteau găsi. Era necesar s-o ştie în sigu- 
ranţă. Dacă pun mâna pe ea se revarsă paharul. Ar fi fost 
punctul de maxim, ca să spună aşa. 

Dincolo de care se puteau surpa multe. 


Hyacinth veni la cină cu părul despletit, purtând o rochie 
de seară, fără spate, din mătase atât de transparentă încât 
Davy i-ar fi putut zări cea mai măruntă cusătură şi textura 
lenjeriei... dacă ar fi purtat aşa ceva. In lipsă, puteau să-i 
desluşească toate contururile... altor trăsături intime. 

încercă să-şi ferească privirea, dar descoperi că îi rătăcea 
asupra pieptului ei ori de câte ori îşi pierdea controlul 
atenţiei. Faptul că mâinile lui ajunseseră o dată acolo nu-i 
era de niciun ajutor. 

Ea îşi trase umerii spre spate, făcând materialul să i se 
întindă peste sâni. 

Ține-te tare. Davy se foi pe scaun. Ce ironie. 

— Nu ţi-e frig în rochia aia? 

Ea îl privi cu colţurile gurii zvâcnindu-i în sus. 

— Puțin. 

El evită clarificarea răspunsului. 

După cină, Hyacinth îl urmă dincolo de uşa sufrageriei şi 


arătă către una dintre micile camere de protocol de lângă 
baza scărilor. 

— Ce-ar fi să intrăm puţin în salon? 

— De ce? întrebă el, de-a dreptul. 

Ea clipi nedumerită. 

— Mă gândeam că ţi-ar face plăcere să stăm de vorbă. 
Ştii - arătă cu un gest vag către partea de sus a pieptului ei 
- ca de la un cyborg la altul. 

Rochia îi acoperea cicatricea de pe claviculă, dar linia 
estompată din partea de jos a gâtului era vizibilă. 

Davy o urmă înăuntru, privindu-i muşchii unduitori ai 
spatelui şi contururile feselor sub mătase. 

Fugi departe, foarte departe. 

In şemineul placat cu marmură ardea un mic foc din 
buşteni. Hyacinth se instală în faţa lui, în picioare, cu 
spatele spre flăcări. 

— Puțin, spuse Davy. 

Ea îşi săltă tivul rochiei şi lăsă dogoarea să-i încălzească 
partea din spate a gambelor. 

— Ah. E atât de bine. 

Pe hol se auziră paşi şi intră Abney, oferindu-le băuturi. 
Davy alese apă tonică. Hyacinth ceru un martini dublu şi se 
întoarse cu faţa spre flăcări. Lumina focului pătrundea prin 
rochie, conturând totul. 

Davy înghiţi în sec şi se uită în altă parte. Se cocoţă, 
nesigur, pe braţul canapelei. Hyacinth se îndreptă după o 
clipă în capătul opus, îşi aruncă pantofii şi se aşeză, cu 
picioarele arcuite sub ea. Canapeaua era lungă şi Davy se 
simţi în siguranţă instalându-se pe pernele din partea lui, 
cu un spaţiu de un metru şi un sfert între ei. Continuă să se 
uite la flăcări. 

— Unde eşti, David? 

— Ei, asta-i o întrebare bună, spuse el. Ne aflăm pe 
ţărmul sudic al insulei Martha's Vineyard. Înainte să-mi 
îngustezi tu aria presupunerilor, mă gândeam că ar fi putut 
fi Cape sau Nantucket. Acum încerc să decid dacă ne aflăm 
mai aproape de Manemsha sau de Edgartown. 

Ea clipi surprinsă şi rămase pentru o clipă într-o poziţie 


nestudiată. 

— Face parte din talentul tău? Ştii întotdeauna unde te 
afli? 

Davy clătină din cap. 

— Mi-ai spus să nu vorbesc cu bărbaţii care-au sudat 
placa din camera mea. Ar fi trebuit să le spui lor să nu 
vorbească cu mine. 

— N-au vorbit cu tine. 

— Nu, doar între ei. Cu accentul din zonă - foarte 
deosebit de altele. 

— Şi de unde ştii că e ţărmul din sud? 

— Nici măcar Simons nu poate da ordine cerului. Soarele 
continuă să răsară din est - şi să apună în vest. 

Hyacinth zâmbi uşor şi se uită din nou la foc. 

Abney se întoarse cu băuturile. 

— Altceva, domnişoară Pope? întrebă, după ce le puse pe 
măsuţele de la capetele canapelei, pe şerveţele de dantelă. 

— Când ieşi, închide, te rog, uşa, spuse Hyacinth. 

— Da, domnişoară. 

Uşile duble erau din stejar masiv şi, odată închise, 
ascundeau lumina de pe hol, lăsând-o numai pe a flăcărilor. 
Hyacinth luă o înghiţitură zdravănă de martini. Davy îşi 
stoarse felia de lămâie în apa tonică şi roti cubul de gheaţă 
în pahar, ca să amestece conţinutul. 

— Aşadar, ca de la un cyborg la altul, începu el. La ce 
schimbare de comportament au vrut s-ajungă cu implantul 
tău? Nu e nevoie să te ţină închisă într-un loc, ca pe mine. 
Şi atunci, ce vor să te-mpiedice să faci? 

Zâmbetul uşor de pe buzele lui Hyacinth dispăru şi faţa i 
se schimonosi o clipă, căpătând o expresie atât de diferită 
de masca ei obişnuită, dar Davy nu reuşi să identifice 
emoția pe care o trăda. Pe urmă masca recăzu la locul său 
şi el se îndoi de exactitatea amintirii pe care i-o lăsase 
expresia dispărută. Poate-a fost lumina focului. Umbre, nu 
carne. 

— Să-mi dezleg limba, răspunse ea, în cele din urmă. 

— Cum naiba se poate măsura asta? Ascultă cineva 
întotdeauna ce spui, cu degetul pe un buton? 


Hyacinth ridică din umeri. 

— Cineva. Se bătu cu degetul în tâmpla stângă. E o 
problemă de condiționare. Nu ştiu exact cum se 
declanşează - pare să fie un soi de monitorizare a stresului, 
dar stresul obişnuit n-are niciun efect. După operaţie, când 
ne-am revenit, programul a inclus şase săptămâni şi 
jumătate în care ne-am aflat în stare de hipnoză indusă de 
medicamente. Se pare că în restul timpului am trecut prin 
nişte false interogatorii, în vreme ce vomam sau ne scăpăm 
pe noi. Adică vomam şi ne scăpăm pe noi. 

Imaginându-şi, lui Davy i se făcu greață şi înţelese ce 
însemnase expresia necunoscută de pe faţa femeii. 

— Oraşul Câh. 

Hyacinth îşi feri din nou privirea. 

— Ei bine, ne-am înscris de bunăvoie în programul ăsta. 

Bău restul de martini şi se aşeză din nou în faţa focului, 
cu mâinile întinse către flăcări. 

De ce e atât de comunicativă? Pe lângă ceea ce sărea în 
ochi. Se îmbrăcase ca să-l seducă, dar fusese ideea ei, sau 
primise ordine? |n câte moduri simțeau nevoia să-l 
manipuleze? Luă încă o înghiţitură de apă tonică şi 
picioarele şi braţele începură să-l furnice. În ciuda oricărei 
aşteptări, îşi simţi colţurile gurii trase în sus. Se holbă la 
conţinutul paharului. 

— Ce-ai folosit? întrebă. 

Ea îi studia faţa cu atenţie. 

— Jumătate de tabletă de ecstasy. Şi jumătate de viagra. 
Erai deprimat. Se observă, ştii. 

— Crezi? 

Sări pe plajă. Aşa cum îşi închipuise, cheile nu erau în 
funcţiune şi simţi în gât spasmele de avertizare, dar îşi 
impuse să rămână nemişcat în întunericul rece şi vântos 
până ce se declanşă implantul cu toată puterea. Cina lui se 
împrăştie pe nisip, apoi, în timp ce se retrăgea în camera 
lui fără să vrea, împroşcă şi covorul. Era profund 
recunoscător fiindcă îşi păstrase controlul sfincterului anal, 
dar mirosul îi provoca automat greaţa. Se împletici până în 
baie, căzu în genunchi şi vomă încă o dată în vasul WC-ului. 


Membrele continuau să-l furnice şi se simţea total 
nemulţumit de situaţie. Trase apa la WC şi îşi clăti gura 
înainte de a bea un pahar de apă de la robinet. 

Întors în cameră, şterse cu un prosop cea mai 
dezgustătoare parte a vomei de pe covorul pe care îl rulă 
apoi şi îl trase afară, pe hol. 

Lasă-i să se ocupe ei de asta. Când se întoarse să reintre 
în cameră, o văzu pe Hyacinth apărând pe coridorul din 
capul scărilor. 

E| se opri şi se sprijini de cadrul uşii. Femeia se apropie şi 
pereţii culoarului părură să vibreze la trecerea ei, o 
ondulare ce te făcea să te gândeşti că forţa ei 
gravitaţională era atât de intensă încât îi înfăşură spaţiul în 
jur. E drogul. N-o investi cu nici-o altă putere. 

Hyacinth se uită la covor şi strâmbă din nas când simţi 
mirosul. 

— S-a supărat stomăcelul? 

El fornăi. 

— Vino înapoi, lângă foc. E plăcut şi cald. 

— Şi nu mă-ndoiesc că ai o altă băutură pentru mine. 

Ea clătină din cap. 

— N-a fost băutura. MDMA! are un gust prea puternic, s- 
ar fi simţit. A fost cina. 

— Oh, asta mă face să mă simt cu mult mai bine. 

În ciuda duhorii de vomă de pe hol, viagra începea să-şi 
facă efectul. Îşi schimbă poziţia. Îşi spuse că era pur şi 
simplu din cauza drogului - dar o parte din el era de altă 
părere. 

— Mă crezi sau nu, am făcut-o ca să te-ajut. 

— Oh, da? Nu văd niciun avantaj. 

Ea se apropie cu un pas şi întinse mâna. 

— Nu i-ai lăsat destul timp. 

Davy sări în salon înainte ca degetele ei să-i atingă 
pieptul. Era înfrigurat, atât din pricina vomei, cât şi din a 
clipelor petrecute pe plajă. Rămase lângă foc, încălzindu-se, 
până când auzi tocurile ei pe scări. Hyacinth intră şi închise 


1 Metilendioximetamfetamina sau ecstasy (n. tr.). 


din nou uşa, apoi îşi scoase pantofii. Îşi duse mâna la ceafă 
şi desfăcu încheietoarea. Mătasea îi alunecă de pe trup de 
parcă ar fi fost vie şi ea rămase acolo, la o distanţă nu cu 
mult mai mare de un metru, goală. 

Davy îşi dori să-şi plimbe mâinile pe pielea ei, prin părul 
ei - prin tot părul ei. Se detestă pentru asta. 

Poţi să fugi, dar nu te poți ascunde. 

lar ei aveau şi abilitatea de a-l împiedica să fugă. 

Se gândi la Millie, încercând să-şi lege erecţia de ea şi de 
trupul ei. 

Trebuie să stabilesc o limită. 

Rămase nemişcat şi aşteptă. Hyacinth se apropie şi el nu 
se opuse când îl sărută. Mâinile ei îi rătăciră pe trup, 
coborând către coapse, urcând apoi mângâietoare, rotindu- 
se. Se aplecă şi o ridică, trecându-i un braţ pe sub 
genunchi, ca Rhett purtânad-o pe Scarlett. 

Ea râse uşurel şi se răsuci, frecându-se de el, jucându-se 
cu degetele pe ceafa lui. 

Davy sări pe aleea de scânduri care ducea spre plajă - în 
zona din mijloc, unde se întindea peste mlaştina sărată şi 
peste estuar. Se aplecă în afară şi o lăsă pe Hyacinth să 
cadă, clătinându-se pentru o clipă, când una dintre mâinile 
ei i se încleştă de umăr, dar simţi furnicăturile avertizatoare 
din gâtlej şi lăsă reflexul să funcţioneze, sărind către 
vechiul lui prieten, pătratul verde, din nou vizibil pe podea 
de când îndepărtase covorul. Icni o dată, dar reuşi să nu 
vomite. 

Nu ştia cât de frig era în estuar, dar probabil că nu erau 
mai mult de zece grade Celsius. Temperatura aerului se 
apropia de punctul de îngheţ. Numără până la cinci, apoi 
sări din nou în acelaşi loc de pe alee, la timp ca să audă 
paşi ce loveau scândurile îndepărtându-se spre casă. Sări 
din nou în pătrat, apoi la parter, în bucătărie, de unde 
studie curtea prin micile panouri pătrate de sticlă ale uşii. 

Cel puțin nu se îneacă. 

Abney scoase capul din cămara de alături, cu 
sprâncenele ridicate. 

— vă pot fi de folos, domnule? 


Davy se uită la el. 

— Domnişoara Pope vine chiar acum în fugă de pe plajă 
şi va sosi aici în mai puţin de un minut. E udă leoarcă şi 
foarte, foarte înfrigurată. O să aibă nevoie de o baie 
fierbinte sau de un duş. 

Se uită din nou pe fereastră şi o văzu pe Hyacinth în 
capătul opus al curţii, trântind poarta ca să intre. Işi 
înfăşurase pieptul cu mâinile şi alerga împleticindu-se. 

— Oh, da. E dezbrăcată. 

Davy sări în camera lui de baie şi se întoarse cu halatul 
de pluş. Îl aruncă în braţele lui Abney. 

— Succes. 


După o vreme, efectele drogului începură să se atenueze 
şi bănui că reuşise să vomite o parte substanţială din doza 
pusă în mâncarea de la cină. 

Abia la două ore după ce o aruncase în estuar intră 
Hyacinth în camera lui. Davy bănui că-şi petrecuse cea mai 
mare parte a timpului într-o cadă cu apă fierbinte. Işi 
pusese hainele tradiţionale, cu părul strâns în coc, fără 
machiaj. Avea vocea stridentă. 

— Crezi că asta a fost...? 

El sări, întorcându-se în salon, unde din foc nu mai 
rămăseseră decât tăciunii. De data asta, în loc să-l urmeze, 
ea îl puse „în boxă”. Simti zumzetul în gâtlej şi se întoarse. 

Femeia stătea acolo, cu gura deschisă, gata să 
vorbească, dar Davy i-o luă înainte. 

— N-ai priceput? Nu te vreau. Nu te vreau în apropierea 
mea. Nu vreau să mă smuceşti de lanţ. 

— De ce n-ai spus „nu”? Ai auzit vreodată de asta? E 
Suficient să Spui Nu. Îţi sună familiar? Dacă n-ar trebui să 
ascult ordinele, ţi-aş reteza penisul c-un glonţ! 

— Credeam c-am spus - când ne-am întors din Nigeria. 
Ce ordine trebuie s-asculţi? Ce trebuie să faci? Să eviţi să 
mă-mpuşti, sau să mă seduci? Ai primit ordin să mă faci 
mai docil? 

Hyacinth îşi repezi pumnul spre faţa lui, dar el sări la mai 
bine de jumătate de metru în stânga, rămânând tot în 


pătrat. Femeia se răsuci din cauza loviturii ratate şi el o 
împinse cu putere în umăr, făcând-o să se retragă, 
împleticindu-se, cu trei paşi. 

— Te arunc din nou în mlaştină, îi spuse, în timp ce ea îşi 
recăpăta echilibrul şi se apropia din nou. 

Hyacinth se opri imediat şi ridică o mână. 

— Ţi-am mai spus-o, nu trebuie să te-ating ca să te bat la 
fund. O pot face din camera de alături. 

Dă-i drumul, fă-o, se gândi Davy. Anulează-mi 


condiționarea. 
— Vorbe, vorbe, vorbe, spuse, cu vocea mustind de 
batjocură. 


Ea înaintă cu un pas, apoi inspiră adânc şi expiră. Cutele 
adânci din jurul ochilor i se neteziră şi zâmbi uşor. 

El găsi că zâmbetul era cu mult mai înspăimântător decât 
furia care îl precedase. 

Hyacinth îi întoarse spatele şi ieşi pe uşă. 

— Noapte bună şi somn uşor, spuse, înainte de a o 
închide. 

În tot restul nopţii, îl trimiseră „în boxă” de mai multe ori 
pe oră. În cele din urmă, la trei dimineaţa, după ce 
petrecuse trei minute în pătrat, îşi luă pur şi simplu din pat 
pătura şi perna şi se culcă pe podea, între limitele trasate 
cu bandă adezivă. 

Nu ştiu dacă mai activaseră sau nu dispozitivul în restul 
nopţii, dar nu-l mai deranjară. 

Bună treabă. N-am de gând să mă supun fără împotrivire. 

Îl durea spatele fiindcă dormise pe duşumea. Se îmbrăcă 
şi sări în sufragerie, numai ca să se pomenească înapoi, în 
camera lui, icnind. Verifică frontiera. Nu era „în boxă”. Nu 
simţise nimic când se dusese în baie, aşa că îşi închipuise 
că se putea deplasa prin casă, ca de obicei. Exploră mar- 
ginile încăperii - din nou nimic - dar când făcu câţiva paşi 
pe coridor simţi efectul de graniţă, furnicăturile din gâtlej, 
tusea şi o oarecare greață. Odată întors în cameră, se simţi 
din nou bine. 

Aşadar, arest la domiciliu, nu? 

Trei minute mai târziu, Abney îşi introduse capul pe uşă 


şi recită meniul pentru micul dejun. 

Davy alese cereale cu fructe şi nuci, cafea şi „nimic din 
suplimentele domnişoarei Pope”. 

— Da, domnule, spuse Abney. 

Când se întoarse cu tava, specifică: 

— Intocmai cum aţi comandat, domnule. Şi adăugă, când 
Davy îi privi cercetător chipul: Domnişoara Pope a fost 
chemată în oraş, în dimineaţa asta, foarte devreme. 

— Ah. Şi sunt închis în cameră până se-ntoarce? 

— Mi s-a spus să v-aduc mâncarea în cameră - până la 
noi ordine. 

Davy simţi un val de furie şi asta îl surprinse. Eşti în 
mâinile lor de prea multă vreme. 

— Mulţumesc, Abney. 

— Cu plăcere, domnule. 

N-avea poftă de mâncare, dar îşi impuse să mestece 
metodic. Când termină, împinse tava pe coridor şi se 
retrase în baie. E timpul pentru un duş. 

Încă mai avea ultimele pagini din Contele de Monte 
Cristo ascunse între rezervorul WC-ului şi perete. Camuflat 
de perdeaua duşului, îndreptă jetul de apă direct către 
scurgere înainte de a lua creionul şi de a se holba la pagina 
albă. 

De când se căsătoriseră, nu-şi scriseseră niciodată 
scrisori. Indiferent cât de îndepărtate ar fi fost locurile prin 
care cutreiera, Davy se putea întoarce la Millie cât ai clipi. 
In cazul lor, biletele de genul „du-te la cumpărături” sau 
„nu uita să cumperi lapte” se apropiau cel mai mult de 
ceea ce se înţelege printr-o scrisoare. 

Ce trebuia să-i scrie? Nu voia să-i spună unde se afla. Ar 
fi venit după el şi ar fi fost prinsă. Şi ea nu trebuia să le 
spună nimic agenţilor NSA. Păreau să fie marionetele lui 
Simons. 

In cele din urmă scrise: 


E IMPORTANT SĂ RĂMÂI LIBERĂ. 
EVITĂ NSA. ASCUNDE-TE. . 
MI-AU IMPLANTAT UN DISPOZITIV CARE MĂ 


PEDEPSEŞTE DACĂ MĂ ÎNDEPĂRTEZ DE ANUMITE 
LOCURI, DAR CRED CĂ-ŢI POT ADUCE BILETUL 
ĂSTA. 


Vizualiză apartamentul - mai ales masa de lângă frigider 
- şi întinse braţul, cu biletul între degetul mare şi arătător. 
Se teleportă, lăsând biletul să i se desprindă de degete, şi 
se grăbi să sară înapoi, în baie, dar bucata de hârtie era tot 
cu el, cobora fâlfâind către fundul căzii. O înhăţă înainte de 
a ateriza în apă. 

încercă de încă trei ori şi reuşi în cele de urmă să lase 
biletul punându-şi-l pe vârful degetelor şi împingându-l cât 
mai departe în timp ce sărea. Când se văzu din nou în cadă, 
stând în picioare şi icnind, fără bilet, se relaxă şi rămase o 
clipă nemişcat sub apa fierbinte, frecându-şi urechile. 

Stillwater era la o altitudine cu trei sute de metri mai 
mare decât Martha's Vineyard. Îl dureau urechile din cauza 
repetatelor egalizări ale presiunii, din pricina ciclului 
decompresie-compresie. 

Aşa că alege un alt loc de la nivelul mării. 

Se gândi la plaja de pe coasta din Queensland, aflată la o 
sută de kilometri distanţă de cel mai apropiat oraş, pustie 
chiar şi în timpul zilei, şi, fiindcă se afla în partea opusă a 
planetei, protejată în momentul acela de întuneric. 

De data asta îi veni mai uşor. Apelă mai întâi la jocul de-a 
oglinda între cele două capete ale căzii. Când făcu 
schimbarea, sărind în Queensland, ţinu ochii închişi, ca să 
evite suprasolicitarea senzorială, concentrându-se mai ales 
asupra rămânerii în două locuri în acelaşi timp, dar simţi 
totuşi nisipul sub tălpi, alternând cu emailul ud al căzii. Işi 
extinse apoi conştientizarea asupra aerului răcoros, dar de 
o răceală plăcută. Vântul bătea dinspre uscat şi nu erau 
valuri, doar un clipocit uşor la marginea apei. În cele din 
urmă deschise ochii şi se lăsă pătruns de imaginea luminii 
lunii brăzdând oceanul către convexitatea ei. 

Apa împroşcă nisipul uscat din faţa lui, dar cerul era 
senin. Duşul. Acelaşi duş pe care-l simţea pe spate şi pe 
umeri stropea plaja aceea, la o jumătate de planetă 


depărtare. Vântul i se învolbura în jurul picioarelor şi agita 
perdeaua căzii. 

Işi mişcă picioarele şi le simţi afundându-se până la 
glezne în nisipul ud. £ ud din cauza apei din cadă. Şi îi 
pătrundea printre degete, modelându-se când le mişca. 

Se aplecă, foarte atent, şi îşi lăsă mâinile în jos. Degetele 
i se atinseră pentru o clipă cu vârfurile de suprafaţa 
emailată, însă apoi se strânseră, umplându-i mâna cu nisip 
fin, coralifer. Se ridică din nou în picioare şi îşi simţi capul 
învârtindu-se. Căzu pe fundul căzii, agăţându-se de robinet 
ca să-şi recapete echilibrul şi nemaiaflându-se în două 
locuri. 

O moviliţă de nisip înaltă cel puţin până la glezne forma 
în mijlocul căzii o insulă erodată cu lentoare de apa scursă 
din duş. Nisip frumos, coralifer, deosebindu-se întru totul de 
cuarțul grosolan de pe plaja insulei Martha's Vineyard. La 
adăpostul aburului ce continua să înceţoşeze încăperea, îl 
transferă în cea mai mare parte în toaletă şi scăpă de el 
trăgând apa, deghizând totul sub aparenţa funcţiilor 
normale ale organismului. Riscă să evacueze restul prin 
scurgerea căzii, rugându-se să nu se înfunde cumva. 

Când ieşi din baie nu era la fel de obosit ca prima oară, 
dar se aşeză totuşi pe fotoliul cu spătar reglabil şi închise 
ochii pentru o vreme. Dar era departe de a adormi. 


21. „Ca ăla care l-a ucis pe Padgett” 


Millie închirie o bicicletă din oraş, apoi trecu pe lângă 
hotel şi se îndreptă spre vest, către Marele Lac Edgartown. 
Temperatura era între zece şi cincisprezece grade şi nori 
cumulus scămoşaţi împestriţau cerul. Mergea împotriva 
vântului care mătura aleea pentru biciclete suflând dinspre 
sud, dinspre portul Edgartown, dar, după ce trecu de hotel, 
ajunse la adăpostul dunelor şi al tufelor, care o fereau de 
briza dinspre larg. Drumul lateral ce ducea spre lac începea 
la o distanţă de câteva minute de mers, dar accesul era 
blocat de o poartă de oţel, iar în ghereta de lângă aceasta 
se afla un paznic. Millie observă două camere de suprave- 
ghere montate pe suporturi înalte şi continuă să meargă 
înainte, pedalând pe lângă ele. 

După numai zece minute, ajunse la capătul drumului, pe 
ţărmul estuarului. Se plimbă alte câteva minute pe jos, pe 
lângă trestii, dusă pe gânduri. 

Din câte reuşise să vadă, comunitatea de dincolo de 
poartă era alcătuită dintr-o jumătate de duzină de locuinţe 
de dimensiuni diferite. Nu le văzuse limpede decât pe cele 
mai apropiate, dar o vilă de cărămidă, cu două etaje, din 
capătul îndepărtat al aleii, fusese vizibilă în depărtare. Era 
principala ei candidată la numele de Driftwood Hall, însă de 
fapt ar fi putut fi oricare dintre case. 

Pe malul apei nu mai era adăpostită de vânt, şi începu în 
curând să simtă răceala transpiraţiei de pe piele. Se 
întoarse la bicicletă. Pe drumul de înapoiere trecu pe lângă 
o maşină care mergea spre lac. Avea un girofar în stilul 
celor de pe maşinile de poliţie, dar pe partea laterală era 
scris Paza Insulei. Îi făcu cu mâna, iar şoferul o ridică scurt 
pe a lui de pe volan înainte de a trece de ea. 

Mă supraveghează? 

Pedală şi de data asta pe lângă poartă fără să se 
oprească. Odată ce dădu colţul, ieşind din raza vizuală a 
paznicului, intră între doi copaci şi alese un loc de salt în 
tufişuri. Se gândi să sară înapoi, la hotel, dar vremea era 
frumoasă şi îi plăcea senzaţia de încordare a coapselor pe 


care i-o dădea acel exerciţiu fizic cu care nu era obişnuită. 

În plus, maşina de patrulare a poliţiei s-ar fi putut 
întoarce, verificând din nou ce făcea. Se urcă iarăşi pe 
bicicletă şi îşi continuă drumul. 


Mai târziu, după căderea întunericului, regretă efortul 
fizic pe care-l făcuse. Se îmbrăcă în costumul de ninja, îşi 
luă ochelarii de noapte şi binoclul şi îşi făcu apariţia în locul 
ales în timpul plimbării cu bicicleta. O ardeau coapsele şi se 
abţinea cu greu să nu geamă în vreme ce înainta fără 
zgomot prin tufişuri. Îşi croi drum către vest, mergând 
paralel cu şoseaua de pe care nu putea fi văzută, datorită 
tufelor. Când ajunse vizavi de intrarea pe Great Pond Lane, 
se întinse pe pământ şi se târî printre tufişuri până când 
zări ghereta paznicului. 

Aşa cum se întâmplase pe plajă, cu o noapte în urmă, 
camerele de luat vederi străluceau uşor, temperatura lor 
fiind suficient de ridicată pentru ca ochelarii speciali să 
sesizeze semnătura în infraroşu pe fundalul nopţii 
friguroase. Deşi slab luminată, ghereta paznicului părea o 
vâlvătaie. Evită s-o mai privească după ce identifică doi 
bărbaţi înăuntru. 

Îşi continuă drumul spre est şi, când nu mai zări nici-o 
cameră de supraveghere, traversă şoseaua. Comunitatea 
nu era înconjurată cu gard. 

Tufişurile erau dese şi era dificil să treci dincolo de ele. 
Când se răriră din nou, la marginea peluzelor maronii pe 
timp de iarnă, observă camerele îndreptate către linia lor. 

Privite prin ochelari, cele mai multe dintre case erau reci 
şi întunecate, însă trei păreau locuite. Două străluceau în 
infraroşu, acoperite cu pete calde, iar cea mare din capăt, 
aflată la mare distanţă de tufişuri, era o revărsare de 
lumină, indiferent dacă o priveai sau nu prin ochelari, fiind 
măturată de fasciculele unor reflectoare. 

Millie îşi luă binocilul şi studie casele neîncălzite. Cele mai 
multe erau pregătite de iarnă, cu ferestrele complet 
acoperite de obloane permanente sau instalate temporar, 
însă exista şi una cu ferestrele libere. Era la jumătatea 


cvartalului, înspre stradă. 

Studie balconul de la etajul întâi, din partea din spate, 
apoi se uită la camerele de supraveghere. Niciuna nu era 
îndreptată către case. Inţelegea de ce. Locuitorii luaseră 
toate acele măsuri de pază ca să-şi protejeze intimitatea. 
Care dispărea dacă aparatura respectivă îi supraveghea pe 
ei. 

Sări pe balconul ales şi se ghemui, lipindu-se de uşa 
glisantă, de sticlă. Numără încet până la treizeci, ascultând, 
apoi îşi puse din nou ochelarii de noapte şi se uită prin 
geam în casă. Draperiile erau trase, acoperind prima uşă, 
dar nu se întindeau decât până la jumătatea celei de a 
doua şi, cu ajutorul ochelarilor, văzu întinderea unui covor 
neacoperit de mobilă, piciorul unui scaun, o canapea joasă. 
Se concentră şi, o clipă mai târziu, era înăuntru. 

Asta e momentul în care se declanşează alarma. Se uită 
în jur, mai ales în colţurile de sus ale încăperii, dar nu zări 
niciun soi de cutiuţe pe care să clipească leduri. Poate în 
camerele de la parter or fi existat senzori de mişcare, dar o 
cercetare rapidă nu-i dezvălui niciunul la etajul acela. Cea 
mai mare parte dintre obiectele de mobilier erau acoperite, 
ca măsură de protecţie împotriva prafului, şi nu se întâmplă 
nimic când bătu uşurel în uşa unei camere de baie. Mirosul 
de praf şi cel stătut, de umezeală, se amestecau în aer într- 
o combinaţie ciudată. 

Excelent. Locuinţa avea să revină cu siguranţă la viaţă cu 
ceva timp înainte de Memorial Day, dar, până una-alta, nu 
era nimeni acasă. Şi nimeni nu era aşteptat să se-ntoarcă 
acasă. 

Trecu de la o fereastră la alta, studiind cartierul. Lângă 
baraca paznicului se afla o casă fără etaj, locuită. Când 
schimbă ochelarii în infraroşu cu binoclul, văzu că maşina 
parcată pe aleea acesteia era cea pe care o folosise patrula 
de la Paza Insulei, sau sora ei geamănă. 

Vizavi, în diagonală faţă de postul ei avantajos de 
observaţie, era o altă casă locuită, cu cinci maşini în 
parcarea largă din faţa garajului triplu şi cu alte trei pe 
stradă. In timp ce privea, trei bărbaţi şi două femei ieşiră 


din vila luminată de proiectoare şi o porniră în susul 
drumului. Trei se îndreptară spre intrarea din faţă a casei 
cu două niveluri, iar ceilalţi doi, un bărbat şi o femeie, se 
urcară în maşini separate şi demarară, şi poarta de oţel din 
capătul străzii se deschise la apropierea lor. 

Personal domestic? Maşinile erau vechi şi nu foarte 
elegante, dar pe Vineyard asta nu însemna nimic. Bogaţii 
conduceau rable ruginite şi era o gafă să-ţi pui haine de 
gală. Insă se gândi că ar fi parcat mai aproape dacă n-ar fi 
fost nişte simpli servitori. 

Işi întoarse atenţia către vila din extremitatea aleii 
înfundate. Eşti acolo, Davy? 

Numără şase camere de supraveghere exterioare numai 
pe partea vizibilă. /năuntru e ceva. 

Acoperişul cu frontoane multiple oferea o serie de 
posibilităţi. Nu era în raza niciuneia dintre camerele pe care 
le vedea, iar proiectoarele de la sol îl lăsau într-o umbră 
adâncă. Işi puse ochelarii de noapte, dar aceştia se 
adaptară automat la strălucirea proiectoarelor, aşa că nu 
putu să desluşească niciun detaliu în întunericul de pe 
acoperiş. Locurile pe care le putea studia, aflând suficiente 
amănunte, erau în raza camerelor de supraveghere. 

Trebuie să văd acoperişul la lumina zilei. 


Se întoarse în Cuib, să lase binoclul, ochelarii de noapte 
şi hainele negre. Incă nu avea la dispoziţie destulă lenjerie. 
Se gândi la apartament şi sări acolo, ţinându-şi respiraţia. 

Cu toate că uşile erau încă etanşate cu bandă izolatoare 
şi se simţea un foarte vag miros de anestezic, locul era 
sigur şi fusese aerisit. Millie îşi înşfăcă întregul sertar cu 
lenjerie şi-i răsturnă conţinutul într-un coş pentru haine din 
camera de zi. Se uita în jur, întrebându-se dacă ar fi putut 
să mai ia şi altceva, când zări biletul. 

Davy avea un scris oribil - era cu totul aparte şi putea fi 
recunoscut imediat. Ea înşfăcă hârtia şi sări înapoi, în Cuib. 

Se holbă la mesaj, încercând să priceapă cuvintele, cu 
capul lăsat pe-o parte. li ţiuiau urechile şi îşi umezi cu limba 
buzele uscate. Luă un pahar de plastic şi îl ţinu sub cepul 


cisternei, dar nu-şi dădu seama că se umpluse până când 
apa nu începu să-i curgă pe degete, revărsându-se pe 
podea. Inchise robinetul. 

Trăieşte. 

Paharul îi scăpă din mână, împroşcându-şi conţinutul pe 
duşumeaua de care ricoşă cu un zgomot reverberant. Ea 
căzu în genunchi şi izbucni în plâns. 

Trăieşte. 

Nu se gândise niciodată cu adevărat la cealaltă 
posibilitate, dar era evident că o parte din ea o luase în 
considerare cu toată seriozitatea. Hohotele erau isterice, un 
potop de durere dezlănţuită, fiindcă nu mai trebuia să fie 
ascunsă. 

Trăieşte. 

Se scurseră câteva minute înainte de a reuşi să se 
oprească, înțelegând cu adevărat informaţiile din bilet. 

E IMPORTANT SĂ RĂMÂI LIBERĂ. 

Ei bine, da. , 

EVITA NSA. ASCUNDE-TE. 

Davy nu avusese niciodată încredere în NSA, dar oare în 
momentul acela ştia mai multe decât aflase ea? 

MI-AU IMPLANTAT UN DISPOZITIV CARE MA PEDEPSEŞTE 
DACĂ MĂ ÎNDEPĂRTEZ DE ANUMITE LOCURI, DAR CRED CĂ- 
ŢI POT ADUCE BILETUL ĂSTA. 

Ca în cazul lui Padgett. Ei, poate nu exact la fel. 
Dispozitivul ăla părea conceput ca să-l împiedice pe individ 
să vorbească. Dar Millie era gata să parieze că era tot un 
stimulator al nervului vag. Şi, după toate aparențele, Davy 
reuşise să aducă biletul. Dar cu ce preț? 

Işi aduse aminte de Padgett, vomând peste foc, şi se 
cutremură. Il condiţionau pe Davy, îşi spuse. Ca să-l poată 
folosi. 

Pentru ce? 


Pentru prima oară de la dispariţia lui, Millie adormi fără 
niciun efort şi, când se trezi, rămase întinsă câteva clipe şi 
zâmbi cu adevărat. Când plecă, lăsă o bucată mare de 
carton pe masa din apartament, chiar în faţa locului unde 


găsise biletul lui Davy. 


SUNT ÎN SIGURANŢĂ. POT SĂ SAR. EŞTI ASCUNS ÎN CASA 
CEA MARE DE PE MARTHA'S VINEYARD? O SĂ FIU ACOLO ÎN 
FIECARE ZI, LA 6 PM, ORA CENTRALĂ. TE IUBESC. 


La intrarea Arsenalului Gărzii Naţionale din Stillwater se 
afla un paznic, însă clădirea în sine era bine încuiată şi 
pustie. 

Millie avu nevoie de ceva timp ca să găsească 
echipamentul de protecţie împotriva atacurilor chimice şi 
biologice: măştile de gaze, costumele etanşe, şi ceea ce o 
interesa de fapt: : 

ANTIDOT AGENT PARALIZANT - TRUSA TIP |. 

Luă patru autoinjectoare cu atropină din patru truse şi 
duse casetele goale din material spongios şi injectoarele 
rămase, cu 2-PAM, în Cuib. Nu voia să lase trusele 
incomplete în arsenal unde, Doamne fereşte, cineva ar fi 
putut avea cândva nevoie de ele. Nu voia nici să dea cineva 
peste 2-PAM; o combinaţie greşită de mişcări era suficientă 
ca să-nfigi acul acţionat de un arc în carnea unei persoane 
luate prin surprindere, ca şi cum ar fi fost atacată de un 
şarpe. Puse atropina într-un pachet uşor de prins de 
centură, în dreptul şalelor, şi şi-l fixă de talie. 

Pentru următoarea oprire alese interiorul casei închise pe 
perioada iernii de pe Great Pond Lane. Se postă la o 
distanţă sigură de fereastră şi îşi folosi binoclul ca să 
studieze Driftwood Hali. 

Erau mai multe camere de supraveghere decât numărase 
în noaptea precedentă. De ce nu le-am văzut? 

Le studie poziţiile, erau montate lângă ferestre. Ah. Se 
confundau cu fundalul de temperatură ridicată. 

Un colţ umbrit arăta bine, o fereastră de fronton se 
proiecta în afara ţiglelor de pe panta acoperişului propriu- 
zis. Fixă cu privirea pătratele de un cenuşiu întunecat. 7ig/e 
din fibră de sticlă, ca alea pe care le-apus tata. Probabil că 
erau zgrunţuroase la atingere şi, în funcţie de vechime, 
puteau mirosi a asfalt, mai ales pe vreme călduroasă. In 


ciuda suprafeţei înclinate, nu i-ar fi fost greu să-şi păstreze 
echilibrul. Intenţiona să se târască foarte încet, ca nu să fie 
cumva auzită din încăperea de dedesubt. 

Înainte de întoarcerea în apartament îşi cumpără 
mâncare şi o mâncă acolo, lângă mesajul lăsat de ea însăşi, 
alături de locul în care pusese Davy biletul. 

S-ar putea întoarce-n orice clipă. 

Bucata ei de carton avea un aer jalnic, părea abandonată 
pe masă. În timp ce mânca, fiecare foşnet al hârtiei în care 
era înfăşurat sendvişul şi fiecare plescăit al buzelor ei 
reverberau de mozaicul de pe podea şi de pereţi, făcând-o 
să se simtă cu desăvârşire singură. 

— S-ar putea întoarce, spuse, cu voce tare. 

Rostite astfel, cuvintele sunau şi mai puţin credibil. 

Voia să ia legătura cu Becca Martingale. Voia să cumpere 
nişte spray lacrimogen. Voia să facă un duş la baia publică 
din Santa Fe. Dar descoperi că nu voia să plece, că nu voia 
să părăsească locul. 

— E ridicol! 

Sări la magazinul non-stop din suburbia Virginia a 
Washingtonului - lângă acel Comfort Inn unde spărseseră 
uşa în timp ce făcea baie. Inhăţă o cutie cu pudră de talc de 
pe raft şi se grăbi s-o ducă la casă. Vânzătoarea o scană, 
apoi spuse: 

— Doi cincizeci şi trei. 

Millie aruncă o bancnotă de douăzeci şi se grăbi spre uşă. 

— Luaţi restul! strigă femeia în urma ei. 

— Păstrează-l! zbieră ea peste umăr. 

Sări înapoi, în apartament, imediat ce ieşise pe uşă. 

Probabil că el nu fusese acolo în cele şaptezeci de 
secunde în care lipsise ea. 

— Probabil. 

Niciodată nu mai rostise un cuvânt care să conţină o 
doză atât de mare de nesiguranţă. 

Ţinând flaconul de talc cu braţul întins, îi presără cu 
generozitate conţinutul, lăsându-l să se aştearnă într-un 
stat uniform pe dalele podelei din apropierea mesajului. Se 
retrase cu câţiva paşi şi repetă procedura, creând acum un 


petic mai mic. Traversă zona şi se întoarse să vadă 
rezultatele. 

Amprentele paşilor i se conturau clar în talc, ca nişte 
urme în nisip. 

Și dacă sare într-o altă parte a apartamentului? 

Se stăpâni cu mare efort să nu presare talc pe podeaua 
întregii locuinţe, dar, când se întoarse în Cuib, împrăştie 
nişte talc şi acolo. 


Când formă numărul Beccăi Martingale, îi răspunse 
robotul şi ea închise înainte de a auzi semnalul care îi 
permitea înregistrarea mesajului. E posibil să vorbească la 
alt telefon. Sau să fie într-o şedinţă. Sau să nu se afle în 
apropierea celularului. Douăzeci de minute mai târziu, se 
întâmplă acelaşi lucru. După alte cinci, la următoarea încer- 
care, Becca răspunse. 

— Sunt Millie. Ceva nou? 

Agenta FBI vorbi după cea mai scurtă ezitare posibilă. 

— Îmi pare rău, Judy, ştiu că aveam o programare, dar va 
trebui s-o lăsăm pe mai târziu. Acum evenimentele sunt 
prea presante, nu e momentul potrivit pentru o tunsoare. 

Millie strânse din ochi. 

— Nu poţi vorbi acum. Dar peste o oră? 

Becca ripostă cu îndoială: 

— Vreau să fie tuns mai scurt în părți. 

— O jumătate de oră? 

— Probabil. 

Millie se uită la ceas. 

— La mine e trecut de şapte. Te sun la zece fără, ăă, 
douăzeci şi trei. Ora Coastei de Est. 

— Bine. Pa. 

Întrerupse legătura. 

Millie se întoarse în apartament. În talc nu se vedea nici-o 
urmă. Se teleportă în partea opusă a oraşului, în zona 
universităţii, şi găsi un magazin specializat în alarme, 
încuietori şi dispozitive de securitate personală. 

— Cel mai bun e spray-ul cu spumă lacrimogenă, îi spuse 
vânzătorul. Vă oferă posibilitatea să vă daţi seama dacă aţi 


nimerit ţinta, e aderentă şi sunt mai puţine şanse să 
ricoşeze sau să lovească martori inocenți. 

Îi arătă în vitrină un model mic, de treizeci de grame, cu 
inel pentru chei, dar alături de acesta era unul mai mare, 
de o sută douăzeci de grame. 

— Îl vreau pe ă!/a. 

— Oh... OK. E modelul profesional, pentru poliţişti şi 
poştaşi. E prea mare, nu încape în buzunar. 

— Am buzunare largi. 

— Dumneavoastră sunteţi clienta. 

Millie cumpără două. 

Becca răspunse după al doilea ţârâit al telefonului. 

— Eram într-o şedinţă cu şeful meu şi cu şeful /ui. Se pare 
că acum, după ce l-am prins pe Padgett, tipul care a 
împuşcat un agent de-al nostru, trebuie să-ntrerupem 
cercetările. 

Millie strâmbă din nas. 

— Într-adevăr. Cu două răpiri nerezolvate? 

— Care răpiri? Sunt simple insinuări  răutăcioase. 
Domnişoara Johnson s-a întors probabil pe străzi, după cum 
îi e obiceiul, iar NSA susţine că s-a înşelat în privinţa lui 
Davy. E în străinătate, într-o misiune. 

— Chiar aşa? O lăsaţi baltă? 

— Nu. N-o lăsăm. Dacă susţii în continuare că soţul tău a 
fost răpit. Încă mai avem martorii din restaurant şi un agent 
NSA mort. 

— Şi cele două fetiţe care au fost martore la crimă. 

— Ce? Care fetiţe? 

— Cele care-au identificat îngerul de pe ambulanţă. Au 
văzut cum a fost urcat Davy în salvarea aia. 

Becca rămase tăcută o secundă. 

— NSA nu ne-a informat că există martori care au văzut 
săvârşindu-se crima. Ne-au vorbit numai despre înger. 

— Ah. 

Millie îi povesti pe scurt discuţia ei cu familia Ruiz şi 
analiza celor spuse, făcută apoi de doctorul Henri Gautreau. 

— Aşadar, chelneriţă, nu? E atât de frumos când suntem 
ţinuţi la curent. 


— Mi-au spus că o să vă comunice tot ce trebuie să ştiţi. 

— Oh, da. Am mai auzit asta. Rahat. Aşa că, da, avem o 
mulţime de motive ca să continuăm investigația. Şeful meu 
a trimis un mesaj în susul lanţului ierarhic - e pe punctul de 
a-şi încheia activitatea şi familia are bani, nu contează 
dacă-i vor tăia pensia - a ameninţat că se duce direct la 
presă dacă suntem scoşi din priză. 

Millie îşi simţi ochii umezindu-se. 

— Bravo lui. 

— Da - nu e rău pentru un mascul. Cât despre noutăţi, 
aştept să mi le spui tu. 

— Cum adică? 

— Tot ce avem noi e negativ. Bochstettler & Associates 
pretinde că Padgett a fost concediat cu luni în urmă şi a 
prezentat dovezi scrise în acest sens. Am urmărit 
proveniența banilor de pe cardul pe care mi l-ai dat şi am 
descoperit că au fost viraţi dintr-un cont creat acum trei 
luni, sub nume fals, cu bani gheaţă. Actele lui de identitate 
sunt falsuri, dar unele de bună calitate, confecţionate cu 
materiale furate din stocurile oficiale, aşa cum e şi permisul 
lui de conducere. Apartamentul lui din D.C. era mobilat, dar 
locuia acolo ca într-o cameră de hotel. Ambulanţele nu ne- 
au condus nicăieri. Ucigaşii de sub comanda lui nu ştiu 
nimic, deşi au spus că el îi controla şi îi plătea. Sunt dispuşi 
să vorbească despre tot ce-au făcut pentru el, dar sunt 
poveşti vechi şi irelevante, cu excepţia zilei în care te-au 
urmărit. Respiră adânc. Dar tu, draga mea, ai spus că ai 
ceva, însă nu vrei să-ţi sperie nimeni prada. 

— Să-mi sperie prada? Aşa ai zis? Nu-mi vine să cred c-ai 
spus aşa. Eu n-am spus asta niciodată. 

— Atunci dă-mă-n judecată. Asta era sensul. 

— Puțin îmi pasă dacă fug ei. Nu vreau să-l ia şi pe 
Davy... sau mai rău. 

— Nu e o răpire obişnuită. Nu-l pot folosi dacă e mort. 

— Nu-i pot face nimic dacă eu îl aduc înapoi înainte de a 
afla că-i urmăresc. 

— Eşti chiar atât de aproape? 

Millie îşi muşcă buza. 


— Fără comentarii. 

— Şi dacă te ucid? Sau dacă te prind? Ştiu ce poţi să faci, 
dar asta era valabil şi pentru Davy, nu? Şi l-au prins. N-ar 
trebui să te susţinem într-un fel sau altul? 

— Ăsta-i celularul tău, nu? 

— Da. 

— lisuse! Sunt atât de idioată. Dacă vrei să stăm de 
vorbă, ne întâlnim în locul unde te-am dus ultima oară. 

— La... 

— Nu spune unde. Peste cât timp? 

— Patruzeci şi cinci de minute. 

— O să fii urmărită, dar n-are importanţă. 

Millie închise telefonul public şi sări. 

În talc nu apăruse încă nici-o urmă. 

Găsi o sală de aşteptare la primul etaj al Spitalului 
Universităţii „George Washington” cu vedere către New 
Hampshire Avenue, locul unde o lăsase pe Becca în 
noaptea morţii lui Padgett. Soarele era strălucitor, norii nu-l 
ascundeau şi spitalul avea ferestre reflectorizante, aşa că 
era efectiv invizibilă la adăpostul lor. 

Agenta FBI cobori dintr-o maşină cu număr de 
înmatriculare al guvernului, care îşi continuă drumul. Millie 
o înşfăcă fără niciun avertisment, sărind chiar în spatele ei, 
ridicând-o şi sărind din nou. Totul se petrecu atât de 
repede, încât icnetul de surpriză al celeilalte se auzi abia 
după ce o lăsă jos, în Cuib. 

— Ai putea să previi o fată înainte de asta. 

Becca se uită în jur, obişnuindu-se cu lumina slabă. 
Întinse mâna şi atinse plafonul rugos de stâncă, apoi se uită 
la zidăria grosolană a pereţilor şi a ferestrelor. 

— Unde suntem? 

— Ăsta-i locul nostru. Al lui Davy şi al meu. Locul nostru 
intim. Acum e puţină dezordine. 

— Dar unde se află? 

— Ei, e în emisfera nordică, dar mă tem că nu vreau să 
spun mai mult de-atât. Puse o bucată de lemn de pin peste 
cărbunii din sobă şi lăsă uşa deschisă. Vrei nişte ceai? 

Becca strânse din ochi. 


— De ce nu? Ce e cu talcul ăla acolo, pe podea? Millie 
aruncă o privire. In talc nu se vedea nici-o urmă. 

— Ţi-am spus, aici e harababură. 

Ocoli talcul ca să pună ceainicul pe aragazul cu propan şi 
îi întinse Beccăi biletul lui Davy. 

Agenta se lăsă să cadă pe fotoliul imens din colţul pentru 
lectură şi scoase o pereche de ochelari pentru citit. Îi ridică, 
încă nedesfăcuţi, uitându-se prin ei, apoi capul îi zvâcni în 
sus şi făcu ochii mari. 

— A fost aici? 

— În apartamentul nostru din Stillwater, dar şi aici, aşa 
cred. Am găsit o baltă într-un loc unde n-ar fi trebuit să 
existe aşa ceva. 

— Un dispozitiv implantat? Ca al lui Padgett? 

— Da. Ca ăla care l-a ucis pe Padgett. 

Becca îşi puse ochelarii pe nas şi citi biletul. 

Işi ridică privirea, fără nici-o expresie, gândind evident cu 
febrilitate. Arătă către bucata de carton lăsată de Millie pe 
masă. 

— Ce casă mare de pe Martha's Vineyard? 

Millie îşi lăsă capul pe-o parte. 

— Ce-o să-ţi faci dacă-ţi spun? 

— Acolo e el? 

— Nu ştiu. Dar am urmărit un indiciu găsit la Bochstettler 
şi am verificat. E păzită ca o fortăreață şi se află în nord-est 
- ambulanţele, ştii? Şi ai spus ceva despre o călătorie făcută 
de Hyacinth Pope la Logan. E posibil să fi plecat de-acolo 
spre Vineyard. 

— A cui e casa? 

— Incă o dată, ce-ai de gând să faci? 

— Ce-ai vrea să fac? 

— Să „nu sperii prada”. 

— Nu pot să cred c-ai spus asta. 

— Dă-mă-n judecată. Vreau să-ţi zic, fiindcă am nevoie 
de susţinerea voastră, dar nu vreau să intraţi acolo înainte 
de a-l scoate pe Davy. 

— Cum o să te descurci cu implantul? 

Millie îşi muşcă buza şi se hotărî să nu spună că furase 


atropina. În spatele ei, ceainicul începu să fluiere. 

— Intâi să-l găsesc. Dar mă ocup de asta. 

— Deci n-ai nici-o dovadă că Davy e în casa aia, nu-i aşa? 

— E foarte firavă. N-ai putea obţine un mandat, chiar 
dacă proprietarul ar fi un oarecare, şi, din câte am înţeles, 
nu e câtuşi de puţin aşa. 

— OK. N-o să mă amestec decât dacă nu te întorci. 

— Ar putea fi vorba de viaţa lui, Becca. 

— E destul de ciudat, ştiu. Dar persoana pentru care îmi 
fac griji eşti tu. Nu s-ar putea spune c-ai fost instruită 
pentru asemenea acţiuni. Nu crezi că l-ai putea pune chiar 
tu în pericol? 

Millie sări la o distanţă de trei metri, pentru a apărea apoi 
la câţiva centimetri de faţa Beccăi, ca în noaptea în care îl 
speriase pe Padgett, făcându-l să cadă de la balcon; numai 
că de data asta nu ţipă. Insă n-ar fi fost deloc bine dacă 
Becca s-ar fi aflat pe un balcon. Fotoliul s-ar fi răsturnat 
dacă nu s-ar fi aflat lângă perete. Millie sări înapoi, lângă 
ceainic. 

— Trebuie să recunoşti că am anumite avantaje. 

— Aproape că m-am scăpat pe mine! 

Millie lăsă ceştile jos. 

— Promiţi? 

— Jur pe Biblie. Nu fac nici-o mişcare, decât în cazul în 
care dispari. Dar asta n-o s-o pot şti decât dacă iei legătura 
cu mine înainte de a te duce acolo. 

— S-a făcut. Millie trase adânc aer în piept, îl lăsă să iasă, 
apoi spuse, precipitându-se: Casa se numeşte Driftwood 
Manor şi se află pe Great Pond Lane, pe ţărmul sudic, în 
apropiere de Edgartown. 

Simţi o greutate ridicându-i-se de pe umeri. Povara 
împărțită cu alţii e mai uşoară. 

Becca scoase un blocnotes şi începu să scrie adresa. 

— Şi cine e proprietarul? 

— Lawrence Simons. 

Stiloul Beccăi încremeni. 

— Oh, mama mă-sii. 

Millie luă în sfârşit de pe aragaz ceainicul care fluiera. 


— Ei, cel puţin ai auzit de el. 


Când se întoarse, după ce o lăsase pe Becca lângă 
Interrobang, talcul era neatins în ambele locuri. Dorinţa ei 
copleşitoare era să stea lângă porţiunea acoperită cu pudră 
şi să aştepte. Să stau degeaba. În schimb, găsi o spălătorie 
la câteva cvartale distanţă de apartament şi îşi duse acolo 
toate rufele murdare. 

Deşi continua să tot sară în Cuib şi în apartament ca să 
verifice talcul, măcar nu era blocată acolo, imobilă. Era 
mândră de ea însăşi, de hotărârea şi de tăria ei de caracter, 
dar, rufele odată uscate, sări cu ele înapoi, în apartament, 
înainte de a le împături. 

Nu păcăleşti pe nimeni. 


Se teleportă pe acoperiş în amurg, când abia îl mai putea 
zări prin binoclu. Purta costumul de ninja şi se lipi de ţiglă, 
camuflându-se. Jos, proiectoarele se aprinseră aproape 
imediat, parcă reacţionând la prezenţa ei, dar nu luă în 
considerare o asemenea ipoteză. Probabil că la sol era sufi- 
cient de întuneric ca să intre în funcţiune fotocelula 
coordonatoare a luminilor. În umbra astfel creată, se simţea 
invizibilă. 

Atunci de ce-mi bate inima atât de tare? 

În ciuda aerului rece, acoperişul era cald la atingere, 
probabil datorită căldurii reziduale a soarelui, sau, mai 
plauzibil, graţie sistemului de încălzire al casei. Rămase 
întinsă acolo, o umbră ascunsă în umbră, pe când cerul tot 
mai întunecat căpăta nuanţe gri-albăstrui. Intoarse capul, 
îşi apăsă urechea pe ţiglă şi închise ochii. Se auzea un 
vâjâit, probabil al ventilatorului central al instalaţiei de 
încălzire, amplasat în pod. Nu se distingeau voci, dar la un 
moment dat prinse ceva care părea zgomotul unei uşi 
îndepărtate, închizându-se. Nu-şi dădu seama dacă era la 
nivelul ei sau mai jos. 

Sări înapoi, în Cuib, şi-şi scoase de pe cap tricoul pe care- 
| folosea drept mască. În momentul în care plecase, aerul 
se răcise deja de-a binelea, însă gâtul ei era ud de sudoare. 


Îşi dorea să se întoarcă imediat, să intre în casă, dar era 
prea devreme. Rezidenţii erau probabil activi, luau cina sau 
îşi desfăşurau activităţile de după cină. Cu o seară înainte, 
văzuse servitorii plecând când trecuse deja de ora nouă. 
După care trebuia să mai aştepte încă o oră bună înainte de 
a merge mai departe. 

Işi scoase hainele negre şi le atârnă, lăsându-le să se 
aerisească, apoi bău cu sete din cisternă. leşi afară, pe 
lespedea de stâncă. Acolo, cu două fusuri orare mai la vest, 
soarele era încă sus, cu toate că Millie nu-l putea vedea din 
cauza crestei stâncoase de deasupra ei. Cerul continua să 
fie de un albastru de cristal, cu dâra lăsată în urmă de un 
avion brăzdându-i întinderea, cu mult deasupra ei, ca o 
tăietură de cuţit. Pielea i se răcori imediat şi o pală de vânt 
îi trecu prin păr ca o mângâiere. 

Cu o clipă înainte uitase, dar acum deveni extrem de 
conştientă că stătea afară, numai în chiloţi şi sutien. 

Și ce dacă? N-are cine să mă vadă. 

Şi tocmai asta era problema. 

Se cutremură şi se întoarse înăuntru, unde se înfăşură 
într-un halat. Lăsă uşa deschisă şi aprinse focul în sobă, 
savurând combinaţia dintre aerul rece şi dogoarea fierbinte. 
Stătea cu ochii la masă. In zona lui era aproape ora şase, 
dar, aidoma oalei ţinute sub supraveghere care nu dă în 
clocot, Davy nu-şi făcu apariţia. 

La nouă şi jumătate, Millie îşi puse din nou hainele negre, 
îşi înfăşură tricoul în jurul capului şi-şi puse în suportul prins 
de centură autoinjectoarele cu atropină şi spray-ul 
lacrimogen cu spumă. 

Apăsarea centurii îi aduse aminte de existenţa propriei 
vezici. Folosi toaleta cu compost din capătul locuinţei. Când 
se întoarse, zări o licărire lângă masă şi se gândi pentru o 
clipă că văzuse pe cineva, dar acolo nu era nimeni. 

Vezi ce vrei să vezi. 

Când se duse să-şi ia ochelarii de noapte de pe raft, în 
talc era urme de tălpi. Tălpi goale, două, dreapta şi stânga. 
Cu spatele spre masă, fir-ar să fie! 

Il văzuse pe Davy. Oare o văzuse şi el, ieşind din baie? 


Fugise de ea? 

Aşteptă încă patruzeci de minute, privind fix locul din 
faţa mesei, apoi îşi luă ochelarii de noapte înjurând. 

O sună pe Becca, pe celular, de la un telefon public din 
Crystal City, ţinându-şi ochelarii de noapte sub braţ şi cu 
masca lăsată în jos, în jurul gâtului, ca o eşarfă mototolită. 

— Martingale. 

— Intru. 

— Mă suni după aceea? 

— Da. 

Acoperişul scârțâi când îşi făcu din nou apariţia acolo, în 
umbra frontonului. Îşi ţinu răsuflarea şi încremeni, uitându- 
se în sus şi ascultând, aşteptându-se să apară vreun paznic. 
Stelele reci scânteiau către ea, ca nişte ochi îndepărtați, 
nepăsători. 

Așa cum alunecă ghețarii, se gândi, când se puse în 
mişcare. /mperceptibili pe moment, acoperind distanța în 
decursul timpului. Era mult mai bine să păcătuiască prin 
exces de prudenţă. N-avea să mai existe o a doua şansă. 

Îi trebui o jumătate de oră ca să parcurgă spaţiul de un 
metru şi un sfert dintre margine şi lucarnă. Se deplasa cu 
câte doi-trei centimetri o dată, se odihnea şi asculta între 
două mişcări. Era frig şi după apusul soarelui începuse să 
bată un vânt pătrunzător, dar ea transpira. 

Proiectoarele de dedesubt aruncau umbra burlanului de 
scurgere peste fereastră, luminându-i partea de sus a 
cercevelei, dar nu şi panourile de sticlă. Încăperea de 
dincolo de ele era întunecată, îşi cobori ochelarii de noapte 
pe ochi şi se uită înăuntru, ferind lentilele cu palma de 
strălucirea orbitoare a luminii. 

Obloane. Inchise. 

Studie fereastra, cu toc de modă veche. Smuci de el, dar 
nici măcar nu se clinti. 

Între fereastră şi muchia acoperişului era, probabil, un 
metru de suprafaţă înclinată acoperită cu ţigle. Se uită la 
margine şi se hotărî să ocolească, mergând în susul pantei, 
trecând peste lucarnă şi coborând apoi către fereastra 
următoare. Se întoarse, gata s-o pornească într-acolo, dar 


se opri. 

Idioato! Te poți teleportă, ai uitat? 

Studie fereastra următoare şi sări peste golul de trei 
metri şi jumătate. Geamul era tot foarte bine închis, dar 
obloanele erau ridicate. Becurile erau stinse, dar, pentru 
ochelarii de noapte, dâra subţire de lumină care pătrundea 
pe sub uşă era ca soarele din miezul zilei, îngăduindu-i să 
vadă interiorul micului dormitor mansardat. Sub fereastră 
era un pat dublu, lângă unul dintre pereţi se afla un birou, 
vizavi era un şifonier şi lângă uşa din faţa acestuia se 
vedea o comodă cu un televizor. Patul era făcut, dar avea o 
adâncitură, ca şi cum cineva ar fi stat întins peste cuverturi. 

S-ar putea întoarce în orice clipă. 

Sări înăuntru şi îşi lipi urechea de uşă. Nu auzi nimic, nici 
paşi, nici glasuri, doar zumzetul uşor al instalaţiei de 
încălzire centrală. Se uită în şifonier. Haine de damă, în 
marea lor majoritate potrivite pentru o ţinută semioficială, 
mai multe uniforme de cameristă - rochii gri, cu şorţuri 
albe. În sertarul de deasupra al comodei erau sutiene, 
chiloţi,  ciorapi-pantalon, cămăşi de noapte şi două 
încărcătoare pentru un pistol automat de nouă milimetri. 

Pregăteşte paturile pentru culcare şi trage în becuri. 

Îşi scoase oglinda dentară, îşi săltă ochelarii de noapte 
pe frunte şi întredeschise uşa care dădea spre coridor. 


22. „Ar fi trebuit să mă laşi în lanţuri” 


Davy stătea în pat, într-un tricou şi în pantaloni de 
pijama, ignorând un DVD, când simţi furnicături în gât şi se 
pomeni „în boxă”. 

Era noaptea târziu, şi Hyacinth intră fără să bată. [inu 
uşa deschisă pentru Haidamacul Unu şi Haidamacul Doi, 
care aduceau câte o ladă mare, de aluminiu. Amândouă 
erau lovite şi stâlcite, iar stratul de acoperire galvanică 
verde-oliv era zgâriat. Erau evident grele, fiindcă ambii 
bărbaţi le cărau aplecaţi în partea opusă, pentru echili- 
brare. Odată intraţi, le lăsară jos de parcă ar fi fost de 
sticlă. 

Hyacinth închise televizorul fără să scoată o vorbă. Arătă 
către uşă cu o zvâcnire a capului şi cei doi haidamaci ieşiră. 
Davy avu impresia că păreau uşuraţi fiindcă fuseseră daţi 
afară. 

— Sper că nu e trusoul tău, spuse el. 

Ea îl privi o clipă în tăcere înainte de a i se adresa: 

— Nu e decât o livrare rapidă. Două călătorii-fulger până 
la ambasada din Caracas. 

Scoase din buzunar o batistă şi şterse cu grijă mânerele 
lăzilor, apoi lustrui partea de deasupra a fiecăreia. 

Davy îşi cobori privirea către vârfurile propriilor degete. 

— Ce e în ele? 

Hyacinth scutură din cap. 

— Nu trebuie să ştii. Lasă-le pur şi simplu la toaletă şi 
omul nostru de legătură le va prelua. 

Davy simţi un fior rece. Ştiai c-o să vină şi momentul 
ăsta. Se aplecă în afara pătratului ca să vadă mai bine 
lăzile. Erau închise cu lacăte. Aveau câte o etichetă adezivă 
mare, roz, pe una fiind scris PRIMA, iar pe cealaltă ULTIMA. 
Aveau ceva inscripţionat şi pe câte o etichetă metalizată şi, 
când se uită mai bine, văzu că era vorba de câteva rânduri 
în arabă. 

— Să mă-mbrac? Te duc pe tine la ambasadă mai întâi? 
întrebă el, sondând terenul. 

Ea clătină din cap. 


— Nu e necesar. Le laşi la toaletă şi... vii imediat înapoi, 
spuse, apoi îşi feri privirea. 

— Deschide-le, îi ceru el. 

— Eşti surd? 

— N-ai de gând să le deschizi? 

— Ce naiba, sigur că nu! 

— Bun. 

Davy se îndepărtă cât de mult putea. Sau, mai exact, cât 
de mult voia. Se lăsă să cadă pe podea, cu picioarele 
încrucişate. 

— Livrează-le singură. 

Hyacinth îşi încleştă pumnii. 

— Domnul Simons ţi-a spus ce se-ntâmplă dacă nu 
cooperezi. E momentul s-o aduc pe Johnson din... închise 
gura cu un pocnet. Dă-mi voie să reformulez. E timpul s-o 
aduc pe Johnson aici... bucată cu bucată? 

Ți-aş putea frânge gâtul atât de uşor. Vizualiză fapta, se 
văzu sărind în spatele ei, înşfăcând-o de bărbie şi sărind 
apoi în lateral, fără să-i dea drumul. Simţi zvâcnirea unei 
erecţii. Da, voia să-şi pună mâinile pe ea. Cu ce intenţie? 
Stomacul i se făcu ghem, dar nu din cauza implantului. 

— Au temporizator, sau le detonezi prin comandă radio? 

Postura ei suferi o schimbare subtilă, mai puţin înfiptă, 
ceva mai umilă, şi îşi descleştă pumnii. 

— Ce Dumnezeu vrei să spui? 

El îşi linse buzele. 

— Păi, nu sunt droguri, nu cu Columbia alături. Ar fi ca şi 
cum ai duce nisip în Sahara. Ar putea fi bani, aşa cum am 
transportat pentru NSA, dar, în cazul ăsta, de ce să nu mi-i 
arăţi? Asta se-ntâmplă numai dacă ştii că e ceva de care nu 
m-aş atinge. 

Hyacinth îşi flutură mâna. 

— De ce-am vrea să ducem o bombă la Carcas? E ca în 
povestea ta cu nisipul şi Sahara. Locul e plin de bombe. 
Cincisprezece explozii în ultimii doi ani. 

Davy îşi încrucişă picioarele. 

— Da, pe străzile din Caracas. Dar în interiorul cordonului 
de pază de la Ambasada Statelor Unite? 


Pentru o clipă, Hyacinth nu făcu nici-o mişcare. 

— De ce Dumnezeu am face aşa ceva? 

— Eşti în stare să pronunţi cuvintele „schimbare de 
regim”? Nu ştiu dacă vă interesează petrolul, dacă vreţi să 
menţineţi administraţia asta la putere cu ajutorul unei mici 
aventuri oportune din străinătate, dacă vreţi să le daţi un 
motiv să plece după droguri direct în Columbia, sau, la 
naiba, poate că e un pretext ca s-ajungă oriunde altundeva. 
Nu ştiu să citesc în arabă. În lada aia există altceva care 
indică o ţară anume? Să zicem, Siria? lran? Din câte ştiu eu, 
aţi investit masiv în industria de apărare şi vreţi pur şi 
simplu un alt război. Îşi uni degetele, formând o turlă. O 
bombă siriană aruncă în aer Ambasada Statelor Unite din 
Venezuela. Statele Unite trimit trupe? Cade bursa? Preţul 
de vânzare ambulantă a cocainei urcă la valori 
astronomice? Poate v-aţi făcut stocuri, în aşteptarea unei 
perioade de criză. 

— E ridicol. 

Avea o expresie plată, o privire atentă. 

— Într-adevăr. Davy strânse din buze. Care dintre 
scenarii? 

— Toate! Hyacinth se întoarse pe jumătate către uşă. 
Atunci mă duc s-o aduc pe Johnson? Asta vrei? 

El simţi o răceală cuprinzându-l pe dinăuntru. 

— Pot să fac calculul. Domnişoara Johnson moare. 
Probabil mor şi eu. Dar câţi oameni ar muri în explozie? Câţi 
ar muri în timpul operaţiunilor militare care ar urma? 

— Nu e o bombă, aşa că nimic din toate astea n-o să se- 
ntâmple. Numai că Johnson o să moară, iar tu o să-ţi doreşti 
să nu te fi născut niciodată. 

Davy se uită la ea, cu limba între buze. Ultima dată când 
discutaseră despre Caracas, camerele de supraveghere şi 
microfoanele fuseseră deconectate. Şi ea tocmai îi 
expediase pe cei doi haidamaci, ca şi cum n-ar fi trebuit să 
audă conversaţia. Prin urmare, probabil că acum camerele 
sunt scoase din funcțiune. 

— Cât stai întinsă în întuneric, încercând să adormi, 
spuse el, nu vin să te viziteze? Oamenii pe care i-ai ucis sau 


i-ai făcut să sufere? 

Ea răspunse cu o strâmbătură: 

— Dorm ca un bebeluş. 

El expiră puternic pe nas. 

— Cu colici? 

Ea se răsuci spre uşă. 

— Mă întorc c-o bucată din domnişoara Johnson. 

Davy îşi înclină capul înainte şi îşi îngustă ochii. 

— Nu cred. 

O izbi cu genunchiul în stomac înainte de a apuca să 
reacționeze la dispariţia lui din pătrat. 

Când se îndoia de mijloc, o lovi încă o dată, în acelaşi loc, 
şi se întoarse în boxă la timp ca s-o vadă căzând la podea şi 
chinuindu-se zadarnic să respire, cu sistemul nervos pentru 
moment suprasolicitat. 

Se îndoi el însuşi de mijloc, străduindu-se să nu-şi vomite 
cina. Icni. 

— Ai închis camerele, nu-i aşa, iubito? Ca nu cumva să 
rămână vreo dovadă a acestui complot. 

Sări din nou, o luă de guler şi se întoarse în pătrat. 
Fiecare incursiune în afară lui era un şoc îngrozitor. 

Hyacinth se zvârcoli, încercând o lovitură cu cotul, dar el 
o evită cu uşurinţă. Ea scotea zgomote scurte, pe jumătate 
sufocându-se şi pe jumătate gâfâind, încă nefiind în stare 
să respire normal. Davy o prinse de braţe, i le ridică 
deasupra capului, apoi i le cobori. Prima gură de aer trecu 
printre coardele ei vocale ca un murmur prelung. Lui i se 
păru caricatura unui geamăt de plăcere sexuală. 

Eşti obsedat, băiete. 

— Ar fi trebuit să mă laşi în lanţuri, spuse. 

O înşfăcă din nou de gulerul cămăşii şi sări cu ea în 
întunecimea de miez de noapte din prăpastie, la 
cincisprezece metri deasupra apei, de unde îi dădu drumul. 
Spre deosebire de alte dăţi, nu era în stare să mai rămână, 
să vadă sau, în cazul acela, să audă impactul cu suprafaţa 
lacului. Timpul fusese prea lung. 

Întors în pătrat, se încovoie, mai întâi vomând, apoi 
tuşind, apoi vomând iarăşi. O parte din el privea, cu 


detaşare. Am fost acolo, am făcut-o. Se întrebă dacă 
Hyacinth era prea slăbită ca s-ajungă pe ţărmul insulei. 

Mirosul şi imaginea cinei pe care o luase ceva mai 
devreme, în aceeaşi seară, îl făceau să icnească întruna. Se 
întoarse cu spatele spre mizeria plină de cocoloaşe şi 
respiră de câteva ori adânc, pe gură. Gâtlejul îl ardea. Sunt 
atât de sătul de povestea asta. Se uită la cele două lăzi, 
aflate la jumătatea drumului către uşă, şi se întrebă ce s-ar 
fi întâmplat dacă le izbea de perete. 

Oare după cât timp vor verifica, să vadă ce e cu 
Hyacinth? Şi ce putea face el în intervalul acela, cât nu era 
supravegheat? 

Se gândi să ducă lăzile pe insula din prăpastie. Las-o să 
rezolve ea problema asta, dar, din câte ştia, aveau deja 
instalat un temporizator. Se uită la cele două etichete 
adezive. De ce era important s-o ducă pe una anume 
înaintea celeilalte? 

Presupunea că amândouă conţineau explozibili. Poate în 
a doua se afla detonatorul. 

Dar ce importanţă are asta? 

Se gândi să forţeze lacătele şi să le deschidă. Dacă au 
pus înăuntru explozibili mascaţi? Dacă declanşa explozia 
deschizându-le? 

Ţinând cont de dimensiunile celor două obiecte şi de 
greutatea lor aparentă, era evident că nu se aşteptau să le 
ducă pe amândouă simultan. Aşa că voiau să se asigure că 
o ladă se afla la locul ei în momentul când ajungea a doua 
acolo. Incă o dată, de ce? 

Răspunsul îl îngheţă. 

Fiindcă e programată să sară-n aer imediat ce e mutată! 

Clătină din cap. Dacă făceau asta, cum s-ar mai fi putut 
folosi de el? 

Poate hotărâseră că nu voiau să-l refolosească. Poate 
asta îi preocupă, se întreabă în primul rând cum m-ar mai 
putea lăsa să trăiesc dacă ştiu cine a făcut aranjamentele 
pentru plasarea bombei? 

Asta trebuia să fie. Cum ar fi fost cu putinţă să rişte, 
dându-i şansa să le dezvăluie vinovăția? Ar fi anulat tot ce 


sperau să obţină. 

Prin urmare, o ladă odată mutată, a doua ar fi explodat 
imediat ce era urnită, aruncând-o în aer şi pe prima, un fel 
de detonare prin simpatie. Şi, incidental, l-ar fi amuţit pe 
Davy. S-ar fi aflat exact la locul exploziei, n-ar mai fi rămas 
mare lucru din el. 

Dar ce anume producea declanşarea? 

Evident, nu era vorba de mişcare. La urma urmelor, 
Haidamacul Unu cărase lada înăuntru. Poate un soi de 
receptor GPS. Poate detonatorul era setat să intre în 
funcţiune când ajungea la locul potrivit? 

Se gândi mai bine şi respinse ideea. Folosise receptoare 
GPS şi de obicei aveau nevoie de ceva timp ca să reintre în 
legătură cu un număr de sateliți suficient de mare pentru 
determinarea poziţiei în care îl aducea o săritură. Dacă se 
bazau pe GPS, atunci el putea să fie deja plecat cu mult 
înainte de explozie şi ordinea livrării nu mai avea nici-o 
importanţă. 

Se gândi la ambasadă. Construcţia îngloba foarte mult 
beton şi, cu toate că emisia cheilor radio ale implantului 
putea pătrunde înăuntru, se îndoia că în mijlocul clădirii s-ar 
fi putut capta vreun semnal emis de satelit. 

Atunci poate că detonarea se produce în absenţa 
semnalului? 

La urma urmelor, aşa era controlat el însuşi. Dar nu 
putea fi acelaşi semnal, fiindcă altminteri n-ar fi putut conta 
pe el ca să ajungă la destinaţie. Cheile din Caracas trebuiau 
să emită, ca să poată sări el acolo. Dacă ar fi folosit acelaşi 
semnal, a doua ladă nu ar fi explodat înainte de 
întreruperea lui. E nevoie de prea multă coordonare. Exista 
o altă metodă, mult mai simplă. 

Transmiteau un simplu semnal acolo, în vilă, decise el, şi, 
în clipa în care detonatorul din a doua ladă nu-l mai primea, 
buum. 

O să te simţi cu adevărat idiot când se va dovedi că în 
lăzi sunt cămăşi curate pentru ambasador. 

Nu se credea în stare să suporte încă un şoc din partea 
implantului, aşa că nu părăsi pătratul ca să ajungă la lăzi. În 


schimb se dedublă, aşa cum o făcuse în cadă, sărind către 
ele şi rămânând în acelaşi timp pe loc. 

E într-adevăr o poartă între două locuri. Nu sunt decât o 
gaură în univers, o gaură de forma lui Davy. Şi gaura de 
forma lui Davy permitea chiar şi trecerea semnalelor radio, 
indiferent cât ar fi fost de slabe, menţinându-i implantul 
fericit. Luă lăzile pe rând, una câte una, despărţindu-le, şi le 
aduse în pătrat. 

Se uită la uşă, la oglindă şi din nou la lăzi. Ma; bine să nu 
aştept prea mult. 

O luă pe prima şi se dedublă, ajungând pe plaja din 
Australia, pe întinderea pustie a coastei din Queensland, în 
locul unde nisipul uscat se contopea cu apa. 

Viziunea lui era distorsionată, dormitorul se suprapunea 
peste plaja scăldată în soare, care era însă atât de 
strălucitoare încât neonul nu putea face faţă competiţiei. 
Camera era o stafie palidă, prin care se vedeau marea şi 
cerul. Lumina îi îndurera ochii, dar, în timp ce se răsucea 
încet, nu zări pe nimeni. Nu era surprinzător - cel mai 
apropiat drum era la mai mulţi kilometri distanţă. Prima 
oară ajunsese acolo teleportându-se - o săritură după alta, 
de-a lungul coastei. Se uită cercetător în zare. Era vizibil 
triunghiul îndepărtat al unei pânze, atât de îndepărtat încât 
coca vasului era sub linia orizontului. 

Lăsă jos lada, care părea să plutească exact deasupra 
nisipului. Incercă de încă două ori până când reuşi s-o 
aşeze, nu pe podeaua de stejar a camerei, ci pe plajă. Îi 
dădu drumul şi se separă de dublura sa. 

In încăpere, alături de el, era o singură ladă, plus un strat 
fin de nisip pe parchet. 

Se dedublă iarăşi, revenind pe plajă. Lada era încă acolo, 
uşor înclinată. Se desprinse, rămânând în cameră. 

Se uită la a doua ladă. Cuvântul de pe eticheta adezivă 
părea plin de semnificaţii înfiorătoare: ultima. 

Ultimul lucru pe care-l mai fac? Ultimele mele gânduri? 

Voia s-o vadă pe Millie - măcar încă o dată. Se dedublă, 
pătrunzând în Cuib şi privind în jur, în speranţa că ea se afla 
acolo, dar auzi imediat zgomotul vag al unor paşi 


îndepărtați şi se gândi că erau ei, că veneau să vadă ce e 
cu Hyacinth. 

Se grăbi să revină în cameră, se prinse zdravăn de a 
doua ladă şi se dedublă iarăşi, ajungând în Queensland, cu 
inima bubuindu-i în piept. 

Clipi în lumina strălucitoare a soarelui, ţinându-şi 
răsuflarea. 

Ei bine, încă nu sărise în aer, iar el stătea acolo, în 
ambele locuri. O aşeză alături de cealaltă, reuşind s-o lase 
pe nisip din prima încercare, şi îşi retrase degetele de pe 
mâner. Lada se înclină uşor într-o parte, atingând-o pe 
cealaltă, şi el îngheţă la auzul păcănitului din momentul 
contactului. 

II durea pieptul, aşa că expiră, scăpând de senzaţia 
neplăcută. Işi desprinse ochii de ladă cu un efort, pentru a 
arunca o ultimă privire în jur, asigurându-se că plaja 
continua să fie pustie. 

Era. Până şi pânza îndepărtată se micşora, coborând mai 
mult sub orizont. Remarcă amuzat că strălucirea soarelui 
trecea prin el, luminând podeaua de stejar de la picioarele 
sale. 

— Perfect. 

Ingenunche şi puse mâna pe duşumea, concentrându-se 
asupra mobilierului, a pereţilor şi a tavanului. Când se 
separă, nu îşi dori să rămână pe plajă. Dacă nu se înşela, 
consecinţele urmau să fie... semnificative. 

Se pomeni pe de-a-ntregul în încăpere, îngenuncheat pe 
parchetul tare de stejar. 

Era linişte. Paşii îndepărtați pe care-i auzise nu fuseseră 
urmaţi de alţii. Înghiţi în sec şi numără rar până la treizeci. 
Când se dedublă şi se întoarse pe plajă, nu apăru în locul 
unde lăsase lăzile, ci lângă linia copacilor, la o distanţă 
sigură de apă. 

Aerul era fierbinte şi îmbăcsit de fum cu miros de 
chimicale, de praf şi de o ploaie de nisip. In locul lăzilor era 
acum un crater fumegând, cu un diametru de aproape zece 
metri şi cu adâncimea de vreo doi. Oceanul îl umplea încet. 
Copacii din jur se zdrenţuiseră, crengile erau dezgolite de 


frunze şi, în unele cazuri, trunchiurile se prăbuşiseră pe de- 
a-ntregul, sfâşiate în bucăţi despicate, ce ieşeau cu vreo 
treizeci de centimetri din pământ. 

N-au fost cămăşi pentru ambasador. 

Se auzi o bătaie răsunătoare în uşă şi Davy tresări şi se 
separă, revenind în cameră. Strâmbă din nas, supărat pe 
sine însuşi. N-ar fi bătut dacă ar fi funcţionat camerele de 
supraveghere. Ar fi făcut ceva mult mai drastic, l-ar fi lăsat 
la bunul plac al convulsiilor. Îşi dori să fi putut încuia sau 
bloca uşa. Avea senzaţia că statutul lui de „oaspete 
privilegiat” era pe cale de a se schimba. Wu contează. Aşa 
cum spunea doamna, dacă vor, mă pot bate la fund din altă 
parte... cu un buton. 

— Intră. 

Haidamacul Doi, roşcatul cu nas coroiat, trecu pragul. 

— Îmi cer scuze, Hyacinth, dar... 

Îşi roti privirea, cu ochii holbaţi, uitându-se la Davy, la 
locul gol unde se aflaseră lăzile, la băltoaca de vomă, apoi 
din nou la Davy. 

— Unde e domnişoara Pope? 

El îi adresă un zâmbet sinistru. 

— A trebuit să plece. 

Se întrebă dacă l-ar fi putut înşfăca pe celălalt în timp ce 
se dedubla. Decise, cu regret, că trebuia să mai exerseze, 
imediat ce avea să-şi găsească timp. 

Sparse nasul semet al Haidamacului Doi cu o lovitură de 
călcâi şi se întoarse imediat în pătrat, cu o zvâcnire 
aproape imperceptibilă a stomacului. 

Matahala făcu un pas înapoi clătinându-se, cu faţa în 
mâini şi cu sângele picurându-i de pe bărbie. Rămase cu o 
mână la nas şi bâjbâi cu cealaltă în căutarea uşii, cu ochii 
şiroind de lacrimi. 

Davy respiră adânc, pe gură, apoi îl înşfăcă şi îl aruncă în 
prăpastie. 

Ceea ce dură prea mult. Deşi se întoarse în pătrat, îşi 
pierdu controlul mişcărilor şi se prăbuşi pe podea, tuşind, 
vomitând şi golindu-şi colonul şi, cu toate că rămase acolo, 
nimic nu încetă. 


Probabil că au repomit camerele de supraveghere, îşi 
spuse, şi leşină. 


Primul lucru pe care îl remarcă fu mirosul, un amestec 
înfiorător şi pătrunzător de duhori care îi devenea mult prea 
familiar. Icni şi mişcarea îl smuci de picior. Cătuşa îi 
reapăruse în jurul gleznei, cu lacătul bine fixat de lanţ. 

Îşi dorea mai presus de orice să se spele, să scape de 
gustul din gură şi de mirosul trupului, dar prinseseră lacătul 
mai aproape de capătul opus al lanţului, ceea ce reducea la 
nu mai mult de doi metri porţiunea dintre piciorul lui şi 
inelul de ancorare. Nu putea ajunge la niciuna dintre mobile 
şi cu atât mai puţin la baie. 

Asta nu e bine. 

Lawrence Simons intră în cameră şi închise uşa în urma 
lui. 

Cu siguranță nu e bine. 

Se împinse în sus, sprijinindu-se pe mâini şi pe genunchi. 

Îşi simţea capul greu, şi căzu. Se aşeză la loc, pe gambe, 
cu mâinile sprijinite de coapse. Cu un efort hotărât, îşi 
stabiliză poziția capului, ţinându-l drept, cu ochii la 
înălţimea normală. 

— Mergem mai departe? 

Simons strâmbă din nas şi îşi trase un scaun lângă 
perete, la o distanţă cât mai mare cu putinţă. 

— E suficient. 

— Ar trebui să miroşi totul de aici, spuse Davy. 

Simons îşi pierduse cu desăvârşire rafinamentul şi 
politeţea lăcuită. 

— Unde sunt lăzile? 

— Asta are prioritate? Credeam c-o să-ţi faci griji mai ales 
pentru Haidamacul Doi şi pentru domnişoara Pope. Se luptă 
cu propria salivă. Presupun că nu pot primi ceva de băut, 
ceva cu care să-mi clătesc gura? 

— Răspunde la întrebarea mea şi-o să mă gândesc la 
asta. 

Davy ridică din umeri. Adevărul nu-i putea fi de vreun 
folos anume lui Simons, iar el era prea obosit ca să mai 


inventeze minciuni. 

— Lăzile, sau ce-a mai rămas din ele, se află în şi în jurul 
unui crater de pe coasta de nord-est a Australiei. Era exact 
lângă mal şi, ultima dată când l-am văzut, apa oceanului îl 
umplea cu repeziciune. 

— Nu le-ai dus la ambasadă? întrebă Simons, aproape cu 
tristeţe. 

— Eşti sigur că aţi verificat dacă mai e încă în picioare? 
Dar nu, bineînţeles că nu le-am dus acolo. 

Ar fi putut răni pe cineva. Pot primi paharul ăla cu apă? 

Simons scoase o staţie radio din buzunarul hainei şi o 
duse la buze. 

— Aduceţi-o pe Johnson în vilă. 

În vilă? Adică e aici, dar în altă clădire? 

— Nu primesc apă? 

Și el a închis microfoanele şi camerele de supraveghere, 
altfel n-ar fi folosit stația radio. 

Simons îşi sprijini antena staţiei de emisie-recepţie de 
bărbie. 

— Mă gândesc la asta. De ce n-ai murit? 

— Ah. Davy dădu încet din cap. Mă voiaţi mort? Mi-am 
pus întrebarea asta. La urma urmelor, v-aţi străduit o 
grămadă şi, cu toate că sunt sigur că mica explozie de la 
ambasadă presupune o recompensă considerabilă, 
aruncarea mea odată cu lăturile în timpul acestui proces 
seamănă a irosire de resurse valoroase. Ca să nu mai spun 
că-mi răneşte sentimentele. 

Simons se holbă la el, neclintit şi netulburat. 

— Noi ne-am străduit, domnule Rice. Am încercat. Dar 
am ajuns la concluzia că, de fapt, nu eşti docil. Nu într-o 
asemenea măsură încât să ţi se acorde incredere. l-am dat 
lui Hyacinth încă o şansă să se asigure de cooperarea ta, 
dar ai aruncat-o în mlaştina aia sărată. A fost o greşeală. Ar 
fi trebuit să i-o tragi şi să cooperezi. 

Davy strânse din ochi. Deci asta făcea ea. 

— Dar analiza noastră ne-a condus la concluzia că eşti 
pur şi simplu prea rigid. Interesul personal nu ocupă un loc 
suficient de important în sistemul tău de valori. Eşti 


realmente un mic formalist crispat. 

Davy nu ştia dacă era cazul să se simtă încântat sau 
ofensat. 

Simons continuă. 

— Aşa că, de ce n-ai murit? 

— În timpul exploziei? Ar fi trebuit s-asculţi ce spune 
Conley, răspunse Davy. Îl plăteşti ca să facă toate 
cercetările alea, nu? Nu ştiai de persistenţa portalului? 

Ochii lui Simons se îngustară. 

— Vag. A zis ceva despre asta. 

Davy minţi. 

— Am sărit cu a doua ladă, am lăsat-o jos şi am sărit din 
nou. Portalul a continuat să existe, în stare latentă, destul 
de mult pentru ca detonatorul vostru să-şi primească 
semnalul până când m-am întors în siguranţă aici. 

Buzele lui Simons se retraseră, dezgolindu-i dinţii. 

— De ce-ai făcut asta? Adică, de ce te-ai gândit s-o faci? 

— Ştiai că mama a fost ucisă de bomba unor terorişti? 

Ochii lui Simons se îngustară. Dădu din cap cu prudenţă. 

— Păi, da, scrie în dosarul tău. Aşadar ai ştiut că erau 
bombe? 

— A fost o deducție. Davy îl privi pieziş. De ce? Credeai 
că mi-a spus Hyacinth? 

Simons clătină din cap. 

— Nu tocmai. Nici ea, nici Plank. La urma urmelor, ei sunt 
de încredere. Sunt cât se poate de conştienţi de consecinţe. 
Ei ţin cont de interesul personal. Dar ceva ţi-a dat de 
înţeles. 

— Hyacinth nu m-a lăsat să mă uit în lăzi. Şi pe etichetele 
lor scria „prima” şi „ultima”. Mi-a spus să le duc la Caracas, 
dar nu şi s-o duc pe ea şi a ezitat înainte de a adăuga „şi vii 
imediat înapoi”. Îşi desfăcu mâinile. Nu se-aştepta să mă- 
ntorc. 

Simons se încruntă. 

— Înţeleg. Planul n-a fost bine făcut. Unde sunt Pope şi 
Plank? 

Davy râse. 

— În fundul unei doline. Au apă proaspătă din belşug, dar 


vor muri de foame în două săptămâni, dacă nu se mănâncă 
unul pe altul. Eu pariez pe Hyacinth. E o supraviețuitoare. 
Interesul e; personal e pe primul loc. Clănţăni din dinţi. Mă 
întreb dacă-o să se culce mai întâi cu el. Ochii lui Simons se 
îngustară. 

— Şi-o să ne spui unde sunt, fireşte, nu? Davy ridică din 
umeri. 

— Poate-ajungem la o înţelegere. 

— Referitoare la? 

— La domnişoara Johnson. 

Simons îi adresă un zâmbet răutăcios. 

— Oh, sunt sigur că da. 

— Lăsaţi-o să plece şi îi aduc pe Hyacinth şi pe 
Haidamac, ăă, pe Plank. O să fiţi în avantaj. Johnson n-o să 
poată trăda niciunul dintre secretele voastre, nu vi le 
cunoaşte, nu ştie unde e ţinută şi o să fie lăsată departe de 
locul ăsta, fără să-şi poată da în vreun fel seama unde-a 
fost. 

— Oh. Vrei să spui c-o s-o duci undeva? 

— Bineînţeles. Mă tem că n-am încredere în voi în 
privinţa asta. 

— Mă simt rănit. 

Dar Simons nu părea să sufere. Părea... ei bine, rece ca 
gheaţa. Ca oţelul. Furie controlată. Ţinută aşa în frâu. 

Davy îşi desfăcu braţele. 

— Fără supărare, dar, la urma urmei, nu pun în joc viaţa 
mea. 

Simons se aplecă spre el. 

— Ba da, băiete, ba da. 

Davy clătină din cap. 

— În privinţa asta, jocul nu există. Nu mă aştept să plec 
viu de-aici. Voi, dobitocilor, aveţi prea mult de pierdut dacă 
mă scăpaţi de sub control. Din punctul meu de vedere, sunt 
mort deja. Se întrerupse ca să-l fixeze pe Simons cu 
privirea. Pur şi simplu nu vreau să moară şi Sojee. 

— Înainte să terminăm cu ea, chiar asta o să vrei. Există 
lucruri mai rele decât moartea. 

Davy oftă. Ei, cel puţin scăpase de bombă. Se auzi o 


bătaie în uşă şi cineva spuse ceva, dar Davy nu înţelese ce. 

— Intră, zise Simons. 

Uşa se deschise şi un bărbat pe care Davy nu-l mai 
văzuse până atunci o ţinu aşa pentru una dintre cameriste, 
care aducea o tavă de argint cu un serviciu de cafea. Nu 
era decât o singură ceaşcă. Femeia se întoarse brusc şi 
aşeză tava pe masă, apoi îl întrebă pe Simons cum voia 
cafeaua. 

Davy se holbă la ea. Vocea îi suna ciudat. Și nu ştie cum 
fi place lui cafeaua? Poate e nouă. 

Simons continuă să-l privească fix în timp ce răspundea: 

— Cu frişcă şi cu o linguriţă de zahăr. 

Uşa se deschise din nou şi Haidamacul Unu o împinse pe 
Sojee în cameră, apoi o smuci către dreapta, îndepărtând-o 
de Simons. Deşi avea mâinile încătuşate la spate, arăta 
bine - niciun semn vizibil de maltratare - dar distonia ei 
tardivă era în floare, un adevărat cortegiu de schimonoseli 
ale feţei, de zvâcniri ale limbii, de plescăituri din buze. 

Davy încercă să-i adreseze un zâmbet liniştitor, dar simţi 
că abia reuşise să-l schiţeze. 

Haidamacul Unu îşi înfipse mâna în părul scurt al lui 
Sojee, tuns afro, şi îi smuci brusc capul spre spate, făcând-o 
să ţipe, dar Davy se gândi că fusese mai degrabă din cauza 
surprizei decât de durere. Şi se pregăti. Sojee avea o şansă 
de supravieţuire, îşi dori încă o dată ca mâinile ei să fi fost 
libere. 

— Cafeaua dumneavoastră, domnule, spuse camerista, 
întinzând ceaşca. 

Simons îşi desprinse în sfârşit ochii de Davy şi îşi ridică 
privirea spre ea. 

— Poţi să pl... 

Făcu ochii mari, şi Davy îşi lăsă capul pe umăr. 

Simons e surprins. 

Camerista luă cafetiera de argint şi dispăru. 

O fracțiune de secundă mai târziu, îi vărsa tot conţinutul 
pe Haidamacul Unu şi blondul se plesnea peste haine, 
prăbuşindu-se apoi pe-o parte. Sojee ţipă din nou, dar de 
data asta ţipătul i se întrerupse brusc când atât ea, cât şi 


personajul în uniformă de cameristă dispărură. Cafetiera de 
argint goală căzu pe podea zăngănind. 

Davy se clătină şi alunecă într-o parte de pe gambe. 
Camera părea să se-nvârtească. Cred că ea poate să sară. 

Scutură din cap cu putere. Sau e o cădere psihică. 

Se simţea împachetat în vată, distant, ca şi cum ar fi 
urmărit totul printr-un geam de sticlă groasă. 

Dar ceilalţi reacţionau ca şi cum tot s-ar fi petrecut într- 
adevăr. De fapt, lui Davy îi crescu inima văzând reacţia lui 
Simons. 

Acesta se ridică în picioare, cu scaunul răsturnându-i-se 
pe spate, lovindu-se de perete cu o bufnitură surdă şi 
căzând apoi în lateral, pe podea. 

— Oh, rahat! Rahat, rahat, rahat! 

Îşi scoase pistolul de sub haină şi se retrase, mergând cu 
spatele, în colţul de lângă oglindă. Întinse mâna cu arma, 
susţinându-şi-o cu cealaltă, şi îşi roti capul în toate părţile, 
inspectând încăperea. 

Haidamacul Unu se săltă cu greu în picioare, ţinându-şi 
departe de piele materialul fierbinte al cămăşii şi al 
pantalonilor. 

Simons ţipă la el. 

— Treci în colţul celălalt şi scoate-ţi arma! Nu, nu acolo - 
vrei să mă-mpuşti pe mine? O să se-ntoarcă după soţul ei. 
Pentru numele lui Dumnezeu, trage ca să ucizi! 

Millie? A fost Millie. Or s-o împuşte! 

Davy îşi încleştă pumnii şi se ridică în picioare clătinându- 
se. Camera se învârtea. Asta se termină acum. 

Se dedublă şi sări pe plajă, lângă copaci, unde craterul 
din nisip umplut cu apă era încă vizibil. Văzu năluca Simons 
reacţionând când pe duşumeaua de stejar se revărsă brusc 
lumina soarelui. 

Arma îi zvăcni, îndreptându-se drept spre Davy. 

Focul înflori la gura ţevii şi răsună un zgomot palpabil. 
Davy icni, aşteptându-se să moară, dar auzi glonţul lovind o 
creangă din spatele lui şi sfâşiind tufele cu un bâzâit 
distonant. 

Cum de-a ratat? 


Se puse în mişcare, intrând în ocean şi înaintând pe o 
distanţă de câţiva metri, apoi împroşcă apa, afundându-se 
până la gât. 

Dar, în tot acest timp, era încă şi în cameră. 

Valul de apă sărată stârnit de mişcarea lui se năpusti în 
toate direcţiile, un torent scurgându-se prin gaura de forma 
trupului său. Întrerupătoarele se scurtcircuitară când apa 
sărată pătrunse în conexiunile electrice şi becul de avarie, 
montat sus, pe perete, aruncă o lumină ţipătoare peste apa 
în creştere. Deşi se scurgea prin uşa deschisă, în două 
secunde umplu încăperea până la înălţimea gâtului. 
Şifonierul greu, din lemn de stejar, se răsturnă şi pluti, apoi 
se propti în uşă. Se umplu cu apă şi se scufundă, îndiguind 
deschiderea şi făcând apa să se ridice mai mult. Davy 
înaintă către larg, desprinzându-şi picioarele de fund, şi 
nivelul apei din încăpere crescu la rândul său. 

Îl văzu pe Simons deschizându-şi gura într-un țipăt, dar 
nu-l auzi, din cauza vuietului apei. Simons îşi îndreptă arma 
spre el şi trase, şi de data asta glonţul îl arse, traversându-i 
umărul. Pe urmă apa în creştere desprinse picioarele lui 
Simons de podea. 

Davy era tras şi împins, dar aproape cu blândeţe, de 
vreme ce apa se scurgea prin trupul lui, nu peste el, spre 
deosebire de şuvoiul care îi trânti pe ceilalţi doi bărbaţi şi îi 
propulsă prin uşa deschisă, ducându-i pe culoar. 

Davy îşi afundă capul sub apă şi auzi casa gemând, 
cutremurându-se când tonele de apă îi umplură coridorul 
de la etajul al doilea şi se revărsară pe scări în cascadă. Işi 
săltă capul deasupra şi înaintă către apa mai adâncă, până 
când înălţimea spaţiului ocupat de aer sub tavan se reduse 
la treizeci de centimetri. Lumina de avarie străluci câteva 
secunde sub apă, apoi se stinse, scurtcircuitată de lichidul 
sărat. Auzi un trosnet şi nivelul apei scăzu brusc. 

Lumina soarelui australian continua să se reverse prin el, 
făcând să strălucească apa din jur, refractându-se de 
suprafaţa dănţuitoare, licărind pe tavan. Între pătrat şi baie 
se deschisese podeaua şi apa se scurgea într-o bulboană, 
de parcă s-ar fi golit rezervorul WC-ului. 


În încăperea care adăposteşte lesa mea electronică. 
Davy respiră adânc. Cel putin Sojee e liberă. 

Implantul se declanşă. El se încovoie, revenind pe de-a- 
ntregul în cameră, în întunericul netulburat de nici-o 
lumină. Acum în voia apei ce se scurgea vâjâind prin podea, 
trupul lui se răsuci şi se smuci, dar cătuşa şi lanţul îl ţinură 
locului, luxându-i genunchiul şi şoldul, dar împiedicându-l 
să fie prăvălit în gaură. 

Când ultima picătură de apă se retrase, trupul lui chinuit 
de convulsii rămase pe podea, dar nu era conştient şi nu 
respira. 


23. „Cred că m-au împuşcat” 


Pe coridor erau camere video, câte una în fiecare capăt. 
Le văzu în oglinda dentară când o scoase pe uşă. 

Se încruntă. Cine supraveghează? Şi de unde? Trase 
oglinda înapoi, sperând că nu fusese surprinsă de vreuna 
dintre camere. 

Avea un sentiment intens de frustrare - se străduise atât 
de mult s-ajungă până acolo şi se trezise într-o fundătură. 
Se gândi să se-ntoarcă pe acoperiş, dar toate ferestrele de 
pe acel nivel care îi erau accesibile ar fi condus-o tot în 
holul monitorizat. 

Auzi paşi pe scări şi apoi pe culoar. Primul impuls o 
îndemnă să sară înainte de a intra în încăpere persoana 
respectivă - dacă venea acolo - însă tot ar fi trebuit să se 
întoarcă. Şi era necesar să ştie dacă în cameră era sau nu 
cineva. 

Și poate reuşeşti să afli câte ceva. 

Se lipi de perete, în spatele uşii. Persoana se îndrepta 
spre camera aceea. Ba nu. Ba da. Speranţa şi teama se 
ciocniră, se încleştară, tălăzuiră înainte şi înapoi, ca nişte 
luptători de sumo. Mânerul zăngăni şi se răsuci, şi uşa se 
deschise. 

O femeie în uniformă gri aprinse lumina şi, când se 
întoarse să închidă uşa în urma ei, dădu cu ochii de Millie. 
Făcu un salt înapoi, uimită, şi trase adânc aer în piept, 
pregătindu-se să-l expulzeze odată cu un țipăt. 

Millie îndreptă jetul de spumă lacrimogenă direct către 
faţa şi gura ei deschisă. Ţipătul nu se mai auzi, fiind înlocuit 
de răbufnirea disperată a unui sunet sugrumat. Insă femeia 
îşi repezi piciorul către Millie şi ea sări, întorcându-se în 
Cuib, exact la timp ca să evite lovitura. Reveni în cameră cu 
dinţii încleştaţi. 

Camerista căzuse în genunchi şi bâjbâia după mânerul 
uşii. Lacrimile îi şiroiau pe faţă, despicând spuma albă, dar 
era evident că nu vedea nimic şi, judecând după zgomotul 
şuierător, abia reuşea să respire. Lui Millie îi părea rău 
pentru ea, dar n-o putea lăsa să alerteze tot personalul. O 


înşfăcă de guler şi sări în întunericul de cerneală de pe 
insula din fundul prăpastiei, după care o împinse în apa 
puţin adâncă, stârnind un jet de stropi. 

— Spală-te de spumă, îi spuse. 

Din spate auzi un strigătul unei voci de femeie: 

— Cine-i acolo? 

Millie sări în Cuib. 

Ce naiba? 

Se teleportă înapoi, pe buza hăului, şi îşi puse ochelarii 
de noapte. Jos se desluşeau trei siluete. Camerista 
îngenuncheată la marginea lacului, împroşcându-şi faţa cu 
apă, şi încă două persoane, îngrămădite una într-alta în 
capătul opus al uscatului. Millie sări din nou pe insulă, în 
centru, şi se ghemui într-o adâncitură a terenului dintre 
tufişuri, ascunzându-se între ele. 

Se ridică atât cât era necesar ca să se uite pe deasupra 
tufelor, dar nu reuşi să vadă faţa bărbatului. Stătea pe 
pământ, acoperindu-şi cu ambele mâini gura şi nasul, însă 
Millie izbuti să desluşească trăsăturile însoţitoarei lui - era 
femeia de la National Gallery, cea pe care o identificase 
Becca Martingale. Ţinea în mână un pistol îndreptat în 
direcţia clipocitului, cu toate că braţele îi tremurau vizibil. 

Davy i-a adus aici. 

Simti un hohot de plâns încercând să izbucnească şi şi-l 
înăbuşi cu brutalitate. 

O să plângi după ce-l vezi acasă! 

Camerista încetă să mai împroaşte apa şi femeia cu 
pistolul făcu încă o încercare: 

— Cine-i ac-acolo? 

Tremura atât de tare încât avea vocea distorsionată. 

Camerista răspunse cu glas slab, răguşit: 

— Dumneavoastră sunteţi, domnişoară Pope? 

— Cine eşti? 

— Sunt Agnes, domnişoară Pope. Camerista de la etaj. 

— Ce s-a-tâm-întâmplat cu vo-vocea ta? 

— Am fost împroşcată cu spray lacrimogen. 

— Cine-a fă-făcut-o? David? 

Millie îşi ţinu respiraţia. 


— Nu, domnişoară. A fost altcineva. Era în camera mea 
când m-am întors acolo. Purta o mască neagră şi ochelari 
de noapte, săltaţi pe frunte. Nu era domnul Rice. 

Davy e în casa aia! 

— Şi te-a ad-adus aici. 

— Da, domnişoară. Era o voce de femeie. 

— Oh. Da. Am auzit-o. A-ai o brichetă, Agnes? Suntem uzi 
leoarcă. Au trecut câteva ore şi-avem nev-nevoie de foc. 

— Aă. Nu, domnişoară. Dar am pistolul Beretta, şuieră 
Agnes. Se poate aprinde focul cu flacăra de la gura ţevii, 
dacă surcelele sunt pregătite. 

— Nu m-am gâ-gândit la asta. 

Pope... aşa e - Hyacinth Pope. Se pare că n-are mintea 
prea limpede. E îngheţată - probabil în pragul hipotermiei 
Davy a aruncat-o în apă - ca pe vremuri. 

Millie o studie pe Agnes. Camerista se ridicase cu mare 
greutate în picioare şi îşi săltase rochia. Avea un toc agăţat 
de coapsă - fusta era destul de bogată ca să-l ascundă - şi 
îşi scoase revolverul. Avea părul mai lung în părţi, urmărind 
conturul maxilarelor, şi mai scurt la ceafă, şi era cam de 
aceeaşi înălţime şi greutate ca Millie. 

Îi mai privi o dată părul, apoi sări, părăsind insula înainte 
de a începe cei trei să tragă cu pistoalele, străduindu-se să 
aprindă focul. 

Odată ajunsă în Cuib, luă peruca ei castanie, cea pe care 
o cumpărase ca să semene cu vechea Millie, şi o scurtă cu 
gesturi repezi, dându-i cât de cât înfăţişarea părului lui 
Agnes. După care sări înapoi, în dormitorul cameristei, şi, 
cu uşa încuiată, îşi puse una dintre uniformele curate, îşi 
aranjă şorţul alb, în buzunarul căruia îndesă autoinjec- 
toarele cu atropină, şi îşi potrivi peruca. leşi din încăpere 
strângând în mână spray-ul lacrimogen. 

Străbătu coridorul cu un aer placid, încercând să 
respecte ritmul paşilor pe care-i auzise înainte de apariţia 
lui Agnes. Făcu un efort imens ca să nu-şi ridice ochii spre 
camera de supraveghere în timp ce intra pe casa scării. Vor 
vedea ceea ce se aşteaptă să vadă. 

Sper. 


Cobori până la demisol, cu gândul la temnițe subterane, 
cătuşe şi celule umede, reci şi întunecoase. Cu fiecare pas, 
inima îi bătea mai tare şi respiraţia i se transforma în icnete 
din ce în ce mai scurte şi mai superficiale. In loc de celule, 
găsi magazii şi cămări, un frigider destul de mare ca să intri 
cu totul în el şi un apartament. 

Ocupat. 

Un bărbat în costum alb, de bucătar-şef, stătea într-un 
fotoliu cu spătar rabatabil, citind un ziar. Îşi ridică privirea 
când se deschise uşa. 

— Da, Agnes? De ce n-ai bătut? Făcu ochii mari. Nu eşti 
Agnes! 

Millie se retrase cu un pas, fiind cât pe ce să se 
teleporteze. 

Bărbatul întinse mâna către interfonul de lângă fotoliu. 

Millie sări în partea opusă a camerei şi dărâmă cu o 
lovitură de picior măsuţa laterală, iar interfonul se făcu 
bucăţi, izbindu-se de podea. Bărbatul în alb se strădui să se 
ridice, dar speteaza înclinată era blocată. Millie săltă partea 
de care-şi sprijinea picioarele şi fotoliul se răsturnă cu 
uşurinţă şi căzu inevitabil pe spate, trântindu-şi ocupantul, 
care se dădu peste cap. In timp ce se străduia să se ridice, 
ea îi acoperi faţa cu spumă lacrimogenă. 

Zece secunde mai târziu, împroşcă apa puţin adâncă de 
lângă ţărmul insulei din prăpastie. 

Millie nu pierdu vremea. Prizonierii reuşiseră să-şi 
aprindă focul şi ea sări, ferindu-se de lumina lui pâlpâitoare, 
ca un vampir pus pe fugă de strălucirea soarelui. Dar se 
întoarse imediat pe marginea de deasupra, ca să-i 
privească studiindu-l pe noul sosit şi sperând că n-aveau 
să-l împuşte din întâmplare. 

Vântul le purtă vocile spre ea, firave şi îndepărtate. 

— E Harvey, zise Agnes. Bucătarul. 

— Nu-i atinge faţa, o să se ia pe tine! exclamă un glas de 
bărbat, nazal, de parcă l-ar fi chinuit o răceală urâtă. 

Hyacinth găsise sacul de dormit al lui Padgett şi şi-l 
înfăşurase în jurul trupului, în stil indian. Se ghemui în faţa 
focului şi spuse, cu indiferenţă: 


— Dă-i drumul, Harvey. Spală-te de spumă. 

Abia dacă-şi ridică privirea. 

Millie încercă să se întoarcă în apartamentul lui Harvey, 
dar nu reuşi să-şi reamintească destul de bine cum arăta. 
După ce respiră de mai multe ori adânc şi simţi că i se 
încetiniseră bătăile inimii, reuşi în sfârşit să ajungă pe 
culoarul de la demisol, la piciorul scării interioare a vilei. 

Păi, dacă Davy nu e la demisol, probabil nu e nici la 
parter. 

Ajunse cu o treaptă mai sus de parter şi se întoarse. Mai 
bine să fiu sigură. 

Parterul se potrivea cu exteriorul, era aşa cum îşi 
imagina Millie că trebuia să arate o vilă luxoasă - plafoane 
înalte, candelabre, mobilă antică, întinderi ample de spaţiu 
liber. Nu se întâlni cu nimeni până când intră în holul mai 
mic din aripa principală. 

Bărbatul purta frac, părând desprins dintr-un film din 
vremea crizei sau dintr-un musical de la MGM, şi ieşea din 
bucătărie mergând de parcă ar fi fost împăratul lumii. 

Îi aruncă o privire şi spuse: 

— Şorţul nu e bine pus. Marginea de jos trebuie să fie le 
cinci centimetri deasupra tivului. Şi nu cărăm diverse 
obiecte în buzunar. E decorativ. 

Millie clipi surprinsă şi se opri locului când el se mai afla 
încă la o distanţă de doi metri şi jumătate. Palmele îi 
transpirară şi strânse mai bine spray-ul lacrimogen, ascuns 
între faldurile fustei. Se întrebă dacă bărbatul avea o armă 
şi unde o ţinea. 

El se înclină uşor. 

— Cu ce vă pot fi de folos, doamnă? 

— ÎI caut pe - sotul meu - domnul Rice. La ce etaj îl 
găsesc? 

Pe faţa lui nu se clinti niciun muşchi. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar aici nu se află nimeni cu 
numele ăsta. Pot să vă conduc până la uşă? 

Ea clătină din cap. 

— Am vorbit deja cu Harvey, cu Agnes şi cu Hyacinth. Ei 
mi-au spus altceva. 


— Foarte bine, făcu el, trecând la atac ca un şarpe. 

După toate aparențele, n-avea nevoie de armă. 

Millie avu impresia că îi explodase ceva în zona 
stomacului şi se pomeni zburând prin aer. Bănui că era încă 
în mişcare ascendentă când se teleportă. 

Căzu pe podeaua din Cuib, cu gura deschisă. Cu plămânii 
ei se întâmplase ceva de-a dreptul cumplit. O să dea 
alarma. Işi trase un pumn în diafragmă, apoi ridică braţele. 
Inhăţă tubul cu spray lacrimogen care căzuse zăngănind pe 
podea. 

Prima gură de aer îi ajunse şuierând în plămâni şi ea sări. 

Bărbatul nu mai era pe hol, şi se gândi că fugise într-o 
altă parte a casei, însă apoi auzi paşi din bucătărie. Sări în 
capătul culoarului şi îl văzu prin uşă, îndreptându-se spre 
interfon. 

Apăru la doi metri în faţa lui împroşcând deja cu spumă 
Şi, cu toate astea, lovitura lui aproape c-o nimeri. Insă acum 
n-o mai luă prin surprindere. Piciorul lui despică aerul şi ea 
apăru în partea opusă, la un metru distanţă, continuând să 
apese butonul spray-ului. Capul bărbatului în frac începu să 
arate ca un puf alb de păpădie. Lovi din nou, şi ea sări în 
capătul opus al încăperii, vrând să aştepte să-şi facă efectul 
spuma. 

Majordomul era dintr-un aluat mai dur decât Agnes şi 
Harvey. In loc să cadă în patru labe, aşa cum li se 
întâmplase lor, întinse mâinile şi se îndreptă calm spre 
chiuvetă. 

Işi ține respirația. Millie nu-şi dorea să ajungă din nou în 
raza lui de acţiune, dar nu voia nici să-l lase să-şi spele 
spuma. li aruncă în cale coşul de gunoi, şi bărbatul căzu. Ea 
sări în partea opusă, îi trase un picior în stomac, şi asta 
încheie totul. 

Cinci minute mai târziu, când îl teleportă pe insulă, îi lăsă 
pe ceilalţi să-l călăuzească spre apă. 

Se odihni o clipă în Cuib, îndoită din talie. Îi venea greu 
să stea dreaptă. Mijlocul ei urla şi pielea o ardea în timp ce 
degetele dădeau de urma vânătăii în formă de picior din 
zona stomacului. 


Tubul cu spumă lacrimogenă părea uşor. Folosise o 
grămadă pentru majordom. Il lăsă şi-l luă pe al doilea. Ar fi 
trebuit să cumpăr o cutie-ntreagă. 

Intoarsă în bucătăria vilei, puse coşul de gunoi în colţul 
lui şi adună în grabă mizeria împrăştiată. În timp ce se 
ocupa cu asta, auzi o uşă deschizându-se şi paşi. O mulţime 
de paşi. Când îşi folosi oglinda dentară ca să arunce o 
privire în lungul coridorului, văzu intrând pe uşa din faţă 
patru bărbaţi, grupaţi în jurul unui al cincilea. 

Crezu că-l recunoştea pe unul dintre ei, un blond care era 
mai aproape de tipul din mijloc şi pe care-l văzuse în D.C., 
la National Gallery. 

— Jimmy - întoarce-te în camera de control şi rămâi în 
aşteptare. Probabil c-o s-o vreau pe femeia aia, Johnson. 
Dacă o să fie aşa, o aduci şi ai grijă să nu-ţi tragă una cu 
capul, cum i-a făcut lui Plank. 

Sojee? Pentru o clipă se gândi să-l urmărească pe blond, 
dar îşi făcea mai multe griji pentru Davy. Se simţi vinovată, 
numai că Sojee n-avea, probabil, un dispozitiv implantat 
chirurgical în piept. Sper. 

— Da, domnule Simons. 

Blondul se îndreptă spre uşă şi plecă. 

Marele om în persoană. 

Simons arătă cu degetul către unul dintre bărbaţii 
rămaşi. 

— Desmond, găseşte-l pe Abney şi roagă-l să-mi trimită 
nişte cafea, apoi aşteaptă aici, cu Trotsky. Graham - tu vii 
cu mine. 

— Da, domnule. 

Simons şi Graham se îndepărtară pe coridor. Millie auzi 
uşa unui ascensor. 

Trotsky scoase un pachet de ţigări şi spuse: 

— O să fiu pe verandă. 

— Ai grijă să nu te prindă dacă părăseşti postul, zise 
Desmond, bărbatul însărcinat să-l găsească pe Abney. 

— Fă-ţi griji pentru fundul tău. Dă-i drumul, adu cafeaua, 
ripostă Trotsky. 

Se răsuci pe călcâie şi o luă spre intrarea principală. 


Desmond o porni pe coridor, către bucătărie. 

Millie bănui că Abney era majordomul care-şi folosea cu 
atâta îndemânare picioarele. Strânse din buze. Desmond n- 
avea să-l găsească. 

Nu fără ajutor. 

Ea îl ajută, dar se îndoia serios că Abney putea aduce 
cafeaua. 

Pe urmă, în timp ce-şi îndrepta şorţul (punându-l şi la 
cinci centimetri deasupra tivului), înlemni. 

— Dar eu aş putea s-o aduc. 


Maşina de dimensiuni industriale pentru făcut cafea era o 
Bunn cu o rezervă constantă de apă preîncălzită. Pe masă, 
sub vitrina de porțelan, era un serviciu de cafea din argint 
strălucitor. N-avu nevoie decât de câteva minute ca să 
umple cafetiera de argint şi să aranjeze pe tava grea, tot de 
argint, vasul cu frişcă, zaharniţa, linguriţele şi ceştile. 

Probabil că Abney ştia cum îi place cafeaua. Greu de 
ghicit. 

Indicatorul de deasupra uşii arăta că liftul se oprise la 
etajul doi. Vasăzică acolo s-au dus. Acolo e el. 

În oglinda mică, înrămată în lift, Millie observă că peruca 
ei era strâmbă. Propti tava în lambriurile de lemn, îşi aranjă 
cu o singură mâna peruca, apoi îşi şterse o pată de pe 
obraz. Liftul se opri şi ea dădu cu colţul tăvii în rama uşii în 
timp ce ieşea, fiind cât pe ce să verse cafetiera. Vasul se 
clătină periculos pe picioarele sale masive din argint, apoi 
îşi regăsi echilibrul. 

Calm, calm. 

Ascensorul prinse viaţă cârâind şi cobori iarăşi. Graham, 
individul însărcinat de Simons să-l urmeze la etaj, se 
sprijinea de peretele coridorului, în dreapta. Când o văzu, 
se îndreptă şi bătu în uşa de lângă el. 

— Cafeaua, domnule, spuse, cu un timbru de tenor 
surprinzător pentru un bărbat atât de voinic. 

Millie se aştepta s-o privească şi să-şi dea seama că nu 
făcea parte din personalul casei, dar el îi studie chipul cu o 
totală lipsă de reacţie. Poate nu cunoaşte servitorii din vilă? 


Simons l-o fi adus de la New York? 

Ascultând ordinul primit din interior, Graham deschise 
uşa şi o ţinu aşa pentru Millie. Ea îşi lăsă ochii în jos şi intră 
în cameră. Bărbatul închise uşa în urma lui. 

Mirosurile o izbiră, fecale şi vomă, şi în acelaşi timp îl 
văzu pe Davy, în genunchi, sprijinit pe călcâie, şi apoi lanţul 
care mergea de la un inel de oţel încastrat în podea până la 
glezna lui. | se păru înfiorător de slab. 

Nu pot să-l înhat şi să plec. 

Se întoarse. Simons stătea de unul singur, în stânga uşii. 
Millie puse tava pe măsuţa de lângă el şi se întoarse spre 
perete, astfel încât Davy să nu-i vadă faţa. Turnă cafea într- 
o ceaşcă. 

— Frişcă sau zahăr, domnule? 

Făcu un efort îngrozitor ca să vorbească pe un ton lipsit 
de orice emoție. 

Simons nici măcar nu se uită la ea. 

— Cu frişcă şi cu o linguriţă de zahăr. 

Uşa se deschise din nou şi în cameră fu împinsă Sojee, 
purtând o salopetă verde-închis şi cu mâinile încătuşate. 
Blondul o urmă şi o împinse iarăşi, nicidecum cu blândeţe, 
acum spre dreapta, îndepărtând-o de Simons. Era Sojee, 
fără nici-o îndoială - plescăia din buze şi obrajii i se schimo- 
noseau întruna. 

Un prim impuls o îndemna pe Millie să verse cafeaua din 
ceaşcă în poala lui Simons, dar blondul îşi înfipse chiar în 
clipa aceea mâna în părul lui Sojee, din spate, şi îi smuci 
capul spre ceafă. Ea ţipă. 

— Cafeaua dumneavoastră, domnule. 

Millie îi întinse lui Simons ceaşca şi farfuriuţa. 

El o luă şi se uită în sfârşit la ea. 

— Poţi să pl... 

Înlemni. 

Ţi-a luat cam mult. 

Millie înhăţă mânerul cafetierei grele de argint, îi săltă 
capacul şi sări la trei metri în lateral, legănându-şi braţul. 

Blondul ţipă când i se vărsă pe spate şi pe-o parte 
cafeaua fierbinte. Căzu, trăgându-se cu mâinile de haine. 


Sojee ţipă când o cuprinse Millie cu braţele, însă în clipa 
următoare erau în Cuib şi aceeaşi Sojee se împletici când îi 
dădu drumul. 

— E OK, Sojee. E OK! 

Sojee făcuse ochii mari şi tremura. 

— Sunt eu... Millie! 

Încă mai avea în Cuib cătuşele lui Padgett şi cheia lor. O 
găsi pe cea din urmă şi o ridică în mână. 

— Uite, dă-mi voie să te scap de cătuşe. 

Sojee părea tulburată şi dezorientată. Murmura pentru 
sine însăşi, fragmente disparate, fiecare cu alt înţeles. 

— „ai putea fi un demon. Ai putea fi Doamna Albastră. 
Nu, nu vreau să fac asta. Incetează... 

Tresări când o prinse Millie de încheieturile mâinilor. 

— Linişteşte-te. E OK. 

Descuie una dintre cătuşe, apoi apăsă cheia în palma lui 
Sojee. 

— E OK. Trebuie să mă duc după Davy, bine? Mă-ntorc 
repede. Tu nu trebuie decât să te odihneşti, da? Aici nu te 
poate găsi nimeni. 

Sojee îşi frecă încheietura eliberată. 

— Millie? 

Millie îi luă mâna şi i-o apăsă pe obrazul ei. 

— Da, Millie. Trebuie să mă duc după Davy, bine? 

O parte din încordarea celeilalte dispăru. 

— Eşti chiartu! 

— Da. Uite, nu ieşi din cameră. O să dai de o stâncă şi s- 
ar putea să cazi, OK? Mă-ntorc după tine. 

— Aă, presupun. 

Millie respiră adânc. Ar fi vrut să se ducă direct la Davy, 
dar ceilalţi bărbaţi îşi scoseseră probabil deja armele. O să 
risc o apariție pe coridor. 

Valul o izbi peste întreaga parte de jos a corpului, dar îi 
simţi mai ales în locul unde o lovise piciorul majordomului. 
căzu, ajungând sub apă. O usturară ochii şi nările. Apă de 
mare? Apă caldă de mare? La etajul doi? Se strădui să se 
ridice în picioare, cu peruca între timp răsucită atârnându-i, 


udă leoarcă, peste faţă. Scuipă părul din gură şi îşi smulse 
peruca de pe cap, lăsând-o în voia curentului. Avea mâinile 
goale - pierduse spray-ul cu spumă lacrimogenă. 

Se agăţă de cadrul uşii când alunecă pe lângă el şi 
umărul îi urlă, dar reuşi să se repună pe picioare. Zgomotul 
se înteţise. Se uită în urmă, încă ţinându-se de toc cu grijă. 
Un bec de avarie, plasat sus, pe casa scării, arunca o 
lumină aspră peste apa pe care o văzu prăvălindu-se 
vijelioasă pe panta abruptă. 

Casa scării se transformase într-o cascadă. Pe palier, la 
vreo doi metri sub ea, îl zări pe Lawrence Simons, agăţat cu 
ambele braţe de stâlpul balustradei. Continua să-şi strângă 
arma în mână cu putere. Ţinea ochii larg deschişi şi 
costumul lui frumos era distrus. 

Nu-i putea găsi vreo vină fiindcă se agăța cu atâta 
disperare. Chiar sub el, fereastra de pe palier fusese smulsă 
cu tot cu toc şi grosul apei de prăvălea pe pământul aflat cu 
două etaje şi jumătate mai jos. Gaura se lărgea văzând cu 
ochii, pe măsură ce torentul zgomotos smulgea cărămizile, 
pe rând sau mai multe o dată. 

Se întrebă ce se întâmplase cu blondul şi cu paznicul de 
lângă uşă. 

Arma lui Simons răbufni şi ea se pomeni pe spate, în apă, 
clipind uluită. Curentul o luă cu sine. ` 

Era ca într-un parc de distracții cu apă. Işi ținea picioarele 
înainte şi faţa deasupra valului. Când alunecă în josul scării, 
îl văzu pe Simons îndreptându-şi arma spre ea şi îşi repezi 
ambele picioare în direcţia lui. Călcâiul ei stâng îl nimeri în 
umăr; degetele bărbatului îşi slăbiră strânsoarea şi el 
ajunse în mijlocul curentului, biciuind apa cu braţele, după 
care se treziră amândoi propulsaţi prin perete, în lumina 
strălucitoare a reflectoarelor care continuau să funcţioneze, 
perverse, în afara vilei. 

Simons ţipă şi căderea neaşteptată avu asupra lui Millie 
un efect pe care nu-l avusese torentul. Sări în Cuib. 

Mai mulţi litri de apă se revărsară, în cascadă, pe 
podeaua de piatră din jurul ei. 

Sojee, care mai stătea încă în picioare, în locul unde o 


lăsase, făcu un salt înapoi, ferindu-se de apa împroşcată. 

— Cine naiba eşti? întrebă ea. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, Millie îşi şterse apa de pe 
faţă. 

— Cum? Sunt eu, Millie. 

— Te-au scalpat? 

— Oh. Era o perucă. 

— Şi sângele? 

Sojee arătă spre tâmpla ei stângă. 

Millie îşi duse mâna la faţă, şi-o retrase şi se holbă 
absentă la roşeaţa de pe degete şi din palmă. 

— Oh, cred că m-au împuşcat. 

Se pipăi şi găsi deasupra tâmplei un şanţ lung de vreo 
şapte milimetri. Când o atinse, nervii amorţiţi i se treziră 
urlând la viaţă şi aproape că leşină. 

Sojee smulse prosopul de bucătărie agăţat de mânerul 
frigiderului şi îl împături, transformându-l într-un tampon. ÎI 
puse pe tâmpla lui Millie şi apăsă. 

— Au! 

— Nu te mişca! 

Millie îşi ridică mâna. 

— II ţin eu. Dă-mi ceva cu care să-l leg. Tot mai trebuie 
să-l aduc pe Davy. 

— N-or să te mai împuşte? 

— Nu. Nu şi de-acum înainte. Arătă către o cămaşă roz, 
cu nasturi, drapată pe spătarul unui scaun. Rupe din aia. 

Sojee o rupse în trei, de-a lungul, apoi luă bucata cea mai 
mare - de la poale la guler - şi o ajută să-şi fixeze prosopul 
de bucătărie peste rană. 

Millie îşi întrezări imaginea reflectată într-o fereastră. Ca 
un cântăreţ la flaut din pictura aia, Spiritul anului 76+. 

— Mulţumesc! 

Sări. 

Se teleportă din nou pe coridor, pregătindu-se să facă 
faţă torentului, dar nivelul acestuia scăzuse substanţial şi 
ea păşi înainte clătinându-se prin apa până la genunchi. 


1 Tablou cunoscut şi sub nurnele de Yankee Doodle, aparţinându-i 
pictorului Archibald MacNeal Willard (1836-1918)(n. tr.). 


Străbătu coridorul împroşcând-o, dar, când ajunse la uşa 
camerei lui David, şuvoiul nu i se mai învolbura decât în 
jurul gleznelor. Încăperea era o cavernă întunecată şi o 
parte dintre mobile ajunseseră să se odihnească de-a 
curmezişul părţii de jos a cadrului uşii. Singura lumină era a 
becului de avarie de la capătul culoarului, şi aceea nu 
pătrundea în cameră. 

Sări înapoi, în Cuib, luă ochelarii de noapte, dădu să şi-i 
pună şi realiză că s-ar fi sprijinit pe rana ei de la cap. 

Sojee se holba la ea, stând lângă perete, plescăind din 
buze şi clipind întruna. 

Millie încercă să zâmbească. 

— Imi trebuie o sursă de lumină. 

Sojee arătă către lanterna veche pe care o ţinea Davy ca 
rezervă, sau pentru cazurile în care voiau să închidă 
generatorul. 

Millie zâmbi cu adevărat. Sări în partea opusă a camerei. 

— Excelent! 

Inhăţă lanterna şi dispăru. 

După ce se căţără peste şifonierul răsturnat de-a 
curmezişul uşii, îl găsi pe Davy zăcând pe-o parte, întins cât 
era de lung între lanţ şi gaura de un metru şi jumătate din 
podea. Era cu faţa într-o baltă şi nu respira, deşi Millie ar fi 
putut jura că îi văzuse mâna zvâcnind. 

Bâjbâi după atropină. Două dintre injectoare dispăruseră, 
luate de potop din buzunarul şorţului, dar celelalte două 
erau acolo. Smulse unul din suport, îl armă şi îi izbi capătul 
opus de exteriorul coapsei lui Davy. Se activă cu un pocnet 
de-a dreptul răsunător, făcând-o să tresară. Arcul interior 
împinse acul prin pijama, prin piele şi prin muşchi. Aşteptă, 
aşa cum spuneau instrucţiunile, numărând ca să-i lase 
arcului timp pentru injectarea dozei necesare: 

— Un elefant, doi elefanţi, trei elefanţi. 

Apoi smulse injectorul şi-l aruncă. 

Davy continua să nu respire. li căută pulsul şi nu fu 
sigură dacă i-l găsise sau nu. Voia să-l ducă la secţia de 
urgenţe, dar cătuşa continua să-i încercuiască glezna - şi 
lanţul se întindea către belciugul din podea. Ultimul strop 


de apă se scursese prin gaură şi ea auzi o mişcare într-un 
colţ al încăperii. Indreptă brusc lanterna într-acolo. 

Pe podeaua umedă şerpuia şi se zbătea un peşte de vreo 
treizeci de centimetri. Se întrebă dacă n-avea halucinaţii. 

Trebuie să-l fac să respire, se gândi, apoi se uită în gura 
lui, căutând ceva care l-ar fi putut împiedica să răsufle şi 
văzu că-şi înghiţise limba. In timp ce degetele ei îi măturau 
gura, Davy reîncepu să respire, greu, neuniform. Era încă 
inconştient. Ea presupuse că inima îi bătea. 

li dădură lacrimile şi clipi, reţinându-şi-le. 

N-am timp. 

Sări în Texasul de Vest, pe buza prăpastiei. Aerul 
deşertului, uscat ca iasca, îi transformă uniforma de 
cameristă udă leoarcă într-un răcitor cu evaporare, 
sorbindu-i fierbinţeala din corp. Se scutură ca o pisică, auzi 
picăturile de apă răpăind pe stânca din jur şi, după câteva 
secunde, împroşcând apa de dedesubt. 

Regreta că-i dăduse Beccăi pistoalele lui Padgett, dar, 
acolo, jos, erau o mulţime de arme. 

Prizonierii ei găsiseră vechea vatră şi buştenii pe care-i 
adusese pentru Padgett. Focul era acum o vâlvătaie 
puternică, în faţa căreia se ghemuiseră Agnes, majordomul, 
bucătarul şi bărbatul cu nasul rupt, încălzindu-şi mâinile. 
Hyacinth stătea cu spatele la flăcări, cu arma în mână şi cu 
capul rotindu-i-se dintr-o parte în alta în timp ce se holba la 
propria umbră, aruncată peste apă şi pe peretele de calcar 
de dincolo de ea. 

Mai mult din disperare decât din calcul, Millie îi smulse 
pur şi simplu pistolul dintre degete, apucându-l dintr-o 
parte imediat ce îşi făcu apariţia şi sărind în următoarea 
fracțiune de secundă înapoi, pe marginea hăului. După care 
aproape că îl scăpă, dar reuşi să-l rotească până când îl 
prinse de pat. 

Și totul fără să mă-mpuşc. 

Millie detesta armele. 

De jos, din prăpastie, se înălţară o serie de înjurături, dar 
ea nu aşteptă să le desluşească sensul. In camera lui Davy 
se ghemui, prinse arma în ambele mâini şi o îndreptă spre 


lanţ, la mică distanţă de belciugul din podea. Apăsă pe 
trăgaci. 

Sfârşi prin a cădea pe spate, cu urechile ţiuind. Un şir de 
găuri de glonţ traversau duşumeaua şi urcau până la 
jumătatea înălţimii peretelui. Pistolul fusese reglat pe foc 
automat, înţelese ea, cu întârziere. Nu ştiuse că o armă de 
asemenea dimensiuni putea face aşa ceva. 

Lanţul se rupsese, îndoit şi stâlcit. Lăsă pistolul jos şi îl 
împinse, făcându-l să alunece pe parchet. Arma se opri sub 
comoda răsturnată, în întunecimea umedă. 

Respirația lui Davy suna mai rău, hârjâia, se oprea pentru 
câteva secunde, reîncepea brusc. 

Milie îşi strecură mâinile sub umerii lui, vizualiză secţia 
de urgenţe a Spitalului Universităţii „George Washington” şi 
sări. 


24. „Sfat util” 


Peste nasul şi peste gura lui era o mască şi plămânii i se 
ridicau fără efort, umflându-se ca un balon. Presiunea 
încetă şi el simţi aerul părăsindu-i în grabă. Pe urmă reveni, 
ca un val binefăcător. Avea impresia că e întins pe ceva 
care se învârtea uşor şi pielea capului îl furnica. Îşi simţea 
gura ca un deşert, deshidratată şi grăunţoasă, de parcă i-ar 
fi fost pusă la copt, pierzându-şi orice strop de apă. 

Mai mulţi oameni vorbeau în acelaşi timp şi cineva strigă, 
acoperind bolboroseala: 

— Unde sunt vestele alea de protecţie? 

— Sosesc! răspunse, tot strigând, o voce îndepărtată. 

Simţi pe cineva ţinându-l de mână şi, cu un efort imens, 
deschise ochii. Şi îi închise imediat la loc. Strălucirea era 
orbitoare şi ochii lui nu funcționau aşa cum ar fi trebuit. 
Orice nu era o sursă de lumină arzătoare părea o masă 
difuză, excesiv de sclipitoare, de alb, albastru şi de nuanţe 
ale culorii pielii. 

Ceva îl înjunghie din partea de sus a pieptului, arzându-l, 
şi el fugi de durere şi de lumină, ajungând în întunericul 
liniştitor. 

Era „în boxă”, întins pe podea, cu braţele şi picioarele 
răşchirate, dar nu se simţea bine. Camera era întunecoasă, 
iar podeaua, umedă şi rece. Mirosul de apă sărată - de 
reflux - îi pătrunse în nări şi îşi aminti ceva despre ocean, 
despre Simons şi despre nişte bombe. Masca de oxigen 
dispăruse şi pentru fiecare răsuflare avea nevoie de o 
eternitate. Pe parchet, alături de el, strălucea o lumină, 
nicidecum la fel de dureroasă precum acelea din camera în 
care se aflase înainte. Durerea îi sfredelea adânc umărul 
drept. 

Pe urmă lângă el se ghemui cineva. Îşi dori să 
îndepărteze intrusul, dar trupul nu-i răspundea la comenzi 
aşa cum ar fi vrut. Nu reuşi decât să-şi fâlfâie fără vlagă 
mâna dreaptă. 

— Davy. Oh, Doamne! Nu se poate să faci asta. N-o să-ți 
scoatem niciodată blestemăţia aia dacă te teleportezi în 


mijlocul operaţiei. 

Cunoştea vocea. Se strădui să vorbească şi reuşi după 
mai multe încercări. 

— M... Millie? 

— Da, iubitule. Te teleportez înapoi, la secția de urgente. 
Ingenunche şi îşi puse mâinile sub umerii lui. Se pregăteau 
să-ţi extragă stimulatorul nervului vag când ai sărit. 

— Stai! 

Vocea lui scrâşnea, pe jumătate geamăt, pe jumătate 
icnet. 

Millie, care începuse să-l salte, se opri. 

— Te doare? 

— E conectat... e o capcană cu bombă. Implantul. 

— Da. Ştim. Am recuperat bucăţile din celălalt şi le-am 
studiat de mai multe ori cu raze X. Se pare că există un 
senzor de lumină şi am învăţat din proprie experienţă că 
sare-n aer dacă tai legăturile. 

Celălalt? 

Davy deschise din nou gura, vrând să vorbească, dar ea 
i-o luă înainte: 

— Te iubesc şi vreau să aud tot ce ai să-mi spui, dar 
deocamdată taci şi ai încredere în mine! Sărim. 

Erau înapoi, pe podeaua încăperii strălucitoare, şi Davy 
strânse cu putere din ochi, ferindu-se de lumină. 

Se auzi un cor de icnete şi o voce ascuţită întrebă: 

— O să stea /iniştit? 

Millie îl luă pe Davy de mână. 

— Dacă-l menţineţi conştient şi raţional. Vorbiţi cu el. 
Spuneţi-i ce faceţi, ca să nu-l luaţi prin surprindere. S-a 
trezit exact în momentul în care i-aţi înfipt acul. La ce vă 
aşteptaţi? 

Vocea bărbatului părea exasperată şi amuzată în aceeaşi 
măsură - aproape năucită. 

— N-avem de-a face cu prea mulţi oameni în stare de aşa 
ceva. Dar am înţeles totuşi. Să-l urcăm pe masă, băieţi! 

Lumina care-i pătrundea prin pleoape păli uşor când 
asupra lui se aplecară mai multe persoane. 

— ŞI... ridicaţi. 


Masa era tare şi rece. Masca îi reveni pe faţă şi auzi 
vocea doctorului: 

— Davy, sunt doctorul Sullivan. Îţi punem masca fiindcă 
ai nevoie de ajutor ca să respiri. Continuăm să-ți 
administrăm atropina pe care ţi-a injectat-o soţia ta, ca să 
contracareze efectele stimulatorului nervului vag. Ai înţeles 
ce-am spus? 

Davy ridică o mână vlăguită, cu degetul mare în sus. 

— Bun. O să-ţi facem o incizie ca să scoatem implantul 
propriu-zis. O să dureze destul de mult - e necesar să 
tatonăm legăturile care duc la electrozi. Dacă vorbesc prea 
repede ridică mâna, cu palma deschisă, ca şi cum ai spune 
„stai”. 

Davy ridică din nou degetul mare. 

— Perfect. Din fericire, obiectul e subcutanat, nu trebuie 
să tăiem niciun muşchi. În final, o să ai o cicatrice de toată 
frumuseţea şi, sperăm noi, nimic mai rău decât atât. Unde 
e ţeava? 

— E la mine, cu săculeţele de nisip, răspunse o voce de 
femeie. 

— Bun. Voiam să-ţi amorţesc pielea de deasupra 
implantului, dar te-ai teleportat înainte de a-ţi injecta mai 
mult de un strop de lidocaină. O s-o fac din nou, dar, dacă 
prima oară ai simţit ceva, acum nu vei mai simţi probabil 
nimic. Nu mai fugi încă o dată de mine, s-a făcut? 

Davy strânse mâna lui Millie şi ea îi răspunse strângând-o 
pe alui. 

— Eu te-am adus înapoi, Davy, spuse. N-o să te pierd din 
nou. 

El îşi ridică degetul mare şi arătătorul, schiţând un cerc. 

— Bun, făcu doctorul Sullivan. Prima injecție. 

Davy nu o simţi, dar strânse mâna lui Millie până când 
lidocaina încetă să-l mai ardă. 

— Acolo. OK. O să-aşteptăm un minut, să amorţească. Te 
simţi bine? 

Davy încercă să vorbească. Îi scoaseră masca. 

— Gura. Uscată. 

— Ah. E din cauza atropinei. Fac pariu şi că lumina îţi 


răneşte ochii. Efectul ăsta secundar se numeşte „fotofobie”. 

Davy dădu din cap în timp ce masca de oxigen cobora 
iarăşi. 

— Incă nu-ţi putem da nimic de băut. Te-ai putea îneca. 
Acordă-mi cincisprezece minute şi se va sfârşi totul. 

— Într-un fel sau altul, murmură altcineva, cu voce 
scăzută. 

Sullivan îşi drese glasul, apoi reîncepu să vorbească. 

— O să-ţi punem din nou perfuzia intravenoasă. E o 
simplă soluţie salină, pentru transportul medicamentelor. 
Ţi-ai smuls-o când ai sărit, dar se pare că, din fericire, acul 
a ieşit la fel cum a intrat. Pe dosul palmei, adăugă, privind 
în altă parte. În vena aia minunată. 

Davy simţi o împunsătură în dosul mâinii care fu cât pe 
ce să-i zvâcnească, ferindu-se, dar Millie i-o ţinu de 
încheietură. 

— Uşurel. Să terminăm povestea asta, spuse ea. 

Lui Davy părea să-i fie din ce în ce mai greață şi tuşi, 
apoi auzi o voce de femeie: 

— Pulsul scade iarăşi. 

— Un miligram de atropină, intravenos. Nu, doar 
jumătate. Nu vrem să fie atât de dezorientat încât să se 
teleporteze din nou. 

— Mă-ntreb cu ce-o să ne mai trezim de-acum înainte, 
murmură cineva. Cu omuleţi verzi? 

Greaţa se domoli şi vocea de femeie spuse: 

— Pulsul creşte la valoarea normală. 

— OK. Simţi ceva? 

Ce să simt? Davy clătină din cap. Masa părea acum să 
tresalte, în aceeaşi măsură în care se învârtea. 

— Bun. Tăiem. Tamponează acolo. Bun. Asta e. lao 
pensă şi opreşte sângerarea aia. Bun. OK - să evităm 
tăierea legăturilor. La cine e săculeţul opac? 

— La mine, răspunse o voce plăcută, de altistă. 

— OK. O să extind incizia cu câte doi centimetri în 
ambele părţi, apoi stingem luminile. Cele de avarie au fost 
reglate ca să nu se-aprindă? 

— Da, răspunse un glas nazal, de tenor. Am deconectat 


bateria - ambele borne. 

— Atunci, Erin, arată-mi unde-o să ţii săculeţul deschis. 

— Aici, spuse altista, aşa mă gândeam. Ca punct de 
referinţă, o să-mi sprijin încheietura mâinii de clavicula lui - 
o să-mi simţi vârfurile degetelor pe tivul de la gură. Il 
strâng la comanda ta. 

— OK. Gata? 

— Gata, Sully. 

— Tu ce spui, Davy? E foarte important să rămâi cu noi în 
tot timpul ăsta. Dacă te teleportezi când suntem cu mâinile 
pe dispozitiv, s-ar putea să-ţi rupă nervul vag. Şi, crede-mă, 
nu ţi-ai dori una ca asta. 

Davy îi făcu semn cu degetul mare ridicat. 

— Bun. Luminile. 

Întunericul veni ca o binecuvântare, cuprinzându-l pe 
Davy ca un uter. Auzi un zgomot, ca şi cum cineva şi-ar fi 
smuls pantoful din noroi. 

— Acolo. În săculeţ. Închide-l. Verifică de două ori. 
Suntem siguri că e înăuntru? 

— Confirm, zise altista. 

— Aprindeţi luminile. 

Chiar şi prin pleoapele închise, strălucirea păru o lovitură. 

— OK. Jerry, pune un dren înăuntru şi închide. Copci. 

— Corect - dă-i drumul. 

Simţi o apăsare şi o smucitură şi auzi zgomotul unui 
capsator chirurgical, un trosc, trosc, trosc, straniu, 
mărunţel. Încercă să se uite, dar lumina îl îndurera prea 
mult şi totul era înceţoşat, îşi strânse pleoapele. 

— OK. Aruncaţi pansamentul temporar şi să punem 
vestele de protecţie. 

Pentru cine? Degetele lui Davy schiţară mişcarea unor 
buze care vorbesc precipitat. 

— Explicaţi-i, domnule doctor, zise Millie. Spuneţi-i ce se- 
ntâmplă. 

— Oh. Da. Scuze. Simţi, Davy? 

Îi puseră ceva greu în partea de jos a pieptului. 

— Te protejăm cu veste antiglonţ. Asta îţi acoperă 
stomacul şi vintrele. Pe cealaltă ţi-o punem peste umeri şi 


peste cap. 

Ceva îi aruncă o umbră peste faţă, îndulcind lumina 
palpabilă care-i lovea pleoapele. Avu senzaţia că deasupra 
obrajilor i se înălța un soi de cort şi simţi o greutate de-a 
curmezişul umerilor. 

— Electrozii care pleacă din implant ies printre cele două 
veste din Kevlar, iar dispozitivul e într-un săculeţ opac. 
Vocea îşi reduse volumul. Ţeava, te rog. Doctorul se 
întoarse spre Davy. Avem o bunătate de ţeavă de oţel de 
şase milimetri grosime şi de cincisprezece centimetri în 
diametru, lungă de şaizeci. Punem implantul în interiorul ei, 
apoi... 

Davy auzi sunetul unei benzi izolatoare adezive 
desprinse de pe rolă. 

— Lipim o bucată de placaj peste fundul ţevii - firele de 
legătură sunt presate între ţeavă şi placaj. Nisip, vă rog. 
OK, Davy, în timp ce eu ţin implantul prin capătul deschis al 
ţevii, o umplem cu nisip. 

Greutatea de pe pieptul lui Davy se mări şi auzi nisipul 
şuierând la frecarea cu ţeava. Tuşi. 

— Susţineţi chestia asta! Îl apasă prea tare pe piept. 

Greutatea se micşoră. 

— Bun. Acum implantul e îngropat în nisip. Şi punem o 
altă bucată de placaj în capătul de sus al ţevii. 

Zgomotul scos de banda adezivă se repetă. 

— Acum înfăşurăm ţeava în material antiglont - o simplă 
precauţie. 

Altă bandă adezivă. 

— Ultimul dispozitiv a avut două capse detonante. Dacă 
e aşa, nisipul va fi suficient. Dispozitivul e, în cea mai mare 
parte, o baterie, aşa că nu poate conţine prea mult 
explozibil. 

Davy se gândi că în vocea doctorului se ghicea un 
tremur. Ce ultim dispozitiv? 

— Aduceţi un suport pentru instrumente, să susţinem 
țeava. 

Se auziră un zăngănit şi sunetul unor roţi rostogolindu-se 
pe podea. 


— Oh... OK. La cine e foarfeca pentru sârmă? Mulţumesc. 
Bine, atunci. Toată lumea afară. 

Urmă un zgomot de paşi. Millie strânse mâna lui Davy, 
dar nu-i dădu drumul. 

— Şi dumneavoastră, doamnă Rice. 

— Aţi mai încercat o dată asta, aţi uitat? Dacă paznicii nu 
m-au putut ţine afară, de ce credeţi c-o să reuşiţi 
dumneavoastră? 

Davy îşi desprinse mâna de a ei şi o împinse. Apoi dădu 
deoparte vesta Kevlar şi îşi săltă masca de oxigen de pe 
gură. Anestezistul i-o scoase. 

— Măcar îndepărtează-te, Millie. Nu poţi să-mi porţi de 
grijă dacă eşti... rănită. 

Anestezistul dădu să-i aşeze din nou masca, dar el o 
împinse iarăşi. 

— Şi dumneata. Pot respira pe cont propriu în timpul 
asta. 

Millie se aplecă şi-l sărută pe frunte. Senzaţia i se păru 
ciudată, apoi realiză că ea purta o mască chirurgicală. 

— OK, încuviinţă ea. O să stau lângă perete. 

— Unde-o fi, spuse doctorul. Dar retrageţi-vă! 

— Pulsul scade din nou, anunţă altista. Vreţi să-i mai 
facem o injecție cu atropină? 

— Nu. Treci în spatele meu. 

Paşi târşiţi pe duşumea. 

— Rămâi cu mine, Davy. Tai firele - acum! 

Se auzi un „buf” înăbuşit şi nisipul înţepă dosul palmei lui 
Davy, apoi curentul de aer i-l aduse pe faţă. Şi apoi avu 
senzaţia, aceeaşi de la reîntoarcerea în pătrat, greaţa care 
dispărea, ceva perceput în fundal, remarcat numai în lipsă. 
încercă să deschidă ochii, dar lumina continua să i-i 
îndurereze. 

— 1i...suse, făcu o voce, tipii de la întreţinere or s-o ia 
razna când or să vadă tot nisipul ăsta. 

Se auziră paşi apropiindu-se în grabă. 

— Pulsul creşte. Respirația devine mai puternică. la te 
uită - e ca şi cum ai fi apăsat pe un comutator. Vedeţi cum 
prinde culoare în obraji? 


Millie îi luă din nou mâna. Când începu să vorbească, 
Davy îşi dădu seama că plângea. 

— Sşşsşsş. E OK, spuse el. 

— Acum este. 


Îi plasară sârma la loc, sub piele, sterilizând-o cât mai 
bine cu putinţă. 

— Servea drept  împământare pentru cele două 
conexiuni. Chiar dacă o să primească un şoc la trecerea 
printr-un câmp electromagnetic, nervul vag n-ar trebui să 
fie afectat. Dar nu vreau să mă apropii de nervul ăla în lipsa 
unui neurochirurg, şi nu m-aş mira dacă specialistul ar 
spune s-o lăsăm pur şi simplu acolo. E mai puţin riscant. 

Conectară drenul la ceva care părea un cilindru din 
plastic transparent, cu părţile laterale plisate, ca un 
acordeon. Deschiseră capacul dintr-un capăt şi îl apăsară 
pe verticală ca să scoată aerul, după care îl sigilară din nou. 
Când încercau să se extindă, pliurile de acordeon vidau 
drenul, trăgând porţiunea plină de copci a pielii lui Davy în 
jos, către golul lăsat de implant. In susul tubului urcă un 
lichid limpede, roşiatic. Senzaţia de sub pielea amorţită era 
bizară, dar bănui că mai târziu avea să fie dureroasă. 

— Avem sticle şi pompe de vid, dar cu ăsta poţi să mergi 
la baie. 

Davy dădu aprobator din cap. Se obişnuise să fie ataşat 
de diverse /ucruri. 

Îl aşezară pe o targă cu role, îl transportară într-o rezervă 
de la reanimare şi stinseră luminile. li dădură apă - o 
grămadă de apă rece ca gheaţa, cu un pai - şi deşertul din 
gura lui începu să înverzească încetul cu încetul. 

În lumina sărăcăcioasă, încercă din nou să deschidă ochii 
şi experienţa decurse mai bine. Contururile erau neclare, 
dar nu de nedesluşit. 

— Există vreun antidot pentru atropină? Ceva care s-o 
elimine? întrebă noua Millie, blonda cu păr scurt, oxigenat, 
şi cu un pansament de tifon pe o tâmplă. 

— Da - pentru intoxicaţiile foarte grave cu atropină, 
răspunse doctorul Sullivan. Dar asta ar însemna să fie în 


comă, sau într-o stare delirantă severă, poate cu aritmie 
tahicardică. Însă physostigmina e un medicament cu efecte 
neplăcute. Atropină e metabolizată repede, de la sine. Când 
o să-l mutăm într-un pat dintr-un salon obişnuit - peste cel 
mult două sau trei ore - n-o să mai aibă niciun simptom. 

Davy întâlni privirea lui Millie. Ea dădu din cap. 

— Da, ştiu, spuse apoi. 

Doctorul clipi nedumerit. 

— Ce ştiţi? 

Că n-aveţi cum să ne ţineţi aici nici măcar cu un minut 
mai mult decât e necesar. Davy se mulţumi doar să-i 
zâmbească doctorului şi să clatine din cap. 

— Nu citiţi şi gândurile, nu-i aşa? Adică, dacă ar fi aşa, ar 
trebui să ştiţi de ce-am venit acum încoace, nu? 

Văzându-i expresia feţei, Millie începu să râdă. 

— Nu, domnule doctor. Numai că suntem căsătoriţi de 
zece ani, înţelegeţi? Singurul talent pe care-l avem e mai 
mult decât suficient când e vorba să-i faci faţă. 

Nota de uşoară alarmă din privirea lui Sullivan dispăru. 

— Am venit să vă anunţ că nişte tipi de la Agenţia de 
Securitate Naţională vor să vă vorbească. Le-am spus s-o 
lase pe mai târziu. Pentru o clipă m-am gândit c-aveau de 
gând să intre oricum aici cu forţa, însă pe urmă a apărut 
FBI-ul şi cele două grupuri s-au luat la ceartă. 

Davy văzu ochii lui Millie îngustându-se şi colţurile gurii ei 
lăsându-se în jos. Pe urmă ea zâmbi. 

— Vă mulţumim, domnule doctor Sullivan. Pentru toate. 
Anunţaţi contabilitatea că voi face plata cât de curând. 

Doctorul înţelese imediat ce voia să spună. 

— Ah. Păi, cu plăcere. A fost... fantastic. Atenţie la dren - 
se poate infecta cu uşurinţă. Trebuie extras, oh, după două 
zile, când rezervorul nu mai colectează lichid. Noi o putem 
face, aşa cum poate oricare altă clinică. 

Davy întinse mâna şi o strânse pe a doctorului Sullivan. 

— Nu-i lăsaţi pe federali să vă hărţuiască tot timpul. 

— Vreţi să-i întârzii? 

Davy clătină din cap. 

— N-are importanţă. Noi plecăm acum. 


Nu se obosi să se ridice. În clipa aceea se afla în patul din 
spital, iar în următoarea era în patul lui din Cuib. In Cuibul 
răcoros, întunecos şi confortabil. Dar, în timp ce se 
întindea, sprijinindu-se de pernă, trupul i se încordă, strâns 
în gheara anxietăţii. 

Pe urmă apăru Millie, lângă masă, şi încordarea îl părăsi, 
ca apa scursă pe o coastă de deal. Ca apa de mare scursă 
dintr-o cameră. 

Când se trezi Davy, lumina filtrată prin ferestre umplea 
încăperea. Îl durea pieptul, dar nu şi ochii. Se auzea un 
scârţâit, şi îşi dădu seama că era conştient de sunetul acela 
de mai multă vreme, că îl însoţise în permanenţă în lungul 
drum către starea de trezie. Millie stătea lângă pat, în 
balansoar. El se uită în jur. 

— Unde e Sojee? 

— l-am luat o cameră la un hotel din Baltimore, sub un 
nume fictiv, şi i-am lăsat cinci mii de dolari. O să-şi 
cumpere nişte haine, şi tot restul, şi, când o să fie gata, o 
să plece să-şi viziteze sora, într-un cartier rezidenţial din 
suburbii. A fost alegerea ei. 

Davy îşi linse buzele pârjolite. 

— Crezi că se vor duce după ea? 

Millie îi întinse un pahar cu apă. 

— Nu ştiu. l-am spus c-o să trec în fiecare zi, să văd ce 
face. Am invitat-o să stea aici, dar s-a săturat să tot fie sub 
controlul altora. 

Davy se cutremură. 

— Ştiu cum e. Povesteşte-mi despre asta. 

Arătă spre pansamentul de tifon de pe tâmpla ei. 

Millie roşi. 

— A fost Simons. 

Davy ridică din sprâncene. 

— Aă, m-a împuşcat. 

Davy trase adânc aer în piept şi îşi ţinu răsuflarea. 

Expresia lui avea ceva care o alarmă pe Millie. 

— Nu e decât o zgârietură. L-am pocnit cu piciorul 
imediat după aia, aşa că nu s-a mai putut ţine de stâlpul 
balustradei şi a căzut cu două etaje mai jos, împins prin 


peretele casei de potopul ăla ciudat, de apă de mare. 
Apropo, ce-a fost aia? 

Davy expiră. 

— Te-a împuşcat. În timpul potopului. Poate c-ar trebui 
să-ncepi cu începutul. 

Millie îşi lăsă capul pe-o parte. 

— Poate-ar trebui să-ncepem amândoi cu începutul. 

Ca să se pună unul pe altul la curent, chiar şi în rezumat, 
avură nevoie de tot timpul care îi despărţea de micul dejun 
şi continuară apoi aproape până la prânz. 

El îi povesti totul, inclusiv episodul din Nigeria. Pe urmă 
ezită şi buzele i se schimonosiră. Apoi îi vorbi, precipitându- 
se, despre Hyacinth şi despre momentul de după 
întoarcerea din Nigeria, când fusese gata să cedeze ispitei, 
şi îi spuse de ce n-o făcuse. 

Millie privi o clipă în gol, pe deasupra capului lui, cu 
privirea focalizată la o mie de kilometri distanţă. 

— Îmi pare rău, scăpă el. A fost, pur şi simplu... 

Ea îi astupă gura cu palma. _ 

— Ssst. Nu sunt supărată pe tine. In asemenea 
împrejurări... ei bine, nu spun că nu m-ar fi durut, dar nu te- 
aş fi învinuit. 

El îşi feri privirea, clipind ca să-şi ascundă lacrimile. 

Millie îl îmbrăţişă, punându-i capul pe umărul ei. Pe urmă 
îi povesti tot ce i se întâmplase în D.C. şi în Stillwater, cu 
NSA şi cu Padgett. 

— Nemernicii! făcu Davy. 

Apoi, mai târziu: 

— Vasăzică avem prizonieri? 

— Da, răspunse Millie. În dimineaţa asta, când le-am 
lăsat mai multe porţii de mâncare de la McDonald's, 
dormeau cu toţii. Majoritatea au arme, dar am luat-o pe a 
lui Hyacinth ca să trag în lanţul prins de cătuşa ta. E o 
minune că nu m-am împuşcat singură. Era pe foc automat. 

— Arma aia. Da. Davy strânse din ochi. O mai ai? 

— A rămas în vilă. E sub comodă. 

El îşi ţuguie buzele. 

— Rahat. Probabil că Brian Cox a fost ucis cu ea. 


Millie dispăru. 

Davy înjură şi îşi trase drenul şi rezervorul cu vidare mai 
aproape, dar Millie reapăru înainte de a apuca el să sară. 

— Nu face asta! 

Puse pistolul pe frigider, cu mare grijă. 

— E OK. Au plecat azi-noapte. După ce-am ajuns acasă, 
când m-am întors după Simons, plecase toată lumea. 

— Nu mi-ai spus că te-ai întors după Simons! 

— N-am ajuns până acolo. Îți povesteam despre 
prizonieri, ai uitat? Se uită la tubul încolăcit şi la rezervor. 
Voiai să vii după mine în pielea goală? 

El se lăsă pe spate, cu inima bătând puternic. 

— Nu sunt sigur că pot suporta să fiu căsătorit cu un 
teleport. 

Ea îşi lăsă capul în jos şi îl privi pe deasupra ochelarilor. 

— Acum ştii şi tu cum e. 

— Oh, taci şi vino aici. Apoi: Mă bucur să văd că nu eşti 
blondă peste tot. 

— Ai slăbit prea mult. 

— Şi tu. Oare e adevărat? Cu blondele e mai distractiv? 

— Taci, îi ceru ea. 

Două ore mai târziu, când se îmbrăcară, se simțeau 
amândoi atât de bine cum nu se mai simţiseră de foarte 
multă vreme. _ 

Davy se foia pe pragul de stâncă. Işi înfăşurase tubul la 
spate şi îşi îndesase rezervorul de absorbţie în buzunarul 
interior al jachetei lui negre, dar fiecare mişcare continua 
să-i trimită câte o zvâcnire în locul unde îi ieşea de sub 
piele. Sub ei, în prăpastie, din foc nu mai rămăseseră decât 
tăciunii şi aproape toţi prizonierii dormeau. Haidamacul Doi 
- Plank, parcă aşa-l chema? - încerca să rupă crengi din 
tufişuri fără să se înţepe în spini. 

— Eu îl iau din dreapta, şopti Davy. 

— Exact cum am exersat, spuse Millie. 

— Trei, doi, unu... 

Fiecare îl prinse pe Haidamacul Doi de câte un braţ şi 
săriră din nou, ajungând în lumina orbitoare a 
proiectoarelor. Millie şi Davy păşiră pur şi simplu într-o 


parte când bărbatul se trase înapoi, ferindu-se de lumină şi 
de strânsoarea lor. 

Agenţii FBI aşteptau într-un loc unde nu erau uşor de 
evitat. Îl azvârliră lângă zid şi îi încătuşară mâinile la spate. 
Purtau mănuşi din latex şi aveau la-ndemână pungi pentru 
dovezi, pregătite pentru arma pe care i-o desprinseră din 
tocul prins de curea. 

— Unul capturat, patru de adus, spuse Becca. 

Davy se frecă la ochi. 

— Nu-l uitaţi pe Simons. 

— N-o să-l uităm, răspunse Becca. S-a-ntors în casa lui 
din New York. A plecat de pe Vineyard cu un avion 
particular. l-am pierdut urma o vreme, dar asta numai 
fiindcă a făcut o escală neprevăzută la Spitalul Mount Sinai. 
Se pare că are un braţ rupt. 

Millie şi Davy se uitară unul la altul, apoi zâmbiră 
amândoi. 

— Sunteţi cei mai buni, zise Davy. 

— De ce nu-l ridicaţi? întrebă Millie. 

— Nu-ndrăznim să facem nici-o mişcare împotriva lui 
înainte de a avea dovezi. 

Millie dădu să spună ceva, dar Becca continuă. 

— Ştiu, Davy o să depună mărturie, dar Simons e 
dinamită politică. Dă un singur telefon şi şeful de cabinet de 
la Casa Albă îi sună pe procurorul general şi pe directorul 
FBl-ului, care mă-ngroapă sub o tonă de cărămizi. Dovada 
trebuie să fie solidă, incontestabilă, şi trebuie să punem în 
temă oamenii potriviţi înainte de a-l aresta. 

Becca arătă cu degetul mare către prizonier, acum în 
picioare şi încă percheziţionat. Sângerarea periferică 
provocată de nasul spart îi înnegrise amândoi ochii şi, în 
momentul acela, în a doua zi după incident, vânătăile 
decolorate semănau cu un apus de soare din Newark. 

— Una dintre păsările noastre ar putea cânta. 

— Dar aţi face bine să le scoateţi mai întâi implanturile, 
spuse Davy. 

— E o problemă care ţine de legalitate. Dacă nu sunt de 
acord cu operaţia... 


— Dar aţi putea s-o faceţi ca să le salvaţi viaţa, nu? zise 
Millie. Dacă blestemâăţiile se declanşează şi prizonierii nu 
mai sunt capabili să refuze intervenţia? 

Becca dădu din cap. 

— În cazul ăsta, eu nu le-aş pune nici măcar o singură 
întrebare fără să am o echipă de medici pregătită, în 
aşteptare, adăugă Millie. Altfel vor muri cu toţii. 


Pe Hyacinth o recuperară ultima. Când îl luaseră pe 
bucătarul-şef, bărbatul ţipase, trezind-o din somn, ca să 
constate că toţi cei patru însoțitori dispăruseră. Acum 
măsura insula cu pasul, nervoasă ca o pisică. Davy rămase 
nemişcat, privind din întuneric, de la o distanţă apreciabilă 
de flăcările muribunde. 

În partea opusă a insulei apăru o lumină, pornind dintr-o 
lanternă stâlcită, cocoţată pe un bolovan. Millie stătea 
acolo, pe scaunul de plastic verde, cu mâinile în bătaia 
fasciculului strălucitor, lustruind suprafaţa pistolului Glock 
18 al lui Hyacinth cu o bucată de pânză moale. 

Hyacinth, care stătuse ghemuită, se ridică încet în 
picioare, dar umerii îi rămaseră rotunjiţi, ca şi cum ar fi fost 
încă gârbovită. Se îndreptă spre lanternă şovăind, de parcă 
ar fi fost trasă în două direcţii diferite. Când n-o mai 
despărţeau decât trei metri de lumină, Millie începu să 
vorbească. 

— Mă tem că l-am scăpat în apă sărată. Ridică revolverul 
şi îl studie. A ruginit un pic. 

Frecă încă o dată o pată de pe garda trăgaciului. 

— Ce-ai făcut... cu ceilalţi? întrebă Hyacinth fără tragere 
de inimă, pronunţând rar cuvintele. 

Millie îşi luă ochii de la armă. Avea cea mai rece privire 
cu putinţă, care nu se potrivea deloc cu micul zâmbet ce îi 
juca pe buze. 

— S-a... ocupat cineva de ei. 

Davy clipi uimit. Nu bănuise că soţia lui putea fi atât de 
dură. Ştia că se prefăcea, adică, de fapt, credea că se 
prefăcea. Ei bine, spera că se prefăcea. 

Davy nu o văzuse niciodată pe Hyacinth atât de puţin 


sigură de ea. 

— Cum s-a ocupat? 

Millie se mulţumi să zâmbească şi continuă să lustruiască 
arma. 

Hyacinth se întoarse cu spatele. 

— Eu n-o să vorbesc, ştii. Nu pot. 

Millie clipi, nedumerită. 

— Cine vrea să vorbeşti? Deşi presupun că aş putea 
încerca un mic interogatoriu - ca distracţie. Sunt sigură că-n 
cele din urmă o să ţi se declanşeze implantul, exact aşa 
cum i s-a-ntâmplat sărmanului Padgett. O judecată de-a 
dreptul poetică. 

Hyacinth se întoarse din nou spre ea. 

— Deci e vorba de răzbunare, nu? 

Ţinând pistolul cu cârpa, Millie se uită în lungul ţevii 
îndreptate către lanternă. Deplasă culasa mobilă şi un 
cartuş zbură în aer. 

— Oh. Era deja un glonţ pe ţeavă. 

Luă tubul şi îl azvârli în întuneric. Un plescăit reverberă 
de la un perete de stâncă la altul. 

Davy ştia că fusese singurul glonţ din pistol. Exersase cu 
Millie în repetate rânduri până când ea reuşise să gliseze 
culasa cu un gest firesc, ferm. Davy detesta armele tot atât 
de mult ca şi Millie, dar, în decursul anilor, avusese ocazia 
să folosească destul de multe. 

Hyacinth se retrase cu un pas. 

Davy n-o putea condamna pentru asta. El însuşi s-ar fi 
teleportat imediat, mai ales fiindcă Millie nu era obişnuită 
să umble cu un pistol. 

— L-am ţinut pe Padgett pe insula asta şaptezeci şi două 
de ore. A murit la urgenţă, când i s-a detonat implantul. 
Millie îndreptă arma către sol, între ea şi Hyacinth, şi privi 
în josul ţevii. 

E destul de rău că l-ai răpit pe Davy, că i-ai pus 
dispozitivul ăla în piept, că l-ai torturat şi l-ai bătut. 

Hyacinth strânse din dinţi. Pe urmă spuse, cu un efort: 

— Acum înţeleg. Eşti geloasă! 

Millie râse. 


— Pe Domnişoara Paradită? Davy te-a citit de la început. 
Sfat util: când vrei să începi o relaţie cu cineva, nu-i ucide 
prietenii în faţa lui. Zâmbi în zeflemea. Ar fi fost posibil să-l 
oboseşti în cele din urmă - Davy nu e decât un om - dar ar 
fi făcut-o numai fiindcă s-ar fi săturat. Aşa cum îi arunci un 
os unui câine care latră, ca să-i închizi gura. 

Ochii lui Hyacinth se îngustară şi, când vorbi, Davy îşi 
dădu seama că frica îi dispăruse, fiind înlocuită de furie. 

— Oh, serios? Nu părea chiar aşa când îşi plimba mâinile 
pe mine! 

Millie surâse. 

— Da. Chiar înainte să-ţi descopere cicatricele, nu? Ai de 
gând să-mi spui că l-au excitat? 

Hyacinth se uită în altă parte. 

— Exact, făcu Millie. 

Se teleportă, punând între ele o distanţă de aproape cinci 
metri, şi îndreptă arma spre faţa celeilalte femei. 

Hyacinth reacţionă exact aşa cum spusese Davy, 
tresărind la început, apoi repezindu-se s-o dezarmeze. Lovi 
teava armei, îndreptând-o într-o parte, apoi o prinse pe 
Millie de încheietură, încercând să-i imobilizeze braţul, dar 
ea se teleportă înainte de a-i înţepeni cotul, lăsându-i pisto- 
lul în mână. 

Hyacinth se roti, ţinând arma în ambele mâini întinse, 
întotdeauna îndreptată în direcţia în care se uita. 

Dar nu reuşea să vadă nimic. 

Fascicolul palid a lanternei nu făcea altceva decât să 
cufunde restul insulei într-un întuneric mai dens, o beznă 
aproape palpabilă, înconjurând pata firavă de lumină în 
care se stingeau tăciunii. 

Davy sări înapoi, în Cuib, unde îl aştepta Millie, întinzând 
răsucind cârpa de lustruit. 

— Ce lucrătură! 

— Aşa e Hyacinth, spuse Davy. Eşti Ok? 

Millie se cutremură. 

— N-am putea s-o interogăm măcar un pic? 

Gândul îi stârni lui Davy un val de greață. 

— Mai degrabă-aş ucide-o. 


Ş 


Millie făcu ochii mari. 

— Dar n-ai...? 

— Sigur că nu, răspunse el. Aş fi putut s-o omor de peste 
o sută de ori. Dacă n-am făcut-o atunci, n-o s-o fac nici 
acum. Ai lăsat vreo amprentă pe armă? 

— Nu. Am tinut-o tot timpul cu cârpa. Ea nu şi-a dat 
seama. Acum singurele amprente sunt ale ei. 

— Bine, atunci. Işi puse o pereche de mănuşi din latex şi 
îşi împleti degetele ca să le-mpingă până la încheieturi. 
Mergem? 

Millie respiră adânc şi azvârli cârpa pe masă. 

— Cu cât începem mai repede, cu atât terminăm mai 
repede. 

Odată întorşi în prăpastie, Davy luă arma lui Hyacinth, cu 
o mişcare de răsucire care întoarse ţeava spre stomacul ei 
şi îi îndoi încheietura, silind-o să-şi descleşteze degetele. Şi 
plecă înainte de a lovi ea cu piciorul, dar Millie rămăsese pe 
loc. Întinse mâinile din spatele ei şi o smuci de umeri. 
Hyacinth căzu, izbind cu putere pământul. 

Davy luă scaunul. Millie rămase în picioare, uşor în 
spatele lui, cu mâna pe umărul lui drept. 

Hyacinth se rostogoli şi se ridică, arătându-şi dinţii. 

Davy trase de culasa pistolului. O sticlire de alamă licări 
în întuneric. 

Millie tresări, strângându-l de umăr. 

— Credeam că am... 

— L-am golit. Dar s-ar părea că ea a avut un încărcător 
de rezervă. 

II scoase, apoi glisă din nou culasa de armare. Un alt 
cilindru de alamă şi plumb se rostogoli prin aer, izbind solul 
cu un zgomot înfundat. Davy scoase o pungă de plastic din 
buzunarul de la spate şi puse înăuntru arma, încărcătorul şi 
cele două tuburi căzute la pământ. 

Fără să-şi ia ochii de la Hyacinth, îi întinse punga lui 
Millie. Nu o văzu, ci mai degrabă o simţi plecând, o absenţă 
evidentă, o pată de căldură înlocuită de aerul rece al 
deşertului. 

Hyacinth se crispă. 


Davy îşi scoase mănuşile şi le lăsă să cadă. Hyacinth 
inhală brusc o gură de aer şi el zâmbi. 

— Exact - numai amprentele tale, pe care le va găsi FBI- 
ul. Vor lua amprenta balistică şi o vor compara cu gloanţele 
care l-au ucis pe Brian Cox. Poate-o să iei în considerare o 
înţelegere cu procurorul. Ai şanse să scapi de pedeapsa cu 
moartea dacă dovedeşti vinovăția lui Simons. 

Ea strânse din buze. 

— Ştii că e imposibil! Şi, chiar dacă aş face-o, n-aţi reuşi 
niciodată să v-atingeţi de el. 

Davy începu să-şi descheie nasturii. 

Sprâncenele lui Hyacinth se uniră. 

— Acum îmi faci tu avansuri? 

El nu răspunse. Îşi desfăcu în schimb cămaşa, arătându-i 
pansamentul şi tubul de absorbţie. 

Ea făcu ochii mari. Abia dacă tresări când reapăru Millie. 

Millie se uită de la cămaşa descheiată la Hyacinth. 

— Ah, i-ai spus, nu-i aşa? 

— De ce n-ai murit? întrebă Hyacinth. 

— Încep într-adevăr să mă plictisesc de întrebarea asta, 
făcu Davy, uitându-se la Millie. Să nu subestimezi niciodată 
puterea unei femei care ştie ce vrea. 

Hyacinth îşi duse mâna la clavicula stângă. 

— Cum l-ai scos? 

— Dragostea găseşte întotdeauna o cale, îi răspunse 
Millie, impasibilă. Apoi îşi cobori privirea spre Davy. Gata? 

— Gata. 

Agenţii FBI care îi aşteptau încătuşară şi percheziţionară 
o Hyacinth supusă, palidă ca moartea. Becca îşi începu 
litania. 

— Eşti arestată pentru uciderea lui Brian Cox şi pentru 
răpirea lui David Rice şi a lui Sojourner Johnson. Ai dreptul 
să păstrezi tăcerea... atenţie! 

Becca se retrase în grabă cu un pas. 

Hyacinth se îndoi de mijloc şi începu să vomite. 

Davy se teleportă, nu se simţea în stare s-o privească. 
Aşteptă, cu fruntea sprijinită de peretele din piatră rece al 
Cuibului, respirând adânc şi calculându-şi fiecare răsuflare. 


Când Millie îşi făcu în sfârşit apariţia, se uită la ea, în 
expectativă. 

— Au trecut-o pe atropină şi l-au sunat pe Sullivan. Îşi 
pregăteşte echipa până la sosirea ambulanţei. 

Se aşeză brusc, ca o marionetă cu sforile tăiate. 

— Ai avut dreptate. Era gata s-o ucidă. Continuă după o 
clipă. Becca a spus: „Nu mă refeream la asta când mi-am 
dorit ca unul dintre ei să verse tot ce ştie.” 


25. „E timpul” 


— Niciunul dintre ei n-o să vorbească? 

La telefon, vocea Beccăi părea obosită. 

— Niciunul dintre cei care mai sunt în viaţă. 

Millie se cutremură. 

Era în D.C., la un telefon public dintr-o staţie de metrou. 
Stătea cu ochii pe peron şi pe oamenii din preajmă. 
Telefoanele celulare dădeau o lovitură mortală celor 
publice. Era din ce în ce mai greu să găseşti unul în stare 
de funcţionare, însă staţiile de metrou reprezentau tot 
atâtea oportunităţi - ca orice alte locuri unde era dificil să 
foloseşti un celular, din cauza interferenţelor de transmisie. 

— Credeam că toate operaţiile au avut succes! 

— Da. În momentul în care a scos ultimul implant, 
Sullivan transformase deja procedura într-o ştiinţă. Dar 
singurul dispus s-accepte o înţelegere cu procurorul a fost 
bucătarul. 


— ŞI? 

— Cineva l-a otrăvit. 

— În arest? 

— Da, într-unul de maximă securitate. Un paznic a 
dispărut. 

— Cel care i-a adus mâncarea? 

— Da. 


Millie păstră o clipă tăcerea, cu ochii la doi bărbaţi la 
costum care coborau pe scara rulantă. Insă cei doi se 
întoarseră cu spatele la ea şi unul începu să citească 
revista pe care o ţinuse sub braţ. 

— N-ar fi murit dacă nu l-aş fi luat din casa aia. 

— lar Davy ar fi putut fi acum mort. Nu l-ai otrăvit tu. 

— Ceilalţi ştiu? Hyacinth şi restul? 

— Păi, noi nu le-am spus, dar nu i-am putut ţine pe 
avocaţi la distanţă. Sunt cât de poate de sigură c-au 
divulgat secretul - după aceea prizonierii au devenit mai 
tăcuţi decât de obicei. 

Mai mulţi elevi de liceu coborâră de pe scara rulantă şi se 
strânseră în două aglomerări separate, băieţi şi fete, fiecare 


vorbind numai cu cei de acelaşi sex, dar fiind extrem de 
conştient de prezenţa celuilalt grup. 

— Cine plăteşte avocaţii? 

— E aparent confidenţial, dar firma a lucrat în trecut 
pentru Bochstettler & Associates. 

— Să înţeleg că, în afară de mărturia lui Davy, n-aveţi 
suficiente dovezi ca să luaţi măsuri împotriva lui Simons? 

Becca părea furioasă. 

— Nu. Până şi legătura cu vila e incertă. Ştiu c-a spus că 
e una dintre casele lui, dar nu e el proprietarul, nu direct. 
Deţinătorul înregistrat e o firmă imobiliară reală din Boston, 
iar casa i-a fost închiriată, scriptic, lui Abney, majordomul, 
care vorbeşte chiar mai puţin decât Hyacinth. Am spus 
scriptic fiindcă nu există nici-o înregistrare a plăţii chiriei. A 
dispărut până şi înregistrarea despre care mi-ai vorbit, cea 
de la clubul de golf din Edgartown. Şi nici urmă de Conley, 
fizicianul, sau de ceilalţi membri ai personalului, care-au 
plecat înainte de sosirea ta acolo. Toţi angajaţii companiei 
de pază care-au lucrat pe Great Pond Lane au părăsit-o şi 
au dispărut toate hard diskurile computerelor din staţia de 
supraveghere video. 

— Şi Simons? 

— E încă la New York. l-am instalat microfoane în casa 
din oraş şi continuă să discute la telefon, dar, dacă o fi 
spunând ceva demn de consemnat, atunci e foarte bine 
codificat. li interceptăm şi conexiunea la Internet, dar toate 
e-mailurile lui sunt cifrate şi nu suntem siguri că vrem să 
apelăm la ajutorul ace/e; alte organizaţii. 

lar NSA ar putea asculta chiar şi convorbirea noastră. 

— ţi înţeleg reținerea. 

— O să continuăm săpăturile. Şi supravegherea. 

— Cel puţin până când aterizează tona de cărămizi. 

Becca oftă. 

— Ei, oricum mama şi-a dorit întotdeauna să fiu 
contabilă. 


Peste două zile, Millie îl însoţi de Davy în Portland, 
Oregon, la un medic de familie ales la întâmplare, ca să-i 


scoată drenul. 

— Încă mă mai doare, spuse el. Dar mă simt mai puţin... 
infectat. 

Se roti în dreapta şi în stânga, răsucindu-şi mijlocul, apoi 
îşi frecă încheieturile mâinilor. 

— Mai puţin priponit. 

Tona de cărămizi se prăvăli în aceeaşi zi, ceva mai târziu. 

— M-au suspendat, aştept să fiu anchetată pentru abuz 
în serviciu. Şeful meu e uns cu catran cu aceeaşi pensulă - 
lipsesc mai multe mii de dolari, bani gheaţă, confiscaţi de la 
diverse organizaţii corupte. 

Millie strânse cu putere din ochi, sprijinindu-se de 
peretele de lângă telefonul public. 

— Eşti în pericol? 

— Mă-ndoiesc. Un agent în dizgrație e una. Un agent 
mort e cu totul altceva. Pe lângă asta - e vorba de echilibru. 
Dacă ne împing prea tare, ne adresăm presei. E an 
electoral şi există prea multe fotografii în care... omul 
nostru e alături de membri de vază ai administraţiei. Vor să 
aplaneze toată povestea, nu s-o arunce în aer. 

— Trebuie să vorbesc cu Davy despre asta. Păzeşte-ţi 
spatele, OK? 

— Douăzeci şi patru de ore pe zi şi şapte zile pe 
săptămână. 


— Toate ferestrele au obloane. N-ai cum să vezi ceva în 
interior. Chiar şi înainte, când urmăream oamenii intrând şi 
ieşind, n-am văzut niciodată ce e dincolo de uşă. Are o 
copertină. 

Erau pe un acoperiş, vizavi şi ceva mai în josul străzii faţă 
de casa lui Simons din Manhattan. Davy mânca o frigăruie 
de pui şi o chiflă, cumpărate de la un vânzător ambulant la 
marginea parcului. 

Millie îi aruncă o privire aspră. 

— Asculţi ce-ţi spun? 

El îşi linse un deget. 

— Bineînţeles. Niciun loc de salt înăuntru. Dar nu vrem să 
intrăm în clădirea aia. Roase băţul de bambus, înghițind 


ultima fărâmă de carne. E un loc periculos. Îşi şterse 
degetele de şerveţel înainte de a lua binoclul din mâna ei. 
Frumos. L-ai cumpărat când am fost, ăă, plecat? 

Se uită prin binoclu. 

— Da. 

— Un acoperiş plat, de toată frumuseţea. Balustrada are 
aproape un metru înălţime, cu canale de scurgere în 
burlane. Poate şi în pluviale interioare. 

Îi înapoie binoclul lui Millie. 

— O s-avem nevoie de un metru cub de ciment cu priză 
rapidă. 

Millie îl privi de pe clădirea îndepărtată în timp ce se 
ocupa de sistemul de supraveghere video, spărgând toate 
camerele de pe acoperiş cu o bâtă de baseball Louisville 
Slugger, de optzeci şi cinci de centimetri, special 
cumpărată. Le scoase pe toate patru din funcţiune în mai 
puţin de trei secunde. 

Ea sări să i se alăture. El învârtea bâta şi rânjea ca un ca 
un nebun, iar ea îi spuse: 

— Foarte frumos, scumpule. Nu-ţi rupe cusăturile. 

E| scoase limba. 

— Aruncă o privire la uşa din faţă. 

Ea îşi scoase capul peste balustradă şi se uită în jos. 
Dedesubt nu se vedea nici-o mişcare. Se întrebă ce credeau 
cei dinăuntru şi dacă observaseră ceva. 

— Nici-o activitate, raportă. 

El lăsă bâta jos. 

— Mă-ntorc într-o clipă, spuse. 

Când reapăru, căra două găleți galvanizate, pline cu 
ciment umed. Se apropie de balustradă şi umplu fiecare 
canal de scurgere prin zid cu substanţa vâscoasă. Făcu mai 
multe drumuri la depozitul de ciment. Până când umplu 
toate cele şaisprezece goluri, cimentul din primul era deja 
tare la atingere. Mai erau alte patru scurgeri în mijlocul 
acoperişului. Turnă câte o găleată în fiecare, lăsând 
cimentul să se-ndese printre gratii. 

Lucra fluierând, binedispus. 

Ea nu se putu împiedica să zâmbească. 


— Ei, spuse Davy, aruncând găleţile într-o parte. Nu e 
prea târziu, ne putem opri. Dacă facem asta, ne vor hăitui 
tot restul vieților noastre. 

Zâmbetul lui Millie dispăru. 

— Şi cum s-ar schimba lucrurile? Nu ne vor hăitui şi dacă 
n-o facem? Lasă-i să-şi dea seama care sunt consecinţele. 

El încuviinţă cu o zvâcnire a capului. 

— Da, dar acum /ntrecem totodată măsura. Vrei partea 
din faţă sau cea din spate? 

— Mă duc vizavi şi supraveghez partea din faţă, spuse 
ea. 

Arătă cu degetul mare către o casă mai înaltă cu un etaj, 
de pe trotuarul de vizavi. 

Davy dădu din cap. 

— Ţi-ai luat goarna? 

Ea ridică tubul cu aer comprimat, de care era ataşat un 
claxon de barcă. 

— Atunci fugi de-aici. 

Davy aruncă bâta şi o porni agale spre partea din spate a 
clădirii. 

Millie sări vizavi, pe scara de incendiu pe care o văzuse, 
şi se urcă pe acoperiş. Îl privi pe Davy aplecându-se către 
balustradă şi aruncând o privire dedesubt, în grădina din 
spate. Pe urmă se întoarse spre ea şi îi făcu cu mâna. Millie 
îi răspunse cu acelaşi gest. 

Bineînţeles că el îi descrisese totul când îi povestise ce 
făcuse pe Vineyard, dar volumul de apă o luă prin 
surprindere. Acoperişul avea aproape douăzeci pe douăzeci 
de metri şi apa ajunse până la genunchi în nici-o jumătate 
de minut. 

Cam o sută şaizeci şi două de tone de apă. 

Se întreba dacă terasa putea susţine toate cele trei sute 
douăzeci şi patru de tone care s-ar fi adunat odată ce 
ajungea apa la înălţimea parapetului, când primi răspunsul. 
Acoperişul se surpă în partea din faţă şi apa se scurse prin 
gaură. 

Torentul sparse aproape imediat geamurile şi ţâşni ca un 
gheizer printre gratiile ferestrelor de la etajul al treilea. 


Sus, Davy continua să lase apa să pătrundă. Se ţinea de 
balustrada din spate şi acoperişul de sub picioarele lui 
părea să fie încă solid. 

Apa ieşea deja prin ferestrele de la etajul al doilea. Uşa 
din faţă se deschise brusc şi Millie îşi focaliză binoclul. Cei 
care ieşiră păreau să fie, în majoritate, servitori - cel puţin 
purtau livrele, ude, în unele cazuri, până în talie. 

Alţi trei bărbaţi se scurseră pe uşă şi în josul scărilor în 
timp ce apa începu să vâjâie cu putere la parter, 
transformând veranda într-o cascadă cu cataracte. Potopul 
aduse o măsuţă, un lampadar, un cuier, o geantă diplomat 
şi o banchetă capitonată. Una dintre cele două uşi ale 
garajului începu să se ridice încet, apoi se opri, lăsând o 
deschidere de un metru. Apa scoase pe aleea de accesa 
maşinilor mai multe sticle şi canistre de cinci litri, apoi un 
cărucior pentru mecanici şi un ghemotoc de cârpe. 

S-a-ntrerupt curentul electric. De aceea se blocase uşa 
garajului. Şi de aceea folosise Davy - mai folosea încă - apă 
de mare. 

Un bărbat se târî pe sub uşa glisantă, apoi întinse mâinile 
să tragă, adică să ghideze spre el un alt bărbat care plutea, 
pe spate. Un bărbat cu mâna în ghips susţinută de un 
bandaj. 

Bingo. Millie apăsă pe butonul claxonului şi sări în sus 
când auzi zgomotul, având senzaţia că o mie de baloane se 
frecau unele de altele, apoi îl aruncă deoparte. Inainte de a- 
i dispărea ţiuitul din urechi, Davy ajunsese la marginea din 
faţă a casei lui Simons, cocoţat pe balustradă ca un gargui. 
Se uită în josul străzii şi dispăru. 

Ea îşi întoarse din nou capul spre trotuar, dar Simons nu 
mai era acolo. 


Se duse mai întâi în Cuib şi luă un detector de metale de 
mână, pe care-l cumpărase în dimineaţa aceea. Era o 
„baghetă” neagră cu galben, de tipul celor folosite în 
aeroporturi. 

Aşa cum stabiliseră, Davy îl dusese pe Simons într-o zonă 
pustie a deşertului, la vreo optzeci de kilometri est faţă de 


Cuib şi la nord-est faţă de oraşul Terlingua. Îşi făcea griji din 
cauza dispozitivelor de urmărire. Erau din ce în ce mai mici, 
cu posibilitate de emisie-recepţie prin satelit şi apelau la 
GPS pentru a-şi identifica poziţia. Şi, fiindcă Simons ştia că 
Davy şi Millie erau în viaţă şi nu-şi pierdeau timpul, era 
posibil să-şi fi luat măsuri de prevedere. 

Prizonierul era trântit cu faţa în jos în nisip şi Davy îl 
apăsa cu un genunchi în spate în timp ce îl percheziţiona 
pipăindu-l cu mâna în josul trupului. Alături erau aruncate 
un telefon mobil, un portofel, un set de chei şi două 
încărcătoare de pistol automat. Pistolul era în mâna lui 
Davy, cu ţeava apăsată cu putere în ceafa lui Simons. 

Expresia de pe chipul lui Davy o înspăimântă. Se temu, în 
mare măsură, că avea să-l ucidă pe Simons. 

ȘI, într-o măsură la fel de mare, că n-o să-l ucidă. 

Porni detectorul de metale şi îl plimbă peste picioarele 
captivului. In dreptul pantofilor se auzi un ţiuit şi ea i-i 
scoase şi îi aruncă în mormanul în creştere. Deasupra 
spatelui totul era în ordine, dar ceasul declanşă semnalul. l- 
| scoase. 

Simons avea braţul drept în ghips din fibră de sticlă, de la 
baza degetelor până aproape de cot. Când trecu bagheta 
pe deasupra lui, difuzorul scoase un sunet strident. 

— In ghipsul ăsta e ceva, spuse ea. Semnalul e foarte 
puternic. 

Davy îndesă ţeava armei în pielea capului lui Simons. 

— Ce ţi-au pus în ghips? 

Simons îi răspunse vorbind rar: 

— Am două tije la încheietură. 

Millie clătină din cap. 

— Nu se poate pune un ghips dur după o intervenţie 
chirurgicală, până când nu se retrage inflamaţia. Minte. 

Davy luă în mâna liberă un pietroi de dimensiunile unei 
verze mici şi îl apropie de pământ, în faţa ochilor lui 
Simons. 

— Să-l spargem şi-o să vedem. 

— N-o să le prea fie de folos oaselor lui rupte, zise Millie. 

Davy râse. 


— Şi tu ce crezi? 

— Cred că ăsta ar putea fi considerat un beneficiu, 
răspunse ea, sperând că intra în joc aşa cum trebuia. 

Simons îşi trase mâna alături, încercând să-şi ascundă 
ghipsul sub trup. 

Davy lăsă pietroiul să cadă, îşi luă genunchiul de pe 
spatele lui şi îl rostogoli cu faţa în sus. 

— Nu mişca, îi spuse, lipindu-i ţeava armei de frunte. Vezi 
ce alte jucării mai are. 

Zâmbi, dar expresia feţei lui nu era nici blândă, nici 
liniştitoare. 

Millie plimbă bagheta peste partea din faţă a membrelor 
lui Simons, apoi urcă spre trunchi. Detectorul ţiui în dreptul 
cataramei de la curea şi a mărunţişului din buzunare şi ea 
puse totul în morman. Îl purtă mai sus. În dreptul umărului 
stâng piui din nou. 

Chipul lui Davy încremeni. Rupse cămaşa lui Simons, 
făcând să-i sară nasturii. Zâmbetul răutăcios îi pieri de pe 
faţă. 

— Oh, zise Millie. 

Sub cămaşă, pielea era bronzată, nefăcând altceva decât 
să scoată în evidenţă cele două cicatrice, cea mare de sub 
claviculă şi cea de mai sus, de pe gât. Cicatrice vechi, de 
mulţi ani. 

Davy îndepărtă arma de capul lui Simons şi urlă către 
cer: 

— Până unde merge asta? 

Simons tresări. 

Davy se uită în jos, spre el. 

— Credeam că mâna ta e... enorm de lungă, dar nu era 
mâna ta, nu-i aşa? 

— Un alt zombie cu implant, spuse Millie. Atunci cine 
conduce organizaţia? 

Simons se rostogoli, îndepărtându-se, şi ei îl lăsară. Se 
ridică în capul oaselor, apoi se grăbi să mărească distanţa 
şi se opri la vreo patru metri, rezemat de un bolovan, la 
umbra tufişurilor. Le adresă o privire batjocoritoare. 

Millie îl studie cu prudenţă. 


— Ce crezi că e în ghips? Ar putea fi o armă? 

Davy clătină din cap. 

— Probabil un dispozitiv de urmărire, sau un soi de 
microfon. Electronic, aproape fără niciun dubiu. 

— Cât timp crezi c-avem la dispoziţie până vin după el? 

Davy se uită la Simons, care îşi duse ostentativ mâna la 
gură şi căscă. 

— Avem o veşnicie. Davy luă din nou piatra. Putem sări 
de-aici înainte de sosirea lor şi, când or să apară, indiferent 
ce s-o afla sub ghipsul ăla o să fie scos. 

Se uită la Millie şi îi făcu cu ochiul. Apoi se întoarse spre 
Simons. 

— S-ar putea să usture puţin. 

— Nu mă poţi atinge, zâmbi celălalt. 

Işi ridică ghipsul, parcă legănându-l ca pe un copil, 
aducându-şi-l de-a curmezişul pieptului, dar mişcarea 
căpătă o oarecare stângăcie când şi-l împinse mai sus. 

Il apropie de... 

— Davy! Nu-l lăsa să... 

Partea de sus a pieptului lui Simons explodă de parcă ar 
fi fost împuşcat din spate. Ghipsul devie o mare parte a 
şuvoiului de sânge, dar jetul ajunse la o distanţă de peste 
doi metri şi Millie simţi picături calde căzându-i pe dosul 
mâinii. 

Inima continuă să bată, expulzând sângele în ritmul 
pulsului, o dată, de două ori, de trei ori, după care lichidul 
roşu începu să se scurgă de la sine, fără ajutorul 
contracţiilor. Ochii lui Simons, la început larg deschişi şi 
surprinşi, se închiseră pe jumătate, căpătând o privire 
distantă şi, în final, absentă. 

Millie se gândi pentru o clipă că ghipsul fusese cel care 
explodase, dar, deşi acoperite de sânge, fibrele de sticlă 
erau intacte, zăceau pe nisip continuând să-i acopere 
încheietura, şi degetele ieşite în afară erau uşor curbate. 

Ea înghiţi în sec, convulsiv. 

— Deci asta se ascundea în ghips, spuse Davy. 

Se clătină uşor pe picioare şi ochii îi deveniră sticloşi. 

Millie se grăbi să facă pasul care o despărţea de el şi îl 


prinse de braţ. 

— Linişteşte-te. 

El se aplecă şi respiră de câteva ori adânc. Când se ridică 
din nou, culoarea îi revenise în mare parte în obraji. 

— Ce-a fost? întrebă ea. 

— Ceva care-a provocat detonarea implantului. Poate un 
magnet, sau ceva mai sofisticat. Presupun că m-a crezut, în 
privinţa pietrei. N-a vrut să scot ghipsul. 

Millie vorbi mai mult pentru sine decât pentru el. 

— A făcut-o de bunăvoie. Ca să ne-mpiedice să-i punem 
întrebări despre stăpânii lui. 

Davy îşi umezi buzele. _ 

— Stăpânii? Nu numai unul? Doamne, sper că nu. Imi 
formasem în minte imaginea lui stând în centrul reţelei, 
trăgând toate firele. Şi dacă stătea la periferie? 

Millie clătină din cap. 

— Strat peste strat. Cercuri în alte cercuri. S-ar putea să 
nu aflăm niciodată. Din modul în care l-ai descris - din câte 
am văzut eu însămi - nu era genul de om care-şi pierde 
controlul. Poate tocmai de asta a făcut-o. Şi-a a/es sfârşitul. 

— N-am încercat să-l salvez. Dacă l-aş fi teleportat într-o 
secţie de urgenţe... 

Millie îl mângâie pe spate. 

— Padgett era pe masa de operaţie când i s-a declanşat 
dispozitivul şi tot nu l-au putut salva. ŞI... îşi desprinse 
privirea de Simons. Eu nu l-aş fi ucis. Ştiu că nu l-ai fi ucis 
nici tu. Dar acum nu mai poate face rău nimănui şi învi- 
nuirea lui tocmai s-a transformat într-o problemă 
controversată. 

Davy sfârşi prin a da aprobator din cap. 

— Ce facem cu cadavrul? 

Davy se uită la ceas. 

— N-au trecut decât cincisprezece minute de când a 
„plecat” din casa lui din oraş. Să-l ducem înapoi. 

Millie îl privi încruntându-se. 

— Asta transmite un mesaj. 

— Sper. 

— Şi textul e? 


— Lăsaţi-ne în pace. Urmărirea noastră vă costă prea 
scump. Arătă spre Simons. Era plasat foarte sus. Au pierdut 
mult mai mult decât două case şi câţiva agenţi. Sper c-au 
pierdut influenţă. 

Millie se îndoia. 

— Poate. Sau poate au deja pe cineva pregătit să-i ia 
locul. 

Davy dădu încet din cap. 

— Poate. 


Luară un taxi de la BWI. Se îndreptau către un liceu aflat 
în imediata vecinătate a districtului, înspre Baltimore. Nu 
era liceul la care învățau cei doi băieţi, dar participau 
amândoi la concursul de înot. O găsiră pe mama lor într-o 
zonă umbrită, pustie, pe cel mai înalt rând de bănci. 

Davy îi întinse mâna. 

— Bună ziua, doamnă Cox. Mă numesc Davy Rice. Eae 
soţia mea, Millie. 

Cindy Cox îi privi fix, cu ochii mari. 

— Nu m-am gândit niciodată c-o să vă-ntâlnesc. Ştiu cine 
sunteţi, deşi n-ar fi trebuit. Brian se pricepea destul de bine 
să nu aducă acasă nimic legat de munca lui, dar... 

Strânse mâna lui Davy cu întârziere. 

— Ştiţi că eram de faţă când a murit Brian? 

Ea clipi uimită şi îi pieri culoarea din obraji. 

— Nu se poate! Dac-aţi fi fost acolo, nu l-aţi fi lăsat să 
moară! N-avea cum să moară, ţinând cont de ce puteţi 
face. 

Davy strânse din buze şi Millie îi văzu ochii umezindu-se. 

— AŞ... aşvrea să fi fost aşa. 

— Davy a fost drogat, doamnă Cox, spuse Millie. Brian a 
murit încercând să-mpiedice răpirea lui. N-a reuşit. Până 
săptămâna trecută, Davy a fost prizonier - supus unor 
experimente. 

Cindy se uită la el. 

— Îmi pare rău. Numai că aţi fost unul dintre numeroşii 
mei „dacă”. Dacă i-ar fi fost rău în ziua aia. Dacă ar fi stat 
acasă în noaptea aceea. Dacă aş fi insistat când 


pensionarea anticipată era o opţiune. Dacă ar fi fost Davy 
cu el, să-l ducă într-un loc sigur. 

— NSA nu v-a povestit? 

— Nu mi-au spus decât c-a fost ucis la datorie. Mai mare 
dragoste decât aceasta nimeni nu are!, şi tot restul. 

Jos, în piscină, urma să se dea startul cursei preliminare 
de înot în stil liber, pe cincizeci de metri. 

— Scuzaţi-mă, spuse Cindy. Uitaţi-l pe Billy, băiatul 
nostru cel mare, pe culoarul cinci. 

Sunetul fluierului de start reverberă în spaţiul închis al 
piscinei acoperite şi trupurile se arcuiră prin aer, despicând 
apoi apa. Billy nu era cel mai rapid înotător din grup, dar 
atât scufundările, cât şi întoarcerile lui erau atât de frumos 
executate încât câştigă oricum. 

Mama lui ovaţionă, îşi flutură mâinile şi ţipă. 

Cât se întoarse spre Davy, el o întrebă: 

— NSA v-a spus că ucigaşa soţului dumneavoastră e 
arestată de FBI? 

Ea trase aerul adânc în piept şi expiră. 

— NSA nu. Dar mi-a spus un prieten din agenţie. 

— Anders, zise Millie. 

— Da, când m-a întrebat unde m-aţi putea întâlni. Nu ştiu 
dacă ajută sau nu la ceva. Chiar dacă o condamnă, Brian 
tot mort rămâne. 

Cindy îşi frecă nasul cu dosul mâinii. 

Davy răsuflă adânc. 

— Ultimele cuvinte ale lui Brian, povesti el, au fost: 
„Spune-i lui Cindy că e cel mai bun lucru care mi s-a 
întâmplat vreodată. Ea şi băieţii.” 

Cindy îl privi fix şi colţurile gurii i se lăsară uşor în jos. 
Millie se strecură lângă ea şi o susţinu când izbucni în 
lacrimi şi suspine. 

Când se opri, păru secătuită. Avuseseră loc patru curse 
preliminare şi ecourile aclamaţiilor răsunaseră în clădire, 
acoperindu-i cu uşurinţă hohotele. Se îndepărtă de Millie. 


1 Evanghelia după loan 15:13, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura 
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 
1997 (n. tr.). 


— Mă simt bine. Zachary ia parte la următoarea cursă. 
Trebuie s-o urmăresc. Întinse mâna. Vă mulţumesc fiindcă 
mi-aţi transmis mesajul lui. 

Îmi pare rău c-am spus ce-am spus. Ştiu că l-aţi fi salvat 
dacă aţi fi putut. Trebuie să fi fost îngrozitor să-l priviţi 
murind. 

— A fost. Dar îi sunt dator, aşa că vă sunt dator 
dumneavoastră. Îi întinse un cartonaş. Dacă aveţi nevoie ce 
ceva, trimiteţi anunţul ăsta la mica publicitate din 
Washington Post, într-o zi de miercuri, şi vin cât pot de 
repede. Se întrerupse o clipă. Acum vă pot ajuta cu ceva? 
înainte de a pleca? 

Cindy se uită în jur, apoi spuse: 

— Un singur lucru. Când plecaţi, puteţi s-o faceţi în stilul 
dumneavoastră? M-am întrebat întotdeauna... 

— În stilul meu? Oh. OK. 

Săriră. 

— Hristoase, aici îngheţi! 

Cabana din buşteni, lungă, cu un singur etaj, se afla în 
Munţii Stâncoşi canadieni din Yukon, la o mie cinci sute de 
metri altitudine şi la o sută şaizeci de kilometri distanţă de 
cel mai apropiat oraş. Fusese construită de un milionar, 
drept cabană de vânătoare accesibilă pe calea aerului, dar 
condiţiile de zbor, nesigure din cauza vremii din zonă, chiar 
şi în toiul verii, îl făcuseră să renunţe. Davy cumpărase 
clădirea şi cele două sute de hectare din jur cu trei mii de 
dolari canadieni. 

Chiar şi atunci, în mai, zăpada era troienită. 

— Însă sub clădirea cu săli de baie e un izvor cald. 

— Dar în cabană e ger! Mă-nvineţesc! 

— Ai răbdare. 

El închise ochii. 

Rafala de vânt o făcu să se clatine. Uşa din faţă se trânti 
cu zgomot şi ei îi pocniră urechile. Davy stră/ucea şi aerul 
cald se scurgea din el ca un abur. 

— Ce faci? îl întrebă Millie. 

Se apropie de el şi întinse mâinile, aşa cum le întinzi spre 
foc. 


— Mă dedublez. În Terlingua. E cu şase sute de metri mai 
jos şi acolo e mult mai cald, aşa că diferenţa de presiune ne 
oferă căldură, ca o aerotermă. Te simţi mai bine? Eu 
transpir. 

Incetă să mai strălucească şi se apropie de geam. 

— Uite, spuse, arătând cu degetul. 

Pe măsură ce se topea zăpada, de pe streşini picura apă. 

— In plus, caloriferele sunt racordate la izvorul termal. 
Ţevile au fost golite când a fost conservată clădirea. 

— Şi aici n-o să ne deranjeze nimeni? 

— Cine ştie? Am cumpărat-o în calitate de cetăţean 
canadian, folosind vechiul meu paşaport fals de la NSA. 
Actul de vânzare e păstrat într-un fişet din tribunalul 
provinciei, la Whitehorse. Vreau să spun că, în cea mai 
mare parte a timpului, vremea a atât de rea încât nu poţi 
ajunge aici decât prin metoda noastră. Suntem mai 
aproape de Oceanul îngheţat decât de cele patruzeci şi opt 
de state de jos. Şi, spre deosebire de Cuib, e proprietatea 
noastră. Dacă se rătăceşte cineva pe-aici îi putem striga 
acces interzis, proprietate particulară, arrivederci. 

Millie se uită pe geamul din faţă. Putea să vadă pe o 
distanţă de douăzeci şi cinci de kilometri în josul văii, pe 
fundul căreia păşteau câţiva cerbi caribu, în locurile unde 
începuse să se topească zăpada. Îşi arcui buzele într-un 
zâmbet. 

— Păi, foloseşte metoda noastră ca s-aduci ceva de 
mâncare. Mi-e foame. 

Făcu focul în timp ce el făcu rost de mâncare indiană la 
pachet. 

— De unde? îl întrebă. 

— Dintr-un local din St Mark Place din East Village, în 
care n-am mai fost niciodată, ales la întâmplare. Gata cu 
restaurantele „preferate”, oftă el. Gata cu predictibilitatea. 

Millie se uită la podea. 

— Gata cu clienţii. Gata cu apartamentele. Scăpăm de 
cărţi, scăpăm din clase, de profii cu priviri scabroase. 

Davy se întoarse spre ea, cu buzele strâns unite într-o 
linie subţire şi cu o bucată de pui tandoori uitată în 


furculiţă. 

— Nu. Cred că asta urmează. Acum nu mai eşti doar o 
potenţială unealtă prin care să fiu manevrat, nu-i aşa? Eşti 
tu însăţi o ţintă - un alt teleport. 

— Da. Un altul. De ce mi s-a-ntâmplat asta? 

— Poate se ia, spuse el. 

— Şi poate se-nvaţă. In ultimii doisprezece ani m-ai 
purtat prin toată lumea, teleportându-mă de mii de ori. 
Nimeni altcineva - în afară de tine, bineînţeles - n-a mai 
experimentat fenomenul ăsta de atât de multe ori. 

El dădu din cap. 

— Da - cam aşa ceva cred şi eu. Ştiu că îţi dă viaţa peste 
cap, dar mă bucur atât de mult că nu mai sunt singurul. 

— O să-nfiinţezi o şcoală pentru teleporţi? De exemplu, 
sari cu ei de o sută de ori într-o parte şi-ntr-alta şi pe urmă 
le faci vânt de pe-o stâncă? 

E| se cutremură. 

— Nu vreau să mă gândesc care ar fi procentul de 
absolvenţi. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu e necesar să moară, e suficient să creadă că vor 
muri. Aşa presupun. 

— Şi, dacă merge, pe urmă devin ei ţintele, nu? 

Millie amestecă în cana cu ceai. 

— Ai dreptate. Cred că deocamdată o să păstrăm asta în 
familie. 

Zâmbi pe neaşteptate şi Davy o privi îngustându-şi ochii. 

— În familie. 

Ea dădu din cap. 

— Tu şi cu mine. 

Ea zâmbi din nou. 

— Et cetera. 

— Ce vrei să spui? 

— Şi aşa mai departe. Şi alţii. 

Luă o altă înghiţitură de ceai, apoi îl lăsă jos şi îşi sprijini 
palmele pe genunchi. 

— Din ziua în care ai dispărut, n-am mai luat 
anticoncepţionale. 


El făcu ochii mari. 

— Nu sunt sigur... 

— Aşteaptă, spuse ea. Ştiu că nu eşti sigur, dar e timpul. 
Te temi c-o să ajungi ca tatăl tău, ştiu, te temi c-o să te 
porţi cu copiii noştri aşa cum s-a purtat el cu tine. Dar uite, 
dragul meu, dacă ţi-ai putut impune să nu-i ucizi şi să nu-i 
pedepseşti pe oamenii care te-au întemnițat şi te-au 
torturat, sunt sigură că nu vei ridica mâna asupra propriilor 
noştri copii - chiar dacă vor arunca mâncarea sau vor rupe 
paginile preţioaselor tale cărţi. Arătă cabana cu o mişcare a 
mâinii. 

— lar ăsta e un loc mult mai bun pentru copii decât 
Cuibul. Mai mult loc - nici-o stâncă. Probabil că te-ai gândit 
puţin şi la asta. 

El roşi. 

— Păi... 

Ea îl prinse de mână. 

— E timpul. 

Luă un şerveţel de hârtie şi îşi şterse colţurile gurii, apoi îl 
conduse afară, în frig, prin zăpadă, către clădirea băilor. 

— În mai multe privinţe. 


SFÂRŞIT