David Morrell — Cartite

CÂRTITE 


. UN thriller care va deveni un clasic al genului. 
DouGLas PRESTON 


DAVID MORRELL 


CÂRTIŢE 


Original: Creepers 


ED 


2010 


9.00 P.M. 


CÂRTIŢE. 


„Aşa îşi spuneau, iar denumirea asta ar face o poveste bună 
“, gândea Balenger, motiv pentru care se întâlnea cu ei în acest 
motel uitat de Dumnezeu din New Jersey dintr-un orăşel- 
fantomă cu doar 17 000 de locuitori. Chiar şi câteva luni mai 
târziu, tot i se părea insuportabil să se afle în încăperi cu uşile 
închise. Mirosul greu de mucegai avea să continue să 
declanşeze amintirea ţipetelor. Raza de lumină a unei lanterne 
avea să-l facă mereu să transpire. 

Ulterior, pe când se afla în convalescenţă, sedativele aveau 
să doboare barierele impuse memoriei sale, permiţând unor 
sunete şi imagini dezlănţuite să iasă la iveală. Acea noapte 
răcoroasă de sâmbătă de la sfârşitul lui octombrie. Puţin după 
ora nouă. Acela a fost momentul în care s-ar fi putut întoarce şi 
s-ar fi putut salva de coşmarul intens al următoarelor ore. Însă, 
privind retrospectiv, deşi a supravieţuit, cu siguranţă nu a fost 
salvat. Se învinuia că nu a reuşit să observe cât de intens părea 
totul. Pe când se apropia de motel, zgomotul valurilor de pe 
plaja aflată la două străzi distanţă părea neobişnuit de puternic. 
Briza arunca nisip pe caldarâmul de ruină. Frunze moarte 
foşneau pe pavajul crăpat. 

Insă sunetul pe care Belenger şi-l amintea cel mai bine, cel 
care, îşi spunea el, ar fi trebuit să-l facă să se retragă, era un 
dangăt ritmic, ca de jale, ding, dong, ce răsuna pe străzile 
abandonate din zonă. Era aspru, ca şi cum ar proveni de la un 
clopot spart, însă avea să afle curând adevărata lui origine şi 
faptul că reprezenta tărâmul lipsit de speranţă în care avea să 
intre. 

Ding. 

Ar fi putut reprezenta zgomotul de avertisment adresat 
navelor pentru a evita dezastrul. 

Dong. 


Sau clopotele ce bat la o înmormântare. 
Ding. 
Sau putea fi zgomotul pierzaniei. 


2 


Motelul avea douăsprezece camere. Însă doar patru erau 
ocupate, o lumină palid-gălbuie întrezărindu-se printre perdele. 
Exteriorul era deteriorat, având nevoie de reparaţii la fel ca şi 
celelalte clădiri din zonă. Balenger nu putea să nu se întrebe de 
ce grupul alesese tocmai motelul ăla. In ciuda greutăților 
suferite de comunitate, erau totuşi câteva locuri decente în 
care puteai sta. 

Vântul rece îl făcu să-şi tragă până la gât fermoarul de la 
jacheta impermeabilă. Era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, 
lat în umeri, cu păr scurt şi blond, şi un chip brăzdat, pe care 
femeile îl găseau atrăgător, deşi lui îi păsa doar de o singură 
femeie. Se opri în faţa camerei, încercând să-şi controleze 
gândurile, să-şi pregătească trăirile pentru rolul pe care 
trebuia să-l îndeplinească. 

Prin uşa şubredă auzi o voce de bărbat. Părea tânără: 

— Tipul întârzie. 

Apoi o voce de femeie, de asemenea, tânără: 

— Poate că nu mai vine. 

Un al doilea individ, mult mai bătrân: 

— Când m-a contactat, era entuziasmat de proiect. 

Un al treilea bărbat, tânăr, ca primii doi: 

— Nu cred că e o idee bună. Nu am mai luat niciodată cu noi 
un străin. Ne va sta în cale. Nu trebuia să fi fost de acord. 

Balenger nu voia ca discuţia să meargă în direcţia aceasta, 
astfel că îşi luă inima în dinţi şi ciocăni la uşă. 

În cameră se făcu linişte. După o clipă, se auzi încuietoarea. 
Uşa se deschise cât lungimea lanţului de siguranţă. In 
deschizătură se ivi un chip cu barbă. 

— Profesorul Conklin? 

Chipul dădu din cap. 

— Sunt Frank Balenger. 

Uşa se închise. Se auzi un zornăit de lanţ. Uşa se deschise 
din nou, lăsând vederii imaginea unui bărbat de şaizeci de ani 


4 


învăluit în lumină. 

Balenger ştia vârsta bărbatului pentru că făcuse cercetări 
amănunțite legate de el. Robert Conklin. Profesor la 
Universitatea de Stat din Buffalo. Protestatar împotriva 
Războiului din Vietnam în timpul studenţiei. A făcut închisoare 
de câteva ori în timpul unor diferite evenimente politice, 
inclusiv marşul din 1967 de la Pentagon. Arestat o dată pentru 
deţinere de marijuana, acuzaţiile fiind respinse din lipsă de 
probe. Căsătorit în 1970. Rămas văduv în 1992. Un an mai 
târziu, a devenit cârtiţă. 

— E trecut de nouă. Începeam să ne întrebăm dacă mai vii. 

Părul grizonant al profesorului era în ton cu barba. Avea 
nişte ochelari mici şi pomeţi groşi. După ce se uită cu grijă în 
jur, închise şi încuie uşa. N 

— Am pierdut trenul ce pleca mai devreme din New York. Imi 
cer scuze că v-am reținut. 

— Nu face nimic. Şi Vinnie a ajuns mai târziu. Ne organizăm. 

Profesorul, care arăta neobişnuit îmbrăcat cu blugi, pulover 
şi jachetă impermeabilă, făcu semn către un bărbat slab de 
douăzeci şi patru de ani, care era de asemenea îmbrăcat cu 
blugi, pulover şi jachetă impermeabilă. La fel şi ceilalți doi 
tineri din cameră. La fel ca şi Balenger, care urmase 
instrucțiunile pe care le primise, inclusiv directiva ca hainele să 
fie de culoare închisă. 

Vincent Vanelli. Licenţiat în istorie: Universitatea de Stat din 
Buffalo, 2002. Profesor de liceu în Syracuse, New York. 
Necăsătorit. Mama decedată. Tatăl pensionat pe caz de boală, 
suferind de emfizem pulmonar cauzat de fumat. 

Conklin se întoarse către celelalte două persoane rămase, un 
bărbat şi o femeie. Şi aceştia aveau douăzeci şi patru de ani, 
Balenger ştia acest lucru din investigaţiile făcute. Femeia avea 
părul roşcat prins în coadă, o gură senzuală la care majoritatea 
bărbaţilor nu puteau să se abţină să nu se holbeze şi o siluetă 
pe care puloverul şi jacheta impermeabilă nu o puteau ascunde. 
Bărbatul arătos de lângă ea avea părul şaten şi o constituţie 
solidă. Chiar dacă Balenger nu i-ar fi cercetat trecutul, şi-ar fi 
dat seama că acestuia îi place să facă sport. 

— Eu sunt Cora, iar el este Rick, spuse femeia cu o voce 
plăcută şi profundă. 

Din nou, doar numele mici, deşi Balenger ştia că numele lor 


5 


de familie era Magill. Absolviseră istoria la Universitatea de 
Stat din Buffalo în anul 2002, iar acum erau masteranzi în 
acelaşi domeniu ai Universităţii din Massachusetts. S-au 
cunoscut în 2001 şi s-au căsătorit în 2002. 

— Încântat de cunoştinţă. 

Balenger dădu mâna cu toată lumea. 

Momentul stânjenitor luă sfârşit când arătă spre obiectele 
înşirate pe cearceaful uzat. 

— Deci acestea sunt uneltele voastre de lucru? 

Vinnie izbucni în râs. 

— Cred că, dacă aici ar intra cine nu trebuie, ar deveni 
bănuitor. 

Era o colecţie uimitoare de echipamente: căşti de protecţie 
cu lanterne ataşate, lumânări, chibrituri, baterii de schimb, 
mănuşi de lucru, cuțite, rucsacuri, frânghie, bandă adezivă, 
sticle cu apă, ciocane, o rangă, camere digitale, staţie de 
emisie-recepţie, batoane energizante şi câteva dispozitive 
electronice micuţe pe care Balenger nu le putea identifica. Un 
set de scule universale (cleşti, patenţi, diferite feluri de 
şurubelniţe) se afla lângă o trusă de prim-ajutor dintr-un sac 
roşu de nailon. Trusa, cu eticheta Pro Med, era la fel cu cea pe 
care o au echipele SWAT! şi unităţile militare speciale, 
Balenger ştia acest lucru. 

— Vă aşteptaţi să apară probleme? Unele dintre acestea ar 
putea fi considerate unelte de spărgători. 

— Departe de noi acest gând, spuse profesorul Conklin. 
Oricum, nu e nimic de furat. 

— Din câte ştim noi, spuse Cora. Nu că ar fi vreo diferenţă. 
Cercetăm, însă nu punem mâna. Desigur, acest lucru nu e 
întotdeauna posibil, dar asta e, în mare, ideea. 

— Pentru a cita din Sierra Club, „nu furaţi decât fotografii’; 
nu lăsaţi decât urme de paşi”. 

Balenger scoase un caiet şi un stilou din buzunarul jachetei. 

— De când sunteţi ? 

— Sper că nu vei folosi acest cuvânt în articolul tău, obiectă 
Vinnie. 


1 Acronim pentru „Special weapons and tactics” este o unitate tactică de 
elită în anumite departamente de poliţie din America (n. Red.). 
? Joc de cuvinte intraductibil: în original, „take nothing but photographs” 
- „nu faceţi decât fotografii” (n. Red.). 
6 


— Dar face parte din jargon, nu-i aşa? „Sticleţii” sunt 
poliţiştii, nu-i aşa? „Spărgătoarele de bile” sunt conductele 
peste care trebuie să treceţi. „Pocnitorile” sunt răngile pe care 
le folosiţi ca să desfaceţi gurile de canal. Iar „cârtiţele” sunt... 

— „Intruşi” e un termen la fel de dramatic, cu conotaţii mai 
puţin dure, deşi implică faptul că încălcăm legea, recunoscu 
profesorul Conklin. Lucru care, tehnic vorbind, e adevărat. 

— De ce să nu ne numeşti exploratori urbani sau aventurieri 
urbani? spuse Cora. 

Balenger continua să scrie. 

— Speologi ai oraşului, sugeră profesorul. Investigatori de 
peşteri care coboară în trecut. 

— Ar fi bine să stabilim nişte reguli, spuse Rick dintr-odată. 
Tu lucrezi pentru... 

— New York Times Sunday Magazine. Am fost adus pentru a 
scrie articole despre trenduri culturale interesante. Despre 
mişcările marginale. 

— Marginali am vrea să şi rămânem, spuse Cora. Nu ai voie 
să spui cine suntem în articolul tău. 

— Nu vă ştiu decât prenumele, minţi Balenger. 

— Chiar şi aşa. Acest lucru este deosebit de important pentru 
profesor. A fost păstrat permanent în funcţie, dar acest lucru 
nu înseamnă că decanul nu va încerca să-l excludă dacă se află 
la universitate cu ce ne ocupăm. 

Balenger ridică din umeri. 

— De fapt, sunt cu mult înaintea voastră din acest punct de 
vedere. Nu am nici cea mai mică intenţie să vă folosesc numele 
ori detalii exacte despre trecutul vostru. Presupusul element de 
pericol va fi cu atât mai mare, dacă voi face să pară că sunteţi 
un grup secret. 

Vinnie se aplecă înainte. 

— Nu e vorba de nici un „presupus” pericol în asta. Unele 
cârtiţe au fost rănite grav. Unele chiar au murit. 

— Dacă ne dezvălui identitățile, am putea ajunge la 
închisoare sau plăti amenzi mari, sublinie Rick. Ne dai cuvântul 
tău că nu ne vei compromite? 

— Vă garantez că Nici unul dintre voi nu va avea de suferit 
din cauza a ceea ce voi scrie. 

Aceştia se priviră unul pe celălalt, nesiguri. 

— Profesorul mi-a explicat de ce crede că articolul merită să 


7 


apară, îi asigură Balenger. El şi cu mine credem acelaşi lucru. 
Avem o cultură a dispensabilului. Oamenii, plasticul, sticlele, 
principiile. Totul e dispensabil. Națiunea suferă de tulburări de 
memorie. Ce se întâmpla acum două sute de ani? E imposibil de 
imaginat. Acum o sută de ani? Prea greu de imaginat. Cu 
cincizeci de ani în urmă? Antic şi de demult. Un film făcut acum 
zece ani e considerat vechi. Un serial turnat acum cinci ani e 
considerat clasic. Majoritatea cărţilor au o existenţă de trei luni 
pe rafturi. Organizațiile sportive nici nu termină bine 
stadioanele, că le şi aruncă în aer pentru a construi unele noi, 
mai urâte. Clădirea şcolii generale pe care am urmat-o a fost 
dărâmată şi în locul ei s-a construit un mall. Cultura noastră e 
atât de obsedată de tot ce e nou, încât distrugem trecutul şi ne 
prefacem că nu a existat niciodată. Vreau să scriu un eseu care 
să-i convingă pe oameni că trecutul e important. Vreau să-i fac 
pe cei care citesc să-l simtă şi să-l aprecieze. 

În încăpere se lăsase liniştea. Balenger auzea dangătul de 
afară şi valurile spărgându-se pe plajă. 

— Tipul ăsta începe să-mi placă, spuse Vinnie. 


3 


Balenger se relaxă. Ştiind că vor urma şi alte teste, urmări 
cum cârtiţele îşi umpleau rucsacurile. 

— La ce oră intrăm? 

— Imediat după zece. 

Conklin îşi prinse la brâu o staţie de emisie-receptie. 

— Clădirea e la doar două străzi distanţă şi am făcut deja 
munca de recunoaştere, astfel că nu suntem nevoiţi să pierdem 
vremea gândindu-ne cum să ne infiltrăm. De ce zâmbeşti? 

— Mă întreb dacă îţi dai seama cât de mult seamănă 
vocabularul tău cu cel al militarilor. 

— O misiune operativă specială, spuse Vinnie prinzându-şi un 
briceag de buzunarul blugilor. Asta este. 

Balenger stătea pe un scaun ars de ţigară de lângă uşă şi lua 
conştiincios notițe. 

— Am găsit o mulţime de materiale pe site-ul profesorului, 
precum şi altele importante pe net, de exemplu infiltration.org. 
Câte grupuri de explorare urbană crezi că există? 


— Yahoo şi Google afişează mii de site-uri, răspunse Rick. 
Australia, Franţa, Anglia. Aici în Statele Unite există în toată 
ţara. San Francisco, Seattle, Minneapolis. Pentru exploratorii 
urbani, oraşul acela e cunoscut datorită reţelei de tuneluri 
utilitare drept Labirintul. Apoi mai sunt Pittsburgh, New York, 
Boston, Detroit... 

— Buffalo, spuse Balenger. 

— Locul unde ne făceam veacul înainte, spuse Vinnie. 

— Grupurile se ivesc deseori în zone cu clădiri în paragină, 
spuse Conklin. Buffalo şi Detroit sunt locuri tipice. Oamenii fug 
către suburbii, lăsând clădirile vechi neocupate. Hoteluri. 
Birouri. Magazine. În multe cazuri, proprietarii pur şi simplu 
pleacă. În contul taxelor, municipalitatea preia posesia. Însă 
deseori birocraţii nu pot hotărî dacă să renoveze sau să 
dărâme. Dacă avem noroc, clădirile sunt izolate şi păstrate. In 
centrul oraşului Buffalo, deseori ne infiltrăm în locuri 
construite în jurul anului 1900 şi abandonate în 1985 sau chiar 
mai devreme. În vreme ce lumea merge înainte, ele rămân la 
fel. Avariate, da. Deteriorarea e inevitabilă. Dar în esenţă nu se 
schimbă. Cu fiecare clădire în care ne infiltrăm, e ca şi cum o 
maşină a timpului ne duce cu decenii în urmă. 

Balenger lăsă stiloul jos. Interesul din privirea lui îl încurajă 
pe profesor să continue. 

— Când eram copil, obişnuiam să mă furişez în clădiri vechi, 
lămuri Conklin. Era mai bine decât să stau acasă şi să-i ascult 
pe părinţii mei cum se certau. Odată, într-un complex de 
apartamente izolat, am găsit un teanc de discuri de fonograf 
din anii '30. Nu cele de vinil, cele numite LP-uri, cu şase 
melodii pe fiecare parte. Mă refer la acele discuri groase, din 
plastic, uşor casante, cu o singură melodie pe fiecare parte. 
Când părinţii mei nu erau acasă, îmi plăcea să pun discurile la 
pick-up-ul tatălui meu şi să le ascult din nou şi din nou, o 
muzică veche şi scârţâită, care mă făcea să-mi imaginez 
studioul de înregistrări primitiv şi hainele vechi pe care le 
purtau cântăreții. Pentru mine, trecutul era mai bun decât 
prezentul. Dacă te gândeşti la ştirile din zilele noastre - 
amenințările sporite şi atacurile teroriste - are sens să te 
ascunzi în trecut. 

— Pe când eram studenţi şi frecventam un curs pe care îl 
preda profesorul, ne-a cerut să mergem cu el într-un vechi 


9 


magazin universal, spuse Vinnie. 

Conklin părea amuzat. 

— Implica un oarecare risc. Dacă vreunul dintre ei era rănit 
sau dacă universitatea afla că încurajam studenţii să comită 
infracţiuni, aş fi putut fi demis. 

Delectarea îi făcea chipul să pară mai tânăr. 

Cred că încă mai merg împotriva curentului, dorind să 
stârnesc valuri cât încă mai pot. 

— Experienţa a fost ciudată, spuse Vinnie. Tejghelele 
magazinului se aflau încă acolo. Şi câteva produse. Pulovere 
mâncate de molii. Bluze roase de şoareci. Case de marcat 
vechi. Clădirea era ca o baterie care stoca energia a tot ce se 
întâmplase înăuntru. Apoi răspândea acea energie şi aproape 
că simţeam clienţii morţi cu multă vreme în urmă care mişunau 
în jurul meu. 

— Poate că ar trebui să faci parte din secţia artistică a 
Universităţii din lowa, glumi Rick pe seama lui. 

— Bine, bine, dar fiecare dintre voi ştie la ce mă refer. 

Cora încuviinţă din cap. 

— Şi eu am simţit asta. De aceea i-am spus profesorului să ne 
ia în calcul pentru alte expediţii, chiar şi după ce absolvim. 

— În fiecare an, aleg o clădire despre care consider că are 
calităţi neobişnuite, îi spuse profesorul lui Balenger. 

— Odată ne-am infiltrat într-un sanatoriu aproape uitat din 
Arizona, spuse Rick. 

— Altă dată, am pătruns într-o închisoare din Texas 
abandonată de cincizeci de ani, adăugă Vinnie. 

Cora rânji. 

— Pe urmă, ne-am furişat pe o platformă petrolieră din Golful 
Mexic. Mereu ceva incitant. Aşadar, ce clădire ai ales anul 
acesta, profesore? De ce ne-ai adus în Asbury Park? 

— E o poveste tristă. 


4 


Asbury Park a fost înfiinţat în 1871 de James Bradley, un 
manufacturier din New York care a dat numele comunităţii 
după Francis Asbury, episcopul ce a pus bazele metodismului în 
America. Bradley a ales să amplaseze staţiunea lângă ocean 


10 


pentru că era uşor de ajuns din New York pe la nord şi din 
Philadelphia pe la vest. Metodiştii şi-au construit aici case de 
vacanţă, atraşi de străzile umbrite şi bisericile semeţe. Cele trei 
lacuri din oraş şi numeroasele parcuri erau locuri ideale pentru 
plimbări şi picnicuri în familie. 

La începutul anilor 1900, promenada lungă de câţiva 
kilometri era mândria țărmului din Jersey. Când miile de turişti 
aflaţi în vacanţă nu stăteau la plajă sau se bălăceau în apă, 
mâncau caramele şi vizitau caruselul din alamă şi sticlă sau 
Palatul Distracţiilor, unde se dădeau în vârtelniţă, tornadă, în 
roata mare şi treceau prin tunelul dragostei. Ignorând bazele 
metodiste ale comunităţii, mulţi mergeau şi la cazinoul ce 
ocupa acum capătul sudic al promenadei. 

În timpul Primului Război Mondial, în anii '20, de-a lungul 
Marii Crize şi, în mare parte, în al doilea Război Mondial, 
Asbury Park a înflorit. Însă în 1944, ca un simbol a ceea ce 
avea să urmeze, un uragan a distrus o mare parte din zonă. 
Reconstruită, staţiunea şi-a recăpătat măreţia, s-a străduit să o 
păstreze în anii '50 şi aproape a reuşit în anii '60, când 
concertele rock umpleau Sala Polivalentă de pe promenadă. 
Pereţii care au simţit acordul corzilor lui Harry James şi Glenn 
Miller vibrau acum pe ritmurile celor de la The Who, Jefferson 
Airplane şi Rolling Stones. 

Însă, în 1970, Asbury Park a început să decadă. Dacă rock 
and rollul era o forţă a vremurilor, la fel era şi Vietnamul, 
protestele antirăzboi şi manifestaţiile împotriva rasismului. 
Acestea din urmă au luat cu asalt Asbury Park, spărgând 
vitrinele,  răsturnând maşinile, prădând magazinele şi 
provocând incendii care s-au extins până când flăcările au 
distrus comunitatea. Mai apoi, familiile de localnici au fugit din 
calea dezastrului, în vreme ce turiştii au migrat către locuri 
situate de-a lungul țărmului. Locul lor a fost luat de mişcări 
contraculturale: hipioţi, muzicanți, motociclişti. Pe atunci, 
necunoscutul Bruce Springsteen cânta deseori în cluburile 
locale despre disperarea de pe promenadă şi dorul de ducă. 

În anii '80 şi '90, instabilitatea politică şi falimentul bancar 
au zădărnicit eforturile de a reconstrui comunitatea. Pe măsură 
ce locuitorii plecau în număr tot mai mare, blocuri întregi 
deveneau nelocuite. Clădirea Palatului Distracţiilor, datând din 
1888, practic sinonimă cu Asbury Park, a căzut pradă 


11 


buldozerelor în 2004. Promenada în paragină a rămas pustie, la 
fel şi renumitul circuit pe care motocicliştii se întreceau la nord 
de Ocean Avenue, uneori cu o sută de kilometri la oră. Pe 
vremuri, virau pe câte o stradă la vest, apoi se avântau către 
sud pe Kingsley Avenue, apoi la est, continuând cursa la nord, 
spre ocean. Gata. S-a dus. Vizitatorii puteau sta toată ziua în 
mijlocul Ocean Avenue fără să se teamă că vor fi loviți. 

Molozul şi ruinele aduceau cu o zonă afectată de război. Deşi 
17 000 de oameni susțineau că sunt locuitori ai Asbury Park, 
rar se ivea câte unul pe plajă pe care, cu o sută de ani în urmă, 
mişuna o mulţime de turişti. În locul muzicii de carusel şi a 
chicotelor copiilor, o bucată de metal desprinsă se bălăngănea 
în vânt, cu dangătul pierzaniei, dinspre o clădire de 
apartamente cu zece etaje, neterminată. Mărturie a zădărniciei 
eforturilor de reînnoire a oraşului, proiectul a rămas fără 
fonduri. Ca şi clădirile istorice din jurul său - puţinele rămase - 
construcţia a fost abandonată. 

Ding. Dong. Ding. 


5 


Balenger îl urmări pe profesor cum desfăşoară o hartă, apoi 
bate cu degetul pe o porţiune aflată la două străzi distanţă. 

— Hotelul Paragon? întrebă Cora după ce citi. 

— Construit în 1901, spuse Conklin. După cum arată şi 
numele, cei de la Paragon susțineau că era un model de 
excelenţă. Cele mai bune facilităţi. Cele mai rafinate servicii. 
Podea din marmură în holul recepţiei. Veselă din porțelan fin. 
Tacâmuri placate cu aur. Telefon în fiecare cameră într-o vreme 
când singurele telefoane se aflau în mod normal la recepţie. O 
piscină acoperită şi încălzită reprezenta o raritate. Saună, lucru 
de asemenea rar. O versiune incipientă de jacuzzi. Sală de 
dans. Galerie de artă. Zonă acoperită pentru patinaj cu rotile. 
Un sistem primitiv de aer condiţionat bazat pe aer suflat peste 
gheaţă. De asemenea, un sistem complet de încălzire, lucru 
nemaiîntâlnit chiar şi la cele mai bune hoteluri de pe plajă - 
până la urmă, clienţii erau turişti care voiau să scape de 
căldură. Patru ascensoare electrice, ce tocmai fuseseră 
inventate, cu comenzi acţionate de butoane. Serviciul în 


12 


cameră era disponibil douăzeci şi patru de ore. Lifturile, plus 
un sistem electric de servire, asigurau livrarea promptă. 

— Dacă mai pui şi nişte chelneriţe la socoteală, e ca în Las 
Vegas, spuse Vinnie rânjind. 

Balenger încerca să se integreze arătându-se amuzat. 

— Paragon a fost proiectat de proprietarul acestuia, Morgan 
Carlisle, care a moştenit averea familiei după ce părinţii săi 
bogaţi au murit într-un incendiu pe mare. 

Explicaţia profesorului îl făcu pe Vinnie să-şi piardă rânjetul. 

— Carlisle avea doar douăzeci şi doi de ani, era excentric, 
retras, măcinat de momente de furie şi depresii profunde, însă 
dădea dovadă, în acelaşi timp, de o minte sclipitoare în tot ce 
făcea. Era un geniu aflat constant în pragul unei căderi 
nervoase. Ironia este că, deşi sursa averii sale era o linie de 
transport maritim cu aburi, îi era o teamă teribilă să 
călătorească. Suferea de hemofilie, mă-nţelegeţi. 

Ceilalţi îşi luară privirile de la hartă. 

— Boala sângerării? întrebă Cora. 

— Uneori numită şi „maladia regală” pentru că cel puţin zece 
descendenţi pe linie masculină ai Reginei Victoria au suferit de 
hemofilie. 

— Cea mai mică lovitură sau tăietură stârneşte o sângerare 
necontrolată, nu-i aşa? întrebă Balenger. 

— Corect. Prin definiţie, este o dereglare genetică prin care 
sângele nu se coagulează corespunzător. Fără să manifeste 
simptome, femeile o transmit bărbaţilor. Deseori hemoragia nu 
este externă. Sângele se revarsă în încheieturi şi muşchi, 
cauzând dureri îngrozitoare, care determină victima să stea la 
pat săptămâni întregi. 

— Există vreun leac? spuse Balenger notându-şi ceva. 

— Nu, însă există câteva tratamente. În tinereţea lui Carlisle, 
o metodă experimentală presupunea transfuzii de sânge ce 
furnizau temporar agenţi coagulanţi din sângele normal. 
Părinţii lui erau îngroziţi că un accident i-ar putea genera 
sângerarea până la moarte, astfel că îl ţineau sub un control 
atent, aproape ca un prizonier, supravegheat de servitori. Nu 
avea niciodată voie să iasă din casa familiei din Manhattan. 
Mamei şi tatălui lui le plăcea să călătorească, iar pe el îl lăsau 
deseori singur acasă. S-a estimat că erau plecaţi şase luni pe 
an. Se întorceau cu fotografii, picturi şi imagini stereoscopice 


13 


cu minunile pe care le văzuseră. A stat atât de mult în casă 
încât a dezvoltat o agorafobie şi nu suporta gândul de a ieşi 
afară, însă după moartea părinţilor, şi-a adunat toată 
frustrarea, curajul şi furia şi şi-a propus ca, pentru prima dată 
în viaţa lui, să-şi mute domiciliul. Nu călcase niciodată pe 
trotuarul de pe Fifth Avenue din faţa casei sale, însă acum era 
hotărât să proiecteze un hotel şi să locuiască în el, într-o 
staţiune fabuloasă de la ocean, aflată dincolo de orice 
imaginaţie şi despre care vorbea toată lumea: Asbury Park. 
Modelul pe care l-a folosit provenea din una dintre pozele 
aduse de părinţii lui: o ruină maia din jungla mexicană. 

Balenger observă cât de intense deveniseră privirile celor din 
grup. 

— Carlisle a hotărât că, dacă nu poate vedea o piramidă 
maiaşă, îşi va construi el una, continuă profesorul. Clădirea 
avea şapte etaje de înălţimea, lăţimea şi adâncimea piramidei 
originale. Însă nu a imitat-o întru totul. În loc de asta, a decis 
ca fiecare nivel să fie din ce în ce mai îngust, etajele superioare 
devenind mai mici, până când în vârf se mai afla doar un 
apartament, o formă de piramidă modificată ce anticipa 
clădirile art-deco din anii '20. 

Rick se încruntă. 

— Însă dacă avea agorafobie... 

— Da? spuse Conklin studiindu-l pe Rick, aşteptând ca acesta 
să ajungă la o concluzie logică. 

Cora a fost mai rapidă: 

— Profesore, vrei să spui că Carlisle s-a mutat în hotel, a 
locuit în apartamentul de la ultimul etaj şi nu a mai plecat 
niciodată de acolo? 

— Nu, tocmai mi-ai spus asta. 

Conklin îşi împreună, bucuros, mâinile. 

— Unul dintre ascensoare era pentru uzul său personal. Zi şi 
noapte, dar mai ales noaptea, când oaspeţii dormeau, el avea o 
versiune în miniatură a lumii la dispoziţia sa. Având în vedere 
costurile hotelului, afacerea nu a avut niciodată şansa de a face 
profit. Chiar şi bogaţii ar fi refuzat să plătească preţurile pe 
care Carlisle era nevoit să le ceară. Cei cu venituri modeste nici 
nu se puteau apropia. Astfel că el a făcut preţurile competitive. 
Până la urmă, scopul lui era să se înconjoare de viaţă, nu să 
facă profit. 


14 


Balenger puse întrebarea logică: 

— Cât a trăit? 

— Până la vârsta de nouăzeci şi doi de ani. Prejudecata 
generală legată de cei care suferă de hemofilie este că sunt 
slabi şi bolnăvicioşi, iar unii dintre ei chiar sunt. Însă unul 
dintre tratamente presupune activitatea fizică. Este 
recomandat exerciţiul fizic lipsit de contact precum înotul şi 
bicicleta medicinală. Un trup musculos susţine încheieturile 
şubrede. Se recomandă doze uriaşe de vitamine cu supliment 
de fier pentru a preveni anemia şi a întări sistemul imunitar. 
Deseori se utilizează steroizi pentru a creşte masa musculară. 
Carlisle a urmat toate aceste tratamente cu frenezie. Mai 
presus de toate, avea o prezenţă fizică impresionantă. 

— Nouăzeci de ani! Se minună Cora. Dintr-odată îşi dădu 
seama de ceva. Dar dacă avea douăzeci şi doi de ani în 1901, 
atunci a trăit până... 

— Adaugă încă şaptezeci de ani. Până în 1971. 

Rick a fost cel care a completat ideea Corei. Balenger 
observă că, deşi se aflau la începuturile căsniciei, aveau 
această trăsătură comună. 

— Carlisle s-a aflat acolo când au avut loc revoltele şi 
incendiile din anul precedent. Probabil a urmărit totul de la 
fereastra apartamentului său. Cred că era îngrozit. 

— „Ingrozit” e puţin spus, rosti profesorul. Carlisle a 
poruncit să se instaleze obloane la fiecare uşă şi fereastră din 
hotel. Obloane din metal. S-a baricadat înăuntru. 

Balenger lăsă caietul jos, oarecum intrigat. 

— Şi ferestrele au rămas acoperite astfel timp de trei 
decenii? 

— Chiar mai bine. Reacţia lui Carlisle la manifestații ne-a 
făcut o favoare. Obloanele interioare au acţionat mai bine decât 
orice panouri exterioare. Vandalii şi furtunile au distrus 
geamurile de la ferestre. Dar, teoretic, nu a pătruns nimic 
înăuntru. Aceasta este o ocazie rară de a explora ceea ce ar 
putea fi cel mai bine păstrat sit pe care l-am întâlnit vreodată. 
Inainte ca hotelul să fie distrus. 

— Distrus? întrebă Cora nedumerită. 

— După moartea lui Carlisle, hotelul a devenit proprietatea 
trustului familiei, cu specificaţia de păstrare a acestuia. Însă 
după prăbuşirea bursei în 2001, trustul s-a confruntat cu 


15 


probleme financiare. Asbury Park a confiscat clădirea pentru 
neplata taxelor. 

— O firmă de construcţii a cumpărat apoi terenul. Săptămâna 
următoare, un recuperator comercial va veni să prade hotelul 
de lucrurile de valoare. La două săptămâni după aceea, 
Paragon are întâlnire cu buldozerul. Însă în noaptea aceasta îi 
va întâmpina pe primii oaspeţi după câteva decenii. Pe noi. 


6 


Balenger simţi entuziasmul celor din grup, în vreme ce îşi 
porneau staţiile de emisie-recepţie. Atmosfera se umplu de 
zgomot de bruiaj. 

Conklin apăsă pe un buton. 

— Proba. 

Vocea lui distorsionată răsună din toate celelalte aparate. 

Pe rând, Rick, Cora şi Vinnie au făcut acelaşi lucru, 
asigurându-se că aparatele lor pot primi şi transmite. 

— Bateriile par puternice, spuse Cora. Şi avem o mulţime de 
schimb. 

— Vremea? întrebă Rick. 

— Rafale de ploaie în zori, spuse Conklin. 

— Nu e cine ştie ce. A sosit vremea, spuse Vinnie. 

Balenger îndesă mânuşi de lucru, mâncare, sticle cu apă, o 
cască de protecţie, o centură de siguranţă, o staţie de emisie- 
recepţie, o lanternă şi baterii în ultimul rucsac. 

Observă că membrii grupului îl studiau. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Chiar vii cu noi? întrebă Cora încruntată. 

Balenger simţi o presiune în spatele urechilor. 

— Desigur. Nu asta era ideea? 

— Ne-am gândit că vei da înapoi. 

— Pentru că nu mă atrage ideea de-a mă furişa într-o clădire 
abandonată în toiul nopţii? De fapt, m-aţi făcut curios. Pe lângă 
asta, povestea nu va avea prea multă valoare dacă nu voi fi 
acolo să relatez descoperirile voastre. 

— Editorul tău s-ar putea să nu fie prea încântat dacă eşti 
arestat, spuse Conklin. 

— Există şanse mari să se întâmple asta? 


16 


— Asbury Park n-a mai văzut un paznic în zonă de douăzeci 
de ani. Dar întotdeauna există o posibilitate. 

— Mi se pare una destul de mică, spuse Balenger ridicând 
din umeri. Hemingway a mers la Ziua Z cu craniul fracturat. Ce 
m-ar împiedica pe mine să mă furişez puţin? 

— Să te infiltrezi, spuse Vinnie. 

— Exact. 

Balenger luă ultimul obiect de pe pat. Briceagul Emerson era 
negru. Avea mânerul crestat. 

— Crestăturile asigură o priză mai bună dacă mânerul e ud, îi 
spuse Rick. Clema de pe mâner prinde briceagul de interiorul 
buzunarului de la pantaloni. Astfel îl poţi găsi cu uşurinţă fără 
să cotrobăi prin buzunar. 

— Mda, exact ca într-o expediţie militară. 

— Ai fi surprins cât de util poate fi un cuţit dacă ţi se prinde 
jacheta de ceva pe când te târăşti printr-o deschizătură îngustă 
sau când ai nevoie să desfaci ambalajul unor baterii şi ai la 
dispoziţie doar o singură mână pentru face asta. Vezi ştiftul de 
pe spatele lamei? Impinge-l cu degetul! 

Lama se deschise când Balenger apăsă cu degetul mare. 

— E de folos când trebuie să deschizi cuțitul cu o singură 
mână, spuse Rick. Nu e un cuţit de atac, astfel că, în cazul în 
care eşti prins, nu e nimic ilegal. 

Balenger părea liniştit. 

— E bine de ştiut. 

— Dacă am fi explorat o zonă din sălbăticie, i-am fi spus unui 
pădurar unde avem de gând să mergem, spuse profesorul. Am 
lăsa vorbă prietenilor şi familiei, ca să ştie unde să ne caute în 
caz că nu îi contactăm la o anumită oră. Aceeaşi regulă se 
aplică şi în cazul explorării urbane, cu diferenţa că ceea ce vom 
face e ilegal, astfel că trebuie să fim circumspecţi cu privire la 
intenţiile noastre. I-am dat un plic sigilat unui coleg care îmi 
este şi cel mai bun prieten. El bănuieşte ce fac, însă nu m-a pus 
niciodată în dificultate întrebându-mă ceva. Dacă nu îi telefonez 
până mâine la ora nouă, el va deschide biletul, va afla unde am 
plecat şi va pune în alertă autorităţile să pornească în căutarea 
noastră. Nu ne-am confruntat niciodată cu un caz de urgenţă 
care să necesite acest lucru, dar e liniştitor să ştim că există o 
măsură de siguranţă. 

— Şi, desigur, avem telefoanele mobile, spuse Vinnie 


17 


arătându-i-l pe al său. În caz de urgenţă, putem cere oricând 
ajutor. 

— Dar le ţinem închise, spuse Conklin. E greu de apreciat 
tempoul trecutului când lumea modernă îşi face simțită 
prezenţa. Întrebări? 

— Câteva. 

Balenger era nerăbdător să înceapă. 

— Dar acestea pot aştepta până când ajungem înăuntru. 

Conklin se uită la foştii lui studenţi: 

— Am uitat să facem ceva? Nu? În cazul acesta, Vinnie şi cu 
mine vom merge primii. Voi, ceilalţi trei, ne urmaţi în cinci 
minute. Nu vreau să arătăm ca şi cum ne-am afla la o paradă. 
leşiţi în stradă, faceţi stânga şi mergeţi cale de două străzi. E 
un loc împânzit de buruieni. Acolo ne găsiţi. Îmi cer scuze că 
devin intim, dar ai grijă să-ţi goleşti vezica înainte de a pleca, îi 
spuse lui Balenger. Nu e întotdeauna simplu să te îngrijeşti de 
necesităţile fiziologice după ce ne infiltrăm şi asta violează 
principiul nostru de a lăsa situl intact. De aceea avem la noi 
chestiile astea. 

Profesorul îi puse lui Balenger în rucsac o sticlă din plastic. 

— Câinii, beţivii şi drogaţii urinează în clădiri vechi. Însă noi 
nu. Noi nu lăsăm urme. 


18 


10.00 P.M. 


7 


În întunericul din dreapta lui Balenger, zgomotul valurilor 
spărgându-se de țărm părea să se audă mai tare decât atunci 
când ajunsese aici. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Vântul de 
octombrie se înteţi, aruncându-i nisip usturător peste faţă. 
Ding. Dong. Ca un clopot spart, bucata de metal desprins izbea 
mai tare de un perete din clădirea abandonată de la două străzi 
mai încolo. Zgomotul îl călca pe nervi pe Balenger în vreme ce 
el, Cora şi Rick cercetau împrejurimile pustii. Trotuare crăpate. 
Buruieni crescute în parcele părăsite. Câteva clădiri dezolante 
conturate în lumina nopţii. 

Însă în prim-plan se aflau cele şapte etaje ale hotelului 
Paragon. În întunericul înstelat chiar semăna cu o piramidă 
maia. Pe măsură de Balenger se apropia, hotelul i se părea mai 
mare, simetria etajelor descrescătoare culminând cu 
apartamentul de la ultimul etaj. În lumina lunii semăna cu 
clădirile art-deco din anii '20 pe care Carlisle părea să le fi 
prevestit. 

Balenger se întoarse către însoțitorii lui. 

— Spuneaţi că toţi trei aţi frecventat cursul de istorie al 
profesorului Conklin în Buffalo. Ţineţi legătura între expedițiile 
anuale? 

— Nu atât de des ca pe vremuri, răspunse Rick. 

— Cu ocazia sărbătorilor şi la aniversări. Ceva de genul 
acesta. Vinnie stă în Syracuse. Noi locuim în Boston. Se ivesc 
tot felul de lucruri, adăugă Cora. 

— Însă în zilele acelea, cu siguranţă eram mai apropiaţi. La 
naiba, Vinnie şi Cora au fost împreună, spuse Rick. Înainte ca 
noi doi să avem o relaţie serioasă. 

— Nu era stânjenitor, voi trei să vă petreceţi timpul 
împreună? 

— Nu tocmai, răspunse Cora. Vinnie şi cu mine nu am fost 
niciodată apropiaţi. Doar ne-am distrat împreună. 

— De ce crezi că profesorul v-a ales pe voi trei? 

19 


— Nu înţeleg. 

— De-a lungul anilor, trebuie să fi avut o mulţime de alţi 
studenţi dintre care să aleagă. De ce voi? 

— Cred că întotdeauna am presupus că pur şi simplu i-a 
plăcut de noi, spuse Cora. 

Balenger dădu din cap gânditor. Şi poate că profesorului îi 
plăcea de Cora în special, îi plăcea să o privească, invitându-i 
pe iubiții ei de atunci pentru a o face să se simtă confortabil şi 
să mascheze interesul unui bărbat în vârstă a cărui soţie 
murise. 

Balenger se încordă, zărind o siluetă ridicându-se din ierburi. 
Aceasta se ridică brusc şi se opri la nivelul stomacului, ca şi 
cum ar fi apărut din pământ. 

li luă o clipă să înţeleagă că silueta îi aparţinea lui Vinnie şi 
că acesta părea să leviteze dintr-o deschizătură umbrită din 
pământ. 

— Aici! 

Balenger zări o gaură rotundă şi un capac de canal alături. 
Vinnie dispăru sub pământ. Balenger şi Cora l-au urmat, 
coborând pe o scară metalică prinsă de un perete de beton. 

Dangătul foliei de metal din clădirea de apartamente deveni 
mai slab. Aerul era mai rece, purtând un miros de umezeală şi 
mucegai. Ghetele lui Balenger răsunară pe beton când ajunse 
la capăt. 

Întunericul se înteţi. Se auzi un scrâşnet de metal când Rick 
cobori pe scară şi trase capacul de canal la locul său. Faptul că 
reuşise să facă acest lucru era un semn al forţei de care 
dispunea. În cele din urmă, întunericul deveni deplin, iar 
dangătul de afară nu se mai auzea. 

Balenger deveni conştient de sunetul respirației sale. Nu 
părea să aibă destul aer, ca şi cum întunericul îl apăsa pe faţă. 
Deşi în tunel era frig, transpira. Se relaxă oarecum când se 
aprinse lumina de pe una dintre căştile de protecţie. Era cea de 
deasupra chipului bărbos al profesorului, cozorocul creând 
umbră pe pomeţii plini ai lui Conklin. O clipă mai târziu, se 
aprinse lumina de pe casca lui Vinnie. 

Apoi Balenger îl auzi pe Rick ajungând la fund, pe urmă 
scârţâitul fermoarelor când Rick şi Cora îşi scoaseră căştile de 
protecţie din rucsacuri. Balenger făcu şi el acelaşi lucru, 
simțindu-se jenat de greutatea pe care şi-o puse pe cap. 


20 


Toţi se despărţiră, încercând să nu se încurce unul pe altul, 
în acelaşi timp, Balenger simţi că vor să rămână apropiaţi. Cele 
cinci lămpi de pe cap se înclinau şi se roteau pe când ei studiau 
tunelul şi luminile se reflectau în bălți. 

— Oraşul e atât de dornic de înnoire urbanistică, încât tot ce 
a trebuit să fac a fost să spun că sunt dezvoltator şi să cer 
planurile canalelor şi tunelurilor, spuse Conklin. Funcţionarul 
chiar mi-a făcut fotocopii. 

— Şi acesta duce către hotel? întrebă Vinnie. 

— Cu câteva abateri. Carlisle a prevăzut această schemă a 
tunelului. A avut o viziune pe termen lung şi a anticipat că 
sistemul electric al hotelului va avea nevoie de îmbunătăţiri. Ca 
să evite excavările periodice pentru a ajunge la cablurile de 
alimentare, a construit aceste tuneluri ce asigură accesul 
direct. Ca să împiedice animalele să roadă cablurile, totul e 
introdus în aceste conducte. Tunelurile acţionează, de 
asemenea, ca un sistem de drenaj. În vremuri ploioase, zona 
din apropierea plajei se inundă. Pentru a evita acest lucru, 
Carlisle a îngropat plăci de drenaj în jurul hotelului. Ploaia şi 
zăpada topită se scurg în aceste tuneluri şi ajung sub 
promenadă. Astfel se explică bălțile de aici. Sistemul de drenaj 
e unul dintre motivele pentru care hotelul a rezistat peste un 
secol în vreme ce altora li s-a erodat fundaţia. 

Işi scoaseră nişte centuri groase din rucsacuri. Centurile 
erau prevăzute cu inele, cârlige şi buzunare, aducându-i aminte 
lui Balenger de cele purtate de electricieni şi tâmplari. Îi 
aduceau, de asemenea, aminte de centurile poliţiştilor şi ale 
soldaţilor. Şi-au prins imediat de ele staţii de emisie-recepţie, 
lanterne, camere şi alte echipamente. Balenger făcu la fel, 
ajustându-şi greutatea din jurul şoldurilor. Apoi toţi îşi puseră 
mănuşi de lucru. 

— La căşti avem lămpi Petzl de mâner, îi spuse profesorul lui 
Balenger. Acestea pot trece de pe becuri cu halogen pe leduri, 
în funcţie de câtă lumină ai nevoie. În cel mai rău caz, bateriile 
durează două sute optzeci de ore. În privinţa asta nu avem de 
ce să ne facem griji. Dar sunt altele. Verificare de siguranţă, le 
spuse el celor din grup. 

Vinnie, Cora şi Rick scoaseră nişte dispozitive electronice 
micuţe din rucsacuri. Balenger îşi aduse aminte că le văzuse pe 
pat mai devreme şi nu putuse să le identifice. Însoţitorii lui 


21 


apăsau pe nişte butoane şi urmăreau afişajele. 

— Nivel normal, spuse Cora. 

— Verificăm prezenţa monoxidului de carbon, a dioxidului de 
carbon şi a metanului, îi spuse Rick lui Balenger. Toate acestea 
sunt inodore. Am o înregistrare uşoara de metan. Abia îl 
detectează. 

— Oricum, dacă te simţi ametit, ai dureri de stomac, de cap 
sau ai probleme de coordonare, anunţă-ne imediat. Nu aştepta 
până crezi că ai probleme. Când simptomele sunt deja serioase, 
s-ar putea să fim prea departe în tunel ca să ieşim. Vom verifica 
des măsurătorile. 


8 


Balenger asculta ecoul paşilor şi al respirației lor. Mergând 
înainte, profesorul îşi arunca adesea privirea asupra unei 
diagrame. 

Tunelul avea doar un metru şi jumătate înălţime şi trebuiau 
să meargă aplecaţi. De-a lungul pereţilor şi al tavanului treceau 
conducte ruginite. În vreme ce grupul călca prin bălți, Balenger 
era bucuros că a dat ascultare sfatului de a-şi lua bocanci 
impermeabili. 

— Miroase a ocean, spuse Vinnie. 

— Suntem puţin deasupra nivelului fluxului, explică Conklin. 
În timpul uraganului din 1944, aceste tuneluri au fost inundate. 

— Iată ceva pentru articolul tău, îi spuse Vinnie lui Balenger. 
Walt Whitman a fost unul dintre primii exploratori urbani. 

— Whitman? 

— Poetul. În 1861, era reporter în Brooklyn. A scris despre 
explorarea tunelului de metrou abandonat de pe Atlantic 
Avenue. Tunelul a fost săpat în 1844, primul de acest gen, însă 
şaptesprezece ani mai târziu a fost dezafectat. În 1980, un alt 
explorator urban a redescoperit acelaşi tunel, care fusese 
blocat şi dat uitaţii pentru mai bine de un secol. 

— Păzea! Strigă Cora. 

— Eşti în regulă? spuse Rick întinzând mâna. 

— Un şobolan. 

Cora îndreptă lumina de pe cască în sus, către o porţiune de 
conductă de deasupra lor. 


22 


Un şobolan cu ochi rozalii îi privi scurt apoi dispăru, cu 
coada lui lungă alunecând de-a lungul conductei. 

— Am văzut atât de mulţi încât ai putea crede că m-am 
obişnuit deja cu ei, spuse Cora. 

— Se pare că are un prieten. 

Înainte, un al doilea şobolan i se alătura primului şi se repezi 
pe conductă. 

Apoi au apărut câţiva şobolani, trecând în fugă, pe urmă încă 
de două ori pe atâţia. 

Balenger simţea un gust amar în gură. 

— Dacă îşi petrec viaţa aici, atunci sunt orbi, spuse Conklin. 
Nu reacţionează la lumină, ci la zgomotele pe care le facem şi 
la mirosul pe care îl emanăm. 

Balenger auzea cum ghearele lor zgârie conductele. 
Şobolanii dispărură într-o gaură prin care apărea o altă 
conductă ce se lega de peretele din dreapta. 

În stânga se ivi o deschizătură dreptunghiulară. Luminile lor 
dezvăluiră o conductă groasă ruginită ce le bloca accesul în 
partea de jos. 

— Intrăm pe aici, spuse Conklin. 

Vinnie, Cora şi Rick verificară aerometrele. 

— Nivel normal, rostiră Vinnie şi Cora. 

Rick trase aer în piept. 

— Metanul e încă la limita admisă. 

Profesorul îşi ţinea lampa îndreptată asupra conductei 
ruginite. Îl întrebă pe Balenger: 

— Mi-ai urmat sfatul şi ţi-ai făcut antitetanos? 

— Să fii sigur. Dar poate că ar fi trebuit să mă vaccinez şi 
împotriva turbării sau a răpciugii. 

— Dar de ce? 

— S-au întors şobolanii. 

La cinci metri în faţă, câţiva priveau de pe o conductă. 
Lanternele de pe căşti luminau roşul ochilor lor lipsiţi de 
vedere. 

— Îi verifică pe noii vecini sau se gândesc cum să muşte din 
noi la cină? întrebă Rick. 

— Foarte amuzant, spuse Cora. 

— Ăla mare de acolo ar putea uşor să înfulece câteva degete. 

— Rick, dacă mai vrei sex în secolul ăsta... 

— În regulă, în regulă. Îmi pare rău. Scap de ei. 


23 


Rick scoase un pistol cu apă din jachetă şi se apropie de 
şobolani, care rămaseră pe loc, refuzând să se mişte de pe 
conductă. 

— Uitaţi care e treaba, băieţi. Ori voi, ori soţia mea, spuse el 
încruntându-se. Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unul dintre ei are două cozi. Altul are trei urechi. Un soi 
de defect cauzat de încrucişare selectivă. Plecaţi naibii de aici! 

Rick apăsă pe trăgaci, împroşcând lichid peste ei. 

Balenger auzi câteva chiţăituri care îi provocară furnicături 
pe şira spinării, iar incidentul îi goni pe şobolanii diformi către 
o altă gaură de lângă o conductă. 

— Ce-ai în pistol? 

— Otet. Dacă suntem prinşi, va părea mult mai inofensiv 
decât spray-ul paralizant. 

Acum Balenger simţea mirosul. Îi înţepa nările. 

— Bănuiesc că nimeni nu a făcut o poză, spuse Conklin. 

— La naiba, spuse Vinnie gesticulând exasperat. Stăteam aici 
fără să fac nimic. Îmi pare rău. Nu se va mai întâmpla. 

Camera foto a lui Vinnie, un Cannon digital, se afla într-o 
carcasă prinsă de cureaua lui. O scoase şi o porni, apăsând pe 
butonul de bliţ pentru a capta imaginea unui şobolan cu un 
singur ochi, care scotea capul dintr-o gaură de lângă conductă. 

Spaţiul de deasupra conductei groase era plin de pânze de 
păianjen. Rick le dădea la o parte cu mâinile acoperite cu 
mănuşi. 

— Nu văd nici un pustnic cafeniu. 

Balenger ştia că Rick se referă la o specie de păianjeni a 
căror muşcătură poate fi fatală. Tânărul sări peste obstacol, 
picioarele sale abia înălţându-l peste conductă, de unde şi 
denumirea lor de „spărgătoare de bile”. IÎncălţările lui scrâşniră 
de cealaltă parte, unde se ghemui îndreptând lumina de pe 
cască spre noul tunel. 

— Totul e bine... cu excepţia scheletului. 

— Ce? întrebă Balenger. 

— Scheletul unui animal. Nu-mi dau seama ce fel de animal, 
dar e mai mare decât un şobolan. 

Vinnie se căţără peste conductă şi se ghemui lângă el. 

— E de pisică. 

— De unde ştii? 


24 


— După fruntea îngustă şi forma uşor ieşită a maxilarului. 
Plus că dinţii nu sunt suficient de mari pentru a fi de câine. 

Unul câte unul, restul celor din grup s-au târât peste 
conductă, murdărindu-se de rugină pe haine. Conklin trecu 
ultimul. Balenger observă că bătrânul respira cu efort, 
greutatea făcându-l să treacă cu dificultate. 

— Cum se face că ştii atât de multe despre scheletele de 
animale? îl întrebă Cora pe Vinnie. 

— Doar despre scheletele de pisică. Când eram copil, am 
dezgropat întâmplător unul în curtea din spate. 

— Cred că erai un copil minunat dacă săpai prin curtea 
părinţilor tăi. 

— Căutam aur. 

— Ai găsit ceva? 

— O bucată de sticlă veche. 

Balenger se uita în continuare la schelet. 

— Cum crezi că a intrat pisica aici? 

— Şobolanii cum au intrat? Animalele găsesc o cale, spuse 
profesorul. 

— Mă întreb de ce a murit. 

— Nu putea să moară de foame, nu cu atâţia şobolani în jur, 
spuse Vinnie. 

— Poate ca şobolanii au omorât-o, spuse Rick. 

— Din ce în ce mai amuzant, îi spuse Cora. 

— Ei bine, asta nu e amuzant. lată încă un schelet. 

Vinnie arătă cu degetul. 

— Şi încă unul, şi încă unul. 

Lanternele lor de pe căşti aruncau lumină asupra 
numeroaselor oase. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? întrebă Balenger. 

În tunel se lăsă liniştea, cu excepţia sunetului respirației lor. 

— Uraganul, spuse Cora. 

— Ce vrei să spui? 

— Profesorul a spus că uraganul a inundat tunelurile. Aceste 
patru pisici au încercat să scape înaintând prin tunel. Vedeţi 
cum creşte? Însă apa le-a prins oricum. Când în cele din urmă 
apa s-a retras, cadavrele lor au fost blocate de conducta aceea. 
În loc să plutească în afară, au rămas prinse aici. 

— Crezi că aceste oase datează tocmai din 1944? întrebă 
Balenger. 


25 


— De ce nu? Nu există pământ care să favorizeze 
descompunerea. 

— Cora, dacă ai mai fi încă la cursul meu, ţi-aş da un zece. 

Profesorul îi puse mâna pe umăr. 

Balenger băgă de seamă că mâna zăbovise mai mult decât 
era nevoie. 


9 


Noul tunel îi duse pe lângă alte conducte şi pânze de 
păianjen. Umbrele pendulau în lumină. Balenger se lovi de 
tavan de câteva ori şi se simţi recunoscător pentru casca dură. 
Călcă în altă băltoacă. În ciuda apei, praful îi irită nările. Îşi 
simţea obrajii mânjiţi. Totul avea un miros stătut. Spaţiul 
restrâns părea să comprime aerul, făcându-l să pară greoi. 

Vinnie, Cora şi Rick îşi verificau din când în când 
indicatoarele. 

— Nu există o cale mai uşoară de a intra? 

Ecoul îi distorsiona vocea lui Balenger. 

— Ferestrele sunt blocate pe dinăuntru cu obloane din metal, 
ai uitat? spuse Conklin. 

— Dar uşile... 

— La fel. Metal. Am putea încerca să forţăm ceva, bănuiesc. 
Avem o rangă şi braţele puternice ale lui Rick. Dar s-ar produce 
zgomot, iar dacă ar apărea un paznic, pagubele ar fi evidente. 

Tunelul se termină, unul nou deschizându-se către dreapta. 

Rick îşi verifica aerometrul. ă 

— Concentrația de metan e încă în limite normale. Li e cuiva 
râu? 

Vinnie răspunse în numele lor: 

— Nu. 

Când să cotească, Balenger înlemni, confruntat cu nişte ochi 
strălucitori. O căldură îi străfulgera sistemul nervos. Ochii se 
aflau la jumătate de metru deasupra podelei tunelului. O pisică 
albinoasă uriaşă. 

Bliţul camerei foto a lui Vinnie clipi. Şuierând înnebunită, cu 
spatele arcuit, pisica îşi avântă laba dreaptă către lumini, apoi 
porni ca din puşcă, dispărând în întuneric. Balenger se 
încruntă, observând că picioarele din spate ale animalului 


26 


aveau ceva în neregulă. Ritmul lor era grotesc. 

Vinnie declanşă din nou camera. 

— Hei, pisi, mergi în direcţia greşită. Cina e în partea 
cealaltă. Am nişte şobolani pe care vreau să-i cunoşti. 

— Al naibii de mare animalul ăsta! 

Cora îşi reveni din şoc: 

— Poate că s-a îndopat cu şobolani. Mi s-a părut că putea 
vedea luminile noastre. Probabil că are o cale de ieşire şi una 
de intrare. Altfel, nervii săi optici ar fi încetat să mai 
funcţioneze. 

— Picioarele ei din spate, spuse Balenger. 

— Mda. Vinnie arătă grupului ecranul din spate al camerei 
sale: fotografia pe care o făcuse. 

— Trei picioare în spate, două crescute din acelaşi şold. 
Doamne Dumnezeule! 

— Vedeţi deseori asemenea lucruri? întrebă Balenger. 

— Mutaţii? Doar uneori, în tuneluri care nu au mai fost 
folosite de mult timp, explica profesorul. Şi mai des, vedem răni 
deschise, râie şi evidente atacuri ale paraziţilor. 

— „Paraziţi”? 

— Purici. Când ţi-ai făcut vaccinul antitetanos, i-ai spus 
medicului că mergi într-o ţară din lumea a treia şi vrei să iei 
antibiotice cu tine pentru orice eventualitate? 

— Da, însă nu am înţeles de ce. 

— O măsură de precauţie împotriva ciumei. 

— Ciumă? _ 

— Pare o boală medievală, dar încă mai există. În Statele 
Unite, în zonele sudice precum New Mexico se întâlneşte la 
câini de prerie, iepuri şi uneori la pisici. Foarte rar se mai 
transmite şi la om. 

— De la purici infectați? 

— Atâta vreme cât urmezi recomandările, nu ai de ce să-ţi 
faci griji. Nici unul dintre noi nu s-a îmbolnăvit de ciumă. 

— Dar de ce v-aţi îmbolnăvit? 

— Odată eram într-un tunel cu apă stătută ca aceasta. 
Ţânţari. Am luat febra Nilului de Vest. Am recunoscut 
simptomele şi m-am dus la timp la doctor. Nu-ţi face griji! 
Acum că e toamnă, ţânţarii au murit. lar noi am ajuns. Asta 
este. 


27 


10 


Balanger se pregătea sufleteşte, îndreptându-şi lumina către 
o uşă din metal ruginită. 

Rick trase în jos de o manetă ce reprezenta mânerul uşii. Nu 
se întâmplă nimic. 

Incercă din nou, forţându-se, însă obţinu acelaşi rezultat. 

— E încuiată. Poate înţepenită de la rugină. 

— Profesore? întrebă Vinnie. 

— Niciodată nu mi-a plăcut acest moment, spuse bărbatul în 
vârstă. Până acum am încălcat doar proprietatea. Când căutam 
căi de acces într-o clădire, îmi place când găsim o placă 
desprinsă de o gaură în perete: un loc prin care să ne 
strecurăm. Nu stricăm nimic. Însă acum suntem pe cale să 
facem ceva mai serios. Pătrundere prin efracţie. Presupunând 
că putem efectiv să pătrundem. Îmi doresc foarte mult să văd 
ce se află înăuntru, însă nu vă pot încuraja pe vreunul dintre 
voi să încălcaţi legea. Trebuie să fie alegerea voastră. 

— Contează pe mine, spuse Vinnie. 

— Eşti sigur? 

— Viaţa mea nu e atât de palpitantă. Nu mi-o voi ierta dacă 
ratez această şansa. 

— Cora? Rick? 

— Şi pe noi. 

Conklin se uită la Balenger, ţinând lumina departe de ochii 
lui. 

— Poate că tu nu ar trebui să continui. Nu ai nici o obligaţie 
faţă de noi. 

— Mda. 

Balenger ridică din umeri. 

— Însă partea rea este că, pe când eram copil, găseam 
întotdeauna o cale de a pătrunde în locuri în care nu aveam 
voie să intru. M-aţi făcut curios să aflu ce se găseşte de cealaltă 
parte a uşii. 

Rick scoase o rangă din rucsac şi o înfipse într-o zonă 
ruginită dintre uşă şi cadru. Impactul răsună în tot tunelul. Se 
pregăti şi apoi trase de rangă. Uşa se deschise câţiva 
centimetri. Smuci şi mai tare de rangă şi forţă uşa să se 
deschidă suficient pentru ca profesorul să se furişeze înăuntru. 


28 


Balenger intră cu precauţie, lanterna lui scrutând o vastă 
cameră de serviciu. După spaţiul sufocant al tunelului, spaţiul 
deschis era bine-venit. Era bine să îşi poată ţine capul ridicat, 
să-şi îndrepte spatele şi gâtul. Comutatoare, manete, butoane şi 
indicatoare ocupau peretele umbrit din dreapta. Tavanul 
întunecat şi celelalte ziduri erau acoperite cu conducte, în 
centru, se aflau nişte cilindri uriaşi din metal. Balenger 
presupunea că sunt boilere. Încăperea răcoroasă mirosea a 
metal şi beton învechit. 

— Carlisle a reînnoit periodic infrastructura, explică 
profesorul. Aceasta este din anii 1960. 

Focalizându-şi lanterna de pe cască, Rick cercetă manetele şi 
celelalte dispozitive. 

— Impresionant! Cu siguranţă era un tip organizat. Totul e 
atât de clar etichetat încât şi un idiot s-ar descurca. Sistemul 
de apă caldă e separat pe niveluri. La fel şi aerul condiţionat. 
Aici sunt întrerupătoarele pentru piscină: încălzirea, pompa, 
filtrul. 

Balenger căută în spatele boilerelor. 

— E o uşă aici. 

Vinnie traversă încăperea. 

— Probabil duce spre aripa principală a hotelului. 

— Hei, băieţi! strigă Cora. 

Se întoarseră, mutând luminile. 

— Poate că e unul dintre acele lucruri cu Venus şi Marte, 
însă asta chiar o să mă enerveze. 

Cora îndreptă lumina spre uşa deschisă şi tunelul pe unde 
veniseră. 

— Dacă pisica aceea cu cinci picioare intră aici, sau şobolanii 
aceia cu două cozi... 

Vinnie izbucni în râs. El şi cu Rick împinseră uşa şi o 
închiseră. Din balamalele ruginite căzu praf de rugină. 

— Acum să vedem ce se află dincolo de cealaltă uşă, spuse 
profesorul. 

Traversară camera de serviciu. După ce Rick deschise 
următoarea uşă, râmaseră că fermecaţi, lanternele lor 
dezvăluind ceva ce fremăta. 

— Uimitor, spuse Balenger după o clipă, învăluit de 
umiditatea rece. 

Vinnie mai făcu o fotografie. 


29 


— Pentru numele lui Dumnezeu, nu l-au golit. 

Cora păşi mai aproape. 

Reflexia luminilor licărea pe feţele lor. 

— Dar după toţi aceşti ani, apa nu trebuia să se evapore? 
întrebă Rick. A 

Ceva picură pe cască lui Balenger. Îngrijorat că ar putea fi 
lilieci, el smuci lanterna către tavan, însă tot ce văzu erau 
broboane de umezeală. Căzu încă o picătură pe el. 

— Atâta vreme cât uşile izolează spaţiul, vaporii nu au unde 
să se ducă, spuse profesorul. Apa e închisă aici. Simţiţi 
umiditatea din aer? 

— E mai degrabă lipicios şi rece, spuse Balenger. 

Cora se cutremură. 

— E frig. 

Ceea ce priveau ei era piscina hotelului. Spre uimirea lor, 
aceasta încă mai conţinea apă, verde din pricina algelor ce 
crescuseră la suprafaţă. 

Iar suprafaţa apei se încreţea. 

Vinnie declanşă bliţul camerei. 

— E ceva în apă, spuse Cora. 

— Probabil, un animal care ne-a auzit că venim şi a sărit 
înăuntru să se ascundă, spuse Conklin. 

— Dar ce fel de animal? 

Algele se unduiau în continuare. 

— Poate un bizam. 

— Care e diferenţa dintre un şobolan şi un bizam? 

— Bizamul e mai mare. 

— Exact ceea ce aveam nevoie să aud. 

Rick găsi pe jos un băț acoperit cu mâzgă. Avea o plasă la 
capăt: o prăjină pentru piscină. 

— Aş putea s-o vâr în apă şi să văd ce prind. 

— Vrei să spui să vezi ce te trage înăuntru, spuse Cora. 

Vinnie râse. 

— Nu, vorbesc serios, spuse Cora. Uşa aceasta a fost închisă. 
La fel şi cea din partea opusă a piscinei. 

Lanterna ei traversă mâzga şi arătă cealaltă uşă. 

— Deci cum a intrat aici creatura aceea, orice ar fi ea? 

Luminile se roteau în toate direcţiile, căutând o altă intrare. 

— Şobolanii pot pătrunde aproape oriunde, spuse profesorul. 
Sunt suficient de puternici şi de hotărâți încât pot roade şi prin 


30 


beton. 

— Şi ce e chestia asta, pentru numele lui Dumnezeu? 

Balenger făcu semn spre ceea ce părea a fi un covor alb pe 
perete. 

— Mucegai, spuse Cora. 

Apa plină de mâzgă tremură din nou. 

— Rick, să mă anunţi când găseşti creatura din laguna verde. 

— Pleci? 

— Am dat peste destui şobolani pentru o noapte. Sunt istoric, 
nu biolog. Dacă mai stau mult, o să crească muşchiul şi pe 
mine. 

În vreme ce Cora dădea ocol piscinei, Vinnie făcu încă o 
fotografie. Cu un trosnet enervant, rostind: „Hopa, scuze”, Rick 
aruncă prăjina. Toţi ceilalţi o urmară. Încercând să-şi păstreze 
echilibrul pe gresia alunecoasă, aceştia i se alăturară Corei în 
dreptul unor uşi rabatabile. 

Rick apăsă pe o placă din metal ruginită de pe una dintre ele. 
Cu deja obişnuitul scârţâit şi scrâşnet, uşa cedă. 


11 


Pătrunseră pe un coridor înţesat de pânze de păianjen cu uşi 
de fiecare parte pe care erau prinse plăcuţe decorate cu 
inscripţia „bărbaţi” gravată pe una din ele şi „femei” pe 
cealaltă. La capătul coridorului se afla o tejghea prăfuită în 
spatele căreia erau împrăştiate sandale din cauciuc. 

— Când oamenii abandonează o casă, de obicei iau totul cu 
ei. Sunt lucrurile lor şi vor să le păstreze, îi spuse Rick lui 
Balenger. Dar când vine vorba de închiderea unui spital, a unei 
fabrici, a unui magazin, a unei clădiri de birouri sau a unui 
hotel, de acest lucru se ocupă toată lumea şi nimeni. Se 
presupune că altcineva se va ocupa de detalii, însă deseori 
acest lucru nu se întâmplă. 

Trecură pe lângă uşile din metal ruginit ale lifturilor. Scările 
duceau în sus. 

Conklin arătă cu degetul. 

— Uitaţi-vă cu atenţie la scări. 

— Marmură, spuse Vinnie, apoi se întoarse către Balenger: în 
majoritatea locurilor în care ne infiltrăm din podea ies cuie. De 


31 


aceea te-am prevenit să porţi bocanci cu talpă groasă. 

Odată ajunşi sus, dădură peste alte uşi rabatabile. 

— Pare a fi mahon, spuse Cora. Un lemn rezistent. Chiar şi 
aşa, aceste uşi sunt putrezite. 

Arătă către o porţiune roasă de la baza fiecărei uşi. 

Când împinse uşile, acestea nu se clintiră. 

— Nu e nici o încuietoare, spuse Rick nedumerit. E ceva de 
cealaltă parte care le blochează. 

Folosi cuțitul pentru a trage una dintre uşi spre el. 

Uşile se deschiseră larg dintr-odată. Cu o bufnitură, Rick 
căzu pe spate, izbindu-se de Balenger şi trântindu-l la pământ. 
Mai multe obiecte trosniră şi căzură unul după altul. Cora ţipă. 
Obiecte mari trosneau în jurul lor, îngropându-l pe Balenger. 

Pe întuneric, simţi ceva aspru şi tare înghiontindu-l în piept 
şi stomac. O substanţă cleioasă şi fetidă îi acoperea faţa. Cu 
inima bătându-i cu putere, se luptă să se elibereze. Îl auzi pe 
Rick înjurând. Auzi zgomot de lemn rupt, ca şi cum ar fi fost 
trântit de perete. Pentru o clipă, zări lumina lanternelor şi dădu 
la o parte de pe el ceva greu, făcut din pânză putrezită. 

— Rick! Eşti bine? strigă Cora. 

Tuşind, căznindu-se să se ridice în picioare, Balenger o zări 
pe Cora dând la o parte un talmeş-balmeş de obiecte mari, 
azvârlindu-le de pe Rick. 

Vinnie era cu mâinile pe Balenger, ajutându-l să se ridice. 

— Dar ce... 

— Rick? Rosti Cora trăgându-l în sus. 

— Sunt bine. Doar că... 

— Ce-a căzut peste noi? întrebă Balenger. 

— Mobilă, spuse Conklin. 

— Mobilă? 

— Scaune şi mese rupte. Bucăţi de canapele. 

Un animal scoase un chiţăit îngrozitor. Balenger zări un 
şobolan repezindu-se dintr-o gaură din canapea. Un al doilea 
şobolan îl urmă. Şi un al treilea. Lui Balenger i se întoarse 
stomacul pe dos. 

— Cumva, tot felul de mobilă dezmembrată s-a adunat în uşă, 
spuse Conklin. Când Rick a deschis-o, mişcarea a fost suficientă 
ca să dezechilibreze totul. 

Balenger se frecă pe piept, acolo unde fusese înghiontit de 
ceea ce acum înţelegea că fusese un picior de masă. Îl cuprinse 


32 


un flux de adrenalină. 

— Dar cum s-a rupt mobila? Cum a fost aruncată aici? 

— Poate că o echipă a început renovările şi li s-a spus să 
renunţe, sugeră Conklin. Aceste clădiri vechi poartă tot felul de 
enigme. În magazinul acela abandonat din Buffalo am găsit 
câteva manechine îmbrăcate şi aşezate în cerc pe scaune ca şi 
cum ar purta o conversaţie. Unul dintre ele avea o ceaşcă de 
cafea în mână. 

— Era o glumă care i-a trecut cuiva prin cap. 

Balenger scrută întunericul. 

— Bine. Deci şi aceasta e o glumă? A vrut cineva să ne 
transmită să ne vedem de treabă? 

— Orice ar fi, s-a întâmplat cu mult timp în urmă, spuse 
Vinnie. 

Îi arătă lui Balenger un picior de masă rupt. 

— Vezi ruptura aceasta? 

Balenger îndreptă lanterna de pe cască spre obiect. 

— Lemnul e vechi şi murdar. Dacă ar fi vorba despre o 
ruptură recentă, interiorul piciorului ar fi curat. 

Conklin zâmbi. 

— Şi tu primeşti o notă de zece. 

Rick îşi luă cuțitul de pe jos. 

— Ei bine, cel puţin am deschis uşile. 

Balenger observă uşurarea Corei când îşi dădu seama că 
Rick nu era rănit. Însă văzu, de asemenea, felul în care Vinnie 
se uita la Cora, marcat de faptul că afecțiunea ei nu era 
îndreptată către el. 

Tânărul îşi stăpâni sentimentele şi ridică aparatul de 
fotografiat. Bliţul puse un animal pe fugă. 

Uşile deschise păreau să îi invite înăuntru. Trecând de 
bucăţile de mobilă ruptă, Balenger şi ceilalţi se opriră uimiţi. 

— În acest moment chiar că truda noastră de până acum n-a 
fost în zadar, spuse Rick. 


12 


Se aflau în umbra unui hol vast. Tavanul era atât de înalt 
încât lanternele lor abia îl atingeau. Podeaua era din marmură 
murdară. Lângă câţiva stâlpi se aflau grămezi de mobilă 


33 


distrusă: scaune, mese şi canapele rupte, tapiţeria odinioară 
fină fiind acum putrezită. 

— O echipă de curăţenie căreia i s-a spus să înceteze lucrul 
ar fi totuşi explicaţia logică, spuse Conklin. 

Unii dintre stâlpi erau înconjurați de divane putrezite de 
catifea. Din tavan atârnau candelabre de cristal. Balenger 
stătea deoparte, îngrijorat că s-ar putea prăbuşi. 

Vinnie făcu o poză candelabrului, însă cristalele sale nu 
reflectau bliţul aparatului. Totul din încăpere era murdar şi 
mirosea a praf, în vreme ce persista un alt miros acru, greu de 
identificat. Pânzele de păianjen atârnau ca nişte perdele 
zdrenţuite. Un şoarece ţâşni dintr-un divan. Dintr-odată, o 
pasăre cuprinsă de panică se catapultă dintr-un candelabru. 
Balenger tresări. 

— Asta cum a mai intrat aici? întrebă Vinnie. 

Se auzi cântecul unui greiere. 

Rick îşi drese glasul. 

— Bine aţi venit în Lumea Animalelor. 

— Sau camera memorială a domnişoarei Havisham din 
Marile speranţe. Feriţi-vă de cuiburile de animale! îi avertiză 
Conklin. 

— Crede-mă, asta şi am de gând, spuse Balenger. 

— Ceea ce mă îngrijorează este mirosul de urină. 

Acum Balenger recunoştea mirosul. Se şterse din nou pe 
faţă, încercând să înlăture senzaţia că are ceva vâscos şi fetid 
în jurul gurii. 

— Dacă inhalezi prea puternic mirosul de urină, există riscul 
virusului Hanta. 

Balenger ştia că profesorul se referea la un virus identificat 
recent, asemănător cu cel gripal, întâlnit uneori în cuiburile 
rozătoarelor.  Inofensiv pentru animalele-gazdă, boala era 
potenţial letală pentru oameni. 

— Nu că ar trebui să fiţi paranoici în privinţa asta. Din când 
în când apar cazuri în vestul Americii, însă virusul e rar prin 
părțile astea. 

— Într-adevăr, mă simt mult mai uşurat. 

Conklin izbucni în râs. 

— Poate că ar trebui să schimb subiectul şi să vorbesc despre 
hol. Cum spuneam, Morgan Carlisle s-a străduit să modernizeze 
infrastructura hotelului. 


34 


Glasul profesorului răsuna a gol în spaţiul imens. N 

— Însă nu a schimbat niciodată designul interiorului. În afară 
de pagube, astfel arăta holul recepţiei, arată la fel ca în 1901 
când a fost construit. Periodic, mobila se uza şi trebuia 
înlocuită, desigur. Însă aspectul acesteia nu se schimbă 
niciodată. 

— Schizofrenic, spuse Rick. Exteriorul e în stilul art-deco 
timpuriu al anilor 1920. Însă decoraţiunile sunt de la sfârşitul 
secolului. Victoriene. 

— Regina Victoria a murit în 1901 pe când Paragon era în 
construcție, explică profesorul. Deşi Carlisle era american, el 
simţea că lumea s-a schimbat, şi nu în bine. Acesta era stilul 
conacului din New York unde a fost crescut. Exteriorul 
simbolizează locurile prin care au umblat părinții lui şi unde el 
nu avea voie. Interiorul reprezintă locul în care el se simțea 
fără îndoială în siguranţă. 

— Mda, tendinţe schizoide. Nu e de mirare că hotelul nu a 
reuşit să aducă profit. Probabil că părea demodat încă de când 
a fost construit. 

— De fapt, a dobândit statutul de hotel tematic. 

Conklin gesticulă către împrejurimi. 

— Pentru că interiorul a rămas fidel anului 1901, de-a lungul 
anilor ceea ce era „demodat” a ajuns să fie considerat „istoric”, 
iar apoi un fel de „întoarcere în timp”. Angajaţii purtau 
uniforme specifice începutului de secol. Veselă din porțelan şi 
tacâmurile placate cu aur au rămas la fel, ca şi meniul. Muzica 
din salon era din epoca aceea, iar muzicanţii purtau costumele 
vremii. Totul era din alt timp. 

Balenger cercetă umbrele. 

— Probabil că era un adevărat şoc pentru oaspeţi când 
mergeau sus în cameră, deschideau televizorul şi îl vedeau pe 
Jack Ruby împuşcându-l pe Lee Harvey Oswald, Războiul din 
Vietnam sau revoltele de la Convenţia democrată din Chicago. 
Dar poate că acest Carlisle nu permitea existenţa televizoarelor 
în camere. 

— Cu reţinere, însă permitea. Oaspeţii nu voiau să se 
întoarcă în timp chiar atât de mult. Insă pe atunci Asbury Park 
era deja în declin, iar oamenii cam încetaseră să mai vină aici. 

— Mda, o poveste a naibii de tristă, spuse Balenger. Toate 
siturile pe care le exploraţi sunt atât de bine păstrate? 


35 


— Aş vrea eu! Prădătorii şi vandalii dau adesea năvală în 
clădiri înainte ca eu să ajung acolo. Candelabrul şi stativele din 
marmură pentru plante de la intrare, de exemplu. Drogaţii le-ar 
fi furat de mult în mod normal. Pereţii ar fi fost acoperiţi cu 
graffiti. Datorită prudenţei lui Carlisle hotelul a supravieţuit în 
starea aceasta. Priviţi fotografiile. 

Toţi se întoarseră către un perete cu fotografii alb-negru 
înrămate. Fiecare avea câte o plăcuţă din cupru inscripționată: 
1910, 1920, 1930, până la 1960 şi fiecare înfăţişa holul 
recepţiei, şi oaspeţii petrecând. Insă, deşi holul era la fel în 
fiecare imagine, fără ca stilul şi dispunerea mobilei să varieze, 
stilul vestimentar se schimbă brusc, cu reverele late sau 
înguste, fustele scurte sau lungi, părul mai lung sau mai scurt. 

— Ca nişte imagini cu încetinitorul. 

Cora se perinda prin holul recepţiei, îndreptând lanterna de 
pe cască într-o direcţie ori alta. 

— Dar nu există o fotografie cu oaspeţii în hol din 1901, când 
a fost construit Paragon. Mi-i imaginez în jurul meu. Mişcându- 
se calm, vorbind încet. Foşnet de rochii. Femeile cu mănuşi şi 
umbrele. Bărbaţii nici nu concep să meargă undeva fără 
cravată şi sacou şi au ceasuri prinse cu un lanţ de buzunarul 
vestei. Unii poartă baston. Alţii au ghetre peste pantofi pentru 
a-i proteja de nisipul de pe promenadă. Când intră în hol de 
afară, îşi scot pălăriile Homburg sau poate că şi-au permis să 
fie degajaţi la malul mării şi poartă pălării din paie. Se apropie 
de tejgheaua recepţiei. 

Cora se apropie şi ea. 

Între timp, Rick se dusese către uşile duble de la intrare şi le 
inspecta. 

— Cum spuneai, profesore, uşile interioare sunt din metal. 

Incercă să le deschidă, fără nici un rezultat. Trecu la o 
fereastră din dreapta, dădu la o parte draperiile roase şi tresări 
când de acolo zbură altă pasăre, de data asta din vârful 
galeriei. 

— Podeaua naibii e acoperită de găinaţ, bombăni Rick. 

Examină un oblon din spatele draperiei. 

— E din metal. 

_ Cu puţin efort, scoase un bolţ. Oblonul era montat pe o şină. 
Incercă să o împingă, însă nu izbuti. 
— Ai spus că vandalii sparg geamurile. Ploaia şi zăpada 


36 


trebuie să fi pătruns prin găuri şi rolele au ruginit. Partea bună 
este că nu ne poate vedea nimeni lanternele. 

— lar dacă întâmplător trece un paznic, de asemenea, nu ne 
va putea auzi, spuse Conklin. 

Rick lipi urechea de oblon. 

— Nu aud valurile de pe plajă, nici dangătul bucății de metal 
în clădirea aceea de apartamente. Avem clădirea la discreţia 
noastră. Dar cum Dumnezeului au intrat păsările aici? 

Sună un clopoțel. 


13 


Balenger se întoarse. 

Cora se afla în spatele recepţiei, cu mâna dreaptă pe un 
clopoțel, a cărui cupă de alamă trebuie să fi fost odinioară 
lucioasă. Se întoarse cu faţa către grup şi îşi puse casca de 
protecţie pe tejghea, părul ei roşcat strălucind în lumină. Pe 
peretele din spatele ei se aflau căsuțe pentru corespondenţă 
acoperite cu pânze de păianjen. În câteva dintre ele se aflau foi 
de hârtie. 

— Bine aţi venit la hotelul Paragon, spuse ea. 

Frumuseţea ei uluitoare era sporită de lanternele îndreptate 
spre ea. 

— Sper că veţi avea o şedere plăcută. 

Se aplecă sub tejghea, scoase o cutie din lemn şi o aşeză pe 
birou, ridicând praful. 

— Însă este sezon de vârf la noi. Congrese. Nunţi. Vacanţe în 
familie. Sper că aveţi rezervări. Domnul...? spuse ea uitându-se 
spre profesor. 

— Conklin. Robert Conklin. 

Cora se prefăcu că frunzăreşte fişele din cutie. 

— Nu. Imi pare rău. Nu pare să fie nici o rezervare pe 
numele Conklin. Sunteţi sigur că ne-ati contactat? 

— Absolut. 

— E ceva neobişnuit. Departamentul nostru de rezervări nu 
greşeşte niciodată. Dar dumneavoastră, domnule...? 

— Magill, spuse Rick. 

— Ei bine, avem o rezervare pe numele Magill, însă mă tem 
că este doar pentru o doamnă. Istoricul de renume Cora Magill. 


37 


Presupun că aţi auzit de ea. La noi stă numai lume bună. 

Cora se aplecă din nou sub tejghea şi, de data aceasta dădu 
la iveală un registru gros, ridicând din nou praful. Îl deschise şi 
citi nişte nume, pe un ton glumeţ. 

— Marilyn Monroe. Arthur Miller. Adlai Stephenson. Grace 
Kelly. Norman Mailer. Yves Montand. Desigur, numai oamenii 
cu stare îşi permit să stea la noi. 

Luă o fişă de lângă clopoțel. 

— Tarifele noastre variază între zece şi douăzeci de dolari. 

— Pe vremea când douăzeci de dolari erau douăzeci de 
dolari, spuse Rick râzând. 

— De fapt, nu te înşeli deloc în privinţa unora dintre oaspeţi, 
spuse profesorul. Marilyn Monroe, Arthur Miller şi Yves 
Montand chiar au stat aici. Monroe şi dramaturgul aveau 
probleme casnice. După ce Miller a plecat în trombă, a venit 
Montand să o consoleze pe Marilyn. Cole Porter a stat aici, de 
asemenea. La fel şi Zelda şi F. Scott Fitzgerald, Pablo Picasso, 
Ducele şi Ducesa de Windsor, Maria Callas, Aristotel Onassis, 
care avea o aventură cu Callas şi aşa mai departe. De fapt, 
Onassis a încercat să cumpere hotelul. Paragon atrăgea o 
mulţime de oameni faimoşi şi influenţi. Şi câţiva infami şi 
influenţi. Senatorul Joseph McCarthy, spre exemplu. Şi 
gangsterii Lucky Luciano şi Sam Giancana. 

Balenger se încruntă. 

— Carlisle lăsa gangsteri să stea aici? 

— Era fascinat de stilul lor de viaţă. Lua cina şi juca cărţi cu 
ei. De fapt, chiar i-a permis lui Carmine Danata să aibă un 
apartament permanent aici, un „loc în care să cuibărească”, îi 
spunea Danata, când nu era executantul lui în Atlantic City, 
Philadelphia, Jersey City şi New York. Carlisle i-a dat 
permisiunea lui Danata să instaleze un seif în spatele unui zid 
din apartamentul său. Asta s-a întâmplat în perioada cea mai 
rece a iernii anului 1935 când hotelul era aproape gol. Nimeni 
n-a ştiut nimic. 

— Dar dacă nu a ştiut nimeni despre asta... 

Cora dădu din cap dintr-o parte în cealaltă. 

— Asta îmi aminteşte ce e în neregulă cu Cetăţeanul Kane. 

— E ceva în neregulă cu Cetăţeanul Kane? întrebă Vinnie 
neîncrezător. Imposibil. E o capodoperă. 

— Cu un mare defect. În scenă de la început, Kane e bătrân. 


38 


E pe patul de moarte în fabulosul lui conac. Are un glob cu 
zăpadă în mână. 

— Toată lumea ştie începutul acesta, spuse Vinnie. Ne-am 
uitat odată la film împreună pe canalul de filme clasice. Nu mi- 
ai spus nimic despre un defect. 

— Mi-am dat seama abia după ce te-ai mutat în Syracuse. 
Kane murmură: „Rosebud”, apoi scapă globul pe jos, iar acesta 
se sparge de podeaua dormitorului. Zgomotul o determină pe o 
asistentă să se repeadă la uşă. Dintr-odată, ziarele şi canalele 
de ştiri sunt pline de misterul ultimului cuvânt al lui Kane, 
„Rosebud”. Apoi un reporter îşi propune să rezolve enigma. 

— Aşa, şi? 

— Ei bine, dacă asistenta era afară, uşa închisă, iar 
dormitorul era gol cu excepţia lui Kane în clipa morţii, de unde 
a aflat lumea de ultimul lui cuvânt? 

— Of, spuse Vinnie. Rahat! Acum ai stricat filmul. 

— Data viitoare când îl urmăreşti, treci peste partea aceea. 

— Dar ce legătură are asta cu... 

— Profesore, cum puteai şti despre seiful secret din camera 
lui Danata care a fost instalat în iama anului 1935, când 
Paragon era pustiu? 

Conklin zâmbi. 

— Eşti într-adevăr studenta mea. 

Balenger aştepta răspunsul. 

— Se pare că Carlisle ţinea un jurnal, nu despre el, ci despre 
hotel, cu toate întâmplările interesante petrecute de-a lungul 
deceniilor. Era îndeosebi fascinat de sinucideri şi de celelalte 
morţi care au avut loc aici. Au existat trei crime, de exemplu. 
Un individ şi-a împuşcat partenerul de afaceri pentru că l-a 
înşelat. O femeie şi-a otrăvit soţul pentru că a ameninţat-o că o 
părăseşte pentru altă femeie. Un băiat de treisprezece ani a 
aşteptat ca tatăl lui să adoarmă, după care l-a omorât în bătaie 
cu o bâtă de baseball. Tatăl îl molestase pe copil ani de zile. A 
fost nevoie de toţi banii şi relaţiile lui Carlisle pentru a 
împiedica publicarea acelor incidente. După moartea lui... 

— Cum? întrebă Balenger. De bătrâneţe? De inimă? 

— De fapt, s-a sinucis. 

Ceilalţi împietriseră. 

— Sinucidere? întrebă Balenger mâzgălind nişte notițe. 

— Şi-a zburat creierii cu o carabină. 


39 


Ceilalţi păreau să fi rămas fără suflare. 

— De disperare datorită stării de sănătate? întrebă Balenger. 

— Raportul autopsiei a fost unul dintre documentele pe care 
le-am examinat, spuse Conklin. Datorită regimului strict şi 
exerciţiilor fizice prin care încerca să combată hemofilia, era 
incredibil de în formă pentru un bărbat de nouăzeci şi doi de 
ani. Nu a lăsat nici un bilet de adio. Nimeni nu a reuşit să-şi 
explice de ce s-a omorât. 

— Mintea lui trebuie să fi fost la fel de ageră ca trupul, spuse 
Rick. Altfel nu ar fi fost în stare să-şi ascundă intenţiile de 
servitorii lui. 

— În ultimii ani Carlisle nu a mai avut servitori. 

— Ce? Avea singur grijă de el în acea locuinţă imensă? spuse 
Cora încruntându-se. Rătăcind pe coridoare. 

— Dar dacă era singur...? spuse Vinnie nedumerit. 

— Vrei să spui, cum a fost găsit? interveni Conklin. Pentru 
probabil prima dată în viaţa lui a părăsit hotelul la miezul 
nopţii, s-a dus pe plajă şi s-a împuşcat acolo. Chiar şi aşa, 
Asbury Park decăzuse într-un asemenea hal, încât abia a doua 
zi la prânz l-a descoperit cineva. 

— Un om cu agorafobie să se ducă la plajă pentru prima dată 
în viaţa lui ca să se sinucidă? 

Balenger scutură ferm din cap. 

— Nu are nici un sens. x 

— Poliția s-a întrebat dacă a fost ucis, spuse profesorul. Insă 
plouase mai devreme în acea noapte. Singurele urme de pe 
nisip erau ale lui Carlisle. 

— Bizar, spuse Cora. 

— După sinuciderea lui, actele personale ale bătrânului au 
fost depozitate în biblioteca familiei Carlisle, care este în 
prezent o zonă de depozitare din pivniţa clădirii din Manhattan 
unde se aflase conacul familiei. Administratorii lui Carlisle au 
ocupat clădirea până la terminarea fondurilor. 

— Documentele includ şi jurnalul? întrebă Balenger. 

— Da. Când am ales Paragon pentru expediţia de anul acesta, 
am făcut cercetările obişnuite şi am descoperit existenţa 
depozitului. Cel care administrează tutela mi-a permis să 
studiez materialele. Încerca să determine diverse universităţi 
să liciteze pentru ele. Evident, el a crezut că am delegaţie din 
partea universităţii mele pentru a participa la licitaţie. Mi s-au 


40 


pus la dispoziţie actele pentru o zi. Atunci am descoperit 
jurnalul. 

— Nu doar răspândeai un zvon? Chiar există un seif în 
apartamentul lui Danata? întrebă Balenger. 

— Tot ce îţi pot spune este că nu există înregistrări că ar fi 
fost scos de acolo. 

— La naiba, va fi mai interesant decât de obicei, spuse Vinnie 
frecându-şi palmele. Desigur, mai înainte va trebui să ne dăm 
seama care a fost apartamentul lui Danata. 

— 610, spuse Conklin. Conform jurnalului, are cea mai bună 
vedere din tot hotelul. 

— Nu e cel de la ultimul etaj? 

— Datorită agorafobiei, Carlisle nu putea suporta ferestrele 
mari. O vedere directă la ocean l-ar fi îngrozit însă avea alte 
modalităţi de-a se uita. Când ţi-am spus mai devreme ca 
Aristotel Onassis a vrut să cumpere Paragonul, nu am adăugat 
că, de fapt, Carlisle nu l-ar fi putut vinde nici măcar dacă ar fi 
fost tentat. Fără reconstrucţii majore, prin care aproape să 
dărâme hotelul din temelii, Carisle ar fi fost umilit public şi 
probabil arestat. 

— Arestat? întrebă Rick surprins. 

— Datorită curiozităţii lui. Clădirea are coridoare secrete 
care îi permiteau să urmărească oaspeţii fără ştirea lor. 

— Vizoare? Oglinzi cu două feţe? 

Balenger îşi notă în grabă. 

— Carlisle suferea şi de alte boli în afară de hemofilie. A 
permis păstrarea jurnalului său întrucât credea că acesta 
serveşte unui scop social. Se considera o combinaţie între un 
sociolog şi un istoric. 

— Cine mai ştie de asta? 

— Nimeni, spuse profesorul. Carlisle nu a avut moştenitori. 
Cel care administrează tutela are în mod surprinzător o lipsă de 
curiozitate în privinţa clientului său decedat. E genul de 
birocrat tern, genul care nu se gândeşte decât la pensia ce îl 
aşteaptă la cincizeci de ani. Lucrează mecanic. Nu are nici o 
expresie în ochi. Îmi aduce aminte de decanul meu de la 
Buffalo. Am ascuns jurnalul la fundul documentelor lui Carlisle. 
Nu va observa. Însă dacă o universitate cumpăra acele 
documente, în cele din urmă mulţi oameni vor afla ceea ce 
tocmai v-am spus. Desigur, nu va fi nici o problemă. Hotelul va 


41 


fi un teren viran până atunci. De aceea aceasta este cea mai 
importantă clădire în care ne infiltrăm. Şansa de a verifica şi de 
a documenta istoria Paragonului are tot felul de implicaţii 
culturale demne de a fi cuprinse într-o carte. 

— Una pe care o vei scrie tu, sper, spuse Vinnie. 

— Proiectul meu final. 

Profesorul avea o expresie de mulţumire întipărită pe chip. 

Cora îşi privi ceasul. 

— Atunci ar fi mai bine să trecem la treabă. Noaptea zboară. 

Balenger îşi înclină lanterna către ceasul de la mână, 

Surprins să constate că nu trecuse nici o oră de când 
plecaseră de la motel. Ca şi aerul din tuneluri, timpul părea 
comprimat. 

Cora aruncă o privire asupra căsuţelor de corespondenţă şi 
vâri mâna într-una dintre cele care conţineau ceva. Hârtia era 
aspră. 

— Hmm, cardul de credit al domnului Ali Karim nu pare 
valabil. Managerul doreşte să stea de vorbă cu el. Ei bine, să nu 
vă simţiţi stingherit domnule Karim. Mi s-a întâmplat şi mie 
acest lucru de câteva ori. 

Îşi puse apoi casca de protecţie şi li se alătură de cealaltă 
parte a tejghelei. 

— Păcat că nu merg lifturile, spuse Vinnie. Avem o mulţime 
de trepte de urcat. Te simţi în stare, profesore? 

— Încearcă să ţii pasul cu mine. 

Balenger studia cu grijă fiecare colţ întunecat, în vreme ce el 
şi ceilalţi traversau holul recepţiei. 

— Aceea e sala de festivități. 

Lanterna lui Conklin indica uşile deschise din dreapta, un 
salon gol cu podea din lemn de stejar. 

— Îmi acorzi acest dans, Cora? spuse Rick. : 

— Vai de mine, am toate dansurile rezervate. Insă singurul 
lucru care contează este cu cine mă duc acasă. 

Rick privi în salonul de bal, zâmbi şi apoi dispăru. O clipă mai 
târziu, un pian dezacordat începu să cânte Moon River. 

— Cântecul meu preferat, le spuse Cora celorlalţi. 

— Puțin cam demodat pentru o persoană de vârsta ta, nu 
crezi? o tachină profesorul. 

— Rick şi cu mine adorăm să urmărim filmele acelea vechi 
pentru care au compus melodii Henry Mancini şi Johnny 


42 


Mercer. Cele romantice. Dear Heart. Charade. „Moon River” 
din Mic dejun la Tiftany 'S. 

Balenger îşi imagina cum trebuia să se simtă Vinnie în acel 
moment. 

Linia melodică avea întreruperi, pentru că unele clape nu 
funcționau. Muzica firavă răsuna în spaţiul imens. Balenger se 
înfioră. Nu era faptul că Rick cânta de zor. Melodia 
dezacordată nu era mult mai puternică decât vocile lor. Nu 
putea fi auzită de afară. Cu toate acestea, i se părea o violare. 

Pianul se opri. Rick îşi arată chipul ovin de după colţ. 

— Nu m-am putut abţine. Îmi pare râu. 

— Sunt sigur că, dacă mai era vreun şobolan pe aici, ne-ai 
scăpat de ei, spuse Vinnie. 

Rick râse şi se alătură din nou grupului. 

Ajunseră la scara principală. Flancate de nişte balustrade 
superbe se înălţau treptele din marmură, curbându-se mai sus 
în umbră, la dreapta şi la stânga. Însă nu într-acolo îşi 
îndreptau toţi luminile. În loc de asta, se uitau la fâşiile 
decolorate de pe scări. 

— Pete de apă. Probabil de la găurile din acoperiş. 

Încălţările lui Vinnie scrâşniră pe nişte cioburi de sticlă atât 
de murdare, încât nu mai străluceau la lumina lanternei. 

— Apa a curs până aici. Uitaţi-vă la toată mizeria pe care a 
adus-o. 

— Pe măsură ce urcăm, ai grijă pe unde calci, îl avertiză 
profesorul pe Balenger. S-ar putea ca lemnul să fie putred. 


11.00 P.M. 


14 


Ajunseră la trepte străbătute de alte porţiuni decolorate în 
stânga şi în dreapta. 

— O grămadă de apă, spuse Rick. Strânsă în ani de zile. Când 
e furtună, cred că aici toarnă cu găleata. 

— Fiţi atenţi, spuse profesorul. Ar putea fi alunecos. Urcară 
curbura stângă a scărilor, cercetând umbrele. În capăt, găsiră 
un rând de uşi elegante cu numere din alamă şterse de vreme. 

43 


Pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn erau acoperiţi cu praf. 
La intervale, coridoarele dispăreau în întuneric. Mirosul de 
mucegai şi de vechi era puternic. Balenger se uită în jos către 
covorul persan ros, modelul său elaborat fiind şters şi pătat de 
mucegai. 

Au luat-o apoi spre stânga îndreptându-se spre un balcon. La 
fiecare zece paşi, câte o masă îngustă era aşezată la perete. 
Unele aveau deasupra vaze cu motive florale, petalele acestora 
arătând ca şi cum cea mai mică atingere le-ar face să cadă. 
Grupul o luă din nou la stânga şi ajunse la alte scări. Acestea 
erau făcute din lemn fin sculptat, însă Balenger nu îşi dădea 
seama din ce lemn datorită stricăciunilor provocate de apă. 
Ridică privirea. 

Vinnie făcu la fel. 

— Dumnezeule! Scările urmează o coloană centrală tocmai 
până în vârful clădirii. E greu de spus exact, dar mi se pare că 
văd un acoperiş din sticlă. Lumina lunii. Nori care se mişcă. 

— O fereastră uriaşă acoperă vârful piramidei, spuse 
Conklin. Coloana se înalţă din mijlocul locuinţei lui Carlisle. 
Putea să se plimbe din cameră în cameră şi să-i privească pe 
oaspeţii de pe scări şi pe cei din holul recepţiei, atât cât putea 
să vadă. 

— Oaspeţii nu considerau cam ciudat comportamentul lui? 
întrebă Cora. 

— Pereţii camerelor lui îl protejau. Oamenii nu îl vedeau cum 
se uita de sus. Privea prin vizoare. 

— Plafonul din sticlă trebuie să fie spart. De acolo vine apa. 
Pe acolo au intrat păsările, spuse Balenger. 

Dintr-odată, lemnul scârţâi sub el. Îi sări inima din piept. Se 
apucă de balustradă. 

Toţi se opriră. 

— Eu nu simt scările mişcându-se, încercă Rick să-l 
liniştească. Sunt oscilaţii normale. 

— Desigur. 

Balenger nu era convins. Testă următoarea treaptă. 

— Am nevoie de mai multă lumină. 

Cora îşi scoase lanterna de la centură. 

Ceilalţi le scoaseră şi ei. Razele de lumină confereau 
umbrelor vitalitate, făcând să pară că oaspeţii tocmai intraseră 
în camere şi închideau uşile. 


44 


Petele de apă deveneau mai pronunţate, pe măsură de 
Balenger înainta încet. 

— Care e replica pe care William Shatner o spune la 
începutul fiecărui episod din Star Trek? „Spaţiul - ultima 
frontieră”? întrebă Vinnie. Bunul căpitan Kirk. Însă în ceea ce 
mă priveşte, aceasta este ultima frontieră. Uneori, în timpul 
explorărilor, am senzaţia că mă aflu pe Marte sau altundeva, 
descoperind lucruri pe care nu credeam că le voi vedea 
vreodată. 

— Cum ar fi acesta? spuse Cora îndreptând lanterna către 
treptele de mai sus. Ce este? Tot mucegai? 

Nişte tentacule verzi ieşeau dintre resturile de pe scări. 

— În nici un caz. E un fel de buruiană, spuse Rick. Vă vine să 
credeţi? În timpul zilei trebuie să pătrundă suficientă lumină 
pentru a-i permite să crească. Blestemăţiile astea prind 
rădăcini oriunde. 

Se uită către Balenger. 

— Odată, am găsit păpădii crescând dintr-un covor vechi 
aflat lângă o fereastră spartă dintr-un spital ce urma să fie 
dărâmat. 

Lemnul scârţâi din nou. 

Balenger se ţinea în continuare bine de balustradă. 

— Tot nu simt nimic mişcându-se, spuse Rick. Suntem bine. 

— Desigur. Exact. 

Grupul ajunsese la etajul al patrulea şi continua să urce. 

Însă profesorul ezită. Înaintea lui se întindea un coridor 
întunecat. Puse mâna pe perete, apoi se sprijini de acesta, 
trăgându-şi răsuflarea. 

— Întotdeauna să testezi pereţii înainte să te sprijini de ei, îl 
avertiză Cora pe Balenger. Într-una dintre expedițiile noastre, 
Rick s-a sprijinit de un perete şi a trecut prin el. Apoi o parte 
din tavan s-a prăbuşit. Dacă nu ar fi purtat cască de protecţie... 


15 


— Profesore? spuse Vinnie încruntat. Eşti bine? 

Bărbatul supraponderal respira greu. Dincolo de ochelarii 
aburiţi de extenuare, privirea lui le spunea să nu se îngrijoreze. 

— Toate aceste rânduri de scări. Îmi dau seama că şi voi vă 


45 


resimţiţi. 

Balenger ridică mâna. 

— Vinovat. 

Conklin scoase o sticlă cu apă dintr-un buzunar al rucsacului, 
deşurubă capacul şi bău. 

— Te urmez, spuse Balenger, scoțând o sticlă din rucsac. Ca 
să fiu sincer, aş vrea să fi avut nişte whisky aici. 

— La cererea publicului, nu mă mai ating de băutură, spuse 
Conklin. 

Cora le oferi o pungă de musli. 

— Vrea cineva un aperitiv? 

Profilaţi de întuneric, Rick şi Vinnie luară fiecare câte o 
mână. Balenger auzi crănțănitul boabelor în gurile lor. 

Profesorul mai înghiți nişte apă, aşteptă, apoi în cele din 
urmă puse sticla deoparte. 

— În regulă, sunt gata. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Mai stai puţin, spuse Vinnie. Mă întreb cum arată 
camerele. Ă 

Încercă o uşă, bucuros să descopere că era deschisă. În 
vreme ce luminile lui străpungeau întunericul, dădu din cap. 

— Şi camera aceasta are oblon din metal. 

Balenger se apropie cu grijă. Aerul stătut vuia pe lângă el 
aducând o adiere amăruie. Luminile lor dezvăluiră faptul că 
încăperea avea o dispunere standard: un dulap în dreapta, o 
baie în stânga şi un dormitor la capătul unui coridor scurt. 

Cora aruncă o privire în baie. 

— Blat din marmură. Datorită prafului nu-mi dau seama 
exact, însă instalaţiile par... 

— Placate cu aur, spuse Conklin. 

— Uau! 

Erau două paturi mici, fiecare cu câte patru stâlpi şi un 
aşternut prăfuit cu motive florale. Canapeaua victoriană, masa 
şi biroul contrastau cu televizorul. În afară de pânzele de 
păianjen, murdărie şi tapetul cojit, camera probabil arăta la fel 
ca în 1971 sau mai înainte. 

Vinnie se îndreptă către televizor. 

— Nu are butoane de reglaj al culorilor. E un televizor vechi, 
alb-negru. Ecranul are colţurile rotunjite. Şi uitaţi-vă la acest 


46 


telefon. Stilul vechi, cu disc. Le-am văzut în filme, însă în ciuda 
tuturor clădirilor pe care le-am explorat, nu am mai dat peste 
un telefon cu disc. Imaginaţi-vă cât dura până să dai un telefon. 

— Oblonul acela din metal, spuse Rick arătând cu degetul. Ce 
acoperă? Ne aflăm în inima clădirii. Trebuie să fie mai multe 
camere între locul acesta şi exterior. Şi nu văd rostul ferestrei. 
Nu e nimic de văzut. 

— De fapt, Carlisle a pus câte o fereastră în fiecare cameră, 
spuse profesorul. Fiecare sector al hotelului are o gură de 
aerisire. La un moment dat existau grădini cu flori, arbuşti şi 
copaci la care să privească oaspeţii. Unele camere de lângă 
gurile de aerisire au chiar uşi care dau în balcoane. Gurile de 
aerisire se opresc la etajul al cincilea. Etajul al şaselea şi 
apartamentul de la ultimul nivel nu au nevoie de acestea pentru 
că în vârful piramidei au vedere directă în exterior. 

— Până când Carlisle a instalat obloanele metalice, spuse 
Cora. Era bătrânul atât de paranoic încât să creadă că 
manifestanţii vor escalada gurile de ventilaţie? 

— Devastările. Incendiile. Clădirile avariate. Lui probabil că i 
s-a părut sfârşitul lumii. 

Vinnie se uită la profesor: 

— Spunea ceva legat de acest lucru în jurnalul lui? 

— Nu. Jurnalul se opreşte în 1968, anul în care a închis 
hotelul pentru public. 

— Cu trei ani înainte de a muri. 

Balenger privi în jur. 

— Nu există nici o explicaţie pentru faptul că a încetat să mai 
scrie jurnalul ori pentru că a închis hotelul? 

— Nici una. 

— Poate că viaţa a încetat să mai fie interesantă, spuse Cora. 

— Sau pentru că era prea interesantă, spuse Conklin. De la 
Primul Război Mondial până la criza rachetelor nucleare din 
Cuba, de la Marea Recesiune până la ameninţarea exploziei 
nucleare, a văzut cum secolul douăzeci se înrăutăţeşte treptat. 

— 1968. Ce s-a întâmplat în anul acela? întrebă Balenger. 

— Asasinarea lui Martin Luther King şi Robert Kennedy la 
distanţă de două luni. 

Ceilalţi râmaseră tăcuţi. 

— Ce e pe pat? întrebă Balenger arătând cu degetul. 

— Unde? Nu văd nimic. 


47 


— Acolo. 

Lanterna lui Balenger era fixată pe primul pat, unde se afla 
un obiect plat pe perne. 

O valiză. 

— De ce ar fi plecat cineva de la hotel fără să-şi ia valiza? se 
întrebă Cora. 

— Poate că cineva nu a mai putut să achite camera şi s-a 
furişat afară. Haide să vedem ce-i în ea. 

Vinnie îşi puse lanterna jos şi apăsă pe cele două mecanisme 
de închidere, unul de fiecare parte a valizei. 

— E încuiată. 7 

Balenger îşi desprinse cuțitul din buzunar. Il desfăcu şi 
încercă una din încuietori. 

— Nu, insistă Rick. Ne uităm, dar nu atingem. 

— Însă am atins o multime de lucruri. 

— „Nu atinge” înseamnă „nu strica”, „nu deranja”, „nu 
distruge”. Acesta este echivalentul unui sit arheologic. Nu 
schimbăm trecutul. 

— Dar astfel nu vom şti niciodată ce se află în valiză, spuse 
Balenger. 

— Presupun că sunt alte lucruri mai rele pe care nu le voi 
putea face. 

— Dacă pot să o deschid fără să o stric, ai vreo problemă? 

— Deloc. Însă nu văd cum ai putea reuşi. 

Balenger scoase un pix. Deşurubă capacul şi scoase cartuşul 
cu cerneală, împreună cu arcul ce controla mişcarea vârfului. 
Fredonând pentru a-şi ascunde încordarea, vâri capătul arcului 
în gaura cheii de la încuietoarea valizei. Apăsă, răsuci şi auzi 
cum se deschide încuietoarea. Făcu la fel şi cu cealaltă 
încuietoare, deşi îi luă ceva mai mult timp. 

— Câtă îndemânare! spuse Rick. 

— Ei bine, am făcut odată un reportaj despre un lăcătuş 
iscusit, un tip pe care îl chemau cei de la poliţie când voiau să 
deschidă ceva şi nu reuşea nimeni altcineva. Mi-a arătat câteva 
trucuri simple. 

— Data viitoare când îmi încui cheile în maşină, te sun, spuse 
Vinnie. 

— Aşadar cine vrea să facă onorurile? întrebă Balenger. 
Cora? 

Tânăra îşi încrucişă mâinile. 


48 


— Pas. 

— Vinnie? Dar tu? Eşti primul care a încercat să o deschidă. 

— Mersi, însă de vreme ce ai deschis-o, tu ar trebui să faci 
asta, îi răspunse Vinnie neliniştit. 

— În regulă, dar ţineţi minte, dacă e o descoperire 
monumentală, va purta numele meu. 

Balenger ridică uşor capacul valizei. 

În vreme ce din interior venea un miros acru, cinci lanterne 
de pe căştile de protecţie luminau conţinutul. 


16 


Nimeni nu mişca. 

— Cred că mi se face rău, spuse Cora. Ce-i acolo? 

Valiza era plină de blană. Un bust şi un cap mumificat. 

Labe. Mâini. 

— Doamne, e om? întrebă Vinnie. Un copil înfăşurat în... 

— O maimuţă, spuse Balenger. Cred că e o maimuţă. 

— Mda, bine aţi venit în Lumea Animalelor! 

— De ce ar... crezi că cineva a pus-o acolo, a încuiat valiză şi 
a sufocat-o? spuse Rick. 

— Sau poate că era deja moartă, sugeră profesorul. 

— Şi cineva o ducea cu el de dragul amintirilor? spuse Cora 
ridicând mâinile. E unul dintre cele mai scârboase lucruri... 

— Poate că era animal de companie şi cineva a încercat să îl 
introducă pe furiş în hotel. Însă s-a sufocat înainte ca stăpânul 
să îl poată scoate afară. 

— Scârbos, spuse Cora. Scârbos, scârbos, scârbos. Dacă era 
un animal de companie atât de prețuit, de ce proprietarul nu l-a 
scos de aici să îl îngroape? 

— Poate ca stăpânul era copleşit de durere, spuse Balenger. 

— Atunci, de ce a încuiat valiza înainte de a pleca? 

— Mă tem că nu am nici o explicaţie pentru acest lucru, 
spuse Balenger. Din experienţa mea, din toate articolele despre 
oameni pe care le-am scris, mai mulţi sunt nebuni decât 
sănătoşi. 

— Ei bine, asta e o nebunie, sunt de acord. 

Balenger se întinse către valiza. 

— Ai de gând să o atingi? întrebă Vinnie. 


49 


— Port mănuşi. 

Balenger înghionti cadavrul, care părea ciudat de uşor. Blana 
fâşâi pe fundul valizei când o mişcă. Găsi o minge din cauciuc 
cu pete de vopsea pe ea. 

Observând un buzunar în interiorul valizei, se uită înăuntru. 

— Iată un plic. i 

Hârtia era îngălbenită de vreme. Il deschise şi găsi o 
fotografie alb-negru ştearsă, care înfăţişa un bărbat şi o femeie 
în jur de patruzeci de ani. Erau aplecaţi peste balustrada unei 
promenade, ce se întindea spre dreapta în vreme ce oceanul se 
afla în spatele lor. Probabil că promenada era cea din Asbury 
Park. Lui Balenger i se păru că recunoaşte forma cazinoului de 
la capăt. Bărbatul purta o bluză albă cu mâneci scurte, ţinea 
ochii strânşi din cauza soarelui şi părea copleşit de suferinţă. 

Femeia purta o rochie lejeră şi avea un zâmbet disperat. 
Amândoi purtau verighete. Aveau o maimuţă între ei. Aceasta 
ţinea o minge ca aceea din valiză. Rânjea şi se apleca spre 
aparat, ca şi când cel care făcea poza ar fi ţinut în mână o 
banană. 

Balenger întoarse fotografia. 

— Are data developării filmului, 1965. 

Se uită mai de aproape la plic. 

— Mai e ceva aici. 

Scoase o tăietură de ziar îngălbenită. 

— Un anunţ de deces. 22 august, 1966. Un bărbat pe nume 
Harold Bauman, în vârstă de patruzeci şi unu de ani, decedat în 
urma unei embolii cerebrale. A lăsat în urmă o fostă soţie pe 
nume Edna. 

— Fostă? întrebă Rick. 

Balenger se folosi de lanternă pentru a cerceta plăcuţa cu 
numele de pe valiză. 

— Edna Bauman. Trenton, statul New Jersey. 

Se mai uită o dată la fotografie. 

— Au verighete în 1965. După un an au divorţat, iar apoi 
fostul soţ - cum îl cheamă? Harold? - a murit. 

— Închide valiza, îi ceru Cora. Încui-o. Pune-o la loc unde se 
afla, pe perne. Nu trebuia să o fi deschis. Să ieşim din camera 
asta şi să închidem naibii uşa. 

— Îmi aduce aminte de ceea ce am spus la motel, spuse 
Vinnie punând aparatul foto deoparte. Unele clădiri fac trecutul 


50 


să pară atât de viu, ca şi cum ar fi nişte baterii. Au stocat 
energia a tot ceea ce s-a întâmplat în ele. Apoi emana energie, 
precum trăirile ce se revarsă din valiza aceea. 

— Rick? întrebă dintr-odată Cora continuând să-şi frece 
braţele. 

— Ce? 

— Fă-mi o favoare. Du-te în baie. 

— În baie? De ce Dumnezeului? 

— Du-te înăuntru şi uită-te în cadă. Vezi să nu fie alt cadavru 
acolo, cineva care să-şi fi tăiat venele sau să fi luat pastile... 

Rick se uită la ea, apoi o prinse de mână. 

— Desigur. Cum vrei tu. 

Balenger îl urmări pe Rick întorcându-şi lumina înapoi, pe 
unde intraseră, către baie. Tânărul intră. Urmă o linişte 
prelungă, întreruptă de clinchetul cârligelor de prindere ale 
perdelei de duş. 

— Rick? întrebă Cora. 

El păstră liniştea pentru încă o clipă. 

— Nimic, răspunse el în cele din urmă. Pustiu. 

— Slavă Domnului! Îmi cer scuze tuturor, spuse Cora. Mi-e 
ruşine că m-am lăsat purtată de emoţii. Când eram copil, am 
avut o pisică ce a dispărut înainte ca familia mea să se mute din 
Omaha în Buffalo. Numele ei era Sandy. Îşi petrecea mare 
parte din zi dormind pe patul meu. În ziua în care ne-am mutat, 
am căutat-o peste tot. După câteva ore, tatăl meu a spus că 
trebuie să ne urcăm în maşină şi să plecăm. Aveam două zile de 
mers cu maşina înaintea noastră, iar el a spus că nu putem să 
mai pierdem timpul - avea o slujbă nouă în Buffalo şi nu putea 
să întârzie. Le-a cerut vecinilor să o caute pe Sandy şi să ne 
anunţe dacă o găsesc. A promis că le va da bani să ne-o trimită 
pe Sandy. Două săptămâni mai târziu, când despachetam nişte 
jucării, am găsit-o pe Sandy într-o cutie în care se furişase. Era 
moartă. N-o să vă vină să credeţi cât era de uscată. Tata 
spunea că se sufocase într-o căldură de cincizeci de grade, care 
se acumulase în dubiţă. O lună mai târziu, părinţii mi-au spus 
că divorţează. 

Cora se opri. 

— Când am văzut maimuța moartă din valiză... Nu vreau să 
fiu... Promit că nu mă voi mai pierde cu firea. 

— Nu-ţi face griji, spuse Vinnie. Şi eu am luat-o razna cu 


51 


imaginaţia. Îmi doresc să nu vă fi adus aici. 
Cora zâmbi. 
— Intotdeauna ai fost un gentleman. 


17 


Afară, după ce toată lumea a părăsit încăperea, Vinnie 
închise uşa. Balenger stătea în faţa celorlalţi din grup, lanterna 
de pe casca lui dezvăluindu-i pe Vinnie şi pe Rick unul lângă 
celălalt. Vinnie era slab, cu umerii uşor rotunjiţi şi trăsături 
plăcute, dar fragile, în vreme ce Rick avea o constituţie solidă 
şi era de-a dreptul frumos. Având în vedere toate aspectele, era 
evident de ce Cora îl alesese pe cel din urmă, se gândi 
Balenger. Era de asemenea uşor de observat că Vinnie încă mai 
ţinea la ea. Acesta era fără îndoială motivul pentru care el 
mergea în expediţii cu ei. 

În vreme ce Vinnie şi profesorul se uitau către Cora, Rick o 
prinse de umăr. Era evident tulburat de ceea ce se petrecuse în 
cameră. În lumina aspră, chipul lui părea încremenit, având 
ochii aţintiţi către uşă. 

— Fotografia pare să fie făcută afară pe promenadă. 

Rick avea o voce tensionată, încercând să exprime ce îl 
tulbura. 

— Mă întreb dacă femeia nu s-a întors aici pentru a încerca 
să reînvie vremurile plăcute, cel mai probabil acest lucru s-a 
întâmplat când durerea era pronunţată, imediat după moartea 
fostului ei soţ, nu câţiva ani mai târziu când nu mai suferea atât 
de mult din cauza şocului. 

— O presupunere rezonabilă, spuse profesorul. 

— Deci să zicem 1966 sau 1967 cel mai târziu. 

— Din nou, e rezonabil. 

— Carlisle a murit în 1971. Valiza a stat pe pat cel puţin 
patru ani înainte de asta. Profesore, ai spus că Carlisle avea 
vizoare şi coridoare ascunse, care îi permiteau să vadă ce 
făceau oaspeţii lui în particular. Trebuie să fi ştiut de valiză. De 
ce naiba nu a făcut ceva? 

— Să ceară să fie scoasă? Nu ştiu. Poate că i-a plăcut ideea 
de a închide treptat hotelul, lăsând fiecare cameră exact în 
starea în care era după plecarea ultimilor oaspeţi, vrând ca 


52 


fiecare cameră să aibă un fel de suvenir pe care să-l poată 
vizita. 

— Ce nebun de legat! spuse Vinnie. 

— Mda, a trecut mult timp de când îl numeam vizionar şi 
geniu. 

Chipul lui Rick rămase neclintit. 

— Câte alte camere au poveşti de spus? 

Vinnie se îndreptă către o cameră aflată ceva mai încolo, 
împinse mânerul, deschise uşa şi păşi în întuneric, uşa lovindu- 
se de perete şi creând un zgomot răsunător. 

Ceilalţi îi urmară, Cora cu mai multă reţinere. Balenger auzi 
zgomot de sertare închise şi deschise. 

— Nimic, spuse Vinnie, cercetând camera cu lanterna. Patul 
e făcut. Totul e aranjat. În afară de praf, camera arată gata să- 
şi primească următorul oaspete. Nimic în sertare, nici măcar 
obişnuita Biblie. Articole de toaletă în baie, însă nimic altceva 
şi nimic în coşurile de gunoi. Prosoape pe suportul de lângă 
duş. Totul aşa cum ar trebui să fie, cu excepţia ăstuia. 

Vinnie deschise uşile dulapului şi le arătă un impermeabil 
marca Burberry, cu reverele late şi cordonul atârnând. 

— Pe vremea aceea, impermeabilul ăsta era simbolul unui 
statut social chiar mai mult decât acum. Dustin Hoffman 
vorbeşte despre cât de mult îşi doreşte unul, dar nu şi-l poate 
permite în Kramer contra Kramer. În regulă, filmul a fost făcut 
după închiderea hotelului, dar ideea e aceeaşi. Hainele lui 
Burberry erau exclusiviste şi ale naibii de scumpe. Atunci, de 
ce ar fi lăsat cineva ăsta aici? 

— O scăpare, sugeră profesorul. Toţi uităm câte ceva când 
călătorim. Se întâmplă. 

— Dar nu e vorba de o pereche de ciorapi sau de un tricou. 
Acesta este un pardesiu foarte râvnit. De ce proprietarul nu a 
sunat să-i ceară unui angajat să-l caute? 

— Ai dreptate. 

Rick părea tulburat. 

— Dar nu sunt sigur unde vrei să ajungi. 

— Dacă de fapt Carlisle a aranjat ca proprietarului să i se 
spună că pardesiul Burberry nu se află aici? Sau dacă Carlisle l- 
a făcut pe proprietar să creadă că l-a pierdut în altă parte? 
sugeră Vinnie. 

După ce Vinnie făcu o fotografie pardesiului, cu toţii părăsiră 


53 


camera. Pe balcon, Rick era cel care se îndrepta acum către 
camera următoare. Nici aceasta nu era încuiată. Îi dădu un 
brânci şi o deschise. 

— Pentru numele... 

Ceilalţi îl urmară. În cameră era dezordine: o grămadă de 
prosoape folosite pe podeaua băii, coşul de gunoi plin, patul 
nefăcut, cearceafurile şifonate, cuvertura dată la o parte, o 
scrumieră plină pe noptieră, un pahar şi o sticlă goală de 
whiskey lângă aceasta. 

— Se pare că menajera a avut liber în ziua aceea, spuse 
Balenger. 

Profesorul citi eticheta sticlei: 

— Bourbon Black Diamond. N-am auzit de marca asta. 
Probabil că a ieşit de pe piaţă cu mult timp în urmă. 

Vinnie luă un muc de ţigară din scrumieră, cu mâna 
înmănuşată. 

— Camel fără filtru. Ții minte cum oamenii fumau tot timpul 
şi cât de urât miroseau camerele de hotel? 

— Ei bine, nici camera asta nu-i un buchet de trandafiri. 

Balenger se întoarse. 

— Care e teoria ta, profesore? 

— Încă o cameră cu o poveste. Când Carlisle a încetat să mai 
primească oaspeţi, în 1968, ar fi putut să se asigure că hotelul 
este impecabil şi curat. Dar se pare că a încetat să mai 
închirieze camerele, una câte una, şi le-a păstrat pe fiecare 
într-o stare de suspendare, fiecare cameră păstrând o urmă de 
viaţă. 

— Sau de moarte, spuse Cora întorcând capul către camera 
în care găsiseră valiza. 

— Profesore, vrei să spui că, după ce Carlisle a închis hotelul, 
a început să cutreiere dintr-o cameră în alta, uitându-se la 
scenele păstrate, cufundându-se în trecut? întrebă Balenger. 

Conklin întinse mâinile. 

— Poate că pentru el nu era trecutul. Poate că revoltele şi 
vârsta lui înaintată i-au provocat o cădere nervoasă. Poate că 
îşi imagina că hotelul se afla încă în perioada lui de 
prosperitate. 

— Isuse, spuse Vinnie. 

Făcu o fotografie şi ieşi din cameră. 

— Să vedem dacă ne-a mai rezervat alte surprize. 


54 


Luminându-şi drumul cu lanterna, Vinnie merse de-a lungul 
balconului, ajunse la următoarea uşă, răsuci mânerul şi împinse 
încrezător că uşa se va deschide. 


18 


Însă nu s-a deschis, iar rezistenţa întâmpinată îl surprinse. 
De mâner era atârnată o plăcuţă cu inscripţia „Nu deranjaţi”. 
Vinnie răsuci de mâner cu mai multă forţă, împingând uşa cu 
umărul. 

— Celelalte nu sunt încuiate. Asta de ce este? 

Se împinse în ea, zgâlţâind-o. 

Conklin îl opri. 

— Cunoşti regulile. Nu deranjăm nimic. 

— Atunci, ce-am făcut cu uşa din tunel? N-am pus ranga pe 
ea? Asta înseamnă că n-am deranjat nimic? 

Vinnie izbi din nou cu umărul în uşă. 

— E adevărat, însă se poate spune la fel de bine că uşa de la 
tunel nu face parte din schema sitului. Ceea ce faci e greşit. 

— Ce contează dacă o sparg? Vor dărâma clădirea în câteva 
săptămâni. 

— Nu pot să permit ca noi să devenim vandali. 

— Bine. În regulă. 

Vinnie se uită la Balenger. 

— Tu ştii câte ceva despre încuietori. O poţi deschide pe 
aceasta? 

Balenger studie încuietoarea, care era un model învechit cu o 
gaură mare. Scoase briceagul din buzunar, liniştindu-l pe 
profesor: 

— Nu-ţi face griji. Nu stric nimic. 

Desfăcu lama cuţitului şi încercă să o strecoare prin cadrul 
uşii pentru a desface zăvorul. 

— Nu pot să trec de margine. 

— Nu poţi să umbli la încuietoare? 

— Cred că aş putea să iau un umeraş dintr-o cameră, să-l 
transform într-un cârlig şi să... 

— Nu e nevoie, spuse Cora din spatele lor. 

Se întoarseră, luminând-o cu lanternele. 

— Jos, când mă aflam în spatele recepţiei, am observat chei 


55 


în casetele de corespondenţă. 

— Chei? chicoti Rick. Iată o idee originală. Care e numărul 
camerei? 

— 428. 

— Mă duc jos să iau cheia. 

— Sigur vrem să facem asta? întrebă Conklin. Obiectivele 
noastre erau apartamentul de la ultimul etaj şi seiful din 
apartamentul lui Danata. 

— Dacă uşile descuiate ascund lucruri bizare, vreau să ştiu 
ce se află în spatele uneia încuiate, spuse Balenger. 

— Chiar vrem? întrebă Cora. 

— Dacă nu, atunci de ce ne mai aflăm aici? Remarcă Rick. 

Profesorul oftă. _ 

— Foarte bine. Dacă sunteţi hotărâți. Insă nu poţi merge 
singur, Rick. Aceasta a fost mereu regula. Nu explorăm nicăieri 
singuri. 

— Atunci mergem cu toții jos, spuse Balenger. 

Bărbatul în vârstă respinse ideea cu o mişcare a capului. 

— Scările au fost prea obositoare pentru mine. Mă tem că îmi 
va lua o veşnicie să cobor şi să urc înapoi. 

— Şi nu avem nevoie de vreun infarct, spuse Vinnie. 

— Mă îndoiesc că exista riscul acesta, dar... 

— Voi merge eu cu Rick. 

Cora se uită din nou către uşa camerei în care se afla valiza. 

— Folosiţi staţiile de emisie-recepţie. 

Conklin îşi desprinse staţia lui de la centură. 

— Potriviţi una să recepţioneze şi cealaltă să transmită. 
Astfel vă voi auzi cum coborâţi şi cum vă întoarceţi. În acelaşi 
timp, pot să vorbesc cu voi fără să apăs pe butoane şi fără să 
spun „terminat” tot timpul. 

— Bine. 

Rick şi Cora îşi desfăcură amândoi staţiile de emisie-recepţie 
de la centură. 

— Eu transmit, spuse Rick. 

— Eu recepţionez, rosti Cora. 

— Noi vom face la fel, spuse profesorul. 

— Vinnie, fixează-ţi staţia pe recepţie. Eu o voi seta pe a mea 
pe transmisie. 

Rick şi Cora se duseră la capătul scărilor şi începură să 
coboare, lanternele lor de pe căşti creând cercuri de lumină 


56 


prin întuneric. 

Balenger auzi paşii lor răsunând în timp ce coborau. Prin 
staţia de emisie-recepţie a lui Vinnie se auzea o versiune 
distorsionată a acestor zgomote. 

— Suntem la etajul trei. 

Glasul lui Rick răsuna de jos, în vreme ce o versiune bruiată 
se auzea din staţia lui Vinnie. 

Paşii se auzeau din ce în ce mai slab. Balenger aruncă o 
privire peste balustradă. Luminile lor se zăreau slab în josul 
scării. 

— Etajul doi, spuse Rick. 

Balenger abia putea să-i vadă sau să-i audă. 

Vocea lui Rick se auzi cu interferenţe: 

— Unu. Ne îndreptăm către holul recepţiei. 

Lanterna de pe cască lui Vinnie se mişcă, făcându-l pe 
Balenger să se uite în direcţia lui. Vinnie cerceta împrejurimile. 

— Hei, iată un ascensor pe coridorul ăsta! 

— Traversăm holul, se auzi glasul lui Rick. Dacă tot sunt aici, 
poate că ar trebui să mă duc în sala de dans şi să cânt încă o 
dată Moon River. 

— Te rog, nu! Îl imploră Cora în glumă. 

— În plus de asta, melodia aceea e mult prea recentă pentru 
acest hotel, spuse profesorul în staţia de emisie-recepţie. 
Carlisle nu ar fi permis niciodată aşa ceva. Mai degrabă 
melodiile ar fi fost ceva de genul On the banks of the Wabash 
sau My Gal Sal. 

— Ştiai că fratele lui Theodore Dreiser le-a scris pe 
amândouă? întrebă Vinnie. 

— Ne apropiem de tejgheaua recepţiei, se auzi glasul lui 
Rick. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Cora. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Conklin în staţie. 

— Încă un şobolan. M-am săturat de şobolani. 

Balenger auzea şuieratul unei respiraţii în staţia lui Vinnie. 

— Suntem la căsuţele pentru mesaje. Sunt chei cu brelocuri 
din metal cu inscripţia „Paragon Hotel”. Aproape toate căsuţele 
pentru corespondenţă au chei. Cu excepţia numărului 428. 

— Ce? întrebă Vinnie nedumerit. 

— Nici cheia de la 610 nu este, spuse Rick. 

— Acela este apartamentul lui Danata, spuse Conklin. 


57 


— Nici la 328, 528 şi 628. 

— Camerele de deasupra şi dedesubtul acesteia, spuse 
profesorul. 

— Stai! răsună glasul lui Rick. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am auzit ceva. 

Balenger, Vinnie şi profesorul ascultau încordaţi. 

— Rick? întrebă Conklin. 

Se auzi ceva ca un zgrepţănat. 

— Alt şobolan blestemat, se auzi glasul Corei. Cred că merg 
la un congres. 

— Ce rahat, spuse Vinnie. 

Balenger bănuia că Vinnie era deranjat de faptul că nu 
mersese el cu Cora. 

Vocea lui Rick rosti: 

— Căutăm în biroul din spatele tejghelei. 

Vinnie îndreptă lanterna către ceas. _ 

— E deja aproape de miezul nopţii. In ritmul acesta, nu vom 
termina niciodată înainte de răsărit. 

— Nici o cheie, spuse Rick prin staţie. Însă sunt câteva fişete. 

Balenger auzi un zgomot metalic prin staţie, probabil 
sertarul unui fişet. 

Rick: 

— Majoritatea dosare de întreţinere. Sarcini ale angajaţilor. 
Facturi şi chitanţe. 

Cora: 

— Sertarul acesta are un dosar cu rezervări, dar e gol. Mai e 
un dosar dedicat camerelor care sunt ocupate. Şi acela e gol. 
Însă multe alte dosare sunt complete. Conţin oaspeţii care 
veneau anual, dorinţele specifice pe care le aveau, camerele, 
florile, mâncărurile preferate. Cel mai recent oaspete din 
categoria aceea nu a mai venit din 1961. 

— Problemele obişnuite ale unei afaceri, rosti Rick. Toată 
hârtia irosită înainte de inventarea computerului. 

— La naiba, probabil că irosim la fel de multă hârtie, scoțând 
totul la imprimantă. 

— Ar putea sta jos o veşnicie, spuse Vinnie. Atâta vreme cât 
stăm degeaba, de ce nu încercăm camera următoare? 

— Ar trebui să aşteptăm până se întorc, spuse profesorul. 

Însă Vinnie răsucea deja mânerul. Apoi împinse. 


58 


— Aceasta e descuiată. 

Uşa se deschise larg. Balenger îl observa cum priveşte în 
întuneric. 

— Se pare că menajera a făcut curăţenie aici. Miroase umed, 
totuşi. 

Vinnie păşi înăuntru. 

Şi a fost înghiţit. 


19 


Zgomotul căderii a fost asemenea ruperii unui carton ud. În 
cădere, Vinnie ridică braţele, alunecându-i lanterna. Ţipă. Ceva 
trosni sub el. 

Balenger se repezi către uşa deschisă şi se aruncă, aterizând 
pe burtă la intrarea în camera întunecata. Impactul îi zbură 
casca de protecţie pe podea, lanterna răsucindu-se odată cu 
aceasta şi proiectând lumina în toate direcţiile. Apucă rucsacul 
lui Vinnie, care se prinsese de marginea zimţată a găurii din 
podea. 

Vinnie gemu. 

Podeaua putredă se prăbuşi. În timp ce Vinnie cădea, 
Balenger strângea mai tare de rucsac, forţa căderii lui Vinnie 
trăgându-l spre gaură. 

— Încrucişează-ţi braţele pe piept! Strigă Balenger. Strâns! 
Rucsacul! Ţine baretele să nu-ţi alunece de pe umeri! 

Disperat, Vinnie îşi strânse mâinile pe piept. Balenger simţea 
cum tremură, simţea forţa cu care Vinnie strângea baretele la 
piept. 

Se prăbuşi ceva dedesubt. Lanterna lui Vinnie străpungea 
umbrele camerei în care păşise. Podeaua era un crater deschis 
şi putrezit. Trosnetul provenise de la un birou care căzuse prin 
gaură şi se zdrobise de podeaua de dedesubt. La rândul ei, şi 
podeaua aceea cedase, mobilele prăbuşindu-se una după alta. 

Podeaua de sub pieptul lui Balenger începu să cedeze. Trupul 
lui alunecă înainte. 

— Bob! Treci aici! Prinde-mă de picioare! Alunec în gaură! 

Auzi paşii greoi ai profesorului repezindu-se către el. 
Imediat, simţi nişte degete groase strângându-l de glezne, 
încercând să-l ţină. 


59 


Vinnie se zvârcolea, dând din picioare, încercând cu 
disperare să găsească un sprijin pentru picioare. Mai cedă încă 
o scândură, repetând sunetul înfundat de carton ud. Vinnie se 
smuci în jos, trăgându-i braţele lui Balenger în gaura 
întunecată, din care se ridica un miros umed, de mucegai. 

— Nu te mai mişca! Strigă Balenger. Pentru numele lui 
Dumnezeu, stai nemişcat! 

— Cad! Cad! 

Acum lanterna de pe casca lui Vinnie lumină un pat cu 
baldachin mişcându-se ameninţător. Podeaua cedă, iar patul se 
prăbuşi, dispărând în întunericul de jos. 

Greutatea lui Vinnie îl trase pe Balenger mai aproape de 
gaură. 

— Bob, ţine-mă mai bine de glezne! Simt cum îţi scapă 
mâinile! 

— Încerc! Nu pot! 

— Aşază-te pe picioarele mele! 

— Ce? 

— Picioarele mele! Aşază-te pe ele, la naiba! Greutatea ta mă 
va împiedica să alunec! 

Balenger simţi un impact apăsător pe picioare. Zvâcni de 
durere, însă cel puţin nu mai era tras în gaură. Lumina de pe 
casca profesorului dezvăluia craterul. Lui Vinnie i se vedea 
doar capul. În acest timp, capul lui Balenger aproape că 
ajunsese în gaură. 

— Vinnie, ascultă-mă! Te pot scoate de acolo! spuse 
Balenger. 

— Doamne, sper. 

— Nu te mai zvârcoli! Agravezi situaţia! 

— Nu te mai zvârcoli, îşi spuse Vinnie încercând să se 
calmeze. 

— Numără invers de la o sută. 

— Dece să... 

— Fă ce-ţi spun! Concentrează-te asupra numerelor. O sută. 
Nouăzeci şi nouă. Nouăzeci şi opt. Fă-o! Nouăzeci şi şapte. 

— Nouăzeci şi şase. Nouăzeci şi cinci. Nouăzeci şi patru. 

Încet, respirând anevoie, Vinnie reuşi să-şi ţină corpul 
nemişcat. 

— Bun, spuse Balenger simțind o durere în mâini. Te voi 
răsuci ca să poţi să te uiţi la mine. 


60 


Balenger mişcă braţele către stânga, făcându-l pe Vinnie să 
se întoarcă spre el. Braţul stâng al lui Balenger prelua mare 
parte din greutate. A fost nevoit să se aplece şi mai mult în 
gaură pentru a-i face braţului său drept loc să tragă în sus. În 
ciuda frigului din hotel, îi curgea transpiraţia pe faţă. 

— Nu pot să te întorc mai mult! 

Tensiunea din muşchii lui Balenger îl făcu să strângă din 
dinţi. Vocea lui răsuna în hău. 

— Nu-mi da drumul, spuse Vinnie. 

— Promit. 

Balenger nu mai putea să ţină rucsacul prea mult. 

— Vezi braţul meu stâng? 

— Da. 

Lui Vinnie îi tremura glasul. 

Balenger studie felul în care Vinnie îşi încrucişase braţele pe 
piept pentru a opri rucsacul să-i scape de pe umeri. Vinnie avea 
mâna dreaptă apăsată pe umărul stâng. 

— Ridică mâna dreaptă. Prinde-mă de braţul stâng. E chiar 
deasupra umărului tău. 

— Nu pot, spuse Vinnie. O să cad. 

Balenger se străduia să împiedice braţele să-i alunece de pe 
rucsac. 

— Nu. Nu vei cădea. Haide să facem altfel. 

Nu a spus „să încercăm” să facem. „A încerca” înseamnă 
slăbiciune. „A încerca” înseamnă un posibil eşec. Fiecare 
cuvânt trebuia să implice un deznodământ ce excludea un 
posibil eşec. 

— Ține mâna dreaptă apăsată pe umărul stâng. Dă-i drumul 
cât să ajungă mai sus pe umăr. Către gât. Baretele nu îţi vor 
scăpa. 

— Mi-e frică, spuse Vinnie. 

— Aproape s-a terminat. Fă ce-ţi spun! 

Braţele lui Balenger erau în agonie. Simţea greutatea 
profesorului pe picioare. 

— Fii atent! Ridică mâna dreaptă în sus pe umăr, către gât. 

Vinnie se conformă. 

— Simti braţul meu stâng? 

— Da. 

Lui Vinnie îi tremura glasul. 

— Întoarce-ţi corpul. Întinde mâna până când mă prinzi de 


61 


braţ. 

— Eu... 

— Fă-o! Aproape ai scăpat. 

Balenger simţi trupul lui Vinnie rotindu-se uşor către stânga. 
Tensiunea din braţele lui era aproape insuportabilă. 

— Am reuşit, spuse Vinnie rămas fără suflare. 

— Te descurci grozav. Aproape ai ieşit. Acum voi muta mâna 
stângă în sus, pe bareta rucsacului. Trebuie să o fac încet 
pentru a-mi păstra priza. În regulă? 

Vocea lui Vinnie părea secătuită: 

— În regulă. 

— În acelaşi timp, apucă-mă de braţ. La un moment dat, 
mâinile noastre se vor atinge. Apucă-mă de încheietură! 

— Încheietură. 

— Aproape ai scăpat, Vinnie. 

Lui Balenger i se prelinse din nou sudoarea de pe faţă. 

— Am prins-o. Am prins încheietura. 

— Ţine-te bine. Trebuie să dau drumul baretei ca să te prind 
şi eu de încheietură. 

— Sfântă Fecioară... 

Balenger simţi cum Vinnie îl strânge de încheietura stângă. 
Imediat, Balenger dădu drumul rucsacului cu mâna stângă şi îl 
apucă pe Vinnie. 

Pentru o clipă, Vinnie se desprinse. Gemu. Apoi Balenger îl 
apucă din nou, deşi mişcarea bruscă îl făcu pe Vinnie să se 
legene. 

— Nu! spuse Vinnie. 

— Va înceta. Va înceta! spuse Balenger. 

Îşi simţea mâna dreaptă chinuită în timp ce continua să 
strângă rucsacul. 

Trupul lui Vinnie rămase din nou nemişcat. 

— Ţine-te de încheietura mea cât de tare poţi, spuse 
Balenger. 

Mâna lui nu mai putea să suporte strânsoarea unghiului 
incomod în care o forţa poziţia lui Vinnie. 

— Bravo. Cât poţi de tare. Acum ridică braţul stâng. Nu mult. 
Suficient cât să-l pot agăța cu mâna dreaptă. Trebuie să dau 
drumul rucsacului. 

— Nu. 

— Putem să facem asta, Vinnie. Aproape ai scăpat. La trei, 


62 


voi da drumul rucsacului cu mâna dreaptă şi te voi prinde de 
braţul stâng. Eşti gata? 

— Eu... 

— Vei fi curând aici sus cu mine. Eşti pregătit? Se va 
întâmpla la trei. Unu. Doi. 

— Treei, strigă Vinnie şi îl strânse de încheietură pe Balenger 
cu toată forţa. 

Mâna dreaptă a lui Balenger se repezi de pe rucsac şi se 
avântă sub braţul stâng al lui Vinnie. Efortul îl întoarse pe 
Vinnie astfel că erau unul cu faţa la celălalt. 

— Bob! strigă Balenger. Poţi să ne tragi în sus? 

Profesorul încercă, respirând cu greu. 

— Eu... Nu. Nu pe amândoi. Nu am destulă forţă. 

— Vinnie, încearcă să te caţeri pe braţele mele. 

— Nu pot. 

Balenger se gândi repede. 

— În regulă, facem altfel. 

„Continuă să gândeşti pozitiv”, îşi spuse el. Avea glasul 
răguşit. 

— Mă voi rostogoli într-o parte către dreapta. Astfel braţele 
noastre vor fi trase către stânga. Pune cotul peste marginea 
găurii. Eu voi continua să mă rostogolesc lateral, în vreme ce tu 
te târăşti în sus. 

— Încerc, spuse Vinnie. 

— Nu, spuse Balenger. O vei face. Vei ieşi de aici! 

Epuizat de efortul susţinerii greutăţii lui Vinnie, Balenger se 
rostogoli încet de pe abdomen pe partea dreaptă, umărul stâng 
riscând să-i fie dislocat. 

— Da, spuse Vinnie. Umărul meu e peste margine. 

— Mai sus. 

Balenger trase aer în piept. 

— Trece-ţi şi genunchiul. 

— Nu pot. 

Dintr-odată, se repeziră către ei lumini de lanterne. 

— Sfinte... _ 

Era vocea lui Rick. Il apucă de braţ pe Vinnie. 

„Slava Domnului”, se gândi Balenger, cu inima bătându-i de 
uşurare. 

— Am auzit zgomote prin staţie, însă nu am putut să ne dăm 
seama ce se întâmplă! strigă Cora. Am urcat cât de repede am 


63 


putut! 

Îl prinse de Balenger şi trase de el cu ajutorul profesorului. 

Cinci minute mai târziu, Vinnie zăcea pe podea, tremurând. 

— Am reuşit. Nu, nu-i aşa. Tu ai reuşit, îi spuse lui Balenger. 

— Cu toții am reuşit, spuse Balenger. 

— Mulţumesc. 

Vinnie vorbea cu greu. 

— Mulţumesc tuturor. 

Intoarse capul, cercetând gaura şi se târî mai departe de ea. 
Agitaţia îi umfla pieptul. Fremăta de emotie. 

Balenger se afla în continuare la podea, recăpătându-şi 
răsuflarea. Scoase o sticlă de apă din rucsac, luă o înghiţitură 
lungă şi i-o înmână lui Vinnie. 

— Am gâtul atât de uscat, nici nu ştiu dacă pot să înghit. 

Insă odată ce începu să bea, Vinnie nu se mai putea opri. 

Cu apa prelingându-i-se pe gât, termină toată sticla. 

— Nu am mai gustat niciodată ceva atât de delicios. 

— Ce s-a întâmplat? 

Rick se apropie cu grijă de gaură. 

O prinse de mână pe Cora pentru a avea sprijin în cazul în 
care gaura se lărgea. Indreptă lanterna către crater. 

— E o lumină slabă acolo jos. 

— Lanterna mea, spuse Vinnie. Am scăpat-o. 

— Toate etajele s-au prăbuşit, spuse Rick. Mobila s-a prăvălit 
până jos. Miroase îngrozitor de umed. 

Rick se întinse şi scoase o bucată de lemn din marginea 
găurii. Se îndepărtă încet, alăturându-se grupului. 

— Lemnul e moale şi sfărâmicios. 

II duse la nas. 

— Miroase ca o pivniţă veche. 

— De la putrezire, spuse profesorul. Acoperişul trebuie să 
aibă o scurgere. Când plouă sau când ninge, apa se scurge în 
jos prin această coloană de camere. După mai bine de treizeci 
de ani, un pas de-al lui Vinnie a fost suficient ca să facă suporţii 
să cedeze. 

— Poate că e mai bine că nu putem pătrunde în camera 
încuiată, spuse Cora. E lângă camera aceasta. Poate că şi 
podeaua de acolo e putredă. 

— Tot nu aţi găsit o cheie? _ 

Balenger se puse pe vine, apoi se ridică în picioare. Il dureau 


64 


braţele, umerii şi picioarele. 

— Nici o cheie, spuse Cora. 

— Eşti un tip bun de ţinut prin preajmă, îi spuse Rick lui 
Balenger. Ştii totul despre încuietori. 

Balenger începuse să spună: „Nu tocmai”, însă Rick 
continuă: N 

— Ai reacții rapide. Înălţimea nu te-a deranjat. 

— Pentru că nu puteam vedea fundul găurii. Oricum, în 
adolescenţă am făcut căţărări. 

— Şi eu. Pe unde mergeai? 

— În Wyoming. 

— Pe Munţii Teton? 

„De ce pune atâtea întrebări? Se gândi Balenger. 
Suspectează că nu le-am spus adevărul?” 

— Sunt prea mult pentru mine. Vârful Grand în special mă 
sperie. Nu, am urmat un curs de supravieţuire în sălbăticie. Se 
află în Lander, lângă Wind River. 

— Imi cer scuze tuturor, spuse Vinnie ridicându-se anevoie în 
picioare. 

— Pentru ce îţi ceri scuze? Balenger era bucuros să schimbe 
subiectul. Nu aveai de unde să ştii că podeaua e putrezită. 

— Am vrut să spun că... 

Luminile lor scoteau la iveală o pată întunecata pe blugi, 
pornind dintre picioare până la glezna stângă fiindcă urinase pe 
el. 

Ruşinat, Vinnie încercă să nu se uite la Cora. 

— În locul tău aş fi făcut la fel, spuse profesorul. 

Vinnie cobori privirea în pământ. 

— Că tot veni vorba... 

Balenger scoase o sticlă goală din rucsac. 

— Cu toată agitația asta, aproape că am păţit-o şi eu. Dacă 
puteţi să vă lipsiţi de mine o vreme, voi găsi un loc retras pe 
coridor. 

— Nu prea departe, spuse Conklin. Am primit o lecţie în ceea 
ce priveşte despărţirile. Stai pe aproape, ca să-ţi putem vedea 
lanterna. 

— După ce termini, poate că ar fi bine ca toţi să facem 
acelaşi lucru, spuse Rick. 

Balenger îşi luă casca de protecţie, potrivi lanterna şi şi-o 
puse pe cap. Se îndreptă către coridor, îl cercetă cu lanterna şi 


65 


înaintă cu grijă, încercând podeaua. Trecu pe lângă uşa unui 
ascensor şi o masă prăfuită cu o vază cu pânze de păianjen pe 
ea, se opri în întuneric şi îşi prinse lanterna la centură. La 
lumina lanternei de pe cască, desfăcu sticla şi urină în ea. Ştia 
că ecoul coridorului purta sunetul pe care îl producea, însă nu 
îi păsa dacă îl aud ceilalţi. 

În timp ce înşuruba capacul sticlei, auzi fragmente de 
conversaţie de după colţ. Apoi auzi o bufnitură uşoară în 
direcţia opusă şi îndreptă lanterna de pe cască spre întunericul 
de la capătul coridorului. De fiecare parte se întindeau uşi. 
Conul de lumină crea umbre ce făceau ca uşile să pară 
întredeschise. Puse jos sticla cu mâna stângă şi, cu cea 
dreaptă, desfăcu fermoarul jachetei sale impermeabile. Vâri 
mâna sub material şi îşi încolăci degetele în jurul unui pistol 
Heckler&Koch de 40 de milimetri dintr-un toc de umăr. 


20 


„Nu, păstrează controlul, se avertiză Balenger. Prea laşi locul 
acesta blestemat să te influenţeze. Rămâi concentrat. Ai trecut 
prin lucruri mai rele decât ăsta.” Amintirea unui sac urât 
mirositor legat în jurul capului său îl făcu să asude. „Nu! Nu te 
gândi la asta! Să presupunem că unul dintre ceilalţi te vede cu 
arma. Dacă află că eşti înarmat, cu siguranţă se vor întrebă ce 
altceva nu mai ştiu despre tine.” 

Aştepta, cercetând umbrele. Inspirând pe nas şi expirând pe 
gură, ţinându-şi respiraţia şi numărând până la trei, reuşi să se 
calmeze. Zgomotul de la capătul holului nu s-a mai repetat. 
Putea să fi fost cauzat de orice - clădirea trosnind sau vântul de 
afară izbind ceva de perete. După colţ, conversaţia în surdină 
continua. „Nu e nici un motiv de nelinişte”, se gândi el. 

— E totul în ordine? întrebă Rick din capătul coridorului. 

— Tocmai terminam. 

Reuşind să nu pară luat prin surprindere, Balenger se 
încheie la şliţ. 

— A durat ceva. Ne-am făcut griji că ai putea avea probleme. 

— Mă bucuram de un moment de linişte. 

Balenger îşi trase fermoarul de la jachetă, apoi luă sticla de 
plastic încălzită de la urină. 


66 


— Unde las asta? întrebă el când se ivi de după colţ, zărind 
luminile încrucişate ale lanternelor. 

— Nu aici, spuse profesorul. Să nu lăsăm nici o urmă, ai 
uitat? 

— În rucsac, spuse Rick. 

Se duse după colţ, îndreptându-se către locul în care fusese 
Balenger. 

— E un început în toate. Balenger se asigură că dopul e bine 
strâns şi vâri sticla în rucsac. 

De la capătul holului, îl auzi pe Rick urinând în sticlă. 

— Ei bine, începem să ne cunoaştem mai bine. 

— Vorbeam dacă să mai continuăm sau nu, spuse Cora. 

— Sunt în regulă, pe bune, îi asigură Vinnie. 

— Păreai foarte dărâmat adineauri. 

— Sunt bine. 

Lui Balenger i se păru ca Vinnie încearcă să nu dea semne de 
slăbiciune în faţa Corei. 

— Am muncit mult ca să ajungem aici. Toţi aşteptam asta cu 
nerăbdare, ca să nu mai vorbim de timpul şi banii investiţi. Nu 
vă las să vă întoarceţi din cauza mea. 

— Însă te simţi în stare? întrebă Cora. 

— Nu e nimic în neregulă cu mine, insistă Vinnie. 

— Bun, spuse Rick, întorcându-se şi închizându-şi fermoarul 
de la rucsac. Eu tot vreau să ştiu ce se află în apartamentul lui 
Carlisle şi în seiful lui Danata. 

— Al cui este rândul? întrebă Conklin. Cora? 

Părea că încearcă să evite momentul stânjenitor, însă era 
nerăbdătoare să isprăvească. 

În vreme ce ea se îndepărta, Balenger îşi îndreptă atenţia 
către un obiect de pe podea. Un dosar. 

— L-am găsit în biroul din spatele recepţiei, spuse Rick. Avea 
o etichetă interesantă, aşa că l-am scos afară. Atunci am auzit 
strigăte prin staţie. 

Balenger ridică dosarul şi trecu lanterna peste etichetă: 
„Rapoarte ale poliţiei”. 

— Mda, asta atrage atenţia. 

Răsfoi paginile. 

— O mulţime de infracţiuni se întâmplă în hoteluri, în general 
furturi, însă oaspeţii nu află niciodată despre aceste lucruri, 
spuse el. E dăunător pentru afaceri. De obicei poliţia păstrează 


67 


secretul asupra investigaţiilor. Dosarul acesta începe cu cel mai 
recent incident şi... 

Cora scoase un țipăt. 

Rick se puse dintr-odată în mişcare, repezindu-se după colţ, 
cu Balenger în fugă după el. Cu Vinnie şi profesorul lângă el, 
Balenger scruta coridorul. Conurile de lumină încrucişate o 
arătau pe Cora cu spatele lipit de perete şi blugii pe jumătate 
traşi în jos. Lângă sticla ei pe jumătate plină se afla un şerveţel. 
Arătă îngrozită către capătul coridorului. 

— E ceva acolo! spuse ea. 

Rick se repezi să se aşeze în faţa ei, blocând orice pericol. 
„Deştept băiat”, se gândi Balenger. Buimăcită, ea îşi trase 
blugii în sus şi îi încheie, în tot acest timp continuând să 
privească fix pe coridor. 

— Vezi ceva? întrebă Conklin. 

— Nu, spuse Balenger gândindu-se la arma de sub jachetă. 

— Da, spuse Vinnie. Acolo. 

Nişte ochi înfiorători străluceau la capătul coridorului. 

Aproape de podea. 

Balenger îşi îngădui să se relaxeze puţin. 

— Alt animal. 

Luminile lanternelor îi dezvăluiră capul cu o privire intensă, 
iţindu-se de după colţ. 

— La naiba, încă o pisică albinoasă, spuse Rick. 

Vietatea îşi arăta colții, şuierând. 

— Uite cum stă pe poziţie, spuse Vinnie. Nu îi e frică de noi. 
Feroce. Furioasă că o deranjăm. 

— Cred că are zece kilograme, spuse Rick. De la festinul cu 
şobolani de jos. 

— Când eram copil, îmi petreceam verile la ferma bunicii 
mele, spuse Vinnie. Erau câteva pisici sălbatice într-un şopron 
abandonat în josul străzii. Mâncau toţi şoarecii, iepurii sau 
cârtiţele din împrejurimi. Păsările erau deştepte şi se fereau. În 
cele din urmă pisicile au început să omoare găini. Apoi au 
trecut la capre şi... 

— Mulţumesc, Vinnie, spuse Conklin. Cred că am prins ideea. 

— Ce s-a întâmplat cu pisicile? întrebă Balenger în vreme ce 
animalul alb şuieră din nou. 

— Un fermier le-a lăsat carne otrăvită. Nu a mers. Pisicile 
erau prea deştepte ca să se atingă de ea. Individul a spus că a 


68 


zărit cel puţin cincizeci şi s-a bucurat că a putut să se urce 
înapoi în maşină şi să plece de acolo. Astfel că, în cele din 
urmă, vreo zece fermieri au obţinut permisiunea de la şerif sau 
de la cineva să meargă acolo cu arme. Îmi amintesc că focurile 
de armă au durat toată după-amiaza. Bunica a spus că a auzit 
că au omorât peste o sută. 

— Vinnie, îl somă Cora. 

— Ei bine, asta-i doar una. Zât! Strigă Rick. Scoase pistolul şi 
împroşcă oţet spre pisică. 

Lichidul nici măcar nu ajunse prea departe. Chiar şi aşa, 
pisica şuieră o ultimă oară şi dispăru după colţ. 

— Vezi, nici ea nu ne place mai mult decât o plăcem noi pe 
ea. 

Balenger observă că, în timpul agitaţiei, Cora pusese sticla 
cu urină în rucsac, pe urmă şerveţelul într-o pungă din plastic, 
vârându-l şi pe acesta în rucsac. 

— Eşti în regulă? întrebă Rick. 

— Sunt bine. Părea să îşi ceară scuze. M-a luat prin 
surprindere, asta-i tot. 

— Poate că nu ar trebui să mergem mai departe. 

— Hei, nu a fost nimic. Ruşinea o făcea să stea mai dreaptă. 
Toţi am avut momente de tensiune în diferite clădiri. Nu face 
parte din scop? Să ne crească adrenalina? Doar pentru că ţip 
într-un montagne russe nu înseamnă că nu vreau să mă mai 
dau o dată. 

Însă lui Balenger i se părea că şi-ar fi dorit să plece. 

— Dacă asta vrei tu, spuse Rick. 

Şi el părea să şovăie. 

— Să mergem, spuse Balenger. 


69 


MIEZUL NOPŢII 


21 


Ca şi întunericul, din ce în ce mai gros, timpul părea să se 
comprime din ce în ce mai mult. Balenger observă că Vinnie 
şchiopăta uşor. Minţise oare că nu fusese rănit? Apoi Balenger 
îşi dădu seama că mişcarea ciudată a lui Vinnie venea de la 
senzaţia de ud de pe pantaloni. 

Se întoarseră pe balcon. 

— Nu îmi vine, dar poate că ăsta este cel mai bun moment, 
spuse profesorul. 

Scoase sticla din plastic din rucsac. 

— Ştim că primele trei camere pe care le-am verificat sunt 
sigure. O voi folosi pe una dintre ele. 

— Sigure dacă nu pui la socoteală maimuța moartă din 
valiză, spuse Cora. 

— Camera la care m-am gândit e cea cu pardesiul Burberry. 

— Profesore, unul dintre noi ar trebui să vină cu tine, spuse 
Vinnie. Doar pentru a fi cât se poate de prudenţi. 

— Prudenţa este bună, aprobă Conklin. 

Balenger îi urmări cum deschid uşa. Testară podeaua, deşi 
aceasta le suportase greutatea mai devreme. Luminile lor se 
avântară în întuneric. 

Balenger cercetă cu mâna peretele balconului. Mulţumit că e 
suficient de rezistent, se lăsă pe vine, sprijinit cu spatele de 
perete. Chiar dacă nu era relaxat, iluzia odihnei îi dădea o 
senzaţie plăcută. 

Rick şi Cora se aşezară lângă el. Păreau la fel de epuizați ca 
şi el. „Ei bine, uite efectul adrenalinei, se gândi el. In cele din 
urmă te epuizează.” 

— Dacă tot stăm. Să folosim timpul. 

Balenger se întinse după dosarul pe care îl scăpase când 
strigase Cora. „Rapoartele poliţiei”. 

— Vrei ceva de citit? 

Înmână câteva pagini lui Rick şi Corei, păstrându-l pe cel mai 
recent pentru el. 

70 


Era datat 31 august, 1968. După cum explicase profesorul, 
acela a fost anul în care hotelul nu a mai primit oaspeţi. 
Balenger se aştepta ca dosarul să fie încărcat de plângeri şi 
furturi, cea mai întâlnită infracţiune dintr-un hotel, însă ceea ce 
citea era mult mai grav. N 

Un raport despre o persoană dispărută. In august, la o 
săptămână după ce o femeie pe nume Iris McKenzie stătuse la 
Paragon, a sosit un detectiv de la poliție care a pus întrebări în 
legătură cu ea. Nimeni nu o mai văzuse sau auzise de ea după 
ce îşi plătise nota şi părăsise hotelul. Cineva care lucra pentru 
Paragon a notat de mână detaliile conversatiei cu detectivul. 

Iris McKenzie locuia în Baltimore, Maryland, după cum află 
Balenger. Avea treizeci şi trei de ani, era necăsătorită, 
copywriter pentru o firmă de publicitate care colabora cu 
agenţii mari din New York. După o călătorie de afaceri pe 
timpul verii, s-a dus în Asbury Park şi a petrecut un weekend la 
Paragon. Cel puţin, rezervarea la telefon indica faptul că avea 
de gând să stea tot weekendul. Urma să vină vineri seara. Pleca 
luni dimineaţă. În realitate, ea a predat camera sâmbătă 
dimineaţă. Balenger bănuia că ea îşi dăduse seama cât de prost 
fusese informată - Asbury Park nu mai era locul în care să 
meargă pentru o escapadă liniştită de weekend. 

Persoana care luase notițe referitoare la întrebările 
detectivului (scrisul de mână părea al unui bărbat) indică faptul 
că îi arătase detectivului rezervarea şi chitanţa pe care o 
semnase Iris McKenzie când îşi plătise nota şi predase camera. 
Factura de telefon pentru camera ei conţinea un apel 
interurban la ora 9.37 către un număr pe care detectivul îl 
recunoscu drept numărul surorii lui Iris din Baltimore. 
Detectivul a arătat că fiul de şaptesprezece ani al surorii ei 
răspunsese la telefon spunându-i lui Iris că mama lui avea să se 
întoarcă în Baltimore în noaptea aceea. Iris a luat apoi un taxi 
până la gară şi şi-a luat un bilet pentru Baltimore, însă nu a mai 
ajuns niciodată la destinaţie. 

„Un detectiv îngrozitor de vorbăreţ”, se gândi Balenger. A 
oferit de bunăvoie mult prea multe informaţii. De obicei pui 
întrebări, nu dai detalii. Laşi persoana cu care vorbeşti să 
furnizeze detaliile. 

Cei de la hotel nu aveau nici o idee ce s-ar fi putut întâmpla 
cu Iris după ce părăsise hotelul, după cum indica documentul. 


71 


Îl el se menţiona apoi că, o lună mai târziu, a venit un detectiv 
particular din Baltimore, punând aceleaşi întrebări. 
Reprezentantul hotelului care făcuse sumarul cercetărilor 
dădea impresia că ţinuse acea evidență pentru a se asigura că 
toată lumea înţelegea că hotelul nu avea nici o vină. 

Balenger simţi cum îi creşte pulsul la gândul subit că poate 
Carlisle însuşi scrisese documentul. În vreme ce întunericul 
domnea dincolo de balustradă, el se concentra asupra cernelii 
şterse care acum era aproape mov. Raza de lumină a lanternei 
sale trecea prin hârtia îngălbenită şi aspră proiectând umbrele 
scrisului pe mâna lui Balenger. Era vreun indiciu referitor la 
vârstă în acel scris de mână, o imprecizie a literelor care să fie 
cauzată de degetele suferind de artrită ale unei persoane 
trecute de optzeci de ani? 

Vinnie şi profesorul se întoarseră. În timp ce Conklin îşi 
punea sticla din plastic în rucsac şi trăgea fermoarul, Balenger 
întrebă: 

— Jurnalul lui Carlisle era scris de mână? 

— Da. De ce? 

— Vezi dacă ţi se pare cunoscut. 

Balenger îi înmâna raportul. 

Lumina slabă îl făcea pe Conklin să-şi îngusteze privirea în 
spatele ochelarilor. Concentrarea era evidentă. 

— Da. Acesta e scrisul lui Carlisle. 

— Dă-mi să văd, spuse Vinnie. 

Cercetă scrisul ca şi cum ar fi fost un joc de cuvinte 
încrucişate. Apoi înmâna documentul lui Rick şi Corei. 

— Mă face să mă simt puţin mai apropiat de el, spuse Rick. 
Ne-ai spus că Carlisle avea o... cum te-ai exprimat? O prezenţă 
fizică impresionantă datorită steroizilor şi a exerciţiului fizic. 
Insă cum arăta chipul lui? Comportamentul? Era atrăgător sau 
agreabil? Şarmant sau arogant? 

— In floarea vârstei a fost comparat cu un idol al mulţimii. 
Avea ochii albaştri ca marea. Strălucitori. Fermecători. 
Oamenii se simțeau hipnotizaţi de el. 

Rick îi înapoie lui Balenger raportul privitor la persoană 
dispărută şi îi arătă o pagină din ziar îngălbenită. 

— Am una dintre crime. Băieţelul de treisprezece ani care l-a 
lovit pe tatăl lui cu o bâtă de baseball în cap în timp ce acesta 
dormea. L-a lovit de douăzeci şi două de ori, făcându-i terci 


72 


ţeasta. S-a întâmplat în 1960. Numele băiatului era Ronald 
Whitaker. Se pare că mama lui murise, iar tatăl îl abuza sexual 
de câţiva ani. Profesorii şi colegii de la şcoală l-au descris drept 
tăcut şi retras. Cu toane. 

— O descriere des întâlnită în cazul victimelor abuzate 
sexual, spuse Balenger. Sunt în stare de şoc. Ruşinaţi. Speriaţi. 
Nu ştiu în cine să aibă încredere, astfel că nu vorbesc cu 
nimeni, de frică să nu scape vreun cuvânt în legătură cu ce-au 
păţit. Cel care îi abuzează de obicei ameninţă victima că îi va 
face ceva cumplit - că îi omoară un animal de companie, că îi 
taie penisul sau un sfârc - dacă spune ce se petrece. În acelaşi 
timp, cel care abuzează încearcă să o facă pe victimă să creadă 
că ceea ce i se întâmplă e cel mai firesc lucru din lume. În cele 
din urmă, unele victime simt că toţi abuzează de ei într-un fel 
sau altul, că lumea se rezumă la manipulare şi că nu pot avea 
încredere în nimeni. 

Rick arătă spre document: 

— În cazul de faţă, tatăl l-a dus pe Ronald în Asbury Park în 
weekend de Ziua Americii. O aşa-zisă vacanţă de vară. 

Un psihiatru pediatru a încercat câteva săptămâni să-l facă 
pe Ronald să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat după 
aceea, în cele din urmă, cuvintele au ieşit în cascadă, cum tatăl 
lui Ronald luase bani pentru ca un alt bărbat să petreacă o oră 
cu băiatul. Străinul i-a dat lui Ronald o minge, o bâtă şi o 
mănuşă de baseball ieftină drept recompensă. După ce bărbatul 
a plecat, tatăl s-a întors beat în cameră şi a adormit. Ronald a 
găsit o întrebuințare pentru bâta de baseball. 

— Treisprezece ani, spuse Cora dezgustată. Ce se întâmplă 
cu cineva ca el? 

— Datorită vârstei fragede, el nu a putut fi judecat de un 
tribunal penal, replică Balenger. Dacă ar fi fost major, probabil 
ar fi fost considerat nevinovat pe motiv de nebunie temporară, 
însă în cazul lui, judecătorul l-a trimis probabil într-o instituţie 
pentru minori unde a primit consiliere psihiatrică, urmând să 
fie eliberat la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Procesul şi 
dosarul său de evaluare aveau să fie sigilate pentru ca nimeni 
să nu poată afla despre trecutul lui şi să-l folosească împotriva 
sa. Apoi depinde de el dacă poate să-şi continue viaţa. 

— Dar de fapt, viaţa i-a fost distrusă din temelii, spuse Cora. 

— Intotdeauna există o speranţă, bănuiesc, spuse Balenger. 


73 


Există întotdeauna un mâine. 

— Cu siguranţă tu ştii foarte multe despre asta, spuse Rick 
măsurându-l din priviri. 

„Mă interoghează din nou?” se întrebă Balenger. 

— Am realizat câteva reportaje despre cazuri asemănătoare. 

— Hotelul ăsta a strâns multă durere, spuse Vinnie. Uitaţi-vă 
la acest raport. 

Hârtia învechită îi foşnea în mâini. 

— Femeia căreia i-a aparţinut valiza cu maimuța moartă... 
care era numele de pe etichetă? 

— Edna Bauman, spuse Cora. 

— Mda, e acelaşi. Edna Bauman. S-a sinucis aici. 

— Ce? 

— 27 august, 1966. A făcut o baie fierbinte şi şi-a tăiat 
venele. 

— Cora, instinctele tale sunt ascuţite, spuse profesorul. Îţi 
aminteşti că i-ai cerut lui Rick să se uite în cadă? Ţi-era teamă 
că ar putea fi ceva acolo. 

Cora se cutremură. 

— Cu aproape patruzeci de ani în urmă. 

— Douăzeci şi şapte august, spuse Rick. Care era data 
necrologului fostului ei soţ? 

— Douăzeci şi doi august, răspunse Balenger. 

— Cinci zile. Imediat după ce înmormântarea a luat sfârşit, 
ea s-a întors aici, unde ea şi cu soţul ei petrecuseră ultima 
vacanţă, cu o vară în urmă. 

Vinnie se gândi pentru o clipă. 

— Poate că acea vară a fost ultima ei amintire fericită. Atunci 
a fost făcută fotografia lor împreună cu maimuța. Un an mai 
târziu, viaţa ei avea să ajungă o ruină. Înconjurată de amintiri 
mai plăcute, s-a sinucis. 

— Da, hotelul acesta a strâns multă durere, spuse Cora. 

— Dar poliţia sau altcineva nu ar fi trebuit să scoată de aici 
valiza cu maimuța moartă? Se întrebă Rick. De ce au lăsat-o? 

— Poate că nu au lăsat-o, îi spuse Balenger. 

— Nu înţeleg. 

— Poate ca Carlisle a luat-o înainte să sosească poliţia. 
Ulterior, a dus-o înapoi. 

Se făcu linişte. Lui Balenger i se păru că aude vântul afară, 
apoi îşi dădu seama că zgomotul venea de la un etaj superior. 


74 


— Camera în care se afla pardesiul Burberry, spuse Conklin. 
Când ne aflam acolo, Vinnie s-a gândit să caute prin buzunare. 

— Am găsit asta. 

Vinnie le înmână o scrisoare lui Rick şi Corei. 

Cora citi antetul şi data. 

Clinica Mayo. 14 februarie, 1967. 


Dragă domnule Tobin, 

Radiografiile dumneavoastră recente arată faptul că 
tumoarea primară s-a răspândit din lobul superior al 
plămânului drept. V-a apărut o tumoare secundară pe 
trahee. Trebuie programată imediat o nouă şedinţă de 
radiații agresive. 


— Tobin. Rick răsfoi paginile pe care i le dăduse Balenger şi 
descoperi încă o tăietură din ziar îngălbenită. Edward Tobin. 
Agent de bursă din Philadelphia. În vârstă de patruzeci şi doi 
de ani. Sinucidere. 19 februarie 1967. 

— Imediat după ce a primit acea scrisoare. 

— Februarie? întrebă Vinnie. Chiar dacă voia să se sinucidă, 
iarna e un anotimp ciudat pentru ţărmul din Jersey. 

— Nu şi dacă voia să intre în ocean şi să moară de frig 
înainte de a se îneca. 

Rick arătă spre articolul din ziar. 

Individul purta doar cămaşă şi pantaloni când trupul său a 
fost găsit îngheţat acolo unde l-a adus fluxul. 

Din nou, Balenger auzea şuieratul vântului deasupra lui. 

— E ciudat să fie două camere una lângă cealaltă, amândouă 
asociate cu sinucideri. 

— Nu şi dacă te gândeşti mai bine, spuse Conklin. Mii şi mii 
de oaspeţi au stat la Paragon de-a lungul anilor. Câte o 
schimbare în fiecare unitate la fiecare câteva zile. Decenii la 
rând. În cele din urmă, fiecare avea să fie asociată cu o 
tragedie. Atacuri de cord, pierderi de sarcină, accidente 
cerebrale. Comoţii fatale cauzate de căderi în cadă. Supradoze 
de droguri. Crize de alcoolism. Bătăi. Violuri. Abuzuri sexuale. 
Trădări în dragoste şi în afaceri. Dezastre financiare. 
Sinucideri. Crime. 

— Ce vesel, spuse Rick. 

— Un hotel ca o lume, spuse Balenger. De aceea Carlisle era 


75 


fascinat de oaspeţii lui. 

— Un Dumnezeu calvin care îi urmăreşte pe cei damnati, 
capabil să intervină, alegând totuşi să nu o facă. 

Cora se frecă pe braţe tulburată. 

— Dacă vrem să terminăm în noaptea aceasta, am face bine 
să ne mişcăm, spuse Rick adunând paginile pe care le citeau. 

Puse totul în dosar şi îl vâri într-unul dintre compartimentele 
rucsacului. 

— Va trebui să ne aducem aminte să punem înapoi dosarul în 
fişet înainte să plecăm, spuse profesorul. 

— Nu ştiu care ar fi rostul, spuse Vinnie. Hotelul acesta va fi 
o grămadă de moloz. 

— Dar asta e regula, îi spuse Rick. Dacă încălcăm una, în cele 
din urmă vom încălca şi altele. Atunci nu vom mai fi decât nişte 
vandali. 

— Aşa este, spuse Vinnie pe un ton neutru. Când plecăm, 
punem dosarul la loc. 


22 


Luminându-şi calea cu lanternele, părăsiră balconul şi se 
îndreptară către scări. N 

— Par solide, spuse Cora. Insă după ce i s-a întâmplat lui 
Vinnie, pentru a fi siguri, poate că ar fi mai bine să mergem în 
şir indian. Astfel, va fi mai puţină presiune pe scări. 

— Excelentă idee! Profesorul avea întotdeauna pregătite 
laude pentru Cora, observă Balenger. Ar fi de folos şi dacă am 
menţine o mică distanţă între noi. 

Formând un şir, începură să urce printre umbre. Din când în 
când, scările mai scârţâiau, făcându-l pe Balenger să se 
încordeze, însă lemnul rămânea robust şi acesta hotări că 
zgomotul nu era diferit de cele pe care le fac scările vechi când 
urcă cineva pe ele. 

Profesorul rămase cu răsuflarea tăiată când o pasăre de pe o 
balustradă de mai sus se repezi speriată în aer, încercând din 
răsputeri să se îndepărteze de ei, apoi se izbi de un perete şi 
zbură şi mai speriată. Orbită, dădea târcoale lanternelor, 
bătând cu putere din aripi. Dintr-odată, viră în josul scărilor, 
dispărând în întuneric. 


76 


— Ei bine, asta cu siguranţă mi-a făcut să-mi tresară inima 
bătrână în piept, spuse Conklin. 

Balenger se întoarse către el. 

— Sigur eşti bine, profesore? 

— Cum nu se poate mai bine. 

Bărbatul îndesat rămăsese din nou fără suflare. 

— Mai avem doar două etaje. 

— Minunat. 

Ajunseră la etajul al cincilea, paşii lor creând ecou. 

— Înh! Strigă Rick dându-se la o parte. 

— Ce s-a întâmplat? Strigă Cora. 

— Asta, spuse Rick arătând cu degetul. Ceva m-a atins pe 
vârful căştii. 

Îşi îndreptară lanternele către capul lui Rick. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, par a fi... 

— Rădăcini, spuse Vinnie. 

Ceva asemănător unor frânghii şi legături atârna de podeaua 
balconului de deasupra. De acestea păreau să fie prinse nişte 
fire: rădăcini mai mici. 

— Nu am mai văzut niciodată ceva... ce creşte acolo sus? 

Ajunseră la scări. Rick o luă înainte, apoi Cora, Vinnie, 
Balenger şi, în cele din urmă, profesorul, care, din cauza 
ritmului de mers rămânea mereu ultimul. 

Balenger avea acum ocazia să studieze acoperişul. Era 
spaţios, poate de cincisprezece metri pătraţi, având formă unui 
vârf de piramidă. Segmente mari de sticlă erau prinse pe 
suporţi încrucişaţi din cupru, metalul fiind înverzit de vreme. 

Însă multe segmente erau lipsă sau erau sparte. După atâţia 
ani, acumulările masive de gheaţă şi zăpadă slăbiseră suporţii. 
Balenger îşi aminti de cioburile de jos, de la baza scărilor. „Da, 
pe aici intră păsările”, se gândi el. Zări semiluna dispărând 
între nori. Vântul şuierat prin găurile din acoperiş era sursa 
unora dintre zgomotele pe care le auzise mai devreme. Aerul 
devenea mai rece. 

„Ceva e în neregulă”, îşi dădu el seama. 

— Scările nu duc mai sus. Ajungem la etajul el şaselea. Ar 
trebui să mai fie un rând de scări, care să ducă la apartamentul 
lui Carlisle de la şapte. Însă nu există. Cum ajungem sus? 

— Uitaţi-vă la asta, spuse Rick îndreptând lanterna către 
balconul spre care urca. 


77 


Ca unul, ceilalţi îi imitară gestul, luminile lor dezvăluind zona 
dinspre care atârnau rădăcinile. 

— Un fel de... Cora se opri uimită. Pentru numele... Acela e 
un copac? 

Înalt de un metru şi jumătate, fără frunze şi înclinat, 
trunchiul şi crengile sale răzlețe aruncau umbre în lumina 
lanternelor. 

— Dar cum naiba... 

— O pasăre a adus o sămânță înăuntru, spuse Cora. Sau 
vântul a adus-o. 

— Da, dar cum de a reuşit să crească? 

Lanterna lui Balenger dezvălui o urnă spartă. Peste cioburi 
era o grămadă de pământ. Copacul creştea din pământ. 

— Uite explicaţia pe care o căutai. Dacă mai pui şi nişte 
ploaie de prin acoperişul spart, reuşeşte să rămână în viaţă. 

— Cu greu, spuse Rick. Se pare că încearcă să se hrănească 
din covor şi din podeaua din lemn. De aceea rădăcinile sunt 
atât de lungi. Caută cu disperare hrana. 

— Podeaua trebuie să fie slăbită acolo. 

Conklin se opri în spatele lui Balenger. 

— Evitaţi zona. 

În faţă, Rick păşi pe balcon, pe urmă Cora, apoi Vinnie. 
Balenger părăsi scările şi caută o cale de acces către 
apartamentul lui Carlisle. Privi în urma lui către locul în care se 
târâse Conklin. 

Trosc. 


23 


Profesorul înlemni. 

— Simt... profesorul expiră... scările cum se mişcă. 

Trosc. 

Şovăielnic, urcă încă un pas. 

Trosc. 

— Chiar se mişcă. 

— Nu vă mişcaţi. 

Balenger văzu cum scara începe să se legene. 

— Dintr-odată mă simt ca şi cum m-aş afla pe un vapor, spuse 
Conklin. 


78 


Trosc. Scara se legănă mai puternic. 

— Nu! 

— Încearcă să mă prinzi de mână. 

Rick se propti la capătul scărilor şi se aplecă. 

— Cora, Vinnie, spuse el cu o voce aspră. Prindeţi-mă din 
spate, ca să nu fiu tras în jos pe scări. 

Trosc. 

— Dacă mă întind spre tine, atunci îmi înclin greutatea şi 
scara... 

Ca şi cum i-ar fi anticipat următoarele cuvinte, scara se 
clătină. 

Rick îşi întinse braţul şi mai mult, forţându-se. 

— La naiba, nu pot să... 

Trosc. 

— Se pare că seva... 

Vinnie îl strânse cu putere pe Rick. Acesta se aplecă şi mai 
mult spre scări. 

— Chiar dacă îmi întind braţul, nu sunt suficient de aproape, 
spuse Conklin cu glasul tremurând. 

Trosc. 

— Nu putem să-l lăsam... 

Cora îl strânse pe Rick cu toată puterea. 

— Frânghia, spuse Balenger. La cine e? 

— La mine, spuse Vinnie. 

Balenger se repezi către el, îi desfăcu rucsacul şi scoase 
frânghia. Era încolăcită în opt. Era subţire, făcută din fire de 
nailon albastru. Frânghie de căţărări. 

Cu iuţeală, Balenger făcu o buclă la un capăt şi legă un lat. 
Se repezi lângă Rick, lanterna de pe casca lui dezvăluind 
trăsăturile speriate ale profesorului. 

— Voi arunca un laţ în jurul tău, îi spuse Balenger. 

În spatele lentilelor, ochii lui Conklin se măriseră în semn de 
înţelegere. 

— Ridică braţele prin laţ, îi indică Balenger. Fixează-ţi 
frânghia la subraţ. 

Trosc. 

Profesorul tresări când scara începu să se zgâlţăie. 

— Când ţi-ai fixat frânghia la mijloc, strânge de laţ. Fixează-ţi 
cât mai bine frânghia în jurul pieptului. 

Nici un răspuns. 


79 


— Profesore, mă auzi? 

Scara se legăna scăpată de sub control. 

— Nu! 

Balenger învârti frânghia peste cap şi o azvârli către Conklin. 
Aceasta căzu dincolo de umerii bărbatului greoi. Învârti din nou 
frânghia, o azvârli şi simţi cum inima îi bate cu putere când 
laţul căzu în jurul capului profesorului, prinzându-se de umărul 
său stâng. 

— Întinde mâna prin ea! 

Conklin împinse mâinile pe sub laţ şi îl desfăcu cu braţele. 

— La subraţ! Laţul! Strânge-l! 

Reuşind cu greu să-şi controleze mişcările, profesorul se 
conformă. 

— Rick! Cora! Vinnie! Apucaţi de frânghie! Trebuie să o 
ancorăm. A 

— Stâlpul acesta de la balustradă, spuse Rick. Înfăşuraţi-o în 
jurul lui. 

— S-ar putea să nu ţină. Înfăşuraţi frânghia în jurul fiecăruia 
dintre voi! spuse Balenger. 

— Daţi-vă înapoi! Ţineţi-vă bine! O să fie o hurducătură 
groaznică! Îşi strânse frânghia în jurul pieptului şi se ţinu bine. 
Profesore, încearcă să urci! 

— Să urc? 

Conklin se chinuia să-şi menţină echilibrul pe treptele ce se 
balansau. 

— Poate că vor ţine! 

Profesorul înghiţi în sec. Făcu un pas înainte. 

Scara se prăbuşi. 


24 


Balenger a fost aproape dărâmat din picioare. Zgomotul era 
copleşitor. Simţi cea mai mare parte din forţă în picioare şi în 
braţe. Chiar şi aşa, apăsarea subită a frânghiei în jurul 
pieptului îi tăie răsuflarea. Strângând frânghia cu putere, îndoit 
de forţa greutăţii profesorului, el gemu. Îi alunecau picioarele. 

— Trageţi! Strigă el către Rick, Cora şi Vinnie. 

Apăsarea din jurul pieptului lui Balenger creştea pe când 
ceilalţi îl împiedicau să cadă peste margine. Dacă nu ar fi 


80 


purtat jacheta impermeabilă, ar fi suferit arsuri teribile de la 
frânghie. Străduindu-se să respire, îl simţi dintr-odată pe 
profesor cum cade. Lumina unei lanterne oscila sub marginea 
scării prăbuşite. Balenger privi fix către frânghie, unde aceasta 
săpa cu forţă în rămăşiţele de lemn rupt. 

— Profesore?  Reuşi  Balenger să îngâne trăgându-şi 
răsuflarea. 

Nici un răspuns. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mă auzi? 

Un murmur slab. 

— Vorbeşte cu mine, spuse Balenger. Eşti rănit? 

— Ah! 

Sudoarea lucea pe faţa lui Balenger. 

— Profesore? 

— Mă... sufoc. 

— E apăsarea frânghiei în jurul pieptului. 

— Nu pot să respir. 

„Hristoase, suferă un atac de cord?” se întrebă Balenger. 

— Respiră încet şi superficial. Incet, accentuă el. Dacă 
hiperventilezi te cuprinde panica. 

— Panica e puţin spus. 

Frânghia scârţăi. 

Balenger se uită în spatele lui. 

— Rick, Cora, ţineţi-vă de frânghie! Vinnie, vino aici şi ajută- 
mă să-l trag în sus! 

Vinnie se repezi lângă el şi apucă bucata de frânghie ce 
ducea către Conklin. 

— Mă doare, spuse profesorul în vreme ce frânghia se mişca 
în sus. 

— Îţi vom elibera în curând pieptul. 

— Nu frânghia. 

— Ce? 

— Piciorul. 

Balenger şi Vinnie se căzneau să-l ridice. Lanterna de pe 
cască lui Conklin se ivi în câmpul vizual, susţinută de o baretă 
din jurul bărbiei. Apoi se ivi şi faţa lui chinuită, mai palidă ca 
înainte. Nu mai avea ochelarii. Fără aceştia, ochii lui păreau 
vulnerabili. Erau larg deschişi de frică. 

Balenger şi Vinnie îl traseră mai sus. 

Profesorul icni. 


81 


— M-am prins de ceva. 

Balenger îi simţea pe Rick şi pe Cora în spatele lui trăgând 
de frânghie, împiedicându-l să cadă. Auzea cât de greu respiră. 

— Vinnie! 

Glasul lui Balenger suna ca şi cum ar fi înghiţit nisip. 

— Dă drumul frânghiei şi trage-l pe balcon. 

Vinnie slăbi treptat strânsoarea. Imediat ce întreaga greutate 
a profesorului a fost transferată asupra lui Balenger, Vinnie se 
trase uşor către margine. Îl prinse pe profesor de braţ şi trase. 

Profesorul tresări, însă nu se mişcă. 

— O văd, spuse Vinnie. E jacheta prinsă într-o scândură. 

— Ştii ce trebuie să faci. Cuţitul. Pentru asta l-ai luat la tine. 
Taie jacheta. _ 

Vinnie păru să-şi aminteşte subit că îl are. Il scoase din 
interiorul buzunarului de la blugi, îl desfăcu şi îi tăie jacheta lui 
Conklin. Pentru un scurt moment, privi îngrozit abisul în care 
se prăbuşiseră scările. 

— Gata. 

Se repezi înapoi la Balenger şi apucă frânghia. N 

De data aceasta, când traseră, profesorul se mişcă. Incet, cu 
greu, bătrânul reuşea să-i ajute. Sprijinindu-se cu coatele de 
marginea balconului, strecură genunchiul drept peste margine. 
Cu un strigăt lăuntric de triumf, Balenger se căţără pe 
frânghie, îl apucă pe profesor şi îl ajută pe Vinnie să-l tragă în 
siguranţă. 

Rick şi Cora se aflau dintr-odată alături de el. Profesorul se 
întinse pe spate, respirând cu greu, în timp ce Balenger îl 
eliberă din laţ şi trase frânghia. 

— Poţi să respiri acum? 

Balenger lua în grabă pulsul profesorului. 

Pieptul lui Conklin se umflă când trase adânc aer în piept. 

Balenger măsură un puls de 140, cam cât ritmul cardiac al 
unui atlet după ce a alergat câţiva kilometri. Pentru o persoană 
supraponderală, ieşită din formă, era mult prea mult. 

— Te mai doare pieptul? 

— E mai bine. Pot să-mi trag răsuflarea. 

— O, rahat, spuse Rick. 

— Piciorul stâng, spuse Cora arătând cu degetul. 

Balenger simţi mirosul puternic de cupru. Coborând privirea 
către piciorul profesorului, observă că avea cracul pantalonului 


82 


îmbibat cu sânge de la coapsă până la pantof. 
Conklin gemu. 


25 


— În regulă, toată lumea atenţie la mine, spuse Balenger. 

În vreme ce din coapsa profesorului se mai prelingea sânge, 
Cora întoarse îngrozită privirea. 

— Uită de ceea ce simţi. Faci exact ce-ţi spun eu! porunci 
Balenger. 

Rick îşi puse mâna la gură. 

— Nu avem timp pentru aşa ceva, spuse Balenger. Toată 
lumea, fiţi atenţi cu toţii. Faceţi ce vă spun eu. 

Îşi desfăcu cuțitul şi tăie blugii profesorului pornind de la 
brâu până la tiv. Despică materialul. 

— Cine are trusa de prim ajutor? 

Conklin se agită. Avea o rană adânca, lungă de zece 
centimetri în coapsă, din care curgea sânge. 

— Cine are trusa de prim ajutor? repetă Balenger. 

Vinnie clipi şocat. 

— Rick. Cred că e la Rick. 

— Scoate-o! Acum! 

Balenger legă strâns frânghia în jurul coapsei profesorului, 
deasupra rănii. 

La cine e ciocanul? A 

Cora se sforţă să se uite la sânge. În lumina lanternelor, 
părul ei roşcat contrasta cu obrajii palizi. 

— La mine. 

— Dă-mi-l! 

Cora făcu un efort să se mişte, desfăcând ciocanul de la 
centură pentru echipament. 

Balenger fixă mânerul sub frânghie şi răsuci, strângând 
frânghia în jurul coapsei lui Conklin. Sângele încetă să mai 
curgă. 

— 'Ţine-l aşa. 

Balenger luă trusa Pro Med de la Rick. 

— Sticla ta cu apă. Scoate-o. Clăteşte rana. La cine e bandă 
adezivă? 

— La mine. 


83 


Vinnie se trezi din starea de şoc. 

— Pregăteşte-o. 

— Bandă adezivă? Noi o folosim ca să acoperim vârfurile 
ascuţite ale ţevilor ca să nu ne tăiem. Cu ce îţi va... 

— Fă ce îţi spun! 

Balenger  desfăcu geanta Pro Med şi cele două 
compartimente ale sale. Înainte să ia ceva de acolo, se uită 
încruntat la mânuşile sale murdare şi le înlocui cu unele de 
latex din trusă. _ 

— Cora, ai mâna dreaptă liberă. Indreaptă lanterna către 
trusă. 

Scoase câteva pachete de comprese cu alcool şi le desfăcu. 

— Rick, toarnă apă pe rană. Cora, îndreaptă lanterna către 
rana. 

În timp ce se ştergea de sudoare cu mâneca jachetei, 
Balenger privea fix către apa ce clătea rana. Sângerarea fiind 
temporar oprită, văzu mai bine carnea zdrelită. 

— Nu a fost secţionată artera. 

Curăţă rana dinspre margini, apoi se aplecă mai aproape, 
uitându-se cu atenţie la o bucată de lemn ce ieşea din rană. 

— La cine e unealta Leatherman? 

— La mine. 

Rick desfăcu clema cu care era legată la centură şi i-o 
înmână. 

Balenger desfăcu cleştele. 

— Continuă să clăteşti rana. Cum te simţi, profesore? 

— Amorţit. 

— Te taie frânghia? 

— Da. 

— Dacă asta e singura ta durere, atunci eşti bine. Frânghia 
nu numai că opreşte sângerarea, lipsa circulaţiei amorţeşte 
rana. Însă nu putem să o ţinem astfel prea mult timp. Înghite 
asta. 

Balenger desfăcu două cutii de Tylenol puternic şi îi dădu 
patru pastile. 

— Nu sunt Vicodin, dar sunt mai bune decât nimic. 

Conklin le vâri în gură. Rick îi dădu o gură de apă. 

— Lanterna. Am scăpat-o când s-a prăbuşit scara. 

Profesorul părea că se învinovăţeşte singur. 

— Vinnie şi-a pierdut-o şi el pe-a lui. 


84 


— Mai avem încă trei. 

Balenger curăţă vârful cleştelui cu ajutorul unei comprese cu 
alcool. Simţi mirosul înţepător. 

— Acum e acum, Cora. [ine bine lanterna. 

Balenger introduse cleştele în rană şi prinse aşchia chiar 
deasupra locului unde era înfiptă în carne. Cu cât mai multă 
blândeţe, o trase afară. 

Profesorul respiră adânc. 

— Partea cea mai rea aproape s-a terminat, încercă să-l 
asigure Balenger. Ţine lanterna dreaptă, Cora! Mai multă apă, 
Rick! 

În vreme ce era îndepărtat sângele, Balenger zări încă o 
bucată de lemn, mai mică, aproape ascunsă în carne. 

Străduindu-se să-şi ţină mâna nemişcată, vâri cleştele în 
rană, îl auzi pe profesor gemând şi trase afară aşchia. 

Se uita cu atenţie în rană, căutând alte resturi, apoi luă 
cuțitul şi îl curăţă cu o compresă cu alcool. Introduse vârful şi îl 
plimbă înainte şi înapoi deasupra rănii deschise, încercând să 
simtă ceva care ar opune rezistenţă, orice lucru tare ascuns în 
carne. Răsuflă, apoi puse jos cleştele şi cuțitul. 

— Rana aceea are nevoie de copci, spuse Cora. Multe. 

— Va trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Clăteşte-o din 
nou, îi spuse Balenger lui Rick. Desfăcu patru tuburi de 
unguent antibiotic şi stoarse conţinutul peste rană. 

— Eşti bine, profesore? 

— Mi-e rău. 

— Nu mă îndoiesc de asta. Eşti aproape în stare de şoc. 
Vinnie, vino încoace şi îngenunchează lângă mine. Bun. Acum 
scoate-ţi mănuşile şi pune-ţi nişte mănuşi din trusa de prim 
ajutor. Excelent. Acum apropie marginile rănii. 

— Ce? 

— Apropie marginile rănii. 

— Eşti nebun? 

— Nu avem altă soluţie. Trebuie să o strângi pentru ca eu să 
o închid. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să o închizi cu ce? 

— Cu bandă adezivă. 

— Cred că glumeşti. 

— Lasă. Dacă nu poţi face asta... 

Balenger se întoarse. 


85 


— Rick, vino aici, pune-ţi mânuşi chirurgicale şi ţine rana 
închisă. 

— Bine, bine, bine, spuse Vinnie, care apropie buzele rănii. 

În afară se prelinseră apă cu sânge şi unguent, iar profesorul 
ţipă. 

— Ştiu că e greu, îi spuse Balenger lui Conklin. Promit ca 
aproape s-a terminat. Însă mai întâi trebuie să-ţi cer să faci 
ceva foarte greu. 

— Ce? 

— 'Ţine-ţi genunchiul drept până ce Rick îţi ridică gamba. 

— Da, va fi greu, spuse Conklin. 

Închise ochii şi se luptă cu durerea. 

— Eşti pregătit? 

Profesorul dădu din cap. 

— Rick, spuse Balenger. 

În timp ce Rick îi ţinea ridicat piciorul lui Conklin, iar Vinnie 
ţinea rana strânsă, Balenger desfăcu bandă adezivă de pe rolă, 
fâşia argintie reflectând luminile. O lipi de baza rănii şi începu 
să o înfăşoare în jurul coapsei profesorului. Pe măsură ce se 
acoperea mai mult din rană, Vinnie îşi muta mâinile mai sus, 
strângând în continuare marginile rănii. Profesorul părea că e 
pe cale să izbucnească în plâns de durere. 

Balenger continua să înfăşoare bandă în jurul rănii. Aplică un 
al doilea strat, un al treilea şi apoi un al patrulea. 

— În regulă, Rick, poţi să laşi piciorul jos. 

Profesorul tremura. 

— Acum să aflăm dacă exista vreo scurgere. Cora, desfăşoară 
frânghia! 

Grupul resimţi tensiunea în momentul în care Cora scoase 
mânerul ciocanului dintre frânghii, făcând loc. Balenger 
îndreptă lanterna către banda adezivă. Toţi priveau fix. 

— Simt mii de înţepături şi furnicături, spuse profesorul. 

— Asta înseamnă că revine circulaţia. 

— Zvâcneşte, doare. Dumnezeule! 

Balenger se uita în continuare la banda adezivă şi se ruga în 
gând. Urmărea ca sângele să nu se scurgă pe la margini. 

— Pare în regulă. 

Bandă adezivă rămânea argintie. 

ÎI apucă pe profesor de încheietură şi îi verifică pulsul. O 
sută douăzeci. Mai mic decât înainte. Nu era bun, însă nici 


86 


groaznic, având în vedere prin ce trecuse profesorul. În 
continuare nu se scurgea sânge pe lângă banda adezivă. 

— Mda, pare în regulă. 

Scoase celularul din jachetă. 


26 


— Ce faci? întrebă Conklin. 

— Sun la urgente. 

— Nu. Profesorul găsi puterea necesară să ridice glasul: Nu 
suna! 

— N-am de ales, spuse Balenger. Ai nevoie de o ambulanţă, 
Bob. De spital. Copci, antibiotice, tratament pentru şoc. Poate o 
electrocardiogramă. Dacă stai prea mult cu banda aceea 
adezivă faci cangrenă. 

— Nu trebuie să suni la urgenţe. 

— Însă nu putem să ne jucăm cu asta. Doar pentru că te-am 
peticit eu nu înseamnă că eşti în afara oricărui pericol. 

— Nu, spuse Conklin. Pune telefonul jos. 

— Dar are dreptate, profesore, spuse Cora. Trebuie să te 
ducem la spital cât mai curând posibil. 

— Afară. 

— Ce? 

— Duceţi-mă afară. Apoi sunaţi la urgente. Dacă cei de la 
salvare vă găsesc aici, cheamă poliţia. Veţi fi arestaţi cu toţii. 

— Cui dracului îi pasă dacă este arestat? spuse Vinnie. 

— Ascultă-mă, spuse Conklin trăgându-şi răsuflarea. Veţi 
face luni de puşcărie. Dosar penal. Amenzi. Ceea ce mi s-a 
întâmplat mie este exact motivul pentru care poliţia nu vrea ca 
noi să facem asta. Vă vor transforma într-un exemplu. 

Profesorul se cutremură. 

— Vinnie, îţi vei pierde slujba de profesor. Rick şi Cora, nu vă 
va mai angaja nici o universitate. Dacă sună Frank, vieţile 
voastre vor fi ruinate. 

— A spus „Bob”, rosti Rick încruntat. Ce se petrece? 

— Nu înţeleg, spuse profesorul. 

— Acum o clipă Balenger ţi-a spus „Bob”. Nu „profesore”, 
nici măcar „Robert”, ci, „Bob”. Eu nici nu aş îndrăzni să-ţi spun 
astfel. La motel s-a prezentat, însă, după trei ore, nu-mi mai 


87 


aduceam aminte numele lui mic. Nu şi tu, însă, profesore. 
Adineauri i-ai spus „Frank”. Doamne, voi v-aţi mai întâlnit 
înainte. Vă cunoaşteţi. 

— Cred că visezi, îi spuse Balenger. 

— Pe naiba! Ai venit ca observator şi, dintr-odată, conduci 
operaţiunea. Ne-ai salvat pe doi dintre noi de la moarte şi te-ai 
purtat ca şi cum ar fi fost ceva obişnuit pentru tine. Ce mai, 
Clint Eastwood şi Dr. Kildare în aceeaşi persoană. Cine naiba 
eşti de fapt? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Balenger simțind cum îi 
fierbe stomacul. Nu avem timp pentru aşa ceva. Trebuie să-l 
ducem pe profesor la spital. 

— Scoateţi-mă afară, spuse Conklin. După aceea sunaţi la 
urgenţe. 

— Ne-au trebuit două ore şi jumătate să ajungem până aici. 

— Pentru că ne-am mocăit. Dacă vă grăbiţi, puteţi să mă 
scoateţi de aici în jumătate de oră. 

— O să reuşim mai repede dacă o să forţăm uşa de la intrare 
cu ranga, spuse Vinnie. 

— Nu! Nu puteţi să lăsaţi urme că aţi fost aici. Dacă poliţia 
cercetează şi găsesc o uşă spartă... 

Profesorul tremura. 

— Nu mi-o voi ierta niciodată dacă vă distrug vieţile. Trebuie 
să mă scoateţi pe unde am intrat, adică prin tunel. 

— Dar cum rămâne cu viaţa ta? întrebă Balenger. Dacă faci 
hemoragie în timp ce încercăm să te scoatem de aici? 

— Imi asum acest risc. 

— E o nebunie. 

— Din experienţa ta, cât timp poate banda adezivă să ţină 
închisă rana? întrebă Conklin. 

Balenger nu răspunse. 

— Cine naiba eşti? Repetă Rick. 

— Bandă adezivă, spuse profesorul. Cât timp? 

— Dacă e scoase în câteva ore... 

— Ajută-mă să mă ridic, spuse Conklin. 

— Ce îţi închipui că vrei să faci? 

— Ridică-mă. Rick şi Vinnie mă pot sprijini. Pot să merg 
şontâc-şontâc pe piciorul bun. 

— Dar... 

Conklin tresări. 


88 


— Cântăresc o sută de kilograme! Va dura o veşnicie dacă 
încercaţi să mă duceti pe braţe! 

— Calmează-te, spuse Balenger. N-ai vrea să faci şi un infarct 
pe deasupra. 

— De ce tremură? întrebă Cora. 

— Din cauza şocului. 

— Ne-am fi putut afla deja pe drum, spuse Conklin. Pierdem 
timpul. 

Balenger îl cercetă cu privirea. 

— Bob, eşti sigur că asta vrei? 

— ” Bob”, spuse Rick din nou. 

— Mi-am pierdut catedra. 

— "Ţi-ai pierdut...? Vinnie părea uimit. Despre ce vorbeşti? 

— Mi s-a transmis să părăsesc universitatea până la sfârşitul 
semestrului. 

— Ce s-a întâmplat, Dumnezeule? 

— Decanul a aflat ce fac. Caută tot felul de mijloace să 
reducă costurile, mai ales cu privire la posturile ocupate. A pus 
senatul facultăţii să mă termine pentru că am încălcat legea şi 
am pus în pericol studenţii. 

— Nu, spuse Rick. 

— Sunt un om bătrân. Nu am prea multe de pierdut, însă voi 
trei sunteţi abia la început. Nu mi-o voi ierta niciodată dacă vă 
distrug viitorul. Ajutaţi-mă să mă ridic! Scoateţi-mă de aici! 

— Cum? întrebă Balenger. Scara s-a prăbuşit. Ce-ar trebui să 
facem? Să te coborâm cu frânghia, din balcon în balcon? 

— Trebuie să existe scări de urgenţă. 

Cercetară cu lanternele în jur. 

— Acolo. Un coridor, spuse Rick. 

— Să rămânem grupaţi. Rick, Vinnie! Ajutaţi-mă să mă ridic. 

Profesorul gemu când îl ridicară. Cu o mâna în jurul lui Rick 
şi cu cealaltă în jurul lui Vinnie, se sprijini pe piciorul bun. Îl 
ajutară să meargă şchiopătând. 

Balenger se îndreptă către hol traversând balconul. Cora se 
repezi lângă el. Trecând pe lângă un ascensor, în lumina 
lanternelor se ivi semnul „Ieşire de incendiu”. 

— În sfârşit o scăpare, spuse Balenger. 

Deschise uşa şi tresări când ceva se repezi pe lângă 
picioarele lui. Cora ţipă. Ceva şuieră, fugind către balcon. Gata 
să scoată pistolul, Balenger îl auzi pe Rick strigând: 


89 


— E încă o pisică albă! Cred că e plin pe-aici. 

— Nu, spuse Conklin. Nu alta. 

„Parcă delirează”, se gândi Balenger. 

— Aceeaşi, murmură Conklin. 

— Aceeaşi? Nu are nici o noimă. 

— Uitaţi-vă la picioarele din spate. 

Balenger îndreptă lanterna către animalul speriat, ce o luase 
la fugă într-un mod aşa de stângaci. La fel făcură şi Cora, şi 
ceilalţi. Lumina lanternelor dezvălui animalul traversând 
balconul către copacul grotesc ce creştea din podea. 

Insă şi pisica albinoasă era grotescă. 

— Trei picioare în spate, şopti Rick. Are trei picioare în 
spate. La fel ca şi pisica pe care am văzut-o în tunel. 

— Nu doar Ja fel, spuse profesorul încet. Mutaţiile de genul 
acesta nu sunt des întâlnite. Şansele sunt foarte mici. 

— Aceeaşi pisică? întrebă Balenger. 

— Cea pe care am văzut-o la etajul patru. 

— Dar e imposibil, spuse Cora. Am închis uşa care duce din 
tunel către camera de serviciu. Ştiu că am închis-o. Am insistat 
să o închidem. Atunci cum a intrat pisica? 

— Poate ca şobolanii au ros găuri prin pereţii din beton, aşa 
cum a spus profesorul, sugeră Vinnie. 

— Posibil, spuse Balenger. 

— Nu e nici un „poate”, rosti Vinnie. Asta e singura cale prin 
care ar fi putut să intre. 

— Nu, spuse Balenger îndreptându-se către balcon. Mai 
există o cale. 

— Nu văd care. 

— Cineva ar fi putut intra după noi, lăsând uşa deschisă. 

Cu excepţia vântului care şuiera prin găurile din acoperişul 
din sticlă, în hotel se lăsă o linişte mormântală. N 

Apoi liniştea a fost întreruptă de un alt sunet ascuțit. Incet, 
dar ritmic. Frumos, dar funebru. 

— Stai puțin, spuse Cora. Ce se aude? 

„Pierzania”, se gândi Balenger. Prin găurile din acoperiş, 
vântul aducea din depărtare dangătul bucății de metal care 
bătea în clădirea de apartamente abandonată fără să acopere 
totuşi sunetul ce venea de dedesubt. 

Melodios. Terifiant de evocator. O melodie tristă care îi 
stârnea în minte imagini singuratice. 


90 


— În abisul întunecat de sub ei, cineva fluiera „Moon River”. 
27 


— Isuse! 

Cora se clătină dând să iasă din balcon. 

Ceilalţi o urmară. 

Fluieratul se auzea mai departe, răsunând din întuneric. 
Melodia evoca imagini deprinse din vise, inimi frânte şi dorinţa 
de a merge mai departe. 

— Ce n-aş da şi eu să merg mai departe acum. 

— Cine? şopti Rick. 

— Un paznic? spuse Vinnie vorbind încet. 

— Poliţia? 

Cora îşi stinse lanterna pe cască şi cea de mână. 

„Măcar de-am avea noi norocul ăsta”, se gândi Balenger. 

Vinnie şi Rick îşi stinseră şi ei lanternele. Cora o opri şi pe 
cea a profesorului. Pe măsură ce întunericul îi învăluia, 
singurele lumini rămaseră cele ale lui Balenger. 

— Stingeţi lanternele, şopti Rick pe un ton precipitat. Poate 
că tipul ăsta, oricine ar fi, nu ştie că suntem aici. 

Insă Balenger le lăsă aprinse. La volum normal, vocea lui 
părea puternică în comparaţie cu şoaptele lor: 

— Un poliţist nu s-ar plimba fluierând pe întuneric. Şi oricine 
ar fi, tipul ăsta ştie că suntem aici. E melodia pe care ai cântat- 
o tu la pian. 

— Aa, rosti Rick cu un glas încărcat de nelinişte. 

— Atunci cine? întrebă profesorul. 

Starea în care se afla îi slăbise glasul. 

— Schimbaţi-vă cu toţii bateriile de la lanterne. Cele de pe 
căşti vor ţine o bună bucată de vreme, însă lanternele încep să 
pălească. Trebuie să fim pregătiţi. 

— Pentru ce? 

— Faceţi ce vă spun. 

Raza lanternei devenind gălbuie în loc de albă, Balenger 
scoase baterii noi din rucsac, desfăcu capacul lanternei şi 
schimbă bateriile vechi. Lumina deveni din nou puternică. 

Se îndreptă către un colţ ca să arunce bateriile. 

— Nu, spuse profesorul cu glasul stins. Nu lăsăm gunoi. 


91 


Cu un oftat de nerăbdare, Balenger vâri bateriile folosite în 
rucsac. 

Fluieratul încetă. Acum singurul sunet era şuieratul vântului 
prin găurile din acoperiş şi dangătul îndepărtat al foii de metal. 

„Oricine s-ar afla acolo jos ştie că suntem aici şi a vrut să ne 
arate acest lucru, se gândi Balenger. Va părea ciudat dacă nu 
reacţionăm. E timpul să aflăm cu cine avem de-a face.” 

— Hei! Strigă el în jos. 

Ecoul vocii lui răsuna în liniştea din jur. 

— Lucrăm pentru Jersey City Salvage, compania care va 
dărâma clădirea această săptămâna viitoare! strigă Balenger. 
Avem cu noi un paznic! Avem tot dreptul să ne aflăm aici, ceea 
ce nu se poate spune în cazul tău! lţi dăm ocazia să pleci 
înainte să chemăm poliţia! 

Din nou, ecoul stărui în linişte. 

— În regulă, ţi s-a dat de ales! 

O voce de bărbat răsună de jos: 

— Lucraţi noaptea? 

— Lucrăm când spune şeful! Zi sau noapte! Nu contează! 
Oricum aici înăuntru e mereu întuneric! 

— Cred că vă convin orele suplimentare! 

O singură voce. Balenger se simţi încurajat. _ 

— Uite ce e, nu mă interesează să port conversații! Îţi spun 
să pleci! Locul acesta nu este sigur! 

— Mda, ceea ce s-a întâmplat cu scara o dovedeşte fără 
îndoială! Să plecăm? Nu, ne place aici! Am putea spune că ne 
simţim în largul nostru pe întuneric! 

„Noi?” se gândi Balenger. 

— Poţi să pui pariu, spuse o a doua voce. Ne place la 
nebunie. 

— Şi ce-a fost cu tipetele acelea de acum un minut? Strigă 
prima voce. Părea ca cineva a încurcat-o de Halloween. 

Balenger privi în întunericul de jos. Auzea zgomot de paşi, 
însă nu vedea nici o lumină. 

Se întoarse către ceilalţi. 

— Cora, sună la urgente. 

— Are dreptate, profesore, spuse Vinnie, ajutându-l pe 
Conklin să se ridice. 

— Nu-mi pasă dacă viaţa cuiva este distrusă din cauza 
poliţiei, spuse Balenger. În momentul acesta, vreau doar să fiu 


92 


sigur că veţi mai avea o viaţă. 

— Chiar crezi...? începu Rick să întrebe. 

— Cora, dă telefon, repetă Balenger. 

Aceasta scosese deja telefonul şi forma numărul. Înconjuraţi 
de umbre, ceilalţi o urmăreau. 

— O înregistrare, spuse Cora încruntată. O blestemată de 
înregistrare. 

— Ce? spuse Balenger luând telefonul. 

— Hei, dacă încercaţi să sunaţi la urgenţe, veţi avea o mare 
surpriză! Strigă de jos prima voce. 

Balenger îşi puse telefonul la ureche. O voce înregistrată 
rostea: Datorită unui volum extrem de mare de apeluri, toți 
operatorii noştri sunt ocupați. Vă rugăm să aşteptaţi şi veţi fi 
preluat cât mai curând de un operator disponibil. 

— Se pare că nu locuiţi prin apropiere! strigă vocea. Altfel aţi 
fi ştiut! S-a dat la televizor! Serviciul de urgenţă local şi-a 
instalat un nou sistem telefonic! E total aiurea! Nu poate să 
sune nimeni! Nu va fi instalat până luni! Poate chiar mai târziu! 

Mesajul se repetă: Datorită unui volum extrem de mare de 
apeluri... 

— Acum linia obişnuită a poliţiei e blocată tot timpul! strigă 
cea de-a doua voce. Durează treizeci de minute să primeşti un 
răspuns! 

— Progresul! Adăugă o altă voce. Totul e nou şi sofisticat, şi 
atât de al naibii de complicat, încât nu-mi dau seama cum 
funcţionează! 

„Trei indivizi?”se gândi Balenger. 

— Atunci când funcţionează! spuse a doua voce. Când locul 
ăsta era încă în picioare, ştiau cum să facă lucrurile astfel încât 
să te poţi baza pe ele! 

— Făcute să reziste! spuse prima voce. Hei, ce-ar fi să ne 
spuneţi mai multe despre acele cuțite şi furculiţe din aur 
despre care v-am auzit vorbind? 

Balenger îi dădu înapoi telefonul Corei. 

— Toată lumea, strângeţi-vă lucrurile. Unealta Leatherman. 
Bandă adezivă. Frânghia. Ciocanul. Trusa Pro Med. S-ar putea 
să avem nevoie de ele. 

Strânse briceagul şi îl prinse la buzunar. 

— Aţi luat totul? Să mergem. 

— Unde? întrebă ezitant profesorul aflat între Rick şi Vinnie. 


93 


— În singura direcţie în care putem merge. Jos. Un lucru e 
sigur, nu putem să stăm pe loc. Dacă nu reacţionăm, avem de 
pierdut. 


28 


Balenger o luă înainte. Se întoarse pe coridor şi se opri în 
dreptul uşii cu semnul „Ieşire de urgenţă” pe care o deschisese, 
cercetând cu luminile scările pline de pânze de păianjen ce 
duceau în jos. Când ceilalţi i se alăturară, îşi desfăcu fermoarul 
de la jachetă, băgă mâna înăuntru şi scoase pistolul. 

— O, Hristoase, o armă, spuse Cora. 

Rick îl fixa cu ostilitate. 

— Cine eşti? 

— Îngerul vostru păzitor, spuse Balenger. Acum faceţi linişte. 
Păşiţi cât de uşor puteţi. Să nu afle că suntem aici. Pentru 
moment, singura lumină de care avem nevoie este a mea. 

— Hei! Strigă prima voce de jos. Ţi-am cerut să-mi spui mai 
multe despre cuţitele şi furculiţele acelea din aur. 

Balenger coborî încet pe scările înguste. Încerca fiecare 
treaptă, temându-se că scările se vor prăbuşi. Cora era 
următoarea, apoi Vinnie şi Rick, coborând într-o parte pentru a- 
l] putea sprijini pe profesor. Încălţările lor bufneau. Jachetele 
fâşâiau atingând pereţii. Zgomotul respirației lor era amplificat 
de casa scării. 

Balenger ajunse la o uşă închisă de pe un palier, probabil 
intrarea către etajul al cincilea. Se ascundea oare cineva în 
spatele ei? Avea să sară cineva la ei după ce treceau? Simţindu- 
se ameţit, ca şi cum ar fi căzut de la mare înălţime, stinse 
lanterna şi o prinse la centură. Apoi îşi scoase casca de 
protecţie şi o ţinu departe de el la nivelul capului. Cu lumina 
îndreptată către uşă, se dădu înapoi, se lipi de perete, vâri 
arma sub centură şi crăpă uşa cu ajutorul mâinii libere. Apoi 
scoase arma şi împinse uşa cu ţeava. Tot ce ar fi văzut cineva 
era lumină. Dacă cineva s-ar afla de cealaltă parte, ar ataca 
lumina, crezând că se află pe capul lui când, de fapt, se afla 
departe de el. 

Nu se întâmplă nimic. 

Balenger avea palmele transpirate. Simţea un gol în stomac. 


94 


Aruncă o privire dincolo de uşă, zărind un hol pustiu. Nu părea 
nimic nelalocul lui. Dădu uşurat din cap şi îşi puse casca la loc, 
apoi continuă să coboare scările. Acestea păreau mai 
întunecate şi mai înguste, mai înăbuşitoare. 

În spatele lui, profesorul gemu, piciorul bun abia reuşind să-i 
susţină greutatea, în vreme ce Vinnie şi Rick îl purtau încet pe 
scări. „Prea zgomotos, se gândi Balenger. Face prea mult 
zgomot.” 

Apoi auzi alte zgomote, paşii uneia sau mai multor persoane 
urcând pe scări. 

— Şşşt, le spuse el celorlalţi. 

Se opri şi se strădui să asculte. Da, cineva urca spre ei, însă 
nu vedea nici o lumină, ceea ce însemna că sursa zgomotelor se 
afla încă destul de jos. Însemna, de asemenea, că lanterna lui 
nu era vizibilă pentru moment. 

Zări o altă uşă, zece trepte mai jos. Parţial deschisă. Dintr- 
odată, îşi dădu seama că aceasta era uşa către etajul al 
patrulea, unde căzuse Vinnie prin porţiunea putrezită şi unde 
văzuseră pisica albă pentru a doua oară. Uşa parţial deschisă 
era calea prin care pisica se strecurase până aici. 

Balenger se strecură în jos pe trepte, deschise uşa până la 
capăt şi aştepta încordat ca şi ceilalţi să-l urmeze pe coridor. În 
clipa în care toţi ceilalţi intraseră, închise uşa şi le făcu drum 
pe lângă peretele din hol, ascunzându-i pe balcon. Când îşi 
stinse lanterna de pe cască, îi învălui un întuneric aproape 
complet. Singura lumină venea dinspre acoperişul din sticlă 
aflat cu trei etaje mai sus, lumina slabă a lunii filtrată de norii 
trecători. 

— Nu vă mişcaţi, şopti el. 

Îşi ascunse mare parte din corp după balcon în vreme ce 
tintea de-a lungul holului către uşa nevăzută. Trecură câteva 
momente. Pe măsură ce trecea timpul, i se usca gura, ca şi cum 
i-ar fi şters cineva limba cu un prosop, cerul gurii şi interiorul 
gurii. Căldura din stomac i se răspândea în tot corpul. 

Auzi paşi îndepărtați, apoi foşnetul unor haine. Zări nişte 
lumini slabe pe sub uşă. Scârţâitul lemnului era înlocuit acum 
de trosnet de balamale. Se deschise uşa. In vreme ce luminile 
cercetau coridorul, Balenger se ascunse complet după colţul 
balconului. 

— Crezi că sunt aici? Şopti prima voce. 


95 


— Nu văd nici urmă de ei, spuse cea de-a doua. 

— Îţi spun că sunt deasupra, rosti cea de-a treia voce. 

— Atunci ce mai aşteptăm? Să înceapă petrecerea. 

Paşii se strecurară în sus pe scări. Luminile deveniră mai 
slabe, apoi dispărură. 


29 


Balenger privi după colţ. Lăsaseră uşa deschisă. Din unghiul 
acesta, putea vedea luminile lor dispărând. Imediat ce avea să 
estimeze că cei trei se află suficient de departe, avea să-şi reia 
poziţia pe scări, ţintind în sus ca să-i acopere pe Vinnie, Rick şi 
Cora în timp ce coboară restul de scări cu profesorul, către 
tunel şi apoi afară din clădire. „Aproape am terminat, îşi spuse 
el. Aproape.” Era cumplit de aproape. Însă în jumătate de oră, 
totul se va sfârşi. 

Acum nu se mai zărea nici cea mai slabă reflexie a 
lanternelor. Era timpul să se pună în mişcare. Ridică mâna să 
aprindă lanterna de pe cască, apoi înlemni. Căldura din stomac 
i-a fost înlocuită de o senzaţie de gheaţă ce îi săgeta venele, 
aproape paralizându-l. O stinghie din podea scoase un zgomot 
în întuneric. Nu din spatele lui, nici de la cei din grupul sau, ori 
de la mişcarea pe care o făcuse. Zgomotul provenea din 
podeaua din faţa lui. 

Uite? A spus „uite”. Balenger începea să înţeleagă. Auzi cum 
cineva desface ambalajul şi molfăie zgomotos batonul. 

— Sticle cu apă. Dar ce este în celelalte sticle? 

Balenger auzi cum deşurubează dopul. 

— Miroase a... pişat. Tăntălăii ăştia cară pişat la sticlă în 
rucsacuri! 

— Am găsit încă o armă! spuse a treia voce. Ce fel de... 
chestia asta nu-i adevărată. E un blestemat de pistol cu apă. 

Balenger auzi pe cineva adulmecând. 

— Oţet? întrebă a treia voce. Asta-i aici? E o prostie la fel de 
mare ca şi cea de a căra pişat. 

— Pişat şi oţet, rosti prima voce. 

— Cuţite. Sunt o mulţime de cuțite. A 

Balenger simţi o mână pe blugii săi. Înainte să se poată 
opune, şi cuțitul său a fost desprins din buzunarul de la 


96 


pantaloni. Încărcătorul de rezervă pentru pistol i-a fost smuls 
dintr-un buzunar de la centură. 

— Mda, o fierărie în toată regulă, spuse prima voce. Sau un 
magazin de arme şi muniții. 

O pereche de mâini îl pipăiau şi îl  înghionteau, 
percheziţionându-l. 

— Am găsit un telefon mobil. 

— Şi eu. Toţi au câte unul. 

— Nu mă mai atinge! spuse Cora. 

— Hei, trebuie să ne asigurăm că nu aveţi arme. 

— În chiloti? 

— Las-o în pace, gemu Rick dintr-odată. 

— O, Isuse, nasul meu. Cred că mi-ai spart nasul. 

— Asta era şi ideea, spuse a treia voce. Mai are cineva vreo 
plângere? 

În afara vuietului vântului, pe palier se făcu linişte. g 

— În sfârşit, puţina cooperare, rosti prima voce. În regulă, 
toată lumea, întindeţi-vă mâinile în faţă. 

Balenger auzi câteva mişcări ezitante. 

— Hei, nu mă faceţi să spun de două ori! 

Mişcările au devenit rapide. Balenger întinse mâinile. Cea 
dreaptă îl durea acolo unde fusese lovită, dar cel puţin părea să 
nu fie nimic rupt. 

— Acum apropiaţi-vă încheieturile, rosti prima voce. 

Balenger ştia ce urmează. Mai trecuse printr-un asemenea 
calvar, doar că întunericul fusese provocat de un sac legat pe 
cap. Încă mai avea coşmaruri legate de întâmplarea asta. Voia 
să tipe, să se lupte. Însă nu avea nici o putere. Cu hainele 
îmbibate de sudoare, încerca să nu intre în hiperventilaţie. 

Se apropiară paşi. Se strădui să nu tresară, anticipând o 
lovitură la cap. În loc de asta, simţi bandă adezivă pe 
încheieturi, auzi zgomotul lipicios al fâşiei trase de pe rolă. 
Banda devenea tot mai strânsă. 

— Asta va ţine pentru o vreme, spuse a doua voce. 

Paşii se îndepărtară. 

— Ce faci? spuse Cora alarmată. 

— Taci şi nu te mişca, altfel îmi vâr din nou mâna la tine în 
pantaloni. 

Se mai auzeau acum doar respiraţia greoaie a Corei şi 
zgomotul benzii rupte de pe rolă. 


97 


— Cine urmează? Ce zici de băieţaşul cu nasul spart? 

Banda făcu un zgomot repetat de rupere. 

— Acum tu, amice. 

Balenger nu ştia dacă făcea referire la Vinnie sau la profesor. 

— Hei, bătrânul acesta a leşinat, spuse a doua voce. 

„De durerea provocată de cădere, când piciorul i s-a lovit de 
podea”, se gândi Balenger. Furia îl ajuta să uite de frica din ce 
în ce mai mare, de impresia teribil de sufocantă că avea din 
nou un sac legat pe cap. 

— Paradit cum este nu ne poate face nici un rău, spuse a 
treia voce. 

— Legaţi-i oricum încheieturile cu bandă. 

Profesorul gemu. 

— Bun, spuse prima voce. Acum să facem puţină lumină. 


30 


Balenger simţi aerul împins spre faţa lui. O mâna se întinse 
după lanterna lui de pe cască. Lumina subită îl făcu să strângă 
din ochi. Se trezi uitându-se la o cataramă mare. De curea era 
prinsă o bucată de ţeava. „Trebuie să fie obiectul cu care m-a 
lovit”, se gândi Balenger. Pantaloni negri murdari. O geacă 
murdară de blugi. 

Cu excepţia celei de pe casca profesorului, toate lanternele 
se aprinseră. Razele de lumină se încrucişară prin balcon, 
dezvăluind trei tineri. Când ridică privirea către cel din faţa lui, 
o auzi pe Cora gâfâind. Apoi văzu ce o determina să facă acest 
lucru şi simţi un fior de gheaţă în ceafă. 

Bărbaţii purtau ochelari cu infraroşu, făcându-i să pară nişte 
personaje de science-fiction: binocluri masive care păreau să le 
crească din feţe. În largul nostru în întuneric. Ne place aici. 
Uite, batoane de ciocolată. 

— Surprins? întrebă primul individ. 

Balenger era surprins, însă de altceva. Primul bărbat era 
înalt şi musculos, cu o înfăţişare aducând a cyborg. Avea capul 
ras. Capul, faţa şi porţiunea de gât care i se vedea deasupra 
gecii erau tatuate în roşu, albastru, mov şi verde, un model cu 
forme de nerecunoscut. 

— La ce te holbezi? întrebă primul individ. 


98 


— La ochelari, minţi Balenger. 

— Mda, deşteaptă chestie, nu? Am auzit că, acum zece ani, 
costau o avere şi erau în custodia armatei. Acum se pot 
cumpăra de la orice magazin de echipamente militare. 

— Le poţi folosi să îl vânezi pe Bambi sau să-ţi spionezi 
vecinii, spuse al doilea individ. 

Balenger îşi îndreptă privirea către stânga şi zări un tip mai 
puţin musculos, îmbrăcat cu haine de culoare închisă scoţându- 
şi ochelarii. Obrazul său stâng era acoperit de urmele unei 
cicatrice aproape la fel de albe ca pisica albinoasă cu cinci 
picioare. Tânărul - în jur de douăzeci de ani, estimă Balenger - 
avea de asemenea capul ras. Însă nu avea nici un tatuaj. 

— Toate lucrurile sunt dezvăluite, spuse al treilea individ, 
scoţându-şi ochelarii, care îi lăsaseră urme roşii în jurul ochilor. 
Aşezat între Rick şi profesor, acesta era bine făcut, deşi părea 
aproape slăbănog în comparaţie cu tovarăşii lui. Era de 
asemenea mai scund decât ceilalţi, care păreau să aibă peste 
un metru nouăzeci. Spre deosebire de ceilalţi, avea păr pe cap, 
o tunsoare scurtă ca la armată. Ne permite să stăpânim 
noaptea. 

— Destul de mişto. Arată totul în verde. 

Tatuajele primului individ se întindeau până aproape de 
pleoape. _ 

— Îmi aduce aminte de cântecul acela. Incepu să fredoneze: 
Nu e uşor să fii verde... 

— Ce vremuri, spuse al treilea individ. Mă uitam la Sesame 
Street. Nu aveam nici o grijă pe lume. 

— Când dracului te uitai tu la Sesame Street? 

„Vorbesc atât de repede, sunt drogaţi?” se întrebă Balenger. 
Se străduia să-şi controleze tremuratul muşchilor. Ca şi ultima 
oară, se gândi el. Dacă las frica să mă stăpânească, sunt 
terminat. Pasivitatea înseamnă că pierd. 

— E timpul să ne cunoaştem, anunţă primul individ. Pentru 
ca prietenii noştri aici de faţă să încerce să se ataşeze de noi 
aşa cum se întâmplă în, cum i se spune, sindromul Suedia. Nu 
aşa i se spune? Îl întrebă pe Balenger aflat la podea. 

— Sindromul Stockholm, îi spuse Balenger. 

Primul individ îl lovi peste piciorul stâng. 

Balenger se prinse de picior, gemând. 

— Cine dracului te-a întrebat pe tine? spuse primul individ. 


99 


Sunt sigur că i-au spus sindromul Suedia în filmul acela cu 
Kevin Spacey pe care l-am urmărit noaptea trecută. 

— Negociatorul, spuse al doilea individ. 

— Asta era titlul? Tot ce îmi aduc aminte este că ostaticii 
încercau să se împrietenească cu cel care îi capturase. Sau 
poate că sindromul Suedia era în alt film. Este sindromul 
Suedia, corect? 

— Corect, spuse Balenger. 

— Sigur că da. Deci să facem prezentările. Numele meu e 
Tod. Iar ei sunt... 

— Mack, spuse individul cu cicatrice pe obraz. 

— Spuneţi-mi JD, zise individul mai tânăr cu tunsoare cazonă. 

Părea să aibă în jur de optsprezece ani. 

— Iar tu eşti...? Il întrebă Tod pe Balenger. 

— Frank. 

Tod se uită întrebător la ceilalţi. 

— Vinnie. 

— Rick. 

Nasul rupt îl făcea pe Rick să pară că este răcit când vorbea. 

— Care e numele tău, dulceaţă? o întrebă Mack pe Cora, 
frecându-se cu mâna pe cap ca şi cum acest lucru îi provoca o 
plăcere erotică. 

— Cora. 

— Ce drăguţ! 

— Şi bătrânul? întrebă JD. 

— Bob. Il cheamă Bob. 

Balenger se uită cu milă la profesorul aproape inconştient, cu 
banda adezivă înfăşurată în jurul piciorului şi cu sângele ce 
începea să se coaguleze. 

— Incântaţi de cunoştinţă. Suntem atât de bucuroşi că aţi 
putut să vă alăturaţi petrecerii noastre! Vreo întrebare? 

Nimeni nu spuse nimic. 

_ — Haideţi. Sunt sigur că aveţi întrebări. Acesta e momentul. 
Intrebaţi-mă orice. Nu muşc. 

Mack şi JD chicoteau. 

— Frank, spuse Tod. Întreabă-mă ceva. 

— Ne-aţi urmărit când coboram în canal? 

— Îhî. Ne tot gândeam cum să intrăm în clădirea asta. 
Blestemăţiile de uşi şi obloane metalice nu se clintesc. Pereţii 
sunt atât de puternici, încât am face prea mult zgomot dacă am 


100 


încerca să-i dărâmăm, chiar şi cei care de obicei îşi văd de 
treaba lor tot şi-ar da seama. Plus de asta, ar găsi orice gaură 
făcută de noi. Şi atunci ar da buzna şi ar prădui înaintea 
noastră. 

— Sau tipul ăla care vine pe-aici ar observa, spuse JD. 

Dintre cei trei, el era singurul al cărui chip nu-i dădea fiori 
lui Balenger. 

— Un tip? întrebă Vinnie. 

— Aha, vezi, atmosfera devine palpitantă. Avem o altă 
întrebare. Mda, un tip, spuse Tod, cu tatuajele zvâcnindu-i. 

— Două nopţi la rând a trecut pe-aici, spuse Mack, luându-şi 
ochii de la Cora. 

— Ce făcea? întrebă Balenger. 

„Ţine-i de vorbă, se gândi el. Atâta vreme cât vorbesc nu ne 
fac rău.” 

— S-a plimbat doar în jurul clădirii. A verificat pereţii şi 
posibilele intrări. Ne-am folosit de ochelarii cu infraroşu ca să-l 
urmărim din boscheţii de peste drum. Părea să se asigure că 
totul e închis bine. 

— Poate că e paznic. 

— În zona plajei din Asbury Park? spuse Mack. Nu mă face să 
râd. 

— Însă nu era ca noi, spuse JD. Tipul acesta avea costum şi 
cravată. Impermeabil. Cât se poate de serios. 

— Atunci poate că lucrează pentru compania de salvare a 
bunurilor, spuse Balenger. 

— Povestea aceea stupidă era adevărată? 

— Într-o săptămână clădirea aceasta va fi golită de tot ce-i 
înăuntru. Apoi buldozerul termină treaba. 

— Se pare că ne-aţi arătat cum să intrăm exact la timp. Alte 
întrebări? Acum aveţi ocazia. Întrebări? Întrebări? 

Balenger arătă spre profesor. 

— Pot să mă duc să văd ce face? 

— Nu. Oricum, ce-ai putea face pentru el? 

— Ei bine, pentru început, dacă a suferit un atac de cord, i-aş 
putea da primul ajutor. 

— Să-i sufli în gură şi toate cele? 

— Da. 

— Eşti un tip mai curajos decât mine. 

— Cel puţin l-aş putea aşeza mai confortabil. E aşezat pe 


101 


piciorul rănit. 

— Să-l pui pe spate? Crezi că asta trebuie făcut? 

Balenger nu-i răspunse. 

— La naiba, dacă asta te îngrijorează... 

JD se duse lângă profesor şi îl întoarse pe spate. 

Profesorul gemu. Trezit de mişcare, începu să clatine uşor 
din cap. Deschise ochii şi se uită cu ochii îngustaţi la cei trei 
indivizi, concentrat şi îngrozit. 

— Vezi, am rezolvat problema, spuse Mack. 

— Întrebări? Întrebări? spuse Tod. Nu? Bine. Aţi avut ocazia. 
Acum e rândul meu. lată întrebarea mea. Sunteţi pregătiţi? E 
una grea. Sigur sunteţi pregătiţi? 

Linişte. 

— Cum ne vom hotărî pe care dintre voi să-l omorâm? 


1.00 A.M. 


31 


Balenger se uita fix la ceasul lui Tod, încercând să se 
disocieze, să se depărteze de emoţiile sale. Era un ceas de 
sportiv, genul cu mai multe cadrane. Carcasa era acoperită cu 
cauciuc, înclină capul şi observă că era puţin trecut de ora unu. 
Inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

— Cine va fi? întrebă Tod. Se oferă cineva voluntar? Nu? 
Atunci bănuiesc că va decide JD. 

— Grea alegere, spuse JD. Să vedem. An tan... tina! 

JD îl trase pe Rick în picioare, îi puse mâna la ceafă, îl prinse 
de centură şi îl repezi către balustradă. 

— Nu! Strigă Cora. 

Rick ţipă. Tocmai când era cât pe ce să zboare peste 
balustradă, JD trase tare de centura lui Rick, îl roti şi îl aruncă 
pe podea. 

Cora duse la gură îngrozită mâinile legate cu bandă. Rick era 
pământiu la faţă. Pieptul i se umfla de la hiperventilaţie. 

— V-am atras atenţia tuturor? întrebă Mack. 

Căldura şi răceala alternative din stomac îl făceau pe 
Balenger să îi fie greață. 

— Dacă vă dăm câteva instrucţiuni simple, credeţi că le 
puteţi urma fără să provocaţi necazuri? întrebă JD. 

Rick dădu slab din cap, curgându-i sânge din nas pe jachetă. 

— Atunci uitaţi care e fază, spuse Tod. Toţi vă veţi ridica uşor 
în picioare. Fără mişcări bruşte. Nimic care să dea de bănuit că 
ne veţi ataca. 

Nereuşind să se folosească de mâini pentru a se ridica de la 
podea, se puseră în genunchi, apoi ridicară un picior, pe urmă 
celălalt. 

Balenger se simţea ameţit pe măsură ce sângele îi curgea din 
nou în membre. Îl dureau stomacul, coastele şi antebraţul. 

— Aţi tot vorbit despre un seif, spuse Mack. 

— După spusele voastre, l-a instalat un gangster, spuse JD. 
Ar fi doar trei motive pentru a face aşa ceva. Bani, arme sau 

103 


droguri. 

— 610, spuse Mack frecându-se pe chelie. V-am auzit 
spunând că acesta e numărul camerei gangsterului. Mişcaţi-vă. 
Mergem să verificăm. 

Balenger dădu din cap către profesor, care se afla pe podea. 

— Trebuie să-l ajutăm să urce pe scări. 

— Nu, spuse Tod. El nu merge nicăieri. 

JD desfăcu un cuţit. 

— Mda, el e veriga slabă. Pe el trebuie să-l omorâm ca să vă 
atragem atenţia. 

— Stai! spuse Balenger, resimţind nişte crampe musculare. 
Profesorul a făcut tot felul de cercetări. E expert în hotelul 
ăsta. Vă poate ajuta să ajungeţi la seif. 

Tod, Mack şi JD se priviră reciproc. 

— Ce te face atât de sigur că e în stare de asta? întrebă 
Mack. 

— Pentru că de aceea mi-a cerut să mă alătur grupului. 

Rick, Cora şi Vinnie se îndreptară. 

— Nu eşti reporter? întrebă Rick privindu-l intens. 

Balenger ridică din umeri. 

— Am urmărit o dată. Toţi oamenii preşedintelui. 

— 'Ticălosule! spuse Cora. 

— Profesorul şi-a pierdut slujba la catedră. Şi-a păstrat 
pensia, însă nu şi asigurarea medicală. După cum aţi văzut, are 
probleme cu inima. Dar nu îşi va putea plăti sub nici o formă 
tratamentul de care are nevoie doar din pensie. E disperat. 
Astfel că mi-a cerut să mă alătur grupului, să învăţ cum să intru 
în hotel şi să mă uit cum se deschide seiful. Ulterior, trebuia să 
mă întorc singur, să urmez traseul descoperit de noi, să mă 
întorc la seif şi să pun mâna pe ce se află acolo. 

— Şi ce se află acolo înăuntru, mai exact? întrebă Mack 
apropiindu-se. 

— Dacă informaţiile profesorului sunt corecte, monede din 
aur, spuse Balenger şovăind. 

— Aur... Fi 

— Profesorul m-a învăţat multe despre istorie. În special 
despre monedele din aur din Statele Unite. Monede de zece şi 
douăzeci de dolari din aur create de... să mă gândesc o 
secundă. Augustus... 

— Saint-Gaudens, spuse Vinnie. 


— Mda. Acesta e numele. Monedele de zece dolari se 
numeau „vulturi”. Cele de douăzeci de dolari erau supranumite 
„vulturi dubli”. Până la Marea Depresiune, erau folosite ca 
monede de schimb. Însă a venit Vinerea Neagră. 

— Ce naiba e Vinerea Neagră? întrebă Tod. 

— Marea prăbuşire a bursei din 1929, răspunse Cora. 

Lui Balenger îi bătea inima mai puţin frenetic. „Aşa este. 
Ţine-i de vorbă”, se gândi el. 

— Treci la subiect, spuse Mack frecându-şi cicatricea de pe 
obraz. 

— La începutul anilor '30, economia americană avea 
probleme atât de mari încât guvernul se temea că se va 
prăbuşi. Pentru a menţine fluidă valoarea dolarului, guvernul a 
abandonat standardul bazat pe aur. 

— Vorbeşte pe limba noastră, dulceaţă. 

— Înaintea Depresiunii, valoarea dolarului era legată de 
valoarea aurului pe care Trezoreria Statelor Unite o avea în 
rezervă, spuse ea. Teoretic, puteai să mergi la bancă, să depui 
treizeci şi cinci de dolari şi să ceri echivalentul în aur. O uncie. 
Însă în timpul Depresiunii, guvernul a decretat că dolarul 
valorează cât decid ei, indiferent cât de mult aur avea 
guvernul. Astfel că am abandonat standardul bazat pe aur. Asta 
însemna că aurul nu mai putea fi folosit ca monedă de schimb. 
Conform Decretului Rezervei în Aur din 1934, devenea ilegal ca 
persoane private să deţină lingouri sau monede de aur. Cu 
excepţia bijuteriilor, tot aurul trebuia predat Trezoreriei. 

— Guvernul a furat aurul? spuse JD. 

— Cei care predau monedele şi lingourile primeau chitanţe 
pe care le puteau depune în conturile lor bancare, spuse 
Vinnie. De atunci, singurul mod prin care un american poate 
deţine o monedă din aur este să o trateze ca pe o piesă de 
colecţie. Poţi să te uiţi la ea. Poţi să o ţii în mână. Poţi să o 
cumperi sau să o vinzi la un magazin de monede rare. Însă nu 
poţi să cumperi cu ea un rezervor cu benzină. 

— Bineînţeles, în zilele noastre cu valoarea nominală a unei 
monede din aur de douăzeci de dolari nu se poate cumpăra un 
rezervor cu benzină, spuse Balenger. 

„Să continue discuţia”, se gândi el. 

— Dar gangsterul? întrebă Tod ţinându-şi degetele pe bucata 
de ţeavă pe care o avea la centură. 


105 


— Carmine Danata făcea parte din Mafie în anii '20, spuse 
Balenger. Unul dintre obiceiurile sale era să dea monede din 
aur curvelor sale preferate. Când a avut loc Depresiunea, el era 
sigur că guvernul înşela pe toată lumea confiscând monedele şi 
lingourile din aur. Astfel că nu a predat niciodată monedele, în 
loc de asta, a început să le strângă. În cele din urmă, avea atât 
de multe ascunzători încât nu le mai putea ţine socoteala. 
Atunci a cerut instalarea seifului din apartamentul său, în 1935. 

— Vrei să spui că monedele din aur încă se mai află aici? 

Lui Mack îi sclipeau ochii. 

— Danata a murit într-o răfuială între bande în Brooklyn în 
1940, răspunse Balenger. Apartamentul era închiriat doar 
pentru el. Plătea pentru acesta tot anul. „Cuibuşorul de 
nebunii”, cum îi spunea el. După moartea lui, proprietarul 
hotelului... 

— Carlisle. V-am auzit vorbind despre el. Un ţăcănit cu mai 
mulţi bani decât merita. 

— Nu a mai închiriat niciodată apartamentul altcuiva, spuse 
Balenger. Din 1940 până în 1968, când s-a închis hotelul şi 
Carlisle a ajuns să trăiască singur, a rămas neocupat. Lui 
Carlisle îi plăcea să spioneze oamenii, să-şi trăiască viaţa prin 
vieţile Jor. Profesorul suspectează că acest Carlisle a păstrat 
camera la fel ca atunci când trăia Danata. Teoria este că lui 
Carlisle îi plăcea ideea de a avea o rezervă secretă de monede 
din aur în seif, să se uite la ele atâta vreme cât altcineva nu 
putea. Se spune că sunt minunate: un vultur cu aripile 
desfăcute pe faţă, şi Lady Liberty cu torţa în mână pe revers. 

— Bolnavul acela nenorocit nu a încercat să le scoată ilegal 
din ţară şi să le transforme în bani? întrebă Mack. 

— Suferea de agorafobie. li era frică să părăsească hotelul. O 
altă ţară ar fi fost ca o altă planetă pentru el. De ce să 
transforme monedele în bani gheaţă de care nu avea nevoie, 
când putea avea plăcerea de a deţine mai multe monede din 
aur decât oricare alt cetăţean american din 1934 încoace? În 
noaptea asta, când am explorat câteva dintre camere, am 
descoperit că bătrânul Carlisle era obsedat de păstrarea lor în 
aceeaşi stare ca în clipa eliberării lor de către oaspeţi. Poate că 
a început să facă acest lucru încă din 1940, când a fost omorât 
Danata. 

— Cât valorează aurul în zilele noastre? 


106 


— Peste patru sute de dolari uncia. 

— Deci am putea să topim monedele şi... 

— Ar fi costisitor. Un vultur dublu, care cântăreşte mai puţin 
de o uncie, valorează aproape şapte sute de dolari pe piaţa 
colecționarilor. 

— Isuse! 

— Dar ascultați aici, continuă Balenger. Vulturul dublu din 
1933 a fost turnat cu puţin timp înainte ca guvernul american 
să abandoneze standardul bazat pe aur. Înainte ca monedele să 
fie lansate, au fost declarate ilegale şi a trebuit să fie distruse. 
Majoritatea lor. Câteva dintre ele au fost furate. Recent, una 
dintre monedele furate a fost găsită de guvern şi a fost scoasă 
la licitaţie la casa Sotheby's. A fost adjudecată cu aproape 
şapte milioane de dolari. 

— Şapte...? 

— Milioane de dolari. Se spune că Danata a pus mâna pe 
cinci monede. 

În ochii lui Tod se reflecta lumina lanternelor. Făcu semn 
tuturor să se mişte. 

— Abia aştept să văd seiful. 


32 


— Ajutaţi-mă cu profesorul, îi spuse Balenger lui Vinnie. 

Vinnie îl privi furios pentru că îl minţise. Cu toate acestea, 
ameninţarea şi afecțiunea lui pentru profesor îl făcură să vină 
să-l ajute. Curând au realizat cât de mult îi împiedicau mâinile 
legate cu bandă adezivă. După ce au încercat mai multe 
variante, au descoperit că singura modalitate prin care puteau 
să-l ridice pe profesor era să-şi vâre mâinile sub braţele lui. 
Pentru că şi acesta avea mâinile legate, nu putea să-i ajute. Cu 
ceva efort, îl ridicară. 

Conklin gemu, însă reuşi să se susţină pe piciorul bun. 

— Cât de rău te simţi? întrebă Balenger. 

— Sunt încă în viaţă, spuse profesorul trăgând cu greu aer în 
piept. Hei, având în vedere circumstanţele, nu am de ce să mă 
plâng. 

— E adevărat? întrebă Vinnie. Tu şi cu tipul acesta aveaţi de 
gând să luaţi monedele din aur? 


107 


— Nu sunt perfect, spuse Conklin. Trebuie să înţelegeţi acest 
lucru despre profesorii voştri. Însă ascultându-vă cum daţi 
explicaţii despre Decretul Rezervei de Aur din 1934... Saint- 
Gaudens, Vinnie. Ţi-ai amintit de Saint-Gaudens. 

— Şi aveaţi de gând să împărţiţi banii? Doar între voi doi? 
Bătrânul părea ruşinat. 

— Ai fi fost de acord să iei parte la aşa ceva? Tot timpul am 
insistat să nu luăm altceva decât imagini. Acum nu numai că 
am fi încălcat regula, am fi comis o infracţiune gravă. Ai fi 
riscat să faci închisoare pentru tot restul vieţii sau ai fi informat 
autorităţile? 

— Însă tu ai fost dispus să rişti închisoarea. 

— În momentul acesta nu am prea multe de pierdut. 

Mack şi JD puseră echipamentele în rucsacuri, îndesându-le 
atât de tare, încât a fost nevoie doar de trei rucsacuri în loc de 
cinci. Sticlele cu urină au fost singurele lăsate în urmă. 

Mack îşi puse pistolul cu oţet la centură. 

— A trecut ceva vreme de când nu am mai avut nici o jucărie. 
Luă unul dintre rucsacuri, JD pe al doilea, iar Tod pe al treilea. 
Aveau ochelarii cu infraroşu atârnaţi pe după gât. 

— Treaba stă în felul următor, eu mă duc sus primul, 
mergând cu spatele, ţintind spre voi, spuse Tod. Mack şi JD vin 
după voi, însă la distanţă. Astfel, nu veţi putea să daţi peste ei 
şi să încercaţi să-i împingeţi pe scări. Dacă vă vine vreo idee, 
Mack şi JD se vor întinde pe scări, iar eu voi începe să trag. Nu 
îmi pasă ce ştiţi voi despre vistierie - dacă vă puneţi cu noi, vă 
împuşc şi mă piş pe voi pentru că m-ati înfuriat. 

Tod părăsi balconul, trecu prin uşa de la capătul coridorului, 
ajunse la scările de incendiu şi începu să urce cu spatele. 
Proiectând luminile lanternelor de pe căşti, Balenger şi Vinnie 
îl urmau, cu mâinile legate puse sub profesor, ajutându-l cu 
greutate. Rick şi Cora erau următorii, apoi Mack şi JD. Paşii lor 
răsunau zgomotos în spaţiul îngust. 

— Acum că ştiţi că nu sunt reporter, am o întrebare, îi spuse 
Balenger lui Vinnie purtându-l încet pe scări pe profesor. 

— Care ar fi aceasta? 

— Vorbeaţi despre compozitorul care a scris „On the Banks 
of the Wabash”şi „My Gal Sal”. Aţi spus că e vorba de fratele 
lui Theodore Dreiser, ca şi cum ar fi fost mare chestie. Cine 
naiba e Theodore Dreiser? 


108 


— A scris Sora Carrie. 

— Sora care? 

„Vorbeşte mai departe, îşi impunea Balenger. Stabileşte o 
legătură cu ei.” 

— E unul dintre primele romane americane îndrăzneţe. 

Vinnie părea să înţeleagă ce încerca Balenger să facă. 

— Se desfăşoară într-o mahala din Chicago. Intriga e despre 
o femeie care e nevoită să se culce cu tot felul de bărbaţi 
pentru a-şi câştiga traiul. 

— Parcă-i în viaţa reală, spuse Mack din întunericul scărilor. 

Vinnie continuă conversaţia: 

— Tema e de un pesimism determinist. Indiferent ce-am face, 
trupurile noastre şi ceea ce ne înconjoară ne aduc pierzania. 

— Mda, cu siguranţă ca în viaţa reală, spuse Mack. 

„Funcţionează”, se gândi Balenger. În timp ce urca, îl simţi 
pe profesor cum tresare. 

— Romanul a fost publicat în 1900, cu un an înainte ca acest 
hotel să fie construit, continuă Vinnie. Inainte de aceasta, multe 
dintre romanele americane erau despre personaje care 
munceau din greu şi aveau acces la ceea ce William Dean 
Howells numea „aspectele zâmbitoare ale vieţii americane”. 

— Voi aştepta să te întreb cine a fost Howells, spuse 
Balenger, ajutându-l pe profesor să se îndrepte. 

— Însă Dreiser a crescut într-o sărăcie lucie. A văzut 
suficient de multă suferinţă încât să decidă că visul american 
era o păcăleală. Pentru a-şi demonstra punctul de vedere, şi-a 
intitulat unul dintre romane O tragedie americană. Doubleday a 
fost editura care a publicat Sora Carrie, însă când soţia lui 
Doubleday a citit cartea, a fost atât de şocată încât a insistat ca 
soţul ei să păstreze toate exemplarele în depozit şi cartea să fie 
interzisă. Abia câţiva ani mai târziu romanul a fost republicat şi 
a devenit o lucrare clasică. 

— Se pare că va trebui să-l citesc, spuse Balenger. 

— De parcă te-aş putea crede, spuse Vinnie. Povestea e 
profundă, însă e scrisă oribil. Noţiunea lui Dreiser despre proză 
rafinată era să numească un bar „un salon cu adevărat 
nemaipomenit”. 

În urma lor, JD râdea. 

Încetiniţi de Conklin, ajunseseră la etajul al cincilea şi o 
porniră mai sus. Balenger era îngrijorat de ritmul greoi în care 


109 


respira profesorul. Se gândea dacă să se avânte pe scări şi să 
încerce să-i ia pistolul lui Tod. Însă Tod era prea departe 
înaintea lui. Scările erau prea strâmte. Tod ar începe să tragă, 
sau poate ca Mack sau JD i-ar ataca pe ceilalţi cu cuţitele, iar ei 
nu puteau fugi nicăieri. Ar fi un masacru. „Nu, se hotărî el, nu e 
timpul.” 

— Sora Carrie asta îmi aduce aminte de gagica din filmul pe 
care l-a menţionat dulceaţa noastră. 

Mack se referea la Cora, îşi dădu seama Balenger. Furia sa 
creştea. 

— Filmu' în care se cântă „Moon River”. Cum se numeşte, 
dulceaţă? 

— Nu mă mai atinge. 

— Cum se numeşte filmu'? 

— Mic dejun la Tiffany. 

— Mda. La naiba, înainte să îl văd la televizor într-o seară, 
credeam că e un film de duzină ca My dinner with fucking 
Andre. Însă nu, e vorba despre o gagică terminată. Cum o 
cheamă, dulceaţă? 

— Holly Golightly. 

— Chiar şi numele ei e terminat. Holly în Ciuda Sulii. Aşa 
trebuia să o cheme. Îi făcea pe tipi să o scoată la restaurante 
sofisticate. Normal că ei aşteptau să se culce cu ea. Însă ea 
mânca o cină fabuloasă şi le cerea bani ca să poată merge la 
toaletă. Nu am fost niciodată la o toaletă unde să trebuiască să 
plăteşti, însă bănuiesc că bogătaşii suportă chestiile de genul 
ăsta. Apoi se strecura afară din restaurant, iar aceştia nu 
puneau niciodată mâna pe ce au plătit. Nu se culca cu ei, însă 
după părerea mea tot curvă era. 

Ajunseră la etajul al şaselea. 

— Unde se află 610? întrebă Tod. 

Lanternele de pe căştile lor dezvăluiau uşi cu numere pătate 
de vreme. 

— 622 e în dreapta. 

JD îndreptă lumina către copacul care creştea din podea. 

— Înseamnă că 610 e în partea cealaltă. 

Tod făcu semn cu pistolul celorlalţi să se îndrepte către 
întunericul din stânga. 

— Şi sfârşitul acela stupid, spuse Mack. Eroul ar trebui să fie 
un scriitor deştept. Ştie că păsărica e plătită să transmită 


110 


mesaje unui gangster în închisoare. Ştie că se va mărita cu un 
milionar sud-american pentru a pune mâna pe bani. Însă eroul 
tâmpit tot se îndrăgosteşte de ea. La sfârşit, sunt pe o alee în 
ploaie, căutând pisica pe care o aruncase ea în stradă, găsesc 
pisica, se sărută, muzica devine plângăcioasă, iar eu mă 
gândesc: „Tâmpitule, fugi. Pleacă de lângă curva aia cât poţi de 
repede! Îţi va frânge inima şi te va lăsa pentru primul individ 
cu bani care îi iese în cale!” 

— În afară de asta, cum ţi-a plăcut filmul? spuse JD râzând. 

— La naiba, aş fi mers cu voi! Strigă dintr-odată Vinnie la 
Balenger. Era atât de furios încât nu se putea abţine. Era 
nevoie doar ca profesorul să-mi ceară asta şi aş fi fost de acord! 
Crezi că nu am nevoie de bani? Câştig un salariu de rahat la o 
şcoala în care elevii îşi bat profesorii pentru că le dau teme. Eu 
nu am părinţi bogaţi ca Rick. La naiba, tatăl meu e pe moarte 
de la un emfizem. Nu are asigurare medicală. Tot ce fac e să 
plătesc blestematele lui de facturi medicale! Dacă m-ai fi 
întrebat, aş fi venit! 

— lată un tip care ştie că banul conduce, spuse Mack. Dar 
dacă ai caşcaval, nu numai că îi plăteşti facturile medicale 
bătrânului. O iei şi pe Holly în Ciuda Sulii. 

— Că-mi şi pasă, spuse Tod. lată camera 610. 


33 


Pe uşă era semnul „Nu deranjaţi”. 

Tod răsuci mânerul şi împinse. 

— Incuiat. 

— Nu mă miră. 

Balenger se străduia să menţină conversaţia: 

— Povesteşte-mi. 

— Cora şi Rick nu au găsit cheia de la camera aceasta şi nici 
de la alte câteva. Cheile lipsă trebuie să fie de la uşile încuiate. 

— Ei bine, în caz că te întrebi de ce tu şi prietenii tăi sunteţi 
încă în viaţă, unul dintre motive este că voi veţi duce greul, în 
vreme ce noi o s-o luăm uşurel. 

— Însă acesta nu e singurul motiv, spuse Mack, uitându-se la 
Cora. 

— Pe lângă asta, bătrânul ne va ajuta să pătrundem în seif, 


111 


spuse JD. Pune-l pe podea. 

Balenger şi Vinnie se conformară, aşezându-l pe profesor cât 
mai confortabil cu putinţă. Balenger se simţi uşurat să poată 
sta de unul singur. Ar fi vrut să aibă mâinile libere pentru a-şi 
masa braţele. 

— Acum deschide uşa aceea. 

Tod aprinse o lanternă. 

— Cum? 

Tod îndreptă pistolul către el. Lumina lanternei îl făcea pe 
Balenger să clipească. 

— Nu-mi place deloc când te contrazici cu mine. 

— Rick. Vinnie. Daţi-mi o mână de ajutor. 

Nasul lui Rick, acoperit cu sânge închegat, arăta de două ori 
mai mare. El şi cu Vinnie i se alăturară lui Balenger în faţa uşii. 

Deşi avea încheieturile legate, Vinnie reuşi să răsucească 
mânerul şi să încerce uşa. Nici un rezultat. 

— Eu ţin mânerul răsucit cât timp tu încerci să forţezi uşa. 

Mack râse. 

— Sună echitabil. Ei muncesc, iar tu stai acolo. 

Balenger şi Rick se izbiră cu umerii de uşă. Se dădură înapoi 
şi izbiră din nou. Uşa nu se clinti. 

— Parcă ar avea interiorul căptuşit cu metal. 

Lui Balenger îi zvâcnea umărul. 

— Poate să fie şi din kriptonită. Deschideţi-o. 

— E rândul meu să ţin mânerul răsucit, spuse Rick dându-l la 
o parte pe Vinnie. 

Vinnie i se alătură lui Balenger. Se dădură înapoi şi apoi 
izbiră cu toată greutatea. 

— Putem să o izbim toată ziua, spuse Balenger. Nu se va 
clinti. 

— Păi, ai face bine să te gândeşti cum să o deschizi, pentru 
că încep să-mi pierd răbdarea, iar când îmi pierd răbdarea... 
spuse Tod. 

— Ranga. 

— Aha, ranga. 

— E singurul mijloc. Sau poate ciocanul. 

— Ciocanul, spuse Mack. Poate vreţi şi nişte cuțite să tăiaţi 
prin zid. Sau arma ca să trageţi în încuietoare. 

— Nu cred că ne-ar ajuta la ceva. 

— Îmi pare bine să aud asta, spuse JD. Pentru o clipă am 


112 


crezut că vrei să-ţi dăm arme. 

— Doar ranga, dacă vreţi să deschidem uşa asta. 

— Oho, vrem să deschidem uşa. Bineînţeles. La cine e ranga? 

— La mine, spuse Mack. 

Capul lui ras reflecta lumina lanternei de pe casca lui 
Balenger. 

— Scoate-o. 

— S-a făcut. 

Mack scoase ranga din rucsac. 

— Nu vă gândiţi să o folosiţi împotriva noastră, nu-i aşa? 

— Vrem doar să facem ce-aţi spus. 

— Pentru că, dacă încercaţi să folosiţi ranga împotriva 
noastră, ştiţi ce se întâmplă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Nu, nu cred că ştii, spuse JD. Cred că ar trebui să fac o 
demonstraţie. 

JD se apropie de grup. Dintr-odată, îl prinse pe Rick de gât 
cu o mână şi pe cealaltă o puse sub centură lui, în dreptul 
coloanei. 

— Hei, ce faci... 

Însă JD o luase deja la fugă, împingându-l pe Rick către 
balustradă. 

— Nu! Strigă Balenger. 

De data aceasta, când ajunse la margine, JD nu îl împinse pe 
Rick în cealaltă parte, unde ar fi fost în siguranţă, ci mări 
viteza, se opri brusc şi îl azvârli peste balustradă. 


34 


— Nuuuuuu! 

Rick plonja în întuneric. Ţipătul lui devenea din ce în ce mai 
slab. 

Linişte. 

O bufnitură înfundată răsună de jos. Ecoul dispăru. 

Balenger simţea că inima i s-a oprit în loc. Se simţea 
suspendat în spaţiu între bătăile inimii. Nu se putea mişca. 

Liniştea a fost întreruptă de JD care se uita în jos, către 
recepţie, şase etaje mai jos. 

— Ca să vezi. Zăresc un punct mic de lumină acolo, jos. 


113 


Lanterna de pe casca lui a rezistat impactului. 

— Cum e gluma aia veche? spuse Tod. Nu căderea te 
omoară, ci aterizarea. 

— Ei bine, dulceaţă, se pare că de-acum vei cânta cu mine, 
spuse Mack. 

Cora alunecă la podea. Buzele ei se mişcau într-un murmur: 

— Nu. _ 

Balenger abia putea să o audă. În lumina lanternei, îi văzu 
privirea înnebunită. 

— Nu, şopti ea. 

Avea ochii ieşiţi din orbite. Tendoanele de la gât i se 
umflaseră şi se vedeau ca nişte frânghii. Ţipătul ei răsună în tot 
etajul, mai puternic decât vântul ce şuiera prin găurile din 
acoperişul aflat la un etaj mai sus. 

— Nu!!! 

— În regulă, în regulă, bine, am înţeles ideea! 

Tod îndreptă lanterna direct în ochii ei. 

— Ţi-e dor de el! Obişnuieşte-te cu ideea şi taci din gură sau 
tu vei fi următoarea care zboară peste balustradă! 

— Nu înainte să-mi fac eu de cap cu ea, spuse Mack. 

— Nu! 

— Cineva să o facă să tacă, avertiză Tod. Nu glumesc. Dacă 
nu încetează... 

Balenger se duse către locul în care ea se afla trântită la 
podea. _ 

— Cora. Ea continua să tipe. Cora. Îşi puse mâinile pe umerii 
ei. Opreşte-te! 

— Nu! 

— Cora. 

Balenger o înghionti. 

— Încetează imediat. 

Lacrimile îi şiroiau pe faţă. Pe când bocea, îi curgeau mucii 
din nas. Din gura deschisă i se prelingea saliva. 

— Cora. 

Balenger reuşi să o prindă de braţ. Pe urmă o scutură şi mai 
tare. Trupul ei era ca o cârpă. Capul i se legăna înainte şi 
înapoi. El o plesni şi tăcu dintr-odată. 

Avea obrazul roşu. Părea înmărmurită. Cu ochii măriţi de 
groază, abia mai clipea, scâncind sprijinită cu spatele de zid. 

— Nu era nevoie să o loveşti atât de tare, spuse Vinnie cu 


114 


amărăciune. 

— A făcut-o să tacă, nu-i aşa? spuse Tod. Jur, s-ar fi dus peste 
balustradă. 

Profesorul zăcea pe podea, îngrozit. 

Mack îl bătu uşor cu ranga peste mână. 

— Acum ştii ce se va întâmpla dacă foloseşti asta împotriva 
noastră. Deschide odată uşa aia. 

Puse ranga pe podea şi se dădu în spate. _ 

Balenger încercă să-şi controleze trăirile. li tremurau mâinile 
când ridică de jos ranga şi o vâri în tocul uşii. Işi luă avânt şi 
împinse. Lemnul se despică. 

— Nu, gemu profesorul. Nu trebuie să distrugem trecutul. 

— Doar să-l furăm, nu-i aşa tataie? întrebă JD. 

— Vinnie, ajută-mă, spuse Balenger. 

Aflat în stare de şoc, Vinnie i se alătură. Puse mâna lângă cea 
a lui Balenger, care simţi cum îi tremură, ca şi lui. Traseră 
amândoi. Trosc. Aşchii. 

Trosc. Lemnul se rupse aproape la fel de zgomotos ca un foc 
de armă. Lui Balenger îi ţiuiră urechile, iar uşa se deschise 
larg. Dincolo era întuneric. 

— Pune ranga jos şi depărtează-te de ea, îl avertiză Tod. 

Balenger făcu ce i s-a spus. Îl urmări pe Mack cum ia ranga 

Şi o pune la loc în rucsac. 

— Acum haide să găsim seiful, spuse Tod. 

Balenger şi Vinnie îl ridicară pe profesor pe piciorul lui bun. 

— Cora. Vinnie avea o voce tulburată. Trebuie să plecăm. 

Însă Cora nu se mişca. Rămăsese trântită de perete. Avea 
capul lăsat în jos. Raza lanternei îi lumina genunchii. Oscila 
odată cu pieptul şi umerii ei care fremătau de suspine. 

— O duc eu înăuntru, spuse Mack. 

O trase în picioare. Cu un braţ în jurul taliei, aproape de unul 
din sâni, se îndreptă către uşa deschisă. 

— Nu mă atinge, spuse ea zbătându-se. 

Pe când Mack o împingea în întuneric, Balenger strigă: 

— Podeaua! 

— Ce? E 

— Trebuie să testezi podeaua mai întâi! In unele camere 
lemnul e putrezit! Asta s-a întâmplat cu scările! 

Mack se trase înapoi. 

— Voi trei mergeţi înainte, spuse JD. 


— Mda, dacă e putrezită, boşorogul grăsan va cădea prin ea, 
spuse Tod. 

Se apropiară încet. Ţinându-l pe profesor, Balenger puse un 
picior peste prag şi apăsă. Lemnul părea sigur. Apăsă mai mult 
şi tot nu simţi vreun semn de slăbiciune. 

— Eşti pregătit? îl întrebă el pe Vinnie. 

— De ce nu? Vocea lui Vinnie tremura. După cum merg 
lucrurile, vom muri oricum în vreun fel sau altul. 


35 


Razele lanternelor străpungeau întunericul, arătându-i lui 
Balenger că încăperea era mai mare decât cele pe care le 
exploraseră până atunci. Paralizat de moartea lui Rick şi de 
iminenta apropiere a morţii sale, roti casca de protecţie în 
stânga şi în dreapta, zărind forme vagi de mobilier. Se aflau în 
camera de zi a unui apartament. 

Mack o aduse înăuntru pe Cora. JD şi Tod îi urmară. 
Lanternele lor şi cele patru lanterne de pe cască rămase erau 
singurele surse de lumină, dezvăluind scaune, canapele şi 
mese, o paletă ciudată de negru, roşu şi gri. 

— Vor avea nevoie de mai multă lumină pentru a găsi seiful, 
spuse 'Tod. Lumânări. Cineva a spus ceva de nişte lumânări. 

— Eu am zis. 

Mack îi dădu drumul Corei, care rămase pe loc, clătinându- 
se, aproape împietrită de durere. 

Îşi dădu jos rucsacul şi scoase din el o pungă din plastic cu 
lumânări şi o cutie de chibrituri rezistentă la apă. Aprinse o 
lumânare şi o aşeză într-un suport tubular din crom pe o masă 
de lângă perete. Flacăra pâlpâi, apoi se stabiliză. Merse prin 
cameră aprinzând alte lumânări pentru care găsi suporturi sau 
picurând ceara pe mese şi lipind baza lumânării pe acestea. 
Flăcările îi dădeau lui Balenger senzaţia că se afla într-o 
biserică profană. 

Încăperea avea profunzimea modestă pe care Balenger o 
văzuse şi în celelalte camere, însă era de trei ori mai lată. Un 
oblon extensibil, o uşă şi apoi alt oblon - toate din metal prăfuit 
- ocupau peretele de vizavi. Şi-l imagină pe Danata privind prin 
ferestrele largi către promenadă, plajă şi ocean. Carlisle a stat 


116 


în cameră după moartea lui Danata, îşi dădu el seama, 
delectându-se cu vederea lui Danata, ocupând spaţiul lui 
Danata. Însă doar noaptea. O vedere deplină în timpul zilei l-ar 
fi îngrozit. 

Un zgomot de paşi îl făcu pe Balenger să se întoarcă spre JD, 
care venea înapoi după ce verificase cele două uşi din stânga. 

— Debara şi dormitor, spuse JD. Accesul la baie e prin 
dormitor. Nimic care să ne îngrijoreze. 

Plimbară luminile prin încăpere, acoperind umbrele dintre 
lumânări. 

— Nu exista televizor pe vremuri, spuse Mack. Cu ce îşi 
ocupa timpul? Probabil că se plictisea de moarte. 

— Cu asta, spuse Balenger arătând spre o masă de joc 
acoperită cu postav ce se afla într-un colţ. 

„Să menţin naibii conversaţia”, îşi aminti el. 

— Şi cu ăsta, rosti Vinnie încercând să-i urmeze exemplul lui 
Balenger, arătând spre un obiect cu înfăţişare ciudată: un 
dreptunghi plat cu un semicerc ridicat din el. Suprafaţa 
acestuia era neagră cu margine roşie. 

— Ce-i ăsta? 

— Un radio. 

— Dar chiar că l-au mascat. Ce e chestia aia lucioasă din care 
e făcut? 

— Bachelită, spuse Vinnie. O formă incipientă de plastic. 

— Uite revistele astea cum stau deschise, ca şi cum Danata s- 
ar fi dus să se uşureze, spuse JD. Esquire. The Saturday 
Evening Post. N-am auzit de ele. 

Mack se duse către o bibliotecă cu etajere de forma unui 
zgârie-nori. Din nou, culorile erau negru cu margine roşie. 

— Pe aripile vântului, Cum să-ţi câştigi prieteni şi să 
influențezi oamenii. Mda, Danata influenţa oamenii, nu glumă. 
Cu pistolul la tâmplă. 

Balenger se uita fix la încăperea luminată de lumânări. Nu 
putea să treacă peste ce vedea. „încă o capsulă a timpului”, se 
gândi el. Groaza căderii lui Rick îi reverbera în memorie. 

— Cineva să-mi spună ce fel de mobilă este asta, spuse Tod. 

— Art-deco, murmură profesorul. 

Sătui să mai aştepte permisiunea, Balenger şi Vinnie îl 
aşezară uşor pe o canapea cu perne negre de vinil, cu braţe din 
lemn lăcuit negru şi o fâşie de zece centimetri cromată de-a 


117 


lungul bazei. Cromul prăfuit era culoarea gri pe care o zărise 
Balenger la început. Pernele aveau marginea roşie. 

— E un stil de arhitectură şi mobilier din anii '20 şi '30, 
explică descumpănit Vinnie. 

Glasul lui era lipsit de însufleţire. Cu toate acestea, se 
strădui să continue, părând să înţeleagă că, atâta vreme cât e 
util, răpitorii îl vor ţine în viaţă. 

— Numele provine de la o expoziţie de artă din Paris din 
1925. Exposition Internaţionale des Arts Decoratifs Industriels 
et Modemes. 

— Şi asta ce înseamnă? 

Vinnie respira cu greu. 

— Înseamnă Expoziţia Internaţională a Artelor Decorative 
Industriale şi Moderne. Artele decorative s-au prescurtat art- 
deco. Industrie şi artă. Mai simplu spus, încerca să creeze o 
cameră de zi care să semene în acelaşi timp cu o fabrică şi o 
galerie de artă. 

— Materialele sunt industriale. Profesorul se sprijini nesigur 
pe spătarul canapelei. Şi el părea să realizeze că, dacă nu se 
făcea util, putea să fie mort destul de curând. 

— Sticlă, oţel, crom, nichel, vinil, lac, cauciuc dur. 

— Materiale neatractive în mod normal, continuă Vinnie. Însă 
li s-au dat nişte finisaje rafinate, iar formele în care erau 
modelate tindeau să fie curbate şi senzuale. Uitaţi-vă la scaunul 
acela. O fâşie de lemn lăcuit, negru cu margini roşu, modelat în 
formă de S, care arată ca un trup unduit. Sau priviţi picioarele 
acelea tubulare din oţel ale măsuţei de cafea de acolo. Îţi vine 
să le mângâi. 

„Nu, se gândi Balenger, nu mai vorbi astfel. Nu îi stimula 
obsesia lui Mack pentru sex.” 

— Sau veioza aceea - spuse Vinnie arătând cu degetul - care 
are trei tuburi de nichel ce susţin un abajur din sticlă givrată, 
cu trei cercuri ca trei buze suprapuse. 

Lumânările şi lanternele dezvăluiau o mobilă care venera 
geometria în formă seducătoare: cercuri, ovale, pătrate, 
triunghiuri, pentagoane. 

— Uneori, mobila nu arată senzual, deşi este, spuse Vinnie. 
Canapeaua pe care stă profesorul. Lacul face spătarul să pară 
dur şi neconfortabil. La fel şi marginile rigide ale braţelor din 
lemn. Sunt create să inducă în eroare pentru că pernele din 


118 


vinil sunt de fapt confortabile. În mod surprinzător. Nu-i aşa, 
profesore? 

— Carmine Danata putea trage bucuros un pui de somn aici. 

— Însă tu nu o vei face, spuse JD. M-am uitat prin toate 
camerele. Unde e seiful? 

Conklin deschise gura şi apoi o închise. 

— A pierdut mult sânge, spuse Balenger. E deshidratat. 

JD scoase o sticlă cu apă din rucsac şi i-o aruncă lui 
Balenger. 

— Lubrifiază-l. 

Mack chicoti. 

Balenger răsuci capacul şi îi înmână sticla profesorului, însă 
Conklin nu părea să observe, astfel că Balenger ridică sticla la 
buzele bărbatului rănit şi îl ajută să bea. Ştia că, dacă Conklin 
nu va primi îngrijiri medicale de urgenţă în următoarele ore, va 
face cangrenă. I se prelingea apa din gură pe barbă. 

„Foloseşte-te de această ocazie”, îşi spuse Balenger şi ridică 
sticla la gură, înghițind apa călâie. 

— Unde e seiful? întrebă Mack. 

O şoaptă stranie îi făcu să se întoarcă. 

— Moon... River, cânta Cora, ca pentru ea. 

Se legăna dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi auzit o muzică 
doar pentru ea, refrene fantomă ale melodiei pe care i-o 
cântase soţul ei. 

— Adânc... 

Ochii înroşiţi erau larg deschişi, însă părea să nu observe 
nimic în faţa ei. 

— Oglindindu-se... 

Când îşi muta greutatea corpului de pe un picior pe altul, 
Balenger avea impresia că dansează cu cineva, încet, foarte 
strâns cu obrajii atingându-se, fără să părăsească locul în care 
era prinsă. 

— Visul... 

Lacrimile îi curgeau pe obraz în lumina lumânărilor. 

— Inima frântă. 

— E prietena ta, îi spuse Tod lui Mack. Fă-i ceva să tacă din 
gura. 

Conklin îşi adună puterile pentru a întrerupe. Balenger îi 
acordă credit bătrânului rănit că încearcă să distragă atenţia 
de la Cora. 


119 


— Seiful e ascuns. Asta-i şi ideea. 

Profesorul se lăsă pe spate pe canapea, cu ochii închişi. 

— Dacă lumea ar fi ştiut că există un seif, s-ar fi întrebat ce 
se află înăuntru. 

— Ascuns unde? întrebă Tod. 

Conklin nu îi răspunse. 

— Dacă nu ştii, atunci de ce naiba te-am mai adus şi pe tine? 

— Îl vom găsi. Vinnie, dă-mi o mână de ajutor. 

Balenger simţi cum un fel de nerăbdare letală se strânge în 
răpitori. Mai fusese în situaţia asta, o mai simţise, din spatele 
unui sac legat pe capul său. Trebuie să-i facem în continuare să 
creadă că suntem folositori. 

Se întoarse către Mack. 

— Dă-mi ranga. 

— Nu prea cred. 

Cora continua să cânte încet, legănându-se ca şi cum ar fi 
drogată sau ca şi cum ar dansa cu o fantomă. Ochii ei goi nu 
vedeau nimic în jur. 

— Cross... 

Vocea îi răguşise, auzindu-se sfâşietor în încăpere. 

— Târfa aia mă calcă pe nervi, spuse JD. _ 

— Fără rangă? spuse Balenger ca să le atragă atenţia. In 
regulă, la naiba, voi improviza. 

Apucă o scrumieră din oţel inoxidabil de pe o masă din sticlă 
şi crom, o prinse între mâinile legate şi se duse către peretele 
din dreapta. Furios, împinse la o parte raftul de cărţi şi lovi cu 
muchia scrumierei în perete, zgomotul acoperind bocetul Corei. 
O pictură stilizată reprezentând o femeie într-o decapotabilă 
din anii '20, cu părul lung în vânt, căzu de pe perete. 

— Nu, murmură profesorul. 

Balenger se mută de-a lungul peretelui, continuând să bată 
cu scrumiera. Tencuiala se sparse. Căzu încă un tablou. 

— Lasă monedele din aur! Îi spuse Vinnie lui JD, ridicând 
glasul pentru a acoperi zgomotul. Scrumiera aia pe care o 
distruge era în stare bună. Ai fi putut să o vinzi cu o mie de 
dolari pe eBay. La fel şi cele două tablouri care au căzut. 

— O mie de dolari? 

— Poate mai mult. Apoi mai este şi sfeşnicul cromat, vazele 
verzi din sticlă givrată şi tabachera din oţel inoxidabil. 

Mack luă tabachera de pe masă şi o deschise. 


120 


— Are ţigări înăuntru. 

Scoase una din cutie. Hârtia şi tutunul se fărâmiţară în 
mâinile lui. 

— Lampadarele, scaunele, mesele din sticlă, canapeaua 
lăcuită. Totul în stare impecabilă, sublinie Vinnie. În total, e 
vorba de un sfert de milion de dolari, poate mai mult, şi nu 
trebuie să vă faceţi griji că vine guvernul după voi pentru că 
încercaţi să vindeţi monede furate de la fabrica de bani. O 
treabă uşoară, închiriaţi un camion. Vă ajutăm noi să le 
încărcaţi. Zâmbim şi vă facem cu mâna când plecaţi. Doar să ne 
lăsaţi în pace. Jur pe Dumnezeu, nu voi spune nimănui despre 
voi. 

— O mie de dolari? repetă Tod. Pentru o scrumieră? 

— Însă acum nu mai valorează atât. Acum e bună de aruncat. 

Balenger răsturnă o masă din sticlă şi continuă să izbească în 
perete cu scrumiera. Masa se făcu bucăţi. 

— S-au dus douăzeci de mii de dolari, spuse Vinnie. 

— Hei! li spuse Mack lui Balenger. Opreşte-te! 

— Dar ne-ati ordonat să găsim seiful! 

— Cu ce ajută să baţi în perete cu... 

— Nu ai auzit? Peretele e gol din pricina spaţiului liber dintre 
balamale! 

Lui Balenger îi zvâcneau mâinile de la forţa cu care lovise 
peretele. Pieptul îi palpita de la efort. 

— Trebuie să ciocănim până găsim o porţiune care pare 
solidă. Acolo trebuie să se afle seiful. 

— Atunci tu de ce stai acolo? li spuse Mack lui Vinnie. Dă-i o 
mână de ajutor! 

Vinnie apucă o vază din oţel inoxidabil şi se îndreptă către 
perete. 

— Aia cât valorează? 

— Probabil cinci mii. 

— Pune-o jos. Foloseşte asta, spuse Mack azvârlind ranga la 
picioarele lui Vinnie. 

— Încearcă numai să ne loveşti şi te împuşc direct între ochi, 
spuse Tod. 

Vinnie apucă ranga cu mâinile legate şi o avântă către 
perete. Făcu o gaură imensă în tencuială. 

— Acum facem progrese, spuse JD. 

— Frumoasă armă! Heckler and Koch P2000, uite că scrie 


121 


într-o parte. Calibrul patruzeci, evidenţie Tod. 

Balenger şi Vinnie bocăneau întruna. 

— Mai puternică decât una de nouă milimetri. Mai slabă 
decât patruzeci şi cinci. Ca în poveşti. Nici prea mult, nici prea 
puţin, nici călare, nici pe jos. Numai bun. Calibrul patruzeci e 
folosit de poliţie, nu-i aşa? 

Balenger continua să izbească cu scrumieră de perete. 

— Hei, eroule, te-am întrebat ceva, spuse Tod. Vorbesc cu 
tine. Opreşte-te şi uită-te la mine. 

Balenger se întoarse. Respiră adânc. 

— Calibrul patruzeci e folosit de poliţie, spuse Tod. 

— Nu sunt poliţist. 

— Sigur. 

— Nici pe departe. 

— Desigur. Cu cât mă uit mai mult la arma aceasta, cu atât 
mi se pare mai sofisticată. Are piedică pe ambele părţi, ca să 
poţi să reîncarci cu oricare din mâini dacă eşti rănit la vreuna. 
Are o manetă de eliberare a magaziei în spatele trăgaciului, 
într-un loc în care poţi ajunge cu orice mână dacă cealaltă 
încasează un glonţ. 

— În general aceste caracteristici sunt pentru trăgătorii 
stângaci. 

— Desigur, desigur, de ce nu m-oi fi gândit la asta? Cum 
spuneai că te cheamă? 

— Frank. 

— Ei bine, Frank, în vreme ce amicul tău lucrează şi te lasă 
să te odihneşti, ce-ar fi să ne spui câte ceva despre tine? 

— Mda, convinge-ne că nu eşti poliţist, spuse Mack. 

Vinnie se opri. 

— Hei, Urecheatule, nu ţi-a zis nimeni să te opreşti, zise JD. 

Lipsită de expresie, Cora suspina şi cânta. 

Vinnie izbi cu ranga de perete. 

— Frank, poate că nu ne iei în serios, spuse Tod. 

— Crede-mă, vă iau. 

— Atunci vorbeşte cu noi, spuse Mack. Convinge-ne că nu 
eşti poliţist. 

— Mda, spuse Tod. Convinge-ne să nu te împuşcăm. 


36 


Încet, cu grijă, Balenger puse jos scrumiera. Nu voia să le 
spună ce voiau să afle, însă nu vedea vreo alternativă. Poate că 
acest lucru îl va ajuta să creeze o legătură cu ei. 

— Am fost militar. 

— Şi cum se face că îl cunoşti pe profesor? întrebă Tod. 

— Am fost la un curs de-al lui. 

— Nu văd legătura. 

— Am fost în Irak. 

— Tot nu văd legătura. 

— Primul război din Golf. Operaţiunea „Furtună în Deşert”. 
1991. Am fost în trupele de comando. 

— Bună, Tonto’, tâmpitule, spuse JD. 

— După ce m-am întors acasă în Buffalo, m-am îmbolnăvit. 
Dureri. Febră. 

— Hei, nu ţi-am cerut să-mi prezinţi istoricul tău medical. 
Ceea ce vreau să ştiu este... 

Vinnie făcu încă o gaură în perete. 

— Cei de la spitalul militar din Buffalo îmi tot spuneau că am 
o gripă rebelă. Apoi am auzit că o mulţime de alţi veterani erau 
bolnavi, iar în cele din urmă, ziarele şi televiziunea au început 
să-i spună sindromul Războiului din Golf. Armata a spus că 
Saddam Hussein ar fi folosit arme chimice sau biologice 
împotriva noastră. 

— Dacă nu răspunzi la întrebare... 

— Sau poate că era vorba de o boală răspândită de puricii de 
nisip. În deşert sunt o mulţime de insecte. 

— Îţi cer să dovedeşti că nu eşti poliţist, iar tu îmi spui 
povestea vieţii tale. 

— Însă, cu cât am citit mai mult despre asta, cu atât înclin să 
cred că ceea ce m-a îmbolnăvit a fost uraniul folosit la focoasele 
de artilerie. Uraniul le întăreşte făcând astfel mai uşoară 
pătrunderea capetelor explozive în tancurile inamice. 

— Uraniu? spuse Vinnie surprins. 

— Hei, Urecheatule, spuse Tod. Ascultă mai puţin şi 
ciocăneşte mai mult în pereţi. Eşti prea aproape de lumânare. 


3 Tonto este însoţitorul Călăreţului Singuratic, din westernul creat de 
George W. Trendle şi Fran Striker (n. Red.). 
123 


Mut-o până nu ai un accident. 

— Armata susţine că uraniul neîmbogăţit e inofensiv, spuse 
Balenger scuturând hotărât din cap. Insă am auzit că dă 
aparatul Geiger peste cap. Am tras cu o grămadă de cartuşe de 
artilerie în „Furtună în Deşert”. Vântul a aruncat o grămadă de 
praf şi de fum spre noi. Au trecut ani de zile până să mă simt 
din nou normal. Asta a pus capăt carierei mele militare. 

— Şi atunci ai devenit poliţist? 

— Vă spun, nu sunt poliţist. Am trecut de la o slujbă la alta, 
în general ca şofer de camion. Apoi a avut loc al doilea război în 
Irak. 

Balenger făcu o pauză. Se apropia de ultimul lui coşmar. 
Transpirând, se întreba dacă e în stare să vorbească despre 
asta. Nu avea de ales. „Trebuie să o fac”, se gândi el. 

— Forţele noastre militare au fost depăşite. Corporaţiile care 
încercau să reconstruiască Irakul au angajat gărzi civile pentru 
convoaiele lor. Personal care a făcut parte din operaţiunile 
speciale. Aveau atât de mare nevoie, încât au acceptat chiar şi 
tipi ca mine, care se retrăseseră de ceva vreme. Iar plata era 
fabuloasă. O sută douăzeci şi cinci de mii de dolari pe an ca să 
ne asigurăm că proviziile nu sunt luate cu asalt. 

— O sută douăzeci şi cinci de mii de dolari? spuse Tod 
impresionat. 

— Pe an. Apoi condiţiile s-au înrăutățit, tot mai multe 
convoaie au fost atacate, iar plata a devenit şi mai bună: 
douăzeci de mii pe lună. 

— La naiba, eşti bogat. 

— Nici pe departe. Companiile plăteau la lună pentru că nu 
mulţi soldaţi erau dispuşi să devină ţinte umane. Trebuia să nu 
ai prea multe lucruri care să te aştepte acasă. Perspective 
profesionale proaste. Pe nimeni apropiat. Ca mine. Vreau să 
spun că era o nebunie acolo. Lunetişti şi capcane pe tot 
parcursul drumului. Majoritatea nu rezistau prea mult. Fie erau 
ucişi, fie spuneau „la naiba cu asta”şi renunţau. In cazul meu... 

Balenger se opri, ascultându-l pe Vinnie bocănind cu ranga. 

— Am apucat să încasez doar un salariu. 

— Doar unul? La naiba, ce s-a întâmplat? 

„În sfârşit i-am prins”, se gândi Balenger. 

— Apăram un convoi. Am fost atacați. O explozie m-a făcut 
să-mi pierd cunoştinţa. Parcurgea evenimentele în grabă 


124 


pentru că nu voia să-şi amintească durerea, focurile de armă şi 
tipetele. Până să mă dezmeticesc, eram legat de un scaun într-o 
cameră împuţită. Mare parte din miros venea de la sacul legat 
pe capul meu. 

Tod, Mack şi JD îl priveau cu gura căscată. 

— Şi? spuse JD. 

— Un rebel irakian mi-a spus că îmi va tăia capul. 


37 


Vinnie se opri din bocănit şi se uită la el. 

În liniştea creată, Cora căzu la podea, strângându-şi 
genunchii în braţe. Avea ochii goi. 

— Că-ţi taie capul? spuse Tod încruntat. 

— După ore întregi în care m-au ţinut legat de scaun, cu un 
sac pe cap, asta mi-au spus. Eram umflat de la vânătăi şi 
tăieturi. Aveam vezica plină. M-am ţinut cât am putut. Am făcut 
pe mine. Am stat în propria urină şi apoi în rahat. Amintirea îl 
copleşi. Se temea că va vomita. Avea senzaţia că vorbeşte tot 
mai tare. Că-mi taie capul. Dar mai întâi trebuiau să se laude că 
m-au prins. Astfel că au montat o cameră de luat vederi apoi, 
desigur, au trebuit să dovedească cine sunt, astfel că mi-au 
scos sacul de pe cap. După ce-am încetat să mai clipesc şi să 
strâng din ochi, am văzut că mă aflu într-o cameră din beton cu 
şase indivizi lângă mine. Purtau cagule cu găuri la ochi şi la 
gură. Individul care mă ameninţase - el era singurul care 
vorbea engleză - avea mâna vârâta pe sub robă. Ascundea ceva 
acolo şi nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că era o sabie. 
Camera de luat vederi se afla pe un trepied în faţa mea. Avea o 
lumină roşie care clipea încontinuu, iar individul mi-a ordonat 
să-mi spun numele şi pentru cine lucrez. Mi-a spus să-i implor 
pe toţi americanii să părăsească Irakul altminteri, ce mi se va 
întâmpla mie, li se va întâmpla şi lor. 

Balenger îşi dădea seama că vorbeşte prea repede, însă nu se 
putea controla şi vorbele îi veneau ca un iureş: 

— Nu ştiu cât timp mă aflasem în stare de inconştienţă după 
explozie, cât timp a trecut de când mâncasem sau băusem ceva. 
Numele, rangul şi seria. Asta ne-au învăţat la pregătire. Cu 
siguranţă, nu aveam de gând să îi implor pe americani să 


125 


părăsească ţara, însă nu era nimic în neregulă în a câştiga timp 
şi a-mi spune numele. Când am încercat să spun ceva, totuşi, 
cuvintele îmi ieşeau ca un scrâşnet. Şi-au dat seama că trebuie 
să-mi dea nişte apă ca să pot spune ceva. Cineva mi-a vârât o 
sticlă cu apa în gură. Am înghiţit. Am simţit apa cum mi se 
scurge pe bărbie. Am mai înghiţit. Apoi au aruncat sticla, iar 
individul mi-a poruncit să-mi spun numele la cameră. Am 
încercat din nou şi mi-au mai dat nişte apă, iar a treia oară 
când am încercat să vorbesc şi nu am reuşit, cel care vorbea 
engleza a scos sabia. Trecerea secundelor. Tic tac, tic tac, tic 
tac. Fără trecut. Fără viitor. Doar momentul acela. Doar sabia. 
Mi-am jurat să fac clipa să dureze cât mai mult posibil. 
Individul a ridicat sabia. 

Balenger spunea povestea că întotdeauna, cu aceleaşi 
cuvinte, acelaşi ritm. Psihiatrul o auzise în forma asta de vreo 
sută de ori. 

— Nu ştiu cum, însă am reuşit să-mi rostesc numele. Ţinea 
sabia ridicată şi mi-a ordonat să spun pentru cine lucrez. Era la 
fel ca şi rangul şi numărul de înregistrare. Nu era nimic rău în 
asta. Astfel că am spus către cameră compania pentru care 
lucram: Blackwater. Clipa. Făceam clipa să dureze cât mai mult 
cu putinţă. Apoi mi-a ordonat să îl implor să mă lase în viaţă. 
M-am gândit, ce-i aşa de rău în a te ruga? Ştiam că nu va ajuta 
la nimic, însă cel puţin făcea clipa să dureze mai mult. Nu am 
putut să o fac, totuşi. 

Mai iute şi tot mai iute. 

— Frica făcea să-mi cedeze glasul. Suspinam şi a trebuit să- 
mi mai dea apă, însă tot nu reuşeam să scot cuvintele cu forţa, 
astfel ca individul a ridicat din nou sabia, iar clipă era aproape 
de sfârşit, însă dintr-odată se zguduiră pereţii. Camera se 
umplu de praf. Cărămizile de beton s-au dărâmat. Imi ţiuiau 
urechile. Indivizii cu cagule ţipau unul la celălalt. Au deschis o 
uşă. Lumina soarelui m-a orbit. Afară se auzi încă o explozie. 
Unii dintre ei au pus mâna pe puşti. Doi dintre ei m-au aruncat 
într-o altă încăpere, mai mică, cu pământ pe jos. l-am auzit 
fugind. Am auzit încă o explozie. Focuri de armă. Eram încă 
legat de scaun când m-au aruncat în încăpere. Scaunul s-a rupt 
când am căzut. M-am răsucit să scap de lemnul spart. Eram 
plin de pişat şi de rahat. Încă mai aveam mâinile legate la 
spate. Însă mă puteam mişca şi imediat ce m-am târât departe 


126 


de scaun, mi-am tras mâinile în faţă, scoţându-le pe sub 
picioare. Mi-am dislocat umărul, însă mi-am adus mâinile în 
faţă. Astfel. 

În lumina lanternelor şi a lumânărilor, Balenger ridică 
mâinile legate cu bandă adezivă. 

— Şi? întrebă JD. 

Balenger se grăbi să continue: 

— Focurile de armă şi exploziile s-au întețit. Camera avea un 
oblon din lemn. Am tras de el, însă era încuiat pe dinafară, 
astfel că am luat scaunul şi am început să izbesc. Nu vă pot 
spune cât de tare am izbit. În cele din urmă am spart oblonul. 
M-am strecurat afară şi am căzut pe umărul dislocat. Nu m-am 
lăsat să leşin de durere. Trebuia să continui. Trebuia să fac 
clipa să dureze mai mult. Lumea fugea panicată de focurile de 
armă şi de explozii, iar următoarea deflagraţie m-a ridicat în 
aer. 

Era şocant de aproape în spatele meu. De data aceasta am 
leşinat, iar când mi-am recăpătat cunoştinţa, mi-am dat seama 
că explozia venea din camera în care fusesem ţinut prizonier. 
Un obuz de mortier a lovit-o şi a făcut-o una cu pământul. 

— Și? întrebă Tod. 

— M-a găsit o patrulă americană. Compania pentru care 
lucram, Blackwater, s-a ocupat să primesc îngrijiri medicale. 
Eram în Irak de doar două săptămâni. Mi-au plătit salariul 
întreg pe o lună. Mi-au plătit zborul către casă. Aveam o poliţă 
de asigurare pe care mi-o încheiaseră ei. Cincizeci de mii dacă 
eram ucis. Douăzeci şi cinci de mii dacă eram rănit. Douăzeci şi 
cinci de mii. Din asta am trăit. Psihiatrul de la spitalul de 
veterani la care merg spune că am tulburări de stres 
posttraumatic. Fără vrăjeală. „Stres”e bine spus. Lumea e un 
coşmar neîntrerupt. Există o grămadă de stres, mai ales dacă 
încerci să nu te gândeşti la un individ cu cagulă care vrea să-ţi 
taie capul. 

Balenger era conştient că trecuse de la persoana întâi la 
persoana a doua. Psihiatrul o numea disociere. li tremura 
glasul. Îi bătea inima atât de tare încât pulsul îi umfla venele de 
la gât. 

— Deci acum ştiţi că nu sunt poliţist. 

— Oare? Cum v-aţi întâlnit tu şi cu profesorul? 

— Ţi-am spus că am fost la un curs de-al lui. Balenger avea 


127 


hainele îmbibate de sudoare. Când trăieşti un coşmar continuu, 
cum reuşeşti să scapi de lume? Irak. E peste tot. Cum scapi de 
nenorocitul de Irak? Trecutul. Tot ce voiam să fac era să evadez 
în trecut. Psihiatrul meu s-a gândit că poate mi-ar fi de ajutor 
să citesc romane vechi, cărţi care să mă facă să cred că mă aflu 
în trecut. Am încercat Dickens. Am încercat Tolstoi. Am 
încercat Alexandre Dumas. Însă capitolul din Contele de Monte 
Cristo în care eroul se afla într-un sac şi este aruncat peste zid 
în ocean a semănat prea mult cu realitatea pentru mine. Astfel 
că am început să citesc cărţi de istorie. Biografii ale lui 
Benjamin Franklin şi Wordsworth, ori înfiinţarea Casei 
Rothschild. Mă durea în cot de Franklin, Wordsworth sau de 
Casa Rothschild, însă era un trecut sigur şi inofensiv. Orice 
dinaintea secolului douăzeci. Cărţi mari şi grele, care aproape 
că mi-au adus o hernie. Cu cât mai groase, cu atât mai bine. Cu 
cât mai multe detalii, cu atât mai bine. Note de subsol! Cât de 
mult îmi plac notele de subsol. Singurele romane moderne pe 
care le-am citit au fost de Jack Finney şi Richard Matheson. 
Time and again. Bid Time Return. Personaje care îşi doreau cu 
disperare să părăsească prezentul. Se concentrau atât de tare 
încât mergeau în trecut. Măcar de-aş fi reuşit şi eu! M-am dus 
la Universitatea din Buffalo, unde m-am dat drept student, şi 
am urmat cât mai multe cursuri la care m-am putut furişa. 
Când profesorul şi-a dat seama că nu sunt înscris, m-a chemat 
în biroul lui. l-am spus despre mine. M-a lăsat să vin la mai 
multe dintre cursurile lui. Am mai vorbit, iar acum o lună, după 
ce a fost concediat, mi-a cerut să-l ajut. A spus că vom avea atât 
de mulţi bani încât nu va mai trebui să ne facem griji în privinţa 
prezentului. 

Un huruit încet cuprinse clădirea. 

— Un sac peste cap, ai? întrebă Tod. 

Balenger încuviinţă din cap. 

— Tot timpul pe întuneric, adăugă Mack. 

— Da. 

— Şi te-ai forţat să mergi prin acele tuneluri către hotelul 
acesta şi ai urcat până aici prin întuneric, spuse JD. Cred că ţi 
s-au stârnit multe amintiri legate de ce ţi s-a întâmplat în Irak. 

— De câteva ori, spuse Balenger fără să clipească. 

Huruitul răsună din nou. 

— Eşti tare. 


128 


— Nu cred. 

— Bineînţeles că eşti. L-ai salvat pe Urechilă de colo. L-ai 
salvat pe profesor. 

„Însă Doamne, nu l-am putut ajuta pe Rick”, se gândi 
Balenger. 

— Mda, un erou, spuse Tod. 

Huruitul deveni ceva mai puternic. 

— Însă dacă încerci să faci din nou pe eroul... 

Tod ridică pistolul, tinti către Balenger şi trase. 


38 


Glonţul şuieră pe lângă capul lui Balenger. Simţi mişcarea 
aerului şi auzi glonţul cum se izbeşte de peretele din spatele 
lui. 

— Isuse! spuse Vinnie. 

— Nu s-a apropiat prea tare, spuse Tod. 

— Urechile mele! ţipă Mack acoperindu-le cu mâinile. Pentru 
numele lui Dumnezeu, de ce nu m-ai avertizat? Imi ţiuie ca 
naiba! 

La fel şi lui Balenger, însă nu atât de mult cât să nu audă 
încă un huruit. 

— Nu încerca să faci pe eroul, spuse Tod. Altfel, „clipa” 
aceea despre care vorbeai nu va mai dura mult. 

— Tot ce vreau este să ies viu de aici. 

— Vom vedea cum evoluează situaţia. Până acum ai fost 
inutil. Unde e seiful? 

— Ce e zgomotul ăsta? întrebă Mack. 

— 'Ţiuitul din urechile tale. 

— Nu, spuse JD. Am auzit şi eu. Un huruit. 

— Un tunet, spuse Balenger. 

Se uitară spre tavan. 

— Tunet? întrebă Vinnie scuturând din cap. Nu e prevăzută 
nici o furtună. Doar ploi răzlețe la răsăritul soarelui. Profesorul 
a spus... 

Lui Vinnie i se curmă glasul. 

— Profesore? 

Nici un răspuns. 

— Profesore? întrebă Vinnie îndreptându-se către canapea. 


129 


— Ranga! Avertiză Tod ameninţându-l cu pistolul. Pune-o jos 
înainte să te apropii de noi! 

Vinnie o aruncă şi traversă încăperea. Trecu pe lângă Cora, 
care continua să fredoneze în stare de şoc, şi ajunse la 
profesor, care avea capul pe spate, cu ochii închişi. 

Vinnie îl înghionti. 

— Ne-ai spus că prognoza meteo anunţă ploi la ivirea zorilor. 

Conklin rămase cu ochii închişi. 

— Ne-ai spus... 

— Am minţit, spuse Conklin cu greu. 

— Ce? 

— Săptămâna viitoare vin recuperatorii. Aveam nevoie ca toţi 
să mă ajutaţi să cercetez clădirea în seara aceasta, spuse 
Conklin răsuflând din greu. Mâine-seară, după ce i-am fi arătat 
lui Frank cum să pătrundă în clădire şi în seif... Conklin răsuflă 
din nou. El trebuia să se întoarcă şi să ia cât de multe monede 
putea duce. În noaptea aceasta şi mâine-noapte. Atunci trebuia 
să se întâmple. 

— Nenorocitule! 

— Am estimat că vom ieşi de aici înainte să vină furtuna. 
Chipul bărbos al profesorului era răvăşit de regret. Se pare că 
m-am înşelat. 

— Care e marea scofală cu furtuna? întrebă JD. 

— Să ieşim de aici, spuse Vinnie disperat. Dacă o să plouă 
torențial, tunelele o să se inunde. 

— În momentul ăsta ai probleme mai mari decât să-ţi faci 
griji în privinţa unui tunel inundat, spuse Tod. Va trebui să 
aşteptăm să ne cunoaştem mai bine. 

— Mda, spuse Mack punând mâna pe umărul Corei. Va trebui 
să ne gândim cum să ne petrecem timpul. 

Ea se afla acum aplecată la podea, cu braţele în jurul 
genunchilor şi cu capul sprijinit de genunchi. Nu părea să fi 
simţit atingerea lui Mack. 

— Las-o în pace, spuse Vinnie. 

— Şi dacă nu? 

Balenger încercă să le distragă atenţia: 

— Seiful. 

— Ideea ta măreaţă nu a funcţionat, deşteptule, spuse Tod. Şi 
peretele din partea aceea sună a gol. Dacă treaba aceasta cu 
seiful şi monedele din aur se dovedeşte a fi vrăjeală... 


130 


Balenger examină găurile din perete. Se duse şi se uită în 
dormitorul întunecat, apoi cercetă pragul uşii şi spaţiul dintre 
pereţi. 

— Pare să aibă cincisprezece centimetri lăţime. Bob, eşti 
sigur că în jurnal nu scria că este un seif de perete? 

— O casă de bani, murmură profesorul cuprins de durere. 
Aşa îi spunea tot timpul Carlisle. 

— Atunci ne pierdem vremea cu acest perete. E prea îngust. 

Balenger cerceta cu privirea peretele din camera de zi, 
obloanele din metal şi uşa metalică dintre ele. 

— Nici acolo nu e loc pentru seif. 

Deschise uşa şifonierului şi zări haine şi costume, toate în 
stilul anilor '30. Mirosul lor provoca greață. Trase hainele de pe 
o tijă din lemn şi le aruncă în cameră, apoi intră în şifonier şi 
bocăni în perete. 

— Normal. Mai rămâne peretele din dormitorul din capăt sau 
poate în baie. 

— Ai grijă, eroule, spuse Tod. 

— Voi avea nevoie de lumină în dormitor. 

Balenger luă ranga. 

— Vinnie, ajută-mă! 

Aruncându-i o privire furioasă lui Mack, care ţinea în 
continuare mâna pe umărul Corei, Vinnie îl urmă pe Balenger 
în dormitor. Lanternele lor dădură la iveală un dulap negru 
lăcuit cu margini roşii, o bandă cromată la bază şi o oglindă 
rotundă deasupra. Fotoliul pentru citit avea aceeaşi combinaţie 
de negru cu margini roşii. 

La fel era şi patul, însă Balenger abia îl observă întrucât el şi 
cu Vinnie îl împinseră dinspre perete. Aflaţi în pragul uşii, Tod 
şi JD îndreptară lanternele în vreme ce Balenger bocăni în 
peretele ce sună a gol. 

— Negru şi roşu, spuse Tod. Cine se credea Danata, Prinţul 
Întunericului? 

— Sunt sigur că toţi cei pe care i-a împuşcat credeau asta, 
spuse Balenger. 

Vinnie luă o scrumieră de pe noptieră. 

— Voi verifica baia. 

Pe când Balenger lovea cu ranga în perete, îl auzi pe Vinnie 
lovind peretele din baie. Chiar şi de la distanţă, peretele 
sunând a gol făcea evident faptul că nu se afla nimic în spatele 


131 


lui. În cele din urmă, Balenger cercetă toată suprafaţa. Se dădu 
înapoi, respirând din greu, cercetând cu lanterna găurile pe 
care le făcuse. 

— Nimic. 

Se îndreptă înapoi către camera de zi. 

— Aruncă ranga! îl avertiză Tod din pragul uşii. 

Balenger o aruncă pe un scaun şi intră în camera de zi. 

— Bob! Îl trezi el pe profesor. Încearcă să-ţi aminteşti din 
jurnal. Seiful nu se află aici. În jurnal se menţionează vreun alt 
loc în care ar putea fi? 

— Sunt numai aiureli, spuse JD. _ 

— Apartamentul lui Danata, spuse Conklin. În tavan, poate. 
Podeaua. Mă doare piciorul. 

Balenger se uită la banda din jurul rănii. Aceasta era tot gri, 
nu se scurgea sânge, însă piciorul devenise alarmant de umflat. 
Trebuia să fie într-o ambulanţă de jumătate de oră, se gândi 
Balenger. Zvâcneşte? 

— O durere constantă. Ascuţită. 

„Poate că i-am lăsat o aşchie acolo”. Balenger puse o mână 
pe fruntea profesorului. 

— Are febră. 

— Vai, spuse Tod. 

Mack încă o masă pe Cora pe umeri. 

— Trusa de prim ajutor, spuse Balenger. Trebuie să-i mai 
dăm analgezice. 

— Noi? spuse JD. Nouă ne pasă doar de... 

— Bine, bine, dacă găsesc seiful, îi daţi analgezice? 

— Se pare că avem o înţelegere. 

Balenger se gândi în grabă: 

— Tavanul iese din discuţie. Danata ar fi vrut să aibă acces 
într-un mod mai simplu. Mai rămâne podeaua. Vinnie, ia ranga. 
Poate că e o rampă. 

Vinnie nu-i răspunse. Se uita la mâinile lui Mack de pe umerii 
Corei. 

— Vinnie! Ranga! 

Balenger împinse mobila deoparte, trase covorul şi 
îngenunche să examineze podeaua. Plăcile din lemn tare nu 
prezentau vreun şanţ evident. 

— Trebuie să eliberăm podeaua, mutaţi toată mobila. 

Lanterna lui Balenger trecu peste primul perete şi peste 


132 


găurile pe care le făcuseră el şi Vinnie. Raza lumină întunericul 
din găuri. Înţelese şi se cutremură. _ 

— E mult spaţiu în spatele acelui zid. Îndreptă lanterna către 
cea mai mare gaură. Al naibii de mult spaţiu. 

Îşi vâri mâinile în gaură şi încercă să tragă de marginea 
tencuielii, însă cu încheieturile legate între ele, nu reuşea să 
prindă nimic. 

— Ranga! Unde e... 

Dintr-odată, Vinnie se afla lângă el, împingând ranga în 
gaură. 

— E ceva aici! 

— Seiful? întrebă repede JD. 

Vinnie îndepărtă şi mai multă tencuială. 

— Nu! Nu seiful! 

Balenger arunca resturi pe podea. 

— Pare să fie... 

— O scară! spuse Vinnie. 

— Ce? spuse Mack îndepărtându-se de Cora. 

— O scară circulară! 

Vinnie scobea peretele. Balenger arunca tencuiala deoparte. 
În scurt timp făcuseră o gaură suficient de mare încât să se 
strecoare. 

Şuieratul unui foc de armă îl făcu pe Balenger să tresară. 
Glonţul izbi peretele din dreapta. 

— Stai! porunci Tod. Nu intră nimeni acolo până când gaura 
nu e mult mai largă şi putem să vedem tot ce se petrece. Unul 
dintre voi s-ar putea să fie tentat să fugă pe scări. Nu uitaţi că 
profesorul e aici şi, cum o cheamă, Cora. 

— Dulceaţa, spuse Mack. 

— Dacă cineva încearcă să fugă, îl împuşc. Ne-am înţeles? 

Vocea lui Balenger cedă: 

— Da. 

— Atunci dărâmaţi peretele acela. 

Vinnie lovea cu ranga, lărgind gaura. Ținând mâinile într-o 
parte, Balenger reuşea să prindă bucăţi de tencuială şi să le 
desprindă. Se vedeau grinzile de susţinere, două pe patru, 
cadrul pe care era fixată tencuiala. Spaţiul din spatele peretelui 
devenea din ce în ce mai vizibil. 

— La naiba, se poate da o petrecere acolo în spate, spuse 
Tod. 


133 


Între camera de zi a lui Danata şi peretele camerei alăturate 
era un gol de doi metri. In dreapta, aproape de peretele 
balconului, o scară circulară ducea în sus. Era din metal şi îi 
amintea lui Balenger de un tirbuşon gigantic. 

— Explică-ne şi nouă, spuse JD. 

— Carlisle folosea scara pentru a se deplasa în secret prin 
spatele pereţilor, îi spuse Balenger. Pun pariu că scara duce 
tocmai la parter. 

— Şi pun pariu că mai sunt şi alte scări, spuse Vinnie. 

— Nebunului care a construit hotelul acesta îi plăcea să 
tragă cu ochiul? întrebă JD. 

— Trăia prin intermediul altora. Trebuia să limiteze 
contactul. li era frică să nu fie rănit. Era hemofil. 

— Ce înseamnă...? 

— O boală a sângelui. Sângele lui Carlisle nu avea agenţi de 
coagulare. Cea mai mică lovitură sau zgârietură îi putea cauza 
sângerarea şi părea imposibil de oprit. 

— Aşa că se distra spionându-şi oaspeţii? întrebă Tod. 

Lanterna de pe cască lui Balenger dezvălui peretele de 
cealaltă parte a pasajului. La fiecare doi metri, ceea ce păreau 
a fi nişte oculare de microscop ieşeau din perete. 

— Cu astea. Peretele din partea cealaltă probabil că are mici 
găuri ascunse lângă un tablou sau lângă o aplică de perete. 
Lentilele din partea aceasta măresc imaginea. 

— Putea să urmărească oamenii cum se dezbracă? spuse 
Mack. Sau cum se duc la baie sau cum şi-o trag? 

— Sau cum se ceartă, spuse Balenger. Sau un bărbat cum se 
îmbată şi îşi bate nevasta, ori cum o femeie intră în cadă şi se 
sinucide tăindu-şi venele. 

— Sau cum un băiat îi zdrobeşte capul tatălui lui cu o bâtă de 
baseball, spuse Vinnie. Toate aceste lucruri au avut loc aici. In 
cele din urmă, de la înfiinţarea hotelului, în fiecare cameră s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. 

— De aceea s-a şi construit hotelul Paragon, spuse Balenger. 
E vorba despre emoţiile noastre, bune sau rele. Carlisle a vrut 
să vadă de ce sunt capabili oamenii, astfel că a construit o mică 
versiune a lumii. 

— Mi se rupe, zise Tod. Unde e blestematul ăla de seif? 

Balenger privi de pe scări de-a lungul culoarului. Privirea lui 
poposi pe o porţiune de zid paralelă cu peretele din camera de 


134 


zi a lui Danata, unde obloane din metal ascundeau ferestre care 
avuseseră odinioară vedere la promenadă şi plajă. 

— Între aceste obloane există o uşă. Unde crezi că duce? 

— Către un balcon? sugeră Vinnie. 

— Sau poate o curte interioară. Fiecare dintre etajele 
hotelului era retras, spuse Balenger. Când Danata ieşea pe uşa 
iniţială, stătea pe acoperişul camerei de sub el. Pun pariu că 
avea o curte interioară acolo. O gradină plină de arbuşti şi de 
copaci. O masă şi scaune de exterior. Poate un şezlong. Se 
tolănea în scaun. Lua ceva de băut. Urmărea fetele de pe plajă. 
Aşa aş fi vrut şi eu. Însă Danata a avut o carieră îndelungată de 
mafiot. Nu ar fi supravieţuit decenii la rând dacă ar fi fost prost 
sau ar fi stat în câmp deschis. Cei din camerele din dreapta sau 
stânga l-ar fi putut zări. Un individ căruia Danata i-a împuşcat 
fratele ar fi putut să închirieze camera de alături şi să-i tragă 
un glonţ în cap în timp ce bea ceva şi se uita la fete. 

— Şi? întrebă Tod. 

— În locul lui Danata aş fi construit prelungiri de-a lungul 
ambilor pereţi ai apartamentului. Prelungiri până la capătul 
curţii şi al acoperişului. Pereţi care să împiedice vederea 
dinspre celelalte camere. 

— Şi ce dracului e cu asta? 

— Poate că prelungirea de pe partea asta e lată cât coridorul. 
Coridorul s-ar putea întinde tocmai până la marginea 
acoperişului. 

Balenger studie partea de doi metri a peretelui la capătul 
coridorului. La nivelul umărului, din dreapta şi din stânga ieşea 
câte un buton. Fără să ceară permisiunea, se duse de-a lungul 
coridorului şi bătu în pereţi. 

— Sună a gol. 

Studie din nou butoanele. 

— Cu mâinile legate nu pot să trag de ele. 

— Dă-te la o parte, spuse Tod ţintind cu pistolul. 

Când Balenger se îndepărtă suficient de mult, JD păşi între 
cadrele de susţinere şi se apropie de peretele din capăt. Prinse 
butoanele de ambele părţi şi trase, însă nu se întâmplă nimic. 

— Sunt fixate bine. 

— Trage mai tare. Cred că sunt mânere. 

JD smuci cu putere, apoi se clătină pe spate când una din 
părţi se eliberă. Lanternele străpungeau culoarul întunecat pe 


135 


toată lungimea lui. 
— Şi iată şi seiful pe care îl căutaţi, spuse Balenger. 


39 


Era la circa trei metri distanţă, ocupând toată lungimea şi 
lăţimea culoarului. Marginile erau din metal negru în vreme ce 
uşile erau din alamă, acum de culoare verzuie. Balenger îşi 
imagina cum trebuie să fi strălucit odată. În mijloc, uşa avea un 
mâner şi un cadran. Deasupra era tipărit „Corrigan Security”, 
numele unei companii despre care Balenger presupunea că nu 
mai există. 

— Am fost nevoiţi să dărâmăm peretele pentru a ajunge aici, 
spuse Vinnie. Cum ar fi putut să ajungă Danata aici? 

Balenger observă o nişă în stânga. Se înapoie în locul unde 
JD îndepărtase paravanul ce ascundea restul culoarului. 
Paravanul era paralel cu peretele dinspre promenadă şi plajă. 
Colţul din dreapta al peretelui era ocupat de o bibliotecă. 
Balenger nu încercase să mute bibliotecă pentru că părea 
evident că nu poate fi nimic în spatele ei. 

Pe urmă se duse înapoi în cameră şi trase de bibliotecă. 

— Vinnie, ajută-mă. 

Amândoi nu reuşiră să o clintească. 

— lau ranga, spuse Vinnie. 

— Ai grijă, spuse JD. 

— Stai o clipă. 

Încurcat de banda de la încheieturi, Balenger împinse la o 
parte cărțile din dreapta raftului din mijloc, pipăi în interiorul 
casetei şi atinse o manetă din metal. Ridică de manetă şi caseta 
se deschise. Spaţiul din spate era nişa pe care o văzuse mai 
devreme. 

— Prelungirea care merge până la marginea acoperişului 
trebuie să aibă o boxă în colţ, un fel de efect decorativ, probabil 
cu flori sau arbuşti în faţă, astfel încât Danata să nu se uite la 
un perete gol când stătea afară. Boxa şi ce e în faţă maschează 
exteriorul nişei. 

Balenger păşi prin biblioteca deschisă, intră în nişă, făcu 
dreapta, ajunse la culoar şi se întoarse către stânga cu faţa 
către seif. 


136 


— În regulă, asta explică modul în care pătrundea Danata din 
sufragerie în seif, spuse Tod. Insă asta nu explică existenţa 
scării. Aceasta nu l-a deranjat oare? Danata n-a început să se 
întrebe ce fel de lichea e Carlisle dacă are nevoie de o scară 
ascunsă? 

— Nu cred că Danata ştia de existenţa scării, spuse Balenger. 
Toată construcţia se află afară, în curtea interioară. Muncitorii 
nu aveau nici un motiv să pătrundă în peretele interior. 

— Îmi pasă doar de seif, spuse Tod. Deschide-l! 

Balenger apăsă pe mâner şi apoi trase. Uşa nu se clinti. I se 
tăie elanul. 

— E încuiată. 

— Ne-ai implorat să nu-l omorâm pe bătrân. Ai spus că el ştie 
cum să ajungem la seif. 

„Acum e acum. Motivul pentru care ne-au ţinut în viaţă.” 
Asudat, îşi aminti de rebelul irakian care îl ameninţa că-i taie 
capul. Întrebarea îi stăruia în minte: cum să fac clipa să dureze 
cât mai mult? 

Balenger traversă încăperea către profesor, care continua să 
zacă îndurerat. 

— Bob. 

Conklin gemu. 

— Conklin, ştii combinaţia? 

— Poate. 

— Poate? întrebă Tod. 

Tatuajele lui păreau nişte creaturi care i se unduiau pe 
obraji. 

— Concentrează-te, Bob. E foarte important. Spune-ne cum 
să pătrundem în seif. 

— O presupunere. 

— O presupunere? spuse Tod furios. 

Conklin respira din greu. 

— Jurnalul. 

— Da, spune-ne despre jurnal, zise Balenger. 

— Carlisle s-a folosit de unul dintre vizoarele lui pentru a-l 
urmări pe Danata cum descuie seiful. Carlisle a văzut 
combinaţia. 

— Și? întrebă Mack. Care sunt numerele? 

— Carlisle scria în jurnalul său ca Danata şi-a folosit numele 
în loc de numere. 


137 


— Ce vrea să însemne asta? 

— Bob, vorbea de vreo corespondenţă între alfabet şi 
numere? întrebă Balenger. 

— Cred. 

— „Cred”nu e destul, spuse Tod îndreptând pistolul. 

Balenger zări o măsuţă lângă canapeaua pe care zăcea 
profesorul. Trecu degetul pe suprafaţa ei prăfuită. 

— Acesta e alfabetul. Începu să scrie febril. Voi potrivi câte 
un număr cu fiecare literă. Ael.Be2.Ce3. 

— Am prins dracului ideea, spuse Mack. 

— Danata. De 4. Ae 1.Ne 14.Ae 1. Te 20. Dacă le aşezăm 
în ordine, obţinem 41141201. Asta e combinaţia: 41, 14, 12,01. 

— Ai face bine să ai dreptate, spuse JD. i 

Balenger se repezi pe culoar şi ajunse la seif. Încercând să-şi 
stăpânească mâinile, formă 41 la dreapta. 

— Celelalte numere! Nu-mi amintesc. Vinnie, citeşte-le! 

Vinnie le citi. 

Balenger continuă, formând 14 la stânga, 12 la dreapta şi 1 
la stânga. Cu pulsul accelerat, întoarse mânerul şi trase de uşă, 
care opuse rezistenţă. 

— Să le facem de petrecanie şi să punem mâna pe cât mai 
multe sfeşnice şi scrumiere din astea de o mie de dolari, pe tot 
ce se poate căra, spuse JD. 

— Dar fata să n-o omorâm încă, spuse Mack. Dulceaţa şi cu 
mine avem întâlnire. 

— Am început în direcţia greşită! Stărui Balenger. Ar fi 
trebuit să pornesc de la stânga, nu de la dreapta! 

Formă 41 la stânga, 14 la dreapta, 12 la stânga şi 1 la 
dreapta. Rugându-se, trase de mâner, dar uşa nu se deschise 
nici acum. 

Nu! 

— Am terminat discuţia, spuse Tod. 

— Te rog! Dă-mi o şansă să mă gândesc! Teoria are sens! 

„Unde am greşit?”se gândi el. 

Profesorul murmură ceva. Balenger prinse doar ultimul 
cuvânt, „... greşit”. 

— Ce? 

— E numele greşit. Conklin se căzni să vorbească mai tare: 
Nu Danata. 

— Delirează. 


138 


JD se apropie cu ranga, gata să lovească. Fiind cel mai tânăr 
din grup, era cel mai însetat de violenţă, îşi dădu seama 
Balenger. 

— Hai să curmăm suferinţa boşorogului. 

— În timpul ăsta eu îi arăt dulceţei dormitorul, spuse Mack. 

— Prenumele, spuse Conklin. 

— Carmine! spuse Balenger. Stai! 

Se duse lângă altă masă şi scrise „Carmine” în praf. 

—Ce3.Ae1l.Re18.Me13.le9.Ne14.Ee5. În ordine, 
am obţinut 3118139145. Asta e combinaţia! Cinci numere: 31, 
18, 13, 91, 45. 

— Cinci numere? întrebă Tod. Adineauri erai sigur că sunt 
patru. 

— Lasă-l în pace pe profesor! Ne-a dat indicaţii! Dacă 
funcţionează, şi-a câştigat dreptul de a mai trăi puţin! 

Lui Balenger i se puse un nod în gât. Pentru asta se chinuise, 
doar pentru dreptul de a mai trăi puţin. Însă de data aceasta, în 
pofida tunetelor ce semănau cu explozii, trupele nu veneau să-l 
salveze. 

— Arată-ne, spuse Mack plimbându-şi mâinile pe umerii 
Corei. 

Ea nu avea nici o reacţie, privea doar în gol. 

Balenger dădu fuga la seif şi încercă să-şi stabilizeze 
lanterna tremurătoare de pe cască. 

— Vinnie, citeşte-mi numerele! 

De data asta, începu spre stânga: 31, dreapta 18, stânga 13, 
dreapta 91, stânga 45. 

Lanternele luminau în direcţia lui, în vreme ce Tod, Mack şi 
JD pătrunseră pe coridor. Îl împinseră pe Vinnie înaintea lor. 

— Răsuceşte mânerul, eroule. Trage de uşă, spuse JD. 

„Te rog, Doamne, Te rog”, se gândi Balenger, apoi trase. 

Dintr-odată, JD scoase un urlet. 


40 


Întorcându-se, Balenger zări o siluetă întunecată aruncându- 
se asupra lui JD şi doborându-l. 

— Soţul meu! Mi-ai omorât soţul! Cora avea o scrumieră în 
mâini cu care îl lovea. Nenorocitul mi-a omorât soţul. 


139 


JD răcni. 

Luminile se zbăteau nebuneşte. 

— Nenorocitule, striga Cora căutând să-i spargă dinţii lui JD 
cu scrumieră. 

JD ridică braţul. Încasă lovitura în încheietură şi icni. 

— Nu încerca nimic, eroule, spuse Tod îndreptând pistolul 
către Balenger. 

— Nici nu-mi trece prin minte. 

— E iubita ta, îi spuse Tod lui Mack. Credeam că o urmăreşti. 
Linişteşte-ţi târfa. 

— Ia-o de pe mine! Strigă JD, apărându-şi disperat faţa. 

— Nenorocitule. Nenorocitule. Cora aruncă scrumiera către 
fruntea lui JD, dar acesta se feri. 

Mack o înşfăcă, străduindu-se să o scoată de acolo, însă furia 
ei era mai mult decât se aştepta. 

— Ia-o de pe mine. 

Mack îi zbură scrumiera din mână. 

Acum ea lovea cu pumnii. 

— Îmi pare rău să fac asta, spuse Mack apucând ranga. E 
chiar păcat. 

— Nu! spuse Balenger. Nu, lasă-mă pe mine! O opresc eu! 

Se aruncă asupra Corei, prinzând-o cu încheieturile lui 
bandajate. Ea se luptă să-şi desprindă mâinile, însă Balenger se 
răsuci într-o parte, luând-o de pe JD, apoi o blocă la pământ, 
împiedicând-o să se târască deoparte. 

— Se pare că tot foloseşti la ceva până la urmă, spuse Tod. 

— Ai nevoie de ea. N-o omori, spuse Balenger. 

— Oho, am nevoie de ea, da, spuse Mack. Însă după aceea... 

JD se ridică în picioare, ştergându-şi sângele de pe buze. 

— Dă-mi ranga. 

— Nu! Ai nevoie de ea! Ai nevoie de noi toţi! Monedele din 
aur! 

— Încă mai aiurezi despre asta? spuse Mack. Monedele 
acelea din aur, dacă măcar există, nu au nici o valoare - nu 
putem nici măcar să pătrundem în blestematul ăla de seif. 

— Nu! Cred că am auzit un clinchet. Cred că l-am descuiat. 

— De la început nu ai făcut decât să minţi! 

— Dacă pot să deschid seiful, dacă pot să-ţi arăt monedele 
din aur, vei avea nevoie de noi toţi. 

— Pentru ce? 


140 


— Să cărăm monedele! Vor fi grele. Veţi avea nevoie de 
ajutor să le duceţi jos şi prin tuneluri. Altfel, va dura de două 
ori mai mult. Nu veţi ajunge afară înainte să înceapă furtuna. 

— Crezi că sunt atât de multe? 

— Altfel de ce ar fi instalat Danata un seif atât de mare? 

Tod şi Mack se uitară unul la altul. 

— Fă-o, în timp ce eu am grijă ca ăştia de aici să nu încerce 
nimic, îi spuse Tod lui Mack. 

Balenger simţea o apăsare în cutia toracică. Forţa 
adrenalinei făcea să pară că i se umflă pieptul, gata să 
explodeze. 

Ţinând în continuare ranga, Mack îşi puse lanterna la subraţ 
pentru a putea prinde mânerul uşii. 

Tic tac, tic tac, tic tac. Fără trecut. Fără viitor. „Acum 
aproape s-a sfârşit”, se gândi Balenger. 

Mack trase în jos de mâner. Apoi trase. Uşa seifului se mişcă. 
Timpul părea să fi rămas în loc. 

— Uimitor, al dracului, spuse Mack. Se dădu la o parte şi 
deschise larg uşa. 

Lanterna lui Balenger lumină înăuntru. La fel şi cea a lui 
Vinnie. La fel şi lanternele îndreptate de Tod, Mack şi JD. Un 
tunet răsună prin acoperişul spart din afara încăperii. Hotelul 
se cutremură. Apoi se făcu linişte deplină. Părea că nimeni nu 
respiră. 

Monedele din aur se aflau pe rafturi în tăvi metalice, până 
sus, aşezate în partea dreaptă a seifului. Mai multe monede 
decât şi-ar fi putut imagina vreunul dintre ei. Perfect 
conservate. În stare impecabilă. Absența prafului le făcea să 
pară că absorb lumina lanternelor îndreptată către seif şi că o 
transmit înapoi. 

Însă nu la asta se holbau. Nu asta era ceea ce îi făcuse să 
rămână cu gurile căscate. 

— Nu, spuse Vinnie. 

O duhoare de pişat şi de rahat veni dinspre seif. Atenţia lor 
era captată de o femeie într-o cămaşă de noapte transparentă 
şi murdară, prin care i se vedeau sânii, sfârcurile şi triunghiul 
de păr pubian. 

Pentru o clipă, Balenger se lăsă păcălit de umbre. Cu un 
sentiment de groaza amplificat, i se părea că o cunoaşte. 

Părul blond al femeii atârna ca un mop. Fragilă, trasă la faţă, 


141 


în vârstă de aproape treizeci de ani, ea se trase în spate 
înspăimântată, ascunzându-se cât mai mult posibil în seif. La 
picioarele ei stătea un sac de dormit mototolit. Pe acesta se 
aflau ambalaje de batoane de ciocolată şi sticle de apă goale, în 
colţ se afla un hârdău. Ridică mâinile să-şi protejeze ochii 
înspăimântați de luminile pătrunzătoare. 

Balenger simţi că i se înmoaie genunchii. Avea senzaţia 
ameţitoare că a căzut printr-o trapă ce duce către nebunie. 


142 


2.00 A.M. 


41 


— Isuse, spuse Vinnie. 

Lui Mack îi pieri glasul. 

— Ce naiba e... 

Când se ridică în genunchi, Balenger observă că până şi Cora 
rămăsese înmărmurită. 

Mack păşi către intrarea în seif. Lanterna lui arunca o umbră 
dezolantă a capului ei. 

— Cucoană, cum ai intrat aici? 

Femeia scânci, ferindu-se cu atâta disperare încât părea că 
vrea să treacă prin peretele din capăt al seifului. Mack încă mai 
avea ranga în mână. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, o sperii, spuse Tod. Dă-i lui 
JD ranga aia blestemată şi pleacă de-acolo! 

— E aici? Vine? Gemu femeia. 

— Cine să fie? 

— El v-a trimis? 

— Nu ne-a trimis nimeni. 

— Ajutaţi-mă! 

Mack păşi în seif. Lanternele îi conturară umbra când acesta 
se apropie de ea. 

— Cine ţi-a făcut asta? 

Femeia tresări când îi zări mâna. 

— Oricine-ar fi fost, nu sunt eu acela, spuse Mack. 

— ... nu acela. 

Femeia era înspăimântată acum de ochelarii groteşti cu 
infraroşu atârnaţi la gâtul lui Mack. 

— Nu m-a trimis el. 

— ... trimis. 

— Dar pe bune că mi-aş dori să ştiu cine e dementu' ăla 
nenorocit. la-mă de mână! Să ieşim de-acolo. 

Nesigură pe picioare, femeia păşi peste sacul de dormit. 
Ezită, suspină şi îl luă de mână. 

143 


— Cum a reuşit să respire acolo? întrebă Tod. 

Mack se uită în spatele seifului. 

— Găuri. Cineva a dat găuri. 

— Trebuie să... Femeia aproape se prăbuşi. Mack o ajută să 
se ridice în picioare. Grăbeşte-te. Du-mă departe de el. 

— Nu-ţi face griji, spuse JD. Dacă o să vină pe aici, el ar 
trebui să-şi facă griji. 

— Mi-e sete. 

— De când eşti... 

— Nu ştiu. Am pierdut noţiunea timpului. 

— Daţi-i nişte apă, spuse Tod. 

Bău cu atâta sete încât nu părea să fi observat cicatricea 
albicioasă de pe obrazul lui Mack. 

— Repede, imploră ea. Înainte să se întoarcă. 

— Cum te cheamă? 

Mack o duse de pe coridor către lumina lumânărilor din 
camera de zi. 

— Amanda. 

Avea vocea răguşită după o perioadă îndelungată de tăcere. 
Evert. Suntem în Brooklyn? Eu locuiesc în Brooklyn. 

— Nu. Suntem în Asbury Park. 

— Asbury...? New Jersey? 

Era ca şi cum i s-ar fi spus că se află la mii de kilometri 
depărtare de casă. Se încruntă când zări dărâmăturile din 
umbră. 

— Doamne, ce e locul acesta? 

— Hotelul Paragon. E părăsit. A 

Amanda trase brusc aer în piept. În lumina lumânărilor, se 
îngrozi de tatuajele de pe obrajii lui Tod. 

El îşi duse furios mâna la faţă. 

— Nu mă ascultați, îi imploră Amanda. Trebuie să plecăm de 
aici înainte ca el să se întoarcă. 

— Cine-i tipul ăsta? întrebă Mack. 

— Ronnie. Aşa mă pune să-i spun. 

— Nu are şi nume de familie? 

Cu o privire răvăşită, Amanda scutură din cap disperată. 

— Cum arată? 

— Nu avem timp, se văită Amanda, trăgând de Mack să o 
ducă la uşă. 

— Noi suntem trei, spuse JD. Crede-mă, dacă îl găsim, orice 


144 


ti-ar fi făcut până acum nenorocitul, va înceta. 

— Trei? Dar... 

Amanda se întoarse către Balenger, Vinnie şi Cora. Cobori 
privirea către banda adezivă cu care aveau prinse încheieturile. 
Gemu. 

Se auzi un tunet. 

— La naiba cu asta, spuse JD. Am găsit ceea ce voiam. Haide 
să plecăm înainte să înceapă ploaia. Hei, Urecheatule, e 
adevărat că tunelurile s-ar putea inunda? 

— În parte, pentru asta au şi fost concepute. Să dreneze apa 
de ploaie, după furtuni, spuse Vinnie. 

— Goliţi rucsacurile, ordonă Tod, şi încărcaţi-le cu cât de 
multe monede pot duce. Indesaţi-vă buzunarele! 

— Dar cum rămâne cu ei? spuse JD arătând spre prizonieri. 

Tod ridică pistolul. 

— Stai, spuse Balenger. Ceva e în neregulă. 

ÎI cuprinse un fior. Prin uşa deschisă se auzea vâjâitul 
vântului. Tunetele bubuiau prin acoperişul spart. Mirosul de 
ploaie pătrunse înăuntru. Auzea pleoscăitul apei abătându-se 
asupra geamurilor din acoperiş şi inundând balconul şi 
balustradă. 

— Cu siguranţă e ceva în neregulă. A început deja furtuna. 

Mack scoase echipamentul din rucsac şi se repezi către seif. 

— Nu la asta m-am referit. 

Balenger se uita la profesor, care stătea rezemat pe canapea. 

Lumina lanternei sale se mişcă uşor, coborând până ce îi 
lumină pieptul lat. Apoi i se rostogoli în poală, luminând între 
picioare, ca şi cum i-ar fi căzut casca de protecţie. Insă 
Balenger îşi aminti că aceasta îi rămăsese fixată pe cap chiar şi 
când s-au prăbuşit scările, fiind prinsă cu o baretă sub bărbie. 

Cu picioarele amorţite, se apropie de profesor, nefiind sigur 
că poate ajunge acolo. „Te rog, Doamne, sper să mă înşel.” Însă 
în vreme ce se apropia împleticindu-se, mirosul de ploaie fu 
înlocuit de cel de cupru. Sânge. Canapeaua era îmbibată de 
sânge. La fel şi profesorul a cărui cască i se odihnea în poală. 
Ca şi capul lui, de altfel. 


145 


42 


Balenger simţi un gust acid în gură. Îşi duse mâna la gură, 
sperând că asta îl va împiedica să vomite. Se întoarse către 
Tod, sufocându-se. 

— Du-o de lângă canapea. 

— Ce? 

— Femeia. Amanda. Du-o în cealaltă parte a încăperii. 

— Despre ce vorbeşti? 

Tod se uită în spatele lui Balenger şi zări ce se afla pe 
canapea. 

— O, drace. Se întoarse la fel de uite ca şi Balenger. Mack, 
adu un cearceaf din dormitor! 

— De ce? 

— Fă ce-ţi spun! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă JD. 

Apoi zări trupul plin de sânge şi fără cap al profesorului de 
pe canapea şi scoase un vaiet. 

— Ronnie, scânci Amanda. 

Vinnie şi Cora se întoarseră șocați. 

— Ronnie e aici, spuse Amanda. 

— Cum? întrebă Tod. 

— Cu toţii am fost pe culoar. 

Balenger se lupta cu ameţeala. Braţele şi picioarele îi erau 
amorţite de panica ce îl cuprindea. Trăirile din Irak amenințau 
să-l copleşească. „Nu! Îşi spuse el. Dacă le laşi să preia 
controlul, mori. Pasivitatea îţi aduce moartea.” 

— Am lăsat uşa deschisă. 

Bubui încă un tunet. Ploaia se abătu asupra balconului. 

— Cineva a intrat în timp ce eram distraşi de seif şi de 
Amanda. 

— Ronnie, spuse Amanda. 

— A stat afară pe întuneric. A ascultat multă vreme. 

Balenger avea un glas nesigur. 

— Multă vreme? spuse Tod privind fix către întunericul de 
dincolo de uşă. De unde ştii? 

— Acum douăzeci de minute v-am povestit despre Irak, 
despre individul care a vrut să-mi taie capul, iar acum îl găsim 
pe profesor cu capul... 


146 


Mack sosi în grabă din dormitor, se repezi către canapea şi 
aruncă un cearceaf peste cadavrul profesorului. Acesta se 
îmbibă de sânge. Lanterna de pe cască profesorului lumina 
sinistru prin materialul textil. 

— Ce duhoare, spuse Mack dezgustat. Nu mi-am dat seama 
niciodată cât de tare... 

— Mda, spuse  Balenger. Sângele duhneşte. Trupurile 
mutilate duhnesc. 

— Ronnie, repetă Amanda. 

Părea să fie singurul cuvânt pe care îl cunoaşte. 

— S-ar putea să mai fie aici încă! 

JD cercetă fiecare colţ cu lanterna. 

— Închide uşa! Ordonă Tod. Încuie-o! 

— Cum să o încui? Am rupt tocul cu ranga. 

— Blocheaz-o cu mobilă. 

JD târî biblioteca spre uşă. 

— Să mă ajute cineva. 

Îl ajută Vinnie. Balenger se repezi către o masă ce părea mai 
greoaie. Cora se afla lângă el, ajutându-l printre suspine să 
împingă masa în uşă. Mack puse un scaun deasupra. 

— Nu mai intră nimeni pe aici, spuse Mack luând ranga. 

— Dar dacă se află încă în cameră? 

JD cercetă din nou colţurile cu lanterna. Raza tremurândă a 
lanternei făcea umbrele să danseze. 

— Ronnie e aici, spuse Amanda. 

— Verifică dormitorul, baia şi şifonierul! Strigă Tod. Se 
repezi către dormitor, apoi se întoarse şi îndreptă arma către 
Balenger. Să nu pleci nicăieri. 

— Nu mă gândeam la asta. În momentul de faţă prefer să 
rămân lângă tine. 

Balenger puse mâna pe un ciocan dintr-o grămadă de scule 
vărsate din rucsac. Intră pe coridor, stinse lanterna pentru a se 
ascunde şi se aşeză lângă scări, pregătit cu ciocanul, ascultând 
dacă urcă cineva. Tot ce auzea erau însă bătăile inimii lui şi 
tunetele ce zdruncinau pereţii. 

Îşi dădu seama că Vinnie şi Cora se aflau lângă el, stingându- 
şi lanternele şi păzind scările. Fiecare ţinea câte o veioză de 
parcă ar fi fost o bâtă. Se uită spre Amanda, care se ascundea 
în camera de zi, scâncind numele lui Ronnie. j 

— Cora, poate că ar fi mai bine să stai cu ea. Încearcă să o 


147 


calmezi. 

Cora îşi şterse lacrimile de pe fată. 

— Arăt eu în stare să calmez pe cineva? Cu toate acestea, se 
duse la Amanda. 

Balenger o urmări pe Cora cum o atinge pe braţ pe Amanda 
şi îi vorbeşte încet. Apoi îşi îndreptă din nou atenţia către hăul 
întunecat al scărilor în spirală. Tot ce ştia era că era cineva 
acolo, urmărindu-l. 

— Nu se află în şifonier, dormitor sau baie, spuse Tod, 
întorcându-se cu Mack şi JD. 

Mack luă o sticlă cu apă de pe podea şi o bău pe jumătate. 

— S-ar putea să fim nevoiţi să raţionalizăm din restul de 
sticle, spuse Balenger. 

— Noi? întrebă Tod. 

— Trebuie să... spuse Amanda. 

— Ce? 

— Să mă uşurez... 

— Şi eu la fel, spuse Cora. 

— Ce te împiedică? 

— Ne-ai luat sticlele pe care le folosim pentru... 

— Du-te în baie. Nu vei avea cu ce să tragi apa, dar ce 
contează? 

— Nu vreau să merg acolo singură. 

— Vin eu cu tine, spuse Mack rânjind. 

— Merg eu, spuse Vinnie. Îşi aprinse lanterna de pe cască şi 
le făcu semn femeilor să-l urmeze în dormitor. Voi sta chiar în 
faţa uşii. 

Cora îşi puse braţul în jurul Amandei şi o conduse către 
dormitor. Balenger îl observă pe Mack holbându-se la spatele 
cămăşii de noapte a Amandei. Cele două femei însoţite de 
Vinnie dispăruseră apoi în întuneric. 

Pe când îi urmărea îndepărtându-se şi cercetă dezastrul din 
camera de zi, mobila ruptă, pereţii distruşi, Balenger se gândi: 
„Să nu lăsăm nimic în afară de urme de paşi? Să nu luăm decât 
imagini? Nu mai era mare lucru de stricat”. 

— Şi acum ce urmează, eroule? întrebă Tod. Vreo sugestie? 

— Foloseşte telefonul celular să suni la poliţie. 

— Nu-ţi aduci aminte că numărul local de urgenţe nu 
funcţionează? lar la numărul obişnuit de poliţie se aşteaptă 
mult. 


148 


— Atunci sună la poliţie în alt oraş. 

— Mda, sigur. Şi în loc să-l înfruntăm pe acest căcănar, 
Ronnie, vom fi acuzaţi că ţi-am omorât amicul, ca să nu mai 
vorbim de răpirea voastră. Cumva, cred că avem şanse mai 
mari împotriva lui Ronnie. 

— Nu până acum. 

— Mda, ei bine, până acum nu am fost organizaţi. Nu ştiam 
cu cine avem de-a face. 

— Încă nu ştiţi. 

— Vom şti când se întoarce femeia şi obţinem informaţii de la 
ea. 

JD duse un rucsac gol în seif. 

— Mamă, ce pute aici! 

Începu să arunce monede în rucsac. Acestea scoteau un 
clinchet înfundat. 

— Iată altă sugestie, spuse Balenger. 

„Continuă să-i faci să aibă impresia că suntem împreună”, se 
gândi el. 

— Colecţionarii nu plătesc şapte sute de dolari pe monede 
zgâriate. Acelea sunt perfecte, iar el le distruge. 

— Hei, tâmpitule! Strigă Tod. Ai grijă cu alea! Nu le zgâria! 
Foloseşte tăvile. Pune monedele înăuntru cu tot cu tăvi. Eram 
derutat acum o clipă, îi spuse lui Balenger. Aveam nevoie să 
gândesc. Însă acum am totul acoperit. Cu ochelarii noştri, îl 
vom vedea pe Ronnie înainte ca el să ne vadă pe noi. 

— Nu te-ai gândit că s-ar putea să aibă şi el ochelari? 

Tod se încruntă, sprâncenele lui dese încreţindu-i tatuajele. 
Zgomotul de paşi îl făcu să se întoarcă spre Vinnie, Cora şi 
Amanda, care se întorceau. 

— Spune-ne despre Ronnie, îi ceru el. 

Chipul Amandei se încordă. Tulburată de amintiri, trase 
adânc aer în piept. 

— El... îşi muşcă buza inferioară şi se forţă să continue: 
Lucrez într-o librărie din Manhattan. A intrat de câteva ori. Era 
prietenos, spuse ea cuprinzându-se în braţe. Cred că m-a 
urmărit până acasă în Brooklyn şi şi-a dat seama unde să 
parcheze maşina, unde să se ascundă. Cu câteva zile mai 
înainte, prietenul meu se mutase de acolo. Locuiam singură 
într-un apartament pe care nu mi-l puteam permite singură. 
Eram atât de îngrijorată de plata chiriei, încât nu am fost 


149 


atentă când am coborât din metrou şi am mers spre casă. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Mack. _ 

— Nu am idee, spuse Amanda tremurând. În ce dată suntem? 

— Douăzeci şi patru octombrie. 

— Oh, spuse Amanda pierzându-şi glasul. 

Se cufundă în scaun. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Balenger. În noaptea în care m-a 
prins era paisprezece iunie. 

Ochii Amandei exprimau deznădejdea şi spaima. Librăria a 
fost deschisă în noaptea aceea până la zece. Am avut sesiune 
de autografe cu un autor. Nu am ajuns acasă decât abia la 
miezul nopţii. Avea o cârpă cu o substanţă în ea, pe care mi-a 
pus-o la gură când traversam pe alee. Trase din nou aer în 
piept. Când m-am trezit, mă aflam pe pat la etaj. El stătea lângă 
mine, ţinându-mă de mână. 

Inchise ochii, îşi plecă privirea şi se cutremură ca şi cum ar fi 
simţit un gust oribil. Şi atunci mi-a explicat datele noii mele 
vieţi. 

— Cum arată? întrebă Tod. Are vreo armă? Dacă ne luptăm 
cu el, la ce să ne aşteptăm? 

— E bătrân. 

— Ce? 

— Mult mai bătrân decât mine. Mai bătrân decât tine, spuse 
Amanda uitându-se către Balenger, care avea treizeci şi cinci 
de ani. 

— Cât de bătrân? întrebă Tod. 

— Nu mă pricep să fac astfel de aprecieri. Oricine are peste 
patruzeci de ani... 

— Crezi că are peste patruzeci? întrebă Balenger. 

— Da. 

— E chiar bătrân? Nu poate fi dacă te-a doborât pe tine. 

— Poate că are în jur de cincizeci de ani. Înalt. Slab. Genul 
vânos. Are o expresie neutră pe faţă. Chiar şi când zâmbeşte e 
neutră. 

— Un tip slab la cincizeci de ani? 

Tod începea să devină încrezător. 

— Cred că putem să ne descurcăm cu el. 

— E foarte puternic. 

— Mai puternic decât asta? spuse Tod ridicând pistolul. 

— Ridică greutăţi. 

150 


— Slăbănogii care ridică greutăţi nu mă fac să mă scap pe 
mine de frică. Tod se uită la Mack şi JD: Întrebări? 

— Mda, spuse JD. Ce mai aşteptăm? 

Mack se uită cu părere de rău spre Cora, apoi dădu din cap. 

— Corect. Să luăm monedele şi să ieşim de aici. 

— Şi ei? întrebă JD. 

— Îi legăm de scaune, spuse Tod. 

Luă ciocanul din mâna lui Balenger şi îl aruncă pe o grămadă 
de scule. 

— Îl lăsăm pe Ronnie să-i aranjeze în locul nostru. Astfel, 
vina va cădea asupra lui. Poliţia îl va învinui probabil tot pe el 
pentru tipul pe care l-ai aruncat peste balustradă. 

— Vă rog, spuse Amanda. Scoateţi-mă de aici. 

— Nu se poate. 

— Ajutaţi-mă! 

— Hei, îmi pare rău, dar tu eşti motivul pentru care e şucărit. 
Dacă încercăm să te scoatem de aici, va veni după tine, ceea ce 
înseamnă că va veni după noi. Doar nu crezi că suntem atât de 
proşti. 

— Nenorocitule! 

— Ei bine, dacă te comporţi aşa, treci pe scaun. 

Tod o împinse pe scaun. JD luă banda adezivă dintr-o 
grămadă de echipament de pe podea. 

— Dulceaţă, treci pe scaunul ăsta, îi spuse Mack Corei. 

— Eroule, tu treci pe ăsta, spuse Tod. 

Scaunul rămas era proptit în uşă. 

— Şi tu, Urechilă, stai în cadrul de lângă perete. 

JD o legă pe Amanda de scaun cu banda adezivă, prinzându-i 
gleznele şi umerii. Apoi se duse la Cora. 

— O fac eu, spuse Mack. 

Balenger îl zări cum pipăie picioarele şi sânii Corei, în timp 
ce lipea banda. 

Îşi puseră rucsacurile grele pe umeri, apoi se duseră la seif şi 
îşi îndesară buzunarele cu monede. Greutatea le trăgea 
pantalonii şi hainele în jos. 

— Deşi nu aş vrea să irosim spaţiul din buzunare, ar fi mai 
bine să luăm staţiile de emisie-recepţie în caz că ne separăm, 
spuse Tod. _ 

Cu mişcări greoaie, se întoarseră la uşă. În vreme ce Tod 
tintea cu pistolul, Mack şi JD mutară mobila. Mack deschise uşa 


151 


şi se dădu înapoi. 

Răsună un tunet. Ploaia se abătea asupra balconului. 
Pătrunse o briză rece. 

Tod strigă pentru a se face auzit peste zgomotul furtunii: 

— Ronnie, nu trebuie să-ţi faci griji! Nu îţi luăm iubita! Ţi-o 
lăsăm ţie! Şi mai e şi un bonus! Îţi lăsam şi pe nişte noi prieteni 
de-ai ei! Sunt împachetaţi ca nişte cadouri, gata pentru tine! 
Nici un deranj! Nu-ţi stăm în cale! Poate că nu ştii că locul 
acesta va fi dărâmat! Recuperatorii vin săptămâna viitoare! E 
mai bine să-ţi muţi cuibul! Ce zici de ajutorul dat? Ne pare râu 
că am dat buzna! Să nu ne porţi pică! Plecăm acum! Distracţie 
plăcută! Îşi puseră ochelarii cu infraroşu şi se îndreptară spre 
scări. Tod ezită şi se uită la Balenger. Sunt artist, ştiai asta? 

Traversă camera şi se duse în dormitor. 

Balenger se căzni să se întoarcă şi îl urmări cum iese din 
dormitor cu un obiect în mână. 

— Ai nevoie de asta pentru a completa tabloul, spuse Tod 
apropiindu-se. 

— Nu, spuse Balenger. 

Înţelegând ce urma să se întâmple, îl cuprinse disperarea. 
Tod îi dădu la o parte casca de protecţie lui Balenger. 

— Te rog, nu, rosti Balenger cu un glas pierdut. 

Obiectul din mâna lui Tod era o faţă de pernă, pe care o trase 
pe capul lui Balenger. 


43 


Duhnea a vechi şi a praf. 

— Nu, îl imploră Balenger. Scoate-mi-o! 

— Care ar mai fi distracţia? 

Cuprins de panică şi orbit, Balenger îl auzi pe Tod traversând 
încăperea. 

— Rămas-bun, tuturor! spuse Mack. 

— A fost grozav! spuse JD. 

În amintirile lui chinuite, stătea într-o clădire murdară din 
beton din Irak, cu un sac deasupra capului, în vreme ce 
singurul dintre răpitori care vorbea engleză ameninţa că îl 
decapitează. Până în acest moment, fusese sigur că nu i se 
putea întâmpla ceva mai înspăimântător. 


152 


Acum îşi dădea seama cât de mult se înşelase. A doua oară 
era şi mai rău. Situaţia aceasta era şi mai rea. Tunetele 
bubuiau. Ploaia cădea în rafale. Nu putea să vadă nimic prin 
faţa de pernă, cu excepţia luminii slabe a lumânărilor şi raza 
slabă a lanternei de pe cască profesorului dintre picioarele 
acestuia. Lumina lanternei abia pătrundea prin cearceaful cu 
care era acoperit cadavrul decapitat. 

Da, era mai rău. Legat cu bandă de scaun. Rămas fără 
suflare sub cagulă. Ştiind că alţi trei oameni îi împărtăşeau 
sentinţa la moarte. În aşteptarea lui Ronnie. Fără să poată 
vedea când soseşte acesta. Nu putea să-i audă paşii din pricina 
vântului, a tunetelor şi a ploii. Ronnie s-ar fi putut afla chiar în 
acea clipă în faţa lui, gata să-l taie cu arma aia pe care o 
folosise pentru a-l decapita pe profesor. 

Lui Balenger îi palpita pieptul. Respira atât de greu, încât nu 
credea că poate supravieţui. Sudoarea îi curgea din corp, din 
fiecare por, mai multă sudoare decât crezuse că putea să 
şiroiască vreodată din el. Îi îmbiba hainele. Îi era cald şi apoi 
dintr-odată frig. Tremurând, îşi spuse că trebuia să se 
sfârşească la un moment dat. Nu putea să dureze la nesfârşit. 
Reuşise să trăiască încă un an după Irak. Un an era ceva. Cu un 
an mai mult decât se aşteptase. Insă acum era pe cale să se 
sfârşească. 

Un tunet zgudui clădirea. Oare Ronnie se afla în faţa lui, gata 
să se repeadă la el cu un cuţit sau o sabie? „Voi simţi puterea 
loviturii înainte ca din gât să-mi ţâşnească sânge şi creierul să 
înceteze activitatea? 

Erou. Aşa îmi spunea Tod. Erou. O glumă. O insultă. Erou? 
Mă tulbură acelaşi coşmar în fiecare noapte. Mă trezesc 
epuizat, cu teama de a cobori din pat. Am avut nevoie de 
fiecare fărâmă de putere rămasă ca să vin în locul ăsta 
îngrozitor. Totul se risipise. Erou? Nenorocitu'. Ne-a lăsat să 
murim. Ce cretin! Mi-a pus faţa de pernă pe cap. Nu-l voi lăsa 
să scape ieftin. Îl voi găsi. Îi voi da de urmă. Îl voi strânge de 
gât. Îl...” 

— Vinnie! 

Vocea lui Balenger suna înfundat sub faţa de pernă. 

— Mă auzi? 

— Da! 

— Te poţi mişca vreun pic? Poate că e vreun cui sau o bucată 


153 


de lemn ascuţit de care să poţi freca banda şi să o tai! 

— E prea strânsă! 

Balenger auzi pe cineva suspinând. La început, credea că 
disociază, auzind propriile suspine. Apoi îşi dădu seama că 
acestea proveneau de la Amanda. 

— Amanda, nu am făcut prezentările. 

Având în vedere circumstanţele, propoziţia care altfel ar fi 
sunat firesc, părea o nebunie, Balenger ştia acest lucru. Însă 
trebuia să încerce să o calmeze. Dacă voiau să iasă din situaţia 
asta, trebuiau să o poată face fără cineva care să devină isteric. 

— Numele meu e Frank. Tipu’ de colo e Vinnie. lar Cora e 
frumuşica de lângă tine. Bănuiesc că nu ar trebui să spun 
„frumuşică”, nu e corect din punct de vedere politic. 

Suspinele Amandei îşi schimbară frecvenţa, rărindu-se. 
Balenger simţea că e dezorientată. 

— lar acum că am făcut cu toţii cunoştinţă, vreau să faci ceva 
pentru mine. Crezi că poţi să dai la o parte banda şi să te ridici 
de pe scaun? 

— Incerc. Balenger aşteptă. Eu... 

Balenger transpira şi simţea cum trece timpul. 

— Nu. E prea strâns. 

— Cora? 

— Nu pot. Deşi m-a pipăit nenorocitul, a strâns bine banda. 

„Ce ne facem?”se întrebă Balenger. Respirația lui fierbinte se 
acumula sub faţa de pernă, amenințând să-l sufoce. Se strădui 
să-şi amintească încăperea, să identifice ceva ce l-ar putea 
ajuta. Sticla. Sticla de pe podea, de la masa pe care o spărsese. 

— Amanda? 

Ea îşi trase nasul. 

— Ce e? 

— Poţi să vezi sticla spartă de pe podea? La mijloc, între 
mine şi Vinnie. 

Pauză. 

— Da. 

— Dacă pot să mă răstorn cu scaunul, crezi că poţi să mă 
îndrumi către sticlă? 

— ... Da. 

— Am mare nevoie de ajutorul tău. 

Scaunul era greu. Balenger îşi mută greutatea dintr-o parte 
în cealaltă, însă scaunul rezistă. Când îşi apăsă mai tare 


154 


greutatea, scaunul începu să se balanseze. Dintr-odată îşi 
pierdu echilibrul. Fără să poată vedea şi aprecia căderea, el nu 
putea să se pregătească înainte ca scaunul să se răstoarne. 

Şocul căderii la podea îl făcu să tresară. Işi frecă apoi capul 
de covor, sperând să-şi poată scoate cagula, însă sudoarea 
făcea ca materialul să se lipească de cap. Nu putea să o dea 
jos. 

Nu era timp! Din câte ştia Balenger, Ronnie putea să se afle 
în uşă, afişând acel zâmbet neutru pe care îl descrisese 
Amanda, amuzat de eforturile penibile ale lui Balenger, ţinând 
în mână un cuţit. 

„Acum! Işi spuse Balenger. Târăşte-te!"”Deşi avea banda 
înfăşurată strâns în jurul gleznelor, putea să-şi mişte genunchii 
îndoindu-şi partea inferioară a corpului şi apăsând în faţă din 
şolduri. Se opinti cu umărul drept şi partea laterală a 
genunchiului drept în covor şi făcu tot posibilul să urnească 
scaunul. Sudoarea îi curgea şi mai tare. Gemând, simţi scaunul 
cum se mişcă puţin. 

„Mai tare. Încearcă mai tare”, îşi spuse el. Umărul şi 
genunchiul îl ardeau de la frecarea cu covorul. Scaunul se 
mişcă încă puţin. Răsuflă din pricina efortului. 

— Amanda, cât de aproape sunt de sticlă spartă? 

Sub faţa de pernă, vaporii respirației îi formau broboane pe 
faţă. 

— Cinci metri. 

„Nu! Îmi va lua o veşnicie! 

Încearcă. 

Nu pot. 

Mişcă-te!”. 

Bubui un tunet. Pereţii se zdruncinară. Apoi o linişte 
macabră cuprinse hotelul. Printre tunete şi rafale de ploaie, 
Balenger auzi altceva. Depărtat. Slab. Din direcţia scărilor. 
Răsunând în sus. 

Un foc de armă. 

— Ce-a fost asta? spuse Vinnie. 

— Nu te gândi. 

„Mişcă! Adunându-şi puterile, Balenger mişcă scaunul câţiva 
centimetri mai încolo. La cinci metri depărtare? Prea departe. 
Nu pot să ajung.” 

Incă o împuşcătură. 


Şi alte câteva. Rapide. 

— Doamne, ajută-ne, spuse Vinnie. 

Balenger se chinui, reuşind să mişte scaunul cinci centimetri. 

— Stai, spuse Amanda. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dai peste o măsuţa de cafea. E o lumânare deasupra. O vei 
răsturna. 

„O să dau foc încăperii şi-o să ardem de vii înainte că Ronnie 
să ne taie capetele”, se gândi Balenger. Simţind că-şi pierde 
minţile, voia să ţipe până când îi sângerau corzile vocale. 

— Unde e masa? 

— La circa treizeci de centimetri de scaunul tău. 

Alte ţipete dinspre scări. 

— Unde e lumânarea? 

— In colţul cel mai apropiat de tine. 

„Nu voi reuşi să ajung la cioburi”, se gândi el. În pragul 
epuizării, el mişcă scaunul în altă direcţie. 

— Vei lovi masa, spuse Amanda. 

— Asta vreau. 

— Ce? 

— Am nevoie de lumânare. 

Pe scări se lăsase liniştea. Patru metri faţă de treizeci de 
centimetri. Balenger gemu, se îndoi şi mişca scaunul. Răsună 
un tunet. 

— Colţul se afla în faţa ta, spuse Amanda. 

Balenger inspiră adânc, umezeala formându-se pe buza lui 
superioară sub faţa de pernă. Avea banda legată în jurul 
braţelor, însă reuşea să-şi îndoaie coatele şi să-şi mişte 
antebraţele. 

Atinse piciorul mesei din metal neted. Tresărind din pricina 
presiunii din coate şi umeri, temându-se că şi le va disloca, 
pipăi mai sus şi simţi colţul de sticlă al mesei. „Puțin mai sus”, 
se gândi el. Cu coatele şi încheieturile arzându-i de durere, 
întinse mâna peste colţul mesei şi suspină de uşurare când 
atinse lumânarea cu mănuşile. 

O scoase din suport şi o trase de pe masă. Simţi cum îi picură 
ceară pe jachetă. Ţinând lumânarea orizontal, o strecură între 
picioare şi o prinse strâns între coapse. Văzută prin faţa de 
pernă, flacăra era vizibilă abia cât Balenger să-şi ghideze 
încheieturile legate deasupra ei. li simţi căldura prin mânuşi şi 


156 


prin mâneci. 

Bandă adezivă nu arde. Se topeşte. Îşi imagină cum 
bolboroseşte şi se încreţeşte în timp ce el se concentra să-şi 
depărteze încheieturile. Căldura se înteţi. Cuprins de durere, 
simţea cum banda se înmoaie şi se desprinde. Imediat, banda 
se desprinse. Îşi luă încheieturile dinspre flacără şi le răsuci cu 
putere, eliberându-se de restul de bandă. 

Ameţit de acumularea de dioxid de carbon, îşi trase cagula 
îmbibată de sudoare de pe cap şi inspiră lacom. Se simţea 
glorios să-şi poată folosi ambele mâini. Apucă lumânarea dintre 
coapse şi trecu flacăra peste umărul stâng, topind banda care îl 
lega de scaun. Jacheta începu să ardă. Căldura îl ustura. Mută 
lumânarea în mâna stânga, iar cu cea dreaptă, înmănuşată, 
stinse flăcările de pe piept. 

Mirosul de plastic topit îi provoca greață, însă îşi stăpâni 
reflexul şi trase de banda desprinsă eliberându-şi umerii. 
Repezit, se aplecă spre glezne şi topi bandă cu care era legat 
de scaun. Se ridică ezitând în picioare. IÎncordat, ascultând 
zgomotele de pe scară, se aplecă după un ciob, însă observă un 
cuţit printre sculele care fuseseră aruncate pe podea din 
rucsacuri. „Desigur, se gândi el, aveau mai multe cuțite decât 
le trebuiau. Cineva a vrut să facă loc pentru monede.” 

Pe scări se auzeau zgomote de paşi. 

Balenger se repezi către Vinnie şi îi taie banda de la umeri, 
încheieturi şi glezne. Auzi din nou paşi, mai sus pe scări. Vinnie 
luă un ciob de pe jos şi se repezi spre Cora, în vreme ce 
Balenger se îndreptă către Amanda. Cei doi bărbaţi ciopârţeau 
banda, încercând să elibereze femeile. 

Un fulger lumină încăperea. În liniştea relativă ce îi urmă, 
paşii urcau. Încet şi calculat, îl făceau pe Balenger să se 
gândească la cineva care păşea cu o atenţie dureros de 
controlată datorită alcoolului sau drogurilor. Sau poate că 
zgomotul venea de la cineva atât de încrezător încât nu avea 
nevoie să se grăbească. 

Cora şi Amanda smulseră restul de bandă şi se repeziră către 
scaune. Balenger observă ciocanul pe care îl scăpase Tod pe 
grămada de echipamente. I-l aruncă lui Vinnie, apoi prinse 
cuțitul în poziţie de atac. 

— Stingeţi-vă lanternele de pe căşti. 

În lumina lumânării, îşi concentră toată atenţia asupra gurii 


157 


negre a scărilor. 

Paşii înceţi se apropiau. Constant. Răbdător. Se ivi o umbră. 
Balenger se pregăti de atac. Se ivi o mână ce flutură în sus şi în 
jos. Ţinea un pistol. Însă nu ţintea. Îl flutura precum bastonul 
unui orb, verificând spaţiul din faţa lui. Se ivi un cap. Ochelari 
cu infraroşu. Tatuaje. Tod îşi făcu apariţia pe scări. Părea 
năucit. În lumina lumânărilor, Balenger observă că era plin de 
sânge. 


44 


— E... Eşti... 

Tod îşi lăsă ochelarii în jos, ca şi cum ar fi fost convins că 
vedea lucruri ireale. Nu părea nedumerit de faptul că Balenger, 
Vinnie, Cora şi Amanda se eliberaseră. Nici nu se temea că toţi 
patru l-ar putea dobori înainte ca el să se poată apăra. Părea 
mai degrabă uşurat. 

— Slavă Domnului! 

Se prăbuşi sub greutatea monedelor din aur din rucsac şi din 
buzunare. Se dădu înapoi dinspre scări, gâfâind. 

— Va trebui să ţinem aproape. Avem nevoie de tot ajutorul. 

— Eşti rănit? întrebă Balenger. Ai sânge... 

— Nu e al meu. 

Zgomotul ploii îl făcu pe Tod să se încrunte către întunericul 
înfiorător de dincolo de uşă. 

— Nu, Isuse. Trebuie să o închidem. Trebuie să o baricadăm 
din nou. Grăbiţi-vă! Nu avem timp. Închideţi-o! Acum. Eu voi 
păzi scările. Împuşc pe oricine urcă. 

Însă lumina lumânării dezvălui că pistolul avea închizătorul 
tras. Încărcătorul era gol. 

— Dă-mi-l mie, spuse Balenger. 

— Am nevoie de el. 

— Ai tras toate gloanţele. 

— Ce? 

— L-ai golit. 

— L-am golit? 

— Vinnie! Amanda! strigă Cora. Ajutaţi-mă cu uşa! 

O închiseră la loc şi îngrămădiră mobila. 

— Încărcătorul de rezervă, îl întrebă Balenger pe Tod. Unde 


158 


e? 

Tod privea către scări, ca în tranşă. 

— Dă-mi odată arma aia! 

Balenger i-o răsuci din mână, uimit de cât de mult se 
schimbaseră lucrurile. Cu ceva vreme în urmă, Tod l-ar fi 
împuşcat mortal numai dacă i s-ar fi părut că ar vrea să-i ia 
arma. Balenger găsi încărcătorul de rezervă în centura lui Tod. 
Cu pricepere militărească, el aruncă încărcătorul gol, îl vâri pe 
cel plin şi apăsă piedica pentru a împinge încărcătorul şi a 
încărca arma. Faptul că era din nou înarmat îi conferi un 
moment de încredere. 

Balenger ţinti către scări. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu sunt sigur, spuse Tod, apoi tresări. O, ştiu bine ce s-a 
întâmplat. Doar că nu sunt sigur cum s-a întâmplat. 

— Unde sunt tovarăşii tăi? 

— Am coborât scările. 

— Ştiu asta. Spune-mi despre... 

— Am continuat să coborâm pe scara în spirală. Ne _tot 
întorceam. La fiecare nivel, era câte un coridor, ca şi aici. Însă 
coridoarele deveneau tot mai lungi. 

— Desigur. Fiecare nivel inferior devine din ce în ce mai 
mare şi mai lat. Pentru a putea trage cu ochiul, Carlisle a fost 
nevoit să lungească coridoarele pentru a avea acces la toate 
camerele. _ 

— Din ce în ce mai lungi, spuse Tod. In cele din urmă am 
ajuns jos. 

— Vinnie, spuse Balenger. Tu, Cora şi Amanda scoateţi-i 
rucsacul. Vărsaţi monedele. Umpleţi rucsacul cu cât mai multe 
echipamente. Restul cărăm cu mâna. 

— Însă nu era nici o uşă, spuse Tod. Nu am putut să găsim 
nici o uşă. Tatuajele de pe faţa lui erau acoperite aproape în 
întregime cu sânge. Oricât de mult am căutat, nu am putut să 
găsim niciuna. Am alergat până la capătul coridorului de la 
parter. Continuă la nesfârşit. Tot nu am reuşit să găsim o uşă. 
Însă la capăt am găsit altceva. 

— Ce? 

— Un cadavru. 

Amanda scoase un sunet din gât. 

— Era moartă de ceva vreme, spuse Tod. 


159 


— Moartă? 

— Purta o rochie. Cadavrul era îmbrăcat într-o rochie. O 
rochie de modă veche. Însă arăta ca o mumie. De atât de mult 
timp era moartă. Era uscată de-a binelea, cu orbitele goale. 
Greu de spus după verdele de la ochelari, însă cred că avea 
părul blond. Ca al ei, spuse Tod arătând spre Amanda. Cadavrul 
era aşezat într-un colţ, ca şi cum ar fi alergat până acolo, a 
obosit, s-a aşezat şi nu s-a mai ridicat niciodată. Avea până şi 
poşeta în poală. 

Amanda scoase din nou acel zgomot înfundat. 

— Am alergat înapoi către scări. Mack era atât de panicat 
încât a ridicat ranga să facă o gaură în perete, ca să putem ieşi. 
Însă, înainte să poată izbi, a bocănit cineva din partea cealaltă. 

— Ronnie, spuse Amanda. 

— Vedeam unde vibra peretele. Am tras într-acolo. Apoi 
bocănitul se auzea din altă parte şi am tras în direcţia aceea. 
Dintr-odată, bocănitul se auzea în tot peretele şi am tras de mai 
multe ori. Mack şi JD au fugit pe scări în sus. l-am urmat. 
Urcam şi urcam, învârtindu-ne parcă în cerc. Deasupra, am 
auzit un țipăt. Mack. A căzut înspre mine. Avea picioarele 
retezate. Îi ţâşnea sângele ca la robinet. A căzut prin spaţiul 
dintre trepte şi balustradă. „Ce l-a tăiat?”a strigat JD. Nu am 
apucat să mai spun nimic. „Camera cu seiful!“a strigat JD. 
„Stim cum să ieşim din camera aceea/"S-a repezit pe scări. 
Dintr-odată, şi el a căzut. Avea şi el picioarele retezate. li 
ţâşnea sângele. Credeam că mi-am pierdut minţile. Voiam să 
fug, însă mi-am spus că trebuie să încetinesc, să găsesc ce era 
pe scări. Astfel că am înaintat încet, ţinând armă înainte şi 
atunci am atins-o. 

— Ai atins...? 

— O sârmă întinsă pe scări. Rezistentă. Subţire. Chiar şi cu 
ochelarii abia o zăream. Am simţit-o cu arma. Apoi am atins-o 
cu degetele. Isuse, era atât de ascuţită, încât era nevoie doar 
de un ghiont ca să mă taie. 

— Sârmă ghimpată cu lamă, spuse Balenger. 

— Poate ca, cine ştie, chiar mi-am pierdut minţile. M-am 
strecurat pe sub sârmă. Am înaintat încet pe scări, cu arma în 
mână, căutând alte sârme. 

— I-ai lăsat pe Mack şi pe JD în viaţă acolo? 

— Crede-mă, la cum sângerau, nu mai aveau de trăit prea 


160 


mult. 

Cineva urlă de jos de pe scări. 

— Se pare că unul din ei a supravieţuit mai mult decât te 
aşteptai, spuse Balenger. 

Încă un urlet. 

— Cu toţii ne-am pierdut minţile, spuse Cora. 

— Dar Ronnie cum a... 

— V-a urmărit până jos, spuse Balenger. 

— Era în urma noastră pe scări? spuse Tod uimit. 

— Când aţi ajuns jos, a montat sârma deasupra voastră. Apoi 
s-a folosit de o uşă ascunsă pentru a intra în aripa principală a 
hotelului şi a bocănit în perete pentru a vă speria, făcându-vă 
să fugiţi în sus pe scări. 

Tod scoase telefonul celular. 

— Ce faci? întrebă Vinnie. 

— Îl sun pe fratele meu din Atlantic City. El va spune poliţiei. 
Va chema ajutoare. 

— În cele din urmă te-ai hotărât că închisoarea e mai bună 
decât Ronnie? întrebă Cora dezgustată. 

— Fratele meu mă va salva. 

Tod termină de format numărul şi duse telefonul la ureche. 

— Fratele meu va aduce poliţia aici şi... Ascultă şi începu să 
se vaite: Nu, nu, nu. 

— Ce s-a întâmplat? 

Bubui un tunet. 

— N-am semnal! spuse Tod. Nenorocita de furtună afectează 
telefonia! 

— Se pare că ar fi trebuit să fi sunat mai devreme, ai? spuse 
Vinnie, cu faţa roşie de furie. Ar trebui să te legăm noi pe tine 
de scaun şi să-l lăsăm pe Ronnie să-ţi facă ce vrea. 

— Dar n-o veţi face. 

— Eşti sigur de asta? Crezi că nu sunt suficient de furios pe 
tine încât să... 

— Nu-ţi permiţi asta. Suntem tovarăşi acum, spuse Tod. Nu 
înţelegi? Trebuie să rămânem împreună. Aveţi nevoie de tot 
ajutorul. 

Vinnie îi spuse lui Balenger: 

— Am îndesat în rucsac tot echipamentul pe care l-am găsit. 
Ce n-a încăput ne-am prins la centură. Dosarul cu raportul 
poliţiei se află încă în buzunarul de la rucsac. Se pare că nu au 


161 


ştiut că se află acolo. Altfel, l-ar fi aruncat. Vrei un suvenir? 
spuse Vinnie dându-i o monedă. 

Balenger o tinu în palmă, apreciindu-i greutatea, grosimea, 
marginile perfecte. Pe faţă se afla un vultur magnific. Pe 
revers, o Lady Liberty durdulie cu torţa în mână. Aurul licărea 
în palmă. „Douăzeci de dolari. În Dumnezeu ne încredem.” 

— E un cuvânt grozav: suvenir. Înseamnă că vom trăi să ne 
amintim de toate acestea. lată speranţa. Balenger sărută 
moneda şi o vâri în buzunar. Poate că ne va aduce noroc. 

Cora arătă cu degetul. 

— Acesta e echipamentul pe care ţi l-am lăsat. 

Balenger îşi puse centura de siguranţă rămasă. Îşi prinse de 
ea o staţie de emisie-recepţie, alături de un ciocan şi o sticlă cu 
apă pe jumătate plină. 

— Unde e ranga? 

— Ţi-am spus că e la Mack, zise Tod. 

— Tâmpitule... 

Balenger examină aerometrele şi apoi le puse jos. Acum erau 
un lux. 

— Iată altceva ce putem să lăsăm aici, spuse el ţinând 
pistolul cu oţet. Probabil l-au aruncat ca să încapă mai multe 
monede. 

— Dă-mi-l mie. 

Cora îl duse la nas ca şi cum ar fi sperat să păstreze mirosul 
răposatului ei soţ, însă scutură dezgustată din cap când simţi 
mirosul de oţet. 

Amanda părea înfrigurată. 

— Poftim. la-mi jacheta. Vinnie i-o puse peste umeri. 

Ea trase fermoarul peste cămaşa ei de noapte, părând 
recunoscătoare pentru căldură. Jacheta era suficient de lungă 
cât să-i acopere şoldurile. 

— Sunteţi gata? întrebă Balenger. 

— Pentru ce? spuse Tod. Nu putem face nimic. 

— Putem merge în sus. 

— În sus. Despre ce vorbeşti? 

— Apartamentul de la ultimul etaj. 

Balenger luă casca de protecţie de unde o aruncase Tod. 
Avea lumina stinsă. Apasă întrerupătorul. Nu se întâmplă 
nimic. 

— Rahat cu ochi, ai stricat lanterna. 


— Apartamentul? spuse Tod, nedumerit. 

— Nu pot, spuse Amanda cutremurându-se. Acolo mă duce 
Ronnie. 

— Mai sunt şi alte scări ascunse. Sunt sigur de asta, spuse 
Balenger, cercetând cu amărăciune lanterna de pe casca de 
protecţie. Toate duc către apartament. Ronnie nu poate să le 
păzească pe toate. S-ar putea să găsim o scară care să ne 
scoată de aici înainte ca el să îşi dea seama că am dispărut. 

— Mda, şi am putea alege una care să ne ducă direct la el, 
spuse Tod. 

— Dacă facem ca tine, el ştie unde ne aflăm şi va veni după 
noi. 

— Avem o armă. 

— Cu doar douăsprezece gloanţe rămase, datorită ţie. Şi de 
unde ştii că Ronnie nu are şi el o armă? 

Tod arăta de parcă îi era rău. 

— Ar trebui să arunci monedele acelea, spuse Balenger 
arătând către buzunarele umflate ale lui Tod. Greutatea te 
încetineşte. 

— În nici un caz nu arunc atâţia bani. 

— Vinnie şi Cora au lanterne pe căşti. Unde e lanterna ta de 
mână? 

— Am pierdut-o. 

— Al dracului de grozav. Ne mai rămâne asta pe care au 
aruncat-o Mack şi JD pentru a putea căra mai multe monede, 
spuse Vinnie arătând spre lanterna prinsă la centura sa. 

— Nu avem prea multă lumină. Ar fi mai bine să stingem 
lumânările astea şi să le luăm cu noi, spuse Balenger. Şi încă 
ceva. 

Când era lipit de scaun cu faţa de pernă pe cap, aşteptând că 
Ronnie să-i taie capul, Balenger îşi spusese că nu ar putea 
îndura nimic mai înfiorător. Însă din experienţa lui de viaţă îşi 
dădu seama că se înşela. Lucrurile se  înrăutăţiseră. 
Întotdeauna se înrăutăţesc. lar ceea ce trebuia să facă acum 
dovedea acest lucru. 

Se îndreptă către trupul decapitat al profesorului de pe 
canapea. Între picioarele lui Conklin, lanterna de pe cască 
lumina în continuare prin cearceaf. Cuprins de repulsie, 
Balenger ridică marginea cearceafului îmbibat de sânge şi pipăi 
sub el. Atinse cu mâinile tremurânde barba profesorului. Cu şi 


163 


mai mare repulsie, desprinse bareta de la bărbie şi trase casca 
de protecţie, simțind cum se înclina capul profesorului. Trase 
casca de sub cearceaf şi aproape simţi cum îi dau lacrimile 
când văzu sângele de pe ea. 

— Îmi pare rău, Bob, spuse el. Îmi pare atât de rău! 

Îşi puse lanterna pe cap şi simţi cum se înfioară carnea pe el. 

— Să mergem. 


45 


După o privire prudentă pe scări, Balenger urcă spre 
apartament. Auzi paşi pe treptele de metal de mai jos, ceilalţi 
aflându-se în urma lui. Când era cât pe ce să împingă o trapă, 
Amanda îi spuse: 

— E un întrerupător într-o parte, în spatele cadrului din 
peretele din dreapta. Ronnie îl apăsa mereu înainte de a ridica 
trapa. Cred că blochează accesul la un buncăr, ceva. 

Balenger pipăi în spatele panoului, atinse un întrerupător şi 
îl acţionă. Împinse de trapă. Spre uşurarea şi apoi spre 
surprinderea lui, aceasta se ridică uşor, fără scârţâiturile de 
balamale pe care le auzise în tot hotelul. Ceea ce auzea însă era 
doar larma înteţită a furtunii. Lucarna nu se întindea atât de 
departe. Ploaia nu pătrundea deloc. Insă încerca din răsputeri 
să-şi facă loc, abătându-se fără odihnă asupra acoperişului. 

Lumina de la casca lui Balenger dezvălui o încăpere 
întunecată. Un scaun. Un birou. Un pat cu baldachin. Tapet. 
Toate erau în stilul luxuriant victorian. Simţi în nări mirosul 
puternic de soluţii de curăţat. 

Dezorientat, se uită pe podea şi observă o manetă pe care 
trapa o trăsese în sus. Maneta era legată de fire ce duceau 
către o cutie metalică. Îşi imagina ce s-ar fi întâmplat dacă 
Amanda nu i-ar fi spus de întrerupător. 

— Par a fi explozibili. Bănuiesc că Ronnie s-a gândit că dacă 
aici urcă cine nu trebuie, e cazul să distrugă toate dovezile. 

Continuând să cerceteze cu lumina prin încăpere, Balenger 
urcă tocmai până sus şi îndreptă pistolul către umbre. Tod, 
Amanda, Cora şi Vinnie îl urmară. Lanternele lor de pe căşti şi 
lanterna de mână a lui Vinnie cercetau încăperea. 

— Fără praf, fără pânze de păianjen. 


Cora părea nedumerită. 

Amanda spuse cu o voce tremurândă: 

— Ronnie păstrează o curăţenie desăvârşită. 

Când închise trapa, Vinnie descoperi un bulon pe ea şi îl 
prinse de un locaş din metal de pe podea. 

— Nu se poate desface bulonul de dedesubt. 

În comparaţie cu frigul din apartamentul lui Danata, 
Balenger observă că în acesta era ciudat de cald. 

— Repede. Trebuie să găsim celelalte trape şi să le încuiem 
înainte că Ronnie să ajungă la vreuna dintre ele. 

Se îndreptă către uşa din faţă. 

— Nu. Aceea este baia, spuse Amanda. 

Balenger se mişcă spre o uşă din stânga şi, dintr-odată, o 
lumină puternică inundă încăperea. Lumina era deasupra 
capului, făcându-l să-şi protejeze ochii cu mâna stângă, în 
vreme ce stătea pe vine, cu pistolul pregătit în cea dreaptă. 

— Cum s-a... 

Amanda stătea lângă un perete cu mâna pe un întrerupător. 

— Apartamentul are electricitate. 

Informaţia era atât de surprinzătoare încât lui Balenger îi 
trebui o clipă să se obişnuiască. Acum înţelegea de ce era cald 
în apartament - era pornit sistemul de încălzire. 

Singurul cuvânt rostit de Tod îi exprimă consternarea, însă 
avea şi rolul unei rugăciuni involuntare: 

— Hristoase! 

Balenger fugi către următoarea cameră, puse mâna pe 
întrerupător şi îl porni. Încă o lumină din tavan îi atacă ochii. 
Clipi şi zări o serie de echipamente electronice şi monitoare. 

— Sistemul de supraveghere al lui Ronnie, explică Amanda. 

— Porniţi totul. 

Pe peretele din stânga, Balenger observă un oblon din metal 
mai mic decât cele pe care le văzuse în hotel. Insă el se 
concentra asupra unei trape din podea, prinsă în buloane. Şi 
aceasta avea o manetă cu fire prinse de o cutie metalică. 

Uşa următoarei camere îl ducea în altă direcţie. Lui Balenger 
i se formă subit o imagine a apartamentului împărţit în patru 
sectoare, cu două camere pe sector. Interiorul fiecărui sector 
era cu faţa către un perete ce îl separă de coloană centrală a 
hotelului, acolo unde fuseseră scările principale. 

Când porni întrerupătorul de lumină, zări o bibliotecă: rafturi 


165 


din lemn din podea până în tavan, nenumărate cărţi legate în 
piele, două scaune în stil victorian pentru citit, încă o trapă 
încuiată, încă o manetă legată cu fire de o cutie metalică. 
Neliniştea îi spori. Pe un rând de rafturi de pe peretele interior 
nu erau cărţi. În locul acestora, se aflau oculare ca de telescop 
ieşind din perete, o altă metodă pe care o întrebuința Carlisle 
pentru a spiona ce se întâmplă în hotel, o versiune primitivă a 
sistemului de supraveghere al lui Ronnie. 

Următoarea cameră îl transpunea pe Balenger din 1901 cu 
peste un secol mai târziu. Era o cameră modernă dedicată 
mass-mediei, cu televizoare cu ecran plat, sistem surround, 
DVD player, aparat video, teancuri de DVD-uri şi de casete 
video, precum şi o canapea pe care să te delectezi cu acestea. 
Din nou, existau fire care legau o trapă încuiată de o cutie din 
metal. 

Uşa următoare ducea către un alt sector. Balenger avea în 
faţă o bucătărie în stilul anilor '60, cu frigiderul şi aragazul de 
culoarea verde avocado, la modă în perioada aceea. „Desigur, 
se gândi el. Ronnie putea să aducă aici echipamente audio şi 
video fără să fie observat, dar ar fi atras atenţia dacă ar fi 
introdus un frigider şi un aragaz nou.”Până şi chiuveta era 
verde. Însă un set de oale şi tigăi profesionale din cupru erau 
atârnate de un suport din tavan. 

Avea trapă, la fel ca în celelalte încăperi. 

Tiparul schizofrenic continua în camera următoare, căci când 
Balenger aprinse lumina, se afla din nou în 1901, având în faţă 
o sufragerie victoriană. 

Încă o trapă, la fel ca în celelalte. Alte oculare în pereţi. 

Apoi o uşă la dreapta, alt sector. O lumină din tavan 
dezvăluia aparatură primitivă pentru exerciţii fizice, o versiune 
timpurie a benzii de alergare şi o bicicletă medicinală. Balenger 
şi-l imagină pe Carlisle lucrând la aparate, încercând să-şi 
întreţină tonusul şi vitalitatea care, pe lângă steroizi şi 
suplimentele de vitamine, îl ajutau să lupte împotriva 
sângerării. Însă greutăţile din colţ trebuiau să fie ale lui 
Ronnie, nu ale lui Carlisle. Forţa greutăților asupra trupului lui 
Carlisle i-ar fi cauzat sângerări în muşchi mai degrabă decât ar 
fi ajutat la prevenirea acestora. 

Acolo unde Balenger se aştepta să găsească o trapă încuiată 
şi legată cu fire, şi un dispozitiv de metal, zări un compartiment 


166 


cu o uşă. Imediat lângă uşă se afla un buton. Un ascensor. Ţinti 
pistolul, deschise uşa şi găsi o poartă din alamă şi o cabină 
întunecată. 

Inchise uşa şi propti mai multe greutăţi de aceasta. Apoi se 
repezi către ultimul compartiment, unde se afla Vinnie, care 
părea tulburat, după ce venise pe o uşă în dormitor şi aprinsese 
lumina. Pe când Cora, Amanda şi Tod îi ajunseră din urmă, zări 
o altă trapă încuiată şi legată cu fire. Insă de data aceasta, ceea 
ce îl făcu să se încrunte era un cabinet medical primitiv. Un 
dulăpior din sticlă plin cu medicamente. Seringi. O masă pentru 
consult. Suporti din oţel inoxidabil cu cârlige de care fuseseră 
atârnate sticle cu sânge pentru transfuzie, legate printr-un ac 
de braţul învineţit al lui Carlisle. Disperarea era nebunească. 
Cum opreşti hemoragia unui hemofil după ce i-ai vârât un ac în 
braţ pentru a-i oferi tratamentul care să împiedice sângerarea? 

— Toate trapele sunt asigurate, spuse Balenger. 

— Am câştigat ceva timp, spuse Vinnie, dar am face bine să 
găsim o cale să deconectăm acele explozibile în cazul în care 
Ronnie le-ar putea detona prin telecomandă. 

Toţi se îndreptară către Balenger pentru îndrumări. 

Se simţea neajutorat. 

— În armată, materialele explozibile nu erau specialitatea 
mea. 

— Dar trebuie să fi făcut vreo pregătire în domeniul ăsta, 
spuse Amanda. 

— Nu îndeajuns. 

Balenger se îndreptă spre cutia din metal. 

In spatele lui, îl auzi pe Tod întrebând: 

— Cum se face că obloanele de la ferestre sunt atât de mici? 

— Ţi-am spus că Morgan Carlisle suferea de agorafobie, 
spuse Vinnie. 1l îngrozeau spaţiile deschise. Nu a părăsit 
niciodată hotelul. 

„Cu o singură excepţie”, se gândi Balenger, aducându-şi 
aminte ca bătrânul s-a împuşcat pe plajă. 

— Singurele peisaje pe care le putea tolera erau cele văzute 
prin ferestre mici. 

— Ce ţăcănit! 

Tod atinse câteva eprubete, examinându-le. 

— Nu am mai auzit niciodată de chestiile astea. 

— Sunt agenţi coagulanţi, spuse Vinnie. 


— Nu şi aceasta. E morfină. Îi plăcea să-şi bage în venă? 

— Carlisle avea nevoie de ea împotriva durerii când i se 
infiltra sângele în încheieturi. 

— În încheieturi? Hai că le-am auzit pe toate. Eticheta de pe 
morfină e din 1971. 

Tod părea tentat să o vâre în buzunar, apoi se răzgândi. 

— Chestia asta probabil că nu are nici un efect. Cred că e 
deja otravă. 

Balenger îşi desfăcu jacheta şi vâri pistolul în tocul de la 
umăr. Îngenunche şi studie firele conectate la maneta de 
deasupra trapei. 

— Cred că ar fi mai bine să mergeţi în altă cameră cât fac eu 
asta. 

Ceilalţi nu se mişcară. 

Cu excepţia lui Tod. 

— Se pare că sunt singurul pe care îl duce mintea să se 
asigure. 

Se duse în dormitor. 

— Dacă maşinăria aia explodează, nu cred că va conta unde 
ne aflăm, spuse Cora. 

Vinnie îngenunche lângă el. 

— În afară de asta, cum te putem ajuta dacă nu vedem ce 
faci? 

Balenger se uită la ei cu respect, apoi îşi ţinu respiraţia şi 
trase firele din prizele de pe manetă. Expiră şi ridică uşor 
capacul cutiei. 

Ceilalţi se uitară înăuntru peste umărul lui. 

— Explozibil de plastic. Balenger reuşea să-şi menţină calm 
tonul vocii: Detonatorul este împins în masa explozibilului. 

— Chestia aceea care arată ca un creion scurt este 
detonatorul? întrebă Cora. 

— Da. Are un fel de dispozitiv electronic legat de el. Când 
trapa se ridică, acţionează maneta şi pune în contact firele 
acestea cu alte fire. Acest lucru închide un circuit alimentat cu 
baterii şi declanşează detonatorul. 

— Dispozitivul electronic poate fi activat prin telecomandă? 
întrebă Vinnie. 

— Nu ştiu. S-ar putea să fi fost de asemenea programată să 
explodeze dacă cineva taie firele. Cea mai simplă tactică... 
Balenger se linişti... este să trag detonatorul din masa de 


168 


material explozibil. 

— Poate că şi mişcarea îl declanşează, spuse Vinnie. 

— Atunci ne-am întors de unde am plecat şi n-avem decât să 
aşteptăm să vedem dacă Ronnie poate declanşa aceste bombe 
de la distanţă. 

— Suntem condamnaţi şi dacă o facem, şi dacă nu o facem, 
spuse Vinnie. 

— Chiar că suntem condamnaţi, spuse Amanda. . 

Balenger îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Întinse mâna 
către cutia din metal, apoi ezită şi îşi scoase mănuşile. Din nou, 
întinse mâna către cutie. Un tunet îl făcu să tresară. 
Străduindu-se să-şi controleze tremuratul degetelor, scoase cu 
grijă detonatorul. Ridică masa de explozibil din cutie - era ca 
un chit la atingere - şi îl aşeză deoparte la oarecare distanţă. 

Vinnie se dădu în spate. 

— Nu e periculos să îl muţi din loc? 

— Vrei să spui ca în cazul nitroglicerinei, care explodează la 
cea mai mică hurducătură? Nu. 

Balenger îşi şterse palmele de blugi. 

— Explozibilul de plastic e stabil. Îl poţi lovi cu ciocanul, îl 
poţi arunca de perete. Poţi să ţii chibritul aprins lângă el. Nu 
explodează decât dacă are loc o explozie preliminară care să 
degaje suficientă căldură ca să arunce totul în aer. Arătă spre 
explozibilul pe care îl pusese deoparte: în momentul ăsta, e 
unul dintre lucrurile cele mai puţin periculoase din hotel. 

— Nu mă simt încurajată, spuse Cora. 

— Au mai rămas şase, spuse Balenger cu răsuflarea cuiva 
care împinge un bolovan la deal. Dacă Ronnie poate declanşa 
chestiile astea prin telecomandă, după ce înlăturăm explozibili, 
se vor declanşa doar detonatoarele. Insă chiar şi acestea au 
putere. 'Ţineţi-vă departe de ele. 

În stare de alertă, se îndreptă către dormitor pentru a 
dezamorsa bomba acolo. 

— E un ascensor în camera de exerciţii, îi spuse el Amandei. 
Funcţionează? 

— Nu ştiu. 

— Cora, ai spus că nu găseşti cheile pentru unele dintre 
camere. 

— Da. Apartamentul de la ultimul etaj, cel al lui Danata şi un 
şir de camere de la 328 în sus până la 628. 


169 


— Cred că ştim ce se află în spatele uşilor către acele 
camere. Cabina ascensorului privat al lui Carlisle. 

— Toate aceste lumini, spuse Vinnie. Poate că pot fi văzute 
de afară. Poate că va veni cineva să ne ajute. 

— Nu, spuse Amanda. Nimeni nu poate zări luminile. Ronnie 
se lăuda că apartamentul e complet izolat. 

Balenger înjură şi se repezi către trapa din dormitor. 

— Am văzut ce-ai făcut, îi spuse Vinnie. O să umblu eu la 
celelalte cutii. 

— Incet şi cu grijă. 

— Poţi să fii sigur de asta. 

— Tod? Strigă Balenger. 

— Sunt în camera de supraveghere, urmăresc monitoarele! 

Balenger se duse către uşa din partea cealaltă a dormitorului 
şi aruncă o privire. Un perete de ecrane prezenta imagini 
nocturne verzui. 

Tatuajele de pe faţa lui Tod erau rigide de la concentrare. 

— Poate că vom arunca o privire la ce face psihopatu' ăsta. 

Rândul superior de monitoare arăta faţada hotelului din 
diferite unghiuri, însă ploaia era atât de densă încât Balenger 
vedea cu greutate pereţii exteriori şi obloanele metalice. Un 
rând de monitoare de mai jos dezvăluia părţi din interiorul 
întunecat al hotelului: holul, scara prăbuşită, scara de incendiu 
şi camera de serviciu, acolo unde o cameră ascunsă era 
îndreptată către uşa prin care intraseră din tunel. Uşa era 
deschisă, confirmând bănuiala că grupul lui Tod nu o închisese 
după ce îi urmase în clădire. 

— Până acum nu am văzut decât şobolani, o pasăre şi o pisică 
ciudată cu trei picioare în spate, spuse Tod. 

— Pisica începe să mi se pară normală. 

Balenger nu recunoscu una dintre imaginile de interior: zona 
unui garaj pustiu, în care camera de filmat era îndreptată către 
o uşă metalică. 

— Acesta trebuie să fie locul prin care intra Ronnie în hotel, 
spuse Balenger. Se repezi înapoi în dormitor, acolo unde 
deconectă firele de la maneta trapei. Ridică uşor capacul cutiei 
metalice şi separă detonatorul de explozibil. Două sunt gata. 

— Trei, îl auzi pe Vinnie spunând din altă cameră. 

— Patru, spuse Cora de la distanţă. 

— Acesta e el, spuse Amanda. 


170 


Balenger nu era sigur la ce se referă. În vreme ce ploaia se 
abătea asupra acoperişului, ridică privirea şi o zări ţinând o 
fotografie înrămată în mână. 

— Ronnie, spuse ea, arătând spre fotografie. Acesta e 
Ronnie. 


46 


Înfrigurat, Balenger se ridică încet în picioare, îndreptând-se 
spre Amanda. În fotografia alb-negru, un bărbat mai în vârstă 
în costum stătea lângă un tânăr îmbrăcat în pulover. Umerii laţi 
ai bătrânului fuseseră cândva puternici. Pieptul lui umflat 
fusese odată solid. In pofida ridurilor profunde, faţa lui cu 
trăsături ferme păstra o urmă a frumuseţii lui din tinereţe. 
Pârul lui alb şi des îi aducea aminte lui Balenger de Billy 
Graham în anii de bătrâneţe. Într-adevăr, totul la acest bătrân, 
mai ales ochii săi pătrunzători, îi aminteau lui Balenger de un 
evanghelist. 

— Morgan Carlisle, şopti el. Astfel mi l-a descris Bob. Acei 
ochi hipnotici. 

În fotografie, Carlisle zâmbea, la fel ca şi tânărul de lângă el, 
care părea să fie abia trecut de vârsta adolescenţei. Faţă 
subţire, corp subţire. Chiar şi părul lui, care era tuns scurt în 
părţi era des în creştet, îl făcea să arate şi mai slab. Spre 
deosebire de ochii lui Carlisle, cei ai tânărului nu erau 
expresivi. Şi nici zâmbetul său, care părea numai de suprafaţă. 

— Ronnie, spuse Amanda dezgustată. 

Balenger cercetă mai atent fotografia. Un perete cu 
lambriuri de culoare închisă se potrivea cu pereţii din hotel. În 
ciuda plăcerii din zâmbetul lui Carlisle, bărbatul mai în vârstă 
păstra o oarecare distanţă de tânăr, cu braţele pe lângă corp. 
Puloverul tânărului avea gulerul rotund, cu un guler de cămaşă 
vârât sub acesta în stilul pe care Balenger îşi amintea că îl 
văzuse în filmele din anii '60. Avea un chip banal, fin la pomeţi 
şi la bărbie. 

Amanda arătă cu degetul. 

— Celălalt bărbat e tatăl lui Ronnie. 

— Carlisle? Nu. Nu se poate. 

— Ronnie a insistat că acest bărbat era tatăl lui. 


— Nu există consemnări că Morgan ar fi fost căsătorit. 

— Lucru care nu înseamnă nimic, spuse Vinnie din pragul 
uşii către camera de supraveghere. El şi Cora terminaseră de 
dezamorsat explozibilele. Copilul putea să fi fost rodul unei 
aventuri. 

— Dar Carlisle era un privitor. O aventură romantică nu pare 
să-i stea în fire. 

— Doar dacă nu cumva una dintre femeile pe care le urmărea 
l-a inspirat. 

Cora intră în cameră şi se uită la fotografie. 

— Carlisle. Aşadar, în cele din urmă, apucăm să-l vedem. 
Monstrul responsabil pentru Hotelul Paragon. Cum poate 
cineva atât de pervers să fie atât de atrăgător? Pun pariu că 
ticălosu' ăsta fusese irezistibil în floarea vârstei. Acei ochi. Nu 
cred că îi era prea greu să-şi găsească partenere disponibile. 

— Sau poate ca partenerele nu erau disponibile, spuse 
Vinnie. 

Balenger tăgădui scuturând din cap. 

— Violul nu îi stătea în fire. Chiar şi drogate, victimele s-ar fi 
împotrivit. Pe Carlisle l-ar fi îngrozit tăieturile sau zgârieturile 
în urma cărora să nu-şi poată opri sângerarea. 

— Dar dacă Morgan ar fi avut un fiu, ar fi menţionat acest 
lucru în jurnalul său, insistă Cora. 

— Nu şi dacă băiatul era nelegitim, spuse Vinnie. Poate că a 
vrut să ţină secretă existenţa băiatului. 

Balenger părea să se îndoiască. 

— Tot nu se potriveşte descrierii lui. Din ce am citit despre 
hemofili, am înţeles că mulţi dintre ei preferă să nu aibă copii 
temându-se să nu transmită boala. 

Amanda arătă spre fotografie. 

— Ronnie mi-a spus că acesta era tatăl lui. 

— Cât de veche e fotografia? întrebă Cora. 

Balenger desfăcu nişte cleme din spatele ramei, scoase 
suportul şi examină reversul fotografiei. 

— Apare data developării: 31 iulie 1968. Carlisle ar fi avut 
optzeci şi opt de ani. 

Balenger auzi pârâitul unui fulger în apropiere. 

— Amanda, ai spus că Ronnie are cincizeci şi ceva de ani. 
Asta înseamnă... 

Vinnie calculă mai rapid. 


— Acum treizeci şi şapte de ani. Estimez că avea în jur de 
douăzeci de ani în fotografie. Să spunem douăzeci. Asta 
înseamnă că acum are în jur de cincizeci şi şapte. Doamne, cu 
siguranţă îl putem doboriî. Suntem cinci. 

— E puternic, spuse Amanda răspicat. 

— Tod, ceva pe monitoarele de supraveghere? 

— Doar alţi şobolani. 

— O să urmăresc ascensorul. 

Vinnie aruncă o privire prin cabinetul medical spre camera 
de exerciţii fizice. 

— Amanda, ce altceva ţi-a mai spus Ronnie? întrebă 
Balenger. 

— S-a lăudat că nu a avut niciodată probleme să-şi găsească 
o prietenă. Deseori menţiona numele acestora. 

— Numele? 

Balenger avea mâinile reci. 

— Iris, Alice, Vivian, Joan, Rebecca, Michelle. Şi multe altele. 
Întotdeauna în aceeaşi ordine. Lista nu se schimbă niciodată. A 
repetat-o îndeajuns cât eu să o ţin minte. 

Balenger simţea cum durerea îi apăsa pieptul. Se străduia să- 
şi controleze emoţiile, respiraţia şi pulsul lui rapid aproape 
copleşindu-l. 

— Vreau să te gândeşti cu atenţie. Când parcurgea numele, a 
rostit vreodată numele Diane? 

— Diane? întrebă Vinnie încruntat. Cine e... 

— L-a rostit, Amanda? spuse Balenger punându-i mâna pe 
umăr. A pomenit vreodată o femeie pe nume Diane? 

Amanda nu răspunse pentru o clipă. 

— Aproape de sfârşitul listei. 

— Cine e Diane? întrebă Cora fascinată. 

Acum era rândul lui Balenger să facă o pauză. Abia putu să 
pronunţe cuvintele: 

— Soţia mea. 


173 


3.00 A.M. 


47 


— Soţia ta? şopti Cora şocată. 

Balenger se uită spre Tod din camera de supraveghere. 

— Ceea ce v-am spus e adevărat - nu sunt poliţist, spuse el 
ezitând. Însă am fost. 

Tod scutură dezgustat din cap. 

— Şi toată treaba cu Irak şi cu cagula pe cap, şi tipul cu 
sabia? 

— E adevărat. Am fost detectiv la Departamentul de Poliţie 
din Asbury Park. Soţia mea şi cu mine locuim... am locuit aici. 
Ea lucrează... a lucrat... am probleme cu timpul verbelor când 
vorbesc despre ea. Acum doi ani, ea a dispărut. 

Ascultau atât de absorbiți încât, în ciuda ploii, în dormitor 
părea linişte. 

— Era blondă. Subţire. Ca Amanda. Treizeci şi trei de ani. 
Dar arăta mai tânără, de douăzeci şi ceva. Ca Amanda. 

Balenger îşi privea pumnii încleştaţi. 

— Când Mack a deschis uşa seifului şi am zărit-o pe Amanda 
acolo, Dumnezeu să mă ajute, la început am crezut că e Diane. 
Am crezut că, în sfârşit, am găsit-o, că s-a întâmplat un miracol 
şi că soţia mea trăieşte. 

Pe Balenger îl durea pieptul când se uită la Amanda, care îi 
amintea atât de mult de soţia lui. 

— Diane lucra pentru o agenţie imobiliară de aici din oraş: 
aceeaşi companie care va dărâma hotelul ăsta peste două 
săptămâni. Se ducea deseori la New York să negocieze cu 
trustul Carlisle pentru terenul pe care se află Paragon. Trustul 
a tot refuzat. E o glumă a naibii de crudă că trustul a fost 
nevoit să cedeze în cele din urmă terenul pentru neplata 
taxelor. Insă acum doi ani încă mai deţinea controlul asupra lui. 
Şi în ultima excursie a lui Diane în Manhattan, a dispărut. 

Balenger oftă îndurerat. 

— Mulţi oameni dispar în New York. Obişnuiam să merg 
acolo în weekenduri şi să ajut neoficial biroul de persoane 

174 


dispărute. Muncă de teren. Căutare directă. În cele din urmă 
cazul s-a răcit într-atât, încât eram singura persoană care mai 
făcea ceva. Tot ceream liber să o caut pe Diane, până când 
şeful meu mi-a sugerat că ar fi mai bine să demisionez şi să-mi 
iau cât liber doresc. Am rămas fără bani. Apoi un amic, fost 
soldat, mi-a spus despre banii câştigaţi rapid la paza 
convoaielor din Irak, cu condiţia să nu mă deranjeze dacă o să 
dau peste mine şi trăgători de elită. La naiba, în momentul 
acela nu îmi păsa prea mult dacă trăiesc sau mor. Îmi păsa 
doar de douăzeci de mii de dolari pe care îi câştigam pentru o 
lună de muncă, ca să pot să reiau căutările pentru soţia mea. 

Balenger se forţă să continue. 

— După un an, nu prea mai aveam multe speranţe că e în 
viaţă. Insă trebuia să continui. Eram atât de disperat încât m- 
am întors din nou în Irak. Diane m-a pus pe picioare după 
prima experienţă. Blestematul sindrom al Războiului din Golf. 
Nu obosea niciodată să mă îngrijească. A fost ideea ei să-mi 
folosesc experienţa militară pentru a obţine un post în Poliţia 
din Asbury Park. Nimic solicitant. Un mod de a mă simţi util. Al 
dracului Irak! V-am spus cum s-a sfârşit a doua oară. Dar cu 
banii pe care îi obţinusem, am continuat căutările. Am urmărit 
toate firele, toţi criminalii obsedaţi sexual care ar fi putut intra 
în contact cu ea, fiecare tâlhar cunoscut că acţionează în zona 
în care umbla ea. Am verificat şi răsverificat. Într-un final, nu 
am mai avut decât sentimentul pe care l-am trăit de la început, 
dar pe care nu l-am putut dovedi, că dispariţia lui Diane a avut 
ceva de-a face cu negocierile pentru hotel. Nu, nu cu 
negocierile propriu-zise. Era ceva legat de hotelul însuşi. Am 
cerut permisiunea să pătrund înăuntru, însă trustul m-a 
refuzat. Din motive de siguranţă. Am făcut tot posibilul să 
pătrund prin efracţie, însă Paragon e o blestemată de 
fortăreață. 

Glasul lui Balenger se încordă. 

— Acum trei luni, am citit un articol despre exploratorii 
urbani, cum expedițiile lor sunt ca nişte misiuni speciale şi cum 
unii dintre ei sunt genii ale infiltrării în clădiri presupus 
impenetrabile. Am verificat site-urile de exploratori urbani şi 
am abordat un grup, însă am făcut greşeala de a spune 
primului grup motivul pentru care am nevoie de ajutorul lor să 
pătrund înăuntru. M-au tratat ca pe un agent sub acoperire 


175 


care poartă microfon. Cu următorul grup, am încercat să-i 
conving să mă ia cu ei în hotel pentru că e o clădire veche şi 
fascinantă. Însă nu aveau încredere într-un neavenit mai mult 
decât primul grup. În afară de asta, erau o mulţime de clădiri 
vechi pe care plănuiau să le exploreze. Astfel că am folosit site- 
ul profesorului şi am aranjat întâlnirea cu el. De data aceasta, 
am încercat varianta lăcomiei. l-am arătat copii ale unor 
articole din ziare vechi din vremea când a fost omorât Danata - 
zvonuri despre monede din aur pe care gangsterul se 
presupune că le ţinea într-un seif secret. Bob a fost politicos. A 
spus că va analiza situaţia. M-am gândit că mă expediază. Dar 
s-a dovedit că tocmai fusese concediat şi, o săptămână mai 
târziu, a spus că mă ajută cu o singură condiţie. 

— Să împarţi monedele cu el, spuse Vinnie. 

— Da. Vă admira pe tine, pe Cora şi pe Rick atât de mult, 
încât era sigur că nu veţi fi de acord să luaţi monedele. Se 
temea din pricina sănătăţii sale şi a modului în care va plăti 
tratamentul medical. Era furios că îşi pierduse catedra. Nu vă 
puteţi imagina cât de furios era. Astfel că înţelegerea a fost că 
voi mă veţi ajuta, fără să ştiţi, să caut indicii în hotel referitoare 
la cele întâmplate lui Diane. Apoi urmă să revin a doua zi să iau 
monedele pentru profesor. Desigur, după ce aflam cum să 
intru, aveam de gând în acelaşi timp să fac mai multe cercetări. 

— Ştiu că Ronnie a ţinut cel puţin încă o femeie aici, spuse 
Amanda. 

— Ce te face să fii atât de sigură? 

— Pe întuneric, în seif, prima dată când m-a încuiat înăuntru, 
am atins ceva de pe podea. De circa un centimetru lăţime şi 
lungime. Avea o latură fină şi una zimţată. Nu am vrut să 
recunosc ce era. O unghie ruptă. 

Ploaia turna peste clădire. 

Amanda îşi trase jacheta mai strâns în jurul ei. 

— Trebuie să înţelegeţi cum era. Am cinat la lumina 
lumânărilor, iar Ronnie mă punea să urmăresc cum pregătea 
mâncarea. Meniuri sofisticate. Cele mai bune vinuri. CD-uri cu 
Bach, Hândel sau Brahms răsunând în fundal, spuse Amanda cu 
o grimasă. Petreceam ore întregi citind în bibliotecă. Deseori 
îmi citea cu voce tare. Filosofie. Istorie. Romane de calitate. [i 
place în mod deosebit Proust. In căutarea timpului pierdut. 
Timp pierdut, spuse ea cu un glas tremurând. Mă punea să 


176 


discutăm despre ce citeam. Cred că acesta e unul dintre 
motivele pentru care m-a răpit - pentru că lucrăm într-o 
librărie. Ne uitam la filme. Întotdeauna filme de artă. 
Majoritatea erau străine, cu subtitrare. Frumoasa şi bestia al 
lui Cocteau. A şaptea pecete al lui Bergman. Regulile jocului al 
lui Renoir. Totul legat de trecut. Nu mă lăsa niciodată să 
urmăresc programe TV obişnuite. Nu mă lăsa niciodată să îmi 
fac vreo idee despre ce se întâmplă în lumea reală sau de cât 
timp mă aflu aici. Obloanele fiind trase, nu aveam idee dacă e zi 
sau noapte. Nu avea nici un ceas, nu putea deosebi orele de 
zile, nu aveam cum să calculez săptămânile, nu mă puteam 
baza pe ritmul meu biologic pentru a estima timpul. La unele 
mese, Ronnie mă punea să mănânc când nu îmi era deloc 
foame. La alte mese, mă lăsa să aştept până deveneam lihnită. 
În seif, nu-mi dădeam seama dacă aţipeam pentru câteva 
minute sau dormeam câteva ore. 

— Trebuia să doarmă şi el, spuse Cora. Cum te oprea să nu 
fugi de el? 

— Cu excepţia primei dăţi, când m-am trezit în acel pat 
blestemat, singurul loc în care mă lăsa să dorm era seiful. Când 
eram cu el, nu se întorcea niciodată cu spatele spre mine. Îmi 
prindea la brâu o centură metalică. Centura avea o cutie pe ea, 
precum cele de la trape. Spunea că dacă încerc să scap, mă 
poate arunca în aer, chiar dacă mă aflu la un kilometru 
distanţă. Spunea că, încărcătura e proiectată să explodeze în 
interior astfel, încât chiar dacă el s-ar afla în aceeaşi încăpere 
cu mine, nu ar păţi nimic. 

— Unde e centura? întrebă Balenger. 

Amanda făcu un gest de neputinţă. 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să o găsim. 

Cu nervii întinşi la maximum, Balenger începu să tragă 
sertare, căutând prin ele. O auzi pe Cora umblând prin dulap. 
Vinnie se uită sub pat. 

— Nimic, spuse Cora. Verific şi în cabinetul medical. 

— lar eu mă duc în camera de exerciţii, spuse Balenger. 
Vinnie, tu du-te în... 

— Stai puţin, spuse Vinnie privind în sus. 

Se prinse de un stâlp al patului, se sprijini şi păşi pe 
aşternutul ornat. Se întinse şi aruncă o privire deasupra 


177 


baldachinului. 

— Aici este. Am găsit-o. 

Amandei i se făcu rău când el cobori cu o centură metalică 
de care era ataşată o cutie. 

Balenger trase de capac, însă acesta nu se desprindea. 

— E sigilat. Nu pot să dezarmez... 

— Îl văd, spuse Tod. 

— Ce? Rosti Balenger îndreptându-se spre camera de 
supraveghere. 

— Nenorocitul îmi face cu mâna pe unul dintre ecrane. 


48 


Balenger dădu buzna în camera de supraveghere. Ceilalţi îl 
urmară. Pe monitorul din dreapta jos, conturat cu verde de o 
cameră cu infraroşu, se afla un bărbat înalt, slab, cu chipul 
şters, care le făcea cu mâna spunând fie salut, fie la revedere. 
Amanda începu să plângă. 

Cel puţin părea să aibă un chip şters. Era greu de spus 
pentru că ochii individului erau acoperiţi cu ceea ce Balenger 
se temea că are: ochelari cu infraroşu. Spre deosebire de cei 
atârnaţi în jurul gâtului lui Tod, aceştia erau subţiri, aproape 
eleganti, versiunea de ultimă generaţie. 

Avea o bărbie delicată. Nasul subţire era în ton cu buzele 
trase. Pielea sa netedă ca a unui copil făcea ca ridurile din jurul 
sprâncenelor şi a gurii să pară pictate. Părul grizonant i se 
rărise. Era îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, purta 
cămaşă albă şi o cravată clasică în dungi. 

— Se îmbracă întotdeauna astfel, spuse Amanda. Nu-şi 
scoate niciodată haina. Nu-şi lărgeşte niciodată cravata. 

— Niciodată? întrebă Vinnie. Dar cum a... 

— II recunosc, spuse Balenger. 

— Ce? 

Se întoarse către Cora şi Vinnie. 

— Profesorul ni l-a descris. Ţineţi minte? Un tip îmbrăcat ca 
un funcţionar, cu chip şters. La cincizeci de ani. Inexpresiv. 

— Tipul care răspunde de trustul Carlisle? spuse Vinnie 
uimit. 

— Am vorbit cu el de câteva ori după dispariţia soţiei mele. 


178 


Nenorocitul mi-a spus că Diane a petrecut o oră la el în birou în 
ziua în care a dispărut. Mi-a arătat numele ei în agenda lui de 
întâlniri. Unsprezece dimineaţa. După aceea, spunea el, urma 
să ia prânzul şi nu avea idee unde se dusese. Însă nu-şi spunea 
Ronnie. Numele pe care îl foloseşte e Walter Harrigan. 

— Nu Walter Carlisle? întrebă Cora. A şi zis că e fiul lui 
Carlisle. 

— Dar de ce foloseşte nume diferite? întrebă Vinnie. Cine e? 

Pe monitor, Ronnie arăta spre ceva din spatele lui. Când se 
dădu la o parte, Balenger observă că Ronnie se afla în camera 
de serviciu şi că uşa tunelului era acum închisă. Mai mult decât 
închisă, îşi dădu seama Balenger. 

— Isuse, ce i-a făcut? întrebă Cora. 

În faţa uşii părea să atârne în aer o bară metalică. „Nu, nu în 
faţa uşii, se gândi Balenger nedumerit. Pe uşă.” 

Ronnie arătă spre ceva de lângă aceasta. 

— Ce naiba e ăla? spuse Tod. 

Era un cilindru metalic asemănător cu cele folosite pentru 
scufundări. Tubul se afla pe un cărucior. De tub era ataşat un 
furtun subţire. La celălalt capăt al furtunului se afla o ţeava cu 
mâner. Lângă cărucior era aşezată o mască cu ochelari de 
protecţie. 

Lui Balenger i se făcu greață. 

Vinnie răspunse: 

— Aparate de sudură. Doamne fereşte, a sudat o bară pe uşă. 
Nu-i nici o cale de ieşire. 

Balenger se uită fix la cutia metalică din mâna lui. Urmărind 
permanent monitorul, trase puternic de capac, însă acesta nu 
se clinti. Se temea că Ronnie ar putea apăsa în orice clipă pe 
telecomandă. 

— Trebuie să scăpăm de asta. Se repezi către trapa din 
camera de supraveghere. Cora, eliberează bulonul! 

Ţinând centura în mâna stângă, scoase pistolul cu dreapta. 

— Deschide trapa. Poate că e o şmecherie. Poate că urmărim 
o înregistrare. Poate că Ronnie aşteaptă de fapt sub această 
trapă, spuse Balenger ţintind cu arma. Dacă este aici, îl trimit 
în iad. Vinnie îndreaptă lanterna către trapă. Gata? Cora, 
deschide trapa! 

Cora trase trapa în sus. Lanterna lui Vinnie lumina 
întunericul unei alte scări în spirală. Balenger se întinse sub 


179 


balustrada curbată şi aruncă centura şi cutia. Acestea căzură, 
răsunând cu un clinchet metalic. 

Cora trânti uşa trapei la loc. În vreme ce ea o încuia, iar 
Balenger sărea înapoi, Tod spuse: 

— Nenorocitul face altceva acum. 

Balenger se îndreptă către monitor. Acolo, Ronnie, cu acelaşi 
zâmbet neutru, arăta spre ceva de pe peretele din stânga. 

— Ce e acolo pe podea? întrebă Vinnie. 

— Se mişcă, zise Tod. 

— Apă adusă de furtună, spuse Cora. 

Ronnie păşi într-o parte prin apa învolburata şi se întinse 
după obiectul de pe perete. Era atât de mult în lateral, încât 
abia de se vedea pe cameră. Obiectul avea un mâner. 

— Nu! spuse Amanda dându-şi seama despre ce era vorba: 
un transformator electric. 

Cu o înfăţişare suprarealistă cu ochelarii aceia, în costum cu 
cravată prin apa învolburată din magazia de serviciu, Ronnie le 
făcea din nou cu mâna, de data aceasta aproape entuziasmat, 
cu siguranţă spunându-le la revedere. Trase de manetă. 

Luminile se stinseră. Monitoarele se stinseră şi ele. Ploaia 
care se abătea asupra acoperişului părea să se înteţească, 
moment în care cei rămaşi se treziră înconjurați pentru prima 
dată de un întuneric deplin. Nu mai aveau nici măcar lucarna 
pentru a transmite fulgerele furtunii. Pentru Balenger, 
întunericul părea să aibă densitate şi greutate, comprimându- 
se în jurul lui, strângându-l. 

Cora icni. 

Se auzi foşnet de material, zgomotul braţului lui Vinnie 
întinzându-se să aprindă lanterna de pe casca de protecţie. 

Balenger şi Cora făcură acelaşi lucru, razele de lumina 
străpungând întunericul din camera de supraveghere. 

— Dă-mi lanterna, îi spuse Tod lui Vinnie. 

Aceasta străluci. Pentru ultimele patru ore şi jumătate, 
Balenger se aflase în semiîntuneric. Aproape că se obişnuise, în 
contrast, luminile puternice din apartament i se păruseră la 
început nefireşti, aproape dureroase. Dar cât de rapid se 
obişnuise cu ele! Iar acum semiîntunericul devenea deranjant 
la fel de repede. 

— Amanda? întrebă Cora. 

— Sunt bine. 


180 


Însă nu părea deloc să-i fie bine. 

— Pot să fac faţă. Pot să fac faţă, spuse ea fără convingere. 

Un fulger nevăzut pârâi. A 

— Am trecut prin lucruri şi mai grele, rosti ea rapid. In seif 
era mai rău. Singurătatea era mai rea. 

— Singură? întrebă Vinnie nedumerit. Dar... 

— Acum e şansa noastră, spuse Tod. 

— Şansă? întrebă Balenger. Ce vrei să spui? 

— E jos la subsol. Putem să folosim una dintre scări să 
ajungem la parter. 

— Detest să fiu de acord cu scursura asta, dar are dreptate, 
spuse Vinnie. Avem şapte scări din care să alegem. Ronnie nu 
se poate afla decât pe una singură. 

— Dar care scară? întrebă Cora. Spuneai că nu aţi găsit nici 
o ieşire acolo jos. 

— Iar ela spus - rosti Tod arătând spre Balenger - că trebuie 
să existe uşi secrete. 

— Care scară? repetă Cora. Cea pe care am folosit-o deja e 
prea expusă. 

— Sau poate că e atât de expusă încât Ronnie nu se va gândi 
la ea, spuse Tod. 

— Eu nu cobor pe acolo, spuse Vinnie arătând spre trapa pe 
care Balenger aruncase cutia metalică. Ronnie trebuie doar să 
apese pe detonator şi... 

— Zgomotul acela. Ce este? spuse Amanda. 

— Doar furtuna. Mă calcă şi pe mine pe nervi. 

— Altceva. De acolo, zise Amanda arătând spre dormitor. 

— Şi eu aud, spuse Cora întorcându-se. 

— Nu din dormitor. Din camera de exerciţii, spuse Balenger. 

— Ascensorul! îngăimă Tod. 

Cu luminile în zigzag, alergară către cabinetul medical, 
îndreptându-se apoi spre camera de exerciţii. In pofida 
vuietului ploii, Balenger auzi un huruit de cabluri şi scripeţi. 
Huruitul deveni mai puternic. 

In spatele uşilor închise, ascensorul urca. 


49 


— Dacă Ronnie se află în ascensor, nu ne poate împiedica să 


181 


coborâm pe scări, spuse Tod. 

Vinnie privi încruntat către uşile închise. 

— De unde ştim că se află înăuntru? 

— Trebuie să se afle. Trebuie să fie cineva înăuntru care să 
manevreze butoanele. 

— Dar dacă ascensorul funcţionează ca mod de livrare? 
întrebă Balenger, iar Carlisle a prevăzut butoane de control 
exterioare astfel încât mâncarea să-i fie livrată fără că vreun 
ospătar să deranjeze? 

— Ei bine, dacă labagiul nu se află în ascensor, atunci cine-i? 

— Sau ce anume? Nu sunt sigur că vreau să rămân prin 
preajmă ca să aflu, spuse Vinnie. 

Ascensorul se opri sub ei. Deşi ploaia nu se oprise, absenţa 
huruitului făcea atmosfera să pară de o linişte încordată. 

Apoi huruitul se auzi din nou, iar ascensorul începu să urce. 

— Trebuie să fie pe un circuit electric separat, murmură 
Cora. 

— Când ajunge aici, trage în uşă, îl îndemnă Tod. E din lemn. 
Glonţul va... 

— Eu nu trag în ceea ce nu văd, îi spuse Balenger. S-ar putea 
să fie un poliţist în spatele acelei uşi. 

— Vrei să o deschidem şi să aflăm? 

Toţi priveau fix către uşă, concentrându-se asupra liniştii din 
spatele ei. Apoi liniştea a fost înlocuită de zornăitul uşii 
interioare dată la o parte. 

— Trage! Strigă Tod. 

— Tu din lift! Strigă Balenger ţintind arma. Arată-te! 

— Fricosule! Dă-mi arma! 

Tod apucă arma, însă Balenger îl plesni cu ţeava în frunte, 
doborându-l la podea. 

Balenger se întoarse şi ţinti din nou, în vreme ce în uşă 
bocănea ceva. Făcu semn tuturor să se ducă în cabinetul 
medical. Apoi dădu la o parte greutăţile din uşă şi se adăposti 
în spatele aparatului de exerciţii. 

Uşa se clinti în afară. 

Îşi încordă degetul pe trăgaci pe când uşa se deschidea încet, 
dezvăluind o porţiune din ceea ce părea a fi un compartiment 
gol. 

Tod gemu pe podea. 

Uşa se deschise şi mai mult. 


Balenger zări ceva mişcându-se. Lanterna lui Tod rămânea în 
mâinile sale, luminând podeaua pe care şobolanii fugeau 
dinspre ascensor, trei, opt, o duzină, unii cu răni deschise, alţii 
fără urechi sau cu două cozi, ori un singur ochi. Chiţăind în 
lumina lanternelor, unii săreau pe sub bicicleta medicinală sau 
pe banda de alergare, ocolindu-l pe Balenger când îl zăreau, 
urmându-i pe ceilalţi care se strecurau în celelalte camere. 

Cora ţipă. Însă nu din cauza şobolanilor. O siluetă se 
împletici dinspre lift. 

Balenger aproape că trase, însă recunoscu imediat blugii 
însângeraţi şi jacheta, bustul musculos încovoiat de durere, 
sângele, atât de mult sânge, o ţepuşă din lemn înfiptă în pieptul 
acestuia. 

— Rick! 

Cora alergă către el. 

— Stai! spuse Balenger. 

Însă avertismentul lui veni prea târziu. Rick se împiedică de 
trupul lui Tod, se avântă spre Cora şi căzură amândoi la podea. 
Casca de protecţie a Corei căzu cu zgomot pe podea. 

Balenger se repezi către cabina goală. intind cu arma, 
împinse uşa cu umărul până la capăt. Pe măsură ce lanterna de 
pe casca lui risipea umbrele, cercetă tavanul, însă nu zări nici o 
trapă prin care Ronnie s-ar fi putut strecura să se ascundă, îşi 
dădu acum seama că liftul nu era complet gol. Pe podea, într-un 
colţ, în bătaie de joc, se aflau cele cinci sticle de urină pe care 
le abandonaseră la etajul al patrulea. 

— Vinnie, foloseşte greutăţile astfel încât uşa şi poarta să 
rămână deschise! Atâta vreme cât sunt deschise, ascensorul nu 
poate să coboare. 

Balenger se îndreptă către Cora şi Rick. Rick era deasupra 
ei, icnind de durere. Ea se lupta să se elibereze. Balenger îl 
întoarse pe Rick şi observă că, în urma căderii, ţepuşa îi intrase 
şi mai adânc în piept. Plămânul lui Rick scotea un şuierat. Avea 
dinţii din faţă sparţi. Antebraţul stâng îi stătea în unghi drept 
într-o parte. _ 

— Isuse, spuse Cora. li şterse fruntea de sânge. lubitule. 

Vinnie se grăbi să proptească o greutate de uşa liftului. 

Cora îl mângâie pe Rick pe faţă. Avea ochii pierduţi. Pieptul 
lui fremăta, continuând să şuiere. 

Balenger se uită peste umăr către cabinetul medical. 


183 


— Ajutaţi-mă să-l punem pe masa pentru consult. 

Împreună, el, Amanda şi Cora îl ridicară. Rick gemu. Cora îi 
apăsă umerii, ca să nu îl lase să cadă de pe masă. 

Amanda puse lanternă pe masă. 

— Vom avea nevoie de mai multă lumină. Aduc lumânările 
din rucsacul lui Vinnie. 

Balenger tăie jacheta lui Rick cu ajutorul cuţitului, apoi 
puloverul şi bluza. Pe măsură ce Amanda şi Vinnie aprindeau 
lumânările, lumina din ce în ce mai puternică arăta o cantitate 
alarmantă de sânge ţâşnind din pieptul lui Rick. 

— 'Ţepuşa a pătruns până la capăt, spuse Balenger. 

— Rezistă, iubitule, îi spuse Cora lui Rick, mângâindu-l pe 
frunte. Rezistă. 

Însă Rick nu părea să audă. 

— Dacă scot ţepuşa, s-ar putea să sângereze mai rău. Dar 
dacă nu o scot... 

Geamătul lui Rick dădu glas suferinţei în care se afla. 

— Nu putem măcar să-i alinăm durerea? îl imploră Cora. 
Morfina. 

— Nu. ÎI va omorî, spuse Balenger. 

— Dar numai un pic... 

— Morfina scade ritmul cardiac şi tensiunea. 

Balenger îi pipăi încheietura lui Rick. 

— Şi aşa abia se simte pulsul. 

— Trage ţepuşa afară. Foloseşte bandă adezivă să-i opreşti 
sângerarea, ca în cazul profesorului. 

Lui Balenger nu îi venea în minte nici o altă soluţie. 

— Vezi dacă e alcool sanitar în dulap. Vinnie trase de uşa din 
sticlă. Stai, spuse Balenger. 

— Dar... 

— Lasă, spuse Balenger. 

Plămânii lui Rick încetară să mai şuiere. Pieptul i se linişti. 

— Nu, spuse Cora. Disperată, ea se uita fix în ochii lui Rick, 
căutând un semn de conştienţă. li deschise gura şi îi făcu 
respiraţie artificială. Îngrozită, se opri când aerul şuieră pe 
lângă ţepuşa din pieptul lui. De două ori, suspină ea. O, 
iubitule. O, Isuse, de două ori. Plângând în hohote, îi strânse 
capul lui Rick la piept. De două ori. 

Amanda îşi puse braţul în jurul ei. 

Se auzi bubuitul unui tunet. Imediat după aceea, se auzi un 


184 


pârâit de bruiaj. Balenger se uită încruntat la centura lui de 
siguranţă şi apoi la cea a lui Vinnie. 

Din nou zgomot de bruiaj. 

— Ce naiba... spuse Vinnie uitându-se în jos. 

Provenea de la cele două de staţii emisie-recepţie rămase. 
Lui Balenger îi vâjâia capul. Cu senzaţia că înnebunise şi mai 
tare, duse staţia la gură şi apăsa pe butonul de transmisie. 


50 


— Ai luat staţia de la unul din cei pe care i-ai ucis, spuse 
Balenger. 

— După cum vei avea ocazia să afli, sunt plini de idei. 

Vocea era fină, calmă, neutră, cu tonalitate de tenor, o 
pronunție precisă şi cu un uşor accent elitist. Auzind-o, Amanda 
duse brusc mâna la gură. 

— Prietenul vostru nu a căzut tocmai până jos, la recepţie. L- 
am găsit pe o grămadă de moloz două etaje mai jos. A avut 
chiar puterea să mă ajute să-l urc în lift. Remarcabil. În ce stare 
se află? 

— Neschimbată, rosti Balenger în staţie. 

— Aha, spuse vocea. 

Bruiaj. 

— Îmi pângăriţi casa, spuse glasul. 

— Nu e ca şi cum ai fi avut indicatoare cu „Nu încălcaţi 
Proprietatea” prin preajmă. Singurul lucru bun e că, dacă nu 
am fi intrat, nu am fi putut să o salvăm pe Amanda. 

Cora ridică faţa străbătută de lacrimi dinspre trupul lui Rick. 

— Amanda nu are nevoie să fie salvată, spuse glasul. O tratez 
cu cel mai mare respect. Multe femei ar invidia-o. 

— Mai puţin faptul că a fost abuzată. 

— Nu am atins-o niciodată astfel. Pentru prima dată, în glas i 
se ghicea o urmă de emotie: Dacă ţi-a spus că am făcut asta, a 
minţit. 

Balenger se încruntă. Îşi aminti câteva întrebări lămuritoare 
pe care Vinnie încercase să le adreseze Amandei. Spunea 
Ronnie adevărul? 

— Dar celelalte prietene ale tale? întrebă Balenger în staţie. 
Care erau numele lor? Iris, Alice, Vivian. 


185 


Dintr-odată, ceva din listă îl tulbură. Numele. Era ceva cu 
numele. Însă se petreceau atâtea, încât nu avea timp să îşi dea 
seama ce îl nedumerea. 

— Am avut onoarea să mă bucur de compania multor femei. 

— Femeia moartă de pe coridorul de la parter se afla printre 
ele? 

Bruiaj. 

Temându-se de răspuns, Balenger se forţă să întrebe: 

— Ce-ai făcut cu soţia mea? 

Bruiaj. 

— Dacă vă predaţi, promit că nu veţi simţi durere, rosti 
glasul. 

Dintr-odată, Cora puse mâna pe staţie. Furioasă, strigă în ea: 

— Nenorocitule, îţi promit eu ție ceva. Îndreptându-se 
furioasă către dulapul cu medicamente, strigă: Când o să pun 
mâna pe tine, o să... 

Podeaua explodă. 

Balenger se trase înapoi. Lemnul se dezintegră sub 
picioarele Corei. De dedesubt răsună un foc de armă, iar din 
abdomenul Corei ţâşni sânge. Un alt foc de armă o izbi de 
dulapul cu medicamente, spărgând geamul. Urmă un al treilea 
foc, apoi un al patrulea, care o sfârtecă pe Cora, în vreme ce 
din podea săreau aşchii de lemn. 

Ea căzu în genunchi, cu faţa schimonosită de durere. Se 
rostogoli pe podeaua ce se căsca în faţa ei, sângele ţâşnind şi 
scurgându-se prin găuri. Odată cu ea căzu şi o lumânare, care 
se stinse însă în sângele ei. 

Momentul de uluire se prelungea. În vreme ce mirosul de 
praf de puşcă urca dinspre găuri, Balenger îşi recăpătă 
reflexele. Îi trase pe Amanda şi pe Vinnie către peretele 
exterior, ritmul accelerat al inimii făcându-l să se simtă ameţit. 

— E pe balcon sub noi, şopti el. Cora a strigat atât de tare 
încât el a putut să audă unde se află. 

De jos, prin găurile din podea, Balenger auzi încărcătorul 
unei carabine. Lanterna de pe cască de protecţie a Corei zăcea 
pe podea. Se întinse după ea, apoi i-o dădu Amandei. Duse 
degetul la buze, îndemnându-i pe ea şi pe Vinnie să facă linişte. 
Apoi le făcu semn să-l urmeze în dormitor. Muşchii i se 
contractară, anticipând alte focuri de armă prin podea. 

Ajunse în dormitor, lanterna lui proiectând zigzaguri pe 


186 


podea. Mai era ceva în neregulă. Tod. Unde era... ultima dată 
când Balenger îl văzuse, Tod gemea pe podea, ţinându-se de 
cap unde îl lovise cu pistolul. Acum Balenger se întoarse şi 
cercetă cu lanterna de pe cască. Tod dispăruse. 

Când se întoarse către Vinnie să-l avertizeze, durerea de pe 
chipul său îl făcu să se oprească. Privind trupul Corei, Vinnie 
părea distrus, cu lacrimile curgându-i pe obraz. Femeia pe care 
o iubise era acum pierdută pentru totdeauna. Durerea lui 
Vinnie spori deznădejdea lui Balenger. Să pierzi persoana 
iubită. Inţelegea prea bine iadul prin care trecea Vinnie. 

Balenger îl trase pe Vinnie de mânecă, îndemnându-l să se 
mişte. În ceea ce o privea, Amanda părea să fi trecut printr-un 
calvar emoţional, incapabilă să mai simtă altceva decât 
disperarea de a supravieţui. Îl urmă pe Balenger prin camera 
de supraveghere, către bibliotecă. Fuseseră constrânşi să 
abandoneze lanterna pe care Amanda o aşezase pe masa de 
lângă patul de consultaţie. Acum tot ce aveau erau trei lanterne 
pentru cască. 

Luminile se  întâlniră pe trapa din bibliotecă. Spre 
surprinderea lui Balenger, aceasta era deschisă. Tod trebuie să 
se fi repezit pe scări în timp ce atenţia lui Ronnie era distrasă, 
îşi dădu seama Balenger. Un alt gând îi dădu speranţă - poate 
că Tod ar putea distrage atenţia lui Ronnie, poate că va face 
suficient zgomot încât să-l îndepărteze. 

Balenger încuie trapa şi se mişcă încet spre bucătărie. 
Scoase pistolul şi ţinti către trapa de acolo. Vinnie o ridică, însă 
tot ceea ce dezvăluiră lanternele lor era o altă scară goală. 


51 


Balenger cobori primul. Era nevoit să meargă încet, testând 
cu pistolul prin aer după sârmă ghimpată. Se furişau în jos pe 
scări, întorcându-se mereu în toate direcţiile. Razele de lumină 
se roteau ameţitor. Scările amplificau zgomotul furtunii. 
Apropiindu-se de etajul al cincilea, Balenger auzi apa şiroind, 
apoi înţelese că zgomotul nu venea de la ploaia de afară, ci de 
la ceva de pe scări. Lanterna de pe cască lui dezvălui un torent 
ce se revărsa pe un coridor ascuns. 

Lumina unui fulger dădu la iveală o gaură uriaşă în acoperiş, 


187 


prin care se revărsa apa către etajele superioare. Forfotul apei 
ce cădea în cascadă pe scări îi aminti lui Balenger de o cisternă 
care se umple. Imediat, lanterna de pe cască lumină un obiect 
ce plutea pe coridor. Un cadavru. Amanda tresări când îl văzu. 
O femeie mumificată. Îmbrăcată. Cu o poşetă în mână. Blondă. 
„Diane?”se întrebă Balenger disperat. Însă înainte de a avea 
ocazia să vadă mai bine, apa purtă cadavrul pe scări şi dispăru 
în întunericul clocotitor. 

„Nu putem să ieşim pe-aici”, realiză Balenger. Din câte ştia, 
Ronnie se afla de cealaltă parte a zidului, pregătit să facă o 
gaură cu carabina. Le făcu semn Amandei şi lui Vinnie să se 
retragă în apartament. Aceştia nu au avut nevoie de alte 
încurajări, iar el îi urmă prin trapă. În umbră, respirând 
sacadat, se întinseră pe podeaua bucătăriei. 

— Încercăm altă scară, murmură Amanda. 

— Posibil, spuse Vinnie fără convingere. Ridică apoi încet 
capul. Sau poate că nu trebuie să facem nimic. 

— Ce vrei să spui? întrebă Balenger nedumerit. 

— Profesorul i-a lăsat un bilet unui coleg. Dacă profesorul nu 
îl va suna până la ora nouă în dimineaţa aceasta, colegul va 
trebui să deschidă plicul şi să spună poliţiei unde să trimită 
ajutoare. 

Se aflau atât de aproape de zidul exterior încât ropotul ploii 
le acoperea glasurile. 

— Nu, spuse Balenger. Bob nu a lăsat nici un bilet. 

— Dar... 

— După ce a fost concediat, Bob a încetat să mai aibă 
încredere în cei din departamentul său. A presupus că colegii 
vor deschide biletul şi i-l vor arăta decanului pentru a căpăta 
recunoaştere. Lui Bob îi era teamă că vom fi arestaţi cu toţii. 

Vinnie încercă alt plan: 

— Ce zici de asta? Recuperatorii vin luni. Ne vor salva ei. Tot 
ce trebuie să facem e să aşteptăm încă o zi. 

— Ronnie ne poate pregăti o mulţime de surprize dacă îi 
acordăm atât de mult timp. Ţi-am mai spus, dacă suntem pasivi, 
pierdem. 

— Atunci, ce-o să facem? 

Din staţie se auzi zgomot de bruiaj. 

— Încearcă să mă facă să vorbesc, spuse Balenger încet. 
Speră să-mi audă glasul şi să aibă în ce să tragă. 


188 


— Asta ar putea funcţiona şi invers, murmură Amanda. Dacă 
îl auzi tu pe el vorbind, poţi să tragi în direcţia vocii lui. 

Balenger continuă discuţia: 

— Spune-mi mai multe despre nenorocitul ăsta. A minţit când 
a... 

— Nu m-a atins niciodată. Amanda se cutremură. Mă trata 
întotdeauna cu o politeţe înspăimântătoare. Aveam senzaţia că 
acumulează ceva în el, că se luptă. Ultima oară când l-am 
văzut, când mi-a adus cămaşa de noapte, a încetat să mai fie 
politicos. Ţipa şi arunca cu obiecte. M-a făcut căţea şi curvă. 
Era ca şi cum m-ar fi urât pentru că se simţea excitat. 

Din staţie, bruiajul îl tachină pe Balenger. 

Acesta opri staţia lui Vinnie, apoi o dădu mai încet pe a lui, o 
duse la gură şi apăsă butonul de transmisie, vorbind încet: 

— Nu înţeleg de ce foloseşti nume diferite, Ronnie. De ce îţi 
spui „Walter”? Bruiaj. Numele de familie e într-adevăr 
Harrigan? Balenger nu îndrăznea să stea prea mult într-un loc. 
Se plimba prin sufragerie. Şopti din nou în staţie: Ronnie, care 
e numele tău de familie? nici un răspuns. Care e numele... 

— Carlisle, rosti vocea. 

Amanda şi Vinnie se aşezară pe vine, încercând să-şi dea 
seama dacă vocea venea de sub ei. 

— Nu-i adevărat, şopti Balenger. Carlisle nu a avut copii. 

— E tatăl meu. 

Continuând să se deplaseze, Balenger se strecură în camera 
de exerciţii, acolo unde greutăţile ţineau uşa liftului deschisă. 

— Nu, spuse Balenger. Nu e tatăl tău. 

— S-a purtat ca şi cum ar fi fost. 

— Nu e acelaşi lucru. 

— Uneori e tot ce avem. 

— Dar tu? întrebă Balenger. Tu te-ai purtat ca un fiu bun? 

Balenger îşi stinse lanterna înainte de a trece în cabinetul 
medical. Amanda şi Vinnie făcură acelaşi lucru. Altfel, luminile 
s-ar fi zărit prin găurile din podea. Îl luă cu frig când văzu cele 
două cadavre. 

— Păşeşti cu grijă, dar lumânările reacţionează la aerul pe 
care îl vânturi, spuse vocea. Le văd cum pâlpâie prin găuri. 

Dintr-odată, Balenger îşi dădu seama că Ronnie se afla exact 
sub el. Nici nu apucă bine să se mute, că un foc de armă bubui 
în locul în care se aflase. 


189 


Balenger ţinti spre gaura recentă, gata să tragă, înțelegând 
apoi că Ronnie voia ca el să facă acest lucru, să irosească 
muniţie pe o ţintă-fantomă. 

— Ai dezamorsat explozibilele de acolo? rosti vocea prin 
staţie. Presupun că un fost soldat are abilitatea de a face acest 
lucru. 

Balenger făcu un efort să tacă. 

— Te întrebi cum de-ţi cunosc trecutul? întrebă vocea. Nu 
doar pentru că te-am auzind vorbind cu ceilalţi. De prima dată 
când ai venit la mine în birou să-mi pui întrebări am ştiut că 
aduci necazuri. Când ai venit a doua oară, aveam un teanc de 
informaţii despre tine. Păcat de acel sindrom al Războiului din 
Golf. Cel puţin ai avut pe cineva care să te îngrijească. Soţia ta 
ţi-a arătat atunci cât de devotată era. 

Referirea la Diane îl lovi pe Balenger ca un pumn în stomac. 
Emoţia îl făcu să se aplece. Imediat, furia luă locul durerii şi al 
pierzaniei. Ţinti spre locul în care credea că se află vocea de 
sub el. Voia din toată inima să tragă. „Nu! Se stăpâni el. Nu 
până când nu eşti sigur. Nu-l lăsa să te întărâte ca să faci 
greşeli.” 

Îl cuprinse disperarea. „Luminile noastre, se gândi el. Le-am 
stins ca Ronnie să nu le poată vedea prin găurile din podea. 
Însă nu putem să ieşim de aici fără să le folosim. Iar el are 
ochelari cu infraroşu.” 

Şovăielnic, înţelese ce trebuia făcut. Ce nu voia să facă. 

Îi trase pe Amanda şi pe Vinnie în altă cameră şi le vorbi 
încet: 

— Trebuie să-i distrageţi atenția. Vinnie, ai mai tras vreodată 
cu o armă? 

— Nu. 

— Ține-o cu ambele mâini. Aşa. 

Balenger îi încolăci lui Vinnie degetele mâinii drepte în jurul 
mânerului. Apoi încolăci degetele mâinii stângi pe partea 
opusă, astfel încât să se atingă. 

— Ţinteşte cu vârful ţevii. Ține degetele strânse pe mâner. 
Vezi că are recul. Când tragi, nu trebuie să te sperii şi să scapi 
arma. 

— Când trag? 

— Du-te înapoi în cabinetul medical. Numără până la 
cincizeci. Apoi porneşte-ţi staţia de emisie-recepţie. Dă volumul 


190 


tare. Pune-o pe podea şi dă-te în spate. Vocea mea îi va 
distrage atenţia. Când trage, tragi şi tu. Nu îl vei nimeri, însă 
nu ne pasă de asta. Doar ai grijă ca el să nu te nimerească pe 
tine. 

— Dar... 

— Voi încerca să iau ceilalţi ochelari cu infraroşu. 

Vinnie dădu din cap, însă Balenger nu-şi dădea seama dacă 
era în semn de încredere sau de disperare. 

— Amanda, încuie trapa în urma mea. 

Balenger vorbea cu o blândeţe disperată. 

— Nu o deschide decât dacă auzi două bătăi, apoi trei, apoi 
una. Poţi să ţii minte asta? Două, trei, una? 

— Voi ţine minte. 

— Vinnie, la cincizeci de secunde după prima împuşcătură, 
aruncă ceva pe podea în camera de exerciţii. Ai grijă să te afli 
la distanţă. Încearcă să-l faci să tragă din nou. Apoi trage şi tu 
şi mută-te în altă cameră. Continuă să-i distragi atenţia. Insă nu 
folosi mai mult de un singur foc odată. Avem nevoie de muniţie. 
Poţi să faci asta? 

— N-am de ales. 

— Dacă pot să iau ochelarii aceia cu infraroşu, vom avea de 
ales dintr-o mulțime de variante. 

Balenger spera că păruse convingător. 

Aflaţi departe de găurile din podeaua cabinetului medical, 
putea să-şi aprindă în siguranţă lanternele. Balenger traversă 
în linişte bucătăria, biblioteca şi camera de supraveghere, 
ajungând în cele din urmă în dormitor. Se uită fix la trapă. 
Teoretic, uşa de la apartamentul lui Danata rămânea 
baricadată, astfel că Ronnie nu putea intra să-i împuşte pe cei 
care coborau pe scări. 

Teoretic. 

Balenger luă pistolul de la Vinnie, apoi îi făcu semn Amandei 
să descuie şi să tragă trapa. Ţinti cu pistolul în vreme ce 
lanterna de pe cască străpungea întunericul scărilor. Nimeni. 
Respirând ceva mai uşor, bătu cu pistolul înapoi. 

— Începe să numeri până la cincizeci. 

Se căţără pe scări şi îi făcu semn Amandei să închidă. Când o 
auzi trăgând zăvorul deasupra lui, avu senzaţia cumplită că se 
coboară în iad. 


52 


Mirosul ca de cupru al sângelui cuprindea întreg coridorul şi 
camera de zi a lui Danata. Balenger număra secundele la fel ca 
Vinnie: trei, patru, cinci. Călăuzit de o singură sursă de lumină, 
simțind cum îl înfăşoară întunericul, Balenger se strecură în 
jos. Mobila rămăsese îngrămădită în faţa uşii, lucru care îi 
dădea curaj. Îşi scoase ciocanul de la centură şi cobori de la 
etajul şase la cinci, luând-o pe coridorul secret de pe acesta, 
mişcând ciocanul înaintea lui, în căutarea sârmei ghimpate cu 
lame. Era atent la apa şiroind pe scări, însă nu auzea nimic, 
acoperişul din această parte a hotelului rămânând evident 
intact. 

Îndreptă lanterna de pe cască de-a lungul întunericului de pe 
coridorul de la cinci. Părea să fie ceva acolo, ceva nemişcat ce 
îi stârnea bănuielile, însă nu avea timp să investigheze. 

Continua să numere: optsprezece, nouăsprezece, douăzeci. 
Aerul deveni mai rece după ce ajunse la etajul patru. Continua 
să coboare. 

Din staţie se auzea zgomot de bruiaj, Ronnie tachinându-l din 
nou. Fără îndoială, Ronnie spera să audă un răspuns şi să-l 
folosească drept ţintă. Insă Balenger era prea departe. 

Continua să numere. Douăzeci şi cinci. Douăzeci şi şase. 

Apăsă pe butonul de recepţie de la staţie. Ştia că şi Ronnie 
avea să audă un bâzâit asemănător de bruiaj. 

— Aşadar, eşti încă în viaţă, rosti vocea. 

Deşi Balenger avea staţia la volum minim, ecoul de pe scară 
îi amplifica vorbele: 

— M-am întrebat dacă te voi nimeri. 

Lumina de pe cască se învârtea în ritmul ametitor al scărilor 
în spirală. Balenger ajunse la etajul al treilea şi continuă să 
mişte ciocanul în umbrele dinaintea lui. 

Bruiaj. 

Balenger apăsă butonul de transmisie şi ţinu staţia lipită de 
buze, acoperindu-şi gura cu mâna, străduindu-se să blocheze 
ecoul scărilor. 

— Carlisle avea agorafobie. M-am tot întrebat de ce un om 
îngrozit de spaţiile deschise ar părăsi hotelul pentru a se 
împuşca pe plajă. 


Patruzeci şi şapte. Patruzeci şi opt. 

— Nu avea nici o noimă. Însă acum înţeleg. Altceva îl 
îngrozea mai tare. 

Balenger era sigur că numărătoarea trecuse de cincizeci. 
„Vinnie, pentru numele lui Dumnezeu, fă ce ţi-am spus!” 

— Nu i-am făcut nici un rău, spuse vocea. 

— Nu ai fost un fiu bun. 

— Vocea ta sună altfel. 

Balenger şi-l imagină pe Vinnie urmând instrucţiunile, 
mărind volumul staţiei şi aşezând-o pe podea. Şi-l imagină pe 
Ronnie privind în sus către vocea lui Balenger amplificată dintr- 
odată. Deodată auzi un foc de armă răsunând din staţia lui. 
Ascultă cu atenţie după un foc de răspuns. Însă un tunet 
zdruncină hotelul, răsunând pe scări şi nu mai auzi nimic, nici 
măcar bruiajul din staţie. 

Îi îngheţă inima în piept când simţi că ceva opune rezistenţă 
ciocanului. Îngenunche, zări sânge pe scări şi cercetă cu 
lanterna de pe cască. Sârma întinsă era acolo. Sângele de 
culoare închisă de pe aceasta o făcea aproape imposibil de 
văzut dintre umbre. 

Se lăsă pe spate şi se strecura pe sub sârmă. Se îndreptă şi 
auzi un nou fâşâit de bruiaj din staţie, însă îl ignoră şi mişcă 
ciocanul în faţă, căutând alte sârme, în timp ce cobora în 
întunericul de la capătul scărilor. 

Acum îşi îngăduia un gând pe care îl evitase. Dacă Ronnie a 
luat mai mult decât staţia? Dacă a luat şi ochelarii cu infraroşu, 
astfel încât nimeni să nu-i poată folosi? „Atunci nu mai avem 
prea multe variante, se gândi el. La naiba, poate chiar nu mai 
avem nici una.” 

„Pleacă, îi spunea o parte din el. În vreme ce Vinnie îi 
distrage atenţia lui Ronnie, încearcă să găseşti o cale de ieşire. 

Să-i abandonez? 

Nu tocmai. Găseşte o cale să chemi ajutoare. 

Nu există cale de scăpare. Singura cale de a pune capăt 
acestei situaţii e să-l omori. j 

Chiar dacă aş putea ieşi, ce-aş face? Pe jos? În toiul nopții? 
Pe furtună? Într-o parte părăsită a oraşului? Mi-ar lua o 
veşnicie să ajung la secția de poliție. Vinnie şi Amanda ar putea 
fi morți până atunci. 

Asta e şansa ta. 


193 


Prostii. Nu îi las.” 

Ajunse la capăt, acolo unde în spaţiul limitat mirosul morţii 
era şi mai puternic. Raza lui răzleaţă de lumină dezvălui două 
cadavre, pe Mack şi JD într-o baltă de sânge, cu gâturile tăiate 
şi picioarele aproape retezate. Balenger zări urme de tălpi în 
sânge. Evident Ronnie se apropiase de ei, îi terminase cu un 
cuţit şi luase staţia. Urmele de paşi păreau să pornească şi să 
ducă la perete. Se pare că era una dintre uşile secrete despre 
care Balenger era sigur că există, deşi nu ştia cum fusese 
deschisă uşa. 

Se ghemui şi studie cadavrele învăluite în umbră. Fiecare 
cadavru purta într-adevăr ochelari cu infraroşu. Se întinse, apoi 
îşi aminti de cadavrele cu capcană din Irak şi se opri, uitându- 
se mai atent la acestea. Mack avea ceva vârât sub partea 
stângă. 

Şi JD avea ceva sub el. Nu era nimic evident. Evident nu era 
decât pentru cineva călit în iadul din Irak şi care ştie să nu aibă 
încredere în nimeni şi în nimic. Un fel de explozibile. Presiunea 
cadavrelor arma detonatoarele. Dacă Balenger ar fi mişcat 
cadavrele, ar fi declanşat mecanismul, iar bombele ar fi 
explodat. 

Se mută lângă capetele lor, îngenunche în sânge şi întinse 
mâna sub capul lui Mack, căutând bareta ochelarilor cu 
degetele. „Fă-o cu grijă”, îşi impuse el. 

Din staţie răsună zgomot de bruiaj. 

Balenger trase bareta peste capul lui Mack, craniul ras 
neopunând rezistenţă. Ridică ochelarii de pe ochii lipsiţi de 
vedere ai lui Mack şi îi prinse la centura de siguranţă. Apoi 
respiră adânc, aplecându-se asupra lui JD şi a ochelarilor lui. 

În depărtare i se păru că aude zgomot de foc de armă. 
Scoase ochelarii lui JD şi îi puse la ochi. Stinse apoi lanterna de 
pe cască. 

In locul umbrelor care se luptau cu lanterna, acum vedea un 
crepuscul verde ce făcea totul puţin vizibil. Faptul că rămăsese 
fără suflare şi zgomotul furtunii creau senzaţia că se află sub 
apă. Cu o vedere mai ageră, zări un obiect lung şi întunecat. 
Ranga. O luă de jos. 

Se întoarse către scări, grăbit să se întoarcă în apartament, 
însă ezită şi se îndreptă către coridorul îngust. In ciuda 
reţinerilor, intră. Vizibilitatea sporită oferită de ochelari îi 


194 


permitea să vadă până la capătul coridorului, până la ceea ce 
povestise Tod că descoperise: cadavrul unei femei complet 
îmbrăcate, aşezat lângă peretele din capăt. Stafidită ca o 
mumie. În ciuda verdelui de la ochelari, era evident că avea 
părul blond. Avea o poşetă în poală şi părea să aştepte 
răbdătoare să plece într-o excursie. Balenger nici nu putea să-şi 
imagineze groaza pe care trebuie să o fi îndurat. Hainele de 
modă veche îi spuneau că nu era vorba despre Diane, însă 
această informaţie nu îl consola. Acum accepta gândul că iubita 
lui soţie era moartă şi îşi dorea cu toate acestea să fie alături 
de ea, chiar dacă era lipsită de viaţă. Într-o mare de verde, se 
aplecă şi încercă să-şi dea seama cum a murit femeia. 

Nu erau urme de violenţă. „Nu e bine”, se gândi el 
concentrându-se asupra gâtului. Laringele şi traheea erau 
împinse în interior, cu oasele rupte. Fusese strangulată. Se 
simţi paralizat până când bruiajul de la staţie îl făcu să tresară. 
Pe cale să se repeadă înapoi la Amanda şi la Vinnie, el puse 
totuşi ranga jos şi se întinse după poşeta cadavrului. Materialul 
acesteia era cenuşiu şi acoperit de praf. Puse jos staţia 
folosindu-se acum de ambele mâini pentru a deschise poşeta şi 
a scoate portofelul. 

Înăuntru se afla un permis de conducere. Când zări numele 
de pe acesta se cutremură. Numele îi spunea aproape totul. 

Trebuia să se întoarcă. Gândurile îi alergau nebunește. 
Trebuia să se uite în rucsacul lui Vinnie. 

Vâri permisul în buzunarul de la jachetă, apoi luă ranga şi 
staţia. În timp ce se auzea bubuitul unui tunet, se repezi către 
scări. 

„Ai grijă la sârma ghimpată.” 

O găsi agitând ranga. Se strecură pe dedesubt şi se repezi în 
sus pe scări. Îl dureau braţele de la greutatea răngii, în timp ce 
o mişca înaintea lui, în caz că Ronnie l-ar fi urmărit şi i-ar fi 
întins o altă capcană. I se păru că aude un foc de armă în 
depărtare, iar apoi un pistol. La etajul al treilea. Al patrulea. 

La cinci, se opri din nou, neputând să se abţină să nu arunce 
o privire pe coridorul secret. Îşi aminti că văzuse un obiect 
sprijinit de un perete de acolo. lar acum ochelarii săi cu 
infraroşu dezvăluiau că avusese dreptate. Un alt cadavru de 
femeie. Blondă. Complet îmbrăcată, de data aceasta cu 
pantaloni, helancă şi sacou. 


195 


„Nu”, se gândi Balenger. 
Hainele i se păreau cunoscute. 
Nu. 


53 


Merse clătinându-se către ea. Când îi apăru un şobolan pe 
umăr, lovi cu ranga şi îl zdrobi de perete. Copleşit de emoție, 
căzu în genunchi. Femeia nu era la fel de stafidită ca aceea de 
la parter. Nu mai avea ochi. Fuseseră roase bucăţi din ea, însă 
faţa era cu toate acestea imposibil de confundat. 

Diane. 

Durerea îi încleşta pieptul. Rămase fără suflare. Lacrimile îi 
usturau obrajii. Plângând în hohote, ridică mâna, mângâindu-i 
pielea încreţită. Părul blond îi atârna până mai jos de umeri, 
mai lung decât îi plăcea ei - pentru că îi crescuse după moarte. 
Pe chip avea întipărită o grimasă de groază. Ca şi cadavrul de 
la parter, avea oasele gâtului împinse înăuntru ca şi cum ar fi 
fost strangulată. Diane a lui. Minunata lui Diane. 

Îngenunche, adorând-o, jelind-o. Diane. Unsprezece ani 
împreună. Ea nu a renunţat niciodată la el, nu a obosit 
niciodată să aibă grijă de el când se întorsese bolnav pentru 
prima oară din Irak. Încercase să se revanşeze faţă de ea, să o 
facă să simtă cât de mult o iubeşte. Diane cea bună şi altruistă. 
Diane cea frumoasă, cu faţa roasă de şobolani. 

Un foc de armă îl trezi la realitate. Copleşit de suspine, îi 
deschise poşeta, scoase portofelul şi îl vâri în buzunar. li sărută 
fruntea aspră, luă ranga şi staţia, şi o luă uşor pe scări. 

Furia îl făcea să vrea să se grăbească, însă asta ar fi 
însemnat să intre în jocul lui Ronnie, să-l lase pe nenorocit să-l 
manipuleze şi să facă o greşeală. „Vin după tine, Ronnie”, 
strigă în sinea lui. Cu ranga pregătită, ieşi pe coridorul de la 
etajul al şaselea şi studie camera de zi devastată din 
apartamentul lui Danata. Intrarea era încă baricadată de 
mobilă. 

Urcă spre trapă. Dincolo de aceasta, auzi mişcare, paşi 
grăbiţi, un foc de armă. Disperat, ciocăni de două ori, de trei 
ori, o dată. 

Nici un răspuns. Dacă cred că sunt Ronnie? Dacă trag cu 


196 


arma prin trapă? 

Când ciocăni din nou, auzi încuietoarea deschizându-se. 
Trapa se ridică. O lanternă îi bătu lumina în faţă, 
suprasolicitând senzorul din ochelari şi creând o lumină 
puternică ce îl orbi pe moment. Lanterna se dădu la o parte, iar 
vederea nocturnă îi reveni. Se repezi în sus şi încuie trapa în 
urma lui. 

Mirosul de praf de puşcă era peste tot. Vinnie stătea în 
pragul uşii dinspre camera de supraveghere, ţintind către două 
găuri din podea. Îl zări pe Balenger şi se retrase spre el. 

— Am făcut cum mi-ai spus, am numărat până la cincizeci. 
Apoi am dat tare volumul la staţie şi am aşezat-o pe podea. A 
aruncat-o în aer. 

— De câte ori ai tras? întrebă Balenger luându-i pistolul. 

— Trei. Sper că nu crezi că am irosit... 

— Ai făcut ce trebuia. I-ai distras atenţia. Au mai rămas nouă 
gloanţe. Va trebui să le folosim cu economie. 

— A tras la întâmplare prin podea. 

— Nu poate să pătrundă în camera de zi a lui Danata şi să 
tragă în noi de acolo. Suntem în siguranţă pentru moment. Dă- 
mi rucsacul tău. 

Balenger duse staţia la gură. 

— Hei, nenorocitule, ia ghici? 

Bruiaj. 

— Ţi-am pus o întrebare, labagiule. 

— Ce-ar trebui să ghicesc? Chiar trebuie să fii vulgar? 

— Când vine vorba de tine? Absolut. Am găsit-o pe soţia mea, 
rahatule! 

Bruiaj. 

— Ai strangulat-o. Le-ai strangulat pe toate. 

Balenger luă rucsacul de la Vinnie şi scoase raportul poliţiei 
din compartimentul din spate. Scoase din buzunar permisul de 
conducere al cadavrului de la parter. 

— Cine rafinate la lumina lumânărilor, rosti Balenger în 
staţie. Muzică clasică liniştitoare. Şedinţe de lectură. Filme 
străine cu subtitrare. Toate foarte cum trebuie, politicos şi 
intelectual. Trebuia să păstrezi partea intelectuală. Nu poţi să 
laşi trăirile să-ţi stea în cale. Sentimentele te fac slab. 
Sentimentele te fac să pierzi controlul. 

Citi numele de pe permisul de conducere: Iris McKenzie. 


197 


Când Amanda înşiruise numele „iubitelor” lui Ronnie, îl 
contrariase ceva. Acum ştia despre ce era vorba. Iris. Răsfoi 
paginile raportului poliţiei. 

— Am găsit! spuse în staţie. Iris McKenzie. Vârsta: treizeci şi 
trei de ani. Adresa: Baltimore, Maryland. Ocupaţia: copywriter 
la o agenţie de publicitate. Culoarea părului: blond. Îţi sună 
cunoscut, nenorocitule? Ar fi cazul. Dacă nu mă înşel, ea a fost 
prima. 

Balenger cerceta raportul, pe care un bătrân îl scrisese cu o 
meticulozitate incredibilă. 

— În august 1968, Iris a luat trenul din Baltimore până în 
New York într-o călătorie de afaceri. Când s-a întors, s-a 
hotărât să petreacă weekendul în Asbury Park la faimosul hotel 
Paragon. Nimeni nu i-a spus că Asbury Park nu mai era 
bijuteria de odinioară ori că hotelul Paragon era un coşmar. A 
sosit într-o vineri. O noapte în această dărăpănătură de coşmar 
i-a fost de ajuns. A predat camera a doua zi ca să plece la gară. 
Nu a mai văzut-o nimeni de atunci. Cu excepţia mea. Am văzut- 
o eu, Ronnie. E jos pe coridor, cu poşeta în poală, aşteptând în 
continuare trenul. Asta nu se va întâmpla prea curând. 

Cu gura uscată şi cu un junghi în piept, Balenger avea nevoie 
să facă o pauză. Simţea că, din cauza trăirilor copleşitoare, 
erau pe cale să-i explodeze venele. 

Ridică staţia. 

— Amanda spune că ai tratat-o cu o politeţe 
înspăimântătoare. In afară de faptul că ai încuiat-o în seif, 
desigur. Dar ce naiba, nimeni nu e perfect, nu-i aşa? Apoi ai 
apărut cu o cămaşă de noapte provocatoare pentru ea. Ce s-a 
întâmplat Ronnie? Te-ai hotărât că s-a terminat cu curtoazia? Ai 
hrănit-o. Ai distrat-o. I-ai dovedit cât de şarmant eşti. Acum 
voiai şi ceva în schimb pentru deranj. Eşti un bărbat de lume, 
până la urmă. Ştii cum e jocul. Dar dintr-odată te-ai înfuriat. Ai 
făcut-o curvă. Nevoile sexuale te-au făcut să te simţi slab şi 
dispreţuitor? Pun pariu că în curând ai fi lovit-o. Apoi te-ai fi 
detestat că ai lăsat slăbiciunea şi nevoile să te domine. Poate că 
te urai pentru că o doreşti şi o urai şi pe ea pentru că eo 
femeie pe care o doreşti. Sau iată varianta opusă. Asta îmi 
place mai mult. Poate că te urai pe tine însuţi pentru că ţi se 
părea că ar trebui să o doreşti, dar nu era aşa. Poate că nu 
simţeai nici un fel de dorinţă sexuală, iar asta te-a deranjat cu 


198 


adevărat. Te simţeai bine când găteai cine romantice, când 
citeai Proust şi urmăreai filme străine. Dar când venea vorba de 
relaţia dintre femeie şi bărbat, paralizai. „Ce se întâmplă cu 
mine?, te-ai întrebat atunci. Trebuie să fac ceva în legătură cu 
asta.” Astfel că ai pus-o să îmbrace o cămaşă de noapte. Asta 
trebuia să aibă vreun efect. Dar nu a fost aşa, şi ai ajuns să o 
urăşti pentru că nu te făcea să te simţi bărbat. Ştiai încotro se 
îndreaptă situaţia. La fel cum s-a întâmplat şi cu celelalte. Nu 
puteai să le-o tragi, astfel că le-ai strangulat pentru a-ţi 
ascunde ruşinea şi eşecul. Poate că următoarea femeie avea să 
te facă să te simţi bărbat. Data viitoare. Întotdeauna mai exista 
data viitoare, nu-i aşa? 

Pârâitul unui fulger nevăzut. Amanda şi Vinnie îl urmăreau 
pe Balenger, ascultând îngroziţi. 

— Deci acum mai eşti şi psiholog de ocazie, pe lângă faptul 
că ai fost un soldat ratat şi un poliţist mediocru? întrebă vocea. 

— Detectiv. Am fost detectiv. Şi mi se pare că cercetările pe 
care le-ai făcut în privinţa mea nu au scos la iveală cazurile pe 
care le-am investigat. Sau poate că ţi-ai impus să ignori toate 
astea pentru că nu ai vrut să te gândeşti la problema ta. Crime 
sexuale, Ronnie. Am investigat crime sexuale. Văd ce e în capul 
tău, amice, şi e o mocirlă. 

Ronnie. Şi numele acesta îl frământa pe Balenger. 

— 1968, rosti Balenger în staţie. E o fotografie cu tine şi 
Carlisle. Are data pe spate: 31 iulie 1968.0 lună mai târziu, Iris 
McKenzie a dispărut. Până la sfârşitul anului, Carlisle a închis 
hotelul, a concediat angajaţii şi a locuit aici de unul singur. Sau 
poate că nu era singur. Ronnie, Ronnie. De ce mi se pare 
numele... 

Balenger  răsfoi dosarul poliţiei, pagină după pagină, 
amintindu-şi câte ceva, apoi căutând iarăşi. Ronnie. Apoi găsi 
hârtia, iar numele îi sări în ochi. Descoperirea îl cutremură: 

— Ronald Whitaker. 

— Ce? întrebă vocea. 


54 


— Ronnie. Ronald. Patru iulie, 1960. Ronald Whitaker. 
— Taci din gură, spuse vocea. 


199 


Bubui un tunet. 

— Eşti Ronald Whitaker. 

— Taci din gură. Taci din gură. 

Prin foşnetul ploii, Balenger auzi nişte bocănituri de jos. Nu 
de la trapă. Mai jos. intind cu arma, descuie şi trase trapa. 
Ochelarii săi dezvăluiau scările circulare în nuanţe verzui. 

— Taci din gură. Taci din gură, striga Ronnie. 

În vreme ce bocăniturile aprige continuau, Balenger cobori 
uşor pe scări şi aruncă o privire prin peretele demolat din 
livingul răvăşit al lui Danata. 

Zgomotele veneau dinspre uşa baricadată, fiind suficient de 
puternice cât să zgâlţâie mobila proptită de aceasta. 

— Mama ta a murit, spuse Balenger în staţie. Tatăl tău te-a 
abuzat. 

— Te voi face să suferi atât de mult, încât mă vei ruga să te 
omor! strigă Ronnie de după uşă. 

Balenger intră în camera de zi a lui Danata şi ţinti spre uşă. 
Vorbind încet, încercând să-l facă pe Ronnie să creadă că se 
afla încă în apartamentul de sus, vorbi mai departe în staţie. 

— Apoi tatăl tău s-a gândit să câştige câţiva dolari de pe 
urma ta, astfel că te-a adus aici, la hotelul Paragon, de patru 
iulie, şi te-a închiriat unui alt pervers. 

— Nu vreau să ascult! 

— Individul a încercat să te mituiască cu o minge de 
baseball, o mânuşă şi o bâtă. Nu-mi pot imagina cât de oribil 
trebuie să fi fost. După aceea, tatăl tău s-a întors cu banii. Era 
beat. A adormit. I-ai zdrobit capul de douăzeci de ori cu bâta. 
Ronnie, în locul tău, l-aş fi lovit de cincizeci de ori. De o sută. 
Nu-ţi pot spune cât de rău îmi pare pentru acel băieţel. Mă 
cuprinde furia când mă gândesc ce-a păţit. Mi se rupe inima 
pentru copilăria pierdută. Ploaia se abătea năvalnic asupra 
clădirii. Tunetele zguduiau pereţii. Însă urăsc ce-a devenit, 
Ronnie. 

— Numele meu e Walter Harrigan! 

Balenger trase spre voce. O dată. De două ori. Prin mijlocul 
uşii, gloanţele străbătură lemnul. 

Imediat, îşi schimbă poziţia, cu o clipă înainte ca prin perete 
să explodeze două focuri de carabină, alicele zburând în toate 
părţile. 

Una dintre alice îl lovi pe Balenger în braţ. Ignorând durerea, 


200 


trase în dreapta şi în stânga găurilor din perete. Se trase spre 
scară, dar chiar atunci două explozii străpunseră peretele. 

Din întunericul de dincolo de găuri, auzi cum Ronnie încarcă 
arma. 

„La naiba, l-am lăsat să mă păcălească! M-a făcut să irosesc 
muniţia! Mai am doar cinci cartuşe!” 

Din staţie răsună zgomot de bruiaj. 

„Ronnie ţinteşte către locul de unde vine zgomotul!” înţelese 
Balenger. Când staţia foşni din nou, se repezi în sus pe scări. 
Două bubuituri aruncară alice spre treptele de sub el. 

— Prin găuri nu se vede lumina lanternei, rosti glasul din 
staţia lui Balenger. Acum înţeleg. Cât timp amicii tăi mi-au 
distras atenţia, te-ai dus jos la cadavre. Le-ai luat ochelarii cu 
infraroşu. 

Balenger se aşeză în pragul trapei. Ronnie nu putea să-l 
împuşte de acolo. 

— Am descoperit bombele pe care le-ai pus sub cadavre, 
spuse Balenger în staţie. 

— Ei bine, iată una pe care nu ai găsit-o, rosti vocea. 

Un vuiet zgâlţâi clădirea. Pentru o clipă, lui Balenger i se 
păru că e un alt tunet. Însă având în vedere că pereţii 
tremurau, era evident că ecoul venea din interior. Fu nevoit să 
se prindă de marginea trapei pentru a se stabiliza. Simţi unda 
de şoc cum îi izbeşte urechile. 

Deasupra lui, Amanda striga: 

— Aici! În camera de supraveghere! 

Balenger se strecură prin trapă. Alergă în camera de 
supraveghere şi deschise trapa. Fumul îl făcu să tuşească. 
Când se risipi, ochelarii îi arătară că scara fusese aruncată în 
aer trei etaje mai jos. Metalul contorsionat continua să vibreze, 
legănându-se. Mai jos se zăreau flăcări. 

Balenger ridică staţia. 

— Dacă vorbeşti despre cutia din metal pe care o legai de 
Amanda, noi am găsit-o. Am aruncat-o pe scara de la camera de 
supraveghere. Se va stârni un incendiu acolo. 

— Mâine aveam oricum de gând să dau foc acestui loc. 
Monedele nu au nici o valoare pentru mine. 

Schimbare bruscă a subiectului îl nelinişti pe Balenger. 

— Monedele? 

— O avere, însă nu le puteam folosi să plătesc taxele pentru 


n 
! 


201 


acest loc, spuse cu amărăciune vocea. Am fost la diferiţi 
negustori de monede din mai multe oraşe. Niciodată cu mai 
mult de câteva monede odată. Niciodată cu cele mai de preţ. 
Însă e nevoie să vinzi o mulţime de monede de şapte sute de 
dolari pentru a reuşi să plăteşti un impozit de cincizeci de mii 
de dolari. Într-o zi, în Philadelphia, un negustor pe care nu îl 
mai cunoscusem niciodată s-a uitat la ce îi ofeream şi a spus: 
„Deci tu eşti tipul cu toţi vulturii dubli. Ceilalţi negustori 
vorbesc despre tine”. Şi acelea au fost ultimele monede pe care 
am îndrăznit să le vând. 

„De ce vorbeşte atât de mult? se întrebă Balenger. Trage de 
timp. Ce are de gând?” 

Dintr-odată, Balenger îşi aminti ce îi spusese lui Ronnie cu 
câteva secunde în urmă: „Am aruncat-o pe scara de la camera 
de supraveghere. Se va stârni un incendiu acolo”. Isuse, i-am 
spus unde mă aflu. 

Balenger sări din dreptul trapei, îndreptându-se către 
dormitor. În spatele lui explodă ceva, însă nu erau alice. 
Explozia stârni un val de căldură în camera de supraveghere. 
Detonatorul de lângă trapă, îşi dădu seama Balenger. Ronnie l- 
a acţionat prin telecomandă. leşea fum. _ 

Amanda şi Vinnie se repeziră înaintea lui. Însă direcţia lui 
Vinnie arăta clar că nu înţelegea ce stârnise explozia. 

— Vinnie, fereşte-te de... 

În dormitor, Vinnie se opri şi se întoarse. 

— Trapa! strigă Balenger. Fereşte-te de... 

Înmărmurit, Vinnie se uită în jos. 

Trapa. 

Detonatorul. 

Explozia a fost mică, dar asurzitoare. O flacără ajunse pe 
picioarele lui Vinnie. Blugii îi luară foc. Urlând, căzu la podea 
dând din picioare. 

Balenger luă cearceaful şi sări la picioarele lui Vinnie, 
înăbuşind cu disperare focul. Vinnie continua să ţipe. 

Într-o succesiune rapidă, în tot apartamentul explodară 
detonatoarele. Balenger zări flamele exploziei, precum şi 
flăcările din camera de supraveghere şi din cabinetul medical. 

— Un extinctor! Strigă Amanda. Bucătăria! 

Fugi prin camera de supraveghere, ferindu-se de flăcări. 

Balenger luă un urcior decorativ de pe birou şi se repezi în 


202 


baie. Învârti robinetul de la baie, însă nu curgea apă deloc. 
Electricitatea e oprită! Nu funcţionează pompa! Işi aminti el. 
Luă apă din vasul de toaletă, dădu fugă în cabinetul medical şi 
aruncă urciorul peste flăcări. Un foc de carabină făcu încă o 
gaură în podea, însă Balenger se repezea deja către baie. 
Scoase capacul bazinului şi lua apă. De data aceasta, nu intră 
în cabinet, ci se opri la intrare, azvârlind apă peste flăcări. 
Focul şuieră şi se micşoră. Vasul de toaletă din nou. Scoase 
toată apa şi fugi către cabinetul medical. Acum, când aruncă 
apa, flăcările se stinseră. 

Nu mai e apă. Cum am să... 

Auzi jetul unui extinctor. Amanda ataca flăcările din altă 
cameră. Însă nu se afla în sufragerie, acolo unde flăcările se 
înteţeau de asemenea. Apă. Aveau nevoie de mai multă apă. Se 
uită către liftul deschis din camera de exerciţii. Ignorând riscul 
unui foc de armă, se repezi către lift şi luă sticlele cu urină pe 
care i le trimisese ostentativ Ronnie. 

„O mutare greşită, nemernicule”, se gândi Balenger, 
aruncând urina peste flăcări. Duhoarea de amoniac îl făcu să se 
înece. i 

Aruncă mai multă urină. Focul sfârâia. O a treia sticlă. Înecat 
în urină, focul se retrăgea. Cea de-a cincea sticlă îl stinse. 

Un nou foc de armă sfâşie podeaua. Alergând, Balenger simţi 
cum o aşchie îi înţeapă faţa. O găsi pe Amanda în bibliotecă, 
unde manevra în grabă extinctorul, stingând o flacără. Apoi se 
repezi către camera de supraveghere, împroşcă un nor alb pe 
flăcări, stingându-le şi pe acestea. Insă o clipă mai târziu, norul 
dispăru, extinctorul golindu-se. 

Podeaua erupse într-o altă explozie, dar Balenger o trăsese 
deja pe Amanda în dormitor. Se ghemuiră apoi lângă Vinnie, la 
peretele exterior. Teoretic, era cel mai sigur loc - deasupra 
camerei de zi a lui Danata, a cărei uşă rămânea baricadată. In 
jurul lor se înălța fumul. Vinnie avea blugii arşi lipiţi de el, 
carnea înnegrită, iar din picioare i se scurgea un lichid. Arsuri 
de gradul trei. Balenger văzuse o mulţime de cazuri în Irak. 

— Doare, spuse Vinnie. 

Balenger ştia că pe Vinnie avea să-l doară mult mai tare după 
ce nervii săi îşi vor reveni din şoc. Curând avea să fie în agonie. 

— Doare. 

În pofida nuanței verzui a ochelarilor cu infraroşu, faţa lui 


203 


Vinnie părea pământie. 

— Ştiu, spuse Balenger. Poţi să mergi? 

— E o singură cale de-a afla. 

Tresărind, Vinnie îi făcu semn lui Balenger să-l ridice. 

Însă Vinnie avea picioarele umflate. Genunchii refuzau să se 
îndoaie. Când încerca să pună picioarele în pământ gemea de 
durere. Balenger se temea c-o să leşine. 

— În regulă, nu e o idee bună, spuse Balenger coborându-l 
uşor la podea. Amanda. 

Era surprins să vadă ca ea ţinea încă în mână extinctorul gol. 

— Du-te uşor către camera de supraveghere şi aruncă 
extinctorul cât mai departe posibil. În bibliotecă, dacă poţi. Dar 
aşteaptă până ajung în uşa cabinetului medical. 

— Ce-ai de gând... 

— Să atenuăm durerea. 

Balenger o porni în dreapta, către cabinetul medical. 
Lumânările luminau slab, înconjurate de fum. Dădu din cap 
către Amanda, care aruncă extinctorul în direcţia opusă, către 
bibliotecă. Imediat ce-l auzi izbindu-se de podea, distrăgându-i 
atenţia lui Ronnie, Balenger trecu în cabinetul medical şi 
întinse mâna prin geamul spart al dulapului. Lua o seringă şi o 
fiolă de morfină, apoi se întoarse rapid către dormitor, înainte 
ca alicele să explodeze din podea. 

Îngenunche lângă Vinnie. 

— Îţi dau doar atât cât să-ţi atenueze durerea, nu să te 
adoarmă. 

Vinnie dădu din cap, muşcându-şi buza inferioară. 

— Grăbeşte-te. 

Balenger dezveli încheietura mâinii stângi a lui Vinnie şi îi 
făcu injecţia. A 

Chipul lui Vinnie era rigid de durere. Incet, se relaxă. 

— Da, e mai bine. 


55 


Fumul plutea. 

— E mai gros, spuse Amanda tuşind. Credeam că am stins 
toate flăcările. 

— Nu şi acolo jos, spuse Balenger arătând către trapa 


204 


deschisă din camera de supraveghere. 

Păşi nesigur în direcţia aceea. Trei etaje mai jos, flăcările 
erau mai puternice. Singurul lucru pe care putea să-l facă era 
să închidă trapa şi să o încuie. 

Surprinzându-l, Amanda se repezi înapoi cu nişte prosoape 
pe care le înmuiase în apa rămasă în vasul de toaletă. Le îndesă 
prin marginile trapei, împiedicând fumul să mai intre, 

Fără electricitate şi cu sistemul de încălzire dezactivat, 
apartamentul s-a răcit imediat. Amanda se cuprinse cu braţele. 
Uitându-se la picioarele ei goale şi la cămaşa de noapte carei 
le lăsa descoperite, Balenger spuse: 

— Poate că pot face ceva în privinţa asta. A 

În uşa cabinetului medical, se uita fix la cadavrul Corei. „Îmi 
pare rău'”, se gândi el. O prinse pe Cora de mâini şi trase. Erau 
atâtea găuri în podea încât Ronnie va auzi cu siguranţă, îşi 
făcea el griji. Însă trebuia să tragă în continuare. Trase uşor 
cadavrul Corei în dormitor. 

— Aici, spuse el scoţându-i pantofii şi şosetele Corei. 

Picioarele Corei aveau răceala teribilă a morţii. 

— Purtaţi aproximativ aceeaşi măsură. Ar trebui să ţi se 
potrivească. 

Amanda se uita la ce îi oferea el. Nebunia deveni 
normalitate. Luă pantofii şi şosetele. 

— Însă nu şi pantalonii. 

Aceştia erau îmbibaţi de sânge. 

— Nu-mi pun pantalonii. 

Balenger înţelese. Până şi disperarea avea limitele sale. 

Staţia pârâi. „Ripostează”, se gândi Balenger. Nu poţi să-l 
laşi să creadă că câştigă. 

Apăsă pe butonul de transmisie. 

— De ce blonde, Ronnie? 

Nici un răspuns. 

— Mama ta a fost blondă? 

Nici un răspuns. 

— Încerci să o înlocuieşti pe mama ta? De aceea iubitele tale 
nu te excită? 

— Rahatule, spuse vocea. 

„Te-am prins”, se gândi Balenger. 

— Ce spuneai mai devreme despre vulgarităţi? 

Nici un răspuns. 


— Iris McKenzie a dispărut în 1968, spuse Balenger. 
Atrocităţile tale de patru iulie s-au petrecut în 1960. Cu opt ani 
mai târziu. Care e legătura? 

Îl străbătu apoi un fior. Cu câteva ore în urmă, Cora 
întrebase ce s-ar fi întâmplat cu cineva care ar fi trecut prin 
suferinţele lui Ronald Whitaker. Balenger îi răspunsese că 
băiatul ar fi petrecut opt ani într-o instituţie pentru minori, 
primind consiliere psihiatrică până la vârsta de... 

— Aveai douăzeci şi unu de ani, spuse Balenger în staţie. 
Fotografia aceea cu tine şi cu Carlisle a fost făcută după ce ai 
fost eliberat. Ce s-a întâmplat? Carlisle s-a arătat interesat de 
tine? Ţi-a trimis scrisori cât timp ai fost tratat? Ţi-a telefonat? 
S-a comportat în sfârşit ca un om şi i-a fost milă de tine? Ţi-a 
cerut să vii să locuieşti aici? Poate că a aranjat să vină un 
psihiatru care să te ajute să treci peste iadul trecutului. Până la 
urmă, cum puteai să mergi înainte dacă trecutul te ţinea pe 
loc? De aceea stă la o oarecare distanţă de tine în fotografie. 
Ştie cât eşti de sensibil la atingerea unui bărbat. Sau poate că 
Morgan nu a încetat să fie un ticălos pervers. El nu lua 
niciodată parte la viaţă. El doar urmărea. Poate că te-a adus 
aici doar pentru a vedea cum se termină povestea. Şi i-ai 
arătat, nu-i aşa, Ronnie? I-ai arătat restul poveştii. 

— Nu vorbi despre el în felul ăsta! 

— Carlisle era un monstru. 

— Nu. Nu ştii nimic despre tatăl meu. 

— Nu e tatăl tău. Poate ca într-un fel te-a adoptat, dar nu era 
tatăl tău, deşi era aproape la fel de bolnav ca şi tatăl tău 
adevărat. 

— Tatăl meu adevărat? spuse vocea cu dezgust. Nici un tată 
adevărat nu m-ar fi tratat astfel. 

— Însă nici un fiu adevărat nu l-ar fi tratat pe Carlisle aşa 
cum ai făcut-o tu, spuse Balenger. Bănuia ceea ce faci, dar nu 
putea să demonstreze, corect? Era pervers, însă nu la fel de 
pervers ca şi tine. Astfel că a închis hotelul pentru a-ţi lua 
domeniul de vânătoare. Spera că te vei opri şi hei, nu era sigur 
de la început, nu-i aşa? În ceea ce-l privea, închiderea hotelului 
era doar o măsură de precauţie. Îşi manifesta îndoielile. Ce-ai 
făcut, l-ai transformat treptat în prizonierul acestui loc infect? 
L-ai ameninţat că-l tai, lucru de care se temea cel mai rău? L-ai 
forţat să semneze documente prin care să te desemneze ca 


206 


răspunzător al trustului? Când au avut loc revoltele, ai făcut să 
pară ca ela ordonat instalarea uşilor şi a obloanelor metalice? 
Astfel, puteai să-l controlezi mai bine şi, în acelaşi timp, să-ţi 
păzeşti secretele? Dar undeva pe parcurs, a descoperit ce 
făceai - nu doar o dată, ci de ani de zile. Nu aşa s-a întâmplat, 
Ronnie? A găsit cadavrele unora dintre iubitele tale. A reuşit 
să-şi adune puterile şi să evadeze de aici. Ceva l-a înspăimântat 
mai tare decât o tăietură care l-ar fi putut face să sângereze 
până la moarte. Mai mult decât plaja întinsă spre care şi-a 
adunat curajul să fugă. Ceva l-a speriat atât de tare încât s-a 
sinucis. Tu, Ronnie. 

— O mulţime de întrebări, spuse vocea. 

— Ai distrus doi taţi - pe cel pe care îl urai şi pe cel pe care 
ţi-l doreai. 

— Întrebări care nu au răspuns. 

Balenger aruncă o privire în camera de supraveghere. Fire 
de fum se strecurau spre ei pe lângă prosoapele din jurul 
trapei. „Am câştigat suficient timp, se gândi el. Morfina trebuie 
să-şi fi făcut efectul până acum.” Se ghemui lângă Vinnie. 

— Cum e durerea? 

— Mai bine. Simt că plutesc. 

— Bun. Pentru că trebuie să te ridicăm în picioare. 

Vinnie făcu ochii mari. 

— N-avem de ales, spuse Balenger. Nu putem rămâne aici. 
Focul ne va răpune înaintea lui. 

„Care trapă? Se gândi Balenger. Dacă folosim scara din 
apartamentul lui Danata, Ronnie ne va vedea prin găurile din 
plafon. Va trage.” 

Scară din camera de supraveghere era în flăcări. Cea din 
bucătărie era inundată. Balenger considera că liftul e o 
capcană a morţii. Imediat ce ar auzi huruitul acestuia, ar fi tras 
prin uşă şi i-ar fi omorât pe toţi cei aflaţi în cabină, sau ar opri 
alimentarea cu curent electric, i-ar lăsa captivi în cabina liftului 
şi ar lăsa focul să se ocupe de ei. 

Balenger se strecură în bibliotecă. Când ridică trapa, auzi 
zgomot de apă, ca şi cum ar fi fost umplută o cisternă. Închise 
trapa, o încuie şi traversă bucătăria către camera de zi. 
Deschise trapa de acolo şi răsuflă uşurat când nu auzi nici un 
susur de apă. 

Se întoarse în dormitor. Picioarele arse ale lui Vinnie erau 


207 


mai umflate, scurgându-se şi mai mult lichid. 

— Lasă-te pe mâna noastră, Vinnie. Amanda şi cu mine o să 
te ridicăm. 

Balenger se uită la ea: 

— Eşti pregătită? 


56 


— Întotdeauna, spuse Amanda. 

Însufleţirea ei îi aminti pentru o clipă atât de mult de Diane, 
încât prin fum i se părea că se uită la soţia lui. Scutură din cap 
să înlăture acea imagine. 

— Eşti rănit, spuse ea arătând spre braţul lui drept. Balenger 
era surprins să vadă că mâneca jachetei lui era pătată de 
sânge. 

— O alică rătăcită, cred. 

— Şi obrazul stâng. 

Balenger îl atinse şi simţi sânge. 

— O aşchie care a sărit, poate. Uite! 

Îşi scoase cealaltă pereche de ochelari cu infraroşu de la 
centură. 

— Vei avea nevoie de ăştia. 

În timp ce şi-i punea, îi spuse lui Vinnie: 

— Se va face întuneric acum. 

Cuprins de durere, Vinnie dădu din cap. 

— Faceţi ceea ce trebuie. 

Balenger stinse lanternele de pe căştile Amandei şi a lui 
Vinnie. Se rugă ca Vinnie să aibă destulă tărie şi să nu intre în 
panică de la întunericul ce se va lăsa când vor pleca de lângă 
lumânări. În vreme ce Amanda se obişnuia cu licărul verde al 
ochelarilor, Balenger îşi puse rucsacul. Vâri pistolul în toc şi îşi 
prinse ranga la centură. 

Amanda îl luă pe Vinnie de braţul stâng, iar Balenger de cel 
drept. Când îl ridicară, Vinnie gemu. 

— Sprijină-te de noi, şopti Balenger. Nu încerca să mergi. 
Lasă-ne pe noi să te ducem. 

Însă imediat ce au luat-o din loc, Balenger şi-a dat seama că 
nu vor reuşi - Vinnie îşi târşâia pantofii pe podea. 

Se opriră. 


208 


— Poate dacă îi punem braţele în jurul gâturilor noastre, 
murmură Amanda, şi dacă ne ajută să-l ridicăm, îl putem duce 
cu o mâna în jurul spatelui şi cu cealaltă sub coapse. 

Încercară acest lucru, ridicând şoldurile lui Vinnie astfel 
încât să se afle într-un fel de scaun format din mâinile lor, cu 
genunchii îndoiţi dureros. Avansând încet, ajunseră la trapa din 
sufragerie şi îl puseră jos pe Vinnie. 

Balenger tinti în vreme ce Amanda descuie şi trase trapa. 
Ochelarii lui detectau doar o scară verzuie. Singurul zgomot 
provenea de la ploaia de afară. 

Cercetă deschizătura. Era suficient de mare pentru două 
persoane, astfel că el cobori pe scări până ce ajunse cu capul 
sub nivelul trapei. Amanda se aşeză în dreptul umerilor lui 
Vinnie şi îl împinse cu picioarele înainte către deschizătură. 
Durerea îl făcu pe Vinnie să şuiere, deşi trebuia să se 
stăpânească. Balenger îl prinse pe Vinnie de centură şi îl trase 
pe scări, încercând să fie blând, conştient de suferinţa lui 
Vinnie. _ 

Mirosul de carne arsă îl făcea să se înece. Îl aşeză pe Vinnie 
pe trepte şi aşteptă ca Amanda să intre pe casa scării. Apoi se 
întoarse cu spatele la Vinnie şi simţi cum Amanda îi pune 
braţele lui Vinnie în jurul gâtului. Prinzându-le bine, Balenger 
se ridică în picioare şi se aplecă înainte, ducând bustul lui 
Vinnie în cârcă, în timp ce picioarele rănite i se bălăngăneau în 
spate. 

Pe cale să coboare, Balenger se gândi dintr-odată: „Nu, 
greşim cu ceva”. 

— Strecoară-te pe lângă mine, îi şopti el Amandei. 

Vocea lui era aproape imperceptibilă, însă îl făcu să tresară, 
ca şi cum ar fi strigat. 

— Mişcă ciocanul în faţa ta. Verifică să nu fie sârme. 

Ochelarii ascundeau orice urmă de înţelegere din privirea ei, 
însă luă ciocanul de la centura lui şi îl depăşi. Vinnie era 
încordat din cauza durerii. Pe când coborau într-o mişcare 
circulară, Balenger începu să perceapă respiraţia lor greoaie. 
Prea tare. Ronnie ne va auzi. I se strânse stomacul. Trebuia să 
îşi ţină echilibrul cu atenţie, că nu cumva greutatea lui Vinnie 
să-l răstoarne. 

În faţă, Amanda se opri. Se aflau aproape pe coridorul de la 
etajul al şaselea, iar Balenger privea fix peste umărul ei. 


209 


Ciocanul lovi în ceva. 

Sârmă ghimpată cu lame. 

Balenger o văzu cum vibrează. 

Se lăsă pe spate şi îl aşeză pe Vinnie pe scări, uşurat 
deocamdată de povară. 

— Lasă-te pe spate, îi şopti el Amandei. Răsuceşte-te pe sub 
sârmă. Apoi îl strecor pe Vinnie pe scări. 

Fără şovăială, ea merse mai departe, apoi se întoarse, însă 
de data aceasta ezită când înţelese că se va întinde după 
picioarele arse ale lui Vinnie. Însă ezitarea ei dură doar o clipă. 
Se pregăti şi aşteptă ca Balenger să-l strecoare pe Vinnie pe 
sub sârmă. 

Însă trupul lui Vinnie bufni pe scări. Lui Balenger i se păru că 
zgomotul insuportabil se auzea printr-un difuzor. 

Vâri mâinile sub Vinnie pentru a atenua impactul. Vinnie nu 
putea să vadă obstacolul şi nu înţelegea de ce e necesar să se 
strecoare. Însă Balenger îl aprecia. Vinnie nu se împotrivea. 
Urmă indicaţiile. 

După ce trecu Vinnie, fu rândul lui Balenger să treacă pe sub 
sârmă. Câteva secunde mai târziu, se ridică dincolo de ea, îşi 
petrecu braţele lui Vinnie în jurul gâtului şi o luă încă o dată 
înainte cu greutatea lui Vinnie în spate. 

Amanda continua să coboare, folosindu-se de ciocan să 
verifice dacă există sârme. 

Dintr-odată, scările se zdruncinară. Buloanele ieşiră din 
perete, iar scara se trase din ţâţâni. Balenger se legănă. În timp 
ce buloanele cădeau cu zgomot, izbindu-se de scări, acesta se 
apucă de balustradă. Scara era ca un arc uriaş prins la capete, 
însă nu şi în părţi, izbindu-se de perete. 

Vinnie îşi lovi picioarele de balustradă şi scoase un urlet. 
Amplificat de casa scării, zgomotul părea să cuprindă întregul 
hotel. Era imposibil că Ronnie să nu fi auzit. Balenger îşi scoase 
ranga de la centură, se întoarse şi îndreptă ranga către sârmă. 
O lovi cu toată puterea, sârma fiind atât de întinsă încât se 
rupse în urma impactului. 

— Sus! Strigă către Amanda. Acum! 

Prin perete pătrunse o rafală de alice. Se desprinseră şi alte 
buloane, iar scara începu să se legene. Cu sudoarea şiroindu-i 
pe fată, Balenger încerca să apuce deschiderea trapei. Bucuros 
să atingă ceva bine fixat, se strecură repede în sus şi îl trase şi 


210 


pe Vinnie, încercând să-i ignore ţipetele. Se opri în bucătărie, 
sperând să fie în siguranţă lângă peretele exterior. Trapa se 
trânti, iar Amanda se aşeză dintr-odată lângă el. 


57 


— Vom încerca altă scară, spuse Amanda cu speranţă. 

— Nu au mai rămas prea multe. 

Amanda se lăsă în jos deznădăjduită, cu coapsele pe podea şi 
spatele la perete. 

— Are şanse mari să ne găsească. 

Balenger se strecură lângă ea, la fel de epuizat. 

— Probabil că a pus capcane în ele. 

— Da, spuse Amanda. Probabil. 

Se uita la Vinnie, a cărui durere îl făcuse să leşine. 

— Ai alte idei? 

— Deocamdată nu. 

— Nici eu. 

În camera de supraveghere, fumul se strecura pe lângă 
prosoapele ude ce izolau marginea trapei. 

— Dar trebuie să fie ceva, spuse Amanda. Nu renunţ. 

„Da, exact ca şi Diane”, se gândi Balenger. 

— Aşa este. Nu ne dăm bătuţi. 

Zgomot de bruiaj din staţie. 

— Mai sunteţi încă în viaţă? întrebă vocea. 

Balenger apăsă pe butonul de transmisie sprijinindu-şi cotul 
pe tocul pistolului, încercând să adune curaj. 

— Te aşteptăm pe tine. 

— Aşteptaţi focul, spuse vocea. 

„Aşteptarea ne va aduce moartea, se gândi Balenger. Trebuie 
să facem ceva. Nu vom sta să murim aici.” Era conştient de 
ploaia care se abătea asupra oblonului metalic de deasupra lui. 

Ceva. Trebuie să fie ceva. 

Amanda ridică privirea către oblon. Cu un fior de speranţă, 
Balenger îi ghici gândurile. Încet, se ridicară în picioare şi 
examinară oblonul. Ca şi celelalte din hotel, acesta avea şine 
prinse de o bară orizontală de deasupra ferestrei. Teoretic, nu 
era nevoie de o mişcare de alunecare în lateral pentru a fi 
deschis. La bază avea un lacăt. 


211 


Dar, spre deosebire de obloanele de mai jos, rolele acestuia 
nu erau ruginite. Ca şi orice altceva din apartament, Ronnie 
păstra obloanele impecabil de curate. : 

Balenger vârî capătul răngii sub încuietoare. Începu să 
apese, apoi se temu că Ronnie l-ar putea auzi. 

— Îi distrag eu atenția, îi şopti lui Amanda, punându-și 
mâinile pe rangă. 

Se strecură în sufragerie şi apăsă pe butonul de transmisie al 
stației. 

— Walter Harrigan. Ronald Whitaker. Ronnie. Mama ta îţi 
spunea „Ronnie”? De aceea vrei ca iubitele tale să-ţi spună 
astfel? Ca să fie ca mama ta? 

— Vorbele astea o să-ţi aducă şi mai multă durere. 

Balenger se uita spre bucătărie, acolo unde Amanda îşi făcea 
de lucru şi mai vârtos cu ranga. 

— Walter Harrigan. Eşti Ronald Whitaker şi totuşi eşti... 
desigur. 

Lui Balenger i se păru deodată că înţelege. 

— Când ai părăsit căminul de copii, ţi-ai schimbat numele? 
Asta s-a întâmplat? Cu un nou nume nu mai trebuia să fii 
urmărit de trecut. Nimeni nu avea să facă legătura dintre tine 
şi patru iulie. Nimeni nu avea să ştie că ţi-ai omorât tatăl. 
Nimeni nu avea să ştie că a abuzat de tine. 

Balenger o urmărea pe Amanda. Tăblia încuietorii părea gata 
să se desprindă din perete. 

— Asta a fost, Ronnie? A fost ideea lui Carlisle să-ţi schimbi 
numele? A fost un alt mod de-a te ajuta? 

— O, m-a ajutat, spuse vocea. Nu se mai putea opri din 
ajutat. 

— Sau căuta scuze? Chiar şi când a bănuit ce faci, a 
continuat să-ţi caute scuze, nu-i aşa? Nu-i venea să creadă de 
ce eşti în stare. De ce-ar fi... 

Amanda se lăsă asupra răngii. Când tăblia încuietorii se 
desprinse din perete, Balenger se întoarse în bucătărie şi 
prinse tăblia, înainte ca aceasta să se lovească de podea. 

— De ce ti-ar căuta scuze, Ronnie? 

Lui Balenger i se făcu greață când înţelese răspunsul. 

— A urmărit prin perete. L-a văzut pe tatăl tău... L-a văzut 
intrând pe perversul de la care tatăl tău luase bani şi... după o 
viaţă de privit, Carlisle s-a săturat în cele din urmă să fie doar 


212 


privitor. Ar fi putut face ceva ca să oprească totul, dar... era un 
zeu care observă fără să intervină în iadul pe care îl crease. 
Dar când te-a văzut zdrobindu-i creierii tatălui tău a simţit în 
cele din urmă ceva mai mult decât curiozitate. Poate că pentru 
că fusese atât de singur în copilărie, a ajuns să se identifice cu 
tine. S-a simţit vinovat. Îşi dorea să fi oprit ceea ce se întâmpla. 
Singurul lucru care îi mai rămăsese era să încerce să îndrepte 
situaţia. Te-a răsfăţat, iar pe urmă, într-o noapte, a descoperit 
consecinţele. 

— În noaptea aceasta, tu vei descoperi consecinţele. Văd fum 
acolo jos, spuse vocea. 

Balenger vâri staţia în rucsac. El şi cu Amanda împinseră 
oblonul. Îl surprindea cât de uşor mergeau rolele pe şină. 


213 


4.00 A.M. 


58 


Fereastra se desprinse. Ca şi celelalte din hotel, era spartă, 
astfel încât acesta să pară cât mai părăsit. Din întunericul 
adânc, vântul şi ploaia îi biciuiau faţa lui Balenger. El şi cu 
Amanda traseră cu poftă aer în piept, umplându-şi nările, gâtul 
şi plămânii. Licărul unui fulger lumină plaja aflată la şapte etaje 
mai jos. 

Balenger ridică apoi cadrul ferestrei pentru a evita să se taie 
în cioburile rămase. 

— Am să găsesc un loc în care să leg frânghia, îi spuse 
Amandei. Închide oblonul imediat ce ies. Dacă Ronnie simte 
miros de aer proaspăt îşi va da seama ce facem. _ 

Se căţără pe fereastră. Ploaia se abătea asupra lui. In 
întunericul cu tentă verzuie, cobori uşor pe acoperiş. Îl sufla 
vântul, ca nişte mâini imaginare care îl îmbrânceau. Umezeala i 
se acumula pe faţă, pătrunzându-i în gură. Avea gust amar, de 
la amestecul de sudoare, mizerie şi sânge de pe obraji. 

Ploaia de pe ochelari îi îngreuna vederea. Şterse lentilele, 
tresări la un fulger din apropiere şi înaintă cu atenţie. 

Acoperişul părea buretos. Se mută către dreapta, respirând 
mai uşurat când simţi din nou ceva solid sub el. La marginea 
acoperişului, se ghemui pentru a nu fi aruncat de vânt. 

Pentru o clipă, îşi îngădui să spere, apoi se uită în jos şi îl 
cuprinse din nou disperarea. Mijlocul acoperişului de sub el era 
prăbuşit, apa scurgându-se pe acolo. Fulgerul dezvălui etajele 
inferioare. Erau distruse de vremea nemiloasă şi lipsa de 
întreţinere. Suprafeţele erau cojite şi fluturau în vânt. Se 
vedeau găuri chiar şi de la distanţă. 

Balenger deschise gura să respire. Vântul îi umplu plămânii. 
„Nu, se gândi el. Nu!” Fulgerul lovi pe plajă. Ploaia se înteţi, 
răcindu-i şi mai mult hainele lui ude, însă asta nu era nimic în 
comparaţie cu răceala ce îi cuprindea spiritul. Căuta un loc de 
care să lege frânghia pe care o avea în rucsac. 

O conductă de ventilaţie. Se apropie de ea, ochelarii săi 

214 


dezvăluind rugina. Când împinse cu pantoful în ea, conducta 
rezistă. Impinse mai cu putere. Conducta continua să ţină. Işi 
şterse picăturile de ploaie de pe ochelari şi se îndreptă înapoi 
către oblon. O altă porţiune buretoasă de acoperiş ameninţa să 
se prăbuşească. O ocoli, făcu trei paşi şi, dintr-odată, pantoful 
sau stâng rupse suprafaţa. Înlemni, sprijinindu-şi greutatea pe 
celălalt picior. Încetişor, îşi eliberă piciorul. Testând suprafaţa, 
înainta cu grijă pe acoperiş. 

Când trase oblonul, se sperie, acesta părând să se mişte 
singur. Mâinile Amandei se iviră să-l ajute să intre pe fereastră. 

Ud şi tremurând, se strecură în bucătărie şi închise oblonul. 
După aerul proaspăt, atmosfera apartamentului plină de fum, 
durere şi moarte era copleşitoare. 

Ochelarii nu puteau să ascundă starea lui de deprimare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Amanda. 

— Nu putem să reuşim toţi trei. 

— Nu putem? 

— Noi doi cărându-l pe Vinnie - acoperişul nu poate susţine 
greutatea tuturor. Dacă ne-am duce separat, s-ar putea să 
reuşim. Dar dacă îl car pe Vinnie... el şi cu mine am putea 
cădea prin acoperiş. S-ar putea să cădem până la parter. 

— Dar... 

— Pleacă, şopti Vinnie cuprins de durere. 

Balenger era surprins să vadă că Vinnie era conştient. 

— Te ţin în loc. Murmurul lui Vinnie era deformat de agonie: 
Lasă-mă aici. Cheamă ajutoare. 

— Nu, nu te părăsesc. 

Balenger îşi scoase rucsacul şi luă frânghia. 

— Amanda, tu eşti cea mai uşoară. E o conductă de aer. Am 
încercat-o. Te va susţine. Leagă frânghia în jurul ei, lasă-te în 
jos pe zid, trage frânghia în jos către tine, găseşte alt punct de 
sprijin şi coboară. 

Amanda îşi încordă atenţia. 

— Cât e până la pământ? 

— Şapte etaje. 

— Să mă las în jos pe frânghie? 

— Da. 

— Nu e aşa de uşor pe cât spui. Chiar dacă reuşesc să ajung 
jos, ce o să se întâmple apoi? Unde găsesc ajutoare? 

— Nu e nimeni în zonă. Va trebui să te duci la secţia de 


215 


poliţie. Îţi dau indicaţii. 

— Cât de departe? 

— Câţiva kilometri. 

Fumul o făcu pe Amanda să tuşească. 

— Pe furtuna asta? La cât sunt de slăbită după timpul 
petrecut în seif? Cu picioarele apărate doar de cămaşa de 
noapte? O să clachez de la hipotermie înainte să ajung acolo. 
Du-te tu. 

— Dar... 

— Tu eşti cel mai puternic. Eu voi sta cu Vinnie. 

O cercetă cu privirea. Părul blond. Trăsături ferme, 
atrăgătoare. Ce mult seamănă cu Diane! 

Ideea i se păru dintr-odată inutilă. 

— Până când aduc ajutoare, s-ar putea să fie prea târziu, 
spuse el. 

— Atunci ce ne vom face? 

Balenger asculta ploaia lovind în oblon. 

— Poate că avem doar o singură şansă. 

Ea îl urmărea, încercând să-şi ţină disperarea sub control. 

— Trebuie să mă duc după el, spuse Balenger. 

— Da. 

Frigul îi făcea buzele Amandei străvezii. 

Lângă chiuvetă era atârnat un şorţ. Balenger i-l înfăşură în 
jurul picioarelor ei dezgolite. 

Ceva din colţ o făcu să se încrunte. Când el se uită în direcţia 
aceea, zări un şobolan. Alţi şobolani îi fixau din sufragerie. 

— Sunt atraşi de mirosul picioarelor lui Vinnie, spuse 
Amanda. 

În uşa bibliotecii se iviră alţi şobolani. Unul dintre ei avea un 
singur ochi. 

Balenger se duse în dormitor şi luă un obiect din jacheta 
Corei. Când se întoarse, îi arătă Amandei ce era. 

Pistolul cu apă. 

— Otet. 

Stropi un şobolan. Acesta fugi. 

Luă pistolul. 

Din staţie răsună zgomot de bruiaj. 

— Fumul e mai gros aici jos, rosti glasul lui Ronnie. 

— Atunci poate că ar trebui să părăseşti clădirea, răspunse 
Balenger. 


216 


Opri staţia şi o vâri în rucsac. Puse acolo şi ranga. 
Întorcându-se către Amanda, îi promise: 

— Mă întorc imediat ce voi putea. 

Însă nu se mişcă, nu se putu depărta de ea. Amândoi simțeau 
acelaşi impuls. Se îmbrăţişară. 

Balenger încercă să capete putere de la ea, probabil ultima 
persoană prietenoasă pe care avea să o vadă vreodată. Cu 
pieptul copleşit de emoție, trase oblonul la o parte. Ploaia se 
abătu asupra lui. Inainte de a se strecura pe acoperiş, se uită 
înapoi în bucătărie şi o zări pe Amanda cum se lasă la podea şi 
îi cuprinde capul lui Vinnie în poală. Şobolanii verzui formau un 
semicerc la marginea camerei. Ea ţinti cu pistolul cu oţet. El se 
urcă pe acoperiş şi închise oblonul. 


59 


Vântul ameninţa să-l lase fără suflare în timp ce urca pe 
conducta de ventilaţie. Cu fiecare pas, se temea că piciorul lui 
va rupe acoperişul. Ud leoarcă, cerceta bălțile formate de 
ploaie, stabilind că acoperişul e mai slab acolo unde se 
strângea apa. 

Însă următoarea parte buretoasă era într-o zonă înălţată care 
se dovedise a fi o umflătură. Se dădu înapoi şi o ocoli. 

Un fulger lovi vârful piramidei amintindu-i de explozia unei 
bombe de artilerie. În ciuda pornirii sale de a fugi, îşi impuse să 
fie atent. Ploaia acoperea conducta. Încolăci frânghia în jurul ei 
şi trase, testând din nou. Concepută pentru căţărări, frânghia 
avea o lungime standard de 50 de metri, redusă acum la 25, 
pentru că era în două. Deşi era subţire şi uşoară, avea o 
rezistenţă excepţională, învelişul său din poliester acoperind un 
miez de fibre de mătase. 

Mai devreme, Rick îl întrebase despre familiarizarea sa cu 
înălțimile şi frânghia. Având nevoie de o explicaţie nevinovată, 
Balenger îi răspunsese că era căţărător. În realitate, tot ce ştia 
despre frânghii şi înălţime era din vremea antrenamentelor 
militare. Înnodă frânghia la circa un metru de vârfuri. Nodul 
avea să-l avertizeze când ajungea aproape de capăt. Aruncă 
frânghia dublă de pe acoperiş. O întinse şi pe urmă şi-o trase 
peste şoldul drept. O înfăşură în jurul pieptului, peste umărul 


217 


stâng şi pe spate, asigurându-se ca frânghia să fie prinsă peste 
jacheta şi să nu-i taie gâtul. Cu mâna stânga prinse partea din 
faţă a frânghiei, iar cu cea dreaptă prinse partea din spate şi de 
sub el. Acest sistem de prindere îi permitea corpului său să 
acţioneze ca o frână. 

Undeva, cumva, îşi pierduse mănuşile. Prin urmare, frânghia 
risca să-i zdrelească mâinile. Străduindu-se să fie optimist, îşi 
spuse că mănuşile ar fi alunecat oricum pe ploaie şi că, având 
în vedere circumstanţele, era mai sigur cu mâinile goale. 

„Aşa. Fii optimist. Priveşte partea bună a lucrurilor.” 

În întunericul verzui. 

„Lucrurile se înrăutăţesc ce în ce mai mult”, se gândi el. Cu 
toate acestea, emoţiile îl nedumereau. Sindromul Războiului 
din Golf după operaţiunea „Furtună în Deşert” devenise dintr- 
odată o amintire atât de depărtată încât părea să nu se fi 
întâmplat niciodată. Tulburarea de stres posttraumatic 
provocată de ameninţarea cu decapitarea nu îl mai apăsa. După 
iadul ultimelor şase ore, după atâţia morţi, după ce descoperise 
cadavrul iubitei sale soţii, îl cuprinsese o furie sumbră, atât de 
expansivă şi de puternică încât nu mai era loc pentru frică. 
Vinnie se baza pe el. Femeia care semăna cu soţia lui depindea 
de el. Oamenii aceştia contau. Să-l pedepsească pe Ronnie. 
Asta conta. 

Incercă frânghia pentru ultima dată, apoi cobori cu spatele 
de pe acoperiş. Legănându-se în gol, dădu drumul frânghiei cu 
mâna dreaptă la spate, iar cu stânga ţinea partea din faţă. 
Frânghia îi alunecă pe lângă corp. Cu tălpile sprijinite de zid, 
cobora cu spatele, apropiindu-se de curtea interioară. 

Frânghia se smuci. Se îndoise conducta? Cu mâinile zdrelite 
de la frecare, eliberă mai multă frânghie cu mâna dreaptă. 
Frânghia se smuci din nou. „Nu te gândi la asta. Continuă. 
Gândeşte-te la Amanda şi la Vinnie.” Prin ochelarii uzi de la 
ploaie, văzu că latura rămasă a curţii interioare se afla chiar 
sub el. O clipă mai târziu, cobori acolo, ţinând frânghia în jurul 
său, în caz că partea de curte rămasă ar ceda. 

Stătea sprijinit de un oblon ruginit şi închis de la etajul al 
şaselea. Nu avea cum să intre. Pentru a intra din nou în hotel, 
pentru a-l prinde Ronnie, trebuia să coboare mai mult. În 
craterul unei camere de la etajul al cincilea. Cu hainele ude ce 
îl împovărau, se duse la marginea craterului şi se lăsă pe spate, 


218 


strecurându-se înăuntru. Fără un perete de care să-şi sprijine 
picioarele, strângea din dinţi de la efortul depus, frânghia 
împungându-l în şold, în piept şi în umăr. Acum umezeala ce 
cădea în jurul lui era mai groasă, nu numai ploaia, ci şi apa 
acumulându-se pe acoperiş. Turna cu găleata. Dedesubt, zări 
un pat cu baldachin, un birou, o masă în stil victorian, 
aranjamentul clasic întâlnit în majoritatea camerelor. În 
mijlocul podelei se afla o altă gaură, apa prăvălindu-se şi mai 
jos. 

Dădu din picioare. Mişcarea declanşă un efect de pendul pe 
care îl spori dând şi mai mult din picioare. Se legănă, se 
apropie de ceea ce mai rămăsese din podea, dădu din nou din 
picioare şi, dintr-odată, simţi cum cade în gol, fără suflare. „Se 
rupe conducta”, se gândi el. Căută să se agate de ceva. 

Frânghia îl strângea de piept. Rămas fără suflare, expira pe 
gură şi inhala prin nări, încercând să găsească un ritm 
liniştitor. Privind în sus, observă că motivul pentru care 
frânghia căzuse era că săpase în marginea craterului şi 
desprinsese o parte din marginea acestuia. Se prăbuşiseră doi 
metri de tavan. Atât de mult căzuse şi el. Acum atârna sub 
gaură, legănându-se într-o cameră de la etajul al patrulea. 
Încercă să se tragă în sus, să ridice picioarele peste margine. 

Însă marginea acestui crater începea acum să se 
dezintegreze. Pe când podeaua ceda, Balenger căzu şi mai jos, 
legănându-se şi în camera de la etajul al patrulea. În jurul lui 
cădea apa. Apoi un scaun trecu în picaj pe lângă mâneca 
jachetei. 

„Isuse, întregul tavan se prăbuşeşte. Mobila se va...” 

Masa se prăbuşi pe lângă el. Biroul se înclină către craterul 
lărgit. Patul alunecă în direcţia lui. 

Privi în jos şi observă că uşa camerei de la etajul al patrulea 
era deschisă. Aproape toată podeaua se prăbuşise, mobilele 
lovind în cădere podelele inferioare. Imediat Balenger îşi dădu 
seama că aceasta era camera în care îl salvase pe Vinnie când 
căzuse. 

Se prăbuşi mai mult din marginea craterului. Frânghia se 
mai lungi încă un metru, trăgându-l după ea. Cu un vuiet, biroul 
zbură pe lângă el. Patul zbură şi mai aproape. El cobora uşor 
pe frânghie. În acelaşi timp, îşi legăna corpul. Atinse cu mâna 
dreaptă nodul care îl avertiză că se apropie de capătul 


219 


frânghiei. Când se legănă din nou, presiunea frânghiei făcu să 
cedeze porţiunea aceea de tavan. Patul căzu aproape de el. 
Balansul îl purtă către uşa deschisă. Strânse degetele, se apucă 
de uşor şi se prinse bine de cadrul uşii. Patul căzu pe lângă el. 

Frânghia îl ţinea captiv, trăgându-l înapoi către abis, în timp 
ce el se străduia să se tragă de uşor. Patul căzu câteva etaje 
mai jos. Dădu drumul frânghiei cu mâna dreaptă. Se trase de 
cealaltă parte. Deşi era moale, podeaua balconului rezista. 
Făcu un pas, apoi încă unul. 

Desfăcu frânghia de pe şold şi umăr, desfăcu nodul şi trase 
de un capăt, încercând să o dea jos, dar frânghia se agăţă de 
ceva. Temându-se că eforturile lui vor forţa podeaua şubredă, 
se dădu un pas mai în spate apoi trase din nou. Frânghia refuza 
să se clintească. 


60 


„Zgomotul, se avertiză Balenger. Ronnie nu poate să nu-l 
audă.” N 

Balenger lăsă frânghia şi scoase pistolul. Insă în timp ce 
tintea cu pistolul de-a lungul balconului verzui, deveni 
conştient de un vuiet ce se auzea din hotel. Venea de la 
vibraţiile furtunii. Zgomotul camerei ce se prăbuşea făcea parte 
de fapt dintr-un huruit mai mare. Nu era nimic ce-ar fi trezit 
bănuielile lui Ronnie. 

Balenger cercetă miezul gol al hotelului. Ploaia căzută prin 
lucarna dărăpănată forma o perdea de apă. Cu toate acestea, 
reuşea să vadă până la balconul opus. Din peretele de la etajul 
al cincilea ieşeau flăcări, iar de la al şaselea urca fumul. 

Amanda. Vinnie. 

Se îndreptă către coridorul ce ducea spre scările de 
incendiu. Furtuna acoperea zgomotul făcut de el în timp ce 
urca scările. La etajul al cincilea, se strecură pe balcon, 
sperând să-l zărească pe Ronnie deasupra. 

Nici urmă de el. 

Ceva atârna deasupra capului lui Balenger. Rădăcini. 
Copacul ce creştea prin tavan. Cu câteva ore mai devreme, i se 
păruse ciudat. Acum, în comparaţie cu tot ceea ce se 
întâmplase, părea normal. 


220 


Se întoarse la scara de incendiu şi urcă. Uşa era deschisă. 
Părăsi scările şi înaintă încet pe un coridor scurt. Dincolo de el, 
balconul înghesuit părea pustiu. Flăcările aveau să ajungă 
curând la apartament. Deşi se grăbea, se strădui să meargă 
încet, să se asigure că nu devine imprudent. La capătul 
coridorului, aruncă o privire pe balcon. Incă nici urmă de 
Ronnie. Cu excepţia apartamentului lui Danata, toate uşile erau 
deschise. Ronnie putea fi în oricare dintre camere, ascultând 
zgomotele de deasupra. _ 

La stânga era copacul. În faţa acestuia, printr-o uşă, ieşea 
fum. Ronnie nu asculta zgomote de deasupra lui, înţelese 
Balenger, ci stârnea alt incendiu. 

Mişcarea cuiva despică fumul. În vreme ce o siluetă se ivea 
dinspre camere, Balenger aştepta cu degetul pe trăgaci. Un 
bărbat înalt, îmbrăcat cu un costum, purta ochelari cu infraroşu 
şi ţinea în mână o carabină. Ronnie! Lui Balenger îi veneau în 
minte conversațiile fără sorţi de izbândă purtate cu acest 
individ în urmă cu doi ani. „Şi aceasta a fost ultima dată când 
aţi văzut-o?” „Da. Când a plecat din biroul meu la prânz.” Dar 
monstrul arăta cumva diferit, nu la fel de slab pe cât şi-l 
amintea Balenger sau aşa cum apăruse pe monitorul de 
supraveghere cu ceva timp în urmă. 

Când Ronnie se întoarse în direcţia lui, Balenger trase de 
două ori, nimerindu-l în piept. Focurile de armă au bubuit în 
acelaşi timp cu tunetele, Ronnie fiind smucit în spate. Inainte 
ca Balenger să poată trage a treia oară, impulsul îl proiectă pe 
Ronnie în copac. Se auzi trosnet de lemn. Partea aceea a 
balconului, slăbită de rădăcini, se prăbuşi. Dând din braţe, 
Ronnie căzu împreună cu copacul prin gaură, ale cărui ramuri 
trosneau cu zgomot. 

Balenger se repezi în direcţia aceea. Acum pricepu de ce 
Ronnie nu era atât de slab pe cât ar trebui. Purta vestă 
antiglont. 

Balenger ţinti în jos prin gaură, hotărât să-l nimerească în 
cap, însă singura tinta vizibilă era brațul lui Ronnie aflat în 
cădere liberă. Balenger mai avea doar trei gloanțe. Nu-şi 
permitea să irosească nici măcar unul. Ştia că, până când va 
ajunge jos pe scara de incendiu, Ronnie va fi imposibil de găsit 
- prea multe camere, prea multe alte scări de incendiu, prea 
multe uşi secrete. 


221 


Balenger acţionă înainte să-şi dea seama ce face, sărind prin 
gaură, căzând pe balconul de dedesubt. De vreme ce acesta nu 
se prăbuşise în urma impactului cu Ronnie, se gândea că îl va 
ţine şi pe el. Ateriză, îndoindu-şi genunchii ca să absoarbă 
şocul, rostogolindu-se, după cum fusese instruit. Evitând 
copacul, se ridică pe vine căutând ţinta. Însă podeaua nesigură 
îl îngrijora. Balconul se clătina. 

Cinci camere mai încolo, îl zări pe Ronnie ţintind cu 
carabina. Balconul se legănă şi îl dezechilibră şi pe Ronnie. 
Carabina bubui, deasupra capului lui Balenger vâjâind alice. 

Inainte că Ronnie să poată încărca alt cartuş pe ţeavă, 
Balenger îl atacă. Se ciocniră, prăbuşindu-se la podea şi, dintr- 
odată, Balenger simţi un nod în stomac, greutatea combinată a 
trupurilor lor făcând balconul să cedeze. 

O porţiune se înclină, prăbuşindu-se la etajul de mai jos, şi 
formă o pantă peste care Balenger şi Ronnie se rostogoliră unul 
peste celălalt, căzând cu o bufnitură. Impactul făcu balconul să 
se clatine. 

Ronnie îl prinse cu mâinile de gât pe Balenger. Acesta îşi 
aminti vorbele Amandei despre puterea ieşită din comun a lui 
Ronnie. Mâinile acestuia erau cu siguranţă puternice, 
strângând cu pricepere traheea lui Balenger, însă până la 
urmă, monstrul avea ani de experienţa în spate. 

Balconul începu să vibreze. Sau poate ca Balenger o luase 
razna. În vreme ce vederea sa verzuie devenea cenuşie ca efect 
al strangulării, încercă să tragă, însă singurul unghi disponibil 
era către pieptul lui Ronnie, în vesta lui antiglonţ. 

Balenger apăsă pe trăgaci. Deşi vesta blocă glonţul, acesta 
nu reuşi să neutralizeze şocul impactului. Ca şi cum ar fi fost 
lovit de un baros, Ronnie căzu pe spate. Balenger se repezi 
către podeaua solidă a unui coridor. O clipă mai târziu, 
rămăşiţele balconului de deasupra se prăbuşiră. Ronnie ţipa 
printre moloz când balconul se prăbuşi, îl lovi pe următorul şi 
provocă un efect în lanţ, restul de balcoane prăbuşindu-se în 
holul de recepţie, pleoscăind în apă. 

De pe podeaua rezistentă a coridorului, Balenger privi în jos 
cu gura căscată către dărâmături. Praful se ridică doar pentru 
a fi apoi aşezat la loc de ploaia ce se abătea prin lucarnă. 

Amanda. Vinnie. Vâri pistolul în toc şi se repezi către scările 
de incendiu. Un etaj. Apoi altul. Tuşind din cauza fumului, ieşi 


222 


la etajul al şaselea şi încercă să îşi dea seama cum poate ajunge 
la apartament. Uşa apartamentului lui Danata era baricadată. 
Existau oare uşi secrete în vreuna din celelalte camere? Pe 
acolo să fi intrat Ronnie către casa scărilor şi să fi întins 
capcanele? Unde se aflau uşile? 

Balenger alese o cameră departe de noul foc stârnit de 
Ronnie şi se repezi înăuntru. Biroul îi atrase atenţia. O uşă ar fi 
fost uşor de ascuns în spatele acestuia. Dădu biroul la o parte, 
însă descoperi doar un perete solid. Luă ranga din rucsac şi izbi 
în perete. Lovi din nou şi din nou, într-un ritm nebunesc, 
disperarea făcându-l să geamă. Gaură se mări, dând la iveală 
un spaţiu aflat între cadre de susţinere, un coridor ascuns. Lovi 
cu toată puterea, lărgind spaţiul. Încă o lovitură energică şi se 
putea strecura. 

Puse ranga în rucsac şi intră pe coridor. Imediat zări scara în 
spirală, cu pironii de susţinere scoşi. „Doamne, mă aflu sub 
sufrageria apartamentului. Amanda, Vinnie şi cu mine am 
încercat să coborâm pe aceste scări. Abia se mai ţin.” 

Işi lăsă greutatea pe scară. Aceasta se legăna. Urca încet, 
încercând să se mişte uşor, pentru a ţine scara fixată. Din nou, 
aceasta se legănă. „Te rog”, se gândi el. Păşi mai sus, ţinându- 
se cu mâinile de balustrada curbată. Se simţea ca şi cum s-ar fi 
aflat pe puntea nesigură a unei nave în bătaia valurilor. 
Nereuşind să tragă aer în plămâni, ajunse la trapă şi ciocăni. 
De două ori. De trei ori. O dată. 

Trapa se deschise, Amanda privindu-l uşurată. 

— A mai izbucnit un incendiu. 

— Ştiu. 

Balenger se târi de pe scară. Presiunea pantofilor lui când s-a 
ridicat de pe scară a fost de ajuns să o doboare. 

Apartamentul se umplea de fum. Când se repeziră către 
Vinnie în bucătărie, Amanda spuse: 

— Mi-era teamă că va trebui să deschid trapa şi să-l scot pe 
Vinnie afară, după care să îl urmez. Cel puţin am fi putut să 
respirăm, chiar dacă făceam hipotermie sau blestemata de 
clădire s-ar fi prăbuşit. A 

— Ajută-mă să-l duc în dormitor. Îl ducem în apartamentul lui 
Danata. 

— Ronnie. Dar... 

— Nu ştiu. Poate că e mort. 


223 


— Poate? 

— Sper. Nu sunt sigur. 

Îşi puseră braţele lui Vinnie în jurul umerilor şi îl traseră 
spre dormitor, fără să le mai pese dacă fac zgomot. 

Îl aşezară jos lângă trapa dormitorului. Apoi Amanda descuie 
şi ridică trapă în timp ce Balenger ţintea spre aceasta. „Au mai 
rămas doar două gloanţe, se gândi el. Nu îmi permit să le 
irosesc.” însă nu vedea decât fum verzui. 

Imediat ce intră pe scări, ezită. 

— Stai o clipă. 

Urcă un pas şi apucă bucata de explozibil plastic pe care o 
pusese deoparte când dezamorsase bomba. 

— Ce vrei să faci cu ăsta? întrebă Amanda. 

— Nu ştiu. 

— Spuneai că e inutil fără detonator. 

— Este. 

Vâri explozibilul în rucsac. Imediat sub deschizătură se aşeză 
cu spatele. Amanda îl împinse pe Vinnie peste el. Il cără pe 
Vinnie până în camera de zi a lui Danata şi îl aşeză pe podea. 
Cu puţin efort, el şi Amanda traseră de mesele şi scaunele 
greoaie din uşă. Ţinti cu pistolul spre uşă în timp ce Amanda o 
deschidea. 

Flăcările se înălţau în partea cealaltă a hotelului, dar se 
răspândiseră şi într-o cameră învecinată. 

— A fost întuneric atât de mult timp, încât m-am gândit că aş 
da orice ca să pot vedea. Vinnie părea consternat de ceea ce 
vede. Acum nu îmi mai doresc asta. 

— Ajută-mă să-l pun în cârcă, îi spuse Balenger Amandei. 
Vinnie, ţine-te de baretele rucsacului. Poţi face asta? 

— Picioarele mele sunt vraişte, însă la mâini nu am nimic. 

Străbătură un coridor şi ajunseră la intrarea către scara de 
incendiu. Din nou, Balenger ţinti cu pistolul. Din nou, nu era 
nici o ţintă. Încovoiat de Vinnie, cobori cât mai repede fără să-şi 
piardă echilibrul. Etajul cinci. Patru. Trei. 

— Aud zgomot de apă, spuse Amanda. 

— Atât de multe acoperişuri care o adună. Atât de multe 
găuri. Locul acesta se inundă, îi spuse Balenger. 

Etajul doi. Primul etaj. 

Erau în apă până la genunchi când deschiseră o uşă. Apa le 
dădu fiori, însă nu la fel de mult cât haosul din hol. Acum 


224 


Balenger înţelegea de ce mobila se strângea grămadă în 
dreptul coloanelor şi al uşilor. Forţa apei ce curgea de la 
etajele superioare era înspăimântătoare, măturând totul în 
cale. Orice obiect care nu era ancorat în vreun fel era luat de 
val. 


61 


— Cum ieşim de aici? 

Glasul îl făcu pe Balenger să tresară, făcându-l aproape să 
apese pe trăgaci. Era vocea unui bărbat care se lupta prin 
curentul ce venea spre ei. Silueta purta ochelari cu infraroşu. 
Buzunarele umflate îl trăgeau în jos. Avea faţa plină de tatuaje. 

— Am încercat pe uşa tunelului! strigă Tod. Nenorocitul chiar 
a sudat-o! Am încercat toate uşile şi obloanele pe care le-am 
găsit! Suntem prinşi aici! A 

— Vom folosi ranga! Vom încerca să desprindem o uşă! În 
clipa în care Balenger păşi în vâltoare, aproape că îl dobori. La 
cinci metri în dreapta lui se prăvălea o cascadă. 

— Tot locul ăsta e pe cale să se prăbuşească, spuse Tod. 

— Scapă de monede. Dacă o să cazi, te vor trage sub apă. 

— Atunci aş face bine să nu cad. 

Balenger zări un scaun trecând prin apropiere, pe care se 
afla un şobolan. Se feri de scaun şi se împletici sub greutatea 
lui Vinnie. Amanda îl apucă de mână şi îl ţinu în sus. Trecură de 
un stâlp lângă care şobolanii tronau pe un maldăr de mobilă. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Tod. 

— l-au ars picioarele. Ronnie a declanşat detonatoarele. 

— Mi-ar plăcea să-i vâr un detonator pe gât dacă pun mâna... 

Tod căscă gura şocat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai a trecut un cadavru pe lângă noi. O femeie. 
Femeia pe care am văzut-o pe coridor. 

Părul blond dispăru în torent. Lui Balenger i se făcu rău la 
gândul că putea fi oricare dintre cadavrele pe care Ronnie le 
ascunsese în clădire. „Sau poate că era Diane”, se gândi el. 

Prin apă erau răspândite diverse obiecte. Datorită vuietului 
puternic din hol Balenger nu îşi dădu seama că în spatele lui 
izbucnise un foc de carabină. Luptându-se cu apa, ajunse la 


225 


stâlp şi se adăposti în spatele mobilei prinse de acesta. 

— Amanda! 

— Aici! În spatele tău! 

— Unde e Tod? 

— Acolo! 

Arătă spre un stâlp învecinat. 

Balenger îl pasă pe Vinnie Amandei, scoase pistolul şi se uită 
cu atenţie în jurul mobilei proptite de stâlp. În faţă avea epava 
scărilor principale. Lângă acestea erau îngrămădite rămăşiţele 
balcoanelor prăbuşite, ce formau o mulţime de ascunzători 
pentru Ronnie. 

Balenger mai înaintă puţin şi i se păru că zăreşte mişcare în 
spatele unor grilaje. „Au mai rămas doar două gloanţe, se gândi 
el. Trebuie să fiu sigur.” În timp ce apa continua să crească, se 
trase înapoi în spatele mobilei şi a stâlpului. Alicele zburară o 
bucată din masa de lângă el. Ascuns cum era, nu zări flama de 
la ţeavă. 

Dorind să afle mai exact amplasarea lui Ronnie, Balenger 
scoase staţia din rucsac. 

— Ploaia va stinge în cele din urmă focul, spuse el în staţie. 
Nu poţi să distrugi toate probele. 

Dădu volumul staţiei la minimum şi se strădui să asculte 
vocea lui Ronnie de cealaltă parte. Însă vuietul cascadei 
acoperea orice alt sunet. 

Inutilă pentru Balenger, vocea lui Ronnie se auzi din staţie: 

— Focul şi ploaia vor distruge amprentele. Restul dovezilor 
nu au nimic de-a face cu mine. Nimeni în afară de tine nu mai 
ştie că vin aici. Poliţia va crede că nişte intruşi au făcut asta. 

Balenger ridică fruntea, concentrându-se asupra vocii lui 
Ronnie. Era aproape sigur că venea din dreapta, dinspre un 
spaţiu dintre balustrade. „Fă-l să spună mai multe”. 

Ronnie îl derută vorbind din proprie iniţiativă: 

— Pentru mine e totuna dacă primăria mă forţează să plec. 
Inundaţiile nu au fost niciodată atât de puternice. Când venea 
furtuna, tot ce trebuia să fac era să eliberez piscina. Apoi apa 
de la furtună o umplea din nou. De restul se ocupau gurile de 
scurgere. 

„Da, cu siguranţă dinspre acel talmeş-balmeş de balustrade, 
se gândi Balenger. Dar de ce vorbeşte atât de mult? Încearcă 
să mă încolţească iar? Îşi schimbă poziţia sperând că voi irosi 


226 


încă un foc de armă?” 

— Cunogşti cuvântul „exponenţial”? întrebă vocea. 

Balenger se hotărî că trebuie să răspundă pentru a-l încuraja 
pe Ronnie să vorbească mai departe. Răspunse în staţie: 

— În armată am înţeles că înseamnă ceva de genul unei serii 
de atacuri din ce în ce mai puternice. 

Imediat, micşoră din nou volumul. 

— Ceva de genul ăsta, spuse vocea de cealaltă parte. 

„Din acelaşi loc. Spre dreapta. Printre dărâmături. Dacă nu 
trag, va crede că am rămas fără muniţie? se întrebă Balenger. 
Va risca să vină spre mine? Îl pot încolţi?” 

— Asta s-a întâmplat cu hotelul acesta. Atacuri exponenţiale, 
rosti vocea. Apropo, mi se pare că ţi-e frig. 

Lui Balenger îi era într-adevăr frig, tremurând în apa rece. 

— În curând vei suferi crampe musculare. Nu vei mai putea 
să te aperi. 

— Şi tu ai aceeaşi problemă. 

— Nu, răspunse glasul. Eu mă aflu la înălţime şi sunt uscat. 

— Hei, Ronnie! strigă Tod aflat în dreptul unui stâlp din 
apropiere, surprinzându-l pe Balenger. Vreau să fac un târg cu 
tine! 

— Ce târg ai putea face tu? 

— Nu te aud! strigă Tod. Eu nu am staţie! 

„Bravo, fă-l pe Ronnie să strige, se gândi Balenger. Ajută-mă 
să îl găsesc.” 

— Nu ai nimic cu care să te târguieşti! spuse Ronnie. 

Acum vocea părea să vină din alt loc. Din nou, datorită 
haosului de zgomote din hol, lui Balenger îi era greu să 
aprecieze unde se ascunde Ronnie. 

— Bineînţeles că am. Te voi ajuta să-i prinzi pe ceilalţi. Dacă 
fac asta, îmi dai drumul? strigă Tod. Nu trebuie să îţi fie frică 
de mine. 

— Nu mi-e frică de nimeni. 

— Eu nu sunt o ameninţare. Vreau doar să ies de aici. Nu am 
nici un motiv să merg la poliţie. Nu cu aceste monede. 

— A, da, monedele. 

Lui Balenger îi amorţiseră picioarele. Se întrebă dacă va 
reuşi să le mişte când va trebui. 

— Dacă te ajut să-i prinzi, ne-am înţeles? întrebă Tod. 

— Ajutorul e întotdeauna bine venit. 


— Dar avem naibii o înţelegere? 

„Ce naiba are Tod de gând?”se întrebă Balenger. Îl urmări pe 
Tod scoțând ceva din apă: o balustradă lungă ce plutea în 
apropiere. 

— Pregăteşte-te! strigă Tod. lată-i că vin! 

Stupefiat, Balenger urmărea cum Tod împinge cu balustrada 
o grămadă de mobilă în spatele căreia se ascundeau el, 
Amanda şi Vinnie. O masă fu dată la o parte. Un scaun se 
mişcă. Tod împinse mai tare. Pe când rămăşiţele erau cât pe ce 
să o ia din loc şi să-l expună, Balenger nu văzu altă ieşire decât 
să folosească unul dintre ultimele gloanţe asupra lui Tod. 

Ţinti. 

La rândul său, Tod dădu drumul balustradei şi sări în apă, 
ascunzându-se în spatele unui ciot de scară prins de un stâlp. 
Dintr-odată, dintre resturi sări ceva asupra lui şi îl făcu să ţipe. 
li sări în cap, sprijinindu-se pe faţa lui, zgâriindu-i obrajii şi 
gâtul cu ghearele. Albă. Cu trei picioare în spate. Pisică. In 
vreme ce din gât îi ţâşnea sânge, Tod se împletici orbit prin 
apă. Tras în jos de monede, chinuindu-se să ia animalul de pe 
faţă, se îndepărtă de stâlp cu un urlet. 

După nici o clipă, pieptul îi exploda în urma unui foc de 
carabină. Monedele din buzunar ofereau atât de multă 
rezistenţă încât, în loc să se smucească în spate, Tod căzu în 
genunchi. Se prăbuşi într-o parte, iar faţa îi dispăru în adânc. 
Din vâltoarea creată, pisica ieşi la suprafaţă. 

Balenger auzi scârţâit de lemn. Scaunul pe care îl împinsese 
Tod se desprinse. Odată cu el se deplasă şi masa, dând drumul 
celorlalte resturi. Toate trecură prin jurul stâlpului. Balenger 
vâri arma în toc. Când se întoarse să o ajute pe Amanda să-l 
ţină pe Vinnie, îşi pierdu sprijinul. I se lovi ceva de picioare. 
Căzu sub apă. Ţinându-şi respiraţia, se luptă să iasă la 
suprafaţă şi, luat de curent, reuşi să îi zărească pe Amanda şi 
pe Vinnie aflaţi în aceeaşi situaţie. I se păru că aude un foc de 
carabină. Apoi apa îl trase la fund, purtându-l în holul recepţiei. 

Avea senzaţia că se prăvăleşte pe scări, că parcurge un 
coridor şi că trece în viteză printre nişte încăperi cu uşile larg 
deschise. Căută să se apuce de ceva, orice care să-l oprească, 
însă tot ce reuşi să prindă în mâini a fost o bucată de lemn. Se 
zbătu din nou la suprafaţă şi îi zări pe Amanda şi pe Vinnie 
înaintea lui. Trase aer în piept şi zări ca prin ceaţă nişte pereţi 


228 


cu faianţă. Piscina. 

Curentul îl trase printr-o uşă deschisă. Se izbi de un rezervor 
metalic uriaş. Camera de serviciu. 

Se căzni să respire. 

— Amanda! 

— Aici! 

Apa îi venea până deasupra taliei. Tremurând convulsiv, 
înotă spre ea. 

— Vinnie? Unde e... 

Vinnie plutea mai încolo cu faţa în jos. Balenger şi Amanda îl 
prinseră, ţinându-i capul deasupra apei. Vinnie tuşi. În jurul lor 
se aflau peste tot şobolani speriaţi care chiţăiau chinuindu-se 
să ajungă la ţevi şi să se caţere pe ele. Pisica albă trecu înotând 
greoi pe lângă ei. Prin jur plutea ceva de culoare deschisă, iar 
Balenger îşi dădu seama că vede păr. Părul blond al victimelor 
lui Ronnie. 

În mintea lui ceva părea să devieze. Se temea că înnebunise. 

— Trebuie să ieşim, altfel ne înecăm, rosti Amanda cu o voce 
tremurătoare. 

Balenger nu se îndura să-i spună că şi dacă ar fi reuşit, cu 
mari eforturi, să ajungă înapoi în hol, muşchii lor înfriguraţi i-ar 
face neajutoraţi în apă, fără să poată să-l împiedice pe Ronnie 
să-i împuşte. 

Într-o clipă de derută, obrajii minunaţi şi părul blond al 
Amandei l-au făcut să creadă că e... 

— Diane? 

— Cum mi-ai spus? 

O luă de mână şi se strădui să-i ducă pe ea şi pe Vinnie către 
piscină. Însă reuşi să facă doar un pas înainte ca şuvoiul de apă 
să-i împingă înapoi, lovindu-i de rezervorul metalic. 

Rece. Atât de rece! 

Balenger avea mâinile înţepenite. 

Apa se ridică până la nivelul pieptului. 

„Am găsit-o în cele din urmă. Nu o pot lăsa să moară. La 
naiba, cum ieşim de aici? Dacă nenorocitul n-ar fi sudat uşa...” 

Lăsând curentul să-l tragă spre rezervor, se îndreptă către 
uşă. „Punctele de sudură, se gândi el. Poate că nu sunt 
puternice. Poate că le pot rupe cu ranga. 

Cu toate tonele astea de apă împingând uşa? Chiar dacă n-ar 
fi fost sudată, tot nu aş fi putut deschide uşa.” 


229 


Suduri. Ceva i se ivea în memorie. Ceva important ce nu 
reuşea să identifice. Ceva... 

Balenger îşi aminti că atunci când Ronnie apăruse pe 
monitorul de supraveghere, când făcuse semn spre ţeava pe 
care o sudase pe uşă, se afla un aparat de sudură în stânga uşii. 
Acum Balenger se îndrepta în direcţia aceea. Rugându-se că 
Ronnie să nu fi mutat aparatul, pipăi prin apă, însă nu-l găsi. 
Pipăi mai jos, simțind cu degetele o formă curbată de metal. 

Aproape că strigă plin de speranţă în timp ce se ridica, însă 
avea multe de făcut înainte ca speranţa să poată fi îndreptăţită. 
Apa ajunsese aproape deasupra ţevii din uşă. În spatele ţevii 
era o deschizătură. Scoase ranga din rucsac şi vâri vârful 
ascuţit în deschizătură, pe urmă aşeză ranga vertical, cu 
cârligul în capătul uşii. 

Pipăi din nou prin apă. Gemând din cauza greutăţii, ridică 
aparatul şi se îl prinse de rangă cu ajutorul baretelor, 
suspendându-l deasupra apei. Scoase explozibilul din plastic 
din rucsac şi îl fixa între aparat şi uşă. Scoase rola de bandă 
adezivă din rucsac şi legă tija astfel ca duza să fie îndreptată la 
mijlocul aparatului, apoi legă maneta de mânerul tijei în poziţia 
deschisă. leşi gaz. Când porni aprinzătorul aparatului, lampa 
de sudură făcu flamă şi începu să ardă în aparat. 

Apa îl împingea cu putere pe când încerca să se întoarcă la 
Amanda şi la Vinnie. Îşi amintea de coşmarurile în care se 
străduia să se repeadă undeva, însă avea picioarele prinse în 
capcană. Văzând reflectarea lămpii de sudură în spatele lui, 
apăsă cu tălpile în podea şi îşi îndemnă picioarele să înainteze 
prin apa ce se adâncea. Respirând furios, ocoli rezervorul de 
umplere. Forţa apei îi lipea pe Amanda şi pe Vinnie de acesta. 

— Închideţi ochii! Acoperiţi-vă urechile! Strigă el. 

Amanda nu stătu pe gânduri. 

— Vinnie, mă auzi? Închide ochii! Acoperă-ţi urechile! 

Buimăcit de durere, de morfină şi de frig, Vinnie îşi duse 
mâinile la urechi. 

Balenger făcu acelaşi lucru. Apa îi venea până la piept. 
„Lampa de sudură, se gândi el. Cât va dura până se aprinde în 
aparat? Unu, doi, trei, patru. Ar fi trebuit să explodeze până 
acum. Şapte, opt nouă. A căzut aparatul în apă? Apa s-a ridicat 
suficient cât să stingă lampa? Treisprezece, paisprezece.” 

Totul în jur se transformă în zgomot şi strălucire. Chiar şi cu 


230 


ochii închişi şi mâinile peste urechi, Balenger se simţi asurzit şi 
orbit. Se simţi ridicat în aer de o forţă uriaşă care, în acelaşi 
timp, părea să absoarbă viaţa din el. Rămas fără greutate, nu 
putea să respire. Căzu, presiunea copleşindu-l. În sus şi în jos, 
la dreapta şi la stânga dintr-odată, toate direcţiile astea nu mai 
aveau nici un sens. Propulsat de haos, se lovi de ceva, gâfâi, 
înghiţi apă şi continuă să se avânte cu viteză. 

„Sunt în tunel, înţelese el. Uşa a zburat. Apa se revarsă 
în...”Rotindu-se şi răsucindu-se haotic, se izbi de un zid şi 
înghiţi şi mai multă apă dându-şi seama că are faţa deasupra 
apei. Acoperişul verzui al tunelului se derula cu viteză deasupra 
lui. Era înconjurat de şobolani. Avea doi pe piept. 

Zări un colţ apropiindu-se rapid, se izbi cu pantofii de el. 
Vâltoarea îl răsuci, propulsându-l în continuare prin tunel. 
Căzut din nou sub apă, se izbi de zid şi încercă să nu respire. 
Imediat după aceea, reveni senzaţia de plutire. Se încovoie cu 
braţele zburând prin aer. 

Impactul îl zdruncină. Se rostogoli, oprindu-se pe spate şi se 
strădui să îşi golească plămânii în vreme ce în spatele lui 
ţâşnea apa. Peste el treceau şobolani. 

Scânduri. Cumva avea scânduri deasupra. Zăcea pe nisipul 
umed. Lângă el se afla un grilaj ruginit şi rupt. 

„Doamne, îşi dădu el seama, forţa apei a zburat capacul gurii 
de scurgere. M-a aruncat pe plajă. Sunt sub promenadă.” 


62 


Ding. 

Dong. 

Vântul purta zgomotul foii de metal ce se legăna în blocul de 
apartamente abandonat. Balenger îşi aminti neliniştea pe care 
o simţise când auzise zgomotul în urmă cu şapte ore. 

Ding. 

Printre despărţiturile promenadei, ploaia îi cădea pe faţă. 
Pipăi după armă, care îi rămăsese în toc. Însă întunericul nu 
mai era verzui. Ochelarii cu infraroşu îi fuseseră smulşi de la 
ochi, însă cu toate acestea putea zări câte ceva. Un fulger. 
Flăcările de la etajele superioare ale hotelului. Balenger se 
forţă să se ridice. Diane. Vinnie. 


231 


Căută printre dărâmături. Alţi şobolani fugeau în toate 
direcţiile. Pisica cu cinci picioare zăcea nemişcată, cu gâtul 
într-un unghi nefiresc. O siluetă era întinsă lângă apa care 
ţâşnea din scurgere. Balenger îşi vâri mâinile şi genunchii în 
nisip, târându-se în direcţia aceea, oprindu-se apoi îngrozit 
când îşi dădu seama că era un cadavru mumificat. Din nou ceva 
în mintea lui părea o fi luat razna. 

În stânga zări alte două trupuri întinse. Una din siluete era 
blondă. Temându-se că şi aceasta ar putea fi un cadavru, se 
apropie. 

Silueta se mişcă. Mări viteza, ajunse la ea şi o întoarse. 

— Diane. 

— Nu, şopti silueta. 

Lângă ea, Vinnie zăcea nemişcat. Balenger îi verifică gura să 
se asigure că nu îi era blocată cu nimic. Il întoarse pe burtă, 
apăsându-l pe spate, încercând să-i scoată apa din plămâni. 

Vinnie tuşi, scuipând lichid. Balenger continuă să apese. 

— Diane, nu putem să stăm, spuse Balenger. 

— Dar nu sunt... 

— Ronnie va veni după noi. Trebuie să plecăm de aici. 

Balenger îl ridică pe Vinnie în picioare. 

— Ajută-mă, Diane. 

La lumina unui fulger, ea şi Balenger îl puseră pe Vinnie 
între ei. Făceau tot posibilul să se grăbească, însă pantofii lui 
Vinnie se târau pe nisip. Balenger se împiedică şi căzu într-un 
genunchi. Îşi adună puterile şi se ridică. Zece paşi mai încolo, 
toţi trei căzură, epuizați. 

Balenger privi în jur. 

— Ronnie va fi în curând aici. Trebuie să ne ascundem. 
Trebuie să... adâncitura aceea din nisip din faţă. Diane, o vezi? 

Nici un răspuns. 

Ploaia curgea printre găurile din promenadă. 

— Ajută-mă să-l târăsc pe Vinnie, spuse Balenger. 

Cu ultimul strop de energie, îl traseră în adâncitură. 

— Întinde-te lângă el, spuse Balenger. 

— Dar... 

— Te acopăr eu. Plaja va părea întinsă. Poate că nu te va 
vedea. 

— Urmele noastre. 

— Ploaia adună nisipul în ele, ştergându-le. 


— Dar tu? 

— ÎI voi face să mă urmărească în altă direcţie. Diane... 

— Nu sunt Diane. 

— Te iubesc. 

— Aş vrea să fiu Diane, spuse ea sărutându-l pe obraz. 

El o puse să se aşeze în adâncitură, apoi îi acoperi pe ea şi pe 
Vinnie cu nisip, suficient cât să-i ascundă, un mormânt fals care 
să prevină unul adevărat. 

Le lăsă feţele descoperite. 

— Mi-e frig, spuse ea. 

— Îl voi duce departe. Numără până la trei sute, spuse 
Balenger. Apoi încearcă să cauţi ajutoare. Dacă nu veţi ieşi în 
siguranţă până atunci, am eşuat şi nu veţi fi niciodată în 
siguranţă. 

— Diane a fost norocoasă să te aibă. 

— A fost? Nu înţeleg. Încă mă mai ai. 

Se întoarse, adunându-şi cumva puterile de a se întoarce de 
unde venise - către tunelul de scurgere. Dărâmăturile. 
Şobolanii. Cadavrele mumificate. Ploaia într-adevăr acoperea 
urmele de pe nisip. Îşi adună toată voinţa şi păşi pe plajă, 
îndreptându-se spre valurile violente. Se aprinse un fulger, însă 
el deja nu mai tresărea. 


63 


La câţiva metri de valuri, se întoarse cu faţa către 
promenadă. Dincolo de aceasta, la etajele superioare ale 
hotelului Paragon ţâşneau flăcări. Focul şi furtuna se luptau 
între ele. În zona aceasta părăsită, la ora aceea, cu furtuna care 
ascundea incendiul de restul oraşului, avea să mai treacă ceva 
vreme până la sosirea pompierilor şi a poliţiei. Balenger nu 
putea să depindă de ajutorul nimănui. 

Spre dreapta, fulgerul lumină scheletul blocului abandonat. 
Auzi dangătul foii de metal. 

Scoase pistolul din toc şi şi-l vâri la centură în spate. Apoi îşi 
întinse braţele, făcându-se cât mai vizibil posibil. Atitudinea lui 
agresivă spunea totul. „Vino după mine Ronnie. Să vezi dacă 
mă poţi dobori.” 

Bubui un tunet când Ronnie se ivi la capătul promenadei. Era 


233 


încadrat de flăcări, ca şi cum ar fi venit din iad. Stătea lângă 
balustrada prăbuşită, privind în jos către valuri. Ochelarii săi cu 
infraroşu erau ca nişte hăuri ale sufletului, făcându-l să pară ca 
un monstru. Încet, hotărât, cobori pe scări, cu carabina în 
mână. 

Tunetul îi amintea lui Balenger de paşii unui uriaş. Natura 
criminală îl făcea pe Ronnie, un bărbat slab, înalt, de cincizeci 
şi şapte de ani, să adopte o statură titanică. Vesta antiglonţ, 
închisă la culoare, era emblematică pentru teribila putere pe 
care o emana. Păşea cu apăsarea inocenţei furate şi a copilăriei 
furate, a unei dureri şi furii de-o viaţă, a terorii şi a morţii. Pe 
când se apropia de Balenger, chipul lui şters transmitea un gol 
ce nu putea fi umplut. 

— Îmi pare rău pentru ce ţi-au făcut, Ronnie! 

Balenger ştia că nu poate fi auzit din cauza furtunii. Voia să-l 
facă pe Ronnie să se apropie mai mult, să-l facă curios în 
legătură cu ceea ce striga: 

— Te urăsc, însă îmi pare rău pentru băieţelul acela! 

Ronnie continua să se apropie, neobosit, implacabil: un 
călău. 

— Aici a murit Carlisle? strigă Balenger în bătaia ploii. 

Ronnie probabil era încă prea departe ca să audă. Nu conta. 
Voia ca Ronnie să-i vadă buzele mişcându-se, să se întrebe ce 
spune, să continue să se apropie. 

„Vino mai aproape! Se gândi Balenger. Majoritatea 
răfuielilor armate se petrec la doi metri distanţă. Chiar şi 
atunci, mâinile trăgătorilor tremură din cauza adrenalinei şi 
aceştia ratează adesea.”Lui Balenger îi tremurau mâinile şi îi 
erau amorţite de la frig. Nu putea să spere că-l poate împuşca 
pe Ronnie de la distanţă. În schimb, carabina lui Ronnie îl 
putea termina de la doisprezece metri. 

Mai aproape! 

— Aici şi-a zburat creierii bătrânul? După ce a înţeles 
grozăvia acţiunilor tale, era mai speriat de tine decât de ieşirea 
în aer liber! A evadat din hotel! Ţi-a găsit carabina? A luat-o cu 
el? Spera să se apere pe plajă! Insă în timp ce stătea aici 
tremurând, te-a văzut venind prin ploaie şi a ştiut că e 
condamnat! Aşa că s-a împuşcat singur! 

În lumina fulgerelor, Ronnie se apropia din ce în ce mai mult 
de el. 


234 


— Carabina din mâna ta! E cea pe care Carlisle a folosit-o să- 
şi zboare creierii? 

Ronnie se opri la zece metri. 

„Nu! Am nevoie să vii mai aproape!” 

— Aici s-a întâmplat? Aici a făcut-o? Tatăl pe care ţi l-ai dorit 
întotdeauna! Aici l-ai făcut să se sinucidă de frică? 

Tunetul îi acoperi vorbele. 

Un fulger îl paraliză pe Ronnie pentru o clipă. Apoi păşi mai 
aproape, vrând să audă ce are de spus Balenger. 

— Ce fiu minunat ai fost! strigă Balenger. El ţi-a dat şansa 
unei noi vieţi, iar tu l-ai răsplătit umplându-i viaţa de teroare! 

La şapte metri distanţă, Ronnie se opri din nou. Evident 
acum era suficient de aproape cât să fi auzit. 

— Sora Carrie, strigă el. 

Balenger era uimit de incoerenţa afirmației. 

— Ce? 

— Romanul lui Dreiser! Când prietenul tău a vorbit despre 
asta, a spus aproape tot ce contează! Trupurile noastre şi ceea 
ce ne înconjoară ne aduc pierzania! A uitat să spună că trecutul 
ne aduce pierzania! 

— Nu întotdeauna! Nu şi dacă te lupţi cu el! Dar blestemata 
aia de clădire cu siguranţă ne poate face să credem asta! 

„Ochelarii! Înţelese Balenger. Când apar fulgere, ochelarii au 
nevoie de un moment să se ajusteze! Fulgerul stârneşte o 
sclipire care îl orbeşte!” 

Ronnie ridică arma la umăr. 

Când lovi fulgerul, orbindu-l din nou pe Ronnie, Balenger 
scoase pistolul de la spate şi armă. Ronnie îşi reveni din 
paralizie şi mută ţinta. 

Balenger se aruncă pe nisip, trăgând în sus. Focul de armă al 
lui Ronnie lovi în spatele lui. Balenger trase spre faţa lui 
Ronnie. 

Apoi pistolul scoase un clinchet de golire, iar închizătorul se 
trase înapoi. Lângă el explodă o rafală de alice, care îl atinseră 
în gambă. 

Se ridică în picioare, şchiopătând, şi încercă să-l ducă pe 
Ronnie departe de promenadă. 

Un geamăt din spatele său îl făcu să se întoarcă. Fulgerul îl 
dezvălui pe Ronnie căzând în genunchi. Avea umărul 
însângerat, deasupra vestei antiglonţ, acolo unde fusese lovit 


235 


de unul dintre focurile de armă ale lui Balenger. O siluetă 
furioasă stătea în spatele lui, cu un par de lemn în mână. Diane. 
Lovind. Urlând. Carabina se descarcă, trăgând în nisip, în 
vreme ce Diane lovea cu parul ca şi cum folosea o bâtă de 
baseball. Flăcările ce cuprinseseră hotelul dezvăluiră o bucată 
de păr însângerat zburând în ploaie. În jacheta impermeabilă, 
cu doar o cămaşă de noapte care îi acoperea picioarele, cu 
hainele lipite de ea, ude leoarcă, lovi din nou cu parul, izbindu-l 
pe Ronnie în cap atât de tare încât căzu cu faţa în jos pe plajă. 
Se aşeză deasupra lui, lovind şi iar lovind, oprindu-se doar când 
parul se rupse. Apoi blestemă şi îi înfipse partea ascuţită în 
spate. 

Ronnie se cutremură şi apoi râmase nemişcat. 

Amanda era deasupra lui, plângând în hohote. Balenger se 
târî către ea. 

— E mort? întrebă ea. 

— Chiar acum intră în iad. 

Se ţinură unul de celălalt, ca să nu cadă. 

— A transformat viaţa multora într-un iad. Acum e rândul lui, 
spuse ea. 

— Din cauza unui lucru care nu a fost vina lui. Un weekend 
de patru iulie de acum o viaţă. 

Balenger era scârbit. 

Ding. 

Vântul biciuia foaia de metal. 

Dong. 

Bătea ca un clopot pentru Ronnie, pentru victimele lui, 
pentru hotelul Paragon. 

Ding. 

Balenger se uită la flăcările de la etajele superioare. 

— Diane, spuse el. 

— Nu sunt Diane. 

Se uită fix la ea. O atinse pe obraz. 

— Ştiu, spuse el, înțelegând în cele din urmă. Doamne, ce mi- 
aş fi dorit! 

— Ai fost gata să îţi dai viaţa pentru a mă salva. 

— Am pierdut-o pe Diane o dată. Nu suportam să o mai pierd 
şi a doua oară. Dacă nu aş fi putut să vă salvez pe tine şi pe 
Vinnie, nu aş mai fi vrut să trăiesc. 

— Nu m-ai pierdut. 


236 


Durerea îl făcea să se înece. 

— Ar fi bine să mergem. Trebuie să-l ajutăm pe Vinnie. 

Păşiră prin întuneric şi ploaie către promenadă. Când 
ajunseră la adâncitura de pe plajă, Vinnie îşi pierduse 
cunoştinţa. ÎI ridicară din nisip. 

— Aud... spuse Amanda întorcându-se. 

— Sirene. 

Rămaşi fără răsuflare, se împleticiră cu Vinnie, parcurgând 
promenada către zgomot. Picioarele lui Balenger păreau că nu 
fac parte din el, însă se străduia să înainteze, la fel ca şi 
Amanda. Se uită la ea. Cât îşi dorea să fi fost Diane sau, cel 
puţin, să poată crede că e Diane. 

Delirând, probabil că spusese totul cu voce tare, pentru că 
Amanda se întoarse către el. 

— "Ţine minte, nu sunt ea, însă nu m-ai pierdut. 

Ajunseră la scările promenadei. Ocolind scândurile rupte, 
urcară ezitant, îndoindu-şi genunchii, apoi urcând mai departe. 
Lumina flăcărilor se înteţea. Balenger simţi o adiere caldă 
dinspre foc. Apoi vântul deveni fierbinte, deşi Balenger nu se 
putea opri din tremurat. Sirenele încetară. Pompierii săriră din 
camion. Din maşinile de patrulă se repeziră poliţişti. 

Vârful piramidei hotelului se prăbuşi. Săreau scântei. 
Devorat de foc, etajul al şaselea se prăbuşi. „S-au dus monedele 
din aur”, se gândi Balenger. Îşi aminti de vulturul dublu din 
buzunar şi de cuvintele de pe acesta: In Dumnezeu ne 
încredem. 

Poliţiştii alergau către ei, unul dintre ei strigând: 

— Ce s-a întâmplat cu voi? 

Când se prăbuşi la pământ, Balenger auzi ding-dongul, ca o 
bătaie de clopot al foii de metal. Încă o bucată din clădire se 
prăbuşi. Însă iadul avea multe niveluri. La fel şi trecutul. 

— Ce s-a întâmplat cu noi? Murmură el. Abia mai putu să 
rostească cuvintele: Hotelul Paragon. 


NOTA AUTORULUI 


După cum fiecare autor ştie, cea mai frecventă întrebare 
care îi este adresată este „cum v-a venit ideea?”. . Deşi nu 
cunoşteam acest termen până de curând, am fost fascinat de 
acest concept toată viaţa. 

Pe când aveam nouă ani, familia mea locuia într-un 
apartament înghesuit deasupra unui restaurant în care veneau 
toţi beţivii. (Asta se întâmpla în oraşul Kitchener, aflat la sud de 
Ontario, Canada). Auzeam adesea cum se băteau beţivii pe 
aleea aflată sub fereastra dormitorului meu. Erau destule 
„incidente” şi în apartamentul nostru. Deşi mama şi tatăl meu 
vitreg nu ajungeau aproape niciodată la bătaie, certurile lor mă 
speriau aşa de tare, încât noaptea îmi puneam perna sub 
plapumă ca să pară că dormeam acolo, când, de fapt, eu 
stăteam toată noaptea treaz, ascuns sub pat. 

Adeseori fugeam din casă şi hoinăream pe străzi - aşa am 
învăţat secretele fiecărei alei şi parcări cale de vreo zece străzi. 
Am descoperit de asemenea secretele clădirilor abandonate. 
Privind acum în urmă, mă mir că nu mi s-a întâmplat ceva fatal 
în aceste clădiri. Am fost un copil al străzilor, un supravieţuitor, 
cea mai mare păţanie a fost atunci când o pisică m-a muşcat de 
încheietură şi m-am zgâriat de un cui la picior, infectându-mă 
în ambele dăţi. 

Aceste clădiri abandonate - case, fabrici şi un bloc de 
apartamente - mă fascinau. Ferestrele sparte, tapetul 
mucegăit, vopseaua scorojită, mirosul de stătut, de învechit, m- 
au ademenit în mod repetat. Cea mai interesantă clădire mi se 
părea blocul de apartamente pentru că, deşi părăsit, nu era 
pustiu. Erau acolo abandonate mese, scaune, vase, veioze, oale, 
canapele. Majoritatea erau atât de uzate încât era evident de ce 
nu fuseseră luate de foştii proprietari. Laolaltă cu ziarele şi 
revistele rămase acolo, mesele, scaunele şi vasele creau 
impresia că oamenii încă mai locuiau acolo - nişte rămăşiţe 
fantomatice ale vieţii prospere din acea clădire. 

Mai mult am simţit decât am înţeles acest lucru. Călcam cu 
grijă pe scările care scârţiau, păşind pe lângă tencuiala căzută 


238 


şi găurile din podele privind cu atenţie prin camerele care 
stăteau să se prăbuşească, mă uimea tot ce descopeream. 
Porumbei care-şi făceau culcuş pe bufet. Şoareci cuibăriţi în 
saltele, ciupercile care creşteau pe pereţi, buruienile din 
pervazul plin de apă. Unele dintre ziarele şi revistele 
îngălbenite erau de pe vremea când mă născusem eu. 

Dar nici o descoperire n-a însemnat mai mult pentru mine 
decât albumul de fonograf găsit pe linoleumul crăpat alături de 
o masă cu trei picioare. În cele din urmă, am învăţat că i se 
spunea album pentru că, înainte de anul 1950, albumele pentru 
fonograf erau făcute din ebonită groasă, şi erau foarte uşor de 
spart, având înregistrat doar câte un singur cântec pe fiecare 
parte şi erau ambalate în hârtie, semănau cu albumele 
fotografice. 

La vremea când eu găseam discul de ebonită apăruseră deja 
discul de vinil, subţire, care cânta mai mult, era mai rezistent şi 
era de departe mai încăpător, avea mai mult de opt cântece pe 
fiecare parte. 

Nu mai văzusem până atunci un album. Când i-am desfăcut 
copertele, am simţit o senzaţie de teamă şi de respect care a 
fost puţin estompată de supărarea care m-a cuprins când am 
văzut că discul era crăpat. Două dintre discuri erau sfărâmate. 
Majoritatea lor însă (patru, aşa îmi amintesc) rămăseseră 
intacte. Strângând la piept această comoară, m-am grăbit spre 
casă. Radioul nostru avea un picup. Am întors butonul şi am 
pus discul. 

Am ascultat cântecul de multe ori. Şi astăzi mai aud melodia 
(gâjâită). N-am uitat niciodată cântecul „Those Wedding Bells 
Are Breaking up That Old Gang of Mine”. Căutând pe internet 
am aflat că acest cântec a fost scris în 1929 de Irving Kahal, 
Willie Raskin şi Sammy Frain. Melodios şi ritmat, a devenit 
imediat un hit, reimprimat deseori de-a lungul anilor. Dar la 
acel moment, nu ştiam asta. După cum nu înţelegeam nici 
versurile în care era vorba despre singurătatea unui tânăr, căci 
toţi prietenii lui se căsătoriseră, şi nici emoția pe care o 
transmiteau. Ceea ce m-a captivat a fost sunetul acela scrâşnit. 
Parcă devenea real, un fel de tunel care îngăduia imaginaţiei 
mele să se întoarcă în timp, în acele vremuri. Parcă şi vedeam 
trupa în haine ciudate, înconjurată de diverse obiecte, cântând 
cântece demodate, într-un loc ciudat, în alb şi negru. Cu regret, 


239 


dar nu mai îmi amintesc numele trupei. Doar atât pentru 
posteritate. 

De atunci, m-am supus nevoii de a investiga mai multe clădiri 
părăsite, ca să nu mai pomenesc de tuneluri sau canale. Dar n- 
am mai găsit nimic la fel de important cu albumul de fonograf. 
Bănuiesc că mi se trage de la traumatizanta mea copilărie 
fascinația pentru construcţiile părăsite şi că eram singur în 
obsesia care mă lega de trecut. Dar acum îmi dau seama că 
sunt mai mulţi în situaţia mea. 

Ei îşi spun exploratori urbani, aventurieri urbani, şi speologi 
urbani. Li se spune cârtiţe. Dacă o să cauţi pe yahoo 
„exploratori urbani”, vei descoperi cu uimire 170.000 de 
contacte. In Google, vei găsi 225.000 de contacte. E o 
presupunere corectă când spunem că fiecare link nu ne trimite 
doar la un singur explorator. La urma urmelor, nu se apucă 
nimeni să construiască un site dacă nu ştie că sunt mai mulţi 
interesaţi. Aceste sute de mii de contacte reprezintă grupuri şi 
logica ne spune că pentru fiecare care se expune, există 
nenumărate persoane care preferă să se ascundă. 

Cei care vor să rămână anonimi au motive întemeiate. Ţineţi 
minte, explorarea urbană este ilegală. Inseamnă invadarea unei 
proprietăţi private. In plus, este foarte periculoasă, uneori 
mortală. Autorităţile îi ameninţă pe cei pasionaţi de asta cu 
puşcăria şi cu amenzi mari ca să îi descurajeze. Prin urmare, 
multe dintre aceste site-uri spun că exploratorii ar trebui să 
obţină permisiunea proprietarilor acestor clădiri şi să fie 
întotdeauna precauţi şi să nu facă nimic împotriva legii. Aceste 
avertizări sună a responsabilitate socială, dar cred că la mulţi 
exploratori urbani, tocmai plăcerea riscului şi emoția de a face 
ceva ce este interzis îi trimite acolo. Este semnificativ faptul că 
termenul pe care ei îl folosesc pentru intrarea în clădirile 
părăsite este împrumutat din termenul folosit de armată în 
momentul când invadau teritorii ostile: infiltrare. După cum 
arată site-ul www.infiltration.org obiectivele sunt „locuri unde 
nu ar trebui să fii”. 

De obicei, cârtiţele au vârsta cuprinsă între 18 şi 30 de ani, 
sunt inteligente, educate, pasionate de istorie şi arhitectură, şi 
lucrează în domenii care au legătură cu calculatoarele. Există 
în toată lumea, există grupuri în Japonia, Singapore, Germania, 
Polonia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, Olanda, Anglia, Canada, 


240 


SUA şi în multe alte ţări. Grupurile din Australia sunt pasionate 
de labirintul canalelor colectoare de apă pluvială de sub oraşele 
Melbourne şi Sydney. Grupurile europene preferă instalaţiile 
militare abandonate rămase în urma celor două războaie 
mondiale. Cele din SUA - magazinele universale clasice şi 
hotelurile abandonate în urma exodului din oraşe precum 
Buffalo şi Detroit. În Rusia, cârtiţele sunt obsedate de sistemul 
de evacuare subteran, pe mai multe niveluri din Moscova, 
destinat iniţial evacuării oficialităților în timpul Războiului Rece 
în eventualitatea unui atac nuclear. Spitalele părăsite, azilele, 
teatrele şi stadioanele. Fiecare ţară oferă o mulţime de 
oportunităţi pentru exploratorii urbani (vezi eseul scris de 
Mark Moran „Greeting from Abandoned Asbury Park, NJ”pe 
wwww. weirdnj.com). 

Unul dintre primii exploratori urbani a fost un francez care în 
1793 s-a rătăcit în urma unei expediţii într-o catacombă din 
Paris. Dar abia după 11 anii s-a găsit cadavrul. Whalt Whitman 
a fost şi el un explorator urban, aşa după cum ne povestesc 
personajele din această carte. Autorul „Leaves of Grass”a 
lucrat ca reporter pentru ziarul Brooklyn Standard, unde a 
scris despre tunelul din Atlantic Avenue. Prezentat ca primul 
tunel din lume când a fost construit în 1844, dar a fost 
abandonat 17 ani mai târziu. Înainte de a fi sigilat, Whitman a 
hoinărit prin el. „Era întuneric ca într-un mormânt, rece, plin 
de umezeală şi era linişte” scria el.” Cât de frumos arată 
pământul şi cerul din nou, odată ce ai ieşit din întuneric. Poate 
că n-ar strica din când în când, să fim trimişi noi, muritorii, cei 
nemulţumiţi cel puţin, în vreun tunel, într-o călătorie de mai 
multe zile. Poate că am bombăni mai puţin lumea pe care ne-a 
dat-o Dumnezeu.” 

Dar Whitman n-a prins la adevăratul înţeles al explorării 
urbane. El a văzut doar partea negativă a tunelului. Pentru un 
pasionat, răceala, umezeala, întunericul şi liniştea unui tunel 
sau a unui bloc de apartamente abandonate reprezintă scopul 
în sine. Atracția ciudată a trecutului, bănuiesc că asta a simţit 
mult mai târziu, în 1980, un explorator când a descoperit 
acelaşi tunel la 119 ani, după ce fusese închis şi uitat. 

O probă uimitoare a explorării urbane a ieşit recent la iveală 
din catacombele Parisului. Aceste catacombe fac parte dintr-un 
sistem de tunele de 170 de mile. Pe la 1700, unele dintre tunele 


241 


erau folosite pentru a se depozita în ele miile de trupuri care 
erau scoase din cimitire, pentru a face rost de spaţiu. In 
septembrie 2004, o echipă a poliţiei franceze, aflată la 
antrenament, a descoperit un cinematograf complet echipat 
printre oase. Scaunele erau săpate în piatră. O mică peşteră 
funcţiona pe post de restaurant şi bar cu sticle de whisky şi un 
sistem de telefoane şi instalaţii electrice. Un alt exemplu a 
apărut în Moscova în octombrie 2002 când rebelii ceceni au 
preluat controlul asupra unui teatru. După ce armata a 
înconjurat clădirea, un explorator urban rus i-a dus pe soldaţi 
în teatru printr-un tunel uitat. 

Unele dintre aceste exemple sunt aventuri în adevăratul lor 
sens, dar cred că există şi implicaţii psihologice. Aşa cum am 
spus în lumea noastră este atât de plină de ameninţări dintre 
cele mai grave că pare normal să te ascunzi în trecut. Clădirile 
vechi pot fi în acelaşi timp un refugiu, dar care ne pot duce în 
trecut, când timpurile erau mai puţin stresante. În copilărie, 
locurile părăsite reprezentau o evadare din nebunia de acasă. 
Am fost un călător în timp care îşi găsea adăpost într-un trecut 
plăcut imaginaţiei mele, unde nu existau niciodată certuri. 

În tinereţea mea. După ce am devenit adult, mi-am schimbat 
perspectiva, ea devenind mult mai profundă şi cu mult mai 
multe implicaţii. Pentru mine, clădirile vechi sunt precum 
fotografiile vechi, îmi amintesc cât de iute trece timpul. 
Trecutul pe care îl evocă atrage atenţia asupra viitorului. Îmi 
oferă o şansă ca să meditez. 

De curând am avut ocazia să vizitez liceul pe care l-am 
absolvit cu mai bine de 40 de ani în urmă. O parte din clădire a 
ars din temelii. Majoritatea rămăşiţelor au fost bătute în 
scânduri vreme de 10 ani. Când am intrat o echipă căuta 
azbest, vopsea cu plumb, mucegai, pentru ca şcoala să poată 
intra în renovare. E uimitor ce pot să facă anii în care nu a fost 
folosită, mai ales când geamurile sunt sparte şi zăpada şi ploaia 
ajung în clădire. În ciudata linişte din holuri, podelele din lemn 
erau deformate. Din tavan cădea tencuiala. Bucăţi de vopsea 
erau dezlipite de pe pereţi. Dar în mintea mea, totul era curat 
şi în bună stare. Elevii şi profesorii umpleau coridoarele 
zgomotoase. Problema e că mulţi dintre aceşti elevi şi profesori 
au murit de mult. Aflat în mijlocul acestei „decăderi”, 
imaginaţia mea a readus la viaţă copilăria şi promisiunea 


242 


speranţei, pierdute şi ele ca şi şcoala în sine. 

Mă întreb dacă aceste clădiri puştii sunt vasele pe care copiii 
aduc minunile şi adulţii - temerile. Când m-am supus impusului 
de a vizita rama acestei şcoli, oare m-am confruntat oare în 
mod inconştient cu propria condiţie de muritor? Dar vizita mea 
era un lucru sigur, pe când explorările - nu. Infiltrarea în 
locurile interzise, investigarea rămăşiţelor din trecut ale lor 
sunt periculoase. În orice moment, o podea poate să cedeze, un 
perete să cadă, ori vreo scară să cedeze. 

Cârtiţele provoacă trecutul să arate ce poate face mai rău. 
Cu fiecare expediţie încununată de succes, ei ies victorioşi din 
confruntarea cu îmbătrânirea şi decăderea. 

Pentru câteva ore, trăiesc intens. Obsedaţi de trecut, 
probabil că ei speră să amâne momentul fatidic. Sau poate sunt 
liniştiţi când simt că trecutul se prelinge în prezent şi astfel, o 
parte a trecutului lor rămâne în urmă, chiar şi după ce ei nu 
mai sunt. 

Când fiul meu Matthew, în vârstă de 15 ani era pe moarte din 
cauza cancerului de oase, se plângea întruna „Dar nimeni nu o 
să îşi aducă aminte de mine”. Memento mori. Poate că despre 
asta este vorba în explorarea urbană. Este o obsesie a 
trecutului, o altă formă de a spera că ceva din noi va dăinui, că 
peste ani cineva va explora locul unde am trăit şi unde vom 
dăinui? Acel album de fonograf pe care l-am găsit. Sunetul 
scrâşnit pe care l-am ascultat, aşa cum poate cineva l-a ascultat 
cu zeci de ani în urmă. „Those Wedding Bells Are Breaking up 
That Old Gang of Mine”. Versurile spuneau povestea unui tânăr 
care se simţea singur. Dar dacă mă gândesc la acel complex de 
apartamente cu camere goale prin care mă plimbam - canapele 
abandonate, scaune, lămpi, oale - acolo nu m-am simţit singur. 


David Morrell, 
Santa Fe, New Mexico 


243