Convorbiri Literare anul LXXIV, nr. 3, martie 1941

ANUL LXXIV N-RUL 3 MARTIE 1941 


CONVORBIRI 
Ш ITERARE 


ЗР DIRECTOR: І E, TOROUȚIU 8 
А 


й: 


( 


4 


CONVORBIRI 
II PE RARE 


| 

REVISTĂ ÎNTEMEIATĂ DE mJUNIMEA” LA 1 MARTIE 1867 
| 

| 


INSCRISĂ LA TRIBUNALUL ILFOV, DOSAR 647/938 


ORDONANTA PREZIDENTIALA N-RUL 2708 DIN 20 рева. 1939. 


APARE LUNAR ІМ 96—128 РАСІМІ 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 


BUCUREȘTI Ш, STR. ARGENTINA, 39 
TELEFON 2-10-43 


ABONAMENTUL PE AN: 


PARTICULARI У-У С ОАР 
ŞCOLI PRIMARE 4 | 
у 360 LEI 
ȘCOLI SECUNDARE . . . ) 
INSTITUȚII CULTURALE . 1] 
STRĂINĂTATE . e 
ABONAMENT DE SPRIJIN . . 1000 


NUMĂRUL 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE INAPOIAZĂ 


CONVORBIRI 
E TERARE 


ANUL LXXIV N-RUL 3 MARTIE 1941 


DIRECTOR: E BINOROUŢIU 


MEMBRI ÎN REDACŢIE, 
ALEXANDRU IONESCU 
TEODOR AL. MUNTEANU 


Уу 
ide 


© ч, 
PERIODICE 
ROMANIA 


«BUCOVINA» І. Е ESD RIO E PI ВОС Б.@ Т. 


CONVORBIRI LITERARE 


І. Petrovici 

Victor Morariu 
Ovidiu Papadima . 
Teodor Al. Munteanu 
Ștefan Cuciureanu 
W. v. Goethe 
Alexandru Ionescu 
G. Tutoveanu 
Traian Chelariu 
Mihai Niculescu 
Ovid Caledoniu 
D. lov. 

Teofil Lianu 

G. Șt. Cazacu 

Ion Th. Ilea . 
„Сопу. Lit.“ 


І. Georgescu-Viște 


Teohari Antonescu 
Ion Potopin . 
George Vaida 
Grigore Bugarin 

I. D. Pietrari 

Ion Sofia Manolescu 
Ronsarda Castro 

I. Calboreanu 

Tr. Ionescu-Nişcov 
Diego Valeri 


CUPRINSUL 


Despre originalitate 

Actualitatea lui Herder 

Logic și absurd în folclor 

Mama 

Pa ai робак lui Giovanni Pascoli 
„ Faust (Trad. de Laura M. Dragomirescu) 
Etica și metafizica lui Aristotel 

S'aprinde iar 

Cruce, veghe-a drumului 

Aniversare 

Moartea poetului 

Noaptea, la Prut... 

Psalm 

Mărturisire 

? Impletiri în destin 

Fărâme dă Шуша (Scrisori dela Maria В. 
Delavrancea și G. Topârceanu către 
1. Petrovici) 

Fărâme de lumină. (Contribuţii la cu- 
noașterea operei lui Panait Cerna: 
Răvaș) 

Insemnări 

Când cresc răcori... 

Năerul 

Toamnă 

s Care violină? 
рода pentru viața pietrelor 
Păgână 

salta сб» Ceas târziu 
Muzica cehă și opera lui Smetana 
к Veneţia vie 

(Trad. 'de Alexandrina Mititelu) 


272 


Fr. у. Schiller . . . . . Imn primăverii (Trad. de I. G. Dimitriu): 
Charles Baudelaire . . Abel și Cain (Trad. de Alexandru Ionescu) 
AO Мерт „e i e e ea e tar о Mali OROA REN 

(Trad. de Pimen Constantinescu) 
EE Тоюна . . oT, р лии, Баи critice Eminescu 


© Rr OI NOICA 


Florin Niculescu, 5. Mehedinţi: Trilogii (Știință—Școală—Vieaţă) cu aplicări la 
poporul român, — Mihai Niculescu, Ionel Teodoreanu: Tudor Ceaur Alcaz; 
Ce-a văzut Ше Pânișoară. — С. Е., Dr. Vasile М. Plătăreanu: Aparatul cardio- 
vascular, — Ştefan Cuciureanu, Umberto Cianciolo: La carità dottrinale di 
Dante; Alexandru Marcu: Ugo Foscolo; Antonia Pozzi: Cuvinte. — Vietor 
Niculcea, Gr, Antipa: Insemnătatea politică și economică a Dunării în viața 
poporului român. — „Giornale storico della letteratura italiana“; „И Frontespizio“; 
„L'Europa orientale“; „Nuova rivista storica“ (Ștefan Cuciureanu). — „Revista 
scriitoarelor şi scriitorilor români“; „Cetatea Moldovei“; „Luceafărul“; „Viaţa 
Basarabiei“ (Teodor Al. Munteanu), 


BIBLIOGRAFIE 


DEE ORIGINALITATE 


— NOTE DE JURNAL — 


Originalitatea în artă şi în cugetare este precum bine se ştie — 
о condiţie esenţială a creaţiei ргејийе. O operă fără originalitate nu 
poate ocupa un loc prea înalt în ierarhia valorilor. Când e vorba de ori: 
ginalitate în artă, lucrul раге axiomatic şi tot « aş avea de făcut e să 
reîmprospătez o convingere generală, cu câteva exemple caracteristice. 
Bunăvară Voltaire, ca autor dramatic, nu se bucură de o faimă deose- 
bită, cu toată frumusețea izolată a mai multor perechi de alexandrini, 
întrucât ma putut modifica temeinic formula de teatru а predecesori- 
Їог săi şi a mers cu docilitate în făgaşul secolului anterior. In schimb, 
acelaș Voltaire se bucură de mare reputaţie са prozator, unde a creat 
un stil aparte, strălucind de limpezime, naturaleţe ві ironie mușcătoare. 
În teatru, autorul acesta a rămas epigonul lui Согпеіе-Касіпе: în proză 
e precursorul. multora, cu deosebire al rafinatului şi tăiosului Anatole 
France, 

Ca să сорогіт în vremuri mai apropiate, Edmond Rostand, feri- 
citul autor al lui Cyrano de Bergerac, s'a menţinut şi dânsul, cu des- 
tulă fidelitate, la formula romantică a teatrului lui Victor Hugo. Aceasta 
ar fi putut să-l cufunde repede în uitare, ca pe alţi imitatori ai lui Hugo, 
dacă n'ar fi avut norocul, sau intuiţia fericită de a construi un persona- 
giu, repetat cam la fel în mai multe piese ale sale, dar care constitue 
cea mai reuşită oglindă a caracterelor morale ale poporului francez: o 
sinteză superbă de bravură, de elocinţă și de nesecată isvodire a vorbe- 
lor de duh. 

Ca o reacţie împotriva imitării, ucigătoare de originalitate, apare 
critica lui Lessing în Germania secolului al 18-lea; iar са un mo- 
ment în care geniul literar germanic se regăseşte pe sine însuși, elibe- 
rându-se de imitarea servilă a clasicismului francez, se înfăţişează piesa 
lui Goethe — Goetz von Berlichingen — defilare de tablouri ce strălu- 
севе de culoare proaspătă şi palpită de viaţă abundentă. 

Exigenţa originalității este însă prevăzută şi faţă de acele opere 
care urmăresc nu frumosul, ci adevărul. Şi aicea originalitatea este pre- 
tul proslăvirii, în orice caz al unei consfinţiri durabile. De multe ori scân- 
berea originalității aruncă în penumbră problema adevărului însuși, 
care din scop principal al cercetării, devine parcă un lucru secundar. 

Fără îndoială că una dintre cele mai rotunde şi mai socotite opere 
al lui Nietzsche, aducând contribuţii extrem de preţioase la limpezirea 
problemei tratate, este prima lui scriere filosofică «Originea tragediei». E 
o lucrare ce inspiră mai multă confienţă decât alte opere de mai târziu 
ale aceluiaș filosof, pornite unilateral într'o direcţie singulară şi cu un 
puternic iz de paradox. Cu toate acestea când este vorba să se deseneze 
silueta lui Nietzsche, scrierile lui mai stranii trag mai mult în cum- 

1 


214 |. Petrovici 


pănă, decât această lucrare de debut, cu toate calităţile ei de echitibru 
și de largă comprehensiune. 

Explicarea este simplă: «Originea tragediei» este prea múlt atâr. 
nată de teoriile lui Schopenhauer, sub a cărui puternică influență s'a 
aflat Nietzsche câtva timp. Originalitatea ei este limitată, cel puţin în 
privinţa principiilor de bază. Pe când operele de mai târziu ale scă- 
părătorului filosof, deşi mai unilaterale şi pentru mulți mai puţin con- 
vingătoare, înfățișează totuși patetica afirmare a unui punct de vedere, 
are constituie originalitatea lui Friederic Nietzsche 1. 

Dintre operele metafizice ale filosofului german Fichte, poate că 
асеа care a avut un răsunet mai întins la publicarea ei, a fost prima sa 
scriere: Critica Revelaţiunii (Kritik aller Offenbarung). Scrierea în ches- 
tiune l-a făcut dintr'odată celebru, dar cu toate acestea Fichte aproape 
а dlesavuat-o mai târziu, refuzând să o mai consemneze în lista operelor 
sale complecte. 

Cauza? Opera aceasta, deşi cu multe lucruri excelente, era prea 
impregnată de teoriile lui Kant, la a căror şcoală Fichte îşi făcuse uce- 
nicia și din care și-a degajat originalitatea câţiva ani mai târziu. Indi- 
ferent dacă acea lucrare era sau m bună, pe linia adevărului sau pe 
delături, ea nu era însă destul С iginală si pentru aceasta filosoful, 
devenit mai apoi el însuși făuritor udrăsneţ de concepţie proprie, a cău- 
tat să şteargă amintirea еі. 

Ca să luăm şi un exemplu din cultura românească, e suficient să 
reamintesc că adversarii lui Titu Maiorescu au căutat să-i coboare opera 
sa critică, arătând că principiile ei de bază nu erau originale, ci împru- 
muturi de ре la unii filosofi germani. Neapărat că toată acea cam- 
рапіе nu era tocmai justificată, întrucăt Maiorescu făcea operă «шїї, 
tantă», iar aci valoarea lucrurilor se măsoară nu cu originalitatea prin- 
cipiilor directoare, ci cu arta aplicaţiilor pe teren — acolo unde Maio- 
rescu s'a dovedit strateg extrem de iscusit __ însă faptul că vrăjmaşii 
criticului român nădăjduiau să-l doboare cu acea campanie amintită, e 
de asemeni o probă că în conștiința mai a tuturora există o corelaţie 
strânsă între valoare şi originalitate 51 că adesea mărturia originalității 
se substituie, într'o măsură, chiar chestiunii adevărului ca atare. 

Care ar putea să fie explicaţia acestei preţuiri instinctive, apriorice, 
а originalității? Parcă ав distinge patru motive principale: 1). Origina- 
litatea este necontestat o forță spirituală superioară imitaţiei, unde ori- 
care ar fi meșteșugul — invenţiunea se reduce la zero; 2). Convingerea 
că progresul este totdeauna în funcţie de ceva nou; 3). Acolo unde nu 
e înoire, este inerție, iar aceasta e o proprietate a materiei, care face să 
Lresară spiritul de spaimă ca nu cumva să se scufunde în încremenirea 
fizică. 4). Spiritul nostru iubeşte identitatea și identificarea în abstract 
(sub formă de noţiuni generale), dar totodată nu-i place în concret, unde 
preferă diversitatea fără limită. Diversitatea concretului este o condiţie 


pentru exercitarea funcţiunii de identificare abstractă şi orice identitate 


1) De altfel, pare-se că noutatea ideilor exercita o adevărată fascinaţie asupra 
acestui filosof. Dovadă această declaraţie categorică : «О idee nouă mă încântă și 
neglijez să mă ocup dacă e a mea sau a altı 


Despre originalitate 215 


pe care o găsim deagata în lumea concretului, dacă e împinsă prea 
departe, пе indispune. 

În privinţa asta îmi amintesc de o excursie din străinătate, unde 
am întâlnit odată două surori gemene, atât de asemănătoare, că era peste 
putință să le deosebeşti una de alta, mai ales că şi îmbrăcămintea le 
era cam la fel. Pe deasupra mai aveau şi aceiaşi profesiune, iar spiriţua- 
liceşte cugetau de perfect acord. La început toată lumea le arunca 
priviri атиғаіе, dar până la sfârșit, cel puţin eu unul, nu le puteam 
privi decât cu indispoziţie, — atât eram de stăpânit de sentimentul inu- 
шийці unuia din cele două exemplare, cel puţin în forma aceasta de 
duplicat identic. Diferenţierea lucrurilor este un fel de postulat al su- 
fletului nostru, iar această diferenţiare, în domeniul creaţiilor ome- 
neşti, devine, pentru fiecare în parte, o exigenţă de originalitate. 

Neapărat acuma că originalitatea fecundă este acea naturală, in- 
voluntară. Sunt însă şi cazuri când cineva «face» pe originalul, îşi în- 
tocmește о înfățișare artificială, ca să nu semene cu alții, ca să iasă 
din comun. Şi de aicea se vede convingerea intimă, că cineva spre a 
fi luat în seamă trebue să iasă întrucâtva din cenușiul uniformităţii зі 
să se semnaleze prin ceva deosebit. Simularea originalității — pentru а 
stârni interesul — poate împrumuta diverse întruchipări: te îmbraci 
altfel decât lumea cealaltă, ai alte оге de lucru decât ceilalţi şi altele 
de odihnă, exprimi întotdeauna о părere singulară, îţi făurești tempe- 
rament bizar de circumstanţă, care nu corespunde cu acel adevărat, și 
ајә mai departe. Această. aparență suprapusă peste felul tău veridic, nu 
este totdeauna uşor de menţinut, şi poate da loc fie la ridicol, fie la 
adevărate suferinţi. Imi amintesc de o piesă a lui Henri Bataille — 
autor uitat astăzi mai tare decât ar merita — construită pe ideia unui 
biet mediocru, fără mijloace naturale de seducțiune, саге pentru а 
câştiga grațiile unei frumoase aventuriere, își pune masca unui fel de a 
fi sprinten, nebunatic şi în fond obositor: aceea de saltimbane dis- 
tractiv, care amuzează societatea cu tot felul de tumbe şi comicării. El 
reuşeşte în adevăr, cu această «originalitate» să cucerească pe blazata 

enturieră, dar un prieten al lui, care її cunoştea fondul intim, vrând 
să-l elibereze de chinul acestei continui simulări, îi informează iubita 
asupra adevărului. Aceasta pentru moment pare înduioșată, îl dispen- 
sează de-a se mai preface, promiţându- că-l va iubi mai adânc de acum 
înainte, însă masca ridicată, farmecul se rupe, iar omul de duzină ese 
la iveală, pentru nefericirea lui — de-acum definitivă. 

О mască poartă şi celebrul prinţ al Danemarcei, din piesa Hamlet 
a lui Shakespeare. Indată ce are indicii impresionante de oribilul asasi- 
nat al părintelui său, în timp ce omorâtorii se instalaseră pe tronul Da. 
nemarcei, el simulează nebunia. Dar această mistificare, ce-i creiază o 
stranie originalitate, este folosită de dânsul ca o strategie, pentru a-și 
ascunde gândurile, a-și {еве firele mai bine şi a descoperi lucrurile mai 
ușor. Întrun cuvânt vrea să atragă atenţia asupra ciudăţeniilor lui ex- 
terne pentru a o abate dela tainicile sale uneltiri. 

Goana după originalitate — care atunci când nu corespunde fon- 
dului lăuntric este o «poză» artificială — își аге ca ambianţă favorabilă 
о societate subțiată și individualistă. In societățile primitive, unde răz- 
boiul e starea permanentă, individul departe de a se izola de tovarășii 


275 1. Petrovici 


tribului său printr'o distincţie aparte, caută mai degrabă să ве 
confunde, i dobândească anonimatul, integrându-se са simplă unitate 
numerică în grupul din care face parte şi care, oricum, îi garantează 
mai bine existența, decât ar fi în stare s'o împlinească singur. Nevoia 
de apărare retează orice veleitate de-a se singulariza. Mediul acesta nu 
e prielnic originalității, aşa că mai degrabă cineva şi-o ascunde, dar în 


пісі un caz. пи caută a şi-o exagera. 

In societăţi mai rafinate și cu mai multă siguranţă înconjurătoare, 
înflorește slobod individualismul; tot aici se va afla ві arena origi- 
nalităţii, atât a celei înăscute cât ві a aceleia ticluite, în interesul dis- 
tincțiunii sau din obsesia relevării avantajoase. 

Atâta numai că şi în epoci civilizate, nevoia de solidaritate socială 
şi de compactă strângere a rândurilor — ceea ce împrejurări anumite 
pot să le dicteze la orice popor — impun din vreme în vreme o unifor- 
mitate de gândire şi o identitate de ţinută, în care nebunii nu mai a- 
muzează şi «originalii» şi-au pierdut din preț. Evoluţia stărilor sociale 
cu zig-zagurile ei alternante, schimbă periodic prețuirea individualităţii 
și-a singularizării în felul de a se manifesta. Aceasta mai ales se referă 
la originalitatea artificială, la originalitatea voită cu intenţiune. Fiindcă 
cealaltă, care izvorăşte liber din adâncurile inefabile ale fiinţei, cu pe- 
cetea forţei creatoare, aceasta nu poate fi înăbușită — şi ar fi o crimă 
a se încerca deoarece ea nu e menită a se supune vremilor, ci, dim- 
potrivă să dirijeze vremile, spre lumina mântuitoare a unui nou ideal. 


I.- Petrovici 


ACI ALITATEA LUI HERDER: 


S'a împlinit anul acesta, în acest sinistru 1940, an de supremă tra- 
дефе, de ruşinoasă umilire şi de crucificare a neamului românesc, dar 
și de viforos, măreț avânt de regenerare prin minunea descătușării ge- 
neroaselor elanuri ale tinereţii — s'a împlinit în primăvara acestui 
an centenarul, de când Mihail Kogălniceanu înălța steagul acelei 
«Dacii literare», care proclama părăsirea literaturii de traduceri şi 
imitații şi înlocuirea ei printr'o literatură de esenţă, de inspiraţie neaoş 
românească, 

Dar Kogălniceanu venia dela Berlin, iar noua lozincă literară tot 
de acolo o aducea, din acea Germanie renăscândă, зі pe atunci plină de 
avânt tineresc. Era evanghelia lui Herder, marele сгаіпіс al individua- 
liamului şi istorismului, deci și al principiului naţional și, prin el, și 
al umanitarismului încât indirect, prin filiera Kogălniceanu, noi Ro- 
mânii comemorăm oarecum un centenar herderian. 

iată astfel unul din motivele pentru care am crezut că e bine să 
insistăm în cursul nostru din acest an de studii asupra acestuia din cei 
şase clasici consacraţi ai compendiilor de istorie literară — Klopstock, 
Wieland, Lessing, Herder, Schiller, Goethe atât de diferiţi între ei 
și adese atât de neclasici, încât, în micul Larousse, Schiller şi Goethe sunt 
considerați ca şefi ai şcoalei romantice germane, iar Herder a putut să 
fie chiar precursor al romantismului pentru a ajunge apoi a se ve- 
dea contestat şi ignorat chiar de şcoala romantică, la rândul său el re- 
negându-i pe aceşti fii ai săi. 

Comparat cu ceilalţi cinci, Herder e cel mai puţin creator; nu se 
prezintă cu capodopere închegate, ca Goethe, ca Schiller, nici măcar ca 
Wicland sau Lessing sau Klopstock — și totuși Herder e un nume, о 
figură mare, un mare îndrumător, deschizător de căi, prodigios semă- 
nător de idei, de iniţiative, de programe, la executarea cărora sau anga- 
jat toate generaţiile ce au urmat, ba unele din directivele lui s'au rea- 
lizat şi se mai realizează abia în zilele noastre. Căci cu Herder suntem 
în plină actualitate, el fiind invocat de cei de astăzi ca primul îndru- 
mător spre ceea ce sa numit «deutsche Kunst deutscher Wurzel» (Нег; 
mann Ammon), ctitor al naţionalismului. Incă la 1927, Dr. Мах Wedl 
zicea, în introducerea la monografia sa «Herder als Kritiker»: «Die junge 
Generation sieht in Herder den Führer in die Zukunft»; iar un bio- 
graf mai recent, Wolfdietrich Rasch («Herder Sein Leben und Werk im 
Umriss» — Max Niemayer, Halle a. S. 1938) vede în el un «Seher, Er- 
wecker und Wegbereiter der heute in unserem Volke wirkenden Kräfte». 
Pentru Friedrich Schultz, în capitolul închinat lui Herder din vol. I al 


1 Lecţie de inaugurare, ţinută la Facultatea de Litere și Filosofie din Bu- 
curești. la 6 Noembre 1940. 


218 Victor Morariu 


cărţii sale «Klassik und Romantik der Deutschen» (Stuttgart 1935), el 
apare «als ein Erwecker, als der eigentliche Begriinder des national-staat- 
lichen Denkens» (pag. 160), același Herder, care totuși a fost şi «der 
wobhlverstandene Träger des ricl:tig gedeuteten Humanitătsgedankens» = 
«richtig gedeutet», întrucât nu preconiza un umanitarism abstract, ci 
unul viu, organic, întemeiat pe cunoașterea și respectul individualităţilor 
naționale. 

Fost-a doar Herder care i-a dat literaturii germane acea colecţie de 
« Volkslieder» (1778/19) ale tuturor neamurilor, numită mai târziu de 
un editor «Stimmen der Völker in Liedern», colecție amintită de Ко- 
g Iniceanu în celebrul său discurs Ла inaugurarea cursului său de istorie 
dele Academia Mihăileană. Paul Fechter, el însuși. unul din campionii li- 
terari ai Germaniei naţionaliste din zilele noastre, în a sa «Dichtung der 
Deutschen» (1932) relevă meritul lui Herder de a-şi fi dat seamă de 
rătăcirea, produsă în viaţa intelectuală а Germaniei prin îndrumarea 
clasicistă, rătăcire identică cu abaterea dela tradiţia naţională, creând 
pentru poporul german, pentru «das Volk der Dichter und Denker» o 
poezie, «eine Dichtung, die im Grunde nicht für dieses Volk, sondern 
für die Dichter und die Denker bestimmt war» (pag. 254). «Einen 
gab es in dieser Zeit» continuă Fechter, «der mit fast unheimlicher 
Klarheit die Situation erkannte: Das war der Ostpreusse Johann Gottfried 
Herder». Şi Fechter citează apoi un pasaj din tractatul lui Herder «Von 
der Ähnlichkeit der mittleren englischen und deutschen Dichtkunst», pasaj 
care se încheie cu verdictul acesta: «Da schreiben wir denn nun ewig 
für Stubengelehrte und ekle Rezensenten, aus deren Munde und Magen 
wir’s denn zurückempfangen, machen Romanzen, Oden, Heldengedichte, 
Kirchen- und Küchenlieder, wie sie niemand versteht, niemand will, 
niemand fühlt. Unsere klassische Literatur ist Paradiesvogel, so bunt, so 
artig, ganz Flug, ganz Höhe und — ohne Fuss auf die deutsche Erde». 
Clasicismul, contra căruia se ridica Herder, nu era încă al lui Goethe 
şi Schiller, care abia mijia, ci al predecesorilor lor ?; totuși Herder se 
va izola apoi şi de dioscurii dela Weimar, când orientarea acestora i se 
уа păstra unilateral clasicistă, străină de baza naţională, 

Dar dacă e adevărat că Herder caută ві accentue în orice operă 
poetică fondul specific naţional, rezultă chiar de aci că naționalismul 
lui e departe de a fi şovinism unilateral; dimpotrivă, el nu e decât coro- 
Таға] universalismului, umanitarismului. Umanitarism naţional — aceasta 
este formula lui Herder, cum o vede şi o preconizează şi Walther Linden 
— şi acesta unul din campionii literari ai Germaniei lui Hitler. In 
prefața cărţii sale «Die Aufgaben einer nationalen Literaturwissenschaft> 
(Miinchen 1933) cetim: «Die Menscheit besteht nicht im internationalen 
Mischmaschbrei; sie empfängt ihren höchsten Wert durch die Fülle le- 
bensvoll ausgeformter Volksgeister Diese innerste Lehre der herderisch — 
goethezeitlichen Überlieferung, dieser nationale Menscheitsglaube 


> Nu însă al lui Winckelmann, сит insinuă Fechter; ne-o arată Fi. 
Schultz în capitolul «Winckelmann und seine Wirkung» din vol. П al cărţii citate, 
arătând cât de mare a fost și a rămas mereu admiraţia lui Herder pentru înte- 
meietorul arheologiei clasice în Germania şi cât de eronată și unilaterală este 
imaginea lui Winckelmann în concepția posterității. 


Actualitatea lui Herder 279 


muss uns ein Vorbild sein». Deci umanitarism naţional, ca tradiţie a epo- 
cii Herder — Goethe. Şi iată aceeași concepţie la un alt herderian român, 
“In data aceasta chiar un Bucovinean, unul din marii Bucovineni, Alecu 
Hurmuzachi, îndrumător politic şi cultural, alături de frate-său George 
și de cel mai mare şi mai meritos dintre Hurmuzăcheni, Eudoxiu, des- 
robitorul Bucovinei de sub jugul Galiției, în anul mântuirii popoarelor 
1948, cunoscut îndeosebi prin marea colecţie de documente privitoare la 
istoria Românilor, care i-a perpetuat numele. — La adunarea generală 
din 1867 а «Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina», 
Alecu Hurmuzachi a rostit un discurs cu adevărat magistral «Despre una 
din ideile domnitoare ale timpului», adică principiul subiectivismului sau 
individualismului, în virtutea căruia «nu ramai omul singuratic este 
individ, ci şi colectivitatea fizică şi morală, constituită de aceştia, Colec- 
livitatea aceasta e națiunea, «individul naţional». Таг cosmopoliţilor şi 
anume «celor се rătăcese din neştiinţă, din slăbiciune», Hurmuzachi le o- 
pune acest citat din Herder: «Атоагеа cătră omenire, care nu se razimă pe 
patriotism, așadar ре amoarea cătră națiunea ва, nu с decât o ilusiune: 
cei ce se laudă a iubi toată lumea, o fac numai spre justificarea că nu 
iubesc pe пітепе». Căci «națiunea е legătura prin саге ne ţinem, calea 


prin саге comunicăm cu omenirea». Cităm după «Foaia Soţietăţii pentru 


literatura şi cultura română în Bucovina» (1865—1869), revistă lunară, 
cea dintâiu în Bucovina, în paginile căreia întâlnim mereu scrisul lui 
Alecu și George Hurmuzachi, apostoli prin faptă, dar și teoreticiani ai 
ideii naționale, 

Vorbiam de umanitarism naţional, ca tradiţie a epocii Herder- 


Goethe. S'ar putea că pe mulţi, obişnuiţi a vedea î 


în Goethe întruparea 
umanitarismului anaţional, să-i surprindă alăturarea aceasta cu Herder, 
Negreşit, ea are în vedere îndeosebi acea perioadă din evoluţia lui Goethe. 
când acesta era sub influența lui Herder, era fascinat de el atât de 
mult, încât Herder fu modelul său viu pentru Faust, iar cugetarea și 
simtirea lui Faust este hezderiană, cum o dovedeşte, bazat pe о impre- 
sionantă bogăţie de materal, Giinther Jacoby («Herder als Faust», Leip- 
zig 1912). Dar пісі în evoluţia sa ulterioară, Goethe nu e atât de anatio- 
nal şi apoliiic, cum a fost prezentat adese — şi iarăşi e firesc ca tot 
Germania cea nouă să pună în evidenţă, în personalitatea lui, tocmai ele- 
mentul naţional și chiar politic, oricât i se atribue și din partea aceasta, 
ca note fundamentale, individualismul aristocrat, izolator şi umanita- 


rismul. 


Dar chiar şi acest umanitarism al lui Goethe, pe care îl exprimă 
d. e. poema «Die Geheimnisse», este tot de esență herderiană. Totuşi uma- 


tarismul lui Herder nu e identic cu cel al raționalismului; «omului» 
abstract, incolor al acestuia, Herder i-l opune pe omul concret, indivi- 
dual, aparţinând unei ţări, unui popor. 

Am ajuns astfel la fondul mai profund al concepţiei lui Herder, 
interesul viu pentru tot ce-i individual, particular, interes care, în ul- 
tima analiză, mergând mai adânc, аге în vedere tot ce-i viu, organic. 
Dar concepţia organic-dinamic-vitalistă este una din notele fundamen- 
tale ale întregii epoci, de care ne ocupăm, cum este şi a epocii noastre. 
Am zis «interesul viu»; dar cine zice interes, zice sentiment. Herder 


280 Victor Morariu 


reprezintă contraofensiva sentimentului şi a elementului irațional peste 
tot, împotriva acelei tendinţi dominante a sec. XVIII, care voia să în- 
temeieze viaţa ві raporturile omenești numai pe uzul corect al rațiunii 
sănătoase, înlăturând, prin această supremă energie umană, toate obscu- 
тийе şi dificultăţile gândirii şi ale sentimentului. 

Impotriva acestui absolutism al raţiunii se ridicase întâiu în Ger- 
mania, mai hotărît, Johann Georg Hamann (1730—1788), acel «Magus 
im Norden», cum îi plăcea să semneze însuși uneori, în care виргауіе- 
пее misticismul veacurilor trecute, îmbinându-se însă 81 cu tendinţa 
spre cugetarea limpede, combinaţie pe саге o vom mai întâlni apoi la 
misticul Novalis, mistic şi matematician în acelaşi timp. 

Doctrina lui Hamann, depusă în numeroase opere, dintre care 
principalele sunt «Sokratische Denkwürdigkeiten» şi «Kreuzzüge des 
Philologen», se poate defini ca filosofie intuitivă a sentimentului. E o 
filosofie căreia am putea să-i zicem, cu un termin la ordinea zilei astăzi, 
totalitară (termin căruia nemțeasca zilelor noastre îi corespunde cu- 
vântul «ganzheitlich»). Căci iată cum o rezumă Goethe, în cartea a XII-a 
din «Dichtung und Wahrheit»: «Alles, was der Mensch zu leisten unter- 
nimmt, es werde nun durch Tat oder Wort oder sonst hervorgebracht, 
muss aus sämtlichen vereinigten Kräften entspringen, alles Vereinzelte 
ist verwerflich». Iar tezele principale ale filosofiei lui sunt următoarele: 
«Die Poesie ist die Muttersprache des menschlichen Geschlechts; Sinne 
und Leidenschaften sind die ursprünglichen Keime alles Lebendigen im 
geistigen Sein; Sinne und Leidenschaften reden und verstehen nichts als 
Bilder; in Bildern besteht der ganze Schatz menschlicher Erkenntnis und 
Glückseligkeit; Phantasie und Gefühl reichen weiter als die nüchterne 
Arbeit des Verstandes und der Begriffe bildenden Wissenschaft. Das 
Zentrum jedoch der Lebensempfindung ist der Glaube. Gott offenbart 
sich in der Natur und Geschichte». 

Astfel cugetarea lui Hamann este eminamente religioasă și antira- 
ționalistă. Și tot religioasă e şi concepția lui asupra geniului, pe care 
nu-l consideră numai ca o problemă empirică si psihologică, deci ca 
«ingenium», cum îl consideraseră atâţi teoreticiani anteriori (Gerard, 
Dubos, Batteux. Helvetius. Gottsched, Bodmer și Breitinver, Baumgarten, 
Mendelssohn, Gellert, Sulzer, Lessing) 3, ci ca revelaţie a unui «genius», a 
unei fiinţe supranaturale. Concepţia aceasta se apropie de cea iraţionalistă 

transcendentă a lui Young, care, în «Conjectures on original compo- 
sition» 2795, îl consideră pe poetul mare, pe creatorul original ca pe un 
ales al cerului ві proclamă pe seama lui libertate absolută faţă de orice 
regule ві norme, întrucât el crează instinctiv şi, prin creaţiunile sale, 
el este се] ce crează şi normele, regulele. Intru aceasta stă, după Young și 
după Hamann, superioritatea poeziei populare fată de cea artistică. 
Таг exemple de creaţie poetică genială sunt: Biblia, Homer şi Shake- 
вреаге. 

Evanghelia aceasta, vestită într'un stil adese obscur, aforistic, ne- 
metodic, găsi un apostol fervent în Herder, originar tot din Prusia 


3 v. studiul «Die Genielehre des jungen Herder» de Hermann Wolf (în 
«Deutsche Vierteljahrsschrift für Literaturwissenschaft urd Geistesgeschichte», 
anul III, 1925). 


Actualitatea lui Herder 281 


orientală ca şi Hamann (născut la Königsberg), deci din același «Ost- 
raum», a cărui notă fundamentală, după Josef Nadler, este misticismul, 
iraţionalismul. 

Descriind individualitatea literară a lui Hamann, în «Fragmente 
über die neuere deutsche Literatur», Herder încheia cu dorinţa ca acest 
straniu Socrate să-și găsească o Aspasie, care să-i exprime cugetările și 
un Alcibiade, ca să le desvolte, ca să dobândească astfel elevi și urmași, 
până ce, în urmă, un Aristotel ar construi dintr'însele un sistem. El 
însuși se visa să fie un asemenea Alcibiade şi într'adevăr a și devenit în- 
deplinitorul şi interpretul ideilor lui Hamann, iar acesta însuşi а ге- 
cunoscut că, prin sârguința şi prin рапа lui Herder, unele din grăunţele 
sămănate de el păreau a fi devenit dacă nu fructe, dar măcar flori. 


In general, Herder а fost unul din marii nedreptăţiţi ai literaturii 
germane şi chiar încă de pe când ега în viaţă. Destinul lui a fost oare- 
cum tragic, întrucât prea curând cuceririle lui ajunseră să fie locuri 
comune, lucruri се se înțelegeau dela sine, în așa măsură, încât îndrumă- 
torul, descoperitorul fu dat uitării. Vom vedea apoi cum, în tinerețe, el 
se віпціа îmbătrânit înainte de vreme, ca unul ce nu şi-o trăise (Faust!), 
iar la bătrâneţe se vede ajuns de prisos ві depăşit într'o lume, care to- 
їшї prin el îşi dobândise maturitatea. 

A fost precursorul romantismului, atât de mult, încât acesta ar pă- 
теа chiar imposibil fără dânsul. Totuşi îl vedem desconsiderat sau chiar 
lovit de romantici, de aceia cari de fapt trăiau din avutul lui. Prea 
uşor uitase noua generaţie că Herder deschisese înainte de toate drumul 
cătră Shakespeare, cătră vechea poezie naţională, cătră evul mediu și 
cătră cântul popular, că pregătise chiar încă și orientalistica romantică 4, 
Nepriincioase îi fură şi deceniile dela mijlocul secolului XIX (1840. 
1860), pline de lupte pentru chestiuni constituţionale și prefaceri poli- 
tice, pline de poezie tendenţioasă, de supraviețuirea teoriilor şi plăs- 
muirilor clasicisto-romantice şi a sistemelor speculative precum şi a 
reacţiunii negative a acestora, Este în sfârșit perioada când pe culmile 
culturii ştiinţifice începe a se înstăpâni neokantianismul. Nu era loc în 
aşa atmosferă pentru Herder, oricât îl apreciază incidental un Gervinus | 
(саге totuși se simte atras mai mult de chipul de. luptător al lui Les- 
sing), oricât de energic reia un Julian Schmidt problemele _istorico-lite- 
rare herderiane, oricât îl apreciază filosoful Lotze, continuatorul meto- 
die al ideilor lui Herder. 

О reacțiune se produce, în mod aproape surprinzător, în deceniul 
1860—70, deci concomitent cu noua ridicare naţională a poporului ger- 
man. Ca un fel de reparaţie a dreptăţii istorice pentru profetul măririi 
germane, începe a se înălța steaua lui deasupra orizontului vieţii inte- 
lectuale germane. Acum întreprind, aproape paralel, Rudolf Наут gi 
Bernhard Suphan, marea operă a biografiei și a ediţiei istorico-critice 
definitive, căreia amândoi îi închină апі de zile, ba chiar decenii. 
Biografia lui Haym «Herder nach seinem Leben und seinen Werken» 
apăru în 2 volume mari, la 1880 şi 1885 (VI-+748 ғ: 864 pag.). Este 


4 Cele ce urmează după Rud. Unger, Zur neuen Herderforschung. 


nay 


282 Victor Morariu 


opera clasică, fundamentală, baza pentru toate biografiile ce au mai 
urmat. 

Dar tot acum apare cercetarea Francezului Charles Joret «Herder 
et la renaissance littéraire en Allemagne au 17 siècle» (Paris, 1875), în 
care îl tratează în legătură cu «Sturm und Drang». Insă nu numai isto- 
ricii literară se dedică acestei opere de restaurare, de revizuire, ci şi 
teologi, istorici, naturalişti şi filosofi. 

De atunci încoace sa produs în jurul lui Herder o literatură bo- 
tată, alimentată şi prin comemorările dela 1894 (150 de ani dela naş- 
tere) şi îndeosebi dela 1903 (centenarul morţii). Astfel interesul pentru 
Herder reînvie a doua oară în jurul anului 1900, concomitent cu reîn- 
vierea romantismului, încât se evidenţiază din nou  strânsa lui le- 
gătură cu acest curent. 


Şi încă o analogie: са şi multe din cărțile privitoare la romantism, 
aşa chiar şi cele mai noui şi mai substanţiale din monografiile asupra 
lui Herder sunt pline de probleme ale actualităţii. Teologii Baumgarten, 
Tröltsch, Stephan şi Wiclandt arată actualitatea lui în filosofia şi psiho- 
logia religiei şi în teologia critică. Dintre istorici, Karl Lamprecht îi 
apreciază teoria istorică, iar Ernst Bernheim o pune chiar la baza con- 
cepţiei sale proprii (în a sa «Einleitung іп die Geschichtswissensschaft, 
Leipzig 1907, Сӧвеһеп). Juristul Victor Ehrenberg vorbeşte în anul cen- 
tenarului, la univ. Göttingen, despre «Herders Berdeutung für die Rechts- 
wissenschaft». Iar dacă istoria literară a zilelor noastre tinde să devină 
«Geistesgeschichte», întemeiată pe istorie culturală şi filosofie, aceasta 
nu e decât tot idealul formulat de Herder. Despre studiile lui asupra filo- 
sofiei limbei, însuşi Wilhelm Wundt mărturiseşte (їп «Vălkerpsycholo- 
gie», Leipzig 1900, vol. І, partea a doua, pag. 589) că în ele se găseşte, 
mai mult decât în alte opere posterioare din acest domeniu, spiritul 
psihologiei moderne. 


Dar chiar și în controversele filosofiei moderne a naturii în jurul 
evoluţionismului, al darwinismului şi al monismului lui Hăckel se in- 
voacă numele autorului monumentalelor «Ideen zur Philosophie der 
Geschichte der Menschheit». 

Indeosebi însă în domeniul vast al filosofiei propriu zise, ideile, 
chestiunile, divinațiunile şi intuițiile lui Herder învie din nou, agită 
spiritele şi preocupă știința. Herder se ridicase contra lui Kant, iar 
lupta aceasta nu e dusă la capăt nici astăzi. Un Friedrich Paulsen, în 
cartea sa despre Kant, a cutezat să spună, spre uimirea, ba chiar indig- 
narea multora din colegii de specialitate: «Die Geschichte hat dem ju- 
gendlichen Kant, der sich in Herder fortgesetzt hat, gegenüber dem 
dogmatischen Kant des Systems recht gegeben». Iar un specialist de va- 
loarea lui, Karl Siegel (care a ilustrat şi catedra de filosofie a Univer- 
sității din Cernăuți, rămânându-i credincios şi în era românească şi reu- 
şind să facă cursuri într'o bună românească) spune în cartea sa «Her- 
der als Philosoph» că socoteala lui Herder cu Kant, dacă şi n'a fost o 
combatere definitivă şi nici măcar o critică fericită a criticismului kan- 
tian, este totuşi în orice caz o încercare foarte remarcabilă de a-i opune 
idealismului critic un punct de vedere cu totul diferit, complectând 
astfel concepţia kantiană. Siegel încheie: «Auch hier wieder weist Her- 
der weit über seine Zeit hinaus, bis in die jüngste. Vergangenheit und 
Gegenwart» Iar Günter Jacoby, in «Herders und Kants Ästhetik» arată 


Aclualilatea lui Herder 283 


cum în scrierea lui Herder «КаЇНдопе» sunt anticipate până în amănunte 
doctrine şi conceptii estetice din cele mai moderne. Comparând activita- 
lui Herder şi a lui Kant în ansamblul ei, Jacoby conchide: «Ев wäre durch- 
aus keine Paradoxie, wenn wir uns fragten, ob nicht die tieferen An- 
regungen für die neue Zeit von dem Geiste Herders ausgingne». Filosoful 
şcoalei istorice, Dilthey, vede în Herder pe întemeietorul concepţiei care 
consideră viaţa spirituală în mod istoric, evoluționist. Importanţa lui 
Herder, alături de Kant şi Goethe, pentru desvoltarea concepţiei moderne 
a lumii o relevă și Houston Stuart Chamberlain în celebrele sale <Grund- 
lagen des 19. Jahrhunderts». 

Dar să ne mai fie îngăduit aice un citat din introducerea biogra- 
falui Eugen Kiihnemann (1894), care rezumă astfel varietatea, multila- 
teralitatea preocupărilor şi iniţiativelor lui: «Wohin man bei ihm blickt, 
hat er gefördert und angeregt. Auf ihn blickt Erforschung fast 
sämtlicher Literaturen, auf ihn blickt die Wissenschaft der Sprache, auf 
ihn blickt die Geschichtschreibung, so oft sie vom blossen Auffassen und 
Erklären der:Dokumente zu universaler Auffassung sich erhebt und 
den grossen Schritt in die Völkerpsychologie wagt. Er hat den Orient 
in ihre Arbeiten hineingezogen und in gleichwägender Liebe 
Altertum, Mittelalter und Neuzeit getragen. Wo die Theologie histo- 
risch arbeitet, wo aus den selischen Erfahrungen des modernen Men- 
schen heraus die religiösen Heilswahrheiten anzueignen strebt, hat sie 
ihn zu nenen. Die allgemeine Kunstgeschichte findet keinen Äknlichen, 
um die Kunstwerke besonders der alten Völker aus ihrem Seelenleben 
zu deuten. Die Psyckologie, die Ästhetik dankt seiner Feinheit und Seelen- 
kunde Grosses nicht leicht sonsther Geleistetes. Das sind nur einige Zuge. 
Es ist kaum möglich in Kürze alle Wissenschaften zu nennen, die Hilm 
verpflichtet sind. Nicht als das letzte, viclmehr als das erste sei noch 
das erwähnt, dass in keiner Seele wie in der seinen die Lieder der Vëlker 
erklungen sind. Und mit jedem Lied zog er ein neues Volk in den Ge- 
sichtskreis der Mensckheim hinein. Sein Hören wurde zu einem groken 
Schauen. Er sah seine geliebte Menschheit entfaltet in tausendgestaltigen 
Völkern». 

Dar chiar în caracterizarea aceasta atât de amplă, este omis 
ceea ce a fost Herder måi presus de toate: un mare educator, tempera- 
ment eminamente pedagogic, care până și întreagă evoluția neamului ome 
nesc o vede ca o şcoală continuată prin veacuri, ca o operă de educație, 
îndrumată şi cârmuită de cătră Divinitate. Entuziasmul pedagogic se m 
nifestă în viaţa lui particulară prin tendența, mereu repetată, de a 
descoperi suflete tinere educabile, pe care să le călăuzească: dar el se 
manifestă cu strălucire și în activitatea sa publică de învățător, culmi- 
nând în cea de organizator al învățământului din Sachsen-Weimar. 

Opera lui pedagogică se prezintă ca un întreg unitar de teorie și 
practică, având la bază o antropologie şi o psihologie foarte avansată 
(vezi studiul meu «Pedagogia lui Herder», publicat în «Revista de Pe- 
dagogie», Cernăuţi 1936 şi în extras). 

Punând astfel în centrul preocupărilor s 


le problemele educaţiei, 


deci formarea omului individual şi colectiv, până la acea «Volkskunde» 
atât de actuală la Germani și de recentă actualitate la noi Românii. Her- 
der este încă odată om al vremii ce o trăim. 


Victor Morariu 


LOGIC ŞI ABSURD IN FOLCLOR 


Folclorul a fost privit multă vreme — şi e privit încă şi astăzi 
cu superioritate de «omul de pe stradă» din oraș, — са un prăfuit de- 
pozit de superstiții, adică  rezidari de primitivitate. Şi nu odată se 
aude nostima propunere imperativă de... a i se aplica sancţiuni ро, 
liţieneşti. Căreia îi urmează evident, şi mai nostima mirare că aplicarea 
lor пи а avut efect. 

Coborisem în vara anului 1938 din munţii Retezatului, răzbind la 
Sarmisegetuza, sat fruntaș durat chiar pe ruinele vechei cetăţi. Ега Du- 
minică, О fierbere ciudată adunase satul pe uliţi în grupuri mari de 
sfat agitat și tainic. De noi se fereau. Doar omul la care am dormit şi 
căruia îi câştigasem încrederea a vrut să ne lămurească: Mureau vitele 
oamenilor într'una, — epidemie de antrax de sigur, — ucise de strigoi, 
aşa cum se mai întâmplase acum câțiva ani. Şi tot са atunci, treizeci de 
oameni cu învoirea întregului sat au identificat doi strigoi, i-au desgro- 
pat şi i-au ars. In acelaş timp, veterinarul trimis геуассіпаве vitele, — 
ссеасе era cel mai bun lucru de făcut. Autorităţile însă au vrut mai 
mult. L-au identificat pe cei treizeci de profanatori şi i-au pornit în an- 
chetă la Haţeg. Tot satul s'a urcat їп tren cu ei. Cercetaţi, au declarat toți 
că dacă nu înceta moartea vitelor, ar fi desgropat şi alți morţi, indife- 
rent ce pedeapsă i-ar fi aşteptat. Fiindcă în gândul lor pedeapsa aceasta 
пи era dreaptă: vitele trebuiau scăpate de moarte. Li s'a spus foarte 
ironie că vitele au scăpat fiindcă au fost revaccinate. 

Şi mirarea celor ce surâdeau ironic a fost foarte mare când au 
văzut că li se răspunde din partea țăranilor cu un surâs de şi mai iro- 
nică superioritate. Iar ziariştii de acolo au cerut indignați la gazetă 
aspre sancțiuni jandarmerești.. 

Desigur, credinţele despre strigoi închid îmulte cruzimi cari le in- 


dică perzistenţa din cine ştie ce neguri de vremi până astăzi. Dar ele 
sânt astăzi integrate într'un întreg sistem de închipuiri şi convingeri cari 
tind să explice răul din lume. Din acest rău саге trebue lămurit, — 
fiindcă altfel omul nu s'ar mai putea împăca cu lumea, — face parte 
şi moartea vitelor nevinovate. Lămurirea s'a găsit în eresurile despre 
strigoi 81 salvarea s'a căutat tot între ele. 

Țăranilor li s'a părut că au găsit-o. Noi Ştim că această convingere 
e ridicolă, 

Şi aplicăm sancţiuni corporale, Noi care ardem păgânește morții la 
crematoriu sau îi ducem grăbiţi cu automobile și discursuri nesincere la 
groapă ca să-i uităm acolo, — condamnăm, nu pe cine ştie ce jefuitor 
degenerat, ci un sat întreg de foarte frumoase şi vechi tradiţii, са să-l 
învăţăm... să-și respecte morţii. Când respectul acesta al țăranului nostru 
faţă de morţii lni e atât de adâne încât constitue o prezenţă cotidiană în 
sufletul lui şi un motor al vieţii Че fiecare sărbătoare a satului! 


Logic și absurd in folclor 255 


Nu e mai simplu şi mai potrivit să tăiem răul din rădăcină, adică 
vaceinând din vreme vitele? Nu e oare mai bine, găsind în credinţele 
ţăranului despre strigoi o poartă închisă pentru noi spre sufletul lui, - 
să căutăm să pătrundem în el pe alta care ne e larg accesibilă: dra- 
gostea lui adâncă pentru vitele sale, — să-l învăţăm din timp cum să le 
îngrijească şi să ne ceară ajutorul în această îngrijire?... 

Din fericire în folelorul nostru puţine eresuri sânt atât de spi- 
noase ca aceste credințe despre strigoi. 

Sânt desigur, și multe altele cari mai inofensive, пі se par tot 
atât de absurde totuşi. 

Să nu uităm însă că viziunea folclorică аге o logică а ei aparte, 
mult mai complexă decât logica noastră critică. 

Bunăoară când tâlharii noaptea înconjură casa pe care vor să o 
jefuiască, purtând o lumânare ре care a ținut-o în mână cineva саге а 
murit, pentru noi este o simplă superstiție. Dar ea se integrează în fol- 
clor foarte logic pe una din axele lui fundamentale de convingeri: aceea 
că universul e un imens echilibru de solidarităţi văzute şi nevăzute, cari 
îşi răspund una alteia la fiece gest. Pentru tâlhari, lumânarea aceasta 
nu aduce numai ideea de moarte, — cu саге n'aveau ce face! — сі în- 
săşi prezența morţii ca un somn greu, asemănător trecerii în nefiin 
pentru cei din casă. 
апа, pentru ca să uiţi mortul care ţi-e drag și te chinue cu amin- 
tirea lui, prescripțiile folclorice te sfătuesc să te uiţi prin sită noaptea 
către cimitir, — nu e numai apelul la o analogie magică la fel cu cea 


dintâi. Сі ві un gest care prin repetiţie capătă valori de sugestie. 

De altfel sugestia e cunoscută în folclor și utilizată în felul lui de 
a utiliza totul ca să fie sigură acceptarea de către mentalitatea [{йгй- 
nească: 


«Acel ce e rău e al necuratului, el se lipește de dânsul şi îl în- 
deamnă la rău, îi vin fel de fel de gânduri în cap și dacă nu-şi aduce 
aminte și nu-și face cruce са să piară, atâta se ţine de dânsul până îl 
prăpădeşte ori îi face vre-un rău.... De aceia nu-i bine să zici din gură 
cum au unii obiceiul: Am să mă înec! Am să mă spânzur! — ori altă 
ceva de rău, că diavolul vorba aceea a lui şi-o scrie, și dacă zice el de 
trei ori că are să-și facă sama, atunci trebue să-și facă». 

О mulţime nenumărată de prescripţii practice de mare folos, — 
sânt răspândite astfel pe calea folclorică în viaţa de toate zilele, prin 
această deghizare convingătoare sub chipul unor analogii magice cari 
nouă ne apar absurde: 

«Furca nu se lasă goală, că nu rodește cânepa». Un mod foarte 
dibaciu şi eficace de a îndemna gospodina casei la hărnicie. 

lată altă analogie cu același scop: 

«Când se face o bortă într'o oală să n'o ţii, că se risipește familia». 

Multe obligaţii la curăţenie, la higienă, extrem de binevenite: 

«Să nu muști de unde a muşcat altul, că te muști cu acela și ţi-e 
dușman. Lingurile să nu le lași în strachină, că nu poţi dormi. Când te 
piepteni să nu mănânci, că îți mănânci viaţa. Să nu mături cu mătura 
pe pat, că-i huit»... 


236 Ovidiu Papadima 


Nu sânt doar ameninţări băbeşti de folos însă absurde în formu- 
Їагеа lor. Ele îşi au o rădăcină adâncă în lumea folclorică. Această 
lume, am mai afirmat-o şi o vom lămuri la vreme cu deamănuntul, — 
e o infinită armonie de solidarităţi, la care participă omul împreună cu 
absolut toate făpturile firii: animale, plante, lucruri, astre, stihii, pietre. 
O imensă fraternitate spirituală leagă într'un singur suflet toate făpturile 
firii. Unui gest al omului îi răspunde cine ştie unde, foarte aproape 
sau foarte departe, un gest al altei făpturi, însufleţite sau inerte, Şi de 
asemeni, un gest al unui lucru poate avea magice ecouri în destinul omu- 
lui. Astfel lingurile rămase murdare în oală se ceartă şi tulbură som- 
nul oamenilor, mușcătura după care mâneci îţi poate învenina soarta în 
lume; şi sgomotul măturei pe pat trezeşte dorinţe de ceartă şi gălăgie în 
cine ştie ce vecin... 

Alte ori, constrângerile acestea practice speculează o altă dimen- 
siune caracteristică a sufletului omului vechiu: respectul faţă de fire, de 


tot ce e al ei, şi mai ales faţă de puterile ei elementare: apa, vântul, 


focul. 

«La fântână să nu mergi cu oala dela foc, că fuge izvorul; tre- 
bue să ai ceva anume, curat. Femeia e păcat să umble pe afară cu părul 
despletit, că se încâlceşte vântul în părul ei. Când torni apa ce ţi-a ră- 
mas în fântână, seacă izvorul ; 

Trebue вй păzeşti curăţenia fântânii, fiindcă izvorul e pur ca 
întreaga fire, — și пи rabdă impuritatea. Destul sufere vântul са să-și 
împlinească datoria, sângerându-se printre parii şi ghimpii ` gardurilor, 
ca să-l mai încurce și omul în părul său neîngri 

N'am vrea deloc să se creadă însă că intenționăm aici apologia fol- 
clorului nostru cu entuziasme oarbe cari nu admit nici o ştirbire. Prin 
rămăşiţele străvechi pe cari le păstrează încorporate, prin fărâmarea 
arhitecturii sale în decursul timpului şi mai ales în urma loviturilor de- 
cisive pe cari i le dă civilizația modernă, prin caracterul său de moş- 
tenire orală adică la care oricine poate adăuga sau din care poate ştirbi, 
— folclorul nostru închide azi și multe absurdități. 

Sânt în el fragmente în cari, cu oricâtă perspicacitate, nu mai poţi 
identifica întregul din care au făcut odată parte. 

Sânt altele în cari se păstrează о realitate cu totul diformată. Ви. 
năoară în 6 Septembrie e o sărbătoare căreia i se spune prin Bucovina 
«Ciuda lui Arhanghel». In legătură cu ea e o credință destul de încâl- 
cită: să nu lucrezi atunci că poate să te găsească o ciudă, că de mânie 
poţi să mori. In realitate, şi numele straniu al sărbătorii și credința, — 
pornesc dela uitarea înţelesului pe care-l are numele slavon al sărbătorii: 
ciuda = minune, — Minunea Sf. Arhanghel Mihail... 

Dar nu aceste şovăieli sânt cele ce definesc folclorul nostru. Сі in- 
finit de complexa ordine spirituală pe care o aduce într'o viziune пе- 
spus de fragedă și plastică a lumii. Ordinea aceasta se poate descifra 
chiar sub întortochieri ві superstiții cari пе apar absurde. dacă le pri. 
vim superficial sau pur $1 simplu orăşenește. Cu atât mai frumos o vom 
putea reconstitui din datele sale clare, pe cari le vom reliefa  într'un 
alt articol. 


Ovidiu Papadima 


GRAVURĂ MOLDOVENEASCĂ 


Mama mea nu ştie carte, — 
Мата”! pom nealtoit 
Undeva, la răsărit, 

Lângă viață, lângă moarte. 


Mama е ţărancă brună 
Jeluită numai lui : 
Ars de soare câmpului, 


Câmpului brumat de lună. 


FRUNTEA 


Frunză de nuc, frunză trecută ; 
Umede neguri о latră. 

Uneori pare de piatră, 
Cuţitele vremii s'ascută. 


Frunză de nuc nevrută încă 
De noapte şi de tăcere ; 
Soarele zilei o cere, 

Clipele în somn o mănâncă... 


OCHII 


Ochii mamei, ochi de mucenică, 
Prind să-şi piardă soarele şi vara, — 
Lin svâcnește'n ei, învinsă, para 
Celor ani încinşi cu Duminică. 


Teodor Al. Munteanu 


Au in iarba cântecelor seară, 
Seară deasă crește şi-i usucă. 

Peste zarea lor cu dor de ducă 
Umblă sfinţi înveşmântaţi în ceară. 


OBRAJII 


Mai au în ei ceva din visul brun, 
Din rumeneala mărului domnesc. 
De vara lor şi astăzi povestesc 
Salcâmii, drumul, toamna de tutun. 


Intreg li-i numai rediul cu tristeţi, 
Tristeţi ce se sporesc şi tot n'ajung... 
Te pleacă, noapte, şi-i sărută lung ! 
Deschideţi uşa, pline dimineţi ! 


MÂINILE 


Aspre sunt ca un ștergar de tort, 
Aspre mâini de mii ţărănci trudite : 
Printre vremuri plânse, despletite, 
Ele "'ntind nădejdei mele cort. 


Svon albastru mi-au turnat în vis 

Când, pe frunte, zăboviau să-mi spună 
Zise file de bunici și lună... 

Mâini de sfântă, crinii unde vi's ? 


MERSUL 


Cu fiece zi'i mai scăzut, 

Cu orice amurg se'ngreoaie. 
Sub tălpi, în adânc nevăzut, 
Ameninţă sorburi să-l taie. 


Luminile pasului scurt 
Dispar, câte una, sleite. 
In urmă, ca după un furt, 
Năluci se'nţeleg pe şoptite. 


VORBELE 


Vorbele mamei : jemnă caldă ; 
Grele's de-amiezi şi bunătate. 
Unduiri de șesuri rourate 
Le'mbrăţişează și le scaldă. 


Sărbători scumpe ; cumu's ele 
Nu au mai fost şi n'au să fie. 
Le-aud curgând în vecinicie, 
Le zăresc : de aur inele. 


DOJANA 


Ascunsă'n gene şi'n cuvinte, 
Vorbia o inimă, vorbea 

De undeva din câmp de stea, 

Cu lungi amiezi, cu glas fierbinte. 


Zăluda vârstă, fruntea crudă 
Plecau genunchii spre apus... 
Şi nu aveau nimic de spus, 
Şi nu se săturau s'audă. 


CÂNTECUL 


Descrescut 
Cer de crini : 
Crini blajini, 
De băut. 


Scad şi plâng 
Zorii lui ; 
Dorului 

Viscol strâng... 


RUGA 


Dogoare de secetă, 
Chinuitoare dogoare... 
Purcede dinspre ogoare ; 
Inima nu pregetă. 


Ca fumul de tămâie 

Se "'nnalţă şi se desface : 
Pentru feciori, pentru pace, 
Răul să nu o hâie. 


RÂSUL 


Zarzăr înflorit deplin, 
Си-атігӧѕ de Paşti şi cer. 
Anii vechi îl beau cu vin, 
Ziua” ţese ‘п lăicer. 


Teodor Al. Munteanu 


Nu e frunte, jele nu-i 
Să nu afle-alin în el; 
Chiar obrajii Domnului 
Se'nsenină puţintel. 


ODIHNA 


Spuie lanurile, spue 

Dacă are, de-a avut 

Mama timp nedesfăcut ; 
Vecinic, veşnic : uite-o, nu е. 


Zorii o găsesc trezită, 
Serilor le basmă ca 
Рап’ se iscă'n cercevea 
Fruntea lunii, pârguită. 


VISUL 


Duhovnic vrut-a mama să mă vadă 
In sat la noi, deapururi lângă ea, — 
Să 'nceapă liturghia din ogradă, 
Anaforă să-i dau cu mâna mea. 


Dar nu s'a fost precum era să fie 
Şi-a spune n'ași putea din vina cui ; 
Rămână-aici așa ca să se știe : 

Mai dragă'mi fu vecernea versului ! 


TULPANUL 


Are țurțuri şi-i cam vremuit. 

Una sută, par'că, şi-o bumașcă 

S'au fost scos din pungă-atunci, tocmit. 
Martoră : Ileana lui Podaşcă. 


Vânăt sorb, amirosind a tâng, 
Licăre'n livezile de fire. 

Mâini de umbră spicul rupt i-l strâng 
Stog să urce mâine'n amintire... 


INELUL 


Scris adânc pe el, spre-a nu se trece, 
Scris ca'ntr'un hrisov preţios : 

Anul dela Domnul Hristos 

Una mie nouă sute zece. 


Vremea îl dijmuie, l-intunecă: 
In curând n'ai să-l mai cunoşti. 
Zilele acelea cu ploşti 

Cum se'nceţară, cum alunecă... 


GHERGHEFUL 


E dintr'o sită, de-acum 
Treizeci de ani şi ceva. 
Pânza, ce pânză era... 
Firul de-arnici pare fum. 


Verde trifoi vălurind 

Şi sălcii spre stânga, sub ac. 

De zile's, de-o lună's, de-un veac ? 
Pieptul le simte murind. 


SIPETUL 


Visează'ntr'un colţ ferit, în iatac 
Lacătele'i sunt mereu încuiete. 

Din vopsea n'au mai rămas decât pete. 
Să tot aibă jumătate de veac. 


In el: opt соў de pânză, un ştergar 
Mare, șapte mai mici, actele viei 
Cumpărată'mpreajma Sântămăriei 
Anţărţ, dela Ioniţă Сагјаг. 


VACANTA 


Porţile mă primiau cu pabar de Florii, 
Cu pâine şi sare ochii mamei prea uzi... 
Limpezi utrenii lângă praguri şi'n aguzi, 
Limpede apă de dimineţi peste vii. 


Neguri şi апі crescură mereu, de atunci, — 
Alte omături se cuibăriră'n salcâmi. 

Doamne, Doamne, Doamne. multe știi să fărâmi, 
Multe bluze schimbași moldoveneştei lunci... 


MOARTEA 


Nu-i este groază, nu-i este 

De ce va fi dincolo, când 

Cu mâinile cruce, tăcând, 

Nici soare din lume, nici veste. 


Teodor Al. Munteanu 


Se roagă mereu să nu ştie 
Cel ceas de pe urmă uscat : 
Că n'o să mai treacă prin sat 
Şi pleacă să nu mai revie. 


SCRISOARE DE NOAPTE 


Inting peniţa'n inimă $1-Ті scriu 

— De-aici din fundul nopţii ros de toamne — 
Fierbinte foarte mulţămire, Doamne, 

Că limpede mi-i ceru ’n sat şi-i viu, 


De-o fi să-l tulburi sau să-l pierzi de-o fi, 
Nevrednic serv ce sânt mă'ndoiu a-Ţi сеге: 
Sloboade vorbă'ncoace, dă-mi putere 
S'ajung să-i fiu la creştet albă zi... 


Teodor Al. Munteanu 


POEZIA LUI GIOVANNI PASCOLI 


«Ultimul fiu al lui Virgiliu», dacă am fi ispitiți de generoasa for- 
mulă a lui D'Annunzio. Dacă. până ce acesta a strâns-o în cristalul gân- 
dului şi mai ales de atunci încolo, critica italiană asupra poetului nu ar 
fi oferit observatorului faptului panoramic literar, priveliștea unei pă- 
duri întunecoase și întortochiate peste măsură ca aceea dantescă, din care 
«speranța de înălțare» mai-mai că nu mijeşte. Deci, acest ultim fiu al 
mantovanului a plecat de mult, fără întoarcere. De greul acuzelor cri- 
tice, pe de o parte, podidit de lumina nouă care s'a aruncat peste car- 
men-ul idilic pascolian, pe de alta. Și nu mai fu văzut georgicul poet, ast- 
fel, decât în inspiraţia agrestă, dragostea pentru viața câmpeneuscă, su- 
biectul. Arta, canoanele ei estetice sunt noui, agresiv și aproape neîuleles 
de пош, 

E ceeace tocmai s'a desbătut dela apariţia Myricaelor (1892) prima, 
cea mai genuină şi pascoliană zămislire de poezii, în tot decursul vieţii 
poetului și mai ales după moartea lui (1912). Fără să se fi putut ajunge 
la un rezultat omogen, la o judecată unică, integratorie, mulțumitoare 
pentru toţi. Nu. Giovanni Pascoli e fenomenul poetic de seamă dela sfâr- 
şitul secolului al XIX-lea și prima decadă a lui XX, саге a reţinut în- 
delung atenţia criticii italiene, în deosebi, cerându-se lămurit, legiferat, 
determinat în esenţa lui ascunsă, spre a se putea găsi poetului, căci de 
acesta sunt convinși cu toţii, locul potrivit în istoria literaturii, în a 
de acela cronologic. 

O idee asupra operei. Fiindcă Pascoli este prea puţin știut în afară 
de Italia. Interesează felul liricei, tematica. Purtat de undele uşoare 
ale impresie. găsești dintr'odată că, nimeni nu s'a înţeles mai aevea, în 
rimă, cu păsărelele, cuiburile, ігівіе е şi bucuriile lor, cu toate păsă- 
relele Romagnei și ale pământului, ca Giovanni Pascoli. El а transfor- 
mat cântecul lor în vers adevărat: scilp, videvitt, dib, onomatopei cari, 
alături de anumite repetiţii «fastidioase», sau altfel, deslegară furia cri- 
ticilor ce au văzut în aceasta o poezie puerilă, o estetică falșă, eronată. 
S'a răspuns că onomatopc>a lui Pascoli derivă din fluidul de poezie се 
pervade construcția de ver», şi că e admirabilă, că trădează о simţire 
excepţională, singulară și altcum. Că, anume, în general alcătuirile poetice 
pascoliene nu ar putea fi tratate logistic, experimental, pe baza criticei 
«contenutistice», disecate în părticele de frumos, ci că interesează întru- 
cât poezia cealaltă, haină cenușie cu care poetul a îmbrăcat cosmos-ul 
tuturor misterelor și al melancoliilor, a fost sau nu realizată prin expre- 
sia verbală; întrucât cântul suav de dincolo de lucruri, îl răsfrânge prin 
vorbele lui, poetul. П sugerează numai, acest cânt, fără a-i tortura ex- 
presia stilistică. Aceasta rămâne simplă, uneori banal de simplă, precum 


234 Ștefan Cuciureanu 


atâtea, din jurul nostru. Dar lucrul comun văzut cu ochiu de poet, «a ve- 
dea şi asculta, alt oficiu n'are poetul», deschide drumul plecărilor spre 
dincolo, spre ghicire și mister, Această simplicitate de gând ві expresie 
duce către melancolia aceea pascoliană ce se resimte de cosmos, mai mult 
sau mai puţin accesibilă simțurilor noastre. lată cumva şi geneza unui 
simbolism în poezia lui Pascoli, orizont critic de vedere, azi în general 
abandonat. Dar să ne întoarcem la teme. Copiii desculți; îngeraşi ador. 
mind în visarea lumilor roze: broaștele răcăitoare din baltă; pârâiaşul 
limpede furişându-se printre livezi; plopii argintii ai apusurilor; convor: 
birea intimă a cipreşilor solitari; şi cu ei cimitirul mamei şi-al atâtor 
morţi ai casei; clopotele satului; natura agrestă în lucrurile ei mărunte; 
nesfârşitele sumare privelişti ale cerurilor cu mutările lui: tristeţea ful. 
guirilor, însoririlor; casa, cu toate cele mici din ea şi din jurul ei: 
gardurile, frunzele, buruienile, florile comune ale câmpurilor alături de 
s cele ştiute de la poeţi; pomii cu poezia nesfârşită a frunzelor, miriștile 
dezolante; marea ві toate oglindirile mărunte ale naturii ce cad sub 
ochiul sensibil peste măsură al Poetului, alcătuese materia fragmentistică 
a Myricae-lor, învăluite, adeseori într'un «alone» de uşoară melancolie 
romantică, travestind adesea o lume roză de ficţune. E aici și o discretă 
apropiere de acorduri cu unele întonări eminesciene: de pildă în Collo. 
quio, convorbirea сап vis a poetului cu mama are câte ceva din tonali. 
tatea poeziei O mamă, dulce mamă. Sau în Ultimo sogno găsim intona- 
Па: .Udivasi un fruscio — sottile, assiduo, quasi di cipressi; — quasi 
d’un fiume che cercasse il mare — inesistente, in un immenso piano; 
— io ne seguiva il vano sussurrare, — sempre lo stesso, sempre più 
lontano. Poezia lui Pascoli duce dela amănunt, dela umil, dela frag- 
ment la marile nerăspunsuri. 

A fost de aceea numit poetul delle piccole cose, al lucrurilor mici, 
degli umili, al celor umili, dei piccoli quadretti fatti a brevi tocchi, a ta- 
blourilor mici făcute din câteva trăsături etc., însă şi poetul misterului. 
Aceasta, în sbor de șoim, lirica Myricae-lor. Urmată de cele două vol. de 
Poemetti, de Canti di Castelvecchio, în acelaş gen, însă mai diluat, mai 
disgregat, în care alături de inspirația idilică, întâlnim, insistentă, nota 
tragicului familiar, nota umană, poezia înfrățirii, iubirii, carității şi 
pietății creştine, izvorâtă din propria durere și din meditarea nefericirii 
universale, Poezie mai puțin reuşită ca prima, după opinia unora. Alături 
de ea congenerează carmen-ul antic: viziunea poetică a lumii grecești 
în Poemi Conviviali, poezia latină din Carmina; odele şi imnurile de 
preamărire a trecutului italic, 


Şi despre vederile critice. Două cuvinte de ici şi de colo. Cari din 
favorabile poetului, cum au început, s'au izbit deodată de verdictul 
faimos al lui Croce: «Citesc unele dintre cele mai celebrate poezii ale 
lui Giovanni Pascoli, şi încerc o stranie impresie. Imi plac? nu-mi plac? 
Da, nu: nu știu». «In Pascoli găseşti capodoperă şi diston», ceea ce 
duce la «perplexitate». Poesiile lui, «par a oscila perpetuu între capo- 
doperă şi încurcătură, fără ca părțile frumoase să învingă şi să te facă 
să uiţi pe cele rele, însă deasemenea fără ca părţile rele să te facă a 
uita pe cele frumoase dând cititorului ві criticului, acea frământare, 


Poezia lui Giovanni Pascoli 295 


pe саге am însemnat-o la început». Astfel sentința pe care majoritatea 
criticii avu să o desbată, atace, controverseze, pentru a-i diminua validi- 
tatea sau deadreptul a o respinge, ca pasională, rece, injustă, 

Incontestabila autoritate în materie a lui Croce a aruncat o neagră 
umbră peste poezia aceasta nouă. Trebuia risipită. Şi nu din timent 
de parte, ci pentrucă alții au înțeles cu totul altfel. 

Pentru aceasta nu este a se vedea în campania de reabilitare, de 
pildă a revistei Marzocco, o acțiune părtinitoare, simpatia pentru nedrep- 
tățit, cât mai ales convingerea că Benedetto Croce, ar fi greşit, dintr'o 


GIOVANNI PASCOLI 


«predispoziție antipascoliană» (G. Caprin), ori altfel. Gargano, unul din- 
tre primii admiratori ai poetului, găsea că dacă vrei să pătrunzi poezia 
aceasta cu totul nouă, nu trebue să te opreşti la primele impresii. Căci, 
farmecul secret al ei, nelămurit încă bine, e în cealaltă poezie pe care 
o simţim tremurând dincolo de ea. Poezie fără simbol, care ajunge la 
universal prin particular. Care pătrunde în «esența sufletului cosmic», 
ceea ce explică «tristeţea senină imprimată în toată arta» poetului, poezie 
de «extraordinară frumuseţe», care nefiind încă pătrunsă de publicul 
italian, va aduce glorie poetului numai în viitor (Маггөссо, an. 17, no. 
15). Şi socotea G. Caprin că Rabizzani intuise bine originea ideală a 
întregii lumi poetice pascoliene în «concepția unui vast pesimism cos- 
mologic». lar Renato Serra aşeza poetul romagnol întrun loc aparte, in- 
dependent de toată literatura obișnuită. Concluzia la care ducea, înfine, 
Caprin era: cfitica n'a reuşit să facă lumină în problema poeziei pas 


296 Ştefan Cuciureanu 


coliene, «саге ве împărtăşeşte din microcosmos și din infinit, care une- 
ori pare făcută dn materialitate, și astfel descoperă ceruri de spirituali- 
tate absolută»; vina pentru aceasta nu este а lui Pascoli ci a criticii. 
Care nici ħu va rezolva orice atâta vreme cât va considera arta «ca o 
problemă științifică», Ar fi o iluzie a crede aceasta. Astfel poate o zi 
criticii se vor mărgini a «nu domina poetul judecându-l, ci a ве măr- 
turisi dominați ascultându-l>. 

Este aceasta ziua, pe care, încrezător în cântul propriu, şi-o 
imagina Pascoli însuşi. Insă cu câtă îndurerare: «Da: cu lucrez pentru 
«ziua cealaltă», pentru ziua саге уа urma după moartea mea. Insă gân- 
diţi-vă: eu atunci nu voi auzi nimic, nu voi ști nimic, nu mă voi bu- 
cura de nimic! și aceasta umple de amar de pe acum sufletul теп!» 
(Marzocco 1912, no. 27). 

Dar nu numai în Marzocco ве cearcă o soluţionare a «problemei». 
Şi în alte reviste precum şi în studii din ce în ce mai numeroase. Reţi- 
nem: 1. atitudinea crociană, 2. una complet opusă, menţinută mai ales 
de prietenii poetului. Intre ele se naște formula împăciuitoare, compro- 
misul. Dacă Benedetto Croce a fost prea sever, amicii sunt prea entu- 
ziaşti, Şi atunci se afirmă necesitatea unor studii temeinice, îndelung, și 
cu nepărtinire elaborate. Alţii își mărturisesc, deadreptul, lipsa de curaj 
în a ataca un fapt literar atât de complex, neputinţa unei soluţii. Alții 
în fine întrevăd un poet, alții un altul, dar mai sunt dintre aceia cari 
пісі пи dau dreptul lui Pascoli să se cheme аза. Chiar în gustul citito- 
rilor se constată această sciziune, atunci ca şi acum. Pentru a se ajunge 
la un capăt revista Ronda are ideea unui recenzământ critic asupra 
temei: este Pascoli sau nu este mare poet, anume «acel nemuritor poet 
pe care unii îl numesc», sau poate numai un «fals idol» (1919). Răs- 
punde întâi Emilio Cecchi. Pascoli nu poate fi considerat simbolist. In- 
țelesul lui în istoria culturii italiene stă într'o atitudine de «nesiguranță» 
(incertezza) între dragostea de lucruri 81 acceptarea durerii, în frumuse- 
{еа exprimării acestei atitudini. La mijloc, între cele două tabere stă 
A. Gargiulo. El nu cutează a face un examen estetic «massei de vană 
suferință» care este poezia lui Pascoli. Cesare Angelini spune că nu se 
poate numi un poet, nici mare, nici foarte mare, сї simplu poet, cum 
este autorul Myricae-lor, definibil: «o fire puternic lirică într'o insufi- 
cienţă artistică». Revoluționar în sentiment şi cutezanțe verbale, ori- 
gine pentru întreaga poezie modernă, dominatorul unui secol, cel puţin, 
îl găseşte Natale Scalia. Din potrivă, Ardengo Soffici mărturiseşte că nu- 
mai în tinereţe gustase mult poesia lui Pascoli, în care acuma observă: 
artificiozităţi, locuri comune, «tenerume sentimentale», lucruri «siro- 
роаве». 

Şi dacă ar fi vorba de о notare şcolărească, el iar da 10 lui Dante, 
0 lui Panzacchi, 9 lui Leopardi... 6 lui Pascoli. Pentru Piero Misciatelli 
el e un poet de proporţii obşinuite, «ипо spirito dolorante în perpetue 
incertezze». Luigi Pietrobono, unul dintre prietenii poetului, comenta- 
torul și interpretul lui pătrunzător, intervine în favoarea aceluia ре 

care-l socoate mare. Și unde alţii văd poezie goală, lipsită de fond, el 
dovedeşte că există «sublime sentimento reale», poezia substanţială. Ne- 
descurajat, deci, de neînțelegerea atâtora, lasă şi el pe seama viitorului 


Poezia lui Giovanni Pascoli 297 


să judece cu mai multă seninătate. Cu acelaș cântar crocian stabilește 
un echilibru şi Enrico Thovez, adăugând că Pascoli «уа fi totdeauna una 
dintre figurile lirice cele mai singulare pe care le-a avut literatura i 
һапӣ». «Mediocru» devine pentru Francesco Biondello. Е în schimb în 
buna înţelegere și pe gustul lui Silvio D'Amico. 

Iniţiativa revistei Ronda dă faliment. Adevărata măsură a poetu- 
lui nu poate fi găsită, şi pentrucă nu se mai răspunde la referendum. 
Spunem, şi pentru aceasta, fiindcă, opinăm, s'ar fi ajuns la aceeași in- 
concluziune dacă s'ar fi criticat încă multă vreme. Căci unanimitatea și 
idoneitatea de judecată în fapt de artă nu sunt posibile. lar opera lui 
Pascoli este prin structura ei intimă cel mai mult rebelă închingărilor 
estetice de valoare, aşa zisă, absolută. Ре de altă parte nu vine lesni- 
cios criticului a discerne în ea cu preciziune limitele de rău și bun. 
Operă difuză, de judecată grea, având calități intime, ascunse, <inafferra- 
bili» pentru unii. Și contrarul pentru alţii. Nu avem apoi, a vedea exce- 
lenţa operii artistice condiţionată de eficienţa sau insuficienţa ei, totul 
pentru totul. Pe lângă aceasta nici nu socotim posibilă o opinie integra- 
torie, de calificare asupra unei opere atât de bogată şi variată. Mai cu 
seamă de aceea vedem o critică așa de eterogenă, contradictorie, incon- 
cludentă. 

Ba, câteodată, complet negativă, cum este aceea a lui Carlo Vossler 
din a sa Literatura italiană contimporană (trad. din germană de T. Gnoli, 
Napoli 1922), în care se afirmă că, deoarece poetul rămâne tăinuit în 
modul său personal de a simți, e imposibil să producă «ceva mare». 
El n’a lăsat «пісі măcar o singură capodoperă perfectă». In loc să ducă 
la perfecțiune una singură el a creiat «о pădure întreagă de noui poezii», 
din care cauză «deveni victima prepotentului său talent poetic, pe care 
niciodată nu reuşi să-l domine». Poezia lui Pascoli «este pentru a zice 
aşa, subterană astfel că pe măsură ce ea ese la lumina zilei moare şi 
devine manieră». Dar, alături de aceste severe acuze întâlnim în cartea 
lui Vossler și considerațiuni de felul acesta: «Totuși este în tot ce el 
serie o profundă, infinită gingașă și intimă poezie, un cânt încet de 
inimă infantilă. Italia nu are alt poet care să fi simţit atât de intim, 
atât de puternic poezia celor mici... a lucrurilor umile. A fost numit un 
«mie mare poet». Pascoli, această «victimă» şi nu «maestrul» artei sale, 
are totuşi, în notarea sufletului spiritual al lucrurilor umile, o delica- 
teţă de observaţiune și o supraexcitațiune fără pereche». Şi-l mai nu- 
meşte Vossler ре Pascoli «important artist». 

In 1925 Giovanna Fidelia constată în studiul său, Critica contimpo- 
rană şi poezia lui С. Pascoli că viul interes al literaţilor pentru Pascoli 
«pare terminat». Şi își propune, atunci, autorul să studieze diferitele ati. 
tudini ale criticii contimporane în faţa poeziei lui P., menţinându-se pe 
fundamentul esteticii crociene. Astfel Bulferetti 1 ar fi acuzabil de critică 
«exegetică», nu lipsită de multe erori în aprecieri şi chiar de problema 
estetică. Cam aceleași defecte ar fi de semnalat și în lucrarea lui 


ә 


Galletti ?, care greşeşte, zice С. F., atribuind lui Pascoli o «naturală 


1 In Giovanni Pascolii l'uomo, il maestro. П poeta Milano 1914. 
> Та poesia е l'arte di С. Р. Roma, 1918. 


298 Ștelan Cuciureanu 


dispoziţie simbolică», când acest simbolism apare «voit» şi, împreună cu 
«una ricercatezza» romantică зі decadentă formează defectul fundamental 
al poetului. $1 Galletti аг fi scris, deci, un studiu de încadrare, fără o 
judecare estetică, un examen intern al poeziei. El аге însă dreptate 
când spune că secretul liricei pascoliene, «toată învăluită într'o margine 
infinită de muzicalitate зі de vis», stă «în scurtele notaţiuni ritmice a 
uşoare stări sufletești ale poetului, însă înseamnă și sugerează mult mai 
mult decât ceea ce spun cuvintele». Poetul misterului, al infinitului, ma- 
rele poet pe care-l întrevede В. Giuliano în fragmentul pascolian, nu 
este recunoscut de С. Fidelia. Cu atât mai puţin studiul (В. G., La reli- 
giosită del mistero. Roma 1920). С. A. Borgese 3 rămâne deasemenea in- 
complet. Pe când deadreptul condamnabil e Morabito Francesca 4, Re- 
nato Serra © însuşi ar fi scris «o operă de artă mai degrabă decât de 
critică», în timp ce Emilio Zanette ar fi făcut o carte cu caracter apo- 
logetic. Infine criticul formulează obiecţiuni asupra lui Croce însuşi, 
Acestuia din cauza propriei estetici, i-ar lipsi «posibilitatea de a înţelege 
cu judecata estetică tocmai organismul operii de artă», care scapă intui- 
Иеї, «їп care anume consistă arta». Pe lângă aceasta «şi fragmentul este 
poezie», şi prin judecarea integrală a operii se lasă afară nu puţine mo- 
tive poetice. Mai mult, Giovanna Fidelia afirmă că «pentru Croce nu 
există adevărate și proprii conştiinţe poetice» şi, după ea, tocmai aceasta 
trebue să fie exigența fundamentală а criticei: să studiezi conștiința ar- 
Listică, 

Un critic străin, fără sentiment de parte în discuţiunile pro şi 
contra Pascoli, e francezul Valentin Albert. Cartea lui, Giovanni Pascoli 
poète lyrique. „Les Thèmes de son inspiration. 1925, este poate studiul 
cel mai complet, pentru datele, cercetările, rezultatele, şi pentrucă toate 
problemele sunt desbătute sine іга ег studio, ceea се duce autorul la o 
înţelegere generală, cât se poate de dreaptă şi validă. El apără poetul 
împotriva acelora cari l-au acuzat de a fi scris o poezie agrestă, în care 
аг fi lipsit sau nu sar vedea un sentiment adevărat, afirmând, în urma 
а largi consideraţiuni, că e în această poezie o sinceritate profundă, pu- 
ternie intimă şi umană: «une atmosphère de douceur, de bonté et de 
vertu enveloppe l'humanitâ rurale dans l'oeuvre de Pascoli» (p. 97), dând 
dreptate lui D'Annunzio care a simţit bine această poezie, numind poetul 
«ultimul fiu al lui Virgiliu» şi consimţind cu Luigi Pietrobono că, după 
ce am cetit pe Pascoli, «on ne peut plus regarder la nature d'un oeil dis- 
trait» 6, Și criticul francez apără poetul împotriva lui Borgese, lui Gio- 
vanni Cena mai vehement și nedrept, împotriva lui Croce care, cu toate 
că l-a definit un temperament idilic, îi neagă aspiraţia lirică intimă. 

In fine, rezumând definițiile integratorii ale lui Croce,  Bulferetti, 
Borgese, Cecchi, încheie (р. 540): D'une manière générale, сев juge- 
ments constatent la difficulté et même l'impossibilité de ramener à 
lunité une inspiration si complexe. Et peut-être est-ce là le seul résultat 
où lon puisse atteindre. Pourtant il nous semble qu'il y a chez Pascoli 


3 La vita e il libro. 3 vol. Torino, 1923, 

4 Il misticismo di:G. P. Treves. 1990. 

^ бетіні critici. Vol. 1. Roma. La Voce. 1919. 

6 L'opera poetica di G. Pascoli. Rassegna contemporanea 1912, 


Poezia lui Giovanni Pascoli 


une tendance fondamentale et constante qui domine son oeuvre d'un 
bout а l'autre, un élément commun à tous les thèmes et qui leur donne 
а tous une tonalité générale. C'est lamour, la vaste et mystique sim- 
pathie du poète pour toutes les créatures, la fervente charité franciscaine 
et évangélique. Cette fraternité lui fait regarder les choses pour jouir 
longuement de leur beauté extérieure et pour partager leurs joies et 
leurs peines»... «L'amour à travers l'épouvante de l'infini et de l'au-delà, 
le conduit à la foi et, à travers l’histoire, lui fait relever les indices du 
progrès humain et. les promesses de la paix future, 11 assure son propre 
équilibre et il fonde l'équilibre du monde sur cette grande loi d'amour». 
«C'est pourquoi sa poésie est une des plus vastes». «Il nous apporte се 
que ni Carducci ni D'Annunzio ne nous ont donné: une âme profondé- 
ment humaine et une sensibilité exceptionellement délicate, à qui rien 
de ce qui émeut, réjouit ou afflige les créatures n’est demeuré étranger». 

Dar vremea dăltuieşte spornic şi surdă agitației omenești, mai bine 
ca orice muritor, marmura pe care acesta a zidit-o. Ea roade, treeră, 
purifică opera cu gust sigur, împacă spiritele. Ediţii după ediții apar, 
mână în mână cu studiile bune. Furtuna criticistă a bântuit de ajuns. 
Senin şi îngândurat păşeşte Poetul către locu-i rezervat în miticul tem- 
plu. In rând cu clasicii italieni. Nemuritorii. 

Şi te gândești numaidecât la sinceritatea lui Panzini, maestrul ne- 
întrecut al verbului italian, cum l-a numit un critic de samă, mărturisind 
o nouă impresie despre poetul romagnol. Novelistul se apropie în pele- 
rinaj de San Mauro, casa poetului, spre a spune mea culpa pentru opi- 
nia avută și acuma schimbată. Nu, Pascoli în atitudinea lui de umanita- 
rism și creştinism era sincer, caritatea și pietatea ре care o cerea оате- 
nilor nu erau buchete de flori ре cari el le aducea socialismului, ci esen- 
{а sufletului său. Pascoli este «un grande spirito», e într'adevăr poetul 
chinuit de mister și de moarte, sincer în lirica sa 7. 

Dacă în 1925 Giovanna Fidelia putea risca afirmaţiunea că viul in- 
teres al literaţilor pentru Pascoli părea atunci «esaurito», vremea о уа 
contrazice. Doisprezece ani mai târziu A. Zamboni, notă din contra, «un 
nou și vast interes pentru opera pascoliană» în fizionomia ei multilate- 
rală 8, O dovedesc, de pildă, cele două lucrări, una a lui Balbino Giuliano. 
în care acesta descoperă capodopera lui Pascoli în Poemi Conviviali, a 
doua a lui Enrico Turolla, în care ве relevă excelența Odelor şi Imnurilor, 
poetul «cosmic». Dar, încă în 1932 F. Palermo adeveria că estetica pasco- 
liană «începea a fi luată în serios» şi că ea lăsa urmă «mai mult decât 
nu Sar crede în arta zilelor noastre». Pe lângă aceasta se cerea semnalat 
faptul că pe măsură се alţi poeți, ieșiau din gustul si simpatia publicu- 
lui, С. Pascoli câştigă teren, din zi în zi. «Despre el se gândeşte și se 
serie. Operile lui sunt citite ca cele ale nici unui poet. $1 sunt gustate, a- 
ceasta este mult, aceasta e poatecă totul...» 9%. Е. Palermo, de altfel, доуе- 
deşte bună înţelegere şi sensibilitate întru explicarea «problemei» pasco- 
liene. El apără poetul împotriva criticilor și criticei, care nu poate fi lua- 


7 Alfred; Panzini, Viaggio di un povero letterato şi în Romagna. 
8 A. Z., Giovanni Pascoli Paravia 1937, р, 13 
9 Е. Palermo, С. Pascoli. Milano 1932. pgg. 13, 17. 


Ștefan Cuciureanu 


tă în considerare decât numai ca «mărturie», ca apreciere personală, ca 
punct de vedere. Adevărata judecare, cea mai bună «este aceea pe care 
un artist o dă unui alt artist...» ві, în felul acesta, autorul o taie fcurt 
criticei care, nefăcută de artist, rămâne «plată, rece, fără viaţă». 

La distanță de doi ani, în 1934, А. Gustarelli înregistrează faptul 
«foarte semnificativ» că spre deosebire de alţi poeţi — inclusiv Carducci 
— valoarea lui Pascoli a mers iluminându-se şi  mărindu-se tot mai 
mult», explicând că aceasta venia nu numai dela «caracterul universal al 
poeziei pascoliene», ci şi dela calităţile ві prețurile intrinsece ale ei 19, 
Calităţi şi valoare ре care trebue să le înţelegem, уа să zică să le trăim, 
să le exercităm, și să nu le privim de din afară, pentrucă această poezie 
apare atunci incertă și neliniștitoare, spune Piero Bianconi (Pascoli, 
1935). 

Poet mare; poet cosmic; poet magic; mare poet al lucrurilor mici: 
“gran cuore latino»; îl numește în celebrarea din Campidoglio Ettore 
Romagnoli 11, 51] apără împotriva criticii adversare în Due Saggi, tratând 
despre cea mai bună operă a lui «Poemi conviviali» şi «Мугісае», — 
pentru care, cel puţin, «cade, aşadar, teoria că Pascoli аг fi când poet 
când impoet fără plauzibilă rațiune, fără distincție de motive posibilă», 
—, Aldo Capasso 1°, Sentimentul misterului este motiv dominant în lirica 
lui G. Pascoli. Ea este toată «în alone-le care înconjoară trăsăturile sale 
descriptive, în acea melancolie, în acel stupore, în acea rătăcire саге 
iradiază din priveliştele lui...» De o sensibilitate «estatică». De o inspira- 
ție «inafferrabile». Este о «vibrare», este «toată atmosferă şi stare sufle- 
tească», ceea ce-i dă unitatea. Punctele acestea, toate, din frumoasa, re- 
culeasa, clasica critică a lui Momigliano care, ca şi în alte scrieri, ține în 
demnitate Poetul în istoria sa literară» 13, 

Avem în faţa noastră o altă încercare de înțelegere a acestei poezii 
şi a criticii câtorva, Este esseul lui Virgilio Titone: Poezia lui Pascoli şi 
critica italiană. Nici aici însă nu vom găsi, în fine, acordul dintre crea- 
tor şi judecător. Asupra lui Croce, Titone are de observat că el nu are 
dreptate peste tot şi în totul. Pentrucă despre «poetabil» nu se pot face 
«anumite categorii»; artei nu i se pot impune limite sau da regule. 
Titone dovedește acest lucru prin numeroase exemple, Și Cecchi face 
critică «contenutistică». Ba, urmând «anumite. principii ale lui, greşite», 
nu reușește «să deosebească în Pascoli poezia de nepoezie» şi greşeşte 
crezând «a o putea reconstrui în mod abstract» pe aceste principii. Acuza 
devine destul de muşcătoare pentru tot acest gen de critică ві «pentru 
astfel de critici cari nu se înțeleg пісі în poezie nici în filosofie» (p. 67). 
A. Galletti este considerat în gravă -eroare dacă vrea să găsească în Pas- 
coli simbolul, care nu există, Acelaş lucru cu Turolla, — este mereu opi- 
nia lui Titone —, care caută sufletul cosmic în poezia pascoliană. Critica 
lui Borgese este «rece şi intelectualistică> fiindcă vrea să reducă totul 
la o formulă. Şi mai mult sau mai puţin astfel s'ar exprima Titone despre 
toată о atare critică în contra, căreia ве rostește cu răutate. Ci trebue să 


10 A, G., Giovanni Pascoli. Milano 1934, р. 25. 
11 E. R., Discorsi critici. Zanichelli. Bologna 1934. 


12 A, C., Due saggi su Giovanni Pascoli, Roma. 1936. p. 208. 
13 А, М., Storia della lett. ital. Milano 1937. 


Poezia lui Giovanni Pascoli 301 


ne întrebăm numai «ce este în el poezie şi ce nu este». lar drumul de 
urmat va fi, din interiorul către exteriorul орегіі și nu o inutilă în- 
şirare a calităţilor ві defectelor ei. In felul acesta Titone opinează că 
poezia pascoliană «se poate defini fundamental са o indistincțiune а su- 
biectului şi a obiectului, a liricului şi a epicului, a liricului, încă, și a 
narativului sau descriptivului» (р. 115). Este o poezie trăită cum puţini 
au făcut-o. Nu este nici poezia durerii, nici а morţii, este «o viziune to- 
tală şi a priori lirică a vieţii», Pascoli este poetul melancoliei, și са a- 
tare, urmează a fi considerat cum s'a zis mai sus. 

Ne place a termina această rapidă, incompletă, convulsă prezentare 
a numai unora dintre părerile critice, luate ici și colo, fără criteriu de 
discernere calitativă, cronologică, ete., cu singurul scop de a vedea cât 
se prezintă de încâlcită şi stufoasă pădurea, cu adevărat dantescă, în саге 
te pierzi îmblând pe cărările criticilor lui Giovanni Pascoli, cu cuvintele 
lui Balbino Guliano: «dacă în Poezia lui Pascoli este o parte пегец- 
şită, dacă găsim leţios ві obscur, este încă atâta саге ne permite a pro- 
clama în Pascoli unul dintre marii noștri poeţi italieni» 14. 

Precum am văzut suntem în faţa unui caz grav, cum s'ar zice, pe 
cât de înţelegere pe atâta de apreciere. O valutare, cu cifre, cu epitete, 
de ansamblu sau parţial, urmând orice metodă de cercetare, nu satis- 
face pe deaîntregul posibilităţile de vedere, pătrundere, interpretare. In 
laţa faptului de artă pascolian aproape sfârşim prin a mărturisi ne- 
putinţa unei opinii de apreciere totală, de reducere la unitate, de sim- 
plificare până la găsirea factorului artistic comun. О dovedeşte sufi- 
cient critica. Poate aceasta este formula, relativă. Căci arareori vom găsi 
în istoria poeziei un exemplu atât de adapt a susține relativismul artei 
poetice. A afirma ceva, duratoriu, asupra unei opere atât de complexe 
ca fond şi formă înseamnă a face lucru oţios și subiectiv. Ne convin- 
gem tot mai mult că valoarea lui Pascoli nu vom găsi-o din critică, ci 
în operă. Critica nu face alt oficiu decât să vădească gusturile noastre, 
sensibilitatea noastră, conceptele ві preconceptele noastre, cutare sau 
cutare cultură a noastră, înclinări, natură, ete, Defectele şi calităţile pe 
care noi le declarăm pot fi mai mult sau mai puţin aceelași cu cele vă- 
zute de alţii, mai mulţi sau mai puţini. Limitele frumosului şi urâtului 
stau în relativul discutabil bun sens al fiecăruia, legea estetică poate 
cea mai validă. Pascoli dovedește imposibilitatea unui dogmatism estetic. 
Dacă o parte a criticii proclamă într'un fel şi alta în altul înseamnă că 
faptul de artă se lasă înţeles într'un fel şi într'altul, cu condiţia ca să 
fim de bună credinţă, fără sentiment de parte, ceea ce nu arareoori se 
întâmplă în omeneasca hărnicire. 

Chiar dacă am fi reţinut mai multe păreri, formule, concluzii, ad- 
notări, valutări, interpretări, explicări asupra poeziei lui Pascoli, rezul- 
tatul critic ar fi fost mereu acelaș, anume cel ре care şi-l dă singură 
opera, ceea ce echivalează cu critica asupra poetului, luată în întregime 
Căci vedem rând pe rând: un Pascoli mare poet, un nemuritor; și unul 
mijlociu; parte excelent; parte recuzabil, sau altfel; unul minor; ba 
chiar un nou poet; un mare artist; un simbolist; un singular, de remar- 
cabilă originalitate; poet al misterului; al morţii; al miturilor: al infi- 


14 B. G., La poesia di С Pascoli. Bologna 1938. Р. 79, 


302 Ștefan Cuciureanu 


hitului; al melancoliei şi chiar al durerii: un poet cosmic; social; civil; 
ıl carmen-ului eroic; protagonistul oricărui modernism; poet fragmen- 
tistic; obscur; al dubiilor, al nesiguranţelor, al insuficiențelor: dispro- 
porționat, fără echilibru; al morbozităţilor; 1е[іов; plângăreţ, «bambo- 
leggiante»; al lucrurilor «siropoase», al nedesăvârşirilor; al contradicții- 
lor; al lucrurilor umile; poetul copil; georgic, idilic; «un mare mic 
poet şi un mic mare poet»; de o mare, sinceră pervadentă  liricitate; 
vate al carmen-ului latin; poet pentru anumite vârste ві firi şi din 
contra; poet al bunătăţii creştine, evangelic; inaferabil, indefinibil, in- 
sistemabil; de mare complexitate ві varietate; de о extraordinară sensi- 
bilitate; și аза mai departe până unde puterea relativă a minţii noastre 
poate găsi limitele cunoașterii. 

Acestea ві alte diverse aspecte probează prezenţa unui fapt artistic 
de bogate posibilităţi structurale, generice, în faţa căruia nu poţi lua 
decât o decizie de neutralitate critică, Dovedesc prin înseși străduinţele 
critice clarificatorii, sistematorii, preţuitoare, pe bază de canoane estetice 
în uz sau demodate, ori libere de orice concept bazilar, imposibilitatea 
unei opinii unanim plâuzibile. Fiindcă unanimitatea, idoneitatea, eterni- 
tatea, și absolutul judecății în fapt de artă пи este de omenească putinţă. 
Fiindcă frumosul e şi el un cuvânt sensibil; de noţiune și acceptare уа. 
riată pe cât genul omenesc. Un cuvânt de valoare relativă. 

Și poetica lui Pascoli e tot pe atât de edificatoare. Definiţiile lui, 
în acest sens, duc la aceeași ambiguitate, indecizie. Cine este poet їп 
concepţia lui Pascoli? Oricine e capabil să simtă şi să vadă. Să deslu- 
şească poeticul de impoetic. Să trăiască poezia lucrurilor, a lumii, a fa- 
verii. Să se apropie de divin prin bunătate, caritate, pietate creştină, Dar 
el singur cultivă poezia războiului. Vrea о înţelegere creștină peste tot, 
Паг ţine la gloria în arme a Italiei. Și dacă oricine poate fi poet, nu 
oricine poate scrie poezie. Inţelesul acesta larg al noţiunii de poet este 
lotuși barat de anumite cerințe. Nici aici Pascoli nu scapă de contra- 
dictoriu. Conceptul lui asupra poeziei este cel mai vast posibil, 
cel mai liber de restreţiile şeoalei curentelor, formulelor, prejudecăți- 
lor tradiției. E un concept atât de liber și extins că scapă unei definiţii. 
Poezia pentru Pascoli e partea de frumos, de idealitate, de bunătate în 
lucruri, în omeneasca noastră existenţă. Poezia nu este cutare alcătuire 
artistică de versuri, idee, imagini, ea este în tot, peste tot. Trăește în 
Imcruri, în sufletul nostru, este o lature divină a genezei. 

E acel Fanciullino, copilul naiv, ideal ce trăeşte în sufletul fie- 
căruia. Oricine o trăeşte. Nu numai cel doct dar și «cârpaciul». Ea este 
emanaţie ideală а sufletului. Toţi oamenii pot fi poeţi dacă pot da ex- 
presie acestei idealităţi. Dar nu numai oamenii. Și rândunica va cânta: 
vit, videvitt. Este acesta un concept cosmic al poeziei, 

Pentru a întări, iată o scrisoare inedită, revelatoare şi în ce priveşte 
interesul lui Pascoli pentru limba română 15 şi care fu adresată filoro. 
mânului Pier Emilio Bosi, în 1907: 

«Dragă ilustre domnule căpitan, poet şi bersagliere: nu se poate mai 
bine. Poet şi profesor, rău: nu se potrivesc. Mai bine poet şi țăran, poet 
şi «ciubotar». Insă poet şi maestru fac împreună cea mai nobilă dintre 


15 Se va publica în «Studii Italiene» cu cercetările necesare. 


Poezia lui Giovanni Pascoli 303 


funcțiunile umane. — De câtă vreme urmăresc cu dragoste opera d-voas- 
tră, atât ca poet cât și ca traducător din limba română! Imi veni dorința 
şi mie. de limba română, şi am cumpărat gramatici și alte cărțulii. Și еи 
ат ştiut o poezie despre Garibaldi și privighetoarea. Câte corespondențe 
misterioase între bietul profesor şi bunul soldat! Vă voi scrie apoi mai 
pe'ndelete. Acuma nu pot. Şi nu ştiam că dv. eraţi din Faenţa. Imi 
place mult. Bravo! Multe urări şi o strângere de mână dela al dv. 
Giovanni Pascoli». 

Reţinem, pentru ideea noastră, împerecherile: «poet și țăran, poet 
şi ciubotar», cari se potrivesc mai bine decât «poet și profesor». Pentru- 
că, va spune el, poezia «se usucă în aerul închis al şcolii», pentrucă poe- 
tul este «un ortolano» sau un «giardiniere», pentrucă şi Pascoli mărturi- 
seşte «io sono poeta contadino» eu sunt poet ţăran, și pentrucă ро 
tul a fost georgic са mod predilect de viaţă, alături cu nefericiţii, mi 
oropsiţii lumii acesteia. El își dădea sama, trăind în mijlocul lor, de câ 
poezie erau capabili, poezie înţeleasă ca «sentiment», «viziune» a lumi 
«stare sufletească». Iată şi о frază a lui: a face pe poet «valorează infinit 
mai mult sentimentul său și viziunea sa, decât modul cu care el trans- 
mite altora, pe unul şi pe alta». Poetul este «harfa pe care o adiere o în- 
sufleţeşte». 

Aşa a fost Pascoli. Așa s'a creat acea operă, simfonie de mii și mii 
бе adieri din соЦіѕоаге1е, cele mai discrete ale unui suflet, harfă. Din 
care vremea a perimat; mulţi n'au prea înţeles; iar alții au mers prea 
departe; dar care face din blândul ei creator o figură deosebit de sim- 
patică în Istoria literaturii italiene. Pascoli este astăzi un clasic, prețuit 
pe deasupra pentru sentimentele lui de italic. De o simţire prea cul- 
tivată, transpusă chiar aevea în trerut prin versul latin așa de perfect, 
de o poetică aşa de personală, pentru ca să nu fie mereu o problemă de 
desbătut, dar са să nu fie acuma recunoscut drept о mare figură și, zi- 
când cu B. Giuliano, un mare poet. 

De acord pe de altă parte întru totul cu ultima vedere a lui Pa- 
pini (v. Nuova Antologia), care şi el îşi spusese mai demult cuvântul 
greu la cântar: Pascoli a avut ideea justă despre poet, aceea din Fan- 
ciullino şi aceea ре care o lasă а se înțelege, opera. «Orice estetică Че 
artist este indirectă autobiografie». Şi estetica lui Pascoli este în faimo- 
sul său Fanciullino, care la rândul lui cuprinde experienţa de viaţă та, 
lerială și sufletească a poetului. In sensul că Pascoli a fost «un fanciullo», 
«Pascoli a fost un copil тогі la cincizecișișase de апі саге, pentru а 
trăi, fu constrâns să-l facă pe maestrul de gramatică. Copil de geniu, 
copil poet, copil înţelept însă totdeauna, până la urmă, copil». Astfel se 
explică viaţa lui, astfel se explică opera. Şi în sentiment, și în gândire 
filosofică, un fond poetic delineabil, o concepţie stabilă și în formă. Za- 
darnic se va căuta la el un sistem 'de gândire, el este mereu 
schimbător, curios, mobil, ca un copil. Dacă îl vedem ава, căci așa este 
în realitate, am eliminat posibilitatea discuţiilor contradictorii și ale 
luptelor sterile ale criticilor pe cari Papini, deşi le recunoaşte folosi- 
toare într'un fel, găseşte îndeajuns cuvinte ca să le blagoslovească, ne- 
cruțând chiar pe ilustrul critic dela Neapole, măcar că nu-i pomenește 
deadreptul slova numelui. 


Ștefan Cuciureanu 


Acesta este Pascoli, uneori de dojenit ca orice copil precoce, copil 
genial, pur şi mare poet. ЖҮ" 

Sforţările oamenilor de gust să se îndrepte mai bine aiurea, spre a 
face operă utilă: să trieze bogata creaţie a lui Pascoli, şi să rețină pen- 
tru o nouă ediție numai ceeace un pust sigur va alege, căci «nu 
există poet, oricât de mare ar fi, care să nu aibă trebuință, la un mo- 
ment dat, de cruda pietate a foarfecelor». Pe de altă parte este, deopo- 
trivă operă nefolositoare a căuta regnul poetic favorit al poetului. aiure, 
și nu în poezia lui georgică. (Асі copilul e în mediul său, aici e «Pas- 
coli genuin, Pascoli mare și pur, Pascoli care ascultă cântecele, susurele, 
ciripitul, glasurile, tunetele, murmurele marelui pământ natal», «Pascoli 
marele copil al câmpiei». Să nu greşim, e vorba de regnul poetic și nu 
de «ultimul fiu al lui Virgiliu». 


Ştefan Cuciureanu 


V. G O E îi H 


Traducere de Laura M. Dragomirescu 


(Urmare din Nr. 2, 1941). 


NOAPTEA VALPURGIEI 


In munţii Harz. 
(Ţinutul dintre Schierke şi Elend) 


Faust, Mefisto 
Mefisto 


Să nu-ți dau un cotor de mătură la dus? 
Un {ар voinic ar face pentru mine; 
E drum de-ocol şi mult e până sus. 


Faust 


Cât timp picicarele n'or osteni, 

Şi băţul meu cu noduri prinde bine; 
Ca să scurtezi din drum, ce-i folosi ? 
Din necuprinsul astor văi să sui, 

Să °псері urcușu 'n stânci, ре cărărui 
De unde ape repezi se prăvale, 
Atâta farmec întâlneşti în cale ! 
Svâcnesc mesteacănii a primăvară, 
O simt de-acum și pinii şi tresar, — 
Dece şi'n trup să nu învie iară ? 


Mefisto 


Ce-i fi simțind tu, n'am habar; 

Mi-e trupul încă amorțit — 

Zăpezi şi 'ngheţu-mi place mie! 

Ingândurată şi cu disc ştirbit 

Se sue-o lună roșie, târzie. 

Ce întuneric! Pasu 'mpleticit 

Dă când în cioturi, când în vre-un pietroi. 
3855 Ce-ar fi să chem un licurici de baltă ? 


1) Irrlicht, Licăriri de gaze ce se aprind la suprafaţa mlaștinelor mai ales în 
regiuni petrolifere. Popular «focul ielelor». 


3860 


W. v. Goethe 


Văd unul, pâlpâie aşa vioi! 

Prietene, ia vino "'ncoace ! 

Să arzi degeaba chiar, nu face; 

Ne-i lumina în sus spre culmea 'naltă ! 


Licuriciul 


Vă fac hatârul; poate isbutesc 
Firea zănatică să-mi stăpânesc, 
Dar felul mi-e'n zig-zag să sbor. 


Mefisto 


Ті să-i maimuţăreşti pe oameni? Lasă, 
Си dracu-ai să pornești la drum; 
De nu-ţi sting luminiţa-acum. 


Licuriciul 


Cum văd, pe-aici sunteţi de-acasă: 

Să 'ncerc! N'o fi prea greu de-obişnuit. 
Dar nu uitaţi! Azi muntele-i vrăjit — 
Şi-un licurici de-ţi iei ca 'ndrumător, 
Mai calci şi-alături uneori ! 


Faust, Mefisto, Licuriciul 


(cântă pe rând) 


Zări de vrajă, zări senine, 
Străbătem pe cât îmi pare; 
Sbori pe cinste, cum ţi-e bine 
Numai du-ne 'n goana mare 
Sus pe culmea cea sihastră! 


Fug copacii 'п urma noastră, 
Tot gonesc parcă li-e frică — 
Şi prăpăstii se despică, 

Iar din muchiile de stânci 
Auzi gemete adânci. 


Printre pietre, dintre vaduri, 
Pârâiaşe se strecoară... 
Ce-aud? Freamăt e? Cântare? 
Dulce şoaptă de iubire? 

Svon ceresc de-o fericire 
Inspre care năzuim? 

Un ecou în. rătăcire 

Vremuri dragi învie iară ? 


Uhu, buhu ! prin tufişuri 

Buhă, găiți, huhurezi, 

Au rămas cu toții trezi? 

Fug şopârle prin hățişuri, 

Trec lăboase, pântecoase ? 

Dar din stânci, de prin nisipuri, 
Ies, ca șerpii 'ncolăcite, 
Rădăcini, ce `nvălmăşite, 

Braţe lungi ţi-'ntind la pândă, 
Noduroase şi spăimoase, 

Ca în laţuri să te prindă. 

Mişun' şoriceii vii, 

Mii de feţe, mii de cete, 

Printre mușchi şi bălării; 
Licuricii îţi dau roate, 

Roiuri multe şi 'nţesate, 
Pe-unde mergi nici nu mai știi! 


Dar ia spune, 'naintăm ? 
Mai degrabă cred că stăm! 
Toate parcă ‘п ochi îţi joacă, 
Stânci şi arbori se apleacă, 
Roiurile 'ntr'una cresc 

Şi cu totul te-aiuresc! 


Mefisto 


TȚin’-te de pulpana mea; 
De pe culmea dintre văi, 
Màmmon îţi va apărea 

Strălucind prin välvătăi. 


Faust 


Ce stranii stăluciri de zori 

Prin adâncimile ce sau deschis — 
Şi fulgerări cum se strecor 

Până ’n străfunduri de abis, 
S'aprind când ca о fulguire, 
Când ca văpăi de foc prin boare, 
Se furişează ca un fir subţire 
'Ţâşnind departe în isvoare 

Ce, în şuvoaie despletite, 

Асі 'mpânzesc câmpia toată, 

Асі "ntre гаре deodată 

Şi-adună ape risipite. 

Cum săr scântei din adâncime 
Şi ’n pulbere de aur ne cuprind ! 
Priveşte pân’. la ce 'nălţime 
Реген întregi de stâncă se aprind ! 


W. v. Goethe 


Mefisto 


Regeşte şi l-a luminat, nu crezi, 

Azi Màmmon mândrul lui palat ? 
Noroc c'ai apucat să-l vezi 

Căci oaspeţi sgomotoşi s'au apropiat. 


Faust 


Stihia vântului pe sus goneşte; 
Te biciuie în spate o dogoare ! 


Mefisto 


De-un stei de stâncă ţin'-te tare, 
De nu, ’n abis te prăbușește. 
Се(игї vin, întunecate, 

Bufniţele fug speriate, 

Copacii ?п codru, gem, trosnesc; 
Auzi-i cum se năruesc 

Stâlpii bolţii înfrunzite ! 
Scrâșnet de crengi doborâte, 
Tunet de trunchiuri sfărmate 
Smulse din gropi desfundate, 
De-avalma vin, și'n prăbușirea lor 
E-un geamăt lung, asurzitor. 
Ргіпіг’ al golurilor huet 

Urlă vânturile ?п vuet. 

Auzi cântând pe înnălțimi 

In depărtări şi "'mprejurimi ? 
Tot muntele acum răsună 
De-a vrăjii aprigă furtună, 


Cor de vrăjitoare 


Trec spre Broken vrăjitoare, 
Mirişti seci, dar doritoare, 
Trec cu toate, trec ciopor, 
Urian e Domnul lor. 

Tot gonind se înfierbântă, 
Şi se iau cu {арі la trântă. 


Voci din mulțime 


Bătrâna Baubo, numai ea, 
Călare vine pe-o purcea ! 


Corul 


Primiţi-o toţi cu cinste mare; 
Toi dreptul Doamna Baubo-l аге! 


Se potrivesc ea şi purcea 
Cu 'ntreg alaiul după еа! 


Un glas 
De unde vii ? 
Altul 
Din Ilsenstein picai ! 
Altul 


In cuibul cucuvăii mă uitai; 
Ce ochi rotea ! 


Alt glas 


Arde-te-ar focul; 
Ce alergi aşă ? 


Un glas 


Valeu, m'a jupuit! 
Та uite ісі cum m'a julit! 


Vrăjitoare în cor 


Ai loc ре drum; ce-aţi dat năvală ? 
Nerozi; ia uite ce 'mbulzeală ! 
"Гері cu furcile, mătura-i sgârie, 
Тапсіі se 'nghesue. mamă-sa-i târâie. 


Meșter vrăjitor 


(corul jumătate) 


Ca melcii ne târâm pe drum, 
Femeile-s departe-acum. 

Când merg la rele, ţine minte, 
Femeia-ţi ia cu mult "nainte ! 


Cealaltă jumătate 


Dreptate nu ştiu de-i avea; 
"Nainte mult şi de ţi-o luă, 
Bărbatul, fără multă gură, 
O "'ntrece dintr'o săritură ! 


Voci din sus 
Voi dela iaz, suiţi încoace. 
Voci din jos 


S'ajungem sus, vai, ce n'am face! 
Ne їпетіјіт şi ne trudim 
Dar de suit, tot nu suim ! 


Corurile împreunate 


Vânt nu mai e; cad stele 'n noapte 
S'ascunde luna într'un пог, 

Ca mii. de scânteieri, s'aud în şoapte 
Din depărtare adieri de cor. — 


Glasuri din jos 
Mai staţi ! Mai sta! 

Glasuri din sus, 
Voi din adâncuri, ce strigaţi? 

Un glas din jos 


Та-та! Vai, ia-mă cu tine! 

De sute de ani mă târăsc; 

S'ajung la vârf nu isbutesc. 

Pe-un loc cu-ai mei mi-ar fi mai bine. 


Corurile împreunate 


Pe orişice poţi. să te urci: 

Pe арі, pe mături, băț ori furci. 
Azi cine nu se va sui, 

Bărbat în veci nu va mai fi! 


Semi-vrăjitoare 


De când tot şchiopătez ре drum; 
Таг ei or fi departe-acum ! 
Astâmpăr n'am să stau acasă 
Şi, uite, ăştia тһ drum mă lasă! 


Vrăjitoare 


Te întărești când vrei să placi; 
Vântrea şi dintr'o sdreanţă-ţi faci; 


№. v. Goethe 


$1 "ntr'o copae pleci pe baltă; 
Azi сіп’ nu saltă, nu mai saltă ! 


Corurile împreunate 


Pe culme, sus,: când ne-om opri, 
In lung $ 'n lat ne vom trânti 
Şi paiiştea, cât e de mare, 
Va fi un stol de vrăjitoare ! 

(Se lasă jos). 


Mefisto 


Cum sär, se 'mping, roiesc, foşnesc, 
Cum râd, сит clämpän’, chicotesc, 
Cum pâlpâie, duhnesc, se 'ndeasă ! 
Aici se simt la ele-acasă ! 

De mine țin’-te; altfel ne desparte! 
Hei, unde eşti? 


Faust 
(din depărtare) 


Aici! 
Mefisto 


Te-a 'mpins aşa departe? 
Ia să uzez de drepturi eu acì ! 
Loc! Cavalerul Voland! Dulce plebe, loc! 
Vezi, tin’te, Doctore, nu te lăsa deloc 
Pân 'om ieşi din astă 'nvălmăşeală! 
Şi dracu fuge de așă năvală! 
Vezi colo licărind un tainic foc? 
M'atrage spre acel tufiș ceva; р 
Ce-ar fi, tiptil în el dac'am intra ? 


Faust 


Hai, om sucit, dar ce-ţi mai vine? 
Spuneai întâi pe Blocksberg să suim 

In noaptea de Sabat, — şi-apoi nu-i bine, 
Şi vrei са să пе răsleţim. 


Metisto 


Те uiţi ce flăcări felurite? 
In tot, e-o reunire izbutită — 
Dar cercul mic e mai tihnit. 


Faust 


Ва eu spre vârf aş fi suit — ` 

Văd vălvătăi, văd fum, se "'nnalță ’n pale, 
Spre Sàtan toţi roiesc din vale; 

Vre-o taină se desleagă poate, 


Mefisto 


Dar se şi leagă câte toate. 

Mulțimea las-o °псо]о; vin’ cu mine 
Şi să ne cuibărim aici; 

Ce-au zis bătrânii, au zis bine: 

Din lumea таге-{ї faci tu lumi mai mici. 
Văd vrăjitoare tinere și goale; 
Bătrânele-şi pun văluri; cred şi eu: 
Hai, fii galant; fă-mi și hatârul meu: 
Petreci din plin, cun pic de osteneală! 
Aud şi-un instrument dintr'acolă; 
Urît mai face, dar m'ai încotro ! 

Hai vino: te obișnueşti ! 

Eu intru ’ntâi; te introduc; 

Să vezi ce-o să-mi mai mulțumeşti ! 

Ce zici de plaiu ?п care te aduc? 


De larg ce е, cu ochii-abia-l cuprind 
Şi sutele de focuri ard la гапа; 
Cânţi, joci, bei și mănânci, iubeşti, 
Să-mi spui, așa ceva unde găsești ? 


' Faust 


Da "п cercul lor cum facem să intrăm? 
Drept draci ? Drept vrăjitori пе dăm ? 


Mefisto 


Incognito sunt eu obişnuit 
Па-%і cere ordinul la câte o serbare: 
Al «jaretierii» nu e prețuit — 
Dar, ai «picior de cal», ai cinste mare. 
Vezi melcul ce se târâie din fund? 
Cu coarnele el m'a şi pipăit, 
Ce sunt, de mult m'a mirosit, 
Chiar dac'aș vreă, nu pot să mă ascund. 
Din foc în foc voioşi hai să pornim, 
Eu petitor, tu mire-avem să fim. 

(Către unii strânși în dreptul jarului) 


Hei, moşilor, ce e cu! voi pe-acì? 
V’ar stà mai bine de v'aţi învârti 


W. v. Goethe 


Prin gloata tânără şi sgomotoasă — 
Destul tâniiţi la voi acasă ! 


Generalul 


Pe gloate să nu pui temei ! 
Orice le-ai face, ţine minte: 
Şi la popor, şi la femei, 
Tot tinerii ţi-o iau "nainte. 


Ministrul 


Din drumul drept deoparte toţi se dau, 
O, dragi tovarăși de-odinioară ! 

Hei, când eram noi mari și tari în ţară, 
Ce fericite vremi erau ! 


Parvenitul 


Nici noi, să crezi că n'am fost mai prejos; 
Mai şi 'nvârteam câte ceva; 

Azi toate le-au întors ре dos |. 

Şi tocmai în ce ne durea. 


Autorul 


Acuma cine crezi că-ți mai citește 
O carte cu un fond gândit? 

Şi tineretul, de-asta s'a scrântit 
Şi tot mai mult se-obrăzniceşte. 


Mefisto 


(în ironie, luând și el o înfăţişare de bătrân) 


M'apropii de sfârşit, dar nu mă las 

Şi-mi merg la Blocksberg cel din urmă drum, 
Dar fiindcă'n butie doar drojdie-a rămas, 
S'o ştii, $1 lumea va pieri de-acum ! 


Vrăjitoare cu mărunțișuri 


Nu, domnilor, nu ne-ocoliţi; 
Ocazia п’о lăsaţi să scape ! 
Priviţi la lucruri mai de-aproape: 
Tot felul de minunăţii găsiţi. 

О judeci marfa cu-o privire: 
Ca asta nu е alta "п lume, 

Nimic nu ţin decât*anume 
Ce-aduce vrajba ‘п omenire. 


W. у. Goetha 


Niciun pumnal, în sânge nescăldat, 

Nici cupă ce 'ntr'un trup vânjos 

Otrava ei să n'o fi strecurat, 

Nici giuvaer, din minți să n'o fi scos 

Pe-o fată, — nici spadă, să nu-l fi ajuns 
Prin spate pe dușman — şi să nu-l fi străpuns. 


Mefisto 


Ei, tuşo, asta-a fost cândva... 
Ce-a fost a fost, dar a trecut; 
Mai vezi acum și de-altceva, 
Dă lucruri noi, nu ce-am văzut. 


Faust 


Pe mine-unul m'a căpiat, 
Să juri că este bâlci curat! 


Mefisto 


Şuvoiu ’ntreg spre vârf gonește 
Crezi că-l împingi; el te 'mbulzește ! 


Faust 
Dar cine-i asta ? 
Mefisto 


Vezi că întrebi ? Ştiam. 
E Lilith... 


Faust 
Сит? 
Mefisto 


Nevasta 'ntâi'a lui Adam. 
Să te fereşti de părul ei frumos, 
Podoaba ei cea mai de preţ; 
Cin’ l-o atinge, oricât de isteţ, 
Pe veci e prins їп laţu-i primejdios ! 


Faust 


Văd două: mama şi cu fata. — au haz; 
Şi ştiu c-au {оран cu foc. 


Mefisto 


Azi merge 'ntr'una; n'ai răgaz: 
Incep din nou; haidim şi noi în joc! 


Faust 


(se prinde 'п joc cu cea tânără) 


Frumos vis am visat odată: 
Un măr părea că mi se-arată; 
Sus, două mere "п el luceau 

Şi m'am suit să mi le iau. 


Fata frumoasă 


Văd, inima tot asta-ţi cere; 
Ştiu că şi 'n rai visai tot mere. 
Mă bucur, mere de-'i dori 

Şi ‘п grădiniţa mea-'i găsi. 


Mefisto 


(jucând cu bătrâna) 


Visam ceva сат deșuchiat; 
Mi se făcea un pom crăpat — 
Şi găunos parcă era, 

Dar mie îmi plăcea şi-aşa. 


Bătrâna 


Bine mi-ai venit; halal, 
Cavaler «Picior de cal»: 
De-ţi plăcea, într'un noroc, 
Vino şi te prinde 'п joc! 


Proktofantasmist 


Măi blestemaţilor, sunteţi nebuni ? 

De câte ori să vă mai spun 

Că-un spirit doar’ de formă-are picioare ? 
Şi voi, ca oamenii săriți de tare! 


Fata 


(jucând de zor) 


Ce-şi vâră nasu-ăst nepoftit ? 


Faust 


Е! ori de unde,-i nelipsit; 

Arbitru este ?п orice joc, 

Dă 'ntr'una sfaturi, nu-ți dă pace, 
Că fără sfat nimica nu poţi face 
Şi, când ai spor, se face foc. 

De-ar fi s'o iei într'o ureche 

Cum tot îndrugă moara-i veche, 
In voe poate i-ai intra, 

Dar mai ales de l-ai și lăuda. 


Proktofantasmist 


Ce ! Tot așa ? Dar e de necrezut ! 

Ce naiba! Tot n'aţi priceput ? 

Când mergi cu dracu, mergi pe drumuri noi; 
Progresul nu mai vrea strigoi. 

De când mă sbat să schimb ce s'a. trezit ! 

Şi nu pricep; e nemaipomenit ! 


Fata 


Та uite cum пе ’nvàtă ! E nebun ? 


Proktofantasmist 


Ba, spiritelor. eu pe șleau у'о spun: 
Vă obsedează-un spirit învechit 
Cu care eu nu sunt obișnuit. 

(Cei doi îşi văd de joc). 
Azi, văd eu că nu isbutesc; 
Dar nu renunţ, — plec în călătorie 
Şi tot mai sper, la noua-mi teorie 
Pe draci şi pe poeţi să-i convertesc | 


Mefisto 


Intr'o băltoacă de-o să se aşeze 
Şi-o lipitoare dacă l-o ciupi, 
Să-l vezi, o să se uşureze 

Şi-i trece de ocări şi de stafii ! 
(Către Faust care iese din joc) 


Ce ai de te-ai desprins din joc 
Când fata îţi cânta cu-atâta foc ? 
Faust 


Vai, când era jocul mai viu, 
Din gură i-a sărit un șoricel roșcat. 


Mefisto 


Ei şi ? In ce te-a supărat? 
Era roșcat, — nu cenușiu — 
Şi ce contează asta 'ntr'o idilă ? 


Faust 


Şi văd... 
Mefisto 


Ce vezi? 
Faust 


Mefisto, colo 'n fund, 
Vezi tu o palidă copilă 
Trecând încet, cu pasu 'mpleticit 
Şi glesna parcă 'ncătușată ? 
Ce turburat mă simt deodată; 
Pe biata Gretchen mi-a reamintit ! 


Mefisto 


Nu, n'ai să te mai uiţi în acel loc! 
E-o arătare, o stafie; n'are viaţă; 
De-ţi iese 'n cale, n'aduce noroc! 
Privirea-i fixă te înghiaţă 

De poti rămâne ca o stană, împietrit; 
Doar de Meduza-ai auzit ! 


Faust 


Văd... Ochi de moartă; ochi rămași deschişi, 
De-o mână scumpă neînchişi ! 

E sânul ei cu care m'a 'mbiat, 

Trupşorul ce-am îmbrățișat. 


Mefisto 


E o vedenie, aşa te minte: 
Cu chipul dragii-ți iese înainte. 


Faust 


Cât farmec ! Cât mă simt de 'ndurerat ! 
Privesc la dânsa 'n nemişcare 

Şi cât de stranie-mi apare 

Cu firu-acela roşu de pe gât 

Ingust doar cât o muchie de cuţit! 


№. v. Goethe 


Mefisto 


Da, ‘аі dreptate; văd și eu; 

Şi la subsoară-și poate ţine 

Capul; nu ştii ? І l-a tăiat Perseu. 
Şi-acum, ce-i iar cu tine? 

Haidtm, movila asta de-o vom trece, 
Ca ’n Prater, sunt atracţii fel și fel; 
Ba-mi раге chiar, de nu mă 'nșel, 

Că e şi-un teatru; vom petrece, 

Dar’ ce-or juca ? 


Servibilis 


Se "'ncepe-acuma chiar 
A șaptea piesă dintr'un ciclu rar 
De șapte piese ce la rând le-or da. 
Un diletant e cel care le-a scris, 
Tot diletanţi şi cei ce vor juca. 
Şi-acum, iertaţi-mă, dar sunt grăbit; 
Sunt diletant, și-o trag cortina eu! 


Mefisto 


In Blocksberg dacă v'aș vedea mereu ! 
Vi-e locul cel mai nimerit ! 


VISUL DIN NOAPTEA VALPURGIEI 
sau 
NUNTA DE AUR A LUI OBERON ȘI A TITANIEI!) 


INTERMEZZO. 
Directorul Teatrului 


Ai lui Mieding? dragi flăcăi, 
Azi lăsaţi-l zorul; 

Munţi încărunţiţi şi văi 
Sunt întreg decorul. 


1 Parodia aceasta a «Visului dintr'o noapte de vară» a lui Shakespeare din 
care Oberon și Titania, Ariel și Puck ies înjosiţi, precum şi epigramele ce urmează, 
sunt o șarjă împotriva pleiadei de poetaștrii, a curentelor literare și a spiritului, 
critic strâmt și contradictoriu al timpului. In mare parte din traduceri, Intermezzo 
acesta a și fost omis. 

Mieding a fost multă vreme regisorul pieselor lui Goethe, la Weimar. 


Crainicul 


Vor cinzeci de ani să treacă 
Nuntă de-aur ca să fie: 
Dar când soţii se împacă 
Ai mai multă bucurie. 


Oberon 


Spirite, de faţă fiţi, 
Martore-astă seară; 

Rege și Regină-uniţi 
Sunt de-a doua oară. 


Puck 


Puck de nu-şi mai află lor 
Şi-o "'ncepe ghidușii, 

Tot alaiul intră ‘п joc, 

Se 'ntrece 'n nebunii. 


Ariel 


Ariel de i-o 'ncânta 

Cu unde-armonioase, 

Mulţi smintiţi iau drumu 'псоа, 
Dar şi femei frumoase ! 


Oberon 


Soții, ca să se 'nvoiască, 
Sfatul mi-auziţi: 

Dacă vreţi să se iubească, 
Vezi să-i despărțiți ! 


Titania 


Mai apoi când s'or certa, 
Faceţi aşa fel, 

Duceţi-o la nord ре ca 
Şi la sud pe el. 


Orchestra întreagă (tare). 


Musculiţe, ţânţăruşi 
Şi voi toţi bondarii, 
Brotăcei şi greeruşi, 
Fiţi voi lăutarii ! 


W. v. Goethe 


Solo 


Uite-l, mititel și-umflat, 
Vine şi-un cimpoi, 
Cârnul bâzâie 'ndesat, 
Face-un tărăboi ! 


Un spirit în formaţie 


Păianjen este sau brotac ? 

Cu aripi ce-ar putea să fie ? 

Tot n'ar fi nici un biet gândac, — 
Ei spun că-i poesie. 


O pereche 


Sburzi de cum e ziuă 
Prin flori cu parfum — 
Baţi doar apa ’n piuă 
Şi nu salţi nicicum. 


Un călător curios 


Sunt Ја bâlci sau nu văd eu? 
Nu mai ştiu nici ce să cred; 
Pe Oberon, frumosul zeu, 
Aici mi-e dat să-l văd? 


Un ortodox 


N'are ghiare, n'are coadă; 
Dar e sigur o capcană; 
Ca şi Zeii din Helada 
E şi el tot o Satană! 


Un artist nordic 
E încă ’n schiţă ce-am gândit 
Dar, fără îndoială, 
Că în Italia stabilit 


Incep o nouă şcoală ! 


Un purist 


Ce pacoste m'aduse-aci ? 
Та uite deşănţate! 
Atâtea vrăjitoare, — mii, 
Si două doar fardate ! 


O vrăjitoare tânără 


Şi fard ca şi îmbrăcăminte 

Femei trecute-obişnuesc. 

Ре {ар merg goală, drept "nainte, 
Cu trupu-mi tânăr mă fălesc! 


O.matroană 


Hei, suntem, noi prea delicate 

Ca să ne răfuim cu voi! 

Cât de frumoase aţi fi toate, 

V'ăţi stafidi 'ntr'o zi ca noi. 
Dirijorul 

Brotăcei şi greeruşi, 

Ce-mi căscarăţi gura ? 

V'arăt eu despuiată-acuş ! 

Ţineţi ici măsura ! 


Giruetă 
(într'o direcţie) 


Та uite nuntă са în vis! 
Ai zice tot mirese 

$1 miri cu viitor deschis 
Şi cu maniere-alese ! 


Giruetă 


(în direcţie contrară) 


Pământul de i-ar înghiţi, 

Să piară 'ntreaga ceată ! 
Mai bine ‘п Iad m'aş prăvăli 
Să nu-i mai văd vreodată ! 


Хёпіі 
Са gâze тісі пе "'nfățişem. 
Cu foarfeci ascuţite, 


Pe Satan, Tatăl, să-l serbăm 
Supuse şi smerite. 


Hennings 


In rânduri dese cum s'au strâns! 
Râd şi glumesc; minune ! 

La urmă-ar vrea să fii convins 
Că vin cu gânduri bune! 


Musaget 


In gloata astor vrăjitoare 
Să intru-o să m'-amuze; 

Cu ele, capul nu te doare 
Când ţi le iei drept muze. 


Ci-devant Geniul Timpului 


De vrei sajungi la un liman, 

De cei mari {їп-Че bine! 

In Blocksberg, și 'n Parnas German 
Е loc pentru oricine ! 


Un călător curios 


Scrobitu-acela сіпе-о fi 
Cu paşii socotiți ? 
Intr'una parcar mirosi 
Tot după jesuiţi ? 


Cocostârcul 


Şi ’n limpede, şi 'n turbure 
„Ştiu eu să pescuesc — 

Ca domnii ceia. evlavioși 
Ce printre draci trăesc ! 


Un om de lume 


Da; prea-cuvioșii ăştia-şi fac 

Vehicul din nimică, 

Şi ‘п Blocksberg văd că se complac; — 
Oriunde-și fac o clică. — 


Un dansator 


Mai vine 'ncoace înc'un сог? 
Ce tobe-aud departe ? 

Din trestii cântă 'n graiul lor 
Bătlanii, trâmbiţi sparte. 


Maestrul de dans 


Picioarele cum le 'ncâlcesc 

Şi ’n voe şi le lasă! 

Sfrijiţii săr, cei graşi se opintesc, 
Şi de-alţii nu le pasă. 


Un lăutar 


Ah, șleahta, ce se mai urăşte ! 
Şi-ar scoate ochii rău; 
Cimpoiul ce-i mai domolește 
Intocmai ca Orfeu. 


Un dogmatic 


Nu, nu mă pot ei înșela 
Cu critici şi-erezii; 

Cum ! Dracu-o fi şi el ceva 
Căci altfel draci m'ar fi! 


Un idealist 


Ideile prea se 'mbulzesc — 
De, ştiu eu ce să spun ? 

De-ar fi să fiu tot ce gândesc, 
Azi cred că sunt nebun. 


Un realist 


Ce chin pe mine ! Ce-oi avea ? 
Ia uite supărare ! 

E 'ntâia oară 'п viaţa mea 
Că nu pot sta ‘п picioare. 


Un supra-naturalist 


Sunt vesel că mă aflu-aci 
De гісі că nu pot spune: 
Căci dacă-s draci, pot dovedi 
Că sunt şi duhuri bune. — 


Un sceptic 
Se lasă duşi de-o licărire: 
Comori cred că găsesc... 
«Drac» dacă zici, zici «amăgire» 


Şi ştiu că nu greşesc. 


Dirijorul 


Hei. bondari şi greeruşi, 
Ai dracu’ diletanţi,! 


Ingenioșii 


«Sans-souci» ne-am botezat 
Ceata de cheflii; 

Picioarele ni s'au muiat; 
Mergem pe cap; mai ştii ? 


Neajutaţii 


Am smântânit ulcelele: 
Acum ce-o fi, o fi; 

Ni s'au tocit pingelele — 
Si tălpile-om toci ! 


Licurici 
Din mlăştini unde ne-am născut 
Aicea ne trezim; 
Cu voi la rând, pe întrecut, 


Lucim cu maimărimi. 


Un meteor 


Din zări cereşti am scoborât 
Ca stele sclipitoare; 

Acum pe jos zac, istovit. 
Şi nu pot sta ’n picioare ! 


Grăsunii 


Loc, faceţi loc, din drum feriţi, 
S'apleacă iarba toată ! 

Trec spirite! Atârnă, ştiţi, 

Şi ele câte-odată ! 


Puck 


Ca nişte elefanți călcaţi; 
Ce naiba е cu voi? 

Puck singur are dreptul azi 
Să fie-aşa greoi ! 


Ariel 


Firea de vă dete *n dar 
Aripi în simțiri, 

Sborul meu uşor urmaţi 
Prin zări de trandafiri. 


W. v. Goethe 


Orchestra 
(în surdină) 


Väl de ceţuri, nori ре cer, 
Zorii s'au ivit, — 

Trec prin frunze adieri, 
Totul a pierit. 


ZI MOHORITĂ. САМР. 


Faust, Mefistofeles. 
Faust 


In mizerie! In desnădejde! Oropsită, pribegind prin lume о 
vreme, şi — la urmă, închisă! 

Intemniţată şi supusă la chinuri fără de nume, са о ucigașă de 
rând, draga nefericită copilă ! Până acolo să fi ajuns! Spirit ticălos 
şi nemernic, toate astea mi le-ai tăinuit! Da ! stai şi-ţi roteşte 'n сар 
ochii învrăjbiţi ! Stai și mă 'nfruntă cu făptura-ţi diavolească ! 

Anchisă, în mizerie, făr' de nădejde ! Pradă spiritelor rele și ju- 
decăţii neîndurate a oamenilor ! 

Şi, între timp, pe mine mă legeni în desfătări desgustătoare, 
mi-ascunzi durerea ei crescândă și o lași să piară fără о mână de ajutor ! 


Mefisto 
Nu e întâia ! 


Faust 


Câine; monstru fără nume ! Prefă-l, tu. Spirit Infinit. Fă ca vier- 
mele să-și intre iar în forma lui de câine cum obișnuia pe înnoptat să 
dea târcoale, să se gudure la picioarele trecătorului neştiutor — ca apoi 
să-l înhaţe de spate și să-l trânteuscă la pământ ! 

Preschimbă-l tu; dă-i iar întruchiparea ce și-o alesese, să se tâ- 
rască pe pântece înaintea mea şi să-l strivesc în picioare, nelegiuitul ! 

— «Nu e întâia»! Durere fără seamăn ce nu încape într'o 
minte omenească ! EA 

Mai mult de o fiinţă să se fi prăvălit în noianul astei desnădejdi, 
— şi aceea dintâi. prin svârcolirile morţii. să nu fi putut răscumpăra 
în ochii Celui Atoate Iertător $1 vina tuturor ce aveau să mai urmeze ! 

De jalea asteia una, se topeşte sufletul din mine — şi tu rânjești 
de soarta-a mii și mii! 


Mefisto 


Iată-ne iar ajunşi la hotarele spiritului, acolo unde judecata 
voastră de muritori se împotmoleşte ! 


W. v. Goethe 


Dece ai legat frăţie cu noi dacă nu poţi s'o duci ? 
Ai vrea să sbori — dar te temi de ameţeală ? 
Noi ne-am agăţat de tine, ori tu de noi? 
Faust 
Nu-mi clănțăni dinţii nesăţioşi, în obraz ! Mi-e scârbă ! O, spirit 
mare și atotputernic ce mi-ai îngăduit să te pot privi în faţă, dece m’ai 
încătușat de ăst nemernic се trăeşte din ticăloşie şi se adapă din pieire ? 
Mefisto 
Ai să taci? 


Faust 


S'o scapi! De unde nu, vai ție! Blestemul cel mai greu să te 
ajungă în veci de veci! 


Mefisto 


Lanţul osândirii nu-l pot eu sfărma; şi nici cătuşele nu i le pot 
deschide ! «Scap'o !» Dar cine a adus-o la pieire ? Eu ori tu? 


Faust 


(rotind în jurul lui o privire sălbatică) 
Metisto 

Te uiţi cumva după trăznet ? 

Noroc, sărmani muritori, că nu vi l-au încredințat vouă! Să-l 
sdrobeşti ре nevinovatul ce-ţi stă în cale, — е faptă de tiran încolțit 
şi neputincios. 

Faust 


Du-mă la еа! Trebue во scăpăm ! 


Mefisto 


Dar primejdia ре саге ai s'o înfrunți ! Gândeşte-te că oraşul te 
urmărește încă pentru omorul ce l-ai făptuit! De-asupra locului unde 
ai ucis, sboară spirite de răsbunare şi pândesc înapoierea ucigașului. 


Faust 


Tu mi-o spui asta ? Tot sângele, toată pieirea lumii să cadă asu- 
prä-ți, monstrule ! Du-mă, îţi spun! Trebue s'o scap! 


Mefisto 


Fie, te duc; dar spune, ce pot face? A mea e puterea toată în 
cer şi pe pământ ? 

Am să-l ameţesc pe paznic, tu ia în stăpânire cheile. De mână de 
om trebue să fie liberată ! Am să stau de pază, caii vrăjiţi ne aşteaptă. 
Eu vă duc. Asta e ce pot! 


Faust 
Sus atunci ! Pornim! 
NOAPTE. CÂMP DESCHIS. 
Faust, Mefisto. 


Faust 


La locu-osândii ce-or fi robotind ? 
Mefisto 

Ce-or fi urzind acolo, n'am habar — 
Faust 

Sue, scoboară, se pleacă, se îndoaie — 
Mefisto 

Vre-un cârd de vrăjitoare... 
Faust 

Descântă parcă şi vrăjesc — 
Mefisto 

Haidèm ! Наійёт ! 

TEMNIȚĂ. 


Faust i 
(cu o legătură de chei și o lampă, în fața unei uși de fier) 


In sufletu-mi cuprins de 'nfiorare 
Simt jalea ’ntregii omeniri; 
Aici e ea, sub zidul umed de ’nchisoare, 


Iar vina ei e vraja unei amăgiri... 
Се pregeţi ? Ce te ţii deoparte ? 
Ті-е teamă parcă s'o revezi ? 

Nu stă ! Zăbava ta i-aduce moarte ! 


(Pune mâna pe lacăt). 
(Aude înnăuntru: cântând) 


Mama, vrăjmașa 

M'a omorît ! 

Tata. vicleanul, 

M'a otrăvit! 

Surioara mică 

Trupşoru-mi ridică, 

"L-aşează 'n răcoare, — 

51 m'am făcut о păsărică 

Ce sboară, sboară 'n zare! 
Faust 


(descuind) 


O, dac'ai şti cum stau şi te pândesc! 
Cătuşele zornăe, рае foșnesc ! 


(intră înnăuntru) 


Margareta 


(ascuzându-și faţa în рае) 
Cumplită moarte ! Vai, călăii sânt! 


Faust 
(în şoaptă) 


Sunt eu! Тасі! Iute ! Е scăparea ta! 


Margareta 


(târându-se spre el) 


Eşti от! Indură-te de-atât frământ! 


Faust 


Deştepţi pe paznic! Nu strigă ! 


(apucă lanţurile să le desprindă) 


Margareta 


Călăule, de unde-ţi vine 
Puterea asta-asupra mea ? 

Din miez de noapte vii la mine ? 
Aibi milă, viaţa nu mi-o luă. 
Nu-i tot degrabă ?n zori de 21? 


(se ridică). 


Prea tânără sunt spre-a muri, 

Și totuşi, asta mi-e sortirea ; 
Frumoasă-am fost şi mi-a adus ріејгеа. 
Departe-i cel pe care l-am iubit ; 
Mi-au smuls cununa ; flori s'au ofilit. 
Vai, пи mă strânge-așa; mă doare — 
Şi nici un rău nu ţi-am făcut; 

In viaţa mea nu te-am văzut, 

Ah, aibi un pic de îndurare ! 


Faust 
Durerea cum s'o pot răbda ? 
Margareta 


De-acum sunt în puterea ta ; 

Doar la copil să-i dau să sugă iară. 

Azi noapte tot la piept mi l-am lipit; 

Și mi l-au luat, са mài mult să mă doară, 
Spunând că eu l-am omorît. 

In veci n'am să mai ştiu ce-i bucurie. 

Şi'n cântece m'au pus : păcatul lor să fie! 
Ştiam un basm așa când eram mică, — 
Dar nu 'nţeleg ce-au vrut să zică. 


Faust 


(îi cade în genuchi) 


Iubitul tău ţi-e la picioare ; 
Viu să te smulg din închisoare ! 


Margareta 
(vine alături de el) 


Să 'ngenuchem ! O rugă să 'nnălţăm ! 
Colo, sub treaptă, 
Jos, tot mai jos, 
Iadul m'așteaptă ! 


Demonii, 'n сог, 
Urlă, mă vor, — 
Auzi ce sgomot asurzitor ! 


Faust 
(tare) 


Gretchen ! Gretchen ! 


Margareta 


(aţintind urechea) 


Glasul lui iubit! 


(Se ridică degrabă. Lanţurile cad) 


Dar unde-i ? M'a chemat ! L-am auzit ! 
Sunt liberă ! Să nu stea nime'n calea теа ! 
N'am să dau seamă nimănui ! 

Să-l strâng, să cad la pieptul lui ! 

A strigat : «Gretchen !» Ісі pe prag şedea, 
Și ’n timp се Iadul clocoteă 

De rânjet şi urlet drăcesc, 

Am tresărit la glasul ce-l iubesc ! 


Faust 
Dar eu sunt! 


Margareta 


Tu ești ? Spune-o înc'odată ! 
(îmbrăţișându-l) 


EI, El! — Am pătimit vreodată 

In chin, în lanţuri şi 'nchisoare ? 
Eşti tu ? Vii să-mi aduci scăpare ? 
Dar sunt scăpată ! 

In faţă parcă iar о ат 

Şi strada ’n care te-am zărit, 

Şi colțul de grădină înfrunzit 

In care eu și Marta te-așteptam ! 


Faust 
(grăbind-o) 


Haidem ! Haidem ! 


Margareta 


Mai stai ! 
Ah, lângă tine mi-e atât de drag! 


Faust 


Hai, hai! 
Mai iute ! Nu-i de stat în prag ! 
Altfel e-amar ! Suntem pierduţi ! 


Margareta 


Cum ! Tu nu ştii să mai săruţi ? 
Așa scurt timp dela plecare 
Ţi-ai şi uitat de sărutare ? 
La sânul tău de ce mi-e frică deodată, 
Când din privirea ta, din grai, 
Tu-mi răsfrângeai tot cerul altădată 
intrun sărut părea că mă sorbeai ? 
Sărută-mă ! 
De nu, eu te sărut! 

(îl îmbrăţişează) 


Vai, buzele-ţi sunt reci 
Şi graiul mut. 

Doar mi-ai jurat 
Iubire 'n veci ! 

Cin'mi te-a luat ? 


(se "ndepărtează' de el) 
Faust 
Iubito, cată să te stăpâneşti ! 
Hai, уіп’! De mii de ori mai dragă 'mi-ești ! 


Urmează-mă ! E tot ce-ţi сег! 


Margareta 


(întorcându-se spre el) 


Atunci ești tu ? Eşti tu într'adevăr ? 


Faust 


Da. eu; dar hai? 
Margareta 


Din lanţuri tu mă scoţi, 
Mă strângi la piept — Cum de mai poţi ? 
De mine cum de nu te'nfricoşezi ? 
Dar ştii măcar pe cin'descătușezi ? 


W. v. Goethe 


Faust 
Haidem ! Degrabă ! Noaptea a раш! 
Margareta 


Ре maică-mea am omorît, 

Mi-am înnecat copilu-apoi, 

Copil ni-era la amândoi, 

Și фе! — Tu eşti! Nu-mi vine să cred! 
Dă-mi mâna ta ! Aevea te revăd ! 

О, draga mână-a ta! Dar este umezită; 
Vai, şterge-o ! Uite, е 'nroşită 

De sânge ; se prelinge-o дайга! 

О, Doamne, ce-ai făcut ? 

La loc vezi spada de o vâră! 

Te rog, te rog! О, dac'ai şti! 


Faust 


Ah, de trecut să nu-mi vorbeşti ; 
Simt că-aş тигі ! 


Margareta 


Nu ; tu aici vei rămâne. 

Căci ţie ţi le 'ncredinţez 

Mormintele ; tu ai să vezi 

De ele, de mâine! 

Cel mai bun loc e pentru maică-mea : 
Al fratelui, alăturea de ea; 

Al meu mai la o parte, 

Dar vezi, nici prea departe ; 

Micuța "n dreapta mea s'o pui, 

Căci n'am pe nimeni lângă mine... 

Să fi trăit o viaţă lângă tine 

Era cea mai fierbinte-a mea dorinţă... 
Dar nu mai este cu putinţă ! 

La sânul tău, zadarnic aş veni, 

Мі s'ar părea tot că m'ai isgoni — 

Şi văd, ești tu ; privirea-ţi bună, blândă — 


Faust 


Mă simţi ? Mă vezi ? Atunci de ce nu vii? 


Margareta 


Faust 
Spre viaţă ! 
Margareta 
Moartea stă la pândă 
Afară. Vin’ la mine! 
Aci mi-e popasul din urmă 
$1 paşii aci mi se curmă. 


O, Heinrich, ce n'aş da să plec cu tine! 


Faust 


Poţi ! Doar să vrei! Vezi, uşa-i descuiată. 


Margareta 


Nu pot! S'a dus nădejdea toată. 

Să fug? La се? Când calea mi-o aţine? 
Prea jalnic este să cerşeşti 

Când inima-i împovărată ; 

Prea jalnic prin streini să rătăcești, 
Când tot mă vor prinde odată. 


Faust 
Rămân cu tine! 
Margareta 


Nu, iute, iute, 
Să-l scapi copilul ! Du-te ! 
Тїп tot spre munte 
Pe râu în sus; 
Cum treci de punte 
Intri ‘а pădure 
Şi dai de zăgaz! 
Vezi că e 'n iaz. 
Scoate-l afară ! 
Răsuflă el iară! 
'Tot se mai sbate ; 
Fugi, fugi de-l scoate ! 


Faust 


Hai, hotărăşte-acum pe dată ! 
Un singur pas și ești scăpată. 


Margareta 


De-am trece dincolo de munte ! 

E. mama-acolo ; stă pe-o piatră. 

Ce reci fiori îmi trec pe frunte ! 

E mama-acolo, stă pe-o piatră. 
l-atârnă capul greu : 

Nu mişcă, nu chiamă, doarme nicreu; 
A adormit — nimic n'o va trezi, — 

A adormit — să ne putem iubi... 

Ce vremi fericite s'au dus ! 


Faust 


Şi 'nduplecări, şi vorbe-s de prisos. 
Nu, hotărît; te iau pe sus! 


Margareta 
Ah, nu mă strânge-aşa vânios: 
Dă-mi drumu': nu vreau silnicie. 


Altfel, în tot ţi-eram plecată tie ! 


Faust 


Iubito, уіп’! Văd zori de 21! 


Margareta 


Zi! Zori de zi! E cea din urmă zi! 
Eu ziua cununiei o-aşteptam. 

Să nu spui nimănui că ne 'ntâlneam ! 
O. biată cununița mea 

Făr' de noroc! 

Noi doi ne-om mai vedea, 

Dar nu la joc. 

Tăcută, mulţimea se "'mpinge, 

Străzi, piaţa toată 

Sunt tot o gloată : 

Un dangăt de clopot: varga о frânge. 
Mă leagă. mă strâng de mă doare 
Acum mă'mbrâncesc sub cuţit, — 

Pe gât şi-l simte fiecare 

Tăişul ce-mi cade pe gât... 

Tăcere de moarte s'a'ntins peste lume. 


Faust 


Dece m'am mai născut ? 


Mefisto 
(apare în prag) 
Nu-i timp de stat; fugiți, fugiți ! 
Tot, — vorbe, plânset, preget, sunt degeaba; 
Sforăe caii neliniştiţi, 
Se luminează degrabă. 


Margareta 
Dar din pământ, vai, сіп’ sarată ? 
El! El! De-aci să-l isgoneşti ! 
La locu-acesta sfânt ce cată ? 
Pe mine ? 
Faust 


Nu! Tu vei trăi! 


Margareta 


Tu singur, Doamne, mă poţi osândi ! 


Mefisto 


(către Faust) 


Hai, ori te las acì cu ea ! 


Margareta 


La Tine, Doamne, e scăparea mea ! 
Voi, cete îngerești, veniți, 

Mă 'mpresurați, mă ocrotiți : 
Heinrich, mi-e groază de tine ! 


Mefisto 
E judecată. 


Voci de sus 
E iertată ! 
Mefisto 


(către Faust) 


Tu vin cu mine ! 
(dispare cu Faust) 


Voce dinnăuntru 
Heinrich, Heinrich ! 


Traducere de Laura M. Dragomirescu 


FIZICA ŞI METAFIZICA LUI ARISTOTEL 


In raport cu gândirea anterioară și contemporană lui, Aristotel ne 
apare ca spiritul cel mai puternic de encicloped, în care tinde să se pro- 
ducă în cea mai largă măsură sinteza gândirii timpului său. — Erijat 
într'o poziţie — critică, dacă vreţi — sau polemică, printr'o largă dis- 
cuție asupra concepțiilor ре cari le cunoștea, Aristotel încearcă să coor- 
doneze, mai mult sau mai puţin, şuvoaele — unele slabe, altele fără 
ţel evident — ale gândirii vechi, strângându-le adeseori în izvoare veri- 
dice şi pure, din cari Sau adăpat, nu numai gândirea imediat urmă- 
toare, dar și cea a unor momente destul de îndepărtate de acel timp. — 
Opera vastă, şi complicată în acelaș timp, a acestui abil şi mare cuge- 
tător tinde să pună la punct delimitările adevăratei gândiri filosofice. 
Din ea, în primul rând, se îmipărtăşeşte profund scolastica. De altă 
parte, în largă măsură preocupările filosofiei şi științei din epoca mo- 
dernă sunt înfăşurate pe unele din noţiunile şi elementele, cărora Aristo- 
tel încercare să le dea o primă formulare. Noţiunile de substanţă, de 
materie de miscare, de cauzalitate, de motor prim, de necesitate si de 
probabilitate, de loc, de număr, de timp, — vidul — sunt reluate şi fră- 
mântate intens, în epoca modernă, unele de Descartes, Spinoza, Leibniz 
și altii, deoparte. altele de Newton, Hume. Kant, Spencer, Bergson și 
ceilalți. Modul în care delimitează Kant cunoștința, făcând-o să pro- 
vină prin prelucrarea materialului sensibil al experienţei de către for- 
mele pure ale intelectului. sintetizând deci empirismul cu raționalismul, 
e de factură aristotelică; el amintește astfel încercarea lui Aristotel de 
a solidariza, pe domeniul ontologic însă, materia cu ideia platoniciană 
sau forma. — De altă parte, nimeni nu-i poate contesta lui Aristotel pa- 
ternitatea impulsului pentru preocupările logicienilor de mai târziu. 
Logica lui constitue o temelie pentru -toate celelalte. 

Pentru gândirea filosofică, Aristotel constitue un moment sau un 
punct de tranziţie; el ilustrează continuitatea din sânul acesteia cu mai 
multă putere decât alţii. Deşi gândirea sa nu sfârşeşte adeseori їп cla- 
rități de cristal, totuș el are în timp un loc privilegiat față de marii săi 
predecesori — loc pe care îl face cât mai rodnic prin aplicarea tempera- 
mentului său incontestabil filosofic. Gândirea filosofică de mai târziu nu 
a mai cunoscut decât poate cel mult, încă două temperamente compara- 
bile celui al lui Aristotel: Descartes şi Kant. Contribuţia lor personală, 
atunci când au transmis trecutul posterităţii, a fost manifestarea puternică 
a nervului filosofic. menit să traseze matca adevăratei gândiri filosofice. 
Ei nu pot fi priviţi ca simplii gânditori mijlocii, antrenați mecanic de 
atmosfera epocii sau de curente, iar perspectiva istorică nu le epuizează 
în totul explicaţia. Vocaţia lor, grefată pe tema inteligenţei, încearcă să 
spargă tot mai adânc domeniul de fapte destinat cursului filosofiei. 


Fizica și Metatizica lui Aristotel 337 


$1, totuşi, trebue să recunoaștem că sistematica gândirii aristotelice 
e adeseori puţin stringentă; de altă parte textul operelor sale — în spe- 
cial al «Fizicei» şi «Metafizicei» — prezintă serioase dificultăţi de a- 
bordare. Tributar adeseori al concepţiilor pe cari le critică, Aristotel ne 
apare de multe ori încercuit în echivocuri. La aceste lucruri se adaugă 
de multe ori — după afirmaţia lui Gomperz! — dificultăţile provenite 
din chiar erorile celor cari au coordonat cărțile acestor opere. 

După Aristotel, filosofia este ştiinţa universalului ? și orice știință 
tinde spre o perspectivă de ansamblu, spre o teorie generală, astfel că 
științele particulare pot fi numite filosofii particulare. Cu toate că ele 
au în vedere un ordin de fapte sau un obiect limitat, totuş sunt sistema- 
tizate de filosofia generală. 

Există, deci, o ştiinţă care consideră Fiinţa într'atât ca Fiinţă, cu 
condiţiile ei esenţiale, o ştiinţă chemată să studieze toate diferenţele sub- 
stanţei, fără ca să se confunde cu vreuna din celelalte științe 3. Aceasta аг 
fi ава numita filozofie primă sau «Metafizica», termen însă ре care 
Aristotel nu l-a folosit, ci l-au dat cei cari au coordonat opera sa. — 
Fiinţa. sau existenţa în sine se identifică noţiunii de Unu 4, ideii de 
Unitate; e absolută şi primește accepţiuni diverse, dintre cari mai în- 
semnată e cea de substanţă. 

Asupra proprietăţilor Fiinţei, filosoful se pleacă să găsească ade- 


1 Gomperz Th. ne mai aduce de altfel o informaţie foarte interesantă, arătân- 
du-ne că Aristotel, pe care îl deducem ca plin de bogăţie încântătoare a verbului 
şi imaginaţiei, nu coincide cu tabloul pe care ni-l fac asupra sa părtaşii săi de 
Viață din antichitate, de unde îl deducem şters, monoton, concis sau prolix; adesea 
obscur şi chiar negligent. (Les penseurs de la Grèce, vol. III, éd. П, 1. franceză, 
de Aug. Reymond, Paris, Alcan, 1910, р. 33—34). 

2 Métaphysique d'Aristote, în 1. franceză de J. Barthelemy-Saint-Hilaire, 
Paris, Librairie Genmer-Baillitre et Co., 1879, vol. Ш, р. 75. 

Sc subliniază de o bună parte dintre cercetătorii operei lui Aristotel — uneori 
ca o contradicţie, alteori ca o exagerare a sistemului său — faptul că el restrânge 
posibilităţile ştiinţei numai la perspectivele generalului, la concepte, cari par să 
capete prin aceste preocupări o vădită realitate, Contradicţiile relative ale acestei 
concepţii sunt însă absolvite, în parte, de observaţia lui Gomperz, că ele provin 
din cauza unei coordonări oarecum greşită a cărţilor cari alcătuesc Fizica şi Meta- 
fizica, coordonare dată de cercetători şi editori mai vechi. Dealtă parte, trebue să mai 
semnalăm faptul că această vedere nu este în totul diferită de perspectivele mo- 
derne asupra științei. Așa spre exemplu, D. Bădărău, în lucrarea sa: L'individuel 
chez Aristote, Paris. Boivin et C-ie, p. 147 şi urm., afirmă că știința modernă dato- 
rează mult operei lui Aristotel — poate nu anumite lucruri — totuș aci se află şi 
punctul iniţial al principalelor sale defecte. Caracteristicile de unificare și totalizare 
ale ştiinţei moderne, ca o urmare a contribuţiilor aristotelice, sunt incontestabile; dar 
de îndată ce investigaţiile sale trec în domeniul ogranicului şi al psihicului, unde 
prevalează individualul, care falsifică toate calculele. înfiripate, cunoştinţele noastre 
rămân. vagi $1 în marginea specificului realităţii. 

з Métaphysique, II, рі 2. 20, 226; Ш, р. 84. 

4 Métaphysique, П, р. 7; Ш, р. 18. 


338 Alexandru Ionescu 


vărul 5, El nu poate fi comparat cu dialecticianul sau си sofistul, cari se îm- 
bracă în vestmânt aparent de filosof, dar nu fac în schimb, decât să 
nege posibilităţile ştiinţei. Posibilităţile ştiinţei, după Aristotel, nu pot fi 
puse la îndoială. Dintre fiinţele limitate, omul е singura care se bucură de 
intelectul activ, provenit din divinitate, prin care cunoaștem absolutul. 
Prin rațiune noi cunoaştem lucrurile aşa cum sunt, iar prin limbaj avem 
posibilitatea să le exprimăm conform categoriilor înţelegerii noastre — 
adică de substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, timp, etc... De altă parte, 
putem spune, că generalul e mai cognoscibil prin rațiune, în timp ce par- 
ticularul e mai cognoscibil prin senzaţie; e delimitarea sub care se vor- 
beşte la Aristotel de o metodă experimentală, identificată, însă, cu simpla 
observație. In fond, metoda sa rămâne, după cum s'a spus, tot nouă ze- 
cimi de speculație, de dialectică. 

Să vedem acum obiectul pe care i-l rezervă Aristotel Fizicei. E una 
dintre lucrările destinate unui public restrâns, promisă de Logică şi pos- 
terioară cărții a V-a din Metafizică 6, — Fizica e destinată să fixeze 
procedeele cari dau ştiinţă. Ea are ca obiect cunoaşterea adevărului, pu- 
nându-şi la temelie consideraţiile de logică. Sub priza sa, Fizica are fiin- 
tele dotate cu mişcare proprie 7, se pleacă asupra realităţii esenţiale a 
corpurilor, lăsând consideraţiile de ordin cantitativ pe seama matemati- 
cilor, întrucât ele nu au contact decât cu suprafața corpurilor. Mate- 
matica îşi scoate prin abstracţie obiectele sale din cele ale fizicei 8, — 
Metafizica — în înțelesul de filosofie primă — își asumă studiul realităţii 
prime; al substanţei imobile, superioară întregului rest 9; Fizica pe cel 
al fiinţei naturale, care constă în actualitatea de care e susceptibil orice 
mobil, natura fiind un compus de materie şi formă 10, Studiul formei 
constitue o preocupare pentru fizician numai întrucât ea e motrice, în- 
trucât înckide în sine principiul mișcării, în fond, forma pură îi revine 
metafizicianului. 

Șocul puternic, determinant, al concepţiei metafizice aristotelice pro- 
vine din partea teoriei platoniciene a ideilor; îl constitue, cu alte cu- 
vinte, chestiunea substanţei. Substanţa lucrurilor, după Platon, o consti- 
tuiau ideile, cari aveau o existență separată de: obiectele lor, într'o lume 
transcendentă. Această teorie Aristotel о respinge în «Metafizica» sa odată 


5 Fiinţa este acelaş lucru cu existenţa, care rămâne în sine una şi aceiaş, 
indiferent de nuanțele și cațegoriile cari о exprimă; еа аі este acelaș lucru cu 
adevărul; a spune că un lucru nu este, este a spune că nu-i adevărat sau că е fals, 
(Métaphysique, ЇЇ, р. 128, 993). 

6 După relaţia lui Henri Carteron în «Introducere», la trad. Fizicei, Paris, 
«Les belles lettres», 1926, pag, 15, 

7 Urmează că, dacă orice aplicaţie a gândirii este sau reflexie, sau o acti- 
vitate productivă, Fizica ar putea fi definită ca o știință de observaţie; dar ea nu 
observă decât substhnța саге poate primi mişcarea, și care, în cea mai mare parte 
a timpului, nu este separabilă de suportul său material», (Métaphysique, vol, II, 
р. 220). Vezi şi vol. Ш, р. 74. 

8 Vezi Н. Carteron, op. citi p. 16. 

9 Métaphysique, II, р. 225. 

10 Métaphysique, II, p. 104. 


-Fizica şi Metafizica lui Aristotel "339 
cu cea a ființelor sau a entităţilor matematice. In afară de faptul că 
teoria ideilor e sterilă, nu contribue cu nimic la inteligenţa universului, 
neputând fi cauza niciuneia din schimbări, ea nu face în plus decât să 
multiplice esenţele peste necesitate, de oarece adaugă obiectelor вепві- 
bile alte subiecte egale cu ele în număr. Apoi, ca esenţele să existe se- 
parat de obiectele lor, e chiar o imposibilitate; esenţele trebue să fie 
imanente obiectelor. — Astfel, Aristotel încearcă să dea teoriei transcen- 
denţei ideilor o turnură, care o transformă într'una imanentistă 11, 

Ideia, întru cât constitue generalul, nu poate totuş exista în afara 
îndividualului, fără ca aceasta să atingă întrucâtva existența obiectivă a 
speciilor. După Aristotel ideia fiind forma lucrului sensibil, ea devine 
іпегепій sau imanentă lui ві nu poate fi separată de el decât prin abs- 
tracţie; nu poate avea o existenţă prin sine, adică substanţială рго- 
priu-zis. 

De altă parte, substanţei îi mai trebue un suport: o teorie mate- 
rialistă sănătoasă. Nici materia nu poate rezista prin sine, separat, sub- 
stanţial; ea е un caz relativ al formei, un suvort necesar. In sine, ma- 
teria e potenţialitate pură, fără calităţi, e existenţă latentă. Substanţial, 
permanent, e numai ansamblul materiei şi formei, forma e esenţă şi an- 
trenează potenţialitatea materiei — care nu poate constitui încă о 
existență — să se ridice la actualitate, la existenţă, prin entelehie. — 
Trecerea dela materie la formă, de la potenţialitate la realitate, la ac- 
tualitate, se face prin mișcare. — Aceasta e soluţia pe саге о dă Aristotel 
problemei provenienţii existenței din non-existenţă, a teoriei contra- 
viilor pusă de înaintaşii săi, de teoria devenirii, mai ales. 

Prin teoria ideilor, Platon încercase să afle cauza lucrurilor; acelaş 
lucru îl caută şi Aristotel prin ansamblul materiei şi formei. Opoziția 
lor, după cum am văzut, o adecvează Aristotel cuplului de concepte: 
posibil și real sau potenţial și actual. Intre acești doi termeni, între 
potenţialitate şi actualitate, existența sau ființa care ia naștere, · care 
devine, se produce prin mişcare, printr'un proces gradat al cărui scop 
e realizarea deplină a tuturor dispozițiilor pornite din materie. Acest 
proces е entelehia. Plasată între cei doi termeni: potenţialitate şi actua- 
litate, în entelehie, mișcarea apare ca un act incomplet; 

Pe tema corelaţiei dintre materie și formă ridică Aristotel teoria 
celor patru cauze: cauza materială, formală, motrică — sau eficientă — 
şi finală. In orice produs al naturii sau al artei deosebim: o materie 
din care e realizat; o formă, o idee sau un plan după care e realizat: 
surse de mișcare sau de transformare cari au împins efectiv şi gradat a- 
ceastă realizare şi, în sfârşit, un scop menit să fie încoronat prin această 
realizare 1°, 


11 Vezi Th. Gomperz: Les penseurs de la Grèce, vol. ПІ, ed. П, în |. franceză 
de Aug. Reymond. Paris, Alcan, 1910, p. 88. 

12 Métaphysique, II, р. 88—89. "Cauza capătă la Aristotel patru semnificaţii. 
Prima este de element intrinsec (materie) din care un lucru este făcut; a doua, 
„de formă sau modelare a lucrului realizat; а treia; de principiu iniţial din care 
porneşte schimbarea sau repausul lucrurilor și a patra, de scop care justifica împli- 
nirea unui lucru. Асі sunt subsumate toate causele, în diversitatea lor. 


Alexandru Ionescu 


Prima cauză, cea materială, prin caracterul de potenţialitate sau 
pasivitate al materiei, e în opoziţie cu celelalte, reunite; ea tinde să se 
păstreze pe un drum opus celui al scopului. — Materia ne apare astfel, 
după cum o priveşte Aristotel, cu totul descătușată de hilozoismul ve- 
chilor naturalişti. De altă parte, atât materia cât şi forma îşi pot schimba 
reciproc locul, însă nu în acelaş obiect, ci în obiecte cari se înlănțuese 
oarecum genetic. Ceeace era cauză finală pentru un anumit lucru poate 
deveni cauză materială pentru un altul şi invers. 

Mobila, faţă de lemnul din care a provenit este formă, în timp ce 
acesta pentru ea nu e decât materie, încărcată numai cu simpla potenţia- 
litate a acelei mobile. La rândul său, lemnul faţă de germenele sau de 
rădăcina din care a provenit e formă sau mai bine zis act complet. — 
Astfel, că, în toate lucrurile, materia ne apare ca începutul lor, ca ru- 
dimentul sau germenele cu virtualităţi din care acestea provin; forma 
sau ideia, ca scopul spre care tind, ca perfecția sau îndeplinirea actu- 
lui. Fiecare lucru sau fiecare act sfârşit îşi are astfel origina într'un altul 
exterior lui. 

Cauzalitatea îl duce, însă, pe Aristotel la afirmarea unei cauze prime 
a unui motor prim, a unei ființe supreme. Cauza primă a universului nu 
mai poate fi propriu zis plasată în potenţialitatea materiei, care constitue 
cel mult o existență imperfectă, incompletă sau poate chiar, din unele 
puncte de vedere, o inexistentă. Această cauză e plasată în Fiinţa supre- 
mă; mișcarea continuă şi infinită din lume pornește din acest motor 
prim. Fiinţa supremă e o existență pură, fără materie, fără potențiali- 
tate. Ea este idee pură, act pur, complet; este perfecție. Nimic nu-i 
poate fi anterior; deci, nu poate avea o māterie din care să derive şi 
astfel e scutită de impresiuni, de senzaţii, de apetituri, de dorinţe, ine- 
rente materiei. Dumnezeu este pură inteligență şi cunoaşte lucrurile 
printr'o intuiţie imediată a esenţiei lor. Înțelegerea sau «nous-ul» ome- 
певс porneşte din potenţialitatea materiei și urcă, trecând prin impresii, 
senzaţii, etc., spre înțelegerea pură. 

Concepţia lui Aristotel presupune inevitabil principiul dorinţei, — 
dorinţa sau tendința către perfect, care dă acestei concepţii un caracter 
eminamente progresivist. Materia aspiră la formă, la act, necontenit, 
Animalul aspiră la viaţa omului, omul la viaţa divină, la activitatea pură. 

Din motor în motor, ajungem la motorul prim, la Dumnezeu 13, 
care mişcă totul unic dintru început şi care constitue scopul ultim în a- 
celaş timp al întregii mișcări, al întregii schimbări infinite. In el e per- 


fecţia ultimă, activitatea pură, gândirea, care inspiră dorința în sânul 
mai-puţin-perfectului, al materiei, de a se urca spre altceva mai рег- 
fect, spre formă, spre act complet. — Dumnezeu е o inteligență pură 
care, necunoscând nimic mai perfect decât sine, spre care să aspire, pe 


13 In afară de «Metafizică», lucrare citată, vezi şi Alfred Fouillée: Histoire 
de la philosophie, Paris, Delagrave, 1893, éd. VII, p. 122 și urm. 


Fizica și Metafizica lui Aristotel 341 


care să-l dorească, ве contemplă, etern, ре sine 13 а. Асі, în gândirea pură 
subiectul şi obiectul atins devin inseparabile. s 

In ce priveşte raportul dintre lume și divinitate, poziţia lui Aristo- 
tel e — esențial — diferită de cea a lui Platon. Dumnezeu, după Aris- 
totel, nu gândeşte lumea, nu o poartă în inteligența sa sub forma unei 
lumi inteligibile. Inteligența se gândeşte pe sine ca fiind lucrul cel mai 
perfect cu putință; gândirea este gândirea gândirii 1. Orice lucru mai 
puțin perfect, care şi-ar avea sediul în ea, nu ar face decât să-i preju- 
dicieze înălțimea perfecțiunii de care se bucură, — Fericirea, binele, sunt 
acelaş lucru cu inteligența. 

Dumnezeu e obiectul dorit, și cu toate că el nu cunoaşte lumea 
imperfectă, totuş lumea tresaltă etern în prezența sa 15. El constitue 


13a O concepție de depăşire a acesteia încearcă poetul Artur Enăsescu, fost 
student al Facultății de Filosofie din Bucureşti — după relatarea colegului său 
de Facultate, prof. Ştefan Şoimescu, — în admirabilul Sonet de mai jos: 


De eşti tu, cel ce lumile le ţine, 

Şi zările cu-un fulger le despică, 

De eşti într'adevăr? — O, cât de mică, 
Icoana ta mi-o zugrăveam în mine ! 


Un zeu să fii şi să nu crezi nimică ? 
Să nu visezi nimic mai sus de tine ? 
Un cer mai larg, nici sfere mai senine, 
Când totul către tine se ridică ! 


Ce basm ! O ! nu, scriptura ta ne minte ; 
Stingher şi trist cu te zăresc părinte, 
In lumea strălucirilor divine ! 


Un suflet eşti, ce 'ndurerat se sbate, 
Cercând să smulgă din imensitate, 
Un zeu suprem la care să se 'nchine ! 


(Топ Pilat şi Perpessicius : Antologia poeților de azi, vol. I, р. 195). 


Indiferent de care va fi fost sursa de inspiraţie a poetului A. Enășescu — adică 
Sfânta Scriptură sau studiul filosofiei aristotelice, — сит e de presupus că el 
cunoştea, ca student la Filosofie, această concepţie asupra Dumnezeirii, trebue să 
recunoaștem valabilitatea şi critica de nespusă frumusețe, reușită în versurile atât 
de poetice, asupra gândirii marelui filosof al antichităţii, ca şi precursor, într'un 
oarecare fel, al creştinismului. Socotim de prisos orice alt comentariu în afara prea 
fericitelor versuri ale nefericitului poet. 

14 Métaphysique, III, р. 185: «Inteligența în sine se adresează la ceeace este 
în sine mai bun; inteligența cea mai perfectă se adresează la ceeace are mai per- 
fect. Sau inteligenţa ajunge la a se gândi pe sine, prinzând în mod intim inteligi- 
bilul; ea devine inteligibilă, atingându-se pe sine, gândindu-se, în aşa fel că 
inteligenţa şi inteligibilul se confundă. De fapt, ceeace poate fi în acelaș timp 
inteligibil şi substanţă, este inteligența; ea este în act, când le posedă în sine. Prin 
urmare, ceeace inteligenţa pare să aibă divin aparţine mai propriu acestui principiu; 
şi contemplaţia este ceeace, în inteligenţă, e mai plăcut și mai ales». 

15 Vezi: A. Fouille, ор. cit., р. 127. 


342 Alexandru Ionescu: 
principiul oricărei ordini şi al oricărui bine; constitue raţiunea a tot 
ceeace este bine în orice fiinţă, fără să coboare totuș şi să comande în 
lume. Natura însăş tinde din toate părțile spre binele suveran, cauza 
ordinii lumii fiind în atracția exercitată de actul divin asupra poten- 
ţialităţii materiale, — Potenţialitate ві act sunt — după Fouillee — cei 
doi termeni în cari tind să se rezolve toţi ceilalți termeni ai metafizicei 
aristotelice, reducându-se la rândul lor în unitatea actuală ‘а gândirii 16, 

Esenţa materiei sensibile este mișcarea, esenţa mișcării e tendinţa, 
forţa, dorința; etența gândirii, gândirea în sine, actul pur al gândirii. 
Gândirea fiind una, totul este unul, în această gândire, care face sin- 
gură realitatea lucrurilor. 

Ştiinţele teoretice, după Aristotel, — adică Matematica, Fizica şi 

eologia — sunt cele mai înalte dintre toate ştiinţele, iar dintre acestea 
cea mai înaltă e Teologia. Teologia studiază substanța izolată și imobilă 
а divinului, primul principiu sau principiul suveran. 

Aristotel renunţase să mai vadă substanţe în afara obiectelor, fie în 
materia fie în forma sau ideia lor, dând substanţei astfel, dacă putem 
spune,o existenţă individuală 17, nu universală şi punând-o, prin aceasta 
propriu zis, în afara preocupărilor noastre de știință, cari se orientează 
după universal. In sânul existenţei generale, care cade sub priza filosofiei, 
a ştiinţei, el distinge totuş trei feluri de substanţe 18, Distinge întâi о sub- 
в1ап{й sensibilă şi mobilă şi apoi, o alta, eternă și imobilă. In prima sub- 
stanţă, adică în cea sensibilă şi imobilă, separă din nou, încă două: una 
pieritoare și о alta permanentă. Din substanţa pieritoare sunt constituite 
lucrurile, plantele şi animalele lumii pământeşti. Din cea sensibilă, mo- 
bilă şi permanentă е constituită lumea cerească, sunt constituite celelalte 
planete 19, Substanţa 'eternă şi imobilă, care este formă pură, inteligenţă 
pură, constitue Ființa supremă, motorul prim. 

Din acest motor prim, imobil în sine şi perfect, porneşte mişcarea 
continuă şi infinită, lucru саге constitue, neapărat, o contradicție după 
concepţia noastră modernă, — cum un lucru care rămâne nemișcat, poate 
totuş mișca pe un altul ? — nu însă şi după cea antică, după, modul în 
care concepeau anticii perfecția. Corpurile ceresti, eterne si divine în 
esenţa lor, ca mai apropiate de motorul prim, se bucură în acelaș timp şi 
de o mișcare perfectă. Mişcarea circulară — care este întâia produsă de 
primul motor 20 —-este сеа perfectă, pentrucă ea poate să-și păstreze ві 
caracterul de continuitate, în acelaș timp cu cel de infinitate, ceeace nu 


16 51, totuși, Alfred Fouillte găseşte că acest raport între pontenţialitate și 
act, presupus de Aristotel, rămâne incomprehensibil; dacă materia nu este decât 
un pur neant ea nu este «potenţialitate»; dacă nu este neant, ea аге un “grad de 
existență ре care Aristotel, nu-l explică. (Hist, de la bhilosophie, p. 129). 

17 Métaphysique, П, р. 255. 

18 Métaphysique, vol. Ш, р. 149. 

19 Aristotel ajunge să fixeze, în chip necesar, numărul planetelor, cu ex- 
cepţia Soarelui şi а Lunei, la patruzeci și şapte, afirmând imposibilitatea altor 
mişcări decât cele observate de el, teorie dezisă — după observaţia lui J. Barthé- 
lemy-Saint-Hilaire — de progresul științei. (Métaphysique, III, p. 199). 

20 Métaphysique, III, p. 184. 


Fizica şi Metatizica lui Aristotel 343 


se mai întâmplă în mişcarea liniară. Universul, după concepția lui Aris- 
totel, — fiind limitat — mișcarea liniară, care prin esența mişcării însă 
nu poate rămâne închisă în vreun punct, silită să se înapoeze la un mo- 
ment dat, trebue să rămână oprită oricât de puţin timp în punctul de 
întoarcere și să nu mai-respecte astfel continuitatea. Mişcarea liniară de 
altfel, își are sediul pe pământ, саге e considerat de Aristotel drept cen- 
trul universului; 151 are sediul aci, deoarece aci se găseşte imperfecţia, асі 
are loc evoluţia care urcă dela pasivitatea naturii brute, prin cea vie, a 
plantelor şi animalelor, către entelehia corpului omenesc, către sufletul 
omenesc, în care găsim o parte din «nous-ul» divin, din intelectul pur, 
activ. Această mişcare liniară se petrece între cele două contrarii: «susul» 
şi «josul», după determinarea celor două elemente opuse «uşorul» şi 
«greul», căror le corespunde mai precis caldul focului şi recele pămân- 
tului. 

Cu aceste consideraţiuni ne găsim însă pe domeniul teoriei elemen- 
telor la Aristotel. La cele patru elemente cunoscute: pământul, apa, ae- 
rul şi focul, din care e compusă materia planetei noastre, adaugă un al 
cincelea — eterul — sau elementul corpurilor lumii cereşti. Acest al 
cincilea element, prin situarea şi natura sa, e cu totul separat de celelalte 
patru, cari pot trece, succesiv, unul într'altul, cele două extremităţi ocu- 
pându-le de-o parte focul, de alta pământul. Cu această chestiune, însă a 
elementelor, Aristotel nu face decât să revină la teoria lui Platon a locu- 
rilor naturale, poziţii către care tind lucrurile în esenţa lor. 

Fiinţa supremă, după Aristotel, unică şi absolută perfecţie, e cauza 
primă şi binele suprem al universului, rămânând imanent, inerent lucru- 
rilor a căror esenţă o constitue. Universul este conceput, însă, de Aris- 
totel ca unic ві limitat, continuându-se totuş în timpul infinit. 

Locul sau spaţiul e conceput de Aristotel, nu ca formă, nici ca іп- 
terval sau materie, ci ca limita învelișului corpurilor 21. Е de asemeni 
imobil. Vidul, conceput ca privaţie a materiei şi a mişcării, nu există. 
Miscarea ві rarificare sau densitatea corpurilor nu au nevoe de existența 
vidului spre a fi explicate, cele patru elemente terestre fiind suficiente 
pentru explicarea acestor fenomene. Mişcarea locală nu cere vidul; ea 
se poate explica prin înlocuirea mutuală a părţilor mișeate, cum se vede 
în vârtejurile lichidelor. Mişcarea naturală îl găseşte deasemeni inutil; 
fiind un mediu nedeterminat, el nu o poate explica 22. Fiind deasemeni un 
mediu, care nu opune rezistenţă, toate corpurile ar trebui să cadă în el 
cu viteză egală, dar experienţa nu ne prezintă nimic care să probeze 
acest lucru 23. Е aci, neapărat, o anticipare paradoxală a tubului lui New- 
ton, — cunoscut în fizica timpurilor noastre. Rarificare sau densificareia 


21 Physique, р. 127: «Pare că spaţiul ar fi ceva ca un vas, vasul fiind 
un spaţiu transportabil; ori vasul nu este întru nimic lucrul (transportat)».. Vezi 
şi pag. 133. 

22 In vid, ca şi în infinit — ne spune Aristotel — nu poate avea loc miş- 
care, fiindcă în nici unul nu există diferenţiere, nu există nici «sus», nidi «jos», 
nici «mediu», căci în «nimic» nu poate exista diferenţiere şi fără ea nu „poate avea 
loc nici un «transport natural». (Physique, р. 140). 

23 Physique, p. 142. 


344 Alexandru Ionescu 


corpurilor găseşte Aristotel, că nu are nevoe, ca explicaţie, de introduce- 
rea sau eliminarea vidului în stare de bule. Vidul nu explică deasemeni 
nici mișcarea centripetă, nici pe cea centrifugă. Toate schimbările canti- 
tative, apoi, pot fi reduse la un dinamism calitativ. 

De noţiunea mişcării leagă Aristotel pe cea a timpului; şi timpul, 
asemeni mișcării — fără a fi totuş mişcare 21, e infinit şi sezizează conti- 
nuitatea acesteia. Dar, spre deosebire de mişcare, timpul nu poate porni 
dintr'un mobil şi nu poate avea viteză; el e peste tot şi omogen. Totuş e 
inseparabil de mișcare; pentru a-l percepe, trebue să percepem mai întâi 
schimbarea 3%. Raportul dintre anterior şi posterior apare şi în timp. 
Timpul e tocmai măsura mişcării, e numărarea acesteia după anterior şi 
posterior 26. Momentul, саге e măsura timpului, nu-l divide decât în po- 
tențialitate, în schimb el este continuitatea timpului, legându-l pe cel tre- 
cut de cel viitor, cu toate că, prin sine, el nu poate reprezenta această 
continuitate 27, 

Trebue să semnalăm contrădicţia pe care o remarcă Aristotel: де 
o parte, timpul pare să existe în toate lucrurile, de alta el nu poate exista 
fără suflet, pentrucă e număr şi numai sufletul numără 38, Observaţia 
aceasta îl apropie evident de  kantism, de apriorism 29. In timp ce 
mişcările sunt diferite şi separate, timpul rămâne unic, rămâne pururi 
acelaş; el e deasemeni măsura repaosului. Toate lucrurile existente sunt 
în timp, ca ві tot ceeace este supus distrugerii şi generaţiei. Fiinţele eterne, 
însă şi ne-fiinţele nu sunt cuprinse în timp neputând să fie învăluite de 
el. Adecvând infinitatea tinipului la infinitatea mișcării, Aristotel раге 
că tinde să şi-l imagineze după un сеге sau mai bine zia după o sferă. 

Infinitatea, însă după Aristotel nu există, nu e ceva actual. E în сор- 
tinuă devenire, din această cauză ea e un lucru care nu poate fi nici- 
odată parcurs; deaceea îmbrăţișază cu predilecție mişcarea şi timpul. 
Paralel acestei chestiuni, trebue să mai spunem, că, după confirmaţia lui 
Gomperz, Aristotel admite o divizibilitate a materiei la infinit, nu însă 
în atomi materiali, ci în atomi filosofici. 

In afară de chestiunea foarte importantă şi dificilă în acealș timp, 
a generaţiunii şi a distrucției, în opoziţie cu сеа a conservării sau a cons- 
tanţei materiale, trebue să mai semnalăm în sânul gândirii aristotelice 
o chestiune tot atât de importantă, de dificilă şi de puţin precisă din 


24 Physique, р. 148. 

25 Idem, р. 149. 

26 Idem, р. 151, 153. 

27 Idem, р. 147, 151. 

28 Jdem, р. 160. 

29 De asemeni е de remarcat în acest sens, următoarea reflecţie a lui Aris- 
totel: «Prin urmare, se vede că fiinţele eterne, într'atât ca eterne nu sunt în timp, 
căci timpul nu le înglobează și nu măsoară cu nimic existenţa lor; proba este că 
timpul nu аге asupra lor niciun 'efect, pentrucă ele nu sunt în timp» Рһузїдиг, 
р. 156. Identificând «fiinţele eterne» си «numenul» sau «lucrul în sine», de care 
vorbia Kant, constatăm până la un punct aceeaş nesupunere a lor față de fbrmele 
apriorice ale raţiunii noastre, timpul căpătând astfel şi la Aristotel o oarecare sem- 
nificaţie transcendentală. 


Fizica și Metafizica lui Aristotel 345 


multe puncte de vedere, ca şi prima; e chestiunea necesităţii şi a probabili- 
tăţii. Vorbind de finalitate în sânul naturii, de o cauză finală, Aristotel 
socotește că acest lucru implică neapărat chestiunea necesităţii; cauza 
finală din noţiune relevă necesarul din materie. Fierăstrăul e construit cu 
necesitate din fier pentru îndeplinirea scopului său. Afirmând, însă, ală- 
turi de cauzalitate, intervenţia hazardului care deviază lucrurile dela 
scopul lor, Aristotel раге că își periclitează singur teoria necesităţii. To- 
tuş, în «Fizică» el salvează teoria necesităţii printr'un corectiv pe care 
îl ataşază hazardului, ca şi fortunei, саге îl implică. Prin acţiunea hazar- 
dului, provin numai unele lucruri, accidentale; altii, însă, l-au presupus și 
la baza «vârtejului» şi mișcării cari au separat elementele ві au alcătuit 
universul în ordinea în care îl vedem. Totuş hazardul nu poate avea decât 
un sens relativ, nu absolut; nu poate constitui o limită a cauzalităţii 
universale. El е o cauză prin accident, ceeace înseamnă că nu пі se poate 
prezenta ocult până 1а sfârsit; regula lui poate fi descoperită mai târziu. 

Finalitatea, deci, constitue baza necesității și a ordinii universale. 
Ea ne apare ca determinantă a aspiraţiunii, а tendinței imperfectului că- 
tre perfect a potenţialului către act, către binele suveran, către Fiinţa 
supremă. Finalitatea stă ca o lege a acestei evoluţii, care se desfășoară 
între cei doi termeni: non-existenţa de о parte, concepută, însă, sub 
forma de existenţă imperfectă, de pontenţialitate sau materie, — de cea- 
laltă, existenţa perfectă. activitatea вап inteligența pură, Ființa supremă. 

Тов, cu multă dreptate afirmă Fouillâe, că raportul dintre po- 
tenţialitate şi act rămâne pe de'a 'ntregul incomprehensibil, — obiecţie 
de care m'au putut scăpa de altfel, nici Kant, nici Spencer, cari, încer- 
când să separe incognoscibilul de cognoscibil în sânul existenţei unice, 
generale la Aristotel și să se situeze, după necesitate, pe unul sau altul 
din cele două domenii, au reeditat în esenţă o bună parte din preocupă- 
rile sale. 

In cadrul delimitărilor precedente, după latura relativ teleologică, 
se înscrie sistematica operei aristotelice, în vastitatea domeniilor pe cari 
le abordează, plină de o parte de sclipiri și de afirmaţii: geniale și juste, 
__ de alta de adevărate naivităţi, — în așa fel încât nu ştii pe cari să le 
atribui, în geneză, vremii sale şi pe сагі să le socoteşti ca produsul ge- 
niului însăș al lui Aristotel. 

Şi, totuş, — peste toate ambiguităţile operei, sale, ре cari trebue 
să mărturisim că nu avem întotdeauna putinţa să le pătrundem în esenţa 
lor, dată fiind contribuţia traducătorilor şi interpretatorilor săi din zi- 
lele noastre. cari au fost siliți să înțeleagă şi să ne redea această operă 
prin luminile destul de înaintate ale gândirii contemporane, — Aristotel, 
prin însuşirile sale atât de rare, cât şi prin larga-i cuprindere de cunoaş- 
tere şi cugetare, întinde — ca precursor în multe direcţii — o lungă 
punte de legătură, peste timpuri, între lumea veche şi viitorul îndepăr- 
tat, înfirăpând totodată о lumină de înalt candelabru, care ne desvălue 
până în adâncul său armonia strălucirilor antichităţii creatoare. 


Alexandru Ionescu 


Cum mergi aşa, sub umărul meu stâng 
Şi te-alipeşti cu trupul tot, și tremuri... 
Când prin grădina voastră se resfrâng 
Lumini şi umbre ca din alte vremuri... 


Şi pomii dornici, ramurile-și strâng 

Să prindă luna "ntreagă 'n vrăji de ghemuri, 
Şi п vânt aleargă, chiue și plâng 
Suspine-adânci de tainice haremuri... 


S'aprinde iar în zarea fermecată 
Acelaşi basm ce l-am trăit odată 
Pe culmi, departe 'n cântec ṣi mister... 


Şi-acum mă sbat ca Echo pe ruine 
Intre seninul rece de pe cer 
Şi "ntre pământul cald de lângă mine. 


G. Tutoveanu 


CRUCE, УЕСНЕ:А DRUMULUI 


Cruce veghe-a drumului, 
ia-mă ’n brate să mă sui 
la fereastra somnului, 

la uşile Domnului, 

unde ’n creasta norilor 
stă crăiasa florilor 

гија 'naltă-a zorilor, 
unde luna cu lumina 
luce singură 'n grădina 
nopţilor şi-a stelelor 
ce-și ajung doar ele lor 
îşi ajung şi nime nu-i 

să măsoare 'n gândul lui 
începutul harului 

cerul cu hotarul lui 
împărţirea veacului 
zarea zodiacului. 


Moartea poetului 


Fără ştirea nimănui 
ia-mă "n braţe să mă sui 
la marginea crugului 
lângă floarea rugului 
prinsă ’n straiul spinilor 
paznicii luminii lor. 


Тегпі s'or împrimăvăra. 
verile s'or întomna. 
vânturile-or vântura. 
negurile-or roura, 
crânguri se vor scutura — 
crânguri ale vieților 
zilele drumeţilor. 
Traian Chelariu 


1 У Е К 5 А R E 


Sub tomnatecul cer mohorît 
Bolnave zac apele de urât. 


Palide arar frunze cad câte una 
Vântul le'mprăștie, le numără luna, 


Albe pasc lespezi iarba câmpiei: 
Urmele pașilor copilăriei. 


Cântec-descântec, vorbele 'n șoapte 
Grele cad de 'nţeles, ca poame prea coapte. 


Dar sec sună salba anilor goi 
Aprigii mei, neînduraţii strigoi. 


Sub tomnatecul cer mohorit 
Bolnave zac apele de urit. 


Galbene frunze, treizeci şi una _ 
Palid le-adun pe tâmple, cununa... 
Mihai Niculescu 


ПОЛО AR T EA РИНИТ. UI 


Şi unul dintre-ai tăi va trece într'o seară 
Cu tâmpla 'ncărunțită, sub lună, mai încet 
Şi cântecul său, târziu, trezi-ne-va iară 

Ca frunzele се cad. El, singur, e poet. 


Tu urma i-o cunoşti și glasul lui subţire, 
Dar tristele lui zări se scutură de vreme. 

O, toate, când vor fi o toamnă-o amintire 
Va sta uimit, spre ceruri, odată să te cheme. 


N 


Teofil Lianu 


Şi tot ce-o să viseze, în depărtarea lui, 

Spre 'ntinsele tăceri, cu 'nalta lui privire, 
Dă-i, Doamne, vântul tău din stepa somnului, 
Când ochii-i s'or închide. O dulce adormire. 


Ovid Caledoniu 


OAP DE me Li A РЕЗ 


I-atâta pace'n {ага moldovană 

C'aud oftând pe prispa lor ţăranii... 
Din Nistru creşte luna, ca o rană, 

Ce ne-o făcur'adânc, în trup, duşmanii. 


Şi nu s'aud nici greerii să 'ncânte 
Tăcerea grea, de ţintirim de ţară. 
Scripcile lor n'au pentru ce să cânte 
In sate răzășeşti de-odinioară. 


Clopotniţe nu se mai văd departe... 
Doar mori de vânt uitate sus, pe creste, 
Citesc trecutul ţării, ca din carte, 

Și răsfoesc în file de poveste. 


Şi cum privesc ре mal de Prut în ѕоарќе 
Cum morile de vânt sucesc grumaiii, 
Aripele de lemn îmi par în noapte 

Că pălmuesc acestei ţări obrajii... 


5 А L 


Sufletul îmi luce ca o coasă, 
Nu-mi ajunge {агпа, nu-mi ajunge. 
Vara trece prin oţel şi lasă 

"Țară grea de pâne și n'ajunge. 


Pleacă, Doamne, Cerul mai aproape. 
Inima-i ca lutul, grea ca lutul. 

Anii au căzut la fund de аре, 

Mă cuprinde. pământescul, lutul. 


Trece Maica, albă psalmodie, 
Gura mea e ură, arc de ură. 
Vânt înmiresmat din câmp adie, 
Parcă desenează pom de ură. 


Trece Fiul, calea vad de soare ; 
Port їп mâni oţele, cânt oţele. 
Flori în porţi şi binecuvântare, 
Paşii Lui se 'nsamnă cu oţele. 


Fruntea peste brazdă se apleacă, 
Infloreşte sânge, ram de sânge, 
Câmpu-i greu şi casa e săracă, 
In tulpina arborelui, sânge. 
Teofil Lianu 


Ж АДА Ж a SER E 


Eram îngenunchiat de-amar ! Murise 
Cuvântul care "'nfiorează tina... 
Lucus pustiu, їп care-arar lumina 
Undea peste altaru-atâtor vise ! 


Durerea măcina, ca valu'n stâncă, 

A sufletului alvie 'n ruină. 

Eram îngenunchiat !... De soare plină — 
Minune-a unui vis de vrajă-adâncă TA 


Ai răsărit, în cale-mi, iubitoare !... 
'Țărâna 'nfiorată iar de vise, 
Umplu potirul blondelor narcise 


Cu mierea, de vieaţă dătătoare... 
Iubirea mă 'nalță, din nou, spre soare ! 
„Din Troia vin, trudit ca şi Ulise. 


С. Şt. Cazacu 
ТУМОР ПЕТ КУТО UN DESTIN 


Iarna împletește уце de viaţă'n flori, 

prin goarne trec amintirile spre alt liman 

şi arcuşul depărtării tremură pe viori 

de foc — ce cântă sângele curs pe obraji de an. 


Văzduhul încuscrit cu păsările de oţel 
adună în inimă stelele polare. 

Pe fiorduri de victorii se ridică-un ţel 

şi rămâne sus alături de-un colţ de zare. 


România îmbrăcată ?п alb imaculat 
priveşte cum zodiile renasc din cuvânt. 
E ora în care destinul s'a încumetat 
să coboare cerul dorințelor pe pământ. 
Ion ТЬ, Ilea 


FA R AMIE DE L U MIN AX 


— SCRISORI DELA MARIA B. DELAVRANCEA ȘI G. TOPĀRCEANU 
CĂTRE I. PETROVICI — 


Mai 1918. 
Domnule Director 1, 


Frumoasele cuvinte din mişcătorul discurs ce ați pronunţat la fu- 
neraliile lui Delavrancea, mi-au înduioşat sufletul meu îndurerat. I-ați zis: 
«dormi în pace să nu auzi plânsetele, să nu vezi lacrimile României în- 
genunchiate; dormi cu visele neîmplinite ale unui neam mândru şi pu- 
ternic». Aţi găsit nota poetică şi patetică ce ar fi mers drept la inima ne- 
mângâiată a acestui suflet sbuciumat; astfel aţi alinat, pe cât cu putinţă, 
durerea mea nesfârşită. 

Fie ca ziua-Dreptăţii să răsară cât mai repede pentru neamul ro- 
mânesc şi să ridice «zabranicul» се se lasă peste munţii atât de cântaţi în 
legendele și în poesia noastră populară. Fie ca «lanţurile» să se des- 


prindă cât sunt încă în viaţă acei cari le-au văzut cu durere legându-se. 
Vă mulțumesc cu recunoştinţă, 


Maria B. Delavrancea 


Iaşi, Iulie 1926 
Domnule Profesor, 


Nam făcut până acum — şi nici nu am de gând să fac de acum 
înainte — ceeace într'un sens aproape pejorativ se numeşte «politică». 
Nici firea, nici îndeletnicirile mele exclusiv literare şi nici modesta si- 


1 Adresantul acestei scrisori îndeplinea pe atunci (1918) funcțiunea de 
Director General al Teatrelor, reunite, în refugiu, la lași. In această calitate а 
rostit, între mai mulți, alţii (Robert de Flers; Таке Ionescu, Goga, І. Grădiștea. 
nu etc.) la înmormântarea lui Barbu Delavrancea (1 Maiu 1918) un discurs, cu 
frecvente aluzii la situația țării înfrânte și mutilate. Reproducem din acest 
discurs pasagiul la care se referea, din memorie, soția marelui scriitor, răpus 
de vitregia vremurilor: 

«Dormi suflet amărât și mnemângâiat !  Odihnește-te în pământul acestei 
Moldove, ospitalieră a tuturor suferințelor. Culcă-te cu fața înspre răsărit, să 
vezi numai florile care răsar din văi, nu și zăbranicul care se lasă peste “munţi ! 
Aducă-ţi vânturile numai sunetul lanțurilor care cad, nu şi al cătușelor cari se 
prind! Visează: ceeace n'ai putut vedea și uită aceia ce-ai văzut! 


Fărâme de lumină 351 


айе de profesionist al condeiului, nu se potriveau cu cerinţele şi înda- 
toririle pe care, în mintea fiecăruia, o activitate politică la noi părea că 
le comportă sau le presupune. 

Văzând însă stima și sprijinul real pe care partidul poporului 
le acordă — chiar atunci când e la putere! — muncii intelectuale în 
toate direcţiile precum şi producătorilor de valori imateriale, sistematic 
ignoraţi de toţi politicianii trecutului, am înţeles că locul scriitorilor este 
în acest partid — їп fruntea căruia se găsesc atâţi intelectuali de rasă — 
şi că datoria lor este să contribue la izbânda activităţii culturale și a în- 
drumării ei profund naţionale, întreprinse de actualul guvern. 

In această direcţie şi în măsura mijloacelor mele modeste dorind 
să fiu de folos, vă rog să binevoiţi a mă înscrie în rândurile partidului. 

Primiţi, vă rog, iubite domnule profesor, expresia distinsei mele 
stime. 

G. Topârceanu 


п. 


CONTRIBUȚII LA CUNOAŞTEREA OPEREI LUI PANAIT CERNA: «RĂVAŞ» 


Ultima ediţie de poesii a lui Panait Cerna, publicată la 1930 1, co- 
piază ediţia a Il-a, tipărită la 1914 ?, un an după moartea scriitorului 
— adică, reproduce 37 poesii din ediţia І 3 și 14 din a doua ediţie — cum 
de altfel, fac toate cele următoare 4. 

Sânt, însă, poesii publicate şi înainte de 1913, dar şi după moar- 
tea poetului, care n'au văzut, încă, lumina tiparului, într'un volum. 
N'avem prin urmare o ediţie completă a poesiilor lui Panait Cerna 5. 

Aşa, de pildă — publicate înainte de 1913: «Nocturnă», în «Floare 
Albastră», І, Nr. 4, 1 Noembrie 1898; «Cavaler», în aceiaşi revistă, An. І, 
Seria II, Nr. 29, din 25 Aprilie 1899; «Repaos», în «Convorbiri Literare», 
1901, an. 35, р. 212, traducere după Fr. Coppée; «Albatrosul», în Сопу. 
Literare», 1901, р. 213, traducere după Baudelaire; «In drumul nostru 
fără ţel», Сопу. Lit., 1903, р. 3; «Inchinare», în «Viaţa Artistică şi Lite- 
rară», an. І, Nr. 15, 1907; — publicate după 1913: «Domnița din vis», 
în С. L., 1915, pg. 1—4; «Dedicaţie», în С. L., 1921, p. 22 şi 1922, рр. 
394; «Sonet», în С. L., 1922, pg. 229, «Ad Astra», C. L., 1923, pg. 439; 
«Sete», C. L., 1923, pg. 235. к 

Alături de acestea, mai stau încă în manuscripte, sau menţionate 
de 4-1 Lucian Predescu © încă 14, de care viitorul editor va trebui să 
tină seamă (Trecut, Lor, Lui Teleor, Tristeţea Lenorei, Triumf, Sonet 
oriental, $. a.). 


1 P, Cerna: Poesii, ediția VI, Ed. «Cartea Românească», 1930, «Clasicii Ко. 
mâni», 164 p. 
2 Ediţia П, Bud, 1914, Sfetea, 216 pg. 
3 Ediţia 1, Buc.. Minerva, 1910, 172 pg. 
4 Ediţia III revăzută. Bucureşti, 218 pg. 
Ediţia IV, București, 164 pg. 
Ediţia V, Buc.. 164 pg., «Biblioteca Scriitorilor Români». 
5 D. prof. I. Rădulescu-Pogonearu ne informează că lucrează dsa la a- 
ceastă ediţie. 
6 Lucian Predescu: Panait Cerna — Viaţa şi opera. (Cernăuţi 1933. «Gla- 
sul Bucovinei'. Extras din «Analele Dobrogei», An. XIII și XIV, 1932—1933). 


352 1. Georgescu-Viște 


Ca o completare a biografiei lui Panait Cerna, prezentăm o poesie 
inedită, alături de rândurile care o însoțesc ре o carte poștală adresată 
domnului General V. Panaitescu, prieten intim şi sprijinitor al îndure- 
ratului poet, care va servi, ulterior, definitivei ediţii pe care o așteptăm. 

Poesia se situiază — cronologic — între «lisus> (publicată în Se- 
mănătorul din 4 Iunie 1906), «Pîrîul și Floarea» (publicată în Semănă- 
torul din 18 Iunie 1906) şi Sonetele din 1907, publicate în Convorbiri 
Literare — în Ianuarie. 

«Răvașul» pe care-l trimete bunului său prieten е са о punte de 
trecere între meditaţia filosofică din «Iisus», alegoria din «Pîrîul și Floa- 
rea» şi eroticele «Sonete» de mai târziu. El trădează jocul naiv ві natural 
al tânărului poet, izolat la Câmpul Lung, unde își căuta sănătatea fira- 
vului său trup. E o neîndemânare cinstită, într'un nou gen de poesie, 
așa cum însuşi mărturiseşte: 

«Е un gen gingaş, în care n'am scris pân’ acum; de aceea nu prea 
sînt lămurit asupra calităţilor și neajunsurilor acestei bucăţi. Poate i-ar 
trebui încă o strofă de încheiere». 

El cere, pentru aceasta, părerea prietenului: 

«П rog, în special, pe Vasile, să-mi trimeată câteva rânduri despre 
impresia ce i-a făcut-o acest mic «Răvaș». 

E foarte interesant, în această privinţă, cum poetul cerea părerea 
altora. Din scrisorile, pe care le vom da publicităţii, se va vedea şi mai 
mult acest apel. 

Poesia poartă, însă, pecetia eminesciană. 

Versurile: 


«О floare albă, ca de nea, 
In calea mea s'aţine», 


ne reamintește începutul poesiei: 


«Atât de fragedă te-asameni — 
Cu floarea albă de cireş 

Şi, ca un înger între oameni, 
In calea vieţii mele ieşi». 


Таг mai departe, cadrul din strofa: 
«Blând, cîntăreţii din huceag», etc., etc. 
ne duce spre acelaşi cadru eminescian care se afirmă, mai ales, în ver- 
surile următoare: 


«Şi 'nţelegându-mi chinul sfânt, 
Pădurea mult iubită 
Intinde mii de braţe ?п vânt...» 


corespunzătoare cu: 
«Astfel zise lin pădurea 
Bolţi asupra-mi clătinând...» 


versuri pe care poetul le va fi gustat îndeosebi şi cărora le va fi dat 
ecou aici. 


Fărâme de lumină 353 


Această apropiere nu e deloc nouă. Nici de puţină importanţă. Al- 
truismul sdrobitor din «Logodnă>, care vrea să 'nsemne culmea supremă 
a sufletului lui Cerna, cristalizat în versurile: 


«Și dacă eu mă 'ntunec, uitat, necunoscut, 

Amara desnădejde de a te fi pierdut 

Mi-o va 'nblânzi credința că te voi şti mai bine, 

Mai sus, mai fericită de cum ai fi cu mine... 
ne-aduce aminte de: 


«Ci tu rămâi în floare ca luna lui April, 
Cu ockii mari şi umezi, cu zâmbet de copil, 


Din cât eşti de copilă să 'ntinereşti mereu; 
Și nu mai ști de mine, că nu m'oiu știu nici eu». 


йат, aşa dar, în paginile de mai jos, poezia <Răvașul». Cartea 
poştală e trimisă din Câmpul Lung, la 7 Aug. 1906, familiei Căpitan V. 
Panaitescu. 

A І. Georgescu-Vişte 


C.Lung, 7 August/906 


Scumpii mei, 
Mă grăbesc să mă execut, ca să nu-mi protestaţi polița. 


RAVAŞ 


A treia oară înfloresc 
Salcâmii din aleie, 

De când norocu'mi pământesc 
In dorul tău se 'ncheie; 


De cînd rămas-ai fără grai 
Pe rugul îndoielii 

51 drum nici o privire n'ai 
Risipitoare jelii... 


O floare albă, ca de nea, 

In calea mea s'aţine: 
Culege-mă — îmi zice ea — 
Nu ai tu pentru cine? 


Blînd cîntăreţii din huceag 
In cîntece mă ’ntreabă: 

De ce tot singur și pribeag 
Sub valuri de podoabă? 


$1 "nţelegîndu-mi chinul sfînt 
Pădurea mult iubită 

Intinde mii de braţe п vînt 
Spre umbra'ţi пе zărită. 


1. Georgescu-Viște 


Ah, toate, toate mi te cer — 
lar gândul meu, divino, 
Cum fuge flacăra la cer, 
Spre tine sboară: Vino... 


Intr'un isvor să te-oglindeşti 
In plină strălucire 

Să vezi şi tu се mîndră ești: 
Să crezi a mea iubire... 


Pe clipa ?п care ai să vii, 

Vieaţa toată cere-mi; 

Pe veci m'oi stinge dintre vii — 
Dar crede în durere-mi... 


«П rog, în special, pe Vasile, să-mi trimeată câteva rânduri despre 
impresia ce i-a făcut-o acest mic «Răvaș». E un gen gingaș, în care n'am 
scris până acum; de aceea nu prea sînt lămurit asupra calităţilor şi nea- 
junsurilor acestei bucăţi. Poate i-ar trebui încă o strofă de încheere. 

(Mi-au luat cerneala, de aici. Е aşa de pestriță această poștală ne- 
ilustrată dar ilustră). 

Mâine plec la Brăila: С. Nicopol, pentru... Griviței, Brăila. 

Vă sărut cu mult drag, 

Cerna 


TEOHARI ANTONESCU: INSEMNĂRI 


Maiorescu la lași: serbarea instituției Carol 1. 
Convorbire cu A. Philippide. 


(Iaşi, 1895, Martie 16). 


Foarte multe lucruri de spus, căci şi împrejurări sufleteşti m'au 
făcut mulțumit şi natura extraordinar de frumoasă: un cer senin și al- 
bastru, cum se vede rar, mi-au dat numai idei fericite. Am fost de di- 
mineaţă la gară са să primesc pe D. Maiorescu, care а și sosit la 81/2 fix, 
nu trecute fix. Eram invitaţi de dânsul la masă pentru 11 ceasuri. Eu, 
cum eram satisfăcut sufletește, am pornit-o spre Copou în sus. Tot се 
ştiu, pe drum, e că n'am cugetat la nimic; eram vesel, dar fără să știu 
de ce. Când m'am întors acasă tocmai dau de articolul meu asupra «ima- 
terialisării crescânde în artă». $1 negreşit am prefăcut cele trei pagini din 
urmă. Am plecat pe urmă la Maiorescu şi, pe drum, întâlnind ре D. Ne- 
gulescu, am intrat împreună la otel Binder. Maiorescu ne-a vorbit despre 
punerea catedrelor noastre în buget și ne-a întrebat dacă vrem să punem 
concursul cât mai curând. S'a hotărît pentru Octombrie... 

Am trecut la masă. Aici a vorbit dânsul mai tot timpul despre di- 
verse lucruri din Bucureşti. «Serbarea instituţiei Carol І a fost foarte 
frumoasă. Fiindcă era vorba de studenţi, că nu vor veni să ia parte la 
serbare, iar alţii da, am oferit sala Universităţii, unde să se discute afa- 
cerea. Cei de la Gazeta Poporului cu Sihleanu și alţii, ocupaseră sala și, 
negreşit că formarea curentului printre studenţi în sensul cum voiau 
dânşii, a fost uşor de făcut. S'au luat decisiunile саге au voit. Eu am 
fost atunci la Școala normală superioară şi, împreună cu Francudi, am 
chemat ре băeţi în cancelarie, jos. Acolo, de faţă cu dânșii, am ţinut 
un mic «speach» şi spus între altele că vor trebui să discute asupra luării 
sau nu parte 1а întrunirea serbării; le-am dat să înţeleagă că sunt liberi 
să ia orice hotărîre şi că aceasta nu va influența întru nimic asupra 
posiţiunii lor în şcoală. Еі au luat pe dată decisia să primească instituția 
şi am ales pe Bărbulescu саге să ţie un discurs. Băiatul a venit la mine 
cu o foiţă și mi-a citit tot; era foarte bine scris şi foarte simţit. Peste 
două zile mă pomenesc cu dânsul ре la 8!/2 seara la mine, că mă roagă 
să-mi spuie ceva. Imi aduce două foiţe, una, scrisă de el, pe care mi-o 
citise, şi, cealaltă, făcută de papă Francudi. «Uite, D-le M., ce mă pune 
să spui; ce să fac?» O citesc ві era făcută în sensul celor de prin Moni- 
toarele oficiale. Eu am luat lucrarea şi spus lui Bărbulescu să o citească 
tot pe-a lui proprie, că mai mult îmi place a D-tale decât a D-lui Fran- 
cudi». Şi, fiindcă trebuia să menajez susceptibilitatea, l-am învățat să 
zică lui Francudi că am auzit eu de la Palat că ar vrea regele să audă 
cuvinte studenţeşti. Când seara m'am întâlnit cu D. Francudi, îi vorbeani 


356 Teohari Antonescu 


eu tot în sensul acesta, până când decanul nostru: «іа lasă, D-le Maiorescu, 
ce tot spui d-ta de Palat şi Rege; d-tale ţi-a plăcut mai mult cuvântarea 
lui Bărbulescu decât a mea şi ai făcut toate astea pentru ca să mă me- 
najezi. pe mine». Ce n'aş fi dat să văd pe Maiorescu prins cu mâţa în 
sac! «La serbare lucrurile au mers de minune. Lume foarte multă şi foarte 
aleasă, apoi studenţii ocupaseră toate locurile libere, miniștrii cu doam- 
nele, toată magistratura mai înaltă, Compturile, Casaţia, Armata, aghio- 
tanţii regali, Regele, Regina, Mitropoliţii. In fine, nu mai încăpea şi pe 
drum ега studenţimea şi lume cu miile. A vorbit regele foarte cald са 
întotdeauna, şi înalt; mai cu seamă când a ajuns la comparaţia aia fru- 
moasă, au început aplause care, se vedea foarte bine, nu erau oficiale. 
Papă Culianu a răspuns, dar după tipicul vecki, foarte rău. Bărbulescu 
mai cald; mai cu seamă frasa: «îți sîntem recunoscători, Sire, pentru 
darul tău», a făcut o impresie foarte vie asupra Regelui. In fine, a fost 
un соир dans leau pentru cei ce au lucrat contra serbării». De Bărbu- 
lescu spunea M. că până la o vreme a vorbit foarte bine şi că a luat în- 
dată hârtia şi s'a uitat înăuntru bine; altminteri rămânea în drum. 

Afară de aceste ştiri, am altele de spus aici şi anume convorbirea 
mea cu Philippide. Am început şi unul şi celălalt cu afacerea tânărului 
Săvescu, саге ве presintă singur concurent pentru catedra reală la gim- 
nasiul din Bârlad, limba română. Ne-am așezat apoi frumușel la taifas 
şi din vorbă în vorbă am discutat originea, adică, mai bine, patria pri- 
mitivă a Arienilor. Eu i-am spus argumentele mele, unul câte unul, ре 
rând, şi, cu toate că admitea exactitatea celor spuse, la urmă a fost contra 
părerii mele că Dacia ar fi patria aceasta. Argumentele lui, întru cât 
îmi aduc aminte, şi prin urmare în toate timpurile, lucrurile au fost ace- 
leaşi; prin aceasta el nu admite un fond comun acelaș, vroi să spun, 
el socoteşte că nu este necesar să admitem un punct comun pentru toată 
familia ariană încă nedespărţită, ci că asemănările sunt resultatul unui 
pur hasard sau că a provenit din amestecul raselor. Inzadar cătam eu să 
spun că asemănările între limbile arice nu's fortuite, că din amestecuri 
de rase nu poate ieşi cel mult decât un împrumut de câteva cuvinte, dar 
nu o schimbare de sintaxă şi de composiţii identică. Pentru dânsul, po- 
porul aric a trebuit să trăiască la nordul mării Mediterane, în Europa, 
fără un punct central. El, cum văd, nu crede în teoria lui Schleicher; 
mai exact, nu era pregătit pentru o discuţie pe aşa teren. 

Seara am condus ре D-l Maiorescu la gară. 


Stare sufletească, 
(1895, Martie 21). 


Ce am? pentruce nu sunt mulțumit de câtăva vreme? Pot spune 
că rareori mi s'a întâmplat aşa neliniște să am. Dacă aș analisa starea 
mea sufletească, aș găsi un complex enorm de fenomene cărora nici dis- 
tincția, nici numiri deosebite nu aș putea să le dau. Ştiu numai că sunt 
abătut. Sunt în situaţia unui om căruia i s'a întâmplat o nenorocire; simte 
о greutate colosală pe piept, oftează continuu, n'are nici o dorință de- 
terminată, nu ştie să spuie în ce-i stă nefericirea; dacă se culcă şi scapă 
de grijă în tot lungul somnului, când se scoală, aceiaşi greutate îl apasă 


Insemnări 357 


pe inimă; de vrea să citească, se gândeşte la altăceva și îi trec rându- 
rile pe dinainte fără să prevadă măcar o idee, vreun sens oarecare; dacă 
râd cei dimpreur, sunt veseli, i se pare o insultă adusă direct sentimen- 
telor sale. In astă stare mă aflu pentru un moment, adică de vreo câteva 
zile continuu. Apoi, s'a pus şi o vreme urîtă, tristă, cu nori plumburii şi 
cu ploaie măruntă, de-ți vine să-ți ieși din minţi. Am citit un roman 
de Beyle (Stendhal), La Chartreuse de Parme, dar cu toate unele calităţi 
bune ale scriitorului și cu toate cele câteva scene plăcute, mai ales 
amorul lui Fabrice pentru Clelia Conti, în turnul închisoarei, am rămas 
rece, deşi am cetit cu atenţie tot. Plec de vacanţă la Titu; sunt foarte 
curios să ştiu dacă, întorcându-mă de acolo, am să fiu mai vesel de 
soarta mea. 


Preocupări preistorice 
lunie 18). 


Sânt convins că o câmpie așa de bogată, frumoasă precum este 
câmpia Bahluiului, a fost cu neputinţă să rămâie nelocuită în vremea 
prehistorică. Am pornit-o cu ochii în toate părţile să văd un punct stra- 
tegic, care să comande întreaga vale, şi, privind de la mine, din Școala 
Normană, casele lui Negruzzi de lângă gară, mi s'a părut, după posiţie, 
cel mai fericit dealul cetăţuiei Frumoasa. Imi ziceam eu, privind dealul 
din depărtare: este o muche de munte destul de repede urcându-se din 
câmpie, stă la milocul câmpiei și domină şi drumul care duce la Vaslui. 
Din depărtare, mai ales, vedeam coasta dealului rupându-se deodată şi 
înălțându-se ca un zid şi mă convingeam mereu de importanța locului 
pentru un oraş prehistoric. Mă furnica par'că de neastâmpăr; vroiam 
cu orice preţ să mă duc să studiez de aproape colina. Am luat pe Bu- 
țureanu, pe Miron Pompiliu şi în trăsură ne-am suit până la poarta їп- 
trării cetăţuiei. M'am convins ре urmă că dealul nu domină în realitate 
câmpia, căci, deoparte, îi iesă colina Galatei înainte şi opreşte vederea 
înspre occident, şi cealaltă muche împiedică vederea spre orient. Ș'apoi 
panta muntelui nu este abruptă, se poate uşor escalada de un vrăjmaş 
venit din câmpie. Mâhnit, am pornit-o acasă. Trecând la urmă cu tră- 
sura pe lângă Frumoasa, în vale, mi Sa părut că văd unele coliniţe: 
«acestea sânt movile». M'am întors în altă zi pe jos şi am visitat lucru- 
rile cu deamănuntul. Am scobit puțin pământul în partea unde făcuseră 
gaura lucrătorii de la cărămidăria din vale; n'am găsit nimic. Ва, am 
alungat şi doi câni care mâncau dintr'un cal mort. Acestea sânt oase de 
ут'ап mamuth prehistoric, îmi ziceam eu, păstrat în humă neatins, pre- 
cum s'a păstrat în zăpezile Siberiei. Am făcut ocolul Frumoasei și am 
ajuns la părerea că acest loc ar fi putut să fie o locuinţă prehistorică, 
dar numai dacă a fost apă de jur în jur. Am plecat şi daci cu inima 
frântă; pe drum însă mi-am adus aminte că Buţureanu zisese: «partea 
cea mai veche а Iaşului este acolo unde acum se află Palatul administra- 
tiv». Mi-a fost destul atât, că am şi pornit-o cu atenţia pironită ре pa- 
lat. Am observat că zidirea e făcută pe-un deluţ aproape de grotă, de 
Bahlui; din toate localităţile presupuse de mine acesta e singurul şi 
aproape de râu, şi ştiut este că existența unei gârle hotăra de existenţa 


358 Teohari Antonescu 


unui oraş, de unde se vede minunat: în. toate părţile, domină în adevă- 
ratul sens al cuvântului întreaga câmpie. Aici пи mai încape îndoială. 
M'am suit pe dealul Palatului ві care mi-a fost mirarea că am găsit îm- 
prejurul dealului, ре muche, un zid foarte gros, cu reparaţii printr însul 
din timpuri mai noi; apoi existența unui şanţ de jur în jur, mai ales 
din partea _răsăritului. Să nu fie aici, prin urmare, adevărata cetate, 
Posiţia, în orice cas, e admirabilă. Biserica de-alături, îmi ziceam eu, 
trebuie să fie clădită pe cimitirul vechi, este un principiu constant păs- 
trarea localurilor mortuare şi altele dintr'o perioadă de timp în alta. Mă 
uitam înspre coasta dealului care se prelungește spre est și mă uitam 
să văd cimitirul prehistoric. Când am întrebat azi ре Gr. Buţureanu de 
s'au găsit cumva antichităţi în Iași, mi-a spus că da: «pe uliţa care о iei 
în faţa bisericii Trei-lerarhi». Nu mai încape îndoială, suposiţia sa 
adeverit. Acum tot ce trebuie, este facerea de săpături. Ajută-mi, Doam- 
ne! fă şi cu mine minunea asta! 


Teohari. Antonescu 


EA N-:D CRESC RĂCOR 1.4 


Păstrăm un vis în noi — suavă perlă, 
Cu ape-adânci, de nepătruns mister, 
O treaptă de azur, un glas de mierlă, 
In noi le strânge-al vieţii colier. 


O, visul pe o stea aş vrea să-l schimb, 
Să ardă 'n mine rugul sideral, 

Pe fruntea siderată, clarul nimb 

Să-l port urcând abisul vesperal. 


Dar noi descindem cu năluci $1 hore 
Pe-un țărm, pe unde tainele n'am mers 
Când pașii 'n așchii putrede de ore 
Ajung târziu la sihla unui vers. 


Aici în pajiști doar tristeţi înalte 
Şi 'n arbori cuiburi de singurătăţi 
Şi unde numai tu cu braţe "nvoalte 
Corolă, ?п negre crânguri te arăţi. 


Doar umbrele încearcă să ne-adune 
Când cresc răcori curate din fântâni. 
Şi marile tăceri ne strâng pe dune 
Cum nu ne-au strâns iubitele la sâni. 
Ion Potopin 


Ă E R U 


De-atâtea nopți, de-atâtea zile "п şir 
Corabia se leagănă pe mare i 
'Tăindu-şi drumun spuma de safir, 
Sub larga lumii boltă călătoare. 


La bord, privind din când în când în larg, 
Năerul cu ochi limpezi ca mărgeanul 
Sărută luna prinsă la catarg 

Şi-apoi vorbeşte ’n taină cu oceanul. 


Nia iat cu el busolă şi nici hărţi 
Să vadă calea mărilor în ele, 
Ci, luminat din mari singurătăţi, 
Işi duce nava după albe stele. 


Grigore Bugarin 


Neşovăind că ’n urma lui de-acum 
Intreaga lume, ca o stea, se pierde, 

Din tot trecutul face-un pumn de scrum 
51-1 svârle în oceanu-adânc și verde. 


Căci de-o ajunge "п insula се п vis 
А legănat-o-atâţia ani de-arândul, 
Маі pur ca firul ierbii 'n paradis 
Ar vrea să-i fie sufletul şi gândul. 


Ca ’n casa de sub 'nalţii palmieri 
Zidind din lut o altă faţă-a lumii 

Să lunece, nisip, ziua de eri 

Şi tot ce-a 'ngemănat cu dalta humii. 


Dar deodată apele se strâng 

In jurul lui ca niște metereze, 
Таг lemnele corăbiei se frâng, 
Ca pe furtună 'naltele faleze. 


In fundul mării fără de sfârșit 

Zac stelele şi luna laolaltă 

Şi numai cârma înspre infinit 
Trosnind, ca 'n foc, pe valuri albe saltă. 


lar norii groși se-apropie mereu 
Cu trăsnetele lor ucigătoare 

Şi ceru 'ntreg l-apasă tot mai greu 
In apa plină de învolburare. 


Dar, când, apoi, lumina din priviri 
Işi pierde strălucirea de-altă dată 
In ultimile clare licăriri 

Din ochi îi cade lacrima curată. 


Căci, peste cerul ce l-a luminat 
Demult, acum îl biciue din ceaţă 
Fantomele pe care le-a uitat 

De mult, pe țărm, în alba dimineaţă. 


George Vaida 
A M N 


Cuvântul Domnului a copt ciorchinul, 
Minunea mugurului nepătat 

гп tremurarea zării a culcat 

Apus de toamnă 'nsângerat ca vinul. 


La hramul rodurilor m'a chemat 

Subt viţa 'mbelșugată Preadivinul 
Şi am simţit cum sufletul, seninul, 
Bea vis din cupa gândului curat. 


Mă simt copil, $1 lasă-mă să fiu 
Impodobit cu nevinovăție 
О, Dumnezeul meu cel veşnic viu... 


Intruchipând cerească armonie 
Dă-mi clipa nesfârşitului să viu 
Cu sufletul bogat de poesie. 
Grigore Bugarin 


Eo Pe П о 9 О N PA 19 


N'am să mai fiu subţire ca un brad, 
Nici sprinten — piruetă de lăstun. 
Mi-aud prin ramuri frunzele cum cad 
Şi nu mai știu iubirii се să-i spun. 


De-atâtea ploi şi toamne cu zăpezi 
Văpseaua verde-a chipului s'a șters... 
Cresc burueni înalte prin livezi 

Şi mi-e amară piersica din vers. 


In care mână să-mi mai pice-o stea 
Când de amurg mi-s amândouă pline 
Și care violină să m'aline 

Când toate-au putrezit de vreme rea ? 


І. р. Pietrari 
POEM PENTRU VIAȚA PIETRELOR 


Bună dimineaţa pietrelor, bună dimineaţa ! 
Ştiţi voi de unde vă purcede viaţa 2. 


Strămoșul nostru — vechiul pietrograf — 
V'a'nsufleţit. El nu mai е nici praf. 


Din crezul lui — fiinţa sa adâncă, — 
A vrut să-şi facă Dumnezeu de stâncă. 


A vrut să-și lase gândul lui cioplit — 
Nimicul pentru noi e prea cumplit. 


Geologii, azi, lipsiţi de sentimente, 
V'au discompus în diferite elemente. 


lon Calboreanu 


V'au împărţit pe tipuri şi epoci, 
V'au denumit c'un singur termen — roci, 


V'au înglobat în marea lor ştiinţă 
Şi n'au mai pus în voi nicio credinţă. 


Dar voi trăiţi... Semeţii voştri munţi 
Rămân în timp nebănuite frunţi. 


Ion Sofia Manolescu 
А G Â N 


Unde îmi va fi odihna 

Cea de-apururi, cea senină? 
Am să dorm sub valul mării 
Ori sub muchii de colină? 


Când furtunile-au să geamă 
Peste noaptea frunţii mele, 
Unde vei fi tu, iubite, 
Printre oameni, printre stele? 


Pe-amândoi să ne cuprindă 
Јеһіаһи morţii, albul doliu... 
Pe-amândoi să ne "'mpletească 
Vântul, ploaia, în Боја, 


Ronsarda Castro 


АС Diet AURII Zi 


Peste hăul cu tăcerile și ielele, 
Dumnezeu, păşind, aprinde stelele. 


Ca să vadă să pornească îngerii 
Către 'ndelungată valea plângerii. 


Salt copilăresc le-au fost pornirile — 
Li saud în spaţii fâlfâirile. 


Каа la еі, cum vin pe blonde pânze, 
Moşi-strămoşii cocoțaţi prin frunze. 


Luna, împletindu-şi curcubeele, 
Poleește veacului bordeele. 


I. Calboreanu 


MUZICA. CEHĂ $1 OPERA LUI SMETANA 


A In viaţa naţiunii cehe muzica se bucură de o veche tradiție misio- 
narică. In vremi de restriște, când stăpânirea streină devenia asupritoare, 
sufletul poporului își scanda în accentele muzicii amărăciunea suferințe- 
lor. Cele mai vechi indicaţiuni despre începuturile muzicii în Bohemia 
mărturisesc că acestea s'au înfiripat în cumpăna a două influențe: de o 
parte muzica liturgică bizantină, de cealaltă parte cântările aduse de bi- 
serica papală. Aceasta din urmă a adus în (Cehia cântecul gregorian pe o 
singură voce, ale cărei forme tipice se întâlnesc în mânăstirile și lăcașu- 
rile sfinte din sec. XIII și XIV. Paralel cu aceste manifestări liturgice, 
ajutate de о virtuoasă credință populară, ға desvoltat și cântecul de 
lume în preajma cântecului erotic german, Minnesang. Dinastia de Luxem- 
burg a prilejuit o nouă schimbare în orientarea spiritului ceh care, eli- 
berat de sub vecinătatea culturii germane, se îndreaptă către formele 
muzicale din Franţa și Italia. Cu toată strălucirea artistică din epoca de 
aur a Bohemiei animată de Carol IV, nouile legături de artă au fost în- 
trerupte de evenimentele politice dela începutul veacului al XV-lea. A 
urmat apoi mișcarea insurectă a lui Hus și ani îndelungaţi de frământări 
religioase, din care a ieşit cântecul bisericii husite, considerat ca o mân- 
drie a artei muzicale cehe din evul mediu. Cântecele  husite, în mare 
parte anonime, se disting prin simplitate, şi forţa lor melodică unește 
laolaltă caracterul popular al cântecului religios cu accentele domoale ale 
eateniilor liturgice. Ele au exercitat o influență profundă asupra cânte- 
cului religios ceh din vremea Reformei, precum şi asupra muzicii lute- 
rane din Germania veacului al XVI-lea. Din pricina războaelor husite, 
nouile tendinţi muzicale, polifonia și stilul vocal neerlandez, apărute în 
Europa la începutul veacului al XV-lea, au pătruns în Cehia abia pe la 
sfârşitul secolului următor. Atunci au luat fiinţă în Cehia numeroase 
confrerii muzicale, care au devenit centre importante de muzică corală. 
Sub Ferdinand І (1526—1544), ca și sub Maximilian II (1564—1576), 
exista la Curtea din Praga o orchestră imperială, alături de altele senio- 
tiale. Pe vremea lui Rudolf П (1576—1612) cultura muzicală atinge apo- 
сеш, iar Praga devine un centru european de viață muzicală. Istoria 
muzicii cehe din acest timp înscrie o serie de compoziţii muzicale, al că- 
ror stil aminteşte influențe italiene și neerlandeze. 

La începutul secolului al XVII-lea se întâlnesc în Țările cehe for- 
mele noui ale culturii muzicale baroce. Astfel madrigalul şi stilul mono- 
dic italian pătrund fără să poată totuşi atinge forme desăvârşite, din pri- 
cina luptelor dela Muntele Alb (1620), care au adus moartea oricărui 
efort spiritual. In vremea aceasta apare compozitorul ceh Bohuslav Сег- 
nohorsky;, socotit drept unul dintre cei mai de seamă compozitori de mu- 


364 Tr. lonescu-Nișcov 


zică religioasă. Černohorský, împreună cu școala sa, reprezintă o evolu- 
ție independentă a muzicii baroce din Bohemia. 

Pe de altă parte, în a doua jumătate a secolului XVIII-lea se desi- 
nează un puternic curent în muzica instrumentală, care a luat numele 
de clasicism muzical. Astfel un grup de compozitori, din acest timp, îm- 
prumută muzicii trăsături proprii clasicismului muzical european şi cu 
deosebire vienez. Faţă de formele expresive ale acestuia din urmă, repre- 
zentate prin Haydn şi Mozart, clasicismul ceh se bucură de o poziție spe- 
cială: procedeurile specifice compozițiilor muzicale din Cehia au intrat 
în componenţa clasicismului vienez, 

De astă dată talentul muzical se manifestă printr'o răspândită mu- 
zică instrumentală în satele şi orașele cehe. In 1773 englezul Burney, fă- 
când o călătorie în Bohemia, mărturisește că elevii învățau la şcoală meg- 
teşugul pianului, viorii şi al altor instrumente muzicale. Prezenţa tânăru- 
lui Haydn ca șef de orchestră la unul din castelele din Bohemia, ca şi 
şederea lui Mozart la Praga, unde a compus Don Giovanni, сц о sută cinci- 
zeci de ani în urmă, mărturisesc atmosfera prielnică pentru cântec şi 
melodii. Pe drept cuvânt Cehia e numită conservatorul Europei. Nu era 
orchestră germană, austriacă sau ungară fără muzicanți cehi. De acum îna- 
inte clasicismul muzical se desparte în două căi: de o parte stau mânăs- 
tirile ві castelele nobililor unde se cultiva sonata aplicată la simfonie, 
formă care a fost apoi reluată de Viena şi şcoala din Mannheim, iar de 
altă parte clasicismul muzical din Bohemia e strămutat peste hotare de 
muzicienii emigranţi. Din pricina stăpânirii politice, forţa creiatoare a 
geniului muzical a luat drumul pribegiei şi astfel, la sfârșitul secolului 
al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, compozitorii cehi sunt în- 
tâlniți la Berlin, Mannheim, Paris, Italia şi Viena. Câţiva din aceştia, prin- 
tre care fraţii Benda, Stamic şi Richter ві mai ales Myslivezek, sunt con- 
siderați ca precursori ai stilului mozartian. Alţii, trăind toată viaţa în 
streinătate, au luat loc alături de pionerii romantismului muzical eu- 
ropean. 

Clasicismul ві romantismul muzical sunt cele două trăsături adânci 
care s'au imprimat în tradiţia muzicii din Bohemia, două caracteristici 
ale creiatorilor muzicii contemporane: Smetana și Dvořák. In felul acesta 
ajungem la muzica modernă din a doua jumătate a secolului trecut. Ea 
stă în strânsă legătură cu iluminismul literar din prima jumătate a ace- 
luiaęi veac, alimentat de o puternică pleiadă de scriitori, artişti, poeţi şi 
cărturari. Muzica cehă modernă a crescut ajutată de o largă inspiraţie 
europeană. Astfel clasicismul muzical al lui Beethoven a fost altoit de 
geniul ceh pe vâna inspiraţiei naţionale, iar romantismul lui d'Auber şi 
Weber ca ві neoromantiemul lui Wagner și Liszt au stârnit inspirația mu- 
zicală cehă. E vorba deci de o fuziune naturală a specificului etnic cu uni- 
versalismul european. Aşa a fost destinul са geniul naţiunii cehe să fie un 
compozitor de melodii, care a ştiut să redea într'o desăvârşită sinteză 
acest dualism muzical. E] a fixat pe simetria portativului game de ar- 
monii, pornite din cine ştie ce strefunduri de istorie, așa după cum aiurea 
geniul poetic eternizează în ritmul imaginelor aspiraţiile neamului său. 
Е vorba de Bedřich Smetana, a cărui operă e străbătută de fiorul clasi- 
cismului ceh și de vibraţiile muzicii neoromantice europene. Smetana a 


Muzica cehă și opera lui Smetana 365 


îmbogăţit muzica cehă cu forme noui, El a creiat forma clasică a operei 
serioase, opera comică, forma poemului simfonic, a corului, a liedului și, 
în fine, a muzicii de cameră ві pian. Prin expresia muzicii şi arhitecto- 
nica operei sale, Smetana a clădit temeliile muzicii moderne cehe. Sme- 
tana reprezintă esenţa tradiţiei şi rămâne pentru națiunea cehă poarta 
prin care aceasta a pătruns în universalitate, Cine nu ştie, de pildă, că 
numele marelui compozitor se contundă cu cel al «Miresei vândute»? 
Opera aceasta bufă, plină de un lirism distins şi profund, e azi cea mai 
cunoscută operă muzicală cehă. Reprezentată de cele mai îndepărtate 
scene teatrale din lume, «Mireasa vândută» constituie azi cea mai fru- 
moasă solie a acestei naţiuni. Numai la Praga s'a jucat de peste 1200 ori. 
Cu toate acestea nu «Mireasa vândută» defineşte în întregime geniul creia- 
tor al lui Smetana. El însuși socotea că misiunea lui e de a soluţiona 
probleme de compoziţii vaste cu o arhitectură muzicală complet echili- 
brată, situându-se astfel pe linia stilului monumental al lui Beethoven 
şi Liszt. In acelaşi timp preferinţele emotive ale lui Smetana se îndreptau 
către Chopin şi Mozart. Sentimentele intime ale lui Chopin, adevăratul 
geniu al muzicii slave, au stimulat fantezia muzicală a marelui compozi- 
tor ceh. Și astfel se poate spune că Smetana e o sinteză individuală între 
grandoarea monumentală a lui Beethoven și inspiraţia sentimentală a lui 
Chopin. Ținând seama de elementul comic din «Mireasa vândută» s'ar 
putea crede că el constituie trăsătura dominantă din întreaga operă mu- 
zicală a lui Smetana. Resorturile adânci ale acestei muzici sunt însă pă- 
trunse de rezonanţele tragice ale vieţii marelui compozitor. Smetana а 
luptat mult în tinereţe cu lipsurile materiale, a suferit ceva mai târziu de 
surzenie, iar spre sfârșitul vieţii a fost lovit de turburări mintale. Pate- 
tismul său muzical e deci, înainte de toate, un patetism tragic. E inte- 
resant însă cum elementul trist se asociază cu optimismul temperamen- 
tului său. Smetana a fost un gânditor care, printr un efort mintal con- 
tinuu și sever, a elaborat cu pasiune creiatoare minunate construcții ar- 
tistice. Incă dela începutul carierii sale fantezia intră în concepţia arhi- 
tectonică a compozițiilor muzicale, Асі se cuvine amintită Simfonia 
triumfală (1853), singura simfonie a lui Smetana remarcabilă prin al său 
Scherzo, apoi Trio în sol minor cu pian (1855). şi trei poeme simfonice, 
concepute după formulele estetice ale lui Liszt şi compuse în timpul şe- 
derii la Göteborg, în Suedia. E vorba de Richard 10 (1858), de Câmpul 
lui Wallenstein (1859) și de Hakon Jarl (1861). Talentul pentru monu- 
mental nu. s'a putut, desvolta decât după întoarcerea în patrie, în 1861. 
Peste şase ani compune o operă tragică, «Dalibor», ingenioasă prin in- 
venţie şi stil, care se ridică la înălțimea-teatrului liric european şi е во- 
cotită piatra unghiulară a sistemului dramatic al lui Smetana. Acestor 
eforturi le urmează alte opere vitale și solemne: «Libușa» (1872) şi ciclul 
poemelor simfonice: «Patria mea» (1814—79); amândouă străbătute de 
o idee profundă şi glorificând trecutul mitic și istoric, cântă credinţa în. 
libertatea de mai târziu. Calitățile muzicale ale acestui ciclu eroic poartă 
semnele unui înalt meşteşug artistic, «Libuşa» şi «Patria теа» au fost во- 
cotite ca o Evanghelie, ca o creaţiune predestinată să aducă un viitor 
mai bun. Mai departe, opera comică a lui Smetana se îmbogățește şi cu 
«Cele două văduve> (1874), care, împreună cu «Mireasa vândută», se si- 


366 Tr. -lonescu-Nișcov 


tuiază alături de modelele europene ale acestui gen. Opera bută italiană 
şi drama lirică franceză sunt pentru compozitorul ceh exemple strălucite 
de formă, eleganţă și desăvârşită expresie muzicală. Smetana a reuşit să 
creieze un stil personal, caracteristic, împletind elementul tragic al tem- 
peramentului său cu un humor intrețesut de vervă. Aplicând pe acest tip 
nou de operă comică sensul profund al arhitecturii sale muzicale, сотро- 
zitorul ceh dă operelor o extraordinară puritate de stil. Pe de altă parte 
căldura surprinzătoare a expresiei muzicale preface elementul comic în- 
tr’un lirism intim, adânc, In felul acesta ia fiinţă un gen de operă care 
se situiază pe hotarele dintre tragic şi comic, asemănător operei franceze 
din a doua jumătate a sec. XVIII. Operele din această categorie sunt : 
«Sărutul» (1876), «Taina» (1878) şi «Zidul Satanei» (1882). 

Muzica de cameră a lui Smetana are un caracter autobiografic. In 
timp ce operele și poemele sale simfonice sunt compuse întrun sens 
ideal, impersonal, pentru patrie şi naţiune, inspirația muzicii de cameră 
revine asupra întâmplărilor din viaţa sa. In urma morţii unei nepoţele, 
în vârstă numai de cinci ani, Smetana compune un Trio cu pian în sol 
minor (1855), în care se întâlnește pentru întâia oară puritatea stilului 
tragic. Un cvartet în mi-minor, intitulat «Din vieaţa mea», e în esență 
autobiografia muzicală a maestrului până la pierderea auzului. In fine, 
un al doilea cvartet melodiază viaţa mintală a anilor din preajma de- 
'menţii. 

Smetana a fondat de asemeni muzica de cor şi muzica de pian mo- 
dernă. In aceasta din urmă se întâlnește ritmul dansului popular, ca de 
pildă Polca cehă, sau teme poetice din Schumann. Aci trebue amintit și 
«Carnavalul din Praga», poem simfonic în formă de poloneză, menit să 
servească de introducere la un nou ciclu simfonic monumental, Compozi- 
torul ceh a schiţat această operă puţin înainte de moarte (1883), în 
momente de luptă vrăjmaşe cu nebunia. «Carnavalul» e ultima mărtu- 
гівіге a eroismului acestui compozitor, ultima isbucnire a geniului urmă- 
rit de nebunie. Cu toate acestea opera se distinge printr'o bogăţie de ex- 
presii muzicale de un gen cu totul nou. 

O soartă fericită a ales pe Smetana drept fondator al muzicii cehe 
moderne, căreia îi împrumută eroismul și tragismul său și o melodie 
stilizată de mare anvergură. Cu Smetana natiunea cehă pătrunde în pan- 
teonul omenirii pe calea celei mai încântătoare dintre arte, muzica. 

(După Ul. Helfert — E. Steinhard: Die Musik in der 'Tschechoslovakischen 
Republik, Praga, 1938). 

Tr. Ionescu-Nișcov 


DIEGO VALERI: VENETIA VIE 


3 Acei sfinți părinți ai noştri cari, acum о mie şi mai bine de ani, 
Sau apucat să construiască această mașinărie nemaipomenită, trebuie 
totuşi să fi avut, împreună cu o enormă provizie de încăpăţinată voinţă, 
un grăunte de generoasă nebunie. Gândiţi-vă: nu era vorba numai să 
asuce şi să facă bună de locuit о mocirlă ce rătăcia încoace $1 încolo, 
tăiată şi mâncată în toate părţile de canale hoinare, ci să şi ridice dea- 
supra atâtea case și atâtea biserici, câte să fie de ajuns pentru nevoile 
materiale şi spirituale ale unui întreg popor chemat să se adune de pe 
malurile mării şi din insulele împrăștiate ale lagunei : să facă, întrun 
cuvânt, dintr'o mlaștină desolată, un oraş în adevăratul înţeles al cu- 
vântului. 

Bătrânii aceia se îndrăgostiseră de insuliţele și de apele lutoase 
între care străbunii lor, refugiaţi de pe uscat, îşi căutaseră și-și găsiseră 
adăpost împotriva furiei barbarilor; la vechile oraşe părăsite nu se mai 
gândiau: erau Veneţieni, înainte ca Veneţia să se fi născut. Şi iată-i la 
treabă, lucrând cu palafiţi în stil mare şi cu totul nou. Întâi își cons- 
truiesc terenul, înfigând în pământul moale păduri întregi scoase cu 
forţa din văile «Cadorului»; apoi cioplind în pătrate piatra transportată 
pe mare din carierile Istriei, înalţă edificiile. Oraşul se conturează, se 
formează, creşte, cu ale sale «calli», cu ai săi «campi», cu ale sale «fon- 
damenta», cu ale sale poduri, cu al său palat ducal, cu al său San Marco 
şi cu a sa piaţă. Apare Veneţia «în apă, fără ziduri» cum spunea Franco 
Sacchetti; începe marea sa istorie. Acum, văzând-o aşa cum a devenit 
în cele zece secole de istorie și de civilizaţie a sa, nu este unul care să 
nu rămână «cuprins de uimire». Poate mai mult decât frumuseţea cons- 
trucţiilor sale pline de fantezie, ceeace isbeşte mintea și sufletul este 
ciudăţenia organismului său de oraș, unic pe faţa pământului. Capriciul 
acela vechiu și ciudat, care-i fermentul primei concepţii, devine, stimu- 
lat continuu de necesitate, legea care guvernează, printr'atâta timp şi 
printre-atâtea împrejurări, munca constructorilor, supunând-o și impu- 
nând-o într'același timp forţelor naturii: este «fiat-ul» şi metoda lungii 
creaţii, atât de arbitrare şi fericite. 

Nu-i oare acesta oraşul unde ca într'o fantezie de Leonardo, se 
umblă pe ape ? Canalele intră $1 cotesc pretutindeni, străzi mobile care 
se urcă şi se scoboară după cum marea îşi ridică și-și lasă pieptul; 
înaintea fiecărei uşi de casă, însemna încă pe vremurile sale ascuţitul 
Casiodor, barca e legată «ca un animal domestic», căluţ nerăbdător sau 
măgar răbdător; pe bărci largi — peate — trase la maluri se face târg 
de legume, de fructe, de peşte; în odăile închise se proiectează jocul 
soarelui în apă, rătăcind fără odihnă pe pereţi și pe plafond. Incotro 


ii d E У 


te-ai duce, dacă laşi ochii în jos, vezi un oraş răsturnat într'un cer mai 


363 Alexandrina Mititelu 


strălucitor decât cel adevărat; dacă-i ridici, vezi lumini și reflexuri aler- 
gând pe feţele palatelor, care nu mai sunt marmură ў cărămidă; ci o 
«materie artificială» asemenea aceleea din care se formează visurile și 
pictura... Totul e pictură, vis pictoric, într'acest magic ţinut; şi сеа mai 
solidă și masivă arhitectură, şi propria ta persoană din carne şi din oase. 
Vezi lumea care urcă și scoboară podurile cu mişcări ușoare de фарќ: 
sunt siluete de Guardi. Cupolele bisericilor San Marco, La Salute, П 
Redentore; nourii mari de «scirocco» ai lui Giambattista Tiepolo. Vezi 
spre sfârşitul toamnei și al zilei, fundalurile himerice ale lui Tintoretto, 
desenându-se îndărătul a albastre perdele de melancolie, la orice fugă 
şi cotitură de canal. Şi 'n imensul soare de vară sclipind pretutindeni 
verdele şi roșul de piatră prețioasă al lui Veronese ; și-atât de senina 
maiestate а lui Tiţian strălucind ca un alt soare deasupra tuturor lucru- 
rilor; şi de pe chipurile palide ale copilelor străbătând lumina de perlă 
a fecioarelor lui Giambellino sau întunecatul sânge amoros al femeilor 
lui Giorgione. Veneţia: orbis pingens et pictus. Şi iată că apare vreun 
mohorît de peste munţi să bârfească orașul pitoresc și pictoric, irațional, 
iluzoriu, te văd și nu te văd, şi (oroarea ororilor) sensual: necivilizaţia, 
într'un cuvânt. Sunt unii cari dizertează deadreptul despre «la bassesse 
de Venise» ca acel Lucien Fabre, poet acreditat a ceeace e «la connais- 
sance», care apoi în chip candid dovedeşte că nu cunoaște nimic, abso- 
lut nimic din istoria noastră... Adevărul adevărat, de atâta evidenţă, 
este că nu există, poate, sub cer un oraș mai oraş ca aceșta: vrem să 
spunem mai adânc pătruns de'energie constructivă, mai coerent cu el 
însuși, mai cu rigurozitate condiţionat traiului civilizat, 

Alţii, reluând un frust motiv romantic, nu simt și nu iubesc din 
Veneţia decât frumuseţea în descompunere, tristeţea bolnavă, oboseala 
febrilă, sau simţământul acela al morţii pe care-l poartă şi-l mocnesc 
cu voluptate în ei: orașul devine în ochii lor un mare mormânt suspen- 
dat pe ape, păzit de heruvimi negri şi stafii lunatice. Este cazul unui 
Barrès și al unui Mann, cărora nimeni nu le va contesta о mare putere 
lanfastică și sugestivă, dar la cari este ușor să observi și să constaţi răul 
tipic al decadenţilor dinainte de războiu, сопѕита{і de amoruri prea 
delicate. Şi acestor aiurări de bolnavi li se poate opune un adevăr foarte 
clar de domeniu comun și de nu mai mică virtute poetică: Veneţia este 
un oraș care trezește în cei vii toate forţele vitale, împiedecându-i să 
încremeniască în automatismul sentimentelor. şi gândurilor obișnuite, 
dându-le pururi noui motive de uimire şi de exaltare, 

Răsărind în fiece clipă din munca unei noui cosmogonii, şi 'n acea 
clipă însăși disciplinată la numărul unei ordini suprem umane, formată 
pe cel mai viu și mai nedomolit dintre elementele naturale de către cea 
mai vie $1 mai vitează dintre facultăţile morale, voința de posesiune, 
putem bine spune că Veneţia este un oraș de viaţă. 

Nu degeaba s'a născut aici cea mai afirmativă, mai liberă şi mai 
încântătoare pictură, din câte cunoaşte lumea. «Pictura venețiană — ne 
spune unul care se pricepe, Bernard Berenson, — este expresia artistică 
cea mai completă a Renaşterii italiene, a acelui timp de tinereţe pură 
care pune stăpânire pe viaţa întreagă ca pe o materie plastică». 


Din 1. italiană de Alexandrina Mititelu 


FR. v. SCHILLER: IMN PRIMĂVERII 


Bine-ai venit, fecioară ! 

A firii desfătare ! 

In flori înveșmântată 
Mergi pe câmpii sprinţare. 


Intorsu-te-ai de voie 
In tronu-ţi de regină, 
Noi fremătăm în soare 
Cu fruntea în lumină. 


Nu mi-ai uitat iubirea, 
Nădejdea mea în vieaţă, 
Copila mă iubeşte 

Şi sufletu-mi răsfaţă. 


O floare pentru-o floare 
Din trupul tău aștept. 
Vrăjit, îmi aplec fruntea 
Şi-mi strâng daru-ţi la piept. 


Bine-ai venit, fecioară ! 
A firii desfătare ! 
In flori înveșmântată 
Mergi pe câmpii sprinţare ! 
Din 1. germană de I. ©. Dimitriu 


CH. BAUDELAIRE: ABEL ŞI CAIN 


Neam al lui Abel, dormi, bei, mănânci, 
Domnul îţi surîde fericit. 


Neam al lui Cain, târăşști pe brânci 
Glodul $1 te stingi nenorocit. 


Neam al lui Abel, al tău sacrificiu 
De Serafimi este primit ! 


Neam al lui Cain, eternul supliciu 
Avea-va el cândva sfârşit ? 


Ch. Baudelaire 


Neam al lui Abel, îţi vezi sporind 
Turmele, holdele de pâine, 


Neam al lui Cain, auzi urlând 
De foame rărunchii de câine. 


Neam al lui Abel, tu huzureşti 
Cu-al tău cămin patriarhal ; 


Neam al lui Cain, ascuns tânjești, 
Tremuri de frig, sărman șacal ! 


Neam al lui Abel, tu te 'nmulţești 
Şi aurul tău face pui. 


Neam al lui Cain, te pârjoleşti 
Și ’n tine bucurie nu-i. 


Neam al lui Abel, tu sugi și creşti, 
Ca stelniţa pe carnea vie! 


Neam al lui Cain, te chinueşti 
Să-ţi scapi familia'n agonie. 


Neam al lui Abel, și carnea ta 
Hrăni-va lutul fumegând ! 


Neam al lui Cain, povara-ţi grea 
Sfârșită nu va fi nicicând. 


Neam al lui Abel, vezi се te ѕригсӣ : 
E fierumvins de hoitul tău; 


Neam al lui Cain, la cer te urcă, 
Şi-aruncă-l jos pe Dumnezeu ! 


Din 1. franceză de Alexandru Ionescu 


ADA NEGRI: SOARE DE IARNĂ 


An nou: aşa de blând şi-atâta soare ! 
Respir ca'n Martie'n lumina asta 

De aur, scurtă și înșelătoare. 

Eu râd de-a ei minciună și mă bucur 
Şi mă'ncălzesc cu prunul sau castanul, 
Cui câte-o gemă-i iese la'ntâmplare, 
Ştiind că sigur mâine уа muri, 
Pân'să'ncolţiască, Geme fără floare, 
Pe crengi — şi'n inima mea, — bucurie 
De-o zi, ştiind că totuşi nu е vie, 
Decât o zi ! Oricum, e bucurie ! 


Din 1. italiană de Pimen Constantinescu 


EDIŢII CRITICE EMINESCU, 


ш 


Pornind la revizuirea unor osteneli, ca și a variatelor rezultate obţi- 
nute întrun răstimp de 57 ani, — dela 1883 până la 1940 —, în ceea ce 
priveşte fixarea formei cuvântului din poeziile lui Eminescu, n'ar fi de 
mirare ca cineva să prindă prilejul de a ne reaminti reflecția lui Giovanni 
Papini, că „demonstrările raţionale și lungi nu conving aproape nici 
odată pe cei cari nu sunt convinși de mai înainte“ și că „pentru cei cari 
sunt de acord ajung indicaţii, teze, axiome“ “°. Decât асі demonstrările 
raţionale nu stărue să substitue elementul fundamental, care este voința 
poetului exprimată prin cuvânt, în progresul procesului său de creaţie, 
în continua evoluţie a limbei, cu înfățișări diferite în timp și spaţiu, cu 
dominanta caracteristică a idiomului moldovenesc. Până şi celei mai spi- 
rituale dialectice sau geniale intuiţii nu-i rămâne decât totuși să se 'nchine 
în faţa hotărtrii scriitorului. Numai când judecata sănătoasă duce la con- 
cluzia unei erori de tipar sau la constatarea unei imaginare emendări 
de către îngrijitorii de ediţii, se impune stăruința pentru restituirea in 
integrum. Iar dacă cercetăm creaţiunea poetului, se cuvine a ne da sama 
despre Evanghelia sa, ca și apostolul Ioan despre Dumnezeire: La început 
este cuvântul şi cuvântul este la Eminescu, şi Eminescu este cuvântul. 
Printrînsul totul s'a făcut, şi fără dânsul nu s'a făcut nici măcar ceva ce 
este făcut... 

Icoana stelei ce-a murit 
Incet pe cer se sue: 

Era pe când nu sa zărit, 
Azi o vedem și nu e. 


Infășurat în hlamida sa de purpură, creatorul pururi tânăr, s'a 
înălțat din suferinţele de veacuri ale Moldovei în zăbranic zdrenţuit, a 
strălucit şi luminat întregul cer al Românismului numai vreme de 17 ani; 
atât a lucrat, atât a creat, și de atunci milioane de oameni se hrănesc și 
sufleteşte şi material din produsul acestei uriaşe uzine. Cultul pentru 
opera sa n'a încetat nici odată, ceea ce constituie dovada că a existat 
totdeauna o elită intelectuală, din саге nu vom exclude tinerimea prinsă 
în avântul inobilator al creaţiunilor literare. 

Cine, în tinereţea sa n'a fost ispitit să ţină o conferinţă despre Emi- 
пеѕси? Fiecare generaţie cu vorbitorii ei despre viaţa sau opera poetului, 


40 A, Viviani, Papini aneddotico: „Le lunghe dimostrazioni razionali 
non convincono quasi mai quelli che non son convinti prima — per quelli 
che son d'accordo bastano accenni, tesi, assiomi“ (pg. 159). 


372) jr } 1. E. Torouţiu 


sau, cel puţin, despre vre-un aspect din viaţă sau despre vre-o lature огі- 
ginală а vre-unei poezii. Tot așa şi cu cercetătorii și îngrijitorii de ediţii 
eminesciene: Cu sau fără vre-un prilej legat de viața poetului. T. Maio- 
rescu a voit să adune fonduri necesare ajutorării poetului în anii de 
suferinţă terestră, și ca să-l apere de umilinţă, s'a folosit de propria 
muncă a lui Eminescu şi astfel i-a tipărit cea dintâi culegere, după care 
Sau înșiruit alţii și alţii până ’n zilele noastre. 

Titu Maiorescu, apostolul credincios al poetului, i-a răspândit cuvân- 
tul prin volumul dela 1883, care face legătura cu păturile mari ale neamu- 
lui. Contactul cu sufletul națiunii prin circulaţia mai ușoară a cărții este 
meritul acestei prime ediții. Pornind dela principiile critice înalte, care, 
în contrast cu preocupările de astăzi ale criticei cuvântului, judecă inde- 
pendent valoarea creaţiei, promovează autenticul isvorît din frământări 
lăuntrice și înlătură contrafacerile și platitudinile, pe atunci nu se punea 
accentul în critică atât pe cultul de amănunt, cât mai ales pe frumuseţea 
operei în sine și în întregimea ei. Pe înaintașii noștri îi interesau în cel 
mai înalt grad frumuseţea de ansamblu și de fond. Estetismul a trecut 
apoi dela vocaţia lui Maiorescu la rutina unor discipoli ai săi, iar dela 
rutină s'a ajuns, prin uzură interioară, la ratare. 

In deceniul următor (1890—1900) vin У. С. Morţun și A. D. Xenopol; 
Morţun, generos, adăogând la patrimoniul poetului, Xenopol cu nobilă 
ambiţie dorind numai, fără să isbutească, a da o ediţie corectă а poeziilor 
lui Eminescu, unele pe bază de manuscripte. 

Incă de pe băncile școlii (teză de doctorat în Leipzig la 1903 cu 
titlul „Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften“) și până în 1914, 
deci următoarea decadă, 1900—1914, și din alta jumătate, Ioan Scurtu 
studiază viața și opera poetului, cu grija pentru creșterea inventarului, 
fie în versuri, fie în proză, literară sau politică. 

In 1914 A. C. Cuza ajutat de elevul său А. C. Cusin pregătesc și pu- 
blică o ediţie completă a operelor lui Eminescu. 

Deceniul 1920—1930 aparţine lui G. Bogdan-Duică (1924) și G. Ibrăi- 
leanu (1929, la 40 ani, și 1939 la 50 ani dela nefiinţa terestră a lui Emi- 
nescu), primul trecând dela cultul pentru amănunt la restituirea caracte- 
rului din „Convorbiri Literare“ şi „Familia“ a textelor poetului; după 
apariţia ediţiei sale din 1924, se îndreaptă numeroase erori în retipăririle 
următoare; G. Ibrăileanu, fără să se convingă de visu, pe temeiul ma- 
nuscriptelor, dar cu o admirabilă intuiţie redă uneori caracterul conceptual 
eminescian, altă dată şi logică și intuiţie, sunt răsturnate de către existența 
probelor manuscrise sau noţionale. Unele se îndreaptă, altele se strâmbă. 
Caracteristica dominantă a spiritului critic din ediţia С. Ibrăileanu stăruie 
în literarisarea şi demoldovenisarea poetului, cu vădită preocupare pentru 
unificarea limbei. Este o revisuire a textelor cu atitudine în amănunt și cu 
intervenţie personală a criticului în laboratorul intim de creație al poetu- 
lui, intervenţie câteodată folositoare, adesea riscată. 

In perioada 1930-1940 se оѕіепеѕс С. Botez (1933) și Perpessicius (1939, 
vol. I-iu, cu prilejul semicentenarului săvârșirii poetului) să realizeze o 
ideală ediţie critică a poeziilor lui Eminescu. Botez redă caracterul moldo- 
venesc, deși în unele versuri îi scapă din vedere deosebirea dintre orto- 
grafie și ortoepie, cu drepturile de netăgăduit ale acesteia asupra celeilalte. 
Perpessicius — o sinteză, tinzând să ajungă la un acord prin împăcarea 
dintre moldovenisme, literarisare şi unificare a limbei. 


Ediţii critice” Eminescu 313 


D. Murăraşu și-a închinat cea mai mare parte a muncii sale studiului 
folklorului şi scrierilor literare şi politice ale lui Eminescu. 

De pulpana acestor benedictini robiţi cercetărilor se ţin grupuri, 
grupuri de aderenţi sau şi numai de profitori mercantili. Forma pentru 
care se pronunţă cei citați prin ediţiile în circulaţie ne pune în fața unor 
probleme, pe cât de variate, pe atât de grele. Fiecare se crede ortodox 
eminescian; în realitate, pătrunzând mai adânc în interiorul textelor, 
îl descoperi eterodox şi, te surprinde uneori, şi în postură paradoxă. Căci 
sa întâmplat cu Biblia lui Eminescu ceea ce dăinuie mai mult de un 
mileniu şi jumătate cu Evanghelia lui Hristos. Şi Papa şi Patriarhul 
se încovoaie subt greutatea poverilor de ornate în aur și argint. Capetele 
lor pământești abia de mai pot purta coroanele grele de metale preţioase 
şi pietre sclipitoare. Hristos însă a umblat întrun vestmânt simplu, des- 
си a avut coroană de spini și de pe fruntea-i aureolată străluceau boabe 
de sânge. Dacă pe mantia poetului nostru profet s'ar fi aruncat în cursul 
vremilor un scaiu, n'ar fi însemnat cine știe ce lucru; au venit însă mulţi 
şi-au aruncat câte-un scaiu, voind să-i împodobească vestmântul și astfel 
prin modernizare, prin unificare, prin materialisarea ideilor, te trezești 
într'o câmpie de scaiu, prin care nu mai poți răsbate spre cerul înstelat 
şi “mantia spirituală a geniului. Iată cum înseși neînțelegerile dintre 
oamenii obicinuiţi în ceea ce privește prețuirea şi raportul deosebit dela 
individ la individ faţă de spiritele superioare constituesc dovada con- 
trastului dintre om și supra-om. 

In ştiinţă, dreptatea și adevărurile sunt de cele mai multe ori rela- 
tive, subiective și temporare. Astfel și neînțelegerile dintre oameni obici- 
nuiţi constitue ele însele argumentul contrastului dintre ei, divinitate și 
genialitate. Și Papa şi Patriarhul, amândoi au dreptate relativă, subiec- 
tivă, temporară; divinitatea și genialitatea sunt cu dreptatea absolută, 
obiectivă, permanentă. 

Trebuie însă chiar dela început să se facă deosebire între cei cari 
s'au trudit căutând adevărul şi între alţii, foarte numeroși, cari împinși 
de alte interese fac lucrări de mântuială, imită, compilează ori, cum este 
cazul, în îngrijirea şi tipărirea clasicilor noştri, se folosesc de munca 
altora. Pe aceştia îi descoperi ușor după greșelile ce le repetă, fără să-și 
dea seama. Editurile evreești au fost o mare calamitate, deformând textele 
poetului. Deoarece exploatarea mercantilă n'a cunoscut nici o îngră- 
dire, după ce opera lui Eminescu a căzut în domeniu public, toate editu- 
rile evreești, numeroase dintre librării evreești și multe tipografii evreeşti 
şi-au tipărit ediţia proprie a poeziilor lui Eminescu. Fraţii Scharaga din 
Iaşi, Schwartz și Scharaga din București (Socec), Ocneanu ( Alcalay), 
Marmorosch & Blank (Cultura Națională), H. Steinberg & Fiu (Cultura 
Românească), fosta tipografie şi editură evreească „Eminescu“ (!), Benve- 
nisti („Ancora“), S. Ciornei („Naționala“) — au fost antreprenorii şi bene- 
ficiarii cugetării şi simţirii poetului nostru. Se observă preferința pentru 
epitetul „naţional“ şi „românesc“. Dacă vom ţine socoteală că sute de 
librării evreeşti, în jumătate de veac au fost, la rândul lor vânzătoarele 
acestor produse evreești şi că evreul Weinberg Vianu Tudor (!) şi-a luat 
rolul de interpret al poeziei lui Eminescu, atunci proporţiile tragediei 
culturii noastre sunt ameţitoare. 

Ne-ar fi părut mai bine, dacă ar fi fost cu putinţă să constatăm că 
preocuparea de opera lui Eminescu, în lunga serie de ediţii, ar fi pornit 


374 1 Е. Torouţiu 


numai din interes critic-știinţific, din dragoste, din pietate pentru memo- 
гіа poetului. Neglijenţa, pripeala și lucrul de mântuială, mercantilismul, 
numai angajamentul față de editurile jidoveşti de a împrumuta numele-: 
etichetă și „garanţie“ pentru o ediție „bună“, — toate acestea se văd pas 
cu pas, până și la unele nume onorabile, personalităţi cu oarecare supra- 
faţă în știința românească. Dacă nimeni n'are voe să se atingă de vre-un 
bun românesc material, obștesc, atunci în baza cărui drept s'au apucat 
Evreii de cel mai înalt bun spiritual românesc şi au exploatat în folosul 
lor material și mai cu seamă în folosul moralei judaice — averea spiri- 
tuală a lui Eminescu? Spiritualităţii românești și cârmuitorilor, prin legi, 
ai Statului, le-a scăpat din vedere această monstruoasă usurpare de drep- 
turi și temerara substituire evreească moștenitorului firesc şi deci singurul 
în drept să beneficieze moral $1 material de tezaurul eminescian. Cu atât 
mai trist este girul acordat de către unii dintre oamenii noștri de știință 
editorilor jidani pentru ediţii Eminescu. De ce calitate este aportul perso- 
nal pentru o mai corectă redare a textelor, se va vedea în paginile care 
urmează. 

Intre ediţiile care vor fi cercetate, nu poate lipsi сеа dintâiu, din 
1883, datorită lui Titu Maiorescu. Transcrierea poeziilor lui Eminescu 
date la tipar, în editura Socec-Teclu, a fost făcută, în toamna anului 1883, 
de către fiica lui Maiorescu, Livia, pe atunci în vârstă de 201/5 ani, iar 
Maiorescu însuși aruncă oarecare lumină prin notarea sa din 2/14 De- 
cemvrie (Vineri) 1883 asupra modului cum s'a pregătit această ediţie... 
„Corectând aproape zilnic, până pe la orele 2 și 3 noaptea, la repedea 
tipărire a poeziilor lui Eminescu, pe care le editez la босес-Тес1и“. 41 
Se ştie că în același timp făcea corecturile şi la volumul Schiţelor lui 
Kotzebue. Așadar, о retipărire a textelor lui Eminescu, după manuscriptele 
domnișoarei Livia Maiorescu — istoria literaturii îi este recunoscătoare 
pentru munca obositoare și plictisitoare a transcrierii, — dar care va fi 
pus ea însăși textele ortografiei mai vechi în acord cu scrierea corectă 
din 1883, fără să fi ținut seama de toate nuanțele acceptabile sau repro- 
babile. Oboseală până la istovire a lui T. M., corectură până la 2—3 
noaptea: „In ultimele trei săptămâni am corectat zilnic câte patru coli, 
două din Eminescu, două din Kotzebue. Pe lângă aceasta Cameră, advo- 
catură și Academie. Un adevărat călăreț de circ pe patru cai deşelați“ 1? 

In atari condițiuni de lucru, firesc a fost să se strecoare erori și 
în ediția I-a Maiorescu, dar mai ales să se „actualizeze“ şi „literarizeze“ 
unele forme, spre dosebire de cele apărute în Convorbiri Literare sau 
hotărîte de poet. Redactorul revistei Iacob C. Negruzzi dispunea de 
timpul necesar, ca să mediteze asupra unei singure sau numai asupra 
câtorva poezii ale poetului şi avea un cult cel puţin tot atât de pronunţat 
pentru amănunt, ca şi Maiorescu. Mai estetic, mai artistic Maiorescu, 
mai respectuos Iacob C. Negruzzi faţă de voinţa poetului. Primul crescut 
din copilărie în mediu și cu influență germană, al doilea în casă de 
boieri moldoveni cu tradiție în scrisul românesc. Afirmația lui С. Bogdan- 
Duică pare destul de întemeiată: „Junimea, căreia Eminescu îi lăsa atâta 


+1 І. Rădulescu-Pogoneanu: Titu Maiorescu, Insemnări zilnice. Vol. II, 
pg. 212. 

*2 I. E. Torouţiu, Studii și Documente Literare У, pg. 18 şi Idem: 
Pagini de Istorie și Critică Literară, pg. 36. 


Ediții critice Eminescu 375 


putere asupra versului său, nu a abuzat de-această putere. Orice ar fi 
spus I. L. Caragiale, pe când era supărat ре junimiști, este sigur că ei 
nu au abuzat: variantele din manuscripte, din ediţiile care au comparat 
cu manuscriptele, dovedesc aceasta“ 13 Bătătoare la ochi şi în С. L. 
şi în ediţia I-a Maiorescu este punctuaţia influenţată de cea germană. 
In revistă apare spiritul latin, despărţire de idei, în ed. I-a şi a celor 
care se iau după ea, punctuație în spirit german separație de propoziţii. 
Ortoepia devine sclavă a ortografiei și la „Сопу. Lit“ şi la Т. М. 
In ed. Maiorescu faimoasa eroare, care prin abuzive intercaiări de 
virgule tulbură înţelesul versurilor 


Iar tu Hyperion rămâi 

Oriunde ai apune 
din „Convorbiri Literare“, anume: că tu eşti și rămâi Hyperion, ori unde 
ai apune, deci Hyperion predicativ, la Eminescu și în Сопу. Lit., şi nu 
nonsensul vocativ din ed. I-a Maiorescu, ca și în cele care le-au urmat și 
s'au ţinut după еа: 

Iar tu, Hyperion, rămâi, 

Ori unde ai apune. 

Fiindcă un început de revizuire sa făcut cu „Epigonii“ din ediţia 

р. В. Mazilu, ne vom opri tot la acest poem şi vom confrunta versurile 
edițiilor dela 1883 încoace, iar îndărăt, cu textul apărut în „Convorbiri 
Literare“ sau ca orientare pentru amănunt cu manuscriptul-ciornă dela 
Academia Română. 


EPIGONII 


STROFA 1 


‚ Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, 

‚ Mă cufund са într'o mare de visări dulci și senine 
. 51 în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri 
‚ Sau văd nopţi ce'ntind de-asupră-mi oceanele de stele, 
‚ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, 
„Cu isvoare-ale gândirei și cu râuri de cântări. 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. * 


V. 1: Scripturelor în: Ms. Ac. Rom. 2257; „Convorbiri Literare“ 1870; T. 
Maiorescu 1883; Gh. Adamescu 1940; G. Bogdan-Duică 1924; 
C. Botez 1933; Perpessicius 1939. 
Scripturilor în: T. Maiorescu 1940; A. D. Xenopol 1893; I. Scurtu 
1908; A. C. Cuza 1914; M. Dragomirescu 1937; N. Iorga 1931; 
L. Blaga, Filosofice 1923; G. Murnu 1929; E. Lovinescu 1929; 
G. Ibrăileanu 1929/30, 1939; I. Pillat 1937; G. Călinescu 1938; 
D. R. Mazilu 1940. 
4: de-asupră-mi în: Ms. Ac. Rom.; „Сопу. Lit.“; Т. Maiorescu 1883; 
M. Dragomirescu; Gh. Adamescu; N. Тогда; С. Bogdan-Duică; 
С. Ibrăileanu; C. Botez; І. Pillat; С. Călinescu; Perpessicius; 
D. R. Mazilu. 


з G. В. D. Ibid. pg. 17. 


1. E. Torouţiu 


de-asupra-mi în: Т. Maioreseu 1940, A. D. Xenopol, І. Scurtu, 

A. C. Cuza, L. Blaga, G. Murnu, E. Lovinescu. 
6: gândirei în: Ms. Ac. Кот., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, С. Bogdan- 

Duică, C. Botez. 

gândirii în: T. Maiorescu 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomi- 
rescu, Adamescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, 
Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu. 

râuri în: Maiorescu 1940, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, 
Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Pillat, Călinescu, 
Perpessicius, Mazilu. 

riuri în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit., Maiorescu 1883, Xenopol, 
G. Bogdan-Duică, Botez. 


Punctuaţia 


. 1: fără virgulă după române їп: Ms. Ac. Rom. și „Conv. Lit.“; 
cu virgulă după române în toate edițiile. 

2: fără virgulă după senine în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Iorga, 
Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 

cu virgulă după senine în: Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, Scurtu, 
Cuza, Adamescu, Blaga, Bogdan-Duică, Murnu, Lovinescu; 

M. Dragomirescu punctează astfel: după cufund virgulă, iar după 
senine punct și virgulă. 

3: fără virgulă după primăveri în: Ms, Ac. Rom., Pillat; 

cu virgulă după primăveri în: „Сопу. Lit.“, și în toate celelalte 
ediţii; 

M. Dragomirescu: trei virgule: după Şi, după în jur, şi a treia după 
primăveri. 

4: virgulă după stele în toate ediţiile, afară de „Conv. Lit.“, Maiorescu 
1883 și M. Dragomirescu, unde sunt două virgule: după nopți 
şi după stele, 

5: virgulă după frunte în: Ms. Ac. Rom., Pillat; după frunte și filo- 
mele în „Сопу. Lit.“ și în toate celelalte ediţii. 


STROFA II 


. Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: 
„ Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, 

. Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, 

. Văcărescu cântând dulce а iubirei primăvară, 

. Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară, 

‚ Beldiman vestind în stihuri ре răsboiul inimic. 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


У. 8: Cichindeal їп: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), 
Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, 
Bogdan-Duică, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, 
Călinescu, Perpessicius; 

Țichindeal în: Iorga, Mazilu. 
Mumulean în: Ms. Ac. Rom, „Conv. Lit. și în toate edițiile, dar 
Momulean în: M. Dragomirescu. 


Ediţii critice Eminescu 377 


10: iubirei în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Scurtu, 
Cuza, Bogdan-Duică, Botez; 

iubirii în: Maiorescu 1940, Xenopol, Dragomirescu, Adamescu, 
Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Pillat, Călinescu 
Perpessicius, Mazilu. 

: Cantemir în: Ms. Ac. Rom., Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Adamescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, 
Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 

Cantimir în: „Conv. Lit.“, Dragomirescu, Bogdan-Duică, Ibrăi- 
leanu, Botez, Pillat. 

pahară în: Ms. Ac. Rom., Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, Scurtu, 
Cuza, Dragomirescu, Iorga (păhară), Blaga, Murnu, Lovi- 
nescu, Botez, Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 

pahare în: „Conv. Lit.“, Adamescu (ed. 1940; în ed. mai vechi 
раһагё), Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Pillat. 

гре răsboiul (resboiul, războiul) în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit.“, 
Iorga, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, 
Perpessicius, Mazilu; 

de rasboiul (resboiul, razboiul) în: Maiorescu (1883, 1940), 
Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, 
Murnu, Lovinescu. 


Punctuația 


V. 7: fără nici un semn de punctuație în Ms. Ac. Rom.; 
virgulă după poeţi în: „Conv. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), Xeno- 
pol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Blaga, Bogdan-Duică, Lo- 
vinescu, Ibrăileanu, Pillat, Mazilu; 
fără virgulă după poeţi în: Adamescu, Iorga, Murnu, Botez, Căli- 
nescu, Perpessicius; 
virgulă după limbă în: „Сопу. Lit.“, Dragomirescu, Botez, Perpessi- 
cius; în celelalte ed. fără virgulă. 
punct și virgulă după miere în: Maiorescu (1883, 1940), Xenopol; 
punct dublu după miere în: „Сопу. Lit.“, Scurtu, Cuza, Adamescu, 
Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, 
Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 
virgulă după miere în: Dragomirescu. : 
8: pretutindeni două virgule: una după aur, a doua după durere; nu- 
mai Dragomirescu trei virgule: a treia după Momulean. 
9: pretutindeni două virgule: prima după întoarsă, a doua după mic; 
excepție Dragomirescu: trei virgule, a treia după Prale. 


STROFA III 


. Liră de argint Sihleanu, Donici cuib de 'nţelepciune, 
„ Саге, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune 

„ Urechile ce-s prea lunge ori coarnele dela cerb; 
„Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? 

‚ S'au dus toţi, s'au dus cu toate pe o cale ne "'nturnată, 
‚ Sa dus Pan finul Pepelei, cel іѕќеў са un proverb. 


1. E. Torouţiu 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


V. 16: cuminte în: Xenopol, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, Ibrăileanu, 
Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 
cu minte în: „Сопу. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), Scurtu, Cuza, 
Bogdan-Duică, Murnu, Lovinescu. 
17: Sau dus toţi, s'au dus cu toate în: „Сопу. Lit., Dragomirescu, 
Adamescu, Iorga, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, 
Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 
S'au dus toţi și s'au dus toate în: Maiorescu (1883, 1940), 
Xenopol, Scurtu, Cuza, Blaga, Murnu, Lovinescu. 


Punctuaţia 


V. 13: fără virgulă după argint în: Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, 

Scurtu, Cuza, Adamescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu; 

cu virgulă după argint în: „Сопу. Lit.“, Dragomirescu, Bogdan- 
Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius, 
Mazilu; 

punct-virgulă și pauză după Sihleanu în: „Conv. Lit.“, Maiorescu 
1883, Bogdan-Duică; 

punct-virgulă fără pauză după Sihleanu în: Maiorescu 1940, Dra- 
somirescu, Mazilu; 

virgulă după Sihleanu în: Xenopol, Scurtu, Cuza, Adamescu, Iorga, 
Blaga, Murnu, Lovinescu; 

virgulă şi pauză după Sihleanu în: Ibrăileanu, Botez, Pillat, Căli- 
nescu, Perpessicius; 

virgulă după Donici їп: „Сопу. Lit.“, Xenopol, Dragomirescu; 

fără virgulă în toate celelalte ediţii; 

virgulă după "'nţelepciune în: Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, 
Adamescu, Iorga, Murnu, Lovinescu, Perpessicius, Mazilu; 

fără virgulă după ’nțelepciune în: „Сопу. Lit., Maiorescu (1883, 
1940), Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu. 

: „Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune — punctaţia 
regulată în toate ediţiile afară de ed. Perpessicius, unde 
lipsește virgula după întâmplă; desigur o scăpare din vedere. 

: numai după urechile ediţiei Dragomirescu — virgulă; 

punct-virgulă după cerb їп: „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Dra- 
gomirescu, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, 
Perpessicius, Mazilu; 

pauză după cerb în: Maiorescu 1940, Xenopol, Cuza, Blaga, Lo- 
vinescu; 

punct-virgulă şi pauză după cerb în: Scurtu; 

punct după cerb în: Adamescu, Murnu; 

punct dublu după cerb în: Iorga. 

: punct și pauză după ne ’nturnată în: „Сопу. Lit.“, Bogdan-Duică; 

virgulă după пе *'nturnată în: Maiorescu 1883 şi 1940, Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, 
Pillat; 

punct după ne 'nturnată în: Ibrăileanu, С. Botez, Perpessicius, 
Mazilu. 


Ediţii critice Eminescu 


STROFA IV 


‚ Eliad zidea din visuri şi din basme seculare 

. Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare, 
„Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de "'nţeles, 
Munte cu capul de piatră de furtună detunată, 
„Stă şi azi în faţa lumei o enigmă т’ esplicată 

. Şi veghiază o stâncă arsă dintre nouri de eres. 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


V. 19: 


20: 


Eliad în revistă și în toate ediţiile; 

Eliad’ în Ms. Ac. Rom. și Mazilu. 

biblicelor pretutindeni; dar: 

biblicilor în Dragomirescu. 

sânte în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit.“, Bogdan-Duică, Botez, Per- 

pessicius; 

sfinte în: Maiorescu 1883 și 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dra- 
gomirescu, Adamescu, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, 
Pillat, Călinescu, Mazilu. 


: Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de ’nțeles în: Ms. Ac. 


Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Adamescu, Bogdan- 
Duică, Murnu, Botez, Perpessicius; 

Adevăr scăldat în minte, sfinx pătrunsă de 'nţeles în: Maiorescu 
ed. III-a 1888, Maiorescu 1940 (1), Xenopol, Scurtu, Cuza, 
Dragomirescu (la 19371), Blaga, Lovinescu (la 1929!); 

Adevăr scăldat în mituri, sfinx pătrunsă de ’nțeles în: Iorga; 

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătruns de înțeles în: Ibrăi- 
leanu, Pillat, Călinescu, Mazilu. 


ude furtună detunată în: Ms. Ac. Rom. 2257, f. Tla şi І. E. 


'Torouţiu acum, în revistă; 


de furtune detunată în „Сопу. Lit.“, ca şi în toate ediţiile 
dela 1883—1940; în ed. Mazilu deturnată, o evidentă eroare 


de tipar. 


: lumei în: Ms. Ac. Rom, „Сопу. Lit.“, Bogdan-Duică, Botez; 


lumii în: Maiorescu 1883 şi 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dra- 
gomirescu, Adamescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăi- 
leanu, Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu. 

wesplicată, în: Ms. Acad. Rom., „Сопу. Lit.“, Adamescu, Per- 
pessicius, Mazilu; 

ne'splicată, în: Maiorescu 1883, Xenopol, Scurtu, Cuza, 
Iorga, Bogdan-Duică, Murnu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Că- 
linescu; 

n'explicată, în: Maiorescu 1940, Dragomirescu, Blaga, Lo- 
vinescu. 


: veghiază о în: Ms. Ac. Rom., Dragomirescu (veghează-o), Ada- 


mescu (veghiază-o); 
veghiaz'o în: „Сопу. Lit, Maiorescu 1883 și 1940, Xenopol, 
Scurtu (vegheaz'o), Cuza, Iorga, Blaga, Bogdan-Duică, Murnu 


1. E. Torouţiu 


(vegheaz'o), Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, 
Perpessicius, Mazilu. 

dintre nouri de eres, pretutindeni, afară de 

dintre nourii de eres în Iorga; probabil eroare de tipar. 


Punctuaţia 


V. 21: după de ’nțeles în Ms. Ac. Rom., пісі un semn: 
punct după de 'nţeles їп: „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883; 
virgulă după de ’nțeles їп: Maiorescu 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, 
Dragomirescu, Adamescu, Iorga, Blaga, Bogdan-Duică, 
Murnu, Lovinescu, Botez, Perpessicius; 
punct virgulă după de înţeles în: Ibrăileanu, Călinescu; 
virgulă după de înţeles în Mazilu; 
punct dublu după de înţeles. în Pillat, 
virgulă după piatră numai în ed. Dragomirescu. 
23: la finea versului fără virgulă în ed.: Dragomirescu, Iorga, Ibrăi- 
leanu, Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius; în toate cele- 
lalte ediţii, virgulă. 


STROFA V 


‚ Bolliac cântă iobagiul şa lui lanţuri de aramă; 

„ Dale ţărei flamuri negre Cârlova oştirea chiamă, 

+ In prezent vrăjeşte umbre dintr'al seculelor plan; 

„ Şi ca Byron, treaz de vântul cel selbatic al durerei, 
„ Palid stinge-Alexandrescu sânta candel'a sperărei, 
. Descifrând eternitatea din ruina unui an, 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


У. 25: Bolliac în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit, Maiorescu 1883 şi 1940, 
Blaga, Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, Per- 
pessicius, Mazilu; 

Boliac în: Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, 
Iorga, Bogdan-Duică, Murnu. 

cântă în: Ms. Ac. Rom.(?), „Сопу. Lit.“, Dragomirescu, Bogdan- 
Duică, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, 
Perpessicius, Mazilu; 

cântă în: Maiorescu 1883 şi 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Ada- 
mescu, Iorga, Blaga. 

iobagiul în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit.“, Maiorescu 1833 şi 1940, 
Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Bogdan-Duică, Murnu; 

iobagul în: Adamescu, Iorga, Blaga, Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, 
Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu. 

ўа lui în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit, Maiorescu 1883 şi 1940, 
Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, 
Bogdan-Duică, Lovinescu, Botez, Călinescu, Perpessicius; 

și-a lui în: Murnu, Ibrăileanu, Pillat, Mazilu; 

şi-a’ lui în: Iorga. 


Ediţii critice Eminescu 


26: ţerei în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Bogdan-Duică, Botez; 
ţării în: Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, Scurtu, Cuza, Drago- 
mirescu, Adamescu, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, 
Pillat, Perpessicius, Mazilu; 
фегіі în: Iorga, Călinescu. 
chiamă pretutindeni, afară de 
cheamă în: Dragomirescu şi Murnu. 

: seculelor în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), 
Adamescu, Blaga, Bogdan-Duică, Murnu, Lovinescu; 
secolilor în: Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius, 

secolelor în: Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Iorga, Mazilu; 

seculilor în Xenopol. 

: selbatic în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Bogdan- 

Duică, Botez; 

sălbatec în: Maiorescu 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomi- 
rescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu; 

sălbatic în: Adamescu, Ibrăileanu, Pillat, Călinescu, Perpessi- 
cius, Mazilu. 

durerei în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Bogdan-Duică, Lovinescu, Botez; 

durerii în: Maiorescu 1940, Dragomirescu, Adamescu, Тогда, 
Blaga, Murnu, Ibrăileanu, Pillat, Călinescu, Perpessicius, 
Mazilu. 


: sânta în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit., Bogdan-Duică, Botez, Per- 
pessicius; 
sfânta în: Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, Scurtu, Cuza, Drago- 
mirescu, Adamescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăi- 
leanu, Pillat, Călinescu, Mazilu. 
candela în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), 
Xenopol, Scurtu,. Cuza, Iorga, Blaga, Bogdan-Duică, Murnu, 
Lovinescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius, 
Mazilu; 
candelă-a în: Dragomirescu, Adamescu. 
sperărei în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Lit.“, Maiorescu 1883, Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Bogdan-Duică, Lovinescu, Botez; 
sperării în: Maiorescu 1940, Dragomirescu, Adamescu, Iorga, 
Blaga, Murnu, Ibrăileanu, Pillat, Călinescu, Perpessicius, 
Mazilu. 
Palid stinge- Alexandrescu, pretutindeni, afară de 
stânge în Ibrăileanu și copistul său Pillat. 


Punctuaţia 


V. 26: virgulă după negre în ed. Dragomirescu; tot aici după cheamă 
punct dublu. 
28: Şi, ca Byron, treaz în: Adamescu și Iorga; 
virgulă după Palid în ed.: Dragomirescu. 


1. E. Torouţiu 


STROFA VI 


31. Pe-un pat alb са un linţoliu zace lebăda murindă, 
32. Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă — 
33. Viaţa-i fu o primăvară, moartea o părere de rău; 
34. Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, 

35. Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare 
36. Și astfel Bolintineanu începu cântecul său 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


V. 32: Vergină în: Ms. Ac. Rom., Adamescu, Ibrăileanu, Botez, Pillat, 
Călinescu, Perpessicius; 

virgină în: „Conv. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Iorga, Blaga, Bogdan-Duică, 
Murnu, Lovinescu, Mazilu. 

voace în Xenopol; pretutindeni voce. 

: moartea-o în: Ms. Ac. Rom., Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Adamescu, Blaga, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, 
Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 

moarte-o în: „Сопу. Lit.“, Botez; 

moartea,-o în Dragomirescu; 

moarte'-o în Iorga; 

moartea o în: Murnu, Lovinescu. 

:lacrămi în ed. Iorga; pretutindeni lacrimi. 

: Bolintineanu începu pretutindeni; 

Bolintineanu 'și începu în ed. Scurtu şi în cei cari-l co- 
piază: Dragomirescu (Bolintineanu și 'ncepu), Blaga (Bolin- 
tineanu-și începu) şi Lovinescu; firește d-sa pretinde că a 
editat după „Conv. Lit.“ ! 

Punctuaţia 


. 33: moartea o în: Murnu, Lovinescu; 
moartea,-o în: Dragomirescu; 
moarte'-o în: Iorga; 
moartea-o în: ceilalți. 


STROFA VII 


37. Murăşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, 

38. Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, 

39. Chiamă piatra să învie ca și miticul poet, 

40. Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune 
41. Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, 

42. Preot deșteptărei noastre, semnelor vremei profet. 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


V. 37: Murăşan pretutindeni afară de 
Mureşan în: Xenopol, Perpessicius. 
39: Chiamă pretutindeni; în ed. Dragomirescu cheamă. 
42: deșteptărei їп: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“ Bogdan-Duică, Botez; 


Ediţii critice Eminescu 383 


deşteptării în: Maiorescu (1883, 1940), Xenopol, Scurtu, Cuza, 
Dragomirescu, Adamescu, lorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, 
Ibrăileanu, Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu. 

vremei în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit., Maiorescu 1883, Bogdan- 
Duică, Botez; 

vremii în: Maiorescu 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomi- 
rescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Pillat, Că- 
linescu, Perpessicius, Mazilu. 


Punctuaţia 


V. 39: virgulă după învie la Dragomirescu. 

41: Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, în Ms. Ac. Rom., „Сопу. 
Lit.“, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, 
Perpessicius; 

Şi bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune, în: Scurtu, 
Cuza, Blaga, Murnu, Lovinescu; 
51, bogat în sărăcia-i, са un astru el apune, în: Maio- 
rescu (1883, 1940), Dragomirescu, Adamescu, Iorga, Mazilu; 
. 51 bogat în sărăcia-i că un astru iel apune; în Xenopol 


STROFA VIII 


43. Таг Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, 

44. Căci pe mucedele pagini stau domniile române 

45. Scrise de mâna cea veche a 'nvăţaţilor mireni; 

46. Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, 
47. Zugrăveşte din nou iarăși pânzele posomorite 

48. Ce arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


V. 46: Moaie în unele ediţii, Moae în altele; Dragomirescu 'Nmoae; 
tot Dragomirescu preferă forma cu loarea; pretutindeni 
coloarea. 

47: posomorîte în toate ediţiile, afară de 
posomorite în: „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Bogdan-Duică. 
48: Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. In acest vers 
intervin Iorga şi Murnu. 
Iorga: Ce-arătau faptele crunte-a * unor. Domni tirani, vicleni. 
Murnu: Ce-arătau faptele crunte-a unor domni tirani, vicleni. 


Punctuaţia 


У. 47: după posomorite pun virgulă numai: M. Dragomirescu, Pillat, Că- 
linescu și Perpessicius. 


STROFA IX 


‚ Şacel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice, 

„ Се din frunză îți doinește, ce cu fluerul îţi zice, 
‚ Се cu basmul povestește — veselul Alecsandri, 

. Cenșirând mărgăritare ре а stelei blondă rază 
„Acu seculii străbate, o minune luminoasă, 

. Acu râde pintre lacrimi, când o cântă pe Dridri. 


1. E. Torouţiu 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


У. 49: Ş'acel rege-al poeziei în: Ms. Acad. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 
(1883, 1940), Xenopol (poieziei), Scurtu, Cuza, Blaga, Bogdan- 
Duică, Lovinescu, Botez, Perpessicius, Mazilu; 

Şi-acel rege-al poeziei în: Adamescu, Iorga, Murnu, Ibrăi- 
leanu, Pillat, Călinescu; 

Și-acel Rege-al poeziei în: Dragomirescu; 

vecinic în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Xenopol, 
Scurtu, Cuza, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Căli- 
nescu, Perpessicius; 

veșnic în: Maiorescu 1940, Dragomirescu, Adamescu, Iorga, 
Blaga, Murnu, Lovinescu, Mazilu. 

: frunză în: Ibrăileanu, Adamescu, Pillat, Călinescu; din manuscri- 
sul-ciornă nu se poate deduce dacă-i frunză sau frunz е, 
cum se tipărește în „Conv. Lit.“ şi 'n toate celelalte ediţii. 

: Alexandri: Xenopol, Murnu; pretutindeni, corect: Alecsandri. 

: blondă în: Ms. Ас. Rom, „Сопу. Lit.“, Bogdan-Duică, Ibrăileanu, 
Botez, Pillat, Călinescu, Perpessicius, Mazilu; 

blândă în: Maiorescu 1883 şi 1940!, Xenopol, Scurtu, Cuza, 
Dragomirescu, Adamescu (1940!), Iorga, Blaga, Murnu, Lo- 
vinescu. 

: Acu în Ms. Ac. Rom.; pretutindeni Acum. 

веси în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940), Xe- 
nopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, Bog- 
dan-Duică, Murnu, Lovinescu; 

secolii în: Iorga, Ibrăileanu, Botez, Pillat, Călinescu, Perpessi- 
cius, Mazilu. 

: Acu sau cu o ipotetică cetire Ac uși în Ms. Ac. Rom.; s'a tipărit 
pretutindeni Acum. 

râde în: Maiorescu 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, 
Adamescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Pillat, 
Perpessicius, Mazilu; 

ride în: Ms. Ac. Rom, „Сопу. Lit., Maiorescu 1883, Bogdan- 
Duică, Botez. 

pintre în: Ms. Ac. Rom., „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Bogdan- 
Duică, Botez; 

printre în: Maiorescu 1940, Xenopol, Scurtu, Cuza, Dragomi- 
rescu, Adamescu, Iorga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Pillat, 
Perpessicius, Mazilu. 


Punctuaţia 


У. 52: Ce, 'nşirând mărgăritare, numai în Dragomirescu după ce apare 
virgula. 


STROFA X 


55. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, 
56. Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, 

57. Cu zimbire de vergină, cu glas blând, duios, încet, 
58. El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, 

59. O așează ’n tron de aur să domnească lumi rebele 
60. Şi iubind-o fără margini scrie: „visul de poet“. 


Ediţii critice Eminescu 
Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


у, 57: Zimbire de vergină în: Ms. Ас. Rom.; 
zimbirea de virgină în: „Сопу. Lit.“, Maiorescu (1883, 1940); 
Xenopol, Iorga, Bogdan-Duică; 
zimbirea de vergină în Botez; 
zâmbirea de virgină în: Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Blaga, 
Lovinescu, Mazilu; 
zâmbirea de vergină în: Adamescu, Ibrăileanu, Pillat, Că- 
linescu, Perpessicius; 
zîmbirea de virgină în: Murnu, unde probabil este greşală 
de tipar, în loc de zimbire, deoarece d-l Murnu este în- 
verşunat adversar al scrierii sunetului î din i, în corpul 
cuvintelor. 
: In ed. Dragomirescu evidenta eroare de tipar: „ЕІ îi pune pe-a 
lui frunte“. 
: O aşează ’n tron pretutindeni, даг 
O aşază ”п tron îned. Murnu şi Dragomirescu. 
: margini în toate ediţiile; 
margeni în ed. Iorga. 


Punctuația 


V. 55: Sau, visând în: Dragomirescu, Adamescu, Iorga. 
60: Şi, iubind-o fără margini, scrie în: Dragomirescu, Adamescu, Iorga. 

Şi iubind-o fără margini, scrie în: Blaga, Murnu, Lovinescu, Botez, 
Perpessicius. 

In celelalte ediţii fără virgulă. 

După poet numai în Maiorescu (1883, 1940) şi Mazilu se pune 
punct-virgulă. Celelalte tipăriri închee versul și strofa cu 
punct. 


STROFA XI 


61. Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte 

62. Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte, 

63. Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, 

64. El deşteaptă 'n sinul nostru dorul ţărei cei străbune, 
65. El revoacă ’n dulci icoane a istoriei minune, 

66. Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbru sombru și regal. 


Elemente morfologice, sintactice, fonetice, etc. 


V. 61: a stâncelor în: Ms. Ac. Rom., „Conv. Іль“, Maiorescu (1883, 1940), 
Cuza, Adamescu, Blaga, Bogdan-Duică, Murnu, Lovinescu, 
Botez, Perpessicius; 
al stâncelor în: Xenopol; 
a stâncilor în: Scurtu, Dragomirescu; 
al stâncilor în: Iorga, Ibrăileanu, Pillat, Călinescu, Mazilu. 
64: sinul în: Ms. Ac. Rom. „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Xenopol, 
Bogdan-Duică, Botez; 
8 


1. E. Тогоијіш 


sânul în: Maiorescu 1940, Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Ada- 
mescu, Iorga, Blaga, Murnu, Lovinescu, Ibrăileanu, Pillat, 
Călinescu, Perpessicius, Mazilu. 

{йге în: Maiorescu 1883, Xenopol, Scurtu, Cuza, Murnu, Lovinescu; 

țării în: Maiorescu 1940, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, Ibrăi- 
leanu, Pillat, Perpessicius, Mazilu; 

{егеі în: „Сопу. Lit.“, Bogdan-Duică, Botez; 

фегіі în: Iorga, Călinescu. 

In ms. poetului: tierei. 

: еуоаса în ed. Cuza în loc de revoacă, pretutindeni. 
: Zimbru în: Scurtu, Cuza, Dragomirescu, Adamescu, Blaga, Lovi- 
nescu, Pillat, Maiorescu 1940. 

Zimbrul în: „Сопу. Lit.“, Maiorescu 1883, Xenopol, Bogdan- 
Duică, Murnu, Ibrăileanu, Botez, Călinescu, Perpessicius, 
Mazilu. 

sombru în toate ediţiile afară de 

sumbru în ed. Iorga. 


Punctuaţia 


У. 61: virgulă după sau în: Dragomirescu, Iorga; în celelalte tipăriri și 
retipăriri, fără virgulă; Adamescu inconsecuent: în strofa 
precedentă pusese virgulă după sau, aici nu pune. 

virgulă și după visând numai în ed. Dragomirescu. 
virgulă după munte numai în ed. Xenopol, Dragomirescu, Botez 


şi Perpessicius. 


Partea a П-а a Epigonilor, comentariile și concluziile, în numărul 
viitor. 


І. E. Torouţiu 


RAE Vista 


OARE 


S. MEHEDINȚI: TRILOGII (ȘTIINȚĂ — ȘCOALĂ — УІЕАТА) 
CU APLICĂRI LA POPORUL ROMÂN 


EDITURA «CUGETAREA», 1940, BUCUREŞTI 


Trilogia, са sistemă de gândire și expunere, deși în unele împrejurări 
poate să apară ca artificială și arbitrară în raport cu bogăţia şi complexitatea 
realităţilor gândite, prezintă avantajul schematizărilor comode şi simetrice, Este 
o arhitectură care se impacă de minune cu nevoile sintezei, mai ales atunci 
când gândirii logice i se adaugă abilitatea artistică în alegerea și fixarea «Coloa- 
nelor», menită să sprijine greutatea faptelor și argumentelor întrebuințate și să 
orienteze stilul concluziilor, față de ansamblul operei. 

D. profesor S. Mehedinţi, ale cărui idei sunt în genere cunoscute la noi, 
folosind această metodă, aduce preţioase precizări referitoare la trei mari pro- 
bleme: știința, școala și vieaţa. 

Secretul — dacă ne este îngăduit să întrebuințăm acest cuvânt — саге ne 
dă putinţa să urmărim firul Trilogiilor, stă tocmai în înțelegerea principiului tri- 
nomic. Deși problemele menţionate pot fi foarte bine expuse fiecare în parte, 
autorul izbutește să stabilească legături între ele în aşa fel, încât lucrarea se 
prezintă ca un tot organic. Prima parte, este o expunere asupra aptitudinilor și 
valorii agenţilor științei, precum și a condiţiunilor activităţii lor. Am putea 
adăuga: o prezentare în «etaje» a muncii desfășurată de anumiţi oameni, cu în- 
sușiri oarecum speciale; muncă ale cărei rezultate, bine înjghebate, duc la con- 
stituirea științei. Pornind de jos în sus, găsim trei trepte, care pot fi conside- 
rate dintr'un anumit punct de vedere tot atâtea tipuri de muncitori, ce se de- 
dică activităţii științifice. Aceștia sunt: cercetătorii, erudiţii și savanții. Cerceta- 
rea presupune condițiuni subective și obiective. Pe lângă mânuirea metodelor 
de observaţie și experimentare, de mare folos sunt instrumentele tehnice, care 
măresc capacitatea de înregistrare a simțurilor noastre imperfecte. Curiozitatea, 
puterea de pătrundere în semnificaţia faptelor și mai ales ăptitudinea de a în- 
țelege valoarea unor amănunte, în raport cu întregul problemelor de care se 
ocupă, constitue în același timp însușirile și însemnătatea cercetătorului. Nu 
pot fi socotiți cercetători adevăraţi, cei care se mulțumesc numai cu adunarea 
materialului și cu inventarierea lui. 

Din numeroasele exemple, reținem pe acelea ale lui Lineu, a cărui con- 
сере «fixistă» îl orientează mai de grabă către înregistrare, decât către сегсе- 
tare. Nu s'ar ртеѕі credem, dacă acestui naturalist і s'ar atribui calificativul 
de «contabil al naturii». Acest atribut, ne-ar face să pricepem și mai bine ru- 
denia dintre metoda sa și aceea a lui Pliniu; rudenie recunoscută de naturaliștii 
timpului său. Unui astfel de cercetător, i se opune acela al intuitivului am putea 
zice, care vede esenţialul și reușește să-l pună în lumină. Daubenton, Adarison și 
Lamarck sunt exemplare cu altă structură mintală decât Lineu și Buffon. Erudiţii, 
al doilea etaj al științei, dacă îndeplinesc condițiunile pretinse de acesta, se 
caracterizează prin puterea de păstrare a memoriei. La nevoie, eruditul recurge 
și la memoria «artificială»: fişele. Incercând analize de psihologie, autorul dis- 
tinge însă între memoria cumulativă (pasivă) şi memoria selectivă (logică şi 
activă). Se înţelege că primul tip de erudiție, nu ajută deloc la inaintarea 
ştiinţei, care presupune ordine logică. Cel de al doilea, dacă nu creiază, ajută 


388 Florin Niculescu 


totuși pe cercetător să se orienteze în complexitatea faptelor, care, la rândul 
său, poate deveni și el erudit, prin acumulare de cunoștințe. Cercetător şi eru- 
dit, poate deveni orice om ce întrunește condiţiunile enumărate, muncind și 
adunând fapte. Formarea lor deci, este și în funcţie de timp, adică de vârstă. 
Cu totul altfel se prezintă savantul. Aptitudinile lui nefiind legate în mod ne- 
cesar de timp, el poate fi considerat ca «un dar al naturii». Puterea lui stă în 
creaţie şi aceasta se împacă foarte bine cu tinereţea. Se cer însă savantului anu- 
mite aptitudini speciale ca: judecată și raţionament ascuţit, la care se adaugă 
intuiţia esenţialului,.de care atârnă“amănuntele și părțile unor probleme, pe care 
nu le pot rezolva nici cercetătorii curaţi, nici adevărații erudiți. Esenţialul și 
amănuntul nu se opun însă calitativ; căci ceeace cantitativ pare un amănunt, 
poate fi, din punctul de vedere al semnificației, esenţial. Orientarea în mai 
multe direcții și impersonalitatea, întregesc personalitatea savantului, care nu 
trebue confundată cu genialitatea. Aceasta este o însușire ce se definește care- 
cum prin depășirea timpului normal al activităţii cerebrale și nu prin gradul 
de adevăr pe care geniul îl poate descoperi. Adevărul n'are grade și termeni de 
comparaţie, gândește autorul Trilogiilor. Analizele şi definițiile menţionate, au 
pentru d. Mehedinţi și o valoare practică. Ele ne obligă la o revizuire a califi- 
cativelor atribuite oamenilor de știință şi la o judecată obiectivă a produselor 
lor, evitând confuziile și abuzurile ce le facem, numind geniu pe savant; erudit 
pe cercetător, sau savant pe erudit. Trecând la o a doua parte a lucrării, in- 
titulată «Trilogia Şcoalei», găsim aceeași atitudine analitico-critică, stăpânită 
însă de o pronunțată preocupare practică. Școala nu este o inovaţie a civili- 
zaţiei; ea este implicată în уіеаја socială şi ia naștere din necesitatea de a in- 
tegra generaţiile tinere în mentalitatea colectivă a grupului. O găsim şi la 
primitivi. La aceştia, structura magică a gândirii face ca vorba, cuvântul, să 
fie socotit ca forță sau instrument de dominare a naturii. Cuvântului, i se asociază 
imaginea (desemnul) și gestul. De aici rezultă o întreagă tehnică menită să in- 
fluențeze asupra fenomenelor: descântecul şi vrăjitoria, cântecul, riturile reli- 
gioase, dansurile. Iniţierea tineretului prin practica magică, merge paralel cu 
grija purificării lui, Metoda întrebuințată, se reduce la memorizarea stereotipă 
a cuvintelor, la imitarea mecanică a gesturilor, la dureri fizice și morale. Aceste 
credințe și procedee primitive, au trecut, ca o moștenire, în școlile propriu zise. 
Dacă șamanul sau vrăjitorul este instructorul clanului, Pelferul este un fel 
de şaman al școalei. El stă pe treapta inferioară a ierarhiei învățământului. 
Grija lui se reduce la respectarea absolută a literei și la memorizarea întocmai 
a textelor. Pe măsură ce gândirea științifică ia locul celei magice, Belferul de- 
vine din ce în ce mai rar. Profesorul, ca deţinător de știință, ia asupră-și 
grija instruirii tineretului. Orientat către argumentare și demonstrație rațională, 
acesta înțelege să influenţeze copilul conform unor regule și procedee mai a- 
propiate de natura sa trupească și sufletească. Metodele aplicate tind progre- 
siv către înlăturarea memorizării mecanice și mai mult către folosirea intuiţiei 
şi judecății. Formarea corpului, ре cât posibil, ține pasul celei morale și inte- 
lectuale. Dar nici apariţia profesorului n'a rezolvat nevoile educaţiei, căci po- 
ziția pe care el s'a situat nu i-a îngăduit decât o activitate unilaterală și dis- 
tanţată, în raport cu elevul, Credinţa nețărmurită, s'ar putea spune, în valoarea 
ştiinţei, a împins prea mult pe profesor în direcția cunoștinței. Punctul cul- 
minant al acestei atitudini, îl găsim în secolul trecut. Accentul exclusiv a fost 
pus în școală pe idee. Metodele au fosi deasemenea elaborate din grija de a 
instrui și nu de a educa. Opera profesorului a fost deci fatal sortită falimen- 
tului. Intregirea ei nu putea veni decât dela educator, a cărui iubire pentru 
copil îl apropie de el și-l îndeamnă să insiste nu asupra instrucției, ci asupra 
formării inimii şi asupra personalităţii. Eduratorul, spre deosebire de profesor, 
este un intuitiv, un animator și un creator. Respectând simetria Trilogiilor, n'am 
greşi, dacă am spune că el este pentru activitatea educativă, ceeace este sa- 
vantul pentru știință. Atacând din plin rezultatele nenorocite la care a ajuns 
învățământul, D-l Mehedinţi socoate că marii răspunzători sunt Statul și Uni- 
verzitatea, în a căror preocupare n'a intrat niciodată serios, chestiunea pregă- 
tirii educatorilor, negliiindu-se cu totul marea lecţie dată de creștinism. Uni- 
versitatea nu poate forma educatori; rolul ei este să cultive știința. Instituţii 
speciale trebue destinate formării celor ce au a se ocupa cu educația. Răul 


5. Mehedinți: Trilogii 389 


adus de intelectualismul şi raționalismul deseori incomplet înţelese, este vin- 
decabil prin «Şcoala Muncii». Munca presupune iubire şi dragoste. Ea ajută 
pe educator să descopere aptitudinile fiecărui şcolar și să-l orienteze în vieaţă, 
după meritele sale, ajungându-se în felul acesta la o selecţie a volorilor. Dar 
şcoala muncii, implică un postulat ce nu poate fi nesocotit: O pedagogie înteme- 
iată pe caracterele etnice ale popoarelor. Şi їп ceeace priveşte poporul nosttu, 
numeroase sunt calităţile care ne dovedesc că Іа el, adevărata școală nu poate fi 
alta decât aceea întemeiată pe muncă și omenie. Ultima partea lucrării este re- 
zervată Trilogiei vieții. Problema ce s'a риз în vechime, în timpurile moderne 
şi ce se pune și astăzi, este aceea a raportului dintre gloate și elite, Gloatele 
au fost timp îndelungat dispreţuite și ținute în stare inferioară. Pentru Nieizsche, 
singur supra-omul merită atenţie. Contra acestei atitudini însă, vin înseși legile 
științei biologice și ale statisticii. Selecțiunea presupune diversitate și exempla- 
rele superioare își înfig rădăcinile vitale în marea masă a poporului. Legea 
statistică a lui Galton întărește această constatare. Repartiția indivizilor, în ra- 
port cu valoarea lor, este trinamică: inferiori, mediocri, superiori. Extremele: 
foarte inferiori şi foarte superiori, sunt excepţii. Legea lui Galton este verifica- 
bilă în orice realitate omenească, deoarece peste tot se întå nesc treptele ei. Re- 
zultă deci, ca un corolar, că gloata nu poate fi neglijată, iar pătura țărănimii în- 
tr'o țară са a noastră, este isvorul elitelor. Școala adaptată mediului țărănesc 
şi educara acestei pături conform structurii ei, este lozinca și grija ce trebue 
s'o aibă conducătorii politici. Principiul acesta nu este o dorință, ci o concluzie 
ştiinţifică. Organizând științific școala, ajutăm însăși vieata socială. lată ideea 
fundamentală ce pare să reiasă logic din studiul Trilogiilor analizate. 

Am căutat să rezumăm lucrarea d-lui profesor S. Mehedinţi cât mai sumar 
posibil, lăsând la o parte multe amănunte folositoare celor ce doresc să se ins- 
truiască în direcțiile amintite. Planul nostru a fost voit, întrucât socotim că 
analiza unei cărţi, trebue să conţină în sine evidențierea caracterului ei; atât ca 
metodă de expunere, cât și ca fond. Dacă părerea ce ne-am făcut nu este gre- 
şită, lucrarea de faţă se prezintă са un efort de explicare și precizare a unor 
concepte fundamentale, cărora în virtutea principiului trilogic, se adaugă alte 
concepte ce constitue osatura și articulațiile conceptului inițial. Lămurirea no- 
țiunilor însă, este cu putinţă prin cel puţin două metode: analiza logică-de- 
ductivă, care ar consta dintro derivare succesivă a notelor constitutive, impli- 
cate întrun concept şi al doilea (П) analiza faptelor, care justifică aplicarea 
conceptului wnei realități anumite. Ca om de ştiinţă, autorul lucrării de care 
ne-am ocupat alege calea faptelor, fără să neglijeze însă sintezele ce se impun. 
Este un merit incontestabil. Totuși, atitudinea domniei sale nu rămâne în ca- 
drul strict științific. Preocupat de valoarea ideilor în raport cu acțiunea, d. S. 
Mehedinți nu scapă aproape nicio ocazie pentru a ne da sfaturi. Omul de 
ştiinţă este urmărit pas cu pas de moralistul și pedagogul, care vrea să fie în 
serviciul altora. Probabil că această structură sufletească a autorului explică 
şi bogăţia metaforelor și comparaţiilor între fapte uneori îndepărtate ca sem- 
nificaţie, a ironiilor presărate printre rânduri, precum și grija manifestă de a 
pune în lumină unele din meritele întâlnite la poporul nostru. Astfel, admi- 
тайа pentru Zamolxe de pildă, despre саге п'аует decât foarte puţine refe- 
rințe, provenind dela vechii scriitori, ar putea fi arbitrară pentru judecata rece 
a cititorului, ce n'ar căuta decât întemeieri științifice și «pipăite», dar care 
devine inteligibilă din moment ce o interpretăm prin scopul urmărit de autor: 
de a contribui la întărirea credinţei în valorile noastre etnice. De altă parte, 
stilul plastic, plin de imagini grăitoare prin ele înșile, fac din această lucrare 
o operă de popularizare, putând fi cu folos studiată și de către cei mai puțin 
orientaţi în problemele etnografiei, sociologiei, biologiei şi psihologiei. 

Florin Niculescu 


IONEL TEODOREANU: TUDOR CEAUR ALCAZ (Roman) 
EDITURA «CARTEA ROMÂNEASCĂ», 1940, BUCUREȘTI 
E un loc comun astăzi, că genurile literare au doar o valoare istorică. 


Romanul cu deosebire, ca specie a creaţiei epice nu înfăţişează ceva restrictiv, 
ci dimpotrivă tinde să se apropie tot mai mult de vastitatea creaţiei cosmice, pe 


390 Mihai Niculescu 


care un Pascal o sugera într'o propoziţie rămasă celebră, asemuind-o cu «o 
‘sferă infinită, al cărei ceniru е pretutindeni, iar circumferința nicăeri». 

In lipsa unor reguli cu caracter limitativ sau constrângător pentru acest 
‘gen atât de ospitalier, căruia nu i-se pot arăta marginile, se recunoaște totuși o 
valoare normativă afirmației că într'un roman, prezența epicului «pur» cată să 
fie precumpănitoare. Ghilemetele vor să arate că puritatea epică a romanului nu 
trebue înțeleasă în felul poeziei, atunci când i se recomandă să fie pură. In cazul 
acesteia, puritate înseamnă purificare, selecție întreprinsă -prin îndepărtarea tu- 
turor elementelor digresive, cu deosebire a retorismului didactic-scnorizant, care 
sfâșie muzicalitatea și armonia intimă a poeziei. 

Dimpotrivă, când se afirmă pentru roman primatul epicului pur, recunoaşte- 
геа acestei întâietăţi se face fără sacrificiul elementelor ajutătoare și inciden- 
“tale, care însă trebue să i se subordoneze, incorporându-se organic ritmului po- 
vestirei, al desfășurării faptelor. «Bucăţile de bravură» intercalate dealungul de- 
scrierii epice, fie că e vorba de subtile analize psihologice, de pătrunzătoare 
comentarii marginale sau de luminișuri poetice pigmentate cu punctuație lirică 
sunt lipsite de semnificație pentru cunoașterea  personagiilor și împovărătoare 
atunci când adnotează numai atitudinea autorului, fără să o caracterizee pe 
aceea a plăsmuirilor lui. 

Critica literară a recunoscut calităţile scrisului d-lui Ionel Teodoreanu dar 
a subliniat și cusurul excesului acestor calități. Valoarea prozei d-sale stă mai 
cu seamă în tensiunea și voltajul ei liric, în somptuozitatea vocabularului și în 
verva imagistică şi metaforică de о prospeţime excultantă, — mereu afirmate, 
strălucit afirmate cu fiecare carte nouă pe care o publică. Alături de acestea, și 
cu toate acestea, talentul de a povesti pur și simplu, — însușire esenţială ro- 
mancierului, ДРЕ 

Rezerva, sau chiar — dela o vreme — nepăsarea cu саге critica 
literară întâmpină producţia epică a d-lui Ionel Teodoreanu este întrucâtva, 
omenește vorbind, explicabilă: atâta incontestabilă bogăție, atâta risipă chiar, de 
talent irită și jicnește pe acei mai puțin înzestrați. Generozitatea stârneşte rare- 
ori altă reacție psihologică decât invidia; ceea ce nu înseamnă, desigur, că se- 
veritatea criticelor aduse literaturii d-lui Ionel Teodoreanu isvorăşte numai 
din resentiment, fiind' lipsită de argumentare temeinică și judicioasă. 

Aparenta virtuozitate a prozei acestui scriitor, omniprezența lui stăruitoare 
în gândurile ca și în vorbele fiecărui personaj, ca și în cel mai neînsemnat 
aspect natural scos din anonimat prin indiscreția focului de artificii a vre- 
unei metafore sau a unei jerbe scânteietoare de imagini, creează între cititor 
și lumea romanului, un personaj intermediar: autorul însuși, singurul a cărui re- 
alitate și deplină consistență pare neîndoelnică. Dar mesajul cărții se împuţi- 
nează prin această decantare, timbrul i se alterează, astfel că și răsunetul pe 
care-l găsește în sufletul cititorului este. oarecum falsificat. 

«Tudor Ceaur Alcaz», ultimul roman publicat de d. Ionel Teodoreanu, la 
sfârșitul anului trecut, farmecă și irită totodată, prin aceiaș exuberanță verbală 
ştiută din romanele anterioare. Personagiile sunt simple semne sau etichete соп- 
venționale puse pe multiplele ipostaze ale autorului, care și de astădată se 
vădește а fi un mim extraordinar 51 un animator fără pereche,  Coca-Duduș, 
Domnița, Lența Panţâr, Andronic și Aida Andronic Ceaur Alcaz, Călugărul Alfeu 
51 misitul Fiţig trăesc totuși, dacă nu cu intensitatea vieţii reale cel puţin prin 
strălucirea efemeră și sprinteneala unui stil împletit cu serpentinele multicolore 
ale metaforei și pudrat cu pulbere scânteetoare de confetti lirice. 

Inaderenţa personagiilor literaturii teodoreniene la sensurile realităţii și ale 
vieţii sociale,  inadaptabilitatea și insularitatea existenței lor adăpostită de 
ecourile lumii înconjurătoare, îşi au rădăcinile în inaderența autorului însuși la 
sensurile socialului. Ni se pare inexplicabilă și de o singularitate unică în lite- 
ratura noastră, împrejurarea că experiența artistică atât de cuprinzătoare a d-lui 

nu nu poartă urmele contactului social. E o constatare care explică 
inactualitatea pe planul psihologic a celor mai multe din plăsmuirile scriitoru- 
lui, aerul lor desuet și de familie în acelaș timp. 

In «Tudor Ceaur Alcaz» s'ar părea că Nina Tomaş va isbuti însfârșit să 
se emancipeze de acel stil sufletesc unitar — adevărat stil de epocă! — pe 
care îl imprimă romancierul ficțiunilor sale. 


lonel Teodoreanu: Tudor Ceaur Alcaz 391 


La un moment dat, autorul schițează o foarte isbutită autocritică, un fel 
de satiră a duhului propriu, teodorenizantă: în paginile dela sfârșitul cărţii, în 
care Nina încearcă să-l convingă pe Coca-Duduș, să renunțe la iluziile pe 
care şi le făcuse acesta despre ea și despre posibilitatea unei căsătorii între 
amândoi, cu generozitatea închipuirii adolescentine: «Voi nu sunteţi contem- 
porani cu actualitatea — îi spune Nina. Insula voastră, cu toate că are cea- 
sornice și calendar a suprimat timpul social, înlocuindu-l cu un timp psiholo- 
gic, specific ambianţei vcastre,.. Contactul dintre voi şi viața socială se face 
printr'un misit». Credem că e cea mai pertinentă și mai lucidă critică ce sa 
adus literaturii d-lui Teodoreanu. Nina Tomaş e o replică, un antidot — anti- 
Teodoreanu — pe care singur și-l administrează romancierul, dar numai pentru 
scurtă vreme, fiindcă din ultima scenă a romanului, în trenul care o îndepărta 
de Vorniceni, despărțind-o de Coca-Duduș, înțelegem din mărturisirea ре care i-o 
smulge acesta, că și Nina este iremediabil «medelenizată». D. Ionel Teodoreanu 
ar fi avut putinţa, unică poate în epica domniei-sale, de-a realiza о existenţă 
autonomă, nefalsificată de conformismul la care o va obliga rolul ei de viitoare 
parteneră sentimentală a lui Coca-Duduș. Dar se vede că i-a fost hărăzită aces- 
tuia, prin voința creatorului lor comun, care dealtfel anunță și urmarea, în- 
tr'un nou volum, a romanului «Tudor Ceaur Alcaz». 


IONEL TEODOREANU: CE-A VĂZUT ILIE PÂNIȘOARĂ 
EDITURA «CARTEA ROMÂNEASCĂ», 1940, BUCUREȘTI 


Dacă n'ar fi preferința prea ostensiv arătată pentru acest Ше Pânișoară, 
sfătosul fanaragiu, pe care cititorii îl cunosc din «Prăvale-Baba», ultima carte a 
d-lui Ionel Teodoreanu аг fi ceea ce se chiamă, în cariera unui scriitor, о sur- 
prinzătoare excepţie. 

Omenia acestui Піе Pânișoară îi dă o amploare epică neobișnuită. Graiul 
ca şi felul lui de a fi este firesc, simplu şi omenește mișcător. Cartea аге un 
accent de intimitate care о destină mai puțin masselor de cetitori credincioşi ai 
d-lui Ionel Teodoreanu, dar suntem siguri că publicul mai restrâns, pe care-lva 
recolta «Ce-a văzut Ше Pânișoară», va fi însfârșit publicul pe care îl merită 
marele talent al d-lui 1. Teodoreanu. Nici o carte din câte a scris până acum 
autorul «Medelenilor» nu a avut un timbru atât de grav, de simplu omenesc 
ca acela al paginilor care povestesc de Піе Pânișoară. Intre planul realităţii 
şi planul fantastic, un echilibru desăvârșit. Sunt pagini de o fantezie graţioasă 
și plină de humor care amintesc pe alocuri, de prospețimea coloritului și vioi- 
ciunea desenelor animate. 

«Ce-a văzut Ilie Pânioșară» este, în literatura d-lui Teodoreanu, echiva- 
lentul unui vis într'o noapte de vară. 

Mihai Niculescu 


Dr. VASILE M. PLĂTĂREANU: „APARATUL CARDIO- 
VASCULAR“ ` 


TIP. «BUCOVINA», 1940, BUCUREŞTI 


Datorită domnului doctor Vasile Plătăreanu, chirurg primar al spitalulu; 
central Prof. Dr. Cantacuzino, autor al atâtor alte lucrări de specialitate şi de 
istorie medicală, a apărut de curând volumul intitulat: Aparatul cardio-vascular. 
In acest amănunţit și interesant studiu. cunoscutul chirurg, dupăce stabilește 
importanța fiecărei categorii de elemente anatomice care alcătuesc aparatul car- 
dio-vascular, analizează faptele privitoare la angina pectorală, rolul sistemului 
neuro-vascular, rolul reţelei capilare și subliniază însemnătatea câtorva sindrome 
circulatorii, luând ca punct de plecare observaţiile sale din clinică, Valoarea lu- 
crării constă nu numai în elocvenţa informativă și documentară а conținutului, 
ci şi în lămuririle ce ea le prezintă chirurgilor prin atentele incursiuni în ele- 
mentele de bază ale medicinei interne. Autorul insistă asupra aprofundării fap- 
telor de observaţie clinică în cadrul marilor legi biologice, spre a exclude. trans- 
formarea intervenţiunii chirurgicale într'o acțiune simplă, cu caracter lucrativ. 


392 Ştefan Cuciureanu 


Lucrarea, de 400 pagini, este împărţită în nouă mari capitole: I. Considera- 
țiuni organogenetice; П. Consideraţiuni structurale; III. Consideraţiuni fiziolo- 
вісе; IV. acţiunea diverselor organe, substanțe și secrețiuni organice asupra 
aparatului cardio-vascular; V. consideraţiuni fiziopatologice; VI. considerațiuni 
anatomo-patologice; VII. cercetări experimentale asupra sistemului vascular; 
VIII. Mijloacele de explorare ale aparatului cardiovascular; și IX. Consideraţi- 
uni patologice cardio-vascu are, Ea conturează bine scopul urmărit de autor de 
a impune chirurgilor o foarte strânsă colaborare între cunoștințele de speciali- 
tate și celelalte discipline medicale. 

Un cuvânt introductiv, două sute nouă notițe explicative şi numeroase 
exemplificări, întregesc sobrietatea științifică a importantei lucrări a domnului 
doctor Plătăreanu. Utilitatea ei o situează printre cele mai importante aporturi 
în literatura noastră medicală. Paralel însușirilor de ordin științific, stilul explicit, 
clar, minuțios îngrijit, amintește pe acela al mult apreciatelor expuneri în cadrul 
conferințelor sale, care au sporit grupul de admiratori ai domnului doctor Plătă- 
reanu. In felul acesta, Domnia sa a ușurat lectura eventualilor cititori comuni, 
atraşi de materialul informativ al cărţii. Lucrarea Domnului Dr. Plătăreanu este 
desăvârșită prin minunatele condițiuni technice de execuţie, împinse până la o 
eleganţă sobră, oferind astfel textului aspectul pe care îl merită, 

C. F. 


UMBERTO CIANCIOLO: LA CARITA’ DOTTRINALE DI DANTE 
FIRENZE. OLSCHKI, P. 20. 


Autorul cercetează locurile, din operele anterioare Commediei, unde sur- 
prindem sentimentul creștin al carității. Cu lux de informație științifică. Două fe- 
luri de caritate bine deosebite sălășluiau în spiritul lui Dante: una «ingenua- 
mente emotiva», alta «elevată și complexă». Cea dintâiu se înfățișează, mai ales 
în primul cânt, subt aspectul pietății, al îndurerării, al plânsului şi al leşinului, 
văzând «la molta gente e le diverse piaghe». Dante combate sentimentele pro- 
tivnice carității: iubirea aurului, ауагі{іа, lăcomia, cari duc la îmbogățire. Incă 
în operele ce precedează Commedia el le condamnă aspru. Nu prin misticism 
și ascetism ci pe cale raţională, prin meditaţie ajunge poetul «nu la un arid 
doctrinarism nici la un vag umanitarism, ci la o vigilentă și ardentă caritate 
doctrinală» (р. 17). 4 

Autorul Commediei este a se considera deci un mare «amic» al genului 
uman. De altfel în înseși felurile de p.ăsmuire, o parte esențială o avea desigur 
dorința Poetului de a îndrepta prin cântul său omenirea. Dorinţă care isvo- 
răște din iubire, din caritate. 

Argumentul, tratat cu riguroasă metodă științifică, este totdeodată şi 
plăcut. Ca orice lucru nou în legătură cu marele călător în regnurile de 
dincolo. 


ALEXANDRU MARCU: UGO FOSCOLO 
BUCUREŞTI, 1940, CU O BIOGRAFIE ȘI 31 ILUSTRAȚII. 


Iată, din lămurirea iniţială, «portata» lucrării. «Din însemnările și da- 
tele extrase pentru un curs recent la Facultatea de Litere, am conturat acest 
profil al unuia din cei mai interesanţi scriitori italieni dela începuturile Roman- 
tismului. 

Apariţia studiului de față în această formă, se datoreşte în primul rând 
constatării că numele lui Ugo Foscolo este cu totul necunoscut printre поі, lar о 
asemenea necunoaștere îndepărtează principial posibilitatea de iniţiere în acel 
complex fenomen literar, care este Neo-Clasicismul italic. In formula aceasta se 
încadrează de fapt cele mai expresive figuri ale Literaturii italiene moderne: 
Foscolo, Leopardi, Manzoni, Carducci, Pascoli, D'Annunzio. A persevera să ră- 
тапет înstrăinați de caracterele ei cele mai semnificative, înseamnă a nu пе 
apropia niciodată de ceeace constituie nota specifică a marii Literaturi italiene, 
în conspectul tuturor celorlalte». 


Antonia Pozzi: Cuvinte 393 


Vom releva: scrisul, informaţia, atitudinea. 

Fraza de factură clasică, sobră, precisă, și totuşi sveltă, mlădie, oare- 
cum, de factură neoclasică. Pentrucă autorul denotă această măiastră imbinare: 
clasicism și inovaţie. Un scris care se adaptează bine prezentării autorului 
Sepolcri-lor. Un stil deasemenea, în perpetuu echilibru, cu o tendință perma- 
КҮҢ de eleganţă. Simţim peste tot artefice-le, în sensul generic al cuvân- 
ului. 

Informaţia biobibliografică şi în deosebi cea valutatorie, a diferiţi istorici 
literari de nume. Atitudine critică, față de subiect, impersonală. 

Incât din toate acestea a rezultat o lucrare de unitate, de o notă funda- 
mentală în care s'au îmbinat cerințele deosebite şi mai ales două: aceea de a-l 
prezenta ре Foscolo românilor cât și de a-l cerceta pe Foscolo, în spirit de 
știință. A-i prezenta, și viaţa și opera în întregimea lor cât și a le adânci cum se 
cuvine. A îmbrăţișa întregul și а nu lăsa amănuntul. 


ANTONIA POZZI: CUVINTE 


DIN ITALIENEȘTE DE MIHAIL CHIRNOAGĂ. CU O PREZENTARE. 
ED. FRIZE, 1941. 


Cu mare părere de rău de a nu fi putut găsi, deocamdată, textul italian, 
spre a putea spune mult bine și despre traducere, vom -considera poezia în sine. 

Antonia Pozzi, plecată la 27 ani întru adeverirea lumii visate, este un poet 
așa cum nu-l găsești în generaţia noastră. Un poet cu adevărat. 

E așa de coborit cuvântul încât aproape nu știm cum să spunem 
despre Antonia Pozzi spre a se înțelege că ea se desprinde curat din ceata, 
chiar а celor mai distinși. 

Desigur, un mare păcat al contemporaneităţii, în deosebi tinere, este de 
a nu fi înţeles deajuns că poezia e acolo unde este lumină, iluzie, visare; adică 
în poveste, în cuprinsul cel mai larg al cuvântului. Poezia este ficțiune, chiar 
atunci când spune că descrie. Nici un poet n'a fost mare, dacă a rămas prins 
de lucruri. Din potrivă, rămân cei cari s'au găsit într'o lume a lor, ma- 
gică, au creiat mitul. Antonia Pozzi a creiat un «medium» contagios, dela pri- 
mele șire, nepecetluite cu rimă. Simple, naive. şi curate ca o năframă de săr- 
bătoare. Sărbătoarea plecărilor. Versuri са unda albăstruie, ce poartă luminișuri 
de cer. De cer nesfârșit. Inconsolant. Ca toată Facerea. E de aceea în această 
poezie un lirism gingaş înmuiat în tristeţe. O tristețe senină, împăcată cu dusul, 
pe care poetul îl adulmecă și presimte, fiind șederea noastră aici, nemân- 
gâietoare. 


Dar noi suntem ca iarba câmpiilor 
care simte vântul trecând pedeasupra 
şi toată cântă în vânt 

şi pentru totdeauna trăește în vânt, 
şi totuşi nu știe să crească 'ntratât 
ca să oprească sborul suprem 

şi nici să părăsească pământul 

spre a se înălța cu dânsul. 


Seninătate, curățenie, simplitate, naturaleţe: elenize. Pozzi a înțeles poezia. 
Căci, în loc să o chinue și s'o robotească asemeni atâtor posedaţi ai duhului 
se roagă blând de dânsa și i se mărturisește (Rugăciune către poesie): 


АҺ! cât de bine-mi apeși 

sufletul, poezie: 

tu știi când eu mă risipesc și mă pierd, 
pentrucă tu atunci te ascunzi 

și taci. 

Poezie, mă mărturisesc {іе 

care ești vocea mea profundă: 

tu știi, 


394 А Victor Niculcea 


tu știi că am trădat, 

că am călcat peste livada de aur 

care a fost inima mea, · 

că am rupt iarba, 

am răsturnat pământul — 

poezie — acel pământ 

unde tu mi-ai cântat cel mai dulce 
dintre toate cânturile tale, 

unde într'o dimineaţă pentru prima oară 
văzui sburând în senin ciocârlia 

şi cu ochii am căutat să urc şi eu — 
Poezie, poezie care rămâi 

cea mai adâncă remuşcare a mea, 

oh! ajută-mă tu să regăsesc 

înalta-mi țară părăsită — 

Poezie care te dărui numai 

acelui care cu ochii în lacrimi 

se caută — 

ah! refă-mă tu demnă de tine, 

poezie care mă priveşti. 


Și Pozzi, scriind cu ochii în lacrimi, s'a făcut demnă de Arta pe care, su- 
blim, o intuise. O înțelegem numaidecât din «Parole» și așteptăm celălalt vo- 
lum, promis de familia tristă, după cum ne anunţă d. Chirnoagă, spre a cuprinde 


complet figura gingașei poetese. 
Şt. Cuciureanu 


GR. ANTIPA: ÎNSEMNĂTATEA POLITICĂ $1 ECONOMICĂ 
A DUNĂRII ÎN VIAȚA POPORULUI ROMÂN 


EDITURA «CARTEA ROMÂNEASCĂ», 1940, BUCUREȘTI. 


Bazat pe documente istorice, autorul relevă importanța ce-o prezintă 
pentru poporul nostru rezolvarea prob'emei Dunării. Urmărind expunerea din 
care se constată că pe micul râu Spree, într'o săptămână numai, trec mai multe 
mărfuri decât într'un an întreg pe Dunăre dela Brăila înspre mare, iar trans- 
portul cerealelor noastre pe calea maritimă dela Brăila la Manheim prin Rot- 
terdam, costă pe această cale, de 314 ori mai lungă decât calea fluvială, 
cu 40% mai eftin, ne dăm pe deplin seama că există o gravă problemă a Du- 
nării, care de secole se cere rezolvată. De această rezolvare se ocupă d. An- 
tipa în lucrarea de faţă, analizând problema din punct de vedere economic, po- 
litic, technic și financiar și dând directivele се trebuesc urmate de către Statul 
nostru, în orice conjunctură politică internaţională ne-am afla. 

Dunărea, al doilea mare fluviu european, cu o lungime de 2900 km., 
străbătând aproape mijlocul întregei Europe dela apus spre răsărit și având ca 
bază geografică o importanță pe care Regele Carol I a intuit-o când a spus 
celor cari îl sfătuiau să nu accepte coroana României că «pe aici trecând linia 
cea mai dreaptă dintre Europa și Indii, acestei țări її este rezervat încă un 
mare rol în comerțul mondial», n'a putut deveni totuși о mare cale de naviga- 
ție și de comerț mondial. România care stăpânește peste o treime din lungimea 
totală a Dunării și aproape o jumătate, adică 1.100 km. din lungimea sa navi- 
gabilă, precum și gurile Dunării, n'a putut fare să înflorească în porturile ei 
o mare activitate comercială și industrială prin vânzările, cumpărările, trans- 
portul, întrepozitarea și industrializarea mărfurilor, similară cu activitatea des- 
fășurată în porturile dela gurile tuturor marilor fluvii. 

Pricina acestor stări de lucruri nu se poate explica decât istoriceşte. 
Se'nțelege însă că nu se va putea prezenta în această expunere rezumativă, de- 
cât o parte cu totul neînsemnată din materialul istoric bogat, pe care-l anali- 
zează d. Gr. Antipa. 

Poporul român n'a putut să valorifice această bază naturală geografică 
prin activitatea sa economică deoarece «modul cum s'a făcut punerea în exploa- 


Г. 


Gr. Antipa: Insemn 


ea politică şi economică a Dunării 


tare a diferitelor bogății naturale ale țării constitue unul din cele mai dure- 
roase capitole ale istoriei noastre economice». Toate bogăţiile naturale şi întrea- 
ga viaţă economică a țării au fost де mult acaparate de străini. Cele trei mari 
împărăţii vecine Rusia, Turcia și Austria, împiedicând desvoltarea noastră și 
râvnind mereu la teritoriul Principatelor, au înlesnit această penetrație econo- 
mică a supușilor lor. 

Moșiile țării sunt exploatate de arendași greci în Muntenia și arendași 
evrei în Moldova. Pădurile sunt stăpânite de societăţi forestiere străine. La fel 
bogăţiile subsolului: petrolul și minereurile. «Dar nu numai ramurile produc- 
{іеі naturale și aproape toate ramurile activităţii industriale şi comerciale au 
fost la început acaparate de către străini». Şi mai departe; «Vasele de Du- 
năre erau și ele sub pavilion străin, cu deosebire grecesc sau austriac. Văzând 
porturile noastre, aveai impresia că te afli în orice altă țară afară de Ro- 
mânia». ( л 

Alte două categorii de cauze саге au împiedicat transformarea Dunării 
într'o mare cale de navigaţie și comerț mondial sunt: obstacolele naturale şi 
obstacolele politice. Printre cele dintâi se numără, mari variaţii ale adâncimii, 
stânci pe fundul albiei sau formarea bancurilor periculoase pentru navigație. 
Toate acestea s'ar fi putut înlătura ușor, dacă n'ar fi existat a doua categorie 
de cauze: obstacolele politice. Rusia și Austria în tendința lor de stăpânire 
a Dunării sau opus la orice progres, menţinând peste un secol navigația ре 
Dunăre într'o stare de primitivitate. 

Pe de altă parte toate statele riverane au dus o politică numai pentru 


- satisfacerea intereselor proprii în dauna interesului comun. Bazinul Dunării fiind 


repartizat între 12 State și navigația trebuind să respecte 12 regimuri diferite și 
16 regulamente, a fost întotdeauna stânjenită. 

In consecinţă d. Gr. Antipa propune printre altele, pe lângă un acord 
durabil între aceste State bazat pe o colaborare sinceră și fără gânduri ascunse, 
o serie de norme și măsuri pe care le consideră ca formând «principalele inte- 
rese fundamentale şi permanente care trebue să alcătuiască bazele politicii Sta- 
tului Român în Comisiile Dunării și care trebue să dicteze în mod constant 
în orice ocazie și în orice conjunctură politică internaţicnală ne-am găsi ţelurile, 
directivele și atitudinea noastră». 


Victor Niculcea 


Ш «Giornale storico della letteratura 
italiana», Anno LVIII, Vol. CXVI (fasc. 
2—3) 40 Trimestre — 1940—XIX, Chian- 
tore, Torino. Ettore Li Gotti stabileşte 
naționalitatea pur italiană a povestito- 
rului trecentist Franco Sacchetti. Artico- 
lul său, «Franco Sacchetti raguseo», se 
termină cu concluzia: «nimic nu-mi pare 
că poate până acuma să ne inducă a 
crede ca fiind de sânge slav mama lui 
Sacchetti, fiica unuia de origină bolonez; 
însă nimic, pe de altă parte, nu ne o- 
prește să credem că Franco s'a născut 
în jurul anilor 1332—34, la Ragusa, )n 
Dalmația, din părinți italieni și că acolo 
a petrecut cei dintâi ani ai copilăriei lui. 
Imi pare deaceea că nu au dreptate ob- 
stinații și puţin iluminaţii istorici cari 
continuă să numească florentin din naş- 
tere autorul celor Trei sute de poves- 
tiri (care fu cu siguranță florentin de 
cetățenie și de alegere), precum şi Dea- 
novič care a crezut cu frumos entuziasm 
că poate sincer considera pe Sacchetti 
o glorie iugoslavă». 

Ш «П Frontespizio», Anno XII, N. 12, 
1940—XIX. «Filosofia somnului» este ul- 
timul articol al lui Papini publicat în 
revista florentină, pentrucă, ne-o spune 
redactorul șef Barna Occhini în «Conce- 
diu și sinteză», «Frontespiţiul» își în- 
cetează apariția, deși în plină epocă de 
înflorire. 

Somnul, scrie Papini, este aproape un 
fel de nostalgie și dorință după viața 
de înaintea nașterii: viață mai înțe- 
leaptă decât cea prezentă și cu atât mai 
puţin dureroasă. 

«Lumea în care am pogorât este obo- 
sitoare şi fricoşătoare, cu probleme tot- 
deauna noui de resolvat: la ieșirea diu 
orice cavernă o prăpastie. Trebue să 
reîncepi în fiece zi aceleași urcușuri, să 
stai în gardă împotriva tovarășilor de 
osteneală, împotriva noastră їпѕі-пе, îm- 
potriva a tot felul de riscuri şi pânde. 
La sfârşit actorul, obosit de această per- 
petuă tensiune, simte nevoia de а de- 
pune fața cunoscută, şi de a se adăposti 
în nimic (nel nulla). 


«In adultul care adoarme se deşteaptă 
copilul, câteodată îngerul». Somnul nu 
este un acont al morţii, ci mai degrabă 
«un compromis fericit între teama de 
viaţă şi groaza de moarte. De aceea îl 
chiamă îndureraţii, ca о dovedire a re- 
lelor, uitare de osteneli, balsam sufle- 
telor infirme fiind, cum spune Macbeth, 
răspunzând lui Hamlet, «ceea ce invită la 
al doilea banchet al vieţii». 

«Două sunt felurile de a ucide somnul: 
remușcarea și rugăciunea». «Sfântul și-a 
recâștigat încetul cu încetul іпосепа sa 
și nu аге trebuință de а o căuta în 
somn». «Artistul, filosoful, poetul cade 
somnului numai când e părăsit sau obo- 
sit de exaltarea creatoare. Şi e învins 
de somn cine nu iubește îndeajuns: după 
cuvântul lui Crist somnul e sinonim cu 


` ispită, slăbiciune, păcat: când discipolii 


cei mai dragi, adorm, în noaptea Get- 
semanilor, el îi deşteaptă cu aceste cu- 
vinte: «Nu ați știut уерһіа о oră cu 
mine? Veghiaţi şi vă rugaţi spre a nu 
cădea în ispită; spiritul este gata însă 
carnea e slabă». 

«Somnul e făcut pentru mediocru, 
pentru nefericitul саге nu-și cunvoşte 
încă vina: pentru aproape toţi oamenii. 
Şi deaceea, poate, cei ce dorm inspiră 
teamă sau melancolie, ca niște învinși 
care se abandonează, mănunchiuri jin- 
sensibile de materie caldă, orbi fără a- 
părare. Faţa, la unii, e tristă ca da-o 
durere pe care nu o mai ştiu reține; la 
alţii idioată și dură...» «O treime cel pu- 
țin din viața noastră ne face asemenea 
animalelor, o altă treime asemenea тог- 
Шог». 

Dintre cărțile recensate reținem «Santo 
Francesco» de Bulgarini. Autorul сол- 
templă pe Sf. Francisc cu ochiu de ade- 
vărat ` credincios şi artist. O carie де 
poezie în slujba сгейіпііі, de imagini 
frumoase și personale. Spiritualitatea lui 
Sf. Francisc este pentru Bulgarini cari- 
tate și frumuseţe. 

E «L'Europa Orientale», Anno хх, 
Fasc. XI—XII, Nov.—Dic. 1940—XIX. 
Notăm două articole în legătură cu Ro- 


«Nuova Rivista Storica», Doina Bucur, Aida Vrioni 


mânia. Al lui Santi Nava despre «Сеп- 
trul de înalte studii internaţionale de la 
București și unele publicaţii ale sale», 
precum și «Soarta obiectelor de artă un- 
gureşti în Transilvania» de І. Gâldi. Su- 
biectul tratat de d. Gàldi e de natură 
politică şi găsim înțelept faptul că în- 
semnata revistă italiană de studii asu 
pra Europei Orientale a pus frâu zelu- 
lui explicabil al autorului: «Dând ospi- 
talitate relevărilor d-lui Găldi asupra ai- 
ticolului d-lui Petranu publicat іп fasci- 
colul de pe Mai-lunie а. с. са răspuns la 
precedentul articol al regretatului prof. 
Ратко, dorim a considera polemica în- 
chisă». Că, în cei 20 ani de stăpânire 
românească s'ar fi făcut operă de distru- 
gere a obiectelor de artă ungurești, este 
exagerare și neadevăr. Fără să cădem 
în eroarea d-lui Găldi de a folosi ar- 
mele științei întru înfățișarea unui nea- 


- devăr politic, ca adevăr, am cere toiuși 


explicaţia: ce fel de sfinți ai creştină- 
tății reprezentau cele două statui din 
fața bisericii din Satu-Mare? Dar să re- 
venim, acestea nu erau probleme de ex- 
tins într-o revistă de cercetare obiecti- 
vă. Şi ne bucurăm că spiritul latin şi-a 
arătat şi de data aceasta ponderea. 

m «Nuova Rivista Storica», Anno 
XXIV, Luglio-Ottobre 1949, Fasc. IV—V. 
Ne oprim chiar la primul articol «Există 


istoria» de Mario M. Rossi. Trebue să 


subliniem că suntem în fața unei cerce- 
tări bine studiate asupra problemei даса 
există sau nu istoria. Autorul posedă o 
bibliografie și o orientare cari ne pun 
pe gânduri. In sensul că ne câştigă 'a 
atitudinea proprie. Există sau nu istoria? 
Iată întrebarea pe care și-o pune ade 
sea orice om cult, în fața diversităţii 
prezentării, nu a unui complex de fapte, 
a unei epoci, a unui moment, în faţa 
explicării chiar numai a unuia și acelaş 
fapt simplu. Istoria, spune d. Rossi, nu 
poate fi obiectivă căci astfel ar cere să 
se ţină samă de toate faptele cunoscu- 
te, şi în schimb ea trebue să aleagă. In 
cercetările sale, istoricul nu-și poate 
desbrăca haina individualităţii lui spre a 
cuprinde cu ea viața unei omeniri în- 
tregi. Nu are această capacitate. Şi răs- 
punde: nu știu. Dar știu că dacă ar 
exista, ar avea ulte din calităţile poe- 
tului şi ale povestitorului». «Istoria şi 
romanul răsar deci din acelaș isvor, 
chiar dacă sunt deosebite». Insă istorio- 
grafia trebue să convingă. Deci trzbue 
să fie scrisă în formă frumoasă. «Aceas- 
ta, după opinia mea, explică și justifică 
definiția istoriei dată de Cicero: «opus 


эл 


oratorium maxime». «Dacă istoricul vrea 
să fie util, deci dacă vrea să fie istoric 
сц adevărat, trebue să fie elocvent». 
Concluzia autorului stă în puterea între- 
bării: există istoria? Invităm pe cei in- 
teresați să citească în tot amplexul ei 
documentaera lui Mario Rossi. 

In acelaș număr se citește: «Concepţia 
Renaşterii dealungul istoriei (Ш—ХГУ)» 
de Eugenio Апатпіпе. 

Ştefan Cuciureanu 


m In «Revista scriitoarelor şi scriitori- 
lor români» (anul XIV, nr. 7—12, Iulie- 
Dec. 1940, Bucureşti), rânduri emoționan- 
te despre Doina Bucur, semnate de d-na 
Aida Vrioni. Dacă nu ne înșelăm, acesta 
este singurul articol care cată să înfăți- 
şeze, mai cuprinzător, sufletul scriitoa- 
rei din Caracal, moartă în vara trecută. 
Se vede clar că între cele două mânni- 
toare de condeiu a existat o prietenie 
sinceră de aproape zece ani. Cuvintele 
d-nei Vrioni au, așa dar, о valoare ne- 
tăpăduită pentru istoricul literar, care, 
de cele mai multe ori, nu poate ге:оп- 
stitui fidel viaţa unui scriitor numai 
din opera lui, mai ales când acesta tre- 
buie să puie punct prea de timpuriu, са 
Doina Bucur, scrisului şi zilelor. 

Am dori ca d-na Aida Vrioni să nu se 
opriască la acest articol. Ca una care a 
cunoscut-o îndeaproape şi а încurajat-o 
pe Doina Bucur să-şi strângă іп volum 
(«Poeme pentru adormit durerea», «Ra- 
muri», 1937, Craiova) o parte dintre poe- 
siile publicate în diferite reviste, d-sa 
poate fi de real folos celor cari se vor 
ocupa de soarta manuscriselor rămase în 
căminul îndoliat din Calafat, 

Culegerea de poeme amintită mai sus 
vădește un talent robust, înfrățit cu sen- 
sibilitate aleasă şi cultură întinsă. Des- 
prindem această «Seară de primăvară», 
care ni se pare a fi dintre cele mai reu- 
şite: 


Seară tristă de primăvară, 

— ca'n toate primăverile trecute. 
Stele clinesc-mari;-de cu seară, 

şi lacrimi curg, fără voie, mute... 


Seară caldă de primăvară, 

cu clopote vechi de vecernii, 
cu lumini tremurate, de ceară 
și glas се vibrează'n ectenii... 


Nu pot să mă rog astă seară... 
M'alungă tristeţea din mine, departe, 
așa ca'n fiecare primăvară... 
Dorinţele sunt toate deșarte... 


| 
| 
| 


rea аси a 


398 «Cetatea 


Aceleași tristeţi mă'mpresoară, 
aceeași lacrimă, nechemată, vine 

în fiecare seară nouă de primăvară, 
parc'a murit cineva, adânc în mine... 


A fost așa, de când... în orice primăvară, 
aceeași teamă vagă de orişice trăiri... 
Mi-e sufletul ca o 'ncăpere funerară 

în care s'au uscat 51 flori şi amintiri... 


In înserarea blândă, chemări de-odinioară 
rămân fără răsunet în sufletu-mi stingher, 
şi'n fiecare nouă viiioare primăvară 
voiu fi mai solitară 'ntre pământ și cer... 
(Pag. 100, Febr. 1937) 


«Cetatea Moldovei» 
(anul П, nr. 4, Duminică 26 Ian. 1941, 
Iași) articolul d-lui Gh. A. Cuza, docu- 
mentat și de actualitate, despre «Originile 
francmasoneriei». 

Ш «Lucezfărul» din Timișoara aduce, 
aproape în fiecare caiet, importante con- 
tribuţii la Cunoașterea ' trecutului bănă. 
tean. Este o latură lăudabilă în progra- 
mul revistei timișorene, · care ar trebui 
luată ca exemplu de către multe publi- 
caţii din provincie preocupate йе orice, 
minus valorile locale. 

In n-rul 11—12 (anul VI, seria П) se 
insistă, sub semnătura d-lui - Traian To- 
pliceanu, asupra lucrării «Observaţii de 
limbă românească prin Paul Jorgovici 
fecute». Cartea s'a tipărit în «crăiasca 11- 
pografie a Universităţii din Buda în anul 
1799», iar autorul ei este socotit astăzi în 
Banat unul dintre «cei mai de seamă 
cărturari români din veacul al XVIII-lea» 
și «una din personalităţile culturale го 
mânești care s'a străduit să propovădu- 


N Reţinem din 


Moldovei», «Luceafărul», «Viaţa Basarabiei» 


iască în primul rând: dragostea de Neam 
şi de ceea ce-i românesc» (pag. 25). 

Ш Cu n-rul pe Ianuarie a. с. revista 
«Viaţa Basarabiei», refugiată în Bucu- 
reşti, pășește în al X-lea an de apariţie 
neîntreruptă. 

Intr'un «Cuvânt înainte», datorit d-lui 
Pan. Halippa, se rezumă programul «trud- 
nicului drum». Urmează amintiri («Bise- 
гіса basarabeană») de Gala Galaction; 
preţioase fragmente («Basarabia de sub 
oblăduirea rusească») din discursul d-lui 
Ioan Pelivan, rostit cu ocazia sărbătoririi 
a două decenii dela alipirea Basarabiei 
(27 Martie 1938); «O vizită la Moş lon 
Codreanu» de N. Suruceanu şi evocări 
înduioșătoare («Cum am părăsit Ваѕага- 
bia») de Pr. Al. Bardier, 

Osanalele d-lui Nic. Pândaru micşorea- 
ză considerabil importanța articolului 
(«Marile perspective ale literaturii basa- 
rabene»). Nu se pot face aprecieri defi- 
nitive asupra unor talente сагї n'au atins 
încă maturitatea. 

Vers bun semnează d-nii: Octav Sar- 
беи («Vreau pace, ochii ca smoala..:»), 
Sergiu Matei Nica («Unchieşul», «Cu cra- 
ma în loitre», «Zurgălăii», «Paza», «Fa- 
milie», «Nerăbdare», «Marusa») şi А]. 
Bardier («Toamnele basarabene»). 

La cronică: Octav Sargeţiu, Sergiu 
Matei Nica, Aurel George Stino, Nico- 
lae Pascu, Gh. Rugescu și Elisabeta Zot- 
toviceanu. гер 

Incepând cu acest caict, redactarea 
revistei «Viaţa Basarabiei» a fost încre- 
dințată d-lor Octav Sargeţiu și Sergiu 
Matei Nica, poeți stăpâni pe condei, 


Teodor Al. Munteanu 


CĂRŢI 


Mihail Sadoveanu: Opere (vol. 1I), 580 
pag., Fundaţia regală pentru literatură 
și artă, 1940, București. Lei 220. 

Framz Joseph, Prinz von Hohenzollern: 
Emden (Amintirile mele de pe vasul 
М. S. «Emden»), 1 vol. 250 pag, trad. 
din 1. germană de Const. I. Niculescu, 
Fundaţia regală pentru literatură și 
artă, 1940, Bucureşti. Lei 50. 

Al. Dima: Sibiu, 1 vol. 234 pag. + 55 fı- 
guri, Fundaţia regală pentru literatură 
și artă, 1940, Bucureşti. Lei 150. 

Dr. loan Lancrănjan: Probleme moral-re- 
ligioase, 1 vol. 170 pag. Тір. Cărţilor 
Bisericeşti, 1940, București. Lei 60. 

Const. С. Giurescu: «Oltenii» şi Basara- 
bia (Colonizări muntene în sudul Mol- 
dovei în veasurile XIV și XV), 1 vol. 
10 pag, Extras din «Revista Istorică 
Română», 1940, Bucureşti. 

Teodor Scarlat: Ora de sbor (Роеѕіі), 1 
vol. 72 pag., Ed. «Cartea Românească», 
1940, București. Lei 60. 

Andrei Oțetea: Renașterea și Reforma, 1 
vol. 360 pag., Fundaţia regală pentrv 
literatură și artă, 1940, București. Lei 
110. 

Alexandru Ilea: In tovărăşia lui Lucifer 
(Poeme), 1 vol. 70 pag., Tip. «Univer- 
sul», 1940, București. 

D. Paulian: Miscellanea (Studii de psihia 
trie), cu o prefață de Dr. V. Gomoiu, 
vol. 220 pag, Tip. «Cultura», 1940, Bu 
curești. 

Ernest Bernea: Pași în singurătate (Рое- 
me în proză), 1 vol. 112 pag., «Tiparul 
Universitar», 1940, București. Lei 70. 

M. Ar. Dan — Cesar Pruteanu: Legenda 
Lăcrămioarei (Feerie în versuri) 1 vol. 
116 рар., Тір. «М. Panait», 1940, Bucu- 
ești. 

Ion Ojog: Amiezi târzii (Pcesii), 1 vol. 
152 pag., Tip. «Universul», 1940, Pucu- 
rești. Lei 70. 

Amtonia Pozzi: Cuvinte (Poesii), trad. din 
italienește de Mihail Chirnoagă, 1 vol. 
64 pag., Ed. «Frize». Lei 40. 

Ion Al. Brătescu-Voinești: Germanofobie, 


' 


1 vol. 52 pag, Ed. «Cartea Româneas- 
că», 1940, București. Lei 25. 

Alexandru Marcu: Critica italiană dela 
Vico la Croce, 1 vol. 530 pag. Funda- 
На regală pentru literatură și artă, 
1941, București. Lei 200. 

Augustin Z. N. Pop: Grecismul Mitropo- 
litului Dosoftei al Moldovei, 1 vol. 8 
pag., Extras din revista «Preocupări Li- 
terare», 1940, București. 

Mihu Dragomir: Edgar Allan Poe (Poem), 
1 vol. 12 pag., Colecţia «Adonis», 1940, 
București. 

Mircea Djuvara: C. Rădulescu-Motru (Cu 
prilejul ultimei lucrări: «Timp și Des- 
tin»), 1 vol. 36 pag, «Tiparul Univer- 
sitar», 1940, București. 

Vasile Netea: Profesorul Ion Lupaș (La 
împlinirea a șase decenii de уіеа{а), 
1 vol. 24 pag, Ed. revistei «Şcoala 
vremii», 1940, Arad. 

Vasile Netea: Тага Oașului, 1 vol. 32 
pag., Ed. «Cartea Românească», 1940, 
București. Lei 8. 

Vasile Netea: Este istoria Transilvaniei 
un studiu inutil? (Critici și sugestii pe 
marginea programei analitice și а mä- 
nualelor pentru învățământul primar), 
1 vol. 40 pag. Тір. Kraft—Drotleff, 
1940, Sibiu. 

Dumitru Muster: Contribuţiuni critice la 
constituirea pedagogiei ca șştiintă, 1 
vol. 22 pag, «Tiparul Universitar». 
1941, București. 

G. Bezviconi: Corespondenţă românească 
din «Petreburh» în anii 1833 și 1834, 1 
vol. 16 pag., Extras din «Arhiva Ro- 
mânească», 1940, București. 

Const. Picle: Soare de dimineață (Рое- 
me), cu un cuvânt introdurtiv die Tra- 
ian Mihăilescu, 1 vol. 32 pag., Colecţia 
«Adonis», 1940, București. Lei 25. 

Gh. Maxim-Burdujanu: Rouen și Jeanne 
d'Arc, 1 vol. 32 pag., Tip. «Viaţa Lite- 
rară», 1940, București. Lei 40. 

р. У. Barnoschi: Moșierii și a doua сг 
chemare, 1 vol. 40 pag., Extras din re- 
vista «Libertatea», 1940, București. 


400 


Г 


Ioan Şt. Botez. Curente literare în sec. 
XIX, 1 vol. 72 pag., Tiparul Gimnaziu- 
lui Industrial, 1939, Bolgrad, 

Pamfil С. Georgian: Războiul total și Stra- 
nerale asupra geografiei militare, ? 
vol. 24 pag., Tip. «Al. Popescu», 1939, 
București. Lei 28. 

Рашїї С. Georgian: Războiul total și Stra- 
regia economică, 1 vol. 26 pag., Extras 
din «Revista Intendenţei și Adminis- 
traţiei Armatei», 1940, București. 


Bibliografie 
Tayl 
Pamfil C. Georgian: Lecţiile de sinteză 

în studiul istoriei, 1 vol. 24 pag., Tip. 
«Curentul», 1940, București. 

Pamfil C. Georgian: Organizarea econo- 
miei de războiu, 1 vol. 30 pag., Extras 
din «Revista Intendenței şi Adminis- 
trației - Armatei», 1940, București. 

Mihail Mavrig: Pe aripi de singurâtăţi 
(Versuri), 1 vol. 32 рар., 1941, Tip. 
«Speranța», Craiova. 


REVISTE 


«Şcoala și уіеаја», anul XI, nr-rele 1--2 
(Sept.-Oct. 1940), 3—4—5 (Nov.-Dec. 
1940 — Ian., 1941, București. 

«Orizonturi», anul III, nr. 5—10 (August 
1940 — Ian. 1941), Galaţi. 

«Viaţa Basarabiei», anul X, nr. 1 (Тап. 
1941), București. 

«Meşterul Manole», anul II, nr. 10 (Dec. 
1940), București. 

«Timocul», anul VII, nr. 7—12 
Dec. 1940), București. 

«România militară», anul LXXVII, nr. 
11—12 (Nov.—Dec. 1940), București. 

«Luceafărul», anul VI, seria П, nr. 11— 
12, Timișoara. 


(lulie— 


«Cetatea Moldovei», anul II, nr. 4 (Du- 
minică 26 Ian. 1940), Iaşi. 


«Curentul literar», anul П, seria П, пг. 
96 (Sâmbătă 1 Feb. 1941), București. 
«Slova ortodoxă», anul III, nr. 36—37 


(15 Іап.—1 Feb. 1941), Bucureşti. 

«Universul literar», anul L, nr. 8 (15 Feb. 
1941), București, 

«Familia», anul LXXVI, seria IV, nr. 1 
(Тап. 1941), București. 

«Revista elevilor liceului «Fraţii Bu- 
zești», anul П, nr. 5—6 (Dec. 1940— 
Ian. 1941), Craiova. 

«Cuget moldovenesc», anul IX, nr. 9—12 
(Sept.-Dec. 1940), Iași. 

«Gândirea», anul XX, nr. 1 (Іар. 
București. 

«Românizarea», anul VII, nr. 125 (Dumi- 
nică 2 Feb. 1941), București. 
«Gazeta refugiaților», anul II, nr. 

Feb. 1941), București, 

«Pământul», anul X, nr. 224—25, Ian.-Feb. 
1941, Călăraşi. 

«Pagini literare», 
1940, Turda, 


1941), 


10 (8 


anul VII, nr. 6—12, 


оон онооноос 0 


3 


«CONVORBIRI LITERARE», 
colecția anului 1939 inclusiv 


volumul omagial Eminescu, 


legată în pânză, total 


2.000 pag. — Lei 1.000. 


<> POPE 


COLECȚIA „CONVORBIRI LITERARE“ 


TEODOR AL. MUNTEANU, Meri domneşti (Poeme) Lei 60 


C. FÂNTÂNERU, Poezia lui Lucian Blaga şi gân- 
direa mitică (Studiu) 


С. MURNU, 'Tropare (Poezii) 
G. MURNU, Altare (Poezii) 


W. v. GOETHE, Faust, 
trad. de Laura M. Dragomirescu 


І. AL, BRĂTESCU-VOINEȘTI, Strigăte de alarmă 
în chestia evreească . 


GENERAL RADU R. ROSETTI, Mărturisiri , 


TECA NAT) 
A (У 
PERIODICE 9 
ROMANIA.