Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0001

(EIB UNIV. CLU 20 
Nr447Y 191 


Exemplar iegal i 


UNIVERSUL LII 









DAP 


î A 
PROPRIEI AR: ABONAMENTE: | ANUL LIII Nr. 
SOC. AN. „UNIVERSUL* BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 ee REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA Apare de 3 ori pe lună aș : Pi 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU reiejunr ger i e fa DCI aa Luni 10 lanuarie 1944 
Inscrisă sub No. 163 Trib, Ilfov 6 luni 400 „ PREȚUL 20 LEI Redactor responsabil! TRAIAN CHELARI 
3 luni 210 TELEFON 3.30.10 





TIPOLOG:E LITERARĂ 





MARIA CHELSOI CRISTEA 





Plutași pe Bistriţa 





SCRISORI DIN PARIS 


Cutreerând librăriile 


Acum câteva săptămâni, s'au redeschis 
cursurile. In vitrinele  librăriilor din 
Cartierul Latin și pe rafruri, până în 
mijlocul trotoarulu, la „Gibert'” pe bu- 
ievardul Saint-Michel — „Boul Miche“, 
cum i se spune familiar, — numai cărți 
și tumnituri de școală. Nu-mi trebue ni- 
mic: stylou am, din alte vremuri, hârtie 
câtă vreau, dela, Sindicatul presei (5 fr. 
suta. de foi). Cât despre subiecte pentru 
7-rgeaai din Paris“, poftă de scris să 
ie! - - 
Azi nu intru în librărie, că iar nu mai 
ies până, la amiază. Și prea e ramoasă 
dimineaţa astă cară. in „Liprairie ao ia 
Rive Gauche“, din piața Sozbonei, ca și 
la „Larousse“, lângă Ciuny, sau „Li- 
brase du Quartier Latin“, pe Bouie- 
vara Saint-Germain, știu să merg cu 


ochii închiși la cartea care-mi trebue. : 


Dar, oricât i-aș deschide, nam să gă- 
sese în ratturue nic.untia vreun Volum 
din colecția „Plsiade“, Afară doar dacă 
aş fi dispus — și nu sunt — să plătesc 
1500 fr. Jurnalul lui Andre Gide, sau 
1400 îr., opera poetică a lui Peguy, sau 
nu știu cât, teatrul complet a lui 
Shakespeare în două volume, opera dra- 
matică întreagă a lui Goethe în unul 
singur, Platon: complet în două, etc, 
Să ne mulţumim, — în ce priveşte 
clasicii, cel puţin, — cu edițiile populare 
accesibile tuturor, (prețurile variază în. 
tre 15—30 franci), tipărite la Garnier, 


Larousse și în ediţiile Cluny, unde e în 


curs de publicare, o nouă traducere in- 
tegrală a lui Shakespeare. Tot la Cluny 
au apărut recent, în două volumașe, în 
traducerea lui Anutre Coeuroy ceepsele: 
Amintiri din viaţa mea: Adevăr şi poezie 
de Goethe. Aceeași operă 1n traaucerea 
integrală a lui Pierre Du Colombier, a a- 
părut în ediţiile Montaigne (Aubier), 
traducătorii fiind, respectiv, unul critic 
muzical şi celălait plastic, de o compe- 
tenţă și autoritate recunoscute. Acestea 
nu sunt singurele traduceri din Goethe. 
Gallimard a. mai publicat, afară de ope- 
ra dramatică integrală în colecţia „P.e6- 
iade““, pe care am menţionat-o, un vo- 
lum de Maxime alese, iar anul trecut, 
Convorbirile lui Goethe cu Eckeimann, 
(traducerea lui Jean Chuzeville.) In 
sfârşit, a fost remarcat studiul lui L. 
Loiseau, intitulat; Goethe — omul, seri- 
itorul, gânditorul, (Aubier). Aceeași e- 
ditură continuă să publice importanta 





de MIHAI NICULESCU 


colecție bilinguă cuprinzând texte şi 
traduceri din operele unor Novalis, 
Schiller, Hoe.derlin, Snakespeare, Kleist, 
Storm, Grillparzer, De Foe (Anul ciu- 


mei), ete, Tot la Aubier, amintesc cele 


două colecţii utile srudioșşiior, una in- 
titulată; „Bibliothăque phiiosophique“, 
care a publicat anul acesta volume an- 
tologice cuprinzând texte și studii qin 
apera unor Maine de. Biran,. Nicolae Cu- 
zanui,  Vauvernagues, Auguste Comte, 
iar cealalta: „Les Maitres de la spiritu- 
alițe ehretienne“, cuprinzând texte ale- 
se din Sf. Toma din Aquino şi Albert cel 
Mare, Bonaventura, Wernard, Preaferi- 
citul Suso, Si. Teresa din Avila, ete. 
Ciasicii, — despre cari oricât S'ar spu- 
ne în zetiemea, că sunt „pâinea prote- 
sorilor“* — rămân totuși izvorul de tine- 
reţe fără bătrâneţe al culturii. Unii, ca 
Montesquieu, sunc redescoperiț, intă- 
țișați înur'o lumină nouă care ni-i face 
altiel apropiaţi, „Aș da tct Spiriţul Le- 
gilor pe un.Jurnal de călătorie, scria în 
veacul trecut, Sainte-Beuve, Mai noro- 
coși decât el, putem citi astăzi Călători. 
ile iui Montesquieu, publicate la Stock, 


cu un studiu introducţiv de Marcel Ar- 
land, după ce acum doi ani „Caetee“ 
autorului savuroaselor Scrisori persane, 
publicate de Bernard Grasset revelau 
„mecanismul interior al unui om care 
a știut să trăiască fără a lăsa să se piar- 


dă ceva din darurile sale, refuzând în a. 
celaș timp să le sacrifice un dram din 
fericirea lui“. Ingăduiţi-mi să vă întă- 
făţişez din câteva, trăsături, silueta mo- 
rală a acestui scriitor, ale cărui Caete 
mi-au dat câteva ore de neuiată, bucurie, 

Intâi omul, Montesquieu descris de el 
însuși, cu neîndurată luciditate laroche.- 
toucauldiană: „N'am văzuţ niciodată 
lacrimi curgând fără să fiu mișcat, Iert 
cu ușurință fiindcă nu știu să urăsc, 
Pare-mi-se că ura-i vătămătoare. Când 
a vrut cineva să se împace cu mine, 
mi-am simţit deșertăciunea lingușită 
și am încetat să mai socotesc dușman 
pe un om care mă îndatora, dându-mi 
despre mine o bună părere“. 

x 

„Când s'au așteptat să sclipesc intr'o 
conversaţie, n'am făcut-o. Imi plăcea 
mai degrabă să-mi vină în ajutor un om 
de duh, decât proștii să mă aprobe“. 





(Urmare în pag. 5-a) 





Tristeţea revelatoare a muzicii 


de VLADIMIR DOGARU 


Ajungând cu povestirea copilăriei și adolescenţei :ui 
Ren€ la anii când acesta se plimba nestingherit prin pă- 
duri, unde asculta cântecele duioase ale păstorilor, Cha- 
teaubriand pune în gura eroului său următoarele îinte- 
resante observaţii, făcute în legătură cu natura intrinse- 
că a muzicii: „In orice ţară din lume, cântecul natural al 
omului e trist, chiar și când exprimă fericire. Inima noa- 
siră este un instrument incompiet, o liră căreia îi lipsesc 
coarde; deaceea, suntem nevoiţ; a scoate accentul bucu- 
riei pe tonul destinat suspinelor“1). Fără să fie isvorite 
dintr'o minte filosofică, gândurile acestea au totuș un 
caracter de profundă meditaţie. Se știe că există scriitori, 
cari, printro simplă intuiție poetică, smulg realităţii mai 
mult adevăr decât oricare alţ cercetător. Chateaubriand 
e dintre aceştia. Indiferent că —- în problema care ne în. 
teresează — el pune până la urmă tristețea muzicii pe 
seama inimii umane — „instrument incomplet“, căruia 
îi lipsesc coardele destinate a exprima accentele bucu- 
riei — afirmaţia sa că muzica deşteaptă în sufletele noa- 
stre tristeţe, chiar și atunci când ea trece drept veselă, 
ni se pare a fi o constatare dintre cele mai valabile. In- 
iradevăr, să ascultăm cu atenţie o meodie poporană ori 
-o arie dintr'o compoziţie cultă și să notăm natura răsu- 
netului pe care ni-l lasă în suflet. Vom vedea că el e con- 
stituit în genere din tristeţe. In fața muzicii, sufletul 
umam se simte cuprins de o plăcuă părere de rău. Zicem 
se simte, fiindcă detașarea de clipele trăite până atunci 
— deşi se fac în mod lent — este — pentru subiectul as- 
cultător — vizibilă. 

Orice creaţie muzicală deşteaptă, așa dar, un sentiment 
de plăcută părere de rău. Condiţiunea esenţială nu ţine, 
după cum sar crede, de felul compoziţiei, ci de ceeace 
constituie esenţialul în artă : originalitatea. In nicio altă 
artă, originalitatea nu-i atât de bogată în emoţii, ca în 
miuzică. Pe drept cuvânt socotea Schopenhauer că muzi- 
ca e cea mai răscolitoare dintre toate artele. 


Afirmația că muzica deşteaptă un sentiment de plăcu- 
tă părere de rău pare, ia întâia înfățișare, paradoxală. In 
genere, se crede că muzica înveseleşte. Chiar și Schopen- 
hauer, care susține că muzica e cea mai sguduitoare din- 
tre toate artele, precizează că «a exprimă' „bucuria, în- 
tistarea, durerea, groaza“ 2), — toate la un loc, ceeace 
nu mai echivalează cu un sentiment de tiisteţe. Iar pen- 
tru un scriitor ca Tolstoi, muzica era, nici mai mult nici 
mai puțin, cecât excitare, împingere la rău. „Se spune că 
muzica înalţă sufletul — exclamă el prin gura lui Pozdni- 


_Şev, eroul din Sonata Kreuzer — m:șcându-l. Stup:ditate!! 


Efectul ei e puternic, într'adevăr, dar — vorbesc pentru 
mine — nu înalţă deloc sutletui, după cum nici nu-l co- 
boară: ci numai îl excită“ *7. Pornind dela această cons- 
tatare, Tolstoi va declara război de moarte muzicii. Ei se 
va teme tot resul vieţii sale de ea și se va abţine, pe cât 
posibil, dela „nefastele” ei îndemnuri. 

Teama lui Tolstoi, deşi ne aminteşte de Platon şi 
Goethe cari, după cum se tie, au avut faţă de muzică 
aproape aceleaşi sentimente de îrică, oricât ar conţine 
un grăunte de adevăr, rămâne o opinie izolată, isvorită 
dintr'o atitudine asemănătoare, menită să explice sensi- 
bilitatea excesivă a autorului, şi nu să se închege într'o 
filosofie de sine stătătoare. Muzica acţionează într'adevăr 
asupra spiritului uman, însă această acţionare nu se tra- 
duce în rău decât la fiinţele cu sensibilitate mare. Tols- 
toi s'a referit la ceva accidental şi nu la ceva general. 
Pe deasupra era slav, fapt ce l-a făcut să puie muzica pe 
acelaş picior de păcat cu femeia. „Amândouă — notează 
el undeva cu spaimă — vor ceva deia mine“. Ceeace în- 
semnează că. era un sentimental, care vroia să se înfrâ- 
neze.... 


Inainte de a trece la expunerea motivelor ce ne în- 
dreptățese să credem că muzica deşteaptă în noi un 
sentiment de plăcută tristeţe, să accentuăm că e vorba 
de acele compoziţii muzicale — poporane ori culte — 
care sunt izvorite cu adevărat din adâncurile insondabile 
ale sutfietului. O astfel de muzică va revărsa totdeauna 
o rază din perfecțiunea şi eternitatea lumii de dincolo 
care scapă priceperii şi simțirii noastre. Natura muzicii 
e numenală. „După ce am meditat muli asupra esenței 


muzicii — scrie întrun loc Schopenhauer — vă recomand - 


plăcerea acestei arte, ca pe cea mai minunată şi mai 
puternică dintre toate. Nu există alta care să acţioneze 
mai direct, fiindcă niciuna nu destăinuie adevăraţa na- 
tură a lumii“ 4). După cum se vede, în afară de cunoscu- 
tul rol de a ne scăpa de sub tirania voinţei — Schopen- 
hauer mai acordă muzicii și un sens metafizic. Muzica. ne 
revelează ceeace — pe cale obișnuită — nu putem obţine. 





(Urmare în pag. 2-2 





TREI GURTEZANI AI LITERATURII 


Pentru omul comun ac- 
tivitatea în domeniul lite- 
relor pare mai ușoară și 
mai darnică în ceeace pri” 
veşte gloria; așa se explică 
dece literatura a avut întot- 
deauna mai mulţi curtezani 
de cât oricare alt domeniu 
de activitate superioară. 
Dar, întocmai unei domni- 
soare care se ştie adulată 
mai mult pentru zestrea sa 
decât pentru, ea însăși, lite- 
ratura — pentru care gloria 
ar fi zestrea ce o aduce mi- 
relui ei — știe de minune 
să se ferească de asememea 
curtezani. Prudenţa ei este 
chiar excesivă, căci în. rarele 
cazuri când vreunul din cei 
care îi dau târcoale merită 
cu adevărat să se înfrupte 
din zestrea sa, aceasta nu se 
întâmplă decât prea târziu, 
când gloria devenită pos- 
tumă, nu mai înseamnă ni- 
mic pentru cel trecut în lu- 
mea drepţilor. Aceasta însă 
nu împiedică cu nimic ca 
numărul vânătorilor de glo- 
mie literară să crească în 
vremurile prielnice şi să se 
menţină în vremurile tur- 
buri, 

Situația în afara celor 
trei coordonate esenţiale li- 
teraturii, adică în afară de 
creator, cercetător şi ama- 
tor, acești curtezani ai lite- 
raturii sunt în permanenţă 
la periferia faptului literar. 
Ei constituesc acea mulțime 
ciudată dela conferințele 
profesorilor la modă, din 
sălile de redacție ale revis- 
telor, din hallurile facultă- 
ților de litere şi din cafene- 
lele cu oarecare tradiție li- 


sifia Pasa ses 


LUCIA DEM. BRĂLĂCESCU 


Desen pentru Baudelaire 


terară. indivizi Ciudaţi, une- 
ori pitorești cu ochii lor 
visători 'ascunşi în dosul 
unor ochelari cu rama de 


un deget de groasă, cu ca-' 


petele lor hirsute, acoperite 
până  mui  ieri-alaltăieri 
de vaste pălării negre şi 
străjuite de lavaliere fiutu- 
rânde. Sunt melipsiţi în 
cercurile „qui se piquent 
de littârature“, şi în cena- 
cluri; întotdeauna cu mani- 
feste literare în buzunare şi 
cu proecte de reviste şi de 
asociațiuni; gata oricând să 
comemoreze un mort care 
e început să aibă succes și 
să înjure un viu care se 
grăbeşte să-l aibă, 

La început, în număr mai 
mă, au fost văzuţi în jurul 
lui August şi la prânzurile 
lui Maecena. Cu timpul s'au 
înmulțit şi au prins curaj, 
dicătuind acele „puys“ de- 
venite ulterior  „chambres 
de rhâtorique“. Organizați 
în căprării culteraniste, eu- 
fuiste, concetiste şi în ruelle, 


„au lăsat îm istoria literatu- 


rilor apusene amintirea unor 
tămbălăuri grozave ale că- 
ror cauze şi efecte vor oferi, 
multă vreme încă, seducă- 
toare şi inepuizabile subiecte 
de opuri  istorico-literare. 
Intro uwneme se lăudau că 
pot vorbi „de omni re soi- 
bili“; faimoasa „histoire de 
la dent d'or“ care înebuni 
cândva întreaga Europă, este 
isprava lor. Jauregui, Ver- 
dugo şi Lope de Vega, au 
fost sgomotos înfrânți de 
ei. Boileau şi Moliere nu- 
mai cu mare greutate le-au 
făcut faţă, iar Marini şi 





JL mile i e: 


de VASILE FLORESCU 


banda sa dommiră nestinghe- 
rit câtăva vreme. În Anglia 
iylyştii au reuşit să-şi ex- 
pună „primness“-ele aproa- 
pe fără nici o rezistență. 
In Germania domnia lor ab- 
solută se exercită prin as0- 
ciaţiuni ca „ordinul peleri- 
nului“, „ordinul lebedelor 
depe Elba“ şi „ordinul 
bradului“. În 1827 au fost 
văzuţi îmbrăcaţi în: roșu şi 
verde, votând cu ouă clo- 
cite gloria lui Hernani, pen- 
tru ca peste câţiva ami, tot 
atât de sgomotos, să trân- 
tească deţinitiv drama 'ro- 
mantică. Olimpiei i-au cân- 
tat osanale ca s'o consoleze 
de injuriile salonului; pe 
Wilde l-au scuipat pentru 
ca după episodul  „Rea- 
ding“ să tune și să fulgere 
contra marei nedreptăţi fă- 
cute autorului  Salomeei. 
Ultimul lor mare 2aiafet 
organizat la Ziirch în 1916, 
a răbufnit şi la noi cu câ- 
teva  huidueli de tipul 
„Unu“ sau „H. P.“ 

Din acest cortegiu  per- 
manent dealungul istoriei 
literare, desprindem trei fi- 
guri mai interesamte:  Pe- 
daniul, Preciosul şi Snobul 
și încercăm să îi prezentăm 
în. lumina în care ne apar 
astăzi. Italia a botezat pe 
cel mai în vârstă adică pe 
Pedant,  Preciosul, fiinacă 
întruchipează un viţiu prin 
excelenţă latin, a fost po- 
reclit astfel de către Fran- 
cezi; Snobul, cel mai tânăr 
dintre ei, nu s'a putut lipsi 
de rezonanța puțin comună 
a unui nume „made în En- 
gand“, 

Pedamtul se recrutează 
din cei care se vor Cerce- 
tători ai literaturii. Din 
vastele discipline care de- 
servesc cercetarea literatu- 
rii el şi-a ales de timpuriu 
o specialitate, s'a închis în 
eu menctână ni şi mii de 
amănunte și făcând din ele 
scopul activităţii sale. Ne- 
isbutind să vagă în amă- 
nunt un. mijloc mai mult 
sau mai puțin util cercetă- 
rii, Sa împotmolit în el 
fără să ajungă la înţelege- 
rea de ansamblu a epocii 
sau curentului care consti” 
tue aşa zis — m lui specia- 
litate. Işi iubeşte speciolita- 
tea şi suferă ca un adevă- 
mat gelos când în cercurile 
pe care le frecventează, vre 
un imprudent abordază do- 
memiul pe care el îl soco- 
tește numai şi numai al 
său. Se înfurie, întrerupe 
brutal, contrazice cu rău 
tate sau citează în continu- 
are şi sfârşeşte cu zeci de 
amănunte ceea ce împru- 
dentul începuse să spună. 

Preciosul şi-a ratat cul- 
tura îmtr'alt mod decât Pe- 
dantul, Fiind structural în 
imposibilitate de a prinde 
firele ideilor și înclinat în 
mod special către expres 
lor verbală,  Preciosul s'a 
imteresat mai mult de cum 
spune decât de ce spune 





(Urmare în pag. 2-8) 





Studiul mitologiei române, destul de modest 
de alife:, cum se prezintă până astăzi, a ajuns 
în studiul inevitabilelor contradicții interne, fără 
de care nici o strădanie științifică nu e suscep- 
tibilă de progres şi mai ales viabilă în conștiința 
frământată a cercetătorului, Impasul în care 
se zbate mitologistul român şi când spun mito- 
lozistul român comit 'un fel de sofismă a gene- 
ra izării pripite, de oarece în mod riguros ştiin- 
ţific nu putem vorbi încă de o asemenea, atitu- 
dine spirituală la noi, decât forțând nota dis- 
cmţiei în pasul acesta nu este atât rezultatul 
incapacității cercetătorului de a descoperi, înțe- 
iege și sistematiza realitatea mitică autohtonă, 
care în ultima analiză se arată a fi extrem de 
bogată și complexă, cât mai degrabă, neputinţa 
iui. de a se decide, cu conștiința impăcată în 
fața materialului mitic netriat pentru unul din 
tipurile de vizionare și valorificare mitologică 
iscodită ante res. De aceea mitologia română 
astfel cum a fost presimţită şi mai ales redactată 
chiar dela început, în opere ce s'au vroit din- 
trodată integrale şi grandioase, însă care din 

“lipsă de pregătire necesară s'au brodit fragmen- 
„tare şi firave, este departe de a corespunde 
adevăratei viziuni mitice românești. In cuprin- 
sul ei dau mâna cele mai extravagante hipoteze 
„Şi fac corp comun, întrun fel de intuiție mitolo- 
gică mixtă şi rebarbativă, cele mai improprii 
teme şi mituri pe care le-ar îi putut imagina 
mintea unui fantasmagorice ticluitor de basme. 

Poate una din cele mai răspunzătoare opera- 
țiuni pe care trebue să le facă cercetătorul ro- 
mân, este aceea a setecţionării materialului mi- 
tic pe care-l oferă realitatea religioasă autoh- 

“tonă în sensul unei viziuni miţoiogice aderente 
la spiritualitatea românească. Această  opera- 
țiune devine cu atât mai penibilă, cu cât, in ca- 
zul nostru, materialul mitic autohton, se gru- 
pează dela sine organic în mai multe viziuni, 
__ câteodată deosebite numai impresional, ea sim- 
„ple variante, altădată diferenţial, tematic și 
stilistic, ca totalităţi vizionare structural opuse 
unele altora. Din marasmul acesia de verosimi- 
.1e,-sau fălse viziuni mito'ogzice desprinse sau 


Două tipuri de mitologie românească 


emanate din realitatea mitică autohtonă, cărora 
nu le putem acorda de cele mai multe ori decât 
o slabă valoare reală şi'n fața cărora cercetăto- 
rii cei mai iscusiți rămân de cele mai multe 
ori perplexi, deocamdată nu ne interesează qe- 
cât două modalităţi globa e de vizionare: una 
cristalizată în şpiritul religiei dominante în 
stat, adică creştine și alta în spiritul credințelor 
oprimate și subterane, adică păgâne. 

Din acest impas teoretic şi creator, câţiva mi- 
tologiști români au ieşit, îmbrăţişând cu sfială 
una din viziunile tipice, creștine sau păgâne, în 
nioi un caz, pe ambele deodată, pentru a conce- 
pe şi întocmi o mitologie românească. Deci, pro- 
blema apartenenței mitologiei autohtone la unul 
din modurile de vizionare ale dramei mitice ro- 
mâne sa dovedit până acum a fi în funcţie de 
criteriul personal de intuire a aderenţei unei din 
multiplele viziuni iscodite din realitatea mitică 
băştinașe și nici decum de consideraţii de alt 
ordin, precum cele raționale, sau critice, 

Intrebarea sistematică dela care aşteptăm lă- 
muririle convingătoare este; care din aceste 
două formule tipice de finalitate mitică, cea 
creştină sau cea păsână ,exprimă ceeace în 
limbaj convențional științific am numi „adevă- 
rul mito'ogic autonton“? sau mai simplist: 
care din aceste două soluţii creatoare, este ex- 


presia și modul cel mai cert şi mai convenabil, 


aportul ce! mai adecvat spiritualității române 
prin contribuţia ei la mitologia universală ? 
Pentru a putea răspunde satisfăcător la aceas- 
tă întrebare, care constitue după noi, raţiunea 
de a îi a acestei schiţe, nervul speculaţiei noas- 
tre, trebue să vedem în prealabil care sunt ar- 
gumentele logice de până acum, pentru fiecare 
din cele două tipuri de interpretare mitică pome- 
nite; cel creştin și cel păgân, și apoi să trecem 


ia expunerea de mative a tipului pe care-l consi- 
derăm acceptabil pentru orice tentativă viitoare 
de mitologie românească. 

Să ne oprim deci puţin atenţia asupra acestui 
aspect al problemei atât de turburi şi totuși atât 
de inevitabie, ca asupra unor premize fără de 
care nu se poate ajunge la o concluzie valabilă. 

Cei mai mulţi mitologiști români, altădată nu- 
miţi de noi „mitografi“, deci cei mai mulţi în- 
drăgitori ai mitologiei române, pledează cu ve- 
hemenţă și curajul inegalat al diletantului ce se 
vrea revoluțioonar pentru o mitologie poporană 
de tip creştin, în care viziunea de ansamblu, te- 
mele preferate, miturile şi dramatizarea lor sunt 
forme denivelate, degradate şi întrebuințând un 
termen banal însă plastic, vulgarizate, de înţe- 
legerea și sensibilitatea populară a învățăturilor 
biblice și mai ales a dogmaticei creştine orto- 
doxe. Pentru “majoritatea acestor îndrăzitori. 
improvizaţi peste noapte din nostalgii şi reminis- 
cenţe, din ambiţii și insistenţe, în competinţe 
mitologice, cum şi pentru amatorii care se men- 
ţin cu entuziasm pe această poziţie. numai o mi- 
tologie romană de tip creştin-ortodox poate ex- 
prima adevărul mitologic băştinaș. Ea este for- 
mula cea mai convenabilă pentrucă este cea mai 
potrivită feiului nostru creştin de a gânâi mitice 
încă înainte de a îi creştinizaţi propriu-zis în 
istorie. In această privință, mitologiștii noştri 
Su lăsat influenţaţi de teza precreştină a mi- 
tologiei autohtone lansate de forurile bisericeşti. 
susținută în ultima vrem incidental de a. C. 
Giurescu în Istoria Românilor (voâ. 1) şi schiţa- 
te de toţi aceia care au imbrățişat această for- 
mulă, printre care acum 6 ani se prenumăra şi 
scriitorul acestor rânduri în ..Scurtă privire asu- 
pra mitologiei românești“, 

Gradul de certitudine al acestei soluții creş- 


de ROMULUS VULCĂNESCU 


tinizante, oricât de discutabil ar fi, poate fi mă 
surat indirect prin rezonanța afectivă şi intelec- 
tuală a magiei şi supertițiologiului poporan de 
structură net creștină. Magia și sistemul de su- 
perstiții locale astiel cum ne sunt date în am- 
bianța sătească prin structura şi funcțiunea lor 
mitologică anticipează şi susțim cultul și riturile 
creştine, bine înţeles în linii mari, nu în amă 
nunte. 

Dacă căutăm să vedem cum a fost rezolvată 
din punct de vedere teoretic problema mitologiei 
române de tip creştin-ortodox, trebue să luăm 
in consideraţie două studii cu referințe speciale 
ta această chestiune, unul apărut în 1938, al sub- 
semnatului şi intitulat: „Scurtă privire asupra 
mitologiei româneşti“ și altul în 1940, al d-lui 
Th. Fecioru denumit: „Fenomenul religios şi 
poporul român“. In primul studiu, de proporții 
destul de reduse, subsemnatul, susține nioi mai 
mult nici mai puţin că în structura şi funcțiunea 
ei viziunea mitologică a românului se încheagă 
şi converteşte numai prin și numai înăuntrui 
creştinismului. Creștinismul operează în sânul 
mitologiei autohtone nedetinite şi haotice dăm 
punct de vedere vizionar, un rol arhitectonic, de 
chiag schematic a unor elemente vizionare rătă- 
cite înăuntrul spiritului românesc din epavele 
mitologiei străvechi şi-a mitologiilor străine de 
contaci sau suprapunere. Iar d. Th. Fecioru, fără 
a face caz de schița noastră, arată cu toată com- 
petinţa care-l caracterizează cum creştinismul 
»e răstrânge in conştiinţa mitologizantă a ro- 
mânului ca leit-motiv prin toate învăţăturiie ei. 
dela dogme şi teologumene, până la paraboie și 
eresuri. Lucrarea d-lui.Tb. Fecioru deşi sub ra- 
portul analizei aduce o contribuţie de amănunt 
mai valoroasă decât prima. sub acela al justiii- 
cărij teoretice u viziunei mitice reale dă înapoi, 


căci consideră creștinismul ca un izvor mitolo- 
gic, însă cum vom vedea indată numai pentru o 
pseudo-mitologie, care în orice caz nu mai este 
o mitologie românească. El nu mai retușează vi- 
ziunea mitologică autohtonă, ci o schimbă total, 
dându-i o altă factură și un alt sens, pe care 
mitologistul calificat îl refuză de-a capo. 


Din punct de vedere literar problema mitolo- 
giei române de tip creștin-ortodox capătă o du- 
blă rezolvare : una de factură biblică și una vag 
personală. Dacă am face caz de câteva nume, de- 


ja cunoscute, rezolvarea mitologiei române în 
iravestitul biblic ne-ar apare în lumina ei ne- 
firească. Sim. FI]. Marian, care concepe însă mu 
schițează decât un plan impropriu de mitologie 
românească, după cum reese din cele mai multe 
„prefețe“ la stadiile lui monografice de folklor 


mitic, vede această creaţie cu atât mai închegată 
cu cât este în structura ei mai sudată de creşti- 
nism. E de altfel intuiţia preoțească a unei mi- 
tologii române. Tudor Pamiile, acela care trece 
ia redactarea primei mitologii româneşti cu ce 
bravură demnă de o mai âtentă preţuire, eiimi- 
nă din transcrierea lui factori în aparenţă dez- 
integratori, elementeie exira creştine“ cele mai 
multe păgâneşti, dintr'o pricină lesne de ințeles“ 
(Duşmanii și prietenii omului). Elena N. Voron- 
ca, desconsiderată de critica de specialitate pe 
nedrept, introduce în sistematizarea arhivei «ei 
mitologice bucovinene pianul laic și compozit al 
tratatelor clast:ce de mitologie la un fond emina- 
menite creştin, forțând astfel tonul expunerii în- 
trun chip în care intuiţionismul religios încear- 
că să facă concesii curentului scienţist în mi- 
tologie, pe vreme ei în plină desfășurare dialec- 
tică. Tar recent, d. Aurei Cosma în „Mythologie 
roumaine“ redactată în franceză, pentru a răs- 
pândi astfel prin intermediul unei limbi univer- 
sale multe erori reprobabile, prezintă mitologia 
poporului român ca o variantă poporană a date- 
lor credinţei biblice şi învățăturilor bisericei. 


E IE E N CE CR E 28 RACE e ONE TIE 


(Urmare în pag. 4-a) 


== 2 


TEATRUL NOSTRU:  „CANA.- 
LIA“, comedie in trei acte de 
d. N. D. COCEA, i 


TEATRUL „MUNCĂ ȘI LUMI- 
NA”: CUMPANA INaMat* co- 
media în trei acte, prelucrată 
de PAUL GUSII. 


Mai mult ca oricare alta, cume- 
dia u-iuu N. 9. vu aNuep- 
tățeşște principiul că o piesă după 
ce a iost văzută trebuie revenit 
asupra ei. 

A judeca după prima impre- 
sie sau a-ţi tace o părere dn 
pr.mul mo.nenţ — uneori după 
primul act — dacă în multa ca- 
zuri este şi pos.b.] şi pertect va- 
labil, nu-i mai puţin adevărat 
că. devenită metodă, ar putea să 
prezin;e Dumeroase riscuri, 

JE cazul, cred, în primul rând 
cu noua piesă dcua „Tealul No- 
stru“, 

In ce mă privește, — şi mar 
fi exclus să se găsească şi alţii 
în aceeaşi situație — trebuia să 
spun ca la inceput mi-au parut 
multe lucruri cu totul ricmcoe 
său groteşti, unele chiar lipsite 
de gust, ceiace, venind din partea 
unui om ca d. N. D. Cocea era 
grav. Şi chiar mă întrebam cum 
se face că un om inteligent ca 
d-sa — și nu inteligent: extrem 
de inteligent, unul dintre cei mai 
strălucit inteligenji oameni pe 
cari i-am auzit, i-am întâlnit şi: 
pot spun, i-am cunostul — a 
putul să prez.nte această piesă. 

Pe urmă, insă, o anumită per“ 
spectivă pe care ţi-o oferă intot- 
deauna orice trecere de timp: 
mi-a dat posibilitatea să văd că 
nu-i chiar aşa. 

Desigur că un anumit factice 
a] piesei tot suusista, uesigur că 
anumite tirade socialo-politico- 
iiterare nu's tocmai la locul 107 
întro opeză de artţă, san, ce. pu- 
țin, în această piesa, ale cărei 
tendinţe nu suni q: ordin social, 
pivotul fiind de natură ps.holo- 
g&iuă ; desigur că nui mMOinuuzul 
cu „Madame Venus“ nu-i nici 
el de cca mai pură câll:atu este- 
tică, precum nici unele alie lu- 
cruri și scene cari ar fi pu.ut să 
lipsească, dar nu-i mâi puţin a- 
devărat că piesa, pe liniula ci 
Priilcipă €, nu ese rea; este ceva 
ce o salvează, şi anume, un anu- 
m.t. e.ement tragic care o siră- 
bate şi care o uman:zează, 

Deaceia cred că această pi+să, 
chiar fără adaogiri şi râco.dari, 
ci numai cu un simplu cre:on 
roşu poate deveni, numai cu ma- 
terialui pe care deja îl are, o 
pi:să bună! 

D. N. D. Cocea, care a făcut 
atâţia ani gazeiărie, ştie foarte 
b.ne ce reprez.ntă într'un secre” 
tariât de redacţie un creion roşu, 

Peniru ua... „debutant“, insă» 
trebuie să se recunoască faptul 
că suntem în fața unui început 
bun, ași zice chiar deosebit de 
bun, şa ar în exagerat sa se iară 
prea mult caz de unele lipsuri 
de tehnică dramatică sau de u- 
nele scăderi intrinsece:; eie sunt 
inerențe chiar autorilor drama- 
tici consacraţ, dar primei iucrări 
cu câre se prezintă un autor în 
faşa pubicusuu | 

Şi această afirmaţie o fac con- 
vins : impresia mea intimă — ju- 
decând după multe iucruri şi 
bune şi abile pe care piesa acea- 
sta le prezintă — este că n'ar 
fi exclus să-i fie dat d-lui N. D. 
Cocea să facă în adevăr carieră 
dramatică, iar unele dintre re- 
zervele pe care actuala d-sale 
luarare Le vcazionează să nu-și 
mai aibe locul ia o a doua d-sale 
„piesă. 

Nu-i exclus în privința d-sale 
să tiu influenţat şi de o veche 
simpatie a mea pentru gazetarul 
N. D. Cocea ale cărui articole — 
ca şi cărți, ca și toi ca a seris — 
era o vreme când i le aşteptam 
cu deosebită nerăbdare. Şi, fiind- 
că fac această mărturisire, voiu 
adăoza ca miei asăzi Nasu u.tat 
şi cred că nlci alţii dintre pria- 
tenii de pe atunci, — acele ar- 
teole pline ge vervă, aşi zice în- 
drăcite, neastâmpărate, adevăra- 
te modele de pamflet — extra- 
ordinare chiar când erau nedrep- 
te — pe cari le publică dq-sa pe 
vremuri în „Facla“. 

Şi, poate, deasemenea, mă mai 
influenţează şi um fel de incre- 
dere superstiţioasă pe care o am 
în  atotputeznicia inteligenţei, 
care te face să crezi că un om 
inteligent war putea să nu reu- 
şească în orice ar vrea să intre- 
prindă. Bine înţe.es. se poate să 
mă înșel, dar mi-ar părea rău. 
Şi pentru d. N. D. Cocea şi pen- 
tru literatura noasiră dramatică 
pentrucă în telul acesta. n'a pu- 
tut să înscrie încă un autor nou, 
care să poată să reprezinte o va- 
loare dramatică  necontestată, 
autentică. 

In ce priveşia interpretarea, a 
fost toarte bună. 

In primul rând d-na Dina Co- 
cocă. care a adăosat de data a- 
ceasta gistincţiei d-sale de tot- 
deauna și calităților d-sale fizice 
daosebite — pe cari le-am consi- 
derat întotdeauna, ori despre 
cine ar fi fost vorba, ca un aport 
artistic adus scenei — o netăgă- 
duită căldură. Deasemenea s'a 
văzut 'a d-sa o voinţă. de altfel 
şi explicabilă şi justificată, de-a 
realiza cât mai pregnant perso- 
națiul și de-a face să reuşească 
această piesă, 

D-na Dina Cocea a pus de data 
asta mult suflet aşa că și sub a- 
cest raport d. N. D. Cocea dato- 
rează foarte mult fiicei d-sale. 
Şi acelaş lucra se poate spune 
şi despre d Fory  Etterie care 
deasememea a făcut totul spre a 
realiza rolul valabil jucând cât 
s'a putut de bine şi ca întotdeau- 
na, nuanţat şi inteligent. 

Bine deasemenea a fost şi d. 
Jenică Constantinescu în banche- 
rul Clarisanty, în care a avut 
un joc reţinut. măsurat şi lini- 
ştit, dovedind o justă intuiţie a 
rolului. 

D. Jules Cazaban, în schimb, 
n'a reușit deplin să fie nici per- 
sonagiul cinic care trebuia, nici 
personagiul diabolic ce se voia 
d-sa şi nici măcar canalia — cea 
adevărată — a piesei. Totuşi a 
reuşit să indice — destul — linia 
voită de autor. 

Ta restul distribuţiei. în roluri 
mâi mult sau mai puţin de an- 
samblu,  desiul de bine  d-nele 
Joana Mosora, Attena Rally. Lu- 
cy Chevalier, Lia Șhighian: Mimi 
Udrea. Geta Cibolini precum și 
d-nii Ion Manta, Gh. Iordănescu, 


Horia Șerbănescu, Ion Negrea, A. 


Ferrat, Emil Jencec şi Kiki Lau- 
rian. 
Reţia d-lui Ton Șahighian de- 
asemenea bună. i 
Decorurile semnate Şt. Noris 
frumoase. ou mult gust. piterești 
şi îzzealease i pa 


a, 2 








[e n certe —— ai 


UNIVERSUL LITERAR 


CRONICA DRAMATICĂ 


„În general o piesă care, deşi, 
cu imevitabile scăderi — cum era 
şi natural! pentru o piesă de de- 
but — constitue un spectacol in- 
teresani. 

Deacela dacă unora dintre ca- 
lităţile ei se mai adaoză şi felul 
îngrijit în care a fost pusă în 





DINA COCEA 


scenă, decorurilor reuşite, cadru- 
lui de bun gust și eicgântă cum 
și jocu' actorilor, nu este exclus 
ca aeastă piesă să aibă totuși o 
arieră neașteptată... 

* 

Piesa care se joacă acum la 
Teatrul „Muncă şi Lumină“ — 
»OCumpăna inimii“ — e o come- 
die amuzantă, cu o intrigă aşoa- 
ră dar plăcută, acţiunea petre- 
cându-se în cadrul vieţii patriar- 
hale, de moşie, până la care răz- 
bate aerul Capitalei şi al ştiinţei 
Sub chipul unei tinese rele pur- 
D-te să se dedice unor preocu- 
pări serioase, studiului şi anume 
studiului medicinei, 

Până la urmă, însă, — şi aici 
cred că sa pot întrevedea oare- 
cari trăsături semănătoriste, spe” 
cifice vremii câna a fost locali- 
zată — chemarea pământului şi, 
totodată și a dragostei este mai 
tare iar fata de moșier, după mai 
multe peripeții ca să zicem așa 
sentimentale, îşi îndreaptă din 
nou privirea spre pământ ascul- 
tând totodată glasul inimei şi lă- 
sând altora medicina şi ştiinţa... 

Rolui este un rol frumos şi va- 
riat care i-a dat prilej d-rei Iri- 
na Răchiţeanul, ale cărei calități 
am mai avut prilejul de-a le 
semnala şi în alte ocazii, să ne 
facă să întrevedem nenumăratele 
d-sale pos.bilităși artistice, 

In adevăr, rolul acesta, deşi ral 
de comedie, îi oferea acest pri- 
lej, deoarece interpretarea Cri- 
st'nei gin „Cumpăna inimii“ face 
ape! la o întreagă gamă, cu dco- 
sebite şi nenumărate nuanţe de 
interpretare : momente de gn- 
găşie şi de veselie tinerească, 


mărturisite, răbufniri de revoltă 
impetuoasă sau sternări de 
ştrengărească delicateţe. 

Deşi nu acesta — cred eu — 
este genul Irinei Răchițeanu, ge- 
nui d-sale fiind, după părerea 
mea, în principal dramatic, ro:ul 
acesta, totuși, esto interesant şi 
d-sa, în adevăr l-a jucat frumos, 
cu multă măsură şi admirabilă 
Nuan;ăue, Cu uLOsebuvă iran:iucăte 
atunci cână a fost navoie, cu im- 
petuozitate şi forță atunci când 
textul şi siu.aţia au cerut-o, do- 
vediniu-se in scus:t, o artistă-cu 
un admirabil bun simţ scenic. 
S2 vede din toalea astea, din 
felul îngrijit de-a se prezenta, 0 
pasiune in toț ceeace face câad 
este vorba de teatru. 

Şi fiindeă, aşa cum spuneam 
mai sus desrre d-na Dina Cocea 
şi cum am afirmat-o şi în alte 
ocazii, am acordat intosdeauna o 
deosebită importanţă şi frumu- 
seţii scenice, alăturând-o talen- 
inlui şi considerând-o intr'un a- 
numit sens o componentă a va- 
lorii artistice a unui actor, voia 
adăoga că d-ra Irina Răchiteanu 
mai are și privilegiul rar de-a 
îi totodată şi una dintre cele trei 
sau patru artiste mai frumoasâ 
pe cari le avem, de un gen oa- 
recum aparte: altul decât al 
d-nei Dina Cocea, altul decât al 
d-nei Elvira Godeanu, aitul de- 
câţ al d-nei Mimi Bottta. Aşi 
putea spune, mai degrabă în ge- 
nui d-ne. Man Cocea, chiar și 
ca talent aproximativ în acelaş 
gen fapt care mă face adesea să 
mi le inchipui în roluri asemă- 
nătoare, 

In ce priveşte celălalt rol im- 
portani al acestei piese, el a fost 
interpretat de d. eo Barton, 
D-sa este un actor care mie îmi 
place, care gispune de un feri“ 
cit temperament teatral, A jucat 
şi de data aceasta cu un antren 
plăcut, agreabil. a avut tot 
timpul un joc cală şi cu multă 
priză în public. Deaceea, fără să 
renunţ Ia rezervele făcute în alte 
ocazii și pe cari le menţin şi de 
data asta, ru privire la o ten- 
dinţă constanță la i-sa spre u- 
nele exazerări, voiu spune totuşi 
că și din felul cum susține d-sa 
acei rol rămâne așa ! „Cumpana 
inimii“ și dim realizările d-sale 
din alte ro'uri în care l-am vă- 
zut jucând, am credința că ar 
pute» cândva deveni un bun şi 
apreciat actor. Chiar şi pentru alt 
Pubiut u&iut (Oi uda saca Şi 
Lumină“, căruia — în dauna, și a 
d-sale şi a spectatorilor — ține 
alâta să-i placă. 

Tare aşi vrea ca d. Barton să 
mu mă înțeleagă cumva greşit: 
în orice caz, dacă insist mai mult 
asupra acestei chestiuni, o fac 
pentrucă și la Teatrul Muncă şi 
Lumină, chiar şi la alte teatre se 


Ori d Barton are multe cali- 
tăți şi deaceea este păcat că se 
lasă furat de public; este drept 
prin urmare să i sa spună asta 
de cineva pentru .ă dacă va con- 
tunua a>ă Nu Va ajunge micioaa: 
tă actor mare. Ori un actor tie- 
bue să aibe intotdeauna această 

ambiţ.e 

Chiar dacă vrăjitoarele nu 
i-au pus în leagăn ce.ace trebuie, 
Să-i uvrească. să-l vrea, să a:bă 
gânduri înalte, numai înalte, nu- 
mai mari! 


O altă interpretă bună a tea- 
truim „Maaca şi Lumină“ care 
joacă în această piesă, este: 
d-na Nelly N.coiau. D-sa, deşi 
are un rol relaiiv episodice, l-a 
prezentat şi de data aceasta ci 
mut i.resc, in conuiţii ueosebit 
de bune. 

De alitel — în special pentru 
o anume serie de roluri — d-na 
Nelly Nicolau este o bună ac" 
triţă, d.spunând de o sensibili- 
taie autentică și comunicativă și 
totodată de un fizic şi agreabil 
şi ioarte potrivit. 

Un actor pe care mi-a făcut 
deasemenea o d.osebită plăcere 
6ă-l văd jucând ia Teatrul Mun- 
că și Lumină este d. A'axandru 
Giugariu. care a avut de inter- 
pretat rolui moșierului Stroija, 
rol pe care d-sa l-a jucat cu 
Simputate şi namurâieţe vacuum 
Desigur că moşierul d-sale nu 
era chiar de o adevărată „no- 
blesse terrienne“ dar asta nu are 
vro +mportană deosebita moșie- 
rul dela noi neavână întotdeau- 
na un asemenea ,cachet” de no- 
biețe. 

Şi, iarăși, un alt actor care 
mi-a făcut plăcere să-l întâl- 
mesc, este a. Costin Iliescu, des- 
pre care deja şi in alte ocazii am 
avut cuvinta de bună apreciere. 

D-sa în special are un cap ti” 
pic de farsă și de comedie buită. 

Și mai are cevă. ceva ce sar 
putea numi „instinctul comic“ 
(era suficienţ să-l vezi în actul 
al dolea făcând ochii mari şi 
dâna din cap de dincolo de bal- 
con, ca să-ți dai seama,..). 

în restul distribuţiei d-nele 
Magdalena Marinescu şi Tanţi 
Nezoeszu, precum şi d-nii Ni- 
culae Ștefănescu Iulian Necşu- 
lescu şi Cristofor Vitencu cari, 
toţi, au contribuit, în măsua ro- 
Mrilor domniilor-lor, la buna 
reuşită a acestei comedii. 

Regia, d. Victor Lon Popa, ceia- 
ce spunâna, este destul, 

In scurt, un spectacol în genul 
lui bin. un spectacol curat cu 
îndepărtat parfum moldovenesc, 
cu aer de ţară, cu dragoste de 
pămant cu sentimente bmpezi şi 
apropiate de natură. piesă care, 
deși fără prea multe pretenţii, 
are totuși multe lucruri cari pot 
să vorbească sufletelor putând 
aveă pentru fiecare un limbaj a- 
parte şi semnificatii deosebite 
fiină ca atare menită să placă, 
așă cun €sLe, mauoca dinire nul. 


e rr 














CONCERTE 


Prima fază a stagiumei mu- 
zicaue n'a fost desminţită în 
ritmul bogat ai desfășurării 
ci nici de zilele din imediata 
apropiere a sărbătorilor Cră- 
ciunului. Printre concertele 
simfonice obicinuite, sporite 
ae o interpretare în afară de 
serie a simfoniei a IX-a de 
RPeethoven, sub conducerea 
innestrului George Georgescu, 
duijorul român a cărui nă- 
valnică artă şi-a aflat nou ră- 
sunet peste hotare într'un re- 
cent mare turneu, s'au rânduit 
felurite alte concerte şi reci- 
taluri. Printre cele gin urmă, 
recitalul de compoziţie al 
a-lui Constantin Siiwvestri şi 
concertul de vioară al d-lui 
Virgil Pop, au fost în deosebi 
pline de interes. 

Compozitorul Constantin Si!l- 
vestri este desigur mu numai 
unul dintre cei mai înzestrați 
reprezentanți ai generaţiei ti- 
nere, dar și unul din cei mai 
bine organizaţi muzicieni ai 
ei. Dirijor de nuanțată înţe- 
lngere și simţire personală, 
pianist de bravură capabil să 
ia în pient cele mai injtempes- 
tive și mai temerare compli- 
catii ale muzicii moderne, im- 
provizator de activă imagina- 
ție şi neobosită respiraţie, 
Constantin Silvestri este com- 





pozitorul care își poate inter- 
preta la pian, dirija sau chiar 
plăsmui pe loc lucrările în 
fața ascultătorilor, totul în- 
iun spirit şi cu o ţinută care, 
fie concepția, tendinţele sau 
vocabularul sonor urmat ori- 
cât de temerare și de singula- 
rizats, denotă artistul de ţe- 
meinică struotură şi muzicia- 
cul de calitate. 

D. Silvestri a prezentat în 
concertul pe care ]-a dat în 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA : Noi cel vii și Adio 
Kira şi jurnal. 

REGAL : Omul care se joacă 
cu focul. 

VICTORIA : Suflete în fur- 
tună, jurnal şi revistă. 

ELYSEE : Calea destinului, 
jurnal și trupă. 

VOLTA BUZEȘTI: Contele 
de Monte Cristo, jurnal şi 





trupă. 
ROMA : Căi greşite, jurnal 
şi balet, 


CARMEN-SYLVA : Infernul 
deşertului, jurna! şi trupă. 





10 lanuarie 1944 == 


sala „Dalles, prir ma sa lu- 
crare, ciclul ae lieduri op. 1, 
scris în 1928 și cea din urmă 
din ele, sonata op. 24 pentru 
pian. Linia simpiă, armoniile 
în genere incluse in rostun de 
:noderat modernism dacă nu 
uneori chiar clasice, unele si- 
metrii şi cadențări, ledurile 
contrastează formal puternic 
cu emamcipările sonore, rit- 
mice, polifonice şi instrumer-. 
tate ale sonatei. 

Aceste extreme de carieră 
şi mamieră compozitorească se 
întâlnesc însă în ecourile din 
adânc ale sensibilităţii, poe- 
ziei şi intensei smoţii drama- 
tice ale autorului. 

Un alt conceri de specială 
reiiefare u fost acela al yio- 
lonistului Virgil Pop. : 

Virtuozitatea vie, de o ex- 
presie în acelaş timp concen- 
trată şi înflăcărată, coloritul 
cad al tonurilor de avântată 
vibraţie ale artistului, au seli=. 
pit în particular în piesele de 
mare brio tehnic ale progra- 
mului, străbătute cu. cea mai 
neobosită agerime, cu toată 
ueobicinuita acumulare în 
care se prezentau. 

În latura de stil şi linie im- 
terpretativă, d. Virgil Pop a 
putut dovedi că știe să ră- 
mână autentice artist chiar 
când marele său dar pentru: 
virtuozitate nu este pus ia 
contribuție primordială. 

lată pentru ce d. Virgil Pop 
este un violonist a cărui ca- 
rieră, pornită sub fericite aus- 
picii, îi va asigura de sigur 
un foarte frumos viitor, eu 
binevenite repercusiuni asupra 
artei violonistice românești. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


Trei curtezani ai literaturii 


cutare autor, 


nereuşind să 


(Urmare din pag. I-a) 


snobului, digresiunile lui a- 


înțeleagă ceva şi împotmo- 
lindu-se în verbalism şi în 
contemplativitate  woită m 
textului literar, A ciugulit 
de ici şi colo adagii cele- 
bre, versuri, termeni de 
specialitate «etc., aşa cum 
ciorile adună cioburi şi pie- 
tre strălucitoare de pe ma- 
lurile apelor şi din gunoaie. 
In societate le recită când 
cu gesturi fine şi discrete, 
când cu gesturi largi, reto- 
mice dând capul pe spate 
şi închizând ochii  încân- 
tat de fraza lui alambicată 
pe care şi-o ascultă cu Lizi- 
bilă satisfacție. Din strălu- 
cirea de odinioară care i-a 
nimbat existența dealungul 
istoriei literare, ma mai ră- 


- în aceste cundițiuni, 


clipe de gelozie, sau de dor şi 
visâre, accente de melancolie, 


conirarietăți ale dragostei ne- dinţe asemănătoare ! 





pot prea adeseaori surprinde țen- 


ALEXANDRU DRĂGHICI 





TRISTETEA REVELATOARE A MUZICII 


(Urmare din pag. 1-a) 


Firește, nu vom admite că muzica ne duce într'atâta mă- 
su:ă la cunoaștere, incât să facem din ea un mijloc unic de 
cercetare. Ca orice iilusoi, Schopenhauer are exagerari, 
Case au devenit, cu timpul, lacune. Susținerea lui că 
muzica destă.nuie la maximum esența uitimă a lumii 
puate fi supsurisă de oricine, dacă se corectează în felul 
următor: alături de poesie și de pictură, muzica — prin 
particularitatea pe cae o are de a fi anţeleasă de toţi — 
ain acest punct de vedere pictura i se aseamănă, nu însă 
ȘI puesia, care, trebuind să iie tradusă e intraductibi.ă — 
reușește să ne dea ceva din pertecțiunea şi eternitatea 
lumii ae dincolo de grâniţele priceperii noastre. 

Făcând să vie până la noi o rază din peifecțiunea şi e- 
ternitatea cosmosului, muzica ne vorbeşte, în chipul cel 
mai puternic, de imperiecțiunea şi vremelinicia fiinţei 
umane. ka ne tace să meaităm asupra propriului nostru 
destin. In cadrul infinit al universului — pe care muzica 
ni-l revelează atât de minunat — oinul se simte mic. Cu 
cât ascultăm mai mult o melodie muzicală şi ne lăsăm 
furaţi de acordurile ei, cu atât ne simţim parcă mai pu- 
ternic cuprinși de un sentiment de tristețe. Sub imp:e- 
sia muzicii, omul descoperă că numai el e „schimbator, 
pe pamanvc râiăcitor“. Mşcat profună, el trăește până la 
maximum tristeţea acestei constatări. Insă — şi aici se 
vede minunea cea mare a muzicii — deşi sentimentul de 
tristeţe este provocat de însuși tragismul propriului său 
desun şi deși al priveşte numai pe el, pe om — tristeţea, 


“de care e vorba, place. 


Să descoperi impertecţiunea şi vremelnicia ta pe lume, 


- să-ţi dai seama că ești asemeni unei frunze aruncată în- 


tr'un ocean furtunos, să-ţi p-ângi vitregia propriului tău 
destin şi totuşi să-ți placă acest plânseţ — iată ce ni se 
pare a îi în sinea sa artustică muzica. Kant, şi după ei 
Schopenhauer au avut dreptate când au denumit această 
plăcere, care derivă în durere, sublim: „Când aceleași 
obiecte care ne invită să ie contemplăm — zice Schopen- 
hauer — sunt în raport de ost.liţate cu voinţa umană în 
general, aşa cum se obiect.vează în corpul omenesc, când 
îi sunt funeste, ameninţă omul cu putere irezistibilă, sau, 
prin incomensurâbila lor mărime, îl fac să pară atom, 
când totuşi acest raport dușman voinţei nu este acela 
care atrage atenţia spertatorului, că, deşi îl vede şi îl re- 
cunoaște, sl omite cu ştţiinţă, se cprimă pentru a se smul- 
ge voinţei sale şi relaţiilor ei, şi dedându-se contempla- 
ţiei priveşte cu calm, ca pur subiect de cunoaştere, străin 
oricărei voințe, aceste obiecte atât de temute, — când 
el gânlește numai ideea lor, lip- 
sită de orice relaţie, când se ataşează fericit contempia- 


ţiei lor, şi deci se ridică prin însuși acest fapt deasupra | 


sa, deasupra personaltăţii şi voinţei sale și orce voinţă a 
dispărut, atunci îl pătrunde sentimentul snblimutui“ 3. 
Deşi e vorba de artă în genere, considerațiunea de mai 
sus a iui Schopenhauer se răsfrânge şi asupra muzicii, 
de vreme ce ea — şi nu alta — e considerată drept cea 
mhai puternică dintre toate. 

Tristeţea pe care încercăm să i-o atribuim muzicii, a- 
vând o cauză care nu ține de lumea noastră, e de natură 
metafizică. Ea duce de regulă la interiorizare. In special 
muzica germană poartă în ea stigmatul interiorizării, 


Dan Botta, încercând să descifreze undeva compoziţia 
spiritului european, îl concepe ca produsul a trei factori 
esenţiali: arhitectura greacă, muzica germană și ideia 
catolică. Câteşitrele repsezintă conștiința imanenţii Spi- 
ritului. Fără să contestăm rolul celor două, întrucât însă 


1) Ghateaubr:and : Atala, Ren, p, 154. Librairie Griind, Paris, 

2) S:hopenhaver : Le monde comme voluntie et conme Teprea 
sentatioa, tom prem'er, p. 272, traduit em francais par A. Burdeau, 
huitieme edition, Paris 1942. 

3) Lew “Tolstoi: Sonata Kreuzer, p. 100. 

4) Gchopenhauer, ap cit. p.: 267. 


e vorba să opunem ceva proiund european Lumii Noui 


credem că muzica germană e cea mai inedită, „Muzica 
germană a revelat europeanului lumea interioară — l- 
mea asupra căreia Grecia ca şi statuile sale își închidea 
pleoapele fiincză o dorea nerelevantă — problemele ari- 
de ale conştiinţei, domeniul formelor morale. Ea a inven- 
tat acel aproape infailibil instrument de percepţie al lu- 
mii, antenă vigilentă în absolut, „Geniul“ %). Cu atât mai 
mult spiritul european se reduce la muzică — in truntea 
căreia trebue să aşezăm cu precădere pe cea de prove- 
nienţă germană — cu cât lumea continentului de dincolo 
de ocean n'a reuşit până acum să dea la iveală creaţii 
muzicale, în care Logosul să apară în toată plenitudi- 


nea lui. A 

Plecând dela puterea revelatoare a muzicii, ajungem 
să facem numeroase consideraţii, în legătură cu firea po- 
porului care a creat-o. Astiel, spre deosebire de muzica 
germană, muzica italiană ni se pare a prezenta mai mult 
delir. Acordurile ei se subțiază din ce în ce, asemeni unor 
aburi cari, pe măsură ce se depărtează de marea, care i-a 
produs, se limpezesc până la eterizare. Muzica germană 
se menţine mereu gravă. Fa sondează într'una profunzi- 
mile eului, spre a scoate de acolo leg'le imanente ale lu- 
mii. Muzica italină îţi face impresia că e concluzia când 
tată a unei meditații, care trebue să fi avut loc cu nece.- 
sitate înainte de actul inspiraţiei. De aici, caracterul ei 
de liniştire religioasă. Germanui meditează şi cântă de o 
potrivă de egal, sau mai bine zis, 
cântă. _ Ă 

Muzica românească se situiază pe alt plan. Fiind în 
majoritatea ei de provenienţă poporană, ea revelează 
dimpreună cu aceasta, apăsarea cestinului. Nicăieri ca în 
poezia românească destinul nu-și bolteşte mai puternic 
şi mai bogat implacabil'tatea lui. S'a numit tatalism a- 
cest sent.ment şi sa Spus că isvorul lui de formaţie se 
găseşte în Orient. Știm cât de puternice şi de inevitabile 
sunt influenţele dintre popoare. Nu negăm asemănarza 
fatalismului nostru cu cel din Orient și nici cu cel din 
sud-estul european. Ar fi însă o absurditate să se creadă 
că Românul a acceptat intocmai fatalismul Orientului. 
Intr'o pajiște cu rouă, stropii de pe firele de iarbă — ori- 
cât sar asemăna unul cu altul — nu răstrâng toţi la un 
fel razele soarelui de sus. Cum am putea dar aamite că, 
ceeace nu se poate întâmpla in natură, unde identitatea 
mai ușor de găsit sar putea întâmpla în viaţa popoare- 
lor, așa de deosebite une!e ae alţele? Am arătat şi altă- 
dată că ţăranul român a acceptat fatalismul oriental nu- 
mai după ce l-a simţit ca pe o concepţie de viață proprie, 
adică numai după ce l-a prelucrat, dându-i un sens și o 
formă nouă. R 

Muzica înseamnă revelare, revelarea duce [a aflare, iar 
aceasta — divulgând omului marea dramă ga existenţei 
suie — împinge la tristeţe. Spre deazebire ae filosofie— 
unde cunoaşterea nu dute decât foarte rareori la mântui- 
re, în muzică, tristețea — rezultat al cunoaşterii revel!a- 
te — provoacă încântare. Sub stăpânirea muzicii, omul-- 
deşi își dă seama — ca şi în momentele jui de cugetare, 
de alţfel — că lumea întreagă e „o clipă suspendată, 
că'ndărătu-i şi "nainte întuneric se arată” — cum zice 
aşa de frumos Eminescu — nu se îndurerează la infinit. 
Aşa după cum apa izvorului, curgând, se turbură pe sine, 
însă cu timpul se limpezeşte, tot astfel, sufletul omului, 
cântând sau ascultând se turbură în adâncuii, și tot că- 
tre acolo el începe a se și limpezi. Tristeţea muzicii e 
temperată de însăși matura sa revelatoare. 


VLADIMIR DOGARU 


5) Schopenhauer, op. cit., 208. 
6) Dan Botta, Limite, Ed. Cartea Românească, p. 210, Bucu: 
reșt., 1936. 


| x. - Î. - 


meditează şi când. 


mas azi decât palida amin- 
tire a unui îndrăgostit de 
originalitate în expresie. 

Cultura Snobului prezim- 
tă începuturi sănătoase, va- 
riate şi cu vederi largi, dar 
Hpsit de ceea ce i-ar fi dat 
munca asiduă şi organizată. 
Wa sfârşit nimic din cea 
început, iar astăzi nu mai 
citește decât epitomee, re- 
viste și introduceri în gi- 
verse discipline. Din cărţi- 
le moi nu citește decât con- 
cluziile pe care  negliența 
sau excesul de zel al auto- 
rilor le așeuză la sfârșitul 
cărților pentru ca majorita- 
tea cetitorilor să nu se mai 
obosească luând cartea dela 
început, i 

Pedantul are întotdeauna 
o specialitate căreia îi este 
credincios. Snobul n'are nici 
una sau mai bine zis le are 
pe toate. Citează şi el cu 
plăcere, dar numai din au- 
torii prea noi sau dim cei 
uitaţi, nu numai fiindcă a- 
doră tot ce este necunoscut 
altora, dar şi din teama de a 
nu da ocazie ca punerile la 
punct ale Pedantului să în- 
tunece reputaţia lui de 
„băiat ciur”. Cutatull său 
mare precizia şi promptitu- 
dinea  agasantă a citatelor 
Pedantuiui şi nici incoeren- 
ţa şi fuziunea studiată a 
citaielor  Preciosului,  Pe- 
dantul este întotdeauna 
„amicus Plato', gata ori- 
când să jure în „verba ma- 
gistri“ şi întotdeauna ener- 
gic apărător al măriei Sale 
Textul. Deaceea, foarte ade- 
sea, serviciile lui sunt răs- 
puătite măreț. Snobul, în 
dorința lui excesivă de ori- 
ginalitate și de independen- 
ță intelectuală, socotește 
„veritas magis amica“ şi a- 
tât în scris cât şi în discuţii 
este călăuzit de acest prin- 
cipiu. 

În pedant zace un erudit 
ratat, în Precios o vagă as- 
pirație către realizări de or- 
din bzietristic, iar în Snob 
un Mirandola modern de 
proporții reduse, obraznic şi 
simpatic în același timp. 
Disprețueşte îngustimea Pe- 
dantului şi se teme de con- 
trazicerile lui. Pe Precios îl 
compătimeşte cu superiori- 
tate, iar acesta îi dărueşte 
în schimb mwădmirația lui nă- 
ucă. Strălucirea şi succesul 
Snobului, ușurința lui de a 
trece dintr'um domeniu în- 
troltul și varietatea Cunoş- 
tințelor pe care le ațişează, 
atrag invidia şi ura Pedan- 
tului. Nimic nu este mai în- 
teregant în cercurile „qui se 
piquent de littârature“, de- 
câț un duel între Pedant şi 
Snob.  Inverşunatei urmă- 
riri pentru prinderea ad- 
versarului în flagrant  de- 
lioț de „fals citat“ sau de 
ignoranță şi  contraziceri- 
lor şi întreruperilor bru- 
tale ale  Pedantului, se 
opun feintale măestre gle 


bile precum şi citatele din 
autori absolut noi la care 
recurge el pentru a-şi zăpăci 
adversarul. De multe ori în- 
să, numai nețărmurita ad- 
mirație pe care i-o poartă 
Preciosul îi salvează repu- 
taia. 

Autoritatea Pedantului a 
dominat republica literelor 
până în miezul renașterii 
când  Pyrrhonienii, acești 
Snobi ai timpurilor lor, au 
început să aibă  proponde- 
renţă. Indoiala acestora fa- 
ță de tot ceeace constituia 
nou la acea dată, nu este 
lipsită de oarecare spirit 
snob, suficient de conturat 
ca să vâre disperarea în i- 
nimele Pedanţilor.  „Siamo 
nel seculo dei  censuristi“ 
spunea, oftând poate, un Pe- 
dant ă propos de acea men- 
talitate nouă care nu mai 
ține seamă de  „verba ma- 
gistri“. Deatunci Pedeantul 
ocupă locul doi ca impor- 
tanță în tipologia curteza- 
nilor literari. Preciosul şi-a 
însușit pentru câtăva vreme 
primul 'loc dar Snobul, ul- 
timul apărut în lumea lite- 
relor, ocupă de atunci locul 
de cinste. 

Snobul iubeşte tot ce este 
nou și străin, Autorii lui fa- 
voriți, faimoşi prin îndrăs- 
neala stilului și a conținu- 
tului, sunt întotdeauna dim- 
tre aceia în jurul cărora sa 
făcut vâlvă şi pe care vul- 
gul nu-i abordează fie pen- 
tru că denigrează valori şi 
virtuţi tipic burgheze, fie 
pentru profunzimea lor. Da- 
că în cercul în care se află 
se :discută filosofie Snobul 
aduce numaidecât vorba de 
Maistorul Ekart, de neoto- 
mism sau de yoga, 

Dacă se discută pictură 
Smobul se arată îndrăgostit 
de suprarealişti. Picasso, Pi- 
cabia, de Chirico sunt idolii 
săi dacă cei din jurul său 
au prea auzit de ei. Dacă 
lucrurile stau altfel, gustul 
lui se îndreaptă spre primi- 
tivi sau spre Japonezi. In 
muzică este, când 1wagne- 
Tian Convins, când „nebun'“ 
după Debussy pe care îl 
găseşte „formidabil“, când 
cucerit de cine ştie care 
compozitor nord - american 
de cure nu a auzit nimeni 
în afară de el. In genere 
recurge numai la nume 
„bari“ cum le numește „el: 
Nietzsche, Peguy, Wide, Pi- 
ramdello, Joice, Bergmann 
etc. Nimic din ceea ce este 
autohton nu-i place; cineva 
a spus că ,„snobisme rime ă 
exotisme“, Nici odată nai 
să-l auzi vorbind cu deţe- 
rență de mmeștrii comsa- 
cruţi: Platon este pentru el 
un „„constipat“, Corneille un 
„impotent', Kant um .,,mai- 
muţoi“, Hugo un „imbecil“. 
In general, bătrânii sunt 
pentru el „miște ramoliţ 
care mu fac altceva decât să 
dea în cap tinerilor”, şi 
care ar trebui „să-și băr- 
bienească creerul“ 1) 

Ca școlar, Snobul a fost 
ceace se denwmește în mod 
comun „o lichea simpatică“; 
imteligent, uimind colegii cu 
lecturile sale și înspăimân- 
tând profeşorii cu întrebări 
năstrușnice.  Preciosul, de 
cele mai multe ori echola- 
lie wimdecat, a fost „poetul 
chasei“. Slab la partea ştiin- 
țifică, puțin sârguincios, dar 
foarte sugestibil şi impre- 
sionabil la efuziunile ver- 
baie ale profesorilor cu ve- 
leități literare. Pedantul 4 
fost „tocilarul“ clasei, Mi- 
gălos în teme şi rău cama- 
rad, el reprezenta elevul 

favorit aj profesorilor. 


Preciosul este de obiceiu 
poetul şi criticul revistelor 
de avantgardă sau redacto- 
rul revistelor din provincie. 

Dacă abordează  politi- 
cul, Snobul este  ultra- 
fascist sau ultra comumist. 
Fraza sa vorbeşte în tonuri 
largi, profetice, de „„momen- 
tele cruciale ale istoriei“ de 
„hecesitatea ispăşirii istori- 
ce“ şi invită massa cu ac- 
cente elegiace „aveţi-vă cru- 
cea“. După el, ne găsim în- 
totdeauna în pragul unei 
ere nouă, la răspântia, isto- 
riei sau în zorii unei „cru- 
ciale schimbări la față“. 
Pentru acesta predică con- 
fecţionarea unui „om nou“ 
şi reîntoarcerea ia fondul 
nostru tracic cu o violență 
care ia, rând pe rând, to- 
nuri elegiace şi mesianice. 

Pedantul este hulit şi te- 
mut, Noi îl socotim util a- 
celora care privesc cu ușu- 
Tință precizia și cunoaşte- 
rea adâncă a literaturii. Nu 
îi reproşăm decât transfer- 
tul de valori întâmplat cu 
noțiunea de erudiție care, 
imițial se referea la calita” 
tea cunoştinţelor; astăzi, sub 
influența lui, erudiția deţi- 
nește mai mult aspectele 
cantitative ale cumoștinței. 
Această meţfastă schimbare 
de sens a determinat în spe- 
cial la noi, actuala configu- 
rație intelectuală a acelora 
care profesează disciplinele 
istorico-litenare în facultă- 
țile noastre. 

Preciosului mu-i reproșăm' 
prea mult din atitudinea sa, 
fiindcă întotdenuna, chiar şi 
în culturile mai tinere, se 
găseşte un „residu de sa- 
gesse“ care îi contracarează 
chiar şi acțiunile dăunătoa- 
re de proporţii mai mari. 
Dar mu rare ori stilul său 
aduce înoiri salutare pentru . 
limba literară amenințată 
de asfixie prin locuri co- 
mune, clişee și procedee 
stereotipe. 

Snobului însă, cu toată 
superficialitatea lui, îi sun- 
tem deadreptul recunoscă- 
tori. Câte nume noi nu se 
impun datorită lui şi câte 
opere nu sunt scoase din 
uitare şi redate circulației 
de dragostea lui pentru 
ceace este nou sau uitat? Și 
câte nedreptăţi ale istoriei 
"au fost corectate de swbi- 
ta dlui pasiune pentru o o" 
peră la care nu sa oprit 
nimeni până la el? Ii sun- 
tem recunoscători pentru că 
este creator de vogă litera- 
ră și pentru 'că este duşman 
înverşunat al locurilor sco- 
mune. EI injectează massei 
ostilă noutăţilor, gustul pen- 
tru variație; el este primul 
care pune bazale repwtaţii- 
lor și el stubileşte legătura 
între masse şi autori sau 
cercetători, pomenind nume 
şi difuzând idei. 

Dacă ar lipsi veghea Pe- 
dantului, superficialitatea 
cunoașterii literaturii ar fi 
nestingherită, iar fără dra- 
mul de  extravaganță pe 
care limba, literară îl îm- 
prumută de la Precios şi 
fără gustul variat al Sno- 
bului, limba literară ar muri 
de inaniţie și plictiseala ar 
stăpâni lumea literelor. Este 
drept, acești curtezami au 
împins adeseori literatura 
pe drumuri nesănătoaşe, dar 
prezența.bor este un rău ne- 
cesar; căci ei animează mas- 
sele insptrându-le gustul și 
interesul pentru literatură, 
menţinând spiritul de emu- 
lație într'un cupânt, creind 
acel „humus“ literar din 
care țâşnesc valorile eterne. 


VASILE FLORESCU 


— pp 


== a 10 lanuarie 1944 


SOCIETATEA SCRIITORI- 
LOR Bucovineni  (Secţie a 


“Societăţii pentru cultura şi 


literatura română în Bucovi- 
na) va prezenta, în cadrul 


- “unui mare festival, la sfârși- 


tul lunii Ianuarie, sau la în- 
ceputul lui Februarie, opera 
scriitorilor. și compozitorilor 
bucovineni în viaţă. 


GEORGE LESNEA 


fecundul şi vigurosul poet cu- 
re sa imipus, de mult, criticei 
şi iubitorilor de vers izvorit 
din înimă de cântăreţ născut 
iar mu făcut, a publicat două 
noi culegeri de poeme : Pomul 
vieţii. (Edit. „Cartea Moldo- 
vei“,  Ath. Gheorghiu, Iași. 
1943 ; 190 pag.) și Izvcd (Edit. 
„Casa Șceoalelor“, Tipogr. Ath, 
(aheorghiu, laşi, 1943; 157 
Dag.). Intruna din viitoarele 
noastre cronici, vom vorbi des- 
pre amândouă volumele. 


CANTECUL ARGONAUŢI- 
LOR se numeşte cartea cu 
poeme pe care a scos-o, în 
Colecţia „Convorbiri Litera- 
re“ (București, 1943), d. Ra- 
du Pătrășcanu. Cântecul Ar- 
gonauţilor este un debut de 
cel mai bun augur. De acest 
Cântec: al Argonauţilor ne 
vom mai ocupa. 


D. SERGIU MATEI NICA, 
autorul Pridvorului cu duzi, 
a scos un nou volum de ver- 
suri: Furtuni pe Nistru (Edit, 
„Cuvânt Moldovenesc“, Chi- 
şinău). Vom reveni, 


POETUL TEODOR PLOP 


a scos: în a treia ediţie volumul 
d-sale de poeme Frunză Ele- 
piacă (Colecția Societăţii Scrii- 
torilor Bucovineni, Cernăuţi, 
1943). Versul d-lui Teodor Plop 





se remarcă printr'o aleasă mu- 
zicalitate și prin simplicitatea 
unui fond grav rar întâlnit în 
poezia noastră modernă plină 
de confuzii și teme care nu 
mai sunt teme. 


LUMINĂ VIE se 'numeşte 
volumul de versuri pe care 
i-a tipărit, la Cartea Româ- 
nească, (București, 1943) d. 
Grigore Melidoneanu. „Lu- 


mina vie“ este prefațată, 
țangențţial şi semnificativ, 
de Tudor Arghezi. 


D. MIHAĂIŢA AANEI le zice 
„poeme în proză'“* poemelor 
d-sale” intitulate „Am prins 
rădăcini“ (Bucureşti, Tip. 
8t. Ionescu-Tămădău, 1944). 
Şi, “totuși, poemele d-sale 
nerimate sunt mai poeme 
decât foarte multe din poe- 
ziile cu ritm şi rimă ale cslor 
ce ţi se prezintă drept „poe- 
tul Cutare“ şi cărora li se 
spune „maestrul  Cutare“. 
Vom reveni. 


D-nii VICTOR CALMUC 


şi Petru Homoceanul me tri- 
mit, cu o întârziere de aproape 
un am, o plachetă de „Scrisori 
i. b. e.“. (Tip. „Tribuna“, Bra- 
şowv, Martie 1943). Confirmăm 
primirea. 


DEBUT se întitulează ca- 
ietul cu pome al d-lui Napo- 
leon  Niţoescu. (București, 
Dec. 1943, colecţia „Adonis"). 
Vom reveni. 


D. CEZAR CRISTEA a ti- 
părit, la Tip. „Carpaţi“ din 
Bucureşti (1943), o frumoasă 
plachetă cu versuri patrioti- 
ce intiulată Destin româ- 
nesc. Autorul le-a închinat 
„Regelui şi Eroilor noștri“. 


HAZ DE NECAZ 


se numesc epigramele d-lui 
Mircea Ionescu Quintus (Co- 
lecţia „„Gând  Prahovean“, 
1943). 


EUSEBIU CAMILAR puter- 
nicul autor al romanului 
CORDUN a publicat o nouă 
operă: PRAPADUL SOLOBO- 
DEI (Editura „Cartea Moldo- 
vei“, Iaşi, 1943). Eusebiu Ca- 


“NOIE 


milar a âtras, dela început 
atenția criticii noastre, prin 
excepționala vigoare a prozei 
d-sale originale şi fără pre- 
cedent în scrisul românesc. 
Romanul „Cordun“, deși mai 
mult schiţă decât roman pro- 
priu zis,a fost ceeace se poa- 
te numi o revelaţie. Rămâ- 
nea. deschisă numai întreba- 
rea dacă Eusebiu Camilar 
poate menţine aceleași ten- 
Siuni pe o mai amplă traiec- 
torie de pagini şi lacrând cu 
mai multe personagii. Ori, 
Prăpădul  Solobodei e un 
răspuns pozitiv dat tocmai 
acestei probleme. Vom re. 
veni într'una din  apropia- 
tele noastre cronici. 


DUHUL PĂMÂNTULUI şi 
Demiurgul, se numesc cele 
două cărţi de teatru româ- 
nesc scris de poetul V. Voi- 
culescu. „Duhul Pământului“ 
(București, Fundaţia Regală 
pentru Literatură şi Artă, 
1943, — Seria „Scriitorii To- 
mâni contemporani“, — 292 
pag.) cuprinde două piese : 
Umbra și Fata Ursului, iară 
Demiurgul e piesa carea dat 
titlul cărţii. Vom reveni. 


DRAMATURGUL ION LUCA 


işi retipăreşte, după Amon-Ra, 
şi comediile „Femeia Cezaru- 
lui“ şi „Morișca“, Amon-ha & 
apărut în Edit. Fundațiilor Re. 
yale, iară Yemeia Cezarului și 
Morişca în Edit. „Casa Școale- 
lor'*, (1943). 


TOT CASA SCOALELOR 
devenind, graţie conducerii, 
editură naţională pilduitor 
de activă, a tipărit un volum 
co traduceri dim teatrul en- 
glez: DRAGOȘ PROTOPO- 
kEuSCU, Teatrul Englez. Car- 
iea cuprinde următoarele 
piese : bBERNAND SHAW, Sâ 
nu spui vorbă mare, Cum 
şi-a păcălit bărbatul și Casa 
inimilor sfărâmate ; EUGEN 
O'NEILL,  Impăratul Negru 
și JORN M. SYNGE, Groza- 
vul dela Soare-Apune. 


Prof. AL POPESCU-TELE.- 
GA a tradus, din spaniolă, 
două comedui ale lui Lope de 


Vega, (Fata cu urciorul şi 


Ță.ăncuţă din cetate. Amân- 
două âu fost reunite într'un 
elegant volum apărut în se- 
ria „Scriitorii stremi“, a pu- 
plicaţiilor editurei „Funda- 
ţia Regală pentru Literatură 
şi Artă“, 


RĂSFPOIND SCRIITORII 
CLASICI 


se numeşte volumul de studii 
şi schițe privitoare la ciasicis- 
mul greco-roman pe care l-a 


publicat, la „Casa Școaielor“, 


profesorul universitar LI, M. 
Marinescu. „Răsfoind Scriitorii 
Clasici“ este o carte de lumi: 
noasă întroducere în lumea și 
astăzi vie a Eladei şi Romei 
antice. 


NE-AM DEPRINS așa 'de 
mult cu lectura filosofilor 
streini încât am căzut în- 
tirun fel de superstiție idio- 
matică a filosofiei: Tratatele 
de filosofie, monografiile, stu- 
diile şi încercările filosofice 
ni se par mai valoroase dacă 
sunt scrise în limbile germa- 
nă, franceză, engieză, italia- 
mă, spaniolă. De limbile cla- 
sice n'ci nu mai vorbim. Su- 
persiţia se datorează, în 
mare parte, și prestigiului 
filosofilor, care au scris în 
limbile respective. Oricât de 
mare însă ar fi acest pres- 
tigiu,  superstiţia rămâne. 
Ne-am lovit de ea zilele tre- 
cute când, discutând, cu un 
prieten mai vârstnic bueovi- 
nean, problema „Timp şi 








Plouă 








destin“, așa cum o pune şi o 
rezolvă profesorul Constantin 
kădulescu-Motru, ne-am po- 
menit cu această replică: 
„Rădulescu-Motru? Dară Mo- 
tru e filosof mult mai mare 
decât mi-aş fi putut închipui 
vreodată ! Chiar astăzi am 
terminat lectura volumului 
Zeit und Schicksal şi am a- 
vut o satisfacţie  deoszbită. 
Avem și noi gânditorii noş- 
tri. Drept să-ţi spun, textul 
românesc al cărții d-lui: Mo- 
tru nu mar fi tentat. Şi poa- 
te că este mai bine. In limba 
germană lucrurile capătă alte 
lumini. Simţi filosofia!“ — 
Am răms uimit. Constantin 
Rădulescu-Motru va să zică 
nu e filosof mare câtă vreme 
il citeşti în limba ta mater- 
nă, şi este f-losof mare odată 
ce îl citeșii în traducere. Şi, 
deoarece respectivul prieten 
mai vârstnic bucovinean s'a 
nimerit a fi şi elenist, i-am 
răspuns: 

„Dacă cineva l-ar fi tra- 
dus în limba lui Platon, Hro- 
nos kai Moira v'ar fi impre- 
sionat și mi mult. Cât despre 
mine, cred că valoarea filo- 


softului nostru rămâne una și. 


aceeași. Prea 'ne-am deprins 
să admirăm numai ceeace e 
strein. Zet und Schicksal 
are, totuşi, o covârșitoare va- 
loare: Prezintă lumii germa- 
ne, şi nu numai ei, un cuge- 
tător român. 


TRILOGIA CUNOAȘTERII 
pe care o publică Lucian Bla- 
ga în Bibiioteca de Filosofie 
Românească a Fundației Re- 
gale pentru Literatură şi Ar- 
tă pune la îndemâna cetito- 
rului român cele trei lucrări 
de bază ale cugetării atât de 
originale ale filosofului şi 
poetului ardelean : 1. Eonul 
Dogmatic, 2. Cunoaşterea Lu- 
ciferică şi 3. Censura Tran- 
scendentală. Volumul, de pes- 
te 450 de pagini, reprezintă, 
astfel. primul text definitiv 
dela nivelul căruia filcsofia 
mult d:scutatului Lucian Bla- 
ga va putea fi explcrată în 
direcţia tuturor dimensiuni- 
lor ei. Nu ne îndoim că abia 


Pi 
d 


Lb 


sr 
LI 
4 


at : 


EI 
1», 


ra 
ra 

e Pael -teie:, 
Aa 






i N) 


DE tuii 





UNIVERSUL LITERAR 





de acum înainte vor putea fi 
angajate adevăratele: discu- 
ţii și controverse, căci Lu- 
cian Blaga, cunoscut şi con- 
troversat de prea mulți, a 
tost cunoscut fragmentar şi 
ă'scutat în consecință, 


TREPTE PSIHOLOGICE 

în educaţia religioasă, se nu- 
mește ultima lucrare a pro- 
fesorului Alexandru  Ieșan, 
fostul titular al catedrei de 
psihologie dela fosta Facul- 
tate de Filosofie şi Litere din 
Cernăuţi. 
„Modestă în aparenţă, dară 
bogată în idei şi sugestii, lu- 
crarea d-lui profesor Alexan- 
dru Ileșan pune şi rezolvă o 
problemă de cea mai arză- 
toare actual tate. 


NICOLAE ROȘU autorul 
volumelcr Dialectica Naţio- 
nalismului (1935 şi 1941), 
Urier:ă:i în veac (1937) şi 
Crit'că și sinteză (1939), a 
apărut cu o ncuă carte: Des- 
tinul Idcilor (Fundaţia Re- 
gală pentru Lit. și Artă, 
București, 1943; 440 pag.). 
Vom reveni. 


PROBLEME ESTETICE 


(Sibiu, 1943; 132 pag.), se nu- 
meşte noua carte de studii: de 
estetică are d-lui Al. Dima. 
Vom reveni. 


D. ANTON DUMITRIU a 
publicat. recent, în Editura 
Soc. de culiură npaţ'onal-li- 
berală, un frumos volum de 
cugetare în jurul problemei 
pe care o închide Occidentul 
considerat ca „lume bizară, 
unde intelizenţa, întrun e- 
lan prea mare, sa întors, 
destructiv, împotriva ej în- 
săg”. Lucrarea d-lui ton 
Dumitriu, care sa remarcat 
printr'o bogată serie de 
publicatii filosofice, — nu 
putem trece peste valoarea 
metafizică a raţiunii (1933), 
bazele filoscfice ale Ştiinţei 
(1938), Logica nouă (1940), 
Logica  Potwvalentă (1943), 
Sur le princ'pe d'incertitude 
(1940), Hasarăa et Science 

„€1942). ce numeşte Orient şi 
Occident (București, 1943: 
199 pag.). Vom reveni. 


Folkioristul D. A. VASILIU 
Şi-a strâns într'un de tot va- 
loros vcium studile despre 
Focul viu în datinsle popo- 
rului român în: legătură cu 
ale altor pezoare. Cartea a 
apărut în Edit. „Casa Școa- 
lelor“* (1943). 


ION PETROVICI 
apologeț creștin se numește 


studiul Diaconului Nicolae Mo- 
doiu apărut la Sibiu (1943). 








Autorui cercetează cu multă 
atenție opera filosofică a d-lui 
ion Petrovici şi ajunge la con- 
cluzia că o seamă de „elemen- 
te din gândirea d-lui lon Pe- 
trovici, — adunate împreună, 
pot corvstitiui un ansamblu apo- 
logetic dintre cele mai reduta- 
bile pentru afirmarea și legiti- 
marea principiilor  fundamen- 
iale ale religiei creştine“ 


GIONO Povestea unui su- 
flet şi a unei poezii—pe care 
a ser:s-0, cu mult suflet și 
nu mai puţină erudiție, d. 
Ion Schintee despre viaţa și 
opera marelui seriitor fran- 
cez îl onorează nu numai pe 
autor, ci şi Colecţia Meri- 
dian din Craiova, dela care 
ne-a mai venit o tot aşa de 
bună și de bine prezentată 
carte despre Rilke. Le vom 
dedica întreaga noastră a- 
tenţie. 


DESPRE  COPERNIC nu 
sa prea scris la noi. De a- 
ceea este foarte bine venită 
cartea pe care a publicat-a 
profesorul universitar Const. 
Pârvulescu sub titlul de CO- 
PERNIC. Volumul, de peste 
130 de pagini, a apărut, anul 
trecut , în editura Casa Şcoa- 
lelor. 


CARACTERELE LUi 
TEOFRAST 


prea cunoscute din auzite, pot 
fi, în fine, cetite de oricine, 
căci avem o excelentă versiu- 
ne românească, a d-lui prof. 
univ. C. Fedeleş, tipărită de a- 
ceeaşi harnică în ale ediiării 
„Casa Școalelor“. 


REVISTA  FUNDAȚIILOR 


„REGALE anul XI No. 1 cu 


data de 1 Ianurie 1944, (240 
pagini, a apărut cu următo- 
rul cuprins : D. Caracostea : 
Caracterul ;  V. Voiculescu : 
Colind pentru vânătorii de 
munte ; Camil Petrescu : Si- 
nucidere ; C. Rădulescu-Mo- 
tru : Wilhelm Wundt și filo- 
sofia ştiinţifică ; C. IL. Sielo- 
vanu : Rai; Emil Giurgiuca: 
Versuri ; G. Oprescu: Arta 
ţăranului român la Zurich ; 
Profira Sadoveanu ; Versuri; 
lon  Zugrăvescu:  Hormoni 
artificiali ; Vlaicu Bârna: 
Ciclu uitat ; Zorica Laţicu : 
Zeul ; Petronela Negoșanu : 
Herman Hesse ; Aurel  Ma- 
rin : Note de pe îront; Ion 
Tudose : Versuri; Jon Luca: 
Năframa iubitei; N. Davi- 
descu : Din ciclul „Țara Ro- 
mânească“ ; Lon Pilat: Ver- 
suri ; P. P. Panaitescu: „Pe- 
rioada slavonă“ la Români, 
Texte şi documente. Aurel 
Vasiliu ; Eminescu şi Kogăl- 
niceanu.  Comentanii critice. 
Petru Comarnescu : Lucrări 
româneşti de filosofie; Oc- 
tav SȘuluţiu : Pe margini de 
cărţi ; Ion Siugariu: Viaţa 
poeziei. Cronici semnate de 
d-nii D. Caracostea, Ion Mi- 
sulescu, Constantin Calavrz- 
ze și Dinu Stegărescu. 


V. JELERU 


Cronica plastică 





Vibrâri 


Tăcerea de provincie o simt 

pe umeri cum ne-apasă grea şi gravă, 

că sufletul — (în calmul ei prea strimt) — 
se risipește 'n goluri — spartă navă. 


Urziţi din umbre, — arome şi lumină, 
ne înăiţăm spre stele, muţi şi pali; 
tăcerea ne asvârlă crud în tină — 
prinți umiliţi, poeţi provinciali ! 


Petale albe 'n toamne de rugină, 
cu feţe supte 'n șfichiuiri de vânt, 
pornim pe-un drum ne :ntors și plin de tină. 


Un suneţ sântem din pierdutul cânt - 
și trecem plini de-obidă pe pământ — 
poeţi provinciali, lipsiţi de cină... 


CU MINE ȘI LUMINA, SUB ZĂRI 


„„Şi voiu porni pe malul unui riu ; 
să fiu trăţin cu unda șoptitoare, 
să-mi bată faţa viscolele lunii, 

să m'aromească ploile de soare. 


Când îete 'n miez de noapte or să vină 
să-și scalde arşița dragostei în ape, 

le-oi prinde vraja şoaptelor de pleoape 
„— să frâng în braţe trupuri de lumină... 





Și m'oiu grăbi pe rîu în sus sapuc 
să poposesc (vremelnic) la o moară, 
S'aud prin vreme șuer de haiduc 

şi liniștea cum bate toaca 'n seară; 


să sorb în suflet pacea tremurată 

de frunzele arinilor prieteni 

şi sărutarea lunii — strecurată 

— (eu-aromele pădurii) — printre ceteni. 


HAIDUCUL 


Prin mari nămeţi de lună şi de stele 

de clipocese în crengi ca 'mn palme 'ntinse, 
haiducu — ?'nfrigurat de gânuuri grele — 
pășește, cu privirile aprinse. 


In inima pădurii se întunâ* 

cu haina 'n juru-i fluturând; 

și pare-un liliac enorm pe-o undă 
de noapte, în zig-zag-uri alergând... 


Un strigăt pătimaş a spart tăcerea, 
rostogolind-o ?n hăul ne 'ncăput — 

şi din hățiș s'apropie muerea 

cu ochi vicleni, flămânzi de lung sărut, 


PAVEL NEDELCU 


Sa af n a i a a E a i a ma MR a o Ra a gi n ca a a dna aa a a af na eg peer a 


CHEVREUL plăsue : „toate cuiorile 
primitive caşuigă m curaţie şi în lucru 
in vecinătavea cenușiuiui”. Cenușiui a- 
lăturatț ae 0 Cuuare, chiar aaa nu € 
mestecat cu altă culoare, pâstrandu-şi 
esenţa Lui de cenușiu, (cum ar Ii alr- 
stecul de negru cu alb) așezat lângă un 


Cerul sur sub bolta joasă 
“Bâjbâind printre frunzișuri, 
Şi-a culcat pe-acoperișuri 
Fruntea grea și friguroasă, 


Ţintuită la răscruce 

Calea zărilor grămadă, 
„.Prinse "n straşini stă să cadă 

Gândului stingher în cruce. 


Svonuri au plecat să fure 
Şi saducă pe sub pleoape 
Plânsul genelor aproape, 
- Peste reavăn de pădure, 


Vrajă grea de stropi de rouă 
„Mi-a trecut pe la fereastră, 
Floarea tremură în glastră, 


MARIA CONSTANTINESCU.Pitești 


Expoziția Armatei. lon Țuculescu la Ateneu 


Armata română a organizat o gran- 
dioasă expoziţie a pictorilor săi, (ain 
care face parte cele mai de seamă ele- 
mente ale plagticei noastre tinere) în 
localul Şcoalei de Arhitectură. 

Intre cei care, în expoziţia Armatei 
deţin locul întâi, se cuvine să numim 
pe Sersentul T. R. Ţipoaia Alexandru, 
care din motivul „soldat? a zămislit 
lucrări Ge ţinută și stil, sobre, concise, 
expresive. Reproducem lucrarea capo- 
ralului T. R. Suţeanu Petre — nume 
nou în plastică — „cilpe de odihnă“ 
care descrie, caracterizând perfect su- 
bieetul ales, amintindu-ne pe unul din 
cei mai mari înţelegători ai soldatului 
în genere, strălucitul pictor francez A. 
Iunoyer de Segonzac (în trecutul răz- 
boi desenator a zeci de motţive pe 
front). 

Vom numi apoi pe serpentul T.R. 
Ciucurencu Alexandru, știind să far- 
mcce cu cele mai diverse subiecte, 
=pste de luptători,  târându-se prin 
iarbă,  pontonieri la lucru, ete. ete.; 
băstrându-şi intactă viziunea ae colo- 
rist, capabilă chiar de a portretiza miş- 
cat, pe fratele nostru calul, urmaș dul- 
ce şi Qocil al ostașului pe orice meleaz. 

La rând urmează după alfabet D 
Berea A, Diaconescu, Euger Drăgu- 
escu, Lucian Grigorescu, Sorin Iones- 
cu, Paul Miracovici, Traian Sfinţeseu, 
Creo Zlotescu și George Vânătoru. Du- 
mitru Berea, cu delicate acuarele ae- 
tian prinse, în care figurează şi un pic 
de sânge roşu „adevărat“, al dumisale, 
dintr'o rană (din fericire ușoară) pro- 
vocată, de un brandt, dovedinâ astfel că 
meseria de pictor pe front nu este nu- 
mai o desfătare a celui ce o practică — 
ci ar putea să-l coste chiar viața! 

Noi însă, care le purtăm camarazi- 
lor nostri de penel, atâta atecţiune, 
ştim bine că zeul pictorilor îi oero- 
tește. 

Expoziţia ION TUCULESCU dela A- 
teneu, explozie de o violenţă rară de 
culori, ar îndreptăţi  indignările cele 
mai înversunate. Indignări nicidecum 
născute dintr'o negare a calităţilor 
pictorului, voit ţinute în umbră, ci îa- 
potriva diabolicei tendințe de a neso- 
coti „legile“* colorilor, legi absolut ne- 
cesare pentru alcătuirea unei suprafe- 
ţe plane acoperită de colori — nu de 
văpsea, 

Domnul 'TUCULESCU este un ire- 
ductibil adversar al ori cărei critici 
împotriva opere! sale actuale, de caze 


avem impresia că nu se îndoieşte nici 
o clipă, considerându-se  novator de 
mâna întâi, în arta noastră p-astică; 
totodată domnia-sa, printr'un limbagiu 
elocvent, foarte abil, e gata să demon- 
streze temeinicia evoluţiei artei pe care 
o pracțică, cu acele argumente repede 
găsite de firea sa de oltean. Pe terenul! 
tehnicei — numai pe acela — îl putem 
combate, demonstrându-i calea greșită 
pe care s'a aventurat şi care „comme â 
plaisir“ omoară propriile sale daruri, 
de care cu prisosință, ne-a daţ dovadă 
până acum, 

Inlăturână orice aprobare entuziastă 
a expoziţiei sale, aprobare foarte bine 





PETRE SUȚEANU 


Clipe de odihnă 


scrisă și chiar documentată, citită cu 
atenţie de noi într'unul din ziarele Ca- 
pitalei, reținem numa! un simplu amă- 
nunt; acel care a aprobat totul, ne-a 
mărturisit „in petto” că pus în dilemă 
de a alege pentru a-și pune în casă 
două tablouri — unul de Ion Tubuloseu 
—"altul de 'Theodor  Paliady — ar 
prefera, pe acesta...! Ceeace dovedeste 
că oricât de aparentă și de elocventă 
i-ar fi aprobarea, în străfundul lui, 
gândește altfel decât scrie. 

Păcatele expoziţiei  Xon Tuculescu 
sunt următoarele: întâi şi cel mai grav 
este  „păcâtul de prezentare“: între 


- 


- cenușiurile ? - 


sală mică a îngrămădit o sumedenie 
de pânze în cuiori fuigurenie, menite 
să asmută un taur, apoi a piasat coţ la 
cot — ca să formeze un covor de colori 
— (proprii cuvinte ale autorului lor); 
nesocotind vecinătăţile a așezat pânze 
pe jos, aşa cum fac cei mai puţin reco- 
wpandabili mânuițori de penel și cum 
se poate verifica şi în acele ganguri 
presărate în Capiţală unde „crutele“ 
de toate mărimile, roiesc întrun con- 
cert cacofonic. Al doilea păcat este o 
ciudată lipsă de simț critic, care-l face 
pe domnia sa să-şi surshiunească, să- 
şi îndepărteze pânzele realizate, pen- 
tru a da prioritate erudităţilor înspăi- 
mânătătoare, aşa cum sunt cele trei 
tablouri suprapuse cu raci roşii, alătu- 
raţi unui infernal violet . (apropiere 
înighebată în unele decoruri de cel 
mai a-colorist dintre  decoratorii de 
țeatru la noi V. Feodoroff, bun meșts- 
șugar totuși). Al treilea păcat este ten- 
nica adoptată. In această goană a prea 
măririi colorii, ION TUCULESCU uită 
adoptând o paletă compusă numai din 
tonuri tari, stridente, din care „terre- 
urile” sunt exciuse (cupă propria să 
mărturie) că o coloare tare omoară pe 
alta tare, alături de care e pusă, pre- 
cum şi un roșu, nu poate sta alături de 
un violet fără ca să-l moditice, căci 
după cum spune marele chimist fran- 
cez Chevreul în pubiicaţia sa din 1829 
„De la loi du contraste simultane des 
couleurs”, o culoare așezată alături de 
alta, primeşte în prim rând un contrast 
de valoare adică, dacă un roșu potrivit 
de închis este aşezat alături de un gal- 
ben deschis, roșul se inchide, galbenui 
se deschide; apoi un contrast de culoa- 
re, roşul se colorează în violet, compli- 
mentara galbenului, iar galbenul se co- 
lorează în verde complimentara roşului 
deci nici roșu nu mai este roşu, nici gal- 
benul nu mai este galben. Să luăm se- 
ria de câmpuri de rapiță ce se întind 
nelimitat pe peretele din fundul sălii; 
cum este posibil ca un cadmium citron 
crud să stea alături de un verde iarăși 
crud, fără ca unul și altul să se mo- 
difice ?... 


Iată ce spune PAUL SERUSIER, dis- 
cipolui lui Gauguin (profesor al nostru 
la Paris), în al său ABC de la Couleur: 
„Problema, ce o au de rezolvat coloriștii 
este de a împerechea ţonuri domolite cu 
culori curate“. 

Unde sunt în tablourile cele mai 
multe, tonurile domolite? Unâe sunt 


TOŞU se CO0tază, UN Uliuu, CU cuslpii- 
mentara roșuui, pictorul mare nevoe 
să-i aaaoge acea cumphmentaiă, DE a- 
cea d. 'iuculescu a SuiNţut nevoia rame- 
lOFr EeNuȘu, inenuiă Sa uurtuulcastă, Să 
Mal stingă orga sa ae cuiori, iâvă unsă 
să, urmeze această lege şi in tabiouri.. 

Câţ privește faimoasa Hodiea, Aom- 
nia-sa să șue că nu este primul care 
și-a permis asemenea icenţe in culoa- 
re, construcție şi desen, a mai fost unul 
şi acela este ]ser, in anul Domnului una 
mie nouă sute șasesprezece—ne pare — 
doar că domnia sa, întrebat de noi, 
pentru ce întrebuințase — pe atunci — 
asemenea colori, ne-a răspuns că, fiind 
colosal de sărac nu-și putuse procura 
altele... 


Ceeace ne-a mirat însă este fanitasti- 
ca aserţiune a ceriticei, care a pretins că 
arta actuală a d-lui TUCULESCU ax 
merge direct la izvorul scoarţelor noa- 
stre, a aitei noastre populare, atât de 
Qiserete, atât de rafinate. Posedăm o 
scoarță veche de 150 de ani, ale cărei 
colori sunt nealterate de vremi, îniru- 
cât nu a tost în contact cu lumina, Fi 
bine, o gamă din nuanțele cele mai 
fine, o alcătuese !... 

De unde aceasiă idee că idolii sălba- 
vecilor ar îi nerafinaţi, lipsiţi de subti- 
lităţi şi de stil ? Omul primitv din ca- 
verne desena cu o artă neîntrecută, li- 
nia lui, cât şi colorile primitivilor din 
orice timp, fre asirieni sau egipteni, nu 
au fost niciodată violente, de o aseme- 
vea violenţă. . 

Inrudirea, actualei expoziţii cu una 
din expoziţiile „rusești“ contemplate de 
noi la Paris, în 1922, este strigătoare, de 
altfel violenţa de culori este caracteris- 
tică Rușilor şi decoraţiunuii lor teatrale. 
A se aminti de Larionioy, Choukâiew și 
alţi decoratori în același gen. 

Ce merit trebue să aibă totuşi pic- 
tura lui 10N TUCULESCU, atunci câna 
este realizată ca în peisajele Mangaieze 
și din Căpăţineni, Natura cu capul de 
mort, Grup de ţărănei într'un peisaj, 
Interioarele și mai ales pânzele ascun- 
se după uşa ce dă spre expoziția IONE- 
SCU-SIN, cât și unele câmpuri de ra- 
piță, pentru a rezista, impert:nenţelor 
din jur! 

După toate aceste considerente aspre, 
concludem, n6i care trezem drept cra- 
nicar rău, neînduplecat, că regretăm de 
a nu fi putut să ne procurăm pânza de 
TUCULESCU, atunci când se respectă 
— nu când își bate joc de propriul său 
talent. 


? 


LUCIA DEM. BĂLACESCU 


Ra at Tate a n ARE 


UNIVERSUL LITERAR 5 


TRESTIENII-HAIDUC 


aie 





10 lanuarie 1944 =zzezae 


ULUI 


de IOAN BĂNCIULESCU 





> A 











Cam la jumătatea drumului de ţară dintre 
cele două judeţe ale Moldovei de Nord: Bo- 
toşanii şi Dorohoii, drum vicinal destundat 
in permanenţă de nesrarșiteie piol ce cad prin 
partea locului, iar pe timp de secetă încăr= 
cat, din belşug ,cu praiul în care căruțele 
înoată până la butucul roții, aîii ascuns in- 
imun fel le văgăună veche scorburoasă că- 
tunul Trestienii-Haiducului. 

Văgăuna aceasta asemănătoare unui ceaun 
țigănesc argilos, cu multă crăpătură, este 
flancată de câteva dealuri sterpe, pe margi- 
nile cărora abia dacă mai râsar, pe ici , Co- 
lea, nişte livezi de pruni golaşi, cari cresc 
la întampiare, alaturi de maceșii pici, 
vre-o două duzini de salcâmi și duzi, plan- 
taţi, acum nu se mai ştie câţi ani, de un-bă- 
trân văcar iubitor de umbră şi de rachiu de 
dude. 

Numele cătunului fără să fie predestinat, 
poaria, in el, pe aeopar.e pecetea bălților hu- 
meroase, bogata în păpuriş pentru mături şi 
trestii iungi, cat o z: ue post călugăresc, iar 
pe de alta faima unui consătean desprins din 
mediul în care a crescut și ajuns, spre ru- 
şinea locului natal, haiduc de codru. 

Mai toate potecile cătunului cari pleacă 
din dreptul primăriei, însemnată doar prin 
felinarul fără lampă şi tăblia albastră cu li- 
tere de-o schioapă caligrafiate strâmb de vă- 
tășelul fost, pe vrmuri, ucenic la un meșter 
de firme, converg spre bălțile mărginaşe. 
precum tot aci, în măcăitul și crăcăitul ra- 
țelor şi gâștelor ce abundă, se strâng gospo- 





dinele, în cislă la spălatul şi bătutul rufelor 
cu spata, sporovoind cât îi ziulica de mare. 
De la un capăt la altul, în jurul şcoalei 
primare, singura clădire mai răsărită, cu în- 
veliş din tablă şi fântână cu pompă precum 
și a bisericei cu turlele din cărămidă roșie- 
tică, stau pierdute şi uitate parcă de Dumne- 
zei şi de oameni, într'o înşiruire sălbatică, 
asezari scunae și Mici, dura. gin lut ames- 
tecat cu bălegar, toate având aproape uni- 
forme acoperișuri de scuh, iar pe aioiuri din 
şinarilele peste cari odată cu soarele și ne- 
lipsiţii cocostârei a trecut, încrustându-se 
auanc, para anilor, muţi la numar. 
'Prestienii — Haiducului, așa chitit şi pă- 
văsit pe dealurile servind, iarna, Copiilor, 
pentru hălăudeală, darea cu săniuţele şi bă- 
tăile cu bulgări de omăt, iar vara drept islaz 
comunal, prin felul său de a Îi, deşi nu iese 
din specificul atâtor alte aşezări resfirate pe 
întinsul ţării, marchează, totuși, existenţa 
unei comunităţi adunate desigur fără noimă 
şi mai ales fără nici un plan dinainte fixat, 
formând acel nucleu social : satul, cu parti- 
cularitățile ce-i dau un aspect deosebit. 
Uriţenia geogratică şi „buhul ca de popă 
tuns“, creiat de consăteanul pribeag, cari, 
în puterea legendei și tradiţiei, a contribuit, 
involuntar, la botezul toponimic al satului, 
au căutat și s'au străduit, trestienii, a le în- 
locui, fie printr'o purtare cinstită, fie prin- 
io muncă necontenită, din zori şi panăn 
noapte târziu, fie prin atâtea alte manifes- 
tări, dând oropsitei și uitatei văgăuni înfă- 





țișarea unui sat ordonat şi îngrijit, cu oa- 
meni de omenie şi gospodării vrednice de 
luat în seamă. 

Cât despre hramul bisericuţei Sf. Ilie, 
unde se strâng, în fiecare an satele din îm- 
prejurimi pentru a asculta frumoasa slujbă 
a septuagenarului preot, şezătorile din 
timpul iernei dela școala condusă cu multă 
pricepere de un tânăr învăţător ajutat de 
soția lui, absolventă de școală profesională, 
care învaţă multe lucruri îolositoare și bune 
pe codanele cătunului ca şi nunțile de po- 
mină cu alaiuri, când flăcăii își aduc neves- 
tere cocoțate pe carele plhne până'n vâri cu 
zestrea zmulsă satelor vecine, în pocnete de 
pistoale şi chiotele colăcerilor inaintași pe 
cai întloraţi, toate acestea sunt lucruri des- 
pre cari s'a dus vestea, vorba ceia „hăt de- 
parte peste nouă sate“, lucruri ce par a fi 
împrăștiat atmosfera uricioasă creiată pe 
urma haiducului din bătrâni. 





Două tipuri de mitologie românească 


Nu lipsită de interes este tentativa redactării 
literare a unei mitologii române creștine-orto- 
doxe de factură fantezistă, în care drama mitică 
nu mai prefigurează desfăşurarea dramei creș- 
fine. In accastă mitologie fondul presupus creş- | 
tin răbufneşte într'o sinteză nouă, subiectivă şi 
personală. Viziunea deviată şi idealizată a unei 
alte drame creștine decâţ ceea legendară, dera- 
gate din istorie, iese la iveală în chip paradoxal. 
Astfel se prezintă mitologia românească încă 
nepublicată a d-lui Marcel Olinescu care trece 
de'a intuiţia iconografiei xilogratice la portre- 
tul literar, din domeniul formei plastice în acelu 
al expresivităţii limbajului. 

In al doilea rând, după cei mai puțini mitolo-, 
gişti români, adică după acei îndrăgitori izolaţi 
ai acestei disciplini, viziunea de ansamblu, teme- 
le preferate, miturile şi dramaţizarea lor, ple- 
dează raţional pentru o mitologie română de tip 
păgân. Realitatea mitică autohtonă descopere 
cercetătorului atent o viziune pluraiă sau mat 
multe viziuni diferentiate, atât pe cât permite 
cu prisosinţă aluviunile şi sedimentările m'tolo- 
giilor de contact şi suprapunere, cunoscute isto- 
ciceşte sau descoperite analitic de cercetător 

Mitologia română de tip păgân, îmbracă și ea 
forme mai mult sau mai puţin consistente. In 
prima ei fază se manilestă mai mult ca o crea- 
ție basmică. Viziunea religioasă, temele mitice, 
dramatizarea şi personagiile ţâşnese cu volubi- 
litate din lumea neastâmpărată a poveștilor. 
Despre acest timp de mitologie incompletă, în- 
ehipuită adevărată dintr'un singur element cul- 
tural : basmele, denumită de noi mitologie bas- 
mică. a pomenit, printre primii, în lucrarea lui 
premiată de Academia Română, Lazăr Se'neanu. 
„Basmele Românilor“ este nu numai un studiu 
comparativ a! factorilor mitopeici, ci și un stu- 
diu documentar de mitolagie basmică în adevă- 
ratul înţeles al cuvântului. Prea mult temei insă 
nu putem pune pe construcțiile literare care iz- 
vodesc numai din fantezia unilaterală a poves- 
titoruiui pe care-l interesează efectiv delectarea 
artistică. Elementele mitologice din basme, ori- 
cât de favorabile ar fi unei interpretări sistema- 
tice, nu pot singure justifica şi mai ales susține 
o mitologie ce se vrea ştiinţifică. In faza a doua, 
aceea în care se pune accentul pe întregul tezaur 


(Urmare din vag. 1-a) 


cultural, pe documentările arheologice, numis- 
matice „epigrafice, etnografice şi folklorice, mi- 
tologia română de ţip păgân, ia o formă evident 
mai apropiată ae ştiinţă. Am numi acest sub-tip 
m.tologie idolatră, nu pentru faptul că ar fi vor- 
ba numai decât de idoli autohtoni în adevăratui 
înţeles al cuvântului, cât pentru că sâ opunem 
prin această denumire un conţinut mitologie mai 
autentic și mai riguros celui fictiv, intuit, scornit 
de mitologia basmică. Fermenul nu trebue iuat 
sticte sensu, deoarece prin idolatrism, repet 
vrem să înţelegem mai mult caracterul serios şi 
ştiinţific al noilor orintări mitologice, decât alt 
tip de religiozitate ca acela cunoscut până acum 
în popor, care la drept vorbind nu poate îi nici 
el contestat cu uşurinţă. De aceea numai in al 
doilea rând, atribuim mitologiei idolatre, o altă 
modalitute de atlorare a divinităţilor poporane 
locale, o semnificație mai terifiantă, izvorită din 
toate manifestările noastre culturale. 

Despre acest tip de mitolozie română a înce- 
put să discute cu competința care-l caracterizea- 
ză Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei“ 
(partea a treia în : Despre religia Moldovenilor), 
Pentru Cantemir foarte multe „nume necunos- 
cute miroase a culțuri vechi ale Daciei“, adică 
sunt adevărate rem-niscenţe păgâne de idoli au- 
tohtoni. Au teoretizat apoi asupra mitologiei ro- 
mâne, indirect Nicolae Densuşianu, nu atât în 
textu! operei lui capitale „Dacia preistorică“, 
cât în „notele“ care insoţesc cu meticulozitate 








În toamnă stăm alături... 


In toamnă stăm alături cu sufletul și singuri ? 
Ne lasă înserarea să ne găsească zorii, 

Sorbim din întristare cu nevăzute linguri, 

Și inima ne-o poartă cu ei, spre Sud, cocorii. 


„Am desfăcut odgonul și iată-ne în larg — 
De unde vin regrete să scurme ca,sobolii ? 
Speranţa ca o pânză ne-am brins-o de catarg 
Şi așteptăm, pe ape, să tremure Atolii. 


Ne scaldă ploi şi țărmuri de zări mediterane, 
In gând ne cresc lămâii, în vise oleandrii. 
Răsbate nostalgia din funduri de oceane, 
„Imperiilor vaste să devenim scafandrii. 


Cei dinaintea noastră, cei dincolo de noi 

De ce în spre întoarceri cu șoaptele ne 'ndeamnă? 
Ce nevăzută mână ne trage înapoi ? 

Cu suiletul stăm singuri, alătu:ea, în toamnă... 


LUCIAN VALEA 


Se scutură sufletul meu... 


Inchide, Maria, o. 
Ochii, din marea ninsoare, 
Nu te uita... 
Poate-oi simţi cum ne doare 
Tot sborul din ea... 
Ni-e pieptul o luptă, 
Cu sfâşiere amară 
De amăgiri.,, | 
Inima caldă și rugită 
Se arde 'n iubiri... 
O! Marilor vânturi, 
Albe vârtejuri din mine, 
Spargeţi de ulmi! 
bu Fruntea de-azur şi stamine 

Svârliţi-o pe culmi ! 
Pe 'nalte văzduhuri, 

Sati Lung, peste crestele grele 
Voi spulbera, 
Vifor de cântec și stele 
Din dragostea mea... 


FLORIN DUMITRANA 


Ascultă, în taină, 

Cum pe-ale lumii ferestre, 
Azi, Sa desclis, 

Larga risipă de-orchestre 
'Topite în vis... 

Din viscol, departs, 
Sufletul meu de zăpadă, 
Lin scuturat, 

Cade ca într'o baladă, 
Frumos şi curat. 

Copiii, prin iarnă, 

Fug după ei, să îl prindă 
Proaspăt, pe mâni... 
Ochii le sunt de oglindă 
"Şi fără stăpâni... 

Şi ning lângă vremea 
Fără vreo altă podoabă, 
Sutiete 'n zări, i 
Pes&e grădini și pe stradă 
Şi peste visări... 


această operă, scoțând mereu în evidenţă divi- 
nităţile sau idolii păgâni, cari vibrează încă în 
conștiința religioasă a românilor. Aron Densu- 
şianu, frate cu primul, a trecut în revistă întrun 
ciclu de article inţitulate : „Din mitologia ro- 
mână“ unele $tguri secundare ale mitologiei 
noastre ca! „Semo Sanctus și Sâmbe'e“, „Terfa- 
vii“, ete, Bogdan Petriceicu Hasdeu în „Magnum 
etimolvgicum“ a schiţat disparat ca pentru un 
vocabular enciclopedic, tipuri şi drame mitice, 
degajate din viziunea mitică autohtonă şi im- 
plicate de ordinea lexică la care ajunsese. Vasile 
Pârvan în „Getica“ şi „Dacia“ nu uită să refere 
mereu concluziile la care ajung la presupusa 
mitologie română pe care o înţrevede în linii 
mari însufleţită de idealismul henoteist al zeului 
solar Zalmoxe. Nu mai puțin importante sunt 
suegstiie d-lui Popa Lisseanu în „Urme de 
sărbători păgâneşti: Brumariu, Moșii, Rusalii- 
le“ ; ale d-lui Victor Brătulescu „Elemente pro- 
fane în pictura bisericească“ ; ale d-nei Stefania 
Cristescu Golopenţia „Gospodăria în credinţele 
și riturile magice ale femeilor din Drăguș“ ; ale 
d-lui Al. Nour în „Credinţe, supersțiții şi da- 
tini geto-dace“ în care autorii urmăresc element 
cu element cum irump în conştiinţa mitologi- 
zantă a românuiui temele mitice cele mai im- 
portante şi mai reprezentative ale străbunilor în 
obiecte de cult protan și mai ales în strucţura 
personagiilor mitice de substituție ; ete, 

Cu toată prețuirea acordată de teoreticieni ti- 
pului păgân de mitolozie românească, de factură 
idolatră, nu întrevedem nicăeri nici un efort de 
schiţare integrală a dramei mitice autohtone în 
acest nou sens. Mitologiştii noștri dându-și sea- 
ma că o mitologie păgână de tip idolatru cere 
mvestigaţii de teren mult mai mari și documen- 
tări mult mai serioase decât ceruse primul tip, 
tare izvodea numai dintr'un singur corp de zre- 
dinţe, au purces la redactarea monografică a 
mitologiei române. Numai aşa ne putem închipui 
cum în ultima vreme monografiile de mitologie 
română, în care unele personagii miţice, unele 
drame. rituri sau reprezentări artistice, sunt 
prezentate cu multă circumspecție şi atenţie. 
Printre aceste cercetări de amănunt și rezonanță, 
pomenim lurcările lui Aron Densușianu „De un- 
de vine Iliina Cesindena“ ; Bogdan Petnreicu 
Hasdeu: „Zâna Filma“ ; Muștea „Le cheval 
merveilleux dans Pepopâe populaire“ ; R. Vuia : 
„Originea jocului de Călușari“, etc, etc. 

Singura schiță de ansamb:u asupra tipulu: pă- 
sân, etnografic, de mitologie românească, a în- 
vercat-o subsemnatul într'o conferință ţinută la 
Universitatea Ateneului Român în 1942 ; schiţă 
susceptibilă retușerilor ulterioare, cerute de 
studiile de amănunt în necontenită evoluţie bi- 
biiografică. După această hipoteză, deocamdată 
personală până la documentarea ei completă în- 
tr'o lucrare de ansambiu, mitologia română aşa 
cum tânjeşte astăzi pulverizată şi coco oșită în 
legende, superstiții, colinde, sentinţe şi anecdote, 
descopere o formă de relig:ozitate cosubstanț:ală 
polite:smului, care anticipează şi cotrăegie cu 
creștinismul până în zilele noastre. Ea este pe 
linia marei viziuni idolatre a strămoșilor noş- 
tri, presimţite de Dimitrie Cantemir, descrise > 
Nicolae Densușianu şi comentate de Vasile P: 
vân şi Al Nour. Caracterul ei heliolatric se î.- 
trevede rațional perfect în analiza coordonatelor 
viziunii succesorale, în tematica, şi mai ales dra- 
ma personâziilor mitice, Drama cosmogenică, 
teogonică și antopogenică, pare a fi în ultima a- 
naliză o dramă solară. Naşterea lumilor câre'n 
conştiinţa românului e perenială coincide par- 
țlal cu nașterea marelui zeu solar, Divinităţile 
solare Moşii şi Babele sunt mai mult idoli beati- 
fioați de creștinism, decât sfinţi idolatrizaţi de 
religiozitatea popuiară, cum ar putea greșit să 
se creadă. In perspectiva lor mitologia română 
apare că o viziune a bătrâneţii şi înţelepciunii, a 
patriarhalismu ui, a seniorialităţii, In structura 
şi funcțiunea lor acești sfinți populari se menţin 
încă pe plan idolatru. Semidivinităţile, eroii şi 
evotarzii trăiesc, luptă, se sacrifică pentru ideea 
marelui zeu : Moșul, care prin viața și opera, lui 
umple întreaga istorie mitică a cosmosului şi 
antropocosmosului, cu ideile și faptele lui. 

După această sumară trecere în revistă a ce- 
lor două tipuri de mitologie românească, cel creș- 
tin şi cel păgân, rămâne să vedem, în baza argu- 
mentelor decisive, pentru care tip trebue să op- 
teze cine se încumetă să lucreze în acest domeniu 
incert, probabil şi discutabil, 

Odată cu conceperea şi redactarea unei mito- 
logii române de tip creştin-ortodox, ideea unei 
mitoiogii autohtone intră în conștiința culturală 
a românului, ceea ce este un câștige pe plan aca. 
demie extrem de valoros. Mitologia devine un 
bun cultural de prim importanță, indiferent 
de factura ei religioasă şi pseudo-știinţitică. 
Abea târziu cu inițierea şi tentativele monogra- 
fice de redactare a unei mitologii române de tip 
păgân, mitologia autohtonă trece din lumea su- 
biectivă a intuiției pure a compromisurilor şi 
legendei, în aceea obiectivă a ştiinţei propriu- 
zise. Adevărata formă ştiinţifică a mitolog'ei ro- 
„mâne, aceea care convine de altfel și termenului, . 
incepe să se observe în întoarcerea raţională ia 
păgânismul latent. în fiinţă încă şi astăzi. Numai 
e mitologie română de tip păgân îşi poate jus- 
tifica creptul !a existența culturală pentru că 


Așa se explică resemnarea și pentru ce nu 
mică fu bucuria regimentului 13 infanterie 
Soul a-și peuece suuiie ae refacere, crudă 
refacere, după un războiu greu şi dureros, 
În Lacul 44 ESHENI-—HBlQucuuul, dar mai 
ales cu năapraznicul frig ca cel din iarna lui 
131, în spate. 

Avea regimentul aruncat şi izolat tocmai 
în această scorbură omenească, popas la 
răscruci de drumuri, să-și ducă aci zilele, 
îndurând timp de 3 luni vicisitudinile pri- 
begiei triste și a cumpliteior lipsuri legate 
de situaţia precară a ţării sfârtecate pentru 
ca sub vitorniţele urlând dealungul câmpii- 
lor înrroemie sa pregâiească, in taină, arma- 
tele victorioase, armatele ce-au acoperit de 
glorie drapeie:e unităţilor cânte și instrui- 
te în Moldova eroică. 

Dacă soldaţii şi ofiţerii regimentului s'au 
obişnuit, curând, familiarizându-se chiar cu 
uitatui cătun, apoi Postolache, plotonierul- 
rhajor dota compania de muraiiere se simţea, 
se găsea cu adevărat în elementul său, ca la 
el acasă. Pentru dansul, saiteaua făcută din 
strujeni de popuşoi, şi perna cu câlț de câne- 
pă, ca și borşul de ştevie ori din sfeclă dreasă 
cu cișleag, erau fericiri și mulțumiri ce-i mă- 
reau buna dispoziţie cotidiană, făcându-l, a- 
desea, să vorbească „răcuţilor“ blajin, ca un 
părinte, că doar nu de geaba „bobocii“ îl 
numeau : „don majur tata companiei“. 

Avea Postolache, cu toată înfăţişarea lui 
ursuză, la prima vedere, poate din pricina 
mustăților stufoase, lăsate în jos „pe oală“, 





dumai ea e indreptăţilă să preia şi formuleze 
elementeie unei gândiri mitice băștinașe în spi- 
ritul adevărului mitologic de care vorbeam la 
început. 

Dacă privim lucrurile în perspectiva istoriei, 
mitologia română de tip creștin apare ca un 
produs eclectic, ca o creaț.e intuitivă relativ re- 
centă, spre deosebire de tipul păgân, care irum- 
pe și crește simplist din vremi ancestrale. Mito- 
logia română nu este şi nu poate fi o creaţie de 
provenienţă creștină, care a intrat în conştiinţa 
poporului român odată cu creștinismul. A tre- 
buit să treacă multe secole de convenienţe şi 
renunţări, până ce creştinismul să dubleze mai 
mult dcât să substitue și să resemnifice, în con- 
ştiinţa mitologizantă a românului, viziunea, dra- 
ma şi miţurile păgâne autohtone într'o mitolo- 
gie proprie. Mitologia aceasta oticioasă de su- 
prapunere, ficluită nu moştenită, din izvoadele 
credinţei bisericeşti, n'are nici o legătură cu fon- 
dul mitic autohton, Este dacă vreţi o mitologie 
întoarsă pe dos, în care zeii sunt înolcuiţi cu 
sfinţii, dramele mitice cu pățaniile hagiografice, 
eroii naţionali cu martirii creştini. Din punct de 
vedere religios acest tip de mitologie română e 
o erezie iar din punct de vedere mitologic un 
compromis și o caricatură. De altfel cum ne-a 
tost dată să vedem în prima parte a acestei 
schiţe, cei mai mulţi mitografi creştinizanți se 
opresc la formula relisioasă a mitologiei române 
din comoditate spirituală, din incapacitate pro- 
lesienală sau din interes confesiona!. Contrariu, 
mitologia română de tip păgân, e un produs mi- 
tologie succesoral, în care viziunea inițială he- 
liolatrică apare restituită conştiinţei mitice au- 
tohtone în sâmburele ei vizionar şi prefigură- 
rite ei dramaţice, Din acest punct de vedere 
s'ar putea spune că e o formă relativ pură de 
mitoiogie ; spun relativ pură pentrucă în stadiul 
actual al cercetărilor, toate sintezele noastre se 
sprijin în cea mai mare parte a lor pe hipoteze 
mai mult decât pe documente. Lipsa documente. 
lor nu este în mitologie o probă de neadevăr, 
cum „tăcerea textelor nu este în istorie o probă 
decisivă“, Metoda lui Camille Jullian şi a lui 
Nicolae lorga e valabilă şi'n câmpul vast al mi- 
tologiei. 

In altă ordine de idei, mitoloz:a română de 
tip creştin este o creație mai mult sau mai pil- 
țin comună tuturor popoarelor creştine-ortodoxe 
d.n sud estul european. Cazul lucrării d-lui Au- 
rei Cosma, este concludent. Pentru domnia-sa, 
puţinele credinţe păgâne care se strecoară în 
corpul mitologiei române și care au -ceva din 
mazideismul iranian (!) sunt aşa de reduse, de 
insgnitiante şi de adaptate creştinismului încât 
nu prezintă în afara acestei mitologii nici v 
valoare revelatorie. După acest ditiramb pentru 
creştinismul mitologiei române, d. Aurel Cosma 
redactează cea mai neromânească mitologie au. 
ichtonă. Și subliniez aceasta, pentrucă opera 
dominei-sale de adevărată erezie religioasă şi 
compromis mitologic se potrivește cu foarte mici 
retuşeri, cum am mai spus-o și altădată oircărui 
popor balcanic, ca spre pildă Sârbilor, Bulgarilor 
şi Grecilor, care'n folklorul lor promovează ca 
şi noi elementele unui creștinism mitologizant. 
'Ținându-se numai de izvoarele biblice şi învăţă- 
turile bisericei creştine-ortodoxe d. Aurel Cos- 
ma, care se intitulează singur şi pe nedrept, 
primul, unicul şi probabii cel mai mare, mito- 
logist român, nu tace altoeva decât să redea în 
româneşte o mitologie balcanică, poporană de 
tip creştin-ortodox, ca o parafrazare . a mult 
vestitei „mitologii biblice“ de odinioară a lui 
Nork. Nu tot astfel stau lucrurile cu mitologia 
română de tip păgân. Aceasta nu e o creaţie 
balcanică în sensul apartenenței ei mentale la 
complexul de menialități creştine a popoarelor 
peninsulei balcanice, ci e locală, carpatică, în 
sensul restrâns al cuvântului şi numai apoi bal- 
canică, prin difuzarea carpaticilor în Balcani. 
In al doiea, rând nu e o mitologie intuită din 
rămășițele impresionale ale trecutului mitic. 
vi derivată logic din sistemul de gândire din 
care rămășițele fac iniţial parte, rămăşiţe ce 
nu pot fi privite izolat și înterpretate la vocea 
întâmplării, ci în deplin acord cn resturile ce- 
lorlalte mitologii apuse. 

In ansamblul ei mitologia rimână de tip pă- 
gân este heliolatrică ca şi cele mai multe mito- 
logii indo-europene ; însă acest heliolatrism su- 
icre o mutație mitică şi axiologică proprie şi 
specifică popoarelor carpatice. Varianta romă- 
nească a mitologiei indo-europene de factură 


heliolatrică este așa de bine conturată şi inche- 
gată, încât pentru cele mai alese minți se impu- 
ne ca o creaţie de sine stătătoare, nouă și origi- 
nală a colectivităţii naţionale căreia îi aparţi- 
nem, 


ROMULUS VULCĂNESCU 





o inimă de aur și un suilet ales pe câte i-l iră- 
dau mangalerie adresaie pauaniior din sat, 
ai căror teciori erau duşi pe tront şi în deo- 
sebi ielul cum ţinea, bumineca, in strană, 
isonul preotului. 

* 

Odată cu cele din urmă nopţi de iarnă şi 
cu primele hcarui Surazande aut svaelui ud: 
tăvor de viaţa, cana năură 13 Sciuiva aaâ 
îmorăcand auă haina piimavaraveuă, se a- 
Prupad Și Kiipă Pitiatai vai aus May aid 


prin priVaţiuni Şi surerimţi se prâmauuse un 


SULuUu NOU, ui Ioa 1 cuăşueie ŞI avant. 

FE UIatalu id Wvataaut Wei gi am.ăZi, 
după atâţia ani scurşi de atunci, ca întrun 
tilm €inemavugiauc, 1oăte rvineneie din 
acea vreme cu inreg COregiuL emoponante- 
lor amintiri, 

Revau estienii— Haiducului în îrigurile 
schimbării care avea să se producă în zorii 
zilei când încă nu se ridicazera pe cerul si- 
nihu suliţele primavaraecuuu Dulgare de 
aur ce-şi proiua discul dupa deaiurue incă 
îmbrumate și cand mai frumos ca nuci odată, 
trompeţii regunentuiul uauura Ceșiepudiea, 
sunând preiungit din cornurile de alamă 
strânse în şnururile galbene cu ciucuri roşii- 
albaştri. 

ra 0 deșteptare pripită, ca mai toate deş- 
teptările din timpul războiului pe care deşi 
așteptată, am îi dorit-o, se pare, cât mai de 
Părtată, cât mai întârziată, orice clipă de 
TEepavs In plus constituind, pentru osiași, 
o adevărată binefacere. 

Unităţile regimentului împrăștiate dea- 
lungul satului, care-și primenise, tocmai în 
săpvamâna aceia, fațadele caselor, în vede- 
rea sărbătorilor Paștelui, se găseau în fră- 
mantarea inerenţă plecării și strangerii ran- 
durilor, gradaţii vociferau strident înghiol- 
dind pe somnoroșii cari abia avuseseră 
timpul a-şi încheia raniţa — perna de călă- 
torie și geamantanul nedespărțit al soidatu- 
lui, — iar bucătarii burtoşi cu polonicele în 
mână nu mai pridideau împărțind „ceaiul“ 
leţilor, 

Şi ce mai foame au ostaşii după o noapte 
de somn iepuresc, dar mai ales după un marș 
de 40 kilometri făcuţi, în ajun, drept exer- 
cițiu de antrenament pentru „marșul cel 
lung”. - 

Singurul ce-și păstrase firea : plotonierul 
major Postolache Vasile. 

„Don majur“, om încărunţit în ale mili- 
tăriei, reangajat cu 2 gradaţii şi cu „o pustie 
de viișoară rămasă dela ţața Agripina“, însă 
lăsată de izbelişte odată cu răsboiul acolo, la 
marginea târgului Săveni, da zor servanţi- 
lor să înhame : „mai degrabă zăluzilor că ne- 
apucă nămiezi!”, atrăgându-le atenția, din 
când în când, asupra chingilor ca să nu fie 
prea tare strânse fiindcă şi caii au suflet, 
bre, ostaș, ca tine, ca mine şi îi dor șalele 
dacă sunt prost înşeuaţi. 

Moldovean get beget, din ţinutul Doro- 
hoiului, dela Târnăuca, sat aproape de fosta 
frontieră către Austria, şi răzeş cu stare 
care nu putea fi scos din tabieturile lui, una 
și bună. ştia „majurul“ nostru: „miliția îi 
miliţie şi pace. Cine nu se'mpacă nu are de 
cât să iasă la raport, să-l ajusteze don colo- 
nel“, 

Cât despre întoarcerea regimentului pe 
front, avea Postolache filozofia lui aparte: 
„Sa cam terminat cu lehuzia, fraţilor. V'o 
fost deajuns cât aţi huzurit, în bârlog, toată 
iernicica. Deacu să vă videm la treabă. Mi-o 
fi şi mie lehamite de mazărea cu gărgărițe, 
ce-am înghiţit-o până acu, dar mă dau cu 
gândul că și vouă wa eșit curechiul pe nas 
de atâtea buşaiuri pi toloacele Moldovei. Nu 
vedeţi că s'o dus zăpada meilor şi c'or răsă- 
rit brândușele şi ghioceii. Păi, ni: i a voastră 
lumea, hâ ?... 

Iaca aşa cu o vorbă de duh ziuncată de 
Postolache, cu câte o doină „de :î-ţi meargă 
la ficaţi“ cântată din clarinet d: balaoache- 
șul Maxi a lui Hârtop „cel mai ;.rima întâiu 
muzicant din părţile Folticenilc: şi sub ciri- 
pitul voios al vrăbiilor ascunse ;n corcoduşii 


Aiuai 


ce 'mbrăcau zaplazurile gospoâăriilor din. 


Trestieni, se pregătea de plecare, în zorii zi- 
lei, regimentul nostru, spre frontul statorni- 
cit, 

Când colonelul comandant trecu trupa în 
revistă, înainte de a porni în lungul marş 
ce avea să taie în diagonală Moldova până 
jos către cotul unde se îmbucau vijelios Si- 
retul cu Buzăul, el se opri, un moment în: 
fața companiei de mitraliere întrebându-l 
mai mult cu privirea, pe Postolache : „cum 
stăm, major, cu oamenii ?*. 

In poziţie de drepţi, smirnă, cu ochii în o- 
chii superiorului, acesta răspunse dârz : „cu 
oamenii strună, ca pe note, don colonel, însă 
cu gloabele ăstea de cai am cam feştelit-o. A 
dat râia întrînşii taman acum la plecare fir'ar 
ei afurisiți să fie. Am să-i ung, don colonel, 
cu o ţâră de criolină dela fermelie şi dacă 
până la Nămăloasa nu scot eu armăsari ară- 
bești din ei, să nu-mi mai daţi o zi conced“... 

X% 

Pe şoseaua ce coboară în pantă spre gara 
Bucecea, trupa încolonată și gata de marş 
aștepta comenzile. Femeile cu cofele de apă 
cristalină şi cu câte ceva de ale mâncării 
pentru ostaşii ce cantonaseră la casele ior, 
iși ștergeau ochii înrourați de lacrămile sin- 
cere ale unei despărţiri prea timpurii, iar 
plozii satului sburdau pe lângă tambur ma- 
jurul muzicei ce ataca un marş eroic. 

Postolache majurul, răsucindu-şi chipeș 
mustaţa „prinsă în furculiţă“, ca în zilele de 
paradă, aruncând o ultimă privire galeşă și 
fugară văduvei la care poposise astă iarnă şi 
care-i legase de chesonul mitralierei un brat 
de toporaşi şi o bocceluţă plină cu scoverzi, 
se adresă „răcuţilor'“ din plotonul său : ,„,hat- 
da, ha contigentul lui nouă sute mazăre, cal- 
că bă îndesat că ţi s'apropie veleatul. 

Eu făcând haz de îmbărbătările hâtrului 
major, am intrat în rând, păşind cadențat și 
lăsându-mă pradă gândurilor năvalnice ce-mi 
tulburau liniștea sufletului, în timp ce din 
buzunarul de la piept al : :stonului am scos 
o cruciuliță de. lemn, strecuz-tă discres de 
gazda mea, trădând o fire senzitivă, închi- 
nându-mă smerit și sărutându-o prelung. 

„Cadenţa, pasul leat, cadenţa...“ repeta, la 
intervale scurte, Postolache... să vă întoar- 
ceți sănătoşi“, ne urau sătenii şi gospodinele 
din Trestienii—Haiducului uscându-și ochii 
cu năfranele albe ca și gândul, ca și sufle- 
tele lor. 


o 


LI 


s-a 


=== 10 lanuarie 1944 














Cronica literară 


MIHAI BENIUC: Poezii 


Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă 1943, Buc. 


Mihai Beniuc a fost remar- 
cat dela primeie versuri sem- 
nate acu aproape două dece- 
nii. De atunci personalitatea 
wi poetică sa conturat vigu- 
ros pe fundalul mișcării lite- 
rare româneşti de după Ar- 
ghezi, Barbu, Blaga, etc, 
căci, departe de a face conce” 
sii idolilor contemporaneităţii, 
Mihai Beniiuc, chinuit de un 
puternic fond psihic nerăzbu- 
nat, s'a cultivat pe sine însuși. 
Iar aceasta ca mărturisire di- 
rectă şi neîncurcată în estetis- 
me. Autorul Cântecelor de 
pierzanie și al Cântecelor, — 
volumele precedente Poeziilor 
recent apăruie, — mai mani- 
festă o nedesminţiiă aversiu- 
ne pentru  rafinamentele for- 
mei expresive. Ceea ce îl pre- 
ocupă și-l obligă, aşa zicând, 
să scrie este numai irezistibi- 
la presiume lăuntrică, — în- 
conștientul pur sau, în orice 
caz, păturile sufleteşti refuza- 
te rumegăriior de cătră lucida 
însă îngustătoarea conștiință. 
Fiind psiholog cxperimentalist 
de profesie şi autor al unor 
excelente lucrări de speciali- 
tate, Mihai Beniuc îşi dă foar- 
te bine seama de jocul necon- 
trolat de rațiune al proceselor 
plăsmuitoare. De aceea prefe- 
ră, nu însă întotdeauna, să le 
lase neviciate de intervenţii 
răsgândite. Ori, acest non-in- 
tervenționism estetizant dă o 
de tot originală prospeţime și 
puicre poemelor sale, prospe- 
țime și putere care reclamă 
comparaţia cu aceea a ziduri- 
lor ridicate din blocuri de pia- 
tră brută sau, cel puţin, cu 
aceea a fierului forjat. In cen- 
trul lumii sale poetice tronea- 
ză însă, el însuşi, Mihai Be- 
niuc, și nu ca un Fafner tăinui- 
tor și păzitor de comori nibe- 
lunge, ci asemenea unui straș- 
nic vămuitor al răspântiisor 
ce trec prin profundele co- 
elauri cu care l-a hărăzit des- 
tinul. Mihai Beniuc e poetul 
propriilor sale adâncimi şi aş- 
teptări nemângâiate de zâmbe- 
tul împăciuitor al vreunui 
soare vernal. De aceea în ver- 
surile sale bate perpetuu un 
vânt de frondă, — chiar și 
atunci când se pare că poetul 
a ajuns la accente de ordin so- 
cial. O parte de critici s'au şi 
grăbit, din diferite motive, să 
vadă în Mihai Beniuc pe cân- 
tărețul unor păsuri colective. 
Ori, o astfel de etichetare e i- 
nițial greșită. Autorul Cânte- 
celor de pierzanie, al Cânte- 
celor și al recentelor Poezii nu 
poate fi considerat a fi poet 
social decât numai în măsura 
în care anumite reacţiuni per- 
sonale ale cuiva faţă de o so- 
cietate dată coincid cu reacţi- 
unile similare ale unui grup. 
sau ale unei comunităţi, faţă 
de acea societate. Mihai Be- 
niuc are un contact solid cu 
societatea, fără a fi solidar cu 
ea, căci e un revoltat. Din ca- 
uza neînrădăcinării. Dacă era 
moldovean, s'ar fi manifestat 
ca un veritabil  desrădăcinat, 
versurile lui luând tonul mi- 
nor al resemnărilor vecine cu 
seninul lirism al Mioriţei. Mi- 
hai Beniuc e însă ardelean, și, 
ca atare, dârz, ostil mediilor 
streine și personal până la 
exclusivism. E, aceasta, una 
din calitățile cele mai nece- 
sare unui neam sortit să rezis- 
te tuturor persecuțiilor câte 
s'au abătut, asupra-i dară este 
și o dureroasă închidere sub 
ceruri lipsite de adevărate bu- 
curii, o penibilă încordare şi 
Stare la. până ce ţi se comu- 
nică până în cele mai ascunse 
fibre ale sufletului,  sărăcin- 
du-l de un apreciabil fond al 
nuanţelor şi vibraţiilor medii, 
singure:e care luminează cu 
adevărat viaţa omului şi sin- 
gurele care i-o îmbogăţesc în 
mod pozitiv. Mihai Beniuc su- 
fere de toate aceste „tare“ 
specifice neamului de creme- 
ne transcarpatin. De aceea, ca 
poet, nu s'a abătut și nu se va 
„abate vreodată de pe drumul 
aspru sebişan pe care, din îra- 
gedă copilărie, l-a cunoscut şi 
apărat ca pe singura ţară a li- 
beriăţilor sale. În această yi- 
goare ardelenească trebuie că- 
utată vigoarea poamelur lui 
Mihai Beniuc şi, bineînţeles. 
în psihonomia personală a poe- 
tului, 

După toate indicaţiile cu- 
prinse în opera sa lirică, Mi- 
hai Beniuc postul scria cum 
scrie fiindcă dispune, paralel 
cu rara sa putere de a pătrun- 
de esența realităţilor, de o ne- 
ascunsă lipsă de priză asupra 
planurilor erotic şi social ale 
vieții omului fără complexe. 
„lândru ca un demon și de- 
monic ca o făptură nepămân- 
tească, poetul  Drumuri-lor 
(Poezii, pg. 7—19) se situiază, 
vrând nevrând, alături de acel 
Hyperion luciferic care, nere- 
ușind să-și plaseze puternicul 
Gar de dragoste, se barica- 
dează după sentința-învectivă: 
„Trăind în cercul vostru 


strimt, norocul vă petrece, ci 
eu în lumea mea mă simt ne- 
muritor şi rece“. Numai că 
Mihai Beniuc nu ţine să subli- 
meze semnificaţiile telurice ale 
tendințe'or sale, şi nici să-şi 
formuleze altfel vehemenţele 
expresiei. După grandioasa, 
dară funebra atitudine din 


„Voi îmbrăca în negru 

De şus până jos 

Singurătatea-mi,. 

Ca luna lui August 

Voi plânge cu jerbe de stele, 

Dă grai de acum, durerea mea 
[superbă, 

Fântânilor de cântece 

Inchise cantr'um miez de munte 

Imn sufletu-mi adânc...“ 


şi după halucinamta viziune 


„Mareea păcatului însă 

Cu foșnet sărat 

Niue peste nuferii visului. . 
u, 

Sfâşiind minciunile hainei 

Am desgolit 

Ca pe-o zi albă 

Femeia !“* 


iată-l adunânil ură şi îndema 
la răzbunare asupra „monstru- 
lui“ căruia i se vând divinele 
cărnuri ale femeii iubite: 


Vezi, vezi, 

Nu-i destul de visezi! — 

Și monstrul cu râtul de pore 
Râmă, dărâmă şi scurmă, 
Oriunde mă 'ntorc 

E, parcă, ziua din urmă. 

Din flăcări, dim sânge 
Monstrul adună şi strânge 
Metalul diavolesc. 

Deodată, 

Din apele mării s'arată 
Frumoasele cărnuri de zână, 
Și forme se'mbie 

Bătrânului monstru, 

Lipind pe râtul lui murdar 
Coralul ne'mceputelor buze“, 


Afirmația noastră nu mai 
are nevoie de nici o altă de- 
monstrare,. Poetul suferă, ca şi 
Luceafărul lui Emimescu, dară 
mai crunt și mai iremediabil, 
fiindcă, adresându-se, biologi- 
ceşte profund şi sincer, adora- 
tei visurilor sale, trebuie să-i 
spună : 

„Copiii noştri mu se vor mai 
Imaşte. 
Şi gândul ăsta'n creier doare 
Cantr'o livadă care paşte 
Cireada, floare după floare.“ 

In Drumuri, poemul din 
care am citat fragmentele de 
mai sus, Mihai Beniuc este în- 
treg, ca om și ca artist, ca în- 
frânt al dragoste: şi ca revol- 
tat împotriva oricărei comuni- 
tăți umane în cadrul căreia 
jocurile vieţii și ale morții 
sunt sau vor mai fi reglemen- 
tate de alte forțe decât cele 
ale orânduirilor fireşti. 

Drumuri e up poem peste 
care vor trece cu vederea 
mulţi cetitori, =- fiindcă nu le 
plac versurile aibe sau din 
alte motive, — Drumuri ră- 
mâne însă, după Luceafărul 
lui Eminescu, poemul româ- 
nesc cel mai cuprinzător în 
ceea ce privește destinul tra- 
gic al insului superior care se 
vede eliminat dela ceea ce, pe 
pământ, constitue una din cele 
mai profunde și mai pure fân- 
tâni ale fericirii. 

In Drumuri colcâie, întrea- 
gă, şi revolta socială atât de 
specifică poetului Mihai Be- 
niuc, iară impetuozitatea ei 
este aşa de mult determinată 
de experienţa erotică negati- 
vă, încât nu greşim mult afir- 
mând că lipsa de integrare so- 
cială a omului prezentat în 
poeziile acestui mare stibuitor 
ardelean se datorează, în pri- 
mu! rând, și aproape în toate 
cazurile, lipsei de reuşită în 
plan erutic. 

Prea robust pentru a cădea 
victimă  anxiozităţii normale 
în astfel de cazuri, omul pre” 
zentat în poeziile lui Mihai 
Beniuc nu sc lasă bătut, Ne- 
putând totuşi, birui, se izo- 
lează în sfera care îi dă „ce- 
va superb“ — cuvântul se re- 
petă în vocabularul liric al po- 
etului —), ceva ridicat mult 
peste media normală a oame- 
nilor fericiți sau căutători de 
fericire și, deci, ceva ce este 
nedreptăţit; şi, neputând birui, 
omul din poeziile lui Mihai 
Beniuc  proroceşte, ameninţă, 
înfierează, își situiază, cu alte 
cuvinte, în:r'o dimensiune po” 


tenţială, — nu în mod necesar 


posibilă, — victoria de capita- 
lurie căreia nu se poate folo- 
si acuma și aici. Aceasta se 
poate vedea în toate acele po- 
eme de atitudine, (— atitudi- 
ne indiferent faţă de ce şi in- 
diferent în ce plan de intere- 
se şi preocupări personale —). 
în care poetul Mihai Beniuc 
îşi exprimă superiorităţile sau 
dispreţuirile, — ceea ce, în 
fond, e unul şi acelaș lucru. 
Ori, poemele acestea sunt loa” 
te poemele cuprirse în vo:u- 
mul! Poezii, 

Tot fondului erotie nerăzbu- 
nat i se datorează şi teama de 
moarte pe care o manitestă 


autorul în poeme ca Drumuri, 
Flautul vrăjit, Paharul morţii, 
Portret (!), Pe cer o stea stră- 
bate, Dincolo, Aeternitas, (!) 
Stingere, Câmp de luptă, Sin- 
gur, Toamnă, Meliţa (!), dară 
nu e poem în acest volum de 
Poezii din care să nu-l întâm- 
pine pe cetitorul mai atent te- 
roarea pe care o exercită 
moartea asupra poetului. 

(Şi fondului erotic nerăzbu- 
nat i se datorează și voinţa de 
putere. Poemul Destin e eloc- 
vent în această privință, chiar 
dacă nu ar trebui să cităm 
strofa 


„Dacă astăzi Blaga sau Arghezi 

Sunt mai mult decât Mihui 
IBeniuc, 

S'or topi răcelile zăpezii 

Când va fi de-aicea să mă 
ldue.., 

iară ciclul Şi-aşa-i bine, este 

deadreptul documentar. 


Dragostea - gloria - moartea. 
sau, mai precis, compensarea 
dragostei şi a morţii prin glo- 
rie, iată ecuaţia personală a 
liricei în faza căreia se găseș- 
te acum puternicul, fiindcă e- 
-lementarul ca expresie, Mihai 
Beniuc. 

După ce am indicat, de tot 
sumar, sursele psihologice ale 
pobziilor lui, să vedem care 
anume sunt aspectele lor for- 
male. Pentru noi problema 
îond: formă este problemă 
de figură optimă. Credem, 
cu alte cuvinte că între 
„fond“ și „formă“ există o 
determinare reciprocă atât de 
severă încât numai fondul 
cel mai va.oros poate duce Ja 
forma cea mai valoroasă şi, 
invers, numai forma cea mai 
valoroasă la fondul cel mai 
valoros, — ceea ce înseamnă 
că, în ultima analiză un tond 
dat are o singură și inaltera- 
bilă formă sau, mai departe, 
că o formă dată nu poate îm- 
brăca decât up unic şi inalie- 
najbil fond. Judecate din acest 
punct de vedere, poeme.e, 
toate, sunt realizate ca fond 
şi formă sau nu mai sunt poe- 
me, ci, după dorinţa pe nimic 
întemeiată a speculanţilor de 
gogoriţe formaliste sau sujes- 
tiste, hibridaţii exterioare ori 
căror necesități expresive. 

Mihai Beniuc nu cultivă 
problematica teză a celor ce 
iubese forma pentru formă. 
sau „arta pentru artă“, sau in- 
diferent ce altă erezie, ci, scri- 
ind cu însuși sufletul său, este 
atent ca vorbele pe care le 
leagă să nu piutească în gol. 
să nu fie goale de sens. Ori, 
din acest punct de vedere, fie- 
care vers al poemelor sale «e 
dragă care zmulge mâl auri- 
fer din cele mai adânci regi- 
uni ale vieţii. Nimic nu e că- 
utat de dragul cine ştie cărui 
reflex subtil, nimic nu e spus 
de dragul cine ştie cărei infie- 





oo ama aer m a 


UNIVERSUL LITERAR 


xiuni. Totul atârnă de greul 
substanţelor constitutive ale 
sufletului însuşi, — de greul 
substanţelor constitutive ale 
unui suflet viu, concret, pal- 
pabil aproape şi ale unui su- 
flet care ţi se comunică ca un 
șoc și persistent ca o emoție. 
Din această cauză nu le poate 
fi permis estetizanţilor şi iști- 
lor de toate categoriile să-i 
cântărească  imponderabilele 
formale sau să-i arate cu de” 
getul disritmtiie, dsarmonule 
şi câte alte lipsuri de preju- 
decată poetică prilejuitoare de 
vorbărie seacă. Mihai Beniuc, 
assmeni tuturor acelora care 
scriu fiindcă au de spus ceva, 
trebuie acceptat, citit şi apro- 
piat împolriva pretinselor as- 
perități de care se feresc, — și 
tocmai de acsea rcușesc să fie 
nici ficrbinţi şi nici reci, ci nu- 
mai căldicei, — toţi cabotinii 
versului. 

Subliniem cu deosebită in- 
sistenţă acest lucru, deoarece 
poetul Mihai Beniuc are un 
s.il personal, un stil atât de 
personal încâ| îl depersonali- 
zează pe cal ce s'ar încumeta 
să-l imite. Şi acest stil perso- 
nal al lui Mihai Beniuc îl deo- 
sebește de toate modelele (E- 
m:nescu, Arghezi, Serghei E- 
senin), dela care, zonştient sau 
fără să o şiie, a învăţat multe 
lucruri sau dela care a primit, 


„cel puțin, o serie de foarte 


rodnice imbolduri. i 

Unul din semnele cele mai 
sigure ale autenticităţii unui 
poet este faptul că nu-l poţi 
confunda cu un altui. Au fost 
în toate vremurile și sunt şi 
azi, poţi pe cari ii poţi con- 
funda cu oricare altul dintre 
contemporani. Această lipsă de 
impenetrabilita:e aproape fizi- 
că a fost, la un moment dat, 
așa de alarmartă în lirica 
noas:ră mai tânără încât, in- 
trebându-te cineva dacă ple- 
tora de nume noinu ar fi, 
cumva, rezultatul  pscudoni- 
momanici unui singur versifi- 
cator, ai fi siat la indoiaiă pâ- 
nă a da yăspunsul aşteptat. 

Şi așa de superiori s'au sim- 
țit în această lipsă de perso- 
nalitate o serie de „timeri po- 
eți': încât au recurs la teore- 
tizarea fenomenului, opinând 
că tocmai lipsa d= stridență 
personală e semnul cel mai 
nobil al integrării unei gene- 
raţii în matea stilisiică a e- 
pocei. 

Mihai Beniuc numai un ast- 
fe: de poet nu este. Mihai Be- 
niuc e un poet auientic. Un 
poet care, necbăgând în seamă 
sfaturile înto.deauna deştepte 
ale altora, — ajunşi „până la 
genunchiul  broaştei“ (vorba 
lui Creangă) în ale esteticei 
sau ajunşi până la petrefacte, 
— preferă să-şi cânte sufletul, 
aşa cum este el, aces: suflet 
al sui, dârz şi revoliat, volun- 
tar și revoltnt, suflet Qe poet 
care disprețuieşte înşirarea de 
cuvinte goale ce din coadă au 
pă sune. 

Deaceea Mihai Beniuc nu 
va fi pe placul unora, dară 
toţi cei ce fac deoscbire în:re 
poczia izvorâtă din  adevăra- 
tele ei izvoare şi între stupe- 
fiantul poetic cu care-şi crea- 
ză paradisuri artificiale obo- 
siții sau neputincioșii lecturi- 
lor îl vor prefera şi iubi pe 
Mihai Beniuc rânduindu-l în 
tagma au:ori.or români crea“ 
tori şi adâncitori de bunuri li- 
terare. 


TRAIAN CHELARIU 


„Timiditatea a fost pacostea întresii 








5 caii Dre 





CĂRȚI ȘI REVISTE 


CONVORBIRI LITERARE. 
încheindu-și anul al "76-lea 
de apariţie şi-a dedicat nu- 
merele 11—12 (Nov —Dec, 
1943) scriitorilor eroi: Alex. 
Pogonat, D. Al. Boureanu, 
Serg.u Ludescu, Dumitru O- 
lariu, Stoian Gh. Tudor, C. 
St. Voiculescu, Nicolae Mu- 
rărașu, Miron Gh. Nedioglu, 
Ton 'Țurean și Gheorghe Va- 
silescu. Articolele sunt sem- 
nate de I. E. Torouţiu, des- 
to.nicul director al revistei, 
de Col. Popescu-Poiană, Ma- 
tei Alexandrescu şi Teodor 
Al. Munteanu. Despre  Con- 
vorbiri Literare vom mai 
scrie în numărul viitor al re- 
vistei noastre, 


SAECULUM 


revista de filosofie de sub di- 
recțiunea d-lui Lucian B:aga 
are acest swmar pe lunile No- 
embrie-Decembrie 1943: Des- 
pre istoriografi (L. Blaga), lu- 
bire şi cunoaştere (P, P. Jo- 
nescu), Ironia romantică și î- 
dealismul german (Walter Bie- 
mei), Puncţiunea estetică a for- 
mei (V. Iancu); Temele  exis- 
tenței la Georg Bîichner (Edg. 
Papu), Gândirea poetică a lui 
Paul Valery (G. Hanganu), Pe 
marginea modernismului nos. 
tru (Kr. H. Zambaccian). Re- 
cenziile și notele sunt semnate 
de d-nii: Gh. Pavelescu, [. Ne- 
goițescu, ]. Oana, LL. Blaga; și 
BR. Stanca. 


URMARIM cu multă sim- 
patie Basarabia Literară pe 
care o conduce, la Chișinău, 
poctul Sergiu Matei Nica. 


in numărul pe 2 Hanuare . 


1944 reținem  Actualităţiie 
d-lui Sabin Velican, Puterea 
Tradiției de Maxim Tănase, 
Insemmările a-lui Mihai Cos- 
m-neanu, Ospăţ de noapte 
(Versuri) de VI. Cavarnati, 
Carte cudată (versuri) de 
N. V. Coban și Notele. 


PRIMATUL SPIRITUALU- 
LUI se numește bine scrisul 
eseu al d-lui D. Isac, apărut 
in Bucovina Literară (2 Ia- 
nuarie 1944) de sub condu- 
cerea d-lui G. PDrumea din 
Cernăuţi. Fdele de Calendar, 
ii. şi actuale ca întotdeauna 


REVISTA BUCOVINEI 


pe Decembrie 1943, este în- 
Chinată comemorării lui Leon 
Goian, o „frumcasă figură dim 
trecutul muzical a) Bucovinei 
românești“, despre care serie d. 
prof. univ. Victor Morariu. Din 
sumar mai reținem colaboră- 
rile d-lor: Aurel Vasiliu, Gh. 
Coca, D. Vicol, 1. Cârdei. E. 
Zegreanu, D. Loghin, tradwce- 
vea în limba germană a povziei 
Dintre sute de catarge (Emi- 
nescu) făcută de d. N. Teaciuc- 
Albu, și reținem de tot intere- 
santele note şi dări de seamă. 
Revista Bucovinei Pășeşte în 
cel de al trei:ea an de existen- 
ță. li urăm cei mulți şi rodnici 
ani de biruință românească. 


CRONICAR se numeşte 
noul îndreptar pentru cul- 
tură, literatură şi artă, apă- 
rut în superioare condiţii 
tehnice, la Cernăuţi. Comi- 
tetul de redacţie se compu- 
ne din :G. Z. Antonescu, C. 
Bivolaru, G. Drumur, Radu 
Gyr, D. Isac, A.  Noveanu, 





D. Smântânescu, I. Tudoran, 
G. Tudoran, A. Vasiliu și E. 
Ar. Zaharia. Secretar de re- 
dacţie este a. Gh. Noveanu. 
Vom reveni, 


DIN CETATEA MOLDO- 
VEL de sub conducerea d-lui 
Gh. A. Cuza reținem colabo- 


_Tările d-lor: Gh. A. Cuza 


(Armașul lui Ştefan, piesă 
în 3 acte), leon Buzădugan 
(Tânăr Voevod), D. Iov, car- 
te poştală), 1. M. Marinescu 
(Un mare nedreptăţit: poe- 
tul Ennius), E. Camilar (In- 
tunecare), N. Tăutu (Plouă 
pe stepă), și 1. Fr. Botez 
(Noi contribuţii pentru  1ă- 
murirea procesului, emines- 
cian). 

CUGET MOLDOVENESC 


revista pe care o conduce poe- 
tul Petre Stati din lași este, 
fără discuţie, una din revistele 
noastre provintiale cele mai 
bune. Vom reveni cu o notă 
specială. 


PRIMIM PREA NEREGU- 
LAT revista „Viaţa Universi- 
tară“, săptămânalul Un:ver- 
sității din Cluj-Sibiu, ca să 
ne putem face o imagine 
justă despre interesanta via- 
ță academică de care pulsea- 
ză paginile acestui hebdo- 
madar condus de însuși rec- 
torul universităţii, d. prof. 
dr. 1. Haţieganu, şi de a. D. 
D. Tudoran. 


LA FEL nu ne vine regu- 
lat nici Oltul revista Asocia- 
ţiei Cuiturale şi sportive din 
T. Măgurele de sub direcţia 
d-lui 1. C. Voiculescu. 


DACIA REDIVIVA 


Anul III, N-rele 7-10, 1943, au, 
ca întotdeauna, colaborări dis- 
tinse şi foarte bume. Vom vre- 
veni. 


TRANSILVANIA organ al 
Astrei din Sibiu, pășeşte în 
cel de al 15-lea an de apari- 
ţie. li vom dedica o notă spe- 
cială. 


ȘCOALA ROMANEASCA, 
Buletinul Oficial al Ministe- 
xului Culturii Naţionale și al 
Cultelor rămâne, totuși, cea 
mai bună publicație intor- 
mativă românească în do- 
meniul culturii naţionale. 


PE-O GURĂ DE RAJU 
de EM. BOTTA 


în editura Naţionala Gh. Mecn, 
poetul subti! și talentat Emil 
Botta a apărut cu un nou volum 
de versuri, intitulat „Pe-o gură 
de râiu“, 

Poezia lui Emil Botta, prin 


sensibilitatea aparte pe care acest 
tânăr o aduce în versurile sale, 
este o poezie aparte, de o origi- 
nalitate care l-a rânduit printre 
poeţii reprezentativi ai  liricei 
noastre moderne, 


DESPRE „HKALENDAE“ 


revista d-lui VI. Streinu, me 
vom ocupa mai pe larg într'um 
viitor apropiat, 


POEZII DE M. EMINESCU 


In Biblioteca Naţională a apă- 
rut, într'o nouă ediţie, îngrijită 
de criticul Gh. Călinescu, poezi.le 
lui M. Eminescu. 

Un documentat şi judicias stu- 
diu critic precede opera marelui 
poet. 

Volumul acesta este una din 
cele mai îngrijite ediţii critice 
pentru tineret, apărute la noi. 


LUCIA DE LAMMERMOOR 
de W. SCOTI 


Celebrul roman al lui W. Scott 
— una din cele mai înduioșe- 
toare poveşti de dragoste ale li- 
teraturii secolului trecut — a 
apărut de curând în traducaren 
scriitorului Al. acobascu, 

După Ivanhoe, Văduva dn 
țara higianzilor, Căpitanul Wa. 
werley, Rob-Roy, F:umoasa din 
Perth, etc., aceasta este tradu- 
cerea unei noni opere a lui W. 
Scott. | 

Imbucurător acest reviriment 
al operei acestui scriitor, car2, 
deși romantic prin epoca în care 
a trăit și maniera scrisului său, 
este totuși un. scriitor „gustat”. 

W. Scott este poate unul din- 
tre puţinii scriitori ai secolului 
trecut care interesează şi astăzi. 
Acesta, datorită climatului 7o- 
manelor sale, — enigmatica Sco- 
ție — dramatismului acţiunii şi 
complexului psihologic al eroi- 
lor. 

Printre scrierile sale, Lucia de 
Lammermoor este — după Ivan- 
hoe — una din cele mai popu= 
lare opere ale sale, a cărei ac. 
țiune a inspirat şi opera cunos- 
cutului compozilor Donizetti. 


POVESTIRI DIN SHAKES- 
PEARE de CH. şi M. LAMB. 


Recent apărută, cartea aceasta, 
cuprinzând, transpuse în proză, 
operele dramatice ale genialului 
scriitor englez W. Shakespeare, 
este o interesantă și utilă lectură 
pentru tineret. 

Prozator, paet şi esosist consa= 
crat, Charles Lamb, împreună cu 
sora sa Mary, au ţinut să dea 
operei dramatice shakespeariene 
o formă mai atrăgătoare, contri- 
buind astfel la o mai largă cu- 
noaștere a ei. 

Opera Povestiri după Shakes- 
peare a fost tradusă în nenumă= 

rate limbi străine. 





APARE 


AVENTURILE 
POETULUI 
MAZĂRE 


Un volum elegant de George Voinescu 








Pentru cinefili: Histoire du Cinema, 


mele vieţi, părea că-mi întunecă până 
și măruntaele, limba-mi împiedică, mi- 
aşterne nor pe gânduri, îmi turbură, 
graiul... făcând să, pară, încurcate răs- 
punsurile mele, Dar niciodată nu m'am 
simțit pe atât de încurcat cu oamenii de 
spirit, decât cu proştii. Mă încuream 
fiindcă credeam eu că mă încure și fi- 
indcă mă simțeam ruşinat că el ar pu- 
tea să iasă deasupra, mea“. 


* 


Iată acum cetățeanul: „Dacă aş şti un 
lucru Ge îolos naţiei mele care să fie 
ruinător pentru alta, nu l-aș îmbia prin- 
cipelui meu, fiindcă sunt om înainte de 
a, îi francez (sau mai bine), fiindcă om 
sunt neputând fi altcum, dar francez nu 
sunt decât din întâmplare“, 

* 


„Să fii oricând pentru adevăr chiar 
când e vorba de patrie. Oricare cetăţean 
dator e să moară pentru patria lui; ni- 
meni nu e dator să mintă pentru ea“, 

* 


„Nu cer patriei mele nici pensiuni, 
cinstiri, nici ranguri. Mă socot din bel- 
şug răsplătit cu aerul pe care îl respir; 
aş vrea doar să nu-mi fie corupt“, 

* 

In sfârșit, pentru profilul aforistie 
tăios, aceste propoziţii: 

_ „Sunt convins că îngerii nu disprețu- 
esc pe oameni, atâţ cât se disprețuese 
oamenii între dânşii“, 

* 

„Nu mai vorbi despre lucduri, odaţă 

ce s'au făcut“, 
* 

„Gravitatea e scutul proștilor“, 
* 

In colecţia clasicilor „Garnier“ au a- 
părut: 'Teatru complet de Corneille (3 
volume), Comedii şi proverb de Musset 
(2 vol.)  Heptameronul Mârgarotai de 
Navarra și, într'un singur volum, fai- 
mosul Principe de Macchiavel, urmat de 
textul integral al lui Anti-Măcchiavzi, 
operă de ţinereță a lui Frederic al II lea, 
revăzută de Voltaire, eu un condei cri- 
tic sever. 

In editura Gallimard, bine cunoscută, 
şi la noi în ţară, au apărut cele mai in- 
teresante cărţi de literatură modernă și 
contimporană. Acordând întâetatea cu- 
venită poeziei, menţionez în primul rând 
Antr'ogie de la poâsle religieuse de Do- 


Cutreerând librăriile 


(Urmare din pag. l-a) 


minique Aubry, plină de revelații asupra 
poeţiiur de inspirațe religiosă din vea- 
curile XVI şi XVII, dar cu lipsuri regre- 
tabile în ce privește secolul al XIX-lea şi 
La Bouche d'Ombie, antologie surprin- 
zătoare din opera poetică a lui Victor 
Hugo, intocmită de Henri Parisot, cu o 
Pireiaţă ue jeon-kaul Yargue, din care 
autorul „Artei de a îi bunic“, apare ca 
un precursor al suprareaiismuiui şi al 
ceior mai îndrăzneye încercări de în- 
noire din lir.ca franceză modernă. Poar- 
te bine a:căvu.tă, este Panorama de ia 
jtune po6sie tranca:se, cu 0 introducere 
substanțială de Rene Beriele apărută la 
Marsu.a (ed, R. Laitont), — dar de un 


- Exutcu SM Deea săi, Kavailege ue pve- 


s:e contemporaine de Maurice Rat (Gar. 
nier). Cu acest prilej, menţionez și 0 
exceientă „Anihologie de la poâsie al- 
icmigne'“ (ed. Stock) de Rene Lasne și 
Geoig haâbuse, apă:ulă La aisepuvur 1U= 
nii chiar. Poeziile lui Paul Valâry sau 
tipărit într'o nouă ediţie, cuprinzând pe 
lângă, „Aibum de vers anciens“, „Char- 
mes“ și la „Jeune Parque“, — „Pieces 
diverses“, „Cantate au Narcissa“ și li- 
vrete.e meicaramelor „Amphion“ și „S6- 
miramis'". Apărute în cursul anului sunt 
voiumele de proze: Tel quel (II) și 
Mauvaises pansces et auto, umână 
să apară curând, într'o nouă ediţie, 
sporiţă cu fragmente inedite, Monsicur 
Teste. Pozţii tineri publicaţi în cursul 
anului, la Gallimarăd, sunt : Pierre Em- 
manuel, Maurice Fombeure, Robert 
Ganzo, Jean Tardieu, Fieschi, Yanette, 
Delttang — Tardit (Premiul Mailarme 
1942). Plăcut prezentate sunt caetele 
din „Colecţia Comoedia — Charpentier“ 
despre: Poazia tună:ă, Baletul contem- 
poran, Pictori de astăzi (maeștrii), Arta 
decorat.vă, Athitecura moiernă etc. 
D= mare interes pentru istoria, lite- 
rară este La grande et belle Bib'e des 
Nocls anciens de lenri Poulaiile (ed. 
Albin Michel), studiu urmat de o bogată 
antologie de colinde franceze de Cră- 
ciun, din veacul al XII-lea până în al 
XVl-lea. O largă sinteză asupra civili- 


zaţiei franceze a publicat Louis Hortica: 
Le gânie de la Frânce, iar A. Dauzat: 
Le wenie de la Langue tranqaise“, lec- 
tură profitabilă chiar pentru cititorul de 
culvură generală, cu un minimum de 
cunoştinţe în specialitate şi înţelegere 
8, problemelor linguistice, 

Despre Muzica franceză dela Debussy 
a pubiicaât o lucrare primită cu o.irecari 
rezerve, Paul Landormy, iar despre Mu- 
zica de jazz şi Swingul, a apărut recent 
(ed. Correa) o carte datorită lui Hugues 
Panassie., De mult folos e ecrura stu- 
diului de proporţii întinse al lui Bernard 
Dorivai: ues 6iapes de la peinture 
îrancaise contempo?faine (volumul! 1 a- 
părut, cuprinzând răstimpul 1855-1905, 
Usud, Unpresiunusin la „tauivism“). in ave- 
eași ordine de preocupări: Portraits 
avant deces de Viaminck, iar în cunos- 
cuta colecție „Les Maitres de deman'“, 
Stuuu Vugăt ilusvrate: despre: hoand 
Oudot, Terechkoviteh, Yhevenet, Leguc- 
ult, Planson şi Brianchon, 

Pentru cei cari se interesează de arta 
spectacolului, semnaâiez: De lArt du 
Theâtre de Gordon Craig, studii a căror 
faimă era sporită și prin faptul epui- 
zării de muită vreme a ediţiei franceze 
— şi Trois p'tits tours et puis Sen vont, 
de Gaston Baty, despre teatrul de Mari- 
onete. (ambele in ed. Liautier). 

Ca literatură dramatică, afară de pie- 
sele jucate în cursul anului: La Reine 
Morte ae Montheriant, Renauă et Armi- 
de de Jean Cocteau și Les Mouches de 
J. P. Sartre, au mai apărut: un volum 
cuprinzând teatrul complet a lui Anadr6 
Gide (Gallimard), Teatru de Jean Giono 
(„Le Bou de la Route, lanceur de 
Graines” şi „Les Fureurs du Boulan- 
ger”), primul volum de teatru de Ar- 
mand Salacrou, al doilea de Marcel A- 
chard („Jean Ge la Lune”, „Colinette“ 
Şi „Voulez-vouz jouer avec msâ?” şi alte 
două cuprinzând respectiv, Pieces notres 
și Pieces roses de Jean Anouiih, a cărui 


influență asupra teatrului francez re- 
cent rivalizează cu aceea a lui Girau- 


de Maurice Bardăche și Robert Bra- 
sillach. 


Romane și nuvele au publicat: Jean 
Giono, L/Eau vive, Marcel Aime Le Pas- 
se-Murâille, Drieu La Rochelle, L'Hom- 
me ă cheval și un volum de Croniti po- 
litice (1934—1942), Marcel Jouhandeau, 
Triptyque și Nouvelies Chroniques ma. 
ritales, Pierre Mac Orlan, P'eardie, ed. 
Peisson, PHomme de Mer, etc, 

Ca literatură filosofică, şi de idei citez: 
Recherches sur la nature er ls tunc- 
tions du lângage de Brice Parain, L'âtre 
et le neant de J. P. saitre şi uexpe- 
rience intârieure de Georges Bataille. 
Studiile şi traducerile Kirkegaard-iene 
se înmulţesc: După Post seriptum aux 
Miettes philosoph.ques a fost publicată 
recent Ou bien... ou bien, 

In esseist:că şi critică literară au apă- 
rut: Balzac romancier de Maurica Bar- 
dăche, într'o nouă ediție, cu pruejul cen- 
tenarului „Comsdiei umane“, un Bilan 
de Barrts de Henri Ciouara huimouud 
de Paul Arnould și Lectures de Phâdre 
de Thierry Maulnier. 

Memorialietică și corespondență: Na. 
pol6on-Corresponăance, cu o introduce. 
re şi note de Maximilian Vox; volumul 
II (1909—1912) din Memoriile iui J. 
Caillaux, voluminoasa Co:espondenţă a 
Doamnei de La Fayetie, Lectres ua ma- 
rie Dorval a Alfred de Vigny, Corespon- 
dența cu Liszt şi Scrisor, aut Mana 
Wagner de Richard Wagncr, ete. 

In sfârşit, ceeace nu înseamnă că enu. 
merarea pe care am iăcut-o ar n epui- 
zat titiurile ultime:or mpubi.caţ.uni de 
librărie, în colecţia „Ls grandas Profes- 
siuns franşa:ses”* (eu. _. 547 - atăt ial UATe3 
de la TŢribune de Anatole de Monzie, 
Tableaux de L6loyuen-e jiasuciăire de 
Maurice Garcon și L'eluquence sacre 
de JI. M. Gillet,. i 


Era vorba să nu intru astăzi în libră- 
rie, dar n'am putut rezista ispiei, Imi 
trebuia un nasture de pardesiu, în l0- 
cul celui pe care-l pierdusem şi mă duc 
să. caut la anticari pe cheiuri. Poate 
găsesc unul rm'mtre cbiectele rare, fi- 
indcă în merceriile în care am intrat 
pân'acum Ma auu:civa Purunau-se câte 
o vânzătoare: „Nu sunteţi de mult la 
Paris?” Şi nu-mi convine. 


MIHAI NICULESCU 
Paris, Decembrie 1943. 


a... 














O, cum îi ura! Cu câtă pătimaşă ferocitate îi ura pe acești 
oameni, întregi, fireşti, normaui, frumoși, aceşti zei camaui, 
plesnind de tinerețe și de sănătate. Ii auzea râzând pe intun- 
date, chihotind pe seama infirmităţii lui. Unul din ei profitase 
de înghesuiala trenului ca să-l atingă. Da. I-a simţit mâna 
mângâindu-i cocoașa. Asta aduce noroc. Ce ciudată compen- 
saţie a stihiitor. Semnul vădit, teribi. al suteriniei lui devine, 
iranspus pe un alt plan, izvor de reușită, de implinire, de 
bucurie. Câteodată înţelepciunea subterană care a organizat 
lumea logică a superstiției are asemenea bizare contradicții 
ca şi când s'ar urmări o compensație metafizică. Sau poate un 
simbol al inegalităţii destinului. 

Il simţise, Omul îi atinsese, vvit, cocoaşa! Unde se ducea ? 
Ce căuta în trenul acesta? Părea un om de afaceri, sau poate 
în guraliv şi şmecher avocat plecat pentru vreun proces din 
care trebuia să scoată un câștig bun. Poate căutase omul toate 
semnale şi nu le găsise. Evitase şi pisica neagră, şi dricul. 
Nu-i eşise in cale nimeni cu găleţile pline de apă. Se uitase 
atent să nu cadă pe un număr cu 13, 

Vagonul nu era cu compartimente separate. Era un vagon 
german cu spătare înalte despărțitoare. Se instală pe o cana- 
pea, răsuflând uşuraţ. Mângâe cu un sentiment de beatitud.ne 
copilărească plușul verzui ai canapelei, apoi îşi sprijini capul 
de perina despărțitoare, acoperită până la mijloc de o pânză 
albă. curată, de olandă. Era mic și picioarele lui nu ai-ngeau 
podeaua ; deaceea şi le bălăbănea nervos, căutând să întindă 
piciorul câţ mai: mult, măcar cu vârtul, să s:mtă contactul cu 
nivelul acesta care i se refuza totdeauna oridecâteori se așeza 
pe un scaun. ih casa lui îşi construise mobiii proprie, pe di- 
mensiunile lui liliputane. 

Intinse mâna şi atinse sticla mesei dintre ceie două rânduri 
de fotolii. Se aplecă deasupra mesei și își văzu chipul răşirâni 
în sticla lucioasă. O adevărată oglindă, Chipu. iui! Era îngro- 
zitor. Părea dăltuit numa: din frânturi de linii. O frunie 
osoasă, cu tâmpie întundate, care păstra în albul ei aprvape 
ireal, strălucitor, un aer de nobleţă obosită și gravă, Deasupra 
cehilor se îmbinau două sprâncene subțiri, drepic, ca două 
trăsături de tuş. Ochii ii erau puţin oblici, foarte lungi, codaţi, 
cu p eoape subțiri, trase şi cu gene rare, abia vizibile. Iş: în- 
tâlni privirea. Doi ochi negri, neverosimil de mari, ochi 0bo- 
Sit ŞI totuși mereu vii, iscaditori, ticşi, o privire h:pnotică, 
bizară, care căpăta câteodată, în momente de mare tensiune 
lăuntrică, o fixitate de sfinx. Pe aci în jos, totul era o încru- 
cișare capricioasă de linii. Sub ochi două dungi adancite, se 
pierdeau spre colţurile cbrajilor, proeminenţi şi osoşi. Osul 
maxilarelor era vizibil ca şi jocul mușchilor întregu ui obraz, 
ca şi când totul ar fi fost nu o figură umană ci un savant 
şi minuţios „preparat anatomic“ de pe care se inlăturase 
epiderma nivelatoare. Nasul era ascuţit, acvilin, cu nări pre- 
lungite, nervoase, fremătătoare iar gura păstra mereu 0 gri- 
mază de spaimă şi dispreţ, cu colţurile ei căzute violent, în 
fos, adâncite ca un șanț, mergând spre bărb.c. kaţa .„nusagă 
avea o paloare de ceară neatenuată de nici o umbră, nici mă- 
car de intunecimea pâruiu:i penirucă avea o barbă rară, a- 
proape imperceptibilă, o barbă de spân. Figura accasta toată 
realiza ceva grotesc şi fascinant în acelaş timp. Desigur, la 
un trup normal, figura lu: ar fi fost depi:nă victorie asupra 
materiei. Dar trupul era diform, oribil. Două mâini rac;, 
scurte, ca de copil, albe dar cu traseul vinelor si tendoane or 
conturat violent. Degete subțiri şi lungi, degetele lui de pia- 
nist ar fi fost frumoase dacă nu ar fi lost prea mici, prea 
subţiri. Și deodată, de sub bărbie, se ridica, umilat, aproape 
obscen, un piept eșit mult în afară, pieptul caracteristic al 
cocoșaţilor. 

A încremenit cu privirile ţintite în iampa plafonului, Aşa 
l-a văzut unul din ce: trei de dincolo. Trecuse prin dreptul 
lui şi i-a surprins privirea asta absentă, goală, asemenea cu 
privirea goală și fixă a statuilor. Şi deodată, urechea lui sur- 
prinse d:scuţia celor de dinco:o, Vorbeau incel și vocea le 
era acoperită şi de zgomotul obsedant, monoton, al! trenului. 
Dar auzul lui era de o ascuț:ime de fiară a pădurilor. 

— L-ai văzut, domnuie! Ce privire teribiiă, mon cher. 

— Se spune că atingerea cocoaşei poartă norac.. 

— Prostii. Parcă aţi fi niște copii, tăie scurt o a treia voce, 
gravă, ae bariu. 

— Ce prostii, nene! Eu când am câte o chestie mare, toi- 
deauna caut sa mă apropu de un cocoșat, E moi uşir n 
tramvai. Te inghesui și... gata. Nu poate spune nimic. Mă 
TOg, agiomeraţ:e, ce vreţi. Asta dacă ar incerca să riposteze 
ceva... Ah, uitaţi-vă... Na! Mereu se împlineşte blestemata 
asta de treabă, 

Omul geshcula arătând ceva pe câmp, pe şosea. 

— Ce s'a împlinit frate ? 

— Cum ce! Cei doi cai albi... 

— Ce-i cu caii albi? 

— Păi, să vă spun cum stâ-chestia! [| ştiţi pe Predescu? 
Predescu dela finanţe, bre, directorui... 

— Ah, da. Fi şi ce-i cu Predescu? 

— El mi-a spus. Oridecâteori întâlnești un cocoșat, priveşte 
atent imprejur, In scurt timp, preţ ca la maximum 10 mi- 
nute, vei zări şi doi cai albi... 

— Ha, ha, ha. Asta e bună!. 

— Si non e vero € ben travato.. 

— Ia nu mai râdeţi! Să vă spun cum a lost. Sunt doi ani 
aproape de atunci, Mergeam cu Predescu și am zărit un co- 
coşat. L-am văzut atunci că se oprește, caută în dreapia, în 
stânga şi deodată mulțumit: lată-i. Erau doi cai albi. Am 
râs de superstiția asta. O coincidenţă, domnule, i-am spus, 
Apoi am uitat întâmplarea, Odată, trecuseră câteva zile, văd 
un cocoșat. Și deodată mi-am amintit de vorbeie im Pre- 
descu, Hai să căutăm domnule, mi-am zis, şi caii abi. Ei 
bine, i-am găsit până nu m'am întors bine. Ştii că-i nostim, 
mi-am spus! Totuşi e o coincidenţă. Dar nu e domnuie, nu 
e nici o coincidență. De doi ani verific această socoteală, Ei 
bine, vă spun pe ce am mai scump că oridecâteori văd un 
cocoșat, sunt prin preajmă şi doi cai albi. Odată eram pe un 
bulevard, Era absolut pustiu. Nici ţipenie de om, nici de 
căruțe sau trăsuri, Ei, ce-ar mai zice acum Predescu, am 
zâmbit eu. Să treacă acum doi cai albi şi să văd de unde scot 
cocoșatul, Sau invers. Nici nu apucai bine să-mi încheg gân- 
dul când dela un colţ de stradă zării o trăsură elegantă.. 
cu doi cai aihi. Venia spre mine ca un. trimis năvaric al 
apocalipsului. Mă uitai în toate părțile.. Nici un om, nimic, 
nimic. Şi trăsura se apropia mereu. O adevărată panică mă 
cuprinse: Unde e cocoșatul, frate Predescule, unde? Cu un 
minunat tropot ritmat, trăsura trecu prin fața ochilor mei. 
Și atunci îl văzui. Așezat ca un copil pe perne, se tolănia 
fericit, un om. Privirile noastre se încrucișară... 

— Ei bine, și? 

— Omul din trăsură era un cocoşat. 


Omul din trăsură era un cocoșat... Cuvântul se aciuiase în 
creerul lui Teronim Șerbu ca o săgeată pe care nu poţi scoate. 
Poate că omul din trăsură fusese chiar el. El care până 
atunci nu cunoscuse blestemul acesta stupid. Dar nu ra cu 
putință. Indivizii aceia au vrut pur şi simplu să-şi bată joc 
de el. Niciodată nu văzuse Ieronim Şerbu prin preajma lui: 
aceşti cai albi fatidici. Nicodată! Dar dacă totuşi... Fusese 











. UNIVERSUL LITERAR == aa = 





--Nuvelă — 


oare atent la asta? Nu vedem de fapt decât aceea ce vrem să 
vedem, aceea ce căutăm. El nu căutase până atunci caii albi. 
Nu îl interesau, nu făceau parte din viaţa, din destinul lui. 
Şi totuşi grau pe aci, caii albi... Forfoteau, tropă:au împre- 
jurul lui. Il urmăreau desigur, pas cu pas. Ii tăiaseră drumu: 
de nenumărate ori. Și el nu ştia nimic. 

Ba da! Acum îşi amintea. Hi, hi! Ciudat. Ce bine îşi a- 
mintea acum Ieronim Şerbu! Caii albi. Ingeri icribili me- 
niţi să-l poarte peste toate nălucite dincolo, în zări, în azur! 
Caii albi, apocaliptici, cu coame enorme, cu pasul fremătător, 
?. desigur, cu aripi, cu aripi mari de arhangheli stranii... Nu 
c oare cerul raiului străbătut de asemenea arălări maJes- 
tuvase uimitoare? Nu populaseră oare credințele teutonice 
Walhala cu asemenea tăpturi de mit și de vis ca să poarte 
sufletele eroilor morţi în războaie, acolo, în ţara de ceaţă şi 
brumă unde hălădueşte pe tronul lui de nporfiră şi aur 
Wotan...! 

“Trenul se oprise în gara mică de provincie în care trebuia 
să se coboare 1eronui. Be uadu 1&ptu€ 05, INVaraucii IN 
.gahaurue iu abosurae, ca intro puasă, ca intrun nod de 
trângnii incaucite, 

O imagină veche i se aşternu în faţa ochilor minţii, ca un 
covor pe căre trebuia să pășească acum! Bunicuţa lui, po- 
veştue €1... Da. Poveştile ci.. Spunea: Şi atunc:, cârd creștinii 
mar, întru Domnul, sufletele celor aleși sunt luate de cai 
Uubi ŞI QAuse SUs, Sus, atu.o unde este tronu: de uum.nă ai 
Judecăţii celei dintâi... 

Noaptea era deasă, opacă, un mâl vâscos care acoperea 
totul, nivela totul într'o pânză de beznă... Zări ca în vis 
uşa pe care era scris: kişire. Urmari gioala care eş.a mbu- 
zindu-se, să apuce măi repede cele câteva trăsuri de cursă, 
ia gară, Iși dăduse unui hamal valizele și acum îi vedea si- 
iueca răsăr.nd sau pierzându-se in valul atcia de umbre ome- 
dești, plutind toare intre „umina murdară a săli: ae aşteptare 
şi bezna de afară, Pipua. Işi trase b.ne păăr.a pe oc şi 
ridică gulerul pardesiului. Apoi auzi pe harnal care îşi striga 
Humâru ca sa-l lâcă CUNOscUulĂ prezenţa sonora in imensi- 
tatea negrului aceluia dens și bolnav. Se sui în fugă in brişca 
mică, al cărei coș ridicat părea o vizieră căzută peste golul 
nui cot medieval. Touui ii păru deoaaiă ianiaâ.€, nevero- 
simil, absurd, ca un coșmar desfășurându-şi calc:doscopie o 
serie alogică de imagini răzlețe. 

— Du-mă la cel mai bun hotel... 

— Apăi, nu-i decât unul... „La Calui Bă an... 

— Cum ai spus? 

— Calul bălan, boerule... Nu e altul. 


| _k Nu este mai multe 
hotelun atci,,, 


Ieronim Şerbu râse icnit. „Calul băjan-. 
căteouaă asemenea aspecte ae humor macabru. Hi, hi! 
Incepea comed:a pe care nu o văzuse până acum. Dar deacum 
inainte 0 va vedea. Să fie foarte atent. Rasa cailor albi fu- 
sese mob.-lizată pentru uzul său personal. Era în preajma lui. 
4 aşepia sâ-i aacă imprejur cor.eguu,, lanțuri 
batjocoritoare... deacum inainte. până la moarte... 
„Cum nu văzuse nimic până acum! Perdeaua uitării se ri- 
dica încetul cu încetul deasupra trecutului lui. Vedea în- 
ccpea să vadă loiu cu o lumpez.me crudă, decnăaa aut de 
cruă și de p.astică. 

lată-l cop, urit, hulit şi invidiat de toți. Huliţ pentru în- 
Lăţișarea dui groaznică, inviaal pentru sc.ipitoarea lu 1nte- 
ligenjă, Când tată! !ui l-a dus pentru prima oară la școală, 
işi amintește bine, s'au suit într'o trăsură cu doi ca albi, 
minunas ae frumoși. Eri trăsura cea nouă veniiă dea moș.a 
ior, din Moldova, De ciâteori nu sa phmbat el în rrăsura 
aceia, dus, dus mereu, nesthimbat, de caii albi: 


Intâmplarea are 


invizibile, 


Odată, era spre siârșitu, claselor primare, a suferit un 
accident de pe urma căitiia tuscse gata să moară. O căruţă 
l-a lovit in piin şi era să-l calce. A sulerit numai contuziuni 
puternice și spaima. lar caii cărujei luseseră, îi vedea acum 
bine, dui cai albi. 

Și lilmul se desfăşură inainte. Inmormântarea mame. lui. 
Dricul trage in fața porţii. Oamenii duc pe umeri sicriul. Ej 
:8se In urmă. An: nu vâzuse n.muic. Dar veae acum. Doi 
cai albi erau îndâmaţi la dric, Și el a mers în urma arcuui 
aceiuia cu du. cai uubi. Desigur erau unii care ştiau lucrui 
acesta, Nu se oprise convbiul mortuar ia o răscruce și nu 
văzuse oare doi oiineni care se opriseră și care râdeau, ură- 
tându-] ?! Atunci crezuse că râd de cocoașa lui. Dar acum 
pe că oamenii aceia tăcuseră îndată legățura între el şi caii 
albi 
i Apoi tatăl dlui mort întrun accident de călărie. Ce bine 
işi amintește şi scena aceasta. Cu toată infirmitatea lui, îi 
plăcea să călărească. Tată! lui îi dăduse un poney aâmirabil. 
Era un animal minunat. de un alb imaculat. Iar în dimineaţa 
aceia călăriau amândoi, el şi tatăl lui, amândoi pe câte un 
ca! a b. Nu-și aduce aminte de ce se speriase calul tatălui 
său. Dar știe cum îşi luase vânt şi deodată, pr.ntr'o cabrare 
vioientă, îl proectase pe călăreț peste capul său, lov.ndu-l 
in tâmplă ae un copac. A descălecat şi sia apropiat Ge trupul 
insângerat. Tatăl lui a murit atunci în braţele lui, îără un 
cuvânt, in câteva m-nute. Și cum stătea aşa, s:ngur, in mar- 
g.nea drumului aceluia, cu cadavrul părintelui lui în braţe, 
cei doi cai albi, micul lui poney și pursângele tatălui, au ve- 
nit incet, sau apropiat, temători, umani, cu boturi.e o: reci 
ŞI toze, spre el. Hi, hi, hi, Ce tablou minunat va fi făcut ei 
atunci! Micul cocoșat incadrat între cei; doi cai aibi. Ș iată 
dece, e doar limpede, firesc, ineluctabil, tatăl lui murise din 
cauza blestemului infirmităţii sa e: Calul aib.. 

„O, nu! Aici nu nu ar vrea să se oprească, Să închidă 
ochii, să alunge vedenia aceasta minunată şi dureroasă. E 
Vitată de muit, uitată. Dar vedenia îşi tace loc, se luminează, 
se impune. Și fiimul mintal continuă, implacabil. Sueră dar 
nu poate renunța acum la toate evocările acestea. E frig. Yră- 
sura hurducă pe un drum prost pietruit, Pioaia cade incet, 
metodic, o burniță deasă, ca o pânză imensă, uniformă, ab- 
surdă. „Le crachin“. Dece iși aminteşte numirea aceasta ciu- 
dată a te.ului acestuia de pivaie, în Normandia! 

Era într'o vară. La moşia lui din Moldova. Acolo a văzut-o 
pentru prima oară pe Laura. Era călare pe un minunat, focos, 
armăsar alb, Venia spre el în trapul elegant al cursierului, 
EL își înhâmase micul lui poney la un decar, Mâna încet. 
îşi îmbina fiinţa în boarea zări.or, in arșiţa plăcută a verii, 
în răsuflarea vegetală a câmpiilor, Undeva, în faţă, zăria 
liziera verde a unei pădurici. O liniște imperială apăsa totul. 
Un calm ireal îmbăia totul în viziunea unei lumi neaevea. 
Și deacolo, de undeva din zare, venise ea. Venia călare pe un 
armăsar alb, asemenea unei a be Walkirii. Nu putea fi ceva 
aevea. Calul parcă nici nu atingea pământul, sura. Fe- 
meea făcea una cu calul. Nu avea hăţuri, ci se ţinea cu 
încleştate mâini de coama stufoasă, sălbatică, a animalului. 
Nu avea șea iar pulpele fetei strângeau mijlocul zburătorului 
acestuia ca și când ar î; vrut să-i dea elanul aruncării în 
neant. Pătimașă, fremătătoare, îndărătnică, nebunatecă și cu- 
minte, ochii ei, bizarii ei ochi pr:veau, cu o fixitate stranie, 
înainte, Nu vedea ea însăși nimic decât poate o neaevea cale 
aeriană, o imposibilă încercare de a rupe zăgazurile materiei 
şi ale greutății pentru a se ridica, imponderabilă, în zumze- 
tul luminos al azurului, 

Vântul îi flutura părul blond, un păr cum Ieronim nu mai 
văzuse niciodată, răvăşit, sălbatec, sburlit de mângâerea 
aspră a vântului. A trecut pe lângă el, nălucă, furtună, iureş 

A iubit-o din clipa aceea... A purtat-o zile întregi în sufletul 
lui, chinuit, disperat, conştient de infirmitatea lui, de hido- 
şenia lui fizică. In cele trei zie care au urmat, a străbătut 
toate drumurile, a aşteptat, a căutat dar nu a mai văzut-o. 

Atunci a compus simfonia aceia uluitoare „Năluca“ prin care 
a devenit celebru. Apoi compoziţiile au urmat, senin intr'o 
febră de inspiraţie neomenească.. | 

Târziu de tot a întâlnit-o iar, Era în casa unor prieteni 
unde fusese rugat să câne la pian una din compoziţiile lui. 
Degete.e lui au apăsat clapec fără să ştie, Și de sub dege- 
tele lui se înfiripa „Năluca“. Muzica lui refăcea totul. Frea- 
mătul vântului, galopul caiului, futurarea ireală a părului 
e:, trecerea ei pe lângă e! fără să-l vadă. Atunci a apărut în 
cadrul ușii ea. A simţit tum i se strânge gâtlejul ca sugru- 
mat de o mână de fier, cum i se întunecă privirea să nu mai 
rămâie în ochii lui Gecât imagina ei.. Şi-a aplecat capul pe 
marginea de sus a pianului și ochii lui au privit-o îngroziţi, 
fermecaţi, încremeniți. Și ea venia spre el, încet, ca în vis.. 
Apoi :totul s'a întunecat încet, încet şi nu a mai fost nimic 
decât imensul, nestăpânitul gol în care simţea cum cade. 





TIPOGRAFIA „UNIVERS 








"5. A BUCUREȘTII SIR. BREZOLANU 23 


de PETRU P. IONESCU 


Când sa trezit a văzut-o lângă el. Mâna ei îi mângâia fruntea. 

— Năiuca, au murmurat, reci, buzele lui, 

— Mă chiamă autfel: Laura... 

„Poate l-a :ubit... Poate. Era o fiinţă ciudată, neverosimiiă. 
Dar el șiie că va veni odată deșteptarea ei. Ciipa când m.- 
raiul privirii ochilor lui de oţel nu o va mai atrage, când 
dinco.g de vraja cantuiui lui, ea va vedea trupui atesia bies- 
temat şi hăd şi se va întiora de spaimă și scarbă. 

Da. Trebuiau să fie doi cai albi. Vezi! Acum deabia .nţe- 
ege tâlcul înspă:mântătoarei potriviri. Pe acelaş loc unde o 
văzuse prima oară, ascuns în dosul unei tufe, leronim a vă- 
zut cei doi cai albi, Al ei şi al celuilalt. Era un tânăr frumos, 
inalt, elegant şi... atât. Dar era bărbat, un bărvat irumos, 
un om adevărat nu ca ei, un estrop:at. Laura că.ărea aiături 
de el. Vorbeau, El îi şoptia eterne e, stupidele cuvinte dulci. 
Da. Laura avea nevoie şi de asta nu numai de gra;ui muzicii 
lui teribile şi furtunoase. Peste o lună s'au căsătorit. Ieronim 
Şerbu se vede şi acum ascuns in Qosul săsplior pr.dvoruui 
bisericii. Mirii au eşit, Mireasa, în albul rochiei ei cu lămâiţă, 
a trecut pe lângă e. Privirise lor sau incrucişat 0 Liipă. Și 
buzele ei, albe de durere și de emoție, au murmurat numai 
pentru el: 

— Iartă-mă, 

— Hi, hi, hi, leronime, murmură omul, cu dinţii clănțânined 
de frig. Ai văzut atunci şi nu ai înțe.es. Ai văzut cupeul nup- 
țial care ţi-a răpil fericirea. Avea doi cai albi, ca două statui 
de marmură. doi cai albi luaţi parcă din frizele Panteonulu:. 

„„Trăsura hurduca pe drumu. prost pietruit. Și :maginiie, 
simple, elementare, plastice imagini se rosiogoleau ca bolo- 
vanii sub pleoapele închise ale lui Ieronim Şerbu. 

„„Câte femei nu trecuseră prin viaţa lui. Atrase de faima 
biologică a acelei virilități care caracterizează pe cocoșaţi. Și 
a puterei iui fizice uimitoare, cu tot corpu. acela schiiod... 
Pumnul lui era dur şi tare ca un ciocan de oţel, 

„Noapte. O femeie în faţa lui. Un bărbat care o acosiează. 
Un țipăt al femeii. Bărbatul devine mai întrep:d. Femeia 
cere ajutor. Şi Ieronim intervine. O lovitură în bârb.e cu.că 
bărbatul la pământ. 

Apoi imagina devine deodată înspăimântător de clară. lero- 
nim apucă brațul femeii care țremură. Sub lumina paidă a 
unui felinar, îi întâlnește privirea. O încrucișare de săbii. 
Atât. Şi în ochii femeii lucește, tacit, anticipativ. acceptarea. 
Hi, hi! Dece a trebuit să treacă tocmai atunci cupeul acela. 
Un cupeu închis, fantomatic, cu un birjar cu cilindru, 1ero- 
nim vede bine, bine de tot figura aceasia de cioclu jovial. 
Un cupeu din alte vremuri, elegant, desuet şi neveros:mil. 
— Hip, hip! Vocea biriarului e răguşită și îmbietoare. Se 
intoarce, deschide ușa cupeu ui. Femeia se sprijină de braţul 
lui. E delicată, fină, extrem de elegantă, o statuetă de Ta- 
nagra cu un profil grec, pur. — Hip. hip! Căluţii mei. Unde 
merge domnul ? 

— Oriunde vrei, răspunde femeia. Mâna ei e caldă şi s'a 
incleștat pe braţul lui. A fost'a lui acolo, în cupeul elegant, 
desuet şi neverosimil. Hi, hi, hi! Ieronim Şerbu râde. Nu 
de bucuria amintirii acesteia fizice, ci de altceva. Penirucă 

“cei doi cai ai cupeului erau albi... î 

Apoi filmul menta! se desfășură tot mai vertiginos. În rit 
mul hurducat al trăsurii (de câtă vreme merge aşa, în necu- 
noscut. în urbea aceasta provincială unde acum n:ci nu mai 
ştie ce caută, nici nu-și mai amintește pentru ce a venit!) 
celălalt ritm, interior, e un ciocănit chinunor în timpane, în 
adâncuri, în sânge. în carne. Inchide ochi să nu mai vadă 
nimic, nimic, Dar e imposibil. Fărâmele lui de viaţă se 
amestecă, se întretaie cu şiluetele funtomalice, tatidice alc 
cailor albi. Vin spre el. Răsar din neguri, ciudate, amenin- 
țătoare sau duioase, aceste icoane șterse, luminate deodată 
brusc de lumina crudă a amintirii, pentru a se pierde apoi 
iarăși, brusc, așa cum au venit, alungate undeva, în urmă. 
în uitare, în neant. 

Hip, hip! înmormântarea mamei ivi... Convoi lung de tră- 
suri şi cupeuri, fiecare cu câte doi cai! albi. mereu cai abi, 
nimic decât cai albi, 

„„Pe stradă. O trăsură. O încrucișare de priviri. In trăsură 
e Laura, iubirea lui, marea lui iubire. O vede. alături de ea 
bârbatul ei... Şi trăsura e trasă de doi cai albi, Până când. 
până când? O nuntă la care e invitat. Şirag de trăsuri, ca: 
albi! O întâlneşte pe Cora, femeia cu profilul grec, sta- 
tuetă de Tanagra... Bea, se îmbată, Să uite. Pleacă la gară! 
Doi cai albi. Se sperie caii! Cade din trăsură. Două luni în 
spital, între viaţă şi moarte. Şi doctorii, surorile, infirmierii 
sunt toţi în alb. Hi, hi, hi! Acum îi vede bine. Au toţi infă- 
țişare de cai. Sunt cai, cai albi, nu sunt oameni... Iese din 
casă ; cai albi. Merge pe stradă ; cai albi. Cum de nu i-a văzut! 
Caii albi care i-au umplut viața cu prezența lor hiiară, ne- 
contenită, fluviu alb. cascadă albă, tropăit alb, vis alb, rea. 
litate albă... Şi în toate compaziţiile lui, în toată muzica lui, 
ah, deabia acum simte, pricepe, desleagă firul nedesiegat.. da,: 
în toată muzica lui nu mai află decât ritmul, tropă:tul, pasul 
sacadat, iureşul, fuga, galopul cailor, al cailor albi. Năluca... 
Năluca... Prima lui simtonie fusese asta, asta, numa; asta, 
galopul cailor albi. Nu credeţi! Dar Ieronim Şervu vă poate 
dovedi... hi, hi, vă poate dovedi asta. Uite... Şi leron:m 
tiueră, fiueră... In brişca bătrână, pe ulițele rău pietruite, 
în miezul mâlos al nopţii acesteia fără licăr, fără lumină, 
fără nădejde, fără liman, Ieronim își cântă Năiuca, :alâi 
tluerat, apoi șoptit, apoi mai tare, în faiset, apoi dia piin.. 
din plin, cât mai tare, cât mai sus... E fericit... Da. Să aiunge 
spaimele, să desfacă ghiara, să conjure blestemul... 

— Frumos cântec, conaşule... Şi birjarul fiueră şi el. cu 
El odată. 

— Taci... 

— 'Tac boevule, dar am ajuns. 

Lumină. In fine, iumină. Ușa hotelului e luminată. Din 
orișcă Ieronim vede firma „La calul bălan“. Râde! E ulti- 
mul, ultimul. Sa terminat blestemul. Utimul cai alb. Plă- 
teşie, scoboară. 

In ușa hotelului se desemnează silueta unui om. E domnui 
Costache, stăpânul aceștui unic hotel al orășelului de pro- 
v.ncie mo'davă. E renumit în tot târgul acela dom' Costache 
—- cum i se spune — pentru ciudățeniila și supesstiţiiie ui. 
Tom" Costache e un tată nefericit. Nefericit pentrucă are un 
copil infirm, cocoşat. Şi cl ştie dece. Penirucă nevasta lui — 
Smărăndiţa — a avut în slujbă, argat la curte, în timbpui 
sarcinii, un cocoșat. Și desigur că tot privindu-l pe omul 
aceia, era în luna a treia când l-au angajat a curte, a născut 
femeia un copil ghebos şi slut. Copilul nu a trăit muit. Și 
ge atunci dom!” Costache nu mai: poate suferi cocoşaţii. 

Când i-a zărit, răsărind din neguri, pe Ieronim Şerbu, sa 
dat un pas înapoi și şi-a făcut cruce. — Un cocoşat! Nici 
gând. Nu intră în casa lui un ghebos. Nu mai intră nici un 
ghebos. Ieronim Şerbu e mic, Dom” Costache e înai: și. voinic 
Vl priveşte de sus, — Nu! Nu este camere libere, nu este. 
Nici una, leronim Şerbu stăruie. Se roagă. E obosit, înfrigu- 
rat. Ar dormi oriunde. Plătește oricât. Numai. să-: primească. 


Nu mai are nici o revoltă. Nu vrea decât să doarmă, să. 


doarmă, să doarmă. Somn fără vise, fără spaime, fără cai 
albi. Dom: Costache e neînduplecat. — Nu este, nu este. Re- 
gretăm mult. Niciun loc, niciun pat. Ieronim Şerbu înţelege. 

— Nu mă primești, hai, Pentrucă sunt... așa cum sunt, Hi. 
hi, hi! Nu ştii că aduce noroc, da, aduce noroc cocoașa lui, Să 
i-o pipăie. li dă voie. De ce nu! Sute de oameni l-au pipăit, 
Unul în plus ce mai poate conta! Pune mâna pe ea, omule. 
iți aduce noroc.., 


-— Nu... Mie nu. Mie mi-a adus altceva. Biestemul.. Și, 


dom” Costache îrchide ușa. Ieronim Șerbu a rămas afară 
Şi ploaia cade mereu, fină, deasă, invizibiă. G simte pe 
obraz şi mâini... Birjarul aşteaptă. Stă acum, momâie întu- 
necată, pe capră. E acoperit cu un fel de sac ciudat care il 
apără de ploaie. Şi picioarele lui Ieronim Şerbu se înmoaie. 
Deabia acuma vede. Caii trăsurii sunt albi. Doi cai albi. 
Ieronim privește, priveşte, năucit, gol, fără niki un gând. 
O, şi oboseala aceasta, nevoia aceasta de uitare, de odihnă, 
de somn... Birjarul îi îmtâlneşte privirea. 

— Hei, îmi admiri caii! Cei mai prima-întâi din tot târ- 
gul. Caii mei a'bi... Ha, ha, ha, Dar râsul e fals, forţat ca şi 
când omul ar încerca un paliativ ca să scape de o încurcă- 
tură sau de o răspundere jenantă. 

— Râzi! dece râzi? îngână Ieronim Șerbu. Pentrucă sunt 
cocoșat iar tu ai cai albi?... Ştii şi tu, nu-i aşa? Toată lu- 
mea ştie, toată.. 

— De, boerule, ce să-i faci, se întâmplă! Dar -să spun 
arept. Eu nu aş fi vrut. Hamalul mi-a pus bagajele pe ca 





10 lanuarie 1944 == 


pră inainte. de a vă vedea. Eu dacă aşi fi ştiut, îl chemam 
pe liuţă Spânu, cumnaru-mieu. El are ca neyri... Acuși, 
ce facem? 

— Du-mă undeva, oriunde. La un han... 

— Nu este han. 

— Atunci du-mă la d-ta acasă,. Un pat, doar atât. li 
p ătesc oricât... Sunt obosit, obosit de moarte... sufietul, su- 
fletul mi-e obosit de totul, de viaţă, de căuiare.. 

— Sue, boerule. Te-ai duce la mine acasă... Stau deparie. 

Şi drumul reincepu. leronim Şerbu se ghemui in tundul 
răsurii, se prinse cu mâiniie de marginile de fier. 'fremura. 
Un trig ciudati îl zpâlţâia în fiori scurți. Nu mai gândea 
nimie. Un goi absolui, apos, fericit îl înconjura. Nici; nu mai 
era e; insuşi. Era un auu pe care il privea din arara, cu- 
rios, ironic, plictisit și scârbit. O, trupul acesta schilav, pen- 
itu ce toate siurerinţe:e, toate torruriie, t1oale vse.t.. Și 
noapica aceasta ce stranie devenea. Auzea tropăitul dezovr- 
donat aj cailor, tot mai repede, tot mai hurducat. Parcă 
ar ii mers spre siârşitui lumii... Gropi adânci sorbeau în 
miaşiinue „or roție pană va osii. Apo: urma co opinteaiă 
disperată şi nava aceasta improvizată sălta peste găuri ca 
peste creste inghețaie, impieirite de val, leronim Şerbu nu 
mai gândea nimic. Pentrucă nu mai avea ce gandi. O mo- 
ieșeală dulce îi cuprinse. Ochii se închid, încet, Să doarmă. 
Aşa, fără trezire, intru veșnicie. E bine, e cald, e lumnă. 
Acela reci ale ploii nu-l mai supără, nu-l mai înţeapă.. 

O zmucitură brutală, Se s:mţi svăriit întâi inainue, apoi, 
ca şi cand lumea sar ti intors pe dos, se aplecă intro parte 
căzu, sumţi umezeaua vâscoasă a noroiuiui şi a ape... Lar- 


„mă, chiote, strigăte. Birarul înjura şi se văita. Striga du- 


pă ajuior, 1Și cuema ca. care coninuau incă sa Vaană- 
biata brișcă răsturnată. Apoi iarăși nu mai Iu NIMIC... Cât? 
nu ştiă,.. Văzu ium-ni; g.asuri se auzeau, g-asur multe, in- 
trebâri, strigăte, rasele, chiote. Perestreie şi apr:nd golu- 
rile oarbe. Câţ.va oameni v.n cu felinare. B.rjaru, namulă 
imbrăcată întrun stra:u de noroiu gros se agaă de hâţu- 
rue vailor. leron.m s.mte că e gata să se suloce. Se sprijină 
in mânmni, se rid:că. Nu vede n:mic. Ochii ui sunt năcăţi 
de un mâl gros, lipicios care i-a pătruns în ochi, în nări, 
in gură... Ciuaaia aa.are, un icl ae patruped n.dos se ri. 
dică, mogâideaţă intiorăioare, din mijiocul unei mlaştini. 
Se r.dică incel, groaznic, o arătare de trogiodit al caverne or. 
Vine greoi, orhecăină spre muiț.me. Oamenii au o mişcare - 
de recul, Jivina aceasta are ceva inspăimăântător şi hiuar în 
acelaş timp. Nu şi:e ce este. Poate noroiul insuşi devenit 
acodată v:u, umbiător, patibuiar. Și deodată un gât.ej a-- 
runcă sonor, un hohot uriaș de râs. 

— 0, ho, ho! Un cocogat... Păzea, un cocoşat, Şi cuvântui 
se repetă, devine pădure, codru, lume... Cocoșatui, Cocoşa- 
tul, cozoșatul... Mâ.ni lacome sau ingrozi.e se reped. spre el. 
Un copil îi pune o piedică râzând ascuţit, sălbatec.. Omul 
cade, se r:d:că din nou. Nu ma pome vurbi. Doar un uret: 
greoi, nheuman, un scâncet de durere, de siârşenie răzbate 
dm pieplu: acesta dom, mesch.n şi indurerai. S.mie măl- 
nile lacome a.e ceor ce vor să-i p:păe cocoaşa... kace câjiva 
paşi şi simie o plesnitură peste ovraz. C.neva i-a aruucat 
în plină iață vu mină de noro:u putred. Gesiui a tost unce- 
putul org:ei. Măâ.niie se apleacă în mâl, cuprind materia a- 
ceasta murdară şi îiexibiă, a trămâniă, o arunsă... Vrea să 
strige, să impiore miia, iertarea, dar nu poate decât „Să 
geamă. O bucată de gunoi i-a umplut gura. Totui este im 
posibil, ireal, un coşmar. Un băietan i sc aruncă în -spate. | 
Cade din nou. Aude râsetele, glumele, strigătele acestea bes-. 
metece care umplu golul translucid și dens al nopţii. Atunci. . 
se opreşte. Se şterge la ochi. Să vadă. Și vede. in noaptea 
aceasta care a căpătat, nu ştie de când, o cons.stenţă aproape 
lăptoasă, difuză de alb murdar, de ceaţă sau de tum. Jeronim. , 
vede o lume apocaliptică ridicată, prin nu ştiu ce mecânică.. 
absurdă a instinctelor primare, împotriva deformității lui: 
Ochii sclipesc, gurile sunt căscate groaznic in râs sau in . 
urlet, mâinile toate, ca nişte ghiare, ca nişte semne ale acu- -- 
zării, se întind spre el, toate, se întind, să-i arate, să-l go-.. 
nească, să-l stigmatizeze, să-l stâşie. i 

Să fugă, să fugă, cât mai repede de aci, Zvăcnit, impins... 
de forţe ce nu şi ie bănuia, omul iugc, iuge, lăsund in urmă - 
gloata înebunită de veselia ei hâdă.. Aude voci-e, înjurătu- . 
rile, tot mai îndepărtate. Şi fuge, iuge, De când aleargă așa, . 
nu ştie. Un zid de piatră. Nu importă. Se ridică, se agaţă, . 
cade, se ridică din nou cu agilitatea unei maimuțe. pe . 
reastă, sare şi fuge, fuge. Şi deodată în faţa lui un popor 
de forme albe se ridică. Braţe, braţe, coame, picioare, her- 
ghelii. Se izbeşte, cade. Sunt cruci. Cimitirul... Ha, ha, ha, 
Cimitir sau un grajd de cai albi... E noapte. Cimitir... Frân--: 
turile astea de gâna, atât i-a rămas. Cimitir! Ce bine. Aci 
e odihnă şi pace. Și noapica nu sunt înmormântări, nu sunt: 
deci nici cai albi... Merge printre cnuci. Le pipăe. Plânge și 
râde. Cruci... cruci. Cade. In genunchi. Se inchină. Și iată, . 
in faţa lui, marea alee. Iar pe alee un convoi bizar, tăcut, 
înaintează. O pereche, două, trei, de cai “albi. Și riudat. 
ieronim ştie cine e mortul din sicriul acela alb. E ei insuşi. 
Nimie nu-l mai miră, nici nu-l mai sperie. Iată! E mama lu,, 
e tatăl lui, e Laura, e Cora, sunt toţi prietenii lui. Merg tă-: 
cuţi în urma aricului. — Hi, hi, hi, râde Ieronim, Ce în-- 
mormântare tristă este aceasta a lui. Şi sunt ati, puzderie, 
toți caii lui albi, toţi. Vin mereu, în pas rar, cadenţat, mor... 
tuar. Nu se poate mişca. A încremenit aşa. Și caii aceştia 
vin peste el, peste ei. Il vor zdrobi. Primii, cei din față s'au, 
mâicat, uriaşi în două picioare. Vor cădea peste creștetul lui 
copitele lor... Omul urlă. un urlet neuman. groaznice. Şi reu- 
seşte să fugă, să fugă cât mai departe. 

Și goana macabră începe iar. In urma lui vin, vin uicteu, 
gata să-l ajungă, convoaele acestea teribile... Se împiedică, 
sare, cade, se ridică... Un alt sara. Il sare. Acum e liber, ]i- 
ber, ei singur în faţa imensităţii... Pământul e moaie, tot . 
mai moale, piciorul se afunâă în mâl. mâinile prind în ele 
tutăriş des... Apoi simte apa, apa rece a lacuui cu tufăriş.. 
1 vede bine, îl simte, lacul acesta... Tot mai adânc, tot “mai 
Acparte, spre. inima lacului. Acolo unde nu mai pot veni 
hergheliile cailor albi... Apa e la giezne, a fluere, la ge. 
nunchi, la pântec... Tot mai departe, Apa e la piept. O apă 
plăcută, ca o. baie. > 

Și deodată, acolo, în mijlocul lacului, din ape, se ridică, 
alb, uriaș, minunat, un gât alb, o coamă albă, un piept alb. 
Se ridică din ape, nă.ucă, silueta aceasta a unui cal, a aitu:a, 
da, sunt doi acum, doi cai albi... Mi:nunaţi, ireali, concreţi... 
fremătători. Se ridică în două picioare. Sunt în faţa îiui ea 
doi judecători. — Doamne, ce ţi-am făcut? îngână omul. Da, - 
ii vor sdrobi. Copitele ior îl vor lovi acum în creștet,.. Tre- 
bue să se ascundă, să se ferească... Și ieronim Şerbu. se -scu- 
fundă, Bagă capul în apă.. încet... Să nu mai vadă. Ape 
gâlgâie şi-i udă gura. O închide. Apa atinge acum pleoapele... 
Să nu mai vadă. E bine aşa. E îiniște, e pare... 

O bolboroseală se ridică deasupra locului, Mâinile mai 
incearcă un gest de conjurare, de scăpare, Degetcle se. cris- 
pează, să prindă aerul. Recad, acoperite şi ee de perdeaua 
apei, Şi din cerul! limpezit de nori, din cerul acesia în care 
acum se văd stelele, o humină palidă, icoana unui punct 
din azur, îşi tremură licărul deasupra lacului unde sa des- 
chis mormântul de ape a] lui Ieronim Şerbu. 








Ţaxa poștală plătită în numerar coniorm aprobării diz, G-le P. T. T. Ne. 24.484.939