Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1926_0042_0021

O O 


UBIVER 
EESERAR 








SALONUL OFICIAL PREMIAT 
TACHL SOROCEANU : PRIMUL FRUCT. 


An. XLII, Nr. 21. 


23 Maiu 1926. Lei 5. 


N U | PREA 


isen; dela „Comoedia“ câţiva prie- 
teni şi ne oprise în faţa teatrului Na- 
țicnal, neştiind încotro so mai luăm. 

In cele din urmă ne mişcarăm, mai 
mult instinctiv, spre Palat: „lia Curcă“ 
lucra, se vede, asupra subconșştieniului. 

In sala din fund mesele erau goale; 
răm, comandarăm un rând de 
începurăm să criţticăm piesa. 
Pra ba,  binemnţeles, de un adulter. 
Del:. interpretare trecurăm la, anecdotă, 
dela anecdotă la viaţa reală. 

-.- Dece ne-or îi înşelând femeile, îra- 









ilor ? întreabă, ca pentru sine, unul 
dintre mescni. 

—- HA dragă, asia e o afacere prea 
complicată ! răspunse altul, cu adân- 


cime. 

-— Eu cred că e chestie de tempera- 
ment, urmă altul. 

— In orice caz eu nu admit! Ți s'a 
urât 7. Du-te, nene, cu Dumnezeul. 
Lumea e largă! hotări, bărbăteşie, ai 
patrulea. 

— Noi avem, ce e drept, un punct de 
vedere statornic: femeea măritată tre- 
buie să fie cinstită. Nu e vorba, binen- 
teles, de menajul prietenilor. Cu cât, 
în lumea se civilizează, cu atât si 
prejudecățile burgheze, în materie de 
cinste conjugală, slăbesc... 

In Franţaa.!.. continuă, mucalit, bă- 
trânul burlac Sache Trandafireanu. 

— Ei, şi pe urmă mai intervine ceva: 
monotonia, aș pulea. spune: monotonia 
rutinară, îl complectă cineva. Dela un 
mement dat bărbatul se cam plictiseşte 
en dragostea obligatorie ; e greu să păs- 
trezi ioată viața, faţă de nevasta ta, 
serul unui amant, să te înflăcărezi, 
si-ţi dai cu pumnii în piept, să-i juri 
credință... şi aşa mai departe! Şi... fe- 
reeca e femee! — Mai scoate o ţigare, 
Nicule ! 

-- O fi şi asta ceva, eu, însă, nu ad- 
mii; când te căsătoreşti din dragoste 
nu-mi închipui cum ai putea să nu fii 
“cinstit! fu părerea acestuia, 

— Ba, asta să n'o zici: însurătoarea 
din dragoste e cea mai șubredă... asta 
e o tecrie greşită... Când transformi dra- 
gcstea. liberă în căsnicie, farmecul a 
shurat: După mine adevărata căsătorie 
durabilă, nu e decât aceea din in-te-rest 
Dacă mai e și puţină iubire la mijloc, 
cu atât mai bine: în cel mai rău caz, 
cârd piere una, rămâne alta, teorctiză, 
de astă dată serios, Sache... 

In privinţa monotoniei, începu, rar şi 
răspicat, Barbu Veleanu, lăţindu-şi coa- 
tele pe masă şi tuşind încet, ca pentru 
o pevestire mai lungă, aşi putea să vă 
spun și eu una... Femeea irebuie cuce- 





rită, rnoncher; chiar când este a ta, 
tot treluie să o cucereşii ! 

-. Zi, dragă... 

-- Stai niţel, — nu începe — să ne 


mai dea câte un rând... Ei, gata... 

—- Pe doamna cu pricina aşi putea 
spune că n'am curtat-o niciodată; din- 
Dotrivă: ea m'a umplut totdeauna de 
fe! de fel de atenţii atingătoare. Nu 
mi-a trecut niciodată prin minte c'ar fi 
putut să mă iubească: avusese prea 
mulți amanți, ca să-i mai fi rămas o 
porțiune de suflei şi pentiu mine. Cu 
toale astea, avea mai mult un aer sen- 
timental, decât de femee perversă, 

—: iei. Giovine, astea sunt mai dră- 
coase; mârâi Sache, cu competinţa lui 
recuncscută, 

In fine, stiu că ea mi-a dat ghes 
E sist asupra acestui punct, o să ve- 
doii de ce... La început mi-a cam plă- 
cut şi mie, n'am ce zice! — mai târziu, 
însă, mă plictisisem, tocmai din pri- 











și 








de MIHAIL CELARIANU 


cină că mă privea fățiș, cu toată dra- 
gostea ei, ca o cetate deschisă. Asta a 
ţinut trei luni întregi, de iarnă, în care 
tinp o întâlneam mai în fiecare seară 
la „Brasserie“ — la areapta bărbatului 
ci, cufundat în gazetă pân' la chelie 
Cu venirea primăverii, însă, lucrurile 
făcură o cotitură bruscă: într'o scară 
merzeam încet pe Calea Victoriei — 
tări niciun rost — când, prin dreptul 
biserici: Sfântul Nicolae Tabacu, uitân- 
du-mă înapoi, dădui cu ochii de ea, 
cure, după mina ce a făcut când o ză- 
rii, am fost sigur că se ţinea după 
mine... Nu râdeţi!,. Amândoi eram 
încureaţi: prietenia noastră tacită nu 
avusese până atunci prilejul niciunui 
ceas de intimitate. Strada, ca prin mi- 
nuie, era goală. 

— Ahaha?.. Ş 

--- In fine... intrarăm în vorbă; ea lă- 
sându-şi numaidecât timiditatea şi vor. 
bindu-mi repede şi linguşitor; eu cam 
stângaciu şi băţos, deși, spun drept, si- 
tuatia ru-mi displăcea deloc. O luai de 
braț, ea se strânse în mine şi, întrun 
pas mai zorit, ajunserăm la, Sosea. La 
opt se făcuse întuneric bine şi era şi o 
ipvasie, care te pătrundea. Ne plimba- 
răn;, mai întâi, câtva timp, apoi, cu tot 
frigul, ne așezarăm pe o bancă umedă, 
adâncită întrun boschet. Aci, ca tot o- 
mul, crezui că ar fi momentul so îm- 
bi ăţizez ;îmi strânsei pardesiul la piept, 
mă apropiai mai mult, dar când o pu: 
tui privi deaproape, făcu o mutră aşa 
de bizară, parcă nu ne-am fi cunoscuti 
niciodată. Mai mult: se ridică puţin şi 
se trase până la capătul băncii. 

Eram nedumerit... Mă gândeam : să fi 
făcut eu vreo nerozie ? Nu-mi amin- 
team n.mic! Mă apropiai din nou, în- 
cereai să-i iau mâna. nimic! Atunci o 
rugai să mă lămurească: 

— Ce e cu tine? Te-am supărat cu 
ceva ? 

— Hm, ha, ha, ha! Ce întrebare !.. Nu 
m'ai supărat cu nimic! Nici nu puteai 
să mă superi! Cum poate să te supere 








* un om necunoscut ? î... 


Şi urmă să râdă, cu un fel de nepă- 
sare stupefiantă. > 

— Atunci... îţi spun drept că nu mai 
înţeleg... 

— Ha, ha, ha?,. 

— "Te-ai schimbat aşa fulgerător ! 

— Bu ?.. Nu m'am schimbat deloc. 
ți se pare ! Vorbesc cu dumneata... râd... 
Cum găsești că m'am.schimbat ?.. 

-— Bine, dar adineauri.., 

— Copil ce eşti! ha, ba, ha!?.. 

— Ei, lasă, pentru Dumnezeu, râsul! 
Crezi că sunt fericit, să mă ţii la dis- 
ianţă, ca pe un licean — pe vremea 
asta îgrasioasă ?... 

— Ce să-ţi fac! dacă-mi eşti așa de 
străin 1... oftă deodată, plină de since- 
vitate şi melancolie — Zău,  crede-mă, 
nu şliu de ce, mi se pare că ești aşa 
de străin ?... 

Ei bine, dragii mei, poate ca să-mi a- 
păr mândria jignită, sau poate ca să o 
cucerese — nu ştiu — trebuie să vă 
spun că un ceas i-am făcut cele mai a- 
prinse declaraţii. Era prea aproape de 
mine în scara aceea, eram prea sin- 
guri... întelegeți... nu se putea!.. 

I-am înşirat tot ce mi-a trecut prin 
cap: că o iubese de mult, că am dorit-o 
totdeauna, că ea era femeea pe care o 
visam, dar, din timiditate, nu i-o spu- 
sesem mai de mult. In fine, nici eu nu 
ştiu de unde le-am mai scos, până ce se 
îndură, să-mi întindă mâna moale şi 
rece şi so abandoneze înirale mele... 


UNIVERSUL LITERAR 


Eu, meşterul. 


M'am cățărat pe gânduri, ca pe schele, 
şi îrământându-mi lutul omenesc, 

văzui că trup şi viaţă-mi tencuese 

în zidăria visurilor grele... 


Și arcuind bolți vajnice de bronz, 
mi-am 'urcat mic mânăstire grea, 
siințindu-mi în altar icoana mea, 
eu, meşterul cu suiletul de bronz... 


Hei, cu am. fost mai meşter, că "'nirecui 
zidarul din” povestea muntenească!.. 
Ca zidul meu să nu se prăbuşească, 
eu, însu-mi, m'am zidit în piatra lui! 


„Şi tencuit în zid, simţeam că "'nnalţ, 
deasupra mea, cupole de lumină, 

şi sfinții mei cu faţa bizantină 

şi soarele, pe turnuri, ca un smalţ... 


„Și mânăstirea grea de vis şi gând, 
din jertfa mea-—suită numai mie, 
pe viața mea—vânjoasă temelie — 
sa 'măpustit spre ceruri, fulgerând!... 


Da'niiptă'n cer cu 'turnurile.i lucii, 
oh, piatra mânăstirei tari. cu vuict 
sia prăbuşit din slăvi, huind cn huiet, 
şi lrăznetu-a trăznit trufia crucii!.., 


„Subt surpături strivindu-mi măestria, 
ades aud un glas dintre ruine: 


— „Hei, meşiere, îţi ia din nou mistria 
„şi te zideşte, încăodată, 'n tine!* 


LADGU GYR 





In fine, nu vă mint, a fost o seară de- 
licioasă ! 

— Chiar la şosea ?.. 

— Offt!,. Tot drumul, până la capul 
podului, unde o suii într'o trăsură, n'am 
schimbat o singură vorbă. Călcam uşor, 
ţinând-o de mijloc, ea cu capul pe u- 
mărul meu şi cu pălăria balansând în- 
tra mână... Ce ne-am mai fi putut 
spune ?!., 

— Băete, un rând! 

— Seara asta greu am „s'o pot uita! 

-— Noroc, fraţilor! 

— B bună, că e recel., 

— Ia zi, mă, ştii că e interesant!,., 

— In fine, pân'aici, totul a fost, pot să 
zic, natural. Eram chiar fericit că prie- 
tena mea se arătase aşa de sentimen- 
tală. Incepusem, pe tema asta, să-i gă- 
sesc toate scuzele că-și înşela bărbatul, 
în care nu mai găsea, probabil, elanul 
îvraged al iubirei libere, O priveam ca 
pe o victimă şi începusem să o iubese 
chiar — cu interes — ca pe o roman: 
tică 'aventurieră, De aci înainte eram 
convins că-mi tfăcusem oarecari dren- 
iuri la dragostea ei şi mă îngâmiam, ca 
un om tare pe situaţie. A treia zi, tre- 
buia să ne întâlnim, de data asta la co- 
fetăria Murgăşanu, de lângă Cismigiu. 
M'am instalat la masă cu un sfert de 
oră înainte de vremea fixată ; ea, însă, 
își făcu apariţia cu întârziere de a- 
proape un ceas. Luarăm câte un liqueur 
şi în curând eram prin Cişmigiu, în- 
lănţuiţi, ocolind globurile eloctrice, în- 


"UNIVERSUL LITERAR 


tr'o beţie amoroasă fără seamăn... Când 
crezu: că... ne-am plimbat deajuns, mă 
opri la o răspântie, îi pusei mâinile pe 
umeri şi a privii lung în ochi: 

— Nu ţi-e frig ?... 

-- Tie ţi-e frig ?.. 

—- Nu — dar... nar fi mai bine?,. 

= Ce ? 

— Să mergem acasă, 

-- Unde „ucasă'" ?... 

—- La mine, e aproape, nu e nici 9... 

Atât i-a trebuit... Cu o  smucitură 
bruscă, fără o vorbă, o luă înapoi, pe 
alne, spre Schitu-Măgureanu. 

Rămăsesem crucit.  —Nelly“! — o 
strigai, — rămânând pe loc — cu un 
ton de reproș nestăpânit. Ea, însă, mer- 
gea hotărit, cu capul în jos, ca şi cum 
ur fi plecat cu tot dinadinsul. Mă dusei 
după ea, o ajunsei -— o mustrai, o ru- 
gaj... zadarnic ! Tocmai la ultima poartă 
a grădinei se domoli niţel şi se lăsă pe 
a bancă, mută, ca zeiţa tăcerii, „Ce ai“? 
„Ce ţi-am făcut? „Cu ce te-am supă- 
vat 2. Nimic! 

— Poate te-am plictisit ?.., 

— Se poate. 

— Capricioasă oști ! 

— Eu capricioasă ?... Da' nam de ce 
să fu capricioasă! Cu dumneata nu 
put să fiu nici capricioasă, nici necapri- 
cioasă ! 

— Dar bine, frate, eu cred că nu ţi-am 
făcut nimic! 

— Ţi-am reproșat ceva ?,,. 

— Păi, atunci ?... 

—— Atunci ? Ha, ha, ha! Atunci... ce 
să fie ? Nimic! 

—Nelly dragă, cred că glumeşti... 

— Nu ştiu ce să mai cred... 

-— Aşa ţi-se pare ?... Se poate!.. 

—- Nu zău... nar fi mai bine să ne 
despărţim ?... Spune drept: găseşti că 
prietenia noastră are vreun sens ?... 

— Vai, Netly... dar — şi vroii să o 
cuprind de mijloc. 

— Te rog; până aci! 

— Dar bine, mă exasperezi ! 

— Nu fii aşa tragic! Ce-a fost între 
noi, ştergem cu buretele — şi gata! Nu 
pot, simt că nu pot să mai urmăm aşa. 
Esti aşa de departe de mine!; te simi 
aşa de străin! 

— De alaltăeri până astăzi, Nelly ?... 

— Eşti așa de departe!... 

-— Curioasă femee, e drept! — inter- 
veni Radu Mierescu, 

— Fi, şi tu ce-ai făcut, mă? — se in- 
teresă Barbu Sprinceană. 

— Ce să fac. dragă ? Ce puteam să 
nai fac ?1!... Nu era o femee de lepă- 
dat! M'apucai din nou să-i fac decla- 
raţii — cam tot aceleaşi din prima seară 
—— dar cu un ton şi mai aprins și cu 
niște gesturi... ca în Romeo şi Julieta! 
Un ceas întreg am asaltat-o cu drago- 
stea şi deabia și-a revenit. 

— Măi comedia dracului ! 
teresat Sache. 


— In fine, dragii mei, să nu credeţi 
că de data asta am sfărşit-o cu come- 
dia ; aşi! Au fost timpuri când ne în- 
tâlneam în fiecare zi şi cred că dacă 
ne-am fi 'ntâtnit în fiecare zi şin fîio- 
care oră, tot trebuia să 'mcepem da- 
capo: ea să-mi spună că-i sunt străin, 
eu să-i repet aceeași şi aceeaşi decla- 
raţie — în cele din urmă să. se îndu- 
plece, apoi să ne despărţim și iarăş să 
începem aceeaşi şi aceeaşi poveste, a- 
proape cu acelaş vocabular și exact cu 
aceleaşi peripeții. — Ei bine ; până când 
nam mai putut! — obosisem, mă plic- 
tisisem, în fine: n'o mai doream! 

— Rău ei 2... 

— Bi, ce să fie ?.,. Târziu de tot, după 
ce m'am tot gândit — ne despărţisem 
de un an de zile — măi, ce să fi fost 
în sufletul temeiei aleia ?... măi încoace, 















zâmbi in- 





D, GiAŢA: IARNA 


măi pe dincolo — târziu de tot — cum 
vă spun — mi-am dat seama că ea, mă- 
itată de mult, se săturase de banali- 
tatea dragostei conjugale şi se refugia, 
cu toată ardoarea, în dragostea liberă, 
pe care o vroia totdeauna nouă, tot- 
deauna fragedă şi înaripată, necedân- 
du-mi nici odată, până nu îndeplineam 
toate formele romantice ale cuceririi. 

— Ei — şi vai mai văzut? Cum ai 
putut să scapi de ea? 

-- Păi, foarte simplu : într'o seară ne 
întâlnisem, tot așa, în Cișmigiu, făcu- 
sem aceleaşi plimbări, ne oprisem pe a- 
ceeaşi bancă şi, după clipele de tăcere 
obişnuite. când ea — dreaptă și mută, 
ca o cetate inespupnahbilă, — mă luă, cu 
un glas plângător și adânc: îmi pari 
aşa de străin... ești aşa de departe !... i-o 
votezai şi eu scurt, drastic, definitiv: 

— Şi tu tot așa... parcă nar îi fost 
nimic între noi... Curios animal mai e 





omul !... 

„Bra femee mândră; sa sculat îru- 
mușel — am vrut să-i sărut mâna — 
nu mi-a lăsat-o — şi... nam mai dat 
peste ea! 


— Dar bărbatu' său ?... Parcă ziseşi 
că era măritată ? — îl întrebarăm, unul 
din gură şi ceilalţi cu ochii pasionaţi 
pentru o intrigă ascuţită. 

— EL e un om serios; la el nu con- 


tează ! 
MIHAIL CELARIANU 


Salonul Oficial 


Cele două virtuţi 


(poemă în proză) 
de IVAN TURGHENIEFF 


Odată dădu Creatorul o serbare, în pa- 
latul său azuriu. 

Invitase toate virtuțile, Insă numa: pe 
cele femeninc.... nici mn bărbat... numat 
femei, 

Veniră multe, mami şi mici, Virtuţile, 
ecle mici erau mai plăcute dtcât cele 
mari; cu toate acestea, toate păreau foar- 
te mulțumite şi convorbeau, foarte priete. 
neşte cum fac numai rudele de aproape 
şi prietenii. 

De odată însă Creatorul zări două fe- 
mei frumoase, cari păreau că nu se cu- 
nosc. 

Gazda luă pe una din ele de mână şi 
o duse la cealaltă. 

„Binefacerea” zise el, 
priina. 

„Recunoştinţa“ adăogă el, prezentând 
pe_ccalaltă. 

Cele două virtuţi se  mirară mult: 
Dela facerea lumii, şi era mult de atunci, 
ele se întâlniră acum întâia oară, 


arătând pe 


Decemvrie, 1878. 


i (în românește de) RUD. A, KNAPP. 


CONEESIUNI MUTE 


DE VÂNZARE 


Bomboanele şi plicurile colorate con 
servă în drăgălășia aspectului lor, ceva 
din noblețea sentimentalismului  frivol. 

Pentru că îmi plac aceste două taine, 
îmi” plac bomboanele şi plicurile coto- 
rate. 

Pentrucă îmi plac bomboanele şi pli- 
curile colorate, aceste icoane ale no- 
bleței senlimenfelismului fivol. adkese 
ori amorjese, fie lu vitrina unei cofe- 
tării, fie la aceia a une: librării, pen- 
tru a-mi lua porția li aiurare,., 


De o jumătate do oră mă trudesc să 
dau întăietatea fiecărui din grupul fra- 
pant, parfamat, cu ispitiri dulci, cu ade- 
meniri sincere, cu zâmbete... violete, 
creme rose, ivorii, mauve, ametiste. cu 
îmduplecări seurate, cu promsiuni dur 
iouse ca sufletul unei femei. 

“Voate au acelaşi drept de găteală, par- 
fum și culoare; toale au poezia sânu- 
rilor migdăloase şi virginale, pentru că 
cea îmui mare parte sunt din migdale. 
dulci, desvoltate în orizonturi virginale: 
toate se buenră de aceiaşi manie za 
harisită, înbnjorată de pensula cofefa. 
vului dibaci. — toate solicită aceiaşi 
îvgăduire a pungci cumpărătorului, încă 
nehotărât, sau aceia a admiratorului 
hrănit cu... visuri ! 

Şi nu ştiu cum. par'că astăzi ca nici 
odată, destoinicul de patron a ştiut să 
le aranjeze grădina cu atâta ispită și 
gingăşie, — şi din toate parcă uneia a 
voit să-i dea întâetatea, — mare, velup- 
toasă, dintr'un tipar şi o combinaţie de 
văpseli mai osebite ca ale celorlalte, cu 
romuri, dulciuri şi toate bunătăţile, în 
pântecul. ei elipsoilai, de o translucidi- 
tute marmoreană, pe un pedestal pur- 
puriu, înzorzonat de dantele şi noduri 
exotice. 

I atât de sublimă această mireasă în- 
tre mirese pe ziua de astăzi — şi sub 
grandoarea şi parfumul ei intens, cele- 
ialte st ofilesc, şi se înclină ca florile 














HENRI 


CATARGI: LA 


în acşița lui lulie. Pe extremitatea de 
sus, zâmbesc câteva mărgăriiare, aninate 
de dragul operei, de artistul cofetar. In 
josul floricelolor, în două arcade, aproa- 
pe imvizihile, se accentuiază două nuan- 
je sticloase. — două priviri de fecioară. 
Spre partea de mijloc, într'o vibrare de 
rellex, se întrec în văpăi, donă linioare 
voşii într'o undă de lumină, carc se ri- 
dică şi sc reaşterne, dând impresia unor 
buze în aşteptarea altora, tot atât de 
înflăcărate şi nerăbdătoare. Mai departe, 
în holda micilor tovarăşi, se risipesc şi 
se topesc, culori, făşii mălăsoase. lungi, 
înbinate, până în josul pedestalului de 
unde se ridică mușuroae de bomboane, 
pentr a întocmi acestei favoriie a vi- 
trinei pe ziua de azi, o gardă parfumată ! 

Şi intrând să mă cdifie de rostul a- 
cestei bomboane enorme, observ că par- 
te din corpul ei dispare cu reflexul stre- 
curati în geamul uşei, acum trecută, prim 
mișcarea mea de a intra, în spatele meu, 
unde îi zâmbeşte icopia de aci, care, spre 
adânca-mi nedumerire, nu este alla d 
cât o înspă mâmată copiliţă, gătită la fel 
cu „BONBOANA“ fugit în zăpadă ală 
turi de o... bătrână, înfofohtă într 
şiu, impacientă, bosumflată, cu privirea 
în pământ, cu aerul de a aştepta un... pa- 
rolist întârziat !... 












Dela bonboanele, care conservă în mc- 
mirea şi: drăgăleşia aspectului lor, ceva 
din nuanța nobleţii şi a seutimentalismu- 
lui frivol, şi până la „bonboana“ care nu 
conservă nimie — nu e nici o deosebire, 

Tonic suni... „de vânzare“, 





LIEF 


„Şi de ce a-şi trece cu vederea, or ce 
fioar, or ce stimulent psihic, care îmi 
prelungeşte agonia amăgirei, o clipă eaxl- 
tată de sensațiunile unei nopți albe, care 
îmi place atât de mult, care mă îmalță în 
enfusiasmul neînfrânt al conveuţiunei 
Iuată cu sufletul de cu seară... 

Mă vând nopţii, abandonând cerinţele 















BRIDE 
Salonul Oficial 


UNIVERSUL LITERAR 


Viorile aţipite 
HI 
DESTIN STRAÂMB 


Cerurile şi-au deschis şipotele de stele 

In seara ce m'a adus spre tine. 

Trupul mi-a rămas alară orb, 

Şi sufletul singur s'a strecurat 

In casă, Ă 

Ca un fir otrăvit de lumină. 

— laz mort în mătăsuri putrezite — 

Ochiu-ţi sticlos cu raza lui ma răstignit 

Şi cuvântul mi s'a rostogolit ca un ghem 

La picioarele fale mici şi crude. 

Copil cu graţii de pisică, 

Mâna ta ca un destin strâmb 

S'a încruntat deasupra visului meu 

Şi gura ta mea privit cu spaimă 

lur înima ţi-ai ascuns-o sub pleoape cu 
frică. 

Atunci viaţa mi s'a scurs 

De-alungul unei singure clipe. 

am simţit fiorul pierderei depline, 

Când tu ţi-ai adunat privirile în tine 

Şi pe nesimţite, ui alunecat peste timpuri 

şi peste mine, 





Basm de safir cântat pe o singură coardă, 

Aţipit de mult în sicriul viorii sfâşiate 

Printre mii de fantasme încâlcite 

Ii port şi azi în mine trupul de pasăre 
împăiată, 

Cu ochiul sticlos ca ua iaz 

Mort, în mătăsuri putrezite, 


SANDA MOVILA 





loviiuri, 
ale aceluia-şi. stercotip şi limitat trai, şi 
care mă îmbie fals, spre mansarda mea 
pustic. 

Or ce tentaţie nu mă preocupă şi mai 


trupului cotonogit de aceleaşi 


puțin nu mă înfioară, chiar cu compen- 
sația prăbuşirii vieţii pe care o cheliuese 
fără de nici o părere de rău; mă îngro- 
zeşte în schimb ircalizarea ei, căci pentru 
ea îmi „sacrifice“ năzuinţele. 

De taverne sunt sătul, — fum, profile 
palide, taine ambetante.... 

In schimb, un firmament brodat în aur 
colțurat pe urzeala albastrului profu, 
imens şi calm, o melodie strecurală prin 
îutredesehizătura  liscreiă a unor dra- 
perii sombre, un suspin al unei pasări 
de noapte. care îşi strigă culcuşul, un 
rest din luna care polceşte crucea unci 
turle, un psalm înălțat de o cucuvue în 
scheletul unui plop, un acoperiș care ia 
foc în para zorilor. un apus care aş- 
terne pe acoperiguri un covor de pur- 
pură şi pe care se tolăneşte soarele din 
creşteilul cerului. în zâmbctele luccafă- 
vului sculat din somn, câte-va peteer de 
zăpadă găurită, zdrențuind covorului u- 
net păşuni care a început să urzească 








deocamdată, în firişoare de iarbă şi mai 
târziu în flori şi tufe, — iată câteva scă- 





părări, cari îmi despânesc ochi şi îmi 
curarirese sufletul. 

Menirea tentaţiunilor însă se  prime- 
neşte subit sub imperiul unci stranii, do- 
rințe ce pun în „recunoaşterea“ unci sen- 
sensațiuni proaspete. şi care, substituc, 
fără o „prealabilă“ înțelegere cu sufle- 
tul „inocenfa“ intențiunilor şi avântului 
de cu seară, prim goliciunea unui capri- 
cin bizar! 

Şi pentru împlinirea ăstui neaşteptat 
imbold pshic, singurul de care sufletul 
ar mai avea nevoie până în zori, pân- 
uz poteca celei dântâi negustoreşe de 
iori. 





Nu am cunoscut-o nici când, ceeace 


UNIVERSUL LITERAR 


nu o stânjenește de a-şi. debita îndată 
preliminările tratativelor — o veche şi 
murdară lecţie admirabil memorată, — 
uverura mizeriei ! . 

Incerc să-i sugerez cu totul o altă inten- 
țiune, — or: care ar îi ea — de care am 
fost „animat“ atunci când i-am „solici- 
tat“ tovărăşia, de cât aceia pe care, 
foarte „firesc“ i-o dictează tocmai, o ast- 
fel de tovărăşie. 

Convenim anevoios, la câte-va clipe 
de „confesiune“ intimă.' E o despărţire, 
pe care vremea o primeneşte într'o catas- 
trofă, când, eventual. uu soi dintraceste 
vestale ale sensaţiunilor hibride, de înţe- 
legere şi mai trist, te simte... E un amor 
nou, pe care nu la bănuit nici odată şi 
se care te face responsabil în rugile prin 
care îşi revendică nepăsarea diu trecut ! 

Zorile înbujorează nemărginitul — ra- 
na sa deschis!.., 

Am coșmarul unui regret, un 
bizar, ucigător, extravagant !,.. , 

Două fantome a două sărmane victime 
a unor zădarnice străduinţi. în a reabi- 
Jita situaţiunile senine de acum câte-va 






regret 


pe. 
Dintr'un muşuroi de dantele, — mula- 
jul înfrângerii — ridicat pe un trup frânt 


de insuficiența  canapalei — esplanada 
prostituţiei — pe care căzuse trăsnită de 
dogoarea ultimului suspin, numai trăeşte 
de cât un ochi; — un ochi bronzat de 
Tăşiile luminii care se sbate sa o aripă 
rănită ; un och: profund, umflat de fră- 
mântări înăbuşite, îngrădit de gene mate 
şi peste care iulgeră cercurile insomniei 
— un ochi de somnambulă, înfăşat în pe- 
lița pătată de plâns a pleoapei care de 
abia ajunge să-l acopere, dupe comanda 
sufletului, atunc: când vre-un suspin sc 
ridică la gât. — un ochi pe retina cărnia 
se reflectau resturi nefolositoare, dintr:o 
viaţă pe sfârşit, 

Și se furişau atâtea şi atâtea dorur: 
prin întredeschizătura ostenită a acelei 
ierestre a sufletului, şi atâtea şi atâtea 
şoapte se svoncau prin ea, în clipa divi- 
nă a confesiunei, atunci când în loc de 
exaltări plătite, îi ceream  destăinuri 
și cari, acum îmi reveneau în minte ca o 
imputare apăsătoare, cu cât nu puteam 
desprinde privirile dinspre colţul în carc, 
tot ce mai irăia din preoteasa amăgirilor 
pribege, erea acel ochi sublim. mare şi 
îndurerat, pudrat de umbra îngândurată 
a pleoapelor şi care se înfingea ca un 
fluture orbit de lună, într'o orbită se- 


cată de lacrimi... 
ULIŢA DURERII 
Aşaaa... 
Aci avem să aranjăm pianul; Dom: 
nul Raul ne-a îngăduit; încet, încet să 


mu zmintiți pedalul; în colț, cât mai în. 


colţ, şi dacă se poate, cât mai lipit cu 
păretele; Jujea, draga mea, ia seama so- 
r pedalul... aşaaa — şi acum, să tre- 
vem la celelalte catrafuse, una câte una 
şi fiecare pe rând, la locul lor... 

Şi Doamna Sasinca Rareş, pretrecân- 
du-şi după Rrumazul felin, uşor brumat 
de praful lipicios scormonit cu așeza- 
rea „pedalului“ cele zece degete, surori 
cu clapele, pentru a readuce la aceiaşi 
ticluită pieptănătură câţiva zulufi in- 
dignaţi de mutarea clavirulu:, dispăru 
distrată în adâncul antretului albastru 
ca și camizonul matinal, păstrând încă, 
fals, pe chipul agasat de resmeriţa di- 
mineţei, ceva din mulţumirea omului de 
folos, în vreme ce, Raul Mihail, student 
în medicină, contribuabil, bohem şi a- 
morezat, rămase impietrit în pragul ca- 
merei pe jumătate goală. 

Pianul ăsta. în sânul căruia de atâtea 
ori, în lungi şi „Italice“ nopţi de August, 
visase uriașul Schumann în divina sa: 
„Trăumerei“, se odihnea acum tăcut şi 
obosit” vis-â-v:s de patul trist şi desfă- 
at; îl avea la câţiva paşi de inema lui 


Dimineaţa 


Pricrul presărase livezile cu flori : 

Pe malui dunărean te aşteptam din zori, 

Picreau în zare ciamuri cu trupul de cărbune. 
Ducându-se, cu noaptea pe râu spre soare-apune, 
Și așteptând, cu pasul să "mprăştii toată ceața, 
Creştea pe câmp şi 'n mine mai albă dimineaţa. 
Şi năzuind să fie mai sus, sub cer, sub soare, 
Un melc urca purtându-şi povara pe spinare, 
Inchipuind un munte din piatră de hotar. 

Un cuc chema prin luncă pitindu-se sprinţar, 
Tu nu veneai... dar cucul zărindu-mă ursuz, 
Trecu printre frunzare şi trunchiuri, mai aproape, 
Imi trâmbiţă chemarea voioâsă în auz, 

Şi două aripi calde mă strânseră pe pleoape. 


RADU BOUREANUL 





închinată pentru „vecic“ numai ei --- 
Sasinchii, — „clavirul” Răreşoaei, luat 
în rate de la „Contrabas“ şi în pântecele 
căruia, lâncezea întreaga poemă de iu- 
birc, țesută de pânza solzoasă a coarde- 
lor reci. 

Trântit pe pat, în prada unor încruci- 
şări de amară reminiscență, Raul pri- 
vea în acest stindard de doliu, ridicat 
pe mormântul iubirei pe veci pierdută, 
cel mai oportun tovarăş al ultimelor 
irânturi ce speranţe ţesute in agonia 
clipelor pe care avea să le mai petreacă 
cu proprietăreasa, şi care nu ceda în rup- 
lul capului, la smulgerea din geam a bi- 
letului de închiriat! O revocare a hotă 
rârei proprietăresii, era exclamă! Cla- 
virul adus de dimineaţă în camera lui 
Raul, era un indiciu mai mult că Răre- 
şoaia intenţiona sacrificarea omului lui 
Esculap!! Ă 

Tot aşa cădeau frunzele rece: şi galbe- 
ne ca în dimincaja „pianului“ în dupe 
prânzul acela posomorât de Octombrie, 
când de la Fundaţie, sa oprit în poarta 
asclor din Fundătura  Trofcelor No. 7 
bis pentru a citi: „O cameră mobilată de 
închiriat“, Proprietăreasa, pitindu-şi țiga- 
ra în pliurile camizonului şi trăgându-şi 
tulpanul pe nas, la măsurat din. cap până 
în istorie, şi la întrebat dacă e... singur, 
i-a sleit o privire de întimitate bol- 
în aceia a ochilor „cuminţi“ ai 
proprietăresii, a dai arvună şi în înmurgut 
şi-a adus cufărul, dulapul şi pe BBilli, — 
scheletul jobenat şi măzgălit. La câte-va 
zile a căzut zăpadă şi nu sa mai desnă- 
meţit firea, de cât în ziua când, își săr- 
bătoreau botezul unor mărturisiri rupte 
din proectele ernii, într'un după-prânz de 
Aprilie, la umbra unui pridvor de ederă. 

Ceva mai târziu; însă, Doamna Rareş la 
mângăiat simpatic pe frunte şi...—i'a cerut 
chiria. Dar cu tot atacul ăsta meschin, 
Raul nu s'a descurajat în spinoasa expe- 
diție amoroasă. A iubit-o jurându-i cu 
fruntea pe rotulă, eternul devotament 
Şi... ceva mai târziu şi chirie... 

In vară, a dat un doctorat, — bilă nea- 
gră! Departe. la un unchi scăpătat, la 
adăpostul coşmarului „exigibilităţii”” chi- 
rie:, unde spera să-şi uite de toate, lipsa 
ei îl urmărea mai încăpăţinată ca umbra 
lui Banco — preludiu unui început de se- 
rioasă înclinare peniru neconsolata şi ne- 
achitata d-na Rareş. La trei săptămâni de 
la refugiu, se întoreca în Uliţa Trofeelor 
cu bruma unor economii cu japca, care 
înfiripa chiria pe trei luni în urmă, și în 
colțul boecelei pribegiei, cu un cact de 
„Notte“ pe a cărui copertă, numele pro- 
prietăresei sta înfit în sufletul unui 
„motto“ apclpisit. La gară nu La primit 
nimeni. Seara au stat în cerdac până. 











târziu. In grădiniţă era stroii şi măturat; 
în odac, aerisit şi deretecat. 

În zgârciurile înbujorate de emoţiune 
ale urechilor proprictăresii, se aprindeau, 
pe măsură ce înopta, candelele unor pe- 
rechi de brilante. Şi Raul, vrăjii, înc 
memise cu capul în poala ci, aşa cum ră- 
măsese de cu seară, dumecându-și sufe- 
rinţele, în lipsa ochilor iubiţi, 

„Clavirul“ a cântat pănă târziu. 












Cât de repede sau strecurat vremurile 
bune, cât de nemilos cade toamna și cât 
de nesocotit şi crud s'a primenit senumen- 
tul în ban, pasiunea în mercantilism, ciri- 
mera în speculă, şi iubirea în chirie! Şi 
dacă, cel puţin sar ţine până la moarie, 
de cuvântul jurat în cea din urmă seară 
a revederii, de a nul uita tot... până la 
moarte, uitând însă, termemul chiriei, sar 
compensa în schimb, cu înbărbătarea că 
o pasiune atât de... dezinteresată, pe care 
i-a prosternat-o din momentul în care i-a 
dat arvuna, va îi cu neutință a înceta de 
a fi crezută şi din coljişorul unde bietul 
Raul avea să-şi târască din nou, cufărut 
dulapul şi scheletul! Dar până în ziua 
unor asticl de răscoliri sutleteşti, şi-au 
promis unul altuia, schimbul unor talis- 
manuri, De la ea, flori purtate în plete şi 
moarie apoi pe sânuri de atlas; trandafiri 
uitaţi pe colţuri de etajeră şi alte rafturi 
prătuite; portrete, aiurări şi șuviţe; — ude 
la el, frânturi de versuri, elegii, osanale 
şi madrigaluri, frânturi, panglici şi cru- 
bleme — irofee în a căror selecţiona re 
sărmanele suileie au fost desbrăcate de 
cea mai palidă și inofesivă intenţie şi care 
mai târziu, le-ar fi putut profana oare 
cum, sensul cast şi suav închinat unei pa- 
siuni dintre cele mai candide, dincolv de 
care, ar fi rânjit trădarea şi chiria. 

Da hotărârea subită a Răreșoaci, avea 
la sorgintea ei, o bănoasă chibzuialăi Pro- 
prietăreasa ocupând apartamentul din fa 
ță, încasa pe bohemul chiriaş, cu suma 
care nu realiza nici jumătatea venitului 
adus eventual, de acclaşilapuriament. Aşa 
în cât, sinteza stărilor psihice ule sărma- 
nului expulzat, din dimineața clavirului 
manifesta simptomele unei îngrijitoare 
diagnose: iubire moartă, clavir cu taine 
și strămutare de domiciliu, cari deduceau 
rr ua de amară resemnare şi desnă- 

„Dar numai pianul, pianul tăcut, obosit 
ŞI rece, cu pântecul încărcat de amintiri, 
inaintea căruia Raul Mihail sta îngenun- 
chiat cu buzele pe urmele unor mâini is- 
pititoare, îi mai da curaj, — curajul dure- 
ros şi falş al unor stări de îmbărbătare şi 
şi mai falșă, în preajma unor ilusiuni şi 
chirii pe veci spulberate şi ncachitate!... 


SARMANUL KLOPȘTOCK 


DAIMONION 


id Gândire mitică 


Daimonion -— e un nume de care 
amintirea şcoalci ne leagă pe cel al 
lai Socrate. Dialectician al moralei, 
silen rătăcit pe ulițele Atenci discu- 
tând cu cofărițele gureşe ale pieţii 
sau cu tineri frumoşi, pe Socrate ni-l 
închipuim gesticulând în ritmul gân- 
direi sale săltăreje, amestec de pro- 
fundă seriozitate şi umor, din când în 
când oprindu-se într'o ciudată tăcere 
şi izolare interioară, Aceste momente 
de ascultare lăuntrică le atribuia el 
însuş unui glas demonic. ce sc ridica 
îu el din alt tărâm. Mai puţin cunos- 
cută decât această credinţă a lui So- 
crat e credința cu mult mai apropiată 
de noi a lui Goethe despre un „dai- 
monion“ tot atât de misterios ca cel 
socratic, dar mai amplu, tot atât de 
var, dar mai viguros. tot atât de ca- 
pricios, dar mai întreprinzător. În 
partea a doua a vieţii sale lungi de 
patriarh biblic, Goethe stăruie cu 
multă insistenţă, mai ales în convor- 
Dbirile sate cu Eckermann, asupra ..de- 
monicului“ în viaţa omenească, Bă- 
trânul înţelept imaginase asupra a- 
cestui subiect o teorie, foarte vagă în 
unele privințe, dar destul de articu- 
lată în esenjialul ei, pentru ca să me- 
vite o discuţie mai amănunţită. Gân- 
durile fragmentar împărtășite de el 
secretarului său asupra demonicului 
alcătueisc un foarte sugestiv mit 
al productivităţii. Un mit mai mult 
acestui poet-gânditor care a isbutit 
în atâtea rânduri să exaspereze pe 
oamenii de ştiinţă cu miturile sale. 

Nu se poate contesta că în timp 
gândirea ştiinţifică a apărut după ce 
gândirea mitică crease deja nenumă- 
rate teogonii şi cosmogonii. Şi nu e 
mai puţin adevărat că gândirea ştiin- 
țifică pusă odată în mişcare a avut 
darul să istovească tot mai mult gân- 
direa mitică. Cu toate acestea gândi- 
rea ştiinţifică şi cea mitică nu sunt 
atât de opuse pe cât se crede, Amân- 
două aceste moduri de a gândi năzu- 
iese deopotrivă spre o simplificare n 
complexului variat şi difuz al reali- 
tății nemijlocite. Imaginaţia creatoa. 
re joacă totdeauna un însemnat rol 
în procesul de simplificare despre 
care vorbim: ea este isvorul ucelor 
imagini-sinteze, atât de fecunde, prin 
cari substituim imaginile accidentale. 
caleidoscopice, ale realităţii, alât în 
mituri cât şi în ipotezele ştiințilice. 
Să precizăm : iimagini-sinteză se gă- 
sesc deopotrivă în gândirea mitică ca 
şi în cea ştiinţifică. Prezenţa imagi- 
nilor-sinteze în ambele domenii a de- 
terminat pe unii teoreticiani mai re- 
cenți să vorbească cu toată scriozita- 
iea despre „miturile“ ştiinţei. înşi- 
rând printre ele: teoria atomilor, a 
eterului şi altele. Nu se poate trece 
totuşi cu vederea că imaginea-sinteză 
joacă cu totul alt rol în gândirea şti- 
inţifică decât în gândirea mitică. În 
ştiinţă imaginea-sinteză e întrețesută 
într'o întreagă mreajă de rclaţiuni 
abstracte între realităţi. Accentul teo- 
etic zace pe relaţiunile abstract de- 








de LUCIAN BLAGA 


tcrminabile, şi imaginea-sinieză e mai 
mult un sprijin psihologic al gândi- 
rei. o ilustrare prescurtată a unci ar- 
ticulaţii matematice şi a unei struc- 
turi funcţionale pe cari le presupu- 
nem în dosul aparenţelor. In mit ima- 
ginea-sinteză e cu mult mai indepen- 
deniă, în mit imaginea e aproape totul: 
relaţiunile abstracte dintre realităţi 
sunt complect înghiţite de ca. Eviden- 
țiarea analitică a acestor relaţiuni ab- 
stracte rămâne pentru mituri o sarci- 
nă ulterioară a inteligenţii. Între gân- 
direa ştiinţifică şi cea mitică există 
deci, între altele, o deosebire de ac- 
cent ce se pune pe imaginea-sinteză, 
de care în fond niciuna din; ele nu se 
poate lipsi. In gândirea ştiinţifică 
imaginea-sinteză (a atomilor bună 
oară) sufere efectul unei subordonări 
şi pusă în slujba abstracţiunii devine 
ca însăși mai schematică ; în gândirea 
mitică imaginea-sinteză «e suverană, 
sc concretizează în aşa măsură că do- 
bândeşte oarecum o viaţă separată, 
din care cşti silit să scoţi tâleul cu 
un nou elort intelectual. — Cu toată 
dilerenţierea sufletului modern şi cu 
toată orientarea spre abstract a ome- 
lui de cultură, gândirea mitică mai is- 
bucneşte din când în când cu ncalte- 
vulă spontancitate, dacă nu în genii 
filosofice sau ştiinţifice. atunci în po- 
ej de rasă cari încă nu şi-au ridicat 
urechea. de pe coşnița plină de sur- 
prize a naturii, Un poet pus faţă în 
faţă cu puterile lumii şi ale vieţii 
(dacă nu vrea să-şi desmintă substan- 
ja creatoare) nu poaic să gândească 
decât mitic, 


















UNIVERSUL LITERAR 


Cea mai mare parte a activității 
sale ştiinţifice Goethe şi-a închinat-o 
teoriei culorilor. Sprijinit de nenu- 
mărate „experimente“ sui generis, şi 
de-un imens material de observaţie, 
ci reuşeşte să vadă în diversele culori: 
nişte simple produse ale celor două 
elemente : lumina și întunericul. Cu- 
losile reprezintă „fapte şi suferințe” 
ale minei în luptă cu întunericul 
(Vezi cartea mea : „Fenomenul origi- 
nur“ ed. Cartea Vremeii). Lmina şi 
întunericul sunt pentru Goethe ele- 
mente ireductibile. In calitatea acea- 
sta ele reamintesc toate cosmogoniile 
mitice ale antichităţii. Imaginea Ju- 
minei în loc să se abstractizeze până 
la aceea de „vibrațiune“ cum o găsim 
în ştiinţa actuală, se concretizează di- 
uamie, dând luminei proporţii de ele- 
ment în luptă cu alt element al na- 
turii. Imaginea nu se închiagă şi na 
se însuflețeşte până la personificare 
ca să devină mitologică, se desenează 
însă aşa de mult pe un plan de viziu- 
nuc că fără ezitare o putem atribui 
gândirei mitice, 






Intre creaţiile gândirei mitice a lui 
Goethe se înşiră şi gândul „demoni- 
cului“, l)emonicul ar fi o putere nu 
lipsită de-o oarecare transcendență, 
care isbucneşte în anume oameni de 
mare format lăuntric. Numele l-a îm- 
prumutat Goethe fără îndoială dela 
Socrate, Oracolul interior al acestui 
înţelept silen are însă ceva negativ. 
DDemonul socratice pare a se reduce la 
un glas ascuns care ocazional îşi rt- 
ține stăvânul de a nu face vrun pas 
greşit. Demonul socratice e un geniu 
al restricţiunii morale, Demonul goe- 
thean e un geniu pozitiv al creaţiei, 
al productivităţii. al faptei, un geniu 
căruia nimenea nu-i poate rezista, 


LUCIAN BLAGA 








: IN PORT: 
Salonul Oficial 





i 


UNIVERSUL LITERAR 


IOAN GHICA 


— 1816—1897 — 


Numele lui I. Ghica a rămas în isto- 
zia literaturii noastre, datorită unor 
serii de scrisori adresate lui V, Alecsan- 
dr: 

În ceea ce priveşte activiiatea sa :po- 
liţică, istoria i-a fixat de mult um rol 
însemnat, în participarea să activă, la or- 
ganizareu României moderne. 

Patriotismul sincer şi devotat al aces: 
tui bărbat luminat a fost o pildă strălu- 
cită pentru contemporani și un imbold 
viu pentru tovarășii de idei ai acelei e- 
pori; contribuind cu toţii la realizarea 
unui program așa de sfânt pentru inte- 
lectualitatea românească din prima ju- 
mătate a veacului al 19-lea. 

Desigur faima numelui său a fost po- 
pularizată şi de epoca în care a trăit și 
faţă de care el nu a rămas indiferent; 
ci dia contra a căutat să o înalțe făcân- 
do cunoscută şi stră:nătăţii. Rolul său 
politic s'a exercitat în, cuprinsul ţării şi 
când stăpânirea străină din acea vreme 
îl exila în stră'nătate, considerându-l ca 
un factor periculos; atunci dânsul căuta 
să influenţeze cu verva şi inteligența sa 
diplomatică, pe demnitarii Europg:, de- 
scriindu-le situaţia nenorocită a ţării sale 
şi cerându-le în acelaş timp şi concursul 
pentru a o putea îndrepta. 

Sa născut în Bucureşti în anul 1816 la 
12 August. Tatăl său Hatmanul Dimitrie 
Scarlat Ghica i-a dat primele instrucțiuni 
de la profesori: greci şi francezi. Intâm- 
plarea face să cunoască şi pe profesorul 
român Nănescu, un elev al lui Lazăr, 
care îl îndemnă să intre în colegiul 
m. Sava. Acolo învăța dela profesorul 
Eliade şi alţii, tot ce se preda pe acea 
vreme în liceul românesc, 

In 1834 pleacă la Paris, pentru specia- 
lizare urmând cursurile ide chimie şi 
fizică la facultatea de ştiinţe şi apoi in- 
gineria la o şcoală de mine. 

La Paris, I. Ghica sa îniâlnit cu alţi 
Unei veniţi din Principate tot pentru 
studii: Alecsandri, Cuza, Kogălniceanu, 
Goleştii cete... Cu toţii încep să serie și 
să discute viitorul ţării lor. Cel dintâi, 
i. Ghica. publică în foaia „Le National“ 
sub tittul „Corespondance de Bucarest: 
tot ce credea el că poate servi pentru 
cauza sfântă a Românilor. 

În 1841, se întoarce în ţară la Bucureşti 
undea dorea să ocupe o catedră ha Si. 
Sava. Din cauza ideilor sale prea înain- 
tate este nevoit să plece, după un an la 
leşi, Cîţiva tineri îi dădură o scrisoare 
către Domnul Moldovei, Mihai Sturdza, 
exprimându-și dorința de a-l alege Domn 
şi în Muntenia, cu scop de a se realiza 
unirea Principatelor. : 

Bine înţeles, Domnul Moldovei n'a 
primit această invitaţie, pe motiv că se 


- opune împăratul Ruşilor. La Iaşi, Ghica 


a fost numit profesor de minorologie şi 
ecologie la Academia Mihăileană, unde 
a predat şi cursuri! kle matematici şi e- 
conomie politică. 

Deşi cursurile sale erau destinate nu- 
mai pentru specialişti. totuşi datorită a- 
vântului cu care le ţinea, profesorul bu- 
cureștean avea, după cum ne mărturisc- 
şie singur în scrisori, şi public profan. 

În 1844 a fondat împreună cu Alecsan- 
dri, Kogălniceanu şi C. Negruzzi o_re- 
vistă cu scop ştiinţific şi literar „Pro- 
pășirea“ unde Ghica şi-a publicat o par- 


“te din studiile sale economice. 


În 1845 se întoarce în Bucureşti, din 
cauza morții tatălui său şi apoi pleacă 
întro călătorie de doi ani 'prin Anglia 
şi lialia. Anul 1847, care prepara revo- 
Juţia, îl recheamă în țară. In 1848 cl a 


fost printre organizatorii revoluiei. Miş- 
carca trebuia să înceapă în ziua dej Paşte. 
Ghica a plecat la Giurgiu ca să se înțe- 
leagă cu generalul Tell. Dar când totul 
era aproape gata, consulul francez din 
Bucureşti îi anunţă în secret că minis- 
trul afacerilor străine din Paris, poetul 
Lamartine. cu care revoluționarii erau 
înţeleşi, are a le comunica ceva imporiant 
şi pentru aceasta, îi roagă să amâc înce- 
perea revoluţii. 

Trimisul lui Lamartine, doctorul Man- 
de, induse o scrisoare scrisă de mâna 
poeinlui și adresată lui Ghica şi Rosetti, 
în care cerea ca înainte de isbucnirea 
mișcărei revoluţionare, să se înţeleagă 
cu guvernul otoman. 

Ghica pleacă la Constantinopol şi ex 
ajutorul ambasadorului francez, gend- 
valul Aupick. îa relaţiunile cu poarta. la 
acelaş timp, guvernul din Bucureţii arcs- 
tând pe câțiva din comitetul organizator, 
revoluţia incepe. 





IOAN GHICA 


La Constantinopol, unde Ghica a siat 
mai multă vreme, a lucrai cu multă râvnă 
pentru interesul țării, Seric şi primea co- 
respondență de toţi românii pribegi, şi 
munca depusă de cl pe lângă ambasa 
dorii Franţei şi Angliei a putut avea ră- 
sunet mai târziu. Voi cita o scrisoare ine- 
dită, adresată de Ion Ghica în 7 Iulie 
1848 unui alt pribeag român din Constan. 
tinopol, Moise Nicoară; din care se ve- 
dea grija cea mare a înflăcăratului pa: 
triot pentru :utcresele ţării sale. 

„lubite şi respectabile prietene, 

Da când Excelenţa sa Emin Efendi mi-a 
vorbit de dumneata, căci astfel am aflat 
că te afli în Constantinopol, am avut o 
mare dorință a te întâlni; dar timpul 
material mi-a lipsit cu totul. Știţi, dis- 
tanțele cât sunt de mari pe Bosfor şi 
cât sânt silit să alerg. 

Azi dimineaţă am avut cea mai mare 
bucurie întâlnindu-vă, dar ştirile neaştep- 
tate ce primisem în minntul acela m'au 
silit să caut a întâlni pe dragomanul 
Francii şi până să mă întorc plecaşi; nă- 
dăjduisem că vei binevoi a aştepta un 
minut. Prietene doresc să te întâlnesc, 
însămnează-mi un ceas la care să te pot 
găsi acasă. Să lucrăm domnule şi frate 
cât vom putea ca soarfa Românilor să 
fie ceva mai tolerabilă, mai de omenie 
şi mai vârtos a o scăpa de primejdia cea 
mare care o ameninţă, 


? 


Primeşte Domnule plecatele mele în- 
chinăciuni, lon Ghica“. 

(tos Academia Română No. 3455 pas. 
124). 

In 1854, după propunenea ambasadoru- 
lui englez, primi funcţia de bey (guvi 
nator) al insulei Samos, unde stete până 
în 1859. 

Sub domnia lui Cuza a fost de mai 
mulie ori ministru, În 1874 a fost ales 
membru al Academiei Române şi apoi 
preşedintele ci. 

Intre anii 1880 şi 1890 a fost ministru 
al ţării la Londra. 

După 1890 se retrase la moșia sa Gher- 
gan: unde muri în 1897, 

In afară de activitatea sa politică bine 
ennosculă, scriitorul lon Ghica a lăsat și 
câteva opere. Unele de natură ştiiuțifi- 
că, destul de interesante pentru vremea 
când au apărut, și alte de natură literară. 

Desigur I, Ghica na avut intenţia 
de a ne da o operă literară propriu zisă, 
înfăţişată intro serie de tablouri ale 
trecutului nostru cultural; şi de aceea şi 
infățişază aceste tablouri sub forma puiu 
pretențioasă de scrisori adresute priete- 
nului său V. Alecsandri. Totuşi putem re- 
marca în ele un puiernic talent dă poves- 
titor,_ care reuşeşte să lranspue printr 
lin bă arhaică şi armonioasti, aşa de bine 
adecvată fondului, subiecte interesante 
diu cultura și mediul românesc și străin 
de la inceputul veacului al 19-lea. 

Proza a fost comparată cu acca a lui 
Creangă. Mi se pare, mai nimerit a o 
asemăna cu acea a lui Nicolai Filimon 
şi Al. Odobescu, de care se apropie atât 
prin fond cât şi. prin formă. 





GH. CARDAŞ 


SPICUIRI BIBLIOGRAFICE : 


A. — Opera, editii : 

1) Măsuri şi greutăți în „Propăşirea“, laşi 
1844. Şi în broşură cu titlul: „Măsurile şi greu. 
tățile româneşti şi moldoveneşti în comparaţie 
cu ale celorlalte neamuri cu un articol asupra 
mijloacelor de comunicaţie“. Buc. 1848. 

2) Despre importanța economiei politice, 
lecție de deschidere [la Academia Mihăileană) 
în pi ropăirease laşi 1844, 

3) Insămnări asupra învăţăturii î 
Priza ari. iipra vătăturii publice, în 

4) Scrisoare către Redactie [vorbeşte de 
Chestia învățământului public] în „Foaia pen- 
tru minte“, Braşov 1847. 

5) Dernidre occupation des 
1853 [Sub pseudonimul Chainoi). 

6) Pledoriul d-lui Ion Ghica, prințul de Sa- 
mos, trimis la judecătoria districtului Dâmbo- 
vita pentru constatarea drepturilor sale poli- 
fice, 1858 Decembrie 24. Bucureşti 1859, 

7) Raportul comisiei însărcinate să coordo- 
neze faptele pentru cari Ministrul dela 13 Iulie 
s'a pus în acuzaţie [f. an şi fără loc). 

8) Reorganizarea României. Partea I. 
muna, Buc. 1861. 

9) Vademecum al inginerului și comercian- 
tului, greutăţi şi măsuri, formule întrebuințate : 


principautăs. 


Co- 


“în ingineria civilă, militară şi comerciu. Buc. 


1865, 

10) Convorbiri economice. Broşura 1-VI, Buc. 
1665—1875 şi ed. 11 şi II. 

11) Omul fizic şi intelectual. Buc. 1866. 

12) O cugetare politică, [Buc.], 1877. 

13) Ion Câmpineanu, discurs de receptiune. 
Academia Română, Buc. 1879—1880, 

14) Pământul şi omul. Partea J-a Buc, 1884, 


15) Scrisori către Vasile Alecsandri. Buc. 
1887 şi 1905. 
16) Amintiri din pribegie după 1848. Buc. 


1889, 
17) Opere complete. Cu o preiață de P. V. 
Haneş. Bucureşti Edit. „Minerva“, vol. I—IV. 








UNIVERSUL LITERAR 





STEAUA 


Jveapăn verde cum trosneşte din rășină 
Şi în foc se prăbuşeşte m vâlvătăi, 

, în para-i, toţi ciobanii dela stână 
Stând îm bâtă sus pe golul dintre văi. 





Spune baciul : „Măi fraţilor, să fie 

Semn: curat sau piază rea — nu le'nţelegi. 
Aşa stea mam pomenit eu pe tărie, 
Vlăt! de când îmi paşte turma pei Bucegi“, 


Tac fîrtaţii, tace baciul, latră câinii, 

Steaua creşte aşa tare că e zi, 

Fa coboară de-o poți prindem plama mâ iii. 
Măi ciobane dela oi, nu te stii, 


Căei pe ieslea unde Maica Preacurată 
A născut între un bou şi un asin, 
Steaua albă se opreşte tremurată, 
Călăuză pentru Craii care vin, 


INCHINAREA MAGILOR 


Yâltâie steaua, sus aripi de îcc, 
Stă peste icslea cu sfântul noroc. 


Intră în iesle Craii grămadă. 
Robii lor poartă pe braţe o ladă. 





Cum Craii'n aur erau îmbrăcaţi, 
Boul şi-asinul se uită mirați. 


Și Macii Domnului, vezi, îi fu frică: 
Feţe-aşa mari ea de când cra mică 


Nu mai văzuse şi sa ruşinat, 
Isus cămilei cu gâț legănat 


Caid i-a. zâmbit, Trei Crai lui Isus 
Smirnă, tămâe şi mirt i-au adus. 


Alb era unul; ca o momâe; 
Altul, sfrijit, cu obraz de alămie; 


Cel de pe urmă, huzat şi urap, 
Behăia când vorbea, dând din cap ca un ap. 


Micul Isus tot rîdea făcând haz — 
lute îi trase Maria marama pe-obraz, 


Pruncul să nu i-l deouche cel Crai Baltazar, 
Pe când cu ochi lacomi losif cântărea orice dar. 


Povestea Maicii Domnului 


MAICA ŞI PRUNCUL 


In odaea scundă moare bea *n vatră, 

Colo pe firidă pâlpâe opaiţ, Ş E 
Pe dei drum de fară, câini zadarnic latră.. 
Nici un sfânt la noapte n'o să stea pe luvili. 


Singură cu Pruncul, singură cu focul 
Ce'şi desface 'n umbră coada de păun, 
Maica se gândeşte, cumpinind norocul 
Pruncului ce'ntinde mâna la ceaun, 


Ochii Lui albaştri cum e inwn floare, 
Maica îi sărută, mângâe bălai 

Părul ca mătasea de porumb, şi-o doare 
Sutletul deodată năpădit de scai... 


Lacrimi şterge în gene braţele cămeşii: 

A venit țiganca de i-a dat cu ghiocul — 

Şi pe drum de munte au plecat lăeşii... 

Dar Isns zâmbeşte biănd, urmându-și jocul, 


BEJENIA 


N'auzi pe vale scârțăit de cară ? 
Nu vezi în zare peste sate fumul? 
Intrară, bade, Turcii iar în fară, 
La munte fug rumânii eu duiumul, 


Pîrjol şi foc aduc cu ei păgânii, 
Omoară mamele şi tae pruncii,» 

Dar la răscruci, de laşi:poteca luncii 
Şi-o iei pieptiş drept la poiana stânii, 


Sub norul care piere ca o plută, 
Prin îfagii ce'şi oprese aci hotarul, 
La şipotul ca apă ncncepută 

Au poposit. — Despriponit, măgarul, 


Blegind urechia blândă, se apleacă 

Spre Maica alăptându-şi Pruncul Sfânt— 
Dar, necăjit, cu gândul la pământ, 
losit întinde mămăliga seacă. 


Ce greu, ce lung e drumul de bejenie! 
Vrea Domnul să le mântue aleanul: 
Le-a hotărât ca o blagoslovenie . 

Nu ţara din Eghipet ci Ardealul. 


(Lirmează) 


ION PILLAT 





a 


PNIPERSUL LITERAR 


2 


IN EMPIRNEU 


DIALOGUL 1 R 


SINCERITATEA SIMŢIRII ŞE SINCERITATEA ARTISTICA 


TITU MAIORESCU, CARAGIALE, VASI- 
LE CONTA, CHENDI, DELAVRAN- 
CEA, EMINESCU, TRIVALE, VLA- 
HUȚĂ, DUILIU ZAMFIRESCU, 


TITU MAIORESCU. — E marele me- 
vit al lui Delavrancea de a mă fi adus 
în cele mai eterne regiuni ale Dumbră- 
vilor Elizee, unde nu se simte nici cea 
mai mică adiere de turburare şi lucru 
pământesc, Altfel, cu greu aş fi putut 
prezida o reuniune așa de disparată (li- 
neri şi bătrâni, vorbăreți şi ursuzi, pric- 
teni şi duşmani) fără ca să nu resimt 
ceva din mişcările materiale din vremu- 
vile de acolo, 

CARAGIALE. — Astfel, cu drept cu- 
vânt nai fi vrut să fac parie şi cu din 
această reuniune, Prea te-am atacat scri- 
ind „Două note“, 

TI1U MAIORESCU. — „Do-uă no-te“ 
gre-lee. 

CHENDI. — In adevăr, cum aţi putut, 
domnule Caragiale, învinui pe domnul 
Maiorescu că exploatează în folosul său, 
tipărirea poeziilor lui Eminescu ? 

CARAGIALE. — Marea greşeală a 
viejii mele ! 

EMINESCU. — Da, mare şi neertabilă 
greşeală | 

CARAGIALE. — Nu şliu dacă a fosr 
neertabilă. dar neertată a fost. Când 
Mihalache a pus la cale „Omagiul“ pen- 
tru sărbătorirea, de 60 de ani, a dum» 
tale, ştii bine că am vrut să-ţi cer ertare 
și să ne împăcăm. Și-am irimis, prin- 
irînsul un tablou, pe care-l cumpărasem 
din biblioteca lui Zizin şi la care ştiam 
că ţii mult, Am făcut pimul pas spre 
d-la ; dar nu mi l-ai primit.  Greşala 
m'a fost ertată. 

TITU MAIORESCU, — Dacă ai fi vrui 
cu adevărat sii te ert, nu puneai condiţii. 

CARAGIALE, — E adevărat — altă 
greșeală | Voiam să colaborez ţa acel 
„O,magiu“ numai în cazul când ne-am fi 
împăcat, eu care îţi datoram atâta! Dar 


Ei 


chiar dacă aş fi colaborat fără condiţii 
— tot nu mai fi ertat! 

TITU MAIORESCU, — Ei, Caragiale, 
sântem aici pe culmile seninătăţii, şi a- 
buzul supărărilor de acolo nu poate răs- 
bate până aci. Şi eu sint bine acum, că, 
de nai fi pus condițiuni colaborării tale, 
te-aş fi ertat, chiar dacă Gi mar fi vrut. 

TRIVALE (încet). — Cine e Gi, dom- 
nule Chendi ? 


CHENDI (tot aşa). — Doamna Maio- 


escu, 
DELAVRANCEA. — Şi pe mine — ca 
literat — ai fost multă vreme supărat, 


doninule Maiorescu. 

In 1897, pentrucă Dragomirescu, în 
articolul „Direcţii literare”, mă lăudase 
şi pe mine, ie supăraseşi rău pe cl. Dar 
peste cinci ani, când. la o alegere, am 
mers împreună la Bârlad, mai îmbrăţi- 
șat cu o căldură, neobişnuită pentru că, 
îu discursurile mele, şliusem să bag 
viață în nişte termeni anoşti şi abstracţi. 

JITU MAIORESCU, — Vezi că adu- 
cvai ceva nou în limbă. Isbutiseşi să pui 
în abstracţiunile mele, viforul de foc al 
sufletului dumitale, 

DUILIU ZAMFIRESCU. —  Ertaţi-mă, 
Domnule Maiorescu, dar pare-mi-se că 
noi ne-am adunat aci, nu ca să răscolim 
patimi vechi, ei. ca să aflăm idei noi, 
Zic şi eu: Ca întroducere, e bine; dar 
nu vi se pare că e cam lungă? 

CARAGIALE, -— L-a luat pe Mihala- 
che condeiul pe dinainte ! 

VAS E CONTA. -- Parcă cra vorba 
de expunerea filosofică a unui sisten 
literar, al une: științe sau al unei fi- 
losofii... 

TRIVALE. — A unei ştiinţe, a unei 
filosofii, şi a unu! sistem critic, Toate se 
țin uua de alta. 

TITU MAIORESCU. — De asta, așa e. 
Deşi nu prea mi-a plăcut să expun sis- 
temele de gândire româncască, iar când 
am făcut-o, le-am răsturnat, de astădată, 
poate şi pentru că sântem în aceste re- 





HENRI CATARGI: NATURA MOARTA 


Salonul Oficial 


Cântec mic 


Toate drumurile duc h 
Spre limanurile morții. 

Cântă n codru un haiduc. 
Toate drumurile duc 

Spre limanurile morţii. 


Toate visurile picr 
Când mijese, din umbră, zorii, - 
Ca şi stelele pe cer, 
Toate visurile pier 
Când mijese, din umbră, zorii. 


Toate dragostele mor 
Mai devreme, mai târziu. 
Dorul nostru-i călător... 
Toate dragostele mor 
Mai devreme, mai târziu. 


Numai tu vei dăinui 

Cântec mic, pornit hoinar, 
Mâini, poimâne n'oi mai fi... 
Numai tu vei dăinui 

Cântec mic, — mărgăritar ! 


ION 


GANE 





giuni ale Empireului, — vom îndeplini 
dorința domniilor voastre şi a lui Dela- 
vrancea în special, şi vă vom expune cu 
seninătate principiile „filosofii  inten- 
grale“, pe care se întemeiază „Ştiinţa 
Literaturii“, care şi ea, la rândul ei, în- 
temeiază noul sisiem de critică cu care 
se mândreşte unul din elevii mei. 
Trebue să vă spun, ma: întâi că a- 
ceasti „Filosofie integrală“, care, de 
prin 159, sa arătat, sub forma unui 
curips articol în „Convorbiri didactă- 
ce“, sub numele de „Filosofia adevăru- 
Jul”, îşi are rădăcinile în părerile mele 
din „Critice“. Dacă nu altfel, cel puţin 
din punct de vedere sufletesc. Eu pun 
acolo în principiu critice —— ideia adevă- 
rului. Pe vremea mea — adică între 
1565 şi 1874, sc scriau atâtea nerozii li- 
terare — în cea mai mare parte poezii 
patriotice, goale de sensul profund al 
patriotismulu: şi |deci false, — că nici 
nn putem găsi un alt fundament mai 
solid de cât cerința ca producţiile lite 
rare să fie adevărate. Condus de acest 
principivw, am putut să fac m;ca antoh- 
gie. în care pe lângă Grigore Alexan- 
drescu, puneam pe Alecsandri. 
TRIVALE. — Ertaji-mă, Domnule Ma- 
iorescu, că vă întrerup. Dar, dumnea- 
voastră aţi înirebuinjat cuvântul de ade- 
văr pentru toate producţiile frumoase 
ale spiritului omenesc, pe când «el, în 
filosofia curentă care e şi a domniei- 
voastre, nu se aplică decât la adevă- 
rarile științei. Adevărul — toată lumea 
o spune şi acum — numai ştiinţa ni-l dă. 
TITU MAIORESCU, — 'Apoi tocmai 
această întrebuințare oarecuin literară a 
cuvântului „adevăr“ a fost prilejul pen- 
tru „Filosofia integrală“ să se afirme, 
Extinzându-l eu, nu numai asupra ade. 
vărurile științiiice, ci şi asupra opere 





10- 


lor literare fiindcă cele fără valoare stră- 
luciau prin falsitate), ani sugerat elevu- 
lu. meu extinderea lui asupra tuturor 
manifestărilor noasire sufleteşii. Şi as- 
fel el a ajuns: 1) să pună un preţ deo- 
sebit pe adevăr, ca fi.nd elementul per- 
manenf în desvoltarea conştiinţei umane; 
și 2) să ajungă la afirmarea că nu e 
numai un Singur adevăr — acela al şti- 
inței — c: sînt trei adevăruri: adevărul 
ştiințifie, adevărul artistic şi adevărul 
practic, adică adevărul minţii, adevărul 
simţirii și adevărul voinţei, lar dacă 
sînt trei feluri de adovăr, atunce, sînt şi 
trei logici, ări logica este ştiinţa care 
cuprinde principiile, după care se stabi- 
Jeşte adevărul sub orice formă ar apă- 
rea. 

VASILE CONTA. — Cu alte cuvinte, 
Domnule Maiorescu. .elevul' acesta, al 
dumitale, a pornit de la o neinjelegere, 
pentru ca să ajungă la o banalitate, „Ne. 
înţelegerea“ c că numește adevăr, după 
înțelesul literar, ce îrai dat dumneata, 
nu numa: adevărul ştiinţific. dar şi bi- 
nele şi frumosul, adică adevărul voimţei 
şi al simţirii. „Banalitatea“ e că prin- 


traceasta ajunge la arhicunoscuta tri- 


Le- 


” partiție a propedenticci filosofice : 
gica, Estetica, Etica, pe care le bote 
pe toate cu numele de „Lopgicii“, Ce va 
Estetica se preface în altceva dacă: 
zice „Logica simţirii“ ? Şi „Etica“ devine 
altă știință, dacă îi pune numele „lLo- 
gica voinţoi“ ? 

TITU MAIORESCU — Ai i nu ai 
dreptate. In aparenţă da, în realitate nu, 
Elevul meu na înţeles prea bine când 
eu am vorbit de adevărul simţirii; dar 
wa admis inţelesul meu. Căci este o ra- 
dicală deosebire între adevărul simţirii, 
ca Simnţire psihologică așa cum l-am Anja 
les eu, şi între adevărul simţirii este- 
tice, aşa cum îl înțelege cl. Una ce sim- 
țirea brută, naturală ; cealaltă e simţi 
rea creată, transligurată, După teoria 
mea, oricine are sinceritate în simţire 
— deci adevăr — este în acelaş timp şi 
poet. Şi cel mai sincer dintre toți — să 
zicem lorga — ar fi după această teorie 
cel mai mare poct, fiindcă el, mai mult 
decât toţi, punc înainte sinceritatea, Du- 
bpă teoria Filosofiei integrale, adovă- 
rul simțirii, adică sinceritatea unui poet 
în producţiile sale; nu arc nicio valoare 
ca atare. Filosofia integrală — la capi» 
tolul „Esteticei”. — îşi dă cea mai mare 
silinţă, — şi pe drept — să facă! pe poeţi 
să înţeleagă, că în zadar se laudă cu 
sinceritatea (ca d. ex. AL. Stamatiad), pe 
care cu le-o ceream. Ea e o simplii ches- 
tiune particulară, care poate avea o va- 
loare morală, dar nu estetică, Cecace in- 
teresează Filosofia inţegrală este since- 
ritatea obiectivă, adică simţirea care sa 
desprins din sufletul poctului și are o 
existenţă de sine stătătoare, independen- 
tă de persoana poetului, 

CHENDI, — Dacă mi-aţi da voe să 
mă amestec şi eu, aş vrea să fac şi eu 
o întrebare. 

TILU MAIORESCU. — Dar minunat 
că vrei s'o facil Aci sintem toți egali, 
mai egali decât eram în „republica li- 
terelor“, din salonul meu albastru. 

ILARIE CHENDE — Domnia-voastră, 
în discuția cu Dobrogeanu-Gherea . aţi 
vorbit de simțire impersonală, şi tot 
Domnia-voastră cu toate acestea, le ce- 
reaţi poeţilor sinceritatea în simțire. Qa- 
re cine are sinceritate în simţire nu este 
cât mai personal? Și atunci, nu e oare 
contrazicere între a cere sinceritate în 
simţire şi între impersonalitate ? 

TITU MAIORESCU. —- Recunose că 
întrebarea lui Chendi este ambarasantă. 
dar, şi justă, Şi, de n'o făcea el, aveam 
datoria so iac en. Da, întradevăr, sin- 
ceritatea implică personalismul ; dar tre- 
bue să adaog: îl implică numai sinceri- 





UNIVERSUL LITERAR 


Auto-portret 


MOTTO: ..„V'am cetit. N'aş vrea să mă 
luaţi ca 'ntr'o poezie de Topirceanu !“ Sint 
bună, tristă şi duioasă ca o strofă de Ver- 
laine,., Și am, 18 ani, 

„„De-aceca vă doresc „portretul“... etc. 

Necunoscuta din, Capitală... P. R. 


Seund, slut, rotund şi ras.. „Figura 2“ — 
De-uctor bătrân în vilegiatură, 

C“un zâmbet bleg în colțul stâng de gură | 
Pândit —- de-un nas ce şi-a perdut măsura... 


Mi-s dinţii, străpeziţi de artă pură“ 

Deşi port peste cap pietănătura.., 

Că'n versuri proaste am cântat „Natura“ 
In vremi, e semn : lavaliera sură... 


O sroazii instinetivă de hârtie 


Mi-e. $ 





s vid — şi grav sînt cum, bunoar%.., 


Azi o şedinţă de Academie... 


În schimb cu fruntea *naltă, gânditoare, ui a 
(O, fruntea mea-i inteligentă, vie!) Ș 
Indue, dudue, lumea în eroare... | 


Dorohoi, Mai 1996. 


ION 0JOG 





tatea psihologică sau subiectivă, Imper- 
sonalismul, de altă parte, este implicut 
de altă sinceriate — de sinceritatea o- 
hiectivă, de sinceritatea estetică a Fir 
tosofiai integrale“, Această sinceritate 
obiectivă este simţirea, care nu mai e 
a persoanei poetului e simţirea, care 


sa cristalizat cum am zis, de sine stătă-, 


toare ; simţirea, care, deși străină! de 
toți oumeniil (fiindcă e mumai a poetului), 
se poate totuşi sălășlui în sufletul tu- 
turor, ca şi când ar fi-a lor proprie. 
Aceasta e simţirea impersonală, de care 
am vorbit eu, şi recunosc că, aşa înfe- 
leasă, nu este sincenitatea simțirii poe- 
tului, ci simceritatea artistică, care, pe 
lângă că e :mpersonală, este obiectivă, 
permanentă eternă și universală. Și ast- 
fel. se vede că. întradevăr, Filosofia 
integrală înţelege altceva prin adevărul 
simțirii, decât se înțelege de obiceiu. Ce- 
va ma: mult, Dacă prin adevărul simținrii 
înţelegem simțirea  obiectivată, atunci 
trebue, Domnule Vasilie Conta, să revii 
şi asupra acuzării de banaliiate, după 
care Logica simțirii ar fi totuna cu Es- 
etica, În orice caz, trebue să convin că 
este vorba cu desăvârşire de altă Este- 
tică, 

VASȘILE CONTA. — Convin, fireşte. 
Numai că, pentru a cvita confuziunea, 
ar trebui să nu se zică „Logica simţirii” 
ci „Logica simţirii obiectivate“. 

TITU MAIORESCU. — Nu e nici o ne- 
vee. Dacă zicem „logică“, recunoaştem 
prin chiar aceasta că e vorba de pariea 
din simţire, ce se poate obiectiva, par- 
tea ce se poate însuşi de sufletul tuturor, 
Simţirea are o anume sferă; dar între 
simţirea obișnuită şi Logică nu e nici c 
legătură. Şi numai simțirea, care sa pu- 
tut cristaliza în capodoperă şi-a devenii 
obiect de sine stătător, şi deci indepen- 


denlă de persoana poetului, a devenit 
impersonală — numai ca poate intra în 
sfera Logicei, Și deci prin mumele de 
logica simţirii, trebue să înțelegem șşti- 
ința ce garantează condițiile simţirii o- 
biectivate, 

PRIVALE. — Aș vrea și cu să dau o 
lămurtre, 

TITU MAIORESCU, — Bucuros, 

TRIVALE, — Aș vrea să  accentuez 
nai mult deosebirea dintre Estetica cu- 
ventă şi Estetica integrală. Estetica 
obișnuită nu face deosebirea dintre sim- 
jirea subiectivă şi simţirea obiectivală. 
[stetica integrală o face, și de aceea 
poate să-şi dea şi numele de Logică a 
simțirii, Dar, din momentul ce primim 
această distincţiune, trebue să mergem 
mai departe şi să recunoaștem că ade- 
vărul simțirii este însăşi frumusețea, dar 
în ali înţeles decât cel obișnuit, în care 
se confundă cu plăcatul vederii, al auzu- 
lui. şi al ideii.,. 

AL.  VLAINUȚA (îl 
Taci, că mă doare capul! 

CARAGIALE. — Bine că te doarc! 
Asta însemnează că-l ai, dar nici mie 
nu-mi merge mai bine... Mai las, Tri- 
vale... 

DELAVRANCEA, — .Filosofia asta. or 
cât de nonă şi românească ar fi, ar tre- 
bui înfățișată ceva mai pipăit. 

DUILIU ZAMFIRESCU. — E greu 
când ai gândit toată viața arta concretă, 
să faci deodată filosofie abstractă. 

EMINESCU. — Aşa e. O spun eu. tra- 
ducătorul lui Kant, 

TITU MAIORESCU. — Aveţi dreptate 
să.mi cereți ca să luminez prin exemple 
vii, abstracţiile acestea filosofice. Nu mai 
să vă intereseze. 


TOŢI, — Ia ciuda... ălora — da! 
MIHAIL DRAGOMIRESCU 





întrerupe). — 


UNIVERSUL LITERAR 





Ducele de Nivernais, se dusese la că- 
pătâiul intendentului său, grav bolnav. 
— Ah, domnule duce, zise bietul om, 


vă rog să mă ertaţi, că mor în fața 
d-voastră | R ) 
lar ducele foarte turburat, răspunse 


distrat : 

— Lasă, prietene, nu trebue să te je- 
uezi de mine, 

-- 

Dimdonna. artistul francez, se plimba 
înti'o dimimeaţă de iarnă la Bois de 
Boulogne, când un trecător lunecă şi 
căzu pe solul îngheţat. Alergă la el, îi 
întinse mâna ca să se scoale și... recu- 
noseu pe împăratul (Napoleon Il). Acesta 
oftă, zâmbind melancolic zise : 

— Atâţia prezic, căderea imperiului şi 
ci nau. prevăzut căderea împăratului ! 

- 


Balzac fu anunțat de un pricien că 
sora sa e greu bolnavă. Îl îşi iubea 
sora şi a păstrat eu ea toată viața o lun- 
gă corespondenţă. Totuşi văzând că prie- 
tenul stărue prea mult asupra acestui, e- 
veniment, îi spuse: 
lăsăm acestea, amicul meu. Să 
venim la realitate ; hai să vorbim de Eu- 
genie Granidet ! 


— 5 


- 

Palzac își însoțea într'o noapte priete- 
nii afară, eu lumânarea, ca să, le arate 
drumul, Era îmbrăcat în obișnuita lui 
huină de cameră, albă. 

— Nu vă temeţi, le spuse e) zâmbind, 
lumea are să miă socotească ori un prinţ 
ori un nebun. Nu va fi nici un pericol. 

. 


Diogene, filosoful. grec, eşind dela o bac 

publică, întrebă pe un trecător: 

— Eşti bun să-mi spui, unde se 
cei ce fac bae aci? 
. 


spală 


Fiind bolnav, Frideric cel Mare, regele 
Prusiki, a fost căutat de medicul hano- 
vrian Zimmerman care a scris aminti- 
rile sale despre marele rege, 

Intro zi, bătrânul Fritz l-a întrebat: 

— Ai expediat mulţi oamen: pe lumea 
cealaltă, până acum ? 

Zimmermnan, răspunse calm : 

— Nu atâţia ca Majestatea Voustră şi: 
nici cu atâta glorie! 


Lucien Guitry, anarele artist drama- 
tic francez, se sulemenea în cabina sa, 
înainte de a ieşi pe scenă. Deodată ușa 
se deschise şi fin ea se arătă un domn 
cure pentru a dowăzecea oară venia să-l 
plictisească cu o invitație la masă. 

Enervat, Guitry îi zise: 

— Ne-am înţeles, prietene, mâine la 
prânz la Taverna Pousset, 

Omul plecă fericit. Imediat Guitry se 
întoarse spre secretarul său şi-i zise : 

— Mâine dimineaţă vei telefona aces- 
tui imbecil, spunându-i să mă scuze, 
căci am o înâlnire şi sunt nevoit să re- 
nunț la invitaţia lui 

Pe când vorbea, plicticopul care-și, 
uitase bastonul, deschise uşa și rămase 
uluit la auzul acestor cuvinte. 

Guitry îl zări şi, cu o admirabilă pre- 
zență de spirit, zise secretarului încre- 
menit : 

— Da... vei explica acestui. imbecili că 
nu pot.,. pentrucă mâine — și arătă pe 
i — mănânc cu dânsul. 


RUD. A. KNAPP 








1 











şi actrița, roman, cd. literură a Casei 
Şcoalelor, 1926. 


D-l C. Ardeleanu face parte din tâ- 
năra dar numeroasa falangă a secriitori- 
lor care, după războiu, sau hotărît să a 
sedieze acea Plevnă imternă a literelor 
româneşti, acel vis de totăcauna al tutu- 
vor cronicarilor noștri literari: romanul, 
Şi dacă unu se poate încă vorbi întru 
toate, de o capitulare, poate că nu-i prea 
departe ziua când telegrafia fără fir va 
vesti “ţuturor posturilor je 'recepțiune, 
marea victorie: romanul românesc. Da 
ar fi să judecăm cu propriile noastre mij- 
loace, apoi noi am spune de pe acum: 
avem romanul românesc. Cum însă nu 
suntem de capul nostru şi domni gravi 
şi solenmi au şi ridicat în chip de ne- 
gujie, către noi magicele lor imdexuri 
să amânăm comunicatul. Suntem, în 
orice caz, în plină gestație epică [i- 











C. ARDELEANU 
Desen de Marcel lancu 





viu Rebreanu, care mai mult ca orici- 
ne are dreptul să vorbească despre 
roman şi destinele lui, Liviu Rebrka- 
nu, autorul definitiv al lui şlon“ şi al 
„Pădurii Spânzuraţilor“, se bucură, deu- 
năzi, cu prilejul unei convorbiri lite- 
vare, de „năvalu“ scriitorilor către ro- 
man. Nu cred să greşească, Ni sa întânr- 
plat şi nouă să recomandăm — dacă aşa 
ceva este cu putință! — unor seriito 
care stăruiau prea mult în schițism, să 
abordeze romanui. [ o răspundere grea, 
dar ca orice răspundere, învaţă și că- 
lăuzeşte. Şi se prefermabilă o încercare 








chiar neizbutită, dar plină de  învăţă- 
minie, unei perseverenje, diciată de 


cine ştie ce 'timiditate. de cinc ştie ce 
scrupule, Nicii odată curajul n'a fost 
zadarnic, Evilent vorbim de scriitori 
cari au bossa epică, inliferent de ma- 
“uritatea mijloacelor de expresie, nu 
de ati psendoliterați ale căror opere 
sunt consecința unei iresponsabile gra- 
forei. : ; 





lată de ce salutăm pe noul curtean ul 
romanului, pe d, C. Ardeleanu. D-sa vine 
cu o bogată activitate nuvelistică, în 
care existenţele mizere îşi etalcază ridi- 
eulele lor mărunte, când suflete frămân- 
tate şi despuiate de vise, nu se tortu- 
xează în dezagregante chinuri, cum e în 
acea admirabilă nuvelă de morbidă ana- 
liză cerebrală ; „Manuseris”. D. C. Ar- 
Gelcanu cunouşte mediul existențelor u- 
mile și era inslicat să dea, în primul său 
roman, ppepteruaia tocmai acestor exis- 
tente. „Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa”, 
e romanul unei mahalale putride nu 
numai în aspectul ei topogratic, dar şi în 
acela demografic. E vorba de mahalaua 
tăhăcarilor, întreprindere originală în [i 
teratura românească, Căci deși din toati 
această lume se desemnează câteva li- 
puri de primă importanţă. epică, perma- 
nent însă povestitorul nu uită mahalaua 
ca entitate suburbană. De nceea ro- 
manul și începe cu o minuțioasă descriere 
a cadrului în care se va desfăşura pu: 
vestirea, E un soiu ide trogloditism, în 
care excelează d C, Ardeleanu şi când 
desfundă măruntaiele pestilenţiale ate 
acelei mahalale din preajma câmpuri» 
lor de gunnae, și când agită, în cadrul 
acesta infect, o lame decrepită un publice 
sortit înfrângerii, (Fără si. vrei te gân- 
deşti la acea admirabilă vorbă a pitores. 
cului ratat, din „Sub Flamura roşie“ al 
d-lui Dem, Teodorescu, acel Tancu Pele- 
vină ce era de părere ca în viitoarea o- 
rânduire socială, să se dea fiecărui cotă- 
(sn o cantitate de parfum: destinul omu- 
lui ar fi altul). Până atunci, să rămânem 
în această mahala în care d. C, Ardeleanu 
şi-a situat acţiunea şi. să vedem întrucât 
in actualele condiţii olfactice, aceşti oa- 
meni au o îndividualitate de sine stă- 
tătoare, 

Amintirăm donă rânduri mai sus. de 
ratatul lancu, Pelerină. ” 

Tată un tip care a ispitit până astăzi, 
pe mulți din seritorii noştri: ratatul 
Hatatul urmează să fie, în literatură, fie 
zdreanţa umui geniu, fie epava lamenta- 
bilă a unei corăbii maufragiate, care a 
coborât în fundul adâneurilor, bogățiile 
vagabonde. Aşa e Sbilj din „Patima 
roşie“ a d-lui Sorbul, aşa e Jancu Peleri- 
nă din „Sub flamura roşie“, așa urmează 
să fie Barbu eanu „consulul“, „dipto- 
matul“ din ronianul d-lui C. Ardeleanu. 
Ceeace cumpără decreptiitudinca  a- 
cestor nerealizați în viață, este latura pi- 
torească, sub care îi prezintă autorii, Ei 
sunt, dacă se poate spune, artişti. Mai 
exact oratori. Cuvântul lor drapează mi- 
zeria și imagimea, îndrăzneula himerelor, 
cugetarea surprinzăloare, aruncă peste 
aceste genii uvorlate ale umanităţii, un 
văl de poezie, de transfigurare. Cu mult 
mai platonie e ratalul d-lui C, Ardelea- 
nu: Consulul Barbu Sălecanu, „diploma- 
tul”. Svârlit de capriciile vieţii, în această 
mahala a tăbăcarilor, „diplomatul“ n'a- 
duce din vechea “strălucire nici o urmă 
de intelectualitate. cu toate sforţările au- 
torului de a-i confecţiona un costum al- 
tul. de cât redingota roasă de vreme, Di- 
plomatul are o singură virtute : bea fără 
de odihnă. In vin și-a dizolvat şi cariera, 
de când cu incidentul dela recepţia di- 
plormatică din Petersburg şi elanul sujle- 
tesc cu care uimește pe tăhăcari şi pe co- 























12 


locatarul său, cismarul Alexandru Gan- 
gu. Spuneam: platonice, pentrucă „Qipio- 
matul“, aşa cum e realizat de d. C. Ar- 
deleanu, e un iip — astăzi, când îi facem 
cunoştinţa în roman — de o inferioară 
calitate intelectuală, un. viriuos al al- 
coolului, un instinciual patronat de tăbă- 
carii mahalagii cari îi aduc, întrunceput 
de mâncare, îi găsesc apoi slujbă la fa- 
brica de tăbăcărie a corupătorului, fiicei 
sale, Agata, şi tot ei îl împing la crimă, 
“când în scenele de cârciumă îi arată ră- 
coală și-l fac să înţeleagă, ei cavalerii, 
că nu mai pot bea cu dânsul, câtă vreme 
nu pedepseşte pe patron, care l-a insuliat 
şi pe dânsul şipe fiica sa. Discursurile lui 
sunt lipsite de elevaţie şi de farmec şi 
de aci o oarecare nedumerire, când aute- 
rul ne arată şi pe cismarul Gangu şi pe 
ăbăcari, fie în admiraţie, fie meditând ia 
cele debitate de consul. Căci nici Gangu 
nu e aşa de inferior — şi vom vedea în 
curând — şi/nici tăbăcarii așa de năs- 
truşniei, ca să-şi mai amintească, după 
sinuciderea consulului, în cârciuma lux 
Tudorică, de „revoluţia franceză. drep- 
turile omului, luarea Bastiliei, Danton, 
Robespierre, Saint-Just şi decapilarea a- 
cestora ca apoi să treacă imediat la re- 
cepţiile delu Curtea lui Ludovic Soare, 
la discursurile lui Gambeta, Machiavel, 
Garibaldi, prigoana lui Torchemada conu. 
tra evreilor, sau la moartea Ţarilor ma- 
rei Rusii, şi în deosebi la Ivan cel Groas. 
nic, pe care şi-l întipăriseră în minte mai 
bine ca pe oricare altul, etc, ete... — 
cum ne spune autorul, întro enumeraţie, 
care sublincază mai bine ca orice, carac- 
terul superficial al croului  Sălceanu. 
Pentrucă toate aceste lucruri nici odată 
şi nicăeri, în roman, nu le-a debitat con- 
sulul. lată de ce spuneam : platonic, Au- 
torul a subînţeles anume taine şi aspecte 
ale acestui deercepit şi. le-a trecut sub tă- 
cere, Dar eroul a rămas prea fantomatie 
precum tot fantomatic şi graiuii ji” şi 
sfârşitul, când după ce omoară pe direcio- 
rul fabricei şi-l zvârle în cazanele cu ar- 
găseală — scenă de o inutilă cruzime ca 
şi atâtea aliele, în roman ! — se întoarce 
acasă şi înainte de a se spănzura, ţine 
un logos lui Gangu, în care după ce po- 
vestește scena dela Petersburg, care l-a 
dus la beţie, adaogă câteva aforisme de o 
calitate puţin ademenitoare. 

La îcl de platonică e şi fiica lui, „ac- 
trița“ Agata Sălceanu. Este desigur o du- 
reroasă dramă aceea a actriţei, pornită 
din mahalaua tăbăcarilor, surprinzătoare 
revelaţie la examenul conservatorului, 
pentruca, apot, intrată în hora intrigilor 
de teatru, angajată la Naţional, să nu 
poată juca, până la decăderea finală, şi 
toate conccinţe, ale iubirii ci romanţioa- 
sn pentru, directorul fabricei de tăbăcărie, 
Andrei Grigore. Am zis, este mai coreci: 
ar putea îi. Penirucă tocmai aceste de- 
cepţii şi mai ales declinul dragostei cu 
Andrei Grigore şi prosiituarea ei şi le 
urmă, convertirea carc o duce pe ea, 
care se dăduse aproape de bună 
voie — în roman — directorului fabn. 
cei, să propue cismarului Gangu so ia 
de nevastă (ceeace Gangu primește de 
vreme ce tot timpul nu visasc de cât de 
dânsa) — ei bine toate aceste peripeții 
abea sunt indicate în câteva pagini, când 
tocmai aceste desvoltări sufleteşti ar î» 
dat viaţă acestor fantome şi ar fi înlocuit 
această lume instinctuală de soiul căreia 
viața de 'toate zilele nc_ oferă atâtea 
exemplare, cu individualităţi literare, cu 
creaţiuni de artă. 

Romanul d-lui C. Ardeleanu intenţio- 
mase, întru început să se numească ; „Că- 
derea Oamenilor“. Nu era rău. Era în 
orice caz, mai aproape de decăderea a- 
cestor fantome, a căror vină este că 
prea sunt mânate din urmă, fără să-și 
trăiască viața, mai pe 'ndelete. Dar şi 











UNIVERSUL LITERAR 


BIBLIOGRAFIILE 


Sânt necesare bibliografiile ? 

Yără îndoială şi iată de ce: 

Astăzi. când editura românească a 
încetat aproape să ne mai ofere (cu 
rare şi fericite excepțiuni peniru : E- 
minescu, Alecsandri, Carageale, Coş- 
buc, Vlahuţă, Delavrancea, Duiliu 
Zamfirescu...) operele complete ale 
marilor înaintaşi ai cuvântului în- 
traripat românesc — cercetările de a- 
semenea natură au o îndoilă înscm- 
nătate : 

1. Peniru specialişii, ele sânt singu- 
rele îndreptări care-i pot conduce 
— fără greş — la afirmaţiuni şi ca- 
racterizări compleie, sigure şi defini- 
tive — căci ele urmăresc tocmai re- 
construirea schematică a manifestări- 
lor sufletelor înzestrate, fidela şi ma- 
tematica lor enumerare ; 

2. cât priveşte pe ceilalţi, pe sim- 
plii amatori de literatură — tot bi- 
bliografiile sânt singurele în măsură 
să-i orienteze pe căile adevăratei li- 
teraturi devenită clasică, atâta câtă 
sc mai poate găsi în dulapurile înve- 
chite ale puţinelor biblioteci publice, 
în rafturile multicolore, poliglote şi 
diferit înzestrate ale celor câţiva an- 
ticari ca şi în unele magazii mai rar 
frecuentate ale marilor case de edi- 
tură sau librării... In toate aceste ca- 
zuri — înapmat-eu o carte sigură şi 


= 


mai bine, poate, ar fi fost să-şi zică : „ro- 
manul unui om“ şi acestia e cismarul 
Alexandru Gangu. E surprinzător aproa- 
pe cât de desăvârșii — cu toate nuanțele 
romanţioase, în care-l învălue pe ici pe 
colo — cât de omenesc ce acest Alexandru 
Gangu, cismarul singur pe lume, cu con- 
ştiinţa singurătăţii lui, om de sacr.ficiu, 
umil dar eroic, de bun simţ, de judecată 
serioasă, fire romantică prin excelenţă, 
sentimental, care pentru visul lui — 
dragostea fără de prihană pentru Agata— 
iartă totul si mai ales înţelege. 

Dacă d. C., Ardeleanu ar fi acordat şi 
celorlalți protagonişti ai romanului, ace- 
inşi solicitudine artistică ca acestui 
Alexanstru Gangu, dacă ar fi epurat ro- 
unul de revărsarea aceasta de natura- 

im, și mai ales ar fi extirpat pur și 
simplu toate acele scene de o imuiilă 
cruzime — peste a'căror enumărc trecem 
— cu reconstituirea pe care o aduce 
vieţii de mahala, în care atâtea scene 
(nunta din curtea lui Niţă Măturaru, 
moartea cismarului bătrân, preumblarea 
eucoanelor, noaptea, spre cheiul gârlii, 
însoțite de Alexandru Gangu, etc. etc.) 
sunt admirabile aqua-forte realiste, to- 
tul ar fi concurat să înscriem cu „Diplo- 
matul, tăbăcarul şi actrița“ unul dim cele 
mai valoroase romane alc ultimului timp. 

Ceeace nu desnădăjduim, pentru carie- 
ra de romancier a d-lui C. Ardeleanu de 
oarece calităţile d-sale din scenele realiste 
(pentru că este în d-sa o vigoare nativă) 
nu aşteaptă disciplinate, decât să se înso- 
jească într'o operă desăvârşită. 


PERPESSICIUS 
In numărul viitor: IONEL TEODO- 


REANU : La Medeleni (Hotarul nestator- 
nic), roman. 


completă de îndrumări bibliografice— 
sau vei cumpăra numai ceea ce pre- 
zintă interes sau. de astă dată fără 
pic de regret, îţi vei consacra fondu- 
zile altor nevoi. lată unde văd eu și 
un frumos imbold peniru ediiura noa- 
stră, nu încă destul de orientală, care. 


„sesizată mereu prin cereri momentan 


irealizabilc, va fi nevoită, în cele din 
urmă, să procedeze la vulgarizarea 
marilor înaintaşi în sufletele nonilor 
generaţiuni. Şi folosul. marele folos 
imediat: continua unitate sufletească 
a acestui neam bântuit prin această 
repetată sorbire a artisticului veacu- 
rilor anterioare. 

Să mai adaog un al treilea folos? 
Tot bibliografiile, aceste reconstitu- 
iri sarbede şi elementare, pentru u- 
nii, aceste înşirări chinuitoare de nu- 
me şi date, pentru alţii, pentru cei ce 
le ocolesc cu destulă grije, sânt sin- 
gurele posibilităţi de îniregire a cu- 
noştințelor literare. de călăuzire in- 
failibilă în evoluţiunea sufletească, 
uneori : atât de întortochiată a scrii- 
torilor. de clasificare şi subdiviziune 
a operei acestora, dc îniregire a şcoa- 
lelor, a epocelor, a curentelor, de fi- 
xare de filiaţiunii şi influențelor. 
Sânt adevăruri pe care chiar detrac- 
torii acestor studii le-ar putea pro- 
clama ca atare, dacă vor fi puşi în 
situațiunea de a lucra. 

Totalizarea lor duce la încheerea 
definitivă a necesităţii bibliografiilor 
— Iucru pe care-l confirmă şi condu- 
cătorii publicaţiunilor literare. care 
nu numai publică, dar apelează la 
specialişti în asemenea direcţiune, de 
cercetări. ba încă şi publicul care în- 
curajează aceste periodice urmărind 
cu interes indicaţiuni de asemenea 
natură. Aceste fapte, cum şi acela al 
tipăririi în limba românească şi cu 
privire la literatura noastră a unei e- 
dificatoare Contribuţiuni la bibliogra- 
fiea românească, datorită domnului 
profesor şi istorie literar Gh, Ada- 
mescu, cu aproape 600 de pagini, sânt 
dovezi definitive că şi sufletul româ- 
nesc, ținut, până mai deunăzi, cu grije 
în faza „biografiei subţiri“ alintat în 
cancanuri şi scrisori de dragoste 
de-ale poeţilor, hrănit cu opere efe- 
mere şi cu caracter personal, a intrat 
în plină Splai une şi se găseşte la 
începutul celuilalt drum, acela al a- 
devărului. al frumosului, al binelui, 
în faza cercetărilor serioase şi nu 
numaidecât distractive. 

De aici însă şi atâtea obligaţiuni 
pentru bibliografi şi bibliografii şi, 
în fruntea tuturor, acel imperativ ca- 
re să dea cercetării toată înfăţişarea 
unei înseilări ştiinţifice. 


PAUL L PAPADOPOI, 





UNIVERSUL LITERAR 





„SALONUL OFICIAL“ 
(Sala Hans Eder) 
IV: 

Cercetătorul care, părăsind tmosfera 
calmă, iutimă şi luminoasă a Sălii Palla- 
dy, păseşte peste prnzul sălii ans Eder 
— are o clipă de legitimă ezitare, 

Totul aci detună şi se încaieră — înti'o 
deprimantă mohorăre cromatică, 

Ne aflăm în faţa unei alte mentalități, 
a unei alte atitudini ariistice, ua unei alte 
educaţii a sensibilităţii, 

Și in faţa unui alt gust, 

Procedând didaciic, vom spure, dela în- 
ceput, că pictorii ucestei săli (aproape 
toţi din ținuturite alipite) — se împart în 
trei grupe mari. 

Grupa celor cari nu văd în artă de cât 
imitarea fidelă a naturii — servindu-se, 
in transpunerea acesteia, de miilvace exas- 
perant de plate; 

Grupu celor cari, respeclâud cu credinţă 
natura, încearcă totuşi o interprelare — 
pria procedee vag iripresioniste ; — şi 

Grupa. celor vbsedaţi de literatură — 
«xpresionistă ori internațional-comunistă 
— până la aproape nerecunoaşterea plu- 
sticului elementar. 

Majoritatea artiștilor din toate grupele 
acestea aparţin, vădit, şcoalei germane — 
san sunt sub dominarea principiilor ei, 
indiferent dacă şi-au făcut ucen'cia la 
Pesta, la Berlin, la Roma, Moscova sau 
Paris. i 

Sub dominarea acelos principii, cari — 
nai cul seamă înainte de război — ficeuu 
în Europa centrală victime numeroase : 

Nu poesie în artă, ci forță! ! 

Fireşte, îndemnul acesta, cure avea o e- 
videntă nuanţă de ordin, a imprimat a- 
colo artei un caracter kolosal hibrid. 

Și era fatul să se întâmple astfel: Ger- 
manul e un sentimental, Ducă'l scoţi din 
făgasul lui sufletose — ratează. ! 











Dar să revenim la expozanţii noştri — 
şi să nu ne sfiim a le mărturisi, camara- 
doreşte, şi calităţile şi ncajunsurile, toate, 

Pornim la întâmplare : (e 

ALLĂX ANDRU POPP 
lipit cu desăvârşire de viziune picturală 
— poute trece, totuși, drept „abil“, 

„Portretul Doamnei A. Popp“ — mult 
inferior „auto-poriretului“ sub raportul 
bunului gust — e v lucrare care îţil re- 
pugnă, 

Imitarea naturii îşi are şi ca limitele ei, 

Cine — din lipsa simțului pentru fru- 
mos — le depăşeşte, cade în meseria jos- 
nică a morlelatorilor de figari — stil caff6. 
chaniant — pentru panoptikum. 

GIDOFALVY ETELCA 
fără îndoială, eleva d-lui Al. Popp — cel 
plin in acel înfricosător „Bade Juan“... 
care totuşi, Dumnezeule ! ! râde. 

„Căminul în Castel“ îţi linişteşte puţin 
nervii, după spaima „Jaunului“ — dar e 
departe de a-ţi satisface, pe cât de cât; 
retina. ! ' 

Şi nici nu te îmbie... 

RALPH TELEKY : 
expune, între altele, un mare panou „de- 
coratil*” — cu bivoli — înduioșător prin 
nevinovăția lui. 





PERICLE CAPIDAN i 
pare a fi un pseudonim. 

Bănuiam în d-sa o domnişoară dactilo- 
arafă — elevă a d-lui Kimon Loghi. 

HANS EDER 
expune numai două bucăţi : „Natură moar 
tă“ şi „Sat de Muniei. 

Asupra artistului acestuia — unul din- 
tre cei mai înzestrați, dar şi unul dintre 
cei mai bizari, pe curi ni-i trimite regiu- 
uea transcarpalină — Sar cuveni să ne 
oprim mai mult. Spaţiul acestei reviste 
nu ne îngăduie însă, o analiză amănun- 
ţilă. Vom face-o'bucuros, cu alt prilej și 
viurea, 

Tinem totuşi să ne mărturisim, pe scurt, 
impresiunea noastră fruncă şi să ne holă- 
vîm atitudinea — chiar de pe acum. 

Arta d-lui Hans Eder nu se va putea, 
altoi, niciodată, pe trunchiul sptritului 
nostru latin. 

Expresionismul d-sale, ale cărei identi- 
ce manifestări le cunoaştein din luropa, 
Centrală, are prea puțin. îu el. preoeu- 
pare plastică —- în schimb, zdrobitor de 
muult, preocupare literară, 








Deaceca, majoritatea pânzelor acestui 
artist de un incontestabil talent — ne a- 
par greoaie, incoherenie, convulsiviate şi 


hotărit — antipieturale. 

Cei ce-l încuajează mai departe pe ca- 
lea aceasta, săvârşeae o cumplită eroare. 

Şi e-un neiertat păcat! 

AUREL PAPP pi 
se află, oarecum, într'o situație asemănă- 
toare cu a d-lui Ilans Eder. Cu simpla de- 
osbire, că d-sa nu ce frământat de litera- 
tura expresionisi-decadentă, ci de accia 
internațional-comunistă, pe care cată so 
propage cu mijloace care țin prea mult 
de ilustrație şi prea putin de pictura pură. 

Vastele compoziții ale d-lai Aurel Papp, 
din care luinina — duhul cromaticei, — e 
en desăvârşire absentă, .. sunt niște mi- 
cuţe şi stimbre aquarele fendenționiste — 
mărite la telescop. 

Deaceia, în ciuda excesivei lor dimen- 
siuni, ele ni se înfățoşează diluate, con- 
fuze, aproape neexistente — şi deloc con- 
vingătoare, : 

Presupunând la d, Aurel Papp o atitu- 
dine corecti — nu axtistică, ci social re- 
noluționară — ne miră  incăpăţânarea 








* d-sale de a propaga astfel generoasele co- 


mandumente ale internaţionalei, prini”un 
singur uriaș și costisitor exemplar ilustra- 
tiv, care nu va' putea sta nici oduti la 
îndemâna masselor proletare, pe care le 
bănuim însetate după învățătura. vie, în 
imagini, a crezului iniermaţionalei repu- 
blici. 

Socotimlu-l nn ca pe un simplu pictor 
— ceia ce i-ar displace până la jignire 
d-lui Aurel Papp — ci ca pe un activ 
propagandist al marxismului. trecut prin 
ferja moscovită,..... ne îngăduim a-i: da 
un sfat tovarăşului,— rătăcit o clipă în sa- 
lonul eminamente burghez ul ţării noastre: 

Cel mai sigur şi mai rapid mijloe de 






propagandă revoluţionară este — după 
pressa şi  broşurica ieftină — numai 


lampa gravată gau lithografiată, care, 
multiplicată la nesfârșit, uşor transpor- 
iabilă şi necostisitoare, poate să pătrundă 
adâne în valurile mulțimii de prefutindeni 
so instruiască, so miște — şi so răsco- 
lcască după voie, 

lată pentru ce, ni se pare încă alt 
bizară stăruința d-lui Aurel Popp — care 
esle și un excelent gravor — de a per- 
zista în câmpul picturii de mare anver- 
gură, unde perspectivele nnui real con- 
tact cu massele internaţionale, nu-i pot 
fi de cât închise, — pentru pricinile mai 
sus arătate, 


13 


Și apoi — după concepția unanim im- 
brăţoşată de puritanii marxismului — cu- 
loarea este un lux inutil, şi un dăunător 
prilej de voluptate. . 

Culoarea e lirism : copil răsfăţat al so- 
cietăților capitaliste. 

ERNO TIBOR 
este, fără îndoială, cel mai 
sala Mans Eder. 

Tam dori, totuşi, mai mult neaştepini 
în compunere — şi mai mulţă supleţă cro- 
matică. ! 

AUREL CIUPE 
are frumoase însuşiri de portretist, 
„Miky“ — de pildă — o cel mai expresiv 
și mau pictural chip din sala lans Eder, 
Tusă culoarea d-lui Ciupe  păcătuieşie, 
tucă, prin lipsă de armonie şi caldă comu- 
nicativitate, 

TEFRESCU DRAGOE 
expune aici o încercare de frescă, desigiir 
cea mai izbutilă bucată a d-sale, şi care 
aduce in sala aceasta — așa de tristă 
un pic de lumină și degraţie, latină. 

VICTOR TEODOROYV 
armonic, expresiv şi oare cum unitar în 
„Cele doui puteri“ — e, dimpotrivă, disto. 
nunt, crisput şi complet desmădulat tech- 
niceşie în „Portretul d-soarei N. Ca, 

Vedem totuşi în d. Victor Teodorov un 
telent incontestabil, dela care  nădăj- 
duim mult, în viitor. 

AMALIA DOCZY 

„Mureş lângă  Mirislău” — vopsea... 
vopsea... i 

ION ISAC 
cu „Vederea d-sale 'din Clui“ face bună 
figură între d-nii Tekely şi Alex. Popp. 

RISA KRAID 
are retina vitiată de obsesia unui galben 
ordinar si opărit, 

Afecţiunea aceasta se vede foarte bine 
in „Nudul“ d-sale — a cărui carnaţie e 
modelată exact din aceiaşi materie ca şi 
fructul de lămâie, alăturat, 

„larna“ d-sale, unde paleta trebuia să 
jongleze eu imacularea alburilor. e ucisă 
de predominarea, țipătoare şi fără sens, 
a chromului. 

EI.ZA LATINCA 
„Flori — agreabil şi luminos colorate. 
Păcat însă că sunt brusc profilate pe im 
feud, anost şi opac — cremă de ghete. 

ANDREI LITTECKY 
îu „Poşnicul călător“ e un seolar. In „Bu- 
ăria“ d-sale — e un abil, care cunoaște 
misterul trucurilor pentru vcuşita efecte. 
lor ieftine, 

CORNEL IIUBA 
«.. diluat, 

M. SATAROV 
„Nos duo sumus totius populus obic. 
vi se pare un titlu prea lu şi prea 
dant pentru. o compoziţie isterie conturzio- 
nulă, care sar fi putut, mai eu tâle, hote- 
za : „non omne licitum honestum..“ 

VALTER WIDMANN 
Tin mizantrop. Ambele d-sale portrete 
sunt -— sufleteşte — antipatice și — co- 
Jevistie — crude. 

)). Valter WPidmann ar avea ceva de în- 
vățat măcar dela d. Aurel Ciupe, 


N. N, TONITZA 


pictor din 


















URATA. —- Dintrun exces de zel re- 
dacţional, multe din subtitlurile reprodu- 
cerilor de tablouri. din nr. trecut al re- 
vistei noastre, au fost greșit adăugate, 

Aşa de pildă — între altele — „Infoar- 
cerea dela târg" a pictorului Fr. Șirato, 
nu e un tablou „premiat“ de Țuriul Salo- 
nului, ci „ACHIZIȚIONAT« de ministe- 
rul Artelor, pentru unul din muzeele Sta- 
tului nostru. d 


14 


Cronica muzicală 


REPREZENTAȚIUNI POPULARE LA OPERA ROMANA 


Tostul de căpetenie cu care-şi poate 
justifica, existenţa o instituţie de operă 
de stat este, fără îndoială, stimularea 
producţiunii dramatice originale, Orice 
arganizare de teatru muzical îşi soco- 
teşte momentele principale ale istoriei 
sole în primele reprezentaţiuni, în pre- 
miere. Nici astăzi nu este cu desăvâr- 
şire părăsită predilecţiunea compozito- 
rilar de a scrie lucrări de operă pentru 
un anumit teatru muzical, fapt ce ioc- 
n.ai constitue o faimă deosebită pentru 
acel teatru, Opera noastră română, îm- 
pleticindu-se de necurmatele vicisitudini 
ale inexperientei, nu a dovedit puterea 
necesară — și, poale, nici n'a avut vre- 
mea — de a înrâuri creaţiunea origi- 
nală. 


Dar nici de altă latură a vieţei noas- 
tre muzicale, de latura educativă, nu a 
putut fi preocupată Opera română, de 
cât formal şi întâmplător. lar când ase- 
menea  preccupări sunt manifestate, 
toată lipsa de solicitudine și de înţele- 
gere pentru nevoia de educaţiune mu- 
zicală a poporului este evidentă. Căci 
ru este deajuns, pentru a atrage aten- 
țiunea publicului asupra Operei, comu- 
nicarea, cu nuanţă silnică, pe care o 
citeşti în gazete că, fiindu-i impus prin 
contractul de cesiune, Opera română or- 
gunizează o serie de reprezentaţiuni cu 
preţuri populare, Mai apoi, chiar când 
sunt făcute acum, la sfârșitul stagiunii, 
reprezentaţiunile populare trebuiau or- 
ganizate, socotim, nu numui în ceeace 
priveşte trebile  băneşti,- adică cu scă- 
deri la cassa de bilete, ci în condițiuni 
cari puteau sălta și bănește afacerea, 
dar care, mai cu seamă, puteau aduna 
în preajma scenei de operă un număr 
cât mai mare de spectatori. A lipsit, în 
primul rând, o propagandă vie în stra- 
turile sociale care nu stiu de cât din 
uuzite de existenţa Operei. S'a purces 
la afișarea reprezentaţiilor populare cu 
mijloacele obisnuite, dacă nu chiar mai 
vestrânse, ca față de sosirea peniru. re- 
prezentațiuni extraordinare a cutărui 
tenor sau bariton. Nici repertoriul nu 
este, de sigur, indiferent pentru asemb- 
nea reprezentațiuni populare. Putea fi 
apropiat un criteriu: istoric, stilistic, 





de șccală naţională, sau chiar unul de 
eclectism pentru a se putea înfățișa for- 
ţele interpretative româneşti, cântăreții, 
dirijorii, etc. Cunoaștem în organizaţia, 
Qperei personalităţi de serioasă pregă- 
tire științifică muzicală, care ar fi pu- 
tul lămuri in fiecare seară, înainte de 
reprezentaţiune, câte ceva din chestiu- 
nile ce privesc opera ce avea să fie cân- 
tată, introducând astfel auditorul în 
operă şi sporindu-i capacitatea de per- 
cepțiune şi de înţelegere muzicală, cul- 
tivându-l muzical, cu alte cuvinte, Ho- 
tărându-se un ciclu popular, ar fi pu- 
tut fi emise abonamente din vreme şi 
redactate programe introductive cu stu- 
diile necesare pentru pregătirea audi- 
icrilor. 

In chipul acesta ar fi fost ispitit umi- 
lul om din popor să jertfească din ba- 
nul şi timpul său. Altfel, o mărturisim 
cu durere, nici membri ai învăţămân- 
tului public, nu se grăbesc să vină la 
Operă. Vor trebui, de sigur, cercetate 
şi aflate şi alte mijloace, care să poată 
trezi şi activa interesul marelui public 
pentru teatrul muzical. Adevăratele re- 
surse de trăinicie, în legăturile sale cu 
marele public trebue să le vadă Opera 
română. Nici în subvenţiuni dela Stat, 
nici în cei câţiva snobi de premieră. A 
ne măsura cu. marile instituții din Oc- 
cident şi a crede că o reprezentaţie reu- 
sită justifică, toate cheltuelile şi stră 
duințele, este o ademenitoare ambiţiune 
artistică. Să concedem însă că o Operă 
de Sat, o Operă naţională deci, — în 
cazul ci nu stimulează creaţiunea ori- 
ginulă autohtonă, nu poate dura de cât 
sub garanţia culturii muzicale a poporu- 


lui. Altfel nu! 
ut ea G. BREAZUL 
NE 





Buletin bibliografic săptămânal ” 


2. RELIGIE. TEOLOGIE, 

Popescu-Mălăeşti (Pr. Fe. 1. — Studii 
și comentarii, Proorocii. Notiuni in- 
troductive. Fasc. 1. București, (Pip. 
Cărţilor  Bisericeşti), 1926, 88 -p. 
Lei 30. 

Tomescu (Pr, Jon). — Lecţiuni de Cate- 
hizare normative asupra istoriei 
Vechiului Testament. Bucureşti, 
(Tip. Române Unite), 1926, 39 p. 

Cristescu (Pr. Dr. Gr). — Mai aproape 
de tine, Doamne !... Meditaţiile unui 
închinător, Sibiu, (Tip. Arhidiece- 
zană), 1926, 320 p. Fig. Iei 100. 

Chiriceşeu (Dr. Constantin). — Aşezarea 
Pascaliei în calendarul îndreptat. 
Bucureşti, (Tip, Cărţilor Bisericeşti), 
1926, 19 p. 

Hermann (Protopop Theodor), — Mono- 
grafia istorică a protopopiatului or- 
todox român Dej. Lupte, treceri şi 
procese religioase. Cluj, (Tip, Dr. S. 


*) A se vedea tabloul clasificaţiunii 
zecimale în numărul 1. 


de AL. SADI-IONESCU 


Bornemisa), 1926, 2354-11 p.-ter- 
rata. Tei 100, 

Sz6kely Kâroly. — A sepsiszenteyârayi 
rom. kath. egyâz €let6băl 1766— 
19%6-ig. Sft. Gheorghe (Ny-om J6kai), 
1926, 67 p. Lei 30. 

33 ECONOMIE POLITICĂ. 

Basilescu (Aristide N.). — Principii de 
economie politică. Partea generală. 
București, Editat de A. Th. Doicescu 
I(Tip. Române Unite“)], 1926, [—XII] 
+ 164 p. Lei 120. 

Rothmann (Adolf). — Consideraţiuni a- 
supra valutei. Bucureşti, (Tip. Socec 
& Co), [1926], 31 p. Lei 40 (şi în 
nemţeşte 32 p.). 

Pentru unitatea mișcării sindicale. Bu- 
cureșii, Unianile şi sindicatele uni- 

__ tare, 1926, 95 p. Lei 15. 

Garotlid (Const.). —Impozitul pe moşte- 
niri. Critica proectului de lege pre- 
zentat corpurilor legiuitoare de d. 
ministru de finanţe. București, (Tip. 
'Triumini), 1926, 23 p. 

Ghibănescu (Gh.). — O pagină din isto- 


UNIVERSUL LITERAR 





LA TEATRUL „REGINA MARIA“ : 
Păjţania abatelui Pellegrin. 


Piesa aceasta e scoasă din romanul 
lui Clement Vautel, 

Am citit romanul, după ce am văzut 
piesa, Și dacă am apreciat izbânda ar- 
tiştilor dela teatrul „Regina Maria“ de 
a fi interpretat bine, cu vervă, cu inte- 
ligență şi cu acea pulere de a deter- 
mina comentarii serioase din partea 
publicului, asupra motivelor de perin- 
darea, scenelor, mărturisesc că mi-a 
plăcut cu mult mai mult romanul. Este 
în roman, o satiră amară, pe care în 
special ziariştii ştiu s'o desfăşoare asu- 
pra faptelor și oamenilor, cari se pun 
deacurmezișul îndreptărilor sociale. Ma: 
este în roman o așa de frumoasă des- 
criere, plină de pitoresc a personagiilor, 
— pitoresc, pe care piesa nu l-a putut 
păstra decât pentru abatele Pellegrin, 
dar l-a încărcat cu un fel de bruta: 
ltate, 

A izbutit însă piesa să redea mai in- 
tensă starea sufletească de dezamăgire, 
provocată de realizările tâmpe ale îm- 
bogăţitului de război, care crede, că cu 
bani se poate obţine orice şi cu bani 
trebuie să cucerească şi onoruri şi dem- 
nităţi și rosturi în viaţa publică. 

Am aplaudat izbânda teatrului „Re- 
gina Maria“, că prin această piesă, 
scoasă din munca unui ziarist, a păl- 
muit în aprobările entuziaste ale spec- 
tatorilor,  lâncezeala morală dela noi, 
unde atâţia găgăuţi îmbogăţiţi de răz- 
boi au ajuns și continuă să parvină, 
caricaturizând morala și  năzuinţele 
sociale. 


Abatele Pellegrin a fost în război, un 
viteaz. In contact permanent cu solda: 
ţii si-a însuşit peste bunătatea lui ru- 
rală şi camaraderească, limbajul plastic 
și vesel al soldaţilor. St 

La castelul din parohia abatelui, vine 
ca stăpân un găgăuţă îmbogăţit de răz- 
poi, Cousinet. D-na Cousinet e o fostă 
cântăreaţă de cată chantant, Lisette. 





ria finanţelor Moldovei. Simile vis- 
terici Moldovei pe anul 1763. Studiu. 
laşi, (Tip. Lamina Moldovei), 195, 


3 p. Ă 
Ionescu-Crivăi (Gh.). — Echitatea impo- 
zitelor în Bugetul 1926. București, 
(Tip. Tiparul Românesc), 1926, 32 p. 
Lei 10. (Biblioteca Sfatului negusto- 
rese No. 1). i Ș 
Plopul (A. B.). Impozitul comercial și 
industrial după legea contribuţiuni- 
lor directe. Comentariu teoretic şi 
practic. Ediţia II-a revăzută şi mult 
adăogită. Constanţa, (Tip. Albania), 
1926, 195 p. Lei 15). 
37 INVĂȚĂMÂNT. PEDAGOGIE. 
Puia (jeronim). —— Dare de seamă asu- 
pra învăţământului primar din ju- 
dețul Mureş-Turda pe anul 1924/25. 
Târgu-Mureş, (Tip. Comunală), 1926, 
80 p. 

a) Manuale pentru învăţământul 
secundar şi special. 
Birnbaum ([,). — Culegere de probleme 
de algebră elementară pentru clasa 
IV-a secundară de băeţi şi fete şi 
pentru examenul de admitere în cl. 
V-a. Râmnicu-Sărat, Invăţătorul Ro- 
mân, Al. Ariton, 1926, 36 p. Lei 22. 


UNIVERSUL LITERAR 


Cousinet vrea să fie deputat. Şi pen- 
tru asta, caută sprijinul parohului, fă- 
când daruri săracilor şi oferindu-se gro- 
solan să repare biserica. Îşi mai caulă 
sprijinul, la o rudă nobilă a fostului 
castelan, la episcopul arondismentului 
şi la o ceată impură de politiciani proşti 
de suburbie, precum şi la un gazetar 
sărman de duh, epavă provincială de 
desmoştenit. 

Lisette fuge în toiul campaniei electo- 
rale cu Pierre (ruda nobilă a fostului 


castelan).  Abaiele e trimis s'o aducă 
dela Paris.  Peripeţiile bietului preot 
rustic sunt de toată nostimada. Intră 


într'un local de noapte. Năvălesc mese- 
riaşele amorului pe el. E luat în bat- 
jocură de chelneri, ce arestat; dar a gă- 
sit pe fugari. 

I-a adus inapoi. Cousinet e ales depu- 
tat. Pierre ia pe o nepoată a lui Cou- 
sinct. Dar bieiul abate e pedepsit de 
episcop fiidcă abatele a intrat în loca- 
lul rău famat, ca să găsească pe fugari 
și fiindcă n'a minţit, ca să ajute elec- 
toraliceşte pe Cousinet. Intervine însă 
cardinalul și abatele e absolvit de pe- 
deapsă. 


Abatele a fost d. Maximilian. In rolul 
acesta, d. Maximilian a precizat un tip 
social. Puţin interesează, că în piesă a 
fost abate. Tipul social 'visat de tineri. 
mea luptătoare: bun și sincer, devotat 
și  dârz, pitoresc şi original, — omul 
care știe ce-i suferinţa, e înobilat de a- 
mintirea ceasurilor, când râvna izbân- 
dirii naţiei prăvălea orice asperitate de 
individualism. D, Maximilian a fost un 
abate inteligent şi sincer, convingător 
și devotat. 

Pierre a fost d. Tony Bulandra, cu a- 
cecaşi eleganță în atitndine și cu acceaşi 
susținută dispoziţie de umor discret. 

Cousinet a fost d. Ţăranu, potrivit ro- 
lului. Lisette a fost d-na Catuşa Elvas, 
pe care o felicit pentru jovialitatea cu 
care a jucat. 

In rolurile celelalte, d-nii Enescu, A- 
nastasiad (feţe bisericeşti),  Hooiung, 
d-nele L. Constantinescu, Renâe Annie, 
au completat cu distincţie o interpre- 
tare bună, 


LA YEATRUL NAŢIONAL : „Ucenicul 
vrăjitor“ de d-na Zottoviceanu. 


Autorea e o tânără scriitoare. Caută 
încă forma literară, care să i se potri- 


vească mai din plin. Scrie versuri în 
care nu i sa deslușit încă nota perso- 
nală. Şi-a scris şi această piesă, care 
sa bucurat de o bună interpretare în 
volurile masculine şi într'unul din cele 
femenine. Piesa e întradevăr frumoasă 
ca literatură. Nare destulă acţiune. E 
lipsită de acel antren necesar desfăşu- 
vării acţiunii. E scrisă însă frumos, prea 
cu multă căutare poate. 


Doi prieteni de şcoală şi de sărăcie: 
Grigore şi d-rul Mihail. Cel dintâi pro- 
fesor întrun târg de provincie, sa în- 
surat și şi-a încadrat viaţa slugarnic, 
între liceu şi casă. Acasă nare niciun 
pic de personalitate. E un fel de ma- 
vionetă a ordinelor soacrei. Cel de al, 
doilea a ajuns profesor universitar. E 
sârguincios, are ambiţie, vrea să mun- 
cească şi să-și împlinească idealurile 
tinereşti de activitate spornică intelec- 
tuală, care să facă drum şi să aducă 
foloase obștești. 

Sau întâlnit după 10 ani. Profesorul 
e o închircire de ratat; medicul univer- 
sitar e o vibrantă energie neşovăelnică. 
Mihail stârneşte ambiția în Grigore de 
a nu se da înfrânt mediului monoton, 
vedus şi sec provincial. Grigore e con- 
vins să plece la Bucureşti, şi să por- 
nească la lucru.  Infiorarea tinereţii, 
care vrea, care se smuceşte de sub co- 
viltirul rutinar al datoriei simplificate, 
a stăpânit o clipă. Dar apare saţia lui 
Grigore, şi nenorocitul redevine acelaş 
bleg înfrânt, căci d-na nu vrea să plece 
la Bucureşti ; d-na nu vrea să se aven- 
tureze din liniştea căminului provin- 
cial; d-na are un argument decisiv: 
dacă el pleacă, ea divorţează. ă 

Şi sărmanul ratat a încremenit pe 
scaun. 


Grigore a fost d. Calboreanu, căruia 
și de astă dată îi spun toate cuvintele 
bune, pentru disciplina sa şi pentru ho- 
tărita-i înţelegere a rolurilor. 

D-rul Mihail a fost d. Vraca. Tineresc 
și entuziast, dar și cam declamator. 

Soacra a fost permanenta soacră, cu 
vervă şi cu atitudini de meliţă, d-na 
Sonia Cluceru. Ă 

In soţia lui Grigore, a apărut d-na So- 
lomon. 

N'aş putea preciza, dacă rolul nu i s'a 
potrivit, sau dacă d-na Solomon nu sa 
silit să-şi adapieze rolul. Sau poate di- 
rectorul teatrului a silit-o să iasă din 


15 





ED A 


CALE E 
= 


Ci Des 








24 Mai, 1913: 1. Simionescu şi-a ţinut 
discursul de recepţie în Academia Ro- 
mână, vorbind despre „Evoluţia culturii 
ştiinţifice în România“, Răspunsul a 
îost, dat de dr. 1. Mrazec. 

1914: A murit Pompiliu Eliade. 

25 Mai, 1921: G. Bogdan-Duică şi-a ţi- 
nut discursul de recepţie în Academia, 
Română, vorbind despre „Titu Liviu 
Maiorescu“. Răspunsul a fost dat de 
Sextil Puşcariu. 

26 Mai, 1842: Sa născut pictorul Eu- 
geniu Voinescu. 

1868: A murit poetul basarabean Cos- 
tache Stamati. 

1910: N. Iorga a îost ales membru al 
Academiei Române. 

1910: T. V. Ştetanelli a fost ales mem- 
bru al Academiei Homâne. 

2? Mai, 1854: Sa născut în Iaşi Con- 
stantin Meissner. 

28 Mai, 1914: Vasile Pârvan şi-a ţinut 
discursul de recepţie în Academia Ro- 
mână vorbind dospre „ln memoriam 
Constantini Erbiceanu“. Răspunsul a 
fost dat de N. Iorga. 

1919: Ştefan Ciobanu şi-a ţinut dis- 
cursul de recepţie în Academia Româ- 
nă vorbind despre p„Contribuţiuni pri- 
vitoare la originea şi moartea Mitropo- 
litului Moldovei Dosoftei”, Răspunsul 
a fost dat de I, Bianu. 





neactivitate, încărcând-o cu o interpre- 
tare, care i-a fost aisgraţioasă,. 

Despre ceilalţi artişti, Săvulescu Cre- 
țoiu şi d-ra Mihăilescu, menţiuni ono- 
rabile. Mai multe cuvinte bune pentru 
părinţii micului Gică (fiindcă în piesă 
e şi un copil de câțiva ani, care vor- 
beşte deslegat, cu curaj și hotărire). 


B. CECROPIDE 


a] 


Popovici (Const). — Technologia mate- 
rialelor pentru şcolile industriale, de 
meserii şi şcoli speciale technice. |. 
Ediţia V-a revizuită şi adaugită. Bu- 
cureşti, (Tip. Curierul Judiciar), 1926, 
144 p. Fig, Lei 3%. 


4 FILOLOGIE. 

Scraba (G. D.). -—- Vorbirea și scrierea 
românească. Studiu introductiv în 
filozofia limbii. I Gramatică, Orto- 
grafie, Punctuaţie. București, Socec 
& Co., 175 p. Lei 140. 

Stola (Nicolae). — Dicţionarul ortografie 
al limbii române. Orthographisches 
Wârterbuch der rumănischen Spra- 
che. Timişoara, (Tip. Cartea Româ- 
mească), 1926, 575 p. Lei 225. 

7. ARTE. SPORT. 

Jorga (N). — Lrornementation du vieux 
livre roumain. Paris, Jouve & Cie, 
1925, 12 p. -+ planşele VI—XII. Lei 20. 

Haret (Mihail). — Turismul și pregăti- 
rea turistică în apărarea naţională. 
Conferinţă. Bucureşti, Editura auto- 
rului, 1926, 21 p. Lei 25. (Biblioteca 
științifică No, 3). * 

. 8 LITERATURĂ. 
Radu (Const), — Critica psiho-antropo- 


logică şi Leopardi. Focşani, (Tip. 
Cartea Putnei), 1926, 15 p. 


I. LITERATURĂ ROMÂNĂ. 
a) Poezie. 


Abrian (Clarin). — Clairidres. Vers et 
pensâes en francais et en roumain. 
București, Ancora, $. Benvenisti & 
Co., [1926], 97 p. Lei 30. 

Gudin (N.). — De-a-lungul vremii. Epi- 
grame politice şi sociale. București, 
(Tip. Poporul), 1926, 62 p. Lei 60. 

b) Teatro. 

Caragiale (1. L.), Petre Liciu şi Octav 
Minar. — Teatru inedit. Reporterul 
Caracudi. Făclia de Paşte— Artico- 
lul 214. Bucureşti, Socec & Co., î. d, 
137 p. Lei 30. 

Poldistern. — Ploae cu soare. Comedie 
într'un act. București, Socec & Co. 
1925, 54 p. Lei 15. 

c) Roman, Nuvelă. 

Brăesca (G.. — Un scos din pepeni. 
Schițe umoristice. Bucureşti, Ancora, 
S. Benveisti & Co., [1926], 200 p. Lei 50. 


II. LITERATURĂ STRĂINĂ. 
Kugel Istvân. — Dalok a messzes6gbăl. 


Versek. Deva (Ny-om Hirsch Adolt), 
1926, 87 p. 

Somly6 Zoltân. — Mileva egy sziiz fels- 
zabadulâsânak târtenete. Timişoara, 
Az En Ye U Kiadâsa, 1926, 63 p.Fip. 


FII, LITERATURĂ STRĂINĂ TRADUSĂ. 


Rolando (Silvius). — Ne leagă pămân- 
tul... Roman. Bucureşti, Casa Şcoale- 
lor, 1926, 395 p. Iei 100. 

Berczik (Arpad de). — Barba. In româ- 
neşte de T. Damian. București, Ade- 
vărul, [1926], 32 p. Lei 4. (Lectura 
No. 66). 


9 ISTORIE. BIOGRAFIE. 


Dorna (Siroe) George Lungulescu. — 
Suferințele milenare pentru apăra- 
rea românismului. Revoluţia Româ- 
nilor din Ardeal şi preamărirea lui 
Avram Iancu. București, (Tip. Răsă- 
ritul), [1926], 48 p. Fig. Lei 12. (Bi- 
blioteca revistei Cultul Eroilor No. 3). 

Iorga (N.). — Les conflits balkaniques. 
Paris, Felix Alcan, 1926, p. 1689—186. 
Lei 15. Ă i 

Amintiri de pastor Russell. Cluj, (Tip, 
Viata), 1996, 17 p. + pl. fig. 


16 


REDACŢIONALE 

D D. Lucian Blaga începe cu numărul 
de faţă publicarea unei serii de esseuri, 
sub titlul: Daimonion. i Și 

Deşi ciclice, articolele prezintă interes 
şi fiecare în parle. A 4 

CI Din cauză de forță majoră, (pleca- 
sea d-lui Liviu Rebreanu la adumarea a- 
nuală a P, E. N.-Clubului la. Berlin) co- 
niisia premiului de proză fiind descom- 
pletată. rezultatul va mai zăbovi puţin, 


: i SCRIITORII 
CI Sta pus sub tipar — și va apare în 
curând — volumul: Cronici fanteziste, 
neliterare de N. N. Tonitza, 
Cl Seriitorul Camil Baltazar va face 
să apară în cursul acestei funii: „Bi- 
blice, volumul dedicat auticelor tfecioa- 


re ebree. 
REVISTE 

Cl REVISTA GENERALA A INVAȚA- 
MÂNTULUI (XIV, 4, April, 1926): 

Majoritatea studiilor se grupează în 
jurul celor două probleme capitale : Siu- 
dial omanităţilor în licec, şi chestiunea 
bacalaureatului — amândouă aspecte, 
ale aceleaşi alarmante chestiuni, a învă- 
țământului secundar, D. C. Stoicescu, pro 
fesor la facultatea de drept din Bucu- 
reşti, vorbind de lipsurile şi neajunsurile 
Facultăţii de Drept din Bucureşti, sub- 
liniază nivelul scăzut al absolvenţilor 
de liceu, care urmează dreptul; d. O. 
Tairali pledează cu exemple şi texte din 
somităţi străine, pentru  Imvăţământal 
limbilor clasice în liceu, iar d. Eliodor 
Constantinescu, directorul liceului din 
R. Vâlcea, exemplifică cu, experienţa sa 
de membru examinator la trecutul baca- 
laureat, dezastrele acelui examen. Toate 
bune.  Judicioase observaţii. impresio- 
nante elcgii, catastrofale perspective! 
Nu-i de ajuns. Oricâte arhive documen- 
tare nu vor sluji la nimic cât timp nu 
vom ieși din faza clegiacă, Avem scoala 
pe cate o merităm. Pe care o merită ac- 
tnalul corp profesoral. Un corp profeso- 
ral rob, o școală de sclavie materială şi 
intelectuală. 

In restul sumarului: M, Mihăileanu: 
“Tot liceu, bifurcat?: M, A, Constantine- 
seu: O voce din Franţa în chestiunea 
Inv. Istoriei ; ete. La cronică, o schiţă 
pioasă şi informată, a d-lui H. Bachelin 
despre regretatul Henry Lolliot. 
O GÂNDIREA (VI. 5. Aprilie 196): 

Adolescenţă de Vasile Băncilă; Paradis 
îu destrămare de Lucian Blaga; Ritm 
imanent de Vladimir Streinu. Craii de 
curtea- veche II de Mateiu loan Cara- 
giale; Cântecul drumeţului de N. |. He- 

" xescu;' Omul care şi-u găsit umbra do 

Cezar Petrescu. 

IDEL, OAMENI & FAPTE 

Comori ardelene pierdute de Lucian 

Blaga; Problemele schimbului literar de 

Tudor Şoimaru; Literatura maghiară din 

România de i t. o.; Intre Giovanni Pa- 

pini şi Romain Rolland de T. Păunescu 

Ulmu; Paradoxe şi banâlităţi despre iu- 

bire de c. p.; Pe marginea romanelor lui 

Proust de C. Nestor. 

A CRONICA LITERARA 

Tiem Achibp:. Colecţionarul de piete 
prețioase; Al. Mateevici Poezji; Hiene 
în literatura română de Tudor Vianu, 

CRONICA PLASTICA 
Expoziția Henri Catargi, contraste şi 
împotriviri de Oscar Walter Cisek. 
CRONICA FILOZOFICA 
Intuiţia dinamică de Stelian Mateescu. 
DRAMA ȘI TEATRUL 

Tincreţe fără bătrânețe poveste în 10 
tablouri de Ion Pillat şi Adrian Maniu... 
de Marin Sadoveanu. 












CRONICA MARUNTA 
ILUSTRRAȚII 

Coperta: de Șirato. A 

Supliment: Reproduceri din Expoziţia 
celor patru: Șirato, Tonitza, Han şi Si. 
Dimitrescu. ; 

Desen în interior: de Demian. Ă 
VIAŢA LITERARA (|, 15, 15 Mai): 
In interviul poctului V. Voiculescu, se 
pot ceti aceste îndrăznețe gânduri des- 
pre tradiţie în literatură. Ele sunt de 
două ori preţioase : 

„Tradiţional:stul se naşte nu se face, 
şi tare mi-i frică de un lucru: sunteni 
mai mulţi tradiţionalişti decât nu credem 
Cine sta născut și-a crescut la ţară, a 
prins de mic în urechi melodia duiosă a 
colindetor, a fost la clacă. şi a ascultat 
cu ochii atenți basmele noastre, nu poa- 
te să fie altfel. Oricât sar amăgi, incon- 
știentul e mai puternice ca raţiunea. 
Scriitorii nu se pot abate dela această 
regnlă comună, dar de aici şi până la o 
şcoală tradiționalistă ma. va : sunt împo- 
triva ciclismului, de care vorbeam. N'aş 
xefuza inspirației, mele un subiect cu ca, 
vacter tradiționalisi, dar nu înțeleg să 
abuzez, De aici şi până la sistema tradi- 
ționalistă este o prăpastie“. 

Poezii şi cxitică publică dnii: 1. 
Yalerian, A. Mândru, Al, Lascarav-Mol- 
dovanu, Al. Bădăuţă, etc, 

PROGRAMUL UNEI ACTI- 
VIFAŢI CULTURALE 

D Reluând, de Duminică, 10 Mai, seria 
preocupărilor culturale Rampa, ne_ dă 
pala pana prim redactorului ei, d. Scar- 
at Froda, o foarte interesantă convorbi- 
re cu noul secretar general al Artelor, 
poetul Nichifor Crainic, 

Este programul unci 














&c 








vuste  aclivităp 


culturale, căreia nu-i lipseşte ninuie alt- 
ceva «decâtacel nervus rerum gerendarum 
al lui Emimescu, ca să. devie răscruce de 
nouă epocă şi pagină neuitată în analele 
noului Stat cultural. 

Toate astea şi, toate problemele inerente 


sunt îmbrățisate cu o lurgă înțelegere, ue 
noul secretar general, şi soluţiile sale au 
atracţia încercărilor realizabile. 
Reporducem rândurile care privesc so- 
luţia practică la miza cărţii şi aceea re- 





feritoare la culegerea muzicii populare. 
Privinil criza cărţii ca o chestiunt de ti- 





r&j, d. Crainic desvoltă problema biblio- 
tecilor comunale, singurele care ar ga- 
ranta o desfacere suficientă. ca să încu- 
vujeze editurile si să ajute şi seriitorului: 
BIBLIOTECI COMUNALE 

„Vorbim mereu de cultură şide demo- 
craţie dar nu luăm nici o măsură pentru 
a cultiva democraţia. şi a. demnocratiza cul. 
tura, Nona lege ar urmbări tocmai scopul 
acesta. Și iată cum: 

Terenul cette financiarmente pregătit. 
Prin noua lege administrativă fiecare co- 
ună e obligată să aibă un fond cultural, 
Acelaş lucru, și cu băncile, Inţelegceţi însă 
ce anomalie este fondul cultural fără bi- 
bliotecă, Fiindcă la ce ar putea servi acest 
Tend cultural, dacă nu, în primul rând la 
înfiinţarea de biblioteci) și cumpărarea de 
cărţi. Vă daţi seama la ce sumă sar pu- 
tea ridica acest fond cultural, ducă admi. 
tem că fiecare comună ar da pentru: acest 
scop numai câte două) mii: de lei anual. In 
România sunt opt mii comune, ceia ce ar 
reveni la 6 milioane anual, Un consiliu 
permanent al cărții, ales de Minister din- 
tre personalităţile culturale ar da indica- 
jiuni. asupra cumpărării cărților. Autorii 
vomâni ca şi oi străini, în traduceri bine 
făcute vor fi cu acest fel la dispoziţia pa- 
pulației rurale. Cartea românească va 
pătrunde astfel ca factor cultural în stra- 
tarile adânci ale populației creând şi sti- 











UNIPERSUL LITERAR * 


ECO URI - 


mulând. Pentru stabilirea regimului cărții 
voi face apel la toate societăţile seriito- 
resti şi de presă pentru elaborarea legii. 

Sar remedia şi criza cărţii care face 
azi ca unele edituri importante cum e Cul- 
tura Naţională — să-și înceteze activita- 
tea, ceia ce constitue desigur o mare pier- 
dere pentru sertitori şi viața culturală a 
tării. Numai prin legea bibilotecilor, edi- 
tura va lua un nou avânt iar scriitorul îşi 
va face o profesie din misiunea lui”, 

— In ce priveşte muzica, aveţi vre-un 

proect deosebit ? 
—- „Da, și încă unul pe care-l cred în- 
teresant. Pornind dela gândul cit arta mo. 
dernă are ca sursă de inspiraţie folklo. 
rul, — şi dovada evidentă o aveţi în cul- 
winarea ei prin personalități strălucite 
ca Sirawinsky şi Bela Bartho — m'am 
gândit la strângerea folklorului  muzi- 
cal românesc. Acest material, care pe zi 
ce trece ameninţă să se piurdă va servi 
ca sursă de inspirație pentru opera mu- 
zicală românească. E drept că şi până 
acum sau făcut încercări de a culege 
acest folklor. Cred însă cii su realizat 
fals de oarece notația modernă nu poa- 
te decât cu o notuţie de psaltichie — 
de oarece are aceiași cromatică, 

— Ca mijloc practic pentru culegerea 
acestor melodii n'am gândit Ia fonograf, 
Plăcile culese sar păsira întrun muzeu 
fonogramic, în care vei putea găsi lu un 
moment întregul nostru folklor muzical. 
Și toată această operă absolut milă sar 
mutea realiza cu maximum de un mi- 
Jion. 

Pentru a mă dociunenta coiuplect în 
această chestiune, am îusărcinat pe tâ- 
nărul dar ' savantul  Georgescu-Breazul 
cure sa specializat la Berlin în această 
chestiune să-mi alcătuiască un memoriu”. 

CARTI PRIMITE 

MIHAIL DRAGOMIRESCU : Știința Ii- 
teraturii, volumul | (Introducere în ştiin 
ţa literaturii. — Estetica generală —Fste- 
tica literară), ed. „Institutului de litera- 
tură” ; 1926: 302 pag, : lei 250. 

PANTELIMON DIACONESCU: Dia- 
loguri poporane pentru serbări şcolare şi 
sezători ; ec. „Cartea Românească“; 1920, 
lei 25. 

DR. V. TEODORU : Primul ajutor me- 
dical în accidente, boli, cte.; cd. V-au; edit. 
„Cartea Românească“; 1926 lei 40. 

N, N. MANOLESCU: Imn Soarelui, 
poezii .1914-—1924) ; Buzău ; 1926; lei 50. 

DIN STRĂINĂTATE 

C Încă un paradox al marelui seritor 
englez G. K, Chesterton, spus întro con- 
ferință la Barcelona : 

„Din când în când. 'se răspândește în 
Anglia faima câte unui iitor continen- 
tal, dar când acensia are loc. înseamnă 
că există în scriitorul accla ceva; fără 
nici, o valoare, E cazul sweceselor obii- 
nute în Anglia de scriitori. ca Zola şi A- 
matole Franco“. 

ERATA 


la Nr, 18 din 2 Mai 1926. 
Seri italiene 

Poema |. rândul 1 în loc de înclinată 
se va citi neclintită. |. 

strofa '2 nândul 2 în loc de stâng se va 
citi strâng; rândul 4 în loc de gline — 
pline. 

deasemeni se va suprima a 

strofa 3. rândul i în loc de nostru — 
vostru ; rândul 4 în loc de revine — 
reînvie, 

Poema ÎI, strofa III rândul 3, în loc de 
zineşte — uneşti. 


+ LIBERALLE NETTO 
Redactor PERPESSICIUS